Douglas Preston — Pendergast 05 Flacarile iadului

DOUGLAS PRESTON 
LINCOLN CHILD 


FLĂCĂRILE IADULUI 


Traducere din limba engleză 
ANA VERONICA MIRCEA 


Douglas Preston le dedică această carte lui 
Barry şi Jody Turkus. 


Lincoln Child îi dedică această carte fiicei sale, 
Veronica. 


Mulţumiri 


Lincoln Child doreşte să le mulţumească lui Bruce Svanson, Mark 
Mendel, Pat Allocco, Chris şi Susan Yango, Jerry şi Terry Hyland, 
precum şi licenţiaţilor în medicină Anthony Cifelli, Norman San Agustin 
şi Lee Suckno, pentru prietenie şi pentru ajutorul acordat. Mulţumiri 
necontenite agentului special Douglas Margini pentru sfaturile sale în 
privinţa prevederilor federale legate de impunerea legii în New York şi 
New Jersey. Mulţumiri lui Jill Nowak pentru vigilenţa cu care a citit 
această carte. Bob Przybylski ne-a fost de mare folos la stabilirea 
detaliilor legate de armele de foc. Mulţumiri, de asemenea, pentru 
monseniorul Bob Diacheck, care a citit şi comentat manuscrisul. 
Mulţumiri familiei mele, atât nucleului, cât şi rudelor mai îndepărtate, 
pentru că au suportat un scriitor excentric. Mulţumirile mele deosebite 
se îndreaptă către soţia mea Luchie şi către fiica mea Veronica, 
pentru dragostea şi sprijinul lor. 

Douglas Preston îi este profund îndatorat lui Alessandro Lazzi, 
pentru amabila invitaţie de a asista la o vânătoare de mistreți pe 
domeniul său din Apeninii toscani. li mulţumesc lui Mario Spezi pentru 
că mi-a oferit informaţii utile despre activitatea carabinierilor din Italia 
şi despre investigaţiile criminalistice, la modul general. Îmi exprim 
recunoştinţa faţă de Mario Alfiero, care m-a ajutat să deprind dialectul 
napolitan. O parte dintre decorurile din roman nu ar fi putut fi descrise 
fără ajutorul oferit, cu amabilitate, de numeroase persoane: mă refer 
în special la familia Cappellini, care deţine Castello di Verrazzano, din 
Greve; la familia Matta, a cărei proprietate este Castello 
Vicchiomaggio; la călugării din mănăstirile La Verna şi Sacro Speco din 
Subiaco. Ţin să le mulţumesc, de asemenea, lui Niccolo Capponi, 
pentru ajutorul său, şi translatorului nostru italian. Andrea Carlo 
Cappi, pentru sfaturile şi pentru sprijinul său. li mulţumesc lui Andrea 
Pinketts fiindcă ne-a dat cu împrumut numele său ilustru. Şi, nu în 
ultimul rând, le adresez încă o dată mulţumiri membrilor familiei mele, 
cărora nu le pot mulţumi niciodată îndeajuns: lui Isaac, Aletheia, 
Selene şi Christine. 

Şi, ca întotdeauna, vreau să le mulţumesc acelor oameni care au 
făcut posibilă apariţia romanelor sub semnătura Preston-Child: Jaime 
Levine, Jamie Raab, Eric Simonoff, Eadie Klemm şi Matthew Snyder. 

In încheiere, ne distanţăm de orice interpretare greşită a Sfintei 


Scripturi făcută de Wayne P. Buck, sau de modul eronat în care 
foloseşte profesorul Von Menck proporţia de aur. Toate persoanele, 
departamentele de poliție,  corporaţiile, instituțiile, agențiile 
guvernamentale şi amplasamentele, atât din America, precum şi din 
Italia, menţionate în acest roman sunt fie imaginare, fie folosite într- 
un context fictiv. 


Agnes Torres îşi opri Fordul Escort de culoare albă în mica parcare 
din afara proprietăţii şi ieşi în aerul rece al zorilor. Gardul viu avea o 
înălţime de aproape patru metri şi era tot atât de impenetrabil 
precum un zid de cărămidă, din stradă nefiind vizibil decât vârful 
ţuguiat al acoperişului de ţiglă al casei. Dar putea să audă vuietul 
valurilor şi să simtă mirosul sărat al oceanului nevăzut, de dincolo de 
clădire. 

Işi încuie cu grijă maşina - merita să fii prudent, chiar şi într-un 
asemenea cartier -, apoi căută în mănunchiul bogat de chei, o găsi pe 
cea potrivită şi o strecură în broască. Poarta grea, metalică, se 
deschise către interior, expunând vederii o peluză verde, întinsă pe 
cei trei sute de metri ai pantei care cobora spre plajă, flancată de 
două dune. Pe tastatura încastrată în poartă începu să clipească o 
lumină roşie şi Agnes se grăbi să tasteze codul cu degete febrile. Avea 
la dispoziţie treizeci de secunde înainte de a se declanşa alarma. 
Odată scăpase cheile şi nu apucase să tasteze cifrul la timp, iar 
chestia aia trezise practic întregul oraş şi adusese la faţa locului trei 
maşini de poliţie. Domnul Jeremy se înfuriase atât de tare, încât Agnes 
îşi închipuise că era gata să scoată foc pe nări. Fusese îngrozitor. 

Apăsă pe ultima tastă şi lumina deveni verde. Oftă uşurată, încuie 
poarta şi se opri să-şi facă cruce. Pe urmă îşi scoase rozariul şi prinse 
prima mărgea cu pioşenie între degete. Acum, pe deplin înarmată, se 
răsuci pe călcâie şi traversă peluza legănându-se pe picioarele scurte 
şi butucănoase, mergând încet ca să-şi ofere timpul necesar pentru a 
psalmodia de mai multe ori, pe şoptite şi în spaniolă. Tatăl Nostru, Ave 
Maria şi Slavă Ţie. Spunea întotdeauna o decadă din rozariu înainte de 
a intra pe domeniul Grove. 

Imensa clădire cenuşie se înălța în faţa ei, amenințătoare, o singură 
fereastră - sub coama acoperişului, încruntată precum ochiul unui 
ciclop - strălucind galben pe fundalul de un gri metalic al casei şi al 
cerului. Deasupra se roteau pescăruşi, ţipând neobosiţi. 

Agnes era surprinsă. Nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată lumina 
aia aprinsă. Ce făcea domnul Jeremy la mansardă, la ora şapte 


dimineaţa? De obicei nu se dădea jos din pat înainte de amiază. 

Rugăciunile odată încheiate, îşi puse rozariul la loc şi se închină 
iarăşi: un gest grăbit, un automatism, făcut cu mâna asprită care 
avusese parte de decenii de muncă în gospodărie. Spera că domnul 
Jeremy nu era încă treaz. li plăcea să-şi vadă de treabă în casa pustie, 
căci după ce cobora el din pat totul devenea sâcâitor: scrumul de 
ţigară lăsat în cadă exact în urma mopului ei, vasele pe care le 
îngrămădea în chiuvetă imediat ce o spălase ea, comentariile şi 
înjurăturile pe care şi le adresa întruna sieşi, la telefon sau cu nasul în 
ziar, urmate întotdeauna de un râs strident. Vocea lui era ca un cuţit 
ruginit - tăia şi șfichiuia aerul. Era slab şi răutăcios, duhnea a tutun, 
bea coniac la prânz şi se deda la sodomii la orice oră din zi şi din 
noapte. Într-un rând încercase să stea de vorbă cu ea în spaniolă, însă 
Agnes Torres se grăbise să pună capăt oricărei tentative de acest fel. 
Era o limbă în care nu i se adresa nimeni, în afară de familie şi de 
prieteni, iar ca vorbea engleza suficient de bine. 

Pe de altă parte, de-a lungul vieţii Agnes lucrase pentru mulţi 
oameni, iar domnul Jeremy era întotdeauna corect în ceea ce privea 
slujba ei. O plătea bine şi întotdeauna la timp, nu-i cerea să stea până 
târziu, nu-i schimba niciodată programul şi nu o acuza niciodată de 
furt. Odată, la început, rostise blasfemii la adresa Domnului în 
prezenţa ei şi, când îi atrăsese atenţia, îşi ceruse scuze într-un mod 
cât se putea de politicos şi nu mai făcuse aşa ceva niciodată. 

Ajunse pe dalele de piatră ale aleii care cotea către uşa din dos, 
introduse a doua cheie şi bâjbâi încă o dată pe tastatură, cu 
nervozitate, dezactivând alarma din interior. 

Casa era întunecoasă şi cenuşie, ferestrele din faţă alcătuite din 
multiple ochiuri de geam având vedere către plaja prelungă, 
presărată cu alge, care se întindea spre oceanul furios. Zgomotul 
valurilor se auzea înăbuşit şi înăuntru era cald. Neobişnuit de cald. 

Trase aerul pe nări. Persista un miros bizar, de friptură grasă lăsată 
prea mult în cuptor. Merse legănat până în bucătărie, dar acolo nu era 
nimic. Vasele murdare erau strânse grămadă şi în încăpere domnea 
dezordinea obişnuită, zăreai mâncare râncedă peste tot, dar mirosul 
venea din altă parte. De parcă domnul Jeremy ar fi prăjit peşte în 
noaptea abia încheiată. De obicei Agnes nu făcea curăţenie în casa 
aceea marţea, dar, cu o seară înainte, el dăduse unul dintre 
nenumăratele lui dineuri. Ziua Muncii! venise şi trecuse de o lună, dar 
petrecerile de la sfârşit de săptămână ale domnului Jeremy nu încetau 
până în noiembrie. 

Se duse în salon şi adulmecă din nou aerul. Era clar că undeva se 


1 Sărbătoare naţională americană ţinută în prima zi de luni a lunii septembrie (n. 
Red.) 


prăjea ceva. lar pe lângă mirosul acela se distingea un altul, de parcă 
se jucase cineva cu chibriturile. 

Agnes Torres simţi o vagă senzaţie de panică. Toate era mai mult 
sau mai puţin aşa cum le lăsase la plecare, cu o zi în urmă, la ora 
două după-amiaza, excepţie făcând scrumierele pline ochi cu 
chiştoace şi obişnuitele sticle goale de vin puse pe bufet, iar vasele 
murdare erau stivuite în chiuvetă şi cineva scăpase pe o carpetă o 
bucată de brânză moale, călcând apoi pe ea. 

Işi înălţă faţa rotofeie şi adulmecă din nou. Izul venea de sus. 

Urcă pe scara largă călcând uşor şi se opri pe palier, unde mirosi 
din nou aerul. Trecu în vârful picioarelor pe lângă biroul lui Grove şi pe 
lângă uşa dormitorului, continuă de-a lungul coridorului, trecu dincolo 
de cotul acestuia şi ajunse în faţa uşii care ducea spre etajul doi. In 
locul acela mirosul era mai puternic, iar aerul, mai greu, mai cald. 
Incercă să deschidă uşa şi descoperi că era încuiată. 

Işi scoase din nou legătura de chei, căută printre ele zornăindu-le 
şi, după ce o găsi pe cea potrivită, descuie. Madre de Dios - mirosul 
era mult mai cumplit. Urcă scările abrupte, nefasonate, una, două, 
trei, odihnindu-şi pentru o clipă picioarele artritice pe fiecare treaptă. 
Se odihni şi când ajunse sus, răsuflând greu. 

Mansarda era mare, cu un coridor lung, în care răspundeau şase 
dormitoare pentru copii nefolosite, o încăpere pentru joacă, mai multe 
camere de baie şi un spaţiu nefinisat, ticsit cu mobilă, cu lăzi şi cu 
picturi moderne oribile. 

Văzu o dâră de lumină galbenă în capătul opus al culoarului, 
strecurându-se pe sub uşa ultimului dormitor. 

Inaintă cu paşi nesiguri, se opri, se închină iarăşi. Inima îi bătea cu 
putere, dar ţinând în mâini rozariul se simţea în siguranţă. Mirosul 
devenea tot mai neplăcut pe măsură ce se apropia de uşă. 

Ciocăni uşurel, gândindu-se că unul dintre oaspeţii domnului Jeremy 
ar fi putut dormi înăuntru, mahmur sau bolnav. Dar nu-i răspunse 
nimeni. Apucă mânerul şi fu surprinsă să-l descopere uşor călduţ la 
atingere. Acolo era un foc? Cineva adormise cu ţigara în mână? Era 
clar că mirosea uşor a fum, însă, cumva, nu se simţea doar fum: era 
ceva mai puternic. Ceva care puţea. 

Încercă mânerul şi constată că uşa era încuiată. Îşi aminti de şcoala 
mănăstirii, din vremea când nu era decât o fetiţă şi când murise 
bătrâna şi nebuna soră Ana, şi fuseseră nevoite să forţeze uşa chiliei 
ei. 

Poate de partea cealaltă era cineva care avea nevoie de ajutorul ei, 
un om bolnav sau rănit. Scotoci încă o dată printer chei. N-avea idee 
care se potrivea la uşa aia, aşa că o găsi abia după vreo zece 
încercări. Işi ţinu răsuflarea în timp ce încerca să intre, dar uşa nu se 
clinti decât cu vreo doi centimetri înainte de a se lovi de ceva, 


înţepenindu-se. Împinse o dată, apoi împinse mai tare şi auzi un 
trosnet puternic în partea opusă. 

Santa Maria, asta avea să-l scoale pe domnul Jeremy. Aşteptă, dar 
nu auzi nici zgomotul paşilor lui, nici uşa băii trântindu-se, nici apa de 
la toaletă, niciunul dintre semnele trezirii unui bărbat irascibil. 

Impinse uşa şi reuşi să-şi våre capul înăuntru, ţinându-şi respiraţia 
din pricina mirosului. In cameră plutea o perdea subţire de abur şi era 
cald ca într-un cuptor. Incăperea fusese închisă ani de zile domnul 
Jeremy detesta copiii - şi de lambriurile jupuite atârnau pânze prăfuite 
de păianjen. Trosnetul se auzise atunci când se răsturnase un dulap 
vechi care fusese împins în uşă. De fapt, toată mobila din cameră 
părea să fi fost îngrămădită în faţa uşii, în afară de pat. Patul, după 
cum vedea ea, se afla în partea opusă a încăperii. Domnul Jeremy era 
întins pe el, complet îmbrăcat. 

— Domnule Jeremy? 

Insă Agnes Torres ştia că n-avea să primească vreun răspuns. 
Domnul Jeremy nu dormea, n-avea cum, cu acei ochi carbonizaţi 
rămaşi deschişi în permanenţă, cu pâlnia plină de scrum a gurii 
încremenită într-un țipăt şi cu limba înnegrită - umflată până la 
dimensiunile unui chorizo? - ieşindu-i ţeapăn dintre buze, ca un catarg 
de steag. Un om adormit n-ar fi stat cu coatele înălțate deasupra 
patului, cu pumnii încleştaţi atât de tare, încât i se scursese sânge 
printre degete. Un bărbat adormit n-ar fi avut trunchiul pârlit şi surpat 
înspre interior, ca un buştean ars. Văzuse multe cadavre în timpul 
copilăriei petrecute în Columbia, iar domnul Jeremy părea mai mort 
decât oricare dintre ele. Era cât se putea de mort. 

Auzi pe cineva vorbind şi îşi dădu seama că era ea însăşi, 
murmurând: 

En el nombre del Padre, y del Hijo, y del Espiritu Santo... 

Se închină din nou, scoţându-și din nou rozariul şi neizbutind să-ţi 
clintească picioarele sau să-şi desprindă privirea de la scena din 
încăpere. Pe podea era o urmă carbonizată, chiar la piciorul patului. 
Un semn pe care Agnes îl recunoscu. 

In momentul acela înţelese exact ce i se întâmplase domnului 
Jeremy Grove. 

Un țipăt înăbuşit îi scăpă din gâtlej şi îşi recăpătă brusc puterea de 
a ieşi de-a-ndărătelea din cameră, închizând uşa. Căută cu degete 
tremurătoare cheia şi o încuie iarăşi, şoptind în tot acest răstimp: 

Credo en Dios, Padre todopoderoso, creador del cielo y de la tierra. 

Se închină necontenit, strângând în mâini rozariul şi ridicându-l la 
piept în timp ce bătea în retragere de-a lungul coridorului, pas cu pas, 
cu spatele, rugăciunile murmurate amestecându-i-se cu suspine. 


> Cârnat de porc condimentat din bucătăria spaniolă (n.tr.) 


Copita despicată care lăsase o urmă arsă pe podea îi spunea tot ce 
trebuia să ştie. Diavolul venise în cele din urmă după Jeremy Grove. 


Sergentul care întindea banda galbenă a poliţiei se opri, privind 
înciudat în jur. Harababura aia era pe punctul de a se preschimba în 
harababura naibii. Barierele fuseseră amplasate prea târziu şi curioşii 
năpădiseră plaja şi dunele, distrugând orice urme care ar fi putut fi 
imprimate în nisip. In plus, respectivele bariere fuseseră instalate în 
locuri nepotrivite şi mutarea lor se dovedise necesară, blocând un 
ansamblu asortat de automobile Range Rover, al lui şi al ei, iar cele 
două persoane coborâseră din maşini, zbierând despre întâlnirile lor 
importante (coafor, tenis), agitându-şi telefoanele mobile şi 
amenințând că-şi sună avocaţii. 

Sunetul năclăit ce cobora spre el era cel al rahatului împroşcat în 
toate direcţiile. Era 16 octombrie, în Southampton, Long Island, şi cel 
mai notoriu, în sensul rău, dintre cetăţenii oraşului, tocmai fusese 
găsit ucis în pat. 

Auzi vocea locotenentului Braskie. 

— Sergent, ai uitat de gardurile astea vii! Nu ţi-am spus că vreau să 
delimitezi cu bandă tot locul crimei? 

Fără să se ostenească să răspundă, sergentul se apucă să agaţe 
banda galbenă de-a lungul gardului viu care înconjura domeniul 
Grove. Ca şi cum gardul acela de aproape patru metri, cu colaci de 
sârmă ghimpată ascunşi în interior, n-ar fi fost de-ajuns ca să 
oprească un reporter, iar banda galbenă de plastic ar fi putut s-o facă. 
Vedea apropiindu-se maşinile televiziunilor, furgonete cu antene de 
satelit, şi auzea zgomotul surd al unui elicopter aflat undeva la 
distanţă. Presa locală se înghesuia în bariera de pe Dune Road, 
certându-se cu poliţiştii. Intre timp soseau întăriri, maşini ale brigăzilor 
de poliţie din Sag Harbor şi East Hampton, alături de echipa de la 
Omucideri din South Fork. Locotenentul îi înşira pe nou-veniţi de-a 
lungul plajei şi al dunelor, într-o încercare eşuată de a ţine publicul la 
distanţă. Băieţii de la SOC? tocmai sosiseră şi sergentul îi urmări cu 
privirea când intrară în casă, cărându-şi genţile metalice cu 
echipament de laborator criminalistic. Fusese o vreme când se aflase 


3 Scene of Crime - locul crimei. 


alături de ei, ba chiar îi coordonase - dar asta se petrecuse cu mult 
timp în urmă, într-un alt loc. 

Continuă să agaţe banda de gardul viu până când ajunse la dunele 
ce se întindeau de-a lungul plajei. Câţiva poliţişti se aflau deja acolo, 
ţinând curioşii la distanţă. Mulțimea era destul de docilă, uitându-se 
ca o cireadă de animale proaste către casa cu acoperiş de ţiglă, cu 
culmi ascuţite, turnulețe şi ferestre cu aspect bizar. Cineva deschisese 
un radiocasetofon şi câţiva indivizi desfăceau cutii de bere. Era o zi 
neobişnuit de caldă de vară indiană“ şi purtau cu toţii pantaloni scurţi 
sau costume de baie, ca şi cum ar fi vrut să conteste sfârşitul verii. 
Sergentul pufni a batjocură, imaginându-şi cum aveau să arate toate 
acele trupuri bine croite după douăzeci de ani de bere şi de cartofi 
prăjiţi. Probabil ca al lui. 

Se uită înapoi, către casă, şi îi văzu pe băieţii de la SOC târându-se 
pe peluză în patru labe, cu locotenentul mergând cu paşi mari alături 
de ei. Tipul nu ştia pe ce lume se găsea. Simţi o altă împunsătură în 
inimă. El stătea acolo, ocupându-se de controlul mulţimii, irosindu-şi 
experienţa şi talentul, în timp ce adevărata muncă de poliţie era 
făcută de altcineva. 

N-avea rost să se gândească la asta acum. 

Cei din maşinile de televiziune terminaseră de despachetat şi 
camerele erau instalate ciorchine, având o perspectivă bună asupra 
casei, în vreme ce reporterii, o frumuseţe de băieţi, turuiau la 
microfoane. Şi, ce să vezi: locotenentul Braskie îi abandonase pe tipii 
de la SOC şi se îndrepta spre camerele de luat vederi ca o muscă spre 
un morman de gunoi proaspăt. 

Sergentul clătină din cap. De necrezut. 

Văzu un bărbat alergând aplecat printre dune, în zigzag, 
îndreptându-se ba într-o parte, ba într-alta, şi se luă după el, tăindu-i 
calea la marginea peluzei. Era un fotograf în momentul când ajunse 
sergentul la el, se lăsase deja în genunchi şi fotografia cu un 
teleobiectiv lung cât un penis de elefant, îndreptat către un detectiv 
din Brigada Omucideri de la East Hampton care luase la întrebări o 
servitoare pe verandă. 

Sergentul îi puse mâna pe obiectiv, împingându-l uşurel într-o 
parte. 

— Afară! 

— Domnule poliţist, haideţi, vă rog... 

— Nu vrei să-ţi confisc filmul, nu-i aşa? 

li vorbea cu blândeţe. Avusese întotdeauna o slăbiciune pentru 
oamenii care nu-şi făceau altceva decât datoria, chiar dacă erau 
reprezentanţii presei. 


4 Expresie ce desemnează o vreme călduroasă în perioada toamnei (mai ales sfârşit 
de octombrie şi început de noiembrie) în emisfera nordică. (n.tr.) 


Bărbatul se ridică, se îndepărtă câţiva paşi, se întoarse pentru un 
ultim instantaneu rapid, apoi o rupse la fugă. Sergentul o porni în 
susul pantei, către clădire. Mergea împotriva vântului, care bătea 
dinspre casa veche, plină de ascunzişuri, şi în aer plutea un miros 
ciudat, de artificii sau de ceva asemănător. Observă că locotenentul 
stătea acum în centrul semicercului de camere TV, savurând 
momentul de glorie. Braskie avea de gând să candideze pentru postul 
de comandant al poliţiei la următoarele alegeri, iar acum, când 
actualul şef era în vacanţă, n-ar fi putut da peste un asemenea noroc 
neaşteptat decât dacă ar fi comis el însuşi crima. 

Sergentul ocoli peluza şi scurtă drumul luând-o prin spatele unui 
mic iaz cu rațe şi al unui izvor, ferindu-se din calea echipei SOC. După 
ce trecu de nişte tufişuri, zări în depărtare un bărbat care stătea lângă 
iaz, aruncându-le rațelor bucățele de pâine. Era îmbrăcat ca un turist 
de ocazie, în cel mai de prost gust stil cu putinţă, desăvârşit de o 
cămaşă hawaiiană, de ochelarii de soare de firmă, cu lentile polarizate 
şi de un şort uriaş, lălâu. Deşi vara se terminase de o lună, arăta de 
parcă ar fi ieşit pentru prima oară la soare după o iarnă lungă şi 
friguroasă. Sau poate după vreo zece ierni. In vreme ce nutrea o 
oarecare simpatie pentru un fotograf sau un reporter care se străduia 
să-şi facă datoria, sergentul nu dădea dovadă de niciun strop de 
îngăduinţă pentru turişti. Erau cele mai mari lepădături de pe faţa 
pământului. 

— Hei! Tu! 

Omul îşi ridică privirea. 

— Ce-ţi închipui că faci? Nu ştii că aici a avut loc o crimă? 

— Ba da, domnule poliţist, şi îmi cer scuze... 

— Pleacă dracului! 

— Dar, domnule sergent, hrănirea rațelor are o mare importanţă. 
Sunt flămânde. Imi imaginez că le dă cineva să mănânce în fiecare 
dimineaţă, numai că astăzi, după cum ştiţi... 

Zâmbi şi ridică din umeri. 

Sergentului nu-i venea să creadă. Un tip e ucis, iar idiotul ăsta îşi 
face griji pentru rațe? 

— Arată-mi un act de identitate! 

— Desigur, desigur. 

Bărbatul începu să scotocească într-un buzunar, cotrobăi în altul, 
apoi îşi ridică privirea cu un aer năuc. 

— Imi pare rău, domnule poliţist. Mi-am tras pantalonii ăştia scurţi 
pe mine imediat ce-am aflat groaznica veste, dar se pare că portofelul 
meu e tot în buzunarul hainei pe care-am purtat-o aseară. 

Accentul lui de newyorkez zgâria nervii sergentului. 

Se uită la individ. In mod normal, s-ar fi mulţumit să-l gonească, 
dincolo de bariere. Însă omul avea ceva care nu se potrivea. În primul 


rând, hainele erau atât de noi, încât încă emanau mirosul raionului de 
îmbrăcăminte. În al doilea rând, alcătuiau o combinaţie atât de 
hidoasă de culori şi de croieli, încât păreau luate la întâmplare de pe 
un raft din prăvălia satului. Era vorba de ceva mai mult decât prostul 
gust: era o deghizare. 

— Păi, eu mă... 

— Ba nu, nu pleci nicăieri! Sergentul îşi scoase agenda, dădu înapoi 
un şir de pagini dintr-o mişcare şi umezi vârful creionului cu limba. 
Locuieşti prin preajmă? îl întrebă. 

— Am închiriat o casă în Amagansett, pentru o săptămână. 

— Adresa? 

— Brickman House, Windmill Lane. 

Alt găozar bogat. 

— Şi domiciliul stabil? 

— Ăsta ar fi Dakota, Central Park West. 

Sergentul rămase puţin pe gânauri. „Ei, asta da, coincidenţă!” Apoi 
îl chestionă: 

— Numele? 

— Uitaţi, domnule sergent, sincer vorbind, dacă e vreo problemă, 
eu mă duc înapoi... 

— Prenumele, domnule! rosti polițistul, cu voce mai tăioasă. 

— Chiar e necesar? E greu de ortografiat şi încă şi mai greu de 
pronunţat. Mă tot întreb ce-o fi fost în capul mamei... N 

Sergentul îi aruncă o privire care îi închise imediat gura. Incă un 
subterfugiu din partea găozarului şi avea s-ajungă-n cătuşe. 

— Mai facem o-ncercare. Prenumele? 

— Aloysius. 

— Spuneţi-mi-l pe litere. 

Omul se conformă. 

— Numele de familie? 

— Pendergast. 

Polițistul începu să-l noteze cu creionul în agendă şi pe acesta. 
Deodată, se opri. Sergentul îşi ridică încet privirea. Ochelarii cu lentile 
polarizate fuseseră scoşi şi se pomeni holbându-se la un chip pe care-l 
cunoştea atât de bine, cu păr de un blond alburiu, ochi cenuşii, 
trăsături delicat dăltuite, piele la fel de albă şi de translucidă ca 
marmura de Carrara. 

— Pendergast? 

— In carne şi oase, dragul meu Vincent! 

Accentul de New York dispăruse, fiind înlocuit de rafinata pronunție 
tărăgănată a oamenilor din sud, a cărei amintire îi era atât de vie în 
minte. 

— Ce faci aici? 

— Ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare. 


Vincent D'Agosta îşi simţi obrajii roşind. La ultima sa întâlnire cu 
Pendergast, era un locotenent mândru de sine din cadrul poliţiei 
oraşului New York. lar acum ajunsese în Shithampton?, un sergent 
umil care împodobea gardul viu cu regulamentara bandă galbenă. 

— Mă aflam în Amagansett când a sosit ştirea despre sfârşitul 
prematur al lui Jeremy Grove. Cum aş fi putut rezista tentaţiei? 

Imi cer scuze pentru echipament, dar am fost presat s-ajung aici 
cât mai curând cu putinţă! 

— Ai preluat cazul? 

— Până când mi se atribuie în mod oficial, nu pot face nimic altceva 
decât să hrănesc rațele. M-am ocupat de ultimul caz fără să am o 
autorizaţie în adevăratul sens al cuvântului şi asta a călcat, ca să 
spunem aşa, pe nişte nervi de la nivel înalt. Vincent, întâlnirea noastră 
e pentru mine o surpriză cum nu se poate mai plăcută, trebuie să ţi-o 
mărturisesc. j 

— Şi pentru mine, răspunse D'Agosta, roşind încă o dată. Imi pare 
rău, aici nu prea sunt la înălţime... 

Pendergast îi puse mâna pe braţ. 

— Mai târziu o să avem timp berechet să stăm de vorbă. 
Deocamdată, văd că se apropie un individ masiv, care pare să sufere 
de emfraxie. 

Din spate se auzi ameninţător vocea guturală a unui intrus. 

— Regret că sunt nevoit să vă-ntrerup mica discuţie. 

D'Agosta se întoarse şi dădu cu ochii de locotenentul Braskie. 

Acesta tăcu, îl privi lung pe Pendergast, apoi se uită iarăşi la 
Vincent. 

— Poate sunt oarecum derutat, sergent, dar nu cumva persoana 
asta a încălcat locul delimitat al crimei? 

— Păi, ăăă, domnule locotenent, noi... 

D'Agosta se uită la Pendergast. 

— Bărbatul ăsta nu e un prieten de-al tău, nu-i aşa? 

— De fapt... 

— Domnul sergent tocmai îmi spunea să plec, interveni cu calm 
Pendergast. 

— Aha, chiar asta-ţi spunea, nu-i aşa? Şi pot cuteza să te-ntreb ce 
căutai aici, domnule? 

— Hrăneam rațele. 

— Hrăneai rațele. i 

D'Agosta văzu sângele năvălind în obrajii lui Braskie. Işi dori ca 
Pendergast să se grăbească să-şi scoată masca. 

— Ei bine, domnule, continuă Braskie, asta-i o îndeletnicire de toată 
frumuseţea. la să vedem un act de identitate. 


5 Stâlcire intenţionată a denumirii Southampton, prin înlocuirea cuvântului south 
(„sud”) din alcătuirea acesteia cu shit („rahat”) (n-tr.) 


D'Agosta aşteptă deznodământul, cu un sentiment de satisfacţie 
lăuntrică. Faza avea să fie excelentă. 

— Tocmai îi explicam domnului poliţist aici de faţă faptul că mi-am 
uitat portofelul acasă... 

Braskie se întoarse spre D'Agosta şi îi văzu agenda din mână. 

— Ai notat datele acestei persoane? 

— Da. 

Sergentul îi adresă lui Pendergast o privire aproape rugătoare, dar 
chipul agentului FBI devenise cu desăvârşire impenetrabil. 

— L-ai întrebat cum a trecut de cordonul de poliţie? 

— Nu... 

— Nu crezi c-ar fi fost cazul? 

— Am intrat pe poarta laterală, dinspre Little Dune Road, spuse 
Pendergast. 

— Imposibil! E încuiată. Am verificat-o personal. 

— Poate că-ncuietoarea e defectă. Cel puţin, în mâinile mele a 
cedat imediat. 

Braskie se întoarse spre D'Agosta. 

— Măcar acum ai ceva util de făcut. Du-te şi astupă gaura aia, 
sergent! Şi-ntoarce-te să-mi raportezi la ora unsprezece fix. Trebuie să 
stăm de vorbă. Cât despre dumneata, domnule, te escortez până la 
ieşirea de pe proprietate. 

— Mulţumesc, domnule locotenent. 

D'Agosta se uită consternat la silueta locotenentului Braskie, care 
se îndepărta urmată de Pendergast cu paşi mari, cu mâinile în 
buzunarele şortului lăbărţat de surfer şi cu capul lăsat pe spate, de 
parcă ar fi făcut o plimbare de plăcere. 


Locotenentul L.P. Braskie Jr. De la Departamentul de Poliţie din 
Southampton rămase în spatele spalierelor care susțineau bolta de 
viţă a vilei, privind cum pieptăna echipa SOC suprafaţa parcă 
nesfârşită a peluzei, în căutare de indicii. Chipul său purta masca 
solidă a profesionalismului în timp ce se gândea la comandantul 
MacCready care juca golf în ţinuturile înalte ale Scoției. Işi imagină 
terenurile de golf din oraşul St. Andrews la vreme de toamnă: fâşiile 
înguste şi cotite de gazon, castelul sumbru, mlaştinile sterpe de 
dincolo de el. Avea să aştepte până a doua zi ca să-i telefoneze 
şefului, dându-i de ştire ce se petrecea. MacCready condusese 
departamentul vreme de douăzeci de ani, iar acea călătorie dedicată 
golfului nu reprezenta decât un alt motiv pentru care la Southampton 
se simţea nevoia unei împrospătări a sângelui. Braskie era localnic, cu 
rădăcini adânci în oraş şi cu prieteni la primărie, şi reuşise totodată 
să-şi înfiripe relaţii puternice cu vilegiaturiştii care îşi petreceau acolo 
vara. O favoare ici şi o alta colo făceau minuni. Câte un picior în 
ambele lumi. Işi juca bine cărţile. 

lar acum asta. Criminalul avea să fie în mâinile lor peste o 
săptămână sau două şi, la sosirea lunii noiembrie şi a alegerilor, 
victoria urma să fie floare la ureche. Poate c-avea să-l sune pe 
MacCready abia peste două zile: „Zău, şefule, chiar am ezitat să-ţi 
întrerup vacanţa asta câştigată cu atâta trudă...” 

Experienţa îndelungată din cadrul Brigăzii Omucideri a Poliţiei din 
South Fork îl învățase pe Braskie că, în anchetarea unei crime, primele 
douăzeci şi patru de ore aveau adesea o importanţă crucială. De fapt, 
dacă nu găseai o pistă pe care s-o urmezi imediat, puteai la fel de 
bine să-ţi pui mâinile sub cap, fluierând a pagubă. Descoperă cine a 
venit şi cine a plecat şi tot ce decurge de aici - probe judiciare, arma 
crimei, martori, mobilul - se va înlănţui, conducându-te la ucigaş. 
Datoria lui Braskie nu era să se ocupe el însuşi de toate astea, ci să se 
asigure că toţi ceilalţi îşi făceau datoria. Şi nu se îndoia prea mult că, 
în acest lanţ, veriga slabă o reprezenta sergentul Vincent D'Agosta. 


Nu făcea ce i se cerea. Ştia el mai bine. D'Agosta fusese cândva el 
însuşi locotenent la Omucideri, şi încă unul bun, în NYPD. 
Demisionase ca să scrie romane polițiste, se mutase în Canada, 
rămăsese lefter şi se întorsese cu coada înţepenită între picioare. Nu 
reuşise să-şi găsească o slujbă în oraş şi o sfârşise aici. In primul rând, 
dacă Braskie ar fi fost şef, n-ar fi angajat niciodată un asemenea om - 
poate că tipul îşi cunoştea meseria, dar era o belea garantată. Nu ştia 
să joace în echipă. Purta în el o sămânță de scandal cât Manhattanul 
de mare. A 

Braskie se uită la ceas. Ora unsprezece şi, când vorbeşti de lup... Il 
privi pe D'Agosta apropiindu-se de spaliere: o înfăţişare într-adevăr 
tipică, smocuri de păr negru atârnând peste guler, burdihan în 
creştere, afectare emanată din toţi porii, ca un parfum personal. 
Acolo, în Southampton, ieşea în evidenţă ca un neg în vârful nasului. 
Nu era de mirare că soţia individului se hotărâse să rămână în 
Canada, cu singurul lor copil. 

— Domnule, spuse D'Agosta, reuşind să-i dea până şi acelui singur 
cuvânt o uşoară tentă de insolenţă. 

Braskie îşi îndreptă din nou privirea către echipa SOC, care 
pieptăna peluza. 

— Avem de rezolvat un caz important, sergent. 

D'Agosta dădu din cap în semn de încuviinţare. 

Braskie îşi miji ochii, se uită spre vilă, se uită spre mare. 

— Nu ne permitem luxul de a o da în bară. 

— Nu, domnule. 

— Mă bucur să te-aud spunând asta. Trebuie să subliniez, D'Agosta, 
că, încă din primul moment când te-ai alăturat forţelor noastre, ai 
lăsat să se vadă suficient de limpede că Southampton nu e locul unde 
ţi-ai dori să te afli. 

D'Agosta păstră tăcerea. 

Locotenentul oftă şi îl privi ţintă, numai ca să-i vadă mutra 
certăreaţă întorcându-i privirea insistentă. Mutra gen „dă-i înainte, fă- 
mi o plăcere pe ziua de azi”. 

— Sergent D'Agosta, chiar trebuie să-ţi spun totul pe litere? Te afli 
aici. Eşti un sergent din poliţia din Southampton. Acceptă asta. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule. 

Povestea începea să devină enervantă. 

— D'Agosta, te citesc ca pe o carte deschisă. Puțin îmi pasă ce s-a- 
ntâmplat până acum în viaţa ta. Ceea ce vreau e să te-ncadrezi în 
program. 

Sergentul nu răspunse. 

— Să luăm, de pildă, dimineaţa asta. Te-am văzut stând de vorbă 


6€ New York Police Department - Departamentul de Poliţie din New York 


cu intrusul ăla timp de cinci minute bune, motiv pentru care a trebuit 
să intervin. Nu-mi doresc să stau călare pe tine, dar nu-l pot lăsa pe 
unul dintre sergenţii mei să-şi consume timpul explicându-i unui rahat 
cu ochi de ce trebuie să plece. Omul ăla trebuia dat imediat afară, 
fără niciun fel de discuţie. Tu crezi că poţi proceda după capul tău. Eu 
n-o pot permite. 

Tăcu, studiindu-l pe sergentul D'Agosta cu atenţie, având impresia 
că remarcase un surâs ironic. Tipul ăsta avea într-adevăr o problemă. 

Locotenentul întrezări în dreapta sa o apariţie în haine ţipătoare. 
Era aceeaşi jigodie în cămaşă hawaiiană, cu şort lăbărţat şi ochelari 
scumpi, cu rama sculptată, care se apropia de bolta de viţă cu toată 
nepăsarea posibilă, aflându-se din nou în interiorul cordonului de 
poliţie. 

Braskie se întoarse spre D'Agosta, adresându-i-se calm. 

— Sergent, arestează-l pe omul ăsta şi citeşte-i drepturile. 

— Staţi puţin, domnule locotenent... 

Nu-i venea să creadă: D'Agosta avea de gând să-nceapă o discuţie 
în contradictoriu. După tot ce-i spusese. Vocea îi deveni încă şi mai 
domoală. 

— Sergent, am impresia că tocmai ţi-am dat un ordin. Apoi 
locotenentul se întoarse spre intrus şi îi spuse: Sper că de data asta ti- 
ai adus portofelul. 

— Adevărul e că l-am adus. 

Bărbatul îşi duse mâna la buzunar. 

— Nu, nu vreau să-l văd, pentru numele lui Dumnezeu! Păstrează-l 
pentru sergentul care înregistrează datele la secţie. 

Dar bărbatul îşi scosese deja portofelul dintr-o mişcare stăpânită şi, 
în timp ce îl deschidea, Braskie desluşi o sclipire aurie. 

— Ce Dumne...? 

Locotenentul rămase cu ochii căscaţi. 

— Agent special Pendergast, de la Biroul Federal de Investigaţii. 

Locotenentul îşi simţi sângele năvălindu-i în obraji. Tipul îi jucase o 
festă. Şi nu exista niciun motiv, absolut niciunul, care să justifice 
implicarea FBl-ului. Sau o fi existând? Inghiţi în sec. Problema trebuia 
abordată cu grijă. 

— Inţeleg. 

Portofelul se închise cu un plesnet şi dispăru din peisaj. 

— Interesul federal are un motiv anume? întrebă Braskie, 
străduindu-se să-şi păstreze controlul vocii. Noi am tratat totul ca pe o 
simplă crimă. 

— Există posibilitatea ca ucigaşul sau ucigaşii să fi venit şi să fi 
plecat cu o ambarcaţiune, traversând braţul de mare. Poate dinspre 
Connecticut. 


— Şi? 


— Deplasare interstatală. 

— Pare oarecum forţat, nu? 

— E un motiv. 

„Da, cum să nu.” Probabil că Grove spăla bani, sau făcea comerţ cu 
droguri. Sau poate era implicat în vreun act terorist. In ultimul timp, 
cu toate rahaturile care se petreceau în lume, nu puteai să tragi un 
vânt fără să-ţi cadă pe cap o ceată de federali, ca o tonă de bălegar. 
Indiferent care ar fi fost explicaţia, lucrurile luau o nouă întorsătură, 
de care el, unul, trebuia să profite la maximum. 

Locotenentul înghiţi în sec şi întinse mâna. 

— Bine-aţi venit la Southampton, domnule agent Pendergast! Dacă 
eu sau departamentul local de poliţie vă putem ajuta cu ceva, nu 
trebuie decât să-mi daţi de ştire. Câtă vreme şeful e în concediu, eu 
sunt comandantul activ, aşa că apelaţi la mine pentru orice. Ne aflăm 
aici ca să fim de folos. 

Mâna bărbatului era rece şi uscată. Ca el însuşi. Braskie nu mai 
văzuse niciodată un federal care să-i semene. Era chiar mai palid 
decât artistul care obişnuia să vină acolo - oare cum îl chema? —, 
blondul trăsnit care picta tablouri cu Marilyn Monroe. Toamnă sau nu, 
la sfârşitul zilei tipul ăsta trebuia să-şi facă rost de un sfert de litru de 
lidocaină şi de o oală de martini înainte măcar de a încerca să se 
aşeze pe un scaun. 

— Şi acum, după ce ne-am lămurit, spunea prieteneşte bărbatul pe 
nume Pendergast, vă pot ruga să aveţi amabilitatea de a mă însoţi 
într-un tur? Sunt sigur că preliminariile s-au încheiat şi ne-au netezit 
drumul. Se uită la D'Agosta. Nu vrei să ne-nsoţeşti, sergent? 

— Ba da, domnule! 

Braskie oftă. Când sosea FBl-ul, era ca şi cum te-ai fi îmbolnăvit de 
gripă: nu puteai face nimic altceva decât să aştepţi să-ţi treacă 
durerea de cap, febra şi diareea. 


Vincent D'Agosta traversă peluza, urmându-i pe Pendergast şi pe 
Braskie. Dincolo de ea, în răcoarea unui patio larg. Brigada Omucideri 
din South Fork amenajase un centru de interogare improvizat, cu o 
cameră video. Nu aveau de intervievat prea mulţi oameni în afară de 
menajera care găsise cadavrul, dar Pendergast se îndreptă fără 
şovăială spre locul acela umbros, mergând atât de repede, încât 
D'Agosta şi Braskie se văzură nevoiţi să adopte un pas alergător ca să 
nu rămână de căruţă. 

Şeful detectivilor din East Hampton îi privi. Era un tip pe care 
D'Agosta nu-l mai văzuse niciodată până atunci, mărunţel şi smead, 
cu ochi mari, negri şi cu gene lungi. 

— Detectivul Tony Innocente, spuse Braskie. Agentul special 
Pendergast, de la FBI. 

Innocente se ridică şi întinse mâna. 

Menajera era aşezată la o masă, o femeie scundă, cu înfăţişare 
apatică. Pentru cineva care abia descoperise un leş, părea destul de 
calmă, excepţie făcând o anumită licărire neliniştită a ochilor. 

Agentul FBI se înclină în faţa ei şi îi întinse mâna. 

— Agent special Pendergast. 

— Agnes Torres, spuse femeia. 

— Imi permiteţi? 

Pendergast se uită întrebător la Innocente. 

— Sunteţi invitatul meu. Camera video e în funcţiune, să ştiţi. 

— Doamnă Torres... 

— Domnişoară! 

— Mulţumesc. Domnişoară Torres, credeţi în Dumnezeu? 

Innocente schimbă o privire cu ceilalţi detectivi. Se lăsă o tăcere 
stânjenită. 

— Da, răspunse ea. 

— Sunteţi o catolică evlavioasă? 

— Da, sunt. 

— Credeţi în diavol? 

O altă pauză îndelungată. 


— Da, cred. 

— Şi aţi tras propriile concluzii din ceea ce aţi văzut la etaj, nu-i 
aşa? 

— Da, spuse femeia, pe un ton atât de firesc, încât îi stârni lui 
D'Agosta fiori pe şira spinării. 

— Chiar consideraţi că opiniile doamnei în materie de credinţă sunt 
relevante? interveni Braskie. 

Pendergast îşi întoarse spre el ochii spălăciţi. 

— Domnule locotenent, convingerile noastre ne modelează 
imaginile din faţa ochilor. Agentul special se răsuci din nou spre 
femeie. Vă mulţumesc, domnişoară Torres! 

Se îndreptară către uşa laterală a casei. Un poliţist le-o deschise, 
salutându-l pe locotenent cu o înclinare a capului. Se duseră în holul 
principal, unde Braskie se opri. 

— Incă ne mai străduim să clarificăm problema intrărilor şi a 
ieşirilor, spuse el. Poarta era încuiată şi pe întreaga proprietate există 
sisteme de alarmă. Intrerupătoare de circuit şi senzori de mişcare, 
activaţi de la o tastatură. Verificăm cine ştia codurile. Uşile şi 
ferestrele casei erau de asemenea încuiate, iar alarmele, activate. In 
clădire se află detectori de mişcare, precum şi senzori în infraroşu şi 
lasere. Am verificat sistemul de alarmă şi funcţionează perfect. După 
cum puteţi vedea, domnul Grove era deţinătorul unei colecţii de artă 
destul de valoroase, dar se pare că nu lipseşte nimic. 

Pendergast aruncă o privire admirativă către un tablou din 
apropiere. Pentru D'Agosta nu reprezenta nimic altceva decât o cruce 
plasată între un porc, o pereche de zaruri şi o femeie dezbrăcată. 

— Domnul Grove a dat o petrecere azi-noapte. În cadru restrâns, 
cinci persoane cu totul. 

— Aveţi o listă a invitaţilor? 

Braskie se întoarse spre D'Agosta. 

— Adu lista de la Innocente. 

Pendergast îl opri pe D'Agosta cu un gest al mâinii. 

— Domnule locotenent, aş prefera ca sergentul să rămână aici şi să 
asculte, dacă vă puteţi lipsi de un alt poliţist. 

Braskie întârzie cât să arunce o privire suspicioasă către D'Agosta, 
apoi îi făcu semn unui alt poliţist din încăpere. 

— Continuaţi, vă rog! 

— Conform declaraţiilor, la ora douăsprezece şi jumătate plecase şi 
ultimul musafir. S-ar părea că au părăsit casa cam toţi odată. De 
atunci şi până azi-dimineaţă, la ora şapte treizeci, Grove a fost singur. 

— Cunoaşteţi momentul decesului? 

— Deocamdată nu. Medicul legist e încă la etaj. Ştim că victima era 
în viaţă la trei şi jumătate, fiindcă atunci l-a sunat pe părintele Cappi. 

— Grove a telefonat unui preot? 


Pendergast părea surprins. 

— După câte s-ar părea, Cappi era un vechi prieten, dar nu-l mai 
văzuse pe Grove de vreo treizeci, patruzeci de ani. A intervenit un soi 
de ruptură. Oricum, n-a avut importanţă: lui Grove i-a răspuns robotul 
telefonic. 

— Imi trebuie o copie a înregistrării. 

— Desigur. Grove era isteric. Voia ca părintele Cappi să vină 
imediat aici. 

— Nu cumva cu o Biblie, cu o cruce şi cu apă sfinţită? întrebă 
Pendergast. 

— Bag de seamă că aţi auzit deja despre mesaj. 

— Nu, n-a fost decât o presupunere. 

— Părintele Cappi a sosit la ora opt, în dimineaţa asta. A venit 
imediat ce a ascultat mesajul. Numai că a fost prea târziu, bineînţeles, 
nemairămânându-i altceva de făcut decât să oficieze ultimele rituri 
pentru trupul neînsufleţit. 

— Musafirii au fost chestionaţi? 

— Au dat declaraţii preliminare. Aşa am aflat când s-a spart 
petrecerea. Se pare că Grove n-a fost în cea mai bună formă azi- 
noapte. Era surescitat, turuia verzi şi uscate, unii au spus că era chiar 
înspăimântat. 

— Nu e posibil să fi rămas cineva în urmă, sau să se fi strecurat 
înapoi după plecarea celorlalţi? 

— E o teorie de care ne ocupăm. Domnul Grove avea... ăăă... 
preferinţe sexuale perverse. 

Pendergast ridică întrebător din sprâncene. 

— Cum adică? 

— li plăceau atât bărbaţii, cât şi femeile. 

— Şi preferinţele perverse? 

— Cum am zis. Bărbaţi şi femei. 

— Vreţi să spuneţi că era bisexual? După cunoştinţa mea, treizeci la 
sută dintre bărbaţi au această tendinţă. 

— Nu şi în Southampton. Aici n-o au. 

D'Agosta îşi mască râsul cu un acces de tuse. 

— Excelent lucrat până acum, domnule locotenent! Mergem mai 
departe, la locul crimei? 

Braskie se răsuci pe călcâie şi ei îl urmară, străbătând casa. Mirosul 
aparte, simţit de D'Agosta pe peluză, era mult mai puternic înăuntru. 
Chibrituri, artificii, praf de puşcă - ce era de fapt? Se combina cu izul 
de lemn ars şi de friptură, din vreun soi de vânat. li amintea lui 
D'Agosta de carnea de urs pe care i-o aduse cândva un prieten şi pe 
care încercase s-o frigă în casa lui de lângă Invermere, în Columbia 
Britanică. Soţia lui ieşise în curte, dezgustată. Sfârşiseră prin a 
comanda pizza. 


Urcară câteva trepte, parcurseră un coridor întortocheat şi ajunseră 
la o a doua casă a scării. 

— Uşa asta era încuiată, spuse Braskie. A descuiat-o menajera. 

Se suiră la mansardă pe scara îngustă, în scârţăitul treptelor. 

Sus era un coridor lung, cu uşi pe ambele părţi. In latura opusă se 
vedea o uşă deschisă, prin care răzbătea o lumină strălucitoare. 
D'Agosta respira de-acum pe gură. 

— Uşa şi fereastra camerei din capăt erau tot încuiate, continuă 
locotenentul. S-ar părea că decedatul le-a baricadat cu mobilă din 
interior. 

Trecu pragul, urmat de Pendergast şi de D'Agosta. Duhoarea era 
acum copleşitoare. 

Pătrunseseră într-un dormitor mic, îngrămădit sub streaşina casei, 
cu o singură lucarnă, care dădea spre Dune Road. Jeremy Grove zăcea 
pe patul din partea opusă uşii. Era complet îmbrăcat, deşi hainele 
fuseseră despicate pe alocuri, pentru a uşura investigaţiile medicului 
legist. Acesta stătea în picioare lângă pat, cu spatele spre ei, scriind 
ceva pe o coală fixată pe un suport. 

D'Agosta îşi tamponă fruntea. Poate din pricina soarelui care bătea 
peste acoperiş, poate a luminii strălucitoare din încăpere, fapt era că 
te înăbuşeai. Mirosul de carne uitată pe foc se impregnase de el ca o 
transpiraţie unsuroasă. Aşteptă lângă uşă în timp ce Pendergast, cu 
trupul încordat ca al unui vultur, dădu ocol cadavrului, studiindu-l sub 
toate unghiurile posibile, cu o expresie atât de plină de zel, încât te 
tulbura. 

Mortul era întins pe pat, cu ochii holbaţi şi înecaţi în sânge 
închegat, cu pumnii strânşi. Carnea avea o culoare stranie, de seu, şi, 
după textură, părea oarecum desprinsă de pe oase. Dar expresia de 
pe chipul bărbatului, rictusul de groază şi de durere, îl sili pe D'Agosta 
să-şi ferească privirea. In numeroşii ani petrecuţi în rândurile poliţiei 
din New York adunase în memorie o mică şi nedorită colecţie de 
imagini pe care n-avea să le uite până la sfârşitul zilelor. Tocmai li se 
adăugase încă una. 

Medicul legist îşi punea instrumentele în geantă şi doi asistenţi nou- 
sosiți se pregăteau să pună cadavrul într-un sac cu fermoar şi să-l 
urce pe o targă. Un alt poliţist era îngenuncheat pe podea, tăind o 
bucată din duşumeaua de lemn, pe care se vedea un semn ars. 

— Doctore? se adresă Pendergast. 

Medicul legist se întoarse şi D'Agosta constată cu surprindere că 
era o femeie cu părul ascuns sub şapcă, o blondă tânără, foarte 
atrăgătoare. 

— Da? 

Pendergast îşi deschise portofelul, arătându-şi legitimaţia. 

— De la FBI. Pot să vă deranjez cu câteva întrebări? 


Femeia dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Aţi stabilit ora morţii? 

— Nu, şi pot să vă spun de pe-acum că asta o să fie o problemă. 

Pendergast înălţă din sprâncene. 

— Cum aşa? 

— Ne-am dat seama că avem necazuri când sonda anală a indicat 
patruzeci şi două de grade. 

— Asta voiam să vă spun, interveni Braskie. Trupul a fost încălzit, 
într-un fel sau altul. N 

— Intocmai, confirmă doctoriţa. Incălzirea a fost mult mai puternică 
în interior. 

— In interior? întrebă Pendergast. 

D'Agosta ar fi putut jura că desluşise în glasul lui o notă de 
scepticism. 

— Da. Ca şi cum... ca şi cum corpul i-ar fi fost prăjit din interior 
către exterior. 

Pendergast se uită cu luare-aminte la medicul legist. 

— Pe piele există vreo urmă de arsură sau de leziune superficială? 

— Nu. In exterior, cadavrul este realmente neatins. Cu excepţia 
unei singure arsuri de pe piept, cu aspect destul de bizar, pielea pare 
intactă şi fără vânătăi. 

Pendergast păstră pentru o clipă tăcerea. 

— Cum e posibil? Un puseu de febră? 

— Nu. Cadavrul se răcise deja de la o temperatură de peste 
patruzeci şi nouă de grade - mult prea ridicată pentru a avea un 
caracter biologic. La o asemenea temperatură carnea e parţial fiartă. 
lar acest proces de încălzire a subminat în totalitate procedeele pe 
care le folosim de obicei pentru stabilirea momentului morţii. Sângele 
a fost prăjit şi s-a solidificat în vene. De-a dreptul. La asemenea 
căldură, proteinele din muşchi încep să se denatureze, aşa că nici 
urmă de rigor mortis - iar temperatura ridicată a ucis majoritatea 
bacteriilor, prin urmare nu putem vorbi despre descompunere. lar fără 
digestia enzimatică spontană nu apare nici autoliza. Tot ce pot spune 
în momentul de faţă este că a murit undeva în intervalul dintre ora 
trei şi zece minute dimineaţa, când se pare că a dat un telefon, şi ora 
şapte şi jumătate, când a fost descoperit mort. Dar bineînţeles că 
raţionamentul ăsta n-are nimic de-a face cu medicina. 

— Să presupun că asta e arsura la care v-aţi referit adineauri? 

Pendergast arătă către pieptul bărbatului, unde urma carbonizată şi 
imposibil de confundat a unei cruci se contura, ca un stigmat, pe 
pielea precum ceara. 

— Când a fost găsit, purta la gât o cruce, după toate aparențele 
foarte scumpă. Dar metalul s-a topit în mare parte, iar lemnul a ars. 
Se pare că era incrustată cu diamante şi cu rubine; au fost 


descoperite în cenuşă. 

Pendergast dădu încet din cap, în semn că pricepuse. După câteva 
secunde de gândire îi mulţumi doctoriţei şi se întoarse spre bărbatul 
care îşi vedea de treabă pe podea. 

— Imi permiteţi? 

Polițistul se trase într-o parte şi Pendergast îngenunche lângă el. 

— Sergent? 

D'Agosta se apropie şi Braskie se grăbi să-l urmeze. 

— Ce deduci de aici? 

D'Agosta se uită la arsura de pe podea. Lacul din jurul ei era 
băşicat şi crăpat, dar nu te puteai înşela în privinţa urmei unei copite 
enorme, despicate, adânc întipărite în lemn. 

— Se pare că ucigaşul are simţul umorului, murmură sergentul. 

— Dragul meu Vincent, crezi într-adevăr că e o glumă? 

— Tu nu crezi? 

— Nu. 

D'Agosta îşi dădu seama că Braskie căsca ochii la el. Acel „dragul 
meu Vincent” nu-i căzuse bine deloc. Intre timp, Pendergast se lăsase 
în patru labe şi adulmeca podeaua, aproape ca un câine. Din 
buzunarul şortului său lălâu îşi făcură pe neaşteptate apariţia o 
eprubetă şi o pensetă. Agentul FBI culese o particulă maronie pe care 
şi-o duse la nas pentru o clipă; pe urmă pufni şi o întinse spre 
locotenent. 

Braskie se încruntă. 

— Ce-i asta? 

— Pucioasă, domnule locotenent, spuse Pendergast. Pucioasa 
autentică din Vechiul Testament. 


Chaunticleer era un restaurant micuţ, cu şase mese, înghesuit pe o 
stradă lăturalnică din Amagansett, între Bluff Road şi Main Street. 
Aşezat pe un scaun îngust, de lemn, D'Agosta se uită în jur, clipind 
nedumerit. Totul părea să fie galben: narcise galbene în jardinierele 
de la geamuri; draperii de tafta galbenă la ferestrele cu tocuri 
galbene; feţe de masă de olandă, tot galbene. lar orice nu era galben 
ieşea în evidenţă cu accente de verde şi de roşu. intregul local 
semăna cu unul dintre acele platouri franţuzeşti octogonale pentru 
servit cina, pe care toată lumea era dispusă să plătească o grămadă 
de bani. D'Agosta închise o clipă ochii. După întunericul prăfuit din 
mansarda lui Jeremy Grove, locul acela părea aproape insuportabil de 
vesel. 

Patroana, o femeie de vârstă mijlocie, scundă şi rumenă-n obraji, se 
apropie în grabă. 

— Ah, monsieur Pendergast, rosti ea. Comment ça va? 

— Bien, madame. 

— Ca de obicei, monsieur? 

— Oui, merci. 

Femeia îşi întoarse privirea spre D'Agosta. 

— Şi dumneavoastră, domnule poliţist? 

El aruncă un ochi la meniu - trecut în grabă cu cretă albă pe o 
tăbliță de lângă uşă -, dar jumătate dintre numele felurilor de 
mâncare nu-i erau cunoscute, iar celelalte nu-i trezeau niciun interes. 
Duhoarea puternică a cărnii lui Jeremy Grove îi stăruia încă în nări. 

— Pentru mine nimic, mulţumesc! 

— Ceva de băut? 

— O bere. Rece. 

— Imi pare rău, monsieur, n-avem licenţă pentru băuturi alcoolice. 

D'Agosta îşi linse buzele. 

— Atunci daţi-mi un ceai cu gheaţă, vă rog! 

O privi pe femeie îndepărtându-se, apoi se uită peste masă, la 
Pendergast, acum îmbrăcat în obişnuitul său costum negru. Încă nu 
reuşise să treacă peste şocul întâlnirii lor neaşteptate. Agentul FBI nu 


se schimbase, arăta la fel ca atunci când îl văzuse ultima oară, cu ani 
în urmă. Stânjenit, D'Agosta ştia că despre el nu se putea spune 
acelaşi lucru. Era cu cinci ani mai bătrân, cu zece kilograme mai gras 
şi cu două trese mai uşor. Ce viaţă! 

— Cum ai dat peste locul ăsta? întrebă. 

— Absolut din întâmplare. E doar la două intersecţii distanţă de 
locuinţa mea. S-ar putea să fie singurul restaurant decent din 
Hamptons nedescoperit de lumea mondenă. Sigur nu te răzgândeşti 
în privinţa prânzului? ți recomand cu tărie ouăle Benedict. Madame 
Merle face cel mai bun sos olandez pe care l-am gustat vreodată în 
afara Parisului: uşor, dar dulceag, cu cea mai delicată aromă de 
tarhon. 

D'Agosta scutură grăbit din cap în semn de refuz. 

— Incă nu mi-ai povestit de ce eşti aici. 

— După cum spuneam, am închiriat o casă pentru o săptămână. 
Sunt... cum se spune? In recunoaştere. 

— In recunoaştere? Cu ce scop? 

— Ca să găsesc un loc potrivit pentru, hai să zicem aşa, 
convalescenta unei prietene. O s-o cunoşti când va sosi timpul. lar 
acum aş vrea să ascult povestea ta. Din câte am auzit eu ultima oară, 
scriai romane în Columbia Britanică. Trebuie să-ţi mărturisesc că 
Ingerii Purgatoriului mi s-a părut citibil. 

— Citibil? 

Pendergast flutură din mână. 

— Nu sunt cine ştie ce expert când e vorba de romane polițiste. 
Preferinţele mele pentru ficţiune cu caracter senzaţional se opresc la 
M.R. James”. 

D'Agosta se gândi că voise probabil să spună P.D. Jamest, dar nu 
dădu importanţă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să poarte o 
„conversaţie literară”. In ultimii câţiva ani avusese parte de mai mult 
decât suficiente. 

Sosiră băuturile. D'Agosta luă o înghiţitură zdravănă din ceaiul cu 
gheaţă, descoperi că era neîndulcit şi deschise un pliculeţ cu zahăr. 

— Povestea mea e scurtă, Pendergast. N-am reuşit să-mi câştig 
existenţa din scris, aşa că m-am întors acasă. Nu mi-am putut 
recăpăta vechea slujbă de la NYPD. Noul primar reducea numărul de 
cadre şi, pe lângă asta, duşmanii pe care mi-i făcusem la serviciu 
depăşeau raţia obişnuită. Eram aproape disperat. Am auzit de postul 
vacant din Southampton şi l-am luat. 

— Imi imaginez că există şi locuri de muncă mai rele. 

— Da, e posibil să ai o asemenea părere. Dar ţi-ai schimba-o după o 
7 Montague Rhodes James (1862-1936), specialist în studiul epocii medievale, autorul 
unor poveşti cu stafii încadrate printre cele mai reuşite din literatura engleză (n.tr.) 

8 Phyllis Dorothy James (n. 1920), autoare britanică de romane polițiste (n.tr) 


vară întreagă petrecută vânând proprietarii câinilor care lasă ceva 
aburind pe plajă. Şi oamenii de aici... îi dai unui tip o amendă pentru 
depăşire de viteză şi imediat te pomeneşti că la secţie îşi face apariţia 
un avocat costisitor, cu plângeri şi cu citaţii, pus pe scandal. Ar trebui 
să vezi ce reclamaţii oficiale am primit. 

Pendergast sorbi din ceea ce părea să fie ceai. 

— Şi cum e să lucrezi cu locotenentul Braskie? 

— E un nemernic. Ţine cont numai de politică. Vrea să candideze 
pentru postul de comandant. 

— Pare destul de competent. 

— Atunci e un nemernic competent. 

Simţi privirea tăioasă a lui Pendergast şi se foi în scaun. Uitase cum 
erau ochii lui. Te făceau să te simţi de parcă tocmai ţi s-ar fi smuls 
toate secretele. 

— Ai omis o parte a poveştii tale. Când am lucrat ultima dată 
împreună aveai o soţie şi un fiu. Vincent Junior, cred. 

D'Agosta dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Incă mai am un fiu. E în Canada, stă cu soţia mea. Mă rog, cu 
soţia mea din acte... 

Pendergast păstră tăcerea. După câteva secunde, D'Agosta scoase 
un oftat. 

— Eu şi Lydia nu mai suntem prea apropiaţi. Ştii cum e: eşti în 
poliţie, faci ore suplimentare. Din capul locului, ea n-a vrut să se mute 
în Canada, mai ales într-un loc atât de îndepărtat ca Invermere. După 
ce ne-am stabilit, cu mine stând acasă toată ziua, încercând să scriu... 
ei bine, am început să ne călcăm reciproc pe nervi. Şi asta e o 
exprimare moderată. D'Acosta ridică din umeri şi clătină din cap. 
Partea ciudată e că a ajuns să-i placă acolo. Se pare că mutarea mea 
aici, înapoi, a fost picătura care a umplut paharul. 

Madame Merle se întoarse cu comanda lui Pendergast şi D'Agosta 
hotărî că era momentul să schimbe subiectul. 

— Dar tu? întrebă, aproape agresiv. Cu ce te ocupi? New Yorkul te 
tine ocupat? 

— De fapt, m-am întors de curând din Midwest, mai exact din 
Kansas, unde m-am ocupat de un caz - un caz minor, dar căruia nu i- 
au lipsit aspectele... ăăă... interesante. 

— Şi Grove? 

— După cum ştii, Vincent, omuciderile stranii îmi trezesc interesul; 
unii l-ar putea numi un interes nesănătos. In căutarea lor, am mers în 
locuri mult mai îndepărtate decât Long Island. Un obicei prost, dar de 
care mi-e foarte greu să mă dezbar. 

Pendergast străpunse un ou cu cuțitul şi gălbenuşul inundă farfuria. 
Noi tonuri de galben. 

— Deci eşti în misiune oficială? 


— Zilele mele de liber-profesionist s-au dus. FBl-ul s-a schimbat. 
Da, sunt în misiune oficială. 

Se bătu cu palma peste telefonul mobil din buzunar. 

— Care e motivaţia? Adică, pentru federali. Droguri? Terorism? 

— Exact ceea ce i-am spus locotenentului Braskie: posibilitatea unei 
deplasări interstatale. Nu e cine ştie ce, dar va trebui să-şi joace rolul. 
Apoi Pendergast se aplecă peste masă, coborându-şi uşor vocea. Am 
nevoie de ajutorul tău, Vincent! 

D'Agosta îl cercetă cu privirea. Oare glumea? 

— Cândva am făcut echipă bună. 

— Numai că eu sunt... Ezită, apoi continuă: N-ai nevoie de ajutorul 
meu. 

O spusese cu mai multă furie decât şi-ar fi dorit. Simţea ochii ăia 
afurisiţi pironiţi din nou asupra sa. 

— Poate nu atât de mult cât ai tu nevoie de ajutorul meu. 

— Ce vrei să zici? N-am nevoie de ajutorul nimănui! Mi-e foarte 
bine. 

— lartă-mă fiindcă-mi permit să ţi-o spun, dar nu ţi-e foarte bine. 

— Despre ce dracu' vorbeşti? 

— Lucrezi cu mult sub posibilităţile tale. Nu e doar o irosire a 
capacităţilor tale: totul se vede foarte clar şi din atitudinea ta. In 
esenţă, locotenentul Braskie pare un tip în regulă şi e posibil să fie 
oarecum inteligent, dar locul tău nu e în subordinea lui. Odată ce va 
ajunge comandant, relaţia voastră se va înrăutăţi. 

— Crezi că găozarul ăla e inteligent şi în regulă? Hristoase, dacă ti- 
ai petrece măcar o zi lucrând pentru el, ai schimba placa! 

— Vincent, tu eşti cel care trebuie să schimbe placa. Există poliţişti 
cu mult mai răi decât locotenentul Braskie, şi noi am lucrat cu ei. 

— Aşa că ai de gând să mă salvezi, despre asta-i vorba? 

— Nu, Vincent. Cazul ăsta o să te salveze. De tine însuţi. 

D'Agosta se ridică. 

— Nu trebuie să-nghit rahatul ăsta, nici de la tine, nici de la alţii! 

Işi scoase portofelul, aruncă pe masă o bancnotă de cinci dolari 
mototolită şi ieşi călcând apăsat. 

Zece minute mai târziu, îl găsi pe Pendergast exact acolo unde îl 
lăsase, iar bancnota lui mototolită era încă în acelaşi loc. Işi trase 
scaunul, se aşeză şi, cu obrajii arzând, comandă un alt ceai cu gheaţă. 
Agentul FBI abia dacă dădu din cap în semn de salut pe când îşi 
înghiţea ultima îmbucătură a prânzului. Apoi scoase o foaie de hârtie 
din buzunarul hainei şi o întinse cu delicateţe pe masă. 

— lată lista celor patru persoane care au luat parte la ultima 
petrecere a lui Jeremy Grove, plus numele şi numărul preotului căruia 
i-a dat ultimul său telefon. E un punct de plecare la fel de bun ca 
oricare altul. Ţinând cont de cât de scurtă e, lista conţine nişte nume 


destul de interesante. 

Impinse hârtia de-a curmezişul mesei. 

D'Agosta încuviinţă din cap. Senzaţia de arsură începu să dispară 
atunci când parcurse lista. În el se trezea vechea incitare stârnită de 
lucrul la un caz. La un caz bun. 

— Cum o să meargă treaba asta, când eu fac parte din 
Departamentul Poliţiei din Southampton şi aşa mai departe? 

— O să aranjez cu locotenentul Braskie să te numească agent local 
de legătură cu FBl-ul. 

— N-o să accepte nici în ruptul capului. 

— Dimpotrivă, o să fie mai mult decât încântat să scape de tine. Şi, 
în orice caz, ideea mea n-o să-i fie prezentată sub forma unei cereri. 
Aşa cum ai subliniat chiar tu, Braskie e un animal politic şi o să 
procedeze cum i se va spune. 

D'Agosta dădu din cap în semn că pricepuse. 

Pendergast se uită la ceas. 

— E aproape două. Haide, Vincent, avem de făcut un drum lung cu 
maşina. Preoţii cinează devreme, dar, dacă ne grăbim, s-ar putea să-l 
prindem pe părintele Cappi disponibil. 


Stând în adăpostul interiorului capitonat cu piele albă al unui Rolls- 
Royce Silver Wraith din '59, D'Agosta se simţea de parcă ar fi fost 
înghiţit de balena albă a căpitanului Ahab. Maşina avea şi şofer. 
Pendergast avansase cu siguranţă pe scara socială, faţă de zilele de 
demult, din vremea crimelor de la muzeu, când conducea un model 
nou de Buick din dotarea Biroului. Poate-i murise vreo rudă şi-i lăsase 
vreo câteva miliarde moştenire. Aruncă o privire grăbită în jur. Sau 
poate trecuse pur şi simplu timpul disimulării. 

Maşina mergea pe Route 9, de-a lungul frumoasei părţi de mijloc a 
văii Hudsonului din nordul oraşului Poughkeepsie. După lunile de zile 
petrecute în mijlocul dunelor scunde de nisip şi al tufelor de pe plajă, 
verdeaţa abundentă şi dealurile vălurite erau o uşurare pentru ochii 
lui D'Agosta. Ici şi colo se zăreau vile vechi: departe de drum, 
dominând fluviul sau adăpostite printre pâlcuri de copaci. Unele aveau 
firme care le identificau ca fiind mănăstiri sau refugii, altele păreau să 
fi rămas proprietăţi particulare. In ciuda căldurii zilei, toamna 
însemnase deja cu culorile sale copacii care urcau pantele line. 

Maşina încetini, apoi pătrunse pe o alee de acces lungă, pavată cu 
piatră cubică, oprindu-se în cele din urmă fără zgomot sub un portal 
din cărămidă roşie, dând cobori, D'Agosta se pomeni în faţa unui 
conac întins şi neregulat ca formă, în stil flamand. Clopotnița îngustă 
din flanc părea un adaos ulterior. Dincolo de clădire, cobora către 
apele Hudsonului o pajişte bine întreţinută. O placă fixată de faţadă 
anunţa că respectiva construcţie data din anul 1874 şi că în prezent 
era un monument înscris în Registrul Naţional al Locurilor Istorice. 

Ca răspuns la bătaia lor în uşă îşi făcu apariţia un călugăr într-o 
sutană maronie, cu glugă, şi cu un şnur de mătase legat în jurul taliei. 
Fără să scoată vreo vorbă, acesta îi conduse într-o cameră elegantă, 
care mirosea a vechi şi a ceară de podele. Pendergast se înclină şi se 
prezentă, înmânându-i călugărului o carte de vizită; la rândul său, 
acesta îi salută dând din cap şi le făcu semn să-l urmeze. li călăuzi 
prin mai multe coridoare întortocheate, până într-o încăpere în stil 
spartan, văruită în alb şi goală, cu excepţia unui crucifix şi a două 
şiruri de scaune tari de lemn, plasate de-a lungul a doi pereţi opuşi. In 


preajma grinzilor de susţinere lăsate la vedere se găsea o singură 
fereastră, prin care pătrundea o dungă de lumină. 

Călugărul se înclină şi se retrase. Câteva clipe mai târziu, în uşă 
apăru o altă siluetă. Purta tot haine mănăstireşti, dar, când îşi cobori 
gluga clericală, privirea surprinsă a lui D'Agosta căzu pe un bărbat de 
peste un metru optzeci şi cinci înălţime, lat în umeri, cu maxilar 
pătrăţos şi ochi negri, scânteind de vigoare. În fundal se auzi sunetul 
slab al clopotelor trase rând pe rând în turlă. 

— Sunt părintele Bernard Cappi, spuse bărbatul. Bine aţi venit la 
mănăstirea Hyde Park Carthaginian. Aici ne aflăm sub un legământ al 
tăcerii, dar, o dată pe săptămână, ne întâlnim în această încăpere ca 
să stăm de vorbă. O numim Camera Disputelor, fiindcă e locul unde 
ne plângem şi ne criticăm. Intr-o săptămână de tăcere se adună o 
grămadă de resentimente. 

Işi trase sutana spre spate şi se aşeză. 

— Acesta e partenerul meu, sergentul D'Agosta, preciză 
Pendergast, urmărind privirea călugărului. Probabil va fi dornic să 
pună, la rândul său, nişte întrebări. 

— Sunt încântat să vă cunosc! ` 

Preotul îl întâmpină cu o strângere zdrobitoare de mână. „Asta nu e 
mielul cel blând al Domnului”, se gândi D'Agosta. Se aşeză precaut pe 
un scaun, foindu-se şi străduindu-se din greu să-şi găsească o poziţie 
confortabilă. Nu reuşi. In ciuda vremii însorite de afară, în încăpere 
domneau frigul şi umezeala. 

— Imi cer sincer scuze pentru această intruziune, spuse 
Pendergast. 

— Nu face nimic. Sper doar să vă pot fi de folos. E o poveste 
tragică. 

— Vă vom răpi cât mai puţin timp cu putinţă. Poate-ar fi bine să 
începem cu apelul telefonic. 

— După cum le-am spus şi poliţiştilor, telefonul a sunat la trei şi 
zece dimineaţa - robotul a înregistrat ora -, dar în fiecare an mă 
retrag aici pentru două săptămâni, aşa că n-am fost acasă şi n-am 
avut cum să răspund. Imi verific mesajele la răsăritul soarelui - e o 
încălcare a canoanelor, dar am o mamă în vârstă. Am plecat imediat 
spre Long Island, dar bineînţeles c-a fost prea târziu. 

— De ce v-a sunat? 

— E o întrebare complicată, care cere un răspuns lung. 

Pendergast dădu din cap, îndemnându-l să vorbească. 

— Povestea mea şi a lui Jeremy Grove începe cu mult timp în urmă. 
Ne-am cunoscut la Columbia University, când eram studenţi, acum 
mulţi ani. Eu am ales calea preoţiei, el s-a dus la Florenţa, să studieze 
arta. Pe atunci, amândoi eram... ei bine, n-aş putea spune că eram 
evlavioşi în sensul consacrat al cuvântului. Spiritualitatea ne intriga pe 


amândoi. Obişnuiam să discutăm în contradictoriu, până se lumina de 
ziuă, dezbătând probleme legate de credinţă, de epistemologie, de 
natura binelui şi a răului, şi aşa mai departe. Eu mi-am continuat 
studiile de teologie la Universitatea catolică Mount St. Mary. Prietenia 
noastră a continuat şi, câţiva ani mai târziu, am oficiat căsătoria lui 
Grove. 

— Inţeleg, murmură Pendergast. 

— Stătea la Florenţa, iar eu l-am vizitat de mai multe ori. Locuia 
într-o vilă frumoasă, pe dealurile din sudul oraşului. 

D'Agosta îşi drese glasul. 

— De unde făcea rost de bani? 

— E o poveste interesantă, domnule sergent. A cumpărat, la o 
licitaţie a Casei Sotheby's, un tablou etichetat ca aparţinându-i unui 
discipol târziu al lui Rafael. Apoi a reuşit să demonstreze să fusese 
pictat chiar de mâna maestrului, ceea ce a dus la o creştere 
semnificativă a valorii, şi l-a vândut Muzeului Metropolitan de Artă 
Manhattan, pentru treizeci de milioane de dolari. 

— Drăguţ! 

— Într-adevăr. Oricum, în perioada şederii sale la Florenţa, Grove a 
devenit cucernic. Intr-un mod oarecum intelectual, aşa cum li se 
întâmplă unora. li plăcea să mă atragă în discuţii. Domnule 
Pendergast, există ceva care se numeşte intelectual catolic, şi asta 
era Grove. 

Agentul FBI dădu din cap în semn că pricepea. 

— Avea o căsnicie foarte fericită. Işi adora soţia. Apoi, pe 
neaşteptate, ea l-a părăsit, a fugit cu un alt bărbat. A spune că Grove 
a fost devastat e prea puţin. Era distrus. Şi şi-a îndreptat furia 
împotriva lui Dumnezeu. 

— Inţeleg, făcu Pendergast. 

— Grove se simţea trădat de Dumnezeu. A devenit... ei bine, cu 
siguranţă nici ateu, nici agnostic. S-ar putea spune mai degrabă c-a 
început o luptă cu Dumnezeu. A adoptat cu bună ştiinţă o viaţă în 
păcat şi în violenţă împotriva Domnului, aceasta fiind, în realitate, o 
viaţă de violenţă împotriva propriului sine elevat. A devenit critic de 
artă. Critica e o profesie care oferă licenţa de a face rău depăşind 
limitele obişnuite ale comportamentului civilizat. Niciun om nu-i spune 
altuia, în intimitate, că tabloul lui e un rebut dezgustător, însă criticul 
nu-şi face probleme când o afirmă în faţa întregii lumi, de parcă şi-ar 
îndeplini o înaltă datorie morală. Nu există nicio profesie mai josnică 
decât aceea de critic... poate cu excepţia celei de medic care verifică 
semnele vitale la o execuţie. 

— Aici aveţi dreptate, spuse D'Agosta, cu însufleţire. Cei care nu 
sunt în stare să facă le dau lecţii altora, iar cei care nu sunt în stare să 
dea lecţii critică. 


Părintele Cappi râse. 

— Foarte adevărat, domnule sergent D'Agosta! 

— Sergentul D'Agosta scrie romane polițiste, îi explică Pendergast. 

— Adevărat? Mă dau în vânt după asemenea poveşti! Spuneţi-mi un 
titlu. _ 

— Cel mai recent e /ngerii Purgatoriului, zise Pendergast. 

— II cumpăr fără-ntârziere. 

D'Agosta mormăi câteva mulţumiri. Pentru a doua oară în ziua 
aceea, descoperi că se simţea stânjenit. Trebuia să stea de vorbă cu 
Pendergast, să-i ceară să nu mai pomenească sus şi tare de cariera lui 
abandonată de scriitor. 

— E de-ajuns să spun, continuă preotul, că Grove a devenit un critic 
minunat. S-a înconjurat de cei mai decăzuţi, egoişti şi cruzi oameni pe 
care i-a putut găsi. Tot ce făcea - băutură, mâncare, sex, bani, bârfa - 
era un exces. Dădea dineuri demne de un împărat roman şi apărea 
adesea la televiziune, criticând cu violenţă pe unul sau pe altul - în 
modul cel mai încântător, fireşte. Articolele lui din New York Review of 
Books erau citite cu aviditate. Fireşte că se bucura de un mare succes 
în societatea din oraşul New York. 

— Şi relaţia dumneavoastră cu el? 

— Nu era în stare să mă ierte pentru ceea ce reprezentam. Pur şi 
simplu, relaţia noastră nu mai putea continua. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă D'Agosta. 

— Soţia lui Grove a fugit în 1974, iar prietenia noastră a eşuat la 
scurt timp după aceea. De-atunci n-am mai auzit de el. Până azi- 
dimineaţă, adică. 

— Şi mesajul? 

Preotul scoase din buzunar un reportofon. 

— Am făcut o copie înainte de a-l preda poliţiei. 

Ţinând aparatul într-o mână, apăsă butonul de redare. Se auzi un 
ţiuit. Apoi: 

„Bernard! Bernard! Sunt Jeremy Grove. Eşti acolo? Ridică 
receptorul, pentru numele lui Dumnezeu!” Vocea era furioasă, 
încordată, metalică. „Ascultă, Bernard, am nevoie de tine aici, acum. 
Trebuie să vii! Southampton, Duke Road, numărul 3001. Vino imediat. 
E... e groaznic. Adu o cruce. Biblia, apă sfinţită. Dumnezeule, Bernard, 
vine după mine! Mă auzi? Vine după mine! Trebuie să mă spovedesc, 
am nevoie de iertare, de dezlegare de păcate... In numele dragostei 
de Dumnezeu, Bernard, ridică receptorul...” 

Fusese întrerupt de robotul telefonic, la epuizarea timpului alocat. 
Ecoul glasului aspru răsună în tăcerea încăperii goale, cu pereţii albi. 
D'Agosta simţi un fior de groază. 

— Ei bine, rosti Pendergast, peste o clipă. Sunt curios să aflu ce 
părere aveţi despre asta, părinte! 


Părintele Cappi avea o expresie sumbră. 

— Cred c-a simţit osânda veşnică asupra lui. 

— Osânda? Sau diavolul? 

Cappi se foi, neliniştit. 

— Din indiferent ce motive, Jeremy Grove a ştiut că moartea lui era 
inevitabilă. A vrut să primească iertarea păcatelor înainte de a-şi găsi 
sfârşitul. Era mai important pentru el decât să cheme poliţia. Grove n- 
a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, înţelegeţi? 

— Aţi aflat despre probele materiale de la locul crimei: amprenta 
arsă de copită, resturile de sulf şi de pucioasă, căldura stranie a 
cadavrului? 

— Da, mi s-a povestit. 

— Cum le explicaţi? 

— E opera unui muritor. Ucigaşul lui Grove a vrut să demonstreze 
ceva, să arate ce fel de om era. De aici urma de copită, pucioasă şi tot 
restul. Părintele Cappi îşi strecură reportofonul înapoi, în sutană, şi 
adăugă: Răul n-are nimic misterios, domnule Pendergast. E aici, 
pretutindeni în jurul nostru, îl văd în fiecare zi. Şi, cumva, mă îndoiesc 
că adevăratul demon, indiferent ce formă ar fi luat, ar fi vrut să atragă 
o atenţie atât de nedorită asupra modului său de a se ocupa de 
afaceri. 


În primele clipe de întuneric de după asfinţit, bărbatul cunoscut 
numai sub numele de Wren străbătea la pas partea de sus a Riverside 
Drive, un bulevard larg, presărată cu gunoaie. |n stânga lui se 
întindeau contururile obscure ale Riverside Park şi ale fluviului 
Hudson, de dincolo de parc; în dreapta erau scheletele unor vile 
cândva măreţe, acum golaşe şi în ruine. Umbra i se profila rând pe 
rând în haosul din dreptul felinarelor, în timp ce ultima tentă de roşu 
dispărea de pe cerul sângeriu. In ciuda procesului de restaurare şi 
reabilitare a spaţiului public, care se apropia pe furiş dinspre sudul 
Manhattanului, cartierul era în continuare periculos, o zonă unde nu-şi 
doreau prea mulţi să fie surprinşi după căderea întunericului. Dar 
Wren avea ceva - poate trăsăturile cadaverice, sau mersul grăbit, ca 
un soi de alergare furişată, sau claia rebelă de păr alb, nefiresc de 
deasă pentru un bărbat de vârsta lui - care ţinea jefuitorii la distanţă. 

Se opri în faţa unei vile mari, în stil Beaux Arts, a cărei faţadă avea 
vedere spre Riverside Drive în porţiunea aflată între 137th Street şi 
138th Street. Clădirea cu patru etaje era înconjurată de un gard înalt 
de fier, cu vârfuri ascuţite, acoperit de o crustă de rugină. Dincolo de 
gard, peluza era năpădită de buruieni şi de tufe bătrâne de oţetar. Şi 
clădirea părea căzută în decrepitudine: ferestrele erau astupate cu 
tablă, plăcile de ardezie de pe acoperiş, sparte, jumătate din stâlpii 
metalici care împrejmuiau platforma deschisă de pe acoperiş lipseau. 

Poarta de fier de la intrare era deschisă. Fără să se oprească vreo 
clipă, Wren se strecură prin spaţiul îngust şi străbătu apoi aleea 
pavată care ducea către portalul pe sub care se făcea cândva accesul 
trăsurilor. Acolo gunoiul se adunase prin colţuri, modelat de suflarea 
vântului în forme bizare. In întunericul de dincolo de intrarea pentru 
vehicule era o uşă singuratică, din lemn de stejar, împodobită cu 
graffiti, dar cu un aspect solid. Wren ciocăni o dată cu pumnul său 
osos, apoi încă o dată. 

Ecoul loviturilor sale se pierdu în spaţiul vast din interior. Pentru un 


minut, sau poate chiar pentru două, nu se clinti nimic. Apoi se auzi 
scâşnetul unei chei grele răsucite în broască şi uşa fu crăpată cu 
încetineală. Afară se strecură o lumină galbenă. Pendergast apăru în 
cadrul uşii, cu o mână pe mâner şi cu faţa parcă şi mai palidă pe 
fundalul strălucirii incandescente de pe coridor. Il pofti pe Wren 
înăuntru fără să scoată vreo vorbă, apoi închise şi încuie uşa în urma 
lor. 

Wren îl urmă pe agentul FBI străbătând holul de intrare pardosit cu 
marmură şi pătrunzând într-o galerie lungă, cu lambriuri de lemn. Aici 
se opri brusc în loc. Văzuse casa ultima oară în perioada verii, când îşi 
petrecuse câteva săptămâni catalogând colecţiile bogate din vilă, în 
timp ce Pendergast se afla în Kansas, în concediu. La vremea 
respectivă, interiorul casei era la fel de în ruină ca exteriorul. 
Lambriuri smulse, scânduri din duşumea rupte, tencuială şi şipci 
expuse vederii, totul ca urmare a unor căutări intense. Alături de 
Pendergast, Wren era unul dintre singurele patru - ba nu, cu el erau 
cinci - făpturi care cunoşteau atât rezultatele acelei cercetări, cât şi 
semnificaţia lor. 

Insă acum lambriurile cafenii străluceau, proaspăt lăcuite; pereţii 
fuseseră retencuiţi şi acoperiţi cu tapet în stil victorian, în tonuri 
pastelate; şi, în lumina discretă, monturile de alamă şi de cupru 
străluceau pretutindeni. În zeci de casete incrustate şi pe socluri de 
marmură erau plasate exemplare dintr-o colecţie magnifică: meteoriți, 
pietre preţioase, fluturi rar întâlniți, fosile din specii de mult dispărute. 
In interiorul acelei case se găsea o vitrină de curiozităţi fără egal, 
restaurată pentru a atinge o splendoare pe care nu o mai avusese de 
o sută de ani. Şi totuşi, era menită să rămână ascunsă de ochii lumii. 

— Imi place ce-ai făcut din locul ăsta, spuse Wren, gesticulând jur- 
împrejur. 

Pendergast înclină din cap. 

— Sunt uimit fiindcă ai reuşit s-o faci atât de repede. Cu numai 
două luni în urmă, casa era un talmeş-balmeş. 

Pendergast o luă înainte, conducându-l de-a lungul galeriei. 

— Artizanii şi dulgherii cajun din sudul cursului de apă Têche au 
lucrat bine în slujba familiei mele în anii de demult. Acum s-au dovedit 
din nou de nepreţuit. Cu toată că nu prea le-a fost pe plac... cum să 
spunem: vecinătatea? 

Wren scoase un chicotit firav, distonant. 

— Trebuie să fiu de acord cu ei. Pare bizar să-ţi stabileşti reşedinţa 
aici, când ai în Dakota locul ăla încântător, unde... Se opri în mijlocul 
frazei, făcând ochii mari atunci când înţelese. Doar dacă nu cumva... 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Da, Wren. Asta e motivul. Oricum, unul dintre motive. 

Treceau acum printr-o sală enormă de primire, cu plafonul boltit 


revopsit într-un albastru Wedgwood?. Pereţii erau acoperiţi de vitrine 
din sticlă ondulată, pline cu alte artefacte, într-un aranjament superb. 
Pe parchet se înşiruiau schelete mici de dinozauri, montate în 
suporturi, şi animale împăiate. 

Wren îl prinse pe Pendergast de mânecă. 

— Ea cum se simte? 

Agentul FBI se opri. 

— Bine. Din punct de vedere fizic. Emoţional, e atât de bine pe cât 
ne-am putea aştepta. Facem progrese lente. A durat atât de mult, 
înţelegi tu. 

Wren încuviinţă cu o înclinare a capului. Pe urmă îşi duse mâna la 
buzunar şi scoase un DVD. 

— Poftim, spuse, întinzându-i-l lui Pendergast. Un inventar complet 
al colecţiilor din casa asta, catalogate şi indexate cu toată priceperea 
de care sunt în stare. 

Pendergast dădu din cap în semn de mulţumire. 

— Incă mai sunt uimit de faptul că sub acoperişul ăsta se 
adăposteşte cea mai strălucită vitrină de curiozităţi din lume, adăugă 
Wren. 

— Într-adevăr. Şi pot avea convingerea că piesele de colecţie. Pe 
care ţi le-am oferit reprezintă, după părerea ta, o plată suficientă 
pentru serviciile tale? 

— O, da, şopti Wren. Da, da, sunt, cu siguranţă, o plată suficientă. 

— Din câte îmi amintesc, restaurarea unui anumit registru indian ţi- 
a luat atât de mult timp, încât m-am temut că proprietarul de drept o 
să se neliniştească. 

— O lucrare de artă nu poate fi urgentată, rosti Wren pufnind. Şi era 
un registru atât de frumos. Numai că... numai că e vorba despre timp, 
să ştii. Timpul ia totul cu sine, cum spunea Vergiliu. Chiar în clipa asta 
ia cărţile mele, ia minunatele mele cărţi mai iute decât le pot eu 
restaura. 

Reşedinţa lui Wren se afla la cel de-al şaptelea şi cel mai adânc 
nivel al subsolului Bibliotecii Publice a oraşului New York, unde 
domnea asupra unor legiuni necatalogate de cărţi în descompunere, 
adunate în grămezi nesfârşite, printre care oricine altcineva, în afară 
de el, s-ar fi rătăcit. 

— Într-adevăr. Probabil te simţi uşurat acum, când ştii că munca ta 
aici s-a încheiat. 

— Aş fi făcut şi inventarul bibliotecii, numai că ea pare să fi 
memorat absolut totul. 

Wren îşi îngădui un râs amar. 


9 Gri-albăstrui folosit de Josiah Wedgwood (1730-1795), fondatorul industriei olăritului 
(n.tr.) 


— Cunoştinţele ei în privinţa acestei case sunt remarcabile, iar eu 
le-am găsit deja o întrebuințare, zise Pendergast. 

Wren îl privi întrebător. 

— Am de gând să-i cer să caute tot ce există în bibliotecă despre 
Satana. F 

— Satana? Asta e un subiect larg, hypocrite lecteur”. 

— İntâmplător, mă interesează un singur aspect. Moartea ființelor 
umane în mâinile diavolului. 

— Cu alte cuvinte, ca atunci când îţi vinzi sufletul? Plata pentru 
serviciile oferite, ceva de genul ăsta? 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Subiectul rămâne încă foarte larg. 

— Nu mă interesează literatura, Wren! Nu mă interesează decât 
sursele nonficţionale. Sursele iniţiale. De preferinţă relatările la mâna- 
ntâi şi martorii oculari. 

— Ai stat prea mult în casa asta. 

— Cred că pentru ea e bine s-o ţin ocupată. Şi, cum spuneai chiar 
tu, cunoaşte atât de bine conţinutul bibliotecii. 

— Inţeleg. 

Wren îşi lăsă ochii să rătăcească spre uşile duble de pe peretele 
opus. 

Pendergast îi urmări privirea. 

— Vrei s-o vezi? 

— Eşti surprins? După tot ce s-a petrecut aici în vara asta, sunt, 
practic, naşul ei. Uiţi care-a fost rolul meu. 

— Nu uit nimic şi o să-ţi fiu întotdeauna îndatorat pentru asta, dacă 
nu şi pentru altele. 

Pendergast înaintă în tăcere şi deschise uşile fără zgomot. 

Wren se uită dincolo de cadrul lor. Ochii lui galbeni prinseră să 
strălucească. In capătul opus se afla o bibliotecă mare, somptuoasă. 
Către tavan se înălţau rafturi lângă rafturi de cărţi ornamentat legate, 
cu cotoarele de piele lucind în lumina focului. Pe un covor persan gros 
erau plasate vreo zece canapele mici şi fotolii. Pe unul dintre cele din 
urmă stătea o femeie tânără, în faţa focului, răsfoind o carte 
supradimensionată, cu litografii. Purta un şorţuleţ peste rochia albă şi 
ciorapi negri, şi, când întoarse pagina, braţele subţiri, părul brunet şi 
ochii închişi la culoare îi luciră în lumina flăcărilor. Pe o măsuţă joasă 
de alături era un serviciu de ceai, pregătit pentru două persoane. 

Pendergast îşi drese cu delicateţe glasul şi fata îşi ridică privirea. 
Ochii i se îndreptară dinspre agentul FBI către Wren şi, pentru o clipă, 


10 „Cititor făţarnic” (în Ib. Franceză, în orig.) expresie folosită de Charles Baudelaire în 
poezia Cititorului (traducere de Lazăr Iliescu, din volumul F/orile Răului, editura pentru 
Literatură Universală, Bucureşti, 1968 (n.tr.) 


în ei licări spaima. Apoi îl recunoscu şi asta i se citi pe toată faţa. Lăsă 
cartea, se ridică, îşi netezi şorţuleţul şi aşteptă să se apropie cei doi 
bărbaţi. 

— Ce mai faci, Constance? o întrebă Wren, cu cel mai liniştitor 
croncănit de care era în stare. 

— Foarte bine, domnule Wren, mulţumesc! Constance făcu o mică 
reverență. Dar dumneata? 

— Ocupat, foarte ocupat. Cărţile mele îmi răpesc tot timpul. 

— Cred că nimeni n-ar trebui să vorbească resentimentar despre o 
ocupaţie atât de nobilă. 

Tonul fetei era serios, dar pe buze îi jucă un zâmbet firav - 
amuzament? condescendenţă? — care dispăru înainte ca Wren să fie 
convins că îl zărise. 

— Nu, nu, sigurcă nu. 

El încercă să nu se uite prea insistent. Cum putuse să uite, într-un 
răstimp atât de scurt, vocea aceea studiată şi turnura demodată a 
frazelor ei? Şi cum putuse uita ochii aceia, atât de bătrâni, însă aflaţi 
pe un chip atât de tânăr şi de frumos? îşi drese glasul. 

— Atunci, Constance, povesteşte-mi cum îţi petreci timpul. 

— Destul de tihnit. Dimineaţa citesc în latină şi în greacă, sub 
îndrumarea lui Aloysius. După-amiezile îmi aparţin numai mie şi de 
obicei le petrec răsfoind colecţiile şi corectând din când în când câte-o 
etichetă greşită, peste care dau din întâmplare. 

Wren aruncă o privire grăbită spre Pendergast. 

— Bem ceaiul la ore târzii şi, în timpul ăsta, Aloysius îmi citeşte, de 
obicei, din ziare. După cină exersez la vioară. Cânt mizerabil. Aloysius 
mă suportă ca să am impresia că sună acceptabil. 

— Doctorul Pendergast e cel mai sincer dintre oameni. 

— Să spunem că doctorul Pendergast e cel mai plin de tact dintre 
oameni. 

— Chiar dacă ar fi aşa, mi-ar plăcea să te ascult cândva cântând. 

— AŞ fi încântată! 

Şi Constance schiţă o altă reverență. 

Wren dădu din cap în semn de rămas-burn şi se întoarse cu gând să 
plece. 

— Domnule Wren? îl strigă ea. 

El se răsuci din nou, cu sprâncenele proeminente ridicate 
întrebător. 

Ea îi întoarse privirea. 

— Vă mulţumesc încă o dată. Pentru tot. 

Pendergast închise fără zgomot uşa bibliotecii şi îl însoţi pe Wren, 
revenind în galeriile pline de ecouri. 

— Îi citeşti ziarele? întrebă Wren. 

— Numai anumite articole, bineînţeles. Pare să fie cea mai simplă 


formă de - care e termenul cel mai potrivit? — decomprimare socială. 
Am ajuns în anii 1960. 

— Şi, ăăă, hoinărelile ei nocturne? 

— Acum, când se află în grija mea, nu mai e nevoie să umble după 
hrană. Şi i-am ales un loc pentru refacere: proprietatea strămătuşii 
mele de lângă fluviul Hudson. La vremea asta e pustie. Ar putea fi o 
bună reacomodare cu lumina soarelui, dacă se face cu suficientă 
delicateţe. 

— Lumina soarelui. Wren repetă cuvintele încet, parcă degustându- 
le. Incă mi se pare incredibil că, după cele întâmplate, a fost tot 
timpul aici, în tunelele alea de jos, cu acces către fluviu. Mă tot întreb 
de ce mi s-a arătat mie. 

— Poate-a ajuns să-ţi acorde încredere. Te-a urmărit destul de 
multă vreme, cât timp ai lucrat, pe durata verii. Era clar că îndrăgeai 
colecţiile, care sunt preţioase şi pentru ea. Sau poate ajunsese pur şi 
simplu într-un punct unde contactul cu alte fiinţe umane era necesar, 
cu orice risc. 

Wren clătină din cap. 

— Eşti sigur, cu adevărat sigur, că n-are decât nouăsprezece ani? 

— E o întrebare mai grea decât pare. Din punct de vedere fizic, 
organismul ei are nouăsprezece ani. 

Ajunseseră la uşa din faţă şi Wren aşteptă ca Pendergast să o 
descuie. 

— iți mulţumesc, Wren, spuse agentul FBI, deschizând uşa. 

Aerul nopţii năvăli înăuntru, purtând cu sine zgomotele estompate 
ale traficului. 

Wren trecu pragul, apoi se opri şi se întoarse pe călcâi. 

— Te-ai hotărât ce e de făcut în privinţa ei? 

Preţ de câteva secunde, Pendergast nu răspunse. Apoi încuviinţă 
din cap în tăcere. 


Salonul Renascentist al Muzeului Metropolitan de Artă era una 
dintre cele mai uluitoare încăperi din clădire. Preluat, element cu 
element şi piatră cu piatră, din străvechiul Palazzo Dati din Florenţa şi 
reasamblat în Manhattan, recrea până în cele mai mici detalii un 
salone din epoca Renaşterii Târzii. Era cea mai impozantă şi mai 
austeră dintre marile galerii ale muzeului şi, din acest motiv, fusese 
aleasă pentru serviciul funerar al lui Jeremy Grove. 

D'Agosta se simţea ca un idiot în uniforma lui de poliţist, cu 
emblema albastră cu auriu a Departamentului de Poliţie din 
Southampton şi cu tresele lui de sergent modest. Oamenii se 
întorceau imediat către el, îl priveau ca pe un soi de ciudăţenie, apoi 
şi-l scoteau din minte cu aceeaşi repeziciune, considerându-l un 
simplu angajat, şi se uitau în altă parte. 

Când intră în sală pe urmele lui Pendergast, D'Agosta remarcă 
surprins o masă lungă, gemând sub greutatea felurilor de mâncare, şi 
o alta, pe care se vedeau atât de multe sticle de vin şi de băuturi tari, 
încă ar fi fost de ajuns ca să doboare la pământ o turmă de rinoceri. 
Ce mai serviciu funerar! Semăna mai degrabă a priveghi irlandez. 
D'Agosta luase parte la câteva pe vremea când lucra la NYPD şi se 
simţise norocos fiindcă supravieţuise. Era evident că totul fusese 
aranjat cu o iuţeală remarcabilă - Grove murise cu doar două zile în 
urmă. 

In încăpere era înghesuială. Nu existau scaune. Se aştepta din 
partea oamenilor să interacţioneze, nu să stea locului, într-o atitudine 
plină de respect. Mai multe echipe de televiziune îşi instalaseră 
echipamentul lângă o scenă acoperită cu un covor, pe care nu se 
găsea nimic în afara unui mic podium. În capătul opus al salonului se 
afla un clavecin, al cărui acorduri răzbăteau cu greu prin zgomotul 
mulţimii. Dacă vărsa cineva lacrimi pentru Grove, atunci se ascundea 
foarte bine. 

Pendergast se aplecă spre el. 


— Vincent, dacă te interesează ceva de-ale gurii, acum e momentul 
să intri în acţiune. Cu o asemenea înghesuială, se vor termina repede. 

— De-ale gurii? Adică mâncarea de pe masă? Nu, mulţumesc! 

Hoinărelile sale prin lumea literară îl învăţaseră că, în asemenea 
ocazii, se serveau delicatese de genul icrelor şi al brânzei atât de urât 
mirositoare, încât erai îndemnat să-ţi inspectezi tălpile pantofilor. 

— Atunci ne punem în mişcare? 

Pendergast începu să se învârtă prin mulţime ca o silfidă. Pe scenă 
se urcă acum un bărbat: îmbrăcat impecabil, înalt, cu părul pieptănat 
cu grijă spre spate, cu faţa scânteind datorită unui machiaj 
profesionist. Toată lumea amuţise înainte să întindă el mâna spre 
microfon. 

Pendergast îl prinse pe D'Agosta de cot. 

— Sir Gervase de Vache, directorul muzeului. 

Bărbatul luă microfonul de pe podium, silueta sa elegantă stând 
dreaptă, într-o postură demnă. 

— Vă spun bun venit tuturor, rosti el, părând a considera că nu era 
necesar să se prezinte. Ne aflăm aici pentru a-l comemora pe 
prietenul şi colegul nostru Jeremy Grove - însă aşa cum şi-ar fi dorit-o 
el însuşi: cu mâncare, băutură, muzică şi bună dispoziţie, nu cu feţe 
lungi şi discursuri lugubre. 

Vorbea cu un uşor accent franțuzesc. 

Deşi Pendergast se oprise locului în momentul urcării directorului 
pe scenă, D'Agosta observă că agentul FBI continua să cutreiere 
încăperea cu ochii săi neobosiţi. 

— L-am întâlnit pentru prima oară pe Jeremy Grove cu vreo 
douăzeci de ani în urmă, când a făcut o recenzie a unei expoziţii 
Monet pentru galeria de artă Downtown. A fost - cum să spun? — o 
recenzie Grove clasică. 

Se stârniră hohote de râs, amuzamentul unor oameni care ştiau 
despre ce era vorba. 

— Jeremy Grove era, mai presus de toate, un om care spunea 
adevărul aşa cum apărea în ochii lui, fără ezitare şi cu rafinament. 
Inteligența lui ascuţită şi remarcile spirituale ireverenţioase au animat 
nenumărate dineuri... 

D'Agosta nu-i mai acordă atenţie. Pendergast cerceta fără încetare 
încăperea şi se puse din nou în mişcare, încet, ca un rechin care 
tocmai simţise miros de sânge în apă. D'Agosta îl urmă. li plăcea să-l 
privească pe Pendergast în acţiune. La masa cu băuturi alcoolice îşi 
umplea paharul un tânăr cu înfăţişare izbitoare, îmbrăcat complet în 
negru, cu un barbişon falnic. Avea ochii neobişnuit de mari, profunzi şi 
limpezi, şi degete mai fine chiar şi decât ale lui Pendergast. 

— Maurice Vilnius, pictorul abstract-expresionist, murmură agentul 
FBI. Unul dintre numeroşii beneficiari ai serviciilor lui Grove. 


— Ce vrei să spui cu asta? 

— Imi aduc aminte o recenzie scrisă de Grove despre tablourile lui 
Vilnius, cu câţiva ani în urmă. Fraza care mi s-a întipărit cel mai bine 
în memorie este: „Aceste tablouri sunt atât de proaste, încât inspiră 
respect, ba chiar venerație. E nevoie de un gen aparte de talent 
pentru a crea mediocrităţi de un asemenea nivel. Un talent pe care 
Vilnius îl are din abundență”. 

D'Agosta îşi înăbuşi râsul. 

— Aşa ceva te poate face să ucizi. 

Se grăbi să-şi controleze expresia feţei; Vilnius se întorsese spre ei 
şi îi privea apropiindu-se. 

— Ah, Maurice, ce mai faci? întrebă Pendergast. 

Pictorul înălţă din sprâncenele foarte negre. Fiind vorba despre un 
om care înghiţise multe recenzii nefavorabile, D'Agosta se aştepta să 
citească pe chipul lui înroşit furia, sau măcar nişte resentimente. Insă 
afişa un zâmbet larg. 

— Ne-am cunoscut? 

— Mă numesc Pendergast. Ne-am întâlnit, pentru scurt timp, anul 
trecut, la vernisajul dumitale de la Galerie Dellitte. Frumoase lucrări. 
Am luat în consideraţie achiziţionarea uneia dintre ele pentru 
apartamentul meu din Dakota. 

Zâmbetul se lăţi şi mai mult pe figura lui Vilnius. 

— Sunt încântat! (Vorbea cu accent rusesc.) Poţi trece pe la mine 
oricând. Treci astăzi. Aş face a cincea vânzare de săptămâna asta. 

— Serios? 

D'Agosta observă că Pendergast avea grijă să nu i se citească 
surprinderea în glas. În fundal, vocea directorului zumzăia monoton: 

— ... un om curajos şi hotărât, care nu a intrat cu delicateţe în acea 
frumoasă noapte... 

— Maurice, continuă Pendergast, aş vrea să stăm de vorbă despre 
Grove şi despre ultima lui... 

O femeie de vârstă mijlocie se apropie pe neaşteptate de Vilnius, 
silueta ei scheletică fiind drapată într-o rochie plină de paiete. Pe 
urmele ei venea un bărbat înalt, într-un smoching negru, cu ţeasta 
cheală lustruită până la sticlirea unei pietre preţioase. 

Femeia îl trase pe Vilnius de mânecă. 

— Maurice, trebuie să te felicit personal, scumpule! Noua recenzie e 
pur şi simplu minunată! Şi a întârziat atât de mult. 

— Aţi văzut-o deja? întrebă Vilnius, întorcându-se către personajele 
care abia sosiseră. 

— Chiar în după-amiaza asta, răspunse bărbatul cel înalt. Tiparul de 
probă a fost trimis prin fax la sala mea de expoziţie. 

— ... şi acum, una dintre sonatele de Haydn îndrăgite de Jeremy... 

Oamenii continuau să vorbească, ignorându-l pe bărbatul de pe 


podium. Vilnius se răsuci pentru o clipă din nou spre agentul FBI. 

— Mă bucur că ne-am reîntâlnit, domnule Pendergast, spuse, 
întinzându-i o carte de vizită pe care o scosese din buzunar. Te rog, 
treci pe la studio oricând. N 

Pe urmă se întoarse către femeie şi către însoţitorul ei. In timp ce 
se îndepărtau, D'Agosta îl auzi spunând: 

— Repeziciunea cu care se răspândesc veştile mi se pare 
remarcabilă. Recenzia urmează să fie publicată abia peste o zi. 

D'Agosta se uită la Pendergast. Şi el îl urmărea pe Vilnius cu 
privirea. 

— Interesant, murmură Pendergast, ca pentru sine. 

Se întoarseră în mijlocul mulţimii. De Vache îşi încheiase discursul 
şi zgomotul devenise din nou puternic. Clavecinul reîncepuse să 
cânte, fiind acum complet acoperit de gălăgia invitaţilor care beau, 
mâncau şi pălăvrăgeau. 

Pendergast o luă brusc din loc, în mare grabă, trecând prin 
înghesuială ca o săgeată. D'Agosta îşi dădu seama că ţinta lui era 
directorul Metropolitanului, care cobora de pe scenă. 

De Vache se opri când îi văzu apropiindu-se. 

— Ah, domnul Pendergast! Să nu-mi spuneţi că dumneavoastră vă 
ocupați de caz! 

Agentul FBI dădu din cap în semn de încuviinţare. 

Francezul îşi ţuguie buzele. 

— E oficial? Sau eraţi cumva prieteni? 

— Grove avea prieteni? 

De Vache chicoti. 

— Adevărat, foarte adevărat! Pentru Jeremy, prietenia era ceva 
straniu, care trebuia ţinut la oarecare distanţă. Ultima dată l-am 
întâlnit - staţi să mă gândesc - la un dineu. Îmi aduc aminte că i-a 
cerut tipului din faţa lui - un domn în vârstă, de-a dreptul inofensiv, cu 
proteză dentară - să nu mai clănţănească din incisivi atunci când 
mănâncă, pentru că era om, nu şobolan. Mai târziu, cineva şi-a scăpat 
sos pe cravată şi Jeremy l-a întrebat dacă nu era cumva rudă cu 
Jackson Pollocki!:. Sir Gervaise chicoti din nou. Şi ăsta n-a fost decât 
un singur dineu! Un om care are obiceiul să vorbească astfel poate 
avea oare prieteni? 

Sir Gervase se auzi strigat de câteva matroane împovărate de 
bijuterii. Îi ceru scuze lui Pendergast, dădu din cap către D'Agosta şi le 
întoarse spatele. Ochii lui Pendergast reîncepură să cutreiere 
încăperea, oprindu-se în final asupra unui grup de persoane de lângă 
clavecin. 


11 Pictor american (1912-1950) celebru pentru stilul în care îşi picta tablourile 
abstracte, lăsând să curgă culoarea pe o pânză orizontală (n.tr.) 


— Voilà, spuse el. Filonul mamă. 

— Cine? 

— Cei trei care stau de vorbă. Au fost oaspeţii lui Grove la ultimul 
dineu, împreună cu Vilnius, pe care tocmai l-ai cunoscut. Ei sunt 
motivul pentru care ne aflăm aici. 

Ochii lui D'Agosta căzură mai întâi pe un bărbat cu o înfăţişare 
banală, în costum gri. Alături de el stătea o femeie bătrână, sfrijită ca 
un spectru, acoperită de pudră, de fard de obraz şi de ruj, îmbrăcată 
la patru ace, manichiurată, coafată şi fără nicio îndoială injectată cu 
Botox, într-o ultimă încercare eşuată de a părea mai tânără de şaizeci 
de ani. Purta un colier de smaralde, atât de bogat, încât D'Agosta se 
temu că umerii ei costelivi aveau să cedeze sub greutatea lui. Dar 
persoana care atrăgea cu adevărat atenţia stătea de cealaltă parte a 
femeii: un bărbat enorm de gras, într-un costum superb, gri-albăstrui, 
completat de o jiletcă de mătase, de mănuşi albe şi de un ceas de 
buzunar cu lanţ de aur. 

— Femeia, murmură Pendergast, e Lady Milbanke, văduva celui de- 
al şaptelea baron Milbanke. Se spune că e o bârfitoare înveninată, o 
băutoare de absint, o neobosită organizatoare de întruniri de spiritism 
şi o invocatoare a morţilor. 

— Arată de parcă ar avea ea însăşi nevoie să fie trezită din morţi. 

— Vincent, am simţit lipsa umorului tău muşcător! Domnul cel 
masiv, fără îndoială, contele Fosco. Am auzit de mult vorbindu-se 
despre el, dar acum îl văd pentru prima oară. 

— Dacă ar avea mai mult cu o uncie, atunci ar cântări o sută 
patruzeci de kilograme în cap. 

— Şi, cu toate astea, observă ce uşurinţă are în mişcări. lar 
gentlemanul înalt, în costum cenuşiu, e Jonathan Frederick, criticul de 
artă de la Art Antiques. 

D'Agosta dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Ne aventurăm în bârlogul leilor? întrebă Pendergast. 

— Tu eşti şeful. 

Pendergast se puse imediat în mişcare, apropiindu-se cu paşi mari 
de grup, în care se strecură dezinvolt şi fără sfială şi, luând în 
stăpânire mâna lui Lady Milbanke, o duse spre buze. 

Bătrâna roşi sub machiaj. 

— Am avut plăcerea...? 

— Nu, spuse agentul FBI. Din păcate. Mă numesc Pendergast. 

— Pendergast. Şi cine e prietenul dumneavoastră? Un bodyguard? 

Ceea ce stârni în grup o rafală de râsete înfundate. 

Pendergast chicoti împreună cu ei. 

— Se poate spune şi aşa. 

— Dacă şi-a luat o slujbă suplimentară, spuse bărbatul care se 
numea Frederick, atunci ar fi trebuit să vină la lucru fără uniformă. La 


urma urmelor, aici suntem la un serviciu funerar. 

D'Agosta observă că Pendergast nu se obosi să-i spună celuilalt că 
se înşela în privinţa slujbei suplimentare. Se mulţumi să clatine din 
cap cu mâhnire, ignorând comentariul. 

— Groaznic de tristă povestea asta cu Grove, nu credeţi? 

Toată lumea dădu aprobator din cap. 

— Se zvoneşte c-ar fi dat o petrecere în noaptea morţii sale. 

Se lăsă o tăcere bruscă. 

— Ei, domnule Pendergast, rosti apoi Lady Milbanke. Ce straniu că 
aţi adus vorba! Vedeţi dumneavoastră, noi am luat parte, cu toţii, la 
dineul acela. 

— Desigur. Se spune şi că e posibil ca ucigaşul să fi fost unul dintre 
oaspeţi. 

— Ce incitant! exclamă femeia. Exact ca-ntr-un roman de Agatha 
Christie. La drept vorbind, cu toţii avem motive personale ca să 
scăpăm de Grove. Sau, cel puţin, le aveam. Femeia schimbă o scurtă 
privire cu ceilalţi. Insă nu eram singurii. Nu-i aşa, Jason? 

Ridicând vocea, îi făcu semn unui tânăr care trecea pe lângă ei, cu 
un pahar înalt de şampanie în mână. La butoniera sacoului său 
cafeniu se afla o orhidee, şi avea părul de culoarea marmeladei. 

Tânărul se opri şi se încruntă. 

— Despre ce vorbeşti? 

— El e Jason Prince. Lady Milbauke chicoti jucăuş. Jason, tocmai îi 
spuneam domnului Pendergast, aici de faţă, cât de mulţi oameni din 
încăperea asta aveau motive să-l omoare pe Jeremy Grove. lar tu eşti 
cunoscut drept un flăcău gelos. 

— Indrugă numai prostii, ca de obicei, spuse Prince, cu sângele 
năvălindu-i în obraji. 

Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă cu paşi mari. 

Lady Milbanke scoase un alt hohot discret de râs. 

— lar Jonathan a fost şi el tras în ţeapă de Grove, la vremea lui, în 
mai multe ocazii. Corect, Jonathan? 

Bărbatul cărunt zâmbi ironic. 

— M-am alăturat unui club destul de numeros. 

— lţi spunea femeia gonflabilă a criticii de artă, nu-i aşa? 

El nici măcar nu clipi. 

— Grove folosea, într-adevăr, un asemenea mod de exprimare. Dar 
credeam c-am fost cu toţii de acord să lăsăm astea în urmă, Evelyn. 
Au trecut mai bine de cinci ani de atunci. 

— Şi mai e şi contele. Unul dintre suspecţii principali. Uitaţi-vă la el! 
E evident un tip al secretelor întunecate. E italian, şi ştim noi bine ce 
le poate pielea! 

Contele surâse. 

— Noi, italienii, suntem creaturi făţarnice. 


D'Agosta îl privi curios. Era uimit de ochii contelui, de un cenușiu 
întunecat, cu limpezimea fără de egal a apelor adânci. Avea părul 
lung, încărunţit, dat peste cap, şi pielea tot atât de rozalie ca a unui 
bebeluş, în ciuda celor aproape şaizeci de ani ai săi. 

— Şi mai sunt şi eu, continuă Lady Milbanke. Aţi putea considera că 
aveam cele mai întemeiate motive să-l ucid. Am fost cândva amanti. 
Cherchez la dame. 

D'Agosta se cutremură, întrebându-se dacă un asemenea lucru era 
fizic posibil. 

Frederick, criticul de artă, părea la fel de îngreţoşat de o asemenea 
idee, fiindcă începu să bată în retragere. 

— Scuzaţi-mă, trebuie să discut neapărat cu cineva. 

Lady Milbanke zâmbi. 

— Despre noua ta funcţie, presupun? 

— La drept vorbind, da. Domnule Pendergast, a fost o plăcere să vă 
cunosc! 

Conversaţia se întrerupse pentru scurtă vreme. D'Agosta observă 
că ochii cenuşii ai lui Fosco erau aţintiţi asupra lui Pendergast şi că pe 
buzele contelui juca un mic zâmbet. 

— Spuneţi-mi ceva, rogu-vă, domnule Pendergast, rosti el. De ce vă 
interesează, oficial, acest caz? 

Pendergast nu ripostă. In loc de răspuns, îşi strecură mâna în 
buzunarul hainei şi îşi scoase portofelul, deschizându-l apoi încet şi 
reverenţios, de parcă ar fi fost o casetă cu bijuterii. Insigna aurie 
scânteie sub luminile imensei săli. 

— Ecce signum 1?! exclamă încântat contele. 

Bătrâna doamnă se retrase cu un pas. 

— Dumneavoastră? Poliţist? 

— Agent special Pendergast, de la Biroul Federal de Investigaţii. 

Lady Milbanke se răţoi la conte. 

— Ştiai şi nu mi-ai spus? lar eu am făcut din noi toţi nişte suspecți! 

Vocea ei îşi pierduse tenta de amuzament. 

Contele zâmbi. 

— Am ştiut din clipa în care l-am văzut apropiindu-se că e de la 
organele de cercetări. 

— Mie nu mi se pare că seamănă a agent FBI. 

Contele se întoarse spre Pendergast. 

— Pot spera că informaţiile oferite de Evelyn vă vor fi de folos, 
domnule? 

— De foarte mare folos, răspunse Pendergast. Am auzit multe 
despre dumneavoastră, domnule conte Fosco. 

Contele zâmbi din nou. 


12 lată semnul! (în Ib. Latină, în orig.) 


— Să presupun că dumneavoastră şi Grove aţi fost prieteni multă 
vreme? 

— Aveam în comun dragostea faţă de muzică şi de artă, şi faţă de 
însoţirea cea mai înaltă a celor două: opera. Se întâmplă cumva să fiţi 
un iubitor al operei? 

— Nu, nu sunt. 

— Nu? Contele arcui din sprâncene. De ce nu? 

— Opera mi s-a părut dintotdeauna a avea un caracter vulgar şi 
infantil. Prefer varianta simfonică: muzică în stare pură, fără niciun 
suport de genul decorurilor, al costumelor, al melodramei, al sexului şi 
al violenţei. 

Uitându-se la conte, lui D'Agosta i se păru că acesta încremenise, 
şocat. Apoi băgă de seamă că Fosco râdea în sinea lui, vizibile fiind 
numai micile convulsii ale hohotelor lăuntrice. Râsul continuă destul 
de mult. Pe urmă îşi şterse colţurile ochilor cu o batistă şi îşi lovi 
uşurel, a apreciere, palmele dolofane. 

— Măi, măi! Văd că sunteţi un gentleman cu convingeri ferme. 

Se întrerupse, se aplecă spre Pendergast, şi începu să cânte încet, 
vocea profundă, de bas, abia înălţându-i-se deasupra vacarmului din 
încăpere. 


Braveggia, urla! T'affretta 
a palesarmi il fondo dell'alma ria! 


Tăcu şi se retrase, radiind. 

— Tosca, una dintre favoritele mele. 

D'Agosta îl văzu pe Pendergast strângând uşor din buze. 

—” Zbiară, fanfaronule”, traduse el. „Cât de grăbit eşti să-mi 
dezvălui ultimele scursori ale sufletului tău mârşav!” 

Grupul încremeni auzind ceea ce părea o insultă directă la adresa 
contelui. Dar Fosco nu făcu altceva decât să-şi destindă chipul într-un 
zâmbet. 

— Bravo! vorbiţi italiana. 

— Ci provo, spuse Pendergast. 

— Dragă domnule, dacă îl puteţi traduce atât de bine pe Puccini, aş 
spune că vă ridicaţi cu mult peste nivelul unei simple încercări. Nu-mi 
rămâne decât să sper că sunteţi mai puţin filistin în privinţa artei. Aţi 
avut cumva ocazia să admiraţi acel Ghirlandaio”? Sublim. 

— Revenind la caz, spuse Pendergast, mă întreb, domnule conte, 
dacă mi-aţi putea răspunde la câteva întrebări. 

Fosco dădu din cap, încuviinţând. 

— În ce dispoziţie era Grove în noaptea morţii sale? Era tulburat? 


15 Domenico Ghirlandaio (1449-1494), pictor florentin renascentist (n. Red.) 


Înspăimântat? 

— Da, era. Dar, haideţi, nu vreţi să aruncăm o privire mai atentă? 

Contele se îndreptă spre tablou. Ceilalţi îl urmară. 

— Domnule conte Fosco, sunteţi unul dintre ultimii oameni care l-au 
văzut pe Jeremy Grove în viaţă. Aş aprecia ajutorul dumneavoastră. 

Contele îşi lovi din nou palmele una de cealaltă. 

— Îmi cer scuze dacă par frivol. Vreau să v-ajut. Întâmplarea face 
să fiu fascinat, dintotdeauna, de domeniul dumneavoastră de 
activitate. Sunt un cititor pasionat al romanelor polițiste englezeşti; 
reprezintă, probabil, singurul lucru la care se pricep englezii. Insă 
trebuie să mărturisesc că nu sunt deprins să fiu obiectul anchetei. Una 
peste alta, nu e o senzaţie plăcută. 

— Nu e niciodată o plăcere. Ce vă face să credeţi că Grove era 
tulburat în noaptea aceea? În tot cursul serii, n-a reuşit să stea într-un 
loc mai mult de câteva minute. Abia dacă s-a atins de băutură, o 
distanţare izbitoare de obiceiurile sale. Din când în când, vorbea 
zgomotos, aproape năuc. Alteori plângea. 

— Ştiţi de ce anume era tulburat? 

— Da. li era frică de diavol. 

Lady Milbanke bătu din palme, într-un acces de încântare. 

Pendergast îl măsură cu atenţie cu privirea pe Fosco. 

— De ce credeţi asta? 

— Când mă pregăteam de plecare, mi-a adresat o rugăminte 
stranie. Ştiind că sunt catolic, m-a rugat să-i împrumut crucea mea. 

— Şi? 

— l-am împrumutat-o. Şi trebuie să recunosc că, de când am citit 
ziarele de dimineaţă, sunt uşor alarmat în privinţa ei. Mă întreb dacă e 
în siguranţă. Cum aş putea s-o recapăt? 

— Nu puteţi. 

— De ce nu? 

— Face parte dintre probele materiale. 

— Ah! exclamă uşurat contele. Dar după un timp o voi putea 
redobândi, nu? 

— Nu-mi dau seama de ce v-aţi dori aşa ceva, excepţie făcând, 
poate, pietrele preţioase care o împodobeau. 

— Cum adică? 

— A ars şi s-a topit, e de nerecunoscut. 

— Nu! strigă contele. E o amintire de familie nepreţuită, moştenită 
de-a lungul a douăsprezece generaţii. Şi am primit-o cadou de la 
bunicul, în ziua confirmării mele în sânul Bisericii. Bărbatul îşi regăsi 
rapid stăpânirea de sine. Soarta e capricioasă, domnule Pendergast. 
Grove nu numai că a murit cu o zi înainte de a-mi face un serviciu 
important, a mai luat cu el bijuteria mea valoroasă de familie, ca 
însoțitor în momentul nimicirii sale. Aşa e viaţa. Işi frecă mâinile, 


mimând scuturarea de praf. Şi acum, poate, un schimb de informaţii? 
Eu v-am satisfăcut curiozitatea, dumneavoastră o satisfaceţi pe a 
mea. 

— Îmi pare rău că nu pot dezvălui nimic despre caz. 

— Dragă domnule, eu nu vorbesc despre caz. Eu vorbesc despre 
tabloul ăsta! Aş aprecia părerea dumneavoastră. 

Pendergast se întoarse către tablou şi improviză un răspuns. 

— Privind feţele ţăranilor, remarc influenţa Tripticului Portinari. 

Contele Fosco zâmbi. 

— Ce geniu! Ce previziune! 

Pendergast înclină uşor din cap. 

— Nu vorbesc despre dumneavoastră, dragă prietene, ci despre 
pictor. Vedeţi, nu poate fi decât o faptă extraordinară, de vreme de 
Ghirlandaio şi-a pictat micul tablou cu trei ani înainte ca Tripticul 
Portinari să fi fost adus din Flandra la Florenţa. 

Radia, rotindu-şi ochii de la un auditor la altul. 

Pendergast îi întoarse imperturbabil privirea. 

— Ghirlandaio a văzut studiile pentru pictură, care i-au fost trimise 
familiei Portinari cu cinci ani înainte de sosirea elementului decorativ 
pentru altar. Sunt surprins, domnule conte, că acest fapt nu vă este 
cunoscut. 

Zâmbetul contelui nu pieri decât pentru o clipă. Pe urmă bătu din 
palme, cu sinceră admiraţie. 

— Bine lucrat, bine lucrat! Se pare că mi-aţi dat clasă pe terenul 
meu. Chiar trebuie să vă cunosc mai bine, domnule Pendergast: 
pentru un carabinier, aveţi o cultură excepţională! 


D'Agosta ascultă ţârâitul îndepărtat din receptor, atât de slab, încât 
celălalt telefon ar fi putut suna tocmai de pe lună. Nu-şi dorea decât 
să răspundă Vincent, fiul său. Chiar n-avea niciun chef să stea de 
vorbă cu soţia lui. 

Se auzi un păcănit, apoi o voce familiară. 

— Da? 

Ea nu spunea niciodată „alo”, spunea întotdeauna „da”, de parcă 
telefonul lui ar fi devenit deja o obligaţie. 

— Eu sunt. 

— Da? repetă ea. 

—” Isuse Hristoase!” 

— Eu, Vinnie. 

— Ştiu cine eşti. 

— Aş vrea să vorbesc cu fiul meu, te rog! 

— N-ai cum. 

D'Agosta îşi simţi furia răbufnind. 

— De ce nu? 

— Aici, în Canada, avem ceva care se numeşte școală. 

Se simţi năucit. Bineînţeles. Era vineri, aproape de amiază. 

— Am uitat. 

— Ştiu c-ai uitat. Exact aşa cum ai uitat şi să suni de ziua lui. 

— Aţi lăsat receptorul scos din furcă. 

— Probabil c-o fi dat câinele peste el. Dar ai fi putut să trimiţi o 
felicitare, un cadou, ceva. 

— Păi, chiar am trimis o felicitare şi un cadou. 

— Au sosit cu o zi după aniversare. 

— Le-am expediat cu zece zile înainte, pentru numele lui 
Dumnezeu! Nu poţi să dai vina pe mine fiindcă poşta merge greu. 

Era o nebunie. Se lăsa din nou târât într-o ceartă fără sens. De ce 
simțeau nevoia asta disperată de a se înfrunta? Cel mai bun lucru era 
să nu riposteze. 

— Uite ce e, Lydia, o să sun diseară, bine. 


— Vincent iese cu prietenii. 

— În cazul ăsta o să sun mâine-dimineaţă. 

— Probabil că n-o să-l prinzi. Are antrenament la baseball, toată 
ziua... 

— Atunci să mă sune el! 

— Crezi că ne putem permite convorbiri internaţionale din banii pe 
care ni-i trimiţi tu? 

— Ştii că fac tot ce-mi stă-n puteri. Nimeni nu vă opreşte să vă 
mutaţi înapoi, aici, doar ştii. 

— Vinnie, tu ne-ai adus încoace cu de-a sila. Noi n-am vrut să 
venim. A fost greu la început. Insă pe urmă s-a-ntâmplat ceva uimitor. 
Mi-am făcut o viaţă aici. Imi place locul ăsta. Aşa cum îi place şi lui 
Vincent. Avem prieteni, Vinnie! Avem o viață. Şi acum, tocmai când 
ne-am pus din nou pe picioare, tu vrei să ne-ntoarcem în Queens. Eu 
n-o să mă-ntorc niciodată acolo, dă-mi voie să ţi-o spun! 

D'Agosta păstră tăcerea. Era exact genul de afirmaţie pe care nu 
voia s-o stârnească. Isuse, chiar stricase totul cu telefonul ăsta! Şi nu 
dorise nimic altceva decât să stea de vorbă cu fiul lui. 

— Lydia, nimic nu e bătut în cuie. Putem găsi o soluţie. 

— Să găsim o soluție? E timpul să privim... 

— Lydia, n-o spune. 

— Ba o s-o spun! E timpul să privim lucrurile în faţă. E timpul să... 

— N-o spune. 

— ... Să divorţăm. 

D'Agosta închise încet telefonul. După douăzeci şi cinci de ani, aşa, 
dintr-odată. Simţi că i se taie răsuflarea; aproape că i se făcu rău. Nu 
trebuia să se gândească la asta. Avea de lucru. 


Sediul poliţiei din Southampton se afla într-o clădire veche de lemn, 
încântătoare, deşi cam dărăpănată, care fusese cândva locul de 
întâlnire al Clubului Ardezia. Probabil că personalul muncise din greu, 
reflectă deprimat D'Agosta, pentru a-i transforma interiorul într-o 
secţie de poliţie de culoarea vomei, cu obişnuitul linoleum lipsit de 
farmec şi cu pereţi din bolţari de zgură. Avea până şi mirosul universal 
al sediilor de poliţie: transpiraţie amestecată cu izul copiatoarelor 
supraîncălzite, al suprafeţelor metalice murdare şi al dezinfectantelor 
pe bază de clor. 

D'Agosta simţi un nod în stomac. Nu mai dăduse pe acolo de trei 
zile, timp în care bătuse drumurile împreună cu Pendergast şi îi 
raportase locotenentului prin telefon. Acum trebuia să-l privească în 
faţă. Convorbirea cu soţia lui îl transformase într-o epavă. Ar fi trebuit 
într-adevăr să aştepte şi s-o sune mai târziu. 

Trecu prin birourile din exterior, salutând într-o parte şi într-alta cu 
înclinări ale capului. Nimeni nu părea deosebit de încântat să-l vadă; 


nu se bucura de popularitate printre angajaţi. Nu li se alăturase la 
clubul de bowling, nici nu-şi pierdea vremea alături de ei la Tiny's, 
jucând darts. Avusese întotdeauna impresia că era doar în trecere, în 
drumul său de întoarcere către NYPD, şi nu se gândise că merita să-şi 
facă prieteni. Poate că fusese o greşeală. 

Se scutură de asemenea gânduri şi bătu în uşa din sticlă mată care 
dădea în micul birou al locotenentului. Litere de un auriu palid, 
conturate cu negru, alcătuiau cuvântul „BRASKIE”. 

— Da? se auzi vocea dinăuntru. g 

Braskie stătea la o masă de lucru veche, metalică. Intr-un capăt al 
tăbliei se afla un teanc de ziare, de la Post şi Times până la East 
Hampton Record, toate având pe prima pagină articole despre caz. 
Locotenentul arăta groaznic, cu cearcăne negre sub ochi şi riduri 
adânci. D'Agosta aproape că îl compătimi. 

Braskie îi făcu semn să se aşeze. 

— Noutăţi? 

D'Agosta trecu în revistă totul, răstimp în care Braskie se mulţumi 
să asculte. Când termină, locotenentul îşi trecu palma peste părul rărit 
prematur şi oftă. 

— Comandantul se-ntoarce mâine, şi tot ce-am obţinut noi până 
acum e, în esenţă, praful de pe tobă. Nimic despre persoanele care au 
intrat şi au ieşit din casă, niciun vinovat potenţial, niciun fir de păr sau 
din vreo țesătură, niciun martor ocular, nimic. Când vine Pendergast? 

Intrebase aproape cu speranţă în glas, atât de disperat era. 

— Peste o jumătate de oră. Vrea să m-asigur că e pregătit totul. 

— E pregătit. 

Locotenentul se ridică oftând. 

— Vino cu mine. 


Sala de depozitare a dovezilor era adăpostită într-o serie de 
structuri deplasabile, de tip container, plasate cap la cap în spatele 
secţiei de poliţie, la marginea uneia dintre ultimele plantaţii de cartofi 
rămase în Southampton. Locotenentul îşi trecu cardul prin scanerul 
uşii şi intrară. lnăuntru, D'Agosta dădu cu ochii de Joe Lillian, unul 
dintre colegii săi sergenţi, care aşeza ultimele probe pe o masă din 
mijlocul spaţiului lung şi îngust. Pe ambele laturi se înşirau, pierzându- 
se în întuneric, rafturi şi dulapuri pline cu dovezile adunate de-a lungul 
anilor, începând Dumnezeu ştia de când. 

D'Agosta privi masa. Sergentul Lillian facuse o treabă foarte bună. 
Hârtii, plicuri transparente, eprubete cu mostre... totul etichetat şi pus 
în ordine. 

— Crezi că asta o să fie pe placul agentului tău special? 

D'Agosta nu ştia cu certitudine dacă în vocea lui Braskie simţise 
sarcasm sau disperare. Dar, înainte de a avea timp să se gândească 


la un răspuns, auzi în spatele lor o voce mieroasă, familiară. 

— Este, domnule locotenent Braskie, este cu adevărat. 

Braskie sări de-a dreptul luat prin surprindere. Pendergast stătea în 
pragul uşii, cu mâinile la spate; probabil se strecurase, cumva, în 
urma lor. 

Agentul FBI se apropie tacticos de masă, cu mâinile încă 
împreunate la spate, cu buzele pungite, examinând dovezile cu 
privirea pătrunzătoare a unui cunoscător care admiră o masă 
încărcată cu obiecte de artă valoroase. 

— Luaţi tot ce doriţi, spuse Braskie. Nu mă îndoiesc că laboratorul 
dumneavoastră criminalistic e mai bun decât al nostru. 

— lar eu mă îndoiesc că ucigaşul a lăsat în urmă vreo altă dovadă 
în afară de cele pe care a vrutsă le lase. Nu, pe moment, le trec pur şi 
simplu în revistă. Dar ce e asta? Crucea topită. Imi permiteţi? 

Sergentul Lillian luă plicul transparent în care se afla crucea şi i-l 
întinse lui Pendergast. Agentul îl prinse cu delicateţe între degete, 
răsucindu-l încet pe toate părţile. 

— Aş vrea s-o trimit la un laborator din New York. 

— Nicio problemă. 

Lillian luă înapoi plicul şi îl puse într-un recipient de plastic pentru 
probe. 

— Şi substanţa asta carbonizată. 

Pendergast ridică o eprubetă conţinând câteva bucăţi de sulf ars. O 
destupă, şi-o agită puţin sub nas, apoi îi puse dopul la loc. 

— S-a făcut! 

Pendergast se uită la D'Agosta. 

— lţi trezeşte ceva interesul, sergent? 

D'Agosta făcu un pas înainte. 

— Poate. 

Mătură masa cu privirea şi arătă cu un gest al capului către un 
pachet de scrisori. 

— Totul a trecut pe la laboratorul judiciar, spuse Lillian. Poţi să-l 
atingi. 

D'Agosta ridică scrisorile şi trase una din pachet. Era de la băiat, de 
la Jason Prince, către Grove. Surprinse, cu coada ochiului, zâmbetul de 
cunoscător care se lăţea pe chipul lui Lillian. Ce naiba i se părea atât 
de amuzant? D'Agosta începu să citească. 

„Dumnezeule. Dumnezeule mare!” Lăsă scrisorile jos cu obrajii în 
flăcări. 

— Invăţăm câte ceva nou în fiecare zi, nu-i aşa, D'Agosta? îl întrebă 
Lillian, rânjind. 

El se întoarse din nou spre masă. Văzu un mic teanc de cărţi: 
Doctorul Faustus, de Christopher Marlowe; Noua Carte de Rugăciuni 
Creştine; Malleus Maleficarum. 


— Ciocanul Vrăjitoarelor, spuse Pendergast, dând din cap către 
ultimul volum. Manualul Inchiziției pentru vânătorii profesionişti de 
vrăjitoare. Un izvor de informaţii despre magia neagră. 

Alături de cărţi se găsea un alt teanc, de extrase scoase la 
imprimantă de pe internet. D'Agosta luă foaia de deasupra. Site-ul se 
numea Maledicat Dominus; iar pagina respectivă părea dedicată 
farmecelor sau rugăciunilor de apărare împotriva diavolului. 

— În ultimele douăzeci şi patru de ore ale vieţii a vizitat o grămadă 
de site-uri ca ăsta, spuse Braskie. Alea sunt paginile pe care le-a scos 
la imprimantă. 

Pendergast tocmai studia, cu lupa, dopul unei sticle de vin. 

— Care-a fost meniul? întrebă el. 

Braskie se întoarse către un blocnotes, dădu câteva pagini şi i-l 
întinse lui Pendergast. 

Agentul FBI citi cu voce tare: 

— Calcan Dover, medalioane de vită la grătar în sos de vin de 
Burgundia şi de ciuperci, fâşii de morcovi, salată, şerbet de lămâie. 
Servite cu un Petrus din '90. Excelentă alegerea vinului! 

Inapoie blocnotesul şi îşi continuă căutările, aparent fără o ţintă 
anume. Se aplecă şi luă o bucată mototolită de hârtie. 

— Am găsit-o făcută ghemotoc, în coşul de gunoi. Pare un soi de 
tipar de probă, înaintea publicării. 

— E previzualizarea unui articol pentru următorul număr din Art 
Review. Menit să apară mâine la chioşcurile de ziare, dacă nu mă 
înşel. Pendergast netezi hârtia şi începu din nou lectura cu voce tare: 
„Aidoma oricărei alte discipline importante, istoria artei îşi are 
propriile temple sacre: locuri şi momente pe care orice critic care se 
respectă şi-ar fi dorit să le fi văzut cu ochii săi, cu orice preţ. Prima 
expoziţie impresionistă de pe Boulevard des Capucines, din 1874, e 
unul dintre acestea; un altul este ziua în care a văzut Braque pentru 
prima oară tabloul lui Picasso numit Les Demoiselles d'Avignon. lar 
acum mă aflu aici pentru a vă spune că seriile Golgota, semnate de 
Maurice Vilnius - expuse în prezent în studioul său din East Village vor 
fi un alt asemenea moment decisiv în istoria artei”. 

— Am avut impresia că ieri, la serviciul funerar, ai spus că Grove 
detesta lucrările lui Vilnius, zise D'Agosta. 

— Şi chiar aşa a fost - în anii trecuţi. Insă se pare că îşi schimbase 
poziţia. Pendergast puse hârtia la loc, pe masă, cu o expresie 
gânditoare. Asta explică, fără dubiu, buna dispoziţie a lui Vilnius de 
aseară. 

— Am mai găsit un articol similar lângă computerul lui, spuse 
Braskie. Scos la imprimantă, dar nesemnat. Totuşi, pare să-i aparţină 
lui Grove. 

Pendergast luă hârtia care îi fusese arătată. 


— E un articol pentru Burlington Magazine, intitulat „O reevaluare a 
tabloului lui Georges de la Tour'*, /nvățătura Maicii Domnului”. | 
parcurse iute cu privirea. E un articol scurt, o retractare a propriei 
recenzii anterioare, care eticheta tabloul lui de la Tour drept un fals. 
Pendergast puse hârtia înapoi în teanc. Se pare că, în ultimele sale 
ore, s-a răzgândit într-o mulţime de privinţe. 

Agentul FBI înaintă cu mişcări elegante de-a lungul mesei, apoi se 
opri încă o dată, de data asta în faţa unui snop de consemnări ale 
convorbirilor telefonice. 

— Ei, astea ne vor fi de folos, nu crezi, Vincent? întrebă, întinzându- 
i-le lui D'Agosta. 

— Tocmai am obţinut mandat pentru eliberarea lor, în dimineaţa 
asta. Pe verso este capsată o foaie cu numele, adresa şi câte o scurtă 
prezentare a fiecărei persoane cu care a luat legătura. 

— Se pare c-a dat o grămadă de telefoane în ultima lui zi de viaţă, 
comentă D'Agosta, răsfoind hârtiile. 

— Chiar aşa, spuse Braskie. A sunat o mulţime de personaje stranii. 

D'Agosta întoarse dosarul de transcrieri ale convorbirilor telefonice 
şi parcurse lista de pe verso. Chiar că era straniu. O convorbire 
internaţională, cu profesorul lain Montcalm, de la New College, 
Oxford, Catedra de Studii Medievale. Convorbiri locale, cu Evelyn 
Milbanke şi cu Jonathan Frederick. O multitudine de apeluri către 
serviciile de asistenţă telefonică şi de informaţii. După miezul nopţii, 
apeluri către Locke Bullard, industriaşul; către un oarecare Nigel 
Cutforth; apoi - încă şi mai târziu - apelul către părintele Cappi. 

— Avem de gând să stăm de vorbă cu toţi. Apropo, Montcalm e un 
expert de talie mondială în privinţa practicilor satanice medievale. 

Pendergast dădu din cap în semn că înţelesese. 

— Milbanke şi Frederick au participat la ultima petrecere, iar 
convorbirile se refereau, probabil, la organizarea ei. N-avem idee de 
ce l-a sunat pe Bullard. Şi n-avem nicio dovadă care să demonstreze 
că l-ar fi întâlnit vreodată. Şi Cutforth e o enigmă. E un soi de 
producător de muzică, din nou fără să existe nimic care să indice că 
drumurile lui şi ale lui Grove s-au încrucişat vreodată. 

Însă, în ambele cazuri, Grove avea numerele lor de telefon 
personale. 

— Ce-i cu telefoanele astea la serviciile de asistenţă şi de 
informaţii? întrebă D'Agosta. Se pare c-a apelat cel puţin zece oraşe. 

— Din câte ne putem da noi seama, încerca să dea de urma cuiva 
pe nume Beckmann. Ranier Beckmann. Căutările făcute de el pe 
internet o confirmă. 


14 Pictor (1593-1652) care şi-a realizat cea mai mare parte a operei în Ducatul Lorena, 
anexat Franţei cu un an înaintea morţii sale (n.tr.) 


Pendergast lăsă jos un şervet murdar pe care-l studiase. 

— Excelent lucrat, domnule locotenent! Aveţi ceva împotrivă dacă 
discutăm şi noi cu unele dintre aceste persoane? 

— Chiar vă rog s-o faceţi. 


D'Agosta şi Pendergast se urcară în Rolls-ul agentului, care aştepta 
ostentativ în faţa sediului poliţiei, cu şoferul în livrea. In timp ce 
automobilul de mare putere accelera, îndepărtându-se de clădire, 
Pendergast scoase din buzunar un blocnotes legat în piele, îl deschise 
la o pagină goală şi începu să-şi scrie notițele cu un stilou de aur. 

— Se pare că avem suspecți din abundență. 

— Da. Aproape toţi cunoscuţii lui Grove. 

— Cu posibila excepţie a lui Maurice Vilnius. Totuşi, bănuiesc că 
lista se va scurta în curând. Intre timp, avem destul de lucru mâine. li 
întinse lui D'Agosta o listă. Tu stai de vorbă cu Milbanke, Bullard şi 
Cutforth. Eu îi iau pe Vilnius, Fosco şi Montcalm. Şi uite aici nişte cărţi 
de vizită cu sigla FBI de la Districtul de Sud al Biroului Teritorial 
Manhattan. Dacă obiectează cineva atunci când îi pui întrebări, îi dai 
una dintre ele. 

— Ar trebui să caut ceva anume? 

— Te rezumi la munca de poliţie obişnuită. Cu cazul ăsta am ajuns 
într-un punct în care trebuie, din păcate, să ne punem galoşii de 
detectivi de modă veche. Nu se spunea aşa în romanele polițiste pe 
care le scriai tu? 

D'Agosta reuşi să schiţeze un zâmbet strâmb. 

— Nu tocmai. 


10 


Stând în colţul decorat în stil Bauhaus unde îşi lua micul dejun, la 
trei sute douăzeci şi cinci de metri deasupra Fifth Avenue, Nigel 
Cutforth cobori din dreptul feţei ultimul număr din Billboard şi 
adulmecă aerul. Ce se întâmpla cu sistemul de ventilaţie din 
apartamentul lui în ultimele zile? Era pentru a treia oară când îi 
pătrundea în casă duhoarea aia de sulf. Mocofanii de la serviciul de 
întreţinere a clădirii urcaseră de două ori şi tot de două ori nu 
descoperiseră nimic. 

Cutforth lovi cu ziarul în masă. 

— Eliza! 

Eliza, cea de-a doua soţie a sa - prospătura pe care o găsise după 
ce scăpase în sfârşit de băbăciunea care se uzase purtând în pântece 
copiii lui apăru în cadrul uşii, în costumul ei mulat de gimnastică, 
periindu-şi părul lung şi blond pe când îşi ţinea capul înclinat într-o 
parte. Cutforth auzea pârâiturile descărcărilor de electricitate statică. 

— lar a apărut mirosul ăla, spuse el. 

— Am şi eu nas, preciză ea, dându-şi pe spate o parte a părului şi 
trăgând o alta în faţă. 

Fusese o vreme, nu cu prea mult timp în urmă, când lui Cutforth îi 
plăcea s-o privească îngrijindu-şi părul. Acum începea să-l calce pe 
nervi. Pierdea cel puţin o jumătate de oră pe zi pentru asta. 

In vreme ce ea continua cu periatul, el se simţea din ce în ce mai 
iritat. 

— Am plătit cinci milioane şi jumătate de dolari pentru 


apartamentul ăsta şi duhneşte ca o blestemăţie de experiment 
ştiinţific! De ce nu suni la întreţinere? 

— Telefonul e exact lângă cotul tău. 

Cutforth nu aprecia defel tonul pe care îi vorbea femeia. 

Ea îşi dădu ultimele şuviţe de păr pe spate, şi-l scutură, apoi se 
îndreptă. 

— Trebuie să ajung la antrenamentul de aerobic peste 
cincisprezece minute. Sunt deja în întârziere. 

Şi cu asta dispăru din prag. Cutforth o auzi trântind uşa debaralei 
de pe hol, de unde îşi luă pantofii de sport. Câteva secunde mai târziu, 
urmă huruitul liftului din coridorul de acces şi ştiu că ea plecase. 

El rămase cu ochii la uşa închisă, străduindu-se să-şi reamintească 
faptul că-şi dorise ceva mai proaspăt; şi exact asta primise. De fapt, 
era ceva al dracului de proaspăt. 

Adulmecă din nou aerul. Dacă exista vreo schimbase, atunci era 
mai degrabă una în rău în privinţa mirosului. Ar fi fost al naibii de 
neplăcut să-i cheme sus pe cei de la întreţinere, pentru a treia oară. 
Serviciile de întreţinere a clădirilor nu erau bune de nimic; nu mişcau 
un deget decât dacă ţipai suficient de tare. Insă pe palierul acela se 
aflau numai două apartamente - celălalt fusese cumpărat, dar încă nu 
era ocupat - şi se părea că, la celelalte etaje, nu simţea nimeni niciun 
miros. Aşa că singurul care ţipa era Cutforth. 

Se ridică, simțind împunsătura îngrijorării. Când îi dăduse telefonul 
ăla bizar, Grove se plânsese de un miros urât - de miros şi de încă 
vreo sută alte ciudăţenii. Clătină din cap, încercând să-şi alunge din 
minte norii de spaimă care se adunau încet. Se lăsa copleşit de 
vorbele unui pederast bătrân şi de neliniştile lui nebuneşti. 

Oare venea din instalaţia de aerisire? Se plimbă prin apartament, 
testând aerul. Mirosul era mai puternic în camera de zi, dar încă şi mai 
puturos în bibliotecă. Îl urmări până la uşa camerei de control, 
amuşinând ca un câine. Izul sporea în intensitate, în permanenţă. 
Descuie uşa, intră în încăpere, aprinse lumina şi se uită în jur. Acolo se 
aflau frumoasa lui staţie de înregistrare Studer, cu şaizeci şi patru de 
canale, sistemul lui RAID de înregistrare pe hard disk şi rastelele cu 
echipament de procesare audio. Lângă peretele opus erau mai multe 
vitrine de sticlă, adăpostindu-i colecţiile de mare valoare. Chitara 
distrusă de Mick Jagger în timpul concertului de la Altamont: mult 
iubitul Telecaster din 1950 al lui Keith Richards, datând din primul an 
al producţiei de serie şi având dozele originale. Partitura scrisă de 
mână a melodiei /magine, a lui Lennon, cu pete de cafea şi 
mâzgălituri obscene pe margini. Camera de control semăna cu 
restaurantul Planet Hollywood, aşa spunea soţia lui. Ceea ce îl scotea 
cu adevărat din sărite. Locul acela conţinea una dintre cele mai 
importante colecţii de obiecte care aparținuseră unor personalităţi din 


istoria rockului. Acolo descoperise el formaţia Suburban Lawnmowers, 
ascultând o casetă demonstrativă, trimisă prin poştă din Cincinnati 
fără vreun anunţ prealabil. Acolo auzise pentru prima oară sunetul 
vocii lui Rappah Jowly şi simţise furnicături pe şira spinării. Cutforth 
avea urechea formată. Avea deprinderea de a recunoaşte sunetul 
sumelor mari de bani. Nu ştia de unde o căpătase şi nici nu-şi făcea 
probleme pe tema respectivă. Funcţiona, ăsta era singurul lucru care 
avea importanţă. 

„Planet Hollywood, pe naiba! De unde dracu' vine mirosul ăsta?” 

II urmări, apropiindu-se de fereastra din foaie de sticlă prin care se 
vedea studioul. Sursa era cu siguranţă acolo, înăuntru. Poate se 
arsese vreo componentă a echipamentului. 

Deschise uşa grea, izolată fonic. In clipa aceea, mirosul îl învălui 
precum o ceaţă uleioasă. Nu-l observase prin geam, dar în aer plutea 
un uşor abur. Şi nu mai era doar mirosul de sulf; apăruse ceva cu mult 
mai rău. Îl ducea cu gândul la un porc care se bălăcea în rahat într-o zi 
fierbinte de vară. 

işi roti în grabă privirea prin studio, uitându-se la pianul 
Bosendorfer şi la iubitele lui microfoane Neumann, la camera de 
izolare fonică, la pereţii placați cu panouri acustice. 

li umblase vreun nemernic prin studio? 

Cercetă încăperea din priviri, furia pe care-o resimțea rivalizând cu 
spaima. Era imposibil să fi intrat cineva în apartament. Sistemele de 
siguranţă erau de cel mai înalt nivel. Când ai de-a face cu puştani 
proveniţi din bande şi cu alţi indivizi care-şi rezolvă diferendele de 
afaceri apelând la gloanţe în loc de avocaţi, eşti nevoit să te asiguri că 
eşti bine păzit. 

Se uită în jur. Toate păreau să fie la locul lor. Aparatura de 
înregistrare era scoasă din funcţiune. Işi puse mâna pe şirul de 
preamplificatoare de microfon: reci, cu toate ledurile stinse. Dar asta 
ce mai era? Se vedea ceva pe podea, în colţul opus. 

Se apropie, se aplecă spre lemnul de culoare deschisă, ridică 
obiectul. Era un dinte. Sau semăna, mai degrabă, cu un colţ. Ca de 
mistreţ. Plin de sânge, încă umed. Şi cu un ciot de cartilaj însângerat 
la un capăt. 

II azvârli cu un gest de dezgust profund. 

„Aici a intrat vreun ticălos!” 

Înghiţi în sec, se retrase de-a-ndărătelea . Era imposibil. Nimeni n- 
avea cum să intre. Nu descuiase el însuși ușa? Poate se întâmplase cu 
o zi în urmă, când îi arătase locul unui impresar, un tip pe care nu-l 
cunoştea prea bine. Când te ocupi de o asemenea afacere, tratezi cu 
o serie de indivizi ciudaţi. Făcu iute rost de o bucată de pânză, apucă 
dintele cu ea şi alergă până în bucătărie, unde îl aruncă în instalaţia 
de eliminare a deşeurilor, pe care o porni, ascultându-i scrâşnetele. 


Obiectul răspândea un miros urât şi el îşi întoarse faţa. 

Auzi un ţârâit strident şi fu cât pe ce să sară prin perete de spaimă. 
Se apropie de interfon răsuflând adânc şi apăsă pe butonul 
difuzorului. 

— Domnul Cutforth? E aici un agent de poliţie care ar dori să vă 
vadă. 

Cutforth privi cu atenţie ecranul minuscul de lângă interfon şi zări în 
holul de intrare în clădire un poliţist de vreo patruzeci şi ceva de ani, 
care se tot muta de pe un picior pe altul. 

— Intr-o zi de sâmbătă? Ce doreşte? 

— N-a vrut să-mi spună, domnule! 

Cutforth reuşi în sfârşit să-şi ţină respiraţia sub control. Ideea de a 
avea un poliţist în apartament în momentul acela i se părea aproape 
tentantă. 

— Trimite-l sus! 


Privit de aproape, agentul arăta întocmai ca oricare alt poliţist 
italiano-american, având pe deasupra şi un accent de muncitor din 
Queens. Cutforth îl invită să se aşeze pe canapeaua din salon şi se 
instală în faţa lui, pe un scaun. Pe insigna tipului se vedea însemnul 
Southamptonului, ceea ce confirma bănuielile lui Cutforth. Vizita avea 
legătură cu Grove. Era abonat la serviciul telefonic de identificare a 
apelanţilor; n-ar fi trebuit să-i răspundă nemernicului ăluia ţicnit. 

Polițistul scoase un blocnotes şi un stilou şi plasă un reportofon la 
vedere. 

— Fără înregistrări, spuse Cutforth. 

Celălalt ridică din umeri şi puse reportofonul la loc, în buzunar. 

— Aici e un miros ciudat. 

— Probleme cu sistemul de ventilaţie. 

Polițistul întoarse paginile blocnotesului şi se aşeză mai bine, gata 
să înceapă. Cutforth se lăsă pe spătarul scaunului, încrucişându-şi 
braţele la piept. 

— In regulă, domnule poliţist Dee-Agusta, cu ce vă pot ajuta? 

— L-aţi cunoscut pe Jeremy Grove? 

— Nu. 

— V-a sunat în dimineaţa zilei de 16 octombrie, foarte devreme. 

— M-a sunat? 

— Tocmai asta vă întrebam. 

Cutforth îşi desfăcu braţele, puse piciorul stâng peste cel drept, 
apoi pe cel drept peste stângul, regretând deja că îl primise pe 
poliţist. Dar omul nu părea prea inteligent, ăsta era singurul lucru care 
echilibra cât de cât situaţia. 

— Răspunsul este da, m-a sunat. 

— Despre ce-aţi vorbit? 


— Chiar trebuie să răspund la toate întrebările astea? 

— Nu... cel puţin, nu pe moment. Dacă preferaţi, putem aranja o 
întrevedere mai oficială. : 

Lui Cutforth nu-i plăcu o asemenea perspectivă. Işi făcu planul cu 
repeziciune. 

— N-am nimic de ascuns. Posed o colecție de instrumente muzicale, 
de obiecte personale legate de istoria rockului, lucruri de genul ăsta. 
Era interesat să cumpere ceva. 

— Ce anume? 

— Doar o scrisoare. 

— Arătaţi-mi-o. 

Cutforth reuşi să-şi ascundă orice semn de surprindere. Se ridică. 

— Veniţi cu mine. 

Se duseră în camera de control. Cutforth îşi roti ochii înjur. 

— Aceea. 

Polițistul se apropie, se uită, apoi se încruntă. 

— O scrisoare a lui Janis Joplin către Jim Morrison, care n-a fost însă 
expediată. Numai două rânduri. ÎI numeşte cel mai prost amant din 
viaţa ei. 

Cutforth reuşi să chicotească. 

Polițistul îşi scoase blocnotesul şi începu să copieze scrisoarea. 
Cutforth îşi dădu ochii peste cap. 

— Şi preţul? 

— l-am spus că nu e de vânzare. 

— A precizat din ce motiv îl interesa? 

— N-a spus decât că-i plăcea să colecţioneze obiecte personale ale 
membrilor formaţiei Doors. 

— Şi nu v-a deranjat un telefon primit la primele ore ale dimineţii? 

— În lumea muzicii, ne culcăm târziu. 

Cutforth se apropie de uşa camerei de control şi o ţinu deschisă, 
sugerându-i clar poliţistului să iasă. Dar omul nu se clinti. In schimb 
păru să adulmece din nou aerul. 

— Mirosul ăsta e într-adevăr aparte. 

— Am de gând să-i chem pe cei de la întreţinere. 

— In locul unde-a fost ucis Jeremy Grove mirosea exact la fel. 

Cutforth înghiţi în sec. Cum spusese oare Grove? „Mirosul e partea 
cea mai rea. Abia dacă mai pot gândi raţional.” Când îi telefonase, 
Grove îi povestise că găsise ceva - o bucată de carne acoperită cu 
blană, de dimensiunile unei mingi de golf. Părea să fie vie... cel puţin 
până când Grove o călcase în picioare, o aruncase în toaletă şi trăsese 
apa. Simţindu-şi inima bătând puternic în coşul pieptului, Cutforth 
răsuflă profund de două ori, lăsând aerul să iasă cu lentoare, aşa cum 
învățase la cursurile de control al anxietăţii. Toată povestea era 
ridicolă. Ce naiba, doar erau în secolul douăzeci şi unu! „Linişteşte-te, 


Nigel!” 

— ÎI cunoaşteţi pe un oarecare Locke Bullard, domnule Cutforth? 
Sau pe Ranier Beckmann? 

Venind una după alta, cele două întrebări aproape că-l făcură pe 
Cutforth să se clatine literalmente pe picioare. Scutură din cap în 
semn că nu, sperând că nu-l trăda expresia feţei. 

— Ţineţi legătura cu Beckmann? insistă polițistul. 

— Nu. 

La naiba, n-ar fi trebuit să-l primească pe tipul ăsta. 

— Dar Bullard? Cu el păstraţi legătura? Ştiţi, aşa, câte-o discuţie 
amicală despre vremurile de demult. 

— Nu. Nu-l cunosc. Nu-l cunosc pe niciunul din ei. 

Polițistul făcu o notiţă lungă în carneţel. Cutforth se întrebă ce 
anume o fi scris, de-i luase atât de mult timp. Işi simţi transpiraţia 
prelingându-i-se pe coaste. Inghiţi în sec, deşi n-avea ce. | se uscase 
gura. 

— Sunteţi sigur că nu vreţi să-mi povestiţi mai multe despre 
telefonul ăla? Fiindcă toate persoanele cu care a stat de vorbă Grove 
în noaptea respectivă au spus că era tulburat. Extrem de tulburat. Nu 
tocmai în dispoziţia necesară pentru achiziţionarea unor obiecte 
considerate demne de colecţionat de iubitorii rockului. 

intre timp se reîntorseseră, în sfârşit, în salon. Cutforth nu se aşeză 
şi nici nu-l invită pe celălalt să se aşeze. Nu-şi dorea decât să-l vadă 
plecat. 

— Întotdeauna faceţi atât de multă căldură în apartament, domnule 
Cutforth? 

Era foarte cald, observă Cutforth; prea cald chiar şi pentru el. Nu 
răspunse. 

— Şi în locul unde a fost ucis Grove era foarte cald, deşi sistemul de 
încălzire a locuinţei nu era în funcţiune. 

II privi întrebător, dar el continuă să păstreze tăcerea. 

Polițistul scoase un sunet gutural, de nemulţumire, îşi închise 
blocnotesul cu un plesnit sec şi îşi puse stiloul înapoi, în tocul de piele. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, domnule Cutforth, n-aş mai 
răspunde altă dată la întrebările unui poliţist decât în prezenţa unui 
avocat. 

— De ce? 

— Pentru că avocatul v-ar sfătui că e mai bine să nu spuneţi nimic 
decât să minţiţi. 

Cutforth se holbă la el. 

— Ce vă face să credeţi că mint? 

— Grove detesta muzica rock. 

Cutforth îşi înăbuşi răspunsul. Poliţaiul nu era atât de idiot precum 
părea. De fapt, o făcea pe idiotul cu o şiretenie de vulpe. 


— O să mă-ntorc, domnule Cutforth. lar data viitoare declaraţia va 
fi înregistrată şi dată sub jurământ. Nu uitaţi că sperjurul e o 
infracţiune gravă. Intr-un fel sau altul, o să aflăm ce-aţi discutat cu 
Grove. Vă mulţumesc pentru timpul acordat! 

Imediat ce liftul începu să coboare huruind uşor, Cutforth ridică 
receptorul telefonului cu mână tremurătoare şi formă un număr. Avea 
nevoie de o vacanţă pe plajă, cu sex din belşug. Pe o plajă din partea 
opusă a lumii. Cunoştea o fată din Phuket care făcea lucruri uimitoare. 
Nu putea pleca a doua zi - Jowly, cel mai important dintre clienţii lui, 
trebuia să vină pentru o şedinţă de completare a înregistrărilor -, dar 
după aceea putea s-o şteargă, lăsându-i naibii pe toţi ceilalţi. Avea de 
gând să plece dracului din oraş. Departe de nevastă. Departe de 
politaiul ăla şi de întrebările lui. Şi, mai ales, departe de propriul 
apartament şi de duhoarea lui... 

— Doris? Sunt Nigel. Vreau să-mi rezervi un bilet de avion pentru 
Bangkok. Pentru mâine-noapte, dacă e posibil, sau, dacă nu, la primul 
zbor de luni. Nu, doar pentru mine. Şi o limuzină cu şofer, care să mă 
ducă la Phuket. Şi găseşte-mi o casă mare şi frumoasă pe plajă, un loc 
cu adevărat sigur, cu bucătăreasă, cu menajeră, cu antrenor personal, 
cu bodyguard, cu tot ce trebuie. Şi nu spune nimănui unde-am plecat, 
OK, draga mea Doris? Da, Thailanda... Ştiu că e caniculă în perioada 
asta a anului, dar lasă-mă pe mine să-mi fac griji din pricina căldurii. 

„Intotdeauna faceţi atât de multă căldură în apartament, domnule 
Cutforth?” 

Trânti receptorul în furcă şi se duse în dormitor, aruncă o valiză pe 
pat şi începu să-şi tragă lucrurile afară din dulap: costume de baie, 
jachetă şi pantaloni largi din piele de rechin, ochelari de soare, 
sandale, bani, ceas de mână, paşaport, telefon prin satelit. 

Nu-l puteau aresta pentru sperjur dacă n-aveau cum naiba să-i dea 
de urmă. 


11 


În momentul când intră pe uşa din spate a Clubului Atletic din New 
York, sergentul Vincent D'Agosta era un poliţist cât se poate de scos 
din sărite. Portarul îl oprise la intrarea din Central Park South - deşi 
purta cravată, ca parte a uniformei sale complete - şi, după ce auzise 
ce dorea, îl trimisese la uşa din spate, pentru că nu se număra printre 
membrii clubului. Ceea ce însemna să meargă pe jos până pe Sixth 
Avenue, ocolind tot corpul de clădiri, şi să se întoarcă pe 58th Street - 
aproape patru sute de metri. 

D'Agosta parcursese acel traseu înjurând în barbă. Cutforth minţea, 
de asta era sigur. Spusese la noroc că lui Grove nu-i plăcea muzica 
rock, şi ochii lui Cutforth îl trădaseră. In ciuda cuvintelor sale dure, 
D'Agosta ştia totuşi că între el şi nişte nemernici bogaţi precum 
Cutforth se afla un întreg sistem juridic. Milbanke fusese un eşec total: 
femeia nu fusese dispusă decât să trăncănească despre noul ei colier 
de smaralde. Ţicnită nu-i oferise niciun indiciu acceptabil, nici măcar 
unul singur. lar el era acum aici, făcând un ocol neprevăzut pe după 
unul dintre cele mai lungi corpuri de clădiri din Manhattan. „Rahat.” 

Ajuns în cele din urmă la intrarea din spate a Clubului Atletic, 
D'Agosta apăsă butonul de chemare a liftului de serviciu - singurul din 
zonă - şi, după trei minute bune de aşteptare, când uşile se 
deschiseră în sfârşit, scârţâind şi gemând, apăsă pe butonul 9. 
Ascensorul urcă încet, cârâind fără oprire, şi îşi deschise într-un târziu 
din nou uşile cu un şuierat. D'Agosta ieşi, pomenindu-se pe un coridor 
slab luminat - pentru un club cu pretenţii, era de-a dreptul întunecos - 
şi se lăsă călăuzit de un indicator din lemn, pe care o mână aurie 
arăta cu degetul către cuvântul „Biliard”. In aer plutea un miros slab 
de ţigară de foi, care îl făcu să tânjească după un trabuc bun, 
cubanez. Inainte de a pleca în Canada, soţia îl cicălise până când 
renunţase la obiceiul de a fuma. Dar poate c-avea să se apuce din 
nou. La naiba, nu mai exista niciun motiv pentru care să n-o facă! 

Mirosul se înteţi pe măsură ce străbătea coridorul. 

Trecu pragul unei încăperi spaţioase, cu ferestre somptuoase pe 


peretele opus. Când intră, un alt paznic sări de la un mic birou, 
interpelându-l cu un „Domnule!” D'Agosta îl ignoră şi îşi roti privirea 
prin cameră. In cele din urmă desluşi o siluetă singuratică, întunecată, 
învăluită de  rotocoale de fum, aplecată deasupra celei mai 
îndepărtate mese de biliard. 

— Pot să vă întreb ce doriţi, domnule...? 

— Nu, nu poţi! 

D'Agosta trecu razant pe lângă angajat şi porni cu paşi mari printre 
mesele de biliard, pe ale căror suprafeţe de smarald aruncau pete de 
lumină lămpile joase, suspendate de tavan. Era ora şase seara şi 
dreptunghiul din Central Park zărit prin ferestre părea un mormânt de 
beznă. New Yorkul se afla în momentul magic al crepusculului, nici 
lumină, nici întuneric, când strălucirea oraşului era pe măsura 
strălucirii cerului care îi servea drept fundal. 

