Michael White — Inelul familiei Borgia

MICHAEL WHITE 


Autorul romanelor de succes 
ECHINOX si SECRETUL MEDICI 


MICHAEL WHITE 


INELUL FAMILIEI BORGIA 


Traducere din limba engleză 
CRISTINA TRIPON 


MICHAEL WHITE 
The Borgia Ring 


Editura RAO 
2014 


Prolog 


Roma, august 1503 

Capul Papei Alexandru al VI-lea semăna cu un scrot 
uriaș. Unsoarea i se prelingea pe bărbie, iar pupilele 
negre ale ochilor lui, care, de obicei, aveau o căutătură 
răutăcioasă, se dilatară când privi budinca enormă 
așezată în faţa lui. Fiica lui, Lucrezia Borgia, se uită la 
el și simţi că îi vine să vomite. Avea doar doisprezece 
ani când tatăl ei o iniţiase în practicile lui sexuale. 
Fusese obligată să se masturbeze cu un crucifix, în 
timp ce îl privea pe tatăl ei sodomizând un fecior de 
casă de nouă ani. In momentul în care bătrânul umflat 
ejaculase, grohăise ca un porc spinos. 

Lângă tatăl ei, ședea fratele ei, Cesare. Odată, după 
ce o ţinuse trează toată noaptea din cauza poftei lui 
trupești neostoite, începuse să se laude cu faptul că 
omorâse zeci de oameni și că, într-o bună zi, avea să-l 
ucidă și pe tatăl lor din dorinţa de a accede el însuși la 
tronul papal. Insă acum, Cesare Borgia era bolnav. 
Suferea de boala franceză!. Toată lumea știa asta. Fața 


1 Sifilis (nutr.) 


lui era acoperită cu răni purulente, iar în ochi i se citea 
o turbare cum ea nu mai văzuse niciodată până atunci. 

În stânga Lucreziei ședea tânărul alchimist, Cornelius 
Agrippa. Un adolescent de șaisprezece ani, cu ochi 
negri, pătrunzători, care nu era doar amantul, ci și 
tovarășul ei de drum către cunoașterea ocultă. Agrippa 
o învățase o mulțime de lucruri: cum să își păstreze 
frumuseţea, cum să-i facă pe bărbaţi să o adore. Dar 
cel mai important, o învățase mai multe moduri de a 
ucide. Împreună, ei inventaseră mai multe poţiuni 
ucigătoare care acționau extraordinar de repede și nu 
lăsau nicio urmă. 

Ultimul asupra căruia își opri privirea fu Domenico 
Gonzaga, fiul cel mai mic al lui Francesco al Il-lea, 
marchiz de Mantua. Pe faţa chipeșă a lui Domenico de- 
abia începuseră să apară primele semne ale unui trai 
prea îmbelșugat. Ea știa că, în copilărie, el și Cesare 
obișnuiau să se joace împreună, însă în acel moment 
cei doi tineri se urau. Tatăl ei, papa, fusese cel care 
aranjase vizita fiului marchizului, ultimul din lungul șir 
de pretendenți la mâna Lucreziei. Cesare îi urâse pe 
toţi, firește. 

Inainte să se termine cina, Alexandru era atât de 
beat, încât de-abia se mai putea ţine pe picioare, însă 
Lucrezia știa că el mai avea încă destulă energie 
pentru distracţia lui preferată. Modul în care îi privi pe 
cei doi sclavi negri, în timp ce aceștia îl ajutau să se 
ridice de pe scaun, era foarte grăitor: era o privire pe 
care ea o văzuse de nenumărate ori. Odată el îi 
mărturisise că băieţii negri pe care îi adusese la 
Vatican îl satisfăceau așa cum nimeni nu reușise 
vreodată. Era ciudat, gândi ea, că bărbaţii din viaţa ei 
doreau să-i împărtășească cele mai intime secrete. 


Aceste mărturisiri îi confereau un plăcut sentiment de 
putere. 

Curând, se trezi singură cu Domenico. Ședeau unul 
lângă celălalt pe o canapea joasă. El îi mângâie obrazul 
cu degetul. 

— Nu sunt chiar atât de rău, zise el. 

Avea respiraţia urât mirositoare și dinţii pătaţi de vin 
roșu. 

— Cine a spus asta, domnul meu? 

— Ai refuzat să te uiţi în ochii mei în timpul cinei. 

— Ar fi fost necuviincios. 

Domenico izbucni în râs, însă încetă când văzu 
expresia serioasă și liniștită de pe chipul Lucreziei. 

— lartă-mă, doamna mea. 

Tuși și își trase în jos vesta. 

— Tatăl meu a aranjat această vizită, Domenico, nu 
eu, zise ea încet. Tatăl tău este bogat, iar al meu, 
extrem de zgârcit. 

— Este adevărat că tatăl meu este un om foarte 
bogat, iar eu îi voi moșteni averea. Dar mi-ar plăcea să 
cred că reprezint mai mult decât niște bani și niște 
bunuri. 

El se apropie și mai mult de ea, iar Lucrezia îi simţi 
răsuflarea caldă pe gât. Tânărul îi întoarse brusc capul 
și o sărută apăsat pe buze. Ea îi simţi mirosul 
transpiraţiei. Inainte să apuce să-l oprească, el își vări 
mâna pe sub rochia ei. 

Lucrezia se prefăcu însă că ar vrea să se 
îndepărteze. Era o actriţă desăvârșită, care știa că 
putea să întreacă orice interpret de pe o scenă 
romană. Se simţi inundată de un val de mândrie. Ea 
era cea care deţinea controlul, chiar dacă bufonul 
acela greoi credea contrariul. Fusese conștientă de 
puterea ei încă din copilărie, înainte să ajungă la 


maturitatea sexuală. La cei douăzeci și patru de ani pe 
care îi avea, se afla în floarea vârstei și se bucura de o 
experienţă vastă, care ar fi putut-o întrece pe cea a 
unei târfe ieftine de la marginea orașului. 

— Fratele meu îţi va tăia gâtul și își va muia 
mădularul în sângele tău, șopti ea când Domenico 
reuși să-și strecoare degetele în lenjeria ei intimă. 

El încremeni pentru o clipă. 

— Tatăl tău nu va permite asta, zise el ezitând. 

— Tatăl meu nu îi poate porunci lui Cesare, domnul 
meu. 

— Dar Cesare nu este aici. 

Lucrezia simţi cum se topește ca un cub de gheaţă 
când Domenico își făcu loc între coapsele ei. El își dădu 
jos pantalonii mulaţi, iar ea simţi cum o penetrează. Işi 
lăsă capul pe spate, gemând. 

— Eşti convins că mă poţi domina, zise ea cu o voce 
răgușită și își aţinti ochii negri asupra lui. 

— Nu este doar o convingere, Lucrezia, dragostea 
mea, zise gâfâind Domenico. 

Pe buzele lui încolţi un zâmbet crud. 

— Dar te înșeli amarnic, domnul meu. Mă penetrezi, 
dar și eu te pot penetra. 

Domenico simţi o durere ascuţită în ceafă. Privi în 
jos. Lucrezia Borgia ajunsese la orgasm, ochii i se 
măriseră și își lipise cu putere pântecele de el. El ţipă și 
încercă să se elibereze din strânsoarea ei, însă se 
simţea vlăguit; nu reuși să se miște. Ținându-și ochii 
închiși, Lucrezia continua să se frece de el, cuo 
expresie de extaz întipărită pe față. Apoi, arcuindu-și 
spatele, ea rămase nemișcată, tremură, apoi deschise 
ochii: avea privirea unui șoim gata să-și înșface prada. 

ÎI împinse, iar el căzu pe spate pe sofa ca un 
manechin cu penisul zvâcnind. Incercă să se miște, dar 


nu reuși. Durerea... niciodată nu mai cunoscuse o 
astfel de durere. | se răspândea de la gât spre piept. 
Nu putea să respire. Apoi simţi lichidul ieșindu-i pe 
gură, un firicel roșu care-i scăldă faţa, scurgându-i-se 
în ochi, orbindu-l. Incercă să se ridice, dar nu-și putea 
mișca nici măcar un deget. Stomacul i se umflă și 
vărsă și mai mult sânge amestecat cu bucăţi de carne 
de porc, de pui și de dulciuri parţial digerate. 

Lucrezia se aplecă deasupra lui. Cu o cârpă îi șterse 
fața de vomă și sânge, ca el s-o poată vedea. Işi ţinea 
un deget în sus. Văzu inelul mare de aur cu smarald pe 
care-l purta ea. Piatra fusese dată la o parte, 
descoperind un spaţiu vopsit în roșu. 

Lucrezia zâmbi dulce și plecă în timp ce Domenico 
Gonzaga, mezinul lui Francesco al II-lea, marchiz de 
Mantua, se cutremură pentru ultima oară și muri. 


CAPITOLUL 1 


Stepney, sâmbătă 4 iunie, ora 2.16 a.m. 

Aerul era la fel de umed și fierbinte ca o noapte din 
Bombay, gândi Amal Karim în timp ce traversa 
șantierul. Pământul era tare. Nu mai plouase de 
săptămâni întregi. De treizeci de zile, aproape întreaga 
Anglie era învăluită într-o căldură sufocantă, iar în acea 
după-amiază termometrul ajunsese la 38 de grade. Era 
atât de cald, încât sindicatul fusese cât pe ce să ia 
hotărârea de a sista lucrările pe șantier. 

Își lăsase haina în baracă și rămăsese doar într-o 
cămașă cu mânecă scurtă, dar tot transpira abundent. 
Era beznă, însă ochii lui se obișnuiseră deja cu 
întunericul și reușea să distingă formele utilajelor grele 
și ale grămezilor de pământ care împânzeau șantierul. 
Trase adânc în piept aerul cald și stătut și privi în jurul 
lui. Se afla lângă o groapă, largă de vreo treizeci de 


metri și adâncă de vreo zece, care avea pereţii 
consolidaţi cu bârne de oţel. Scânduri de lemn 
traversau groapa, sprijinite de schele și murdare de 
noroi uscat și beton. De fiecare parte a fundaţiei se 
aflau utilaje de construcție: un excavator puternic, o 
sonetă și două camioane uriașe, ale căror cauciucuri 
înalte de doi metri erau acoperite cu noroi. Zări un 
camion care purta logoul inscripţionat cu negru și 
argintiu al firmei Bridgeport Construction. După ce își 
aprinse o ţigară, azvârli chibritul pe jos. 

În spatele lui se auzi un zgomot. Se întoarse și 
îndreptă lumina lanternei spre groapa întunecată. Era 
prea agitat, își spuse. Inaintând câţiva pași de-a lungul 
scândurii care se afla în dreapta, trase cu sete din 
țigară. Se opri în loc și cercetă bezna de sub picioarele 
lui cu lanterna, privind cum fumul de ţigară dansează 
în lumina acesteia. La baza unei adâncituri de pe 
fundul gropii, era întinsă o prelată gri. Ştia că sub ea se 
găsea un schelet vechi. 

