Douglas Preston — Canionul tiranozaurului

DOUGLAS PRE 


Douglas Preston 
Canionul Tiranozaurului 


Pentru fiul meu, Isaac 
Prolog 


Decembrie 1972 
Valea Taurus-Littrow 
Marea Serenității 
Luna 


La 11 decembrie 1972, ultima misiune Apollo cu echipaj uman 
a atins suprafaţa Lunii în regiunea Taurus-Littrow, o vale 
spectaculoasă, împrejmuită de munţi, situată la marginea Mării 
Serenităţii Locul era promiţător, o minune geologică ce 
cuprindea dealuri, munţi, cratere, câmpuri cu grohotiș și zone cu 
alunecări de teren. De un interes deosebit erau mai multe 
cratere ciudate, de impact, care perforaseră adânc fundul văii și 
împrăștiaseră brecii și sticlă de jur-împrejur. Misiunea își 
propunea să revină pe Terra cu o comoară compusă din mostre 
lunare. 

Eugene Cernan era comandantul Modulului Lunar, iar Harrison 
„Jack” Schmitt pilotul acestuia. Amândoi formau alegerea ideală 
pentru misiunea Apollo 17. Cernan era un veteran experimentat, 
care mai fusese în două misiuni, Gemini IX și Apollo 10, în timp 
ce Schmitt era un geolog strălucit, cu diplomă de doctorat de la 
Harvard, care participase la pregătirea precedentelor misiuni 
Apollo. Timp de trei zile, Cernan și Schmitt explorară Taurus- 
Littrow cu ajutorul Roverului lunar. În prima lor aventură de-a 
lungul peisajului selenar, își dădură cu toţii seama că trăseseră 
lozul cel mare, din punct de vedere geologic. Una dintre cele 
mai emoţionante reușite ale misiunii și cea care dusese în mod 
indirect la descoperirea misterioasă din craterul Van Serg se 
petrecuse în cea de-a doua zi, în preajma unui crater micuţ, 
cunoscut sub numele Shorty. După ce Schmitt cobori din Rover 
ca să exploreze marginea craterului, constată cu uimire că după 
ce se desprindeau de suprafaţa selenară cizmele sale scoteau la 
iveală un strat de sol portocaliu strălucitor aflat dedesubt 


Cernan fu atât de surprins, încât își ridică viziera portocalie de 
protecție ca să se asigure că nu avea de-a face cu o iluzie 
optică. Schmitt făcu la repezeală un mic șanț și își dădu seama 
că solul portocaliu devenea treptat roșu aprins. 

Emoţionaţi, cei din „Camera din spate” de la Houston 
începură să facă presupuneri cu privire la sursa și semnificația 
solului de culoare ciudată și le cerură celor doi să preleveze un 
eșantion dublu, pe care să-l aducă pe Pământ. După ce Schmitt 
făcu asta, cei doi urcară pe marginea lui Shorty unde observară 
că aparatul cu care se prelevaseră eșantioane din sol scosese la 
iveală același strat portocaliu, care era vizibil pe margini. 

Cei de la Houston aveau nevoie de mostre de sol portocaliu și 
din alt loc. De aceea induseseră în itinerariul misiunii de 
explorare un crater mic, fără nume, din apropierea lui Shorty, 
care urma să fie cercetat în cea de-a treia zi. Sperau că și 
acesta va prezenta același strat portocaliu. Schmitt îl boteză 
Craterul Van Serg, după numele unui profesor de geologie pe 
care îl cunoscuse la Harvard și care scria piese comice sub 
pseudonimul „Profesor Van Serg”. 

A treia zi fu lungă și epuizantă. Praful le  murdări 
echipamentul și le îngreună munca. Dimineaţă, Cernan și 
Schmitt conduseseră Roverul lunar la baza lanţului muntos care 
înconjura Taurus-Littrow ca să examineze un bolovan gigantic, 
spart în două, botezat Piatra lui Tracy, care se rostogolise de pe 
munți cu eoni înainte și lăsase o urmă pe sol. De acolo, cei doi 
bărbaţi porniră în explorarea unei zone numite Dealurile 
Sculptate, dar nu găsiră nimic important. Cu mare dificultate, 
Cernan și Schmitt urcară parţial pe unul dintre dealuri pentru a 
inspecta un bolovan cu aspect ciudat, însă își dădură seama că 
era doar o banalitate din punct de vedere științific, nimic mai 
mult decât „o bucată desprinsă din bătrâna crustă lunară”, care 
fusese proiectată pe versant în urma unui străvechi impact. 

Cei doi astronauți coborâră coasta abruptă și prăfuită sărind 
precum cangurii. Schmitt scotea diverse sunete în timp ce se 
lăsa când pe o parte, când pe cealaltă și se prefăcea că este un 
schior, glumind: 

— Nu pot să-mi ţin echilibrul. Șșșuum! Șșșuum! E cam greu să 
te rotești din șold!. 


1 Toate conversațiile citate mai sus fac parte din transcrierile 


originale ale misiunii Apollo 17, Jurnalul Apollo Suprafaţa Lunară, 


Cernan făcu o tumbă spectaculoasă în atmosferă cu gravitație 
scăzută și căzu, fără să păţească nimic, în solul prăfuit. Când 
ajunseră la Craterul Van Serg amândoi erau deja epuizați. În 
timp ce Cernan și Schmitt se apropiau de acesta, fură nevoiţi să 
conducă Roverul lunar printr-o zonă cu pietre de mărimea unei 
mingi de fotbal, care fuseseră aruncate afară din crater în urma 
impactului cu un corp ceresc, un meteorit poate. Lui Schmitt, 
geologul, i se păru că pietrele arătau ciudat. 

— Incă nu sunt sigur ce s-a petrecut aici, zise el. 

Totul era acoperit cu un strat gros de praf. Nu era nicio urmă 
din solul portocaliu pe care-l căutau. Parcară Roverul și se 
îndreptară pe câmpul cu resturi spre margine. Schmitt ajunse 
primul și descrise pentru specialiștii de la Houston: 

— Este cel puţin un crater mare, cu marginea solidă. Dar și 
acesta are un strat de praf care acoperă buza și îngroapă parţial 
pietrele. E și acolo, pe fundul craterului, din câte îmi dau seama, 
și pe pereţi. Craterul are în mijloc un bloc de roci care au 
probabil cincizeci de metri în diametru... asta e puţin cam 
mult... treizeci de metri în diametru. 

Cernan ajunse și el. 

— Uau! exclamă acesta când privi în craterul cu aspect 
uimitor. Schmitt continuă: 

— Pietrele sunt intens sfărâmate în zona aceea, la fel ca și 
cele de pe versanți. 

Dar când se uită în jur după solul portocaliu, nu-l văzu 
nicăieri; erau doar o mulţime de pietre selenare, gri, mare parte 
dintre ele aflate în conuri sfărâmate produse de forța impactului 
Părea să fie un crater obișnuit, nu mai vechi de șaizeci sau 
șaptezeci de milioane de ani. Cei de la conducerea misiunii fură 
dezamăgiţi. 

Totuși, Schmitt și Cernan începură să adune eșantioane și să 
le pună în pungi speciale, numerotate. 

— Acestea sunt niște roci intens fracturate, zise Schmitt și 
întinse o mostră. Și se desfac ușor, în bucăţi mici. Hai s-o luăm 
pe asta pentru că va fi cea mai potrivită pentru cercetare. În 
plus, ce-ar fi s-o iei și pe aceea de lângă tine? 

Cernan luă un eșantion, iar Schmitt alese încă o rocă. 

— Ai o pungă? 

— Punga 568. 


Eric M. Jones, 1995 © 1995, Eric M. Jones (n. a.) 


— Acolo e un colț, cred, al blocului despre care s-a 
documentat Gene aici. 

Schmitt întinse o altă pungă goală. 

— O să luăm încă un eșantion din blocul acela. 

— Pot ajunge ușor cu cleștele, răspunse Cernan. 

Schmitt se uită în jur și observă altă mostră pe care ar fi vrut- 
o - o piatră cu aspect ciudat, de circa douăzeci și cinci de 
centimetri lungime, de forma unei tablete. 

— Ar trebui s-o luăm pe aceea așa cum e, îi spuse lui Cernan, 
chiar dacă era puţin cam mare pentru o singură pungă de 
colectat mostre. 

O ridicară cu ajutorul cleștelui. 

— Lasă-mă s-o apuc eu de la capătul ăsta, zise Cernan în timp 
ce încercau să introducă eșantionul în pungă. Stai că o să-l ţin 
eu, iar tu trage punga. 

Apoi se opri și se uită cu atenţie. 

— Vezi aia? Vezi fragmentele albe de acolo? întrebă el și arătă 
spre mai multe fragmente albe din rocă. 

— Mda, răspunse Schmitt care examina deja locul cu atenţie. 
Știi, s-ar putea ca astea să fie niște bucăţi din proiectil. Nu știu. 
Pentru că nu arată ca... un substrat Bine. Impinge-o în jos. 

După ce piatra fu împachetată în siguranţă, Schmitt întrebă: 

— Ce număr are? 

— 480, răspunse Cernan citind cifrele imprimate pe laterală. 

Între timp, cei de la Houston deveniră nerăbdători din cauza 
timpului pierdut la Van Serg după ce aflaseră că în acel loc nu 
era nicio urmă din solul portocaliu. Îi cerură lui Cernan să plece 
din zona craterului și să facă niște fotografii de 500 mm la 
Masivul de Nord în timp ce Schmitt făcea o „cercetare radială” a 
păturii de ejecţii ce înconjura Craterul Van Serg. 

Schmitt și Cernan explorau zona de cinci ore. Schmitt lucra 
încet, iar în timpul cercetării instrumentul de excavare i se strică 
din nou din cauza prafului. Cei de la Houston îi spuseră să lase 
baltă cercetarea radială și să se pregătească de plecare. Ajunși 
înapoi la Rover, făcură o ultimă prospecţiune gravimetrică și mai 
luară o mostră de sol, apoi strânseră și se întoarseră la Modulul 
Lunar. 

A doua zi, Cernan și Schmitt decolară din Valea Taurus-Littrow 
și deveniră astfel ultimii oameni (cel puţin până acum) care au 
pășit pe Lună. Apollo 17 se întoarse pe Pământ, prin amerizare, 


la 19 decembrie 1972. 

Eșantionul 480 se alătură celor 382 de kilograme de pietre 
selenare strânse în misiunile Apollo din Laboratorul de Primiri de 
pe Lună de la Centrul Spaţial Johnson din Houston, Texas. Opt 
luni mai târziu, la finele programului Apollo, Laboratorul de 
Primiri de pe Lună fu închis, iar întreg conţinutul acestuia fu 
transferat într-o clădire nouă, supertehnologizată de la Centrul 
Spaţial Johnson, numită Laboratorul de Depozitare și Procesare 
a Mostrelor, LDPM, pe scurt. 

Cândva, în timpul celor opt luni de dinaintea transferului 
pietrelor lunare în noul LDPM, roca botezată Mostra Lunară 480 
a dispărut. Cam în aceeași perioadă, toate datele legate de 
descoperirea sa au dispărut și ele din catalogul din computer și 
de pe dischete. Astăzi, dacă vă ducețţi la LDPM și căutaţi în Baza 
de Date a Mostrelor Lunare „EL480”, veţi primi următorul mesaj 
de eroare: 


„CĂUTARE: EL480 i 

? > NUMĂR ILEGAL / NUMĂR INEXISTENT i 

VERIFICAŢI NUMĂRUL MOSTREI LUNARE ȘI ÎNCERCAȚI DIN 
NOU” 


Partea întâi 
Labirintul 


1 


Stern Weathers se chinui să ajungă pe vârful Mesa de los 
Viejos, legă măgărușul de un ienupăr uscat și se așeză pe un 
bolovan prăfuit. După ce își recăpătă suflul își șterse sudoarea 
de pe gât cu un batic. Vântul care bătea constant de-a lungul 
platoului i se încurca în barbă și îl răcorea după aerul fierbinte, 
mortal, din canion. g 

Își suflă nasul și îndesă baticul înapoi în buzunar. În timp ce 
studia peisajul familiar, rosti încet numele: 

— Canionul Daggett, Pietrele Soare-Apune, Buza Navajo, 
Platoul Orfan, Platoul del Yeso, Canionul Ochiul Mort, Pământ 
Albastru, La Cuchilla, Ecoul Pământurilor Rele, Locul Alb, Locul 
Roșu și Canionul Tiranozaurului. 

Artistul din el zări un tărâm fantastic, pictat în auriu, roz și 
mov; dar geologul văzu o scenă formată din platouri de horsturi, 
înclinate, sparte, dezgolite și scorojite de trecerea timpului, ca și 
cum infinitul ar fi devastat Pământul și ar fi lăsat în urmă o 
epavă cu pietre ţipătoare. 

Weathers scoase un pachet de Bull Durham din buzunarul 
unsuros al vestei și își rulă o ţigară cu degetele noduroase, 
înnegrite de mizerie, cu unghiile crăpate și galbene. Trecu un 
chibrit pe cracul pantalonului și aprinse sulul, apoi trase adânc 
în piept. În ultimele două săptămâni își restricţionase raţia de 
tutun, dar nu mai era cazul. Toată viaţa sa fusese un prolog al 
acelei săptămâni emoţionante. Acum avea să se schimbe într-o 
clipită. Se va împăca cu fata lui, Robbie, o va aduce în acel loc și 
îi va arăta descoperirea. Ea îi va ierta obsesiile, viața agitată pe 
care o dusese și absenţele lungi. Descoperirea îl va mântui. 

Nu fusese niciodată în stare să-i asigure lui Robbie lucrurile pe 
care alţi taţi le ofereau fiicelor lor - bani pentru facultate, o 
mașină sau ajutor pentru chirie. Acum avea ocazia să o 
elibereze de calvarul de a servi la mesele din Homarul Roșu și îi 
va putea finanța studioul de artă și galeria la care ea visa. 

Weathers se uită chiorâș la soare. Mai erau două ore până 
avea să ajungă la orizont. Dacă nu se mișca mai repede, nu 
avea să ajungă la râul Chama înainte de lăsarea întunericului. 


Salt, măgarul lui, nu băuse nimic de dimineaţă, iar Weathers nu 
voia ca acesta să moară. 

Se uită la patrupedul care moţăia la umbră; avea urechile 
date pe spate, iar buzele i se mișcau în timp ce visa ceva urât. 
Weathers aproape că simţi afecțiune pentru bătrânul animal 
nărăvaș. 

Weathers stinse ţigara sub talpă și strecură chiștocul în 
buzunar. Luă o dușcă din gamelă, turnă puţină apă pe batic și își 
șterse faţa și gâtul cu apa rece. Atârnă la loc gamela pe umăr, 
dezlegă măgarul și îl conduse spre est, de-a lungul platoului 
sterp de gresie. La circa un kilometru distanță, deschiderea 
vertiginoasă a  Canionului Joaquin formase o  ravină 
spectaculoasă în Platoul de los Viejos - Platoul Anticilor. Se 
pierdea într-o rețea complexă de canioane cunoscută sub 
numele Labirintul și ajungea până la râul Chama. 

Weathers se uită în jos. Fundul canionului era cufundat în 
umbre albastre ca și cum ar fi fost acoperit cu apă. În locul în 
care canionul făcea un ocol și o lua spre vest - cu Platoul Orfan 
de-o parte și Platoul Câinelui, de cealaltă - observă, la circa opt 
kilometri distanţă, deschiderea largă a Labirintului. Soarele 
tocmai începea să atingă vârfurile înclinate și piramidele din 
pământ și își făcea astfel intrarea în peisaj. 

El scrută marginea până când găsi poteca firavă, abruptă, 
care ducea spre partea de jos a canionului. Era o coborâre 
periculoasă pentru că terenul se erodase în mai multe locuri și îl 
forța pe călător să se abată mai multe sute de metri. Singura 
rută de la râul Chama spre ţinutul platoului înalt din est îi 
descuraja pe toţi, cu excepţia celor mai curajoase ființe. 
Weathers era recunoscător pentru asta. 

Porni pe jos, cu grijă atât pentru el, cât și pentru măgăruș, și 
se simţi ușurat când se apropiară de solul arid de pe fundul 
canionului. Joaquin Wash avea să-l conducă dincolo de intrarea 
în Labirint și de acolo spre râul Chama. La Cotul Chama era un 
loc bun pentru campat, acolo unde râul făcea o cotitură bruscă 
și se formase o limbă de nisip lângă care se putea înota. 

O baie... era o idee bună. Până a doua zi după-amiaza avea 
să ajungă în Abiquiu. Primul lucru pe care-l va face era să-l sune 
pe Harry Dearborn (bateria telefonului prin satelit murise cu 
câteva zile în urmă) ca să-l anunţe... Weathers simţi furnicături 
numai la gândul că va da vestea. 


Poteca ajunse în cele din urmă la capăt. Weathers se uită în 
sus. Peretele canionului era întunecat, dar soarele de după- 
amiază târzie strălucea pe stânci. Îi îngheţă sângele în vine. La 
câteva sute de metri mai sus, un bărbat a cărui siluetă se 
evidenția pe margine, se uita în jos la el. 

Injură printre dinţi. Era același bărbat care-l urmărise din 
Santa Fe în rezervaţia naturală Chama în urmă cu două 
săptămâni. Astfel de oameni cunoșteau talentul unic al lui 
Weathers; erau prea leneși sau prea proști ca să facă propriile 
prospecţiuni și sperau să pună mâna pe prada lui. Își aminti 
înfățișarea bărbatului: un tip slăbănog pe un Harley, care se voia 
a fi motociclist. li luase urma prin Espanola, pe lângă Abiquiú și 
Ferma Fantomă și rămăsese la două sute de metri în urma lui 
fără a face vreun efort să se ascundă. Îl observase pe idiot și 
când începuse să urce în rezervație. Purta în continuare baticul 
de motociclist și se ţinu după el, pe jos, până la Joaquin Wash de 
pe râul Chama. Weathers îl pierduse pe urmăritor în Labirint și 
ajunse sus, pe Platoul Anticilor, înainte ca motociclistul să 
găsească drumul. 

Două săptămâni mai târziu, apăru din nou - un nenorocit 
insistent. 

Stern Weathers cercetă mai întâi unduirile leneșe ale lui 
Joaquin Wash, apoi vârfurile stâncilor care înconjurau gura 
Labirintului. Putea să scape din nou de el în Labirint. Şi poate că 
de data asta ticălosul nu va mai apărea. 

Continuă să se opintească în coborârea spre fundul canionului 
și privea mereu în urmă, pe potecă. Insă, în loc să-l urmărească, 
bărbatul dispăruse. Poate își închipuise că va găsi o cale mai 
rapidă de a ajunge jos. 

Weathers zâmbi. Nu exista o altă cale. După o oră de 
coborâre pe Joaquin Wash simţi că senzațiile de furie și de 
neliniște se estompaseră. Omul era un amator. Nu era prima 
oară când un prost îl urmărea în pustietate ca mai apoi să se 
rătăcească. Toţi voiau să fie ca Stern, dar nu puteau. Toată viața 
făcuse acest lucru și avea un al șaselea simţ - era greu de 
explicat. Nu-l învățase dintr-un manual, nu-l studiase la 
universitate și nici nu-l obținuse de la vreunul dintre acei doctori 
cu diplomele lor, cu hărţile geologice și cu sondajele lor prin 
radar cu diafragmă sintetică în bandă C. El reușise unde ei 
eșuaseră, deși nu folosea nimic mai mult decât un măgar și un 


radar improvizat pentru prospecţiunea solului, construit pe 
platforma unui bătrân IBM 286. Nu era de mirare că-l urau. 

Entuziasmul lui Weathers reveni. Ticălosul acela nu-i va strica 
cea mai frumoasă săptămână din viaţa lui. Măgărușul refuză să 
mai meargă, iar Weathers se opri, turnă apă în pălărie și îi dădu 
animalului să bea. ÎI conduse apoi mai departe. Labirintul se 
deschidea înainte, iar el mai avea puţin și intra în el. In 
adâncurile acelui ţinut, aproape de Două Pietre, se afla o sursă 
rară de apă - o lespede stâncoasă acoperită cu ferigi din Părul 
Maicii Domnului, de pe care picura apă într-un bazin vechi săpat 
în gresie de indienii preistorici. Weathers decise să campeze 
acolo, și nu la Conul Chama, unde ar fi fost o ţintă sigură. Mai 
bine în siguranță decât să regrete mai apoi. 

Dădu ocol coloanei stâncoase care străjuia intrarea. Pereţii de 
gresie, înalţi de sute de metri, se ridicau pe lângă el și alcătuiau 
Formaţiunea Entrada, rămășițele compacte ale unui deșert din 
Jurasic. Canionul avea un efect răcoritor, liniștitor, precum 
interiorul unei catedrale gotice. Respiră adânc aerul înmiresmat, 
parfumat de tufișurile de cătină roșie. Deasupra, lumina de pe 
piramidele din pământ se transformase din gălbuie în aurie 
odată cu soarele care se scufunda la orizont. 

Continuă să înainteze în labirintul de canioane și se apropie 
de Canionul Spânzurat lipit de Canionul Mexican - primul din 
numeroasele lanţuri asemănătoare. Nicio hartă nu era utilă în 
Labirint. lar marea adâncime a canioanelor făcea ca GPS-ul și 
telefoanele prin satelit să fie complet nefolositoare. 

Prima rundă de lovituri îl atinse pe Weathers în umăr, din 
spate, însă semănă mai degrabă cu un pumn puternic decât cu 
un glonț. Ateriză pe genunchi și palme, mut de uimire. Abia 
când se auziră detunătura și ecoul acesteia în canioane își dădu 
seama că fusese împușcat. Incă nu simţea durere, doar o 
amorţeală sâcâitoare, însă vedea că osul sfărâmat îi ieșise prin 
cămașa sfâșiată, iar sângele i se scurgea pe nisip. 

Doamne, Dumnezeule! 

Se ridică în picioare clătinându-se, în vreme ce al doilea glonţ 
se izbi de nisipul de lângă el. Gloanţele veneau de pe muchia de 
deasupra lui, din partea dreaptă. Trebuia să se întoarcă în 
canionul aflat la doua sute de metri distanţă - la adăpostul 
stâncii. Era singura lui acoperire. Alergă cât îl ţinură picioarele. 

Al treilea glonţ se opri în nisipul din faţa lui. Weathers 


continua să alerge, văzând că încă avea o șansă. Atacatorul îl 
prinsese în ambuscadă de pe muchia de deasupra și i-ar fi luat 
câteva ore bune să coboare. Dacă Weathers ar ajunge la stâncă, 
ar putea să scape. Ar putea chiar să trăiască. Alerga în zigzag, 
în timp ce plămânii îi urlau de durere. Cincizeci de metri, 
patruzeci, treizeci... 

Auzi împușcătura doar după ce simţi cum glonţul i se înfige în 
spate și își văzu maţele pe nisipul din faţa lui, inerția culcându-l 
cu faţa la pământ. Incercă să se ridice, suspinând și zgâriind, 
furios că cineva îi va fura descoperirea. Se crispă urlând, 
strângându-și agenda în buzunar, sperând să o arunce, să o 
piardă, să o distrugă, să o ferească de ucigașul său; însă nu 
avea unde să o ascundă. Apoi, ca într-un vis, nu mai putu să 
gândească, nu mai putu să se miște... 


2 


Tom Broadbent își tinu calul în frâu. Patru gloanţe îl 
doborâseră pe Joaquin Wash din măreţele canioane stâncoase 
de la est de râu. Se întrebă ce însemnau toate astea. Nu era 
sezon de vânătoare și nimeni în toate minţile n-ar fi umblat prin 
canioane să tragă la ţintă. 

Se uită la ceas. Era ora opt. Soarele tocmai apusese dincolo 
de linia orizontului. Ecourile păreau să fi venit dinspre pâlcul de 
stânci rău-prevestitoare de la gura Labirintului. Ar fi fost un 
drum călare de maximum cincisprezece minute. Trebuia să 
ocolească rapid. Luna plină avea să răsară curând, iar soţia lui, 
Sally, oricum nu-l aștepta înainte de miezul nopții. 

Întoarse calul. Îi dădu pinteni spre gura canionului, pe urmele 
proaspete ale unui bărbat. După o curbă completă, o umbră 
neagră se ivi în faţa lui: un bărbat cu fața la pământ. 

Merse până acolo, descălecă și îngenunche, cu inima 
bătându-i puternic. Bărbatul, împușcat în spate și umăr, încă 
sângera în nisip. Îi pipăi carotida: nimic. Îl întoarse cu faţa în 
sus, iar mațele bărbatului se revărsară pe pământ. 

li șterse rapid nisipul din gură și îi făcu respiraţie gură la gură. 
Se aplecă deasupra lui, îi făcu masaj cardiac, apăsându-i cutia 
toracică, aproape rupându-i coastele, o dată, de două ori, apoi 
încă o respiraţie. Aerul ieșea în bule din rană. Tom continuă cu 
resuscitarea, apoi îi verifică pulsul. 


Printr-o minune, inima începuse să-i bată din nou. 

Bărbatul deschise brusc ochii, dând la iveală o pereche de 
ochi albaștri care îl ţintuiră pe Tom dintr-un chip prăfuit și ars de 
soare. Respiră scurt, iar aerul îi șuieră în gât. și deschise 
buzele. 

— Nu... ticălosule... Deschise ochii larg, iar buzele îi erau 
pătate de sânge. 

— Așteaptă, spuse Tom. Nu eu sunt cel care te-a împușcat. 

Ochii lui îl fixară atent, iar spaima începu să dispară, lăsând 
loc altui sentiment. Speranţa. Bărbatul își îndreptă privirea spre 
mână, ca și când ar fi vrut să arate ceva. 

Tom îl urmări cu privirea și văzu că strângea o agendă 
micuță, legată în piele. 

— la-0... șuieră bărbatul. 

— Nu încerca să vorbești. 


— la-o... 
Tom luă agenda. Coperta era lipicioasă de la sânge. 
— E pentru Robbie... murmură bărbatul, cu buzele 


contorsionate de la efortul cu care rostise acele cuvinte. Fiica 
mea... Promite-mi că i-o dai... Ea va ști cum să o găsească... 

— Să o găsească? 

— .„..comoara... _ 

— Nu te gândi acum la asta. O să te scot de aici. Incearcă să 
reziști... 

Bărbatul apucă violent cămașa lui Tom, cu o mână 
tremurândă. 

— E pentru ea... Robbie... Pentru nimeni altcineva... Pentru 
numele lui Dumnezeu, nu te duce la poliţie... Trebuie... să îmi 
promiţi asta. Mâna lui răsuci cămașa cu o forță uimitoare, 
ultimul spasm de putere al unui muribund. 

— Îţi promit. 

— Spune-i lui Robbie... câ... o... iubesc... 

Ochii lui își pierdură concentrarea. Mâna i se relaxă și 
alunecă. lar Tom își dădu seama că nu mai respira. 

Tom începu din nou resuscitarea. În zadar. După zece minute 
inutile dezlegă bandana bărbatului și i-o puse pe faţă. 

Atunci îi trecu prin cap un gând. „Ucigașul bărbatului trebuie 
să fie încă prin preajmă”. Ochii lui scrutară muchia stâncii și 
grohotișul din jur. Liniștea era atât de adâncă, încât părea că 
stâncile însele stau la priveghi. „Unde e ucigașul?” Nu se mai 


vedeau alte urme, doar cele ale vânătorului de comori și ale 
măgarului său. La vreo sută de metri depărtare se afla măgarul, 
încă împovărat, dormind în picioare. Ucigașul avea pușcă și se 
afla mai sus. Poate că Broadbent se afla chiar atunci în vizorul 
lui. 

„Pleacă de aici acum!”. Se ridică, prinse frâiele, încălecă și îi 
dădu pinteni. Calul porni la galop prin canion, spre ieșirea din 
Labirint. Doar când se îndepărtase suficient de mult de Joaquin 
Wash își încetini Tom calul. O lună mare și untoasă răsărea 
dinspre est, luminând aluviunea nisipoasă. 

Dacă își forța calul, ar fi putut ajunge la Abiquiu în două ore. 


3 


Jimson Maddox zis și larbă urca prin canion fluierând Saturday 
Night Fever, simțindu-se regele lumii. Arma lui 223 AR-15 fusese 
dezasamblată, ștearsă și ascunsă cu grijă într-o crăpătură 
astupată cu pietre. 

Canionul pustiu făcea o curbă, apoi alta. Weathers, încercând 
același truc de două ori, încercase să scape în Labirint. Ticălosul 
cel bătrân reușise să-l păcălească pe Jimson A. Maddox o dată. 
Insă nu de două ori. 

Mergea prin aluviune, cât îl ţineau picioarele lungi și subţiri. 
Chiar și cu hartă și GPS, petrecuse o bună parte din săptămână 
bâjbâind și rătăcit prin Labirint. Însă nu fusese chiar o pierdere 
de timp: acum cunoștea Labirintul și chiar o parte din terasa 
stâncoasă de dincolo de acesta. Avusese suficient timp să pună 
la cale ambuscada lui Weathers și o dusese la capăt perfect. 

Trase în piept aerul ușor parfumat al canionului. Nu era prea 
diferit de Irak, unde fusese sergent de artilerie în timpul Furtunii 
în Deșert. Dacă exista un loc complet opus închisorii, atunci 
acela era - nimeni cu care să te înghesui, nimeni în coasta ta, 
fără idioţi, fără spioni sau negri care să-ţi tulbure pacea. Uscat, 
pustiu și tăcut. 

Coti pe după coloana de piatră de la intrarea în Labirint. 
Bărbatul pe care îl împușcase zăcea la pământ, o umbră neagră 
la crepuscul. 

Se opri. Văzu urme proaspete de copite în nisip dinspre și 
înspre cadavru. 

O luă la goană. 


Cadavrul zăcea pe spate, cu braţele în lateral și bandana 
așezată cu grijă pe faţă. Cineva fusese acolo. Poate chiar fusese 
martor la ce se întâmplase. Era călare și se va duce direct la 
polițiști. 

Maddox se strădui să se liniștească. Chiar și călare, era 
nevoie de câteva ore bune să se întoarcă la Abiquiu și cel puţin 
de încă vreo câteva ore bune să aducă poliția acolo. Și dacă ar fi 
chemat un elicopter, aceasta ar fi trebuit să zboare de la Santa 
Fe, 120 de kilometri spre sud. Avea cel puţin trei ore la 
dispoziţie să ia agenda, să ascundă cadavrul și să plece naibii 
de acolo. 

Maddox percheziționă cadavrul, întorcându-i buzunarele și 
scotocind în rucsac. Pumnul i se strânse în jurul unei pietre din 
buzunarul bărbatului, pe care o scoase și o cercetă la lumina 
lanternei. Era, cu siguranţă, o mostră, pe care Corvus i-o ceruse 
în mod explicit. 

Acum agenda. Fără să ţină seama de sânge și măruntaie, 
căută din nou cadavrul, îl răsuci, îl căută pe cealaltă parte și îl 
lovi furios cu piciorul. Privi în jur. Măgarul bărbatului se afla la 
vreo o sută de metri depărtare, încărcat încă, moţăind. 

Maddox desfăcu priponul și scoase șaua. Aruncă găluștele 
umplute și goli în nisip coșurile de pânză. Totul căzu: o bucată 
improvizată de echipament electronic, ciocane, dălţi, hărți 
U.S.G.S., o unitate GPS portabilă, un ibric de cafea, o tigaie, 
pungi de mâncare goale, o pereche de pripoane, chiloţi murdari, 
baterii vechi și o bucată de pergament împachetată. 

Maddox înșfacă pergamentul. Era o hartă întocmită de un 
amator pe care se puteau distinge vârfuri, râuri, stânci, linii 
punctate, vechi inscripţii spaniole desenate stângaci, iar acolo, 
în mijloc, era scris cu cerneală un X. 

Era o hartă perfectă a unei comori. 

Ciudat era faptul că Corvus nu pomenise nimic de asta. 

Împachetă din nou pergamentul murdar și îl îndesă în 
buzunarul cămășii, apoi reluă căutarea agendei. Scormoni în jur 
în patru labe, pipăi prin echipamentul și proviziile vărsate pe jos 
și găsi tot ceea ce era necesar pentru un căutător de comori - 
mai puţin agenda. 

Studie din nou dispozitivul electronic. O porcărie făcută 
manual, o cutie de metal cu dinţi îmbinaţi care conţinea 
butoane, discuri și un ecran mic cu LED. Corvus nu pomenise 


nimic nici de asta, dar părea important. Ar face bine să ia și 
asta. 

Căută din nou prin lucruri, deschise sacii de pânză, scutură 
din ei faină și fasole uscată, căută compartimente secrete în 
coșuri, sfâșie căptușeala de lână a șeii. Nici urmă de agendă. 
Revenit la cadavru, Maddox câută a treia oară prin hainele 
îmbibate de sânge, după o proeminenţă dreptunghiulară. Insă 
tot ce găsi fu un capăt murdar de stilou în buzunarul drept al 
bărbatului. 

Se dădu înapoi, cu tâmpla pulsând. Oare bărbatul călare luase 
agenda? Oare era o simplă coincidenţă că apăruse acel bărbat 
sau era altceva? Un gând îngrozitor îi trecu prin minte: călăreţul 
acela era un rival. Făcea exact ceea ce făcuse și Maddox, 
luându-i urma lui Weathers și sperând să se îmbogăţească de pe 
urma descoperirii. Poate el pusese mâna pe agendă. 

Ei bine, Maddox găsise harta. Și i se părea că acea hartă era 
la fel de importantă ca agenda, dacă nu chiar mai importantă. 

Maddox privi în jur la cadavru, sânge, măgar și toată 
dezordinea aceea. Veneau polițiștii. Cu un mare efort de voinţă, 
Maddox își controlă respiraţia și bătăile inimii, folosi toate 
tehnicile de meditaţie pe care le învățase în închisoare. Expiră, 
inspiră, reducându-și bătăile din piept la normal. Treptat se 
calmă. Incă avea destul timp. Scoase mostra de rocă din 
buzunar și o cercetă în lumina lunii, apoi scoase harta. Avea 
acele lucruri și mașinăria, iar asta ar trebui să-l satisfacă pe 
Corvus. 

Intre timp avea un cadavru de îngropat. 


4 

Detectivul locotenent Jimmie Willer stătea în spatele 
elicopterului de poliţie, mort de oboseală, simțind în fiecare 
oscior bufniturile rotoarelor. Privi în jos la peisajul nocturn 
sumbru care aluneca pe sub ei. Pilotul elicopterului urmărea 
cursul râului Chama, fiecare cotitură strălucind precum lama 
unui iatagan. Trecură peste satele mici înșirate de-a lungul 
bancurilor, ce păreau mici aglomerări luminoase - San Juan 
Pueblo, Medanales, Abiquiu. Ici, colo o mașină singuratică se 
târa pe Highway 84, aruncând o rază mică și galbenă în 
întuneric. La nord de Abiquiu toate luminile se sfârșeau; dincolo 


de acesta se întindeau munţii și canioanele din rezervaţia 
Chama și terasa stâncoasă vastă, nelocuită până la graniţa cu 
Colorado. 

Willer scutură din cap. Era un loc al naibii de nasol să fii ucis. 

Pipăi pachetul de Marlboro în buzunarul cămășii. Era nervos 
că fusese ridicat din pat la miezul nopţii, pentru că trebuia să 
pornească elicopterul poliţiei din Santa Fe, că nu îl găsiseră pe 
medicul legist, că adjunctul lui era plecat la cazinoul Cities of 
Gold, cheltuindu-și salariul infim la mesele de joc, cu telefonul 
mobil închis. Mai mult, costul zborului cu elicopterul era de șase 
sute de dolari pe oră, o cheltuială pe care trebuia s-o acopere 
din bugetul lui. lar asta nu era decât prima călătorie. Avea să 
mai urmeze una cu medicul legist și echipa de inspecţie a 
locului crimei înainte să poată să mute cadavrul și să strângă 
dovezi. Apoi publicitatea... Poate că, spera Willer, nu era decât 
altă crimă legată de droguri și nu va avea parte decât de un 
articol în The New Mexican. 

Da, fă să fie o crimă legată de droguri! 

— Acolo. Joaquin Wash. la-o spre est, îi spuse Broadbent 
pilotului. Willer aruncă o privire spre bărbatul care îi stricase 
seara. Era înalt, zvelt, purta o pereche de cizme tocite de 
cowboy, una legată cu bandă adezivă. 

Elicopterul se îndepărtă de râu. 

— Poţi zbura mai jos? 

Elicopterul cobori, reducând viteza, iar Willer putu vedea 
muchiile canionului scăldate în lumina nopţii, adâncimile lor 
părând fisuri fără fund în pământ. Un ţinut al naibii de sinistru. 

— Labirintul e chiar acolo, spuse Broadbent. Cadavrul era 
chiar la gura în care Labirintul se îmbină cu Canionul Joaquin. 

Elicopterul încetini și mai mult și făcu un rotocol. Luna era 
chiar deasupra capului lor, luminând aproape tot fundul 
canionului. Willer nu vedea nimic în afară de nisip argintiu. 

— Aterizează în zona aceea deschisă! 

— Sigur. 

Pilotul plană și începu să coboare, elicopterul lăsând în urmă 
un vârtej de praf din aluviunea uscată, apoi ateriză. Imediat se 
opriră, norii de praf se îndepărtară, iar șuieratul rotoarelor 
încetă. 

— Eu rămân la elicopter, spuse pilotul. Voi duceţi-vă la 
treabă! 


— Mulţumesc, Freddy. 

Broadbent ieși, iar Willer îl urmă, rămânând aplecat, cu ochii 
acoperiţi ca să se protejeze de praful din jur, alergând până 
dincolo de elicopter. Apoi se opri, se ridică, scoase pachetul din 
buzunar și își aprinse o ţigară. 

Broadbent o luă înainte. Willer își deschise lanterna Maglite și 
privi în jur. 

— Nu călca pe vreo urmă, strigă el spre Broadbent Nu vreau 
să se bage tipii de la judiciar în cazul meu. 

Indreptă lanterna spre gura canionului. Acolo nu era altceva 
decât un pat de nisip între doi pereţi de piatră. 

— Ce e acolo? 

— Acela e Labirintul, răspunse Broadbent. 

— Unde duce? 

— La o mulţime de alte canioane care dau în Mesa de los 
Viejos. E simplu să te pierzi acolo, domnule detectiv. 

— Mada. Mișcă lanterna în jur. Nu văd nicio urmă. 

— Nici eu. Insă trebuie să fie pe aici pe undeva. 

— la-o înainte. 

Îl urmă pe Broadbent, pășind cu grijă. Lanterna nu prea era 
necesară în lumina puternică a lunii, ba chiar îi încurca. O stinse. 

— Tot nu văd vreo urmă. 

Privi în față. Canionul era scăldat din perete în perete în 
lumina lunii și părea pustiu - nicio piatră sau tufiș, nicio urmă de 
pași sau cadavru, cât vedeau cu ochii. 

Broadbent ezită și privi în jur. 

Willer începea să aibă o presimţire rea. 

— Cadavrul era chiar în zona asta. lar urmele calului meu ar fi 
trebuit să fie cât se poate de vizibile aici... 

Willer nu spuse nimic. Se aplecă, stinse ţigara în nisip și puse 
chiștocul în buzunar. 

— Cadavrul era în zona asta. Sunt sigur. 

Willer aprinse lanterna și lumină în jur. Nimic. O închise din 
nou și scoase altă ţigară. 

— Măgarul era acolo, continuă Broadbent, la vreo sută de 
metri distanţă. 

Însă nu erau nici urme, nici cadavru, nici măgar, nimic altceva 
decât un canion pustiu în lumina lunii. 

— Ești sigur că ăsta e locul? întrebă Willer. 

— Absolut. 


Willer își agăţă degetul mare de la ambele mâini în curea și îl 
urmări pe Broadbent care se plimba și cerceta terenul Era înalt, 
se mișca ușor. În oraș spuneau că era bogat precum Cresus, 
însă văzut de aproape nu părea prea înstărit cu cizmele alea 
vechi și cămașa de la armata salvării. 

Willer scuipă. Acolo erau o mie de canioane și era în toiul 
nopții; Broadbent îi dusese la canionul greșit. 

— Eşti sigur că ăsta e locul? 

— Era chiar aici, la gura acestui canion. 

— Poate e vorba de alt canion? 

— În niciun caz. 

Willer vedea cu propriii ochi că acel canion era complet 
pustiu. Lumina lunii era atât de strălucitoare, încât părea 
amiază. 

— Ei bine, acum nu mai e nimic aici. Nici urme, nici cadavru, 
nici sânge; nimic. 

— Domnule detectiv, a fost un cadavru aici. 

— Cred că e timpul să încheiem, domnule Broadbent. 

— Ai de gând să renunțţi? 

Willer trase adânc aer în piept. 

— Spun doar că trebuie să ne întoarcem de dimineaţă, când 
locul o să pară mai familiar. 

Nu avea de gând să-și piardă răbdarea cu tipul acela. 

— Vino aici, spuse Broadbent, pare că nisipul a fost bătătorit. 

Willer îl privi. Cine naiba se credea de îndrăznea să-i spună ce 
să facă? 

— Nu văd aici vreo dovadă de crimă. Elicopterul ăla o să coste 
departamentul șase sute de dolari pe oră. Ne vom întoarce 
mâine cu hărţi și un GPS și o să găsim canionul corect. 

— Domnule detectiv, nu cred că m-ai înțeles. Nu mă duc 
nicăieri până nu rezolv această problemă. 

— Faci ce vrei. Știi drumul. Willer se întoarse la elicopter și 
urcă în el. Plecăm. 

Pilotul își scoase căștile din urechi. 

— Și el? 

— El știe drumul. 

— Îţi face semn. 

Willer înjură și privi spre silueta întunecată aflată la câteva 
sute de metri distanţă. Flutura din mână și îi făcea semn. 

— Se pare că a găsit ceva, spuse pilotul. 


— Hristoase! 

Willer se aplecă și cobori din elicopter, apoi se îndreptă spre 
el. Broadbent îndepărtase o porţiune de nisip uscat, dând la 
iveală un strat negru, ud și lipicios de dedesubt. 

Willer înghiţi, scoase lanterna și o aprinse. 

— Oh, lisuse, spuse el, făcând un pas înapoi. Oh, lisuse! 


5 


Maddox larbă își cumpără o cămașă de mătase albastră, 
boxeri de mătase și o pereche de pantaloni largi gri de la 
Seligman's de pe Thirty-fourth Street, împreună cu un tricou alb, 
șosete de mătase și pantofi italienești și se îmbrăcă cu ele în 
cabina de probă. Plăti pentru ele cu propriul card American 
Express - primul lui card autentic, pe care era imprimat chiar 
acolo, pe faţă, Jimson A. Maddox, membru din 2005 - și ieși în 
stradă. Hainele îi mai alungaseră din nervozitatea pe care o 
simţise față de întâlnirea cu Corvus care se apropia. Era ciudat 
cum niște haine noi te puteau face să te simţi alt om își flexă 
mușchii spatelui, simţi textura plăcută a materialului. Bine, mult 
mai bine. 

Opri un taxi, dădu adresa și se îndreptă spre centru. 

Zece minute mai târziu era condus în biroul cu lambriuri al 
doctorului lain Corvus. Era impresionant. Într-un colţ se afla un 
șemineu de decor din marmură roz, iar un rând de ferestre 
dădeau spre Central Park. Tânărul britanic stătea la masa de 
lucru, răsfoind niște hârtii. 

Maddox se opri în ușă, cu mâinile încleștate în față, așteptând 
să fie primit. Corvus era tensionat ca de obicei, buzele lui foarte 
subțiri erau încleștate, bărbia îi ieșea în faţă ca prora unei bărci, 
iar părul lui negru era pieptănat pe spate, făcându-l pe Maddox 
să presupună că asta era ultima modă la Londra. Purta un 
costum negru bine croit și o cămașă apretată Turnbull & Asser 
încheiată de sus până jos, la care adăugase o cravată roșie de 
mătase. 

„lată un tip căruia i-ar prinde bine meditaţia”, gândi Maddox. 

Corvus se opri din sortat hârtii și privi peste ochelari. 

— Ca să vezi, iată-l pe Jimson Maddox întors de pe front. 

Accentul său britanic părea mai moale ca niciodată. Corvus 
era cam de aceeași vârstă cu el, vreo treizeci și cinci de ani, 


însă cei doi bărbaţi nici că puteau fi mai diferiţi; păreau chiar de 
pe planete diferite. Greu de crezut că un tatuaj îi făcuse să se 
întâlnească. 

Corvus întinse mâna, iar Maddox i-o luă, simțind o strângere 
nici prea scurtă, nici prea lungă, nici moale, nici agresivă. 
Maddox își stăpâni un val de emoție. 

Acel bărbat îl scăpase din Pelican Bay. 

Corvus îi prinse cotul lui Maddox și îl conduse la un scaun din 
zona micuță de primire din celălalt capăt al biroului, în fața 
șemineului inutil. Corvus se duse la ușa biroului, îi spuse ceva 
secretarei, o încuie, apoi se așeză în fața lui, încrucișându-și 
agitat picioarele până găsi o poziţie confortabilă. Se aplecă spre 
el, fața lui tăind aerul ca o secure, cu ochii strălucind. 

— Un trabuc? 

— M-am lăsat. 

— Băiat deștept. Îmi dai voie? 

— Sigur că da. 

Corvus scoase un trabuc din cutie, îi tăie capătul și îl aprinse. 
Așteptă până când vârful se aprinse complet, apoi îl cobori și îl 
privi pe Maddox printr-un văl de fum. 

— Îmi pare bine să te văd, Jim. 

Lui Maddox îi plăcea că întotdeauna Corvus îi acorda atenţie 
completă, vorbindu-i ca de la egal la egal, ca un tip corect ce 
era. Corvus trecuse prin iad ca să-l scoată din închisoare și cu 
un singur telefon îl putea trimite înapoi. Acele două lucruri 
stârneau în el sentimente intense, conflictuale, pe care Maddox 
încă nu le înţelegea. 

— Deci, începu Corvus, rezemându-se și scoțând un fir de 
fum. 

Ceva în atitudinea lui Corvus îl neliniștea întotdeauna. Scoase 
harta din buzunar și i-o întinse. 

— Am găsit asta în bagajul tipului. 

Corvus o luă încruntat și o deschise. Maddox aștepta 
felicitările. Însă chipul lui Corvus se înroși. Cu o mișcare bruscă 
trânti harta pe masă. Maddox se aplecă să o ridice. 

— Nu te deranja, veni răspunsul ascuţit. N-are nicio valoare. 
Unde e agenda? 

Maddox nu răspunse direct. 

— S-a întâmplat așa... L-am urmărit pe Weathers prin terasele 
stâncoase, însă l-am pierdut. Am așteptat două săptămâni să se 


întoarcă. lar când s-a întors, l-am încolţit și l-am omorât. 

Se lăsă o tăcere electrizantă. 

— L-ai omorât? 

— Da. Voiai ca tipul să alerge la poliție și să spună tuturor că 
i-ai furat comoara, sau ce e aia? Ascultă-mă, ai încredere în 
mine, tipul trebuia ucis. 

Se lăsă o tăcere lungă. 

— Și agenda? 

— Aici e problema. Nu am găsit nicio agendă. Doar harta. Și 
asta. Scoase cutia de metal cu butoane și ecran cu LED din 
geanta pe care o purta și o lăsă pe masă. 

Corvus nici măcar nu o privi. 

— Nu ai găsit agenda? 

Maddox înghiţi în sec. 

— Nu. Nu am găsit-o. 

— Siguro avea la el. 

— Nu o avea. L-am împușcat de pe muchia canionului și a 
trebuit să merg opt kilometri ca să ajung jos. Aproape două ore. 
Când am ajuns la el cineva venise deja acolo înaintea mea, alt 
căutător de comori sperând să pună mâna pe ea. Un tip călare, 
erau urme peste tot. Am cercetat și cadavrul, și măgarul, am 
întors totul pe dos. Nu era nicio agendă. Am luat tot ce era 
valoros, am curățat locul și l-am îngropat. 

Corvus privi în altă parte. 

— După ce l-am îngropat pe Weathers, am încercat să o iau 
pe urmele celuilalt tip, dar l-am pierdut. Din fericire, numele lui 
a apărut în ziare a doua zi. Locuiește la o fermă la nord de 
Abiquiú, se pare că e doctor veterinar și îl cheamă Broadbent. 
Se opri. 

— Broadbent a luat agenda, spuse Corvus. 

— Asta cred și de aceea l-am cercetat. E căsătorit, petrece 
mult timp călărind prin fundături. Toţi îl cunosc. Se spune că e 
bogat, deşi n-ai zice dacă-l vezi. 

Corvus îl sfredeli pe Maddox cu privirea. 

— O să îţi fac rost agenda aia, doctore Corvus. Dar harta? 
Adică... 

— Harta e o făcătură. 

Din nou, linişte agonizantă. 

— Și cutia de metal? continuă Maddox, arătând spre obiectul 
pe care îl luase de pe măgarul lui Weathers. Mi se pare că are 


un computer în ea. Poate că pe hard disk... 

— Aceea e unitatea centrală a radarului improvizat de 
Weathers pentru adâncime. Nu are niciun hard disk, datele sunt 
în agendă. De asta am vrut agenda - nu o hartă fără valoare. 

Maddox își desprinse privirea de a lui Corvus, băgă mâna în 
buzunar și scoase bucata de rocă, lăsând-o pe masa de sticlă. 

— Weathers mai avea și asta în buzunar. _ 

Corvus o privi lung și toată expresia i se schimbă. Intinse 
mâna subţire și lungă și o luă cu delicateţe de pe masă. Aduse o 
lupă de pe birou și o examină mai îndeaproape. Trecu un minut 
lung, apoi altul. În sfârșit, ridică privirea. Maddox rămase 
surprins să vadă transformarea de pe chipul său. Incordarea din 
ochii scânteietori dispăruse. Expresia îi devenise aproape 
umană. 

— Asta e ceva... foarte bun. Corvus se ridică, se îndreptă 
către biroul său, scoase o pungă sigilată dintr-un sertar și puse 
roca în ea cu grijă, ca și când ar fi fost o bijuterie. 

— E o mostră, nu? întrebă Maddox. 

Corvus se aplecă, descuie un sertar și scoase un teanc gros 
de vreo doi centimetri de bancnote de o sută de dolari, legate 
cu benzi de cauciuc. p 

— Nu e nevoie, doctore Corvus. Incă mai am bani... 

Bărbatul își tuguie buzele subțiri. 

— Pentru cheltuieli neprevăzute. Apăsă teancul în palma lui 
Maddox. Ştii ce ai de făcut. 

Maddox băgă banii în haină. 

— La revedere, domnule Maddox. 

Maddox se întoarse și se îndreptă spre ușa pe care Corvus o 
descuiase și i-o ţinea deschisă. Maddox simțea o senzaţie de 
arsură în ceafă în timp ce trecu pe lângă el. O clipă mai târziu, 
Corvus îl ţintui cu o mână de umăr, o strânsoare un pic prea 
fermă ca să fie una de afecţiune. Îl simţi aplecându-se peste 
umărul său, șoptindu-i în ureche, accentuând fiecare silabă: 

— Agenda. 

Îi dădu drumul, iar Maddox auzi ușa închizându-se încet. 
Trecu prin biroul acum gol al secretarei și ieși pe coridoarele 
mari și rezonante, apoi afară. 

Broadbent. O să aibă grijă de ticălosul acela. 


6 


Tom stătea la masa din bucătărie, rezemat în scaun, 
așteptând ca zaţul de cafea să se așeze în ibricul de cositor de 
pe plită. Un vânt ușor de iunie mișca frunzele de afară, golind 
copacii de puf, care trecea pe deasupra în smocuri albe. In curte 
Tom putea vedea caii în ţarcuri, păscând iarba pe care le-o 
adusese Sally în acea dimineaţă. 

Sally intră, încă în cămașă de noapte. Trecu prin faţa ușilor 
glisante, luminate de soarele care răsărea. Erau căsătoriţi de 
mai puţin de un an și totul era încă nou pentru ea. O urmări 
ridicând ibricul de cafea de pe plită, privind în el, strâmbându-se 
și lăsându-l din nou. 

— Nu îmi vine să cred că faci cafeaua așa. 

Tom o privi zâmbind. 

— Arăţi minunat în dimineaţa asta. 

Ea ridică privirea și își îndepărtă părul auriu de pe faţă. 

— Am decis să îl las pe Shane să aibă grijă de clinică astăzi, 
spuse Tom. Singurul lucru pe agendă este un cal cu colici în 
Espanola. 

Își sprijini cizmele pe scaunul înalt și o urmări pe Sally 
pregătindu-și foarte elaborat cafeaua, făcând spumă de lapte, 
adăugând o linguriţă de miere, apoi presărând pe deasupra 
ciocolată neagră din shaker. Era ritualul ei de dimineaţă, iar 
Tom nu se sătura să-l privească. 

— Shane o să înțeleagă. Am fost treaz aproape toată noaptea 
cu... povestea din Labirint. 

— Poliţia n-are nicio teorie? 

— Nu. Nici cadavru, nici motiv, nici persoană dispărută - doar 
câteva găleți de nisip plin de sânge. 

Sally se strâmbă. 

— Și ce vrei să faci astăzi? întrebă ea. 

El se aplecă în faţă și își lăsă scaunul pe toate cele patru 
picioare cu o bușitură surdă, duse mâna la buzunar și scoase 
agenda ponosită. O puse pe masă. 

— O voi găsi pe Robbie, oriunde s-ar afla, apoi îi voi da asta. 
Sally se încruntă. 

— Tom, încă sunt de părere că ar fi trebuit s-o dai poliţiei. 

— Am promis ceva. 

— E lipsă de responsabilitate să ascunzi dovezi de poliţie. 


— M-a făcut să-i promit că nu o voi da poliţiei. 

— Probabil se ocupa de ceva ilegal. : 

— Poate, însă i-am făcut o promisiune unui muribund. In plus, 
nu am putut să i-o dau acelui detectiv, Willer. Nu mi s-a părut că 
era chiar cel mai tare din parcare. 

— Ai fost constrâns să faci promisiunea aceea. N-ar trebui să 
se ia în considerare. 

— Dacă ai fi văzut ce privire disperată avea acel om, ai fi 
înțeles. 

— Și cum o vei găsi pe fiica lui cea misterioasă? oftă Sally. 

— Mă gândeam să încep la Sunset Mart, să văd dacă s-a oprit 
să cumpere benzină sau alimente. Poate să explorez câteva 
drumuri prin pădure să-i caut mașina. 

— La care e atașată o remorcă pentru cai. 

— Exact. 

Pe neașteptate, amintirea muribundului îi reveni în minte. Era 
o imagine pe care nu avea să o uite; îi amintea de moartea 
propriului său tată, de acel efort disperat de a se agăța de viaţă 
în timpul acelor ultime secunde de durere și de frică atunci când 
orice urmă de speranţă dispare. Unii oameni nu puteau să 
renunţe la viaţă. 

— Aș mai putea să mă duc să îl văd pe Ben Peek, zise Tom. A 
petrecut ani de zile cercetând acele canioane. Poate are vreo 
idee cine era tipul și ce comoară căuta. 

— Asta e o idee bună. Nu e nimic în agenda aia? 

— Nimic în afară de numere. Niciun nume sau adresă, doar 
șaizeci de pagini de numere, iar la sfârșit două semne uriașe de 
exclamare. 

— Chiar crezi că a găsit o comoară? 

— Se vedea în ochii lui. _ 

Rugămintea disperată a bărbatului încă îi răsuna în urechi. Il 
afectase profund, poate pentru că moartea tatălui său încă era 
proaspătă în memoria lui. Tatăl său, marele și teribilul Maxwell 
Broadbent, fusese la rândul său un fel de căutător de comori - 
jefuitor de morminte, colecţionar și dealer cu artefacte. Chiar 
dacă fusese un tată dificil, moartea lui lăsase un gol imens în 
sufletul lui Tom. Căutătorul de comori muribund, cu barbă și 
ochi albaștri pătrunzători, chiar îi amintise de tatăl său. Era o 
nebunie să facă o asemenea asociere, însă dintr-un motiv sau 
altul simţea că promisiunea pe care i-o făcuse necunoscutului 


nu putea fi încălcată. 

— Tom? 

Tom clipi. 

— Ai din nou privirea aceea pierdută. 

— lartă-mă. 

Sally își termină cafeaua, se ridică și își dăţi cana în chiuvetă. 

— Îţi dai seama că am găsit locul acesta exact cu un an în 
urmă? 

— Uitasem. 

— Încă îţi place? 

— E tot ce mi-am dorit vreodată. 

Împreună, în ţinutul sălbatic Abiquiu, la poalele Piscului 
Pedernal, găsiseră viaţa la care visaseră: o fermă mică de cai, o 
grădină, un manej pentru copii și un loc în care Tom să își 
practice meseria - o viaţă rurală departe de grijile orașului, fără 
poluare sau aglomerări în trafic. Cariera lui de veterinar mergea 
bine. Chiar și fermierii cei bătrâni începuseră să-l solicite. Munca 
lui se desfășura mai mult în aer liber, oamenii erau minunați și 
iubea caii. 

Însă trebuia să recunoască, era puţin prea liniștit. 

Își îndreptă din nou atenţia la vânătorul de comori. El și 
agenda lui erau lucruri mai interesante decât a băga pe gât 
jumătate de kilogram de ulei mineral unui recalcitrant tupeist cu 
ceafă groasă de la ferma Gilderhus's Dude din Espanola, un 
bărbat renumit nu doar pentru urâţenia cailor lui, dar și pentru 
temperamentul său. Unul dintre avantajele faptului de a fi șef 
era delegarea muncii către angajat. Nu o făcea însă prea des, 
așa că nu prea se simţea vinovat. Sau poate doar puţin... 

Cercetă din nou agenda. Era scrisă, evident, într-un fel de 
cod, care se întindea pe fiecare pagină în rânduri și coloane, de 
către o mână foarte sigură. Nu erau ștersături sau rescrieri, nici 
greșeli, nici mâăzgălituri - ca și când ar fi fost copiată din alt loc, 
număr cu număr. 

Sally se ridică și îl îmbrăţișă. Părul îi cădea pe faţa lui, iar el îi 
inspiră parfumul, șamponul și propriul ei miros cald de biscuiţi. 

— Promite-mi ceva, spus ea. 

— Ce anume? 

— Ai grijă. Oricare ar fi comoara găsită de acel bărbat, cineva 
a ucis pentru ea. 


7 


Melody Crookshank, asistent tehnic de gradul întâi, se lăsă pe 
spate și deschise o cola. Sorbi din ea, privind gânditoare în jur, 
în laboratorul ei din subsol. Când plecase să studieze chimie 
geofizică la Columbia, își imaginase o carieră foarte diferită - 
plimbări prin pădurea tropicală de la Quintana Roo și trasând pe 
hartă craterul de la Chicxulub; sau campând la legendarele 
Stânci în Flăcări din deșertul Gobi și excavând cuiburi de 
dinozaur; sau susținând o lucrare într-o franceză perfectă în fata 
unui public vrăjit la Musée d'Histoire Naturelle din Paris. În 
schimb, se trezise în acel laborator fără ferestre, făcând 
cercetare plictisitoare de laborator pentru oameni de știință 
lipsiţi de inspiraţie, care nici măcar nu se deranjau să-i reţină 
numele, dintre care mulţi aveau un IQ pe jumătate cât alei. 
Acceptase slujba în timp ce era încă la școala doctorală, 
spunându-și că era doar ceva temporar până își termina 
disertaţia și găsea un post bun. Insă își luase doctoratul cu cinci 
ani în urmă, iar de atunci trimisese sute - mii - de CV-uri fără să 
primească vreo ofertă. Era o piaţă brutală, unde în fiecare an 
șaizeci de proaspeţi absolvenţi se băteau pe șase posturi, un joc 
ca o cutie muzicală în care, dacă muzica se oprea, majoritatea 
rămâneau blocaţi. Era o stare tristă de lucruri când se trezea 
citind coloana de necrologuri din Mineralogy Quarterly și simţea 
un licăr de speranţă când afla că un profesor emerit, titular al 
vreunui post de renume, iubit de studenţi, deţinător de premii și 
distincţii, un adevărat pionier în domeniul său, murise tragic 
înainte de vreme. Tot înainte. 

Pe de altă parte, Melodie era o optimistă incorigibilă și simţea, 
în adâncul sufletului ei, că îi era destinat să realizeze ceva 
măreț, așa că trimitea în continuare CV-uri cu sutele și își 
depunea candidatura pentru toate posturile care apăreau. Între 
timp, prezentul era tolerabil: laboratorul era liniștit, ea era 
stăpână acolo și tot ce avea de făcut ca să uite de insuccesele 
sale era să închidă ochii și să pășească în viitor, în acel ţinut 
vast și minunat în care putea să aibă parte de aventuri, să facă 
descoperiri uimitoare, să primească distincţii și să aibă o funcţie 
importantă. 

Melodie deschise ochii din nou în prezentul cenușiu al 
laboratorului cu pereţi cenușii, cu băzâitul slab al neonului și 


fâșâitul sistemului de aer condiţionat, cu rafturile încărcate de 
cărţi de referinţă dulapurile pline de mostre de roci. Chiar și 
echipamentul de un milion de dolari care cândva o încântase își 
pierduse de mult farmecul. Ochii ei cercetară neliniștiţi 
microanalizatorul cu raze X JEOL JXA-733 Superprobe Electron 
Probe, Sistemul de analiză cu raze X Epsilon 5 cu geometrie 
tridimensională optică de polarizare, un tub cu raze X 600W Gd- 
anode și un generator 100kV, microscopul electronic cu 
transmisie Watson 55, un Power Mac G5 cu CPU-uri duale de 2,5 
gigaherţi răcite cu apă, două microscoape de cercetare 
petrografică, un microscop Meiji de polarizare, camere digitale, 
o unitate completă de pregătire a mostrelor, inclusiv lame de 
împachetare cu diamant, unităţi cu roţi de șlefuit, polizoare 
automatice, mașini de glazurat de carbon... 

La ce bun, dacă tot ce analizai erau porcării plictisitoare? 

Melodie fu trezită din reverie de un băzâit ușor, semn că 
cineva intrase în laboratorul ei gol. Sigur era alt asistent care-i 
cerea să cerceteze vreo rocă cenușie pentru vreo lucrare de 
cercetare pe care nu o va citi nimeni. Așteptă apariţia intrusului, 
cu picioarele pe birou și cola în mână. Îndată auzi sunetul de 
pași siguri pe linoleum și un bărbat zvelt și elegant își făcu 
apariţia, într-un costum albastru spilcuit... doctorul lain Corvus. 

Ea își dădu imediat jos picioarele de pe masă, iar scaunul ei 
reveni cu zgomot la normal. Işi dădu părul de pe fața 
îmbujorată. Curatorii nu veneau aproape niciodată în laborator, 
preferau să nu se înjosească asociindu-se cu cei de la tehnic. 
Însă iată-l, în chip uimitor, pe Corvus în persoană, arătând atât 
de bine în costumele lui Savile Row și pantofii Williams & Croft 
lucraţi manual - și chipeș, în felul acela ciudat al lui Jeremy 
Irons. 

— Melodie Crookshank? 

Se miră că-i știa numele. Îi privi chipul uscățiv și zâmbitor, cu 
dinții frumoși și părul negru ca noaptea. Costumul lui foșnea 
ușor în timp ce se mișca. 

— Exact, răspunse ea, încercând să-și păstreze tonul firesc al 
vocii. Eu sunt Melodie Crookshank. 

— Îmi pare bine să te găsesc, Melodie. Te deranjez? 

— Nu, deloc. Stăteam. Încercă să își revină, căci roșise și se 
simţea o idioata. 

— Mă întrebam dacă aș putea să îţi întrerup programul ocupat 


cu o mostră care trebuie analizată. Avea în mâna o pungă 
sigilată pe care o flutura zâmbind. 

— Sigur. 

— Am o mică... provocare pentru tine. Te bagi? 

— Bineînţeles. Corvus era renumit pentru răceala, chiar 
aroganţa lui, însă atunci părea aproape glumeț. 

— E ceva doar între noi. 

Melodie se opri, apoi întrebă cu precauţie: 

— Cum adică? 

Îi întinse mostra, iar ea o privi. În pungă era o etichetă scrisă 
de mână, pe care citi: „New Mexico, proba #1”. 

— Aş vrea să analizezi mostra aici fără noţiuni preconcepute 
în privinţa locului din care provine sau ce ar putea fi. O analiză 
completă, mineralogică, cristalografică, chimică și structurală. 

— Sigur. 

— Dar mai e ceva. Aș vrea să rămână un secret Nu scrii nimic 
și nu păstrezi nimic pe vreun hard drive. Când faci teste, 
descarcă datele pe CD-uri și șterge-le din sistem. Păstrează tot 
timpul CD-urile încuiate în dulapul tău cu probe. Nu spune 
nimănui ce faci și nu discuta cu nimeni despre ceea ce 
descoperi. Îmi raportezi direct mie. Îi oferi încă un zâmbet 
fermecător. Te bagi? 

Crookshank simţi un fior de emoție la gândul că Corvus o 
alesese pe ea ca persoană de încredere. 

— Nu știu. De ce atâta secret? 

Corvus se aplecă spre ea. Îi simţi mirosul vag de trabuc și 
stofă. 

— Dragă Melodie, vei afla asta după ce îţi vei fi terminat 
analiza. După cum am spus, nu vreau să îţi faci idei 
preconcepute. 

Ideea o atrăgea, chiar o încânta. Corvus era unul dintre acei 
bărbaţi care radiau putere, care păreau că pot avea orice își 
doreau doar dacă pur și simplu luau. In același timp era ușor 
temut și nu tocmai simpatizat de mulţi dintre ceilalţi curatori de 
la muzeu, iar toată acea falsă atitudine prietenoasă îi confirma 
că era un fel de derbedeu - însă unul frumos și fermecător. 

Îi puse mâna pe umăr cu blândetțe. 

— Deci ce spui, Melodie? Conspirăm împreună? 

— Bine. 

Și până la urmă de ce naiba n-ar face-o? Măcar știa în ce se 


bagă. 

— Există vreun termen-limită pentru asta? 

— Cât de repede se poate. Dar n-o lua pe scurtătură. Fă-o 
cum trebuie. 

Ea aprobă din cap. _ 

— Perfect. Nu pot să-ţi spun cât de important este. Işi ridică 
sprâncenele și dădu din cap, apoi zâmbi din nou când o văzu 
privind specimenul. la-l. Uită-te mai cu atenţie. 

Ea privi mai bine eșantionul, din ce în ce mai interesată. Era o 
bucată de rocă maro, de vreo trei sau patru sute de grame. Deja 
își dădea seama ce era, sau cel puţin la modul general. Avea o 
structură ciudată. Își simţi pulsul accelerându-i-se, bătăile inimii 
crescând. „New Mexico, proba 41.” Avea să fie distractiv. 

Lăsă punga jos, iar privirea ei o întâlni pe a lui. El se uita la ea 
intens, cu ochii cenușii aproape lipsiţi de culoare în strălucirea 
fluorescentă a laboratorului. 

— E uimitor, spuse ea. Dacă nu mă înșel, asta e... 

— Ah! își puse un deget cu blândeţe pe buzele ei și îi făcu cu 
ochiul. E micul nostru secret. Își îndepărtă mâna, se ridică să 
plece, apoi se întoarse ca și când și-ar fi adus aminte de ceva. 
Duse mâna în buzunarul jachetei și scoase o cutie lungă de 
catifea. l-o întinse. O mică atenţie. 

Crookshank o luă. Pe față scria TIFFANY. 

„Da, sigur”, gândi ea, luând cutia. O deschise și rămase orbită 
de priveliștea pietrelor preţioase, stele albastre. Cilipi, abia 
putea să vadă. Safire stelate. O brățară de platină cu safire 
stelate. Se uită mai atent și își dădu seama că erau veritabile, 
nu Sintetice. Fiecare era diferit, fiecare avea o mică 
imperfecţiune, fiecare avea propria nuanţă de culoare și 
personalitate. Întoarse cutia în lumină și văzu stelele din fiecare 
piatră mișcându-se, lumina reflectându-le adâncimile. Inghiţi, 
simțind brusc un nod în gât. Nimeni nu îi oferise vreodată așa 
ceva. Niciodată. Simţi cum îi arde privirea și încercă imediat să- 
și revină, îngrozită de vulnerabilitatea ei. 

— Frumoasă colecţie de oxid de aluminiu ai aici, spuse ea 
încercând să pară naturală. 

— Speram să-ţi placă safirele stelate, Melodie. 

Crookshank înghiţi în sec din nou, păstrându-și privirea 
aţintită la brățară, ca să nu-l lase să-i vadă ochii. Nu-i plăcuse 
niciodată ceva atât de mult ca acea brățară. Safire stelate de Sri 


Lanka, preferatele ei, fiecare dintre ele unic, făurit în adâncimile 
pământului la o presiune și căldură uriașe - încarnarea 
mineralogiei. Știa că era manipulată fără rușine și pe faţă, însă, 
în același timp, își spunea: „De ce nu? De ce să nu accepte? Nu 
așa mergeau lucrurile în lume?” 

Simţi mâna lui Corvus pe umărul ei, strângându-i ușor. Fu ca 
un șoc electric. Spre groaza ei, o lacrimă îi alunecă fierbinte pe 
obraz. Clipi rapid, fără să poată vorbi, mulţumită că el se afla în 
spatele ei și nu o vedea. Cealaltă mână îi prinse celălalt umăr, 
iar ea simţea căldura trupului lui în ceafă. O trecu un fior erotic 
asemenea unui fulger, care o făcu să se aprindă și să simtă 
furnicături în tot corpul. 

— Melodie, îţi sunt foarte recunoscător pentru ajutor. Știu cât 
de bună ești în ceea ce faci. De asta ţi-am încredințat pe - și 
nimănui altcuiva - această mostră. De asta ţi-am oferit brăţara. 
Nu e doar o simplă mită - cu toate că e puţin și asta. Chicoti și o 
bătu pe umăr. E o dovadă a încrederii pe care o am în tine, 
Melodie Crookshank. 

Ea dădu aprobator din cap, fără să-l privească. 

Mâinile îi strânseră și mângâiară umerii. 

— Mulţumesc, Melodie. 

— In regulă, șopti ea. 


8 


Când tatăl lui Tom murise, iar el moștenise un munte de bani, 
singura extravaganţă fusese să își cumpere camioneta. Era un 
Chevy 3100 din 1957 cu caroserie turcoaz și tavan alb, grilaj 
crom și trei viteze. Cândva îi aparținuse unui colecționar de 
mașini clasice din Albuquerque, un adevărat fanatic care 
reconstruise cu dragoste motorul și transmisia, fabricase piesele 
pe care nu le putuse găsi și revopsise totul până la butoanele 
radioului. La sfârșit tapițase din nou interiorul mașinii cu piele 
albă. Bietul om făcuse infarct înainte să se bucure de rezultatul 
muncii lui, iar Tom o cumpărase după ce văzuse un anunț în 
Thrifty Nickel. Îi plătise văduvei o sumă pe care o merita din plin 
- cincizeci și cinci de mii de dolari - și tot simţea că fusese un 
chilipir. Era o adevărată operă de artă. 

Era deja amiază. Tom străbătuse toată întinderea cu mașina, 
ceruse îndrumări în Sunset și hoinărise pe multe dintre 


drumurile forestiere pe care le cunoștea în apropierea 
platourilor stâncoase, însă în zadar. Nu aflase decât că mergea 
pe aceleași urme pe care merseseră polițiștii din Santa Fe, care 
la rândul lor încercaseră să afle dacă cineva îl întâlnise pe acel 
bărbat cât încă mai era în viaţă. 

Se părea că bărbatul avusese grijă să-și ascundă urmele. 

Tom se hotărâse să-l viziteze pe Ben Peek, care locuia în 
cătunul sărăcăcios Cerrillos din New Mexico. Fost oraș al 
mineritului de aur, care văzuse zile mai bune, Cerrillos se 
întindea într-o zonă înconjurată de plantaţii de bumbac dincolo 
de șoseaua principală, un mănunchi de clădiri vechi din chirpici 
și lemn împrăștiate pe platoul uscat din Galisteo Creek. Minele 
fuseseră închise cu zeci de ani în urmă, însă Cerrillos scăpase de 
statutul de oraș-fantomă deoarece fusese readus la viaţă de 
hipioţi în anii șaizeci, după ce cumpăraseră căsuțele minerilor și 
le transformaseră în ateliere de ceramică, magazine de pielărie 
și făbricuţe de macrameuri. Acum era locuit de un amestec 
ciudat de vechi familii spaniole care lucraseră cândva în mine, 
dubioși bătrâni și excentrici curioși. 

Ben Peek făcea parte din ultima categorie, iar casa lui 
dovedea asta. Vechea lui casă din scânduri nu fusese vopsită de 
o generație. Curtea noroioasă, împrejmuită de un gard ce stătea 
să cadă, era plină de echipament de minerit ruginit. Într-un colț 
se afla un morman de vată de sticlă izolatoare purpurie și verde 
de la stâlpii de telefon. Pe o placă bătută în cuie pe un perete al 
casei scria: 


MAGAZINUL WHAZZIT 
TOTUL DE VÂNZARE 
inclusiv proprietarul 

nu se refuză ofertele rezonabile 


Tom ieși din mașină. Ben Peek fusese un prospector 
profesionist vreme de patruzeci de ani, până când un măgar îi 
rupsese șoldul. Se stabilise în Cerrillos cu o colecţie de deșeuri și 
multe povești dubioase. In ciuda aspectului său excentric, avea 
masterat în geologie la Școala de Minerit din Colorado. Își știa 
bine meseria. 

Tom trecu prin arcada strâmbă și bătu la ușă. O clipă mai 
târziu, luminile se aprinseră și, în întunericul dinainte, își făcu 


apariţia un chip deformat de geamul mat, apoi ușa se deschise 
în sunetul unui clopoțel. 

— Tom Broadbent! Mâna aspră a lui Peek i-o prinse pe a lui 
Tom și i-o strânse până îi trosni oasele. Peek avea doar un 
metru șaizeci și doi, însă compensa prin vocea sa bubuitoare și 
vigoare. Nu se mai bărbierise de cinci zile, avea cearcăne în 
jurul ochilor negri și jucăuși și sprâncene atât de arcuite, încât 
părea în permanenţă surprins. 

— Ce mai faci, Ben? 

— Groaznic, pur și simplu groaznic. Intră. 

Îl conduse pe Tom prin magazinul său cu pereţii acoperiţi de 
rafturi care gemeau sub maldăre de roci vechi, unelte de lemn 
și recipiente de sticlă. Totul era de vânzare, însă se părea că nu 
vânduse niciodată ceva. Etichetele cu prețuri erau ele însele 
antichităţi îngălbenite. Intrară într-o cameră laterală, care 
servea drept bucătărie și cameră de zi. Câinii lui Peek dormeau 
pe podea, scheunând în vis. Bătrânul luă un ibric uzat de pe 
plită, scoase două căni și șchiopătă spre o masă de lemn, 
așezându-se pe o parte și invitându-l pe Tom să se așeze pe 
cealaltă. 

— Zahăr? Lapte? 

— Neagră. 

Tom îl urmări pe bătrân care își turnă trei linguriţe de zahăr în 
cafea, apoi trei lingurite de Cremora, amestecând totul într-un 
soi de mâzgă. Tom sorbi cu precauţie din cafea. 

Era surprinzător de bună - fierbinte, tare, fiartă în stilul 
cowboy așa cum îi plăcea lui. 

— Cum se simte Sally? 

— Minunat, ca întotdeauna. 

Peek dădu din cap. 

— Ţi-ai luat o femeie minunată, Tom. 

— Știu prea bine. 

Peek bătu pipa de marginea șemineului și o umplu cu Borkum 
Riff. 

— leri-dimineaţă am citit în New Mexican că ai găsit un bărbat 
ucis pe platourile stâncoase. 

— Povestea e mai complicată decât ce e în ziar. Pot să contez 
că ţii pentru tine? 

— Bineînţeles. 

Tom îi povesti lui Peek totul, omiţând partea cu agenda. 


— Ai vreo idee cine era vânătorul de comori? îl întrebă într-un 
final pe Peek. 

Peek pufni. _ 

— Căutătorii de comori sunt o gașcă de tâmpiţi creduli. In 
toată istoria Vestului nimeni nu a găsit vreo comoară adevărată 
îngropată. 

— Bărbatul acesta a găsit. 

— O să cred când o să văd. Și nu, nu am auzit nimic de vreun 
căutător de comori pe acolo, însă asta nu înseamnă nimic; sunt 
foarte secretoși. 

— Ai idee despre ce comoară ar putea fi vorba? Presupunând 
că există. 

— Am fost prospector, se încruntă Peek. Nu vânător de 
comori. E o mare diferență. 

— Dar ai petrecut mult timp acolo. 

— Douăzeci și cinci de ani. 

— Ai auzit povești. 

Peek aprinse un chibrit și îl duse la pipă. 

— Cu siguranță. 

— Distrează-mă. 

— Când încă era teritoriu spaniol, se spune că aici, la nord de 
Abiquiu, a existat o mină de aur care se numea El Capitán. Ştii 
povestea asta? 

— N-am auzit-o niciodată. 

— Se spune că au scos aproape trei sute de kilograme și le-au 
turnat în lingouri marcate cu Leul și castelul. Apașii întorceau 
țara pe dos, așa că, în loc să le împacheteze și să le ducă de 
acolo le-au ascuns într-o peșteră și au așteptat să se liniștească 
lucrurile. S-a întâmplat ca într-o zi apașii să atace mina. l-au 
omorât pe toţi, mai puţin pe un anume Juan Cabrillo, care 
plecase în Abiquiu după provizii. Cabrillo s-a întors și și-a găsit 
camarazii morţi. A plecat la Santa Fe și s-a întors cu un grup 
înarmat să ia aurul. Însă trecuseră vreo două săptămâni, 
plouase torențial și fuseseră inundaţii. Reperele se schimbaseră. 
Da, au găsit mina, tabăra și scheletele prietenilor săi uciși. Însă 
nu au mai putut găsi peștera aceea. Juan a petrecut ani de zile 
căutând-o, până când a dispărut fără urmă de pe platourile 
stâncoase. Sau cel puţin așa spune povestea. 

— Interesant. 

— Nu e tot. În anii 1930, un anume Ernie Kilpatrick căuta un 


bivol prin canioanele de acolo. Avea tabăra lângă Stâncile 
engleze, la sud de Echo Badlands. Chiar când apunea soarele el 
a văzut o alunecare proaspătă de teren pe peretele unei stânci 
din apropiere - puţin mai sus de Canionul Tiranozaurului - care a 
dezvăluit ceva ce arăta a peșteră. S-a cățărat și s-a târât 
înăuntru. Era un tunel scurt și îngust, cu marcaje pe pereți. A 
urmărit marcajele până a ajuns într-o încăpere. Aproape că a 
leșinat când a aprins lumânarea și a văzu un perete întreg de 
lingouri de aur marcate cu Leul și castelul A băgat unul în 
buzunar și s-a întors călare la Abiquiu. In noaptea aceea s-a 
îmbătat la saloon și ca un prost le-a arătat tuturor lingoul de 
aur. Cineva l-a urmărit, l-a împușcat și l-a jefuit. Bineînțeles, 
secretul a murit odată cu el, iar lingoul de aur nu a mai fost 
găsit niciodată. 

Scuipă o bucată de tutun de pe limbă. 

— Toate poveștile astea cu comori sunt la fel. 

— Nu ai crezut-o. 

— Nici măcar un afurisit de cuvințel. Peek se rezemă și își 
aprinse din nou pipa. Pufăi de câteva ori, așteptând un 
comentariu. 

— Trebuie să-ţi spun, Ben, că am vorbit cu omul. A găsit ceva 
foarte important. 

Peek ridică din umeri. 

— E posibil să fi găsit și altceva de valoare în afară de 
comoara El Capitân? 

— Sigur. Sunt tot felul de posibilități când vine vorba de 
minerale și metale preţioase. Dacă era prospector. Sau poate 
era vânător de comori și dezgropa ruine indiene. Te-ai uitat ce 
echipament avea? 

— Totul era împachetat pe măgar. Nu am văzut nimic ieșit din 
comun. 

Peek se încruntă din nou. 

— Dacă ar fi fost prospector, probabil găsise uraniu sau 
molibden. Uraniul se găsește uneori în membrul superior al 
Formaţiunii Chirile, care dă în Canionul Tiranozaurului, Canionul 
Huckbay și în tot Joaquinul Inferior. Am căutat uraniu la sfârșitul 
anilor cincizeci și n-am găsit nici urmă. Insă eu nu aveam 
echipament corespunzător, contoare de scintilaţii și de-astea. 

— Ai pomenit de două ori de Canionul Tiranozaurului. 

— Un canion al naibii de mare cu un milion de afluenți, care 


traversează toată zona până la Echo Badlands și sus pe 
platourile stâncoase. Era bun pentru uraniu și molibden. 

— Și uraniul mai are acum vreo valoare? 

— Nu dacă nu ai un cumpărător privat pe piaţa neagră. Banca 
naţională nu-ţi cumpără, are prea mult. 

— Poate fi util pentru teroriști? 

Peek scutură din cap. 

— Mă îndoiesc. Ai avea nevoie de un program de îmbogăţire 
de un miliard de dolari. 

— Poate pentru vreo bombă murdară? 

— Concentratul de uraniu, chiar și uraniul pur, are 
radioactivitate aproape zero. Ideea că uraniul e periculos și 
radioactiv este o preconcepţie populară. 

— Ai pomenit de moli. Ce e aia? 

— Molibden. Acolo sus, în partea cealaltă a Canionului 
Tiranozaurului, sunt câteva zăcăminte  descopertate de 
trahiandezit de porfiriu din Oligocen, care a fost asociat cu 
molibdenul Am găsit acolo niște molibden, însă deja excavaseră 
depozitul și ce am găsit făcea cât un rahat de-o zi dintr-o oală 
de noapte. Poate e mai mult - undeva întotdeauna e mai mult. 

— De ce i se spune Canionul Tiranozaurului? 

— Chiar la gura lui e o intruziune bazaltică uriașă, sculptată 
de vreme în așa fel încât în partea de sus seamănă cu un craniu 
de T. Rex. Apașii nu urcă acolo, spun că e bântuit. Acolo m-a 
aruncat măgarul meu speriat. Mi-a rupt șoldul. M-au luat cu 
ambulanța după trei zile. Deci, da, dacă nu e bântuit, ar trebui 
să fie. Nu m-am mai întors acolo. 

— Și aurul? Am înţeles că ai găsit ceva acolo. 

Ben chicoti. 

— Bineînţeles că am găsit. Aurul e un blestem pentru toţi cei 
care îl găsesc. În '86 am găsit un bolovan de cuarţ plin cu aur pe 
fundul Labirintului. | l-am vândut unui dealer de minerale pentru 
nouă mii de dolari, apoi am cheltuit de zece ori suma aia 
căutând locul din care provenea. Nenorocita de rocă trebuia să 
fi venit de undeva, însă nu am găsit niciodată sursa. Presupun 
că s-a rostogolit din Munţii Canjilon, unde se află câteva mine de 
aur închise și vechi orașe miniere. După cum am spus, aurul te 
duce la pierzanie. Nu m-am mai atins de el după aceea. Râse și 
scoase alt nor de fum din pipă. 

— Îţi mai vine în minte și altceva? 


— „Comoara” asta poate fi o ruină de-a indienilor. Sunt multe 
ruine anasazi (Numele de „Anasazi” a fost tradus „oameni 
vechi”. Cuvântul în sine este Navajo, și înseamnă „inamicii 
stramoșilor”. Nu se știe de unde au venit, cultura lor fiind 
diferită de cea a predecesorilor lor, dar ei se consideră „oamenii 
stelelor”, sau „oamenii veniţi din stele”.) acolo sus. Pe vremea 
când nu știam prea multe, obișnuiam să sap în jurul acelor locuri 
vechi, vindeam vârfuri de săgeți și oalele pe care le găseam. 
Astăzi, un castron Chaco alb cu negru mi-ar fi putut aduce între 
cinci și zece mii. Merită să te stresezi pentru asta. Și mai e și 
Orașul Pierdut al Părinților. 

— Ce e asta? 

— Tom, băiete, ţi-am mai spus povestea aceea. 

— Nu, nu mi-ai spus-o. 

Peek trase din pipă cu un gâlgâit. 

— Pe la începutul secolului, un preot francez pe nume Eusebio 
Bernard s-a pierdut acolo sus pe undeva prin Mesa de los Viejos 
în drumul său de la Santa Fe la Chama. In timp ce încerca să 
găsească drumul, a zărit o așezare anasazi uriașă pe o terasă 
mare cât Mesa Verde, ascunsă într-un alcov în stânca de sub el. 
Avea patru turnuri, sute de ansambluri de locuințe, un adevărat 
oraș pierdut Nimeni nu l-a găsit după aceea. 

— E o poveste adevărată? 

— Probabil că nu, zâmbi Peek. 

— Dar petrol sau gaze naturale? Poate căuta așa ceva? 

— Mă îndoiesc. E adevărat că rezervaţia Chama se întinde 
chiar la marginea bazinului San Juan, una dintre zonele cele mai 
bogate în gaze naturale din sud-vest. Problema e că ai nevoie 
de o armată întreagă de oameni cu echipamente de măsurare. 
Un prospector individual nu are nicio șansă. Peek învârti cenușa 
din pipă, o bătători și o aprinse din nou. Dacă era în căutarea 
unor fantome, atunci pot să spun că acolo sunt destul de multe. 
Apașii pretind că au auzit un răget de T. Rex. 

— Ben, ne îndepărtăm de subiect. 

— Ai spus că vrei povești. 

Tom ridică mâna. 

— Deja trag linie la fantomele de dinozauri. 

— Presupun că e posibil ca acest prospector necunoscut al 
tău să fi găsit comoara El Capitán. Trei sute de kilograme de aur 
ar însemna... Peek se strâmbă... aproape patru milioane de 


dolari. Însă trebuie să iei în considerare valoarea numismatică a 
acelor lingouri vechi spaniole marcate cu Leul și castelul. La 
naiba, ai obţine de cel puțin douăzeci sau treizeci de ori mai 
mult decât pe aur. Deja vorbim de bani aici... Oricum, întoarce- 
te și spune-mi mai multe despre crima asta. lar eu îţi voi spune 
de fantoma din La Llorona, Femeia Jelitoare. 

— S-a făcut. 


9 


În cabina de clasa întâi din Continental Bight 450 dinspre 
Laguardia către Albuquerque, Maddox larbă se întinse. Işi lăsă 
pe spate scaunul de piele, ridică capacul laptopului și sorbi o 
gură de Pellegrino în timp ce așteptă să se deschidă. Ciudat, se 
gândi el, cum semăna cu cei din jurul său, toți îmbrăcaţi în 
costume scumpe și lucrând la laptop. Ar fi tare, chiar tare, dacă 
vicepreședintele executiv sau directorul de lângă el ar vedea la 
ce lucra el. 

Maddox începu să sorteze teancul de scrisori scrise de mână - 
litere stângace înșirate elaborat pe hârtie ieftină cu linii, cu 
creion bont, multe cu pete de grăsime și urme de degete. De 
fiecare scrisoare era prins o fotografie a ticălosului cel urât care 
o scrisese. Ce adunătură de fraieri! 

Scoase prima scrisoare, o netezi pe masa pliantă lângă 
computer și începu să citească. 


Dragă domnule Madocks, 

Sunt Londell Franklin James am 34 de ani și sunt bărbat Alb 
Arian din Arundell, Ark. Instrumentul meu are 22 de cm în 
erecție și caut o doamnă blondă, nu o târfă grasă și obraznică, ci 
o doamnă la care să-i placă 22 de cm până în plăsele și în plus 
am un metru optzeci și trei și mușchi tari ca piatra cu un tatuaj 
cu cranii pe deltoidul drept și un dragon pe piept Caut o doamnă 
slabă din Sud nu negrese sau curve din New York ci o Fată Albă 
Ariană sudistă de modă veche care știe să ofere plăcere unui 
bărbat și să gătească pui și cartofi prăjiţi Fac cinci până la 
cincisprezece pentru jaf armat procurorul a minţit în legătură cu 
apelul, însă am o audiere pentru eliberare condiţionată în doi ani 
și 8 luni vreau o doamnă bună care să mă aștepte afară gata s-o 
ia până în plăsele. 


Maddox rânji. Acum o mamă care avea să-și petreacă restul 
vieții în închisoare - eliberată sau nu pentru bună purtare. Unii 
oameni pur și simplu se nășteau pentru asta. 

Începu să scrie la laptop: 


Numele meu este Lonnie F. James și sunt un bărbat caucazian 
de treizeci și patru de ani din Arundell, Arkansas, fac de la cinci 
la cincisprezece ani pentru jaf armat, cu eliberare condiţionată 
așteptată în mai puţin de trei ani. Am o condiţie fizică minunată, 
un metru nouăzeci înălțime, optzeci și șase de kilograme și fac 
exerciții fizice intense. Doamnelor, sunt bine dotat. Sunt 
Capricorn. Am un tatuaj cu craniu pe braţul drept și un tatuaj cu 
Sfântul Gheorghe omorând balaurul pe piept. Caut o blondă 
micuță și frumoasă din sud, cu ochi albaștri, de modă veche, 
pentru corespondenţă, amor și relaţie. Trebuie să fii în formă, să 
ai douăzeci și nouă de ani sau mai puţin, să fii dulce ca siropul 
de mentă însă în același timp, trebuie să fii o femeie care 
recunoaște un bărbat adevărat când vede unul. Imi plac muzica 
country, mâncarea tradițională bună, fotbalul profesionist și să 
mă plimb mână în mână pe drumurile de ţară în dimineţile 
cețoase. 


„Asta da inspiraţie”, își spuse Maddox, recitind. Dulce ca 
siropul de mentă. Citi din nou, șterse partea cu „dimineţile 
ceţoase”, o salvă în computer. Apoi privi fotografia care însoțea 
scrisoarea. Alt urât - ăsta avea un cap în formă de glonţ și ochii 
atât de apropiaţi, încât păreau că fuseseră strânși cu menghina. 
O va scana și o va posta. Din experiența lui, aspectul fizic nu 
conta. Ceea ce conta era că Londell Franklin James era acolo, nu 
aici. Așa că oferea femeii potrivite relaţia perfectă. O femeie îi 
va scrie, vor schimba scrisori sexuale, își vor face promisiuni, își 
vor jura dragoste nepieritoare, vor vorbi despre copii și 
căsătorie și nimic nu va schimba faptul că el era acolo, iar ea 
aici. Ea deținea controlul Despre asta era vorba - control - plus 
fiorul erotic pe care îl simțeau unele femei când corespondau cu 
vreun tip închis pentru jaf armat, care pretindea că are un 
instrument de 22 de centimetri. Cine putea să-l contrazică? 

Făcu clic pe o fereastră nouă și trecu la următoarea scrisoare. 


Dragă domnule Maddox, 
Caut o femeie căreia să-i trimit lichidul meu prin poștă ca să- 
mi facă un copil... 