D'Agosta se opri la trei metri distanţă de bărbat şi îşi scoase 
blocnotesul. Îl deschise cu un bobârnac şi scrise: „Bullard. 20 
octombrie”. Apoi rămase în expectativă. 

Se aştepta ca Bullard să-şi ridice privirea şi să conştientizeze 
prezenţa lui, ceea ce nu se întâmplă. Bărbatul se aplecă în schimb şi 
mai mult deasupra postavului verde, cu faţa cufundată în umbră, şi 
lovi o altă bilă. Dădu cu cretă pe vârful tacului cu o răsucire rapidă a 
încheieturii mâinii, ocoli masa, lovi din nou. Masa aceea nu semăna cu 
nicio alta văzută de D'Agosta vreodată: era mai lată, cu buzunare şi 
cu bile mai mici, de numai două culori, roşu şi alb. 

— Domnule Bullard? 

Bărbatul nu-l luă în seamă, schimbându-şi locul pentru o altă 
lovitură. Avea un spate uriaş şi umerii largi, care ţineau materialul 
mătăsos al costumului întins. D'Agosta nu putea să desluşească 
limpede nimic altceva în afară de capătul aprins al unui trabuc enorm 
şi de cele două mâini vârâte în cercul de lumină, mari, noduroase, cu 
vene groase, răsucite, ca nişte râme albastre. Pe una purta, cu 
ostentaţie, două inele imense de aur. Omul lovi o bilă, ocoli masa, lovi 
încă o dată. 

işi îndreptă spatele pe neaşteptate, tocmai când D'Agosta era pe 
punctul de a spune ceva, se întoarse, îşi trase trabucul dintre buze şi 
întrebă: 

— Ce doriţi? ă 

Polițistul nu-i răspunse imediat. Işi acordă un minut în care să-i 
studieze chipul. Era posibil ca pe pământul lăsat de Dumnezeu să nu 
existe bărbat mai urât precum cel din faţa lui. Capul era uriaş, cu 
tenul oacheş, ţeasta părând supradimensionată, cu toate că trupul pe 
care stătea cocoţată arăta masiv şi îndesat ca al unui urs grizzly. Un 
maxilar scos în afară, ancorat de muşchi proeminenţi, se înălța către o 
pereche de urechi cu lobi văluriţi. Intre ei erau centrate buzele 


cărnoase, crăpate, părând albicioase prin contrast cu pielea 
întunecată; o combinaţie deosebit de dezagreabilă. Deasupra buzelor 
se proiecta mult în afară un nas borcănat, ciupit de vărsat. 
Sprâncenele groase, stufoase, ieşeau cu mult în afara ochilor afundaţi 
în orbite. Din ele pornea fruntea îngustă, ducând către un craniu chel, 
cu pielea pistruiată şi plină de pete heparice. Dădea senzaţia unei 
enorme forţe brute şi a unei impresionante siguranţe de sine, atât 
mentale, cât şi fizice. Mătasea albastră în care era îmbrăcat foşnea la 
fiecare mişcare şi gesturile lui păreau la fel de apăsate şi de ferme ca 
ale unui cal musculos de povară. 

D'Agosta îşi umezi buzele. 

— Am câteva întrebări pentru dumneavoastră. 

Bullard îl privi preţ de o clipă, apoi îşi puse trabucul din nou în gură, 
se aplecă peste masă şi lovi uşurel una dintre bile. 

— Dacă aici vă e distrasă prea mult atenţia, putem sta de vorbă la 
secţie. 

— Un minut, vă rog! 

D'Agosta se uită la ceas. Aruncă o privire peste umăr şi îl văzu pe 
paznic urmărindu-i afectat din partea opusă a încăperii, cu palmele 
împreunate în faţă, de parcă ar fi fost un uşier dintr-o biserică, şi cu 
un zâmbet vag, de superioritate. 

Bullard se întoarse cu spatele la D'Agosta, aplecându-se mult peste 
masă, mătasea costumului întinzându-se, ridicându-se şi expunând 
vederii o bucată de cămaşă albă, încreţită, şi o pereche de bretele 
roşii. O altă lovitură uşoară, noi foşnete de mătase. 

— Domnule Bullard, minutul dumneavoastră a expirat. 

Bullard înălţă tacul, îi trecu creta peste vârf cu o mişcare rapidă, 
apoi se aplecă din nou. Nemernicul chiar avea de gând să mai dea 
câteva lovituri. 

— Mă călcaţi pe nervi, ştiţi asta? 

Bullard execută lovitura şi ocoli din nou masa. 

— Atunci poate v-ar prinde bine un curs de control al furiei. 

Deplasă uşor tacul înainte şi înapoi, pregătitor, după care, cu o 
atingere delicată, trimise bila pe o distanţă de şapte, opt centimetri, 
pentru a atinge o alta. 

Ceea ce puse capac la toate. 

— Domnule Bullard, încă o lovitură şi vă pun cătuşele, şi apoi vă 
scot pe uşa din faţă, trecând pe lângă portar şi pe lângă oricine 
altcineva care s-ar întâmpla să ne iasă în drum. Vă duc pe jos prin 
Central Park South până la Columbus Circle, unde mi-am parcat 
maşina de poliţie. Pe urmă cer ajutoare prin staţie şi vă las să 
aşteptaţi pe trotuar, cu mâinile încătuşate la spate, pe toată durata 
unui sfârşit de după-amiază de sâmbătă de tot rahatul, până-mi 
sosesc întăririle. 


Mâna lui Bullard încremeni pe tac. Pe urmă se îndreptă de spate, cu 
fălcile încleştate. Işi strecură mâna în buzunarul sacoului şi scoase un 
celular, la care începu să tasteze un număr. 

— Cred c-o să-i spun primarului că unul dintre poliţiştii lui tocmai m- 
a ameninţat, cu expresii injurioase. 

— N-aveţi decât! În caz că n-aţi observat, fac parte din 
Departamentul de Poliţie Southampton şi puţin îmi pasă de primarul 
dumneavoastră. 

Bullard duse telefonul la ureche şi îşi îndesă trabucul între buze. 

— Atunci v-aţi depăşit jurisdicţia şi ameninţarea cu arestarea e un 
abuz. 

— Am fost desemnat ca ofiţer de legătură cu FBl-ul, Districtul de 
Sud al Biroului Teritorial Manhattan. D'Agosta îşi deschise portofelul, 
scoase una dintre cărţile de vizită pe care i le dăduse Pendergast şi o 
aruncă pe masa de biliard. Dacă vreţi să vă plângeţi superiorului meu, 
acesta e agentul special Carlton şi aveţi aici numărul său de telefon! 

Cu asta îşi atinse în sfârșit ţinta. Bullard îşi închise telefonul încet, 
cu un gest măsurat. Pe urmă îşi aruncă trabucul într-o scuipătoare 
umplută cu nisip din colţul încăperii, unde acesta continuă să fumege. 

— Bine. Aţi reuşit să-mi captaţi atenţia. 

D'Agosta dădu nervos câteva file ale blocnotesului. N-avea de gând 
să mai piardă timpul. 

— İn data de 16 octombrie, la ora două şi două minute dimineaţa, 
Jeremy Grove v-a sunat pe numărul dumneavoastră privat, inexistent 
în cartea de telefon. Cred că pe iahtul dumneavoastră. Convorbirea a 
durat patruzeci şi două de minute. E corect? 

— Nu-mi aduc aminte de un asemenea telefon. 

— Serios? D'Agosta scoase din blocnotes o copie xerox a 
transcriptului  convorbirii şi i-o întinse. Înregistrările companiei 
telefonice denotă cu totul altceva. 

— N-am nevoie să văd asta. 

— Cine mai era acolo la momentul respectiv şi ar fi putut răspunde 
la telefon? Aş vrea să-mi daţi numele tuturor. Prietena, bucătăreasa, 
dădaca, oricine o fi fost. 

Îşi pregăti stiloul. 

Tăcere îndelungată. 

— La ora aia eram singur pe iaht. 

— Şi cine-a ridicat telefonul? Pisica? 

— Nu mai răspund la întrebări decât în prezenţa avocatului meu. 

Vocea tipului se potrivea cu figura lui, groasă şi hârşâită, iar când 
vorbea era ca şi cum ar fi frecat un chibrit de măduva spinării lui 
D'Agosta. 

— Daţi-mi voie să vă spun ceva, domnule Bullard! Tocmai m-aţi 
minţit. Aţi minţit un agent de poliţie. Asta-i obstrucţionare a justiţiei. 


Vă puteţi suna avocatul dacă doriţi, dar o s-o faceţi de la secţie, iar eu 
o să vă escortez afară din această clădire. Aşa doriţi să procedăm? 
Sau mai facem încă o încercare? 

— Acesta este un club de gentlemani şi v-aş fi îndatorat dacă n-aţi 
ridica vocea. 

— Sunt cam tare de urechi, înţelegeţi, şi, oricum, eu nu sunt un 
gentleman. 

D'Agosta rămase în aşteptare. 

Buzele albicioase ale lui Bullard se arcuiră în ceea ce ar fi putut 
reprezenta un zâmbet. 

— Acum, după ce l-aţi menţionat, îmi aduc aminte de telefonul lui 
Grove. Nu mai vorbiserăm de multă vreme. 

— Ce-aţi discutat? 

— Una, alta. 

— Una, alta. D'Agosta notă: „Una, alta”. Patruzeci şi două de 
minute? 

— Ne-am pus la curent cu diverse lucruri, chestii de genul ăsta. 

— Cât de bine îl cunoşteaţi pe Grove? 

— Ne-am lovit de vreo câteva ori unul de altul. Nu eram prieteni. 

— Când l-aţi întâlnit prima oară? 

— Cu ani în urmă. Nu-mi aduc aminte. 

— Vă mai întreb o dată: despre ce-aţi discutat? 

— Mi-a povestit ce mai făcuse în ultima vreme... 

— Şi anume? 

— Nu-mi aduc aminte cu exactitate. Articole scrise, dineuri, cam 
aşa ceva. 

Făcea exact ce făcuse şi Cutforth: nemernicul îl minţea întruna. 

— Şi dumneavoastră? Ce i-aţi povestit? 

— Cam tot aşa ceva. Despre munca mea, despre compania mea... 

— Care-a fost motivul telefonului? 

— Va trebui să-l întrebaţi pe el. Ne-am pus pur şi simplu la curent. 

— V-a sunat după miezul nopţii numai pentru asta? 

— Exact. 

— Cum de vă ştia numărul? Nu e în cartea de telefon. 

— Probabil că i l-am dat cândva. 

— Păi, credeam că nu eraţi prieteni. 

Bullard ridică din umeri. 

— Poate-l avea de la altcineva. 

D'Agosta se întrerupse din notat ca să-l privească. Bărbatul stătea 
în lateralul mesei, pe jumătate în umbră şi pe jumătate în lumină. Incă 
nu reuşise să-i vadă ochii. 

— Grove vi s-a părut înspăimântat sau neliniştit? 

— N-aş putea spune. Nu-mi aduc aminte. 

— II cunoaşteţi pe un oarecare Nigel Cutforth? 


Bullard răspunse după o secundă de uşoară ezitare. 

— Nu. 

— Dar pe un anume Ranier Beckmann? 

— Nu. 

De data asta fără nicio pauză. 

— Dar pe contele Isidor Fosco? 

— Numele mi-e cunoscut. Cred că l-am văzut o dată sau de două 
ori, în paginile mondene. 

— Lady Milbanke? Jonathan Frederick? 

— Nu şi tot nu. j 

N-avea niciun rost. D'Agosta ştia când era înfrânt. Işi închise 
blocnotesul cu un plesnet. 

— N-am terminat cu dumneavoastră, domnule Bullard! 

Acesta se reîntorsese deja spre masa lui de biliard. 

— Dar eu am terminat cu siguranță cu dumneavoastră, domnule 
sergent. 

D'Agosta se răsuci pe călcâie cu gând să plece, apoi rămase locului. 
Se întoarse iarăşi către individ. 

— Sper că nu plănuiţi vreo călătorie în afara ţării, domnule Bullard. 

Tăcere. Încurajat, D'Agosta continuă în aceeaşi manieră: 

— Aş putea să vă declar martor care deţine informaţii utile şi să vă 
restricţionez mişcările. Ştia că n-o putea face, dar un al şaselea simţ îi 
spunea că atinsese în sfârşit un punct sensibil. Ce ziceţi de asta? 

Părea că Bullard nu-l auzise, dar el ştia că nu era aşa. D'Agosta se 
întoarse şi o porni spre ieşire, trecând pe lângă uriaşele mese verzi, 
cu buzunarele lor micuţe. La uşă se opri, fixându-l sever cu privirea pe 
paznic. Zâmbetul afectat dispăru şi figura omului deveni dintr-odată 
cu desăvârşire neutră. 

— Ce joc e ăsta? Biliard? 

— Snooker, domnule. 

— Snooker? N 

D'Agosta se uită lung la el. Il lua peste picior? Suna a serviciu 
prestat de o prostituată în schimbul unei plăți suplimentare. Dar 
chipul celuilalt nu trăda nimic. 

Polițistul părăsi încăperea, localiză ascensorul care ducea la 
intrarea principală şi îl luă. La naiba cu portarul şi cu regulile lui. 


Din imensa sală de biliard a Clubului Atletic din New York pierea 
încet ultima geană de lumină a serii. Locke Bullard stătea aplecat cu 
tacul în mână, fără să mai vadă însă masa şi bilele. Trecură astfel 


şaizeci de secunde. Pe urmă puse tacul pe masă, se duse la bar şi 
ridică receptorul telefonului. Era cazul să găsească o soluţie, şi asta 
imediat. Trebuia să se ocupe de o afacere importantă în Italia, şi n- 
avea s-o rateze din pricina nimănui - cu atât mai puţin din cauza unui 
sergent impertinent. 


12 


D'Agosta se opri pe treptele Clubului Atletic din New York şi se uită 
la ceas. Era abia şase treizeci. Pendergast îi ceruse să vină la ceea ce 
numea „locuinţa lui din oraşul de sus” la ora nouă, pentru a-şi 
compara notițele luate de la discuţiile din timpul zilei. Se căută în 
buzunar şi găsi cheia pe care i-o dăduse agentul FBI. La nouă. Avea 
vreme de pierdut. Dacă nu-l înşela memoria, la intersecţia dintre 
Broadway şi 61 Street se afla o mică bodegă irlandeză numită 
Mullin's, unde găseai burgeri acceptabili. Avea timp să ia cina şi să 
bea o bere rece. 

Se uită înapoi, către holul de recepţie şi surprinse privirea 
portarului îngâmfat care îl pusese ceva mai devreme să ocolească 
prin spate. Zăbovi ostentativ încă puţin pe scări. Tipul era în ghereta 
lui, punând în furcă telefonul de interior şi întorcându-i privirea, cu o 
expresie înţepată pe faţa ca de mumie. Fir-ar să fie, uneori se părea 
că singura calificare cerută de slujba de portar în Manhattan era să te 
dovedeşti o scârnăvie bătrână, fosilizată. 

In timp ce cobora agale treptele şi o lua la stânga pe Central Park 
South, gândurile i se reîntoarseră la Pendergast. De ce naiba avea 
nevoie de o casă în zona de sus, rezidenţială, a New Yorkului? Din 
câte auzise, apartamentul lui din Dakota era oricum mai spaţios decât 
majoritatea locuinţelor. Scoase cartea de vizită din buzunar: Riverside 
Drive, numărul 891. La intersecţia cu ce stradă laterală venea asta? 
Probabil era una dintre clădirile vechi, elegante, înşiruite pe Riverside 
Park până la 96th Street. Lipsise prea mult din New York. Cu ani în 
urmă, putea calcula în gând numărul străzii laterale corespunzătoare 
oricărei adrese. 

Bodega Mullin's se afla în locul pe care-l ţinea minte, fiind cu puţin 
mai mult decât o faţadă obscură cu geam, cu un bar lung şi cu mese 
vechi de lemn lângă peretele opus. D'Agosta intră, cu inima încălzită 
la gândul unui cheeseburger veritabil de New York, pregătit în sânge, 
nu una dintre chestiile alea pretenţioase, cu avocado-rucola- 


Camembert-şi-pancetta, care se vindeau în Southampton pentru 
cincisprezece dolari. 

leşi peste o oră, după ce se ospătase pe cinste, şi o luă către nord, 
spre staţia de metrou de pe 66th Street. Chiar şi la şapte şi jumătate, 
pe străzi treceau în goană un milion de maşini, luându-se la întrecere 
şi claxonând, un haos fumegând de oţel şi crom, incluzând o 
tărăboanţă de Chevrolet Impala din anii optzeci, aurie şi cu geamuri 
fumurii, care fu cât pe ce să-i reteze degetele de la picioare. D'Agosta 
aşternu un şir corespunzător de înjurături în urma maşinii şi se afundă 
în staţia de metrou. Işi căută cardul magnetic, îl trecu prin automat, 
apoi cobori scările către peronul de unde putea ajunge în oraşul de 
sus. Cu toate că-şi omorâse timpul preţ de o oră, avea să sosească 
totuşi prea devreme. Poate-ar fi trebuit să mai stea la Mullin's pentru 
încă o bere. 

Peste niciun minut, sosirea unei garnituri de metrou fu anunţată de 
un vâjâit tot mai puternic, însoţit de un dop de aer stătut împins afară 
din tunelul întunecat. Se urcă, reuşi să găsească un loc, se aşeză pe 
scaunul de plastic tare şi închise ochii. Numără opririle aproape din 
instinct: 72nd, 79th, 86th. Când trenul încetini, apropiindu-se de 96th 
Street, redeschise ochii, se ridică şi ieşi prin capătul sudic al staţiei. 

Traversă Broadway şi merse spre vest, de-a lungul 94th Street, 
trecând pe lângă West End Avenue în drum spre Riverside Drive. În 
capătul opus al străzii mărginite de copaci cu frunziş bogat desluşea, 
dincolo de hotarul subţire, de un verde argintiu, al Riverside Park, 
West Side Highway şi fluviul de după autostradă. 

Era o seară destul de plăcută, însă cerul se întuneca şi în aer plutea 
un miros de umezeală. Apele lenevoase ale fluviului Hudson păreau 
nişte unde de cerneală neagră, iar luminile din New Jersey împestriţau 
malul opus. Zări licărul slab al unui fulger. 

Se răsuci şi citi numărul de pe casa aflată pe cel mai apropiat colţ: 
214. 

Două sute paisprezece? D'Agosta scăpă o înjurătură. Chiar că se 
dezorientase în cei câţiva ani petrecuţi în Canada! Opt sute nouăzeci 
şi unu era mult mai departe decât apreciase, poate în apropiere de 
Harlem. De ce dracu' locuia Pendergast tocmai acolo? 

Putea să se întoarcă la metrou, dar ar fi însemnat un drum lung în 
susul dealului, până pe Broadway, şi, poate, o aşteptare îndelungată 
în staţie, apoi o călătorie cu linia locală, care să-l ducă cu opriri prea 
dese, în oraşul de sus. Putea să ia un taxi, dar tot ar fi trebuit să se 
întoarcă pe Broadway, iar în zona respectivă era aproape imposibil să 
găseşti o maşină liberă la ora aceea a serii. 

Sau putea s-o ia pejos. 

D'Agosta se întoarse spre nord şi o porni în susul străzii. Era 
probabil vorba de zece, până la cincisprezece cvartale scurte. Se 


îndemnă în gând. Avea să-i prindă bine, scăpându-l de o parte din 
grăsimea burgerului. Plus că mai avea ceva mai mult de-o oră de 
pierdut. 

Mergea în pas rapid, cătuşele şi cheile zăngănindu-i la centură. 
Vântul ofta printre copacii de la marginea Riverside Park, iar fațadele 
blocurilor cu apartamente elegante erau strălucitor iluminate, în 
majoritatea cazurilor dezvăluind vederii portarii sau paznicii care le 
asigurau securitatea. Deşi era aproape opt, o mulţime de oameni se 
mai întorceau încă de la lucru: bărbaţi şi femei în costume, un 
muzician cărând un violoncel, doi inşi cu aluri de profesori universitari 
în haine de tweed, contrazicându-se zgomotos în privinţa cuiva pe 
nume Hegel. Din când în când, câte cineva îi arunca o privire, îi 
zâmbea, îl saluta cu o înclinare a capului, mulţumit că îl zărea acolo. 
11 septembrie schimbase multe în oraşul New York şi, printre altele, 
modul în care erau priviţi poliţiştii. Un motiv în plus să se reangajeze 
cu prima ocazie. 

Străbătea strada fredonând, umplându-şi plămânii cu parfumul 
îmbătător specific pentru West Side, cu mireasmă de aer sărat, de gaz 
de eşapament, de gunoi şi de asfalt. Prinse o scurtă adiere de cafea 
prăjită, dinspre unul dintre magazinele cu delicatese deschise toată 
noaptea. Oraşul New York. Odată ce-ţi intra în sânge, nu mai puteai 
scăpa de el. Când economia avea să se pună pe picioare şi 
municipalitatea începea să facă din nou angajări, D'Agosta avea să fie 
primul la coadă. Hristoase, numai ca să lucreze din nou pentru NYPD, 
ar fi fost în stare s-o pornească de jos, să fie poliţist de intersecţie în 
Far Rockaway, cartierul din Queens! 

Traversă 110th Street. Numerele continuau să fie cu patru sute, 
crescând, dar nu suficient de repede. Care naiba era regula de 
amplasare a intersecţiilor pe Riverside? Ceva împărţit la altceva, 
minus 59... Nici măcar nu mai reuşea să facă presupuneri - nu mai 
ştia decât că trebuia să ajungă mult mai în susul oraşului decât 
crezuse. 

Măcar avea timp din belşug. Poate Pendergast locuia într-una dintre 
acele clădiri cafenii de apartamente construite pentru profesorii de la 
Columbia University. Asta trebuia să fie: Pendergast, socializând cu 
academicienii. Grăbi pasul. Construcţiile erau acum mai puţin 
elegante, mai simple, dar încă foarte bine întreţinute. Intra în cartierul 
universităţii, cu studenţi în hainele lor lălâi, cu puştani strigând de la 
ferestre către alţii, de pe trotuar, şi aruncându-le câte o carte. Se 
întrebă cum ar fi fost viaţa lui dacă s-ar fi născut într-o familie care să- 
| trimită la facultate. Poate că ar fi ajuns un scriitor de succes. Poate 
criticilor le-ar fi plăcut mai mult cărţile lui. Iți făceai o mulţime de 
relaţii dacă mergeai la universitatea potrivită şi al naibii de mulţi 
dintre criticii de la New York Times păreau să provină de la Columbia. 


Şi îşi recenzau cărţile între ei. Afurisita de Times Book Review era 
aidoma unui club privat. 

Clătină abătut din cap. Aşa cum spunea bătrânul lui bunic italian, 
era acqua passata. 

La intersecția cu 122th Street se opri să-şi tragă răsuflarea. 
Ajunsese la hotarul nordic al cartierului studențesc. In fața lui se afla 
International House, clădirea dedicată diverselor programe ale 
universității, ca un ultim avanpost de lângă frontieră. Dincolo de ea 
începea teritoriul nimănui. 

Şi numerele abia trecuseră de 550. 

„Rahat.” Se uită la ceas. Opt şi zece. Făcuse o drumeţie de un 
kilometru şi jumătate. Işi îndeplinise datoria pe ziua aceea. Incă mai 
avea o grămadă de timp la dispoziţie, dar nu se mai distra. Şi, atât de 
departe în susul oraşului, şansele de a găsi un taxi erau nule. Incă mai 
vedea câte un student sau doi, dar erau şi cete de copii tândălind pe 
verande, urmărindu-l cu privirea şi uneori fluierând după el sau 
bombănind câte ceva. Işi dădu seama că numărul 891 de pe Riverside 
trebuia să fie prin preajma 135th Street, dacă nu cumva chiar mai 
departe. Putea ajunge acolo în zece minute - şi tot ar fi fost prea 
devreme dar asta însemna să treacă prin inima Harlemului. 

Scoase încă o dată cartea de vizită din buzunar. Aceea era adresa, 
caligrafiată cu scrisul elegant al lui Pendergast. Părea imposibil. Dar 
nu putea fi o greşeală. 

Lăsând în urmă oaza strălucitoare reprezentată de International 
House, nici nu-şi grăbi, nici nu-şi încetini paşii. N-avea de ce să fie 
neliniştit: purta uniformă şi avea în dotare un pistol Glock de calibru 9 
milimetri. 

In timp ce-şi continua drumul, înfăţişarea zonei se schimbă dintr- 
odată. Dispăruseră studenţii şi freamătul activităţilor. Lămpile stradale 
erau sparte, fațadele caselor, întunecate. Locul deveni tăcut, părând 
aproape părăsit. La intersecţia cu 130th Street, trecu pe lângă o vilă 
abandonată, una dintre cele cu adevărat vechi: tabla smulsă de pe 
ramele ferestrelor fără geamuri, miros de mucegai şi de urină emanat 
de zidurile clădirii. Un palat al drogaţilor. In următorul cvartal se afla o 
casă transformată în „hotel” de garsoniere, locatarii bând bere pe 
verandă. Amuţiră la vederea lui şi îl urmăriră trecând cu priviri 
confuze. Un câine lătra fără încetare. 

Cu toate că de-a lungul bordurii se înşirau numeroase maşini vechi 
- cu caroseria şifonată, fără geamuri, uneori şi fără roţi -, strada era 
străbătură de mai puţine vehicule. Pe lângă el trecu un automobil 
Honda Accord CVCC străvechi, aproape miniatural, atât de ruginit, 
încât era imposibil să-ţi dai seama care era culoarea lui originală. 
Peste vreun minut îl urmă un Chevrolet Impala auriu, cu geamuri 
fumurii. Lui D'Agosta i se păru că încetinise în dreptul lui. ÎI privi 


virând pe prima stradă la dreapta. 

Un Impala auriu. Probabil că în oraş erau cu zecile de mii. La naiba, 
începea să devină paranoic. După tot traiul ăla ca în puf din 
Southampton... 

işi continuă drumul fără ezitare, trecând pe lângă şiruri de clădiri 
abandonate, pe lângă vile vechi, împărţite în apartamente şi în 
garsoniere. Trotuarul era acum plin de excremente de câine, alături 
de gunoaie şi de sticle sparte. Majoritatea luminilor stradale erau 
stinse - tirul asupra becurilor reprezenta una dintre îndeletnicirile 
preferate ale găştilor de cartier - şi, ţinând cont de neglijenţa generală 
a municipalităţii în privinţa acelei părţi a oraşului, reparaţiile aveau să 
înceapă după o căruţă de vreme. 

Se apropia de nucleul Harlemului de Vest. Nu-i venea să creadă că 
Pendergast locuia acolo: tipul era excentric, dar nu chiar atât de 
excentric. Următorul cvartal, cel de dincolo de 132nd Street, era 
cufundat într-un întuneric deplin, cu toate lămpile stradale stinse, cele 
două clădiri încă rămase în picioare fiind abandonate, cu ferestrele 
astupate cu scânduri. Până şi becurile din partea parcului fuseseră 
distruse. Era locul ideal pentru tâlhari - numai că niciun om întreg la 
minte n-ar fi trecut noaptea pe acolo. 

D'Agosta îşi reaminti că era înarmat, în uniformă completă, cu o 
staţie radio la centură. Clătină din cap, nevenindu-i a crede. 

Ce fricos ajunsese! Inaintă hotărât, cu paşi mari, afundându-se în 
zona întunecată. 

In acel moment observă o maşină care mergea încet în urma lui. 
Mult prea încet. Când automobilul trecu pe sub ultimul bec aprins, îi 
văzu strălucirea aurie - era acelaşi Chevrolet Impala care fusese cât 
pe ce să-l lase fără degetele de la picioare pe West 61st Street. 

Poate că D'Agosta uitase formula de calcul a adreselor, dar radarul 
lui de poliţist din New York rămăsese în stare perfectă şi în clipa aceea 
intră zgomotos în funcţiune. Maşina mergea exact cu viteza care ar fi 
adus-o în dreptul lui în mijlocul zonei întunecate. 

Era o ambuscadă. 

Luă instantaneu o hotărâre. O rupse brusc la fugă, viră spre stânga 
şi traversă în goană strada prin faţa maşinii care se apropia. Auzi 
cauciucurile scrâşnind pe asfalt în momentul accelerării, dar manevra 
lui fusese mult prea rapidă şi intra deja în Riverside Park atunci când 
automobilul se opri lângă trotuar, cu scârţâit strident de frâne. 

Pe când sprinta către bezna dintre copaci, văzu ambele portiere 
deschizându-se în acelaşi timp. 


13 


Uşa apartamentului de la etajul nouă al hotelului Sherry Netherland 
fu deschisă de un majordom englez într-o costumaţie atât de 
impecabilă, încât părea desprins din paginile unui roman de 
Wodehouse”. Se înclină în faţa lui Pendergast, trăgându-se într-o 
parte. Redingota sa stil Prince Albert, cu două rânduri de nasturi, era 
imaculat de bine periată, iar pieptul alb şi apretat al cămăşii foşnea 
uşor la fiecare mişcare. O mână înmănuşată în alb luă haina lui 
Pendergast; cealaltă îi întinse o tavă de argint. Agentul FBI îşi duse 
mâna la buzunar fără nicio ezitare, scoase o casetă aurie subţire, cu 
cărţi de vizită, şi aşeză una pe tavă. 

— Dacă domnul binevoieşte să aştepte. 

Majordomul schiţă încă o plecăciune şi dispăru pe un coridor lung, 
purtând ceremonios tava. Se auzi o uşă deschizându-se uşor, apoi 
sunetul înăbuşit al unor pârâituri şi al unor lovituri ca de ciocan. Se 
deschise o altă uşă, mai îndepărtată. Majordomul se întoarse peste 
câteva minute. 

— Dacă domnul binevoieşte să mă urmeze, spuse el. 

Mergând pe urmele lui, Pendergast pătrunse într-un salon cu 
lambriuri de lemn, unde îl întâmpină un foc din buşteni de mesteacăn, 
înălţându-şi flăcările vesele în spaţiul larg al şemineului. 

— Domnul se poate aşeza oriunde doreşte, spuse majordomul. 

Intotdeauna atras de căldură, Pendergast alese fotoliul de piele 
roşie de lângă foc. 

— Domnul conte va sosi peste o clipă. Domnul doreşte un 
amontillado? 

— Mulţumesc. 

Majordomul se retrase fără zgomot şi reapăru peste nici treizeci de 
secunde, aducând pe o tavă un pahar de cristal, plin pe jumătate cu 
un lichid limpede, de culoarea chihlimbarului. II aşeză pe o masă din 


'5Sir Pelham Grenville Wodehouse (1881-1975), scriitor englez ale cărui romane 
descriu, cu precădere, viaţa înaltei societăţi din Anglia antebelică. (n.tr.) 


apropiere şi se retrase tot atât de silențios. 

Pendergast sorbi din vinul sec şi fin, privind încăperea cu un interes 
crescând. Era mobilată cu un gust excelent, dar subtil, reuşind să fie, 
în acelaşi timp, confortabilă şi încântătoare. Podeaua era acoperită cu 
un covor persan extraordinar, cu modele în stilul califilor abbasizi. 
Şemineul era vechi, sculptat din pietra serena cenuşie, de Florenţa, şi 
purta blazonul unei străvechi familii nobile. Pe masa unde fusese 
aşezat paharul său se găsea o colecţie interesantă de obiecte: mai 
multe piese de argint vechi, un gazogen antic, câteva sticluţe romane 
de parfum, foarte frumoase, şi o mică statuie etruscă din bronz. 

Însă pe Pendergast îl uimi tabloul de deasupra căminului. Părea să 
fie un Vermeer!'$, înfăţişând o femeie care studia o bucată de dantelă 
în faţa unei ferestre din panouri de sticlă cu rame de plumb. Lumina 
rece, în stil flamand, pătrundea prin geam, făcând să strălucească 
dantela, care arunca o umbră palidă pe rochia femeii. Lui Pendergast 
îi erau familiare toate cele treizeci şi cinci de tablouri cunoscute 
semnate de Vermeer. Acela nu se număra printre ele. Insă nu putea fi 
un fals: niciun falsificator n-ar fi fost în stare să imite jocul de lumină 
al lui Vermeer. 

Ochii continuară să-i rătăcească prin încăpere. Pe peretele opus era 
un tablou neterminat, în stilul caravaggian””, înfăţişând convertirea lui 
Pavel pe drumul Damascului. Era o versiune mai mică, dar încă şi mai 
vie a faimoasei picturi a lui Caravaggio din biserica Santa Maria del 
Popolo, din Roma. Pe măsură ce o privea, Pendergast se îndoia din ce 
în ce mai mult că era o copie sau o refacere din cadrul unei şcoli de 
pictură. Părea un studiu realizat chiar de mâna maestrului. 

Işi concentră apoi atenţia asupra peretelui din dreapta, unde atârna 
un al treilea tablou: o fetiţă, într-o cameră întunecoasă, citind o carte 
la lumina lumânării. Pendergast îşi dădu seama că era similar cu o 
serie de tablouri cu acelaşi subiect - nefiind totuşi o reproducere a 
unuia dintre ele -, purtând titulatura /nvățătura Maicii Domnului şi 
aparţinându-i misteriosului pictor francez Georges de la Tour. Era cu 
putinţă să fie autentic? 

In încăpere nu se aflau decât aceste trei tablouri: trei nestemate 
care îţi tăiau răsuflarea. Insă nu erau etalate cu fast sau cu 
pretenţiozitate; păreau să ţină de fiinţa camerei, expuse mai degrabă 
pentru o plăcere intimă decât pentru a stârni invidia publică. Niciunul 
dintre ele nu purta vreo etichetă. 


16 Johannes Vermeer, cunoscut mai ales ca Jan Vermeer van Delft (1632-1675), pictor 
olandez, unul dintre reprezentanţii de seamă ai stilului baroc. (n.tr.) 

17 Michelangelo Merisi da Caravagio (1571-1610), pictor italian considerat un 
precursor al stilului baroc (n.tr.) 


Pendergast deveni încă şi mai curios în privinţa lui Fosco. 

Din celelalte încăperi se auziră noi zgomote estompate. Auzul ieşit 
din comun al agentului federal se concentră imediat asupra lor. O uşă 
îndepărtată se deschisese şi el desluşi fluieratul unei păsări, sunetul 
unor paşi uşori şi o voce profundă, blândă. 

Ascultă cu luare-aminte. 

— leşi şi ţopăie pe trepte, în sus! Unu, doi, trei şi sus! Trei, doi, unu 
- Şi jos! 

O răbufnire de ciripeli, amestecându-se cu un alt soi de sunet - un 
fel de cârâit şi bâzâit - pluti până în încăpere venind de dincolo de ea, 
amestecată cu poveţe vesele. Apoi se auzi sunetul domol al unei voci 
de tenor, intonând notele unei arii belcanto. Pasărea - dacă pasăre 
era - amuţi, parcă sub puterea unei vrăji. Vocea deveni mai înaltă şi 
mai puternică, apoi se stinse încet, moment în care reapăru 
majordomul. 

— Domnul conte vă poate primi acum. 

Pendergast se ridică şi îl urmă, străbătând un coridor lung şi larg, 
cu pereţii acoperiţi de cărţi, până într-un studio din capătul opus. 

Contele stătea în picioare, în toată măreţia corpolenţei sale, într-o 
încăpere spațioasă, având un perete în întregime de sticlă; întors cu 
spatele, privea către un balconaş încadrat de tufe de trandafiri, 
cufundate în lumina obscură a crepuscului. Purta pantaloni largi şi o 
cămaşă albă, apretată, cu gulerul descheiat. Lângă el se afla o masă 
de lucru ordonată impecabil. Cel puţin o sută de unelte stăteau 
aliniate pe tăblie, cu o acuratețe geometrică: şurubelniţe minuscule, 
ciocane de lipit de precizie, fierăstraie miniaturale de giuvaiergiu, 
menghine şi pile de ceasornicărie. Lângă ele se întindea un şir de roţi 
dinţate, roţi de clichet, arcuri şi pârghii, toate extrem de mici, precum 
şi alte piese metalice fin prelucrate, alături de chipuri electronice, mici 
suporturi de circuite, mănunchiuri de fibre pentru cablaje optice, 
leduri, bucățele de cauciuc şi de plastic şi diverse componente 
electronice cu întrebuinţări misterioase. 

In centrul mesei se afla un suport din profil T, pe care se afla ceva 
straniu, părând, la prima vedere, un papagal cacadu Triton, de un alb 
strălucitor, cu creasta de culoarea lămâii, dar care, după o privire mai 
atentă, se dovedi a fi un dispozitiv mecanic: o pasăre-robot. 

Majordomul îi arătă lui Pendergast un taburet din apropiere, 
invitându-l cu un gest politicos să se aşeze. Paharul lui cu amonti//ado, 
din care băuse jumătate, apăru ca prin farmec, după care majordomul 
se făcu nevăzut, ca o stafie. 

Pendergast se uită la conte. Fosco prinse între degetele mâinii 
libere o nucă de casuarina de pe o tavă, şi-o puse între buzele sale 
grase, apoi o împinse în afară. Cacaduul-robot se cocoţă pe umărul lui 
cu un fluierat entuziast, apoi i se apropie de ureche şi - aplecându-se 


în faţă cu un uşor huruit de roţi dinţate - culese nuca dintre buzele 
ţuguiate, o sparse cu ciocul lui mecanic şi dădu impresia că îi mânca 
miezul. 

— Ah! Frumosul meu, timpul de joacă s-a încheiat! gânguri contele. 
Înapoi, pe stinghia ta. 

işi flutură uşor mâna înmănuşată. Cacaduul scoase un țipăt de 
nemulţumire şi îşi umflă creasta mecanică, dar nu mai făcu nicio altă 
mişcare. 

— Bag de seamă că azi eşti încăpățânat. Contele continuă cu voce 
mai răsunătoare şi mai fermă: înapoi pe stinghia ta, frumosul meu, 
sau o să mănânci mei în loc de nuci toată ziua. 

Cacaduul sări de pe umărul lui Fosco pe masă cu un alt țipăt 
strident, merse legănat pe lângă stand, se urcă pe el cu ghearele sale 
metalice şi îşi reluă locul, îndreptându-şi ochii din leduri roşii ca 
mărgele către agentul FBI. 

Contele se întoarse în sfârşit, cu un zâmbet şi cu o plecăciune, 
întinzându-i mâna lui Pendergast. 

— Imi pare atât de rău că v-am lăsat să aşteptaţi! Prietenul meu 
are nevoie să-şi facă exerciţiile - după cum bine vedeţi. 

— Foarte interesant, rosti Pendergast pe un ton sec. 

— Fără îndoială! E adevărat că apar ridicol când vine vorba de 
animalele mele de companie. 

— Animale de companie? 

— Da. Şi vedeţi cât de mult mă iubesc! Cacaduul meu şi... 

Işi înclină capul spre partea opusă a încăperii, unde, în interiorul 
unei pagode minuţios construite din sârmă, un grup de obiecte cu 
aspect de şoareci se distrau emițând diverse păcănituri şi zbârnâituri 
şi chiţăieli digitale. 

— Şi iubiții mei şoricei albi! Dar, fireşte, dintre toate animăluţele 
mele, Bucefal, aici de faţă, e fala şi bucuria mea. Fosco se întoarse 
către cacadu. Nu-i aşa, frumosule? 

Drept unic răspuns, pasărea îşi îngropă ciocul negru, masiv, în 
penele false şi înfoiate din jur, ca şi cum complimentul i-ar fi stârnit 
timiditatea. 

— Trebuie să-l iertaţi pe Bucefal! zise Fosco, ţâţâind dezaprobator. 
Nu-i plac străinii. Nu se grăbeşte să-şi facă prieteni şi ţipă când e 
nemulţumit... ah, prietene, nu v-ar veni să credeţi dacă aţi auzi 
asemenea ţipete! Am fost nevoit să iau şi cele două apartamente de 
alături şi să le ţin neocupate, o cheltuială foarte mare. Nişte simpli 
pereţi nu oferă, înţelegeţi dumneavoastră, vreun fel de protecţie 
împotriva plămânilor acestei făpturi magnifice! 

Cacaduul mecanic nu făcu nimic care să demonstreze că era 
conştient de acel panegiric, continuând să-l privească neclintit pe 
Pendergast. 


— Dar sunt cu toţii de-a dreptul îndrăgostiţi de operă. După cum 
spunea Congreve!* muzica e o vrajă et cetera. Poate că m-aţi auzit 
cântând, după slabele mele puteri. Aţi recunoscut bucata? 

Pendergast dădu din cap în semn de confirmare. 

— Aria lui Pollione din Norma, „Abbandonarmi cosi potresti”. 

— Ah! inseamnă că vă place. 

— Am zis că am recunoscut-o. Spuneţi-mi, domnule conte, 
dumneavoastră aţi construit aceşti roboţei? 

— Da, sunt un iubitor al animalelor şi al gadgeturilor. Vreţi să-mi 
vedeţi canarii? Pe cei adevăraţi, adică; fac rareori deosebirea între 
copiii mei şi cei ai naturii. 

— Mulţumesc, nu. 

— Ar fi trebuit să mă nasc în America, precum Thomas Edison, un 
loc unde inventivitatea mea ar fi fost încurajată. In schimb, m-am 
născut în sânul sufocantei şi decadentei aristocrații florentine, unde 
talente ca ale mele sunt nefolositoare. Acolo de unde vin eu, din 
partea unui conte se aşteaptă să se înfigă temeinic, cu ambele 
picioare, în secolul al optsprezecelea, dacă nu cumva într-unul mai 
timpuriu. 

Pendergast se foi, pierzându-şi puţin răbdarea. 

— Pot să vă deranjez cu câteva întrebări, domnule conte Fosco? 

Fosco îşi flutură mâna. 

— Să renunţăm la povestea asta cu „contele”. Suntem în America şi 
aici mă numesc Isidor. Pot să vă spun Aloysius? 

Se lăsă o scurtă tăcere înainte ca Pendergast să vorbească din nou, 
pe un ton rece. 

— Dacă vă este totuna, domnule conte, aş prefera să menţinem 
această discuţie la un nivel oficial. 

— Cum doriţi! Văd că bunul Pinketts v-a oferit o băutură 
răcoritoare. E o comoară, nu credeţi? Englezii au fost stăpânii 
italienilor atât de multe secole, încât îmi face plăcere să am măcar un 
singur englez la cheremul meu. Nu sunteţi englez, nu-i aşa? 

— Nu sunt. 

— Bun, atunci putem vorbi liber despre ei. Imaginaţi-vă, singurul 
compozitor pe care l-au dat vreodată a fost un om pe nume Byrd. 

Contele se instală într-un fotoliu din faţa agentului FBI, răstimp în 
care Pendergast remarcă încă o dată cu câtă uşurinţă şi cu câtă graţie 
părea să se mişte bărbatul acela enorm, cu câtă delicateţe se aşeza. 

— Prima mea întrebare, domnule conte, e în legătură cu dineul. La 
ce oră aţi sosit? 

Contele îşi împreună pios mâinile albe, ca şi cum ar fi fost gata de 


18 William Congreve (1670-1729), pictor dramaturg englez (n. Red.) 


rugăciune, şi oftă. 

— Grove a vrut să venim la şapte. Şi, pe deasupra, într-o seară de 
luni - ceea ce nu-i stătea în obicei. Noi am întârziat aşa cum e la 
modă, sosind pe rând, între şapte jumătate şi opt. Eu am ajuns primul. 

— In ce stare mentală era Grove? 

— Extrem de necorespunzătoare, aş spune. După cum v-am 
povestit, părea neliniştit, de o sensibilitate exagerată. Nu într-o 
asemenea măsură încât să nu-şi poată întreţine oaspeţii. Avea 
bucătăreasă, dar a preparat el însuşi principalele feluri de mâncare. 
Era un bucătar foarte bun. A pregătit un calcan excelent, uşor prăjit la 
grătar, cu lămâie. Nici prea mult lăsat la foc, nici prea puţin. 
Perfecţiune. Pe urmă a continuat cu... 

— Am aflat deja meniul, mulţumesc! A dat vreun indiciu din care să 
reiasă de ce era neliniştit? 

— Nu. De fapt, părea să depună eforturi dureroase ca să-şi ascundă 
nervozitatea. Ochii îi fugeau în toate părţile. A încuiat uşa după 
intrarea fiecărui invitat. Abia dacă s-a atins de băutură. Ceea ce nu-i 
stătea deloc în fire. Era un bărbat care aprecia de obicei un vin roşu 
bun şi, chiar şi cu acea ocazie, ne-a servit cu nişte vinuri excepţionale, 
începând cu un tokai din regiunea Friuli şi continuând cu un Petrus din 
'90, cu adevărat magnific. 

Chateau Petrus 1990, considerat cel mai bun după legendara 
producţie din '61, era unul dintre vinurile preferate de Pendergast; 
avea în pivniţa din Dakota o duzină de sticle de Pomerol, de câte 2 
000 de dolari bucata. Se hotărî să nu aducă vorba despre asta. 

Contele îşi continuă descrierea binedispus şi volubil. 

— Grove a deschis de asemenea, cu desăvârşire spontan, o sticlă 
de vin de la Castello di Verrazzano, aşa-numita lor bottiglia 
particolare'* cea cu etichetă de mătase. Excepţional! 

— li cunoşteaţi pe ceilalţi oaspeţi? 

Contele zâmbi. 

— Pe Lady Milbanke o cunosc foarte bine. Pe Vilnius îl întâlnisem de 
câteva ori. Pe Jonathan Frederick îl ştiam numai din scrierile lui. 

— Despre ce-aţi discutat la masă? 

Zâmbetul se lăţi pe figura lui Fosco. 

— A fost extrem de ciudat. 

— Da? 

— Prima parte a cinei a fost acaparată de o conversaţie despre 
tabloul lui Georges de la Tour pe care l-aţi văzut în salonul meu. Ce 
impresie v-a făcut, domnule agent Pendergast? 

— Nu am putea rămâne la subiect, domnule conte? 

— Păi acesta e subiectul. Fiţi răbdător. Credeţi că e un de la Tour? 


1% Sticlă aparte (în Ib. Italiană, în orig.) 


— Da. 

— De ce? 

— Trăsăturile de penel sunt extrem de specifice, iar lumina 
lumânării strecurată printre degete e redată într-o manieră de la Tour 
nealterată. 

Contele îl măsură curios pe Pendergast, ceva indescriptibil 
licărindu-i uşor în privire. După o tăcere îndelungată, vorbi foarte 
domol şi serios. 

— Mă surprindeţi într-o foarte mare măsură, domnule Pendergast. 
Sunt cu adevărat impresionat! Nota familiară, glumeaţă, îi dispăruse 
din glas. Acum douăzeci de ani mă aflam într-o uşoară jenă financiară, 
continuă contele. Am scos la vânzare chiar acest tablou, la Sotheby's. 
Cu o zi înaintea licitaţiei, Grove a scris în Times un mic articol, în care 
l-a numit unul dintre falsurile Delobre, făcut în preajma sfârşitului de 
secol. A fost retras din licitaţie şi, cu toate că aveam dovada 
provenienţei sale, am pierdut cincisprezece milioane de dolari. 

Pendergast îi cântări spusele. 

— Şi despre ce-aţi vorbit la masă? Despre faptul că v-a etichetat 
tabloul drept un fals? 

— Da, la început. Pe urmă conversaţia a alunecat către Vilnius şi 
tablourile lui. Grove ne-a adus aminte de prima lui mare expoziţie, din 
Soho, de la începutul anilor optzeci. La momentul respectiv, a scris o 
recenzie nimicitoare, rămasă legendă. E suficient să spun că Vilnius n- 
a mai recuperat niciodată prejudiciul adus carierei sale. 

— Un subiect straniu de conversaţie. 

— Intr-adevăr. Apoi Grove a adus vorba despre Lady Milbanke şi 
despre aventura pe care o avuseseră, cu câţiva ani în urmă. 

— Imi imaginez c-a fost un dineu foarte animat! 

— N-am văzut prea des ceva care să-l egaleze. 

— Cum a reacţionat Lady Milbanke? 

— Cum v-aţi aştepta să reacționeze o doamnă din înalta societate? 
Aventura respectivă i-a distrus căsnicia. Şi pe urmă Grove a tratat-o 
mizerabil, a părăsit-o pentru un băiat! 

— Se pare că oricare dintre dumneavoastră avea motive să-l 
duşmănească de moarte pe Grove. 

Fosco oftă. A 

— II duşmăneam. Il uram cu toţii, inclusiv Frederick. Nu-l cunosc 
deloc pe omul ăsta, dar am înţeles că, acum mai mulţi ani, când era 
redactor la Art and Style, a avut îndrăzneala să scrie ceva urât despre 
Grove. Numai că Grove avea prieteni sus-puşi, aşa că următoarea 
noutate pe care a aflat-o Frederick a fost vestea concedierii sale. 
Bietul om nu şi-a mai putut găsi o altă slujbă timp de ani; de zile. 

— Când s-a spart petrecerea? 

— După miezul nopţii. 


— Cine a plecat primul? 

— Eu am fost primul care s-a ridicat să-şi anunţe plecarea. Am avut 
întotdeauna nevoie de foarte mult somn. Ceilalţi s-au ridicat în acelaşi 
moment. Grove nu voia să ne vadă plecând. Tot insista să ne mai 
ofere ceva de băut după masă, să ne facă o cafea. Era foarte dornic 
să mai stăm. 

— Ştiţi cumva de ce? 

— Se părea că-i era frică să rămână singur. 

— Vă reamintiţi exact care au fost cuvintele lui? 

— Într-o anumită măsură. Vocea lui Fosco se revărsă într-o 
exclamaţie stridentă, în stilul tărăgănat al clasei de sus, uluitoare prin 
realismul său: „Prieteni! Doar nu plecaţi deja! Nu-i decât miezul 
nopţii! Haideţi să toastăm pentru împăcarea noastră şi să urăm cale 
bătută anilor mei de mândrie necugetată. Am un vin de Porto 
excelent, pe care trebuie să-l guşti, Fosco - şi m-a tras de mânecă-un 
Graham's Tawny din 1972”. Fosco pufni. Când l-am auzit, aproape c- 
am fost tentat să rămân. 

— Aţi plecat cu toţii împreună? 

— Mai mult sau mai puţin. Ne-am luat rămas-bun şi ne-am răzleţit 
pe peluză. 

— Şi când a fost asta? Mi-ar plăcea să aflu o oră cât mai exactă, cu 
voia dumneavoastră. 

— La douăsprezece douăzeci şi cinci. Contele se uită o clipă la 
agentul FBI, apoi adăugă: Domnule Pendergast, îmi cer scuze fiindcă 
fac această observaţie, dar, alături de atâtea alte întrebări, n-aţi pus-o 
pe cea mai importantă dintre toate. 

— Şi care ar fi aceea, domnule conte Fosco? 

— De ce ne-a cerut Jeremy Grove nouă, celor patru duşmani de 
moarte ai săi, să-i fim alături în ultima noapte a vieţii lui? 

Pendergast păstră tăcerea vreme îndelungată. Evalua prudent atât 
întrebarea, cât şi persoana care o pusese. In cele din urmă spuse, 
simplu: 

— O întrebare bună. Consideraţi c-a fost pusă. 

— E chiar întrebarea pe care a formulat-o însuşi Grove, în 
momentul când ne-a adunat pe toţi în jurul mesei, la începutul 
dineului. A repetat ceea ce scrisese pe invitaţii: ne poftise în casa lui 
în noaptea aceea pentru că eram cei patru oameni faţă de care 
greşise cel mai mult. Dorea să-ndrepte lucrurile. 

— Aveţi un exemplar al invitaţiei? 

Fosco îl scoase din buzunarul cămăşii cu un zâmbet şi i-l întinse: un 
bilet scurt, scris de mână. 

— Şi începuse deja să-şi corecteze greşelile, spuse Pendergast. Aşa 
cum a făcut reapreciind lucrările lui Vilnius. 

— O recenzie superbă, nu credeţi? Am înţeles că Vilnius tocmai a 


închiriat Galeria 10, ca să-şi expună lucrările, şi că acum i-au dublat 
preţurile. 

— Şi Lady Milbanke? Jonathan Frederick? Cum şi-a reparat greşelile 
în ceea ce-i privea? 

— De vreme ce nu putea reface căsnicia lui Lady Milbanke, i-a oferit 
ceva în compensație. l-a dat, peste masă, un colier splendid de 
smaralde, patruzeci de carate dintre cele mai frumoase nestemate din 
Sri Lanka. Bineînţeles că nu sunt tocmai pe măsura Inimii lui Lucifer, 
dar înlocuiesc cu vârf şi îndesat păstaia bătrână şi uscată care era 
baronul, soţul ei pierdut. 

— Inima lui Lucifer... 

— Dragul meu domn Pendergast, aţi auzit cu siguranţă de Inima lui 
Lucifer. Cel mai frumos diamant din lume, aflat chiar aici, de partea 
cealaltă a parcului, în Muzeul de Istorie Naturală. 

— Noi doi ar trebui să facem cândva o plimbare până acolo, să-l 
vedem. Se spune că au o sală a diamantelor fără pereche în lume. 

— Am auzit de această piatra prețioasă, mulţumesc de precizare. Şi 
Jonathan Frederick? Ce-a făcut Grove pentru el? 

Fosco zâmbi. 

— Frederick plănuia să ajungă, pe viitor, preşedintele Fundaţiei 
Edsel. Grove a aranjat să primească funcţia. 

— Extraordinar! Şi ce-a făcut pentru dumneavoastră? 

— Răspunsul ăsta îl ştiţi deja, cu siguranţă. 

Pendergast dădu aprobator din cap şi spuse: 

— Articolul scris pentru Burlington Magazine. „O reevaluare a 
tabloului lui Georges de la Tour /nvățătura Maicii Domnului”. 

— Intocmai. Declara că greşise şi îşi cerea scuzele cuvenite, 
lovindu-şi pieptul cu pumnii drept penitenţă şi susţinând minunata 
autenticitate a tabloului. Ne-a citit articolul cu voce tare, la cină. 

— A rămas lângă computerul lui. Nesemnat şi neexpediat. 

— E mult prea adevărat, domnule Pendergast! Dintre noi patru, eu 
am fost singurul escrocat de moartea lui. Contele îşi depărtă palmele 
într-un gest resemnat. Dacă ucigaşul ar mai fi aşteptat o zi, aş fi fost 
cu patruzeci de milioane mai bogat. 

— Patruzeci de milioane? Credeam c-a fost oferit spre vânzare 
pentru cincisprezece. 

— Aşa a fost evaluat la Sotheby's, cu douăzeci de ani în urmă. 
Astăzi s-ar vinde cu cel puţin patruzeci. Dar ştiindu-se că Grove l-a 
încadrat printre falsurile Delobre... Fosco ridică din umeri. Un articol 
nesemnat lângă computerul unui mort nu înseamnă nimic. Există un 
singur avantaj: sunt în posesia unui tablou minunat, pe care o să-l 
privesc tot restul vieţii mele. Eu știu că e autentic, aşa cum o ştiţi şi 
dumneavoastră, chiar dacă n-o mai ştie nimeni altcineva. 

— Da, rosti Pendergast. In ultimă instanţă, asta e tot ce contează. 


— Bine spus. 

— Şi acel Vermeer de lângă el? 

— Autentic. 

— Serios? 

— A fost datat 1671, undeva în perioada dintre Lady scrie o 
scrisoare de curățenie cu ei şi Alegoria credinţei. 

— De unde îl aveţi? 

— E în familia mea de mai multe sute de ani. Conţii de Fosco n-au 
simţit niciodată nevoia să-şi trâmbiţeze posesiunile. 

— Sunt sincer uluit! 

Contele zâmbi, apoi se înclină. 

— Aveţi timp să-mi vedeţi restul colecţiei? 

Pendergast nu ezită decât o secundă. 

— La drept vorbind, am. 

Fosco se ridică şi se îndreptă spre uşă. Chiar înainte de a ieşi, se 
întoarse spre cacaduul mecanic, nemişcat pe stinghia lui. 

— Nu pierde nimic din ochi, Bucefal, frumosul meu! 

— Pasărea îi răspunse cu un țipăt digital. 


14 


D'Agosta se mişca printre copaci cu iuţeală, căutând cea mai 
întunecată zonă din parc - un desiş de copaci şi de arbuşti întins de-a 
lungul unui taluz care cobora către West Side Highway. Se opri exact 
atât cât era nevoie ca s-arunce o privire înapoi. Două siluete alergau 
pe urmele lui, cu armele scânteindu-le în mâini. 

Stând aplecat şi şerpuind printre trunchiuri, D'Agosta deschise tocul 
revolverului Glock. Il scoase, trase mecanismul glisant. Era arma din 
dotarea majorităţii departamentelor de poliţie moderne, iar D'Agosta 
nu fusese întrebat dacă o prefera sau nu, în timpul serviciului ori în 
afara lui. N-avea puterea pistolului său personal, de calibrul .45, dar 
era uşoară, te puteai baza pe ea şi, mai presus de toate, avea 
cincisprezece gloanţe în magazie. In dimineaţa aceea îşi lăsase 
încărcătorul de rezervă în sertarul biroului - cui îi trebuie un încărcător 
suplimentar pentru o zi dedicată interogatoriilor? 

Bărbaţii ajunseseră deja printre copaci, înaintând cu repeziciune. 
D'Agosta continuă să alerge, fără să-i pese de zgomotul pe care-l 
făcea - tufele nu erau suficient de dese ca să-l ascundă pentru mai 
mult de un minut sau două, în cel mai bun caz. Se îndreptă spre sud, 
crengile uscate trosnindu-i sub picioare. Dacă ar fi reuşit să-şi piardă 
urma, fie şi temporar, s-ar fi putut întoarce pe Riverside Drive, luând-o 
apoi spre Broadway. Cei doi n-ar fi îndrăznit să-l urmărească pe o 
stradă atât de aglomerată. Işi trecu rapid în revistă opţiunile. Cea mai 
apropiată secţie de poliţie se afla pe 95th Street, între Broadway şi 
Amsterdam Avenue - într-acolo trebuia să se îndrepte. 

li auzea pe cei doi alergând în spatele lui. Unul strigă ceva către 
celălalt şi primi un răspuns estompat. D'Agosta înţelese imediat ce se 
întâmplase: se despărţiseră şi continuau să-l urmărească, de o parte 
şi de alta a parcului îngust. 

„Rahat!” 

Fugea aplecat printre copaci, cu arma în mână. N-avea timp să se 
oprească pentru a stabili o strategie; n-avea timp să-şi folosească 
staţia radio, n-avea timp decât să alerge din răsputeri. Luminile palide 


de pe Riverside Drive licăreau printre copacii din stânga lui; în dreapta 
se întindea panta lungă şi abruptă, plină de tufe, care cobora către 
West Side Highway. Auzea vuietul maşinilor care goneau la mare 
distanţă sub ei. Se gândi pentru o clipă să alerge în josul valului de 
pământ, încercând să ajungă pe autostradă, dar s-ar fi putut încâlci cu 
uşurinţă în ferigile care împânzeau coasta. 

Caz în care ar fi devenit o ţintă uşoară, simplu de nimerit de pe 
culme. 

Fâşia împădurită se termină brusc şi el dădu buzna într-un decor 
luminat de lună, cu alei paralele având vedere spre fluviu, separate 
de straturi de flori şi verdeață şi de copaci. Era expus, dar n-avea de 
ales, trebuia să-şi continue drumul. 

„Cine naiba mă urmăreşte? Tâlhari? Tipi care nu-i înghit pe 
poliţişti?” N-avea sens. Deja nu mai reprezenta o ţintă aleasă la 
întâmplare. Ucigaşii erau hotărâți. Il urmăriseră în partea de sus a 
oraşului. Erau pe urmele lui dintr-un anumit motiv. 

Trecu de prima zonă verde prin spatele unui şir de bănci de fier, 
rămânând aplecat. Văzu dintr-odată ceva în stânga: un punct de 
lumină roşie, căutându-l, dansând în jurul lui ca un licurici 
neastâmpărat. 

„Lunetă cu laser.” 

Se aruncă în dreapta exact în momentul în care pornea glonţul. 
Acesta nimeri în banca de metal, ricoşă cu un ţiuit care-ţi tăia 
picioarele şi se pierdu în întuneric. D'Agosta căzu în stratul de flori, se 
rostogoli cu stângăcie şi se ridică în genunchi, în poziţie de tragere. 
Zări o formă întunecată mişcându-se cu repeziciune pe fundalul 
spălăcit al întinderii deschise a ierbii şi trase - o dată, de două ori -, 
apoi se rostogoli pe-o parte, sări în picioare şi o rupse din nou la fugă, 
blestemându-se în sinea lui fiindcă neglijase antrenamentele de tir. 
Dar până şi împuşcăturile ratate aveau un efect pozitiv: îi făceau pe 
ceilalţi mai prudenţi, îi încetineau. Cel puţin aşa suna teoria. Trecu 
dincolo de capătul spaţiului verde şi se afundă printre copaci. 

Un alt punct roşu, mişcându-se încolo şi încoace. Se aruncă pe 
asfalt în timp ce răsuna împuşcătura, se rostogoli, zdrelindu-şi carnea 
de pe genunchi la contactul cu pavajul, şi ajunse din nou în picioare, 
continuând alergarea. Trăgătorii foloseau arme de calibru mare şi 
ştiau ce fac. Impuşcăturile lui nu-i încetiniseră câtuşi de puţin. 

Erau asasini profesionişti. 

Străbătu în viteză un teren de joacă, sărind mai întâi disperat peste 
balansoare, apoi peste groapa cu nisip, şi traversă o piaţetă în care se 
afla o fântână, gâfâind din cauza efortului. Măiculiţă, îşi ieşise rău din 
formă, îşi pierduse tot antrenamentul! Trecuseră de mult zilele 
petrecute în sala de gimnastică a poliţiei, menţinându-se într-o 
condiţie fizică bună. 


După ce trecu prin piaţeta cu fântână, sări peste un parapet de 
piatră şi se pomeni înapoi pe taluzul împădurit care cobora, abrupt, 
către autostradă. Se ghemui în spatele peretelui de piatră, aşteptând. 
Trebuiau să traverseze spaţiul deschis al piaţetei. Acolo urma să-i aibă 
în cătare. Apucând pistolul cu ambele mâini, în poziţie de luptă, îşi 
găsi echilibrul, încercând să-şi stăpânească respiraţia necontrolată. 
„Nu apăsa brusc pe trăgaci. Când se declanşează trebuie să fie 
aproape o surpriză. Fiecare glonţ trebuie valorificat.” 

„Acum!” Siluetele întunecate apărură dintre copaci, mişcându-se cu 
repeziciune. D'Agosta trase: o dată, de două ori, de trei ori. 

Luminile roşii dansau printre crengile de deasupra capului său şi 
D'Agosta strigă o obscenitate în timp ce-şi dădea uitării propriul apel 
la prudenţă, trăgând iarăşi şi iarăşi în formele întunecate. Nu auzea 
nimic în afara detunăturilor pistolului său, dar simţea vibrația 
gloanţelor care loveau în piatră, exact în dreptul feţei sale. Nemernicii 
ăia nu stăteau pe gânduri, şi nu ratau niciun cartuş. 

El, pe de altă parte, trăsese doar în bălării, şi nici nu era de mirare. 
Nu mai dăduse nicio raită prin poligon în ultimii trei ani şi 
îndemânarea lui era tot atât de învechită şi de răsuflată ca premiile de 
la concursurile de tir pe care le ţinea agăţate de perete. 

Se îndepărtă târâş de zidul de piatră şi alergă ghemuit de-a lungul 
lui, rugându-se să nu aibă spatele expus. In timp ce fugea, scoase 
încărcătorul din armă, privindu-l în lumina slabă. Era gol. Ceea ce nu-i 
mai lăsa decât cele două gloanţe din camera pistolului... irosise 
treisprezece. 

Ceva i se contură brusc în faţa ochilor, printre copacii din faţă: 
podul de peste rampa de intrare pe 110th Street. Era suspendat cu 
lanţuri, ca o cușcă. Dacă îl încolţeau acolo, avea să se transforme în 
proverbialul peşte din butoi”. 

Numai că o întoarcere - să sară înapoi, peste zidul de piatră, şi să 
traverseze piaţeta deschisă - ar fi însemnat să alerge drept în braţele 
urmăritorilor. Ar fi fost curată sinucidere. 

Se uită în jos, în dreapta. li rămânea o singură opţiune. Autostrada 
sau nimic. Să iasă pe West Side Highway, să oprească traficul, să 
creeze un ambuteiaj, să ceară ajutor prin staţie. N-aveau să-l 
urmărească sau să-l împuşte acolo. 

Fără să-şi lase răgaz să se răzgândească, se repezi în josul taluzului 
abrupt, agăţându-se de rugi, de oţetari şi de iederă otrăvitoare, într-o 
combinaţie de cădere liberă şi de rostogolire cât de cât controlată. 
Crengile îi sfâşiară fără milă uniforma, iar pietrele ascuţite ale coastei 
de pământ îi învineţiră umerii şi genunchii. 


20 Peştele moare chiar dacă nu este nimerit, fiind ucis de vibraţiile apei generate de 
împuşcătură. (n.tr.) 


Răsună o împuşcătură. 

In faţa lui, taluzul cobora într-o pantă abruptă. Căzu, se rostogoli 
cât mai departe cu putinţă, se forţă să se ridice din nou în picioare şi o 
luă iarăşi la fugă, aruncând o scurtă privire în urmă. li auzea rupând 
crengile în timp ce coborau printre tufişuri, la nici zece metri deasupra 
lui. Cuprins de disperare, se răsuci şi trase în silueta cea mai 
apropiată. Acesta se aruncă într-o parte, apoi se ridică şi continuă să 
alerge. D'Agosta se întoarse şi o rupse la fugă din toate puterile. Inima 
îi bătea să-i spargă pieptul, îngrijorător de tare. Vuietul maşinilor 
deveni dintr-odată mai sonor, farurile străfulgerând printre copaci şi 
prinzându-l în lumină câte o clipă. 

Alte două detunături. 

Se lăsă pe burtă, apoi alergă în zigzag. Autostrada era la numai 
cincisprezece metri în faţa lui. Farurile îl măturau cu lumina lor, 
transformându-l într-o ţintă clară. 

incă zece metri. Copacii se răreau, lăsând loc gunoaielor şi 
buruienilor. 

Un nou pocnet. 7 

Taluzul se aplatiză. Incă şase metri până la liziera copacilor şi până 
la autostradă. Alergă în linie dreaptă. 

Bum! Se pomeni răsturnat pe spate. 

Rămase întins pentru o clipă, năucit, gândindu-se că fusese nimerit, 
că se sfârşise. Apoi îşi dădu seama că se izbise cu toată forţa de 
gardul de sârmă împletit aflat exact deasupra autostrăzii. || cuprinse 
cu privirea într-o fracțiune de secundă: sârmă ghimpată în vârf, plasa 
mizerabilă, sfârtecată şi deformată de drogaţi, carcasele de maşini 
zăcând pe margine, dedesubt, în partea opusă. „Bineînţeles.” In zilele 
de demult, condusese pe autostrada aceea de nenumărate ori şi 
văzuse gardul care se apleca periculos deasupra lui, împănat cu 
gunoaie şi cu frunze putrezite. Incă un lucru pe care-l uitase în anii 
petrecuţi în Columbia Britanică. Era prins în cursă. 

Asta era. Se săltă într-un genunchi şi se întoarse, luând poziţie. „Un 
glonţ, doi bărbaţi.” 

Calculul nu prea îi ieşea. 


15 


Focul mocnea în cămin, aruncând o lumină roşcată pe zidurile de 
cărţi şi alungând răceala umedă din aer. Spaţiul din ambele părţi ale 
şemineului era ocupat de două fotolii. Pe unul stătea agentul special 
Pendergast, iar pe celălalt Constance Greene, palidă şi zveltă într-o 
rochie plisată, bine călcată. Intr-o laterală se aflau resturile ceaiului 
din seara aceea: ceşti şi farfurioare, strecurătoare, vas pentru frişcă, 
biscuiţi digestivi. Aerul neclintit mirosea a lemn lustruit şi a pânză de 
legătorie, iar jur-împrejurul lor biblioteca urca, raft peste raft, către 
tavanul înalt, cotoarele cărţilor vechi, cu coperte de piele, scânteind 
aurii în lumina focului. 

Pendergast îşi îndreptă ochii argintii către ceasul de deasupra 
căminului, apoi îşi întoarse iute privirea asupra ziarului vechi pe care îl 
citea. Vocea lui scăzută reluă lectura de unde o întrerupsese. 

„7 august 1964, Washington - Senatul l-a autorizat astăzi pe 
preşedintele Johnson, cu o majoritate la vot de 88 la 4, să facă apel la 
«toate măsurile necesare» pentru a respinge atacurile armate 
împotriva forţelor Statelor Unite din Vietnam. Votul a reprezentat 
reacţia faţă de bombardarea a două nave ale Marinei Statelor Unite 
de către Vietnamul de Nord, în Golful Tonkin...” 

Constance îl asculta cu atenţie pe măsură ce îşi continua lectura. 
Se auzi un fâşâit atunci când Pendergast întoarse cu delicateţe pagina 
fragilă, îngălbenită. 

Fata îşi ridică mâna şi Pendergast se întrerupse din citit. 

— Nu sunt sigură că mai pot suporta un alt război. O să fie unul 
urât? 

— Unul dintre cele mai rele. O să-ntoarcă ţara pe dos. 

— Atunci să-l lăsăm pe mâine. 

Pendergast dădu din cap în semn de consimţământ împăturind cu 
grijă ziarul şi punându-l deoparte. 

— Mi-e greu să cred că ultimul secol a putut fi atât de crud. E 
tulburător pentru suflet. 

Pendergast îşi înclină fruntea, încuviinţând. 


Ea clătină încet din cap, strălucirea flăcărilor reflectându-i-se în 
ochii întunecaţi şi în părul negru, lins. 

— Crezi că acest nou secol o să fie la fel de sălbatic? 

— Secolul douăzeci ne-a arătat faţa diabolică a fizicii. Acesta ne va 
arăta faţa diabolică a biologiei. Va fi ultimul secol al omenirii, 
Constance! 

— Eşti chiar atât de cinic? 

— Fie să dovedească Domnul că mă-nşel. 

Un morman de tăciuni se nărui, deschizând o rană incandescentă în 
inima focului. Pendergast se foi în fotoliu. 

— Şi poate acum ar fi momentul să trecem la rezultatele 
cercetărilor tale? 

— Sigur că da. 

Constance se ridică şi se apropie de un perete de rafturi, de unde 
se întoarse cu mai multe volume in-octavo. 

— Liber de Angelis, a abatelui Trithemius, Cartea Jurămintelor lui 
Honorius, textul lui  Memaster, Secretum Philosophorum şi, 
bineînţeles, Ars Notorium. Tratate despre vinderea sufletului, despre 
invocarea diavolului şi altele de acelaşi soi. Fata aşeză volumele pe o 
măsuţă laterală. Relatările unor martori oculari prezumtivi. În latină, în 
greaca veche, în aramaică, în norvegiana veche, în franceza veche şi 
în engleza medievală. Şi apoi vin manualele de invocare a spiritelor şi 
a demonilor. 

Textele de magic, spuse Pendergast, dând aprobator din cap. 

— Cheia lui Solomon e cel mai cunoscut. Multe dintre aceste 
documente aparțineau unor societăţi şi ordine secrete, care 
reprezentau o obişnuinţă pentru nobilimea din Evul Mediu. După toate 
aparențele, astfel de societăţi erau adesea active în privinţa practicilor 
satanice. 

Pendergast dădu iarăşi din cap în semn de încuviinţare. 

— Mă interesează mai ales relatările despre diavolul venit să-şi ia 
plata. 

— Sunt multe. Bunăoară - fata arătă către coperta roasă de viermi 
a Ars Notorium cu o expresie uşor dezgustată -, povestea lui Geoffrey, 
magistrul din Kent. 

— Continuă. 

— Poveştile nu diferă foarte mult de tema faustiană, cu excepţia 
amănuntelor. Un om extrem de învăţat, fără astâmpăr şi nemulţumit; 
un manuscris; invocarea diavolului; făgăduieli făcute, făgăduieli 
încălcate; un sfârşit fierbinte. In cazul despre care vorbesc, magistrul 
Geoffrey îşi luase doctoratul în filosofie la Oxford, la începutul veacului 
al cincisprezecelea, era chimist şi matematician. Marea lui pasiune o 
reprezenta misterul numerelor prime. Şi-a petrecut ani îndelungaţi în 
atelierul lui, calculând numerele prime, până la cele din cinci cifre. O 


parte din calcule presupuneau mai bine de un an de muncă şi se 
spune că ar fi avut nevoie de un mic ajutor ca să le ducă la bun 
sfârşit. De aici, pactul cu Lucifer. La Colegiul Oriel se vorbea despre 
incantaţii, mirosuri urâte, zgomote inexplicabile şi lumini stranii, 
arzând în încăperile cărturarului mult după miezul nopţii. Magistrul a 
continuat să predea şi să-şi facă experimentele alchimice. Faima lui s- 
a răspândit în lung şi-n lat. Se spunea că descoperise misterul 
transformării plumbului în aur şi regele Henric al VI-lea în persoană l-a 
primit în Ordinul Potirului de Aur. A publicat o lucrare de mare 
importanţă. Cele nou numere ale lui Dumnezeu, şi era cunoscut în 
toată Europa pentru înţelepciunea şi erudiţia sa. 

Dar lucrurile au început să se schimbe. În culmea gloriei, a devenit 
iritabil, suspicios, ciudat. Cădea adesea bolnav şi se închidea în odăile 
lui. Tresărea la orice zgomot. A început să slăbească şi privea cu ochi 
holbaţi, „precum ochii imenşi şi goi ai unui vițel dus la tăiere”. A 
poruncit să i se facă lacăte din bronz şi uşile lui au fost acoperite cu 
plăci de fier şi întărite cu drugi din acelaşi material. 

Intr-o bună zi, elevii săi au văzut că n-a apărut la micul dejun. S-au 
dus la odăile lui. Uşa era zăvorâtă şi fierul era fierbinte la atingere. 
Mirosea a fosfor şi a pucioasă. N-au izbutit să spargă uşa decât cu 
mari eforturi. 

In faţa ochilor le-a apărut o privelişte cumplită. Geoffrey, magistrul 
din Kent, zăcea pe patul lui de lemn, complet îmbrăcat, de parcă ar fi 
fost pregătit pentru înmormântare. Pe pielea lui nu se zărea nicio 
tăietură, nicio vătămare, nicio vânătaie. Şi totuşi inima îi era aşezată 
alături de trup, în mare parte arsă şi încă fumegând. Se povesteşte că 
n-a încetat să bată până când n-a fost stropită cu apă sfinţită. Pe urmă 
s-a aprins şi s-a prefăcut în cenuşă. Amănuntele sunt mai degrabă... 
neplăcute. 

Pendergast se uită la ea. Fata se aplecă, sorbi din ceai, puse cana 
la loc şi zâmbi. 

— Şi textele descriu modul în care era invocat Prinţul Întunericului? 

— Desenau cercuri în jurul lor. În general cu diametrul de nouă 
picioare?!. De obicei le trasau cu un arthame, care era un cuţit ritual. 
De foarte multe ori, în interiorul cercului mare se găseau cercuri mai 
mici sau pentagrame. Mai presus de toate, era de o importanţă 
majoră să nu spargi cercul în timpul ceremoniei - atâta timp când 
rămânea în interiorul său, invocatorul era apărat de demonii pe care îi 
chema. 

— Şi după ce invoca demonii? 

— Se întocmea un contract. De obicei implica bogăţie, putere, 


ZI Aproximativ doi metri şaptezeci (ntr.) 


cunoaştere în schimbul sufletului nemuritor. Povestea lui Faust e, 
bineînţeles, un prototip - mai ales în ceea ce priveşte sfârşitul. 

Pendergast dădu din cap, îndemnând-o să continue. 

— După ce-a făcut înţelegerea cu diavolul, Faust a dobândit 
întreaga putere, lumească şi nelumească, pe care o râvnise 
dintotdeauna. Dar a mai avut parte şi de altele. Se plângea că nu era 
niciodată singur: îl urmăreau ochi din pereţi, auzea zgomote, unele 
stranii, ca un clănţănit din dinţi. Deşi avea tot ce poate poseda o fiinţă 
omenească, a început să nu-şi mai găsească odihna. In cele din urmă, 
când zilele pe care i le oferea contractul se apropiau de sfârşit, a 
început să citească Biblia, exprimându-şi cu glas tare pocăinţa. Şi-a 
petrecut ultima seară în compania prietenilor săi de petrecere, 
plângând cu amărăciune, tânguindu-se pentru păcatele sale, 
implorând cerul să încetinească scurgerea orelor. 

—” O lente, lente, currite noctis equi”, recită Pendergast, cu voce 
scăzută. 

— Doctorul Faustus, actul 5, scena 2, spuse imediat Constance. 


Stelele se mişcă în tăcere, timpul fuge, ceasul o să bată, 
Diavolul va sosi şi Faustus îşi va primi osânda. 


Peste trăsăturile lui Pendergast trecu un zâmbet firav. 

— După cum povesteşte legenda, după miezul nopţii, din odăile lui 
s-au auzit nişte ţipete cumplite. Niciunul dintre oaspeţii săi n-a 
îndrăznit să arunce vreo privire. Dimineaţa i-au găsit dormitorul 
transformat în abator. Pereţii erau vopsiți cu sânge. Cineva a dat 
peste un glob ocular într-un colţ al încăperii. Rămăşiţele zdrobite şi 
flasce ale ţestei lui atârnau de un perete. Restul trupului a fost 
descoperit jos, pe alee, aruncat peste un morman de bălegar de cal. 
Se spune că... 

O întrerupse o bătaie în uşa bibliotecii. 

— Trebuie să fie sergentul D'Agosta, zise Pendergast, ridicând 
privirea, către ceas. Intră, adăugă, cu voce mai puternică. 

Uşa se deschise încet şi sergentul Vincent D'Agosta îi trecu pragul: 
murdar, cu hainele rupte, zgâriat, sângerând. 

Pendergast sări în picioare. 

— Vincent! 


16 


D'Agosta se lăsă să cadă într-un scaun, buimăcit şi şocat. Se părea 
că o jumătate de corp îi amorţise, iar cealaltă îi zvâcnea dureros. Vila 
cea veche îi dădea fiori pe şira spinării, atât de umedă, de rece şi de 
întunecoasă. Asta era cu adevărat casa în care locuia acum 
Pendergast? Omul avea o locuinţă frumoasă în Central Park West, dar 
prefera să stea în inima Harlemului, nici mai mult, nici mai puţin decât 
în clădirea-fantomă a unui muzeu, având în jur toate animalele alea 
împăiate, schelete şi rafturi pline de nimicuri bizare. Măcar biblioteca 
era ca o oază: fotolii moi, un foc întețit. Se părea că Pendergast avea 
un oaspete, dar, pe moment, D'Agosta era prea zgâriat, prea învineţit 
şi prea obosit ca să se sinchisească. 

— Arăţi de parcă tocmai ai fi scăpat de diavol, spuse agentul FBI. 

— Păi chiar aşa şi e. 

— Nişte sherry? 

— Nu se-ntâmplă cumva să ai o bere rece? Budweiser. 

Pendergast păru îndurerat. 

— Un Pilsner Urquell n-ar merge? 

— Dacă e bere, o să meargă. 

Celălalt ocupant al bibliotecii - o femeie tânără, într-o rochie lungă, 
roz-portocalie se ridică şi părăsi încăperea. Se întoarse peste câteva 
minute, aducând un pahar cu bere pe o tavă de argint. D'Agosta îl luă 
şi bău plin de recunoştinţă. 

— Mulţumesc, ăăă... 

— Constance, veni răspunsul, cu blândeţe. 

— Constance Greene, spuse Pendergast. Pupila mea. Acesta e 
sergentul Vincent D'Agosta, un partener în care am încredere. 
Participă la rezolvarea cazului. 

D'Agosta se uită la Pendergast. Pupila lui? Ce naiba însemna asta? 
Se uită din nou la fată, cu mai multă curiozitate. Era frumoasă, de o 
frumuseţe palidă, delicată. Rochia era cât se poate de potrivită cu 
ocazia şi de decentă, dar sânii care îi bombau pieptul de dantelă 
stârneau cea mai indecentă agitaţie în vintrele lui D'Agosta. In ciuda 


costumaţiei demodate, nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani. 
Dar ochii ei violeţi, atât de ageri şi de inteligenţi, păreau cumva să nu 
fie cei ai unei fete tinere. Nicidecum. 

— Incântat de cunoştinţă, spuse sergentul, îndreptându-se de spate 
în scaunul său şi crispându-se de durere. 

— Eşti rănit? întrebă Pendergast. 

— Cam peste tot. 

D'Agosta luă încă o sorbitură prelungă din bere. 

— Povesteşte-ne ce s-a-ntâmplat. 

El lăsă paharul jos. 

— O să-ncep cu începutul. Am vizitat-o mai întâi pe Lady Milbanke. 
A fost un eşec total. Nu voia să vorbească decât despre noul ei colier 
de smaralde. Cutforth n-a fost cu mult mai breaz: a minţit în privinţa 
motivului pentru care i-a telefonat Grove şi mi-a răspuns la întrebări 
fie evaziv, fie deloc. Ultimul a fost Bullard, la Clubul Atletic din New 
York. Pretinde că abia dacă-l cunoştea pe Grove, nu ştie de ce l-a 
sunat, nu-şi poate aduce cu adevărat aminte despre ce-au discutat, 
nu ştie de unde avea Grove numărul lui. A minţit de la cap la coadă şi 
măcar nu s-a ostenit s-o ascundă. 

— Interesant. 

— Da, o adevărată capodoperă! Mătăhălos, urât, un căc... D'Agosta 
aruncă o privire spre fată şi se corectă... cocoş îngâmfat, în esenţă, m- 
a dus cu preşul. Am plecat, am luat cina la bodega Mullin's, pe 
Broadway. Am dat de câteva ori cu ochii de un Impala auriu. Am luat 
metroul până la 96th Street şi am mers până pe Riverside. Am venit 
pe jos de acolo. Chevroletul Impala a reapărut prin dreptul 130th 
Street. 

— İndreptându-se spre nord sau spre sud? 

D'Agosta se întrebă în sinea sa ce importanţă avea asta. 

— Spre nord. 

Pendergast dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Mi-am dat seama că urma să se-ntâmple ceva, aşa că am fugit în 
Riverside Park. Doi tipi au sărit din maşină şi s-au luat după mine, 
trăgând cu pistoale cu vizare cu laser: precise, de calibru mare. M-au 
hăituit prin parc. Am coborât în fugă către West Side Highway şi am 
dat peste un gard de plasă. Am crezut că s-a zis cu mine. Pe urmă am 
observat o maşină abandonată de curând, la vreo cincizeci de metri 
distanţă. Un dobitoc a trecut prin gard, făcând o gaură. A lăsat 
automobilul să ruginească acolo. Am sărit prin gaură, am scăpat de 
urmăritori, am oprit o maşină. M-a lăsat la următoarea ieşire de pe 
autostradă, dar n-am găsit niciun taxi şi am fost nevoit să merg pe jos 
până aici, treizeci de cvartale. M-am ţinut tot timpul în umbră, m-am 
tot uitat după automobilul ăla Impala... mi-a luat ceva vreme. 

Pendergast dădu din nou din cap în semn că înţelegea situația. 


— Prin urmare, unul din indivizi te-a urmărit la metrou, iar celălalt a 
condus maşina. S-au reîntâlnit si-au încercat să-ti taie calea. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu. Vechea şmecherie. 

— N-ai răspuns cu foc? 

— Ba da, dar n-am făcut mare brânză. 

— Vai! Cum rămâne cu abilitatea ta de ţintaş? 

D'Agosta lăsă ochii în podea. 

— A cam ruginit. 

— Intrebarea e cine i-a trimis. 

— Mi s-a părut că s-a-ntâmplat al naibii de repede după ce l-am 
deranjat pe Bullard. 

—Poate prea repede. 

— Nu mi s-a părut genul de om care să aştepte. E tipul individului 
hotărât. 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

Tânăra ascultase politicoasă întreaga relatare. Acum se ridică de pe 
canapea. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, o să vă las să discutaţi despre 
asta între patru ochi. 

Vorbea corect, într-un stil manierat, cu un accent care, dintr-un 
anumit motiv, îi aminti lui D'Agosta de vechile filme alb-negru. Fata se 
apropie de Pendergast şi-l sărută uşor pe obraz. 

— Noapte bună, Aloysius! apoi se întoarse spre D'Agosta şi înclină 
din cap. A fost o plăcere să vă cunosc, domnule sergent! 

O clipă mai târziu, uşa bibliotecii se închise şi se lăsă tăcerea. 

— Pupilă, ei? zise D'Agosta. 

Pendergast încuviinţă dând din cap. 

— De unde-a venit? 

— Am moştenit-o odată cu casa. 

— Cum dracu’ poţi să „moşteneşti” pe cineva? E o rudă? 

— Nu. E o poveste complicată. Casa asta şi colecţiile pe care le 
adăposteşte mi-au fost lăsate de străunchiul meu Antoine. Ea a fost 
găsită în casă de o cunoştinţă de-a mea, care-a catalogat colecţiile din 
vilă pe toată durata verii. Se ascundea aici. 

— De cât timp? 

Urmară câteva secunde de tăcere. 

— De o bucată bună de vreme, răspunse Pendergast apoi. 

— Dar ce e, o fugară? N-are familie? 

— E orfană. Străunchiul meu a primit-o în casă, s-a ocupat de 
bunăstarea ei, a educat-o. 

— Da? Pare să fi fost un sfânt. 

— Nicidecum. Din întâmplare, Constance a fost singura persoană la 
care-a ţinut el vreodată. De fapt, a continuat să se ocupe de ea după 
ce-a încetat să se mai îngrijească de el însuşi. Era un mizantrop, dar 


ea a fost excepţia care-ntăreşte regula. În orice caz, se pare că eu 
sunt acum singura ei familie. Dar trebuie să te rog să nu pomeneşti 
nimic din toate astea în prezenţa ei. Ultimele şase luni au fost 
extraordinar de... dificile pentru ea. 

— Cum aşa? 

— E vorba despre un trecut pe care e mai bine să nu-l răscolim. 
Vincent, despre Constance e de-ajuns să spun că e beneficiara 
inocentă a unei serii de experimente diabolice, desfăşurate cu mult 
timp în urmă. Aflând că propriile ei rude au fost mai demult victimele 
acestora, mă simt obligat să-i port de grijă. E o complicaţie pe care cu 
siguranţă că n-am anticipat-o. Oricum, cunoştinţele ei despre această 
casă şi despre această bibliotecă s-au dovedit de nepreţuit. Va fi o 
asistentă excelentă pentru cercetările noastre şi un custode pe 
măsură. 

— Cel puţin nu-ţi vine greu să te uiţi la ea. Simţind privirea lui 
Pendergast, în care nu era nicio urmă de amuzament, D'Agosta îşi 
drese glasul şi adăugă: Cum au mers discuţiile pe care le-ai purtat tu? 

— Montcalm n-a putut adăuga decât foarte puţine la ceea ce ştiam 
deja. Se pare că Grove i-a lăsat, la asistenta lui, un mesaj disperat: 
„Cum rupi un pact cu diavolul?” Asistenta a aruncat biletul - după 
toate aparențele, Montcalm e un magnet pentru maniaci şi primeşte o 
groază de mesaje de genul ăsta. N-a mai avut ce altceva să adauge. 
Pe de altă parte, Fosco s-a dovedit a fi cel mai interesant. 

— Sper că l-ai făcut să năduşească bine. 

— Nu-s prea sigur cine pe cine a făcut să năduşească. 

D'Agosta nu-şi putea imagina că exista cineva pe lume care să-l 
facă pe Pendergast să asude. 

— E implicat? 

— Depinde ce înţelegi prin asta. E un om remarcabil, iar tot ce-şi 
aduce aminte s-a dovedit a fi nepreţuit. 

— Ei bine, juriul încă mai dezbate în privinţa lui Cutforth şi a lui 
Bullard. 

— Ai spus că primul e un mincinos, întocmai ca al doilea. Cum ţi-ai 
dat seama? 

— A susţinut că Grove l-a sunat în toiul nopţii ca să cumpere un 
obiect de colecţie legat de istoria rockului. Am mers la cacealma, 
spunându-i că Grove detesta muzica rock. Privirea lui l-a trădat 
imediat. 

— O minciună grosolană. N 

— El e un individ grosolan şi, pe deasupra, destul de tâmp. Imi 
imaginez că e totuşi bun în meseria lui, ținând cont că face atâtea 
lovele. 

— Inteligența, cultura şi educaţia nu sunt calităţi asociate de obicei 
cu afacerile cu muzică de succes. 


— Ei bine, Bullard e pe un alt nivel. Şi el e grosolan, dar e extrem 
de inteligent. Nu l-aş subestima. E evident că amândoi ştiu despre 
moartea lui Grove mai multe decât spun. Pe Cutforth îl putem face să- 
şi dea drumul la gură, de asta sunt foarte sigur - e o fire slabă însă 
Bullard o să fie greu de convins. 

Pendergast încuviinţă cu o înclinare a capului. 

— Raportul întocmit de medicul legist în urma examinării cadavrului 
lui Grove o să fie gata mâine. S-ar putea să ne ofere informaţii de care 
avem mare nevoie. In momentul de faţă, problema esenţială este 
descoperirea legăturii dintre Bullard, Cutforth şi Grove. Dacă o 
descoperim, Vincent, avem cheia întregului mister. 


17 


Doctorul Jack Dienphong îşi aruncă privirea prin laborator: examină 
mesele de metal, recipientele izolate pentru experimente chimice şi 
cutiile cu mănuşi, microscoapele clasice şi electronice, microtoamele 
şi instalaţiile de titrare. Nu era o frumuseţe, dar era bine organizat şi 
funcţional. Dienphong era şeful Departamentului Ştiinţific Judiciar al 
FBl-ului de pe Congress Street şi era foarte curios să-l întâlnească - în 
sfârşit - pe acest agent special Pendergast, despre care auzise atât de 
multe. 

Se uită la fişa de cartotecă scrisă de mână pe care o ţinea între 
degete, revizuindu-şi încă o dată însemnările. Le ţinea minte, în cea 
mai mare parte. Fişa era mai degrabă pentru liniştea lui sufletească 
decât pentru altceva. Avea un sentiment alarmant de anxietate. Nu-i 
plăcea ceea ce urma să raporteze şi nutrea speranţa că faimosul - 
unii considerau că era vorba de o faimă proastă - agent avea să 
înţeleagă. După părerea lui Dienphong, cea mai gravă greşeală pe 
care o puteai face în chimia judiciară era să exagerezi în privinţa 
interpretării rezultatelor. Fă-o de suficient de multe ori şi până la urmă 
o să trimiţi un om nevinovat la închisoare. Era cea mai mare dintre 
temerile sale. N-avea să extrapoleze rezultatele de hatârul nimănui, 
nici măcar pentru a face pe placul unui om atât de extraordinar ca 
Pendergast. 

La uşă se stârni agitaţie şi Dienphong se uită la ceas. Punctualitate 
aproape de ordinul secundelor, confirmând deja unul dintre aspectele 
celebrităţii lui Pendergast. O clipă mai târziu, uşa se deschise, în 
laborator intrând un bărbat suplu, în costum negru, urmat de agentul 
special şef Carlton, comandantul Districtului de Sud al Biroului 
Teritorial Manhattan, şi de un grup tăcut de agenţi de rang inferior şi 
de asistenţi. In aer plutea o incitare aproape palpabilă, de genul celei 
generate întotdeauna de cazurile de mare răsunet. Şi numai un 
asemenea caz ar fi adus acolo pe cineva de rangul lui Carlton într-o zi 
de duminică. Poliţia locală îi înaintase FBl-ului toate probele materiale 
pertinente, pentru o analiză mai profundă. lar punerea acestora cap la 


cap depindea acum de Dienphong. Senzaţia de anxietate nu îi dispăru 
câtuşi de puţin. 

II studie cu atenţie pe străin. Pendergast arăta întocmai precum în 
descrieri, mişcându-se cu eficienţa şi cu graţia unei pisici. Avea părul 
atât de blond, încât părea aproape alb, chipul calm, aristocratic, şi 
ochii lui spălăciţi înregistrau totul din jur, neobosit. Dienphong 
întâlnise mulţi agenţi FBI în viaţa lui, însă acesta făcea parte dintr-o cu 
totul altă categorie. 

Privirea sa rece ca gheaţa se îndreptă asupra lui Dienphong, de 
care se apropie cu paşi mari. 

— Domnule doctor Dienphong, spuse bărbatul, cu modulaţiile 
onctuoase din inima Sudului. 

— Incântat. 

Dienphong scutură mâna, cu desăvârşire uscată, ce-i fusese 
întinsă. 

— Sunt de părere că articolul dumneavoastră despre rata 
maturizării larvelor de muscă verde din cadavrele umane, apărut în 
Journal of Forensis”?, e o lectură excelentă. 

— Mulţumesc! 

El, personal, nu considerase niciodată articolul respectiv, sau 
oricare altul dintre articolele sale, ca fiind „o lectură excelentă”, în 
viziunea lui, o lectură excelentă erau eseurile lui Johnson, reunite în 
periodicul The Rambler”. 

— Raportul e gata, spuse Dienphong, arătând către două şiruri de 
scaune metalice plasate în faţa unui ecran de proiecţie. O să-ncepem 
cu o scurtă prezentare vizuală. 

— Perfect! 

Agenţii se aşezară murmurând, tuşind şi târşâind scaunele. Agentul 
special şef Carlton se instală în centrul primului rând, coapsele sale 
voluminoase revărsându-se peste marginile scaunului. 

Dienphong făcu un semn din cap către asistentul său şi luminile se 
diminuară. El porni proiectorul computerului. 

— Vă rog, nu vă sfiiţi să mă întrerupeţi cu întrebări în orice 
moment. (Afişă prima imagine.) O să mergem de la simplu către 
complex. Aceasta este o mostră din sulful descoperit la faţa locului, 
mărită de cincizeci de ori. Analizele noaste chimice au demonstrat că 
e de provenienţă naturală, cu urme de alte elemente, care îi indică 
originea vulcanică. A fost încălzită rapid şi arsă printr-un procedeu 
necunoscut. Când arde, sulful se combină cu oxigenul, dând naştere 


22 Gazeta Judiciară 


23 Samuel Johnson (1709-1784), poet, eseist, critic literar, biograf şi lexicograf englez 
(n.tr.) 


gazului numit dioxid de sulf, SO2, care are un miros foarte puternic - 
izul de chibrituri arse. Dacă intră apoi în contact cu apa, rezultă H>S0, 
cunoscut şi sub numele de acid sulfuric... Fibrele de aici - pe ecran 
apăru o a doua imagine - provin din hainele victimei. Observaţi 
ciupiturile şi încreţiturile: efectele clare ale contactului cu acidul 
sulfuric. 

Urmară alte trei imagini, într-o succesiune rapidă. 

— După cum puteţi vedea, există ciupituri microscopice până şi pe 
lentilele de plastic ale ochelarilor victimei, precum şi pe lacul de pe 
pereţi şi de pe podea, ca urmare a unei degajări intense de compuşi ai 
sulfului. 

— Aveţi vreo idee în privinţa sursei vulcanice? 

Cel care vorbise era Pendergast. 

— E aproape imposibil să vă dau un răspuns. Ar trebui să analizăm 
substanţa şi s-o comparăm cu mii de surse vulcanice cunoscute, o 
sarcină care ne-ar depăşi puterile chiar dacă am reuşi să obţinem 
mostre. Ceea ce vă pot spune este că procentajul ridicat de siliciu 
sugerează că e vorba despre o sursă continentală, nu de una 
oceanică. Cu alte cuvinte, sulful nu provine din Hawaii sau, să zicem, 
de pe fundul mării. 

Pendergast se lăsă pe spate, expresia feţei sale fiind imposibil de 
citit în încăperea întunecoasă. 

— Următoarea imagine reprezintă câteva secţiuni microscopice prin 
lemnul ars al podelei, din zona aşa-numitei urme de copită. 

Pe ecran fulgerară câteva noi imagini. Dienphong îşi drese glasul. 
De aici începea partea dificilă. 

— O să vedeţi cât de adânc a pătruns arsura în lemn. Vă puteţi da 
seama mai bine la o mărire de două sute de ori. 

Un alt diapozitiv. 

— Arsura n-a fost provocată prin efectul „fierului de marcaj”. 
Specialistul tăcu, înghiţi în sec şi adăugă: Cu alte cuvinte, urma lăsată 
pe podea nu este amprenta unui obiect încins până la incandescenţă. 
A fost provocată printr-o ardere intensă cu radiaţii neionizante, 
probabil din domeniul infraroşu, cu lungime de undă foarte scurtă, 
radiaţii care au penetrat adânc lemnul. 

Se auzi vocea lui Carlton, conform aşteptărilor lui Dienphong. 

— Vreţi să spuneţi că ucigaşul n-a încălzit un obiect pe care l-a 
apăsat apoi pe podea? 

— Intocmai. Nimic n-a atins de fapt podeaua. Arsura a fost făcută 
de o scurtă rafală de radiaţie pură. 

Carlton se foi şi scaunul său scoase un geamăt de rău augur. 

— Staţi o clipă. Cum e cu putinţă? 

— Datoria mea e să descriu, nu să interpretez, răspunse 
Dienphong, proiectând următorul diapozitiv. 


Dar comandantul nu terminase. 

— Vreţi să spuneţi că semnul a fost făcut cu un soi de armă laser? 

— Nu mă pot pronunţa asupra sursei radiaţiei. 

Carlton se lăsă pe spătar cu un mormăit sceptic. 

— Ceea ce ne aduce la cruce. 

Pe ecran apăru imaginea următoare. 

— Expertul nostru în artă a identificat-o drept un exemplar rar de 
cruce toscană din secolul al şaptesprezecelea, purtată de obicei de 
nobilime. E făcută din aur şi argint, stratificată, topită şi moarată 
manual, pentru a produce un efect interesant, cunoscut sub numele 
de /amelles fines. A fost apoi incrustată în lemn, care a ars într-o 
foarte mare măsură. 

— Cât valorează un asemenea obiect? spuse Carlton, punând, ca 
variaţie, o întrebare inteligentă. 

— Ţinând cont de pietrele preţioase, optzeci, poate chiar o sută de 
mii de dolari. Dacă e intactă, adică. 

Carlton scoase un fluierat uimit. 

— Crucea a fost găsită la gâtul victimei, în contact cu pielea. lată o 
fotografie de la locul faptei, în care o purta încă. 

Apăru următorul diapozitiv, stârnind exclamaţii de dezgust şi de 
uluire. 

— După cum puteţi vedea, crucea s-a încălzit până la punctul de 
topire, arzând până în profunzime pielea pe care se sprijinea. Dar 
observați că pielea din jur nu e arsă, nici măcar nu s-a înroşit. Ceva - 
şi realmente nu pot spune ce anume - a încălzit selectiv numai 
crucea, făra să încălzească pielea din jur. Crucea s-a topit parţial şi a 
ars carnea victimei din locul respectiv... lar aici - continuă specialistul 
afişând următorul diapozitiv - este o micrografie obţinută cu un 
microscop electronic, prin mărire de trei mii de ori, a acestui fenomen 
extraordinar de ciupire a argintului - dar nu și a aurului - de pe 
suprafaţa crucii. Nici în acest caz nu pot oferi o explicaţie, dar 
presupun că se datorează unei doze intense şi prelungite de radiaţii, 
care pare să fi îndepărtat straturile superioare de electroni şi să fi 
polarizat o parte metalului. Are un efect mult mai puternic asupra 
argintului decât asupra aurului. Incă o dată, n-am idee de ce. Carlton 
se ridicase în picioare. 

— Putem auzi asta într-o engleză clară? 

— Bineînţeles, răspunse sec Dienphong. Ceva a încălzit şi a topit 
crucea fără să încălzească nimic altceva din jurul ei. Bănuiesc că 
trebuie să fi fost un anumit tip de radiaţie absorbită cu mai multă 
putere de metal decât de carne. 

— Poate aceeaşi radiaţie care a făcut amprenta aia de copită? 

Dienphong trebuia să admită că agentul Carlton nu era atât de 
prost cum pretindea. 


— E foarte posibil. 

Pendergast ridică un deget. 

— Domnule agent Pendergast? 

— Mai există urme de arsură sau de încălzire datorată radiaţiilor şi 
pe alte suprafeţe din cameră? 

O întrebare încă şi mai bună. 

— Da. Adevărul e că există. Stâlpii patului, din lemn de pin lăcuit, 
prezintă urme de deteriorare prin arsură, ca şi peretele din spate, care 
este din lemn de pin vopsit. Vopseaua s-a înmuiat şi s-a băşicat în 
câteva locuri. 

Derulă meniul de pe ecran cu mouse-ul şi încărcă o altă imagine. 

— lată o secţiune transversală prin perete, reprezentând patru 
straturi de vopsea. Aici apare un alt mic mister: se pare că numai 
ultimul strat de dedesubt s-a încălzit şi s-a băşicat. Cele trei de 
deasupra lui au rămas neatinse şi nealterate din punct de vedere 
chimic. 

— Aţi făcut analiza chimică a tuturor celor patru straturi? întrebă 
Pendergast. 

Dienphong dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Vopseaua din stratul inferior este cumva pe bază de plumb? 

Dienphong avu o neaşteptată senzaţie de surpriză. Işi dădu imediat 
seama către ce anume conducea întrebarea, şi era un aspect pe care 
nu-l luase în consideraţie. 

— Ingăduiţi-mi să verific în registru. 

Răsfoi rapoartele de laborator, clasificate şi plasate într-un 
biblioraft cu trei secţiuni, purtând eticheta F/ăcările /adului. Toate 
investigaţiile FBI primeau câte o poreclă, iar pe aceasta o atribuise el 
cazului de faţă. Poate suna melodramatic, dar se potrivea. 

Îşi ridică privirea din biblioraft. 

— Da, este pe bază de plumb. 

— Şi celelalte nu? 

— Corect. 

— Incă o dovadă că avem de-a face cu un tip de radiaţii. 

— Excelentă observaţie, domnule agent Pendergast! 

Era pentru prima oară în cariera lui când un agent FBI îl surclasa în 
privinţa concluziilor. Pendergast se ridica la înălţimea reputației sale. 
Dienphong îşi drese glasul. 

— Alte întrebări sau comentarii? 

Carlton se aşeză din nou şi ridică mâna cu un gest obosit. 

— Da? 

— Nu pricep ceva. Cum poate fi afectat stratul de bază al vopselei, 
dar nu şi cele de deasupra lui? 

Pendergast se întoarse spre comandant. 

— Plumbul din vopsea a reacţionat, aşa cum s-a întâmplat şi cu 


metalul din cruce. A absorbit radiaţiile cu mai multă putere. Domnule 
doctor, în timpul investigaţiilor ulterioare s-au descoperit urme de 
radioactivitate la faţa locului? 

— Nu, de niciun fel. 

Carlton dădu gânditor din cap. 

— Verifică asta, Sam, se poate? 

— Desigur, domnule, răspunse unul dintre agenţii de rang inferior. 

Dienphong trecu la diapozitivul următor. 

— lată şi ultima imagine: un prim-plan al unei secţiuni prin cruce. 
Observaţi topirea extrem de localizată, cu desăvârşire incompatibilă 
cu o sursă de încălzire prin convecţie. Un alt indiciu că radiaţiile au 
avut un rol aici. 

— Ce tip de radiaţii ar fi încălzit selectiv metalul, mai mult decât 
carnea? întrebă Pendergast. 

— Razele X, razele gama, microundele, infraroşiile din extremitatea 
spectrului, anumite lungimi de undă din spectrul radiaţiilor radio, ca 
să nu mai amintesc de radiaţiile alfa şi de un flux accelerat de 
neutroni. Nu e foarte neobişnuit. Neobişnuită este intensitatea. 

Dienphong aşteptă obişnuita mustrare din partea lui Carlton, dar 
agentul-şef păstră de data asta tăcerea. 

— Ciupiturile de pe cruce vă sugerează ceva? întrebă Pendergast. 

— Deocamdată nu. 

— Vreo speculație? 

— Nu fac niciodată speculaţii, domnule Pendergast. 

— Totul s-ar fi putut datora unui fascicul concentrat de electroni, nu 
vi se pare posibil? 

— Ba da, dar fasciculul ar fi trebuit să se propage prin vid. Aerul l-ar 
fi dispersat pe o lăţime de, să zicem, un milimetru sau doi. După cum 
spuneam, ar putea fi vorba de infraroşii, de microunde sau de radiaţii 
din spectrul X, cu excepţia faptului că, pentru a genera un fascicul 
atât de puternic, ar fi fost nevoie de un emiţător de câteva tone. 

— Chiar aşa. Domnule doctor, ce părere aveţi despre teoria lansată 
de New York Post? 

Schimbarea neaşteptată a subiectului îl făcu pe Dienphong să 
amuţească pentru o clipă. 

Nu obişnuiesc să-mi preiau teoriile din paginile ziarului Post. 

— Au publicat o speculație, presupunând că diavolul i-ar fi luat 
sufletul. 

Se aşternu o scurtă tăcere, urmată de câteva chicoteli nervoase. 
Pendergast glumea, fără îndoială. Sau nu glumea? El nu părea să 
râdă. 

— Domnule Pendergast, e o teorie la care nu subscriu. 

— Nu? 

Dienphong zâmbi. 


— Sunt budist. Singurul diavol în care cred e cel din inima omului. 


18 


Nu era nevoie de o cercetare prea îndelungată a mulţimii care se 
revărsa înspre clădirea Operei Metropolitane pentru a-l localiza pe 
contele Isidor Fosco: silueta lui uriaşă, adoptând o postură teatrală 
lângă fântâna arteziană din Lincoln Center, sărea imediat în ochi. 
Pendergast lăsă mulţimea să-l poarte într-acolo. Il înconjurau bărbaţi 
în smochinguri şi femei cu coliere de perle, pălăvrăgind cu entuziasm. 
Se deschidea stagiunea la Opera Metropolitană, iar spectacolul din 
acea primă seară era Lucrezia Borgia, de Donizetti. Contele purta 
cravată albă şi frac, excelent lucrat pe măsura trupului său extrem de 
voluminos. Croiala era de modă veche şi, în locul obişnuitei veste 
albe, Fosco afişa una din superba mătase de Hong Kong, brodată cu 
alb şi gri-albăstrui. Avea o floare de gardenie la butonieră şi chipul lui 
frumos era dichisit, bărbierit şi pudrat până ce devenise de un roz 
desăvârşit, coama deasă de păr încărunţit fiind dată peste cap, în 
bucle leonine. Mâinile lui mici, durdulii, în mănuşi gri, din piele fină, se 
asortau perfect cu restul costumaţiei. 

— Dragul meu Pendergast, chiar speram c-o să veniţi în frac! spuse 
el, înveselindu-se la vederea agentului FBI. Nu înţeleg de ce se 
îmbracă oamenii într-un stil atât de barbar într-o seară ca asta. 

işi flutură mâna, într-un gest de concediere, către spectatorii în 
smoching care se scurgeau pe lângă ei, pătrunzând în holul operei. 

— In zilele întunecate ale prezentului, nu ne-au mai rămas decât 
trei ocazii în care să ne îmbrăcăm cu adevărat de gală: la nuntă, la 
înmormântare şi în seara deschiderii stagiunii de operă. Ultima fiind 
de departe cea mai fericită dintre cele trei. 

— Asta ţine de punctul dumneavoastră de vedere, spuse sec 
Pendergast. 

— Prin urmare aveţi o căsnicie fericită? 

— Mă refeream la cealaltă ocazie. 

— Ah! Fosco râse pe tăcute. Aveţi dreptate, domnule Pendergast! 
Sunt oameni pe care nu i-am văzut niciodată zâmbind mai mulţumiţi 
decât la propriul priveghi. 


— Eu mă refeream la moştenitorii răposatului. 

— Răutăcios ce sunteţi! Intrăm? Sper că nu vă deranjează că stăm 
în stal... evit lojile, pentru că au o acustică neclară. Avem bilete în 
rândul N, în centru dreapta, fiindcă am constatat, din experienţă, că e 
locul cu cea mai plăcută acustică din această sală, mai ales pe locurile 
de la douăzeci şi trei până la treizeci şi unu. Dar, uitaţi-vă, înăuntru se 
aprind luminile; am face bine să ne aşezăm. 

Ţinându-şi mândru capul uriaş, cu bărbia înălţată, Fosco înaintă cu 
uşurinţă prin mulţimea vânzolită, care se despica instinctiv în faţa lui. 
In ceea ce îl privea, contele nu se uită nici în stânga, nici în dreapta în 
timp ce păşeau dincolo de pragul intrării principale, atingându-se în 
treacăt de plasatorii care ofereau programe şi îndreptându-se către 
rândul N pe aleea centrală dintre scaune. Fosco rămase în aşteptare 
în capătul rândului, rugând prin gesturi douăsprezece persoane să se 
ridice şi să iasă pe aleea din capătul opus, pentru ca el să se poată 
deplasa nestânjenit. Cumpărase trei locuri pentru el însuşi şi se aşeză 
pe cel din mijloc, întinzându-şi braţele pe spătarele scaunelor rabatate 
din ambele părţi. 

— Dragul meu Pendergast, iertaţi-mă fiindcă nu stăm umăr la umăr. 
Corpolenţa mea necesită spaţiu şi nu suportă să fie îngrădită. 

Scoase din buzunarul vestei un binoclu de operă incrustat cu perle 
şi îl aşeză pe locul gol de alături. Işi făcu apariţia şi un altul, mai 
puternic, care fu plasat pe celălalt scaun. 

Sala imensă se umplea şi entuziasmul plutea în atmosferă. Din fosa 
orchestrei răzbătu murmurul instrumentelor ce erau acordate, 
interpretând fragmente din spectacolul care urma să înceapă. 

Fosco se aplecă spre Pendergast, punându-i pe braţ o mână elegant 
înmănuşată. 

— Niciun iubitor al muzicii nu poate să nu fie impresionat de 
Lucrezia Borgia. Dar, o clipă... ce-i asta? Contele se uită la Pendergast 
cu mai multă atenţie. Doar nu purtaţi dopuri în urechi, nu-i aşa, 
domnule? 

— Nu dopuri, nu. Acestea nu fac altceva decât să atenueze sunetul 
- auzul meu e nefiresc de ascuţit şi orice are un volum mai ridicat 
decât al unei conversații obişnuite devine de-a dreptul dureros pentru 
mine. Nu vă temeţi, muzica le va străbate mult prea bine, vă asigur! 

— Mult prea bine, aşa aţi spus? 

— Domnule conte Fosco, vă mulţumesc pentru această invitaţie. 
Dar, aşa cum v-am mai prevenit, încă n-am găsit nicio operă care să 
fie pe gustul meu. Muzica pură şi spectacolul de rând sunt 
fundamental incompatibile.  Cvartetele pentru coarde ale lui 
Beethoven sunt, de departe, preferatele mele - dar, ca să fiu sincer, 
până şi pe acestea le savurez mai degrabă pentru conţinutul lor 
intelectual decât pentru muzicalitate. 


Fosco făcu o grimasă. 

— Dacă-mi este permis să-ntreb, ce anume e rău în privinţa 
spectacolului? îşi depărtă mâinile într-un gest amplu. Nu e viaţa însăşi 
un spectacol? 

— Culoarea, zgomotul, scânteierea reflectoarelor, diva corpolentă 
care colindă pe scenă, ţipând, văitându-se şi aruncându-se de pe 
meterezele unui castel... totul îţi distrage atenţia de la muzică. 

— Dar tocmai asta e opera! Un festin de privelişti ş; de sunet. Există 
umorul! Există tragedia! Există culmi avântate ale pasiunii şi hăuri ale 
cruzimii! Există dragoste şi trădare! 

— Imi enumeraţi argumentele chiar mai bine decât aş face-o eu 
însumi, domnule conte. 

— Greşeala dumneavoastră, domnule Pendergast, constă în faptul 
că vă gândiţi la operă considerând că nu e nimic altceva decât 
muzică. E mai mult decât atât. E viaţă! Trebuie să vă abandonaţi în 
voia ei, să vă lăsaţi la mila ei. 

Pendergast zâmbi. 

— Domnule conte, mă tem că eu nu mă abandonez niciodată, în 
voia nimănui. 

Fosco îl bătu pe braţ. 

— Aveţi un nume franțuzesc, dar inima dumneavoastră e a unui 
englez. Englezii nu pot păşi niciodată în afara lor înşile. Oriunde s-ar 
duce, nu-şi pierd niciodată conştiinţa de sine. De aceea sunt 
antropologi excelenți, dar compozitori mizerabili. Fosco pufni şi 
adăugă: Purcell. Britten. 

— ÎI uitaţi pe Händel. 

— Un neamt transplantat. Fosco chicoti. Mă bucur că sunteți aici, 
domnule Pendergast, şi vă voi arăta eroarea din convingerile 
dumneavoastră! 

— Apropo, cum de-aţi ştiut unde să-mi trimiteţi invitaţia? 

Contele îi răspunse cu un zâmbet triumfător. 

— A fost destul de simplu. M-am dus la Dakota şi am făcut 
cercetări. 

— Le-am dat ordine stricte să nu-mi divulge celelalte adrese. 

— Dar n-au fost pe măsura lui Fosco! Profesiunea dumneavoastră 
m-a interesat dintotdeauna. In tinereţe, am citit toate scrierile lui Sir 
Arthur Conan Doyle. Dickens, Poe. Şi sublimul Wilkie Collins! Aţi citit 
Femeia în alb? 

— Fireşte. 

— Un tur de forţă! Poate că-n viitoarea mea viaţă îmi voi alege 
profesia de detectiv. E destul de plictisitor să fii un conte dintr-o 
familie străveche. 

— Cele două nu se exclud reciproc. 

— Bine spus! In zilele noastre, avem tot soiul de detectivi, de la 


lorzi englezi până la poliţişti navajo. De ce nu şi un conte din stirpea 
lui Dante şi Beatrice? Trebuie să recunosc că acest caz al lui Grove mă 
fascinează şi nu numai fiindcă am fost oaspete la - să cutez s-o spun? 
— cina cea de taină. Vai, exact acum o săptămână. Îmi pare rău 
pentru bietul om, fireşte, dar e un mister încântător. Vă ofer ajutorul 
meu în această privinţă. 

— Vă mulţumesc, însă trebuie să mărturisesc că e puţin probabil să 
am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Foarte adevărat! Acum vă vorbesc - dacă îmi este îngăduit - ca 
prieten. Nu vreau decât să vă ofer serviciile mele în calitate de om cu 
cunoştinţe deosebite în privinţa artei şi a muzicii şi, poate, a vieţii în 
societate. Şi, în ultimă instanţă, mi-ar plăcea să cred că am fost deja 
de folos în privinţa întrebărilor legate de dineu. 

— Aţi fost. 

— Mulţumesc! 

Contele bătu din palmele înmănuşate, cu încântarea unui băieţel. 

Luminile se stinseră. Conversaţiile din sală încetară. Fosco îşi 
concentră atenţia asupra scenei, practic bâţâindu-se de entuziasm. 
Apăru concertmaistrul şi făcu să răsune un /a; orchestra se acordă 
după el; apoi totul amuţi. Dirijorul ieşi pe scenă într-o răbufnire 
tunătoare de aplauze. Işi ocupă poziţia pe podium, îşi înălţă bagheta, 
o cobori cu o mişcare rapidă şi începu uvertura. 

Fosco asculta vrăjit, zâmbind şi dând din când în când din cap, fără 
să piardă nici măcar o notă din muzica voluptuoasă a lui Donizetti. In 
momentul ridicării cortinei de la începutul primului act, un murmur 
umplu sala, alături de aplauze răzlețe; o expresie de iritare întunecă 
faţa lui Fosco, acesta aruncându-le vecinilor săi o privire lezată 
puternic. 

Stătea ca un gigant acolo, în sala întunecată, studiind în răstimpuri 
scena cu unul din cele două binocluri. Când oamenii din jurul lui 
aplaudară la sfârşitul unei arii, fără niciun strop de respect pentru 
ceea ce îi urma, Fosco îi săgetă cu o privire mustrătoare, ba chiar îşi 
ridică mâinile, cerându-le printr-un gest să aibă răbdare şi clătinând 
din cap, trist şi totodată compătimitor. După cele mai complexe şi mai 
dificile pasaje muzicale, care trecuseră neobservate de vecinii săi, îşi 
ridică mâinile înmănuşate şi bătu uşor din palme, cu încântare, 
murmurând uneori „Brava!”. După o vreme, silueta sa imensă, 
entuziasmul lui profund, evidentele sale cunoştinţe muzicale începură 
să se transmită oamenilor din jur ca în nişte vase comunicante. Mai 
multe ropote de aplauze, ca apreciere a unor întorsături deosebite ale 
frazelor muzicale, porniră din rândul N, centru dreapta, la câte o 
uşoară bătaie a palmelor grăsuţe ale lui Fosco, în mănuşile lor de piele 
fină. 

Primul act se încheie cu urale puternice, cu o furtună de aplauze şi 


cu strigăte de „Bravi!”, sub conducerea lui Fosco, atât de gălăgios, 
încât atrase până şi atenţia dirijorului. Când vacarmul se stinse în 
sfârşit, Fosco se întoarse spre Pendergast ştergându-şi sudoarea de 
pe frunte cu o batistă supradimensionată. Respira greu, şuierător, ud 
de transpiraţie. 

— Vedeţi, vedeţi! exclamă el, arătând spre scenă cu un strigăt 
triumfător. Vă distrati bine! 

— Ce v-a condus la această deducție? 

— Nu vă puteţi ascunde de Fosco! V-am văzut dând aprobator din 
cap, la momentul potrivit, chiar acum, la „Vieni! La mia vendetta”. 

Pendergast nu spuse însă nimic, înclinându-şi numai fruntea, abia 
schiţat, când se aprinseră luminile în sală şi începu pauza. 


19 


Nigel Cutforth azvârli cuverturile şi se ridică în capul oaselor în 
patul gol. Eliza spusese pas micii lui excursii în Thailanda şi plecase să 
stea cu o prietenă în Village. Călătorie sprâncenată! 

Se uită în jur. Ceasul de pe noptieră arăta ora zece şi treizeci şi 
patru de minute, cu cifre roşii, strălucitoare. Isuse, numai zece şi 
jumătate? Avionul lui decola la şase dimineaţa şi, în jur de ora opt, 
dăduse de duşcă două degete de gin şi se strecurase în pat, dorindu- 
şi cu disperare să tragă un pui de somn. Şi acum iată-l, dintr-odată 
treaz de-a binelea, stând în fund, cu inima bătându-i puternic în piept 
- Dumnezeule, cald mai era. Flutură cuverturile, încercând să agite 
aerul stătut din cameră, dar păru să nu fi reuşit decât să atragă 
căldura şi mai mult în jurul lui. Cu o altă înjurătură, aprinse lumina, îşi 
trase picioarele, peste marginea patului, şi îşi puse tălpile pe podea. 
În ritmul în care mergeau lucrurile, după zborul spre Bangkok avea să 
resimtă decalajul orar atât de puternic, încât exista posibilitatea să fie 
nevoit să-şi prelungească vacanţa cu încă o săptămână. Ceea ce ar fi 
fost greu de pus în practică: toamna era un moment important pentru 
afacerile dure din lumea muzicii şi trebuia să fii vigilent. 

Se ridică, traversă încăperea şi se uită la termostat. Era decuplat, 
după cum ştia că avea să fie, dar termometrul arăta treizeci de grade. 
Işi puse palma peste grilajul sistemului de ventilaţie, însă era rece la 
atingere. Căldura nu venea de acolo. a 

Căldură. Tocmai de asta se plânsese Grove. Işi reaminti din nou că 
se aflau în secolul douăzeci şi unu şi că Grove fusese nebun în 
ultimele zile ale vieţii sale deplorabile. Se îndreptă spre balcon, dădu 
deoparte draperiile grele, descuie şi deschise uşa glisantă de sticlă. Il 
inundă un curent bine-venit de aer rece de octombrie şi de jos se 
înălţară zgomotele estompate ale traficului. Cutforth respiră adânc şi 
ieşi pe balcon, simțind cum îşi regăsea judecata sănătoasă. lată New 
Yorkul: temeinicul, modernul, raţionalul New York. Clădirile din 
Midtown se înălţau ca nişte redute strălucitoare pe fundalul cerului 
nopţii, iar Fifth Avenue părea o fâşie scânteietoare de lumini în 


mişcare, schimbându-şi culoarea din alb în roşu la trecerea pe sub 
fereastra lui. Trase din nou adânc aer în piept şi, simțind pe piele 
dulceaţa aerului răcoros, se reîntoarse înăuntru. Căldura din 
apartament i se păru mai cumplită decât oricând, iar acum o senzaţie 
de furnicătură îi cuprinse pielea capului şi a feţei, coborându-i către 
membre. Era foarte straniu, nu semăna cu nimic din ceea ce mai 
simţise vreodată, era o impresie de căldură şi de frig în acelaşi timp. 

Se îmbolnăvea. Asta se întâmpla. Un caz timpuriu de gripă, îşi puse 
papucii, ieşi din dormitor şi traversă salonul, îndreptându-se către bar. 
Deschise cu o smucitură uşile vitrinei, scoase o sticlă de Bombay 
Sapphire, nişte gheaţă şi un borcan cu măsline şi îşi pregăti o altă 
porţie de băutură. Urmară un xanax, trei capsule de tylenol, cinci 
tablete de vitamina C, două pilule cu ulei din ficat de peşte, o pastilă 
de seleniu şi trei granule de calciu coral, toate împinse la vale de câte 
o înghiţitură generoasă de gin. După ce goli paharul, îşi prepară încă 
unul şi se duse lângă peretele de sticlă al salonului. Ferestrele acelea 
dădeau către est, oferindu-i priveliştea de dincolo de Madison Avenue 
şi de Park Avenue, până la podul de pe 59th Street şi la Insula 
Roosevelt. Mai departe se întindea pustietatea întunecată din Queens. 

Lui Cutforth începea să-i vină greu să gândească. Simţea pe piele 
furnicături neplăcute, de parcă ar fi fost acoperit de păianjeni care 
alergau de colo-colo şi îl muşcau. Sau, poate, de albine: era ca şi cum 
ar fi avut trupul înveşmântat de un strat de albine şi insectele circulau 
pe el, nu tocmai înţepându-l, dar iritându-l cu picioruşele lor păroase. 

Grove fusese nebun, trebuia să ţină minte asta. Grove se pierduse 
cu totul, se lăsase înfrânt de propriile fantezii. Nu era de mirare, dat 
fiind felul de viaţă pe care-l ducea. Şi mai era şi celălalt aspect: cel la 
care Cutforth nu voia să se mai gândească niciodată, absolut 
niciodată... 

işi alungă gândurile scuturând din cap cu furie şi luă o altă 
înghiţitură zdravănă de gin, simțind că alcoolul şi sedativul începeau 
să-l doboare. În orice altă împrejurare, ar fi fost încântător, relaxant, o 
senzaţie de alunecare lentă în somn. Dar părea să nu aibă niciun efect 
asupra mâncărimilor, fierbinţelii şi furnicăturilor pe care le simţea pe 
piele. Îşi frecă braţul cu palma. Era uscat şi fierbinte: pielea lui părea 
de glaspapir. 

Şi Grove se plânsese de o senzaţie stranie de căldură. De asta şi de 
miros. 

Goli paharul cu o mână tremurătoare. „Să nu devii paranoic, Nigel 
dragă!” Se îmbolnăvea, asta era tot. Nu-şi făcuse vaccinul antigripal şi 
boala îl ataca devreme anul ăsta. Grozavă sincronizare, în ajunul 
plecării în Thailanda. 

— Fir-ar să fie, spuse, cu glas tare. 

Băutura se terminase. Să-şi mai pregătească încă una? Şi de ce 


naiba nu? Se întinse după sticlă, o înşfacă, umplu paharul şi o aşeză 
iarăşi pe bar. 

— Sosesc. 

Cutforth se răsuci. Apartamentul era pustiu. 

Cine dracu' vorbise? Fusese o voce joasă, mai scăzută decât o 
şoaptă; aducea mai mult a vibraţie, mai degrabă simțită decât auzită. 

Inghiţi în sec şi-şi linse buzele uscate. 

— Cine-i acolo? 

Işi simţea limba umflată şi străină şi abia dacă reuşi să articuleze 
cuvintele. 

Niciun răspuns. 

Se întoarse, lichidul din paharul prea plin revărsându-se şi 
prelingându-i-se pe mână. Săltă paharul şi sorbi cu lăcomie. Nu era cu 
putinţă. Nu crezuse niciodată în nimic şi n-avea de gând să-nceapă 
acum. Dumnezeu nu exista, diavolul nu exista, viaţa nu era nimic 
altceva decât rahat amestecat la voia întâmplării, iar când mureai, 
mureai şi gata. 

— Maledicat dominus. 

Işi săltă brusc capul şi băutura pleoscăi în pahar. Ce era asta, 
latină? Era un soi de glumă? Cine o făcea? Unul dintre clienţii lui, 
vreun interpret ţicnit de rap care ţinea neapărat să arate cât de 
nemernic era? Sau, mai degrabă, un fost client? Exista un rapper 
haitian care-l ameninţase cu răzbunarea. Probabil că era el, sau unul 
dintre tovarăşii lui, încercând să-i provoace un atac de cord prematur 
cu vreo prostie voodoo. 

— In regulă! strigă. Gata cu farsele! 

Tăcere. 

Pielea îl furnica, nefiresc de încinsă şi de uscată. Impresia că toată 
povestea era o absurditate îi dispăru dintr-odată. Părea reală. 

| se întâmpla lui. Se întâmpla, aşa cum spusese Grove. 

Işi duse paharul tremurător la buze şi sorbi, fără să simtă niciun 
gust. 

Dar nu se putea petrece cu adevărat aşa ceva, nu? Erau în secolul 
douăzeci şi unu. Grove trebuie să fi fost nebun, trebuie să fi fost. Dar, 
Doamne Isuse, toate chestiile alea la care făceau aluzie ziarele... 
Poliţiştii nu spuneau prea multe despre modul în care murise Grove, 
dar presa de scandal era plină cu bârfe despre cadavrul ars dinspre 
interior, despre însemnele lui Lucifer de pe pereţi. 

Era într-adevăr cu putinţă, după atâta timp? 

Lăsă paharul golit pe jumătate să cadă pe podea şi începu să 
cotrobăiască disperat peste tot. Răposata lui mamă îi lăsase un 
crucifix, pe care-l păstrase mai mult ca amintire. Il văzuse cu o lună în 
urmă. Unde oare? Se întoarse valvârtej în dormitor, îndreptându-se 
către dulapul în care încă era cu totul, trase un sertar cu smucituri 


sălbatice, scotoci în partea din spate a acestuia. Pe podea căzu o 
ploaie de butoni de cămaşă, nasturi, ace de cravată şi monede. 

Niciun crucifix. Unde era? 

Smuci de un alt sertar, apoi de un altul, căutând în grabă printre 
ceasuri, bijuterii, obiecte de aur. Lăsă să-i scape un suspin. 

Crucifixul! îl strânse cu putere în mână oftând uşurat, şi-l lipi de 
piept şi îşi făcu cruce. 

Senzaţia că era acoperit de albine care se târau se înrăutăţi. Acum 
avea impresia că insectele îl înţepau de-a binelea, miliarde de 
împunsături mărunte, dureroase. 

— Plecaţi! Plecaţi! Cutforth suspină. Tată/ nostru, carele eşti în 
ceruri... 

Doamne, cum era mai departe? 

Simţea crucifixul fierbinte în mâini. Acum îi zumzăiau urechile. | se 
părea că avea gâtlejul acoperit cu o crustă de cenuşă, că se sufoca în 
aerul fierbinte. 

— Sosesc acum. 

Inălţă crucifixul cu mâini tremurătoare, îndreptându-l ba într-o 
parte, ba într-alta, de parcă ar fi alungat ceva invizibil. 

— Piei, Satană! zbieră, cu glas strident. 

Crucifixul era acum foarte fierbinte. li ardea degetele. Totul era 
fierbinte: țesătura pijamalei, până şi sprâncenele şi părul de pe braţe 
păreau să i se răsucească de căldură. 

— Piei! 

Scăpă crucifixul cu un țipăt. Spre groaza lui desăvârşită, din el 
începură să se înalțe fuioare de fum, arzând un semn pe covor. 

| se tăie răsuflarea, se prinse cu mâinile pe gât, sufocându-se în 
aerul sulfuros. 

Trebuia să iasă de acolo. Trebuia să găsească adăpost. Dacă s-ar fi 
putut duce într-o capelă, într-o biserică, oriunde, poate ar fi fost în 
siguranţă... 

Se repezi spre uşă, dar, chiar înainte de a pune degetele pe mâner, 
se auzi un ciocânit. 

Inlemni, suspendat între uşurare şi spaimă. Cine era? 

Poate era un incendiu? Da, fireşte, asta trebuia să fie: clădirea 
luase foc şi începuse evacuarea. Probabil că se defectase ceva la 
sistemul de stingere, şi nu se putea ţine sub control incendiul. 

— Sunt aici! Scoase un suspin, pe jumătate de durere, pe jumătate 
de uşurare. Aici, înăuntru! 

Apucă mânerul, simţi durerea mistuitoare provocată de metalul 
incandescent şi îşi smuci mâna. 

— La naiba! 

Işi privi mâna nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Avea o arsură care 
fumega, şi carnea plesni când deschise palma, sânge şi o substanţă 


limpede ţâşnind din crăpătură şi scurgându-i-se în josul încheieturii. 
Pe mânerul uşii rămăsese o bucată mare din pielea lui, răsucindu-se şi 
prăjindu-se ca jumările de porc. 

Ciocănitul se auzi din nou: încet, ritmic, precum bătăile unui clopot. 

— Ajutor! strigă Cutforth către uşă. Aici e un incendiu! Foc! 

Simţi un val neaşteptat de durere străbătându-i pielea, ca şi cum i- 
ar fi fost jupuită, şi o senzaţie grotescă îi răscoli pântecul, de parcă 
tocmai i-ar fi frământat cineva măruntaiele. Se retrase împleticindu- 
se. El era la uşă. Senzaţia se repetă, o stranie apăsare interioară, o 
răsucire cumplită a  intestinelor. Scoase un țipăt, prinzându-şi 
stomacul cu mâinile şi încovoindu-se. Reuşi să se întoarcă în dormitor, 
clătinându-se pe picioare. La fiecare mişcare, pielea îi era străbătută 
de mici săgeți de durere şi o ceaţă roşie îi acoperi ochii. Simţi 
apăsarea aceea cumplită urcând înăuntrul lui, până când totul se 
întunecă şi deveni insuportabilă, dispărând însă brusc după ce se auzi 
un sfârâit ca de ouă prăjite, iar ceva umed şi fierbinte începu să i se 
scurgă în josul feţei. 

Urlă, zvârcolindu-se pe podea, picioarele sale bătând nebuneşte 
darabana pe covor şi mâinile sfâşiindu-i pijamaua, smulgându-i părul 
şi încercând să-i răzuiască pielea de pe propriul trup, pentru că era 
mistuitor de fierbinte, atât de insuportabil de fierbinte... 

— Sunt aici sunt aici chiar aici. 


20 


Letitia Dallbridge stătea întinsă în patul ei, trează, nemişcată, 
înţepenită. În cele din urmă se sculă, cuprinsă de o mânie rece, se 
înveşmântă cu un capot de mătase, îşi puse ochelarii ale căror braţe 
le desfăcuse cu un gest scurt din încheietură. Pe urmă se uită la ceas: 
unsprezece şi un sfert. Strânse din buze. Era inadmisibil. Inadmisibil! 

Ridică receptorul telefonului de interior şi sună la recepţia clădirii; o 
voce îi răspunse instantaneu. 

— Vă pot ajuta cu ceva, doamnă Dallbridge? 

— Cu siguranţă, Jason! Domnul din apartamentul 17B, aflat exact 
deasupra mea, bate în podea fără încetare. Şi urlă. O ţine întruna, şi 
nu mi-e greu să-ţi spun că luna asta e a doua oară când trebuie să mă 
plâng. Sunt o femeie bătrână şi pur şi simplu nu pot tolera asemenea 
zgomote în toiul nopţii! 

— Am înţeles, doamnă Dallbridge, o să rezolvăm imediat. 

— O să vorbesc despre asta cu comitetul de locatari, la următoarea 
întrunire. 

— Nu vă găsesc nicio vină dacă aţi face-o, doamnă Dallbridge. 

— Mulţumesc, Jason! 

Lăsă receptorul în furcă şi ascultă. Era adevărat, bufniturile 
deveniseră acum mai slabe, mai dezordonate. De fapt, se părea că 
încetaseră, ca şi ţipetele. Dar aveau să se reînteţească în curând - aşa 
se întâmpla întotdeauna. Proprietarul ăla vulgar şi scârbos de studio 
muzical dădea o altă petrecere, fără îndoială. Cu băutură, cu dans, cu 
droguri, cu tot soiul de destrăbălări. Şi asta în zile lucrătoare, nici mai 
mult, nici mai puţin. Işi strânse mai bine capotul în jurul trupului fragil. 
Acum n-avea rost să-ncerce să adoarmă din nou - la vârsta ei, era o 
strădanie inutilă. 

Traversă salonul, intră în bucătărie şi puse apă la fiert într-un ibric. 
Scoase un ceainic de argint, aruncă în el trei pliculeţe de muşeţel şi 
aşteptă să audă fluieratul. Când îi ajunse la urechi, luă ibricul de pe 
maşina de gătit, turnă apa în ceainic şi îl astupă, ca să rămână 


fierbinte. O linguriţă de argint şi două felii de pâine prăjită cu unt erau 
suficiente pentru un petit dejeuner complet. Luă tava şi se întoarse în 
dormitor. Aruncă o privire sumbră către tavan. Apoi se sprijini de 
pernele de satin şi îşi turnă ceaiul. 

Aroma florală şi căldura lichidului o calmară în curând. Viaţa era 
prea scurtă ca să-ţi permiţi să fii tulburat mai mult decât era necesar. 
In apartamentul de deasupra domnea acum o linişte de mormânt. Nu 
conta: avea să ia oricum măsuri radicale, ca să nu mai fie trezită 
astfel şi altă dată. 

Auzi un zgomot slab şi ciuli urechea. Un răpăit estompat. Se părea 
că începuse din nou să plouă. Trebuia să ţină minte să-şi ia trenciul în 
dimineaţa următoare, când... 

Răpăitul se înteţi. Şi în aer se simţea acum un miros de slănină 
prăjită, slab, dar distinct. Devenea din ce în ce mai puternic, ca şi 
zgomotul ploii. Şi nu era un miros plăcut: era dezgustător, ca de carne 
arsă. Adulmecă, privind în jur. Oare lăsase maşina de gătit aprinsă? 
Imposibil, nici măcar nu... 

Pleosc! O picătură uriaşă ateriză drept în mijlocul ceainicului ei, 
împroşcând-o cu lichid. Apoi o altă picătură, şi încă una, stropindu-i 
toată faţa, cămaşa de noapte, frumoasa cuvertură matlasată, de 
satin. 

Işi ridică privirea şi dădu cu ochii îngrozită de o pată pe tavanul 
dormitorului ei. Se lăţea cu repeziciune. Scânteia, uleioasă, în lumina 
palidă a veiozei. 

Letitia Dallbridge smulse receptorul din furcă şi sună din nou la 
aparat. 

— Da, doamnă Dallbridge? 

— Acum se scurge ceva din apartamentul de deasupra! Direct prin 
plafonul dormitorului meu! 

— Trimitem imediat pe cineva sus. O să-nchidem imediat apa în 
apartamentul ăla. 

— E revoltător! Frumoasa mea cuvertură englezească e distrusă! 
Distrusă! 

Lichidul răpăia acum, scurgându-se din tavan prin mai multe locuri, 
adunându-se în colţurile ornamentelor de la îmbinarea cu pereţii şi 
chiar prelingându-se pe candelabrul venețian din mijloc. Cădeau stropi 
deşi pe scaunele ei Louis Quinze, pe scrinul cu picioare zvelte, 
Chippendale. In ciuda judecății ei sănătoase, nu se putu abţine, aşa că 
se aplecă şi atinse cu degetul unul dintre stropii maronii de pe ceaşca 
de porțelan. Era cald şi unsuros, precum seul sau ceara de lumânări. 
Se trase înapoi, dezgustată. 

— Nu e apă, ţipă în receptor. E un soi de grăsime! 

— Grăsime? 

— Da! Grăsime! Din apartamentul de deasupra! 


Auzi o discuţie neinteligibilă în fundal, apoi vocea interlocutorului 
reveni, gâfâind uşor. 

— Aici la noi s-a declanşat o alarmă. Doamnă Dallbridge, se pare că 
deasupra dumneavoastră ar putea fi un incendiu. Ascultaţi-mă cu 
atenţie. Nu ieşiţi din apartament. Dacă începe să intre fum pe sub uşa 
dumneavoastră de la intrare, acoperiţi crăpătura cu un prosop ud. 
Aşteptaţi instrucţiuni... 

Vocea fu întreruptă de sunetul insuportabil de strident al alarmei de 
incendiu de pe coridor, urmat de urletul încă şi mai puternic al sirenei 
din apartamentul ei. Lăsă receptorul să cadă şi îşi acoperi urechile. O 
clipă mai târziu, sistemul de stropire se declanşă cu un pocnet şi 
camera se umblu brusc de apa care parcă izvora de pretutindeni. 

Doamna Dallbridge era într-o asemenea stare de şoc încât rămase 
neclintită ca o statuie, neînţelegând nimic, în timp ce pulverizatoarele 
întunecau treptat culoarea cămăşii ei de noapte şi a minunatei 
cuverturi şi îi reumpleau ceainicul de pe tavă cu apa rece, cenuşie. 


21 


Putoarea care plutea în aer la intrarea apartamentului îl avertiză pe 
D'Agosta la ce trebuia să se aştepte. Deveni mai cumplită în timp ce 
străbătea locuinţa, îndreptându-se spre dormitorul principal. Fusese 
pe jumătate adormit când intrase în holul clădirii - completarea 
raportului asupra schimbului de focuri din Riverside Park îi luase mai 
mult timp decât se aşteptase -, dar era al naibii de sigur că acum îi 
pierise somnul. Duhoarea biciuia totul într-un mod de-a dreptul 
uluitor: îi lua cu mâna ameţeala de la ora două dimineaţa, junghiurile 
din încheieturi, durerea din genunchii jupuiţi, mâncărimea provocată 
de iedera otrăvitoare prin care reuşise să se rostogolească în vreme 
ce fugea de ucigaşi. 

Văzuse o grămadă de crime urâte în viaţa lui, dar nimic n-ar fi putut 
să-l pregătească pentru ceea ce zăcea pe podea, alături de pat. Era 
un cadavru, cel puţin atâta lucru era clar: fusese sfâşiat într-un fel 
cum nu mai văzuse niciodată, desfăcut de la pubis până la stern şi 
revărsând pe acolo o încâlceală de organe interne arse, înnegrite. Işi 
ridică instinctiv mâna, într-un gest de care nu fu conştient, ducându- 
şi-o sub cămaşă, pentru a simţi prezenţa liniştitoare a cruciuliţei. Dacă 
ar fi existat un demon pe lume, atunci aşa ar fi ucis. Aşa ar fi ucis, cu 
siguranţă. 

Aruncă o privire spre Pendergast şi se simţi uşor satisfăcut văzând 
că până şi marele detectiv era mai palid decât de obicei. Impulsurile 
sale fireşti de a pune degetul, de a împunge, de a examina şi de a 
mirosi păreau să-l fi părăsit. Stătea locului, îmbrăcat în frac, având pe 
chip o expresie aproape şocată. 

Ultimul dintre băieţii din echipa SOC - cel care culegea probe de 
sub unghii - ocolea cadavrul în patru labe, încărcat cu eprubete, cu 
pensete şi cu tampoane. Şi el părea destul de verde la faţă, iar tipii 
ăia alcătuiau un grup de oameni duri. Erau cei care trebuiau să 
găsească fibre şi fire de păr, să absoarbă pete pe bucăţi de tifon, să 
adune toate micile rămăşiţe ce puteau avea relevanţă. O muncă 
migăloasă, cu adevărat migăloasă. 

Medicul legist intră în grabă. 


— Gata? 

— Sper că da. 

Pendergast îşi scoase legitimaţia. 

— Vă deranjează dacă vă pun câteva întrebări, domnule doctor? 

— Spuneţi. 

— Aţi aflat cauza morţii? 

— Încă nu. Căldură excesivă, arsură, asta e clar. Când despre 
cauză... N-am nicio idee. 

— Catalizatori? 

— Negativ, cel puţin la o examinare preliminară, răspunse tipul de 
la SOC. Există alte anomalii. Observaţi lipsa efectelor pugilistice nu 
apare niciuna dintre contracturile muşchilor braţelor pe care le vedem 
de obicei în cazul unor arsuri severe. Observaţi, de asemenea, 
fracturarea oaselor de la extremităţi datorită căldurii. Mai aproape de 
partea centrală a corpului, au fost pur şi simplu calcinate. Aveţi idee 
ce temperatură ar fi trebuit să atingă focul ca să producă o asemenea 
vătămare? Cu mult peste punctul de combustie. Şi, totuşi, nu a atacat 
toate materialele din încăpere. De fapt, după cum arată obiectele, nici 
măcar nu s-a apropiat de temperatura necesară unei arderi intense. 
Căldura pare să fi fost localizată în interiorul corpului, şi numai acolo. 

— Ce fel de sursă de căldură s-a folosit? 

Doctorul clătină din cap. 

— Incă n-avem idee. 

— Combustie spontană? 

Doctorul ridică iute privirea. 

— Aşa cum s-a întâmplat cu Mary Reeser, asta vreţi să spuneţi? 

— Cazul vă e cunoscut, domnule doctor? 

— E un soi de legendă în facultatea de medicină. De fapt, o glumă. 
După câte-mi aduc aminte, de cazul ăsta s-a ocupat FBl-ul. 

— Da. Şi, dacă dosarul cazului e demn de crezare, atunci CUS - 
combustia umană spontană, aşa cum este numită - e departe de a fi o 
glumă. 

Doctorul îi răspunse râzând gutural, cinic. 

— Voi, tipii de la FBI, şi acronimele voastre! Nu cred c-o să găsiţi 
„CUS” în Manualul Merck**, domnule Pendergast! 

— In lumea asta există mai multe lucruri decât apar în teoriile 
dumneavoastră, domnule doctor - sau în Manualul Merck. O să vă 
trimit dosarul cazului, pentru o lectură atentă. 

— Cum doriţi. 

Doctorul plecă împreună cu bărbatul din echipa SOC, lăsându-i 
singuri cu mortul. 


24 Manualul Merck de diagnostic şi tratament, unul dintre cele mai utilizate manuale 
de medicină din întreaga lume, cu informaţii de ultimă oră. (n. Red.) 


D'Agosta îşi scoase blocnotesul şi stiloul. Nu-i venise vreo idee pe 
care s-o însemneze, dar îi trebuia ceva care să-i îndepărteze privirea 
de la scena din încăpere şi asta era tot ce găsise. Se dezmetici şi 
notă: „23 octombrie, ora 2.20 a.m., Fifth Avenue nr. 842, ap. 17B, 
Cutforth”. Stiloul îi tremură în mână, în timp ce el se străduia să 
respire numai pe gură. Decise ca pe viitor să poarte întotdeauna cu 
sine un flacon cu Vick VapoRub”. La întâlniri. În concediu. La bowling. 
Intotdeauna. 

Auzi murmur de voci în salon. Detectivii de la Omucideri. 
Interogaseră un muncitor de la serviciul de întreţinere, afară, pe 
culoar - departe de duhoare - şi D'Agosta se simţise recunoscător 
fiindcă se putuse furişa pe lângă ei la intrarea în apartament. Nu-şi 
dorea ca vreunul dintre foştii lui camarazi să-l vadă cu emblema 
Departamentului de Poliţie din Southampton şi cu tresele de sergent 
pe umăr. 

Privirea i se concentră din nou asupra paginii din blocnotes. Mintea 
refuza să-i funcţioneze. Renunţă si işi ridică ochii. 

Pendergast părea să-şi fi depăşit repulsia şi acum stătea în patru 
labe, examinând cadavrul. Asemenea tipului din echipa SOC, avea în 
mâini o eprubetă de sticlă şi o pensetă - oare unde le ţinuse, într-un 
costum atât de strâmt? şi punea ceva în cea dintâi, mişcându-se cu 
mare atenţie. Pe urmă se apropie de un perete, unde se opri să 
examineze zona arsă cu o lupă. Işi petrecu atât de mult timp uitându- 
se la ea, încât D'Agosta începu s-o fixeze, la rândul său, cu atenţie. 
Vopseaua din porţiunea aceea era maronie şi băşicată. Nu zărea vreo 
urmă de copită, însă, în timp ce se holba într-acolo, simţi cum îi urcau 
furnicături pe şira spinării, adâncindu-i-se în pielea capului. Era vagă, 
neclară, dar - fir-ar să fie - oare se-ntâmpla exact ca în cazul testelor 
cu pata de cerneală, imaginea neexistând decât în mintea lui? 

Pendergast se întoarse brusc şi îi surprinse privirea. 

— Vezi şi tu? 

— Cred că da. 

— Şi ce anume vezi, mai exact? 

— Un chip. 

— Ce fel de chip? 

— Urât ca naiba, cu buze groase, ochi mari, gura deschisă, ca şi 
cum ar vrea să muşte. 

— Sau să-nghită? 

— Da, mai degrabă să înghită. 

— Îmi aduce în mod straniu aminte de fresca lui Vasari?$, cu 
diavolul înghițind păcătoşi. Cea din interiorul cupolei Domului din 


25 Cremă mentolată, recomandată pentru tulburări respiratorii (n. Red.) 


2 Giorgio Vasari (1511-1574), pictor, arhitect şi istoric de artă italian (n.tr.) 


Florenţa. 

— Da? Adică da. 

Pendergast se retrase cu un pas, dus pe gânduri. 

— Povestea doctorului Faustus ţi-e cunoscută? 

— Faustus? Adică Faust? Tipul care şi-a vândut sufletul diavolului? 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Există mai multe versiuni ale poveştii. Cele mai multe ne-au 
provenit sub forma unor manuscrise din Evul Mediu. Deşi fiecare 
relatare are trăsăturile sale unice, toate implică o moarte similară 
celei a lui Mary Reeser. 

— Cazul despre care i-ai vorbit adineauri medicului legist. 

— Exact.  Combustia umană spontană. Oamenii din epoca 
medievală o numeau focul lăuntric. 

D'Agosta dădu aprobator din cap. Işi simţea creierul ca de plumb. 

— Aici, Nigel Cutforth pare să fie un exemplu clasic, continuă 
Pendergast. Chiar într-o mai mare măsură decât Grove. 

— Vrei să spui că pe tipul ăsta l-a revendicat diavolul? 

— Ofer observaţia fără să-i ataşez vreo ipoteză. A 

D'Agosta scutură din cap. Toată povestea îi dădea fiori. II înfiora de- 
a binelea. Işi simţi mâna furişându-se din nou către cruce. Nu putea fi 
lucrarea diavolului... nu-i aşa? 

— Bună seara, domnilor! 

Vocea venea din spate: feminină, un contralto bogat, calmă, 
eficientă. 

D'Agosta se întoarse şi văzu în cadrul uşii o femeie într-un costum 
gri, cu dungi subţiri, cu trese de căpitan pe gulerul cămăşii albe. In 
spatele ei se vedeau mai mulţi detectivi. li privi trăsăturile: mignionă, 
subţirică, sâni mari, păr negru, lucios, încadrând un chip palid, 
aproape delicat. Ochi de un albastru intens. Părea să nu aibă mai mult 
de treizeci şi cinci de ani. Uimitor de tânără pentru un căpitan de la 
Omucideri. Avea o înfăţişare familiară. O cunoştea. Senzaţia de greață 
îi reveni. Poate că se grăbise puţin felicitându-se fiindcă nu dăduse 
peste niciunul dintre foştii lui colegi. 

— Sunt căpitanul Hayward, spuse femeia pe un ton alert, uitându- 
se la D'Agosta cu ceva cam multă atenţie pentru ca asta să-l 
liniştească - părea că-l recunoscuse şi ea. Ştiu că v-aţi arătat deja 
legitimaţiile la uşă, dar le-aş putea vedea încă o dată? 

— Desigur! 

Pendergast îşi scoase insigna cu o mişcare elegantă. 

Hayward o luă, o studie, îşi ridică privirea. 

— Domnul Pendergast. 

Agentul FBI se înclină. i 

— E o plăcere să vă revăd, doamna căpitan Hayward! Ingăduiți-mi 
să vă felicit pentru reîntoarcerea în forțele de poliţie şi mai ales pentru 


avansarea în grad. 

Ea îi lăsă vorbele să treacă fără niciun comentariu şi se întoarse 
spre D'Agosta. El îşi pregătise legitimaţia, dar Hayward nu se uita la 
aceasta. Se uita la el. 

Odată cu numele îi reveniră în memorie şi celelalte amănunte: 
Laura Hayward, care fusese poliţist la Transporturi în fosta lui viaţă, 
mergând în acelaşi timp la cursuri şi scriind o carte despre vagabonzii 
din subteranele Manhattanului, muncind ca să obţină un soi de 
diplomă, sau cam aşa ceva. Lucraseră împreună pentru scurtă vreme, 
la cazul Pamelei Wisher. Pe vremea aia ea era sergent, iar el, 
locotenent. Simţi cum i se înecau corăbiile. 

— lar dumneavoastră trebuie să fiţi locotenentul Vincent D'Agosta. 

— In prezent sunt sergentul Vincent D'Agosta. 

Îşi simţi obrajii înroşindu-se. Chiar nu avea dispoziţia necesară 
pentru a oferi mai multe explicaţii. Se făcea într-adevăr de ruşine şi 
nu putea ocoli asta. 

— Sergentul D'Agosta? Nu mai sunteţi la NYPD? 

— Fac parte din Departamentul de Poliţie din Southampton. Ştiţi, în 
Long Island. Sunt ofiţerul de legătură cu FBl-ul în cazul Grove. 

Îşi ridică privirea şi văzu că ea îi întinsese mâna. l-o luă şi i-o 
strânse într-o doară. Mâna ei era caldă, uşor umedă. D'Agosta simţi o 
satisfacţie tainică dându-şi seama că femeia nu era atât de stăpână 
pe sine cum părea. 

— Mă bucur că vom lucra din nou împreună. 

Vocea era stăpânită, fără nicio curiozitate morbidă. D'Agosta se 
simţi uşurat. N-avea să urmeze niciun fel de vorbărie goală, nicio 
întrebare indiscretă. Pe de-a-ntregul profesional. 

— Eu, unul, mă bucur să văd că acest caz a intrat pe mâini atât de 
capabile, spuse Pendergast. 

— Mulţumesc. 

— Am avut întotdeauna impresia că sunteţi un agent de poliţie pe 
care te poţi baza când e vorba de conducerea unei investigaţii 
energice. 

— Mulţumesc încă o dată. Şi, dacă pot să fiu directă, eu am avut 
întotdeauna impresia că sunteţi un om care nu-şi face prea multe griji 
în privinţa lanţului de comandă şi care nu lasă formalităţile impuse de 
procedurile standard ale poliţiei să-i stea în cale. 

Dacă asta îl surprinse cumva pe Pendergast, atunci n-o arătă 
nicidecum. 

— E adevărat. 

— Ei bine, atunci să punem la punct acest lanţ de comandă din 
capul locului - de acord? 

— Excelentă idee! 

— Cazul ăsta e a/ meu. Mandatele de arestare, citaţiile şi orice 


altceva trebuie să treacă înspre aprobare pe la biroul meu, cu 
excepţia cazului când avem de-a face cu o urgenţă. Orice comunicare 
cu presa va fi coordonată din biroul meu. Poate că dumneavoastră nu 
lucraţi astfel, dar aşa lucrez eu. 

Pendergast dădu aprobator din cap. 

— Am priceput. 

— Se spune că FBl-ul are uneori probleme în a se înţelege cu forţele 
locale de apărare a legii. Asta n-o să se-ntâmple acum. În primul rând, 
noi nu suntem „o forţă locală de apărare a legii”. Suntem 
Departamentul de Poliţie al oraşului New York, Brigada Omucideri. 
Vom colabora cu Biroul Federal de Investigaţii de pe poziţii de 
egalitate deplină. 

— Bineînţeles, doamnă căpitan. 

— Şi fireşte că noi o să vă-ntoarcem favoarea. 

— Nici nu mă aştept la mai puţin. 

— Eu acţionez conform regulamentului, chiar şi atunci când e 
stupid. Şi ştiţi de ce? Aşa obţinem condamnările. Dacă ne dedăm la 
vreun fel de acţiuni bizare, orice juriu newyorkez va oferi achitarea. 

— Adevărat, foarte adevărat, spuse Pendergast. 

— Mâine-dimineaţă, la ora opt fix, iar pe urmă, până la rezolvarea 
cazului, în toate zilele de marţi, ne vom întâlni în Police Plaza numărul 
unu, în sala de şedinţe de la etajul şaisprezece, dumneavoastră, eu şi 
domnul locotenent - adică sergent - D'Agosta. Cu toate cărţile pe 
masă. 

— La opt dimineaţa, repetă Pendergast. 

— Facem noi cinste cu cafea şi cornuri, preciză femeia. 

Peste trăsăturile lui Pendergast se aşternu o expresie dezgustată. 

— Eu o să iau micul dejun mai devreme, mulţumesc! 

Hayward se uită la ceas. 

— De cât timp mai aveţi nevoie, domnilor? 

— Cred că alte cinci minute vor fi de ajuns, răspunse Pendergast. 
Ne puteţi împărtăşi acum vreo informaţie? 

— O femeie în vârstă din apartamentul de dedesubt este martor al 
incidentului, sau, mă rog, e persoana care se apropie cel mai mult de 
statutul de martor. Crima a fost săvârşită la scurt timp după ora 
unsprezece. Se pare că ea a auzit convulsiile şi ţipetele decedatului. A 
crezut că dădea o petrecere. Pe chipul lui Hayward flutură un zâmbet 
sarcastic. Pe urmă s-a lăsat liniştea. După care, la unsprezece şi 
douăzeci şi două de minute, din tavanul vecinei a început să se scurgă 
o substanţă: țesutul adipos topit al decedatului. 

„Ţesut adipos topit.” D'Agosta intenţionă să-şi noteze termenul, dar 
se răzgândi. Părea foarte puţin probabil să-l dea uitării. 

— Cam în acelaşi timp s-au declanşat alarmele de fum şi 
ţâşnitoarele - aceasta însemnând ora unsprezece şi douăzeci şi patru 


de minute şi, respectiv, unsprezece douăzeci şi cinci. Cei de la 
întreţinerea clădirii au urcat să verifice, dar au găsit uşa încuiată şi nu 
le-a răspuns nimeni. Din apartament venea un miros respingător. Au 
descuiat cu o cheie universală şi, la ora unsprezece douăzeci şi nouă, 
l-au găsit pe decedat aşa cum îl vedeţi acum. Cincisprezece minute 
mai târziu, la sosirea noastră, temperatura din apartament era de 
aproape treizeci şi opt de grade. 

D'Agosta schimbă o privire cu Pendergast. 

— Spuneţi-mi ce ştiţi despre vecinii din jur. 

— Bărbatul de deasupra n-a auzit nimic înainte de declanşarea 
alarmei, dar s-a plâns de mirosul urât. Pe palierul ăsta nu sunt decât 
două apartamente. Celălalt a fost cumpărat, dar e încă gol. Noul 
proprietar e un englez, domnul Aspern. Femeia scoase un carneţel din 
buzunarul de la piept, notă ceva, rupse foaia şi i-o întinse lui 
Pendergast. Aici sunt trecute numele lor. Aspern e în momentul de 
faţă în Anglia. Domnul Roland Beard locuieşte în apartamentul de 
deasupra, iar Letitia Dallbridge în cel de dedesubt. Vreţi să discutaţi 
acum cu vreunul dintre ei? 

— Nu e necesar. 

Pendergast se uită la ea, apoi la semnul de arsură de pe perete. 

Colţurile gurii lui Hayward se arcuiră şi D'Agosta nu fu sigur dacă 
era un zâmbet amuzat sau altceva. 

— Văd că l-aţi remarcat. 

— Aşa este. Aveţi vreo idee? 

— Oare nu m-aţi avertizat dumneavoastră cândva, domnule 
Pendergast, să nu formulez ipoteze pripite? 

Agentul FBI îi întoarse zâmbetul. 

— Aţi învăţat bine lecţia. 

— Am învăţat de la un maestru. 

In timp ce vorbea, femeia se uită la D'Agosta. 

Se aşternu o scurtă tăcere. 

— Vă las să vă vedeţi de treabă, domnilor! 

Dădu din cap către oamenii ei, care o urmară în afara încăperii. 

Pendergast se întoarse spre D'Agosta. 

— Se pare că Laura Hayward a noastră a crescut mare, nu-i aşa? 

Sergentul se mulţumi să dea din cap în semn de încuviinţare. 


22 


Bryce Harriman stătea la intersecţia dintre Fifth Avenue şi 67th 
Street, ridicând privirea către una dintre acele clădiri înalte şi 
anonime, din cărămidă albă, care infestaseră Upper East Side. Era o 
după-amiază cenuşie de joi şi Harriman simţea durerea monotonă a 
unei mahmureli vechi pulsându-i undeva îndărătul ochilor. Ritts, 
redactorul său şef, îi frecase ridichea fiindcă nu se dusese la faţa 
locului pentru a scrie despre povestea din noaptea precedentă. Ei 
bine, el nu presta servicii la orice oră, în urma unui simplu apel 
telefonic, ca un doctor, nu-i aşa? Era al naibii de sigur că nu îl plăteau 
suficient de bine ca să iasă la adulmecat subiecte pentru ştiri la trei 
dimineaţa. In plus, nici nu fusese într-o stare potrivită ca să se ocupe 
de o crimă. Nu se simţise în stare decât să găsească drumul din staţia 
de metrou până acasă. 

Sperase că avea să întâlnească niscaiva poliţişti întârziaţi, dar nu 
dăduse decât peste mulţimea adunată ca urmare a ştirilor dimineţii de 
la televiziune sau de pe internet. lacătă-l acolo, trecut de ora două 
după-amiaza, dar în intersecţia aceea se adunaseră cel puţin o sută 
de persoane - gură-cască, adepţi ai subculturii goth, practicanți ai 
magiei albe, ciudaţi din East Village, până şi câţiva sectanţi din Hare 
Krishna, pe care nu-i mai văzuse prin New York de cel puţin şase ani. 
Oare niciunul dintre oamenii ăia n-avea o slujbă? In dreapta lui, o 
ceată de satanişti purtând un fel de robe medievale desenau 
pentagrame pe trotuar, dedându-se la incantaţii. In stânga, câteva 
călugăriţe îşi spuneau rugăciunile cu rozariile în mâini. Un grup de 
adolescenţi devotați muzicii la modă ţineau un priveghi, cu lumânări 
aprinse în ciuda orei nepotrivite, cântând acompaniaţi de zdrăngănitul 
unei chitare. Era de necrezut, totul părea desprins dintr-un film de 
Fellini. 

Privind în jur, Harriman simţi un val de incitare. Obţinuse un succes 
moderat cu o săptămână înainte, cu articolul despre uciderea lui 
Grove. Insă existaseră prea puţine dovezi de la care să poată porni şi 
povestea lui fusese bogată în speculaţii care ridicau părul măciucă. 


Dar acum se afla aici, pe urmele unei a doua crime - care, dacă ţineai 
cont de zvonurile răspândite prin mulţime în şoaptă, cutremurând 
trupuri precum curentul electric, era încă şi mai cumplită. Poate că 
redactorul-şef avea dreptate. Poate c-ar fi trebuit să se afle acolo 
înainte de crăpatul zorilor, în ciuda scotchului cu care se îmbibase cu 
nechibzuinţă la barul hotelului Algonquin, alături de amicii săi, în 
seara precedentă. 

Lui Harriman îi trecu prin minte o altă idee. | se oferea ocazia 
potrivită de a i-o coace vechiului său duşman, Bill Smithback, ocupat 
momentan cu sexul specific lunii de miere, tocmai la Angkor Wat, 
dintre toate locurile de pe faţa pământului. Smithback, nemernicul ăla 
care ocupa acum fostul lui post de la Times - nu fiindcă ar fi fost un 
jurnalist genial şi nici măcar în urma unor îndelungate căutări şi 
insistenţe, ci printr-un noroc chior. Se întâmplase să fie la locul potrivit 
la momentul potrivit, şi nu numai o dată, ci de mai multe ori; în timpul 
crimelor din metrou săvârşite cu câţiva ani mai înainte, apoi chiar în 
toamna precedentă, când cu crimele Chirurgului. Aceasta din urmă 
era o amintire deosebit de amară: Harriman obținuse dreptul să 
relateze în exclusivitate povestea respectivă - ajunsese la faţa locului 
înaintea lui Smithback -, însă Custer, căpitanul ăla idiot de poliţie, îl 
îndopase numai cu piste false... 

Nu era drept. Harriman îşi obținuse postul de la Times mulţumită 
relaţiilor sale şi distinsului său nume de familie. Harriman era acela 
care cu costumele sale de firmă, atent călcate şi cu cravatele lui de 
mătase în dungi - se afla la locul său în atmosfera rarefiată şi elevată 
de la ziarul Times. Nu şifonatul şi neglijentul Smithback, care fusese 
ca acasă printre oportuniştii de la Post... 

Dar asta era de domeniul trecutului. Acum evenimentele erau 
fierbinţi şi Smithback se afla la şaisprezece mii de kilometri depărtare. 
Dacă omorurile continuau - iar Harriman spera cu ardoare că aşa 
avea să fie -, povestea avea să capete amploare. Se puteau ivi ocazii 
de a apărea la televiziune, de a publica articole în reviste, de a încheia 
un contract bun pentru o carte. Poate şi de a obţine un Pulitzer. Cu 
puţin noroc, cei de la Times aveau să se socoată fericiţi dacă reuşeau 
să-l aducă înapoi. 

Un bătrân în costumaţie de vrăjitor îl înghionti şi el răspunse 
îmbrâncindu-l cu putere. Frenezia aproape isterică a mulţimii nu 
semăna cu nimic din ceea ce mai văzuse vreodată, alcătuind, dacă te 
gândeai puţin, o mixtură potenţial periculoasă: volatilă, ca gazul dintr- 
o brichetă. 

Intr-o parte se stârni un zgomot neaşteptat şi Harriman se uită într- 
acolo. Un tip care-l imita pe Elvis, într-un costum auriu din lame - un 
individ care aproape că arăta acceptabil, spre deosebire de mulţi alţii 


- zbiera cântând Burning Love”, cu ajutorul unui aparat portabil 
pentru karaoke. 

—” Îmi simt temperatura urcând.” 

Mulțimea devenea tot mai zgomotoasă, tot mai agitată. Harriman 
auzea din când în când în depărtare sunetul strident al unei sirene de 
poliţie. 

—” Dumnezeule atotputernic, focul meu sfredeleşte locul unde 
stau.” 

Avea reportofonul pregătit. Putea să adauge o notă de culoare la 
informaţiile strânse deja despre crima în sine. Se uită în jur. Lângă el 
era un tip cu cizme de piele şi cu pălărie de cowboy, având o baghetă 
de cristal într-o mână şi un hamster viu în cealaltă. Nu: prea ţicnit. 
Cineva mai reprezentativ. Ca puştiul îmbrăcat în negru, cu tunsoare 
Mohawk?5, aflat nu departe. Un băietan cu coşuri, al clasei de mijloc 
din suburbii, care încerca să iasă în evidenţă. 

— Scuzaţi-mă! îşi făcu loc cu coatele, apropiindu-se de tânăr. 
Scuzaţi-mă! De la Mew York Post. Pot să vă pun câteva întrebări? 

Puştiul îl privi, ochii luminându-i-se. Işi râvneau cu toţii, cu atât de 
multă nerăbdare, cele cincisprezece nanosecunde de celebritate. 

— De ce sunteţi aici? 

— Păi, n-aţi auzit? A venit diavolul! (Faţa puştiului strălucea, nu 
încăpea dubiu.) Un tip de-acolo, de sus. Exact ca ăla din Long Island. 
Diavolul i-a luat sufletul, l-a prăjit pân-a ajuns crocant! La târât în iad, 
azvârlind din picioare şi urlând. 

— De unde-aţi aflat asta? 

— E plin netul. 

— Dar de ce-aţi venit aici dumneavoastră, personal? 

Puştiul îl privi de parcă tocmai i-ar fi pus o întrebare idioată. 

— De ce credeţi? Ca să-mi aduc omagiul faţă de Omul în Roşu! 

Un grup de hipioţi bătrâiori începu să cânte Sympathy for the 
Devil”, al lui Rolling Stones, într-un falset demenţial. Mirosul de 
marijuana ajunse până la el. Harriman făcea eforturi ca să audă, ba 
chiar şi ca să gândească în mijlocul babiloniei de acolo. 

— De unde sunteţi? 

— Eu şi tovarăşii mei am venit din Fort Lee. 

O parte dintre „tovarăşii” lui se îngrămădeau deja în jur, îmbrăcaţi 
cu toţii întocmai ca el. 

— Cine-i tipul? întrebă unul. 