Se aflase în partea cealaltă a șantierului când colegii 
lui descoperiseră oasele cu o zi înainte. Dar, la fel ca și 
ceilalți muncitori, își dăduse repede seama de 
însemnătatea acelei descoperiri. Ajunsese la timp ca să 
îl vadă pe șeful de șantier, Tony Ketteridge, și pe unul 
dintre arhitecţi, Tim Middleton, stând aplecaţi deasupra 
rămășițelor. 

Middleton făcea poze cu mobilul său, în timp ce 
Ketteridge părea mult prea tulburat de ce găsiseră. 
Omul fusese sub o presiune uriașă în ultimele 
săptămâni, lucrările fiind deja foarte întârziate. Ultimul 
lucru pe care și-l doreau era blocarea lucrărilor din 
cauza descoperirii unor rămășițe umane. 

Karim cobori de pe scândură și aruncă mucul de 
țigară în noroiul întărit de lângă groapă, stingându-l cu 


piciorul. Apoi, luminându-și calea cu lanterna, cobori 
încet panta săpăturii, îndreptându-se către locul unde 
zăcea scheletul. Inlătură cu grijă prelata și îndreptă 
lumina lanternei spre pământ. Scheletul era poziţionat 
pe spate. După înfățișare, rămășițele păreau a fi ale 
unui bărbat înalt și zvelt. Partea din faţă a craniului era 
zdrobită deasupra unui ochi și era brăzdată de o fisură 
care se întindea de-a lungul locului unde ar fi trebuit să 
fie urechea. Oasele erau aproape negre și păreau 
foarte vechi. În jurul scheletului nu se mai afla nimic, în 
afară de câteva fragmente dintr-o oală de lut și niște 
bucăţi mari de granit. 

Karim se gândi la după-amiaza precedentă. Se 
crease o mare agitaţie când trebuiseră să decidă ce să 
facă cu oasele. Ketteridge voia să fie luate de-acolo 
imediat, iar muncitorii să își continue activitatea ca și 
când nu s-ar fi întâmplat nimic, însă unii dintre 
muncitori se împotriviseră. Apoi, doi dintre ei 
întorseseră scheletul și văzuseră cu toţii inelul. Era din 
aur, iar pe partea superioară era aplicată o piatră 
verde, rotundă, probabil un smarald. 

După aceea, nimeni nu mai avusese nimic de 
comentat. Zona era deja împânzită cu camere de 
supraveghere, însă Ketteridge ceruse un voluntar care 
să păzească șantierul în timpul nopţii. Karim profitase 
de această ocazie pentru a face ore suplimentare, 
nefiind prea încântat de munca din timpul zilei. 

Se lăsă pe vine să examineze mai atent scheletul, iar 
privirea îi fu atrasă de inel. Se afla pe degetul mic de la 
mâna dreaptă. Probabil avea o valoare inestimabilă și, 
preţ de o clipă, își imagină că îl fură și dispare fără 
urmă, că uită de familia lui și că începe o viaţă nouă 
undeva, unde nu putea fi găsit de nimeni. 

Se auzi din nou acel zgomot. 


Era mai aproape și semăna cu un scrâșnet, ca și 
când ar fi fost împrăștiat pietrișul. Vru să se ridice în 
picioare, dar simţi cum cineva își petrece braţul pe 
după gâtul lui, trăgându-l de cap. El reacţionă repede, 
își strânse pumnul și îl lovi cu cotul pe bărbat. Karim 
căzu în faţă când agresorul își slăbi strânsoarea. Simti 
o durere ascuţită în genunchiul drept când ateriză 
greoi pe pământul întărit. Atacatorul dădu să-l 
lovească apoi cu piciorul în abdomen. Karim se feri și, 
în timp ce se târa cu spatele, dădu peste marginea 
prelatei și se prăbuși pe o grămadă de pământ. Când 
își întoarse capul, văzu că în groapă, alături de el, se 
mai aflau încă doi bărbaţi. Cel care îl atacase era mai 
scund. Amândoi purtau cagule, tricouri și pantaloni 
negri și mănuși. Individul mai înalt stătea la câţiva pași 
de el, privind neliniștit în jur. Celălalt, bărbatul care îl 
atacase pe Karim, se afla acum la vreo jumătate de 
metru depărtare. Prin găurile cagulei, Karim văzu cum 
transpiraţia se prelinge în ochii negri ai bărbatului. 

Se îndepărtă de atacator, încercând să câștige o 
oarecare distanţă. De partea cealaltă a movilei se afla 
un rând de scânduri care duceau spre cărăruia care 
urca panta la suprafaţă. Bărbatul care îl înșfăcase 
înconjură repede movila, unde pământul era mai tare, 
tăindu-i calea lui Karim. Muncitorul își luă avânt și îi 
aplică o lovitură puternică în umăr agresorului. 
Bărbatul gâfâi și se aruncă asupra lui Karim, apucându- 
| de reverul cămășii. li trase muncitorului un pumn în 
nas și imediat sângele începu să-i ţâșnească din nări, 
prelingându-i-se în gură. Karim îl lovi cu piciorul, însă 
asta nu făcu decât să îl înfurie și mai tare pe atacator. 
Cu toate că indianul era mult mai mic de statură, părea 
de neclintit. Lovi cu o mână, apoi cu cealaltă ţinti spre 
ochii bărbatului, dar nu reuși decât să-i înșface cagula. 


Celălalt bărbat se dădu în spate, iar masca i se ridică 
pe faţă până la frunte. 

Era foarte întuneric, dar Karim reușise să vadă faţa 
atacatorului său. Uimit, fu cât pe ce să își piardă 
echilibrul din cauza denivelărilor pământului 
compactat. În timp ce bărbatul încerca să-și tragă la 
loc cagula pe față, Karim își reveni. Se întoarse brusc și 
începu să urce panta în fugă cât putu de repede. 

Când ajunse sus, de-abia mai putea respira. Il durea 
îngrozitor toată faţa. În timp ce alerga, îşi atinse nasul 
și simţi umezeala sângelui. Pieptul cămășii lui era pătat 
de sânge. Aruncă o privire peste umăr și îi văzu pe cei 
doi bărbaţi mascaţi urcând în fugă panta în urma lui. El 
continuă să alerge, ignorând durerea ascuţită pe care o 
simţea în partea laterală. La suprafaţă, zona era mai 
luminată, deși, acolo unde lumina felinarelor se 
intersecta cu movilele de pământ și cu utilajele de 
construcţii, se formau umbre pe pământ. In dreapta lui 
se afla baraca și, dincolo de ea, se ridica un gard din 
sârmă ghimpată care împrejmuia perimetrul. 

Karim ajunse la gardul din metal, chiar în locul unde 
acesta tăia un colţ al terenului care se afla în faţa unui 
șir de magazine, care aveau apartamente la etaj și 
care mărgineau Mile End Road. Gardul avea o poartă, 
închisă cu un lanţ și cu un lacăt mare. In timp ce fugea, 
el se scotocea prin buzunare în căutarea cheii. Karim 
dădu să deschidă lacătul, dar nu reuși să nimerească 
gaura cheii. Picăturile de sânge care îi curgeau din nas 
cădeau pe lacăt. Faţa îl durea îngrozitor. Cei doi 
bărbaţi se apropiau cu repeziciune de el. Ocoliră o 
movilă de pământ, care se afla la o depărtare de zece 
metri. II văzu pe unul din ei aplecându-se. Când se 
ridică, acesta ţinea în mâna dreaptă o ţeavă lungă din 
metal. 


Karim nimeri gaura cheii și învârti cheia. Lacătul se 
deschise, iar el trase repede de lanţ, se furișă prin 
poarta deschisă și o trânti în urma sa. Incercă cu 
disperare să închidă lacătul la loc, dar atacatorii erau 
deja acolo. Unul din ei apucă lanţul. Karim îi dădu 
drumul și o luă la fugă. 

Alerga de-a lungul unei străduţe înguste din spatele 
șirului de magazine. În fața lui se ridica un perete 
întunecat din cărămidă. Într-o parte zări o portiţă din 
lemn deschisă și se îndreptă repede într-acolo, dar se 
împiedică de o treaptă și ateriză pe burtă în curtea 
mică. El înjură cu voce tare și se ridică în picioare. În 
fața lui, la câţiva metri, se afla o scară care ducea 
către un acoperiș plat. Ezită o clipă. Ultimul lucru pe 
care și-l dorea era să fie prins acolo, fără nicio cale de 
a scăpa. Dar era prea târziu. Bărbaţii intraseră deja pe 
străduţă, le auzea zgomotul pașilor. Aveau să-l ajungă 
din urmă într-o secundă. 

O luă repede pe scări în sus. Era un acoperiș plat, 
prevăzut cu două hornuri din metal care îi ajungeau 
până la brâu și care se înălţau spre cer. Și, cât ai clipi, 
cea mai mare teamă a lui se adeveri. Nu exista nicio 
altă cale de a cobori de pe acoperiș, decât cea pe care 
venise el. Se întoarse și îi văzu pe cei doi bărbaţi dând 
năvală în curte. Cel care se afla în faţă își lovea palma 
cu țeava de metal. 

Karim se retrase lângă cel mai apropiat horn. Aruncă 
o privire în interiorul lui - beznă. Apoi, înainte să apuce 
să facă vreo mișcare, cei doi bărbaţi se năpustiră 
asupra lui. Reuși să se ferească de prima lovitură, iar 
teava lovi hornul, producând o bufnitură răsunătoare. 
El alergă în partea cealaltă, dar cel de-al doilea bărbat 
îl aștepta deja acolo. Il apucă pe Karim de braţe și i le 
trase în spate. Răsucindu-se, reuși să îl lovească cu 


piciorul pe bărbatul cel înalt în zona intimă și o luă la 
fugă, dar bărbatul cel scund care ţinea țeava în mână 
era pregătit pentru el. II lovi cu putere cu ţeava sub 
bărbie pe Karim, zdrobindu-i traheea. Acesta se izbi cu 
fața de pământ și se auzi un trosnet de oase rupte și 
cartilagii sfărâmate. Bărbatul mai scund îl lovi cu toată 
forţa cu ţeava în ceafa. Zgomotul care se auzi fu 
asemănător cu cel produs de o nucă de cocos când 
este spartă cu ciocanul. Karim gemu o singură dată, 
apoi își dădu duhul. 

Sângele curgea nestăvilit din craniul victimei, 
adunându-se într-o baltă pe beton. Bărbatul cel înalt 
gâfâia, iar mâinile îi tremurau. Se holba la trupul care 
zăcea pe jos. Ținându-se cu mâinile de cap, el repeta 
întruna aceleași cuvinte: „O, la naiba!” 