Maddox se strâmbă și mototoli scrisoarea, apoi o băgă în 
buzunarul scaunului din faţa lui. Hristoase, avea o agenţie 
matrimonială, nu o bancă de spermă. Deschisese Vremuri Grele 
în timp ce lucra la biblioteca închisorii, unde aveau un computer 
IBM 486 vechi, pe care îl foloseau drept catalog online. Perioada 
pe care o petrecuse în armată ca sergent de artilerie îl învățase 
tot ce trebuia să știe despre computere. În ziua de azi nu puteai 
lansa un proiectil cu calibru mai mare de 50 fără computer. 
Maddox rămase surprins să afle că avea un talent aparte la 
computere. Spre deosebire de oameni, acestea erau curate, 
inodore, ascultătoare și nu aveau o atitudine de rahat. incepuse 
prin a colecționa câte zece dolari de la fiecare pușcăriaș pentru 
faptul că își publicau numele și adresele pe site-ul web pe care îl 
crease el, solicitând corespondenţă cu femei din afară. Afacerea 
luase avânt. Maddox își dădu seama că putea să facă bani 
frumoși nu de la pușcăriași, ci de la femei. Rămăsese uimit că 
femeile doreau să aibă o relaţie cu un bărbat din închisoare. 
Cerea douăzeci și nouă de dolari și nouăzeci și nouă de cenți 
pentru un abonament de o lună la Vremuri Grele, 199 de dolari 
pentru un an și pentru acces nelimitat la datele personale - 
inclusiv la fotografii și adrese - a peste patru sute de pușcăriași 
închiși pe perioade lungi pentru fapte ce variau de la crimă și 
viol la răpire, jaf armat și agresiune. Acum pentru fiecare 
pușcăriaș erau câte trei femei abonate, aproape o mie două 
sute de doamne, iar după ce scădea toate cheltuielile el 
rămânea cu o sumă frumușică în fiecare săptămână. 

Anunţul de „pregătire pentru aterizare” se auzi prin difuzor, 
iar o stewardesă veni și le făcu semn, murmurând către toți 
oamenii de afaceri să își închidă laptopurile. Maddox îl băgă pe 
al lui sub scaun și trase paravanul de la geam. Peisajul maroniu 
din New Mexico se derula pe măsură ce avionul se apropia 
dinspre est de Albuquerque, iar din pământ se ridicau pantele 
Munţilor Sandia, când întunecaţi de la copaci, când albi de la 
zăpadă. Avionul trecu de munţi și ajunse deasupra orașului, 
apropiindu-se de pământ. Maddox vedea totul, râul, 
autostrăzile, Big |, toate căsuţele care urcau până la poalele 


dealurilor. Îl deprima să vadă atâţia oameni inutili trăindu-și 
viețile atât de patetice în acele cutii de furnici. Era asemănător 
cu închisoarea. 

Nu, retrase asta. Nimic nu se compara cu închisoarea. 

Gândurile lui se îndreptară spre problema urgentă, și imediat 
simţi că se înfurie. Broadbent. Probabil bărbatul așteptase 
momentul cel mai propice acolo în Labirint. Nu făcuse decât să 
aștepte. Maddox făcuse toată treaba, îl doborâse pe tip, apoi se 
băgase Broadbent și se servise cu agenda și cu prada. Ticălosul 
stricase un final perfect. 

Maddox trase adânc aer în piept, închise ochii, își rosti 
incantaţia de câteva ori în minte, încercând să mediteze. Nu 
avea rost să se enerveze. Problema era simplă. Dacă Broadbent 
păstra agenda în casă, Maddox o va găsi. Dacă nu, atunci 
Maddox va găsi o metodă să o scoată de la el. Bărbatul pur și 
simplu nu știa cu ce avea de-a face. Și din moment ce, la rândul 
lui, Broadbent era băgat până în gât în asta era puţin probabil 
că va chema poliţia. Chestia asta avea să se rezolve între ei doi. 

li datora asta lui Corvus; lisuse, îi datora viaţa! 

Se lăsă pe spate în timp ce avionul Boeing 747 ateriză, ușor și 
plăcut, abia atingând pământul. Maddox văzu în asta un semn. 


10 


În dimineaţa următoare, Tom îl găsi pe asistentul său, Shane 
McBride, la zona pentru plimbat caii, urmărind un roib care se 
târa în jurul ţarcului. Shane era un irlandez din South Boston 
care studiase la Yale, însă adoptase obiceiurile din Vest și acum 
arăta chiar mai cowboy decât localnicii. Se plimba în cizme și 
purta o mustață deasă, o pălărie Stetson cu boruri întoarse 
îndesată pe cap, o eșarfă neagră decolorată legată la gât, cu 
buza de jos plină de tutun. Se pricepea la cai, avea simţul 
umorului, era serios și foarte loial. Tom îl considera partenerul 
perfect. 

Shane se întoarse către Tom, își scoase pălăria, își șterse 
fruntea și-și miji ochii. 

— Ce zici? 

Tom urmări calul mișcându-se. 

— De cât timp e acolo? 

— De zece minute. 


— Osteită la picior. 

Shane lăsă privirea în jos. 

— Nu. Aici te înșeli. Sesamoidită. 

— Articulațiile chișiței nu sunt umflate. lar rana e prea 
simetrică. 

— E incipient, iar sesamoidita poate să fie și ea simetrică. 
Tom își miji din nou ochii și urmări calul mișcându-se. 

— Al cui e? 

— Noble Nix, aparţine de O Bar O. Nu a mai avut probleme 
până acum. 

— E de competiţie western sau de sărituri? 

— E de competiţie englezească. 

Tom se încruntă. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— S-ar putea? Nu e niciun s-ar putea. Tocmai a revenit de la o 
competiţie din Amarillo, unde a câștigat o șa. Oboseala 
combinată cu drumul lung au dus la asta. 

Tom îl opri pe cel care îl plimba, îngenunche și pipăi chișițele 
calului. Fierbinţi. Se ridică. 

— Tot mai cred că e vorba de osteită la picior, însă o să iau în 
considerare că s-ar putea să fie osteită la osul sesamoid. 

— Ar fi trebuit să te faci avocat. 

— Oricum ar fi, tratamentul e același. Odihnă totală, spălari 
periodice cu apă rece, aplicare de DMSO, învelitori de piele 
pentru picioare. 

— Spune-mi ceva nou. 

Tom îl prinse pe Shane de umăr. Începi să te pricepi foarte 
bine la asta, nu-i așa, Shane? 

— Așa e, șefule. 

— Atunci n-o să te superi dacă te ocupi și astăzi de clinică. 

— Lucrurile merg mult mai bine când nu ești tu aici - bere 
rece, mariachi, femei goale. 

— Să nu dai foc pe-aici. 

— Încă o mai cauţi pe fetișcana al cărui tată a fost ucis în 
Labirint? 

— Nu am prea mare noroc. Poliţia nu găsește cadavrul. 

— Nu e nimic surprinzător că nu pot găsi cadavrul. E ditamai 
ținutul. 

Tom dădu aprobator din cap. 

— Dacă aș putea să înţeleg ce e scris în jurnalul ăla al lui, 


probabil aș afla cine era. 

— Da, probabil. 

Tom îi spusese totul lui Shane. Aveau o relaţie foarte 
apropiată. lar Shane, chiar dacă era vorbăreţ, era foarte discret. 

— O ai la tine? 

Tom scoase agenda din buzunar. 

— Dă-mi să văd. O luă și o răsfoi. Ce e? Un cod? 

— Da. 

Închise și cercetă coperta. 

— E sânge? 

Tom dădu din cap. 

— lisuse! Bietul om! Shane îi întinse agenda. Dacă află 
polițiștii că le-ai ascuns ceva, o să te bage la zdup. 

— O să ţin minte asta. 

Tom se duse în spatele clinicii să vadă caii din grajduri; îi bătu 
ușor pe fiecare, murmurând cuvinte de încurajare, verificându-le 
starea. Ajunse într-un final la biroul său și răsfoi facturile, 
observând că unele aveau termenul depășit. Nu le plătise, însă 
nu din lipsă de bani, ci din delăsare; și el, și Shane urau munca 
de birou. Le aruncă din nou în cutie fără să deschidă vreuna. 
Chiar trebuia să angajeze un contabil să aibă grijă de toate 
acele hârtii, însă acea cheltuială în plus i-ar fi pus din nou pe 
roșu după un an de muncă susţinută ca să ajungă din nou la un 
nivel de rentabilitate. Faptul că avea o sută de milioane de 
dolari prin angajament scris nu conta. El nu era ca tatăl său. 
Trebuia să-și scoată singur profitul. 

Dădu hârtiile la o parte și scoase agenda pe care o deschise și 
o întinse pe masă. Numerele îl atrăgeau; era sigur că acolo se 
afla secretul identității bărbatului. Și al comorii pe care o găsise. 

Shane băgă capul în cameră. 

— Cum e calul castrat de la O Bar 0? întrebă Tom. 

— Am avut grijă de el și e în boxa lui. Shane rămase în ușă 
ezitând. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Îți amintești anul trecut când la mănăstirea de pe râul 
Chama era o oaie bolnavă? 

Tom dădu afirmativ din cap. 

— Când ne-am dus acolo, îți aduci aminte că ne-am întâlnit cu 
un călugăr, fost spărgător de coduri pentru CIA, care a renunțat 
la tot ca să se călugărească? 


— Da. Îmi aduc aminte. 

— De ce nu-l rogi să-și arunce o privire? Poate descifrează 
agenda. 

Tom îl privi lung pe Shane. 

— Asta e cea mai bună idee pe care ai avut-o săptămâna 
asta. 


11 


Melodie Crookshank reglă unghiul de pe lama de secţionare 
cu diamant și mări rpm-ul. Era o mașinărie minunată și de înaltă 
precizie - se simţea asta în sunetul clar, ca de cântec, pe care îl 
scotea. Așeză mostra pe patul de secţionare, o prinse, apoi 
activă fluxul de apă laminar. Un gâlgâit se auzi peste lamă în 
vreme ce apa spăla specimenul, scoțând la iveală nuanțele de 
culoare din el, galben, roșu, purpuriu. Făcu ultimele reglaje, setă 
viteza de ghidare automată și îl lăsă să fie tăiat. 

Când eșantionul întâlni lama de diamant, se auzi aproape ca o 
muzică. În clipa în care mostra fu tăiată în jumătate, comoara 
din interiorul său se oferi vederii. Cu dexteritatea dobândită în 
timp, spălă mostra și o uscă, o întoarse, apoi prinse cealaltă 
parte în rășină de epoxi pe un manipulator de oţel. 

În timp ce aștepta să se întărească rășina, își cercetă brăţara 
cu safire. Le spusese prietenelor ei că era o bijuterie ieftină, iar 
ele o crezuseră. De ce n-ar fi crezut-o? Cine s-ar fi gândit că ea, 
Melodie Crookshank, asistent tehnic de gradul unu, care câștiga 
douăzeci și unu de mii de dolari pe an, care locuia într-un 
apartament într-o mansardă pe Amsterdam Avenue, fără iubit și 
fără bani, purta la mână zece carate de safire stelate de Sri 
Lanka? Știa prea bine că era folosită de Corvus - un bărbat ca el 
nu ar fi putut să dezvolte un interes romantic serios față de ea. 
Pe de altă parte, nu era coincidenţă că îi încredinţase ei acea 
misiune. Era bună; al naibii de bună. Brățara făcea parte dintr-o 
tranzacţie strict impersonală: o compensație pentru expertiza și 
discreția ei. Nimic dezonorant în asta. 

Mostra se întărise. O puse iarăși pe patul de secţionare și o 
tăie din nou pe cealaltă parte. Obţinu imediat o felie subţire de 
piatră, cu o grosime de aproape un milimetru, tăiată perfect, 
fără nicio crăpătură sau ciobire. Dizolvă rapid rășina, eliberă 
felia și o tăie în zeci de bucățele mai mici, fiecare destinată altui 


tip de test Luă una dintre bucăţi, o fixă în rășină pe alt 
manipulator și utiliză roata și polizorul ca să o șlefuiască și mai 
mult, până căpătă o transparenţă frumoasă și o grosime cam de 
două ori mai mare decât a firului de păr uman. O puse pe lamele 
și o amplasă sub microscopul Meiji cu lumină polarizată, îl 
deschise și își lipi ochii de binoclu. 

După o reglare rapidă a focalizării, în faţa ochilor îi apăru un 
curcubeu de culori, o lume de frumuseţe cristalină. Splendoarea 
pură a luminii polarizate o făcea mereu să-și ţină respiraţia. 
Chiar și cea mai cenușie dintre roci își scotea la iveală sufletul 
ascuns. Setă amplificarea la 30x și începu să treacă prin unghiul 
de polarizare cu câte treizeci de grade, fiecare modificare 
producând un nou fluviu de culoare în eșantion. Prima vedere 
era de obicei doar pentru estetică; era ca și când ar fi privit într- 
un vitraliu mai frumos decât rozeta Catedralei din Chartres. 

Pe măsură ce trecea prin cele 360 de grade de polarizare, 
Crookshank își simţea pulsul accelerându-i-se cu fiecare unghi 
nou. Era, într-adevăr, o mostră incredibilă. După o serie 
completă mări amplificarea la 120x. Structura era atât de fină, 
era perfectă; uimitoare. Acum înțelegea de ce era secret. Dacă 
la fața locului existau mai multe astfel de mostre - și probabil 
existau -, era de o importanţă majoră să păstreze secretul. Ar fi 
o lovitură uluitoare, chiar și pentru un bărbat atât de distins 
precum Corvus. 

Se îndepărtă de binoclul microscopului, cu un gând nou în 
minte. Acela putea fi lucrul de care avea nevoie ca să își asigure 
un post bun, dacă își juca bine cartea. 


12 


Mănăstirea Hristos în Deșert se afla la douăzeci și patru de 
kilometri în sus pe râul Chama, în adâncul rezervației Chama și 
chiar lângă Mesa de los Viejos, Platoul Bătrânilor, care marca 
începutul ținutului de platouri stâncoase. Tom conduse spre 
mănăstire cu o încetineală îngrozitoare, urând să-și supună 
preţiosul Chevy la chinuri pe unul dintre cele mai proaste 
drumuri din New Mexico. Șoseaua avea atât de multe gropi încât 
părea că suferise un bombardament și, în plus, hârtoapele 
amenințau să-i dezmembreze mașina și să-l lase fără dinţi. Se 
spunea că așa le plăcea călugărilor. 


După ceea ce părea mai degrabă o călătorie la capătul lumii, 
Tom zări turnul din chirpici al bisericii înălțându-se peste tufele 
de ienupăr și chamisa. Treptat apăru și restul mănăstirii 
benedictine - un pâlc de clădiri din argilă maro împrăștiate de-a 
valma pe un petic de pământ deasupra luncii râului, chiar sub 
locul în care Rio Gallina se unea cu Rio Chama. Se spunea că era 
una dintre cele mai izolate mănăstiri creștine din lume. 

Tom își lăsă camioneta în parcarea neasfaltată și urmă 
cărarea spre magazinul mănăstirii. Se simțea ciudat, 
întrebându-se cum să îi ceară ajutorul călugărului. Auzea 
sunetul vag al unui cântec venind dinspre biserică, 
amestecându-se cu țipetele răgușite ale unui stol de gaițe. 

Magazinul era gol, însă clopoţelul de la ușă scoase un clinchet 
când Tom o deschise, iar un călugăr tânăr apăru din spate. 

— Bună ziua, începu Tom. 

— Bine ai venit. 

Călugărul se așeză pe un scaun înalt de lemn din spatele 
ghișeului. Tom rămase în picioare nehotărât, privind produsele 
umile ale mănăstirii: miere, flori uscate, cărți poștale făcute 
manual, sculpturi în lemn. 

— Sunt Tom Broadbent, spuse el, întinzând mâna. 

Călugărul i-o strânse. Era scund și slab și purta ochelari cu 
ramă groasă. 

— Imi pare bine să te cunosc. 

Tom își drese glasul. Era al naibii de ciudat. 

— Sunt medic veterinar, iar anul trecut am îngrijit aici o oaie 
bolnavă. 

Călugărul dădu aprobator din cap. 

— În timp ce mă aflam aici, am auzit pomenindu-se de un 
călugăr care a fost în CIA. 

Călugărul dădu din nou din cap. 

— Ştii despre cine vorbesc? 

— Fratele Ford. 

— Exact. Mă întrebam dacă pot vorbi cu el. 

Călugărul își aruncă o privire la ceas, un ceas mare sport cu 
butoane și cadrane, care arăta ciudat la mâna unui monah; Tom 
nu știa prea bine de ce. Chiar și călugării aveau nevoie să știe 
cât e ora. 

— Slujba tocmai s-a terminat. Mă duc să îl chem. 

Călugărul dispăru pe cărare. Cinci minute mai târziu, Tom 


rămase uimit să vadă o siluetă uriașă venind spre el, cu 
picioarele enorme încălțate în sandale prăfuite, cu un toiag lung 
de lemn în mână și roba neagră fluturând. O clipă mai târziu ușa 
se deschise, iar el intră cu pași mari în magazin, apoi se duse 
direct la Tom și îi prinse mâna într-o strânsoare uriașă, însă 
surprinzător de blândă. 

— Sunt fratele Wyman Ford, spuse el pe un Tom surprinzător 
de lipsit de evlavie. 

— Tom Broadbent. 

Fratele Ford era de o urâțenie izbitoare, cu capul mare și 
trăsături dure, un fel de combinaţie între Abraham Lincoln și 
Herman Munster. Bărbatul nu părea prea pios, sau cel puţin nu 
la prima vedere, și, cu siguranţă, nu arăta ca un călugăr 
obișnuit, cu trupul puternic, înalt de peste un metru nouăzeci și 
cinci, cu barbă și păr negru răvășit care îi cădea peste urechi. 

Se lăsă liniștea, iar Tom simţi din nou cât de jenant era 
motivul vizitei sale. 

— Putem vorbi un moment? 

— Teoretic, da, dacă suntem sub jurământ de tăcere, 
răspunse călugărul. Ne plimbăm puţin? 

— De acord. 

Călugărul porni în viteză pe cărarea ce șerpuia de la magazin 
spre râu și-apoi de-a lungul malului, în timp ce Tom se chinuia 
să ţină pasul. Era o zi minunată de iunie, muchiile portocalii ale 
canionului se înălțau pe fondul albastru al cerului într-un 
contrast strălucitor de culori, în timp ce deasupra norii pufoși 
alunecau precum corăbiile pe o mare. Se plimbară preţ de zece 
minute fără să scoată o vorbă. Cărarea urca și se termina în 
partea de sus a unei faleze. Fratele Wyman își ridică poalele 
hainei și se așeză pe trunchiul unui ienupăr uscat. 

Tom se așeză lângă călugăr și scrută canionul în tăcere. 

— Sper că nu te-am întrerupt de la ceva important, spuse el, 
fără să fie prea sigur de cum să înceapă. 

— Lipsesc de la o întâlnire foarte importantă în Sala 
Disputelor. Unul dintre fraţi a înjurat la slujbă. Chicoti. 

— Frate Ford... 

— Te rog să-mi spui Wyman. 

— Mă întrebam dacă ai auzit de crima care a avut loc în 
Labirint cu două zile în urmă. 

— Am renunţat de mult timp să mai citesc ziarul. 


— Ştii unde e Labirintul? 

— Ştiu prea bine. 

— În urmă cu două nopţi, un vânător de comori a fost ucis 
acolo. Tom îi spuse povestea bărbatului, a găsirii acestuia, a 
agendei și dispariţiei. 

Ford rămase o clipă pe gânduri, privind spre râu. Apoi 
întoarse capul și întrebă: 

— ȘI... ce treabă am eu în toate astea? 

Tom scoase agenda din buzunar. 

— Nu ai predat-o la poliţie? 

— Am promis ceva. 

— Le-ai dat, cu siguranţă, o copie măcar. 

— Nu. 

— Asta n-a fost prea înțelept. 

— Polițistul care investiga cazul nu mi-a inspirat prea mare 
încredere. În plus, am promis! 

Văzu ochii cenușii ai călugărului ţintuindu-l. 

— Cu ce te pot ajuta? 

Tom întinse agenda, însă călugărul nu făcu nicio mișcare să o 
ia. 

— Am făcut tot posibilul să-l identific pe bărbat ca să îi pot da 
asta fiicei lui. Nu a mers nimic. Poliţia nu are niciun indiciu și mai 
pot trece săptămâni bune până vor găsi cadavrul. Răspunsul 
despre identitatea bărbatului se află aici, sunt sigur. Singura 
problemă este că totul pare scris în cod. 

Se lăsă tăcerea. Călugărul continuă să îl privească fix pe Tom. 

— Am auzit că ai fost spărgător de coduri pentru CIA. 

— Da, am fost criptanalist. 

— Deci? Ce zici dacă ai încerca să-l descifrezi? 

Ford privi agenda, însă tot fără să facă vreun gest. 

— Uită-te, spuse Tom, întinzând-o. 

Ford ezită, apoi spuse: 

— Nu, mulțumesc. 

— De ce nu? 

— Pentru că am ales să nu o mai fac. 

Tom simţi un val de iritare în fața acelui răspuns arogant. 

— E pentru o cauză nobilă. Probabil că fiica acestui bărbat 
habar nu are că e mort. Poate e moartă de îngrijorare pentru el. 
Am făcut o promisiune în fața unui muribund și am de gând să 
mi-o ţin, iar tu ești singurul care mă poate ajuta. 


— Îmi pare rău, Tom, însă nu potsă te ajut. 

— Nu poţi sau nu vrei? 

— Nu vreau. 

— Ţi-e teamă să te implici din cauza poliţiei? 

Pe chipul aspru al bărbatului apăru un zâmbet reținut. 

— Deloc. 

— Atunci de ce? 

— Am venit aici cu un motiv... exact ca să mă îndepărtez de 
acest tip de afaceri. 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui. 

— O să depun jurământul în mai puţin de o lună. Să fii călugăr 
înseamnă mai mult decât să porţi o sutană. Inseamnă să începi 
o viaţă nouă. Aceea - arătă spre carte - ar însemna o întoarcere 
la vechea mea viaţă. 

— Vechea ta viaţă...? 

Wyman privi lung către râu, cu sprâncenele groase ridicate și 
mișcându-și maxilarul. 

— Vechea mea viaţă. 

— Probabil a fost foarte dificilă, dacă te-a făcut să fugi de ea 
la mănăstire. 

Sprânceana lui Ford se ridică din nou. 

— Spiritualitatea monahală nu înseamnă să fugi de ceva, ci 
către ceva... către Dumnezeul viu. Dar da, a fost dificilă. 

— Ce s-a întâmplat? Dacă nu te superi că întreb. 

— Ba mă supăr. Cred că nu mai sunt obișnuit cu genul acesta 
de indiscreție care în lumea de afară este considerată 
conversație. 

Tom se simţi atins de răspunsul lui. 

— Îmi pare rău. Am întrecut limita. 

— Să nu îţi pară. Faci ceea ce consideri tu că trebuie. Și cred 
și eu că trebuie. Doar că nu sunt persoana care te poate ajuta. 

Tom dădu din cap și se ridicară, iar călugărul își scutură praful 
de pe haine. 

— Cât despre agendă, nu cred că îţi va da mare bătaie de 
cap. Cele mai multe coduri inventate individual sunt ceea ce noi 
numim cifru idiot - proiectat de idioţi, descifrabil de către idioţi. 
Numere care înlocuiesc cifre. Ai nevoie doar de un tabel al 
frecvenţei limbii engleze. 

— Ce e ăla? 

— O listă cu literele utilizate de la cel mai des la cel mai puţin 


des în limba engleză. Potrivești acea listă cu cele mai frecvente 
până la cele mai puţin frecvente numere din cod. 

— Pare destul de simplu. 

— Chiar este. Pariez că o să spargi imediat codul. 

— Mulţumesc. 

Ford ezită. 

— Dă-mi să-mi arunc un ochi. Poate îl descifrez pe loc. 

— Sigur nu te superi? 

— N-o să mă mănânce. 

Tom i-l întinse. Ford îl răsfoi, studiind cu luare-aminte fiecare 
pagină. Trecură cinci minute lungi. 

— Ciudat, însă mi se pare că e mult mai sofisticat decât un 
simplu cod de înlocuire. 

Soarele cobora în canioane, aruncând o lumină aurie peste 
apa izvoarelor. Vrăbiile zburau, iar pereţii de piatră le întorceau 
ciripitul. Râul se rostogolea dedesubt, ca o șoaptă a apelor. 

Inchise agenda cu un pocnet. 

— O s-o ţin câteva zile. Numerele astea sunt interesante - tot 
felul de modele ciudate. 

— Până la urmă mă ajuţi? 

Ford ridică din umeri. 

— O voi ajuta pe fata asta să afle ce s-a întâmplat cu tatăl ei. 

— După ceea ce mi-ai spus mă simt un pic stânjenit. 

El dădu din mână. 

— Uneori sunt prea categoric. Dar acum nu fac nimănui vreun 
rău dacă dau o mână de ajutor. Privi soarele. Aș face bine să mă 
întorc. 

Îi strânse mâna lui Tom. 

— Îţi admir încăpăţânarea. Mănăstirea nu are telefon, însă 
avem conexiune la internet printr-o antenă satelit. Îţi scriu când 
îl descifrez. 


13 


Maddox larbă își aminti de prima dată când mersese prin 
Abiquiu pe o motocicletă Harley Dyna Wide Glide furată. Acum 
nu era decât un ticălos ca toţi ceilalţi, în pantaloni kaki și un 
tricou polo Ralph Lauren, conducând un Range Rover. Chiar 
devenise cineva. Dincolo de orașul Abiquiu drumul urmărea râul, 
flancat de câmpuri de lucernă și crânguri de plopi, apoi ieșea în 


sus din vale. Coti la stânga pe 96, traversă barajul, apoi partea 
sudică a văii, în umbra Piscului Pedernal. După alte câteva 
minute se ivi curba la stânga spre casa lui Broadbent, cu un 
semn pictat de mână pe o placă deteriorată de vreme: Cañones. 

Șoseaua era neasfaltată și neîntreţinută și mergea în paralel 
cu un pârâu. Pe fiecare parte erau câteva ferme mici de cai, de 
patruzeci până la optzeci de acri, cu nume drăguţe precum Los 
Amigos sau Scorbura Pieii de Berbec. Casa lui Broadbent, din 
câte auzise, avea un nume ciudat, Sukia Tara. Maddox încetini 
la poartă, trecu de ea, continuă încă vreo câteva sute de metri 
și parcă mașina într-un pâlc de stejari. leși și închise ușa. Reveni 
la drum și se asigură că mașina nu era vizibilă. Era ora trei. 

Probabil Broadbent era plecat la lucru sau era pe-afară. 
Auzise că avea o soţie, Sally, care administra un grajd de 
armăsari. Se întreba cum arăta. 

Maddox își aruncă rucsacul pe un umăr. Se gândi că în primul 
rând ar trebui să cerceteze împrejurimile. Credea cu tărie în 
recunoaștere. Dacă nu era nimeni acasă va căuta peste tot, va 
lua agenda dacă o va găsi, apoi va pleca. Dacă femeiușca era 
acasă, treaba avea să meargă mai ușor. Încă nu cunoscuse 
persoana care să refuze cooperarea cu ţeava unui pistol la 
ceafa. 

Părăsi șoseaua și porni la drum. Se ivi un fir de apă, care apoi 
dispăru printre pietrele albe. O făcu la stânga și traversă o 
pădurice de plopi și stejari înainte să iasă în spatele hambarului 
lui Broadbent. Se mișca încet, atent să nu lase urme; apoi 
escaladă gardul de sârmă ghimpată și se strecură după zidul din 
spatele hambarului. Când ajunse în colț se ghemui și se uită 
printre niște tufe la spatele casei. 

Zări un teren argilos, câteva ţarcuri, doi cai, o zonă de hrănit 
animalele, un jgheab pentru apă. Auzi un strigăt ascuţit. Dincolo 
de îngrădituri se afla o arenă pentru călărie. Soţia, Sally, ţinea o 
funie de manej înfășurată în jurul cotului, iar lângă ea un copil 
călărea în cercuri. 

El ridică binoclul și o văzu mai bine. Îi urmări trupul 
întorcându-se odată cu calul, în faţă, în lateral, în spate. O pală 
de vânt îi răvăși părul lung, iar ea ridică mâna să și-l dea de pe 
faţă. lisuse, ce frumoasă era! 

Işi mută privirea la copil. Părea a fi un retardat, un mongoloid 
sau ceva asemănător. 


Își îndreptă din nou atenţia spre casă. Lângă ușa din spate era 
o fereastră care dădea spre bucătărie. În oraș se spunea că 
Broadbent era putred de bogat. Auzise că Broadbent crescuse 
într-un conac, înconjurat de obiecte de artă nepreţuite și de 
servitori. Tatăl său murise cu un an în urmă și se zvonea că 
moștenise o sută de milioane de dolari. judecând după aspectul 
casei, nu s-ar fi zis. Dacă te uitai la casă, hambar, cai, curtea 
prăfuită, grădină, la vechiul International Scout din garajul 
deschis sau la Fordul 350 din celălalt garaj, nu vedeai niciun 
semn de bunăstare. Dacă ar fi avut o sută de milioane, Maddox 
n-ar fi trăit, cu siguranţă, în dărăpănătura aia. 

Maddox își lăsă rucsacul jos. Scoase blocnotesul și cu un 
creion proaspăt ascuțit începu să facă planul casei și al curții. 
Zece minute mai târziu, se târî în spatele hambarului și trecu 
printr-un tufiș ca să schiţeze și curțile din faţă și din partea 
laterală. Prin ușile curţii interioare cercetă sufrageria modestă. 
Dincolo de aceasta se afla o curte interioară cu dale de piatră, 
grătar Smoky Joe și scaune, încadrată de o grădină de plante 
aromatice. Fără piscină sau ceva de genul acesta. Casa părea 
goală. După cum sperase el, Broadbent era plecat - sau cel 
puţin Chevy-ul din '57 lipsea din garaj și Maddox își închipui că 
n-ar fi lăsat pe nimeni să-l conducă. Nu văzuse nici urmă de 
administrator sau grăjdar, iar vecinul cel mai apropiat se afla la 
aproape un kilometru distanță. 

Termină schiţa și o examină. Casa avea trei seturi de uși: o 
ușă în spate spre bucătărie, o ușă în faţă și ușile curții interioare 
care duceau la curtea laterală. Dacă toate erau încuiate - și 
presupunea de dragul planificării că erau -, ușile curții interioare 
ar fi cel mai ușor de trecut Erau vechi, iar el deschisese destul 
de multe la viaţa lui. Nu i-ar lua mai mult de un minut. 

Auzi o mașină și se ghemui. O clipă mai târziu un Mercedes 
combi apăru de după colţul casei și parcă. O femeie cobori și se 
îndreptă spre arenă, strigând și făcând semne din mână către 
copilul călare. Copilul făcu la rândul său semn cu mâna și strigă 
fericit ceva de neînțeles. Calul încetini, iar soţia lui Broadbent îl 
ajută pe copil să descalece. Copilul alergă către femeie și o 
îmbrăţișă. În sfârșit, lecţia se terminase. Stătură o vreme de 
vorbă, apoi mama și copilul urcară în mașină și plecară. 

Soţia, Sally, rămase singură. 

Îi urmări fiecare mișcare prin binoclu, în vreme ce ea conduse 


calul la un stâlp pentru priponit, îi scoase șaua și îl ţesălă, apoi 
se aplecă să îi perie și burta și picioarele. Când termină, duse 
calul la o îngrăditură și îl dezlegă, aruncă un braţ de lucernă în 
jgheab, apoi se îndreptă spre casă, curăţându-și frunzele de 
lucernă de pe coapse și fund. Oare mai avea vreo lecție? Puțin 
probabil; nu la ora patru. 

Se îndreptă spre ușa din spate a bucătăriei, trântind în urma 
ei ușa cu sită. O clipă mai târziu o văzu trecând pe lângă 
fereastră, mergând spre aragaz și pregătind cafeaua. 

Venise vremea. 

Mai aruncă o ultimă privire la schiță, după care o aruncă în 
rucsac. Apoi începu să scoată echipamentul. Întâi încălţă cipicii 
chirurgicali peste pantofi, după care își puse o plasă peste păr, 
apoi casca de duș. Pe deasupra își trase un ciorap de damă, ca 
să-și ascundă chipul. Imbrăcă pelerina de la Wal-Mart, de genul 
acelora care se găsesc în pachete mici și costă patru dolari. Își 
mai puse și o pereche de mănuși de latex și scoase arma 
automată Glock 29 de 10 mm și 935 grame, încărcată complet 
cu zece gloanţe - o armă de foc foarte deșteaptă. O șterse și o 
strecură în buzunarul pantalonilor. În sfârșit, scoase un pachet 
de prezervative, rupse două dintre ele și le băgă în buzunarul 
camâșii. 

Nu avea de gând să își lase ADN-ul la locul crimei. 


14 


Detectivul locotenent Willer cobori din mașină și aruncă 
chiștocul pe asfaltul din faţa lui. ÎI strivi cu pantoful, apoi intră 
prin spate în clădirea sediului, traversând un hol din gresie și 
plexiglas. Se năpusti prin ușile de sticlă ale secției omucideri, 
trecu pe lângă un ghiveci cu un ficus, apoi intră în sala de 
ședințe. 

Sosise la ţanc. Toţi ajunseseră, iar murmurul de voci încetă de 
îndată ce-și făcu apariţia. Willer ura ședințele, însă în meseria lui 
erau inevitabile. Făcu un semn din cap adjunctului său, 
Hernandez, altor două persoane, apoi trase un pahar de carton 
și îl umplu cu cafea, își lăsă servieta pe masă și se așeză. O clipă 
se concentră doar la cafea, sorbi din ea - era proaspătă - apoi 
lăsă paharul jos. Deschise servieta, scoase un teanc de hârtii 
marcate cu LABIRINT și le trânti pe masă cu suficientă putere 


cât să le atragă tuturor atenţia. 

Deschise dosarul, își lăsă mâna pe el și privi în jur. 

— Suntem toţi? 

— Cred că da, spuse Hernandez. 

Semne din cap și murmure din toate direcțiile. 

Willer sorbi cu zgomot, apoi așeză paharul. 

— Doamnelor și domnilor, după cum știți, avem de-a face cu o 
crimă în rezervaţia Chama, în Labirint, care a atras foarte mult 
atenţia presei. Vreau să știu cum stăm și încotro ne îndreptăm. 
Dacă aveți idei inteligente, aș vrea să le aud. 

Privi în încăpere. 

— Întâi aș vrea raportul medico-legal. Doctor Feininger? 

Patologul poliţiei, o femeie elegantă, cu părul cenușiu, într-un 
costum care părea nelalocul lui în sala ponosită de ședințe, 
deschise un dosar subţire din piele. Nu se ridică să vorbească, 
iar vocea ei era joasă, seacă și ușor ironică. 

— Trei kilograme de nisip care conţine aproape 0,6 litri de 
sânge uman au fost recuperate de la fața locului. Nu s-au găsit 
rămășițe umane. Am făcut ce teste se puteau efectua - grupa 
sanguină, prezenţa drogurilor și altele. 

— Și? 

— Grupa sanguină 0, nu s-au detectat droguri sau alcool, 
numărul de leucocite aparent normal, nivelul de proteine din 
sânge și de insulină este normal. Victima era un bărbat cu o 
bună stare de sănătate. 

— Bărbat? 

— Da. Prezenţa cromozomului Y. 

— Aţi făcut teste ADN? 

— Da. 

— Și? 

— Am căutat în toate bazele de date, nu am găsit. 

— Cum adică nu aţi găsit? întrerupse procurorul. 

— Nu avem o bază de date ADN naţională, răspunse medicul 
legist cu răbdare, ca și când ar fi stat de vorbă cu un idiot - și, 
își dădu seama Willer, poate chiar așa și era. De obicei nu există 
o metodă de a identifica o persoană după ADN, sau cel puţin nu 
încă. E utilă doar pentru comparaţie. Până nu avem un cadavru, 
o rudă sau o pată de sânge pe hainele unui suspect, e inutil. 

— Într-adevăr. 

Willer mai sorbi o dată din cafea. 


— Asta e tot? 

— Daţi-mi un cadavru și vă spun mai multe. 

— Lucrăm la asta. K-9? 

Un bărbat agitat, cu părul roșcat, adună în grabă niște hârtii: 
Wheatley, din Albuquerque. 

— Am mers cu șase câini la zona respectivă pe data de 4 
iunie... 

— Cu două zile întârziere, întrerupse Willer, după o ploaie 
torențială care a modificat toate albiile și a curățat Labirintul de 
urme sau mirosuri. Willer se opri, privindu-l urât pe Wheatley. 
Doar ca să-ţi aduc la cunoștință. 

— E o zonă izolată, e greu de ajuns acolo. Vocea lui Wheatley 
își pierdu din avânt. 

— Continuă. 

— In data de patru iunie, împreună cu trei dresori de la divizia 
de urmărire K-9 din Albuquerque, câinii au simţit un miros... 
Ridică privirea. Am aici hărți dacă doriţi. 

— Continuă raportul. 

— Au sesizat un miros în pământ la posibilul loc al crimei. Au 
urmat mirosul până sus în canion și pe muchia de la Mesa de los 
Viejos, unde s-a stabilit că nu era îndeajuns de mult pământ cât 
să se simtă suficient mirosul... 

— Ca să nu mai vorbim de ploaie. 

Wheatley se opri. 

— Mai departe. 

— Câinii nu au reușit să ţină urma. S-au făcut trei încercări 
consecutive... 

— Mulţumesc, domnule Wheatley, am înţeles ideea. Și acum? 

— Am adus câinii de la detectarea de cadavre. Lucrăm după o 
grilă, începând de la locul crimei și utilizând GPS-ul ca să 
acoperim baza  canionului. Lucrăm simultan în adâncul 
Labirintului și în jos, către râu. Apoi o să urcăm. 

— Și asta ne aduce la căutările din râu. John? 

— Râul e puţin adânc și lin. Am trimis scafandri în toate 
gropile adânci, jos pe râu. Până acum nu s-a găsit nimic - nici 
obiecte personale, nici rămășițe. Aproape am ajuns la lacul 
Abiquiu. Criminalul nu pare să fi aruncat cadavrul în râu. 

Willer dădu din cap. 

— Cineva de la locul crimei? 

Responsabil era Calhoun din Albuquerque, cel mai bun tip din 


tot statul Cel puțin avuseseră noroc cu cei de la judiciar. 
Calhoun, spre deosebire de echipa K-9, mersese la locul crimei 
încă de la răsăritul soarelui. 

— Am făcut o cercetare completă de particule și fibre, ceea ce 
a fost extrem de dificil, domnule locotenent, dat fiind faptul că 
practic noi am lucrat în condiţii vitrege. Am cules tot ce ni s-a 
părut demn de luat în seamă pe o rază de trei sute și ceva de 
metri de la locul crimei. Am mai găsit un al doilea loc, la vreo 
două sute de metri în nord-est, unde se părea că stătuse un 
măgar... l-am găsit excrementele. Ne-am mai uitat și la un al 
treilea punct în faleza de deasupra. 

— Al treilea punct? 

— Domnule locotenent, ajung imediat și la asta. Ucigașul și-a 
acoperit destul de bine prezenţa, și-a șters urmele, însă am 
colectat o cantitate frumușică de păr, fibre artificiale și hrană 
uscată. Nicio amprentă. Două gloanţe M855. 

— Acum mai vii de-acasă. Willer aflase despre gloanţe, însă 
nu și despre rezultate. 

— Acestea sunt gloanţe standard ale NATO, de 5.56mm, 
căptușite cu metal, cu miez din aliaj de plumb și penetrator de 
oțel. Sunt simplu de recunoscut după vârful verde. Criminalul 
nostru folosea probabil o armă M16 sau o altă armă 
asemănătoare de atac militar. 

— Poate să fi fost un militar în rezervă. 

— Nu neapărat Sunt mulţi pasionaţi cărora le plac, de 
asemenea, armele astea. Își consultă notele. Un glonţ era înfipt 
în pământ; am găsit canalul de intrare și ne-a oferit o idee în 
privința unghiului. Ucigașul trăgea de sus, de la treizeci și cinci 
de grade cu orizontala. Așa am reușit să aflăm locul exact unde 
se afla criminalul: într-un punct de ambuscadă de pe muchie. 
Acela e al treilea punct de care ai întrebat. Am mai găsit câteva 
urme parţiale de cizmă, două fibre de bumbac din ceea ce 
probabil a fost un batic sau o cămașă subţire. Nu am găsit 
cartușe. Ne-a fost foarte greu să ajungem la punctul în care se 
afla trăgătorul. Tipul cunoaște zona și probabil a plănuit omorul 
din vreme. 

— Cel mai probabil un localnic. 

— Sau cineva care a plănuit totul foarte atent. 

— Păr? 

— Nici urmă la punctul trei. 


— lar al doilea glonţ? 

— Deformat și fragmentat după ce a trecut prin victimă. Are 
urme de sânge pe el, care sunt aceleași cu sângele din nisip. Tot 
fără amprente. 

— Altceva? 

— Fibre de lână și bumbac la locul crimei - încă le analizăm - 
și păr uman cu rădăcină. Șaten-deschis, drept, caucazian. 

— Al ucigașului? 

— Poate fi al oricui: al victimei, al ucigașului, al unuia dintre 
polițiștii tăi. Poate chiar al meu. Zâmbi și își trecu mâna prin 
părul rar. N-ar fi prima oară. O să facem analiza ADN să vedem 
dacă se potrivește cu cel al sângelui. E posibil să am nevoie de 
mostre de păr de la voi. 

— Broadbent, tipul care a găsit cadavrul? Și el are păr șaten- 
deschis și drept. 

— E posibil să avem nevoie de un eșantion și de la el. 

Willer îi mulțumi lui Calhoun, apoi se întoarse către adjunctul 
său. 

— Hernandez? 

— Am verificat povestea lui Broadbent. Se pare că într-adevăr 
călărește mult pe platourile stâncoase. 

— Și ce făcea în Labirint? întrebă Willer. 

— Spune că o lua pe scurtătură spre Canionul Joaquin. 

— Vrei să spui că de fapt făcea un ocol. 

— Spune că îi place să călărească. Și că e un ţinut frumos. 
Willer se încruntă. 

— Credeam că e veterinar. Veterinarii ar trebui să fie ocupați. 

— Are un asociat, un tip pe nume Shane McBride. 

Willer se încruntă din nou. De la bun început nu îl plăcuse pe 
Broadbent și avea senzaţia că îi ascundea ceva. Nu-i venea să 
creadă că pur și simplu se nimerise să fie acolo când fusese 
împușcat bărbatul. 

— Hernandez, vreau să întrebi prin împrejurimi dacă în ultima 
vreme Broadbent a manifestat un interes anume pentru acea 
zonă - prospectare, vânătoare de comori, chestii de-astea. 

— Da, domnule. 

— Îl consideri suspect? întrebă procurorul. 

— E ceea ce am putea numi „o persoană pe care să stai cu 
ochii”. 

Procurorul râse zgomotos. 


— Da, sigur. 

Willer se încruntă. Nu e de mirare că nu mai puteai condamna 
pe nimeni cu astfel de procurori. Privi în jur. 

— Mai aveți idei bune? 

— Nu prea e domeniul meu, spuse Calhoun, însă sunt curios... 
Există vreo sursă permanentă de apă în acele canioane? 

— Nu știu. De ce? 

— Ar fi un loc minunat să cultivi marijuana. 

— Am luat aminte. Hernandez? 

— O să mă interesez, domnule locotenent. 


15 


Maddox larbă tocmai se ridica din ascunzătoarea lui din tufele 
de chamisa când auzi un sunet din casă - târâitul unui telefon. 

Se ghemui din nou rapid și luă binocilul. Ea se ridică de la 
masă și se îndreptă spre telefonul din camera de zi, dispărând 
după colț. El aşteptă. Probabil femeia răspunsese la telefon și 
vorbea. 

La colțul casei putea vedea pe unde intrau firele de telefon. 
Respinsese ideea de a le tăia, pentru că multe case aveau 
sisteme private de alarmă care notificau o firmă din exterior 
atunci când liniile de telefon erau nefuncţionale. Înjură în gând; 
nu putea să o atace decât după ce termina de vorbit la telefon. 
Așteptă vreo cinci minute... Zece. Ciorapul de pe cap îl mânca, 
iar mâinile îi transpirau în mănușile de latex. Ea reapăru în 
camera de zi, cu ceașca de cafea într-o mână, iar cu cealaltă 
ținând la ureche un telefon fără fir, dând din cap și continuând 
să vorbească. Devenea tot mai nerăbdător și încercă să se 
liniștească închizând ochii și rostindu-și incantaţiile... însă fără 
efect. Era deja prea băgat în priză. 

Strânse arma Glock. Mirosul neplăcut de latex îi umplea 
nările. O urmări făcând două tururi prin camera de zi, vorbind și 
râzând, scuturându-și pletele blonde. Luă o perie și începu să-și 
pieptene părul lung, cu capul înclinat într-o parte. Frumoasă 
priveliște, părul lung și auriu ridicat de perie, luminat de soare în 
timp ce trecea pe lângă o fereastră. Ea mută telefonul la 
cealaltă ureche, își pieptănă cealaltă parte, dând din șolduri El 
simți un impuls de nerăbdare când ea se îndreptă spre 
bucătărie. Din locul în care se afla nu mai putea să o vadă, însă 


spera să închidă telefonul. Avusese dreptate: reapăru în camera 
de zi fără telefon, se duse până în holul de la intrare și dispăru 
din nou... se părea că într-o baie. 

Acum. 

Se ridică, alergă pe pajiște către ușa dinspre curtea interioară 
și se lipi de zidul lateral al casei. Scoase o pană lungă și flexibilă 
din buzunar și o băgă între ușă și cadru. Nu mai putea vedea în 
casă, însă el avea să intre în mai puţin de șaizeci de secunde, 
înainte ca ea să iasă din baie. lar când ieșea, avea să pună 
mâna pe ea. 

Pana intră și se mișcă în jos, ajunse la încuietoare și scoase 
un sunet ascuţit. Apoi un clic, iar el prinse clanța, gata să 
deschidă... 

Se opri brusc. O ușă se trântise. Ușa de la bucătărie care 
dădea spre curtea din spate. De după colț auzi pași pe aleea din 
pietriș. Se ghemui în spatele unui tufiș de lângă ușa curţii 
interioare, iar prin perdeaua de frunze o văzu îndreptându-se 
spre garaj, fluturând cheile. Dispăru înăuntru. O clipă mai târziu 
se auzi zgomot de motor, iar mașina Internaţional Scout își făcu 
apariţia, o luă pe alee și ieși pe poartă lăsând în urmă o trombă 
de praf. 

Maddox se simţi cuprins de o furie neputincioasă, un amestec 
de frustrare, dezamăgire și enervare. Târfa nu știa cât de 
norocoasă fusese. lar acum el era nevoit să scormonească prin 
casă fără ajutorul ei. 

Așteptă cinci minute să se așeze praful, apoi se ridică și 
deschise ușa curții interioare, intră în casă și închise ușa în urma 
lui. Casa era răcoroasă și mirosea a trandafiri. Işi controlă 
respiraţia, se liniști și își concentră mintea asupra căutării care îl 
aștepta. ă 

incepu cu bucătăria, lucrând rapid și metodic. Inainte să 
atingă orice, memoră unde se afla fiecare obiect ca pe urmă să 
îl așeze în poziţia inițială. Dacă agenda nu era în casă ar fi fost o 
greșeală să îi alarmeze. Insă dacă agenda era acolo, el avea să 
o găsească. 


16 


Doctorul lain Corvus se îndreptă către fereastra biroului său 
care dădea spre Central Park. Vedea heleșteul din parc, ce 


părea o foaie strălucitoare de metal ce reflecta soarele după- 
amiezii. Privi o barcă cu vâsle care aluneca pe suprafața apei - 
un tată cu fiul său mânuind fiecare o vâslă. Corvus privi cu 
atenţie vâslele, în timp ce barca se târa pe apă. Tânărul fiu 
părea să se chinuie cu vâsla lui și într-un final aceasta sări din 
suport și căzu în apă, plutind departe de ei. Tatăl se ridică și 
făcu un gest mânios, amintindu-i de un spectacol de 
pantomimă. 

Tată și fiu. Corvus simţi o greață ușoară în stomac. Acea mică 
scenă fermecătoare îi amintea de răposatul său tată care 
lucrase la British Museum, fiind unul dintre cei mai faimoși 
biologi din Anglia. Când tatăl său avea treizeci și cinci de ani, 
vârsta actuală a lui Corvus, era deja membru al Societăţii 
Regale, decorat cu Medalia Crippen, și se afla pe lista de invitaţi 
la ziua reginei. Corvus se înfurie când își aminti de chipul 
mustăcios al tatălui său, de obrajii brăzdaţi de vene ai acestuia 
și de ţinuta soldățească, de mâna pătată mereu încleștată pe un 
pahar de whisky cu apă minerală, de vocea cu care îl corecta 
sarcastic. Bătrânul ticălos murise cu zece ani în urmă de atac de 
cord, se prăbușise ca un macrou mort, răspândind cuburi de 
gheață pe covorul Aubusson din casa lor din Wilton Crescent, 
Londra. Sigur, Corvus moștenise o avere frumușică, însă nici 
asta, nici numele său nu-l ajutaseră să obţină o slujbă la British 
Museum, singurul loc unde își dorise vreodată să lucreze. 

Acum avea treizeci și cinci de ani și încă era asistent curator 
la Departamentul de Paleontologie, cu pălăria în mână, 
așteptând o poziţie mai glorioasă. Fără un post important, nu 
era om de știință decât pe jumătate - și jumătate ființă umană. 
Asistent curator. Aproape că simţea mirosul eșecului. Corvus nu 
se potrivise niciodată în mașinăria în continuă mișcare a 
mediului academic american; nu era membru cu faimă în gloata 
cenușie. Ştia că era acid, sarcastic și nerăbdător. Nu se 
alăturase jocurilor lor. Fusese cât pe ce să obţină un post 
important cu trei ani în urmă, însă decizia a fost amânată; 
călătoriile sale de cercetare în Valea Tung Nor din Sinkiang nu 
dăduseră roade. In ultimii trei ani se învârtise ca o muscă, fără 
să aibă de arătat prea multe. Până acum. 

Se uită la ceas. Venise vremea pentru nenorocita de întâlnire. 


Biroul doctorului W. Cushman Peale, președintele muzeului, 


ocupa turnul de sud-vest al muzeului și avea o priveliște 
impunătoare asupra parcului muzeului și a fațadei în stil 
neoclasic a Societăţii Istorice din New York. Secretara lui Peak îl 
conduse pe Corvus și îi anunţă numele pe un Tom șoptit. De ce, 
se întrebă Corvus în timp ce stătea în faţa ilustrului personaj cu 
un zâmbet întipărit pe chip, trebuia să se șoptească în prezenţa 
regilor și cretinilor? 

Peale ieși din spatele biroului să îl salute pe Corvus, îi strânse 
bărbătește mâna, iar cu cealaltă mână îi prinse braţul în stilul 
unui agent de vânzări, apoi îl conduse la un fotoliu Shaker de 
epocă din faţa unui șemineu de marmură - spre deosebire de 
cel din biroul său, acela era funcţional. Doar când se asigură că 
Corvus stătea confortabil se așeză și el, afișând o politețe de 
modă veche cu coama lui de păr alb pieptănată pe spate, 
costumul negru și modul lui încet și demodat de a vorbi, Peale 
părea să se fi născut director de muzeu. Era doar de ochii lumii, 
iar Corvus știa asta - dincolo de înfățișarea gentilomului se 
ascundea un bărbat cu rafinamentul și sensibilitatea unui dihor. 

— lain, ce mai faci? Peale se rezemă de spătarul fotoliului, 
unindu-și degetele. 

— Foarte bine, mulţumesc, Cushman, răspunse Corvus, 
netezindu-și cuta pantalonilor când își trecu un picior peste 
celălalt. 

— Bine, bine. Te servesc cu ceva? Apă? Cafea? Sherry? 

— Nu, mulțumesc. 

— Mie îmi place să beau un pahar de Sherry la ora cinci. E 
singurul meu viciu. 

„Sigur”. Peale avea o soţie cu treizeci de ani mai mică, care îl 
înșela cu un tânăr arheolog, iar dacă să faci pe bărbatul 
încornorat nu era tocmai un viciu, atunci să te însori cu o femeie 
mai tânără decât propria fiică ce era? 

Secretara aduse pe o tavă de argint un pahar de cristal plin 
cu un lichid de culoarea chihlimbarului. Peale îl luă și sorbi din 
el. 

— Un Graham's excelent din '61. Nectarul zeilor. 

Corvus aşteptă, menținându-și pe chip o expresie neutră 
plăcută. 

Peale așeză paharul. 

— lain, o să trec direct la subiect. După cum știi, ești propus 
din nou pentru post. Departamentul începe deliberările pe data 


de întâi a lunii următoare. Știm cu toţii procedura. 

— Desigur. 

— Asta e a doua oară, după cum știi. Departamentul îmi face 
mie recomandarea. Tehnic, eu am ultimul cuvânt, cu toate că în 
zece ani de când sunt președinte al muzeului nu mi s-a 
întâmplat niciodată să mă împotrivesc deciziei luate de 
departament și nu am de gând să schimb lucrurile acum. Nu știu 
cum o să analizeze departamentul cazul tău. Nu am vorbit cu ei 
și nici nu o voi face. Însă o să îţi dau câteva sfaturi. 

— Sfaturile tale, Cushman, sunt mereu bine-venite. 

— Suntem un muzeu. Suntem cercetători. Suntem norocoși că 
nu suntem o universitate obligată să predea unor studenţi 
nătăfleți. Ne putem dedica sută la sută cercetării și publicării. 
Așa că nu există scuză pentru un portofoliu slab de lucrări 
publicate. 

Se opri, ridicând ușor o sprânceană, ca și când ar fi vrut să 
atragă atenţia asupra mesajului său subtil, care, ca de obicei, 
era la fel de subtil ca un buldozer. 

Peale luă o foaie de hârtie. 

— Am aici o listă de publicaţii. Ești aici de nouă ani și ai doar 
unsprezece lucrări. Cam una pe an. 

— Ceea ce contează e calitatea, nu cantitatea. 

— Nu sunt specialist în domeniul tău, eu sunt entomolog, așa 
că, iartă-mă, nu pot face comentarii despre calitate. Nu am 
niciun dubiu că sunt lucrări bune Nimeni nu a pus vreodată la 
îndoială calitatea lucrărilor tale și cu toţii știm că a fost pur și 
simplu ghinion că expediţia în Sinkiang nu a avut succes. Dar 
unsprezece? Avem aici curatori care publică unsprezece lucrări 
pe an. 

— Oricine poate scrie rapid o lucrare. Să publici doar de 
dragul de a publica. Eu prefer să aștept până am ceva de spus. 

— Haide, lain, știi că nu e așa. Da, recunosc că aici se 
întâmplă ceva de genul public sau mor. Insă suntem Muzeu de 
Istorie Naturală și mare parte din ceea ce facem e de talie 
mondială. Mă îndepărtez de la subiect. A trecut un an fără ca tu 
să publici ceva. Motivul pentru care te-am chemat aici este 
acela că presupun că lucrezi la ceva important. 

Ridică sprânceana, indicând faptul că era o întrebare. 

Corvus își schimbă poziţia picioarelor. Simţea cum i se strâng 
mușchii din jurul gurii de la efortul de a zâmbi. Umilinţa era 


aproape de nesuportat. 

— Chiar lucrez la un proiect important. 

— Pot să întreb la ce anume? 

— Acum e o situație cumva mai delicată, însă într-o 
săptămână sau două o să pot să vi-l prezint dumneavoastră și 
comisiei de evaluare - bineînțeles, cu titlu confidenţial. Ar trebui 
să vă satisfacă. 

Peale îl privi lung o clipă, apoi zâmbi. 

— Asta e minunat, lain. Chestia este că eu cred că ești valoros 
pentru muzeul nostru și, desigur, numele tău distins, asociat cu 
ilustrul tău tată, este la rândul său important pentru noi. Îţi pun 
aceste întrebări doar ca să îţi dau un sfat. Ne întristăm când un 
curator nu reușește să obţină un post academic; ni se pare că 
mai degrabă e eșecul nostru. Peale se ridică afișând un zâmbet 
larg, apoi întinse mâna. Baftă. 

Corvus ieși din birou și se întoarse pe coridorul lung de la 
etajul cinci. Era atât de plin de o furie tăcută, încât abia putea 
respira. Insă își păstră zâmbetul, dând din cap în stânga și în 
dreapta, murmurând saluturi către colegii care părăseau muzeul 
la sfârșitul zilei de lucru, o gloată de oameni care se întorceau la 
casele lor din suburbiile americane banale din Connecticut, New 
Jersey și Long Island. 


17 


încăperea zugrăvită în alb din spatele sacristiei lui Hristos din 
Mănăstirea din Deșert conţinea doar patru lucruri: un scaun înalt 
și tare din lemn, o masă dură, un crucifix și un laptop Powerbook 
G4 de la Apple cu imprimantă, care funcţiona cu energie solară. 
Wyman Ford stătea la computer, nerăbdător. Tocmai terminase 
de descărcat două programe de criptanaliză și se pregătea să le 
dezlănțuie asupra codului pe care îl copiase cu atenţie din 
agenda decedatului. Știa deja că nu era un simplu cod; nu se 
lăsase descoperit cu niciunul dintre trucurile lui obișnuite. 

Era ceva cu adevărat special. 

Ridică degetul și îl cobori ușor: primul program rula. 

Nu era chiar un program de decriptare, ci mai degrabă un 
software de analiză de modele care cerceta codul și făcea o 
constatare pe baza modelelor numerice, de exemplu cărei clase 
de coduri îi aparţinea - de substituție sau de transpoziţie, placod 


sau encicod, nomenclator sau polialfabetic. Constatase că nu 
era un cod cu cheie publică bazat pe descompunerea în factori a 
numerelor prime mari. Insă nu reușise să descopere mai mult 
de-atât. 

Era doar o chestiune de cinci minute până ca programul să 
scoată un bip care să indice că prima analiză se încheiase. Ford 
rămase uimit când citi concluzia: 


IMPOSIBIL DE DETERMINAT TIPUL DE COD 


Cercetă rezultatele modelului, tabelele de frecvenţă numerică 
și atributele de probabilitate Nu era vorba de o grupare 
aleatorie de numere - programul alesese tot felul de modele și 
de abateri de un caracter aleatoriu. Se dovedise că acele 
numere conţineau informaţii. Însă ce fel de informaţii și cum 
fuseseră codate? 

Departe de a se descuraja, Ford simţi un fior de emoție. Cu 
cât codul era mai sofisticat, cu atât mesajul era mai interesant. 
Rula următorul program din modul, o analiză de frecvenţă pe 
numere dintr-o singură cifră, perechi de numere și numere 
triple, asociind-o cu tabelele de frecvenţă ale limbilor comune. 
Insă și asta dusese la o eroare: nu se găsise vreo legătură între 
numere și limba engleză sau orice altă limbă comună. 

Ford se uită la ceas. Pierduse a treia rugăciune a zilei. Lucra 
deja de cinci ore fără întrerupere. 

La naiba. 

Se întoarse la ecranul computerului. Faptul că fiecare număr 
avea opt cifre - un bit - dădea de înţeles că ar fi un cod bazat pe 
computer. Și totuși, era scris cu creionul într-o agendă ponosită, 
aparent în mijlocul pustietăţii, fără acces la computer. Mai mult, 
deja încercase să traducă numerele din opt cifre în binare, 
hexazecimale și ASCII și rulase și acele programe de decriptare, 
însă succesul nu se întrevedea. 

Devenea amuzant. 

Ford se opri și luă agenda, o deschise și o răsfoi. Era veche, 
coperta de piele era tocită și roasă, iar între paginile răsfoite de 
prea multe ori era nisip. Mirosea ușor a lemn ars. Numerele erau 
scrise cu creion ascuţit, vizibile și foarte clare, în rânduri și 
coloane ordonate, care formau un soi de grilă. Scrisul îngrijit îl 
făcea să creadă că acel jurnal fusese scris dintr-o suflare lar în 


toate cele șaizeci de pagini de numere nu exista nici măcar o 
ștersătură sau greșeală. Nu avea nicio îndoială că numerele 
fuseseră copiate. 

O închise și o întoarse. Pe coperta din spate era o pată încă 
ușor lipicioasă și își dădu seama că era sânge. Se înfioră și lăsă 
agenda jos. Sângele îi aminti brusc că nu era vorba de un joc, că 
un om fusese ucis, iar jurnalul conţinea foarte probabil indicaţii 
despre o comoară. 

Wyman Ford se întrebă în ce anume se băga. 

Simţi brusc o prezență în spatele lui și se întoarse. Era 
abatele, cu mâinile încleștate la spate și un zâmbet vag pe chip, 
cu ochii negri și vii ațintiți spre el. 

— Ți-am simţit lipsa, frate Wyman. 

Wyman se ridică. 

— lartă-mă, părinte. 

Privirea abatelui se opri asupra numerelor de pe ecran. 

— Trebuie să fie ceva important. 

Wyman nu răspunse. Nu era sigur dacă era important în felul 
la care se referea abatele. Se simţi rușinat Era acea obsesie 
pentru munca lui care îi adusese necazuri în viaţa reală, 
concentrarea aproape compulsivă asupra unei probleme, 
ajungând să uite de orice altceva. După moartea lui Julie nu 
reușise să se ierte pentru tot acel timp în care lucra până târziu, 
în loc să vorbească cu ea, să ia cina cu ea, să facă dragoste cu 
ea. 

Simţea asupra lui presiunea blândă din ochii abatelui, însă nu- 
și putea ridica privirea spre el. 

— Ora et Labora, rugăciune și lucru, spuse abatele, cu o 
ușoară asprime în vocea calmă. Cele două sunt opuse. 
Rugăciunea e o modalitate de a-l asculta pe Dumnezeu, iar 
munca, una de a-i vorbi lui Dumnezeu. Viața monahală caută un 
echilibru strict între cele două. 

— Înţeleg, părinte. Wyman simţi cum se înroșește. Abatele îl 
surprindea întotdeauna cu înțelepciunea lui. 

Abatele îi puse o mână pe umăr. 

— Imi pare bine, spuse el, apoi se întoarse și plecă. 

Wyman își salvă lucrul, copie totul pe un CD și închise 
sistemul. Băgă în buzunar CD-ul și agenda, reveni în chilia lui și 
le băgă în sertarul noptierei sale. Se întrebă: oare chiar 
îndepărtase fantoma din sistem? Despre asta era vorba? 


Își plecă fruntea și se rugă. 
18 


Tom Broadbent îl privea pe detectivul-locotenent Willer cum 
se plimba de colo-colo în camera lui de zi, pașii înceți și apăsaţi 
ai acestuia trădându-i insolența. Detectivul era îmbrăcat cu o 
haină sport cadrilată, pantaloni gri largi și o cămașă albastră 
fără cravată, iar braţele scurte i se terminau cu mâinile osoase 
și brăzdate de vene. Avea în jur de patruzeci și cinci de ani, cel 
mult patruzeci și opt, și o faţă îngustă, cu nas ascuţit și ochi 
negri încercănați. Faţa unui insomniac adevărat. 

În spatele lui, cu o agendă deschisă în mână, stătea în 
picioare adjunctul său, Hernandez, un tip blând, grăsuţ și plăcut 
Veniseră însoţiţi de o femeie rigidă, cu păr cenușiu și ţepos, care 
se prezentase drept doctor Feininger, medic legist. 

Sally stătea pe canapea lângă el. 

— Un fir de păr a fost recuperat de la locul crimei, spuse 
Willer, întorcându-se încet pe călcâie. Doctor Feininger dorește 
să afle dacă provine de la ucigaș, însă pentru asta trebuie să îi 
eliminăm pe toţi ceilalți care s-au aflat acolo. 

— Înţeleg. 

Tom observă că ochii lui negri îl priveau intens. 

— Atunci, dacă nu ai vreo obiecţie, semnează aici. 

Tom semnă formularul. 

Feininger veni cu o pungă mică și neagră. 

— Pot să te rog să iei loc? 

— Nu știam că o să fie periculos, spuse Tom, încercând să 
zâmbească. 

— O să smulg din rădăcină, veni răspunsul prompt. 

Tom se așeză, schimbând o privire cu Sally. Simţea că acea 
vizită însemna mai mult decât doar să-i smulgă câteva fire de 
păr. Privi cum medicul legist scoate câteva eprubete și etichete 
din geanta neagră. 

— Între timp, continuă Willer, vreau să clarific niște lucruri. Se 
poate? 

„Deci asta era”, își spuse Tom. 

— Am nevoie de avocat? 

— E dreptul tău. 

— Sunt considerat suspect? 


— Nu. 

Tom flutură din mână. 

— Avocaţii sunt scumpi. Spune. 

— Ai declarat că în noaptea crimei călăreai pe lângă Chama. 

— Așa este. 

Tom simţi degetele doctorului în părul lui, pipăind, ţinând un 
clește mare în cealaltă mână. 

— Ai spus că o luaseși pe scurtătură până la Canionul 
Joaquin? 

— Nu e chiar o scurtătură. 

— Exact la asta mă gândeam și eu. De ce te-ai dus acolo? 

— După cum am mai spus, îmi place drumul acela. 

Tăcere. Auzea stiloul lui Hernandez scrijelind pe hârtie, apoi 
fâșâitul paginii întoarse. Medicul legist smulse un fir de păr, apoi 
pe al doilea și pe al treilea. 

— Gata, spuse ea. 

— Câţi kilometri a trebuit să călărești în noaptea aceea? 
întrebă Willer. 

— Vreo optsprezece, nouăsprezece. 

— Cât ţi-ar fi luat? 

— Trei sau patru ore. 

— Așa că ai ales să o iei pe o scurtătură care de fapt ocolea, 
la apus, în condiţiile în care ai fi avut parte de cel puţin trei ore 
de călărit prin beznă. 

— Era noapte cu lună plină și așa plănuisem să fac. Am dorit 
să călăresc spre casă în lumina lunii... Asta era ideea. 

— Pe soţia ta nu o deranjează dacă te întorci târziu acasă? 

— Nu, pe soția lui nu o deranjează dacă se întoarce târziu 
acasă, răspunse Sally. 

Willer continuă fără să se abată de la tonul său impasibil. 

— Și ai auzit împușcăturile și te-ai dus să cercetezi? 

— N-am mai trecut o dată prin asta, domnule detectiv? 

Willer merse mai departe. 

— Spui că l-ai găsit pe bărbat pe moarte. Ai încercat să îl 
resuscitezi și așa te-ai umplut de sângele lui pe haine. 

— Da. 

— lar el ţi-a vorbit și te-a rugat să o găsești pe fiica lui - parcă 
o chema Robbie? - și să-i spui ce găsise. Însă a murit înainte să 
îți poată spune ce găsise. Am dreptate? 

— Am mai trecut o dată prin toate astea. 


Tom nu îi spusese și nici nu avea vreo intenţie să îi spună că 
acel prospector avusese o agendă sau că pomenise de o 
comoară. Nu avea încredere în capacitatea polițiștilor de a 
păstra secretul, iar știrile despre o comoară ar putea provoca o 
adevărată năvală. 

— Ţi-a dat ceva? 

— Nu. Tom înghiţi în sec. Rămase surprins de cât de mult îi 
displăcea să mintă. 

După o clipă Willer se încruntă și cobori privirea. 

— Petreci mult timp călărind pe acele platouri stâncoase, nu-i 
așa? 

— Așa este. 

— Cauţi ceva anume? 

— Da. 

Willer îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ce? 

— Pace și liniște. 

Se încruntă. 

— Și unde te duci mai exact? 

— Peste tot - în Labirint, sus la Mesa de los Viejos, Stâncile 
Engleze, La Cuchilla - uneori chiar până la Echo Badlands dacă e 
o excursie de o noapte. 

Willer se întoarse spre Sally. 

— Tu te duci cu el? 

— Uneori. 

— Mi s-a spus că ieri după-amiază te-ai dus la mănăstirea din 
rezervaţie, Hristos în Deșert. 

Tom se ridică. 

— Cine ţi-a spus asta? Ai pus să mă urmărească? 

— la-o ușor, domnule Broadbent. Conduci o camionetă care 
iese în evidenţă și trebuie să îţi amintesc că cea mai mare parte 
a drumului este vizibilă din partea de sus a platoului Mesa de los 
Viejos, unde caută oamenii mei. Acum, ai fost la mănăstire? 

— Trebuie să răspund la aceste întrebări? 

— Nu. Dacă nu o faci, o să îţi trimit citaţie și vei avea nevoie 
de avocatul de care am vorbit, apoi ţi se va cere să răspunzi la 
ele sub jurământ la secția de poliţie. 

— E o ameninţare? 

— E o realitate, domnule Broadbent. 

— Tom, spuse Sally, ia-o ușor! 


Tom înghiţi. 

— Da, am fost acolo. 

— De ce? 

Tom ezită. 

— Ca să îmi vizitez un prieten. 

— Numele? 

— Fratele Wyman Ford. 

Din nou se auzi scârţâitul stiloului. În timp ce scria, Willer 
scrâșni din dinți. 

— Acest frate Ford este călugăr? 

— Novice. 

— Și de ce anume te-ai dus să îl vezi? 

— Mă întrebam dacă auzise sau văzuse ceva legat de omorul 
din Labirint. Se simţea din nou îngrozitor că minţea. Începea să- 
și dea seama că poate ceilalţi avuseseră dreptate, că n-ar fi 
trebuit să păstreze agenda. Dar era vorba de nenorocita de 
promisiune. 

— Și auzise? 

— Nu. 

— Nimic? 

— Absolut nimic. Nici măcar nu știa că se întâmplase. Nu 
citește ziarele. 

Tom se întrebă dacă, în cazul în care polițiștii mergeau la el, 
Ford va minţi în legătură cu agenda. Părea puţin probabil; la 
urma urmei, era călugăr. 

Willer se ridică. 

— Mai rămâi aici o vreme? În caz că trebuie să vorbim din nou 
cu tine? 

— Nu am planuri de călătorie momentan. 

Willer dădu din nou din cap și îi aruncă o privire lui Sally. 

— Doamnă, mă scuzaţi de deranj. 

— Nu mă luaţi cu „doamnă”, raspunse Sally ascuțit. 

— Nu intenţionam să vă jignesc, doamnă Broadbent. Se 
întoarse spre medicul legist. Ai luat ce-ţi trebuia? 

— Da. 

Tom îi conduse la ușă. În timp ce ieșea, Willer se opri și îl fixă 
pe Tom cu ochii săi negri. 

— Să minţi un ofiţer de poliţie înseamnă obstrucţionarea 
justiţiei - e o infracţiune. 

— Sunt conștient de asta. 


Willer se întoarse și ieși. Tom îi urmări plecând cu mașina, 
apoi se întoarse și închise ușa. Sally stătea în picioare în camera 
de zi, cu braţele încrucișate. 

— Tom... 

— Nu spune. 

— Ba voi spune. Te îneci în nisipuri mișcătoare. Trebuie să le 
dai agenda. 

— Acum e prea târziu. 

— Nu e. Poţi să le explici. Vor înțelege. 

— Pe dracu’. Și de câte ori trebuie să repet? Am făcut o 
promisiune. 

Ea oftă și desfăcu brațele. 

— Tom, de ce ești atât de încăpățânat? 

— Și tu nu ești? 

Sally se trânti pe canapea lângă el. 

— Eşti imposibil. 

— lartă-mă, dar m-ai mai vrea dacă aș fi altfel? 

— Probabil că nu. Oftă. Pe lângă toate astea, când am venit 
acasă în după-amiaza asta am avut senzația că a fost cineva în 
casă. 

— De unde până unde? întrebă Tom alarmat. 

— Nu știu. Nimic nu a dispărut, nici nu a fost mișcat din loc. A 
fost doar o senzație sinistră că am simțit mirosul cuiva. 

— Eşti sigură? 

— Nu. 

— Ar trebui să raportăm. 

— Tom, raportează o spargere, și Willer te va invada. Oricum, 
nu sunt foarte sigură - a fost doar o senzație. 

Tom rămase o clipă pe gânduri. 

— Sally, treaba asta e serioasă. Deja ştim că pentru această 
comoară s-a comis o crimă. M-aș simți mai bine dacă ţi-ai ține 
acel Smith & Wesson la îndemână. 

— N-aș merge până acolo, Tom. M-aș simţi aiurea să umblu 
cu arma după mine. 

— Mă distrezi. Ești letală cu arma în mână - mi-ai dovedit-o în 
Honduras. 

Sally se ridică, deschise un sertar de sub telefon, scoase o 
cheie și se duse să descuie un dulăpior dintr-un colț mai retras. 
O clipă mai târziu reveni cu o armă și o cutie de cartușe de 38. 
Deschise cilindrul, vâri cinci gloanţe în compartimente, îl 


închise, apoi îl băgă în buzunarul din faţă al blugilor. 
— Mulţumit? 


19 


Jim Maddox întinse cheile mașinii și o bancnotă de cinci dolari 
îngrijitorului cu faţa plină de pustule de pe bordură și intră în 
holul hotelului El Dorado, în timp ce cizmele sale noi Lucchesi 
din piele de șarpe scoteau un sunet plăcut. Se opri să privească 
în jur, netezindu-și ușor jacheta. Intr-o parte a sălii mari ardea 
un foc, iar în cealaltă, un prostovan în vârstă stătea la un pian și 
cânta Misty. In capătul celălalt se afla un bar lambrisat cu lemn 
galben. 

Se îndreptă cu pași mari spre bar, agăţă laptopul de spătarul 
scaunului și se așeză. 

— Cafea. Neagră. 

Barmanul făcu un semn din cap și se întoarse cu o ceașcă și 
un bol de arahide picante. 

Sorbi. 

— Mi se pare cam stătută, ai putea face una proaspătă? 

— Desigur, domnule. Imi cer scuze. Barmanul luă ceașca și 
dispăru în spate. 

Maddox luă niște alune, le băgă în gură și privi oamenii care 
intrau și ieșeau. Toţi semănau cu el, îmbrăcaţi în tricouri polo, 
jachete sport și pantaloni frumoși reiaţi sau din stofă, oameni 
care își trăiau viaţa pe calea cea dreaptă, cu două mașini în 
garaj, doi sau patru copii, cu salarii corporatiste. Se rezemă și 
mai mâncă niște alune. Era ciudat cum multe femei atrăgătoare, 
între două vârste - precum cea care traversa atunci holul cu 
pantaloni bej, pulover, perle și o poșetă neagră - cădeau pe 
spate gândindu-se la vreun Jeff tatuat și musculos care făcea ani 
grei de pușcărie pentru viol, crimă sau jaf armat. În noaptea 
aceea avea mult de lucru, cel puţin douăzeci de condamnați noi 
despre care să scrie și pe care să îi publice. Unele scrisori erau 
atât de prost concepute, încât trebuia să le rescrie de la zero. 
Nu conta: abonamentele încă curgeau, iar cererea era tot mai 
mare. Erau banii pe care-i făcuse cel mai ușor în toată viața lui 
și îl uimea faptul că totul era legal, totul se desfășura cu carte 
de credit printr-o companie de facturare pe internet; ei își luau 
comisionul și virau restul în contul lui bancar. 


Dacă ar fi știut cât de ușor era să faci bani cinstiţi, ar fi fost 
scutit de multă suferință. 

Mai ronțăi câteva alune, apoi îndepărtă bolul, atent să nu se 
îngrașe, în vreme ce barmanul veni cu cafea proaspătă. 

— lertaţi-mă că a durat atât și îmi cer din nou scuze. 

— Nicio problemă. Sorbi din cafea - foarte proaspătă. 
Mulţumesc. 

— Cu plăcere, domnule. 

Maddox larbă se concentră asupra problemei din prezent. 
Agenda nu era în casă. Asta însemna că Broadbent o ţinea la el 
sau o ascunsese în alt loc, probabil în vreun seif. Oriunde s-ar fi 
aflat, Maddox știa că nu o va obţine prin furt. Simţi cum devine 
tot mai furios. Broadbent era băgat până în gât în asta. Poate ca 
rival al său... Poate chiar ca partener al lui Weathers. 

Maddox aproape că auzea glasul cu accent britanic al lui 
Corvus răsunându-i în cap - „Agenda”. Nu avea de ales: trebuia 
să îl oblige pe Broadbent să i-o dea. Însă avea nevoie de un atu. 

Avea nevoie de ea. 

— Sunteţi pentru prima dată în Santa Fe? întrebă barmanul, 
întrerupându-i gândurile. 

— Da. 

— Cu afaceri? 

— Cu ce altceva? rânji Maddox. 

— Sunteţi aici pentru conferinţa de chirurgie laparoscopică? 

Hristoase, poate chiar arăta a doctor. Un doctor din 
Connecticut în delegaţie, cu toate cheltuielile plătite de vreun 
gigant din industria farmaceutică. Dacă barmanul ar fi putut 
vedea tatuajul care-i acoperea spatele de la ceafă până la 
fund... Ar face pe el... 

— Nu, răspunse Maddox pe un Tom plăcut, lucrez în resurse 
umane. 


20 


E-mailul pe care Tom îl primi în dimineaţa următoare suna 
cam așa: 

Tom, am „descifrat” jurnalul. Nu o să-ţi vină să crezi. Repet: 
nu o să-ți vină să crezi. Vino la mănăstire cât poţi de repede și 
pregătește-te să rămâi mască. 

Wyman 


Tom părăsi imediat casa. Când camioneta Chevy parcurgea 
ultimele sute de metri ale drumului spre mănăstire, nerăbdarea 
lui ajunsese deja în punctul culminant. 

Clopotnița mănăstirii apăru de după tufele de chamisa, iar 
Tom opri în parcare, lăsând în urmă un nor de praf, după care 
cobori. Intr-o clipă, fratele Wyman veni alergând din biserică, cu 
hainele fluturând în urma lui, ca un liliac uriaș. 

— Cât ţi-a luat să spargi codul? întrebă Tom în timp ce urcau 
dealul. Douăzeci de minute? 

— Douăzeci de ore. Insă nu am spart codul. 

— Nu înțeleg. 

— Aici e toată problema. Nu era un cod. 

— Nu era un cod? 

— Asta m-a dat pe spate. Toate acele numere în rânduri și 
coloane drepte m-au făcut să cred că trebuie să fie vorba 
despre un cod. Toate testele pe care le-am rulat peste numere 
îmi indicau că nu erau scrise la întâmplare, că aveau un model 
bine definit... însă cât de mult? Nu era un cod cu numere prime; 
nu era vreun cod de substituție sau de transpoziţie, sau alt cifru 
la care să mă pot gândi. M-am blocat... până când mi-am dat 
seama că nu e un cod. 

— Atunci ce e? 

— Date. 

— Date? 

— Am fost un idiot. Trebuia să îmi dau seama din prima. 
Wyman tăcu în timp ce se apropiau de refectoriu și duse un 
deget la buze. Intrară înăuntru, traversară holul, apoi intrară 
într-o cămăruţă răcoroasă văruită în alb. Un laptop Apple stătea 
pe o masă de lemn sub un crucifix tulburător de realist. Ford 
trase cu ochiul în jur și închise ușa cu grijă. 

— Nu ar trebui să stăm de vorbă aici, șopti el. Mă simt ca 
băiatul rău la școală care fumează la toaletă. 

— Și ce fel de date sunt? 

— O să vezi. 

— i-au dezvăluit identitatea bărbatului? 

— Nu chiar, însă o să te ducă la el. Știu și eu atâta lucru. 

Traseră scaunele de o parte și de alta a computerului. Fratele 
Wyman ridică ecranul, îl deschise și așteptară să pornească. 
Indată ce acesta rulă, Ford începu să tasteze rapid. 

— Mă conectez la internet printr-o conexiune prin satelit cu 


bandă largă. Omul tău folosea un instrument de detectare la 
distanţă și copia datele în agendă. 

— Ce fel de instrument? 

— Mi-a luat ceva să îmi dau seama. Vânătorii de comori și 
prospectorii folosesc de obicei două dispozitive. Primul este un 
magnetometru cu protoni cu gradiometru de flux, care e de fapt 
un detector de metale incredibil de sofisticat Mergi, iar el 
măsoară variațiile cele mai mici ale câmpului magnetic local. 
Însă rezultatul datelor, măsurat în milligauss, nu seamănă deloc 
cu cifrele astea. Al doilea dispozitiv este un radar care 
penetrează pământul sau GPR. E o mașinărie care arată ca o 
farfurie perforată cu un mănunchi de antene. Aruncă impulsuri 
din radar spre pământ și înregistrează ecoul. In funcţie de tipul 
de sol și de cât de uscat este, radarul poate pătrunde până la 
cinci metri, apoi reflectă. Poţi obține o imagine 3D brută a ceea 
ce se află în sol sau în anumite tipuri de rocă. |ţi permite să vezi 
goluri, cavităţi, mine vechi, cufere cu comori îngropate, filoane 
de metal, ziduri antice sau morminte - chestii din astea. Se opri 
să-și tragă sufletul, apoi continuă la fel de rapid. Se pare că 
numerele din agenda ta erau rezultatul unui flux de date dintr- 
un radar foarte sensibil, construit manual, care penetra solul. 
Din fericire, avea un rezultat standard care imita un Dallas 
Electronics BAND 155 Swept FM, așa că imaginile au putut fi 
procesate de programul software universal. 

— Vânătorul ăsta de comori era serios. 

— Cu siguranţă. Ştia exact ce făcea. 

— Deci a găsit comoara? 

— Da, a găsit-o. 

Tom abia rezista suspansului. 

— Ce era? 

Wyman zâmbi și ridică un deget. 

— Eşti pe cale să vezi o imagine radar a acesteia, 
cartografiată cu ajutorul GPR. Asta reprezenta toate numerele 
acelea din agendă: o cartografiere atentă a comorii și a locului 
unde se află aceasta în pământ. 

Tom îl privi pe lord care se conectă la un site web întreţinut 
de Departamentul de Geologie al Universităţii din Boston. Trecu 
prin mai multe pagini de hipertext foarte tehnic despre radare, 
imagini din satelit și Landsat, apoi ajunse la o pagină numită: 


PROCESARE GPR BAND 155 SWEPT-FM ȘI ANALIZĂ CU 
TERRAPLOTB 
INTRODUCEŢI ID-UL ȘI PAROLA 


— Am spart parola, șopti Ford rânjind, tastând un ID și o 
parolă. Nu am făcut niciun rău, doar m-am prefăcut că sunt 
student la Universitatea Boston. 

— Asta nu mi se pare un comportament de călugăr, răspunse 
Tom. 

— Încă nu sunt călugăr. Tastă din nou, apoi apăru un ecran: 


ÎNCĂRCAȚI DATELE ACUM 


Tastă iarăși ceva, apoi se lăsă pe spate rânjind, cu degetul 
fixat deasupra tastei ENTER. 

— Ești gata? 

— Nu mă mai tortura! 

Apăsă tasta cu degetul și derulă programul. 


21 


Cowboy Country Realty se afla într-o clădire drăguță de pe 
Paseo de Peralta, cu șiruri de ardei roșii iuți încadrând ușa și o 
secretară jovială, în ţinută western, la recepţie. Maddox intră, 
auzindu-și cizmele scoțând un clinchet mulțumitor pe podelele 
din gresie Saltillo. Ridică mâna să își scoată pălăria Resistol pe 
care o cumpărase în acea dimineaţă - castor 16X, 420 de dolari 
- însă se hotărî să nu o facă, pentru că se afla în Vest, unde 
cowboyii adevăraţi rămâneau cu pălăria pe cap. Se îndreptă 
spre recepţie și se aplecă peste tejghea. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? întrebă femeia. 

— Vă ocupați cu închirieri pe timpul verii, nu? Maddox îi zâmbi 
pieziș. 

— Cu siguranță. 

— Mă numesc Maddox. Jim Maddox. Întinse mâna, iar ea i-o 
strânse. Ochii ei albaștri îi întâlniră pe ai lui. 

— Aţi venit să vedeți pe cineva anume? 

— Nu, ai putea spune că s-a nimerit să ajung aici. 

— Daţi-mi voie să chem un agent. 

O clipă mai târziu fu condus într-un birou bine dotat, echipat 


complet în stil Santa Fe. 

— Sunt Trina Dowling, spuse agentul, întinzându-i mâna și 
conducându-l să se așeze vizavi de ea. 

Avea vreo cincizeci de ani, era foarte slabă, rochie neagră, 
păr blond, o voce care te speria cu eficiența ei. O potenţială 
clientă, își spuse Maddox. Cu siguranţă o potenţială clientă. 

— Înţeleg că vă interesează să închinaţi ceva peste vară. 

— Exact. Caut un loc unde să-mi termin primul roman. 

— Cât de interesant! Primul roman! 

E| se așeză picior peste picior. 

— Am avut o afacere pe internet, am vândut-o, apoi am 
divorțat. Acum am renunţat o vreme să fac bani și sper să-mi 
îndeplinesc visul. Îi aruncă un zâmbet spășit Caut ceva la nord 
de Abiquiu, liniștit, izolat, fără vecini pe o distanță mare. 

— Gestionăm peste trei sute de proprietăţi de închiriat și sunt 
sigură că vă vom găsi ceva. 

— Minunat! Maddox se răsuci în scaun și își încrucișă din nou 
picioarele. Nu glumesc când vine vorba de intimitate. Cea mai 
apropiată casă trebuie să fie la cel puţin un kilometru distanță. 
Ceva la capătul drumului, între copaci. 

Se opri. Trina lua notițe. 

— O cabană minieră veche ar fi perfectă, spuse el. Mereu m- 
au interesat minele. Am o mină și în roman. 

Dowling termină de luat notițe cu un scrâșnet strident al 
stiloului. 

— Să aruncăm un ochi la baza de date? Însă înainte de asta, 
domnule Maddox, despre ce sumă vorbim? 

— Banii nu sunt o problemă. Și te rog să-mi spui Jim. 

— Jim, poţi aștepta o clipă, să mă uit la baza de date? 

— Desigur. 

Își încrucișă din nou picioarele, în timp ce Trina începu să 
apese tastele. 

— Așa. Zâmbi din nou. Mai multe proprietăţi potrivite aici, 
însă e una care chiar pare potrivită. Vechea tabără CCC de la 
Perdiz Creek, la poalele munţilor Canjilon. 

— Tabăra CCC? 

— Exact. Corpul de Conservare Civil a avut acolo o tabără în 
anii treizeci pentru bărbaţii care construiau drumuri într-o 
pădure de stat - vreo douăsprezece cabane din lemn în jurul 
unei săli de mese și al unei locuinţe principale. Cu câţiva ani în 


urmă, un domn din Texas a cumpărat întreaga tabără. A renovat 
cabana principală și a transformat-o într-o casă foarte frumoasă, 
cu trei camere și trei băi. A lăsat restul neschimbat. A locuit o 
vreme acolo, dar i s-a părut cam izolat și acum vrea să 
închirieze. 

— Pare un loc turistic interesant. 

— E îngrădit. Se găsește în mijlocul unei zone private 
înconjurate de pădure aflată în proprietatea statului. Este la 
capătul unui drum dificil de doisprezece kilometri, dintre care 
ultimii trei nu pot fi parcurși decât cu vehicule cu tracţiune 
integrală. Ridică privirea. Aveti un vehicul 4x4? 

— Range Rover. 

— Un astfel de drum ţine vizitatorii la distanţă, zâmbi ea. 

— Este. 

— Are o istorie interesantă. Înainte să fie tabără CCC, Perdiz 
Creek era un vechi oraș minier. Acolo sunt niște mine vechi și - 
zâmbi către el - se spune că bântuie și o fantomă. Nu spune 
asta oricui, însă dacă sunteți scriitor... 

— AȘ putea introduce o fantomă în poveste. 

— Se spune că e un loc minunat pentru drumeţii, plimbări 
montane cu bicicleta, călărie. E înconjurat de pădure. Insă nu e 
chiar sălbăticie totală: locul are electricitate și telefon. 

— Pare ideal. Numai că nu aș vrea ca proprietarul să apară 
neanunţțat. 

— E în Italia și nu e genul acela de proprietar. Noi ne ocupăm 
de închiriere și dacă e să vină cineva, aceia suntem noi și doar 
cu un motiv bine întemeiat și anunţaţi cu douăzeci și patru de 
ore înainte. Vi se va respecta intimitatea. 

— Chiria? 

— Rezonabilă. Trei mii opt sute dacă închiriaţi pe toată vara. 

— E perfect. Vrea să văd locul. 

— Când? 

— Chiar acum. Se bătu pe buzunarul hainei, unde ţinea 
carnetul de cecuri. Sunt gata să închei astăzi afacerea. Sunt 
nerăbdător să lucrez la roman. E un thriller... 


22 


Tom privi fix ecranul alb al Powerbook-ului. Nu se întâmplă 
nimic, apoi pe ecran începu să se formeze o imagine, la început 


neclară. 

— Durează ceva până o procesează, murmură Wyman. 

Prima etapă era încheiată, însă imaginea rămânea o umbră, o 
bulă. Nu arăta deloc a cufăr cu aur sau a mină pierdută, dar 
poate delimita peștera. Începu faza a doua, iar imaginea începu 
să se contureze mai clar. Tom își ţinu respiraţia pe măsură ce 
bula se transforma în obiect. Un obiect evident Nu-i venea să 
creadă, se gândi că este o iluzie optică, că de fapt era altceva 
decât părea. În a treia etapă, își dădu seama că nu e iluzie 
optică. 

— Dumnezeule! spuse Tom. Nu e o comoară. E un dinozaur. 
Wyman râse. 

— Ți-am spus eu că o să te dea pe spate. Uită-te la solzi. E un 
T. Rex și, din câte am cercetat eu, e de departe cel mai mare 
descoperit vreodată. 

— Dar e cu totul, nu doar oasele. 

— Corect. 

Tom tăcu și continuă să privească. Sigur, era un 
Tyrannosaurus Rex - conturul nu lăsa loc de echivoc - întins și 
contorsionat pe o parte. Însă nu era doar scheletul unei fosile - 
o mare parte din piele, organele interne și carne păreau să se fi 
fosilizat împreună cu oasele. 

— E o mumie, spuse Tom. O mumie fosilizată de dinozaur. 

— Exact. 

— E incredibil! Aceasta trebuie să fie una dintre cele mai mari 
fosile descoperite vreodată. 

— Exact. E aproape completă, nu-i lipsesc decât câțiva dinţi, o 
gheară și ultima porţiune din coadă. Vezi cum o parte din ea 
pare să iasă din rocă. 

— Deci bărbatul ucis era un prospector de dinozauri. 

— Exact. Această „comoară” de care vorbea el trebuie să fi 
fost o încercare de a pune pe o pistă greșită sau pur și simplu o 
metaforă. E și asta o comoară, însă una paleontologică. _ 

Tom privi lung imaginea. Tot nu îi venea să creadă. In 
copilărie își dorise să fie paleontolog, însă, spre deosebire de 
ceilalți copii care uită de dinozauri când cresc, el nu renunțase 
niciodată la visul său. Tatăl său îl obligase să devină medic 
veterinar. Și iată-l acum holbându-se la ceea ce trebuia să fie 
una dintre cele mai minunate fosile de dinozaur din toate 
timpurile. 


— lată motivul, spuse Ford. Acel dinozaur valorează o avere. 
Am căutat câte ceva pe web. Ai auzit de un dinozaur pe nume 
Sue? 

— Faimosul tiranozaur de la Muzeul Field? 

— Acela. A fost descoperit în 1990 de un vânător profesionist 
de fosile pe nume Sue Hendrickson în badlandsul din Dakota de 
Sud. Cel mai mare și mai frumos T. Rex găsit vreodată. A fost 
scos la licitație la Sotheby's cu zece ani în urmă și a obţinut 8,36 
milioane de dolari. 

Tom fluieră încet. 

— Probabil acesta face de zece ori pe-atât. 

— Cel puţin. 

— Și unde se află? 

Ford zâmbi și arătă spre ecran. 

— Vezi conturul acela neclar care înconjoară dinozaurul? 
Aceasta este o secţiune transversală a aflorimentului de rocă în 
care este încorporată fosila. E o formaţiune mare, de peste 
doisprezece metri în diametru și are o formă atât de 
neobișnuită, încât ar trebui să fie simplu de recunoscut. Toate 
informaţiile despre amplasament de care ai nevoie sunt chiar 
aici. E doar o chestiune de cercetare până o găsești. 