27 Dragoste arzătoare 
28 Capul ras, cu excepţia unei fâşii de păr pe centrul ţestei (n.tr.) 


23 Simpatie pentru Diavol 


— Reporter de la Post. 

— Nu, pe bune! 

— Faceţi-mi o poză! 

„Ca să-mi aduc omagiul față de Omul în Roşu.” Asta era citatul pe 
care-l căuta. Venise timpul să pună punct. 

— Numele? Spuneţi-l pe litere. 

— Shawn O'Connor. 

— Vârsta? 

— Paisprezece ani. 

„De necrezut.” 

— İn regulă, Shawn, încă o întrebare. De ce tocmai diavolul? Ce-i 
atât de important în privinţa lui? 

— El e șeful! zbieră puştiul şi amicii lui preluară strigătul, bătând 
palma între ei. Şeful! 

Harriman se îndepărtă. Doamne, lumea era plină de idioţi; se 
înmulţeau ca iepurii, mai ales în New Jersey. Acum avea nevoie de un 
contrast, de cineva care lua totul în serios. Un preot; îi trebuia un 
preot. Avea noroc: doi bărbaţi tăcuţi, cu gulere clericale, stăteau în 
apropiere. 

— Scuzaţi-mă! strigă, făcându-și loc prin mulţimea din ce în ce mai 
deasă. 

Când cei doi se întoarseră spre el, expresia de pe chipurile lor îl luă 
prin surprindere. Văzu spaimă, spaimă autentică, amestecată cu 
amărăciune şi cu suferinţă. 

— Harriman de la Post. Pot să vă-ntreb de ce vă aflaţi aici? 

Cel mai vârstnic dintre clerici făcu un pas înainte. Avea o postură 
demnă; părea cu totul nelalocul lui în acea isterie din jur. 

— Ca să fim martori. 

— Martori la ce anume? 

— La ultimele zile ale vieţii pământeşti. 

Felul în care rosti cuvintele trimise fiori pe şira spinării lui Harriman, 
făcându-i pielea ca de găină. 

— Credeţi într-adevăr că lumea se apropie de sfârşit? 

Bărbatul cită cu un aer solemn: 

—” A căzut! A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor, 
închisoare tuturor duhurilor necurate.” 

Preotul mai tânăr dădu din cap, continuând: 

—” Şi focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, 
Cel ce o judecă. lar împărații pământului, care s-au desfrânat cu ea şi 
s-au dezmierdat cu ea, se vor jeli şi se vor bate în piept pentru ea, 
când vor vedea fumul focului în care arde.” 

—” Vai! Vai! Cetatea cea mare, Babilonul, cetatea cea tare rosti mai 
departe primul preot, că într-un ceas a venit judecata ta!” 

Harriman îşi scosese carneţelul şi le nota spusele, dar primul preot 


îşi puse cu blândeţe mâna peste a lui. 

— Apocalipsa, capitolul 18. 

— Aha, mulţumesc. De la ce biserică sunteţi? 

— Biserica Doamnei Noastre din Long Island. 

— Mulţumesc. 

Harriman le notă numele şi se retrase în grabă, îndesându-şi 
carneţelul în buzunar. Calmul şi siguranţa celor doi îl înspăimântaseră 
mai mult decât isteria din jur. 

Intr-o margine a mulţimii se stârni agitația. Se apropia un mic 
convoi de maşini de poliţie, cu girofarele pornite. Bliţurile aparatelor 
de fotografiat şi reflectoarele echipelor de televiziune erupseră dintr- 
odată. Se împinse înainte, croindu-şi cu brutalitate drum printr-un 
grup de tehnicieni de sunet: era Harriman de la Post, n-avea de gând 
să stea în fundul clasei. Numai că mulţimea însăşi ţâşnea acum 
înainte, dorind cu patimă să afle noutăţi. 

Dintr-una dintre maşinile fără însemne din coada convoiului 
coborâse o femeie, îmbrăcată în costum, dar cu o insignă etalată 
peste o pereche de sâni cu aspect formidabil: o femeie tânără, foarte 
frumoasă, însoţită de un grup de bărbaţi care luau acum poziţie în 
spatele ei. Tânără, dar, în mod evident, la comandă. Lui Harriman i se 
păru că n-avea nicidecum chef să se adreseze mulţimii, dar era 
nevoită să preia controlul înainte ca lucrurile să capete o întorsătură 
mai urâtă. 

Femeia se plasă în spatele unei baricade de poliţişti în uniformă şi 
ridică mâna, punând capăt vociferărilor presei. 

— Cinci minute pentru întrebări. După aceea mulţimea trebuie să 
fie dispersată. 

Urmară noi ţipete incoerente în timp ce un hăţiş de microfoane- 
girafă era împins în faţă. 

Ea rămase în aşteptare, cercetând gloata din priviri, în vreme ce 
strigătele continuau. In cele din urmă se uită la ceas şi vorbi din nou. 

— Patru minute. 

Ceea ce-i făcu pe reporteri să amuţească. Ceilalţi - grupurile de 
petrecăreţi de curioşi, sataniştii, vrăjitorii şi vrăjitoarele, ţăcăniţii cu 
cristale sau cu parfumuri îşi dădură seama că urma să se întâmple 
ceva interesant şi făcură şi ei ceva mai multă linişte. 

— Sunt căpitan Laura Hayward de la Brigada Omucideri a NYPD. 
Vorbea cu voce clară, dar domoală, fapt care sili mulţimea să devină 
încă şi mai tăcută, ciulind urechea pentru a o auzi. Decedatul este 
Nigel Cutforth, care a murit azi-noapte, în jurul orei unsprezece şi 
cincisprezece minute. In momentul de faţă, cauza morţii e 
necunoscută, dar se bănuieşte că este vorba de o crimă. 

„Spune-mi ceva nou”, zise Harriman în sinea lui. 

— Acum o să răspund la câteva întrebări, continuă Hayward. 


Urmă o erupție de strigăte şi ea arătă către un jurnalist care îşi 
flutura mâna cu frenezie. 

Intrebările lui căzură una după alta. 

— Poliţia a remarcat legătura dinte acest deces şi moartea lui 
Jeremy Grove? Există similarități? Diferențe? 

Ea zâmbi strâmb. 

— Am remarcat-o. Da şi da. Următorul? 

— Suspecţi? 

— Deocamdată nu. 

— Există o urmă arsă a unei copite sau un al semn al diavolului? 

— Nicio urmă de copită. 

— Pe perete era o arsură înfăţişând un chip, aşa cum am auzit? 

Pentru un scurt răstimp zâmbetul de pe faţa femeii se stinse. 

— Există o pată de formă neregulată, care le-a lăsat unora impresia 
că ar fi un chip. 

— Ce fel de chip? 

Zâmbetul strâmb reapăru. 

— Cei care au pretins c-au văzut un chip l-au etichetat ca fiind urât. 

Răspunsul stârni iarăşi zarva. 

— E chipul diavolului? Coarne? Are coarne? 

Intrebările erau strigate simultan de vreo zece oameni. 
Microfoanele pe stative se întinseră mai aproape, pocnindu-se unele 
de altele. 

— Întrucât nu l-am văzut pe diavol, spuse Hayward, nu vă pot 
răspunde. După cunoştinţa mea, nu există niciun fel de coarne. 

Harriman scria cu frenezie în carneţel. Un grup de reporteri întrebă 
în cor dacă, după părerea ei, era vorba despre diavol, dar femeia îi 
ignoră. O, Doamne, ăla care zbiera era Geraldo3%? Hotărât lucru, ar fi 
trebuit să se afle acolo în noaptea care trecuse. 

— A fost diavolul? Care e părerea dumneavoastră? se striga 
simultan din mai multe colţuri. 

Ea ridică o mână. 

— Aş vrea să răspund la această întrebare. 

Ceea ce amuţi realmente pe toată lumea. 

— Avem destui diavoli în carne şi oase în oraşul ăsta, mulţumesc, 
aşa că nu e necesar să invocăm unii supranaturali. 

— Deci cum a murit? strigă un reporter. Cu ce i-au fost provocate 
rănile? A fost prăjit, cum s-a întâmplat cu celălalt? 

— İn momentul de faţă este în plină desfăşurare o autopsie. Vă vom 
putea spune mai multe când aceasta se va încheia. 

Vorbea calm şi raţional, dar Harriman nu se lăsă păcălit. NYPD nu 
avea nici măcar o idee cum să abordeze cazul - iar el avea să 


s“Geraldo Rivera (n. 1943), celebru avocat, ziarist, scriitor şi reporter american, fost 
moderator de talk-show (n. Red.) 


dezvăluie asta în articol. 

— Vă mulţumesc, spunea ea, şi o zi bună. Acum să degajăm zona, 
vă rog! 

Zarva se înteţi. Soseau tot mai mulţi poliţişti, străduindu-se să 
controleze în sfârşit mulţimea, împingând oamenii înapoi, instalând 
baricade, dirijând traficul. 

Harriman se răsuci pe călcâie, formulând deja introducerea 
articolului în gând. În sfârşit - după atât de multă vreme - avea să fie 
mulțumit de eforturile investite. 


23 


Când Rolls-Royce-ul de epocă se apropie de porţile portului pentru 
iahturi East Cove, D'Agosta se foi pe bancheta din spate, privind pe 
geam şi încercând să uite de durerile pe care le simţea şi de 
înţepeneala din oase. Din cauza asasinării lui Cutforth şi a faptului că 
asistase la cercetările de la locul crimei, nu reuşise să se aleagă decât 
cu două ore de somn. 

Pentru îndeplinirea acelei misiuni, Pendergast îl lăsase acasă pe 
şoferul său, Proctor, preferând să-şi conducă el însuşi automobilul 
imens. Era o zi frumoasă de toamnă şi razele soarelui de dimineaţă 
licăreau în apele golfului ca nişte monede de argint aruncate în valuri. 
Feribotul către Staten Island îşi părăsea greoi dana, învolburând apa 
dinapoia sa, cu steagurile pocnind în vânt, urmărit de un stol 
zgomotos de pescăruşi. Cocoaşa albastră a Staten Island se înălța 
deasupra orizontului, coborând pe nesimţite către contururile joase 
ale oraşului New Jersey. Mirosul de aer sărat se revărsa prin geamurile 
deschise. 

D'Agosta îşi întoarse privirea către port. Un zid ferea şirurile de 
iahturi lucioase de privirile vulgului, dar le puteai zări din susul aleii 
Coenties Slip aliniate în spaţiile lor de amarare, superbe şi scânteind 
sub soarele strălucitor. 

— N-o să reuşeşti să intri fără un mandat, spuse D'Agosta. Am stat 
de vorbă cu Bullard. Ştiu cum e tipul. 

— O să vedem, răspunse Pendergast. Prefer întotdeauna să-ncep 
cu o abordare amabilă. 

— Şi dacă nu dă rezultate? 

— Atunci s-ar putea impune măsuri mai ferme. 

D'Agosta se întrebă ce însemna mai ferm în viziunea lui 
Pendergast. 

Agentul FBI încetini Rollsul şi, întorcându-se către un compartiment 
din lemn de cireş, montat, la comandă specială, alături de scaunul 
şoferului, apăsă pe tastele laptopului plasat în interior. Se apropiau de 


poarta din plasă de sârmă ce dădea în parcarea portului, dar bărbatul 
din cabina paznicului văzuse automobilul apropiindu-se şi o deschidea 
deja. Pendergast opri maşina imediat după poartă, de unde se vedea 
foarte bine Upper Bay, partea de nord a portului. Pe ecranul laptopului 
apăruse imaginea unui iaht magnific. 

Nu avură nevoie de prea mult timp ca să localizeze vasul în 
pădurea de catarge şi de vergi ancorate dincolo de parcare. 

D'Agosta scoase un fluierat admirativ. 

— Asta da, barcă! 

— Intr-adevăr. Un iaht cu motor Feadship 2003 cu cocă de Voogt, 
făcută la comandă. Cincizeci şi doi de metri lungime, cu un 
deplasament de şapte sute patruzeci de tone. Două motoare diesel 
gemene, Caterpillar, de două mii cinci sute de cai putere, viteză de 
croazieră treizeci de noduri. Poate parcurge distanţe imense şi e 
extrem de confortabil. 

— Cât a costat? 

— Bullard a plătit pentru el patruzeci şi opt de milioane. 

— Dumnezeule. La ce-i trebuie o asemenea navă? 

— Poate că nu-i place să meargă cu avionul. Sau poate vrea să-şi 
rezolve problemele departe de ochii şi de urechile iscoditoare. Intr-o 
ambarcaţiune ca asta e simplu. 

— Ciudat, la ultima discuţie cu Bullard, am avut impresia că se 
temea să nu fie reţinut în ţară. Aşa că poate are de gând să facă o 
călătorie în străinătate. 

Pendergast îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Zău? 

Se apropiară încet cu maşina de al doilea baraj de securitate: 
poarta către parcarea VIP-urilor, unde se afla un paznic bătăios, 
mărunţel şi roşcovan, cu bărbia proeminentă. D'Agosta recunoscu 
imediat soiul de om. Cel care îşi face un titlu de glorie din a nu se lăsa 
impresionat de nimeni şi de nimic: nici măcar de un Rolls-Royce Silver 
Wraith din '59. 

— Da? 

Pendergast îşi scoase legitimaţia pe geam. 

— İl căutăm pe domnul Locke Bullard. 

Omul se uită la legitimaţie, apoi la Pendergast. Suspiciunea îi încreţi 
faţa. 

— Şi el? 

D'Agosta îi întinse legitimaţia sa. 

— Despre ce e vorba? 

— Probleme ale poliţiei. 

— Trebuie să dau telefon. 

Paznicul luă legitimaţiile în ghereta lui, ridică un receptor, vorbi 
câteva minute, apoi se întoarse cu legitimaţiile şi cu un telefon fără 


fir. 

— Vrea să discute cu cineva pe nume D'Agosta. 

— Eu sunt. 

Paznicul îi întinse telefonul. 

— Aici D'Agosta. 

Vocea gravă a lui Bullard răzbătu prin difuzor. 

— Mi-am închipuit c-o să te-ntorci! 

Auzindu-i sunetul glasului, D'Agosta simţi cum îi sărea muştarul. 
Acela era omul care încercase să-l umilească la Clubul Atletic; şi din 
cauza căruia fusese, poate, cât pe ce să fie împuşcat. Cu toate 
acestea, se strădui din răsputeri să-şi păstreze calmul. 

— Putem rezolva problema asta cu frumosul, spuse el, cu voce cât 
mai măsurată cu putinţă, sau o putem face la modul neplăcut. 
Depinde de dumneavoastră, domnule Bullard! 

De la celălalt capăt se auzi un hohot de râs. 

— La club ai încercat să foloseşti acelaşi truc răsuflat. Dă-mi voie 
să-ţi spun ceva. După ce-am purtat acea mică discuţie agreabilă, mi- 
am pus oamenii să te verifice. Şi acum ştiu totul despre tine. Am aflat 
fiecare detaliu sordid al vieţii tale. Ştiu totul despre nevasta aia a ta 
din Canada, aia care se joacă de-a v-aţi ascunselea cu salamul pe la 
spatele tău de şase luni. Numele tipului e Chester Dominic şi vinde 
rulote prin zona Edgewater... şi, hei, poate-o face cu el chiar în clipa 
asta! 

Degetele lui D'Agosta se încleştară pe telefon. 

— Am aflat şi cifrele de vânzări ale romanelor tale. Ultimul s-a 
vândut în 6 215 exemplare. Ediţie cartonată și ediţie broşată. Asta 
punându-le la socoteală pe toate cele cumpărate de mama ta. 
Păzeşte-ţi spatele, Stephen King! 

Alt hohot strident de râs. 

— Pe urmă am făcut rost de dosarul tău personal din vremea când 
ai lucrat la NYPD, inclusiv de sancţiunile disciplinare. O lectură 
interesantă. Ţi-am obţinut şi fişele medicale şi psihiatrice, chiar şi pe 
cele din Canada. Păcat c-ai avut problemele alea de erecţie. Poate de- 
aia îşi revarsă soţia ta farmecele asupra lui Chet. Şi depresia, să fiu al 
naibii, asta-i tare! Ţi-ai luat pastila de zoloft azi-dimineaţă? E uluitor 
cât de multe lucruri poţi să afli când eşti deţinătorul unui trust de 
asigurări de sănătate, nu-i aşa? Citind toate astea, îţi vin în minte vreo 
câteva expresii. Expresii cum ar fi dărâmat. Terminat. Ratat. 

In faţa ochilor lui D'Agosta păru să se lase un văl sângeriu, subţire. 

— Tocmai ai făcut greşeala vieţii tale, Bullard! 

După noi râsete, legătura se întrerupse. 

D'Agosta îi înapoie telefonul paznicului. li ardea faţa. Nemernicul. 
Nemernicul! Era ilegal - nu-i aşa? Să sapi după astfel de informaţii 
personale. Bullard vorbise cu glas sonor şi D'Agosta se întrebă dacă 


nu cumva vocea lui ajunsese până la urechile lui Pendergast. Înghiţi în 
sec, făcând eforturi să-şi controleze furia. 

— Maşina blochează poarta, spuse bărbatul din gheretă. Apoi, după 
ce se gândi mai bine, adăugă: Domnule. 

— O să dăm o tură prin împrejurimi, i se adresă Pendergast, ca să-i 
lăsăm domnului Bullard timp să se răzgândească. 

— N-o să se răzgândească. 

Pendergast se uită lung la paznic, cu un aer înţelegător. 

— Sper că ştii când să te dai deoparte, da? Pentru binele dumitale, 
fireşte! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Fără să mai aştepte răspunsul, Pendergast puse Rollsul în marşarier 
şi apăsă pedala de acceleraţie, lăsând în urmă o dâră satisfăcătoare 
de cauciuc. intoarse în parcare, apoi îndreptă maşina către State 
Street. Se uită la D'Agosta. 

— Te simţi bine, Vincent? 

— Perfect, răspunse sergentul printre dinţii încleştaţi. 

Pendergast viră la dreapta şi începu să înconjoare cvartalul. 

— Se pare că domnul Bullard are nevoie de o mână mai fermă. 

— Da. 

Pendergast tastă un număr pe celularul încastrat în bordul maşinii. 
Se auzi soneria de deasupra difuzorului, apoi la telefon răspunse o 
voce familiară: 

— Căpitan Hayward. 

— Doamna căpitan? Sunt Pendergast. O să avem nevoie de 
mandatul şi de citaţia despre care v-am vorbit azi-dimineaţă, la 
telefon. 

— In ce bază? 

— Refuz de cooperare. Risc iminent de fugă. 

— Ei, haideţi! Bullard nu e un traficant de droguri columbian sau un 
terorist din Orientul Mijlociu. E un industriaş american de frunte. 

— Da, cu conturi şi cu fabrici peste ocean şi, din întâmplare, se află 
pe iahtul său, alimentat cu combustibil la capacitatea maximă şi cu 
provizii suficiente pentru o traversare a Atlanticului. Cu ceea ce are 
într-un singur rezervor poate ajunge în Canada, în Mexic, în America 
de Sud sau în Europa - alegeţi ce preferaţi. 

Urmă un oftat. 

— E american. Are paşaport. E liber să plece. 

— E un martor care nu cooperează. Nu vrea să răspundă la 
întrebări. 

— O mulţime de oameni nu vor. 

— Dar Grove şi Cutforth l-au sunat chiar înainte de a fi ucişi. Există 
o legătură şi trebuie s-o descoperim. 

Un alt oftat plin de iritare. 


— E exact tipul de acţiune neregulamentară care face impresie 
proastă la proces. 

— L-a ameninţat pe sergentul D'Agosta. 

— L-a ameninţat? 

Vocea sună ceva mai ascuţit. 

— O ameninţare subiînţeleasă cu şantajul, în baza informaţiilor 
personale obţinute prin intermediul Administraţiei Sistemului de 
Sănătate Nord-Atlantic, trustul de asigurări pe care-l deţine. 

„Deci a auzit”, îşi spuse D'Agosta. 

— E adevărat? 

Urmară câteva secunde de tăcere. 

— Bine, atunci continuaţi. Hârtiile sunt pregătite, nu le mai lipseşte 
decât semnătura. 

— Excelent! 

Pendergast îi dădu un număr de fax. 

— Domnule agent Pendergast? 

— Da? 

— Nu încurcaţi lucrurile. Ţin la cariera mea. 

— Şi eu ţin la ea. 

Faxul ieşi din imprimanta minusculă tocmai când virau pe Pearl 
Street, îndreptându-se din nou către portul pentru iahturi. Mergând 
încet prin parcarea exterioară, Pendergast rupse hârtia din 
imprimantă şi i-o întinse paznicului de la poarta VIP-urilor. 

— lar dumneavoastră? întrebă omul, în timp ce lua faxul. 

Pendergast zâmbi şi îşi duse degetul la buze. 

— Nicio vorbă lui Bullard. 

Paznicul citi faxul şi i-l înapoie. Ceva din expresia feţei lui sugera 
că, poate, nu era pe de-a-ntregul nemulţumit de noua întorsătură a 
lucrurilor. 

— Acum e momentul să te dai deoparte, spuse agentul FBI, cu voce 
scăzută. 

— Da, domnule. 

Opriră maşina în parcarea VIP-urilor şi Pendergast deschise 
portbagajul. li făcu semn lui D'Agosta. 

— Pentru tine. 

Sergentul se uită înăuntru. Văzu un berbece din dotarea federalilor, 
negru şi urât, lung de aproape un metru, de tipul celor folosite de 
agenţii Brigăzii Antidrog în timpul raidurilor printre drogaţi. 

— Cred că glumeşti! 

— Fermitate, dragă Vincent, spuse Pendergast, cu o umbră de 
zâmbet. 

D'Agosta înşfăcă berbecele de cele două mânere şi îl ridică, 
scoţându-l afară. O luară pe aleea care cobora spre docul central. 
lahtul se contura înaintea lor, în lateral, amarat la debarcaderul său 


particular, uriaş cât lumea: alb, cu trei punți acoperite, cu zeci de 
hublouri fumurii şi cu un adăpost de observare gemând de aparatură 
electronică. La pupa era vopsit numele: Wor-de-Furtună. 

— Dar echipajul? întrebă D'Agosta. 

— După informaţiile mele, Bullard e singur. 

Debarcaderul particular îşi avea propriul doc, dincolo de o poartă 
încuiată. Pendergast îngenunche în faţa ei, ridicându-şi mâinile către 
lacăt. Lui D'Agosta i se păru că agentul FBI nu făcea decât să verifice 
dacă nu cumva era întredeschis. Şi poate că aşa şi fusese, pentru că 
poarta cedă, supusă, în mâinile lui. 

— Trebuie să fim rapizi, spuse Pendergast, ridicându-se. 

D'Agosta se aplecă în faţă, cărând cu greu berbecele. Deşi îşi 
reluase exerciţiile fizice la sală după schimbul de focuri din parc, încă 
nu era în formă; berbecele cântărea aproape douăzeci de kilograme, 
iar membrele lui învineţite protestau odată cu fiecare zgomot surd al 
paşilor săi. Pasarela navei Nor-de-Furtună era ridicată, dar în partea 
din spate, exact la nivelul docului, se afla un bocaport de scândură, 
încuiat. Pendergast de opri, îşi scoase din buzunarul hainei, cu o 
mişcare bruscă, pistolul Les Baer personalizat, de calibrul .45, şi se 
retrase cu un pas, arătând către bocaport. 

— După tine, Vincent, spuse agentul FBI. 

D'Agosta căută adânc în memorie. Ce-l învăţaseră la Academie? 
„Nu alerga spre uşă, balansează-l către uşă.” Trase aer adânc în 
piept, strânse mânerele cu toată puterea de care era în stare şi azvârli 
berbecele în faţă. Uşa zbură către interior cu un bufnet care-l umplu 
de mulţumire. Pendergast intră aplecându-se, cu arma pregătită, iar 
D'Agosta se urcă la bord în urma lui. 

Se aflau într-un coridor îngust, având pe o latură un perete 
despărțitor vopsit şi ferestre cu geamuri fumurii pe cealaltă. 
Pendergast deschise brusc o uşă din peretele despărțitor şi se 
pomeniră dintr-odată în salonul mare al navei, acoperit cu covoare 
crem de pluş şi mobilat cu mese negre, lăcuite, cu ornamente aurii. 

— FBI! se răsti Pendergast. Nicio mişcare! 

Bullard stătea în centrul încăperii, într-un trening albastru-deschis, 
cu un trabuc în mână, afişând o expresie de uimire desăvârşită şi - i 
se păru lui D'Agosta - de spaimă de moment. 

— Nu mişcaţi! 

Bullard îşi reveni imediat, faţa împurpurându-i-se şi venele gâtului 
începând să-i pulseze. Surpriza lăsă loc unei furii prost mascate. Işi 
duse trabucul la buzele groase, trase un fum prelung, îl suflă. 

— Carevasăzică, dobitocul cel jalnic şi-a adus întăriri. 

— Ţineţi-vă mâinile la vedere, îl avertiză Pendergast, apropiindu-se 
cu arma îndreptată spre el. 

Bullard îşi depărtă braţele. 


— Uite o scenă pentru noul tău roman, D'Agosta. Pariez că n-ai 
văzut niciodată un iaht ca ăsta pe Carmine Street, în mahalaua unde 
ai crescut, cu un poliţai de două parale, care se ţinea de pariuri, drept 
tată, şi cu o mamă care... 

D'Agosta se repezi spre el, dar Pendergast se dovedi a fi mai iute, 
plasându-se între cei doi cu viteza fulgerului. 

— Sergent, nu-i da ce-şi doreşte! 

D'Agosta răsuflă de parcă ar fi fost sugrumat. Abia mai putea să 
respire. 

— Haide, rânji batjocoritor Bullard. Să vedem dacă mai atârnă ceva 
sub burdihanul tău. Eu am şaizeci de ani, dar aş putea să-ţi fac praf 
fundul ăla gras cu o singură mână! 

Pendergast susţinu privirea lui D'Agosta clătinând încet din cap. 
Sergentul înghiţi în sec şi se retrase cu un pas. 

Agentul FBI se răsuci şi îl ţintui pe Bullard cu ochii lui argintii. 

— Şi uite-l şi pe ăsta, un cioclu care se joacă de-a FBl-ul. Un gunoi 
alb din inima Sudului. Foarte alb, după cum s-ar părea! 

— La dispoziția dumneavoastră, spuse Pendergast, cu voce 
scăzută. 

Bullard râse şi se umflă ca un şarpe mamba negru, întinzând 
materialul treningului. Încă mai ţinea trabucul între două degete 
între buze şi suflând un nor de fum în direcţia celor doi. 

Pendergast aruncă hârtia cu faxul pe o masă din lemn de abanos. 
Apoi arătă către un panou mare, lăcuit, de pe peretele opus. 

— Sergent, deschide panoul ăla, te rog! 

— Aşteaptă dracului un minut, ai nevoie de un mandat... 

Pendergast îi arătă faxul cu un deget uscăţiv. 

— Citiţi. 

— Vreau să-mi chem avocatul! 

— Mai întâi o să ne convingem că locul e sigur şi o să obţinem 
dovezile evidenţiate în mandat. O singură mişcare greşită înseamnă 
cătuşe şi o acuzaţie de obstrucţionare a justiţiei. Mai e şi altcineva pe 
vas, împreună cu dumneavoastră? 

— Du-te dracului! 

D'Agosta se apropie de panoul arătat de Pendergast şi apăsă pe 
singurul buton existent. Panoul glisă, lăsând la vedere un perete plin 
de componente electronice, un monitor şi o tastatură. 

— la unitatea centrală. 

D'Agosta împinse monitorul într-o parte, îi urmări cablurile de 
legătură şi găsi unitatea într-o nişă de dedesubt. 

— Nu v-atingeţi de computerul meu! 

Agentul FBI arătă către masă cu o înclinare a capului. 

— E trecut în mandat, domnule Bullard! 


D'Agosta desprinse cablurile smucindu-le satisfăcut şi scoase 
unitatea centrală. Se căută în buzunar, lipi etichete pentru probe pe 
locaşurile pentru componente din computer şi pe prizele pentru 
mouse şi tastatură, apoi lăsă cutia jos şi îşi încrucişă braţele la piept. 

— Sunteţi înarmat? îl întrebă Pendergast pe Bullard. 

— Bineînţeles că nu! 

Agentul FBI îşi îndesă revolverul Les Baer înapoi, în buzunarul 
costumului. 

— Perfect, rosti el, cu voce joasă şi dintr-odată plăcută, accentul 
său sudist împrumutându-i tonalități cremoase. Domnule Bullard, pe 
lângă mandat, există şi o citaţie, pe care vă sugerez s-o citiţi. 

— Imi vreau avocatul. 

— Fireşte. O să vă ducem în Police Plaza numărul unu, unde o să vă 
interogăm sub jurământ. In momentul acela o să vă aflaţi în prezenţa 
unui avocat. 

— Imi sun avocatul în momentul ăsta! 

— Rămâneţi în centrul încăperii, cu mâinile tot timpul la vedere. N- 
aveţi dreptul să vă chemaţi avocatul numai fiindcă simţiţi nevoia s-o 
faceţi. La timpul cuvenit, vi se va permite să-l sunaţi. 

— Pe dracu’! N-ai nicio autoritate. ţi bag legitimaţia aia în fund şi 
pe tine te înghit la prânz, pe nemestecate, jigodie albinoasă! N-ai idee 
cu cine ai de-a face! 

— Sunt sigur că avocatul dumneavoastră o să vă sfătuiască să 
renunţaţi la flecăreli. 

— Nu merg în Police Plaza numărul unu. 

Pendergast îşi scoase staţia radio din dotarea poliţiei. 

— Manhattan Sud? Cu cine vorbesc, vă rog? Cu Shirley? Sunt 
agentul special Pendergast, de la Biroul Federal de Investigaţii. Mă 
aflu în portul pentru iahturi East Cove, pe vasul domnului Locke 
Bullard... 

— Inchide imediat rahatul ăla de staţie radio! 

Vocea calmă a lui Pendergast continuă: Ă 

— Exact. Locke Bullard, pe iahtul său, Wor-de-Ffurtună. || ridicăm 
pentru un interogatoriu în cadrul anchetei asasinărilor lui Grove şi 
Cutforth. 

D'Agosta îl văzu pe Bullard albindu-se la faţă. Ştia, fără nicio 
îndoială, că toate trusturile de ştiri din New York monitorizau 
frecvențele poliţiei. 

— Nu, nu e suspect. Repet: nu este suspect. 

Modul în care accentuase Pendergast cuvântul lăsa, în mod straniu, 
o impresie contrară. 

Bullard îi privi cu răutate pe sub sprâncenele stufoase adunate pe 
fruntea sa de om de Cro-Magnon, înghiţi în sec şi se strădui să pară 
rezonabil. 


— Uite ce e, Pendergast, nu-i nevoie s-o faci pe polițistul dur. 

— Shirley, o să avem nevoie de întăriri, de personal pentru 
controlul mulţimii şi de o maşină de patrulă, ca să-l escortăm pe 
domnul Bullard până în centru. Exact. Trei ar trebui să fie de ajuns. 
Sau, dacă mă gândesc mai bine, patru. Avem de-a face cu o 
personalitate bine-cunoscută. Probabil vor avea de lucru. 

Agentul FBI îşi strecură staţia radio înapoi, în buzunarul costumului, 
îşi scoase celularul şi i-l aruncă lui Bullard. 

— Acum vă puteţi suna avocatul. Police Plaza numărul unu, 
departamentul interogatorii, subsol, peste patruzeci de minute. 
Cafeaua e pe cheltuiala noastră. 

— Jigodie! 

Bullard formă numărul, vorbi cu voce joasă. Când termină, îi î 
telefonul lui Pendergast. Acesta zâmbi. 

— Imi imaginez că v-a spus ceea ce eu deja vă sfătuisem: să vă 
ţineţi gura bine închisă. 

Bullard nu scoase niciun cuvânt. 

Pendergast începu să cotrobăiască prin salonul imens, de o 
manieră ce părea la întâmplare, aruncând câte o privire ici şi colo, 
admirând gravurile cu subiecte din lumea sportului. Era aproape ca şi 
cum ar fi vrut să-şi omoare timpul. 

— Nu plecăm? răbufni într-un târziu Bullard. 

— larăşi vorbeşte, spuse D'Agosta. 

Pendergast dădu din cap, încuviinţând cu un aer absent. 

— Se pare că domnul Bullard al nostru e un om care nu îşi ascultă 
consilierii. 

Bullard amuţi, tremurând din toate mădularele de ură. 

— Cred că aici e nevoie de mai mult timp, sergent. Ca să cercetăm 
totul, înţelegi? 

— Pricep. 

Deşi mai clocotea încă de furie, D'Agosta se văzu nevoit să-şi 
ascundă un zâmbet. Işi dădu seama ce punea la cale Pendergast. 

Agentul FBI continuă să cutreiere tacticos prin încăpere, aici 
potrivind poziţia câte unui ziar, colo privind câte o litografie înrămată. 
Trecură încă zece minute, răstimp în care Bullard deveni din ce în ce 
mai agitat. D'Agosta începu să desluşească zgomotul estompat ai 
unor sirene şi zbieretele îndepărtate ale unor megafoane. Pendergast 
luă un exemplar din revista Fortune, îl răsfoi, îl lăsă din nou jos. Se 
uită la ceas. 

— Sergent D'Agosta, vezi ceva interesant, care mi-a scăpat mie? 

— Te-ai uitat în albumul cu fotografii? 

— O idee excelentă! 

Pendergast deschise albumul, întorcându-i paginile cu mişcări 
alene. Mâna i se opri de vreo două ori şi pe chip îi apăru o expresie 


napoie 


concentrată. Ca şi cum ar fi memorat chipuri; sau cel puţin aşa i se 
părea lui D'Agosta. 

Apoi agentul FBI închise albumul cu un oftat. 

— Mergem, domnule Bullard? 

Acesta se întoarse, negru la faţă, şi ridică din umeri în timp ce îşi 
punea un hanorac. Il urmă pe agentul FBI, care deschise drumul. 
D'Agosta încheia coloana, cu berbecele pe umăr. Când ieşiră prin 
bocaport pe doc, zgomotul mulţimii crescu spectaculos în intensitate. 
Se auzeau ţipete, urletele sirenelor de poliţie, vocea unei oficialități la 
megafon. Dincolo de porţi, fotografii apelau la diverse tertipuri ca să 
ocupe o poziţie cât mai avantajoasă. Poliţia se străduia să elibereze 
un culoar pentru trecerea vehiculelor. 

Cuprinzând totul cu privirea, Bullard se opri brusc locului. 

— Nemernicule! Aproape scuipă cuvântul către Pendergast. Ai tras 
de timp înadins, ca să se-ajungă la asta! 

— De ce să nu vă lăsaţi văzut, domnule Bullard? 

— Da, spuse D'Agosta. O să arătaţi excelent pe prima pagină din 
Daily News cu hanoracul petrecut peste cap! 


24 


Bryce Harriman se întoarse în partea de sus a oraşului, la volanul 
unei maşini a redacţiei ziarului Post. Scena din portul din Manhattan 
fusese un dezastru. Cu excepţia câtorva gură-cască, la faţa locului se 
aflase elita presei  newyorkeze -  asudând,  împingându-se, 
îmbrâncindu-se. Lui îi amintise de cursa de tauri din Pamplona. Ce 
pierdere de vreme! Nimeni nu răspunsese la întrebări, nimeni nu ştia 
nimic, totul nu fusese decât haos şi zbierete. Ar fi trebuit să se- 
ntoarcă direct în biroul lui şi să descrie scena uciderii lui Cutforth, în 
loc să-şi piardă vremea urmărind indiciile oferite de apelul prin staţia 
radio. 

In faţa lui, traficul de pe West Street începu să se aglomereze. 
Scăpă o înjurătură, se propti în claxon. Ar fi trebuit să ia metroul, într- 
un asemenea ritm, avea să ajungă la birou după ora cinci, şi trebuia 
să-şi predea articolul până la zece ca să intre în ediţia de dimineaţă. 

Formulă şi reformulă începutul, răsucindu-l în toate felurile în 
minte. Se întoarse cu gândul la mulţimea adunată în faţa blocului lui 
Cutforth la începutul după-amiezii. Aceia erau oamenii pentru care 
scria: oameni care-şi doreau cu disperare să afle povestea, care o 
aşteptau cu aviditate. lar în faţa lui se aşternea un câmp deschis, 
acum, când Smithback era plecat şi Times trata toată tărăşenia ca pe 
o situaţie jenantă, la nivel local. 

Moartea lui Cutforth era bună pentru un titlu pe prima pagină, 
poate pentru două. Cu toate astea, Harriman depindea de capriciile 
criminalului şi îi era imposibil să ştie când - sau dacă avea să 
acţioneze iarăşi. Trebuia să facă rost de ceva nou. 

Şirul de maşini se rări puţin şi el trecu pe o altă bandă, făcând un 
semn obscen cu degetul la auzul unui claxon din spate, apoi reveni pe 
banda iniţială riscându-şi propria viaţă şi vieţile altor cinci, şase 
participanţi la trafic pentru a se strecura cu o lungime de automobil 
mai în faţă. Repetă semnul deocheat. Oamenii erau nişte găozari... 

„„.Şi atunci îi veni ideea. Abordarea dintr-un alt unghi. li trebuia un 
expert care să-i dea explicaţii, să pună totul în perspectiva cuvenită. 


Da, însă cine? Găsi răspunsul tot atât de repede, într-o a doua sclipire 
de geniu. 

Işi luă celularul şi formă numărul de la birou. 

— Iris, cum mai stau lucrurile? 

— Cum mai stau lucrurile la tine? i-o întoarse asistenta. Cu toate 
telefoanele astea care sună, am fost ocupată ca un şchiop la un 
concurs de dat şuturi în fund. 

Harriman făcu o grimasă de neplăcere la auzul tonului glumeţ, 
familiar, pe care i se adresa femeia. Şeful trebuia să fie el, nu 
secretara din cubiculul de alături. 

— Îți vrei mesajele? îl întrebă ea. 

— Nu. Ascultă, vreau să dai de cineva pentru mine, de cercetătorul 
ăla al fenomenelor paranormale... cum îl cheamă? Monk, sau Munch, 
are un nume nemtesc. Cel care a avut emisiunea aia specială despre 
exorcism pe Discovery Channel, ţii minte? Da, ăsta e! Nu, nu mă 
interesează cât de mult durează. Numai să mă pui în legătură cu el. 

Închise telefonul şi îl aruncă pe scaunul pasagerului, apoi se lăsă pe 
spate şi zâmbi, lăsând cacofonia claxoanelor şi a sirenelor din jurul 
maşinii să îl învăluie ca o simfonie. 


25 


D'Agosta se vedea nevoit să admire geniul implicat de întreţinerea 
secţiei de interogatorii din Police Plaza numărul unu. Era poate 
singurul loc public din New York unde mai puteai fuma fără să fii 
arestat şi, ca urmare, vopseaua de pe pereţii din cărămidă avea un 
luciu maroniu, de gudron. Işi făceau o datorie din a o păstra soioasă. 
Aerul era neclintit şi stătut, lăsând impresia că pe undeva era ascuns 
un cadavru. lar linoleumul de pe podea era atât de vechi, încât ar fi 
putut fi desprins şi expus într-o vitrină din Muzeul Smithsonian. 

D'Agosta simţea o anumită satisfacţie într-o asemenea ambianţă. 
Cu ochii injectaţi de furie şi încă purtând treningul albastru şi 
mocasini, Locke Bullard stătea pe un scaun, în faţa unei mese 
metalice pătate de grăsime. Pendergast se aşezase vizavi de el, iar 
D'Agosta stătea în picioare, în spate, lângă uşă. Coordonatorul civil al 
interogatoriilor - o prezenţă obligatorie în vremurile de astăzi - stătea 
alături de camera video, sugându-şi burta şi străduindu-se să pară 
sever. Îl aşteptau cu toţii pe avocatul lui Bullard, blocat undeva, în 
traficul la a cărui aglomerare îşi aduseseră contribuţia. _ 

Uşa se deschise şi intră doamna căpitan Hayward. In clipa aceea, 
D'Agosta avu senzaţia că temperatura din încăpere scăzuse cu zece 
grade. Ea îşi aţinti privirea rece asupra lui Pendergast, apoi asupra lui, 
şi le făcu senin s-o urmeze pe coridor. 

li conduse către un birou demodat, îi pofti înăuntru şi închise uşa. 

— A cui a fost ideea circului ăstuia, cu presa? întrebă ea sever. 

— Din păcate, a fost singura soluţie, răspunse Pendergast. 

— Nu-mi veniţi cu din astea! E vorba despre o punere în scenă, iar 
dumneavoastră aţi fost atât producător, cât şi regizor. Afară trebuie 
să fie cel puţin cincizeci de reporteri şi toţi vă urmăresc din port. E 
exact ceea ce n-am vrut să se întâmple, genul de zarvă pe care v-am 
avertizat să n-o creaţi. 

Pendergast îi răspunse calm. 


— Doamna căpitan, vă asigur că Bullard nu ne-a lăsat de ales. 
Pentru o clipă, m-am gândit chiar c-o să fiu nevoit să-i pun cătuşe. 

— Ar fi trebuit să stabiliţi o întâlnire cu avocatul lui pe iaht, ca să nu 
se simtă încolţit şi să ia o atitudine defensivă. 

— Era foarte posibil ca o avertizare prealabilă să-l facă să plece din 
tară. 

Hayward răsuflă şuierat, cu iritare. 

— Sunt căpitan într-o secție de detectivi din cadrul forței de poliție 
a oraşului New York. Cazul ăsta îmi aparţine. Bullard nu e suspect şi 
nu va fi tratat ca atare. Femeia se răsuci către D'Agosta şi adăugă: 
Dumneavoastră o să conduceţi interogatoriul, domnule sergent. Vreau 
ca agentul special Pendergast să stea deoparte, cu gura închisă. A 
stârnit şi aşa destulă agitaţie. 

— Cum doriţi, spuse politicos Pendergast, adresându-se spinării lui 
Hayward. 

Când se reîntoarseră în camera de interogatoriu, Bullard se ridică 
de pe scaun, arătând cu degetul către Pendergast. 

— O să plătiţi pentru asta, tu şi nemernicul tău de lacheu gras, aici 
de faţă! 

— Aţi înregistrat asta? îl întrebă Hayward pe coordonatorul civil, cu 
voce calmă. 

— Da, doamnă. Banda video merge de la sosirea lui. 

Femeia dădu aprobator din cap. Pupilele lui Bullard erau două pete 
minuscule de ură. 

Se lăsă tăcerea, întreruptă în cele din urmă de o bătaie în uşă. 

— Intră, strigă Hayward. 

Uşa se deschise şi un poliţist în uniformă conduse înăuntru un 
bărbat în costum gri-închis. Avea părul cărunt, tuns scurt, ochi cenuşii 
şi o figură plăcută, prietenoasă. D'Agosta observă scânteierea unei 
cruci pe jumătate ascunse sub cămaşa poliţistului în timp ce omul se 
răsucea pe călcâie şi închidea uşa. „Poate Hayward n-o fi crezând în 
diavol, se gândi el, dar toţi subalternii ei au înţeles mesajul.” 

— In sfârşit! zbieră Bullard, cu ochii ţintă la avocat. Isuse Hristoase, 
George, te-am sunat acum patruzeci de minute. Scoate-mă dracului 
de-aici! 

Netulburat, avocatul îl salută de parcă s-ar fi aflat la un cocteil. Pe 
urmă se întoarse şi strânse mâna lui Pendergast. i 

— George Marchand de la Marchand & Quisling. Il reprezint pe 
domnul Bullard. 

Avea vocea atât de plăcută, încât suna aproape muzical, dar ochii 
lui zăboviră mai întâi asupra insignei lui Hayward, apoi i se opriră pe a 
lui D'Agosta. 

— Acesta este colegul meu, sergentul Vincent D'Agosta. 

— Îmi pare bine! 


Se aşternu tăcerea cât timp Marchand îşi roti privirea calmă prin 
încăpere. 

— Citaţia? 

Pendergast scoase un exemplar din buzunarul costumului său 
negru şi i-l întinse avocatului. Bărbatul îl studie cu atenţie. 

— Asta e exemplarul dumneavoastră, spuse Hayward. 

Vorbea cu voce impasibilă, neutră. 

— Mulţumesc. Pot să-ntreb de ce acest interogatoriu nu s-a putut 
desfăşură în biroul confortabil al domnului Bullard sau pe iahtul său? 

Li se adresase tuturor. Hayward făcu un semn din cap înspre 
D'Agosta. Acesta luă cuvântul: 

— Intr-o ocazie anterioară, la clubul său, domnul Bullard a refuzat 
să răspundă la întrebări. De această dată, m-a ameninţat într-un mod 
despre care cred că ar fi considerat, de orice om raţional, un şantaj 
implicit. După toate aparențele, era pe punctul de a pleca din ţară. 
Informaţiile pe care le deţine sunt de o importanţă crucială pentru 
investigația noastră. 

— E suspect? 

— Nu. Dar este un martor important. 

— Înţeleg. Cât despre încercarea implicită de şantaj - despre ce e 
vorba? 

— E un afurisit de... începu Bullard. 

Avocatul îl întrerupse cu o fluturare a mâinii. 

— Amenințarea a fost făcută în prezenţa mea, spuse Pendergast. 
Domnul Bullard a adăugat încă una, chiar înainte de sosirea 
dumneavoastră, în beneficiul înregistrării video. 

— Ce mincinos nenorocit... 

— Niciun cuvânt în plus, domnule Bullard! Cred c-aţi spus şi aşa 
prea multe. 

— Pentru numele lui Hristos, George, oamenii ăştia sunt... 

— Linişte. 

Avocatul vorbea cu voce plăcută, dar tonul lui avea o forţă stranie. 

Bullard amuţi. 

— Clientul meu, spuse avocatul, este nerăbdător să colaboreze. 
lată cum vom proceda. O să-i puneţi mai întâi întrebarea. Pe urmă, 
dacă va fi necesar, o să discut cu el între patru ochi, pe coridor. După 
care vă va da răspunsul. De acord? 

— De acord, răspunse Hayward. Să depună jurământul. 

Demarară procedura, sub conducerea coordonatorului civil, Bullard 
mormăindu-şi răspunsurile. În final se întoarse din nou spre avocatul 
său. 

— Fir-ar să fie, George, tu ar fi trebuit să fii de partea mea! 

— Eu şi clientul meu trebuie să stăm de vorbă între patru ochi. 

Marchand şi Bullard ieşiră pe coridor. Un minut mai târziu erau 


înapoi. 

— Prima întrebare, spuse avocatul. 

D'Agosta făcu un pas înainte, aruncă o privire asupra notiţelor sale 
şi vorbi tărăgănat, cu cea mai impasibilă voce de poliţist de care era 
în stare: 

— Domnule Bullard, pe data de 16 octombrie, la ora două şi două 
minute antemeridian, aţi fost sunat de Jeremy Grove. Aţi stat de vorbă 
patruzeci şi două de minute. Despre ce-aţi discutat? Incepeţi cu 
începutul şi redaţi toată convorbirea. 

— Am spus deja... 

Se întrerupse atunci când Marchand îi puse o mână fermă pe umăr. 
leşiră din nou pe culoar. 

— N-aveţi de gând să-i lăsaţi să facă asta la fiecare întrebare, nu-i 
aşa? spuse D'Agosta. 

— Ba da, răspunse Hayward. Are dreptul la un avocat. 

Cei doi bărbaţi se întoarseră. 

— Grove m-a sunat ca să stăm de vorbă, spuse Bullard. O discuţie 
prietenească. 

— Atât de târziu? 

Bullard se uită la avocatul său, care dădu din cap în semn de 
încuviinţare. 

— Da. 

— Despre ce-aţi discutat? 

— Exact aşa cum v-am mai povestit. Un schimb de amabilităţi. Ce 
mai făcea el, ce mai făceam eu, ce mai făcea familia, ce mai făcea 
câinele, lucruri de genul ăsta. 

— Şi ce altceva? 

— Nu-mi aduc aminte. 

Tăcere. 

— Domnule Bullard. Aţi vorbit patruzeci şi două de minute despre 
câinii dumneavoastră, iar peste câteva ore Grove a fost ucis. 

— Asta n-a fost o întrebare, spuse înţepat avocatul. Următoarea! 

D'Agosta descoperi că privirea pătrunzătoare a lui Hayward se 
oprise asupra lui. Intoarse pagina. 

— Unde vă aflaţi în timpul acestei convorbiri? 

— Pe iaht. Navigam prin estuar. 

— Câţi membri ai echipajului se aflau la bord, împreună cu 
dumneavoastră? 

— Am ieşit în larg fără echipaj. lahtul e computerizat, fac asta tot 
timpul. 

Urmă un răstimp de tăcere, scurt, dar semnificativ. 

— Cum l-aţi cunoscut pe Grove? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Era un prieten apropiat? 


— Nu. 

— Aveaţi relaţii de afaceri? 

— Nu. 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Atunci de ce v-a sunat? 

— Va trebui să-l întrebaţi pe el. 

Erau numai gogoşi. Aceeaşi învârtire în jurul cozii de mai înainte. 
D'Agosta trecu la convorbirea următoare. 

— Pe data de 22 octombrie, la ora şapte cincizeci şi patru 
postmeridian, Nigel Cutforth a sunat la numărul dumneavoastră de 
acasă. Aţi preluat apelul? 

Bullard se uită la avocat, care dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Da. 

— Despre ce-aţi vorbit? 

— A fost tot o discuţie amicală. Am vorbit despre prieteni comuni, 
despre familie, despre noutăţi, lucruri de genul ăsta. 

— Despre câini? întrebă sarcastic D'Agosta. 

— Nu-mi amintesc să fi vorbit despre câini. 

Pendergast interveni pe neaşteptate. 

— De fapt, aveţi câine, domnule Bullard? 

Se lăsă o scurtă tăcere. Hayward îi aruncă lui Pendergast o privire 
de avertisment. 

— A fost o expresie metaforică. Am purtat o discuţie amicală, 
despre lucruri banale, asta am vrut să spun. 

D'Agosta continuă: 

— Cutforth a fost asasinat la numai câteva ore după ce-aţi închis 
telefonul. Vi s-a părut că era tulburat? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— A spus ceva, în orice sens, care să vă dea de înţeles că era 
speriat? 

— Nici asta nu-mi aduc aminte. 

— V-a cerut ajutor? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Ce fel de relaţii aveaţi cu domnul Cutforth? 

— Superficiale. 

— Cât l-aţi văzut ultima oară? 

O ezitare. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Aţi făcut vreodată afaceri, sau alt gen de tranzacții, cu domnul 
Cutforth? 

— Nu. 

— Cum l-ați cunoscut? 

— Nu-mi aduc aminte. 


— Când l-aţi cunoscut? se amestecă prompt Pendergast. 

— Nu-mi aduc aminte. 

Era chiar mai rău decât dacă ar fi turnat gogoşi. George Marchand, 
avocatul, părea din ce în ce mai satisfăcut. Numai că D'Agosta n-avea 
de gând să lase lucrurile aşa. 

— După telefonul lui Cutforth, v-aţi petrecut restul nopţii pe iaht? 

— Da. 

— Aveţi o barcă cu motor? 

— Da. 

— Era fixată la bord? 

— Nu. Era amarată alături de iaht. 

— Ce fel de barcă? 

— O barcă Picnic. 

Pendergast interveni: 

— Vorbiţi despre o barcă Picnic de la Hinckley, cu propulsare cu jet 
de apă? 

— Exact. 

— Cu motor Yanmar de trei sute cincizeci de cai putere, sau de 
patru sute douăzeci? 

— De patru sute douăzeci. 

— Cu o viteză maximă de peste treizeci de noduri, dacă nu mă 
înşel? 

— E corect. 

— Şi cu un pescaj de patruzeci şi cinci de centimetri? 

— Aşa susţin producătorii. 

Pendergast se lăsă pe spătarul scaunului, ignorând privirea lui 
Hayward. Era evident că făcuse pe ascuns nişte cercetări imediat ce 
atrăsese Bullard atenţia anchetatorilor. 

D'Agosta preluă firul întrebărilor: 

— Aşadar, după convorbirea telefonică, v-aţi fi putut urca în barca 
dumneavoastră Picnic, îndreptându-vă spre zona rezidenţială. Cu un 
asemenea pescaj, aţi fi putut acosta în orice zonă a țărmului din 
Manhattan. lar propulsarea cu jet de apă v-ar fi permis să faceţi orice 
gen de manevre, să vă deplasaţi în lateral sau în marşarier, în orice 
direcţie. Am dreptate? 

— Clientul meu a declarat deja că în noaptea aceea s-a aflat pe 
iaht, spuse avocatul, cu aceeaşi voce agreabilă. Următoarea 
întrebare? 

— Aţi fost singur în noaptea aceea, domnule Bullard? 

Ceea ce conduse imediat la o altă excursie pe culoar. _ 

— Da, am fost singur, răspunse Bullard la întoarcere. In port se ţin 
evidențe; se poate confirma că n-am plecat de pe iaht în noaptea 
respectivă şi că barca Picnic nu s-a desprins de dană. 

— O să facem aceste verificări, spuse D'Agosta. Prin urmare, aţi 


pălăvrăgit cu domnul Cutforth despre starea vremii timp de treizeci de 
minute, cu câteva ore înainte de uciderea sa? 

— Nu cred c-am discutat despre starea vremii, domnule sergent. 

In ochii lui Bullard era o sclipire de triumf. Câştiga din nou. 

— Domnule Bullard, aveţi de gând să părăsiţi ţara? întrebă 
Pendergast. 

Bullard se uită la Marchand. 

— Trebuie să răspund la întrebarea asta? 

Incă un drum pe coridor. 

— Da, spuse Bullard, când se întoarseră. 

— Unde plecaţi? 

— Intrebarea nu are legătură cu motivul citaţiei, zise Marchand. 
Clientul meu vrea să coopereze, dar cere să i se respecte intimitatea. 
Aţi afirmat deja că nu este suspect. N 

— Nu e suspect, i se adresă Pendergast avocatului. Insă clientul 
dumneavoastră poate fi un martor de o importanță crucială şi nu este 
imposibil să i se ceară să predea paşaportul - temporar, bineînţeles. 

D'Agosta stătea cu ochii pe chipul lui Bullard şi - cu toate că se 
aşteptase la o schimbare - fu uimit atunci când văzu cât de tare se 
posomora. Părea gata să răbufnească iarăşi. 

Avocatul afişă un zâmbet agreabil. 

— Domnule Pendergast, afirmaţia e de-a dreptul absurdă! Mişcările 
domnului Bullard nu vor fi restrânse nici în cea mai mică măsură. Sunt 
surprins şi consider deplasat până şi faptul că aţi menţionat o 
asemenea posibilitate, ceea ce ar putea fi interpretat ca o 
ameninţare. 

Hayward îi aruncă agentului FBI o privire sumbră. 

— Domnule Pendergast... 

El ridică o mână. 

— Domnule Bullard, credeţi în existenţa diavolului? 

Pe figura lui Bullard pâlpâi ceva, o emoție puternică, însă de scurtă 
durată, care dispăru prea repede pentru ca D'Agosta să-i poată da o 
interpretare. Bullard nu se grăbi să răspundă; se lăsă pe spătarul 
scaunului, puse picior peste picior şi zâmbi. 

— Bineînţeles că nu. Dumneavoastră credeţi? 

Avocatul se ridică. 

— Domnilor, se pare că am ajuns la sfârşitul interogatoriului. 

Nimeni nu-l contrazise. Marchand le oferi tuturor cartea sa de vizită 
cu zâmbete şi cu strângeri de mâini. 

— Când va mai fi nevoie să comunicaţi cu domnul Bullard, spuse el, 
vă rog s-o faceţi prin intermediul meu. Pentru că dânsul pleacă în 
străinătate. 

li adresă lui Pendergast un zâmbet tăios. Agentul FBI răspunse cu 
voce extrem de scăzută. 


— Asta rămâne de văzut. 


26 


Bullard şi avocatul său plecaseră, croindu-şi drum dând ghionţi 
printr-o a doua mulţime de reporteri care urlau. Şi Pendergast se 
făcuse nevăzut, lăsându-l pe D'Agosta singur cu Hayward. Cei doi 
zăboveau în holul de intrare de culoarea nămolului din Police Plaza. El 
avea ceva să-i spună şi se părea că şi ea ţinea să facă acelaşi lucru. 

— Bullard te-a ameninţat într-adevăr, domnule sergent? întrebă 
femeia. 

D'Agosta ezită. 

— Numai ca să fiu informată, fără a se consemna. Nu-ţi cer să 
divulgi secrete. 

— Intr-un fel, da. 

Se îndreptară spre ieşirea din clădire mergând umăr la umăr. Afară, 
echipele de televiziune rămase îşi strângeau aparatura cu gesturi 
încărcate de obidă. La apus, cerul era mânjit cu roşu. D'Agosta mai că 
simţea valurile de căldură care radiau dinspre Hayward. Continua să 
fie furioasă, fără nicio îndoială. 

— Ce fel de ameninţare? 

— Aş prefera să nu vorbesc despre asta. 

„Ştiu totul despre nevasta aia a ta din Canada.” Imaginea testei 
bine bărbierite a lui Chester Dominic îi apăru nepoftită în minte. Nu 
putea fi adevărat. Şi totuşi, dacă se gândea mai bine, ar fi putut fi 
adevărat; erau despărțiți de multă vreme. Căsătoria lor se încheiase - 
pe cine prostea el? Dar nu Chester Dominic, cu zâmbetul ăla ieftin, de 
mâncător de rahat, şi cu falsa bună dispoziţie a unui vânzător de 
maşini. Şi cu costumele lui de poliester. Isuse! Oricine altcineva, 
numai Chester nu! 

Aruncă o privire grăbită înjur şi o văzu pe Hayward uitându-se la el. 
Pe faţa femeii se citea o îngrijorare amestecată cu scepticism. Ei nu-i 
venea uşor, se gândi D'Agosta. Pendergast era un agent FBI al naibii 
de bun, dar nu era făcut pentru munca în echipă. Era ca el sau deloc - 
nu exista compromis. 


— S-ar putea să fie necesar să vorbeşti despre asta dacă sunt 
aduse acuzaţii. 

— Perfect. Dar nu acum. D'Agosta respiră adânc. Doamna căpitan 
Hayward, Pendergast a fost într-adevăr nevoit să se poarte dur cu 
Bullard. 

— Nu cred. Ar fi putut să ia o citaţie şi să programeze o discuţie pe 
iaht, şi ar fi obţinut probabil mai multe informaţii de la individ. Aşa 
cum stau lucrurile, n-a scos-o la capăt nicicum cu discuţia asta. 

— Ne-am dus pe iaht să punem întrebări. Am fost ameninţat. Nu 
văd de ce consideraţi că o programare ar fi avut mai mult succes. 

— De acord, aici ai dreptate, dar lucrurile s-au desfăşurat într-un 
context sâcâitor, şi asta nu dă niciodată rezultate. 

leşiră din clădire şi se opriră pe treptele late, de marmură. Hayward 
continua să fie furioasă. Era nevoie de o acţiune pentru liniştirea 
apelor. 

— Aveţi ceva de făcut? întrebă D'Agosta. 

Hayward se uită la el. 

— Aveam de gând să mă duc acasă. 

— Ce-aţi zice să bem ceva? Strict profesional. Ştiu - sau cel puţin 
ştiam - un local pe Church Street. 

Femeia îl privi o clipă, faţa ei palidă fiind încadrată de părul negru, 
lucios, cu urme de furie încă licărindu-i în privire. 

— Bine. 

Coborâră treptele împreună. 

— Pendergast are metodele lui, spuse D'Agosta. 

— Tocmai de asta mă tem. Uite ce e, domnule sergent... 

— Ce-ar fi să-mi spui Vinnie? 

— Atunci tu spune-mi Laura. Uite ce mă îngrijorează: de câte ori a 
depus Pendergast mărturie în procesul împotriva unui criminal? 

— Nu ştiu. 

— lţi spun eu. De foarte puţine ori. Şi ştii de ce? 

— De ce? 

— Fiindcă, dintre criminalii pe care i-a urmărit, cei mai mulţi au 
murit în final. De asta. 

— Nu e vina lui. 

— N-am spus că ar fi. Nu e decât o observaţie. Să zicem că Bullard 
devine suspect. Această mică şmecherie o să facă impresie proastă. 

Cotiră la stânga, pe Park Row, apoi la dreapta, pe Vesey Street. 
Aruncându-şi privirea drept înainte, D'Agosta văzu că micul local era 
încă în acelaşi loc, părând neschimbat. Două ferigi ofilite atârnau din 
împletitura de la fereastra subsolului, creând exact efectul potrivit 
pentru a ţine alţi poliţişti deoparte. De aceea îi plăcea acolo - şi 
pentru berea Guinness la halbă. 

— Habar n-aveam că există locul ăsta, spuse Hayward în timp ce 


coborau treptele, D'Agosta ţinându-i uşa deschisă. 

El o urmă în interiorul răcoros, mirosind a bere. Ea alese o masă din 
spate şi un bărbat îşi făcu imediat apariţia. 

— Guinness, spuse ea. 

— Două. 

D'Agosta nu-şi putea alunga din minte imaginea lui Dominic alături 
de soţia lui. Îşi dădu seama că avea să-l înnebunească dacă nu făcea 
nimic în privinţa asta. Se ridică. 

— Mă întorc într-o clipă. 

Găsi un telefon înghesuit într-un ungher din spatele barului. 
Trecuse multă vreme de când nu mai folosise un telefon public, dar 
era o convorbire pe care nu dorea s-o poarte de pe celularul lui. Sună 
la informaţii, obţinu legătura cu un operator din Canada, află numărul, 
îl formă. Avu nevoie pentru asta de două drumuri până la bar şi de 
douăzeci de fise de douăzeci şi cinci de cenți. Dumnezeule! 

— Vehicule de Agrement Kootenay, se auzi o voce nazală. 

— Chet Dominic e acolo? 

— A plecat. 

— Fir-ar să fie, aveam o întâlnire cu el şi sunt în întârziere. Aveţi 
numărul lui de mobil? 

— Cine sunteţi? 

— Jack Torrance. Sunt tipul interesat de rulota Itasca Sunflyer, ştiţi, 
cea cu dormitoare extensibile şi cu tăbliile meselor din Corian. Sunt 
prieten cu Chet de la club. 

— O, da, desigur, domnule Torrance, răsună vocea, dintr-odată de o 
jovialitate prefăcută. O clipă! 

Femeia îi dădu numărul. 

D'Agosta se uită la ceas, mai luă alte monede de la bar, tastă. 

— Alo? 

Era Chester. 

— Sunt doctorul Morgan, de la spital. A avut loc un accident 
groaznic! 

— Cum? Cine? 

Panica îi cotropi dintr-odată glasul. D'Agosta se întrebă dacă 
Dominic avea nevastă şi copii. Probabil că da, ticălosul! 

— Trebuie să vorbesc imediat cu o anume doamnă Lydia D'Agosta. 

Se auzi foşnetul unor mişcări, apoi o voce estompată, după care 
glasul soţiei sale. 

— Da? Ce este? Ce s-a întâmplat? 

D'Agosta apăsă cu băgare de seamă pe furca telefonului, răsuflă de 
două ori adânc şi se reîntoarse la masă. Celularul lui începu să sune 
chiar înainte de a ajunge acolo. Răspunse. 

— Vinnie? Sunt Lydia. Eşti bine, sănătos? 


— Bineînţeles! De ce-ntrebi? Pari supărată. 

— Nu, nu, totul e în ordine. Doar că am auzit... nu ştiu, ceva despre 
spital. Eram îngrijorată. 

Părea pe de-a-ntregul agitată şi confuză. 

— Nu era vorba despre mine. 

— Ştii cum e, stai aici, departe, afli totul la mâna a doua... 

— Eşti încă la serviciu? 

— Sunt în parcare. Plec în clipa asta. 

— Bine. La revedere. 

D'Agosta închise telefonul şi se aşeză din nou pe scaun. „Adică ăla 
care pleacă în clipa asta e Chester Dominic, nu-i aşa?” Avu o senzaţie 
oribilă, de parcă pielea i-ar fi fost cutreierată de ace fierbinţi. Berea 
Guinness sosise, într-o halbă cu adevărat împărătească, cu un guler 
de spumă de două degete. O ridică şi sorbi îndelung, apoi luă o nouă 
înghiţitură, simțind cum lichidul rece slăbea gheara care i se pusese în 
gât. Lăsă halba jos şi descoperi că Laura Hayward îl privea cu luare- 
aminte. 

— Ţi-a fost tare sete, spuse ea. 

— Da. 

Bău din nou, ca să-şi ascundă faţa. Pe cine păcălea? Deja erau 
despărțiți de o jumătate de an. N-o putea învinui cu adevărat pentru 
asta - nu prea mult, oricum. Şi nici fiul lui, Vinnie Junior, nu voia să se 
mute. Lydia n-avea suflet rău, dar asta era o lovitură sub centură. Cu 
adevărat sub centură. Se întrebă dacă Vinnie cel mic ştia ceva. 

— Veşti rele? 

D'Agosta se uită la Hayward. 

— Intr-un fel. 

— Te pot ajuta cu ceva? j g 

— Nu, mulţumesc. Se îndreptă în scaun. Imi cer scuze. În seara asta 
sunt o companie deplorabilă. 

— Nu-ţi face probleme. Nu suntem la o întâlnire amoroasă. 

Se lăsă tăcerea, apoi ea adăugă: 

— Ţi-am citit cele două romane. 

D'Agosta se simţi roşind. Era ultimul subiect de conversaţie pe care 
şi-l dorea. 

— Sunt extraordinare. Voiam să ţi-o spun. 

— Mulţumesc. 

— Mi-a plăcut stilul detaşat. Aspru. Cărţile tale au surprins într- 
adevăr ce-nseamnă să fii în plină acţiune. Spre deosebire de 
majoritatea poveştilor polițiste născocite. 

El încuviinţă din cap. 

— Unde-ai dat de ele? Pe vreo tarabă cu stocuri nevândute? 

— Le-am cumpărat când au fost publicate pentru prima oară. 
întâmplarea a făcut să-ţi urmăresc într-un fel cariera. 


— Serios? 

D'Agosta era surprins. Cu ani în urmă, când se ocupaseră împreună 
de crimele din metrou, rămăsese cu senzaţia că nu-i făcuse cine ştie 
ce impresie. Oricum, nu o impresie bună. Pe de altă parte, ea nu-şi 
dezvăluise niciodată gândurile. 

— Serios. Eu... Femeia ezită. Când am lucrat împreună, încă nu-mi 
terminasem masteratul la New York University. Era primul meu caz 
important. Eram al naibii de ambițioasă şi, pentru mine, aflată abia la 
început, păreai să fii un poliţist exact aşa cum îmi doream să devin. 
Aşa c-am fost cu adevărat curioasă când ai plecat în Canada şi ai 
început să scrii romane. M-am întrebat de ce preferă un poliţist atât 
de bun să renunţe la meserie. 

— Aveam foarte multe de spus... despre crime, despre criminali, 
despre sistemul judiciar. Şi despre oameni în general. 

— Le-ai spus bine. 

— Nu destul de bine. 

Halba ei era goală, ca şi a lui. 

— Incă un rând? o întrebă. 

— Desigur. Vinnie, trebuie să-ţi mărturisesc că nu mi-a venit să-mi 
cred ochilor când te-am văzut cu tresele de sergent pe umăr şi cu 
emblema Departamentului de Poliţie din Southampton. M-am gândit 
că aveam poate de-a face cu fratele tău geamăn. 

D'Agosta încercă să încropească un hohot de râs. 

— Ce ţi-e şi cu viaţa asta... 

— Ce mai caz a fost cel de atunci, cu crimele din metrou! 

— Chiar aşa. Ţii minte răzmeriţa? 

Ea scutură din cap. N 

— Ce privelişte! Ca într-un film. Incă o mai revăd uneori, în 
coşmaruri. 

— Eu am ratat-o. Eram la opt sute de metri sub pământ, terminând 
ce începuse căpitanul Waxie. 

— Bătrânul Waxie... Ştii, a fost târât atât de adânc în tunelurile 
alea, încât nu i-au găsit cadavrul. Probabil l-a mâncat vreun aligator. 

— Sau mai rău. 

Ea tăcu o clipă. 

— Poliția e cu totul altfel acum, cu totul altfel. Slavă Domnului... cu 
ce personaje am fost nevoiți s-avem de-a face atunci, când eu nu 
eram decât o novice. 

— II ţii minte pe McCarroll de la Transporturi? | se spunea 
McCarrion:*! din cauza respirației lui, rosti chicotind D'Agosta. 

— Dacă-l ţin minte? Păi a trebuit să lucrez şase luni pentru 


31 Carrion - stârv (în Ib. engleză, în orig.) 


nemernicul ăla! Pe atunci era destul de greu să fii femeie la 
Transporturi. Mă dezavantajau două aspecte: pe lângă faptul că eram 
femeie, mai urmam şi facultatea. Ba chiar trei: n-am vrut să mă culc 
cu McCarrion. 

— Ţi-a făcut avansuri? 

— În viziunea lui, a face avansuri însemna să se apropie foarte tare 
de mine, să-mi sufle în nas, să-mi spună că am corp frumos şi să-şi 
ţuguie buzele. 

D'Agosta se strâmbă. 

— O, Doamne! l-ai făcut raport? 

— Ca să-mi iau adio de la carieră? Oricum, nu era decât un dobitoc 
inofensiv, nu merita osteneala unui raport. Acum NYPD pare o cu totul 
altă planetă - atmosfera e cu desăvârşire profesionistă. Şi, în orice 
caz, nimeni n-ar îndrăzni să se poarte aşa cu un căpitan. 

Sosi al doilea rând de bere şi D'Agosta îşi îngropă faţa în halbă 
ascultând-o în timp ce ea se lăsa în voia amintirilor, spunând poveşti 
amuzante despre McCarrion şi despre un alt căpitan care plecase de 
mult din poliţie, Al „Crisco” “Du Prisco. In minte îi reveniră o mulţime 
de amintiri. 

Clătină din cap. 

— Isuse, pentru un poliţist nu există niciun loc mai bun decât New 
Yorkul! 

— Ba bine că nu. E 

— Trebuie să mă-ntorc la vechiul post, Laura! In Southampton intru 
în putrefacție. 

Ea păstră tăcerea. D'Agosta îşi ridică privirea, întâlnind ochii ei şi 
zărind... ce anume? Milă? 

— Imi pare rău. 

El îşi feri privirea. Era ciudat cum răsturna viaţa totul. lat-o pe ea, 
probabil cel mai tânăr căpitan din poliţie. lar el... Ei, dacă merita 
cineva să aibă succes, atunci ea era aceea... 

— Uite ce e, spuse D'Agosta, revenind brusc la problemele de 
serviciu. De fapt te-am invitat la o bere ca să mă asigur că e totul în 
regulă între tine şi Pendergast. N-am lucrat cu el la un singur caz 
important, ci la două. Crede-mă, metodele lui pot să pară neortodoxe, 
dar dau rezultate. Nici nu ţi-ai fi putut dori să ai alături un federal mai 
competent. 

— lţi apreciez loialitatea. Dar adevărul e că are o problemă de 
cooperare. Eu mi-am asumat nişte riscuri ca să-i pregătesc mandatul 
şi citaţia la timp, iar el m-a pus într-o situaţie jenantă. De data asta o 
să consider că n-are nicio vină, dar, te rog, Vinnie, ţine-l în frâu. E clar 
că pe tine te respectă. 


32? Marcă de grăsime vegetală (n.tr.) 


— Te respectă şi pe tine. 

Se lăsă o scurtă tăcere. 

— Cum de-ai renunţat la scris? întrebă Hayward, schimbând din nou 
subiectul şi readucându-l pe el în centrul discuţiei. Credeam c-aveai o 
carieră care mergea bine. 

— Da, o carieră la tribunalul faliţilor. Pur şi simplu, n-am reuşit să 
mă descurc. După două romane, nu mai aveam nicio leţcaie. Lydia - 
soţia mea - n-a mai putut să suporte. 

— Eşti căsătorit? 

Ea aruncă o privire rapidă către mâna lui, dar verigheta nu-i mai 
venea de ani de zile. 

— Da. 

— De ce sunt surprinsă? Toţi băieţii buni sunt ai cuiva. În cinstea 
Lydiei! 

Işi înălţă halba. D'Agosta n-o ridică pe-a lui. 

— Ne-am despărţit, mărturisi el în schimb. Ea încă mai locuieşte în 
Canada. 

— Imi pare rău... 

Hayward îşi lăsă halba jos, dar nu păru prea îndurerată. Sau nu era 
decât imaginaţia lui? 

— Ştii cu ce m-a ameninţat Bullard? 

D'Agosta înghiţi în sec. Nu ştia de ce îi spunea ei toate astea, dar 
avu dintr-odată impresia că nu mai putea lăsa să treacă niciun alt 
minut înainte de a-şi lua povara de pe inimă. 

— A aflat cumva că soţia mea are o aventură şi mi-a spus-o. Alături 
de alte informaţii personale compromiţătoare pe care le-a dezgropat 
şi pe care a ameninţat că le face publice. 

— Jigodia! In cazul ăsta, mă bucur că Pendergast i-a făcut figura. 
Hayward ezită. Vrei să vorbeşti despre asta? 

— Păi vorbim deja. 

— Imi pare rău, Vincent. Trist. Căsnicia merită salvată? 

— S-a încheiat acum o jumătate de an. Am fost pur şi simplu într-un 
stadiu în care n-am vrut s-o recunoaştem. 

— Copii? 

— Unul. Stă cu mama lui. O să meargă la colegiu anul viitor, cu o 
bursă. E un băiat excepţional. 

— Cât timp aţi fost căsătoriţi? 

— Douăzeci şi cinci de ani. Ne-am căsătorit imediat ce-am terminat 
liceul. 

— Doamne! Eşti sigur că nu există nimic de care merită să te agăţi 
ca să continui? 

— Doar nişte amintiri frumoase. Dar acum n-a mai rămas nimic. S-a 
terminat. 

— Ei bine, în cazul ăsta, Bullard ţi-a făcut o favoare. 


Ea întinse mâna peste masă şi şi-o puse peste a lui, într-un gest 
încurajator. ; 

D'Agosta o privi. Avea dreptate. Intr-un fel, Bullard îi făcuse o 
favoare. Poate chiar o foarte mare favoare. 


27 


Miezul nopţii. lahtul continua să stea nemişcat în spaţiul lui de 
amarare, cu echipajul la bord, gata să plece la prima geană de 
lumină. Bullard era pe punte, trăgând în piept aerul nopţii şi privind 
peste golf, către Staten Island. Mai rămăsese un singur lucru de care 
trebuia să se ocupe înainte de a ridica ancora. Făcuse două greşeli 
grave, care trebuiau reparate. Prima fusese angajarea impulsivă a 
indivizilor care să-l lichideze pe D'Agosta. O prostie: ar fi trebuit să 
aibă mai multă minte. Când ai de gând să ucizi un poliţist, trebuie s-o 
faci cum se cuvine. Nemernicul îl ameninţase cu câteva vorbe goale, 
iar el, în starea nervoasă în care se găsea, se lăsase înspăimântat. 
Hristoase, în zilele astea se inflama prea uşor! De fapt, dobitocul ăla 
nu era adevăratul lui duşman. Nu era decât un simplu detectiv. 
Adevăratul duşman era Pendergast, agentul FBI. Periculos ca o viperă: 
încolăcit, rece, calm, gata să atace. Pendergast nu glumea şi era 
creierul echipei. Ucide creierul şi trupul o să moară. Scapă de 
Pendergast şi investigația o să înceteze. 

Regula care se aplica în cazul poliţiştilor era cu atât mai valabilă în 
cazul agenţilor FBI. Nu-i omorai decât dacă nu exista nicio altă soluţie. 
Nu îmbunătăţea aproape niciodată lucrurile. Dar de la fiecare regulă 
există excepţii şi asta era una dintre ele. 

Bullard nu putea permite să existe ceva - orice - care să se 
amestece în planurile lui. 

Cobori sub punte. Pretutindeni domnea linişte. Se strecură într-o 
încăpere izolată fonic, încuie uşa în urma lui, se uită la ceas. Mai avea 
de aşteptat câteva minute. Apăsă câteva butoane şi se aprinse un 
ecran pentru videoconferinţe. Pendergast îi luase o unitate centrală şi 
o parte din fişiere, dar toate computerele lui erau în reţea, toate 
informaţiile legate de afaceri fiind în fişiere criptate. Folosea o criptare 
publică, cu chei pe 2 048 de biţi, care nu putea fi spartă nici măcar cu 
ajutorul celor mai performante calculatoare din lume. Nu-şi făcea griji 
în legătură cu ceea ce ar fi putut afla Pendergast, ci privitor la 


Pendergast ca persoană. 

Apăsă alte câteva taste şi pe ecran apăru o figură întunecată. 
Pielea lipsită de riduri şi tensionată ca a unei tobe părea foarte 
subţire, ca şi cum ar fi fost întinsă umedă pe oase şi lăsată apoi să se 
usuce. Capul era ras, fiind atât de neted, încât nu se vedea nici măcar 
o umbră, ca a unei bărbi de o jumătate de zi. Lui Bullard îi dădea fiori 
pe şira spinării. Dar tipul era bun: era cel mai bun. Işi spunea Vasquez. 

Omul nu scoase niciun cuvânt, nu salută, se mulţumi să privească 
fix, cu braţele încrucişate, cu chipul lipsit de expresie. Bullard se lăsă 
încet pe spătarul scaunului şi zâmbi, deşi zâmbetul nu servea la nimic. 
Vasquez vedea pe ecran chipul unei persoane inexistente, generat pe 
computer. 

— Ţinta este Pendergast, spuse Bullard, cu prenumele necunoscut. 
Agent special FBI. Locuieşte pe Riverside Drive, la numărul 891. Vreau 
să-i tragi două gloanţe în cap. Plătesc câte un milion pe glonţ. 

— Vreau toţi banii în avans, spuse Vasquez. 

— Şi dacă dai greş? 

— Nu dau. 

— Aiurea. Toată lumea greşeşte la un moment dat. 

— Ziua în care dau greş e ziua în care mor. Accepţi sau nu? 

Bullard ezită. Totuşi, dacă vrei să faci ceva, trebuie s-o faci cum se 
cuvine. 

— S-a făcut, rosti concis. Dar timpul e esenţial aici. 

Dacă Vasquez îl înşela, mai existau şi alţii alde Vasquez, dornici să 
termine însărcinarea şi să scape de concurenţă; două omoruri n-ar fi 
costat mai mult decât unul singur. 

Vasquez ridică o bucată de hârtie pe care era scris un număr. 
Aşteptă câteva secunde, lăsându-i lui Bullard timp să-l noteze. 

— Când apar cele două milioane în contul ăsta, mă apuc de treabă. 
Nu trebuie să ne mai vorbim vreodată. 

Ecranul se umplu de purici. Bullard îşi dădu seama că Vasquez 
întrerupsese probabil transmisia. Nu era obişnuit să i se închidă în 
nas. Se enervă pe moment, apoi respiră adânc. Mai lucrase cu artişti 
şi înainte, şi toţi erau croiţi după acelaşi calapod: egoişti, bombastici, 
lacomi. 

lar Vasques făcea parte din cea mai bună categorie de artişti: 
categoria celor care îşi adorau munca. 


28 


D'Agosta îşi trase Fordul Taurus în faţa porţilor de fier, apoi se opri, 
întrebându-se dacă nu cumva înţelesese greşit explicaţiile, întârziase 
cel puţin o oră - întocmirea hărtiilor legate de disputa cu Bullard din 
ziua precedentă îi luase toată dimineaţa. Mai nou, poliţiştii nu mai 
puteau să tragă un foc de armă, să interogheze un suspect sau chiar 
să râgâie fără să completeze apoi un raport. 

Porţile ruginite erau deschise, prinse de doi stâlpi de piatră năruiţi, 
de parcă locul ar fi fost abandonat. Pe aleea acoperită cu prundiş din 
spatele lor se aşternuse un covor din lăstari de pipirig trecuţi de 
treizeci de centimetri înălţime, culcaţi de curând la pământ în urma 
trecerii unui vehicul. Totuşi acela trebuia să fie locul: pe plăcuţa de 
piatră fixată cu mortar pe unul din cei doi stâlpi era înscripţionat 
numele, răzuit de trecerea timpului şi de vicisitudinile vremii, dar încă 
inteligibil: Rovenscry. 

D'Agosta cobori din maşină şi împinse poarta care gemea din 
balamale, deschizând-o ceva mai mult, apoi se urcă din nou la volan şi 
o porni pe alee. Işi putea da seama pe unde trecuse cealaltă maşină, 
dacă nu cumva fuseseră mai multe, turtind buruienile şi lăsând în 
urmă două dâre vagi. Aleea şerpuia printr-o pădure bătrână de fagi, 
trunchiurile masive şi strâmbe ale copacilor înălțându-se de ambele 
părţi, până ce ieşea în cele din urmă la lumina soarelui pe o pajişte 
presărată cu flori de câmp, evident o fostă peluză. In capătul opus al 
pajiştii se înălța o vilă pustie, din piatră: umbrită de ulmi, cu obloanele 
bine închise, cu cel puţin douăzeci de coşuri înălțându-se deasupra 
acoperişului, o clădire bântuită în cel mai pur sens al termenului. 
D'Agosta clătină uşor din cap. După aceea aruncă o privire asupra 
indicaţiilor scrise de Pendergast şi urmă aleea pentru trăsuri, ocolind 
casa masivă şi intrând pe un alt drum, care trecea prin grădini vechi, 
îndreptându-se către clădirea din piatră a unei mori aflate pe malul 
unui curs de apă. Rollsul lui Pendergast era parcat acolo şi D'Agosta 
trase alături. Proctor, şoferul agentului FBI, aranja ceva în portbagaj; 


când îl văzu pe D'Agosta coborând din maşină şi apropiindu-se, se 
înclină politicos, apoi dădu din cap în direcţia apei. 

Polițistul o porni pe cărarea pavată cu piatră care cobora spre mal, 
desprinzându-se din drum. Ceva mai departe, în faţa lui, desluşea 
două persoane, plimbându-se tacticos, împestriţate de umbre şi 
absorbite de conversaţie. Una trebuia să fie Pendergast - îl trădau 
costumul negru şi trupul suplu. Cealaltă, care purta o pălărie de soare 
şi ţinea în mână o umbreluţă, nu putea fi decât fata care locuia în 
casa lui. Oare cum o chema? Constance. 

Apropiindu-se de pârâu, D'Agosta auzi mai distinct curgerea apei şi 
foşnetul păsărilor prin frunzişul fagilor. Pendergast se întoarse şi îi 
făcu semn cu mâna. 

— Vincent, te-ai descurcat! Frumos din partea ta c-ai venit! 

Se răsuci spre el şi Constance, care îi întinse mâna cu un zâmbet 
solemn. D'Agosta i-o luă mormăind un salut. Dintr-un motiv anume, îi 
stârnea dorinţa de a se purta cât mai cuviincios, exact aşa cum făcea 
bunica lui când era copil. Ochii ei ciudaţi erau ascunşi în spatele unor 
ochelari de soare foarte întunecaţi. 

D'Agosta se uită în josul potecii presărate cu pete de umbră. Roata 
morii nu se mai învârtea, iar cursul de apă fusese deviat printr-un şir 
bizar de ecluze din piatră. 

— Ce e locul ăsta? 

— Proprietatea îi aparţine strămătuşii mele Cornelia, care, din 
păcate, nu se simte bine şi se află într-un sanatoriu. Am început s-o 
aduc pe Constance aici, să ia aer. 

— Pentru deplina mea refacere, spuse ea, cu un zâmbet uşor. 
Domnul Pendergast e de părere că am o sănătate fragilă. 

— Domeniul e cu adevărat întins, observă D'Agosta. 

— Moara de aici a fost transformată în crescătorie de păstrăvi la 
sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, răspunse Pendergast. În fiecare 
an, umpleau pârâul Dewing cu mii de păstrăvi şi ţineau pădurea plină 
cu curcani sălbatici, căprioare, fazani, cocoşi-de-munte, prepeliţe şi 
urşi. Duminica, atunci când o porneau prin locurile astea rudele mele 
şi prietenii lor, se săvârşea un adevărat masacru. 

— O rezervaţie de vânătoare. Aş face pariu că pescuitul aici era 
fantastic! 

D'Agosta se uită la pârâul care susura peste bolovanii din albie, cu 
bulboane adânci şi cu găuri fără îndoială încă abundând de păstrăvi. 
Sub ochii lui, mai mulţi peşti se înălţară către o deschizătură, încreţind 
suprafaţa apei. 

— Pescuitul nu m-a interesat niciodată, spuse Pendergast. Prefer 
sporturile sângeroase. 

— Ce cusur are pescuitul? 

— Mi se pare o activitate de rutină, dusă la extrem. 


— Rutină. Asta cam aşa e. 

— După moartea neaşteptată a soţului mătuşii Cornelia şi a copiilor 
lor, majoritatea servitorilor şi-au dat demisia. La scurt timp după 
aceea, mătuşa mea a fost silită să plece. Şi acum Ravenscry e un 
domeniu pustiu, în decădere. Oricum, continuă Pendergast, cu mai 
multă vioiciune în glas, te-am rugat să fii aici ca să facem un bilanţ al 
cazului într-o ambianţă care îndeamnă la meditaţie. Sincer vorbind, 
Vincent, e un caz derutant. În mod normal, în stadiul actual aş fi găsit, 
în toată încâlceala, un fir conducător. Dar acum nu e aşa. 

— E un caz greu, fu de acord D'Agosta. 

Aruncă o scurtă privire către fată, întrebându-se cât de multe putea 
spune. 

— Poţi vorbi în voie faţă de Constance. 

Ea zâmbi, mimând sobrietatea. Se întoarseră agale pe potecă, 
printre umbrele aruncate de copaci, mergând în direcţia maşinilor. 

— Să recapitulăm tot ce ştim. Avem două crime, fiecare cu 
aspectele sale inexplicabile, inclusiv încălzirea corpurilor şi diverse 
accesorii mefistofelice. Ştim că trebuie să fi existat un anumit gen de 
legătură între cele două victime, precum şi între ele şi Bullard. Numai 
că eu n-am reuşit să descopăr această legătură. 

— Hayward mă ajută în sensul ăsta, zise D'Agosta. Am obţinut 
facturile lor telefonice şi lista tranzacţiilor efectuate cu cardul de 
credit, plus toate înregistrările din cadrul Agenţiei pentru Transport şi 
Agrement din ultimii zece ani. Nimic. S-ar părea că nu s-au întâlnit 
niciodată. Cât despre Bullard, majoritatea fişierelor de pe computerul 
confiscat sunt criptate atât de bine, încât codul nu poate fi spart. Insă 
de la Hayward am primit o mică informaţie interesantă: într-un 
director temporar de internet de pe computer au găsit o referinţă la 
Ranier Beckmann. Se pare că şi Bullard încearcă să-i dea de urmă. 

— Cu toate astea, ai spus că la interogatoriul de la Clubul Atletic a 
negat că l-ar cunoaşte pe Beckmann. E clar că ne ascunde foarte 
multe. E furios, e în defensivă. Aş putea afirma chiar că e 
înspăimântat. De ce se teme? 

— De arestare. In ceea ce mă priveşte, Bullard e suspectul numărul 
unu. N-are un alibi solid nici în privinţa uciderii lui Grove. Spune că în 
noaptea aia a fost pe iaht, plimbându-se prin estuar. Fără echipaj. 
Insă ar fi putut să navigheze la fel de bine pe coasta Atlanticului, să se 
furişeze pe plajă la Southampton şi să facă treaba. 

— Posibil. Dar, din punctul meu de vedere, faptul că nu are alibi 
pentru niciuna din cele două nopţi e mai degrabă în favoarea lui. În 
plus, care ar fi fost motivaţia lui Bullard? De ce să-i fi ucis pe Grove şi 
pe Cutforth? Şi de ce să fi lăsat impresia c-a fost lucrarea diavolului? 

— Are un simţ macabru al umorului. 

— Dimpotrivă, tipul pare să nu aibă niciun fel de simţ al umorului, 


cu excepţia plăcerii demne de un gangster de a se distra pe seama 
necazurilor altora. Cineva care face o simplă glumă nu ar risca într-un 
mod atât de periculos. 

— Atunci vrea să transmită un mesaj. 

— Da, însă cui? In ce scop? 

— Nu ştiu. Dacă nu e Bullard, ar putea fi vreun fundamentalist 
nebun, dornic să reînvie Inchiziția. Cineva care-şi închipuie că 
săvârșește lucrarea Domnului. 

— O a doua posibilitate. 

Se lăsă o scurtă tăcere. Pe urmă Pendergast adăugă: 

— Vincent, n-ai menţionat cealaltă ipoteză. 

D'Agosta îşi simţi stomacul strângându-se. Pendergast nu vorbea 
serios... nu-i aşa? Se pomeni pipăindu-şi cruciuliţa cu un gest 
inconştient. 

— Unde e Bullard acum? întrebă Pendergast. 

— A plecat cu iahtul în dimineaţa asta, îndreptându-se către largul 
oceanului. 

— Ai idee încotro? 

— Se pare că spre Europa. Sau, cel puţin, merge spre est, cu toată 
viteza. De fapt, chiar mai repede de atât - probabil că grupul 
motopropulsor al iahtului o fi fost modificat, la comandă specială. 
Oricum, Hayward a pus pe cineva să-l ţină sub observaţie. O să ştim 
unde şi când acostează - dacă nu cumva ocoleşte serviciile vamale şi 
de imigrare, ceea ce pare puţin probabil cu un asemenea iaht. 

— Admirabila Hayward. Mai e supărată? 

— S-ar putea spune că da. 

Pendergast zâmbi abia schiţat. 

— Prin urmare, care e teoria ta? întrebă D'Agosta. 

— Mă străduiesc din răsputeri să nu am vreuna. 

D'Agosta auzi scrâşnet de cauciucuri pe pietriş, portiere trântindu- 
se, murmurul îndepărtat al unor voci. Se uită în urmă, dincolo de 
pajişte, şi remarcă vehiculul nou-sosit: o limuzină lungă, de modă 
veche, cu capota lăsată. Un coş imens, de răchită, era legat cu curele 
de piele de bancheta rabatabilă din spatele automobilului. 

— Cine e? întrebă. 

— Un alt oaspete, se rezumă să răspundă Pendergast. 

Cineva îşi făcu apariţia, ieşind de după maşină: o siluetă enormă, 
extrem de disproporţionată faţă de ceea ce o înconjura, dar mişcându- 
se cu o graţie şi cu o uşurinţă remarcabile. Era Fosco, care, după toate 
aparențele, reuşise cumva să facă tranziţia de la statutul de martor la 
acela de cunoştinţă. 

D'Agosta îl cercetă cu privirea pe Pendergast. 

— Ce caută aici? 

— Se pare că se află în posesia unor informaţii de mare importanţă, 


pe care e nerăbdător să le dea mai departe. Şi, de vreme ce şi-a 
exprimat interesul faţă de tot ceea ce trece drept antichitate aici, în 
America, m-am gândit să-l invit la Ravenscry. l-o datorez, în schimbul 
unei seri foarte interesante, petrecute la Operă. 

Silueta se apropie, înaintând pe cărare cu paşi mari şi iuți şi 
fluturându-şi braţul în chip de salut cu mult înainte de a ajunge lângă 
ei. 

— Un loc fantastic! intonă tunător contele, frecându-şi palmele 
acoperite de mănuşi albe. Se înclină în faţa lui Pendergast, apoi se 
întoarse spre D'Agosta. Bunul sergent D'Agosta, nu-i aşa? Sunt 
întotdeauna încântat să fac cunoştinţă cu un alt italian. Ce mai faceţi? 

— Bine, mulţumesc! 

La întâlnirea de la serviciul funerar, individul şi stilul lui flamboaiant 
nu-i plăcuseră lui D'Agosta, iar acum îi plăceau cu atât mai puţin. 

— lar aceasta este pupila mea, Constance Greene, zise Pendergast. 

— Pupila dumneavoastră, spuneţi? Sunt încântat! 

Fosco făcu o plecăciune şi duse mâna fetei către buze, dar fără să o 
atingă de ele. 

Constance îşi înclină politicos capul. 

— Văd că dumneavoastră şi domnul Pendergast aveţi în comun 
acelaşi interes pentru automobilele exotice. 

— Îl avem, într-adevăr, alături de multe altele. Eu şi domnul 
Pendergast am devenit prieteni. Contele radia. In anumite privinţe, 
suntem foarte diferiţi. Eu sunt un iubitor al muzicii, iar el nu este. Eu 
îndrăgesc hainele frumoase, iar el se îmbracă precum un cioclu. Eu 
sunt volubil şi deschis, el e tăcut şi închis în sine. Eu sunt direct, el e 
rezervat. Dar ne apropie dragostea faţă de artă, de mâncărurile bune, 
de vin şi de cultură - în aceeaşi măsură ca şi fascinația stârnită de 
aceste crime cumplite şi inexplicabile. 

Se uită la Constance şi zâmbi iarăşi. 

— Crimele sunt interesante numai când sunt inexplicabile, spuse 
fata. Din nefericire, prea puţine rămân astfel. 

— Din nefericire? 

— Vorbesc dintr-un punct de vedere estetic. 

Contele se întoarse spre Pendergast. 

— Domnişoara este excepţională! 

— Şi în ce constă interesul dumneavoastră faţă de caz, domnule 
conte, pe lângă simpla fascinaţie? întrebă Constance. 

— Vreau să fiu de folos. 

— Domnul conte Fosco ne-a fost deja de folos, spuse Pendergast. 

— Şi o să vedeţi că pot fi încă şi mai de folos! Dar trebuie să vă 
mărturisesc întâi cât de mult mă încântă această proprietate. 
Spuneaţi că aparţine strămătuşii dumneavoastră? Arată atât de 
pitoresc! căzută în ruină şi neglijată, misterioasă, bântuită. Imi aduce 


aminte de gravura lui Piranesi”, Veduta degli Avanzi delle Terme di 
Tito, „Ruinele termelor lui Titus”. Prefer mai degrabă o clădire 
neglijată şi în ruine - o mare parte a propriului meu castello din 
Toscana e într-un stadiu încântător al dărăpănării. 

D'Agosta se întrebă cum o fi arătând castelul unui conte. 

— Am adus prânzul, aşa cum am promis, rosti contele cu însufleţire. 
Pinketts! 

Bătu din palme şi valetul său, cel mai englez ins cu putinţă, dezlegă 
coşul uriaş de răchită şi îl cără cu ceva eforturi pe potecă, apoi se 
apucă să întindă o faţă de masă de olandă, sticle de vin, calupuri de 
brânză, şuncă prosciutto, salam, tacâmuri de argint şi pahare, totul pe 
o masă de piatră, la umbra unui enorm fag roşu. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, domnule conte. 

— Da, sunt amabil, o să vă convingeţi mai ales când o să vedeţi ce 
vin am adus, Villa Calcinaia '97 Chianti Classico Riserva, făcut de 
vecinul meu, bunul conte Capponi. Dar mai am şi altceva pentru 
dumneavoastră. Ceva chiar mai bun decât vinul, caviarul şi pateul fin. 
Dacă aşa ceva e cu putinţă. 

Ochii negri de pe figura lui frumoasă, catifelată, scânteiau de 
plăcere. 

— Şi acest ceva este? 

— Toate la timpul lor, toate la timpul lor! 

Contele începu să aranjeze masa cu o atenţie aferată, destupă o 
sticlă şi turnă vinul roşu cu încetineală, lăsând să se adune 
nerăbdarea publicului său. Intr-un târziu se întoarse spre ei cu un 
zâmbet conspirativ. 

— Am făcut o descoperire de importanţă primordială, din pură 
întâmplare. Se răsuci spre D'Agosta. Numele Ranier Beckmann vă 
spune ceva, domnule sergent? 

— L-am găsit în computerul lui Bullard. Omul de a cărui urmă 
încerca să dea. 

Contele încuviinţă din cap, de parcă totul i-ar fi fost cunoscut. 

— Şi? 

— Bullard i-a căutat numele pe internet, fără succes. Se pare că şi 
Grove îi căuta. Dar nu ştim de ce. 

— leri am luat parte la o petrecere, la ora prânzului, şi am fost 
aşezat lângă Lady Milbanke. Mi-a povestit - printre multiplele etalări 
ale noului ei colier - că Jeremy Grove a întrebat-o, cu câteva zile 
înainte de a fi ucis, dacă nu-i putea recomanda un detectiv particular. 
S-a dovedit că femeia putea - personajele scandaloase o pot face 
adesea. După care i-am făcut eu însumi o vizită acestui domn, de la 


33 Giovanni Battista (sau Giambattista) Piranesi (1720-1778), gravor şi arhitect italian 
(n.tr.) 


care am smuls cu greu informaţia că Grove îl angajase... ca să-/ 
găsească pe un oarecare Ranier Beckmann. Contele păstră un 
moment de tăcere, pentru efectul dramatic. Apoi continuă: Grove 
dorea cu disperare să dea de urma acestui individ. Când detectivul i-a 
cerut detalii, nu i-a putut oferi nimic. Nimic. Detectivul şi-a încetat 
cercetările când a auzit de moartea lui Grove. 

— Interesant, spuse D'Agosta. 

— Ar fi interesant să vedem dacă numele lui Beckmann nu iese 
cumva la iveală şi după ce sunt trecute în revistă lucrurile lui Cutforth, 
zise Pendergast. 

D'Agosta îşi scoase celularul şi formă numărul lui Hayward de pe 
linia directă. 

— Aici Hayward, se auzi vocea ei stăpânită. 

— Sunt sergentul D'Agosta. Vinnie. Oamenii tăi au terminat 
inventarul apartamentului lui Cutforth? 

— Da. 

— Se întâmplă cumva să fi ieşit la iveală numele Ranier Beckmann? 

— La drept vorbind, da. 

D'Agosta auzi foşnetul unor hârtii. 

— Am găsit un blocnotes cu numele ăsta scris pe prima pagină, de 
mâna lui Cutforth. 

— Şi restul blocnotesului? 

— Gol. 

— Mulţumesc! 

Sergentul închise telefonul şi le povesti ce aflase. 

Faţa lui Pendergast se încordă, cuprinsă de incitare. 

— Asta e, cu siguranţă, firul de care avem nevoie. Grove. Cutforth. 
Bullard. De ce l-au căutat toţi trei pe Beckmann? Poate ar trebui să-l 
găsim şi să vedem ce-are de spus. 

— Prietene, s-ar putea să descoperiţi că asta-i o problemă dificilă, 
rosti contele. 

Pendergast îi aruncă o privire. 

— De ce anume? 

— Pentru că detectivul particular mi-a mai spus şi altceva. N-a 
reuşit să obţină absolut nicio informaţie despre acest Ranier 
Beckmann. Nicio adresă din prezent sau din trecut, niciun istoric al 
locurilor de muncă, nimic despre familie. Nimic. Dar las asta în seama 
dumneavoastră. Radiind în urma succesului său, contele îşi întinse 
mâinile albe. Şi acum, odată ce ne-am încheiat treburile, să ne 
aşezăm şi să ne savurăm prânzul. Se întoarse spre Constance şi se 
înclină. Imi este îngăduit să vă aşez aici, în dreapta mea? Presimt că 
avem multe de vorbit. 


29 


Încă dinainte de a intra, Harriman îşi formase în minte o imagine 
clară a salonului lui Von Menck. Işi imagina că avea podelele acoperite 
cu carpete persane, pereţii împodobiţi cu diagrame astrologice, cu 
pentagrame străvechi şi, poate, cu reprezentări tibetane ale zeiţei 
Durga, izgonitoarea demonilor, alcătuite din oase lungi, omeneşti. 
Spera că încăperea în sine putea constitui subiectul unui articol 
excelent. Aşa că se dezumflă atunci când uşa în care ciocănise se 
deschise, dând la iveală un studio simplu, cu aspect aproape aproape 
spartan. Văzu un şemineu micuţ, fotolii confortabile de piele, litografii 
cu ruine egiptene pe pereţi. De fapt, numai două indicii sugerau că nu 
era vorba doar despre un alt salonaş tipic pentru clasa de mijloc: 
peretele acoperit de corpuri de bibliotecă având partea din faţă de 
sticlă, pune până la refuz cu cărţi, cu manuscrise şi cu alte hârtii, şi 
Premiul Emmy pentru Cel Mai Bun Documentar, care stătea pe birou, 
nebăgat în seamă, alături de telefon şi de un fişier rotativ pentru cărţi 
de vizită, de modă veche. 

Harriman se aşeză pe locul oferit, sperând că intuiţia lui nu dăduse 
greş: nădăjduia că Von Menck avea să dea contur şi glas articolului 
despre omorurile diavoleşti. Un savant conformist ar fi demitizat toată 
povestea, iar un satanist excentric n-ar fi avut niciun fel de 
credibilitate. Friederich Von Menck era omul ideal, fiindcă se afla la 
jumătatea distanţei dintre cele două tipologii. In timp ce diplomele 
sale academice erau mai presus de orice reproşuri - doctorat în 
filosofie la Heidelberg, doctorat în medicină la Harvard, doctorat în 
teologie la Canterbury transformase totodată misticismul, 
paranormalul şi inexplicabilul într-o specialitate. Documentarul său 
despre cercurile din lanuri difuzat de serviciul public de programe prin 
cablu reprezentase un mare succes şi fusese foarte bine realizat, 
condimentat atât cu scepticism, cât şi cu doza cuvenită de fiori ai 
inexplicabilului. Şi, bineînţeles, documentarul său anterior, despre 
exorcismul din Cartagena, Spania, îi adusese Premiul Emmy. La 


vremea respectivă, îl făcuse pe Harriman să se întrebe deşi numai 
până la următoarea pauză publicitară - dacă în ideea posedării 
demonice nu era cumva un sâmbure de adevăr. 

Von Menck ar fi putut să-i ofere mai mult decât o simplă opinie: i-ar 
fi putut oferi un fundament, o rampă de lansare, un punct de pornire. 
Dacă Von Menck nu putea lansa povestea asta pe orbită, atunci 
nimeni nu era în stare s-o facă. 

Doctorul îl întâmpină cu politeţe, aşezându-se apoi pe fotoliul de 
piele din faţa lui. Harriman îl găsi imediat pe placul său. Constată cu 
surprindere că personalitatea fascinantă, aproape magnetică de pe 
ecranul televizorului, îşi avea corespondent în realitate. Se datora într- 
o foarte mare măsură vocii grave şi melodioase a bărbatului, 
trăsăturilor calme, ascetice, cu pomeţi proeminenţi şi bărbie fin 
cizelată. Un singur lucru părea să lipsească. In emisiunile televizate, 
Von Menck zâmbise foarte des - zâmbetul elegant, inteligent şi 
debordind de umor de bună calitate al omului care nu se ia prea în 
serios pe sine. Ca urmare, prezentarea cercetărilor sale de natură mai 
degrabă tehnică nu păruse nicidecum greoaie. Insă acum - deşi Von 
Menck era excesiv de politicos zâmbetul antrenant lipsea. 

După un scurt schimb de amabilităţi convenţionale, doctorul intră 
de-a dreptul în subiect. 

— După cum spuneaţi în mesajul dumneavoastră, doriţi să-mi 
vorbiţi despre crimele recente. 

— Intocmai. 

Harriman îşi duse mâna la buzunar, în căutarea reportofonului 
digital. 

— Despre ceea ce numeşte ziarul dumneavoastră omoruri 
diavoleşti. 

— Exact. Oare detectase o foarte uşoară umbră de dispreţ sau de 
dezaprobare în inflexiunile vocii politicoase a doctorului? Domnule 
doctor Von Menck, am venit să vă întreb dacă v-aţi conturat o opinie 
în privinţa acestor crime. 

Doctorul Von Menck se lăsă pe spătarul scaunului, îşi uni degetele 
formând o piramidă şi îl privi pe Harriman cu atenţie. Când vorbi în 
sfârşit, o făcu pronunţând cuvintele rar, pe un ton stăpânit. Harriman 
aproape că avu impresia că se gândise la întrebare cu mult înainte de 
a-i fi fost pusă. 

— Da. Din întâmplare, am o opinie. 

Harriman îşi plasă reportofonul pe braţul fotoliului. 

— Vă deranjează dacă înregistrez? 

Von Menck îşi dădu acordul cu o fluturare uşoară a mâinii. 

— M-am întrebat dacă e înţelept să-mi fac publică opinia. 

Harriman simţi că îngheaţă. „O, nu, îşi spuse. Tipul are de gând să 
scoată un documentar din asta. O să fiu dus cu preşul.” 


Însă Von Menck oftă. f 

— Într-un final, am decis că oamenii au dreptul să afle. În acest 
sens, telefonul dumneavoastră a picat cum nu se putea mai bine. 

Uşurarea luă locul fiorului rece. Harriman se aplecă în faţă şi porni 
reportofonul. 

— Atunci poate vreţi să-mi dezvăluiţi gândurile dumneavoastră, 
domnule. De ce aceşti doi bărbați, de ce într-o asemenea manieră, de 
ce în acest moment? 

Von Menck oftă încă o dată. 

— Atât cei doi bărbaţi, cât şi maniera au mai puţină importanţă. 
Momentul ales e totul. 

— Explicaţi-mi! 

Doctorul se ridică din fotoliu, se apropie de unul dintre corpurile de 
bibliotecă, îl deschise şi scoase ceva. Aşeză obiectul pe birou, în faţa 
lui Harriman. Era o secţiune transversală prin cochilia unui nautil, cu 
compartimente din ce în ce mai mari, spiralându-se din centru către 
exterior cu o minunată uniformitate. 

— Domnule Harriman, ştiţi ce au în comun această cochilie, 
clădirea Partenonului atenian, petalele unei flori şi picturile lui 
Leonardo da Vinci? 

Ziaristul clătină din cap, exprimându-şi ignoranţa. 

— Intruchipează cea mai desăvârşită proporţie din natură, proporţia 
de aur, preciză Von Menck. 

— Nu sunt sigur că înţeleg. 

— Este proporţia pe care o obţii dacă împărţi o linie în două astfel 
încât segmentul mai scurt este pentru segmentul mai lung ceea ce 
este acesta din urmă pentru linia întreagă. 

Harriman îi notă spusele, în speranţa că avea să le descifreze mai 
târziu. 

— Segmentul mare este de 1,618034 ori mai lung decât segmentul 
mic. Segmentul mic reprezintă 0,618034 din segmentul mare. Mai 
mult decât atât, fiecare din aceste două numere este reciproca 
perfectă a celuilalt, diferind numai prin prima cifră - sunt singurele 
două numere care au o asemenea proprietate. 

— Da. Fireşte. 

Matematica nu fusese niciodată partea forte a ziaristului. 

— Mai au şi alte proprietăţi remarcabile. Un dreptunghi ale cărui 
laturi au aceste două lungimi este considerat cea mai încântătoare 
formă, fiind numit dreptunghiul de aur. Este forma în care a fost 
construit Partenonul. Este forma care stă la baza catedralelor şi a 
picturilor. Dreptunghiurile de acest tip mai au încă o calitate 
uimitoare: dacă extragi un pătrat dintr-o parte, rămâi cu un 
dreptunghi de aur mai mic, care are exact aceleaşi proporţii. Poţi să 
tai pătrate şi să creezi astfel dreptunghiuri de aur mai mici la infinit. 


— Inţeleg. 

— lar dacă porneşti de la un dreptunghi de aur mai mare şi extragi 
pătrat după pătrat, reducându-l la un şir infinit de dreptunghiuri de 
aur mai mici, şi uneşti apoi centrele acestor dreptunghiuri, obţii o 
spirală logaritmică naturală perfectă. Este spirala pe care o vedeţi în 
cochilia nautilului; în grupajul de seminţe din corola florii-soarelui; în 
armonia muzicală şi, de-a dreptul, în întreaga natură. Proporția de aur 
este o însuşire fundamentală a creaţiilor lumii naturale. 

— Aha. 

— Această proporţie face parte din structura de bază a universului. 
Nimeni nu ştie de ce. 

Harriman îl urmări pe doctor în timp ce punea cochilia la loc, în 
bibliotecă, închizând apoi uşa de sticlă. Indiferent ce s-ar fi aşteptat să 
afle, asta nu se potrivea deloc gândurilor cu care venise. Se simţea 
derutat şi, dacă el era derutat, ştia că tot aşa aveau să se simtă şi 
cititorii ziarului Post. Ce mai pierdere timp! Trebuia să iasă de acolo cu 
prima ocazie. 

Von Menck trecu în spatele biroului său şi se întoarse din nou către 
ziarist. 

— Sunteţi credincios, domnule Harriman? 

Intrebarea era atât de neaşteptată, încât, pentru o clipă, nu ştiu ce 
să răspundă. 

— Nu mă refer neapărat la credinţă în sensul său organizat: nu 
întreb dacă sunteţi catolic, protestant sau altceva. Dar credeţi că la 
baza universului nostru stă o forţă unică? 

— Nu m-am gândit niciodată cu adevărat la asta, spuse Harriman. 
Cred că da. 

Fusese crescut ca adept al bisericii episcopale, dar nu mai pusese 
piciorul într-un asemenea edificiu cu excepţia nunţilor şi a 
înmormântărilor de aproape douăzeci de ani. 

— Atunci aţi putea crede, aşa cum cred eu, că vieţile noastre au un 
scop? 

Harriman închise reportofonul. Era momentul să pună capăt 
discuţiei şi să plece dracului de acolo. Dacă voia o prelegere despre 
religie, putea să apeleze oricând la Martorii lui lehova. 

— Cu tot respectul, domnule doctor, nu văd ce legătură are asta cu 
cele două crime recente. 

— Răbdare, domnule Harriman. Dovezile mele sunt complexe, dar, 
cum se spune în limbaj popular, concluzia o să vă lase cu gura 
căscată! 

Harriman aşteptă continuarea. 

— Lăsaţi-mă să vă explic. Eu am studiat toată viaţa misterele, 
inexplicabilul. Am rezolvat multe dintre aceste mistere, spre propria 
satisfacţie. Altele - adesea cele mai măreţe - rămân de nepătruns 


pentru mine. 
Luă o foaie de hârtie de pe birou, scrise rapid ceva pe ea şi o aşeză 
în faţa lui Harriman: 


3243 
1239 


— Aceste două numere - zise Von Menck bătând cu degetul în foaie 
- au fost întotdeauna pentru mine cele mai mari dintre mistere. Le 
recunoaşteţi? 

Harriman clătină din cap în semn că nu. 

— Marchează cele mai mari cataclisme care s-au abătut vreodată 
asupra civilizaţiei omeneşti. În anul 3243 î.Hr., o erupție vulcanică a 
aruncat în aer insula Santorini, generând valuri mareice care au şters 
de pe faţa pământului civilizaţia minoică din Creta şi au devastat 
întreaga lume mediteraneeană. Aceasta este sursa atât a legendei 
Atlantidei, cât şi a legendei Potopului. lar 1239 î.Hr. Este anul în care 
cetăţile gemene Sodoma şi Gomora au fost reduse la cenuşă în urma 
unei ploi de foc căzute din cer. 

— Atlantida? Sodoma şi Gomora? 

Era din ce în ce mai rău. 

Von Menck lovi din nou cu degetul în foaie. 

— Platon a descris Atlantida în două dintre dialogurile sale, Timaeus 
şi Critias. S-a înşelat în privinţa câtorva detalii: de exemplu, în ceea ce 
priveşte data, fiindcă a plasat evenimentele în jurul anului 9000 î.Hr. 
Săpăturile arheologice extensive făcute recent în Creta şi în Sardinia 
oferă o dată mult mai exactă. Povestea cetăţii dispărute a Atlantidei a 
fost deviată către senzaţional până la punctul în care majoritatea 
oamenilor au ajuns la presupunerea greşită că e vorba despre un mit. 
Insă arheologii sunt convinşi că la bază stă un adevăr: erupția 
vulcanică de pe insula Santorini. Platon a descris Atlantida - adică 
civilizaţia minoică din Creta - ca pe un stat-cetate puternic, preocupat 
de negoţ, de bani, de autoperfecţionare şi de ştiinţă, dar fără valori 
spirituale. Săpăturile arheologice din palatele minoice de la Knossos o 
confirmă. Platon spunea că oamenii din Atlantida îi întorseseră spatele 
zeului lor. lşi etalau viciile, puneau în mod deschis la îndoială 
existenţa divinității, venerând în schimb tehnologia. Platon povesteşte 
că aveau canale şi o aşanumită cremene cu care produceau o putere 
artificială. Von Menck se întrerupse câteva secunde, apoi întrebă: 
Seamănă cu un alt oraş care ne este cunoscut, nu-i aşa, domnule 
Harriman? 

— Cu New Yorkul. 

Von Menck dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Exact. Când puterea Atlantidei a ajuns la apogeu, au apărut 


semnele prevestitoare ale unui eveniment înfricoşător. Vremea era 
neobişnuit de caldă şi cerul rămânea întunecat zile întregi. Din 
pământ se auzeau bubuituri stranii. Oamenii mureau subit, pe 
neaşteptate, având parte de un sfârşit atroce. Se spune că unul a fost 
lovit „de un fulger pornit în acelaşi timp din înaltul cerului şi din 
măruntaiele pământului”. Un altul a fost făcut fărâme pe neaşteptate, 
parcă spulberat de o bombă, „carnea şi sângele plutindu-i în aer ca o 
ceaţă fină, în timp ce în jur s-a răspândit cea mai cumplită duhoare cu 
putinţă”. După o săptămână au urmat erupția şi potopul care au 
distrus cetatea pe vecie. 

In timp ce Von Menck vorbea, Harriman deschisese din nou 
reportofonul. La urma urmelor, de-aici putea ieşi ceva. 

— Exact cu 2004 ani mai târziu, zona Mării Moarte, cuprinsă între 
Israelul şi lordania de astăzi - cea mai joasă depresiune naturală de 
pe suprafaţa Terrei -, era uluitor de luxuriantă şi de fertilă. Era locul 
unde se înălţau cetăţile Sodoma şi Gomora. Nu se ştie cu exactitate 
cât de mari erau, deşi săpăturile arheologie recente din valea 
respectivă au scos la lumină cimitire de proporţii impresionante, 
conţinând mii de rămăşiţe umane. E clar că, la data respectivă, erau 
două dintre cele mai puternice cetăţi ale acelei părţi de lume. Ca şi 
Atlantida, aceste oraşe căzuseră în cel mai mare păcat, întorcând 
spatele ordinii fireşti a lucrurilor. Trufie, trândăvie, venerarea idolilor 
pământeşti, decadenţă şi depravare, respingerea credinţei în 
Dumnezeu şi distrugerea naturii. După cum se povesteşte în Cartea 
Facerii, în Sodoma nu mai găseai cincizeci, ba nici măcar douăzeci sau 
măcar zece bărbaţi virtuoşi. Aşa că oraşele au fost distruse de sus, din 
cer, cu „pucioasă şi foc... ridicându-se de la pământ fumegare, ca 
fumul dintr-un cuptor”. Săpăturile arheologice din zona Mării Moarte 
confirmă şi de data aceasta povestea biblică, într-o măsură uimitoare. 
In zilele dinainte de a se petrece, au existat din nou semne 
prevestitoare ale sorții care îi aştepta. Un om a erupt într-un stâlp de 
flăcări galbene. Alţii au fost găsiţi calcifiaţi, ceea ce nu se deosebeşte 
prea mult de sfârşitul soţiei lui Lot, care a fost preschimbată într-un 
stâlp de sare. 

Von Menck ocoli biroul şi se aşeză pe marginea lui, uitându-se ţintă 
la reporter. 

— Aţi fost la Marea Moartă, domnule Harriman? 

— Nu pot spune c-am fost. 

— Eu am fost. De mai multe ori. Prima dată, după ce am descoperit 
o legătură naturală certă între momentele dezastrelor care au lovit 
Atlantida şi Gomora. Marea Moartă este, în prezent, o pustietate 
lipsită de viaţă. Peştii nu pot trăi în apele ei; e de multe ori mai sărată 
decât oceanul. Pe ţărmuri nu creşte aproape nimic, iar ceea ce creşte 
e poleit cu o crustă de sare. lar dacă traversezi câmpiile aride din 


apropiere de Tell es-Saidieh, locul considerat acum de numeroşi 
oameni de ştiinţă ca fiind amplasamentul Sodomei, descoperi un 
număr impresionant de globuri de sulf pur care perforează solul sărat. 
Sulful ăla nu are cristale rombice, forma în care se găsesc în zonele 
geotermale naturale. Cristalele sale sunt mai degrabă monoclinice: e 
alb, excepţional de pur, ca şi cum ar fi fost expus la temperaturi foarte 
înalte pe o durată îndelungată de timp. Geologii n-au descoperit alte 
asemenea aglomerări naturale de sulf în niciun alt loc de pe pământ. 
Insă ele se găsesc din abundență în ruinele acestor două oraşe. Ceea 
ce a distrus Sodoma şi Gomora n-a fost un proces geologic natural. A 
rămas un mister până în ziua de azi. 

Von Menck luă foaia de hârtie şi scrise un alt număr sub primele 
două: 


3243 
1239 
2004 


— Anul 2004 d.Hr., domnule Harriman. Încheie proporţia de aur. 
Calculează şi dumneata. Din anul 3243 înainte de Hristos au trecut 
exact 5 247 de ani: proporţia de aur. Din 1239 înainte de Hristos s-au 
scurs exact 3243 de ani: proporţia de aur. Următoarea dată din serie 
este 2004 d.Hr., care se întâmplă să coincidă cu numărul exact de ani 
care separă cele două dezastre precedente. Coincidenţă? 

Harriman se uită lung la hârtie. „Spune ceea ce cred eu că spune?” 
Părea de necrezut, o nebunie. Cu toate acestea, ochii calmi care îl 
priveau cu o expresie aducând a resemnare nu păreau nicidecum ai 
unui nebun. 

— Domnule Harriman, am căutat ani de-a rândul o dovadă că m-am 
înşelat. Am crezut că datele erau poale incorecte, sau că în 
materialele documentare exista o hibă. Dar fiecare nouă descoperire 
dădea, pur şi simplu, mai multă credibilitate teoriei mele. 

Se apropie de un alt corp de bibliotecă şi scoase o coală de carton 
alb. Pe ea fusese desenată o spirală amplă - precum aceea din 
cochilia nautilului. Punctul din capătul exterior era etichetat cu un 
creion roşu: „3243 î.Hr. Santorini/Atlantida”. La o treime din lungimea 
curbei faţă de el se afla un alt marcaj roşu: „1239 î.Hr. 
Sodoma/Gomora”. In alte puncte de pe spirală se vedeau semne 
negre, mai mici, alcătuind o listă cu zeci de date calendaristice şi de 
locuri: 


74 d.Hr. — Erupția Vezuviului distruge Pompei/Herculane 
426 d.Hr. — Căderea Romei, jefuită şi distrusă de barbari 
1348 d.Hr. — Ciuma loveşte Veneţia, omorând două treimi din 


populaţie 
1666 d.Hr. — Marele Incendiu din Londra 


lar în centru, acolo unde spirala se închidea în ea însăşi, sfârşindu- 
se într-o bulină mare, neagră, se afla un al treilea marcaj cu roşu: 


2004 d.Hr. - 


Aşeză coala perpendicular pe birou, ţinând-o în echilibru. 

— După cum vedeţi, am trecut pe diagramă multe alte dezastre. Se 
suprapun cu precizie de-a lungul spiralei logaritmice naturale, 
coincizând perfect cu traseul dat de proporţiile de aur. Indiferent cum 
aş grupa datele, secvenţa se termină întotdeauna cu anul 2004 după 
Hristos. Intotdeauna. Şi ce au în comun aceste dezastre naturale? Au 
lovit de fiecare dată un oraş important pentru întreaga lume, un oraş 
cunoscut pentru bogăţia, puterea şi tehnologia sa - şi pentru 
neglijarea spiritualităţii. Von Menck întinse mâna peste birou şi luă un 
creion roşu dintr-un pocal cositorit. Am sperat că mă înşelam, am 
sperat că era o simplă coincidenţă. Am aşteptat sosirea anului 2004, 
sperând că avea să fie dovada erorii mele. Dar nu mai sunt de părere 
că natura crede în coincidenţe. Domnule Harriman, există o ordine a 
tuturor lucrurilor. Pe pământul ăsta avem o nişă morală, aşa cum 
avem şi o nişă ecologică. Când o specie îşi epuizează rezervele nişei 
ecologice, are loc o corecție, o purificare. Uneori chiar o extinctie. E 
calea pe care o urmează natura. Dar ce se întâmplă atunci când o 
specie îşi epuizează rezervele nişei sale morale? 

Răsuci creionul, îl plasă în centrul diagramei şi şterse cu guma din 
capăt semnele de întrebare. 


2004 d.H. - 


— În toate cazurile au existat semne prevestitoare. Evenimente 
minore, de o importanţă aparent limitată. Multe dintre acestea au 
implicat moartea unor persoane dubioase din punct de vedere moral 
prin aceleaşi mijloace care aveau să genereze dezastrul pe cale să se 
producă. S-a întâmplat în Pompei înainte de erupția Vezuviului, în 
Londra înainte de Marele Incendiu, în Veneţia înainte de ciumă. Aşa că 
poate acum înţelegeţi, domnule Harriman, de ce susţin că Jeremy 
Grove şi Nigel Cutforth, ca persoane, nu au nicio semnificaţie. O, fără 
îndoială că amândoi se remarcă prin ura faţă de religie şi de morală, 
prin repudierea decenţei, prin excesele lor scandaloase. Ca atare, 
sunt modele ale lăcomiei, concupiscenţei, materialismului şi cruzimii 
din timpurile noastre - şi mai ales din acest loc, din New York. Însă 
rămân nişte simple semne prevestitoare; mă tem că primele dintr-un 


şir numeros. 
Von Menck lăsă diagrama să cadă uşurel pe tăblia biroului. 
— Citiţi versuri, domnule Harriman? 
— Nu. În orice caz, nu de când am terminat facultatea. 
— Totuşi, ţineţi cumva minte poezia lui W.B. Yeats, A doua venire? 


Dezlănţuita anarhic potopeşte lumea... 
Cei buni îşi pierd convingerile toate, cei răi 
Sunt plini de arzătoare patimi. 


Von Menck se aplecă în faţă, apropiindu-se mai mult de ziarist. 

— Trăim într-o epocă a nihilismului moral şi a venerării oarbe a 
tehnologiei, amalgamată cu respingerea dimensiunii spirituale a vieţii. 
Televiziunea, filmele, computerele, jocurile video, internetul, 
inteligența artificială. Aceştia sunt zeii timpurilor noastre. Conducătorii 
noştri nu mai au niciun strop de morală, sunt nişte ipocriţi lipsiţi de 
ruşine, simulează evlavia, dar le lipseşte adevărata spiritualitate. 
Trăim vremuri în care cărturarii din universităţi minimalizează 
spiritualitatea, desconsideră religia şi fac mătănii pe altarul ştiinţei. 
Vremuri în care atât de mulți disprețuiesc biserica şi sinagoga, în care 
comentatorii de radio sunt nişte mesageri ai şocantului, revărsând 
răutate şi vulgaritate, în care emisiunile televizate de divertisment 
oferă reality-show-uri cu accente sexuale şi porcăieli între vedete. 
Vremuri ale sinucigaşilor cu bombă, ale terorismului care frizează 
nebunia şi ale şantajului nuclear. 

In încăpere se lăsă tăcerea, auzindu-se numai uşorul ţiuit al 
reportofonului. Într-un târziu Von Menck reîncepu să vorbească, 
agitat: 

— Anticii credeau că natura nu cuprinde decât patru elemente: 
pământ, aer, foc şi apă. Unii vorbeau despre potopuri, alţii despre 
cutremure sau despre vânturi puternice; alţii despre diavol. Când şi-a 
trădat nişa din ordinea morală a naturii, Atlantida a fost înghițită de 
apă. Sodoma şi Gomora au fost distruse prin foc. Ciuma care a lovit 
Veneţia a venit din aer. Aici apare un tipar ciclic, aşa cum se întâmplă 
şi în cazul proporţiei de aur. L-am schiţat aici. 

Scoase o altă diagramă, foarte complexă, alcătuită din linii, din 
grafice şi din numere. Toate liniile păreau să conveargă spre o 
pentagramă centrală, în care scria: 


2001 d.Hr. — New York - Foc 
— Prin urmare, credeţi că New Yorkul o să ardă? 


— Nu într-un mod obişnuit. Va fi mistuit de un foc interior, aşa cum 
s-a întâmplat cu Grove şi cu Cutforth. 


— Credeţi că asta se poate evita dacă oamenii se întorc către 
Dumnezeu? 

Von Menck clătină din cap. 

— E prea târziu. Şi luaţi vă rog notă, domnule Harriman, că eu nu 
am folosit cuvântul „Dumnezeu”. Nu vorbesc neapărat despre 
Dumnezeu, ci despre o forţă a naturii: o lege morală a universului, tot 
atât de fermă ca orice lege fizică. Noi am creat un dezechilibru, care 
trebuie corectat. Anul 2004. Von Menck lovi cu degetul în teancul de 
diagrame. E marele dezastru. Cel prezis de Nostradamus, de Egdar 
Cayce, de Apocalipsă. 

Harriman dădu din cap ca şi cum încuviinţa. Simţea fiori pe şira 
spinării. Era un material tare. Dar nu cumva reprezenta o aiureală de 
la cap la coadă? 

— Domnule doctor Von Menck, aţi dedicat acestei cercetări o mare 
parte a timpului dumneavoastră. 

— A fost obsesia mea copleşitoare. Au trecut mai bine de 
cincisprezece ani de când cunosc semnificaţia anului 2004. Am 
aşteptat. 

— Sunteţi convins cu adevărat sau nu e decât o teorie? 

— O să vă răspund spunându-vă un singur lucru: mâine plec din 
New York. 

— Plecaţi? 

— İn Insulele Galapâgos. 

— De ce tocmai în Galapâgos? 

— După cum v-ar putea spune Darwin, sunt renumite pentru 
izolarea lor. Von Menck arătă către reportofon. De data asta n-o să 
existe niciun documentar. Povestea vă aparţine, domnule Harriman! 

— Niciun documentar? repetă stupefiat ziaristul. 

— Domnule Harriman, dacă suspiciunile mele sunt cât de cât 
îndreptăţite, când o să se termine totul, documentarul n-o să aibă 
prea mulţi telespectatori, nu-i aşa? 

Şi doctorul Von Menck zâmbi pentru prima oară de la intrarea 
reporterului în încăpere; un zâmbet anemic şi trist, cu desăvârşire 
lipsit de umor. 


30 


D'Agosta se uită la elementul cu aspect deplorabil din farfuria lui: 
lung, subţire, de neidentificat, înotând într-o baltă de sos. Mirosea vag 
a peşte. Măcar avea să-l ajute cu regimul autoimpus, se gândi. De la 
moartea lui Grove trecuseră zece zile şi el pierduse deja mai bine de 
două kilograme, ca urmare a noului său program de gimnastică 
pentru slăbit şi a normei de jogging pe care şi-o stabilise, ca să nu mai 
vorbim despre orele pe care şi le petrecea în poligonul de tir, ceea ce 
adăuga masă musculară şi fermitate antebraţelor sale şi umerilor. 
Incă două luni şi avea să reintre în forma din vremurile de demult, 
când făcea parte din NYPD. 

Proctor se mişca în fundal cu iuţeală, aducea şi îndepărta cu gesturi 
prompte farfuriile, reducând numărul înştiinţărilor verbale pe cât o 
îngăduiau bunele maniere. Pendergast stătea în capul mesei, iar 
Constance era aşezată în stânga lui. Nu mai era atât de palidă ca 
înainte: poate mulţumită soarelui, ca urmare a ieşirii din ziua 
precedentă. Insă sufrageria din bătrâna vilă de pe Riverside Drive 
rămânea un loc sumbru, cu tapet verde-închis şi tablouri în ulei la fel 
de întunecate. Ferestrele care dădeau probabil cândva către fluviul 
Hudson fuseseră astupate cu scânduri cu multă vreme în urmă şi se 
părea că Pendergast avea de gând să le lase astfel. Nu era de mirare 
că omul avea pielea atât de albă, dacă trăia în întuneric, ca o făptură 
a cavernelor. 

D'Agosta ajunse la concluzia că ar fi fost dispus să dea la schimb 
întreaga cină, cu procesiunea ei de mâncăruri misterioase, pentru un 
antricot la grătar, alături de o ladă de bere la gheaţă, în curtea 
însorită din spatele casei sale din Suffolk. Până şi coşul exotic de 
picnic adus de Fosco cu o zi înainte era preferabil celor de acum. 
Scormoni cercetător conţinutul farfuriei. 

— Nu-ţi plac icrele de cod? îl întrebă Pendergast. E o reţetă veche, 
italienească. 

— Bunica era din Napoli, dar n-a gătit ceva asemănător în toată 


viaţa ei. 

— Cred că reţeta e din Liguria. Dar nu contează: icrele de cod nu 
sunt pe gustul tuturor. 

Pendergast îi făcu semn lui Proctor, care se grăbi să ia farfuria şi se 
întoarse, peste câteva minute, cu o friptură şi cu o cupă mică de 
argint, plină ochi cu un sos foarte frumos mirositor. În mâna cealaltă 
ţinea o cutie de bere Budweiser, de pe care mai picurau încă ace de 
gheaţă. 

D'Agosta luă o înghiţitură din friptură, apoi îşi ridică privirea şi îl 
văzu pe Pendergast zâmbind amuzat. 

— Constance face un tournedos bordelaise sublim. L-am lăsat să 
aştepte în culise, pentru orice eventualitate. Alături de, ah, berea la 
gheaţă. 

— Frumos din partea ta! 

— Friptura e pe gustul dumneavoastră? întrebă Constance, de 
dincolo de masă. Am făcut-o saignant, aşa cum preferă francezii. 

— Nu ştiu cum e cu saignant, dar e excelentă, exact aşa cum îmi 
place mie! 

Ea zâmbi, încântată. 

D'Agosta îşi înfipse din nou furculiţa într-o îmbucătură de friptură şi 
împinse dumicatul la vale cu o gură lacomă de bere. 

— Şi ce urmează? îl întrebă apoi pe Pendergast. 

— După cină, Constance o să ne răsfeţe cântându-ne câteva 
variaţiuni de Bach. E o violonistă desăvârşită, deşi mă tem că nu sunt 
un expert în domeniu. Şi cred că vioara la care cântă o să-ţi trezească 
interesul. Face parte din colecţiile străunchiului meu, e un Amati 
vechi, în stare acceptabilă, cu toate că sunetul i s-a alterat cumva. 

— Pare minunat. D'Agosta tuşi cu delicateţe. Dar eu mă refeream la 
ceea ce urmează în privinţa anchetei. 

— Ah! Inţeleg. Următoarea noastră mişcare se va face, de fapt, pe 
două fronturi. Pe de o parte luăm urma acestui Ranier Beckmann, pe 
de alta cercetăm mai în profunzime natura misterioasă a celor două 
decese. Am pe cineva care se ocupă deja de primul aspect. lar 
Constance o să ne pună la curent în privinţa celui de al doilea. 

Tânăra îşi tamponă mai întâi colţurile gurii cu un şerveţel. 

— Aloysius m-a rugat să caut precedente istorice pentru CUS. 

— Combustia umană spontană, spuse D'Agosta. Ca în cazul Mary 
Reeser, despre care i-ai vorbit medicului legist, în legătură cu 
uciderea lui Cutforth? 

— Exact. 

— Doar nu crezi cu adevărat în asta, nu-i aşa? 

— Cazul Mary Reeser nu e decât cel mai celebru dintre multe altele 
şi se bazează pe foarte multe informaţii. N-am dreptate, Constance? 

— Celebru, impecabil documentat şi foarte straniu. Fata îşi aruncă 


ochii pe câteva notițe aflate lângă ea. La data de 1 iulie 1951, Mary 
Reeser, o văduvă, a adormit într-un fotoliu, în apartamentul ei din St. 
Petersburg, Florida. A fost găsită în dimineaţa următoare, de o 
prietenă care simţise mirosul de fum. Când au spart uşa, au 
descoperit că din fotoliul pe care stătuse femeia nu mai rămăsese 
decât un morman de arcuri elicoidale carbonizate. Cât despre Mary 
Reeser, cele şaptezeci şi şapte de kilograme ale trupului ei se 
reduseseră la nici cinci kilograme de cenuşă şi de oase. Numai laba 
piciorului stâng îi rămăsese intactă, încă în papuc, cu glezna calcinată, 
dar altminteri fără nicio vătămare. S-au mai găsit, totodată, ficatul şi 
craniul ei, fisurat şi crăpat din cauza căldurii intense. Insă restul 
apartamentului era intact. Singurele arsuri existente se găseau în 
mica porţiune circulară care includea rămăşiţele doamnei Reeser, 
scaunul ei şi priza de plastic a ceasului electric de perete, care se 
topise, oprind afişajul la ora patru şi douăzeci dimineaţa. Când a fost 
pus într-o altă priză, ceasul a mers perfect. 

— Cred că glumiţi! 

— Biroul Federal a fost chemat imediat şi documentaţia întocmită e 
impecabilă, spuse Pendergast. Fotografii, teste, analize - se întind pe 
mai bine de o mie de pagini. Experții noştri au stabilit că, pentru o 
incinerare atât de deplină a unui corp omenesc, e nevoie de o 
temperatură de peste o mie cinci sute de grade Celsius. O ţigară de la 
care i-ar fi luat foc hainele n-ar fi putut s-o genereze nicidecum şi, pe 
lângă asta, doamna Reeser nu fuma. Nu s-au găsit urme de benzină 
sau de alţi catalizatori. Nu s-a constatat niciun scurtcircuit. A fost 
exclus până şi fulgerul. Cazul n-a fost închis în mod oficial. 

D'Agosta clătină din cap, nevenindu-i să creadă ce auzea. 

— Şi nu e decât cel mai recent fenomen de acest gen, preciză 
Constance. Dickens a făcut o descriere a combustiei spontane în 
romanul său Casa umbrelor. S-a ales cu atât de multe critici şi recenzii 
lipsite de menajamente, încât ulterior s-a apărat relatând un caz real 
de CUS, în prefața ediţiei din 1853. 

D'Agosta, care tocmai voia să ia încă o bucăţică de friptură, lăsă 
furculiţa jos. 

— In Italia, în seara zilei de 4 aprilie 1731, ne povesteşte Dickens, 
contesa Cornelia Zangari de Bandi din Cesena s-a plâns că se simte 
„Slăbită şi greoaie”. O fată în casă a ajutat-o să se instaleze în pat şi 
au petrecut mai multe ore rugându-se împreună şi stând de vorbă. In 
dimineaţa următoare, când contesa nu s-a trezit la ora obişnuită, 
servitoarea a bătut la uşă. N-a primit niciun răspuns în afară de un 
miros respingător. A deschis uşa şi în faţa ochilor i-a apărut o scenă 
îngrozitoare. Aerul era plin de funingine. Contesa, sau ceea ce mai 
rămăsese din ea, zăcea pe lespezile de piatră ale podelei, la un metru 
distanţă de pat. Corpul i se transformase în întregime în cenuşă, până 


şi oasele se preschimbaseră în grămăjoare de aşchii. Nu mai 
rămăseseră decât picioarele, de la genunchi în jos; câteva bucăţi din 
palme; şi o parte a frunţii, de care se mai ţinea o buclă de păr blond. 
Restul trupului era un simplu contur, alcătuit din cenuşă şi din oase 
fărâmiţate. Cazul respectiv şi altele mai vechi, precum al doamnei 
Nicole de Reims, au fost puse invariabil pe seama unor „pedepse 
divine”. 

— Excelentă documentare, Constance, spuse Pendergast. 

Ea zâmbi. 

— In biblioteca din casa asta există multe cărţi dedicate combustiei 
umane spontane. Străunchiul tău era fascinat de formele bizare ale 
morţii - dar ştii deja asta, fireşte. Din nefericire, nu există nicio carte 
apărută după 1954, însă avem câteva zeci de relatări anterioare. 
Toate cazurile de CUS au în comun mai multe elemente. Trunchiul 
este incinerat în întregime, însă extremităţile rămân în mod frecvent 
intacte. Sângele se evaporă literalmente din corp: un foc obişnuit nu 
deshidratează țesuturile organismului într-o atât de mare măsură. 
Incendiul e extrem de bine localizat: mobila din jur şi celelalte obiecte, 
chiar şi cele inflamabile, rămân neatinse. Oficialităţile vorbesc adesea 
despre un „cerc al morţii”: tot ce se află în interior e mistuit, tot ce se 
găseşte în afară e cruțat. 

D'Agosta împinse încet deoparte friptura pe jumătate mâncată. 
Toate acestea semănau foarte mult cu ceea ce li se întâmplase lui 
Grove şi lui Cutforth, cu o singură deosebire esenţială: urma copitei 
despicate şi a feţei, lăsate prin ardere, şi duhoarea de pucioasă. 

În momentul acela se auzi o bătaie uşoară, la uşa îndepărtată din 
faţă. 

— Copiii din vecini, presupun, spuse Pendergast, după o clipă de 
tăcere. 

Ciocănitura se repetă: fermă, insistentă, reverberând prin galeriile 
şi coridoarele bătrânei vile. 

— Nu aşa bate un delincvent, murmură Constance. 

Proctor se uită întrebător la Pendergast. 

— Să deschid? 

— Cu precauţiile obişnuite. 

In interval de un minut, servitorul deja poftise în încăpere un 
bărbat: un tip înalt, cu buze subţiri şi păr castaniu, împuţinat. Purta un 
costum gri, iar nodul cravatei fusese lărgit în jurul gulerului cămăşii 
albe. Avea trăsături regulate, cu faţa poate ceva mai zbârcită decât ar 
fi fost firesc la vârsta lui, însă ridurile sugerau mai degrabă oboseala 
şi dezgustul decât trecerea anilor. Nu era nici frumos, nici urât. Era 
remarcabil, din toate punctele de vedere, pentru lipsa de expresie şi 
de individualitate. Lui D'Agosta i se păru de o anonimitate aproape 
studiată. 


Omul se opri în cadrul uşii şi privirea îi rătăci prin încăpere, oprindu- 
se asupra lui Pendergast. 

— Da? zise agentul FBI. 

— Veniţi cu mine. 

— Pot să-ntreb cine sunteţi şi în ce scop aţi venit? 

— Nu. 

Răspunsul fu întâmpinat de o scurtă tăcere. 

— De unde-aţi ştiut că locuiesc aici? 

Bărbatul continuă să-l fixeze pe Pendergast cu privirea sa 
inexpresivă. Nu era firesc. D'Agosta se înfioră. 

— Veniţi, vă rog! E puţin probabil să repet invitaţia. 

— De ce v-aş urma, dacă refuzaţi să vă divulgaţi numele şi natura 
problemei care v-a adus aici? 

— Numele în sine n-are nicio importanţă. Am informaţii pentru 
dumneavoastră. Informaţii cu caracter delicat. 

Pendergast se mai uită o clipă la nou-venit. Apoi îşi scoase cu 
nonşalanţă revolverul Les Baer de calibrul .45 din buzunarul hainei, se 
asigură că avea un glonţ pe ţeavă şi îl puse la loc. 

— Vreo obiecţie? întrebă agentul FBI. 

Expresia celuilalt nu se schimbă nici măcar pentru o secundă. 

— Oricum ar fi, nu schimbă nimic. 

— Un moment. D'Agosta se ridică şi continuă. Nu-mi place treaba 
asta. Vin şi eu. 

Bărbatul se întoarse spre el. 

— Imposibil. 

— Du-te-n mă-ta! 

Necunoscutul nu-i răspunse decât fixându-l cu privirea. Chipul său 
deveni şi mai lipsit de viaţă, dacă aşa ceva era cu putinţă. 

Pendergast îşi puse mâna pe braţul poliţistului. 

— Cred că-i mai bine să merg singur. 

— La naiba cu toată povestea asta! Nu ştii cine-i tipul, nu ştii ce 
vrea, nu ştii nimic. Nu-mi place! 

Străinul le întoarse spatele şi ieşi grăbit din cameră. Pendergast îl 
urmă o clipă mai târziu. D'Agosta îl privi dispărând din vedere, cuprins 
din ce în ce mai mult de consternare. 


31 


Bărbatul îndreptă maşina către nord, conducând pe West Side 
Highway fără nicio vorbă, iar Pendergast se mulțumi să lase lucrurile 
aşa. Incepu ploaia, împroşcând parbrizul. Maşina se apropie de rampa 
care ducea spre podul George Washington, al cărui şirag de lumini 
scânteia de-a curmezişul fluviului Hudson. Viră chiar pe lângă rampă, 
intrând pe un drum neasfaltat şi hurducându-se pe suprafaţa pavată 
doar pe jumătate şi plină de gropi, până ajunse la o porţiune suficient 
de lată ca să permită o întoarcere, ascunsă într-un pâlc de oţetari 
otrăvitori de la piciorul imensului turn estic al podului. 

In acest moment, necunoscutul vorbi: 

— Vreun microfon? 

— Nu. 

— Intreb pentru binele dumneavoastră. 

— CIA? 

Bărbatul încuviinţă din cap, privind parbrizul. 

— Ştiu că m-aţi putea identifica în doi timpi şi trei mişcări. Vreau să- 
mi promiteţi că n-o veţi face. 

— Aveţi cuvântul meu. 

Bărbatul aruncă un dosar albastru în poala lui Pendergast. Era 
etichetat cu un singur cuvânt: BULLARD. Purta şi o ştampilă: 
„Confidenţial. Strict Secret”. 

— De unde provine? întrebă Pendergast. 

— In ultimele optsprezece luni am investigat activitatea lui Bullard. 

— Din ce motiv? 

— Totul se află aici. Dar o să vă fac un rezumat. Bullard este 
fondatorul, preşedintele şi acţionarul principal al companiei Industriile 
Aerospaţiale Bullard. Este o firmă particulară, de dimensiuni medii, 
specializată în ingineria aerospațială. Proiectează şi testează, în 
principal, componente pentru navele aeriene militare, pentru 
avioanele teleghidate şi pentru rachete. Este, de asemenea, unul 


dintre  subcontractanţii care contribuie la construcţia navetelor 
spaţiale. IAB este implicată, printre altele, în perfecţionarea sistemului 
de protecţie antiradar pentru bombardierele invizibile şi pentru 
programele de avioane de luptă. Compania e extrem de profitabilă şi 
sunt foarte buni în domeniul lor. Bullard are câţiva dintre cei mai buni 
ingineri pe care-i poţi găsi dacă eşti dispus să investeşti bani mulţi. El 
însuşi este foarte, foarte competent, deşi e iute la mânie şi impulsiv. 
Dar se numără printre băieţii cu adevărat răi. Inţelegeţi ce vreau să 
spun? Nu ezită să le facă rău sau să-i lichideze pe cei care-i stau în 
cale. Civili sau oficialități. 

— Inţeleg. 

— Perfect. Acum ascultaţi-mă. IAB face şi muncă de cercetare în 
folosul guvernelor străine. Unele nu sunt tocmai prietenoase. Această 
activitate e obiectul unui control strict în ceea ce priveşte exportul şi 
transferul de tehnologie profitabilă. E monitorizată cu foarte mare 
atenţie. IAB s-a menţinut până acum în cadrul legal - cel puţin în ceea 
ce priveşte sediile sale de pe teritoriul Statelor Unite. Problema este o 
mică uzină IAB din ltalia, aflată în Lastra a Signa, o suburbie 
industrială a Florenței. Cu câţiva ani în urmă, IAB a cumpărat o fabrică 
falimentară din zonă. l-a aparţinut cândva lui Alfred Nobel. Pe faţa 
bărbatului înflori un zâmbet ironic. E o proprietate întinsă, lăsată în 
paragină. l-au transformat centrul într-un institut de cercetare- 
dezvoltare extrem de sofisticat. 

Ploaia continua să bată darabana pe plafonul maşinii. Deasupra 
fluviului licări un fulger şi se auzi bubuitul îndepărtat al unui tunet. 

— Nu ştim exact ce face IAB în această uzină din Italia, dar avem 
dovezi indirecte că ar fi posibil să lucreze pentru chinezi. Anul trecut 
am monitorizat un set de teste cu rachete balistice efectuate în 
poligonul din deşertul Lop Nur. Se pare că e vorba despre un tip nou 
de proiectile teleghidate, proiectate special pentru a penetra scutul 
antirachetă plănuit de americani. 

Pendergast dădu din cap în semn că pricepea. 

— Ceea ce face aceste rachete deosebite este noua lor formă 
aerodinamică, la care se adaugă o acoperire specială a suprafeţei, iar 
această combinaţie le face invizibile pentru radar. Nu lasă nici măcar 
o amprentă calorică sau o turbulenţă în siaj, pentru detectoarele 
bazate pe efectul Doppler. Şi aici e buba: din tot ce-au făcut chinezii, 
nimic n-a dat rezultate. Până acum rachetele lor se făceau bucăţi la 
reintrarea în atmosferă. In acest punct intră în scenă IAB. Cade exact 
pe specialitatea lor. Credem că firma a fost angajată de chinezi ca să 
le rezolve problema. Şi credem că o rezolvă în uzina din Florenţa. 

— Cum? 

— Nu ştim. Se pare că dezmembrarea rachetelor are o legătură cu 
efectul de vârf de rezonanţă care apare la reintrare. Pentru a-şi păstra 


invizibilitatea, racheta trebuie să îndeplinească atât de multe condiţii 
legate de formă, încât aproape că nu mai poate zbura. In cazul 
bombardierului invizibil a apărut o problemă similară, dar a fost 
rezolvată cu ajutorul calculatoarelor de mare putere şi al 
experimentărilor din tunelul aerodinamic. Insă racheta asta se 
deplasează cu mult mai repede, e balistică şi are de-a face cu un tip 
mult mai sofisticat de radar. Răspunsul se află undeva, în domeniul 
valorilor proprii din matematică, al transformărilor Fourier, ţine de 
acest gen de lucruri. Ştiţi despre ce vorbesc? 

— La nivel fundamental. 

— Matematica vibraţiilor, rezonanţei şi izolării acustice. Proiectilul 
trebuie să fie perfect aerodinamic, având în acelaşi timp o suprafaţă 
invizibilă pentru radar. Racheta nu poate avea curburi, asperităţi sau 
porţiuni şlefuite - ceea ce ar genera reflexii sau turbulenţe detectabile 
ca urmare a efectului Doppler - şi totuşi trebuie să fie aerodinamică. 
Dacă există cineva care se poate ridica la înălţimea acestei provocări 
a tehnicii, atunci este firma IAB. 

— Dosarul e pentru mine? 

— Da. 

— De ce? 

Agentul se uită la Pendergast pentru prima oară, iar masca 
inexpresivă căzu. Ascunsese chipul unui bărbat foarte, foarte obosit. 

— E aceeaşi veche poveste. CIA este obiectul unor presiuni politice 
partizane. Bullard are prieteni la Washington. Mi s-a spus să 
abandonez investigarea cazului Bullard. La urma urmelor, omul a 
sponsorizat cu milioane de dolari campaniile de realegere a cinci, şase 
senatori şi  congresmeni importanţi, ca şi pentru campania 
preşedintelui. Am fost întrebaţi de ce hărţuieşte CIA un cetăţean 
excepţional şi integru, când există atâţia terorişti străini. Cunoaşteţi 
refrenul. 

Pendergast se mulţumi să dea din cap în semn de încuviinţare. 

— Dar puţin îmi pasă ce zic ei, ticălosul ăsta vinde America! E un 
trădător, la fel ca acele companii americane cumsecade care vând 
Iranului şi Siriei tehnologie folosibilă şi ca armă de luptă. Dacă lui 
Bullard îi reuşeşte figura, atunci Statele Unite au cheltuit o sută de 
miliarde de dolari pentru dezvoltarea unui sistem antirachetă care, la 
lansare, se va dovedi revoluţionar. Şi, dacă se va întâmpla asta, CIA o 
să plătească oalele sparte. Administraţia o să fie cuprinsă de o 
amnezie subită în privinţa faptului că ne-a închis deliberat 
investigația. Congresul o să solicite o anchetă oficială a aşa-numitului 
eşec al activităţii de spionaj. O să fim ţapul ispăşitor al tuturor. 

— Un aspect pe care noi, la FBI, îl cunoşteam cât de cât. 

— Mi-am petrecut optsprezece luni investigând activitatea lui 
Bullard şi să fiu al naibii dacă-l las să scape! Sunt patriot. Vreau să-l 


arestaţi pe Bullard. Nu vreau să fie spulberat New Yorkul de o rachetă 
nucleară fiindcă un om de afaceri american a mituit câţiva 
congresmeni. 

Pendergast puse dosarul deoparte. 

— De ce eu? 

— Am auzit că sunteţi foarte bun, deşi sunteţi de la FBI. Agentul CIA 
îşi permise un zâmbet cinic. Şi mi-a plăcut cum l-aţi târât pe Bullard la 
sediul poliţiei, ca pe un criminal de rând. Pentru asta e nevoie de 
curaj. Aţi călcat câteva persoane pe bătături. Rău de tot! 

— In mod regretabil. Dar mă tem că nu este prima oară. 

— Ar fi bine să vă păziţi spatele. 

— O s-o fac. 

— In dosar n-o să găsiţi dovezi incontestabile. Bullard şi-a acoperit 
bine urmele. Aveţi mult de lucru. 

Bărbatul porni motorul, aprinse farurile, întoarse maşina şi se 
îndreptă către traficul care se scurgea către sud, spre partea de jos a 
Manhattanului. Nu mai spuse nimic înainte de a ieşi de pe autostradă 
în dreptul 145th Street, de unde zgârie-norii din Midtown se zăreau 
profilându-se în depărtare aidoma unor cristale strălucitoare. 

— N-aţi auzit niciodată de mine, eu n-am auzit niciodată de 
dumneavoastră şi conversaţia noastră n-a avut loc. Din dosar au fost 
eliminate însemnele agenţiei de spionaj, şi prin urmare, chiar dacă 
ajunge vreodată înapoi la CIA, nimeni n-o să ştie de unde provine. 

— Şi nu vă vor suspecta oricum? V-aţi ocupat de caz. 

— Faceţi-vă griji pentru dumneavoastră, pentru mine îmi fac eu. 

ÎI lăsă pe Pendergast la nord de locuinţa sa, la câteva intersecţii 
distanţă. Când cobori din maşină, necunoscutul se aplecă spre el şi îi 
vorbi din nou. 

— Domnule agent Pendergast? 

El se întoarse. 

— Dacă nu-l puteţi aresta pe nemernic, ucideţi-l! 


32 


Bărbatul care îşi spunea Vasquez inspectă cu grijă spaţiul restrâns 
în care urma să-şi petreacă următoarele câteva zile din viaţă. Cu 
câteva minute mai devreme intrase în alertă, pregătindu-se pentru o 
ocazie neaşteptată atunci când peste drum se deschisese uşa 
portalului de acces pentru trăsuri. O verificare rapidă prin lunetă îi 
confirmase că ţinta pleca. Insă era însoţită de un alt bărbat. Vasquez 
lăsase puşca deoparte şi făcuse o notație în jurnalul său: „22.31.04”. 
Cei doi bărbaţi se îndreptaseră către o maşină parcată la câţiva metri 
distanţă în josul străzii, un Chevrolet oficial fără marcaje speciale, 
evident un model guvernamental. 

In timp ce automobilul demara, zărise o scurtă sclipire albă în 
cadrul portalului de acces pentru trăsuri. Vasquez văzuse apoi 
îndepărtându-se silueta unui bărbat în smoching, care închise uşa vilei 
în urma sa. Un majordom, după cum arăta. Dar cine mai auzise de un 
majordom în partea aceea a oraşului? 

Vasquez refuză să-şi îngăduie vreun regret. Niciodată nu i se 
întâmplase să încheie o misiune atât de prematur. În plus, nu strica un 
exces de prudenţă. Işi lăsă blocnotesul deoparte şi reîncepu să-şi 
pună la punct cuibul dedicat uciderii. Camera abandonată din vechiul 
hotel al asistenţei sociale era o epavă. Intr-un colţ zăcea un morman 
de ace de seringă şi de prezervative folosite, pe podea era o saltea 
ruptă, cu o pată întunecată în mijloc, de parcă ar fi murit cineva pe ea. 
In timp ce plimba prin încăpere fasciculul luminos al lanternei cu filtru 
de camuflaj, gândacii de bucătărie fugeau care încotro, cuprinşi de 
panică;  spinările lor maronii şi  unsuroase  sclipeau mate, 
nenumăratele picioare foşneau ca nişte frunze. Dar Vasquez era 
deprins cu astfel de lucruri şi se simţea foarte mulţumit de condiţiile 
de cazare. De fapt, îşi găsea rareori un aranjament atât de nimerit. 
Puse la loc mica bucată de furnir desprinsă de pe scândurile care 
astupau singura fereastră a camerei şi se întoarse la pregătirile sale. 

Da, se potrivea numai bine. Fereastra dădea spre nord, către corpul 


întunecat al vilei în ruină de pe Riverside Drive, de la numărul 891. 
Ţinta făcuse o alegere nebunească stabilindu-se acolo, dar asta nu era 
treaba lui. Cu trei etaje mai jos şi de partea cealaltă a 137th Street 
era portalul pentru accesul trăsurilor, aleea sa semicirculară trecând 
pe sub o arcadă din cărămidă şi din marmură. Putea zări o margine a 
uşii folosite de ţintă pentru intrare şi ieşire: cea pe care tocmai 
părăsise locuinţa. Până atunci nu mai folosise nicio alta - însă Vasquez 
nu supraveghea casa decât de douăsprezece ore. 

Da, aranjamentul era excelent. In acea parte a Harlemului nu 
existau portari iscoditori care să-şi piardă timpul în faţa clădirilor; nu 
existau camere video ascunse; nu existau cucoane bătrâne care să 
cheme poliţia la un simplu miorlăit mai strident de pisică, în locul 
acela, nici măcar un foc de armă nu atrăgea neapărat un telefon la 
poliţie. Pe deasupra, Vasquez mai găsise şi clădirea aceea 
abandonată, chiar vizavi de reşedinţa țintei. Avea o intrare prin 
subsol, care nu se vedea din vilă şi răspundea într-o alee orientată 
spre 136th Street. 

Nici că şi-ar fi putut dori ceva mai bun. j 

Ţinta, un agent FBI, părea un om cu obiceiuri riguroase. In zilele 
următoare Vasquez nu avea de făcut nimic altceva decât să se 
convingă cât erau de riguroase. Aşa cum se întâmpla în cazul 
vânătorii oricărui animal, succesul depindea de cunoaşterea 
obiceiurilor creaturii. lar Vasquez intenționa să devină expert în 
privinţa acelei creaturi. Avea să afle pe ce uşi intra, şi ieşea, şi când 
anume; avea să descopere cine mai locuia în vila aceea veche, cine 
venea în vizită, ce sisteme securitate existau. Inţelegându-i mişcările, 
putea să intuiască mentalitatea omului. Până şi indivizii care îşi 
modificau obiceiurile de teamă să nu fie asasinați o făceau după un 
anumit tipar. Din puţinul pe care-l observase, îşi dăduse deja seama 
că avea de-a face cu o ţintă extrem de prudentă şi de inteligentă. Pe 
de altă parte, Vasquez începea întotdeauna prin a presupune că ţinta 
era mai ingenioasă, mai abilă şi mai deşteaptă decât părea în 
realitate. Vasquez pândise şi asasinase tot felul de oameni: agenţi 
federali, diplomaţi, gangsteri, şefi ai unor mici state, chiar şi fizicieni. 
Intrase în afaceri cu douăzeci şi doi de ani în urmă, lucrase în tot 
atâtea ţări şi învățase două, trei şmecherii. Dar era înţelept să rămâi o 
persoană umilă. 

Fără să mute din loc nimic din conţinutul iniţial al camerei, începu 
să întindă prelate de pânză groasă pe podea şi parţial pe pereţi, 
fixându-le cu bandă adezivă. Incăperea se umplu de mirosul puternic 
şi plăcut al ţesăturii impermeabile. Pe urmă îşi aranjă uneltele, 
verificându-le după o listă desfășurată în gând. Erau toate acolo, aşa 
cum ştiuse că avea să se întâmple, dar le trecu în revistă încă o dată, 
ca să nu lase loc de îndoială. Işi luă puşca automată Remington M21, 


scoase încărcătorul şi se asigură că mica magazie era plină cu gloanţe 
subsonice de calibrul 7,62 cu 51, cartuşele militare pe care le prefera. 
Arma era un model vechi, dar pe Vasquez nu-l interesau ultimele 
zorzoane sau dispozitive năstruşnice: pentru el contau simplitatea, 
precizia şi fiabilitatea. Puse încărcătorul la loc, împinse un glonţ pe 
țeavă, examină cătarea telescopică nedemontabilă. Mulţumit, puse 
arma deoparte şi îşi aranjă cu grijă pachetele cu fâşii de carne uscată 
de vită şi sticlele cu apă suficiente pentru cinci zile. Pe urmă îşi instală 
laptopul, punând alături de el o duzină de baterii proaspăt încărcate. 
Examină o pereche de ochelari cu vedere pe timp de noapte şi 
constată că erau într-o stare excelentă. Pe urmă trecu în colţul opus 
şi, în lumina jilavă a lanternei, îşi plasă lavoarul şi toaleta. Nu avea să 
fie deranjat. Uşa fusese deja blocată, fixată de cadru cu şuruburi cu 
ajutorul unei şurubelniţe cu baterii, şi folosise bandă adezivă ca să 
astupe crăpăturile, împiedicând lumina să răzbată în afară. Fereastra 
mică a băii din spate îi oferea aer curat. 

Reveni în partea din faţă a încăperii, stinse lanterna şi îndepărtă 
bucata de furnir care astupa gaura pentru tragere: o deschidere 
suficient de largă pentru ţeava puştii şi pentru lunetă. Desfăcu cele 
două picioare ale unui cadru metalic şi îl montă în capătul din faţă al 
patului puştii. Poziţionă arma cu mare grijă, orientând-o către portalul 
pentru trăsuri, la înălţimea capului. Apoi luă un telemetru cu laser şi îl 
îndreptă către uşa din faţă a vilei. Distanţa măsurată era de treizeci 
de metri şi şaizeci şi şase de centimetri. Cu o armă care ţintea cu 
precizie până la o distanţă de cinci sute de metri, treizeci constituiau 
o nimica toată. Avea să tragă de sus în jos, printr-un spaţiu liber, către 
o ţintă din exterior: erau condiţii pe care le prefera oricăror altora. 
Câteva reglaje finale şi arma era pregătită. 

Cuibul său de ucigaş era complet. 

Se uită din nou prin vizorul armei. Vila era liniştită şi întunecată, cu 
ferestrele bătute în scânduri. Nu era o casă obişnuită, în interior se 
petrecea probabil ceva ilegal. Dar Vasquez nu se sinchisea de asta, 
atâta vreme cât nu reprezenta un motiv din pricina căruia 
comportamentul țintei sale să devină mai dezordonat, într-un fel sau 
altul. El avea de făcut o treabă, limitată ca scop şi timp. Nu-i păsa cine 
sau de ce îl angajase. Îl interesa un singur aspect: cele două milioane 
de dolari care îi apăruseră în contul numeric. li era suficient să ştie 
asta. 

Se întoarse la pânda sa plină de răbdare. Uneori îi plăcea să se 
gândească la sine considerându-se un soi de naturalist care studia 
obiceiurile unor făpturi sfioase ale pădurii. Poseda amalgamul perfect 
de inteligență, disciplină şi înclinație către aşteptarea într-o 
ascunzătoare din junglă săptămâni de-a rândul, observând, luând 
notițe, căutând tipare. 


Singura problemă era că aşa n-ar fi câştigat niciun ban. Şi, 
pedeasupra, nimic nu se putea compara cu fiorul din clipa uciderii. 


33 


Era aproape miezul nopţii, constată D'Agosta privindu-şi ceasul, şi 
Hayward mai stătea încă la masa ei de lucru. Restul Brigăzii 
Omucideri era tăcut ca un mormânt: nu erau prezenţi decât oamenii 
din schimbul de noapte, lucrând cu un etaj mai jos, în cubiculele lor. 
Hayward era singură. Singura lumină şi singurele sunete răzbăteau 
prin uşa deschisă a biroului ei. Ciudat, dacă te gândeai că majoritatea 
crimelor din oraşul New York se petreceau noaptea. „Ca în orice altă 
meserie, medită D'Agosta. Individul obişnuit nu vrea să trudească mai 
multe ore decât e necesar.” 

Se apropie tiptil de uşa lui Hayward şi ascultă. O auzea apăsând pe 
tastatura computerului. Nu întâlnise printre poliţişti persoană mai 
ambițioasă. Era oarecum înspăimântător. 

Bătu la uşă. 

— Intră! 

Locul era un adevărat dezastru: hârtii stivuite pe toate scaunele, 
radioul pornit pe frecvenţa poliţiei cârâia, imprimanta scârţâia într-un 
colţ, tipărind ceva. Sărea în ochi deosebirea faţă de birourile altor 
căpitani de poliţie, impecabil de curate şi ţinute departe de adevărata 
muncă. 

Ea îşi ridică privirea. 

— Ce te aduce atât de târziu la secţie? 

D'Agosta îşi drese glasul. Avea să fie dificil. După ce fusese dat 
dispărut de pe faţa pământului mai bine de o oră, Pendergast tocmai 
îşi făcuse apariţia în camera lui de hotel cu treizeci de minute mai 
devreme. Deşi dezvăluise puţine amănunte despre cele petrecute, 
păruse aproape /însuflețit, dacă aşa ceva era cu putinţă. Apoi îl 
trimisese imediat pe D'Agosta într-o misiune - acea misiune fiindcă 
ştia că el, personal, n-ar fi avut nicio şansă de succes. 

— Tot Bullard, răspunse sergentul. 

Hayward oftă. 

— Dă deoparte hârtiile alea şi ia loc. 


D'Agosta mută teancul de pe un scaun şi se aşeză. Hayward îşi 
descheiase gulerul, îşi scosese chipiul şi îşi lăsase părul pe spate. Era 
surprinzător de lung, căzându-i până mai jos de umeri în bucle mari, 
lucioase. În ciuda dezordinii şi înghesuielii din birou, ea părea cumva 
liniştită; proaspătă. Il privi cu un amestec de amuzament şi... ce 
altceva? Afecţiune? Ei, nu: nu era decât rodul imaginaţiei lui din miez 
de noapte. 

Scoase dosarul şi îl puse pe masa ei de lucru. 

— Pendergast a făcut rost de ăsta, habar n-am cum. 

Hayward îl luă, îi aruncă o privire, apoi îl lăsă să cadă de parcă ar fi 
fost un fier încins. E 

— Dumnezeule, Vinnie! Asta e clasificat! 

— Ba bine că nu. 

— Nici vorbă să-l citesc. Nici măcar nu l-am văzut vreodată. la-l de 
aici! 

— Dă-mi voie să-ţi spun pe scurt ce cuprinde... 

— Doamne, să n-aud. 

D'Agosta rămase locului, întrebându-se cum avea s-o scoată la 
capăt. Cel mai bine era s-o spună din prima. 

— Pendergast vrea să pui telefoanele lui Bullard sub urmărire. 

Hayward se holbă la el cel puţin zece secunde. 

— Şi de ce nu rezolvă asta prin FBI? 

— Nu poate. 

— Pendergast nu poate face niciodată nimic aşa cum scrie la carte? 

— Bullard e prea puternic. FBl-ul e o organizaţie ghidată de repere 
politice şi nici măcar Pendergast nu poate schimba asta. Dar tu îi poţi 
cere fără probleme Biroului Procurorului Statelor Unite să emită un 
Titlu 3. 

— Nu pot folosi un dosar clasificat ca să obţin o autorizaţie tip Titlu 
3 pentru monitorizarea telefoanelor! 

Hayward se ridică de la birou, fulgerându-l cu privirea. 

— Nu. Dar poţi folosi drept momeală ancheta crimei. 

— Vincent, ti-ai pierdut minţile? Nu există nicio dovadă împotriva lui 
Bullard. Niciun martor care să-l fi văzut la locul crimei. Niciun mobil, 
nimic care să-l lege de crime sau de victime. 

— Apelurile telefonice. 

— Apelurile telefonice? Femeia făcu câţiva paşi în spatele biroului. 
O grămadă de oameni dau telefoane! 

— Computerul lui era plin cu fişiere criptate. Un cod puternic, 
practic imposibil de spart. 

— Şi eu folosesc un cifru în e-mailurile pentru mama. Vincent, asta 
nu e o dovadă. Se încadrează doar în genul de lucruri care ajung pe 
prima pagină din Times, lasă impresia că încălcăm drepturile 
constituţionale ale cetăţenilor. In plus, ştii ce ghimpe în talpă e 


obţinerea unei autorizaţii de interceptare a convorbirilor. Trebuie să 
dovedeşti că e ultima ta variantă. 

— Ar trebui să citeşti dosarul. Se pare că Bullard transferă 
tehnologie militară în China. 

— Ţi-am spus să nu-mi povesteşti ce scrie-n dosar! 

— Are o companie în ltalia care îi ajută pe chinezi să producă o 
rachetă capabilă să penetreze scutul proiectat de Statele Unite. 

— Păi asta ţine de jurisdicţia mea tot aşa de mult ca un hoţ de 
buzunare din Mongolia. 

— Bullard are prieteni sus-puşi la Washington. Dă bani pentru toate 
campaniile electorale. Aşa că nici FBl-ul, nici CIA nu vor să se atingă 
de el. 

Ea măsura încăperea cu pasul, cu sângele în obraji, părul despletit 
legănându-i-se peste umeri. 