Celălalt bărbat îl lovi cu piciorul pe Karim ca să se 
asigure că treaba fusese dusă la bun sfârșit. 

— la-l de picioare, zise el. 

— Poftim? 

— Eşti surd? la-l de picioare! 

Mișcându-se ca un robot, complicele lui se supuse. 
Împreună, întoarseră mortul cu fața în sus. Acesta se 
holba la ei cu niște ochi goi, injectaţi. Părul lui răvășit și 
îmbibat de sânge era amestecat cu materie cenușie. 
Bărbatul mai înalt lăsă să-i scape un geamăt. 

— Să nu îndrăznești să ne păcălești! mârâi celălalt 
bărbat, atingând cu ţeava pieptul lui Karim. 

Pe jumătate târându-l pe jos, pe jumătate cărându-l, 
ei duseră trupul lângă horn. Criminalul înșfacă din nou 
teava. Ridicară trupul lui Karim aproape în poziţie 
verticală și-l sprijiniră de horn. Capul îi căzu moale în 
piept. Cămașa bărbatului mai înalt era stropită de 
sânge. 


— În regulă... la trei, zise printre dinţi criminalul. 
Unu... doi... trei! 

ÎI ridicară de jos pe Karim, folosind hornul drept 
sprijin, și îl așezară pe margine. Cu o ultimă sforţare, 
aceștia aruncară trupul în deschiderea îngustă, iar 
acesta se prăvăli în beznă. 


CAPITOLUL 2 


Stepney, sâmbătă 4 iunie, 2.21 a.m. 

— Mâinile în aer!... Toată lumea... Mâinile în aer! 

Urlă în microfon ME Jumbo, un bărbat transpirat care 
avea în jur de o sută cincizeci de kilograme, îmbrăcat 
într-o salopetă portocalie, în timp ce învârtea în aer un 
disc pe care îl așeză cu o precizie de expert pe una 
dintre platane. Cu un deget de la cealaltă mână roti un 
al doilea disc de vinii de pe pupitrul său. Numele lui 
adevărat era Nigel Tumbull și era student în anul doi la 
Queen Mary College, care se afla în apropiere. 

ME Jumbo începu să turuie cu o frenezie 
indescifrabilă despre cât de nemaipomenită era 
următoarea melodie, dar Kath și Deb, surorile gemene 
care urmau cursurile aceleiași facultăţi, nu îl ascultau. 
Dansau fericite, de parcă ar fi fost într-o stare de 
transă, lăsând pastilele de Ecstasy, pe care le luaseră 
în urmă cu cincisprezece minute, să-și facă treaba. 

Încăperea era înţesată de trupuri înfierbântate, toate 
mișcându-se în ritmul incredibil de alert al basului care 
răzbătea dintr-un sistem de sonorizare uriaș. Ceva mai 
mare decât un cub din ciment, prevăzut cu niște lumini 
foarte scumpe și un sistem de sunet puternic, The Love 
Shack era un club preferat de toți. Localul cu pereţi din 
BEA și pardoseală din ciment nefinisat era un demisol 
fără geamuri, aerisit cu ajutorul unui sistem de 
ventilație. Așadar, chiar dacă muzica era dată la volum 


maxim, afară nu se auzea aproape deloc. În ciuda 
înfățișării anoste, pentru mulţi studenţi de la Queen 
Mary, facultate aflată la câteva sute de metri mai jos, 
pe Mile End Road, The Love Shack reprezenta cel mai 
în vogă loc de distracţie într-o noapte de vineri. Fiind 
un club neautorizat, riscurile erau foarte mari, iar 
pentru cunoscători, localul era cea mai profitabilă piaţă 
de desfacere pentru orice fel de produse farmaceutice. 

Kath și Deb fuseseră nelipsite de acolo în ultimul an 
școlar, în acea după-masă își susţinuseră examenul 
final. Sosise momentul să se relaxeze. Cuprinse de 
ritmul muzicii, le era ușor să se lase purtate de val. 
Când melodia se întrepătrunse ușor cu următoarea, 
Kath îi făcu semn lui Deb că merge să-și mai ia o sticlă 
cu apă. Sora ei dădu din cap, ceea ce însemna „Şi 
pentru mine, te rog”. N-avea niciun rost să încerce să 
vorbească atâta timp cât Jumbo se afla la platane. Erau 
nevoite să comunice prin semne și prin mimica feței. 

După câteva minute, Kath reveni. Îi dădu surorii ei 
gemene o sticlă de apă Evian, rece ca gheaţa și, 
împreună, înaintară către mijlocul ringului de dans. 
Niciuna din ele nu auzise huruitul care venea din 
tavanul care se afla la câţiva metri deasupra lor, fiind 
complet acoperit de muzică. Zgomotul se intensifică, 
deși nimeni nu părea să observe. Se auzi o rafală de 
sunete asemănătoare cu un zgâriat sau un zăngănit, ca 
și când cineva ar fi tras o bucată de metal pe o 
pardoseală din piatră. 

Kath abia simţi lichidul care îi picură pe faţă, însă 
Deb, care se uita la ea în acel moment, văzu un cerc 
roșu pe fruntea surorii ei. Lichidul i se prelinse pe lângă 
nas, iar Kath îl șterse cu degetul, crezând că este 
transpiraţie. Deb se opri brusc din dansat și privi 


îngrozită cum alte trei puncte roșii își făcură apariţia pe 
obrazul surorii ei. Kath încremeni și își pipăi faţa. 

Amândouă își ridicară privirile în același timp. 

La trei metri deasupra ringului de dans, un filtru 
mare de ventilaţie începuse să se desprindă din 
cadran. La început, unul dintre șuruburi se mișcă un 
milimetru. Fanta din metal în care era fixat cedă 
pentru o fracțiune de secundă. Un alt șurub începu să 
se desprindă. Filtrul se deschise și se desprinse de 
suport, apoi căzu învârtindu-se. 

Marginea filtrului lovi un dansator, trântindu-l la 
pământ și dislocându-i umărul. În cădere, acesta se izbi 
de alţi doi dansatori, care fură aruncaţi cât colo. Apoi, 
un obiect mare și moale alunecă prin gaura din tavan, 
plonjând în aerul îmbâcsit din club. Ateriză pe 
pardoseală cu o bufnitură surdă pe care nimeni nu o 
auzi. 

Zeci de oameni ţipară simultan, însă, din cauza 
ritmului înnebunitor și a sunetelor scoase de muzica 
electronică, nimeni nu auzi zgomotul. Toată lumea 
încetă să se mai miște. Unii își acoperiră faţa cu 
mâinile, alţii încremeniră... parcă erau decupaţi din 
picturile lui Edvard Munch. 

Kath și Deb se aflau la doar câţiva metri de locul 
unde căzuse obiectul. Văzură o formă neclară căzând 
în gol și izbindu-se de pardoseală. Feţele lor erau 
împroșcate cu lichid. Deb își atinse fața și își privi 
nedumerită vârfurile roșii ale degetelor. Apoi, ca și 
când cineva ar fi apăsat pe un întrerupător, muzica se 
opri brusc. ME Jumbo se îndepărtă de pupitrul lui și își 
croi drum împleticindu-se pe ringul de dans, peste care 
se așternuse o tăcere sinistră. 

Deb începuse să tremure. |și ţinea degetele în aer și 
le privea îngrozită. 


Dând dovadă de un calm extraordinar, Jumbo se 
aplecă și întoarse obiectul contorsionat. Cu toţii văzură 
fața zdrobită, părul încâlcit din cauza sângelui uscat și 
albul unui ochi. Apoi, tocmai în momentul în care DJ-ul 
se ridică repede în picioare, un alt obiect se prăvăli din 
coșul de ventilaţie și ateriză lângă trup. Jumbo se dădu 
în spate din instinct, de parcă ar fi fost atacat cu un 
aparat de electrocutat. Kath ţipă. Pe jos, lângă 
cadavru, se afla un bocanc de muncitor, plin de noroi. 


CAPITOLUL 3 


Inspectorul-șef Jack Pendragon bâjbâi după receptor, 
nu îl nimeri și trânti telefonul pe jos, împreună cu un 
pahar cu apă și ceasul deșteptător. Auzea nedeslușit 
vocea de la capătul celălalt al firului, în timp ce pipăia 
prin întuneric în căutarea receptorului. 

— Pendragon, zise el, încercând să-și dreagă vocea. 

— Inspectorul Grant. Îmi pare rău că vă deranjez atât 
de devreme, domnule. S-a întâmplat ceva. 

Pendragon se frecă la ochiul drept și își mută 
receptorul în mâna cealaltă, în timp ce se ridica ușor 
din pat. Aruncă o privire către ceasul deșteptător care 
zăcea pe jos. Cifrele roșii îi indicară ora 3.05 a.m. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mai bine să vedeţi singur. Mă aflu... făcu o mică 
pauză... la patru minute distanţă de locul crimei. 

— Poţi să-mi spui mai exact despre ce este vorba? 

— Un cadavru într-un club. Nu știu prea multe. 

— Unde? 

— Pe Mile End Road. Un fel de buncăr care se află în 
spatele magazinului de bijuterii Jangles. 

— În regulă. Îl găsesc eu. 

Dădu drumul la duș și așteptă să se încălzească apa. 
Sosise la secţia de poliţie din Brick Lane cu o seară în 


urmă. Superiorul său, doamna comisar Jill Hughes, îi 
făcuse un tur al secției, după care verificaseră 
împreună dosarele membrilor echipei lui. Avea sub 
comanda sa doi inspectori: Rob Grant, douăzeci și șase 
de ani, sârguincios, încăpățânat și dur, care își lua 
atribuţiile în serios; și Kenneth Towers, treizeci și unu 
de ani, nu foarte ambițios și cam apatic. Apoi era Jez 
Turner, unul dintre cei trei sergenţi aflați sub comanda 
sa, care era și „sergentul lui personal”. Jez avea 
douăzeci și doi de ani și o minte ascuţită, cam 
afemeiat, dar era un tânăr poliţist care promitea și 
care, cel puţin teoretic, avea să îl însoţească 
pretutindeni precum un căţel credincios. Însă, la fel ca 
întreg personalul secţiei de poliţie, sergentul Turner 
întâmpinase sosirea lui Pendragon cu un amestec de 
respect evident și scepticism pe care de-abia reușea să 
și-l ascundă. Cunoștea toate dedesubturile când venea 
vorba de nou-veniţii nepromovaţi. Aceștia eșuaseră în 
vechile lor secţii de poliţie și, prin urmare, erau nevoiţi 
să se afirme într-o secție nouă. Nici Pendragon nu 
fusese scutit, avusese unele probleme care fuseseră 
discutate și întoarse pe toate părțile înainte să vină și 
să ocupe locul doi în secție, răspunzând direct 
ordinelor comisarului. 