— Începând cu Canionul Tiranozaurului. 

— Ar fi o coincidenţă fermecătoare. Tom, chestia e că poate fi 
oriunde pe platourile stâncoase. 

— Ar putea dura o veșnicie până găsim. 

— Nu cred. Am petrecut mult timp făcând drumeţii pe acolo și 
cred că o putem găsi în mai puţin de o săptămână. Nu numai că 
avem conturul formaţiunii, ci chiar putem vedea o parte din 
capul și partea superioară a corpului dinozaurului expuse în 
lateral. Asta ar trebui să fie o priveliște minunată, cu fălcile 
dinozaurului ieșind așa din rocă. 

— Ca  monolitul negru care a dat numele Canionului 
Tiranozaurului? întrebă Tom. 

— Știu de acel monolit și nu are nicio legătură cu fosila. Acum 
știm exact ce căutăm, nu-i așa, Tom? 

— Stai un pic. Cine spune că o să-l căutăm? 

— Eu spun. 

Tom scutură din cap. 

— Am crezut că te pregătești să fii călugăr. Că lași în urmă 
genul acesta de lucruri. 


Ford îl privi o vreme, apoi cobori privirea. 

— Tom, zilele trecute mi-ai pus o întrebare. Aș vrea să îţi 
răspund. 

— Am sărit calul. Chiar nu vreau să știu. 

— Nu ai sărit calul și o să-ţi răspund la întrebare. Am strâns 
totul în mine, am folosit tăcerea ca pe un fel de cârjă, ca pe o 
metodă să evit subiectul. Se opri. 

Tom nu spuse nimic. 

— Eram agent sub acoperire. Am studiat criptologia, dar am 
sfârșit prin a lucra sub acoperire ca analist de sisteme pentru o 
firmă mare de computere. Însă de fapt eram hacker al CIA. 

Tom asculta. 

— Să spunem - teoretic vorbind, desigur - că, de pildă, 
Cambodgia cumpără servere și programe software de la, să 
spunem, o mare firmă americană cu un acronim cu trei litere pe 
care nu o voi menţiona. Ceea ce nu știau cambodgienii era că în 
codul programului software era un mic virus latent. Acesta se 
declanșează doi ani mai târziu, iar sistemul începe să se 
comporte ciudat. Guvernul Cambodgiei solicită ajutorul 
companiei americane. Eu sunt trimis acolo ca analist de 
sisteme. Să spunem că o aduc și pe soția mea - care ajută la 
acoperirea mea și este, de asemenea, angajată a companiei. 
Repar problema și, în același timp, copiez pe CD-uri tot 
conținutul dosarelor clasificate despre personalul guvernului 
cambodgian. CD-urile sunt făcute în așa fel încât să pară copii 
după Recviemul lui Verdi, cu muzică și tot tacâmul. Chiar le poți 
asculta. Din nou, ce spun eu e doar teoretic. Este posibil ca 
nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. 

Se opri și expiră. 

— Pare distractiv, spuse Tom. 

— Da, a fost distractiv, până când au ascuns o bombă în 
mașina în care se afla soția mea, care era însărcinată cu primul 
nostru copil. 

— Oh, Dumnezeule... 

— Tom, e în regulă, spuse el rapid. Trebuie să îţi spun. Când 
s-a întâmplat asta, pur și simplu am părăsit acea viaţă și am 
început-o pe asta. Tot ce aveam erau hainele de pe mine, cheile 
de la mașină și portofelul. Cu prima ocazie am aruncat portofelul 
și cheile într-o prăpastie fără fund aici, în Canionul Chavez. 
Conturile mele bancare, casa, acţiunile, portofoliul... nici nu știu 


ce s-a întâmplat cu ele. Zilele astea, ca un bun călugăr, o să văd 
cum le pot împărți săracilor. 

— Nu știe nimeni că ești aici? 

— Toţi știu că sunt aici. Cei de la CIA au înţeles. Tom, crezi 
sau nu, CIA nu a fost un loc rău de muncă. În mare parte erau 
oameni buni. Julie - soţia mea - și cu mine știam riscurile. Am 
fost recrutați împreună de la MIT. Acele dosare de personal pe 
care le-am luat i-au expus pe o mare parte dintre foștii torționari 
și ucigași Khmerilor Roșii. A fost o treabă bună. Dar pentru 
mine... Vocea i se pierdu. Sacrificiul a fost prea mare. 

— Dumnezeule! 

Ford ridică un deget. 

— Nu lua numele Domnului în deșert. Acum ţi-am povestit. 

— Nici nu știu ce să spun, Wyman. Îmi pare rău... chiar îmi 
pare rău. 

— Nu este nevoie să spui nimic. Nu sunt singura persoană din 
lume care suferă. Aici duc o viață bună. Atunci când îţi negi 
propriile nevoi prin post, sărăcie, celibat și tăcere, te apropii mai 
mult de ceva etern. Poţi să-i spui Dumnezeu sau cum vrei tu. 
Sunt un om norocos. 

Se lăsă o tăcere lungă. 

— Și cum se leagă toate astea, întrebă Tom într-un final, de 
ideea că trebuie să găsim dinozaurul? Am promis că îi dau 
agenda fiicei bărbatului, Robbie, și așa o să fac. Din punctul 
meu de vedere, dinozaurul e al ei. 

Ford bătu ușor în masă. 

— Urăsc să îţi spun asta, Tom, însă tot pământul de aici, 
platourile stâncoase și badlandsurile și munţii de dincolo aparțin 
Biroului de Gestionare a Terenului. Cu alte cuvinte, e teren 
federal Terenul nostru. Poporul american deţine acel teren și tot 
ce se află pe el, inclusiv dinozaurul. Vezi tu, Tom, omul tău nu 
era doar un prospector de dinozauri. Era un hot de dinozauri. 


23 


Doctorul lain Corvus răsuci ușor clanţa ușii de metal pe care 
scria LABORATOR DE MINERALOGIE și păși încet în încăpere. 
Melodie Crookshank stătea la un birou, cu spatele la el, scriind. 
Părul ei scurt și castaniu se mișca în timp ce ea lucra. 

El veni tiptil până la ea, apoi își puse mâna ușor pe umărul ei. 


Femeia scoase un țipăt înăbușit și sări în picioare. 

— Nu ai uitat de mica noastră întâlnire, nu-i așa? întrebă 
Corvus. 

— Nu, doar că m-ai luat prin surprindere. ; 

Corvus râse ușor și îi strânse umărul, fără să-și ridice mâna. li 
simţea căldura prin halat. 

— Sunt recunoscător că ai fost dispusă să rămâi până târziu. 

Era bucuros să o vadă purtând brăţara. Era drăguță, însă în 
stilul acela atletic și lipsit de strălucire tipic american, ca și când 
elementele obligatorii ca să fii femeie serioasă în lumea științei 
ar fi fost să nu te machiezi și să fugi de coafor. Însă avea două 
calităţi importante: era discretă și era singură. li cercetase pe 
ascuns trecutul; era produsul fabricii de diplome Columbia, care 
scoteau mult mai mulți doctori decât erau posturi pe piaţă; 
ambii părinţi erau morţi, nu avea fraţi, avea puţini prieteni, nu 
avea iubit și aproape că nu avea viaţă socială. Și, pe deasupra, 
era competentă și foarte dornică să se facă plăcută. 

Ochii lui se îndreptară spre chipul ei și fu fericit să o vadă 
roșind. Se întrebă dacă n-ar fi bine să ducă relaţia lor cu un pas, 
doi dincolo de nivelul profesional; însă nu, căci calea aceea era 
întotdeauna imprevizibilă. 

O ameți cu cel mai frumos zâmbet al său și îi luă mâna caldă 
într-a lui. 

— Melodie, sunt încântat că ai făcut un progres atât de 
minunat. 

— Da, doctore Corvus. E... ei bine, e incredibil. Am scris totul 
pe CD-uri. 

Se așeză pe un scaun în fața monitorului mare cu ecran plat 
al Powermac G5. 

— Să înceapă spectacolul, murmură el. 

Melodie se așeză lângă el, luă CD-ul de deasupra teancului, 
deschise carcasa de plastic și îl introduse în calculator. Trase 
tastatura și tastă o comandă. 

— Întâi, începu ea, trecând din nou la limbajul profesional, 
avem aici o bucată dintr-o vertebră și un ţesut moale fosilizat al 
unui tiranozaurid mare, probabil un T. Rex sau un Albertozaur 
de dimensiuni ieșite din comun. S-a păstrat fantastic de bine. 

Pe ecran apăru o imagine. 

— Priveşte asta. E o urmă pe piele. Se opri. lată o imagine 
mai mare. Vezi acele linii paralele fine? lată-le din nou la 30x. 


Corvus simţi că îl ia un fior. Era chiar mai bine decât își 
imaginase, mult mai bine. Se simţi suspendat, că își ia zborul din 
scaun. 

— E o amprentă de pană, îngăimă el. 

— Exact. lată: dovada că T. Rex avea pene. 

Era o teorie care fusese înaintată cu câţiva ani în urmă de un 
grup de tineri paleontologi de la muzeu. Corvus luase în râs 
teoria în Journal of Paleontology şi o numise o „fantezie 
americană ciudată”, ceea ce provocase multe comentarii 
batjocoritoare și antibritanice din partea colegilor de la muzeu. 
lar acum iat-o în mâinile sale: dovada că e; avuseseră dreptate, 
iar e/ se înșelase. Sentimentul neplăcut că nu avusese dreptate 
lăsă imediat locul unui sentiment mai complex. Era o 
oportunitate... De fapt, o oportunitate rară. Putea să /e fure 
teoria, în timp ce va ieși în faţa tuturor și va recunoaște că se 
înșelase. Preemţiune completă îmbrăcată în haina umilinţei. 

Exact așa va face. _ 

Cu asta la mână, îi vor da postul dorit. Insă nu o să mai aibă 
nevoie de el, nu? Ar putea obţine o slujbă oriunde... chiar și la 
British Museum. Mai ales la British Museum. 

Corvus își dădu seama că își ţinea respiraţia și expiră. 

— Da, într-adevăr, murmură el. Deci bătrânul domn avea 
pene la urma urmei. 

— E și mai bine de-atât. 

Corvus ridică sprâncenele. 

Ea apăsă pe o tastă și pe ecran apăru altă imagine. 

— lată o imagine polarizată la 100x a țesutului muscular 
fosilizat. E complet pietrificat, desigur, însă se pare că e cea mai 
bună fosilizare descoperită vreodată - vezi cum dioxidul de 
silicon cu granulaţie fină a înlocuit țesutul celular, chiar și 
organitele, capturând imaginea fidelă. Ceea ce vedem aici este 
imaginea reală a unei celule musculare a unui dinozaur. 

Corvus rămăsese fără cuvinte. 

— Da. Apăsă altă tastă. lată la 500x... lată... se poate vedea 
nucleul. 

Făcu clic. 

— Mitocondrii. 

Făcu clic. 

— Și acestea... Aparatul Golgi. 

Făcu clic. 


— Ribozomi... 

Corvus întinse mâna. 

— Oprește-te! Oprește-te o clipă! Închise ochii și trase adânc 
aer în piept. li redeschise. Te rog, așteaptă un moment! 

Se ridică și se sprijini cu mâna de spătarul scaunului, apoi 
trase aer adânc în piept. Momentul de ameţeală trecu și îl lăsă 
într-o stare de agitaţie ciudată. Privi în jur în laborator. Era tăcut 
ca un mormânt, se auzeau doar fâșâitul aerului, zumzetul 
ventilatorului din computer, mirosul de rășină, plastic și aparate 
electronice încinse. Totul era ca înainte și totuși întreaga lume 
se schimbase. Viitorul îi trecu rapid prin minte - cele mai 
respectate premii - cărţile cu vânzări mari, cursurile, banii, 
prestigiul. Postul era doar începutul. 

O privi pe Crookshank. Văzuse oare și ea acel viitor? Nu era 
proastă. Se gândea la aceleași lucruri, își imagina cum viaţa ei 
se schimbase pentru totdeauna. 

— Melodie... 

— Da. E minunat. Și nu am terminat. Nici pe departe. 

El se așeză din nou. Oare chiar putea fi mai mult de-atât? 
Crookshank apăsă o tastă. 

— Să vedem imaginile microscopului electronic. Apăru o 
imagine alb-negru. lată reticulul endoplasmatic la 1000x. Acum 
se vede structura cristalină a mineralului de înlocuire. 

E adevărat, nu putem vedea prea multe... suntem la limită. 
Structura se sparge la asemenea amplificare - fosilizarea nu 
poate păstra totul. Însă faptul că poţi vedea ceva la o mie x este 
incredibil. Ai în faţă microbiologia unui dinozaur. 

Era extraordinar. Chiar și acest mic eșantion era o 
descoperire paleontologică de primă clasă. Și când te gândești 
că acolo era probabil un dinozaur întreg, dacă informaţiile lui 
erau corecte. Cadavrul fosilizat perfect al unui T. Rex, întreg - 
stomacul, fără îndoială cu ultima lui masă, creierul în toată 
gloria lui, pielea, penele, vasele de sânge, organele 
reproducătoare, nările, ficatul, rinichii, splina... bolile pe care le- 
a avut, povestea vieţii lui, toate conservate perfect în piatră. Era 
versiunea cea mai apropiată de Jurassic Park din lumea reală. 

Ea făcu clic la următoarea imagine. 

— Aici e măduva spinării... 

— Așteaptă, o opri Corvus. Ce sunt chestiile acelea negre? 

— Ce chestii negre? 


— În ultima imagine. 

— Ah, acelea. 

Se întoarse la imaginea anterioară. Corvus arătă spre un 
element mic din imagine, o particulă neagră și mică. 

— Ce e asta? 

— Probabil un artefact al procesului de fosilizare. 

— Nu vreun virus? 

— E mult prea mare să fie virus. Și definit mult prea bine ca 
să facă parte din biologia originală. Sunt destul de sigură că eo 
formațiune microcristalină, probabil hornblendă. 

— Ai dreptate. lartă-mă! Continuă! 

— Aș putea să o descompun cu spectrometrul cu raze X 
pentru particule alfa să vedem din ce e făcută. 

— În regulă. 

Făcu clic pe altă serie de imagini de la microscopul electronic. 

— E uimitor, Melodie! 

Ea se întoarse spre el, cu chipul roșu și radiind. 

— Pot să întreb ceva? 

El ezită, încercând să se adune. Avea nevoie de ajutorul ei, 
asta era clar, iar să arunce câteva fărâme de glorie unei 
asistente de laborator era preferabil cooptării încă unui curator 
în poveste. Melodie nu avea relaţii, putere sau viitor, era doar 
alt doctor fără slujbă. În plus, era femeie și nu trebuia luată prea 
în serios. 

O cuprinse cu braţul și se aplecă spre ea. 

— Bineînţeles. 

— Mai sunt multe din astea? 

Corvus nu-și putu stăpâni un zâmbet. 

— Melodie, bănuiesc că e un dinozaur întreg. 


24 


Sally se simţi mai degrabă tulburată decât entuziasmată de 
imaginea imprimată pe care Tom o întinsese pe masa din 
bucătărie. 

— E din ce în ce mai rău, zise ea. 

— Vrei să spui din ce în ce mai bine. Este exact tipul de 
informaţie de care aveam nevoie ca să-i identific pe bărbat și pe 
fiica lui. 

Acela era Tom din cap până-n picioare, își spuse Sally - 


încăpățânat, acţionând după o convingere morală adânc 
înrădăcinată care îi aducea necazuri. Și asta aproape că-l 
ucisese în Honduras. 

— Ascultă, Tom, acest bărbat căuta ilegal fosile pe domeniul 
public. Cu siguranţă, era implicat în piaţa neagră a fosilelor și 
poate chiar și în crima organizată. Era un tip rău și de asta a fost 
ucis. Nu te joci cu așa ceva. Și chiar dacă o găsești pe fiica lui, 
fosila nu-i aparţine. Tu singur ai spus că aparţine statului. 

— l-am făcut o promisiune unui muribund și nu dau înapoi. 
Sally oftă exasperată. 

Tom dădu ocolul mesei ca o panteră în urmărirea prăzii. 

— Tot nu ai spus cum ţi se pare. 

— Bineînţeles, e uimitor, însă nu despre asta e vorba. 

— Ba despre asta e vorba. E cea mai importantă descoperire 
paleontologică făcută vreodată. 

Fără să vrea, Sally era atrasă de imaginea aceea stranie. Era 
neclară, abia se distingea, însă se vedea limpede că era mai 
mult decât un schelet Era un dinozaur, întreg, îngropat în rocă. 
Zăcea într-o parte cu gâtul înapoi, fălcile deschise și membrele 
superioare ridicate, ca și când ar fi încercat să-și facă loc să se 
elibereze. 

— Cum de s-a fosilizat atât de bine? 

— Probabil datorită unei combinaţii unice de situaţii, la care 
nici măcar nu mă pot gândi. 

— Oare a mai rămas material organic? ADN? 

— Are cel puţin șaizeci și cinci de milioane de ani vechime. 

— E uimitor cât de recent pare, aproape că ai crede că 
miroase. 

Tom chicoti. 

— Nu e primul dinozaur mumificat descoperit. La începutul 
secolului, un vânător de dinozauri pe nume Charles Sternberg a 
găsit în Montana un dinozaur cu cioc de rață mumificat. Îmi 
amintesc că l-am văzut la Muzeul de Științe Naturale din New 
York când eram copil, însă nu e nici pe departe la fel de întreg 
ca acesta. 

Ea ridică imaginea imprimată. 

— Se pare că cel de aici a murit în agonie, cu gâtul răsucit în 
spate și fălcile deschise. 

— E o ea. 

— Poţi să îţi dai seama? Privi mai atent. Nu văd nimic aici, 


decât o pată neclară. 

— Femelele de tiranozaur erau probabil mai mari și mai 
feroce decât masculii. Și, pentru că acesta este cel mai mare T. 
Rex descoperit vreodată, pot să ghicesc că era femelă. 

— Bertha Uriașa. 

— Acea răsucire a gâtului e provocată de tendoanele care s- 
au uscat și s-au contractat. Majoritatea scheletelor de dinozaur 
sunt descoperite cu gâtul contorsionat. 

Sally fluieră. 

— Și acum? Ai vreun plan? 

— Să fii sigură. Foarte puţini oameni își dau seama de asta, 
însă piaţa neagră a fosilelor de dinozaur prosperă. Fosilele de 
dinozaur aduc bani mulţi, iar unii dinozauri valorează milioane - 
ca acesta. 

— Milioane? 

— Ultimul T. Rex de pe piaţă a fost vândut pentru mai bine de 
opt milioane de dolari, iar asta se întâmpla cu zece ani în urmă. 
Acesta valorează cel puţin optzeci. 

— Optzeci de milioane? 

— Aproximativ. 

— Cine ar plăti atâţia bani pentru un dinozaur? 

— Cine ar plăti atâţia bani pentru un tablou? Aș prefera 
oricând un T. Rex unui Tiţian. 

— Ai dreptate. 

— Am citit despre asta. Sunt mulţi colecționari, mai ales în 
Extremul Orient, care ar plăti oricât pentru o fosilă 
spectaculoasă de dinozaur. Atât de multe fosile de pe piaţa 
neagră au fost furate din China, încât ţara a dat o lege care 
declară dinozaurii parte a patrimoniului lor naţional. Însă asta nu 
i-a oprit pe colecționari. Se pare că toţi vor să aibă un dinozaur. 
Chestia este că dinozaurii cei mai mari și mai bine conservați 
provin tot din Vestul american și cei mai mulți dintre ei sunt 
descoperiri pe teren federal. Vrei unul, trebuie să-l furi. 

— Și exact asta făcea acest bărbat. 

— Exact Era un vânător profesionist de dinozauri Nu sunt prea 
mulţi în lume. O să fie ușor de găsit dacă întreb persoanele 
potrivite. Tot ce trebuie să fac este să găsesc persoanele 
potrivite. 

Sally îl privi bănuitor. 

— Și cum ai de gând să faci asta? 


— ȚIi-l prezint pe Tom Broadbent, rânji Tom, agentul domnului 
Kim, industriaș și miliardar sud-coreean pensionar. Domnul Kim 
dorește să cumpere un dinozaur spectaculos, banii nu sunt o 
problemă. 

— Oh, nu! 

El rânji și îndesă hârtia în buzunar. 

— M-am gândit la toate. Shane o să aibă grijă de clinică 
sâmbătă, în timp ce noi zburăm la Tucson, capitala fosilelor. 

— Noi? 

— Nu te las singură aici cu un criminal umblând liber prin 
zonă. 

— Tom, am o cursă de cai planificată pentru sâmbătă cu 
copiii. Nu pot să plec. 

— Nu îmi pasă. Nu te las aici singură. 

— Nu voi fi singură. Voi fi înconjurată toată ziua de oameni. O 
să fiu în siguranţă. 

— Nu și noaptea. 

— Noaptea îl am aici pe domnul Smith & Wesson... și știi cum 
mânuiesc eu arma. 

— Ai putea merge la cabana de pescuit câteva zile. 

— Nici gând! E prea izolată. M-aș simţi mult mai agitată acolo. 

— Atunci ar trebui să te cazezi la un hotel. 

— Tom, știi că nu sunt vreo femeie neajutorată care are 
nevoie de dădacă. Tu pleacă la Tucson și du povestea cu 
domnul Kim la bun sfârșit. Eu o să fiu bine. 

— Nici nu mă gândesc! 

Ea mai încercă o ultimă dată. 

— Dacă ești atât de îngrijorat, du-te la Tucson ziua. Zbori 
sâmbătă dimineaţa devreme și te întorci seara. Ai avea aproape 
toată ziua. Încă avem picnicul obișnuit de prânz vineri, nu? 

— Sigur. Cât despre sâmbătă... 

— Ai de gând să mă păzești cu pușca la tâmplă? Dă-mi pace! 
Tu du-te la Tucson și întoarce-te seara. Pot să îmi port singură 
de grijă. 


Partea a doua 
Chicxulub 


Tyrannosaurus Rex era o creatură a junglei. Trăia în adâncul 
pădurilor și mlaștinilor din America de Nora, la scurtă vreme 
după ce teritoriul se desprinsese de vechiul continent Laurasia. 
Arealul său cuprindea peste o mie trei sute de kilometri pătrați 
și se întindea de la țărmurile vechii mări continentale Niobrara 
până la poalele Munţilor Stâncoși abia formaţi Era o lume 
subtropicală, cu păduri imense de copaci luxurianți, cum nu a 
mai existat vreodată de atunci Erau conifere care atingeau 
înălțimi de aproape o sută cincizeci de metri, magnolii și 
sicomori gigantici, arbori de sequoia, palmieri și ferigi uriașe. 
Înălțimea coronamentului lăsa să treacă doar puțină lumină 
până la solul pădurii, care, astfel, era deschis, oferind un habitat 
propice dinozaurilor prădători uriași și prăzii acestora, în care 
aceștia desfășurau marele spectacol al vieții. 

A trăit în timpul ultimei perioade de înflorire a Erei 
Dinozaurilor. A fost o eră care ar fi continuat la nesfârșit, dacă 
nu ar fi fost întreruptă brusc de cel mai mare dezastru natural 
care s-a abătut vreodată asupra planetei Pământ. 

Împărtea pădurile cu o mulțime de alte animale, inclusiv cu 
prada ei preferată, două specii de dinozauri cu cioc de rată, 
eadmontozaurul și anatotitianul. Uneori mai ataca un triceratops 
singuratic, însă evita turmele acestora, mai puțin când urmărea 
și alegea vreun membru bolnav sau muribund. O specie de 
brontozaur uriaș, alamozaurul, popula pământul, însă rar îl 
vâna, preferând să îi consume carnea după ce murea, în loc să 
riște să îl ucidă ca prădător. Petrecea mult timp vânând de-a 
lungul coastelor vechiului drum maritim. In acest corp de apă 
trăia un prădător chiar mai mare decât ea, un crocodilian lung 
de cincisprezece metri, cunoscut sub denumirea Deinosuchus, 
singurul animal capabil să ucidă un T. Rex suficient de neatent 
cât să se aventureze în apa nepotrivită în urmărirea unei prăzi. 

Vâna leptoceratops, un dinozaur mai mic, de mărimea unei 
căprioare, cu cioc ca de papagal fi un volan protector la ceafă. 
Alt dinozaur pe care îl vâna, însă cu grijă, era anchilozaurul, dar 
fi propriul ei văr, nanotiranozaurul, o versiune mai mică fi mai 
rapidă a ei înseși Din când în când ataca un torozaur bătrân fi 
slăbit, un dinozaur cu un corn periculos, cu un cap lung de doi 


metri, fi jumătate, cel mi mare craniu dezvoltat vreodată de un 
mamifer terestru. Alteori mai ucidea un Quezalcoatlus neatent, 
o reptilă zburătoare cu o anvergură a aripilor la fel de mare ca a 
unui F-111. 

Solul fi copacii roiau de mamifere pe care abia le băga în 
seamă - rozătoare care se hrăneau cu fructe, marsupiale, cel 
mai vechi strămoș al vacii (un animal de dimensiunea unui 
șobolan) și primul primat al lumii, un animal pe nume 
Purgatorius care se hrănea cu insecte. Existau și dinozauri pe 
care ea nu îi putea vâna: ornithomimus, un dinozaur de 
dimensiunea unui strut care putea alerga cu peste o sută 
doisprezece kilometri pe oră, dar și trodon, un carnivor cu labe 
care avea aproximativ dimensiunea unui om, cu mâini agile, 
privire foarte bună și raport creier-corp mai mare decât cel al 
unui T. Rex. 

Era un animal migrator. În timpul anotimpului ploios, când 
râurile fi mlaștinile se revărsau, ea se muta în vest spre 
tinuturile mai înalte de la poalele dealurilor. In timpul sezonului 
secetos, după împerechere, călătorea uneori către un lanț de 
dealuri nisipoase la adăpostul unui vulcan extins, unde își făcea 
cuib fi îşi depunea ouăle. Când începea anotimpul secetos, se 
întorcea la vânătoare în pădurile mari de-a lungul țărmurilor 
Niobrara. 

Clima era aridă și umedă. Nu existau calote glaciare scai 
ghețari - Pământul era în voia unuia dintre cele mai fierbinți 
cicluri climatice din istorie. Nivelurile oceanelor nu fuseseră 
niciodată mm ridicate. Părți considerabile din continente se 
aflau sub mările continentale. Reptile uriașe dominau aerul, 
solul și apa și o făceau deja de două sute de milioane de ani. 
Dinozaurii au fost clasa cea mai de succes din regnul animal 
care a evoluat vreodată pe planeta Pământ. Mamiferele 
existaseră în același loc cu dinozaurii timp de aproape o sută de 
milioane de ani, însă nu contaseră niciodată prea mult. Cel mai 
mare mamifer care a trăit în timpul Erei Dinozaurilor avea 
aproximativ dimensiunea unei cutii de pâine. Reptilele ocupau 
locurile de vârf în toate nișele superioare. 

lar ea ocupa nivelul cel mai înalt Domina din vârful lanțului 
trofic. Era cea mai mare mașină de ucis biologică pe care o 
văzuse vreodată Pământul. 


1 


Soarele dimineții ardea deasupra platourilor stâncoase, 
cauterizând pământul. Jimmie Willer se opri la umbra unui 
ienupăr și se așeză pe o stâncă. Hernandez se așeză lângă el, cu 
faţa grăsună plină de picături de sudoare. Willer scoase un 
termos cu cafea din rucsac, turnă o ceașcă pentru Hernandez și 
una pentru el, apoi scutură un Marlboro. Wheatley o luase 
înainte cu câinii și îi urmărea înaintând încet pe platoul golaș. 

— Ce arșiţă! 

— Da, încuviință Hernandez. 

Willer sorbi prelung, aruncă o privire asupra peisajului 
nesfârșit de canioane roșii și portocalii, stânci rotunjite, spirale, 
muchii, aflorimente și platouri stâncoase - trei sute de mii de 
acri, aproape că nu aveau nicio speranță dacă stăteau să se 
gândească. Privi pieziș în lumina strălucitoare. Cadavrul putea 
să fie îngropat pe fundul oricăruia dintre cele o sută de canioane 
sau în Dumnezeu știe câte peșteri și firide, ascuns în vreun 
adăpost în stâncă sau în vreo crevasă. 

— Păcat că Wheatley nu a găsit urma când era încă 
proaspătă, spuse Hernandez. 

— Poţi s-o mai spui o dată. 

Un avion micuţț băzâia pe deasupra - al Departamentului 
Antidrog - căutând marijuana. 

Wheadey apăru din spatele unui deal din faţa lor, chinuindu- 
se pe panta lungă a unei roci ce strălucea în căldură, cu patru 
canistre grele atârnate pe umeri. Cei doi câini ai săi, dezlegaţi, 
săreau în faţa lui, cu limba scoasă și nasul în pământ. 

— Cred că Wheatley regretă acum, spuse Willer. Trebuie să 
care apa și pentru el și pentru câinii lui. 

— Deci ce crezi? chicoti Hernandez. Ai vreo teorie? 

— La început am crezut că era vorba de droguri. Dar acum 
cred că este vorba de ceva mai important. Aici e ceva, iar 
Broadbent și călugărul au mirosit. 

Willer inspiră din nou, aruncă chiștocul și îl urmări sărind pe 
stânca golașă. 

— De exemplu? 

— Nu știu. Caută ceva. Gândește-te. Broadbent pretinde că 
petrece mult timp călărind prin împrejurimi „de plăcere”. Uită-te 
la nenorocitul ăla. Ai călări pe-aici de plăcere? 


— Nici gând! 

— Apoi pur și simplu se întâmplă să dea peste acest 
prospector, chiar după ce e împușcat. E la apus, la doisprezece 
kilometri de șosea, în mijlocul pustietăţii... Coincidenţă? Să mă 
scutească. 

— Crezi că el l-a împușcat? 

— Nu. Insă e implicat. Ne ascunde ceva. Oricum, la două zile 
după crimă se duce să îl viziteze pe acest călugăr, Wyman Ford. 
L-am verificat pe tip și pare că și lui îi place să facă drumeţii prin 
tot deșertul, uneori stă cu zilele. 

— Și ce anume caută? 

— Exact. Și e ceva ce nu știi, Hernandez. Am rugat-o pe Sylvia 
să verifice dacă avem ceva în sistem despre acel călugăr. Știi 
ceva? A lucrat în cadrul CIA. 

— Glumești. 

— Nu știu toată povestea, dar se pare că s-a retras brusc, a 
apărut la mănăstire, l-au primit. În urmă cu trei ani și jumătate. 

— Ce făcea la CIA? 

— Nu pot să aflu, știi cum e la CIA. Și soţia lui era băgată în 
asta și a fost ucisă la datorie. El e erou. 

Willer mai trase un fum, simți gustul amar al filtrului și aruncă 
chiștocul. li dădea un sentiment ciudat de satisfacţie să 
murdărească acel peisaj virgin, acel loc care parcă striga toată 
ziua în urechea lui „Ești un nimeni, ești un nimic”. Se ridică 
brusc. Zărise o pată neagră mișcându-se pe o muchie joasă, la 
distanţă medie, încadrată de tufe înalte. Își duse binoclul la ochi 
și privi lung. 

— Ca să vezi! Vorbeam de lup. 

— Broadbent? 

— Nu. Acel așa-zis călugăr. Și are la gât un binoclu. Este exact 
cum am spus eu: caută ceva. La naiba, mi-aș da un testicul să 
aflu ce anume! 


2 


Maddox larbă ieși pe veranda cabanei sale închiriate, își 
prinse degetul mare într-un ochi al curelei și inhală mirosul de 
pin încălzit de soarele dimineţii. Duse la buze cana de cafea și 
sorbi cu zgomot. Dormise până tărziu; era aproape zece. Dincolo 
de vârfurile pinilor vedea piscurile îndepărtate ale Munţilor 


Canjilon, învăluiţi în lumină argintie. Traversă veranda cu 
cizmele de cowboy troncănind în lemn, apoi se opri în fața unui 
semn pe care scria SALOON. Il împinse cu degetul, făcându-l să 
scârțâie din balamalele ruginite. 

Privi pe strada principală. Nu mai rămăsese mare lucru din 
vechea tabără CCC; cea mai mare parte a clădirilor se 
prăbușiseră și se transformaseră în plăci de lemn putred, pe 
care crescuseră tufișuri și arbuști. Işi termină cafeaua, lăsă cana 
pe balustradă și cobori scările de lemn, apoi ieși în strada 
principală a orașului Maddox trebuia să recunoască faptul că în 
sufletul lui era un băiat de la ţară. li plăcea să fie singur, departe 
de străzi, trafic, clădiri și mulţime. Când se va termina totul, 
poate chiar își va cumpăra un asemenea loc. De aici putea 
continua să administreze Vremuri Grele, ducând o viaţă liniștită, 
însoţit doar de câteva doamne și de nimic altceva. 

O luă pe strada prăfuită, cu mâinile în buzunare, fluierând 
afon. La capătul celălalt al drumului se deschidea o potecă 
ierboasă care urca în canion. Işi continuă drumul prin iarba 
înaltă. Luă un băț, cu care înlătură buruienile înalte din cale. 

In două minute ajunse la un semn pe care scria: 


PERICOL: CABANE MINIERE NEMARCATE 
ACCESUL INTERZIS 
PROPRIETARUL NU ESTE RĂSPUNZĂTOR 
PENTRU ACCIDENTE 


În pădure era liniște, iar vântul adia printre copaci Maddox se 
strecură pe lângă pancartă. Poteca urca ușor, urmând fundul 
uscat al unei albii După zece minute de mers ajunse într-un 
luminiș. Panta unui deal se ivi pe dreapta, cu o cărare care 
ducea spre ea. Urcă poteca și după câteva sute de metri ajunse 
la o cabană părăginită care marca intrarea într-un vechi tunel de 
mină. Ușa cabanei avea un lacăt și un lanţ nou și încă o 
pancartă cu accesul interzis, pe care Maddox le pusese cu o zi în 
urmă. 

Scoase cheia din buzunar, descuie lacătul și intră în interiorul 
răcoros. Două șine vechi duceau într-o gaură neagră din stâncă, 
acoperită cu o poartă grea de fier, de asemenea cu lacăt 
Descuie poarta și o deschise din balamalele proaspăt unse, 
inhalând mirosul de piatră umedă și mucegai, apoi aprinse 


lanterna. Înaintă cu grijă printre șine vechi și ochiuri de apă. 
Tunelul fusese săpat în stâncă, iar din loc în loc, unde roca era 
fragilă și spartă, tavanul fusese sprijinit cu grinzi masive. 

După câţiva metri, tunelul cotea la stânga. Maddox luă colțul, 
iar lumina lanternei îi scoase în față o bifurcaţie. Urmă tunelul 
din stânga. Curând ajunse la capăt, unde Maddox construise un 
perete de scândură prins în zidul minei ca să creeze o mică 
celulă. Se duse la scânduri și le dădu mulţumit un ghiont. Tari ca 
piatra. Începuse la amiază cu o zi înainte și lucrase până la 
miezul nopţii, douăsprezece ore de muncă fizică fără 
întrerupere. 

Se strecură prin deschizătura neterminată și intră într-o 
cameră mică, încorporată în capătul tunelului. Scoase din cârlig 
o lampă cu kerosen, ridică abajurul de piatră, o aprinse și o 
atârnă într-un cui. Lumina gălbuie și prietenoasă se răspândi în 
încăperea care avea probabil doi pe trei metri. „Nu e un loc prea 
rău”, se gândi Maddox. Întinsese o saltea într-un colţ, acoperită 
cu un cearșaf curat, gata să fie folosită. Lângă ea se aflau o 
veche bobină de cablu care servea pe post de masă, două 
scaune vechi luate dintr-o casă dărăpânată, un ciubăr pentru 
băut apă, încă o găleată pentru toaletă. In partea opusă, fixată 
în piatra zidului din spate, bătuse patru bolţuri de fier cu ochi - 
lanţ și cătușe: două pentru mâini și două pentru picioare. 

Maddox se opri o clipă să își admire lucrarea și se minună din 
nou de norocul pe care îl avusese să găsească un astfel de loc. 
Tunelul era perfect pentru scopul lui și, mai mult, găsise acolo 
aproape toată scândura, grinzi și plăci vechi stivuite în spatele 
minei, unde supravieţuiseră dezastrelor timpului. 

leși din reveria lui plăcută și își aruncă un ochi la planul său 
care zăcea pe un butoi, îndoit de la umezeală. Îl netezi, îl prinse 
în greutăţi și îl cercetă. Încă vreo câteva grinzi și termina. În loc 
de ușă, care ar fi fost vulnerabilă, o să înfigă trei grinzi în 
deschidere - o soluţie mai simplă, mai puternică și mai sigură. 
Nu va avea nevoie să intre și să iasă decât de câteva ori. 

Peștera era umedă și caldă. Maddox își scoase cămașa și o 
aruncă pe saltea. Își flexă torsul cu mușchi bine lucraţi, făcu o 
serie de exerciţii de întindere, apoi luă bormașina Makita de 
mare rezistenţă și-i puse o baterie nouă. Se duse la grămada de 
grinzi, încercă vreo câteva cu șurubelnița până găsi una bună, o 
măsură, marcă locul cu creionul și începu să dea gaură. Șuierul 


bormașinii se auzea cu ecou în grotă, iar mirosul de lemn vechi 
și umed îi intră în nări în vreme ce fâșiile maro de stejar se 
încovrigau din gaura făcută. După ce pătrunse prin lemn, apucă 
grinda și o ridică, așezând-o în poziţie. După ce o fixă cu un cui, 
dădu încă o gaură în grinda fixată din spatele ei, trecu prin ea 
un bolț de patruzeci și cinci de centimetri, învârti o piuliță 
hexagonală și o fixă atât de bine cu cheia tubulară, încât mușcă 
aproape un centimetru din lemn. 

Nimeni, oricât de disperat ar fi fost, n-ar fi reușit să scoată 
acea piuliță. 

Într-o oră Maddox termină tot, lăsând doar deschizătura. Cele 
trei grinzi care urmau să bareze intrarea stăteau una peste alta 
lângă aceasta, cu găuri deja date și gata să fie montate. 

Maddox se plimbă de-a lungul peretelui terminat, mângâind 
bârnele. Apoi, cu un strigăt, luă o grindă în cele două brațe 
masive ale sale, o lovi în faţă și în spate cât de mult putu, în 
toate felurile, făcu un pas în spate și lovi grinzile cu piciorul, 
ţipă, urlă, înjură, își izbi umerii neîncetat în zid. Se învârti, luă 
masa de lemn și o aruncă în peretele de grinzi, strigând din toţi 
rărunchii: 

— Nemernicilor! Ticăloșilor! Vă omor pe toţi, vă scot matțele! 

Se opri brusc, respirând greu. Scoase un prosop din raniță, își 
șterse sudoarea de pe piept și umeri, își bătu ușor faţa, își netezi 
părul, apoi îl pieptănă cu degetele. Işi luă cămașa, se îmbrăcă și 
își flexă mușchii spatelui. 

Maddox rânji. Nimeni nu avea cum să scape din închisoarea 
lui. Nimeni. 


3 


Wyman Ford își scutură praful de pe tivul robei și se așeză pe 
trunchiul căzut al unui ienupăr bătrân. Făcuse o drumeţie de 
aproape treizeci de kilometri de la mănăstire și ajunsese în 
înălțimile Muchiei Navajo, un platou stâncos lung care se 
întindea pe mulţi kilometri de-a lungul graniţei sudice a Echo 
Badlands. Lăsase mult în urmă canioanele purpurii din Ghost 
Ranch; iar priveliștea dinspre nord-vest era încadrată de 
vârfurile acoperite de zăpadă ale Munţilor Canjilon. 

Ford scoase din rucsac patru hărți topografice U.S.G.S. La o 
scară de 1:24.000, le desfășură și le întinse una lângă alta pe 


pământ, fixând colţurile cu pietre. Încercă o clipă să se 
orienteze,  potrivind vizual diverse puncte de reper cu 
contururile corespunzătoare de pe hărți. Incepu să cerceteze cu 
binoclul Echo Badlands, căutând o formaţiune stâncoasă care să 
semene cu cea din imaginea imprimată. De câte ori vedea ceva 
promiţător, marca locul pe hartă cu creion roșu. După 
cincisprezece minute cobori binoclul, încurajat de ceea ce 
vedea. Nu găsise ceva care să semene prea mult, însă cu cât 
privea mai mult înspre canioanele nesfârșite care traversau 
Echo Badlands, cu atât era mai convins că formațiunea care 
conţinea tiranozaurul se afla acolo. Forma de dom a stâncii din 
imagine părea una tipică pentru formațiunile sterpe pe care le 
putea zări din punctul în care se afla. Problema era că o mare 
parte din priveliște îi era obstrucţionată de platourile stâncoase 
sau de muchiile canioanelor. La asta se mai adăuga și faptul că 
imaginea computerizată afișa o felie bidimensională prin stâncă. 
Nu putea spune cum arăta formațiunea din alt unghi. 

Ridică din nou binoclul și își continuă cercetarea, până acoperi 
tot ce putea vedea din acel punct. Era timpul să treacă la un 
punct pe care îl marcase pe hartă ca Poziţia 2, un mic afloriment 
din extremitatea Muchiei Navajo care arăta ca un deget 
amputat Era un drum lung, însă merita efortul. De acolo putea 
vedea aproape orice în badlands. 

Își ridică bidonul și îl scutură, estimând că era mai mult de 
jumătate plin. Mai avea unul, încă neînceput, în rucsac. Dacă era 
atent, nu va avea probleme cu apa. 

Sorbi din el și plecă, urmând marginea Muchiei Navajo. 

În timp ce mergea se lăsă în voia unei reverii plăcute induse 
de oboseala fizică. Îi spusese abatelui că avea nevoie să 
mediteze singur în deșert și îi promisese că se va întoarce 
înainte de a treia rugăciune de a doua zi. Acum asta ieșea din 
discuţie, iar dacă intra în badlands, îi va lua probabil mai mult 
de două zile să se întoarcă. Abatele nu se va supăra - era 
obișnuit cu plecările în deșert ale lui Ford pentru reculegere 
spirituală. Doar că, de data asta, Ford avea senzaţia vagă că 
făcea ceva greșit îi ascunsese abatelui scopul călătoriei; doar 
pentru că se ruga, postea și își refuza confortul trupesc cât timp 
era în deșert nu însemna că era în vreo călătorie spirituală. Işi 
dădu seama că se lăsase atras de acea poveste, de mister, de 
dorința de a găsi dinozaurul. In mănăstire învățase să se 


autoanalizeze, ceva ce nu știuse niciodată să facă până atunci, 
iar acum se folosi de asta ca să reflecteze la motivele sale. De 
ce o făcea? Nu ca să recupereze dinozaurul pentru poporul 
american, oricât de mult i-ar fi plăcut să creadă că acţiona din 
motive altruiste. Nu o făcea pentru bani și, cu siguranţă, nu o 
făcea pentru faimă. 

O făcea dintr-un motiv mai profund, o latură negativă a 
caracterului său, de dragul emoției și al aventurii. Cu trei ani în 
urmă luase decizia, pe atunci impulsivă, însă deja gândită și 
confirmată prin rugăciune, de a se retrage din lume și de a-și 
dedica viața lui Dumnezeu. Acea mică expediţie era cumva în 
slujba lui Dumnezeu? 

Cumva, nu credea asta. 

În ciuda acelor gânduri, ca și când ar fi fost atras de o putere 
care o depășea pe a sa, fratele Wyman Ford continuă să meargă 
printre stâncile bătute de vânturi ale Muchiei Navajo, cu ochii 
fixati asupra aflorimentului din depărtare. 


4 


În timp ce stătea în picioare, lângă fereastră, lain Corvus auzi 
telefonul sunând pe birou și vocea secretarei lui anunțând: 

— Domnul Warmus de la Biroul de Gestionare a Terenurilor 
este pe linia unu. 

Corvus se duse repede la birou, ridică receptorul și își folosi 
tonul cel mai prietenos. 

— Domnule Warmus, ce mai faceți? Presupun că aţi primit 
cererea mea. 

— Sigur că da, domnule profesor. O am chiar aici, în faţă. 

Accentul vestic strident îi zgâria urechea lui Corvus. „Profesor. 
Unde-i găseau pe oamenii aceștia?” 

— Sunt probleme? 

— Aţi ghicit. Sunt sigur că a fost doar o omisiune, însă nu văd 
aici date despre loc. 

— Domnule Warmus, nu a fost o omisiune. Nu am inclus acele 
informaţii. Este un specimen extrem de valoros, foarte 
vulnerabil la furt. 

— Apreciez asta, domnule profesor, veni răspunsul tărăgănat 
de la distanță, însă platourile stâncoase sunt foarte întinse. Nu 
putem elibera un permis de colectare paleontologică pentru 


muzeu fără informaţii despre loc. 

— Acest specimen valorează milioane de dolari pe piaţa 
neagră. Să dezvăluim aceste informații, chiar și instituţiei 
dumneavoastră, ar presupune un risc pe care nu sunt dispus să 
mi-l asum. 

— Ințeleg asta, domnule, însă aici la BGT păstrăm toate 
informaţiile la loc sigur. E foarte simplu: nu aveţi loc, nu aveți 
permis. 

Corvus trase adânc aer în piept. 

— Desigur, vă putem da niște coordonate generale... 

— Nu, domnule, îl întrerupse bărbatul de la BGT. Am solicitat 
în mod specific orașul, zona, secţiunea și coordonatele GPS. 
Altfel nu putem procesa cererea. 

Corvus trase adânc aer în piept și încercă să-și controleze 
vocea. 

— Sunt îngrijorat deoarece, după cum vă amintiţi, anul trecut 
în McCone County, Montana, un diplodoc a fost săltat imediat 
după depunerea permisului. 

— Săltat? 

— Furat. 

Vocea nazală continuă obositoare: 

— Nu sunt în BGT din Montana, așa că nu știu de niciun 
diplodoc „săltat”. Aici, în New Mexico, solicităm coordonate 
locale pentru a elibera un permis de colectare. Dacă nu știm 
unde se află specimenul, cum am putea să vă dăm permisiunea 
să îl colectați? Sau să împiedicăm alte persoane să-l colecteze? 
Ar trebui să instituim un moratoriu pentru toate colectările 
nonprofit de fosile din platourile stâncoase până vă luaţi 
specimenul? Nu cred. 

— Ințeleg. O să vă trimit cât mai curând datele despre loc. 

— Vă rog să o faceţi. Și încă ceva. 

Corvus așteptă. 

— La aplicaţie nu aţi atașat fotografii sau vreo expertiză. Ar 
trebui să fie în Anexa A. E scris în Termeni și condiţii: „Aplicantul 
trebuie să atașeze o expertiză științifică a locului respectiv, care 
să arate fosila din acel loc, împreună cu expertize efectuate la 
distanță, dacă există, împreună cu fotografii ale acelui 
specimen”. Trebuie să avan o dovadă că acolo chiar există o 
fosilă. 

— Descoperirea este recentă, iar situl este departe. Nu am 


reușit să revenim pentru o expertiză. Cert e că am dorit să mă 
asigur că avem întâietate, în eventualitatea în care primiţi altă 
cerere pentru aceeași fosilă. 

Se auzi un mârâit birocratic. 

— Întâietate are primul muzeu sau universitate 501(c)(3) care 
are dreptul oficial de a aplica la un permis legal. Trebuie să vă 
spun, domnule profesor, că formularul de permis pe care l-ați 
trimis nu vă califică pentru întâietate. 

Corvus scrâșni din dinţi. „Formularul de permis”. 

— Desigur, probabil există o metodă să stabilim întâietatea 
fără să dăm coordonatele exacte. 

Se auzi un pufnit prelung și superior de la capătul celălalt. 
Corvus simţi cum i se zbat tâmplele. 

— După cum am spus, când vă puneţi actele la punct, osăvă 
eliberăm permisul. Nu înainte. Dacă altcineva depune un permis 
pentru aceeași fosilă, atunci nu e problema noastră. Primul 
venit, primul servit. 

— La dracu’, omule, câţi tiranozauri întregi crezi că mai 
există? explodă Corvus. 

— Păstraţi-vă cumpătul, domnule profesor! 

Corvus făcu un efort uriaș să se stăpânească. Era ultimul om 
din lume cu care își permitea să se certe. Era un birocrat care 
avea puterea de a-i da permisiunea să ridice fosila de pe un 
teren federal. lar acel bărbat putea să dea cu ușurință acea 
permisiune ticălosului de Murchison de la Smithsonian. 

— Imi cer scuze că am vorbit așa, domnule Warmus. O să vă 
trimit cât de curând pot informaţiile solicitate. 

— Data viitoare când aplicaţi pentru un permis de colectare 
de fosile de pe un teren federal, sublinie bărbatul, completaţi 
corect formularul. Ne face treaba mai ușoară. Doar pentru că 
sunteți un muzeu mare din New York City nu înseamnă că nu 
trebuie să respectați regulile. 

— Din nou, îmi cer scuze. 

— O zi bună. 

Corvus lăsă telefonul cu grijă. Trase adânc aer în piept, își 
netezi părul cu mâna tremurândă. Ticălosul arogant! Ridică 
privirea: era doar ora cinci, adică ora trei în New Mexico. 
Maddox nu sunase de patruzeci și opt de ore, ticălosul. Ultima 
oară când vorbiseră părea că avea totul sub control, însă multe 
se puteau întâmpla în două zile. 


Străbătu biroul, reveni la fereastră și se opri să privească. 
Bărcile cu vâsle ieșeau din nou pe lac și se trezi uitându-se după 
acel tată cu fiul său. Insă, bineînţeles, nu se întorseseră; de ce 
ar fi făcut-o? O dată era suficient. 


5 


Ora șase, soarele coborâse sub muchia canionului, iar căldura 
zilei se domolea, însă între pereţii de gresie încă era înăbușitor. 
Willer, urcând târâș încă un canion nesfârșit, auzi brusc 
lătrăturile câinilor chiar de după cotitură, urmaţi de strigătul 
ascuţit al lui Wheatley. Îl privi pe Hernandez și întâlni ochii 
partenerului său. 

— Se pare că au găsit ceva. 

— Da. 

— Domnule locotenent! se auzi vocea speriată a lui Wheatley. 
Domnule locotenent! 

Ecoul provocat de lătratul isteric al câinilor și de strigătul lui 
Wheatley ajunse la el distorsionat de pereţii înguști ai 
canionului, ca și când ar fi fost prinși într-o trâmbiță uriașă. 
Chiar dacă era deja sătul de căutare, Willer se temuse de acea 
clipă. 

— Era și timpul, spuse Hernandez, luând-o înainte cu 
picioarele lui scurte. 

— Sper că Wheatley își poate ţine câinii sub control. 

— lţi aduci aminte anul trecut... Bărbatul acela căruia i-au 
mâncat... 

— Da, da, spuse Willer în grabă. Când trecură de ultima 
cotitură, văzu că Wheatley nu avea câinii sub control. Pierduse 
lesa unuia și încerca fără succes să îl tragă înapoi pe celălalt, în 
timp ce ambii câini încercau frenetic să sape într-un petic de 
nisip de la baza unei curbe înguste din peretele canionului. 
Hernandez și Willer se grăbiră și prinseră lesele, trăgând câinii și 
legându-i de un bolovan. 

Gâfâind și roșu la faţă, Willer examină scena. Patul de nisip 
fusese distrus de câini, dar nu era mare pierdere, căci ploaia 
torențială de săptămâna trecută ștersese deja orice urmă. 
Cercetă zona, însă nu vedea nimic care să indice că ar zăcea 
ceva sub nisip - în afară de un miros, abia perceptibil, neplăcut 
pe care adierea de vânt i-l aducea în nări. In spatele lui, câinii 


scheunau. 

— Să săpăm! 

— Să săpăm? întrebă Hernandez, iar pe chipul său rotund se 
citi îngrijorarea. Nu ar trebui să așteptăm echipa SOC și pe 
medicul legist? 

— Încă nu știm dacă avem aici un cadavru. Poate e vreo 
căprioară moartă. Nu putem aduce aici o întreagă echipă SOC 
până nu suntem siguri. 

— Inţeleg ce vrei să spui. 

Willer își scoase rucsacul și luă din el cele două mistrii pe care 
le adusese, aruncându-i una lui Hernandez. 

— Mă îndoiesc că e prea adâncă. Ucigașul nostru n-avea mult 
timp la dispoziţie. 

Îngenunche și începu să zgârie cu mistria nisipul moale, 
eliminând câte un strat. Hernandez făcu același lucru în capătul 
opus, construind două grămezi pe care să le analizeze apoi 
echipa de tehnicieni. În timp ce arunca nisipul într-o parte, căuta 
indicii - haine sau obiecte personale -, însă nu găsi nimic. 

Groapa se adâncea, trecând de la nisip uscat la nisip umed. 
„Sigur e ceva îngropat acolo, își spuse Willer, căci mirosul 
devine tot mai intens.” 

Când ajunse la o adâncime de aproape un metru, mistria lui 
dădu peste ceva păros și tare. Un val brusc de duhoare, gros ca 
o supă, îi izbi nările. Săpă din nou, respirând pe gură. Era 
îngropat de cinci zile în nisip ud la o căldură de treizeci și șase 
de grade Celsius și mirosea pe măsură. 

— Nu e cadavru uman, spuse Hernandez. 

— Văd și eu asta. 

— Poate e o căprioară. 

Willer săpă încă puţin. Blana era prea aspră și prea încâlcită 
ca să fie a unei căprioare, iar pe măsură ce încerca să o curețe 
mai mult de nisip observa că blana și pielea începuseră să se 
desprindă în unele locuri, scoțând la iveală carnea alunecoasă și 
maronie de dedesubt. Nu era o căprioară: era un măgar. 
Măgarul prospectorului, cel despre care pomenise Broadbent. 

Se ridică. 

— Dacă e vreun cadavru, atunci e lângă el. Tu iei o parte și eu 
pe cealaltă. 

Începură din nou să scurme pământul, aruncându-l cu atenţie 
în grămezi în lateral. Willer își aprinse o ţigară și o duse la buze, 


fumând și sperând să înlăture o parte din duhoare. 

— Am găsit ceva. 

Willer veni în locul unde stătea ghemuit Hernandez. Dădu mai 
mult nisip la o parte și scoase ceva lung și umflat, care semăna 
cu un caltaboș. Willer își dădu seama într-o clipă că era un brat. 
Un al doilea val de duhoare îl izbi din plin, un miros diferit și 
mult mai neplăcut. Inhală, umplându-și plămânii cu fum, însă în 
zadar: simțea doar mirosul de cadavru. Se ridică, înecându-se, 
apoi se retrase. 

— În regulă. E suficient. E un cadavru... Asta e tot ce trebuie 
să știm. 

Hernandez se retrase și el imediat, bucuros să se îndepărteze 
de mormântul acela improvizat. Willer se îndreptă în direcția 
vântului, trăgând cu sete din ţigară, inhalând fumul, ca și când 
ar fi vrut să-și curețe plămânii de mirosul morții. Privi în jur. 
Câinii erau lângă bolovanul lor, scheunând și așteptând 
nerăbdători. Ce anume? O masă? 

— Unde e Wheatley? întrebă Hernandez, privind în jur. 

— Să mă ia naiba dacă știu. Văzu urmele proaspete ale lui 
Wheatley îndreptându-se mai sus în canion. Află și tu ce face. 

Hernandez urcă în canion și dispăru imediat după colț. Se 
întoarse o clipă mai târziu, rânjind. 

— Vomită. 


6 


Zorii zilei de vineri dezvăluire un albastru fără pată, cu stoluri 
de gaiţe care ciripeau și se ciondăneau, în timp ce plopii 
aruncau umbre lungi și răcoroase peste pășune. Tom hrănise 
caii în acea dimineaţă, îi lăsase o oră să mănânce, iar acum își 
conducea calul preferat, pe Knock, la parapet să fie înșeuat. 
Sally i se alătură cu iapa ei, Sierra, și lucrau împreună în liniște, 
periindu-i, verificându-le potcoavele, șeile și harnașamentul. 

Când plecară, nu mai rămăsese decât o amintire din răcoarea 
de la umbra plopilor de pe malul pârâului. Pereţii Piscului 
Pedernal se ridicau în dreapta lor, pantele abrupte sfârșindu-se 
în vârful ciopârţit care devenise atât de faimos datorită 
tablourilor Georgiei O'Keeffe. Călăriră ca de obicei în tăcere, 
preferând să nu vorbească atunci când erau pe cai... Bucuria de 
a fi împreună le era de ajuns. Ajunseră la vad, iar caii 


împroșcară apa în pârâu, încă rece de la zăpada care se topea în 
munţi. 

— Și acum încotro, cowboy? întrebă Sally. 

— La Barrancones Spring. 

— Perfect. 

— Shane are totul sub control, spuse Tom. Nici nu trebuie să 
mă întorc în după-amiaza asta. _ 

Simţi un ghimpe de vinovăţie. In ultima săptămână se bazase 
prea mult pe Shane. 

Ajunseră la malul abrupt și apucară pe poteca îngustă ce urca 
spre vârf. Un șoim se rotea deasupra lor, șuierând. Aerul 
mirosea a plopi și a praf. 

— Ah, iubesc ţara asta! spuse Sally. 

Poteca se unduia în partea laterală a platoului spre pâlcurile 
răcoroase de pini în jumătate de oră ajunseră în vârf, iar Tom își 
întoarse calul să admire priveliștea. Nu se sătura niciodată de 
ea. La stânga lui se afla peretele abrupt al Piscului Pedernal, iar 
la dreapta vârfurile portocalii ale Platoului Pueblo. Dedesubt se 
întindeau câmpuri de lucernă, de-a lungul pârâului Cañones, 
care se deschideau în marea Vale Piedra Lumbre, lată de o sută 
de mii de acri. In depărtare se zărea conturul maiestuos al 
Platoului Strămoșilor, brăzdat de canioane - începutul platourilor 
stâncoase. Undeva acolo se afla fosila unui fabulos 
Tyrannosaurus Rex și un călugăr pe jumătate nebun care o 
căuta. O privi pe Sally. Vântul îi bătea prin părul de culoarea 
mierii, iar chipul îi era întors în lumină, cu buzele întredeschise 
de plăcere și uimire. 

— Nu e o priveliște prea rea, spuse ea râzând. 

Își continuară drumul, cu vântul foșnind prin iarba care 
străjuia poteca. O lăsă pe Sally prima și o privi. Călăreau în 
liniște, se auzea doar scârţâitul ritmic al șeilor lor. 

Când ţinutul se deschise în pășunile înalte ale Mesa Escoba, îi 
dădu pinteni Sierrei și o luă la galop. Tom o urmă. leșiră de pe 
potecă și călăriră prin iarba răvășită de vânt, presărată cu flori 
roșii și albastre. 

— Să mergem un pic mai repede, spuse Sally, dând din nou 
pinteni calului și luând-o la galop. 

Tom ţinu pasul La capătul celălalt al pășunii, Tom zări crângul 
de plopi care marca Barrancones Spring, la baza unui deal roșu. 

— Așa, strigă Sally. Cine ajunge ultimul e un fraier! Dii! 


Îi dădu din nou pinteni Sierrei. Calul o luă la goană, alergând 
în timp ce Sally fluieră. 

Knock, care întotdeauna dorea să fie în frunte, nu avu nevoie 
decât de un mic imbold ca să o ia la galop și în curând 
străbăteau alergând pajiștea, unul lângă altul. Sally începu să se 
desprindă, cu părul fluturând ca o flacără aurie. Tom o urmări și 
fu nevoit să recunoască că era un călăreț pe cinste. Cei doi cai 
zburară prin iarbă și intrară în răcoarea copacilor ce înconjurau 
izvorul. În ultimul minut, Sally trase frâiele, iar Tom o urmă; caii 
se lăsară pe spate și, ca niște cai bine instruiri ce erau, 
încetiniră și în final se opriră. Când privi în urmă, o văzu pe Sally 
călare, cu părul vâlvoi, cu cămașa albă deschisă la câţiva nasturi 
și roșie în obraji: 

— A fost distractiv! 

Descălecă. 

Se aflau într-un crâng micuţ, cu un cerc pentru foc în mijloc și 
câţiva bușteni pe post de scaune. Cowboy-i Genizaro din 
vechime construiseră acolo o tabără, cu mese sculptate din 
bușteni de pin, o cutie de lemn bătută în cuie de un trunchi, o 
oglindă spartă prinsă între ramurile unui copac și un vas 
smălţuit ciobit atârnat într-un cui. Izvorul se afla la poalele 
dealurilor, un ochi de apă ascuns în spatele unui paravan de 
sălcii. 

Tom luă caii, le scoase șeile, îi spălă în izvor și îi lăsă să 
pască. Când se întoarse, Sally așternuse deja prânzul pe o 
pătură subţire. În mijlocul mesei era o sticlă de vin roșu 
proaspăt desfăcută. 

— Așa mai zic și eu, spuse Tom, luând sticla. „Castello di 
Verrazzano, '97 Riserva”. 

— Am strecurat-o în bagajul meu. Sper că nu te superi. 

— Mă tem că a fost teribil de zguduită, spuse Tom 
prefăcându-se că nu e de acord. Eşti sigură că e bine să bem la 
masă? Încălcăm regulile dacă bem și călărim. 

— Ei bine, zise Sally, acum o să încălcăm un pic regulile, de ce 
nu? Luă un sendviș, mușcă de două ori, apoi turnă vin într-un 
pahar de plastic. Poftim! 

EI îl luă, îl învârti și sorbi, ca un cunoscător. 

— Fructe de pădure, vanilie și aromă de ciocolată. 

Sally își turnă un pahar și bău. Tom mușcă și el dintr-un 
sendviș și o urmări cum mănâncă. O lumină verde pătrundea 


prin frunziș și, de câte ori adia vântul, copacii foșneau. Când 
termină prânzul, se întinse pe pătura pe care o așezaseră pe 
iarba moale. În depărtare, printre tufișuri, vedea caii păscând, 
scăldați în lumina soarelui. Simţi deodată o mână răcoroasă pe 
tâmplă. Se întoarse și o văzu pe Sally aplecându-se deasupra 
lui, cu părul blond căzând ca o perdea. 

— Ce faci? 

— Ce ţi se pare că fac? zâmbi ea. 

Își puse mâinile pe obrajii lui. 

Tom încercă să se ridice, însă ea îl împinse blând înapoi în 
iarbă. 

— Hei... spuse el. 

— Hei tu. 

Una din mâinile ei se strecură pe sub cămașa lui, mângâindu-i 
pieptul. Se aplecă și își lipi buzele de ale lui. Gura ei avea gust 
de piper și vin. Părul îi căzu peste pieptul lui. 

El întinse mâna să-i atingă părul, apoi îl mângâie și își trecu 
degetele peste spatele ei, simţindu-i mușchii. O trase spre el, 
simţindu-i trupul zvelt și sânii moi alunecând pe trupul lui. 

După aceea, rămaseră unul lângă celălalt pe pătură. Braţul lui 
Tom era trecut pe după umărul ei, iar el privea în ochii ei 
turcoaz frumoși. 

— Parcă nu se poate mai bine de-atât, nu? spuse el. 

— Nu, murmură ea. E atât de bine că aproape mi se face 
frică. 


7 


Maddox merse până la Canyon Road și luă colţul pe Camino 
del Monte Sol. În raza lui vizuală apăru o pădure de semne 
sculptate de mână, de ambele părţi ale potecii înguste, fiecare 
încercând să le întreacă pe celelalte prin meșteșug. Potecile 
lăturalnice erau pline de turiști gătiţi ca și când ar fi plecat într-o 
excursie în deșertul Sahara, cu pălării mari de soare, sticle cu 
apă prinse la brâu și bocanci de munte. Cei mai mulți erau palizi 
și confuzi, de parcă tocmai ar fi ieșit din orașele putrede de 
ploaie din Est. Maddox însuși adoptase în acea zi înfățișarea 
unui texan bogat și știa că arăta chiar bine cu pălăria lui 
Resistol, cizme și o cravată bolo cu o peruzea de mărimea unei 
mingi de golf. 


Șoseaua trecea pe lângă niște case victoriene vechi, 
transformate, ca orice altceva, în galerii de artă, cu vitrinele 
strălucind de la bijuteriile și vasele indiene. Se uită la ceas. Ora 
prânzului încă mai avea un pic de timp de pierdut. 

Vizită galeriile, uimit de cantitatea de argintărie, peruzele și 
ceramică, asta ca să nu mai vorbim de tablouri. Maddox simţea 
că arta era în esenţă o escrocherie, în timp ce privirea lui se opri 
asupra unei vitrine pline de canioane colorate, coioți urlând la 
lună și indieni îmbrăcaţi în pături. Altă metodă simplă de a face 
bani și perfect legală. De ce nu văzuse înainte aceste 
oportunităţi? Își irosise jumătate din viaţă încercând să facă bani 
într-un fel mult mai greu și ilegal, fără să-și dea seama că cele 
mai bune escrocherii erau legale. Când va fi terminat această 
ultimă treabă, va fi sută la sută în legalitate, o să bage niște 
bani în Vremuri Grele și poate chiar o să caute niște investitori. 
Ar putea fi următorul milionar din afaceri pe internet. 

O galerie plină de sculpturi enorme din bronz și piatră îi 
atrase atenţia. Păreau scumpe - doar ca să transporţi una ar 
costa o avere. Când intră, clopoțelul de deasupra ușii clincăni, 
iar o femeie tânără veni păcănind pe tocuri, aruncându-i un 
zâmbet strălucitor și plin de ruj. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? 

— Desigur, zise el, cu vocea tărăgănată. Sculptura aceasta de 
aici - făcu un semn cu capul către cea mai mare pe care o văzu 
în magazin, un grup de indieni sculptat dintr-o singură bucată 
de piatră care cântărea trei tone. Dacă nu vă supăraţi că întreb, 
cât costă? 

— Ritualul mamei. Aceea costă o sută șaptezeci și cinci. 

Maddox se stăpâni să nu întrebe: „De mii?” 

— Acceptaţi și cărţi de credit? 

Chiar dacă rămăsese surprinsă, nu o arătă. 

— Trebuie doar să verificăm limita pentru credit, atâta tot 
Multe persoane nu au asemenea limită de credit. 

— Nu sunt ca toţi ceilalți. 

Încă un zâmbet larg. Observă că avea pistrui pe piept, în locul 
în care cămașa de mătase îi era descheiată. 

— Îmi place să cheltuiesc de câte ori am posibilitatea să 
călătoresc. 

— Aţi putea merge în China cu banii aceia, spuse ea. 

— Aș prefera Thailanda. 


— Sau acolo. 

O privi mai atent. Era o femeie foarte frumoasă, așa cum 
trebuia să fie pentru a lucra într-o astfel de galerie. Se întreba 
dacă va primi și ea comision. 

— Ei bine... Zâmbi și îi făcu cu ochiul. Dar preţul pentru 
aceea? Arătă spre o statuie de bronz cu un indian care ţinea un 
vultur. 

— Eliberarea vulturului. Aceea e zece. 

— Tocmai am cumpărat o fermă în afara orașului și trebuie să 
mobilez nenorocitul de loc. O mie de metri pătraţi și asta doar 
casa principală. 

— Îmi imaginez. 

— Numele meu e Maddox. Jim Maddox. Intinse mâna. 

— Clarissa Provender. 

— Îmi pare bine să te cunosc, Clarissa. 

— Artistul este Willy Atcitty, un membru al tribului Navajo, 
unul dintre cei mai importanţi sculptori amerindieni pe care-i 
avem. Acea sculptură la care v-aţi uitat prima dată este 
realizată dintr-un bloc solid de alabastru din New Mexico adus 
din Munţii San Andres. 

— Minunat. Despre ce e vorba? 

— Reprezintă un omagiu adus Ritualului mamei de trei zile. 

— Un ce? 

— Ritualul mamei este o ceremonie Navajo tradiţională care e 
menită să readucă echilibrul și armonia în viaţa cuiva. 

— Am și eu nevoie de așa ceva. Se afla suficient de aproape 
de ea cât să-i simtă mirosul balsamului pe care îl folosise în 
acea dimineaţă în părul negru și strălucitor. 

— Cu toţii avem, răspunse Clarissa Provender râzând, cu ochii 
căprui și șireţi privindu-l pieziș. 

— Clarissa, probabil ești întrebată asta tot timpul, iar dacă 
întrec măsura spune-mi, nu ai vrea să iei cina cu mine diseară? 

Un zâmbet strălucitor și contrafăcut. 

— Nu am voie să ies cu potenţiali clienţi. 

Maddox luă răspunsul ei drept unul afirmativ. 

— O să fiu la Pink Adobe la ora șapte. Dacă întâmplător dai 
peste mine acolo, o să fie plăcerea mea să-ți fac cinste cu un 
martini și cu o friptură. 

Ea nu refuză, iar asta îl încurajă. Făcu semn cu mâna spre 
sculpturi. 


— Cred că o voi lua pe cea din alabastru. Chestia e că trebuie 
întâi să măsor spaţiul, să mă asigur că se potrivește. Dacă nu o 
iau pe aceea, o voi lua, cu siguranță, pe cealaltă. 

— Am specificaţiile în spate: dimensiuni, greutate, instrucţiuni 
de livrare. 

Se întoarse tropăind pe tocuri, iar el îi urmări spatele 
mișcându-se prin rochia scurtă și neagră. Se întoarse cu o foaie 
de hârtie, o carte de vizită și o broșură despre artist, apoi i le 
dădu cu un zâmbet. El zări o urmă de ruj pe caninul ei stâng. 
Băgă materialele în buzunarul interior al hainei. 

— Pot să folosesc telefonul pentru un apel local scurt? 

= Da. 

II conduse la biroul ei din spatele galeriei, trase un fir și îi 
întinse telefonul. 

— Durează doar o secundă. Alo? Doctor Broadbent? 

— Nu, răspunse vocea de la capătul celălalt, sunt Shane 
McBride, asociatul lui. 

— Tocmai m-am mutat în Santa Fe, am cumpărat o fermă la 
sud de oraș. Vreau să cumpăr un armăsar. E o frumusețe de 
animal, ca un poster, și am nevoie să îl consulte un veterinar. 
Doctorul Broadbent este disponibil? 

— Când? 

— Astăzi sau sâmbătă. 

— Doctorul Broadbent nu este aici momentan, însă vă poate 
ajuta luni. 

— Nu se poate sâmbătă? 

— Eu sunt de serviciu sâmbătă și să vedem... am o fereastră 
sau două. 

— lartă-mă, Shane, nu e nimic personal, însă doctorul 
Broadbent mi-a fost recomandat și l-aș prefera pe dânsul. 

— Dacă îl doriţi pe el trebuie să așteptați până luni. 

— Am nevoie sâmbătă. Dacă e vorba de ziua lui liberă, sunt 
dispus să plătesc în plus. _ 

— O să fie plecat din oraș atunci. Imi pare rău. După cum am 
spus, vă pot ajuta eu. 

— Shane, nu e nimic personal, însă, cum am spus... își 
întrerupse fraza în semn de dezamăgire. Îţi mulţumesc oricum. 
O să sun luni pentru reprogramare. 

Lăsă telefonul, apoi îi făcu cu ochiul Clarissei. 

Ea îl privi la rândul ei, cu chipul impasibil. 


— Ne vedem la Pink, Clarissa. 

Pe moment, nu-i răspunse. Apoi se aplecă spre el cu încă un 
zâmbet viclean și îi spuse pe un Tom coborât. 

— Am Slujba asta de cinci ani și sunt foarte, foarte bună la ce 
fac. Vrei să știi de ce? 

— De ce? 

— Recunosc rahatul când intră pe ușă. lar tu ești atât de plin 
de el, încât lași urme. 


8 


Elicopterul care transporta echipa de legiști fu nevoit să 
aterizeze la aproape un kilometru în canion, iar oamenii se 
văzură nevoiţi să își care echipamentul singuri Ajunseră în toane 
foarte proaste, însă Calhoun, șeful echipei și totodată creierul 
acesteia, îi calmase pe ceilalţi cu glume, povești, bătăi pe spate 
și promisiunea unei beri reci când se va termina totul. 

Calhoun organizase totul ca pe un șantier de săpături 
arheologice, delimitase locul cu garduri, iar oamenii lui scoteau 
strat după strat, în timp ce fotograful imortaliza fiecare pas. 
Treceau tot nisipul printr-o sită cu ochiuri de un milimetru, apoi 
din nou printr-un bazin de flotaţie pentru a recupera fiecare fir 
de păr, aţă sau obiect străin. Era o muncă grea și o făceau de la 
ora opt de dimineaţă. Era trei după-amiază, iar temperatura 
ajunsese la aproape patruzeci de grade. Muștele veniseră în roi, 
iar bâzâitul lor umplea spațiul îngrădit. 

Foarte curând, se gândea Willer, venea vremea „excavării”, 
acel moment în care un cadavru în putrefacție este rostogolit 
într-un recipient, în așa fel încât să nu se dezmembreze ca un 
pui lăsat prea mult pe foc. În cinci zile și în căldura verii se 
puteau întâmpla multe cu un cadavru. Feininger, patologul 
poliţiei, stătea aproape, supraveghind operaţiunea. Părea să fie 
singura care reușea să-și păstreze calmul și eleganța în căldura 
după-amiezii, cu părul cenușiu strâns într-o eșarfă, fără nici 
măcar o picătură de sudoare pe chipul ridat, dar încă frumos. 

— Vreau ca voi trei să staţi pe partea dreaptă, vă rog, spuse 
ea, făcând un semn către echipa SOC. Știţi cum se face, vă 
băgaţi mâinile pe dedesubt, prindeţi bine, apoi, la trei, îl 
rostogoliţi pe plastic, cu grijă. Aveţi cu toţii echipament de 
protecţie? Aţi verificat să nu fie sfâșiat sau cu găuri? Privi în jur, 


apoi continuă pe un Tom ironic, poate chiar pe jumătate 
amuzat: Suntem gata? Să fiţi siguri că e o provocare. Hai să o 
facem cum trebuie. Numărăm până la trei. 

Se auziră câteva murmure, iar bărbaţii își ocupară locurile. 
Feininger le interzisese de mult băieţilor de la SOC să fumeze, în 
schimb fiecare avea o pată mare de Vicks Vaporub sub nas. 

— Sunteţi gata? Unu... doi... trei... rostogoliți. 

Dintr-o singură mișcare rostogoliră cadavrul în sacul de 
plastic deschis. Willer consideră operaţiunea un succes, căci 
nimic nu se desprinsese, nici nu fusese lăsat în urmă în timpul 
recuperării cadavrului. 

— Bună treabă, băieţi. 

Unul dintre membrii echipei SOC trase fermoarul. Plasticul 
fusese fixat deja pe o targă și tot ce le rămânea de făcut era să 
o ridice și să o ducă la elicopter. 

— Puneţi capul animalului în punga aceea, rosti Feininger. 

lar ei așezară capul măgarului într-o pungă udă pentru dovezi 
și o închiseră. „Măcar, își spuse Willer, au fost de acord să lase 
acolo cadavrul măgarului și să ia doar capul, cu o urmă de glonţ 
de 10 mm tras de la distanţă mică.” Glonţul fusese găsit înfipt în 
gresia moale a peretelui canionului, fiind o dovadă excelentă. 
Dezgropaseră echipamentul prospectorului și singurul lucru pe 
care nu-l găsiseră fusese un indiciu despre identitatea lui. Insă 
asta aveau să afle cu timpul. 

La urma urmei, aveau destule dovezi. 

Se uită la ceas. Trei și jumătate. Işi șterse fruntea, scoase o 
cola cu gheață din răcitor, și-o trecu peste frunte, obraz și ceafă. 

Hernandez veni lângă el, ţinând la rândul său o cola. 

— Crezi că ucigașul se aștepta să găsim cadavrul? 

— Cu siguranţă, s-a chinuit mult să-l ascundă. Suntem la 
peste trei kilometri de locul crimei. Probabil a legat cadavrul de 
măgar, l-a târât aici și a săpat o groapă suficient de mare cât să 
încapă în ea măgarul, bărbatul și toate lucrurile lui... Nu, nu cred 
că s-a gândit că-l vom găsi. 

— Vreo ipoteză, locotenente? 

— Ucigașul căuta ceva ce avea prospectorul. 

— De ce spui asta? 

— Uită-te la lucrurile prospectorului. 

Willer făcu un semn către prelata de plastic pe care fuseseră 
întinse toate materialele și proviziile prospectorului. Unul dintre 


băieții de la SOC ridica fiecare obiect, îl împacheta în hârtie cu 
pH neutru și îl sigila în pungi de plastic pentru dovezi. 

— Vezi cum căptușeala de la șa e sfâșiată și tot restul e la fel 
de sfâșiat sau tăiat? Și vezi că buzunarele bărbatului sunt 
întoarse? Bărbatul nostru căuta ceva și se poate spune că era 
nervos că nu găsea. Willer sorbi cu zgomot, apoi băgă cutia de 
cola înapoi în răcitor. 

Hernandez mârâi și își ţuguie buzele. 

— Și care ce căuta? Vreo hartă a comorii? 

Pe chipul lui Willer apăru un zâmbet. 

— Ceva de genul ăsta. Și pariez că prospectorul i-o dăduse 
partenerului său înainte ca ucigașul să coboare de pe muchie în 
canion. 

— Partener? 

— Da. 

— Ce partener? 

— Broadbent. 


9 


Erau zorii zilei de sâmbătă. Soarele care răsărea acoperea 
vârfurile pinilor de-a lungul muchiei de deasupra Perdiz Creek și 
invada valea superioară, aruncând săgeți de lumină prin ceață. 
Copacii de dedesubt încă erau învăluiţi în răcoarea nopţii. 

Maddox larbă se legăna încet pe veranda cabanei sale, 
sorbindu-și cafeaua, clătindu-și gura cu lichidul amar și fierbinte 
înainte să-l înghită. Își aminti de ziua trecută și de ticăloasa de 
la galeria de artă. Brusc simţi furia în vine. Cineva avea să 
plătească. 

Înghiţi ultima gură de cafea, lăsă cana și se ridică. Intră în 
sufragerie și își aduse ranița pe verandă, o așeză jos și începu 
să alinieze metodic tot echipamentul de care avea nevoie în 
acea zi. 

Întâi arma Glock 29, cu două încărcătoare, fiecare cu câte 
zece gloanţe. Lângă ea așeză setul lui obișnuit: plasa pentru 
păr, casca de duș, ciorapul, două perechi de mănuși 
chirurgicale, impermeabil, cipici și prezervative; apoi un creion 
și hârtie, telefon mobil (încărcat), pungi sigilabile, briceag, o 
pungă de alune și stafide, o sticlă de apă minerală, lanternă, 
cătușe și cheie, cablu de plastic, bandă adezivă, chibrituri, 


cloroform și o cârpă... întinse planul pe care îl desenase după 
casa lui Broadbent și îl cercetă, vizualizând toate camerele, 
ușile, ferestrele, locul unde se aflau telefoanele și unghiurile 
vizuale. În final confruntă elementele cu lista în timp ce le puse 
din nou în raniţă, pe rând, fiecare la locul lui. 

Se întoarse în cabană, lăsă raniţa la ușă, își mai turnă o 
ceașcă de cafea, luă laptopul și ieși din nou afară, așezându-se 
în balansoar. Avea aproape toată ziua la dispoziţie și putea să 
profite din plin de ea. Se rezemă, ridică ecranul laptopului și îl 
deschise. În timp ce aștepta să intre în sistem, luă un teanc mic 
de scrisori din buzunar, desfăcu banda de cauciuc și începu cu 
cea de sus, la nimereală. 

Se ocupă de toate, una câte una, traducând porcăriile - 
engleză proastă de pușcărie - în proză acceptabilă. După două 
ore le termină. Le încărcă și le trimise ca atașament la 
webmaster-ul care se ocupa de site-ul lui, un tip pe care nu-l 
întâlnise niciodată, cu care nici măcar nu vorbise la telefon. 

Se ridică din balansoar, aruncă peste balustradă restul de 
cafea rece și intră să caute ceva de citit. In bibliotecă erau mai 
mult biografii și cărţi de istorie, însă Maddox le ignoră și se duse 
direct la mica secţiune de cărţi de suspans cu coperte tari. Ca să 
treacă timpul mai ușor avea nevoie de ceva care chiar să-l 
prindă, să-i ţină mintea ocupată și să-l împiedice să mai 
planifice în plus acea după-amiază, pe care deja o planificase în 
detaliu. Scană titlurile, iar privirea i se opri asupra unui roman 
intitulat Jocul morții. Îl scoase din raft, citi supracoperta și îl 
răsfoi. leși cu cartea pe verandă, se așeză în balansoar și începu 
să citească. 

Balansoarul scârțâia ritmic, soarele urca și mai sus pe cer, iar 
doi corbi își luară zborul dintr-un copac alăturat și planară prin 
orășelul ruinat, tăind aerul cu un țipăt răgușit Maddox se opri o 
clipă să se uite la ceas. Era aproape de prânz. 

Avea să fie o sâmbătă lungă și liniștită... însă se va termina 
cu un bubuit. 


10 
Willer stătea cu picioarele pe birou, urmărindu-l pe Hernandez 


venind din arhivă, cu un dosar sub braț. Se așeză cu un oftat pe 
un scaun din colţ, cu dosarul în poală. 


— Arată promiţător, spuse Willer, făcând un semn spre dosar. 
Hernandez era un cercetător al naibii de bun. 

— Chiar este. 

— Cafea? 

— N-ar strica. 

— Îţi aduc. Willer se ridică, se îndreptă spre automatul de 
cafea, umplu două pahare de carton și se întoarse, întinzându-i 
unul lui Hernandez. Ce ai adus? 

— Broadbent ăsta are ceva istorie. 

— Să auzim, în stilul Reader's Digest. 

— Tatăl lui a fost Maxwell Broadbent, un mare colecționar. S-a 
mutat în Santa Fe în anii șaptezeci, a fost căsătorit de cinci ori și 
a avut trei copii cu neveste diferite. Un afemeiat. Afacerea lui 
era să cumpere și să vândă obiecte de artă și antichităţi. A fost 
investigat de FBI de vreo două ori pentru că făcea afaceri pe 
piaţa neagră, a fost acuzat că jefuise morminte, însă tipul era 
viclean și nu l-au prins cu nimic. 

— Continuă! 

— Cu un an și jumătate în urmă s-a întâmplat un lucru ciudat. 
Se pare că familia a plecat în America Centrală într-un soi de 
vacanţă mai lungă. Tatăl a murit acolo, iar copiii s-au întors cu 
un al patrulea frate, pe jumătate indian. Cei patru au împărțit 
între ei aproape șase sute de milioane. 

Willer ridică sprâncenele. 

— Bănuiești că s-a petrecut ceva suspect? 

— Nimic clar. Însă întreaga poveste e încurcată, nimeni nu 
pare să știe nimic, nu sunt decât zvonuri. In vechea lui casă 
locuiește fiul său indian, un tip care scrie cărţi motivaţionale, 
chestii New Age. Se spune că are tatuaje tribale. Broadbent 
trăiește modest și muncește din greu. S-a căsătorit cu un an în 
urmă, numele soţiei este Sally, născută Sally Colorado. Provine 
din pătura muncitoare. Broadbent are o clinică veterinară mare 
în Abiquiu, pe care o conduce cu asistentul său, Albert McBride - 
își spune Shane. 

Willer își dădu ochii peste cap. 

— Am vorbit cu unii dintre clienţii săi și e la fel de respectat și 
de iubitorii de cai și de bătrânii fermieri. Soţia lui ţine lecții de 
călărie pentru copii. 

— Antecedente? 

— În afară de câteva abateri minore când era foarte tânăr, 


tipul e curat. 

— McBride? 

— La fel de curat. 

— Spune-mi despre acele „abateri minore”. 

— Dosarele sunt clasificate, însă ştii cum vine asta. Să 
vedem... O glumă proastă care implica un camion cu bălegar și 
directorul liceului... Răsfoi prin hârtii. S-a plimbat cu un cal 
furat... l-a spart nasul unui tip cu care s-a bătut. 

— Ceilalţi fraţi? 

— Philip locuiește în New York City, e curator la Muzeul 
Metropolitan de Artă, nimic ieșit din comun. Vernon tocmai s-a 
căsătorit cu o avocată specializată în protecția mediului, 
locuiește în Connecticut și e în concediu de paternitate, stă 
acasă cu copilul în timp ce soţia se duce la serviciu. A avut 
câteva probleme financiare cu ceva timp în urmă, însă nimic de 
când a primit moștenirea. 

— Cât au primit? 

— Se pare că fiecare a rămas cu nouăzeci de milioane după 
impozite. 

Willer își țuguie buzele. 

— Te cam face să te întrebi ce caută tipul ăla pe platourile 
stâncoase; nu poate fi vorba doar de bani, nu? 

— Nu știu, locotenente. Nu uita de acei președinți de consilii 
de administraţie cu averi de sute de milioane care riscă pușcaria 
pentru câteva mii în plus. E o boală. 

— Așa este. Willer dădu aprobator din cap, surprins de 
observaţia lui Hernandez. Doar că acest Broadbent nu pare 
genul. Nu se laudă cu averea în stânga și în dreapta. Lucrează 
chiar dacă nu are nevoie. E un tip care s-ar trezi la două 
noaptea ca să-și bage brațul în fundul unei vaci pentru patruzeci 
de dolari. Aici avem o piesă lipsă, Hernandez. 

— Așa este. 

— Ceva vești despre cadavru? 

— Incă nu a fost identificat. Se lucrează la asta, se cercetează 
fișe dentare, amprente. O să dureze ceva până trecem prin tot 
sistemul. 

— Călugărul? Ai aflat ceva despre el? 

— Da. Are o istorie interesantă. Fiul amiralului John Mortimer 
Ford, subsecretar al Marinei în timpul administraţiei Eisenhower. 
Andover, Harvard, a absolvit facultatea la secţia de antropologie 


cu summa cum laude. A urmat MIT și a obţinut un doctorat în 
cibernetică, ce naiba o fi aia. A cunoscut-o pe soţia lui, s-au 
căsătorit, amândoi au ajuns în CIA - apoi nimic, așa cum ai spus 
și tu mai devreme. Tipii ăia știu cum să-și păstreze secretele. Se 
pare că s-a ocupat cu spargere de coduri și cu computere, soția 
lui a fost ucisă în Cambodgia. El a renunţat la tot ca să devină 
călugăr. Tipul pur și simplu a lăsat totul în urmă, inclusiv o casă 
de un milion de dolari, conturi uriașe în bancă, un garaj plin de 
mașini Jaguar de epocă... Incredibil. 

Willer mâărâi. Pur și simplu nu se potrivea. Se întrebă dacă 
bănuielile lui în privinţa lui Broadbent și a călugărului erau 
justificate... Amândoi păreau oameni corecţi și cinstiţi. Și totuși, 
era sigur că, într-un fel, erau băgaţi până în gât în povestea 
prospectorului. 


11 


Era deja ora prânzului când Tom intră în parcarea de la Silver 
Strike Mall, amplasat într-o prelungire urbană sărăcăcioasă de la 
periferia orașului Tucson. Parcă mașina închiriată și traversă 
asfaltul lipicios până la intrarea în mall. lnăuntru aerul 
condiționat făcea ca temperatura să fie un pic mai ridicată decât 
cea de la poL Fossil Connection se afla în capătul mai puţin 
popular al mallului, unde Tom găsi un magazin surprinzător de 
modest, cu câteva fosile afișate într-o vitrină care era aproape 
în întregime acoperită. Un semn pe ușă indica: „Doar vânzări 
angro. Nu se intră”. 

Ușa era încuiată. Sună, se auzi un clinchet, apoi intră. 

Arăta mai degrabă a birou de avocatură decât al celui mai 
mare angrosist de fosile din Vest. Avea mochetă bej, iar pe 
pereţi erau lipite afișe motivaţionale despre antreprenoriat și 
serviciul pentru clienţi. Două secretare lucrau la birouri, iar 
ambele părți ale sălii de așteptare erau încadrate cu două 
scaune gri și o masă de sticlă. Câteva fosile decorau un raft de 
pe un perete, iar un amonit mare stătea în mijlocul unei mese 
de cafea, împreună cu un teanc de reviste și broșuri despre 
fosile în care se făcea reclamă la Expoziţia de Pietre Preţioase și 
Minerale din Tucson. 

Una dintre secretare ridică privirea, îi cercetă costumul 
Valentino de două mii de dolari și pantofii făcuţi pe comandă și 


ridică ostentativ din sprâncene. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? 

— Am o întâlnire cu Robert Beezon. 

— Numele? 

— Broadbent. 

— Vă rog să luaţi loc, domnule Broadbent. Pot să vă aduc 
ceva de băut? Cafea? Ceai? Apă minerală? 

— Nu, mulțumesc. 

Tom se așeză, luă o revistă și o răsfoi. Simţi un fior de 
nerăbdare la gândul înșelătoriei pe care o pusese la cale. 
Costumul zăcuse în dulap alături de alte douăsprezece pe care 
nu le purtase vreodată, cumpărate de tatăl său din Florenţa și 
Londra. 

O clipă mai târziu, telefonul de pe biroul secretarei sună. 

— Domnul Beezon vă poate primi acum. Făcu un semn spre o 
ușă cu geam mat, pe care scria simplu BEEZON. 

Tom se ridică în timp ce ușa se deschise, iar în cadrul ei apăru 
un bărbat masiv, cu părul pieptănat pe spate, cu cămașă cu 
mâneci scurte și cravată. Nu arăta diferit de un avocat 
suprasolicitat dintr-un oraș mic. 

— Domnul Broadbent? Întinse mâna. 

Biroul lui dovedi, în sfârșit, că afacerea bărbatului nu avea 
legătură nici cu contabilitatea, nici cu avocatura. Pe pereţi erau 
afișe cu specimene de fosile, iar într-o vitrină erau tot felul de 
crabi fosilizaţi, meduze, păianjeni și, în centru, o placă fosilizată 
ciudată, ce conţinea fosila unui pește, cu un pește în burtă, 
care, la rândul său, avea un pește mai mic în burtă. 

Tom se așeză pe un scaun, iar Beezon la biroul său. 

— Vă place mica mea bijuterie? Imi amintește că e o lume în 
care peștii se mănâncă între ei. 

Tom oferi chicotitul obligatoriu la replica aceea care părea să 
fie introducerea standard a lui Beezon. 

— E frumoasă. 

— Acum, domnule Broadbent, continuă Beezon, nu am mai 
avut plăcerea să lucrez cu dumneavoastră până acum. Sunteţi 
nou în domeniu? Aveţi magazin? 

— Sunt angrosist. 

— Vindem la o mulțime de angrosiști însă e ciudat că nu v-am 
întâlnit până acum. Suntem destul de puţini. 

— Abia acum intru serios în afaceri. 


Beezon își puse coatele pe birou și îl privi pe Tom, 
cercetându-i costumul de sus până jos. 

— O carte de vizită? 

— Nu port cu mine. _ 

— Deci cu ce vă pot ajuta, domnule Broadbent? Intinse gâtul, 
ca și când aștepta o explicaţie. 

— Speram să văd niște exemplare. 

— O să vă fac turul. 

— Perfect. 

Beezon se ridică de la birou, iar Tom îl urmă prin birou către o 
ușă din spate, ce nu atrăgea atenţia. O descuie și intrară într-o 
încăpere cavernoasă precum Sam's Club, însă, în loc de mărfuri, 
rafturile de metal erau pline cu fosile, mii, poate chiar milioane. 
Ici și colo, bărbaţi și femei mergeau cu cărucioare sau 
stivuitoare încărcate cu roci. In aer se simţea un miros de raf de 
piatră. 