— Uite ce e, Laura, suntem amândoi americani. Bullard e unul 
dintre băieţii răi. Ne vinde ţara şi nimeni nu mişcă un deget în privinţa 
asta. lar tu nu trebuie decât să găseşti o motivaţie valabilă pentru 
judecător. De acord, poate că asta nu respectă cu stricteţe 
regulamentele. 

— Regulamentele au o rațiune, Vincent! 

— Da, dar vine şi o vreme când trebuie să faci ceea ce e corect. 

— Corect e să respecţi legile. 

— Nu într-o chestiune ca asta. New York-ul continuă să fie ţinta 
numărul unu a teroriştilor. Cine ştie cui i-ar mai putea vinde Bullard 
serviciile sale. Odată ce tehnologia asta iese pe piaţa neagră, n-avem 
idee unde ajunge în final. 

Hayward oftă. 

— Uite ce e, eu sunt un căpitan al detectivilor din Brigada 
Omucideri a oraşului New York. In Statele Unite sunt sute de mii de 
oameni talentaţi - agenţi secreţi, savanţi, diplomaţi - angajaţi să se 
ocupe de indivizi ca Bullard. 

— Da. Numai că, în clipa de faţă, tu eşti la locul potrivit. Dosarul 
sugerează că se pune la cale ceva important. Ascultă, Laura, nimic nu 
poate fi mai simplu decât această interceptare a convorbirilor. Bullard 
e în mijlocul Atlanticului. Avem numărul telefonului lui prin satelit, 
avem o evidenţă a numerelor pe care le apelează. Totul e în dosar. 

— Nu putem urmări un telefon prin satelit. 

— Ştiu. Dar putem urmări telefoanele de pe uscat ale amicilor lui, 
putem monitoriza convorbirile din capătul opus. 

— N-o să ne fie de folos dacă sună la un număr neînregistrat. 

— E mai mult decât nimic. 

Hayward mai ocoli de câteva ori camera, apoi se opri în faţa lui. 

— Nu e problema noastră. Răspunsul e nu. 

D'Agosta încercă să zâmbească şi constată că nu era în stare. 


Atunci, asta era... Nu ajungi cea mai tânără femeie căpitan de 
detectivi din istoria oraşului New York încălcând regulamentele, fiind o 
nonconformistă, o rebelă. Ar fi trebuit să ştie răspunsul dinainte de a 
pune întrebarea. 

Işi ridică privirea şi o văzu pe Hayward scrutându-l cu atenţie. 

— Nu-mi place expresia de pe faţa ta, Vincent! 

El ridică din umeri. 

— Trebuie să plec. 

— Ştiu ce gândeşti. 

— Atunci nu mai e nevoie să ţi-o spun. 

Chipul ei se împurpură de furie. 

— Crezi că sunt o carieristă, nu-i aşa? 

— Tu ai spus-o, nu eu. 

Hayward ocoli biroul, îndreptându-se spre el. 

— Eşti un ticălos, ştii asta? Când eram polițistă la Transporturi a 
trebuit să-nghit o grămadă de rahaturi, să suport o grămadă de 
hărţuieli din partea unor tipi care considerau că muncesc prea mult. 
N-am de gând să mai tolerez aşa ceva! Un bărbat ambițios e 
considerat energic. O femeie ambițioasă e carieristă şi o căţea! 

D'Agosta îşi simţi la rândul său obrajii aprinzându-se de mânie. 
Femeile  amplificau întotdeauna o discuţie în contradictoriu, 
transformând-o într-un soi de dispută între sexe. 

— Ăsta-i fum în ochi. Uite cum stau lucrurile, poţi face fie ceea e 
corect, fie ceea ce îţi asigură spinarea. lar tu preferi evident varianta a 
doua. Perfect! N-o să-ţi stau în drum dacă vrei să devii comisarul 
Hayward. 

D'Agosta se ridică, luă teancul de hârtii pe care-l aşezase pe podea 
şi îl puse la loc, pe scaun. Apoi îşi luă dosarul clasificat de pe birou. 
Când se răsuci pe călcâie, o văzu pe femeie în dreptul uşii, blocându-i 
ieşirea. 

Rămase locului, calm, aşteptând să se dea la o parte. 

Hayward nu se clinti. 

El îşi păstră poziţia. 

— AS dori să ies. 

Făcu un pas înainte, dar ea tot nu se mişcă. Era atât de aproape, 
încât D'Agosta îi simţea căldura trupului şi mirosul de şampon al 
părului. 

— A fost scârbos din partea ta să spui aşa ceva. 

Faţa ei rămăsese roşie ca focul. 

D'Agosta încercă s-o ocolească, dar femeia îşi schimbă poziţia, aşa 
că aproape dădu peste ea. 

— Ascultă, spuse Hayward. lubesc ţara asta la fel de mult ca oricine 
altcineva. Dar mai ştiu şi că am făcut o mulţime de lucruri bune în 
departamentul ăsta, am rezolvat o mulţime de cazuri, am pus o 


mulţime de băieţi răi după gratii. Sunt eficientă fiindcă respect 
regulamentele. Aşa că nu-mi mai turna mie asemenea rahaturi! 

D'Agosta păstră tăcerea. Rămase nemişcat, la o palmă de ea, 
respirând gâfâit, trăgând în plămâni furia ei, parfumul ei, mirosul ei. 
Era conştient de ochii ei albaştri, de pielea ei de culoarea fildeşului. 
Făcu un pas către ea şi trupurile li se atinseră. Ca un contact electric 
neaşteptat. Rămaseră aşa o clipă, amândoi respirând la fel de gâfâit, 
furia preschimbându-li-se în altceva. El se aplecă, buzele li se uniră şi 
îi simţi sânii apăsându-l în timp ce se sărutau fără grabă. 

Mâna ei îi mângâie ceafa şi ea se trase şi mai aproape, aducându-le 
trupurile într-un contact deplin, şi apoi, aproape fără să ştie ce făcea, 
el o cuprinse cu amândouă braţele, îşi modelă palmele după formele 
ei, o strivi de el. Abia reuşi să facă faţă valului de excitare care îl 
înghiţi şi depuse eforturi să nu i se taie răsuflarea în timp ce buzele îi 
alunecau uşor pe bărbia ei, sărutându-i-o, apoi pe gât, apoi pe umăr. 
Ea i se foi în braţe, suspinând; îi simţi răsuflarea fierbinte pe obraz 
când ea îi prinse lobul urechii între dinţi, mai întâi uşor, apoi cu mai 
multă putere. Il trase către biroul ei şi se lăsă pe spate, iar el o urmă, 
păstrându-i buzele lipite de ale lui. Mâinile lui bâjbâiau acum 
căutându-i nasturii bluzei, apoi închizătoarea sutienului, şi, când îi 
văzu sânii tresăltându-i liberi, se simţi excitându-se cu şi mai multă 
tărie. 

Mâinile ei coborâră de pe umerii lui, trasându-i linii în josul pieptului 
şi al stomacului, ajungând la betelia pantalonilor, desfăcându-i 
cureaua, trăgându-i fermoarul, eliberându-l cu încetineală. Mâna ei 
începu să-l dezmierde uşor şi el icni, involuntar, cu răsuflarea tăiată, 
atunci când întinse braţul către tivul fustei ei, îşi strecură mâna 
dedesubt şi îi trase blând chiloţii într-o parte. Ea se cutremură uşor 
când o pătrunse, ţuguindu-şi buzele în timp ce îşi arcuia spatele, 
adâncindu-l înăuntrul ei. O vreme rămaseră aşa, încremeniţi, privindu- 
se ochi în ochi. Buzele lui Hayward se întredeschiseră, apoi capul i se 
lăsă pe spate, expunându-i gâtul, şi femeia lăsă să-i scape un geamăt 
de plăcere. D'Agosta îşi înfăşură braţele în jurul coapselor ei şi prinse 
să alunece în ea, iarăşi şi iarăşi, domol, măsurat, împrăştiind hârtiile 
pe podea... 

„„„Apoi, într-un potop brusc de plăcere, se sfârşi. Ea îl strânse în 
braţe, cu părul întunecat răvăşit, respirând greu, cu picioarele 
petrecute pe după ale lui, crispându-se şi relaxându-se în spasme din 
ce în ce mai lente. Rămaseră îmbrăţişaţi pentru un timp ce le păru 
îndelungat. Totuşi, avură senzaţia că era prea curând atunci când ea îl 
sărută şi îl îndepărtă cu blândeţe. Abia în acel moment realiză 
D'Agosta că încă nu înţelegea ce se întâmplase. Işi ascunse confuzia 
întorcându-se cu spatele la ea şi punându-şi hainele într-o oarecare 
ordine. Răstimp în care îşi dădu seama că nici măcar nu-şi aducea 


aminte ce anume îi condusese către acea îmbrăţişare subită. Se 
uniseră, pur şi simplu, ca nişte magneti. Nu i se mai întâmplase 
niciodată ceva asemănător. Nu ştia dacă ar fi trebuit să se simtă 
exultând de fericire, jenat sau neliniştit. 

O auzi râzând uşurel în spatele lui. 

— N-a fost rău, spuse, cu voce uşor răguşită. Adică, pentru un ratat 
epuizat, fără nicio şansă de redresare. Cred totuşi că data viitoare ar 
trebui să-nchidem uşa. 

li zâmbi de sub coama zbârlită a părului ei negru, împurpurarea 
pielii atenuându-i-se undeva în josul gâtului, sânii ridicându-i-se şi 
coborându-i lent în timp ce-şi netezea fusta. 

— Ştii ce-mi place la tine, Vincent? 

— Nu. 

— Îţi pasă cu adevărat... de munca ta, de caz şi, mai presus de 
toate, de dreptate. ţi pasă! 

D'Agosta continua să fie derutat, aproape năucit de cele 
întâmplate. Işi trecu mâna prin păr, îşi aranjă pantalonii. Nu era sigur 
de înţelesul vorbelor ei. 

— Cred că tocmai ai câştigat acel Titlu 3. Cu un mic efort de 
gândire, o să reuşesc să născocesc ceva. 

El se opri din pusul în ordine al îmbrăcăminţii. 

— N-a fost ăsta motivul... 

Ea îşi îndreptă spatele şi îi duse un deget la buze. 

— Integritatea ta e aceea care tocmai ţi-a adus Titlul 3. Nu... 
celălalt lucru. Hayward zâmbi din nou. |ţi spun eu cum procedăm. Am 
cam luat-o pe dos aici. Du-te să faci ce trebuie să faci. Pe urmă poţi să 
mă scoţi în oraş pentru o cină minunată, prelungită şi romantică, la 
lumina lumânărilor. 


34 


Sala de monitorizare din clădirea FBl-ului din Manhattan era un 
spaţiu fără particularităţi, situat la etajul treisprezece al turnului. Lui 
D'Agosta i se părea că seamănă cu orice alt birou obişnuit: tavan cu 
lumini fluorescente, covoare cu aspect neutru, nenumărate cubicule 
identice alcătuind o colonie de furnici umane. Al naibii de deprimant. 

Se uită în jur cu precauţie, pe jumătate sperând şi pe jumătate 
temându-se că avea s-o găsească pe Laura Hayward aşteptându-l. 
Dar acolo nu era decât unul dintre detectivii ei, Mandrell, acelaşi ins 
care îl sunase la ora prânzului, înştiinţându-l că obţinuseră un ordin tip 
Titlu 3 de la Biroul Procurorului Statelor Unite. FBl-ul, care deţinea 
echipamente superioare, avea să execute Titlul 3 în cadrul unei 
operaţiuni comune cu NYPD. Faptul că ordinul venea prin intermediul 
Departamentului de Poliţie făcea ca totul să devină cumva acceptabil 
din punct de vedere politic. 

— Domnule sergent, spuse Mandrell, strângându-i mâna. Totul e 
pregătit. Agentul, ăăă, Pendergast... 

— Sunt aici, spuse acesta, intrând cu paşi mari în încăpere. 

Costumul lui negru, frumos croit şi călcat impecabil, sclipea în 
lumina artificială. D'Agosta se întrebă câte costume identice avea 
omul acela. Probabil că în Dakota şi în vila pe Riverside Drive existau 
camere rezervate anume pentru ele. 

— Domnule agent Pendergast, spuse D'Agosta, acesta este 
sergentul detectiv Mandrell de la Secţia de Poliţie 21. 

— Incântat! Pendergast strânse scurt mâna întinsă. Imi cer scuze 
fiindcă n-am ajuns mai devreme. Mă tem că m-am rătăcit. Clădirea 
asta este extrem de derutantă. 

„Clădirea FBl-ului? Extrem de derutantă?” Pendergast era el însuşi 
un federal, ar fi trebuit să aibă un birou în clădirea respectivă. Nu era 
aşa? Lui D'Agosta îi trecu deodată prin minte faptul că nu văzuse 
niciodată biroul lui Pendergast şi nici nu fusese invitat să-l viziteze. 

— Pe aici, spuse Mandrell, deschizând drumul prin labirintul de 
spaţii de lucru îngrădite. 


— Excelent, murmură Pendergast la urechea lui D'Agosta după ce 
îşi potriviră pasul în urma detectivului. Trebuie să-i mulţumesc 
personal doamnei căpitan Hayward. S-a descurcat foarte bine în 
folosul nostru. 

„Chiar că s-a descurcat foarte bine”, medită D'Agosta, zâmbind 
pentru sine. Tot ce se petrecuse în noaptea precedentă - starea de 
spirit a lui Pendergast, însufleţit de vizitatorul misterios, întâlnirea 
amoroasă pe deplin neaşteptată cu Laura Hayward - părea un vis, 
ceva de domeniul irealului. Toată dimineaţa se împotrivise ispitei de a 
o suna. Spera că ea încă îşi mai dorea cina aceea prelungită, la lumina 
lumânărilor. Se întrebă dacă asta avea să complice relaţia lor de 
serviciu şi, ajungând la concluzia că aşa avea să fie, constată că nu-i 
păsa prea mult. 

— Am ajuns, spuse Mandrell, intrând într-unul dintre cubicule. 

Spaţiul arăta la fel ca toate celelalte: un birou cu un dulap 
suspendat deasupra, un terminal de computer cu difuzoare ataşate, 
câteva scaune. In faţa calculatorului stătea o femeie blondă, tunsă 
scurt, tastând. 

— Dânsa este agenta Sanborne, spuse Mandrell. Monitorizează 
telefonul lui Jimmy Chait, mâna dreaptă a lui Bullard de aici, din State. 
In cubiculele alăturate sunt agenţi care urmăresc telefoanele altor 
şase dintre asociaţii lui Bullard. Agent Sanborne, dânşii sunt sergentul 
D'Agosta de la Departamentul de Poliţie din Southampton şi agentul 
special Pendergast. 

Sandborne dădu pe rând din cap către cei doi, în semn de salut, 
făcând ochii mari la auzul numelui lui Pendergast. 

— Noutăţi? o întrebă Mandrell. 

— Nimic important, răspunse ea. Acum câteva minute am avut 
ceva trafic între Chait şi un alt asociat. Se pare că aşteaptă un telefon 
de la Bullard din clipă-n clipă. 

Mandrell dădu din cap în semn că pricepuse, apoi se întoarse spre 
D'Agosta. 

— Când aţi urmărit ultima oară un telefon, domnule sergent? 

— A trecut ceva timp. 

— Atunci daţi-mi voie să vă pun la curent. Acum totul se face pe 
computer, cu câte un terminal pentru fiecare număr monitorizat. Linia 
telefonică trece prin această interfaţă, iar conversaţia este 
înregistrată în format digital. Nu se mai folosesc benzi. Agenta 
Sanborne, care o să facă transcrierea datelor, poate acţiona 
comenzile de transfer fie de la tastatură, fie de la o pedală. 

D'Agosta clătină admirativ din cap. Nu se putea face nicicum 
comparaţie cu aparatura de tehnicitate scăzută cu care lucrase el la 
mijlocul anilor optzeci, ca tânăr poliţist. 

— Parcă aţi spus ceva despre chinezi? întrebă Mandrell. O să avem 


nevoie de translator? 

— Foarte puţin probabil, răspunse Pendergast. 

— Ei bine, noi avem pe cineva pregătit, pentru orice eventualitate. 

In cubicul se lăsă tăcerea, Mandrell şi Sanborne aplecându-se 
asupra ecranului. 

— Vincent, zise în şoaptă Pendergast, trăgându-l deoparte pe 
D'Agosta. Am tot ţinut să-ţi spun. Am făcut o descoperire foarte 
importantă. 

— Ce descoperire? 

— Beckmann. 

D'Agosta îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Beckmann? 

— Locul unde se află în prezent. 

— Serios? Când ai aflat? 

— Azi-noapte, târziu. După ce te-am sunat ca să soliciţi urmărirea 
telefoanelor. 

— Şi de ce nu mi-ai spus mai devreme? 

— Am încercat să-ţi telefonez imediat ce-am auzit. La hotel n-a 
răspuns nimeni. lar telefonul tău mobil părea să fie închis. 

— Oh. Da, a fost. Imi cer scuze. 

D'Agosta îşi feri privirea, simțind cum începea să i se răspândească 
roşeaţa în obraji. 

Ţiuitul neaşteptat al terminalului de computer îl scuti de întrebări 
indiscrete. 

— Captăm o posibilă convorbire, spuse agenta Sanborne. 

Pe monitorul ei apăru o mică fereastră, plină cu şiruri de date. 

— Chait primeşte un apel, spuse ea, arătând către fereastră. 
Vedeţi? 

— De la cine? întrebă D'Agosta. 

— Numărul apare imediat. II setez pe voce. 

— Jimmy, se auzi un glas ascuţit, venind din boxele computerului. 
Jimmy, eşti acolo? 

Sanborne începu să tasteze repede, transcriind convorbirea cuvânt 
cu cuvânt. 

— E numărul lui de acasă, zise ea. Probabil nevastă-sa. 

— Da, se auzi o voce profundă, cu accent pronunţat din New Jersey. 
Ce vrei? 

— Când vii acasă? 

— A apărut o problemă. 

In fundal se auzea un vâjâit estompat, ca o pală de vânt. 

— Nu, Jimmy... nu şi astăzi. In după-amiaza asta vine familia 
Fingerman, ai uitat? In legătură cu închirierea casei din Kissimmee, pe 
durata iernii. 

— Ducă-se naibii! N-ai nevoie de mine pentru rahatul ăsta. 


— Dă-i înainte, vorbeşte-mi tot aşa. Ai dreptate. N-am nevoie de 
tine pentru rahatul ăsta. Am nevoie de tine să te opreşti la 
Depasquale's şi să cumperi câteva tăviţe cu cârnaţi şi garnitură. N-am 
cu ce să-i servesc. 

— Atunci mişcă-ţi fundu-n bucătărie şi găteşte ceva! 

— Ascultă... 

— O să vin acasă când ajung acasă. Acum închide naibii, aştept un 
telefon! 

Legătura se întrerupse. 

Se lăsă o scurtă tăcere, întreruptă doar de păcănitul tastelor sub 
degetele agentei Sanborne, care completa transcrierea. 

— Încântător cuplu, comentă D'Agosta. Apoi îi făcu semn lui 
Pendergast să se tragă deoparte. Totuşi, cum ai dat de Beckmann? 

— Cu ajutorul unei cunoştinţe de-ale mele - de fapt, e un invalid - 
care se pricepe întâmplător extraordinar de bine la depistarea 
informaţiilor delicate, greu de aflat. 

— „Extraordinar de bine” e un termen modest. Nimeni n-a reuşit să- 
| localizeze pe tipul ăsta. Prin urmare, unde e Beckmann? 

Îi întrerupse un alt ţiuit al computerului. 

— Avem încă unul, spuse Sanborne. 

— E apelat sau apelează? 

— E apelat. Dar numărul trebuie să fie ascuns, nu primesc niciun fel 
de informaţii despre el. 

Difuzorul emise un sunet scurt, ascuţit. 

— Da? spuse Chait. 

— Chait, se auzi o voce. 

D'Agosta recunoscu imediat tonul gutural: îi stârni un tremur de 
ură, care îl străbătu din cap până-n picioare. 

II recunoscuse şi Chait. 

— Da, domnule Bullard, să trăiţi, zise el, cu inflexiuni dintr-odată 
servile. 

— Bullard foloseşte probabil un telefon prin satelit, spuse D'Agosta. 
De-asta nu primiţi niciun fel de informaţii. 

— N-are importanţă. Mandrell arătă un şir de numere de pe ecran. 
Vedeţi asta? E antena la care e conectat telefonul lui Chait. Este nodul 
reţelei celulare din care provine semnalul telefonului lui şi care ne 
permite să aflăm unde se află în prezent. 

intinse mâna spre dulapul suspendat, scoase un manual gros şi se 
apucă să-l răsfoiască. 

— E totul aranjat? întrebă Bullard. 

— Da, domnule. Oamenii au fost instruiți. 

— Nu uita ce-am vorbit. Nu accept niciun fel de scuze. Nu trebuie 
decât să faci cum ţi-am spus. Respecţi totul, pas cu pas. 

— Voi proceda conform, domnule Bullard. 


Mandrell îşi ridică privirea din manualul amplasării antenelor. 

— Chait e în Hoboken, New Jersey. 

— Totul s-a pus în mişcare, spuse Bullard. Chinezii vor ajunge acolo 
la timp. 

— Locul exact? întrebă Chait. 

— Primul, aşa cum am discutat. Parcul. 

Mandrell îl apucă pe D'Agosta de braţ. 

— Chait tocmai a schimbat antenele, rosti el. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Se deplasează. Mandrell răsfoi manualul, căutând 
amplasamentul noii antene. Acum e în centrul oraşului Union. 

— Mijloacele de transport în comun nu merg atât de repede, spuse 
Pendergast. Trebuie să fie într-un automobil. 

Bullard vorbea iarăşi. 

— Nu uita. Vor aştepta o prezentare a progreselor înregistrate în 
schimbul plăţii. Ştii ce să le dai, da? 

— Da, ştiu. 

Pendergast îşi scoase propriul celular, formând în grabă un număr. 

— Chait e în drum spre o întrunire. Trebuie să trimitem o unitate, să 
facem o triangulaţie ca să identificăm locul unde se află. 

— Aştept un raport imediat după întâlnire, spuse Bullard. 

— O să intru din nou în legătură cu dumneavoastră peste cel mult 
nouăzeci de minute. 

— Şi, Chait, să n-o dai în bară, m-auzi? 

— Nu, domnule, n-o s-o dau în bară. 

Se auziră un declic, un fâsâit de paraziți; computerul ţiui iarăşi, 
anunțând întreruperea legăturii. 

— Antena s-a schimbat din nou, zise Mandrell, cu ochii la ecran. 

D'Agosta se întoarse spre Pendergast. 

— In cel mult nouăzeci de minute, aşa a spus? Ce naiba-nseamnă 
asta? 

Pendergast îşi închise telefonul, strecurându-şi-l în buzunar. 

— Înseamnă că întâlnirea lor se va petrece între timp. Haide, 
Vincent! N-avem nicio clipă de pierdut! 


35 


D'Agosta trecu în viteză pe lângă serpentinele pentru ieşirea de pe 
podul George Washington şi intră pe benzile expres, conducând 
nebuneşte. Când autostrada cu taxă din New Jersey se ramifică şi 
traficul începu să se mai rărească puţin, plasă girofarul pe bord, îi 
puse flash-ul în funcţiune şi porni sirena. Când viră spre vest, intrând 
pe autostrada interstatală 80, apăsă temeinic pe acceleraţie. Motorul 
puternic al sedanului răspunse şi în curând zburau pe asfalt cu o sută 
şaizeci de kilometri la oră. 

— Reconfortant, murmură Pendergast. 

Staţia radio acordată pe frecvenţa sigură de comunicare între 
maşini prinse viaţă pârâind. 

— Aici 602. Avem o imagine vizuală a țintei: e o furgonetă de 
televiziune cu antenă de satelit, cu denumirea WPMP, Hackensack, şi 
se îndreaptă spre vest pe 80 în apropierea ieşirii 65. 

D'Agosta apăsă iar pe acceleraţie, ajungând la două sute de 
kilometri la oră. 

Pendergast desprinse microfonul din lăcaşul de la bord. 

— Suntem la numai câţiva kilometri în spatele tău. Retrage-te pe 
altă bandă şi menţine-te în afara razei vizuale. Terminat! 

Totul se pusese cap la cap cu o viteză remarcabilă. Pendergast 
iniţiase o urmărire federală a semnalului celularului lui Chait, 
rechiziţionase un vehicul guvernamental şi îl pusese la volan pe 
D'Agosta. Traficul de pe West Side Highway fusese generos de lejer şi 
nu avuseseră nevoie decât de zece minute ca să iasă din Manhattan. 

— Incotro crezi că mergem? întrebă D'Agosta. 

— Bullard a pomenit de un parc. Deocamdată nu ştim nimic mai 
mult. 

D'Agosta observă, cu coada ochiului, că, în ciuda vitezei, 
Pendergast îşi desfăcuse centura de siguranţă şi se aplecase în faţă, 
ghemuindu-se. Se apucă să râcâie cu unghiile covoraşul de pe podea, 
frecându-şi apoi palmele de el cu repeziciune. D'Agosta îl mai văzuse 
şi înainte făcând lucruri stranii, dar asta le întrecea pe toate. Se gândi 


dacă ar fi trebuit sau nu să-i pună vreo întrebare şi decise să se 
abţină. 

— Ţinta părăseşte autostrada pe la ieşirea 60, cârâi staţia radio. O 
urmărim. 

D'Agosta încetini. După încă un minut, se încadră pe aceeaşi cale 
de ieşire. 

— Ţinta se îndreaptă către nord, pe Melean. 

— Merge spre Paterson, spuse D'Agosta. 

Nu pusese niciodată piciorul în oraşul respectiv, deşi trecuse prin 
dreptul lui, pe autostradă, de nenumărate ori: o localitate 
muncitorească plină de clădiri din cărămidă roşie, ale cărei zile de 
glorie trecuseră probabil de o sută de ani. Părea o destinaţie bizară. 

— Paterson, repetă meditativ Pendergast, ştergându-şi mâinile 
murdare de obraji şi de gât. Locul unde s-a născut Revoluţia 
Industrială Americană. 

— Loc de naştere? Mie mi se pare mai degrabă o poartă către 
moarte. 

—E un oraş cu o istorie dinamică, Vincent! O parte dintre 
împrejurimile sale istorice sunt încă foarte frumoase. Oricum, mizez 
pe faptul că nu mergem către ele. 

— Ţinta iese de pe Melean, spuse vocea de la radio. O ia spre vest, 
pe Broadway. 

D'Agosta părăsi autostrada Melean, folosind sirena să poată trece 
de două ori pe roşu. In dreapta lor se întindea râul Passaic, maroniu şi 
posomorât în lumina toamnei. Când viră pe Broadway, un drum 
părăginit şi stricat, opri sirena şi girofarul de pe bord. Acum erau 
aproape, foarte aproape. 

— Sergent, spuse Pendergast pe neaşteptate, intră în mall-ul ăsta 
din dreapta, te rog! Trebuie să ne oprim puţin. 

D'Agosta îl privi surprins. 

— N-avem timp. 

— Avem, crede-mă! 

D'Agosta ridică din umeri. Operaţiunea aparţinea oficial FBl-ului şi 
Pendergast era şeful. Hayward se asigurase că aşa stăteau lucrurile. 
Maşina de recunoaştere era a FBlului, iar el făcea parte din 
Departamentul de Poliţie din Southampton, ceea ce nu avea să 
deranjeze pe nimeni. Rivalităţile dintre poliţiile statale se mențineau 
pe nivelul minim. La momentul potrivit - când avea să fie prea târziu 
pentru ca un grup de poliţişti din oraş, nepuşi în temă, să mai poată 
strica totul Pendergast avea să apeleze la autorităţile locale. 

Mall-ul era o colecţie de magazine murdare, cu fațadele de sticlă, 
aflate dincolo de o parcare denivelată, cu pavajul fisurat de scurgerea 
vremii. Era pe jumătate abandonat şi D'Agosta se întrebă ce naiba 
mai punea la cale Pendergast. El scosese un timp bun, iar agentul îl 


irosea. N 

— Acolo, spuse Pendergast. In capătul celălalt. _ 

D'Agosta acceleră, îndreptându-se spre ultima vitrină. |n faţa 
acesteia se afla un container galben de gunoi, ciupit de rugină şi 
zgâriat de trecerea anilor. Pendergast cobori chiar înainte de oprirea 
maşinii şi intră alergând în magazin. D'Agosta înjură şi lovi cu pumnii 
în volan. Aveau să piardă cel puţin cinci minute. Era obişnuit cu 
purtările inexplicabile ale lui Pendergast, dar asta era prea de tot. 

— Ţinta se îndreaptă spre East Side Park, se auzi vocea calmă din 
maşina de recunoaştere. Acolo se desfăşoară un soi de eveniment. 
Pare să fie vorba de rachetomodele, minirachete, cam aşa ceva. 

D'Agosta auzi ţipete şi îl văzu pe Pendergast ieşind în pas alergător 
din magazin, cu un maldăr de haine atârnându-i pe un braţ şi cu mâna 
cealaltă încleştată pe două perechi de pantofi. Câteva clipe mai târziu, 
o femeie grasă dădu buzna afară. 

— Ajutor! zbieră ea. Poliţia! Sper că eşti mândru de tine, după ce-ai 
jefuit Armata Salvării! Idiotule! 

— Vă sunt îndatorat, doamnă, răspunse Pendergast, mototolind o 
bancnotă de o sută de dolari şi aruncând-o peste umăr în timp ce se 
instala dintr-un salt pe bancheta din spate. 

D'Agosta apăsă pe acceleraţie, lăsând în urmă dâre de cauciuc şi 
un nor de fum. 

— Îndrăznesc să spun că ocolul n-a durat mai mult de două minute, 
zise Pendergast, de pe bancheta din spate. 

Uitându-se în oglinda retrovizoare, D'Agosta văzu că îşi scotea 
haina şi cravata. 

— Două minute înseamnă un timp îndelungat în afacerea asta. 

— Va trebui să le trimit celor de la Armata Salvării o mică atenţie, 
ca să mă răscumpăr pentru lipsa de maniere. 

— Se îndreaptă spre East Side Park. 

— Perfect. Ocoleşte, te rog, parcul, şi intră dinspre sud. Am nevoie 
de câteva minute. 

Sergentul trecu pe lângă parc - un zid de verdeață în stânga lui, 
înălțându-se deasupra unei întărituri de beton - şi viră la stânga, pe 
Derrom Avenue. În ciuda învecinării cu Broadway-ul cel ponosit, cu 
înfăţişare jalnică, casele erau remarcabil de mari şi de bine 
întreţinute, relicve ale vremurilor când Paterson era un oraş industrial 
model. 

Din spate, Pendergast declamă: 


Adormit pe vecie, 
visele i se preumblă prin oraşul unde adastă, 
necunoscut. 


D'Agosta trase din nou cu ochiul în oglinda retrovizoare, fiind cât pe 
ce să calce frâna din cauza surprizei atunci când văzu un străin 
întorcându-i privirea. Dar nu era un străin, desigur: era Pendergast, 
transformat printr-o deghizare aproape miraculoasă. 

— Ai citit vreodată poemul Paterson, de William Carlos Williams**? 
întrebă vagabondul de pe bancheta din spate. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Păcat: 


Nemuritor, e neclintit, nu se trezeşte şi e zărit 
arar, deşi răsuflă, iar intrigile sale, subtilități 
trăgându-şi ființa din larma volburii de ape, 
însuflețesc o mie de roboți. 


D'Agosta clătină din cap şi murmură ceva în sinea lui. Parcurse 
câteva cvartale, viră încă o dată la stânga şi intră în parc pe lângă o 
statuie a lui Cristofor Columb. 

East Side Park, un deluşor năpădit de buruieni, cu iarbă neîngrijită 
şi cu câte un copac umbros ici-colo, era tivit cu case aflate la mică 
distanţă, pe toate cele patru laturi. Îl înconjura o alee şerpuitoare, pe 
care D'Agosta intră încet, trecând pe lângă o diversitate de clădiri 
anexe din conglomerat, în diverse stadii ale dărăpănării. Pe marginile 
drumului erau bănci din beton şi cu şipci de lemn, vopsite în verde. 
Aleea îşi schimba apoi direcţia, ducând către o ridicătură a terenului, 
încununată de o fântână arteziană înconjurată de un gard negru, din 
fier forjat. În zona aceea, de-a lungul bordurii erau parcate mai multe 
automobile, inclusiv maşina lor de recunoaştere, aproape blocând 
drumul şi aşa îngust. D'Agosta văzu în faţa lor furgoneta de 
televiziune. Era trasă pe iarbă, între două terenuri de tenis şi un teren 
de baseball. Câţiva copii lansau minirachete în mijlocul celui din urmă, 
supravegheați de vreo şase părinţi. Lângă furgonetă era un bărbat cu 
o cameră de televiziune, care filma evenimentul. 

— Întâlnirea asta e excepţional de bine planificată, Vincent, spuse 
Pendergast în timp ce treceau încet de teren. Se întâlnesc în mijlocul 
unui parc. Nicio şansă să fie prinşi într-o ambuscadă. Şi sunt 
înconjurați de copii gălăgioşi şi de vuietul rachetelor, care împiedică 
orice tip de supraveghere electronică de la mare distanţă. Tipul ăla cu 
camera e santinela lor şi are un pretext ideal ca să se uite în toate 
părţile printr-un teleobiectiv. E clar că Bullard şi-a pregătit foarte bine 
oamenii. Ah, Vincent, opreşte un minut, te rog: vin chinezii! 

D'Agosta văzu în oglinda retrovizoare un Mercedes negru, lung, 


34 William Carlos Williams (1883-1963), poet american, asociat îndeaproape cu 
modernismul şi cu imagismul (n.tr.) 


absurd de nelalocul lui în acel peisaj, mergând încet în spatele lor, pe 
alee. Se opri pe iarbă, în partea opusă a terenului de tenis faţă de 
furgonetă. Coborâră doi bărbaţi masivi, cu capete rase şi cu ochelari 
negri, privind cu atenţie înjur. Pe urmă ieşi un al treilea, mai mărunţel, 
care traversă pajiştea, îndreptându-se spre furgonetă. 

— Ce lipsă cumplită de subtilitate, spuse Pendergast. Se pare că 
aceşti domni s-au uitat prea mult la televizor. 

D'Agosta continuă să înainteze încet şi opri maşina în dreptul ieşirii 
care dădea spre Broadway. Aici dealul era mai scund şi automobilul 
lor era ascuns vederii de copacii mai numeroşi. 

— Păcat că sunt în uniformă, spuse el. 

— Dimpotrivă: mulţumită uniformei o să fii ultimul om pe care-l vor 
suspecta. Eu o să mă apropii cât mai mult cu putinţă, să văd dacă pot 
afla mai multe amănunte despre întâlnire. Cumpără-ţi o gogoaşă şi o 
cafea de acolo - Pendergast arătă cu un gest al capului către o 
cafenea de pe trotuarul opus al Broadway -, apoi plimbă-te prin parc. 
Aşază-te pe o bancă de lângă terenul de baseball, de unde poţi trage 
nestingherit de obstacole dacă apar probleme. Să sperăm că n-o să 
fie cazul, cu toţi copiii ăştia în jur... totuşi, fii gata de acţiune. 

D'Agosta dădu din cap în semn de încuviinţare. 

Pendergast se frecă la ochi cu putere. Când mâinile lui soioase 
coborâră dinspre faţă, ochii îşi pierduseră nuanţa limpede, de un 
albastru argintiu. Acum erau ochii unui beţivan: nesiguri, apoşi, 
înroşiţi. 

D'Agosta îl privi coborând din maşină şi urcând dealul agale. Purta 
un sacou sport, dintr-un material dubios, cu o pată estompată între 
umeri; pantaloni largi, din lână tricotată, cu un număr prea mari; o 
pereche de pantofi lejeri, ponosiţi. Părul lui era cu câteva nuanţe mai 
închis decât de obicei - cum naiba reuşise asta? — iar faţa avea mare 
nevoie să fie spălată. Arăta exact ca un om aflat la pământ, dar nu 
terminat de  pe-a-ntregul, agăţându-se de câteva zdrenţe de 
respectabilitate. Şi asta nu numai din pricina hainelor: până şi mersul 
îi devenise oarecum târşâit, limbajul trupului îi trăda şovăiala, ochii îi 
fugeau ba într-o parte, ba într-alta, de parcă ar fi fost pregătit să evite 
o lovitură neaşteptată. 

D'Agosta îl mai privi preţ de câteva secunde, minunându-se. Apoi 
cobori din maşină, îşi cumpără o cafea şi o gogoaşă glazurată din 
prăvălia de vizavi şi se întoarse în parc. Când ajunse pe culmea micii 
movile şi se apropie de terenul de baseball, îl văzu pe chinezul cel 
scund urcându-se în furgoneta de televiziune pe uşa din spate. 
Insoţitorii săi mai voinici îşi pierdeau vremea la vreo patruzeci de paşi 
distanţă, cu braţele încrucişate la piept. 

Se auzi un şuierat şi o minirachetă decolă în urale răzlețe şi în 
aplauze sporadice. Toţi ochii se îndreptară spre cer; urmă un pocnet şi 


racheta începu să coboare purtată de vânt, plutind sub o paraşută 
miniaturală, cu dungi roşii şi albe. D'Agosta se aşeză pe o bancă, de 
cealaltă parte a terenului de baseball faţă de furgonetă. Indepărtă 
capacul paharului cu cafea, prefăcându-se că urmărea decolarea 
rachetelor. Zări ceva bizar: presupusul cameraman le cerea acum 
copiilor să se adune laolaltă, după toate aparențele ca să-i filmeze. 
D'Agosta se întrebă dacă individul nu era cumva Chait, omul de bază 
al lui Bullard din New York. Ajunse la o altă concluzie: Chait se afla 
fără nicio îndoială în furgonetă, cu şeful chinezilor. 

işi întoarse atenţia asupra lui Pendergast. Agentul se plimba 
tacticos pe aleea de lângă furgonetă. Se opri, pescui dintr-un coş de 
gunoi un buletin informativ despre cursele de cai, îl scutură de alte 
resturi, apoi se opri să stea de vorbă cu cameramanul. Se părea că-i 
cerea bani. Omul se încruntă, scutură din cap şi-i făcu semn lui 
Pendergast să-şi vadă de drum. Pe urmă se întoarse spre copii, 
îndemnându-i prin gesturi să se alinieze alături de rachetele lor. 

D'Agosta simţi un nod în stomac. De ce naiba îi aranja tipul ăla 
astfel pe copii? Ceva nu-i mirosea deloc a bine. 

Pendergast se aşezase între timp pe banca de lângă furgonetă, atât 
de aproape, încât ar fi putut s-o atingă, şi studia buletinul informativ 
despre curse cu un ciot de creion în mână, încercuind diverse nume 
de cai şi făcând adnotaţii. 

Pe urmă - în mod inexplicabil - se ridică, se duse la uşa din spate a 
furgonetei şi ciocăni. 

Cameramanul se apropie imediat cu paşi mari, gesticulând furios, şi 
îl împinse pe Pendergast într-o parte. D'Agosta îşi înfrână impulsul de 
a-şi duce mâna la armă. Uşa din spate se deschise; urmă o discuţie pe 
ton ridicat; uşa se închise trântindu-se. Cameramanul îi ceru lui 
Pendergast să plece făcându-i semne pline de furie, dar agentul se 
mulţumi să ridice din umeri şi se aşeză din nou pe bancă, 
reîntorcându-se la studiul buletinului informativ, parcurgându-l cu o 
detaşare apatică, de parcă ar fi avut o grămadă de bani pe care să-i 
spargă la curse. 

D'Agosta se uită în jur. Cei doi agenţi FBI în haine civile se plimbau 
în partea opusă a terenului de baseball, stând de vorbă. Gorilele 
chineze nu păreau să-i fi remarcat. Atenţia lor era aţintită asupra 
furgonetei şi a ceea ce se petrecea în interior. Oamenii păreau 
pregătiţi pentru ceva anume. Prea pregătiţi. Şi mai era şi 
cameramanul, încă aliniind copii, de parcă şi el ar fi aşteptat să se 
întâmple ceva din moment în moment. 

D'Agosta fu cuprins de o nelinişte aproape insuportabilă. Se întrebă 
de ce se osteniseră oamenii lui Bullard să se plaseze în mijlocul 
copiilor. Nu aveau nicio bănuială că erau supravegheați. i 

Situația tensionată era între ei şi clienții lor, chinezii. Ințelesese 


măcar atâta lucru din convorbirea interceptată, iar acum totul se 
desfăşura dinaintea ochilor săi. 

incepu să analizeze ce s-ar întâmpla dacă gorilele chineze şi-ar 
scoate armele şi ar deschide focul asupra furgonetei. Copiii ar fi prinşi 
în bătaia focului încrucişat. Asta se petrecea: puştii asigurau protecţia. 
Oamenii lui Bullard se aşteptau la un schimb de focuri: cameramanul 
alinia copiii transformându-i într-un scut uman. 

Lăsă pe bancă gogoaşa şi cafeaua cu un gest repezit şi se ridică în 
picioare, cu mâna pe armă. Uşa din spate a furgonetei se deschise 
brusc în aceeaşi clipă şi chinezul cel scund cobori cu iuţeala şi 
uşurinţa unei păsări. Incepu să traverseze terenul de baseball cu paşi 
mari. Flutură scurt mâna către cele două gorile - un gest abia schiţat - 
şi o rupse la fugă. 

D'Agosta îi văzu pe cei doi ducându-şi mâinile către arme. 

Se lăsă imediat într-un genunchi, ţinându-şi pistolul într-o poziţie 
stabilă, şi ţinti. Imediat ce apăru o armă - un Uzi, după cum arăta - 
apăsă pe trăgaci, şi rată la mică distanţă. 

ladul se dezlănţui dintr-odată. Se auzea păcănitul ritmic al armelor 
semiautomate. Puştani împrăştiindu-se, adulţi strigând, înșfăcându-și 
copiii şi fugind îngroziţi sau aruncându-se la pământ. Şi în mâna 
cameramanului apăru un Uzi, dar o rafală de gloanţe îl lovi în piept 
înainte de a apuca să tragă şi fu trântit pe spate, izbindu-se de o 
laterală a furgonetei. 

D'Agosta trase pentru a doua oară în chinezul pe care-l ratase, 
oprindu-l cu un glonţ bine plasat în genunchi. Celălalt se întoarse în 
direcţia focului neaşteptat, mişcându-şi arma cu un gest larg şi 
măturând câmpul deschis cu focul său automat; apărând doi copii cu 
trupul său, Pendergast îl dobori cu sânge rece, trăgându-i un glonţ în 
cap. Când bărbatul se prăbuşi, pistolul uzi se roti orbeşte, continuând 
să tragă: din iarba din faţa lui Pendergast se înălţară norişori de praf; 
agentul căzu pe spate, împingând copiii în afara zonei periculoase în 
vreme ce un jet de sânge îi întuneca brusc țesătura hainei în dreptul 
braţului. 

— Pendergast! strigă D'Agosta. 

Pistolarul lovit de sergent refuza să rămână la pământ. Se răsucise 
pe-o parte şi trăgea în furgonetă, gloanţele răpăind pe laterala 
caroseriei şi împrăştiind aşchii de vopsea. De pe scaunul din faţă 
răbufni o rafală; chinezul se prăbuşi din nou; furgonetă demară în 
scrâşnet strident de cauciucuri. 

— Opriţi-i! urlă D'Agosta către cei doi agenţi. 

Aceştia se lansaseră deja în urmărire şi alergau trăgând, inutil însă; 
gloanţele ricoşau zgomotos din laturile blindate ale furgonetei. 

Şeful chinezilor ajunsese la Mercedesul negru. Când motorul prinse 
viaţă huruind, cei doi agenţi FBI îşi îndreptară focul într-acolo, 


spărgând cauciucurile din spate în timp ce maşina vira, intrând pe 
alee. Un glonţ nimeri rezervorul de benzină, care explodă cu o 
bufnitură surdă şi o sferă de foc se înălţă spre cer pe când maşina 
părăsea aleea, rulând încet către un pâlc de copaci. Uşa din faţă se 
deschise brusc şi ieşi un bărbat în flăcări, care făcu doi, trei paşi 
împleticiţi, apoi se opri şi se prăbuşi încet în faţă. In depărtare, 
furgonetă de televiziune tocmai ieşea din parc înclinându-se pe-o 
parte şi se pierdea în labirintul de străzi dinspre vest. 

In parc domnea haosul: copii şi adulţi împrăştiaţi peste tot, chirciţi 
la pământ şi ţipând. D'Agosta porni grăbit spre locul unde căzuse 
Pendergast, simțindu-se peste măsură de uşurat atunci când văzu că 
agentul FBI stătea în capul oaselor. Cei doi chinezi erau morţi, iar 
cameramanul, care fusese practic rupt în două de rafala de gloanţe, 
era evident pe ducă. Dar niciunul dintre civili nu avea nici măcar o 
zgârietură. Părea un miracol. 

D'Agosta îngenunche în iarbă. 

— Pendergast, eşti teafăr? 

Pendergast îşi flutură palma, pământiu la faţă, pe moment nefiind 
în stare să vorbească. 

Unul din ceilalţi agenţi FBI se apropie în fugă. 

— Răniţi? Avem răniţi? 

— Agentul Pendergast. Pentru cameraman nu se mai poate face 
nimic. 

— Intăririle şi echipa medicală sunt pe drum. 

D'Agosta putea de fapt s-audă urletele sirenelor, îndreptându-se 
către parc. 

Pendergast îl ajută pe unul din copiii pe care îi protejase - un 
băieţel de vreo opt ani - să se salte în picioare. Tatăl lui veni în goană 
şi îl strânse în braţe. 

— l-aţi salvat viaţa, spuse omul. l-aţi salvat viaţa! 

Pendergast se ridică, ajutat de D'Agosta. Sângele îi îmbiba o 
laterală a cămăşii lui murdare. 

— Tipul ăla m-a căptuşit cu un glonţ în braţ, zise el. Dar e un fleac, 
o rană superficială. Mi-am pierdut răsuflarea, atâta tot. 

Oamenii din casele dimprejur începură să se apropie încet, ezitant, 
îngrămădindu-se în jurul caroseriei în flăcări a Mercedesului şi în jurul 
cadavrului de alături. Poliţiştii care abia sosiseră vociferau, verificând 
toate cotloanele, instalând un cordon, strigându-i mulţimii adunate să 
se retragă. 

— Fi-ar să fie, spuse D'Agosta. Nemernicii ăştia de la IAB se 
aşteptau la un schimb de focuri. 

— Chiar aşa. Şi nu e de mirare. 

— Ce vrei să spui? 

— Trăgând cu urechea, am auzit suficient cât să-mi dau seama că 


oamenii lui Bullard anulau înţelegerea. 

— Anulau înţelegerea? 

— După toate aparențele, chiar în pragul succesului. Acum îţi poţi 
da seama de ce-au pregătit atât de bine totul: parcul, copiii. Ştiau că 
n-o să fie pe placul chinezilor. Au încercat să scape fără să fie ciuruiţi. 

D'Agosta privi măcelul din jur. 

— Hayward o să fie foarte mulţumită. 

— Păi, ar trebui să fie. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă n-am fi cerut urmărirea telefoanelor şi n-am fi fost aici 
ca să-i doborâm pe trăgători. 

D'Agosta clătină din cap şi se uită la Mercedesul care ardea, acum 
fiind stropit de furtunurile unei maşini de pompieri. 

— Ştii ce? Cazul ăsta începe să devină din ce în ce mai bizar. 


36 


Reverendul Wayne P. Buck Jr. Stătea la barul din Last Gasp, un 
motel pentru camioane din Yuma, Arizona, amestecându-şi lapte 
degresat în cafea. In faţa lui se întindeau rămăşiţele micului său dejun 
obişnuit: pâine albă, prăjită, cu puţină marmeladă, fulgi de ovăz fără 
lapte sau zahăr. Afară, dincolo de fereastra plină de pete de muşte 
strivite, se auzea cârâitul unei cutii de viteze: un semitrailer imens 
ieşea din parcarea acoperită, cu cisterna sa de oţel lucind sub soarele 
puternic, îndreptându-se spre vest, către Barstow. 

Reverendul Buck - titlul era onorific - sorbi din cafea. Pe urmă, 
metodic ca întotdeauna, îşi termină micul dejun curăţind cu grijă 
castronul cu muchia lingurii înainte de a-l da deoparte. Mai luă o 
înghiţitură de cafea şi puse cu delicateţe ceaşca la loc, pe farfurioară. 
Apoi se întoarse în sfârşit către lectura sa de dimineaţă: un teanc gros 
de douăzeci de centimetri de ziare şi reviste care zăceau în capătul 
opus al tejghelei, legate cu sfoară groasă. 

In timp ce tăia legăturile cu briceagul, Buck resimțea fiorii. Lectura 
sa matinală reprezenta întotdeauna una dintre cele mai plăcute părţi 
ale zilei: un camionagiu pe care îl vindecase de convulsii cu câteva 
luni înainte, la o întrunire religioasă, îi lăsa în fiecare dimineaţă un 
pachet de ziare vechi în faţa motelului. Ziarele difereau de la o zi la 
alta şi Buck nu ştia niciodată ce avea să găsească. Cu o zi în urmă 
dăduse peste un exemplar din New Orleans Times-Picayune printre 
mult mai obişnuitele Phoenix Sun şi Los Angeles Times. Insă ştia că 
acel fior al anticipării pe care-l resimțea trecea dincolo de selecţia 
materialului pentru lectură. 

Reverendul Buck locuia în apropiere de Yuma de circa un an, 
predicând pentru şoferii de camioane, pentru chelneriţe şi pentru 
picoli, pentru navetişti, pentru sufletele zdrobite, rătăcitoare şi 
şovăielnice aflate în drum către un alt loc şi care nu zăboveau 
niciodată prea mult. Munca era singura lui răsplată şi nu se plângea 
nicicând. Ştia că pe lume existau atât de mulţi păcătoşi fiindcă nimeni 
nu se ostenise vreodată să se aşeze lângă ei şi să le vorbească. Şi 


tocmai asta făcea Buck: vorbea. Le citea oamenilor din Sfânta 
Scriptură, îi învăţa cum să se pregătească pentru ceea ce avea să 
vină, şi încă în curând. Stătea de vorbă cu şoferii, cu fiecare pe rând, 
acolo, la tejgheaua barului; cu şoferii de cursă lungă, care se opreau 
doar ca să meargă la toaletă şi să mănânce un sendviş. Seara stătea 
de vorbă cu câte un grup de doi sau trei dintre obişnuiţii localului, 
afară, în spate, la mesele de picnic. În dimineţile de duminică vorbea 
în faţa a cincisprezece până la douăzeci de oameni, în bătrâna Lojă a 
Elanilor*5. Când găsea pe cineva care să-l ducă în rezervaţie cu 
maşina, predica acolo. Majoritatea oamenilor erau receptivi. Nimeni 
nu le explicase natura păcatului, nu le  vorbise despre 
înspăimântătoarea şi implacabila făgăduială a Zilelor Sfârşitului. Când 
oamenii erau bolnavi, se ruga asupra lor; când erau supăraţi, îi asculta 
vorbind despre problemele lor, le spunea câte o parabolă sau 
cuvintele lui lisus. li dădeau drept plată mărunţişul din buzunare; 
câteva mese calde; un culcuş pentru noapte. li era de-ajuns. 

Dar se afla deja în Yuma de multă vreme. Mai existau şi alte locuri, 
atât de multe altele, unde trebuia să se facă auzit. Fiecare zi scursă 
însemna împuţinarea timpului rămas. „Adevărat grăiesc vouă: nu veţi 
sfârşi cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului.” 

Buck credea cu tărie în semne. Nimic din cele petrecute pe acest 
pământ nu se petrecuse din întâmplare. Un semn îl adusese, cu un an 
şi ceva în urmă, din Broken Arrow, Oklahoma, în Borrego Springs, 
California; un altul îl adusese din Borrego Springs acolo, în Yuma, 
câteva luni mai târziu. Intr-una din zilele acelea - poate peste o 
săptămână, poate peste o lună - avea să apară un alt semn. Era 
posibil să-l descopere chiar în teancurile de ziare. Sau era posibil să-l 
găsească în poveştile camionagiilor aflaţi în trecere. Insă semnul avea 
să vină, iar el avea să purceadă către vreun alt loc îndepărtat, plin de 
oameni tânjind fără să ştie după balsamul mântuirii sufletului. 

Reverendul Buck trase primul ziar din pachet: Sacramento Bee din 
duminica trecută. Răsfoi la iuţeală paginile cu ştiri naţionale şi locale - 
te puteai baza întotdeauna pe oraşele mari, ca Sacramento, pentru 
poveşti despre crime, violuri, corupție, depravare, lăcomia 
corporațiilor. Buck citise asemenea istorisiri în număr suficient pentru 
a ţine o mie de predici avertizatoare. Era mai interesat de micile 
bombe şi de noutăţile din coloanele laterale, de ştirile pe scurt 
preluate de pe fluxurile telegrafice şi redate în colţuri ale paginii, spre 
amuzamentul cititorilor. Vreun oraş micuţ unde doi fraţi nu-şi mai 
vorbiseră de patruzeci de ani. Un parc de rulote din care plecaseră toţi 
copiii, fugind de-acasă. Astea erau articolele care îi vorbeau, acestea 
erau semnele care îl îmboldeau să plece, care îi impulsionau dorinţa 


35 Elks Lodge - ordin frăţesc american fondat în anul 1868 (n.tr.) 


de a-şi răspândi mesajul. 

Bee odată epuizat, Buck trecu la următorul ziar: USA Today. 
Laverne, chelneriţa, se apropie cu cafetiera în mână. 

— Incă o ceaşcă, domnule pastor? 

— Doar încă una, mulţumesc! 

Buck era adeptul moderaţiei în toate privinţele. O ceaşcă de cafea 
era o binecuvântare; două reprezentau o îngăduinţă; trei, un păcat. 
Răsfoi ziarul, îl puse alături şi luă un al treilea: un exemplar din New 
York Post, din ziua precedentă. Citea rareori publicaţia asta în formal 
mic şi nu-i trezea altceva decât disprețul: obraznicul purtător de 
cuvânt al celui mai desfrânat şi mai robit păcatului dintre oraşele lumii 
nu prezenta pentru el niciun interes. Era pe punctul de a-l da deoparte 
când îi atrase atenţia titlul de pe prima pagină: 


NIMICIREA 

Un savant celebru afirmă că decesele recente sunt semnele 
sfârşitului lumii 

de Bryce Harriman 


Cu mişcări mai încete, Buck întoarse pagina şi începu să citească. 


25 octombrie 2004 - Un savant respectat a prezis ieri distrugerea 
iminentă a New Yorkului şi posibila distrugere a unei mari părţi a 
lumii. 

Domnul Friedrich Von Menck, om de ştiinţă de la Harvard şi 
realizator de filme documentare distins cu Premiul Emmy, afirmă că 
decesele lui Jeremy Grove şi Nigel Cutforth nu sunt nimic altceva 
decât „semnele prevestitoare” ale catastrofei ce se apropie. 

Doctorul Von Menck studiază de cincisprezece ani modelele 
matematice ale dezastrelor din trecut. Şi, indiferent cum ar structura 
informaţiile, iese la iveală un singur număr: anul 2004. 

Teoria lui Von Menck se bazează pe o proporţie fundamentală, 
numită proporţia de aur - care se regăseşte în întreaga natură, 
precum şi în monumente arhitectonice clasice, cum ar fi Partenonul, 
sau în tablourile lui Leonardo da Vinci. Von Menck este cel dintâi care 
o aplică în studiul istoriei - cu implicaţii sinistre. 

Cercetările lui Von Menck au demonstrat că o mare parte dintre 
cele mai cumplite dezastre abătute asupra omenirii se încadrează în 
limitele respectivei proporţii: 


79 d.Hr.: Pompei 

426 d.Hr.: jefuirea Romei 

877 d.Hr.: Distrugerea Beijingului de către mongoli 
1348 d.Hr.: Ciuma Neagră 


1666 d.Hr.: Marele Incendiu al Londrei 
1906 d.Hr.: Cutremurul din San Francisco 


Aceste date şi încă multe altele corespund proporţiei cu o precizie 
nefirească. 

Şi ce au în comun toate aceste dezastre naturale? Au lovit 
întotdeauna unul dintre oraşele importante ale lumii, renumit pentru 
bogăţia, puterea şi tehnologia sa - şi, adaugă doctorul Von Menck, 
pentru neglijarea spiritualităţii. Fiecare dintre aceste nenorociri a fost 
precedată de semne minore, dar specifice. Von Menck vede în morile 
misterioase ale lui Grove şi Cutforth acele prevestiri sigure care ar fi 
de aşteptat să preceadă distrugerea oraşului New York prin foc. 

Ce fel de foc? 

„Niciunul dintre tipurile obişnuite, afirmă Von Menck. Va fi ceva 
neaşteptat şi nimicitor. Un foc dinspre interior.” 

Drept alte dovezi, sunt citate pasaje din Apocalipsă, din profeţiile lui 
Nostradamus şi din preziceri mai recente, făcute de Edgar Cayce şi de 
Madame Blavatski. 

Doctorul Von Menck a plecat astăzi în Insulele Galapâgos, luându-şi 
cu sine, conform propriilor afirmaţii, numai manuscrisele şi câteva 
cărţi. 


Buck lăsă ziarul pe tejghea. Restul teancului rămase alături de el, 
nebăgat în seamă. Simţea ceva straniu urcându-i pe şira spinării şi 
răspândindu-i-se în josul braţelor şi-al picioarelor. Dacă Von Menck 
avea dreptate, atunci convingerea lui că îşi putea găsi adăpost într-o 
insulă îndepărtată era o neghiobie. li aducea în minte câteva versete 
din Apocalipsa Sfântului loan, cartea sa preferată din întreaga Biblie, 
pe care le cita adesea în faţa turmei sale: „Şi împărații pământului, şi 
domnii, şi căpeteniile oştilor, şi bogaţii, şi cei puternici... s-au ascuns 
în peşteri şi în stâncile munţilor... Că a venit ziua cea mare a mâniei 
Lui, şi cine are putere ca să stea pe loc?” 

Işi duse la buze ceaşca de cafea, dar nu părea să mai aibă aceeaşi 
aromă, aşa că o reaşeză, pe farfurioară. Buck nutrea de mult 
convingerea că Zilele Sfârşitului aveau să vină în timpul vieţii lui. Şi 
crezuse întotdeauna în semne. Poate că semnul acela era mai 
important decât celelalte. 

Poate că era foarte important, cu adevărat. 

Apocalipsa, capitolul 22: „lată, vin curând...” 

Era oare cu putinţă să fi fost vorba despre ceea ce aşteptase în toţi 
acei ani? Oare nu scria de asemenea în Apocalipsă că păcătoşii, 
bărbaţii cu semnul fiarei pe frunte, aveau să fie luaţi primii, în valuri 
succesive ale măcelului? Aveau să fie luaţi doar câţiva, ici şi colo. Aşa 
avea să înceapă. 


Citi încă o dată articolul. Oraşul New York. Acolo avea să se 
pornească. Fireşte că acolo avea să se pornească. Doi fuseseră luaţi. 
Numai doi. Aşa le dădea Dumnezeu de ştire aleşilor săi, pentru ca 
aceştia la rândul lor să răspândească mesajul de pocăință şi de 
ispăşire cât mai era încă vreme. Mânia Domnului nu se dezlănţuia 
niciodată fără de veste. „Cine are urechi de auzit să audă...” 

„lată, vin curând... Fără-ndoială vin curând...” 

Dar tocmai New York? Buck nu pusese niciodată piciorul de partea 
cealaltă a fluviului Mississippi, nu fusese niciodată într-un oraş mai 
mare decât Tucson. Pentru el, Coasta de Est era Babilonul, un ţinut 
străin, periculos şi fără suflet, care trebuia evitat cu orice preţ, ocolind 
New Yorkul mai întâi de toate. Aşa era menit să fie? Era într-adevăr un 
semn? Şi, mai la obiect, era e/ cel chemat? Era oare marea chemare a 
lui Dumnezeu, cea pe care o aştepta? Şi avea oare curajul s-o 
urmeze? 

Din afara restaurantului se auzi un pufnet de frâne cu aer 
comprimat. Buck îşi ridică ochii la timp ca să zărească oprindu-se 
Grey Hound-ul de dimineaţă, autobuzul expres care traversa ţara 
călătorind pe autostrada interstatală 10. Deasupra parbrizului scria 
„New York City”. 

Buck urcă exact în clipa când şoferul se pregătea să închidă uşa. 

— O clipă, vă rog! spuse el. 

Şoferul îi aruncă o privire. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? 

— Cât costă un bilet până la New York? 

— Trei sute douăzeci de dolari. Bani gheaţă. 

__ Buck scotoci în portofel şi scoase toţi banii pe care-i avea pe lume. 
li numără în timp ce şoferul bătea darabana cu degetele pe volan, 
încruntându-se. 

Suma se ridica la exact trei sute douăzeci de dolari. Când autobuzul 
ieşi din Yuma, reverendul Buck stătea în partea din spate, având drept 
singur bagaj ziarul New York Post din ziua precedentă. 


37 


Vasquez se îndepărtă încet de fereastră, potrivi bucata de lemn la 
locul său, aprinse lanterna de camuflaj, se ridică în picioare şi se 
întinse pentru a-şi dezmorţi oasele. Tocmai trecuse de miezul nopţii. 
Işi roti capul mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă, scăpând de cârceii 
din ceafa. Pe urmă bău apă sorbind îndelung şi se şterse la gură cu 
dosul mâinii. In ciuda celor câteva surprize, operaţiunea decurgea 
bine. Ţinta avea un program extrem de neregulat, sosind şi plecând în 
momente greu de prevăzut - cu excepţia faptului că în fiecare noapte 
ieşea din casă la ora unu, traversa Riverside Drive în dreptul 137th 
Street şi făcea o plimbare prin Riverside Park. Se întorcea întotdeauna 
după cel mult douăzeci de minute. Părea o plimbare nocturnă; cum s- 
ar spune, un tur în jurul casei înainte de culcare. 

In ultimele patruzeci şi opt de ore, Vasquez îşi dăduse seama că 
avea de-a face cu un om inteligent şi abil, însă, în acelaşi timp, 
inefabil de bizar. Aşa cum i se întâmpla de obicei, Vasquez nu ştia 
sigur cum ajunsese la o asemenea concluzie, dar se înşela rareori în 
privinţa oamenilor şi avea încredere în instinctele sale. Tipul ăla era 
deosebit. Era ciudat până şi la înfăţişare, cu costumul lui negru, cu 
tenul ca de marmură şi cu mersul iute, silențios, mai degrabă de 
felină decât de om. Ceva din felul în care se mişca îi vorbea lui 
Vasquez de o desăvârşită încredere în sine. Mai mult decât atât, 
oricine se ducea la plimbare prin Riverside Park în creierii nopţii 
trebuia să fie sau nebun, sau bine înarmat, şi nu se îndoia că individul 
avea o armă excelentă şi ştia cum s-o folosească. Văzuse în două 
ocazii câţiva tipi dintr-o gaşcă de cartier care supravegheau zona 
făcându-se iute nevăzuţi la apariţia țintei. Recunoşteau o afacere 
păguboasă când le ieşea în cale. 

Vasquez rupse o bucată de carne de vită marinată şi uscată şi o 
mestecă încet, trecându-şi în revistă notițele. După toate aparențele, 
vila avea patru locuitori: Pendergast, un majordom, o menajeră în 
vârstă pe care o văzuse o singură dată şi o femeie tânără care purta 


rochii lungi, demodate. Nu era nici fiica, nici iubita lui - erau prea 
protocolari unul faţă de celălalt. Poate ea îi era un soi de asistentă. 
Casa avea un singur vizitator obişnuit: un poliţist care începea să 
chelească, uşor supraponderal, cu emblema poliţiei din Southampton 
pe mâneca hainei. Folosindu-şi computerul şi un modem wireless, 
Vasquez descoperise cu uşurinţă că tipul era un oarecare sergent 
Vincent D'Agosta. Părea un tip dintr-o bucată, un individ sincer, 
puternic şi demn de încredere, care oferă puţine surprize. 

Şi mai fusese un bătrân foarte straniu, cu o hălăciugă de păr alb, 
care venise o singură dată, noaptea târziu, mergând cu paşi iuți, 
aproape ca un crab, şi ţinând în mână o carte. Probabil un soi de 
funcţionar, un igor”, un om lipsit de orice importanţă. 

Plimbarea de la ora unu era, fără nicio îndoială, momentul potrivit 
pentru a rezolva problema. „Loveşte-l când iese de pe aleea 
semicirculară.” Vasquez repetase totul în minte iarăşi şi iarăşi, 
imaginându-şi geometria morţii. Dacă primul glonţ intra oblic în capul 
tipului, avea să fie uşor deviat de curbura interioară a craniului, 
urmând să iasă sub un unghi. Momentul de torsiune generat de 
lovitura excentrică avea să rotească ţinta. Ca urmare, unghiul şi forma 
jetului împroşcat la ieşire aveau să sugereze că se trăsese de lao 
fereastră aflată undeva, în josul străzii. Al doilea glonţ urma să-l 
lovească în cădere, amplificând rotirea capului. Poziţia trupului avea 
să contribuie la anularea vreunei reacţii de moment, inducând în 
eroare în privinţa provenienţei gloanţelor, care vor părea trase de mai 
în josul străzii. In orice caz, el avea să iasă prin spate şi să o apuce pe 
136th Street practic înainte ca leşul să cadă la pământ, aflându-se la 
cinci minute distanţă de staţia de metrou de pe Broadway şi dispărut 
din peisaj. Nimeni n-avea să-l remarce - un imigrant din Puerto Rico, 
în haine ponosite, întorcându-se acasă după o zi de îndeletniciri la 
negru. 

Vasquez muşcă din nou din carnea uscată. Nu putea spune ce 
anume îi dădea sentimentul că totul era pregătit, dar ştia întotdeauna 
când sosea momentul să ucidă. Până la ora unu mai erau patruzeci de 
minute şi avea senzaţia că momentul acela sosise. Vreme de două 
nopţi, Pendergast ieşise exact la ora unu. Vasquez era sigur că avea s- 
o facă iarăşi. Aceea era noaptea decisivă. 

Se dezbrăcă şi îşi puse costumaţia de părăsire a zonei - trening 
descheiat la piept, lanţ de aur masiv la gât, tenişi lejeri, mustăcioara 
subţire, telefon mobil - transformându-se într-un şmecheraş de două 
parale din Harlemul latin. 

Stinse lanterna, dădu deoparte bucăţica de lemn din colţul ferestrei 
bătute în scânduri şi se instală în poziţia de tragere. Işi sprijini 


36 Clan de servitori din seria de romane Lumea Disc, de Terry Pratchett (n.tr.) 


confortabil obrazul de patul din material compozit al armei - pat care 
nu se deforma şi nu se umfla pe vreme neprielnică - şi alinie cu grijă 
ţeava riguros calibrată pe direcţia locului unde avea să apară capul 
țintei, imediat dincolo de zidul de marmură şi cărămidă care susţinea 
portalul de la intrarea trăsurilor. Ţinta se oprea întotdeauna acolo, 
pentru a schimba câteva vorbe cu majordomul şi a se asigura că omul 
închidea şi încuia uşa. Era un răgaz de vreo zece, douăzeci de 
secunde: o eternitate de oportunităţi pentru un trăgător de talia lui 
Vasquez. 

In timp ce-şi pregătea echipamentul, simţi un uşor fior de nelinişte. 
Se întrebă, nu pentru prima oară, dacă întregul aranjament nu era 
puţin cam prea simplu. Plimbarea de la ora unu, scurta pauză - totul 
părea oarecum prea la îndemână. Oare i se făcea o înscenare? Ţinta 
ştia că el se afla acolo? Clătină din cap, zâmbind amar. Intotdeauna 
făcea o criză de paranoia chiar înainte de a ucide. Subiectul nu avea 
cum să-i detecteze prezenţa. Ba chiar mai mult, se expusese deja de 
un număr de ori. Dacă ştia că era urmărit de un trăgător, acele 
expuneri deliberate ar fi presupus un sânge rece pe care îl posedau 
puţine făpturi omeneşti. Vasquez avusese deja vreo şase ocazii de a 
ucide curat, fără probleme. Numai că nu se simţise niciodată pregătit. 

Acum însă se simţea. 

işi lipi ochiul de cătarea telescopică, încet şi cu atenţie. Avea un 
compensator încorporat pentru devierea traiectoriei glonţului, care 
fusese deja calibrat, ţinând cont de direcţia vântului. Totul era 
pregătit. Se uită prin vizorul cu reticul. Crucea din centru era 
poziționată exact în locul unde urma să se oprească ţinta. Totul urma 
să se desfăşoare rapid şi curat, ca de obicei. Majordomul avea să fie 
martor şi să anunţe poliţia, dar Vasquez avea să dispară între timp. 
Urmau să-i descopere cuibul de ucigaş, fireşte, dar fără niciun folos. 
Aveau deja ADN-ul lui în baza de date, şi la ce fusese asta de folos în 
trecut? Vasquez avea să fie de mult acasă, bând limonadă pe plajă, 
când ei vor confrunta probele. 

Aşteptă, privind cadrul uşii prin vizor. Minutele treceau. Cinci 
minute până la ora unu. Trei minute. Ora unu. 

Uşa se deschise şi ţinta ieşi, respectându-şi cu exactitate 
programul. După câţiva paşi, se întoarse şi i se adresă majordomului. 

Puşca era deja pusă pe direcţie. Degetul lui Vasquez începu să 
apese pe trăgaci, încet şi uniform. 

Se auzi un pocnet uşor, neaşteptat, şi din josul străzii veni o 
străfulgerare de lumină, urmată de un clinchet de sticlă. Vasquez 
ezită, dezlipindu-şi ochiul de vizor; dar nu era decât un bec care se 
arsese, aşa cum se întâmpla mereu în cartierul acela - sau poate un 
golănaş care făcea exerciţii de tir cu pistolul cu aer comprimat. 

Dar momentul prielnic trecuse şi bărbatul traversa deja strada, 


îndreptându-se spre parc. 

Vasquez se lăsă pe spate, îndepărtându-se de armă, simțind cum 
încordarea i se scurgea din mădulare. Ratase ocazia. 

Ar fi trebuit să-l prindă la întoarcere? Nu, ţinta trecea atât de 
repede pe sub portalul pentru trăsuri încât nu putea fi sigur de 
lovitura aceea perfectă, excentrică. N-avea importanţă: pur şi simplu 
nu fusese menit să fie. Şi se terminase cu paranoia, cu teama că totul 
era prea simplu. 

Aşa că avea să mai rămână în locul său de pândă pentru încă 
douăzeci şi patru de ore. Dar nu se plângea: pentru trei zile de muncă, 
două milioane de dolari erau o plată tot atât de acceptabilă ca şi 
pentru două. 


38 


D'Agosta şedea tăcut pe bancheta din spate a Rolls-ului. Proctor 
conducea, iar Pendergast stătea alături de el, pe locul pasagerului din 
faţă, discutând despre echipa de baseball Boston Red Sox, acesta 
părând să fie singurul subiect care prezenta interes pentru Proctor şi 
despre care, în stilul său misterios, Pendergast lăsa impresia că ştia 
totul. Vorbeau despre campionatul din 1916, aducând în discuţie 
câteva subtilităţi statistice uimitoare până şi pentru D'Agosta, care se 
considera un fan al baseballului. 

— Unde-o să-l întâlnim pe acest Beckmann? îi întrerupse el. 

Pendergast aruncă o privire spre locul din spate. 

— Se află în Yonkers. 

— Şi crezi c-o să vrea să stea de vorbă cu noi? Adică, Cutforth şi 
Bullard n-au fost tocmai amabili. 

— Presupun că o să fie cel mai locvace. 

Pendergast reluă discuţia întreruptă, iar D'Agosta îşi îndreptă 
atenţia către priveliştea de afară, întrebându-se dacă întocmise toate 
hârtiile necesare în privinţa scandalului cu chinezii din ziua 
precedentă. Cazul ăsta genera mai multă hârţogăraie decât orice altul 
în care mai fusese implicat până atunci. Sau nu erau decât noile 
regulamente lipsite de sens, care îl legau mai tot timpul de mâini şi de 
picioare? Se părea că Pendergast nu umbla cu niciun fel de hârtii, 
niciodată; se întrebă dacă agentul reuşea cumva să se menţină mai 
presus de asemenea detalii prozaice, sau dacă lucra toată noaptea 
completând formulare. 

Rolls-ul părăsise Manhattanul pe podul Willis Avenue şi se îndrepta 
acum spre nord, prin traficul dimineţii târzii de sâmbătă de pe 
autostrada Major Deegan. leşi în curând de pe Deegan pentru a intra 
pe Mosholu Parkway şi îşi croi drum prin înghesuiala de pe inelul 
interior al suburbiilor care includeau marginea sudică a districtului 
Westchester. Pendergast fusese misterios în privinţa destinaţiei, ca de 
obicei. Pe lângă ei fulgerau, neclare, case în construcţie de un cenuşiu 
întunecat, complexe industriale învechite şi un şir de staţii de benzină. 


După doi sau trei kilometri, ieşiră pe Yonkers Avenue. D'Agosta se 
lăsă pe spătarul banchetei cu un oftat. Yonkers”, oraşul cu cel mai 
urât nume din America. Ce făcea Beckmann acolo? Poate avea o casă 
frumoasă, cu vedere spre Hudson. D'Agosta auzise vorbindu-se 
despre revitalizarea zonei dinspre fluviu a oraşului. 

Dar nu se îndreptau într-acolo. Rolls-ul o luă spre est, către Nodine 
Hill. D'Agosta privea lipsit de interes indicatoarele de pe marginea 
şoselei. Prescott Street. Elm Street*. Numai că nu se zăreau niciun fel 
de ulmi, numai nişte exemplare pe jumătate uscate de arborele 
pagodelor care abia dacă reuşeau să ascundă contururile murdare ale 
caselor din zona rezidenţială. Pe măsură ce pătrundeau în interiorul 
zonei, cartierele erau din ce în ce mai prăpădite. Pe verande 
trândăveau betivi şi drogaţi, privind trecerea Rollsului cu un interes 
sumar. Graffiti de nedescifrat acopereau fiecare centimetru pătrat de 
spaţiu disponibil - până şi trunchiurile copacilor. Cerul era plumburiu, 
iar ziua devenea răcoroasă. Ici şi colo treceau pe lângă terenuri 
virane, luate în stăpânire de buruieni şi de oţetari; petice de junglă în 
mijlocul oraşului. 

— Lasă-ne aici, te rog! 

Proctor intră într-o fundătură şi trase în faţa ultimei clădiri. 
D'Agosta şi agentul FBI coborâră, iar şoferul rămase în maşină. 

In loc să se îndrepte spre casă, Pendergast o porni către capătul 
fundăturii: un zid din bolţari de zgură, înalt de aproape patru metri, 
acoperit de asemenea cu graffiti. In zid era tăiată o uşă de fier cu 
nituri vechi, plină de dâre şi de cruste de rugină. 

Pendergast îi încercă mânerul, apoi îi studie încuietoarea. Scoase 
din buzunar o lanternă de dimensiunile unui creion şi se uită în gaura 
cheii, explorând-o cu o unealtă mică de metal. 

— Ai de gând s-o deschizi cu şperaclul? întrebă D'Agosta. 

Pendergast îşi îndreptă spatele. 

— Fireşte. 

Işi scoase pistolul din tocul de la subsuoară şi trase de două ori în 
încuietoare, zgomotul asurzitor reverberând pe alee ca bubuitul unui 
tunet. 

— Isuse, parc-ai spus c-o s-o deschizi cu şperaclul! 

— Păi aşa am făcut. Cu şperaclul pentru cazuri extreme. 
Pendergast îşi puse revolverul de calibru .45 în toc. E singura 
posibilitate de a descuia, când ai de-a face cu un bloc solid de rugină. 
Uşa asta n-a mai fost deschisă de ani buni. 

Agentul FBI împinse în uşă cu piciorul. Aceasta se deschise cu un 
geamăt de metal ruginit. 


37 Tinereii (în Ib. engleză, în orig.) 
3 Strada ulmului 


D'Agosta privi uluit prin cadrul uşii. În loc să se deschidă către un 
mic teren năpădit de buruieni, dădea într-o pajişte largă, cu bălării, 
care se întindea în susul dealului, acoperind cel puţin patru hectare, 
mărginită de case de raport părăginite. Pe culme, un pâlc de copaci 
uscați înconjura ruinele unei construcţii care părea un templu grec: 
patru coloane dorice încă în picioare, acoperişul surpat, totul sub un 
linţoliu de iederă. Chiar în faţa lor se întindeau rămăşiţele unui 
drumeag asfaltat. Acum era plin de buruieni şi de oţetari otrăvitori, iar 
crengile copacilor uscați înşiruiţi pe ambele margini se înălţau ca nişte 
gheare spre cerul cenuşiu. 

D'Agosta se cutremură. 

— Ce-i asta, un soi de parc? 

— Intr-un anumit sens. 

Pendergast începu să urce coasta pe caldarâmul spart, păşind cu 
grijă peste bucăţi de asfalt dislocate în urma îngheţurilor şi printre 
pulpanele de peste un metru ale buruienilor, şi ocolind pistilurile 
oţetarilor otrăvitori. Dacă mai simţea vreo durere de pe urma 
zgârieturii de glonţ din ziua precedentă, nu o arăta. De ambele părţi, 
dincolo de copacii uscați, buruienile se înălţau într-o dezlănţuire 
vegetală: iederă luxuriantă, rugi de mure şi tufişuri. Totul era de un 
verde intens, plesnind de sănătate, crescând cu o vigoare nefirească. 

Pendergast se opri după vreo şaptezeci de metri, scoase o hârtie 
din buzunar şi o studie. 

— Pe aici. 

O porni în josul unei poteci care forma un unghi drept cu drumul. 
D'Agosta se strădui să-l urmeze, făcându-şi loc prin vegetaţia înaltă 
până la piept, uniforma acoperindu-i-se de polen. Pendergast înainta 
încet, uitându-se în dreapta şi în stânga şi consultând din când în când 
schiţa pe care o ţinea în mână. Părea să numere. D'Agosta îşi dădu 
treptat seama ce anume număra agentul: aproape invizibile sub 
buruieni, se întindeau şiruri de lespezi cenușii de granit fixate în 
pământ, purtând fiecare un nume şi câte o pereche de date. 

— La naiba, suntem într-un cimitir! exclamă polițistul. 

— Mai exact, într-un cimitir al săracilor, unde au fost îngropaţi 
nevoiaşi, oameni fără nimeni pe lume şi nebuni. Sicrie din lemn de 
pin, gropi adânci de doi metri, pietre tombale din granit şi câte un 
discurs funebru de două minute, toate din bunăvoința statului New 
York. S-a ocupat în întregime şi-a fost închis acum zece ani. 

D'Agosta scoase un fluierat. 

— Şi Ranier Beckmann? 

Pendergast nu răspunse. Mergea prin pipirig, încă numărând. Se 
opri brusc în faţa unei pietre scunde, din granit, care nu se deosebea 
cu nimic de celelalte. Dădu buruienile deoparte măturându-le cu 
piciorul. 


RANIER BECKMAN 
1952-1995 


O rafală de vânt rece se porni din vârful dealului şi bălăriile unduiră 
ca un câmp cu grâne. Se auzi bubuitul îndepărtat al unui tunet. 

— E mort! exclamă D'Agosta. 

— Exact. Pendergast îşi scoase celularul şi formă un număr. Domnul 
sergent Baskin? Am localizat mormântul în cauză şi suntem gata 
pentru exhumare. Am aici toate aprobările judiciare. Vă aşteptăm! 

D'Agosta izbucni în râs. 

— Pendergast, ştiai că ai un adevărat simţ al loviturilor de teatru? 

Agentul FBI îşi închise telefonul mobil cu un pocnet. 

— N-am vrut să-ţi spun înainte de a fi sigur eu însumi, şi pentru 
asta trebuia să găsesc mormântul. În privinţa lui Beckmann existau 
regretabil de puţine înregistrări. Cele câteva pe care am reuşit să le 
descoperim erau dubioase. După cum vezi, până şi numele de pe 
piatra funerară e scris greşit. 

— Dar ai spus că Beckmann o să fie „cel mai locvace”. 

— Şi chiar aşa va fi. In vreme ce morţii nu mai povestesc nimic, 
cadavrele lor relatează adesea volume întregi. lar al lui Ranier 
Beckmann cred că are destul de multe de spus. 


39 


Locke Bullard stătea pe pasarela iahtului Wor-de-Furtună. Aerul era 
rece şi aspru, iar oceanul liniştit, lipsit de valuri. Lumea se reducea la 
elementele sale esenţiale. Nava vibra sub tălpile lui; briza răcoroasă îl 
învăluia în timp ce vasul brăzda apa îndreptându-se spre est, către 
Europa, cu viteza de croazieră. 

Bullard îşi scoase trabucul din gură şi, ţinându-se de balustradă cu 
încheieturile degetelor albite, privi lung înainte, spre locul unde cerul 
întâlnea muchia ca de cuţit a oceanului. In ziua aceea senină de 
toamnă, arăta într-adevăr ca un hotar al lumii, dincolo de care nava ar 
fi putut pătrunde în imponderabilitatea uitării. O parte din el îşi dorea 
să fi fost cu putinţă: să cadă pur şi simplu de pe buza lumii şi să 
termine cu toate. 

Adevărul era că s-ar fi putut; s-ar fi putut îndrepta agale spre pupa, 
lăsându-se să alunece în apă. Numai stewardul i-ar fi remarcat lipsa 
şi, probabil, abia după ceva vreme: făcuse cea mai mare parte a 
călătoriei încuiat în cabina sa, primind mâncarea acolo, fără să vadă 
pe nimeni. 

Se simţea tremurând, cu toţi muşchii încordaţi, întregul trup fiind 
pradă unei emoţii puternice, un amestec cumplit de furie, regret, 
groază şi uimire. Nu-i venea să creadă ceea ce se întâmpla, ce ÎI 
adusese în acel punct - acolo, în mijlocul Atlanticului, îndreptându-se 
spre est, către ceva atât de fatidic. Nici într-un milion de ani de 
activităţi ale corporației - cu toate urzelile lui, cu toate uneltirile pe 
care le dejucase, cu toate pregătirile pentru orice eventualitate - nu s- 
ar fi putut aştepta să ajungă la asta. Măcar reuşise să scape de 
agentul FBI, Pendergast, elementul ăla de neprevăzut: dacă Vasquez 
nu-şi făcuse încă treaba, avea s-o facă în scurt timp. 

Şi totuşi, asta nu era decât o slabă consolare. 

Intrezări o mişcare cu coada ochiului. Era silueta suplă a 
stewardului, care ieşea respectuos prin tambuchi. 

— Domnule? Videoconferinţa începe peste trei minute. 

Bullard dădu din cap în semn că înţelesese, îşi îndreptă încă o dată 


privirea spre orizont şi tuşi, adunându-şi flegma şi expulzând-o spre 
depărtările albastre. Trabucul o însoţi îndeaproape. Pe urmă bărbatul 
se răsuci pe călcâie şi cobori în pântecul navei. 


Camera de videoconferinţe era mică, fiind construită numai pentru 
el. Tehnicianul se afla acolo - oare de ce arătau toţi ca nişte 
nevăstuici cu barbişon? — aplecat asupra tastaturii. Omul se ridică la 
apariţia lui Bullard, atât de grăbit, încât se izbi cu capul de un perete 
despărțitor. 

— Totul e gata, domnule Bullard. Apăsaţi doar... 

— leşi afară. 

Omul plecă, lăsându-l singur. Bullard încuie uşa, tastă fraza care 
juca rol de parolă, aşteptă mesajul sistemului de operare şi mai tastă 
încă una. Ecranul se aprinse, apoi se împărţi în două, oferind o 
imagine a şefului de operaţiuni al filialei Industriilor Aerospaţiale 
Bullard din Italia, Martinetti, şi o imagine a lui Chait, omul care îi 
conducea afacerile din State. 

— Cum a mers ieri? întrebă Bullard. 

Ezitarea angajatului îi spuse că ieşise ca naiba. 

— Oaspeţii au venit cu pocnitori. S-a pus de-o petrecere. 

Bullard dădu din cap în semn că înţelegea. In bună parte, se 
aşteptase la asta. 

— Petrecerea a început când au aflat că nu aveam prăjituri. 
Williams a trebuit să plece pe neaşteptate. Toţi invitaţii au plecat cu 
el. 

Deci chinezii îl împuşcaseră pe Williams şi fuseseră ciuruiţi în 
schimb. 

— Mai e ceva. La petrecere au venit musafiri nepoftiţi. 

Bullard îşi simţi stomacul strângându-se dintr-odată. Ei, cine naiba 
făcuse asta? Pendergast? Hristoase, Vasquez pierdea timp preţios! 
Bullard nu mai întâlnise niciodată un om atât de periculos. Dar, dacă 
era Pendergast, de unde aflase? Fişierele din computerul confiscat 
aveau criptări puternice, era imposibil să fi fost sparte. 

— Toţi ceilalţi au ajuns acasă în siguranţă. 

Bullard abia dacă mai auzi replica. Continua să se gândească. Fie 
telefoanele lor fuseseră urmărite, fie federalii aveau un informator 
printre primii cinci oameni din ierarhia companiei sale. Probabil că 
prima variantă reprezenta adevărul. 

— Poate e o pasăre-n copac, spuse, folosind codul prestabilit în 
privinţa urmăririi telefoanelor. 

Cuvintele sale fură întâmpinate de tăcere. La naiba, aproape că nu-i 
mai păsa. Se întoarse către imaginea şefului său de operaţiuni din 
Italia. 

— Ai obiectul pregătit şi împachetat pentru transport? 


— Da, domnule. Omul vorbea cu greutate. Pot să vă-ntreb de ce... 

— Nu, înghiți-te-ar iadul, nu poţi! 

Bullard simţi furia luându-l brusc în stăpânire; era ca o un atac de 
apoplexie, îi scăpa de sub control. Aruncă o privire spre imaginea lui 
Chait. Tipul asculta, cu faţa lipsită de orice expresie. 

— Domnule... 

— Nu-mi pune nicio întrebare! lau obiectul când ajung, şi cu asta, 
basta. Nu mai vorbeşti despre el niciodată, nici cu mine, nici cu 
altcineva. 

Celălalt păli şi înghiţi în sec, mărul lui Adam tresăltându-i. 

— Domnule Bullard, după toată munca depusă şi după toate 
riscurile pe care ni le-am asumat, am dreptul să ştiu de ce renunţaţi la 
proiect. Vă vorbesc cu tot respectul, ca şef de operaţiuni. Nu port în 
suflet decât binele companiei... 

Bullard simţi furia crescând în el ca o flacără, atât de intensă, încât 
părea să-l mistuie până în măduva oaselor. 

— Idiotule, n-ai auzit ce ţi-am spus adineauri? 

Martinelli amuţi. Ochii lui Chait sticleau, aruncând priviri anxioase 
ba într-o parte, ba într-alta. Se întreba dacă şeful lui nu înnebunise 
cumva. Şi întrebarea părea cât se poate de legitimă. 

— Eu sunt compania, continuă Bullard. Ştiu ce e bine pentru 
companie şi ce nu. Dacă mai pomeneşti o dată despre asta, tí faccio 
fuori, bastarda! Te omor, bastardule! 

Ştia că niciun italian care se respectă nu tolera o asemenea insultă. 
Nu se înşela. 

— In acest caz, domnule, vă prezint demisia mea... 

— Demisionează, cretinule, demisionează! Du-te-nvârtindu-te! 

Bullard lovi cu pumnul în tastatură, iarăşi şi iarăşi. La a cincea 
lovitură, ecranul se stinse în sfârşit. 

Rămase în încăperea întunecoasă vreme îndelungată. Prin urmare, 
federalii îi aşteptaseră în Paterson. Ceea ce însemna că ştiau despre 
planificarea transferului de tehnologie a rachetelor. Cândva aşa ceva 
ar fi însemnat un dezastru, dar acum aproape că nu mai conta. 
Comiterea infracţiunii fusese abandonată în ultima clipă. Federalii 
aveau praful de pe tobă şi lucrurile urmau să rămână în acel stadiu. 
IAB era curată. Dar Bullard nu se sinchisea de asta: pe moment avea 
ceva mai important de făcut. 

Adevărul era că federalii nu ştiau nimic despre ceea ce se petrecea 
în realitate. Plecase exact la timp. Grove şi Cutforth... Grove şi 
Cutforth, ba poate şi Beckmann. Trebuiseră să moară; fusese 
inevitabil. Dar el era încă în viaţă şi asta era tot ce conta. 

Işi dădu seama că răsufla întretăiat. Hristoase, avea nevoie de aer! 
Se ridică din faţa consolei împleticindu-se, descuie uşa, urcă scările. 
Într-o clipă era înapoi, pe pasarelă, cu privirea pierdută spre est, în 


hăul albastru. 
Măcar de-ar fi putut să navigheze până dincolo de capătul lumii. 


40 


D'Agosta auzi cârâitul slab al unei staţii radio şi se uită printre 
bălăriile dese. La început nu reuşi să desluşească nimic dincolo de 
vegetaţia în exces. Insă după câteva minute începu să întrezărească 
licăriri îndepărtate, argintii, şi străfulgerări albastre. In cele din urmă 
se ivi un poliţist - numai capul şi umerii deasupra tufărişului dens 
pătrunzând cu eforturi prin hăţiş. li reperă şi se îndreptă spre ei. În 
spatele lui veneau doi medici, cu o ladă albastră, de plastic, pentru 
rămăşiţe omeneşti. Erau urmaţi de alţi doi bărbaţi, în salopete, târând 
după ei diverse unelte grele. Un fotograf încheia coloana. 

Polițistul - un sergent din Yonkers, scund şi eficient - îşi croi drum 
prin ultima hălăciugă şi se opri în faţa lor. 

— Sunteţi domnul Pendergast? 

— Da. Incântat de cunoştinţă, domnule sergent Baskin! 

— Sunt convins. Asta-i mormântul? 

— Da. 

Pendergast scoase nişte hârtii din buzunarul hainei. Polițistul le 
cercetă în amănunt, le însemnă cu inițialele sale, luă copiile şi înapoie 
originalele. 

— Imi cer scuze, dar trebuie să văd un act de identitate. 

Pendergast şi D'Agosta îi arătară legitimaţiile. 

— Bun. Polițistul se întoarse către cei doi muncitori în salopete, care 
tocmai îşi lăsau echipamentul de pe umeri. Individul vă aparţine întru 
totul, băieţi! 

Săpătorii atacară piatra tombală în forţă, ridicând-o cu răngi şi 
rostogolind-o într-o parte. Curăţară o porţiune de teren din jurul 
mormântului cu nişte seceri, apoi întinseră în luminişul care luase 
naştere câteva prelate mari, murdare. După care se apucară să taie 
bucăţi pătrate din pământul acoperit de buruieni, scoţându-le şi 
stivuindu-le ca pe cărămizi pe una dintre prelate. 

D'Agosta se întoarse spre Pendergast. 

— Cum i-ai dat de urmă? 

— Am intuit imediat că trebuia să fi fost mort şi am presupus că, 


înainte de moarte, fusese fie vagabond, fie bolnav mintal: nu exista 
niciun alt motiv care să-l facă atât de greu de detectat în aceste 
vremuri ale internetului. Dar a afla mai mult de atât era dificil până şi 
pentru asociatul meu, Mime, care, aşa cum spuneam, are talentul rar 
întâlnit de a da de urma informaţiilor obscure. În cele din urmă, am 
aflat că Beckmann îşi petrecuse ultimii ani ai vieţii în stradă, uneori 
sub nume false, luând la rând diferite stabilimente cu camere de 
închiriat pe nimica toată şi adăposturi pentru vagabonzi din Yonkers şi 
din împrejurimi. 

Pământul cu buruieni era acum stivuit şi cei doi muncitori începură 
să sape, lopeţile muşcând alternativ din sol. Medicii stăteau deoparte, 
vorbind şi fumând. Se auzi un alt tunet estompat şi începu să plouă 
încet, stropii răpăind pe vegetaţia din jur. 

— Se pare că Beckmann al nostru a avut un început promiţător al 
vieţii, continuă Pendergast. Tatăl era dentist, mama, casnică. După 
toate aparențele, a fost un student strălucit. Dar amândoi părinţii i-au 
murit când era în anul întâi. După ce şi-a luat licenţa, a lăsat impresia 
că nu era în stare să-şi dea seama ce dorea de la viaţă. Şi-a făcut de 
lucru prin Europa o vreme, apoi s-a întors în Statele Unite, unde a 
vândut artefacte prin pieţele de vechituri. Era un om aplecat spre 
băutură care a devenit treptat alcoolic, dar problemele lui erau mai 
degrabă de ordin mental decât fizic - un suflet rătăcit, care nu reuşea 
să-şi găsească drumul Casa aia a fost ultima lui reşedinţă. 

Pendergast arătă către una dintre casele de raport dărăpănate din 
jurul cimitirului. 

Lopeţile lucrau de zor. Săpătorii îşi cunoşteau foarte bine meseria. 
Fiecare mişcare implica un minim de efort, era de o precizie aproape 
demnă de un mecanism. Groapa maronie se adâncea. 

— Cum a murit? 

— Pe certificatul de deces scrie cancer la plămâni, cu metastază. 
Lăsat netratat. O să aflăm în curând adevărul. 

— Crezi că n-a fost cancer la plămâni? 

Pendergast schiţă un zâmbet. 

— Sunt sceptic. 

Una din lopeţi lovi în lemn putred, cu un zgomot sec. Bărbaţii 
îngenuncheară, luară câte o mistrie şi începură să curețe ţărâna de pe 
capacul sicriului simplu de lemn, descoperindu-i marginile şi nivelând 
pereţii gropii. Lui D'Agosta i se păru că sicriul nu era îngropat la mai 
mult de un metru adâncime. Se spulbera mitul gropilor de doi metri 
făcute pe gratis - era tipic pentru guvern să înşele pe toată lumea, 
chiar şi morţii. 

— Fotografie, spuse sergentul din Yonkers. 

Săpătorii ieşiră din groapă, rămânând în aşteptare în vreme ce 
fotograful se lăsă pe vine pe margine şi făcu câteva poze din diverse 


unghiuri. Pe urmă muncitorii coborâră iar, desfășurară un set de 
curele de nailon, le strecurară pe sub coşciug şi le strânseră laolaltă 
deasupra lui. 

— In regulă. Ridicăm! 

Medicii îi ajutară. Cei patru săltară în scurt timp sicriul din groapă şi 
îl aşezară pe prelata rămasă goală. Mirosea puternic a ţărână. 

— Deschideţi-l, spuse polițistul, un bărbat scump la vorbă. 

— Aici? întrebă D'Agosta. 

— Aşa spune legea. Ca să verificăm şi să ştim sigur. 

— Ce să ştim sigur? 

— Vârsta, sexul, condiţia generală... Şi, cel mai important, dacă e 
vreun cadavru înăuntru. 

— Aha. 

Unul din muncitori se întoarse spre D'Agosta. 

— Se mai întâmplă, îi zise. Anul trecut am dezgropat un leş în 
Pelham, şi ştiţi ce-am găsit? 

— Ce? 

D'Agosta era cât se poate de sigur că nu voia să afle. 

— Două leşuri - şi o maimuţă moartă! Ne-am spus că trebuie să fi 
fost vreun flaşnetar care intrase în combinaţii cu Mafia. 

Izbucni într-un râs lătrat şi îşi înghionti prietenul, care începu să 
hohotească la rândul său. 

Cei doi muncitori se ocupară apoi de capacul sicriului, lovind cu 
dălţile în jurul lui. Lemnul era atât de putred, încât cedă aproape 
imediat. Când ridicară capacul, în aer se răspândi o duhoare de 
putreziciune, mucegai şi formol. D'Agosta privi într-acolo, curiozitatea 
morbidă luptându-se cu o stare de greață, de care nu reuşise 
niciodată să scape întru totul. 

Indulcită de ploaia ceţoasă, lumina cenuşie pătrunse în coşciug şi 
învălui cadavrul. 

Zăcea, cu mâinile încrucişate pe piept, pe un aşternut din material 
putred, cu umplutura ieşind la suprafaţă în diferite locuri, şi o pată 
imensă de lichid coagulat, de culoarea întunecată a cafelei învechite, 
acoperea fundul sicriului. Trupul se surpase din cauza putreziciunii şi 
părea cumva dezumflat, de parcă tot aerul din interior ieşise odată cu 
viaţa, nemailăsând nimic altceva decât piele întinsă pe oase. Prin 
costumul negru, intrat în putrefacție, se evidenţiau diverse 
protuberanţe osoase: genunchi, coate, pelvis. Mâinile erau maronii şi 
vâscoase, cu unghiile desprinse, oasele degetelor penetrând pielea 
putrezită din capete. Ochii erau găuri adânci, buzele erau strâmbe şi 
retrase, dezgolind dinţii într-un soi de mârâit. Beckmann fusese un leş 
umed, iar ploaia îl uda şi mai mult. 

Polițistul din Yonkers se lăsă pe vine, cercetând cadavrul. 

— Bărbat de tip caucazian, în jur de cincizeci de ani... Desfăcu o 


ruletă. Fix un metru optzeci şi cinci, păr castaniu. Se îndreptă de spate 
şi adăugă: In mare, se potriveşte. 

„in mare, e cam greţos”, îşi spuse D'Agosta uitându-se la 
Pendergast. In ciuda descompunerii înfiorătoare, un lucru ieşea 
imediat în evidenţă: cadavrul acela nu avusese parte de soarta 
violentă, oribilă, a lui Grove şi Cutforth. 

— Duceţi-l la morgă, murmură Pendergast. 

Polițistul din Yonkers îi aruncă o privire. 

— Vreau o autopsie completă, mai spuse agentul FBI. Vreau să ştiu 
de ce a murit de fapt. 


41 


Bryce Harriman intră în biroul lui Rupert Ritts, redactorul-şef al 
ziarului New York Post, şi îl găsi pe bărbatul cel meschin, cu figură de 
rozătoare, în spatele mesei sale enorme de lucru, cu un zâmbet atipic 
lăţit pe faţa lui ca o lamă de cuţit. 

— Bryce, omul meu! la loc! 

Ritts nu vorbea niciodată încet: vocea lui era ascuţită, îşi 
străpungea interlocutorul. L-ai fi putut crede surd, însă urechile sale 
ca de dihor păreau să surprindă cea mai slabă şoaptă din cel mai 
îndepărtat colţ, mai ales când se vorbea despre el. Mai mulţi ziarişti 
fuseseră concediaţi în decursul timpului fiindcă îi rostiseră porecla în 
şoaptă, la aproape două sute de metri distanţă, în partea opusă a 
redacţiei aglomerate. Era o poreclă facilă, care-ţi răsărea imediat în 
minte, o simplă înlocuire a unei vocale cu o alta”, dar îl ambala teribil 
pe Ritts. Harriman îşi închipuia că fusese probabil strigat astfel când 
era copil, pe terenul de joacă, zi de zi, şi că nu reuşise să uite asta 
niciodată. Lui Harriman nu-i plăcea Ritts, aşa cum nu-i plăcea nimic 
din tot ce avea vreo legătură cu New York Post. Să lucrezi acolo era 
jenant, jenant la modul fizic. 

Işi aranjă cravata şi încercă să-şi găsească o poziţie confortabilă pe 
scaunul tare, de lemn, cu care îşi tortura Ritts reporterii. Redactorul- 
şef îşi ocoli biroul şi se aşeză pe marginea acestuia, aprinzându-şi o 
Lucky Strike. Fără îndoială că se vedea pe sine în postura tipului dur 
din vechea şcoală: tipul care bea serios, vorbeşte grosolan, stă 
permanent cu ţigara în colţul gurii. Faptul că fumatul la serviciu 
devenise ilegal părea să-i sporească plăcerea. Harriman îl bănuia că 
ţine, într-un sertar al biroului, o sticlă de whisky ieftin şi un păhărel. 
Pantaloni de poliester negru, pantofi maro şi roşi, şosete albastre, 
accent din Flatbush“. Ritts era tot ceea ce fusese Harriman deprins în 


3 Rats, un cuvânt cu mai multe sensuri în limba engleză: dezgustător; şobolani! (n.tr.) 
4 Zonă din Brooklyn (n.tr.) 


întreaga lui viaţă să nu fie, motiv pentru care mersese la o şcoală 
particulară şi la o universitate din prestigioasa Ivy League. 

Şi iată unde se ajunsese. Ritts era şeful lui Harriman. 

— Povestea asta cu Menck e fabuloasă, Harriman! Al naibii de 
fabuloasă! 

— Mulţumesc, domnule. 

— A fost o adevărată lovitură de geniu, Harriman, să-l găseşti pe 
tipul ăsta exact cu o zi înainte de plecarea lui în Insulele Virgine. 

— Galapâgos. 

— N-are importanţă. Trebuie să-ţi mărturisesc că, după prima 
lectură a articolului tău, am avut dubii. M-a dus cu gândul la o 
grămadă de gogoşi New Age. Dar se pare c-a atins o coardă sensibilă 
a cititorilor noştri. Vânzările de la chioşcuri au crescut cu opt 
procente. 

— E excelent. k 

Aici, la Post, totul avea legătură cu vânzările. In redacția ziarului 
Times, unde lucrase în trecut, „vânzări” era un cuvânt murdar. 

— Excelent? E-al naibii de fabulos! Asta înseamnă să fii reporter. 
Mi-aş dori s-o înţeleagă şi unii dintre ceilalţi indivizi de pe-aici. 

Vocea lui pătrunzătoare tăia o brazdă largă de-a lungul încăperii de 
dincolo de geam. Harriman se agită stânjenit pe scaunul de lemn. 

— Tocmai când stagna povestea omorurilor diavoleşti, l-ai găsit pe 
tipul ăsta, Menck. Trebuie să-mi scot pălăria în faţa ta. Toate celelalte 
ziare din oraş stăteau cu degetul în fund, aşteptând următorul omor, 
dar tu... tu ai trecut la acţiune şi ai făcut știrea. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Ritts trase în piept o găleată de fum şi aruncă ţigara pe podea, 
zdrobind-o cu vârful pantofului şi lăsând-o alături de alte douăzeci, 
toate frumos aplatizate. Expulză fumul cu un şuierat emfizemic. 
Aprinse o altă ţigară, se uită la Harriman, îl măsură cu privirea din cap 
până-n picioare. 

Ziaristul se foi din nou pe scaun. Nu era îmbrăcat aşa cum ar fi 
trebuit? Bineînţeles că nu se punea problema: era unul dintre acele 
lucruri pe care le învățase de la bun început. Ştia când să-şi 
pregătească hainele din madras“!, când să renunţe la cele din 
seersucker”?, ştia care era nuanţa acceptabilă a pantofilor mocasin din 
piele de Cordoba cu ciucuri. Şi, oricum, Ritts era ultimul om din lume 
care să critice gustul altora în materie de îmbrăcăminte. 

— National Enquirer a preluat ştirea, ca şi USA Today, Regis, Good 


1 Stofă fină de bumbac (n.tr.) 


42 Material subţire, de obicei bumbac sau mătase artificială, gofrat, cu model în dungi 
(n.tr.) 


Day New York. Îmi place senzaţia pe care mi-o dă asta, Harriman! Te- 
ai descurcat bine. De fapt, destul de bine ca să te fac corespondent 
special la departamentul crime. : 

Harriman era uluit. Nu se aşteptase la aşa ceva. Incercă să-şi 
controleze muşchii feței: nu voia să fie văzut rânjind ca un idiot, mai 
ales către Ritts. Dădu respectuos din cap. 

— Vă mulţumesc foarte mult, domnule Ritts. Apreciez sincer asta. 

— Orice reporter care face să crească vânzările cu opt la sută într-o 
săptămână trebuie să fie remarcat. Ceea ce vine odată cu o mărire de 
salariu de zece mii de dolari, care intră imediat în vigoare. 

— Vă mulţumesc încă o dată. 

Redactorul-şef păru să-l studieze cu un amuzament prost mascat, 
privindu-l din nou din cap până-n picioare, ochii întârziind asupra 
cravatei, a cămăşii în dungi, a pantofilor. 

— Ascultă, Harriman, după cum spuneam, articolul tău a atins o 
coardă sensibilă. Mulțumită ţie, un grup de adepţi New Age şi de 
ciudaţi care aşteaptă Judecata de Apoi a început să se întrunească în 
parcul din faţa blocului lui Cutforth. 

Harriman dădu din cap în semn că pricepea. 

— Nu e mare lucru. Nu încă. Se întrunesc spontan, aprind lumânări, 
psalmodiază. Rahaturi în genul serialului Că/ugărița Zburătoare. Ceea 
ce ne trebuie e o continuare. Mai întâi, un articol despre tipii ăştia, un 
articol serios, respectabil. Un articol care să le dea de ştire celorlalţi 
ciudaţi că se ţine o întrunire zilnică de la care lipsesc. Dacă manevrăm 
lucrurile aşa cum trebuie, putem aduna acolo o adevărată mulţime. 
Putem încuraja un reportaj TV. Cine ştie, poate-o să fie şi o 
demonstraţie. lţi dai seama la ce vreau s-ajung? După cum spuneam: 
aici, la Post, nu stăm gură-cască aşteptând să se petreacă 
evenimente, ieşim şi le facem să se petreacă. 

— Am înţeles, domnule Ritts. 

Redactorul-şef îşi aprinse din nou o ţigară. 

— Pot să-ţi dau un sfat prietenesc? Doar între noi doi? 

— Bineînţeles. 

— Renunţă la cravatele din rips şi la mocasini. Arăţi ca un 
blestemat de reporter de la Times. Aici suntem la Post. Aici sunt 
senzațiile tari. Sunt al naibii de sigur că nu vrei să te întorci la tipii ăia 
cu funduri creţe, nu-i aşa? Acum du-te şi stai de vorbă cu toţi ţicniţii 
care ţin în mână o Biblie. Ai atins un nerv, trebuie să insişti acuma, să 
dezvolţi povestea. Şi prezintă vreo două personaje colorate. Găseşte-l 
pe liderul gloatei. 

— Şi dacă nu există niciunul? 

— Atunci fă unul. Urcă-l pe un piedestal, agaţă-i vreo afurisită de 
medalie. Aici îmi miroase a ceva important. Şi ştii ce? In treizeci de 
ani, nasul nu m-a înşelat niciodată. 


— Da, domnule. Mulţumesc, domnule Ritts. 

Harriman se strădui să-şi ascundă disprețul din glas. Avea să facă 
pe placul lui Ritts, dar avea s-o facă în stilul lui. 

Ritts trase cu sete din ţigară, tutunul pârâind şi sfârâind. Pe urmă 
aruncă pe podea chiştocul şi îl strivi din nou cu piciorul. Tuşi şi zâmbi, 
dezvăluind un şirag de dinţi inegali tot atât de îngălbeniţi precum 
coada unei pipe din cocean de porumb. 

— Şo pe ei, Harriman! cotcodăci redactorul-şef. 


42 


Vasquez luă o bucată de carne de vită uscată cu chili verde, o 
mestecă dus pe gânduri, înghiţi, sorbi apoi din apa îmbuteliată. Se 
întoarse la cuvintele încrucişate din varianta londoneză a lui 7imes, 
cugetă, scrise un cuvânt nou, şterse unul mai vechi, apoi puse ziarul 
jos. 

Oftă. Simţea întotdeauna o uşoară nostalgie la încheierea unei 
operaţiuni: ştia că trebuia să plece, că toate pregătirile sale, toată 
prudenţa investită şi mica lume tihnită pe care şi-o crease aveau să 
devină curând istorie, ajunsă pe mâinile nepricepute ale poliţiştilor şi 
fotografilor. In acelaşi timp, era nerăbdător să vadă din nou lumina 
soarelui, să respire aer proaspăt, să asculte sunetul valurilor izbind 
ţărmul. Era totuşi ciudat că afară nu se simţea niciodată atât de liber 
şi atât de viu ca într-un cuib înghesuit de ucigaş, la un pas de a ucide. 

Işi verifică încă o dată echipamentul. Se uită prin vizor, făcu o 
corecție  infinitezimală pentru compensarea  deviaţiei datorate 
vântului, apoi îşi ridică privirea, examinând dispozitivul de camuflare a 
focului de la gura ţevii. Mai rămăseseră numai câteva minute. In 
încărcător încăpeau patru gloanţe, plus încă unul pe ţeavă. Lui nu-i 
trebuiau decât două. Işi scoase din nou hainele şi se deghiză. 

Cinci minute până la ora unu. Încărcat de regrete, îşi roti ochii prin 
adăpostul său, uitându-se la toate cele pe care trebuia să le lase în 
urmă. Oare de câte ori avusese cu adevărat ocazia să termine 
cuvintele încrucişate din Times? îşi duse ochiul la vizorţinând intrarea 
sub observaţie. Minutele se curgeau ticăind. 

Uşa portalului pentru trăsuri se deschise încă o dată. Vasquez îşi 
încetini ritmul respirației şi bătăile inimii. Capul şi umerii lui 
Pendergast apărură încă o dată în reticul. De data asta nu putu să-l 
vadă pe majordom, care rămăsese probabil dincolo de prag, prea 
departe ca să fie zărit, dar era clar că se afla acolo, fiindcă Pendergast 
stătea cu faţa către cadrul uşii, vorbind evident cu cineva. Cu atât mai 
bine: o lovitură excentrică în ceafa ar fi fost la fel de dificil de 


interpretat ulterior. 

Ţinându-şi respiraţia şi sincronizându-şi împuşcăturile cu ritmul 
inimii pentru a le încadra între două bătăi, Vasquez îşi lipi obrazul de 
patul zgrunţuros al puştii şi apăsă încet pe trăgaci. Arma îi zvâcni în 
mâini; cât ai clipi, reîncărcă, ochi şi trase din nou. 

Prima lovitură fusese perfect plasată. Răsuci ţinta exact aşa cum 
trebuia, iar a doua împuşcătură veni cu o fracțiune de secundă mai 
târziu, nimerind exact deasupra urechii şi făcând capul să explodeze, 
aruncând fragmente în toate direcţiile. Pendergast căzu în întunericul 
din cadrul uşii şi dispăru din vedere. 

Vasquez se puse acum în mişcare cu iuţeala dobândită în ani de 
practică. Lăsând lanterna stinsă, îşi aruncă arma şi laptopul într-un 
sac marinăresc pe care şi-l azvârli pe umăr şi îşi potrivi pe nas 
ochelarii cu vedere pe timp de noapte de care avea nevoie pentru a 
ieşi prin spatele clădirii cufundate în întuneric. 

Astupă gaura pentru tragere, se apropie cu paşi mari de uşă şi 
scoase cele patru şuruburi care o ţineau închisă folosindu-se de 
şurubelniţa cu baterii. Pe urmă smulse banda izolatoare care astupa 
canaturile şi deschise uşa în linişte, strecurându-se fără zgomot pe 
coridor. 

O izbucnire de lumină îi suprasolicită ochelarii speciali, orbindu-l; şi- 
i smulse, întinzând cealaltă mână după pistolul de la şold, dar o 
siluetă de pe coridor se dovedi mai rapidă; fu trântit de perete, încă 
orbit, pistolul căzându-i pe podea. 

Izbi la nimereală cu pumnul înspre atacatorul său, abia atingându-l, 
şi primi în schimb o lovitură cumplită în coaste. Aruncă un nou pumn, 
de data asta în plin şi doborându-şi agresorul. Era polițistul din 
Southampton. Într-un acces de furie, Vasquez îşi scoase cuțitul şi sări 
pe el, ţintindu-i inima. Din lateral îl izbi însă un picior; îl simţi 
nimerindu-i antebraţul, auzi pocnetul osului, căzu la podea şi fu 
imediat imobilizat. 

Polițistul era deasupra lui. lar dincolo de lumina strălucitoare a 
lămpii stătea e/. Pendergast. Omul pe care tocmai îl omorâse. 

Vasquez îl privi cu ochii holbaţi, mintea sa reinterpretând în acelaşi 
timp faptele. 

Fusese o înscenare. Probabil ştiuseră aproape de la început ce se 
întâmpla. Pendergast îşi jucase perfect rolul. Vasquez împuşcase un 
soi de manechin, un manechin pentru efecte speciale. Doamne Sfinte! 

Dăduse greş. Ratase. 

Incă nu-i venea să creadă. 

Pendergast îl privea cu atenţie, de aproape, încruntându-se. Făcu 
brusc ochii mari, de parcă ar fi înţeles. 

— Gura lui! spuse, pe neaşteptate. 

D'Agosta îi îndesă ceva de lemn între dinţi, aşa cum ar fi procedat 


în cazul unui câine sau al unui epileptic. Dar n-avea să-i fie de niciun 
folos, se gândi Vasquez în timp ce durerea începea să-i cuprindă 
braţul rupt. Nu-şi ţinea acolo cianura. Acul era în vârful degetului său 
mic, retezat de un foc de armă cu mulţi ani în urmă şi întrebuințat 
acum într-un alt scop. Işi apăsă cu putere în palmă proteza din vârful 
degetului, simţi fiola spărgându-se, îşi îndesă acul în carne. Durerea 
dispăru în vreme ce amorţeala începea să-i ia braţul în stăpânire. 
„Ziua în care dau greş e ziua în care mor...” 


43 


Taxiul se opri în curtea imensă a Palatului Helmsley. D'Agosta se 
grăbi să ocolească maşina şi deschise portiera pentru Hayward, care 
cobori cuprinzând cu privirea arbuştii ornamentali fantezişti, acoperiţi 
cu luminiţe, şi faţada barocă a palatului care se înălța în jurul ei. 

— Aici luăm cina? 

D'Agosta dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Le Cirque 2000. 

— O, Doamne! Nu la asta m-am gândit când am spus o cină 
minunată. 

D'Agosta o luă de braţ şi o conduse spre uşă. 

— De ce nu? Dacă începem ceva, atunci s-o facem cum trebuie. 

Hayward ştia că Le Cirque 2000 era, probabil, cel mai costisitor 
restaurant din oraşul New York. Se simţea întotdeauna stânjenită 
atunci când bărbaţii cheltuiau un maldăr de bancnote pentru ea, de 
parcă banii ar fi fost, într-un anume fel, calea către inima ei. Insă de 
data asta avea un sentiment diferit. Gestul spunea ceva despre Vinnie 
D'Agosta, despre viziunea lui asupra relaţiei lor, care dădea semne de 
bun augur pentru viitor. 

Viitor? Se întrebă de ce îi venise cuvântul acela în minte. Era prima 
lor întâlnire... în fine, un soi de întâlnire. D'Agosta nu era nici măcar 
divorţat, avea o soţie şi un copil în Canada. E drept că era un bărbat 
interesant şi un poliţist al naibii de bun. „la-o uşurel şi vezi cum merg 
lucrurile - atâta tot.” 

Intrară în restaurant - era plin, chiar şi într-o seară de duminică - şi 
îi întâmpină unul dintre acei maître d'hotel care reuşeau să afişeze o 
expresie exterioară de servilitate umilă, creând în acelaşi timp o 
impresie de dispreţ interior. Acesta îi informă cu regret că, în ciuda 
rezervării, masa lor nu era încă pregătită; dacă nu îi deranja să se 
instaleze confortabil la bar, totul nu avea să dureze mai mult de 
treizeci de minute, patruzeci în cel mai rău caz. 

— Scuză-mă. Ai spus patruzeci de minute? 


D'Agosta vorbea domol, dar tonul său avea ceva ameninţător. 

— E foarte multă lume... O să văd ce pot face. 

— O să vezi ce poţi face? D'Agosta zâmbi şi se apropie cu un pas. 
Sau o să faci? 

— O să fac tot posibilul, domnule. 

— Nu mă-ndoiesc că ne poți pregăti masa în cincisprezece minute 
şi că asta o să şi faci. 

— Bineînţeles. Desigur, domnule. Acum omul bătea din plin în 
retragere. Intre timp, continuă el, cu voce nefiresc de festivă şi de 
radioasă, o să trimit la masa dumneavoastră o sticlă de şampanie, cu 
complimente din partea casei! 

D'Agosta o luă pe Hayward de braţ şi intrară în barul ornamentat cu 
un talmeş-balmeş de neoane. Ea presupuse că era, într-un fel, o 
reprezentare a temei circului, aleasă de restaurant. Şi îţi stârnea 
amuzamentul - dacă nu erai nevoit să-ţi petreci acolo prea mult timp. 

Se aşezară la o masă şi un chelner nechemat îşi făcu în curând 
apariţia, aducând meniuri, două pahare şi o sticlă de şampanie Veuve 
Clicquot de la gheaţă. 

Ea izbucni în râs. 

— L-ai manevrat pe acel mattre d'hotel cât se poate de eficient! 

— Păi ce fel de poliţist sunt dacă nu pot intimida un chelner? 

— Cred că aştepta un bacşiş. 

D'Agosta îi aruncă o privire grăbită. 

— Serios? 

— Dar te-ai descurcat foarte bine şi ai economisit nişte bani. 

El mormăi meditativ. 

— Data viitoare o să-i dau o bancnotă de cinci. 

— Asta ar fi mai rău decât nimic. De obicei se dă cel puțin una de 
douăzeci. 

— Dumnezeule. Viaţa e complicată 
paharul. Toastăm? 

Ea îl ridică pe al său. 

— Pentru... D'Agosta ezită, apoi spuse. Pentru cei mai buni poliţişti 
din New York. 

Hayward se simţi uşurată fiindcă nu rostise cuvintele la care se 
aşteptase ea. Ciocniră paharele. Ea sorbi din şampanie, privindu-l cum 
studia meniul lăsat de chelner. Părea mai suplu decât în momentul în 
care dăduse prima oară peste el, în apartamentul lui Cutforth. El 
pomenise ceva despre nişte exerciţii zilnice şi era evident că vorbise 
serios. Antrenament la sala de forţă şi tir în poligonul de la Secţia 27. 
li contemplă linia dură şi uniformă a maxilarului, părul de un negru 
intens, ochii blânzi, căprui. Avea un chip drăguţ, cu adevărat drăguţ. 
Părea să fie o raritate în New York: un tip într-adevăr de treabă. Cu 
valori bine stabilite, de modă veche, puternic, amabil, statornic - dar 


A 
| 


n înalta societate. Îşi ridică 


nicidecum un papă-lapte, după cum de altfel o dovedise cu trei nopţi 
înainte, în biroul ei, prin prestaţia lui surpriză... 

Se simţi roşind, fiind străbătută în acelaşi timp de furnicături, şi îşi 
ascunse starea ridicându-şi propriul meniu în faţa ochilor. Parcurse 
lista principalelor feluri de mâncare şi se îngrozi văzând că preţul celui 
mai ieftin, rulada de biban negru de mare, era de treizeci şi nouă de 
dolari. Cel mai ieftin aperitiv, picioare şi fălci de porc fierte în grăsime 
(„nu, mulţumesc!”) costa douăzeci şi trei de dolari. Căută zadarnic 
ceva care să fie sub douăzeci, ajungând în final la lista deserturilor, 
unde primul care îi atrase atenţia - o gogoaşă! — costa zece dolari. Ei 
bine, nu era nimic de făcut. 

Inghiţi în sec şi începu să-şi aleagă felurile de mâncare, evitând să 
calculeze în gând suma totală. 

Vincent parcurgea lista vinurilor şi ea se văzu nevoită să admită că 
nu-i pierise culoarea din obraji, cel puţin nu încă. De fapt, părea chiar 
expansiv, în sensul bun al cuvântului. 

— Roşu sau alb? o întrebă. 

— Cred c-o să mănânc peşte. 

— Atunci alb. Cakebread Chardonnay. D'Agosta închise meniul şi îi 
zâmbi. E distractiv, nu crezi? 

— N-am mai fost în viaţa mea într-un restaurant ca ăsta. 

— Ca să fiu sincer, nici eu. 

Cincisprezece minute mai târziu, în momentul când masa lor era 
pregătită, sticla de şampanie se golise pe jumătate şi Hayward nu se 
simţea nici măcar ameţită. Le maître d'hotel îi instală în prima sală de 
mese, o încăpere spațioasă, decorată în opulentul stil Second 
Empire“, cu ornamente aurite, ferestre înalte cu draperii mătăsoase 
de brocart şi candelabre de cristal, al căror efect era intensificat în 
mod bizar de neoanele suspendate şi de mai multe aranjamente 
florale de dimensiunile unui elefant de talie mică. Singurul neajuns era 
grupul numeros de lângă ei, o masă cu oameni gălăgioşi dintr-o 
suburbie - probabil Queens, după accent. „Ei, nu poţi întoarce oamenii 
de la uşă fiindcă n-au accentul potrivit”, se gândi ea. 

D'Agosta dădu comanda, impresionând-o încă o dată cu siguranţa 
lui de sine, la care nu s-ar fi aşteptat, mai ales într-un asemenea loc. 

— Unde-ai învăţat atât de multe despre haute cuisine? îl întrebă. 

— Glumeşti? D'Agosta rânji. N-am recunoscut decât vreo jumătate 
dintre cuvintele din meniu. Am improvizat. 

— Ei bine, pe mine m-ai păcălit! 

— Poate e din cauza timpului pe care mi-l petrec cu Pendergast. Mă 
influenţează. 


43 Stil arhitectural din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, asociat cu al Doilea 
Imperiu Francez (n. Red.) 


Ea îl înghionti. 

— Ala de acolo, din colţ, nu e Michael Douglas? 

D'Agosta se răsuci. 

— Da, ele. 

Se întoarse la loc, câtuşi de puţin impresionat. 

Ea făcu un semn din cap. 

— Şi uită-te cine-i acolo. 

O femeie stătea singură, într-un colţ liniştit, mâncând dintr-o 
farfurie cu cartofi prăjiţi, pe care-i înmuia unul câte unul într-un vas 
mare cu ketchup şi şi-i îndesa în gură cu o încântare evidentă. 

D'Agosta o privi îndelung. 

— Arată oarecum familiar. Cine e? 

— Unde-ai trăit până acuma, sub pământ? E Madonna! 

— Serios? Trebuie să-şi fi vopsit părul, şi-o fi făcut ea ceva. 

— Asta ar fi o scenă excelentă de roman. Poate din următoarea ta 
carte. 

— N-o să mai existe o alta. 

— De ce nu? Mi-au plăcut cele două pe care le-ai scris. Chiar ai 
talent! 

El clătină din cap. 

— Talent... poate. Problema mea e că îmi lipseşte abordarea 
necesară. 

— Ce abordare? 

D'Agosta îşi frecă degetele între ele. 

— Abordarea financiară. 

— O grămadă de oameni n-au publicat nici măcar un singur roman. 
Tu ai publicat două. Şi au fost foarte bune. Vinnie, nu poţi renunţa cu 
desăvârşire! 

El clătină iarăşi din cap. 

— Ti-am spus vreodată că ăsta nu e subiectul meu preferat? 

— İl las baltă dacă preferi. Deocamdată. Chiar voiam să te-ntreb 
ceva. Ştiu că n-ar trebui să vorbim despre serviciu, dar de unde 
Dumnezeu a ştiut Pendergast că tipul ăla - cum îl cheamă, Vasquez îl 
pândea ca să-l omoare? Interpolul îl vânează pe individ de zece ani şi, 
dacă a existat vreodată un profesionist într-ale crimei, atunci ăsta a 
fost. 

— Şi mie mi-a venit greu să cred, dar totul a căpătat sens după ce 
mi-a explicat Pendergast. Bullard - care se află fără nicio îndoială în 
spatele tentativei - s-a simțit suficient de amenințat ca să trimită 
două gorile pe urmele mele după primele întrebări pe care i le-am 
pus. Pendergast a dedus că îşi dorea cu disperare să plece din ţară şi 
că nu putea lăsa pe nimeni să-i stea în cale. Şi-a mai închipuit şi că 
avea să-ncerce din nou manevra, de data asta împotriva lui. Şi s-a 
întrebat cum ar proceda un ucigaş profesionist. Răspunsul a fost 


evident: s-ar instala în clădirea părăsită aflată vizavi de vila lui. Aşa 
că, imediat ce l-am adus pe Bullard la secţie, Pendergast a început să 
supravegheze, cu un telescop, ferestrele bătute în scânduri ale clădirii 
de pe trotuarul celălalt. A observat destul de curând o gaură nouă 
apărută în placaj. Bingo! Atunci m-a adus şi pe mine în scenă, mi-a 
povestit ce-avea de gând să facă. Pe urmă şi-a stabilit un program de 
rutină, ca să poată controla ora la care avea să lovească individul. 

— Dar cum de-a avut curajul să intre şi să iasă din casă, 
expunându-se? 

— Ori de câte ori ieşea din clădire, îl punea pe Proctor să îndrepte 
telescopul spre gaura din şipci. Intr-un rând, m-a pus să trag un glonţ 
într-un bec de pe stradă, într-un moment critic. Atunci a identificat 
arma tipului şi a ştiut că ucigaşul ratase ocazia pe ziua respectivă. 
Prin urmare, a dedus că avea să acţioneze a doua zi. Aşa că în 
noaptea trecută am avut manechinul pregătit. Proctor l-a manevrat 
perfect, l-a împins afară pe roţi, astfel încât să nu fie vizibilă decât 
partea de sus. 

— Dar de ce nu v-aţi dus să-l eliminaţi pe individ dinainte? De ce v- 
aţi asumat riscuri? i 

— In primul rând, n-aveam nicio dovadă. In al doilea rând, tipul era 
baricadat acolo, sus - s-ar fi putut să ne scape printre degete. După 
cum spuneai, era un profesionist adevărat. Şi e sigur c-ar fi opus 
rezistenţă. Era vulnerabil numai în momentul când fugea. Aşa că noi l- 
am aşteptat să dea buzna în capcana noastră. 

Hayward dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Asta explică multe. 

— Păcat că tipul a ales calea sinuciderii. 

Sosiră primele feluri de mâncare, aduse la masa lor de nu mai puţin 
de trei chelneri, urmaţi îndeaproape de un altul, specializat în vinuri, 
care le umplu cupele, şi de un al cincilea, care le turnă apă în pahare. 

— Acum am eu o întrebare pentru tine, spuse D'Agosta. Cum ai 
ajuns căpitan? Cum ai reuşit atât de repede, asta vreau să spun. 

— Nu e niciun mister. Am văzut cum mergeau lucrurile, aşa că mi- 
am luat masteratul în psihologie judiciară la New York University. O 
diplomă e de un real folos în zilele noastre - şi, bineînţeles, am fost 
avantajată de statutul de femeie. 

— O campanie de discrimare pozitivă? 

— Mai degrabă o reacţie cu întârziere. Odată ce comisarul Rocker a 
înlăturat persecuțiile din cadrul poliţiei, o parte dintre noi ne-am 
ridicat în mod firesc la suprafaţă. S-au uitat în jur panicaţi şi-au văzut 
că la nivel înalt nu era nicio femeie - fiindcă am fost întotdeauna 
victimele discriminării - şi au început promovările. M-am aflat la locul 
potrivit în momentul potrivit, cu scorurile potrivite la teste şi cu 
diplomele necesare. 


— N-a avut nimic de-a face cu ambiția şi cu talentul? 

Ea zâmbi. 

— N-aş spune asta. 

— Nici eu. Vincent sorbi din vin. Unde-ai copilărit? 

— In Macon, Georgia. Tata era sudor şi mama, casnică. Am avut un 
frate mai mare, ucis în Vietnam. De tirul alor noştri. Aveam opt ani. 

— Imi pare rău. 

Hayward clătină abătută din cap. 

— Părinţii mei nu şi-au mai revenit după asta. Tata a murit un an 
mai târziu. Mama după încă unul. Au avut cancer, amândoi, dar eu 
cred c-a fost mai mult de supărare. Fratele meu era mândria şi 
bucuria vieţii lor. 

— E într-adevăr o lovitură. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă, iar eu am fost crescută în 
Islip, de o bunică minunată. Turnura asta a vieţii mele m-a ajutat să- 
mi dau seama că eram într-o foarte mare măsură singură pe lume şi 
că nimeni n-avea să se lupte pentru mine. Trebuia să mă lupt singură. 

— Te-ai descurcat foarte bine. 

— E o competiţie. 

El păstră o clipă tăcerea. 

— Chiar ţinteşti postul de comisar? 

Ea zâmbi fără să răspundă, apoi îşi ridică paharul. 

— E bine că te-avem înapoi aici, în New York, unde ţi-e locul, 
Vinnie! 

— Beau pentru asta. Habar n-ai cât de mult mi-a lipsit oraşul ăsta. 

— E cel mai bun loc din lume pentru un polițist. 

— Când eram locotenent, pe vremea crimelor de la muzeu, n-am 
apreciat niciodată treaba asta. Am crezut c-o să fie grozav să plec din 
oraş, să trăiesc la țară, să respir un pic de aer curat, să ascult ciripitul 
păsărelelor, să văd cum îşi schimbă frunzele culoarea. Voiam să mă 
duc la pescuit în fiecare duminică. Dar ştii ce? Pescuitul e plictisitor, 
păsările te trezesc dimineaţa devreme şi acolo, în orăşelul Radium Hot 
Springs, ai, în loc de Le Cirque, Restaurantul Familial al lui Betty Daye. 

— Unde poţi hrăni o familie de patru persoane cu cât dai aici pe-o 
gogoaşă. 

— Da, dar cine vrea friptură de pui cu patru dolari şi nouăzeci şi 
nouă de cenți când poate mânca rață magret cu boia de ardei roşu din 
Espelette“ pentru numai patruzeci şi unu de dolari? 

Hayward izbucni în râs. 

— Asta-mi place în New York: nimic nu e normal. Totul e exagerat. 
Luăm cina în aceeaşi încăpere cu Madonna şi cu Michael Douglas. 


4 Localitate din sud-vestul Franţei renumită pentru ardeiul roşu iute cultivat în zonă 
(n.tr.) 


— New Yorkul te scoate din minţi, dar nu te plictiseşte niciodată. 

Ea sorbi din vin şi chelnerul veni în grabă să-i reumple paharul. 

— Şi chiar există o localitate numită Radium Hot Springs“? Sună a 
banc. 

— Am fost acolo. Sunt foarte sigur că e o realitate. 

— Cum e? 

— Acum glumesc pe seama lui, dar nu e un loc neplăcut. Un oraş 
Mic, cu principii sănătoase. Canadienii sunt prietenoşi. Numai că nu 
eram acasă. Mă simţeam tot timpul în exil, înţelegi ce vreau să spun? 
Şi era prea al naibii de linişte, credeam c-o să-mi pierd minţile, nu mă 
puteam concentra cu toate păsările alea care ciripeau. Dă-mi huruitul 
unui ambuteiaj sănătos, întins de la un mal la altul în Midtown, într-o 
seară de vineri. Doamne, asta-i însăși vocea vieţii! 

Hayward râse cu poftă în timp ce o procesiune de chelneri cu 
mănuşi albe aduceau felurile principale de mâncare. 

— Sunt sigur că m-aş putea obişnui cu asta, spuse D'Agosta, 
lăsându-se pe spătarul scaunului şi luând o înghiţitură din rața 
magret, urmată de o gură de Chardonnay. 

Hayward îşi puse pe limbă o bucată din carnea de scoică étuvée şi 
o savură. Nu credea că mai mâncase ceva atât de bun în toată viaţa 
ei. 

— Te-ai descurcat bine, Vinnie, spuse ea cu un zâmbet. Te-ai 
descurcat foarte bine! 


15 Izvoare fierbinţi cu radiu 


44 


D'Agosta nu mai pusese niciodată piciorul în locul acela, dar totul 
era deprimant de familiar. Cel puţin izurile înţepătoare de alcool, de 
formaldehidă, şi de Dumnezeu mai ştia ce alte chimicale îl ajutau să 
scape de mahmureala persistentă. Cu o seară înainte, el şi Laura 
Hayward părăsiseră restaurantul abia la unsprezece şi jumătate. La 
sugestia chelnerului specializat în vinuri, îşi îngăduise luxul de a 
cumpăra o sticlă de jumătate de litru de vin de desert - Château 
d'Yquem 1990, care îl costase cel puţin salariul pe o săptămână ce se 
dovedise a fi cel mai delicios vin pe care-l gustase vreodată. De fapt, 
întreaga seară fusese de-a dreptul încântătoare. 

Ce tragedie că trebuia să fie urmată de aşa ceva. 

Mirosul amestecat de formol, fluide corporale şi putreziciune: 
suprafeţele imaculate din oţel inoxidabil; grupul de congelatoare; 
tehnicianul mortuar cu înfăţişare sinistră aşteptând în fundal; 
patologul însărcinat cu autopsia - şi, bineînţeles, cadavrul, vedeta 
spectacolului, zăcând în mijlocul încăperii, pe o masă veche de 
marmură, în lumina proiectorului ataşat de marginea acesteia. | se 
făcuse autopsia - un termen mai potrivit ar fi acela că fusese 
dezasamblat - şi un grup de organe interne zbârcite, tăiate şi 
secţionate erau aranjate în jurul corpului, fiecare în propriul recipient 
de plastic: creier, inimă, plămâni, ficat, rinichi şi un mănunchi de alte 
bucăţi informe, întunecate, faţă de care D'Agosta nu simţea niciun 
imbold să le ghicească identitatea. 

Totuşi, nu era chiar atât de rău ca în alte dăţi. Poate fiindcă parada 
insectelor se  desfășurase şi se încheiase, iar cadavrul se 
descompusese până în punctul în care era schelet şi carne în cantităţi 
egale. Sau poate fiindcă mirosul de supuraţie fusese înlocuit de cel al 
ţărânei. Sau poate - spera D'Agosta -, poate că reuşise în sfârşit să se 
obişnuiască. Sau nu? Simţea un nod familiar în gâtlej. Măcar fusese 
suficient de inteligent ca să sară peste micul dejun. 

Se uită la medicul aflat la capul cadavrului, ţinându-şi ochelarii 
negri şi rotunzi pe vârful nasului şi răsfoind colile de hârtie prinse pe 


un suport. Era un adept al genului laconic, cu păr încărunţit şi cu un 
stil lent şi economicos de exprimare. Părea nervos. 

— Măi, măi, spuse, frunzărind hârtiile. Măi, să fie! 

Pendergast dădea ocol nerăbdător cadavrului. 

— Cauza morţii înscrisă în certificatul de deces era cancerul de 
plămâni, zise el. 

— Sunt conştient de asta, ripostă doctorul. Eu sunt medicul care a 
examinat cadavrul şi, la cererea dvs., am fost adus din nou aici, ca să 
mă uit şi acum la el, ca patolog. 

Vocea i se frângea de iritare. 

— Vă mulţumesc c-aţi făcut-o. 

Doctorul încuviinţă scurt din cap, apoi se întoarse la hârtiile lui. 

— Am făcut o autopsie completă a cadavrului şi am primit 
rezultatele de la laborator. Spuneţi-mi aşadar cu exactitate ce anume 
vă interesează. 

— Să începem cu începutul. Presupun c-aveţi confirmarea faptului 
că acesta e cadavrul lui Ranier Beckmann? 

— Fără niciun dubiu. Am verificat amprenta dentară. 

— Excelent. Continuaţi, vă rog! 

— O să vă prezint pe scurt înregistrările mele iniţiale şi primul 
diagnostic. Medicul dădu câteva pagini. La data de 4 martie 1995, 
pacientul, Ranier Beckmann, a fost adus la camera de gardă cu 
salvarea. Simptomele indicau un cancer în stadiu avansat. Analizele 
au confirmat existenţa unui carcinom pulmonar cu celule mici în 
stadiu avansat, cu metastaze extinse. In esenţă, era un caz fără nicio 
speranţă. Cancerul se răspândise în întregul organism şi încetarea 
funcţiunii generale a organelor era iminentă. Domnul Beckmann n-a 
mai părăsit spitalul şi a murit peste două săptămâni. 

— Sunteţi sigur c-a murit în spital? 

— Da. L-am văzut zilnic, când îmi vizitam pacienţii, până când a 
decedat. 

— Şi, după mai bine de un deceniu, amintirile dumneavoastră sunt 
încă foarte clare? 

— Categoric! 

Doctorul se uită lung la Pendergast pe deasupra ochelarilor. 

— Continuați. 

— Am efectuat această autopsie în două etape. Mai întâi am 
verificat dacă este corect modul în care am stabilit iniţial cauza morţii. 
Atunci nu s-a făcut nicio autopsie. Procedura standard. Cauza 
decesului era evidentă, nu a existat vreo cerere din partea familiei în 
acest sens şi nici suspiciunea de crimă. Bineînţeles că statul nu 
plăteşte o autopsie de dragul de-a o face. 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— A doua etapă a avut menirea de a verifica, conform solicitării 


dumneavoastră, orice posibilă patologie stranie, antecedent, rană, 
toxină sau altă dereglare neobişnuită asociată cu cadavrul. 

— Şi rezultatul? 

— Am confirmat că Beckmann a murit ca urmare a degradării 
generale a organelor interne asociate cu cancerul. 

Pendergast se grăbi să-l fixeze din nou pe medic cu ochii săi 
argintii. Nu scoase niciun cuvânt; expresia lui sceptică spunea totul. 

Doctorul îi întoarse ferm privirea. Apoi continuă cu glas calm: 

— Iniţial a avut o tumoare de dimensiunile unui grepfrut în 
plămânul stâng. Au apărut tumori secundare  metastazice 
voluminoase în rinichi, ficat şi creier. Singurul lucru surprinzător în 
privinţa morţii acestui bărbat e faptul că n-a ajuns mai devreme la 
urgenţe. Trebuie să fi avut dureri groaznice, organele abia mai reuşind 
să-şi îndeplinească funcţiile. 

— Continuaţi, spuse Pendergast, cu voce scăzută. 

— Pe lângă cancer, pacientul suferea de o ciroză avansată a 
ficatului, avea o boală de inimă şi o serie de alte afecţiuni cronice, 
încă neajunse într-un stadiu acut, asociate cu alcoolismul şi cu 
subnutrirea. 

— Şi? 

— Asta e tot. Nicio urmă de toxine sau de droguri în ţesuturi sau în 
sânge. Nicio rană sau stare patologică neobişnuită, cel puţin nu 
vreuna detectabilă după îmbălsămare şi după aproape zece ani în 
mormânt. 

— Niciun semn de expunere la căldură? 

— Expunere la căldură? Ce vreţi să spuneţi? 

— Nicio indicație că trupul a fost expus la o temperatură ridicată 
înainte de moarte? 

— Absolut niciuna! Expunerea la căldură ar fi generat o sumedenie 
de modificări evidente la nivel celular. Am examinat patruzeci sau 
poate cincizeci de mostre de ţesut prelevate de la acest cadavru şi la 
niciuna dintre ele nu am constatat schimbări asociate cu expunerea la 
căldură. Ce întrebare ciudată, domnule Pendergast! 

Agentul FBI i se adresă din nou, păstrând tonul încă scăzut. 

— Cancerul pulmonar cu celulele mici este provocat aproape în 
exclusivitate de fumat. Am dreptate, domnule doctor? 

— Aveţi dreptate. 

— Atunci, domnule doctor, faptul că a murit de cancer e mai presus 
de orice îndoială? 

Exasperat, medicul patolog înşfăcă două jumătăţi ale unui cocoloş 
zbârcit, maroniu de plămân şi le vâri sub nasul agentului FBI. 

— lată, domnule Pendergast! Dacă nu mă credeţi pe mine, aveţi 
încredere în ăsta. Luaţi-l în palmă. Constataţi esenţa malignă a acestei 
tumori. Asta l-a ucis pe Beckmann, e tot atât de sigur pe cât e faptul 


că eu sunt acum aici. 


Străbătură în tăcere distanţa lungă care îi despărţea de maşină. 
Pendergast se urcă la volan - în ziua aceea condusese el până la 
Yonkers - şi ieşiră din parcare. Pe când lăsau în urmă aglomerarea 
cenuşie din centrul oraşului, agentul FBI rupse în sfârşit tăcerea. 

— Beckmann a fost destul de locvace, nu eşti de aceeaşi părere, 
Vincent? 

— Da. Şi pe lângă asta mai şi mirosea urât. 

— Insă spusele sale au fost - trebuie să mărturisesc - 
surprinzătoare. Va trebui să-i scriu bunului doctor o scrisoare de 
mulţumire. 

Roti brusc volanul şi Rollsul intră pe Executive Boulevard, trecând 
pe lângă rampa de acces pe Saw Mill River Parkway. 

D'Agosta îl privi surprins. 

— Nu ne întoarcem la New York? 

Pendergast clătină din cap în semn că nu. 

— Jeremy Grove a murit acum exact două săptămâni. Cutforth, 
acum o săptămână. Am venit la Yonkers ca să primim nişte 
răspunsuri. Nu plec până când nu le aflăm. 


45 


Autobuzul înaintă puţin câte puţin printr-un tunel lung, pavat cu 
dale albe, prins în traficul care se tot întrerupea, şi ieşi la lumină într- 
un pasaj deschis, o rampă lungă din mijlocul unor grinzi metalice 
cufundate în semiîntuneric. 

„De-ale oraşului New York”, îşi spuse reverendul Wayne P. Buck. 

Dincolo de reţeaua de oţel, vedea razele limpezi ale soarelui, case 
de raport pline de funingine, imagini fugare ale zgârie-norilor. 
Autobuzul pătrunse înapoi, în întuneric, frânele pufăind atunci când 
traficul se opri iarăşi. 

Buck era cuprins de un amestec indescriptibil de emoţii: incitare, 
teamă, predestinare, o senzaţie de confruntare cu necunoscutul. Era 
acelaşi lucru pe care-l simţise cu câţiva ani în urmă, în momentul 
eliberării din închisoare, după ce ispăşise nouă ani pentru crimă fără 
premeditare. Buck avusese parte de o alunecare înceată, îndelungată 
pe panta răului: delincvenţă, slujbe pierdute, beţii, furturi de maşini, 
jafuri de bănci - şi apoi ziua fatidică în care totul mersese prost şi el 
sfârşise prin a împuşca un vânzător dintr-un magazin cu program 
prelungit. Ucisese un biet om nevinovat. In timp ce autobuzul 
reîncepea să se târască, gândurile sale rememorară momentul 
arestării, apoi procesul, sentinţa de douăzeci şi cinci de ani, mersul cu 
cătuşe la mâini şi la picioare prin măruntaiele închisorii. Un răstimp de 
întuneric, pe care era mai bine să-l dea uitării. 

Apoi convertirea. Renaşterea în închisoare. Aşa cum o înălţase lisus 
pe târfa, pe Maria Magdalena. Ei îl înălţase pe alcoolic, pe criminal, pe 
omul care fusese respins de toţi ceilalţi, până şi de propria familie. 

După mântuirea sa, începuse să citească Biblia: iarăşi şi iarăşi, din 
scoarţă-n scoarță. Vechiul Testament şi Noul Testament, începuse să 
predice câte puţin, un cuvânt aici, o mână întinsă dincolo. Alcătuise 
un grup de studiu. Căpătase treptat respectul şi încrederea deţinuţilor 
dispuşi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Ajunsese curând să-şi 
petreacă majoritatea timpului ajutând la mântuirea altora. Şi jucând 
şah. Nu erau prea multe alte lucruri de făcut: revistele erau vitrine ale 


materialismului, televiziunea era încă şi mai rea şi, în afară de Biblie, 
toate cărţile păreau să fie pline de blasfemii, de violenţă şi de sex. 

Când se apropiase momentul eliberării condiţionate, Buck începuse 
să aibă sentimentul că munca lui de pastor din închisoare era o 
pregătire pentru altceva; că Dumnezeu îl menise unui scop mai înalt, 
care avea să-i fie dezvăluit cu timpul. După ce ieşise, umblase dintr- 
un orăşel într-altul, mai ales de-a lungul graniţei dintre California şi 
Arizona, predicând Cuvântul Domnului şi lăsându-se îmbrăcat şi hrănit 
de Cel de Sus. Sfera lecturilor lui începuse să se lărgească: mai întâi 
Bunyan“, apoi Sfântul Augustin, după care Dante în traducere. Şi 
întotdeauna, absolut întotdeauna, aştepta chemarea. 

Şi o primise acum, când se aşteptase cel mai puţin. Scopul pentru 
care îl pregătise Dumnezeu ieşise la lumină. Cine ar fi crezut că acea 
chemare avea să-l aducă la New York, cel mai mare focar a 
falimentului spiritual şi al răului din întreaga Americă? Las Vegas, Los 
Angeles şi alte asemenea locuri erau, pe lângă oraşul New York, 
simple glume de copil. Dar în asta consta frumuseţea îndeplinirii 
voinţei lui Dumnezeu. Aşa cum îl trimisese pe Sfântul Pavel la Roma - 
în inima neagră a păgânismului tot aşa îl trimitea Domnul pe Wayne P. 
Buck la New York. 

Autobuzul se opri, apoi porni din nou, clătinându-se, toate capetele 
pasagerilor legănându-se la unison. Acum se aflau pe un soi de rampă 
din beton, urcând pe o spirală ascendentă printre grinzi încrucişate. 
Pe Buck îl duse cu gândul la cercurile iadului lui Dante. După o clipă, 
autobuzul plonjă din nou în întuneric, în duhoarea motoarelor diesel şi 
în şuieratul demonic al frânelor cu aer comprimat. Se părea că erau 
într-o staţie - dar una cum nu mai văzuse Buck şi nici nu-şi mai 
imaginase vreodată, în toate zilele vieţii lui. 

Autobuzul se opri. Şoferul rosti ceva neinteligibil în microfonul 
sistemului de comunicare cu publicul, apoi aerul răbufni ca un oftat 
din rărunchi în timp ce se deschideau uşile. Buck cobori. Ceilalţi 
trebuiau să-şi aştepte descărcarea bagajelor, dar el era un om liber, 
fără posesiuni şi fără bani, exact aşa cum fusese cu şase ani în urmă, 
când păşise în lumina strălucitoare a soarelui de dincolo de zidurile 
închisorii Joliet. 

Fără să ştie unde se ducea, urmă un vălmăşag de oameni în josul 
unei serii de scări rulante şi printr-un terminal imens. Câteva clipe mai 
târziu se pomeni în aer liber, pe pavajul unei străzi largi. Se opri 
locului şi se uită înjur, simțind năvala spaimei contopindu-se cu 
vigoarea spirituală. 

„Am mers prin pustietăţile acestei lumi...” lisus petrecuse patruzeci 


40 John Bunyan (1628-1688), predicator şi scriitor englez, autorul romanului The 
Pilgrim's Progress - Călătoria pelerinului (n.tr.) 


de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, ispitit de diavol, iar acesta era 
fără îndoială, deşertul secolului douăzeci şi unu: pustietatea sufletului 
omenesc. 

Se puse în mişcare, lăsându-l pe lisus să-l călăuzească unde dorea. 
Deşi trotuarele erau aglomerate, nimeni nu părea să-l remarce: 
şuvoaiele de oameni se despărţeau în dreptul lui, apoi îşi reuneau 
curgerea, aidoma unui râu îmbrăţişând o stâncă. Traversă un bulevard 
larg, merse de-a lungul unei străzi cu aspect de canion, cufundată 
într-o umbră adâncă de clădirile care se înălţau pe ambele laturi. 
Peste câteva minute ajunse la o altă intersecţie, încă şi mai largă 
decât cea dinainte, cu străzi venind din toate direcţiile. Panouri 
imense şi afişaje luminoase în culori stridente, înalte de doisprezece 
metri, anunțau că se afla în Times Square. Se uită spre cer. Era o 
experienţă ameţitoare, îl înconjurau lucrările grandioase ale omului, 
Turnurile Babilonului zilelor noastre, din oţel şi sticlă. Era lesne să-ţi 
dai seama cum de era cu putinţă să fie cineva sedus de un asemenea 
loc; cât de repede îşi putea pierde acolo mai întâi convingerile şi apoi 
sufletul. Işi cobori din nou privirea către trafic, către zgomot, către 
imensa năvală şi îmbulzeală a seminţiei omeneşti. În minte îi reveniră 
cuvintele lui John Bunyan: „Construiţi Oraşul Distrugerii: aşa îl văd eu; 
şi, murind acolo mai devreme sau mai târziu, vă veţi scufunda mai jos 
decât mormântul, într-un loc care arde cu foc şi pucioasă: fiţi 
mulţumiţi, bunii mei semeni, şi mergeţi alături de mine”. 

Pierduţi cu toţii. 

Sau poate nu cu toţii: Buck ştia că, ici şi colo, se aflau aceia care 
mai puteau fi salvaţi, oamenii virtuoşi, cu graţia divină în suflete. Incă 
nu ştia cine sunt şi era foarte posibil să n-o ştie nici măcar ei înşişi. 
„Fiţi mulţumiţi, bunii mei semeni, şi mergeţi alături de mine.” Pentru 
ei venise în New York; aceia erau cei pe care trebuia să-i tragă înapoi, 
de pe marginea prăpastiei. Ceilalţi aveau să fie nimiciţi fără urmă, cât 
ai clipi. 

Buck merse ore întregi pe acele străzi. Se simţea atras de 
chemarea de sirenă a oraşului: de obiectele expuse în vitrinele 
rafinate, de opulenţa incredibilă, de limuzinele prelungi. Nările i se 
umpleau aici de duhoarea gunoiului intrat în putrefacție, colo de 
parfumul scump al unei femei ispititoare, cu ochi de linx şi purtând o 
rochie strâmtă. Se afla, cu siguranţă, în pântecele fiarei. Dumnezeu îi 
încredinţase o misiune, Dumnezeu îi dăduse propriile sale patruzeci 
de zile în deşert, iar el n-avea să dea greş. 

işi cheltuise până şi ultimul bănuţ pentru biletul de autobuz şi nu 
mâncase nimic pe toată durata călătoriei. Foamea şi postul îi 
ascuţiseră cumva mintea. Insă dacă trebuia să îndeplinească voia 
Domnului, trebuia să găsească hrană pentru trup. 

Preumblările sale îl aduseră la una dintre cantinele pentru săraci 


ale Armatei Salvării. Intră, stătu la coadă şi se aşeză tăcut la masă 
alături de vagabonzi, având în faţă un castron de macaroane cu 
brânză, două felii de pâine albă şi o cană de cafea. In timp ce mânca, 
scoase din buzunar ziarul zdrenţuit şi citi încă o dată, cu atenţie, 
articolul pătat. Era mesajul Domnului către el şi ori de câte ori îl citea 
se simţea întărit, înviorat, plin de hotărâre. După masa aceea simplă, 
plecă şi reîncepu să cutreiere oraşul, păşind mai vioi. Trecu pe lângă 
un stand cu ziare şi se opri, cu ochii atraşi de titlul din New York Post. 


SFÂRŞITUL E APROAPE 
Satanişti, penticostali şi proroci a Judecăţii de 
Apoi continuă să se adune la locul uciderii diavoleşti. 


Îşi duse instinctiv mâna la buzunar, după care îşi aminti că n-avea 
nicio leţcaie. Ce era de făcut? Titlul reprezenta, fără nicio îndoială, un 
alt mesaj de la Dumnezeu. Pe lumea asta nu se petrece nimic lipsit de 
semnificaţie. Nici măcar cea mai firavă vrabie nu cade fără rost din 
copac... 

Avea nevoie de bani. Avea nevoie de un pat pentru la noapte. Avea 
nevoie de haine de schimb. Dumnezeu înveşmântează crinii câmpului, 
de ce nu l-ar fi înveşmântat şi pe el? Adoptase întotdeauna această 
filosofie. 

Insă lui Dumnezeu îi plăcea uneori un strop de iniţiativă. 

Buck ridică privirea. Era în faţa unei clădiri imense, păzite de doi lei 
masivi din piatră - Biblioteca Publică din New York, conform înscripţiei. 
Un templu închinat lui Mamon, fără îndoială plin cu pornografie şi cu 
cărţi imorale. Se grăbi să treacă dincolo de colţ. Acolo, lângă un parc 
micuţ, dar bine îngrijit, erau câţiva oameni cu table de şah pregătite 
pentru joc. Dar nu jucau unul cu altul; păreau să-i aşteptepe trecători. 
Se apropie, curios. 

— Joci? îl întrebă unul dintre ei. 

Buck se opri locului. 

— Cinci dolari, spuse omul. 

— Pentru ce? 

— O partidă de şah cu mutări la zece secunde. Cinci dolari. 

Buck fu cât pe ce să-şi vadă de drum. Aşa ceva putea fi considerat 
un joc de noroc. Insă apoi se opri. Nu era şi acela un mic ajutor de la 
Dumnezeu? Simţea că bărbaţii aflaţi în aşteptare la acele mese erau 
jucători buni; trebuiau să fie buni. Dar ce-avea de pierdut? 

Se aşeză. Omul îşi mută imediat pionul reginei şi Buck efectuă 
mutarea de blocare, fiecare mişcare durând mai puţin de zece 
secunde. 

Zece minute mai târziu, stătea pe o bancă, în parcul din spatele 
bibliotecii, citind Post. Articolul vorbea despre grupuri mici de oameni 


adunate în faţa clădirii unde fusese luat de diavol un bărbat pe nume 
Cutforth. Era dată până şi adresa: Fifth Avenue numărul 842. 

Fifth Avenue. Legendarul Fifth Avenue. Inima mefistofelică a 
oraşului New York. Totul se potrivea. Decupă articolul şi îl împături 
laolaltă cu celălalt, strecurându-şi-le cu grijă în buzunarul cămăşii. 

Deocamdată n-avea să se ducă acolo; asta mai putea aştepta. 
Aidoma lui David, avea nevoie să-şi încordeze toate puterile, să se 
pregătească din punct de vedere spiritual. Nu venise să predice; 
venise să se lupte pentru salvarea lumii. 

Se căută în buzunar. Patru dolari şi cincizeci de cenți. Nu erau de- 
ajuns ca să-şi găsească un pat pentru noapte. Se gândi cum l-ar fi 
putut ajuta Dumnezeu să-i înmulțească, aşa cum înmulţise lisus 
pâinile şi peştii. 

Mai erau câteva ore până la lăsarea serii. lisus avea să-l ajute, o 
ştia. lisus avea să-l ajute cu siguranţă. 


46 


Ultima locuinţă cunoscută a lui Beckmann, cea înscrisă în 
certificatul de deces, nu se găsea departe de cimitirul săracilor în care 
fusese îngropat. Pendergast conduse cu viteză redusă pe lângă 
clădirea dărăpănată şi parcă în faţa unui magazin cu băuturi alcoolice 
îmbuteliate aflat cu câteva case mai în josul străzii. Pe verandă 
stăteau trei alcoolici bătrâni, urmărindu-i cu privirea în timp ce 
coborau din maşină. 

— Frumos cartier, spuse D'Agosta, uitându-se în jur, la casele de 
raport cu câte şase nivele, împodobite cu scări de incendiu atacate de 
rugină. 

De zecile de sfori întinse între clădiri atârnau rufe jerpelite. 

— Într-adevăr. 

D'Agosta dădu din cap în direcţia celor trei beţivi, care îşi reluaseră 
îndeletnicirea, trecând din mână-n mână o sticlă de vin fortificat Night 
Train. 

— Mă întreb dacă ăştia trei ştiu ceva. 

Pendergast îi făcu semn să intre în vorbă cu ei. 

— Cum? Eu? 

— Bineînţeles. Eşti un om al străzii, vorbeşti limba lor. 

— Dacă spui tu. 

D'Agosta se uită din nou în jur, apoi se îndreptă spre magazinul cu 
băuturi. Se întoarse peste câteva minute, cu o sticlă într-o pungă din 
hârtie maronie. 

— Un dar pentru băştinaşi, după cum văd. 

— Îţi urmez exemplul. 

Pendergast ridică întrebător din sprâncene. 

— Îți aduci aminte de mica noastră călătorie sub pământ din 
vremea când ne ocupam de cazul masacrului din metrou? Ai adus cu 
tine o sticlă pe post de monedă forte. 

— O, da. Serata noastră dansantă cu Mefisto! 

Cu sticla în mână, D'Agosta se îndreptă agale spre verandă, 
oprindu-se în faţa celor trei. 


— Cum vă merge azi, băieţi? 

Tăcere. 

— Sunt sergentul D'Agosta, iar acesta e partenerul meu, agentul 
special Pendergast de la FBI. 

Tăcere. 

— N-am venit încoace să călcăm pe cineva pe bătături, domnilor! 
Nici măcar n-o să vă-ntreb cum vă cheamă. Vrem doar nişte informaţii 
despre un anume Ranier Beckmann, care a locuit aici acum câţiva ani. 

Trei perechi de ochi urduroşi continuau să se holbeze la el. Unul 
dintre bărbaţi icni, adună o flegmă din gâtlej şi o depuse cu delicateţe 
între propriii pantofi plini de zgârieturi. 

D'Agosta scoase sticla din pungă cu un foşnet. O ridică. Lumina 
trecu prin ea, dând la iveală bucățele de fructe care pluteau într-un 
lichid de culoarea chihlimbarului. 

Cel mai bătrân dintre alcoolici se întoarse spre ceilalţi. 

— Rock 'n' Rye. Poliţaiul are clasă! 

— Fereşte-te de poliţaii care fac daruri. 

D'Agosta aruncă o privire spre Pendergast, care urmărea scena 
stând la câţiva paşi în spatele lui, cu mâinile în buzunare. Se întoarse 
iarăşi spre beţivi. 

— Uite ce e băieţi, nu mă faceţi să cad prost în faţa federalilor, 
bine? Vă rog. 

Bărbatul mai bătrân se trase mai încolo. 

— Acum, că ai rostit cuvântul magic, ia loc. 

D'Agosta se aşeză cu prudenţă pe treptele lipicioase. Omul întinse 
mâna după sticlă, sorbi cu lăcomie, scuipă o bucată de fruct şi trecu 
băutura mai departe. 

— Şi dumneata, prietene, îi spuse lui Pendergast. 

— Prefer să stau în picioare, mulţumesc! 

Urmară câteva râsete înfundate. 

— Mă numesc Jedediah, spuse cel mai vârstnic dintre beţivi. 
Spuneţi-mi Jed. Mai ziceţi o dată, pe cine căutaţi? 

— Pe Ranier Beckmann, răspunse Pendergast. 

Doi dintre cei trei ridicară din umeri, dar, după câteva secunde de 
gândire, Jed încuviinţă încet din cap. 

— Beckmann. Numele ăsta aprinde un beculeţ. 

— Locuia în camera 4C. A murit de cancer acum aproape zece ani. 

Jed se mai gândi o clipă, apoi luă o înghiţitură de Rock 'n' Rye ca 
să-şi ungă celulele creierului. 

— Acum mi-aduc aminte. E tipul care juca gin rummy cu Willie. Şi 
Willie s-a prăpădit. Doamne, ce se mai certau! Cancer, spui? 

Clătină din cap. 

— Ştii ceva despre viaţa lui? întrebă Pendergast. Căsătorie, fosta 
adresă, chestii de genul ăsta. 


— Era un tip cu facultate. Deştept. N-a venit nimeni să-l viziteze, 
niciodată, nu părea să aibă copii sau familie. Presupun că e posibil să 
fi fost căsătorit. O vreme am crezut c-avea o fată, pe nume Kay. 

— Kay? 

— Da. Îi rostea numele din când în când, mai ales dacă era furios 
pe el însuşi. Ca atunci când pierdea la rummy. „Kay Biskerow!” zicea. 
Ca şi cum ar fi vrut să spună că n-ar fi ajuns la o asemenea 
strâmtoare dacă ea ar fi fost de faţă, să-i poarte de grijă. 

Pendergast dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Mai are pe-aici vreun prieten cu care am putea sta de vorbă? 

— Nu-mi vine nimeni în gând. Beckmann era retras. Avea un soi de 
depresie. 

— Inţeleg. 

D'Agosta se foi pe treptele incomode şi întrebă: 

— Când moare cineva aici, ce se-ntâmplă de obicei cu lucrurile lui? 

— Fac curat în camera lui şi i le aruncă. In afară de cele pe care le 
păstrează John din când în când. 

— John? 

— Da, el păstrează rahaturile de-ale morţilor. E cam ciudat. 

— A păstrat câte ceva din lucrurile lui Beckmann? întrebă 
Pendergast. 

— Poate. Camera lui e plină de vechituri. De ce nu urcați să-l 
întrebaţi? E la 6A. Etajul cel mai de sus, în capul scărilor. 

Pendergast îi mulţumi beţivanului, apoi deschise drumul, intrând în 
hol şi luând-o în susul scării de lemn. Treptele scârţâiau îngrijorător 
sub tălpi. Când ajunseră la etajul cinci, agentul FBI îşi puse mâna pe 
braţul lui D'Agosta. 

— Felicitările mele pentru isteţimea de care-ai dat dovadă, spuse. 
Întrebarea despre lucrurile lui a fost o mutare inteligentă. Vrei să te 
ocupi şi de John? 

— Sigur că da. 

D'Agosta bătu la uşa marcată cu numărul 6A, însă aceasta era deja 
întredeschisă şi, la ciocăniturile lui, se deplasă spre interior scârţâind. 
Se deschise puţin, apoi se opri, blocată de un munte de cutii de 
carton. Camera era umplută aproape în întregime cu cartoane roase 
de şoareci şi de gândaci, cu mormane de cărţi, cu tot soiul de 
suvenire. D'Agosta intră, urmărind o cărare îngustă printre zidurile de 
vechituri de tot soiul: poze vechi, albume de fotografii, o tricicletă, o 
bâtă de baseball cu semnături. 

In colţul opus, sub o fereastră murdară de funingine, fusese curăţat 
un spaţiu suficient de mare pentru a încăpea un pat. Pe aşternuturile 
soioase era întins un bărbat cu părul alb, îmbrăcat pe de-a-ntregul. 
Omul îi privi, dar nu se ridică, nici măcar nu se clinti. 

— John? întrebă D'Agosta. 


Bărbatul dădu abia schiţat din cap în semn de încuviinţare. 

D'Agosta se apropie de pat şi îşi arătă legitimaţia. Faţa lui John era 
încreţită şi scofâlcită, cu ochii galbeni. 

— Nu dorim decât o mică informaţie, apoi plecăm. 

— Da, spuse omul. 

Vorbea cu voce scăzută, leneşă şi tristă. 

— Jed ne-a spus, jos, că e posibil ca dumneata să fi păstrat o parte 
dintre lucrurile lui Ranier Beckmann, care a locuit aici acum câţiva ani. 

Urmă o pauză îndelungată. Ochii îngălbeniţi se îndreptară către 
unul dintre mormane. 

— În colţ. A doua cutie începând de jos. Pe ea scrie „Beck”. 

D'Agosta îşi făcu loc cu greu printre vrafurile instabile şi găsi cutia 
în cauză: pătată, mucegăită şi pe jumătate turtită de greutatea 
celorlalte, de deasupra ei. 

— Pot s-arunc o privire? 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

D'Agosta mută cutiile şi o recuperă pe cea cu lucrurile lui 
Beckmann. Era mică; înăuntru se aflau câteva cărţi şi o cutie veche de 
trabucuri, înfăşurată în elastice. Pendergast se apropie şi privi peste 
umărul lui. 

— James, Scrisori din Florența, murmură, citind pe cotoarele 
cărţilor. Berenson, Pictori italieni din Epoca Renaşterii. Vasari, Viețile 
pictorilor. Cellini, Autobiografie. Văd că Beckmann al nostru era 
interesat de istoria artei renascentiste. 

D'Agosta luă cutia de trabucuri şi se apucă să îndepărteze 
elasticele, atât de vechi şi de putrede, încât plesniră atunci când le 
atinse. Deschise capacul. Dinăuntru se revărsă un miros de praf, de 
trabucuri vechi şi de hârtie. In cutie se găseau o lăbuţă de iepure 
roasă de molii, o cruce de aur, o fotografie a lui Padre Pio“, o carte 
poştală ilustrată veche de la lacul Moosehead din Maine, un pachet de 
cărţi de joc unsuroase, o maşinuţă de jucărie, o serie de monede, 
două cutii de chibrituri şi alte câteva amintiri. 

— Se pare că am găsit micul cufăr cu comori al lui Beckmann, 
spuse el. 

Pendergast dădu aprobator din cap. Luă una din cutiile de 
chibrituri. 

— Trattoria del Carmine, citi, cu voce tare. 

Degetele lui subţiri şi albe căutară la întâmplare printre monede şi 
printre celelalte suvenire. Pe urmă se întinse după cărţi, o extrase pe 
cea de Vasari şi o răsfoi. 

— O lectură obligatorie pentru oricine îşi doreşte să înţeleagă 


7 Padre Pio din Pietrelcina (1887-1968) preot şi mistic care a purtat semnele 
răstignirii întipărite în trup. (n.tr.) 


Renaşterea, spuse agentul FBI. Şi uită-te la asta. 
li întinse cartea lui D'Agosta. Pe prima pagină era o dedicație scrisă 
de mână: 


Pentru Ranier, studentul meu preferat, 
Charles F. Ponsonby Jr. 


D'Agosta luă o altă carte. Pe aceasta nu exista nicio dedicație, dar, 
în timp ce o răsfoia, dintre pagini căzu o fotografie. Era un instantaneu 
în culori şterse, înfăţişând patru bărbaţi tineri, ţinându-se de umeri, în 
faţa imaginii ceţoase a ceea ce părea o fântână de marmură. 

Sergentul îl auzi pe Pendergast icnind scurt. 

— Imi dai voie? îl întrebă agentul. 

Polițistul îi întinse fotografia. Celălalt o studie cu atenţie, apoi i-o 
înapoie. f 

— Cred că în marginea din dreapta e Beckmann. li recunoşti pe 
prietenii lui? 

D'Agosta aruncă o privire. Recunoscu aproape instantaneu capul 
masiv şi sprâncenele proeminente ale lui Locke Bullard. Pentru ceilalţi 
doi avu nevoie de ceva mai mult timp, dar, odată identificaţi, erau 
imposibil de confundat: Nigel Cutforth şi Jeremy Grove. 