Asta îl făcu să se gândească la Jill Hughes: o polițistă 
devotată, încrezătoare, cu o înfățișare aproape 
androgină dacă nu ai fi luat în considerare blândeţea 
chipului ei și formele feminine care nu puteau fi 
ascunse de uniformă. Ochii ei mari și căprui erau 
atrăgători, dar nu lăsau să se vadă nici urmă de 
senzualitate. Pendragon știa că Hughes nu era doar o 
femeie foarte puternică și hotărâtă, ci și un ofiţer de 
poliţie excepţional. La treizeci și doi de ani era, 
probabil, cel mai tânăr comisar din ţară, însă nu prea 


avea experienţă practică. La fel ca și el în urmă cu 
douăzeci de ani, ea absolvise prima Academia de 
poliție Sulhampstead. Echipa ei din Brick Lane ajunsese 
să îi respecte mintea ascuţită; însă nu încăpea îndoială, 
gândi Jack, că ea se va baza pe ajutorul și experienţa 
lui. 

Se clăti cu niște apă de gură în timp ce își făcea 
nodul la cravată, apoi își mângâie cu mâna bărbia 
nerasă. La patruzeci și șase de ani, cu excepţia burții 
care de-abia începuse să se contureze, își păstrase 
construcţia atletică și, cu toate că părul îi era mai mult 
cărunt decât negru, nu avea prea multe riduri pe faţă. 
Intr-o lumină mai bună, ar fi putut trece cu ușurință ca 
având doar patruzeci de ani. 

De-abia așteptase să-și petreacă sfârșitul de 
săptămână vizitând locurile preferate din copilărie. 
Pendragon se născuse la câteva sute de metri de 
secția de poliţie și locuise în inima cartierului East End 
din Londra în primii optsprezece ani de viaţă. Mai 
revenise în aceste locuri de câteva ori după ce se 
mutase în Magdalen, Oxford, dar după ce părinţii lui 
muriseră la sfârșitul anilor 1980, nu mai simţise nevoia 
să se întoarcă. Până când... își luă cheile și cobori 
scările. 


La recepţie nu se afla nimeni, iar Pendragon traversă 
foaierul hotelului și ieși în stradă. Hotel era aproape de 
stația de metrou Moorgate din centru, la cinci minute 
cu mașina din Mile End Road la acea oră. Străzile erau 
luminate de neoane. Pendragon își urmă instinctul. 
Cunoștea fiecare colţ al Londrei. Se prea poate ca 
străzile și clădirile să-și fi schimbat înfățișarea de-a 
lungul deceniilor de când plecase el, însă structura 
internă rămăsese neschimbată, topografia 


fundamentală, intactă. Străzile reprezentau pentru el 
un soi de reper. Simţea pulsul Londrei în toată fiinţa sa. 

Însă unele lucruri nu fuseseră întru totul alterate sau 
modificate. Majoritatea magazinelor erau deţinute 
acum de indieni sau de negustori din Bangladesh, însă 
unele afaceri de familie rezistaseră. Și chiar dacă unele 
cârciumi vechi primiseră alte denumiri moderne sau 
fuseseră renovate, acestea încă îi mai aduceau aminte 
de tinereţea lui. Când trecu pe lângă cârciumile Grave 
Maurice și Blind Beggar, își aduse aminte că acestea 
fuseseră cândva localurile preferate, frecventate de 
gemenii Kray. Gangsterii fuseseră mai puternici decât 
Dumnezeu în acel cartier pe vremea când era el băiat. 

Când se apropie de Jangles, o ambulanţă porni de pe 
loc și se îndreptă cu viteză către Spitalul Londra, care 
se afla la câteva sute de metri distanţă. Pendragon 
văzu două mașini de poliţie parcate în fața 
magazinului, lumina albastră a girofarurilor 
împrăștiindu-se pe cărămida cenușie și pe construcţiile 
mohorâte din beton din împrejurimi. Vitrina 
magazinului fusese golită înainte de ora închiderii, 
lucrurile de valoare fiind închise într-un loc sigur. 
Geamul era protejat de un grilaj cu bârne groase din 
metal. În partea laterală a magazinului se afla o ușă 
întredeschisă, a cărei vopsea albastră era scorojită. 
Sergentul Jez Turner ieși afară prin acea ușă și se 
apropie de mașina lui Pendragon când acesta opri 
lângă trotuar. 

Turner era zvelt și deșirat, iar părul îi era dat cu gel 
pe spate. Avea ochii mari și negri și nasul lung și 
subțire. Costumul său, marca Hugo Boss, pe care îl 
găsise la reducere într-un magazin de pe Kensington 
High Street, era prea pretenţios pentru acea slujbă. El 
știa asta, dar îl încânta peste măsură. 


— Care-i treaba? întrebă Pendragon, ocolind mașina 
prin spate. 

Turner o luă înainte de-a lungul unui coridor îngust. 
După ce traversară clădirea, ajunseră într-o curticică. 
Niște scări duceau la acoperișul plat al unei anexe din 
beton care ocupa aproape toată grădina din spate a 
proprietăţii. O altă ușă dădea spre niște scări care 
coborau. 

— Ring de dans aglomerat, o grămadă de pastile 
Ecstasy, bănuiesc... zise Turner. Apoi... din tavan cade 
un cadavru. PLEOSC! Se întoarse către Pendragon 
afișând pe buze un rânjet răutăcios, apoi începu să 
cânte: „Cred că pot să zbor...”? 

Pendragon nu îl băgă în seamă. Turner îi făcu semn 
inspectorului-șef să intre în demisolul spaţios. lnăuntru 
puțea a transpiraţie și era insuportabil de cald. In 
mijlocul încăperii, se aflau doi oameni: un poliţist între 
două vârste și un bărbat de o obezitate morbidă, 
îmbrăcat într-o salopetă portocalie, în apropiere, un 
patolog, care avea o salopetă verde, din plastic, trasă 
peste hainele civile, stătea ghemuit lângă trupul unui 
bărbat răsucit pe o parte, cu gâtul rupt. Victima era de 
culoare, cu faţa palidă din cauza hemoragiei interne. 
Părul lui negru era murdar de sânge și de materie 
cenușie. Era îmbrăcat într-o cămașă cu mâneci scurte, 
deschisă la culoare. Pe material abia se distingeau 
cuvintele: Bridgeport Construction. 

Pendragon se lăsă pe vine ca să se uite mai atent. 

— Ora morţii? îl întrebă el pe patolog. 

Acesta se uită nedumerit la el, apoi la Turner, înainte 
să-și dea seama cine era Pendragon. 

— Cândva între unu și jumătate și două și jumătate 
noaptea. Eu sunt doctorul Neil Jones. 


21 believe I can fly (în lb. engleză, în original) 


— Multumesc, domnule doctor Jones. Pendragon se 
ridică în picioare, se întoarse către poliţist și arătă cu 
capul către bărbatul în salopetă portocalie. El cine-i? 

Polițistul aruncă o privire la carneţelul lui. 

— Nigel Tumbull, domnule. Cunoscut ca ME... âă, 
Jumbo. Pronunţă aceste cuvinte cu un oarecare dispreţ. 
Student în anul doi la Queen Mary College. El a sunat. 

Pendragon îl fixă cu privirea pe tânăr. 

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? 

Tumbull era calm și concis. El povesti ce se 
petrecuse chiar înainte să cadă cadavrul, cum se 
instalase panica și cum chemase ambulanţa și 
anunţase poliţia. El nu menţionă însă că îi trimisese de 
pe telefon un mesaj unui amic să vină urgent și să se 
ocupe de cele două sute de pastile de Ecstasy. 

— Şi ora? 

— Chiar înainte de două și jumătate. Ţin minte că m- 
am uitat la ceas cu câteva minute înainte... înainte să 
se întâmple nenorocirea asta. 

Arătă cu mâna către cadavru. 

— Mare minune că n-a fost rănită decât o singură 
persoană. Bănuiesc că n-are niciun rost să îţi cer niște 
nume. 

Jumbo îl privi nedumerit. 

— Îi cunosc pe câţiva dintre cei care vin aici în mod 
regulat, însă noi nu folosim carduri de membru. 

— Ei bine, Nigel, poate o mică plimbare până la 
secţia de poliţie te va ajuta să-ţi aduci aminte. 

Lui Tumbuull îi căzu faţa. 

— Uite care-i treaba, eu nu sunt decât DJ aici. Vă pot 
da niște nume, dacă vreţi, dar sunt studenţi, la fel ca 
mine. 

— Excelent! Sergentul Turner are creionul pregătit. 

Pendragon se întoarse către poliţist. 


— Unde este inspectorul Grant? 

— Sus, domnule. Vorbește cu proprietarul clădirii. 

Doctorul Jones făcu un pas în faţă, atrăgându-i 
atenţia lui 

Pendragon. Patologul era un bărbat scund și robust, 
cu barba deasă, care începea să încărunțească, cu 
părul bogat și inelat; un fel de gnom supradimensionai 
din cărțile lui Tolkien. 

— Aş vrea să duc cadavrul la laborator, dacă n-ai 
nimic împotrivă, zise el. Cei de la Criminalistică vor 
verifica fiecare centimetru al acestei încăperi. 

— În regulă. Și... ești sigur de ora morţii? 

— Ştii bine că nu îţi pot spune minutul și secunda, 
dar, după cum am spus, cu siguranţă este între unu și 
jumătate și două și jumătate. 


Jez Turner așeză un pahar de plastic de la automatul 
de cafea pe birou, lângă cotul lui Pendragon. 

— Mulţumesc, zise inspectorul-șef, luând o 
înghiţitură. Drace! 

Turner își ridică mâinile. 

— Nu daţi vina pe mine. 

— Dar asta-i... 

— ... Cât se poate de bună. 

Comisarul Jill Hughes stătea în pragul ușii biroului lui. 
Jack dădu să se ridice, dar Hughes îi făcu semn cu 
mâna să se așeze la loc. 

— Poţi să-ţi aduci liniștit cafeaua preferată la birou, 
dacă vrei, domnule inspector-șef. 

— Nu vă faceţi griji, aşa am să fac, zise el, 
întinzându-i paharul de plastic lui Turner. Arunc-o... te 
rog. 

Hughes zâmbi și se așeză pe un colț al biroului său. 

— Așadar, ce avem? 


— Se poate ca bărbatul să fi fost ucis chiar înainte să 
strice petrecerea, doamnă, dar nu mai devreme de ora 
unu și jumătate, după spusele lui Jones. 

— Dar cum naiba a ajuns acolo sus? 