— Aici a fost un Dillard's, spuse Beezon, însă capătul acesta al 
mallului nu părea să fie prea rentabil pentru vânzarea cu 
amănuntul, așa că am obţinut spaţiul la un preţ bun. E depozit, 
sală de expoziţie și loc de ambalare în același timp. Materia 
brută intră printr-un capăt, iar produsele finale ies prin celălalt îi 
prinse cotul lui Tom și îl conduse înainte, făcând semn cu mâna 
de-a lungul unui perete de care stăteau rezemate plăci uriașe 
de rocă de culoare galben-închis, prinse cu scânduri groase de 
doi pe patru, căptușite și împachetate strâns. 

— Tocmai am primit niște materiale excelente din Green 
River, chestii minunate, le poţi cumpăra de la mine la metru 
pătrat, tu le spargi, le împarţi și le vinzi la bucată. Scoţi de cinci 
ori mai mult. Ajunseră la coșuri pline ochi cu fosile pe care Tom 
le recunoscu drept amoniţi. Suntem cel mai mare dealer de 
amoniţi din lume, rafinaţi sau în stare brută, în matrice sau nu, 
vânduți la greutate sau la bucată, pregătiţi sau nepregătiţi. 
Continuă să meargă, trecând pe lângă rafturi acoperite cu cutii 
în care se aflau cochilii de amoniţi cu aspect ciudat și rotunde. 
Se opri, băgă mâna într-o cutie și scoase una. Astea sunt de 
bază, patru dolari kilogramul nepreparate, încă în matrice. Am 
acolo unii în pirite, iar aici câteva specimene chiar frumoase în 
agate. Alea costă mai mult. Merse mai departe. Dacă vă 
interesează insectele, tocmai am primit niște păianjeni frumoși 
de la Nkomi Shales din Namibia. O încărcătură nouă de crabi din 


Heinigen, Germania - sunt foarte căutate în ultima vreme, ajung 
la două, trei sute de dolari bucata. Lemn cu agate - se vinde la 
kilogram. Perfect pentru curăţat. Crinoide, concreţiuni cu ferigi. 
Coproliţi - copiii îi iubesc. Avem de toate și nimeni nu ne întrece 
la preţuri. 

Tom îl urma. La un moment dat Beezon se opri și scoase o 
concrețiune. 

— Multe din astea nici măcar n-au fost sparte. Le poţi vinde 
așa, să-l lași pe client să le spargă. Copiii cumpără câte trei sau 
patru. De obicei înăuntru se află o ferigă sau o frunză. Din când 
în când un os sau o falcă - am auzit că în unele au găsit chiar și 
cranii de mamifer. E ca un joc de noroc. Poftim... 

li întinse lui Tom o concreţiune, apoi luă un ciocan de rocă de 
pe o nicovală. 

— Haide, sparge-o! 

Tom luă ciocanul și, amintindu-și de rolul pe care îl juca, se 
prefăcu un pic derutat înainte să așeze fosila pe nicovală. 

— Folosește capătul dălţii, spuse Beezon încet. 

— Da, sigur. Tom întoarse ciocanul și lovi concreţiunea. 
Aceasta se deschise, dând la iveală frunza unei ferigi fosilizate. 
Îl zări pe Beezon privindu-l gânditor. Ce aveţi din categoria... 
materialelor mai speciale? întrebă Tom. 

Beezon se îndreptă tăcut către o ușă de metal încuiată și îl 
conduse într-o cameră mai mică și fără ferestre. 

— Aici păstrăm crema - fosile de vertebrate, colţi de mamut, 
ouă de dinozaur. Chiar am primit un lot nou de ouă de 
hadrozaur din Hunan, cu cel puţin șaizeci la sută din coajă 
întreagă. Le dau cu o sută cincizeci de dolari bucata. Sau patru 
la cinci sute. 

Descuie un dulap, luă un ou de piatră dintr-un cuib de hârtie 
de ziar mototolită și îl ridică. Tom îl luă, îl cercetă, i-l dădu 
înapoi, apoi își șterse mâna agitat cu o batistă de mătase pe 
care o scoase din buzunar. Acea mișcare nu-i scăpă lui Beezon. 

— Comanda minimă e de douăsprezece. 

Merse mai departe și ajunse la o cutie de metal lungă, de 
forma unui coşciug, o descuie și scoase la iveală o grămadă 
neregulată de ipsos, de 1,2 metri pe un metru. 

— lată ceva cu adevărat frumos, un Struthiomimus, întreg în 
proporţie de patruzeci la sută, îi lipsește craniul. Tocmai l-am 
primit din Dakota de Sud. Legal, strict legal, provine dintr-o 


fermă privată. Încă e acoperit și în matrice, trebuie să fie 
preparat îi aruncă lui Tom o privire destul de aspră. 

— Tot ce avem aici e legal, cu documente semnate și 
legalizate de la proprietarul terenului. Se opri. Insă ce anume 
căutaţi, domnule Broadbent? Nu mai zâmbea. 

— Exact ce am spus. Întâlnirea decurgea exact cum sperase - 
îi trezise îndoieli lui Beezon. 

Beezon se aplecă spre el și spuse încet: 

— Nu ești dealer de fosile. Ochii lui trecură iar rapid peste 
costumul lui. Ești de la controlul de stat? 

Tom scutură din cap, arborând un zâmbet prostesc, vinovat. 

— M-aţi mirosit, domnule Beezon. Felicitări! Aveţi dreptate, nu 
sunt dealer de fosile. Dar nu sunt nici de la controlul de stat. 

Beezon continuă să-l privească lung, cu toată bunăvoința 
vestică dispărută. 

— Atunci ce ești? 

— Sunt bancher de investiţii. 

— Și ce naiba vrei de la mine? 

— Lucrez cu o clientelă mică și exclusivistă din Extremul 
Orient - Singapore și Coreea de Sud. Investim banii clienţilor 
noștri. Uneori, clienții noștri caută investiţii excentrice - tablouri 
ale vechilor maeștri, mine de aur, cai de curse, vinuri 
franțuzești... Tom făcu o pauză, apoi adăugă: Dinozauri. 

Se lăsă o tăcere lungă. Apoi Beezon repetă: 

— Dinozauri? 

Tom dădu aprobator din cap. 

— Se pare că nu am reușit să conving cu imaginea mea de 
dealer de fosile. 

O parte din atitudinea prietenoasă a lui Beezon reveni, 
combinată cu expresia unui om satisfăcut de ideea că nu se 
lăsase păcălit. 

— Nu, nu ai reușit înainte de toate, costumul acela scump. 
Apoi, imediat ce te-am văzut ţinând în mână ciocanul, am știut 
că nu ești dealer de fosile. Chicoti. Deci, domnule Broadbent, 
cine este acest client al dumneavoastră și ce fel de dinozauri 
caută? 

— Putem vorbi liber? 

— Desigur. 

— Numele lui este domnul Kim și este un industriaș de succes 
din Coreea de Sud. 


— Acest Struthiomimus de aici e o afacere bună la o sută 
douăzeci de mii... 

— Clientul meu nu e interesat de porcării. Tom își schimbase 
tonul și spera ca noua personalitate pe care o afișa, aceea de 
bancher aspru și arogant, va fi convingătoare. 

Beezon își pierdu zâmbetul. 

— Asta nu e porcărie. 

— Clientul meu are un imperiu industrial de miliarde de dolari 
în Coreea de Sud. Ultima afacere pe care a preluat-o cu forţa s-a 
lăsat cu sinuciderea președintelui consiliului de administraţie al 
celeilalte părţi, o situaţie pe care domnul Kim nu a considerat-o 
neplăcută. Clientul meu locuiește într-o lume darwiniană. 
Dorește un dinozaur pentru sediul corporației sale, ca să arate 
clar cine este și cum face afaceri. 

Se lăsă o tăcere lungă. Apoi Beezon întrebă: 

— Și ce fel de dinozaur dorește? 

Tom își ţuguie buzele într-un zâmbet. 

— Ce altceva decât un... tiranozaur? 

Beezon râse nervos. 

— Înţeleg. Sunt sigur că știți că în lume sunt doar treisprezece 
schelete de tiranozaur și toate stau în muzee. Ultimul scos la 
vânzare s-a dat pentru opt milioane și jumătate. Nu vorbim de 
mărunţiș. 

— Și știu, de asemenea, că poate mai sunt unul, doi de 
vânzare... discret. 

— E posibil, tuși Beezon. 

— Cât despre mărunțiș, domnul Kim nici măcar nu se 
gândește la o investiţie sub zece milioane. Pur și simplu nu ar 
merita pierderea de timp. 

— Zece milioane? întrebă Beezon încet. 

— Asta e limita minimă. Domnul Kim se așteaptă să plătească 
până la cincizeci de milioane, chiar mai mult Tom cobori vocea 
și se aplecă spre el. Înțelegeţi, domnule Beezon, dacă vă spun 
că nu îi pasă neapărat unde și cum a fost găsit specimenul. 
Important e doar să fie specimenul corect. 

Beezon își linse buzele. 

— Cincizeci de milioane? Mă cam depășește. 

— Atunci îmi pare rău că v-am irosit timpul. Tom se întoarse 
să plece. 

— Așteptaţi o clipă, domnule Broadbent. Nu am spus că nu vă 


pot ajuta. 

Tom se opri. 

— AȘ putea să vă fac cunoștință cu cineva. Dacă... desigur, 
timpul și efortul meu vor fi recompensate. 

— Domnule Beezon, în domeniul investiţiilor toţi cei implicaţi 
într-o afacere sunt remuneraţi pe măsura contribuției. 

— Exact asta speram să aud. Cât despre comision... 

— Suntem gata să vă oferim un procent de unu la sută în 
momentul vânzării, dacă ne prezentaţi persoana potrivită. 
Sunteţi mulțumit? 

Calculele îi încruntară fruntea lui Beezon preţ de numai o 
clipă, apoi pe chipul său rotund înflori un zâmbet. 

— Cred că putem face afaceri, domnule Broadbent. Cum am 
spus, cunosc un domn... 

— Un vânător de dinozauri? 

— Nu, nu, deloc. Nu îi place să își murdărească mâinile. Cred 
că e ceea ce aţi putea numi un vânzător de dinozauri. Locuiește 
aproape, într-un orășel de lângă Tucson. 

Se lăsă tăcerea. 

— Ei bine? spuse Tom, ascuţindu-și vocea ca să dovedească 
nerăbdarea. Ce mai așteptăm? 


12 


Maddox larbă se ghemui în spatele hambarului, urmărind cu 
privirea ce se întâmpla. Copiii călăreau în jurul arenei în cercuri, 
iar strigătele lor se amestecau cu râsetele. Stătea acolo de o oră 
și abia atunci se părea că acea cursă pentru retardați sau ce era 
se apropia de final. Copiii descălecară, iar apoi dădură o mână 
de ajutor să scoată șaua și să perie caii, ducându-i unul câte 
unul pe o pășune din spate. Maddox așteptă, cu mușchii care îl 
dureau, pregătit și dorindu-și să fi venit la cinci, în loc de trei în 
sfârșit, copiii își luară rămas-bun, iar camionetele și SUV-urile cu 
care veniseră mamele lor să îi ia părăseau zona de parcare din 
spatele casei. 

Se uită la ceas. Era patru. Se părea că nu mai rămăsese 
nimeni la curăţenie - Sally era singură. Nu va mai pleca așa cum 
făcuse data trecută. Fusese o zi lungă și era obosită. Va intra și 
poate va face o baie. 

Cu acel gând interesant în minte urmări ultimul SUV ieșind de 


pe alee, lăsând în urmă un nor de praf. Acesta se ridică și 
dispăru imediat în soarele auriu al după-amiezii și totul deveni 
tăcut. O privi traversând curtea, cu brațele încărcate de frâie și 
căpestre. Arăta minunat, îmbrăcată în blugi, cu cizme de călărie 
și o cămașă albă, cu părul blond lăsat pe spate. Se îndreptă spre 
hambar și intră, iar el o auzea cum se mișca, agăţând 
harnașamentele și vorbind cu caii. La un moment dat se afla la 
doar câţiva metri de el, de cealaltă parte a peretelui subțire de 
lemn. Insă acela nu era momentul potrivit; trebuia să pună 
mâna pe ea în casă, unde spaţiul închis amortiza orice sunet pe 
care l-ar scoate. Chiar dacă cei mai apropiaţi vecini se aflau la 
aproape un kilometru distanţă, sunetul se putea propaga și nu 
puteai ști niciodată cine trecea și auzea. 

Auzi și mai multă activitate în hambar, caii pufnind și dând din 
picioare, sunetul unei lopeţi, mai multe murmure către animale. 
Zece minute mai târziu ieși și intră în casă pe ușa din spate. O 
putea vedea prin fereastra bucătăriei, mișcându-se, umplând un 
ibric de la robinet și așezându-l pe aragaz, scoțând o cană și 
ceea ce părea a fi o cutie cu plicuri de ceai. Se așeză la masa 
din bucătărie, așteptând să fiarbă apa, răsfoind o revistă. Ceai, 
apoi o baie? Nu putea fi sigur și era mai bine să nu aștepte. Ea 
era acolo, în bucătărie, iar el pe ea o voia oricum. Făcutul și 
băutul ceaiului durau cel puţin cinci minute, oferindu-i ocazia de 
care avea nevoie. 

Acţionă rapid,  încălțându-și cipicii de plastic, luând 
impermeabilul, plasa pentru păr, casca de duș și șoseta. Verifică 
Glockul 29, scoase magazia și o puse la loc. Ca ultim pas, 
deschise harta casei și o mai cercetă o dată. Știa exact ce dorea 
să facă. 

Maddox se duse în cealaltă parte a hambarului, unde ea nu-l 
putea vedea de la fereastra bucătăriei. Apoi se îndreptă, 
traversă imediat curtea, intră pe poarta care ducea în curtea 
interioară și se lipi rapid de zidul casei, cu ușile curții interioare 
în dreapta. Trase cu ochiul în sufragerie și văzu că era goală - 
ea era încă în bucătărie - și introduse rapid o pană în 
încuietoarea ușii, o trecu pe partea cealaltă, apoi o trase în jos. 
Ușa se descuie cu un clic puternic; el o deschise, se strecură 
înăuntru, o închise și se lipi de un zid în unghi în care holul 
dădea din sufragerie în bucătărie. 

Auzi scârțâitul scaunului în bucătărie. 


— Cine e acolo? 

El nu se mișcă. Câţiva pași ușori și nesiguri din hol până în 
sufragerie. 

— E cineva acolo? 

Maddox aşteptă, controlându-și respiraţia. Va intra și va 
vedea ce făcuse acel zgomot. Auzi mai mulți pași nesiguri în hol, 
care apoi se opriră, căci ea rămăsese, desigur, în faţa intrării în 
sufragerie. Era chiar după colţ, atât de aproape că îi auzea 
respirația. 

— Hei! E cineva acolo? 

Putea la fel de bine să se întoarcă în bucătărie. Sau să se 
ducă la telefon. Insă era nesigură... Auzise un zgomot, stătea în 
pragul ușii, sufrageria părea goală... ar fi putut fi orice - o 
creangă care căzuse și se lovise de fereastră sau o pasăre care 
se izbise de geam. Maddox știa exact ce gândea ea. 

Se auzi un fluierat încet din bucătărie, apoi din ce în ce mai 
ascutit. Ibricul fierbea. 

La naiba! 

Ea se întoarse cu un foșnet, iar el îi auzi pașii dispărând pe hol 
spre bucătărie. 

Maddox tuși, nu tare, dar cât să fie auzit, ca să o facă să se 
întoarcă. 

Pașii se opriră. 

— Cine e? 

Fluieratul din bucătărie se întețea. 

Se întoarse brusc și intră în sufragerie. El sări, însă în același 
moment văzu, complet șocat, că ea ţinea în mână un pistol. Ea 
se răsuci, iar el plonjă la picioarele ei; în același timp, arma se 
declanșă; el o lovi cu putere și o aruncă pe covor. Ea ţipă, se 
rostogoli, cu părul blond încurcat; arma ei sări pe covor, iar 
pumnul ei se lansă și îi administră o lovitură puternică în tâmplă. 

Târfa cu păr galben. 

El ripostă cu sălbăticie, lovind undeva într-un loc moale cu 
stânga, suficient de puternic cât să reușească să se urce 
deasupra ei și să o ţintuiască la podea. Ea ţipă și se zbătu, însă 
el se lăsă pe ea cu toată greutatea și îi puse arma la ureche. 

— Nenorocito! Degetul lui aproape... aproape... apăsă pe 
trăgaci. 

Ea continuă să se zbată și să strige. El se apăsă și mai mult, 
întins deasupra ei, ţintuindu-i picioarele cât să nu le mai miște, 


într-o strânsoare ca de cleşte între ale sale. Acum avea 
controlul. Hristoase, aproape o ucisese și poate va fi nevoit să o 
facă! 

— Te omor dacă trebuie! Chiar o s-o fac! 

Din nou se zbătu, scoțând sunete incoerente. Era incredibil de 
puternică, la fel ca o pisică sălbatică. 

— Chiar te omor! Nu mă provoca s-o fac, însă chiar o voi face 
dacă nu te oprești! 

Vorbea serios, iar ea înțelese că vorbea serios și se opri. 
Îndată ce ea se domuoli, el își mișcă piciorul, încercând să apuce 
pistolul de calibrul 38 care zăcea pe covor la trei metri distanţă. 

— Nu te mișca! 

O simţea sub el, sughițând de frică. Perfect. Trebuia să-i fie 
frică. Fusese atât de aproape s-o ucidă că aproape că îi simţise 
gustul. 

Puse piciorul pe pistol, îl trase spre el, îl ridică și îl băgă în 
buzunar. Îi împinse ţeava revolverului Glock în gură și spuse: 

— O să încercăm din nou. Acum știi că sunt în stare să te 
omor. Dă din cap dacă înţelegi. 

Ea se răsuci brusc și îl lovi tare în tibii, însă fără prea mare 
efect, iar el îi strânse gâtul cu putere cu brațul. 

— Nu te lupta cu mine. 

Ea se zbătu și mai mult. 

El răsuci ţeava armei suficient de tare cât să o facă să scoată 
un geamăt. 

— Asta e o armă, înţelegi, ticăloaso? 

Ea încetă să se mai zbată. 

— Fă ce-ţi spun și nu va păţi nimeni nimic. Dă din cap dacă 
înţelegi. 

Ea făcu un semn din cap, iar el își slăbi ușor strânsoarea. 

— Tu vii cu mine. De bunăvoie. Însă, înainte, trebuie să faci 
ceva. 

Niciun răspuns. El îi împinse ţeava armei și mai mult în gură 
Ea dădu din cap. 

Tot trupul ei tremura în braţele lui. 

— Acum o să-ţi dau drumul. Nu scoţi niciun sunet. Nu tipi. 
Fără mișcări bruște. Te omor dacă nu faci exact așa cum îţi 
spun. 

Ea dădu din cap și sughiţă. 

— Ştii ce vreau? 


Ea scutură din cap. El încă stătea deasupra ei, cu picioarele 
înlănţuite de ale ei, ţinând-o strâns. 

— Vreau agenda. Cea pe care a luat-o soţul tău de la 
prospector. E în casă? 

Ea scutură din cap. 

— E la soțul tău? 

Niciun răspuns. 

Era la soțul ei. Deja era sigur de asta. 

— Acum ascultă-mă cu atenţie, Sally. Nu mă joc. Un pas 
greșit, un strigăt, un truc de rahat și te omor. E simplu. 

El vorbea serios, iar ea, din nou, înţelese. 

— O să mă dau jos de pe tine și trec în spate. Tu te duci la 
robotul telefonului acolo la masă. Și o să înregistrezi următorul 
mesaj: „Salut, aici sunt Tom și Sally. Tom e plecat cu treabă, iar 
eu a trebuit să părăsesc orașul pe neașteptate, astfel că nu vă 
putem răspunde imediat. Îmi pare rău pentru lecțiile pierdute, o 
să vă contactez pe toți mai târziu. Lăsaţi un mesaj, multumesc”. 
Poţi să faci asta pe un Tom normal? 

Niciun răspuns. 

El răsuci ţeava. 

Ea dădu din cap. 

EI îi scoase țeava din gură, iar ea tuși. 

— Spune. Vreau să îţi aud vocea. 

— O s-o fac. 

Vocea îi tremura. El se dădu jos de pe ea și rămase cu arma 
aţintită asupra ei, în timp ce ea se ridică încet. 

— Fă ce ţi-am spus. O să verific mesajul pe mobil imediat ce 
termini, iar, dacă nu e ce trebuie și ai facut vreo farsă, ești 
moartă. 

Femeia se duse spre telefon, apăsă pe buton și înregistră 
mesajul. 

— Ai vocea prea stresată. Din nou. Natural. 

Ea repetă, iara treia oară reuși. 

— Perfect. Acum o să ieşim afară ca doi oameni normali, tu 
prima, eu la un metru în urmă. Să nu uiţi nici măcar o clipă că 
sunt înarmat Mașina mea e parcată într-un crâng de stejari la 
aproape un kilometru în sus pe șosea. Știi unde sunt acei 
copaci? 

Ea făcu semn din cap că da. 

— Acolo mergem. 


În timp ce o împingea prin sufragerie, simţi o umezeală pe 
coapsă. Privi în jos. Impermeabilul de plastic era sfâșiat și un 
petic de material ieșea din cracul pantalonului. Se vedea o pată 
întunecată de sânge, nu mare, însă totuși era sânge. Maddox 
rămase uimit, pentru că nu simţise nimic și încă nu simțea 
nimic. Privi covorul, însă nu văzu nici urmă de sânge scurs pe 
covor. Duse mâna la pată, o cercetă și simţi pentru prima dată 
usturimea rănii. 

La naiba! Blonda îl atinsese. 

O scoase din casă și o urmă printre tufișuri, apoi de-a lungul 
crângului și ajunseră curând la mașina ascunsă. Îndată ce se 
aflară la adăpostul stejarilor, scoase din rucsac o pereche de 
cătușe de picior și i le aruncă. 

— Pune-le. 

Ea se aplecă, se chinui o vreme cu ele, apoi le prinse. 

— Pune-ţi mâinile la spate. 

Ea îl ascultă, iar el o întoarse și i le prinse în cătușe. Apoi 
deschise ușa din faţă a pasagerului. 

— Urcă. 

Ea reuși să se așeze și își urcă și picioarele. 

El scoase din raniţă sticla de cloroform și cârpa și turnă din 
belșug. 

— Nu! strigă ea. Nu, nu! Dădu din picioare încercând să îl 
lovească, însă nu avea prea mult loc la dispoziţie, iar el se 
urcase deja deasupra ei, prinzându-i mâinile încătușate și 
punându-i cârpa pe faţă. Ea se zbătu, strigă, răsucindu-se și 
lovind cu picioarele, însă în câteva clipe deveni inertă. 

El se asigură că femeia inhalase o doză zdravănă, apoi trecu 
pe partea șoferului și se așeză la volan. Ea zăcea moale în 
scaun, într-o poziţie neobișnuită. El se întinse spre ea, o ridică și 
o rezemă de ușă, îi puse o pernă sub cap și o înveli cu o pătură, 
făcând-o să pară că dormea fără griji. 

Deschise geamurile să iasă mirosul de cloroform din mașină, 
apoi își scoase șoseta, casca de duș, cipicii, plasa de păr și 
impermeabilul, le făcu ghemotoc și le aruncă într-o pungă de 
gunoi. 

Porni mașina, ieși din crâng și merse pe drumul către 
autostradă. De acolo trecu barajul și o luă spre nord pe Highway 
84. După șaisprezece kilometri intră pe drumul forestier 
nemarcat care ducea în pădurea naţională Carson, până la 


tabăra CCC de la Perdiz Creek. 

Femeia stătea rezemată de ușă, cu ochii închiși și părul blond 
răvășit El se opri și o privi. La naiba, își spuse, chiar arăta bine... 
O adevărată frumusețe, cu părul ca mierea. 


13 


— Umblă zvonul că aici a fost un bordel, îi spuse Beezon lui 
Tom în timp ce stăteau în faţa porţii murdare a unei case 
victoriene vechi și dărăpănate, care se ridica inegal dintr-un 
deșert presărat cu palo verde, cactuși și ocotillo. 

— Seamănă mai degrabă cu o casă bântuită decât cu un 
bordel, răspunse Tom. 

— Te avertizez, chicoti Beezon, Harry Dearborn e destul de 
excentric. E renumit pentru cât e de necioplit Urcă pe verandă și 
ridică inelul din suportul mare din bronz, în formă de cap de leu. 
II lovi o dată și scoase un sunet surd. O clipă mai târziu, o voce 
bubuitoare din interior spuse: 

— Intră, ușa e descuiată. 

Intrară. Casa era întunecată, majoritatea draperiilor erau 
trase și înăuntru mirosea a mucegai și a pisici. Arăta ca un 
amalgam de mobilă victoriană. Podelele erau acoperite cu 
covoare persane așezate unele peste altele, iar pereţii erau 
ticsiți cu vitrine din stejar cu sticlă vălurită, în ale căror adâncimi 
întunecate se aglomerau specimene de minerale. Lămpi înalte 
cu abajururi cu ciucuri erau montate din loc în loc, aruncând 
lumini gălbui. 

— Aici, se auzi o voce adâncă și răgușită. Și nu atinge nimic. 

Beezon o luă înainte spre sufragerie. In mijloc, un bărbat 
foarte gras ședea într-un fotoliu uriaș tapisat cu creton înflorat și 
cu braţele acoperite de mileuri. Lumina venea din spate, lăsând 
chipul bărbatului învăluit în umbră. 

— Bună, Harry, spuse Beezon, pe un Tom ușor agitat Nu ne- 
am văzut de mult, eh? El e un prieten de-ai mei, domnul Thomas 
Broadbent. 

O mână mare ieși din întunericul scaunului și făcu un gest vag 
spre două fotolii. Se așezară amândoi. 

Tom îl studie pe bărbat mai de aproape. Semăna foarte mult 
cu Sidney Greenstreet, îmbrăcat într-un costum alb cu o cămașă 
închisă la culoare și cravată galbenă, cu părul rar pieptănat cu 


grijă pe spate, un bărbat curat și îngrijit, în ciuda corpolenţei 
sale. Fruntea lui lată era la fel de netedă și de albă ca cea a unui 
copil, iar pe degete purta inele mari de aur. 

— Ei ca să vezi, spuse Dearborn, e chiar Robert Beezon, omul- 
amonit. Cum îţi merge? 

— Nu se putea mai bine. Fosilele sunt la mare modă acum ca 
ornament de birou. 

Făcu un gest de dezaprobare, cu mâna ridicată și mișcarea 
abia perceptibilă a două degete. 

— Și ce treabă ai cu mine? 

Beezon își drese glasul. 

— Domnul Broadbent, aici de față... 

Îl opri pe Beezon și se întoarse spre Tom. 

— Broadbent? Cumva ești rudă cu colecționarul Maxwell 
Broadbent? 

Tom fu luat prin surprindere. 

— Tatăl meu. 

— Maxwell Broadbent. Mârâi. Un bărbat interesant Ne-am 
confruntat de câteva ori. Trăiește încă? 

— A murit anul trecut. 

Încă un mârâit. Scoase o batistă uriașă cu care își tamponă 
fata cărnoasă. 

— Îmi pare rău să aud asta. E nevoie de oameni ca el în 
lumea asta. Toţi au devenit atât de... normali. Pot să întreb cum 
a murit? Nu cred că avea mai mult de șaizeci de ani. 

Tom ezită. 

— A... a murit în Honduras. 

Ridică sprâncenele. 

— E vreun mister la mijloc? 

Tom fu luat din nou prin surprindere de francheţea bărbatului. 

— A murit făcând ceea ce îi plăcea să facă, spuse el cu o 
oarecare asprime. Ar fi vrut probabil ceva mai mult, dar și-a 
acceptat soarta cu demnitate. Nu e niciun mister la mijloc. 

— Chiar sunt șocat să aud asta. Făcu o pauză. Deci ce pot 
face pentru tine, Thomas? 

— Domnul Broadbent e interesat să cumpere un dinozaur... 
începu Beezon. 

— Un dinozaur? Ce naiba te face să crezi că eu am dinozauri 
de vânzare? 

— Păi... Beezon tăcu, privindu-l consternat. 


Dearborn îi întinse mâna mare. 

— Robert, îţi mulțumesc foarte mult că mi l-ai prezentat pe 
domnul Broadbent. lartă-mă că nu mă ridic. Insă se pare că eu și 
domnul Broadbent avem de discutat afaceri și am prefera să o 
facem între patru ochi. 

Beezon se ridică și se întoarse șovăind spre Broadbent, vrând 
să spună ceva. Tom își dădu seama despre ce era vorba. 

— E vorba de acordul nostru? Poţi conta pe el. 

— Mulţumesc, răspunse Beezon. 

Tom se simţi vinovat. Bineînţeles, nu avea să existe niciun 
comision. 

Beezon își luă la revedere și o clipă mai târziu auziră sunetul 
ușii închise și zgomotul motorului care pornea. 

Dearborn se întoarse spre Tom, încercând să zâmbească. 

— Acum... am auzit cuvântul dinozaur? Ce am spus este 
adevărat Nu vând dinozauri. 

— Și ce anume faci, Harry? 

— Sunt broker de dinozauri. Dearborn se rezemă în fotoliu 
zâmbind, așteptând. 

Tom se reculese. 

— Sunt bancher cu clienţi din Extremul Orient și unul dintre 
ei... 

Mâna grăsună se ridică din nou și opri discursul pregătit 
dinainte al lui Tom. 

— Poate că asta a funcţionat cu Beezon, însă nu și cu mine. 
Spune-mi adevărul. 

Tom rămase o clipă pe gânduri. Lucirea vicleană și cinică din 
ochii lui Dearborn îl convinse că era mult mai bine să-i spună 
adevărul. 

— Poate că ai citit despre crima din New Mexico, de pe 
platourile stâncoase de la nord de Abiquiu? 

— Da. 

— Eu am fost cel care a găsit cadavrul. S-a întâmplat să dau 
peste individ chiar în timp ce murea. 

— Continuă, spuse Dearborn pe un Tom neutru. 

— Bărbatul mi-a înmânat o agendă și m-a făcut să promit că i- 
o dau fiicei lui, pe nume Robbie. Încerc să îmi ţin promisiunea. 

Problema e că poliția nu l-a identificat și, din câte știu, nici 
măcar nu i-au găsit trupul. 

— Bărbatul ţi-a spus și altceva înainte să moară? 


— A fost lucid doar o clipă, răspunse Tom evaziv. 

— Și agenda? Ce scrie în ea? 

— Doar cifre. Liste de cifre. 

— Ce fel de cifre? 

— Date pentru o anchetă GPR. 

— Da, da, sigur, așa a făcut-o. Pot să întreb care e interesul 
tău în povestea asta, domnule Broadbent? 

— Domnule Dearborn, i-am făcut o promisiune unui muribund. 
De obicei îmi ţin promisiunile. Acesta e interesul meu... nici mai 
mult, nici mai puţin. 

Harry Dearborn păru amuzat de răspuns. 

— Domnule Broadbent, cred că dacă aș fi fost Diogene ar fi 
trebuit să-mi stâng felinarul. Ești un lucru rar, adică un om 
cinstit. Sau un mincinos desăvârșit. 

— Soţia mea consideră că sunt pur și simplu încăpățânat. 

Oftă ușor. 

— Da, chiar am urmărit crima aceea din Abiquiu. M-am 
întrebat dacă nu cumva era un anumit vânător de dinozauri pe 
care-l cunoșteam. Știam că individul căuta pe acolo și se zvonea 
că era pe urmele unei chestii foarte tari. Se pare că cele mai 
rele temeri ale mele s-au materializat. 

— Îi știi numele? 

Bărbatul se răsuci, iar fotoliul scârțâi sub acea redistribuire 
masivă a greutăţii. 

— Marston Weathers. 

— Cine e? 

— Nici mai mult nici mai puţin decât cel mai bun vânător de 
dinozauri din ţară. Grăsunul își prinse mâinile și le strânse. 
Prietenii îi ziceau Stern, pentru că era înalt și deșirat. Spune-mi 
un lucru, domnule Broadbent: a găsit bătrânul Stern ce căuta? 

Tom șovăi Cumva, avea senzaţia că putea să se încreadă în 
acel om. 

— Da. 

Încă un oftat prelung, încărcat de tristeţe. 

— Bietul Stern! A murit așa cum a trăit: ironic. 

— Ce îmi poţi spune despre el? 

— Foarte multe. In schimb, domnule Broadbent, îmi vei spune 
ce a găsit De acord? 

— De acord. 


14 


Wyman Ford putea vedea punctul cel mai ascuţit al Muchiei 
Navajo la câteva sute de metri în faţă, unde platoul se termina 
într-un afloriment mic, de forma degetului mare de la mână. 
Soarele coborâse pe cer, un disc de aur roșu aprins. Ford se 
simțea exaltat. Acum înțelegea de ce indienii din vechime se 
aventurau în sălbăticie și căutau priveliști Mergea de două zile 
cu câte jumătate de raţie din provizii, mâncând doar o felie de 
pâine presărată cu ulei de măsline la micul dejun, apoi la cină 
doar o ceașcă de linte și orez. Foamea avea un efect straniu și 
minunat asupra minţii; îi dădea senzaţia de euforie și de energie 
nesfârșită. | se părea ciudat că un efect pur fiziologic putea 
produce un sentiment atât de profund spiritual. 

Măsură cu privirea aflorimentul de gresie, căutând o cale să 
ajungă sus. Priveliștea era incredibilă, însă din vârf putea să 
vadă chiar mai mult Merse de-a lungul unei borduri de gresie 
lată de doar un metru, care mărginea o prăpastie de trei sute de 
metri în adâncimile albastre ale canionului. Nu ajunsese 
niciodată atât de departe în platourile stâncoase și se simțea ca 
un explorator, un John Wesley Powell. Fără îndoială, era unul 
dintre cele mai izolate ţinuturi care existau în ţară. 

Luă curba după muchie și se opri surprins și încântat. Acolo, 
înfiptă în perete, se afla o așezare anasazi micuță, dar aproape 
perfectă - patru cămăruţe construite din bucăţi de gresie 
suprapuse și lipite între ele cu noroi. Dădu cu atenţie ocol 
prăpastiei - cum naiba își crescuseră acolo copiii? - și 
îngenunche, trăgând cu ochiul prin ușă. Cămăruţa din interior 
era goală, nu se aflau acolo decât coceni arși și câteva cioburi. 
O singură rază de soare intra printr-o spărtură a peretelui, 
aruncând o pată luminoasă strălucitoare pe pământ. In praful 
podelei se vedeau urmele recente ale unei persoane care purta 
cizme cu caneluri în zigzag, iar Ford se întrebă dacă erau ale 
prospectorului. | se părea foarte probabil; dacă voiai să cauţi în 
colțul acela al platourilor stâncoase, nu puteai găsi un refugiu 
mai bun. 

Se ridică și își continuă drumul de-a lungul bordurii, trecu de 
ruină și dădu peste o potecă veche care ducea până în vârful 
aflorimentului. 

Vârful oferea o priveliște uimitoare asupra Echo Badlands, din 


care aproape se vedea fiecare curbă a pământului. La stânga se 
zărea profilul uriaș al Mesa de los Viejos, care se ridica, nivel 
după nivel, ca o scară măreaţă de piatră, până la poalele 
Munţilor Canjilon. Era una dintre priveliștile cele mai minunate 
pe care avusese vreodată privilegiul să le vadă, ca și când 
Marele Creator suflase și arsese peisajul, lăsându-l ca o epavă. 

Ford scotoci prin hărţi și scoase una. Urmări cu privirea 
cadranul, apoi desenă în minte liniile bandlandsului pe care le 
avea în faţă. După ce secţionă și numerotă corespunzător 
peisajul, scoase binocilul și începu să caute primul cadran, cel de 
la est. După aceea trecu pe rând la următoarele cadrane, 
cercetând peisajul în căutarea unei anumite formaţiuni 
stâncoase conturate în imaginea computerizată. 

Prima porțiune îi oferi prea multe opţiuni. Formaţiuni similare 
se găseau de obicei în grupuri, fiind săpate în aceleași straturi 
de piatră datorită acţiunii vântului și a apel Ford era tot mai 
convins că se afla pe drumul cel bun, că acel tiranozaur era 
undeva în Echo Badlands. Doar că trebuia să mai cerceteze. 

Petrecu următoarele cincisprezece minute examinând a doua 
oară fiecare cadran, însă, deși multe formaţiuni semănau cu cea 
pe care o căuta, niciuna nu se potrivea perfect. Desigur, exista 
mereu posibilitatea să vadă formațiunea corectă din unghiul 
greșit sau ca formațiunea să fie ascunsă într-unul dintre 
canioanele adânci din capătul îndepărtat al badlandsului. În 
vreme ce scruta orizontul, un anumit canion îi atrase atenţia. 
Canionul Tiranozaurului. Era cel mai lung canion din platourile 
stâncoase, adânc și dificil, care se întindea pe o distanţă de mai 
bine de treizeci de kilometri prin Echo Badlands, flancat de sute, 
poate chiar mii de canioane laterale. Identifică măreţul monolit 
de bazalt care marca intrarea în canion și îi urmă lungimea 
sinuoasă cu binoclul. In adâncul badlandsului, canionul dădea 
într-o vale îndepărtată plină de roci ciudate, în formă de dom. O 
parte din domuri semănau terifiant de mult cu imaginea de pe 
computer - mai late la vârf și cu gâtul mai îngust. Erau adunate 
împreună ca un grup de bărbaţi pleșuvi care se loveau cap în 
cap. 

Ford măsură cu degetele distanţa dintre soare și orizont și își 
spuse că era ora patru. Pentru că era iunie, soarele apunea abia 
după opt Dacă se grăbea, ajungea la pâlcul de domuri de gresie 
înainte de lăsarea întunericului. Nu credea că acolo va găsi apă, 


însă își umpluse de curând cele două bidoane într-o groapă ce 
se evapora rapid, lăsată de ploaia torențială recentă, care-i 
oferise patru litri de rezervă. O să campeze undeva în acel 
canion impresionant și va începe explorările în zorii zilei 
următoare. Duminică. Ziua Domnului. 

Indepărtă acel gând din minte. 

Ford mai aruncă o privire prin binoclu la canionul adânc și 
misterios. | se puse un nod în stomac. Ştia că tiranozaurul era 
acolo - în Canionul Tiranozaurului. 

Ironia îl făcu pe Ford să zâmbească. 


15 


Harry Dearborn trase adânc aer în piept, cu chipul ascuns în 
umbră. 

— Dumnezeule, e deja patru și jumătate! Bei niște ceai? 

— Dacă nu e prea mare deranjul, răspunse Tom, întrebându- 
se cum va reuși un om atât de gras să se ridice din fotoliu, 
darămite să mai facă și ceai. 

— Deloc. Dearborn își mișcă ușor piciorul și apăsă un buton 
mic din podea; o clipă mai târziu, din spatele casei apăru un 
servitor. 

— Ceai. 

Bărbatul se retrase. 

— Așa, unde rămăsesem? Ah, da, la fiica lui Stern Weathers. 
O cheamă Roberta. 

— Robbie. 

— Robbie, așa îi spunea tatăl ei. Din păcate, ea și tatăl ei erau 
destul de înstrăinaţi unul de altul. Din ce am auzit ultima oară 
despre ea, încerca să își facă un renume ca artistă în Texas - 
cred că în Marfa. Pe lângă Big Bend. Un orășel mic, ar trebui să 
fie simplu s-o găsești. 

— Cum l-ai cunoscut pe Weathers? Făcea rost de dinozauri 
pentru tine? 

Un deget gras bătu pe braţul fotoliului. 

— Nimeni nu face rost pentru mine, Thomas, cu toate că 
poate mai strecor sugestii de la unii dintre clienţii mei. Nu am 
nimic de-a face cu asta - în afară de a cere documente care 
dovedesc că fosila provine de pe teren privat Aici, Dearborn făcu 
o pauză suficient de lungă cât să lase un zâmbet ironic să îi 


apară pe chip. Apoi continuă. Majoritatea vânătorilor de fosile 
caută chestii mici Eu îi numesc mulțimea ferigilor și peștișorilor, 
din care face parte și domnul Beezon. Care adună porcării cu 
grămada. Din când în când dau peste ceva important și atunci 
vin la mine. Am clienţi care caută anumite lucruri: oameni de 
afaceri, muzee străine, colecționari Eu fac legătura între 
cumpărători și vânzători și iau comision de douăzeci la sută. 
Niciodată nu văd sau ating specimenele. Nu lucrez pe teren. 

Tom își reținu un zâmbet. 

Servitorul își făcu apariţia cu o tavă enormă de argint pe care 
se aflau un ceainic acoperit și farfurii pline ochi cu fursecuri, 
bezele,  miniecleruri şi  brioșe miniaturale, borcane de 
marmeladă, unt, frișcă și miere. Lăsă tava pe o masă lângă 
Dearborn și dispăru la fel de silențios precum venise. 

— Excelent! Dearborn luă capacul de pe ceainic, umplu două 
cești de porțelan, adăugă lapte și zahăr. 

— Ceaiul tău. Îi întinse lui Tom ceașca și farfuria. 

Tom luă cana și sorbi din ea. 

— Insist ca ceaiul meu să fie pregătit în stil englezesc, nu cum 
îl fac barbarii de americani. Chicoti și dădu ceașca peste cap 
dintr-o singură mișcare abilă, o lăsă jos goală, apoi întinse mâna 
grăsună și luă o brioșă de pe tavă, o desfăcu, o dădu prin frișcă 
și o băgă în gură. Apoi luă o plăcintă fierbinte, puse pe ea o 
bucată de unt, aşteptă să se topească, apoi o mâncă. 

— Te rog, servește-te, spuse el cu o voce înăbușită. 

Tom luă un ecler și mușcă din el. Frișca groasă ieși prin spate 
și îi alunecă pe mână. El o mâncă, lingând frișca, apoi își șterse 
mâna. 

Dearborn își șterse buzele cu mâna, apoi le tamponă cu 
batista și continuă: 

— Stern Weathers nu era un căutător de ferigi și peștișori. El 
căuta specimene unice. Și-a petrecut întreaga viaţă în căutarea 
loviturii celei mari. Vânătorii mari de dinozauri sunt de același 
soi. Nu o fac pentru bani. Sunt obsedațţi. E palpitaţia căutării, 
emoția loviturii, obsesia de a găsi ceva extrem de rar și de 
valoros... Asta îi face să meargă mai departe. 

Își turnă a doua ceașcă de ceai, o ridică la buze împreună cu 
farfuriuţa și o goli pe jumătate dintr-o singură sorbitură 
zgomotoasă. 

— M-am ocupat de chestiile găsite de Stern, însă l-am lăsat în 


pace. Rar îmi spunea ce făcea sau unde căuta. Însă de data asta 
circula zvonul că umbla după ceva măreț în platourile alea 
stâncoase. A vorbit cu prea mulţi oameni căutând informaţii - 
geofizicieni, cosmochimiști, curatori de paleontologie de la 
diverse muzee. A fost foarte lipsit de înțelepciune din partea lui. 
Era mult prea cunoscut. Zvonurile circulă repede. Toţi știau cum 
opera - atât sistemul lui GPR făcut manual, cât și agenda aceea 
erau legendare -, așa că nu mă surprinde că cineva era pe 
urmele lui. Pe deasupra, platourile stâncoase sunt teren federal 
sub administrarea Biroului de Gestionare a Terenurilor. Nu avea 
ce căuta acolo. Tot ce iei de pe un teren al BGT fără permis 
federal este pur și simplu furt. Și oricum nu eliberează permise 
decât pentru câteva muzee și universități. 

— De ce ar fi riscat? 

— Nu e un risc atât de mare. Nu e singurul care o face. 
Majoritatea terenurilor BGT sunt atât de izolate, încât 
posibilitatea să fii prins e aproape inexistentă. 

— Ce fel de lucruri a găsit și ţi-a adus? 

Dearborn zâmbi. 

— Niciodată nu dezvălui. Ajunge să spun că nu m-a deranjat 
niciodată cu chestii mediocre. Se spune că era în stare să 
miroasă dinozaurii chiar dacă sunt îngropaţi de milioane de ani. 

Scoase un oftat trist, întrerupt prematur de un biscuit cu 
marmeladă pe care tocmai îl băga în gură. Mestecă, înghiţi și 
continuă: 

— Problema lui nu era să găsească dinozauri; ci ce să facă cu 
ei după ce îi găsea. Partea financiară îl depășea mereu. Am 
încercat să îl ajut, însă tot timpul se băga în belele. Era un om 
dificil, singuratic, înțepat, care se supăra ușor. Desigur, putea 
găsi un dinozaur pe care să îl vândă cu jumătate de milion de 
dolari, însă doar ca să scoată fosila din pământ și să o 
transporte la un laborator l-ar fi costat o sută de mii. E nevoie de 
treizeci de mii de ore de muncă să cureţi și să pregătești un 
dinozaur mare, asta fără să iei în calcul asamblarea lui. Lui 
Weathers îi păsa prea mult de dinozaurii lui, astfel că era mereu 
falit. Însă îi putea găsi cu siguranţă. 

— Ai idee cine l-a omorât? 

— Nu. Dar nu e greu de ghicit ce s-a întâmplat Unii dintre cei 
mai slabi ca el l-au urmărit. După cum am spus, au circulat 
zvonuri Punea prea multe întrebări la prea mulţi geologi, mai 


ales celor care studiau extincția în masă K-T. Toţi știau că Stern 
era pe urmele prăzii, că mirosea ceva măreț. Cred că a fost ucis 
de cineva care voia să-i fure descoperirea. 

Tom se aplecă spre el. 

— Te gândești la cineva anume? 

Dearborn scutură din cap, luă un ecler și îl înghiţi. 

— Îi cunosc pe toţi cei din lumea asta. Vânătorii de dinozauri 
de pe piaţa neagră sunt o adunătură dură. Când se întâlnesc se 
iau la bătaie, își fură unul altuia prăzile, mint, înșală și fură. Insă 
o crimă? Nu fac din astea. Cred că ucigașul e un nou-venit sau 
probabil un mercenar care și-a luat treaba mult prea în serios. 

Goli ceașca și își mai turnă una. 

— Și zvonurile astea despre care vorbeai? 

— Vreme de doi ani Weathers încerca să urmărească un strat 
de gresie cunoscut sub numele de Formaţiunea Hell Creek, în 
New Mexico. 

— Hell Creek? 

— Aproape toţi tiranozaurii existenţi provin din această 
formațiune sedimentară uriașă care apare în diverse locuri în 
Munţii Stâncoși, însă care nu fusese descoperită și în New 
Mexico. Stratul a fost descoperit de un paleontolog pe nume 
Barnum Brown, în Hell Creek, Montana, cu aproape o sută de ani 
în urmă, când a găsit primul tiranozaur din lume. Însă Weathers 
căuta mai mult decât pietre din Hell Creek. Avea o obsesie cu 
însăși limita K-T. 

— Limita Cretacic-Terţiar? 

— Exact. Vezi tu, Formaţiunea Hell Creek este acoperită cu 
stratul limitei K-T. Acel strat, care are doar un centimetru și 
jumătate grosime, înregistrează evenimentul care a ucis 
dinozaurii - căderea asteroidului. Nu sunt multe locuri în lume 
unde se află o secvenţă neîntreruptă de roci la limita K-T. Cred 
că asta l-a adus pe platourile stâncoase din Abiquiu - căutarea 
stratului de limită K-T. 

— Și de ce căuta neapărat limita K-T? 

— Nu sunt sigur. În termeni generali, limita K-T înseamnă cel 
mai interesant strat de rocă descoperit vreodată. Acesta conţine 
pietrișul rămas din impactul cu asteroidul, alături de cenușa 
rezultată în urma arderii pădurilor. Există o secvență 
spectaculos de clară a rocilor din stratul de limită K-T în Bazinul 
Raton din Colorado. Și spun o poveste interesantă. Asteroidul a 


lovit în locul în care se află astăzi Peninsula Yucatan din Mexic, 
aterizând într-un unghi din care a aruncat pietriș topit pe arii 
vaste din America de Nord. Au denumit asteroidul Chicxulub, un 
cuvânt mayaș care însemna „coada dracului” - drăguţ, nu? 

Chicoti și se folosi de ocazie să mai mănânce o lipie. 

— Chicxulub a lovit pământul cu o viteză de Mach? patruzeci. 
Era atât de mare, încât atunci când fundul acestuia a intrat în 
contact cu pământul, vârful lui era mai înalt decât Muntele 
Everest. A vaporizat o bucată mare din scoarța pământului încă 
de la contact, aruncând un nor de material pe o rază de peste o 
sută de kilometri, acesta intrând în atmosfera pământului și 
ajungând pe orbită, o parte ridicându-se până la jumătatea 
distanţei până la lună și revenind cu o viteză de peste patruzeci 
de mii de kilometri pe oră. Materialul care a căzut a 
supraîncălzit o mare parte din atmosferă, aprinzând focuri 
uriașe care au ras continentele, eliberând o sută de miliarde de 
tone de dioxid de carbon, o sută de miliarde de tone de metan și 
șaptezeci de miliarde de tone de funingine. Fumul și praful erau 
atât de groase, încât pământul a devenit întunecat ca peștera 
cea mai întunecată, procesul de fotosinteză s-a oprit, iar 
lanţurile trofice s-au prăbușit. Un fel de iarnă nucleară și-a făcut 
apariţia, iar pământul a înghețat luni întregi; acest lucru a fost 
urmat imediat de un efect de seră care s-a propagat cu o mare 
viteză, provocat de eliberarea bruscă a dioxidului de carbon și a 
metanului. A fost nevoie de 130.000 de ani pentru ca atmosfera 
pământului să se răcească și să revină la normal. 

Dearborn își șterse buzele cu mâna și linse un strop de cremă 
cu limba lui mare și roz. 

— Toate astea sunt înregistrate minunat în rocile K-T din 
Bazinul Raton. Întâi vezi un strat de pietriș din impactul propriu- 
zis. Acest strat este gri și bogat în elementul rar iridiu, care se 
găsește în meteoriți. La microscop vezi că e plin de sfere mici, 
picături îngheţate de rocă topită. Deasupra acelui strat se află al 
doilea strat, negru ca tăciunele, pe care un geolog l-a descris ca 
fiind „cenușa lumii din Cretacic”. Geologii sunt cei mai poetici 
oameni de știință, nu crezi? 


2 Numărul lui Mach este o mărime adimensională care arată de câte 
ori este mai mare viteza unui mobil decât viteza sunetului în acel 
mediu. Viteza Mach 1 este egală cu viteza sunetului; în condiţii 
standard Mach 1 este egal cu 1225 km/h. (n. red.) 


— Tot sunt nedumerit de ce l-ar fi interesat pe Weathers 
limita K-T, dacă nu căuta altceva decât fosile de dinozaur. 

— Asta rămâne un mister. Poate că folosea acel strat ca 
modalitate de localizare a fosilelor de tiranozaur. Cretacicul 
târziu, chiar înainte de extincţie, a fost perioada în care 
dinozaurii dominau pământul. 

— Cam cât valorează un tiranozaur mare acum? 

— Cineva spunea cândva că toţi cei care au găsit vreodată un 
tiranozaur sunt o mână de oameni care n-ar ajunge nici să 
formeze o echipă de baseball. Sunt o specie foarte rară. Am 
doisprezece clienţi care abia așteaptă să liciteze următorul 
tiranozaur care apare pe piaţa privată și cred că unii dintre ei 
sunt gata să plătească peste o sută de milioane. 

Tom fluieră. 

Dearborn lăsă ceașca jos, arborând o expresie gânditoare. 

— Aveam senzaţia... 

— Da? 

— Senzaţia că Stern Weathers căuta ceva mai mult decât un 
simplu tiranozaur. Ceva legat de însăși limita K-T. Insă nu știu 
exact ce... 

Vocea i se pierdu și își mai turnă o ceașcă de ceai. 

— Bietul Stern. Și biata Robbie. Nu vreau să fiu în locul tău 
când îi vei da vestea. 

Goli ceașca, mai mâncă un biscuit, își tamponă fața și își 
șterse vârfurile degetelor cu batista. 

— Acum e rândul tău să vorbești, Thomas. Spune-mi ce a 
găsit Stern Weathers. Desigur, poţi conta pe discreţia mea. Ochii 
îi străluceau. 

Tom scoase imaginea imprimată din buzunar și o desfășură 
pe măsuţa de ceai. 

Încet, implacabil, însă cu un avânt uriaș, trupul masiv al lui 
Harry Dearborn se ridică din fotoliu mut de uimire. 


16 


Maddox stătea deasupra femeii, care zăcea pe pat, cu părul 
blond răsfirat pe pernă precum o aură. Se răsuci, scânci și într- 
un final deschise ochii. El nu spuse nimic, urmărind cu privirea 
cum trecea de la confuzie la frică, pe măsură ce își amintea 
totul. 


El ridică arma în raza ei vizuală. 

— Fără șiretlicuri. Poţi să te ridici, însă doar atât. 

Ea se ridică în capul oaselor, tresărind, iar cătușele de la 
încheieturile mâinilor și de la gleznele ei scoaseră un clinchet. 

El făcu un gest împrejur. 

— Deci... ce crezi? 

Niciun răspuns. 

— Am muncit din greu să-ţi fac un loc frumos. 

Întinsese o faţă de masă mică pe bobină ca să dea aspectul 
de masă, pusese flori proaspete într-un borcan de gem și chiar 
atârnase un afiș cu autograf, în ediţie limitată, pe care îl luase 
din cabană. Felinarul cu kerosen arunca o lucire gălbuie în 
cameră, care era plăcut de răcoroasă comparativ cu căldura 
înăbușitoare de afară a acelei după-amiezi târzii. Și aerul era 
curat - fără vapori de mină sau gaze otrăvitoare. 

— Când se întoarce Tom? întrebă Maddox. 

Niciun răspuns. Blonda privi în altă direcţie. Asta începea să-l 
scoată din sărite. 

— Uită-te la mine. 

Ea îl ignoră. 

— Am spus vită-te la mine. Ridică arma. 

Ea întoarse capul încet, cu dispreţ și îl privi. Ochii ei verzi 
ardeau de ură. 

— Îţi place ce vezi? 

Ea nu spuse nimic. Privirea de pe chipul ei era atât de intensă, 
încât Maddox se simţi ușor derutat. Nu părea să-i fie frică. Însă 
știa că îi era frică. Era îngrozită. Trebuia să fie. Și pe bună 
dreptate. 

El se ridică și îi aruncă un zâmbet pieziș, întinzând braţele. 

— Da, uită-te cu atenţie. Mă pricep, așa e? 

Nicio reacție. 

— Să știi că o să mă vezi mai în amănunt. Și o să încep prin a- 
ți arăta tatuajul pe care îl am pe spate. Poţi să ghicești ce e? 

Nicio reacție. 

— A durat două săptămâni lucrul la el, patru ore pe zi timp de 
paisprezece zile. Un prieten de-al meu din pușcărie mi l-a făcut, 
un adevărat geniu cu acul. Ştii de ce îţi spun asta? 

El se opri, însă ea nu răspunse nimic. 

— Pentru că acest tatuaj este motivul pentru care sunt aici cu 
tine azi. Acum ascultă cu atenţie. Vreau agenda aia. Soțul tău o 


are. Când mi-o dă, te las să pleci - e simplu. Însă pentru asta 
trebuie să iau legătura cu el. Are telefon mobil? Dă-mi numărul 
și poţi ieși de aici în câteva ore. 

— Caută-l în cartea de telefoane, vorbi ea într-un final. 

— Ah, de ce trebuie să fii o ticăloasă? 

Ea nu zise nimic. Poate încă se gândea că avea ceva de spus 
în acea situaţie. Și va trebui să-i demonstreze contrariul. O s-o 
zdrobească ca pe un mânz. 

— Vezi cătușele alea din perete? Dacă n-ai ghicit deja, sunt 
pentru tine. 

Ea nu se întoarse. 

— Privește-le cu atenţie. 

— Nu. 

— Ridică-te. 

Ea rămase jos. 

El îndreptă cu atenţie arma către glezna ei, ţinti spre stânga 
și trase. Zgomotul fu asurzitor în spaţiul închis, iar ea sări ca o 
căprioară. Glonţul trecuse prin saltea, iar în aer se ridicaseră 
bucăți de umplutură. 

— La naiba. Am ratat. 

El ţinti din nou. 

— O să șchiopătezi tot restul vieții. Acum ridică-te. 

Ea se ridică, în sunetul cătușelor. 

— Du-te acolo unde sunt prinse cătușele în perete. Le vei 
scoate pe ale tale și le vei pune pe acelea. 

Acum vedea cum frica își făcea loc pe chipul ei arogant, în 
ciuda efortului de a se controla. El ţinti cu arma. 

— Aș putea chiar să te omor dacă nimeresc o arteră. 

Niciun răspuns. 

— Ai de gând să faci ce îţi spun sau trebuie să te împușc în 
picior? E ultimul avertisment și nu glumesc. 

Din nou vorbea serios, iar ea își dădu seama. 

— O s-o fac, răspunse ea, pe un Tom mai îmblânzit. Din ochi îi 
curgeau lacrimi. 

— Ești fată deșteaptă. Uite cum se face. Aceeași cheie 
funcţionează pentru ambele seturi. Întâi îţi eliberezi gleznele, pe 
rând. Apoi încheietura dreaptă. Ți-o desfac eu pe cea stângă. li 
aruncă cheia. Ea se aplecă și o ridică, desfăcu cu greu cătușele 
de la glezne și îi urmă instrucțiunile. 

— Acum aruncă cheia. 


El se întinse și o prinse. 

— O să îţi desfac încheietura stângă. Se duse spre masă, 
așeză arma, se îndreptă spre ea și îi eliberă încheietura stângă. 
Apoi testă cătușele de picioare să se asigure că se încuiaseră 
bine. 

EI făcu un pas în spate și ridică arma de pe masă. 

— Vezi asta? Arată spre coapsă. M-ai atins, știai? 

— Păcat că nu era pe centru și cu câţiva centimetri mai sus, 
răspunse Sally. 

Maddox râse aspru. 

— Avem o adevărată comedie aici. Cu cât înveți mai repede 
programul, cu atât mai repede terminăm. Soţul tău, Tommy, are 
agenda. Eu o vreau. Făcu un semn din nou cu arma spre piciorul 
ei. Dă-mi numărul lui și îi dăm drumul la spectacol. 

Ea îi dădu numărul lui de mobil. 

— Acum o să primești un tratament cu adevărat special. 
Rânji, făcu un pas în spate și începu să-și descheie cămașa. 

— O să-ţi arăt tatuajul meu. 


17 


Ca de obicei, în sala de lectură de la Amsterdam Club era 
liniște. Singurele sunete erau doar foșnetul ușor al unui ziar și 
clinchetul ocazional de gheață în vreun pahar. Pereţii cu 
lambriuri de stejar, tablourile întunecate și mobilierul masiv 
dădeau locului senzația de eleganţă și atemporalitate, 
accentuată de parfumul de cărţi vechi și piele. 

Într-un colţ, îngropat într-un fotoliu adânc, luminat de o pată 
de lumină galbenă, stătea lain Corvus, sorbind dintr-un martini, 
cu ultimul număr din Scientific American. Răsfoi paginile, fără să 
le citească, apoi aruncă revista nerăbdător pe o masă laterală. 
La ora șapte într-o seară de sâmbătă sala de lectură începea să 
se golească, căci cititorii plecau să ia cina. Corvus nu avea poftă 
nici de mâncare, nici de conversaţie. Deja trecuseră șaptezeci și 
două de ore de când îl contactase ultima oară Maddox. Corvus 
nu avea habar unde era sau ce făcea și nu exista nicio metodă 
prin care să-l contacteze în siguranţă. 

Se răsuci în scaun, își încrucișă din nou picioarele și bău o 
gură zdravănă de martini. Simţi căldura  bine-venită 
răspândindu-i-se în piept, ridicându-i-se la cap, însă nu-i oferi 


vreo alinare. Atâtea depindeau de Maddox; totu/ depindea de 
Maddox. Cariera lui ajunsese într-un punct critic și era la mila 
unui fost pușcăriaș. 

Melodie lucra până târziu la laboratorul de mineralogie, 
analizând și mai în detaliu specimenul. Se dovedise un om de 
știință fenomenal, obţinând mult mai multe rezultate decât 
anticipase el. Şi o făcuse atât de bine, încât el începuse să se 
îngrijoreze că poate ea era o persoană mult mai nepotrivită cu 
care să împartă gloria decât bănuise iniţial. Poate că făcuse o 
greșeală să îi încredințeze doar ei o analiză atât de importantă 
și de inovatoare, fără ca măcar să se implice suficient de mult 
cât să poată justifica furtul meritelor ei. 

Ea îi promisese că îl va suna la ora unsprezece cu cele mai 
recente rezultate. Se uită la ceas: încă patru ore. 

Ceea ce descoperise ea deja era mai mult decât suficient ca 
să prezinte la o întâlnire de evaluare. Era o adevărată mană 
cerească. Ar fi fost imposibil să nu fie avansat și să lase cel mai 
important specimen de dinozaur din toate timpurile să plece 
împreună cu el la alt muzeu. Indiferent cât îl displăceau, 
indiferent că părerea lor despre portofoliul lui de lucrări 
publicate nu era una bună, nu vor lăsa specimenul să plece. Era 
un noroc dincolo de orice noroc - dar nu, își spuse Corvus, de 
fapt nu era noroc. Norocul, spunea cineva, era atunci când 
pregătirea se întâlnea cu șansa. El se pregătise foarte bine. 
Auzise cu mai bine de șase luni în urmă zvonurile că Marston 
Weathers era pe urmele a ceva măreț. Ştia că bătrânul se afla în 
nordul statului New Mexico sperând să pună mâna pe un 
dinozaur ilegal pe un teren al BGT - teren public. Corvus își 
dăduse seama că era ocazia perfectă: să exproprieze un 
dinozaur de la un hoţ și să îl recupereze pentru știință. O să 
efectueze un serviciu public nepreţuit - și totodată își făcea și lui 
un bine. 

Corvus fusese foarte tulburat când aflase că Maddox chiar îl 
omorâse pe Weathers, însă după ce trecuse de șocul iniţial, își 
dăduse seama că fusese cea mai bună decizie - simplifica mult 
lucrurile. Și scotea din circulaţie un bărbat mai vinovat de furtul 
de pe teren public al unor specimene științifice de neînlocuit mai 
mult decât oricine altcineva, viu sau mort. 

Pregătire. Individul acela, Maddox nu îi căzuse pur și simplu în 
braţe. Maddox îl contactase pentru ceea ce era el, autoritatea 


mondială în domeniul dinozaurilor tiranozaurieni. Când lui 
Corvus îi trecuse prin cap că Marston Weathers era cheia prin 
care să pună mâna pe un specimen de primă clasă, își dăduse 
seama cât de util putea să-i fie Maddox - dacă ieșea din 
pușcărie. Corvus își asumase un risc personal pentru asta, însă 
era ajutat de faptul că Maddox era condamnat pentru omor prin 
imprudenţă în loc de omucidere - avusese un avocat al naibii de 
bun. Maddox avusese un comportament desăvârșit în pușcărie. 
Și, în sfârșit, când venise prima înfățișare a lui Maddox pentru 
eliberarea condiţionată, victima moartă nu avusese rude sau 
prieteni care să umple sala și să explice cât de mult sufereau. 
Corvus însuși vorbise la audiere, garantând pentru Maddox și 
oferindu-se să-l angajeze. Funcţionase, iar juriul îl eliberase 
condiționat. 

In timp, Corvus își dăduse seama că Maddox era un om cu 
calităţi rare, un individ foarte charismatic și inteligent, știa să 
vorbească, era arătos și prezentabil. Dacă s-ar fi născut în altă 
conjunctură poate ar fi devenit și el un om de știință chiar bun. 

Pregătirea întâlnește șansa. Până atunci, Corvus își jucase 
cartea perfect. Chiar trebuia să se liniștească și să aibă 
încredere că Maddox va duce treaba la bun sfârșit și va lua 
agenda. Agenda îl va duce direct la fosilă. Era cheia pentru 
rezolvarea problemei care-l frământa pe Corvus. 

Își privi nerăbdător ceasul, își termină paharul de martini și 
luă din nou exemplarul din Scientific American. Acum mintea lui 
era calmă. 


18 


În lumina slabă a felinarului cu kerosen, Sally Broadbent îl 
urmări pe bărbat scoțându-și cămașa. Simțea metalul rece în 
jurul încheieturilor și gleznelor; simţea mirosul de umezeală din 
aer, auzea de undeva apă picurând. Se părea că se afla undeva 
într-o peșteră sau fostă mină. Cu acel gust de cupru în gură și cu 
durerile de cap pe care le avea, avea impresia că toate aceste 
neplăceri i se întâmplau altei persoane. 

Sally nu credea că bărbatul o va lăsa să plece după ce lua 
agenda de la Tom. O va ucide - vedea asta în ochii lui, în modul 
nepăsător în care își arăta chipul și dezvăluia informaţii despre 
el. 


— Hei, ce părere ai de asta? 

Stătea cu fața spre ea, fără cămașă, cu un zâmbet pieziș pe 
față, umflându-și încet pectoralii și bicepșii. 

— Eşti pregătită? 

Întinse brațele, cu spatele aplecat Apoi, brusc, se întoarse cu 
spatele la ea. 

Ea scoase un țipăt. Acolo, acoperindu-i complet spatele, se 
afla imaginea tatuată a unui tiranozaur în atac, cu ghearele 
ridicate, fălcile căscate, atât de real, de parcă era gata să sară 
din spatele lui. lar când își flexa mușchii, dinozaurul părea că se 
mişcă. 

— E tare, nu? 

Ea privea lung. 

— Am spus ceva. Era cu spatele încă întors spre ea și își umfla 
pe rând mușchii spatelui, făcând ca tiranozaurul să-și miște întâi 
o gheară, apoi alta, apoi capul. 

— Îl văd. 

— Când eram în pușcărie mi-am zis că am nevoie de un 
tatuaj. E o tradiţie, înţelegi ce vreau să spun? E și o necesitate - 
arată cine ești și îţi definește alianțele. Tipii fără tatuaj sfârșesc 
de obicei ca sclavii cuiva. Insă eu nu doream porcăriile 
obișnuite, cranii sau moartea cu coasa. Voiam un tatuaj care să 
mă reprezinte pe mine. Un tatuaj care să le spună tuturor că nu 
eram sclavul nimănui și că eram propriul meu stăpân, că nu 
datoram supunere nimănui. De asta am ales un tiranozaur. Pe 
planeta asta nu a trăit ceva mai crud. Însă îmi trebuia un model 
pentru asta. Dacă îmi lăsam spatele în voia vreunui idiot 
sfârșeam cu Godzilla sau cu ideea stupidă a vreunui pușcăriaș 
despre cum arăta un tiranozaur. Voiam să fie autentic. Voiam să 
aibă acuratețe științifică. Se încordă, iar în timp ce mușchii 
spatelui său se umflau grotesc, fălcile tiranozaurului păreau să 
se deschidă și să se închidă. Așa că i-am scris unui expert cu 
renume internaţional în tiranozauri. Bineînţeles, nu mi-a răspuns 
la scrisori. De ce un tip ca el ar coresponda cu un pușcăriaș de 
la Pelican Bay? chicoti ușor și se încordă din nou. Privește cu 
atenţie, Sally. Nu există o reproducere mai bună decât asta a 
unui dinozaur - în nicio carte și în niciun muzeu. Aici sunt cele 
mai recente cercetări științifice. 

Sally înghiţi în sec și ascultă. 

— În fine, după un an fără răspuns, dintr-odată acest expert în 


dinozauri îmi scrie. Am avut o corespondenţă interesantă. Mi-a 
trimis cele mai recente cercetări, chiar și chestii nepublicate 
încă. Mi-a trimis desene făcute de mâna lui. Am avut un 
adevărat expert în tatuaje care să mi-l facă. lar în timp ce 
tiranozaurul meu prindea viaţă, de câte ori aveam o întrebare, 
specialistul meu din exterior îmi răspundea. Işi făcea timp 
pentru mine. Chiar s-a implicat, să se asigure că tiranozaurul 
ăsta e ce trebuie. 

Se încordă încă o dată. 

— Am devenit prieteni - mai degrabă fraţi. Apoi... știi ce a 
făcut? 

Sally reuși să îngaime: 

— Ce? 

— M-a scos de la zdup. Trebuia să fac între zece și 
cincisprezece ani pentru omor din imprudenţă, însă el a depus 
mărturie pentru mine la audiere, mi-a dat bani și o slujbă. Așa 
că, atunci când mi-a cerut o favoare, nu prea puteam să-l refuz. 
Știi care era favoarea? 

— Nu. 

— Să-i aduc agenda. 

Ea înghiţi din nou în sec și se luptă cu un val nou de spaimă. 
Nu i-ar fi spus toate acele lucruri decât dacă plănuia să o ucidă. 

Maddox se întoarse din nou cu faţa, își luă cămașa și se 
îmbrăcă. î 

— Vezi de ce mă străduiesc atât? Insă trebuie să dau un 
telefon acum. Revin. 

Apoi se întoarse și ieși din mica celulă în care se afla Sally. 


19 


Când mașina se apropie de Tucson, Tom își încercă din nou 
telefonul și văzu că în sfârșit are semnal. Se uită la ceas. Cinci și 
jumătate. Stătuse cu Dearborn mai mult decât crezuse. Trebuia 
să se grăbească să prindă avionul de șase și jumătate. 

Formă numărul de acasă să vadă ce făcea Sally. Telefonul 
sună de câteva ori, apoi intră robotul telefonic. „Salut, aici sunt 
Tom și Sally. Tom e plecat cu treabă, iar eu a trebuit să 
părăsesc orașul pe neașteptate, astfel că nu vă putem răspunde 
imediat. Îmi pare rău pentru lecţiile pierdute, o să vă contactez 
pe toți mai târziu. Lăsaţi un mesaj, mulțumesc.” 


Urmă semnalul sonor, iar Tom închise telefonul, surprins și 
brusc îngrijorat. Ce era asta cu plecatul pe neașteptate din oraș? 
De ce nu-l sunase? Poate că îl sunase - telefonul lui nu avusese 
semnal acasă la Dearborn. Își verifică rapid căsuţa vocală, dar 
nu avea apeluri nepreluate. 

Din ce în ce mai neliniștit, formă din nou numărul de acasă și 
ascultă mesajul mai atent. Tonul ei nu era deloc normal. Trase 
pe dreapta și sună iarăși și, de data aceasta, ascultă cu foarte 
mare atenţie. Ceva nu era deloc în neregulă. Tom își simţi brusc 
inima bătându-i să-i spargă pieptul. Intră din nou pe autostradă 
scârțâind cauciucurile. Acceleră și formă numărul poliţiei din 
Santa Fe și ceru cu detectivul Willer. Două legături frustrante, 
apoi răspunse vocea familiară și apatică. 

— Sunt Tom Broadbent. 

— Da? 

— Sunt plecat din oraș și tocmai am sunat acasă. Ceva e în 
neregulă acolo. Soţia mea ar trebui să fie acasă, darnue șia 
lăsat pe robotul telefonic un mesaj care n-are nicio noimă. Cred 
că a fost forțată să lase acel mesaj. S-a întâmplat ceva. 

Tăcere, apoi vocea lui Willer spuse: 

— Mă duc chiar acum acolo și arunc o privire. 

— Aș vrea să faci mai mult de-atât Vreau să faci tot posibilul 
să o găseşti. 

— Crezi că a fost răpită? 

Tom ezită. 

— Nu știu. 

Se lăsă o pauză. 

— Mai trebuie să știm ceva? 

— V-am spus tot ce știu. Mergeţi acolo cât se poate de 
repede. 

— O să mă ocup personal. Dacă ușa e încuiată, avem 
permisiunea să spargem și să intrăm? 

— Da, bineînțeles. 

— Când te întorci în oraș? 

— Avionul meu aterizează de la Tucson la șapte și jumătate. 

— Lasă-mi numărul tău, te sun din casă. ` 

Tom îi dădu numărul lui de mobil și închise. Il copleși un 
sentiment de neputinţă și vinovăţie. Ce prost fusese să o lase 
singură pe Sally! 

Acceleră, lipind pedala de podea, zburând pe asfalt cu peste o 


sută la oră. Sub nicio formă nu va pierde avionul. 

După cincisprezece minute îi sună mobilul. 

— Vorbesc cu Tom Broadbent? 

Nu era Willer. 

— Acum aștept un telefon important... 

— Taci, Tommy băiete, și ascultă-mă. 

— Cine naiba e...? 

— Am spus să taci. 

Pauză. 

— O am pe domniţa ta. Sally. E teafără... momentan. Tot ce 
vreau e agenda. Mă urmărești? Răspunde doar cu da sau nu. 

Tom strânse telefonul atât de tare, încât părea că-l va sparge. 

— Da, reuși el să răspundă într-un final. 

— Când am agenda, tu o ai înapoi pe Sally. 

— Ascultă, dacă te atingi măcar... 

— N-o să repet. Taci dracului. 

Tom auzi respiraţia grea a bărbatului la capătul celălalt al 
telefonului. 

— Unde ești? întrebă vocea. 

— În Arizona... 

— Când te întorci? 

— La șapte și jumătate. Ascultă-mă... 

— Vreau ca tu să mă asculţi pe mine. Foarte atent. Eşti în 
stare? 

— Da. 

— După ce aterizează avionul tău, te urci în mașină și vii spre 
Abiquiu. Traversezi orașul și ieși pe Highway 84 la nord de baraj. 
Nu oprești pentru nimic. Ar trebui să ajungi pe la nouă. Ai 
agenda cu tine? 

— Perfect. Vreau să iei agenda, să o pui într-o pungă sigilată 
și apoi într-o pungă de gunoi pe care o umpli să pară deșeuri. 
Gunoiul trebuie să fie galben. Ai înţeles? Galben-deschis. Mergi 
cu mașina înainte și înapoi pe Highway 84 între macazul 
barajului și macazul de la Ghost Ranch. Conduci cu fix nouăzeci 
de kilometri la oră, cu telefonul mobil deschis. Semnalul e bun 
cu câteva mici excepţii. O să te sun să îți dau mai multe 
instrucțiuni. Ai înțeles? 

— Da. 

— Cu ce zbor vii? 

— Southwest Airlines 662. 


— În regulă. O să verific să văd când aterizezi și te aștept la 
Ghost Ranch după o oră și douăzeci de minute. Nu te oprești 
acasă, nu faci nimic altceva și conduci până la Abiquiu. Ai 
înțeles? Mergi înainte și înapoi între baraj și Ghost Ranch până 
te sun eu. Și rămâi la nouăzeci de kilometri la oră. 

— Da. Dar dacă o rănești... 

— Să o rănesc pe Sally? O să am mare grijă de ea dacă faci 
tot ce spun eu, exact cum spun eu. Și Tom. Fără polițiști. Să îţi 
spun și de ce. Nicio răpire nu a reușit când a fost chemată 
poliţia. Ai auzit de statisticile alea? Când apar polițiștii, răpirea 
eșuează, iar victima de obicei moare. Suni la poliţie și te-ai ars. 
Poliţiştii se vor băga și își vor face treaba fără să le pese de tine 
și de grijile tale. O să-ţi pierzi controlul, eu o să-mi pierd 
controlul, iar Sally o să moară. Înţelegi ce spun? Suni la poliţie și 
îți iei la revedere de la soția ta de pe un pat mobil din oţel 
inoxidabil în subsolul aeroportului 1100 West. Ai priceput? 

Tăcere. 

— M-am făcut înţeles? 

— E bine atunci. Doar eu și cu tine, în control total mereu. Eu 
iau agenda, tu îţi iei soţia. Control total. Ai înțeles? 

— Da. 

— Aici am radioul unei brigăzi de poliţie și am și alte moduri 
de a afla dacă suni după polițiști. Și am și un partener. 

Bărbatul închise. 

Tom abia putea conduce, abia putea vedea șoseaua. Aproape 
imediat, telefonul sună din nou. Era Willer. 

— Broadbent? Am ajuns la tine acasă, în sufragerie, și mă tem 
că avem o problemă. 

Tom înghiţi în sec, fără să poată rosti vreun cuvânt. 

— E un glonţ în perete. Băieţii de la SOC tocmai încearcă să îl 
scoată. 

Tom își dădu seama că aproape zbura pe autostradă, cu 
piciorul apăsat pe pedala de acceleraţie, întrucât gonea cu 
aproape o sută șaizeci de kilometri pe oră. Incetini și făcu un 
efort uriaș să se concentreze. 

— Eşti acolo? se auzi glasul distant al lui Willer. 

Tom își găsi vocea. 

— Domnule detectiv Willer, îți mulțumesc pentru deranj, dar 
totul e în regulă. Tocmai am vorbit cu Sally. E bine. 

— E bine? 


— Mama ei e bolnavă și a trebuit să plece la Albuquerque. 

— Jeepul încă e în garaj. 

— A luat taxiul, mașina aceea nu merge. 

— Dar mașina F350? 

— Aceea e doar pentru tractat caii. 

— Înţeleg. Cât despre glonţul ăsta... 

Tom încercă să râdă ușor. 

— Ah, da. E vechi... 

— Mie mi se pare proaspăt. 

— Are doi ani. Mi s-a descărcat arma din greșeală. 

— Serios? Vocea era rece. 

— Da. 

— Ai putea să-mi spui ce armă și ce calibru? 

— Un revolver Smith & Wesson de treizeci și opt. Se lăsă o 
tăcere lungă. Domnule detectiv, după cum am spus, îmi pare 
rău de deranj, chiar îmi pare. Alarmă falsă. 

— Pe covor e o pată de sânge. Și asta e „veche”? 

Tom nu știu ce să răspundă. Simţi un val de greață. Dacă 
ticăloșii aceia o răniseră... 

— E mult sânge? 

— Doar o pată. Încă umedă. 

— Nu știu ce să spun despre asta, domnule detectiv. Poate că 
cineva... s-a tăiat. Înghiţi. 

— Cine? Soţia ta? 

— Nu știu ce să spun. 

Ascultă tăcerea apăsătoare de la telefon. Trebuia să prindă 
avionul și să se ocupe singur de bărbatul acela. Nu ar fi trebuit 
să o lase singură pe Sally. 

— Broadbent? Ştii ce înseamnă termenul „motive întemeiate 
de suspiciune”? 

— Da. 

— Exact asta avem aici. Am intrat în casă cu permisiunea ta, 
am găsit motive întemeiate să bănuim că a fost comisă o 
infracţiune, iar acum o vom cerceta. Nu avem nevoie de mandat 
de percheziţie în cazuri de acest fel. 

Tom înghiţi în sec. Dacă răpitorul urmărea casa și o vedea 
plină de polițiști... 

— Doar grăbește-te. 

— Spuneai că avionul tău aterizează la șapte și jumătate? 
întrebă Willer. 


— Da. 

— Aş vrea să te văd pe tine și pe soţia ta - cu mama bolnavă 
sau nu. La secție. La nouă fix. Poate ar fi cazul să îl aduci și pe 
avocatul acela de care pomeneai. Am senzaţia că o să ai nevoie 
de el. 

— Nu pot. Nu pot la nouă. E imposibil. lar soţia mea e în 
Albuquerque... 

— Broadbent, asta nu e o întâlnire opţională. O să fii aici la 
nouă sau cer un mandat de arestare pe numele tău. Ai înţeles? 

Tom înghiţi în sec. 

— Soţia mea nu are legătură cu toate astea. 

— Dacă nu apare, problema se va înrăutăţi. Și, prietene, dă- 
mi voie să spun că e deja rău. 

Închise telefonul. 


Partea a treia 
Perdiz Creek 


Avea șase metri la umeri și o lungime de cincisprezece metri. 
Cântărea aproape șase tone. Picioarele ei aveau o lungime de 
peste trei metri și cu mușchii cei mai puternic dezvoltați 
vreodată la un vertebrat. Când mergea îşi ținea coada în sus, iar 
pasul ei era între trei și patru metri lungime. Când alerga, 
atingea o viteză de patruzeci și opt de kilometri pe oră, însă 
viteza în sine era mai puțin importantă decât agilitatea, 
flexibilitatea și reflexele ei Tălpile ei aveau aproximativ un 
metru lungime și erau înarmate cu patru gheare ca niște 
iatagane, trei în față și unul ca un pinten în spate. Călca pe 
degete. O singură lovitură de picior bine direcțională putea să 
eviscereze un dinozaur cu cioc, lung de treizeci de metri. 

Avea maxilarele de aproape un metru și șaizeci de dinti 
Folosea cei patru dinti incisiformi din fată ca să sfâșie și să 
desprindă carnea de pe os. Dinţii ei ucigași erau amplasați într- 
un rând letal în părțile laterale, unii având o lungime de treizeci 
de centimetri (cu rădăcină cu tot) și cu circumferința cât pumnul 
unui copil. Erau zimtati în spate, astfel că, după ce musca, își 
putea ține prada în timp ce tăia și sfâșia. Mușcătura ei putea 
smulge mai bine de trei metri cubi de carne o dată, cântărind 
peste o sută de kilograme. Intre oasele craniului existau mici 
spații de aer, caracteristică ce le făcea mai puternice și mai 
ușoare, dar și mai flexibile. Avea două tehnici diferite de a 
mușca: o mușcătură cu supraocluzie verticală care tăia prin 
carne ca foarfecele; și o mușcătură „spărgător de nuci” cu care 
Zdrobea carcasa și osul. Bolta palatină era susținută de oscioare 
subțiri care permiteau craniului să se aplatizeze lateral odată cu 
forța mușcăturii, apoi să se întindă ca să permită îmbucăturilor 
masive de carne să fie înghiţite întregi. 

Cu mușchii suprapuși ai fălcilor avea o forță a mușcăturii 
estimată în exces la patruzeci și cinci de mii de kilograme per 
doi centimetri pătrați, suficient cât să taie în oțel. 

Cele două brațe ale ei erau mici, cât ale unui om, însă mult 
mai puternice. Erau echipate cu două seturi de gheare curbate 
fixate în unghi de nouăzeci de grade pentru a maximiza 
capacitatea de strângere și sfâșiere. Vertebrele spatelui, de care 
erau atașate coastele, erau aproape precum cutiile de cafea ca 


să îi susțină stomacul, care putea duce peste un sfert de tonă de 
carne proaspăt consumată. 

Duhnea. Gura ei conținea resturi de carne în putrefacție și 
grăsime râncedă, prinsă în crăpăturile speciale din dinţi, care 
dădeau mușcăturii ei mortale o eficiență și mai mare. Chiar dacă 
victima ei scăpa atacului inițial, cel mai probabil murea curând 
din cauza infecției puternice sau otrăvirii sângelui. Oasele pe 
care le elimina în fecale erau uneori dizolvate aproape complet 
de acidul clorhidric puternic cu care îşi digera hrana. 

Osul condil occipital al gâtului avea dimensiunea unui 
grepfrut și îi permitea întoarcerea capului la aproape 180 de 
grade, ca să poată apuca și mușca din toate direcțiile. La fel ca 
la ființele umane, ochii ei erau îndreptați inainte și fi ofereau o 
vedere stereoscopică Avea un simt extraordinar al mirosului și 
auzului. Prada ei preferată erau turmele de dinozauri cu cioc 
care se mișcau zgomotos prin pădurile mari, țipând și mugind ca 
să țină turma să fie împreună și mai ales exemplarele tinere cu 
mamele lor. Însă era o oportunistă și ataca tot ce însemna 
carne. 

Vâna de cele mai multe ori prin ambuscadă se apropia pe 
furiș, din spate, urmată de un foșnet scurt. Se camufla foarte 
bine, purtând culorile pădurii, un model bogat de nuanțe de 
verde și cafeniu. 

În tinereţe vâna în turme, însă la maturitate lucra singură. Nu 
își ataca prada și se lupta cu ea pe viață și pe moarte. Ci se 
arunca asupra victimei cu o singură mușcătură, sălbatică, cu 
dinții tăind prin carcasă ca să ajungă la organele vitale și la 
arterele care pulsau,; iar în clipa în care își fixa prada ca un 
vierme într-un ac de gămălie, ridica un picior și îi dădea o 
lovitură cu care o sfâșia. Apoi o elibera și se retrăgea la o 
distanță sigură în timp ce aceasta răgea inutil, sfâșiată, în 
convulsii și sângerând de moarte. 

La fel ca multi prădători, era și necrofagă; mânca orice atât 
timp cât era carne. Să își înfigă dinţii într-un stârv care supura, 
plin de larve, o satisfăcea la fel de mult precum să înghită cu 
totul o inimă încă vie. 


1 


Wyman Ford se opri și privi la crăpătura măreață din pământ 


ce purta numele de Canionul Tiranozaurului. Lăsase la 
șaisprezece kilometri în urmă filonul bazaltic negru care dădea 
numele canionului și acum se afla în adâncul său, mai departe 
decât ajunsese vreodată până atunci. Era un loc uitat de 
Dumnezeu. Pereţii canionului se ridicau mai înalți cu cât 
pătrundea mai adânc în el, până când îl apăsară claustrofobic 
din ambele părți. Bolovani de dimensiunea unor case se 
desprinseseră de pe culmi și zăceau pe fundul canionului printre 
porţiuni alcaline otrăvitoare, praful ridicându-se în vânt sub 
forma unor văluri albe. Lui Ford i se părea că nimic nu putea trăi 
în acel canion în afară de câţiva arbuști și, desigur, o mulţime de 
șerpi-cu-clopoţei. 

Se opri, căci zări o mișcare lentă în faţa lui și observă o piele 
cu romburi pe un trup gros cât braţul său alunecând pe nisip în 
fața lui, scoțând limba și sâsâind ușor. Era acel ceas al serii când 
apăreau șerpii, își spuse Ford, când ieșeau din găurile lor după 
ce căldura se domolea, ca să își înceapă vânătoarea nocturnă. 

Ford continuă să urce, grăbind ritmul. Era ca un labirint, cu 
multe canioane laterale care dădeau spre nicăieri. Kilometrii 
treceau rapid. Spre apus, când canionul făcea încă o curbă, văzu 
un pâlc maiestuos de roci în faţă, cele pe care le zărise de pe 
Muchia Navajo, pe care le poreclise Pleșuvele. Partea inferioară 
a canionului era deja în umbră, scăldată în sclipirea portocalie a 
luminii reflectate de sus pe muchia estică. ` 

Ford se simţi recunoscător că ziua se sfârșise. Işi porționase 
apa încă de dimineaţă, iar aerul care se răcea îi aducea o 
binevenită domolire a setei. 

Noaptea se lăsa repede în deșert. Nu avea prea mult timp să 
caute un loc bun de campat. Își continuă cu pași mari drumul 
prin canion, privi în stânga și în dreapta și curând găsi ceea ce 
căuta: un loc adăpostit între doi bolovani căzuți, cu un pat 
moale de nisip. Își scoase rucsacul și sorbi din apă, clătindu-și 
gura ca să se bucure cât mai mult de ea înainte să o înghită. 
Încă mai avea cincisprezece, poate chiar douăzeci de minute de 
lumină. De ce să le irosească pe gătit și făcut patul? Işi lăsă 
echipamentul și urcă prin canion până unde începeau Pleșuvele. 
De aproape stâncile semănau mai degrabă cu un pâlc de 
ciuperci uriașe zdrobite decât cu niște cranii; fiecare avea cam 
nouă metri lățime și probabil șase metri înălțime, săpate într-un 
strat adânc de gresie portocalie presărat cu ochiuri mai subțiri 


de argilă șistoasă și conglomerate. Unele dintre rocile mai mari 
fuseseră tăiate și căzuseră ca Humpty Dumpty, zăcând jos în 
bucăți sparte. 

Intră în pădurea de stâlpi de gresie care susțineau domurile 
rotunde de stâncă. Stâlpii se formaseră din gresie roz pal și 
aveau o înălțime de aproximativ trei metri. Ford merse printre 
ei, curios să vadă până unde se întindea formațiunea. Din locul 
în care se afla, niciuna dintre stânci nu era cea pe care o căuta 
el, însă asemănarea era izbitoare. Din nou simţi un fior de 
emoție, sigur că se apropia de dinozaur. Își făcu loc printre 
stânci, uneori fu nevoit să se târască, simțind apăsarea 
neplăcută a pietrei care se ridica deasupra lui. Când ajunse în 
celălalt capăt, spre surprinderea lui descoperi că Pleșuvele 
ascundeau intrarea în alt canion - sau în ceea ce era o 
continuare ascunsă a Canionului Tiranozaurului. O luă pe acolo, 
mergând repede. Canionul era îngust și dovedea trecerea unor 
puhoaie violente, căci părţile sale laterale erau brăzdate cu 
trunchiuri de copaci și crengi care fuseseră aduse din munţii de 
dincolo de el; pereţii inferiori ai canionului fuseseră neteziţi și 
găuriţi de acțiunea apel. 

Canionul făcea curbe una după alta, fiecare cotitură 
dezvăluind alcovuri și fisuri. Unele dintre alcovurile mai înalte 
ascundeau mici așezări anasazi. După jumătate de kilometru, 
Ford ajunse la un platou înalt de gresie care traversa canionul și 
care formase, probabil, o cascadă în vremuri mai umede, cu un 
fund de albie crăpat dedesubt, care dovedea existența în trecut 
a unui ochi de apă. Urcă, folosindu-se de straturile de piatră, 
după care își continuă drumul. 

Canionul coti și se deschise brusc într-o vale minunată, unde 
se împreunau alte trei canioane, ca epava unui tren ieșind din 
stâncă, dezvăluind un spectacol al fenomenului de eroziune. 
Ford se opri, uimit de violenţa îngheţată a peisajului. Se decise 
cu un zâmbet să denumească acea zonă Cimitirul Diavolului. În 
timp ce stătea și privea, ultima rază de soare dispăru după 
muchia canionului, iar seara se lăsă în valea ciudată, învăluind-o 
într-o umbră purpurie. Era cu adevărat un loc uitat de timp. 

Ford se întoarse. Era prea târziu să continue explorarea; 
trebuia să se întoarcă la tabără înainte de lăsarea întunericului. 
Pietrele acelea așteptaseră milioane de ani, își spuse călugărul. 
Mai puteau aștepta o zi. 


2 


Tom conducea spre nord pe Highway 84, făcând un mare 
efort să se concentreze. Avionul întârziase, era opt și jumătate 
și încă mai avea o oră până la porțiunea de autostradă pe care i- 
o indicase răpitorul. Pe locul pasagerului se afla o pungă sigilată 
plină cu gunoaie de culoare galbenă, cu agenda băgată 
înăuntru. Celularul lui se afla tot pe scaun, încărcat și așteptând 
apelul. 

Se simţea furios de neajutorat, la mila întâmplării - o senzaţie 
intolerabilă. Trebuia să găsească o metodă să preia controlul, nu 
doar să reacționeze, ci să acţioneze. Insă nu putea acţiona pur și 
simplu: trebuia să conceapă un plan, iar pentru asta trebuia să 
se liniștească și să gândească cât mai bine și mai clar cu 
putinţă. 

Întinderea întunecată a deșertului gonea pe lângă el din 
ambele părți ale șoselei, iar stelele străluceau nemișcate pe cer. 
Călătoria cu avionul de la Tucson la Santa Fe fusese cea mai 
dificilă oră pe care o petrecuse Tom vreodată. Făcuse un efort 
considerabil să înceteze cu speculaţiile și să se concentreze 
asupra problemei. lar problema era simplă: să o aducă pe Sally 
înapoi Nimic altceva nu conta. După ce o salva pe Sally, putea 
avea grijă și de răpitor. 