Se uită la Pendergast. Ochii argintii ai agentului scânteiau, lipsiţi de 
dubii. 

— Asta e, Vincent: legătura pe care o căutam! 

Se întoarse spre bărbatul întins în pat. D'Agosta aproape că uitase 
de existenţa lui, atât era de tăcut. 

— John, putem lua aceste obiecte? 

— Păi de-asta le-am păstrat. 

— Cum adică? întrebă D'Agosta. 

— Asta fac eu. Păstrez lucrurile pe care le-au prețuit, ca să le- 
ncredinţez rudelor. 

— Rudelor cui? 

— Ale morţilor. 

— Şi rudele vin vreodată? 

Întrebarea rămase suspendată în aer. 

— Toată lumea are rude, răspunse John într-un târziu. 

Lui D'Agosta i se părea că o parte dintre cutii erau atât de putrede 
şi de decolorate, încât păreau să stea acolo de douăzeci de ani. Era un 
timp cam lung de aşteptare a familiilor care să le revendice. 

— L-ai cunoscut bine pe Beckmann? 

John clătină din cap. 

— Era retras. 

— Avea vreodată oaspeţi? 

— Nu. 


Bărbatul oftă. Avea părul fragil şi rărit, ochii umezi. Lui D'Agosta i 
se părea că era pe moarte şi că o ştia, întâmpinându-şi sfârşitul cu 
braţele deschise. 

Pendergast luă cutia cu amintiri şi şi-o îndesă sub braţ. 

— Te putem ajuta cu ceva, John? întrebă, cu voce scăzută. 

Bărbatul clătină din cap şi se întoarse cu faţa spre perete. 

leşiră din cameră în tăcere. Pe verandă trecură din nou pe lângă cei 
trei beţivi. 

— Aţi găsit ce căutaţi? se interesă Jed. 

— Da, zise D'Agosta. Mulţumim! 

In replică, Jed îşi duse un deget la frunte. Sergentul se întoarse spre 
el. 

— Ce-o să se-ntâmple cu toate lucrurile din camera lui John după 
moartea /u/? 

Beţivanul ridică din umeri. 

— O să le-arunce. 


— A fost cea mai profitabilă vizită posibil, spuse Pendergast în timp 
ce se urcau în maşină. Acum ştim că Ranier Beckmann a locuit în 
Italia, probabil în 1974, şi că vorbea bine italiana, poate chiar fluent. 

D'Agosta îl privit uluit. 

— Cum ai dedus asta? 

— Din ceea ce spunea când pierdea la rummy. „Kay Biskerow.” Nu 
e un nume, e o expresie. Che bischero! E în italiană, o dojană 
prietenească în dialectul florentin, şi înseamnă „Ce prostănac!” 
Cineva care n-a trăit în Florenţa n-are de unde s-o ştie. Monedele din 
cutia de trabucuri sunt lire italiene, datate cel târziu din 1974. Şi, cu 
toate că n-am recunoscut fântâna din spatele celor patru, e evident în 
stil italian. 

D'Agosta scutură uimit din cap. 

— Ţi-ai dat seama de toate astea numai studiind cutiuţa aia? 

— Uneori lucrurile mici au cele mai puternice glasuri. 

Rollsul se desprinse de lângă bordură şi acceleră în josul străzii. 

— Vincent, vrei să scoţi laptopul meu din locaşul de acolo? Să 
vedem ce lumină poate arunca profesorul Charles F. Ponsonby Jr. 
asupra lucrurilor. 


47 


În timp ce Pendergast conducea către sud, D'Agosta deschise 
laptopul, accesă internetul stabilind o conexiune wireless prin 
intermediul celularului şi iniţie o căutare a lui Charles F. Ponsonby Jr. 
In câteva minute, aflase atât de multe informaţii, încât nu ştia la ce i- 
ar fi putut folosi, începând cu faptul că Ponsonby era profesor emerit 
de istoria artei la Princeton University. 

— Mi s-a părut un nume cunoscut, spuse Pendergast. Cred că e 
specialist în Renaşterea Italiană. Norocul nostru că mai predă încă - 
fără îndoială că acum e profesor emerit. Vincent, dacă eşti bun, 
afişează-i un curriculum vitae. 

In timp ce agentul FBI intra pe autostrada cu taxă din New Jersey şi 
accelera treptat înscriindu-se în traficul după-amiezii, D'Agosta citi cu 
voce tare despre funcţiile, premiile şi articolele publicate ale 
profesorului. Era un proces de durată, lungit de numeroasele 
rezumate pe care insista Pendergast să le audă cuvânt cu cuvânt. 

In cele din urmă încheie. Pendergast îi mulţumi, apoi îşi scoase 
celularul, formă un număr, vorbi cu serviciul de informaţii, tastă alt 
număr, purtă o altă discuţie scurtă. 

— Ponsonby o să ne primească, spuse apoi, punându-şi telefonul în 
buzunar. Fără prea multă tragere de inimă. Suntem foarte aproape, 
Vincent! Fotografia dovedeşte că s-au întâlnit toţi patru cel puţin într-o 
ocazie. Acum trebuie să ştim exact unde şi - chiar mai semnificativ - 
ce anume s-a petrecut în timpul acelei întâlniri fatidice pentru a-i lega 
într-un fel sau altul pentru tot restul zilelor lor. 

Agentul FBI mări şi mai mult viteza. D'Agosta îl privi pe furiş. Părea 
indiscutabil nerăbdător, ca un câine de vânătoare pornit pe urma unui 
miros. 

Nouăzeci de minute mai târziu, Rollsul străbătea Nassau Street, 
printre magazinele de artizanat din stânga şi campusul de la Princeton 
aflat în dreapta. Clădirile în stil gotic se înălţau în mijlocul unor peluze 
bine îngrijite. Pendergast parcă automobilul într-un spaţiu disponibil şi 


alimentă cu monede automatul de taxare, dând din cap în semn de 
salut către un grup de studenţi care se opriseră să caşte gura. 
Traversară strada, trecură de porţile imense de fier şi se apropiară de 
faţada enormă a Bibliotecii Firestone, cea mai mare bibliotecă din 
lume la care ai acces liber la rafturi. 

In fata uşilor de sticlă stătea un bărbat cu o claie ciufulită de păr 
alb. Arăta exact aşa cum îşi imaginase D'Agosta că trebuia să arate 
un profesor numit Ponsonby: aferat, în haine de tweed, pedant. 
Singurul accesoriu care lipsea era o pipă din lemn de măceş. 

— Domnul profesor Ponsonby? întrebă Pendergast. 

— Sunteţi agentul FBI? răspunse bărbatul, cu o voce care cerea săi 
se acorde atenţie, şi se uită demonstrativ la ceas, făcând din asta un 
adevărat spectacol. 

„Trei minute întârziere”, îşi spuse D'Agosta. 

Pendergast strânse mâna profesorului. 

— Da, chiar eu sunt. 

— N-aţi pomenit de faptul c-o să aduceţi un polițist. 

Auzind felul cum pronunţase cuvântul, D'Agosta simţi că se 
zbărleşte. 

— Imi permiteţi să vi-l prezint pe colaboratorul meu, sergentul 
Vincent D'Agosta? 

Profesorul strânse mâna sergentului cu o reţinere evidentă. 

— Domnule agent Pendergast, trebuie să vă spun că nu prea-mi 
face plăcere să fiu interogat de FBI. Nu mă las intimidat ca să ofer 
informaţii despre foştii mei studenţi. 

— Fireşte. Acum, domnule profesor, unde am putea sta de vorbă? 

— Putem discuta chiar aici, pe banca aceea. Dacă nu vă supăraţi, 
aş prefera să nu duc în biroul meu un agent FBI şi-un poliţist. 

— Fireşte. 

Profesorul se îndreptă băţos spre o bancă aflată sub nişte sicomori 
bătrâni şi se instală, aşezându-se cu afectare picior peste picior. 
Pendergast se apropie cu paşi mari şi se aşeză lângă el. Nu mai era 
loc şi pentru D'Agosta, care rămase alături, în picioare, cu braţele 
încrucişate. 

Ponsonby scoase din buzunar o pipă din lemn de măceş, o scutură 
de resturile de tutun şi începu să şi-o umple. 

„Acum e imaginea desăvârşită”, cugetă D'Agosta. 

— Nu sunteţi acel Charles Ponsonby care tocmai a primit Medalia 
Berenson pentru Istoria Artei, nu-i aşa? întrebă Pendergast. 

— Ba da, eu sunt. 

Profesorul scoase o cutie cu chibrituri din buzunar, extrase unul şi 
îşi aprinse pipa, absorbind flacăra în interior cu un gâlgâit discret. 

— Ah! Atunci dumneavoastră sunteţi autorul acelui catalog 


sistematizat al operei lui Pontormo“. 

— Exact. 

— O carte superbă! 

— Mulţumesc. 

— N-o să uit niciodată clipa în care am văzut Vizita Fecioarei Maria 
la Sfânta Elisabeta în bisericuţa din Carmignano. Cel mai desăvârşit 
portocaliu din toată istoria artei. In cartea dumneavoastră... 

— Putem trece la subiect, domnule Pendergast? 

Urmară câteva secunde de tăcere. După toate aparențele, 
Ponsonby nu era interesat să discute pe teme academice cu copoii, 
indiferent cât de cultivați ar fi fost. De data asta, obişnuita ofensivă a 
şarmului lui Pendergast dăduse greş. 

— Cred că aţi avut un student pe nume Ranier Beckmann, continuă 
agentul FBL 

— Aţi menţionat asta la telefon. l-am fost îndrumător la lucrarea de 
diplomă. 

— Mă întreb dacă v-aş putea pune câteva întrebări. 

— De ce nu-l întrebaţi direct pe el? N-am intenţia să mă transform 
într-un informator al FBl-ului, nu, mulţumesc. 

D'Agosta mai întâlnise acel gen de oameni. Profund suspicioşi în 
privinţa reprezentanţilor legii şi văzând în orice întrebare o provocare 
la adresa propriei persoane. Refuzau să se lase flataţi ca să cedeze şi 
ţi se împotriveau la fiecare pas, apelând la tot soiul de citate eronate 
din textul legii în privinţa dreptului la intimitate şi a Amendamentului 
Cinci, rahaturile obişnuite. 

— Oh, nu ştiţi? făcu Pendergast, cu voce dulce ca mierea. Domnul 
Beckmann a murit. Tragic. 

Tăcere. 

— Nu, nu ştiam. 

Un nou moment de tăcere. 

— Cum? j 

Acum era rândul lui Pendergast să fie reticent. Insă preferă să lase 
să-i cadă o altă pepită de aur ispititoare. 

— Abia ce m-am întors de la exhumarea cadavrului său... Dar poate 
nu e un subiect potrivit, având în vedere că n-aţi fost foarte apropiaţi. 

— Indiferent cine v-a spus asta a fost greşit informat. Ranier a fost 
unul dintre cei mai buni studenţi ai mei. 

— Şi cum se face că n-aţi auzit de moartea lui? 

Profesorul se foi, stânjenit. 

— Am pierdut legătura după ce şi-a luat diploma. 

— Înţeleg. Atunci probabil că, la urma urmelor, nu ne puteţi ajuta. 

Pendergast se prefăcu gata să se ridice. 


48 Jacopo Carucci da Pontormo (1494-1557), pictor florentin (n.tr.) 


— A fost un student strălucit, unul dintre cei mai buni pe care i-am 
avut vreodată. Am fost... am fost foarte dezamăgit când a refuzat să- 
şi dea doctoratul. Voia să plece în Europa, să facă un tur pe cont 
propriu, un fel de călătorie la voia întâmplării, fără nicio structură 
academică. N-am fost de acord. Ponsonby se întrerupse o clipă, apoi 
adăugă: Pot să vă-ntreb cum a murit şi de ce-a fost exhumat? 

— Imi pare rău, însă această informaţie nu le poate fi dezvăluită 
decât rudelor şi prietenilor domnului Beckmann. 

— Vă spun că am fost foarte apropiaţi. La despărţire i-am dat o 
carte. In patruzeci de ani de profesorat, n-am făcut aşa ceva decât 
pentru vreo şase studenţi. 

— Şi asta s-a întâmplat în 1976? 

— Nu, a fost în 1974. 

Profesorul era foarte încântat să ofere corectura respectivă. Pe 
urmă păru să-l izbească o altă idee. Se uită din nou la Pendergast. 

— A fost crimă... nu-i aşa? 

— Domnule profesor, realmente nu vă pot da această informaţie 
fără permisiunea unui membru al familiei... Cunoaşteţi o rudă de-a lui, 
presupun. 

Trăsăturile profesorului se posomorâră. 

— Nu. Niciuna. 

Pendergast îşi arcui sprâncenele a surpriză. 

— Nu era apropiat de familia lui. Nu-mi aduc aminte să fi vorbit de 
vreo rudă. 

— Păcat. Aşadar spuneţi că a plecat în Europa în 1974, imediat 
după absolvire şi că de-atunci nu mai ştiţi nimic de el? 

— Nu. Am primit un bilet din Scoţia în anul acela, la sfârşitul lunii 
august. Se pregătea să plece dintr-o comunitate de fermieri la care 
aderase şi să se îndrepte spre Italia. Am avut senzaţia că era numai 
un stadiu prin care trebuia să treacă. Ca să vă spun adevărul, în toţi 
aceşti ani m-am aşteptat, în mare parte, să-i văd numele făcându-și 
apariţia în ziare, sau poate să aud de un vernisaj al lucrărilor sale de 
artă. M-am gândit adesea la el în decursul anilor. Serios, domnule 
Pendergast, aş aprecia orice mi-aţi putea spune despre el. 

Pendergast rămase pe gânduri. 

— Ar fi extrem de neregulamentar... 

Lăsă vocea să i se stingă. 

D'Agosta nu-şi putu reţine zâmbetul. Măgulirile nu dăduseră 
rezultate, aşa că Pendergast alesese o altă cale. lar acum profesorul îl 
implora să-i dea informaţii. 

— Imi puteţi spune, cu siguranţă, măcar cum a murit. 

Pipa i se stinsese şi Pendergast îl aşteptă până ce scoase un alt 
chibrit. li vorbi în timp ce îl aprindea. 

— A murit în Yonkers, într-o casă cu camere ieftine de închiriat, 


fiind alcoolic, şi a fost îngropat într-un cimitir al săracilor din 
apropiere. 

Profesorul scăpă chibritul aprins, cu faţa preschimbată într-o mască 
a groazei. 

— Doamne Sfinte! N-am avut idee. 

— Extrem de tragic. 

Profesorul încercă să-şi ascundă şocul redeschizând cutia cu 
chibrituri, dar mâinile sale tremurătoare le risipiră pe toate pe bancă. 

Pendergast îl ajută să le adune. Profesorul le împinse pe rând la loc, 
în cutia care îi tremura în palmă. Işi lăsă pipa deoparte, neaprinsă. 
D'Agosta observă cu surprindere că i se înceţoşaseră ochii. 

— Un student atât de bun, zise, aproape ca pentru sine. 

Pendergast lăsă tăcerea să se prelungească. Apoi scoase din 
buzunarul hainei exemplarul lui Beckmann din Vietile pictorilor şi i-l 
întinse lui Ponsonby. 

In prima clipă, bătrânul nu păru să recunoască volumul. Apoi tresări 
violent. 

— De unde o aveţi? întrebă, grăbindu-se să ia cartea. 

— Era printre lucrurile rămase în urma domnului Beckmann. 

— E cartea pe care i-am dat-o! 

Când o deschise la pagina cu dedicaţia, fotografia alunecă dintre 
file. 

— Ce-i asta? întrebă profesorul, ridicând-o. 

Pendergast nu spuse nimic, nu puse nicio întrebare. 

— lată-l, rosti Ponsonby, arătând către fotografie. Exact aşa cum 
mi-l amintesc. Trebuie să fi fost făcută la Florenţa, în toamnă. 

— La Florenţa? se miră Pendergast. Ar putea fi din orice parte a 
Italiei. 

— Nu, recunosc fântâna din spatele lor. E cea din Piazza Santo 
Spirito. Studenţii o preferă dintotdeauna. lar acolo, în fundal se vede 
acel portone? de la Palazzo Guadagni, care e o pensione pentru 
studenţi săraci. Spun că era toamnă fiindcă sunt îmbrăcaţi aşa, deşi e 
posibil şi să fi fost primăvară. 

Pendergast recuperă fotografia, apoi întrebă cu nepăsare: 

— Ceilalţi studenţi din fotografie erau tot de la Princeton? 

— Nu l-am mai văzut pe niciunul dintre ei, niciodată. Probabil că i-a 
cunoscut la Florenţa. Cum vă spuneam, Piazza Santo Spirito era un loc 
de întâlnire al studenţilor străini. Şi mai e încă. 

inchise cartea. Avea o figură foarte obosită şi vocea îi suna frânt. 

— Ranier... Ranier era atât de promiţător. 

— Cu toţii ne naştem plini de promisiuni, domnule profesor. 
Pendergast se ridică de pe bancă, apoi şovăi. Dacă doriţi, puteţi 


4 Uşa din faţă (în Ib. italiană, în orig.) 


păstra cartea. 
Numai că Ponsonby nu părea să-l fi auzit. Avea umerii căzuţi şi 
mângâia cotorul volumului cu o mână tremurătoare. 


Pe când se îndreptau spre New York, prin întunericul din ce în ce 
mai dens al amurgului, D'Agosta se foi agitat pe scaunul pasagerului 
din faţă. 

— E uimitor cum ai reuşit să obţii toate informaţiile de la profesor 
fără ca el măcar să-şi dea seama. 

Şi chiar era uimitor, deşi oarecum trist: în ciuda aroganţei şi a 
superiorității afişate, profesorul păruse cumplit de impresionat de 
moartea unuia dintre studenţii săi preferaţi, cu toate că nu-l mai 
văzuse de trei decenii. 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— O regulă, Vincent: cu cât subiectul este mai puţin dornic să ofere 
informaţii, cu atât mai valoroase sunt acestea, odată obţinute. lar cele 
de la profesorul Ponsonby sunt aur curat. 

Ochii îi scânteiară în întuneric. 

— Se pare că s-au cunoscut la Florenţa, în toamna anului 1974. 

— Întocmai. Atunci şi acolo s-a întâmplat ceva, ceva atât de ieşit 
din comun, încât a dus la cel puţin două crime, treizeci de ani mai 
târziu. Agentul FBI se răsuci spre D'Agosta. Vincent, ştii zicala „toate 
drumurile duc la Roma”? 

— Shakespeare? 

— Excelent! Insă, în cazul de faţă, se pare că toate drumurile duc la 
Florenţa. E destinaţia spre care-o să ne poarte fără nicio îndoială 
drumul nostru. 

— Mergem la Florenţa? 

— Întocmai. Nu mă îndoiesc că şi Bullard e pe drum într-acolo, dacă 
n-o fi ajuns deja. 

— Mă bucur că te pot însoţi fără să fie nevoie de vreo discuţie 
lămuritoare pe tema asta, spuse D'Agosta. 

— Nici nu mi-aş dori altceva, Vincent. Instinctele tale de poliţist 
sunt de prima mână. Ţinteşti cu o precizie remarcabilă. Ştiu că mă pot 
baza pe tine dacă ajung la strâmtoare. Şi mă tem că şansele dea ne 
afla într-o asemenea situaţie sunt foarte mari. Aşa că, dacă nu te 
deranjează să scoţi iar laptopul, o să ne rezervăm biletele chiar acum. 
Clasa întâi, dacă n-ai nimic împotrivă, cu întoarcere neprogramată. 

— Şi când plecăm? 

— Mâine-dimineaţă. 


48 


D'Agosta cobori din taxi la intersecţia dintre 136th Street şi 
Riverside Drive. După cele întâmplate la prima sa vizită în bătrâna vilă 
dărăpănată, nu mai avea încredere în transportul în comun nici în 
ruptul capului. Însă precauţia îl îndemna să coboare cu o intersecţie 
mai devreme. Ştia cumva că Pendergast prefera să fie astfel. 

Işi trase singura valiză de pe bancheta din spate şi îi întinse 
şoferului cincisprezece dolari. 

— Păstrează restul. 

— Mă rog. 

Taximetristul se îndepărtă în viteză. Văzându-l pe D'Agosta cu 
bagajul în faţa hotelului, sperase în mod evident că era vorba de o 
cursă până la aeroport - şi nu fusese nicidecum mulţumit atunci când 
aflase că adevărata destinaţie era Harlemul. 

D'Agosta urmări din priviri taxiul până când viră la următoarea 
curbă şi dispăru din vedere. Pe urmă cercetă cu atenţie Riverside 
Drive, în ambele direcţii, trecând în revistă ferestrele, verandele, 
zonele întunecoase dintre lămpile stradale. Totul părea paşnic. Işi 
ridică valiza şi o porni pe jos către nord. 

Avusese nevoie de vreo jumătate de oră ca să se pregătească 
pentru drum. Nu se ostenise să-şi sune soţia - după cum mergeau 
lucrurile, data viitoare avea să primească veşti de la ea prin 
intermediul unui avocat. Comandantul MacCready de la 
Departamentul de Poliție din Southampton fusese încântat să afle că 
pleca într-o călătorie neplanificată, ca parte a îndatoririlor sale 
modificate, de colaborator al FBlului. Comandantul era într-o 
încurcătură din ce în ce mai mare din cauza evoluției foarte lente a 
rezolvării cazului, iar asta îi oferea un os pe care să-l arunce presei 
locale: „Poliţist SPD% trimis în Italia, urmărind o pistă fierbinte”. Dată 
fiind plecarea în zori, Pendergast sugerase să-şi petreacă noaptea 
împreună în New York, în locuinţa sa din Riverside Drive. Şi iată-l 
acum aici, cu valiza în mână, cu doar câteva ore înainte de a pune 


5% Southampton Police Departament 


piciorul pe pământul strămoşilor familiei sale. Ideea era revigorantă şi 
totodată foarte serioasă. 

Singurul lucru care avea să-i lipsească, medită în vreme ce se 
apropia de capătul cvartalului, era relaţia cu Laura Hayward, una în 
plină înflorire. Deşi ritmul frenetic al evenimentelor din ultimele zile îi 
ţinuse departe unul de altul în majoritatea timpului, îşi dădu seama că 
începuse să simtă, pentru prima oară după aproape douăzeci de ani, 
frisonul necontenit, de joasă frecvenţă, al bărbatului care curtează o 
femeie. Când o sunase de la hotel ca s-o anunţe că în dimineaţa 
următoare pleca împreună cu Pendergast în Italia, telefonul amuţise 
preţ de câteva secunde. Pe urmă ea se rezumase să spună: 

— Păzeşte-ţi fundul, Vinnie! 

Spera al naibii de mult că acea scurtă călătorie de plăcere n-avea 
să fie o piedică în calea bunului mers al lucrurilor. 

În faţa lui se înălţă vila în stil Beaux Arts de pe Riverside Drive 
numărul 891, cu meterezele ascuţite ale platformei deschise de pe 
acoperiş împungând cerul nopţii. Traversă strada, apoi se strecură 
dincolo de poarta de fier şi merse de-a lungul aleii pentru trăsuri, 
către portalul de intrare. Bătăii sale în uşă îi răspunse Proctor, care îl 
escortă în tăcere prin galeriile pline de ecouri şi prin încăperile 
împodobite cu tapiserii, până în bibliotecă. Rotindu-şi cu atenţie 
privirea prin încăperea imensă, căptuşită cu cărţi, îl descoperi pe 
Pendergast lângă peretele opus. Era cu spatele la uşă şi stătea în 
picioare în faţa unei mese lungi, scriind ceva pe o coală de hârtie de 
culoare crem. D'Agosta auzea trosnetul focului şi scârţâitul peniţei pe 
foaie. Constance nu se zărea nicăieri, dar avu impresia că desluşea - 
la limita sunetelor perceptibile cântecul îndepărtat şi trist al unei viori. 

işi drese glasul şi bătu în tocul uşii. 

Pendergast se întoarse imediat la auzul ciocănitului. 

— Ah, Vincent. Intră! 

Strecură coala de hârtie într-o cutie mică de lemn cu incrustaţii de 
sidef care se afla pe masă. Pe urmă închise cutiuţa cu grijă şi o 
împinse într-o parte. Lui D'Agosta i se păru că era aproape preocupat 
să-i ascundă conţinutul. 

— Te-ar interesa o băutură înviorătoare? îl întrebă Pendergast, 
traversând încăperea. Cognac, Calvados, Armagnac, Budweiser? 

Deşi vocea îi era la fel de scăzută şi de tărăgănat onctuoasă ca de 
obicei, avea în ochi o strălucire stranie, pe care nu i-o mai văzuse 
până atunci. 

— Nu, mulţumesc. 

— Atunci o să mă servesc eu, cu permisiunea ta. 

Agentul FBI se apropie de un bufet şi turnă două degete de lichid 
chihlimbariu într-un pahar mare, sferic. 

D'Agosta îl urmărea cu atenţie. Mişcările lui aveau ceva neobişnuit, 


o şovăială bizară care - combinată cu expresia feţei - îl neliniştea într- 
un mod pe care nu-l putea descrie. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă, din instinct. 

Pendergast nu-i răspunse imediat. Puse la loc carafa, îşi luă paharul 
şi se aşeză pe canapeaua de piele din faţa lui D'Agosta. Sorbi 
meditativ de câteva ori. 

— Poate că ţi-aş putea spune, rosti în cele din urmă, cu voce 
scăzută, ca şi cum ar fi ajuns la o hotărâre. De fapt, dacă există vreo 
fiinţă omenească în viaţă care poate să ştie, aceea eşti tu. 

— Ce anume să ştie? întrebă D'Agosta. 

— A sosit acum o jumătate de oră, spuse Pendergast. Nici că s-ar fi 
putut găsi un moment mai nepotrivit. Oricum, nu e nimic de făcut, am 
ajuns prea departe cu cazul ăsta ca să mai schimbăm acum 
orientarea. 

— Ce a sosit? 

— Asta. Pendergast arătă cu o înclinare a capului către o scrisoare 
împăturită, aflată pe masa dintre ei. Haide, ia-o; am avut deja în 
vedere toate precauţiile necesare. 

D'Agosta nu ştia exact ce se înţelegea prin asta, dar se aplecă, luă 
scrisoarea şi o despături cu prudenţă. Hârtia era frumoasă, decalitate 
deosebită, din fibre de în, probabil presată manual. In partea de sus 
se găsea un blazon în relief: un ochi fără pleoapă, sub care se vedeau 
două luni, cu un leu ghemuit dedesubt. La început crezu că foaia era 
goală. Apoi descoperi, în mijlocul paginii, o dată scrisă mărunt, cu o 
caligrafie frumoasă, de modă veche: „28 ianuarie”. Caracterele 
păreau trasate cu o pană de gâscă. 

Lăsă scrisoarea jos. 

— Nu înţeleg. 

— E de la fratele meu, Diogenes. 

— Fratele tău? întrebă D'Agosta, surprins. Credeam că e mort! 

— E mort pentru mine. Sau cel puţin aşa a fost până de curând. 

D'Agosta rămase în aşteptare. Ştia că era mai înţelept să nu spună 
nimic. Frazele lui Pendergast începuseră să fie ezitante, aproape 
frângându-se, de parcă subiectul i s-ar fi părut intolerabil de 
dezgustător. 

Agentul FBI mai luă o înghiţitură de Armagnac. 

— Vincent, în familia mea nebunia se transmite deja de mai multe 
generaţii. Uneori a luat o formă blândă sau chiar benefică. Dar mă 
tem că s-a manifestat mult mai des printr-o cruzime şi printr-o răutate 
de-a dreptul uluitoare. Din nefericire, forma sa întunecată a atins 
apogeul la generaţia noastră. Vezi tu, fratele meu, Diogenes, e unul 
dintre cei mai nebuni şi cei mai diabolici membri ai familiei mele, fiind, 
în acelaşi timp, cel mai sclipitor dintre toţi cei din neam care au călcat 
vreodată pe suprafaţa pământului. Am înţeles asta foarte clar, de la o 


vârstă foarte fragedă. Astfel stând lucrurile, e o binecuvântare că noi 
doi suntem ultimii din spiţa noastră. 

D'Agosta continuă să aştepte, fără să se clintească. 

— Pe când era copil, Diogenes se simţea satisfăcut de anumite... 
experimente.  Proiecta  maşinării extrem de complexe pentru 
ademenirea, capturarea şi torturarea animalelor mici. Şoareci, iepuri, 
oposumi. Maşinăriile erau geniale, într-un sens oribil. Când erau într- 
un târziu descoperite, le numea cu mândrie fabrici de durere. 
Pendergast tăcu puţin, apoi continuă. Preocupările lui au devenit în 
curând mai exotice. Au început să dispară animalele de casă - mai 
întâi pisicile, apoi câinii -, pentru a nu mai fi găsite niciodată. Îşi 
petrecea zile de-a rândul în galeria de portrete, holbându-se la 
tablourile strămoşilor... cu precădere la ale celor morţi prematur. Pe 
măsură ce a crescut - şi şi-a dat seama că era supravegheat cu tot 
mai multă vigilenţă - a abandonat aceste distracţii şi s-a retras în 
sine. Işi revărsa fanteziile întunecate şi energiile teribil de creatoare 
într-o serie de jurnale intime secrete. Le ascundea foarte bine. De 
fapt, extraordinar de bine. In adolescenţă, am avut nevoie de doi ani 
de urmărire pe ascuns ca să le găsesc. Am citit o singură pagină, dar 
mi-a fost de-ajuns. N-o s-o uit niciodată, până la sfârşitul zilelor mele. 
Pe urmă, lumea n-a mai fost niciodată aceeaşi pentru mine. Nu e 
nevoie să spun că i-am ars imediat toate jurnalele. Mă urâse şi 
înainte, dar cu asta i-am stârnit furia pentru vecie. Pendergast sorbi 
încă o dată din pahar, apoi îl împinse deoparte, fără a-l fi golit. Pe 
Diogenes l-am văzut pentru ultima oară în ziua când a împlinit 
douăzeci şi unu de ani. Tocmai intrase în posesia părţii lui de 
moştenire. A spus că punea la cale o crimă înfiorătoare. 

— O singură crimă? repetă D'Agosta. 

— N-a dat niciun fel de amănunte. Singurul lucru de la care pot 
pleca e faptul că a folosit cuvântul „înfiorătoare”. Ca să i se pară lui 
ceva înfiorător... Vocea i se stinse, apoi agentul FBI continuă pe un ton 
mai energic. E suficient să spun că va fi dincolo de posibilităţile 
închipuirii unei gândiri raţionale. Numai el, în nebunia lui fără limite, îi 
poate înţelege adevărata dimensiune diabolică. Cum, când, unde, 
împotriva cui - n-am nici cea mai vagă idee. A dispărut în aceeaşi zi, 
luându-şi moştenirea cu sine, şi de atunci nici nu l-am mai văzut, nici 
n-am mai auzit vorbindu-se de el... până acum. E al doilea mesaj pe 
care mi-l trimite. Primul conţinea aceeaşi dată. N-am fost sigur în 
privinţa semnificației sale. A sosit cu exact şase luni în urmă - şi acum 
asta. Semnificaţia a devenit evidentă. 

— Nu şi pentru mine. 

— Sunt înştiinţat. Crima va fi săvârşită peste nouăzeci şi una de 
zile. E provocarea pe care mi-o adresează mie, fratelui pe care-l 
urăşte. Bănuiesc că planul lui e de-acum pus la punct. Biletul e 


echivalentul mănuşii aruncate la picioarele mele, provocându-mă să- 
ncerc să-l opresc. 

D'Agosta se uită cu groază la scrisoarea împăturită. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Singurul lucru pe care-l pot face. O să închei cazul nostru de 
acum cât mai curând cu putinţă. Numai astfel mă pot ocupa de fratele 
meu. 

— Şi dacă-l găseşti? Ce faci pe urmă? 

— Trebuie să-l găsesc, spuse Pendergast cu o ferocitate calmă. lar 
când o s-o fac... Situaţia va fi rezolvată punând definitiv capăt 
lucrurilor, aşa cum se cuvine. 

Căutătura agentului era atât de înspăimântătoare, încât D'Agosta 
îşi feri privirea. 

Preţ de un răstimp îndelungat, în bibliotecă se lăsă tăcerea. Pe 
urmă, într-un târziu, Pendergast se dezmetici. O singură privire îi 
spuse lui D'Agosta că subiectul era închis. 

Vocea agentului FBI îşi recăpăta tonul obişnuit, eficient şi detaşat. 

— Fiindcă eşti ofiţerul de legătură cu Departamentul de Poliţie din 
Southampton, mi s-a părut logic să te propun şi ca legătură a FBl-ului 
cu NYPD. Cazul ăsta a început în Statele Unite şi e foarte posibil să se 
încheie tot aici. Am aranjat să asiguri acest contact, conlucrând cu 
doamna căpitan Hayward. Va fi necesar să ţii tot timpul legătura cu 
ea, prin telefon şi e-mail. 

D'Agosta dădu din cap în semn de încuviinţare. 

Pendergast îl privea. 

— Aranjamentul ţi se pare satisfăcător? 

— Pentru mine e cât se poate de potrivit. 

D'Agosta spera că nu roşise. „Există vreun lucru pe care nu-l ştie 
tipul ăsta?” 

— Foarte bine. Pendergast se ridică. Acum trebuie să-mi fac bagajul 
şi să stau puţin de vorbă cu Constance. Ea o să rămână aici, 
bineînţeles, să se ocupe de colecţii şi să facă toate cercetările de care 
s-ar putea să avem nevoie. Proctor o să te ajute să te instalezi 
confortabil. Simte-te liber să-l suni dacă ai nevoie de ceva. li întinse 
mâna şi adăugă: Buona notte. Şi vise plăcute. 


Camera în care fu condus D'Agosta se afla la etajul doi, având 
vedere către spatele casei. Era exact genul de încăpere de care se 
temea cel mai mult: întunecoasă, cu tavanul înalt, cu tapet din catifea 
gofrată de culoare închisă şi cu mobilă masivă, din lemn de mahon. 
Mirosea a ţesături vechi şi a lână. Pe pereţi erau tablouri cu rame late, 
aurite: peisaje, naturi moarte şi câteva studii în ulei care te tulburau 
într-un mod straniu dacă le studiai cu prea multă atenţie. Obloanele 
de lemn erau închise, strâns lipite de tocurile ferestrelor, şi prin pereţii 


groşi de piatră nu pătrundea niciun sunet din exterior. Însă, aidoma 
restului casei, camera era imaculat de curată, facilităţile erau 
moderne, iar patul imens, în stil victorian, în care se întinse în cele din 
urmă, era excepţional de confortabil, cu aşternuturi proaspete, 
apretate. Pernele fuseseră aerisite şi înfoiate de o menajeră invizibilă; 
când săltă cuvertura, văzu că era de fapt o plapumă de puf, luxos de 
groasă. Tot ce se afla în încăpere părea să garanteze condiţiile ideale 
pentru somn. 

Cu toate acestea, D'Agosta nu adormi repede. Rămase întins în pat, 
cu ochii în tavan şi cu gândul la Diogenes Pendergast, pentru foarte, 
foarte multă vreme. 


49 


Locke Bullard stătea pe bancheta din spate a Mercedesului, 
străbătând Viale Michelangelo, bulevardul de deasupra Florenței, 
unde vilele imense, din secolul al optsprezecelea, ale celor mai bogaţi 
florentini, se ascundeau dincolo de ziduri enorme şi de porţi masive 
de fier. In timp ce limuzina trecea prin Piazzale, Bullard abia dacă 
aruncă o privire asupra priveliştii copleşitoare: Domul, Palazzo 
Vecchio, fluviul Arno. Maşina cobori spre intrarea antică, numită Porta 
Romana. 

— Scurteaz-o prin oraşul vechi, spuse Bulllard. 

Şoferul îşi scoase permesso şi li-l arătă poliţiştilor de serviciu la 
poartă, după care limuzina pătrunse pe străzile întortocheate, se 
îndreptă mai întâi spre nord şi apoi spre vest şi trecu printr-o altă 
poartă din zidurile străvechi care înconjurau oraşul. Palatele 
renascentiste se transformară în case modeste, din veacul al 
nouăsprezecelea, care lăsară la rândul lor locul blocurilor anonime 
construite la jumătatea secolului douăzeci; şi totul fu înlocuit, în final, 
de şantiere şi de mormane hidoase de beton cenuşiu. Nu exista nicio 
autostradă, doar un labirint de străzi aglomerate şi de fabrici 
dărăpănate, punctate ici şi colo de grădini de zarzavat sau devii 
întinse pe câteva zeci de metri pătraţi. 

Peste o jumătate de oră, limuzina se târa pe străzile murdare din 
Signa, una dintre cele mai urâte suburbii industriale, o întindere 
cenuşie de clădiri răsfirate pe valea fluviului Arno. Rufe întinse pe 
balcoanele din beton se uscau în aerul stătut, încremenit în apatie. 
Singurul indiciu că te aflai în Bella Toscana erau dealurile verzi din 
Carmignano, conturate în depărtare, cel mai înalt fiind încununat de 
silueta dezolantă a castelului. 

Bullard nu vedea nimic din spatele ferestrelor fumurii şi nu îi vorbea 
şoferului. Chipul lui colţuros era pe de-a-ntregul lipsit de expresie, cu 
ochii reci afundaţi sub arcadele proeminente ale sprâncenelor. Nu-şi 
trăda agitația interioară decât prin muşchii bombaţi ai fălcilor, care se 
contractau şi se relaxau fără încetare. 


Limuzina viră în sfârşit, pătrunzând într-o fundătură anonimă, şi 
ajunse în faţa unui gard din sârmă împletită, părăginit, cu poartă şi 
gheretă pentru portar. Dincolo de el, interminabila suburbie îşi atingea 
capătul şi începea o lume cu totul nouă: un tărâm straniu al copacilor 
întunecaţi, al lujerilor şi al unei învălmăşeli de movile şi de forme 
acoperite de iederă. 

După o scurtă verificare, o fluturare de mână îndemnă limuzina să 
pătrundă în fantasticul peisaj întunecat. Din punctul acela de 
observarea mai apropiat, formele verzi puteau fi descrise drept clădiri 
în ruină, atât de inundate de plantele căţărătoare, încât păreau stânci 
dăltuite de natură. Dar nu erau ruine vechi, de genul celor întâlnite 
atât de des pe teritoriul Italiei. Turiştii nu vizitau niciodată mormanele 
acelea de zidărie prăbuşită. Nu datau decât din primele decade ale 
secolului douăzeci. notând ca un rechin printre ele, limuzina trecu pe 
lângă dormitoare comune vechi, pe lângă bulevarde străjuite de 
copaci şi de case cândva minunate, pe lângă macazuri de cale ferată 
năpădite de buruieni, pe lângă laboratoare dezafectate şi pe lângă un 
coş industrial din cărămidă care se ridica spre cerul albastru al 
Toscanei pe o înălţime de treizeci de etaje, dominând totul. Singurul 
indiciu care trăda ce fuseseră cândva toate acestea erau rămăşiţele 
spălăcite ale înscripţiei de pe coş, pe care abia se mai puteau desluşi 
cuvintele „NOBEL S.G.E.M.”. 

Paza părea înşelător de ineficientă. Gardul de sârmă împletită care 
marca perimetrul exterior era vechi şi uzat. Un grup de adolescenţi 
hotărâți ar fi putut intra cu uşurinţă. Cu toate acestea, în complexul 
căzut pradă ruinei nu se zărea niciun semn de violare ocazională a 
proprietăţii. Nu vedeai vreun gunoi, vreun graffiti, nicio urmă de foc 
de tabără, nicio sticlă de vin spartă. 

Limuzina şerpuia, înaintând încet prin labirintul de drumuri sufocate 
de buruieni şi ocolind pe lângă un şir de depozite imense, acum goale, 
cu ferestrele ca nişte ochi fără viaţă, cu pâlcuri de rugi în jurul 
pereţilor crăpaţi. Continuându-şi traseul, Mercedesul intră pe sub 
arcada dintr-un zid vechi de cărămidă, trecu pe lângă alte ruine, 
mormane de cărămizi şi beton sfărâmat, şi ajunse la o a doua poartă. 
Aceasta era cu mult mai modernă decât prima: se încadra într-un gard 
dublu, sofisticat, din zale blindate, încununat cu bucle scânteietoare 
de sârmă ghimpată şi înconjurat de un teren întins cu senzori de 
mişcare. 

Limuzina fu supusă unei alte verificări, de data asta mult mai 
amănunţită, înainte ca poarta acționată electronic să se deschidă, 
rotindu-se pe balamale bine unse. 

Şi un contrast şocant izbi privirile. Dincolo de o ultimă faţadă 
părăginită - înecată în verdeață - se afla o peluză bine întreţinută, 
întinzându-se către o clădire strălucitoare, acoperită de titan şi sticlă, 


o capodoperă arhitectonică ascunsă printre ruine. O încadrau arbuşti 
tunşi cu atenţie, cărora li se dăduseră forme desăvârşite. Un aspersor 
azvârlea un arc de apă, stropii scânteind în toate culorile curcubeului 
sub soarele puternic al Florenței. 

In faţa clădirii stăteau trei bărbaţi. Când maşina neagră se opri, 
unul dintre ei se apropie, evident agitat, dar făcând eforturi să se 
stăpânească, şi deschise portiera. 

— Bentornato, Signor Bullard”, spuse el. 

Bullard cobori, silueta sa enormă căpătând proporţii impresionante 
atunci când se ridică în picioare. Ignorând mâinile întinse, îşi arcui 
spatele şi îşi dezmorţi braţele. Părea să se uite peste capetele 
celorlalţi, ca şi cum n-ar fi existat. Faţa lui masivă, urâtă şi noduroasă, 
era o mască impenetrabilă. 

— Domnule, am fi încântați dacă aţi lua prânzul cu noi, înainte de 

a... 
— Unde e? îi tăie Bullard vorba. 
Micul grup se răsuci pe călcâie şi el îi urmă pe cei trei de-a lungul 
aleii de calcar care ducea în interiorul răcoros al clădirii. Străbătură un 
coridor, trecând prin două rânduri de uşi automate, fiecare dintre 
acestea necesitând o scanare a retinei şefului grupului. 

Bullard se opri la un moment dat şi aruncă o privire într-o încăpere 
care se deschidea în coridor. Ceilalţi rămaseră în expectativă. Sala era 
un laborator, ticsit de instalaţii şi de panouri acoperite cu formule. 

El intră, aruncă o privire către o masă din apropiere, plină de 
obiecte care păreau a fi boturile conice ale unor aeronave. Fiecare era 
vopsit într-o altă culoare şi în fiecare era înfipt un ac care susţinea o 
etichetă cu notițe şi cu formule chimice. Cuprins de o bruscă furie 
oarbă, Bullard le mătură pe toate cu o mişcare a braţului. Apoi le 
întoarse spatele şi îşi continuă drumul pe coridor fără nicio vorbă. 

Ajunseră la o a treia uşă, din oţel inoxidabil şi alamă, mai mică şi 
mai groasă decât celelalte. 

In spatele lor se auzi un strigăt. Toată lumea se întoarse. 

Un bărbat elegant se apropia cu paşi mari, cu faţa albă de mânie. 

— Opriţi-vă, le spuse. /o domando una spiegazione, Signor Bullard, 
anche da Lei. Cer o explicaţie, chiar şi de la dumneavoastră. 

Bărbatul, pe jumătate cât Bullard, li se aşeză în cale, demnitatea lui 
ultragiată dându-i un aer aproape de nobleţe. 

Urmă o mişcare fulgerătoare, un sunet gutural, şi omul se prăbuşi 
la pământ, după o lovitură de pumn în măruntaie. Işi prinse stomacul 
cu mâinile, gemând, iar Bullard îl izbi cu răutate cu vârful pantofului, 
atât de tare, încât toată lumea îi auzi coastele pocnind. Icni şi se 
rostogoli pe jos, chinuit de durere. 


51 Bine-aţi revenit, domnule Bullard. (în Ib. italiană, în orig.) 


Bullard se întoarse către unul dintre ceilalţi. 

— L-am concediat pe individul ăsta. Martinetti mi-a violat 
proprietatea. Imi pare foarte rău c-a opus rezistenţă la arestare şi că l- 
a atacat pe unul dintre agenţii de pază, care a fost nevoit să-l 
calmeze. 

Se uită la unul dintre gardienii care îi escortau. 

— Ai auzit ce-am spus? 

— Da, domnule, răspunse omul, cu accent american. 

— Fă să fie aşa. 

— Da, domnule. 

— Cheamă un detaşament care să-l ia de-aici pe tipul ăsta şi acuză- 
| de violarea proprietăţii. 

Bullard păşi peste silueta căzută şi privi el însuşi în dispozitivul de 
scanare a retinei. Se auzi un pocnet de metal decuplat şi uşa din faţa 
lui se deschise, expunându-şi mecanismul de oţel inoxidabil şi alamă. 
Dincolo de ea era un seif de dimensiuni reduse. Intr-o parte se aflau 
mai multe hard diskuri, ambalate în casete transparente din plastic şi 
stivuite cu grijă deasupra unor cartoteci din acelaşi material. In partea 
opusă se găsea o cutie mică, dreptunghiulară, din lemn de nuc 
lustruit, înconjurată de un ciorchine de senzori climatici electronici 
sofisticaţi, de indicatori de umiditate, de un seismograf, de un 
analizator de gaze, de barometre şi de termometre. Bullard mângâie 
cutia, apoi, cu delicateţe, o ridică de mâner. Era atât de uşoară, încât, 
în strânsoarea lui puternică, părea aproape lipsită de greutate. Omul 
se răsuci pe călcâie. 

— Să mergem! 

— Domnule Bullard, poate-ar fi bine să-i verificaţi conţinutul? 

El se întoarse spre bărbatul care vorbise. 

— O să verific destul de curând. Dacă nu e înăuntru, pierderea 
serviciului o să fie cel mai mărunt lucru pentru care va trebui să vă 
faceţi griji. 

— Da, domnule. 

Starea de tensiune din încăpere se resimțea la modul fizic. Ceilalţi 
se foiră neliniştiţi, părând că nu doreau să părăsească locul respectiv. 
Bullard se strecură pe lângă ei atingându-i în treacăt, dădu să se 
aplece ca să iasă pe uşa seifului, apoi se întoarse. 

— Nu veniţi? 

Bărbaţii îl urmară. Uşa seifului se închise cu un şuierat. Bullard păşi 
din nou peste Martinetti şi ieşi pe cele trei rânduri de uşi cu ceilalţi la 
un pas în spatele lui, singurul zgomot fiind pocnetele tocurilor pe 
podelele lustruite ale coridoarelor. Peste câteva minute era din nou pe 
bordura alături de care aştepta limuzina, cu motorul în ralanti. 
Bărbaţii stăteau pe trotuar, ezitanţi, privindu-l. Nimeni nu mai aminti 
despre masa de prânz. 


Bullard se urcă în maşină fără să se uite înapoi şi trânti portiera. 
— La vilă, spuse, aşezându-şi cutia de lemn cu grijă în poală. 


50 


D'Agosta stătea la fereastra apartamentului său din hotelul 
Lungarno privind verdele întunecat al fluviului Arno, galbenul palid al 
palatelor florentine înşiruite pe ambele maluri, Pontevecchio cu micile 
sale clădiri cocârjate, cocoţate deasupra apei. 

Se simţea ciudat de nerăbdător, ba chiar uşor ameţit. Nu era sigur 
dacă de vină era decalajul de fus orar, opulenţa care îl înconjura sau 
faptul că se afla în ţara sa de origine pentru prima oară în viaţă. 

Tatăl lui plecase din Neapole împreună cu părinţii pe când nu era 
decât un băieţel, imediat ce se sfârşise războiul, ca să scape de 
foametea cumplită din 1944. Se stabiliseră în oraşul New York, pe 
Carmine Street. Exasperat de puterea în continuă creştere a Mafiei, 
tatăl său, Vito, ripostase devenind poliţist în New York, şi încă unul al 
naibii de bun. Insigna şi decoraţiile lui mai stăteau încă într-o casetă 
de sticlă de pe poliţa căminului, ca nişte relicve sacre: crucea 
combatantului poliţist, medalia de onoare. D'Agosta crescuse pe 
Carmine Street, înconjurat de imigranţi italieni din Neapole şi din 
Sicilia, potopit de limba, de religia, de ciclul lor de zile sacre şi de 
sărbători. Italia căpătase pentru el, încă din copilărie, aureola unui 
tărâm legendar. 

Şi acum se afla acolo. 

Simţi un nod urcându-i în gâtlej. Nu se aşteptase la o experienţă 
atât de emoţionantă. Era pământul strămoşilor săi, care trăiseră acolo 
de milenii. Italia era leagănul atât de multor lucruri: al picturii, al 
arhitecturii, al sculpturii, al muzicii, al ştiinţelor naturii şi al 
astronomiei. Prin minte îi trecură marile nume ale trecutului: 
Augustus, Cezar, Cicero, Ovidiu, Dante, Cristofor Columb, Leonardo da 
Vinci, Michelangelo, Galileo... Lista cobora în trecut cu peste două mii 
de ani. D'Agosta era sigur că nicio altă naţiune de pe pământ nu mai 
dăduse naştere unui număr atât de mare de genii. 

Deschise fereastra şi trase aerul în piept. Nemărginita mândrie pe 
care i-o trezea această moştenire fusese întotdeauna ceva de 
neînțeles pentru soţia lui. O considerase oarecum prostească. Ei bine, 


nu era de mirare. Ea era englezoaică. Ce făcuseră englezii în istorie, în 
afară de a mâzgăli câteva piese de teatru şi câteva poezii? Italia era 
locul unde se născuse civilizaţia apuseană. Pământul strămoşilor lui. 
Intr-o bună zi trebuia să-l aducă acolo pe fiul său, pe Vinnie... 

O bătaie în uşă îi întrerupse încântătoarea reverie. Era valetul care 
îi aducea bagajele. 

— Unde să vi le pun, domnule? îl întrebă, în engleză. 

D'Agosta îşi flutură mâna şi se lansă cu nonşalanţă în limba 
italiană. 

— Buon giomo guagliâne. Pe’ piacere’ lasssăte i valige abbecino o 
liett”, grazie. 

Valetul îi aruncă o privire ciudată, în care i se păru că desluşise un 
licăr de dispreţ. 

— Ce spuneţi? întrebă el, în engleză. 

D'Agosta simţi un scurt val de iritare. 

— I valige, aggia ritt’, mettitele” allà. 

Arătă către pat. 

Valetul puse cele două bagaje pe pat. D'Agosta se căută prin 
buzunare, dar nu găsi nimic mai mărunt decât o bancnotă de cinci 
euro. l-o dădu valetului. 

— Grazie, signore. Lei è molto gentile. Se Lei ha bisogno di qualsiasi 
cosa, mi dica”. 

Şi valetul plecă. 

D'Agosta nu înţelesese nici măcar un singur cuvânt din tot ceea ce-i 
spusese după „Grazie, signore”. Nu semăna deloc cu limba pe care o 
vorbea bunica lui. Clătină din cap. Probabil că îl derutase accentul 
florentin: ştia că nu uitase chiar atât de mult. La urma urmelor, 
italiana era prima limbă pe care o învățase. 

Privi în jur. Camera de hotel nu semăna cu nicio alta în care mai 
stătuse, era de o curăţenie desăvârşită, de un bun-gust subtil, de o 
eleganţă aparte. De asemenea, era foarte mare: aproape un 
apartament, realmente, cu dormitor, cameră de zi, baie cu pereţi de 
marmură, bucătărie şi un bar bine aprovizionat, alături de un şir de 
ferestre cât peretele cu vedere spre Arno, Ponte Vecchio, Galeria 
Uffizi, cupola imensă a Domului. Camera costa probabil o avere, dar 
polițistul încetase de mult să-şi mai facă griji în privinţa modului în 
care îşi cheltuia Pendergast banii, dacă erau într-adevăr banii lui. Tipul 
rămăsese la fel de misterios ca întotdeauna. 

Se auzi o altă bătaie uşoară în uşă şi D'Agosta deschise. Era 
Pendergast. Purtând în continuare obişnuitul său costum negru - care 
în Florenţa părea cumva mai puţin nelalocul lui decât în New York -, 


52 Mulţumesc, domnule. Sunteţi foarte amabil. Dacă aveţi nevoie de orice altceva, vă 
rog să-mi spuneţi. (în Ib. italiană, în orig.) 


detectivul se strecură înăuntru. Ţinea în mână un teanc de hârtii. 

— Locuinţa e pe gustul tău, Vincent? 

— E cam înghesuită, cu o vedere mizerabilă către un pod vechi, dar 
o să mă obişnuiesc. 

Pendergast se instală pe canapea şi îi întinse teancul de hârtii. 

— Aici o să găseşti un permesso di soggiorno, un permis de 
portarmă, o autorizaţie pentru efectuare de investigaţii primită de la 
Questura, un codice fiscale” pentru tine şi câteva alte mărunţişuri 
care trebuie semnate - totul ca urmare a intervenţiei amabile a 
contelui. 

D'Agosta luă hârtiile. 

— Contele Fosco? 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Aparatul birocratic italian se mişcă încet, iar bunul conte i-a dat 
un brânci înainte, în folosul nostru. 

— E aici? întrebă D'Agosta, fără prea mare entuziasm. 

— Nu. S-ar putea să vină mai târziu. Pendergast se ridică şi se 
apropie tacticos de fereastră. Acolo e palatul familiei lui, de partea 
cealaltă a fluviului, lângă Palazzo Corsini. 

D'Agosta aruncă o privire către o construcţie medievală, cu parapet 
crenelat. 

— Frumoasă clădire. 

— Într-adevăr. Îi aparţine familiei lui de la sfârşitul secolului al 
treisprezecelea. 

Se auzi o altă bătaie în ușă. 

— Trasite, strigă D'Agosta, mândru că-şi putea folosi cunoştinţele 
de limbă italiană de faţă cu Pendergast. 

Valetul intră din nou, aducând un coş cu fructe. 

— Signori? 

— Faciteme stù piacère’ lassatele 'ngoppa’ o’ tavule. 

Valetul nu făcu nicio mişcare către masă, întrebând în schimb în 
engleză: 

— Unde să-l pun? 

D'Agosta se uită la Pendergast şi văzu în ochii lui o sclipire de 
amuzament. 

— O’ tavule, răspunse, cu mai multă bruscheţe. 

Valetul rămase locului, cu coşul de fructe în mână, uitându-se când 
la masă, când la birou şi alegându-l în final pe cel din urmă. D'Agosta 
simţi un val de iritare pentru acea deliberată lipsă de înţelegere - oare 
nu-i dăduse un bacşiş destul de mare? Pe buze îi veniră, nepoftite, 
cuvintele pe care le auzise de atâtea ori de la tatăl său. 


55 Permis de şedere (în Ib. italiană, în orig.) 
5 Cod fiscal (în Ib. italiană, în orig.) 


— Allora qual'e ò problema”, si surdo? Nun mi capisc'i? Ma che è 
parl' ò francese'? Mannaggi' 'a miseria’! 

Valetul se retrase derutat din încăpere. D'Agosta se întoarse spre 
Pendergast şi-l zări făcând o neobişnuită şi nereuşită încercare de a-şi 
înăbuşi un acces de veselie. 

— Ce e atât de amuzant? îl întrebă. 

Pendergast reuşi să-şi controleze expresia feţei. 

— Vincent, nu ştiam că ai un asemenea talent pentru limbile 
străine. 

— Italiana a fost prima mea limbă. 

— Italiana? Vorbeşti şi italiana? 

— Cum adică, şi? Ce naiba, în ce limbă crezi c-am vorbit adineauri? 

— Mie mi s-a părut că semăna foarte bine cu napoletana, care e 
considerată adesea un dialect al limbii italiene, dar în realitate e o 
limbă diferită. Fascinantă şi ea, de asemenea, dar de neînțeles pentru 
un florentin. 

D'Agosta înlemni. Dia/ectul napoletan? Asta nu-i trecuse niciodată 
prin gând. Bineînţeles că în New York, acolo unde crescuse, erau 
familii care vorbeau în dialectul sicilian, dar el presupusese pur şi 
simplu că propria limbă era adevărata italiană. Dialect napoletan? Nici 
gând! El vorbea italiana. 

Observându-i privirea, Pendergast continuă: 

— În anul 1871, când s-a unit Italia, existau şase sute de dialecte. A 
avut loc o dezbatere violentă, pentru a se stabili ce limbă urma să se 
vorbească în noul stat. Romanii erau de părere că dialectul lor era cel 
mai bun, pentru că, la urma urmelor, ei reprezentau Roma. Perugienii 
spuneau că al lor era cel mai pur, fiindcă aveau cea mai veche 
universitate din Europa. Florentinii considerau că al lor era corect, 
pentru că vorbeau limba lui Dante. Agentul FBI zâmbi din nou şi 
adăugă: Dante a câştigat. 

— N-am ştiut niciodată asta. 

— Insă oamenii au continuat să vorbească în dialectele lor. Chiar şi 
atunci când au emigrat părinţii tăi, numai o mică parte a populaţiei 
vorbea limba italiană oficială. Italienii şi-au abandonat dialectele abia 
după apariţia televiziunii. Ceea ce iei tu drept „italiană” este de fapt 
dialectul din Neapole, o limbă bogată, dar din păcate pe moarte, cu 
influenţe din spaniolă şi din franceză. 

D'Agosta era năucit. 

— Cine ştie? Poate cercetările noastre ne vor duce spre sud, unde 
poţi să străluceşti. Dar, până una-alta, fiindcă se apropie ora cinei, ce- 
ar fi să mergem să gustăm ceva? Ştiu o mică osteria” excelentă în 
Piazza Santo Spirito, unde se află de asemenea şi o fântână bizară, 


55 Birt (în Ib. italiană, în orig.) 


probabil interesantă pentru cercetările noastre. 

Cinci minute mai târziu, străbăteau străzile întortocheate ale 
Florenței medievale, care îi conduseră într-o piaţă largă, spațioasă, 
umbrită de castani şi închisă din trei părţi de frumoase clădiri 
renascentiste, acoperite cu stuc în nuanţe de ivoriu, de galben şi de 
ocru. Capătul dinspre fluviu era dominat de faţada lipsită de 
ornamente a unei biserici, Chiesa di Santo Spirito, severă prin 
simplitatea ei. O fântână veche, de marmură, îşi împrăştia veselă 
stropii în mijlocul pieţei. In jurul ei stăteau grupuri de studenţi cu 
rucsaci, fumând şi pălăvrăgind. 

Pendergast scoase cu un aer foarte firesc fotografia lui Beckmann 
din buzunar, o orientă către fântână, apoi ocoli încet piaţa până când 
fundalul coincise. Il fixă un răstimp cu privirea. Pe urmă băgă 
fotografia la loc. 

— Aici au stat cei patru, Vincent, spuse el, arătând cu degetul. lar 
acolo, în spate, e Palazzo Guadagni, acum transformat în pensione 
pentru studenţi. Mâine o să punem acolo câteva întrebări, să vedem 
dacă îşi aduce cineva aminte de vreunul dintre amicii noştri, deşi nu- 
mi fac prea multe speranţe. Dar hai să cinăm. Mă simt într-o dispoziţie 
potrivită pentru linguini cu trufe albe. 

— Eu m-aş mulţumi cu un cheeseburger cu cartofi prăjiţi. 

Pendergast se întoarse spre el cu o privire uimită. D'Agosta îi 
răspunse cu un zâmbet strâmb. 

— Glumeam! 

Traversară agale piaţa către un mic restaurant numit Osteria Santo 
Spirito. Mesele fuseseră aşezate afară şi oamenii mâncau şi beau vin, 
discuţiile însufleţite răzbătând în cuprinsul spaţiului deschis. 

Agentul FBI aşteptă să fie conduşi la o masă, apoi îi făcu semn lui 
D'Agosta să se aşeze. 

— Vincent, trebuie să mărturisesc că arăţi mult mai în formă de la 
un timp! 

— Am făcut nişte mişcare la sală. Şi, după plimbarea de plăcere 
prin Riverside Park, am exersat în poligon, ca să-mi îmbunătăţesc 
tirul. 

— Talentul tău de trăgător e subiect de legendă. S-ar putea să 
prindă bine în timpul micii noastre aventuri de mâine-seară. 

— Aventură? 

D'Agosta era obosit, însă Pendergast părea revigorat de 
schimbarea fusului orar. 

— O să mergem la Signa, să vizităm laboratoarele secrete ale lui 
Bullard. În după-amiaza asta, în timp ce te instalai în camera de hotel, 
am stat de vorbă cu o serie de oficialități florentine, încercând să fac 
rost de dosarele legate de activitatea lui Bullard şi a firmei sale de 
aici. Dar nici măcar cu ajutorul influenţei lui Fosco n-am reuşit să 


ajung la vreun rezultat. Bullard are relaţii prea strânse acolo unde 
trebuie - sau cel puţin se pricepe să-şi cheltuiască banii cu folos. 
Singurul lucru de care-am reuşit să fac rost e o hartă de mult depăşită 
a locului unde se află uzina. Oricum, e limpede că n-o să ajungem 
nicăieri pe căi obişnuite. 

— Bănuiesc că nu ştie că venim. 

— Vizita noastră va fi în maniera unei infiltrări. Mâine-dimineaţă 
putem face rost de echipamentul necesar. 

D'Agosta dădu încet din cap în semn de încuviinţare. 

— S-ar putea să fie incitant. 

— Să sperăm că nu din cale-afară. Pe măsură ce îmbătrânesc, 
Vincent, încep să prefer o seară liniştită mai degrabă acasă unui 
schimb tonifiant de focuri în întuneric. 


51 


Bruce Harriman străbătea Fifth Avenue cu gândul la omorurile 
diavoleşti, făcându-și loc prin mulțime cu uşurinţa pe care ţi-o oferă 
experienţa. Ritts avea dreptate: ştirea despre Von Menck atinsese 
într-adevăr o coardă sensibilă a oraşului. Fusese potopit de telefoane. 
Cele mai multe de la maniaci, bineînţeles - la urma urmelor, era 
reporter la New York Post -, dar, chiar şi aşa, nu-şi aducea aminte de 
vreun articol care să fi trezit reacţii mai puternice. Intreaga poveste cu 
proporţia de aur şi cu coincidenţa exactă în privinţa datelor istorice, 
aura matematicii... pentru un ignorant, avea toate atributele unui fapt 
ştiinţific. Şi, Harriman trebuia s-o admită, modul în care se întâmplase 
să se potrivească datele era oarecum nefiresc. 

Trecu pe lângă Clubul Metropolitan, întrezărind minunile din interior 
cu care se delectau bogătaşii bătrânului New York. Acolo era lumea /u; 
sau, mai degrabă, a bunicilor lui. Deşi se apropia de vârsta la care ar fi 
putut începe să aştepte prima dintre numeroasele invitaţii ale 
prestigiosului club (lucru aranjat de tatăl lui), îşi făcea griji la gândul 
că actuala sa poziţie la Post ar fi putut reprezenta un impediment. 
Trebuia să se întoarcă la Times, şi încă repede. 

lar acela era articolul care l-ar fi putut ajuta. 

Ritts ţinea la el - cel puţin, în măsura în care era în stare reptila aia 
să ţină la cineva. Insă un articol bun era ca un foc. Trebuia alimentat. 
lar al lui începuse deja să pâlpâie. Simţea că favorurile lui Ritts puteau 
dispărea la fel de repede cum apăruseră, iar el şi mărirea aferentă de 
salariu ar fi rămas pradă unui statut precar. Avea nevoie de o evoluţie 
a evenimentelor, chiar şi de una fabricată. Era ceea ce spera de la 
această nouă vizită în zona clădirii lui Cutforth. Articolele sale 
precedente sporiseră deja rândurile oratorilor care îşi împănau 
discursurile sforăitoare cu citate din Biblie, ale adoratorilor diavolului, 
ale fanilor curentului goth, ale ciudaţilor, ale sataniştilor şi ale tuturor 
adepților New Age, care se adunau acum în fiecare zi la marginea 
Central Park, vizavi de clădire. Se încăieraseră deja de vreo două ori, 
luându-se la pumni, se insultaseră, avuseseră parte de câteva vizite 
ale poliţiştilor, veniţi să  liniştească lucrurile. Dar totul era 


dezorganizat. Pentru orice reacţie e nevoie de un catalizator, şi 
situaţia aceea nu reprezenta o excepţie. 

Se apropia de 68th Street. Zărea deja grupurile de ciudaţi adunaţi 
în parc, în partea dinspre Fifth Avenue, fiecare în mica lui tabără. Se 
strecură în forfota de-acolo, făcându-și loc cu coatele prin cercul de 
gură-cască. De la ultima lui vizită nu se schimbaseră prea multe, în 
afară de faptul că adunătura era mai numeroasă. Un satanist îmbrăcat 
în piele neagră, cu degetele încleştate de o cutie de bere, înjura cu foc 
un adept New Age, în robă de cânepă. Mirosea a bere şi a marijuana, 
ca la un concert rock. În capătul opus, un bărbat în blugi decoloraţi şi 
în cămaşă militară ecosez, cu mânecă scurtă, vorbea în faţa unei 
adunări destul de numeroase. Harriman nu-l putea auzi, dar, din toate 
numerele în plină desfăşurare din acel circ, al lui părea cel mai reuşit. 

Ziaristul se desprinse din grupul de spectatori şi se îndesă din nou 
în mulţime, mult mai aproape de orator. Ţinea o predică, atâta lucru 
era clar; dar arăta a om normal, iar vocea lui nu era stridentă, la limita 
isterici, ci suna calm, părea a unei persoane culte, rezonabile. În timp 
ce vorbea, mulţimea din jurul lui devenea tot mai numeroasă. O 
mulţime de privitori erau atraşi de discursul lui, îl ascultau până şi 
câţiva satanişti şi fani goth. 

—Oraşul acesta e uluitor, spunea bărbatul. Nu sunt aici decât de 
douăzeci şi patru de ore, dar pot afirma deja, fără niciun risc, că nimic 
altceva de pe pământ nu se compară cu el. Clădirile înalte, limuzinele, 
oamenii frumoşi. lţi ia ochii, ţi-i ia cu siguranţă! Sunt pentru prima 
oară în New York. Şi ştiţi ce m-a izbit cel mai tare, mai tare decât 
fastul şi splendoarea? Graba. Uitaţi-vă în jur, prieteni! Uitaţi-vă la 
pietoni. Uitaţi-vă cât de repede merg, vorbind la telefoanele lor mobile 
sau privind drept înainte. N-am mai văzut niciodată ceva asemănător. 
Uitaţi-vă la oamenii din taxiurile şi din autobuzele în trecere - chiar şi 
atunci când nu se clintesc, par să fie foarte grăbiţi. Şi ştiu de ce sunt 
cu toţii atât de ocupați. De când am sosit, am tras foarte mult cu 
urechea. Am ascultat probabil deja vreo mie de conversații, cea mai 
mare parte dintre ele fiind monologuri, pentru că locuitorii acestei 
insule numite Manhattan par a prefera să vorbească în telefoanele 
celulare în loc să discute cu oameni în carne şi oase, faţă în faţă. Cu 
ce sunt ocupați? Sunt ocupați cu e; înşişi. Cu întâlnirea importantă de 
a doua zi. Cu rezervarea unei mese la restaurant pentru cină. Sunt 
ocupați să-şi înşele partenerul de viaţă. Să-şi înjunghie pe la spate 
partenerul de afaceri. Pun la cale tot soiul de planuri, de scheme şi de 
stratageme şi, dintre ele, nimic nu priveşte mai departe de, să zicem, 
excursia de luna viitoare, organizată de clubul select de care aparţin. 
Câţi dintre aceşti tipi ocupați se duc cu gândul la ceea ce va fi peste 
treizeci, patruzeci de ani, la propria lor natură muritoare? câţi sunt 
ocupați să se împace cu Dumnezeu? Sau să se gândească la cuvintele 


lui lisus din Evanghelia după Luca: „Adevărat grăiesc vouă că nu va 
trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea”. Sunt extrem de 
puţini, aş spune, dacă există cumva. 

Harriman se uită la predicator cu mai multă atenţie. Avea părul 
nisipiu, tuns scurt, un chip frumos, tipic american, braţe vânjoase, era 
curat şi îngrijit, bărbierit de curând. Niciun tatuaj, niciun piercing, 
niciun ornament de piele cu ţinte metalice între cracii pantalonilor. 
Dacă avea vreo Biblie, nu o ţinea la vedere. Era ca şi cum ar fi vorbit 
în faţa unui grup de prieteni - unor oameni pe care-i respecta. 

— Am mai făcut şi altceva de când am ajuns la New York, continuă 
el. Am vizitat biserici. O mulțime. N-am ştiut niciodată că un oraş, 
oricât de mare ar fi, se poate mândri cu atâtea biserici. Dar, vedeţi, 
prieteni, iată care e partea tristă. Indiferent câţi oameni s-ar fi îmbulzit 
afară, pe străzi, am găsit toate aceste biserici pustii. Sunt însetate şi 
înfometate. Sunt gata să piară, părăsite. Până şi în Catedrala St. 
Patrick - un loc al creştinătăţii atât de frumos cum n-am mai văzut de 
când sunt pe lume - nu erau decât câţiva credincioşi răzleţiţi. Turişti? 
Da, într-adevăr, erau cu sutele. Dar oameni evlavioşi? Mai puţini decât 
puteam număra pe degete... lar acesta, prieteni, este cel mai trist 
lucru dintre toate. Să te gândeşti că, într-un spaţiu unde există atât de 
multă cultură, atât de multă informaţie şi atâta sofisticare, golul 
spiritual poate fi atât de mare. Tot ce mă înconjoară îmi pare un 
deşert, îmi usucă până şi măduva din oase. N-am vrut să cred ceea ce 
am citit în ziare, poveştile îngrozitoare care m-au adus aici, în acest 
loc, aproape împotriva voinţei mele. Dar e adevărat, fraţi şi surori. 
Până la ultimul cuvânt. New Yorkul e un oraş devotat lui Mamon, nu lui 
Dumnezeu. Uitaţi-vă la el, spuse bărbatul, arătând către un tânăr de 
douăzeci şi ceva de ani, bine îmbrăcat, într-un costum cu dungi 
subţiri, care trecea prin apropiere vorbind la telefon vrute şi nevrute. 
Când credeţi că s-a gândit ultima oară că este muritor? Sau ea? 

Le arătă o femeie ducând pungi cu cumpărături de la Henri Bendel 
şi Tififany's, care tocmai se urca într-un taxi. 

— Sau ei? 

Degetul lui acuzator se îndreptă spre doi studenţi care mergeau pe 
stradă ţinându-se de mână. 

— Sau voi? 

Degetul i se roti acum înspre mulţime. 

— Cât a trecut de când v-aţi gândit la moartea voastră? Poate că e 
la distanţă de o săptămână, de zece ani sau chiar de cincizeci - dar 
vine. Vine, tot atât de sigur pe cât de sigur sunt că mă numesc Wayne 
P. Buck. Sunteţi pregătiţi? 

Harriman se cutremură fără să vrea. Tipul era bun. 

— Nu contează dacă sunteţi bancheri de pe Wall Street sau 
muncitori imigranţi din oraşul de graniţă Amarillo, moartea nu are 


prejudecăţi. Persoane importante sau neînsemnate, bogaţi sau săraci, 
moartea va veni pentru noi toţi. Oamenii din Evul Mediu ştiau asta. O 
ştiau până şi strămoşii noştri. Ce-o să vedeţi dacă vă uitaţi pe o piatră 
veche de mormânt? Imaginea îngerului înaripat al morţii. Şi, foarte 
probabil, cuvintele memento mori - nu uita c-o să mori. Credeţi că 
tânărul acela se opreşte vreodată ca să se gândească la aşa ceva? 
Uluitor: atâtea secole de progres, şi am pierdut totuşi din vedere unul 
dintre adevărurile fundamentale, care a fost întotdeauna, absolut 
întotdeauna, pe primul loc în gândurile strămoşilor noştri. Un poet din 
vremuri vechi, Robert Herrick5$, a spus-o astfel: 


Scurtă ne e viața, fug zilele, pier. 

Ţin pasul cu astrul grăbit de pe cer; 
Ca dâra de abur şi-ai ploii stropi reci, 
Odată pierite, pierdute-s pe veci. 


Harriman înghiţi nodul ce i se pusese în gât. Norocul lui rămăsese 
pe poziţie. Acest Buck era un dar, anume pentru el. Mulțimea se 
îngroşa cu repeziciune, oamenii le adresau câte un „sst” celor de 
alături ca să poată auzi vocea joasă, persuasivă a oratorului. N-avea 
nevoie de o Biblie - Hristoase, probabil o ştia în întregime pe dinafară. 
Şi nu numai Biblia: dădea şi citate din poeţii metafizici””. 

Işi duse cu băgare de seamă mâna la buzunarul cămăşii şi apăsă pe 
butonul de înregistrare al reportofonului. Nu voia să scape niciun 
cuvânt. Niciunul dintre predicatorii de la televizor nu-i ajungea tipului 
ăstuia la degetul mic. 

— Tânărul nu se opreşte să cugete că fiecare zi petrecută departe 
de Dumnezeu este o zi care nu mai poate fi recuperată nicicând. Cei 
doi îndrăgostiţi nu se opresc să se-ntrebe cum vor răspunde pentru 
faptele lor în viaţa de apoi. Femeia care a făcut atâtea cumpărături nu 
s-a gândit probabil niciodată la adevărata valoare a vieţii. E foarte 
posibil ca niciunul dintre ei să nu creadă în viaţa de după moarte. Sunt 
ca romanii care au privit crucificarea Domnului nostru. Dacă se opresc 
vreodată să se gândească la ceea ce va fi după moarte, probabil nu-şi 
spun decât că vor muri, vor fi puşi în coşciug şi îngropaţi, şi cu asta, 
basta... Numai că, fraţi şi surori, nu este aşa. Am avut o mulţime de 
slujbe în viaţa mea şi una dintre ele a fost aceea de asistent la morgă. 
Aşa că vă vorbesc cu toată convingerea. Când mori, nu este sfârşitul. 
Nu e decât începutul. Am văzut cu ochii mei ce li se întâmplă morților. 

Harriman observă că mulţimea, care între timp devenise tot mai 
numeroasă, amuţise cu desăvârşire. Nimeni nu părea să se mişte. Işi 


5% Poet şi cleric englez (1591-1674) 
5” Grup de poeţi britanici de formaţie teologică din secolul al XVII-lea (n.tr.) 


dădu seama că el însuşi aproape că-şi ţinea răsuflarea, aşteptând să 
audă ce mai avea de spus vorbitorul. 

— Poate că tânărul nostru influent, cu telefon celular, o să aibă 
norocul de a fi îngropat în mijlocul iernii. Asta mai încetineşte puţin 
lucrurile. Dar, mai curând sau mai târziu - de obicei mai curând - 
sosesc oaspeţii la cină. Mai întâi vine musca neagră, Phormia regina, 
ca să-şi depună ouăle. Intr-un cadavru proaspăt are loc un soi de 
explozie demografică. Acest gen de înmulţire a populaţiei - e vorba de 
vreo şase generaţii - se adaugă miilor de viermi, întotdeauna în 
mişcare, întotdeauna flămânzi. Aceste larve generează atât de multă 
căldură, încât cele aflate în centru se târăsc înspre margini, să se 
răcorească înainte de a-şi săpa drumul înapoi, către interior, reluându- 
şi îndeletnicirea. Intr-o filmare pe repede înainte, totul pare o furtună 
clocotitoare, învolburată. Şi bineînţeles că viermii nu sunt decât primii 
sosiți. Cu timpul, izul de putreziciune atrage şi alţii, o întreagă armată. 
Dar n-are rost să vă tulbur cu toate amănuntele. 

Aşa că, dragi prieteni, odihna în pace nu-i cu niciun chip odihnă. 

Poate tânărul nostru prieten cu telefon celular o să decidă că modul 
în care vrea să părăsească lumea e incinerarea. Ceea ce nu mai lasă 
în urmă un cadavru care să fie profanat, de-a lungul unor ani scurşi cu 
încetineală, de gândaci şi de viermi. Incinerarea este un sfârşit rapid 
şi demn pentru un trup omenesc. Nu aşa ni se spune? 

Insă, fraţi şi surori, îngăduiţi-mi să fiu eu acela care să vă spună că 
nicio moarte care ne scoate de sub ochii lui Dumnezeu nu e demnă. 
Am asistat la mai multe incinerări decât sunt în stare să număr. Aveţi 
idee cât de greu e să arzi un corp omenesc? De cât de multă căldură e 
nevoie? Sau ce se întâmplă când trupul vine în contact cu o flacără a 
cărei temperatură e de trei sute de grade Celsius? O să vă spun eu, 
prieteni, şi vă rog să mă iertaţi fiindcă nu vă cruţ. O să aflaţi de ce nu 
o fac. 

Mai întâi, arde tot părul, din cap până-n picioare, într-o revărsare de 
fum albăstrui. Pe urmă trupul se grăbeşte să se îmbăţoşeze, ca un 
cadet la repetiţia unei parade. Şi pe urmă încearcă să se ridice în 
capul oaselor. Nu contează că în cale îi stă capacul unui sicriu, el 
încearcă să se ridice oricum. Temperatura creşte, poate la patru sute 
de grade. E momentul în care fierbe măduva, în care oasele încep să 
pocnească şi şira spinării explodează ca un şirag de focuri de artificii. 

Şi temperatura continuă să crească. Cinci sute de grade, şapte sute 
cincizeci, o mie. Exploziile continuă, răpăind în retorta cuptorului ca 
nişte focuri de armă - însă o să mă feresc şi de data asta să vă spun 
exact ce anume explodează în acele clipe. Daţi-mi voie să vă 
povestesc numai că asta durează vreme de trei ore, până când 
rămăşiţele pământeşti sunt reduse la cenuşă şi la aşchii de os. 

De ce nu v-am cruțat, fraţi şi surori, de aceste amănunte? O să vă 


spun de ce. Pentru că nici Lucifer, Prinţul Întunericului, care nu 
doarme niciodată, urmărind neobosit depravarea, nu vă va cruța. lar 
focurile din incineratorul crematoriului sunt mult mai răcoroase şi 
durează cu mult mai puţin decât focurile cărora le este hărăzit sufletul 
tânărului nostru influent. O mie de grade sau cinci mii, trei ore sau trei 
secole - pentru Lucifer asta nu înseamnă nimic. Nu sunt decât stropi 
calzi, purtaţi de vânt pentru câteva clipe. Şi când încercaţi să vă 
săltaţi în capul oaselor din acel lac de foc şi de pucioasă - când vă 
izbiţi cu creştetul de acoperişul iadului şi recădeţi în vâlvătaia de 
nestins, atât de fierbinte, încât e mai presus de puterea de descriere a 
limbajului meu sărăcăcios -, cine o să vă audă rugăciunile? Nimeni. Aţi 
avut deja la dispoziţie o viaţă întreagă în care să vă rugaţi şi, din 
nefericire, aţi irosit-o. 

Şi de aceea mă aflu aici, prieteni. Sus, în clădirea aceea frumoasă, 
înălţată atât de mult deasupra capetelor voastre plăpânde, Lucifer i-a 
arătat acestui oraş măreț chipul său şi a luat sufletul unui om. Un om 
pe nume Cutforth. Apocalipsa ne spune că, în Zilele Sfârşitului, Lucifer 
va umbla pe Pământ în văzul lumii. A sosit. Mortul din Long Island, 
mortul de aici: acesta nu e decât începutul. Ni s-a dat un semn şi 
trebuie să trecem la fapte. Şi s-o facem acum. Nu e prea târziu. Cripta 
sau urna din crematoriu, viermii sau flăcările - trebuie să înţelegeţi cu 
toţii că nu schimbă cu nimic situaţia. Când sufletul vostru va sta, gol, 
în faţa judecătorului tuturor, cum îi veţi da socoteală? Vă cer să priviţi 
acum în voi înşivă, în tăcere, şi să vă judecaţi singuri, în aceeaşi 
tăcere. Apoi, peste scurt timp, ne vom ruga împreună. Ne vom ruga 
pentru iertare şi pentru timpul care îi mai este încă dat acestui 
pământ şi acestui oraş condamnat, timp pe care îl avem pentru a ne 
găsi mântuirea. 

Fără să-şi ia ochii de la Buck, Harriman îşi scoase celularul din 
buzunar cu un gest aproape mecanic şi sună la departamentul foto, 
vorbind foarte încet. De serviciu era Klein, care înţelese imediat ce-i 
cerea. Acolo nu era o caricatură a unui predicator bombastic al Bibliei. 
Dimpotrivă. Harriman avea să-l prezinte pe reverendul Buck ca pe un 
om demn de respectul cititorilor ziarului Mew York Post: un om care 
părea cea mai rezonabilă şi cea mai profundă persoană în viaţă. 

Şi, dacă îl ascultai vorbind, era posibil să te convingi de asta. 

Harriman îşi strecură telefonul la loc, în buzunar. Poate că acest 
pastor Buck nu o ştia încă, dar avea să ajungă curând - foarte curând 
- pe prima pagină a ziarelor. 


52 


Noaptea era umedă şi plină de miresme. În întunericul din 
apropiere ţârâiau greierii. D'Agosta îl urmă pe Pendergast de-a lungul 
unei şine abandonate de cale ferată, care trecea printre două blocuri 
de apartamente murdare, din beton. Era miezul nopţii şi luna tocmai 
apusese, coborând asupra oraşului o mantie de catifea. 

Şina se sfârşi, rămânând numai taluzul intersectat de un gard 
strâmb, din plasă de sârmă, ce se pierdea în bezna din ambele 
direcţii. Dincolo de el se întindea întunecimea, lăsând să se 
întrezărească numai contururile extrem de vagi ale unor arbori uriaşi, 
profilate pe cerul nopţii. 

Urmându-l pe Pendergast, D'Agosta se întoarse şi merse de-a 
lungul gardului pe o distanţă de vreo sută de metri, până ce ajunseră 
la un pâlc de copaci. In centru era un luminiş micuţ, solul fiind 
acoperit de frunze moarte şi de vechi mantale ţepoase de castane. 

— O să ne facem pregătirile aici, spuse agentul FBI, lăsând jos 
geanta pe care o ducea. 

D'Agosta îşi aşeză propriul bagaj alături şi respiră adânc de vreo 
câteva ori. Se bucura că, după hăituirea la care fusese supus prin 
Riverside Park, începuse să facă exerciţii fizice, dar îşi dorea să se fi 
gândit mai din timp la asta. Pendergast nu părea să-şi fi pierdut 
nicidecum răsuflarea. 

Agentul FBI îşi scoase costumul şi îl împături cu grijă, aranjându-l 
apoi în valiză. Pe dedesubt purta pantaloni negri, strâmţi, şi o cămaşă 
de aceeaşi culoare. D'Agosta se dezbrăcă la rându-i, rămânând într-un 
costum similar. 

— Poftim! 

Pendergast îi întinse o cutiuţă cu vopsea de faţă, luând o alta 
pentru el însuşi, şi începu să-şi înnegrească obrajii cu vârfurile 
degetelor. 

D'Agosta îşi vopsi chipul în timp ce studia gardul care delimita 
perimetrul. Părea să ofere cea mai redusă securitate cu putinţă: 
ruginit şi lăsat pe-o parte, cu nenumărate găuri şi despicături. Se 


descălţă de pantofi şi îşi puse o altă pereche, de care îi făcuse rost 
agentul FBI: negri şi ficşi, cu tălpi moi. 

Pendergast îşi scoase pistolul Les Baer şi începu să-l înnegrească. 
D'Agosta se cutremură: era cumplit să te porţi aşa cu o armă atât de 
frumoasă. 

— Trebuie să faci acelaşi lucru, Vincent! O singură sticlire, oricât de 
mică, o să fie de-ajuns pentru detectoarele lor. 

D'Agosta îşi scoase revolverul fără nicio tragere de inimă şi se 
apucă să-l camufleze. 

— Te-ntrebi, desigur, dacă toate astea sunt neapărat necesare. 

— Mi-a trecut prin minte. 

Pendergast îşi puse o pereche de mănuşi negre. 

— După cum ai ghicit, desigur, gardul e o amăgire. Există mai 
multe inele de securitate. Primul e pur psihologic, ceea ce reprezintă 
fără îndoială unul dintre motivele pentru care a ales Bullard locul ăsta, 
de la bun început. 

— Psihologic? 

— Aici s-a aflat cândva Il Dinamitificio Nobel, una dintre fabricile de 
dinamită ale lui Alfred Nobel. Pendergast se uită la ceas. E o mare 
ironie a istoriei, dar el, fondatorul Premiului Nobel pentru Pace, a făcut 
avere din ceea ce a fost, la vremea respectivă, cea mai plină de 
cruzime dintre toate invențiile omenirii. 

— Dinamita? 

— Exact. Un explozibil de şaptesprezece ori mai puternic decât 
praful de puşcă. A revoluţionat tehnica de luptă. Noi, Vincent, suntem 
atât de obişnuiţi cu omorurile în masă, încât am uitat cum erau 
războaiele pe vremea când nu existau decât pulberea neagră, tunurile 
şi gloanţele. Era şi pe atunci ceva cumplit, dar nu se poate compara 
cu ceea ce avea să devină. Acum o singură bombă poate ucide sute 
de oameni, în loc de numai doi sau trei. Proiectilele şi bombele pot 
arunca în aer clădiri, poduri şi fabrici. Odată cu inventarea avionului, 
bombele au ajuns să năruie cvartale întregi, să ardă oraşe până în 
temelii, să facă mii de victime. Avem tendinţa să ne concentrăm 
asupra groazei stârnite de armele nucleare, însă adevărul e că 
dinamita şi derivatele sale au omorât şi au schilodit mai multe 
milioane de oameni decât a ucis vreodată bomba atomică, sau decât 
va ucide probabil vreodată. 

işi montă încărcătorul în armă şi trase fără zgomot mecanismul 
glisant. 

— Că bine zici. 

— Alfred Nobel a avut un brevet de invenţie în ceea ce priveşte 
războiul modern. Când se afla pe culmile succesului, deţinea sute de 
uzine care fabricau dinamită, în întreaga Europă. Erau construite în 
spaţii largi, ca ăsta de aici, fiindcă, indiferent cu câtă atenţie ar fi 


manipulat materialele, din când în când explodau, omorând sute de 
persoane. Amplasarea lor în zonele sărace oferea o sursă nesfârşită 
de muncitori disperaţi, sacrificabili. Aceasta de aici a fost una dintre 
cele mai mari. Pendergast îşi roti braţul, cuprinzând întunecimea de 
dincolo de gard. Nobel ar fi rămas în istorie ca o personalitate pe de-a- 
ntregul diabolică, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva straniu. Fratele său a 
murit în 1888, iar ziarele din Europa au anunţat, dintr-o confuzie, că 
decedase el însuşi. „Negustorul de Moarte e mort”, dădeau de ştire 
titlurile de pe prima pagină. Citirea propriului necrolog a fost un şoc 
profund pentru Nobel, făcându-l să înţeleagă cum avea să-l privească 
istoria. A reacţionat înființând premiile Nobel - inclusiv celebrul 
Premiu pentru Pace ca o cale de redirecţionare a ceea ce ar fi fost, cu 
siguranţă, o condamnare cumplită a istoriei la adresa vieţii sale. 

— Se pare c-a mers, murmură D'Agosta. 

— Ceea ce mă readuce la subiect. In momentul când s-a închis 
fabrica asta, exploziile uciseseră sute de oameni. Şi, pe deasupra, mai 
multe mii fuseseră incapacitate de substanţele chimice utilizate 
pentru fabricarea dinamitei, care afectează creierul. Ca urmare, ăsta e 
un loc blestemat. Localnicii îl ocolesc. Cu excepţia vizitelor unui 
îngrijitor, prin zonă n-a călcat picior de om până acum şapte ani, când 
a cumpărat Bullard proprietatea. 

— Vasăzică lasă reputaţia locului să stea de pază în folosul lui, 
spuse D'Agosta. Inteligent. 

— E un mod inteligent de intimidare, cel puţin în ceea ce-i priveşte 
pe localnici. Cu toate acestea, există un sistem de pază, probabil 
foarte sofisticat. Nu pot face decât speculaţii pe tema lui: după cum 
ştii, cercetările mele n-au dat roade. Dar am câteva unelte care ar 
trebui să ne fie de folos. 

Scoase din geantă o mică raniţă pe care şi-o agăţă de umăr. Luă, 
din aceeaşi geantă, mai multe ţevi de aluminiu pe care le asamblă, 
montând apoi un mic disc într-un capăt. Se apropie de gard mişcând 
uşor dispozitivul înainte şi înapoi. Când ajunse lângă el, se aplecă, 
plimbând cu grijă discul pe deasupra terenului din faţa sa. Pe mica 
suprafaţă rotundă se aprinse un led roşu, minuscul, de o strălucire 
palidă. 

Pendergast se îndreptă de spate şi se retrase cu un pas. 

— Aşa cum am bănuit. Există un câmp electromagnetic alternativ, 
de şaizeci de hertzi, iar asta indică prezenţa curentului electric. 

— Vrei să spui că gardul e electrificat? întrebă D'Agosta. Vechitura 
asta? _ 

— Nu gardul în sine. In interiorul zonei există două sârme senzor, 
care alertează paza dacă trece cineva peste ele. 

— Şi cum le dezactivăm? 

— Nu le dezactivăm. Urmează-mă! 


Îşi aranjară bagajele în desiş şi se furişară de-a lungul gardului până 
ce ajunseră în dreptul unui punct slab, unde mai multe găuri mari 
fuseseră  cârpite grosolan cu sârmă de balotat. Pendergast 
îngenunche şi îndepărtă sârma din cea mai largă deschizătură cu 
câteva răsuciri abile ale mâinii. Pe urmă trecu detectorul cu grijă prin 
golul rămas şi scană solul de dincolo de gard. Pe micul ecran cu leduri 
al discului străluciră câteva cifre. 

Retrase dispozitivul, luă un băț şi răzui frunzele uscate şi ţărâna, 
scoțând la vedere două sârme. Repetă procedura într-un alt loc, la 
vreo doi metri distanţă, dezgolind alte sârme. Căută în raniţă şi scoase 
două cleme-crocodil, având ataşate dispozitive electronice minuscule. 
Prinse câte una la fiecare capăt al sârmelor. 

— Ce faci? 

— Folosesc aceste  condensatoare-clemă pentru a reduce 
semnătura noastră electromagnetică la una care indică trecerea unui 
porc mistreţ de şaptezeci de kilograme şi a perechii sale. Sunt 
animale întâlnite frecvent în zonă şi nu mă îndoiesc că rătăcesc pe 
lângă gard, scoţându-le peri albi paznicilor lui Bullard din schimbul de 
noapte. Acum, repede! 

Se târâră prin gaură, apoi Pendergast astupă în grabă deschizătura 
cu sârmă şi îndepărtă clemele. Pe urmă umplu adânciturile folosindu- 
se de un alt băț şi le acoperi cu frunze uscate. In final scoase o mică 
şpriţieră şi umezi pământul răscolit. In nările lui D'Agosta pătrunse un 
miros înţepător. 

— Urină diluată de mistreţ. Ţine-te după mine. 

Alergară paralel cu gardul pe o distanţă de câteva sute de metri, 
aplecându-se cât mai aproape de pământ, până ce ajunseră într-un 
hăţiş des. Se târâră către mijlocul lui, făcând cât mai puţin zgomot 
cuputinţă. 

— Acum aşteptăm până fac paznicii cercetări. O să dureze ceva 
vreme. Reglează-ţi respiraţia şi fii calm. Vor veni cu ochelari cu vedere 
pe timp de noapte şi cu detectoare în infraroşu, fără nicio îndoială, 
aşa că lasă-te cât mai jos şi nu te mişca. Fiindcă ei presupun deja c-a 
fost un mistreţ, inspecția n-o să dureze prea mult. 

Se lăsă tăcerea. In tufele dese, întunericul era deplin. D'Agosta 
rămase în aşteptare. In stânga lui, Pendergast stătea atât de neclintit 
şi de tăcut, încât părea să fi dispărut cu desăvârşire. Singurele 
zgomote erau foşnetul slab al vântului prin frunziş şi ţipetele 
ocazionale ale unor păsări de noapte. Se scurseră astfel trei minute, 
apoi cinci. i 

D'Agosta simţi o furnică pe gleznă. intinse mâna, vrând s-o 
îndepărteze cu un bobârnac. 

— Nu, şopti Pendergast. 

D'Agosta lăsă furnica în pace. 


O simţi în curând târându-i-se pe piele, explorându-l cu mişcări 
scurte şi aspre. O luă în jos, către pantof, şi încercă să pătrundă sub 
ciorap. Când se strădui să se gândească la altceva, D'Agosta îşi dădu 
seama că îl mânca nasul. De cât timp stăteau nemişcaţi? De zece 
minute? Isuse, era mai greu să stai neclintit decât să alergi la 
maraton! D'Agosta nu vedea nimic. | se puse un cârcel la picior. Ar fi 
trebuit să aibă mai multă grijă să-şi caute o poziţie confortabilă. Nasul 
îi era acum cuprins de o mâncărime violentă, înrăutăţită de 
imposibilitatea de a se scărpina. Incurajate de investigaţiile iscoadei 
lor, mai multe furnici începură să i se târască pe piele. Cârcelul deveni 
mai puternic şi îşi simţi muşchiul pulpei zvâcnind involuntar. 

Pe urmă se auzi sunetul slab al unor voci. D'Agosta îşi ţinu 
respiraţia. Zări un licăr îndepărtat de lumină, ascuns aproape în 
întregime de frunze. Alte voci, o răbufnire de paraziți dintr-un walkie- 
talkie; câteva replici sporadice în engleză. După care se aşternu din 
nou tăcerea. 

D'Agosta se aştepta ca Pendergast să dea semnalul de încetare a 
alarmei, dar agentul FBI nu scotea niciun cuvânt. Toţi muşchii îi ţipau 
acum de durere. Un picior îi amorţise şi furnicile îl asaltau. 

— În regulă. 

Pendergast se ridică şi D'Agosta îi urmă exemplul, cu o imensă 
recunoştinţă, scuturându-şi picioarele, frecându-şi nasul, măturând 
furnicile. 

Agentul FBI îi aruncă o privire. 

— Vincent, într-o bună zi o să te învăţ o tehnică de meditaţie utilă, 
ideală pentru situaţii de genul ăsta. 

— Mi-ar prinde bine. A fost o adevărată tortură. 

— Acum, după ce-am trecut de primul cordon de pază, ne 
îndreptăm spre al doilea. Mergi exact în spatele meu şi calcă pe 
urmele mele, pe cât de mult cu putinţă. 

O porniră prin pădure, Pendergast continuând să scaneze cu 
dispozitivul său. Copacii se răriră şi ieşiră într-un câmp plin de 
buruieni. Dincolo de el se întindea un şir de clădiri în ruină, depozite 
enorme, din cărămidă, cu acoperişuri ţuguiate şi cu uşile lipsă. Lujeri 
urcau în susul părţilor laterale, mugurii lor ca nişte căpăţâni negre 
făcând semne ca de încuviinţare şi legănându-se în aerul apăsător. 

Pendergast studie o mică hartă, apoi se îndreptară către primul 
depozit. înăuntru mirosea a mucegai şi a lemn putred; paşii lor păreau 
să stârnească ecouri chiar şi cu acei pantofi silenţioşi. leşiră prin uşa 
din capătul opus, pătrunzând într-o piaţă imensă, înconjurată de 
clădiri. Pavajul de ciment era ciuruit de spărturi prin care îşi făcuse loc 
o vegetaţie întunecată la culoare. 

— Dacă au câini? şopti D'Agosta. 

— Câinii lăsaţi liberi sunt de domeniul trecutului. Sunt impredictibili, 


gălăgioşi şi sfârşesc adesea prin a ataca pe cine nu trebuie. Câinii nu 
mai sunt folosiţi decât pentru a lua urma. Va trebui să ne ferim de 
sisteme de pază mult mai subtile. 

Traversară întinderea de beton. La trecerea lor, animale nocturne 
se agitară în frunziş. Din capătul opus al curţii pornea o alee năpădită 
de iarbă, trecând printre două rânduri de clădiri în ruină, iedera care 
acoperea mormanele de zidărie creând în întuneric impresia unor pete 
lăbărţate. Pendergast înainta acum cu mai multă prudenţă, 
luminându-şi drumul cu o mică lanternă cu filtru de camuflaj. La 
jumătatea aleii se opri, îngenunche şi examină pământul. Pe urmă luă 
o creangă şi împinse uşor iarba din faţă. Apăsă mai tare şi băţul 
pătrunse pe neaşteptate într-un spaţiu gol. 

— Un puț săpat, spuse el. iți dai seama că, fiind flancată de ruine 
pe ambele laturi, aleea asta e singura cale de acces. 

— O capcană? 

— Fără îndoială. Dar mascată astfel încât să pară că ţine de vechea 
fabrică, pentru ca nimeni să nu fie învinuit dacă intrusul cade înăuntru 
şi e ucis. 

— Şi cum ai descoperit-o? 

— După lipsa urmelor de mistreţ. Pendergast retrase băţul cu grijă 
şi se întoarse spre D'Agosta. Vom fi nevoiţi să trecem printr-unul 
dintre laboratoarele astea în ruină. Fii prudent: înăuntru s-ar putea 
afla vreo sticlă de nitroglicerină, plasată într-un loc strategic, în calea 
imprudenţilor. Zona asta trebuie considerată al doilea inel de pază, 
Vincent; e necesar să fim amândoi silenţioşi şi vigilenţi. 

Intrară într-un pasaj întunecos şi Pendergast lumină spaţiul din jur 
cu lanterna de camuflaj. Podeaua era acoperită cu cioburi de sticlă, cu 
bucăţi de metal ruginit, cu frânturi de faianţă şi de cărămizi. Agentul 
se opri în loc, apoi îi făcu semn lui D'Agosta să se retragă. 

Două minute mai târziu, erau în cutea betonată. 

— Ce n-a fost în ordine? întrebă D'Agosta. 

— Prea multă sticlă spartă, prea uniform împrăştiată şi de un tip 
prea modern ca să fi provenit din fabrica veche. O capcană cu senzori 
de sunet, care pot identifica zgomotul scrâşnetului tălpilor unui om. 
Probabil există şi senzori de mişcare. 

In lumina verzuie a lanternei, figura lui Pendergast părea 
îngrijorată. 

— Şi acum ce facem? 

— Ne întoarcem la puț. 

Făcură un ocol, revenind către alee, şi Pendergast se furişă de unul 
singur mai departe, împungând solul cu un băț, până când localiză 
adâncitura. Apoi se întinse pe burtă, despărţind cu grijă iarba deasă şi 
buruienile, şi îşi îndreptă lanterna către gaura întunecată. Peste o 
clipă se retrase, stingând lanterna. 


— Aşteaptă-mă aici. 

Şi dispăru, topindu-se în noapte. 

D'Agosta aşteptă. Pendergast nu-i spusese să rămână nemişcat şi 
să nu facă niciun zgomot; nu era nevoie să-i spună. Se ghemui în 
iarba întunecoasă, abia îndrăznind să respire. Trecură cinci minute. 
Odată rămas singur, starea de tensiune îşi ceru drepturile. Işi simţea 
inima bătându-i cu putere în piept. 

„Calmează-te.” 

Apoi - la fel de brusc şi de tăcut cum dispăruse - Pendergast se 
întoarse, aducând o scândură lungă. O aşeză peste deschiderea din 
vegetaţia stufoasă şi se întoarse spre D'Agosta. 

— De acum înainte, nici o vorbă dacă nu e absolut necesar. Mergi 
pe urmele mele. 

Polițistul dădu din cap în semn de încuviinţare. N 

Traversară scândura instabilă mergând unul în spatele celuilalt. In 
capătul opus, tufele erau mai dese, arătând ca un zid întunecat. 
Pendergast înaintă, verifică folosindu-şi senzorul, adulmecă aerul. 
Aprinse pentru o clipă lanterna, o stinse iarăşi. Merseră paralel cu 
tufişurile, apoi cotiră, urmărind ceea ce părea o cărăruie croită de 
animale. 

„Mistreţii ne scot din rahat”, se gândi D'Agosta. 

Se furişară cu încetineală prin tufele dese. In dreapta lor se profila 
un zid de cărămidă: un paravan de protecţie împotriva exploziilor, 
judecând după grosime. Intr-un loc fusese doborât, pesemne de o 
explozie de demult, presupuse sergentul. Trecură prin spărtură, 
continuând să urmărească poteca mistreţilor. D'Agosta abia dacă 
putea să-l întrezărească pe Pendergast, şi cu atât mai puţin să-l audă: 
se mişca tot atât de silențios precum un leopard. 

Cărăruia se termina dând într-o pajişte lată, mai puţin năpădită de 
buruieni decât cele prin care mai trecuseră până atunci. Pendergast 
îşi întrerupse înaintarea ca să exploreze zona, făcându-i semn lui 
D'Agosta să stea locului. In capătul opus al pajiştii se aşterneau 
siluetele altor clădiri în ruină, iar dincolo de ele se zărea o lumină 
slabă. 

Agentul FBI scoase din buzunar un pachet de ţigări. Se întoarse 
lângă D'Agosta şi aprinse una cu mare grijă, ascunzând-o în căuşul 
palmei. Sergentul îl privea uluit. Pendergast trase alene din ţigară, se 
răsuci şi suflă o şuviţă de fum. 

La niciun metru în faţa lor, vălătucul purtat de vânt scoase la iveală 
o rază strălucitoare de lumină albastră: un laser. Era plasată la o 
înălţime suficientă ca să nu atingă spinările mistreţilor. 

Pendergast se lăsă pe burtă şi începu să se târască prin iarba 
înaltă, îndemnându-l pe D'Agosta cu un semn să îi urmeze exemplul. 

Traversau câmpul înaintând încet, anevoios. Pendergast trăgea din 


când în când din ţigara palmată şi sufla fumul în sus, iluminând razele 
laser care li se încrucişau deasupra capetelor. Jur-împrejur se înălţau 
copaci întunecaţi şi ruine, şi era imposibil să-ţi dai seama de unde 
porneau razele. Când termină ţigara, agentul FBI aprinse o alta. 

După cinci minute, terminaseră traversarea. Pendergast strivi 
chiştocul de pământ, se ridică şi se apropie, mergând ghemuit, de 
cadrul gol al unei uşi. Işi scoase lanterna şi o îndreptă spre interior. 
Fasciculul ilumină pentru scurtă vreme un coridor lung, având de-o 
parte şi de alta încăperi închise cu bare metalice, plasate faţă în faţă. 
Lui D'Agosta i se păru aproape ca o închisoare. Tavanul şi o parte din 
pereţi se surpaseră, lăsând în urmă un labirint de zidărie spartă, grinzi 
şi faianţă. 

Pendergast se opri în prag, fluturându-şi mâna în care ţinea un soi 
de aparat de măsură, apoi înaintă cu prudenţă. Ceea ce mai rămăsese 
din clădire părea gata să se prăbuşească şi D'Agosta auzea din când 
în când scârţâitul sau geamătul vreunei grinzi, ori răpăitul tencuielii 
care se desprindea. Pe măsură ce înaintau prin acel edificiu vast, 
năruit, lumina firavă din faţa lor devenea tot mai puternică, 
pătrunzând printr-un şir de ferestre sparte din capătul opus. Odată 
ajunşi în dreptul lor, priviră cu precauţie afară. 

In întâmpinarea ochilor lui D'Agosta se ivi o privelişte uluitoare. 
Dincolo de clădirea dărăpănată, un gard dublu de plasă metalică, cu 
colaci de sârmă ghimpată în vârf, înconjura o peluză întinsă, scăldată 
în lumină. In spatele unor arbuşti tunşi cu grijă şi al unor straturi de 
flori se înălța o clădire nouă, în stil postmodernist, o structură din 
sticlă, titan şi panouri albe, strălucind în noapte ca un cristal. În 
extrema dreaptă a părţii opuse se zăreau o gheretă pentru paznic şi o 
poartă în gard. 

Se îndepărtară de fereastră şi Pendergast se aşeză sprijinit cu 
spinarea de perete. Părea să fi căzut pe gânduri. Trecură mai multe 
minute înainte de a se însufleţi şi de a-i face semn lui D'Agosta să-l 
urmeze. Parcurseră întreaga lungime a peretelui opus mergând 
ghemuiţi şi ieşiră pe o uşă laterală. Tufişuri şi hăţişuri de agrişi 
creşteau până la o distanţă de zece metri faţă de gardul dublu, 
dincolo de care începea peluza bine întreţinută. 

Pătrunseră cu efort în desişul lor şi începură să înainteze târâş. Pe 
urmă D'Agosta îl simţi pe Pendergast încremenind. Sunetul unor 
glasuri se apropia cu repeziciune, odată cu un fascicul cercetător de 
lumină strălucitoare. Sergentul se făcu una cu pământul printre 
tufişuri, sperând din tot sufletul că îmbrăcămintea neagră şi vopseaua 
de faţă aveau să-l menţină invizibil. Numai că vocile se apropiau, se 
apropiau prea tare; şi erau puternice; iar lumina ajungea până lângă 
ei. 


53 


D'Agosta rămase nemişcat, abia îndrăznind să respire în timp e 
fasciculul de lumină pătrundea printre frunze şi lujeri. Vocile 
bărbăteşti se găseau acum şi mai aproape şi le putea desluşi spusele. 
Erau americani. Se părea că erau doi şi că mergeau încet de-a lungul 
perimetrului interior al gardului. Simţi un impuls neaşteptat şi aproape 
irezistibil de a-şi ridica privirea. Insă fasciculul strălucitor îi ateriză 
exact pe spinare, aşa că rămase neclintit ca un mort. Lumina zăbovi 
acolo, fără să se mişte. Bărbaţii se opriseră. Urmară un sunet hârşâit, 
licărirea unui chibrit, apoi se simţi un uşor miros de fum de ţigară. 

— ... adevărat ticălos, se auzi una din voci. Dacă n-aş avea nevoie 
de bani, m-aş întoarce în Brooklyn. 

— După cum merg lucrurile, s-ar putea să ne întoarcem cu toţii, 
spuse celălalt. 

— Nemernicul a-nnebunit. 

Un mormăit aprobator. 

— Se zice că stă într-o vilă care-a fost cândva a lui Machiavelli. 

— A cui? 

— A lui Machiavelli. 

— Asta-i jucătorul ăla nou de la St. Louis Rams, nu? 

— Las-o baltă. 

Lumina se îndepărtă dintr-odată, rotindu-se şi lăsând întunericul să 
i se aştearnă brusc în urmă. D'Agosta îşi dădu seama că era o 
lanternă de mână, de putere mare, ţinută de unul din cei doi. Ţigara 
trasă un arc prin aer, aterizându-i lângă coapsa stângă, şi bărbaţii îşi 
văzură de drum. 

Trecură câteva minute. Pe urmă D'Agosta se pomeni dintr-odată cu 
Pendergast alături. 

— Vincent, şopti el, aici sistemul de pază e mult mai sofisticat decât 
am crezut. Nu are numai menirea de a împiedica spionajul altor 
corporaţii, ci şi de a ţine la distanţă însăşi CIA. Nu putem spera să 
pătrundem înăuntru cu ceea ce avem la-ndemână. Trebuie să ne 


retragem şi să facem un alt plan de atac. 

— Cum ar fi? 

— Mi s-a trezit un interes neaşteptat faţă de Machiavelli. 

— Dacă spui tu. 

Se târâră înapoi, pe traseul pe care veniseră, prin clădirea în ruină, 
care gemea din toate încheieturile. Drumul părea mai lung decât 
înainte. Când erau la jumătatea distanţei, Pendergast se opri. 

— Urât miros, murmură el. 

II simţi şi D'Agosta. Vântul îşi schimbase direcţia şi duhoarea de 
putreziciune venea către ei dintr-o încăpere îndepărtată. Pendergast 
apăsă pe butonul filtrului lanternei de camuflaj, îngăduindu-i să 
împrăştie o lumină palidă. Fasciculul verzui dezvălui ceea ce fusese 
cândva un mic laborator, cu plafonul surpat. Dedesubt, pe podea, 
zăceau mai multe grinzi grele, încrucişate şi - ieşind dintre grinzi - 
capul unui mistreţ, putrezit, pe jumătate transformat în schelet, cu 
colții rupţi. 

— Altă capcană? întrebă D'Agosta. 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Proiectată în forma unei clădiri şubrede, putrezite. Plimbă raza 
verzuie ici şi colo prin interior, oprind-o în final asupra unui prag de 
uşă. Acolo e declanşatorul. Păşeşti pe pragul ăla şi dai de belea. 

D'Agosta se cutremură, gândindu-se că trecuse fără nicio grijă chiar 
peste pragul respectiv, cu nici zece minute înainte. 

Străbătură restul clădirii cu multă atenţie, auzind din când în când 
deasupra capetelor scârţâitul avertizator al lemnului. De partea 
cealaltă se întindea pajiştea largă. Lui D'Agosta i se păru o mare de 
întuneric. Pendergast aprinse o altă ţigară, apoi îngenunche şi înaintă 
cu prudenţă, suflând din nou fumul în faţa lui, până când se zări prima 
rază laser, de grosimea unui creion şi de o strălucire mată. Agentul 
FBI dădu din cap peste umăr şi reîncepură truda mersului târâş, 
menţinându-se sub raze. 

De data asta traseul părea să dureze la nesfârşit. Când îşi îngădui 
în sfârşit să arunce o privire înainte, D'Agosta descoperi, şocat, că nu 
ajunseseră decât la jumătatea câmpului. 

Chiar în clipa aceea, în iarba dinaintea lor se stârni o agitaţie 
neaşteptată. O familie de iepuri sălbatici le ţâşni în faţa ochilor, 
speriată, ţopăind în zigzag şi dispărând în salturi în întuneric. 

Pendergast se opri, îşi umplu din nou plămânii cu fum şi îl suflă 
către locul unde se aflaseră iepurii. O încrucişare de raze laser deveni 
vizibilă. 

— Urât ghinion, rosti el. 

— Au declanşat sistemul? 

— Mă tem că da. 

— Şi ce facem acum? 


— Fugim. 

Pendergast sări în picioare şi o zbughi de-a curmezişul câmpului ca 
o nălucă. D'Agosta se ridică şi o luă pe urmele lui, străduindu-se din 
răsputeri să ţină pasul. 

In loc să se îndrepte spre drumul pe care veniseră, agentul FBI 
alergă spre pădurea din stânga lor. D'Agosta auzi strigăte îndepărtate 
şi motoarele unor maşini pornind. Câteva clipe mai târziu, mai multe 
perechi de faruri despicară întunericul de-a lungul pajiştii, urmate de 
fasciculul mult mai strălucitor al unui proiector fix, în timp ce două 
jeepuri de tip militar îşi făcură apariţia de după clădirile în ruină. 

Pendergast şi D'Agosta se repeziră prin vegetaţia deasă din pădure, 
făcându-și loc cu mâinile printre rugi şi tufe încâlcite. După vreo sută 
de metri, Pendergast coti brusc şi îşi continuă drumul în unghi drept 
faţă de direcţia lor anterioară, cu raniţa săltându-i sălbatic pe umăr. 
D'Agosta îl urmă, sângele zvâcnindu-i puternic în urechi. 

Pendergast coti încă o dată pe neaşteptate şi se afundară mai tare 
în pădure. Se pomeniră dintr-odată pe un drum vechi, acoperit de 
iarbă înaltă până la brâu. Işi croiră drum prin ea, D'Agosta străduindu- 
se să nu-l piardă pe Pendergast din vedere. Incepea deja să i se taie 
răsuflarea dar spaima şi adrenalina îl mânau mai departe. 

Un fascicul puternic de lumină mătură brusc drumul şi se aruncară 
la pământ. Lumina odată trecută de zona lor, Pendergast fu în picioare 
şi reîncepu să alerge, pătrunzând de data asta într-un crâng, din 
cealaltă parte a drumului abandonat. Mai multe fascicule de lumină 
licăriră printre copaci, în depărtare, şi o serie de voci plutiră către ei 
prin aerul apăsător. 

Pendergast se opri în crâng, îşi scoase harta şi o studie la lumina 
verzuie a lanternei, în timp ce D'Agosta îl ajungea din urmă. Işi 
continuară traseul, de data asta urcând o pantă lină. Pădurea se 
îndesi şi avură impresia că reuşiseră să se distanţeze de urmăritorii 
lor. Pentru prima dată, D'Agosta îşi permise să spere că, la urma 
urmelor, ar fi putut avea şanse de scăpare. 

Copacii se răriră şi sergentul întrezări câteva stele răzlețe printre 
coroane. Pe urmă în faţă li se înălţă brusc o imensitate neagră: un zid 
înalt de şase metri, numai cărămizi putrede, plante agăţătoare şi vite. 

— Asta nu e pe hartă, spuse Pendergast. Un alt paravan de 
protecţie împotriva exploziilor... un adaos mai recent, din câte s-ar 
părea. 

Se uită în ambele direcţii. D'Agosta văzu lanterne licărind printre 
copacii din josul pantei. Pendergast se răsuci pe călcâie şi o luă la 
fugă de-a lungul zidului, care se curba, urmărind culmea unei movile 
domoale, cu muchia năpădită de buruieni profilată pe cerul nopţii. 

In faţa lor, acolo unde zidul cobora, D'Agosta zări lumini dansând 
prin vegetaţie. 


— Sărim peste zid, spuse Pendergast. 

Se răsuci, se agăţă de o rădăcină, se trase în sus. D'Agosta făcu 
acelaşi lucru. Se prinse de o tulpină, apoi de o alta, găsi un loc unde 
să-şi proptească piciorul. In graba lui, smulse o plantă din zid, 
trimițând o ploaie de resturi putrede de cărămidă spre pământ. Se 
balansă necontrolat, după care îşi regăsi sprijinul. Il văzu pe 
Pendergast aflat deja cu mult deasupra lui, căţărându-se ca o pisică. 
Luminile de dedesubt urcau dealul, în timp ce altele se apropiau din 
dreapta. 

— Mai repede! şuieră Pendergast. 

D'Agosta se prinse de un lujer, apoi de un altul, alunecând, urcând, 
cu un picior agitându-se în aer. 

Acum auzea cacofonia vocilor din urma lui. Pendergast tocmai 
ajungea pe culme. Răsună o împuşcătură şi glonţul lovi surd zidul, în 
dreapta lui D'Agosta. Se trase iar în sus, găsi alt sprijin pentru picior. 

Urmară două noi împuşcături. Pendergast se întinse spre el, îl 
prinse de braţe, îl săltă pe culme. Luminile ajunseseră în zona 
deschisă de lângă zid, tresăltând frenetic, fulgerând în sus şi 
măturându-i. 

— Jos! 

D'Agosta se aruncase deja pe burtă pe creasta fărâmiţată şi plină 
de buruieni a zidului masiv. Avea cel puţin trei metri dintr-o parte într- 
alta. 

— Târăşte-te. 

incepu să înainteze pe coate şi pe genunchi traversând creasta 
zidului la adăpostul vegetației. Se auzi o rafală de foc automat, 
gloanţele secerând tufişurile de deasupra şi scăldându-l într-o ploaie 
de rămurele şi de frunze. 

Ajunseră în partea opusă... însă acolo zăriră alţi bărbaţi, sosind 
însoţiţi de câini: câini tăcuţi, ţinuţi în lesă. D'Agosta lăsă capul jos, 
retrăgându-se, şi se rostogoli de pe muchie exact în momentul în care 
mai multe Împuşcături mitraliară tufişurile de lângă el. 

— Dumnezeule! 

Rămase o clipă întins pe spate, holbându-se la stelele neclintite. 

La urechi îi ajunse lătratul câinilor, izbucnit dintr-odată. Li se 
dăduse drumul din lese. 

Acum se auzeau voci din ambele părţi, o babilonie în italiană şi în 
engleză. Pe deasupra capului îi trecură fascicule de lumină puternică, 
venind de jos. D'Agosta auzea foşnetele frunzişului şi zgomotul 
mişcărilor urmăritorilor care se căţărau. 

Pendergast îi vorbi pe neaşteptate la ureche: 

— Ne ridicăm şi fugim. Stai pe mijlocul zidului şi aleargă aplecat. 

— Vor trage în noi! 

— Oricum au de gând să ne omoare. 


D'Agosta se ridică şi o luă la fugă - nu era tocmai o alergare, ci mai 
degrabă se îndesa în vegetaţia deasă, rupând-o, croindu-şi drum pe 
ceea ce fusese probabil cândva o alee pe culmea zidului. 

Luminile măturau creasta şi se auzi o rafală de focuri de armă. Apoi 
O voce: 

— Non sparate”?! 

— Aleargă, nu te opri! strigă Pendergast. 

Dar era prea târziu. In faţa lor se urcau pe zid siluete întunecate, 
blocându-le calea. Lanternele se îndreptară spre ei. D'Agosta şi 
Pendergast se aruncară în moloz, făcându-se una cu zidul. 

— Non sparate! strigă din nou cineva. Nu trageţi! 

In spate, D'Agosta văzu că un alt grup urcase pe zid. Erau 
înconjurați. Stătea ghemuit într-un lac de lumină strălucitoare, 
simțindu-se expus, dezgolit. 

— Eccoli! Uite-i! 

— Nu trageţi! 

Apoi se auzi o altă voce, calmă şi rezonabilă: 

— Acum puteţi să vă ridicaţi şi să vă predaţi. Sau vă ucidem. 
Alegerea vă aparţine. 


58 Nu trageţi! (în Ib. italiană, în orig.) 


54 


Locke Bullard se uită ţintă dincolo de masă, la cei doi bărbaţi 
încătuşaţi de perete. Doi nemernici îmbrăcaţi în costume negre de 
operaţiuni speciale. Americani, asta era clar; probabil de la CIA. 

Se întoarse spre şeful pazei. 

— Şterge-le feţele de vopsea. Să vedem cine sunt. 

Omul scoase o batistă şi le şterse vopseaua cu mişcări aspre. 

Lui Bullard nu-i veni să-şi creadă ochilor. Erau cei doi bărbaţi la care 
se aştepta cel mai puţin: sergentul de poliţie din Long Island şi 
Pendergast, agentul special FBI. Işi dădu imediat seama că Vasquez 
dăduse greş. Sau, mai probabil, fugise cu banii. De necrezut. Dar, 
chiar şi fără Vasquez, îl năucea gândul că, într-un fel sau altul, îi 
luaseră urma până în Italia şi reuşiseră să treacă de mai multe niveluri 
ale pazei laboratorului. li subestimase în repetate rânduri. Trebuia să 
scape de acest obicei. Cei doi erau formidabili. lar asta reprezenta 
exact ceea ce nu-i trebuia. Avea de făcut ceva mult mai important 
decât să-şi piardă vremea cu ei. 

Se întoarse către directorul de securitate. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Au penetrat nivelul exterior al pazei în dreptul vechiului 
terasament de cale ferată şi au ajuns până la al doilea inel. Au 
declanşat reţeaua laser de pe câmpul interior. 

— Aţi aflat de ce-au venit? Ce-au auzit? 

— N-au auzit nimic, domnule. N-au luat nimic. 

— Eşti sigur că n-au reuşit să treacă de al doilea inel? 

— Absolut, domnule. 

— Au la ei aparatură de comunicare? 

— Nu, domnule. Şi nici n-au aruncat ceva. Au intrat aici ca 
surdomuţii. 

Bullard dădu din cap, cuprins de o furie care înlocuia treptat şocul 
iniţial. Cei doi îl insultaseră. Il discreditaseră. 

Aruncă o privire către cel gras, care - întâmplător - nu mai părea 
chiar atât de gras. 


— Ei, D'Agosta, ai pierdut câteva kile? Cum îţi mai merge cu 
problemele de erecţie? 

Niciun răspuns. Nemernicul îl privea cu ură. Bun. Lasă-l să urască. 

— Şi agentul nu-chiar-atât-de-special. Dacă asta eşti în realitate. 
Vrei să-mi spui ce căutaţi aici? 

Niciun răspuns. 

— N-aţi făcut mare brânză, nu-i aşa? 

Era pierdere de vreme. Nu penetraseră nivelul doi, cu atât mai 
puţin pe cel de al treilea, ceea ce însemna că nu aflaseră nimic 
important. Cel mai bun lucru era să scape de ei. Bineînţeles că în ziua 
următoare locul avea să fie plin de federali, dar se aflau în Italia şi 
avea prieteni la poliţia de-acolo. Şi dispunea de două sute de hectare 
pe care să ascundă cadavrele. N-aveau să găsească nici pe dracu’. 

Ţinea o mână în buzunarul pantalonilor, învârtind câteva monede 
de un euro. Dădu peste briceag. Il scoase, desfăcu pila şi începu să-şi 
curețe cu nepăsare unghiile. 

— Soţia ta tot şi-o mai pune cu vânzătorul ăla de rulote, D'Agosta? 
întrebă, fără să-şi ridice ochii. 

— Ai idei puţine şi fixe, Bullard, ştiai? Mă faci să cred c-ai avut şi tu 
necazuri din astea. 

Bullard simţi un impuls de furie, pe care reuşi să-l ţină repede sub 
control. Avea de gând să-i ucidă, dar, înainte de asta, D'Agosta 
trebuia să plătească, măcar puţin. Continuă să se ocupe de unghii. 

— Ucigaşul tău plătit a dat-o-n bară, adăugă D'Agosta. Păcat c-a 
ales calea cianurii înainte de-a apuca să te implice. O să te vedem 
totuşi căptuşit cu o condamnare pentru conspirație. O să te ducem 
într-o închisoare de maximă securitate. Mă auzi, Bullard? Şi, odată ce- 
o să fii la mititica, la loc sigur, o să mă asigur personal că face careva 
din tine curva lui numărul unu. Oo, Bullard, o să-i oferi unui tip ras în 
cap o partidă pe cinste! 

Bullard reuşi să-şi păstreze calmul numai datorită unei practici 
îndelungate. Vasăzică Vasquez nu fugise cu banii. Se apucase de 
treabă şi eşuase. Dăduse greş într-un fel sau altul. 

Ţinu să-şi reamintească faptul că nu mai avea nicio importanţă. 

Îşi examină opera, plie pila, desfăcu lama lungă. O păstra ascuţită 
ca briciul exact pentru asemenea ocazii. Cine ştie: poate căpăta chiar 
şi nişte informaţii. 

Se întoarse către unul din asistenții săi. 

— Pune-i mâna dreaptă pe masă. 

In timp ce un paznic prinse faţa lui D'Agosta în palma lui cărnoasă 
şi îl lipi cu capul de perete, celălalt îi descătuşă o mână, i-o smuci în 
faţă şi i-o ţintui de masă. Polițistul se zbătu pentru scurt timp, apoi 
cedă. 

Bullard îi privi inelul de absolvent. Probabil de la vreo şcoală publică 


de rahat din Queens. 

— Cânţi la pian, D'Agosta? 

Niciun răspuns. 

Izbi cu briceagul în lungul unghiei degetului mijlociu al lui D'Agosta, 
spintecându-i vârful degetului. 

Sergentul se smuci, icni, îşi eliberă degetul. Din rană izvori sângele, 
încet la început, apoi mai abundent. Se zbătu cu sălbăticie, dar 
paznicii reuşiră să-l imobilizeze din nou. Il siliră încetul cu încetul să-şi 
pună mâna la loc, pe masă. 

Bullard se simţi străbătut de un val de plăcere. 

— Fiu de curvă! gemu D'Agosta. 

— Ştii ce, spuse Bullard, îmi place chestia asta. Aş putea s-o ţin aşa 
toată noaptea. 

Polițistul se zbătu în mâinile paznicilor. 

— Eşti de la CIA, nu-i aşa? 

D'Agosta gemu din nou. 

— Răspunde-mi! 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Dar tu? Bullard se întoarse spre Pendergast. CIA? Răspunde-mi! 
Da sau nu? 

— Nu. Şi faci o greşeală şi mai mare decât cea de dinainte. 

— Vezi să nu. 

De ce se obosea? Şi ce importanţă mai avea? Erau doi ticăloşi care-l 
umiliseră în faţa întregului oraş. Se simţi din nou sub stăpânirea 
mâniei şi - acum cu mai multă băgare de seamă - lovi puternic cu 
lama briceagului în masă, retezând vârful degetului deja vătămat al 
lui D'Agosta. 

— Dumnezeii mă-sii! răcni polițistul. Nemernicule! 

Bullard se retrase cu un pas, răsuflând gâfâit. li transpiraseră 
palmele. Şi le şterse de mânecile hainei şi apoi luă din nou briceagul. 
Zări însă cu coada ochiului ceasul de pe perete. Era aproape două. Nu 
se putea lăsa furat de o distracţie minoră. Avea ceva mult mai 
important de făcut înainte de a se lumina de ziuă. Ceva mult, mult 
mai important. 

Se întoarse spre şeful pazei. 

— Ucide-i! Pe urmă scapă de cadavre. Aruncă şi armele lor odată cu 
ei. Fă-o lângă puţurile vechi. Nu vreau să rămână în clădire, şi mai 
ales în preajma laboratorului, vreo urmă de care să profite poliţia 
judiciară. Ştii despre ce vorbesc: păr, sânge, orice le conţine ADN-ul. 
Nu-i lăsa nici măcar să scuipe. 

Am înţeles, domnule. 

— Nu... începu Pendergast, dar Bullard se răsuci şi îi dădu un 
upercut puternic în stomac. 

Agentul FBI se încovoie. 


— Pune-le căluş. Amândurora. 

Paznicii le îndesară bucăţi de pânză în gură, lipindu-le apoi strâns 
buzele cu bandă adezivă. 

— Leagă-i şi la ochi. 

— Da, domnule Bullard. 

El se uită la D'Agosta. 

— Ţii minte că ţi-am promis c-o să ţi-o plătesc? Acum ai degetul mai 
scurt decât cocoşelul. 

D'Agosta se zbătu, scoțând sunete nearticulate, în timp ce era legat 
la ochi. 

Bullard se întoarse către asistentul său, arătându-i masa cu un gest 
al capului. 

— Curăţă mizeria asta de-aici. Şi pe urmă ieşi dracului afară! 


55 


Cu căluş, legat la ochi şi cu mâinile încătuşate la spate, D'Agosta 
era mânat de unul din cei doi paznici. Auzea zăngănitul cătuşelor lui 
Pendergast alături de el. Păreau a străbate un pasaj subteran, lung şi 
igrasios: aerul duhnea a mucegai şi simţea răceala umezelii care îi 
îmbiba hainele. Sau poate era propria sudoare. Avea impresia că 
degetul mijlociu îi fusese afundat în plumb topit. Pulsa în ritmul 
bătăilor inimii şi sângele i se scurgea în voie de-a lungul şalelor. 

Intreaga situaţie avea ceva ireal. In orice alt moment, ar fi fost 
măcinat numai de gândul că tocmai îşi pierduse vârful degetului. Insă 
acum nu se făcea simțită decât durerea. Totul se petrecuse atât de 
repede. Cu numai câteva ore înainte se relaxa într-un apartament 
luxos. Cu câteva ore mai devreme aproape că vărsase lacrimi 
văzându-şi în sfârşit pământul de baştină. Şi în clipa aceea se găsea 
acolo - cu o cârpă murdară îndesată în gură, legat la ochi, cu braţele 
încătuşate, condus către locul propriei execuţii. 

Nu-i venea să creadă că urma să moară. Insă exact asta avea să 
se-ntâmple, dacă lui sau lui Pendergast nu le venea cumva vreo idee. 
Dar fuseseră percheziţionaţi în amănunt. Şi cea mai periculoasă armă 
a lui Pendergast - limba lui - fusese pecetluită. Părea imposibil, de 
neînchipuit. Şi totuşi, adevărul era că nu-i mai rămăseseră de trăit 
decât câteva minute. 

Incercă să-şi impună să scape de senzaţia irealităţii; încercă să 
ignore durerea arzătoare; încercă să se gândească la o salvare de 
ultim moment, la o modalitate de a răsturna situaţia în legătură cu cei 
doi bărbaţi care îi conduceau către moarte. Dar nimic din ceea ce 
învățase şi nimic din cărţile polițiste pe care le citise sau le scrisese 
nu-i puteau oferi nici cea mai mică idee. 

Se opriră şi auzi un geamăt de metal ruginit, silit să se deschidă. Pe 
urmă fu îmbrâncit înainte, auzi ţârâitul greierilor şi aerul umed al 
nopţii îi izbi nările. Se găseau afară. 

Era împins în spinare, fără îndoială, cu ţeava unui pistol. Acum 


mergeau pe ceva care, sub tălpile pantofilor moi, i se părea o potecă 
năpădită de ierburi. Auzea foşnetul frunzelor deasupra capului. 
Senzaţii atât de mărunte, de nesemnificative - şi totuşi pentru el 
deveniseră dintr-odată atât de valoroase... 

— Hristoase, spuse unul din bărbaţi. Roua asta o să-mi strice 
pantofii. Abia ce-am dat două sute de euro pe ei, sunt lucraţi de 
mână, în Panzano. 

Celălalt chicoti. 

— Ce să zic, îţi urez baftă, să găseşti altă pereche. Moşul ăla face 
cam una pe lună. 

— Treburile murdare cad mereu în cârca noastră. Ca şi cum ar fi 
vrut să-şi sublinieze vorbele, paznicul îl îmbrânci din nou pe D'Agosta. 
S-au îmbibat deja, fir-ar să fie! 

Polițistul se pomeni gândindu-se la Laura Hayward. Avea să verse 
vreo lacrimă pentru el? Era ciudat, dar, în clipa aceea, îşi dorea mai 
presus de orice să-i poată spune cum avea să moară. Se gândea că ar 
fi fost mai uşor de suportat, mai uşor decât să dispară pur şi simplu 
fără urmă, fără să se ştie niciodată... 

— Îi lustruieşti puţin şi sunt ca noi. 

— Dacă apucă să se ude, pielea nu-şi mai revine niciodată. 

— Tu şi afurisiţii tăi de pantofi! 

— Dacă ai fi dat tu două sute de curo, ai fi la fel de opărit. 

_ Pentru D'Agosta, senzaţia de irealitate era tot mai puternică. 
Incercă să se concentreze asupra durerii care îi zvâcnea în deget, 
fiindcă atâta vreme cât o simţea ştia că era încă viu. Se temea cel mai 
mult de clipa când avea să înceteze... 

Mai erau doar câteva minute. Făcu un pas, încă unul, apoi se 
împiedică de ceva din iarbă. 

Se pomeni cu o palmă peste tâmplă. 

— Ai grijă cum mergi, dobitocule! 

Aerul devenise mai rece şi mirosea a ţărână şi a frunze putrede. Se 
simţea cumplit de neajutorat. Căluşul şi legătura de la ochi îi răpeau 
posibilitatea de a intra în contact vizual cu Pendergast, de a-i 
semnaliza ceva, de a face orice. 

— Poteca spre puţul ăla vechi e pe-acolo. 

Se auziră foşnete, apoi un mormăit. 

— Isuse, aici e plin de bălării! 

— Da, şi fii atent unde pui piciorul. 

D'Agosta se simţi îmbrâncit încă o dată. Acum îl împingeau printr- 
un frunziş umed. 

— E drept înainte. Pe margine sunt o grămadă de pietre, aşa că 
vezi să nu cazi! Bărbatul râse cu poftă şi adăugă: E cale lungă până 
jos! 

Alte îmbrânceli printre tufişuri şi prin iarba umedă. Apoi D'Agosta 


se simţi oprit cu brutalitate. 

— Incă şase metri, spuse omul. 

Tăcere. D'Agosta simţi o rafală rece şi umedă - o emanaţie de aer 
stătut dintr-un puț de mină adânc. 

— Pe rând, câte unul. Nu e cazul să încurcăm lucrurile. Tu te duci 
primul. Eu aştept aici, cu ăsta. Şi grăbeşte-te! Deja mă mănâncă 
ţânţarii. 

D'Agosta auzi cum era împins Pendergast, auzi fâşâitul umed al 
paşilor prin bălăriile din faţă. Paznicul său îl ţinea zdravăn de cătuşe, 
împingându-i ţeava armei cu putere în tâmplă. Ar fi fost cazul să facă 
ceva, trebuia să facă ceva. Dar ce? La cea mai mică mişcare, ar fi fost 
mort. Nu-i venea să creadă ce se întâmpla. Mintea lui refuza să 
accepte situaţia. Işi dădu seama că undeva, în profunzimea gândurilor 
sale, avusese convingerea că Pendergast putea găsi o soluţie 
miraculoasă, că putea scoate un alt iepure din pălăria magică. Dar 
timpul unor asemenea minuni trecuse. Ce ar fi putut face agentul FBI, 
cu căluş, legat la ochi, cu o armă la cap, stând pe marginea unui put? 
Ultimul strop minuscul de speranţă se evaporă. 

— E suficient de departe, se auzi o voce de la nouă, zece metri 
distantă, uşor înăbuşită de frunziș. 

Era al doilea bărbat, vorbindu-i lui Pendergast. D'Agosta simţi un alt 
curent de aer rece venind din puţul de mină. Insectele îi bâzâiau la 
ureche. Degetul îi zvâcnea. 

Se sfârşise cu adevărat. 

Auzi zgomotul glonţului încărcat pe ţeava pistolului. 

— Impacă-te cu Dumnezeu, jigodie! 

Un moment de tăcere. Apoi răsunetul unei împuşcături, incredibil 
de puternic. Se aşternu din nou tăcerea. După care, de undeva, de 
jos, reverberând distorsionat în puț, se auzi sunetul unui corp greu 
lovind apa. 

După o tăcere ceva mai îndelungată, vocea celuilalt bărbat reveni, 
cu răsuflarea uşor tăiată. 

— In regulă. Adu-l pe ălălalt. 


56 


Trei dimineaţa. 

Locke Bullard stătea în imensul sa/one boltit al vilei sale izolate de 
pe un deal din sudul Florenței, trădându-şi sentimentele numai prin 
tresăririle uşoare ale muşchilor de deasupra maxilarului masiv. Se 
apropie se ferestrele cu modele plumbuite care dădeau către grădina 
împrejmuită de ziduri şi deschise una cu o mână tremurătoare, 
noduroasă. Norii ascundeau stelele, cerul era cu desăvârşire negru. O 
noapte potrivită pentru o asemenea îndeletnicire; tot atât de potrivită 
cum fusese şi cealaltă, cu atâţia ani în urmă... Doamne, ce n-ar fi dat 
ca să şteargă noaptea aia de pe răboj... Amintirea îl făcu să se 
înfioare, sau poate nu era decât suflarea rece a vântului, suspinând 
prin copacii bătrâni din pădurea de pini de dincolo de grădină. 

Rămase o vreme la fereastră, străduindu-se să se liniştească, să-şi 
înăbuşe teama din ce în ce mai puternică. Jos, pe terasă, licăreau 
anemic siluetele neclare ale statuilor de marmură albă. Totul avea să 
se termine în curând, îşi reaminti. Şi avea să fie liber. Liber. Dar, în 
clipa aceea, trebuia să-şi păstreze calmul. Trebuia să lase deoparte 
viziunea raţională asupra lumii, pentru o singură noapte. A doua zi 
avea să-şi poată spune că totul nu fusese decât un vis urât. 

işi limpezi mintea cu multe eforturi, încercă să găsească un alt 
lucru asupra căruia să-şi focalizeze gândurile, fie şi numai pentru scurt 
timp. Dincolo de legănarea vârfurilor pinilor umbrelă, zărea 
contururile chiparoşilor de pe dealurile îndepărtate şi cupola de 
asemenea distantă a Domului, alături de Turnul lui Giotto, strălucitor 
iluminat. Oare cine spusese că nu eşti cu adevărat florentin decât 
dacă locuieşti într-un loc de unde se vede Domul? Era aceeaşi 
privelişte pe care o avusese sub ochi Machiavelli, exact aceeaşi: 
dealurile acelea, domul acela celebru, turnul din depărtare. Poate că 
Machiavelli stătuse, cu cinci sute de ani în urmă, exact în acelaşi loc, 
punând la punct ultimele detalii din Principele. Bullard citise cartea la 
douăzeci de ani. Era unul dintre motivele pentru care se repezise să 
profite de ocazie, devenind proprietarul vilei în care se născuse şi 


crescuse autorul. 

Se întrebă cum ar fi acţionat renumitul gânditor într-o asemenea 
situaţie. Ar fi simţit, fără îndoială, exact ceea ce simţea el însuşi: 
spaimă şi resemnare. Cum să faci o alegere când ai de rezolvat o 
problemă care nu are decât două soluţii, ambele inadmisibile? Se 
corectă: una era inadmisibilă, iar cealaltă, inimaginabilă. 

O accepţi pe cea inadmisibilă. 

Se întoarse cu spatele la fereastră şi se uită la ceasul de pe poliţa 
căminului, din partea opusă a încăperii cufundate în semiobscuritate. 
Trei şi zece minute. Trebuia să facă ultimele pregătiri. 

Se apropie de masă şi aprinse o lumânare mare, din vremuri vechi, 
a cărei flacără lumină o coală veche de pergament: o pagină dintr-un 
manual de magie neagră din secolul al treisprezecelea. Pe urmă luă 
străvechiul pumnal arthame aşezat alături şi se apucă să zgârie cu 
grijă conturul unui cerc pe podeaua de teracotă a încăperii, lucrând 
încet şi asigurându-se cu cea mai mare grijă că linia cercului era 
continuă. Când termină, luă o bucată de cărbune pentru desen, 
anume pregătită, şi începu să scrie litere greceşti şi aramaice la 
periferia cercului, oprindu-se când şi când ca să consulte manualul. 
Continuă înscriind totul în două pentagrame. Apoi trasă un cerc mai 
mic - de data asta incomplet - alături de cel mare. Nu se temea că ar 
fi putut fi deranjat: le dăduse liber tuturor paznicilor şi tuturor 
ajutoarelor sale. Nu voia să rişte apariţia unui martor şi - mai presus 
de toate - nu voia să rişte să fie întrerupt. Când făceai ceea ce avea el 
de gând să facă, când invocai ceea ce spera el să invoce, nu erau 
admise nicio întrerupere şi nicio greşeală, nimic nu trebuia pierdut din 
vedere. Miza era mai mult decât viaţa lui - fiindcă se părea că 
moartea personală n-avea să pună capăt consecinţelor. 

Se opri, pregătirile fiind aproape încheiate. De-acum nu mai putea 
dura mult. Urma să se sfârşească şi el avea s-o ia de la început. 
Bineînţeles că mai rămâneau câteva aspecte minore nerezolvate întru 
totul: de exemplu, dispariţia lui Pendergast şi a lui D'Agosta; chinezii 
şi ceea ce se petrecuse în Paterson. Dar avea să se simtă uşurat 
reîntorcându-se la afacerile sale obişnuite. Asemenea probleme, oricât 
de spinoase ar fi fost, ţineau de lumea reală şi le putea rezolva. In 
comparaţie cu ceea ce făcea în clipa aceea, erau nişte bagatele. 

Se aplecă din nou asupra paginii de manuscris, apoi verifică încă o 
dată, asigurându-se că nu-i scăpase nimic. După care, aproape 
împotriva voinţei sale, privirea i se întoarse către o cutie veche, 
dreptunghiulară, aşezată pe masă. Era timpul s-o aducă în scenă. 

Îi desfăcu încuietoarea de alamă. Îi mângâie suprafeţele lustruite, 
apoi o deschise - fără nicio tragere de inimă. Mirosul vag de lemn 
vechi şi de păr de cal se înălţă în aer. Il inhală: parfumul acela de 
vechime, aroma aceea nepreţuită. Işi introduse mâna tremurătoare în 


întunericul din cutie şi dezmierdă obiectul neted din interior. Nu 
îndrăzni să-l scoată afară - ideea de a-l tine în mână îl speriase 
întotdeauna într-o oarecare măsură. Nu era făcut pentru el, 
nicidecum. Era făcut pentru alţii. Alţii care, dacă el reuşea ce-şi 
propusese, n-aveau să-l mai vadă niciodată... 

Un val neaşteptat de regret, de furie şi de spaimă îl făcu să se 
clatine pe picioare. Se simţea aproape copleșit de forţa lui brută. 

Era de necrezut că o idee îl putea trânti realmente în genunchi. Icni 
din nou, respirând cu greutate; se prinse bine de marginea mesei 
masive. Ce se cuvenea făcut trebuia făcut. 

Inchise cu băgare de seamă cutia, o zăvori şi o aşeză pe podea, în 
interiorul cercului mai mic, întrerupt. N-avea s-o mai privească iarăşi, 
n-avea să se mai tortureze singur. Se uită la ceas cu nelinişte în suflet. 
Ceasornicul îi răspunse bătând sfertul de oră, tonurile cu reverberaţii 
de clopot alcătuind un contrapunct straniu în întunericul apăsător din 
încăpere. Bullard înghiţi în sec, mişcă din buze fără glas şi, în cele din 
urmă, rosti cuvintele pe care le memorase cu mare atenţie. 

Era nevoie de nouăzeci de secunde ca să încheie incantaţia. 

La început nu se întâmplă nimic. Ciuli urechea, ascultând încordat, 
dar nu se auzea niciun sunet, nici măcar un oftat; nimic. Oare nu o 
spusese corect? Personalul fiind plecat, locul era tăcut ca un 
mormânt. 

Ochii îi alunecară iarăşi către pagina de manuscris. Ar fi trebuit 
oare s-o recite din nou? Ba nu: ritualul trebuia să decurgă perfect, fără 
nicio abatere. O repetare ar fi putut avea consecinţe dezastruoase, 
inimaginabile. 

Aşteptând în lumina sărăcăcioasă, îşi spuse că poate nu era 
adevărat: că totul nu era decât o superstiție fără fond. Dar gândul 
trezi în el un amestec atât de disperat de nădejde şi de incertitudine, 
încât se forţă să îl alunge. Nu se înşela. Nu putea exista niciun alt 
răspuns... 

Pe urmă simţi, sau socoti că simţea, o schimbare stranie în aer. Un 
miros firav pluti către el, traversând întregul salone. Era izul înţepător 
al sulfului. R 

O adiere clătină perdelele. Incăperea păru să se înnegureze mai 
tare, de parcă un întuneric profund ar fi dat buzna din toate direcţiile. 
Se simţi încremenind de spaimă şi de speranţă totodată. Se întâmpla. 
Incantaţia dădea rezultate, aşa cum i se promisese. 

Aşteptă, aproape neîndrăznind să respire. Mirosul devenea mai 
pronunţat şipărea că prin aerul leneş din încăpere ar fi plutit lujeri de 
fum, lujeri care lingeau ferestrele şi se ondulau în colţuri. Avea o 
senzaţie stranie, de rău augur, un fel de teamă dureroasă la modul 
fizic. Da, era o senzaţie fizică, o prevestire a ceea ce avea să urmeze, 
iar aerul părea să se coaguleze, încălzindu-se din ce în ce mai tare. 


Bullard stătea în picioare, în cercul cel mare, cu inima bătându-i 
sălbatic, cu ochii încordindu-i-se într-o încercare de a privi dincolo de 
cadrul întunecat al uşii. Un contur vag... o siluetă greoaie, mişcându- 
se cu încetineală... 

Mersese! îi reușise! E/ Venea! Venea într-adevăr...! 


57 


D'Agosta se simţea amortit. Împuşcătura, apoi tăcerea, zgomotul 
de apă împroşcată din final - totul se petrecuse cu adevărat. 

— Haide, spuse paznicul lui, îmbrâncindu-l. 

El nu se putea clinti; nu-i venea să creadă ceea ce se întâmpla. 

— Mişcă! 

Omul îl împunse cu ţeava pistolului în ceafa. 

Inaintă  împleticindu-se, străduindu-se instinctiv să ocolească 
bucăţile de piatră sfărâmată. Răsuflarea mucegăită a puţului deschis 
se revărsa asupra lui. Şase paşi, opt, doisprezece paşi. 

— Opreşte-te. 

Acum simţea aerul urât mirositor iritându-i nările, răvăşindu-i părul. 
Totul părea nefiresc de limpede, iar timpul se scurgea mai încet, 
târându-se parcă. „Dumnezeule, ce mod de a părăsi lumea.” 

Ţeava armei îi apăsă ţeasta cu putere. D'Agosta îşi închise strâns 
pleoapele îndărătul legăturii de la ochi, rugându-se pentru o moarte 
rapidă. 

Trase o gură şovăielnică de aer, apoi încă una. După care se auzi o 
împuşcătură asurzitoare. Se prăbuşi în gol, cu capul înainte... 

„„.Vag, ca de la o mare distanţă, simţi un braţ de fier prinzându-l din 
spate şi trăgându-l înapoi, chiar de pe marginea puţului. Mâna îi dădu 
drumul şi el căzu instantaneu în iarba presărată cu pietre. Câteva 
secunde mai târziu auzi un trup - nu al lui - izbind apa, departe, jos. 

— Vincent? 

Era Pendergast. 

O tăietură superficială şi legătura de la ochi îi căzu; încă una, şi 
Pendergast îi scoase căluşul din gură. D'Agosta rămase întins în locul 
unde căzuse, năucit. 

— Dezmeticeşte-te, Vincent. 

El îşi reveni încet în simţiri. Pendergast era în picioare, undeva în 
lateral, cu arma îndreptată către paznicul său pe care-l lega de-un 
copac. Cel care se ocupase de D'Agosta nu se vedea nicăieri. 

Polițistul se ridică împleticindu-se. Simţi o umezeală stranie pe chip. 


Lacrimi? Rouă din iarbă? Totul părea un miracol, înghiţi nodul din gât 
şi reuşi să îngaime: 

— Cum...? 

Dar Pendergast se mulţumi să clatine din cap şi să arunce o privire 
în gura căscată a puţului. 

— Cred c-a scăpat de grijile pe care şi le făcea din pricina 
pantofilor. 

Pe urmă agentul FBI se uită la paznicul supravieţuitor şi îi adresă un 
zâmbet scurt, care îngheţa sângele-n vine. 

Omul păli şi bolborosi ceva prin căluş. 

Pendergast se întoarse spre D'Agosta. 

— Arată-mi degetul. 

Sergentul aproape că îl dăduse uitării. Pendergast îi luă mâna şi i-o 
examină. 

— A avut o lamă ascuţită. Eşti norocos: nu ţi-a afectat nici osul, nici 
rădăcina unghiei. Rupse o fâşie din tivul cămăşii sale negre şi îl 
bandajă. Ar fi înţelept să te ducem la un spital... 

— Pe naiba! Mergem după Bullard. 

Pendergast înălţă din sprâncene. 

— Sunt încântat să aflu că suntem pe accesași lungime de undă. 
Da, acum avem o ocazie favorabilă, cât despre degetul tău... 

— Nu te mai gândi la el. 

— Cum doreşti. Uite-ţi revolverul din dotare. 

Pendergast îi întinse pistolul Glock de 9mm, apoi se întoarse şi îşi 
îndreptă propriul Les Baer spre tâmpla paznicului. 

— Ai o şansă - una singură - să ne spui care e cel mai bun traseu 
de ieşire. Ştiu deja foarte multe despre structura locului ăstuia, aşa că 
orice încercare de a induce în eroare o să fie detectată şi-o să i se 
răspundă instantaneu cu un glonţ în lobul tău parietal. S-a-nţeles? 

Omul nu reuşea să rostească vorbele atât de repede pe cât ar fi 
vrut. 


O oră mai târziu, Pendergast şi D'Agosta erau în maşină, pe Via 
Volterrana, o şosea întunecoasă, străjuită pe o latură de întărituri din 
piatră, care se arcuia de-a lungul culmilor din sudul Florenței. Lumini 
palide mijeau, împrăştiate, dinspre dealurile din jur. 

— Cum ai reuşit? întrebă D'Agosta. Incă nu-i venea să creadă. Am 
fost convins că o să dăm colţul. 

Incă mai erau îmbrăcaţi în costumele negre, de camuflaj, şi lui 
Pendergast nu i se zăreau decât mâinile şi faţa. In lumina slabă a 
bordului, avea o expresie dură, neclintită. 

— Trebuie să recunosc că am avut parte şi eu de ceva momente de 
nelinişte. Am fost norocoşi fiindcă s-au hotărât să se despartă şi să ne 
ucidă pe rând. Asta a fost prima lor greşeală. A doua a constat în 


încrederea exagerată în sine şi în lipsa atenţiei. A treia a fost că omul 
meu îşi îndesa tot timpul arma în mine - ceea ce mi-a dezvăluit, 
fireşte, în permanenţă locul unde o ţinea. Păstrez întotdeauna câteva 
instrumente micuţe în manşeta cămăşii, în tivul pantalonilor, în 
diverse alte locuri. E un truc vechi de magician. Le-am folosit ca să-mi 
desfac cătuşele. Din fericire, încuietorile italienilor sunt destul de 
rudimentare. Când ne-am oprit lângă puț, mi-am dezarmat adversarul 
cu o lovitură în plexul solar, apoi mi-am scos legătura de la ochii şi 
căluşul. Pe urmă am tras în aer în timp ce împingeam cu piciorul o 
piatră grea în puț. Apoi mi-am instruit paznicul să ordone să fii adus - 
ceea ce a şi făcut, imediat ce şi-a recăpătat răsuflarea. Imi pare rău că 
l-am împuşcat pe paznicul tău, dar n-aş fi avut cum să mă descurc cu 
amândoi... Nu-mi place să omor oameni cu sânge rece, dar nu exista 
altă soluţie. 

Agentul FBI se cufundă în tăcere. 

D'Agosta îşi simţi furia crescând. E/nu avea niciun regret. Degetul îi 
zvâcnea din nou, dureros, în ritmul bătăilor inimii. Bullard. Pendergast 
avusese dreptate: tipul trebuia să plătească scump. 

Maşina luă o curbă şi, la aproape un kilometru în faţa lor, zăriră 
silueta unei vile, conturată pe fundalul de o strălucire palidă al cerului 
nopţii, turnul crenelat dintr-un capăt fiind încadrat de chiparoşi. 

— Locul exilului lui Machiavelli, murmură Pendergast. 

Maşina cobori către fundul văii, mergând de-a lungul unui zid vechi. 
Agentul FBI încetini atunci când se apropiară de o poartă de fier, apoi 
viră, ieşind de pe şosea. Ascunseră maşina într-un crâng de măslini şi 
se îndreptară pe jos spre poartă. 

— Mă aşteptam la un sistem serios de pază, spuse Pendergast, 
după o examinare rapidă a încuietorii. In schimb, poarta e descuiată. 
Se uită dincolo de gard. Şi se pare că în ghereta paznicului nu e 
nimeni. 

— Eşti sigur că asta e vila? 

— Da. 

Deschise încetişor poarta şi pătrunseră în întunericul imensului parc 
al reşedinţei. Două şiruri de chiparoşi mărgineau un drum de acces 
care urca spre culmea unui deal acoperit de alte pâlcuri de măslini. 
Pendergast se opri locului, apoi se lăsă în patru labe ca să studieze 
urmele abia desluşite de pe pietrişul drumului de acces. Pe urmă se 
ridică, privi în jur şi dădu din cap către o pădure deasă de pini 
umbrelă aflată într-o laterală. 

— Pe acolo. 

O luară printre pini, Pendergast oprindu-se în răstimpuri şi părând 
să se uite după paznici sau după vreun alt sistem de securitate. 

— Ciudat, murmură, ca pentru sine. Foarte ciudat. 

Ajunseră în curând la un gard viu din dafini, gros, tuns impecabil şi 


imposibil de străpuns. Merseră de-a lungul lui până în dreptul unei 
porţi încuiate, pe care Pendergast o descuie cu dexteritate, folosindu- 
se de un şperaclu. În partea opusă se întindea o grădină tipic 
italienească, împrejmuită cu garduri vii joase, tunse sub forme 
dreptunghice şi mărginite de straturi de levănţică şi de gălbenele. In 
centru se afla statuia de marmură a unui faun, cu apa scurgându-se 
din naiul la care cânta şi revărsându-se în bazinul acoperit cu muşchi 
de dedesubt. Dincolo de grădină se înălța faţada întunecată a vilei. 

Se opriră să studieze clădirea imensă. Era acoperită cu stuc de un 
galben palid. De-a lungul celui de al treilea etaj se întindea o logie, 
chiar sub acoperişul de ţiglă: un şir de coloane, susţinând arcade de 
tip roman. Singurul semn de viaţă era lumină firavă, pâlpâind prin 
ferestrele deschise, cu geamuri cu modele plumbuite, ale ceea ce 
părea fi un salone imens, plasat la primul etaj. 

Pendergast îşi continuă drumul şi D'Agosta îl urmă, zgomotul 
paşilor fiind mascat de bolboroseala fântânii. Peste alte câteva 
minute, ajunseră lângă peretele exterior al vilei propriu-zise. Nimic nu 
indica existenţa vreunui sistem de pază. 

— Bizar, şopti Pendergast. 

— Poate că Bullard nu e acasă. N 

Trecură pe sub una dintre ferestrele largi ale salonului. In 
momentul acela, pe D'Agosta îl izbi mirosul. Nu era decât o adiere 
trecătoare, dar avu efectul unei lovituri în stomac. Furia i se 
transformă brusc în îndoială, apoi într-o spaimă care îl cuprinse încetul 
cu încetul. 

— Sulf! 

— Intr-adevăr. 

Bâjbâind aproape inconştient după cruciuliţa de la gât, sergentul îl 
urmă pe Pendergast, ocolind vila şi îndreptându-se spre marele ei 
portone. 

— E descuiat, spuse Pendergast, strecurându-se înăuntru. 

D'Agosta îl urmă după o scurtă ezitare. Se opriră în holul de la 
intrare, cercetând cu privirea imensele spaţii boltite ale piano terra”, 
întunecate de frescele vechi şi de picturile în trompe-/'0i/. 

Acolo mirosul era mai puternic. Sulf, fosfor... şi grăsime arsă. 

Pendergast urcă scara largă care ducea către primul etaj şi către 
salone. D'Agosta îl urmă de-a lungul unui hol boltit, până în faţa unui 
set de uşi masive de lemn, cu buloane şi întărite cu benzi de fier. Una 
era întredeschisă şi lumina pâlpâitoare răzbătea de dincolo de ea. 

Pendergast o împinse, deschizând-o larg. 

D'Agosta avu nevoie de ceva timp ca să priceapă ceea ce vedea. 
Lumina nu venea de la o lumânare aprinsă sau de la focul din 


5% Parter (în Ib. italiană, în orig.) 


şemineul impozant, ci din mijlocul încăperii. Acolo, în centrul unui cerc 
aproximativ, se găsea ceva aflat într-un ultim stadiu al arderii, doar 
câteva limbi de foc înălțându-se din cocoloaşele carbonizate. 

Avea conturul unei fiinţe omeneşti. 

Ingrozit şi nevenindu-i să-şi creadă ochilor, D'Agosta examină de la 
distantă forma unsuroasă, care ardea mocnit: rămăşiţele transformate 
în cenuşă ale scheletului, fiecare os plesnit de căldură fiind la locul 
său, cu braţele şi picioarele răşchirate pe podea. Şi catarama curelei 
era la locul ei, după cum erau şi cei trei nasturi metalici ai hainei. 
Acolo unde se aflase unul dintre buzunare era acum un guguloi topit 
de euro. In cenuşa coastelor de sus se odihneau rămăşiţele unui stilou 
de aur. Oasele arse ale mâinii continuau să afişeze ostentativ două 
inele cu aspect familiar. 

Dar nu arsese în întregime. Laba unui picior rămăsese cu 
desăvârşire intactă, arsă numai până la gleznă. Avea aspectul absurd 
al recuzitei pentru un film, încă aflată într-un pantof lucrat manual, 
bine lustruit. lar în extremitatea opusă se afla un alt fragment din 
corp: o jumătate de faţă, cu un ochi holbat, un smoc de păr şi o 
ureche perfectă, rozalie, totul intact, de parcă focul care mistuise 
omul încetase brusc, în dreptul unei linii trasate de-a lungul părţii 
laterale a capului. Cealaltă jumătate era doar craniu, înnegrit, crăpat 
şi ros de flăcări. 

Porțiunea de faţă rămasă neatinsă era suficientă ca să identifici, 
fără dubiu, cine era mortul: Locke Bullard. 

D'Agosta îşi dădu seama că îşi ţinea răsuflarea. Se cutremură, lăsă 
aerul să iasă şi îşi umplu plămânii cu duhoarea de sulf şi de friptură 
arsă. Când începu să-şi vină în fire, observă că pereţii cu tapet de 
mătase şi tavanul erau acoperiţi cu o peliculă de grăsime. Cercul 
amplu în care zăcea trupul părea să fi fost trasat în podea şi cu un 
corp dur înconjurat cu simboluri misterioase, totul fiind inclus într-o 
pentagramă dublă. Alături se găsea un cerc mai mic - însă acesta era 
gol. 

D'Agosta nu avea destulă forţă ca să-şi întoarcă faţa în altă parte. 
Simţi ceva pocnindu-i în mână şi îşi dădu seama că îşi strânsese 
cruciuliţa atât de tare, încât îi rupsese lănţişorul. Se uită în jos, la 
obiectul din palmă, aşa de familiar şi de liniştitor. Părea atât de 
incredibil, încât putea să fie adevărat; era greu de crezut că tot ce îi 
povestiseră călugărițele cu mulţi ani în urmă s-ar fi putut petrece în 
realitate; dar, în clipa aceea, în mintea lui nu exista nici cea mai mică 
îndoială că tot ce vedea în faţa ochilor, exact ceea ce vedea, era 
lucrarea diavolului în persoană. 

Se uită la Pendergast şi observă că şi el încremenise locului, figura 
exprimându-i uimirea, şocul... şi dezamăgirea. „Asta pune capăt unei 
teorii, îşi spuse D'Agosta. Şi înseamnă pierderea unui martor.” Nu era 


doar un şoc. Era o lovitură teribilă, poate definitivă, dată anchetei. 

Dar, chiar în timp ce el se uita lung la agent, Pendergast îşi scoase 
telefonul şi începu să tasteze un număr. 

Lui D'Agosta nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

— Pe cine suni? 

— Chem carabinierii. Oamenii legii din Italia. Noi suntem oaspeţi 
aici şi e important să respectăm legile. 

Vorbi scurt, în italiană, apoi închise telefonul cu un pocnet şi se 
întoarse din nou spre sergent. 

— Avem la dispoziţie vreo douăzeci de minute până la sosirea 
poliţiei. Să le folosim la maximum. 

incepu prin a face un tur grăbit al locului crimei, oprindu-se în 
dreptul unei măsuţe pe care se aflau diverse obiecte: o bucată veche 
de pergament, un cuţit cu aspect bizar, o grămăjoară de sare. 
D'Agosta se mulțumea să-l privească, fără să-şi poată impune să ia 
parte. 

— la te uită, spuse agentul FBI, prietenul nostru Bullard a folosit un 
grimoar cu puţin timp înainte de... ăăă... decesul său. 

— Ce înseamnă grimoar? 

— O carte de magie neagră. Printre altele, conţine instrucţiuni 
pentru invocarea demonilor. 

D'Agosta înghiţi în sec. Işi dorea să plece naibii mai repede de 
acolo. Nu semăna cu moartea lui Grove şi nici măcar cu a lui Cutforth; 
aceasta abia se petrecuse. Şi nu era vorba despre un ucigaş obişnuit. 
Nici Pendergast, nici vreun alt apărător al legilor umane nu puteau 
face nimic. „Ave Maria, cea plină de har...” 

Pendergast se aplecase asupra cuţitului. 

— Ce avem aici? Un arthame, după cum arată. 

D'Agosta voia să-i spună că trebuiau să plece, că acolo acționau 
forţe cu mult mai puternice decât ei, dar nu reuşea să articuleze 
cuvintele. 

— Uite, cercul care-l înconjoară pe Bullard are o mică porţiune 
ştearsă - Vezi? Acolo. A fost transformat într-un cerc deschis. 

D'Agosta încuviinţă din cap în tăcere. 

— Pe de altă parte, cercul mai mic de alături a fost incomplet de la 
bun început. Cred c-a fost trasat ca un cerc deschis. 

Pendergast se apropie de acel al doilea cerc şi îl studie cu atenţie. 
Scoase din manşeta cămăşii o pensetă şi culese ceva din centru. 

— Aha, reuşi D'Agosta să articuleze, înghițind din nou un nod cei 
se pusese în gâtlej. 

— Sunt foarte curios să aflu ce-a fost în acest cerc deschis: un 
obiect plasat acolo reprezintă evident un dar pentru, ăăă, diavol. 

— Pentru diavol. 

„Domnul fie cu tine...” 


Pendergast studie îndeaproape ce se găsea în vârful pensetei, 
întorcând instrumentul ba într-o parte, ba în alta. Sprâncenele i se 
înălţară, cu o privire uimită pe chip. 

D'Agosta se opri în mijlocul rugăciunii. 

— Ce este? 

— Păr de cal. 

Şi polițistul văzu - sau crezu că vedea - un licăr de înţelegere 
luminând trăsăturile palide ale agentului. 

— Ce reprezintă? Ce înseamnă? 

Pendergast lăsă penseta în jos. 

— Înseamnă totul. 


58 


Harriman trecu agale pe lângă hotelul Plaza şi intră în Central Park, 
savurând aerul proaspăt. Era o seară superbă de toamnă, lumina 
aurie smălţa frunzele de deasupra capului său. Veveriţele alergau în 
toate părţile, adunând alune; mamele îşi plimbau bebeluşii în 
cărucioare; pe South Park Drive se scurgeau grupuri de biciclişti şi de 
patinatori pe rotile. 

Articolul despre Buck apăruse în ediţia de dimineaţă, iar lui Ritts îi 
plăcuse grozav. Telefoanele sunaseră toată ziua, faxurile băzâiseră 
neobosit, e-mailurile de la cititori curseseră întruna. Reuşise încă o 
dată să atingă o coardă sensibilă. 

In seara aceea superbă, Bryce Harriman se plimba către nord, 
întorcându-se la locul triumfului său anterior, în căutarea unui motiv 
proaspăt de glorie. Ceea ce trebuia acum era un interviu cu bunul 
reverend Buck în persoană - în exclusivitate pentru New York Post. Şi 
dacă putea obţine cineva exclusivitatea, atunci el era acela. 

In vreme ce ocolea prin spatele grădinii zoologice din Central Park, 
trecând pe lângă vechiul arsenal, se opri locului, surprins. Acolo 
apăruse un cort, un cort vechi din pânză groasă, plasat în zona 
năpădită de buruieni ce se întindea pe partea dinspre Fifth Avenue, la 
nord de 65th Street. Pe când urca o mică movilă, cuprinse cu privirea 
mai multe corturi. lar odată ajuns pe culme descoperi un adevărat 
oraş de corturi aşternându-i-se înainte, fumurile mai multor zeci de 
focuri înălțându-se în văzduhul toamnei. 

Rămase în loc, surpriza preschimbându-i-se într-un licăr de 
satisfacţie. £/ făcuse totul. El menţinuse povestea vie, identificase un 
lider, atrăsese tot mai mulţi oameni. Şi acum se întâmplase asta. 

Se apropie de periferia taberei. O parte din oameni, mai ales 
puştani aflaţi la vârsta la care mergi la liceu sau la facultate, erau 
înfăşuraţi doar în ziare; alţii aveau saci de dormit de diverse modele şi 
culori; unii îşi improvizaseră corturi din cearşafuri susţinute de bete. 
lar câţiva aveau corturi elegante, de la North Face şi de la Antarctica 


Ltd. Probabil copii de bani gata din Scarsdale şi Short Hills. 

Văzu cu coada ochiului doi poliţişti mergând de-a lungul zidului 
dinspre Fifth Avenue şi evaluând situaţia. lar în stânga lui erau alţi 
oameni ai legii, zăbovind prin preajmă şi având grijă să nu atragă 
atenţia asupra lor. Nici nu era de mirare: probabil că în campingul 
improvizat se aflau vreo cinci sute de persoane. 

Işi schimbă direcţia, intră în tabără şi cutreieră de-a lungul unei alei 
deschise printre şirurile de corturi. Arăta aproape ca un cartier de 
colibe din vremea marii crize economice din anii treizeci, cărări scurte 
şi înguste trasate pe lângă adâncituri pline de copaci şi pe lângă 
suprafeţe de stâncă expuse: zăreai focuri la care se gătea, oameni 
aşezaţi în jurul lor pe cuverturi matlasate şi pe pături, bând cafele. Ici 
şi colo soseau alţii, cu rucsacuri, şi instalau noi corturi. Probabil aveau 
să se extindă cel puţin până la 70th Street, pe patru cvartale din 
suprafaţa parcului. Era incredibil. Se mai întâmplase aşa ceva la New 
York până atunci? se grăbi să-şi scoată telefonul şi ceru un fotograf. 

Pe urmă se opri să pună întrebări şi, după câteva minute, localizase 
deja cortul lui Buck: un cort mare, din rezervele armatei, plasat în 
apropierea centrului taberei. lnăuntru îl văzu de la distanţă pe Buck în 
persoană, aşezat la o măsuţă pliantă şi scriind ceva. Avea o înfăţişare 
straniu de demnă, aducându-i aminte lui Harriman de fotografiile 
vechi, cu generali din Războiul Civil. Spera că afurisitul de fotograf 
avea să se grăbească. 

Când se apropie de intrarea cortului, un tânăr îi tăie calea. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Am venit să-l văd pe domnul Buck. 

— O mulţime de lume a venit să-l vadă pe reverend. E ocupat, nu 
poate fi deranjat. 

— Sunt Harriman, de la New York Fost. 

— lar eu sunt Todd, din Levittown. 

Aghiotantul luă o poziţie fermă, blocându-i drumul cu un soi de 
zâmbet absent şi arogant. 