— Din pură întâmplare. Inspectorul Grant l-a 
chestionat pe proprietarul discotecii The Love Shack. 
Este foarte cooperant, desigur. Doi oameni de-ai mei 
au verificat atât casa, cât și împrejurimile. Clubul, dacă 
vreți să-i spuneți așa, a fost iniţial un buncăr. In anii 
1970, a fost extins și folosit ca depozit. În urmă cu 
câţiva ani, proprietarul a fost convins să îl transforme 
într-o discotecă. După câte se pare, a adus niște 
muncitori, a lărgit un horn vechi la care a legat două 
sisteme de aerisire. Cel care a aruncat cadavrul prin 
deschiderea din acoperiș a crezut, probabil, că este o 
ghenă. Sigur nu s-a gândit că trupul va ajunge în 
mijlocul unui ring de dans aglomerat. 

— Așadar... 

— Așadar, mă duc la morgă să văd ce a descoperit 
doctorul Jones. 

Pendragon își luă haina și o urmă pe Hughes, care se 
îndrepta spre ușă. 

În capătul coridorului, amândoi îl văzură pe Turner 
stând de vorbă cu doi polițiști. Sergentul încerca să îl 
imite pe Pendragon când acesta refuzase cafeaua de la 
automat. Toţi trei rânjeau larg. Turner aruncă o 
privirea în jurul lui, îi văzu pe Pendragon și pe Hughes 
și, brusc, deveni serios. Cei doi polițiști se făcură 
nevăzuţi. Comisarul Hughes se întoarse către 
Pendragon, zâmbind ușor. 

— Nu mimează chiar atât de rău, nu? 


CAPITOLUL 4 


La 9.15 dimineața, străzile erau învăluite într-o 
strălucire portocalie. Avea să fie o nouă zi toridă. 
Temperatura nu scăzuse sub 25 de grade toată 
noaptea, iar acea dimineaţă de vară semăna cu una 
din sudul Franţei. Până și clădirile cenușii de pe Mile 
End Road străluceau în acea zi. Era uimitor ce putea să 
facă puţin soare, gândi Pendragon în timp ce ieșeau cu 
mașina din parcarea secţiei de poliție pe strada 
principală. 

Tuner conducea, iar ei păstrau tăcerea. Pendragon 
privea cum se perindau prin faţa ochilor lui fațadele 
magazinelor luminate de soare, pereţii pătați și 
mâzgăliţi cu graffiti, grilajele din metal și jgheaburile 
rupte. Era o priveliște ciudată, gândi el; de parcă 
Londra fusese mutată cu câteva mii de kilometri mai 
înspre sud. În minte auzea acordurile melodiei 
Summertime. Traficul era lejer. În câteva minute 
pătrunseră printr-o intrare îngustă într-o parcare. Pe o 
tăbliță dreptunghiulară, care se afla pe o clădire din 
cărămidă, stătea scris Morga Milward Street. Deasupra 
denumirii se afla emblema albastru cu alb a Poliţiei 
Metropolitane. 

Îl întâlniră pe doctorul Jones la intrarea în clădire. 
Trăgea cu sete din ţigară, iar scrumul îi cădea în barba 
bogată. De-abia îi ajungea până la umăr lui Pendragon. 

— M-au scos afară din clădire, zise el când doi 
polițiști trecură pe lângă ei, îndreptându-se către ușă. 

— Și pe bună dreptate, răspunse Pendragon. Ciudat. 
Întotdeauna am crezut că, dacă diseci cadavre în 
fiecare zi, ajungi să te lași de fumat. 

Jones râse sarcastic, apoi tuși. 


— La naiba, Pendragon! Tocmai de aceea nu-mi 
pasă, pentru că fac disecţii pe oameni morţi. Oricum 
tot aici ajungem cu toții. Haideţi, am lucrat pe cadavrul 
acesta încă dinainte să se ivească zorile. 

Stinse ţigara cu piciorul și împinse ușa cu umărul, 
deschizând-o. 

Laboratorul de anatomie patologică era la fel ca 
oricare altul. Existau două încăperi. Cea mai mică era 
morga. Era prevăzută cu sertare, care porneau de la 
pardoseală și până la nivelul umărului. Cealaltă 
încăpere avea jaluzele la ferestre, mese de laborator 
aranjate în formă de „L” de-a lungul a doi pereţi, rafturi 
cu eprubete și alte echipamente de laborator. Lângă 
peretele din spate se aflau două mese din oţel 
inoxidabil, prevăzute cu sisteme de scurgere și 
furtunuri cu apă. Între mese se aflau două măsuţe pe 
rotile, iar pe ele un set de recipiente din metal lucios. 
Deasupra, o lumină fluorescentă. Pardoseala din beton 
era de un gri-închis. Peste tot se simţea un miros 
înțepător de produse de curăţat și măruntaie. 

Doctorul Neil Jones își trase pe mâini niște mănuși 
din latex, apoi se apropie de mesele de disecţie. Mortul 
zăcea întins pe spate cu pieptul despicat. Avea capul 
rezemat pe un suport. Pendragon observă o etichetă 
legată de degetul mare de la piciorul stâng al victimei. 
Pe etichetă era scris ceva de mână, cu cerneală 
neagră. Lângă masă, într-unul dintre recipientele din 
metal se afla ficatul. În altul, conţinutul stomacului 
victimei. Turner, cu carnețelul în mână, părea fascinat 
de toată această priveliște. 

— Așadar, ai ceva pentru noi? întrebă Pendragon, 
lovindu-l ușor cu piciorul în tibie pe sergent. 

— Niciun act de identitate. Bărbat. Treizeci și ceva de 
ani. Indian sau poate e din Bangladesh. Are 1,67 în și 


este supraponderal. După cum îi arată plămânii, a fost 
fumător înrăit. Indepărtă o bucată de materie cenușie 
cu un scalpel. 

Pendragon privi în altă parte; nu reușise să se 
obișnuiască niciodată cu răceala unor oameni de 
știință precum Jones. 

— Ei, haide! Să nu-mi spui că ţi se face scârbă așa 
ușor, domnule inspector-șef, chicoti Jones. 

Pendragon nu îl băgă în seamă și se uită pe furiș la 
Turner, care se oprise din mâzgălit. 

— Continuă. 

— Există multe vânătăi... aici și aici... în partea 
superioară a braţelor. De asemenea, are mandibula 
fracturată, iar traheea i-a fost sfărâmată. Le arătă 
partea laterală a capului bărbatului, precum și locul de 
sub bărbie. Carnea era neagră și sfâșiată, despicată 
precum o bucată de piele de animal. A suferit două 
lovituri puternice la cap. Oricare din ele l-ar fi putut 
ucide. Jones întoarse capul mortului într-o parte, iar ei 
văzură o ocluzie adâncă în partea din spate a craniului. 
Lovitură cu obiecte contondente. A fost lovit cu un 
obiect greu, aici și sub bărbie - lovitura i-a zdrobit 
traheea. Am măsurat gaura din craniu și cred că arma 
a avut o formă cilindrică - o ţeavă din metal sau vreun 
tub; poate o lanternă. Sub unghii nu am găsit urme de 
sânge, fire de păr sau piele. Dar după fracturi și 
vânătăi, aș zice că, în mod cert, s-a dat o luptă. 

Jones se duse la o masă din apropiere pe care se afla 
un bocanc. Il ridică. 

— Bocanci de lucru, mărimea 40, plini de noroi. O 
cămașă care poartă numele companiei Bridgeport 
Construction. Omul nostru a fost muncitor sau, cel 
puţin, lucra pe șantier. Ar trebui să vă fie de folos. 


Pendragon dădu să răspundă când telefonul lui 
Turner începu să sune. f 

— Da, răspunse acesta vesel. Ihî, super... ciao! 

Pendragon oftă adânc, apoi își ridică sprâncenele. 

— M-au sunat de la secţie, domnule. Îl cheamă Amal 
Karim. Este indian. A lucrat pentru Bridgeport 
Construction, care, din întâmplare, are un șantier de 
construcţii mai jos de Jangles, pe Frimley Way. 

— Perfect! 

— Mai e ceva. Criminaliștii au descoperit ceva și vor 
să vedeți. N-au vrut să-mi dea detalii. 


Încăperea clubului unde fusese descoperit cadavrul 
era înțesată cu siluete îmbrăcate în echipamente verzi 
din plastic. Erau experţi criminaliști ai Departamentului 
local de criminalistică. Ușa dinspre străduţa de lângă 
magazin care ducea în club fusese sigilată cu bandă 
galbenă specifică poliţiei. Când Pendragon trecu pe sub 
ea, doi criminaliști se întoarseră să vadă cine le 
invadase spaţiul. Niciunul din ei nu îl cunoștea pe 
Pendragon, însă unul dintre anchetatori îl salută din 
cap pe Turner când acesta își făcu apariţia în spatele 
lui Pendragon. 

O femeie se apropie de ei. Peste cămașă și blugi, 
purta un echipament obișnuit din plastic. 

— Sunteţi detectiv inspector-șef Pendragon, nu-i 
așa? zise ea. Eu sunt doctorul Colette Newman, șefa 
Departamentului de criminalistică. 

Vocea ei era asemănătoare cu cea pe care o puteai 
auzi la BBC în anii 1960. Nu prea mai auzise o astfel de 
voce în ultima vreme. 

Pendragon dădu să întindă mâna, apoi se răzgândi. 
Doctorul Newman zâmbi. Părea să aibă în jur de 
treizeci și cinci de ani: trăsături fine, pomeți 


proeminenţi și ochi mari și albaștri. Ea încercă să-și 
dea după urechea dreaptă șuviţele rebele de păr 
blond. 

— Aveţi ceva pentru mine? întrebă el. 

— Da. Urmaţi-mă, vă rog. 

Doctorul Newman îi conduse în curticica interioară 
din beton. În partea laterală se aflau niște scări care 
duceau pe acoperiș. Acesta era plat și simplu, prevăzut 
cu două hornuri din metal care se ridicau la o înălţime 
de un metru faţă de nivelul acoperișului. Cineva 
îndepărtase capacul de pe unul din ele. Zăcea pe jos, 
câţiva metri mai încolo, iar un criminalist îi curăța 
marginea de metal cu o pensulă mare și moale. 
Pendragon văzu picături de sânge împrăștiate pe 
metalul lucios. 

— Am găsit mai multe picături de sânge aici, sus. 
Ea arătă spre o baltă mare de sânge închegat. Se 
uscase pe margini, iar o parte se infiltrase în beton. O 

urmă de noroi amestecat cu sânge se oprea lângă 
horn, iar de jur împrejur se puteau observa pete roșii. 

— După o primă analiză a stropilor de sânge, aș zice 
că victima a primit cel puţin două lovituri. 

Pendragon încuviinţă din cap. 

— Patologul mi-a spus același lucru. 

— Cred că atacatorul a ajuns pe acoperiș urcând 
scările astea. 