Din nou se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să fi mers la 
poliţie sau să treacă cu totul peste Willer și să se ducă direct la 
FBI. Însă în sufletul lui știa că răpitorul avea dreptate: dacă 
făcea asta, pierdea controlul. Il preluau ei. Willer s-ar fi băgat cu 
orice preț. Chiar credea că răpitorul o va ucide pe Sally dacă 
intervenea poliția. Era un risc prea mare; trebuia să se descurce 
singur. 

Cunoștea porţiunea de pe Highway 84 unde răpitorul îi 
spusese să conducă înainte și înapoi. Era una dintre cele mai 
singuratice porţiuni de autostradă cu două benzi din tot statul, 
cu o singură benzinărie și magazin. 

Tom încercă să se gândească ce ar fi făcut dacă era el 
răpitorul, cum ar fi plănuit totul, cum ar fi luat agenda și ar fi 
evitat să fie urmărit Asta trebuia să înțeleagă Tom - planul 
acelui om. 


3 


Willer ridică privirea din hârțoage și se uită la ceas. Nouă și un 
sfert. Il privi pe Hernandez, care părea aproape verde în lumina 
fluorescentă bolnăvicioasă a biroului. 

— Ne-a tras ţeapă, spuse Hernandez. Pur și simplu. 

— Pur și simplu... 

Willer bătu cu stiloul pe teancul de hârtii. Nu avea logică, tipul 
avea prea multe de pierdut. Oamenii ca el puteau găsi un milion 
de metode legale ca să evite o audiere la poliţie. 

— Crezi că a avut întârziere? 

— Mașina lui - acel Chevy clasic pe care îl conduce - era 
parcată la aeroport Avionul lui a aterizat la opt, iar acum mașina 
a dispărut. 

Hernandez ridică din umeri. 

— Probleme cu motorul? 

— Se joacă cu noi. 

— Oare ce pune la cale? 

— Să mă ia naiba dacă știu. 

În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. Într-un final Willer 
tuși, se destinse și simţi nevoia să facă ceva ca să-și 
restabilească autoritatea; îl surprindea și enerva gândul că 
Broadbent îi trăsese țeapă. 

— Un lucru știm sigur: că pe covorul din sufrageria lui e sânge 
proaspăt, iar în peretele lui e un glonţ proaspăt. A ratat o 
audiere la poliţie. Poate e în pericol sau e mort. Poate a fugit 
speriat. Poate s-a certat cu nevasta, lucrurile au scăpat de sub 
control... iar acum ea e îngropată în spate. Poate e doar un 
ticălos arogant care crede că-i vom trece asta cu vederea. Nu 
contează: trebuie să-i dăm de urmă. 

— Exact. 

— Vreau acoperire completă în nordul statului New Mexico, 
puncte de verificare pe 84 la Chama, pe 96 la Coyote, pe 285 la 
sud de Espanola, pe 1-40 la Wagon Mound și la graniţa cu 
Arizona, pe 1-25 la Belen și unul la Secţia de Poliţie Cuba de pe 
Highway 44. Se opri, răsfoi prin hârtiile de pe birou și scoase 
una. Poftim: conduce o camionetă Chevrolet 3100 din '57, 
turcoaz cu alb, permis NM, placă de înmatriculare 346 EWE. 
Avem noroc cu un lucru: o camionetă ca aia iese imediat în 
evidentă. 


4 


Maddox își parcă mașina Range Rover în față la Sunrise 
Liquor Mart și se uită la ceas. Nouă și douăzeci și unu. Vreo șase 
reclame la bere în vitrina de sticlă arunca un amalgam de lumini 
de neon pe capota prăfuită a vehiculului său. In afară de tipul de 
la ghișeu, nu era nimeni. Luna nu răsărise încă. Știa, din 
cercetările anterioare, că vedea farurile unei mașini care se 
îndrepta spre sud cu două minute și patruzeci de secunde 
înainte să treacă. 

leși, își băgă mâinile în buzunare, se rezemă de mașină, trase 
în piept aerul răcoros al deșertului, închise ochii, murmură o 
incantație și reuși să-și liniștească bătăile inimii, aducându-le la 
un ritm mai normal. Deschise ochii. Autostrada era cufundată în 
întuneric. Nouă și douăzeci și doi. Trecuse în urmă cu 
unsprezece minute pe lângă camioneta Chevy '57 a lui 
Broadbent, iar dacă bărbatul urmase indicatoarele, lua curba 
rapid și menținea viteza, atunci farurile lui urmau să apară 
dinspre nord în aproximativ șase minute. 

Intră în magazin, cumpără o felie de pizza veche de zece ore 
și o ceașcă uriașă de cafea, apoi plăti cu bani ficși. Se întoarse la 
mașină, își sprijini o cizmă pe apărătoare, apoi privi spre 
autostrada cufundată în beznă. Incă două minute. Se mai uită o 
dată în magazin și văzu că puștiul era prins de o carte cu benzi 
desenate. Vărsă cafeaua pe jos și aruncă bucata de pizza într-un 
cactus împodobit deja cu gunoi. Se uită la ceas, apoi la telefonul 
mobil - avea semnal bun. 

Intră în mașină, porni motorul și așteptă. 

Nouă douăzeci și șase. 

Nouă douăzeci și șapte. 

Nouă douăzeci și opt. 

Bingo: o pereche de faruri apărură dintr-o mare de întuneric 
dinspre nord. Lumina farurilor crescu încet în dimensiune și 
intensitate pe măsură ce mașina se apropia pe autostrada cu o 
singură bandă, apoi camioneta trecu precum o pată de turcoaz, 
în vreme ce lumina roșie a farurilor din spate se pierdu în beznă 
spre sud. Nouă și jumătate și patruzeci de secunde. 

Așteptă cu ochii pe ceas, calculând să treacă exact un minut, 
apoi apăsă butonul de apel rapid al celularului. 


— Da? Vocea răspunse imediat. 

— Ascultă cu atenţie. Menţine viteza. Nu încetini și nu 
accelera. Deschide fereastra din dreapta. 

— Și soția mea? 

— O vei avea într-o clipă. Fă cum îţi spun. 

— Am coborât fereastra. 

Maddox privi limba mare a ceasului. _ 

— Când îţi spun eu, iei celularul, închizi, dar îl lași pornit. Il pui 
în punga sigilată împreună cu agenda și le arunci pe fereastră. 
Aștepţi până îţi dau semnalul. După ce o arunci, nu oprești, 
mergi mai departe. 

— Ascultă, ticălosule, nu fac nimic până nu îmi spui unde e 
soția mea. 

— Fă ce-ţi spun sau moare. 

— Atunci nu vei vedea niciodată agenda. 

Maddox se uită la ceas. Trecuseră deja trei minute și 
jumătate. Cu o mână pe volan, apăsă pe acceleraţie și intră pe 
autostradă, lăsând în parcare o dâră de la cauciucul închis. 

— E în vechea tabără de la pârâul Madera, știi locul? La 
șaizeci de kilometri în sud de aici, pe Rio Grande. Ticăloasa a 
încercat să-mi ţină piept, s-a rănit, sângerează, e cu partenerul 
meu, iar dacă nu faci ce-ţi spun o să îl sun și o s-o omoare și o S- 
o spintece. Acum bagă celularul în pungă și arunc-o. Acum! 

— Bagă la cap: dacă moare, mori și tu. Te urmăresc până la 
capătul lumii și te ucid. 

— Lasă umflatul în pene și fă ce-ti spun! 

— Fac. 

Maddox auzi un foșnet, iar convorbirea se întrerupse. Expiră 
rapid. Se uită la ceas, reţinu ora la secundă, apoi privi către 
vitezometru. Agenda era într-un punct aflat la aproximativ 6,6 
kilometri sud de magazin. Își închise telefonul și menţinu viteza. 
Deja cercetase autostrada, măsurase în timp distanțele și își 
notase bornele kilometrice. Știa unde trebuia să se afle agenda 
într-o porţiune de jumătate de kilometru. 

Maddox trecu de borna kilometrică și încetini, cobori 
ferestrele și îl sună pe Broadbent. O clipă mai târziu auzi un Tom 
de apel înăbușit: și iat-o, zăcând pe marginea șoselei, o pungă 
de plastic sigilată. Trecu pe lângă ea, deschizând în același timp 
o lanternă din Range Rover și cercetând împrejurimile, să se 
asigure că Broadbent nu aștepta să-l atace. Insă preria se 


întindea pustie din toate părţile. Era aproape sigur că Broadbent 
se îndrepta în cea mai mare viteză spre sud, spre Tabăra 
Madera. Probabil o să oprească în Abiquiu să sune la poliţie și la 
ambulanţă. Maddox nu avea prea mult timp să ia agenda și să 
dispară. ` 

Întoarse, ajunse la pungă, ieși și o ridică de jos. În timp ce 
acceleră și intră din nou pe autostradă, rupse punga cu mâna 
dreaptă și scormoni prin gunoi după agendă. 

lat-o. O scoase și o privi. Era legată în piele veche și avea 
chiar și o pată de sânge pe coperta din spate. O deschise. 
Rânduri de numere de câte opt cifre, exact cum spusese Corvus. 
Asta era. Reușise. 

Se întrebă cum va reacţiona Broadbent când va vedea că 
Tabăra Madera era pustie. Capătul lumii. 

Avea agenda. Tot ce-i mai rămânea de făcut era să scape de 
femeie. 


5 


La aproape un kilometru la sud de locul în care aruncase 
agenda, Tom închise farurile și ieși de pe autostradă, sări peste 
un șanț și trecu printr-un gard de sârmă ghimpată. Intră în 
preria întunecată și înaintă până se asigură că se afla suficient 
de departe de șosea. Opri motorul și așteptă, cu inima bătând. 

Când bărbatul îi spusese că Sally se afla la Tabăra Madera, 
Tom își dăduse seama că minţea. Tabăra era plină de copii în 
perioada aceea a anului, iar cabanele erau în locuri mult prea 
publice, mult prea expuse. Povestea cu Tabăra Madera era 
născocită să-l trimită în sud. 

După câteva minute văzu farurile unei mașini departe în 
spatele lui. Trecuse mai devreme pe lângă un Range Rover și 
remarcase aceeași mașină la magazin, așa că nu mai avu nicio 
îndoială că era mașina răpitorului când o văzu încetinind pe 
porțiunea de autostradă unde aruncase agenda. Se aprinse o 
lanternă, scrutând preria. Tom se temu să nu fie văzut, însă raza 
cercetă doar în apropiere. Mașina întoarse; un bărbat sări și 
ridică agenda - era înalt și deșirat, însă mult prea departe ca să 
îl identifice. O clipă mai târziu bărbatul urcă înapoi, iar mașina o 
luă spre nord cu cauciucurile scrâșnind. 

Tom așteptă până mașina se îndepărtă suficient de mult pe 


autostradă, apoi, cu farurile încă stinse, își porni și el Chevy-ul și 
reveni pe șosea. Trebuia să conducă orbește: dacă ar fi aprins 
farurile, bărbatul ar fi știut că era urmărit - Chevroletul cu 
farurile sale rotunde și vechi era ușor de identificat. 

Odată ce ajunse pe autostradă prinse viteză atât cât îndrăzni 
fără faruri, cu ochii pe urma care abia se mai vedea a farurilor 
din spate, însă mașina din faţă mergea foarte repede și își dădu 
seama că nu avea nicio șansă să ţină pasul fără să aprindă 
farurile. Trebuia să riște. 

In acea clipă se apropie de magazin și văzu că o camionetă 
parcase să alimenteze. Frână, intră în benzinărie și opri pe 
partea cealaltă a pompelor. Camioneta, o Dodge Dakota 
dărăpănată, se afla chiar lângă pompe, cu cheile în contact, în 
timp ce șoferul plătea înăuntru. Remarcă în buzunarul de la ușă 
mânerul unei arme. 

Tom sări din camioneta lui, urcă în Dodge, porni motorul și o 
luă la goană cu scârțâit de cauciucuri. Băgă viteză și se îndreptă 
spre nord, în bezna în care dispăruseră o pereche de faruri din 
spate. 


6 


Telefonul sună la ora unsprezece noaptea. Chiar dacă Melodie 
aștepta acel telefon, tot sări în sus când ţărâitul răsună prin 
laboratorul tăcut și pustiu. 

— Melodie? Cum merge cercetarea? 

— Minunat, doctore Corvus, minunat. Înghiţi în sec, dându-și 
seama că răsufla prea tare în receptor. 

— Încă lucrezi? 

— Da, da. 

— Au venit rezultatele? 

— Da. Sunt... incredibile. 

— Spune-mi totul. 

— Specimenul este brăzdat cu iridiu, exact acel tip de iridiu 
îmbogățit pe care îl găsești la limita K-T, dar mai accentuat. 
Adică specimenul este saturat cu iridiu. 

— Ce tip de iridiu și câte părți pe miliard? 

— E legat în diverse forme hexoctahedral izometrice cu o 
concentrare de peste 430 ppb. Asta, după cum știți, este tipul 
exact identificat la impactul cu Terra al asteroidului Chicxulub. 


Melodie așteptă răspunsul, care însă nu veni. 

— Fosila asta, încercă ea, nu cumva e amplasată la limita 
Cretacic-Tertiar...? 

— Ar putea fi. 

Încă un moment îndelungat de tăcere, iar Melodie continuă: 

— In matricea exterioară care înconjoară specimenul, am 
găsit o abundență de microparticule de funingine, din acelea 
care rămân din incendiile în păduri. Conform unui articol recent 
din Journal of Geophysical Research, peste o treime din pădurile 
pământului au ars după ce a căzut asteroidul Chicxulub. 

— Știu articolul, se auzi vocea calmă a lui Corvus. 

— Atunci știți că limita K-T este formată din două straturi, 
primul care conţine pietriș îmbogăţit cu iridiu de la impactul în 
sine și al doilea strat, alcătuit din funinginea care a rămas după 
ce au ars pădurile. 

Se opri, așteptând iarăși o reacţie, însă nu auzi decât tăcere 
de la celălalt capăt Corvus părea să nu priceapă... sau pricepea? 

— Mi se pare... Se opri, ca și când aproape că i-ar fi fost 
teamă să spună. Sau, mai bine zis, concluzia mea este că acest 
dinozaur a fost ucis de asteroidul care a căzut - sau că a murit 
în colapsul ecologic care a urmat. 

Această concluzie uimitoare căzu în gol. Corvus rămase tăcut. 

— Cred că acesta este și motivul pentru care fosila s-a 
conservat atât de bine. 

— Cum așa? veni răspunsul precaut. 

— În timp ce citeam acel articol m-am gândit că impactul 
asteroidului, focurile și încălzirea atmosferei au creat condiţiile 
unice pentru fosilizare. Pe de o parte nu mai existau necrofagi 
care să sfâșie trupurile și să răspândească oasele. Lovitura a 
încălzit întregul pământ, atmosfera a devenit la fel de fierbinte 
ca în deșertul Sahara, iar în multe zone temperatura a atins o 
sută, chiar o sută cincizeci de grade Celsius - perfect pentru 
uscarea într-o clipă a unui stârv. Mai mult, tot acel praf a 
declanșat probabil fenomene meteorologice extreme. Probabil 
inundaţiile rapide au îngropat imediat rămășițele. 

Melodie trase adânc aer în piept, așteptând o reacţie - 
tulburare, uimire, scepticism. Nimic. 

— Altceva? întrebă Corvus. 

— Mai sunt particulele Venus. 

— Particulele Venus? 


— Așa le spun particulelor mici pe care le-aţi remarcat, pentru 
că la microscop arată ca un simbol al lui Venus - un cerc din 
care iese o cruce. Știţi, simbolul sexului feminin. 

— Simbolul sexului feminin, repetă Corvus. 

— Am făcut niște teste pe ele. Nu sunt o formațiune 
microcristalină sau un artefact al fosilizării. Particula e o sferă de 
carbon anorganic cu un braţ proiectat în exterior; în interior sunt 
o mulțime de elemente pe care încă nu le-am analizat. 

— Înţeleg. 

— Toate au aceeași formă și dimensiune, ceea ce implică o 
origine biologică. Par să fi fost prezente în dinozaur când acesta 
a murit și să fi rămas în același loc, neschimbate, vreme de 
șaizeci și cinci de milioane de ani. Sunt... foarte ciudate. Trebuie 
să cercetez mai mult să îmi dau seama ce sunt, însă mă întreb 
dacă nu cumva sunt particule infecțioase. 

La capătul celălalt persista aceeași tăcere stranie. Când 
Corvus în sfârșit vorbi, tonul său era foarte coborât. Părea 
neliniștit. 

— Altceva, Melodie? 

— Atât. De parcă n-ar fi fost deja suficient. Ce avea Corvus? 
Cumva n-o credea? 

Vocea curatorului era atât de calmă, încât aproape că o 
înfricoșă. 

— Melodie, ai făcut o treabă excelentă. Trebuie să te laud. 
Acum ascultă-mă cu atenţie - iată ce vreau să faci. Vreau să 
strângi toate CD-urile, fragmentele de specimen, tot ce ai în 
laborator legat de treaba asta și să încui totul sub cheie în 
dulapul tău de specimene. Dacă din întâmplare rămâne ceva în 
computer, șterge cu programul utilitar care curăță complet 
fișierele de pe hard disk. Apoi vreau să te duci acasă și să te 
culci. 

Ei nu-i venea să creadă. Doar atât putea spune, că o trimitea 
la culcare? 

— Poţi să faci asta, Melodie? se auzi vocea, pe un Tom mai 
blând. Încuie tot, șterge tot din computer, mergi acasă, culcă-te, 
mănâncă ceva hrănitor. Mai vorbim mâine-dimineaţă. 

— În regulă. 

— Perfect. Se lăsă tăcerea. Ne vedem mâine. 


După ce închise telefonul, Melodie rămase perplexă în 


laborator. După cât muncise, după toate descoperirile ei 
extraordinare, Corvus se purta de parcă abia-i păsa... sau nici 
măcar nu o credea. Trebuie să te /aud. Ea tocmai făcuse una 
dintre descoperirile paleontologice cele mai importante din 
istorie și tot ce putuse el să spună era că o /ăuda? Și s-o trimită 
la culcare? 

_ Se uită la ceas. Clic se auzi minutarulL Unsprezece și un sfert. 
Işi privi braţul, brăţara care strălucea la mâna ei, sânii prea mici, 
mâinile subţiri, unghiile roase, braţele urâte și pline de pistrui. 
lat-o, Melodie Crookshank, de treizeci și trei de ani, încă 
asistentă, fără un post care să-i asigure șansa unui grad 
universitar, un nimeni în domeniul științei. Fierbea de furie. 
Gândurile ei se întoarseră la tatăl ei, un profesor universitar dur, 
al cărui obiectiv des menţionat era ca ea să nu devină doar „o 
altă proastă”. Se gândi cât de mult se străduise să îi facă pe 
plac. Și se gândi și la mama ei, care își ura cariera de casnică și 
își dorea să trăiască indirect prin succesul fiicei ei. Melodie 
încercase să-i facă și ei pe plac. Se gândi la toţi profesorii cărora 
încercase să le facă pe plac, la profesorii universitari, la 
coordonatorul ei de dizertație. 

lar acum Corvus. 

Și unde o adusese tot acel caracter prietenos, dornic să facă 
pe plac? Privirea ei se roti prin laboratorul deprimant din subsol. 

Pentru prima dată se întrebă ce avea de gând Corvus să facă 
cu descoperirea ei. Și era descoperirea lor - el nu ar fi putut să o 
facă singur. El nu știa cum să folosească echipamentul, practic 
habar nu avea să lucreze la computer și nici la mineralogie nu 
se pricepea. Ea făcuse analiza, îi pusese întrebările corecte 
specimenului,  extrăsese răspunsurile. Făcuse legăturile, 
extrapolase de la date și dezvoltase teorii. 

Incepu să înțeleagă de ce Corvus dorea să ţină totul foarte 
secret. O descoperire spectaculoasă ca aceea ar fi alertat 
concurența și ar fi iscat intrigi și o goană după găsirea fosilei. 
Corvus putea scăpa ușor descoperirea de sub control - și, odată 
cu ea, să piardă meritele. Înțelegea valoarea acelui concept, 
merit. Era valuta rece a lumii științifice. 

_ Merit. Un concept alunecos, dacă stăteai să te gândești bine. 
Işi simțea mintea mai limpede ca oricând în ultimele luni, poate 
chiar ani. Poate din cauză că era atât de obosită - obosită să 
facă pe plac, obosită să lucreze pentru alţii, obosită de 


laboratorul acela ca un mormânt. Privirea îi căzu pe brăţara de 
safire. O scoase și o plimbă prin faţa ochilor, lăsând pietrele să 
clipească seducător. Corvus încheiase cea mai tare afacere a 
carierei lui, oferindu-i acea bijuterie, gândindu-se că îi va 
cumpăra tăcerea și o încuviinţare feminină sfioasă. O băgă cu 
dezgust în buzunar. 

Melodie începea să înțeleagă de ce Corvus reacționase așa, 
de ce fusese atât de neprietenos, chiar tulburat la telefon. Ea își 
făcuse mult prea bine treaba. lar el era îngrijorat că ea aflase 
prea multe, că putea pretinde că descoperirile erau ale ei. 

Ca o revelaţie, Melodie Crookshank știu ce avea de făcut. 


7 


Sistemul M-Logos 455 era computerul cel mai performant 
construit până atunci de rasa umană. Se afla într-un subsol în 
care funcţiona în permanenţă aerul condiţionat, fără praf și fără 
energie statică, în adâncul sediului principal al Agenţiei pentru 
Securitate Naţională de la Fort Mead, Maryland. Nu fusese 
construit să prezică vremea, să simuleze o explozie 
termonucleară de cincisprezece megatone sau să găsească 
ultima zecimală din pi. Fusese creat pentru un scop mult mai 
simplu: să asculte. 

Nenumărate noduri distribuite pe tot globul colectau un flux 
uriaș de informaţii digitale. Interceptau peste patruzeci la sută 
din traficul din toată reţeaua World Wide Web, peste nouăzeci la 
sută din toate conversațiile telefonice mobile, toate emisiunile 
de radio și televiziune, multe conversații între telefoane de linie 
și o mare parte din fluxurile de date din reţelele LAN, private, 
guvernamentale și corporatiste. 

Acel torent digital era introdus în timp real în M455MPP cu o 
rată de șaisprezece terabiţi pe secundă. 

Computerul asculta. 

Asculta aproape orice limbă cunoscută de pe pământ, orice 
dialect, orice protocol, aproape orice algoritm de computer scris 
vreodată pentru analiza limbajului. Însă asta nu era tot: 
M455MPP era primul computer care utiliza o formă nouă și strict 
confidențială de analiză a datelor, denumită Logică Stutter. 
Logica Stutter fusese dezvoltată de teoreticieni și programatori 
foarte instruiți din domeniul ciberneticii de la Agenţia de 


Intelligence a Apărării, ca metodă de a parcurge marele recif al 
inteligenţei artificiale, care  distrusese speranțele atâtor 
programatori de computer în ultimele decenii. Logica Stutter era 
o metodă complet nouă de a vedea informaţiile. În loc să 
încerce să simuleze inteligența umană, așa cum încercase IA 
fără succes, Logica Stutter opera după un tip cu totul nou de 
logică, care nu era nici inteligență computerizată, nici bazat pe 
IA. 

Insă nici chiar cu Logica Stutter nu se putea spune că 
computerul „înţelegea” ce auzea. Rolul său era pur și simplu de 
a identifica o „comunicare de interes”, sau CI în jargonul 
operatorilor săi, și să o înainteze unei fiinţe umane pentru 
examinare. 

Cele mai multe CI care plecau din M455MPP erau conversații 
prin e-mail și la telefonul mobil. Ultimele erau împărţite între o 
sută douăzeci și cinci de ascultători umani. Treaba lor solicita o 
bază de cunoștințe uriașă, fluență în limba sau dialectul 
respectiv și aproape un simţ magic al intuiţiei. Să fii „ascultător” 
bun era o artă, nu o știință. 

La 11:04.34.98 EDT, la patru minute după începerea unei 
convorbiri de unsprezece minute la telefonul mobil, modulul 
3656070 al M455MPP identifica acea conversaţie în desfășurare 
drept potenţială CI. Computerul, după ce a capturat conversaţia 
de la început, a derulat și a început să o analizeze chiar înainte 
să se termine. Când El s-a încheiat la 11:16.04.58, trecuse deja 
printr-o serie de filtre algoritmice care o împărțiseră lingvistic și 
conceptual, analizând inflexiunile vocii pentru zeci de markeri 
psihologici, printre care stresul, tulburarea, furia, încrederea și 
teama. Programele obiect identificară apelantul și destinatarul, 
apoi examinară miile de baze de date ca să preia fiecare 
particulă de informaţii personale despre cei doi interlocutori 
care exista în formă electronică de rețea oriunde în lume. 

Această anumită Cl a primit „verde” (adică a trecut) de prima 
rundă de teste și i s-a atribuit un rating de 0,003. Atunci a trecut 
printr-un firewall la un subsistem al M455 unde a fost supus la o 
analiză serioasă prin Logica Stutter. Această analiză i-a sporit 
ratingul la 0,56 și a trecut-o înapoi în modulul principal al bazei 
de date cu „întrebări”. Analizele bazei de date au întors CI la 
modul Logicii Stutter cu „întrebările” rezolvate. Pe baza acelor 
răspunsuri, modulul Logicii Stutter a crescut ratingul pentru EIl la 


1,20. 

Orice CI cu rating de peste 1,0 era înaintată unui ascultător 
uman. 

Era ora 11:22.06.31. 


Rick Muzinsky își începuse cariera în copilărie când asculta cu 
orele la ușa dormitorului părinţilor săi, auzind cu o fascinaţie 
bolnavă tot ce făceau. Tatăl lui Muzinsky fusese diplomat, iar 
Rick locuise în toate colțurile lumii, ajungând să vorbească 
fluent trei limbi pe lângă engleză. Crescuse privind de afară pe 
fereastră, un băiețel fără prieteni și fără un loc pe care să-l 
considere căminul său. Trăia prin alţii, iar slujba lui de la 
Siguranţă Internă îl ajutase să și câștige un ban din asta. Slujba 
era extrem de bine plătită Lucra patru ore pe zi într-un mediu 
fără șefi tâmpiţi, fără colegi proști, fără asistenţi incompetențţi și 
secretare neputincioase. Nu trebuia să aibă de-a face cu 
oamenii la aparatul de cafea sau la Xerox. Putea să-și aleagă 
cele patru ore oricând dorea în intervalul de douăzeci și patru. Și 
ce era cel mai bine, lucra singur - era cerinţă obligatorie. Nu 
avea voie să discute cu nimeni despre slujba lui. Cu nimeni. Așa 
că atunci când cineva îi adresa întrebarea enervantă și 
inevitabilă „Cu ce te ocupi?” putea spune orice dorea, mai puţin 
adevărul. 

Unii oameni ar putea considera o treabă foarte plictisitoare să 
asculţi o CI una după alta, aproape toate schimburi tâmpite între 
idioţi, pline de ameninţări goale, dezlănţuiri psihotice, răbufniri 
politice, ameninţări fără creier și dorințe fără substanţă - 
mormăielile închipuirii unora dintre cei mai triști și mai proști 
oameni pe care Muzinsky îi auzise vreodată. Însă iubea fiecare 
cuvânt al lor. 

Din când în când mai apărea o conversaţie diferită. De obicei 
era greu de spus de ce. Putea fi din cauza unei seriozităţi a 
rostirii. Sau senzaţia că se transmitea altceva în spatele 
cuvintelor rostite. După câteva ascultări, dacă senzaţia persista, 
solicita informaţii asociate conversaţiei, ca să vadă cine erau 
interlocutorii. De obicei acela era elementul cel mai important. 

Muzinsky nu avea vreun rol în urmărirea Cl-urilor pe care le 
identificase ca amenințătoare. Singurul său rol era acela de a 
înainta acele Cl-uri unei agenţii pentru analiză ulterioară. Uneori 
computerul identifica chiar și agenţia la care trebuia să ajungă 


CI - dacă trecea de Muzinsky - deoarece anumite agenții păreau 
să asculte mesajele criptate. Însă el trecea doar o CI la două, 
trei mii de conversații pe care le asculta. Cele mai multe 
ajungeau la diverse subagenţii ale NSA sau la Siguranţă Internă. 
Altele ajungeau la Pentagon, Departamentul de Stat, FBI, CIA, 
ATF, INS și la o mulţime de alte acronime, dintre care unele cu 
existenţa secretă. Muzinsky trebuia să potrivească fiecare Cl cu 
agenția potrivită și să o facă repede. O CI nu putea fi lăsată să 
persiste, căutând un cămin. Căci asta condusese la atentatele 
de la World Trade Center din 11/09. Agenţiile care primeau 
trebuiau să se ocupe imediat de mesajele primite de la serviciile 
secrete, dacă era necesar chiar cu câteva minute de la 
interceptare. Încă o lecţie învățată de la 11/09. 

Însă Muzinsky nu avea legătură cu acele lucruri. După ce CI 
părăsea cabina lui, dispărea pentru totdeauna. 

Muzinsky stătea la terminalul din cabina lui încuiată, cu 
căștile la urechi și apăsă pe butonul GATA ce indica faptul că era 
pregătit să primească următoarea CI. Computerul nu îi trimitea 
date preliminare sau informaţii despre apel, nimic care să-l 
influenţeze în legătură cu ce urma să audă. Mereu începea cu 
câte o CI în stare pură. 

Un sâsâit și începu. Se auzi ţărâitul unui telefon, un răspuns, o 
bătaie de inimă, sunetul de respiraţie tăiată la celălalt capăt, 
apoi începu conversaţia: 

— „Melodie? Cum merge cercetarea?” 

— „Minunat, doctore Corvus, minunat.” 


8 


Chiar înainte să intre pe drumul forestier care ducea spre 
Perdiz Creek, Maddox încetini și ieși de pe autostradă. O 
pereche de faruri își făcuseră apariţia în spatele lui și înainte să 
cotească dorea să se asigure că nu îi aparţineau lui Broadbent. 
Opri motorul și farurile și așteptă să treacă vehiculul. 

O camionetă se apropia rapid cu viteză, încetini ușor, apoi 
trecu mai departe în trâmbă. Maddox scoase un suspin de 
ușurare; nu era decât o rablă de Dodge. Porni mașina și coti, 
trecu pe lângă semnul pentru vite și o luă pe drumul neasfaltat, 
foarte binedispus. Cobori ferestrele ca să lase aerul să între. Era 
o noapte răcoroasă și înmiresmată, stelele străluceau deasupra 


muchiilor întunecate ale platourilor. Planul său funcţionase: 
avea agenda. Nimic nu-l mai putea opri acum. Cu siguranţă, în 
zonă vor veni întăriri în zilele următoare, după ce Broadbent o 
să raporteze răpirea soţiei sale, însă el o să fie în siguranţă la 
pârâul Perdiz, lucrând la romanul său... lar când vor veni să-l 
percheziţioneze nu vor găsi nimic - nici cadavru, nici nimic. Și 
nu-i vor găsi niciodată cadavrul. Deja descoperise un loc perfect 
unde să scape de el, un filon inundat din minele de sus. 
Acoperișul de deasupra filonului era susţinut de cherestea 
putredă, iar după ce îngropa cadavrul nu trebuia decât să 
împingă puţin ca să dărâme acoperișul - și gata, asta era. 
Dispărea ca prin farmec ca Jimmy Hoffa (James Riddle „Jimmy” 
Hoffa (n. 14 februarie 1913 - dispărut pe 30 iulie 1975, declarat 
oficial decedat în 1982) a fost un sindicalist american. 

Hoffa a deținut diverse funcții la International Brotherhood of 
Teamsters între 1932 și 1975, fiind președinte general în 
perioada 1958-1971. A jucat un rol important în dezvoltarea 
acestei confederaţii sindicale, care în timpul președinției sale, a 
devenit cea mai mare uniune sindicală nord-americană, 
ajungând la peste 1,5 milioane de membri. 

A fost condamnat pentru mită și fraudă în 1964, arestat în 
1967 și condamnat la 13 ani de închisoare. Cu toate acestea nu 
a demisionat din funcţia de președinte al Teamsters decât în 
1971. Demisia sa a făcut parte dintr-o înţelegere cu președintele 
SUA, Richard Nixon, înţelegere prin care Hoffa era scutit de 
pedeapsa cu închisoarea. Hoffa a fost văzut pentru ultima dată 
în iulie 1975 la un restaurant din suburbiile Detroitului numit 
Machus Red Fox.). 

Se uită la ceas: nouă patruzeci. Ajungea la Perdiz Creek în 
jumătate de oră, iar el abia aștepta. 

Mâine îl va suna pe Corvus de la un telefon public să îi dea 
vestea bună. Își privi mobilul, tentat să îl sune imediat - însă nu, 
nu avea voie să facă greșeli, nu avea voie să riște. 

Acceleră, iar mașina hurducăi pe drumul plin de noroi și de 
gropi pe măsură ce urca pe la poalele dealurilor. In zece minute 
ajunse la zona în care pădurea de ienuperi făcea loc pinilor, 
întunecoși și neliniștiţi în vântul nopții. 

În sfârșit ajunse la poarta montată în gardul care înconjura 
proprietatea. leși, o descuie, intră cu mașina prin ea, apoi încuie 
în urma lui. După două sute de metri ajunse la cabană. Luna nu 


răsărise, iar vechea cabană se ițea ameninţător în beznă, un 
contur dezolant care acoperea stelele. Maddox se înfioră și jură 
ca data viitoare să lase aprinsă lumina pe verandă. 

Apoi se gândi la femeia care îl aștepta în întunericul minei, iar 
gândul acela îi provocă o senzaţie de căldură în stomac. 


9 


Pe Sally o dureau picioarele de la statul în picioare în aceeași 
poziție, fără să se poată mișca, cu gleznele și încheieturile 
imobilizate sub oţelul rece. Aerul rece care venea dinspre 
capătul minei îi intra în oase. Flacăra slabă a felinarului cu 
kerosen se mișca și pârâia, provocându-i o frică iraţională că se 
va stinge. Însă ceea ce o tulbura cel mai mult era tăcerea, 
întreruptă doar de scurgerea monotonă a picăturilor de apă. li 
era imposibil să își dea seama cât timp trecuse sau dacă era 
noapte sau zi. 

Brusc rămase nemișcată, auzind cum cineva descuia grilajul 
de metal de la gura minei. Se întorsese el. Auzi grilajul 
închizându-se cu zgomot în urma lui și sunetul lanțului cu care îl 
încuie din nou. lar acum putea să-i audă pașii apropiindu-se, din 
ce în ce mai tare. Raza de lumină a lanternei trecu printre gratii 
și o clipă mai târziu își făcu și el apariţia. Desfăcu barele de 
deasupra cadrului ușii cu o cheie tubulară și le aruncă într-o 
parte. Apoi băgă lanterna în buzunarul de la spate și intră în 
mica închisoare de piatră. 

Sally atârna în lanţuri, cu ochii pe jumătate închiși Scoase un 
geamăt. 

— Salut, Sally. 

Ea gemu din nou. Prin ochii întredeschiși îl văzu descheindu-și 
cămașa, cu un rânjet pe chip. 

— Hai, rezistă, spuse el. O să ne distrăm bine. 

Auzi cum cămașa lui căzu pe podea, auzi clinchetul cataramei 
în timp ce-și desfăcea cureaua. 

— Nu, gemu ea. 

— Ba da. Oh, ba da. Nu mai aştept, iubito. Acum sau 
niciodată. _ 

Îi auzi pantalonii alunecând și căzând pe podea. Încă un 
foșnet și un sunet slab când își aruncă și chiloţii. 

Ridică încet privirea, cu ochii întredeschiși. lată-l, stătea în 


fața ei, gol, priapic, cu o cheie mică într-o mână și o armă în 
cealaltă. Gemu și plecă din nou capul. 

— Te rog, nu. Trupul ei atârna lipsit de viață, slăbit, complet 
neajutorat. 

— Vrei să spui te rog da. 

Înaintă spre ea, îi prinse încheietura stângă și inseră cheia în 
cătușă. Intre timp se aplecă deasupra capului ei plecat și își 
băgă nasul în părul ei. Ea îi auzea respiraţia. El își plimbă buzele 
pe gâtul ei, zgăriindu-i obrazul cu bărbia țepoasă. Ştia că se 
pregătea să-i descătușeze mâna stângă. Apoi va face un pas în 
spate și o va pune pe ea să le descătușeze pe celelalte. Aceea 
era tactica sa. 

Ea aștepta, rămânând în continuare inertă. Auzi micul clic 
făcut de cheia întoarsă și simţi brăţara de oţel căzând. În clipa 
aceea, cu toată forţa pe care și-o putu aduna, lovi cu mâna 
stângă peste arma lui. O mișcare pe care o repetase de sute de 
ori în minte și care îl luă prin surprindere. Arma îi zbură din 
mână. Fără să se oprească își întoarse mâna și îi înfipse unghiile 
în față - unghii pe care le ascuţise timp de vreo oră de piatră -, 
nu-l nimeri în ochi, însă i le înfipse adânc în carne. 

El căzu pe spate cu un sunet nearticulat, ducându-și mâinile 
la faţă, în timp ce lanterna ateriză pe jos în mină. 

Imediat, mâna ei se opri pe cătușa descuiată. Da! Cheia încă 
era acolo, pe jumătate întoarsă. O scoase și își descuie cătușa 
de la picior la timp cât să-l lovească cu putere în stomac în timp 
ce se ridică. Işi descuie cătușa de la celălalt picior și pe cea de la 
mâna dreaptă. 

Liberă! 

El era în genunchi, tușind, cu mâna întinsă și apucând deja 
arma pe care o scăpase. 

Cu altă mișcare pe care o exersase în minte de nenumărate 
ori în ultimele ore, sări spre masă și luă o cutie de chibrituri cu o 
mână, iar cu cealaltă aruncă felinarul cu cherosen pe podea. Se 
făcu ţăndări, iar încăperea se cufundă în beznă. Ea se lăsă la 
pământ chiar când el trăgea în direcţia ei, cu un zgomot 
asurzitor în spațiul închis. 

Impușcătura fu urmată de un urlet furios. 

— Nenorocita! 

Sally se ghemui, târându-se ușor prin întuneric către locul în 
care își amintea că era ușa. Ştia deja că nu putea să iasă din 


mină prin tunelul exterior - îl auzise încuind poarta. Singura ei 
speranţă era să meargă în adâncul minei și să găsească o altă 
ieșire sau o ascunzătoare. 

— Te omor! se auzi urletul lui răgușit, urmat de o împușcătură 
în beznă. Sclipirea focului îi aduse pe retină imaginea unui 
bărbat gol și furios strângând cu putere o armă, răsucindu-se 
sălbatic, cu trupul contorsionat, învăluit în tatuajul grotesc al 
dinozaurului. 

Aceeași sclipire a focului îi arătă drumul spre ușă. leși în fugă 
orbește și se târî prin tunel, cu viteza cea mai mare cu care se 
putea deplasa, pipăindu-și drumul. După câteva clipe riscă să 
aprindă un chibrit în faţa ei, cele două tuneluri se bifurcau. 
Aruncă rapid chibritul și o luă la fugă pe cealaltă ramură, 
sperând, rugându-se, că o va duce într-un loc sigur în adâncul 
minei. 


10 


În timp ce aștepta într-un taxi oprit vizavi de muzeu, lain 
Corvus văzu într-un final silueta zveltă, de fetiță, a lui Melodie 
mergând către parcare dinspre ieșirea de serviciu a muzeului. 
Se uită la ceas: era miezul nopţii. Nu se grăbise deloc. li privi 
silueta micuță luând-o la stânga spre Central Park West, în 
direcția suburbiilor - fără îndoială, se îndrepta către vreun 
apartament jalnic din Upper West Side. 

Corvus își blestemă din nou prostia. Aproape de la începutul 
conversaţiei lor din acea seară își dăduse seama ce greșeală 
colosală făcuse. Îi aruncase lui Melodie în braţe una dintre cele 
mai importante descoperiri științifice ale tuturor timpurilor, iar 
ea o prinsese și înscrisese golul. Bineînţeles, ca om de știință 
senior, numele lui va apărea primul pe hârtie, însă meritul cel 
mai mare i se va atribui ei și nimeni nu va fi prostit. Ea îi va 
înnoura, dacă nu chiar eclipsa gloria. 

Din fericire, exista o soluţie simplă la problema lui, iar Corvus 
se felicită că se gândise la ea înainte să fie prea târziu. 

Așteptă până când Melodie dispăru în întunericul din Central 
Park West, apoi aruncă o bancnotă de cincizeci de dolari 
șoferului de taxi și coborî. Traversă strada cu pași mari până la 
intrarea de siguranţă, intră după ce își trecu cardul și dădu scurt 
din cap, apoi, în zece minute, se afla în laboratorul de 


mineralogie, în fața dulapului ei de specimene încuiat Vâri cheia 
în el și îl deschise, ușurat să vadă un teanc de CD-uri, dischete 
și secţiuni de specimen preparate, aranjate frumos fiecare la 
locul ei. Îl uimea cât de multe reușise ea să facă în doar cinci 
zile, câte informaţii extrăsese despre specimen, informaţii pe 
care un om de știință mai puţin capabil le-ar fi obţinut într-un an 
- poate chiar deloc. 

Luă CD-urile, fiecare dintre ele etichetat și așezat după 
categorie. În acest caz, posesia de CD-uri și specimene era mai 
mult decât nouăzeci la sută din lege - era întreaga lege. Fără 
asta, ea nu ar fi avut nici cel mai mic drept să-și asume vreun 
merit. Drept era ca doar el să primească meritele. La urma 
urmei, el fusese cel care riscase totul - inclusiv propria libertate 
- ca să ia fosila de tiranozaur pentru muzeu. El fusese cel care o 
smulsese din ghearele unui traficant de pe piaţa neagră. El 
fusese cel care-i oferise ocazia pe o tavă de argint. Dacă el nu 
și-ar fi asumat acele riscuri, Melodie nu ar fi avut nimic. 

Va trebui să accepte faptul că el pusese mâna pe cercetarea 
ei - ce alternativă avea? Să se certe cu el? Dacă încerca așa 
ceva, nicio universitate n-o va angaja vreodată. Nu era o 
problemă de furt. Era o problemă de recuperare a parametrilor 
de merit, de colectare a ceea ce i se cuvenea. 

Corvus împachetă cu grijă toate materialele în servietă. Apoi 
se duse la computer, se conectă cu contul de administrator și îi 
verifică toate fișierele. Nimic. Făcuse ce îi spusese el și le 
ștersese. Se întoarse și, chiar când dădu să plece, îi veni o idee. 
Trebuia să verifice jurnalele echipamentelor. Toţi cei care 
foloseau echipamentele scumpe ale laboratorului trebuiau să 
țină o înregistrare a orei de conectare și deconectare și a 
scopului și se întrebă cum avusese Melodie grijă de acea 
cerință. Se întoarse în camera SEM, deschise jurnalul de 
înregistrări și îl citi. Fu ușurat să vadă că până și aici Melodie 
făcuse exact ce îi spusese el, înregistrându-și numele și orele, 
însă cu intrări false la „scop”, listând lucrări diverse pentru alţi 
curatori. 

Excelent. 

Cu o mână îndrăzneață adăugă intrări noi sub propriul nume. 
Sub „Specimen” scrise Pl/atourile stâncoase/Rezervația Chama, 
NM. Tiranozaur. Se opri, apoi adăugă la „Comentarii”: A treia 
examinare a unui uimitor fragment de vertebră de dinozaur. 


Extraordinar! Asta va face istorie. Se semnă cu numele lui, 
adăugând data și ora. Dădu înapoi și, văzând două rânduri libere 
la sfârșitul paginilor anterioare, adăugă două intrări 
asemănătoare la datele și orele corespunzătoare. Făcu la fel și 
pentru celelalte dosare de înregistrări pentru echipamentul de 
înaltă tehnologie. 

Chiar când se pregătea să iasă din camera SEM, îi veni brusc 
ideea să se uite el însuși la probă. Deschise servieta, scoase 
cutia în care erau probele și extrase una dintre felii. O întoarse 
ușor, lăsând lumina să acopere suprafaţa placată cu aur de 
douăzeci și patru de carate. Porni aparatul, așteptă să se 
încălzească, apoi așeză una dintre probe în compartimentul de 
la baza microscopului. După câteva clipe avea în faţa ochilor 
imaginea electronică a țesutului osos al dinozaurului, cu celulele 
și nucleele vizibile clar. | se tăie răsuflarea. Din nou trebui să 
admire priceperea lui Melodie. Imaginile erau clare, perfecte. 
Corvus mări la 2000x și în raza lui vizuală apăru o singură 
celulă, care umplu ecranul Vedea în ea una dintre acele 
particule negre, cele pe care le denumise particula Venus. 

Ce naiba era? O chestie care arăta mai degrabă aiurea dacă 
te uitai mai atent, o sferă cu un braţ tubular ciudat care ieșea în 
evidenţă, cu o cruce la capăt Ceea ce îl surprindea era cât de 
bine arăta particula, fără nimic din crăpăturile sau distrugerile 
pe care s-ar fi așteptat să le vadă. Se păstrase bine în ultimii 
șaizeci și cinci de milioane de ani. 

Corvus scutură din cap. Era paleontolog de vertebrate, nu 
microbiolog. Particula era interesantă, însă era doar ceva 
adiacent la atracţia principală: dinozaurul. Un dinozaur care 
murise chiar după ce asteroidul Chicxulub lovise pământul. Acel 
gând îi trimise fiori pe șira spinării încercă din nou să-și 
astâmpere entuziasmul. Mai era mult până când fosila avea să 
fie adusă în siguranţă în muzeu. Mai mult decât orice, avea 
nevoie de nenorocita aia de agendă, altminteri, putea să-și 
petreacă toată viața hălăduind prin platourile stâncoase și 
canioane. Cu un fior în inimă scoase bucata de specimen și opri 
aparatul. Încuie cu grijă CD-urile și probele în servietă și mai 
dădu un tur de laborator, să se asigure că nu rămăsese nimic, 
nici cea mai mică urmă. Satisfăcut, își luă haina și părăsi 
laboratorul, închise luminile și încuie ușa, apoi se îndreptă spre 
ieșire. 


Coridorul întunecos al subsolului se întindea în fața lui, 
luminat doar cu un șir de becuri de patruzeci de wați și încadrat 
cu ţevi de apă. Un loc oribil în care să lucrezi - se întrebă cum 
putea să suporte Melodie. Chiar și curatorii asistenţi aveau 
ferestre în birourile lor de la etajul al cincilea. 

La prima cotitură a holului, Corvus se opri. Avea o senzaţie 
ciudată, ca și când cineva îl urmărea. Se întoarse, însă coridorul 
care se întindea în semiîntuneric în spatele lui era gol. La naiba, 
își spuse, devenea la fel de nervos ca Melodie. 

Traversă coridorul cu pași mari, trecu pe lângă alte 
laboratoare, toate bine încuiate, luă colțul, apoi șovăi. Ar fi putut 
să jure că auzise în spatele lui scârţâitul ușor al unui pantof pe 
ciment. Așteptă să mai audă un pas, să vadă pe cineva apărând 
de după colţ, însă nu se întâmplă nimic. Înjură în gând; probabil 
era doar un paznic care își efectua rondul de noapte. 

Strânse tare servieta și își continuă drumul, apropiindu-se de 
ușa dublă a depozitului de oase de dinozaur. Se opri la ușă, căci 
i se păru că în spatele lui auzise alt sunet. 

— Melodie, tu ești? Vocea lui se auzi tare și nenaturală pe 
coridor. 

Niciun răspuns. 

Simţi un val de enervare. Nu ar fi fost prima dată când unul 
dintre studenţii de la postuniversitar sau vreun curator în vizită 
ar fi fost prins trăgând cu ochiul, încercând să pună mâna pe 
datele altcuiva. Poate căutau chiar datele /u; - cineva care 
auzise despre tiranozaur. Sau poate Melodie vorbise. Brusc fu 
bucuros că avusese inspiraţia să preia specimenele și datele și 
să se ocupe el însuși de ele. 

Așteptă, trăgând cu urechea. 

— Ascultă, nu știu cine ești, însă nu voi tolera să fiu urmărit, 
spuse el ascuţit. Făcu un pas înainte, chiar dacă intenţia lui era 
de a se întoarce și a lua din nou colţul pentru a se confrunta cu 
urmăritorul. Işi dădu seama că îi este frică. 

Asta era absurd. Privi în jur, zări ușile strălucitoare de metal 
ale depozitului pentru oase de dinozaur. Făcu un pas spre ele și, 
cât de încet putu, își trecu cardul prin cititorul magnetic. Lumina 
de securitate clipi din roșu în verde, iar ușa se descuie. O 
deschise, păși înăuntru și o închise în spatele lui, auzind cum 
încuietorile electronice masive acționau din nou. 

Ușa avea o fereastră mică, cu sticlă prevăzută cu plasă 


metalică, prin care putea vedea pe coridor. Acum va putea să-l 
identifice pe cel care îl urmărea. O să depună plângere 
împotriva oricui ar fi; genul acela de intrigă era intolerabil. 

Trecu un minut, apoi o umbră căzu brusc pe panou. Un chip 
apăru din profil, apoi se întoarse rapid și privi pe fereastră. 

Luat prin surprindere, Corvus făcu imediat un pas înapoi în 
întunericul depozitului, însă știu că bărbatul îl văzuse. Așteptă, 
învăluit în mantia beznei absolute, privind chipul bărbatului. Era 
luminat din spate și rămăsese parţial în umbră; însă îi putea 
distinge trăsăturile, pielea întinsă peste obrajii proeminenţi, 
părul negru și scurt, nasul mic și cu formă perfectă și buze care 
păreau două inele subţiri de ceramică. Nu-i putea vedea ochii - 
doar două pete de umbră sub sprâncene. Nu-i recunoștea fața. 
Nu era angajat al muzeului sau student. Dacă era un 
paleontolog invitat, atunci era prea obscur dacă nu îl cunoștea 
Corvus - domeniul era destul de restrâns. 

Corvus abia mai respira. Calmul netulburat al bărbatului avea 
ceva care-l înfricoșa - asta și acele buze cenușii, moarte. 
Bărbatul rămase la fereastră nemișcat. Apoi se auzi un sunet 
ușor, o zgârietură, un clic încet Mânerul din partea interioară a 
ușii se întoarse ușor, apoi, la fel de ușor, reveni în poziţia 
iniţială. 

Lui Corvus nu-i venea să creadă - ticălosul încerca să între. 
Ghinionul naibii! Fiind un loc în care se aflau specimene de 
milioane de dolari, doar o mână de oameni aveau acces la 
depozitul de dinozauri - iar bărbatul acela nu era unul dintre ei 
Corvus știa că ușa avea două straturi groase de un centimetru 
de oţel inoxidabil cu miez de titan și o încuietoare care nu se 
putea sparge. 

Incă un sunet ușor, un clic, alt clic. Lumina de siguranţă din 
partea interioară a ușii continua să lucească în roșu, așa cum se 
aștepta Corvus. Aproape că-i venea să râdă tare, să-și bată joc 
de intrus și să-l insulte, însă insistența acestuia îl uimea și îl 
îngrijora. Ce naiba voia? 

Corvus își aminti brusc de telefonul muzeului din spatele 
depozitului, unde erau mesele de studiu. Va suna la pază ca să-l 
aresteze pe intrus. Se întoarse, însă era atât de întuneric, iar 
sala atât de mare și de plină de rafturi și de dinozauri, încât își 
dădu seama că nu avea cum să ajungă în spate fără să aprindă 
luminile. Insă dacă aprindea luminile, bărbatul va fugi. Işi scoase 


mobilul din haină - bineînțeles, nu avea semnal la nivelul acela 
din subsoL Bărbatul încă lucra la clanţă, scoțând tot felul de 
sunete în timp ce încerca să între. Era de necrezut. 

Sunete ușoare, un clic mai puternic, apoi Corvus privi 
nevenindu-i să creadă. 

Lumina de siguranţă a ușii tocmai se făcuse verde. 


11 


După ce trecu pe lângă mașina răpitorului, care părăsise 
autostrada și stinsese farurile, Tom condusese până ieși din raza 
vizuală, apoi întoarse. Șoseaua rămase întunecată în spatele lui. 
Era evident că bărbatul intrase pe unul dintre numeroasele 
drumuri forestiere care urcau în Munţii Canjilon. 

Tom acceleră spre sud, iar în câteva minute găsi locul unde 
oprise bărbatul, căci lăsase urme în nisip. Puțin mai încolo se 
intra pe un drum forestier și văzu aceleași urme luând-o pe 
acolo. 

Tom le urmă în Dodge, conducând încet și cu farurile stinse. 
Șoseaua ducea spre poalele Canjilon dincolo de Mesa de los 
Viejos, iar pe măsură ce altitudinea creștea, tufele de pinon și 
ienupăr lăsau loc treptat pădurii întunecate de pini. Rezistă 
impulsului de a aprinde farurile și a o lua în viteză înainte; 
surpriza era singurul său avantaj. În adâncul sufletului lui știa că 
Sally trăia. Nu avea cum să fie moartă. Ar fi simţit asta. 

Șoseaua șerpuia pe o pantă acoperită cu pini galbeni. În vârf 
copacii se deschideau într-un luminiș oferind o priveliște asupra 
platourilor stâncoase, dominate de conturul măreț și întunecat 
al Mesa de los Viejos. Drumul intră din nou în pădure și, în 
curând, un gard de plasă se ivi din beznă, nou și strălucitor, cu 
două porți de grilaj de-a lungul drumului. Pe un semn tocit de 
vreme scria: 


TABĂRA CCC 
PERDIZ CREEK 


Apoi, o pancartă nouă, atârnată pe gard: 


Proprietate privată 
Nu treceţi 


Încălcarea se pedepsește 
Prin lege 


Era un fel de proprietate privată în pădurea naţională. Tom 
ieși de pe drum și opri motorul. Acum scoase arma din 
buzunarul ușii. Era un revolver J.C. Higgins 88 folosit destul de 
mult, calibrul 22, o porcărie. Verifică încărcătorul. Era gol. 

Scoase un teanc de hărți vechi și o sticlă goală de Jim Beam 
de pe ușă și pipăi cu mâna, dar nu găsi gloanţe. Deschise 
torpedoul și căută prin el, răvășind și mai multe hărţi și sticle 
goale, iar pe fund găsi un singur glonţ tocit, pe care îl introduse 
în încărcător, apoi ieși și băgă arma în curea. Luă și o lanternă și 
căută prin restul camionetei, sub banchete, în fiecare colțișor, 
ca să găsească mai multe gloanţe. Nimic. 

Cobori din camionetă. Nu se auzea alt sunet decât foșnetul 
copacilor și țipătul unei bufnițe. Poarta era încuiată cu lacăt. 

Trase cu ochiul înăuntru. Drumul cotea și dispărea printre 
copaci, iar acolo, în depărtare, zări o geană de lumină. 

O cabană. 

Tom se căţără pe gardul de plasă, sări în partea cealaltă, apoi 
o luă la fugă cât de repede putu. 


12 


Sally se târî prin tunelul întunecat și, după o clipă, se opri să 
asculte. Îl auzi pe bărbat bâjbâind și înjurând, căutându-și 
probabil lanterna. 

Scrută întunericul. Unde ducea? Găsi chibriturile, însă nu 
îndrăzni să aprindă unul, căci asta ar fi transformat-o în ţintă 
sigură. Se târî înainte orbește, făcând cât mai puţin zgomot. Se 
auziră mai multe împușcături, însă bărbatul trăgea la nimereală, 
iar gloanţele dispăreau în întuneric. Se târî cât de repede putu, 
zdrelindu-și genunchii pe fundul pietros al minei, bâjbâind 
înainte. În câteva minute mâna ei luă contact cu ceva rece - o 
bucată alunecoasă care se mișcă. Putea simţi mirosul rece al 
aerului umed de mină venind de jos. Se întinse pe burtă și trecu 
pipăind peste șine, dând cu mâna peste o muchie ascuțită de 
piatră. Se întinse în faţă și pipăi în jos - era alunecos și umed, 
marginea unui puț. 

Sperând să poată ocoli, se ghemui și o luă în lateral, pipăind 


sinele. 

— Nu poți ieși, ticăloaso, se auzi o voce. Grilajul e încuiat, iar 
cheia e la mine. Se lăsă tăcerea, apoi vorbi din nou, străduindu- 
se să se calmeze. Ascultă, nu o să te rănesc. Uită ce s-a 
întâmplat. Să fim rezonabili. Hai să discutăm. 

Sally ajunse la zidul tunelului. Se părea că puţul ocupa tot 
spaţiul, blocându-i drumul. Se opri, cu inima bătându-i să-i 
spargă pieptul. 

— Ascultă, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat M-a luat valul. 

Ea îl auzea căutând lanterna pe care o scăpase și care era 
posibil să funcţioneze încă. Trebuia să găsească un drum prin 
puț, și asta repede. 

Pipăi de-a lungul șinei până ajunse la o deschizătură. Oare pe 
acolo cobora o scară? Se întinse din nou pe burtă și se aplecă 
deasupra buzei puţului, pipăind în jos peretele ud de piatră - o 
scară! Treapta superioară era moale și spongioasă de la 
putrezeală. 

Trebuia să vadă înainte să coboare. Trebuia să riște și să 
aprindă chibritul. 

— Hei, știu că ești acolo. Așa că fii raţională. Îţi promit că îţi 
dau drumul. 

Ea scoase cutia de chibrituri, o deschise și scoase un băț. Apoi 
se aplecă deasupra muchiei și îl aprinse, ţinând flacăra 
deasupra. Aerul care venea de jos făcu flacăra să pâlpâie într-o 
nuanţă albăstruie, însă avea suficientă lumină cât să vadă o 
scară de lemn putrezit care cobora într-o groapă întunecată, ce 
părea fără fund. Multe dintre trepte erau rupte sau pline de 
mucegai alb. Să coboare pe scara aceea era sinucidere curată. 

Pac! urmă o împușcătură, nimerind în stânca din dreapta ei și 
lovind-o în umăr doar cu fărâme de piatră. 

Ea scăpă chibritul cu un strigăt involuntar, iar acesta dispăru 
în beznă, pâlpâind pentru o ultimă oară, apoi stingându-se. 

— Nenorocita! Te omor! 

Ea intră în golul negru și pipăi drumul în jos cu piciorul, dădu 
peste o treaptă putredă, o testă lăsându-se cu toată greutatea 
pe ea, apoi începu să coboare încet, încercând treapta 
următoare. 

Auzi o exclamaţie înăbușită de triumf, apoi un clic și brusc zări 
raza lanternei trecând peste capul ei. 

Ea se ascunse și cobori și mai mult. Aproape imediat, una 


dintre trepte pârâi, iar piciorul îi rămase atârnat deasupra gropii 
înainte să-și poată recăpăta echilibrul. Întreaga scară trosni și se 
legănă. 

Cobora tot mai mult, treaptă după treaptă, alunecând și 
gâfâind de la efort, în timp ce scara tremura, înconjurată de 
stropi de apă. Altă treaptă îi trosni sub picior, două la rând, 
lăsând-o atârnată doar de mâini, legănându-se din nou în beznă. 
Scoase un țipăt, coborând cu mâinile și pipăind cu picioarele 
până simţi din nou o treaptă solidă. 

Raza de lumină apăru deodată la buza gropii, o lumină 
strălucitoare care o fixă. Se aruncă în lateral în timp ce arma se 
descărcă, glonţul nimerind în treaptă. Scara se legănă de la 
mișcarea ei violentă. 

Se auzi un râs cu ecou. 

— Asta era doar de antrenament. Acum e de-adevăratelea. 

Ea ridică din nou privirea și scoase un țipăt. El stătea aplecat 
peste buza puţului, la șase metri deasupra, cu lanterna într-o 
mână și cu arma în cealaltă. Nu avea cum să rateze. El știa că o 
prinsese și trăgea de timp. Ea cobora în continuare pe scara 
care scârţâia. Putea apăsa din secundă în secundă pe trăgaci. 
Ridică privirea și îi văzu conturul chipului în lumină. Se opri din 
coborât; era inutil. 

— Nu, ţipă ea. Te rog, nu. ` 

El întinse mâna, iar țeava de oțel a armei luci în lumină. li 
vedea muşchii brațului încordându-se în timp ce se pregătea să 
apese trăgaciul. 

— la-ţi adio, nenorocito! 

Sally nu avu de ales decât să se arunce de pe scară, lăsându- 
se să cadă în gaura întunecată. 


13 


Corvus se holbă la ledul verde, înlemnit de spaimă. Cum 
putuse acel bărbat să treacă de sistemul de securitate al 
muzeului? Ce naiba voia? 

Ușa se deschise, aruncând o fâșie lată de lumină galbenă pe 
podea, care se opri pe scheletul montat al unui alozaur, 
transformându-i într-o monstruozitate ca de Halloween. Umbra 
urmăritorului se mută în raza de lumină, conturul său 
suprapunându-se în mod ciudat cu cel al dinozaurului, iar când 


făcu încă un pas înainte, Corvus văzu că avea în mână un fel de 
armă cu ţeava lungă. 

Imaginea urmăritorului rupse vraja și îl făcu pe Corvus să ia 
atitudine. Se întoarse și se îndreptă rapid către zonele cele mai 
întunecate ale depozitului, alergând pe coridorul îngust, aliniat 
pe ambele părţi cu rafturi masive de oţel, pe lângă stive de oase 
și cranii. Ajunse la o cotitură și făcu dreapta, apoi alergă pe alt 
coridor și făcu stânga în altul. Se opri, gâfâind și ghemuindu-se 
în spatele unui craniu uriaș de centrozaur, privind în urmă să 
vadă dacă bărbatul îl urmărise. Inima îi bătea atât de tare, încât 
putea să-și audă pulsul în urechi. Trase cu ochiul printr-o gaură 
din osul animalului și văzu că bărbatul nu se mișcase: rămăsese 
o siluetă neagră în ușa deschisă. Intr-un final bărbatul ridică 
arma, păși în lături și lăsă ușa să se închidă din nou, încuietorile 
de securitate acţionară, iar depozitul se cufundă iarăși în beznă. 

Mintea lui Corvus o luase razna. Era o nebunie: era vânat în 
muzeu. Sigur avea legătură cu tiranozaurul din New Mexico. 
Bărbatul acela dorea datele și era în stare să omoare pentru ele. 

Curatorul auzi o respiraţie grea și își dădu seama că era a lui, 
așa că încercă să se controleze. Ca să facă cât mai puțin 
zgomot, se descălţă, apoi se retrase în șosete în adâncul 
rândurilor de fosile, către capătul depozitului unde erau păstrate 
cele mai mari specimene, unul lângă altul. Acolo era cea mai 
bună ascunzătoare. Însă cât mai putea rămâne ascuns? 
Depozitul era uriaș, iar omul avea aproape toată noaptea la 
dispoziţie ca să-l găsească. 

Din beznă se auzi o voce liniștită, cu un Tom neutru. 

— Aş vrea să vorbesc cu tine, domnule profesor. 

Corvus nu răspunse. Trebuia să găsească o ascunzătoare mai 
sigură. Pipăi să-și găsească drum, târându-se în patru labe, 
mișcându-se cu atenţie să nu facă niciun zgomot își aminti că 
acolo, în spate, sub o folie de plastic se afla torsul masiv al unui 
triceratops; putea să se ascundă în cutia toracică a animalului. 
Chiar și cu lumina aprinsă s-ar fi aflat în umbra scheletului, iar 
craniul cu corn al dinozaurului va acţiona ca o glugă. 
Triceratopsul era împachetat printre mai mulţi dinozauri montați 
parțial, toți înveliți în folii de plastic. Se târî prin pădurea de 
oase, strecurându-se pe sub folii de plastic, făcându-și drum tot 
mai adânc printre fosile. La un moment dat se opri și ascultă, 
însă nu auzi nimic - nici pași, nici mișcare. 


Era ciudat că bărbatul nu aprindea lumina. 

— Doctore Corvus, pierdem timp preţios. Te rog să ieși. 

Corvus tremură: vocea nu se mai auzea din faţa depozitului, 
de lângă ușă. Venea din alt loc - de mai aproape și dinspre 
dreapta. Bărbatul se mișcase în întuneric atât de încet, încât nu 
scosese niciun sunet. 

Corvus continuă să se târască în patru labe cu multă 
precauţie, pipăind oasele piciorului montat al fiecărui dinozaur, 
încercând să le identifice, apoi să le amplaseze pe harta 
mentală a depozitului aglomerat. 

Se lovi de ceva și un os căzu cu zgomot. 

— Devine enervant. 

Vocea venea de mai aproape - de mult mai aproape. Și-ar fi 
dorit să întrebe: „Cine ești?”, însă nu o făcu; știa perfect cine 
era bărbatul - un nenorocit de rival, un paleontolog sau cineva 
care lucra pentru un paleontolog, care venise să îi fure 
descoperirea. Nenorociţii de americani erau cu toţii criminali și 
bestii! 

Corvus mai ridică o bucată de plastic, care scoase un foșnet 
puternic. Se opri, ţinându-și respiraţia, apoi continuă să pipăie. 
Dacă ar fi putut identifica vreunul dintre dinozaurii aceia 
nenorociţi, ar fi știut unde se afla - da, era iadeșul oviraptorului 
Ingema. O luă în grabă la dreapta, evitând foliile de plastic, 
pipăind în cale, până dădu peste vertebra unei cozi, apoi peste 
alta, apoi peste bara de metal îndoită care le susținea. Era 
triceratopsul. Ridică mâna, dădu peste o folie groasă de plastic 
și, cu mare grijă, o ridică și se strecură sub ea. Când ajunse în 
interior pipăi o coastă, apoi alta, târându-se spre faţă, unde 
putea să se cuibărească sub craniul uriaș cu trei coarne al 
dinozaurului, care avea diametrul de aproape un metru și 
jumătate. Se strecură cu greu în gaura unde se aflau cândva 
inima și plămânii animalului. Chiar și cu lumina aprinsă i-ar fi 
fost greu să-l vadă. Bărbatul ar fi avut nevoie de ore bune, 
poate chiar de toată noaptea, ca să-l găsească. Așteptă 
ghemuit, fără să se miște, cu inima bubuindu-i. 

— Nu are rost să te ascunzi. Vin spre tine. 

Vocea se apropiase și mai mult, mult mai mult. Corvus simți 
un zumzet de spaimă, ca un roi de albine care îi băzâiau în cap. 
Nu-și putea scoate din cap imaginea armei cu ţeavă lungă. Nu 
era de glumă - bărbatul avea de gând să-l ucidă. 


Avea nevoie de o armă. 

Pipăi cutia toracică a dinozaurului, apucă o coastă, încercă să 
o desprindă, însă era fixată bine. Mai încercă și, în final, găsi una 
care cedă când trase de ea. Pipăi pe armătura de susţinere ca 
să caute piulița care ţinea osul și să o deșurubeze, o găsi și 
încercă să o răsucească. Era înțepenită. Pipăi din nou pe fund, 
găsi altă piuliță, însă nici aceea nu se mișca. 

La naiba, ar fi trebuit să ia un os când avusese ocazia și să-l 
folosească drept armă. 

— Doctore Corvus, repet: devine enervant. Vin spre tine. 

Vocea era chiar și mai aproape. Cum putea să se miște atât 
de ușor în beznă? Cum de cunoștea camera atât de bine? Se 
părea că bărbatul acela plutea prin întuneric. Se agăţă cu 
disperare de piuliță, încercă să o deșurubeze; simţi cum piulița 
ruginită îi taie carnea, cum începe să-i curgă sânge, însă tot nu 
se mișca. 

Lăsă piulița, înghiţi în sec și își calmă respiraţia. Inima îi bătea 
atât de tare, încât se gândea că se aude - însă nu puteai auzi 
bătaia unei inimi, nu? Dacă stătea nemișcat și tăcut, bărbatul 
nu-l va găsi niciodată în bezna aceea. Nu putea. Era imposibil. 

— Doctore Corvus? întrebă vocea. Tot ce vreau sunt niște 
informam despre tiranozaur. Când le aflu, treaba noastră e 
terminată. 

Corvus se ghemui în poziţie fetală, tremurând incontrolabil. 
Vocea venea de la trei metri distanţă. 


14 


Tom alergă prin pădure către lumina galbenă care lucea 
printre copaci. Încetini când ajunse în spatele unei cabane, 
înaintă precaut și rămase în beznă. Era o cabană mare, cu două 
etaje, iar în lumina verandei putu zări Ranger Roverul parcat în 
faţă. 

Brusc recunoscu locul, își dădu seama că mai fusese acolo cu 
ani în urmă, cu niște prieteni care doriseră să exploreze orașele- 
fantomă din munți. Asta înainte să existe gard și o cabană nouă. 

Tom se lipi de zidul de lemn al casei, târându-se până ajunse 
la o fereastră. Trase cu ochiul. Văzu o sufragerie lambrisată cu 
un Șemineu de piatră, covoare Navajo pe podea, un cap de elan 
pe perete. Era aprinsă o singură lumină, iar Tom avu senzația 


clară că nu se afla nimeni înăuntru. Ascultă. Locul era cufundat 
în liniște, iar ferestrele de la etajul superior erau întunecate. 

Sally nu era în casă. Se târî până în faţă și privi spre oraşul- 
fantomă, iluminat slab de becul din verandă. Rămânând ascuns, 
se mișcă rapid, oprindu-se doar din când în când să asculte, se 
târî până la mașină și puse mâna pe capotă - motorul era cald 
încă. Se ghemui lângă ușa pasagerului și scoase lanterna pe 
care o găsise în torpedoul Dodge-ului și o deschise. O inu în jos 
și examină urmele de pe pământ. In nisip zări un amestec de 
urme de cizme de cowboy. Le urmări. Apoi, chiar în spatele 
mașinii, văzu ceva ce semăna cu două urme paralele lăsate de 
tocuri de cizme târâte. Le urmări cu lanterna și observă că 
duceau în sus pe drumul noroios spre o râpă de la capătul 
celălalt al orașului. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Cumva Sally fusese târâtă? 
Își pierduse cunoștința? Dacă își amintea bine, râpa aceea 
ducea la niște mine de aur părăsite. Se opri, încercând să-și 
amintească topografia zonei. Mâna i se opri involuntar pe 
pistolul pe care îl băgase în curea. 

Un singur glonț. 

Se luă după urmele de pe drumul desfundat către capătul 
celălalt al vechii mine, unde ele dispăreau în pădurea de la gura 
râpei. Lanterna lui scoase la iveală iarbă călcată în picioare de 
curând, de-a lungul unei poteci năpădite de buruieni. Ascultă, 
însă nu auzi altceva decât șoapta vântului printre pini. Urmă 
poteca, iar după aproape un kilometru ajunse într-un spaţiu 
deschis, unde valea se lărgea. Poteca urca dealul, iar el o luă la 
fugă. Alergă printr-un pâlc de pini și ajunse la o veche cabană 
minieră. 

Sally era ținută prizonieră într-o mină. Și acolo se afla chiar în 
clipa aceea. 

Ușa casei era încuiată cu lanţ și lacăt. Se opri, rezistând 
impulsului de a o dărâma, și ascultă. Totul era tăcut. Cercetă 
lacătul și văzu că rămăsese descuiat, atârnând în lanţ; stinse 
lanterna, deschise ușa și se strecură înăuntru. 

Strânse mâinile pe lanternă și o aprinse doar cât să cerceteze 
împrejurimile. În faţă se afla intrarea în mină, o gură tăiată în 
panta stâncoasă, din care ieșea un aer umed, cu miros de 
mucegai. Deschiderea era blocată și acoperită cu un grilaj greu 
de fier, încuiat cu un lacăt mare și dur de oţel. 


Tom ascultă cu răsuflarea tăiată. Din tunelul minei nu se 
auzea niciun sunet. Încercă lacătul, însă era încuiat. Se ghemui 
și, scoțând lanterna, se uită pe podeaua murdară. Urmele se 
vedeau foarte clar în praf și aparţineau unui bărbat cu o cizmă 
de mărimea patruzeci și cinci sau patruzeci și șase. Într-o parte 
se vedea locul în care tocurile lui Sally lăsaseră urme și o 
porțiune aplatizată unde fusese întins un trup - trupul ei - 
probabil în timp ce el descuia grilajul. Ea își pierduse cunoștința. 
Își înăbuși un gând mai îngrozitor. 

Incercă să se gândească la opţiunile pe care le avea. Trebuia 
să intre sau să-i atragă bărbatului atenţia către ușă și să-l 
împuște în timp ce se apropia. 

Tom îngheţă, auzind un sunet slab venind dinspre mină. Un 
strigăt? Abia îndrăznea să respire. După o clipă auzi alt sunet, 
un țipăt din depărtare, distorsionat de drumul lung prin tunelul 
de piatră. Era o voce de bărbat. 

Inșfacă lacătul și îl scutură, încercând să-l deschidă, dar fără 
succes. Grilajul era făcut din oţel dur. Nu avea nicio șansă să-l 
spargă. 

Chiar în timp ce căuta o soluţie auzi alt strigăt furios, de data 
asta mult mai tare și mai clar, în care reuși să distingă cuvântul 
„nenorocito”. 

Era acolo. Era vie. Apoi auzi bubuitul înăbușit al unui foc de 
armă. 


15 


Bob Biler deschise radioul din camioneta Chevy '57 și toate 
opţiunile de pe cadran, sperând să prindă postul lui preferat de 
melodii vechi și în afara orașului Albuquerque, însă din nou nu 
auzi altceva decât un hârșâit. Il închise nervos și se consolă cu o 
gură din sticla de Jim Beam care zăcea pe locul pasagerului își 
plescăi buzele de plăcere, apoi aruncă sticla din nou pe 
banchetă, își trecu mâna peste bărbia îngustă și rânji la gândul 
norocului uriaș care dăduse peste el. 

Biler renunțase să mai încerce să înţeleagă incidentul ciudat 
care se petrecuse la Sunrise. Cineva îi furase Dodge-ul și îi 
lăsase în schimb o frumusețe de Chevy clasic, cu cheile în 
contact, care valora cel puţin de zece ori mai mult decât rabla 
lui. Poate ar fi trebuit să sune la poliţie, însă era corect ca, dacă 


cineva îi furase camioneta, să ia mașina aceea la schimb. Și, în 
plus, deja băuse Jim Beam și nu prea era în situaţia în care să 
sune la poliție. Camioneta lui fusese cea furată și, dacă era 
vehiculul tău, nu erai obligat să suni la poliţie, nu? 

Un bubuit brusc în partea dreaptă a roţilor îl făcu pe Biler să 
tragă de volan spre stânga, aproape smulgându-și umărul 
stâng, să-și revină cu un scârțâit slab de cauciuc și, în sfârșit, să 
reintre pe șosea. Linia galbenă punctată ducea direct în beznă și 
îndreptă camioneta direct spre ea, căci i se părea cel mai indicat 
să urmeze acel drum. Nicio problemă, va putea să vadă farurile 
unei mașini de la kilometri distanţă și va avea destul timp să se 
dea la o parte. Își întări încrederea cu încă o dușcă de Jim Beam 
și plescăi satisfăcut din buze în timp ce luă sticla de la gură. 

Deja era trecut de zece și avea să ajungă la Espanola la zece 
și jumătate. lisuse, era obosit și făcuse un drum lung de la 
Dolores, doar ca să-și viziteze fiica și pe ratatul ei de soț șomer. 
Măcar dacă ar fi prins postul cu muzică veche și în afara orașului 
Albuquerque - niște melodii interpretate de Elvis chiar i-ar mai fi 
ridicat moralul Deschise radioul, încercă toate posturile, se opri 
la unul care părea să transmită muzică din spatele unui fâșâit și 
îl lăsă pe acela. Poate pe măsură ce se apropia se va auzi mai 
bine. 

Văzu faruri în depărtare și trase pe dreapta. O mașină de 
poliţie trecu pe lângă el, iar el o urmări dispărând în zare, 
verificând din nou după ce lumina roșie a farurilor din spate se 
stinse în bezna nesfârșită. Apoi văzu, cu îngrijorare, o 
amplificare a luminii farurilor - polițistul frânase - urmată de o 
sclipire de moment, apoi luminile albe mai puternice ale farurilor 
din față, semn că mașina întorsese. 

La dracu’. Biler aruncă sticla de Jim Beam jos de pe scaun și îi 
dădu un picior cu călcâiul, cât să intre sub banchetă. Camioneta 
ieși din nou de pe bandă, iar el o îndreptă rapid, făcând ca 
mașina să se legene de la acea mișcare. La naiba, ar face bine 
să încetinească și să conducă precum o bătrânică. Ochii lui se 
îndreptară de la șosea la vitezometru, apoi la oglinda 
retrovizoare. Menţinea o viteză constantă de optzeci de 
kilometri la oră și era sigur, când trecuse polițistul, că nu 
depășise nouăzeci, deci cu zece kilometri sub viteza limită. Biler, 
la fel ca toți șoferii beţivi de cursă lungă, nu depășea niciodată 
limita de viteză. După câteva minute de stat cu sufletul la gură, 


începu să se relaxeze. Polițistul nu-și montase aparatul și nu 
accelerase ca să-l prindă din urmă. Mergea cu aceeași viteză, la 
aproximativ jumătate de kilometru în spate, fără vreo problemă 
- poate doar vreun poliţist în patrulă. Biler ţinea strâns volanul, 
cu privirea îndreptată în faţă, păstrând viteza la optzeci de 
kilometri pe oră. 

La naiba, nimeni nu putea conduce mai bine de-atât! 


16 


Preţ de o clipă, Sally rămase într-un ochi de apă, nemișcată 
de la lovitură. La urma urmei nu căzuse de prea sus și era mai 
mult speriată decât rănită. Insă nu scăpase nici pe departe de 
pericol. Chiar în timp ce-și aduna gândurile, lumina lanternei 
cerceta de deasupra. O secundă mai târziu se opri chiar pe ea, 
iar femeia sări în lateral în vreme ce gloanţele veneau și loveau 
apa din jurul ei. Se târî prin apă către locul în care lumina 
lanternei dezvăluise un tunel care se pierdea în beznă. În clipa 
următoare luă colţul și dispăru din raza armei. 

Se rezemă de zid, respirând adânc. O durea tot corpul, însă 
nu părea să-și fi rupt nimic. Işi pipăi buzunarul de la piept în 
căutarea cutiei de chibrituri. Ca prin minune, cu toate că 
exteriorul se umezise, interiorul era încă uscat Chibriturile erau 
lungi, de lemn, de tipul „aprinzi oriunde”. Apăsă un chibrit pe 
peretele stâncii, zgârie o dată, de două ori. Se aprinse la a treia 
încercare și aruncă o lumină slabă în tunelul din faţa ei, un 
coridor lung presărat cu grinzi de stejar putrede. Un fir de apă 
curgea pe fund, trecând din băltoacă în băltoacă. Tunelul arăta 
dezastruos; grinzile se prăbușiseră, iar porțiuni mici căzute din 
pereţi și tavan obstrucţionau parţial trecerea. Ceea ce nu căzuse 
deja arăta ca și când era cât pe ce să o facă, în tavanul de 
stâncă se deschideau crăpături mari, grinzile de stejar se 
aplecau sub greutatea pietrelor. 

Merse prin tunel ţinând chibritul aprins, până când îi arse 
degetele și fu nevoită să-l arunce. Continuă să meargă prin 
beznă, gândindu-se la ce anume o aștepta în faţă. Când nu mai 
îndrăzni să înainteze, se opri și ascultă. O urmărea? Părea puţin 
probabil ca el să riște și să coboare pe scara aceea - niciun om 
întreg la minte n-ar fi făcut asta, iar ea rupsese prea multe 
trepte în drumul ei. Ar fi trebuit să găsească o funie, iar asta îi 


dădea un răgaz de câteva clipe. Însă doar atât își aminti că 
văzuse o frânghie în celula ei, încolăcită la picioarele patului. 

Sally se strădui să se concentreze și să gândească raţional, își 
aminti că citise undeva că toate peșterile respirau și că cea mai 
bună metodă să găsești drumul era să urmărești „respiraţia” 
peșterii, adică fluxul de aer. Aprinse chibritul. Flacăra se aplecă 
pe spate, spre locul din care venise ea. Se duse în direcţia 
opusă, în adâncul minei, înaintând greu prin apă, mișcându-se 
cât de repede putea fără să stingă chibritul. Tunelul se curbă la 
dreapta și se deschise într-o galerie mare, cu stâlpi de piatră 
fixaţi pentru a susţine tavanul. Al doilea tunel îi scoase în față 
două culoare care se deschideau de acolo. Fluxul de apă 
continua în cel din stânga. Se opri, verifică cu flacăra de unde 
venea fluxul de aer, apoi se hotărî să o apuce pe tunelul din 
dreapta, singurul care avea o pantă îndreptată în sus. 

Chibritul arse până la capăt, iar ea îl aruncă. Rămase o clipă 
să numere pe pipăite câte mai avea în cutie. Cincisprezece. 

Incercă să înainteze pipăind, însă curând își dădu seama că 
mergea prea încet. Trebuia să se distanţeze cât mai mult față 
de răpitor. Acum, nu mai târziu, era vremea să folosească 
chibriturile. 

Aprinse încă unul, continuă să urce prin întuneric, luă colțul și 
descoperi că tunelul era blocat de bolovani căzuţi. Privi în sus la 
gaura neagră din tavan, prin care căzuse o masă uriașă de 
stâncă, într-un morman dezordonat de pietre. Mai mulţi bolovani 
de dimensiunea unor mașini încă atârnau de tavan în unghiuri 
ciudate, ţinuţi și sprijiniți de grinzi căzute, arătând ca și cum ar fi 
stat să se prăbușească la cea mai mică mișcare. 

Sally se retrase și o luă prin tunelul din stânga, cel care se 
îndrepta în jos odată cu izvorul. Panica ei creștea; dintr-o clipă în 
alta răpitorul o va ajunge din urmă. Urmă cursul de apă, 
sperând că o va duce la o ieșire, trecând prin mai multe 
băltoace. Tunelul cobora, apoi se nivela. Apa era tot mai 
adâncă, iar ea își dădu seama că se acumula; curând aproape 
că îi ajunse la brâu. La următoarea curbă descoperi și cauza: o 
grămadă de pietre căzute blocaseră complet tunelul și rețineau 
apa. Apa reușea să iasă prin spatiile dintre pietrele colțuroase, 
însă nu exista o deschizătură suficient de mare cât să o lase să 
treacă. ` 

Injură în gând. Oare ratase vreun tunel? In sufletul ei știa că 


nu. În cinci minute explorase toată porţiunea accesibilă din 
mină. Pe scurt, era prinsă în capcană. 

Aprinse încă un chibrit, cu degetele tremurând, căutând 
disperată în jur o ieșire, un tunel sau o deschizătură pe care 
poate o ratase. Își arse degetele, înjură printre dinţi și aprinse 
alt chibrit. Trebuia să existe o ieșire. 

Se întoarse iarăși, aprinzând chibrit după chibrit, până ajunse 
la prima grămadă de pietre căzute. Era o masă compactă, fără 
breșe. Aprinzând și mai multe chibrituri, se uită oricum în 
grămada de bolovani, căutând un spaţiu prin care să se 
strecoare. Însă degeaba. 

Numără chibriturile. Mai rămăseseră șapte. Aprinse încă unul, 
ridică privirea și văzu gaura din acoperiș. Era un gând nebunesc 
să urce acolo. Lumina chibritului era prea slabă să pătrundă prin 
beznă, însă se părea că acolo exista un spaţiu mic în care măcar 
s-ar fi putut ascunde - dacă era dispusă să riște și să urce pe o 
grămadă de bolovani, înclinată și nesigură. 

Era un risc nebunesc. În timp ce stătea acolo, tremurând 
nehotărâtă, cu flacăra aproape de capătul chibritului, o 
pietricică veni din gaură, sări ca o minge de ping-pong prin 
încrengătura de grinzi și bolovani și se opri la picioarele ei. 

Deci asta era. Avea două opţiuni: să se întoarcă și să dea nas 
în nas cu răpitorul sau să riște și să urce prin intrândul creat de 
bolovanii căzuţi. 

Chibritul se stinse. Mai avea încă șase. Luă două din cutie și le 
aprinse, sperând să facă suficientă lumină cât să vadă în 
adâncul gropii. Flacăra străluci, iar ea privi cu atenţie, însă tot 
nu era de ajuns ca să vadă o ieșire prin amestecul de pietre și 
grinzi. 

Chibriturile se stinseră. 

Nu mai avea timp. Aprinse alt chibrit, îl băgă între dinţi, apucă 
o piatră din morman și începu să urce. În același timp auzi un 
sunet - o voce din depărtare, al cărei ecou răsună aspru prin 
tunelurile de piatră. 

— Gata sau nu, vin după tine, ticăloaso! 


17 


Corvus se ghemui în cutia toracică a triceratopsului, simțind 
cum sângele îi pulsează în urechi Bărbatul se afla la doar trei 


metri distanţă. Înghiţi în sec, încercând să-și umezească gura. 
Auzi o mână trecând peste suprafaţa unui os, un sunet slab de 
pantof pe podeaua de ciment, sunetul la fel de slab de fosilă 
sfărâmată sub talpa bărbatului pe măsură ce se apropia. „Cum 
naiba reușește bărbatul să se miște atât de bine pe întuneric?” 

— Eu pot să te văd, se auzi o voce șoptită, ca și cum i-ar fi 
citit gândurile, însă tu nu mă poți vedea pe mine. 

Inima lui Corvus bătea să-i spargă pieptul: vocea se auzea 
chiar de lângă el. Gâtul îi era atât de uscat, că nu ar fi putut să 
vorbească nici dacă ar fi vrut. 

— Arăţi stupid ghemuit acolo. 

Încă un pas. Putea să simtă mirosul de aftershave scump al 
bărbatului. 

— Tot ce vreau sunt datele despre amplasament. Orice 
informaţie mi-e de-ajuns: coordonate GPS, numele unei 
formaţiuni sau al unui canion, chestii de-astea. Vreau să știu 
unde e dinozaurul. 

Corvus înghiţi și se răsuci. Nu mai avea rost să se ascundă; 
bărbatul știa unde se află. Probabil avea vreun dispozitiv pentru 
vedere nocturnă. 

— Nu am aceste informaţii, răspunse Corvus pe un Tom 
răgușit. Nu știu unde e nenorocitul de dinozaur. Se ridică și 
strânse puternic servieta. 

— Dacă ăsta e jocul pe care vrei să-l joci, atunci mă tem că va 
trebui să te ucid. Vocea bărbatului era atât de joasă și de 
blândă, încât Corvus nu avu nici cea mai mică îndoială că 
bărbatul vorbea serios. Strânse servieta, cu mâinile pline de o 
sudoare rece. 

— Nu le am. Chiar nu le am, se auzi Corvus tânguindu-se. 

— Atunci cum ai făcut rost de specimen? 

— Printr-o terță persoană. 

— Ah. lar numele și adresa acestei persoane terțe sunt? 

Se lăsă tăcerea. Corvus simţi cum teroarea i se împletea cu 
altceva - furie. Furie nestăvilită. Întreaga lui carieră, viaţa lui 
depindeau de găsirea acelui dinozaur. Nu avea de gând să 
renunţe la descoperirea lui în favoarea unui ticălos care-l ținea 
ostatic cu arma - mai degrabă murea. Nenorocitul avea ochelari 
cu vedere nocturnă sau ceva asemănător, iar dacă ajungea la 
un întrerupător, atunci avantajul bărbatului dispărea. Ar fi putut 
să folosească servieta pe post de armă. 


— Îmi spui, te rog, numele și adresa acestei terțe persoane? 
repetă bărbatul, cu vocea la fel de blândă. 

— les acum. 

— O decizie înţeleaptă. 

Corvus se târî spre spatele scheletului și ieși. Se strecură pe 
sub plastic, apoi se ridică. Încă era beznă, iar el avea doar o idee 
vagă unde se afla bărbatul. 

— Numele acestei persoane? 

Corvus sări prin întuneric în direcția vocii, învârtind servieta 
de mâner într-un arc către locul din care auzise vocea, lovindu-l 
undeva; bărbatul gemu și se dădu surprins înapoi. Corvus se 
întoarse, orbecăind prin pădurea de schelete, către locul în care 
își amintea că erau întrerupătoarele pentru luminile din spate. 
Se împiedică de un schelet și căzu, chiar când auzi un șuierat 
ascuțit, urmat de sunetul de oţel lovind osul de fosilă. 

Ticălosul trăgea în direcţia lui. 

Sări în lateral, se lovi de un schelet, care crăpă, aruncând 
câteva oase pe podea. Încă un sfârâit prin aer, încă un ricoșeu 
metalic printre oasele din dreapta lui. Sări în faţă, bâjbâind 
disperat prin pădurea de oase, apoi brusc ieși din grămada de 
schelete și ajunse din nou la rafturi; alergă cât îl ţinură 
picioarele pe coridor, se împiedică o dată, căzu și se ridică Dacă 
ar fi putut să ajungă la lumini și să neutralizeze avantajul 
bărbatului! Ţâșni în faţă, fără să-i pese de ce era în drumul său 
și aproape că se izbi de panoul de întrerupătoare. Scoase încă 
un țipăt și se prinse de panou, apăsă întrerupătoarele, apoi se 
auzi un băzâit și un flic-flic în timp ce luminile de neon se 
aprinseră pe rând. 

Se întoarse și apucă un os pietrificat de pe un raft, ţinându-l 
ca pe o bâtă, gata de luptă. 

Bărbatul stătea tot acolo, la nici trei metri distanță, cu 
picioarele desfăcute, părând că nici măcar nu se mișcase. Era 
îmbrăcat în trening albastru, cu ochelarii pentru vedere 
nocturnă ridicaţi pe frunte. O servietă jerpelită de piele stătea 
pe podea lângă piciorul lui. Mâinile lui erau în poziţie de tragere, 
iar ţeava strălucitoare a unei arme cu aspect ciudat era 
îndreptată direct spre Corvus. El privi uimit la omul acela atât de 
obișnuit, la chipul de birocrat lipsit de expresie. Auzi fâsâitul de 
aer comprimat, văzu o lumină argintie, simţi înţepătura în plexul 
solar și privi mirat; apoi zări o seringă din oțel inoxidabil ieșindu- 


i din abdomen. Deschise gura și duse mâna să o scoată, însă 
deja peste el cobora o beznă pe care nu o mai simţise niciodată, 
ca un val uriaș, îngropându-l în curentul său furios. 


18 


Ford stătea rezemat de o stâncă, încălzindu-se la un foc mic 
pe care îl făcuse din coji de cactus uscate. Pereţii Canionului 
Tiranozaurului se ridicau întunecați în jurul lui, făcând loc unui 
cer înalt și catifelat, presărat cu stele. 

Ford tocmai își terminase cina compusă din linte și orez. Luă 
cutia în care fusese lintea, o așeză pe foc și o încălzi până când 
din ea dispărură toate urmele de mâncare - metoda lui de a 
spăla vase când apa era prea prețioasă ca să fie irosită. Luă cu 
un băț cutia de conserve de pe foc, o lăsă să se răcească, apoi o 
umplu cu apă din bidon. Ținu cutia de capătul de metal și o 
așeză cu gura în sus printre cactușii care ardeau. In câteva 
minute, apa ajunse la punctul de fierbere. Scoase cutia, adăugă 
o lingură de cafea măcinată, o amestecă și așeză din nou cutia 
pe foc. În cinci minute, cafeaua era gata. 

Sorbi din ea, ţinând cutia de capac, savurând aroma amăruie, 
ușor afumată. Zâmbi cu tristeţe, la gândul cafenelei micuţe și 
aglomerate în care el și Julie obișnuiau să meargă, chiar lângă 
Panteonul din Roma, unde beau cești de expresso perfect la o 
măsuţă. Oare cum se numea acel loc? Tazza d'Oro. 

Era foarte departe de localul acela. 