„Niciun găozar nu se compară cu un găozar renăscut”, îşi spuse 
Harriman. Işi aruncă privirea dincolo de paznicul autoproclamat, către 
Buck, care lucra la măsuţa lui pliantă, ignorându-i. Dar ce se vedea 
acolo, lipit cu bandă adezivă de suprafaţa interioară a cortului? Un şir 
de articole decupate din Post. Articolele /ui. Se simţi încurajat. 

— Reverendul va dori să mă vadă. 

Se îndesă pe lângă individ, se aplecă, intră în cort şi se apropie de 
Buck cu paşi mari şi cu mâna întinsă. 

— Reverendul Buck? 

Bărbatul se ridică. 

— lar dumneavoastră sunteţi? 

— Harriman de la Post. 


— A dat buzna pur şi simplu, domnule pastor... zise aghiotantul. 

Dar pe faţa lui Buck se lăţea încet un zâmbet. 

— Harriman. E în ordine, Todd. Il aşteptam pe acest domn. 

Todd se retrase dezumflat într-un colţ al cortului, în timp ce Buck 
strângea mâna întinsă. Privit de aproape, părea mai scund decât 
atunci când predica. Purta o cămaşă ecosez simplă, cu mâneci scurte, 
şi o pereche de pantaloni kaki: nici urmă de claie de păr uscat cu 
fohnul sau de costum din poliester. Avea antebraţe cărnoase şi pe 
unul se vedea un tatuaj. Strângerea lui de mână îţi zdrobea oasele. Un 
fost puşcăriaş, ghici Harriman. 

— Mă aşteptaţi? întrebă. 

Buck dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ştiam c-o să veniţi. 

— Ştiaţi? 

— Face parte din plan. Nu luaţi loc? 

Harriman se aşeză pe un scaun de plastic de lângă masa pliantă şi 
îşi scoase reportofonul. 

— Imi permiteţi? 

— Vă rog! 

Harriman îl porni, îl testă, apoi îl aşeză cu grijă pe masă. 

— Poate ar trebui să-ncepeţi cu acest plan al dumneavoastră. 
Vorbiţi-mi despre el. 

Buck zâmbi cu indulgență. 

— Mă refeream la planul lui Dumnezeu. 

— Aha. De acord. Care este? 

Buck îşi desfăcu braţele într-un gest cuprinzător. 

— E ceea ce vedeţi în jur. Eu nu însemn nimic, sunt doar un om 
imperfect care se străduieşte să facă tot ce îi stă în puteri pentru a 
îndeplini planul Domnului. Şi dumneavoastră, domnule Harriman, 
sunteţi o parte a acestui plan, indiferent dacă o ştiţi sau nu. O parte 
importantă, după cum s-a dovedit. Articolele dumneavoastră au sporit 
rândurile acestei mulţimi, au adus oamenii împreună - pe aceia care 
au urechi de auzit şi ochi de văzut. 

— Şi ce anume ar trebui să vadă? 

— lnălţarea la ceruri. 

— Poftim? 

— Făgăduinţa Domnului pentru credincioşii săi din Zilele Sfârşitului. 
Când cei credincioşi vor fi ridicaţi la ceruri, în timp ce păcătoşii se vor 
afunda în necurăţenii şi în foc. 

Buck avu o scurtă ezitare. lar Harriman remarcă în ezitarea aceea o 
străfulgerare - doar o străfulgerare - de nervozitate. Poate era 
oarecum speriat de ceea ce dezlănţuise. 

— Ce vă face să credeţi că au sosit Zilele Sfârşitului? 

— Dumnezeu mi-a trimis un semn. Articolul dumneavoastră din 


ziar, articolul despre moartea lui Grove şi despre cea a lui Cutforth, m- 
a adus aici tocmai din Yuma, Arizona. 

— Şi cine sunt oamenii care s-au adunat în jurul dumneavoastră? 

— Cei mântuiţi, domnule Harriman! In afară sunt cei osândiţi. 
Dumneavoastră din care tabără faceţi parte? 

Harriman fu luat prin surprindere de întrebarea neaşteptată. Buck îl 
privea cu o intensitate demnă de Rasputin. 

— Are vreo importanţă? întrebă ziaristul, râzând uşor. 

— Are importanţă dacă vă petreceţi eternitatea fierbând într-un lac 
de foc sau în desfătarea din sânul lui Avram? Fiindcă a sosit timpul să 
alegem. Aceste morţi cumplite ne-o spun limpede. Nu mai stăm în 
cumpănă, întrebându-ne de care parte se află adevărul. E o întrebare 
care apare la un moment dat în viaţa oricui, iar acum a sosit timpul să 
luaţi o decizie crucială. Aduceţi-vă aminte de epistola lui Pavel către 
romani: „Nu este drept niciunul... Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi 
de slava lui Dumnezeu”. Trebuie să vă căiţi şi să renașteţi întru 
iubirea lui Hristos. Nu mai puteţi aştepta. Aşadar, domnule Harriman, 
sunteţi mântuit sau sunteţi osândit? 

Buck tăcu, aşteptând răspunsul. 

Harriman simţi picături de sudoare rece pe şira spinării. Tipul îşi 
dorea s-audă replica lui şi n-avea să continue înainte de a o căpăta. 
Ce-i putea spune? Bineînţeles că se considerase întotdeauna creştin, 
într-un fel - dar nu unul care citează bombastic din Biblie, făcând 
prozelitism. 

— Incă mai meditez asupra problemei, spuse, în cele din urmă. 

Cum de îi permisese lui Buck să stabilească ordinea de zi? Şi, 
oricum, cine lua interviul? 

— Ce caută aici meditaţia? Hotărârea e simplă. Amintiţi-vă ce i-a 
spus lisus bogatului care îşi dorea viaţa veşnică: „Vinde toate câte ai 
şi le împarte săracilor... Că mai lesne este a trece cămila prin urechile 
acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu”. Domnule 
Harriman, sunteţi gata să renunţaţi la toate bunurile lumeşti şi să 
veniţi alături de mine? Sau o să plecaţi, precum bogatul din 
Evanghelia după Luca? 

Harriman se gândi la vorbele lui. Oare lisus spusese cu adevărat 
aşa ceva? Probabil că, prin traducere, se pierduse ceva. 

Poate reuşea să iasă din impas reorientând discuţia. 

— Şi când se vor întâmpla toate acestea, domnule pastor? 

— Dacă toată lumea ar şti când vor veni zorii Zilei Judecăţii, atunci 
în noaptea dinainte s-ar face o grămadă de convertiri. Va veni atunci 
când nu se aşteaptă nimeni. 

— Dar dumneavoastră o aşteptaţi. Şi încă foarte curând. 

— Da. Pentru că Dumnezeu le-a trimis celor credincioşi un semn, iar 
acesta a fost decesul petrecut peste drum. 


Harriman observă că grupul de poliţişti care se zărea în depărtare 
devenise mai numeros. Discutau şi luau notițe. Inţelese dintr-odată că 
acea mică Shangri-La“ n-avea să dureze. Dacă Hristos nu venea 
curând, avea să vină poliţia. Nu puteau lăsa sute de oameni să se 
uşureze o veşnicie în tufişurile din Central Park. Şi, dacă tot se dusese 
cu gândul la asta, în aer chiar plutea un miros ciudat... 

— Ce-o să faceţi dacă va veni poliţia să vă evacueze? 

Buck rămase tăcut o clipă şi pe chip îi apăru o altă străfulgerare 
care îi trăda nesiguranța, dar care dispăru tot atât de repede cum se 
ivise. Işi regăsi seninătatea expresiei. 

— Dumnezeu mă va călăuzi, domnule Harriman. Dumnezeu mă va 
călăuzi. 


50 Loc imaginar, descris de James Hilton în romanul Orizontul pierdut, devenit un 
simbol la paradisului terestru (n.tr.) 


59 


D'Agosta auzi mai întâi sirenele, spulberând pacea rurală a 
Toscanei cu cele două tonalități distincte ale lor. Apoi îşi făcură 
apariţia farurile a două vehicule care dădeau ocol în viteză dealului de 
alături, intrând după aceea pe aleea de acces. Se opriră în faţa vilei, 
împrăştiind zgomotos pietrişul. Luminile girofarurilor măturară pe 
tavanul salonului. 

Pendergast se ridică în picioare. Penseta pe care o scosese ca prin 
farmec din manşetă dispăru într-un mod tot atât de spectaculos. 

Se uită la D'Agosta. 

— Ne retragem în capelă? Nu e de dorit ca aceşti domni cumsecade 
să creadă că am intervenit cumva asupra locului crimei. 

Încă în ghearele groazei, D'Agosta încuviinţă din cap în tăcere. 
Capela. Părea o idee bună. Cu adevărat bună. 

Era plasată, în mod tradiţional, în capătul opus al salonului, o 
încăpere micuță, dar superbă, în stil baroc, în care n-ar prea mai fi 
încăput alte persoane în afară de preot şi vreo şase membri ai 
familiei. Părea să nu aibă lumină electrică, aşa că Pendergast aprinse 
o candelă plasată într-un recipient de sticlă roşie şi se aşezară pe 
banchetele tari de lemn, în aşteptare. 

Auziră aproape imediat pocnetul unei uşi deschise; ecoul cizmelor 
în holul de la parter; staţiile radio ale poliţiei vociferând. D'Agosta mai 
ţinea încă în mână cruciuliţa, cu ochii la micul altar de marmură. 
Candela împrăştia o lumină roşiatică, pâlpâitoare, şi aerul mirosea a 
smirnă. Îşi înfrână impulsul de a cădea în genunchi. Îşi reaminti că era 
poliţist, că acela era locul unei crime şi că ideea apariţiei unui demon 
care luase sufletul lui Bullard era ridicolă. 

Şi totuşi, în întunericul acela parfumat, nu părea nicidecum ridicolă. 
Mâna îi tremură, strângând cruciuliţa. 

Carabinierii dădură buzna în sa/one. D'Agosta auzi un icnet; câteva 
exclamaţii înăbugşite, şocate; cineva rosti în grabă ceva care aducea a 
rugăciune. Pe urmă se auziră zgomotele familiare, ţinând de izolarea 


şi asigurarea locului crimei, de plasarea proiectoarelor. În scurt timp, 
încăperea de alături era scăldată într-o lumină aproape insuportabil de 
strălucitoare. Un fascicul pătrunse în capelă, căzând asupra statuii de 
marmură a lui Hristos din spatele altarului şi părând să o învăluie în 
flăcări. 

In cadrul uşii apăru un bărbat, aruncând o umbră prelungă. Nu era 
îmbrăcat în uniformă, ci într-un costum gri, bine ajustat şi având două 
frunze aurii pe rever, ca indiciu al gradului. Lui D'Agosta i se păru că 
nu era nimic mai mult decât un contur încadrat în lumină 
strălucitoare, ţinând în mână un Beretta Parabellum de 9 mm, cu 
ţeava scurtă. 

— Rimanete seduti, mani în alto, per cortesia, spuse el, calm. 

— Rămâneţi aşezaţi, cu mâinile la vedere, traduse Pendergast. 
Suntem poliţişti... 

— Tacete! 

D'Agosta îşi reaminti brusc că erau îmbrăcaţi în negru, cu feţele 
încă pe jumătate vopsite. Numai Dumnezeu ştia ce credea omul legii. 

ltalianul avansă, cu arma în mână, fără s-o îndrepte direct către ei, 
dar şi fără să o îndrepte cu totul în altă parte. 

— Cine sunteţi? întrebă, într-o engleză cu un uşor accent. 

— Agentul special Pendergast, de la Biroul Federal de Investigaţii, 
Statele Unite ale Americii. 

Pendergast avea portofelul în mână şi îl deschise, dând la iveală 
insigna sa şi legitimaţia, puse faţă în faţă. 

— Şi dumneavoastră? 

— Sergentul Vincent D'Agosta, Departamentul de Poliţie din 
Southampton, ofiţer de legătură cu FBl-ul. Suntem... 

— Basta. a 

Bărbatul făcu un pas înainte. Intinse mâna către portofelul lui 
Pendergast, se uită la insignă şi la legitimaţie. 

— Dumneavoastră aţi anunţat crima? 

— Da. 

— Ce căutaţi aici? 

— Anchetăm o serie de crime din Statele Unite, cu care avea 
legătură bărbatul de dincolo, răspunse Pendergast arătând cu o 
mişcare a capului înspre salon. 

— Mafioţi? 

— Nu. 

ltalianul păru vizibil uşurat. 

— Identitatea mortului vă e cunoscută? 

— Locke Bullard. 

Polițistul înapoie portofelul şi arătă spre hainele lor. 

— Asta e cea mai nouă uniformă a FBI-ului? 

— E o poveste lungă, colonnello. 


— Cum aţi ajuns aici? 

— O să găsiţi maşina noastră - dacă n-aţi descoperit-o încă - în 
crângul de măslini de vizavi. Un Fiat Stylo negru. Bineînţeles că o să- 
ntocmesc un raport oficial către dumneavoastră, cu toate 
amănuntele: cine suntem, de ce ne aflăm aici. O parte se găseşte deja 
în dosarele de la La Questura. 

— Doamne, nu! Fără rapoarte. E atât de incomod când faptele sunt 
consemnate în scris. La momentul potrivit, o să discutăm despre asta 
la o cafea espresso, ca nişte oameni civilizaţi. 

ltalianul îşi schimbă poziţia, ieşind din bătaia luminii strălucitoare 
din spatele său. D'Agosta îi văzu pentru prima oară trăsăturile: pomeţi 
proeminenţi, gropiţă în bărbie, ochi adânciţi în orbite. Părea de vreo 
şaizeci de ani, păstra în mişcări rigiditatea ţinutei militare, avea părul 
cărunt pieptănat peste cap şi ochii lui ageri lăsau impresia că nu le 
scăpa nimic. 

— Sunt colonnello Orazio Esposito. lertaţi-mă că nu m-am prezentat 
mai devreme. Le strânse mâinile. Cine e omul dumneavoastră de 
legătură cu La Questura? 

— Commissario Simoncini. 

— Înţeleg. Şi ce părere aveţi despre acest... Dădu din cap, arătând 
iarăşi către salon. Acest... casino? 

— Ea treia crimă dintr-o serie, primele două fiind săvârşite la New 
York. 

Pe faţa lui Esposito apăru un zâmbet cinic. 

— Văd că avem foarte multe de vorbit, domnule agent special 
Pendergast. Ascultaţi-mă. In Borgo Ognissanti, chiar lângă biserică şi 
foarte aproape de sediul nostru, e o caffe mică, frumoasă. Ne întâlnim 
acolo la opt dimineaţa? Neoficial, bineînţeles. 

— O să fie o plăcere. 

— Şi acum ar fi mai bine să plecaţi. N-o să menţionăm prezenţa 
dumneavoastră în raportul oficial. O crimă pe teritoriul Italiei, 
anunţată de FBl-ul american... Zâmbetul i se lăţi pe figură. Pur şi 
simplu nu cade bine... 

Le strânse mâinile în grabă şi se răsuci pe călcâie, închinându-se cu 
atâta iuţeală atunci când trecu pe lângă altar, încât D'Agosta nici 
măcar nu fu sigur că o făcuse. 


60 


D'Agosta văzuse o mulţime de sedii de poliţie în viaţa lui, dar aşa- 
numita cazarmă a carabinierilor din Florenţa le dădea clasă tuturor. 
Nu era nicidecum o cazarmă, ci o clădire ruinată, în stil renascentist - 
sau cel puţin D'Agosta se gândi că era din epoca Renaşterii cu 
intrarea de pe o străduţă medievală îngustă. Era înghesuită alături de 
vestita biserică Ognissanti, imensa faţadă cenuşie din calcar fiind 
brăzdată de dâre murdare şi toate terasele şi proeminenţele fiind 
pline de ţepuşe subţiri ca nişte ace, cu intenţia de a ţine la distanţă 
porumbeii. Florenţa însăşi nu semăna deloc cu ceea ce îşi imaginase 
sergentul; chiar şi în lumina caldă a mijlocului de octombrie, părea 
austeră, cu străzile sale întortocheate întotdeauna în umbră, fațadele 
de piatră grosolan cioplită ale clădirilor având un aspect aproape 
sinistru. Aerul mirosea a gaze de eşapament de la motoarele diesel, 
iar trotuarele inadmisibil de înguste erau înţesate de turişti care se 
mişcau alene, cu pălării fleşcăite pe cap şi purtând pantaloni kaki 
scurţi, cu rucsacuri în spate şi cu sticle de apă agăţate de talie, de 
parcă s-ar fi aflat mai degrabă în expediţie prin Sahara decât la 
plimbare prin probabil cel mai civilizat oraş al lumii. 

Se întâlniseră cu i/ colonnello în cafeneaua de alături, aşa cum 
stabiliseră, şi Pendergast îl pusese repede la curent cu ancheta lor - 
omiţând, observase D'Agosta, anumite detalii mărunte, dar de o 
importanţă vitală. Acum îl urmau pe drumul către biroul lui, în şir 
indian, înfruntând un flux neîntrerupt de turişti japonezi care veneau 
din direcţia opusă. 

II colonnello coti, pătrunzând sub arcada de la intrarea în cazarmă, 
deasupra căreia atârna flasc un steag al Italiei - primul pe care-l 
văzuse D'Agosta de la sosirea în ţară. Străbătură un coridor cu 
colonade şi o curte interioară de mari dimensiuni. Cândva elegantă, 
aceasta din urmă fusese transformată în parcare, fiind plină din zid în 
zid cu maşini şi cu furgonete de poliţie, înghesuite cu o asemenea 


precizie matematică, încât părea imposibil să mişti una fără a le 
deplasa pe toate celelalte. Toate ferestrele care dădeau în curte erau 
deschise şi din ele se revărsa larma neîntreruptă a soneriilor 
telefoanelor, a vocilor şi a uşilor trântite, amplificată şi distorsionată în 
acel spaţiu închis. 

Intrară pe un alt coridor boltit, mărginit de coloane de piatră - 
rămăşiţele fărâmiţate ale unor fresce cu subiecte religioase fiind încă 
vizibile - şi trecură pe lângă statuia deteriorată a unui sfânt; apoi 
urcară pe o scară masivă de piatră, ajungând într-un furnicar de 
cubicule moderne, construite la voia întâmplării în ceea ce fusese 
cândva o singură încăpere cu pilaştri. 

— La caserma, le povesti Esposito pe drum, a fost cândva o 
mănăstire legată de biserica Ognissanti. Incăperea asta mare este 
secretariatul, iar dincolo de ea - omul legii arătă către o serie de uşi 
mici, dar masive, din lemn de stejar, care dădeau în nişte birouri 
înghesuite - sunt spaţiile de lucru ale ofiţerilor, amenajate în fostele 
chilii. 

Dădură un colţ şi intrară pe un alt coridor boltit. 

— In refectoriu, unde mâncau călugării, se află o frescă importantă 
a lui Ghirlandaio, pe care n-o vede nimeni, niciodată. 

— Serios? 

— Aici, în Italia, trebuie să ne descurcăm cu ce-avem. 

In capătul coridorului era un alt grup de trepte. Urcară. După ce 
ajunseră pe palier, trecură prin ceea ce trebuia să fi fost cândva, după 
cum îşi dădu seama D'Agosta, o uşă secretă în perete; urcară pe o 
scară îngustă, în spirală; străbătură încăperi aglomerate, mirosind a 
mucegai şi a faxuri supraîncălzite - şi se pomeniră pe neaşteptate în 
faţa unei uşi mici, soioase, care, cu excepţia unui număr, nu purta 
niciun alt însemn. Esposito se opri, cu un zâmbet pe buze. Apoi 
împinse uşa şi îi invită înăuntru. 

D'Agosta păşi într-o cameră scăldată în lumină, având în capătul 
opus un perete din coloane şi arcade în care fuseseră încastrate 
ferestre. Dincolo de geamuri se aşternea o vedere panoramică înspre 
sud, peste apele fluviului Arno. Sergentul fu atras către acea privelişte 
aproape fără de voie. 

Privită de sus, Florenţa arăta în sfârşit aşa cum şi-o imaginase: un 
oraş al cupolelor de biserici şi al turnurilor, al acoperişurilor de ţiglă 
roşie, al grădinilor şi al piaţetelor, înconjurat de dealuri abrupte, verzi, 
încununate de castele de basm. Vedea Ponte Vecchio şi Palazzo Pitti; 
Grădinile Boboli; domul bisericii San Frediano în Cestello; şi, dincolo 
de ele, Dealul Bellosguardo. Abia după aceea îşi putu îndrepta atenţia 
asupra încăperii în sine. 

Era mare, necompartimentată, plină cu şiruri de birouri vechi, din 
mahon. Podeaua lustruită de paşi cinci sute de ani de-a rândul era 


acoperită de o reţea extraordinară de marmură colorată, iar pe pereţii 
îmbrăcaţi în stuc atârnau tablouri imense, înfăţişând bătrâni în 
armură. Atmosfera era încordată şi din spatele birourilor îi urmăreau 
cu nervozitate o serie de bărbaţi în costume. Crima - şi mai ales 
particularităţile ei bizare - acapara evident gândurile tuturor. 

— Bine aţi venit în Nucleo Investigativo, unitatea de elită a 
carabinierilor pe care o conduc. Ne ocupăm de investigaţiile crimelor 
foarte grave. Esposito se uită pieziş la D'Agosta. E prima 
dumneavoastră vizită în Italia, domnule sergent? 

— Da, este prima. 

— Şi cum vi se pare? 

— E... nu e chiar aşa cum m-am aşteptat. 

Văzu licărul de amuzament din ochii celuilalt. Mâna lui Esposito 
urmări linia orizontului. 

— Frumos, nu? 

— De aici, de sus. 

— Florentinii... Esposito îşi dădu ochii peste cap. Florentinii trăiesc 
în trecut. Işi închipuie că ei au creat tot ce e frumos pe lume - arta, 
ştiinţa, muzica, literatura - şi că asta e de-ajuns. De ce-ar mai face şi 
altceva? Se odihnesc pe lauri de patru sute de ani. Acolo unde-am 
crescut eu, avem o zicală: Nun cagnă “a via vecchia p'a nova, ca saie 
chello che lasse, nun saie chello ca trouve. 

— Nu trăi în trecut - o să ştii ce-ai pierdut, dar nu şi ce-ai găsit? 
întrebă D'Agosta. 

Esposito încremeni. Apoi zâmbi. 

— Familia dumneavoastră e originară din Neapole? 

D'Agosta dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— E remarcabil. Şi chiar vorbiţi limba napoletană? 

— Credeam că am crescut vorbind italiana. 

Esposito râse. 

— Nu e prima oară când aud că se întâmplă aşa ceva. Sunteţi 
norocos, domnule sergent, pentru că vorbiţi o limbă frumoasă şi 
veche, care nu se mai predă în şcoli. Toată lumea poate învăţa limba 
italiană, dar numai un om adevărat poate vorbi napolitano. Şi eu sunt 
din Neapole. E un loc unde e imposibil să munceşti, fireşte, dar unde e 
minunat să trăieşti. 

— Si suonne Napele viato a tte, spuse D'Agosta. 

Esposito păru încă şi mai uimit. 

— „Fii binecuvântat dacă visezi Neapole.” Ce zicală frumoasă! N-am 
mai auzit-o până acum. 

— Când nu eram decât un băieţel, bunica mi-o şoptea la ureche în 
fiecare seară, când mă săruta înainte de culcare. 

— Şi l-aţi visat vreodată? 

— Am visat uneori un oraş pe care l-am crezut Neapole, dar sunt 


sigur că n-a fost decât imaginaţia mea. N-am fost acolo niciodată. 

— Atunci să nu vă duceţi. Trăiţi în propriile vise: sunt întotdeauna 
mai bune. Esposito se întoarse spre Pendergast. Şi acum după cum 
spuneţi dumneavoastră, americanii - să trecem la afaceri. 

Îi conduse către zona de dimensiuni reduse rezervată pentru 
şedinţe în capătul opus al încăperii, cu canapele şi cu scaune plasate 
în jurul unei mese vechi de piatră. Esposito îşi flutură mâna. 

— Caffe per noi, per favore. 

Peste câteva clipe apăru o femeie, aducând pe o tavă ceşcuţe cu 
cafea espresso. Esposito luă una, o dădu peste cap, apoi bău o a doua 
tot atât de repede. Scoase un pachet de ţigări, oferindu-le întâi celor 
doi oaspeţi. 

— Ah, dumneavoastră, americanii, nu fumaţi niciodată! Luă el o 
ţigară, o aprinse, suflă fumul. In dimineaţa asta, între şapte şi opt, am 
primit şaisprezece telefoane - unul de la Ambasada Americană din 
Roma, cinci de la Consulatul American din Lungarno, unul de la 
Departamentul de Stat al SUA, două de la New York Times, unul de la 
Washington Post, unul de la Ambasada Chineză din Roma şi cinci de la 
diverse persoane antipatice din anturajul domnului Bullard. Esposito 
îşi ridică privirea, cu ochii licărind. Ţinând cont de asta şi de ceea ce 
tocmai mi-aţi povestit la cafenea, îmi este clar că Bullard era o 
persoană importantă. 

— Nu l-aţi cunoscut? întrebă Pendergast. 

— Numai după reputaţie. ltalianul trase din ţigară, suflă fumul. 
Colegii mei de la polizia i-au întocmit deja un dosar, pe care 
bineînţeles că nu ni-l vor face cunoscut. 

— V-aş putea împărtăşi mai multe despre Bullard, dar nu v-ar fi de 
niciun folos, spuse agentul FBI. Informaţiile n-ar face altceva decât să 
vă distragă atenţia, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie. 

Esposito se întoarse spre doi carabinieri care stăteau de vorbă pe 
şoptite în spatele lui. 

— Basta” cu sti fessarie! Mettiteve à fatică! Marònna meja, chist’ so 
propri’ sciem'”! 

D'Agosta îşi înăbuşi râsul. 

— Am înţeles ce-aţi spus. 

— Eu nu, zise Pendergast. 

— Le-a spus acestor oameni în, ăăă, napoletană: „Terminaţi cu 
aiurelile şi întoarceţi-vă la muncă!” 

— Subalternii mei sunt ridicoli şi superstiţioşi, zise Esposito. 
Jumătate din ei cred că asta a fost lucrarea diavolului. Cealaltă 
jumătate e de părere că e opera unei societăţi secrete. După cum 
ştiţi, nobilimea florentină nu duce nicidecum lipsă de aşa ceva. Trase 
din ţigară, suflă fumul. Domnule Pendergast, am impresia c-avem de- 
a face cu un glumeţ. 


— Dimpotrivă, criminalul nostru nici n-ar putea fi mai serios. 

— Dar toate astea... chest è 'nă scena ro diavulo? Ei, haideţi acum! 
Povestea i-ar putea speria de moarte pe oamenii mei, dar pe 
dumneavoastră? 

— Vă asigur că aici e vorba de un plan mult mai bine gândit. 

— Văd că aveţi deja o teorie în privinţa celor întâmplate cu domnul 
Bullard. Poate sunteţi atât de amabil încât să mi-o împărtăşiţi şi mie? 
II colonnello se aplecă, sprijinindu-şi coatele pe genunchi. La urma 
urmelor, v-am făcut deja o favoare imensă fiindcă n-am raportat 
prezenţa dumneavoastră la locul crimei. Altminteri aţi fi completat 
hârtii până la Crăciun. 

— Vă sunt recunoscător, zise Pendergast. Dar, pe moment, nu vă 
pot spune prea multe în afara celor menţionate astă-noapte. 
Cercetăm două decese misterioase care-au survenit recent în statul 
New York. Locke Bullard era un suspect potenţial. Sau, cel puţin, era 
implicat în nişte tranzacţii extrem de dubioase. Dar, după cum stau 
lucrurile, propria lui moarte se încadrează în tiparul celorlalte două. 

— Inţeleg. Şi aveţi vreo idee? Vreo ipoteză? 

— N-ar fi înţelept să vă răspund. Şi nici nu mi-aţi da crezare. 

— Va be”. Şi atunci, ce e de făcut acum? 

Esposito se lăsă pe spătarul scaunului, luă o altă ceşcuţă cu cafea 
expresso şi o dădu peste cap ca un rus care trage o duşcă de votcă. 

— Aş vrea să faceţi o listă a tuturor deceselor de anul trecut, din 
Italia, în cazul cărora cadavrul a fost găsit ars, în întregime sau parţial. 

Esposito zâmbi. 

— O altă favoare... îşi lăsă vocea să se piardă într-un nor de fum. 
Aici, în Italia, credem în principiul reciprocităţii. Domnule Pendergast, 
aş vrea să-mi spuneţi ce-o să faceţi dumneavoastră pentru mine. 

Pendergast se aplecă spre el. 

— Colonnello, nu vă pot spune decât că, într-un fel sau altul, o să 
vă-ntorc serviciul. 

Esposito îl privi preţ de o clipă şi îşi stinse mucul de ţigară. 

— Bine, atunci. Căutaţi un cadavru ars în ltalia. Aici s-ar încadra 
jumătate dintre crimele din sud, adăugă el râzând. Mafia, Camorra, 
Cosa Nostra, sardinienii... arderea victimelor după ce au fost ucise e o 
tradiţie aflată la loc de cinste de multă vreme. 

— Puteţi elimina fără niciun risc omuciderile legate de crima 
organizată, de interesele de familie sau de teritoriile de afaceri, 
precum şi toate cazurile în care aţi prins deja criminalul. Căutăm un 
caz izolat, poate cu o victimă în vârstă, eventual de la ţară. 

D'Agosta se holbă la Pendergast. Unde voia să ajungă? | se zărea în 
ochi un licăr de nerăbdare. Descoperise cu siguranţă o pistă şi nu o 
împărtăşea nimănui, ca de obicei. 

— Asta restrânge extraordinar de mult lucrurile, spuse Esposito. 


Pun imediat pe cineva să se ocupe. S-ar putea să dureze o zi sau două 
- nu suntem atât de computerizaţi ca FBl-ul. 

— Vă sunt extrem de recunoscător. 

Pendergast se ridică şi strânse mâna lui Esposito. 

Polițistul italian se aplică în faţă şi spuse: 

— Quann'” ʻo diavulo t'accarezza, vo'll'ânema. 

Pe când ieşeau la lumina soarelui, Pendergast se întoarse spre 
D'Agosta. 

— Constat că e necesar să apelez din nou la tine pentru o 
traducere. 

Sergentul rânji. 

— E un vechi proverb napolitan: „Trebuie să fii tare de înger ca să 
rezişti mângâierilor diavolului”. 

— Foarte nimerit. Pendergast trase aerul în piept. Ce zi frumoasă! 
Mergem într-o mică excursie? 

— La ce te gândeşti? 

— Am auzit că-n perioada asta a anului e foarte frumos la Cremona. 


61 


D'Agosta ieşi din gara din Cremona, păşind în lumina soarelui cald 
al dimineţii târzii. Se stârnise vântul şi agita frunzele platanilor din 
piazza largă care li se aşternea înainte. Dincolo de ea se afla oraşul 
vechi, un talmeş-balmeş medieval vesel, cu clădiri de cărămidă roşie 
înălțându-se dintr-un labirint de străzi înguste. Pendergast alese una 
dintre acestea - Corso Garibaldi - şi o porni de-a lungul ei cu paşi mari 
şi repezi, poalele sacoului de la costumul său negru fluturându-i în 
urmă, în vântul puternic. 

Cu un oftat de resemnare, D'Agosta îşi grăbi mersul ca să poată 
ţine pasul. Observă că agentul nu se obosise să se uite pe o hartă. In 
tren, Pendergast îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului vorbind 
despre istoria carierelor de marmură din Carrara, aflate în apropiere, 
şi despre extraordinara coincidenţă care făcuse ca sursa marmurei de 
cel mai pur alb din lume să se afle la numai câteva zeci de kilometri 
distanţă de leagănul Renaşterii, oferindu-le sculptorilor florentini şi o 
altă opţiune în afară de folosirea marmurei negre sau verzi. Deviase 
cu abilitate toate întrebările lui D'Agosta, care încercase să afle de ce 
mergeau în excursie tocmai acolo. 

— Şi acum ce facem? întrebă sergentul, pe un ton mai iritat al vocii 
decât şi-ar fi dorit. 

— Luăm câte o cafea. 

Pendergast îşi schimbă brusc direcţia, intră într-o cafenea şi se 
apropie de tejgheaua de zinc a barului. D'Agosta simţi cum îi creştea 
iritarea. 

— Due caffe, per favore, ceru agentul FBI. 

— De când a devenit cafeaua băutura ta preferată? Credeam că 
eşti băutor de ceai verde. 

— De obicei, da. Dar când eşti în Roma... sau în Cremona, după 
cum s-ar părea că e cazul... 

Comanda sosi în obişnuitele ceşti micuţe de cafea espresso. 
Pendergast amestecă într-a lui cu linguriţă şi o dădu peste cap, în 
maniera italiană. D'Agosta o bău pe a sa mai încet, studiind ochii 


agentului. lacăt-o din nou: privirea aceea nerăbdătoare. 

— Dragul meu Vincent, te rog să nu-ţi închipui c-o fac în mod 
intenţionat pe misteriosul. Când este vorba despre anumite tipuri de 
muncă de poliţie, expunerea teoriilor poate reprezenta un mare 
pericol. Au o viaţă personală. E ca şi cum am purta ochelari cu lentile 
colorate, transformăm ceea ce vedem în adevăr, chiar şi eroarea. Aşa 
că ezit să expun teorii - mai ales în faţa unui om căruia îi respect 
raţionamentele atât de mult cum le respect pe ale tale - înainte de a 
avea o dovadă. De aceea nici nu te-am întrebat care sunt teoriile ta/e. 

— Păi n-am nicio teorie. 

— O să ai, înainte de a se încheia ziua. 

Pendergast aruncă o monedă de doi euro pe tejghea şi plecară din 
cafenea. 

— Prima noastră oprire e Palazzo Comunale, un excelent exemplu 
de arhitectură civică medievală, care conţine un şemineu de marmură 
remarcabil, realizat de Pedoni®. 

— La naiba, mi-am dorit dintotdeauna să admir şemineuri! 

Pendergast zâmbi. 

O plimbare de zece minute îi aduse în centrul oraşului, într-o piazza 
cam strâmbă. Pe o latură a acesteia se afla o catedrală enormă, cu o 
turlă semeaţă. Pendergast arătă către ea în trecere. 

— Se spune că e cea mai înaltă turlă medievală din ltalia. 
Construită în secolul al treisprezecelea şi având înălţimea unui zgârie- 
nori cu treizeci şi trei de etaje. 

— Uimitor! 

— Şi acesta e Palazzo Comunale. 

Pătrunseră într-un palat medieval masiv, lipsit de ornamente, 
construit din cărămidă. Un paznic îi salută dând din cap atunci când 
trecură de intrare şi D'Agosta se întrebă dacă motivul era aerul de 
deplină încredere în sine afişat de Pendergast sau dacă exista o altă 
explicaţie a faptului că avuseseră acces cu atâta uşurinţă. Il urmă pe 
Pendergast în susul unui şir de trepte şi de-a lungul mai multor 
coridoare de piatră, până într-o încăpere mică, cu mobilă puţină. In 
centru se afla o vitrină şi de plafon atârna un candelabru venețian 
enorm, gemând de becuri şi conferind camerei strălucirea unui decor 
de film. Un paznic înarmat stătea în apropiere. 

In vitrină erau şase viori. 

— Ah! făcu Pendergast. lată: Saletta dei Violini. 

— Viori? 

— Nu orice fel de viori. Ai dinaintea ochilor istoria viorii, într-o 
singură vitrină. Ceea ce echivalează, la nivel microcosmic, cu istoria 
muzicii. 


$1 Giovanni Gaspare Pedoni, artist italian din sec. Al IXV-lea (n. Red.) 


— Înţeleg, spuse D'Agosta, lăsând să i se strecoare în voce o notă 
de sarcasm. 

In cele din urmă, Pendergast avea să treacă la subiect. 

— Prima, cea de aici, a fost realizată de Andrea Amati, în 1566. 
Adu-ţi aminte că şi vioara la care cântă Constance e tot o Amati, deşi 
una cu mult inferioară acesteia. Cele două, de alături, sunt făcute de 
fiii lui; cea de lângă ele, de nepotul lui. Următoarea a fost construită 
de Giuseppe Guarneri, în 1689. Agentul FBI rămase tăcut câteva clipe. 
lar ultima este opera lui Antonio Stradivari, în 1715. 

— E vorba despre Stradivarius? 

— Cel mai renumit lutier din lume. A inventat vioara modernă şi în 
cursul vieţii lui a făcut o mie o sută, dintre care aproximativ şase sute 
au supravieţuit până în zilele noastre. Deşi toate instrumentele sale se 
numără printre cele mai bune construite vreodată, a existat o 
perioadă în care a făcut o serie de viori care aveau cel mai desăvârşit 
sunet - poate douăzeci sau treizeci de exemplare. E o perioadă a 
activităţii lui pe care o numim de aur. 

— Am priceput. 

— Stradivari era un om cu multe secrete. Până în ziua de astăzi, 
nimeni n-a rezolvat misterul, nu se ştie cum reuşea să facă viori de o 
asemenea perfecţiune. Şi-a ţinut minte metodele şi formulele, nu le-a 
aşternut niciodată pe hârtie. Le-a transmis celor doi fii ai săi, care i-au 
preluat atelierul, dar, când au murit, ei şi-au luat secretele în 
mormânt. Incepând de atunci, oamenii se tot străduiesc să-i copieze 
viorile. O serie de savanţi au încercat să-i recreeze formulele secrete. 
Dar, până în zilele noastre, secretele lui Stradivari n-au putut fi 
desluşite. 

— Probabil că valorează o grămadă de mălai. 

— Cu nu prea multă vreme în urmă, puteai să cumperi un 
Stradivarius în stare bună cu cincizeci sau o sută de mii de dolari, însă 
piaţa viorilor a fost distrusă de marii bogătaşi. Acum un Stradivarius 
de top se vinde cu zece milioane, poate chiar mai mult. 

— Nu mai spune! 

— Cele mai bune sunt nepreţuite, mai ales cele făcute în perioada 
de aur. În cazul acelor instrumente, a aplicat formula perfect. Nimeni 
nu ştie cu adevărat de ce. Vincent, e de-a dreptul umilitor să-ţi dai 
seama că putem trimite nave pe Marte, putem construi o maşinărie 
care face un trilion de calcule pe secundă, putem diviza nucleul 
atomului - dar încă nu putem face o vioară mai bună decât un om 
care lucra într-un atelier simplu, acum trei sute de ani. 

— Păi, era italian. 

Pendergast râse pe înfundate. 

— Unul dintre lucrurile frumoase în privinţa unui Stradivarius este 
că trebuie să fie folosit ca să-şi păstreze sunetul. E viu. Dacă-l laşi într- 


o vitrină, îşi pierde tonalitatea şi moare. 

— Şi cele de aici? 

— Sunt scoase şi se cântă la ele cel puţin o dată pe săptămână. 
Cremona continuă să fie un centru al creatorilor de viori şi se găsesc 
mulţi voluntari care abia aşteaptă. Pendergast îşi prinse mâinile la 
spate şi se răsuci pe călcâie. Şi acum ne ocupăm de adevăratul motiv 
pentru care am venit la Cremona. Stai aproape de mine, te rog, să nu 
te pierzi! 

Pendergast îl conduse, printr-un labirint de coridoare dosnice şi de 
scări înguste, către o alee lăturalnică din spatele palatului. Zăboviră 
acolo cel puţin un minut, răstimp în care Pendergast inspectă cu grijă 
aleea şi clădirile din jur. Apoi, mişcându-se foarte iute, îl conduse pe 
D'Agosta pe o serie de străduţe medievale încă şi mai întortocheate, 
clădirile vechi, de cărămidă şi de piatră, îngrămădindu-se deasupra 
lor. Unele străduţe erau atât de înguste, încât rămâneau cufundate în 
întuneric, în ciuda soarelui de la amiază. Din când în când, Pendergast 
intra în cadrul câte unei uşi sau pe câte o alee lăturalnică, de unde 
cerceta din nou împrejurimile cu privirea. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă D'Agosta la un moment dat. 

— E doar prudenţă, Vincent, prudenţa obişnuită. 

In cele din urmă ajunseră pe o stradă atât de îngustă, încât abia 
dacă era loc pentru o bicicletă. Cotea către o fundătură, în al cărei 
capăt se afla ceva care părea vitrina unui magazin părăsit, o fereastră 
cu geam simplu, montată grosolan într-o arcadă medievală de piatră. 
Sticla era crăpată, lipită cu bandă adezivă şi opacizată de murdărie. In 
faţa arcadei fusese fixat şi încuiat un grilaj metalic, care părea să fi 
ruginit pe alocuri. 

Pendergast îşi strecură mâna printre gratii şi trase de un şnur. Din 
prăvălia de dincolo de geam se auzi un clinchet slab. 

— Investigația ta ar fi pe de-a-ntregul compromisă dacă mi-ai spune 
cui îi facem acum o vizită? 

— Proprietarul laboratorului şi al atelierului este // dottor Luigi 
Spezi, unul dintre cei mai renumiţi experţi în viori Stradivari din lume. 
El însuşi este, într-o oarecare măsură, un om al Renaşterii, fiind atât 
savant şi inginer, cât şi un muzician excelent. Recreările viorilor 
Stradivari făcute de el se numără printre cele mai reuşite din întreaga 
lume. Dar trebuie să te avertizez: e cunoscut ca fiind un pic cam 
irascibil. 

Pendergast trase din nou de şnur şi în spatele gratiilor cineva 
bodogăni: 

— Non lo voglio. Va’ via“?! 

Pendergast sună din nou, cu insistenţă. 


€ Nu vreau să răspund. Daţi-i drumul de aici! (în Ib. italiană, în orig.) 


Dincolo de sticlă se materializă o formă cenuşie: un bărbat uriaş, 
gârbovit, purtând un şorţ de piele, părul lung şi mustaţa fiindu-i 
cărunte. Işi flutură ambele mâini către Pendergast, într-un gest prin 
care îi cerea să plece. 

— Che cazz’! Via, ho detto**! 

Agentul FBI scoase o carte de vizită, scrise ceva pe dosul ei şi o 
strecură prin fanta pentru corespondenţă a uşii. Bucăţica de carton 
căzu răsucindu-se pe podea. Omul o luă, citi ce scria pe dos şi rămase 
o clipă nemişcat. Işi ridică privirea spre Pendergast, şi-o cobori spre 
cartea de vizită, după care apoi începu procesul laborios de descuiere 
a uşii şi de ridicare a grilajului. Un minut mai târziu, stăteau deja în 
atelierul gazdei, dincolo de arcada pe sub care trecuseră aplecându- 
se. 

D'Agosta se uită curios în jur. Pereţii erau acoperiţi aproape în 
întregime de pântece de viori, de plăci pentru spate şi de întărituri 
ornamentale pentru margini, aflate în diferite stadii de prelucrare. 
Mirosea frumos, a lemn, a rumeguş, a lac, a ulei şi a clei. 

Bărbatul se uita la Pendergast ca la o stafie. Purta un şorţ de piele 
murdar şi îşi scoase ochelarii plini de rumeguş ca să-l poată studia 
mai amănunţit pe agent. 

— Aşadar, Aloysisus Pendergast, doctor în filosofie, spuse, într-o 
engleză aproape fără cusur. Mi-aţi captat atenţia. Ce doriţi? 

— Există un loc unde am putea sta de vorbă? 

Il urmară prin atelierul îngust - avea probabil doi metri şi jumătate 
în lăţime - către un spaţiu mult mai larg din spate. Spezi le făcu semn 
să se aşeze pe o banchetă lungă. El se sprijini de colţul unei mese de 
lucru, îşi încrucişă braţele la piept şi îi fixă cu privirea. 

D'Agosta zări în peretele din spate o uşă de inox, extrem de 
nelalocul ei în acel decor, cu o singură fereastră mică. De partea 
cealaltă a ferestrei se afla un laborator strălucitor de alb, cu rafturi 
pline de componente de computer şi de tuburi catodice, scăldate într- 
o lumină neplăcută, fluorescentă. 

— Vă mulţumesc că aţi acceptat să mă primiţi, dottore Spezi, spuse 
Pendergast. Ştiu că sunteţi un om foarte ocupat şi vă asigur că n-o să 
vă irosim timpul. 

Bărbatul din faţa lor îşi înclină capul, ceva mai înmuiat. 

— Acesta este partenerul meu, sergentul Vincent D'Agosta de la 
Departamentul de Poliţie din Southampton, New York. Incântat. 

Bărbatul se aplecă în faţă şi îi strânse mâna. Cu surprinzător de 
multă putere. Apoi se aşeză din nou pe colţul mesei de lucru, în 
aşteptare. 

— Vă propun un schimb de informaţii, spuse Pendergast. 


6 La dracu! V-am zis să-i daţi drumul de aici! (în Ib. italiană, în orig.) 


— Vă ascult. 

— Dumneavoastră îmi spuneţi ceea ce ştiţi despre formulele 
secrete ale lui Stradivari. Eu vă spun tot ce ştiu despre existenţa viorii 
menţionate pe cartea mea de vizită. Bineînţeles că voi păstra secretul 
informaţiilor oferite de dumneavoastră. Nu voi scrie nimic şi nu voi 
vorbi despre asta cu nimeni, în afară de partenerul meu, care este un 
om de o discreţie absolută. 

D'Agosta văzu ochii adânci şi palizi ai bărbatului privindu-i intens. 
Părea să se gândească la propunere, poate chiar luptându-se cu 
tentaţia. În cele din urmă dădu scurt din cap în semn de încuviinţare. 

— Foarte bine, atunci, spuse Pendergast. Mă întreb dacă mi-aţi 
putea răspunde la câteva întrebări legate de munca dumneavoastră. 

— Da, numai că mai întâi vioara. Cum Dumnezeu... 

— Să o luăm cu începutul Spuneţi-mi, dottore - de vreme ce eu 
sunt un om care nu ştie nimic despre viori spuneţi-mi ce face ca 
sunetul viorilor Stradivarius să fie atât de desăvârşit? 

Celălalt păru să se relaxeze, pricepând în mod evident că nu avea 
de-a face cu un spion sau cu un concurent. 

— Asta nu e un secret. Aş descrie sunetul ca fiind foarte vioi. E un 
sunet interesant. Pe deasupra, implică o combinaţie de întunecime şi 
de strălucire, un echilibru între frecvențele joase şi cele înalte - o 
tonalitate bogată, dar tot atât de pură şi de dulce precum mierea. 
Bineînţeles că fiecare Stradivarius sună altfel - unele au o tonalitate 
mai plină, altele sună subţire, chiar aspru; unele sunt diluate şi de-a 
dreptul dezamăgitoare. Altele au fost reparate şi reconstruite de atât 
de multe ori, încât cu greu mai pot fi numite originale. De exemplu, 
numai şase Stradivariusuri mai au gâtul original. Când scapi din mână 
o vioară, cel care se sparge e întotdeauna gâtul. Dar există vreo zece 
sau douăzeci care sună aproape perfect. 

— De ce? 

Ceea ce îl făcu pe specialist să zâmbească. 

— Fireşte, aceasta e întrebarea. 

Se ridică, se apropie de uşa de oţel, o descuie şi apoi o deschise, 
dând la iveală două staţii de înregistrare având terminale cu hard disk 
şi rafturi cu selectoare digitale, compresoare şi regulatoare. Pereţii şi 
tavanul erau acoperiţi cu panouri acustice din burete special. 

Intrară în urma lui, iar el închise şi încuie uşa. Porni un amplificator, 
reglă potenţiometrele de pe o consolă de mixaj aflată alături. Din 
boxele de referinţă plasate sus, pe perete, izvori un zumzet pe o 
tonalitate scăzută. 

— Prima testare cu adevărat ştiinţifică a unei viori Stradivarius s-a 
desfăşurat cu vreo cincizeci de ani în urmă. Au prins un generator de 
sunet de căluşul viorii şi au produs vibrații în instrument. Apoi i-au 
măsurat vibraţiile de răspuns. A fost cu adevărat absurd, pentru că n- 


a avut nimic de-a face cu modul în care se cântă la vioară. Dar până şi 
acest test atât de grosolan a demonstrat că Stradivariusul a 
reacţionat extraordinar în gama de frecvenţe cuprinsă între două şi 
patru mii de hertzi - aceasta cuprinde, nicidecum printr-o coincidenţă, 
sunetele la care e sensibilă în cea mai mare măsură urechea umană. 
Mai târziu, computerele de mare viteză au permis procesarea 
sunetului unei viori Stradivarius în timp real, în vreme ce se cânta la 
ea. Ingăduiţi-mi să vă ofer un exemplu. 

Se întoarse către unul dintre selectoarele digitale, se folosi de 
tastatura ataşată ca să aleagă o mostră audio şi o trimise către 
consola de mixaj. Sunetul dulce al viorii umplu încăperea. 

— Este Jascha Heifetz, interpretând cadenza din Concertul pentru 
vioară al lui Beethoven, pe Stradivariusul numit Mesia. 

Pe monitorul de lângă consola de mixaj apăru un set complex de 
linii care dansau. Spezi arătă către ele. 

— E o analiză a frecvenţelor cuprinse între treizeci şi treizeci de mii 
de hertzi. Uitaţi-vă ce bogăţie de sunete de frecvenţă joasă! Acestea îi 
conferă viorii partea întunecată, sonoritatea. Şi uitaţi-vă cât de vivace 
şi de robust e în gama de două până la patru mii de hertzi, pe care am 
menţionat-o. Asta umple sala de concert cu sunet. 

D'Agosta se întrebă ce legătură aveau toate astea cu Bullard sau cu 
crimele. Se mai întrebă şi ce scrisese Pendergast pe cartea de vizită 
aflată în continuare în pumnul gazdei lor. Indiferent ce ar fi fost, îl 
determinase pe acel om remarcabil să coopereze. 

— lar acestea sunt frecvențele înalte. Uitaţi-vă cum sar şi cum 
pâlpâie, ca flacăra unei lumânări. Aceste  tranziţii îi dau 
Stradivariusului suflarea, tonalitatea, tremurătoare, atât de delicată şi 
de efemeră. 

Pendergast înclină din cap. 

— Aşadar, dottore, care e secretul? 

Spezi întinse mâna spre selector şi muzica încetă. 

— Nu e vorba despre un singur secret. A existat un întreg catalog 
de secrete, dintre care am desluşit unele, iar altele nu. De exemplu, 
ştim exact ce arhitectură folosea Stradivari. Cu ajutorul tomografiei 
computerizate, putem cartografia perfect o vioară, în trei dimensiuni. 
Ştim tot ce se poate şti despre desenele lui Stradivari pentru pântec, 
pentru placa din spate, pentru întăriturile ornamentale, pentru 
orificiile de rezonanţă - totul. Ştim şi ce fel de lemn folosea. Putem 
face o copie perfectă. 

Se întoarse spre unul din computere, tastă din nou ceva şi pe ecran 
apăru imaginea unei viori superbe. 

— lată. E o copie absolut perfectă a Stradivariusului Harrison, 
ţinând cont de fiecare amănunt şi zgârietură a suprafeţei. Ca s-o 
desăvârşesc am avut nevoie de aproape şase luni, la începutul anilor 


optzeci. Spezi se întoarse spre ei cu un zâmbet trist. Sună groaznic. 
Vedeţi dumneavoastră, adevăratul secret ţine de chimie. Mai exact, 
de compoziţia soluţiilor în care înmuia Stradivari lemnul şi de reţeta 
lacului folosit. De atunci, asta a fost esenţa cercetărilor mele. 

— Şi? 

Bărbatul şovăi. 

— Nu ştiu de ce sunt înclinat să am încredere în dumneavoastră, 
dar am. Lemnul folosit de Stradivari era tăiat de pe colinele de la 
poalele Apeninilor, era aruncat, aşa, verde, în râurile Po sau Adige, 
plutea la vale şi era depozitat în lagunele cu apă sălcie de lângă 
Veneţia. Se proceda astfel din pură comoditate, dar avea un efect de 
o importanţă crucială asupra lemnului: îi deschidea porii. Stradivari 
cumpăra lemnul umed. Nu-l lăsa să se-nvechească. In schimb, îl 
cufunda pe mai departe într-o soluţie preparată de el însuşi - din câte 
am putut deduce, era un amestec de borax, sare de mare, clei de 
fructe, cuarţ şi alte minerale şi sticlă venețiană colorată, pisată. Il lăsa 
îmbibat luni de zile, poate chiar ani, până când absorbea toate aceste 
substanţe chimice. Ce anume îi produceau ele lemnului? Lucruri 
uimitoare, complexe, miraculoase! în primul rând, îl conservau. 
Boraxul îl făcea mai compact, mai dur, mai ţeapăn. Cuarțul şi sticla 
pisată împiedicau carii să mănânce lemnul - dar umpleau şi spaţiile 
goale, în care se afla aer, dând strălucirea şi claritatea tonalităţii. 
Cleiul de fructe provoca modificări subtile şi avea rol de fungicid. 
Bineînţeles că secretul constă în dozarea acestor ingrediente - şi, 
signor Pendergast, acest lucru n-o să vi-l spun. 

Agentul FBI dădu din cap în semn de aprobare. 

— In decursul anilor, am făcut sute de viori din lemn tratat astfel, 
experimentând dozarea şi timpul de menţinere în soluţie. 
Instrumentele rezultate aveau un sunet puternic, scânteietor. Dar era 
aspru. Era nevoie de ceva care să atenueze vibraţiile, armonicele. 

Urmă un moment de tăcere. Apoi Spezi continuă: 

— Aici intră în scenă adevăratul geniu al lui Stradivari. A găsit acel 
ceva în lacul lui secret. 

Navigă cu mouse-ul pe ecranul unui computer, dădu câte un clic pe 
câteva meniuri. Apăru o nouă imagine, în alb-negru, un peisaj 
incredibil de colţuros, ducându-l pe D'Agosta cu gândul la un lanţ 
muntos de mare întindere. 

— lată lacul de pe un Stradivarius, scanat cu un microscop 
electronic care măreşte de 30 000 de ori. După cum vă daţi seama, 
nu este stratul neted şi compact care se vede cu ochiul liber. Prezintă 
în schimb miliarde de fisuri microscopice. Când se cântă la vioară, 
acestea absorb şi atenuează asprimea vibraţiilor şi a rezonanţei, 
lăsând să treacă numai sunetele pure şi clare. Acesta e adevăratul 
secret al viorilor lui Stradivari. Problema constă în faptul că lacul 


folosit era o soluţie chimică incredibil de complexă, care implică 
fierberea unor insecte şi alte surse de substanţe organice şi 
anorganice. E o sfidare pentru orice tip de analiză - deţinem o 
cantitate atât de mică pe care să o putem testa. Nu poţi să jupoi lacul 
de pe un Stradivarius - îndepărtarea unei părţi oricât de mici ar 
distruge vioara. Şi ar trebui să distrugi în întregime un instrument ca 
să obţii lac suficient pentru o analiză corespunzătoare. Chiar şi aşa, nu 
am putea folosi una dintre viorile sale de calitate inferioară. Acestea 
au fost experimentale, iar reţeta lacului s-a schimbat de mai multe ori. 
Nu: ar trebui distrusă una din perioada de aur. Şi mai mult decât atât, 
ar trebui făcută o secţiune în lemn, pentru a analiza compoziţia 
chimică a soluţiei în care a fost îmbibat, precum şi suprafaţa de 
contact între lac şi lemn. Din toate aceste considerente, nu am reuşit 
să depistăm cu exactitate procedeul pe care l-a folosit. Spezi se lăsă 
pe spătarul scaunului şi adăugă: încă o problemă. Chiar dacă am avea 
toate reţetele lui secrete, tot am putea da greş. Ştiind tot ce nu ştim 
noi, Stradivari a făcut totuşi şi viori mediocre. Au mai fost şi alţi factori 
care au contribuit la realizarea unei viori excelente, unii se pare chiar 
mai presus de controlul /u; - cum ar fi proprietăţile deosebite ale 
lemnului pe care l-a folosit. 

Agentul FBI dădu din cap în semn că pricepea. 

— E tot ce vă pot spune, domnule Pendergast. Faţa bărbatului 
strălucea cu o intensitate febrilă. Acum să vorbim despre asta. 

Işi deschise pumnul şi netezi cartea de vizită mototolită. lar 
D'Agosta zări pentru prima oară ce anume scrisese de Pendergast. 
„Nor-de-Furtună.” 


62 


Bărbatul întinse cartea de vizită cu o mână tremurătoare. 

Pendergast îi răspunse încuviinţând din cap. 

— Poate cel mai bun mod de a începe ar fi să-i povestiţi sergentului 
D'Agosta tot ce ştiţi despre istoria acestei viori. 

Spezi se întoarse spre D'Agosta, cu chipul străbătut de regret. 

— Nor-de-Furtună a fost cea mai bună dintre viorile lui Stradivari. A 
fost folosită de un şir aproape neîntrerupt de virtuozi, de la Tartini la 
Paganini şi apoi de alţii. A fost prezentă în cele mai importante 
momente ale istoriei muzicii. La ea a cântat Franz Clement la 
premiera concertului lui Beethoven pentru vioară. A fost folosită de 
Joachim la premiera concertului pentru vioară compus de Brahms, şi 
de Paganini la primul spectacol din ltalia care a cuprins toate cele 
douăzeci şi patru de Capricii ale sale. Apoi, chiar la începutul Primului 
Război Mondial - la moartea virtuozului Luciano Toscanelli, fie-i 
numele blestemat - a dispărut. Toscanelli a înnebunit în ultimele zile 
ale vieţii şi a distrus-o într-un fel sau altul. Alţii spun că s-a pierdut în 
Marele Război. 

— Nu s-a pierdut. 

Spezi se îndreptă brusc de spate. 

— Vreţi să spuneţi că există încă? 

— Incă vreo două întrebări, dacă se poate, dottore. Ce ştiţi despre 
proprietarii viorii respective? 

— Acesta e unul dintre misterele sale. Se pare că ar fi fost deţinută 
în permanenţă de aceeaşi familie, care ar fi cumpărat-o direct de la 
Stradivari. A fost moştenită din tată în fiu numai cu numele, fiind 
împrumutată în permanenţă unui şir de virtuozi. Ceea ce e normal, 
fireşte: majoritatea viorilor Stradivarius din zilele noastre sunt 
deţinute de colecționari bogaţi, care le cedează pe termen lung unor 
violonişti celebri. Aşa a fost şi cu Nor-de-Furtună. Când virtuozul care 
o folosea murea - sau avea ghinionul să dea un concert prost - familia 
deţinătoare o lua şi o dădea altcuiva. Probabil că făcea obiectul unei 
competiţii acerbe. Nu mă îndoiesc că ăsta a fost motivul pentru care 


familia a rămas anonimă - membrii săi nu doreau să fie hărţuiţi şi 
presaţi de violoniştii dornici să folosească instrumentul. Au făcut din 
păstrarea secretului identităţii lor o condiţie indispensabilă pentru a 
putea cânta la vioara respectivă. 

— Nici un virtuoz n-a rupt vreodată tăcerea? 

— Nu, din câte ştiu eu. 

— lar Toscanelli a fost ultimul dintre cei care au cântat la ea. 

— Da, Toscanelli. Marele şi teribilul Toscanelli. A murit în 1910, 
când era o epavă sifilitică, în împrejurări stranii, misterioase. Vioara 
nu se găsea lângă cadavrul său şi nu a mai fost găsită niciodată. 

— La cine ar fi trebuit să ajungă vioara după moartea lui Toscanelli? 

— O întrebare bună. Poate la tânărul conte Ravetski, copilul minune 
rus. Ucis însă în timpul revoluţiei - o mare pierdere. A fost un secol 
cumplit. Şi acum, domnule Pendergast... sunt aproape mort de 
curiozitate. 

Agentul FBI îşi duse mâna la buzunar şi scoase un plic din hârtie 
transparentă, ridicându-l apoi în lumină. 

— O bucată de păr de cal din arcuşul viorii Nor-de-Furtună. 

Spezi îşi întinse degetele tremurătoare. 

— Imi permiteţi? 

— V-am promis un schimb. Vă aparţine. 

Bărbatul deschise plicul, scoase firul de păr de cal cu o pensetă şi îl 
aşeză sub un microscop. O clipă mai târziu, imaginea apăru pe 
ecranul computerului. 

— E păr de cal dintr-un arcuş de vioară, fără nicio îndoială... se văd 
granulele de sacâz, aici, şi uzura microscopică apărută ca urmare a 
întrebuinţării, aici. Işi îndreptă postura. Bineînţeles că orice arcuş 
folosit pentru Nor-de-Furtună nu e, cu siguranţă, arcuşul original şi, 
chiar dacă ar fi, părul de cal trebuie să fi fost înlocuit de vreo mie de 
ori. E greu să fie considerat o dovadă. 

— Sunt pe deplin conştient de asta. Nu a reprezentat decât primul 
indiciu care m-a condus la un şir de deducţii, pentru a ajunge la 
concluzia că Nor-de-Furtună încă există. E aici, dottore, în Italia. 

— Ce n-aş da să fie aşa! De unde aveţi firul ăsta de păr? 

— De la locul unei crime săvârşite în Toscana. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, omule: cine-o deține? 

— Incă nu ştiu sigur. 

— Şi cum o să descoperiţi? 

— Trebuie să aflu mai întâi cum se numeşte familia care a deținut-o 
iniţial. 

Spezi căzu o clipă pe gânduri. 

— Eu aş începe cu moştenitorii lui Toscanelli - se spune că ar fi avut 
o duzină de copii, de la tot atâtea metrese. Dumnezeu ştie... e posibil 
ca unul dintre ei să mai fie încă în viaţă pe undeva... şi, dacă mă 


gândesc mai bine, cred că aici, în Italia, există o nepoată, sau cam aşa 
ceva. Toscanelli a fost un afemeiat notoriu, un băutor de absint, un 
indiscret în ultimii ani ai vieţii. Poate i-a spus ceva vreuneia dintre 
amante, care le-ar fi putut povesti apoi copiilor ei. 

— O sugestie excelentă! Pendergast se ridică. Aţi fost extrem de 
generos, dottore. Promit să vă împărtăşesc amănuntele atunci când o 
să aflu mai multe despre locul unde se află Nor-de-Furtună. 
Deocamdată vă mulţumesc pentru timpul acordat. 


La întoarcerea pe străzile înguste, Pendergast deschise drumul cu 
aceeaşi precauţie de care dăduse dovadă când se îndreptau spre 
atelierul lui Spezi. Totuşi, când ajunseră la cafenea părea să se simtă 
satisfăcut într-o oarecare măsură şi sugeră să se oprească pentru un 
alt espresso. Stând la bar, se întoarse către D'Agosta cu un zâmbet. 

— Şi acum, dragul meu Vincent... ai o teorie? 

D'Agosta încuviinţă din cap. 

— In mare parte, oricum. 

— Excelent! Nu-mi spune nimic deocamdată. Să ne continuăm 
cercetările în tăcere, încă puţin. Va sosi în curând momentul să ne 
împărtăşim concluziile. 

— N-am nimic împotrivă. 

D'Agosta sorbi din băutura amară. Se întrebă dacă în Italia era cu 
putinţă să găsească pe undeva o cană cu cafea americană autentică, 
în locul acelei chestii negre, otrăvitoare, care îţi jupuia beregata pe 
dinăuntru şi continua să-ţi fiarbă în stomac pentru alte câteva ore. 

Pendergast îşi dădu ceaşca peste cap, apoi se sprijini de bar. 

— Vincent, îţi poţi imagina cum ar fi fost Renaşterea dacă 
Michelangelo l-ar fi sculptat pe David în marmură verde? 


63 


Căpitanul de detectivi Laura Hayward stătea pe scaunul ei 
portocaliu de plastic, cu cafeaua răcindu-i-se în paharul de hârtie 
cerată. Işi dădea extrem de bine seama că era atât cea mai tânără 
persoană, cât şi singura femeie din încăperea plină cu ofiţeri de poliţie 
de rang superior. Pereţii sălii de conferinţe erau vopsiți în obişnuitul 
roşu palid. Un portret al lui Rudolph Giuliani“ împodobea unul dintre 
pereţi, fiind plasat în aceeaşi ramă cu o fotografie a Turnurilor 
Gemene, iar dedesubt se afla lista agenţilor de poliţie ucişi în timpul 
atacurilor. Nu exista nicio fotografie a actualului primar, a 
preşedintelui Statelor Unite sau a oricui altcuiva. 

Ei îi plăcea acest aspect. 

Comisarul de poliţie Henry Rocker stătea în capul mesei, ţinând în 
permanenţă în mâna lui mare o cană uriaşă cu cafea neagră, iar 
chipul său întotdeauna obosit ţintuia cu privirea mijlocul aceleiaşi 
mese. In dreapta lui era aşezat Milton Grable, căpitan de patrulă la 
secţia de poliţie din zona unde fusese ucis Cutforth şi unde se înălța 
tabăra de corturi. 

Hayward se uită la ceas. Era fix nouă dimineaţa. 

— Grable? zise Rocker, deschizând şedinţa. 

Căpitanul îşi drese glasul şi răsfoi nişte hârtii. 

— După cum ştiţi, domnule comisar, această tabără de corturi 
devine o problemă. O mare problemă. 

Lui Hayward i se păru că singura confirmare a faptului că Rocker îl 
auzise erau cearcănele de sub ochii lui, care se înnegriseră mai tare. 

— Avem două sute de oameni care locuiesc vizavi de cel mai select 
cartier de pe raza secţiei mele - de fapt, din întregul oraş - şi indivizii 
ăştia distrug parcul, se pişă în tufişuri, se cacă peste tot... Aruncă o 
privire spre Hayward. Imi cer scuze, doamnă! 


64 Primarul New Yorkului în momentul producerii atentatelor teroriste din 11 
septembrie 2001 (n. Red.) 


— E în ordine, domnule căpitan, răspunse ea, cu răceală. Sunt 
familiarizată şi cu termenii, şi cu aceste funcţii ale organismului. 

— Aha. 

— Continuaţi, spuse sec comisarul. 

Lui Hayward i se păru că observase un licăr subtil de amuzament în 
ochii obosiţi ai lui Rocker. 

— Primim apeluri de la oameni importanţi, ne sună telefoanele 
până şi-n cur... O altă privire către Hayward. Ştiţi la cine mă refer, 
domnule. Cer, ur/ă să se ia măsuri. Şi au dreptate. Indivizii din parc nu 
deţin nicio autorizaţie. 

Hayward se foi în scaun. Treaba ei era să se ocupe de cazul 
Cutforth, nu să asculte un căpitan de la o secţie oarecare vorbind 
despre autorizaţii. 

— Nu e un protest politic, nu e ceva ce ţine de libertatea de 
expresie, continuă Grable. E o şleahtă de ţicniţi evlavioşi, îmboldiţi de 
acest aşa-zis reverend Buck. Care, apropo, a stat nouă ani la Joliet 
pentru crimă fără premeditare, a împuşcat un vânzător pentru un 
pachet de gumă de mestecat. 

— Adevărat? murmură Rocker. Şi de ce n-a fost crimă cu 
premeditare? 

— Aşa a fost înţelegerea între avocat şi procuror. Ceea ce vreau să 
subliniez, domnule comisar, este că n-avem de-a face cu un simplu 
fanatic. Buck e un om periculos. Şi afurisiţii ăia de la Post bat toba, fac 
tot ce se poate ca să toarne gaz peste foc. E tot mai rău, din zi în zi. 

Hayward cunoştea deja faptele şi îşi abătu pe jumătate atenţia de 
la Grable, cu gândul la D'Agosta şi la Italia. Işi dădu seama, simțind o 
împunsătură lăuntrică pe care n-o înţelese pe deplin, că trecuse ora 
stabilită pentru convorbirea telefonică. Ei, el era un poliţist adevărat. 
Şi unde îl dusese asta? Promovaţi erau tipii ca Grable - şmecheraşii de 
birou. 

— Nu e o situaţie care ţine numai de secţia mea. E o problemă a 
întregului oraş. Grable îşi puse mâinile pe masă, cu palmele în sus. 
Vreau o echipă SWAT care să-l ia de-acolo pe omul ăsta înainte de a 
ne trezi cu o răzmeriţă pe cap! 

Rocker îi răspunse cu voce gravă şi calmă. 

— Tocmai de asta ne aflăm acum aici, domnule căpitan. Ca să 
găsim o metodă de a nu avea o răzmeriţă. 

— Întocmai, domnule. 

Comisarul se întoarse către bărbatul din stânga lui. 

— Wentworth? 

Hayward n-avea idee cine era Wentworth. Nu-l mai văzuse 
niciodată, iar pe costumul lui nu exista niciun însemn care să-i arate 
gradul. Nici măcar nu semăna a polițist. 

Wentworth se răsuci, cu ochii pe jumătate închişi şi cu degetele 


unite sub forma unei piramide, şi răsuflă încet, prelung, înainte de a 
răspunde. 

„Psiholog”, îşi spuse Hayward. 

— In ceea ce îl priveşte pe acest, ăăă, Buck, începu Wentworth, cu 
voce tărăgănată, tipul său de personalitate se întâlneşte destul de 
des. Bineînţeles că fără a purta o discuţie nu se poate pune un 
diagnostic ferm. Dar, din câte am observat, manifestă o 
psihopatologie evidentă: posibil schizo-paranoic, probabil suferind de 
un complex mesianic. Sunt şanse să fie afectat de o manie a 
persecuției. Ceea ce se complică datorită faptului că e predispus la 
violenţă. Nu recomand în niciun caz trimiterea unei echipe SWAT. Se 
întrerupse, gânditor, apoi continuă: Ceilalţi sunt nişte simpli adepţi şi 
vor reacţiona exact aşa cum va reacţiona Buck: cu violenţă sau 
cooperând. li vor urma exemplul. Cheia constă în a-l scoate pe Buck 
din scenă. Aş zice că acţiunea va înceta de la sine imediat ce va fi 
îndepărtat Buck. 

— Corect, spuse Grable. Şi cum îl îndepărtați, dacă nu apelând la o 
echipă SWAT? 

— Dacă ameninţaţi un om ca Buck, va riposta. Pentru un asemenea 
om, limbajul la care apelează în cazuri extreme este violenţa. Aş 
sugera să trimiteţi acolo un poliţist sau doi - neînarmaţi, fără să 
amenințe, de preferat femei, şi încă unele atrăgătoare - care să-l 
scoată afară. O arestare cu menajamente, neprovocatoare. Acţionaţi 
rapid, chirurgical. După o zi, tabăra de corturi o să dispară, adepţii lui 
vor urma un alt guru, sau se vor duce la un concert Grateful Dead, sau 
se vor întoarce la indiferent ce-or fi făcut înainte de a citi articolele 
alea din Post. După o altă expiraţie prelungă, Wentworth concluzionă: 
Luând totul în consideraţie, acesta e sfatul meu. 

Hayward nu se putu stăpâni să nu-şi dea ochii peste cap. Buck, 
schizofrenic? Discursurile lui, citate cu afecţiune în Post, nu trădau 
nimic din modul dezorganizat de gândire la care te-ai fi aşteptat din 
partea unui schizofrenic. 

Rocker, care era cât pe ce să nu-i acorde nicio atenţie, îi remarcă 
expresia. f 

— Hayward? |ţi poţi aduce contribuţia? 

— Mulţumesc, domnule. Sunt de acord, în parte, cu analiza situaţiei 
prezentată de domnul Wentworth, dar, cu tot respectul, nu sunt de 
acord cu recomandările făcute. 

Descoperi ochii apoşi ai lui Wentworth aţintiţi asupra ei, evident 
compătimind-o pentru ignoranță. Işi dădu prea târziu seama că îl 
numise „domnul”, în loc de „doctorul”. Un păcat capital în lumea 
academică, şi aversiunea lui faţă de ea era palpabilă. Ei, n-avea decât 
să se ducă naibii! 

— Nu există posibilitatea unei arestări neprovocatoare, continuă ea. 


Orice încercare de a merge acolo şi de a-l ridica pe Buck cu forţa - 
chiar şi cu menajamente - n-o să dea rezultate. Poate c-o fi nebun, 
dar nu e uşor de dus de nas. Va refuza să vină. Imediat ce îşi vor face 
apariţia cătuşele, cei doi poliţişti „de preferat femei, şi încă unele 
atrăgătoare” se vor afla într-o situaţie dificilă. 

— Domnule comisar, interveni Grable, omul ăsta îşi bate joc de lege 
pe faţă. Primesc mii de telefoane pe zi de la societăţi comerciale şi de 
la rezidenţi de pe Fifth Avenue - de la Sherry Netherland, de la Clubul 
Metropolitan, de la hotelul Piaza. Liniile telefonice se blochează. ŞI 
puteţi face pariu că, dacă nu sună la mine, sună la primărie. 

Tăcu, aşteptând ca vorbele sale să-şi facă efectul. 

— Sunt cât se poate de conştient că dau telefoane la primărie, 
spuse Rocker, cu voce joasă, severă. 

— Atunci ştiţi, domnule, că nu ne permitem luxul de a trage de 
timp. Trebuie să facem ceva. Are cineva o altă opinie, în afară de 
arestarea individului? Căpitanul Hayward are o idee mai bună? Aş 
vrea s-o aud! 

Se lăsă pe spătarul scaunului, respirând gâfâit. Hayward vorbi cu 
calm. 

— Domnule căpitan Grable, societăţilor comerciale şi rezidenţilor la 
care v-aţi referit n-ar trebui să li se permită să impună poliţiei o 
operaţiune pripită şi greşit concepută. 

„Cu alte cuvinte, se gândi ea, n-au decât să se ducă naibii!” 

— Vă e uşor să spuneţi asta când staţi cocoţată în biroul 
detectivilor. Eu dau ochii cu oamenii ăştia zi de zi. Dacă ați fi rezolvat 
cazul Cutforth, n-am mai fi avut o asemenea problemă! 

Hayward încuviinţă din cap, cu o expresie neutră. Unu la zero 
pentru Grable. 

Rocker se întoarse spre ea. 

— Fiindcă tot a venit vorba, cum merge ancheta, doamna căpitan? 

— Există câteva probe judiciare pe care le studiază băieţii în halate 
albe, la laborator. Incă mai verificăm persoanele de pe lista 
convorbirilor telefonice purtate de Cutforth în ultimele şaptezeci şi 
două de ore ale vieţii sale. Şi trecem în revistă înregistrările provenite 
de la camerele video din holul de intrare în apartamentul său, 
comparându-le cu declaraţiile rezidenţilor şi ale vizitatorilor cunoscuţi. 
Şi, bineînţeles, FBl-ul urmăreşte o pistă promițătoare în Italia. 

Era slăbuţ, şi Hayward ştia că aşa şi suna. Dar adevărul era că n- 
aveau niciun rezultat. 

— Atunci care e planul dumneavoastră pentru a trata cu acest 
Buck? 

Simţind că era în avantaj, Grable o înfrunta cu agresivitate. 

— AŞ recomanda o abordare încă şi mai puţin agresivă. Nu forţaţi 
lucrurile. Nu întreprindeţi nimic provocator. Trimiteţi în schimb pe 


cineva acolo, să stea de vorbă cu Buck. Explicaţi-i despre ce e vorba. 
A adunat acolo sute de oameni, stricând parcul şi deranjând vecinii. |n 
adâncul sufletului, e un om responsabil şi va dori, în mod firesc, să ia 
măsuri în privinţa asta; o să vrea cu siguranţă să-şi trimită adepţii 
acasă, ca să se bărbierească, să-şi facă nevoile şi să se spele. Eu aşa 
aş pune problema. Pe deasupra, i-aş propune o înţelegere: dacă şi-ar 
trimite discipolii acasă, i-aş da permisiunea să organizeze o 
demonstraţie.  Trataţi-l ca pe o persoană raţională. Numai 
recompense, fără ameninţări. Apoi, imediat ce se împrăştie toată 
lumea din tabără, blocaţi zona, sub pretextul unei reînsămânţări. Pe 
urmă  daţi-le permisiunea să organizeze o demonstraţie luni 
dimineaţă, la ora opt, în celălalt capăt al Flushing Meadows Park. O să 
fie ultima dată când o să-i mai vedeţi. 

Zări o altă sclipire cinică în ochii lui Rocker. Se întrebă dacă asta 
însemna că era de acord cu soluţia propusă de ea, sau doar că îl 
amuza. Rocker avea o reputaţie bună printre poliţişti, dar faptul că era 
greu de citit ajunsese notoriu. 

— Să-l tratăm ca pe o persoană raţională? repetă Grable. Omul ăsta 
e un criminal condamnat! 

Psihologul chicoti. Hayward îi aruncă o privire, iar el i-o întoarse. 
Expresia lui devenise încă şi mai condescendentă. Se întrebă dacă ştia 
vreun amănunt pe care ea nu-l ştia. Totul începea să lase impresia că 
se ajunsese deja la o concluzie evidentă. 

— Şi dacă planul ăsta nu merge? întrebă comisarul Rocker. 

— Atunci aş lua în consideraţie propunerea, ăăă, domnului 
Wentworth. 

— Sunt doctorul... replică acesta, dar Grable îl întrerupse. 

— Domnule comisar, n-avem timp să-ncercăm mai întâi un plan şi 
apoi pe celălalt. Buck trebuie scos de-acolo acum! Indiferent dacă 
asta se face cu frumosul sau în cătuşe - la alegerea lui. O facem 
repede, în zori. O să asude pe bancheta din spate a unei maşini de 
poliţie înainte ca adepţii lui să-i observe lipsa. 

Tăcere. Rocker îşi roti privirea prin încăpere. Mai erau doi bărbaţi 
care nu-şi spuseseră părerea. 

— Domnilor? 

Gesturi de încuviinţare, murmure. Se părea că toată lumea era de 
acord cu psihologul şi cu Grable. 

— Ei bine, spuse Rocker, ridicându-se. Trebuie să respect acest 
consens. La urma urmelor, nu avem un psiholog în staff numai pentru 
a-i ignora sfaturile. 

Se uită la Hayward. Ea nu reuşi să-i citească expresia, dar privirea 
lui nu părea lipsită de simpatie. 

— O să pătrundem cu un grup mic, aşa cum sugerează Wentworth, 
continuă comisarul. Numai doi ofiţeri. Domnule căpitan Grable, 


dumneata o să fii primul. 

Grable îl privi surprins. 

— E în teritoriul secţiei dumitale, după cum te-ai străduit să 
sublimezi. Şi dumneata eşti acela care a pledat în favoarea unei 
acţiuni rapide. 

Grable reuşi imediat să-şi stăpânească surprinderea. 

— Desigur, domnule. Foarte adevărat. 

— Şi, aşa cum a sugerat Wentworth, o să trimitem acolo o femeie. 
Rocker dădu din cap către Hayward. Aceea o să fii dumneata. 

In încăpere se lăsă tăcerea. Hayward îl văzu pe Grable schimbând o 
privire cu Wentworth. 

Dar Rocker continua să se uite drept la ea. „Menţine lucrurile în 
limite raţionale în locul meu, Hayward”, părea să spună privirea lui. 

— Buck o să aprecieze faptul că îi trimitem doi ofiţeri de rang 
superior. Asta o să facă apel la sentimentul importanţei de sine. 
Rocker se întoarse spre Grable. Eşti mai vechi în grad şi este 
operaţiunea dumitale. lţi las mână liberă în privinţa detaliilor şi a 
alegerii momentului de trecere la acţiune. Şedinţa se suspendă. 


64 


Dimineaţa zilei de după excursia la Cremona era strălucitoare şi 
răcoroasă şi D'Agosta îşi miji ochii spre a şi-i proteja de soare în timp 
ce îl însoțea pe Pendergast pe drumul către Piazza Santo Spirito, 
aflată de partea cealaltă a fluviului faţă de hotelul lor. 

— Ai luat legătura cu doamna căpitan Hayward? îl întrebă 
Pendergast pe drum. 

— Chiar înainte de culcare. 

— Ceva interesant? 

— Nu tocmai. Cele câteva indicii pe care le-au urmărit în cazul lui 
Cutforth i-au condus în puncte moarte. Camerele video din sistemul 
de pază al clădirii nu le-au spus nimic. Se pare că lucrurile stau la fel 
ca în cazul Grove. lar în momentul de faţă toate persoanele 
importante din administraţia New Yorkului sunt preocupate de 
predicatorul care s-a stabilit în Central Park. 

De data asta, piaţa nu i se mai păru lui D'Agosta tot atât de liniştită 
ca înainte; pacea îi fusese spulberată de un grup numeros de 
excursionişti cu rucsacuri în spinare care stăteau pe treptele fântânii, 
fumând, dând din mână în mână o sticlă de vin Brunello şi vorbind 
zgomotos în cinci, şase limbi. li însoțeau cel puţin zece câini lăsaţi 
liberi. 

— Ai grijă pe unde calci, Vincent, murmură Pendergast, zâmbind 
strâmb. Florenţa e un amestec atât de minunat de măreție şi de 
mizerie. Agentul FBI arătă, peste grămăjoarele de excremente de 
câine, către clădirea magnifică din colţul de sud-est. De pildă, Palazzo 
Guadagni. Unul dintre cele mai rafinate exemple de palat renascentist 
din întreg oraşul. A fost construit în anii 1400, dar istoria familiei 
Guadagni începe cu mai multe secole în urmă. 

D'Agosta studie clădirea. Primul nivel era din blocuri brute de piatră 
de calcar, de un cenuşiu-închis, în timp ce etajele de sus erau 
acoperite cu stuc galben. Cea mai mare parte a ultimului nivel era o 
logie: un portic cu acoperişul susţinut de coloane de piatră. O 


construcţie sobră, dar elegantă. 

— La primul etaj sunt diverse birouri şi apartamente, la al doilea se 
află o şcoală de limbi străine. lar ultimul este o pensione condusă de 
signora Donatelli. Fără îndoială că acolo s-au cunoscut Beckmann şi 
ceilalţi în 1974. 

— Femeia asta deţine întregul palazzo? 

— Da. E ultima descendentă a familiei Guadagni. 

— Şi chiar crezi că-şi aduce aminte de câţiva studenţi care au stat 
aici cu trei decenii în urmă? 

— Omul e dator să-ncerce, Vincent! 

Traversară piaţa uitându-se cu atenţie unde puneau piciorul şi 
trecură pragul unei perechi de uşi enorme din lemn, nituite cu fier. Un 
coridor boltit, cândva măreț, dar acum murdar, îi conduse către o 
scară şi către palierul de la primul etaj. Acolo văzură o bucată 
zdrenţuită de carton, agăţată de cornişa unei fresce baroce 
estompate. Pe carton fusese desenată o săgeată şi o mână fermă 
scrisese cuvântul „Recepţie”. 

Aceasta din urmă era o încăpere inadmisibil de mică pentru un 
palat atât de mare; îngrămădită şi totuşi curată ca un pahar, împărţită 
în două de o traversă de lemn, cu un set uzat de culii poştale, tot din 
lemn, într-o parte şi cu un suport pentru chei în cealaltă. Camera nu 
avea decât un singur ocupant: o bătrână mărunţică, aşezată în 
spatele unui birou foarte vechi. Era îmbrăcată extraordinar de 
elegant, cu părul vopsit şi coafat fără cusur, cu rujul roşu impecabil 
aplicat, cu diamante care păreau autentice împodobindu-i gâtul şi 
atârnându-i la urechile zbârcite. 

Se ridică şi Pendergast se înclină în faţa ei. 

— Molto lieto di conoscerlLa, signora“! 

Femeia îi răspunse cu răceală. 

— II piacere e mio. Şi continuă într-o engleză cu accent. N-aţi venit 
aici ca să-nchiriaţi o cameră, evident. 

— Nu, spuse Pendergast. 

Işi scoase legitimaţia şi i-o întinse. 

— Sunteţi poliţişti. 

— Da. 

— Şi ce doriţi? Timpul meu e limitat. 

Vocea era ascuţită, intimidantă. 

— In toamna anului 1974, cred, aici au stat mai mulţi studenţi 
americani. lată o fotografie de-a lor. 

Pendergast scoase poza lui Beckmann. 

Ea nu o privi. 


65 îmi pare bine să vă cunosc, doamnă. (în Ib. italiană, în orig.) 


56 plăcerea e de partea mea. (în Ib. italiană, în orig.) 


— Le ştiţi numele? 

— Da. 

— Atunci veniţi cu mine. 

Se întoarse cu spatele, ocoli traversa, ieşi printr-o uşă din fundul 
încăperii şi pătrunse într-o altă cameră, mult mai mare. D'Agosta văzu 
că era un soi de bibliotecă veche, cu cărţi legate, manuscrise şi 
documente pe coli de pergament, care umpleau rafturile de la podea 
până la tavan. Mirosea a hârtie şi a lemn putred, a piele veche şi a 
ceară. Tavanul era casetat şi fusese cândva poleit cu migală. Acum 
era atât de vechi încât se fărâmiţă, cu lemnul ciuruit de găuri. 

— Arhiva familiei, spuse ea. Coboară în timp pe o distanţă de opt 
secole. 

— Faceţi înregistrări riguroase. 

— Fac înregistrări excelente, mulţumesc! 

Se duse drept în partea opusă a camerei, la unul dintre rafturile de 
jos, alese un registru masiv şi îl aduse pe o masă din centrul încăperii. 
II deschise, dând la iveală pagini pline de note, consemnări de plăţi, 
nume şi date, înşiruite cu un scris de mână minuscul, fervent. 

— Numele? 

— Bullard, Cutforth, Beckmann şi Grove. 

Bătrâna începu să răsfoiască paginile, parcurgându-le cu o 
rapiditate înspăimântătoare şi înălţând câte un norişor de praf la 
întoarcerea fiecăreia dintre ele. Se opri pe neaşteptate. 

— Aici. Grove. 

Un deget osos, împovărat de un inel cu diamant, arătă către nume. 
Apoi alunecă în josul paginii. 

— Beckmann... Cutforth... Bullard. Da, au fost aici cu toţii, în 
octombrie. 

Pendergast se uită încordat în registru, dar era evident că până şi 
lui îi era greu să descifreze scrisul minuscul. 

— Vizitele lor se suprapun? 

— Da. După câteva secunde de tăcere, femeia preciză: După cum 
scrie aici, au stat o singură noapte, pe 31 octombrie. 

Inchise registrul cu un pocnet. 

— Altceva, signore? 

— Da, signora. Vreţi să aveţi amabilitatea de a vă uita la această 
fotografie? 

— Sunt sigură că nu vă aşteptaţi să-mi aduc aminte de nişte 
studenţi americani şleampeţi pe care i-am văzut acum treizeci de ani. 
Am nouăzeci şi doi de ani, domnule! Mi-am câştigat privilegiul de a 
uita. 

— Vă rog să-mi îndepliniţi această dorinţă. 

Ea luă fotografia cu un oftat nervos, o privi... şi tresări vizibil. 
Rămase cu ochii asupra ei timp îndelungat, puţina culoare din obraji 


dispărându-i încet. Pe urmă îi înapoie fotografia lui Pendergast. 

— Intâmplător, spuse cu voce joasă, îmi aduc aminte. De ăsta. 
Arătă cu degetul către Beckmann. Lăsaţi-mă să mă gândesc. S-a 
întâmplat ceva cumplit. El şi alţi băieţi, probabil cei din fotografie, au 
plecat undeva împreună. Au lipsii toată noaptea. El s-a întors şi era 
îngrozitor de tulburat. A trebuit să-i chem un preot... 

Tăcu, vocea stingându-i-se. Siguranţa rece îi dispăruse, ca şi 
nezdruncinatul simţ al propriei identități. 

— A fost în noaptea din ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor. S-a întors după 
o noapte de chef şi era într-o stare foarte proastă. L-am dus la 
biserică. 

— La ce biserică? N 

— La cea de aici, la Santo Spirito. Imi aduc aminte că era panicat şi 
că implora să fie spovedit. E mult de-atunci, dar incidentul a fost atât 
de straniu, încât mi-a rămas în minte. Incidentul şi expresia de pe faţa 
sărmanului băiat. Cerea să vadă un preot de parcă viaţa lui ar fi 
depins de asta. 

— Şi? 

— S-a dus la spovedanie, apoi şi-a împachetat lucrurile imediat şi a 
plecat. 

— Şi ceilalţi studenţi americani? 

— Nu-mi aduc aminte. Sărbătoresc în fiecare an Ziua Tuturor 
Sfinţilor, sau mai degrabă pe cea dinaintea ei, pe care cred c-o numiţi 
Halloween. E un pretext pentru băutură. 

— Ştiţi unde s-au dus în seara aceea, sau cu cine e posibil să se fi 
întâlnit? 

— Nu ştiu nimic mai mult decât v-am povestit. 

Din camera din faţă se auzi o sonerie. 

— Am oaspeţi de care trebuie să mă ocup, spuse ea. 

— O ultimă întrebare, signora, dacă sunteţi amabilă. Preotul care a 
ascultat spovedania... mai e încă în viaţă? 

— Trebuie să fi fost părintele Zenobi. Da, părintele Zenobi. Acum e 
la călugării din La Verna. 

Bătrâna se întoarse cu intenţia să plece, apoi se opri şi se uită încet 
înapoi. 

— Dar dacă vă închipuiţi că-l puteţi convinge să încalce taina 
spovedaniei, atunci, domnule, vă înşelaţi amarnic! 


65 


D'Agosta îşi imagina că după plecarea din palazzo aveau să se 
întoarcă direct la hotel. Insă Pendergast zăbovi în piaţă: se plimbă 
tacticos, cu mâinile în buzunare, uitându-se mai întâi în stânga, apoi 
în dreapta. După câteva minute se întoarse spre D'Agosta. 

— Gelato? Dacă nu mă înşel, aici, la Cafeneaua Ricchi, au una 
dintre cele mai bune din Florenţa. 

— Am renunţat la îngheţată. 

— Eu nu. Fă-mi plăcerea asta. 

Intrară în cafenea şi se apropiară de bar. Pendergast comandă un 
cornet - tiramisu şi creme anglaise iar D'Agosta ceru un espresso. 

— N-am ştiut că-ţi plac dulciurile, spuse D'Agosta în timp ce se 
sprijineau de bar. 

— Am un soi de slăbiciune pentru îngheţata italiană. Dar ne-am 
oprit aici în primul rând ca să-i aflăm intenţiile. 

— Să-i aflăm intenţiile? Intenţiile cui? 

— Ale tipului care ne urmăreşte. 

D'Agosta se îndreptă de spate. 

— Poftim? 

— Nu... nu te uita. Are o înfăţişare comună, vreo treizeci şi cinci de 
ani, poartă cămaşă albastră şi pantaloni de culoare închisă. Cât se 
poate de profesional. 

Cornetul lui Pendergast sosi şi el luă cu delicateţe o înghiţitură. Pe 
urmă expresia feţei i se schimbă brusc. 

— Tocmai a intrat în pensiune, spuse. 

Işi abandonă îngheţata, azvârli câţiva euro pe tejghea şi ieşi din 
cafenea cu paşi mari. D'Agosta îl urmă. 

— Te temi pentru signora? 

— Signora e în deplină siguranţă. Te temut, mă tem pentru preot. 

— Pentru preot...? D'Agosta înţelese dintr-odată. Atunci îl putem 
opri pe individul ăla când iese din pensione. 

— Nu ne-ar fi de niciun folos, n-am reuşi decât să ne încâlcim în 
proceduri legale interminabile. Avem cele mai mari şanse chiar la 


mănăstire. Haide, Vincent, nu ne putem permite să pierdem nicio 
clipă! 


Peste douăzeci de minute se îndreptau către dealurile din nord- 
estul Florenței, cu Pendergast la volanul Fiatului lor închiriat. Deşi 
condusese el însuşi cu mare viteză într-o mulţime de ocazii - şi cu 
toate că Pendergast era evident un expert -, inima lui D'Agosta bătea 
într-un ritm stânjenitor de rapid. Maşina scrâşnea din cauciucuri şi din 
frâne, luând cu o iuţeală înspăimântătoare o serie de curbe în ac de 
păr, toate fără parapet. La fiecare viraj care îi purta mai sus, în faţa lor 
se înălța o mare de piscuri; măreţul lanţ muntos al Apeninilor. 

— A trecut ceva timp de când mi-am dat seama că suntem urmăriţi, 
spuse Pendergast. De când am descoperit cadavrul lui Bullard, sau 
poate chiar de mai înainte. In momentele importante - cum ar fi 
excursia noastră la Cremona - am reuşit să-l ţin pe spion la mică 
distanţă. Incă nu m-am confruntat cu el, sperând în schimb să aflu 
cine se ascunde în spatele lui. Nu m-am gândit c-o să treacă lao 
abordare atât de directă, cum a fost aceea din piaţă, înseamnă că ne 
apropiem de adevăr. Inseamnă, pe de altă parte, şi un pericol mai 
mare, pentru noi şi pentru deţinătorii unor informaţii cruciale - cum 
este părintele Zenobi. 

Cauciucurile scârţâiră luând o altă curbă. D'Agosta îşi adună 
puterile pentru a rezista în faţa efectelor forţei centrifuge, cu 
sudoarea izvorându-i pe frunte. 

— Te-am văzut scoțând informaţii de la tot felul de oameni, spuse 
el, când se simţi destul de în siguranţă ca să răsufle iarăşi. Dar, dacă 
poţi convinge un preot să dezvăluie o confesiune făcută cu treizeci de 
ani în urmă, mă întorc înot până la Southampton. 

Un alt viraj lung, în scrâşnet de cauciucuri, maşina atârnând efectiv 
deasupra buzei unei prăpăstii. 

De data asta, D'Agosta aproape că fu nevoit să-şi smulgă degetele 
înfipte în bord. 

— Nu crezi c-am putea să încetinim? 

— Nu, nu cred, zise Pendergast clătinând din cap. 

Maşina execută un alt derapaj pe jumătate necontrolat în jurul unui 
colţ şi, în timp ce era proiectat în geamul portierei pasagerului, 
D'Agosta aruncă o privire îngrozită înapoi, în josul coastei de munte. 
Zări o motocicletă, cu vreo trei serpentine în urmă, numai negru şi 
crom, cu saşiul unghiular expus vederii şi scânteind. Se apropia cu 
repeziciune. 

— Ne urmăreşte o motocicletă! exclamă sergentul. 

Pendergast încuviinţă din cap. 

— O Ducati Monster, model S4R, dacă nu mă-nşel. Cu patru cilindri 
în V, dezvoltând peste o sută de cai-putere, uşoară, dar puternică. 


D'Agosta se uită din nou în urmă. Motociclistul era îmbrăcat în piele 
roşie şi casca sa avea vizor fumuriu. 

— E bărbatul din piaţă? întrebă. 

— Fie el, fie un aliat de-al lui. 

— E pe urmele noastre? 

— Nu, e pe urmele preotului. 

— Sunt al naibii de sigur că nu putem merge mai repede decât el! 

— Putem să-l încetinim. Scoate-ţi arma. 

— Şi ce să fac cu ea? 

— Te las să hotărăşti singur. 

D'Agosta auzea apropiindu-se vaierul strident al motorului turat la 
maximum. Virară din nou, împrăştiind nori de praf atunci când Fiatul 
se răsuci, derapând mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga. Dar 
motocicleta muşca deja din aceeaşi curbă, înclinată sub un unghi 
incredibil, aproape crestând drumul. Motociclistul se redresă rapid şi 
începu să reducă decalajul, pregătindu-se să-i depăşească. 

— Ţine-te bine, Vincent! 

Maşina zvâcni în lateral, intrând pe banda din stânga exact când 
motocicleta ajunsese alături, apoi reveni, cu scrâşnet de cauciucuri, 
tăindu-i calea. D'Agosta se uită în spate şi îl văzu pe motociclist 
rămânând în urmă şi pregătindu-se pentru o altă încercare de 
depăşire. 

— Vine prin dreapta! strigă. 

In ultima clipă, Pendergast smuci din nou Fiatul către stânga, 
anticipând corect manevra înşelătoare; în spatele lor se auzi un 
scârţâit de cauciucuri când motociclistul acţionă frâna posterioară şi 
motocicleta se ridică pe roata din spate. Bărbatul o îndreptă, se 
redresă. D'Agosta îl văzu ducându-şi mâna sub geacă. 

— E înarmat! 

Sergentul se sprijini cu spinarea de portiera pasagerului şi aşteptă, 
cu propria armă pregătită. Se îndoia că un motociclist care mergea cu 
o sută treizeci de kilometri la oră pe un drum şerpuitor de munte 
putea ţinti cu precizie - dar n-avea de gând să-şi asume niciun risc. 

Motocicleta se apropie din nou, într-o explozie de viteză, arma 
îndreptându-se spre ei, stabilizându-se. D'Agosta tinti. 

— Aşteaptă până trage el, murmură Pendergast. 

Se auzi un pocnet şi apăru un norişor de fum albăstrui, spulberat 
instantaneu; şi, în aceeaşi clipă, o bufnitură; luneta se opaciză brusc, 
o reţea de crăpături dezvoltându-se în jurul unei găuri perfecte, de 
nouă milimetri diametru. O clipă mai târziu, Pendergast frână cu o 
promptitudine înspăimântătoare, aruncându-l pe D'Agosta în faţă, în 
limitele centurii de siguranţă, apoi se deplasă brusc în lateral şi 
acceleră din nou. 

D'Agosta îşi desfăcu centura, sări pe bancheta din spate, îndepărtă 


cu o lovitură de picior geamul deformat, îşi stabiliză pistolul şi trase. 
Motociclistul zvâcni într-o parte şi rămase în urmă, în spatele unei 
curbe, schimbând vitezele. 

— Ticălosul...! 

Maşina trecu de colţul următor, alunecând pe pietrişul dislocat şi 
derapând periculos de aproape de muchia stâncii. D'Agosta 
îngenunche pe bancheta din spate, abia îndrăznind să respire, şi ţinti 
prin luneta distrusă, gata să tragă imediat ce avea să reapară 
motocicleta. Pe când se învârteau în jurul altei coaste de munte, 
întrezări Ducati-ul la vreo sută de metri în urmă. 

Pendergast schimbă viteza într-o treaptă inferioară, cu motorul 
vuind din cauza suprasolicitării şi cu acul turometrului în zona roşie. 
Se încadrară într-o altă curbă lungă, care făcea să ţi se revolte 
stomacul. 

Când accelerară, ieşind din acea cotitură, drumul le apăru în faţă 
trecând peste un prag al muntelui şi pătrunzând în linie dreaptă 
printr-o pădure de pini, întinsă şi întunecoasă, ca un tunel săpat prin 
umbră. Un indicator fulgeră pe lângă ei: „Chiusi della Verna 13 km”. 
Supraveghind ce se întâmpla în urmă, D'Agosta văzu o trombă de ace 
de pin azvârlite în aer la trecerea lor. 

„„Şi apoi apăru Ducati-ul, luând curba. Polițistul ochi, dar îi era 
imposibil să tragă dintr-o maşină în mişcare într-o ţintă aflată la două 
sute de metri în urmă. Rămase nemişcat, aşteptând o ocazie. 

Motocicleta se năpusti înainte huruind strident, intrând cu un urlet 
în viteza a cincea şi apoi într-a şasea şi apropiindu-se din ce în ce mai 
rapid. Bărbatul îşi băgase pistolul la loc şi mergea ţinându-şi ambele 
mâini înmănuşate pe ghidon, cu capul plecat. 

— Are de gând să-ncerce o altă depăşire. 

— Fără-ndoială. 

Pendergast conducea pe mijlocul şoselei, cu pedala de acceleraţie 
apăsată până la podea. 

Dar maşina nu era pe măsura unui Ducati. Motocicleta se poziţionă 
exact în spatele lor, accelerând permanent. „Probabil că atinge trei 
sute la oră”, se gândi D'Agosta. Ştia că motociclistul urma să-ncerce o 
schimbare de direcţie în ultimul moment, ţâşnind pe lângă ei, şi că 
Pendergast nu avea cum să ghicească dacă intenţiona să vireze la 
stânga sau la dreapta. Işi stabiliză arma folosindu-se de ambele mâini. 
Îşi îmbunătăţise într-o mare măsură tirul exersând în poligonul Secţiei 
27, dar, luând în consideraţie vibraţiile şi faptul că maşina şi 
motocicleta erau în mişcare, avea să fie dificil. Motocicleta avea acum 
o viteză cel puţin dublă faţă de a lor şi se apropia cu repeziciune... 

D'Agosta trase, ţintind partea de jos a motocicletei, însă rată. 

Maşina se deplasă violent spre dreapta în timp ce motociclistul 
trecu vijelios prin stânga lor - toba dublă de eşapament scoțând 


scântei şi el stând aplecat atât de tare în faţă, încât părea drapat 
peste ghidon apoi dispăru dincolo de curba următoare. 

— Am dat cu banul şi-am pierdut, spuse sec Pendergast. 

Se apropiau acum ei înşişi de curbă, cu o viteză atât de mare, încât 
nu puteau controla virajul. Pendergast frână puternic, în timp ce 
apăsa pedala de acceleraţie şi răsucea simultan volanul spre stânga. 
Maşina se roti violent în jurul propriei axe, de două, poate de trei ori - 
D'Agosta era prea zdruncinat ca să poată fi sigur - înainte de a se opri 
chiar pe muchia stâncii. 

Rămaseră pe loc câteva clipe, mirosul usturător al plăcuţelor de 
frână arse plutind asupra maşinii. 

— In ciuda tuturor necazurilor sale, Fiat încă mai ştie cum să facă 
un automobil ca lumea, comentă Pendergast. 

— Celor de la Eurocar, de unde-am închiriat-o, n-o să le placă asta, 
răspunse D'Agosta. 

Pendergast demară; maşina reveni pe şosea scrâşnind şi acceleră 
înscriindu-se în curba următoare. 

Trecură din nou în viteză prin pădurea de conifere înainte de a urca 
pe o altă serie de serpentine abrupte, mai periculoase decât cele 
dinainte. D'Agosta îşi simţi stomacul începând să-i facă probleme. Îşi 
îngădui să arunce o privire dincolo de marginea drumului. Jos, departe 
- foarte, foarte departe -, se zărea Valea Casentino, punctată cu 
ogoare şi cu sătucuri. Se grăbi să se uite în altă parte. 

Urcau, viraj după viraj, cu Pendergast conducând într-o tăcere 
îndârjită. D'Agosta îşi reîncărcă şi îşi verifică arma; era un exerciţiu 
preferabil uitatului pe geam. Pe marginea şoselei apărură pe 
neaşteptate case, fulgerând prin dreptul lor, şi trecură în viteză prin 
orăşelul Chiusi della Verna. Pendergast apăsă necontenit pe claxon şi 
pietonii se repezeau îngroziţi în cadrul uşilor de prăvălii la trecerea ca 
o furtună a maşinii, care la un moment dat reteză oglinda laterală a 
unei furgonete parcate şi o azvârli în stradă, unde se rostogoli în 
salturi. Imediat după ieşirea din orăşel apăru un alt indicator 
decolorat: „Santuario della Verna 6 km”. 

Drumul urca fără întrerupere o coastă împădurită şi abruptă, curbă 
după curbă, toate foarte strânse. Apoi ieşiră brusc din pădure, 
pomenindu-se pe o pajişte, şi acolo - drept în faţa lor, dar cu încă trei 
sute de metri mai sus - se afla mănăstirea din La Verna: o imensă 
încâlcitură de piatră din vremuri vechi, cocoţată pe un colţ de stâncă 
suspendat deasupra hăului. Nu avea ferestre, fiind atât de întinsă şi 
de plină de cicatricile dobândite în decursul vremurilor, încât părea 
una cu stânca însăşi. In ciuda tuturor evenimentelor recent trăite, 
D'Agosta simţi un fior rece alunecându-i pe şira spinării: la şcoala de 
duminică învățase că aceea era probabil cea mai sacră mănăstire 
creştină din lume, construită de însuşi Sfântul Francisc, în 1224. 


Maşina se năpusti din nou în pădure şi mănăstirea dispăru din 
vedere. 

— Avem vreo şansă? întrebă D'Agosta. 

— Depinde cât de repede îl găseşte omul nostru pe părintele 
Zenobi. Mănăstirea e mare. Măcar dac-ar fi avut vreun telefon! 

Maşina luă un alt viraj în viteză. D'Agosta auzi bătăi de clopot şi 
sunetul slab al unor incantaţii până la el, în pofida huruitului 
motorului. 

— Călugării sunt probabil la rugăciune, spuse polițistul. 

Se uită la ceas. Trebuia să fie slujba numită sexta: ora a şasea din 
Opus Dei. 

— Da. O potrivire cât se poate de nefericită. 

Pendergast abordă o ultimă curbă, cu roţile rulând nu pe asfalt, ci 
pe piatră cubică veche, plină de muşchi. 

Drumul pavat cu piatră - care, evident, nu fusese construit pentru 
maşini - ducea în spatele mănăstirii. Acolo, lângă arcada de piatră din 
zidul exterior, D'Agosta văzu motocicleta Ducati, sprijinită pe cricul ei, 
cu roata groasă din spate încă învârtindu-se alene. 

Pendergast frână derapând uşor şi coborî, cu arma în mână, chiar 
înainte ca maşina să se fi oprit cu desăvârşire. D'Agosta îl urmă 
imediat. Trecură în fugă pe lângă motocicletă, traversară un pod de 
piatră şi pătrunseră în mănăstire. In dreapta se afla o capelă mare, cu 
uşile larg deschise, şi sunetul plin de vigoare al cântărilor liturgice se 
înălța şi cobora, ca o adiere răcoroasă. În timp ce se apropiau în fugă, 
cântecul păru să şovăie, apoi se stinse într-o învălmăşeală de voci. 

Se repeziră în capelă exact în momentul în care individul îmbrăcat 
în piele roşie - cu un braţ întins, rigid - trăgea de aproape într-un 
călugăr bătrân, îngenuncheat, cu mâinile înălțate a surprindere sau în 
semn de rugăciune. Detunătura armei răsună şocant de puternic în 
spaţiul închis, reverberând exact în momentul se stingeau ultimele 
note ale cântării liturgice. D'Agosta strigă cu disperare, furie şi spaimă 
pe când preotul se prăbuşea, iar trăgătorul îşi înălța arma în stilul 
cuiva care ducea la îndeplinire o execuţie, ţintind cu atenţie şi 
pregătindu-se pentru o a doua împuşcătură. 


66 


În lumina de crepuscul dinaintea zorilor, Hayward stătea alături de 
căpitanul Grable pe o culme stâncoasă din Central Park, la nord de 
clădirea Arsenalului. De acolo aveau o perspectivă bună asupra 
taberei de corturi, încă adormită în atmosfera liniştită a dimineţii. 
Fuseseră instruiți în privinţa localizării cortului lui Wayne Buck şi ea îl 
distingea clar: era mare, de pânză verde, chiar în inima taberei. 

Indoielile i se accentuară. Nu puteai intra sau ieşi pe o cale directă 
de acces, lipsită de obstacole. Oraşul improvizat se întinsese mult mai 
mult decât realizase ea: acolo erau probabil vreo trei sute de corturi, 
poate chiar mai multe, împrăştiate prin frunziş. Şi terenul nu le era de 
niciun ajutor: vâlcele adânci, înverzite, şi adâncituri de teren pline de 
vegetaţie, înconjurate de movile cu iarbă bogată, pe ale căror versanţi 
se zăreau frecvent brazde lungi de piatră de un cenuşiu întunecat. 
Privind prin hăţişul de crengi, abia dacă reuşea să desluşească maşina 
de poliţie - parcată de Fifth Avenue - care urma să-l ia pe Buck. 
Aştepta în partea dinspre bulevard a parcului, chiar vizavi de intrarea 
în clădirea unde locuise Cutforth. 

De fapt, acela era ultimul loc unde şi-ar fi dorit să se afle atunci. Ar 
fi trebuit, de drept, să se ocupe de cazul Cutforth. N-ar fi trebuit să se 
găsească acolo - n-ar mai fi trebuit, nu când s-ar fi cuvenit să lucreze 
la un caz nerezolvat de crimă. Avea într-o mult prea mare măsură 
senzaţia că se reîntorsese în zilele nefericite de demult, când era 
polițistă la Transporturi şi aduna vagabonzi de pe străzi. 

Se uită la Grable. Vorbise puţin cu D'Agosta cu o noapte înainte, 
scurt, şi acum şi-ar fi dorit ca el să se afle acolo. Era un tip pe care 
puteai conta. Cât despre Grable... 

Acesta îşi potrivi cravata, îşi îndreptă postura. 

— Facem un ocol şi intrăm dinspre vest. 

Transpira, şi cămaşa i se lipise de corp în ciuda aerului răcoros al 
dimineţii. 


Hayward încuviinţă din cap. 

— După cum văd eu lucrurile, cheia este viteza. Nu ne dorim să fim 
blocaţi acolo, înăuntru. 

Grable înghiţi în sec şi-şi săltă cureaua. 

— Doamnă căpitan, spre deosebire de unele persoane din poliţie, 
eu nu mi-am irosit timpul prin sălile de cursuri, adunând diplome. Eu 
am plecat de jos. Ştiu ce fac. 

Se scurse un răstimp îndelungat, în care el privi în jos, către 
somnolenta tabără de corturi. Hayward se uită la ceas. Se lumina tot 
mai mult, şi de la o clipă la alta, soarele avea să răsară în câteva 
minute. Ce naiba aştepta Grable? 

— Suntem într-o uşoară întârziere, dacă nu vă deranjează c-o spun, 
zise ea. 

— Eu nu acţionez după un orar, doamnă căpitan! 

Hayward încercă să-şi alunge îndoielile. Operaţiunea era a lui 
Grable - Rocker o spusese clar iar ea trebuia să-i urmeze 
instrucţiunile. Nu rezolva nimic afişând o atitudine lipsită de respect. 
Şi planul ar fi putut să funcţioneze. Da, ar fi putut să funcţioneze dacă 
intrau şi ieşeau suficient de repede, ducându-l pe Buck la maşina de 
patrulă aflată în aşteptare chiar înainte de a reuşi să se trezească de- 
a binelea. „Ar putea să meargă, îşi spuse, atâta vreme cât Grable se 
mişcă repede. Dacă ai de gând să arestezi pe cineva, o faci. Nu-i laşi 
mai întâi timp să se gândească la asta.” Se uită din nou la Grable, 
întrebându-se de ce avea nevoie de atâta timp. 

— Bine, spuse el, simţindu-i privirea. Să mergem! 

Se îndreptară spre vest, printre copacii scunzi şi printre tufişuri, 
ocolind flancul taberei de corturi şi menţinându-se în apropierea unui 
defileu puţin adânc. Ajunseră în curând la o cărare ce părea să fie 
făcută de trecerea gloatei şi care ducea drept spre comunitatea 
improvizată. Mergeau contra vântului şi mirosul de canal şi de trupuri 
nespălate izbi cu putere nările lui Hayward. 

Grable grăbi pasul când se apropiară de periferie. Câţiva oameni se 
treziseră deja şi fie găteau pe mici aragazuri portabile, fie hoinăreau 
prin jur. 

Odată intrat în cercul cu margini neregulate format de corturile 
dinspre exterior, Grable se opri, ezitând. Apoi îi făcu brusc semn cu 
mâna lui Hayward şi îşi continuară drumul. Ea dădu prieteneşte din 
cap către cei care se treziseră şi îi urmăreau din priviri. Terenul 
devenea tot mai plat şi corturile, tot mai îngrămădite, alcătuind alei 
înguste şi poteci. În câteva minute ajunseră în locul liber din centru, 
care înconjura cortul lui Buck. 

„Până aici e bine”, îşi zise Hayward. 

Clapa din faţă a cortului era legată de doi stâlpi laterali. Grable se 
opri în faţa intrării şi strigă cu voce sonoră: 


— Buck? Sunt căpitanul Grable de la NYPD! 

— Hei! Un tip înalt, bine făcut, apăru ca din pământ. Ce căutaţi aici? 

— Nu-i treaba ta, îl repezi Grable. 

„Rahat, îşi spuse Hayward. Nu aşa.” 

— Nu e nicio problemă, zise ea. Am venit doar ca să stăm de vorbă 
cu reverendul. 

— Da? Despre ce? 

— Dă-te la o parte, amice, zise Grable. 

— Ce se-ntâmplă? se auzi o voce estompată din interiorul cortului. 
Cine-i acolo? 

— Căpitanul Grable, NYPD! 

Grable se apucă să dezlege şnurul care ţinea clapeta, fixată de unul 
din stâlpi. Aproape că terminase când din interior apăru o mână, i-o 
prinse pe a lui şi o îndepărtă. Clapeta se deschise şi apăru Buck, băţos 
şi încruntat. 

— Acesta e căminul meu, spuse el, pe un ton rece şi demn. Nu-l 
violaţi. 

„Pune-i cătuşele, se gândi Hayward. Pune-i cătuşe nemernicului şi 
să plecăm dracului de-aici!” 

— Suntem poliţişti din oraşul New York, iar acesta e un teren public. 
Nu e o locuinţă particulară. 

— Domnule, vă rog încă o dată să ieşiţi din casa mea! 

Hayward era uimită de prezenţa de spirit a individului. Se întoarse 
să vadă cum avea să abordeze Grable lucrurile. Fu şocată zărindu-i 
chipul, din ce în ce mai palid şi scăldat sub un strat de sudoare. 

— Wayne Buck, eşti arestat! 

Grable încercă să-şi desprindă cătuşele de la centură, dar mâinile îi 
erau cuprinse de un tremur uşor şi dură mai mult decât ar fi trebuit. 

Ei nu-i venea să creadă. Pe Grable îl depăşea situaţia. Era singura 
explicaţie. Stătuse călare pe un scaun de birou atât de multă vreme, 
încât îşi pierduse abilitatea de a lucra pe stradă - dacă o avusese 
vreodată - şi uitase cum trebuia abordată o asemenea acţiune 
imprevizibilă. Aşa se explica ezitarea lui de la clădirea arsenalului, 
transpiraţia, tot restul. Dorise ca Rocker să trimită un grup numeros 
care să se ocupe de Buck, dar nu putuse refuza atunci când comisarul 
îl însărcinase să rezolve direct problema. Acum, când se confrunta cu 
inflexibilul Buck fără o echipă SWAT care să-i asigure spatele, se 
pierduse cu firea. 

Buck se uita lung la el, fără să dea vreun semn de cooperare, dar 
nici opunând rezistenţă. 

Bărbatul bine clădit, care părea să fie garda de corp sau 
aghiotantul reverendului, se întoarse dinspre ei, îşi făcu mâinile pâlnie 
la gură şi strigă cu voce înspăimântător de puternică: 

— Treziţi-vă! Treziţi-vă! A venit poliția să-l aresteze pe pastor! 


Se stârni agitaţie, un murmur neaşteptat de voci. 

— Întoarce-te şi pune-ţi mâinile la spate, domnule, spuse Grable, 
dar vocea îi tremura. 

Buck continuă să stea nemişcat. 

— Treziţi-vă! 

— Domnule căpitan, spuse Hayward, cu voce scăzută, se 
împotriveşte arestării. Puneţi-i cătuşele! 

Dar Grable nu se clinti. 

Ea evaluă situaţia într-o secundă şi îşi dădu seama că pierduseră 
deja momentul prielnic. Se uită în jur şi îşi aduse aminte de ziua când 
- fiind copil şi răspunzând unei provocări - înfipsese un băț într-un 
cuib de viespi. Urmase o clipă, o singură clipă, de suspensie... apoi un 
zumzet înăbuşit înainte ca viespile să dea buzna afară, înfuriate la 
culme. Avea senzaţia că acelaşi lucru se întâmpla în acea tabără de 
corturi. Oamenii se treziseră, dar nu ieşiseră încă la vedere, se auzea 
murmurul surd al vocilor şi al agitaţiei pe cale să explodeze. 

— Apărațţi-l pe pastor! A venit poliția să-l aresteze! Treziţi-vă! 

Apoi începu clocotul. Sute de oameni ieşiră dintr-odată din corturi, 
îmbrăcându-şi cămăşile din mers şi înaintând către ei. 

Hayward se aplecă spre Grable. 

— Domnule căpitan? Avem necazuri. Păstraţi-vă sângele rece. 

Lui Grable îi căzură colţurile buzelor, dar nu scoase niciun sunet. 

Mulțimea se îndesa spre ei, un zid de oameni prinzând repede 
formă în faţă, pe când ceilalţi se scurgeau din toate părţile, 
înconjurând cortul într-o bolboroseală de voci mânioase. 

„Rahat!” Hayward se întoarse să înfrunte gloata. 

— Prieteni, n-am venit aici să vă facem necazuri. 

— Mincinoaso! 

Strigătul se amplifică. 

— Blasfematorilor! 

Se îngrămădeau spre ei. Buck nu scotea nicio vorbă, nu schiţa 
niciun gest; stătea pur şi simplu locului, ca o statuie a demnităţii. 

— Uitaţi-vă, spuse Hayward, ridicându-şi mâinile spre ei într-un gest 
împăciuitor şi păstrându-şi calmul vocii, nu suntem decât doi. N-aveţi 
de ce să vă agitaţi. 

— Soldaţi păgâni ai Romei! 

— Nu-l atingeti pe pastor cu mâinile voastre murdare! 

Era chiar mai urât decât îşi imaginase ea. Grable dădea instinctiv 
înapoi, rotindu-şi ochii în toate părţile în căutarea unei căi de scăpare 
care nu exista. 

Mulțimea năvălea tot mai aproape, tot mai înfuriată. 

— Dacă-l atingeţi pe vreunul din noi, gestul va fi considerat un act 
de violenţă, spuse Hayward cu voce sonoră, dar calmă. 

Vorbele ei opriră primele rânduri ale mulţimii, însă cei din spate 


înaintau îndesându-se în cei din faţă şi era limpede că aveau să-i 
copleşească - nu mai era decât o chestiune de timp. 

Grable lăsă cătuşele să cadă la pământ şi îşi duse mâna la armă. 

— Grable, nu! strigă Hayward. 

Răcnetele mulţimii se înteţiră imediat. 

— Are de gând să tragă! Ucigaşilor! lude! 

Zidul de oameni din faţă prinse să înainteze iarăşi. 

Arma fu descărcată în aer şi reacţia la neaşteptata detunătură 
străbătu mulţimea ca o undă de şoc. Şi, în clipa aceea, Buck, care 
stătea la vreun metru în spatele lui Grable, îi mătură pistolul din mână 
dintr-o singură mişcare sigură, rapidă. 

„Slavă Domnului”, îşi spuse Hayward, ţinându-şi mâinile la vedere, 
la distanţă de propriul revolver. Trebuia să acţioneze imediat, altfel 
erau pierduţi. Se întoarse spre Buck. 

— Ar fi bine să faci ceva, domnule pastor. Totul depinde de 
dumneata. 

Buck înaintă, ridicându-şi mâinile. Mulțimea tăcu, încremenind 
brusc locului. 

El lăsă să se scurgă câteva secunde, apoi îşi cobori braţele şi 
îndreptă spre Grable un deget ferm. R 

— Bărbatul acesta a venit aici sub mantia Prințului Intunericului, cu 
gând să mă aresteze. Dar Dumnezeu i-a dat pe faţă înşelăciunea. 

Grable părea să-şi fi pierdut graiul. 

— Aceşti centurioni, aceşti soldați ai Romei, au intrat în tabăra 
noastră pe furiş, ca şerpii, trimişi de însuşi diavolul. Şi au fost înfrânți 
de propria ruşine şi laşitate. 

— Ruşine, Iaşilor! 

Hayward profită de un moment de acalmie ca să i se adreseze lui 
Buck. 

— Acum am vrea să plecăm. 

Din mulţime erupse un alt urlet. 

— Ruşine! 

Dinspre gloată zbură un băț, aterizând în praful de la picioarele lor. 
Hayward văzu altele, agitate deasupra capetelor. Oamenii de pe 
margini începuseră să caute pietre prin tufişuri. 

Ea se aplecă, vorbind din nou cu voce joasă, pe care spera că n-o 
putea auzi decât Buck. 

— Domnule pastor Buck? Ce-o să se-ntâmple cu dumneata şi cu 
discipolii dumitale dacă suntem răniţi? Sau luaţi ostatici? Cum crezi c- 
o să reacționeze NYPD? îi zâmbi cu răceală şi adăugă: în comparaţie 
cu ceea ce se va întâmpla aici, Waco“! o să pară o fripturică la grătar. 
67 în 1993, sediul din oraşul Waco al grupării religioaso Ramura Davidiană (desprinsă 


din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea) a fost incendiat în timpul unui atac al FBI- 
ului, fapt care a cauzat moartea a 86 de persoane. (n.tr.) 


Urmă o clipă de tăcere din partea pastorului. Apoi, fără să dea 
vreun semn că o auzise, Buck îşi înălţă din nou braţele şi îşi plecă 
fruntea. Liniştea cobori imediat, încă o dată. 

— Popor al meu, spuse el. Popor al meu. Suntem creştini. Ei au 
venit cu răutate, dar noi trebuie să le arătăm îndurarea noastră şi 
iertarea. Buck se întoarse către aghiotantul său. Deschide o cale 
pentru cei prihăniţi, Todd! Să-i lăsăm să plece în pace. 

Beţele se lăsară încet în jos. În mijlocul mulţimii şovăitoare se 
deschise o potecă. Hayward se aplecă, simţindu-şi obrajii în flăcări; 
luă pistolul lui Grable, şi-l îndesă la centură. Se întoarse, însă îşi dădu 
seama că el n-o urma. Continua să fie pironit locului. 

— Veniţi, domnule căpitan? 

El tresări, se uită în jur, apoi trecu pe lângă ea fără s-o privească. 
Peste câteva secunde se îndepărtă în pas alergător. Din rândurile 
gloatei se înălţă un strigăt de veselie. Hayward o luă pe urmele lui, 
mergând cu demnitate, privind drept înainte şi străduindu-se să nu 
arate în niciun fel - prin expresia feţei, prin poziţia corpului sau prin 
glas - că suferea cea mai mare umilinţă din întreaga ei carieră. 


67 


În urechea lui D'Agosta răsună un foc de armă groaznic de 
puternic. Era Pendergast, care trăgea pe deasupra capetelor mulţimii. 

Asasinul se întoarse şi îi văzu apropiindu-se. Se uită înapoi, la 
silueta chircită de la picioarele sale, aruncă o privire grăbită în jur, se 
răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă. Călugări în sutane cafenii se 
îngrămădiră în jurul fratelui lor căzut, unii rugându-se, alţii ţipând şi 
gesticulând. 

Câţiva arătau spre partea din spate a bisericii. 

— Da questa parte! E scappato di là?! 

Pendergast le aruncă o privire. 

— Vincent, după el! 

Işi scosese telefonul mobil şi chema deja un elicopter medical. 

Un călugăr se repezi şi îl prinse de braţ pe D'Agosta. 

— Vă ajut eu, îi spuse, într-o engleză stricată. Urmaţi-mă! 

Alergară împreună către o uşă din dreapta altarului, străbătură un 
culoar întunecos şi un claustru interior, apoi trecură de-a curmezişul 
curţii acestuia şi printr-un al doilea coridor cu ziduri de piatră, care se 
termina brusc chiar în faţa peretelui de stâncă. Acolo se opriră. Un 
pasaj lateral le tăia drumul, cu arcade şi coloane cioplite în stânca 
muntelui. 

— A luat-o pe-aici. 

Călugărul îi întoarse spatele şi începu să alerge prin coridorul plin 
de fresce, construit cu multă vreme în urmă. In capăt era o uşă de fier 
întredeschisă, pe care călugărul o deschise larg. Lumina soarelui 
inundă culoarul întunecos. D'Agosta trecu pragul după călugăr şi ieşi 
în aer liber. O scară de piatră cobora de sub picioarele lor, ameţitoare, 
cioplită direct în munte, având o balustradă veche din fier ruginit ca 
unic mijloc de protecţie împotriva unei căderi în hăul care-ţi tăia 
răsuflarea. 


€ Pe acolo! A luat-o pe acolo! (în Ib. italiană, în orig.) 


D'Agosta privi peste balustradă, în josul stâncii. Răul de înălţime îl 
copleşi pentru o clipă. Apoi zări dedesubt silueta îmbrăcată în roşu, 
coborând anevoie pe cărarea de piatră. 

— Eccolo”! 

Călugărul îşi reîncepu urmărirea, cu sutana fluturând în vânt. 
D'Agosta îl urmă pe cât de repede îndrăznea: treptele erau atât de 
lustruite de scurgerea vremii şi atât de jilave din cauza umidității, 
încât erau alunecoase ca gheaţa. Scara era veche, nefolosită şi pe 
alocuri atât de erodată, încât erau nevoiţi să păşească peste câte un 
spaţiu gol, albăstrui, sub care se căsca hăul. 

— Ştiţi încotro se îndreaptă? întrebă D'Agosta, între două gâfâieli. 

— Către pădurea de jos. 

Scara se aplatiză pe o scurtă porţiune şi trecură cu băgare de 
seamă peste o altă gaură. In locul acela, rugina mistuise cu 
desăvârşire balustrada de fier, aşa că unica protecţie le era oferită de 
nişte mânere grosolane. li izbi o pală de vânt aspru şi rece. 

De jos răsună o împuşcătură. Călugărul alunecă, se agăţă de un 
mâner, se zbătu ca să-şi regăsească echilibrul. D'Agosta se lipi de 
peretele stâncos. Era complet expus, incapabil să dea vreun ajutor, 
neputând nici măcar să înainteze. Având amândouă mâinile încleştate 
de piatră, nu putea nici măcar să-şi scoată pistolul din toc. 

Răsună o altă împuşcătură. D'Agosta simţi sfărâmături de piatră 
împroşcându-i faţa. Işi cobori privirea şi reuşi să-l zăreascăpe ucigaş 
cu o sută de metri în josul scării, îndreptându-şi arma către ei. 

N-avea încotro: nu putea să stea pur şi simplu acolo, aşteptând să 
fie împuşcat. Işi desprinse o mână, sprijinindu-se disperat de muchia 
stâncii cu labele picioarelor şi cu genunchii, şi îşi scoase arma. Tinti 
cât de bine se pricepu şi trase de două ori. 

Izbuti două lovituri apropiate de ţintă, ratând cu numai câţiva 
centimetri. Bărbatul scoase un țipăt şi se ghemui, ieşind din raza 
vizuală. Intre timp, călugărul se reechilibrase şi se mutase într-un loc 
mai sigur. D'Agosta simţi că aluneca: avea să fie nevoit să arunce 
arma. 

— A me”! strigă călugărul. 

Polițistul îi azvârli revolverul Glock şi el îl prinse cu dexteritate. 
D'Agosta se trase apoi în poziţia de mai înainte şi sări peste gaură. 
Exact când ajunsese în partea cealaltă răsună o nouă împuşcătură. 

— Jos! 

Se ghemuiră pe poteca de piatră, la adăpostul firav al unei mici 
protuberanţe a peretelui de stâncă. O altă împuşcătură, împrăştiind 
noi aşchii de piatră. 


© jată-l! (în Ib. italiană în orig.) 
70 Daţi-mi-l mie! (în Ib. italiană, în orig.) 


„Hristoase, îşi spuse D'Agosta, suntem imobilizaţi aici.” Nu aveau 
cum să înainteze, nu aveau cum să se întoarcă. Trebuia să riposteze 
din nou cu foc. 

Călugărul îi întinse pistolul. A i 

El scoase încărcătorul şi îl verifică. li rămăseseră opt gloanțe. Íl 
montă la loc. 

— Când trag, fugiţi. Capisci”? 

Călugărul dădu din cap în semn de încuviinţare. 

Dintr-o singură mişcare, D'Agosta se ridică, ţinti şi trase toate 
gloanţele din magazie, retezând bucăţi din vârful stâncii după care se 
ghemuise pistolarul, silindu-l să rămână la pământ, fără să-şi poată 
folosi arma. Călugărul se târî de-a lungul porțiunii expuse a potecii, 
găsindu-şi un adăpost bun în partea opusă, unde drumul redevenea o 
scară tăiată grosolan în piatră. 

Incărcătorul odată golit, D'Agosta se retrase din nou în spatele 
proeminenţei stâncoase. Montă încărcătorul de rezervă, apoi alergă 
prin zona deschisă până ce ajunse alături de călugăr, în siguranţa 
oferită de scară, unde se opri ca să se uite pe deasupra unui mic zid 
de stâncă. Pistolarul nu se vedea nicăieri. 

Se ridică în grabă şi reîncepu urmărirea, cu călugărul la un pas în 
spatele lui. Coborâră tot mai jos, până când se pomeniră brusc în 
fundul văii. La baza stâncii era o mică vie. Dincolo de ea se înălţau 
meterezele unei păduri dese. 

— Incotro? întrebă D'Agosta. 

Călugărul ridică din umeri. 

— A scăpat. 

— Nu. Îl urmărim în pădure. 

D'Agosta se puse din nou în mişcare, alergând ghemuit de-a lungul 
unui rând de viță-de-vie, îndreptându-se către copaci. In scurt timp 
erau în pădure, înconjurați de trunchiuri ca nişte catedrale, o întindere 
întunecoasă, tăcută şi răcoroasă. D'Agosta studie solul, dar în stratul 
gros de ace de pin nu se zărea nicio urmă de paşi. 

— Ai idee încotro a luat-o? întrebă. 

— Nu e posibil să ştiu. Trebuie câini. 

— Mănăstirea are câini? 

— Nu. 

— Putem chema poliţia. 

Călugărul ridică iarăşi din umeri. 

— Trebuie timp. Pentru câini, două, poate trei zile. 

D'Agosta se uită din nou către adâncurile pădurii nesfârşite. 

— Rahat! 


71 Aţi priceput? (în Ib. italiană, în orig.) 


La întoarcerea în capelă, scena continua să fie dominată de 
confuzie. Aplecat asupra bătrânului căzut la pământ, Pendergast îi 
făcea masaj cardiac şi respiraţie artificială. O seric de călugări 
îngenuncheaseră în semicerc, părând să fie conduşi de stareţul 
mănăstirii, iar alţii stăteau în picioare, mult mai în spate, murmurând 
cu voci scăzute, şocate. In timp ce străbătea capela, cu răsuflarea pe 
de-a-ntregul tăiată, D'Agosta auzi zgomotul îndepărtat al unui 
elicopter. 

Ingenunche şi luă mâna plăpândă a bătrânului călugăr. Omul avea 
ochii închişi şi faţa pământie. In fundal continua murmurul uniform al 
rugăciunilor, cu cadenţa sa stăpânită. 

— Cred că a suferit un atac cardiac, spuse Pendergast, apăsând 
pieptul bătrânului. Trauma rănii de glonţ. Dacă soseşte elicopterul 
medical, s-ar putea totuşi să scape. 

Călugărul tuşi pe neaşteptate. O mână îi tresăltă şi ochii i se 
deschiseră, uitându-se drept la Pendergast. 

— Padre, spuse agentul FBI, cu voce joasă şi calmă, mi dica la 
confessione piu terribile che lei ha mai sentito. 

Ochii, atât de înţelepţi şi atât de aproape de moarte, părură să 
înţeleagă totul. 

— Un ragazzo Americano che ha fatto un patto con il diavolo, ma 
l'ho salvato, l'ho sicuramente salvato. 

Oftă, zâmbi, apoi închise ochii şi răsuflă pentru o ultimă oară, 
prelung, cutremurându-se. 

O clipă mai târziu dădură buzna membrii echipei speciale medicale, 
aducând o targă. Urmară încercări furibunde de a stabiliza starea 
victimei: unul îi ataşă un monitor cardiac, în timp ce un altul luă 
legătura cu spitalul, anunțând lipsa semnelor vitale şi primind în 
schimb indicaţii. Targa pe care se afla trupul bătrânului fu scoasă în 
grabă pe uşă şi, peste câteva secunde, se auzi zgomotul elicopterului, 
îndepărtându-se. Şi apoi încetă totul. Biserica păru să se fi golit dintr- 
odată, mirosul de tămâie plutind în aer, iar ritmul sacadat al rugăciunii 
adăugând o ciudată notă de împăcare unui act de violenţă extrem de 
şocant. 

— Tipul a scăpat, rosti D'Agosta gâfâind. 

Pendergast îi puse mâna pe braţ. 

— Imi pare rău, Vincent. 

— Ce i-ai spus preotului adineauri? 

Pendergast ezită o clipă. 

— L-am rugat să-şi aducă aminte care a fost cea mai cumplită 
spovedanie pe care-a auzit-o vreodată. A spus că a fost a unui băiat - 
a unui american - care făcuse un pact cu diavolul. 

D'Agosta îşi simţi stomacul strângându-se de groază. Aşadar era 
adevărat, la urma urmelor. Chiar era adevărat. 


— A adăugat că salvase cu siguranţă sufletul băiatului. De fapt, ştia 
că îi salvase sufletul. i 

Polițistul simți nevoia să se aşeze. Işi lăsă pentru o clipă capul în 
jos, încă respirând cu greutate, apoi îşi ridică privirea spre Pendergast. 

— Da. Dar cum rămâne cu ceilalţi trei? 


68 


Reverendul Buck stătea la biroul din cortul său, razele soarelui 
dimineţii pătrunzând pieziş prin plasa de la intrare şi împrumutându-le 
pereţilor de pânză scânteierea flăcărilor. Toată lumea din tabără 
continua să fie electrizată de confruntarea cu poliţia, mustind de 
energie. Buck simţea aceeaşi energie pulsând în întreaga sa fiinţă. 
Patima şi credinţa discipolilor săi erau uluitoare, îi dădeau putere. 
Spiritul lui Dumnezeu era în mod limpede printre ei. Cu Dumnezeu, 
orice era cu putinţă. 

Problema era că poliţia n-avea să renunţe. Aveau să treacă la 

acţiuni decisive, şi asta urma să se întâmple în curând. Clipa lui avea 
să sosească: clipa pentru care bătuse atâta drum, pentru care trudise 
atât ca s-o transforme în faptă. 
__Dar ce clipă? Şi cum anume avea s-o transforme în faptă? 
Intrebarea dospea în el, îl măcina deja de zile întregi. La început nu 
fusese decât o voce firavă, un sentiment de nelinişte. Dar acum nu-l 
mai părăsea, în ciuda rugăciunilor, a postului şi a penitenţei. Căile 
Domnului erau întortocheate. Dorinţele Sale erau misterioase. 

işi aplecă din nou fruntea în rugăciune, cerându-i lui Dumnezeu să-i 
arate calea. 

De afară auzea, în fundal, zumzetul întărâtat a zeci de conversații 
purtate în acelaşi timp. Se întrerupse, ascultând. Toată lumea vorbea 
despre încercarea eşuată de a-l aresta. Era ciudat că poliţia trimisese 
numai doi oameni. Probabil că nu voiau să-şi transforme agresivitatea 
în spectacol, nu voiau să se pomenească pe cap cu o situaţie gen 
Waco. 

Waco. Acea mică trimitere a poliţistei îl făcuse mai realist. Fusese 
aproape ca o incizie chirurgicală. Femeia aia era remarcabilă. Nu 
putea avea mai mult de treizeci şi cinci de ani, era o adevărată 
frumuseţe şi emana o siguranţă de sine excepţională. Bărbatul nu era 
decât un alt fanfaron bicisnic, ca toţi ceilalţi gardieni cu care avusese 
de-a face la mititica. Dar ea... ea avea încrederea în sine şi forţa 
diavolului din spatele ei. 


Trebuia să opună rezistenţă, să stârnească o luptă? Avea o putere 
colosală, sute de discipoli care credeau în el din tot sufletul. Avea 
puterea convingerii şi a Spiritului, dar ei aveau puterea instrumentelor 
materiale. Erau susținuți de pumnul statului. Aveau arme, gaze 
lacrimogene, tunuri cu apă. Dacă se împotrivea, rezultatul ar fi putut fi 
un măcel. 

Care era voia Domnului în ceea ce-l privea? îşi plecă fruntea, 
rugându-se iarăşi. 

Auzi o bătaie într-unul dintre stâlpii de lemn ai cortului. 

— Da? 

— Va fi în curând timpul pentru predica de dimineaţă şi pentru 
binecuvântare. 

— Mulţumesc, Todd. 

Avea nevoie de un răspuns, fie şi numai pentru sine, înainte de a 
putea să apară din nou în faţa norodului său. Oamenii se bazau pe el 
pentru îndrumare spirituală în criza aceea, cea mai puternică dintre 
toate. Era atât de mândru de ei, de curajul şi de convingerea lor. 
„Soldaţi ai Romei”, le strigaseră poliţiştilor, şi ce bine li se potrivea... 

Soldaţii Romei... asta era. 

Aidoma roţilor dinţate ale unui imens mecanism spiritual, în mintea 
lui o serie de conexiuni se încadrară brusc într-un ansamblu, ca un joc 
de domino. Pilat. Irod. Golgota. Răspunsul pe care îl căuta fusese tot 
timpul acolo. Ca să-l găsească nu avusese nevoie decât de puterea 
credinţei. 

Rămase îngenuncheat alte câteva clipe. 

— lţi mulţumesc, Tată, murmură. 

Apoi se ridică, simțindu-se inundat de lumină. 

Acum ştia exact cum avea să înfrunte armatele Romei. 

Dădu deoparte clapeta cortului şi se apropie cu paşi mari de piatra 
de pe care predica. Se uită în jur, la frumuseţea dimineţii, la 
frumuseţea pământului lui Dumnezeu. Viaţa era atât de prețioasă, era 
un dar atât de trecător... Urcând pe cărarea care ducea în partea din 
spate a pietrei, îşi reaminti că lumea de dincolo avea să fie cu mult 
mai bună, cu mult mai frumoasă. Ştia întocmai ce avea de făcut ca să 
învingă atunci când soseau păgânii, cu forţe înmiite. 

Işi înălţă mâinile în uralele tunătoare ale mulţimii. 


69 


Beciul cazărmii carabinierilor semăna mai degrabă cu închisoarea 
pe care o găzduise cândva, decât cu un subsol şi, urmându-i pe // 
colonnello Esposito şi pe Pendergast prin tunelele şerpuitoare de 
piatră goală, brăzdată de pânze de păianjen şi de dâre de depuneri 
calcaroase, D'Agosta se simţea surprins în faţa faptului că nu vedea 
niciun schelet înlănţuit de perete. 

II colonnello se opri în dreptul unei uşi de fier şi o deschise. 

— Din păcate, după cum vedeţi, noi n-am intrat încă în secolul 
douăzeci şi unu, spuse, invitându-i cu un gest să intre. 

D'Agosta păşi într-o încăpere cu pereţii acoperiţi de cartoteci şi de 
rafturi deschise. Pe rafturi stăteau snopi de documente legate cu 
sfoară. Unele erau atât de vechi şi de mucegăite, încât datau probabil 
de câteva secole. Un poliţist într-o uniformă îngrijită, albastru cu alb, 
cu vipuşcă roşie elegantă pe exteriorul pantalonilor largi, se ridică şi 
salută cu vioiciune. 

— Basta, zise il colonnello cu voce obosită, apoi le arătă nişte 
scaune vechi de lemn plasate în jurul unei mese lungi. Luaţi loc, vă 
rog! 

In timp ce se aşezau, i/ colonnello îi vorbi ofițerului mai tânăr, care 
aduse rând pe rând o duzină de dosare şi le aşeză pe masă. 

— lată rezumatele cazurilor de omucidere care îndeplinesc 
condiţiile puse de dumneavoastră: crime nerezolvate, din ultimul an, 
în care victima a fost găsită arsă. Le-am răsfoit şi eu, dar n-am găsit 
nimic care să prezinte cel mai mic interes. Sunt mult mai îngrijorat de 
cele petrecute în dimineaţa asta la La Verna. 

Pendergast luă primul dosar, îl deschise, scoase rezumatul cazului. 

— Părerea mea de rău îmi depăşeşte puterea cuvintelor. 

— Mie îmi pare încă şi mai rău. Aici era linişte înainte de sosirea 
dumneavoastră, şi apoi... 

Esposito îşi depărtă palmele şi zâmbi stins. 

— Suntem aproape, co/onnel!. 

— Atunci să ne rugăm să şi ajungeţi unde trebuie, indiferent ce-ar 
însemna asta, cât mai curând cu putinţă. 


Pendergast începu să citească rezumatele cazurilor, trecându-i-l pe 
fiecare lui D'Agosta după ce îl termina. Singurul sunet era şuierul 
blând al aerului silit să intre în subsol prin conductele strălucitoare de 
aluminiu ce şerpuiau pe tavanul boltit, într-o nereuşită încercare de a 
împrospăta atmosfera din acele hrube adânci. D'Agosta se uita peste 
fiecare caz şi privea fotografiile ataşate, străduindu-se să-i înţeleagă 
pe italieni, capabili doar să scoată în evidenţă ideea centrală şi nimic 
mai mult. Din când în când nota câte ceva - mai degrabă ca să aibă 
ce îi raporta lui Hayward la următoarea convorbire telefonică decât 
pentru a-i servi memoriei sale. 

În mai puţin de oră, trecuseră prin toate dosarele. 

Pendergast se întoarse spre D'Agosta. 

— Ceva interesant? 

— N-a ieşit nimic în evidenţă. 

— Să le mai trecem o dată în revistă. 

II colonnello se uită la ceas, apoi îşi aprinse o ţigară. 

— Nu e necesar să staţi cu noi, spuse Pendergast. 

Esposito flutură din mână. 

— Sunt foarte mulţumit să fiu îngropat aici, unde nu se poate da de 
mine, cu celularul mort. Nu e prea plăcut sus, unde Procuratore della 
Republica sună din jumătate în jumătate de oră - fapt pentru care mă 
tem că trebuie să vă mulţumesc tot dumneavoastră. Işi roti privirea 
prin încăpere. Nu lipseşte decât un automat cu cafea espresso. Se 
întoarse spre poliţist. Caffe per tutii. 

— Sisignore. 

D'Agosta slobozi un oftat şi reîncepu să răsfoiască dosarele abia 
inteligibile. De data asta zăbovi asupra fotografiei alb-negru a unui 
bărbat care zăcea într-o clădire ce părea părăsită. Corpul era 
încovrigat într-un colţ, pe o podea de ciment crăpat, ars într-o foarte 
mare măsură. Era o fotografie tipică pentru poliţie, sordidă, 
scârboasă. 

Dar mai era ceva. Ceva care nu se potrivea. 

Pendergast îi remarcă imediat interesul. 

— Da? 

__ D'Agosta îi întinse fotografia. Agentul FBI o studie câteva clipe. 
Inălţă brusc din sprâncene. 

— Da, văd. 

— Ce e? întrebă ;/ colonnello, aplecându-se către masă fără tragere 
de inimă. 

— Bărbatul ăsta. Vedeţi balta mică de sânge de aici, de sub el? A 
fost ars şi apoi împuşcat. 

— Şi? 

— De obicei victimele sunt mai întâi împuşcate şi apoi arse, ca să 
se ascundă dovezile. Aţi mai auzit vreodată ca un om să fie mai întâi 


ars şi apoi împuşcat? 

— Frecvent. Pentru obţinerea informaţiilor. 

— Dar nu pe o jumătate din corp. Arsurile rămase în urma torturii 
sunt localizate. 

Esposito privi fotografia cu atenţie. 

— Asta nu înseamnă nimic. Probabil vreun maniac. 

— Putem vedea dosarul complet? 

II colonnello înălţă din umeri, se ridică, îşi târşâi picioarele până la 
un dulap îndepărtat şi se întoarse cu un pachet gros de hârtii. II aşeză 
pe masă şi tăie sfoara cu briceagul său. 

Pendergast răsfoi documentele, scoase unul şi îi făcu un rezumat în 
engleză. 

— Carlo Vanni, în vârstă de şaizeci şi nouă de ani, fermier 
pensionar, cadavrul găsit într-o casa colonica din munţi, în apropiere 
de Abetone. La faţa locului nu s-au găsit nicio probă materială, nicio 
amprentă, nicio fibră textilă, niciun tub gol de cartuş, niciun înscris, 
nicio urmă. Agentul FBI îşi ridică privirea. Mie nu mi se pare că asta ar 
fi opera unui maniac. 

Pe chipul colonelului italian se aşternu încet un zâmbet. 

— Se ştie că incompetenţa apare chiar şi printre carabinieri. Faptul 
că nu s-a găsit nicio dovadă nu înseamnă că n-a existat vreo dovadă. 

Pendergast dădu pagina. 

— O singură împuşcătură, în inimă. Şi ce e asta? Câteva picături de 
aluminiu topit, recuperate de ;/ medico legale din arsurile profunde din 
carnea mortului. 

Dădu încă o pagină. 

— lată ceva care intrigă încă şi mai mult. Cu câţiva ani înainte de 
uciderea sa, Vanni a fost acuzat de molestarea copiilor din 
comunitatea locală. A fost achitat în baza unor vicii de procedură. 
Poliţia a presupus că uciderea sa a fost o simplă răzbunare şi se pare 
că n-a făcut prea multe eforturi pentru descoperirea criminalului. 

II colonnello îşi stinse mucul de ţigară. 

— Allora. Un omor din răzbunare, săvârşit de cineva din 
comunitate. Ucigaşul a vrut să-l facă pe pedofil să sufere pentru 
faptele sale. De aceea l-a ars, apoi l-a împuşcat în cap. Asta explică 
totul. 

— Aşa s-ar părea. 

O tăcere prelungită. 

— Şi totuşi, spuse Pendergast, aproape ca pentru sine, e prea 
aproape de perfecţiune. Colonnello, dacă aţi dori să ucideţi pe cineva, 
dar n-ar avea importanţă pe cine, ce fel de om aţi alege? Unul exact 
ca acesta, vinovat de o fărădelege odioasă, dar niciodată pedepsit 
pentru ea. Un om fără familie, fără legături cu persoane importante, 
fără nicio slujbă. Poliţiştii n-ar face mari eforturi pentru descoperirea 


criminalului, iar oamenii din localitate ar pune toate piedicile posibile 
în calea anchetei. i 

— E prea ingenios, domnule agent Pendergast. In toată viața mea, 
n-am dat peste niciun criminal care să fie capabil de un asemenea 
plan sofisticat. Şi de ce-ar ucide cineva la întâmplare? E ca într-un 
roman de Dostoievski. 

— Nu avem de-a face cu un criminal obişnuit, iar ucigaşul nostru 
săvârşeşte omorurile dintr-un motiv aparte. Pendergast lăsă dosarul 
jos şi se uită la D'Agosta. Vincent? 

— Pista merită urmărită. 

— Pot primi o copie a raportului întocmit de ;/ medico legale? 
întrebă Pendergast. 

II colonnello murmură două vorbe către polițistul care abia se 
reîntorsese cu cafelele. Omul se duse cu dosarul la un fotocopiator şi 
reveni o clipă mai târziu, aducând o copie. 

II colonnello i-o înmână lui Pendergast, apoi îşi aprinse o ţigară, 
purtând pe chip semne ale iritării. 

— Sper că n-o să-mi cereţi o autorizaţie de exhumare. 

— Mă tem că o vom face. 

Esposito oftă, cu fumul scurgându-i-se din nări. 

— Mio Dio. Asta-i tot ce-mi lipsea. Vă daţi seama cât o să dureze? 
Cel puţin un an. 

— Inacceptabil. 

Il colonnello dădu din cap. 

— Asta-i Italia. Cuvinte care-i aduseră pe buze un zâmbet abia 
schiţat. Bineînţeles că... 

— Ce anume? 

— E întotdeauna posibil să alegi o cale neoficială. 

— Adică jefuirea mormântului? 

— Noi preferăm s-o numim // controllo preliminare. Dacă găsim 
ceva, hârtiile se întocmesc după aceea. 

Pendergast se ridică. 

— Vă mulţumesc, colonnello! a 

— Pentru ce? N-am spus nimic. Şi simulă o plecăciune. In plus, zona 
nici nu intră în jurisdicţia mea. E un aranjament satisfăcător pentru 
toată lumea - poate în afară de Carlo Vanni. 

Pe când ieşeau, // colonnello strigă în urma lor: 

— Nu uitaţi să luaţi panini? şi o sticlă mare de Chianti. Mă tem că 
noaptea o să fie lungă şi rece. 


72 Sendvişuri (în Ib. italiană, în original) 


70 


Biserica în care era înhumat Carlo Vanni se afla pe dealurile de la 
poalele Apeninilor, mai sus de oraşul Pistoia, la capătul unui drum 
şerpuitor ce părea să urce la nesfârşit prin întuneric. Fiatul cu care îl 
înlocuiseră pe celălalt virase necontenit ba într-o parte, ba într-alta, cu 
lumina farurilor străpungând bezna la fiecare curbă. 

— Trebuie să ne pregătim pentru o vizită, spuse Pendergast. 

— Crezi că se ştie unde suntem? 

— Sunt sigur. Ne urmăreşte o maşină. Am întrezărit-o de două ori, 
la vreo trei sau patru serpentine în josul muntelui. O să fiu nevoit să 
parchez mai jos de biserică şi nu intenţionez să mă las luat prin 
surprindere. Eşti familiarizat cu abordarea unui obiectiv prin tactica 
înaintează-şi-acoperă? 

— Bineînţeles. 

— Mă acoperi când mă deplasez, apoi te anunţ să mă urmezi, uite 
aşa. 

Scoase un sunet într-o tonalitate joasă, imposibil de deosebit de 
ţipătul unei bufniţe. 

D'Agosta rânji. 

— Talentele tale reuşesc întotdeauna să mă ia prin surprindere. 
Reguli pentru intrarea în luptă? 

— Avem de-a face cu un potenţial criminal, dar nu putem trage 
primii. Aştepţi prima lui împuşcătură, apoi tragi în plin. 

— Şi între timp tu eşti mort. 

— Pot să-mi port de grijă. Am ajuns. Pendergast luă un ultim viraj. 
Verifică-ţi arma. 

D'Agosta îşi luă pistolul Glock, îi scoase încărcătorul, se asigură că 
avea toate cele cincisprezece gloanţe care reprezentau capacitatea sa 
maximă, îl montă la loc şi trase de mecanismul glisant. Pendergast 
trecu pe lângă biserică, opri maşina în parcarea din capătul drumului 
şi cobori. 


Îi învălui un miros de mentă strivită. Noaptea era friguroasă, fără 
lună. Deasupra liniei întunecate a chiparoşilor se zăreau stele răzlețe, 
strălucitoare. Biserica se afla dedesubt, conturându-se nedesluşit pe 
fundalul luminilor îndepărtate din Pistoia. Greierii ţârâiau în beznă. Era 
un loc ideal pentru jefuirea unui mormânt, medită D'Agosta - liniştit şi 
izolat. 

Pendergast îi puse mâna pe umăr şi arătă cu un semn din cap către 
un crâng aflat la vreo sută de metri în josul dealului. El se ghemui în 
umbra maşinii, cu arma pregătită, iar agentul FBI se avântă fără 
zgomot către copaci, dispărând în întuneric. 

Un minut mai târziu, auzi chemarea răguşită a unei bufniţe. 

Se ridică, o porni în grabă spre crâng şi i se alătură lui Pendergast. 
De partea cealaltă se afla biserica: mică şi foarte veche, construită din 
blocuri de piatră, cu o turlă pătrăţoasă. Uşa de lemn din faţă - plasată 
sub o arcadă gotică - era închisă. 

Pendergast atinse din nou braţul lui D'Agosta, arătând de data asta 
către intrare. Sergentul se retrase în umbră, aşteptând. 

Pendergast traversă în fugă curtea bisericii. D'Agosta abia reuşi să-i 
desluşească silueta, un contur negru pe fundal negru, în faţa uşii. Il 
auzi verificând dacă era încuiată. Urmă zgomotul slab al fierului 
scrijelind fierul atunci când Pendergast o descuie cu şperaclul şi 
scârţâitul leneş al balamalelor, atunci când o deschise. Agentul FBI se 
strecură cu iuţeală înăuntru. Peste câteva clipe, un alt țipăt de 
bufniţă. D'Agosta trase adânc aer în piept, străbătu în fugă spaţiul 
deschis şi trecu pragul. Pendergast închise imediat uşa în urma lui, 
strecură un dispozitiv subţire în broască şi o înculie. 

D'Agosta se răsuci pe călcâie şi îşi făcu cruce. În biserică era frig şi 
mirosea a ceară şi a piatră. In faţa unei statui din lemn vopsit a 
Fecioarei Maria pâlpâiau câteva lumânări, aruncând în micul naos o 
lumină slabă, portocalie. 

— Tu o iei prin stânga, eu prin dreapta, spuse Pendergast. 

Merseră de-a lungul pereţilor opuşi ai bătrânei biserici, cu armele 
pregătite. Era pustie, cu excepţia statuii Fecioarei, a unui confesional 
cu draperia trasă şi a unui altar rudimentar, cu un crucifix. 

Pendergast se furişă către confesional, apucă draperia şi o smuci 
într-o parte. 

Era gol. 

D'Agosta îl privi punându-şi pistolul în toc şi apropiindu-se cu paşi 
uşori de o uşă mică, din fier ruginit, dintr-un colţ opus. Se aplecă 
asupra încuietorii şi - cu un alt râcâit metalic - o deschise, dând la 
iveală treptele de piatră ale unei scări care cobora. Işi aprinse 
lanterna şi o aţinti în beznă. 

— Nu e primul mormânt căruia îi tulbur liniştea, murmură agentul 
FBI, în timp ce D'Agosta ajungea în spatele lui, dar promite să fie unul 


dintre cele mai interesante. 

— De ce l-au îngropat pe Vanni aici şi nu afară, într-un cimitir? 

Trecură de pragul uşii, apoi Pendergast o închise încet, cu grijă, şi o 
încuie. 

— Din cauza pantei abrupte, biserica nu are un camposanto” 
exterior. Toţi morţii sunt îngropaţi aici, jos, în cripte săpate în deal, 
sub clădire. 

Coborâră scara, pomenindu-se într-un spaţiu scund, boltit. Nările lui 
D'Agosta se umplură cu miros de mucegai. Lumina lanternei dezvălui, 
în partea stângă, câteva sarcofage medievale, unele având trupul 
mortului sculptat în marmura capacului, ca şi cum ar fi dormit. Unul 
era înfăţişat în armură; un altul în veşminte de episcop. 

D'Agosta o luă spre dreapta, pe urmele lui Pendergast. Culoarul din 
partea aceea trecea pe lângă mai multe morminte vechi, împodobite 
cu sculpturi şi cu basoreliefuri, sfârşindu-se în faţa unei alte uşi de 
fier. Pendergast o deschise cât ai clipi. 

Fasciculul luminos desprinse din întuneric tunelul mult mai 
rudimentar de dincolo de ea, săpat chiar în stâncă. In pereţii prost 
finisaţi erau cioplite rafturi, fiecare avându-şi propriul morman de 
oase, câte o ţeastă şi nişte zdrenţe. O parte dintre schelete aveau 
inele pe degetele osoase, sau frânturi de bijuterii şi de coliere 
împrăştiate prin cutia toracică. Se auzea foşnetul uşor al agitaţiei 
şoarecilor şi câteva proiectile îmblănite fulgerară de-a curmezişul 
podelei murdare, în căutarea unui adăpost. Urmau apoi şiruri de 
morminte mai noi, îngustate spre exterior, ca într-un mausoleu. 
Fiecare nişă era acoperită cu câte o placă de marmură. 

Pe măsură ce înaintau, datele de pe plăci erau tot mai recente. Pe 
unele erau fixate fotografiile decedaţilor, chipuri sobre din secolul al 
nouăsprezecelea sau de la începutul secolului douăzeci, marcate de 
vitregia sorții şi de dezamăgiri. Din loc în loc apăreau cripte goale, cu 
plăcile de marmură neinscripţionate. Pe altele erau trecute numele şi 
data naşterii, dar nu şi data morţii. In timp ce mergeau, Pendergast îşi 
plimbă lanterna de la stânga la dreapta şi înapoi. D'Agosta zări în faţa 
lor zidul din fundul criptei. Şi acolo, în capăt, izolat, pe rândul de jos, 
se afla mormântul pe care îl căutau. 


CARLO VANNI 
1934-2003 


Pendergast îşi duse mâna la buzunarul sacoului şi scoase o bucată 
de pânză subţire, pe care o întinse cu repeziciune pe podeaua de 
piatră din faţa criptei. Apoi făcu să apară o rangă îngustă şi o lamă 


73 Cimitir (în Ib. italiană, în orig.) 


lungă de metal, curbată la un capăt. Îndesă lama în spatele plăcii de 
marmură şi o plimbă încet de-a lungul celor patru laturi, apoi înfipse 
ranga în rostul astfel formal şi smuci scurt. Placa se desprinse cu un 
pocnet, stârnind un nor rarefiat de praf. Pendergast o prinse cu 
îndemânare şi o aşeză pe pânză. 

Din gaura întunecată emana un miros neplăcut, de arsură. 

Pendergast îşi îndreptă lanterna spre firidă. 

— Dă-mi o mână de ajutor, te rog! 

D'Agosta îngenunche alături de el. Evită să se uite în adâncitură; i 
se părea cumva indecent. 

— Tu îl prinzi de piciorul stâng, eu îl prind de dreptul şi îl tragem 
afară. Avem noroc că nişa lui e la nivelul podelei. 

Acum D'Agosta îşi impuse să privească. In semi întuneric zări 
numai tălpile celor doi pantofi, fiecare având câte o gaură. 

— Gata? _ 

D'Agosta încuviinţă din cap. Intinse mâna prin deschizătură şi 
apucă pantoful. 

— Dacă mă gândesc mai bine, aş zice să-l apuci de deasupra 
gleznei. Nu ne-ar conveni să-i smulgem labele picioarelor din 
încheieturi. 

— Ai dreptate. 

D'Agosta îşi mută mâna mai sus, în jurul cracului pantalonului. Era 
ca şi cum ar fi strâns în palmă un os noduros, numai că acolo, 
dedesubt, pârâi ceva, ca o bucată vechi de pergament, aproape 
întorcându-i stomacul pe dos. Mirosul era groaznic. 

— Număr până la trei, apoi tragi uşor, fără grabă. Unu, doi, trei... 

Sergentul trase şi, după ce opuse rezistenţă o clipă, ca şi cum ar fi 
fost lipit, trupul se eliberă şi începu să alunece cu o uşurinţă 
surprinzătoare. 

— Continuă! 

D'Agosta se dădu câţiva paşi înapoi, trăgând în acelaşi timp, până 
când cadavrul ajunse cu totul în afara nişei. Un cuib de urechelnițe 
ieşi la lumină şi insectele panicate se împrăştiară în toate direcţiile. 
D'Agosta făcu un salt în spate, pocnind câteva, care i se urcaseră pe 
picior. 

Carlo Vanni zăcea în faţa lor, cu braţele încrucişate la piept, peste 
un crucifix, şi cu ochii larg deschişi, dar înnegriţi şi cu pielea încreţită 
în jurul lor. Buzele se retrăseseră de pe dinţi, care nu mai erau decât 
nişte cioturi putrezite. Părul alb fusese uns cu o substanţă formidabilă, 
fiindcă nici măcar o singură şuviţă nu era nelalocul ei. Costumul era 
ciuruit de insecte, dar altminteri intact, deşi cam prăfuit. Singurul 
semn de arsură se vedea pe mâini, care erau negre şi răsucite, cu 
unghiile curbate în sus, în micuţe spirale. 

— Vincent, ţine lanterna, te rog! 


Pendergast se aplecă deasupra leşului, îi plasă un cuţit sub bărbie 
şi, dintr-o singură mişcare, îi despică hainele de la gât până la buric. 
Le trase deoparte. Abdomenul scobit era umplut cu vată de hârtie, 
folosită ca să umfle costumul. Pendergast o îndepărtă, dând la iveală 
torsul înnegrit, cu pielea jupuindu-se în fâşii arse, prăfoase. Coastele 
arse ieşeau din cuşca toracică, expunându-şi vârfurile carbonizate. 

D'Agosta depuse ceva eforturi ca să menţină lanterna nemişcată. 

Pendergast scoase o foaie de hârtie din buzunar şi o întinse lângă 
cadavru. D'Agosta observă că era copia raportului medicului legist, cu 
o fotocopie a unei radiografii care reda localizarea picăturilor de 
metal. Pe urmă agentul FBI îşi potrivi la un ochi o lupă de bijutier, 
aplecându-se mult deasupra cadavrului în timp ce regla obiectivul. 
incepu să scotocească în abdomen, cu cuțitul într-o mână şi cu o 
pensetă chirurgicală în cealaltă. Se auziră câteva pârâituri uşoare. 

— Aha! 

Ridică o picătură solidificată de metal, suspendată în vârful 
pensetei, apoi o lăsă să cadă într-o eprubetă şi se aplecă din nou 
deasupra cadavrului. 

Din întunericul din spatele lor răzbătu un zgomot. 

D'Agosta se îndreptă imediat de spate, aţintind lanterna în lungul 
criptei. 

— Ai auzit? 

— Un şobolan. Lumină, te rog! 

Polițistul reorientă lanterna către Vanni, cu inima bătându-i puternic 
în piept. Erau multe de spus despre aşteptarea unei autorizaţii 
oficiale. Un an? Mai degrabă doi. 

Răsună un alt zgomot şi el roti din nou lanterna. Un şobolan de 
dimensiunile unui pisoi se ghemui şi clipi în lumină, arătându-şi colții 
cu un uşor şuierat. 

— Valea! 

D'Agosta azvârli cu piciorul nişte ţărână către rozătorul care se 
îndepărtă furişându-se. 

— Lumina? 

D'Agosta îndreptă iarăşi lanterna spre corpul de pe podea. 

— Scârboşenii ticăloase! 

— Uite încă una. Pendergast puse în eprubetă o picătură prelungă 
de metal solidificat. Interesant! Metalul ăsta a pătruns în carne la o 
adâncime de peste cincisprezece centimetri. Cadavrul n-a fost 
împroşcat pur şi simplu cu metal, picăturile au penetrat cu o viteză 
foarte mare. Ca urmare a unei mici explozii, presupun. 

Agentul FBI extrase o a treia şi o a patra picătură, astupă eprubetă, 
îşi scoase lupa de la ochi. Totul dispăru din nou în adâncimile 
costumului său. 

— Cred c-am terminat aici, spuse, ridicând privirea spre D'Agosta. 


să-l punem pe domnul Vanni înapoi, în locul său de odihnă. 

D'Agosta se aplecă şi, apucând din nou leşul, îl ajută pe agent să-l 
împingă în nişă. 

Pendergast adună fărâmele de cadavru care se desprinseseră şi 
căzuseră pe raportul medicului legist şi le răsturnă în firidă. Pe urmă 
scoase un mic tub cu ciment, cu care unse marginile plăcii de 
marmură înainte de a o reaşeza la locul ei, lovind ici şi colo cu podul 
palmei pentru etanşare. 

Făcu un pas înapoi şi îşi privi creaţia artizanală. 

— Excelent! 

leşiră din criptă şi urcară în biserică. Uşa era tot închisă şi încuiată. 
Pendergast o descuie şi D'Agosta asigură acoperirea în timp ce 
agentul traversa în goană curtea. O clipă mai târziu îi auzi vocea. 

— E în ordine! 

Polițistul păşi în aerul cald al nopţii, nespus de uşurat fiindcă 
scăpase din mormânt. Îşi scutură praful de pe braţe şi de pe picioare, 
simțind că încă mai avea mirosul şi mucegaiul îmbibate în haine. În 
faţa lui, Pendergast arăta către întunericul de pe deal. Stopurile unei 
maşini se vedeau şerpuind pe coasta muntelui, cu aproape un 
kilometru mai jos de ei. 

— Ala e omul nostru. 

Işi aprinse lanterna, dând la iveală contururile clare ale unor urme 
nefamiliare de pantofi din iarba tăiată scurt şi împovărată de rouă. 

— Ce face? 

— Se pare că nu mai vor să ne ucidă. Sunt mai degrabă curioşi să 
ştie cât de multe am aflat. Ei, ce părere ai despre asta, Vincent? 


71 


Lui Hayward nu-i plăcuse niciodată senzația de déjà-vu, una 
deosebit de puternică în după-amiaza aceea în care stătea în aceeaşi 
încăpere, cu aceiaşi oameni, ascultând aceleaşi argumente pe care le 
mai auzise cu douăzeci şi patru de ore în urmă. Numai că acum era 
momentul salvării fundului. li aducea aminte de jocul cu scaunele 
muzicale”: imediat ce muzica din încăperea în care se aflau avea să 
înceteze, un neisprăvit amărât avea să rămână fără îndoială în 
picioare, cu fundul expus, gata să primească şuturi. 

lar Grable părea să se străduiască din greu pentru a se asigura că 
fundul expus avea să fie al ei. 

Era în mijlocul unei istorisiri înfocate a tentativei de arestare 
neizbutite, o relatare care preschimba cumva comportamentul lui laş 
şi nesigur în stăpânire de sine şi eroism. Povestea se lungea şi se tot 
lungea, având drept punct culminant momentul în care fusese obligat 
să tragă în aer pentru a avertiza mulţimea sălbatică. Ca urmare 
putuseră să plece în mod decent, confirmând demnitatea 
Departamentului de Poliţie din New York City, deşi nu reuşiseră să-şi 
atingă obiectivul, arestarea lui Buck. Intreaga relatare sugera discret 
că numai el făcuse totul, că îşi asumase toate riscurile, pe când 
Hayward fusese, în cel mai bun caz, un participant şovăielnic. Reuşea 
chiar să dea impresia că se abţinea s-o critice, ca şi cum ea ar fi fost o 
povară inutilă pe toată durata acţiunii. 

„Dacă pe teren ar fi fost tot atât de bun cum e când trebuie să-şi 
apere fundul, cugetă cu amărăciune Hayward, nu ne-am mai fi aflat 
acum aici.” Se gândi dacă era cazul să riposteze şi hotărî că n-avea 
chef să intre într-un asemenea joc. Dacă ar fi subliniat că Grable 
fugise ca o potaie, cu coada între picioare, că trăsese fiindcă intrase în 
panică şi că îşi pierduse arma - ei bine, ar fi apropiat raportul de 
realitate, dar nu şi-ar fi făcut niciun serviciu. Mintea i se îndreptă în 
altă parte, ignorând parada jumătăţilor de adevăr. 