Ea înaintă către marginea acoperișului și priviră 
amândoi jos, spre curtea pe care tocmai o 
traversaseră. De acolo, puteau vedea clădirile din 
împrejurimi. În partea dreaptă, se aflau trei magazine 
aliniate de-a lungul străzii, prevăzute fiecare cu 
apartamente deasupra și grădini în spate. In partea 
stângă, se afla un zid înalt. Dincolo, de-abia dacă se 
zărea o clădire izolată și abandonată, înălțându-se pe 


colțul cu Globe Road. În spatele magazinului Jangles, la 
colțul cu Frimley Way, se afla un șantier de construcţii. 

— Așadar, crima a avut loc aici? întrebă Turner. 

— În mod cert. Urmaţi-mă. 

Ea cobori din nou scările, traversă curtea și ieși afară 
pe poartă. Accesul pe alee fusese restricţionat. Văzură 
niște lăzi verzi de gunoi care erau aliniate și o cărăruie 
acoperită cu noroi uscat, mărăcini și buruieni. O linie 
neregulată de steaguri roșii șerpuia printr-o 
deschizătură din faţa lor. Steagurile fuseseră 
numerotate și înfipte în pământul crăpat. Ici-colo se 
puteau vedea pete negre de sânge pe noroi. 
Deschizătura dădea înspre o alee îngustă. La capătul 
aleii se ridica un gard înalt din plasă, prevăzut la 
capătul de sus cu sârmă ghimpată. O poartă oferea 
acces pe șantierul de construcţii. Era deschisă, iar 
lanțul și lacătul atârnau libere. 

— După cum puteţi observa, am găsit urme de-a 
lungul acestei cărări. Mult sânge, fire de păr, bucățele 
de piele. Dar cum este vorba despre un șantier de 
construcții, ultimele două nu sunt ceva neobișnuit. N- 
am găsit urme de pași, deoarece pământul este întărit. 
Căutăm în continuare amprente, dar n-am găsit încă 
niciuna. 

Ea își continuă drumul pe noroiul uscat, evitând 
steagurile și zona din jurul lor. Câţiva pași mai încolo, 
ajunseră la marginea unei săpături vaste, excavate în 
mod grosolan și traversată de scânduri murdare, 
susținute de structura unei schele. In locul unde se 
desprinsese pământul se vedeau alte steaguri roșii. Cei 
doi coborâră panta în urma ei, înaintară de-a lungul a 
trei scânduri, având grijă să ocolească steagurile, până 
când ajunseră pe marginea unui șanț săpat pe fundul 
excavaţiei. Peste tot se aflau movile de pământ 


proaspăt săpat. O mulţime de steaguri fuseseră înfipte 
în zona respectivă. 

Doi criminaliști munceau de zor. Unul fotografia 
fundul șanțului; celălalt stătea în genunchi și verifica 
solul cu o mistrie mică. Expertul cu aparatul foto își 
încetă activitatea când îi văzu că se apropie. Doctorul 
Newman păși pe locul unde se afla acesta și le făcu 
semn lui Pendragon și lui Turner să vină ca să le arate 
ceva. 

Celălalt criminalist, care stătea în genunchi, se ridică 
în picioare și se dădu la o parte când șefa 
Departamentului de criminalistică se lăsă pe vine. 

— De aici pornesc urmele, domnule inspector-șef 
Pendragon. Am găsit câteva indicii că s-a dat o luptă - 
pământ împrăștiat și crestături. Ea arătă spre o latură 
a șanțului. Și mai e și asta. 

Ea se întoarse și arătă către pământ. 

Ei zăriră un obiect mic, alb. Pendragon se aplecă să 
vadă mai bine. 

— Este o falangă, un os al degetului, al patrulea sau 
al cincilea de la mâna dreaptă, mi se pare. 


CAPITOLUL 5 


Venerabilul Colegiu Englez, Roma, ianuarie 1589 

Eu sunt Părintele John William Allen și povestea mea 
începe în ianuarie, Anul Domnului 1589. 

De-a lungul istoriei, au existat multe epoci 
zbuciumate. Dar pentru un om cum sunt eu, plin de 
credinţă, acestea, sunt convins, sunt vremuri la fel de 
rele ca oricare din istoria omenirii. Chiar în clipa în care 
scriu, se poartă un război devastator între catolici și 
protestanți, un război care a început odată cu schisma 
creată de demonul Luther și de slujitorul Diavolului, 
Henric al VIll-lea, în urmă cu o jumătate de secol, în 


toată Europa, oamenii luptă să-și susţină propria 
viziune despre Dumnezeu. Dar Singura Credinţă 
Adevărată, credinţa lui Sfântul Petru, credinţa lui 
Hristos însuși, va învinge, sunt convins. S-a vărsat 
sânge, mult sânge. Dar există sângele credinciosului și 
sângele ereticului, și doar primul este pur. Numai 
vărsarea acestui sânge constituie un păcat. 

Studiam la Venerabilul Colegiu Englez din Roma de 
cinci ani, pregătindu-mă să devin misionar iezuit, când, 
la sfârșitul lunii mai 1588, am primit vești de la Paris că 
populaţia catolică a orașului se răzvrătise împotriva 
ticălosului protestant, regele Henric al III-lea. Acesta 
fugise, iar guvernarea orașului căzuse pe mâna unui 
grup de nobili, Consiliul celor Șaisprezece. În câteva 
zile, marele catolic francez, Ducele de Guise, fusese 
reprimit la Paris din exil. 

O vreme, a fost pace acolo; într-adevăr, peste 
Europa se așternuse o liniște cum nu mai existase de 
ani buni. Apoi, la câteva zile după Crăciun, am primit 
vești că, pe 23 decembrie, Ducele de Guise, împreună 
cu fratele lui, Cardinalul de Guise, fuseseră păcăliţi de 
către mârșavul Henric și omorâţi de partizanii regelui - 
fuseseră înjunghiaţi în inimă în camera de consiliu a 
Castelului Blois, unde fuseseră convocați la o întâlnire. 

Când am aflat această veste, am știut pe dată că 
sosise și rândul meu, că aveam să fiu răsplătit în 
curând pentru devotamentul meu și mi seva da șansa 
să devin martir. Vreme de cinci ani studiasem 
învăţăturile despre Singura Credinţă Adevărată și 
fusesem învăţat cum să le predic la rândul meu, 
fusesem pregătit cum să îmi exprim zelul meu sincer și 
nestrămutat, astfel încât să îi pot converti pe cei 
șovăielnici și să-i aduc pe catolicii rătăciţi pe calea cea 
bună. Eram pregătit. 


Îmi aduc aminte de întrunirea din aula colegiului 
când conducătorul ordinului din care făceam parte, 
Superiorul General Acquaviva, ni s-a adresat tuturor, 
anunţându-ne despre uciderea Ducelui de Guise. Imi 
amintesc tăcerea care se așternuse, furia și 
amărăciunea celor din jurul meu. Chiar puteam simţi 
gustul lor în gură. 

În acea noapte nu am mai avut liniște, iar când m-a 
cuprins somnul, nu am știut sigur dacă visam sau doar 
îmi aduceam aminte. Căci în toiul nopţii, înainte de 
ivirea zorilor, umbrele începură să bântuie prin chilia 
mea, iar eu nu mai puteam deosebi visele de lumea 
reală. 

În minte îmi apăreau mereu aceleași imagini, 
chinuindu-mă. Satul Tyburn, la vest de Londra, acum 
cinci ani. Era o dimineaţă de aprilie ploioasă și 
vântoasă. Urma să aibă loc execuţia unui misionar 
iezuit, Henry Wittingham. 

Totul a început cu agitația mulţimii care stătea în 
tribunele de lemn dinspre Tyburn Tree, spânzurătoarea 
formată din trei stâlpi, locul unde își găsiseră sfârșitul 
atâţia bărbaţi și atâtea femei de-a lungul anilor. Un 
murmur străbătu mulţimea, iar apoi, când un car își 
făcu apariţia, unii dintre ei începură să aclame și să 
strige. Procesiunea intră în piaţă. Prizonierul, legat de 
car, este dezbrăcat, având doar o cârpă mânjită de 
sânge legată în jurul mijlocului. Faţa lui este târâtă pe 
pământ. Este ridicat de jos, iar mulţimea poate vedea 
fața însângerată, umflată și învineţită a lui Wittingham. 
Rafalele de ploaie mătură locul. Călăul îl ajută pe 
condamnat să stea în picioare pe carul care se află sub 
eșafod. Călăul îi leagă o funie de gât, iar apoi cineva 
trage repede de car. 


Condamnatul se leagănă și dă din picioare. Mulțimea 
aclamă încântată. O femeie și doi bărbaţi fug și îl trag 
de picioare pe Wittingham, încercând să-i grăbească 
sfârșitul, dar sunt repede observați și îndepărtați de 
patru paznici voinici. Condamnatul care icnește este 
eliberat și așezat pe pământ. Apoi este cărat pe o 
platformă din lemn și legat la mâini și la picioare. 

Se așterne tăcerea. Întreaga natură pare nemișcată; 
vântul se linişteşte, la fel și ploaia. Pe fața prizonierului 
se prelinge sângele amestecat cu apa de ploaie; el își 
ține gura deschisă. Aproape toţi dinţii îi sunt rupți. În 
gura deschisă i se fixează un căluș, iar cârpa din jurul 
mijlocului îi este smulsă și aruncată jos, în noroiul de 
lângă platformă. Călăul îl apucă pe Wittingham de 
organele genitale și, cu o singură tăietură, îl castrează. 
Sângele ţâșnește ca o fântână în aer, îmbibând vesta 
de piele a călăului. Wittingham se zvârcolește și își 
arcuiește spatele. Țipetele lui ascuţite răzbat prin 
călușul de la gură. Aruncând bucăţile de carne tăiate 
într-un coș, călăul se apleacă, îl apucă pe Wittingham 
de păr ca să îl ridice și taie cu lama bustul gol al 
condamnatului. 

Wittingham nu se mai mișcă, paralizat din cauza 
șocului. Dar este încă în viaţă. Călăul își vâră mâna în 
despicătură și îi scoate măruntaiele lipicioase și 
cenușii. El trage și taie, ridicând în aer metri de 
intestine, înainte să le arunce în coș. Apoi începe să 
scormonească după inima prizonierului. Taie carnea în 
jurul ei, îndepărtând artere și vene. Doar călăul știe 
când inima victimei a încetat să mai bată. Picioarele și 
braţele condamnatului continuă să se zbată, în timp ce 
călăul îi ridică în aer inima. Apoi o aruncă în coș, alături 
de celelalte organe. Tăcerea de plumb este întreruptă 
doar de bătăile de aripi ale unui corb care se lasă pe 


marginea coșului, privind cu ochi flămânzi amestecul 
cenușiu și roșu de măruntaie umane. 

O voce întrebă: 

— Părinte John? 

Se auzi o bătaie în ușă. 