Termină cafeaua, sorbi ultima picătură din cană, aruncă zațul 
în foc și așeză cutia de conserve deoparte pentru cafeaua de 
dimineaţă. Se rezemă din nou de stâncă oftând, strânse mai 
bine roba pe lângă corp și ridică privirea spre stele. Era aproape 
miezul nopţii, iar luna gheboasă se târa peste muchia 
canionului. Căută câteva constelații pe care le știa, Ursa Mare, 
Cassiopeia, Pleiadele. Firul strălucitor al Căii Lactee se întindea 
pe cer; îl urmări cu privirea și găsi constelaţiile Cygnus, Lebăda, 
încremenită pentru totdeauna în zborul ei prin mijlocul galaxiei. 
Citise că în centrul galaxiei se afla o gaură neagră uriașă, 
denumită Cygnus X-1, o sută de milioane de sori înghiţiri și 
comprimaţi într-un punct matematic - și se miră de îndrăzneala 
omului de a crede că putea înțelege ceva despre adevărata 
natură a lui Dumnezeu. 


Ford oftă și se întinse pe nisip, întrebându-se dacă astfel de 
gânduri erau potrivite pentru un viitor călugăr benedictin. Simti 
că evenimentele din ultimele câteva zile îl împingeau către un 
soi de criză spirituală. Căutarea tiranozaurului trezise în el 
aceeași foame veche, aceeași dorinţă de vânătoare de care 
crezuse că scăpase. Dumnezeu știe, avusese deja parte de 
aventuri cât pentru o viaţă întreagă. Vorbea patru limbi străine, 
locuise în douăsprezece ţări exotice și cunoscuse multe femei 
înainte să-și găsească iubirea vieţii. Suferise îngrozitor și încă 
suferea. Atunci ce era dependența aceea permanentă de pericol 
și aventură? lată-l, căutând un dinozaur care nu-i aparținea, 
care nu îi aducea răsplată, bani sau glorie. De ce? Căutarea 
aceea  nebunească era cumva rezultatul unui defect 
fundamental al personalităţii sale? 

involuntar, mintea lui Ford se întoarse la ziua aceea 
blestemată din Siem Reap, Cambodgia. Soţia lui, Julie, și el 
plecaseră din Phnom Penh cu o zi în urmă și intenționau să 
meargă în Thailanda. Se opriseră câteva zile la Siem Reap să 
viziteze templul Angkor Wat - un ocol turistic care făcea parte 
din acoperirea lor. Cu doar o săptămână înainte aflaseră că Julie 
era însărcinată și, ca să sărbătorească, închiriaseră un 
apartament la hotelul Royal Khampang. Nu avea să uite 
vreodată acea ultimă seară cu ea, când stătuseră pe Balustrada 
Naga de la Angkor Wat, privind cum apunea soarele peste cele 
cinci turnuri mărețe ale templului. Dintr-o mănăstire ascunsă în 
pădurea de lângă templu se auzeau vag murmurele misterioase 
ale călugărilor budiști care se rugau. ` 

Misiunea lor se derulase fără probleme. In acea dimineață 
livraseră CD-ul cu toate datele şefului lor de operațiuni din 
Phnom Penh. Fusese un final reușit, sau cel puțin așa credeau 
ei. Singurul indiciu era că el observase că erau urmăriți de o 
Toyota Land Cruiser veche. Se descotorosise de ea, o făcuse să 
le piardă urma pe străzile aglomerate ale capitalei, înainte să 
iasă din oraș. Nu părea ceva grav și fusese urmărit de foarte 
multe ori și înainte. 

După apus luaseră o cină prelungită la unul dintre 
restaurantele ieftine în aer liber de pe malul râului Siem Reap, 
cu broaște sărind pe podea și molii lovindu-se de becurile 
atârnate de fire. Se întorseseră în camera lor de hotel obscen de 
scumpă și petrecură o bună parte a serii în pat. Dormiseră până 


la unsprezece, luaseră micul dejun pe terasa camerei. Apoi Julie 
plecase să aducă mașina în timp ce el cobora cu bagajele. 

Auzise explozia înăbușită chiar când ușile liftului se 
deschideau în hoL Presupusese că explodase vreo mină veche - 
Cambodgia era încă plină de ele. Își aminti cum ieșise în curtea 
cu palmieri și văzuse, prin ușile holului, un nor de fum ridicându- 
se din faţa hotelului Alergase afară. Mașina zăcea întoarsă, 
aproape ruptă în jumătate, scuipând fum înţepător, lăsând un 
crater în asfalt. Unul dintre cauciucuri era aruncat la vreo 
cincisprezece metri distanţă, pe o bucată imaculată de gazon, 
arzând. 

Nici măcar atunci nu o recunoscuse ca fiind mașina lui. 
Crezuse că era vorba de încă un asasinat politic, ceva obișnuit în 
Cambodgia. Rămăsese pe scări, privind spre stradă și așteptând 
să apară Julie cu mașina, îngrijorat să nu explodeze altă bombă. 
In timp ce stătea acolo, văzuse o bucată de material sfâșiat 
adusă de o rafală de vânt; fluturase pe treptele hotelului și 
aproape că i se așeză la picioare - iar el recunoscu gulerul 
bluzei cu care se îmbrăcase Julie în acea dimineaţă. 

Cu un efort sfâșietor, Ford reveni la prezent, la focul de 
tabără, la canioanele întunecate, la cerut sclipind de stele. 
Toate acele amintiri teribile păreau îndepărtate, ca și când se 
întâmplaseră în altă viaţă, altei persoane. 

Insă asta era problema: oare chiar era altă viaţă, iar el altă 
persoană? 


19 


Luminile din Espanola se vedeau sclipind în noapte pe măsură 
ce Bob Biler se apropia de oraș. Polițistul era încă în spatele lui, 
însă Biler nu mai era îngrijorat. Chiar îi părea rău că aruncase 
sticla sub banchetă din cauza panicii, iar de câteva ori încercase 
să o scoată cu vârful cizmei, însă camioneta începuse să 
devieze, așa că renunţase. Ar fi putut oricând să tragă pe 
dreapta și să o ia, însă nu știa dacă era legal să tragă pe 
dreapta pe autostradă și nu dorea să facă nimic care să-i atragă 
atenţia polițistului. Măcar postul cu muzică veche începea, în 
sfârșit, să se audă bine. Își văzu de drum, fredonând fals. 

După câteva sute de metri zări primul set de semafoare la 
periferia orașului. Dacă prindea un roșu, avea timp suficient să 


scoată sticla. La naiba, condusul făcea sete! 

Biler se apropie de semafor, frânând încet, urmărind mașina 
de poliţie prin oglinda retrovizoare. Îndată ce opri, se aplecă și 
întinse mâna sub banchetă, bâjbâind până când degetele lui 
murdare găsiră sticla rece. O luă și, rămânând cu mult sub 
nivelul scaunului, îi scoase capacul și o duse la gură, sorbind din 
ea cât mai mult în cât mai puţin timp. 

Auzi brusc scârţâit de cauciuc și sunet de sirene, un refren 
plângăcios în jurul său. Tresări, uitând că avea sticla în mână, și 
fu orbit de jetul de lumină albă al unor lanterne. Părea să fie 
înconjurat de mașini de poliție, toate cu girofarurile în funcţiune. 
Biler rămase împietrit, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Clipi, 
încercând să îndepărteze senzaţia de orbire, în timp ce mintea 
lui trecuse de la confuzie la beznă totală. 

Auzi o voce aspră spunând ceva la megafon, apoi repetând. 
„leşi din mașină cu mâinile sus. leși din mașină cu mâinile sus.” 

Vorbeau cu el? Biler privi în jur, însă nu vedea nicio persoană, 
doar privirea rece a luminilor de lanternă. 

„leşi din mașină cu mâinile sus.” 

Vorbeau cu el. Panicat, Biler bâjbâi să găsească mânerul ușii, 
însă era unul dintre acele mânere pe care trebuia să îl împingi în 
jos, nu în sus și se chinui încercând să deschidă portiera cu 
umărul. Brusc aceasta cedă, iar el căzu, în timp ce sticla uitată 
de Jim Beam îi zbură din mână și se făcu țăndări pe caldarâm. 
Rămase nemișcat pe asfalt lângă camionetă, prea nedumerit ca 
să se ridice. 

O siluetă se îndreptă spre el, blocând lumina, cu o legitimaţie 
într-o mână și un revolver în cealaltă. Se auzi o voce ascuţită: 

— Detectiv Willer, Departamentul de Poliţie din Santa Fe, nu 
mișca. 

Se lăsă tăcerea o clipă. Biler nu vedea altceva decât silueta 
întunecată a bărbatului pe fundalul luminos. Auzea din spate 
tânguiala vocii lui Elvis venind din camionetă: You ain't nothin’ 
but a hound dog... 

Mai trecu o clipă, apoi silueta băgă arma în teacă și se aplecă 
deasupra lui, privindu-i atent chipul. Se ridică din nou, iar Biler îl 
auzi vorbind din nou, de data aceea cu altcineva. 

— Asta cine naiba e? 


20 


Sally se cățără pe grămada instabilă de pietre, cu chibritul 
prins între dinţi, căutând locuri în care să-și sprijine mâinile și 
picioarele. Cu fiecare pas pe care îl făcea simţea pietrele 
alunecându-i sub tălpi, unele desprinzându-se și alunecând. 
Intreaga grămadă părea să scârţâie și să se miște. 

Respira atât de puternic, încât stinse chibritul. 

Pipăi cutia - rămăsese unul singur. Se hotărî să-l păstreze. 

— Vin! Vocea aspră răsună prin tuneluri, distorsionată 
maniacal. Sally continuă să urce, înaintând orbește, lăsând să 
cadă și mai multe pietre. Apoi, deasupra ei, auzi un zgomot de 
lemn și piatră mișcându-se, urmat de o cascadă de pietriș. Încă 
un pas, alt scârţâit. Era aproape să cedeze. Însă nu avea de 
ales. 

Ridică mâna, orbecăi după un loc de care să se prindă, îl 
încercă și se ridică. Încă un sprijin pentru mâini, încă unul pentru 
picioare. Se mișcă cu mare grijă, micșorându-și greutatea de la 
un suport pentru picior la altul. 

— Sally, unde eeeeești? 

Il auzi pleoscâăind prin tunel. Se ridică și mai mult și se prinse 
de o grindă de deasupra ei. O încercă, lăsându-se cu toată 
greutatea pe ea. Lemnul scârțâi și se mișcă ușor, însă păru să 
reziste. Se opri, încercând să nu se gândească la cum ar fi fost 
să fie îngropată de vie, apoi se ridică. Încă un scârțâit, câteva 
pietricele căzute, iar ea ajunse sus. Deasupra, mâinile ei se 
opriră într-o încrengătură de lemn și pietre sfărâmate. 

Trebuia să aprindă ultimul chibrit. 

Îl zgârie de cutie, iar flacăra prinse viaţă. Deasupra zări gaura 
neagră la care trebuia să ajungă. Tinu cutia de chibrituri peste 
flacără până când luă foc, aruncând o lumină mai puternică în 
spaţiul întunecat, însă tot nu era suficient ca să vadă unde 
ducea. 

Ținând într-o mână cutia aprinsă, se înălţă pe grinda șubredă. 
După o clipă se afla pe o lespede instabilă, chiar în interiorul 
gurii întunecate. La lumina aproape stinsă a cutiei de chibrituri 
observă că aceasta se termina într-o deschizătură largă, în 
formă de semilună, care forma un unghi îngust, de aproximativ 
treizeci de grade. Aceasta părea suficient de mare cât să se 
poată strecura prin ea. 


Se auzi brusc o bubuitură sub ea, când un bolovan mare căzu 
din tavan. Flacăra se stinse. 

— Acolo erai! 

Raza lanternei străpunse întunericul, cercetând mormanul de 
pietre de sub ea. Întinse mâna, găsi un punct de sprijin și se 
ridică. Lumina lanternei cerceta peste tot se căţără rapid, 
aproape inconștient, bâjbâind către cele două feţe umede ale 
pietrei și târându-se în fisura largă. Crăpătura avea un unghi 
îngust și era suficient de lată cât să se poată strecura prin ea și 
să meargă mai departe târându-se și contorsionându-se. Nu mai 
avea chibrituri, nu avea cum să-și dea seama unde ar putea 
ajunge dacă o lua pe acolo. Se târî, împingându-se în sus cu 
mâinile și genunchii. O clipă fu cuprinsă de spaima claustrofobă 
că va fi prinsă în piatră din ambele părţi. Se opri, își trase 
sufletul, își depăși frica și își continuă drumul. 

— Vin să te iau! 

Vocea se auzea chiar de dedesubt. Ea continuă să se târască, 
temându-se din ce în ce mai tare când realiză că spaţiul acela se 
îngusta. Curând deveni atât de mic, încât trebui să se forțeze ca 
să poată înainta, împingând cu picioarele și genunchii, expirând 
aerul din plămâni ca să încapă. Cu un fior de panică își dădu 
seama că devenise o călătorie cu sens unic - nu se putea 
întoarce. Dacă nu putea împinge cu picioarele, nu putea scăpa. 

— Știu că ești acolo, nenorocito! 

Auzi sunetul pietrișului care cădea, în timp ce el se căţăra pe 
mormanul de bolovani. Ea își trase picioarele, se răsuci și reuși 
să își elibereze un braț și să îl aducă în faţă, ca să pipăie drumul. 
Spaţiul nu părea să se îngusteze mai mult de-atât, ba chiar 
părea să se lărgească. Dacă reușea să treacă de acea porţiune 
îngustă, ar putea ajunge în alt tunel. 

Expiră și, folosindu-și picioarele ca sprijin, se împinse și mai 
mult, sfâșiindu-și buzunarul cămășii și rupându-și nasturii. Pipăi 
în față. Se împinse din nou, expiră să se subţieze. Se opri, 
respirând scurt și ușor. Se simţea ca o fiinţă aflată în pragul 
morţii. Auzi din nou sunetul de pietre căzând în spatele ei în 
vreme ce el continua să urce. 

Se sprijini și, împingând puternic, avansă și mai mult în 
spaţiul acela îngust Teroarea că va fi zdrobită în beznă era 
aproape copleșitoare. Apa îi cădea de sus pe față. Acum știa că 
nu mai avea cale de întoarcere. Prefera să fie împușcată decât 


să moară acolo. Dacă reușea să treacă dincolo de acel spaţiu 
strâmt, crăpătura poate se lărgea din nou. Se sprijini și se 
împinse din nou, sfâșiindu-și hainele. Se împinse din nou, apoi 
pipăi cu mâna în faţă. Crăpătura se îngusta brusc cu trei 
centimetri. Pipăi frenetic, trecându-și palma peste tot, căutând 
un spaţiu mai larg, însă nu găsi. Pipăi din nou, aproape 
înnebunită de spaimă, însă nu mai avea nicio îndoială: crăpătura 
se îngusta la doar câţiva centimetri pe toată lungimea, cu multe 
alte crăpături mai mici ieșind din ea. Pipăi cu mâinile, însă în 
zadar. 

Sally simţi o spaimă de nedescris, care continua să se 
amplifice, dincolo de capacitatea ei de a se stăpâni încercă să se 
întoarcă, răsucindu-se violent, abia reușind să respire. Insă nu 
avea niciun punct de sprijin; braţele ei nu erau suficient de 
puternice cât să o împingă înapoi. Era prinsă acolo. Nu avea 
cum să înainteze. Și nu exista cale de întoarcere. 


21 


Tom încercă din răsputeri să spargă lacătul grilajului. ÎI lovi cu 
bolovani, încercă să-l deschidă cu un buștean, însă în zadar. 
Sunetele slabe din interiorul minei încetaseră și simţea că 
liniștea îl va înnebuni. Se putea întâmpla orice - un minut putea 
însemna diferenţa între viaţă și moarte. Strigase, urlase prin 
grilaj, încercând să atragă atenţia răpitorului, însă fără succes. 

Se dădu înapoi, încercând să se gândească la o soluţie. Luna 
începea să răsară deasupra brazilor de pe culmea de deasupra 
lui. Își controlă respiraţia și încercă să gândească. Cu ani în 
urmă explorase unele dintre acele mine și își amintea că mai 
existau și altele în zonă. Poate erau legate între ele; minele de 
aur aveau de regulă mai multe intrări. 

Urcă pe culme și privi în partea opusă. Bingo! La vreo două 
sute de metri dedesubt se afla o cabană, la aproximativ același 
nivel cu cealaltă, cu un șir lung de sedimente dedesubt. 

Sigur erau legate între ele. 

Alergă în jos pe deal, alunecând și sărind peste bolovani, și 
ajunse într-o clipă. Își scoase arma și lovi ușa cu piciorul, apoi 
intră, luminând drumul cu lanterna. Mai era și altă intrare în 
mină, iar aceasta nu avea grilaj de metal care să o blocheze. 
Intră și fixă raza lanternei într-un tunel lung și nivelat Deja 


sentimentul de nerăbdare îl sugruma. Alergă prin tunel, iar la 
prima bifurcaţie se opri să asculte. Trecu un minut, apoi două. 
Simţea că înnebunește. 

Brusc, îl auzi: ecoul slab al unui țipăt. Cele două mine erau 
legate între ele. 

Alergă prin tunelul de unde se auzise sunetul, în timp ce 
lumina dezvăluia o serie de puțuri de aerisire pe partea stângă. 
Luă colțul, iar lanterna îi scoase în față alte două tuneluri, dintre 
care unul o lua în sus, iar celălalt în jos. Se opri să asculte, 
așteptând, din ce în ce mai nerăbdător, apoi auzi alt strigăt 
distorsionat. 

Din nou vocea bărbatului. Furioasă. 

Tom alergă prin tunelul din stânga, uneori nevoit să se 
ghemuiască din cauza tavanului prea jos. Din tunelul din față se 
auzi ecoul mai multor sunete, încă slabe, dar din ce în ce mai 
clare. 

Tunelul mai făcea câteva curbe ascuţite și se deschise într-o 
încăpere centrală, cu patru tuneluri care duceau în direcţii 
diferite. Se opri, respirând greu, și cercetă zona cu lanterna, 
descoperind șine vechi, un vagon de minereu distrus, o 
grămadă de lanţuri ruginite, funii de cânepă roase de șobolani. 
Trebuia să aștepte până auzea încă un sunet ca să știe pe unde 
să o ia. 

Liniște. Simţea că o lua razna. „Scoate un sunet, la naiba, 
orice sunet.” 

lar sunetul veni: un țipăt slab. 

Într-o clipă o luă la goană prin tunelul din care venise ţipătul, 
care se oprea la un puț vertical înconjurat de o balustradă 
Groapa era prea adâncă pentru ca lumina lanternei să ajungă la 
fund. Nu exista vreun mijloc de coborâre; nici scări, nici frânghii. 

Examină muchiile aspre ale puțului și se decise să coboare. Işi 
scoase pantofii italienești și șosetele și le aruncă peste margine, 
numărând secundele care treceau până se loveau de fund. O 
secundă și jumătate - aproape zece metri. 

Băgă înapoi arma la curea și prinse lanterna între dinţi, apoi 
prinse balustrada și se lăsă peste muchie, apucând piatra cu 
picioarele. Încet, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, se târî 
pe pereţii puţului. 

Încă un metru, încă un punct de sprijin. Se dezechilibră și, 
preţ de o secundă îngrozitoare, crezu că va cădea în gol. 


Pietrele ascuţite îi tăiau tălpile. Cobora cu o încetineală 
înnebunitoare și, într-un final, cu o senzaţie de ușurare, simţi 
pământ solid. Cercetă cu lanterna, își luă șosetele și pantofii și 
se încălţă din nou. Ajunsese în alt tunel de mină, care ducea fix 
în munte. Ascultă. Liniște completă. 

Alergă prin tunel și se opri după o sută de metri să asculte din 
nou. Lanterna lumina din ce în ce mai slab - bateriile, care erau 
proaste de la bun început, își pierdeau puterea. Înaintă, se opri 
și ascultă. Din spate auzi un fel de strigăt înăbușit Stinse 
lanterna și își ţinu respiraţia. Era o voce care venea din 
depărtare, însă mult mai clar ca înainte. Putea distinge 
cuvintele. 

„Știu că ești acolo sus. Coboară sau trag.” 

Tom ascultă, cu inima bătând. 

„Mă auzi?” 

Simţi o mare ușurare, care aproape îl făcu să se clatine. Sally 
era vie și, în mod cert, liberă. Ascultă atent, încercând să-și dea 
seama de direcţia din care venea vocea. 

„Eşti moartă, ticăloaso.” 

Cuvintele îl umplură de o furie atât de bruscă, încât o clipă 
simţi că se sufocă. Mai merse vreo șase metri, încoace și încolo, 
încercând să își dea seama de direcţia exactă. Sunetul părea să 
vină de dedesubt, prin stâncă. Însă era imposibil. La trei metri în 
stânga lui vedea o rețea de fisuri în podeaua tunelului, unde 
aceasta se spărsese. Îngenunche și întinse mâna peste o fisură. 
Simti aer rece. Îşi lipi urechea de crăpătură. 

Se auzi un crac! al unei arme de calibru mare, urmat de un 
strigăt; un strigăt atât de aproape de urechea lui, încât sări în 
sus. 


22 


Willer și Hernandez accelerară pe Highway 84, în timp ce 
luminile din Espanola dispăreau în depărtare, iar întunericul 
total al deșertului se deschidea în fața lor. Era aproape de 
miezul nopții, iar Willer era furios că un prostânac ca Biler 
reușise să le irosească atâtea ore preţioase. 

Willer scoase un chiștoc din buzunarul cămășii și îl băgă între 
buze. Nu avea voie să fumeze în mașina de poliţie, însă deja nu-i 
mai păsa. 


— Broadbent o fi trecut deja de Cumbres, spuse Hernandez. 

Willer trase fumul în piept. 

— Nu are cum. Au înregistrat toate vehiculele care au trecut 
pe acolo, iar cel al lui Biler nu era printre ele. Nu a trecut nici 
prin barajul rutier de la sud de Espanola. 

— Poate a ascuns mașina în vreo parcare din Espanola și s-a 
dus la un motel. 

— Ar fi putut, dar n-a făcut-o. Willer acceleră din nou. 
Vitezometrul sări de la 140 la 150, făcând mașina să se legene 
înainte și înapoi. 

— Atunci ce crezi că a făcut? 

— Cred că s-a dus la mănăstirea aceea, Hristos în Deșert, să îl 
vadă pe călugăr. Și acolo mergem și noi. 

— Ce te face să crezi asta? 

Willer trase din nou din ţigară. De obicei aprecia întrebările 
insistente ale lui Hernandez - îl ajutau să gândească -, însă de 
data aceea simţea doar iritare. 

— Nu știu de ce cred asta, dar cred asta, pufni el. Broadbent 
și nevastă-sa sunt implicați în asta, călugărul e implicat în asta 
și mai e și o altă persoană, ucigașul, care de asemenea e 
implicat până peste cap. Au găsit ceva în canioanele alea și sunt 
prinși într-o luptă pe viaţă și pe moarte pentru acel ceva. Orice 
ar fi, e ceva important; atât de important, încât Broadbent a 
păcălit poliţia și a furat o camionetă pentru asta. Adică, lisuse, 
Hernandez, trebuie să te întrebi ce poate fi atât de important ca 
un asemenea tip să riște zece ani la pușcăria din Santa Fe. Are 
deja tot ce-și dorește. 

— Da. 

— Chiar dacă Broadbent nu e la mănăstire, vreau să am o 
mică discuţie cu acel pretins călugăr. 


23 


Tom recunoscu, nevenindu-i să creadă, că strigătul fusese al 
lui Sally. Își apăsă gura pe fisură. 

— Sally! 

— Tom? murmură ea. 

— Sally! Ce se întâmplă? Ești bine? 

— Dumnezeule, Tom! Ești tu. Abia putea să vorbească. Sunt 
înțepenită. Trage în mine. Incă un oftat. 


— Sally, sunt aici, o să fie bine. Tom îndreptă în jos lumina 
slabă a lanternei și rămase uimit să vadă chipul lui Sally prins în 
crăpătură, la niciun metru sub el. 

Incă un bum! din armă, iar Tom auzi glonţul lovind pietrele de 
dedesubt. 

— Trage în crăpătură, dar nu mă poate vedea. Tom, sunt 
înțepenită...! 

— O să te scot de aici învârti lanterna în jur. Stânca era deja 
fisurată și nu trebuia decât să fie spartă, iar bucăţile să fie 
înlăturate. Cercetă zona cu lanterna, luminând tunelul, căutând 
o unealtă. Într-un colț era o grămadă de lăzi putrede și frânghii. 

— Revin imediat. 

Incă o împușcătură. 

Tom alergă la grămadă, aruncă deoparte o bobină de frânghie 
putredă, căută printr-un morman de saci de pânză putrezi. 
Dedesubt găsi o bucată de sfredel. Il luă și alergă înapoi. 

— Tom! 

— Sunt aici. O să te scot de acolo. 

Incă o împușcătură. Sally urlă. 

— M-a nimerit! M-a nimerit! 

— Dumnezeule, unde...? 

— In picior. Oh, Dumnezeule, scoate-mă de aici. 

— Închide ochii. 

Tom vâri pana de oţel în fisură, luă o piatră și lovi în pană, din 
nou și din nou. Piatra crăpată începu să cedeze. Căzu în 
genunchi și începu să smulgă pietrele cu mâinile goale. Piatra 
era distrusă deja, iar după ce prima bucată fu eliminată, lucrul 
mergea mult mai repede. Continuă să vorbească cu Sally, 
repetându-i că o să fie bine, că o să scape de acolo într-o clipă. 

Incă o împușcătură. 

— Tom! 

— Nenorocita! Ești moartă imediat ce reîncarc. 

Tom scoase o bucată de piatră, o aruncă într-o parte, apoi 
încă una, apoi alta, tăindu-și mâinile în marginile ascuţite, 
lucrând frenetic. 

— Sally, unde te-a lovit...? 

— In picior. Nu cred că e grav. Nu te opri! 

Incă o împușcătură. Tom bătu în piatră, lovind neîncetat 
sfredelul, scoțând tot mai multe pietre și lărgind fisura. Îi putea 
vedea faţa. 


Acum pietrele se desprindeau mult mai ușor. 

Crac! Sally tresări. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te opri! 

Vârful rupse pana, iar el înjură, îl întoarse și încercă să 
folosească cealaltă parte. 

— E suficient de mare! strigă Sally. 

Tom se aplecă, îi prinse mâna și trase, în timp ce ea se 
împinse de dedesubt, zgâriindu-se prin stânca spartă, rupându- 
și și mai mulţi nasturi de la cămașă. Nu era suficient; coapsele 
ei rămăseseră înțepenite. 

— Ești ca și moartă! 

Tom băgă sfredelul în piatră, spintecând o bucată de cuarț 
fragil. Cu o indiferență totală, observă că tocmai scosese la 
iveală un filon de aur pe care minerii, cumva, îl rataseră. ÎI 
aruncă și desprinse alt bloc. 

— Acum! 

O prinse de subsuori și o trase în sus, eliberând-o. De 
dedesubt se auzi încă o împușcătură. 

Ea zăcea la pământ, murdară, udă, cu hainele sfâșiate. 

— Unde ești lovită? Îi cercetă frenetic trupul. 

— În picior. 

Tom își sfâșie cămașa și șterse sângele, descoperindu-i 
câteva tăieturi ușoare pe gambă. Scoase și câteva fragmente de 
piatră de la un ricoșeu. 

— Sally, e în regulă. Te vei face bine. 

— Asta cred și eu. 

— Ticăloaso! Urletul se auzea isteric, distorsionat. 

Incă două împușcături. Un glonţ răzleț ricoșă prin crăpătură și 
se înfipse în tavan. 

— Trebuie să blocăm gaura asta, spuse Sally. 

insă Tom deja rostogolea bolovani. Îi îngrămădiră în fisură, 
apoi îi bătură ca să-i fixeze. În cinci minute, gaura era blocată. 

O cuprinse brusc în braţe, strângând-o la piept. 

— Dumnezeule, am crezut că n-o să te mai văd vreodată, oftă 
Sally. Nu îmi vine să cred, nu îmi vine să cred că m-ai găsit. 

El o îmbrăţișă din nou, nici lui nevenindu-i să creadă că 
reușise s-o salveze. li auzea inima bătându-i cu putere. 

— Să mergem. 

El o ajută să se ridice, apoi alergară înapoi prin tuneluri, Tom 
scuturând lanterna din când în când ea să îi menţină lumina. 


Urcară prin puț, apoi, după alte cinci minute, ieșiră la suprafaţă. 

— O să iasă prin cealaltă parte, spuse Sally. 

Tom aprobă din cap. 

— O să ocolim. 

În loc să se întoarcă pe culme, alergară spre bezna copacilor 
de pe fundul râpei, iar acolo se opriră să-și tragă sufletul. 

— Ce-ţi face piciorul? Poţi merge? 

— E în regulă. La curea ai o armă? 

— Da. Un 22 cu un singur glonţ. Tom privi în urmă către 
culmea argintie, susținând-o pe Sally cu brațul. 

— Camioneta mea e la poartă. 

— Elo să ne-o ia înainte, spuse Sally. 

Merseră prin râpă. Era beznă printre pinii înalţi, iar covorul de 
ace de sub picioarele lor era moale și nu făcea decât un zgomot 
foarte slab, și acela acoperit de vântul nocturn care bătea 
printre copaci. Tom se oprea din când în când să asculte și să 
vadă dacă răpitorul îi urmărea, însă era liniște. 

După zece minute valea se nivelă și dădu într-o albie secată. 
În faţă se vedeau licărind luminile cabanei. Totul părea tăcut, 
însă Range Roverul răpitorului dispăruse. 

Cercetară marginea vechiului oraș, însă părea părăsit. 

— Crezi că s-a speriat și a fugit? întrebă Sally. 

— Mă îndoiesc. 

Trecură pe lângă cabană și merseră rapid printre copaci, în 
paralel cu drumul. Camioneta se afla la mai puţin de o jumătate 
de kilometru. Tom auzi ceva și se opri, cu inima cât un purice. 
Apoi auzi din nou; era ţipătul slab al unei bufniţe. Strânse mâna 
lui Sally și își continuară drumul. După alte câteva minute zări 
conturul gardului de plasă printre copaci. 

O ajută să ajungă acolo. 

Ea se prinse de plasa de sârmă, iar el o ridică, gardul 
scârțâind și spărgând tăcerea. După o clipă, ea fu pe partea 
cealaltă. El o urmă. Alergară de-a lungul gardului, iar după 
câteva momente Tom desluși o rază de lună reflectată pe 
camioneta lui furată, încă parcată lângă poarta încuiată. Însă, de 
data aceasta, poarta era larg deschisă. 

— Unde naiba e? șopti Sally. 

Tom strânse umărul lui Sally și șopti: 

— Rămâi în umbră, cu capul aplecat, și urcă în camionetă pe 
cât posibil fără să faci zgomot. Apoi eu pornesc motorul și 


conduc ca un nebun. 

Sally aprobă din cap. Se târî până la scaunul pasagerului, 
ghemuindu-se sub nivelul cabinei; Tom deschise ușor portiera și 
urcă pe scaunul șoferului. Într-un minut erau în cabină. 
Rămânând cu capul sub nivelul ferestrelor, Tom scoase cheile și 
le băgă în contact. Apăsă ambreiajul și se întoarse spre Sally. 

— Ține-te bine. 

Tom porni motorul, iar mașina se trezi la viaţă. O băgă în 
marșarier și dădu cu spatele, învârtind volanul. Chiar în acea 
clipă, două faruri frontale strălucitoare apărură de după o 
cotitură de la marginea pădurii. Se auzi zgomotul unor gloanţe 
de calibru mare lovind în oțel, iar interiorul camionetei explodă 
într-o ploaie de sticlă și plastic făcute țăndări. 

Aruncându-se într-o parte pe scaun, băgă camioneta în viteza 
întâi și ieși în grabă pe drum, aruncând în urmă un nor de 
pietriș. Apoi o băgă în a doua și acceleră, pe măsură ce și mai 
multe gloanțe loveau mașina. Roţile se învârteau, iar spatele 
camionetei se legăna înainte și înapoi. Ridică fruntea, însă nu 
văzu nimic: parbrizul era o pânză de păianjen de sticlă crăpată 
Lovi cu pumnul în ea, făcu o gaură suficient de mare cât să 
poată vedea prin ea și continuă să accelereze, partea din spate 
a camionetei legănându-se în timp ce goneau pe drumul prăfuit. 

— Rămâi jos! 

Luă prima cotitură, iar împușcăturile se opriră o clipă, însă 
auzi sunetul de motor din spate și știu că era pe urmele lor; o 
clipă mai târziu, Range Roverul apăru de după colţ, farurile lui 
trecând prin ei. 

Pac! Pac! Urmară alte împușcături, lovind acoperișul mașinii, 
aruncând peste ei bucăţi de plastic din farul acoperișului. 
Camioneta mergea rapid, iar el trase de volan în lateral și 
înapoi, făcând din ei o ţintă instabilă. Simţi cum partea din spate 
a mașinii se clatină brusc și vibrează și știu că cel puţin unul din 
cauciucurile din spate fusese nimerit. 

— Benzină! strigă Sally de la podea. Simt miros de benzină! 
Lovise rezervorul. 

Incă un pac! urmat de un fâșâit cutremurător. Tom simți 
imediat căldura și văzu lucirea din spate. 

— Am luat foc! urlă Sally. Tinea mâna pe mânerul portierei. 
Sari! 

— Nu! Nu încă! 


Luară o altă curbă, iar împușcăturile încetară o clipă. În faţă, 
Tom zări locul unde drumul ajungea la costișă. Porni motorul și 
acceleră direct spre el. 

— Sally, o să mă îndrept spre costișa aceea. Când îţi spun, tu 
sari Te rostogolești departe de roţi. Apoi te ridici și alergi. O iei 
la goană spre platourile stâncoase. Ești în stare? 

— Am înţeles! 

Goni spre costișa care se apropia. Prinse mânerul și deschise 
portiera pe jumătate, apăsând pe acceleraţie. 

— Pregătește-te! 

O secundă. 

— Acum! 

Sări, se lovi de pământ și se rostogoli, apoi se ridică și o luă la 
fugă. Vedea silueta întunecată a lui Sally în partea opusă, 
ridicându-se în picioare, chiar când camioneta în flăcări dispărea 
peste costișă, cu motorul ţipând ca un vultur în zbor. Se auzi un 
zgomot înăbușit, urmat brusc de o strălucire portocalie pe 
fundul costișei. 

Ranger Roverul frână chiar la timp, oprindu-se la marginea 
costișei. Ușa se deschise. Tom zări un bărbat fără cămașă sărind 
din vehicul, cu o armă într-o mână și o lanternă în cealaltă, cu o 
pușcă atârnată pe umăr. Tom alergă spre panta abruptă de 
dincolo de costișă, însă bărbatul o zărise pe Sally și fugea după 
ea cu arma scoasă. 

— Hei, ticălosule! strigă Tom, mergând spre el, sperând să-i 
distragă atenţia, însă bărbatul continuă să alerge după Sally 
care  șchiopăta, și micșorând rapid distanța dintre ei. 
Cincisprezece metri, doisprezece... dintr-un moment în altul va fi 
suficient de aproape cât să o împuște. 

Tom scoase pistolul de calibru 22. 

— Hei, nenorocitule! 

Răpitorul se lăsă într-un genunchi și pregăti pușca. Tom se 
opri și luă poziţia de tragere, ţintind cu pistolul 22. Nu avea cum 
să-l nimerească, însă poate împușcătura îi va distrage atenţia. 
Trebuia să încerce; era singura șansă a lui Sally. 

Bărbatul lipi arma de obraz și ţinti. Tom trase. Din instinct, 
bărbatul se aruncă la pământ. 

Tom alergă spre el, agitând revolverul ca un nebun. 

— Te omor! 

Bărbatul se ridică și ţinti din nou, de data aceasta spre Tom. 


— Te prind! strigă Tom, încă ţintind. 

Bărbatul apăsă pe trăgaci, dar Tom se aruncă la pământ și se 
rostogoli într-o parte. 

Bărbatul privi înapoi spre locul unde se aflase Sally, însă 
femeia dispăruse. Își puse pușca pe umăr, scoase pistolul și fugi 
după Tom. 

Tom se ridică în picioare și o luă la fugă pe pantă, cu toată 
viteza de care era în stare, sărind peste bolovani și copaci 
căzuţi, bucuros că bărbatul îl vâna pe el. Lumina lanternei 
bărbatului trecea peste capul său, pâlpâind prin ramurile joase 
ale copacilor. Auzi două Împuşcături, apoi sunetul unui glonţ 
care se izbise de un copac din dreapta lui. Se aruncă în faţă, se 
rostogoli, se ridică din nou în picioare și sări în diagonală pe 
pantă în jos. Bărbatul se afla la vreo treizeci de metri în spate. 

Raza lanternei îl descoperi. Încă două gloanţe se opriră în 
copacii din ambele părţi. Tom sări, se feri, alergă în zigzag 
printre copaci. Dealul devenea tot mai abrupt, iar copacii tot mai 
deși. Bărbatul din spate ţinea pasul, chiar alerga. Trebuia să-l 
facă să vină după el și s-o lase în pace pe Sally. 

Încetini intenţionat și o luă la stânga, îndepărtându-se și mai 
mult de Sally. Mai multe gloanțe trecură pe lângă el, sfâșiind o 
bucată din scoarța unui copac din dreapta. 

Tom continuă să alerge. 


24 


Maddox larbă se gândi că încet-încet avea să-l prindă din 
urmă pe Broadbent. Se oprise de trei ori să tragă, însă de 
fiecare dată fusese prea departe, iar asta nu făcuse altceva 
decât să-i permită lui Broadbent să câștige din nou teren. 
Trebuia să fie atent; Broadbent avea o armă de calibru mic, care 
nu se compara cu Glockul lui, însă tot era periculoasă. Trebuia 
să se ocupe întâi de el, apoi să termine cu femeia. 

Dealul devenea tot mai abrupt, iar copacii se îndeseau. 
Broadbent alerga acum pe o pantă ce avea la fund o albie 
secată. Era rapid, al naibii de rapid, însă avea să-l prindă din 
urmă. Instrucția de care avusese parte în armată, la care se 
adăugau regimul de exerciţii fizice, alergatul și yoga îl ajutau. 
Broadbent nu avea cum să-i scape. 

Îl zări pe Broadbent luând-o la stânga. Maddox tăie colţul, 


câștigând și mai mult teren. În câteva minute ticălosul avea să 
zacă la picioarele lui, cu ţeasta zdrobită. Broadbent continua să 
se ferească, încercând să lase copacii între el și urmăritorul său. 
Dealul devenea și mai abrupt, iar panta se transforma în râpă. 
Maddox era acum doar la douăzeci de metri în spatele lui. Jocul 
aproape se sfârșise; Broadbent era oricum prins ca într-o 
menghină. Cincisprezece metri și se apropia și mai mult. 

Broadbent dispăru după un tufiș. După o clipă, Maddox dădu 
un ocol copacilor și zări un afloriment în faţă - o costișă - lat de 
vreo două sute de metri, care forma un V acolo unde ajungea 
albia secată. Il prinsese pe Broadbent în capcană. 

Se opri Bărbatul dispăruse. 

Maddox plimbă raza lanternei de la un capăt la celălalt. Nici 
urmă de Broadbent Nenorocitul sărise de pe culme. Sau cobora. 
Se opri la margine și lumină în jos, însă vedea aproape toată 
curba, mai puţin pe Broadbent. Se înfurie. Ce se întâmplase? 
Oare Broadbent se întorsese și urcase din nou dealul? Ridică 
lanterna, însă pantele erau pustii, nici urmă de mișcare printre 
copaci. Se întoarse la fațada costișei, o lumină, căută un 
cadavru printre pietrele de dedesubt. 

La vreo patru metri de costișă se afla un molid înalt. Auzi 
scârțâitul unei ramuri și văzu crengile de jos de pe partea opusă 
mișcându-se. 

Ticălosul s-a suit în copac. 

Maddox luă pușca și îngenunche, ţintind în acel loc. Trase o 
dată, de două ori, de trei ori, către orice mișcare sau sunet, însă 
degeaba. Broadbent cobora în partea opusă a trunchiului, 
folosindu-l drept scut. Maddox analiză distanţa. Cinci metri. 
Avea nevoie de un avans mare ca să acopere acea distanţă, 
ceea ce însemna să urce din nou dealul. Și chiar și atunci era un 
risc major. Doar un om aflat într-o situaţie disperată ar încerca 
așa ceva. 

Maddox alergă pe muchia costișei, căutând un unghi mai bun 
din care să tragă în clipa în care Broadbent cobora din copac. 
Îngenunche, tinti, își ţinu respiraţia și aşteptă să apară. 

Broadbent sări de pe creanga cea mai joasă chiar când 
Maddox trase. Preţ de o clipă, Maddox crezu că-l nimerise, însă 
ticălosul anticipase împușcătura și se rostogolise imediat ce 
atinsese pământul, apoi se ridicase și o luase iar la fugă. 

La dracu'! 


Maddox își atârnă pușca pe umăr și se uită în jur după femeie, 
însă dispăruse de mult. Rămase în picioare pe marginea 
costișei, fierbând de furie. Scăpaseră. 

Însă nu de tot. Se îndreptau către râul Chama, pe un traseu 
care îi obliga să traverseze ţinutul de platouri stâncoase, un 
drum greu de aproape cincizeci de kilometri. Maddox știa cum 
să le dea de urmă, fusese la război în deșert și cunoștea 
platourile stâncoase. Îi va găsi. 

Să-i lase să scape ar însemna ca el să se întoarcă la 
închisoare pe viaţă, fără drept de eliberare condiţionată. Trebuia 
să-i omoare sau să moară încercând. 


25 


Willer scoase un picior din mașina de poliţie în parcarea 
neasfaltată a mănăstirii, apoi porni sirena, doar ca să își facă 
simțită prezența. Nu știa la ce oră merg călugării la culcare, însă 
era sigur că la unu și jumătate noaptea dormeau buștean. Locul 
era întunecat ca un mormânt, nu avea nici măcar lumini 
exterioare. Luna răsărise peste culmea canionului, aruncând 
asupra locului o lumină sinistră. 

Încă un sunet de sirenă. Îi aștepta să iasă. După o călătorie cu 
mașina de o oră și jumătate pe cel mai dificil drum din stat nu 
avea chef să fie drăguţ. 

— Tocmai s-a aprins lumina. 

Willer urmări semnul lui Hernandez. Un dreptunghi galben 
apăru brusc în beznă. 

— Chiar crezi că Broadbent e aici? Parcarea e goală. 

Willer simţi un alt val de iritare auzind îndoiala din vocea lui 
Hernandez. Scoase o ţigară din buzunar, o duse la buze și o 
aprinse. 

— Știm că Broadbent se afla pe Highway 84 și conducea acel 
Dodge furat Nu a trecut prin niciun baraj rutier și nu e la Ghost 
Ranch. Unde ar fi putea fi? 

— Sunt multe drumuri forestiere pe ambele părţi ale 
autostrăzii. 

— Da. Însă e un singur drum spre platourile stâncoase și 
anume acesta. Dacă nu e aici, va trebui să-l interogăm pe acel 
călugăr. 

Trase fumul, apoi expiră. Pe potecă se zărea lumina unei 


lanterne. O siluetă cu glugă se apropia de ei, cu chipul ascuns în 
umbră. Willer rămase în picioare lângă ușa deschisă a mașinii, 
cu cizma pe prag. 

Călugărul sosi cu mâna întinsă. 

— Sunt fratele Henry, abatele de la Hristos în Deșert. 

Bărbatul era scund, sprinten, cu ochi strălucitori și bărbiță 
tunsă scurt Willer strânse mâna călugărului, fără să fie 
impresionat de întâmpinarea prietenoasă și încrezătoare. 

— Locotenent Willer, de la departamentul Omucideri din 
Santa Fe, răspunse el scoțând legitimaţia, iar el este sergentul 
Hernandez. 

— Bine, bine. Călugărul cercetă  legitimaţia la lumina 
lanternei, apoi i-o înapoie. Domnule locotenent, aţi putea să 
închideți farurile? Călugării dorm. 

— Da. Sigur. 

Hernandez intră în mașina de poliţie și le stinse. 

Willer se simţi ciudat și în defensivă să discute cu un călugăr. 
Poate că nu ar fi trebuit să folosească sirena. 

— Căutăm un bărbat pe nume Thomas Broadbent, spuse el. 
Se pare că e prieten cu unul dintre călugării de aici, Wyman 
Ford. Avem motive să credem că poate fi aici sau undeva în 
apropierea acestui drum. 

— Nu îl cunosc pe acest domn Broadbent, răspunse abatele. 
lar Fratele Wyman nu e aici. 

— Unde e? 

— A plecat în urmă cu trei zile ca să se roage în singurătate în 
deșert. 

„Să se roage în singurătate în deșert, pe dracu'”, își spuse 
Willer. 

— Și când se întoarce? 

— Ar fi trebuit să se întoarcă ieri. 

— Da? 

Willer privi atent chipul bărbatului. Era cea mai sinceră faţă 
pe care o puteai vedea. Cel puţin spunea adevărul. 

— Deci nu îl cunoașteţi pe Broadbent? Din informaţiile pe care 
le am, a fost aici de câteva ori. Păr blond-închis, înalt, conduce o 
camionetă Chevy '57. 

— Ah da, bărbatul acela cu camioneta minunată. Acum știu 
despre cine vorbiţi. Din câte știu eu, a fost aici de două ori. 
Ultima dată cu aproximativ o săptămână în urmă. 


— Din informaţiile mele, a fost aici cu patru zile în urmă. Cu o 
zi înainte ca acest călugăr al vostru, Ford, să plece în deșert „să 
se roage”. 

— Pare corect, răspunse abatele cu blândețe. 

Willer își scoase agenda și scrise ceva. 

— Domnule locotenent, îmi permiteţi să întreb ce înseamnă 
toate astea? întrebă abatele. Nu suntem obișnuiți să primim 
vizite de la poliţie în miez de noapte. 

Willer închise agenda. 

— Am un mandat de arestare pentru Broadbent. 

Abatele se uită la Willer, iar privirea lui se dovedi neașteptat 
de tulburată. 

— Un mandat de arestare? 

— Exact. 

— Sub ce acuzaţie, dacă îmi permiteţi să întreb? 

— Părinte, cu tot respectul, nu pot să vorbesc acum despre 
asta. 

Tăcere. 

— Există un loc în care putem vorbi? întrebă Willer. 

— Da, desigur. De obicei, în mănăstire avem jurământ de 
tăcere, însă putem vorbi în Camera Disputelor. Mă urmaţi? 

— Luaţi-o înainte, spuse Willer, aruncându-i o privire lui 
Hernandez. 

Îl urmară pe călugăr pe poteca șerpuită, spre o clădire mică 
din chirpici din spatele bisericii Abatele se opri la ușă, privind 
întrebător spre Willer. Acesta îl privi lung la rândul său. 

— Domnule locotenent, mă scuzaţi, puteţi să stingeţi ţigara? 

— Oh, da, sigur. 

Willer o aruncă și o stinse cu călcâiul, conștient de ochiul 
dezaprobator al călugărului, enervat de senzaţia că, într-un fel, 
deja fusese subapreciat. Călugărul se întoarse, iar ei îl urmară 
înăuntru. Clădirea mică era alcătuită din două încăperi de 
rezervă, zugrăvite în alb. Cea mai mare avea bănci amplasate 
lângă pereţi, cu o cruce în capăt Cealaltă încăpere nu avea 
altceva decât o masă de lemn, o lampă, un laptop și o 
imprimantă. 

Călugărul aprinse o lumină și se așezară pe băncile tari. Willer 
se răsuci, încercând să se facă comod, apoi scoase agenda și 
stiloul. Devenea tot mai nervos pe minut ce trecea, gândindu-se 
la absenţa lui Ford și Broadbent și la timpul pe care îl pierduseră 


venind acolo. De ce naiba nu aveau călugării un nenorocit de 
telefon? 

— Abate, trebuie să vă spun că am motiv să cred că acest 
Wyman Ford este implicat. 

Abatele își dădu jos gluga, iar sprâncenele lui se arcuiră de 
surprindere. 

— Implicat în ce? 

— Nu știm încă sigur; e ceva legat de crima de săptămâna 
trecută din Labirint. Probabil ceva ilegal. 

— Mi-e imposibil să cred că fratele Wyman ar putea fi implicat 
în ceva ilegal, cu atât mai puţin într-o crimă. Are un caracter 
ireproșabil. 

— Ford a fost în platouri mult în ultima vreme? 

— Nu mai mult decât de obicei. 

— Însă petrece mult timp acolo? 

— Mereu a făcut asta, încă de când a venit aici, cu trei ani în 
urmă. 

— Sunteţi conștient că a lucrat pentru CIA? 

— Domnule locotenent, „sunt conștient” de multe lucruri, însă 
cunoștințele mele se opresc aici. Nu punem întrebări despre 
viața din trecut a fraţilor noștri, nu mai mult decât ceea ce 
trebuie spus la spovedanie. 

— Aţi observat vreo diferenţă în comportamentul lui Ford din 
ultima vreme, vreo schimbare de obiceiuri? 

Abatele ezită. 

— În ultima vreme a lucrat destul de mult la computer. Era 
ceva legat de niște numere. Însă, după cum am spus, sunt sigur 
că niciodată nu s-ar implica... 

— Computerul acela? îl întrerupse Willer. Făcu un semn cu 
capul spre cealaltă cameră. 

— E singurul pe care îl avem. 

Willer luă din nou notițe. 

— Fratele Ford este un om al lui Dumnezeu și vă asigur... 

Willer îl întrerupse cu un gest nerăbdător. 

— Aveţi idee unde s-a dus Ford în această „retragere 
spirituală”? 

— Nu. 

— Și va întârzia și mai mult? 

— Mă aştept să apară din clipă în clipă. A promis că va fi aici 
ieri. De obicei se ţine de cuvânt. 


Willer înjură în gând. 

— Mai e ceva? 

— Acum nu. 

— Atunci aș vrea să mă retrag. Ne trezim la ora patru. 

— În regulă. 

Călugărul plecă. 

Willer făcu un semn către Hernandez. 

— Să ieșim la aer. 

Odată ajunși afară, își aprinse iar ţigara. 

— Ce crezi? întrebă Hernandez. 

— Toată treaba asta pute. O să scot totul de la călugărul Fard 
chit că e ultimul lucru pe care-l fac. „Retragere spirituală”; mai 
scutește-mă. Willer se uită la ceas. Era aproape două. Era din ce 
în ce mai conștient de tot acel timp pierdut Du-te la mașină și 
sună la Santa Fe să chemi un elicopter și să ceri un mandat ca 
să confiscăm laptopul de aici. 

— Un elicopter? 

— Da. Vreau să ne întoarcem în zori. O să-i găsim pe cei doi. E 
teren federal, așa că asigură-te că poliţia din Santa Fe aranjează 
lucrurile cu BGT și cu oricine altcineva care se poate ofusca că 
nu sunt implicaţi. 

— Desigur, domnule locotenent. 

Willer urmări lanterna lui Hernandez dispărând pe potecă spre 
parcare. O clipă mai târziu mașina de poliţie porni și auzi 
zgomotul radioului. O vreme se derulă o conversaţie de 
neînțeles. Deja terminase o ţigară și începuse alta când 
Hernandez veni din nou lângă el la ușă. 

Hernandez se opri, răsuflând greu de la mersul pe deal. 

— Deci? 

— Tocmai au închis spaţiul aerian dintre Espanola și granița 
cu Colorado. 

— Cine anume? 

— FAA. Nimeni nu știe de ce, ordinul a venit de sus. Nici 
aviaţie comercială, nici privată, nimic. 

— Cât timp? 

— Nu se știe. 

— Minunat. Și mandatul? 

— Nu am reușit. L-au trezit pe judecător; s-a enervat, e catolic 
și vrea un motiv mult mai clar ca să confiște computerul dintr-o 
mănăstire. 


— Și eu sunt catolic, dar care dracu' e legătura? Willer trase 
cu furie în piept ultima urmă de fum din ţigară, aruncă chiștocul, 
îl călcă și îl strivi sub talpă. Apoi făcu semn în direcţia 
canioanelor din spatele mănăstirii. Se întâmplă ceva 
nemaipomenit pe platourile stâncoase. Și nu avem nici cea mai 
vagă idee ce e. 


Partea a patra 
Cimitirul Diavolului 


Tiranozaurul era foarte inteligent. Avea unul dintre cel mai 
echilibrat raport creier-corp întâlnit la vreo reptilă din zilele 
noastre sau dispărută, iar creierul ei era printre cele mai mari 
dezvoltate vreodată la un animal terestru, aproape de 
dimensiunea celui uman. Însă creierul mare, partea rațională, 
era virtual inexistentă. Mintea îi era o mașină biologică care 
procesa comportamentul instinctual Modul de programare al 
acesteia era extraordinar. Nu se gândea la ce făcea. Pur și 
simplu făcea. 

Nu avea memorie pe termen lung Memoria era pentru cei 
slabi. Nu trebuia să recunoască prădători, nu avea pericole de 
evitat, nimic de învățat. Instinctul avea grijă de nevoile ei, care 
erau foarte simple. Avea nevoie de carne. De multă carne. 

Să fii un animal fără memorie înseamnă să fii liber. Dunele 
unde se născuse, mama și fratii ei, apusurile scânteietoare ale 
copilăriei, ploile torențiale care înroșeau râurile și inundau 
tinuturile joase, secetele mistuitoare care crăpau pământul - nu 
reținea nimic din toate acestea. Trăia viața așa cum se 
întâmpla, ca pe un flux unic de senzații și reacţii care îşi 
pierdeau trecutul precum un râu care se pierde în ocean. 

Își vedea cei cincisprezece frați murind sau uciși și nu simtea 
nimic. Nu știa nimic. Nu observa că nu mai erau, ci doar că, 
atunci când mureau, cadavrele lor deveneau hrană pentru ea. 
Atâta tot. După ce se despărțea de mama ei, nu o mai 
recunoștea. 

Vâna, ucidea, mânca, dormea și hoinărea. Nu era conștientă 
că avea un „teritoriu“; se mișca după vegetația distrusă și 
ferigile dezrădăcinate lăsate în urmă de turmele mari de 
dinozauri cu cioc, fără să recunoască sau să-și amintească. 
Obiceiurile lor erau obiceiurile ei. 

Emotii umane precum dragostea, ura, mila, tristețea, regretul 
sau fericirea nu aveau echivalent în creierul ei. Cunoștea doar 
durerea și plăcerea. Era programată astfel încât să facă ceea ce 
îi spunea instinctul și îi provoca plăcere, iar să nu facă asta era 
de neconceput. 

Nu se gândea la sensul existenței ei. Nici nu era conștientă că 
exista. Pur și simplu era. 


1 


Pistele de la Poligonul White Sands, New Mexico, zăceau 
adormite în lumina zorilor, ca două fâșii negre pe porțiuni de 
ghips albe ca zăpada. Clădirea unui terminal se ridica într-o 
parte, iluminată de lumini galbene, lângă un șir de hangare. 
Aerul era aproape nemișcat. 

La est, pe cerul tot mai strălucitor apăru o pată. Aceasta luă 
încet forma unui aparat de zbor F-14 Tomcat, care se pregătea 
de aterizare, în vreme ce murmurul motoarelor se amplifica, 
transformându-se într-un zgomot care-ţi spărgea urechile. 
Avionul de luptă ateriză, trimițând doi norișori de fum cu miros 
de cauciuc, huruind deasupra straturilor de flori yucca uscate 
care mărgineau pista. Avionul F-14 încetini către capătul pistei, 
întoarse și opri în fața clădirii terminalului. Câţiva membri ai 
echipei de la sol veniră să se ocupe de avion, blocând roțile și 
pregătindu-l pentru alimentare. 

Carlinga se deschise, iar silueta subţire a unui bărbat cobori 
de pe locul copilotului și sări ușor pe pământ. Era îmbrăcat într- 
un trening albastru și avea în mână o servietă de piele tocită. 
Străbătu pista cu pași mari, salutându-i scurt pe cei doi soldaţi 
care stăteau de pază la ușă și care îi răspunseră la salut, uimiţi 
de gestul de curtoazie. 

Totul la acel bărbat era rece, curat și simetric, ca o bucată de 
oțel turnat. Părul lui era negru și drept și îi cădea pe frunte. 
Pomeții îi erau proeminenţi, întinzându-i pielea moale a feţei. 
Mâinile sale erau atât de mici și de curate, încât s-ar fi zis că-și 
făcuse manichiura. Buzele lui erau subţiri și cenușii, ca ale unui 
mort. Ar fi trecut drept asiatic, dacă n-ar fi avut ochii albaștri și 
pătrunzători, care păreau că stau să-i sară de pe faţă, într-un 
contrast puternic cu părul negru și pielea albă. 


J.G. Masago ajunse la ușă și intră în terminal. Se opri în 
mijlocul camerei, surprins neplăcut că acolo nu era nimeni să-l 
întâmpine. Masago nu avea nicio clipă de pierdut. 

Pauza îi permise să reflecteze că, până atunci, operaţiunea 
decursese perfect. Rezolvase problema la muzeu și confiscase 
datele. O examinare de urgenţă a specimenelor la NSA oferise 
rezultate care depășiseră orice așteptare. Asta era: evenimentul 


spectaculos pe care Detașamentul EL480, agenţia de informaţii 
clasificate pe care o conducea, îl așteptase de la întoarcerea din 
misiunea Apollo 17, cu peste treizeci de ani în urmă. Faza finală 
a jocului începuse. 

Lui Masago îi părea rău pentru ce îi făcuse britanicului la 
muzeu. Era întotdeauna o tragedie când trebuia curmată viața 
unui om. Soldaţii își pierdeau viața în război, iar civilii pe timp de 
pace. Sacrificiile erau necesare. Ceilalţi vor avea grijă de 
asistenta laborantă, Crookshank, care nu mai era o prioritate 
acum că datele și eșantioanele erau în siguranţă în mâinile lor. 
Incă o întrerupere regretabilă, dar necesară. 

Masago avea mamă japoneză și tată american și fusese 
conceput în ruinele din Hiroshima în săptămânile de după 
bombardament. Mama lui murise la câţiva ani după aceea, în 
urlete de agonie, bolnavă de cancerul provocat de Ploaia 
Neagră. Bineînţeles, tatăl său dispăruse înainte să se nască el. 
Masago ajunsese în America la vârsta de cincisprezece ani 
Unsprezece ani mai târziu, când avea douăzeci și șase, modulul 
de aterizare Apollo 17 ajungea în Taurus-Littrow pe marginea 
Mării Serenităţii de pe Lună. Atunci nu avea cum să știe că acea 
misiune Apollo făcuse ceea ce putea fi considerată cea mai 
mare descoperire științifică a tuturor timpurilor și că acest 
secret îi va fi încredințat lui. 

Pe atunci, Masago era deja ofiter junior la CIA. De acolo, 
datorită japonezei sale fluente și talentului la matematică, 
urmase o carieră întortocheată prin diverse niveluri ale Agenţiei 
Americane de Informații Militare.  Reușise printr-un 
comportament extrem de precaut, inteligență şi realizări 
îmbrăcate în haina modestiei. În cele din urmă ajunsese la 
conducerea unui mic detaşament cunoscut sub numele de 
EL480, iar secretul îi fusese dezvăluit. 

Cel mai mare dintre toate secretele. 

Așa îi era sortit, pentru că Masago știa un adevăr simplu, pe 
care niciunul dintre colegii săi nu avea curajul să-l accepte. Ştia 
că omenirea era terminată. Omenirea obținuse mijloacele să se 
autodistrugă, așa că avea să se autodistrugă. QED. Lui Masago i 
se părea la fel de simplu și evident ca doi plus doi. Oare 
existase, în toată istoria umanităţii, vreo perioadă în care omul 
nu reușise să utilizeze armele pe care le avea la dispoziţie? 
Problema nu era de dacă, ci de când. Partea „când” a ecuaţiei 


era cea pe care o controla Masago. Era în puterea lui să întârzie 
evenimentul. Dacă își făcea datoria, el personal putea da rasei 
umane încă cinci ani, poate zece, poate chiar o generaţie. Era 
cea mai nobilă meserie, însă necesita disciplină morală. Dacă 
unii trebuiau să moară prematur, era un preţ mic. Dacă o 
singură moarte putea întârzia evenimentul chiar și cu cinci 
minute... ce flori ar mai fi putut să înflorească? Oricum suntem 
cu toţii condamnați. 

Timp de zece ani condusese EL480 cât mai discret cu putinţă. 
Fusese un joc al așteptării, într-un interval de răgaz. Știuse 
întotdeauna că într-o zi avea să se producă și al doilea 
eveniment. 

Și acum apăruse. 

Se manifestase în locul cel mai puţin probabil și în modul cel 
mai puţin probabil. Însă fusese pregătit. Așteptase zece ani acel 
moment. Și acționase rapid și hotărât. 

Ochii ca de safir ai lui Masago se mai rotiră o dată prin 
terminal, scrutară peretele cu automatele de produse, covorul 
din poliester gri, șirurile de scaune de plastic prinse de podea, 
ghișeele și birourile - seci, goale, funcţionale, tipice pentru 
armată Aştepta de două minute; aproape că devenea de 
netolerat. În sfârșit, dintr-o încăpere ieși un bărbat îmbrăcat în 
costum de camuflaj mototolit, cu două stele pe umăr și păr 
tepos. 

Masago aşteptă ca bărbatul să ajungă la el, apoi întinse 
mâna. 

— Generalul Miller? 

Generalul îi luă mâna și i-o strânse puternic, militărește. 

— lar dumneavoastră trebuie să fiți domnul Masago. Zâmbi și 
făcu semn afară către avionul Tomcat care era alimentat pe 
pistă. Aţi făcut parte din Marină? Nu prea vedem aparate de 
zbor ca acesta pe aici. 

Masago nici nu zâmbi, nici nu-i răspunse. În schimb, îl întrebă: 

— Este totul gata, după cum am cerut, domnule general? 

— Desigur. 

Generalul se întoarse, iar Masago îl urmă într-un birou din 
capătul opus. Pe masa de metal se aflau câteva dosare, un 
ecuson și un dispozitiv mic care putea fi versiunea clasificată a 
unui telefon militar prin satelit. Generalul luă ecusonul și 
telefonul și i le întinse lui Masago fără să scoată o vorbă. Ridică 


primul dosar, pe care erau mai multe timbre roșii. 

— lată. 

Masago cercetă dosarul preţ de câteva minute. Era exact 
ceea ce solicitase el, un UAV echipat cu radar cu apertură 
sintetică și imagine multi- și hiperspectrală. Observă aprobator 
diversiunea unui satelit fotografic SIGINT KH-11 cu infraroșu 
pentru misiunea lui. 

— Și oamenii? 

— O echipă de zece, atribuită anterior de Autoritatea 
Naţională de Comandă pentru Grupul de Asalt Combinat și 
DEVGU unei filiale a Directoratului de Operaţiuni CIA. Sunt gata 
de treabă. 

— Li s-a decodat informaţia? 

— Oamenii aceștia nu au nevoie să li se decodeze informaţia, 
deja lucrează doar în operaţiuni clasificate. Au primit 
Avertismentul dumneavoastră, însă era destul de vag. 

— Am făcut-o intenţionat. Masago se opri. Să spunem că 
această misiune are o componentă psihologică neobișnuită, pe 
care tocmai am descoperit-o. 

— Aceea fiind? 

— Este posibil să le cerem acestor oameni să ucidă mai mulți 
civili americani de la graniţa cu Statele Unite. 

— Ce naiba vrea să însemne asta? întrebă răstit generalul. 

— Sunt bioteroriști și au pus mâinile pe ceva important. 

— Înţeleg. Generalul îl privi lung pe Masago. Acești oameni 
sunt pregătiţi psihologic pentru aproape orice. Însă aș dori o 
explicație. 

— Nu se poate. E de ajuns să spun că e vorba despre o 
chestiune gravă, care privește siguranța naţională. 

Generalul Miller înghiţi în sec. 

— Când oamenii vor primi ordinul de patrulă, trebuie să 
vorbiţi deschis cu ei. 

— Domnule general, o să rezolv aceste probleme așa cum voi 
considera necesar. Vreau doar să mă asiguraţi că acești oameni 
sunt capabili să ducă la capăt această misiune neobișnuită. 
Acum, răspunsul dumneavoastră mă face să cred că poate am 
nevoie de oameni mai experimentați. 

— Nu veţi găsi oameni mai competenţi decât aceștia zece. 
Sunt cei mai buni soldaţi pe care îi am. 

— Mă voi baza pe asta. Și elicopterul? 


Generalul făcu un semn cu capul cărunt către pista de 
elicoptere. 

— Pasărea e gata să-și ia zborul. 

— MH 60G Pave Hawk? 

— Asta s-a cerut. Vocea generalului devenise rece ca gheaţa. 

— Conducătorul lor? Spune-mi câte ceva despre el. 

— Sergent Clasa Întâi Anton Hitt, CV-ul lui e în dosar. Masago 
îi aruncă lui Miller o privire întrebătoare. 

— Sergent? 

— Aţi cerut cei mai buni oameni, nu cu rangul cel mai înalt, 
răspunse sec generalul. Se opri. Misiunea nu e aici în New 
Mexico, nu-i așa? Am aprecia dacă ne-aţi ţine la curent dacă 
operaţiunea se desfășoară în curtea noastră. 

— Această informaţie intră în categoria „nu trebuie să știți”, 
domnule general. Pentru prima dată, buzele lui Masago se 
întinseră ușor, schițând un zâmbet însă gestul le făcu să devină 
albe. 

— Echipajul meu USAF are nevoie de informații... 

— Echipajul și piloţii vor primi cardul de misiune și 
coordonatele după decolare. Echipa CAG/DEVGU va primi 
ordinul de patrulă pe drum. 

Generalul nu răspunse; doar maxilarul îi zvâcni ușor. 

— Vreau un cargo care să aștepte gata de zbor când dau eu 
semnalul și care poate să care cincisprezece tone. 

— Care e distanța? întrebă generalul. E posibil să întâmpinăm 
probleme de combustibil. 

— O să zboare cu șaptezeci și doi la sută combustibil. Masago 
închise dosarul și îl băgă în servietă. Conduceţi-mă la elicopter. 

Îl urmă pe general prin sala de așteptare, pe o ușă laterală și 
dincolo de o suprafaţă circulară extinsă de asfalt, pe care se afla 
un Sikorsky Pave Hawk cu rotoarele pregătite. Cerul era mai 
luminos, devenind din albastru un galben pal. Planeta Venus se 
afla la douăzeci de grade deasupra orizontului, un punct de 
lumină dispărând în strălucirea răsăritului ce se apropia. 

Masago se apropie cu pași mari, fără să se obosească să se 
protejeze de rotoare, cu părul în vânt. Sări la bord și închise ușa. 
Rotoarele porniră, praful se ridică, iar o clipă mai târziu pasărea 
uriașă decolă spre nord și acceleră. 

Generalul urmări cum elicopterul Pave Hawk dispăru pe cer, 
apoi se întoarse la terminal dând din cap și mormăind o 


înjurătură. 
— Să-l ia naiba de ticălos civil. 


2 


După ce reușiseră să se găsească în canioanele superioare, 
urcaseră toată noaptea, ghidaţi de lumina lunii. Tom Broadbent 
se opri să-și tragă sufletul. Sally veni în spatele lui și își lăsă 
mâna pe umărul său, sprijinindu-se de el. Badlandsul era liniștit 
- mii de dealuri mici și cenușii ca niște movile de cenușă. In faţa 
lor, în nisip, se întindea o depresiune, cu un pat crăpat de 
aluviune albită de cristalele alcaline. Cerul se luminase la 
răsărit, iar soarele era gata să răsară. 

Sally dădu un picior ridicând un nor alb de praf. 

— Asta e a cincea albie secată prin care trecem. 

— Se pare că ploaia de săptămâna trecută nu a ajuns până 
aici. Se așeză pe o piatră și îi aruncă lui Tom o privire piezișă. 

— Domnule, cred că v-aţi distrus costumul. 

— Valentino ar plânge, spuse Tom, schițând un zâmbet. la să 
vedem tăietura ta. 

Il lăsă să-i ridice blugii, iar el îndepărtă cu atenţie bandajul 
improvizat. 

— Nici urmă de infecţie. Te doare? 

— Sunt atât de obosită că nu mai simt. 

Aruncă bandajul și scoase o fâșie curată de mătase din 
buzunar, sfâșiată mai devreme din căptușeala costumului. O 
legă cu blândeţțe, simțind o furie bruscă, aproape copleșitoare 
faţă de cel care o răpise. 

— O să urc pe stânca aceea să văd dacă ticălosul ne mai 
urmărește. Tu odihnește-te. 

— Cu plăcere. 

Tom se căţără pe coama unui deal, rămânând chiar sub 
muchie. Se târî ultimii metri până în vârf și trase cu ochiul 
dincolo de margine. În altă situaţie, Tom ar fi fost încântat să 
admire ţinutul minunat pe care tocmai îl străbătuseră, însă de 
data aceea nu simţea altceva decât epuizare. In ultimele cinci 
ore urcaseră cel puţin treizeci de kilometri, încercând să ia o 
distanţă cât mai mare de urmăritorul lor. Nu credea că acesta le 
dăduse de urmă prin noapte, însă dorea să se asigure că 
scăpaseră de el. 


Se așeză și așteptă. Peisajul din spatele lui părea golit de 
orice urmă de viață umană, însă multe zone mai joase și funduri 
de canion erau ascunse; mai putea trece o vreme până ca 
urmăritorul să iasă la vedere. Tom se întinse pe burtă și privi 
deșertul, căutând silueta mișcătoare a unui bărbat, însă nu se 
arăta nimic. Trecură cinci minute, apoi zece. Tom simţi o 
senzaţie tot mai mare de ușurare. Soarele se ridică precum o 
căldare de foc, aruncând o lumină portocalie care cresta culmile 
și vârfurile cele mai înalte, târându-se pe flancuri precum o foaie 
de aur într-o mișcare lentă. In cele din urmă lumina ajunse până 
în badlands, iar Tom simţi căldura ei în ceafă. Însă tot nu văzu 
vreun semn al urmăritorului. Bărbatul dispăruse. Probabil încă 
se afla în Canionul Daggett, spera Tom, ametțit, mort de sete, în 
vreme ce condorii dădeau rotocoale deasupra capului său. 

Cu acel gând plăcut în minte, Tom cobori de pe culme. O găsi 
pe Sally dormind, rezemată de o piatră. O privi o clipă, cu părul 
lung și blond răvășit, cămașa murdară și sfâșiată, blugii și 
cizmele pline de praf. Se aplecă și o sărută ușor. 

Ea deschise ochii ca două pietre verzi descoperite brusc. Tom 
simţi cum i se taie răsuflarea. Aproape că o pierduse. 

— Vreun semn? întrebă ea. 

Tom scutură din cap. 

— Ești sigur? 

Tom ezită. 

— Nu în totalitate. Se întrebă de ce spusese asta, de ce în 
mintea lui rămăsese loc de îndoială. 

— Trebuie să ne mișcăm, rosti ea. 

Ea gemu, în timp ce Tom o ajută să se ridice. 

— Sunt înţepenită precum mama lui Norman Bates. N-ar fi 
trebuit să mă așez. 

Incepură să urce, iar Tom o lăsă pe Sally să stabilească ritmul. 
Soarele urca pe cer. Tom își băgă o pietricică în gură și o supse, 
încercând să ignore setea. Nu aveau șanse să găsească apă 
înainte să ajungă la râu, adică după încă vreo cincisprezece 
kilometri. Noaptea fusese răcoroasă, însă acum că soarele 
răsărea, deja se făcuse cald. 

Avea să fie o zi toridă. 


Maddox larbă stătea întins pe burtă în spatele unui bolovan, 
privind prin luneta armei sale AR-15, urmărindu-l pe Broadbent 
aplecându-se și sărutându-și soţia. Încă îl durea nasul de la 
lovitura pe care i-o dăduse ea, obrazul îi era umflat, picioarele îi 
erau ca de cauciuc și îi era din ce în ce mai sete. Ticăloșii 
urcaseră într-un ritm aproape supraomenesc, fără a se opri să 
se odihnească. Se întrebă cum de reușiseră acest lucru. Dacă n- 
ar fi fost luna și lanterna lui, i-ar fi pierdut cu siguranţă. Însă era 
un ţinut potrivit pentru mers cu mașina, iar el avea avantajul că 
știa încotro se îndreptau - spre râu. Unde altundeva? Fiecare 
sursă de apă pe lângă care trecuseră fusese uscată ca un os. 

Se răsuci, cu piciorul amorţit, apoi îi privi continuându-și 
drumul prin canion. De unde se afla ar fi putut probabil să-l 
doboare pe Broadbent, însă ţinta era nesigură, iar târfa avea 
posibilitatea să scape. Acum că se luminase de zi, ar putea să-i 
ajungă dacă se grăbea și să-i atace. Avea suficient teren să 
pună la cale o ambuscadă. 

Important era să nu își trădeze prezența. Dacă ei bănuiau că 
încă îi urmărește, îi va fi mult mai greu să îi ia prin surprindere. 

Prin telescopul puștii scană peisajul care se întindea în faţă, 
atent să nu tină lentila direct în lumina soarelui; nimic nu l-ar fi 
dat de gol mai repede decât o rază de soare reflectată din sticlă. 
Știa bine ţinutul sterp, atât din explorarea proprie, cât și din 
orele petrecute studiind hărţile U.S.G.S. Pe care i le dăduse 
Corvus. Și-ar fi dorit enorm să fi avut una dintre acele hărți. 
Către sud-vest recunoscu marea culme denumită Culmea 
Navajo, care se înălța la două sute cincizeci de metri deasupra 
deșertului înconjurător. Până acolo, își amintea el, se întindea un 
ținut pustiu denumit Echo Badlands, presărat cu canioane 
adânci și formaţiuni stâncoase ciudate, tăiate de așa-numitul 
Canion al Tiranozaurului. La vreo douăzeci de kilometri în faţă, 
larbă abia zărea o linie ceţoasă a orizontului, unde se termina 
Platoul Bătrânilor. In flancurile sale erau tăiate mai multe 
canioane, dintre care cel mai mare era Canionul Joaquin. Acela 
ducea la Labirint, locul unde îl ucisese pe prospectorul de 
dinozauri, iar de acolo se ajungea imediat la râu. 

Intr-acolo se îndreptau ei. 

| se părea că trecuse un secol de când îl eliminase pe 
prospector; cu greu îi venea să creadă că trecuseră doar, cât, 
opt zile? Multe lucruri o luaseră razna de atunci. 


Avea agenda și putea să repare tot ce nu mersese bine. Sigur 
se îndreptau spre o potecuţă care traversa Culmea Navajo, ceea 
ce însemna că urcau la sud-vest prin badlands, trecând pe lângă 
capul Canionului Tiranozaurului. Acel loc forma un soi de nod 
natural unde se uneau mai multe canioane tributare, iar ei 
trebuiau să treacă prin el. 

El putea să facă un mic ocol spre sud, să treacă pe lângă baza 
Culmii Navajo și să se întoarcă pe la nord ca să îi prindă în 
capătul acelei văi. Va trebui să se miște rapid, însă în mai puţin 
de o oră se va termina. 

Se târî din punctul său de observaţie, asigurându-se că nu era 
văzut, apoi porni cu pași repezi spre sud, prin badlands, spre 
peretele de gresie al Culmii Navajo. 

Mâine pe vremea asta se va urca în avionul de New York. 


4 


În timp ce Melodie Crookshank mergea spre est pe Seventy- 
ninth Street, muzeul se profila înaintea ei, cu ferestrele de la 
etajele superioare sclipind în lumina dimineţii. Nu putuse să 
doarmă și petrecuse cea mai mare parte a nopţii plimbându-se 
încoace și încolo într-o zonă aglomerată de pe Broadway, fără 
să-și poată stăpâni gândurile. Se oprise să mănânce un burger 
la un non-stop undeva în apropiere de Times Square, apoi să 
bea un ceai la o cafenea de lângă Lincoln Center. Fusese o 
noapte lungă. 

Intră pe aleea de serviciu care ducea spre intrarea 
personalului și se uită la ceas. Opt fără un sfert. Făcuse multe 
nopţi albe când își scrisese dizertația și era obișnuită cu asta, 
însă de data aceasta părea ceva diferit Mintea ei era neobișnuit 
de clară și limpede, mai mult decât lucidă. Sună la intrare și își 
trecu cardul de muzeu prin cititorul de carduri. 

Intră prin sala rondă centrală și trecu prin mai multe săli 
uriașe de expoziție. Mereu o încânta să se plimbe prin muzeul 
pustiu la prima oră, înainte să sosească altcineva, când vitrinele 
erau tăcute și întunecate, iar singurul sunet care se auzea era 
ecoul pașilor ei pe podelele de marmură. 

O luă pe scurtătura obișnuită prin Departamentul de Educaţie, 
își trecu cardul ca să cheme liftul, îl așteptă să vină și folosi 
cheia ca să ajungă la subsol. 


Ușile se deschiseră și intră pe un coridor din subsol. Era 
răcoros și tăcut, amplasat în intestinele muzeului, neschimbat 
precum o peșteră, un loc care mereu îi dădea fiori Aerul era 
nemișcat și întotdeauna părea să poarte un miros vag de carne 
veche. 

luți pasul către laboratorul de mineralogie, trecând prin toate 
ușile depozitelor de fosile: Dinozauri din Triasic, Dinozauri din 
Jurasic, Cretacic, Mamifere Oligocen, Mamifere Eocen; era ca și 
când s-ar fi plimbat prin întreaga evoluţie. Încă o cotitură și 
ajunse în holul laboratorului, ale cărui uși lucioase din oţel 
inoxidabil duceau spre alte laboratoare - mamifere, 
herpetologie, entomologie. Ajunse la ușa marcată cu 
MINERALOGIE, introduse cheia, împinse ușa și pipăi peretele să 
caute întrerupătorul Luminile fluorescente se aprinseră. 

Se opri Printre rafturile de specimene îl zări pe Corvus, care 
era deja acolo - adormit peste stereozoom, cu servieta lângă el. 
Ce făcea acolo? Însă răspunsul veni aproape odată cu 
întrebarea: venise devreme să verifice el însuși munca ei; și 
chiar într-o dimineaţă de duminică. 

Făcu un pas înainte și își drese glasul. El nu se mișcă. 

— Domnule doctor Corvus? Se apropie de el mai încrezătoare. 
Curatorul adormise pe birou, cu capul pe brațul îndoit. 

Se apropie în vârful picioarelor. Se uitase la un specimen prin 
stereozoom; un trilobit. 

— Domnule doctor Corvus? Se îndreptă spre masă. Tot niciun 
răspuns. Melodie simţi o ușoară alarmă. Oare făcuse infarct? 
Puțin probabil: era mult prea tânăr. Domnule doctor Corvus? 
repetă ea, aproape șoptit. Se duse în partea cealaltă a mesei și 
se aplecă să-i vadă chipul. Sări înapoi cu un țipăt involuntar, 
ducând mâna la gură. 

Ochii curatorului erau larg deschiși, părând că se holbează. 

Corvus chiar făcuse infarct. Făcu încă un pas înapoi, 
clătinându-se. Știa că trebuie să verifice dacă avea puls, să facă 
ceva, să îi facă respiraţie gură la gură, însă ideea de a-l atinge îi 
repugna. Ochii aceia... Nu era nicio îndoială că era mort. Făcu 
încă un pas în spate, se întinse și luă telefonul de birou, apoi se 
opri. Ceva era în neregulă. ÎI privi lung pe curatorul mort, care 
zăcea pe microscop, cu capul pe braţul îndoit, ca și când s-ar fi 
întins de oboseală și ar fi adormit Simţea pe șira spinării cât de 
nelalocul lui era acel scenariu. Apoi își aminti: Corvus se uita la 


un trilobit. 

Luă fosila și o examină. Un trilobit obișnuit din Cenozoic, pe 
care îl puteai cumpăra pentru câțiva dolari de la orice magazin 
de roci. Muzeul avea mii. Corvus, care avea în mână cea mai 
spectaculoasă descoperire paleontologică a secolului, își alesese 
chiar acel moment ca să se uite la un trilobit obișnuit? 

În niciun caz. 

Se simţi copleșită de spaimă. Se îndreptă spre dulapul ei de 
specimene, formă combinaţia și îl deschise. 

CD-urile și specimenele pe care le încuiase acolo cu o noapte 
în urmă dispăruseră. 

Privi în jur și zări servieta lui Corvus. l-o trase din mâna 
atârnând, o întinse pe masă, o deschise și se uită înăuntru. 

Nimic. 

Toate înregistrările despre dinozaur dispăruseră. Toate 
specimenele ei, CD-urile ei se evaporaseră. Ca și când n-ar fi 
existat vreodată. Apoi își aminti încă un mic amănunt când 
intrase în laborator, luminile erau stinse. Dacă Corvus ar fi 
adormit la lucru, cine stinsese luminile? 

Nu era infarct. 

Simţi un junghi în stomac. Oricine îl ucisese pe Corvus putea fi 
și pe urmele ei. Trebuia să aibă grijă cum gestiona situaţia. 

Luă telefonul și formă numărul de la pază. Răspunse o voce 
leneșă. 

— Sunt doctor  Crookshank, sun din laboratorul de 
mineralogie. Abia am ajuns. Doctorul lain Corvus e aici în 
laborator și e mort. 

După o clipă, ca răspuns la întrebarea inevitabilă, spuse 
hotărâtă: 

— Pare să fi fost infarct. 


5 


Locotenentul Willer stătea în ușa Camerei Disputelor și privea 
cum soarele răsărea peste aflorimentele de deasupra râului. 
Sunetul rugăciunilor venea dinspre biserica din spatele lui, 
urcând și coborând în aerul deșertului. 

Aruncă chiștocul penultimei sale ţigări, călcă pe el, apoi 
scuipă zdravăn într-o parte. Ford nu se întorsese și nu era nici 
urmă de Broadbent Hernandez era la mașină, să dea un ultim 


telefon. Santa Fe deja pregătise un elicopter care aștepta la 
heliportul poliţiei, adus de la Albuquerque și gata de decolare, 
însă spaţiul aerian era încă închis și nu se știa când se va 
redeschide. 

Îl văzu pe Hernandez ieșind din mașina de poliţie și îl auzi 
trântind ușa. Câteva minute mai târziu, adjunctul veni greoi de 
pe cărare. Îl privi pe Willer în ochi și scutură din cap. 

— Niciun rezultat. 

— Vreo veste despre Broadbent sau vehicul? 

— Nimic. Par să se fi evaporat. 

Willer înjură. 

— Aici nu facem nimic. Să începem căutările pe drumurile 
forestiere care se deschid de pe Highway 84. 

— Mda. 

Willer aruncă o ultimă privire spre biserică. Ce pierdere de 
timp! Când se va întoarce Ford, o să-l târască pe acel așa-zis 
călugăr până în oraș și o să afle ce dracu' făcea acolo în 
platourile stâncoase. Cât despre Broadbent, abia aștepta să 
vadă cum se va simţi veterinarul acesta milionar când va 
împărţi celula cu vreun drogat și va mânca porumb la cină. 

Willer cobori pe potecă, cu bastonul și cătușele atârnându-i în 
mână și cu Hernandez în urma lui. Pentru micul dejun vor 
mânca în grabă niște burrito și vor bea cafea la Bode's. Și o să-și 
cumpere un cartuș de Marlboro. Ura să ajungă la ultima ţigară. 

Apucă mânerul mașinii de poliţie și se pregăti să o deschidă, 
când auzi un zgomot îndepărtat în aer. Privi în sus și văzu un 
punct negru apărând la orizont. 

— Hei, spuse Hernandez, ducând mâna la ochi, ăla nu e un 
elicopter? 

— Cu siguranţă e. 

— Cu nici cinci minute în urmă mi-au spus că încă e pe pistă. 

— Idioţi. 

Willer scoase ultima ţigară și o aprinse; pilotul Freddie avea 
mereu la el câteva pachete. 

— Acum putem începe spectacolul. 

Văzu elicopterul apropiindu-se, iar sentimentul său de 
frustrare dispăru. O să le strice petrecerea din canion ticăloșilor 
ălora. Era un ţinut întins, însă Willer era sigur că acţiunea se 
petrecea în Labirint și că acolo va direcționa elicopterul prima 
dată. 


Punctul negru începea să se transforme în ceva mai mare, iar 
Willer se holbă cu o uimire tot mai mare. Acela nu era elicopter 
de poliţie, sau cel puţin nu unul de care văzuse el. Era negru și 
mult mai mare, cu două pontoane de fiecare parte. Willer își 
dădu îngrozit seama despre ce era vorba. Închiderea spaţiului 
aerian, elicopterul negru. Se întoarse spre Hernandez. 

— Te gândești la ce mă gândesc și eu? 

— FBI. 

— Exact. 

Willer înjură încet. Era în firea celor de la FBI să nu spună 
nimic, să îi lase pe polițiștii locali să bâjbâie ca niște idioţi, iar ei 
să apară la ţanc pentru premiul cel mare și conferința de presă. 

Elicopterul se înclină ușor pe măsură ce se apropia, încetini, 
apoi ateriză în parcare. Se lăsă pe spate când se opri, curentul 
rotoarelor ridicând un nor de praf înţepător. Cu rotoarele încă 
pornite, ușa laterală se deschise, iar un bărbat în costum de 
camuflaj, cu o carabină M4 în mână și un rucsac în spate sări din 
el. 

— Ce dracu' înseamnă asta? întrebă Willer. 

Incă nouă soldaţi coborâră, cei mai mulţi cu echipamente 
electronice și de comunicații. Ultimul care ieși fu un bărbat înalt 
și slab, cu păr negru și față osoasă, îmbrăcat în trening. Opt 
dintre bărbaţi dispărură pe poteca dinspre biserică, alergând în 
șir indian, în vreme ce ceilalți doi rămaseră cu individul în 
trening. 

Willer trase adânc ultimul fum de ţigară, aruncă chiștocul, 
expiră și așteptă. Nu erau de la FBI - sau cel puţin nu din câte 
știa el. 

Bărbatul în trening se îndreptă spre el cu pași mari și se opri 
în faţa lui. 

— Vă rog să vă identificaţi, ofiţer, spuse el pe un Tom neutru 
și autoritar. 

Willer așteptă o clipă. 

— Locotenent Willer, de la Poliţia Santa Fe lar acesta este 
sergentul Hernandez. Nu se mișcă. 

— Vă rog să vă îndepărtați de mașină. 

Din nou, Willer lăsă să treacă câteva clipe. Apoi răspunse: 

— Domnule, dacă aveţi o legitimaţie, cred că a venit timpul să 
mi-o arătați. 

Bărbatul făcu un semn către unul dintre soldaţi. Soldatul veni 


spre ei - un puști musculos tuns scurt, cu faţa vopsită, umflat de 
simţul datoriei. Willer mai văzuse genul acela în armată și nu-i 
plăcea deloc. 

— Domnule, vă rog să vă îndepărtați de vehicul, spuse 
soldatul. 

— Cine dracu' ești tu să-mi spui mie asta? Nu avea de gând 
să asculte așa ceva, sau cel puţin nu înainte să vadă un act Eu 
sunt detectiv-locotenent de la departamentul Omucideri din 
Santa Fe și sunt aici în misiune, cu un mandat de arestare, 
urmărind un fugar. Cine dracu' ţi-a dat ţie autoritate aici? 

Bărbatul în trening răspunse calm. 

— Sunt Masago de la Agenţia pentru Siguranţă Naţională a 
Guvernului Statelor Unite ale Americii. Această zonă a fost 
declarată zonă de operaţiuni speciale, închisă prin stare de 
urgență militară. Acești oameni fac parte dintr-o echipă de 
comando Delta Force și sunt într-o misiune care implică 
siguranţa naţională. Acum, ultimul avertisment: îndepărtaţi-vă 
de vehicul. 

— Nu înainte să văd... 

În clipa următoare, Willer se trezi la pământ, chircit, încercând 
cu disperare să tragă aer în plămâni, în timp ce soldatul îi luă 
arma de serviciu. În sfârșit, cu un mare efort, reuși să respire, 
inspirând aerul cu lăcomie. Se rostogoli într-o parte, reuși să se 
ridice în patru labe, tuși și scuipă, încercând să nu vomite, cu 
mușchii stomacului pulsând și încordându-se ca și când ar fi 
înghiţit un iepure. Își reveni, se ridică în picioare și se îndreptă. 

Hernandez rămăsese nemișcat, consternat. li luaseră și lui 
arma. 

Willer privi neajutorat cum unul dintre soldaţi urcă în mașina 
lui - mașina lui - cu o șurubelniţă. leşi o clipă mai târziu cu 
radioul într-o mână, cu cablurile atârnând. In cealaltă mână 
avea cheile mașinii. 

— Trebuie să îmi predati staţia dumneavoastră portabilă, 
domnule ofițer, spuse bărbatul în trening. 

Willer trase încă o gură de aer, desfăcu husa și îi întinse 
staţia. 

— Predaţi și bastonul, cătușele, spray-ul paralizant și toate 
armele și dispozitivele de comunicare pe care le aveţi. Și toate 
cheile vehiculului. 

Willer se supuse. Vedea cum Hernandez era supus aceluiași 


proces. 

— Acum mergem sus la biserică. Dumneavoastră și ofiţerul 
Hernandez o luați înainte. 

Willer și Hernandez urcară pe potecă spre biserică. Când 
trecură pe lângă Camera Disputelor, Willer observă că laptopul 
mănăstirii zăcea în praf în faţa ușii, zdrobit în bucăţi; în 
apropiere se afla o antenă satelit spartă, cu firele răspândite în 
jur. Willer îi zări pe soldaţii care se aflau înăuntru, amenajând 
rafturi cu echipamente electronice. Unul era pe acoperiș, 
montând o antenă satelit mult mai mare. 

Intrară în biserică. Rugăciunile încetaseră și totul era cufundat 
în liniște. Călugării erau ghemuiţi într-un colț, păziţi de doi 
soldați. Unul dintre ei le făcu semn lui Willer și Hernandez să li 
se alăture. 

Bărbatul în trening făcu un pas în faţa grupului tăcut de 
călugări. 

— Sunt Masago de la Agenţia de Siguranță Naţională a 
Guvernului Statelor Unite ale Americii. Derulăm o operaţiune 
specială în această zonă. Pentru siguranţa dumneavoastră 
trebuie să rămâneţi aici, în această încăpere, fără să comunicaţi 
cu lumea exterioară, până când se termină totul. Doi soldați vor 
rămâne aici în caz că aveţi nevoie de ceva. Operaţiunea va dura 
între douăsprezece și douăzeci și patru de ore. Aici aveţi toate 
facilităţile de care aveţi nevoie: baie, apă, o bucătărie mică și 
mâncare în frigider. Îmi cer scuze pentru neplăcerile cauzate. 

Îi făcu semn din cap lui Willer, indicând spre o cameră 
laterală. Willer îl urmă. Bărbatul închise ușa și se întoarse, 
vorbind încet. 

— Și acum, domnule locotenent-detectiv, aș vrea să aud de 
ce sunteţi aici și cine este acest fugar. 


6 


Soarele răsărise cu multe ore în urmă, iar valea ascunsă se 
transformase într-un adevărat tărâm al morţii, un infern de 
bolovani care răspândeau căldura toridă a soarelui Ford urcă 
prin albia secată, gândindu-se că Cimitirul Diavolului părea un 
nume chiar și mai potrivit în timpul zilei decât în crepusculul 
serii anterioare. 