74 jucătorii trebuie să se aşeze pe scaune la încetarea unei melodii; scaunele sunt cu 
unul mai puţine, aşa că un jucător rămâne în picioare şi e eliminat. (n.tr.) 


Un aspect pozitiv era acela că Pendergast şi D'Agosta păreau să 
facă progrese în Italia. lar Pendergast nu-i mai scotea ei peri albi, îi 
făcea fără îndoială zile negre unui poliţist italian. Pe de altă parte, îi 
simţea lipsa lui D'Agosta. li ducea dorul chiar mai mult decât îşi 
imaginase. 

intre timp venise rândul lui Wentworth să se înscrie la cuvânt, şi 
Hayward făcu un efort să se concentreze. El vorbi pe larg despre 
psihologia mulţimii, oferind din belşug citate despre megalomanie pe 
care şi le notase pe cartonaşe, special pentru acea ocazie. Era doar 
fum în ochi, un strat gros, alcătuit din cuvinte şi din teorii stivuite 
unele peste altele şi lipsite de orice semnificaţie. După psiholog urmă 
un soi de administrator de cartier, povestind cât de supărat era 
primarul, spunând că toată lumea era foc de mânie şi că toate 
persoanele importante din oraş îşi ieşiseră din fire fiindcă nu se 
rezolvase nimic. 

Se părea că nimeni nu avea idee cum să-l scoată pe Buck din 
Central Park. 

Rocker îi ascultă pe toţi cu aceeaşi expresie obosită a feţei, care 
nu-i trăda gândurile. În cele din urmă, ochii osteniţi i se opriră asupra 
ei. 

— Doamna căpitan Hayward? 

— N-am nimic de adăugat. 

Probabil că rostise acele vorbe ceva mai apăsat decât intenţionase. 

Rocker înălţă uşor din sprâncene. 

— Deci eşti de acord cu aceşti domni, aici de faţă? 

— N-am spus asta. Am spus că n-am nimic de adăugat. 

— Ai descoperit ceva în plus în dosarul lui Buck? Poate vreun 
mandat nedus la îndeplinire? 

— Da, răspunse ea, care îşi petrecuse o mare parte a dimineţii 
vorbind la telefon. Dar nu e cine ştie ce. Buck este căutat în Broken 
Arrow, Oklahoma, pentru încălcarea eliberării condiţionate. 

— Încălcarea eliberării condiţionate! zise râzând Grable. Ce glumă 
bună! La noi se face vinovat de agresarea unui ofiţer de poliţie, de 
împotrivire la arestare, de încercare de răpire... adică avem aici 
destule ca să-l băgăm în închisoare pentru mai mulţi ani. 

Hayward  păstră tăcerea. |n realitate, încălcarea eliberării 
condiţionate era singura acuzaţie care stătea în picioare. Cât despre 
celelalte, existau zeci de persoane care puteau depune mărturie că 
Grable îşi scosese arma şi trăsese fără să fi existat o provocare reală, 
că de fapt Buck nu se împotrivise, că mulţimea se despărţise în două 
ca afurisita de Mare Roşie, lăsându-i să plece, că Grable o luase la 
fugă, lăsându-şi pistolul în ţărână. 

Rocker dădu gânditor din cap. 

— Şi acum? 


Tăcere. 

El continua să se uite la Hayward. 

— Căpitane? 

— Propun exact ceea ce am propus la prima întâlnire. 

— Chiar şi după, ăăă, experienţa neplăcută din dimineaţa asta? 

— În dimineaţa asta nu s-a-ntâmplat nimic care să-mi schimbe 
hotărârea. 

Replica ei fu întâmpinată de o tăcere îndelungată, ca de plumb. 
Grable clătina din cap, parcă spunând: „Unii nu se învaţă niciodată 
minte”. 

— Înţeleg. Propui să te duci acolo de una singură, nu-i aşa? 

— Aşa este. Mă duc acolo şi-l rog pe Buck să coopereze trimiţându- 
şi oamenii acasă, ca să facă un duş şi să-şi schimbe hainele. li promit 
că, în schimb, i se va acorda permisiunea să organizeze o 
demonstraţie. ÎI tratez cu respect. Îl avertizez corect şi cinstit. 

Grable pufni scurt, batjocoritor. 

Rocker se întoarse spre el. 

— Căpitane Grable, ai ceva de spus? 

— Am fost acolo, domnule comisar! Buck e nebun. E un fost 
criminal periculos. lar adepţii lui sunt ca ăia din Jonestown”, de-a 
dreptul fanatici. Dacă se duce acolo singură, fără un număr mare de 
poliţişti care s-o protejeze, o să fie luată ostatică. Sau chiar mai rău. 

— Domnule comisar, cu tot respectul, nu sunt de acord cu căpitanul 
Grable. A trecut aproape o săptămână, iar Buck şi adepţii lui au avut 
un comportament rezonabil, au fost liniştiţi. Cred că merită să- 
ncercăm. 

Wentworth li se alăturase celor care clătinau din cap în semn de 
dezacord. 

— Doctore Wentworth? întrebă Rocker. 

— AŞ spune că planul doamnei căpitan Hayward are o probabilitate 
foarte scăzută de succes. Doamna căpitan nu este psiholog, iar 
pronosticurile sale în privinţa comportamentului uman nu sunt decât 
nişte simple opinii, nu se bazează pe un studiu ştiinţific al psihologiei 
umane. 

Hayward se uită la comisar. 

— Domnule, nu obişnuiesc să-mi fac singură reclamă, dar adevărul 
este că mi-am luat masteratul în psihologie judiciară la New York 
University. Deoarece presupun că doctorul Wentworth este profesor 
asistent la College of Staten Island, ce ţine de universitatea de stat 
din New York, nu de cea privată, e de înţeles că nu ne-am întâlnit 
niciodată pe teren academic. 


73 Localitate din Guyana, sediu al sectei americane conduse de Jim Jones, de largă 
notorietate ca urmare a sinuciderii în masă a unei mari părţi a membrilor săi. (n.tr.) 


În tăcerea stânjenită ce se aşternuse, lui Hayward i se păru că 
Rocker îşi ascundea un zâmbet. 

— Rămân la părerea pe care mi-am exprimat-o anterior, spuse 
caustic Wentworth. 

Comisarul îl ignoră, continuând să i se adreseze lui Hayward. 

— Asta e soluţia? 

— Da. 

— Ar fi bine să aveţi o echipă SWAT în aşteptare, ca s-o recupereze 
pe doamna căpitan Hayward, şi o echipă medicală, pentru momentul 
când se va petrece inevitabilul, zise Grable. 

Rocker îşi plecă privirea înspre mâini, încruntându-se. Pe urmă îşi 
ridică din nou capul. 

— Poimâine e duminică. Am hotărât deja să profit de calmul relativ 
pentru a pătrunde în tabără cu o forţă covârşitoare, arestându-l pe 
acest individ. Dar detest să fac un asemenea pas înainte de a încerca 
toate celelalte metode posibile. Sunt înclinat să-i permit doamnei 
căpitan Hayward o încercare. Dacă-l poate scoate pe Buck de acolo 
fără gaze lacrimogene şi fără tunuri cu apă, o susţin întru totul. 
Comisarul se întoarse spre ea. Te duci acolo la ora prânzului. Dacă nu 
merge, acţionăm aşa cum am planificat. 

— Mulţumesc, domnule. 

O tăcere de o clipă. 

— Hayward, eşti sigură că planul tău o să meargă? 

— Nu, domnule. 

Rocker zâmbi. 

— Asta e tot ce voiam să aud... un strop de modestie, ca variaţie. Îi 
iscodi pe ceilalţi cu privirea, apoi se întoarse din nou spre ea. Dă-i 
drumul, căpitane! 


72 


D'Agosta privi conturul vag al insulei care se ivea la babordul 
feribotului, înălțându-se abrupt şi albăstrui din mare şi sclipind uşor 
sub razele soarelui de la jumătatea dimineţii. Capraia: cea mai 
îndepărtată dintre insulele Toscanei, un vârf de munte pierdut în 
vastitatea oceanului. Părea ireală, aproape desprinsă dintr-o poveste. 
Feribotul companiei Toremar îşi croia drum către destinaţie brăzdând 
apa cu prova sa joasă, de oţel, care despica valurile turcoaz cu 
încăpățânare. 

Pendergast stătea alături de D'Agosta, briza ciufulindu-i părul 
blond, iar trăsăturile sale fin cizelate părând de alabastru sub razele 
soarelui. 

— O insulă extrem de interesantă, Vincent, spunea el. Cândva a 
servit drept închisoare pentru cei mai periculoşi şi cei mai inteligenţi 
infractori din Italia: capii Mafiei şi cei care mai evadaseră în repetate 
rânduri. Inchisoarea a fost închisă la jumătatea anilor şaizeci, iar acum 
insula e parc naţional, în cea mai mare parte. 

— E straniu, ca loc de reşedinţă. 

— De fapt e cea mai încântătoare dintre toate insulele Toscanei. 
Există un mic port şi un sătuc pe o faleză înaltă, legate între ele prin 
singura şosea de pe insulă, care nu are decât vreo opt sute de metri 
lungime. Nu s-a dezvoltat niciodată astfel încât să fie urâţit peisajul, 
mulţumită faptului că insula n-are nicio plajă. 

— Cum spuneai că se numeşte femeia? 

— O cheamă Viola Maskelene. Lady Viola Maskelene. N-am putut 
afla prea multe despre ea de pe o zi pe alta - e persoană retrasă. Se 
pare că-şi petrece verile pe insulă şi pleacă la sfârşitul lunii octombrie. 
In restul anului călătoreşte, sau cel puţin aşa am fost informat. 

— Şi eşti sigur că e acasă? 

— Nu. Dar prefer să-mi ofer şansa de a lua prada noastră prin 
surprindere. 

— Prada? 


— Din punct de vedere al investigaţiei. Avem de-a face cu o 
englezoaică sofisticată, care a călătorit foarte mult. Fiind singura 
strănepoată a celei mai mari iubiri a lui Toscanelli, deţine cea mai 
avantajoasă poziţie în ceea ce priveşte cunoaşterea secretelor de 
familie. 

— Ar putea fi o persoană greu de convins. 

— Foarte posibil. E motivul pentru care prefer s-o abordez prin 
surprindere. 

— Ce vârstă are? 

— Presupun că e de vârstă mijlocie, dacă toate calculele mele sunt 
corecte. 

D'Agosta îi aruncă o privire. 

— Şi cum sună povestea familiei? 

—A fost una dintre acele iubiri fierbinţi din secolul al 
nouăsprezecelea, despre care citeşti prin cărţi. Subiect de operă. 
Străbunica Violei Maskelene era o frumuseţe celebră din epoca 
victoriană, măritată cu ducele de Cumberland, cu treizeci de ani mai 
bătrân decât ea şi cel mai rece şi mai corect bărbat cu putinţă. 
Toscanelli a sedus-o la numai câteva luni după căsătorie şi povestea 
lor de iubire a devenit legendară. A rezultat o fiică nelegitimă, 
sărmana ducesă murind la naştere. Fetiţa a fost bunica lui Lady 
Maskelene. 

— Şi ce-a avut de spus ducele despre toate astea? 

— Era un tip rece, dar se pare că de un gen mai degrabă decent. 
După moartea soţiei sale, a luat măsuri pentru adoptarea legală a 
copilului. Titlurile importante şi proprietăţile principale aveau deja 
moştenitori, dar fetiţa a moştenit un titlu mai mărunt şi ceva pământ 
în Cornwall. 

Puntea feribotului le vibra sub picioare şi insula părea să capete 
greutate şi substanţă pe măsură ce se apropiau. In timp ce stăteau 
alături în tăcere, Pendergast scoase din buzunar eprubeta. O ridică în 
lumină şi picăturile de metal topit luate din cadavrul lui Vanni cu o 
noapte înainte sticliră în bătaia soarelui. 

— Incă n-am stat de vorbă despre astea. 

— Da. Dar m-am gândit la ele. 

— Şi eu. Vincent, poate c-a sosit momentul să dăm amândoi câte o 
carte pe faţă. 

— Mai întâi tu. 

Pendergast zâmbi abia schiţat şi ridică un deget. 

— Niciodată. Ca ofiţer care răspunde de caz, îmi rezerv dreptul de 
a-ţi cere să-ţi dezvălui ipotezele. 

— Profiţi de superioritatea ta în grad? 

— Exact. 

— Ei bine, eu aş spune că picăturile provin dintr-un aparat care a 


funcţionat defectuos, împroşcându-l pe Vanni cu metal topit şi 
provocându-i arsuri cumplite. 

Pendergast dădu gânditor din cap, apoi întrebă: 

— Ce fel de aparat? 

— Un aparat care trebuia să-l ardă pe Vanni. Acelaşi aparat care i-a 
ucis pe ceilalţi. Dar se pare că în cazul lui n-a funcţionat, aşa c-a 
trebuit să fie împuşcat. 

— Felicitări! 

— Dar teoria ta? 

— Am ajuns la aceleaşi concluzii. Vanni a fost o primă victimă - 
poate un cobai - folosit pentru testarea unei maşinării de ucis extrem 
de specializate. La urma urmelor, se pare c-avem de-a face cu un 
asasin de o natură cât se poate de umană. 

Feribotul trecea deja pe lângă stânci vulcanice bătute de valuri, 
pătrunzând într-un mic port. Cheiul era înţesat de un şir de case 
dărăpănate, cu faţade acoperite cu stuc galben şi roşu, dincolo de 
care se înălţau pante abrupte. Feribotul făcu manevrele de acostare în 
port, unde nu coborâră decât o maşină şi o serie de pasageri răzleţiţi. 
Şi plecă din nou, îndreptându-se spre următoarea oprire. Insula Elba, 
aproape înainte de a apuca D'Agosta să pună piciorul pe pământ 
ferm. 

— Avem la dispoziţie patru ore până când revine feribotul, pe 
traseul de întoarcere. Pendergast scoase din buzunar o bucăţică de 
hârtie şi o studie. Lady Viola Maskelene, Via Saracino, numărul 19. Să 
sperăm c-o s-o găsim pe /a signorina acasă. 

O porni de-a lungul cheiului, către staţia de autobuz, cu D'Agosta 
alături. Peste câteva clipe, un autobuz vechi, portocaliu, îşi făcu 
apariţia hârâind, se strădui să întoarcă pe strada îngustă, după care 
îşi deschise uşile. Urcară; uşile se închiseră scârţâind; apoi autobuzul 
prinse să geamă şi să huruie pe panta înspăimântător de abruptă care 
părea să se înalțe drept în sus din marea înspumată. 

Peste cinci minute erau în satul din capătul opus al traseului. Uşile 
scârţâiră din nou, deschizându-se, şi coborâră. De o parte a drumului 
se afla o biserică veche, de culoarea piersicii, iar de cealaltă, o 
tutungerie. Alei pietruite se deschideau din şosea sub unghiuri 
diverse, prea înguste ca să permită trecerea unei maşini. Un castel 
imens, în ruină, pe de-a-ntregul năpădit de cactuşi, domina 
promontoriul din faţa lor. Dincolo de sat se înălța un şir de munţi 
nelocuiţi, plini de tufişuri de jnepeni. 

— Incântător, spuse Pendergast. Arătă către un indicator cu numele 
unei străzi, o placă veche de marmură, cimentată pe peretele unei 
clădiri, pe care erau gravate cuvintele „Via Saracino”. Pe aici, sergent! 

Străbătură aleea mergând printre case mici, văruite în alb, citind 
numerele care creşteau încet. Localitatea se sfârşi curând şi aleea 


pietruită se transformă în drum de ţărână mărginit de ziduri de piatră 
care înconjurau petice de grădină cu lămâi scunzi şi vii microscopice. 
In aer plutea miros de citrice. Drumul făcea un cot ascuţit şi acolo - 
izolată, buza stâncii - zăriră o casă de piatră, bine îngrijită şi umbrită 
de bougainvillea, dominând imensitatea albastră a Mediteranei. 

Pendergast străbătu poteca, intră în patio şi bătu la uşă. 

Tăcere. 

— C'è nessuno? strigă el. 

Vântul oftă printre tufele de rozmarin, aducând cu sine mirosul 
mării. 

D'Agosta se uită înjur. 

— E cineva acolo, spuse. Un bărbat care sapă. 

Arătă către o vie mică, terasată, aflată cam la o sută de metri 
distanţă, unde cineva întorcea pământul cu un hârleţ. Purta o pălărie 
uzată de paie, pantaloni vechi din pânză groasă şi o cămaşă grosolan 
lucrată, cu o parte dintre nasturi descheiaţi. Când îi zări se îndreptă de 
spate. 

— Rectificare: o femeie care sapă. 

Pendergast o porni pe potecă mergând energic. Odată ajunşi în vie, 
păşiră cu băgare de seamă printre bulgării de pământ întors. Femeia 
sprijinită în hârleţ îi privea apropiindu-se. 

Pendergast se opri în dreptul ei şi îi întinse mâna, cu obişnuita lui 
jumătate de plecăciune. Ca răspuns, ea îşi scoase pălăria de paie, 
scutură din cap eliberând un val de păr de negru, lucios, şi luă mâna 
agentului. 

D'Agosta înlemni. „Asta nu e o femeie de vârstă mijlocie!” 

Era ameţitor de frumoasă, înaltă, atletică şi zveltă, cu ochi căprui 
inteligenţi, cu pomeţi ridicaţi, cu piele bronzată şi pistruiată de soare, 
nările încă fremătându-i de pe urma efortului de a mânui unealta. 

Câteva clipe mai târziu îşi dădu seama că Pendergast se îndreptase 
după plecăciune, dar părea să fi prins rădăcini, încă ţinând mâna 
femeii, fără să spună nimic, însă privind-o în ochi. Ea părea să facă 
acelaşi lucru. Era un moment de nemişcare deplină. D'Agosta se 
întrebă dacă se mai întâlniseră - aproape că lăsau impresia că se 
recunoşteau. 

— Mă numesc Aloysius Pendergast, spuse agentul FBI, după un 
răstimp. 

— Eu sunt Viola Maskelene, răspunse ea, cu o voce bogată în 
intonaţii, având un accent cald, englezesc. 

In timp ce îşi desprindeau mâinile, D'Agosta realiză că Pendergast 
uitase să-l prezinte şi pe el, ceea ce nu se întâmpla de obicei. 

— lar eu sunt sergentul Vincent D'Agosta, de la Poliţia din 


76 E cineva? (în Ib. italiană, în orig.) 


Southampton. 

Femeia se întoarse, ca şi cum nu l-ar fi observat până atunci. Dar îi 
adresă un zâmbet plin de căldură. 

— Bun venit la Capraia, domnule sergent! 

Se reaşternu o tăcere stânjenitoare, iar D'Agosta se uită la 
Pendergast. Agentul avea pe chip o expresie extrem de surprinsă, 
neobişnuită pentru el, de parcă tocmai i-ar fi scăpat cineva pe spinare 
nişte cuburi de gheaţă. Ce se petrecea? 

— Ei, spuse Lady Maskelene cu un alt zâmbet, să presupun că aţi 
venit aici ca să mă vedeţi pe mine, domnule Pendergast? 

— Da, se grăbi el să răspundă. Da, de asta am venit. In legătură 
cu... 
Ea ridică un deget. 

— O vie încinsă de soare nu e un loc potrivit pentru o discuţie 
civilizată. Să mergem în casă şi să savurăm o băutură răcoritoare pe 
terrazza, sunteţi de acord? 

— Da, fireşte. 

Ea zâmbi din nou: un zâmbet orbitor, cu gropiţe în obraji. 

— Urmaţi-mă! 

Traversă câmpul, tropăind cu cizmele ei mari printre bulgării de 
pământ. Terrazza era umbrită de o pergolă acoperită cu glicină şi 
tivită cu tufe de rozmarin şi cu lămâi miniaturali. Părea aşezată pe 
marginea lumii cunoscute, pe stânci afundate într-un albastru fără de 
sfârşit, întins spre orizont, unde se contopea pe nesimţite cu cerul. 
Nemărginirea azurie era întreruptă de un singur recif negru, micuţ, 
aliat la vreun kilometru şi jumătate depărtare de țărm, dar care nu 
făcea altceva decât să mărească senzaţia de distanţă, de infinit. 

Lady Maskelene îi aşeză pe scaune uzate de lemn, în jurul unei 
mese vechi, faianţate, apoi dispăru în casă. Se întoarse un minut mai 
târziu, aducând o sticlă de vin fără etichetă, plină cu un lichid de un 
chihlimbariu palid, câteva pahare, o sticlă de ulei de măsline şi o 
strachină de lut ciobită, pe care erau stivuite bucăţi de pâine tăiate la 
repezeală pătrăţele. Lăsă paharele jos şi, dând ocol mesei, le umplu 
cu vin alb. În timp ce femeia îi întindea unul dintre pahare, D'Agosta îi 
simţi parfumul discret, o mireasmă de viță-de-vie, de ţărână şi de 
mare. 

Pendergast sorbi o înghiţitură. 

— E din via dumneavoastră, Lady Maskelene? 

— Da. Şi uleiul de măsline e tot din producţia mea. Munca pe 
propria bucată de pământ are ceva miraculos de satisfăcător. 

— Complimenti. Pendergast luă o altă înghiţitură, apoi înmuie o 
bucată pătrăţoasă de pâine într-un vas cu ulei de măsline. Excelent! 

— Mulţumesc. 

— Ingăduiţi-mi să vă spun de ce-am venit, Lady Maskelene. 


— Nu, răspunse ea, uitându-se nu la el, ci departe, în larg, ochii ei 
căprui devenind aproape albaştri în lumina intensă şi un zâmbet 
straniu înflorindu-i pe buze. Nu stricaţi încă acest... moment aparte. 

D'Agosta se întrebă despre ce moment aparte vorbea ea. Zgomotul 
înăbuşit al valurilor şi ţipetele pescăruşilor pluteau spre ei dinspre 
muchia stâncii. 

— Ce vilă încântătoare aveţi aici, Lady Maskelene! 

Ea râse. 

— Nu e o vilă, doar un simplu bungalow de pe litoral. De aceea îmi 
place. Aici sunt cărţile mele, muzica mea, vinul meu, măslinii mei... şi 
marea. Ce altceva mi-aş mai putea dori? 

— Aţi vorbit despre muzică. Cântaţi la vreun instrument? 

După o ezitare, femeia răspunse: 

— La vioară. 

„Acum ajungem undeva”, se gândi D'Agosta. Pendergast aborda 
subiectul pieziş, ca de obicei. 

— Staţi aici tot anul? 

— O, nu. M-aş plictisi. Nu sunt pustnică într-o asemenea măsură. 

— Unde vă petreceţi restul timpului? 

— Duc o viaţă mai degrabă decadentă. Toamna la Roma. Luna 
decembrie la Luxor, la Palatul de larnă. 

— In Egipt? E un loc ciudat pentru petrecerea iernii. 

— Coordonez o mică săpătură în Valea Nobililor. 

— Aşadar sunteţi arheolog? 

— Egiptolog şi filolog. Ştiţi, există o deosebire: noi studiem mult 
mai multe decât ţărâna, oalele de lut şi oasele. Am dezgropat 
mormântul unui scrib din a nouăsprezecea dinastie, plin cu înscripţii 
heraldice fascinante. Bineînţeles că a fost jefuit în Antichitate, dar, din 
fericire, hoţii n-au vrut decât aurul şi pietrele preţioase. Au lăsat 
pergamentele şi înscripţiile intacte. In sarcofag l-am găsit pe scrib, 
ţinând în mână un sul de pergamente misterioase, acoperite de 
formule magice, pe care nu am reuşit încă să le derulăm pentru a le 
traduce. Sunt extrem de fragile. 

— Fascinant! 

— lar apoi, când vine primăvara, plec în Cornwall, locul de baştină 
al familiei. 

— Primăvara, în Anglia? 

Ea râse. 

— Imi place noroiul. Şi ploaia rece. Şi să mă-ntind pe o blană, în 
faţa unui foc întețit, citind o carte bună. Dar dumneavoastră, domnule 
Pendergast? Dumneavoastră ce vă place? 

intrebarea păru să-l ia pe agentul FBI prin surprindere, iar el îşi 
mască deruta cu o sorbitură de vin. 

— Imi place vinul ăsta, al dumneavoastră. Proaspăt, simplu, fără 


pretenţii. 

— E din viţă malvasia, adusă pe insulă de neguţătorii minoani, cu 
aproape patru mii de ani în urmă. Pentru mine, aroma lui evocă într- 
un fel însăşi istoria, minoanii traversând marea de culoarea unui vin 
întunecat în trireme, îndreptându-se spre insule îndepărtate... Râse, 
îndepărtându-şi şuviţele de păr negru de pe obraz. Sunt o romantică 
incurabilă! Când eram copil, îmi doream să cresc şi să devin Ulise. Se 
uită la Pendergast. Dar dumneavoastră? Ce vă doreaţi să fiţi, în 
copilărie? 

— Un mare vânător alb. 

Ea izbucni din nou în râs. 

— Ce ambiţie bizară! Şi ați devenit? 

— Într-un fel. Dar, în timpul unei vânători în Tanzania, am 
descoperit dintr-odată că nu mai avea nici o savoare. 

Se aşternu iarăşi tăcerea. D'Agosta renunţă la încercările de a 
pricepe ce metodă de abordare alesese Pendergast. Sorbi din vin cu 
un interes reînnoit. Era foarte bun, deşi puţin cam prea sec. lar pâinea 
era fantastică, densă şi consistentă, şi uleiul de măsline era atât de 
proaspăt, încât îşi mai păstra încă aroma puţin picantă. Inmuie o 
bucată de pâine, şi-o îndesă în gură, luă încă una. Sărise peste micul 
dejun şi îşi stabilise o dietă puţin cam severă. Se uită la ceas pe furiş. 
Dacă Pendergast nu grăbea lucrurile, pierdeau feribotul. 

Apoi, spre surprinderea lui D'Agosta, femeia aduse ea însăşi 
subiectul în discuţie. 

— Că tot a venit vorba despre istorie, ea e prezentă din belşug 
chiar în familia mea. Ştiţi că străbunicul meu a fost Luciano 
Toscanelli? 

— Ştiu. 

— În viaţa lui, a făcut excepţional de bine două lucruri: cântatul la 
vioară şi seducerea femeilor. A fost un Mick Jagger al epocii sale. 
Printre fanii lui se numărau contese, baronese şi prințese. Uneori avea 
două sau trei femei în aceeaşi zi, şi nu întotdeauna în momente 
diferite. 

Râse discret. 

Pendergast îşi drese glasul, apoi luă o bucată de pâine. 

— Totuşi, a avut o singură mare dragoste, şi aceea a fost 
străbunica mea, ducesa de Cumberland. l-a dăruit o fiică nelegitimă, 
pe bunica. Femeia tăcu puţin şi se uită curioasă la Pendergast. De 
aceea aţi venit, nu-i aşa? 

Pendergast avu nevoie de un răgaz înainte de a-i răspunde. 

— Da. Aşa e. 

Ea oftă. 

— Străbunicul meu a murit aidoma multor altora din vremurile când 
încă nu fusese descoperită penicilina: din cauza unei boli venerice. 


— Lady Maskelene, rosti grăbit Pendergast, vă rog să nu vă 
închipuiţi că am venit aici ca să tragem cu ochiul la viaţa intimă a 
familiei dumneavoastră. De fapt, am o singură întrebare la care îmi 
trebuie un răspuns. 

— Ştiu care e întrebarea. Dar vreau să aflaţi mai întâi istoria familiei 
mele. 

— Nu e necesar... 

Ea roşi, ducându-şi mâna la nasturii bluzei. 

— Vreau s-o ştiţi de la bun început, asta-i tot. Pe urmă nu vom mai 
fi nevoiţi s-o readucem în discuţie. 

D'Agosta o asculta cu surprindere. „Vreau s-o ştiţi de la bun 
început.” Ce început? Pendergast părea la fel de încurcat. Oricum, 
întrucât el nu-i dădu niciun răspuns, ea continuă: N 

— Străbunicul meu s-a infectat aşadar cu sifilis. In cele din urmă 
boala a ajuns în stadiul al treilea, când creierul e atacat de spirochet. 
Maniera lui de a cânta s-a schimbat. A devenit bizară. La un concert 
din Florența a fost huiduit. Proprietarii viorii au cerut-o înapoi. El n-a 
vrut să renunţe la ea. A fugit ca să scape de proprietari şi de agenţii 
lor, călătorind din oraş în oraş, mânat de o nebunie din ce în ce mai 
pronunțată şi ajutat de nenumărate femei. Agenţii familiei care 
deținea vioara şi detectivii particulari l-au urmărit cu încăpățânare - 
dar fără zarvă, fiindcă păstrarea secretului în privința numelui familiei 
era de cea mai mare importanță. Străbunicul era tot timpul cu un pas 
înaintea lor. Cânta noaptea, în camerele de hotel, interpretări şocante, 
chiar înspăimântătoare ale muzicii lui Bach, Beethoven, Brahms, 
executate - după cum se spune - cu o imensă virtuozitate tehnică, dar 
rece, straniu, cu totul anapoda. Cei care l-au auzit au spus că era ca şi 
cum diavolul însuşi ar fi ținut în mâini vioara. 

Femeia tăcu. 

— Continuaţi, spuse blând Pendergast. 

— Familia care deţinea vioara Nor-de-Furtună era extrem de 
puternică. Se înrudea direct cu o parte dintre casele regale din 
Europa. Cu toate astea, n-a reuşit să-l prindă pe străbunicul meu. L-a 
urmărit de la un capăt al continentului la altul. In cele din urmă, 
vânătoarea s-a încheiat în Siusi, un sătuc din Tirolul de Sud. Acolo, sub 
piscurile Dolomiţilor, l-au încolţit. A fost trădat, bineînţeles, de o 
femeie. A scăpat ieşind pe uşa din spate a unui mic a/bergo” şi a fugit 
în munţi, doar cu vioara şi cu hainele de pe el. A urcat pe marele 
Sciliar. Vă este cunoscut? 

— Nu, răspunse Pendergast. 

— E un platou înalt din Alpi, aflat între piscurile Dolomiţilor, dar plin 
de râpe şi de stânci abrupte. Se spune că în locul acela îşi ţineau 


7 Hotel (în Ib. italiană, în orig.) 


cândva vrăjitoarele liturghiile negre. În timpul verii abia dacă găseşti 
câţiva ciobani care îşi pasc acolo turmele. Dar asta se întâmpla 
toamna şi pe Sciliar nu era nici picior de om. In noaptea aceea a nins 
puternic. L-au găsit a doua zi, mort de frig, într-una dintre colibele 
pustii ale ciobanilor. Nor-de-Furtună dispăruse. In zăpada din jurul 
colibei nu se vedea nicio urmă, nu exista niciun indiciu. Au tras 
concluzia că în timpul urcuşului a fost cuprins de un acces de nebunie 
şi a aruncat vioara în prăpastia de pe platou. 

— Aşa credeţi că s-au petrecut lucrurile? 

— Da, cu părere de rău. 

Pendergast se aplecă spre ea. Vocea lui calmă, cu inflexiuni sudiste 
aproape mieroase, căpătă o intensitate neobişnuită. 

— Lady Maskelene, eu am venit să vă spun că Nor-de-Furtună 
există. 

Ochii ei îl fixară cu o privire fermă. 

— Am mai auzit asta şi înainte. 

— Am să v-o dovedesc. _ 

Ea continuă să-l fixeze cu o expresie gravă, neclintită. In cele din 
urmă îi adresă un zâmbet firav şi clătină din cap cu tristeţe. 

— O să cred când o s-o văd. 

— Am s-o recuperez. Şi am să v-o pun eu însumi în mâini. 

D'Agosta îl asculta cu surprindere. Era posibil să greşească, dar 
avea certitudinea că Pendergast nu venise acolo ca să-i vorbească 
femeii aceleia de existenţa viorii. De fapt, se simţea uluit până şi de 
faptul că Pendergast o adusese în discuţie. Femeia clătină din cap cu 
mai multă vigoare. 

— Există sute de falsuri, de copii ale viorii Nor-de-Furtună. Au fost 
construite în serie la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi s-au 
vândut cu nouă lire bucata. 

— Când o să vă aduc vioara, Lady Maskelene... 

— Incetaţi cu acest „Lady Maskelene”! Ori de câte ori vă aud 
rostindu-l, am impresia c-a intrat în cameră mama. Spuneţi-mi Viola. 

— Desigur. Viola. 

— Aşa sună mai bine. lar eu o să-ţi spun Aloysius. 

— Bineînţeles. 

— E totuşi un prenume neobişnuit de bizar. Mama dumitale citea 
romane ruseşti? 

— În familia mea, prenumele bizare sunt o tradiţie. 

Viola râse. 

— Aşa cum sunt într-a mea prenumele legate de muzică. Acum 
povesteşte-mi despre Nor-de-Furtună. Unde Dumnezeu ai găsit-o? 
Adică, dacă ai găsit-o într-adevăr. 

— O să-ţi spun întreaga poveste când o să ţi-o aduc. O să cânţi la 
ea - şi o să te convingi. 


— Nu sunt prea multe speranţe. Mi-aş dori totuşi s-o aud înainte de 
a muri. 

— Totodată, ar spăla pata de pe numele familiei. Ea râse, 
fluturându-şi mâna. 

— Ce prostie! Dacă vrei să ştii adevărul, detest să mi se spună Lady 
Maskelene. Titlurile, onoarea familiei... astea sunt mofturi din secolul 
al nouăsprezecelea. 

— Onoarea nu se demodează niciodată. Ea se uită la el cu 
curiozitate în privire. 

— Eşti mai degrabă de modă veche, nu-i aşa? 

— Nu sunt prea preocupat de moda zilei, dacă asta vrei să spui. 

Ea îi privi costumul negru, de sus şi până jos, cu un zâmbet amuzat. 

— Nu, presupun că nu. lar asta e mai curând pe gustul meu. 

Pendergast păru din nou în impas. 

— Ei bine... Femeia se ridică în picioare, ochii ei căprui reflectând 
lumina apei şi un zâmbet adâncindu-i gropiţe în obraji. Indiferent dacă 
găseşti sau nu vioara, întoarce-te să-mi povesteşti despre ea. O să vii? 

— Nimic nu mi-ar putea face mai multă plăcere. 

— Bun. Rămâne stabilit. 

Pendergast o privi cu gravitate. 

— Ceea ce mă aduce la scopul vizitei mele. 

— Aha. Intrebarea importantă. Ea zâmbi şi adăugă: Te ascult. 
Spune. 

— Cum se numeşte familia influentă care a deţinut cândva Nor-de- 
Furtună? 

— Pot face ceva mai mult decât să-ţi ofer un simplu răspuns. 
Femeia îşi duse mâna la buzunar, scoase un plic şi îl puse pe masă în 
faţa lui Pendergast. Numele destinatarului era scris îngrijit, cu o 
caligrafie frumoasă: „Dr. Aloysius X.L. Pendergast”. Agentul FBI îl 
privi, sângele pierindu-i din obraji. 

— De unde îl ai? 

— leri am primit o vizită surpriză din partea actualului conte Fosco - 
întrucât familia lui a deţinut cândva vioara. Surpriză nu e nici pe 
departe cuvântul potrivit... am fost năucită. A spus că urma să vii, că 
sunteţi prieteni şi că voia să-ţi dau asta. 

Pendergast ridică încet plicul. D'Agosta îl privi strecurându-şi 
degetul sub clapetă, rupând-o şi scoțând un bilet scris cu aceeaşi 
caligrafie bogată, elegantă. 


Isidor Ottavio Baldassarc Fosco, 
Conte al Sfântului Imperiu Roman, 
Cavaler al Marii Cruci al Ordinului Quincunx, 
Maestru Perpetuu al Arcadei Masonilor Rosicrucieni din 
Mesopotamia, 


Membru al Societăţii Geografice Regale etc. 
doreşte să se bucure de plăcerea companiei dumneavoastră la 
locuinţa familiei sale, 
Castelul Fosco, duminică, 4 noiembrie. 


Castelul Fosco 
Greve în Chianti 
Florenţa 


Pendergast îi aruncă lui D'Agosta o privire pătrunzătoare, apoi se 
uită din nou la Lady Maskelene. 

— Individul ăsta nu mi-e prieten. E un om extrem de periculos. 

— Cum? Contele ăla bătrân, gras şi fermecător? 

Ea izbucni în râs, dar râsul i se stinse când văzu expresia de pe 
figura lui Pendergast. 

— Vioara e la el. 

Lady Maskelene îl fixă cu privirea. 

— Ar fi trebuit oricum să-i aparţină - nu-i aşa? Adică, dacă ar fi fost 
găsită. 

— A ucis cu brutalitate cel puţin patru oameni ca să pună mâna pe 
ea. 

— O, Doamne... 

— Nu pomeni nimănui nimic despre asta. Eşti în siguranţă aici, pe 
Capraia. Te-ar fi ucis deja dacă ar fi socotit că e necesar. 

Ea îi întoarse privirea cu ochii măriţi. 

— Mă înspăimânţi. 

— Da, şi îmi pare rău, dar uneori e bine să te temi. Totul se va 
termina în două sau trei zile. Te rog să fii prudentă, Viola! Rămâi aici 
şi nu acţiona în niciun fel înainte de a mă întoarce eu, cu vioara. 

Un răstimp, ea nu-i răspunse. Apoi tresări. 

— Trebuie să plecaţi! O să pierdeţi feribotul. 

Pendergast îi luă mâna. Rămaseră nemişcaţi, în picioare, uitându-se 
unul la altul fără să spună nimic. Pe urmă el se întoarse şi ieşi pe 
poartă în grabă, pornind-o în josul cărării. 


Pe puntea prelungă de la pupa feribotului, D'Agosta se sprijinea de 
balustradă, privind insula care dispărea la orizont aproape la fel cum 
apăruse: trezind un sentiment al anticipării, al unui nou început. 
Pendergast stătea alături de el. De când plecaseră din casa micuță de 
pe faleza abruptă, agentul nu mai scosese niciun cuvânt. Privea în 
urmă, pe deasupra apei învolburate din siaj, părând pierdut în 
gânduri. 

— Fosco cunoştea faptul că ştii, spuse D'Agosta. Asta a fost 
salvarea ei. 


— Da. 

— Toată povestea asta... N-a fost decât un scenariu foarte elaborat, 
ca să pună mâna pe vioară, nu-i aşa? 

Pendergast încuviinţă dând din cap. 

— Am ştiut de la bun început că ticălosul ăla gras e amestecat într- 
un fel sau altul! 

Agentul FBI nu răspunse. Privea în depărtare. 

— Te simţi bine? riscă în cele din urmă D'Agosta să întrebe. 

Pendergast tresări, se uită în jur. 

— Foarte bine, mulţumesc. 

Insula dispăruse în sfârşit. Ca la o comandă, linia joasă a țărmului 
continental al Toscanei prinse să se materializeze de-a lungul 
orizontului răsăritean. 

— Şi acum? 

— Accept invitaţia lui Fosco. Una e să ştii şi alta, să ai o dovadă. 
Dacă vrem să-l arestăm pe Fosco, trebuie să găsim maşinăria folosită 
pentru comiterea celor trei crime. 

— Dar de ce ţi-a trimis o invitaţie? 

— Vrea să mă omoare. 

— Grozav! Şi ai de gând s-accepţi? 

Pendergast se răsuci şi se uită în urmă, către larg, cu ochii aproape 
albi în lumina strălucitoare. 

— Fosco ştie c-o să accept, fiindcă e singura şansă de a obţine 
dovezile necesare pentru trimiterea lui după gratii. Dacă n-o facem 
acum, va reîncepe să ne vâneze, poate luna viitoare, sau peste un an, 
sau peste zece... Tăcu puţin, căzut pe gânduri, apoi adăugă: Pe 
deasupra, va reprezenta întotdeauna un pericol pentru Viola - pentru 
Lady Maskelene - din cauza lucrurilor ştiute de ea. 

— Inţeleg. 

Dar Pendergast continua să privească largul mării. Când vorbi din 
nou, vocea sa căpătase tonalități foarte joase. 

— Se va sfârşi mâine, în castelul contelui Fosco. 


73 


Bryce Harriman lua notițe în lumina aspră a unei lămpi pe gaz, cu 
reverendul Buck aşezat în partea opusă a bătrânei mese. Era aproape 
miezul nopţii, dar nu-i era somn câtuşi de puţin. Cu o zi înainte 
scrisese un reportaj excelent despre încercarea nereușită de a-l aresta 
pe Buck. Pusese cap la cap cinci şase mărturii şi rezultatul era 
savuros: pătrunderea căpitanului de poliţie fanfaron în tabără, cu 
intenţia de a-l aresta pe Buck, modul în care intrase în panică şi 
fugise, lăsându-l pe cel de al doilea căpitan - o femeie - să liniştească 
lucrurile. Un material extraordinar. lar pe termen lung s-ar fi putut 
dovedi mai mult decât atât: începuse să-şi întindă antenele la Times, 
şi păreau receptivi în privinţa unui interviu pentru angajare. Noua 
relatare avea să fie mană cerească. Şi, mulţumită lui Buck, era acum 
singurul jurnalist acceptat în tabăra de corturi. Cu acest al doilea 
articol, apărut pe urmele încă fierbinţi ale primului, avea să marcheze 
o lovitură dublă. Şi intenţiona să se afle la fata locului şi a doua zi, în 
eventualitatea că ar fi urmat o confruntare cu forţele ostile de poliţie. 

judecând după dispoziţia celor din tabără, avea să fie un dezastru. 
De când cu arestarea ratată, toată lumea stătea ca pe ace, agitată, pe 
picior de război, situaţia semănând cu un butoi cu pulbere gata să i se 
aprindă fitilul. Chiar şi la miezul nopţii, la mai bine de o zi după aşa- 
zisul raid, nimeni nu dormea încă, vuietul rugăciunilor şi al întrunirilor 
înălțându-se strident în întuneric. O bună parte din puştanii pe care-i 
remarcase la prima sa vizită în tabăra de corturi dispăruseră: o noapte 
sau două de somn pe pământul tare, fără conexiune la internet sau 
televiziune prin cablu, îi trimisese val vârtej acasă, la confortul din 
suburbiile lor. Cei care rămăseseră reprezentau nucleul tare, 
adevărații fanatici. Şi nu era criză de asemenea oameni: acolo se 
aflau cel puţin trei sute de corturi. 

Până şi Buck se schimbase. Işi pierduse licărul de incertitudine, 


aura vagă de surprindere şi uluire pe care o avusese înainte. Acum 
părea aproape transcendental de calm şi de sigur pe sine. Când se 
uita la Harriman era ca şi cum ar fi privit, prin el, către o altă lume. 

— Ei bine, domnule Harriman, spunea el, aţi obţinut ceea ce aţi vrut 
să obţineţi? E aproape miezul nopţii şi eu le transmit de obicei un 
mesaj oamenilor înainte de culcare. 

— Incă o întrebare. Ce credeţi că se va întâmpla? Vă daţi seama, 
bănuiesc, că NYPD n-are de gând să bată în retragere. 

Se aşteptase, în mare parte, ca întrebarea să îl supere puţin pe 
Buck, dar pastorul păru să se afunde încă şi mai mult într-un soi de 
seninătate. 

— O să se-ntâmple ce-o să fie menit să se-ntâmple. 

— S-ar putea să nu fie plăcut. Sunteţi pregătit? 

— Nu, n-o să fie plăcut, şi da, sunt pregătit. 

— O spuneţi aproape ca şi cum aţi şti ce se va petrece. 

Buck afişă un zâmbet atotştiutor, dar nu răspunse. 

— Nu sunteţi îngrijorat? întrebă Harriman, pe un ton mai insistent. 

Incă un zâmbet enigmatic. „La naiba, un zâmbet nu poate fi citat!” 

— E vorba, probabil, de gaz lacrimogen, de poliţişti cu bastoane de 
cauciuc. N-o să mai fie prilej de distracţie. 

— Imi pun încrederea în Dumnezeu, domnule Harriman. 
Dumneavoastră în cine aveţi încredere? 

„E momentul să-nchei.” 

— Vă mulţumesc, domnule pastor, mi-aţi fost de mare folos! 

Harriman se ridică. 

— Şi eu vă mulţumesc, domnule Harriman. Nu mai rămâneţi câteva 
minute ca să-mi auziţi mesajul către poporul meu? După cum 
spuneaţi, o să se întâmple ceva. Ca urmare, predica mea din această 
seară va fi oarecum diferită. 

Reporterul ezită. Trebuia să se trezească la ora cinci, să fie gata 
imediat de plecare. Era convins că poliţiştii urmau să acţioneze a doua 
zi şi că era posibil să înceapă dimineaţa, devreme. 

— Care e subiectul? 

— ladul. 

— İn cazul ăsta rămân. 

Buck se ridică şi îi făcu semn unuia dintre oamenii săi, care se 
apropie şi îl ajută să-şi pună un veşmânt simplu, apoi îl însoţi afară din 
cort. Harriman o luă pe urmele lor, scoţându-şi reportofonul din 
buzunar şi încercând să nu ia în seamă duhoarea puternică din tabără. 
Ştia că se îndreptau către un bolovan imens rătăcit acolo din era 
glaciară, care se înălța din pământ în partea de vest a taberei de 
corturi şi pe care toată lumea îl numea acum „piatra predicilor”. 

Zarva din tabără se stinse când Buck dispăru în spatele bolovanului 
masiv, urcă panta acoperită de iarbă şi ieşi din nou la vedere pe piscul 


semet. Îşi ridică încet braţele. Privind de jos, Harriman văzu sute de 
oameni ivindu-se din întuneric şi înconjurându-l. 

— Prieteni, începu Buck. Seară bună. Vă mulţumesc încă o dată 
pentru că sunteţi alături de mine în această căutare spirituală. In 
discuţiile din fiecare seară, vă vorbesc de obicei despre ea: vă explic 
de ce ne aflăm aici şi ce avem de făcut. Dar astăzi subiectul va fi 
altul... Fraţi şi surori, veţi fi supuşi în curând unei încercări. Unei mari 
încercări. leri am câştigat aici o victorie grandioasă, mulţumită lui 
Dumnezeu. Dar oştenii întunericului nu sunt uşor de întors din drum. 
De aceea trebuie să fiți puternici. Fiţi puternici şi acceptați voința 
Domnului. 

Ascultând în timp ce ţinea reportofonul în mâna ridicată, Harriman 
fu surprins de tonul şi de stilul lui Buck. Vocea îi era calmă, dar răsuna 
cu o convingere de fier, aşa cum nu i-o mai auzise niciodată, nici 
măcar la prima predică, ţinută lângă clădirea în care locuise Cutforth. 
Ochii lui strălucitori aveau o privire stranie: o privire în care 
anticiparea se contopea cu un soi de resemnare aproape stoică. 

— V-am vorbit de multe ori despre ceea ce am venit să realizăm 
aici. Acum, în ajunul încercării voastre de a pune capăt tuturor 
încercărilor, trebuie să-mi acord un moment în care să vă reamintesc 
cu cine ne confruntăm şi cine este duşmanul vostru. Să ţineţi minte 
vorbele mele chiar şi atunci când nu voi mai fi printre voi. 

„Ajunul încercării voastre.” „Cine este duşmanul vostru.” „Nu voi 
mai fi printre voi.” După ultima sa întâlnire cu Buck, în cortul acestuia, 
Harriman începuse să citească Biblia - doar câte puţin, de ici şi de 
colo - şi acum îi veniră în gând cuvintele lui lisus: „Unde Mă duc Eu, tu 
nu poţi să urmezi Mie acum, dar mai târziu îmi vei urma”. 

— Fraţi şi surori, de ce strămoşii noştri din epoca medievală - în 
alte privinţe naivi şi fără ştiinţă de carte - erau oameni cu mai multă 
frică de Dumnezeu decât cei din ziua de astăzi? Dar vă ofer răspunsul 
chiar în timp ce vă pun întrebarea. Pentru că ei aveau teamă de 
Dumnezeu. Ştiau ce răsplată îi aşteaptă, în rai, pe puţinii aleşi. Şi ştiau 
ce-i aşteaptă pe păcătoşi, pe cei răi, pe leneşi şi pe necredincioşi. 
Greşeala nu e numai a oamenilor. Feţele bisericeşti din zilele noastre 
sunt încă şi mai vinovate, îndulcesc cuvântul lui Dumnezeu, nu îi iau 
în serios avertismentele, îi spun turmei lor că iadul e o simplă 
metaforă sau un concept antic, fără nicio legătură cu realitatea 
prezentului. Dragostea lui Dumnezeu e cuprinzătoare şi ne acordă 
iertarea, spun ei. Adorm temerile turmelor lor insuflându-le un fals 
sentiment al îndreptăţirii. Ca şi cum un botez aici, câteva fapte bune 
dincolo sau o împărtăşanie ori două ar asigura drumul către rai. 
Aceasta e o greşeală tragică, prieteni! 

Buck se opri şi aruncă o privire către mulţimea amuţită. 

— Dragostea lui Dumnezeu este o dragoste severă. In oraşul 


acesta, în toate marile oraşe, mor oameni în fiecare zi. Mor cu sutele. 
In ce moment credeţi că încep bietele lor suflete să-şi dea seama de 
adevărata soartă care le este hărăzită? In ce moment le cade vălul de 
pe ochi şi află că întreaga lor viaţă a fost o minciună - că şi-au 
petrecut-o fugind de lumină şi afundându-se tot mai mult în întuneric 
- şi că acum nu se mai pot aştepta decât la chinuri inimaginabile? Nu 
avem cum s-o ştim cu certitudine. Dar eu cred că există cel puţin 
câţiva oameni care întrezăresc toate acestea în ultimele lor clipe. În ei 
se înfiripă sentimentul că li se întâmplă ceva cumplit: ceva cu mult, 
mult mai rău decât moartea în sine. In aceste ultime momente, când 
sufletul începe să se desprindă de trup, țesătura realităţii vieţii de zi 
cu zi se sfâşie în toate direcţiile. Apoi simt o apăsare înfiorătoare; o 
spaimă copleşitoare; o dogoare tot mai puternică. Nu pot ţipa, nu pot 
scăpa cu fuga. Nu e un atac trecător de panică; e pur şi simplu 
presimţirea celor ce vor urma. E pasul pe prima treaptă a lungii scări 
care coboară către iad... Şi cum arată iadul însuşi? Strămoșilor noştri li 
se spunea că e un lac de foc, de sulf şi pucioasă, în care eşti cufundat 
pentru totdeauna. Un cuptor cumplit, ale cărui flăcări nu dau nicio 
lumină, ci lasă să se vadă numai întunericul. Şi, în vremuri mai simple, 
o asemenea descriere era suficientă. 

Se întrerupse din nou ca să se uite în jur, fixând cu privirea mai 
întâi un om, apoi un altul. 

— Ţineţi minte ce vă spun, eu cred că acesta este iadul unora. Dar 
nu este singurul iad. Fraţi şi surori, există nenumărate iaduri. Există 
câte unul pentru fiecare dintre noi. Lucifer n-o fi fiind pe măsura lui 
Dumnezeu. Dar e un înger într-adevăr foarte puternic şi, ca atare, are 
puteri cu mult mai presus de neîndestulătoarea noastră înţelegere... 
Trebuie să ţineţi minte ceva, să ţineţi minte pentru totdeauna: Lucifer, 
diavolul, a fost alungat din rai pentru că e stăpânit de invidie şi de 
răutate. În invidia sa implacabilă, în setea sa de răzbunare de nestins, 
ne foloseşte acum pe noi drept pioni. Aidoma unui copil respins, care 
îşi urăşte rivalul favorizat, diavolul ne urăşte pe noi, pentru că suntem 
copiii iubiţi ai lui Dumnezeu. Şi cine, dintre noi toţi, poate spera să 
înţeleagă adâncimea furiei lui fără de fund? Fiecare om pe care îl 
corupe, fiecare suflet pe care îl ia, reprezintă pentru el o victorie: un 
pumn fluturat către Dumnezeu... Cunoaşte slăbiciunile fiecăruia dintre 
noi, ne cunoaşte dorinţele mărunte: ştie ce ne stârneşte vanitatea, 
sau lăcomia, sau pofta trupească, sau cruzimea. Nu-i putem ascunde 
nici un secret. A meşterit ispite pentru fiecare dintre noi; ne-a presărat 
în drum nenumărate căi către întuneric. Şi, odată ce reuşeşte să 
momească un suflet în împărăţia lui - odată ce a mai obţinut încă o 
victorie - credeţi că Satana se va mulţumi să lase acel suflet într-un 
iad universal? Gândiţi-vă mai bine, prieteni, gândiţi-vă mai bine. El, 
care ne cunoaşte toate slăbiciunile, ne cunoaşte deopotrivă şi toate 


temerile. Chiar şi pe acelea pe care s-ar putea să nu ni le cunoaştem 
nici măcar noi înşine. Pentru a-şi desăvârşi victoria, pentru a-şi face 
fiecare victimă să îndure suferinţa supremă, va construi fiecare iad 
individual, astfel încât să fie cât mai chinuitor pentru ocupantul său 
aparte. Şi, ceea ce este aspectul cel mai rău, va fi un iad care durează 
pentru totdeauna. Şi întruna. /ntruna. Pentru unii asta ar putea 
însemna un lac de foc. Pentru alţii ar putea însemna să-şi petreacă 
eternitatea ţintuiţi într-un coşciug negru, nemişcaţi, fără lumină şi fără 
grai, cuprinşi de o nebunie care se dublează şi se tot dublează, vreme 
de eoni. Pentru alţii ar putea însemna, să zicem, o sufocare eternă. 
Imaginaţi-vă puţin asta, prieteni! Imaginaţi-vă că v-aţi ţinut respiraţia 
două minute, poate trei. Imaginaţi-vă nevoia disperată de oxigen, 
chinul insuportabil. lar în iad nu există nicio recăpătare a răsuflării, 
nicio posibilitate de a inspira aerul delicios. Şi nu există nici bezna 
uitării. Nu există decât momentul culminant al agoniei, prelungit o 
veşnicie. A 

„Momentul culminant al agoniei, prelungit o veşnicie.” In noaptea 
caldă, Harriman se înfioră fără s-o vrea. 

— Alte iaduri ar putea fi mult mai subtile. Imaginaţi-vă un om care 
s-a abținut întotdeauna să nu îşi iasă din minţi, înnebunind încet 
vreme de decenii de-a rândul, sau chiar de secole. Şi apoi luând-o de 
la început. Şi tot aşa, încontinuu. Sau imaginaţi-vă o mamă iubitoare, 
silită să privească - iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi - cum, după moartea ei, 
copiii îi alunecă în sărăcie şi în indolenţă, cum ajung dependenţi de 
droguri, cum cad pradă depresiei, maltratării şi morţii. 

Aici pastorul se opri şi se apropie de marginea pietrei. 

— Acordaţi-vă o clipă în care să vă gândiţi la cel mai cumplit iad pe 
care l-aţi putea imagina pentru voi înşivă. Şi apoi înţelegeţi că Satana, 
care vă cunoaşte mai bine decât vă cunoaşteţi voi înşivă, va construi 
unul mult mai cumplit. Şi chiar o va face. A făcut-o deja. In aşteptare. 
Fiindcă durerea lui amară nu are decât un singur leac: deznădejdea, 
implorările disperate, ţipetele şi suferinţele victimelor sale. 

Buck se întrerupse iarăşi. Respiră adânc, de câteva ori. Apoi 
continuă cu voce încă şi mai scăzută. 

— Am spus că există câte un iad pentru fiecare dintre noi. ladul 
acela e pregătit, ne aşteaptă pe fiecare. Satana ne-a făcut iadul atât 
de uşor de descoperit, cu un drum larg şi confortabil, care ne duce 
drept într-acolo. Ne este foarte, foarte uşor să ne lăsăm purtaţi de val, 
să ne plimbăm cu nechibzuinţă pe bulevardul larg şi frumos, cu mult 
mai uşor decât să căutăm drumul lateral, bolovănos şi ascuns care 
duce spre rai. Trebuie să luptăm împotriva ispitei de a merge pe 
drumul mai uşor. E o luptă, prieteni; o luptă pe viaţă şi pe moarte. 
Pentru că este singurul mod- singurul - de a descoperi acea potecă 
accidentată care duce spre rai. Vă rog să ţineţi minte asta în timpul 


încercărilor cu care ne vom confrunta în curând. 
Apoi se răsuci pe călcâie şi cobori, dispărând din vedere. 


74 


Când intră în apartamentul de hotel ocupat de Pendergast, 
D'Agosta îl găsi pe agent la micul dejun. Pe masă erau tot felul de 
fructe, chifle şi inevitabila micuță cafea espresso. Pendergast gusta 
delicat din ochiurile făcute în apă şi citea nişte hârtii care păreau 
documente trimise prin fax. Pentru o clipă, D'Agosta se duse cu 
gândul la masa pe care o luaseră împreună mai înainte, în 
Southampton, când cazul de care se ocupau era încă proaspăt. Părea 
o amintire foarte îndepărtată. 

— Ah, Vincent, spuse Pendergast. Intră! Vrei să comand ceva 
pentru tine? 

— Nu, mulţumesc. 

Deşi era o dimineaţă frumoasă şi soarele aurea încăperea, D'Agosta 
avea impresia că deasupra lor atârna un nor ameninţător. 

— Sunt surprins că ai poftă de mâncare. 

— E important să mănânc acum. Nu ştiu sigur cât timp va trece 
până la următoarea mea masă. Dar asta n-ar trebui să te oprească pe 
tine: vino, ia un croasant. Dulceaţa de prune alsaciene de la Fauchon 
e delicioasă! 

Agentul FBI lăsă faxurile deoparte şi luă /a Nazione. 

— Ce citeai? 

— Nişte faxuri de la Constance. Pentru ceea ce urmează o să am 
nevoie de, ăăă, toată muniţia pe care o pot strânge. Ea s-a dovedit 
extrem de utilă. 

D'Agosta se apropie cu un pas. 

— Vin cu tine, spuse el, cu hotărâre. Vreau să stabilim asta aici şi 
acum, ca să nu apară nelămuriri mai târziu. 

Pendergast cobori ziarul. 

— Mi-am închipuit c-o să ceri asta. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că 


invitaţia era numai pentru mine. 

— Nu cred că domnul conte cu fund gras o să aibă vreo obiecţie. 

— Probabil ai dreptate. 

— Am bătut atâta drum. S-a tras în mine, şi nu numai o singură 
dată, mi-am pierdut vârful unui deget, era cât pe ce să fiu aruncat de 
pe o stâncă şi să zborcu maşină cu tot de pe alta. 

— larăşi ai dreptate. 

— Aşa că nu te-aştepta să-mi petrec seara la piscină, relaxându-mă 
şi bând bere rece, în timp ce tu eşti în bârlogul lui Fosco. 

Pendergast schiţă un zâmbet. 

— Mai am de făcut încă un comision înainte de a pleca din Florenţa. 
Vorbim pe urmă despre asta. 

Şi ridică din nou ziarul. 


Două ore mai târziu, maşina lor se opri pe o stradă îngustă din 
Florenţa, lângă o clădire mare, austeră, din piatră brută. 

— Palazzo Maffei, spuse Pendergast, aflat la volan. Te deranjează 
dacă m-aştepţi aici câteva minute? Nu întârzii mult. 

Cobori din maşină, se apropie de placa din bronz cu sonerii 
încastrată în faţadă, trecu în revistă numele şi apăsă pe un buton. 
Peste o clipă, din interfon se răsti o voce estompată. Pendergast 
răspunse. Uşa imensă se deschise cu un zbârnâit discret şi agentul se 
strecură înăuntru. 

D'Agosta privi intrarea ros de curiozitate. Prinsese limba italiană 
într-o măsură suficientă ca să-şi dea seama că Pendergast spusese la 
interfon cuvinte care nu sunau cum ar fi trebuit. Ca să fie sincer, i se 
păruse că erau mai degrabă în latină. 

leşi din maşină, traversă strada îngustă şi studie soneriile. Pe 
eticheta celei apăsate de Pendergast scria, simplu, „Corso Maffei”. 
Ceea ce nu-i spuse nimic lui D'Agosta, care se întoarse în maşina lor 
închiriată. 

Pendergast ieşi din clădire peste zece minute şi se aşeză din nou pe 
scaunul şoferului. 

— Despre ce-a fost vorba? întrebă D'Agosta. 

— Asigurare, răspunse Pendergast. Apoi se întoarse şi îi aruncă 
sergentului o privire intensă. Şansele de succes în aventura asta nu 
depăşesc cincizeci la sută. Eu trebuie s-o fac. Tu nu. Aş prefera să nu 
vii. 

— Nici vorbă! Am intrat în povestea asta împreună. 

— Văd că eşti hotărât. Dar dă-mi voie să-ţi reamintesc, Vincent, că 
ai un băiat şi că ai în faţă posibilităţii de perfecţionare şi de avansare 
care par excelente, perspective pentru o viaţă fericită. 

— Am spus că am intrat în povestea asta împreună! 

Pendergast zâmbi şi îi puse mâna pe braţ - un gest straniu de 


afectuos din partea unui bărbat care nu-şi arăta aproape niciodată 
afecțiunea. 

— Ştiam că ăsta o să fie răspunsul tău, Vincent, şi mă bucur! Am 
ajuns să mă bazez pe simţul tău practic, pe fermitatea ta şi pe 
abilităţile tale de ţintaş, printre alte calităţi excelente. 

D'Agosta se simţi inexplicabil de stânjenit şi bălmăji un răspuns 
mormăit. 

— Ar trebui s-ajungem la castel pe la jumătatea după-amiezii. O să 
te pun la curent pe drum. 


Drumul care pleca din Florenţa către sud, spre Chianti, şerpuia 
printr-unul dintre cele mai frumoase ţinuturi pe care le văzuse 
vreodată D'Agosta: coline vârstate cu vii ce se îngălbeneau, căpătând 
culorile toamnei, şi cu crânguri de măslini gri-verzui; castele de basm 
şi vile superbe, în stil renascentist, împrăştiate pe pantele dealurilor şi 
pe culmi. Dincolo de ele se contura un lanţ de munţi împăduriţi, 
punctat ici şi colo cu câte o mănăstire sumbră sau cu câte o clopotniţă 
veche. 

Şoseaua urmărea, fără prea mare stricteţe, linia culmilor de 
deasupra râului Greve. Când trecură prin Passo dei Pecorai, oraşul 
Greve se zări cu mult dedesubtul lor, într-o vale joasă, întinsă de-a 
lungul cursului de apă. După ce trecură de un alt cot al drumului, 
Pendergast arătă cu degetul dincolo de geamul din dreptul său. 

— Castelul Fosco, spuse el. 

Construcţia se afla pe un pinten izolat de piatră, sus, pe Dealurile 
Chiantigiene. De la distanţa aceea, D'Agosta avu impresia că era un 
singur turn masiv, crenelat şi ros de vreme, înălțându-se deasupra 
pădurii. Şoseaua viră, cobori, şi castelul dispăru din vedere. O clipă 
mai târziu, Pendergast ieşi de pe drumul principal şi, după o înşiruire 
năucitoare de viraje care îi aduseră pe alei tot mai înguste, ajunseră în 
faţa unui zid acoperit de muşchi, cu o poartă de fier. Pe placa de 
marmură de alături era scris „Castel Fosco”. Poarta deschisă era 
putrezită şi ruginită şi părea să se fi înfipt, deformată, în pământ. Un 
drum vechi de ţară ducea de la poartă către o vie, străbătând o pantă 
abruptă şi dispărând dincolo de culmea dealului. 

In timp ce urcau, şerpuind pe pantă, Pendergast arătă cu o înclinare 
a capului către via plantată pe terase şi către crângurile de pe 
marginea drumului. 

— O proprietate bogată, după toate aparențele, şi una dintre cele 
mai întinse din Chianti. 

D'Agosta păstră tăcerea. Fiecare metru pe care îl parcurgeau, 
pătrunzând tot mai adânc pe domeniul contelui, părea să sporească 
senzaţia de apăsare pe care o resimțea. 

Drumul ajunse pe culme şi castelul le apăru din nou în faţa ochilor, 


acum mult mai aproape: un donjon monstruos de piatră, suit pe un 
colţ de stâncă, cu mult în susul coastei muntelui. În partea laterală a 
donjonului era o clădire de dată mai recentă, dar tot foarte veche, o 
vilă graţioasă, în stil renascentist, cu exteriorul din stuc de un galben 
pal şi acoperiş de ţiglă roşie. Şirurile sale de ferestre maiestuoase 
contrastau cu liniile sumbre, aproape brutale, ale turnului central. 

Un zid dublu înconjura întreaga construcţie. Cei exterior era 
aproape în întregime în ruină, constând mai ales din breşe de piatră 
surpată, din turnuri dărăpănate şi din creneluri făcute fărâme. Cel 
dinspre interior era într-o stare mult mai bună, reparat şi având rolul 
unui soi de perete de sprijin al castelului însuşi, căci valurile sale 
imense de pământ îl înconjurau ca nişte platouri exterioare mai joase. 
Dincolo de castel, pantele muntelui se înălţau cu încă trei sute de 
metri, într-un amfiteatru natural împădurit, cu aflorimente zimţate sub 
forma unei muchii semicirculare serate, profilate pe cerul mohorât. 

— Peste două mii de hectare, spuse Pendergast. Din câte am 
înţeles, e mai vechi de un mileniu. _ 

Insă D'Agosta nu îi răspunse. Infăţişarea castelului îl înfiora mai 
mult decât i-ar fi plăcut să recunoască. Senzaţia de apăsare se înteţi. 
Să intri într-un asemenea bârlog al leului părea o nebunie. Dar 
învățase să se încreadă fără rezerve în Pendergast. Agentul nu făcea 
niciodată nimic fără motiv. Fusese mai inteligent decât ţintaşul de 
elită plătit să-l ucidă. li salvase de la moarte atunci când căzuseră în 
mâinile oamenilor lui Bullard. Le salvase vieţile în multe alte rânduri, 
înainte, când se ocupaseră de alte cazuri. Planul lui Pendergast - 
oricare ar fi fost - avea să funcţioneze. 

Bineînţeles că avea să funcţioneze. 


75 


Maşina luă un ultim viraj şi trecu dincolo de ruinele porţii 
exterioare. Castelul îşi înălţă deasupra lor imensa maiestate severă. 
Intrară pe o alee mărginită de chiparoşi cu trunchiuri masive, zimţuite, 
şi se opriră într-o parcare aflată imediat lângă curtea interioară. 
D'Agosta privi zidul prin geamul din dreptul pasagerului, cu o îndoială 
adâncă în suflet. Se ridica la şase metri deasupra capului său, 
contraforturile imense, în pantă, fiind brăzdate de depuneri de calcar, 
de muşchi picurând de apă şi de ferigi. In acest zid interior nu exista 
poartă, doar o uşă dublă de lemn, cu ţinte şi benzi de fier, în capul 
unei scări largi cu trepte de piatră. 

Când coborâră din maşină, se auzi un bâzâit, urmat de un hârjâit 
profund, şi uşile se deschiseră ca la un semn invizibil. 

Urcară scările, trecură dincolo de cadrul masiv al uşii şi părură a 
păşi într-o altă lume. Peluza netedă din curtea interioară se întindea, 
pe vreo sută de metri, către peretele exterior al castelului propriu-zis. 
intr-una dintre părţile laterale ale peluzei, lumina se reflecta într-un 
bazin larg, circular, înconjurat de o balustradă veche de marmură şi 
având ca ornament central statuia lui Neptun, călare pe un monstru al 
mării. In dreapta se afla o capelă de dimensiuni reduse, cu domul 
acoperit cu ţiglă. Dincolo de ea se zărea o altă balustradă de 
marmură, dominând o mică grădină ce cobora în josul dealului, 
încheindu-se brusc în dreptul fortificațiilor zidului interior. 

Un alt scrâşnet, şi pământul se cutremură. D'Agosta se întoarse şi 
văzu uşile imense de lemn închizându-se cu un huruit în spatele lor. 

— N-are importanţă, murmură Pendergast. Au fost făcute pregătiri. 

D'Agosta spera al naibii de tare că agentul ştia despre ce vorbea. 

— Unde e Fosco? întrebă. 

— O să dăm ochii cu el destul de curând, fără nicio îndoială. 

Traversară peluza şi se apropiară de intrarea principală a 
donjonului masiv. Uşa se deschise cu un scârţâit metalic. lar în prag 
stătea Fosco, într-un costum elegant, gri-albăstrui, cu părul lunguţ 


pieptănat peste cap, chipul său alb şi neted fiind încreţit de un 
zâmbet. Purta, ca întotdeauna, mănuși din piele moale. 

— Dragul meu Pendergast, bine ai venit în sălaşul meu umil! Şi 
sergentul D'Agosta? Frumos din partea dumitale că te alături micii 
noastre petreceri! 

intinse mâna. Pendergast i-o ignoră. 

Contele şi-o cobori, fără să-i fie afectat zâmbetul. 

— Păcat! Speram că ne putem rezolva afacerile cu curtoazie, ca 
între gentlemani. 

— E vreun gentleman pe aici? Mi-ar face plăcere să-l cunosc. 

Fosco chicoti dezaprobator. 

— Astfel se tratează un om în propria lui casă? 

— E de preferat să-l tratezi arzându-l de moarte în propria lui casă? 

Pe faţa lui Fosco se aşternu în treacăt o expresie de aversiune. 

— Suntem atât de nerăbdători să trecem la problemele noastre 
actuale? Dar vom avea destul timp, vom avea destul timp. Intraţi, vă 
rog! 

Contele se trase într-o parte şi cei doi oaspeţi trecură pragul 
străbătând un pasaj lung, boltit, până în sala mare a castelului. Arăta 
cu totul altfel decât se aşteptase D'Agosta. De-a lungul a trei dintre 
laturi se întindea o logie cu linii graţioase, cu coloane şi cu arcade 
rotunde. 

— Observaţi tondourile create de della Robbia”, spuse Fosco, 
arătând către decoraţiunile din teracotă pictată incrustate în pereţi, 
deasupra arcadelor. Dar trebuie să fiţi obosiţi după drumul cu maşina. 
O să v-arăt camerele pregătite, unde vă puteţi reveni puţin. 

— Camerele noastre? întrebă Pendergast. Rămânem peste noapte? 

— Fireşte! 

— Mă tem că nu va fi necesar, şi nici măcar cu putinţă. 

— lar eu mă văd nevoit să insist. 

Fosco se întoarse cu spatele şi trase de un inel din uşa deschisă a 
castelului, închizând-o cu un pocnet. O încuie cu o cheie imensă, 
scoasă din buzunar cu o mişcare teatrală. Apoi deschise o cutie mică 
de lemn, montată pe peretele de alături. D'Agosta zări înăuntru o 
tastatură de ultimă generaţie, cu desăvârşire nelalocul ei în acel zid 
extrem de vechi. Contele tastă un şir lung de cifre. Ca răspuns se auzi 
un clămpănit şi de deasupra cobori o bară masivă de fier, alunecând 
într-o brățară solidă, din acelaşi material, şi blocând uşa. 

— Acum suntem în siguranţă în privinţa sosirilor neautorizate, 
spuse Fosco. Sau, din acelaşi punct de vedere, în privinţa plecărilor 
neautorizate. 

Pendergast nu-i răspunse. Contele se răsuci pe călcâie şi, 


78 Luca della Robbia (1400-1482), sculptor fiorentin (n.tr.) 


mişcându-se în stilul său aparte, cu paşi uşori şi sprinteni, îi conduse 
prin sala mare şi apoi de-a lungul unei galerii friguroase, din piatră. 
Pereţii de pe ambele părţi erau acoperiţi de portrete aproape înnegrite 
de scurgerea vremii, alături de ansambluri de armuri ruginite, sulițe, 
lănci, buzdugane şi alte arme medievale. 

— Armurile n-au absolut nicio valoare, sunt reproduceri din secolul 
al optsprezecelea. Portretele sunt ale strămoşilor mei, bineînţeles. 
Timpul le-a ascuns trăsăturile, din fericire - conții de Fosco nu sunt un 
neam de oameni frumoşi. Stăpânim domeniul ăsta din secolul al 
doisprezecelea, când Giovan de Ardaz, distinsul meu străbun, l-a 
cucerit de la un cavaler longobard. Familia mea şi-a acordat singură 
titlul de „cavaliere” şi şi-a ales drept blazon un dragon înfuriat, cu o 
bandă pe diagonală. Pe timpul Marilor Duci, am fost făcuţi conți ai 
Sfântului Imperiu Roman, de palatinul elector în persoană. Am dus 
întotdeauna o existenţă liniştită în acest loc, îngrijindu-ne de viile 
noastre şi de crângurile de măslini, fără să ne amestecăm vreodată în 
politică şi fără să aspirăm la vreo funcţie. Noi, florentinii, avem o 
zicală: „Cuiul care iese în afară e bătut la loc cu ciocanul”. Casa Fosco 
n-a ieşit în evidenţă şi, ca urmare, n-am primit nicio lovitură de ciocan 
pe durata a multe, multe schimbări ale vânturilor politice. 

— Cu toate astea, dumneata, domnule conte, ai reuşit, în ultimele 
câteva luni, să ieşi în evidenţă într-o bună măsură, ripostă Pendergast. 

— Din nefericire, şi cu mult împotriva voinţei mele. Pentru început 
n-a fost decât dorinţa de a recupera ceea ce ni se cuvine de drept. 
Dar vom discuta mai multe la cină. 

leşiră din galerie şi străbătură un salon superb cu ferestre din sticlă 
cu modele plumbuite şi cu pereţi acoperiţi de tapiserii. Fosco arătă 
către câteva tablouri cu peisaje de mari dimensiuni. 

— Hobbema” şi van Ruisdael%. 

După salon urmă o serie lungă de camere mobilate cu eleganţă, 
până când aspectul încăperilor se schimbă dintr-odată. 

— Intrăm în partea longobardică originală a castelului, spuse Fosco. 
Datează din secolul nouă. 

Camerele erau acum mici şi aproape fără ferestre, singura lumină 
pătrunzând prin deschizăturile pentru arcaşi precum şi prin altele, 
mici, pătrate, plasate în partea de sus a pereţilor. Zidurile erau 
acoperite cu ipsos, iar încăperile erau goale. 

— N-am găsit nicio întrebuințare pentru camerele astea vechi şi 
sumbre, spuse contele, în timp ce le străbăteau. Sunt întotdeauna reci 
şi umede. Insă sub ele se află, pe mai multe niveluri, beciuri, tunele şi 


7? Meindert Hobbema (1638-1709), peisagist olandez (n.tr.) 
5 Jacob Isaackszoon van Ruisdael (1628-1682) peisagist olandez (n.tr.) 


subsoluri, foarte utile pentru a pregăti vinuri, balsamico” şi prosciutto 
di cinghiale&?. Ştiţi, aici, pe domeniu, ne vânăm propriii mistreți, iar 
vânătorile noastre sunt renumite pe bună dreptate. Cel mai vechi 
tunel a fost săpat în stâncă de etrusci, cu trei mii de ani în urmă. 

Ajunseră la o uşă masivă de fier, dintr-un zid de piatră încă şi mai 
masiv. Cu cât pătrundeau mai mult în interiorul castelului, D'Agosta 
vedea pe pereţii de piatră tot mai multe broboane de umezeală. 

— Donjonul, spuse Fosco, descuind uşa cu o altă cheie. 

In interior dădură peste o scară largă în spirală, fără ferestre, care 
ieşea spiralându-se din adâncuri şi se curba, pierind din vedere cu 
mult deasupra capetelor lor. Fosco desprinse o lampă alimentată cu 
baterii dintr-un sfeşnic fixat de perete, o aprinse şi îi conduse în susul 
scărilor. După cinci sau şase bucle ale spiralei, se opriră pe un palier 
mic, unde se afla o singură uşă. Contele o descuie cu o altă cheie şi îi 
invită într-o încăpere care părea a fi un apartament de dimensiuni 
reduse, inclus ulterior în vechiul donjon, ferestrele micuţe dând către 
valea râului Greve şi către dealurile vălurite din depărtare, ce duceau 
înspre Florenţa. Intr-un şemineu de piatră dintr-un capăt ardea focul, 
iar podeaua din teracotă era acoperită de covoare persane. In faţa 
focului se afla o zonă confortabilă unde se putea sta; lângă un perete 
se găsea o masă bine garnisită cu vinuri şi cu diverse lichioruri; pe un 
altul erau rafturi pline de cărţi. 

— Eccoci quà! Sunt convins că apartamentul vi se va părea 
comod. Există două dormitoare mici, câte unul în fiecare parte. 
Priveliştea e reconfortantă, nu credeţi? Imi fac griji fiindcă nu v-aţi 
adus niciun fel de bagaje. O să vi-l trimit pe Pinketts cu tot ce este 
necesar: lame de ras, halate de baie, papuci, pijamale. 

— Mă îndoiesc într-o foarte mare măsură că vom rămâne peste 
noapte. 

— lar eu mă îndoiesc într-o foarte mare măsură că veţi pleca. 
Contele zâmbi. Cinăm târziu, în maniera continentală. La nouă. 

Făcu o plecăciune, ieşi de-a-ndărătelea şi închise uşa cu o 
bufnitură seacă. D'Agosta auzi cu o strângere de inimă scrâşnetul 
unei chei în broască, apoi paşii contelui se pierdură iute, 
îndepărtându-se în josul scării. 


81 Oţet balsamic (în Ib. italiană, în orig.) 
% Jambon de mistreţ (în Ib. italiană, în orig.) 
5 lată-ne ajunşi! (în Ib. italiană, în orig.) 


76 


Zona de pregătire a incursiunii în tabăra lui Buck se afla în parcarea 
serviciului de întreţinere din spatele clădirii arsenalului, care nu se 
vedea dinspre corturi. Pentru ducerea arestării la bun sfârşit, 
comisarul Rocker mobilizase nici mai mult nici mai puţin de trei divizii 
NYPD specializate în controlul revoltelor, alături de o echipă SWAT, de 
doi negociatori pentru eliberarea ostaticilor, de ofiţeri călare, de două 
unităţi mobile de comandă şi de o mulţime de poliţişti de rând, 
purtând căşti şi veste antiglonţ. La care se adăugau maşini de 
pompieri, ambulanţe, dube pentru transportul arestaţilor, toate aflate 
în aşteptare la o distanţă discretă, pe 67th Street. 

Hayward stătea la hotarul nordic al zonei de pregătire, făcând o 
ultimă verificare a staţiei sale radio şi a armei. Mulțimea poliţiştilor în 
uniformă care se agitau în jurul ei cu bastoane şi cu scuturi era 
imensă, fără a-i mai pune la socoteală pe numeroşii specialişti în 
operaţiuni, cu fire atârnându-le din urechi, cărora li se adăugau până 
şi câţiva informatori secreţi, îmbrăcaţi la fel ca rezidenții taberei de 
corturi. Ea înţelegea motivul pentru care fuseseră mobilizate mai 
multe forţe decât ar fi fost necesar: dacă pătrunzi în interior, atunci o 
faci cu o forţă copleşitoare, şi adversarii se predau în nouă cazuri din 
zece. A-i lăsa să creadă că aveau o şansă dacă opuneau rezistenţă era 
cel mai rău lucru pe care l-ar fi putut face. 

Insă oamenii aceia aveau convingerea că erau susținuți de 
Dumnezeu. Nu erau şoferi de autobuz în grevă sau lucrători ai 
municipalităţii cu soţii, cu copii, şi cu două maşini în faţa casei. Erau 
credincioşi fanatici. Erau imprevizibili. Abordarea propusă de ea avea 
mai multă logică. 

Aşa era, nu? 

Rocker se desprinse din mulţime, se apropie cu paşi mari şi îşi puse 
mâna pe umărul lui Hayward. 

— Eşti gata? 

Ea dădu din cap în semn de încuviinţare. 

Comisarul o bătu părinteşte pe spate. 


— la legătura prin radio dacă dai de belea. O să pătrundem mai 
devreme. Aruncă o privire către mulţimea de oameni şi de 
echipamente din spatele lor. Sper al naibii de mult că nu va fi necesar. 

— Şi eu. 

Hayward îl vedea pe Wentworth alături de una dintre unităţile 
mobile de comandă, cu un fir atârnându-i dintr-o ureche, vorbind şi 
gesticulând ba într-o parte, ba în alta. Se juca de-a polițistul, se distra 
nemaipomenit. Psihologul se uită în direcţia ei, şi ea îşi feri privirea. Ar 
fi fost umilitor dacă ar fi dat greş. Şi nu numai atât: cariera i-ar fi fost 
grav afectată. Wentworth îi prezisese deja eşecul şi misiunea ei fusese 
aprobată numai şi numai datorită sprijinului lui Rocker. Se întrebă, nu 
pentru prima oară după ultima întrunire, de ce se pusese voluntar în 
pericol. Nu era o metodă de a avansa în carieră. Nu văzuse de atâtea 
ori că aceia care mergeau în direcţia curentului erau purtaţi către 
succes? Fusese probabil influenţată de atitudinea lui D'Agosta. 

— Gata? 

Ea încuviinţă din cap. 

Rocker îi eliberă umărul. 

— Atunci la atac, căpitane! 

Hayward se mai uită o dată în urmă, către siguranţa oferită de zona 
de pregătire. Apoi se îndepărtă pe o alee care cotea spre nord, pe 
după clădirea arsenalului, scoţându-şi insigna din buzunar şi 
prinzându-şi-o de haină. 

Peste câteva minute îi apărură în faţa ochilor corturile răsfirate de 
la periferia taberei. Işi încetini mersul, studiind mulţimea. Era ora 
amiezii şi oamenii se învârteau pretutindeni. În aer se simţea miros de 
slănină prăjită. Când se apropie de primul rând de corturi, toată lumea 
lăsă baltă orice ocupaţie, fixând-o cu privirea. Dădu din cap 
prieteneşte în semn de salut şi i se răspunse cu priviri ostile. Păreau 
mult mai încordaţi decât vineri - şi nici nu era de mirare. Nu erau nişte 
nerozi. Ştiau că nu puteau scăpa uşor dacă ameninţaseră nişte 
poliţişti. Aşteptau represaliile. Hayward voia să se asigure că ei 
înțelegeau faptul că ea nu reprezenta acele represalii. 

Intră pe una dintre aleile şerpuite, simțind toţi ochii pironiţi asupra 
ei şi auzind comentarii şoptite. În ajunseră la urechi cuvintele 
„Satana” şi „necurat”. Işi păstră zâmbetul prietenos şi mersul lejer. işi 
aduse aminte că profesorul ei de dinamică socială spunea despre 
mulţime că este asemenea unui câine: dacă îţi trădezi teama, te 
muşcă; dacă fugi, te urmăreşte. 

Cunoştea drumul, aşa că ajunse în apropierea cortului lui Buck în 
mai puţin de un minut. Pastorul stătea la intrare, la o masă, absorbit 
de cartea pe care o citea. In calea lui Hayward apăru pe neaşteptate 
acelaşi individ băgăcios Buck îl numise Todd - care îi abordase pe ea 
şi pe Grable cu două zile înainte. Oamenii începeau deja să se adune. 


Nimic ameninţător: doar curiozitate, tăcere şi ostilitate. 

— larăşi tu? spuse bărbatul. 

— larăşi eu, răspunse ea. Am venit să discut cu reverendul. 

— S-au întors! strigă bărbatul către ceilalţi, făcând un pas înainte 
ca să-i blocheze drumul. 

— Nu ne-am întors. N-am venit decât eu. 

Murmurul gloatei se înălţă ca un bâzâit electric. Atmosfera deveni 
brusc încărcată de tensiune. Hayward se uită în spate, văzând cu 
surprindere cât de numeroasă devenea mulţimea. „Concentrează-te 
asupra lui Buck.” Dar el rămăsese la masă, citind şi ignorând-o. De la 
distanţa aceea putea desluşi titlul: Cartea martirilor a lui John Foxe, 
ediţia Reader's Digest. 

Todd avansă până în punctul în care aproape că se atingeau - dar 
fără a veni totuşi în contact. 

— Reverendul nu poate fi deranjat. 

Hayward simţi o împunsătură în suflet, ceva neliniştitor, aducând a 
incertitudine. Chiar avea să meargă planul? Sau, la urma urmelor, 
Wentworth avusese dreptate? 

Vorbi suficient de tare ca să fie auzită de Buck. 

— Am venit aici doar ca să port o discuţie. N-am niciun mandat de 
arestare. Nu vreau decât să discut cu reverendul, ca de la om la om. 

— Minciună! strigă cineva din mulţime. 

Trebuia să treacă de aghiotantul care-i stătea în drum. Făcu un pas 
înainte, atingându-l în treacăt. 

— Asta-i agresiune, poliţisto, spuse Todd. 

— Dacă reverendul nu vrea să stea de vorbă cu mine, vreau să-l 
aud spunându-mi-o personal. Lasă-l să ia propriile decizii. 

— Domnul pastor a cerut să nu fie deranjat. 

Trupurile lor se aflau în continuare în contact şi asta o făcea pe 
Hayward să se cutremure, dar simţea că el bătea uşor în retragere. 

Nu se înşela. Todd făcu un pas înapoi, încă aţinându-i calea. 

— Un soldat roman! veni un strigăt din mulţime. 

„Ce-i rahatul ăsta cu romanii?” 

— Nu vă cer decât cinci minute din timpul dumneavoastră, domnule 
pastor, strigă ea, aplecându-se pe după Todd. Cinci minute! 

Buck lăsă în sfârşit cartea jos, cu multă încetineală, se ridică de la 
masă şi îşi înălţă în cele din urmă capul, uitându-se spre ea. Când li se 
întâlniră privirile, Hayward simţi un fior rece pe şira spinării. Vineri, 
pastorul păruse să dea dovadă de o oarecare nesiguranţă în privinţa 
propriilor intenţii, fiind poate posibil să se lase influenţat. Dar acum 
era rece, calm, de o desăvârşită încredere în sine, aşa cum nu îl 
văzuse înainte. Singura emoție pe care i-o simţea era un licăr trecător, 
poate de dezaprobare. Hayward înghiţi în sec. 

— Dă-mi voie. 


încercă să treacă pe lângă paznic. 

Buck dădu din cap către acesta din urmă, care făcu un pas într-o 
parte. Pe urmă se uită din nou la ea, dar privind-o astfel încât nu 
putea şti dacă o vedea pe ea sau dacă vedea prin ea. 

— Domnule pastor, am fost trimisă de NYPD să vă cer 
dumneavoastră şi discipolilor dumneavoastră o favoare. 

„Vorbeşte pe un ton prietenos, neoficial, nu încerca să intimidezi.” 
Asta învățase la cursurile despre negociere. „Lasă-i să creadă că ei 
sunt aceia care iau deciziile.” 

Dar Buck nu dădea niciun semn că ar fi auzit-o. 

Mulțimea devenise ameninţător de tăcută. Hayward nu se întoarse, 
dar simţi că acum gloata era imensă - o mare parte a taberei, fără 
îndoială. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, domnule pastor, avem o problemă. 
Discipolii dumneavoastră fac praf parcul, calcă în picioare tufişurile, 
distrug iarba. Şi, mai presus de toate, folosesc împrejurimile drept 
latrină publică. Vecinii se plâng. Sănătatea e pusă în pericol, mai ales 
sănătatea dumneavoastră, a celor de aici. 

Se întrerupse, întrebându-se dacă vorbele ei aveau Vreun ecou. 

— Domnule pastor, ne puteţi ajuta în această privinţă? 

Rămase în aşteptare. Buck nu scoase niciun cuvânt. 

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

Auzi murmure neliniştite în mulţimea din spatele ei. Oamenii 
înconjurau partea din spate a cortului lui Buck, umplând câmpul ei 
vizual. Acum era cu adevărat încercuită. 

— Vreau să vă propun un târg. Cred că e un târg cinstit. Un târg 
echitabil. 

„Intreabă despre ce e vorba, dobitocule!” Era extrem de important 
să-l facă să vorbească, să pună întrebări, să spună orice. Dar el 
continua să tacă. Continua să se uite la ea, să se uite prin ea. 
Hristoase, într-un fel sau altul îl judecase greşit sau se schimbase 
ceva de la precedenta ei vizită. Nu mai era acelaşi om. 

Posibilitatea extrem de reală a unui eşec i se contură pentru prima 
oară, amenințătoare, în faţa ochilor. 

— Vreţi să aflaţi care e? 

Niciun răspuns. 

Ea trecu vitejeşte la atac. 

— Mai întâi, pericolul legat de sănătate. Nu vrem ca dumneavoastră 
sau oamenii dumneavoastră să vă îmbolnăviţi. Am vrea să le daţi 
tuturor o zi liberă. Atâta tot: o zi liberă. Să meargă acasă, să facă un 
duş, să mănânce o mâncare caldă. In schimb vă vom oferi o 
autorizaţie pentru demonstraţii, ceea ce vă va permite să vă adunaţi 
în mod legal, având binecuvântarea oraşului. Nu ca acum, distrugând 
parcul, deranjând rezidenții din cartier, atrăgându-vă dezaprobarea 


întregii metropole. Ascultaţi-mă, v-am auzit vorbind, ştiu că sunteţi un 
om corect, sincer şi deschis. Vă ofer ocazia să acţionaţi în cadrul legii, 
să fiţi respectat - şi să vă transmiteţi în acelaşi timp mesajul. 

Se opri. „Nu spune prea multe. Lasă-l pe el să-şi schimbe poziţia.” 

În jurul lor se făcea simțită expectativa, invadând treptat 
atmosfera. Toată lumea aştepta să vorbească reverendul. Totul 
depindea de Buck. 

In cele din urmă, el se mişcă. Cilipi, îşi ridică încet mâna, într-un 
gest aproape robotic. Tensiunea crescu odată cu tăcerea. Era atâta 
linişte în acea mulţime, încât Hayward auzea ciripitul păsărilor din 
copacii din jur. 

Mâna se roti şi arătă către ea. 

— Centurion, rosti Buck, cu o voce joasă, abia mai mult decât o 
şoaptă. 

Era ca şi cum ar fi săltat capacul unei oale sub presiune. 

— Centurionule! izbucni pe neaşteptate strigătul mulţimii. Soldat al 
Romei! 

Gloata se  înghesui, oamenii împingându-se unii într-alţii şi 
apropiindu-se. 

Hayward simţi pentru prima oară un junghi de adevărată spaimă. 
Eşecul devenea o concluzie inevitabilă, dar acum se afla în joc ceva 
mai mult decât cariera ei. Mulțimea era periculos de incitată. 

— Domnule pastor, dacă răspunsul dumneavoastră este nu... 

Dar Buck îi întorsese spatele şi acum, spre disperarea ei 
covârşitoare, tocmai intra în cort, ridicând clapeta şi dispărând 
înăuntru. Membri ai mulţimii se revărsară în locul unde stătuse el, 
umplând golul. 

O lăsase la bunul plac al gloatei. 

Se întoarse să-i înfrunte. „Acum e timpul să plec dracului de aici.” 

— Bine, oameni buni, ştiu când trebuie să înţeleg că răspunsul e 
nu... 

— Taci, luda! 

Hayward văzu din nou bețe agitându-se deasupra capetelor. Era 
uluitor cât de rea putea deveni o mulţime, cu câtă repeziciune. 
Eşuase, dăduse greş în mod lamentabil. Cariera ei era distrusă, nu 
încăpea îndoială. Intrebarea era cum să iasă de acolo teafără şi 
nevătămată. 

— Plec, spuse, cu voce sonoră şi fermă. Plec şi mă aştept să fiu 
lăsată să plec în mod paşnic. Sunt un om al legii! 

Se apropie de zidul de oameni, dar de data asta nu se deschise 
nicio potecă. Ea continuă să înainteze, aşteptând, sperând că aveau 
să se retragă. Dar nu o făcură. Mai multe mâini se întinseră şi o 
împinseră înapoi - violent. 

— Am venit în mod paşnic! spuse, cât mai tare, încercând să-şi 


ascundă tremurul vocii. Şi plec în mod paşnic! 

Făcu un alt pas în direcţia zidului de oameni, ajungând faţă în faţă 
cu Todd. Bărbatul agita ameninţător mâna, în care ţinea ceva. O 
piatră. 

— Să nu faci vreo prostie, îi spuse ea. 

Todd îşi înălţă braţul, ca şi cum s-ar fi pregătit să arunce. Hayward 
făcu imediat un pas către el, privindu-l în ochi, aşa cum trebuie să te 
porţi cu un câine periculos. In faţa unei mulţimi înfierbântate ies 
întotdeauna cei mai nebuni. Ceilalţi stau în urma lor, sperând să poată 
aplica o lovitură zdravănă îndată ce adversarul ajunge la pământ, 
lipsit de apărare. Dar cei din primele rânduri sunt adevărații ucigaşi. 

Todd se retrase cu un pas. 

— Căţea trădătoare, spuse, agitând ameninţător piatra. 

Scotocind în adâncul fiinţei sale în căutarea calmului, Hayward îşi 
trecu rapid în revistă opţiunile. Dacă îşi scotea revolverul, ar fi fost 
sfârşitul. Bineînţeles că descărcând un glonţ în aer i-ar fi putut face să 
dea înapoi pentru o secundă, dar s-ar fi năpustit asupra ei cât ai clipi 
şi ar fi fost nevoită să tragă în mulţime. Şi apoi ar fi fost moartă. L-ar fi 
putut chema pe Rocker, dar s-ar fi scurs cel puţin zece minute înainte 
de mobilizarea forţelor şi de pătrunderea înăuntru. Sângele s-ar fi 
urcat la capetele înfierbântate şi el ar fi întâmpinat rezistenţă din 
prima clipă... Până când ar fi ajuns la ea... Doamne, nu avea la 
dispoziţie zece minute, nu avea nici măcar cinci. 

Singurul om care putea controla mulţimea era Buck, şi acesta 
intrase în cortul lui. 

Dădu înapoi, mişcându-se încet, în cerc. Mulțimea era atât de 
densă, încât nici nu mai vedea cortul. Şi era împinsă tot mai departe 
de el, ca şi cum gloata ar fi vrut să-l ţină pe pastor la distanţă de 
episodul neplăcut care avea să urmeze. Din toate părţile se auzeau 
cuvinte batjocoritoare şi psalmodieri. 

Işi scormoni cu disperare memoria, căutând ceva util, învăţat la 
cursurile de instruire. Psihologia maselor era un subiect care o 
interesa, mai ales după revoltele Wisher, care avusese loc cu câţiva 
ani în urmă. Problema era că o mulţime înfuriată nu se comportă ca o 
fiinţă umană normală. O gloată nu reacţionează la indiciile oferite de 
limbajul trupului. O gloată nu ascultă pe nimeni, nu se ascultă decât 
pe sine însăşi. Unei gloate nu-i poţi vorbi raţional. O gloată va comite 
cu entuziasm un act de violenţă care, în condiţii normale, n-ar fi 
considerat scuzabil de niciunul dintre membrii ei. 

— Centurionule! 

Todd făcuse încă un pas înainte, impulsionat, cu rândurile mulţimii 
strângându-se în spatele lui. Erau cuprinşi de o furie isterică. N-aveau 
de gând să-i facă rău aveau de gând s-o omoare! 

— Buck! strigă ea, răsucindu-se, dar nu exista nicio speranţă, el n- 


avea cum s-o audă întrucât o acopereau insultele gloatei. 

Se întoarse din nou cu faţa către mulţime. 

— Voi vă spuneţi creştini? strigă ea. Uitaţi-vă la voi! 

Mutare greşită. Nu reuşi decât să le sporească furia. Dar era 
singura cale care îi rămăsese. 

— Aţi auzit vreodată despre întoarcerea celuilalt obraz? lubirea 
aproapelui... 

— Blasfematoareo! 

Todd agită piatra, cu gloata scurgându-se în urma lui. Acum era 
într-adevăr înspăimântată. Se retrase cu un pas, se simţi împinsă din 
spate. 

— In Biblie stă scris... zise cu glas spart. 

— Rosteşte blasfemii la adresa Bibliei! 

— Aţi auzit-o? 

— Faceţi-o să tacă! 

O fundătură. Hayward ştia că nu mai avea timp. Trebuia să 
găsească o soluţie înainte de a începe ploaia de pietre. Odată 
aruncată prima, nimic nu i-ar mai fi oprit înainte de a se sfârşi totul. 

Numai că îşi epuizase toate opţiunile. Nu mai era nimic de făcut. 
Nimic. 


77 


La nouă fără cinci minute, D'Agosta se întoarse dinspre fereastră şi 
îl văzu pe Pendergast ridicându-se calm de pe canapeaua pe care 
stătuse întins în ultima jumătate de oră, fără să facă nicio mişcare. 
Ceva mai devreme, agentul demonstrase că putea descuia uşa cu 
şperaclele sale, dar nu păruse interesat de o explorare, aşa că o 
încuiase la loc şi rămăseseră în expectativă. 

— Ai avut parte de un somn bun? 

Se întreba cum de putea Pendergast să doarmă într-un asemenea 
moment. El, unul, se simţea atât de încordat, încât i se părea că n- 
avea să mai poată pune geană pe geană vreodată. 

— N-am dormit, Vincent... m-am gândit. 

— Mda. Şi eu. Ca de exemplu, la o modalitate de a ieşi din locul 
ăsta? 

— Păstrez credinţa că nu-ți închipui c-am venit aici fără să fi avut 
un plan bine întocmit în vederea plecării, nu-i aşa? Şi, dacă planul 
meu nu funcţionează, cred cu convingere în improvizații. 

— Improvizaţii? Nu-mi place cum sună. j 

— Castelele astea vechi sunt pline de găuri. Intr-un fel sau altul, o 
să evadăm cu dovada de care avem nevoie şi o să ne-ntoarcem cu 
întăriri. Pe care le vom putea convinge să vină numai dacă o să 
deţinem respectiva dovadă. Venirea noastră aici, Vincent, a fost 
singura opţiune - în afară de a ne da bătuţi. 

— Varianta asta nu există pe lista mea. 

— Nici pe a mea, Vincent! 

Se auzi un ciocănit. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru Pinketts, 
îmbrăcat în livrea. Mâna lui D'Agosta alunecă spre revolver. 

Pinketts făcu o uşoară plecăciune şi li se adresă, în engleza lui 
afectată: 

— Cina e servită. 

II urmară în josul scării şi printr-o serie de încăperi şi coridoare, 


până într-un sa/otto* folosit drept sufragerie. Era un spaţiu vesel, 
vopsit în galben, cu tavanul înalt, boltit. Pe masă se aflau deja 
argintăria şi farfuriile, cu un aranjament de trandafiri proaspeţi în 
mijloc. Erau pregătite trei tacâmuri. 

Fosco stătea în picioare în capătul opus al încăperii, în preajma unui 
mic foc aprins în grătarul unui şemineu imens de piatră, înconjurat de 
blazoane gravate. Se întoarse iute spre ei, un şoricel alb alergându-i 
pe mâna grasă şi intrându-i zorit în mânecă. 

— Bine-aţi venit! Puse şoarecele într-o mică pagodă de sârmă. 
Domnule Pendergast, dumneata o să stai aici, în dreapta mea. 
Dumneata, domnule D'Agosta, în stânga, te rog! 

Polițistul se aşeză, îndepărtându-şi uşor scaunul de Fosco. Contele îi 
dăduse întotdeauna fiori; iar acum abia îi mai suporta prezenţa în 
aceeaşi încăpere. Individul era un diavol. 

— Puţin prosecco? E din via mea. 

Cei doi clătinară din cap în semn de refuz. Fosco înălţă din umeri. 
Pinketts îi umplu paharul cu vin spumos şi contele îl ridică. 

— Pentru Nor-de-Furtună! Păcat că nu puteţi toasta. Beţi măcar 
puţină apă. 

— Eu şi sergentul D'Agosta ne abţinem de la orice în seara asta, 
replică Pendergast. 

— Am pregătit un ospăț minunat! 

Contele goli paharul şi, la un semn, Pinketts aduse un platou pe 
care trona un morman de felii de carne rece, în opinia lui D'Agosta. 

— Affettati misti toscani“”, spuse Fosco. Prosciutto din carne de 
mistreţ de pe domeniul meu, vânat de fapt de mine. Nu vreţi să 
gustaţi? Finocchiona şi soprassata*, tot de pe domeniul meu. 

— Nu, mulţumesc. 

— Domnul D'Agosta? 

Polițistul nu răspunse. 

— Păcat că n-aveţi nici cea mai mică dorinţă de a gusta mâncarea. 
Îmi displace atât de mult să mănânc singur! 

Pendergast se aplecă în faţă. 

— Ce-ar fi să lăsăm cina deoparte, Fosco, şi să lămurim povestea 
de care ne ocupăm? Eu şi sergentul D'Agosta nu putem rămâne peste 
noapte. 

— Dar eu insist! 

— Insistenţa ta n-are nicio importanţă. O să plecăm când vrem. 

— Ba n-o să plecaţi - nu în seara asta şi, de fapt, nici în vreo altă 
seară. Vă sfătuiesc să mâncaţi. O să fie ultima voastră masă. Nu vă 


8 Salon (în Ib. italiană, în orig.) 
55 Mici aperitive toscane (în Ib. italiană, în orig.) 
5 Salamuri italieneşti uscate (n.tr.) 


faceţi griji, mâncarea nu e otrăvită. V-am rezervat o soartă mult mai 
ingenioasă. 

Vorbele sale fură întâmpinate de tăcere. 

Pinketts se apropie şi îi turnă vin roşu. Contele roti licoarea în 
pahar, îl degustă, dădu din cap în semn de încuviinţare. Apoi se uită la 
Pendergast. 

— Când ţi-ai dat seama că am fost eu? 

Când se decise să vorbească, Pendergast răspunse fără grabă. 

— Am găsit un fir de păr de cal la locul uciderii lui Bullard. Am ştiut 
că e dintr-un arcuş de vioară. In momentul acela mi-am amintit 
numele iahtului lui: Nor-de-Furtună. Totul s-a legat. Mi-am dat seama 
că acest caz n-a fost nimic altceva decât o tentativă sordidă de hoţie, 
prin intermediul crimei şi al intimidării. Gândul mi s-a îndreptat în mod 
firesc spre tine - deşi eram de mult sigur că toată povestea trecea 
dincolo de Bullard. 

— Inteligent. Nu m-am aşteptat să pui totul cap la cap atât de 
repede... de unde şi graba ruşinoasă de a-l ucide pe bătrânul preot. 
Imi pare mai rău decât o pot mărturisi cuvintele. A fost inutil şi stupid. 
Am avut un moment de panică. 

— „lnutil”? se răsti D'Agosta. „Stupid”? Aici vorbim despre uciderea 
unui alt om! 

— Scuteşte-mă de absolutismul moral. 

Fosco sorbi din vin, rulă o bucată de prosciutto în furculiţă şi o 
mâncă, regăsindu-şi buna dispoziţie. Se uită din nou la Pendergast. 

— İn ceea ce mă priveşte, am ştiut c-o să fii o problemă încă din 
primele cinci minute ale celei dintâi întâlniri ale noastre. Cine s-ar fi 
aşteptat ca un om ca tine să intre în rândurile apărătorilor legii? 

Fiindcă nu primi niciun răspuns, îşi ridică paharul într-un alt toast. 

— Am ştiut încă de atunci că voi fi nevoit să te ucid. Şi iată-ne aici! 

Luă o înghiţitură şi lăsă paharul jos. 

— Am sperat că idiotul ăla de Bullard o să-mi facă treaba. Dar 
bineînţeles că n-a fost în stare. 

— Tu l-ai îndemnat s-o facă, fireşte! 

— Să spunem doar că, înspăimântat cum era, devenise receptiv la 
sugestii. Aşa că acum misiunea a rămas în seama mea. Dar, mai întâi, 
nu credeţi că ar trebui să mă felicitaţi pentru un plan atât de frumos 
executat? Am obţinut vioara de la Bullard. După cum ştii foarte bine, 
domnule Pendergast, nu există niciun martor şi nici o probă materială 
care să mă lege de crime. 

— Ai vioara. Bullard a deținut-o înainte. Asta se poate demonstra 
fără nicio umbră de îndoială. 

— Din punct de vedere legal, vioara îi aparţine de drept familiei 
Fosco. Incă mai am chitanţa de vânzare, semnată de Antonio 
Stradivari în persoană, iar lanţul de transmitere a dreptului de 


proprietate e mai presus de orice dubiu. O să treacă o perioadă 
convenabilă de timp de la moartea lui Bullard; apoi vioara va ieşi la 
lumină în Roma. Am planificat totul până în cel mai mic amănunt. O 
să-mi cer drepturile, o să-i ofer o mică recompensă norocosului 
proprietar al magazinului şi vioara o să-mi revină, fără să mă pătez în 
niciun fel. Bullard n-a spus nimănui de ce a trebuit să-şi scoată vioara 
din laborator, nici măcar celor din compania sa. Cum ar fi putut? 
Fosco râse sec, pe înfundate. Aşa că, după cum vezi, domnule 
Pendergast, nu există nimic, nicio dovadă care să poată fi folosită 
împotriva mea. Pe de altă parte, am fost întotdeauna foarte norocos în 
asemenea privinţe. Muşcă o bucată de pâine. De exemplu, în miezul 
acestei afaceri se află o coincidenţă extraordinară. Ştii care? 

— Bănuiesc. 

— İn anul 1974, pe data de 31 octombrie, la începutul după-amiezii, 
când mă îndreptam spre Biblioteca Nazionale, am dat peste un grup 
de tineri studenţi americani, fără experienţă. Cunoşti genul. Se 
îmbulzesc prin Florenţa cât e anul de lung. Era în ajunul Zilei Tuturor 
Sfinţilor - Halloween pentru ei, bineînţeles - şi băuseră cu toţii în 
exces. Şi eu eram tot tânăr şi neexperimentat, şi mi s-au părut atât de 
uluitor de vulgari, încât i-am găsit amuzanţi. Ne-am împrietenit pentru 
o seară. La un moment dat, unul dintre ei - mai exact, Jeremy Grove - 
s-a lansat într-o tiradă despre religie, despre faptul că ideea de 
Dumnezeu e gunoi bun pentru minţile slabe, lucruri de genul ăsta. 
Aroganţa absolută a vorbelor lui m-a deranjat. l-am spus că nu mă 
puteam pronunţa în privinţa existenţei lui Dumnezeu, dar ştiam un 
singur lucru: că diavolul există. 

Fosco râse pe înfundate, pieptul său voluminos cutremurându-se. 

— l-au negat cu toţii existenţa, fără înconjur. Le-am spus că aveam 
prieteni preocupaţi de studiul ştiinţelor oculte, care adunaseră 
manuscrise vechi şi alte lucruri de genul ăsta, şi că eram în posesia 
unui pergament cu formule pentru invocarea lui Lucifer însuşi. Puteam 
lămuri lucrurile chiar în noaptea aceea. De fapt, noaptea era ideală, 
fiind Halloweenul. Erau dornici să facă o încercare? „O, da, au spus. 
Ce idee minunată!” 

Pe Fosco îl zgâlţâi un alt acces lăuntric de râs. 

— Aşa că ai pus în scenă un spectacol pentru ei. 

— Întocmai. l-am invitat la o întrunire în castelul meu, la miezul 
nopţii, apoi m-am grăbit să aranjez totul. Pinketts m-a ajutat - şi 
apropo, nu e nicidecum englez, ci doar un valet pe nume Pinchetti, 
care e, din întâmplare, atât un lingvist inteligent, cât şi un amator de 
intrigi. N-am avut la dispoziţie decât şase ore, dar ne-am descurcat 
foarte bine. Mi-au plăcut dintotdeauna mecanismele, am construit 
maşinării şi gadgeturi şi am creat din când în când şi fuochi d'artificio 
- focuri de artificii. In beciurile din castel sunt tot felul de pasaje 


secrete, de trape şi de pereţi mascaţi, şi am profitat din plin de toate. 
A fost o noapte demnă de aducere aminte! Ar fi trebuit să le vedeţi 
feţele când am recitat incantaţiile, când l-am rugat pe Prinţul 
intunericului să le aducă bogății imense, oferindu-i în schimb sufletele 
lor, când şi-au înţepat degetele şi au semnat pactul cu sânge - mai 
ales când a declanşat Pinketts efectele scenice. 

Contele se lăsă pe spate, hohotind de râs. 

— l-ai îngrozit. L-ai speriat pe Beckmann atât de tare, încât i-ai 
distrus viaţa. 

— A fost o distracţie excelentă! Cu atât mai bine dacă le-am 
zdruncinat micile lor certitudini patetice. Ei şi-au văzut de viaţa lor şi 
eu, de a mea. Şi aici apare atât de minunata coincidenţă! Am 
sentimentul că trebuie să fi fost o predestinare: treizeci de ani mai 
târziu, am descoperit, spre groaza mea, că unul dintre aceşti filistini 
achiziționase vioara Nor-de-Furtună. 

— Cum ai aflat? întrebă Pendergast. 

— Domnule Pendergast, mi-am petrecut aproape întreaga viaţă de 
adult umblând pe urmele acestei viori. Am făcut din readucerea ei în 
familie unul dintre scopurile existenţei mele. Ai fost s-o vezi pe Lady 
Maskelene, aşa că-i cunoşti istoria. Ştiam cât se poate de bine că 
Toscanelli n-o aruncase în prăpastia de pe Sciliar. Cum ar fi putut? 
Oricât de nebun ar fi fost, ştia mai bine decât oricine altcineva ce 
reprezenta vioara aceea. Dar, dacă n-o distrusese, atunci ce se 
întâmplase? Răspunsul nu e chiar atât de misterios. Violonistul a murit 
îngheţat în coliba păstorului de pe Sciliar, iar apoi a început să ningă. 
In zăpadă nu erau urme. Evident, cineva îl găsise mort înainte de a 
începe ninsoarea şi furase vioara. Şi cine a fost acel cineva? E tot atât 
de evident c-a fost proprietarul colibei. 

Pinketts îi luă farfuria, apoi se întoarse aducând o alta, cu torte/loni 
cu unt şi salvie. Fosco se înfruptă cu mare poftă. 

___— ţi aduci aminte când ţi-am spus că-mi place munca de detectiv? 
In privinţa asta, am un talent ieşit din comun. Am luat urma viorii, 
care a ajuns de la cioban la nepotul lui, apoi în mâinile unei formaţii 
de ţigani, într-un magazin din Spania, la un orfelinat din Malta... a 
călătorit încoace şi încolo. Mă cutremur când mă gândesc de câte oria 
fost lăsată în plin soare; pusă într-o cutie cu câteva paie şi aruncată în 
partea din spate a unei camionete; lăsată nesupravegheată în sala de 
spectacole a unei şcoli. Mio Dio! Şi totuşi a supravieţuit. A sfârşit prin 
a ajunge în Franţa, unde a fost vândută unui liceu, într-un lot de 
instrumente vechi. Un bădăran neîndemânatic din orchestră a scăpat- 
o din mână şi i-a spart unul dintre ornamente, aşa că a fost trimisă la 
un magazin cu instrumente muzicale din Angouleme, pentru reparaţii. 
Proprietarul magazinului a recunoscut-o şi a înlocuit-o, trimițând 
înapoi un alt instrument. Fosco scoase un ţâţâit dezaprobator. Ce 


moment trebuie să fi fost pentru el! Ştia că nu putea obţine niciodată 
un titlu legal de proprietate asupra viorii, aşa că a dus-o prin 
contrabandă în America şi a scos-o discret la vânzare. A avut nevoie 
de mult timp ca să găsească un cumpărător. Cine îşi doreşte un 
Stradivarius dacă nu-l poate folosi, cântând la el ca atare? Dacă nu 
poate obţine niciodată dreptul de proprietate asupra lui? însă până la 
urmă a apărut cineva: Locke Bullard. Două milioane de dolari - atâta 
tot! Când am aflat eu, târgul se încheiase deja de trei luni. 

Umbra întunecată a furiei trecu peste chipul lui Fosco, dispărând cu 
iuţeală atunci când Pinketts aduse următorul fel de mâncare, un 
bistecca florentina?” încă sfârâind, abia luat de pe foc. Contele îşi tăie 
o bucată de carne aproape crudă, şi-o puse pe limbă, o mestecă. 

— Eram cât se poate de dispus s-o cumpăr de la Bullard, chiar şi 
plătind un preţ generos, în ciuda faptului că vioara îmi aparţinea din 
capul locului. Dar n-am ajuns niciodată să-i fac o ofertă. Vezi tu, 
Bullard avea de gând să distrugă vioara. 

— Ca să descopere reţetele secrete ale lui Stradivari, odată pentru 
totdeauna. 

— Exact. Şi ştii de ce? 

— Ştiu că Bullard nu se ocupa de construcţia viorilor şi nu-l interesa 
muzica. 

— E adevărat. Dar ştii ce fel de afaceri făcea compania lui, IAB? Cu 
chinezii? 

Pendergast nu răspunse. 

— Rachete, dragul meu Pendergast! Făcea rachete balistice. De 
asta avea nevoie de vioară. 

— Minciuni! se amestecă D'Agosta în discuţie. E imposibil să existe 
vreo legătură între o vioară veche de trei sute de ani şi o rachetă 
balistică. 

Fosco îl ignoră. Continua să se uite la Pendergast. 

— Sunt sigur, bunul meu domn, că ştii mai multe decât laşi să se 
vadă. In orice caz, am pătruns în laboratorul lor, infiltrând un spion. 
Bietul om a sfârşit-o cu capul făcut zob. Dar, înainte de asta, mi-a 
povestit la ce avea Bullard de gând să folosească vioara. 

Se aplecă în faţă, cu ochii scânteind de indignare. 

— Vezi dumneata, racheta balistică inventată de chinezi ar putea, 
teoretic, să străpungă scutul antirachetă proiectat de Statele Unite. 
Dar aveau o problemă, rachetele lor se dezmembrau la reintrarea în 
atmosferă. Ca să fie invizibilă pentru radar, o rachetă nu trebuie să 
aibă suprafeţe curbe sau strălucitoare. Uită-te la unghiurile ciudate 
ale carcaselor aeronavelor voastre invizibile, fie ele avioane de luptă 


87 Biftec florentin (în Ib. italiană, în orig.) 


sau bombardiere. Însă aici nu era vorba despre un bombardier care 
zboară cu nouă sute cincizeci de kilometri la oră: aveau o rachetă 
balistică, cu o viteză de zece ori mai mare la revenirea în atmosferă. 
Rachetele lor folosite pentru teste se desfăceau în bucăţi sub acţiunea 
unor vibrații necontrolabile intrate în rezonanţă în momentul acestei 
repătrunderi. 

Pendergast încuviinţă din cap, aproape imperceptibil. 

— Oamenii de ştiinţă din compania lui Bullard şi-au dat seama că 
soluţia problemei era oferită de rețeta lacului folosit pentru viorile 
Stradivarius. iți poţi închipui aşa ceva? Vezi dumneata, specificul 
acestui lac constă în faptul că, după o utilizare de câţiva ani a viorii, 
se umple de miliarde de fisuri microscopice, prea mici pentru a fi 
observate. Şi sunt de o eficienţă fenomenală când e vorba să reducă 
amplitudinea vibraţiilor sunetului unui Stradivarius, să-l facă mai cald. 
Asta e şi motivul pentru care vioara trebuie folosită cu regularitate - 
altminteri fisurile se astupă iarăşi. Bullard proiecta un strat de 
protecţie extrem de performant pentru rachetele chinezeşti - un strat 
cu miliarde de fisuri microscopice care să micşoreze amplitudinea 
vibraţiilor de rezonanţă de la reintrarea în atmosferă. Dar trebuia să-şi 
dea seama, cu precizie, care era explicaţia din punctul de vedere al 
fizicii, de ce acționau astfel acele fisuri. Trebuia să ştie care era 
distribuţia lor tridimensională în stratul de lac; cum se făcea contactul 
cu lemnul; cât de late, de lungi şi de adânci erau; cum se conectau 
unele cu altele. 

Fosco se întrerupse atât cât era necesar ca să mănânce încă o 
bucată de friptură şi să soarbă din vin. 

— Pentru asta, Bullard trebuia să distrugă un Stradivarius din 
perioada de aur. Oricare ar fi fost bun, dar niciunul nu era de vânzare 
- mai ales pentru el. Şi apoi a apărut pe piaţa neagră Nor-de-Furtună. 
Ecco fatto!” 

D'Agosta se uita cu ochii holbaţi şi cu un sentiment de repulsie 
amestecată cu uluire la conte, care îşi ştergea buzele roşii, unsuroase, 
cu un şervet supradimensionat. Părea ceva scandalos, peste putinţa 
firii. 

— Acum înţelegi, Pendergast, de ce a trebuit să merg atât de 
departe. Pentru Bullard, vioara valora un miliard, pe care l-ar fi scos 
numai din afacerea cu chinezii. Urmând să vină şi mai mulţi bani dacă 
revindea tehnologia unei armate de alţi clienţi nerăbdători. Trebuia să 
obţin vioara cât mai repede, înainte de a o distruge. O adusese deja în 
laboratorul lui din Italia, unde se afla sub o pază într-adevăr 
impenetrabilă. Şi atunci mi-a venit ideea. Trebuia să folosesc singura 
pârghie pe care o aveam: prima şi singura noastră întâlnire, de acum 


5 Şi gata! (în Ib. italiană, în orig.) 


treizeci de ani. Trebuia să-l înspăimânt pe Bullard, ca să-mi dea 
vioara! 

— Omorându-i pe ceilalţi participanţi la invocarea înscenată a 
diavolului. 

— Da. Trebuia să-i ucid pe Grove, pe Beckmann şi pe Cutforth, 
lăsând de fiecare dată impresia că diavolul venise să le ia sufletul. 
Beckmann părea să fi dispărut, aşa că nu mai rămăseseră decât 
Grove şi Cutforth. Numai doi. Indiferent ce-aş fi făcut, trebuia să fiu 
extrem de convingător. Bullard era un individ ignorant şi violent, cu 
puţine impulsuri religioase. Trebuia să-i ucid într-un mod atât de ieşit 
din comun şi de înspăimântător, încât poliţia să fie nedumerită, să ia 
naştere tot felul de discuţii despre diavol - şi, cel mai important, să-l 
conving pe Bullard. Trebuia să fie vorba de foc, fireşte. Şi astfel am 
ajuns să inventez micul meu dispozitiv. Dar asta e o altă poveste. 

Se întrerupse pentru o altă înghiţitură de vin. 

— Am pregătit scena pentru moartea lui Grove cu foarte mare grijă. 
Am început prin a-i da telefon, alarmându-l cu o poveste despre o 
vizită îngrozitoare pe care o primisem; i-am spus că mă temeam că 
diavolul venea după noi, ca urmare a ritualului desfăşurat cu ani în 
urmă. La început a fost sceptic, aşa că l-am pus pe Pinketts să 
organizeze o serie de efecte scenice în casa lui. Sunete stranii, 
mirosuri şi altele, de acelaşi gen. E remarcabil modul în care reuşesc 
câteva efecte spectaculoase să submineze până şi convingerile celei 
mai arogante făpturi omeneşti. A ajuns să fie înspăimântat. l-am 
sugerat un soi de răscumpărare a păcatelor, de aici acel dineu special. 
l-am împrumutat crucea mea mult îndrăgită. Sărmanul neghiob mi-a 
dat cheile casei lui, codurile sistemului de alarmă... tot ce îmi trebuia. 
Moartea lui a acţionat ca o vrajă. Pentru mine, Bullard a devenit 
imediat foarte uşor de găsit la telefon. Am avut mare grijă să mă 
asigur că toate convorbirile mele se făceau de pe un celular 
neidentificabil, cu cartelă. Am continuat să joc rolul contelui îngrozit. l- 
am spus ce lucruri stranii mi se întâmplaseră, mirosuri de sulf, sunete 
fără suport material, furnicături neplăcute - tot ce avea să i se 
întâmple lui mai târziu, bineînţeles. M-am prefăcut convins că diavolul 
venea după noi toţi: la urma urmelor, îi oferiserăm sufletele noastre, 
prin pactul încheiat cu treizeci de ani în urmă. Diavolul îşi îndeplinise 
partea lui de înţelegere, acum era timpul să o îndeplinim şi noi pe a 
noastră. După ce l-am trimis pe Bullard să fiarbă-n zeama lui în 
privinţa asta, a venit timpul să mă ocup de Cutforth. L-am pus pe 
Pinketts, aici de faţă, să cumpere apartamentul de lângă al lui, dându- 
se drept baronet englez, ca să mă ajute în privinţa diferitelor, ăăă, 
aranjamente. Ca şi Grove, Cutforth a luat la început ideea în râs. Era 
convins că micul meu spectacol din 1974 fusese o înşelăciune. Dar, 
când au ieşit la lumină amănuntele despre moartea lui Grove, a 


devenit din ce în ce mai tulburat. Nu voiam să fie prea tulburat - doar 
atât cât era necesar ca să-l sune pe Bullard, alarmându-l şi mai mult. 
Ceea ce bineînţeles că s-a şi întâmplat! 

Contele slobozi un hohot de râs sec. 

— După moartea lui Cutforth, presa voastră de scandal a făcut o 
treabă extraordinară bătând toba, aducând oamenii în culmea isteriei. 
Era perfect. lar Bullard şi-a pierdut stăpânirea de sine. Şi-a ieşit din 
minţi. Şi apoi a urmat co/po di grazia* l-am sunat şi i-am spus că 
reuşisem să-mi anulez contractul cu Lucifer! 

Fosco bătu încântat din palme. Privindu-l, D'Agosta îşi simţi 
stomacul întorcându-se pe dos. 

— Era disperat să afle cum i-am spus că găsisem un manuscris 
vechi care menţiona că diavolul acceptă uneori un dar în schimbul 
unui suflet omenesc. Dar trebuia să fie un dar cu adevărat unic, ceva 
de o extremă raritate, ceva a cărui pierdere ar degrada spiritul uman. 
l-am spus că eu îmi sacrificasem astfel tabloul de Vermeer... Sărmanul 
Bullard era înnebunit. A spus că el n-avea niciun Vermeer; n-avea 
nimic de valoare, în afară de ambarcaţiuni, maşini, case şi companii. 
M-a implorat să-l sfătuiesc ce ar fi putut să cumpere, ce i-ar fi putut 
dărui diavolului. l-am spus că trebuia să fie ceva peste măsură de 
remarcabil şi de preţios, un obiect a cărui pierdere ar sărăci lumea. l- 
am spus că nu-l puteam sfătui - bineînţeles, nu trebuia să ştie că 
existenţa viorii Nor-de-Furtună îmi era cunoscută - şi că mă-ndoiam că 
poseda ceva pe care l-ar fi putut dori diavolul, că eu fusesem extrem 
de norocos fiindcă avusesem un Vermeer şi că Lucifer nu mi-ar fi 
acceptat, cu siguranţă, tabloul de Caravaggio! 

După această vorbă de duh, Fosco izbucni în râs. 

— l-am spus lui Bullard că, indiferent ce-ar fi fost, diavolul trebuia 
să-l primească imediat. Se apropia a treizecea aniversare a pactului 
nostru. Grove şi Cutforth muriseră deja. N-avea suficient timp ca să 
cumpere ceva de o asemenea raritate încât să fie corespunzător. l-am 
reamintit că diavolul putea să-i citească inima şi că nu putea să-l 
înşele pe bătrânul domn, că, indiferent ce i-ar fi oferit, obiectul trebuia 
să îndeplinească toate cerinţele, fiindcă altminteri sufletul lui avea să 
ardă o veşnicie... Atunci a cedat în sfârşit şi mi-a spus că poseda o 
vioară de o extremă raritate, un Stradivarius numit Nor-de-Furtună. 
Avea să meargă? i-am răspuns că nu puteam vorbi în numele 
diavolului, dar speram că, pentru binele lui, darul avea să fie acceptat. 

Contele se întrerupse ca să-şi ducă la gură o altă bucată de carne 
suculentă. 

— Eu m-am întors în Italia, fireşte, cu mult înainte decât ţi-am spus. 
Eram aici înainte de sosirea lui Bullard. Am dezgropat un grimoar 


3 Lovitura de graţie (în Ib. italiană, în orig.) 


vechi din biblioteca mea, i l-am dat, i-am spus să respecte ritualul şi 
să plaseze vioara într-un cerc întrerupt. El avea să fie protejat în 
cercul lui intact. Dar trebuia să le dea liber tuturor servitorilor, să 
închidă sistemul de alarmă şi aşa mai departe, întrucât diavolului nu-i 
place să fie întrerupt. Bietul om a făcut aşa cum i-am cerut. În loc de 
diavol i l-am trimis pe Pinketts, care e demon în suficientă măsură, 
asta pot să v-o mărturisesc. Cu efectele scenice şi în veşmintele 
potrivite a luat vioara şi s-a retras, în timp ce eu mi-am folosit mica 
maşinărie ca să mă dispensez de Bullard. 

— De ce-a mai fost nevoie de maşinărie şi de efectele scenice? 
întrebă calm Pendergast. De ce n-ai vârât un glonţ în el? Nu mai era 
necesar să-ţi îngrozeşti victima. 

— Asta a fost cu dedicație pentru dumneata, prietene! Era o 
modalitate de a aţâţa poliţia, de a vă ţine ceva mai mult în Italia. 
Unde e mai uşor să vă înlătur. 

— Rămâne de văzut dacă suntem sau nu chiar atât de uşor de 
înlăturat. 

Fosco chicoti, binedispus. 

— Tu îţi imaginezi, evident, că ai ceva cu care să închei un târg, 
altminteri nu mi-ai fi acceptat invitaţia. 

— E adevărat. 

— Indiferent ce-ţi închipui că deţii, nu e destul de bun. Eşti deja ca 
şi mort. Te cunosc mai bine decât îţi dai seama. Te cunosc fiindcă 
semeni cu mine. Semeni foarte bine cu mine. 

— Nici că te-ai putea înşela mai mult, domnule conte! Eu nu sunt 
criminal. 

D'Agosta văzu cu surprindere o uşoară îmbujorare pe faţa lui 
Pendergast. 

— Nu, dar a; fiputut fi. Ai asta în tine. O văd! 

— Ba nu vezi nimic. 

Fosco îşi terminase biftecul; se ridică de pe scaun. 

— Mă consideri un om rău. Eşti de părere că toată afacerea asta e 
sordidă. Dar gândeşte-te ce-am făcut. Am salvat de la distrugere cea 
mai prețioasă vioară din lume. l-am împiedicat pe chinezi să 
penetreze scutul antirachetă proiectat de americani, îndepărtând un 
pericol care ameninţa milioane dintre compatrioţii tăi. Şi cu ce preţ? 
Viaţa unui pederast, a unui trădător, a unui producător de muzică cu 
succes la mase care umplea lumea cu dezmăţul ei şi a unui suflet fără 
niciun Dumnezeu care distrugea orice ar fi atins. 

— N-ai luat în calcul şi vieţile noastre. 

Fosco încuviinţă din cap. i 

— Da, voi şi nefericitul preot. Intr-adevăr regretabil. Dar, dacă 
trebuie mărturisit adevărul, pentru vioara asta aş distruge o sută de 
vieţi. Există cinci miliarde de oameni. Şi un singur Nor-de-Furtună. 


— Nu valorează nici măcar cât viaţa unui om, se auzi D'Agosta 
spunând. 

Fosco se răsuci spre el, cu sprâncenele înălțate a surpriză. 

— Nu? 

Se întoarse şi bătu din palme. Pinketts îşi făcu apariţia în cadrul 
uşii. 

— Adu-mi vioara! 

Valetul dispăru şi se întoarse o clipă mai târziu cu o cutie veche de 
lemn, de forma unui mic sicriu de culoare întunecată, purtând patina 
vremii. Pinketts o lăsă pe o masă de lângă perete şi se retrase într-un 
colţ îndepărtat. 

Fosco se ridică şi se îndreptă cu paşi mari spre cutie. Scoase 
arcuşul, îl struni, trecu de câteva ori o bucată de sacâz peste el, apoi - 
încet, cu gesturi pline de afecţiune - scoase vioara. Pentru D'Agosta 
nu arăta nicidecum excepţional: o simplă vioară, mai veche decât 
majoritatea. Greu de crezut că îi trimisese într-o călătorie atât de 
lungă şi costase atât de multe vieţi. 

Fosco şi-o potrivi sub bărbie şi îşi îndreptă spatele. Se scurse o clipă 
de tăcere, în care oftă, închizând ochii pe jumătate. Apoi arcuşul 
prinse să se mişte încet deasupra coardelor, revărsând sunete 
limpezi. Era una dintre puţinele bucăţi de muzică clasică pe care le 
recunoştea D'Agosta, întrucât bunicul său i-o cânta adesea în 
copilărie: cantata lui Bach, Jesus bleibet meine Freude”. Melodia era 
simplă, notele ritmate se înălţau una după alta, într-o cadență demnă, 
umplând aerul cu un sunet magnific. 

Incăperea părea să se schimbe. O inunda un soi de strălucire 
transcendentă. Puritatea tremurătoare a muzicii îi tăie lui D'Agosta 
răsuflarea. Melodia îl invadă ca o prezenţă, dulce şi limpede, vorbind 
într-un grai mai presus de cuvinte. Graiul frumuseţii pure. 

Şi apoi cântecul se încheie. Era ca şi cum ar fi fost smuls dintr-un 
vis. Realiză că, pentru câteva clipe, se desprinsese de toate: de Fosco, 
de crime, de pericolul situaţiei în care se afla. Şi totul reveni cu o sete 
dublă de răzbunare, cu atât mai cumplită cu cât fusese pe moment 
uitată. 

În timp ce Fosco lăsa în jos vioara, se aşternu tăcerea. Apoi el vorbi 
în şoaptă, cu voce tremurătoare: ă 

— Acum înţelegi? Nu e doar o vioară. E vie. inţelegi, domnule 
D'Agosta, de ce e atât de frumos sunetul unui Stradivarius? Pentru că 
e muritor. Pentru că e asemenea inimii care bate în pieptul unei păsări 
în zbor. Ne aduce aminte că toate lucrurile frumoase trebuie să piară. 
Frumuseţea profundă a muzicii stă, cumva, tocmai în efemeritatea şi 
în fragilitatea ei. Respiră preţ de o clipă strălucitoare - şi apoi îşi dă 


% /sus, bucuria oamenilor 


ultima suflare. Acesta a fost geniul lui Stradivari: a prins clipa aceea în 
lemn şi lac. A imortalizat mortalitatea. Contele se uită din nou la 
Pendergast, cu privirea încă bântuită. Da, muzica moare întotdeauna. 
Dar asta - ridică în sus vioara - nu o să moară niciodată. Ne va 
supravieţui tuturor, trăind de o sută de ori mai mult. Şi acum, 
domnule Pendergast, spune-mi că am greşit salvând-o. Te rog, spune- 
mi că am comis o crimă. 

Pendergast păstră tăcerea. 

— O s-o spun eu, interveni D'Agosta. Eşti un criminal cu sânge 
rece! 

— O, da, murmură Fosco. Poţi conta întotdeauna pe un filistin când 
e vorba de instituirea moralității absolute. Şterse vioara cu grijă, 
folosindu-se de o bucată de pânză moale, apoi o puse deoparte. Aşa 
frumos cum sună, nu dă tot ce are mai bun. Mai trebuie cântat la ea. 
Am exersat în fiecare zi, mai întâi câte cincisprezece minute, apoi câte 
o jumătate de oră. A început deja să se vindece. Peste încă şase luni, 
va fi din nou într-o formă perfectă. l-o voi împrumuta Renatei 
Lichtenstein. Aţi auzit de ca? Prima femeie care a câştigat concursul 
Cheaikovski, o fată de numai doisprezece ani, dar care este deja un 
geniu dincolo de închipuire. Da, Renata va cânta la această vioară, 
continuându-și drumul către glorie şi faimă. lar apoi, când ea n-o să 
mai poată cânta, moştenitorul meu i-o va împrumuta altcuiva, iar 
moştenitorul lui altcuiva, şi aşa mai departe, vreme de secole. 

— Ai un moştenitor? întrebă Pendergast. 

intrebarea îl surprinse pe D'Agosta. Dar nu şi pe Fosco, care păru s- 
o considere bine-venită. 

— Nu, niciun moştenitor direct. Dar n-o să mai aştept mult înainte 
de a-mi oferi un fiu. Tocmai am cunoscut-o pe cea mai fermecătoare 
dintre femei. Faptul că e englezoaică e singurul neajuns, dar cel puţin 
se poate mândri cu un străbunic italian. 

Zâmbetul i se lăţi pe figură. 

Pendergast păli sub privirea lui D'Agosta. 

— Te amăgeşti în mod ridicol dacă-ţi imaginezi că ea se va mărita 
cu tine. 

— Ştiu, ştiu. Contele Fosco e gras, revoltător de gras. Dar nu 
subestima puterea cuvintelor bine potrivite când vine vorba de 
cucerirea inimii unei femei. Eu şi Lady Maskelene am petrecut o după- 
amiază încântătoare pe insulă. Facem amândoi parte din nobilime. Ne 
înțelegem unul pe altul. Işi scutură praful de pe vestă. Aş putea chiar 
să ţin un regim. 

| se răspunse printr-o scurtă tăcere. Pe urmă vorbi iarăşi 
Pendergast. 

— Ne-ai arătat vioara. Acum am putea vedea acea mică maşinărie 
despre care vorbeai? Cea care a ucis patru oameni? 


— V-o arăt cu cea mai mare plăcere. Sunt foarte mândru de ea. Şi 
nu numai c-o să v-o arăt, o să vă ofer şi o demonstraţie. 

D'Agosta simţi un fior rece pe şira spinării. „O demonstraţie?” 

Fosco dădu din cap către Pinketts, care luă vioara şi părăsi 
încăperea. Se întoarse peste câteva clipe, cu o valiză mare de 
aluminiu. Contele o descuie şi îi săltă capacul, expunând vederii şase 
componente metalice plasate într-un suport de cauciuc spongios. Se 
apucă să le scoată şi să le înşurubeze una într-alta. Apoi se întoarse şi 
făcu semn din cap către D'Agosta. 

— Vrei să treci rogu-te acolo, domnule sergent? îl întrebă, cu voce 
calmă. 


78 


— Buck! strigă din nou Hayward, luptându-se cu o panică aproape 
covârşitoare. Nu-i lăsa să facă asta! 

Insă era zadarnic. Urletele mulţimii îi acopereau vocea, iar Buck se 
afla în cortul lui, cu clapele lăsate, în afara câmpului ei vizual, dincolo 
de zidul de oameni. 

Mulțimea venea tot mai aproape, laţul se strângea cu iuţeală. 
Conducătorul gloatei - aghiotantul lui Buck, aţâţat de tovarăşii lui tot 
mai înfierbântaţi - îşi înălţă mâna în care ţinea piatra. Privindu-l, 
Hayward observă cum i se căscau ochii şi cum şi se umflau nările. Mai 
văzuse privirea aceea şi cu alte prilejuri, era privirea omului gata să 
lovească. 

— N-o face! strigă ea. Nu pentru asta sunteţi aici! E împotriva 
tuturor principiilor voastre! 

— Taci, centurionule! zbieră Todd. 

Ea se împletici, se redresă. Chiar şi în momentul acela de pericol 
dus la extrem, înţelese că nu trebuia să-şi trădeze frica. Rămase cu 
ochii aţintiţi asupra lui Todd - el era cea mai puternică ameninţare - şi 
îşi aduse mâna deasupra armei de la şold. Trebuia s-o folosească în 
ultimă instanţă - ultima dintre toate. Bineînţeles că, odată ce ar fi 
făcut-o, gestul ei ar fi însemnat sfârşitul. Dar n-avea de gând să se 
lase doborâtă ca o pisică atacată de o hailă de câini. 

„In toată tărăşenia asta e ceva care nu se potriveşte.” Se petrecea 
ceva. Se desfăşurau lucruri pe care nu reuşea să le înţeleagă. 

Strigătele mulţimii, atributele folosite, n-aveau sens. „Centurion.” 
„Soldat al Romei.” Ce însemnau vorbele astea? Buck încurajase aşa 
ceva, în mod subtil, în ultimele sale predici? Şi, apropo de Buck, de ce 
păruse dezamăgit de sosirea ei - şi de ce îi întorsese pur şi simplu 
spatele? De ce privise cu ochi sticloşi, în expectativă? | se întâmplase 
ceva, între ultima ei vizită şi cea de acum. 

Ce anume? 

Blasfematoareo! urlă Todd. 


Bărbatul se apropie cu încă un pas. 

Drept răspuns, mulţimea se strânse în jurul lui Hayward. Abia dacă 
mai avea loc să se răsucească. Simţea o respiraţie râncedă în ceafa; 
îşi simţea inima bătând nebuneşte. Mâna îi alunecă mai aproape de 
patul armei. 

Totul se desfăşura după un model, şi era vital să-şi dea seama care 
anume. Trebuia să existe unul. 

Se strădui să-şi păstreze atitudinea raţională. Singura ei ieşire din 
impas era Buck. Nu exista nicio alta. 

Se întoarse în grabă cu gândul la cunoştinţele ei despre psihologia 
deviantă, la posibilele motivații ale comportamentului lui Buck. Ce 
spusese Wentworth? „Posibil schizo-paranoic, probabil suferind de un 
complex mesianic.” Undeva, în adânc, Hayward continua să aibă 
convingerea că Buck nu era schizofrenic. 

Dar complexul mesianic...? 

Nevoia de a se confunda cu Mesia. Poate - era doar o posibilitate -, 
poate că în privinţa asta Wentworth avea mai multă dreptate decât îşi 
dădea seama el însuşi. 

Apoi, într-o străfulgerare a revelaţiei, înţelese totul. Noile speranţe 
ale lui Buck, noile sale dorinţe i se dezvălui că pe neaşteptate. Toate 
aceste discuţii despre romani... nu se refereau la romano-catolici. 
Vorbeau despre adevărații romani. Romanii păgâni. Centurionii. 
Soldații care au venit să-l aresteze pe Isus. 

Pricepu dintr-odată scenariul pe care îl urma Buck. De aceea o 
ignorase, de aceea intrase în cort. Ea nu se încadra în viziunea lui 
despre ceea ce urma să se întâmple. 

Se întoarse către mulţime şi i se adresă cu cea mai puternică voce 
de care era în stare. 

— Vine un detaşament de soldaţi pentru a-l aresta pe Buck! 

Cuvintele ei electrizară mulţimea. Strigătele deveniră ezitante, 
pornind din primele rânduri către cele din spate, aidoma undelor 
stârnite de o piatră aruncată într-un lac. 

— Ati auzit? 

— Vin soldații! 

— Vin! ţipă încurajator Hayward. 

Mulțimea preluă strigătul, aşa cum ea sperase că avea să se 
întâmple, purtându-l ca de la un megafon către Buck. 

— Vin soldații! Vin centurionii! 

In gloată se stârni o mişcare, ca un soi de suspin general. Atunci 
când un grup dădu înapoi, Hayward văzu că Buck reapăruse în uşa 
cortului său. Toată lumea clocotea, în aşteptare. Todd îşi înălţă încă o 
dată piatra, apoi şovăi. 

Era breşa de care avea nevoie. Una de moment, dar suficientă ca 
să-l cheme pe Rocker. Işi scoase pe furiş staţia radio şi se aplecă, 


ferindu-se de mulţime. 

— Domnule comisar! strigă ea. 

Pentru o clipă se auziră paraziți. Apoi în micul difuzor pârâi vocea 
lui Rocker. 

— Ce naiba se-ntâmplă, căpitane? Sună ca o revoltă. Ne mobilizăm, 
pătrundem acum şi te scoatem de-acolo... 

— Nu! spuse ea, pe un ton strident. O să fie o baie de sânge! 

— Işi foloseşte staţia radio! strigă Todd. Trădătoareo! 

— Domnule, ascultați-mă. Trimiteţi treizeci şi trei de oameni. Exact 
treizeci şi trei. Şi pe unul dintre poliţiştii sub acoperire pe care-i folosiţi 
pentru spionaj la faţa locului, unul dintre cei îmbrăcaţi ca adepţii lui 
Buck. Trimiteţi-l aici. Numai unul 

—Căpitane, n-am idee ce... 

— Tăceţi, vă rog, şi ascultați-mă! Buck trebuie să pună în scenă 
patimile lui Hristos. Aşa se vede pe el însuşi. Este mielul de sacrificiu 
al New York-ului. Nu există nicio altă explicaţie a purtării lui. Aşa că 
trebuie să intrăm în joc, să-l lăsăm să-şi ducă rolul la bun sfârşit. 
Polițistul sub acoperire, vânzătorul, e luda, trebuie să-l îmbrăţişeze pe 
Buck! Mă auziţi, domnule? Trebuie să-l îmbrățişeze pe Buck. Apoi vin 
poliţiştii şi îi pun cătuşele. Acţionaţi astfel, domnule comisar, şi n-o să 
fie nicio revoltă. Buck o să se predea fără împotrivire. Altminteri... 

— Dar treizeci de oameni? Nu e de-ajuns... 

— Treizeci şi trei. Numărul de soldaţi dintr-un detaşament roman. 

— Luaţi-i stația radio! 

Cineva o înghionti. Ea se răsuci, ferindu-şi staţia. 

— Vrei să spui că Buck îşi imaginează că... 

— Faceţi cum vă spun, domnule. Acum! 

Hayward fu împinsă cu putere din spate. Scăpă staţia radio, care 
zbură în mulţime. 

— Sol al întunericului! 

Hayward n-avea idee dacă Rocker înţelesese. Mai mult decât atât, 
nu ştia cum avea să reacționeze mulţimea. Buck o fi avut scenariul lui, 
dar oare urma să fie respectat şi de gloata aceea cuprinsă de 
frenezie? 

Se uită spre Buck, care înainta acum cu greu prin mulţime. 

— Faceţi loc pentru soldaţii Romei! strigă ea. Faceţi loc! 

Arătă spre sud-vest, direcţia de unde ştia că urmau să apară 
poliţiştii. 

Era uluitor: oamenii se întorceau, privind într-acolo. Buck însuşi se 
uita. Stătea semeţ, calm şi mândru, aşteptând să înceapă spectacolul. 

— Vin! strigau ceilalţi. UVite-i că vin! 

Se stârni un val de agitaţie, o învălmăşeală, restul grupului 
începând să se înarmeze cu pietre şi cu bețe. Buck îşi ridică deodată 
braţele, încercând să spună ceva. Larma mulţimii se stinse. 


— Vrea să vorbească, strigau oamenii. Tăceți cu toții! 

Buck psalmodie cu voce joasă, pătrunzătoare: 

—Faceţi loc pentru centurioni! 

Ceea ce surprinse pe toată lumea. Unii îşi strânseră mai tare în 
mâini armele improvizate, alţii se uitau peste umăr, către poliţiştii 
care se apropiau. Insă mulţi continuau să se uite la Buck, nefiind siguri 
că-i înţeleseseră corect spusele. 

— Aşa trebuie să fie! strigă Buck. A sosit vremea să se adeverească 
spusele prorocilor! Faceţi loc, fraţi şi surori, faceţi loc! 

Strigătul fu preluat, mai întâi sporadic, apoi cu tot mai multă 
convingere. 

— Faceți loc! 

— Nu vă împotriviţi! strigă Buck. Aruncaţi armele! Faceţi loc pentru 
centurioni! 

— Faceţi loc pentru centurioni! 

Buck îşi desfă, cu braţele şi mulţimea începu să se despice ezitant 
în faţa lui. 

Privind ceea ce se întâmpla, Hayward simţi un val de fierbinţeală 
cuprinzându-i mădularele. Funcţiona. Mulțimea îşi abătuse atenţia de 
la ea. Numai Todd, aghiotantul, părea să nu accepte schimbarea. 
Continua să-şi plimbe privirea de la ea la Buck şi înapoi, ca şi cum ar fi 
fost mult prea prins de frenezia momentului ca să-şi schimbe 
orientarea. 

— Trădătoarea! se răsti la ea. 

Şi în clipa aceea, exact la timp, o falangă de poliţişti apăru alergând 
printre copacii îndepărtați din faţa lor. Rocker înțe/esese până la 
urmă: acţionase după cum îi ceruse. Poliţiştii îşi făcură loc cu greu prin 
gloata de la periferia taberei, înghiontind şi îmbrâncind mulţimea cu 
scuturile. Dar, la îndemnurile lui Buck, oamenii se dădeau deja 
deoparte. 

— Lăsaţi-i să treacă, striga Buck, cu braţele în lături. 

Poliţiştii se apropiau acum cu repeziciune pe calea deschisă, 
călcând peste corturi şi împingându-i deoparte pe cei rătăciţi în 
drumul lor. Când ajunseră în zona liberă din faţa cortului lui Buck, se 
stârni pentru o clipă panica şi oamenii se împotriviră. 

Todd ridică piatra, cu trăsăturile schimonosite de furie: 

— Tu ai făcut asta, cățea...! 

Şi azvârli piatra, lovind pieziş tâmpla lui Hayward. Ea se dădu înapoi 
clătinându-se şi apoi căzu în genunchi, simțind un firicel fierbinte de 
sânge pe faţă. 

Buck se ivi pe neaşteptate lângă ea, cuprinzând-o în braţele lui 
puternice şi ajutând-o să se ridice. Făcu semn mulţimii să se 
potolească. 

— Lăsaţi deoparte săbiile. Au venit să mă aresteze şi voi merge cu 


ei în pace! Aceasta e voia Domnului! 

Ea îl privi năucită. Buck îi tamponă rana cu o batistă albă ca 
zăpada. 

—” Lăsaţi, până aici”, murmură el din evanghelistul Luca. 

Faţa îi radia, inundată de lumină. 

„Bineînţeles, se gândi ea. Până şi asta face parte din scenariu.” 

Se stârni din nou agitaţie. Cineva îl îmbrăţişă pe Buck - trădătorul, 
în sfârşit - şi ea îl auzi spunând: 

— luda, mă vinzi c-o sărutare? 

Apoi poliţiştii îl înconjurară şi fu îndepărtat de ea. Rana din tâmplă îi 
sângera în voie şi se simţea ameţită. 

— Doamna căpitan Hayward! auzi pe cineva strigând. Hayward e 
rănită! 

— Poliţist rănit! Avem nevoie de un medic! 

— Doamna căpitan Hayward, cum vă simţiţi? V-a atacat? 

— Mă simt bine, spuse ea, scuturându-şi capul ca să alunge 
ameţeala în timp ce poliţiştii se înghesuiau în jurul ei, încercând cu 
toţii să o ajute. Nu e nimic, e doar o zgârietură. N-a fost Buck. 

— Sângerează! 

— Lăsaţi-o baltă, nu-i nimic. Daţi-mi drumul. 

Ceilalţi se retraseră reticenti. 

— Cine a fost? Cine v-a atacat? 

Todd o privea cu ochii holbaţi, recăpătându-şi şocat natura umană, 
îngrozit de ceea ce făcuse. . 

Hayward se uită în altă parte. In momentul acela, încă o arestare ar 
fi putut însemna un dezastru. 

— Nu ştiu. A venit din senin. Nu contează. 

— Vă ducem la o ambulanţă. 

— Pot să merg singură, spuse ea, îndepărtând un alt braţ care i se 
oferise. 

Se simţea jenată. Era o nimica toată. Rănile scalpului sângerau 
întotdeauna abundent. Se uită în jur, clipind din ochi. O uriaşă tăcere 
părea să se fi lăsat asupra mulţimii. Poliţiştii îl încătuşaseră pe Buck şi 
formau un semicerc în jurul lui, scoţându-l deja din tabără. Oamenii îi 
priveau uluiţi, în timp ce Buck îi îndemna să-şi păstreze calmul, să fie 
paşnici, să nu rănească pe nimeni. 

— lertaţi-i, spunea el. 

Avântul le pierise cu desăvârşire. Buck le ordonase să stea liniştiţi 
Şi ei se supuseseră. 

Se terminase. 


79 


D'Agosta îşi scoase imediat arma şi o îndreptă spre conte. 

— Nici de-al naibii, spuse el. 

Contele se uită lung la pistol, oftând cu condescendenţă. 

— Lasă arma, nerodule! Pinketts? 

Valetul, care părăsise mai devreme încăperea, tocmai se 
reîntorcea, cărând cu amândouă braţele un dovleac mare. Îl aşeză pe 
vatră, în partea din faţă a şemineului. 

— Sergent D'Agosta, e adevărat c-ai fi fost de folos pentru o 
demonstraţie mult mai eficientă. Dar s-ar fi făcut prea multă mizerie. 

Fosco se întoarse la asamblarea aparatului. 

D'Agosta se trase încet înapoi, punându-şi în acelaşi timp revolverul 
din nou în toc. Scoţându-l, căpătase cumva un reînnoit sentiment de 
încredere. Atât el, cât şi Pendergast erau înarmaţi. La primul semn de 
pericol, n-ar fi ezitat să-i împuşte şi pe conte, şi pe Pinketts. Se părea 
că prin preajmă nu se mai aflau alţi servitori, în afară de cei din 
bucătărie - dar ştia că, în ceea ce-l privea pe conte, aparențele erau 
înşelătoare. 

— Gata. 

Fosco ridică maşinăria asamblată, care semăna cu o puşcă mare, 
făcută în principal din oţel inoxidabil, cu un disc bulbos într-un capăt şi 
la celălalt cu o ţeavă pe care se vedeau cinci, şase comutatoare şi 
butoane de reglaj. 

— După cum am spus, ştiam că trebuia să-i ucid pe Grove şi pe 
Cutforth într-o manieră care să-i deruteze pe poliţişti întru totuL 
Trebuia să o fac folosind energia calorică, fireşte. Dar cum? Arsură, 
incendiere, fierbere - mult prea banal. Trebuia să fie misterios, 
inexplicabil. Atunci mi-am adus aminte de fenomenul numit combustie 


umană spontană. Ştiţi că primul caz consemnat s-a petrecut aici, în 
Italia? 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Contesa Cornelia. 

— Contesa Cornelia Zangari de' Bandi di Cesena. Extrem de 
spectaculos. M-am întrebat cum s-ar fi putut obţine un efect similar, 
tot atât de diabolic. Şi-atunci m-am gândit la microunde. 

— Microunde? repetă D'Agosta. 

Contele îi zâmbi cu superioritate. 

— Da, domnule sergent! Aidoma cuptorului tău cu microunde de 
acasă. Păreau ideale pentru ceea ce-mi trebuia mie. Microundele 
încălzesc din interior către exterior. Pot fi focalizate, întocmai ca 
lumina, pentru a arde - să zicem - un corp omenesc, lăsând intact tot 
ce se află împrejur. Microundele încălzesc apa într-un mod mult mai 
selectiv decât materialele uscate, grăsimile sau uleiurile, aşa că pot 
arde un corp umed înainte de a încălzi covoarele sau mobila. Şi au ca 
efect ionizarea şi încălzirea metalelor cu un anumit număr de electroni 
de valență. Fosco îşi trecu mâna peste aparatul său, apoi îl aşeză pe o 
masă de alături. După cum ştii, domnule Pendergast, sunt un om 
căruia îi place să inventeze tot felul de maşinării. lubesc provocările. E 
destul de simplu să construieşti un emiţător de microunde care să 
ofere necesarul de waţi. Problema era alimentarea cu energie 
electrică. Dar I.G. Farben, o companie din Germania cu care a avut 
legături familia mea în timpul războiului, fabrică o combinaţie 
minunată între un condensator şi o baterie capabilă să furnizeze 
curentul trebuincios. 

D'Agosta se uită la aparatul cu microunde. Arăta aproape ridicol, ca 
o recuzită de două parale dintr-un film science-fiction vechi. 

— N-ar da niciodată rezultate ca armă, într-un război. Raza sa 
maximă de acţiune este, teoretic, mai mică de şase metri şi are 
nevoie de timp ca să-şi facă treaba. Dar se potrivea perfect scopurilor 
mele. Am petrecut mult timp punându-l la punct. Au fost sacrificați 
mulţi dovleci, domnule sergent D'Agosta! In cele din urmă, l-am testat 
pe pedofilul ăla bătrân din Pistoia - cel căruia i-aţi inspectat 
mormântul. A apărut un oarecare fenomen de topire - corpul omenesc 
trebuie încălzit mult mai puternic decât un dovleac. Am reconstruit 
aparatul aducându-i îmbunătăţiri şi l-am folosit cu mai mult succes 
asupra terorizatului Grove. N-a fost de-ajuns pentru ca tipul să ia foc, 
dar şi-a îndeplinit misiunea. Pe urmă am aranjat scena până când m- 
am simţit satisfăcut, am împachetat şi am plecat, încuind peste tot şi 
reactivând sistemul de alarmă. In cazul lui Cutforth a fost încă şi mai 
simplu. După cum spuneam, Pinketts al meu a închiriat apartamentul 
de alături şi a început o aşa-zisă „renovare”. S-a deghizat într-un 
bătrânel minunat, un gentleman englez, cocârjat de tot, bietul om, şi 


bine înfofolit, ca să se ferească de frig. 

— Asta explică de ce n-au putut identifica niciun suspect în 
înregistrările camerelor video din sistemul de pază, spuse D'Agosta. 

— Pinketts a fost actor pe vremuri, ceea ce e adesea de foarte 
mare folos în îndeplinirea scopurilor mele. in orice caz, arma 
funcţionează de minune prin pereţi făcuţi din carton ghipsat şi stâlpi 
de lemn. Microundele, dragul meu Pendergast, au minunata 
proprietate de a trece prin cartonul ghipsat exact aşa cum trece 
lumina prin sticlă, atâta vreme cât nu există umiditate sau metale. 
Bineînţeles că în peretele dintre cele două apartamente nu trebuia să 
existe niciun cui de metal, fiindcă metalul absoarbe microundele şi s- 
ar fi încălzit, provocând un incendiu. Aşa că Pinketts a dezmembrat 
partea noastră de perete, a scos cuiele şi le-a înlocuit cu ştifturi de 
lemn. Când a fost totul gata, a pus partea noastră de perete la loc. 
Intreaga operaţiune a fost deghizată ca parte a activităţii de 
redecorare. Pinketts a făcut personal onorurile în cazul lui Cutforth, în 
vreme ce eu eram cu tine, la operă. Ce alt alibi poate fi mai bun decât 
un aranjament prin care să-ţi petreci seara crimei în compania 
detectivului? 

Fosco îşi umflă pieptul, exprimându-şi veselia în tăcere. 

— Şi mirosul de sulf? 

— Sulf şi fosfor arse într-o cădelniţă, injectate în pereţi prin 
crăpăturile din jurul modelelor decorative. 

— Cum ai ars imaginile din perete? 

— Amprenta copitei din casa lui Grove a fost făcută direct, prin 
focalizarea microundelor. Imaginea din apartamentul lui Cutforth a 
fost realizată indirect  Pinketts n-a putut să intre în apartament -, 
focalizând aparatul asupra unei măşti. A fost mai dificil, dar a mers. A 
ars imaginea direct prin perete. Genial, nu credeţi? 

— Eşti nebun, spuse D'Agosta. 

— Sunt ingenios. Nimic nu mă tentează mai mult decât rezolvarea 
unor mici probleme dificile. Le adresă un zâmbet înfiorător şi luă 
aparatul de pe masă. Acum vă rog să staţi deoparte. Trebuie să reglez 
raza de acţiune a fasciculului. N-ar fi de dorit să ne pârjolească 
împreună cu dovleacul. 

Fosco ridică obiectul dizgraţios, îşi puse cureaua de piele peste 
umăr, ţinti spre dovleac şi reglă câteva butoane. Apoi apăsă pe un 
trăgaci rudimentar. D'Agosta privea fix, cuprins de o fascinaţie 
înspăimântată. Se auzi un băzâit în condensator - şi atâta tot. 

— In momentul de faţă, aparatul lucrează la cel mai scăzut nivel. 
Dacă dovleacul ar fi victima noastră, ar începe să simtă nişte 
furnicături cumplite în măruntaie şi pe piele. 

Aspectul dovleacului rămase neschimbat. Fosco răsuci un buton şi 
bâzâitul deveni cu o treaptă mai puternic. 


— Acum victima noastră ţipă. Furnicăturile au devenit insuportabile. 
Îmi imaginez că e ca şi cum ai avea stomacul plin de viespi care te 
înţeapă fără încetare. Şi pielea ar începe să i se usuce şi să se umple 
de băşici. Terminaţiile nervoase i-ar lua foc din cauza temperaturii tot 
mai ridicate din muşchi, făcând ca membrele să-i zvâcnească 
spasmodic, motiv pentru care ar cădea la pământ, cuprinsa de 
convulsii. Temperatura internă creşte vertiginos. Peste câteva clipe o 
să se zvârcolească, muşcându-şi sau înghiţindu-şi limba. 

Incă o răsucire a butonului de calibrare. Pe dovleac apăru acum o 
mică băşică. Părea să se fi înmuiat, ofilindu-se puţin. Un pocnet uşor şi 
dovleacul crăpă de sus până jos, lăsând să iasă un jet de aburi. 

— Acum victima noastră e inconştientă, n-o mai despart de moarte 
decât câteva secunde. 

Din interiorul dovleacului se auzi un clocot înăbuşit şi fisura se lărgi. 
Cu un sunet neaşteptat, bolborositor, prin crăpătură ţâşni cu forţă un 
şuvoi de mucozităţi portocalii, prelingându-se pe podea sub forma 
unor pârâiaşe aburinde. 

— Nu e necesar niciun comentariu. Victima e deja moartă, însă 
partea interesantă urmează abia de-acum înainte. 

Pe toată suprafaţa dovleacului apărură băşici, începând să se 
umfle, unele pocnind şi eliberând norişori de abur, altele spărgându-se 
şi supurând un lichid portocaliu. 

O nouă răsucire de buton. 

Dovleacul se crăpă iarăşi, cu o a doua revărsare de miez clocotit şi 
de seminţe, stoarsă din interior sub forma unei paste vâscoase, 
fierbinţi. Dovleacul se pleoşti mai tare şi se întunecă la culoare, coada 
înnegrindu-se şi fumegând; alte fluide pline de seminţe se scurseră 
din crăpături, dimpreună cu fuioare de aburi. Apoi, pe neaşteptate, 
seminţele începură să explodeze, pocnind ascuţit. Dovleacul păru să 
se întărească şi încăperea se umplu de mirosul miezului ars. Pe urmă, 
după un pufnet brusc, fu cuprins de flăcări. 

— Ecco! S-a terminat. Victima noastră arde. Cu toate acestea, dacă 
v-aţi pune mâinile pe piatră, alături de dovleac, abia dacă vi s-ar 
părea călduţă. 

Fosco îşi cobori aparatul. Dovleacul continua să ardă mocnit, cu o 
flăcăruie lingându-i coada, sfârâind, pârâind şi scoțând un fum negru, 
urât mirositor, care se înălța încet. 

— Pinketts? 

Fără să piardă nicio clipă, valetul luă o sticlă cu acqua minerale de 
pe masa pentru cină şi o turnă peste dovleac. Pe urmă, cu lovitură 
abilă de picior, împinse în foc rămăşiţele care bolboroseau, stivui 
deasupra lemne şi se întoarse în colţul lui de cameră. 

— Minunat, nu credeţi? Şi totuşi, e mult mai spectaculos cu un corp 
uman, vă asigur! 


— Eşti un dobitoc bolnav, ştii asta? zise D'Agosta. 

— Pendergast, omul ăsta al tău începe să mă plictisească. 

— E evident un bărbat cu multe virtuţi, răspunse Pendergast. Dar 
sunt de părere că povestea asta s-a lungit destul. E momentul să 
trecem la afacerile care ne-au mai rămas de rezolvat. 

— Întocmai, întocmai. 

— Am venit aici ca să-ţi propun un târg. 

— Fireşte. 

Buzele lui Fosco se arcuiră într-un zâmbet cinic. 

Pendergast îl privi o clipă, cu o expresie indescifrabilă, lăsând 
tăcerea să sporească intensitatea momentului. 

— Vei scrie şi vei semna o confesiune, incluzând tot ce ne-ai 
povestit în seara asta, şi îmi vei da maşinăria aia diabolică drept 
dovadă. Eu te voi conduce la carabinieri, care te vor aresta. O să fii 
judecat pentru uciderea lui Locke Bullard şi a lui Carlo Vanni, precum 
şi pentru complicitate la uciderea preotului. In Italia nu există 
pedeapsa cu moartea şi vei fi probabil eliberat peste douăzeci şi cinci 
de ani, la vârsta de optzeci, ca să-ţi trăieşti restul zilelor în pace şi în 
linişte - dacă reuşeşti să supravieţuieşti întemniţării. Asta e partea ta 
din înţelegere. 

Fosco îl asculta lăsând să i se aştearnă pe chip un zâmbet sceptic. 

— Asta e tot? Şi ce-o să-mi oferi în schimb? 

— Viaţa ta. 

— Nu ştiam că viaţa mea e în mâinile dumitale, domnule 
Pendergast! Mie mi se pare că e tocmai pe dos. 

D'Agosta zări o mişcare cu coada ochiului. Pinketts scosese un 
pistol Beretta de 9 mm şi-l îndreptase spre ei. Mâna sergentului se 
duse spre propria armă şi îi deschise tocul. 

Pendergast îl opri cu o clătinare a capului. Apoi scoase din buzunar 
un plic. 

— O scrisoare identică i-a fost lăsată prinţului Corso Maffei, pentru 
a fi deschisă peste douăzeci şi patru de ore, dacă nu mă întorc să o 
cer. 

La auzul numele Maffei, Fosco păli. 

— Faci parte din societatea secretă numită Comitatus Decimus, 
Grupul celor Zece. În calitate de membru al acestei societăţi înfiinţate 
din Evul Mediu, ai moştenit sau ţi-au fost încredințate anumite 
documente, formule şi manuscrise. Ai abuzat de încrederea acordată, 
în principal pe 31 octombrie 1974, când ai pus în scenă în bătaie de 
joc un ritual, folosind chiar aceste instrumente pentru a înspăimânta 
un grup de studenţi americani. Apoi le-ai amestecat în săvârşirea 
acestor crime. 

Paloarea dispăru, lăsând în loc pete roşietice care trădau furia. 

— E absurd, Pendergast! 


— Ştii foarte bine că nu e. Eşti inclus în această societate în virtutea 
titlului tău nobiliar. N-ai de ales în privinţa asta: te-ai născut făcând 
parte din ea. N-ai luat-o în serios în tinereţe: ai considerat-o o glumă. 
Abia acum câţiva ani ţi-ai dat seama de gravitatea greşelii tale. 

— Asta nu e decât o manevră de intimidare, o încercare jalnică de 
a-ţi salva pielea. 

— Ar trebui să-ţi faci griji pentru pielea ta. Ştii ce-i aşteaptă pe cei 
care încalcă legământul tăcerii impus de societate. lţi aduci aminte ce 
s-a întâmplat cu marchizul Meucci? Cei zece oameni care conduc 
Comitatus au extrem de mulţi bani, o putere imensă şi pot ajunge 
oriunde. |ţi vor da de urmă, Fosco, o ştii foarte bine! 

Contele nu spuse nimic, mulţumindu-se să se uite lung la 
Pendergast. 

— Aşa cum spuneam, o să-ţi înapoiez viaţa retrăgând scrisoarea, 
dar numai după ce primesc declaraţia ta semnată şi după ce te 
escortez până la cartierul general al carabinierilor. Vioara o poţi 
păstra. La urma urmelor, îţi aparţine. Dacă te gândeşti mai bine, e un 
târg cinstit. 

Fosco deschise plicul cu degetele sale grase şi începu să citească. 
După o clipă se opri şi îşi ridică ochii. 

— Asta e o infamie! 

Pendergast abia dacă îl privi în timp ce contele îşi reîntorcea atenţia 
către document, cu mâinile tremurându-i vizibil. 

D'Agosta observă schimbarea de situaţie, înțelegând totul din ce în 
ce mai bine. Acum pricepea de ce se oprise Pendergast în dimineaţa 
aceea şi de ce numise oprirea o „asigurare”. Depusese copia scrisorii 
la acel prinţ Maffei. Nu ştia cum pusese Pendergast totul cap la cap şi 
care era semnificaţia exactă. Dar avea să afle cu timpul, fără nicio 
îndoială. lar sentimentul care îl copleşea era unul de uşurare. 
Pendergast îi salvase pe amândoi încă o dată. 

Contele lăsă brusc documentul în jos. Faţa i se albise. 

— Cum de ştii asta? Cineva trebuie să fi rupt deja sigiliul tăcerii 
impuse de Comitatus! Altcineva trebuie să plătească, nu eu! 

— Am aflat de la tine, şi de la nimeni altcineva. Asta e tot ce trebuie 
să ştii. 

Fosco părea să facă eforturi ca să se poată stăpâni. Puse scrisoarea 
pe masă, se uită la Pendergast. 

— Prea bine. Mă aşteptasem la o mutare puternică de deschidere, 
dar asta îţi face cinste. Douăzeci şi patru de ore, spui? Pinketts o să vă 
conducă în camerele voastre până când mă gândesc la un răspuns. 

— Nici prin cap nu-mi trece, spuse D'Agosta. Plecăm! Ne poţi suna 
la hotel când eşti pregătit să-ţi predai mărturisirea. 

Se uită la Pinketts, care-şi ţinea arma îndreptată spre ei, mişcându-i 
ţeava de la unul la celălalt. Socoti că dacă îşi sincroniza bine mişcările 


- îl putea găuri pe Pinketts cu un glonţ înainte de a avea timp să 
reacționeze. 

— Veţi merge în apartamentul vostru şi veţi aştepta răspunsul meu, 
rosti poruncitor contele. 

Întrucât nimeni nu se clinti, dădu din cap către Pinketts, aproape 
imperceptibil. 