— Părinte John? Superiorul General dorește să te 
vadă. 

Am deschis ochii larg, iar ororile nopţii au dispărut. 
Mă aflam din nou în chilia mea micuță, cu pereţi din 
piatră. Vocea era a fratelui Giovanni, se auzea din 
partea cealaltă a ușii de stejar, care se afla la câţiva 
centimetri de capătul patului meu îngust. Am sărit din 
pat și m-am apropiat de ea, simțind un gol în stomac 
din cauza nerăbdării. 

Giovanni ţinea în mână o lumânare. Flacăra ei 
tremura puternic din cauza curentului de aer, aruncând 
sclipiri și umbre pe faţa lui blajină și rotundă. Preotul s- 
a întors, iar eu l-am urmat. Coridorul era întunecat, cu 
excepția acelui cerc de lumină creat de lumânare, însă, 
desigur, după cinci ani petrecuţi la colegiu, cunoșteam 
drumul cu ochii închiși. În timp ce îl urmam pe bunul 
Părinte Giovanni, am reușit să mă dezmeticesc de-a 
binelea și mi-am dat seama că visul meu nu fusese o 
simplă închipuire a mea, ci o amintire. Scena la care 
fusesem martor în ploaia care cădea peste Tyburn mă 
adusese aici. Văzusem cu ochii mei cum își trata târfa 
regală, Elisabeta, supușii. Acea experienţă fusese 
factorul decisiv care mă făcuse să vin la Roma și să 
îmbrăţișez această cauză măreaţă. Insă, când am 
părăsit Anglia, am întors spatele multor lucruri. 
Membrii familiei mele din Suffolk au fost catolici 
practicanți, dar niciodată militanţi. În naivitatea lor, și- 
au dorit întotdeauna pacea între religii. Odată cu 
venirea mea la Roma, fusesem obligat să rup orice 


legătură cu familia mea. N-aveam să-i mai văd 
niciodată pe părinţii și pe cei doi fraţi mai tineri ai mei. 

Coridorul se termina într-un hol mare. Părintele 
Giovanni a stins lumânarea și a așezat-o pe un raft, 
apoi mi-a făcut semn să-l urmez. Coridorul era lat și 
prevăzut cu un covor, o fâșie roșie din lână scumpă era 
întinsă pe marmura albă. Pe pereţi erau înșirate 
portretele uriașe ale papilor care se succedaseră de-a 
lungul veacurilor. Prin ferestre se vedea încă 
întunericul nopţii. Locul era învăluit într-o tăcere atât 
de adâncă, încât îmi puteam auzi respiraţia. La capătul 
holului se aflau niște uși grele și duble din stejar. De o 
parte și de alta a ușilor stăteau gărzile Vaticanului, 
îmbrăcate în uniformă. Acestea priveau în faţă, fără să 
ne bage în seamă. Părintele Giovanni a bătut în ușile 
de stejar, care s-au deschis larg. 

O singură dată mai fusesem în acea încăpere; într-o 
zi, cu un an în urmă, când, după ce terminasem 
pregătirea, am fost primit în Ordinul lezuiţilor. Acesta 
era sanctuarul președintelui colegiului, Superiorul 
General, Claudius Acquaviva, cel de-al cincilea 
conducător al iezuiţilor. Ordinul a fost înfiinţat în urmă 
cu aproape șaizeci de ani de către sfântul Ignatius de 
Loyola, care ne învățase că iezuiţii erau misionarii aleși 
de Dumnezeu, iar misiunea noastră era aceea dea 
servi scopurilor măreţe și misterioase ale Dumnezeului 
Atotputernic. Ordinul nostru avea multe sarcini de 
îndeplinit, mi se spuse, dar niciuna nu era mai 
importantă decât aceea de a-i converti pe eretici la 
Singura Credinţă Adevărată, 

Superiorul General părea o figurină așezat cum era la 
biroul său uriaș din mijlocul încăperii somptuoase, 
studiind niște hârtii. Era îmbrăcat într-o sutană neagră, 
obișnuită, iar pe cap avea o tichie, tot neagră. În 


picioare, în faţa biroului, se afla un bărbat înalt și zvelt, 
îmbrăcat în veșminte de preot. Tinea capul plecat și 
mâinile împreunate în faţă. Cunoșteam spatele acela. 

Fratele Giovanni s-a furișat afară, iar eu am pășit 
încet spre birou. De-abia când am ajuns în dreptul 
celeilalte siluete în sutană am reușit să mă uit pentru o 
clipă la faţa bărbatului. El nu mi-a întors privirea, dar îi 
puteam desluși profilul aspru în lumina slabă, nasul 
lung și drept, forma rotundă a capului său ras. Era 
Sebastian, părintele Sebastian Mountjoy, cel mai bun 
prieten al meu din colegiu, cel care fusese primit în 
ordin în aceeași zi cu mine. Știam că Sebastian era 
însufleţit de aceeași înflăcărare religioasă ca și mine, o 
însufleţire care era mereu prezentă în gândurile și 
visele noastre. Petrecuserăm multe ore împreună în 
rugăciuni și dezbateri. Sebastian era cu trei ani mai 
mare decât mine și provenea dintr-o familie foarte 
înstărită din Herefordshire, catolici devotați care 
începuseră demult să comploteze în taină împotriva 
reginei Angliei. Dar, cu toate că proveneam din medii 
foarte diferite, eram ca doi frați. 

Superiorul General Aquaviva și-a ridicat privirea de 
pe hârtii. Era un bărbat sfrijit și palid, iar pe cap nu 
avea niciun fir de păr. Pielea de pe frunte îi era netedă, 
aproape ca a unui prunc. Faţa îi era luminată de cele 
două lumânări uriașe, așezate de o parte și de cealaltă 
a biroului. Ochii îi erau de un căprui-deschis, iar 
privirea, blândă și binevoitoare. Păru că vrea să spună 
ceva când, în spatele scaunului său, se mișcă ceva. Din 
întuneric ieși o siluetă cu gluga trasă pe cap, făcându- 
ne să tresărim atât pe Sebastian, cât și pe mine. 
Bărbatul s-a apropiat de birou. Superiorul General și-a 
ridicat privirea, iar bărbatul și-a dat gluga jos de pe cap 
lăsând să se vadă o faţă cu trăsături aspre: pomeţi 


proeminenţi, ochi mici și negri, părul cărunt, tuns 
foarte scurt. 

Eu am căzut în genunchi. Bărbatul și-a întins o mână 
și a pocnit din degete. 

— Fiii mei, a intervenit Superiorul General, părintele 
Bellarmino a fost cel care v-a chemat aici în această 
dimineaţă. 

Eram îngrozit. Bellarmino era, probabil, cea mai 
influentă persoană din Biserică. Mulţi credeau că era 
mai puternic chiar decât însuși Papa Sixtus. Fiind atât 
teologul particular al papei, cât și părintele spiritual al 
Colegiului lezuiţilor, influenţa lui ajungea în orice colț al 
Vaticanului. Părintele Bellarmino era un mare 
purificator, având o reputaţie de temut în toată 
Europa. 

Îi convertise pe mulţi eretici fie cu tăișul sabiei, fie 
prin focul purificator. 

— ÎI voi lăsa pe bunul părinte să vă explice, a 
încheiat Superiorul General. 

Vocea lui Bellarmino era mai ascuţită decât m-aș fi 
așteptat, însă atitudinea lui era cea a unui om care își 
pierduse de mult orice urmă de lipsă de încredere în 
sine. Era un bărbat care se aștepta ca toţi cei cărora li 
se adresa să i se supună de îndată, fără să îi adreseze 
întrebări sau să arate altceva decât servilism și 
lingușeală. 

— Sunteţi preoți buni și cinstiți. Știu din dosarele 
voastre, precum și din recomandările făcute de 
Superiorul General că sunteţi dedicați noţiunii de 
„martiriu”, a început el. Aţi venit din Anglia ca să fiţi 
pregătiţi aici și vă veţi întoarce în ţara voastră, ca să 
răspândiţi Cuvântul Singurei Credinţe Adevărate, să vă 
comportaţi ca niște misionari și să salvaţi suflete. 


De-abia am îndrăznit să clipesc și mi-am dat seama, 
după postura rigidă a trupului său, că și Sebastian era 
îngrozit. În lumina lumânării, ochii negri ai Părintelui 
Spiritual al Colegiului păreau două lacuri fără fund. 

— Misionarul are de îndeplinit un scop nobil. Sunteţi 
conștienți, la fel ca noi, că mulţi oameni destoinici au 
pierit în această luptă dreaptă. Dacă veți fi recunoscuți 
când vă veţi întoarce în Anglia, veţi fi arestaţi imediat 
și acuzaţi de trădare și s-ar putea să aveți parte de 
moartea unui trădător. Dar eu știu că nu vă este teamă 
de această perspectivă. Mai degrabă vă bucuraţi la 
gândul că vă veți da vieţile pentru a contribui la 
lucrarea lui Dumnezeu. Insă unii dintre noi am hotărât 
că am putea face mai multe pentru Anglia; că am 
putea face mult, mult mai mult ca să salvăm sufletele 
compatrioților voştri. Unii de aici au ajuns la concluzia 
că prea mulţi oameni de nădejde au fost martirizaţi, 
mânjind cu sânge mâinile târfei engleze care a pus 
stăpânire ilegal pe tronul ţării. Așadar, am hotărât să 
smulgem răul din... rădăcină. 

Și, în acel moment, am început să înţeleg motivul 
pentru care am fost chemaţi acolo, l-am aruncat o 
privire rapidă lui Sebastian, dar ochii nu ni s-au întâlnit. 
Bellarmino a început din nou să vorbească: 

— Misiunea voastră va fi cea mai periculoasă dintre 
toate misiunile Ordinului. Din momentul în care veţi 
ieși din această clădire veţi fi spionaţi, căci dușmanii 
Bisericii se află pretutindeni. Veţi porni spre orășelul 
Creteil, care se află la câţiva kilometri sud de Paris. 
Acolo veţi găsi o mică tavernă căreia îi zice Le Lapin 
Noir, aproape de centrul orașului. Chemaţi-l pe hangiu 
și spuneţi-i că îl căutaţi pe monsieur Gappair. Atât 
hangiul, cât și Gappair sunt oameni de încredere. 


Pentru moment, veţi trece drept negustori englezi. V- 
am pregătit deja hârtiile și actele. 

A făcut pauză o clipă și ne-a privit cu acei ochi negri, 
misterioși. 

— Incă ceva. A scos din interiorul sutanei o cutiuţă și 
i-a deschis capacul. lnăuntru se afla un inel din aur, pe 
care strălucea un smarald mare și rotund. Veţi avea 
nevoie de el, a zis și mi l-a dat mie. 


CAPITOLUL 6 


Stepney, sâmbătă 4 iulie, 10.00 a.m. 