Ford se așeză pe o piatră, scoase bidonul și sorbi o gură de 


apă. Avu nevoie de un efort considerabil să se stăpânească să 
bea mai mult. Inșurubă din nou capacul și luă bidonul în mână, 
estimând că îi mai rămăsese un litru. Pe o piatră plată de la 
picioarele sale întinse cu atenţie harta, care deja începea să se 
rupă la îndoituri, și scoase un creion mic. Ascuţi rapid vârful cu 
briceagul și marcă încă un patrulater cercetat inutil. 

Sentimentul său că era aproape să descopere fosila începuse 
să pălească în realitatea dură a peisajului prin care se plimba 
încă din zori. Trei canioane mari și multe altele mai mici se 
uneau într-un haos absolut de piatră - un ţinut mort eviscerat de 
eroziune, sfâșiat de inundaţii, cicatrizat de avalanșe. Era ca și 
când Dumnezeu îl folosise ca un fel de groapă de gunoi a 
Genezei, un maldăr cu tot ce mai rămăsese din piatra ș i nisipul 
de care nu mai avea nevoie în alte părți. 

Mai mult, Ford nu văzuse nici urmă de fosile - nici măcar 
bucățele de lemn pietrificat, atât de răspândite în alte locuri din 
platourile stâncoase. Era un peisaj lipsit de viaţă din toate 
punctele de vedere. 

Scutură din nou bidonul, își spuse ce naiba, sorbi din nou și se 
uită la ceas. Zece și jumătate. Cercetase aproximativ jumătate 
de vale. Incă mai avea de explorat cealaltă jumătate și alte 
canioane laterale și râpe înfundate - muncă de cel puţin încă o 
zi. Insă nu va putea termina decât dacă găsea apă; și era destul 
de clar că nu exista apă în acel infern. Dacă nu voia să moară de 
sete, trebuia să se ducă la râu cel târziu în zorii zilei următoare. 

Impături harta, atârnă bidonul pe umăr și cercetă rapid cu 
busola, folosind ca punct de reper o bucată de gresie care se 
desprinsese din faţada canionului și se apleca într-un unghi 
precar. Merse pe terenul nisipos, traversând încă un ochi de apă 
secat, ridicând cu sandalele praful alb alcalin. Își reintră în ritm 
și grăbi pasul, trecând pe lângă bucata de gresie și intrând într-o 
albie de forma unui deget din spatele acesteia. Mâncase foarte 
puţin în acea dimineaţă - câteva linguri de ovăz fiert într-o cutie 
de conserve -, simțea un gol în stomac, cu care deja se 
obișnuise, dar îi era mai foame decât îi fusese vreodată. Il 
dureau picioarele, avea bășici în tălpi, ochii îi erau roșii de la 
praf. La un anumit nivel, Ford întâmpina bucuros aceste dureri 
ale cărnii, negarea confortului trupesc. Penitenţa în sine îi oferea 
alinare. Pe de altă parte, exista un punct în care disconfortul, 
împins prea departe, devenea în sine o plăcere. Chiar atunci se 


afla în adâncul unei zone periculoase, unde nu era loc de 
accidente sau greșeli. Un picior rupt, chiar și o gleznă luxată, 
însemna condamnarea la moarte: cu atât de puţină apă ar fi 
murit înainte să fie găsit și să primească ajutor. Insă asta nu era 
nimic nou; în anii din urmă acceptase riscuri și mai mari. 

Continuă să urce, plin de sentimente contradictorii. Drumul 
lua o curbă strânsă lângă un perete de gresie, formând o 
tăietură înaltă de vreo patru metri, creând o semilună de umbră. 
Ford se odihni o clipă. Un ienupăr singuratic se înălța în 
apropiere, nemișcat, ca și când ar fi fost împietrit de căldură. 
Respiră adânc de câteva ori, luptând cu nevoia de a bea din 
nou. Sus în canion putea să vadă locul în care o parte a stâncii 
se prăbușise în timpul unei alunecări uriașe de pietre, un 
morman înalt de o sută cincizeci de metri, format din bolovani 
de mărimea unei mașini. 

În acel morman de bolovani zări ceva. Fata netedă a unuia 
dintre bolovani era întoarsă în unghiul potrivit pentru a primi 
lumina soarelui. lar acolo, conturat cu o claritate perfectă, se 
afla un set minunat de urme de picior de dinozaur - un dinozaur 
mare, cu trei degete și gheare uriașe, care traversase cu 
siguranţă ceva ce cândva fusese o baltă de nămol. Ford își 
aruncă din nou bidonul pe umăr și se îndreptă către baza 
bolovanilor, simțind un impuls electric de energie și cum toată 
oboseala sa dispare. Era pe calea cea bună, la propriu și la 
figurat. Tiranozaurul era acolo, undeva în acel labirint de stânci 
și, doar Dumnezeu știa, acelea erau probabil chiar urmele lui. 

Chiar atunci Ford auzi un zgomot, ușor de distins în liniștea 
întinsă a deșertului. Se opri și ridică privirea, însă cerul se vedea 
doar parţial printre stâncile înalte. Intensitatea lui creștea, iar 
Ford concluzionă că nu era decât bâzăâitul înfundat al vreunui 
avion mic. Sunetul dispăru înainte să-l zărească pe cerul 
albastru de deasupra. Ridică din umeri și urcă pe grămada de 
stânci prăbușite ca să cerceteze urmele mai de aproape. Stânca 
se crăpase de-a lungul platoului de dedesubt, scoțând la iveală 
suprafața ridată de argilit, aproape neagră, contrastând cu roșul 
cărămiziu al straturilor de deasupra și de dedesubt. Urmă cu 
privirea continuarea stratului de argilit ca o bandă neagră ce 
trecea printre formațiunile din jur, groasă de aproape zece 
centimetri. Dacă acestea erau urme de tiranozaur - și așa 
arătau cu siguranţă -, atunci acel strat negru era un marcator, 


indicând stratul în care putea fi găsit probabil tiranozaurul. 

Cobori și își continuă drumul prin canionul mic, însă după alte 
câteva curbe drumul se înfunda de stânci și fu nevoit să se 
întoarcă. Atunci auzi din nou sunetul avionului mic, însă de data 
aceasta mai tare. Ridică privirea, cu ochii întredeschiși, spre 
cerul fierbinte și văzu o rază de soare ieșind din micul avion și 
trecându-i aproape deasupra capului. Își duse mâna la ochi, însă 
avionul dispăruse. Își scoase binoclul și căută pe cer, iar în final 
îl găsi. 

Ford rămase uimit. Era un avion mic, alb, fără ferestre, lung 
de aproape șapte metri și jumătate, cu bot rotund și motor 
montat în spate. Îl recunoscu imediat ca fiind un Vehicul Aerian 
Automat MQ-1A Predator. 

Îl urmări cu binoclul, întrebându-se ce naiba făceau CIA sau 
Pentagonul cu un vehicul aerian clasificat peste ceea ce în 
esenţă era teren public. Ford știa că acel Predator era versiunea 
operaţională a unui aparat care era abia în stadiul de proiectare 
pe vremea când lucra el la CIA; era un avion teleghidat care 
utiliza tehnologia ICCG, un sistem de Ghidaj Independent 
Controlat de Computer, care permitea aeronavei să opereze 
independent atunci când nu mai era temporar în legătură cu 
pilotul uman de la distanţă. Acest lucru reducea foarte mult 
echipajul uman necesar pentru a face avionul teleghidat să 
zboare, permițându-i să fie operat de o echipă de trei oameni de 
la sol cu o staţie portabilă, și nu de remorca obișnuită de zece 
metri și o echipă de douăzeci de oameni. Ford observă că acel 
Predator avea o pereche de rachete cu laser Hellfire C. 

Îl urmări trecând, zburând spre est. Apoi, probabil la cinci 
kilometri de locul în care se afla el, se înclină ușor și se întoarse 
spre el. Pierdea altitudine și câștiga rapid viteză. Ce naiba 
făcea? continuă să îl privească prin binoclu, ca vrăjit. Părea că 
făcea o simulare de atac. 

Se auzi un pufnit vag, iar Predatorul păru să facă un mic salt 
în față - tocmai lansase o rachetă. Era de necrezut: cine sau ce 
era ţinta? Cu doar o clipă mai târziu, profund șocat, Ford își 
dădu seama care era ţinta. 

Chiar el. 


Maddox urcă pe ultima culme și se opri să cerceteze cu 
privirea canionul de dedesubt. Aici, două canioane se uneau și 
formau unul mai mare, creând un amfiteatru de stâncă cu o 
podea netedă de nisip galben. Răsufla din greu, după ce urcase 
ca un liliac din iad ca să ajungă la acea intersecție și începea să 
se simtă ameţit - nu știa sigur dacă de la căldură sau de la lipsa 
de apă. Işi șterse sudoarea de pe frunte și gât, atingându-și cu 
grijă zonele umflate unde îl lovise și îl zgâriase nenorocita. Rana 
ușoară lăsată de glonţ în coapsă îl durea, iar soarele îi ardea ca 
naiba pe spatele gol. Insă cea mai mare grijă a lui era apa: 
probabil afară erau treizeci și șapte de grade, iar soarele se afla 
atunci chiar deasupra capului său. Totul strălucea în căldură. 
Durerea pe care i-o lăsa setea creștea de la un minut la altul. 

Ochii lui urmăriră despicătura adâncă a canionului central. 
Acela era canionul unde aveau să vină cei doi Broadbent. 

Înghiţi, simţindu-și gura ca și când ar fi fost plină de lipici 
vechi. Ar fi trebuit să-și ia un bidon în mașină înainte să înceapă 
urmărirea; însă era prea târziu și, în plus, știa că Broadbent și 
ticăloasa sufereau de sete la fel de mult ca el. 

Maddox privi în jur să găsească o poziţie bună din care să-i 
ucidă. Numeroșii bolovani care se rostogoliseră de pe marginile 
canionului îi ofereau multe opţiuni. Ochii lui cercetară pantele și 
se opriră asupra unui loc în care două pietre uriașe se uniseră, 
chiar în partea opusă a canionului de unde avea să iasă prada 
lui. Era locul ideal pentru o ambuscadă, chiar mai bun decât cel 
din care îl ucisese pe Weathers. Insă avea nevoie să poată trage 
cu ușurință: trebuia să omoare doi oameni, nu doar unul, iar 
Broadbent era înarmat. Pe deasupra, nu se simţea prea bine. Nu 
mai avea voie să dea greș; gata cu vorbăria și cu prostiile, 
trebuia să-i ucidă pe ticăloși și să scape din gura aceea de iad. 

Cobori pe muchie, alunecând, prinzându-se de arbuști mici și 
tufe de pelin ca să-și păstreze echilibrul. La un moment dat, un 
șarpe-cu-clopoţei care se ascundea în umbra unei pietre ţâșni 
afară târându-se unduitor. Maddox îl ocoli; era al cincilea pe 
care îl vedea în acea dimineaţă. Ajunse pe fundul albiei, 
traversă și urcă panta, atent în tot acest timp să nu lase urme. 
Se opri în faţa grămezii de bolovani și privi în jur să vadă dacă 
mai erau și alţi șerpi, însă nu mai zări niciunul. Se afla direct în 
soare, care îl ardea ca naiba, cu toate că îi oferea o priveliște 
ideală pe partea opusă. Işi scoase arma 223 AR-15 și se așeză 


turcește, cu pușca pe genunchi. O verifică rapid, apoi, mulțumit 
de starea de funcţionare a acesteia, se așeză în poziţie de 
tragere. Doi bolovani sprijiniți unul de celălalt formau un V, un 
suport perfect pentru tragere. Işi sprijini arma acolo, se ghemui 
și privi prin telescopul 4x, mișcându-și pușca înainte și înapoi. 
Nu putea găsi un loc mai bun: avea vedere chiar spre locul pe 
unde presupunea că vor ieși femeia și bărbatul, printre doi 
pereţi abrupți de gresie, între care nu se afla altceva decât o 
suprafață plată de nisip. Nu exista adăpost, nu erau mici arbuști, 
sau altceva în care să se adăpostească, decât fuga înapoi în 
canion. Ecranul cu măsurarea automată digitală a distanţei îi 
spunea că ţintele sale se vor afla la trei sute șaptezeci de metri 
distanță când vor apărea pe după ultima cotitură; o să-i lase să 
mai meargă încă vreo două sute de metri înainte să tragă. O să 
nimerească imediat, fără greș. 

În ciuda durerilor, Maddox zâmbi imaginându-și cum îi va 
omorî, gloanţele îi vor lovi în spate pe ticăloși, iar sângele lor va 
murdări nisipul. Aerul mirosea a praf și a pietre încălzite, iar el 
simţi cum îl ia cu ameţeală. lisuse. Închise ochii și își repetă 
incantaţia, încercând să-și limpezească mintea, însă era prea 
însetat ca să se mai poată concentra. Deschise ochii, apoi privi 
din nou spre canion. Victimele urmau să ajungă în bătaia puștii 
în circa zece minute. Duse mâna la buzunar și scoase agenda; 
murdară, cu colțurile îndoite, de cincisprezece pe zece 
centimetri. Era uimit de cât de nesemnificativă părea. Răsfoi 
paginile. Erau numere, un fel de cod; iar pe ultima pagină două 
semne mari de exclamare. Orice ar fi însemnat, nu era treaba 
lui; Corvus va ști ce să facă cu ea. O băgă din nou în buzunar, 
schimbă poziţia și își șterse gâtul cu batista. În ciuda oboselii, 
simțea cum îi crește adrenalina, acea conștientizare acută pe 
care o avea înainte de a ucide. Culorile păreau mai vii, aerul mai 
clar, sunetele mai distincte. Era bine. Asta o să îl ajute să treacă 
peste următoarele zece minute. 

Mai verifică o ultimă oară pușca, mai mult ca să-și facă de 
lucru. Arma îi îngreunase mersul, însă se obișnuise cu ea. O 
mângâie și își duse mâinile la spate: era fierbinte. Hristoase. 

Își aminti că nu făcea asta pentru bani, ca un mercenar. O 
făcea în scopuri nobile, credea el. Corvus îl scosese din 
închisoare; și avea puterea să-l arunce din nou acolo. Asta crea 
în Maddox un adevărat simţ al datoriei însă motivul lui cel mai 


puternic era propria supravieţuire. Dacă nu-i omora pe amândoi, 
nu doar pe unul, nimeni, nici măcar Corvus nu-l mai putea salva. 


8 


Cu fiecare pas, Tom simțea căldura intensă a nisipului prin 
tălpile pantofilor săi italienești de piele. Bășicile se spărseseră 
de mult, iar rănile îl usturau la fiecare pas. Insă, pe măsură ce 
setea se amplifica, durerea părea să se micșoreze. Trecuseră de 
mai multe tinajas, găuri în piatră care de obicei conţineau apă. 
Toate erau secate. 

Se opri sub o șuviță de umbră lăsată de o stâncă de 
deasupra. 

— Ne odihnim cinci minute? 

— Dumnezeule, da. 

Se așezară, încercând să intre cât mai mult sub umbră. Tom îi 
luă mâna lui Sally. 

— Cum te simţi? 

Ea scutură din cap, mișcându-și părul lung și blond. 

— Sunt bine, Tom. Și tu? 

— Supravieţuiesc. 

Pipăi pantalonii de mătase ai costumului său de „bancher de 
investiţii” pentru „domnul Kim” și zâmbi ușor. 

— A mers? 

— N-ar fi trebuit să te las singură. 

— Tom, nu te mai învinovâți. 

— Ai idee cine e bărbatul care te-a răpit? 

— S-a tot lăudat cu asta. E un ucigaș plătit, care lucrează 
pentru un curator de la un muzeu din est Poate că nu e educat, 
însă cu siguranţă nu e prost. Se lăsă pe spate, cu ochii închiși. 

— Deci l-a ucis pe Weathers ca să ia agenda, apoi a venit 
după tine. lisuse, n-ar fi trebuit să mă duc la Tucson, îmi pare 
atât de rău... 

Sally își lăsă o mână pe umărul lui. 

— Păstrează scuzele până ieșim de aici. Se opri o clipă, apoi 
întrebă: Chiar crezi că am scăpat de el? 

Tom nu răspunse. 

— Încă îţi faci griji în privinţa lui, nu-i așa? 

El aprobă din cap, privind în canion. 

— Nu-mi place felul în care a dispărut. Exact așa s-a întâmplat 


în orașul părăsit. 

— Asta ai spus tu. S-a pierdut urmărindu-ne. 

— Știe că dacă nu ne ucide e terminat. Asta ar trebui să-l 
stimuleze suficient. 

Sally dădu încet din cap. : 

— Nu e tipul care să renunțe. Işi rezemă capul de piatră și 
închise ochii. 

— Mă duc mai sus ca să mă mai uit o dată în urmă. 

Tom se cățără pe panta unui grohotiș până la un platou. Însă 
în spatele lor nu era nimic, doar o sălbăticie pustie de piatră. 
Incă mai aveau cel puţin treizeci de kilometri până la râu, însă 
avea doar o vagă idee în privinţa locului în care se aflau de fapt. 
Injură printre dinţi, dorindu-și să fi avut o hartă; nu ajunsese 
niciodată atât de departe în platourile stâncoase și habar nu 
avea ce se afla între ei și râu. 

Cobori din nou și se aplecă o clipă asupra lui Sally, privind-o, 
apoi o atinse. Ea deschise ochii. 

— Am face bine să ne continuăm drumul. 

Ea căscă, iar el o ajută să se ridice. Chiar când se pregăteau 
să pornească la drum, un bubuit ca de tunet răsună în badlanas, 
iar ecoul răsună bizar prin canioane. 

Tom ridică privirea. 

— Ciudat. Pe cer nu se vede nici urmă de nor. 


9 


Ford rămase întins ghemuit la adăpostul stâncii, cu faţa în jos 
și braţele deasupra capului, în timp ce sunetul asurzitor al 
rachetei se răspândi ca o sută de tunete răsfrânte în canioane. 
O ploaie de nisip și pietriș continuă chiar și după ce ecoul 
dispăru. Așteptă până când se lăsă din nou tăcerea, apoi ridică 
capul. 

Se afla în interiorul unui nor portocaliu dens. Tuși, își acoperi 
gura cu tivul robei și încercă să respire, fiind pe jumătate 
împietrit de detunătură. Zgomotul fusese atât de puternic, încât 
aproape că i se păru că doar sunetul singur îl putea ucide. Și 
totuși, iată-l viu și nevătămat. Nu-i venea să creadă. 

Se ridică, se îndreptă rezemându-se de peretele canionului, 
cu capul bubuindu-i și urechile răsunându-i. Se refugiase într-o 
scobitură din peretele canionului, o decizie norocoasă. Bucăţi 


mari de piatră spartă acopereau pământul din jurul său, însă 
stânca suspendată îl protejase. Încet, praful începu să se așeze, 
iar ceața portocalie se transformă în abur. Simţi un miros ciudat, 
un amestec înecăcios de piatră pulverizată și cordită. Praful, 
prins între pereţii canionului, se ridică încet, risipindu-se destul 
de încet. _ 

Praful... Praful era atunci singura lui protecţie. Il va ascunde 
de ochii pătrunzători ai camerelor video de la bordul avionului 
teleghidat Predator, care, fără îndoială, încă dădea târcoale 
deasupra lui ca să evalueze distrugerea. 

Se retrase sub stânca suspendată, în timp ce praful se ridică 
în sfârșit, împins de o mișcare imperceptibilă a aerului. Se 
ghemui, rămânând nemișcat, acoperit cu un strat atât de gros 
de praf, încât se gândi că arăta ca și când n-ar fi fost decât o 
altă stâncă. Încă auzea avionul teleghidat scoțând un bâzâit slab 
undeva pe cer. După zece minute, sunetul dispăru. 

Ford se ridică în picioare clătinându-se, tușind și scuipând 
praful, ștergându-l de pe haine, scuturându-l din păr și de pe 
față. Abia atunci începea să se gândească la absurditatea 
întâmplării care tocmai avusese loc: un avion teleghidat 
Predator aruncase în mod deliberat o rachetă către el. De ce? 

Trebuia să fie o greșeală la mijloc, vreun test greșit. Insă 
îndepărtă gândul chiar în clipa în care îi veni în minte. Pe deo 
parte, știa că un avion teleghidat clasificat nu era niciodată 
testat pe teren public, cu atât mai puţin în New Mexico, unde 
exista deja Centrul de Rachete de la White Sands, cel mai mare 
teren pentru teste din ţară. Și mai știa că Predatorul nu avea 
cum să scape de la White Sands și să ajungă acolo; nu avea 
intervalul de timp necesar. Întoarcerea, planarea și tragerea 
executate de avionul teleghidat treceau dincolo de capacitatea 
ICCG - în spatele acelei manevre se afla un pilot uman de la 
distanţă; un pilot care putea vedea cine era și ce făcea el. 

Oare erau pe urmele altcuiva? Un caz de identitate greșită? 
Ford se gândea că exista și acea posibilitate, însă ar fi însemnat 
o încălcare gravă a primei reguli de înfruntare: asigurarea 
identificării vizuale a țintei. Cum era posibil ca el, în haine și 
sandale de călugăr, să fie luat drept altă persoană? Oare CIA era 
pe urmele lui pentru ceva ce știa sau făcuse? Insă era de 
neconceput ca CIA să ucidă pe vreunul dintre ai săi; era ilegal, 
desigur însă, mai mult de-atât, era contrar politicii CIA. Chiar 


dacă ar fi dorit să-l ucidă, nu ar fi trimis după el un avion 
teleghidat clasificat, în valoare de patruzeci de milioane de 
dolari, când ar fi fost mult mai simplu să-l asasineze în propriul 
pat din celula lui din mănăstirea descuiată și să însceneze 
obișnuitul infarct. 

Era vorba de altceva, ceva cu adevărat ciudat. 

Ford își scoase roba, scutură restul de praf de pe ea și se 
îmbrăcă din nou. Scrută cerul cu binoclul, însă avionul teleghidat 
dispăruse. Apoi își îndreptă atenţia către aflorimentul pe care-l 
lovise racheta. Vedea cicatricea portocalie proaspătă în gresia 
mai închisă la culoare, o gaură scobită în piatră din care încă se 
scurgeau fire de nisip și praf Dacă nu s-ar fi aruncat în acea 
crăpătură din peretele canionului, ar fi fost ucis cu siguranţă. 

Ford se îndreptă spre canion, cu urechile încă răsunându-i. 
Ceea ce tocmai se întâmplase era de neconceput, însă îi trecu 
prin minte că atacul avea cumva legătură cu fosila de dinozaur. 
Nu putea spune exact de ce; era mai mult intuiţie decât 
deducție. Însă nimic altceva nu avea logică. Oare cum era acea 
veche zicală a lui Sherlock? „Când totul e eliminat, ceea ce 
rămâne, indiferent cât de puţin probabil ar părea, trebuie să fie 
adevărul.” 

Dintr-un motiv de neînțeles, își spuse Ford, o agenție 
guvernamentală era atât de disperată să pună mâna pe acea 
fosilă de dinozaur fără să lase martori, încât erau gata să ucidă 
un cetățean american pentru asta. Dar asta îi ridică încă o 
întrebare: oare de unde știau că era pe urmele dinozaurului? 
Doar Tom Broadbent știa unde se afla el. 

În timpul anilor în care lucrase la CIA, Ford avusese uneori de- 
a face cu diverse subagenţii clasificate, cu forțe de operaţiuni 
speciale și cu „detașamente negre”. Acestea din urmă erau 
echipe mici, secrete, de specialiști, formate pentru scopuri 
specifice de investigaţie sau cercetare, care se desființau îndată 
ce problema era rezolvată. In argoul CIA se numeau Cei Negri. 
Aceștia erau teoretic sub controlul NSA, DIA sau al Pentagonului, 
însă practic nu jucau după regulile nimănui. Totul la ei avea 
caracter clasificat scopul, bugetul, personalul, însăși existenţa 
lor. Existenţa unora dintre aceste detașamente era atât de 
secretă, încât personalul de vârf din CIA nu aveau voie să 
interacţioneze cu ele. Își aminti de cele câteva cu care avusese 
treabă: toate aveau acronime cu rezonanţă importantă, TEMP- 


WG (Grupul de Lucru pentru Pulsul Electromagnetic 
Termonuclear); ANDD (Detașamentul de Dezinformare al 
Naţiunilor Aliate); și BDGZD (Detașamentul de Grad Zero pentru 
Apărare împotriva Armelor Biologice). 

Ford își aminti cât de mult dispreţuiau el și colegii lui de la CIA 
Detașamentele Negre - agenţii barbare, care nu dădeau 
socoteală nimănui, conduse de tipi ca niște cowboy care 
considerau că scopul scuză mijloacele - indiferent care era 
scopul și care erau mijloacele. 

Situaţia mirosea de la o poștă a Detașament Negru. 


Partea a cincea 
Particula Venus 


Veneau și zilele când tiranozaurii masculi se luptau, pentru ea 
într-o bătălie ritualică. În timp ce ea privea, ei îti dădeau 
târcoale, mugind și fandând, iar pădurea se cutremura de la 
tipetele lor. Apoi se repezeau unul la celălalt, se izbeau cap în 
cap se retrăgeau, sfâșiind copacii, învolburând pământul în 
patima lor furioasă. Mugetele lor îi făceau coastele să tremure ti 
îi înfierbântau spatele. Când masculul câștigător o călărea, 
trâmbițându-ți triumfă, ea se supunea, în vreme ce sinapsele ei 
încercau cu mare efort să iţi stăpânească efortul de a-ți sfâșia 
pețitorul de la gât până la coadă îndată ce se termina, acea 
amintire dispărea de asemenea. 

Ca să depună ouăle, călătorea spre vest, către un lanț de 
dune în umbra muntelui Scobea și făcea un cuib în nisip După ce 
depunea ouăle, acoperea cuibul cu vegetație umedă și putredă, 
care oferea căldură prin fermentare, verificându-i temperatura 
cu nasul și înlocuind-o des. Aproape că nu părăsea cuibul, 
renunțând chiar și la mâncare pentru a sta de pază. Işi apăra 
odraslele cu violență și îi creștea cu blândețe. Era mai mare 
decât masculii din specia ei, pentru a-și proteja puii de pofta 
oarbă de carne. Senzaţiile pe care le simtea în timp ce făcea 
acele lucruri nu corespundeau definiției „iubirii“. Era o mașină 
biologică în care se derula un program complex, al cărui scop 
era să perpetueze copii ale ei însăși, asigurându-se că acele 
pachete de carne care păstrau acele copii supraviețuiau la 
rândul lor ca să se reproducă Sentimentul de „grijă” îi era 
neurologic imposibil. 

Când puii ajungeau la o anumită dimensiune, aceștia 
începeau să vâneze în turmă, extinzându-și treptat teritoriul, pe 
măsură ce nevoia lor de carne creștea. Atunci ea îi abandona și 
se întorcea în vechiul ei teritoriu, existența lor nemaifiind parte 
din conștiința ei. 

Când era pe drum, spaima se întindea peste pădure precum 
un gaz otrăvitor. Pasul ei de patru metri era tăcut. Pământul nu 
se cutremura când mergea ea; nici măcar nu se mișca Pășea pe 
degete, ușor și silențios, culoarea ei amestecându-se cu cea a 
pădurii. 

Cunoștea foamea, cunoștea sațietatea Cunoștea șuvoiul 


înecăcios de sânge în gură. Cunoștea lumina, cunoștea 
întunericul. Cunoștea somnul, cunoștea trezirea. 
Programul biologic se derula neincetat. 


1 


Melodie urmări cum ultimul grup de paznici ieşeau din 
laboratorul de mineralogie, cu cheile zăngănind și vorbind tare 
pe coridor. Ea închise ușa în urma lor, o încuie și se rezemă de 
ea, expirând. Era aproape ora unu. Venise medicul legist, 
semnase un teanc de hârtii; cei de la urgenţe luaseră cadavrul; 
un poliţist plictisit își făcu treaba de mântuială, luând câteva 
notițe pe un clipboard. Toţi presupuneau că fusese infarct, iar 
Melodie era sigură că autopsia va confirma asta. 

Doar ea bănuia că fusese vorba de crimă. Ucigașul voia 
dinozaurul, Melodie era sigură de asta; atunci de ce ar fi furat 
toată cercetarea lor, cercetarea e/? Trebuia să se miște repede. 

Melodie se întrebă dacă făcuse ceea ce trebuia, păstrându-și 
bănuielile doar pentru ea. Nu avea dovezi, nu avea o dovadă 
reală a crimei în afara faptului că Corvus nu ar fi analizat trilobiţi 
la ora aceea. Dacă ar fi dat glas suspiciunilor ei și s-ar fi 
amestecat în caz, n-ar fi făcut altceva decât să-i atragă atenţia 
ucigașului. Asta nu își permitea, cu atât mai mult atunci, când 
erau atât de multe în joc. Vorba proverbului, avea pești mult 
mai mari de prins. 

Luă un scaun greu de metal și îl duse la ușă, proptindu-l sub 
clanță, fixându-l până se asigură că nimeni nu putea intra, nici 
măcar cu cheie Dacă întreba cineva de ce blocase ușa, ar fi 
putut spune oricând că moartea aceea o speriase. Oricum, 
puţini erau curatorii care catadicseau să coboare din birourile lor 
lambrisate de la etajul cinci în laboratorul de la subsol, cu atât 
mai puţin duminica. 

Avea mult timp la dispoziţie să lucreze nederanjată. 

Melodie se îndreptă în grabă către depozitul învecinat cu 
laboratorul. Acolo, zeci de mii de minerale și specimene de 
fosile erau aranjate pe rafturi peste rafturi de metal, care se 
ridicau de la podea până în tavan, numerotate și împărțite pe 
categorii. Specimenele mai mici erau în sertare, cele mai mari în 
cutii pe rafturi deschise. O scară mobilă pe șine, cu roți permitea 
accesul la cele mai înalte rafturi. 


Cu inima bătându-i de neliniște, Melodie împinse scara mobilă 
pe șine până ajunse la șirul dorit. Urcă. Pe ultimul raft, în spaţiul 
îngust de sub tavan, se afla o ladă veche de lemn, cu caractere 
mongole pe ea. Pe o etichetă aproape ștearsă era scris: 


Cuib de ouă de Protoceratops andrewsii 
Flaming Cliffs 
Nr. Acces 1923-5693A 
W. Grainger, colecționar 


Capacul de lemn părea bătut în cuie, dar nu era. Melodie îl 
ridică, îl așeză deoparte, apoi ridică stratul de paie. 

Cuibărite printre ouăle cuibului fosilă de dinozaur se aflau 
copiile CD-urilor pe care le scrisese Melodie, care conţineau 
toate datele și imaginile ei. Lângă ele, într-o cutiuță de plastic, 
se aflau trei secțiuni subţiri din specimenul original, prea mici ca 
să le fie simțită lipsa. 

Melodie lăsă CD-urile la locul lor și scoase cutia de plastic cu 
specimenul, așeză stratul de paie la locul lui, puse din nou 
capacul, cobori scara și o duse la locul ei iniţial. 

Duse cutia înapoi la mașina de polizat, scoase o bandă și o 
fixă la mufa de polizare. După ce rășina se uscă, începu să 
polizeze, încercând să obţină o secţiune perfectă, microscopic 
de subţire, cât să poată să redea imagini foarte bune prin 
intermediul microscopului electronic. Era o muncă de precizie, 
îngreunată de tremuratul mâinilor ei. Fu nevoită să se oprească 
de mai multe ori, să tragă adânc aer în piept și să-și spună că 
ucigașul nu avea motiv să revină, că acesta obținuse ceea ce 
căuta și că nu avea de unde să știe că ea făcuse copii după 
date. Când specimenul fu pregătit, ea îl duse la camera TEM, 
deschise aparatul și îl lăsă să se încălzească. In timp ce făcea 
asta, observă registrul deschis lângă el. Ultima intrare, scrisă cu 
caractere îngroșate, cu litere înclinate, îi atrase atenţia: 


Cercetător: |. Corvus 

Localitate/Număr specimen: Platourile stâncoase/ Rezervaţia 
Chama, N.M. Tiranozaur. Comentarii: A treia examinare a unui 
uimitor fragment de vertebră de dinozaur. Extraordinar! Asta va 
face istorie. I.C. 


A treia examinare? Răsfoi registrul în urmă și găsi alte două 
intrări, ambele scrise la sfârșitul paginii, unde Corvus găsise 
câteva rânduri goale. Bănuise că se va întâmpla ceva 
asemănător, dar nu cu atâta îndrăzneală. Nenorocitul plănuise 
să o jecmănească, să îi fure toată munca. Și, cum era un 
tehnician drăguţ și dedicat, aproape că-l lăsase să o facă. Intră 
în camera SEM și răsfoi și prin registrul de acolo, găsind un 
număr asemănător de intrări false. Deci asta făcea în laborator 
în miez de noapte: îi fura munca și falsifica registrele. 

Respira cu greu își dorise să fie om de știință încă de când era 
în clasa întâi, iar când crescuse considera că știința era singurul 
domeniu de activitate în care oamenii erau altruiști și lucrau nu 
pentru ei înșiși, ci pentru progresul cunoașterii întotdeauna 
considerase că știința era un domeniu în care meritele se 
acordau pe drept. 

Cât de naivă fusese. 

Exista un singur mod să se asigure că i se recunoșteau 
meritele și, în același timp, să se protejeze de ucigaș: să își 
termine cercetarea și să îl învingă pe criminal în scris. Dacă 
trimitea rezultatele la secţiunea online a Jurnalului de 
Paleontologie, atunci acestea vor fi văzute de alţi colegi și vor fi 
publicate electronic în interval de trei zile. 

Bineînțeles, o să menţioneze și contribuţia lui Corvus, care 
era destul de mică - doar îi adusese specimenul. De unde 
provenea fosila, cui îi aparținea, cum pusese mâna pe ea, erau 
detalii care nu aveau legătură cu domeniul ei Desigur, se vor 
stârni controverse. Poate că specimenul era furat, chiar ilegal 
însă nimic din toate astea nu avea legătură cu lucrul făcut de 
ea: i se dăduse un eșantion la analizat și exact asta făcuse ea. 
După ce cercetarea ei va fi publicată, nu mai aveau de ce să o 
ucidă. 

Apoi putea să-și scrie propriul ei bilet. 


2 


Așezat pe poziţie în spatele bolovanului uriaș, Maddox își 
schimbă centrul de greutate, își întinse piciorul și îl roti, 
încercând să-l dezmorțească. Soarele părea să fie o nicovală 
fierbinte pe spatele lui goL Transpiraţia îi curgea pe scalp, gât și 
față, iar tăieturile îl usturau. Rana de la picior îl durea tot mai 


tare; era cu siguranţă infectată deja. 

Își șterse fața, apoi clipi să-și îndepărteze transpiraţia din 
ochi. Limba lui părea acoperită cu rugină, iar buzele îi crăpaseră. 
Hristoase, cât de sete îi era! Trecuseră douăzeci de minute, iar 
cei doi Broadbent nu apăruseră. Mai privi o dată prin telescop, 
cercetând canionul pustiu în lung și în lat Oare făcuseră un ocol 
de care el nu știa sau găsiseră apă? Inseamnă că probabil se 
întorseseră și se îndreptaseră la nord spre Llaves. Dacă îi 
pierduse... 

Și, brusc, apărură. 

Potrivindu-și ochii în telescop și ţinând degetul pe curba 
fierbinte a trăgaciului, se strădui să se relaxeze, așteptând până 
când aceștia ajunseră într-o rază de două sute de metri. Putea 
vedea capătul armei din cureaua lui Broadbent. Nici măcar nu 
va avea timp să o scoată, darămite să mai și tragă. Și chiar dacă 
o făcea, era degeaba la două sute de metri. 

După încă un minut, erau în poziţia perfectă. 

Apăsă pe trăgaci, iar arma automată reacţionă și ricoșă. 
Ridică privirea și îi văzu pe amândoi alergând înapoi spre 
canion. Amândoi. 

Ce dracu'...? 

Ratase. Reveni la telescop, o zări pe femeie, trase încă o 
rundă, apoi alta, însă gloanţele se opreau în nisipul din faţa lor, 
fiecare glonţ ricoșând în timp ce prada lui alerga în zigzag spre 
peretele canionului. Aveau să scape în adăpostul oferit de 
cotitura canionului. 

Se ridică cu un urlet de frustrare, fixă arma pe semiautomat, 
apoi cobori pe pantă. Se opri, îngenunche, trase din nou, însă 
era absurd; ei ajunseseră deja la adăpostul peretelui de stâncă. 

Cum de ratase? Ce era în neregulă cu el? Intinse mâna, 
desfăcu pumnul și fu uimit să vadă cum tremura. Era obosit, 
însetat, rănit, probabil făcuse și febră; și totuși, cum de ratase? 
Apoi își dădu seama. Nefiind obișnuit să tragă din unghiuri atât 
de înalte, calculase greșit locul în care căzuse glonţțul. Ar fi 
trebuit să tragă o rundă de încercare. 

Insă se grăbise. 

Și totuși, avea o șansă. Canionul avea pereţi abrupți, erau 
prinși în capcană. Încă îi mai putea ucide, dacă îi prindea din 
urmă. 

Își luă arma pe umăr, apoi porni pe pantă și o luă la fugă după 


ei. Într-un minut ajunse după cotitură. Îi vedea la trei sau patru 
sute de metri distanță în faţă, alergând, bărbatul ajutând-o. 
Chiar și de la distanţă își dădu seama că femeia era slăbită. 
Amândoi erau slăbiți Nu era de mirare: ea nu mâncase de 
treizeci și șase de ore și amândoi erau probabil cel puţin la fel 
de însetațţi ca el. Mai mult, ea șchiopăta. 

Alergă după ei, nu prea repede, însă într-un ritm susţinut. 
Nisipul era moale și îngreuna alergarea, însă asta era în 
avantajul lui. Continuă drumul, păstrându-și energia, sigur că îi 
va hăitui până vor leșina. La început, speriaţi, alergaseră repede 
și se îndepărtaseră, însă pe măsură ce Maddox își păstra ritmul 
susținut, al lor începea să scadă și să piardă din avans. li mai 
urmări prin una, două, trei cotituri Când luă a treia cotitură îi 
văzu  chinuindu-se, bărbatul susținând-o pe ea. Maddox 
micșorase distanţa dintre ei la mai puţin de două sute de metri 
însă nu se forță și nu acceleră. Acum știa că avea să reziste mai 
mult ca ei la urma urmei o să-i prindă. Dispărură după încă un 
colț. Când ajunse și el acolo, erau încă și mai aproape. Il putea 
auzi pe bărbat vorbind cu Sally, încurajând-o și ajutând-o. 

Se lăsă într-un genunchi, ţinti și trase pe automat. Ei se 
aruncară la pământ, iar Maddox profită și câștigă teren 
considerabil. Ei se ridicară din nou în picioare, însă el deja era la 
mai puţin de o sută de metri de ei. 

Ea căzu, iar el o ajută să se ridice. Patruzeci de metri. Chiar și 
cu mâinile tremurându-i, nu era prost. Broadbent încercă să îi 
dea curaj, dar ea se clătina; apoi pur și simplu renunţară. Se 
întoarseră și-l priviră sfidător. 

El ţinti, se răzgândi, se apropie. Douăzeci și cinci de metri. 
Pregăti focul automat, îngenunche, ţinti și trase. 

Clic! 

Nimic. Rafalele automate goliseră pușca. Cu un strigăt, 
amândoi săriră spre el cu toată puterea. El scotoci după pistol și 
trase, însă femeia se afla călare pe el ca o pisică sălbatică, 
înșfăcându-i pistolul cu ambele mâini. Căzură împreună, 
bătându-se pe pistol, apoi el luă arma și se rostogoli peste ea, 
apăsându-i-o la cap, încercând să-și treacă degetul pe trăgaci. 

Simţi o armă în propria ceafă. Putea vedea pistolul 22 al lui 
Broadbent. 

— Număr până la trei, spuse Broadbent. 

— O să-i vin de hac! O să vezi! 


— Unu. 

— Jur, o să-i zbor creierii! O s-o fac! 

— Doi. 

Știind că nu putea trage de două ori, se întoarse încercând să- 
| doboare întâi pe Broadbent și trase cu furie, însă fix în faţa lui, 
iar bărbatul se lăsă la pământ; încercă să tragă din nou, însă 
ticăloasa îi administră o lovitură uluitoare în vintre, atât de 
puternică, încât mâna îi tremură și pistolul îi căzu, apoi se simţi 
ca și când ceva i-ar fi apucat piciorul cu putere, după care 
amorți; și văzu un fir roșu pe nisip. 

— Piciorul meu! ţipă el, scăpând arma și sfâșiindu-și 
pantalonii, pipăind nebunește după rană. Piciorul meu! Sângele 
țâșnea, sângele lui și atât de mult! Sângerez de moarte! 

Femeia făcu un pas înapoi și îndreptă spre el propriul lui 
Glock. Inţelese imediat, după felul în care o ţinea, că știa cum să 
o folosească. 

— Nu! Așteaptă! Te rog! 

Ea nu trase. 

Nu mai era nevoie. Sângele, care îi ţâșnea fără încetare din 
artera femurală ruptă, îi umpluse piciorul pantalonului. 

Băgă arma la curea și îngenunche în grabă lângă Broadbent, 
împușcat și zăcând la pământ. Maddox o urmări cu privirea, 
ușurat că nu-l ucisese. Simţi cum pe obraji îi curg lacrimi de 
recunoștință, însă apoi ametți, iar pereţii canionului începură să 
se miște. Incercă să se ridice, însă era atât de slăbit, încât nu își 
putea mișca nici capul, așa că se lăsă din nou în nisip, pradă 
unei slăbiciuni căreia nu-i putea ţine piept, aproape ca și când ar 
fi fost țintuit de cineva. 

— Piciorul meu... horcăi el. Voia să-l verifice, dar nu putea, 
era prea slăbit și tot ce putea să vadă era cerut albastru și întins 
de deasupra. Incepu să nu mai simtă nimic, ca și când devenise 
fum și se ridica, se extindea și se răspândea în necunoscut. 

Apoi nu mai știu nimic. 


3 


Wyman Ford se opri lângă o piatră și ascultă. Auzise 
împușcăturile destul de clar, trei rafale ale unei arme automate, 
posibil o MI 6, urmate de două împușcături mai rezonante ale 
unei arme care era probabil un pistol de calibru mare. Sunetele 


păreau să vină din capătul celălalt al Cimitirului Diavolului, 
probabil la un kilometru și jumătate spre nord-est, dincolo de 
ceea ce părea un ţinut al iadului. 

Așteptă și ascultă să vadă dacă mai veneau și alte 
împușcături, însă după acele rafale rapide se lăsase liniștea. 

Ford înaintă și mai mult în umbre. Se întâmpla ceva 
extraordinar. Dacă învățase ceva de la CIA, acel ceva era că 
tipul cu mai multe informaţii era cel care supraviețuia. Lasă 
armele, instruirea de comando sau echipamentul foarte 
performant. Luptele se câștigau în primul rând cu informații. Și 
exact asta îi lipsea. 

Ford ridică bidonul, scutură apa din el, îi scoase capacul și luă 
o gură. Îi mai rămăsese vreo jumătate de litru, iar cea mai 
apropiată sursă de apă se afla la treizeci de kilometri distanţă. 
Nu trebuia să facă altceva decât să meargă direct după apă. 
Însă împușcăturile veniseră din apropiere și nu avea nevoie 
decât de douăzeci de minute ca să urce până în vârful văii de 
unde le auzise. 

Se întoarse, hotărât să afle ce se întâmpla. Se îndreptă spre 
Cimitirul Diavolului, spre gura unui canion din partea de nord- 
est, trecând printr-o zonă de dune joase de nisip. Urcă pe mai 
multe pietre aplatizate, traversă câteva dealuri de cenușă, 
ajunse la o aluviune uscată și își continuă drumul. 

Capătul îndepărtat al Cimitirului Diavolului era chiar mai 
ciudat decât își imaginase. Pereţii canionului erau împinși în 
spate de ambele părţi, iar gresia alterna cu marna și tuful 
vulcanic. Se  desprindeau numeroase canioane laterale 
înfundate, dintre care multe conţineau grupuri de domuri golașe 
de stânci și buzunare de ţinuturi sterpe. Era un ţinut complicat și 
încurcat. Undeva, chiar în zona aceea, se afla fosila de dinozaur. 

Scutură din cap. Ce prost era, să se mai gândească la găsirea 
dinozaurului. Ar fi trebuit să fie fericit dacă scăpa de acolo viu. 


4 


Tom deschise ochii și o văzu pe Sally aplecată deasupra lui, 
cu pletele blonde revărsate peste chipul lui, simțind în nări 
mirosul părului ei. Își tampona părut cu o bucată sfâșiată de 
pânză. 

— Sally? Ești bine? 


— Sunt bine. Însă tu, pe de altă parte, ai fost șters de un 
glonţ. Încerca să zâmbească, însă vocea îi tremura. Te-a ameţit 
o clipă. 

— Dar ef 

— Mort... cred. 

Tom se relaxă. 

— Cât timp am...? 

— Doar câteva secunde. Dumnezeule, Tom, am crezut... Se 
opri. Încă un centimetru spre dreapta și... nu contează. Ești al 
naibii de norocos. 

Tom încercă să se ridice și se schimonosi; îl durea capul. 

Sally îl ajută să se sprijine din nou. 

— Nu am terminat. E o rană, poate un cucui, însă nu s-a rupt 
osul. Ai capul tare. Îi legă o fâșie de mătase albastră în jurul 
capului. Cred că Valentino ar trebui să se apuce să facă și 
bandaje de firmă. Arăţi minunat. 

Tom încercă să zâmbească, dar se strâmbă. 

— Prea strâns? 

— Deloc. 

— Apropo, îţi datorez mulţumiri. Ai folosit bine pistolul acela 
descărcat. 

El se întinse și îi prinse mâna. 

— Ajută-mă să mă ridic în capul oaselor. Începe să mi se 
limpezească mintea. 

Ea îl trase în șezut, apoi îl ajută să se ridice în picioare. El se 
clătină, însă ameţeala îi trecu repede. 

— Sigur ești bine? întrebă ea. 

— Sunt mult mai îngrijorat pentru tine decât pentru mine. 

— Am o idee: tu îngrijorează-te în locul meu și eu într-al tău. 

Tom se îndreptă, încercând să ignore setea. Ochii îi căzură pe 
bărbatul care zăcea în nisip; nenorocitul care o răpise pe soţia 
lui, pe care apoi încercase să o violeze și să o ucidă. Zăcea pe 
spate fără cămașă, cu braţele pe lângă corp, aproape ca și când 
ar fi dormit. Ambele picioare îi erau întinse, însă blugii care îi 
acopereau piciorul drept aveau o gaură mare și erau negri și uzi 
de sânge. Dedesubt, o băltoacă mare se scurgea în nisip. 

Îngenunche. Bărbatul avea un chip uscăţiv, era nebărbierit, 
iar părul negru era plin de praf. Gura îi era relaxată, aproape 
zâmbitoare, capul îi era înclinat într-o parte și îi expunea mărul 
urât al lui Adam acoperit cu peri. Dintr-un colț al gurii i se 


prelingea un fir de salivă. Ochii erau ca două crestături, aproape 
închiși, dar nu chiar. Torsul său avea înfățișarea umflată a unui 
pușcăriaș. 

Tom îi duse mâna la gât să-i verifice pulsul și fu șocat. 

— E mort? întrebă Sally. 

— Nu. 

— Ce facem? 

Tom încercă să rupă pantalonul îmbibat, însă blugii erau prea 
groși. Scoase un briceag din cureaua bărbatului, sfâșie 
pantalonul și îndepărtă materialul. Piciorul și vintrele erau un 
dezastru, iar el nu avea nimic cu care să șteargă sângele în 
exces ca să vadă clar. Glonţul ieșise prin spatele genunchiului, 
sfâșiindu-l aproape complet. Sângele încă ieșea încet. 

— Se pare că glonţul i-a atins artera femurală. 

Sally își îndepărtă privirea. 

— Ajută-mă să îl duc la umbră la stânca asta. 

II sprijiniră. Tom tăie cămașa și făcu din ea un fel de garou, 
strângându-i suficient cât să oprească sângele să mai curgă. 
Căută prin buzunarele bărbatului și îi scoase portofelul. Il 
deschise, scoase un carnet de conducere de Ohio cu o fotografie 
de-a bărbatului, cu o privire încrezută în ochi și un zâmbet 
arogant și pieziș; un adevărat psihopat. 

— Jimson A. Maddox, spuse el cu voce tare. Căută prin 
portofel și scoase un teanc gros de bancnote, cărţi de credit și 
chitanţe. O carte de vizită murdară îi atrase atenţia: 


IAIN CORVUS, D. PHIL. OXON. F.R.P.S. 
Curator asistent 

Departamentul de Paleontologie Vertebrată 
Muzeul American de Istorie Naturală 
Central Park West, Seventy-ninth Street 
New York, NY 10024 


O întoarse pe cealaltă parte. Pe spate, cu un scris apăsat, era 
adresa unui club, numere de telefon mobil, adrese de e-mail. l-o 
dădu lui Sally. 

— Acela e tipul pentru care lucra, spuse ea. Cel care l-a scos 
din puşcărie. 

— Mi-e greu să cred că un om de știință de la un muzeu atât 
de important ar putea fi implicat în răpire, furt și crimă. 


— Când miza e suficient de mare, unii oameni ar face orice. 

li dădu cartea de vizită înapoi lui Tom, iar acesta o băgă în 
buzunar împreună cu carnetul de conducere. Căută prin restul 
portofelului, apoi rapid prin celelalte buzunare. Găsi agenda, o 
scoase și o ridică. 

— Ei ca să vezi, spuse Sally. 

El o băgă în propriul buzunar. Într-o pungă mică prinsă la 
brâul bărbatului găsi încărcătură de rezervă pentru pistol. Privi 
în jur, văzu arma zăcând pe pământ acolo unde o scăpase Sally. 
O puse la curea și își prinse la brâu punga cu muniţie. 

— Chiar crezi că o să ai nevoie de ea? întrebă Sally. 

— Poate că tipul are partener. 

— Nu cred. 

— Nu se știe niciodată. 

Nu mai găsiră nimic interesant asupra bărbatului. Tom îi pipăi 
din nou pulsul. Slab, dar încă existent. Și-ar fi dorit ca bărbatul 
să fi fost mort ar fi simplificat lucrurile. Îl șoca oarecum să 
constate că nu găsea în el nici urmă de milă pentru acel bărbat. 

Pușca lui zăcea pe nisip la câţiva metri distanţă, iar Tom o luă 
și aruncă încărcătorul gol. Mai avea un încărcător de rezervă în 
pungă, pe care îl goli, răspândind gloanţele în nisip, apoi îl 
aruncă. 

— Să mergem, spuse el. 

— Și el? 

— Singurul lucru pe care îl putem face pentru el este să 
plecăm de aici și să găsim ajutor. Ca să fim sinceri, nu mai are 
șanse. Tom o cuprinse cu brațul. Ești gata? 

Braț la braţ, sprijinindu-se unul de celălalt, porniră 
șchiopătând la drum. Vreme de zece minute merseră în tăcere, 
apoi Tom se opri surprins. 

O siluetă în robă mergea cu pași mari prin aluviune spre ei, cu 
mâna ridicată. Era călugărul - Wyman Ford. 

— Tom! strigă el, luând-o la fugă. Tom! Făcea frenetic cu 
mâna, alergând către ei. In același timp, Tom auzi un sunet slab 
și văzu un avion mic și fără ferestre, cu bot rotund, venind în 
zbor peste marginea canionului și cotind spre ei. 


5 


Melodie privea lung ecranul computerului pe care erau 


desfășurate datele din timpul ultimei rulări a microsondei. Clipi 
de două ori din ochi, îi roti într-o parte, apoi în cealaltă, 
încercând să se concentreze. Era ciudat cum se simţea în egală 
măsură obosită și puternică, cu un băzâit în cap ca și când 
tocmai băuse un martini. Privi ceasul mare din laborator. Patru 
după-amiază. Pe măsură ce privea ceasul, minutarul se mută cu 
un minut înainte, cu un clinchet abia auzit. Nu dormise de peste 
cincizeci de ore. 

Apăsă pe o tastă și salvă datele. Făcuse toată cercetarea care 
putea fi făcută pe specimen și răspunsese la majoritatea 
întrebărilor importante. Singura chestie nesigură era particula 
Venus. Era hotărâtă să îi dea de cap înainte să depună lucrarea 
pentru publicare online. Altfel îi va da de cap alt om de știință; 
iar ea era foarte aproape. 

Selectă și ultima dintre feliile pregătite, o puse pe lamă și o 
examină cu microscopul de polarizare. La 500x abia le putea 
vedea, puncte mici și negre îngrămădite ici și acolo în interiorul 
celulelor. Scoase felia, o introduse într-un micro-mortar și o 
rupse cu grijă, fărâmițând-o ușor cu apă până obţinu un praf fin, 
pe care îl turnă într-un pahar de plastic. 

Se duse la dulapul încuiat și scoase o sticlă cu acid fluorhidric 
de doisprezece la sută. Nu era prea înțelept din partea ei să 
lucreze cu o substanţă chimică atât de puternică - una care 
putea dizolva sticla - după atâta stres și nesomn, însă era 
singurul acid capabil să facă ce voia ea - să dizolve complet 
mineralul de înlocuire din fosilă fără să atace învelișul de carbon 
al particulelor Venus. Dorea să elibereze particulele ca să le 
vadă în întregime. 

Duse sticla la nișa chimică filtrantă și o așeză în zona marcată 
cu DOAR PENTRU UTILIZARE FH. Apoi își puse ochelarii de 
protecţie, mănușile de nitril, un șorţ de cauciuc și protecţii 
pentru braţe. Se aplecă la cincisprezece centimetri de nișă ca 
să-și protejeze faţa, îl deschise și începu lucrul, deșurubând 
capacul și turnând o cantitate mică de acid în eprubeta de 
plastic care conţinea fosila măcinată, foarte conștientă că și cea 
mai mică picătură ajunsă din greșeală pe pielea ei putea să-i fie 
fatală. Urmări cum substanţa devenea o ceață, apoi un nor, 
calculând la secundă. Când procesul se termină, diluă rapid în 
procent de cincizeci la unu pentru a opri reacţia acidă, aruncă 
excesul și diluă a doua, apoi a treia oară ca să scape de acid. 


Ridică rezultatul la lumină, un strat subţire de sediment 
mineral pe fundul eprubetei, în care știa că se aflau cel puţin 
câteva particule. 

Extrase cu o micropipetă aproape toate sedimentele, le uscă, 
apoi, utilizând tub de separare și o soluţie de metatungstat de 
sodiu, separă sedimentele mai ușoare de cele mai grele. După 
încă o clătire, luă o cantitate mică de particule cu micropipetă și 
le lăsă să alunece pe o pantă cu grătar, particulele așezându-se 
în ochiurile acesteia. O numărătoare rapidă la 100x scoase la 
iveală aproximativ treizeci de particule Venus, aproape intacte, 
curățate de alte particule. 

Alese o particulă care părea să se fi conservat mai bine și 
mări la 750x. Particula deveni clară, umplând obiectivul. Melodie 
o cercetă cu o uimire crescândă. Semăna chiar și mai mult cu 
simbolul Venus, o sferă de carbon cu o coadă lungă ieșind din 
ea, cu o cruce la capăt și cu terminaţii care semănau cu niște 
peri. Deschise agenda ei de laborator și schiţă un desen. 


PC. 


Când termină, se lăsă pe spate și își privi desenul. Era foarte 
surprinsă. Particula nu semăna cu niciun tip de incluziune care 
se putea cristaliza natural în piatră. De fapt, nu semăna cu nimic 
din ce văzuse înainte, poate doar cu radiolarul pe care-l 
examinase timp de două zile ca parte a unui proiect de știință 
când era la liceu. Avea, cu siguranţă, origine biologică; de asta 
cel puţin era sigură. 

Melodie scoase vreo șase particule Venus de pe panta cu 
grătar și le transferă într-un aparat SEM Il amplasă în camera de 
pregătire în vid, pregătindu-l pentru scanarea la microscopul 
electronic. Apăsă butonul și auzi un bâzâit ușor ieșind din 


aparat, pe măsură ce camera era evacuată. 
„E timpul să mă uit mai în detaliu la chestia asta”, își spuse 
ea. 


6 


F.P. Masago stătea în sala de computere văruită în alb a 
mănăstirii, care acum servea drept Staţie de Control de la Sol 
pentru Predator. Ochii săi erau fixaţi pe un ecran plat care afișa 
fluxul DLTV din camera principală a Predatorului. Masa de lemn 
a mănăstirii era plină de echipamente electronice complexe, 
ghidate de trei operatori Operatorul central era un controlor de 
luptă din Comanda Aripii Grupului de Tactici Speciale 615, care 
purta o cască UAV Flightsim. Consola la care lucra afișa 
controalele de bază pe care le avea o aeronavă normală: furcă, 
manetă de gaze, indicator pentru viteza aerului, compas și 
altimetru, și o manetă în stil F-16. 

Pentru o clipă, ochii lui Masago se îndepărtară de ecran către 
cei doi operatori asistenţi CAG/DEVGU. Aceștia lucrau intens, 
fără să fie atenţi la nimic altceva decât la lumea electronică în 
care erau absorbiți Unul lucra la consola platformă, un șir de 
ecrane, comutatoare, tastaturi și cititoare digitale care controlau 
capacitatea de inspecţie și recunoaștere ale Predatorului. Acest 
pachet greu de 250 de kilograme conţinea camere electrooptice 
și cu infraroșu, un radar cu apertură sintetică pentru zborul pe 
vreme rea, două televizoare color DLTV cu zoom variabil și 
Spotter de 955 mm și un radar infraroșu cu rezoluţie înaltă 
pentru cercetare, cu șase câmpuri de vizualizare, de la 19 mm 
la 560 mm. 

Băieţii se întorseseră cu mașina. Va veni mai târziu și vremea 
lor. 

Privirea lui Masago se opri spre al doilea controlor. Acesta 
lucra la cele trei sisteme de ţintă multispectrale ale UAV-ului, cu 
marcare laser, telemetru, suport electronic și contramăsuri și un 
indicator de ţintă mobil. UAV-ul deja își folosise una dintre cele 
două rachete Hellfire C când îl ucisese pe călugăr. 

Atenţia lui Masago reveni la ecranul video. Brusc rămase 
nemișcat. 

— Am văzut ceva. Vocea inexpresivă a unuia dintre operatori 
murmură în căștile lui Masago. 


Masago putea să vadă doi oameni, apoi un al treilea 
apropiindu-se de ceilalţi doi, la o sută de metri distanţă. La 
jumătate de kilometru în sus în canion se vedea o siluetă 
culcată pe spate. 

— Măreşte ţinta cea mai sudică la 900 mm, spuse Masago. 

Imaginea cea nouă acoperi ecranul. Un bărbat rezemat de 
peretele canionului. O pată mare de sânge. Era mort. Știa de 
călugăr și de cei doi de la polițistul Willer. Însă acest bărbat, cel 
mort, era o necunoscută. 

— Micșorează la 240 mm. 

Acum vedea din nou cele trei siluete. Cea dinspre nord o 
luase la fugă. O clipă îi zări chipul alb și întors. Era băgărețul de 
la CIA, așa-zisul călugăr. Masago se holbă surprins. 

— Se pare că am ratat-o pe domnișoara în robă, murmură 
către controlorul MTS. 

Masago se aplecă asupra imaginii, ca și când ar fi vrut să-i 
absoarbă esența. 

— Dă-mi un detaliu la ţinta din mijloc. 

Camera se mișcă, iar chipul bărbatului acoperi ecranul; 
Broadbent. Bărbatul pe care îl căuta, foarte important pentru 
plan. Broadbent îl găsise pe prospectorul de dinozauri muribund 
și, astfel, avea cele mai mari șanse să cunoască amplasamentul 
exact al fosilei După spusele lui Willer, atât soţia lui, cât și 
călugărul erau implicaţi, cu toate că nu era prea clar cum se 
potriveau toate piesele jocului. Nici nu trebuia să fie. Obiectivul 
lui era simplu: să afle locul în care se afla fosila, să curețe zona 
de personal neautorizat, să ia fosila și să plece. lar un funcţionar 
o să pună cap la cap detaliile pentru raportul clasificat 
retroactiv. 

— Micșorează la 160 mm, îi spuse el operatorului de la 
platformă. 

Imaginea de pe ecran se mișcă din nou. Cei trei se întâlniseră 
și alergau spre adăpostul oferit de pereţii canionului. 

— Activez MTI, spuse controlorul. 

— Nu, murmură Masago. 

Controlorul îi aruncă o privire nedumerită. 

— Am nevoie de aceste ţinte vii. 

— Da, domnule. 

Masago cercetă canionul. Era adânc de două sute cincizeci de 
metri, cu pereţi înclinați, care se îngusta înainte să se deschidă 


într-o vale uriașă de piatră. Cele câteva canioane laterale erau 
toate înghesuite. Era aproape o zonă blocată și le oferea o 
ocazie bună. 

— Vezi punctul acela unde se îngustează canionul? La ora 
două pe ecran. 

— Da, domnule. 

— Acela e ţinta noastră. 

— Domnule? 

— Vreau să lovești peretele canionului astfel încât să dobori 
suficient material cât să le blochezi drumul înainte Avem ocazia 
să-i prindem în cursă. 

— Da, domnule. 

— Direcţie unu-optzeci, coborâre la două mii, spuse pilotul. 

— Urmăresc ţinta fixă. Sunt gata să trag. 

— Așteaptă până îţi dau eu semnalul, murmură Masago în 
căști. Stai. Observase deja că avionul teleghidat își va greși 
ținta. Apăru muchia canionului și brusc ţintele dispărură, 
ascunse după peretele de stâncă de trei sute de metri. 

— Ticălosul, murmură pilotul. 

— Întoarce-te la direcţie unu-șaizeci, spuse Masago. Coboară 
vehiculul, urmărește canionul. 

— Or să vadă... 

— Asta e și ideea. Hărţuiește-i. Sperie-i. 

Peisajul se schimbă în timp ce avionul teleghidat se înclină. 

— Micșorează la 50 mm. 

Peisajul se micșoră și mai mult, într-un câmp de vedere cu 
unghi larg. Acum Masago vedea ambele muchii ale canionului. 
Când Predatorul se întoarse, cele trei ţinte apărură din nou: trei 
furnici negre alergând la baza pereţilor abrupți de stâncă ai 
canionului, îndreptându-se spre vale. 

— Țintă optimă, murmură operatorul. 

— Nu încă, murmură Masago. Din unghiul lui larg de 
vizualizare vedea o cotitură în canion, apoi o fâșie dreaptă de 
cel puţin patru sute de metri. Era ca și când ai fi mânat o turmă 
de gnu din elicopter. Urmări siluetele, care de la acea altitudine 
păreau să se miște încet și neajutorat ca niște insecte. 

Nu prea aveau ce să facă prinși așa între stânci înalte de 
patru sute de metri. Trecuseră de cotitură și alergau pe fâșia 
dreaptă, încă lipiti de peretele canionului, sperând să se 
ascundă. 


— Când tragi, murmură Masago, comută-mi fluxul video la 
rachetă. a 

— Da, domnule. Incă e blocat la T. 

— Stai... 

O perioadă lungă de liniște. Alergau, clătinându-se, vizibil 
obosiţi. Femeia căzu, apoi fu ajutată de bărbat și de călugăr. 
Acum erau la vreo patru sute de metri de ţintă. Trei sute 
cincizeci. Trei sute douăzeci și cinci... 

— Foc. 

Ecranul se modifică din nou, în timp ce fluxul video se 
schimbă de la Predator la camera din rachetă, afișând întâi o 
fâșie de cer gol, apoi pământul învârtindu-se, în final fixându-se 
pe peretele stâng al canionului, la înălțime. Peretele își mări 
rapid dimensiunea pe măsură ce racheta ţinti cu obiectivul 
laser. Când racheta ateriză, fluxul fu comutat automat înapoi la 
camera de televiziune a Predatorului și reveniră brusc la 
priveliștea aeriană, privind în jos un nor tăcut de praf care se 
ridica împreună cu bucăţi de piatră. Siluetele se aruncaseră la 
pământ. Masago aşteptă. Işi dorea să-i vadă scuturați bine, însă 
nu morți. 

Mișcarea aerului în canion începu să îndepărteze norul de 
praf. Apoi siluetele apărură iarăși, alergând înapoi de unde 
veniseră. 

— Uite cum fug ticăloșii, mârâi controlorul. 

Masago zâmbi. 

— Adu UAV-ul din nou în sus și urmărește-i. Pregătesc 
elicopterul. Acum îi avem, trei șobolani prinși în capcană. 


7 


Tom alerga chiar în spatele lui Sally, cu zgomotul exploziei 
încă răsunându-i în urechi și praful fierbinte adunându-se în 
canion spre ei. Se opriră o clipă la adăpostul unui perete al 
canionului. Tom se opri, sprijinindu-se de o stâncă, respirând cu 
greu, iar Ford li se alătură. 

— Ce dracu’ se întâmplă...? pufni Tom. 

Călugărul scutură din cap. 

— Ce era chestia aia care trăgea în noi? 

— Un avion teleghidat. Încă e acolo sus și ne urmărește. Însă 
nu mai are rachete. Au doar două. 


— E incredibil. 

— Cred că avionul teleghidat a tras doar ca să blocheze 
canionul. Vor să ne prindă în capcană. 

— Cine! 

— Mai târziu, Tom. Acum trebuie să scăpăm de-aici. 

Tom privi în canion, examinând pereţii ambelor părți. Ochii i 
se opriră asupra unei crăpături largi, în pantă, pe al cărei fund 
se afla un strat de pietriș. Crevasa în pantă oferea o mulţime de 
puncte de sprijin pentru mâini și picioare, acolo unde se uniseră 
stâncile, formând suporţi naturali de urcuș. 

— lată, spuse Tom. Putem să urcăm prin crăpătura aceea. Se 
întoarse către Sally. Poţi să o faci? 

— Să fii sigur. 

— Și tu, Wyman? 

— Fără probleme. 

— Sunt locuri bune de urcat pe partea dreaptă către 
marginea aceea. 

— la-o înainte, spuse Ford. 

— Ştii ce se află după asta? 

— Nu am ajuns niciodată atât de departe în platourile 
stâncoase. 

Tom își privi pantofii italienești de patru sute de dolari, 
distruși, însă rezistenți încă. Cel puţin își comandase unii cu tălpi 
de cauciuc. Când ridică din nou privirea, o dâră de praf de la 
explozie se rostogoli peste ei, aruncând pe cer o mantie de 
culoarea sulfului. 

— Să mergem. 

Se prinse de primul punct de sprijin și se ridică. 

— Priviţi unde îmi pun mâinile și picioarele și folosiți aceleași 
locuri. Menţineți o distanţă de trei metri. Sally, acum tu. 

Tom își sprijini genunchiul de piatră și se ridică. Incercă să 
ignore faptul că își simţea gura pungă. Agonia după apă 
depășise pragul setei; se transformase în durere fizică. 

Era un urcuș dificil și ametțitor, însă aveau multe puncte de 
sprijin. Tom urcă metodic, verificând în fiecare minut cum se 
descurca Sally. Era atletică și învăţă repede. Ford urca fără 
teamă, ca o maimuţă; părea să fie născut pentru asta. Pe 
măsură ce urcau, spațiul se căsca sub ei, vast și înspăimântător. 
Se căţărau fără frânghii, fără pitoni, fără nimic. Era ceea ce 
alpiniști numeau eufemistic „prăpastie fără fund” - cădeai, 


mureai. 

Tom își concentră privirea asupra unui perete de stâncă din 
faţa lui. Depășise stadiul de oboseală și intrase pe un teritoriu 
necunoscut, dincolo de acesta. Ajunseră la o margine mică, se 
urcară pe ea și se odihniră. Ford scoase bidonul. 

— Oh, Dumnezeule, acolo e apă? întrebă Sally. 

— Foarte puţină. la două guri. 

Sally înșfăcă bidonul cu mâini tremurânde și bău. l-o pasă lui 
Tom, care bău și el. Apa era caldă și avea gust de plastic, însă 
lui Tom i se părea lichidul cel mai minunat pe care îl băuse în 
viaţa lui și avu nevoie de un efort de voinţă suprem ca să se 
oprească. Îi dădu bidonul lui Ford, care îl băgă înapoi în rucsac 
fără să bea. 

— Tu nu bei? 

— Eu nu am nevoie, răspunse el aspru. 

Tom ridică privirea. Încă auzea bâzâitul slab, ca de ţânţar al 
avionului teleghidat, însă nu îl vedea. Se rezemă din nou de 
piatră, încă încercând să înţeleagă acel atac. 

— Ce dracu’ se întâmplă? 

— Chestia aia care ne vânează este un vehicul aerian 
teleghidat Predator de patruzeci de milioane de dolari, clasificat 
din cap până în coadă. 

— De ce? 

Ford scutură din cap. 

— Nu sunt sigur. 

Căldura radia din peretele canionului. Tom examină restul 
stâncii de deasupra, alese un traseu și începu să urce. Ceilalţi îl 
urmară în tăcere. Acum erau la șaizeci de metri înălțime, însă le 
era mai ușor să se caţere. După alte cinci minute trecuseră deja 
de partea cea mai abruptă. Ceea ce urmă fu o căţărare 
obositoare pe pante cu pietriș. În vârf, Sally se întinse pe piatra 
plată, cu un oftat, iar Tom se întinse lângă ea. Privi cerul senin și 
tăcut, de unde avionul părea că dispăruse. 

Ford scoase o hartă jerpelită din buzunar și o despături. 

— Unde suntem? întrebă Tom. 

— Am ieșit de pe hartă. O împachetă din nou. 

Tom ridică ochii și examină peisajul care se deschidea în faţa 
lor. Vârful era un platou alunecos de stâncă, format din gresii 
găurite și sculptate de acțiunea vântului și apei. O parte din 
zonele mai joase se umpluseră cu nisip adus de vânt, mișcat de 


curentul constant. Ici și acolo, un ienupăr suflat de vânt atârna 
din vreo crăpătură. Platoul se termina la vreo jumătate de 
kilometru distanță pe cerul albastru. Tom privi cu ochii 
întredeschiși, să vadă ce se afla în față. 

— AŞ vrea să văd ce e dincolo de muchia aceea. Aici stăm 
degeaba. 

— Stăm degeaba oriunde cu ochiul acela pe cer. 

— Incă ne urmăresc? întrebă Sally. 

— Poţi să fii sigură. Și nu mă îndoiesc că vor trimite un 
elicopter după noi. Aș spune că avem la dispoziţie zece, 
douăzeci de minute. 

— Asta chiar e o nebunie. Chiar nu știi ce se întâmplă? 

Ford scutură din cap. 

— Singurul lucru care îmi vine în minte e acel dinozaur. 

— Și de ce i-ar putea interesa un dinozaur? Mi se pare mai 
degrabă că un bombardier și-a pierdut din întâmplare o bombă 
H sau că un satelit clasificat s-a prăbușit; ceva de genul ăsta. 

Ford scutură din cap. 

— Cumva, nu prea cred asta. 

— Insă chiar dacă e vorba de dinozaur, de ce să ne 
urmărească pe noi? întrebă Tom. 

— Ca să obţină informaţii. 

— Ce informaţii? Habar n-avem unde e. 

— Ei nu au de unde să știe asta. Tu ai agenda, iar eu am 
imaginea imprimată. Cu oricare dintre astea i-ar putea găsi în 
câteva zile. 

— Și ce vor face cu noi după ce le dăm informațiile? 

— Ne vor ucide. 

— Nu crezi asta. 

— Nu o cred, Tom. O știu. Deja au încercat să mă ucidă pe 
mine. 

Ford se ridică în picioare, iar Tom îl urmă cu greutate și o 
ajută și pe Sally să facă același lucru. Călugărul porni pe platoul 
de piatră în ritmul său rapid obișnuit, ștergând pământul cu roba 
maro la fiecare pas, îndreptându-se spre capătul celălalt. 


8 


Rotoarele se învârteau deja când Masago sări în elicopter, 
protejându-și fața de praf și pietriș. Trecu pe lângă cei șapte 


membri ai CAG/DEVGU care se ocupau de operaţiune și se așeză 
pe un scaun din faţă, cu vedere spre spate. Comandantul 
echipajului îi dădu o pereche de căști cu microfon, conectate la 
tavan cu un fir negru. Și le potrivi pe cap și reglă microfonul, în 
timp ce elicopterul decolă și își luă zborul, cu ușile încă 
deschise, trecând pe lângă muchia superioară a canionului și 
peste aflorimente și platouri, trecând din când în când pe lângă 
fisura largă a vreunui canion, care cobora până în pământ. 
Soarele bătea aproape perpendicular, iar peisajul de dedesubt 
părea roșu și fierbinte. 

Pe podeaua cu mochetă a elicopterului, Masago desfășură o 
hartă U.S.G.S. Cu scară 1:24 000 a zonei ţintă. Încă prefera 
hărțile imprimate în defavoarea celor electronice GPS; cumva, 
hârtia îi dădea sentimentul de peisaj pe care versiunea 
electronică nu reușea să-l redea. Imaginile din avionul 
teleghidat, învârtindu-se invizibil de la o înălţime de la peste 
șapte mii de metri, arătau că obiectivele reușiseră să urce prin 
canion și se îndreptau spre o vale adâncă și complexă de 
dincolo de acesta. Era un loc îngrozitor să cauţi pe cineva, însă, 
pe de altă parte, avea avantajul că era o zonă bine definită, al 
cărei perimetru putea fi securizat. 

Când Masago termină de marcat harta cu creionul roșu, i-o 
întinse șefului de echipă, sergent Anton Hitt, clasa întâi. Hitt 
examină harta în tăcere și începu să însemneze punctele 
marcate pe hartă pe unitatea lui GPS. Bărbaţii primiseră ordinul 
de patrulă final chiar înainte de decolare, fără vreun comentariu 
sau dificultate, mai ales atunci când Masago îi instruise asupra 
posibilei necesităţi de a ucide civili americani. Bineînţeles, le 
spusese că era vorba de bioteroriști care aveau în posesia lor un 
microb care putea aduce apocalipsa. Cei mai mulţi nu știau să 
facă faţă unor adevăruri complexe; era mai bine să simplifice. 

Îl urmări pe Hitt la lucru. Comandantul era un afro-american 
care nu vorbea prea mult, cu o condiţie fizică excelentă, cu o 
frunte înaltă, ochi căprui și limpezi și foarte rezervat Era 
îmbrăcat în costum de camuflaj și bocanci de luptă, purta un M4 
cu compartimente pentru 6.8SPC, echipat cu câmpuri de 
vizibilitate Aimpoint. Mai avea un revolver Ruger 22 Magnum, o 
alegere excentrică pentru un soldat din trupele speciale, însă 
una pe care Masago o aproba. Ca lamă fixă avea un Trace 
Rinaldi, altă alegere care spunea multe despre el. Masago îi 


permisese lui Hitt să ia deciziile legate de echipament, iar 
sergentul hotărâse că oamenii lui trebuiau să fie ușori și rapizi, 
fără muniţie suplimentară, doar cu bidoane de un litru, fără 
grenade sau cartușe în plus și fără armura Kevlar obișnuită. Și 
fără arme automate. La urma urmei, nu era vreo operaţiune în 
Mogadishu, cu băieți răi ieșind din toate casele. 

Când termină, Hitt îi dădu înapoi harta lui Masago. 

— Cei patru bărbaţi pe care îi lăsăm la sol nu trebuie să 
menţină liniștea radio. Amenajăm un perimetru în jurul 
obiectivelor și îl ţinem strâns. E un plan simplu. Imi plac lucrurile 
simple. 

Masago aprobă din cap. 

— Vreo întrebare de final? spuse Masago. 

Hitt scutură din cap. 

— Sergent Hitt, întrebă Masago încet, va veni timpul în care 
vă voi cere să ucideţi mai mulţi cetăţeni americani dezarmați. 
Acești indivizi sunt prea periculoși ca să-i dăm pe mâna 
tribunalului. Aveţi vreo problemă cu asta? 

Hitt își întoarse încet ochii limpezi spre Masago. 

— Sunt soldat, domnule. Eu urmez ordinele. 

Masago se așeză din nou, cu brațele încrucișate. Generalul 
Miller avusese dreptate la urma urmei - Hitt era bun. 

Elicopterul hurui, apoi Hitt își verifică GPS-ul și îi arătă unuia 
dintre membri. 

— Halber, avertizare de zece minute până la punctul de 
aterizare Tango. 

Bărbatul, în vârstă de vreo douăzeci de ani, chel, dădu din 
cap și își mai verifică încă o dată arma. Continuară să zboare, 
de-a lungul unui canion lung și adânc care ducea la valea spre 
care se îndreptau obiectivele, în timp ce umbra elicopterului 
șerpuia în sus și în jos direct dedesubt Era un peisaj ca de iad, 
erodat, o rană deschisă pe faţa pământului, iar Masago abia 
aștepta să se întoarcă la verdeața umedă și caldă din Maryland. 

— Avertizare de cinci minute, spuse Hitt. 

Pave Hawk se înclină, coti după un afloriment de piatră și 
zbură pe sub coastă, coborând într-un loc în care un canion 
lateral dădea în badlands. Halber se ridică și se fixă în plasă. 

Frânghia, care era strânsă în faţa ușii deschise, fu împinsă 
afară. Halber o prinse și cobori, dispărând din raza vizuală. 

O clipă mai târziu, frânghia fu trasă în sus, iar elicopterul se 


înălță. 

— Sullivan. Hitt indică spre alt bărbat. Punctul de coborâre 
Foxtrot, opt minute. 

Elicopterul își mări din nou viteza deasupra deșertului roșu. La 
nord, Masago văzu conturul neregulat al unui șuvoi vechi de 
lavă; iar în extremitatea dreaptă câteva dealuri împădurite se 
ridicau până la linia unor vârfuri acoperite cu zăpadă. Deja 
cercetase îndeajuns de bine ţinutul. 

— Sullivan, avertizare de un minut. 

Sullivan își termină verificarea armei, se ridică și prinse plasa, 
în timp ce elicopterul cobori, apoi frânghia fu aruncată din nou 
în afară, iar bărbatul dispăru. 

După cinci minute încheiară și a patra și ultima lăsare la sol, 
apoi elicopterul se îndreptă spre zona de aterizare din valea 
aflată în capătul marii fisuri marcate pe hartă cu numele de 
„Canionul Tiranozaurului”. 


9 


Ford ajunse primul la margine și privi în jos în vale. Îşi dădu 
seama șocat că dăduseră un ocol locului și merseseră până la 
capătul celălalt al Cimitirului Diavolului. II uimea că, în ciuda 
experienţei lui în sălbăticie și a felului cum cunoștea deșertul, 
peisajul era atât de complex, încât îl determinase să facă un 
ocol. Scoase harta, o verifică și văzu că tocmai intraseră în zonă 
pe la nord-vest. 

Privi în jur, așteptându-se dintr-o clipă în alta să vadă un 
punct negru la orizont și să audă sunetul familiar al unei 
aeronave cu elice apropiindu-se. 

În viaţă trecuse prin destule situaţii periculoase, însă niciuna 
ca aceea. Înainte, întotdeauna avea informații; acum opera 
orbește. Știa doar că propriul guvern încercase să-l ucidă. 

Ford se opri, așteptându-i pe Tom și Sally să-l prindă din 
urmă. Erau uimitor de rezistenți, dacă punea la socoteală faptul 
că amândoi erau răniţi, obosiţi și foarte deshidrataţi. Când vor 
atinge punctul limită, se vor opri indiferent unde s-ar afla. 
Acesta putea veni sub forma oboselii de la căldură, a 
hipertermiei, în care corpul își pierdea controlul asupra propriei 
abilități de a-și menţine temperatura. Ford o văzuse o dată în 
junglele din Cambodgia; omul care-l însoțea încetase brusc să 


mai transpire; temperatura îi urcase la 41 de grade, intrase în 
convulsii atât de mari încât își scosese dinții, iar în cinci minute 
murise. 

Cercetă cu ochii întredeschiși lumina puternică. Munţii erau la 
douăzeci și patru de kilometri distanţă într-o parte, iar râul la 
treizeci și doi de kilometri pe partea cealaltă. Le rămăsese 
foarte puţină apă și temperatura depășea treizeci și șapte de 
grade. Chiar și fără urmăritori ar fi fost în mare pericol. 

Ford privi stânca, cu un sentiment tot mai apăsător de 
disperare. 

— Există un drum posibil pe care să coborâm, spuse Tom de 
la margine. 

Ford se opri și privi crăpătura verticală înfiorătoare. Un sunet 
slab se auzi din depărtare. Se opri, cercetă orizontul și zări pata 
la doi, trei kilometri distanţă. Nici nu mai era nevoie să verifice 
cu binoclul: știa ce era. 

— Să mergem. 


10 


Melodie Crookshank privea lung imaginea SEM 
tridimensională a particulei Venus pe ecranul video, cu un 
sentiment de înfiorare. Avea o vechime de șaizeci și cinci de 
milioane de ani și totuși arăta perfect, ca și când ar fi luat 
naștere cu doar o zi în urmă. Imaginea SEM era mult mai clară 
decât oricare alta posibilă cu un microscop mic și afișa particula 
în mare detaliu - o sferă perfectă, din care ieșea un tub, cu o 
cruce la sfârșit, ca vergile unei corăbii. Crucile aveau structuri 
complicate la capăt, mănunchiuri de tubuli care semănau cu 
floarea cu seminţe a unei păpădii. 

O analiză de difracție cu raze X confirmă ceea ce bănuise ea, 
că sfera de carbon era ceea ce chimiștii numeau o fulerenă sau 
„moleculă de carbon în formă de minge” - o carcasă goală de 
atomi de carbon cu legătură dublă, aranjaţi ca un dom geodezic 
Buckminster Fuller. Aceste molecule fuseseră descoperite 
recent și se găseau rar în stare naturală. De obicei erau mici; 
aceasta era uriașă. Caracteristica principală a unei molecule de 
carbon în formă de minge consta în faptul că era aproape 
indestructibilă; tot ce se afla în interiorul ei era sigilat perfect. 
Doar enzimele cele mai puternice manipulate în laborator o 


puteau deschide. 

Și exact asta făcuse Melodie. 

În interiorul sferei găsi un amestec uimitor de minerale, 
printre care o formă neobișnuită de feldspat plagioclaz, 
Nao,sCao,sSisAlOs dopat cu titan, cupru, argint și ioni de metal 
alcalin; în esenţă un amestec complex de ceramice dopate, oxizi 
metalici și silicați. Tubul care se extindea pe diagonală din 
moleculă părea să fie un nanotub uriaș de carbon cu o cruce de 
care erau atașate grupuri laterale care conţin un amestec de 
compuși ceramici și oxizi metalici. 

Foarte ciudat. 

Desfăcu o cutie de Dr. Pepper caldă și se rezemă, sorbind 
meditativ. După ce cadavrul lui Corvus fusese scos de acolo, în 
laborator se lăsase o liniște de mormânt, chiar și pentru o zi de 
duminică. Oamenii se fereau. Asta îi aminti din nou ce puţini 
prieteni avea în muzeu. Nimeni nu sunase să vadă cum se 
simţea, nimeni nu o invitase la prânz sau să bea ceva mai târziu 
ca să se înveselească. În parte era vina ei, căci rămăsese în 
laboratorul din subsol ca o călugăriţă sechestrată. Insă în cea 
mai mare parte motivul fusese statutul ei umil și acel miros al 
eșecului care se ţinea scai de ea, biata doctorandă care trimitea 
CV-uri de cinci ani. 

Însă toate astea aveau să se schimbe. 

Deschise câteva dintre imaginile anterioare ale particulei, pe 
care le surprinsese pe CD, căutând mai multe dovezi ca să 
susțină o teorie ce începea să i se dezvolte în minte. Observase 
că particulele Venus păreau să fie adunate în nucleele celulelor. 
Când examină o parte dintre imaginile pe care le capturase 
anterior pentru Corvus, observă un detaliu semnificativ - multe 
dintre celulele în care apăreau particulele erau alungite. Mai 
mult decât atât, multe dintre particule păreau să locuiască în 
perechi de celule, una lângă alta. Cele două observaţii aveau 
legătură, iar Melodie le asocie imediat. Avu o senzaţie 
înțepătoare în ceafa. Era uimitor că nu-și dăduse seama mai 
devreme. Particulele se aflau în mare parte în interiorul celulelor 
care treceau prin procesul de mitoză. Cu alte cuvinte, 
particulele Venus  infectaseră celulele  dinozaurului şi 
declanșaseră diviziunea celulară. Multe virusuri moderne făceau 
același lucru; așa își ucideau în cele din urmă gazda - cu cancer 
indus viral. 


În 1925, paleontologul Henry Fairfield Osborn, care lucrase și 
el în acest muzeu, fusese cel care presupusese prima dată că 
extincţia în masă a dinozaurilor fusese provocată de o epidemie 
asemănătoare  Ciumei Negre, care cuprinsese toate 
continentele. Robert Bakker, în cartea lui £Erezii despre 
dinozauri, elaborase teoria. Venise cu teoria că extincţia în masă 
putea fi explicată prin erupții de microbi străini care „o luaseră 
razna” în rândul dinozaurilor. Acești microbi „străini” 
proveniseră din unirea Asiei și Americii de Nord. Ca specie 
amestecată, aceștia răspândiseră germeni noi. Cartea lui Bakker 
fusese publicată cu aproape douăzeci de ani în urmă, iar pe 
măsură ce teoria impactului asteroidului drept cauză a extincţiei 
fusese general acceptată, cea a lui Bakker fusese treptat uitată. 

Acum se părea că, la urma urmei, Bakker avusese dreptate. 
Într-un fel. 

Dinozaurii fuseseră uciși de o epidemie, își spuse Melodie, în 
timp ce privea microbul vinovat. Însă epidemia nu fusese 
declanșată de unirea treptată a continentelor. Fusese 
declanșată de impactul însuși. Ciocnirea asteroidului cu Terra 
provocase în toată lumea incendii în păduri, întuneric, foamete, 
pierderea catastrofală a habitatelor. Calculele demonstraseră că 
pământul fusese întunecat ca noaptea timp de luni întregi după 
aceea, iar aerul se umpluse cu funingine și praf înecăcios, iar 
ploaia fusese atât de acidă, încât dizolvase stâncile. Impactul 
asteroidului crease condiţiile perfecte pentru răspândirea 
masivă a bolii printre supraviețuitori; peisajul fusese probabil 
plin de animale moarte sau muribunde, în timp ce celelalte erau 
înfometate, arse, rănite, cu sistemul imunitar distrus. In acele 
condiții, o epidemie devastatoare nu ar fi fost doar posibilă... ar 
fi fost inevitabilă. Asteroidul ucisese cea mai mare parte a 
dinozaurilor; iar epidemiile care urmaseră le uciseseră pe 
celelalte. 

Teoria ei mai avea o surpriză - una mare. Melodie încă nu era 
decisă dacă nu cumva era prea nebunească să o adauge în 
lucrarea ei, dacă nu cumva era produsul a cincizeci de ore de 
nesomn. Surpriza era asta: particula Venus nu părea să fi fost o 
formă de viață terestră. Părea extraterestră. 

Poate, doar poate, particula Venus sosise cu asteroidul. 


11 


Masago sări din elicopter, iar zgomotul elicelor răsuna 
deasupra capului său. leşi din zona de aterizare și cercetă cu 
privirea badlandsul. Avionul teleghidat Predator indica faptul că 
țintele coborâseră de pe marginea platoului de deasupra în acea 
vale fără nume. Elicopterul aterizase în mijlocul văii, în punctul 
central spre care se îndreptau cei patru bărbați care formau 
perimetrul. 

Hitt veni lângă el, urmat de ultimii doi bărbați din echipaj, 
soldaţii clasa întâi Gowicki și Hirsch. Terenul era dificil și 
complex, însă ţintele lor erau mai mult sau mai puțin prinse în 
capcană în vale, blocate de stânci. Cei patru bărbați fuseseră 
coborâţi în singurele patru puncte de ieșire existente, iar spațiul 
se îngusta. Acum, tot ce rămăsese de făcut era ca Hitt și cei doi 
oameni ai săi să îi scoată la suprafaţă. Tintele nu aveau șanse - 
nici măcar una - de scăpare. 

Comandantul echipajului şi cei doi specialişti deja 
descărcaseră totul, își luaseră echipamentul și lucrau cu GPS- 
urile, în timp ce murmurau pe frecvenţa echipajului către 
membrii echipei care executau mișcarea de prindere. 

— Mișcaţi-vă, spuse Masago. 

Hitt făcu un semn cu capul, apoi unul cu mâna, iar oamenii săi 
se așezară în formaţiune triunghiulară, cu vârful ascuţit în urmă. 
După cum era plănuit, Masago se afla la vreo o sută de metri în 
spate, cu arma lui obișnuită, o Beretta 8000 Cougar, într-un toc 
de umăr. Soldatul clasa întâi Gowicki și sergentul Hitt mergeau 
în paralel, Hirsch era „tras”, iar împreună înaintară precauţi prin 
albia secată către zona în care fugiseră cei trei, după indicaţiile 
avionului teleghidat. Masago căută urme prin nisip, însă nu zări 
vreuna. Era doar o chestiune de timp. 

Inaintară prin albie până când aceasta se lăţi și se împărți. 
Aici se opriră, dar Hitt urcă și cercetă din nou. Câteva minute 
mai târziu cobori și dădu scurt din cap, apoi continuară către un 
șir de stânci asemănătoare unor ciuperci. 

Nu scoaseră niciun cuvânt. Se răspândiră când albia se nivelă 
și înaintară spre pădurea ciudată de pietre înalte, intrând în 
curând în umbra ei. 

— Am aici o urmă, se auzi vocea murmurată a lui Gowicki. Și 
încă una. 


Masago îngenunche. Urmele erau proaspete, lăsate de un 
bărbat în sandale; călugărul. Se uită cu atenţie și le găsi și pe 
celelalte. Ale unei femei, de dimensiune mai mică, 36 sau 37, și 
ale unui bărbat, probabil 45. Se mișcaseră repede. Știau că erau 
vânați. 

Hitt îi conduse mai adânc prin umbra pietrelor. Masago era 
sigur că nu aveau cum să încerce să-i prindă în ambuscadă: ar fi 
fost sinucidere curată să încerce să atace un grup de militari 
doar cu câteva pistoale, asta dacă le aveau și pe acelea. O să 
rămână la pământ și vor fi trași afară. Curând, prima etapă a 
operaţiunii se va termina. 

Ajunseră într-un loc în care stânci uriașe se sprijineau una de 
cealaltă, făcându-i să se târască printr-o gaură de dedesubt. Hitt 
aşteptă până ce Masago îi ajunse din urmă. Arătă spre câteva 
urme proaspete în nisipul tare. Trecuseră pe acolo, însă foarte 
de curând. 

Masago dădu din cap. 

Hitt deschise drumul, lăsându-se în patru labe. Masago trecu 
ultimul. Când se ridică, văzu că zona se aglomera, cu stânci 
înalte care urcau precum scările din toate părţile. Își cercetă o 
clipă harta. Cei pe care îi urmăreau păreau să fi dispărut într-un 
canion lateral, o fundătură, prin care nici măcar ei nu aveau 
cum să urce. 

Masago murmură în cască: 

— Am nevoie de ei vii până obţin informaţiile pe care le vreau. 


12 


— Așteptaţi aici, spuse Ford. Mă duc sus să arunc o privire. 

Tom și Sally se odihniră în timp ce Ford se căţără pe un 
bolovan să cerceteze terenul. Erau în inima ținuturilor sterpe, 
presărate cu stânci cu forme bizare. Văzuseră elicopterul 
aterizând la mai puţin de doi kilometri în mijlocul văii, iar Ford 
era sigur că le luaseră urma. Și mai știa, din antrenamentul său 
la CIA, că cel mai probabil lăsaseră oameni la punctele de ieșire, 
care se vor îndrepta spre ei să-i prindă. Singura lor șansă era să 
găsească un traseu neașteptat ca să iasă din canion; sau o 
ascunzătoare. 