Nu fu nevoie decât de răgazul în care mâna valetului schiţă o 
uşoară mişcare, pentru ca D'Agosta să se arunce la podea, să se 
rostogolească şi să tragă dintr-o singură manevră continuă, îndelung 
exersată. Fără să scoată nici măcar un țipăt, Pinketts se dădu înapoi 
clătinându-se şi se izbi de perete, cu pistolul Beretta încă în mână, 
trăgând pe deasupra capetelor lor. D'Agosta se săltă într-un genunchi 
şi trase alte două gloanţe. Pinketts se cutremură şi arma îi alunecă pe 
podea, oprindu-se într-un colţ. Pendergast îşi scosese revolverul şi îl 
îndrepta acum către conte. 

Fosco îşi ridică încet mâinile. 

In pragul uşii salonului apărură pe neaşteptate câţiva bărbaţi: 
oameni cu aspect grosolan, în haine ţărăneşti, cu arme în mâini, cu 
feţe imobile. Intrară în ordine, hotărâți, fără grabă, luându-i pe 
Pendergast şi D'Agosta în cătarea armelor. 

Urmă o tăcere îndelungată, întreruptă doar de gâlgâitul prelung şi 
sacadat al lui Pinketts, a cărui ultimă suflare se pierdu în liniştea 
încăperii. 

Fosco încă mai avea mâinile ridicate. 

— Se pare că suntem într-un impas, spuse el. Ce dramatic! Voi mă 
ucideţi pe mine, oamenii mei vă ucid pe voi. 

Deşi păreau nepăsătoare, cuvintele ascundeau ceva aspru, 
îngheţat. 

— Lasă-ne să plecăm, spuse D'Agosta. Şi nimeni n-o să fie ucis. 

— L-ai ucis deja pe Pinketts, ripostă Fosco, cu răceală. Uită-te la 
tine, individul care a îndrăznit să-mi ţină mie prelegeri despre 
sanctitatea vieţii omeneşti. Pinketts, cel mai bun şi cel mai loial dintre 
servitorii mei. 

D'Agosta făcu un pas către conte. 

— Domnule agent Pendergast! spuse Fosco, răsucindu-se şi 
ridicând glasul. Un moment de gândire o să-ţi dezvăluie că nu poţi 
câştiga jocul ăsta. Număr până la trei, apoi voi ordona să fie ucis 
D'Agosta. O să mor şi eu, de mâna ta. Tu, pe de altă parte, o să 
trăieşti ca să meditezi asupra morţii pe care i-ai adus-o partenerului 
tău. Mă cunoşti destul de bine ca să ştii că nu e un bluff. O să laşi 
arma jos - pentru că ai scrisoarea. 

Tăcu puţin. 

— Unu. 

— E un bluff strigă D'Agosta. Nu te lăsa înşelat! 


— Doi. 

Pendergast cobori arma. 

Contele făcu o nouă pauză, cu mâinile încă ridicate. 

— Ei, domnule D'Agosta, dumneata nu ţi-ai lăsat arma jos. Trebuie 
să închei numărătoarea, sau eşti în stare să înţelegi că lucrurile s-au 
întors împotriva ta? Chiar şi cu remarcabila dumitale îndemânare de 
ţintaş, n-o să reuşeşti să dobori mai mult de unul sau doi dintre 
oamenii mei înainte de a fi trimis înapoi la Creatorul tău. 

Sergentul îşi cobori încet pistolul. Avea un al doilea, prins de coapsă 
cu curele, şi ştia că şi Pendergast mai avea unul. Jocul nu se încheiase 
nicidecum. Şi încă mai aveau scrisoarea. 

Fosco se uită de la unul la celălalt, cu ochii scânteind. 

— Perfect. Oamenii mei vă vor escorta în camerele voastre pentru 
timpul în care vă studiez oferta. 


80 


Zorile se strecurau în sfârşit prin micuţele ferestre ale donjonului 
când Pendergast ieşi din camera lui. De lângă foc, D'Agosta mormăi 
ceva nedesluşit, în semn că-l remarcase. El îşi petrecuse noaptea 
foindu-se fără încetare, nereuşind să adoarmă, dar Pendergast părea 
să nu fi avut nicio problemă. 

—Excelent foc, Vincent, îi spuse, netezindu-şi partea din faţă a 
costumului şi aşezându-se în apropiere. Dimineţile astea de toamnă 
mi se par ceva cam răcoroase. 

D'Agosta scormoni în foc cu o mişcare violentă. 

— Ai dormit bine? 

— Patul e o ruşine. Altminteri a fost acceptabil, mulţumesc. 

Sergentul aruncă încă un lemn în vatră. Detesta toată aşteptarea 
aceea, faptul că nu ştia ce se petrecea, şi nu era în stare să-şi suprime 
cu desăvârşite iritarea din seara precedentă, când Pendergast se 
dusese direct în camera lui, fără să-i ofere nicio explicaţie 
mulţumitoare. 

— Totuşi, de unde-ai aflat povestea cu societatea secretă? întrebă 


el, cu o oarecare asprime în glas. Te-am mai văzut şi în alte dăţi 
scoțând iepuri din pălărie, dar asta a fost cireaşa de pe tort. 

— Ce combinaţie încântătoare de metafore! Am avut o bănuială că 
Fosco e implicat într-un fel sau altul încă dinainte de a găsi firul de păr 
de cal din arcuşul viorii Nor-de-Furtună la locul uciderii lui Bullard. 

— Când ai început să-l suspectezi? 

— lţi aduci aminte de Mime, asociatul meu despre care ţi-am 
vorbit? L-am pus să facă nişte cercetări, pe internet, în privinţa 
activităţii tuturor participanţilor la ultima petrecere a lui Grove. 
Cercetările lui au scos în cele din urmă la iveală faptul că, în urmă cu 
şase luni, Fosco cumpărase, păstrând discreţia, o cruce florentină 
rară, de secol şaptesprezece, de la un anticar de pe Via Maggio. 

— Cea pe care i-a dat-o lui Grove? 

— Exact. Şi mi-am adus aminte că Fosco însuşi a avut mare grijă să 
sublinieze în faţa mea că ar fi fost cu patruzeci de milioane de dolari 
mai bogat dacă Grove ar mai fi trăit încă o zi. 

— Da, e dubios când cineva vorbeşte din proprie iniţiativă despre 
propriul alibi. 

— Pentru conte, călcâiul lui Ahile e volubilitatea. 

— Asta şi gura lui mare. 

— Am început să-i caut punctele slabe. Era evident un om periculos 
şi aveam nevoie de toate avantajele pe care mi le puteam asigura - 
pentru orice eventualitate. Poate-ţi aduce aminte de comentariul făcut 
de colonnello, în cazarma lui, despre societăţile secrete? A spus că 
nobilimea florentină „nu duce nicidecum lipsă de aşa ceva”. Am 
început să mă întreb dacă Fosco nu făcea cumva parte din vreuna 
dintre ele şi, dacă era adevărat, cum aş fi putut folosi asta împotriva 
lui. Familiile nobile din Florenţa se numără printre cele mai vechi din 
Europa; arborele lor genealogic coboară până în anii 1200. Cea mai 
mare parte a titlurilor lor străvechi de nobleţe sunt asociate cu diverse 
ordine şi ghilde secrete, uneori încă de pe vremea cruciadelor. Foarte 
multe deţin documente secrete, cunosc ritualuri tainice şi aşa mai 
departe. Cavalerii Templieri,  Gonfalonierii Negri, Cavalerii 
Trandafirului - şi încă mulţi alții. 

D'Agosta încuviinţă din cap în tăcere. 

— Dintre aceste societăţi, unele se iau extrem de în serios, cu toate 
că şi-au pierdut de mult rolul iniţial şi nu le-au mai rămas decât 
ritualuri şi ceremonii lipsite de fond. Familia din care provine fiind una 
dintre cele mai vechi, contele era fără îndoială membru al unei astfel 
de societăţi, prin drept ereditar. l-am trimis un e-mail lui Constance, 
care a reuşit să dezgroape mai multe variante posibile. lar eu le-am 
urmărit cu ajutorul relaţiilor mele din Italia. 

— Când? 

— leri-noapte. 


— Şi eu, care credeam că dormi tun în apartamentul tău! 

— Somnul e o necesitate biologică regretabilă, care ne iroseşte 
timpul şi ne face totodată vulnerabili. In orice caz, am descoperit 
indicii ale existenţei unei organizaţii numite Comitatus Decimus, 
Grupul celor Zece. Era o asociaţie a asasinilor, înfiinţată în anii cei mai 
plini de litigii din secolul al treisprezecelea, cu mult înainte de a 
ajunge la putere familia de Medici. Unul dintre fondatori a fost un 
francez, baronul Hugo d'Aquilanges, care a adus la Florenţa nişte 
manuscrise ieşite din comun, pline de magie neagră. Cu ajutorul lor, 
membrii grupului îl invocau pe diavol - sau cel puţin aşa îşi imaginau - 
ca să-i ajute la săvârşirea asasinatelor din miez de noapte. Făceau 
legământ de sânge pentru păstrarea secretului şi orice încălcare se 
pedepsea imediat cu moartea. // cavaliere Mantun de Ardaz da Fosco 
a fost un alt fondator, care i-a lăsat calitatea de membru moştenire 
fiului său, odată cu titlul, şi aşa mai departe, până la Fosco al nostru. 
Se pare că familia lor e şi păstrătoarea bibliotecii acestui Comitatus. Şi 
documentele străvechi ale societăţii au fost cele folosite de Fosco ca 
să-l invoce pe diavol pentru Bullard şi pentru ceilalţi, în ajunul Zilei 
Tuturor Sfinţilor. Nu pot fi sigur dacă s-a hotărât de la bun început să 
le folosească. Dar a aflat, probabil, că Beckmann ştia să citească în 
limba italiană şi că Grove, deşi nu era decât un student, avea 
cunoştinţe temeinice în privinţa manuscriselor vechi. Fosco nu le 
putea arăta nişte falsuri - trebuiau să fie autentice. Cred că, pur şi 
simplu, n-a putut să reziste tentaţiei de a se distra. Bineînţeles că, pe 
moment, nu şi-a dat seama ce însemna asta - sau ce pedepse putea 
atrage încălcarea secretului. Vezi tu, membrii ordinului nu sunt iniţiaţi 
înainte de a împlini treizeci de ani. 

— Incă nu mi-ai explicat de unde-ai ştiut că Fosco face parte din 
ordin. 

— Cercetările mi-au dezvăluit că, la primirea în societate, un 
membru ereditar e însemnat cu o pată neagră - de fapt e un tatuaj - 
folosindu-se un flacon cu cenuşa lui Mantun de Ardaz, care a fost legat 
de patru cai şi rupt în bucăţi în Piazza della Signoria, pentru erezie. 
Pata neagră e plasată chiar deasupra inimii. 

— Şi când ai văzut asta? 

— Când l-am chestionat, la Sherry Netherland. Purta o cămaşă albă, 
descheiată la gât. Bineînţeles că atunci nu i-am priceput semnificaţia - 
semăna foarte bine cu o aluniţă mare. 

— Dar ai ţinut minte. 

— O memorie fotografică poate fi cât se poate de utilă. 

Pendergast îi făcu pe neaşteptate semn lui D'Agosta să păstreze 
tăcerea. Aşteptară vreme de un minut, nemişcaţi. Pe urmă sergentul 
auzi paşi, apoi un ciocănit uşor. 

— Intră, spuse Pendergast. 


Uşa se deschise şi Fosco se strecură înăuntru, urmat de şase 
bărbaţi înarmaţi. Făcu o plecăciune. 

— Vă spun bună dimineaţa amândurora. Sper că aţi avut parte deo 
noapte agreabilă, nu? 

D'Agosta nu răspunse. 

— Dar noaptea dumitale cum a fost, domnule conte? întrebă 
Pendergast. 

— Eu dorm întotdeauna ca un prunc, mulţumesc! 

— E ciudat că asta li se întâmplă celor mai mulţi criminali. 

Fosco se întoarse spre D'Agosta. 

— Pe de altă parte, tu, sergent, eşti cam tras la faţă. Sper că n-ai 
răcit cumva. 

— Imi faci greață. 

— Gusturile nu se pun în discuţie, spuse Fosco, zâmbind. Apoi se 
uită din nou la Pendergast. M-am gândit la oferta dumitale, aşa cum 
am promis. Şi ţi-am adus răspunsul meu. 

işi duse mâna la buzunarul interiorul al hainei şi scoase un plic alb, 
neted. l-l întinse lui Pendergast, cu ochii scânteind. 

D'Agosta îl văzu cu uimire pe Pendergast pălind atunci când privi 
plicul. 

— Intocmai. E aceeaşi scrisoare pe care i-ai lăsat-o prinţului Maffei. 
Nedeschisă şi necitită. Socot că termenul cuvenit situaţiei este „şah”, 
domnule Pendergast! Mută, acum e rândul dumitale. 

— Cum ai...? începu D'Agosta. 

Apoi amuţi. 

Fosco îşi flutură mâna. 

— Domnul Pendergast n-a luat în calcul geniul meu. l-am spus 
prinţului Maffei că la castelul meu a avut loc un jaf şi că mă tem 
pentru siguranţa celui mai preţios dintre manuscrisele deţinute de 
Comitatus - care se afla bineînţeles în posesia mea, în calitate de 
bibliotecar. L-am întrebat dacă îl putea păstra, ca să se afle în 
siguranţă până la prinderea hoţilor. M-a dus, fireşte, la cel mai sigur 
dintre seifurile sale, unde eram convins că pusese şi scrisoarea ta. 
Bineînţeles că nu ştiam ce anume i se spusese despre ea, aşa că m- 
am gândit că e mai bine să n-o aduc în discuţie. Nerodul bătrân a 
deschis seiful ca să pună manuscrisul şi acolo, în mijlocul hârtiilor lui 
vechi, mucegăite, era un plic nou, imaculat. Am ştiut că trebuia să fie 
plicul tău. O mişcare dibace de mână, şi scrisoarea a intrat în posesia 
mea. Când o să vadă că nu apari, prinţul Maffei o să-şi deschidă seiful, 
n-o să găsească nimic şi o să-şi facă fără îndoială griji cu gândul la 
birul pe care i-l plăteşte mintea lui decrepită vârstei înaintate. 

Fosco râse pe înfundate, pieptul voluminos cutremurându-i-se în 
vreme ce întindea plicul. 

Se aşternu tăcerea, răstimp în care Pendergast privi îndelung plicul. 


Pe urmă îl luă, îl deschise, se uită fugar la hârtia din interior şi o lăsă 
să cadă pe podea. 

— Am spus „şah”, domnule Pendergast, dar poate-ar fi trebuit să 
spun şah mai! 

Se întoarse spre bărbaţii care stăteau în pragul uşii. Purtau haine 
din stofa grosolană de lână şi din piele şi fiecare ţintea spre ei cu câte 
o armă. |n spatele lor stătea un alt bărbat, într-o jachetă pătată, din 
piele întoarsă. Avea o faţă mică, ascuţită, şi îi privea cu ochi 
inteligenţi. 

Mâna lui D'Agosta se furişă către pistol. Pendergast observă şi îi 
făcu un semn scurt, oprindu-l. 

— Are dreptate, D'Agosta! Şeful tău ştie că e inutil: doi oameni nu 
pot înfrânge şapte decât în filme. Bineînţeles că îmi doresc să vă văd 
pe amândoi murind aici şi acum. Dar, adăugă el în bătaie de joc, nu-ți 
pierde speranţa - vă rămâne întotdeauna o şansă de evadare! chicoti 
şi le întoarse spatele. Fabbri, dezarmează-i pe aceşti gentlemani. 

Bărbatul cu jachetă de piele făcu un pas înainte şi întinse mâna. O 
clipă mai târziu, Pendergast îşi scoase arma de rezervă şi i-o înmână. 
D'Agosta i-o dădu pe a lui dominat de o imensă presimţire rea. 

— Acum percheziţionează-i, îi ceru contele. 

— Mai întâi dumneata, domnule Pendergast, spuse Fabbri, vorbind 
cu un accent puternic. Scoate-ţi sacoul şi cămaşa. Apoi treci acolo, cu 
braţele ridicate. 

Pendergast făcu după cum i se ordonase, întinzându-i lui Fabbri 
fiecare articol de îmbrăcăminte. Când îşi scoase cămaşa, D'Agosta 
observă pentru prima oară că agentul purta în jurul gâtului un lănţişor 
de care era ataşat un mic pandantiv: reprezentarea stranie a unui 
ochi fără pleoapă, plutind deasupra imaginii unui fenix înălţat din 
cenuşă. 

Unul dintre ţărani îl împinse pe Pendergast spre perete. Fabbri 
începu să-l lovească uşurel cu palmele, coborând în josul trupului cu 
mişcări experte. Găsi foarte repede un stilet. 

— Trebuie să fie şi nişte şperacle, spuse contele. 

Fabbri căută în gulerul şi în manşetele lui Pendergast, scoțând în 
cele din urmă un mic set de scule fixat cu arici. Apărură şi alte lucruri: 
o seringă şi un ac, nişte eprubete de dimensiuni reduse. 

— Ai un adevărat arsenal înghesuit în costumul ăsta, spuse Fosco. 
Fabbri, pune te rog totul pe masa aia, acolo. 

Fabbri scoase un briceag şi se apucă să desprindă căptuşeala 
costumului lui Pendergast, căutând peste tot. leşiră la iveală şi alte 
obiecte - o pensetă, câteva pacheţele minuscule cu substanţe chimice 
pe care le puse pe masă. 

— Gura. Verifică-i gura. 

Fabbri deschise gura lui Pendergast, îi examină dinţii, se uită sub 


limbă. 

D'Agosta se cutremură, îngrozit de această înjosire. Odată cu 
descoperirea fiecărei unelte, simţea cum i se împuţinau speranţele. 
Dar Pendergast avea o mulţime de trucuri în mânecă. Putea să-i 
scoată cumva din asta. 

Fabbri îl puse pe Pendergast să facă un pas în lateral şi să-şi aplece 
capul în faţă, ca să-l poată căuta în păr. Agentul FBI se supuse, cu 
braţele încă ridicate, aşezându-se astfel încât să nu stea cu faţa către 
semicercul de oameni înarmaţi şi către conte, care tocmai studia 
obiectele de pe masă cu murmure pline de interes. Fabbri era acum 
cu spatele la D'Agosta, în timp ce Pendergast era cu faţa spre el. Şi 
sergentul fu uimit de ceea ce văzu. 

Il văzu pe Pendergast mişcându-şi mâinile aproape imperceptibil şi 
scoțând o bucăţică minusculă de metal dintre inelar şi degetul mic al 
mâinii sale stângi. Reuşise cumva să o palmeze la începutul 
percheziţiei. 

— Bun, spuse Fabbri. Lasă braţele jos şi treci în partea aia! 

Pendergast făcu ceea ce i se ceruse. Cu o mişcare atât de uite încât 
D'Agosta nu era nici măcar sigur c-o văzuse, agentul FBI îndesă 
bucăţica de metal sub gulerul jachetei lui Fabbri - folosindu-l chiar pe 
el drept ascunzătoare. 

Fabbri examină apoi pantofii lui Pendergast, tăindu-le tocurile cu un 
cuţit şi străpungând talpa în mai multe locuri. Ceea ce scoase la 
lumină un al doilea set de şperacle. Se încruntă şi se întoarse din nou 
la costumul lui Pendergast. 

In cele din urmă, percheziţia se încheie, lăsând în urmă hainele lui 
Pendergast transformate în zdrenţe. 

— Acum celălalt, spuse Fosco. 

Repetară procedura cu D'Agosta, dezbrăcându-l, tăind toate 
cusăturile şi supunându-l aceleiaşi percheziţii umilitoare. 

— V-aş lăsa pe amândoi dezbrăcaţi, spuse contele, dar carcerele 
subterane din castelul ăsta sunt atât de umede... Nu mi-ar plăcea să 
văd c-aţi răcit. Arătă spre hainele lor cu un gest al capului. Imbrăcaţi- 
vă! 

Cei doi se conformară. 

Fabbri îi răsuci şi le încătuşă mâinile la spate. 

— Andiamoci.*! 

Contele le întoarse spatele şi ieşi din apartament. Fabbri îl urmă, 
apoi ieşiră Pendergast şi D'Agosta. Cei şase oameni înarmaţi încheiau 
coloana. 

Coborâră scara în spirală, ieşiră din donjon şi reintrară în încăperile 
vechi ale castelului. Contele deschise drumul către acel sa/otto unde 


1 Să mergem (în Ib. Italiană, în orig.) 


cinaseră, apoi trecură prin bucătărie şi pătrunseră într-o cămară mare, 
străbătută de curenţi de aer. In peretele opus se deschidea o arcadă, 
dând către o scară ce se pierdea în afara razei lor vizuale. Grupul 
cobori treptele, pătrunzând într-un tunel adânc, boltit, cu pereţii 
picurând de umezeală împodobiţi cu cristale de calcit. Trecură în 
tăcere pe lângă cămări pustii şi pe lângă galerii goale din piatră. 

— Ecco, spuse contele, oprindu-se în faţa unei uşi scunde. 

Fabbri se opri la rândul său, iar Pendergast, care mergea cu ochii în 
pământ, se împiedică stângaci de el, venind din spate. Fabbri scoase 
o înjurătură şi-l împinse, trântindu-l cu picioarele în sus lângă peretele 
de piatră. 

— Intraţi, spuse contele. 

Pendergast se ridică şi se aplecă, pătrunzând în încăperea 
minusculă de dincolo de prag. D'Agosta îl urmă. Uşa de fier se trânti, 
cheia de metal se răsuci în broască şi rămaseră în întuneric. 

Faţa contelui apăru în dreptul micii deschizături cu gratii din uşă. 

— O să fiți în siguranţă aici, spuse el, în vreme ce mă ocup de 
câteva detalii finale. Apoi mă întorc. Inţelegeţi, am pregătit ceva 
special, ceva corespunzător pentru voi amândoi. Pentru Pendergast, 
un sfârşit desprins din literatură - de fapt, ceva din scrierile lui Poe. lar 
pentru D'Agosta, ucigaşul lui Pinchetti al meu, o să-mi folosesc 
dispozitivul cu microunde pentru o ultimă oară înainte de a-l distruge, 
scăpând astfel de ultima dovadă a implicării mele în această poveste. 

Chipul se făcu nevăzut. O secundă mai târziu pieri şi lumina slabă 
de pe coridor. 

D'Agosta stătea în întuneric, ascultând ecoul paşilor care se 
îndepărtau. In scurt timp se lăsă tăcerea, cu excepţia zgomotului slab 
al picăturilor de apă şi al unui fâlfâit de aripi pe care îl puse pe seama 
liliecilor. 

Işi schimbă poziţia şi îşi strânse hainele rupte mai bine în jurul 
trupului. Vocea lui Pendergast ajunse la el prin întuneric, atât de joasă 
încât era aproape de neauzit. 

— Nu văd niciun motiv pentru care să ne amânăm plecarea. Tu ai 
vreunul? 

— Obiectul pe care am văzut că l-ai ascuns sub gulerul lui Fabbri 
era un şperaclu? şopti D'Agosta. 

— Bineînţeles. li sunt îndatorat fiindcă l-a transportat pentru mine. 
Fireşte că m-am împiedicat de el ca să-l revendic. lar acum sunt 
aproape sigur că Fabbri sau unul dintre ceilalţi e afară, păzindu-ne. 
Bate în uşă, Vincent, şi vezi dacă primeşti vreun răspuns. 

D'Agosta lovi cu pumnii în uşă şi începu să strige: 

— Hei! Daţi-ne drumu’! Daţi-ne drumu”! 

Ecoul se stinse încet pe coridorul de dincolo de prag. 

Pendergast îi atinse braţul şi îi vorbi din nou în şoaptă. 


— Continuă să faci zgomot cât timp descui eu. 

Sergentul ţipă, urlă şi înjură. Un minut mai târziu, Pendergast îi 
puse din nou mâna pe braţ. 

— S-a făcut. Acum ascultă-mă. Bărbatul care stă de pază în 
întuneric are cu siguranţă o lanternă pe care-o s-o aprindă la cel mai 
mic semn că se petrec lucruri ciudate. Am de gând să-l găsesc şi să 
mă ocup de el. Continuă cu scandalul, ca diversiune şi ca să acoperi 
orice zgomot pe care l-aş putea face eu cât mă furişez prin întuneric. 

— Bine. 

D'Agosta îşi reluă strigătele, tropăind prin celulă şi cerând să i se 
dea drumul. Era întuneric beznă, nu vedea nimic din ce făcea 
Pendergast. Urlă fără contenire. De-afară se auzi brusc o lovitură 
surdă, urmată de zgomotul unei căderi. Pe urmă prin deschiderea 
joasă pătrunse un fascicul de lumină. 

— Excelentă treabă, Vincent! 

D'Agosta se aplecă, ieşind prin cadrul scund al uşii. Afară, la vreo 
şase metri distanţă, era Fabbri, cu faţa în jos pe podeaua de piatră şi 
cu braţele depărtate de trup. 

— Eşti sigur că există o cale de ieşire din hardughia asta? întrebă 
D'Agosta. 

— Ai auzit chiţăit de lilieci, nu? 

— Da. 

— Trebuie să existe o ieşire. 

— Da, pentru un liliac. 

— Pe unde zboară liliecii, pe acolo o să ne luăm şi noi tălpăşiţa. Dar 
mai întâi trebuie să punem mâna pe maşinărie. E singura noastră 
dovadă palpabilă împotriva contelui. 


81 


O porniră înapoi, prin coridorul întunecos cu pivnițe de depozitare, 
şi urcară pe furiş străvechea scară către cămară. Pendergast inspectă 
cu grijă încăperea, apoi îi făcu semn lui D'Agosta să înainteze. Trecură 
încet din cămară în bucătărie: o încăpere imensă, cu mese paralele 
din lemn de pin uleiat şi marmură, şi cu o sobă enormă, plină de 
grătare şi de suporturi. De cârligele mari din perete şi de lanţurile din 
tavan atârnau vase din fontă pentru gătit. De alături, din acel sa/otto 
care servea drept sufragerie, nu se auzea niciun sunet. Totul părea 
părăsit. 

— Când a adus dispozitivul, Pinketts a venit prin bucătăria asta şi n- 
a lipsit mai mult de un minut. Trebuie să fie pe-aproape. 

— De ce-ar fi încă în acelaşi loc? 

— Aminteşte-ţi ce-a spus Fosco. Vrea s-o mai folosească o dată: pe 
tine. Camera asta nu mai are decât două ieşiri în afara celei care duce 
în sufragerie. Cămara din care abia am venit, şi aia. 

Arătă către o uşă care răspundea într-un soi de depozit vechi 
pentru cărnuri. 

In clipa aceea, de dincolo de sufragerie se auziră paşi. Se lipiră de 
perete, în spatele uşii bucătăriei. Vocile vorbeau în italiană, prea 


nedesluşit ca să poată înţelege ce spuneau, dar erau tot mai aproape. 

— Să continuăm căutarea, zise Pendergast, după o secundă. De- 
acum se poate da alarma în orice clipă. 

Se aplecară şi pătrunseră în depozitul de cărnuri: o încăpere 
răcoroasă, din piatră, cu bucăţi de prosciutto şi cu salamuri atârnate şi 
cu rafturi gemând sub greutatea unor roţi masive de brânză lăsată să 
se învechească. Pendergast roti lanterna prin spaţiul înghesuit. Pe 
unul dintre rafturile de sus se zări o sclipire de aluminiu. 

— Acolo! 

D'Agosta înşfăcă imediat cutia. 

— E prea voluminoasă, spuse Pendergast. Scapă de cutie şi hai să 
asamblăm arma. 

Deschiseră cutia şi - cu o oarecare dificultate - Pendergast înşurubă 
laolaltă diversele părţi. li întinse arma lui D'Agosta, şi sergentul şi-o 
agăţă de umăr folosind cureaua de piele care îi era ataşată. Apoi se 
grăbiră să revină în bucătărie. Auziră alte voci, de data asta venind 
chiar din sufragerie. Bâzâitul unei staţii radio. O voce scrâşni, sonoră, 
cuprinsă de panică. 

— Sono scappati!*? 

O stârni agitație, apoi auziră paşi îndepărtându-se. 

— Au stații de emisie-recepţie, murmură Pendergast. Aşteptă 
numai o clipă. Pe urmă se repezi în bucătărie şi traversă sufrageria, 
urmat de D'Agosta, cu arma săltându-i pe umăr. Alergară prin galeria 
centrală, pe lângă portretele înnegrite de vreme şi pe lângă tapiseriile 
luxoase. In faţa lor se auzeau voci estompate. 

— Pe aici, spuse Pendergast, arătând către o mică uşă deschisă, îi 
trecură pragul în fugă şi se pomeniră într-o sală veche de arme. De 
pereţi atârnau săbii ruginite, armuri şi platoşe de zale. Fără să scoată 
niciun cuvânt, Pendergast luă o sabie, o studie, apoi alese o alta. 

Vocile crescură în intensitate. Pe urmă un grup de bărbaţi trecu prin 
faţa uşii, alergând cât îi ţineau picioarele către sufragerie şi bucătărie. 

Pendergast se uită pe furiş afară şi îi făcu semn lui D'Agosta. 

işi continuară drumul prin galerie, apoi cotiră, străbătând un labirint 
de încăperi elegante şi ajungând în cele din urmă în camerele mici şi 
umede, fără ferestre, din jurul vechiului donjon. D'Agosta nu mai 
auzea alţi paşi în afară de ai lor. Se părea că, pentru moment, aveau 
noroc; nimeni nu se aşteptase ca ei s-o ia către inima castelului în loc 
să se îndrepte spre zidurile exterioare. 

Abia ce îi trecuse asta prin minte când auzi în faţa lui un glas, 
vociferând cu furie. Se uită în jur. In acel şir de încăperi goale, din 
piatră, nu aveau unde să se ascundă. 

Pendergast se repezi în spatele uşii. D'Agosta se ghemui în spatele 


% Au evadat (în Ib. Italiana, în orig.) 


lui. În prag apăru alergând uşor un bărbat, cu o staţie radio în mână. 
Pendergast înălţă sabia cu o mişcare rapidă; omul gemu, apoi căzu pe 
podea, cu faţa în jos şi cu braţele răşchirate, străpuns, sângele 
scurgându-i-se pe dalele de piatră. A 

Cât ai clipi, Pendergast îi luă arma, un pistol Beretta de 9 mm. li 
întinse sabia lui D'Agosta şi îi făcu semn să-l urmeze. 

In faţa lor se căsca intrarea în casa unei scări în spirală, care se 
afunda în întuneric. O rupseră la fugă în josul treptelor, sărind câte 
două o dată. Deodată, Pendergast îşi ridică mâna... 

De jos se auzea zgomotul slab al unor paşi. Cineva urca spre ei 
alergând. 

— Câţi bandiți are dobitocul ăsta gras în slujba lui? bombăni 
D'Agosta. 

— Cât de mulţi pofteşte, socot. Nu te mişca. Avem avantajul 
surprizei şi al altitudinii. 

Pendergast ţinti cu atenţie în josul curbei treptelor. Câteva clipe 
mai târziu îşi făcu apariţia un bărbat în haine de ţăran. Agentul FBI 
trase fără să ezite, apoi îngenunche lângă silueta chircită, îi luă arma 
şi i-o aruncă lui D'Agosta. 

Un al doilea bărbat striga de jos: 

— Carlo! Cosa c'è?” 

Pendergast se repezi în josul scărilor cu zdrenţele costumului 
fâlfâind în urma lui şi, sărind către al doilea bărbat, îi trase un şut în 
cap, aruncându-l pe spate, cu picioarele în sus. Ateriză cu uşurinţă, se 
opri ca să smulgă pistolul din mâna omului căzut şi şi-o îndesă la 
betelia pantalonilor. 

Alergară pe un coridor întunecat, care se îndepărta de scară. 
D'Agosta auzi strigăte în spatele lor. Pendergast stinse lanterna, ca să 
nu mai fie o ţintă uşoară, şi continuară să înainteze printr-o beznă 
aproape deplină. 

In faţa lor, tunelul se despărţea în două. Pendergast se opri, 
examină podeaua şi plafonul. 

— E guano, vezi? Liliecii ies pe-aici. 

O luară prin tunelul din stânga. In spatele lor, în depărtare, apăru 
acum o lumină palidă. Răsună o împuşcătură şi glonţul şuieră, lovind 
în piatră. D'Agosta se opri să răspundă cu foc. Urmăritorii rămaseră pe 
loc, trăgându-se la adăpost. 

— Ce zici de arma cu microunde? întrebă el. 

— E inutilă în situaţia asta. Durează prea mult până-şi face efectul. 
Şi nici n-avem timp să ne dăm seama cum se foloseşte. 

Tunelul se ramifică din nou. D'Agosta simţi miros de aer proaspăt şi 
zări un licăr palid de lumină. Trecură dincolo de un alt colţ, apoi de un 


% Carlo! Ce s-a întamplat? (în Ib. Italiana, în orig.) 


altul - şi se pomeniră dintr-odată în faţa unui grilaj din drugi groşi de 
fier, printre care pătrundea o lumină strălucitoare. D'Agosta văzu că 
deschiderea dădea către stâncile de sub castel. Dincolo de ele se 
desluşeau pantele abrupte ale muntelui, coborând într-o ravenă 
adâncă în stânga şi înălţând în dreapta colţi de stâncă şi piscuri 
ascuţite. 

— Rahat! 

— Mă aşteptam la ceva de genul ăsta, spuse Pendergast. Agentul 
cercetă în grabă drugii. Vechi, dar solizi. 

— Şi acum? 

— Rezistăm pe poziţie. Mă bazez pe abilitatea ta de ţintaş, Vincent! 

Pendergast se lipi de peretele tunelului, în zona ultimului cot, iar 
D'Agosta făcu acelaşi lucru. Urmăritorii se apropiau acum mai repede 
judecând după zgomotul paşilor, erau cel puţin şase. D'Agosta se 
răsuci, ţinti şi trase. In semiîntuneric, văzu una dintre siluete căzând. 
Celelalte se împrăştiară, lipindu-se de pereţii aspri de piatră. Se auzi 
detunătura de răspuns a unei carabine. O urmă păcănitul grăbit al 
unei arme automate: două rafele scurte, gloanţele ricoşând de plafon 
într-o ploaie de scântei şi de aşchii de piatră. 

— Rahat! făcu D'Agosta, trăgându-se înapoi fără să vrea. 

— Ţine-i în continuare pe loc, Vincent, până când văd ce pot face cu 
drugii ăştia. 

D'Agosta se ghemui, ieşi scurt de după colţ, trase. Arma automată 
îi răspunse, gloanţele ricoşând din nou din plafon, împrăştiindu-se şi 
căzând cu un zgomot surd, nu departe de el. 

„Trag intenţionat ca să ricoşeze.” 

Scoase încărcătorul pistolului şi îl privi. Era pentru zece gloanţe: se 
vedeau şase, plus cel de pe ţeavă. 

— Uite încărcătorul de rezervă, spuse Pendergast, aruncându-i-l. 
Nu-ţi irosi muniţia. 

Polițistul se uită la încărcător. Era plin. Avea la dispoziţie 
şaptesprezece gloanţe. 

O altă rafală scurtă a pistolului automat izbi plafonul şuierând şi 
căzu, cu pocnituri surde, chiar la picioarele lui. 

„Unghiul de incidenţă e egal cu unghiul de reflexie”, îşi aminti vag 
D'Agosta, din vremurile când juca biliard. Trase ţintind zona din care 
văzuse că ricoşau gloanţele, de două ori, alegând de fiecare dată o 
porţiune netedă a pietrei şi respectând cu atenţie unghiul de ricoşare. 

Se auzi un țipăt. „Unu la zero pentru matematică.” 

Urmă un foc de baraj, cu toate gloanţele ricoşând. D'Agosta se 
rostogoli înapoi exact la timp, înainte ca vreo duzină de cartuşe să 
izbească locul unde stătuse. 

— Cum merge? strigă el, peste umăr. 

— Am nevoie de mai mult timp, Vincent! Fă-mi rost de timp! 


Din plafon ricoşară alte gloanţe, într-o împroşcare de aşchii de 
piatră. 

Timp. D'Agosta n-avea de ales, trebuia să tragă din nou. Se furişă 
pe lângă colţ şi se uită în jur. Un om tocmai ieşise în fugă din întuneric 
şi alerga, vrând să ocupe o poziţie mai apropiată. 

D'Agosta trase o dată şi îl nimeri în braţ, facându-l să se retragă cu 
un țipăt. 

Acum trăgea Pendergast, ritmic. Sergentul aruncă o privire în spate 
şi îl văzu ţintind zidul în care erau fixate gratiile. 

Alte gloanţe aterizară în jurul lui, ici şi colo. Răspunse cu un nou 
foc. 

Pendergast îşi golise încărcătorul. 

— Vincent! strigă agentul. 

— Ce e? 

— Aruncă-mi arma ta! 

— Dar... 

— Arma! 

Pendergast o prinse, ţinti cu atenţie şi trase de aproape în zid, în 
fiecare punct unde era cimentat un drug. Cimentul era vechi şi moale 
şi loviturile aveau efect, totuşi D'Agosta se crispă, nereuşind să se 
abţină de la a număra gloanţele irosite. Un cartuş, două, trei, patru, 
apoi un declic sec. Agentul FBI scoase încărcătorul golit, aruncându-l 
într-o parte. D'Agosta i-l întinse pe cel de rezervă. Focul de după colţ 
se înteţise. Mai aveau la dispoziţie doar câteva minute înainte de a fi 
ajunşi din urmă. 

Răsunară încă şapte împuşcături. Pe urmă Pendergast se opri, se 
aplecă. 

— Lovim cu piciorul, amândoi odată. La trei! 

Izbiră violent grilajul, dar acesta rămase neclintit. 

Pendergast mai trase de două ori, apoi îşi îndesă arma în betelia 
pantalonilor. 

— Lovim din nou. De pe podea. 

Se întinseră pe spate, îşi strânseră genunchii la piept şi izbiră 
simultan grilajul. 

Acesta se clinti. 

Repetară lovitura, apoi iarăşi... şi grilajul se desprinse, zăngănind în 
josul stâncii într-o ploaie de bolovani şi de prundiş. 

Se ridicară şi se apropiară de muchie. Inainte de a redeveni plană, 
stânca rugoasă cobora vertical, pe cel puţin cincisprezece metri. 

— La dracu', murmură D'Agosta. 

— N-avem de ales. Aruncă maşinăria. Caută un tufiş, un loc unde 
aterizarea să fie cât mai blândă. Pe urmă coboară. 

D'Agosta se aplecă şi aruncă arma cu microunde într-un pâlc de 
tufe dese. Apoi, înăbuşindu-şi frica, se întoarse şi se lăsă uşor în jos, 


dincolo de muchie. Alunecă încet, ţinându-se bine de mortarul în care 
fusese înfipt grilajul, şi găsi un sprijin pentru picioare. Incă un pas în 
jos, încă un sprijin pentru picior. Peste câteva clipe, ajunsese cu capul 
mai jos de buza tunelului, lipit de faţada stâncii. 

Pendergast apăru brusc alături de el. 

— Când cobori, deplasează-te într-o parte. E mai uşor să vezi 
punctele de sprijin şi devii o ţintă mai dificilă. 

Stânca era din calcar, cu proeminente, oferind puncte de sprijin din 
belşug. Pentru un alpinist profesionist n-a fi reprezentat probabil o 
provocare, dar D'Agosta era înspăimântat. Picioarele îi alunecau 
întruna şi pantofii cu talpă de piele nu-i erau aproape de niciun ajutor. 

Cobora cu prudenţă, mişcându-şi mâinile pe rând şi încercând să 
nu-şi frece degetul rănit de pietrele ascuţite. Pendergast era deja 
departe, mult mai jos, şi cobora cu iuţeală. 

Din deschiderea de deasupra răsunară ecourile unor împuşcături, 
urmate de un foc înspăimântător de baraj şi apoi de un moment de 
tăcere. Pe urmă o rafală de voci: 

— Eccoli! Di là!” 

D'Agosta se uită în sus şi văzu câteva capete întinzându-se 
deasupra prăpastiei. Apăru o mână cu o armă, îndreptând-o spre el. 
Nici că se putea o ţintă mai uşoară. Hristoase, se sfârşise... 

De departe, de jos, se auzi detunătura pistolului lui Pendergast 
ultimul său glonţ. Urmăritorul fu lovit drept în frunte; se clătină, apoi 
se prăvăli, cu capul înainte, către stâncile de dedesulit, căzând pe 
lângă D'Agosta în tăcere. El îşi feri privirea şi reîncepu să coboare, pe 
cât de rapid cuteza să o facă. 

Din deschiderea de deasupra se auzi gălăgie. D'Agosta văzu un alt 
urmăritor apărând cu precauţie pe după margine, de data asta ţinând 
arma automată. Recunoscu forma butucănoasă a unui Uzi. 

Se lipi de stâncă. Pendergast se făcuse nevăzut dedesubt. Unde 
naiba era? 

Auzi pistolul automat trăgând rafale scurte şi gloanţele îi şuierară 
pe la urechi. Încercă să-şi întindă piciorul în căutarea unui alt punct de 
sprijin, dar îşi dădu seama că era protejat de un prag subţire de 
stâncă de deasupra capului său; dacă se mişca iarăşi, ar fi fost expus. 

O altă rafală îi confirmă că nu se înşelase: era țintuit locului. 

—Pendergast! 

Niciun răspuns. 

___Urmară alte împuşcături, înţepându-i faţa cu sfarâmături de piatră. 
Işi mişcă un picior, de probă. _ 
O altă rafală, şi simţi un glonţ crestându-i pantoful. Işi retrase 


9 lată-i! Acolo! (în Ib. Italiană, în orig.) 


piciorul. Acum respira precipitat, gâfâind, agăţat de micul său punct 
de sprijin. Nu se mai simţise atât de înspăimântat în toată viaţa lui. 

Noi împuşcături, noi sfarâmături de stâncă. 

Trăgeau prin pragul subţire de deasupra lui. Aveau să-l doboare 
chiar dacă nu se mişca. Işi simţi sângele curgându-i pe obraz din 
tăietura făcută de o aşchie de piatră. 

Urmă o împuşcătură, de data asta de dedesubt; se auzi un țipăt de 
deasupra, şi un alt bărbat căzu fulgerător pe lângă el, însoţit de 
pistolul uzi. 

„Pendergast.” Probabil ajunsese jos şi luase arma mortului. 

D'Agosta începu să coboare cuprins de panică, alunecând, 
redresându-se, alunecând iarăşi. Se auzi încă o împuşcătură de jos, 
apoi o alta - Pendergast îl acoperea, ţinea urmăritorii departe de 
deschiderea de deasupra. Stânca începu să devină ceva mai puţin 
abruptă şi parcurse ultimii şase metri pe jumătate coborând şi pe 
jumătate lunecând. Pe urmă se pomeni în vârful unei pante acoperite 
de grohotiş, ud leoarcă de transpiraţie, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul, cu picioarele moi. Pendergast era acolo, ghemuit după un 
bolovan şi trăgând, către deschizătura din susul stâncii. 

— la maşinăria şi hai să mergem, spuse el. 

D'Agosta se duse în patru labe până la hăţişul de tufişuri şi 
recuperă arma. Una dintre proeminente era uşor îndoită şi dispozitivul 
arăta, pe de-a-ntregul, cam pătat şi cam zgâriat, dar altminteri părea 
să nu fi avut de suferit. Şi-l agăţă de umăr şi alergă spre adăpostul 
oferit de copaci. Pendergast i se alătură o clipă mai târziu. 

— Coborâm. Pe drumul către Greve. 

O porniră în josul dealului, alergând în salturi printre castani, 
zgomotul împuşcăturilor de deasupra şi din urma lor estompându-se 
din ce în ce mai mult. 

Şi apoi Pendergast se opri iarăşi, pe neaşteptate. 

In liniştea care se lăsă, D'Agosta auzi un sunet înălțându-se din 
josul pantei. Lătratul ritmat al câinilor. 

Al foarte multor câini. 


82 


Pendergast ascultă o clipă, apoi se întoarse către D'Agosta. 

— Câinii contelui, pentru vânătoarea de mistreți. Cu dresorii lor. Vin 
de jos. 

— O, Dumnezeule... 

— Sunt antrenați să se răsfire în evantai, formând o linie 
impenetrabilă, să încolţească prada şi s-o înconjoare. Trebuie să 
urcăm spre culme şi să trecem dincolo de ea. E singura noastră şansă 
de scăpare. 

Se întoarseră şi începură să se caţăre pe brânci prin pădurea de pe 
râpa abruptă, deplasându-se în unghi faţă de povârniş şi 
îndepărtându-se de castel. Era o ascensiune dificilă, neplăcută: 


pădurea de castani era plină de tufişuri şi de rugi, pământul era ud şi 
frunzişul căzut, alunecos. D'Agosta auzea sub ei lătratul câinilor, care 
păreau zeci şi zeci, suprapunându-se într-o cacofonie de sunete. 
Lătrăturile răsunau limpede în cuprinsul văii, de la un capăt la altul. 
Păreau că se apropie din ce în ce mai mult. 

Urcară printr-o zonă deosebit de abruptă a pădurii, care se 
transformă pe neaşteptate într-o pantă mai blândă, plantată cu viță- 
de-vie, cu frunzele galbene în aerul toamnei. Alergară la deal printre 
rânduri, gâfâind şi împleticindu-se printre bulgării de pământ ud şi 
cleios, care li se lipea de pantofi. 

Nu era nicio îndoială: câinii câştigau teren. 

In capătul opus al viei, Pendergast se opri o clipă, să cerceteze 
locul. Erau în defileul adânc dintre două culmi. Crestele se îngustau pe 
măsură ce se apropiau de vârf, la vreo opt sute de metri distanţă. 
Castelul se afla sub ei, pe pragul său de stâncă, întunecat şi sinistru. 

— Haide, Vincent, spuse agentul FBI. N-avem nicio clipă de pierdut! 

Via făcea loc unei alte râpe abrupte, acoperite cu o întindere deasă 
de castani. Inaintau cu greu, hainele lor deja rupte fiind şi mai mult 
sfâşiate de tufele de măceş. Deasupra capetelor lor se ivi zidul 
sfarâmat al unei construcţii vechi, în ruină, o foarte veche casa 
colonica, potopită de plante căţărătoare. Se urcară dincolo de ea şi de 
dependinţele ei şi intrară într-un luminiş năpădit de buruieni. 
Pendergast se opri din nou să studieze coasta de deasupra lor. 

D'Agosta îşi simţea inima gata să explodeze. Dispozitivul cu 
microunde îi atârna de umăr ca o imensă povară. Gâfâind ca să-şi 
recapete răsuflarea, privi în josul pantei şi întrezări mai mulţi câini, 
alergând şi lătrând. Işi strângeau rândurile. Acum putea distinge 
fluierăturile îndepărtate şi strigătele dresorilor. 

Pendergast se uita cu atenţie în sus, către vârf, spre locul unde se 
îngusta defileul. 

— Văd o sclipire de oţel. 

— Oameni? 

Pendergast dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ai vânat vreodată mistreți? 

— Nu. 

— Exact aşa suntem vânaţi noi. Ca mistreţii. Acolo, sus, unde se 
îngustează trecătoarea, sunt vânătorii. Vreo zece, poate mai mulţi, în 
adăposturi pentru pândă. Armele lor pot acoperi în întregime partea 
de sus a crestei. Dădu din cap, de parcă îşi aproba propriile spuse. E o 
vânătoare standard. Câinii scot mistreţii din ascunzătoare şi îi mână în 
susul unei văi care se îngustează pe măsură ce urcă spre culme, unde 
sunt siliţi să iasă la lumină şi sunt doborâţi de vânători. 

— Atunci ce facem? 

— Nu ne purtăm ca mistreţii. În loc să alergăm înainte, 


îndepărtându-ne de câini, o luăm în lateral. 

Se întoarseră şi alergară de-a lungul pantei, sub un unghi drept faţă 
de linia văii, urmărind ridicăturile şi adânciturile terenului. Lătratul se 
auzea mai aproape şi sunetul reverbera printre movile, creând 
impresia că animalele se apropiau din toate părţile. 

Versantul abrupt al muntelui se afla, probabil, la jumătate de 
kilometru în faţa lor. Dacă puteau trece dincolo de ea, se gândi 
D'Agosta pe când înaintau împleticindu-se, puteau ocoli câinii, 
coborând din nou povârnişul. Dar râpa era tot mai adâncă şi pădurea, 
tot mai deasă, încetinindu-le mersul. Şi apoi, cu desăvârşire pe 
neaşteptate, ajunseră pe buza unei ravene înguste, dar foarte 
abrupte, pe fundul căreia curgea un torent vijelios, peste bolovani 
ascuţiţi. In partea opusă, probabil la vreo şase metri distanţă, se afla 
un perete de piatră umedă, acoperită de muşchi. 

Era de netrecut. 

Pendergast se răsuci pe călcâie. Câinii păreau acum foarte aproape. 
D'Agosta putea să audă până şi trosnetul crengilor, tufişurile rupte, 
înjurăturile dresorilor. 

— Nu putem traversa ravena asta, spuse Pendergast. Ne rămâne o 
singură opţiune. Trebuie să urcăm, încercând să ne strecurăm printre 
vânători. 

Agentul FBI scoase pistolul luat de la bărbatul prăbuşit în prăpastie 
şi îi verifică încărcătorul. 

— Au rămas trei gloanţe. Haide. 

Reîncepură să urce. Lui D'Agosta nu-i venea să creadă că era în 
stare să meargă mai departe, dar adrenalina - şi lătratul 
înspăimântător al câinilor dresați să vâneze mistreți - îl îmboldeau 
înainte. 

Câteva minute mai târziu, pădurea se rări, devenind mai luminoasă. 
Se ghemuiră, apoi îşi continuară drumul încet, târându-se. Mai sus, 
pajiştile şi viroagele pline de tufişuri luau cu desăvârşire locul pădurii. 
D'Agosta îşi trase îngrozit răsuflarea. Viroagele erau năpădite de tufe 
impenetrabile; pajiştile erau deschise şi golaşe, punctate cu pâlcuri 
izolate de copaci. Terenul continua să se înalțe pe încă patru sute de 
metri, mărginit de două creste de stâncă, şi culmina în cele din urmă 
cu un pisc dezgolit. Semăna cu un culoar de tragere. 

Pendergast studie vârful preţ de cel puţin un minut, în ciuda 
rapidităţii cu care se apropiau câinii. Apoi clătină din cap. 

— N-are rost, Vincent. Ne sinucidem dacă mergem mai departe. 
Acolo sus sunt probabil mult prea mulţi oameni şi fără îndoială c-au 
vânat toată viaţa lor mistreți în valea asta. N-o să reuşim niciodată să 
trecem printre ei. 

— Eşti sigur? Adică, eşti sigur că sunt oameni acolo, sus? 

Pendergast încuviinţă din cap, uitându-se din nou spre culme. 


— De aici văd cel puţin vreo şase. Nu se poate spune câţi alţii se 
mai ascund în adăposturile dintre stânci. Se întrerupse, ca şi cum ar fi 
chibzuit. Cercul s-a închis deja pe ambele laturi şi deasupra noastră. Şi 
nu ne putem întoarce la vale: n-o să reuşim să trecem printre câini. 

— Eşti sigur? 

— Printre câinii ăştia nu poate trece nici măcar un mistreţ mascul 
de nouăzeci de kilograme, care aleargă prin tufele dese cu cincizeci 
de kilometri pe oră. Imediat ce ajunge pe linia lor, câinii converg către 
el şi... 

Tăcu. Se uită la D'Agosta cu ochii scânteind. 

— Vincent, asta el Există o cale de scăpare. Ascu/tă-mă. Eu cobor 
drept la vale. Când ajung pe linia câinilor, urletele lor vor atrage şi alţii 
şi se vor strânge grămadă. Intre timp, tu te deplasezi cu două sute de 
metri în lateral, în partea aia, cât poţi de repede. Pe urmă cobori încet. 
incet. Când o să auzi urletul care anunţă încolţirea prăzii - e un sunet 
inconfundabil - o să ştii c-am ajuns pe linia lor şi că latră la mine. Şirul 
lor se întrerupe când converg şi atunci poţi trece. Atunci şi numai 
atunci. E clar? Aşteaptă urletul de încolţire. După ce treci printre ei, te 
îndrepţi direct către drumul spre Greve. 

— Şi tu? 

Pendergast ridică arma. 

— Cu trei gloanţe? N-o să reuşeşti niciodată! 

— Nu există nicio altă posibilitate. 

— Şi unde ne întâlnim? Pe drumul către Greve? 

Pendergast clătină din cap. 

— Nu mă aştepta. Du-te la // colonnello şi întoarce-te cu toate 
forţele disponibile, cât mai curând cu putinţă. Cu toate forțele 
disponibile. Inţelegi? la şi maşinăria - o să ai nevoie de ea ca să-l 
convingi. 

—Dar... 

D'Agosta se întrerupse. Apoi - abia în clipa aceea - înţelese pe 
deplin consecinţele intenţiilor lui Pendergast. 

— La naiba cu povestea asta, spuse el. Mergem împreună! 

Lătrăturile se înteţiră, ajungând mai aproape. 

— Numai unul din noi poate trece. Nu există nicio altă cale. Acum 
pleacă! 

— Nu plec. Nici gând... Nu te las aici, cu câinii... 

— Fir-ai să fii, Vincent, trebuie! 

Pendergast îi întoarse spatele fără niciun alt cuvânt şi începu să 
coboare panta. 

— Nu! strigă D'Agosta. Nuuuu...!/ 

Dar era prea târziu. 

Se simţea paralizat, pironit locului, nevenindu-i să creadă ce se 
petrecea. Silueta întunecată şi zveltă a lui Pendergast cobora în 


salturi, ca o pisică, ţinând arma ridicată - şi dispăru printre copaci. 

Nu mai era nimic de făcut, în afară de a urma planul. Cu mişcări 
aproape mecanice. D'Agosta prinse să se deplaseze de-a curmezişul 
dealului, în lateral, până când se îndepărtă cu vreo trei sute de metri. 
Se întoarse, pregătindu-se să coboare. 

Dintr-odată se opri în loc. In faţa lui, în pâlcul des de copaci de sub 
un pinten de piatră, se afla o siluetă singuratică. Din orice alt unghi de 
sus, ar fi fost invizibil, sub aflorimentul stâncos. Stătea nemişcat, 
uitându-se la el. 

„ISuse, îşi spuse D'Agosta. Acum e-acum.” 

işi duse mâna spre dispozitivul cu microunde, apoi se răzgândi. 
Bărbatul nu era înarmat, sau cel puţin nu avea nicio armă la vedere. 
Putea ieşi mai bine din încurcătură cu mâinile goale. Se pregăti să 
facă un salt înainte. 

Insă apoi ezită. Deşi era îmbrăcat în haine de ţăran, necunoscutul 
părea altfel decât oamenii lui Fosco. Era foarte înalt şi suplu, poate cu 
vreo zece centimetri mai înalt decât Pendergast, şi purta o barbă 
tunsă cu grijă. Ochii lui aveau ceva ciudat. Erau de culori diferite: 
stângul căprui, iar dreptul de un albastru intens. 

„Poate e un localnic, se gândi D'Agosta. Sau un braconier, sau 
altceva de genul ăsta. E un moment al naibii de bine ales pentru o 
plimbare.” 

Redeveni dintr-odată conştient de existenţa câinilor. Continuau să 
latre: un sunet uniform, cadenţat, exact ca mai devreme. 

Nu mai avea timp de irosit. Bărbatul îi întoarse calm spatele, fără 
să-i arate niciun interes. D'Agosta începu să coboare fără grabă, 
aşteptând o schimbare a lătratului câinilor. Se mai uită o dată înapoi 
şi îl văzu pe străin, încă nemişcat, privind cu atenţie în josul pantei. 

D'Agosta se răsuci pe călcâie şi continuă să coboare prin pădure, 
încet şi cu grijă. „Lasă-l în plata Domnului.” Ceea ce conta era 
Pendergast. Avea să scape. Trebuia să scape, trebuia... 

Şi apoi, pe neaşteptate, auzi, în dreapta şi mai jos de el, un câine 
lătrând isteric, pe un ton mult mai înalt, mai insistent decât înainte. Se 
opri, ascultând. Un alt câine preluă urletul, apoi un al treilea. Peste o 
clipă, urla întregul şir. D'Agosta îi auzi convergând către o anumită 
zonă, într-o babilonie de lătrături ascuţite. Se auzi detunătura unei 
arme, chelălăitul unui câine. Lătrăturile înnebunite se înteţiră. Era un 
sunet cumplit, întrerupt de o a doua împuşcătură, apoi de a treia. Le 
urmă bubuitura mai joasă a unei carabine vechi, de calibru mare. 
D'Agosta nu putea să vadă nimic prin tufele dese, dar auzea foarte 
clar tot ce se petrecea. 

Acum era momentul. Strângând maşinăria la piept, se repezi în 
josul pantei cu toată puterea şi iuţeala de care era în stare, sărind, 
rupând în trecere rugii, lovindu-se, redresându-se, alergând cu 


disperare. leşi într-un mic luminiş şi de acolo întrezări pentru ultima 
oară - acum foarte departe în dreapta - silueta întunecată şi 
singuratică a lui Pendergast, înconjurată de o haită înfierbântată de 
câini, şi cel puţin o duzină de bărbaţi venind către el din ambele 
laterale şi de jos, avându-l cu toţii în bătaia puştii. Vacarmul era 
incredibil, inelul de câini surescitaţi se strângea, cei mai curajoşi 
repezindu-se înainte, încercând să smulgă câte o bucată de carne. 

D'Agosta continuă să alerge, să alerge întruna... şi deodată se 
pomeni de partea cealaltă a şirului de câini, hămăiturile lor cumplit de 
vorace auzindu-se acum în spatele lui şi mai sus de el. Işi continuă 
drumul, urletele de coşmar ale câinilor şi înjurăturile şi strigătele 
dresorilor răsunându-i tot mai slab în urechi. Vânătoarea se încheiase, 
prada era încolţită - numai că nu era un mistreţ, ci o fiinţă umană. 
Pendergast. Şi nu avea cum să scape: nu şi de data asta. Era peste 
putinţă. 


83 


Buck stătea pe patul său de fier din celula Centrului de Detenţie 
Manhattan, ascultând şi aşteptând. Clădirea era modernă, sterilă, 
numai pereţi albi şi lumină fluorescentă, cu neoanele ascunse în 
carcase de sticlă armată. Deşi era trecut de miezul nopţii, auzea o 
grămadă de zgomote făcute de ceilalţi deţinuţi, care loveau în gratii, 
ţipau, se certau, cereau avocaţi. O parte dintre strigăte erau în limbi 
neinteligibile, sunând aspru, aproape barbar. 

I se notaseră datele, i se luaseră amprentele, fusese fotografiat, 
făcuse duş, primise haine de schimb. Primise mâncare, un exemplar 
din ziarul Times, un telefon de la care să-şi sune avocatul - şi nu i se 
spusese absolut nimic. Avea impresia că stătea în celulă de o 


veşnicie. Fiecare oră care trecea înrăutăţea lucrurile şi mai mult. Când 
avea să înceapă? Oare asta simţise Hristos în timp ce aştepta să fie 
adus în faţa lui Pilat din Pont? Ar fi preferat aproape orice altceva 
bătăi, tortură, alte abuzuri - în locul acelei aşteptări interminabile. 
Locul era steril, înăbuşitor. lar faptul că era singur în celulă constituia 
cel mai cumplit aspect. Tratamentul atât de amabil reprezenta 
aproape o cruzime. Se întrebă cât putea să-i mai suporte pe oamenii 
care veneau şi plecau cu mâncarea lui: oameni care nu-i răspundeau 
niciodată la întrebări, nu-l priveau niciodată în ochi, nu scoteau 
niciodată vreun cuvânt. 

Ingenunche pentru rugăciune. Când urma să se întâmple? Când 
aveau să se cutremure zidurile, să răsune vocile din înalturi, să se 
deschidă pământul, înghiţindu-i pe necredincioşi? Când avea să se 
umple văzduhul de urletele condamnaților, când aveau să fugă 
împărații şi prinții, căutându-şi adăpost printre stânci, când aveau să 
apară pe cer cei patru călăreţi ai Apocalipsei? Nu exista nici măcar o 
fereastră prin care să privească afară şi nicio altă posibilitate de a 
vedea ceva. 

Suspansul îl ucidea, literalmente. 

Apăru un alt paznic: un negru masiv, în uniformă albastră, aducând 
o tavă. 

— Ce-i asta? întrebă Buck, ridicându-şi privirea. 

Niciun răspuns. Bărbatul deblocă ferestruica dintre bare, introduse 
tava prin deschizătură şi o lăsă pe podea, o împinse înăuntru, închise 
fanta, se întoarse cu spatele şi plecă. 

— Ce se întâmplă afară? strigă Buck. Ce...? 

Dar gardianul de serviciu dispăruse. 

Buck se ridică şi se aşeză din nou pe prici. Se uită la mâncare: o 
gogoaşă cu brânză cremă şi jeleu; un piept de pui în aspic; fasole 
verde cu o uşoară nuanţă de gri şi morcovi; un bulgăre de piure gros 
de cartofi. Banalitatea desăvârşită a meniului îl îngreţoşă. 

In clipa aceea auzi ceva distinct de zgomotele obişnuite ale 
închisorii: voci, un zăngănit, strigătele celorlalţi deţinuţi izbucnind pe 
neaşteptate. Buck se ridică de pe pat. 

incepea? Incepea în sfârşit? 

Pe culoar îşi făcură apariţia patru poliţişti înarmaţi până în dinţi, cu 
bastoane atârnându-le la şold, mergând ţanţoşi în formaţie. Pentru el: 
veneau pentru el. Simţi tremurul anticipării. Avea să se întâmple ceva. 
Era posibil să fie foarte brutal. Avea să fie pus la încercare, fără nicio 
îndoială, în cel mai înalt grad. Dar, indiferent ce urma să se petreacă, 
avea să accepte totul. Făcea parte din măreţul plan al Domnului. 

Poliţiştii se opriră în faţa celulei lui. li fixă cu privirea, aşteptând. 
Unul se apropie şi citi de pe o fişă prinsă într-un dosar verde. 

— Wayne Paul Buck? 


El încuviinţă din cap, adunându-şi toate puterile. 

Trebuie să vii cu noi. 

— Sunt gata, răspunse sfidător, dar cu o demnitate imperturbabilă. 

Polițistul descuie celula. Ceilalţi se traseră înapoi, cu armele 
pregătite. i 

— leşi, te rog! Intoarce-te şi pune mâinile la spate. 

Făcu aşa cum i se ceruse. Avea să fie rău, foarte rău: o simțea. 
Oţelul rece al cătuşelor îi cuprinse încheieturile şi se auzi un pocnet: o 
prevestire a celor ce aveau să vină. 

— Pe aici, domnule. 

„Domnule.” începea batjocorirea. 

II escortară în tăcere de-a lungul coridorului, până la un ascensor, 
urcară câteva etaje, apoi străbătură un alt coridor steril, oprindu-se în 
faţa unei uşi metalice, cenușii. Ciocăniră. 

— Intră, se auzi vocea unei femei. 

Uşa se deschise şi Buck se pomeni într-o încăpere mică, cu un birou 
din metal şi cu o singură fereastră prin care se zărea peisajul nocturn 
al Manhattanului de sud. La birou stătea poliţista care îi condusese pe 
centurionii veniţi să-l aresteze. 

Rămase în picioare în faţa ei, mândru, fără să se plece. Ea era Pilat 
din Pont al lui. 

Femeia luă dosarul întins de căpetenia grupului de poliţişti. 

— Ai stat de vorbă cu un avocat? întrebă. 

— N-am nevoie de avocat. Dumnezeu e avocatul meu. 

Buck observă pentru prima dată cât de frumoasă era femeia - şi cât 
de tânără. Avea un bandaj discret deasupra urechii, acolo unde o 
lovise piatra. El o salvase de la moarte. 

„Diavolul are o mulţime de chipuri.” 

— Cum doreşti. 

Ea se ridică, îşi desprinse haina dintr-un cuier, apoi dădu din cap 
către poliţişti. 

— Şeriful e pregătit? 

— Da, doamna căpitan. 

— Atunci să mergem. 

— Unde? întrebă Buck. 

Singurul ei răspuns fu să deschidă drumul de-a lungul holului. 
Coborâră cu un alt ascensor şi străbătură un labirint de coridoare, 
ieşind în curte, unde aştepta cu motorul la ralanti o maşină de poliţie 
fără însemne, strălucind în lumina unei duzini de lămpi cu sodiu. La 
volan se afla un poliţist în uniformă. Lângă portiera pasagerului stătea 
un bărbat scund şi îndesat, într-un costum gri de poliester, cu mâinile 
împreunate în faţă. 

— li puteţi scoate cătuşele, le spuse Hayward poliţiştilor. Aşezaţi-l 
pe bancheta din spate, vă rog! 


ÎI descătuşară, deschiseră portiera, îl împinseră încet înăuntru. 
Hayward stătea între timp de vorbă cu bărbatul în costum, întinzându- 
i dosarul verde şi un suport cu clemă pentru hârtii. El semnă pe foaia 
prinsă în suport şi i-o înapoie, apoi se urcă alături de şofer şi trânti 
portiera. Femeia se aplecă spre geamul din spate. 

— Probabil te întrebi ce-o să se întâmple cu dumneata, domnule 
Buck. 

El simţi un val de emoție. Asta era: îl scoteau din temnită si-l 
duceau să-şi găsească sfârşitul, clipa supremă a sorții sale. Era 
pregătit. 

— Acest domn este un şerif al Statelor Unite care te va escorta în 
avion, pe drumul de întoarcere în Broken Arrow, Oklahoma, unde eşti 
aşteptat ca să fii judecat pentru încălcarea eliberării condiţionate. 

Buck o privi uluit. Nu era cu putinţă. O altă batjocură. Era un truc, 
un vicleşug. 

— M-ai auzit? 

El nu dădu niciun semn că ar fi priceput. Trebuia să fie un truc. 

— Procurorul districtual a hotărât să nu-ţi aducă nicio acuzaţie aici, 
în New York - ar fi fost prea multă bătaie de cap. Şi, ca să-ţi spun 
adevărul, n-ai făcut nimic chiar atât de rău, în afara faptului că te-ai 
folosit de libertatea cuvântului într-un mod mai degrabă nechibzuit. 
Am avut noroc, am reuşit să evităm o revoltă, să împrăştiem 
mulţimea în mod paşnic după plecarea dumitale. Toată lumea s-a dus 
acasă şi locul e acum împrejmuit cu bariere. Departamentul de 
întreţinere a Parcurilor va face în curând curăţenie şi însămânţări, 
ceea ce era oricum necesar. Aşa că, vezi dumneata, de fapt nu s-a 
săvârşit nimic rău şi considerăm că e mai bine ca întregul incident să 
se încheie discret şi să fie dat uitării. 

Buck o asculta abia reuşind să-şi creadă urechilor. 

— Şi ce-o să se întâmple cu mine? reuşi în sfârşit să întrebe. 

— După cum spuneam, te trimitem înapoi, în Oklahoma, unde 
există un ofiţer care se ocupă de eliberările condiţionate de-a dreptul 
nerăbdător să staţi de vorbă. Noi nu te vrem. Ei au întâietate, şi te vor 
înapoi. Totul se termină cu bine în toate privinţele. 

Femeia îi zâmbi, sprijinindu-şi mâna pe partea laterală a maşinii. 

— Domnule Buck? Te simţi bine? z 

El nu-i răspunse. Nu se simțea bine. li era rău. Nu asta ar fi trebuit 
să se întâmple. Era o înşelăciune, o înşelăciune plină de răutate. 

Ea se aplecă puţin mai mult înspre geam. 

— Domnule Buck? Dacă nu te superi, aş vrea să-ţi spun ceva 
personal. 

El se holbă la femeie. 

— In primul rând, există un singur lisus şi Acela nu eşti dumneata. 
Încă un lucru: sunt creştină şi încerc să fiu o bună creştină, deşi poate 


că nu reuşesc întotdeauna. Când mă aflam la mila gloatei, n-ai avut 
niciun drept să stai acolo, să mă arăţi cu degetul şi să emiţi judecăţi. 
Ar trebui să citeşti cu mai multă atenţie acest pasaj din Evanghelia 
după Matei: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi... Făţarnice, scoate 
întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul 
fratelui tău”. Se întrerupse pentru o clipă, apoi adăugă: întotdeauna 
mi-a plăcut cel mai mult Biblia în versiunea regelui lacob. Acum 
ascultă-mă. Preocupă-te de dumneata de acum înainte, fii un bun 
cetăţean, fereşte-te de necaz şi respectă legea. 

— Dar... Nu vă daţi seama... O să se-ntâmple. Vă previn, se 
apropie. 

Buck abia reuşea să pronunţe cuvintele. 

— Dacă urmează o A Doua Venire, e al naibii de sigur că dumneata 
n-o să fii anunţat dinainte... măcar atâta lucru ştiu sigur. După care îi 
zâmbi, lovi cu palma în lateralul maşinii şi adăugă: La revedere, 
domnule Buck! Ai grijă să nu calci strâmb. 


84 


În sufrageria elegant mobilată din corpul principal al Castelului 
Fosco, contele aştepta răbdător să i se servească masa de seară. 
Pereţii vilei din secolul al cincisprezecelea erau extrem de groşi şi nu 
se auzea niciun sunet, în afară de firavul zbârnâit mecanic al lui 
Bucefal, aflat alături, pe un suport în formă de T, de unde lovea cu 
ciocul său artificial într-o nucă artificială. Ferestrele impunătoare ale 
încăperii ofereau o privelişte spectaculoasă: dealurile din Chianti şi 
valea adâncă a râului Greve. Dar Fosco era mulţumit să stea pe 
scaunul său masiv din lemn de stejar din capul mesei lungi, 
rememorând, cu un calm savuros, evenimentele zilei. 

Zgomotul paşilor târşâiţi de pe coridor îi întrerupse reveria. O clipă 
mai târziu apăru Assunta, bucătăreasa, aducând o tavă imensă. O 
aşeză în capătul opus al mesei, apoi îi aduse rând pe rând felurile de 
mâncare: maltagliati ai porcini” simplu; coadă de vițel, servită a/ia 
vaccinara“*; fegatini” la grătar; contorno” de secărea prăjită în ulei 
de măsline. Era mâncarea simplă, obişnuită, în pregătirea căreia 
excela bucătăreasa lui şi pe care o prefera Fosco când se afla în ţară. 
lar dacă felului în care i-o prezenta Assunta îi lipseau cizelarea şi 
subtilitatea lui Pinketts... în privinţa asta nu era, din păcate, nimic de 
făcut. 

li mulţumi şi, în timp ce ea părăsea încăperea, îşi turnă un pahar 
din excepţionalul Chanti Classico de pe domeniul său. Apoi se 
concentră cu încântare asupra mâncării. Deşi era lihnit, mâncă încet, 
savurând fiecare îmbucătură şi fiecare înghiţitură de vin. 

In cele din urmă, masa odată încheiată, sună dintr-un mic clopoțel 
de argint aflat lângă mâna sa dreaptă. Assunta reapăru. 

— Grazie, spuse el, tamponându-şi colţurile gurii cu un şervet uriaş 
de olandă. 

Assunta făcu o plecăciune stângace. 

Contele se ridică. 

— După ce termini de strâns masa, poţi să-ţi iei câteva zile libere. 

Femeia îi adresă o privire iscoditoare, fără să-şi ridice fruntea. 

— Per favore, signora. Au trecut luni de zile de când ţi-ai vizitat 
ultima oară fiul din Pontremoli. 


% Paste cu ciuperci (în Ib. Italiană, în orig.) 

% După reţeta măcelarilor (în Ib. italiană, în orig.) 
%7 Ficat (în Ib. italiană, în orig.) 

% Garnitură (în Ib. italiană, în orig.) 


Plecăciunea femeii se adânci. 

— Mille grazie. 

— Prego. Buona sera. 

Contele se răsuci încet pe călcâie şi părăsi sufrageria. 

Bucătăreasa odată plecată, în castel n-avea să mai rămână niciun 
servitor. Oamenii lui îşi îndepliniseră misiunea şi plecaseră. Până şi 
îngrijitorii terenurilor primiseră câteva zile libere. Pe domeniu nu mai 
rămăsese decât Giuseppe, bătrânul dresor de câini: întâmplarea făcea 
să nu se poată lipsi de el. 

Toate acestea nu pentru că Fosco n-ar fi avut încredere în servitori; 
aveau cu toţii legături vechi cu familia lui, unele datând chiar şi de opt 
sute de ani, iar loialitatea lor era mai presus de orice dubiu. Dar 
dorea, pur şi simplu, să-şi termine treburile fără să fie deranjat. 

Străbătu încet încăperile imense ale castelului: ;/ salone, sala 
portretelor, sala armelor. Plimbarea îl purtă înapoi în timp: mai întâi 
prin adăugirile mai vechi, din secolul al treisprezecelea, apoi prin 
încăperile încă şi mai vechi, construite cu o jumătate de mileniu 
înaintea primelor. Acolo nu exista electricitate, nu se regăsea niciunul 
dintre aspectele confortului modern, cum ar fi canalizarea sau 
încălzirea centrală. Furnicarul de camere mici, fără ferestre, devenea 
tot mai întunecat şi mai apăsător şi Fosco se opri ca să ia o torţă din 
aplica încastrată în zid şi s-o aprindă. Se întoarse spre o masă veche 
de lucru din apropiere, luând şi un alt obiect, pe care şi-l îndesă în 
buzunarul vestei. Apoi intră pe un coridor lateral şi îşi continuă 
drumul, coborând: coborând într-un labirint de tunele săpate direct în 
stâncă. 

O mare parte din subsolul vast al castelului Fosco era folosită 
pentru produsele obţinute de pe domeniu. O mulţime de încăperi erau 
rezervate pentru producerea vinului: erau pline de instalaţii de 
îmbuteliere şi de vase pentru fermentare, de nenumărate butoaie 
mici, din stejar franțuzesc. Altele erau rezervate pentru îmbătrânirea 
şuncii de mistreţ: spaţii adânci, răcoroase, de ale căror plafoane 
atârnau nenumărate bucăţi de şuncă, încă acoperite de blană aspră. 
Altele erau folosite pentru depozitarea uleiului de măsline şi pentru 
fabricarea oţetului ba/samico. Insă acolo - cu mult sub zona fortificată 
a castelului - nu existau asemenea spaţii largi şi bine ventilate. 
Pivniţele înguste erau săpate adânc în calcarul stâncii proeminente, 
iar scările ca nişte tirbuşoane duceau în puțuri şi în încăperi 
neîntrebuinţate de cinci sute de ani. 

Pe una dintre aceste scări cobora Fosco. Aerul era rece, pereţii 
luceau de umezeală. Contele îşi încetini paşii încă şi mai mult: pietrele 
cioplite de mână erau alunecoase şi, dacă ar fi căzut, n-ar fi avut cine 
să-i audă strigătele. 

Scara se sfârşi în cele din urmă într-un labirint de pivnițe înguste, 


cu cărămidă veche căptuşind pereţii. În aceştia erau săpate nişe şi 
fiecare adăpostea câte un schelet: membri ai familiei morţi de multă 
vreme sau - mai probabil, dat fiind numărul lor - aliaţi căzuţi în 
războaie purtate cu un mileniu în urmă. Aerul era viciat şi torţa 
pâlpâia în vreme ce Fosco îşi urma traseul întortocheat. 

Pe măsură ce pătrundea mai adânc în labirint, zidurile vechi erau 
din ce în ce mai zgrunţuroase. Trecu prin mai multe locuri unde se 
desprinseseră de stâncă, năruindu-se şi lăsând în urmă mormane de 
cărămizi sparte. Scheletele căzute se găseau din abundență, de parcă 
ar fi fost aruncate şi abandonate în locul unde zăceau, cu oasele roase 
şi împrăştiate de şobolani. N 

Pivniţa se termina într-o fundătură. Întunericul era atât de dens, 
încât torţa lui Fosco abia reuşea să-l străpungă. Făcu un alt pas 
înainte şi o mişcă, descriind cu prudență un arc în ultima firidă din 
faţa lui. 

Flacăra pâlpâitoare dezvălui silueta agentului Pendergast, cu capul 
căzut în piept. Faţa zgâriată îi sângera dintr-o mulţime de răni. 
Costumul lui negru, de obicei imaculat, era zdrenţuit şi murdar, iar 
haina îi zăcea grămadă la picioare. Un strat gros de noroi toscan îi 
acoperea pantofii englezeşti, lucraţi de mână. Părea inconştient şi ar fi 
căzut la pământ, în faţa lui Fosco, dacă n-ar fi fost lanţul gros care îi 
înconjura strâns pieptul. Pornea dintr-un belciug de fier încastrat în 
zidul de stâncă şi era prins cu un lacăt de un al doilea belciug, aflat în 
partea opusă a lui Pendergast. Braţele agentului atârnau moi pe lângă 
trup, legate la încheieturi cu lanţuri suplimentare, fixate de peretele 
din spate al nişei. 

Prima mişcare a torţei lui Fosco fusese făcută cu mare grijă, 
învățase că nu trebuia să-şi subestimeze adversarul nici măcar acum. 
Dar Pendergast era evident imobilizat, neputincios, încurajat, contele 
apropie din nou torţa. 

Când lumina flăcării îi traversă faţa, agentul FBI se mişcă. Pleoapele 
i se ridicară. 

Fosco se retrase instantaneu cu un pas. 

— Agent Pendergast? rosti el pe un ton afectat. Aloysius? Ne-am 
trezit? _ 

Pendergast nu răspunse, dar ochii îi rămaseră deschişi. Işi mişcă 
fără vlagă membrele, rotindu-şi mâinile încătuşate. 

— Te rog să mă ierţi, dar lanţurile sunt necesare. O să-ţi dai seama 
în curând de ce. 

Cum nu primi niciun răspuns, continuă să vorbească. 

— Fără îndoială că te simţi slăbit, că abia eşti în stare să te mişti. Şi 
s-ar putea să fii atins într-o oarecare măsură de amnezie. 
Fenobarbitalul are uneori acest efect: a părut cel mai simplu mod de a 
te readuce la castel, fără eforturi inutile. Aşa că permite-mi să-ţi 


împrospătez memoria. Tu şi bunul sergent D'Agosta v-aţi plictisit de 
ospitalitatea mea şi aţi vrut să plecaţi. Eu, fireşte, am avut de 
obiectat. Mă tem c-a avut loc o luptă urâtă, în care a pierit dragul meu 
Pinketts. Tu ai depus o anumită scrisoare, pe care-am fost nevoit s-o 
revendic. A urmat încercarea voastră de evadare. Mă tem că 
sergentul D'Agosta a reuşit să scape. Dar important este că tu, dragul 
meu agent Pendergast, te-ai întors: ai revenit, în siguranţă, în sânul 
castelului Fosco! Şi insist să rămâi aici, ca oaspete al meu. Nu, serios - 
nu vreau să aud niciun protest. 

Fosco aşeză cu grijă torţa într-un suport de fier din perete. 

— Imi cer scuze pentru confortul redus. Insă acestor încăperi nu le 
lipseşte farmecul natural. Observi reţeaua albă care scânteiază pe 
pereţii cavernei? Este azotat de potasiu, dragul meu Pendergast... 
dintre toţi oamenii, tu eşti cel care ar trebuit să aprecieze această 
aluzie literară”. Şi să înţelegi ceea ce va urma. 

Şi, pentru a-şi sublinia spusele, contele îşi strecură mâna sub vestă 
şi scoase încet o mistrie. 

La vederea ei, în ochii apatici, năuciţi de medicamente hipnotice ai 
lui Pendergast apăru o scurtă licărire. 

— Aha! strigă încântat contele. Aluzia e clară pentru tine! Atunci să 
trecem la fapte cu toată graba. 

Se răsuci într-o parte şi mătură un morman de oase învălmăşite, 
dând la iveală o mare cantitate de mortar proaspăt pregătit. 

Folosindu-se de mistrie, întinse un strat gros de-a lungul intrării în 
firidă. Apoi se îndreptă spre una dintre grămezile de cărămizi căzute 
şi, luând câte două o dată, le aduse în faţa nişei, înşiruindu-le cu grijă 
peste mortar. Peste câteva minute, primul rând de cărămizi era 
aşezat şi Fosco întindea un alt strat de mortar deasupra lui. 

— Ce minunăţie sunt cărămizile astea! exclamă el, în timp ce lucra. 
Sunt vechi de câteva secole, făcute chiar din argila de pe deal. Uite ce 
masive sunt: Fosco n-are nevoie de vreuna dintre cărămizile voastre 
englezeşti minuscule! Am cerut să se pună o mare cantitate de var în 
mortar - aproape două părţi de var la o parte de nisip pentru că vreau 
ca ultimul tău cămin să fie cât mai trainic cu putinţă. Vreau să reziste 
de-a lungul erelor, dragul meu Pendergast. Să reziste până când vor 
suna trâmbiţele Apocalipsei! 

Agentul FBI păstra tăcerea. Dar ochii lui împăienjeniţi de 
fenobarbital se limpeziseră. Il urmărea pe conte cu un stoicism 
aproape felin - dacă stoicism era cuvântul potrivit, reflectă Fosco. 
Termină al doilea rând de cărămizi şi se opri ca să-i întoarcă privirea. 

— Plănuiesc asta de ceva vreme, spuse contele. De fapt, de destul 
de multă vreme. Vezi tu, încă de la prima noastră întâlnire, de la 


% Probabil aluzie la povestirea Îngropat de viu (The Premature Burial) de Edgar Allan 
Poe (n.tr.) 


serviciul funerar al lui Jeremy Grove - când am avut acea mică 
neînțelegere asupra tripticului lui Ghirlandaio -, mi-am dat seama că 
erai cel mai formidabil adversar pe care-l înfruntasem vreodată. 

Se opri, aşteptând un răspuns. Dar Pendergast continua să păstreze 
tăcerea şi să nu se mişte - cu excepţia pleoapelor care clipeau. Aşa că 
Fosco se întoarse la munca lui şi - cu energia dată de un acces brusc 
de furie - înălţă al treilea, al patrulea şi al cincilea strat de cărămizi. 

Se opri din nou după ce aşeză ultima cărămidă din rândul al 
şaselea. Scurta răbufnire de mânie încetase şi redevenise el însuşi. 
Zidul ajungea acum până la mijlocul lui Pendergast. Aruncându-şi în 
spate poalele hainei, Fosco se aşeză cu graţie pe vechiul morman de 
cărămizi, să se odihnească. Privirea i se opri asupra prizonierului 
aproape cu blândeţe. 

— Ţin să observi că zidesc după procedeul flamand, alternând 
cărămizile plasate perpendicular cu cărămizi aşezate de-a lungul, 
spuse el. Frumos, nu-i aşa? Dacă aş fi avut de ales, poate-aş fi ajuns 
zidar. Bineînţeles că înălţarea unui asemenea zid cere timp. 
Consideră-l ultimul meu dar. Darul meu de despărțire. Vezi tu, ultima 
cărămidă odată pusă la locul ei, n-o să mai dureze mult poate o zi, 
poate două, în funcţie de cât de mult aer se infiltrează prin zidurile 
astea vechi. Nu sunt un sadic. Agonia ta nu va li prelungită pe nedrept 
- deşi îmi imaginez că o sufocare lentă în întuneric s-ar putea să nu fie 
un sfârşit atât de milostiv cum s-ar putea spera. În privinţa asta nu e 
nimic de făcut. 

Tăcu o clipă, trăgându-şi răsuflarea. Apoi continuă, cu voce aproape 
meditativă. 

— Signor Pendergast, să nu crezi că îmi asum cu uşurinţă această 
responsabilitate. Imi dau seama că, îngropându-te aici, jefuiesc lumea 
de o inteligenţă sclipitoare. Fără tine, se va transforma într-un loc mai 
obtuz. Insă va fi totodată mai sigur, pentru mine şi pentru cei 
asemenea mie: pentru bărbaţii şi femeile care preferă să-şi urmeze 
destinele fără amestecul unor legi create de inferiorii lor. 

Aruncă o privire spre firidă. Cu zidul pe jumătate construit, era 
cufundată în cel mai adânc întuneric. Numai liniile supte ale feţei 
însângerate a lui Pendergast reflectau lumina torţei. 

Contele îl privi în zeflemea. 

— Tot nimic? Foarte bine: să continuăm. 

Şi se ridică în picioare. 

Aşeză următoarele trei rânduri în tăcere. Când puse pe poziţie 
ultima cărămidă din cel de al nouălea şir şi netezi mortarul proaspăt 
întins deasupra, Pendergast vorbi în sfârşit. Zidul ajunsese până la 
nivelul ochilor lui spălăciţi şi vocea îi reverberă găunos în cripta abia 
construită. 

— Nu trebuie să faci asta, spuse el. 


Glasul său nu mai avea nimic din claritatea catifelată, cremoasă, 
aproape lenevoasă. 

Fosco ştia că era un efect secundar al fenobarbitalului. 

— Dar, dragul meu Pendergast, s-a făcut deja! 

Netezi mortarul cu mistria şi se întoarse la grămada de cărămizi. 

Rândul al zecelea era pe jumătate gata când agentul FBI deschise 
din nou gura. 

—Trebuie să fac un anumit lucru. Ceva neterminat, de o mare 
importanţă pentru întreaga lume. Un membru al familiei mele poate 
provoca un mare rău. Trebuic să mi se-ngăduie să-l opresc. 

Fosco se întrerupse din lucru, ascultându-l. 

— Dă-mi voie să-mi îndeplinesc această misiune. Pe urmă mă voi 
întoarce la tine. O să... o să poţi dispune de persoana mea aşa cum 
crezi de cuviinţă. iți dau cuvântul meu de gentleman. 

Fosco râse. 

— Mă socoţi idiot? Te aştepţi să cred c-o să te-ntorci, de bunăvoie, 
ca Regulus!” în Cartagina, ca să-ţi găseşti sfârşitul? Pfui! Chiar dacă o 
să-ţi respecţi cuvântul, când ar trebui să te-aştept? Peste douăzeci 
sau treizeci de ani, când o să fii bătrân şi sătul de viaţă? 

Din întunecimea firidei nu veni niciun răspuns. 

— Dar misiunea asta despre care ai pomenit... mă intrigă. Spui că e 
un membru al familiei? Dă-mi mai multe amănunte. 

— Mai întâi eliberează-mă. 

— Imposibil! Dar haide - văd că nu facem decât să schimbăm 
cuvinte. Şi m-am plictisit de povestea asta. 

Mişcându-se de-acum mai iute, Fosco termină al zecelea rând de 
cărămizi şi îl începu pe al unsprezecelea şi ultimul. Pendergast vorbi 
din nou atunci când în zid mai trebuia pusă şi cimentată cu mortar o 
singură cărămidă. 

— Fosco - vocea era slabă, sepulcrală, de parcă ar fi ieşit din 
străfundul unui mormânt -, te rog, ca un gentleman şi ca om. Nu pune 
cărămida aia. 

— Da. Pare într-adevăr că-i păcat. Contele cântări în palmă ultima 
cărămidă. Dar mă tem c-a venit timpul să ne despărţim, îţi mulţumesc 
pentru plăcerea oferită de compania ta în aceste ultime câteva zile. 
Nu-ţi spun arrivederia, ci addio. 

Şi aşeză ultima piatră. 

In timp ce netezea mortarul, îndepărtând ultima fărâmă în exces, 
Fosco auzi - sau i se păru că aude - un sunet venind din mormânt. Un 


100 Generalul Marcus Attilius Regulus, luat prizonier de către cartaginezi în primul 
război punic şi trimis apoi în solie la Roma, după ce i s-a cerut să jure că se va 
reîntoarce, jurământ pe care şi l-a respectat, spunând că se temea mai mult de 
sperjur decât de moarte, (n.tr.) 


geamăt surd, poate o expiraţie. Sau poate nu fusese decât vântul, 
jelindu-se prin catacombele străvechi? îşi lipi urechea de zidul abia 
terminat şi ascultă cu atentie. 

Dar nu se mai auzi nimic. 

Fosco se retrase cu un pas, lovi cu piciorul un morman de oase, 
împrăştiindu-le în faţa zidului, apoi înşfacă torţa şi se grăbi să străbată 
tunelele ca nişte cuiburi de şobolani, mergând spre vechea scară. 
Odată ajuns, începu să urce - zece trepte, douăzeci, treizeci - 
îndreptându-se spre suprafaţă şi spre lumina caldă a soarelui în 
amurg şi lăsând departe, în urmă, lumea tulburătoare şi tenebroasă a 
morţilor. 


85 


D'Agosta stătea tăcut pe bancheta din spate a maşinii care înainta 
pe drumul şerpuitor de munte. Peisajul era tot atât de frumos precum 
fusese cu două zile înainte: dealurile înveşmântate în straiele 
toamnei, strălucind în ruginiu şi auriu sub soarele primelor ore ale 
dimineţii. Sergentul abia dacă îl observa. Nu-şi putea lua ochii de la 
înfăţişarea neîndurătoare a donjonul castelului Fosco, care se ivea 
înălțându-se deasupra pintenului său cenuşiu de stâncă. Simpla 
revedere a castelului îl umplea de fiori reci, pe care nu reuşea să-i 
alunge nici măcar convoiul maşinilor de poliţie. 

Mută greutatea husei de pânză groasă de pe un picior pe altul. 
înăuntru se afla arma diabolică a lui Fosco. Fiorii dispărură din faţa 
furiei care fierbea în el, ţinută cu grijă sub control, încerca s-o 
canalizeze: avea nevoie de ea pentru întâlnirea care se apropia. 
Amânarea înnebunitoare, un adevărat chin de douăsprezece ore, se 
terminase în sfârşit. Aprobările şi mandatul sosiseră în cele din urmă: 
birocraţia fusese satisfăcută. Acum se reîntorcea pe terenul 
inamicului. Trebuia să fie calm, să-şi păstreze cumpătul. Nu avea 
decât o singură şansă de a-l salva pe Pendergast - dacă mai era încă 
în viaţă - şi n-avea de gând s-o spulbere pierzându-şi sângele rece. 

Aşezat alături de el, // colonnello Esposito trase pentru o ultimă 


dată adânc din ţigară, apoi o strivi într-o scrumieră. Stătuse liniştit în 
timpul călătoriei, făcând numai din când în când câte o mişcare, ca să- 
şi aprindă o altă ţigară. In clipa aceea aruncă şi el o privire pe geam. 

— O reşedinţă de-a dreptul formidabilă, spuse. 

D'Agosta încuviinţă din cap. 

Esposito scoase încă o ţigară, se răzgândi, o puse la loc şi se 
întoarse spre el. 

— Acest Fosco pe care mi l-aţi descris pare să fie un individ viclean. 
Va fi necesar să-l prindem asupra faptului, să facem noi înşine rost de 
dovezi. De aceea trebuie să pătrundem cât mai repede înăuntru. 

— Da. Perfect. 

Esposito îşi trecu mâna peste părul cărunt, dat peste cap. 

— Şi e evident un tip care nu lasă nimic la voia întâmplării. Mă tem 
că Pendergast ar putea fi... 

Vocea i se stinse. 

— Dacă n-am fi aşteptat douăsprezece ore... 

I/ colonnello clătină din cap. 

— Mersul lucrurilor nu poate fi schimbat. 

Amuţi, în timp ce maşina trecea de poarta în ruină din zidul 
exterior, intrând pe aleea cu chiparoşi. Pe urmă se foi din nou pe 
banchetă. 

— O rugăminte, domnule sergent. 

— Care? 

— Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc, vă rog. O să m-asigur că discuţia 
se desfăşoară în engleză. Fosco ştie bine engleza? 

— La perfecţie. j 

D'Agosta era mai obosit decât îşi amintea să mai fi fost vreodată. Il 
dureau toate mădularele, avea pielea plină de nenumărate zgârieturi 
şi tăieturi. Nu-l mai susțineau decât hotărârea neclintită de a-l salva 
pe Pendergast, teama de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla prietenului 
său în mâinile contelui. „Poate e încă în viaţă, se gândi. Inapoi, în 
aceeaşi celulă. Bineînţeles că e în viaţă. Trebuie să fie!” 

Se rugă scurt, fierbinte, ca acesta să fie adevărul. Alternativa era 
prea cumplită cm s-o ia în consideraţie. 

Maşinile se opriră pe pietrişul parcării de lângă zidul interior. Acolo, 
în umbra adâncă a contraforturilor de piatră, domnea frigul. D'Agosta 
deschise portiera şi cobori cu iuţeală, în ciuda durerilor care îl 
chinuiau. 

— Fiatul, spuse el. Maşina noastră închiriată. A dispărut. 

— Ce model? întrebă Esposito. 

— Un Stylo, negru. Număr de înmatriculare IGP 223. 

Esposito se întoarse către unul dintre oamenii lui şi dădu un ordin. 

Castelul părea părăsit, aproape supranatural de tăcut. // colonnello 
făcu un semn de încuviinţare din cap către subordonații săi, apoi se 


grăbi să deschidă drumul în susul treptelor de piatră ce duceau către 
uşile cu întărituri metalice. 

De data asta nu se deschiseră de la sine. De fapt, fu nevoie de cinci 
minute - şi de ciocăniturile din ce în ce mai nervoase ale lui Esposito - 
înainte de a se deschide încet, gemând. De partea cealaltă a pragului 
stătea Fosco. Privirea i se plimbă peste grupul de poliţişti, ajungând să 
se oprească în sfârşit asupra lui D'Agosta. Zâmbi. 

— Dumnezeule, ia te uită! E sergentul D'Agosta. Cum vi se pare 
Italia? 

Polițistul nu răspunse. Simpla vedere a grotescului conte îi stârni un 
val de repulsie. „Păstrează-ţi calmul”, îşi spuse. 

Fosco gâfâia uşor, dar altminteri părea să-şi expună partea jovială, 
imperturbabilă, a personalităţii. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru întârzierea cu care v-am răspuns. 
Nu mă aşteptam să am musafiri astăzi. Se întoarse către i/ colonnello. 
Dar n-am fost încă prezentaţi. Eu sunt Fosco. 

— Sunt colonnello Orazio Esposito de la Nucleo Investigativo, 
răspunse cu asprime acesta. Avem un mandat de percheziţie a 
acestei clădiri. Vă rog să vă dați deoparte, domnule! 

— Un mandat? Pe chipul contelui se aşternu surpriza. Despre ce e 
vorba? 

Esposito îl ignoră, făcându-şi loc pe lângă el şi dându-lc ordine 
răstite subordonaţilor săi. Apoi îl privi. 

— Oamenii mei trebuie să aibă acces în întreg castelul 

— Bineînţeles! 

Contele se grăbi să traverseze peluza din curtea interioară, trecând 
pe lângă fântâna care susura, şi intră în fortăreaţa donjonului 
întunecat şi ameninţător, afişând o remarcabilă expresie de surpriză şi 
de panică, amalgamate cu o cooperare servilă. 

D'Agosta păstră o tăcere de piatră, ţinându-şi husa de pânză 
groasă departe de Fosco. Observă că, de data aceasta, niciuna dintre 
uşile masive nu se mai închise scârţâind în urma lor. 

Contele îi conduse prin galeria centrală şi apoi într-o încăpere pe 
care D'Agosta nu o mai văzuse până atunci: o bibliotecă mare, 
elegantă, cu pereţii acoperiţi de volume vechi, cu cotoarele de piele 
gravate şi aurite. In cămin trosnea un foc vesel. 

— Vă rog, domnilor, spuse Fosco, invitându-i înăuntru. Luaţi loc. Vă 
pot oferi un sherry? Un trabuc? _ 

— Mă tem că n-avem timp pentru amabilităţi, zise Esposito. Işi duse 
mâna la buzunar, scoase o foaie de hârtie cu ştampile oficiale şi o 
aşeză pe masă. lată mandatul. Vom percheziţiona mai întâi subsolul şi 
pivnițele, apoi vom urca la etajele superioare. 

Contele scosese un trabuc dintr-o cutie de lemn sculptat. 

— O să cooperez, bineînţeles, dar aş vrea să ştiu despre ce e vorba. 


— Domnul sergent D'Agosta a adus acuzaţii foarte grave împotriva 
dumneavoastră. 

—Impotriva mea? făcu Fosco. Aruncă o privire spre D'Agosta. 
Despre ce vorbiţi? 

—Răpire, tentativă de crimă... şi acuzaţia că încă îl mai ţineţi închis 
pe Pendergast. 

Surpriza de pe chipul contelui se adânci. 

— Dar asta... e scandalos! Lăsă în jos trabucul, uitându-se de la 
D'Agosta la Esposito şi înapoi. Domnule sergent, e adevărat? Mi-aţi 
adus asemenea acuzaţii? 

—Să mergem, spuse D'Agosla pierzându-şi răbdarea. 

Deşi îşi păstra tonul egal al vocii, clocotea în sinea lui văzând cât de 
magistral îşi juca rolul contele. Arăta într-adevăr ca un om profund 
şocat şi surprins. 

— Bine. Dacă aşa stau lucrurile, cine sunt eu ca să mă-mpotrivesc? 
Fosco îşi privi trabucul, îi tăie capătul cu un mic cleşte de argint şi îl 
aprinse. Dar lăsaţi mandatul acela, domnule poliţist. Vă ofer 
dumneavoastră şi oamenilor dumneavoastră acces în întreg castelul. 
Toate uşile vă sunt deschise. Căutaţi oriunde doriţi. Vă rog să-mi 
permiteţi să v-ajut în orice mod îmi stă în putere. 

Esposito se răsuci scurt către o parte dintre carabinieri, vorbindu-le 
în italiană. Poliţiştii salutară milităreşte, se răsfirară în evantai şi 
dispărură. 

Esposito se întoarse din nou spre D'Agosta. 

— Domnule sergent, poate ar fi bine să ne conduceţi în camera 
unde aţi fost închişi peste noapte. Domnule conte, dumneavoastră ne 
veţi însoţi. 

— Insist s-o fac. Familia Fosco e veche, nobilă şi pune onoarea mai 
presus de orice. Aceste acuzaţii trebuie să fie cercetate şi clarificate 
imediat. 

Se uită la D'Agosta cu o uşoară umbră de indignare. 

Sergentul deschise drumul de-a lungul galeriei, apoi prin salon şi 
prin lungul şir de încăperi elegante. Contele îi urmă, păşind cu 
sprinteneala care îl caracteriza, arătându-i lui Esposito diverse lucrări 
de artă şi privelişti interesante, pe care acesta le ignoră. Cei doi 
carabinieri rămaşi încheiau coloana. 

Ajunseră într-un punct unde D'Agosta se rătăci. Se uită în jur, făcu 
un pas înainte, se opri iarăşi. Parcă în peretele acoperit cu stuc fusese 
o uşă, nu? 

— Domnule sergent? întrebă ;/ colonnello. 

— Poate sunt în măsură să vă ajut? se oferi Fosco. 

D'Agosta se uită dincolo de o uşă, se retrase, se uită dincolo de o 
alta. Trecuseră mai puţin de douăzeci şi patru de ore; era imposibil să 
fi uitat. Nu? făcu un pas înainte şi atinse stucul, dar era vechi, 


sfarâmicios, oricum, numai nou nu. 

— Sergentul spune că apartamentul în care a fost ţinut prizonier se 
află chiar în turn, i se adresă // colonnello lui Fosco. 

Contele îi aruncă o privire uimită, apoi se întoarse spre D'Agosta. 

— În turn există un singur apartament, dar nu e ăsta drumul. 

— Duceţi-ne acolo. 

Contele îi conduse în grabă printr-o mulţime de coridoare şi de 
camere scunde, cu pereţi de piatră, goale, nemobilate. 

— Asta e partea cea mai veche a castelului, spuse el. Datează din 
secolul al nouălea. E mai degrabă rece şi deprimantă. Nu există 
înlesniri moderne, cum ar fi electricitatea sau canalizarea. Nici măcar 
eu însumi nu vin aici vreodată. 

In mai puţin de un minut ajunseseră la uşa masivă de fier a 
donjonului. Fosco o descuie cu greutate, lacătul fiind ruginit. Uşa se 
deschise scârţâind şi Fosco îndepărtă pânzele de păianjen. O luă 
înainte pe scările de dincolo de prag şi ecoul paşilor umplu spaţiile cu 
pereţi de piatră. Odată ajunşi pe palier, D'Agosta se opri în faţa uşii 
apartamentului lor. Era întredeschisă. 

— Asta e? întrebă Esposito. 

Sergentul dădu din cap în semn de încuviinţare. 

II colonnelb le făcu semn oamenilor săi, care se apropiară, 
deschiseră uşa şi intrară. Esposito îi urmă, cu D'Agosta în spatele lui. 

Apartamentul confortabil în care îşi petrecuse noaptea dinainte 
dispăruse. Covoarele, rafturile cu cărţi şi mobilierul nu se vedeau 
nicăieri. Becurile, ţevile de apă - toate noile amenajări dispăruseră. In 
locul lor, dădu cu ochii de o grotă răcoroasă, întunecată, plină cu 
vechituri putrede, statui de piatră sparte, teancuri mucegăite de 
draperii grele. Pe podea zăcea un candelabru de fier masiv, strâmb şi 
ruginit. Totul era acoperit cu un strat gros de praf. Semăna cu un 
depozit de resturi rămase din secolele trecute. 

—Domnule sergent... sunteţi sigur că asta e camera? 

Uimirea lui D'Agosta lăsă loc perplexităţii, apoi furiei. 

—Da, dar nu arăta aşa. Nu arăta nicidecum aşa. Erau dormitoare, o 
e cameră de baie... 

In încăpere se aşternu tăcerea. 

„Vasăzică, aşa merg lucrurile”, îşi spuse D'Agosta în sinea lui. 

— Domnul conte a folosit cele douăsprezece ore necesare pentru 
obţinerea mandatului ca să aranjeze decorurile. Ca să mascheze totul. 

Esposito îşi plimbă degetul peste stratul de praf de pe o masă 
veche, mâncată de cari, frecă depunerile între degetul mare şi 
arătător, apoi îl fixă cu privirea pe D'Agosta. Se întoarse spre conte. 

— In turn mai sunt şi alte apartamente? 

— După cum vedeţi, acesta ocupă etajul în întregime. 

II colonnello se uită din nou la D'Agosta. 


— Bine. Ce urmează? 

— Am coborât la parter pentru cină. Sergentul avea grijă să-şi 
păstreze calmul vocii. In sufrageria principală. Fosco a spus că n-o să 
părăsim vii castelul. A avut loc un schimb de focuri. Eu l-am ucis pe 
valet. 

Sprâncenele contelui se înălţară iarăşi. 

— Pe Pinketts? 

Peste cinci minute intrau în atmosfera veselă din ;/ salotto. Dar era 
aşa după cum începuse să se teamă D'Agosta: nu se zărea nici o pată 
de sânge, nici un semn de luptă. Pe masă erau resturile unui dejun 
pentru o singură persoană. 

— Sper c-o să mă scuzaţi, spuse Fosco, arătând către mâncarea pe 
jumătate consumată. M-aţi surprins în mijlocul micului dejun. Nu 
aşteptam oaspeţi. Le-am dat servitorilor câteva zile libere. 

Esposito parcurse camera cu paşi mari, cu mâinile la spate, 
căutând aşchii sau găuri, semne lăsate de glonţ. 

— Domnule sergent, câte focuri de armă s-au tras? întrebă el. 

D'Agosta căzu o clipă pe gânduri. 

— Patru. Trei l-au nimerit pe Pinketts. Celălalt ar trebui să fie 
undeva, în peretele de deasupra căminului. Dacă gaura n-a fost 
acoperită cu tencuială. 

Bineînţeles că nu exista nicio urmă. Absolut niciuna. 

Esposito se întoarse spre conte. 

— Putem vorbi cu acest Pinketts? 

— S-a întors în Anglia pentru câteva săptămâni. A plecat alaltăieri - 
un deces în familie, din câte am înţeles. Vă dau cu plăcere adresa lui 
şi numărul de telefon din Dorset. 

II colonnello făcu un semn din cap. 

— Mai târziu. 

In cameră se lăsă din nou tăcerea. 

„Nu e englez! fu cât pe ce să strige D'Agosta. Şi numele lui nu e 
Pinketts!” Dar ştia că n-avea rost să deschidă o asemenea discuţie în 
momentul acela. Era clar că Fosco aranjase totul din cale-afară de 
bine. Şi nu-şi putea îngădui să muşte momeala - nu în faţa lui 
Esposito. 

„Găseşte-l pe Pendergast. Asta-i lucrul cel mai important.” 

Doi carabinieri se întoarseră, schimbând rapid câteva cuvinte cu // 
colonnello, în italiană. Esposito se răsuci spre D'Agosta. 

— Oamenii mei n-au găsit nicio urmă a maşinii în garaj sau pe 
terenul din jur. 

— E evident că s-a descotorosit de ea. 

Esposito dădu din cap, dus pe gânduri. 

— De la ce companie aţi închiriat-o? 

— Eurocar. 


II colonnello se întoarse spre oamenii lui, adresându-li-se în italiană. 
Aceştia încuviinţară din cap şi plecară. 

— După întoarcerea lui Fosco de la Florenţa, am fost încuiaţi într-un 
depozit vechi, spuse D'Agosta, luptându-se cu un sentiment crescând 
de panică. In beciuri. Vă pot conduce acolo. Scara porneşte chiar din 
cămară. 

— Vă rog! 

Şi Esposito îi făcu semn s-o ia înainte. D'Agosta conduse grupul 
afară din sufragerie, prin bucătăria mare şi goală şi în cămara de 
dincolo de ea. Scara care cobora spre pivnițele cu provizii fusese 
acoperită cu un dulap masiv, de ale cărui cârlige vechi de alamă erau 
agăţate vase de cupru şi ustensile de bucătărie. 

„Bingo!” îşi spuse D'Agosta. 

— Scara o acolo, în spate, zise ei. E acoperită cu dulapul ăla. 

Esposito le făcu semn celor doi oameni ai săi, care mutară dulapul 
cu greutate. D'Agosta simţi că îngheaţă. Scara dispăruse. In locul ei 
era un perete gol, vechi şi prăfuit, aidoma restului încăperii. 

— Pipăiţi-l! exclamă, incapabil să-şi mai ascundă frustrarea şi 
groaza crescândă din voce. A zidit uşa! Mortarul ar trebui să fie încă 
umed! 

II colonnello făcu un pas înainte, scoase un briceag şi îi înfipse 
vârful în mortar. Câteva bucățele mici, uscate, se desprinseră într-un 
nor de praf. Continuă să înfigă lama şi în alte locuri, verificând. Apoi 
se întoarse şi îi întinse briceagul lui D'Agosta, fără niciun cuvânt. 

Sergentul îngenunche şi pipăi partea de jos a peretelui. Părea 
vechi, prăfuit - când mutaseră dulapul scoseseră la iveală până şi 
pânze de păianjen. Se retrase cu un pas şi privi prin încăpere. Nu 
greşise cu nimic: acela era locul. 

— Contele a acoperit-o. A mascat-o cumva. Aici era o uşă! 

O altă tăcere prelungită. Esposito întâlni privirea lui D'Agosta, apoi 
se uită în altă parte. 

Văzându-i căutătura meditativă, D'Agosta îşi simţi renăscând 
hotărârea de fier. 

— Să ne alăturăm oamenilor dumneavoastră. Să scotocim în tot 
locul ăsta blestemat! 

O oră mai târziu, D'Agosta se pomeni iarăşi în galeria centrală. 
Exploraseră mai multe culoare, saloane, camere, pivnițe, subsoluri şi 
tuneluri decât îşi închipuise că ar fi putut avea vreun castel de pe 
lume. Acela era prea mare, prea întins, părea imposibil să-şi dea 
seama dacă acoperiseră toate ungherele lui cutreierate de curenţi de 
aer şi toate scările umede. Toţi muşchii îi tremurau de oboseală. Husa 
de pânză tare în care se afla arma cu microunde îi atârna greu de 
umăr. 

Pe măsură ce înaintaseră în cercetări, Esposito devenise din ce în 


ce mai tăcut. Fosco fusese alături de ei tot timpul, plin de solicitudine, 
răbdător, descuind toate uşile, ba chiar sugerând din când în când 
trasee noi pentru căutare. 

Acum contele îşi drese glasul. 

— Vă pot propune să ne-ntoarcem în bibliotecă? Acolo putem 
discuta stând mult mai confortabil. 

Pe când se aşezau în jurul focului, intră unul dintre carabinieri, care 
îi şopti ceva la ureche lui Esposito. // colonnello încuviinţă din cap, 
apoi îl concedie cu un gest, având o expresie impenetrabilă pe chip. 
Fosco îi oferi din nou un trabuc şi Esposito acceptă de data asta. 
D'Agosta privea totul venindu-i din ce în ce mai greu să-şi creadă 
ochilor. Işi simţea furia luându-l în stăpânire, aproape depăşindu-i 
puterea de autocontrol şi amestecându-se cu un sentiment de groază 
şi de mâhnire. Era ireal, era un coşmar. 

Esposito vorbi în sfârşit, pe un ton neutru. 

— Oamenii mei au căutat Fiatul Stylo. A fost adus înapoi, la 
Eurocar, ieri la ora treisprezece fix. Nota de plată a fost semnată de 
A.X.L. Pendergast, iar plata s-a făcut cu un card American Express, 
aparţinându-i aceluiaşi Pendergast. Un agent special A.X.L. 
Pendergast a făcut o rezervare pentru zborul către Palermo de la ora 
14.30, de la Eirenze Peretola. Incă mai încercăm să aflăm dacă a fost 
sau nu în avion. Cu liniile aeriene din zilele noastre e atât de greu să 
conlucrezi... 

— Bineînţeles că în evidențe s-a consemnat c-a fost în avion! Nu vă 
daţi seama care e jocul lui Fosco? 

— Domnule sergent... 

— Toate astea sunt minciuni! se răsti D'Agosta, ridicându-se de pe 
scaun. Orchestrate de Fosco! Exact aşa cum a zidit coridorul, cum a 
deghizat apartamentul. Exact aşa cum a plănuit toate b/estemățiile! 

— Domnule sergent, vă rog, rosti calm Esposito. Controlaţi-vă. 

— Chiar dumneavoastră aţi spus că avem de-a face cu un om 
hotărât! 

—Domnule sergent! 

Vocea era mai fermă. 

D'Agosta rămase în picioare, simțind că aproape îşi ieşise din minţi 
de furie, frustrare şi supărare. Fosco avea cartea de credit a lui 
Pendergast. Ce însemna asta? Şi acum nemernicul îi aluneca printre 
degete. Pendergast nu era nicăieri, dispăruse fără urmă. Făcu un efort 
aproape peste puterile omeneşti de a-şi regăsi stăpânirea de sine; 
dacă îşi pierdea controlul, n-avea să i se mai ivească niciodată o altă 
şansă. Trebuia să găsească fisura din armura contelui. 

— Atunci nu e în castel. L-au dus în pădure, în susul muntelui. 
Trebuie să cercetăm zona. 

Esposito trase gânditor din trabuc, aşteptând să termine D'Agosta. 


Pe urmă vorbi el. 

— Domnule sergent, în istorisirea dumneavoastră aţi pretins că 
domnul conte a ucis patru oameni ca să recupereze o vioară... 

— Cel puțin patru oameni! Ne pierdem timpul aici. Trebuie să... 

Esposito ridică o mână, cerând tăcere. 

— Scuzaţi-mă. Pretindeţi că domnul conte a ucis aceşti oameni cu 
acel aparat pe care-l aveţi asupra dumneavoastră. 

— Da. 

D'Agosta încercă să-şi calmeze respiraţia. 

— De ce nu i-l arătaţi contelui? 

D'Agosta scoase dispozitivul cu microunde din husă. 

— Măiculiţă, făcu Fosco, uitându-se cu mult interes. Ce-i asta? 

— Domnul sergent susţine că e o armă cu microunde, răspunse 
Esposito. Proiectată şi folosită de dumneavoastră pentru a-i ucide prin 
ardere pe domnul Locke Bullard, pe un ţăran din Abetone şi pe alţii, în 
Statele Unite. 

Fosco se uită mai întâi la // colonnello, apoi la D'Agosta, cu uimire - 
şi apoi compătimire? — pe chip. 

— Sergentul afirmă asta? 

— Intocmai. 

— Un aparat, spuneţi? Care prăjeşte oamenii, îi transformă în 
mormane fumegânde de cenuşă? Construit de mine? îşi depărtă 
palmele, cu o expresie uluită pe chip. Mi-ar plăcea să văd o 
demonstraţie. 

— Domnule sergent, n-aţi vrea să faceţi o demonstraţie, pentru noi 
şi pentru domnul conte? 

D'Agosta îşi cobori privirea spre armă, o răsuci în mâini. Tonul 
sceptic al lui Fosco nu fusese dezaprobat de // colonnello, şi nici nu era 
de mirare: maşinăria te ducea cu gândul la benzile desenate, părea 
confecţionată de un personaj precum Flash Gordon. 

— Nu ştiu cum se foloseşte, răspunse sergentul. 

— Incercaţi, îi ceru Esposito, cu o undă de sarcasm în glas. 

Lui D'Agosta îi trecu prin cap că, dacă ar fi izbutit să pună arma în 
funcţiune, reuşita ar fi putut reprezenta singura lui şansă de a 
schimba cursul lucrurilor. 

Indreptă dispozitivul către vatra şemineului, unde se afla un 
dovleac proaspăt - părând o provocare deliberată. Incercă să-şi 
limpezească mintea, să-şi amintească întocmai tot ce făcuse Fosco. 
Răsuci un buton, apăsă trăgaciul. 

Nu se întâmplă nimic. 

Învârti mai multe butoane de reglaj, apăsă pe un comutator, tinti, 
apăsă pe trăgaci. 

Tot nimic. 

Din câte îşi dădea seama, arma se stricase în timpul evadării, când 


o aruncase în tufişuri. Răsuci diverse butoane, apăsând pe trăgaci 
iarăşi şi iarăşi, sperând să înceapă bâzâitul profund pe care îl auzise în 
timpul demonstraţiei. Dar maşinăria rămânea tăcută şi rece. 

— Cred că am văzut destul, spuse calm Esposito. 

Cu mişcări încete, D'Agosta puse arma la loc, în husă. Abia dacă 
putea să se uite în ochii colonelului. Acesta îl privea fix, cu faţa 
transformată într-o mască a scepticismului. Nu, nu era tocmai 
scepticism: ci pură suspiciune, furie - şi compătimire. 

Şi Fosco îl fixa cu privirea, peste umărul colonelului. Apoi - cu un 
gest lent şi măsurat - contele îşi duse mâna la guler, scoase la lumină 
un lănţişor cu medalion, şi-l aşeză cu grijă pe pieptul cămăşii, iar 
mâna lui durduhe îl lovi uşor, cu familiaritate. 

Cu un şoc neaşteptat, mistuitor, D'Agosta recunoscu medalionul: 
ochiul fără pleoapă, deschizându-se asupra fenixului înălţat din 
cenuşă. Lănţişorul lui Pendergast. Fosco îi trimitea un mesaj personal, 
cumplit de clar. 

— Ticălosule...! 

Şi se repezi la conte. 

In aceeaşi clipă, carabinierii săriră la el şi îl traseră înapoi, 
ţintuindu-l de peretele opus al bibliotecii. // colonnello se grăbi să se 
plaseze între D'Agosta şi Fosco. 

— Nemernicul! Asta e lănţişorul lui Pendergast! lată dovada pe 
care-o căutaţi! L-a ucis pe Pendergast şi i l-a luat! 

— Sunteţi teafăr? îl întrebă Esposito pe conte, ignorându-l pe 
D'Agosta. 

— Cât se poate de teafăr, mulţumesc, spuse Fosco, lăsându-se pe 
spate şi netezindu-şi cămaşa pe pieptul amplu. Am fost luat prin 
surprindere, atâta tot. Ca să lămurim lucrurile o dată pentru 
totdeauna şi ca să nu mai existe nicio îndoială... 

Răsuci discul şi acolo, pe reversul medalionului, evident tocită în 
timp, era o gravură complicată, reprezentând blazonul său. 

Esposito se uită la blazon, apoi se întoarse să se holbeze la 
D'Agosta, cu ochii scânteind. Ţinut de şase oameni, sergentul abia 
putea să se mişte. Incercă să-şi recapete controlul, glasul. Felul în 
care spusese contele „ca să nu mai existe nicio îndoială”, subliniind în 
mod aparte cuvintele „nicio îndoială”... Era un mesaj adresat direct lui 
D'Agosta. Un mesaj care îi spunea că era prea târziu. Cele 
douăsprezece ore de manevre pentru obţinerea mandatului fuseseră 
fatale. Speranţa disperată pe care se luptase să şi-o păstreze - 
speranţa că Fosco l-ar fi putut ţine pe Pendergast în viaţă, ca prizonier 
- pâlpâi şi se stinse. Pendergast era mort. „Ca să nu mai existe nicio 
îndoială...” 

Esposito îi întinse mâna lui Fosco. 

— Abbiamo finito qui, Conte. Chiedo scusa per il disturbo, e la 


ringrazio per la sua pazienza con questa faccenda piuttosto 
spiacevole.1! 

Contele îşi înclină capul cu graţie. 

— Niente disturbo, Colonnello. Prego. Se uită în direcţia lui 
D'Agosta. Mi dispiace per lui. +? 

Esposito şi Fosco îşi strânseră mâinile. 

— Acum plecăm, spuse // colonnello. Nu e nevoie să ne conduceţi. 

Şi cu aceasta se înclină adânc în faţa lui Fosco şi părăsi încăperea, 
ignorându-l pe D'Agosta. 

Carabinierii care îl ţineau pe sergent îl eliberară. D'Agosta ridică 
husa de pânză groasă şi se îndreptă spre ieşire. Vedea ca printr-o 
pâclă roşie. In cadrul uşii se opri şi se uită înapoi, la Fosco. 

— Eşti un om mort, spuse, abia izbutind să vorbească. Eşti... 

Dar cuvintele i se înecară în gâtlej atunci când Fosco se răsuci să-l 
privească la rândul său, pe trăsăturile lui ample şi pe buzele umede 
lăţindu-se un rânjet oribil. Nu semăna cu nimic din ce mai văzuse 
vreodată D'Agosta: duşmănos, triumfător, cu o privire rea, grotescă, 
de exultare. Dacă ar fi rostit cuvintele cu glas tare, mesajul nu ar fi 
putut fi mai clar: „L-am ucis pe Pendergast”. 

Şi apoi rânjetul dispăru, ascuns în spatele unui nor de fum de 
trabuc. 

Străbătură galeria, traversară peluza bine îngrijită şi ieşiră pe 
poarta curţii interioare fără ca // colonnello Esposito să scoată vreun 
cuvânt. Rămase tăcut şi în vreme ce maşinile parcurgeau aleea 
îngustă de acces, trecând pe lângă chiparoşi şi pe lângă crângurile de 
măslini. Abia după ce intrară pe drumul principal către Florenţa se 
întoarse spre D'Agosta. 

— V-am judecat greşit, domnule, spuse, cu voce joasă, glacială. V- 
am primit cu braţele deschise, v-am făcut rost de acreditări şi am 
cooperat cu dumneavoastră în toate modurile posibile. In schimb, v- 
aţi făcut de râs şi ne-aţi pus pe mine şi pe oamenii mei într-o situaţie 
umilitoare. O să mă consider norocos dacă n-o să mă aleg cu un 
denuncia depus de conte pentru invadarea locuinţei sale şi pentru 
insultă la adresa sa. Esposito se aplecă mai mult spre D'Agosta. Din 
acest moment, puteţi considera că toate privilegiile dumneavoastră 
au fost revocate. Intocmirea hârtiilor oficiale care vă vor declara 
persona non grata în Italia va mai dura puţin - dar, dacă aş fi în locul 
dumneavoastră, signore, aş părăsi ţara asta cu primul avion. 


101 Am terminat aici, domnule conte. Îmi cer scuze pentru deranj şi vă mulţumesc 
pentru răbdarea arătată în această chestiune destul de neplăcută. (în Ib. italiană, în 
orig.) 


102 Nu-i nici o problemă, domnule colonel. Pentru puţin. Îmi pare rău pentru el. (în Ib. 
italiană, în orig.) 


Pe urmă se lăsă pe spătarul banchetei, privind pe geam cu o 
nepăsare de piatră, şi nu-i mai vorbi deloc. 


86 


Se apropia miezul nopţii când contele Fosco îşi încheie promenada 
de seară şi se întoarse, gâfâind uşor, în principalul sa/otto folosit drept 
sufragerie din castel. Indiferent dacă se afla în oraş sau la ţară, 
obişnuia să nu se pună în pat înainte de a face o scurtă plimbare, 
pentru binele sănătăţii sale. lar galeriile şi coridoarele lungi din 
castelul Fosco îi ofereau o diversitate aproape nesfârşită de trasee. 

Se aşeză pe un scaun din faţa imensului şemineu de piatră, 
încălzindu-şi mâinile la focul vesel şi desprinzându-se din îmbrăţişarea 
umedă a castelului. Avea să-şi toarne un pahar de porto şi să mai stea 
o vreme acolo, înainte de culcare: să şadă acolo, contemplând 
sfârşitul unei zile încununate de succes. 

De fapt, sfârşitul unei acţiuni încununate de succes. 

Oamenii lui fuseseră plătiţi şi dispăruseră cu toţii, întorcându-se în 
cabanele şi în fermele arendate de pe domeniu. Micul detaşament de 
poliţie plecase, odată cu sergentul D'Agosta, cu înfocarea şi 
vociferările lui. Tipul avea să fie curând într-un avion către New York. 
Servitorii urmau să se întoarcă abia în dimineaţa următoare. In 
tăcerea lui, castelul părea aproape să stea la pândă. 

Fosco se ridică, îşi turnă un pahar de vin dintr-o sticlă de pe un 
bufet vechi şi se întoarse în scaunul său confortabil. In ultimele câteva 
zile, pereţii castelului răsunaseră de zgomot. Şi de activitate. Acum, 
prin comparaţie, părea nelumesc de tăcut. 

Sorbi din porto şi îl găsi excelent. 

Era mare păcat că nu-l mai avea pe Pinketts, sau mai degrabă pe 
Pinchetti, care să-i anticipeze orice dorinţă. Era mare păcat, dacă te 
gândeai că zăcea într-un mormânt anonim din cripta familiei. Avea să 
fie greu de înlocuit, dacă nu chiar imposibil. Ca să spună adevărul pe 
nume, stând acolo, singur în clădirea aceea imensă, Fosco descoperi 
că se simţea oarecum părăsit. 


Numai că, îşi reaminti el, nu era singur. Îl avea drept companie pe 
Pendergast - sau cel puţin cadavrul lui. 

Fosco înfruntase mulţi adversari în trecut, dar niciunul nu dăduse 
dovadă de inteligenţa şi tenacitatea lui Pendergast. De fapt, dacă 
Fosco nu s-ar fi bucurat de avantajele oferite de locul său natal - 
spionii lui din poliţie şi din alte părţi, maturitatea planurilor sale 
concepute pe îndelete, amploarea aranjamentelor sale pentru situaţii 
neprevăzute povestea s-ar fi putut sfârşi la fel de bine şi într-un alt 
mod. Chiar şi aşa, simţea o uşoară nelinişte. De aceea avusese grijă 
ca plimbarea de seară să-l ducă înapoi, jos - foarte în adânc la 
domiciliul actual al lui Pendergast. Doar ca să fie sigur. După cum se 
aşteptase, găsise zidul nou ridicat, dar mascat cu grijă, exact aşa cum 
îl lăsase. Bătuse în el, ascultase, strigase încetişor, dar bineînţeles că 
nu primise niciun răspuns. Trecuseră aproape treizeci şi şase de ore. 
Fără îndoială că bunul agent era deja mort. 

Luă o înghiţitură de vin şi se afundă în scaun, lăsându-se încălzit de 
reflecţiile asupra succesului înregistrat. Desigur că exista şi un aspect 
neîncheiat: sergentul D'Agosta. Fosco se gândi la violenţa, la 
neputincioasa furie ucigaşă, la chipul poliţistului din clipa când fusese 
condus afară de pe proprietate. Fosco ştia că furia avea să-i pălească 
în curând. Şi în locul ei urma să apară resemnarea, apoi 
incertitudinea, după care - în ultimă instanţă - teama. Fiindcă acum 
D'Agosta ştia, cu siguranţă, cu ce fel de om avea de-a face. lar el, 
Fosco, nu intenţiona să uite. Avea să încheie aspectul rămas în doi 
peri, să pună capăt întregii poveşti, să-l facă pe D'Agosta să plătească 
datoria pe care şi-o abătuse asupra sa împuşcându-l pe Pinchetti, 
recuperându-şi astfel şi mica invenţie ingenioasă. 

Dar nu era nicio grabă. Absolut nicio grabă. 

Sorbind din porto, îşi dădu seama că mai exista, de fapt, şi un al 
doilea element neîncheiat. Viola, Lady Maskelene. Se gândi la ea, 
îngrijindu-şi bucăţica de vie, cu braţele puternice arse de soarele 
mediteraneean. În ţinuta şi în mişcările ei exista un amestec de 
educaţie rafinată, vigoare felină şi sexualitate pe care îl găsea delicios 
de ameţitor. Conversaţia ei era sclipitoare, ca a nici unei alte femei pe 
care o mai întâlnise vreodată. Emana vitalitate prin toţi porii. Ar fi 
putut încălzi orice loc în care punea piciorul - până şi castelul Fosco... 

Din întunecimea de dincolo de uşă se auzi un sunet slab, ca 
foşnetul unor frunze uscate pe piatră. 

Fosco se opri la jumătatea unei înghiţituri. 

Lăsă încet paharul jos, se ridică şi se apropie de intrarea principală 
în salotto. Dincolo de prag se întindea o galerie lungă, luminată numai 
de lună şi, din loc în loc, de câte o aplică din perete. De-a lungul 
pereţilor erau aliniate şiruri lungi de armuri complete, licărind slab în 
lumina palidă. 


Nimic. 

Fosco se răsuci pe călcâie, dus pe gânduri. Vechiul castel era plin 
de şobolani. Sosise vremea să-l pună din nou pe şeful grădinarilor să 
se ocupe de ei. 

O porni înapoi, către foc, simțind un fior pentru care acrul răcoros 
nu era o explicaţie suficientă. 

După care se opri iarăşi. Ştia că exista un lucru ce l-ar fi putut 
aduce într-o dispoziţie excelentă. 

Se îndepărtă de şemineu, îndreptându-se spre mica uşă care 
răspundea în atelierul său de lucru. Traversă încăperea întunecată 
croindu-şi drum printr-un labirint de mese de laborator şi de 
echipamente separate până ce ajunse la lambriurile de pe peretele 
opus. Îngenunche, îşi trecu o mână peste lemnul lustruit, găsi un 
declanşator minuscul. Il apăsă. Unul dintre lambriurile de deasupra 
capului său se întredeschise cu un pocnet abia auzit. 

Contele se ridică şi îl trase până la capăt, expunând vederii un seif, 
încastrat în peretele de piatră. Apăsă tastatura, formând un cod, şi 
uşa se deschise. Contele îşi întinse mâna în interior cu venerație şi cu 
mare băgare de seamă, scoțând cutia mică de lemn în formă de sicriu 
care adăpostea Stradivariusul Nor-de-Furtună. 

Duse cutia în salotto şi o aşeză pe o masă de lângă perete, la bună 
distanţă de bătaia focului, lăsând-o închisă pentru ca vioara să se 
obişnuiască încet cu noua temperatură. Se întoarse la scaunul său. 
Prin comparaţie cu frigul din laborator, căldura din faţa focului era 
delicioasă. Luă o altă înghiţitură de vin, gândindu-se ce avea să cânte. 
Un chaconne de Bach? Un Paganini scânteietor? Nu, ceva simplu, ceva 
limpede, ceva înviorător... Vivaldi, „La Primavera”, din Le Quatro 
Stagioni. 

După câteva minute se ridică din nou, se apropie de vioară, desfăcu 
încuietoarea de alamă şi săltă capacul. Nu avea să cânte, nu încă: 
vioara avea nevoie de cel puţin încă zece minute pentru a se 
acomoda cu noua temperatură şi cu noua umiditate. Se mulţumi să se 
răsfeţe privindu-i minunata şi misterioasa finisare, liniile senzuale. 
Fixând-o cu privirea, Fosco se simţi inundat de încântare, de un 
sentiment al desăvârşirii. 

Se întoarse pe scaunul lui confortabil, îşi lărgi nodul cravatei, îşi 
descheie vesta. Nor-de-Furtună se întorsese acolo unde îi era locul: la 
reşedinţa familiei. £/ smulsese vioara din ghearele uitării. Meritase 
toate cheltuielile, planurile extravagante, pericolul, vieţile omeneşti. 
Merita orice preţ, orice efort. Şi, pe când Fosco o privea îndelung, 
strălucind stacojie în reflexia caldă a luminii flăcărilor, i se păru că 
instrumentul nu făcea parte din această lume. Era mai degrabă glasul 
- sau cântecul - unei lumi mai bune ce va să fie. 

In cameră se făcuse de-acum foarte cald. Se ridică, luă un vătrai, 


împinse lemnele ceva mai în spate şi îşi întoarse scaunul dinspre foc. 
„La Primavera”. Melodia dulce, plină de viaţă i se desfăşură în minte, 
de parcă deja o cânta. Incă cinci minute. Işi scoase cravata şi îşi 
descheie nasturele de sus al cămăşii. 

Un buştean trosni zgomotos în vatră, făcându-l să tresară; se 
îndreptă brusc de spate, cu vinul revărsându-i-se din pahar şi 
pătându-i vesta descheiată. 

Se lăsă încet înapoi pe spătar, întrebându-se de ce se simţea 
neliniştit. Nervi: afacerea asta îl solicitase mai mult decât şi-ar fi 
imaginat. Stomacul îi zvâcni uşor şi contele puse paharul jos. Poate ar 
fi trebuit să-şi ajute digestia cu ceva mai puternic: cu o picătură de 
Calvados, cu o grappa”, sau, şi mai bine, cu una dintre excelentele 
licori din ierburi făcute de călugării de la Monte Senario. 

Stomacul îi fu cuprins de cea mai neplăcută senzaţie dată de o 
digestie proastă. Se ridică, se îndreptă cu stângăcie spre bufet - 
simțindu-se atât de neobişnuit de greoi! —, scoase o sticluţă de 
Amaro Borghini, umplu un păhărel cu lichidul maroniu-roşcat şi se 
întoarse pe scaun. Stomacul lui protesta, gălăgios, şi luă o înghiţitură, 
apoi încă una, din lichiorul amar. Timp în care auzi, venind dinspre 
uşă, un alt sunet, ca un zgomot de paşi. 

Se ridică pe jumătate, dar se simţi slăbit şi se lăsă să cadă înapoi. 
Fireşte că acolo nu era nimeni. Era imposibil să fie. Toţi servitorii 
primiseră câteva zile libere. Imaginaţia îi juca feste. Din cauza 
încordării din ultimele zile. incepea să fie prea bătrân pentru astfel de 
lucruri, 

Măruntaiele chinuite de indigestie aproape că-i clocoteau, şi goli 
paharul, foindu-se pe scaun în căutarea unei poziţii cât mai 
confortabile. Căldura din încăpere devenise apăsătoare şi, fir-ar să fie, 
n-avea cine să stingă focul. Suspină adânc, cutremurându-se. Trebuia 
să se calmeze, să ia apoi vioara pentru a-şi recăpăta buna dispoziţie 
de mai înainte cu o interpretare săltăreaţă a „Primăverii”. 

Însă nu-şi regăsi calmul. Simţea o apăsare stranie luându-l pe furiş 
în stăpânire - o presiune care părea să ia naştere încet, strat după 
strat, din interiorul său. Nu era indigestie, se îmbolnăvea. Işi tamponă 
fruntea cu o batistă, conştient că inima îi bătea supărător de repede. 
Răcise cu siguranţă în cripte, ridicând cărămizile grele, şi a doua lui 
vizită necugetată în acele hrube adânci, reci, umede şi pline de azotat 
de potasiu agravase lucrurile. Trebuia să-şi ia o vacanţă; de fapt, avea 
să plece chiar a doua zi. Insula Capraia, îşi spuse, era un loc ideal... 

Işi întinse mâna tremurătoare către paharul cu amaro, dar lichiorul 
căpătă dintr-odată un alt gust, de parcă ar fi luat în gură catran încins 
şi oţet - îl simţea fierbinte chiar şi în mână. Arzător de fierbinte. Se 


103 Tescovină 


ridică în picioare cu un țipăt, iar paharul căzu şi se făcu ţăndări, 
izbindu-se de podea. Fosco se răsuci, se împletici, se îndreptă. 

Porca miseria, ce se întâmpla? 

| se tăie răsuflarea, simţi că-l usturau ochii, îşi simţi gura uscată şi 
inima bătându-i din ce în ce mai tare. Pentru o clipă, se întrebă dacă 
avea un fel de criză, sau poate un atac de inimă. Auzise că atacurile 
de inimă încep adesea cu o senzaţie întocmai ca aceea, cu impresia 
că se întâmplă ceva, ceva cumplit de nelalocul lui. Dar nu avea nicio 
durere localizată în piept sau în braţ. In schimb, teribila apăsare 
interioară crescu, crescu întruna, până când îl învălui cu totul. | se 
părea că i se zvârcoleau măruntaiele. Işi roti nebuneşte privirea, dar 
nu exista nimic - nici sticla cu porto, nici vioara, nici mobila sau 
tapiseriile bogate nimic care să-i ofere ajutor sau explicaţii. 

Măruntaiele păreau să i se zvârcolească, să îi fiarbă. Işi simţi gura 
schimonosindu-se, ochii clipind scăpaţi de sub control, faţa 
strâmbându-i-se, degetele zvâcnind. li era cald, de parcă ar fi fost 
sufocat cu o pătură în flăcări. Căldura şi spaima creşteau în el, 
devenind una: o fierbinţeală insuportabilă, copleşitoare, care n-avea 
nimic de-a face cu focul din cămin... 

Inţelese brusc. /nțe/ese. 

—D'Agosta...! exclamă, cu voce sugrumată, dar gâtlejul i se înfundă 
şi nu mai izbuti să scoată niciun cuvânt. 

Se răsuci către uşa închisă a sufrageriei, înaintă împleticindu-se, 
căzu peste masa din lateral cu un zăngănit, se ridică în genunchi. 
Muşchii îi zvâcneau spasmodic, dar, cu un efort imens de voinţă, 
începu să se târască. 

— Bastardo...! y 

Cuvântul sună ca un strigăt înăbuşit. In timp ce îl rostea, membrele 
îi căpătară o viaţă proprie, răsucindu-se şi zvâcnind cu o violență 
înfiorătoare, dar nu mai avea de străbătut decât vreo doi metri; se 
avântă cu o forţă supraumană, înşfacând mânerul uşii. Era fierbinte ca 
focul şi îşi simţi pielea pocnind şi sfârâind, dar se agăţă de el cu 
încăpățânare, trăgând, răsucind... uşa era încuiată. 

Se prăbuşi cu un țipăt înăbuşit şi rămase pe podea, zvârcolindu-se. 
Căldura creştea necontenit, ca o lavă răspândindu-i-se prin vene. Un 
vâjâit cumplit, pătrunzător, ca bâzâitul unui ţânţar uriaş, îi răsuna în 
cap. De unde venea mirosul de ars? Contele înţepeni dintr-odată. 
Fălcile i se încleştară involuntar şi dinţii îi scrâşniră cu atâta putere, 
încât se sparseră. Nenumăratele lui păcate şi excese îi defilară 
nepoftite prin faţa ochilor, într-o ceaţă îngrozitoare. In timp ce căldura 
continua să crească - insuportabilă şi totuşi din ce în ce mai intensă, 
un infern al agoniei pe care nu l-ar fi crezut vreodată posibil Fosco îşi 
simţi vederea împăienjenindu-se, desluşi imagini bizare. Ochii i se 
rotiră în salturi în jurul încăperii, oprindu-se asupra focului, în timp ce 


reahtatea însăşi prinse să se deformeze, să se retragă, şi el începu să 
vadă dincolo de ea... 

„... Oh, Doamne Sfinte, ce e forma aia întunecată care se înalţă din 
foc...?” 

Şi, adunându-şi ultime fărâme de voinţă care îi mai rămăseseră în 
ciuda dinţilor sparţi care îi scrâşneau, a sângelui care îi inunda gura şi 
a limbii umflate care refuza să se mişte -, Fosco începu să bâiguie 
„Tatăl nostru”, articulând ceva între gâlgâit şi geamăt. 

— Pater noster... 

lşi simţi pielea băşicându-se, părul dat cu gel răsucindu-se şi 
fumegând. In agonie, îşi înfipse degetele în podeaua de piatră, 
smulgându-şi unghiile în efortul de rosti cuvintele. 

— ... Qui es in coelis... 

Acoperindu-i zumzetul strident din urechi, la auzul lui Fosco 
ajungea - parcă înălțându-se din cele mai adânci hăuri ale Pământului 
- un râs cumplit, homeric, nu al sergentului D'Agosta, nici al unei alte 
fiinţe omeneşti... —... Sanctificetur... 

Cu un ultim efort de voinţă, încercă să continue rugăciunea, dar 
grăsimea subcutanată îi clocotea sub pielea buzelor: 

—... Sanctiferrrrrrrr... 

Şi apoi ajunse în punctul unde nu mai era cu putinţă să articuleze 
niciun sunet, nici măcar un țipăt... 


87 


Bryce Harriman se aplecă şi intră în aerul stătut, cu duhoare de fum 
de ţigară, din biroul redactorului său şef, Rupert Ritts. Aştepta clipa 
asta de multă, multă vreme, şi era hotărât să se bucure de ea, 
prelungind-o cât mai mult cu putinţă. Avea să fie o poveste pe care să 
le-o istorisească nepoților şi strănepoţilor, să şi-o includă în memorii. 
Unul dintre acele momente pe care le savurezi tot restul vieţii. 

— Harriman! Ritts ieşi din spatele biroului - felul în care înţelegea el 
să arate respect - şi se aşeză pe un colţ al acestuia. la loc! 

Harriman se aşeză. De ce nu? Lasă-l mai întâi pe Ritts să vorbească 
puţin. 

— Ai scris un articol pe cinste despre Hayward şi tipul ăla, Buck. 
Aproape că-mi pare rău fiindcă mârlanul de predicator s-a lăsat trimis 
înapoi, în Oklahoma. Sper c-o să se hotărască să revină în New York 
după ce i se încheie perioada de eliberare condiţionată. Redactorul-şef 
râse şi luă o foaie de hârtie de pe birou. lată ceva care cred c-o să te 
intereseze: tirajul trimis la chioşcurile de ziare din săptămâna care se 
încheie astăzi. Flutură hârtia sub nasul lui Harriman. Cu nouăsprezece 
la sută mai mult decât în aceeaşi perioadă a anului trecut, cu şase la 
sută mai mult decât săptămâna trecută, şaizeci la sută vânzări 
efective. 

Ritts zâmbi larg, de parcă existenţa lui Harriman ar fi început şi s-ar 
fi sfârşit cu tirajul trimis la chioşcuri şi cu vânzările efective al ziarului 
New York Post. Harriman se trase brusc înapoi în scaun, ascultând şi 
afişând un zâmbet îndelung exersat. 

— Şi uită-te la asta. Veniturile din reclame au crescut de trei ori şi 
jumătate. 

O altă pauză, dându-i lui Harriman timp să înţeleagă şi să 
proslăvească noutăţile uimitoare. 

Ritts îşi aprinse o ţigară. Inchise bricheta cu un pocnet, suflă fumul. 

— Harriman, să nu spui vreodată că eu nu recunosc meritele atunci 
când trebuie recunoscute. Povestea asta a fosta ta de la început până 
la sfârşit. Tu ai creat-o. Bineînţeles că eu te-am ajutat cu câte o idee 
ici şi colo, te-am lăsat să profiţi de avantajul experienţei mele, ţi-am 
dat o dată sau de două ori câte un ghiont în sensul corect - dar 
povestea a fosta ta. 

Ritts se opri, ca şi cum ar fi aşteptat. Ce aştepta? Mulţumiri 


exuberante, cu genunchii plecaţi? Harriman se lăsă pe spătarul 
scaunului şi continuă să-l asculte, încă zâmbind. 

— Oricum, după cum spuneam, tu ai făcut asta. Şi ai fost remarcat, 
adică remarcat în adevăratul sens al cuvântului, de puterea de sus. 

„Despre cine era vorba?” se întrebă Harriman. Despre marele 
mahăr în persoană? Asta ar fi fost o glumă bună. Probabil că tipul nici 
măcar n-avusese vreodată acces în clubul tatălui său. 

Ritts îşi lansă apoi bomba. 

— Săptămâna viitoare vreau să fii invitatul meu la dineul anual al 
Trustului de Ştiri, la Tavern on the Green!%. N-a fost ideea mea - deşi 
am aprobat-o din toată inima. A fost - şi redactorul-şef aruncă o 
scurtă privire în sus, de parcă invitaţia ar fi fost trimisă de oastea 
cerească - ideea /ui. Vrea să te cunoască, să-ţi strângă mâna. 

„Să mă cunoască, să-mi strângă mâna.” Era frumos. Doamne, era 
de-a dreptul frumos. De-abia aştepta să le povestească prietenilor săi. 

— Ţinuta obligatorie, smoching... ai vreunul? Dacă nu, eu îl închiriez 
pe-al meu de vizavi de Bloomingdale's. Smochinguri cu reducere, cea 
mai bună afacere din oraş. 

Lui Harriman nu-i venea să-şi creadă urechilor. Ce imbecil! 
Recunoştea fără nici o jenă că-şi închiria smochingurile. 

— Am unul sau două, mulţumesc, răspunse cu răceală. 

Ritts îl privi oarecum ciudat. 

— E totul în ordine? Ai auzit de dineul anual, nu? Adică, eu sunt în 
branşă de treizeci de ani şi dă-mi voie să-ţi spun că e ceva cu totul 
special. Are loc joi seara, băuturile la ora şase, în Camera de Cristal, 
cina la şapte. Tu şi un invitat. Adu-ţi prietena, dacă ai una. 

Harriman se lăsă uşor în faţă. 

— Mă tem că nu va fi posibil. 

— Atunci vino singur. Nicio problemă. 

— Nu m-aţi înţeles. Nu pot veni deloc. Am alte obligaţii. 

— Cum? 

— Sunt ocupat. 

Urmă o tăcere şocată. Apoi Ritts cobori de pe colţul biroului. 

— Eşti ocupat? N-ai priceput ce-am spus? Vorbesc despre o cină cu 
omul în persoană! Vorbesc despre afurisitul de dineu anual al 
Trustului de Ştiri! 

Harriman se ridică şi îşi scutură mâneca, pe care căzuse scrumul 
ţigării lui Ritts atunci când şi-o fluturase, surescitat, în toate părţile. 

— Am acceptat un post de reporter la un ziar numit New York 
Times. Poate-aţi auzit de el. Scoase un plic din buzunar. Demisia mea. 

Îl aşeză pe birou, chiar pe locul lucios unde îşi cocoţa Ritts de obicei 
fundul. 


104 Restaurant din Central Park (n.tr.) 


Asta era. Zis şi făcut. O lungise cât de mult fusese posibil. Acum n- 
avea rost să mai piardă timpul: trebuia să-şi aranjeze noul birou, avea 
multe de făcut. La urma urmelor, Bill Smithback urma să se întoarcă 
luni din luna lui prelungită de miere, ca să aibă parte de surpriza vieţii 
sale: Bryce Harriman, reporter asociat, coleg, ocupând biroul de 
alături. 

Ei, asta avea să fie ceva. Doamne, viaţa era frumoasă! 

Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, întorcându-se o singură 
dată, ca să-i arunce o ultimă privire lui Ritts, care stătea cu gura 
căscată, rămas fără replică pentru prima oară în viaţa lui. 

—Ne mai vedem, bătrâne, zise Harriman. 


88 


Uriaşul avion cu reacţie atinse pista cu o smucitură; se înălţă din 
nou în aer sub un anumit unghi; apoi se aşeză din nou pe sol, cu 
inversoarele urlând. 

In timp ce încetinea, din difuzoarele sistemului de comunicare cu 


pasagerii izvori o voce tărăgănată. 

— Vă vorbeşte căpitanul. Am aterizat pe Aeroportul Kennedy şi vom 
rula către poartă, imediat ce vom fi autorizaţi. Până atunci vă rog să 
rămâneţi pe locurile dumneavoastră. Imi pare rău pentru uşoara 
turbulenţă de adineauri. Bine aţi venit la New York! 

Din marea de feţe cadaverice se înălţară, ici şi colo, câteva aplauze 
anemice, stingându-se apoi cu repeziciune. 

— Uşoara turbulenţă, bombăni bărbatul de pe scaunul dinspre 
culoar. Aşa-i spune el? Rahat pe băț. După asta nu mă mai urc într-un 
avion, oricât mi s-ar plăti! Se întoarse către vecinul de alături şi îl 
înghionti cu cotul. Te bucuri că eşti din nou pe pământ, amice? 

Ghiontul îl readuse pe D'Agosta în prezent. Se întoarse încet, 
luându-şi ochii de la geamul pe care se uitase fără să vadă nimic cu 
adevărat, şi îi aruncă bărbatului de alături o privire. 

— Cum adică? 

Celălalt pufni, nevenindu-i să creadă. 

— Haide, n-o mai face pe grozavul! Mie mi-a trecut toată viaţa prin 
faţa ochilor de cel puţin două ori în ultima jumătate de oră. 

— Imi pare rău. D'Agosta se întoarse din nou spre hublou. N-am dat 
cu adevărat atenţie. 

leşind din Vamă, D'Agosta inaintă prin Terminalul 8 mergând 
țeapăn, cu valiza în mână. In jurul lui, oamenii vorbeau excitaţi, se 
îmbrăţişau, râdeau. Trecea pe lângă ei aproape fără să-i vadă, 
uitându-se drept înainte. 

— Vinnie! se auzi o voce. Hei, Vinnie! Aici! 

Se întoarse şi o zări pe Hayward, facându-i cu mâna şi venind către 
el prin mulţime. Laura Hayward, frumoasă într-un costum de culoare 
închisă, cu părul negru strălucind, cu ochii tot atât de adânci şi de 
albaştri ca apele din largul Insulei Capraia. li zâmbea, dar zâmbetul nu 
răzbătea chiar atât de departe precum ochii ei fără cusur. 

— Vinnie, spuse ea, îmbrăţişându-l. O, Vinnie... 

Mâinile lui o cuprinseră de la sine. Simţea strânsoarea binevenită a 
braţelor ei; îi simţea răsuflarea caldă pe gât; îi simţea sânii strivindu- 
se de el. Oare de când se îmbrăţişaseră ultima oară trecuseră cu 
adevărat numai zece zile? Fu străbătut de un tremur: se simţea 
ciudat, ca un înotător străduindu-se să se ridice la suprafaţă de la o 
foarte mare adâncime. 

— Vinnie, murmură ea. Ce-aş putea să spun? 

— Nu spune nimic. Nu acum. Poate mai târziu. 

Ea îi dădu încet drumul. 

— Doamne! Ce s-a-ntâmplat cu degetul tău? 

— A dat de Locke Bullard. _ 

Incepură să străbată zona de recuperare a bagajelor. intre ei cobori 
tăcerea, exact atât cât trebuia ca să devină stânjenitoare. 


— Cum mai stau lucrurile aici? întrebă el în sfârşit, pe un ton 

neconvingător. 
„__— Nu s-a-ntâmplat mare lucru de când ai sunat, noaptea trecută. 
Incă mai avem zece detectivi care se ocupă de cazul Cutforth. 
Teoretic. Şi, din câte am auzit, comandantul poliţiei din Southampton 
a dat de mama dracului din cauza lipsei de progrese în cazul Grove. 

D'Agosta scrâşni din dinţi, dând să vorbească, dar Hayward îi duse 
un deget la buze. 

— Ştiu. Ştiu. Dar asta e uneori natura slujbei. Acum, când Buck a 
ieşit din scenă şi Post şi-a îndreptat atenţia în altă parte, Cutforth o să 
dispară în sfârşit de pe prima pagină a ziarelor. In cele din urmă, n-o 
să mai reprezinte decât o altă crimă nerezolvată. Alături de Grove, 
bineînţeles. 

D'Agosta dădu în semn de încuviinţare din cap. 

— E uluitor c-a fost Fosco. Sunt extrem de surprinsă. 

D'Agosta clătină din cap. 

— E al naibii de rău când ştii cine e ucigaşul, dar nu poţi face nimic. 

Se auzi sunetul unui claxon; un semnal vizual de avertizare le 
fulgeră deasupra capetelor; şi în apropierea lor se puse în mişcare o 
bandă rulantă pentru bagaje. 

— Am putut face ceva, spuse D'Agosta, cu voce scăzută. 

Hayward îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Îţi explic în maşină. 

Zece minute mai târziu, erau pe Van Wyck Expressway, la 
jumătatea drumului spre Manhattan, cu Hayward la volan. D'Agosta 
stătea alături de ea, uitându-se nepăsător pe geam. 

— Vasăzică totul a fost pentru o vioară, spuse Hayward. Toată 
blestemăţia asta. Pentru o prăpădită de vioară. 

— Nu pentru orice vioară. 

— Puțin îmi pasă! N-a meritat atâţia morţi. Şi, mai ales, n-a 
meritat... Dar aici se întrerupse, de parcă ar fi ezitat să încalce o 
înţelegere nerostită dintre ei. Unde e acum? 

— l-am trimis-o, printr-un curier special, unei femei de pe Insula 
Capraia. Provine dintr-o familie de violonişti. l-o va înapoia familiei 
Fosco într-un moment ales de ea însăşi, după instalarea noului 
moştenitor. Intr-un fel, cred că asta ar fi dorit Pendergast. 

Era prima oară când unul din ei pronunţa numele agentului FBI. 

— Ştiu că nu puteai să-mi explici la telefon, continuă ea. Dar ce s-a 
întâmplat, cu exactitate? Adică, ce s-a întâmplat după ce-ai dus poliţia 
italiană la castelul lui Fosco, ieri-dimineaţă? 

D'Agosta nu răspunse. 

— Haide, Vinnie. O să fie mai bine dacă vorbeşti despre asta. 

Sergentul oftă. 

— Mi-am petrecut restul zilei pieptănând satele din Chianti. Vorbind 


cu fermierii. Vorbind cu sătenii. Cu oricine ar fi putut vedea sau auzi 
ceva. Întrebând la hotel dacă am primit mesaje. Bineînţeles că nu 
sosise nimic. Dar trebuia să fiu sigur, înţelegi - absolut sigur... 

Hayward rămase în aşteptare. El continuă după o clipă. 

— Adevărul e că, în adâncul sufletului, eram deja sigur. 
Percheziţionaserăm castelul. Mai era şi privirea aia pe care mi-o 
aruncase Fosco, privirea aia îngrozitoare. Dacă ai fi văzut-o... Scutură 
din cap. Când era aproape miezul nopţii, m-am furişat înapoi, în 
castel. Mi-am acordat timp ca să descopăr cum funcţiona arma cu 
microunde. Şi apoi am... folosit-o. Pentru o ultimă oară. 

— L-ai pedepsit pe Fosco. Ţi-ai răzbunat partenerul. Şi eu aş fi lacut 
acelaşi lucru. 

— Da? o întrebă el, cu voce scăzută. 

Ea încuviinţă dând din cap. 

D'Agosta se foi, agitat. 

— Nu mai e prea mult de spus. Mi-am petrecut dimineaţa în 
Florenţa, căutând prin spitale, pe la morgi, prin rapoartele poliţiei. Mai 
mult ca să am o ocupaţie decât pentru altceva. Apoi m-am urcat în 
avion. 

— Ce-ai făcut cu arma? 

— Am demontat-o, am făcut bucăţi toate piesele şi le-am aruncat în 
vreo şase containere de gunoi de prin Florenţa. 

Ea dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Şi acum ce planuri ai? 

D'Agosta ridică din umeri. Nu se gândise deloc la asta. 

— Nu ştiu. Cred că mă-ntorc în Southampton. Înghit săpuneala. 

Pe faţa ei se furişă un mic zâmbet. 

— N-ai auzit ce-am spus? Săpuneala o înghite comandantul poliţiei. 
A venit din concediu şi a fost atât de nerăbdător să iasa în luminile 
rampei, încât acum totul i se întoarce împotrivă. Braskie candidează 
contra lui la următoarele alegeri şi, în momentul de faţă, are şanse 
mai mari decât el. 

— Cu atât mai rău pentru mine. 

Ea intră pe o altă bandă a şoselei. 

— Ar trebui să mai ştii ceva. S-a suspendat înghețarea angajărilor în 
NYPD. Asta-nseamnă că poţi lucra din nou în oraş. |ţi poţi primi vechiul 
post. 

D'Agosta clătină din cap. 

— Nicio şansă. Am lipsit prea mult. Sunt o vechitură. 

— N-a trecut chiar atât de mult. Se fac reangajări ţinându-se cont 
de vechime. Şi cu experienţa pe care ai câştigat-o în Southampton şi 
apoi ca om de legătură al FBl-ului... Hayward se întrerupse ca să se 
încadreze pe rampa de intrare pe autostrada Long Island. Nu poate fi 
în departamentul meu, bineînţeles... Dar sunt posturi libere la mai 


multe secţii de poliţie din centru... 

D'Agosta rămase în aşteptare o vreme, lăsându-se pătruns de 
înţelesul cuvintelor ei. Pe urmă o privi cu ochi pătrunzători. 

— Stai un picuţ. Vechea mea slujbă înapoi, posturi libere în centru. 
Tu n-ai nimic de-a face cu asta, nu-i aşa? Vreo discuţie cu Rocker, sau 
altceva de acelaşi gen? 

— Eu? Doar ştii ce fel de poliţist sunt. Fac totul ca la carte. 
Domnişoara Ochelari-de-Cal. 

Dar, pentru o scurtă clipă, zâmbetul ei păru mai profund. 

In faţa lor se contură gura tunelului Queens-Midtown, cu reţelele 
sale de dale iluminate de tuburi fluorescente. Hayward intră lin pe 
banda unde se plătea taxa de intrare. 

Instalat pe scaunul pasagerului, D'Agosta o privi: îi privi liniile 
frumoase ale feţei, curbura nasului, micul rid de concentrare apărut în 
timp ce se strecura prin traficul serii. Era minunat s-o aibă din nou în 
faţa ochilor, să fie din nou acolo, alături de ea. Şi totuşi, nu reuşea să 
scape de dezolarea care îl învăluia. Era ca un gol pe care îl purta cu 
sine, un vid care nu se putea umple. 

— Ai dreptate, spuse, în timp ce intrau în tuneL N-are importanţă că 
vioara aia e cea mai prețioasă din câte au existat vreodată. N-a 
meritat să moară Pendergast. Nimic nu valora mai mult decât viaţa 
lui. 

Hayward stătea cu ochii la şosea. 

— Nu ştii dacă e mort. . 

D'Agosta nu răspunse. Işi spusese deja asta: o dată, de două ori, de 
o mie de ori. Pendergast găsise o cale de salvare ori de câte ori se 
adunaseră toate împotriva lor - ori de câte ori se păruse că nu puteau 
supravieţui cu niciun chip. Uneori fusese de-a dreptul miraculos. 
Totuşi, de data asta agentul FBI nu reapăruse. De data asta simţea că 
lucrurile stăteau altfel. 

Şi mai era şi cealaltă senzaţie, cea care aproape că îl îmbolnăvea 
realmente. Era imaginea lui Pendergast, în luminiş, înconjurat de 
câini. Toţi - vânătorii, dresorii câinilor, hăitaşii -, toţi strângeau cercul 
în jurul lui. „Numai unul din noi poate trece. Nu există nicio altă cale.” 

D'Agosta simţi o gheară în gât. 

— Ai dreptate. N-am nicio dovadă. Sau asta ar putea fi singura. 

Işi duse mâna la buzunar şi scoase lănţişorul de platină al lui 

Pendergast, cu pandantivul său: ochiul fără pleoapă, deasupra 
păsării fenix înălțate din cenuşa fierbinte, acum plin de ciupituri şi 
topit într-o bună parte. Lănţişorul pe care îl recuperase desprinzându-l 
de cadavrul ars lui Fosco, încă fumegând. Il privi fix pentru o secundă. 
Apoi îşi strânse pumnul şi îşi apăsă încheieturile degetelor pe dinţi. 
Simţea impulsul ridicol de a izbucni în plâns. 

Şi, cel mai cumplit dintre toate, D'Agosta ştia că el era cel care ar fi 


trebuit să rămână acolo, pe deal. Îşi dorea, mai mult decât orice pe 
lume, să fi rămas pe dealul ăla.. 

— Oricum, până în momentul ăsta ar fi trebuit să ia legătura cu 
mine. Sau cu tine. Sau cu altcineva. Tăcu o clipă. Nu ştiu cum o să-i 
spun lui Constance. 

— Cui? 

— Lui Constance Greene. Pupila lui. 

Parcurseră restul tunelului în tăcere, ieşind într-un sfârşit în 
noaptea Manhattanului. Apoi D'Agosta o simţi pe Hayward luându-l de 
mână. 

— Lasă-mă oriunde, spuse el, deprimat. La Pennsylvania Station e 
perfect. O să iau LIRR:%-ul până la Southampton. 

— De ce? ripostă ea. Acolo nu te aşteaptă nimic. Viitorul tău e aici, 
în New York. 

D'Agosta rămase tăcut în timp ce maşina mergea spre vest: pe 
lângă Central Park, pe lângă Madison, pe lângă Fifth Avenue. 

— Ai unde sta în oraş? întrebă ea. 

D'Agosta clătină din cap 

— Eu... începu Hayward. 

Apoi amuţi la rândul ei. 

D'Agosta se dezmetici, se uită la ea. 

— Ce este? 

Era greu să-şi dea seama, dar, privind-o în lumina reflectată a 
lămpilor stradale, i se păru că Hayward roşise. 

— Mă gândeam numai. Dacă te întorci în NYPD, dacă o să lucrezi 
aici, în oraş... ei bine, de ce nu ai veni să stai la mine? Pentru o vreme, 
se grăbi să adauge. Inţelegi. Să vedem cum merge. 

Pe moment, D'Agosta nu răspunse. Se mulţumi să privească 
luminile perindate în cuprinsul parbrizului. 

Atunci înţelese, de-a dreptul pe neaşteptate, că trebuia să se 
liniştească, cel puţin pentru moment. Trecutul se scursese, se 
încheiase. Ziua de mâine era necunoscutul care urma să vină. Şi care 
se afla, aşijderea, în afara oricărui control. Tot ce putea controla, tot 
ce putea trăi, era acolo şi atunci. Realizând asta nu îmbunătăţea de 
fapt lucrurile - dar ele deveneau mai uşor de suportat. 

— Uite ce e, Vinnie, continuă Hayward, cu voce scăzută. Nu 
contează ce spui tu, eu pur şi simplu nu pot să cred că Pendergast e 
mort. Intuiţia îmi spune că e încă în viaţă. E atât de indestructibil pe 
cât poate fi un organism pe lumea asta. A păcălit moartea de o mie de 
ori. O s-o facă iarăşi, într-un fel sau altul. Știu c-o s-o facă! 

Sergentul schiţă un zâmbet slab. 

In faţa lor, culoarea semaforului se schimbă, devenind roşie. 


105 Long Island Rail Road, calea ferată către Long Island (n.tr.) 


Hayward încetini şi opri, apoi se uită la el. 

— Prin urmare, vii cu mine, sau nu? Nu e politicos să faci o doamnă 
să-ntrebe de două ori. 

D'Agosta se întoarse spre ea, îi strânse mâna. 

— Cred că mi-ar plăcea, spuse, zâmbetul devenindu-i mai larg. Cred 
că mi-ar plăcea foarte mult. 


Epilog 


Soarele rece de noiembrie lumina meterezele sumbre de piatră ale 
castelului Fosco fără să le încălzească. Grădina era pustie, fântâna de 
marmură susura şi împroşca apa fără a fi privită de vreun ochi 
omenesc. Dincolo de ziduri, frunzele moarte se învârtejeau peste 
prundişul din parcare, ascunzând urmele numeroaselor vehicule care 
veniseră şi plecaseră în prima parte a zilei. Liniştea cuprindea acum 
totul. Drumul îngust care cobora pe coasta muntelui era pustiu. Un 
singur corb stătea pe creasta zidului, privind tăcut către valea râului 
Greve. 

Camioneta medicului legist luase cadavrul lui Fosco pe la jumătatea 
dimineţii. Poliţia întârziase ceva mai mult, fotografiind, luând 
declaraţii şi căutând dovezi, fără să descopere nimic important. 


Înnebunită, cu chipul cadaveric, Assunta, care descoperise cadavrul, 
plecase sprijinită de fiul ei. Puţinii servitori rămaşi plecaseră de 
asemenea, profitând de concediul neaşteptat. Se părea că n-aveau 
prea multe motive să rămână. Cea mai apropiată rudă a lui Fosco, un 
văr îndepărtat, era în vacanţă, pe Costa Smeralda a Sardiniei, şi avea 
să sosească peste cel puţin câteva zile. In plus, nimeni nu era dornic 
să zăbovească în locul unde moartea făcuse o vizită care îţi îngheţa 
sângele în vene. Şi astfel, castelul rămăsese cufundat în umbre şi 
tăcere. 

Liniştea nu era nicăieri mai profundă decât în tunelele străvechi 
care străpungeau p iatra cu mult sub subsolul castelului. Acolo nu 
pătrundea nici măcar o adiere care să tulbure mormintele prăfuite şi 
sarcofagele de piatră ale morţilor pierduţi în uitare. 

Cel mai adânc dintre aceste coridoare, săpat în stâncă de etrusci cu 
mai bine de trei mii de ani în urmă, se spirala prin adâncurile 
neguroase şi se sfârşea cu un tunel orizontal. În capătul acestuia se 
afla un zid de cărămidă, în faţa căruia erau împrăştiate câteva oase. 
Tunelul era cufundat în întregime în întuneric, dar până şi cu ajutorul 
unei torţe ar fi fost aproape imposibil să-ţi dai seama că zidul fusese 
înălţat cu numai patruzeci şi ceva de ore înainte, sigilând un mormânt 
străvechi, după ce oasele fostului său ocupant, un cavaler longobard 
necunoscut, fuseseră trase în afară şi lăsate să zacă în praf 

Cripta veche din spatele zidului avea exact dimensiunile necesare 
ca să cuprindă un bărbat. In interior nu se auzea niciun sunet. 
Domnea un întuneric atât de profund, încât părea să fi oprit până şi 
scurgerea timpului. 

Deodată, tăcerea fu spartă apoi de un sunet înăbuşit: zgomotul 
uşor al unor paşi. 

Urmă un zăngănit, de parcă pe podea ar fi fost aşezat un sac cu 
unelte. Liniştea se aşternu din nou, pentru scurtă vreme. Şi apoi se 
auzi sunetul inconfundabil al fierului frecat de mortar, urmat de 
zgomotul ascuţit al unei dălţi izbite de ciocan. 

Loviturile continuară într-o cadență joasă, bine ritmată, metodic, 
aidoma unui ticăit de ceas. Se scurseră minute în şir şi sunetul încetă. 
O altă tăcere, apoi zgomote slabe, de răzuire, de frecare a unei 
cărămizi de mortar; alte câteva pocnete ascuţite - şi în mormânt 
pătrunse brusc o lumină firavă, o crăpătură strălucitoare, conturând 
forma dreptunghiulară a unei cărămizi din partea de sus a zidului. 
Cărămida fu retrasă, milimetru cu milimetru, cu un sunet discordant, 
slab şi tărăgănat. După care dispăru şi prin gaura abia croită se 
strecură o lumină gălbuie, penetrând întunecimea mormântului. 

O clipă mai târziu, în dreptunghiul strălucitor apărură doi ochi, 
privind lung în interior, plini de curiozitate, ba poate chiar de nelinişte. 

Doi ochi: unul căprui şi unul albastru. 


Un excurs pentru cititor 


O parte dintre cititori vor remarca, probabil, că în romanul F/ăcările 
Iadului am făcut ceva cu totul neobişnuit. Poate o serie de profesori 
de engleză vor clătina din cap, mirându-se că a fost cu putinţă să i se 
aducă literaturii clasice o asemenea ofensă mârşavă. 

Ne referim la modul în care l-am smuls cu insolenţă pe contele 


Isidor Ottavio Baldassare Fosco din paginile cărţii Femeia în a/b, un 
roman din perioada victoriană semnat de Wilkie Collins, pentru a-l 
introduce pe de-a-ntregul în F/ăcările Iadului. 

Pentru cititorii nefamiliarizaţi cu scrierile sale, menţionăm că Wilkie 
Collins a inventat romanul poliţist modern odată cu publicarea cărţii 
intitulate Piatra Lunii. Femeia în alb, tipărită cu câţiva ani mai 
devreme, în 1860, este, în opinia noastră, cel mai valoros dintre 
romanele sale şi unul dintre cele mai populare din epoca victoriană. În 
zilele noastre e aproape dat uitării. j 

Ne cerem scuze pentru furtul personajului numit contele Fosco. Insă 
este cel mai înalt tribut pe care i-l putem aduce scriitorului nostru 
preferat, care ne-a influențat cu certitudine scrierile de ficțiune. Avem 
o datorie imensă față de Wilkie Collins, aşa cum au toți scriitorii de 
romane polițiste (indiferent dacă o ştiu sau nu). Dacă se va întâmpla 
ca asta să-i îndemne pe unii dintre cititorii noştri iubitori de aventură 
să cumpere Femeia în alb, vom fi extrem de încântați. lar criticilor 
care protestează împotriva răpirii lui Fosco, considerând-o o încălcare 
a canoanelor literaturii, le dăm următorul răspuns: 


Braveggia, urla! T'affretta 
a palesarmi il fondo dell'alma ria!1% 


1% Vitejie, strigă! Grăbeşte-te să-mi faci cunoscut străfundul sufletului vinovat! (n.tr.)