Privi către capătul îndepărtat al canionului. Câteva dealuri 
cenușii și golașe făceau loc altui grup de stânci, ce păreau un șir 


de călugări cu glugă. La câţiva kilometri distanţă se înălţau alte 
stânci purpurii, ca niște scări ce duceau spre alt platou. Dacă ar 
fi putut să se strecoare pe acolo, poate ar reuși, însă locul nu 
arăta prea promițător. Privi în jos la Sally și Tom. Amândoi erau 
deja slăbiţi și nu credea că o să mai reziste mult. Trebuiau să 
găsească un loc pe pământ. 

Cobori. 

— Ai găsit ceva? întrebă Tom. 

Ford scutură din cap, căci nu voia să-i bage în asta. 

— Să mergem mai departe. 

Își continuară drumul prin albie și intrară în pădurea de stânci 
înalte. Căldura toridă se adunase în spaţiul închis. Merseră mai 
departe, căţărându-se pe stânci căzute și strecurându-se printre 
bolovani de gresie, uneori în soare, alteori la umbră, intrând cât 
de adânc puteau în masa de roci. Uneori, stâncile se înclinau 
atât de mult una de alta, încât fură nevoiţi să meargă în patru 
labe ca să treacă. 

Brusc, se treziră în faţa unei stânci care se curba pe ambele 
laturi, formând un fel de amfiteatru. În capătul mai îndepărtat, 
la aproximativ cincisprezece metri deasupra fundului canionului, 
un curs de apă de mult secat scobise o peșteră. Ford vedea 
gropiţele din stâncă, mici depresiuni unde vechii indieni anasazi 
săpaseră o potecă foarte îngustă în peșteră. 

— Hai să vedem ce e acolo, spuse Ford. 

Se îndreptară spre baza stâncii, iar Tom examină vechea 
potecă îngustă. Ridică privirea. 

— Wyman, aici ne vor găsi, spuse Tom. 

— Nu avem altă opţiune. Poate că peștera duce undeva. ȘI 
poate ne vor rata, dacă ne ștergem urmele. 

Tom se întoarse spre Sally. 

— Tu ce crezi? 

— Eu nu mai pot să gândesc. 

— Aşa facem. 

După ce își șterseră urmele cât putură de bine, urcară pe 
potecă. Nu era un urcuș dificil și în câteva minute ajunseră în 
peșteră. Ford se opri și își trase sufletul. Și el se apropia de 
capătul puterilor și se întreba cum de Sally și Tom mai erau în 
stare să meargă. Amândoi arătau îngrozitor. Oricare ar fi fost 
deznodământul, peștera aceea era capătul drumului lor. 

Peștera avea forma unui dom de catedrală înalt, cu o podea 


netedă de nisip și pereţi de gresie care se curbau în sus. Lumina 
soarelui, care bătea pieziș de afară, umplea încăperea cu o 
lucire roșiatică, iar aerul mirosea a praf și a vechi. Un bolovan 
uriaș stătea în capătul peșterii, probabil căzut din tavan cu ani- 
lumină în urmă, tocit și rotunjit de acțiunea apei care pătrundea 
printr-o reţea de fisuri din acoperiș. 

Când ajunseră și mai adânc în peșteră, trecură pe lângă o 
colonie de vrăbii de deșert care stăteau în cuiburi, dar care 
dispărură în umbrele de deasupra în ţipete ascuțite. 

— Probabil peștera se continuă în spatele stâncii aceleia mari, 
spuse Ford. 

Se îndreptară spre capătul peșterii și se apropiară de stânca 
dislocată. 

— Uite, spuse Tom. Urme de pași. 

Nisipul fusese netezit cu grijă, însă în gaura dintre stâncă și 
peretele peșterii văzură urme lăsate de un bocanc. 

Se strecurară prin gaură și intrară în partea din fund a 
peșterii, în spatele bolovanului masiv. 

Ford se întoarse și atunci îl văzu, marele tiranozaur, cu fălcile 
și membrul anterior ieșind din stâncă. Nimeni nu scoase o 
vorbă. Era o priveliște extraordinară. Animalul arăta ca și când 
ar fi dus o luptă pe viaţă și pe moarte să scape, să se elibereze 
din acel mormânt de piatră. Dinozaurul zăcea culcat pe o parte, 
însă înclinația stâncii căzute îl fixase aproape în picioare, 
amplificând iluzia grotescă de viu. Privindu-l, Ford aproape că 
putea simţi ultimul moment zbuciumat din viața animalului. 

Se apropiară în tăcere de baza stâncii. Pe nisip zăceau 
împrăștiate câteva lucruri desprinse din fosilă, printre care un 
dinte lung și negru, de forma unui iatagan. Tom îl ridică, îl 
cântări, își trecu degetul mare peste marginea interioară cu 
striaţii. Fluieră încet și i-l întinse lui Ford. 

În mâna lui era greu și rece. 

— Incredibil, murmură el, privind din nou la monstrul uriaș, 
dar tăcut. 

— Privește asta, spuse Tom, arătând spre câteva artefacte, 
îngropate parțial în nisip; mai multe statui vechi cioplite în lemn. 
Îngenunche și îndepărtă nisipul, descoperind mai multe statui și 
o oală mică plină cu vârfuri de săgeți. 

— Ofrande, spuse Ford. Asta explică poteca indiană de aici. 
Venerau monstrul Și nu e de mirare. 


— Ce e asta? 

Tom indică spre un obiect de metal care ieșea din nisip. Dădu 
nisipul deoparte și scoase la iveală o cutie de conserve, pe care 
o ridică și îi desfăcu capacul. În ea era o pungă sigilată în care 
se afla un teanc de scrisori, puse în plicuri, datate și adresate lui 
„Robbie Weathers”. Pe prima scria: 


Pentru fiica mea, Robbie. Sper să îţi placă povestea asta. 
Tiranozaurul e al tău. Cu dragoste, tata. 


Fără să scoată o vorbă, Tom rulă din nou scrisorile și le așeză 
la loc în cutie. 

Sally, care stătea mai departe, lângă intrarea în peșteră, 
exclamă: 

— Voci! 

Ford tresări, ca și când s-ar fi trezit dintr-un vis. 

— Trebuie să ne ascundem. Să vedem cât de departe duce 
peștera. 

Tom scoase lanterna pe care încă o avea la el și îi îndreptă 
raza spre capătul peșterii. Cu toţii priviră tăcuţi. Peștera se 
termina cu o crăpătură îngustă, făcută de apă, mult prea 
îngustă ca să poată trece o persoană. Ridică raza lanternei, apoi 
cercetă în jur. 

— Am ajuns într-un punct mort, spuse Ford încet. 

— Deci asta e? spuse Sally. Ce facem acum? Ne predăm? 

Ford nu răspunse. Se duse rapid spre gura peșterii, se lipi de 
perete și trase cu ochiul. Reveni după o clipă. 

— În canionul de dedesubt sunt trei soldaţi și un civil. 

Tom se duse și el la intrare și privi în micul amfiteatru. Doi 
bărbaţi cu puști de asalt, îmbrăcaţi în costum de camuflaj, 
mergeau dedesubt. Apăru și un al treilea, apoi al patrulea. 
Bărbaţii cercetau pământul de pe care își șterseseră urmele. 
Unul indică spre peșteră. 

— Asta a fost, spuse Ford încet. 

— La dracu’. Tom scoase arma din pungă, o încărcă, mai băgă 
câteva gloanţe pe care le avea în plus, apoi o așeză la loc. 
Ridică fruntea și îl văzu pe Ford scuturând din cap. 

— Să tragi în soldaţii ăia înseamnă sinucidere instantanee. 

— Nu cedez fără luptă. 

— Nici eu. Ford se opri, cu fața aspră adâncită în gânduri. Ca 


și când n-ar fi știut ce face, scoase dintele de dinozaur din 
buzunar și îl cântări. Apoi îl strecură la loc. 

— Tom, ai agenda? 

Tom o scoase. 

— Dă-mi-o. Și arma. 

— Ce vrei să... 

— Nu timp de explicaţii. 


13 


Masago văzu de jos cum Hitt și ceilalţi doi soldaţi ajunseră pe 
muchia pantei abrupte de gresie și se lăsară la pământ chiar 
sub buza peșterii, răspândindu-se ca să-i împresoare pe cei 
dinăuntru din trei unghiuri. Era o manevră clasică, poate puțin 
exagerată, luând în considerare faptul că ţintele cel mai probabil 
nu aveau arme. 

Când ajunseră pe poziţii se auzi vocea lui Hitt, nu tare, însă 
foarte autoritară. 

— Sunteti în peșteră. Avem mai multe arme și mai mulţi 
oameni Intrăm. Nu mișcați și tineti mâinile la vedere. 

Masago urmărea neobișnuit de agitat ceea ce se întâmpla. 

Hitt se ridică, expunându-se țintelor nevăzute dinăuntru. 
Ceilalţi doi rămaseră să îl acopere. 

— Așa. Cu mâinile ridicate. Nimeni nu o să pățească nimic. Le 
făcu semn celorlalţi doi soldați, care ieșiră la vedere. 

Se terminase. Cele trei obiective stăteau în picioare în zona 
centrală deschisă a peșterii, cu mâinile ridicate. 

— Acoperiţi-mă. 

Hitt se apropie de ei și îi pipăi de sus până jos, ca să se 
asigure că nu erau înarmaţi Vorbi în staţie. 

— Domnule, am securizat peștera. Acum puteți veni. 

Masago prinse primul punct de sprijin și se ridică, iar în câteva 
minute ajunse la gura peșterii, privindu-i pe trei dintre cei mai 
jalnici ticăloși pe care-i văzuse în ultimul timp: călugărul, 
Broadbent și soţia lui. 

— Nu au arme? 

Hitt aprobă din cap. 

— Caută-i din nou. Vreau să văd tot ce au asupra lor. Totul. Să 
întindă aici pe nisip în fața mea. 

Hitt făcu un semn din cap către unul dintre soldaţi, care 


începu să caute acel grup deplorabil. Apărură o lanternă, 
portofele, chei, un permis de conducere, toate aliniate cu grijă 
pe nisip. Rucsacul călugărului conţinea un bidon gol, chibrituri, 
câteva cutii de conserve goale și alte obiecte de campare. 

Ultimul lucru care ieși la iveală fusese ascuns în roba 
călugărului. 

— Ce dracu’ e asta? întrebă soldatul, ridicând obiectul. 

— Adu-mi-l mie, spuse Masago, fără să-și schimbe expresia. 
Băiatul i-l întinse. Masago se holbă la dintele zimţat, îl întoarse, 
îl cântări. 

— Tu. Arătă spre călugăr. Tu trebuie să fii Ford. 

Călugărul dădu din cap aproape imperceptibil. 

— Fă un pas în faţă. 

Călugărul făcu un pas mic spre el. 

Ridică dintele. 

— Deci, l-ai găsit. Știi unde se află. 

— Corect, spuse călugărul. 

— O să îmi spui unde este. 

— Sunt singurul care are informaţia pe care o dorești. Și nu 
vorbesc înainte să îmi răspunzi tu mie la întrebări. 

Masago scoase arma Beretta, îndreptând-o spre Ford. 

— Spune-mi. 

— Să te ia dracu’. 

Masago trase, iar glonţul trecu pe lângă urechea lui Ford. 
Călugărul nu se mișcă nici măcar cu un milimetru. 

Masago cobori arma. Bărbatul acela nu putea fi intimidat; 
vedea asta. 

— Ucide-mă și nu vei găsi niciodată dinozaurul. Niciodată. 

Masago zâmbi ușor. 

— Bine; ai dreptul la o întrebare. 

— De ce vrei dinozaurul? 

— Conţine particule infecțioase foarte periculoase, care pot fi 
transformate într-o armă de terorism biologic. 

Călugărul îi cântări cuvintele. Nu avea de gând să spună mai 
mult: nimic care ar putea contrazice ordinul de patrulă pe care îl 
distribuise oamenilor săi. 

— Numele detașamentului tău? 

— Deja sunt două întrebări. 

— Atunci poţi să te duci la dracu', spuse călugărul. 

Masago făcu un pas rapid înainte și îl lovi pe călugăr cu 


pumnul în plexul solar; bărbatul căzu în nisip ca un sac de 
ciment. Masago puse piciorul pe el, în timp ce călugărul tuși, se 
ridică în genunchi, cu mâinile cufundate convulsiv în nisip, 
săpând într-un mare efort de a se ridica. 

— Dinozaurul, domnule Ford: unde este? 

— Apă... vă rog. 

Masago scoase bidonul și îl scutură provocator. 

— Când o să aud unde e dinozaurul. Deșurubă capacul și se 
aplecă spre călugărul care tremura, abia reușind să stea în 
patru labe. 

Călugărul sări ca un șarpe în atac. Mâna îi ieși din nisip, 
ținând pe neașteptate o armă. Inainte ca Masago să poată 
reacţiona, braţul stâng al lui Ford se încleștase în jurul gâtului 
său și îl trăgea înapoi. Masago simţi arma în ureche, iar braţele 
îi erau ţintuite la spate, fără să poată ajunge la Beretta. 

— Acum, spuse Ford, folosindu-l pe Masago ca scut în timp ce 
le vorbi soldaţilor, acest om ne va spune ce se întâmplă de fapt; 
sau va muri. 


Partea a șasea 
Coada Diavolului 


Sfârșitul a venit într-o după-amiază obișnuită de iunie. 
Căldura se lăsase peste pădure ca o pătură, frunzele atârnau, 
iar tunetele se auzeau dinspre apus. 

Ea alerga prin pădure, vânând. 

Nu observă printre copaci lumina puternică apărută brusc la 
sud. Lumina înflorea în tăcere, o lucire galbenă care se ridica pe 
cerul de un albastru deschis. 

Pădurea rămânea tăcută, vigilentă. 

Șase minute mai târziu, pământul se zgudui violent, iar ea se 
ghemui ca să-și păstreze echilibrul. În mai puțin de treizeci de 
secunde cutremurul încetă, iar ea își continuă vânătoarea. 

După alte opt minute pământul se zgudui din nou, de data 
aceasta clătinându-se și unduindu-se ca și când ar fi avut valuri. 
Atunci observă și ea strălucirea galbenă neobișnuită care 
continua să se mărească la linia sudică a orizontului, aruncând 
încă un set de umbre printre trunchiurile mari ale copacilor. 
Pădurea se lumină, iar ea simti o sursă de căldură copleșitoare 
în coaste, venind din sud. Se opri din vânătoare, atentă, însă 
fără să se neliniștească. 

După douăsprezece minute auzi un văjâit, ca un vânt uriaș 
care se apropia. Acesta se transformă într-un muget și, brusc, 
copacii se îndoiră, iar pădurea răsună de trosnetul puternic al 
trunchiurilor. Ceva care nu era nici vânt, nici sunet, nici 
presiune, ci o combinaţie între toate trei, o apăsă cu o forță 
imensă, aruncând-o la pământ, unde fu acoperită de vegetația 
care zbura, de crengi, crengute și trunchiuri de copaci. 

Zăcea acolo, uimită și îndurerată, apoi instinctul îi porunci să 
se ridice, să se ridice și să lupte. Se rostogoli, se ridică și se 
ghemui, înfruntând furtuna, furioasă, pufnind și mugind la 
uraganul de vegetație care o asalta. 

Treptat, furtuna se domoli, lăsând pădurea distrusă. lar în 
liniștea aceea, un sunet nou începu să crească în intensitate, un 
murmur misterios, aproape ca un cântec. O fâșie strălucitoare 
sclipi pe cer, apoi alta, apoi încă una, explodând în peisajul 
devastat, până ce se transformară toate într-o ploaie de foc. 
Mugetele și zbieretele confuze și îngrozite ale animalelor se 
înălțau din toate direcţiile ca un refren al fricii Turme de animale 


mici alergau încoace și încolo prin peisajul dezolant, în vreme ce 
ploaia se întețea. 

O turmă de coelophysis neatenți alergau spre ea, iar ea își 
mișcă spre ei capul mare, prinzându-i din mers, sfâșiind şi 
apucând, lăsând pământul presărat cu membre, trupuri și cozi 
răsucite și contorsionate. Mânca fără grabă, pufnind din când în 
când cu furie spre ploaia de foc, care în curând se transformă 
într-o alunecare ușoară de pietriș din cer. Termină de mâncat și 
se odihni, cu mintea goală. Nu observă că soarele dispăruse și 
că cerul îşi schimba culoarea din galben în portocaliu și, în final, 
în roșu aprins, intensificându-se odată cu fiecare clipă, radiind 
căldură de peste tot și totuși de nicăieri Aerul însuși devenea tot 
mai fierbinte până când ajunse să depășească cea mai ridicată 
temperatură pe care o cunoscuse ea vreodată. 

Căldura o îmboldi la acțiune, la fel şi rănile dureroase de pe 
spatele ei. Se ridică, se îndreptă spre mlaștina de chiparoși și la 
balta ei obișnuită, se ghemui și se rostogoli acoperindu-se cu 
nămol negru și răcoros. 

Treptat, totul deveni negru. Mintea i se relaxă. Totul era bine. 


1 


Melodie Crookshank termină de organizat în format HTML 
datele pe ecranul computerului său, trunchiind imagini, scriind 
legende și făcând câteva editări de final la articolul scurt pe 
care îl scrisese într-un acces de activitate furibundă. Deja își 
pierdea energia - șaizeci de ore de nesomn - însă mai rezista și 
avea să fie una dintre cele mai importante lucrări din istoria 
paleontologiei vertebratelor care să provoace o adevărată 
furtună. Vor apărea oameni care se vor îndoi de ea, oameni care 
o vor contesta și detractori, și poate vor apărea acuzaţii de 
fraudă; însă datele erau bune. Se susțineau. lar imaginile erau 
impecabile. In plus, încă mai avea o felie brută din specimen pe 
care avea de gând să o ofere paleontologilor de la Smithsonian 
sau Harvard pentru o examinare independentă. 

ladul se va dezlănţui de îndată ce va transmite articolul la 
ediţia online a Jurnalului de Paleontologie vertebrată. Nu era 
nevoie decât de un singur cititor, apoi îl vor citi toți, iar lumea ei 
nu va mai fi la fel. 

Terminase; sau aproape terminase. Degetul ei era fixat pe 


tasta ENTER, gata să trimită articolul prin e-mail. 

Se auzi o bătaie în ușă, iar ea sări în sus și se întoarse. 
Scaunul încă era fixat în clanţă. Se uită la ceas: cinci. 

— Cine e? 

— De la întreţinere. 

Ea oftă și se ridică de la masă, se îndreptă spre ușă și luă 
scaunul. Era gata să deschidă ușa, însă se opri. 

— Întreţinere? 

— Exact. 

— Frankie? 

— Cine altcineva? 

Descuie ușa și îl văzu ușurată pe acel Frankie de 44 de 
kilograme pe care îl cunoștea atât de bine, un pachet de oase 
nebărbierit, care duhnea a ţigări proaste și a whisky și mai 
prost. Intră, iar ea încuie ușa în urma lui. El începu să strângă 
gunoiul din laborator, golind coșurile într-o pungă uriașă de 
plastic, fluierând fals. Se aplecă sub biroul ei, luă coșul plin cu 
cutii de suc și ambalaje de ciocolată Mars, se lovi la cap când se 
ridică și împrăștie câteva dintre cutiile goale de Dr. Pepper pe 
birou, stropind microscopul. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Aștepta cu nerăbdare să termine. Goli coșul, 
șterse rapid cu mâna, lovind din greșeală microscopul de 
cincizeci de mii de dolari. Melodie se întrebă o clipă cum se 
putea ca unele fiinţe umane să inventeze analiza matematică, în 
vreme ce altele nu erau în stare nici să golească gunoiul. 
Îndepărtă complet acel gând. Era nepoliticos și nu îşi dorea să 
devină la fel ca oamenii de știință aroganţi cu care avusese de-a 
face în ultimii câţiva ani. Se va purta întotdeauna frumos cu 
tehnicienii de rang mai jos, cu bărbaţii incompetenţi de la 
întreţinere și cu studenții. 

— Mulţumesc, Frankie. 

— Pe curând. Frankie ieși, lovind punga de ușă, iar liniștea se 
lăsă din nou. 

Melodie examină oftând microscopul. Picături mici de Dr. 
Pepper se răspândiseră pe microscop și observă că unele 
ajunseseră pe lamelă udă. 

Privi prin binoclu să se asigure că nu se stricase nimic. Nu mai 
avea prea mult din preţiosul specimen și fiecare părticică era 
importantă, mai ales cele șase sau șapte particule pe care 


reușise să le elibereze cu atâta efort din matrice. 

Lama nu avea nimic. Dr. Pepper nu făcea vreo deosebire; 
câteva molecule de zahăr nu puteau să distrugă o particulă care 
supraviețuise unei înmormântări de șaizeci și cinci de milioane 
de ani și unei băi cu acid fluorhidric de doisprezece la sută. 

Brusc se opri. Dacă ochii nu-i jucau feste, una dintre crucile 
de pe braţul unei particule se mișcase. 

Așteptă, privind prin binoclu particulele mărite, simțind fiori în 
ceafa. Deodată, alt braț al particulei se mișcă, la fel ca un 
mecanism mic, trecând de la o poziţie la alta. În acest timp, 
particula se împingea înainte. Ea urmări, fascinată și alarmată, 
cum și celelalte începură să se miște în același fel. Toate 
particulele începuseră să se miște, iar brațele lor funcționau ca 
niște elice mici. 

Particulele erau încă vii. 

Probabil motivul fusese adaosul de zahăr la soluţie. Melodie 
întinse mâna sub birou și luă ultima ei cutie de Dr. Pepper. 

O deschise și, cu o micropipetă, extrase o cantitate mică, pe 
care o depozită la un capăt al lamelei, formând un gradient de 
zahăr. 

Particulele deveniră mai active, brațele lor mici rotindu-se 
într-un fel care le împingea spre gradient, spre o concentraţie 
mai mare de zahăr. 

Melodie simţi o spaimă crescândă. Nici măcar nu se gândise 
că încă puteau fi infecțioase. lar dacă erau vii, erau, cu 
siguranţă, infecțioase; sau cel puţin pentru un dinozaur. 

In laboratorul de herpetologie de pe coridor, unul dintre 
curatori crescuse șopârle partenogenetice ca parte a unui 
experiment pe termen lung. Laboratorul conţinea un incubator 
de culturi de celule în vitro. O cultură de celule ar fi un teren de 
testare excelent pentru orice fel de particulă și ar infecta o 
șopârlă din zilele noastre. 

leși din laborator. Coridorul era pustiu; duminica, după ora 
cinci, era puţin probabil să se întâlnească cu cineva. Laboratorul 
de herpetologie era încuiat, însă îl deschise cu cardul ei și nu 
avu nevoie decât de cinci minute ca să obţină o cutie petri plină 
de celule de șopărlă în dezvoltare. O duse în laboratorul ei, lăsă 
câteva celule într-un jet de soluţie salină și le transferă pe 
lamelă. 

Apoi privi la microscop. 


Particulele Venus se opriră din mișcarea spre gradientul de 
zahăr. Se întoarseră în același timp, aproape ca o haită de lupi 
după miros, apoi se îndreptară spre celule. Melodie simţi cum i 
se strânge gâtul. Intr-o clipă ajunseseră deja la grupul de celule, 
se îngrămădiseră în jurul lor și se atașaseră de membranele 
celulare cu extremităţile lor lungi; apoi, cu o mișcare rapidă și 
bruscă, fiecare intră în câte o celulă. 

Melodie aşteptă fascinată să vadă ce se va întâmpla în 
continuare. 


2 


Ford îl împinse pe bărbatul în trening înapoi într-un unghi 
format de stâncă, unde era acoperit în spate și în lateral. Cei trei 
soldaţi își îndreptaseră armele spre Ford, dar bărbatul nu se 
clintise. Sergentul făcu o mișcare din mână, iar cei doi începură 
să se miște spre el din lateral. 

— Opriţi-vă cu toţii și coborâţi armele. 

Comandantul le făcu semn să se oprească. 

— După cum am spus, acest om ne va povesti ce se întâmplă 
sau o să-l ucid. Ințelegeţi? Nu cred că vreţi să vă întoarceţi la 
bază cu șeful vostru într-un sac de plastic, nu? 

— Trupul tău o să fie în alt sac, lângă al lui, spuse Hitt încet. 

— Fac asta pentru voi, sergent. 

— Pentru noi? 

— Și voi trebuie să știți ce se întâmplă de fapt. 

Tăcere. 

Ford apăsă arma la capul lui Masago. 

— Vorbește. 

— Dă-i drumul sau deschid focul, spuse Hitt încet. Unu... 

— Stai, spuse Tom. Suntem cetăţeni americani. Nu am făcut 
nimic rău. De asta aţi intrat în armată? Să ucideţi civili 
americani? 

Văzură o ușoară urmă de ezitare. Apoi Hitt continuă: 

— Doi. 

— Ascultă-mă, spuse Tom din nou, vorbindu-i direct 
sergentului. Nu știi ce faci. Nu urma ordine orbește. Ce/ putin 
așteaptă până afli despre ce este vorba. 

Sergentul ezită din nou. Cei doi soldaţi îl priveau. El era cheia. 
Hitt cobori arma. 


Ford vorbi încet, amintindu-și ce învățase cu ani în urmă 
despre interogatorii. 

— l-ai minţit pe oamenii ăștia, nu-i așa? 

— Nu. Deja transpira. 

— Ba da. lar acum le vei spune adevărul sau te omor; fără a 
doua șansă, fără avertisment, fără nimic. Un glonţ în creier, apoi 
nu-mi pasă ce se întâmplă cu mine. 

Ford vorbea serios, iar asta era elementul de bază. Bărbatul 
știa asta. 

— Așa. Prima întrebare. Pentru cine lucrezi? 

— Sunt directorul Detașamentului EL480. 

— Adică? 

— A fost înfiinţat în 1973 după misiunea Apollo 17 pe lună. 
Scopul lui era studiul unui eșantion lunar cunoscut sub numele 
de EL480. 

— O rocă de pe lună? 

— Da. 

— Continuă. 

Masago înghiţi. Transpirase. 

— Era o bucată aruncată dintr-un crater denumit Van Serg. 
Roca avea fragmente din meteoritul care formase craterul. În 
acestea se aflau particule. Microbi. 

— Ce fel de microbi? 

— Necunoscuţi. Par să fie o formă extraterestră de viaţă. 
Activi biologic. Pot fi transformați în arme. 

— Și legătura cu dinozaurul? 

— Aceleași particule au fost găsite în fosila de dinozaur. 
Dinozaurul a murit în urma unei infecţii provocate de particula 
EL480. 

Ford se opri. 

— Vrei să spui că dinozaurul a fost ucis de o formă de viaţă 
extraterestră? 

— Da. 

— Și care era legătura cu roca de pe lună? Nu prea înţeleg. 

— Craterul Van Serg are 65 de milioane de ani vechime. 
Dinozaurul a murit cu 65 de milioane de ani în urmă, după 
impactul cu Chicxulub. 

— Chicxulub? 

— Asteroidul care a dus la extincţia în masă a dinozaurilor. 

— Continuă. 


— Craterul Van Serg a fost făcut de un fragment care 
provenea de la același asteroid. Se pare că asteroidul însuși era 
plin de particule EL480. 

— Care e scopul acestei operațiuni? 

— Să curăţăm zona, să eliminăm toate urmele despre 
dinozaur şi să  recuperăm dinozaurul pentru cercetare 
clasificată. 

— Când spui „să curățăm zona” te referi la noi. 

— Corect. 

— Și când spui „să eliminăm toate urmele despre dinozaur” te 
referi la uciderea noastră; am dreptate? 

— Nu îmi place ideea să ucid cetăţeni americani. Însă asta e o 
chestiune de mare siguranță naţională. Supraviețuirea naţiunii 
noastre e în joc. Nu e o dezonoare să îţi dai viața pentru ţară; 
chiar fără să vrei. Uneori e un lucru imposibil de evitat Ai lucrat 
la CIA. Inţelegi. Făcu o pauză, aţintindu-și privirea spre Ford. 
Acele particule EL480 au provocat extincţia în masă a 
dinozaurilor. Dacă ajung pe mâini greșite, aceleași particule pot 
provoca a doua extincţie; cea a rasei umane. 

Ford îl eliberă. 

Masago sări într-o parte și se sprijini, respirând cu greutate, 
apoi scoase Beretta din toc. Se așeză în spatele lui Hitt. 

— Sergent Hitt, elimină-i pe acești trei oameni. Nu am nevoie 
de informaţiile lor. Le vom obține și altfel. 

Se lăsă un moment prelung de tăcere. 

— Nu vei face asta, spuse Sally. Acum știi că e o crimă. 

— Aştept să îmi execuți ordinul direct, soldat, spuse Masago 
încet. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Nimeni nu se mișcă. 

— Ești demis din comandă, Hitt, spuse Masago. Soldat 
Gowicki, execută-mi ordinul. Elimină-i pe acești trei oameni. 

Încă un moment de liniște intensă. 

— Gowicki, nu am auzit o aprobare a ordinului. 

— Da, domnule. 

Gowicki ridică arma. Secundele treceau una după alta. 

— Gowicki? întrebă Masago. 

— Nu, spuse Hitt. 

Masago își îndreptă Beretta spre capul lui Hitt. 

— Gowicki? Execută-mi ordinul. 

Tom îi lovi genunchii lui Masago, iar arma zbură în aer. 


Masago se învârti, își reveni însă cu o mișcare abilă, Hitt îl lovi în 
plexul solar. Masago căzu la pământ și se chirci, fără să poată 
scoate un sunet. 

Hitt lovi arma cu piciorul. 

— Puneţi-i cătușele. 

Gowicki și Hirsch se îndreptară spre el și îi legară mâinile la 
spate în cătușe de plastic. Respira greu și tușea, rostogolindu-se 
în nisip, iar din gură i se scurgea un fir de sânge. 

Se lăsă liniștea. 

— Așa, le spuse Hitt soldaţilor săi. Preiau eu operaţiunea. Și 
mi se pare că acești trei oameni au nevoie de niște apă. 

Gowicki scoase bidonul și i-l dădu. Toţi băură cu sete. 

— Bine, spuse Hitt. Acum că știm despre ce e vorba, încă 
avem o operaţiune de dus la bun sfârșit. Mi se pare că trebuie 
să aflăm unde e fosila de dinozaur. Și că tu știi unde e. Se 
întoarse spre Ford. 

— Ce ai de gând să faci cu noi? 

— Vă duc pe toţi trei la Centrul de rachete WS. Generalul 
Miller va decide ce să facă cu voi; el e adevăratul ofițer în 
comandă de aici, nu acest - vocea i se pierdu și aruncă o privire 
spre Masago - civil. 

Ford făcu un semn cu capul spre bolovanul uriaș care domina 
partea din spate a peșterii. 

— E chiar în spate acolo. 

— Serios? Se întoarse spre Gowicki. Stai cu ochii pe el până 
confirm eu. Hitt dispăru după bolovan și se întoarse după câteva 
clipe. Chiar că e un specimen dat naibii, spuse el. Se întoarse 
către oamenii săi. Din punctul meu de vedere, prima parte a 
operaţiunii e terminată. Am găsit fosila. Voi chema restul 
echipajului. 

Ne întâlnim la IZ, revenim la bază, îi predăm generalului Miller 
pe acești trei indivizi și așteptăm ordine suplimentare. Se 
întoarse spre Masago. Domnule, urmaţi-mă în liniște și nu 
încercaţi nimic. 


3 
Elicopterul cobori pe terenul alcalin ca o insectă uriașă gata 


să își ia zborul. Se apropiară în tăcere, Tom șchiopătând singur, 
Sally ajutată de un soldat. Hitt veni ultimul, cu Masago în faţă. 


Ceilalţi patru membri ai echipajului, chemaţi de Hitt, așteptau 
în umbra unei stânci alăturate, fumând. Hitt le făcu semn spre 
elicopter, iar ei se ridicară și aruncară chiștoacele. Tom îi urmă 
în elicopter, iar sergentul le făcu semn să se așeze pe băncile de 
metal de-a lungul peretelui. 

— Baza radio, îi spuse Hitt copilotului. Raportează că am 
îndeplinit prima parte a operaţiunii. Spune-le că am fost nevoit 
să anulez statutul de comandant al civilului Masago și să îl 
dezarmez. 

— Da, domnule. 

— Îi voi raporta personal detaliile generalului Miller. 

— Da, domnule. 

Un soldat închise ușa, iar elicopterul își luă zborul. Tom se 
rezemă de plasă lângă Sally, simțindu-se mai obosit decât 
fusese vreodată în viaţă. Îl privi pe Masago. Bărbatul nu scosese 
niciun cuvânt. Chipul lui părea ciudat de lipsit de expresie. 

Elicopterul se înălţă în valea cu pereţi abrupți și o luă spre 
sud-vest, peste vârfurile platourilor. Soarele era o picătură mare 
de sânge la orizont, iar pe măsură ce elicopterul lua altitudine 
Tom zărea Culmea Navajo și, dincolo de ea, Platoul Bătrânilor, 
cu centrul brăzdat de complexul de canioane denumit Labirintul. 
În depărtare se vedea curba albastră a râului Chama. 

Când elicopterul coti spre sud-est, Tom observă cu colţul 
ochiului o mișcare bruscă; Masago. Sărise în picioare și alerga 
către carlingă. Tom se aruncă asupra lui Masago, însă acesta se 
eliberase și îl lovi puternic cu mâinile încătușate. Scoase cu 
amândouă mâinile un cuţit din buzunarul pantalonilor, se răsuci 
și dădu buzna prin ușa deschisă a carlingii. Ceilalţi săriseră de la 
locurile lor ca să îl urmărească, însă elicopterul devie brusc, 
aruncându-i în plasă, în timp ce din carlingă se auzi un țipăt 
răgușit. 

— Prăbușește elicopterul! strigă Hitt. 

Elicopterul o luă brusc în jos, iar din rotoare se auzi un tremur 
puternic. Tom se ridică în picioare clătinându-se, apucând plasa, 
luptându-se cu scăderea vitezei în timp ce elicopterul urla și se 
rotea în jos. Aruncă o privire prin ușa carlingii și îl văzu pe 
copilot luptându-se cu Masago și pe pilot zăcând mort pe jos, 
înecat în sânge. 

Când elicopterul se îndreptă din nou, Tom se folosi de acea 
mișcare ca să se arunce în carlingă. Se izbi în panoul de zbor, se 


ridică pe un scaun, îl lovi cu pumnul pe Masago și îi răni 
urechea. În timp ce el se dădea înapoi clătinându-se, copilotul 
prinse încheieturile încătușate ale bărbatului și le izbi de panou, 
aruncându-i cuțitul din mâini. Elicopterul deviat îi aruncă pe 
amândoi la pământ, iar Masago îl înșfacă pe copilot, 
sugrumându-l; amândoi alunecară pe podeaua plină de sânge. 
Tom îl izbi pe Masago cu capul de podea, ridicându-l de pe 
copilot. 

— Preia controalele! îi strigă Tom copilotului, care nu avea 
nevoie de încurajări. 

Bărbatul sări în picioare și preluă comenzile, în vreme ce 
elicopterul se mișca haotic. Cu un zgomot brusc de la elicele din 
spate și o scădere uimitoare a vitezei, îndreptă elicopterul. 
Masago încă se zbătea frenetic, luptându-se cu o putere 
aproape supraumană, însă Hitt i se alăturase lui Tom și amândoi 
reușiseră să-l imobilizeze. Peste urletul motoarelor, Tom îl auzea 
pe copilot sunând la urgenţă în timp ce se lupta cu comenzile 
elicopterului. 

Deodată se zări prin parbriz peretele unei stânci; apoi urmă o 
izbitură puternică și o serie de pocnete ca de armă, pe măsură 
ce bucăţi de rotor treceau ca șrapnelele prin fuzelaj. Copilotul fu 
lovit din lateral de pietriș, iar sângele lui pătă parbrizul din 
plexiglas. Scârţăitul metalului pe stâncă fu urmat de o clipă de 
cădere liberă, apoi de o izbitură puternică. 

Tăcere. 

Tom se simţea ca și când ar fi înotat prin întuneric și avu 
nevoie de o clipă să-și amintească unde se afla - în epava unui 
elicopter. Incercă să se miște și realiză că era înghesuit într-un 
colț, acoperit de pietriș. Auzea urlete care păreau să vină din 
depărtare, curgerea lichidului hidraulic (sau poate era sânge?), 
simțea mirosul înţepător de combustibil de aviaţie și de 
echipamente electronice arse. Nici urmă de mișcare. Se chinui 
să se elibereze. Elicopterul avea o crăpătură uriașă în lateral, iar 
prin ea putea să vadă că se aflau pe o pantă abruptă de stâncă 
spartă. Elicopterul gemea și se răsucea, iar din el ieșeau nituri 
de metal. Aerul începea să se umple de fum. 

Tom se căţără pe pietriș și o găsi pe Sally încurcată într-un 
morman de plase și prelate de plastic. Trase plasele de pe ea. 

— Sally! 

Ea se răsuci și deschise ochii. 


— Te scot de acolo. O prinse de umeri și o eliberă, ușurat să 
vadă că era doar amețită. 

— Tom! se auzi vocea lui Wyman Ford. 

Se întoarse. Ford se cățăra pe mormanul de pietre, cu fața 
plină de sânge. 

— Foc, ţipă el. Luăm foc. 

Chiar atunci se auzi un fâșâit, iar coada elicopterului luă foc, 
căldura aruncând sclipiri pe feţele lor. 

Tom o cuprinse cu brațul pe Sally și o duse prin crăpătura din 
fuzelaj, singura cale de scăpare. Prinse plasa și urcă, își trecu 
brațul pe după bara de susținere și o trase în sus prin gaură. Ea 
prinse marginea aspră, iar Tom o ajută să iasă prin partea 
superioară a fuzelajului, de unde îi aștepta o săritură de la doi 
metri și jumătate pe pământ Vedea că focul se răspândea rapid 
de la coadă, cuprinzând cablurile de alimentare și electrice, apoi 
întregul elicopter. 

— Poţi sări? 

Sally făcu semn din cap că da. El o conduse în lateral, iar ea 
sări. 

— Fugi! 

— De ce dracu' stai acolo? strigă ea de jos. Sari! 

— Ford e aici! 

— O să explodeze! 

Insă Tom se întorsese în elicopter, unde Ford, rănit, încerca să 
urce pe plasă către ieșire. Un braţ îi atârna inert. 

Tom se lăsă pe burtă, întinse mâna prin gaură, îl prinse de 
brațul sănătos și îl trase în sus. Fumul negru ţâșni afară ca un 
val uriaș, chiar când îi dădea drumul lui Fond pe fuzelaj, apoi îl 
cobori pe pământ. 

— Tom! Pleacă de acolo! strigă Sally de jos, ajutându-l pe 
Ford să se îndepărteze de epavă. 

— Mai e Hitt! 

Fumul ieșea prin deschizătură. Tom se lăsă prin ea și se 
ghemui, găsind dedesubt o porţiune de aer curat. Se târî pe 
burtă spre locul în care îl văzuse ultima dată pe Hitt. Soldatul 
zăcea fără cunoștință în carlingă, în mijlocul unui morman de 
pietriș. Valurile de căldură de la foc îi arseseră pielea. Își petrecu 
braţele pe după bustul lui Hitt și îl trase, însă soldatul era uriaș 
și nu reuși să-l miște. 

Se auzi o pufnitură, ca și când ceva izbucnise în foc în 


interiorul fuzelajului. Un val de căldură și fum îl învălui pe Tom. 

— Hitt! îl plesni peste faţă. Bărbatul își mișcă ochii. Îl plesni 
din nou, cu putere, iar privirea îi reveni la normal. 

— Mișcă-te! leşi! 

Tom își trecu brațul pe după gâtul bărbatului și îl ridică. Hitt 
se chinui să se ridice în genunchi, scuturând din cap, cu picături 
de sânge curgându-i din păr. 

— La naiba... 

— Afară! Am luat foc! 

— lisuse... 

Hitt păru să-și revină într-un final, gata să se miște cu 
propriile puteri. Fumul devenise atât de gros, încât Tom abia 
putea să vadă. Pipăi podeaua, iar Hitt se târî în spatele lui. Mult 
mai târziu ajunseră la locul în care fuzelajul elicopterului se 
curba în sus. Se întoarse, înșfacă brațul lui Hitt, apoi îi puse 
pumnul mare în plasă. 

— Urcă! 

Rămăseseră fără aer, iar fumul caustic se simţea în plămâni 
ca niște bucăţi de sticlă pisată. 

— Urcă, la naiba! 

Bărbatul începu să urce, aproape ca un zombi, în timp ce 
sângele i se prelingea pe braţe. Tom îl urmă, urlând la el, 
simțind cum amețește. Leșina, era prea târziu. Se terminase. 
Simţea cum strânsoarea lui slăbea... 

Apoi o pereche de braţe se aplecară spre el, îl traseră în sus și 
îl aruncară de pe elicopter. Căzu în nisip, iar o clipă mai târziu 
Hitt ateriză greoi lângă el, cu un geamăt. Sally sări lângă ei; 
urcase înapoi în elicopter să-i scoată. 

Se împleticiră și se târâră, încercând să se îndepărteze cât 
mai mult de elicopterul în flăcări. Tom se prăbuși la pământ, 
tușind, fără să mai poată face măcar un pas. Pe jumătate 
târându-se, pe jumătate întins în nisip, auzi un pocnet și simţi 
căldura bruscă pe care o emană explozia ultimelor rezervoare 
ale elicopterului, în timp ce elicopterul fu înghiţit de flăcări. 

Brusc în faţă le apăru o priveliște ciudată - un bărbat ieși din 
foc, arzând, cu braţul ridicat și cu o armă în pumnul cuprins de 
flăcări. Cu o hotărâre ciudată se opri, ţinti, trase un singur glonț, 
apoi silueta se rostogoli ca o statuie în infernul de flăcări și 
dispăru. 

Tom leșină. 


4 


Se lăsase noaptea la Muzeul de Istorie Naturală din 
Manhattan. Un vânt blând mișca frunzele sicomorilor bătrâni din 
Parcul Muzeului, iar garguii de piatră de pe acoperiș se zăreau 
tăcuţi pe cerul întunecat. In adâncul subsolului, o lumină ardea 
în laboratorul de mineralogie, unde Melodie Crookshank stătea 
aplecată asupra microscopului, urmărind cum se divizau câteva 
celule. 

Procesul dura de trei ore și jumătate. Particulele Venus 
declanșaseră o dezvoltare uluitoare, o adevărată orgie de 
diviziune celulară. La început, Melodie se gândi că particulele 
produseseră un soi de dezvoltare canceroasă, un grup 
nediferenţiat de celule maligne. Insă curând își dăduse seama 
că acele celule nu se divizau nici ca celulele canceroase, nici 
chiar ca cele normale dintr-o cultură. 

Nu; aceste celule se diferențiali. 

Grupul de celule începuseră să preia caracteristicile unei 
blastule, ghemul de celule care se formează dintr-un embrion 
fertilizat Pe măsură ce celulele continuau să se dividă, Melodie 
văzu cum în mijlocul blastulei începuse să se dezvolte un fir 
negru. Începuse să arate exact ca așa-numita linie primitivă 
care se dezvolta la toţi embrionii de cordate - care apoi forma 
măduva spinării și coloana vertebrală a animalului care se 
dezvolta. 

Animal. 

Melodie, la capătul puterii, ridică fruntea. Nu-i trecea prin cap 
ce ar putea fi exact chestia care se dezvolta, dacă era o șopârlă 
sau altceva, iar procesul ontologic era într-un stadiu incipient ca 
să-și dea seama. 

O luă un fior. Ce naiba făcea? Era o nebunie să aștepte și să 
afle. Ce făcea atunci nu era doar prostesc, ci și foarte periculos. 
Acele particule trebuiau studiate în condiţii de siguranță 
biologică de nivel patru, nu într-un laborator deschis ca al ei. 

Se uită la ceas, concentrându-se cu greu la cadran. Clipi, își 
șterse ochii, apoi îi roti la stânga și la dreapta. Era atât de 
obosită, încât aproape delira. 

Melodie nu știa ce puteau fi acele particule, ce făceau sau 
cum funcționau. Erau o formă de viaţă extraterestră care 


ajunseseră pe Pământ odată cu asteroidul Chicxulub. Povestea o 
depășea; o depășea mult. 

Melodie dădu scaunul la o parte și se ridică, ușor nesigură pe 
picioare, apucând marginea mesei ca să se sprijine, cu mâinile 
tremurând. Începu să se gândească la ce avea de făcut Privi în 
jur și ochii îi căzură pe o sticlă de acid clorhidric de optzeci la 
sută din dulapul cu substanţe chimice. Il descuie, scoase sticla, 
o așeză sub capacul protector, rupse sigiliul și turnă câteva zeci 
de grame de lichid pe tava de sticlă. Scoase cu mare grijă 
lamela de sub microscop, o duse la capacul protector, apoi o 
vărsă în acidul clorhidric. Se formă o spumă ușoară și se auzi un 
fâșâit, în vreme ce acidul distruse și dizolvă instantaneu globul 
hidos de celule în creștere, până nu mai rămase nimic din el. 

Scoase un suspin de ușurare. Acela era primul pas, să 
distrugă organismul care se dezvolta pe lamelă. Acum trebuia 
să distrugă particulele Venus libere. 

Adăugă o bază puternică la acid, neutralizându-l și obținând 
un strat de precipitat de sare pe fundul tăvii. Montă un bec 
Bunsen sub capac, puse tava de sticlă pe el și aduse soluţia la 
punctul de fierbere. În câteva minute, tot lichidul se evaporase, 
lăsând în urmă o crustă de sare. Mări la maximum flacăra. 
Trecură cinci minute, apoi zece, iar sarea începu să formeze o 
coajă, strălucind roșie pe măsură ce temperatura se apropia de 
punctul de topire a sticlei. Nicio formă de carbon, nici măcar una 
în formă de minge nu putea supraviețui unei asemenea călduri. 
Lăsă timp de cinci minute tava Pyrex peste bec, lucind într-un 
roșu aprins, apoi închise și lăsă să se răcească. 

Incă mai avea un lucru de făcut - cel mai important dintre 
toate. lar asta era să-și termine articolul, să adauge ceea ce 
tocmai descoperise. Petrecu zece minute scriind două paragrafe 
finale, descriind în cel mai sec limbaj științific ceea ce tocmai 
observase. Salvă documentul, îl mai citi o ultimă oară și fu 
mulțumită. 

Melodie își critică în tăcere lipsa de precauţie. Indiferent ce 
erau acele particule, acum era convinsă că erau foarte 
periculoase. Nu se știa ce puteau face cu un organism viu, cu o 
ființă umană. O luă un fior, întrebându-se dacă cumva era 
infectată. Însă era imposibil; particulele erau prea mari ca să 
poată fi transmise și, în plus, în afară de cele eliberate de ea cu 
efort din piatră, restul erau fixate în siguranţă în stâncă, vechi 


de șaizeci și cinci de milioane de ani și încă funcţionale. 

Funcţionale. 

De fapt asta era miezul problemei. Care era funcţia lor? Însă 
chiar în timp ce-și punea întrebarea știu că avea nevoie de luni, 
poate chiar de ani ca să afle răspunsul. 

Atașă articolul la un e-mail și îl pregăti pentru trimitere, cu 
degetul pe tasta ENTER. 

Și apăsă tasta ENTER. 

Melodie se rezemă pe scaun oftând, simțindu-se brusc stoarsă 
de puteri. Cu acea apăsare de tastă, viața ei se schimbase. 
Pentru totdeauna. 


5 


Tom deschise ochii. Razele soarelui formau dungi pe patul 
său, un monitor scotea sunete sacadate undeva în fundal, iar pe 
perete se vedea un ceas. Printr-un val de durere reuși să o vadă 
pe Sally care stătea pe un scaun în faţa lui. 

— Te-ai trezit! Sări și îi luă mâna. 

Tom nici măcar nu se gândi să-și ridice capul, care îi bubuia. 

— Ce s-a...? 

— Ești în spital. 

Își reaminti imediat totul; urmărirea prin canioane, prăbușirea 
elicopterului, focul. 

— Sally, cum te simţi? 

— Mult mai bine decât tine. 

Tom se privi, uimit să vadă că avea atâtea bandaje. 

— Deci ce am? 

— Doar o arsură urâtă, o încheietură ruptă, coaste rupte, 
cucuie, un rinichi atins și un plămân pârjolit. Atât. 

— Cât timp am fost inconștient? 

— Două zile. 

— Ford? Cum se simte? 

— Ar trebui să vină să te vadă dintr-o clipă în alta. A avut un 
braţ rupt și câteva tăieturi, dar cam atât. E puternic. Tu ai avut 
cele mai multe răni. 

Tom scrâșni, capul îl durea încă. După ce își mai reveni, 
observă că în colţ mai era cineva. Locotenent detectiv Willer. 

— El ce caută aici? 

Willer se ridică, își atinse fruntea în semn de salut, apoi se 


așeză din nou. 

— Mă bucur să te văd treaz, Broadbent. Nu te îngrijora, nu ai 
dat de belea; deși ar fi trebuit. 

Tom nu prea știa ce să spună. 

— Am trecut să văd cum îţi mai merge. 

— Sunteţi foarte amabil. 

— Mi-am dat seama că probabil ai vrea să știi niște lucruri. De 
exemplu ce am aflat despre ucigașul lui Marston Weathers, 
același bărbat care ţi-a răpit soţia. 

— AȘ vrea. 

— Și, în schimb, când ești pregătit, aș vrea să îmi faci și tu un 
raport complet. Ridică întrebător sprânceana. 

— Mi se pare corect. 

— Perfect. Numele bărbatului era Maddox, Jimson Alvin 
Maddox, un criminal pușcăriaș care se pare că lucra pentru un 
tip pe nume lain Corvus, curator la Muzeul American de Istorie 
Naturală din New York. A reușit să-l scoată pe Maddox mai 
devreme din pușcărie. Corvus însuși a murit în aceeași noapte în 
care a fost răpită Sally, aparent de infarct Să nu uităm că exact 
atunci și-a băgat coada FBI. 

Tom făcu un semn din cap. La naiba, cât îl durea. 

— Și cum a aflat acest Corvus despre dinozaur? 

— A auzit zvonuri cum că Weathers era pe urmele a ceva 
important și l-a trimis pe Maddox să îl urmărească. Maddox l-a 
ucis și, se pare, a luat cu el un eșantion pe care Corvus l-a dat la 
analizat în muzeu. A apărut ceva pe web despre asta și s-a 
declanșat o mare zarvă, cum n-ai mai văzut până acum. E în 
toate ziarele. Willer scutură din cap. O fosilă de dinozaur... 
Hristoase, mă gândeam la orice, de la cocaină la aur îngropat, 
însă n-aș fi ghicit niciodată că era vorba de un tiranozaur. 

— Ce s-a întâmplat cu fosila? 

— Guvernul a închis platourile stâncoase, răspunse Sally, și o 
scot de acolo. Se pare că vor construi un laborator special ca să- 
| studieze, poate chiar aici, în New Mexico. 

— Și Maddox? Chiar e mort? 

— l-am găsit cadavrul acolo unde l-aţi lăsat voi, spuse Willer, 
sau mai bine zis ce a mai rămas din el după ce l-au înfulecat 
coioţi. 

— Dar avionul teleghidat Predator, toată povestea aceea? 
Willer se rezemă în scaun. 


— Încă încercăm să-i dăm de cap. Se pare că la mijloc e o 
agenție guvernamentală. 

— O să îţi spună Ford când vine, completă Sally. 

Ca la un semn, intră o asistentă, iar Tom zări chipul aspru al 
lui Ford în spatele ei, cu o falcă bandajată și brațul în ghips și în 
eșarfă. Era îmbrăcat într-o cămașă în carouri și blugi. 

— Tom! Mă bucur să văd că te-ai trezit. Intră și se sprijini de 
pat. Cum te simţi? 

— Am avut și momente mai bune. 

Işi așeză atent trupul uriaș într-un scaun ieftin de spital, din 
plastic. 

— Am luat legătura cu câţiva foști colegi de la CIA. Se pare că 
au căzut multe capete de când a început povestea asta, nu a 
existat vreun respect pentru viaţa umană, ca să nu mai vorbesc 
de operaţiunea aceea de mântuială. Agenţia clasificată care a 
condus-o a fost desfiinţată. Un grup al guvernului cercetează 
toată treaba, dar știi tu cum e... 

— Da. 

— Mai e ceva, ceva incredibil. Un om de știință de la Muzeul 
de Istorie Naturală din New York a pus mâna pe o bucată din 
dinozaur, a studiat-o și a publicat o lucrare despre ea. Sunt 
chestii de necrezut. Tiranozaurul a murit în urma unei infecţii 
aduse de asteroidul care a provocat extincția în masă. Nu 
glumesc - dinozaurul a murit de o infecţie extraterestră. Sau cel 
puţin așa spun ei. Ford spuse apoi că Apollo 17 a adus câteva 
dintre particule într-o rocă de pe lună. Când au văzut că roca 
era impregnată cu un microb extraterestru, au pasat-o la 
Agenţia Naţională de Securitate, care, la rândul ei, a format un 
detașament negru ca să o studieze. DIA a denumit agenția 
neagră EL480, prescurtarea de la Eșantionul Lunar 480. 
Studiază aceste particule de treizeci de ani și în tot acest timp 
au fost atenţi să afle dacă mai apăreau și altele. 

— Dar tot nu înţeleg cum au aflat despre dinozaur. 

— NSA are o capacitate incomensurabilă de a afla informații. 
Nu vom ști niciodată detaliile; se pare că au interceptat un apel 
telefonic. Au sărit imediat pe acea pistă. Așteptau de treizeci de 
ani și erau pregătiţi. 

Tom aprobă din cap. 

— Cum se simte Hitt? 

— Încă e în pat sus. E bine. Însă atât pilotul, cât și copilotul 


sunt morţi. Și Masago și mai mulţi soldaţi. O adevărată tragedie. 
— Și agenda? 
Willer se ridică, o scoase din buzunar și i-o puse pe pat. 
— Asta e pentru tine. Sally mi-a spus că întotdeauna îţi 
respecţi promisiunile. 


6 


Melodie nu intrase niciodată în biroul lui Cushman Peale, 
președintele muzeului, și se simţi apăsată de atmosfera 
exclusivistă din New York. Bărbatul care stătea la biroul vechi de 
lemn de trandafir sporea efectul, îmbrăcat într-un costum 
Brooks Brothers cenușiu, cu o coamă strălucitoare de păr alb 
pieptănată pe spate. Amabilităţile lui elaborate și exprimarea 
modestă nu reușeau să ascundă sentimentul său de 
superioritate. 

Peale o conduse la un fotoliu Shaker de lemn amplasat într-o 
parte a căminului de marmură, iar el se așeză în partea opusă. 
Scoase din buzunarul interior al costumului un exemplar al 
articolului ei și îl puse pe masă, desfăcându-l grijuliu cu mâna 
brăzdată de vinișoare. 

— Ei bine, Melodie, asta chiar e o lucrare foarte bună. 

— Vă mulțumesc, domnule doctor Peale. 

— Te rog să îmi spui Cushman. 

— In regulă. Cushman. 

Melodie se rezemă. Nu se putea simţi confortabil în acel 
fotoliu care l-ar face pe orice puritan să se răsucească, însă cel 
puţin se putea preface. Era un caz grav de sindrom al 
impostorului, însă își spunea că va trece și peste asta. 

— Acum să vedem... Peale consultă câteva notițe pe care le 
scrisese pe prima pagină a articolului. Ai venit la muzeu acum 
cinci ani, nu? 

— Exact. 

— Cu doctorat luat la Columbia... Și ai avut un post nu foarte 
bun în laboratorul de mineralogie de atunci, ca... tehnician 
specialist de gradul întâi? Părea aproape surprins de lipsa de 
însemnătate a postului ei. 

Melodie rămase tăcută. 

— Ei bine, cu siguranţă a venit momentul pentru o 
promovare. Peale se rezemă și se așeză picior peste picior. 


Lucrarea asta e foarte promițătoare, Melodie. Bineînţeles, e 
controversată, e de așteptat, însă Comitetul pentru Știință 
analizat-o cu atenţie și se pare că rezultatele se vor susţine. 

— Cu siguranță. 

— Asta e atitudinea cea mai potrivită, Melodie. Peale își drese 
glasul cu delicateţe. Comitetul consideră un pic prematură 
ipoteza că această, ah, particulă Venus poate să fie un microb 
extraterestru. 

— Asta nu mă surprinde, Cushman. Melodie tăcu o clipă, căci 
îi era dificil să i se adreseze pe numele mic. „Mai bine m-aș 
obișnui cu asta”, își spuse ea. Tehnicianul de grad întâi 
respectuos și dornic să facă pe plac dispăruse. Toate progresele 
științifice importante înseamnă să te supui pericolelor. Sunt 
încrezătoare că ipoteza se va susţine. 

— Sunt încântat să aud asta. Desigur, eu sunt doar un 
președinte de muzeu - chicoti mimând modestia - așa că nu 
sunt în măsură să-ți judec lucrarea. Mi s-a spus că e foarte bună. 

Melodie zâmbi cu încântare. 

El se lăsă pe spate, își puse mâinile pe genunchi și le îndoi. 

— Am discutat cu Comitetul pentru Știință și se pare că îţi 
putem oferi un post de curator asistent în departamentul de 
paleontologie vertebrată. Este un post minunat de unde poţi să 
evoluezi, care, în timp, dacă totul merge bine, poate duce la o 
numire la Catedra Humboldt, care poate ar fi fost ocupată de 
răposatul doctor Corvus dacă ar fi trăit. Bineînţeles, salariul va 
crește considerabil. 

Melodie lăsă să treacă o perioadă stânjenitoare de timp 
înainte să răspundă. 

— E o ofertă generoasă, spuse ea. Apreciez. 

— Avem grijă de oamenii noștri, spuse pompos președintele. 

— Însă nu o pot accepta. 

Peale își desfăcu mâinile. 

Melodie așteptă. 

— Ne refuzi, Melodie? Peale o privea uimit, ca și când ideea 
de a nu dori să rămână la muzeu era absurdă, de neconceput. 

Melodie își păstră vocea pe un Tom neutru. 

— Cushman, am petrecut cinci ani în subsol făcând lucru de 
primă clasă pentru muzeu. Nici măcar o dată nu am primit nici 
cea mai mică urmă de recunoștință. Nici măcar o dată nu mi s-a 
mulțumit altfel decât cu o banală bătaie pe spate. Salariul meu 


e mai mic decât cel al muncitorilor care vin să-mi ia gunoiul. 

— Bineînţeles că te-am remarcat... Peale era încurcat. Și 
lucrurile se vor schimba. Vreau să-ți spun că oferta noastră nu e 
bătută în cuie. Poate trebuie să o supunem din nou Comitetului 
pentru Știință și să vedem dacă nu cumva putem face ceva mai 
mult pentru tine. Poate fi posibil chiar un curatoriat asociat cu 
un post important. 

— Deja am refuzat un post important la Harvard. 

Sprâncenele lui Peale se ridicară de uimire, pe care și-o 
ascunse rapid. 

— Ca să vezi, ce rapizi au fost. Chicoti nervos. Și ce fel de 
ofertă? Dacă îmi dai voie să întreb. 

— Catedra Monterieff. Abia se stăpânea să nu rânjească. Oh, 
cât îi plăcea acel moment. 

— Catedra Monterieff? Ei bine... asta e... extraordinar. Își 
drese glasul, apoi se lăsă din nou în scaun și își potrivi rapid 
cravata. Și ai refuzat? 

— Da. Plec cu dinozaurul... la Smithsonian. 

— La Smithsonian? La auzul numelui marelui lor rival, chipul i 
se îmbujoră. 

— Exact. La Muzeul Naţional de Științe Naturale. Guvernul 
plănuiește să construiască un laborator special cu siguranță 
biologică de nivelul patru la Centrul de Rachete de la White 
Sands în New Mexico ca să studieze dinozaurul și particulele 
Venus. Mi-au cerut să fiu directorul adjunct care se va ocupa de 
cercetare, ceea ce înseamnă și o numire într-un post renumit la 
muzeul național. Să pot să-mi continui lucrul cu specimenul 
înseamnă foarte mult pentru mine. Misterul particulelor Venus a 
rămas nerezolvat; și vreau să fiu eu cea care o va face. 

— Asta e decizia ta definitivă? 

— Da. 

Peale se ridică, întinse mâna și încercă să zâmbească. 

— In acest caz, doctor Crookshank, permite-mi să fiu primul 
care te felicită. 

Educaţia îl făcuse pe Peale să aibă o mare calitate, își spuse 
Melodie - știa să piardă. 


7 


Casa, un bungalou mic, se afla pe o străduță lăturalnică 


frumoasă în orașul Marfa, Texas. Un sicomor mare arunca o pată 
de umbră pe pajiște, încadrat de un gard alb cu ţăruși. Un Ford 
Fiesta din 1989 era parcat pe alee, iar un semn pictat de mână, 
pe care era scris ATELIER, atârna în faţa garajului. 

Tom și Sally parcară pe stradă și sunară la ușă. 

— Aici, se auzi o voce din garaj. 

Inconjurară garajul și observară o ușă, prin care se vedea un 
atelier de pictură. Apăru o femeie îmbrăcată într-o cămașă 
bărbătească mare pătată de vopsea, cu părul roșu legat într-o 
basma. Era scundă, energică și atrăgătoare, cu nas mic cârn, 
chip băieţesc și o expresie bătăioasă. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt Tom Broadbent. Ea e soţia mea, Sally. 

Ea zâmbi. 

— Așa. Eu sunt Robbie Weathers. Vă mulțumesc mult că ați 
venit. 

O urmară într-un atelier surprinzător de plăcut, cu lucarnă. 
Pereţii erau albi și pe ei atârnau tablouri cu peisaje. Pietre 
ciudate, bucăţi de lemn tocite, oase vechi și bucăţi de fier 
ruginite erau aranjate ca niște sculpturi pe mesele de lângă 
peretele din spate. 

— Luaţi loc. Ceai? Cafea? 

— Nu, mulțumesc. 

Se așezară pe o saltea îndoită cât să ţină locul unei canapele, 
în timp ce Robbie Weathers se spălă pe mâini și își scoase 
eșarfa din păr, scuturându-și buclele. Trase un scaun de lemn și 
se așeză în faţa lor. Soarele pătrundea în încăpere. Se lăsase o 
liniște ciudată. 

— Deci, spuse ea, privindu-l pe Tom, sunteţi persoana care l-a 
găsit pe tatăl meu. 

— Exact. 

— Vreau să-mi povestiţi totul despre asta, cum l-aţi găsit pe 
tata, ce a spus... Totul. 

Tom îi spuse povestea, relatându-i cum auzise împușcăturile, 
se dusese călare acolo să vadă despre ce era vorba și îl găsise 
pe tatăl ei pe moarte, întins pe fundul canionului. 

Ea dădu din cap, cu chipul umbrit. 

— Cum a... căzut? 

— În faţă. A fost împușcat în spate de mai multe ori. L-am 
întors, l-am resuscitat și a deschis ochii. 


— Ar fi avut șanse să trăiască dacă l-ar fi găsit la timp? 

— Rănile erau fatale. Nu avea nicio șansă. 

— Inţeleg. Incheieturile degetelor ei se albiră când apucă 
partea laterală a scaunului. 

— Ținea strâns o agendă în mână. Mi-a zis să o iau și să ţi-o 
dau ţie. 

— Ce a rostit exact? 

— A spus: „E pentru Robbie... Fiica mea... Promite-mi că i-o 
dai ei... O să știe cum să găsească... comoara...” 

— Comoara, repetă Robbie cu un zâmbet vag. Așa vorbea 
despre fosilele lui. Nu folosea niciodată cuvântul „fosilă” pentru 
că era paranoic ca nu cumva să i le fure cineva. Prefera să 
treacă drept un căutător de comori pe jumătate nebun. De 
obicei avea cu el o hartă falsă, ca să-i inducă pe ceilalţi în eroare 
și să-i facă să creadă că era un șarlatan. 

— Asta explică un lucru în privinţa căruia m-am întrebat mult 
timp. În fine, am acceptat să iau agenda. Era... atât de aproape 
de moarte. Am făcut ce am putut, dar nu mai avea scăpare. 
Singura lui grijă era pentru tine. 

Robbie își șterse o lacrimă din colțul ochiului. 

— A zis: „E pentru ea... Robbie. Dă-i-o ei... Nimănui altcuiva... 
Nimănui, cu atât mai puţin poliţiei... Trebuie... să îmi promiți”. 
Apoi a adăugat: „Spune-i că o iubesc”. 

— Chiar a spus asta? 

— Da. Nu îi mărturisi că nu apucase să rostească ultimul 
cuvânt, că moartea venise prea repede. 

— Și apoi? 

— Acestea au fost ultimele lui cuvinte. | s-a oprit inima și a 
murit. 

Ea dădu din cap și plecă fruntea. 

Tom scoase agenda din buzunar și i-o oferi. Ea ridică fruntea, 
își șterse ochii și o luă. 

— Mulţumesc. 

Tânăra se întoarse în spate, o răsfoi, se opri la cele două 
semne de exclamare și zâmbi printre lacrimi. 

— Știu un lucru: din momentul în care a găsit acel dinozaur și 
până când a murit a fost, cu siguranţă, cel mai fericit om de pe 
pământ. 

Inchise încet agenda și privi pe fereastră peisajul texan sudic 
scăldat în soare, apoi vorbi: 


— Mama ne-a părăsit când eu aveam patru ani. Cine ar fi 
putut s-o învinuiască, când era măritată cu un tip care ne târa 
prin tot Vestul, din Montana în Texas și în toate statele dintre 
ele? Mereu căuta să dea lovitura. Când am mai crescut voia să 
merg cu el, să fim o echipă, însă... eu nu voiam să iau parte la 
așa ceva. Nu voiam să merg cu cortul prin deșert și să caut 
fosile. Tot ce doream era să mă stabilesc undeva și să am un 
prieten pentru o perioadă mai mare de șase luni. Dădeam vina 
pe dinozauri. Uram dinozaurii. Scoase o batistă, își șterse din 
nou ochii și o împături în poală. Abia așteptam să scap și să mă 
duc la colegiu. Însă a trebuit să mă descurc singură; tata nu 
avea niciodată bani. Ne-am certat. Apoi m-a sunat, cu un an în 
urmă, să-mi spună că era pe urmele unuia mare, dinozaurul 
dinozaurilor, și că o să-l găsească pentru mine. Mai auzisem 
povestea asta. M-am înfuriat. l-am spus lucruri urâte. N-ar fi 
trebuit, iar acum nu voi putea niciodată să-mi retrag cuvintele. 

Încăperea se umplu de lumină și liniște. 

— Mi-aș fi dorit foarte mult să mai trăiască, adăugă ea încet, 
apoi tăcu. 

— Ţi-a scris ceva, spuse Tom, scoțând pachetul. Le-am găsit 
îngropate într-o cutie de conserve în nisip lângă dinozaur. 

Le luă cu mâinile tremurând. 

— Mulţumesc. 

— Cei de la Smithsonian organizează o ceremonie de 
dezvelire a dinozaurului într-un laborator nou, construit special 
pentru el în New Mexico. Îl vor boteza. Ai vrea să vii? Eu și Tom 
vom merge. 

— Ei bine... Nu sunt sigură. 

— Cred că ar trebui... îl vor boteza cu numele tău. 

Robbie ridică brusc privirea. 

— Poftim? 

— Exact, răspunse Sally. Cei de la Smithsonian au vrut să-l 
numească după tatăl tău, însă Tom i-a convins că tatăl tău 
intenţiona să-l numească „Robbie”, ca pe tine. Și, în plus, eo 
femelă de tiranozaur; se pare că femelele erau mai mari și mai 
feroce decât masculii. 

— L-ar fi numit după mine indiferent dacă-mi plăcea asta sau 
nu, zâmbi Robbie. 

— Deci? întrebă Tom. Îţi place? 

Se lăsă liniștea, iar Robbie, într-un final, zâmbi. 


— Da. Cred că da. 


Epilog 
Jornada del Muert 


În patru ore, întunericul se lăsase complet. Ea se ghemui în 
băltoaca ei, cu ochii pe jumătate închiși. Singura lumină venea 
de la panglicile de foc care ardea ici și acolo în chiparoși. 
Mlaștina se umpluse cu dinozauri și mamifere mici care înotau, 
se zvârcoleau, pluteau, înnebunite de frică, multe murind și 
înecându-se. 

Ea se trezi se hrăni cu ușurință și bine. 

Aerul devenea tot mai fierbinte. Când respira o usturau 
plămânii și tusea dureros. Se ridică din apă ca să lupte cu 
căldura devastatoare, Zgăriind și sfâșiind aerul cu fălcile. 

Căldura creștea Bezna se adâncea. 

Ea se mută în apă mai adâncă și mai răcoroasă. Carnea 
moartă și muribundă plutea în jurul ei, însă ea nu băga de 
seamă. 

O ploaie neagră și plină de funingine începu să cadă, 
acoperindu-i spatele cu o măzgă ca gudronul Aerul devenea 
gros și cețos. Văzu o lumină roșie printre copaci. Un foc uriaș 
mătura pădurile înalte. Il văzu mișcându-se, explodând printre 
coroanele arborilor măreți aruncând valuri de scântei și crengi în 
flăcări. 

Focul trecu, ocolind enclava mlăștinoasă unde se adăpostise 
ea Aerul supraîncălzit se răcea ușor. Ea rămase în apă, 
înconjurată de moartea umilată și putredă, filele treceau. 
intunericul deveni absolut. Ea slăbi și începu să moară. 

Pentru ea, moartea era un sentiment nou, diferit de tot ce 
încercase până atunci. O simțea lucrând în interiorul ei. Putea 
să-i simtă atacul subtil și tăcut asupra organelor ei. Invelișul fin 
și pufos de pene mici care îi acoperea trupul căzuse. Abia se 
putea mișca. Respira tot mai tare, însă nu-și putea satisface 
foamea de oxigen. Ochii arşi de căldură i se înceţoșară și i se 
umflaseră. 

Moartea dură două zile. Instinctele ei luptau, îi rezistau în 
fiecare clipă. Zi după zi, durerea creștea Mușca și își lovea 
coastele, îşi sfâșia propria carne, încercând să ajungă la 
dușmanul din interiorul ei. Pe măsură ce durerea creștea, furia 
ei se amplifica. Se chinuia orbește să ajungă pe pământ, cu 
picioarele grele. Eliberată din forța susținătoare a apei, se 


clătină și căzu în băltoace. Acolo mugi, se zvârcoli, lovind și 
mușcând nămolul, sfâșiind cu furie pământul însuși Plămânii ei 
începură să se umple de fluid, în timp ce inima ei se chinuia să îi 
pompeze sângele prin corp. 

Căzu ploaia fierbinte și neagră. 

Programul biologic care o ghidase în cei patruzeci de ani de 
viață se stricase. Neuronii muribunzi se aprinseră într-o ultimă 
explozie  orgiastică de activitate inutilă. Nu mai existau 
răspunsuri, nu mai exista programare, nu mai exista o soluție 
pentru criza ei finală Mugetele ei sterile se sugrumară într-un 
tremur de carne udă care gemea. Emisfera stângă a creierului ei 
cedă într-o furtună de impulsuri electrice, piciorul ei drept 
aruncând lovituri sălbatice și epileptice înainte să se contracte 
rigid, cu ghearele deschise și tendoanele desprinse de pe oase. 
Fălcile i se deschiseră și i se închiseră, se deschiseră și 
rămaseră în acea poziție, cu gura căscată fioros. 

De-a lungul cozii îi trecu un tremur, făcând-o să vibreze la 
pământ, apoi vârful i se mișcă și toată activitatea neuronală 
încetă. 

Programul îşi executase ultimul rând. Ploaia neagră continua 
să cadă. Treptat fiu acoperită cu mâl. Nivelul apei crescu, împins 
de furtunile mari din munți, iar în ziua următoare era deja 
îngropată în noroi gros și steril. 

Începuse perioada de șaizeci și cinci de milioane de ani în 
mormânt. 


Epilog 


Furgoneta sălta pe drumul plin de praf, alergând ca o săgeată 
prin vastul deșert Jornada del Muerto din New Mexico. Peisajul 
era la fel de plat și de pustiu ca un ocean liniștit, singurul punct 
de reper fiind un șir îndepărtat de dealuri negre. Erau în inima 
Centrului pentru Rachete de la White Sands, un spațiu de 
aproape opt mii de metri pătraţi folosit ca teren de teste pentru 
cele mai noi complexe arme ale naţiunii. Pe măsură ce se 
apropiau, dealurile negre căpătară formă. Cel central, un con de 
cenușă vulcanică, era acoperit cu un șir de turnuri radio și 
antene cu microunde. 

— Aproape am ajuns, spuse Melodie Crookshank, care stătea 
în faţă lângă șoferul militar. 


Trecură pe lângă un grup de clădiri arse și vechi, împrejmuite 
de un gard dublu; dincolo de ele se afla o structură nouă și 
strălucitoare, decorată cu panouri de titan, înconjurată de un 
gard de securitate propriu. 

— ln zona asta se afla un soi de laborator de inginerie 
genetică, rosti Crookshank, însă l-au închis după un incendiu. 

Smithsonian a ajuns la o înţelegere să închirieze o parte din 
el. Pentru că în trecut a fost un loc amenajat în condiţii de 
siguranţă biologică de nivelul patru, o mare parte din ceea ce 
aveam nevoie se afla deja aici; sau cel puţin elementele legate 
de izolare și securitate. Va fi locul perfect pentru studierea 
dinozaurului, protejat de umbrela WSMR și totuși accesibil. Un 
aranjament excelent. 

— Mi se pare un loc prea singuratic de locuit, zise Robbie 
Weathers. 

— Deloc! răspunse Crookshank. Deșertul are o puritate Zen. 
lar asta e o zonă fascinantă, în care poţi vedea tot felul de 
lucruri interesante - vechi ruine indiene, curgeri de lavă, peșteri 
cu milioane de lilieci. Chiar și un vechi traseu spaniol. Au 
grajduri și piscină. Am învăţat să călăresc. E mult mai bine decât 
într-un laborator fără ferestre dintr-un subsol din New York City. 

Furgoneta săltă peste un grilaj de protecţie pentru vite. Un 
paznic le făcu semn. Se opriră în parcarea cu pietriș din fața 
clădirii, care deja era plină de mașini, care de televiziune cu 
antene satelit, mașini militare de teren, jeepuri și alte vehicule 
militare. 

— S-a adunat ceva lume, rosti Ford. 

— Mi s-a spus că dezvelirea va avea un public aproape la fel 
de mare ca finala Cupei Mondiale - un miliard de persoane. 

Ford fluieră. 

Coborâră din furgonetă în arșiţa de iulie din sudul statului 
New Mexico. Valurile de căldură se ridicau din pământ, ca și 
când pământul însuși se evapora. 

Traversară parcarea către clădirea din titan. Un paznic ţinu 
ușa deschisă, iar ei intrară într-un atriu mare, cu aer condiționat. 
Un bărbat în uniformă, cu două stele pe umăr, veni spre ei cu 
braţul întins. 

— Sunt generalul Miller, zise el, strângându-le mâna. 
Comandant al Centrului de Rachete White Sands. Bine aţi venit 
Făcu un semn către Tom. Ne-am mai întâlnit, însă erai destul de 


lovit. 

— Îmi pare rău, nu pot spune că îmi aduc aminte de 
dumneavoastră. 

Generalul zâmbi. 

— Arăţi mult mai bine acum. 

Un grup de reporteri care așteptau într-o parte a sălii veniră 
alergând, cu bliţurile sclipind și camerele îndreptate spre ei. 

— Doctor Crookshank! Doctor Crookshank! Este adevărat 
că...? Întrebările lor individuale se pierdură într-o mare de 
zgomote pe măsură ce se înghesuiau spre ea. 

Crookshank ridică mâinile. 

— Doamnelor și domnilor, fără întrebări acum. După dezvelire 
o să fie conferinţă de presă. 

— O întrebare pentru domnișoara Weathers! 

— Păstraţi-o pentru conferinţa de presă! strigă Robbie, în timp 
ce intrau în complexul de laboratoare - un coridor lung și alb, cu 
uși din oţel inoxidabil. Cotiră după un colț și se îndreptară spre 
un set mare de uși duble din capătul opus. Incăperea din spatele 
lor era un fel de sală de conferinţe, cu șiruri de scaune așezate 
cu fața la o perdea lungă și albă montată pe un perete. Sala era 
plină de oameni de știință în halate de laborator, reprezentanți 
ai guvernului în costume cenușii, curatori și ofițeri din armată; 
cei din media fuseseră așezați separat într-o parte și nu păreau 
prea fericiţi. 

— E în spate? întrebă Robbie, făcând semn cu capul spre 
cortină. ` 

— Exact. Intregul laborator a fost proiectat pentru ca noi să 
putem lucra în siguranță maximă și în condiții de securitate 
biologică de nivelul patru; însă deschis, nu în secret. Asta e 
partea importantă. Rezultate vor fi publicate online, pentru 
toată lumea. O descoperire ca asta e... ei bine... cel puțin 
senzațională. 

Melodie salută diverse persoane. Sosiră și mai mulţi 
demnitari, apoi, după un anunţ, toţi se așezară la locurile lor. 

— Sunt gata, spuse Melodie. 

Se lăsă liniștea, iar ea urcă pe podium și răspândi emoţionată 
vreo șase fișe. Se aprinseră luminile camerelor TV, iar ea clipi de 
câteva ori. 

Era tăcere. 

— Bine aţi venit la noua Staţie de Cercetare Paleontologică 


din Deșert a Muzeului Smithsonian. 

Un ropot de aplauze. 

— Sunt doctor Melodie Crookshank, directorul adjunct, și cred 
că știți deja prea bine de ce ne aflăm aici. Işi amestecă fişele cu 
o ușoară nervozitate. Ne-am adunat aici să dezvelim - și să 
botezăm - ceea ce, fără îndoială, este cea mai mare descoperire 
paleontologică a tuturor timpurilor. Unii chiar ar numi-o cea mai 
mare descoperire științifică a tuturor timpurilor. Însă, înainte să 
începem, aș vrea să vă vorbesc o clipă despre cel care a găsit 
acest specimen incredibil: răposatul Marston Weathers. Cu toții 
știm povestea descoperirii fosilei de către Weathers și a felului 
în care acesta a fost ucis. Însă puţini știu că Weathers a fost, 
probabil, cel mai mare vânător de dinozauri de la Barnum Brown 
și Robert Sternberg încoace, chiar dacă metodologia lui nu era 
tocmai ortodoxă. El este reprezentat astăzi de fiica lui, Roberta. 
Robbie? Te rog să te ridici. 

Toţi începură să aplaude zgomotos când Robbie se ridică în 
picioare, roșind și dând din cap. _ 

— Mai sunt câţiva oameni cărora aș vrea să le mulțumesc. În 
primul rând lui Tom și Sally Broadbent și lui Wyman Ford, fără 
de care acest dinozaur nu ar fi văzut lumina zilei. 

Și mai multe aplauze. Tom aruncă o privire spre Ford. 
Bărbatul nu mai purta roba maro de călugăr și sandale. Era 
îmbrăcat într-un costum frumos, își tunsese scurt barba, iar 
părul îi era pieptănat pe spate. Faţa lui osoasă încă era bronzată 
din deșert și era la fel de urâtă. Și totuși, părea sofisticat și în 
largul lui. 

Melodie continuă cu lista oamenilor cărora dorea să le 
mulțumească, până când publicul începu să dea semne de 
nerăbdare. Atunci se opri, își verifică din nou fișele și zâmbi cu o 
ușoară nervozitate. Se făcu liniște. 

— Fizicianul MIT Philip Morrison a menţionat cândva că ori 
există viaţă în alte părți ale universului, ori nu - și că oricare 
dintre aceste posibilităţi ne sperie. Astăzi stam cu toții aici, 
știind răspunsul la această întrebare, cea mai mare dintre 
întrebările științifice. Într-adevăr, există viaţă în alte părţi ale 
universului. Descoperirea vieţii extraterestre a fost subiectul 
speculațiilor și al imaginaţiei science-fiction vreme de câteva 
secole, apărând în nenumărate cărți și filme. lar acum a fost 
dovedită. Însă, ca să vezi, descoperirea s-a produs într-un mod 


complet neașteptat - sub forma unui microb extraterestru 
îngropat într-o fosilă. Scriitorii de science-fiction și-au imaginat 
aproape toate scenariile posibile pentru această descoperire 
monumentală, cu excepţia acestuia. Incă o dovadă - deși nu mai 
aveam nevoie - că încă există o mulţime de surprize în acest 
univers mare și frumos. Aici, la Staţia de Cercetare 
Paleontologică din Deșert a Muzeului Smithsonian, vom putea 
studia această nouă formă de viaţă în condiţii de siguranţă și 
securitate - însă deschis, împărțind descoperirile noastre cu 
toată lumea, pentru beneficiul întregii umanități. Nu vor exista 
secrete, nu va exista posibilitatea ca această descoperire să fie 
folosită în alte scopuri decât pentru binele umanităţii. În plus, 
fosila ne va spune o mulţime de lucruri despre dinozaurii 
tetrapozi, mai ales despre tiranozauri - anatomia lor, biologia lor 
celulară, cum trăiau, ce mâncau și cum se înmulțeau. Și, în 
sfârșit, vom afla mult mai multe despre acel eveniment 
spectaculos care a avut loc cu șaizeci și cinci de milioane de ani 
în urmă, când s-a prăbușit asteroidul Chicxulub, producând cel 
mai mare dezastru natural care s-a abătut vreodată asupra 
planetei. Știm deja că acești misterioși microbi extratereștri, 
aceste particule Venus au fost aduse pe pământ odată cu 
asteroidul și au fost răspândite în urma impactului, deoarece un 
fragment din același asteroid a fost găsit pe lună de misiunea 
Apollo 17. Acești microbi extratereștri au fost ultimul cui în 
coșciugul dinozaurilor. Dinozaurii care au reușit să 
supravieţuiască impactului au fost uciși de o pandemie mortală, 
o ciumă mai presus de orice altă ciumă. Fără extincția completă 
a dinozaurilor, mamiferele nu ar fi evoluat niciodată într-un 
animal mai mare decât un șobolan, iar oamenii nu ar fi existat. 
Astfel, puteți spune că aceste particule au curăţat pământul 
pentru noi. Asteroidul și epidemia au început marele lanț al 
evoluţiei care a dus la apariţia omului. 

Crookshank se opri și trase aer în piept. 

— Vă mulțumesc. 

Incăperea  răsună de aplauze. Directorul Institutului 
Smithsonian, Howard Murchison, veni pe podium cu o sticlă de 
șampanie și îi strânse mâna lui Crookshank. Se întoarse către 
public și camerele de luat vederi, cu un zâmbet larg. 

— Aș vrea să o invit aici pe Robbie Weathers. 

Robbie zâmbi către Tom și Sally și se îndreptă către podium. 


Directorul îi luă mâna și îi dădu sticla de șampanie. 

— Luminile, vă rog. 

In spatele lui se aprinse un șir de lumini, scoțând în evidență 
cortina trasă în capătul sălii. 

— Aş vrea să v-o prezint pe Robbie Weathers, fiica lui Marston 
Weathers, cel care a găsit dinozaurul. Am rugat-o să oficieze 
botezul. 

Un ropot de aplauze. 

— Nu putem să stropim dinozaurul cu șampanie, însă cel 
puţin putem să ridicăm paharele în cinstea lui. Și cine e 
persoana cea mai potrivită să facă onorurile? Se întoarse spre 
Robbie. Ai vrea să spui câteva cuvinte? 

Robbie ridică sticla. 

— Asta e pentru tine, tată. 

Aplauzele se întețiră. 

— Tobele, vă rog, zise directorul. 

In sistemul PA se auzi un sunet de tobe și, în același timp, 
draperiile din capătul sălii fură trase, scoțând la iveală un 
laborator luminat puternic, din spatele unui perete gros de 
sticlă. 

Pe un set de mese masive de otel din laborator, uimitoarea 
fosilă fusese întinsă pe bucăţi, încă acoperită parţial de matrice. 
Preparatorii expuseseră deja destul din craniul și fălcile deschise 
ale dinozaurului, gâtul răsucit, membrele cu gheare. Lăsa mai 
mult ca oricând impresia că încerca să-și croiască drum prin 
piatră. 

Directorul ridică mâna, iar sunetul de tobe încetă. 

— E timpul să scoţi dopul, Robbie. 

Robbie se chinui să scoată dopul de plută, răsucindu-l. Acesta 
zbură cu un pocnet peste capetele mulţimii, iar din gâtul sticlei 
țâșni șampanie. Se auziră urale și aplauze. Murchison prinse o 
parte din jet în pahar, îl ridică spre marea fosilă și spuse: 

— Te botez Robbie, tiranozaurul. 

Toţi izbucniră în urale. Apărură ospătarii și se plimbară prin 
mulțime cu tăvi de argint încărcate cu pahare de șampanie. 

— Să ciocnim! Să ciocnim! 

Sala se umplu de voci, râsete și pahare ciocnite, toți închinară 
cum putură mai bine. Strigătele „Pentru Robbie, tiranozaurul!” 
răsunară în încăpere, iar din difuzoare se auzi coloana sonoră de 
la Jurassic Park, compusă de John Williams. 


După câteva minute, Melodie se alătură grupului lui Tom. 
Ciocniră și ei cu toţi cei din jur. 

— O să fie interesant să descopăr misterele acelei fosile, 
spuse Melodie. 

— Probabil e visul unei vieți, comentă Ford. 

Crookshank râse. 

— Mereu am fost o visătoare, însă nici în visurile mele cele 
mai frumoase nu m-am gândit la așa ceva. 

— Viaţa e plină de răsturnări surprinzătoare de situaţie, nu-i 
așa? rosti Ford, făcându-i cu ochiul. Când am intrat la mănăstire 
n-aș fi bănuit că voi ajunge aici. 

— Nu prea arăţi ca un călugăr, zise Crookshank. 

Ford râse. 

— Nu sunt și nu am fost niciodată, iar acum știu că nu voi fi 
niciodată. Vânarea acestui dinozaur m-a făcut să-mi dau seama 
că viaţa de meditaţie nu mi se potrivește. Mănăstirea a fost 
alegerea potrivită la momentul potrivit, însă nu pentru tot restul 
vieţii. 

— Și ce ai de gând să faci? întrebă Tom. Te întorci la CIA? 

El scutură din cap. 

— O să fiu investigator particular. 

— Poftim? Detectiv? Ce va spune abatele? 

— Fratele Henry aprobă din toată inima. Spune că a știut de la 
bun început că nu voi deveni vreodată călugăr, însă era ceva ce 
trebuia să descopăr singur. Și am făcut-o. 

— Ce fel de detectiv? întrebă Sally. Urmărești soții înșelaţi cu 
o cameră video? 

Ford râse. 

— Deloc. Spionaj corporatist și internaţional, criptografie, 
criptanaliză, știință și tehnologie. Cam ce am făcut la CIA. Sunt 
în căutarea unui partener. li făcu lui Tom cu ochiul. Ce zici? 

— Cine, eu? Ce știu eu despre spionaj? 

— Nimic. Și exact așa trebuie să fie. Iti cunosc personalitatea 
- e de-ajuns. 

— O să mă gândesc la asta. 

Se auziră din nou urale când directorul deschise altă sticlă și 
se plimbă printre reprezentații presei, umplându-le paharele și 
ascultându-le nemulțumirile. 

Ford dădu din cap spre dinozaurul cu dinţii dezveliţi și ochii 
goi. 


— Acest tiranozaur nu s-a lăsat ucis prea ușor. 

— Furie, furie împotriva morţii luminii, murmură Melodie. 

Ford sorbi din șampanie. 

— Melodie, în timp ce îţi ţineai discursul, mi-a trecut prin cap 
o idee destul de deplasată. 

— Și anume? 

Ford privi spre animal, apoi din nou spre Melodie. 

— Vreau să-ţi pun o întrebare: ce te face să crezi că particula 
Venus e vie? 

Crookshank zâmbi și scutură din cap. 

— Ai dreptate, din punct de vedere tehnic nu se încadrează în 
definiția curentă a vieţii, pentru că nu e bazată pe ADN. Insă 
corespunde celorlalte definiţii ale vieţii în privința abilității de a 
se reproduce, de a se dezvolta, adapta, hrăni, de a procesa 
energie, de a excreta reziduurile. 

— Există o posibilitate pe care se pare că nu ai luat-o în 
calcul. 

— Și anume? 

— Că particula Venus e de fapt o mașină. 

— O mașină? Adică un fel de nano-mașină? Construită în ce 
scop? 

— Ca să asigure extincţia dinozaurilor. Poate că e o mașină 
construită pentru a manipula sau a direcționa evoluţia, 
însămânţată pe un asteroid care se îndrepta către pământ; 
poate chiar pe un asteroid împins către pământ. 

— Dar de ce? 

— Ai spus chiar tu. Ca să facă loc omului... 

Se lăsă un moment de tăcere, iar Melodie râse stânjenită. 

— E o idee deplasată, într-adevăr. Doar un fost călugăr s-ar fi 
gândit la ceva atât de nebunesc. 


Mulţumiri 


Îi sunt foarte dator editorului meu de la Tor/Forge, neprețuitul 
Robert Gleason, pentru ideile și isteţimea lui și pentru 
îndrumarea lui editorială excelentă. Tot de la Tor aș vrea să le 
mulțumesc lui Tom Doherty, Linda Quinton, Elena Stokes, Eric 
Raab și Dana Giusio. Mai vrea să îi mulțumesc lui Lincoln Child, 
partenerul meu literar, pentru numeroasele sale sugestii 
excelente. Le sunt foarte îndatorat lui Eric Simonoff, Matthew 
Snyder, John Javna, Bobby Rotenberg, Niccolo Capponi, Barbara 
Peters și lui Sebastian Pritchard. 

Pentru informaţii despre dinozauri, prăbușirea Chicxulub și 
limita K-T și despre extincţia dinozaurilor trebuie să menţionez 
mai multe surse, cele mai importante fiind articolul The Day the 
World Burned („Ziua în care a ars lumea”) al lui David A. Kring și 
Daniel D. Durda publicat în numărul din decembrie 2003 al 
revistei Scientific American, The Dinosaur Heresies („Erezii cu 
dinozauri'”) a doctorului Robert T. Bakker și The Complete T. 
Rex („Tiranozaurul pe larg”) de John R. Homer și Don Lessem. 
Celor care doresc să citească mai multe despre subiect le 
recomand aceste surse, dar și cartea mea de non-ficțiune, 
Dinosaurs in the Attic („Dinozaurii din pod”), care relatează 
povești despre primii căutători de dinozauri și ceea ce au 
descoperit aceștia. 

Cu toate că Abiquiu, râul Chama, Mănăstirea Hristos în Deșert 
și Platoul Bătrânilor există, multe elemente geografice 
menţionate în roman sunt fictive sau au fost aduse în New 
Mexico din alte zone ale țării. Mi-am luat în special libertatea de 
a muta un canion îndepărtat și foarte spectaculos din Big Bend 
din Texas, cunoscut sub numele de Cimitirul Diavolului, în 
această zonă pentru a fi locul unde se petrece confruntarea 
finală din roman. Cartea de fotografie publicată recent despre 
adevăratul Cimitir al Diavolului, denumită Ribbons of Tune 
(„Panglici ale timpului”), conţine imagini cu zona adevărată 
descrisă în roman, pentru cei interesați.