Pendragon și Turner ieșiseră la suprafaţă și își croiau 
drum printre grinzile ruginite și grămezile de nisip când 
o Toyota Camry veche trase pe dreapta, oprindu-se la 
câţiva metri depărtare. Un bărbat scund și corpolent, 
cu un smoc de păr grizonant în vârful capului său uriaș 
cobori din mașină. Tinea într-o mână o cască de 
protecţie galbenă. 

— Am venit de îndată ce am auzit, le spuse el, 
întinzându-le cealaltă mână. 

— Domnul Ketteridge? 

— Tony. 

— Detectiv inspector-șef Pendragon. Sergentul 
Turner. Sunteţi șeful de șantier, nu-i așa? 

Broboane de transpiratie apăruseră pe fruntea 
bărbatului. Avea cearcăne adânci la ochi. 

— Da. 

— Ce vi s-a spus mai exact? 

— Despre Amal? Că a murit. Îngrozitor. Aveţi mai 
multe informaţii? 

— Este evident că bărbatul a fost atacat și ucis pe o 
proprietate din apropiere. 

— Isuse! exclamă Ketteridge, aruncându-și ochii în 
SUS. 


— Domnul Karim era de mult timp paznic aici? 

— Păi, nu era tocmai paznic, făcea parte din echipa 
de muncitori. S-a oferit voluntar ca să facă ore 
suplimentare. Ketteridge își șterse transpiraţia, care 
începuse să i se prelingă pe obraji. De obicei ne bazăm 
doar pe camerele de supraveghere, dar din cauza 
scheletului... 

— Care schelet? izbucni Pendragon. 

— N-aţi coborât în groapă? 

— Ba da, dar n-am găsit niciun schelet. 

Pendragon se întoarse către Turner care ridică din 
umeri. Ketteridge își puse casca de protecţie pe cap, 
trecu printre cei doi polițiști și cobori pe cărăruie în 
groapă. Își dădu seama că ceva nu era în ordine de la 
câţiva metri distanţă și grăbi pasul. Când Pendragon și 
Turner ajunseră lângă el, acesta stătea ghemuit lângă 
grămada de steaguri. 

— Nu se poate! exclamă el, ridicându-se în picioare 
și în- torcându-se cu faţa către Pendragon. 

— Cred c-ar fi mai bine să începeţi cu începutul, îl 
sfătui inspectorul-șef. 


Se aflau în baraca de pe șantier, la vreo cincizeci de 
metri de groapă. Înăuntru, pereţii erau acoperiţi cu 
grafice și schiţe și un calendar cu fotografia unui 
manechin extrem de dotat, care purta doar o cască de 
protecţie și nimic altceva. Pe un birou din apropiere se 
afla un computer înconjurat de hârțoage. Lângă acesta 
se afla o imprimantă și un scanner plan, format A3. 

Pendragon se plimbă prin încăpere, aruncând o 
privire peste schițe, înainte să pășească în spatele 
biroului și să cerceteze maldărul de hârtii care zăceau 
pe el. Ketteridge părea stânjenit și stătea cu mâinile 
vârâte în buzunare. 


— Așadar, povestiţi-ne, îi ceru Pendragon, apăsând 
pe tastele computerului ca să îl scoată din starea de 
repaus. Pe ecran apăru imaginea unui paradis tropical, 
presărat cu cel puţin cincizeci de fișiere. 

— Ne pregăteam să încheiem ziua de lucru - trebuie 
să fi fost în jur de ora cinci - când unul dintre muncitori 
m-a chemat. Îndepărtase pământul de pe fundul 
excavaţiei și dăduse peste un os coxal și un femur care 
ieșeau din noroi. Am continuat să săpăm cu grijă și am 
făcut descoperirea - un schelet complet. Era foarte 
vechi. 

Pendragon ieși de după birou și începu să măsoare 
din nou încăperea, apoi se opri la câţiva metri de 
Ketteridge. 

— Şi nu aţi anunţat pe nimeni? 

Șeful de șantier îl privi rușinat. 

— Aveam de gând, vă rog să mă credeţi! L-am sunat 
imediat pe șeful meu. Era într-o ședință. 

— Cine se afla cu dumneavoastră? întrebă 
Pendragon, luă o cutie cu dosare de pe raft și se 
îndreptă cu ea în mână spre birou. Se cocoţă pe 
marginea acestuia și începu să scotocească printre 
dosare. 

— Şaisprezece muncitori. Numai trei dintre ei se 
aflau însă cu mine în groapă. A, și Tim Middleton. 

— El cine e? 

— Partenerul firmei de arhitectură care se ocupă de 
proiect. 

Turner nota totul în carnețelul lui. 

— Vom avea nevoie de o listă completă cu nume și 
adrese, zise Pendragon. Continuaţi. 

— Nu știam exact ce să fac și ne apropiam de 
termenul de predare. Băieţii erau toţi epuizați... a fost 
o săptămână infernală. Sufocantă. M-am gândit că 


scheletul oricum nu pleca nicăieri. Karim s-a oferit să îl 
păzească în tura de noapte, urmând ca dimineaţă la 
prima oră să-l înlocuiască un alt muncitor. 

— Înţeleg. 

Pendragon închise dosarul și îl măsură din priviri pe 
bărbatul din faţa lui. 

— Și am mai găsit ceva... un inel. 

— Un inel? 

— Pe mâna dreaptă a scheletului. 

Pendragon se holbă neîncrezător la bărbat. 

— Și l-aţi lăsat acolo pur și simplu? Cu un singur 
paznic care să supravegheze întreg șantierul? 

— N-am știut ce să fac. Trebuia să vorbesc cu șeful 
meu. Și-apoi, avem camere de supraveghere. 

— O, strașnic! 

— M-am gândit... 

— Nu, domnule Ketteridge. Nu v-ati gândit deloc. 

Se așternu un moment de tăcere. Nu se auzea decât 
bâzâitul unei muște care se lovea întruna de geam. 

Ketteridge se duse la biroul său și deschise un sertar. 

— S-ar putea să vă fie de folos, zise el și îi întinse lui 
Pendragon un set de poze. Tim Middleton i-a făcut 
câteva poze scheletului și mi le-a trimis prin e-mail de 
îndată ce a ajuns la el la birou. Le-am printat aseară, 
înainte să plec de pe șantier. Apoi m-am dus să văd 
dacă Amal Karim era bine și dacă voia în continuare să 
rămână în tura de noapte. Părea în regulă... bietul. Nu 
știu, am avut sentimentul că voia să facă asta dintr-un 
simţ de răspundere, din respect pentru cel mort sau 
ceva de genul ăsta. Brusc, începu să râdă. Trebuie să 
recunosc că descoperirea ne cam speriase pe toți. 

Pendragon cercetă pozele. Erau de mărimea unei 
vederi și făcute din mai multe unghiuri. Pământul care 
acoperise scheletul fusese îndepărtat cu grijă, iar în 


jurul lui zona fusese curățată, lăsând să se vadă 
rămășițele. Scheletul părea uitat în pământ, o 
reminiscență din alte vremuri, străină de această lume. 
Într-una dintre fotografii se putea vedea clar un inel 
mare din aur, cu o piatră verde, pe degetul mic de la 
mâna dreaptă. 

— În regulă, zise Pendragon, adunând pozele ca să le 
ia cu el. Apoi se întoarse către Turner și zise: la 
înregistrările video. Ne vedem la mașină. Și, domnule 
Ketteridge, ţineţi-vă telefonul mobil la îndemână. Ne 
vom auzi... cât de curând. 


CAPITOLUL 7 


Ceasul de pe perete arăta ora 11.30 a.m. Când 
Pendragon se îndreptă către tabla albă din faţa 
birourilor care fuseseră aranjate în formă de potcoavă. 
În sala mică de ședințe era foarte cald; în colţul 
îndepărtat se afla un ventilator care se învârtea, dar 
care era aproape complet ineficient. Intreaga echipă se 
adunase în încăpere. Sergenţii Rosalind Mackleby, 
Jimmy Thatcher și Terry Vickers se aflau într-o parte, 
inspectorii Rob Grant și Ken Towers, în partea cealaltă. 
Jez Turner şedea cocoțat pe un birou chiar în faţa lui 
Pendragon. În fundul încăperii, aproape de ușă, 
doamna comisar Jill Hughes stătea cu braţele 
încrucișate la piept. 

— Așadar, un rezumat, începu Pendragon, 
plimbându-și privirea prin încăpere. Nu lăsă să se vadă 
nicio urmă din emoţiile pe care le simțea. Aţi aflat cu 
toții despre cadavrul descoperit în club. A fost 
identificat ca fiind Amal Karim, un muncitor indian, 
angajat de firma Bridgeport Construction. 

Lipi pe tablă o fotografie a bărbatului, o poză de 
pașaport făcută în urmă cu câţiva ani, copiată și 


mărită. Lângă aceasta se aflau fotografii de la locul 
crimei - cadavrul zăcea pe pardoseala din beton, cu o 
parte a feţei zdrobită. 

— Karim a fost lovit de două ori, o dată în gât și apoi 
în cap. Ambele lovituri au fost provocate de un obiect 
greu, contondent, probabil o bucată de ţeavă din 
metal. Arătă rănile pe fotografie în timp ce vorbea. 
Trupul lui a fost aruncat în conducta de ventilaţie. Ora 
decesului a fost stabilită între unu și jumătate și două 
și jumătate azi-dimineaţă. Eu și sergentul Turner 
tocmai ne-am întors de la locul crimei. Karim s-a luptat 
cu atacatorii pe șantierul care se află la mică distanţă 
de club. A fost omorât pe acoperișul acestuia și 
aruncat în conducta de ventilaţie. Făcea de pază 
noaptea pe șantier. 

Inspectorul Grant ridică o mână. 

— Care ar fi motivul? S-a furat ceva de valoare de pe 
șantier? 

— La asta voiam să ajung. Echipa doamnei doctor 
Newman a găsit un os de om aproape de locul unde 
credem că a fost atacat prima dată Karim. 

— Un os? 

— Se pare că este vorba de o falangă. Foarte veche. 

— Dar asta ar putea fi pură coincidenţă, nu? întrebă 
sergentul Mackleby. 

Era mai înaltă decât jumătate din bărbaţii care se 
aflau în încăpere, zveltă, cu părul lung, castaniu-roșcat, 
strâns la spate într-un coc. Fusta conică și cămașa 
albă, scrobită, îi accentuau silueta subţire, conferindu-i 
un aer sobru. 

— Bună întrebarea, răspunse Pendragon. Pe șantier a 
fost săpată o groapă uriașă, adâncă de cel puţin zece 
metri. Nu știi niciodată ce poţi descoperi în momentul 
în care sapi atât de adânc, dar cazul de faţă nu este 


deloc unul simplu. Am stat de vorbă cu șeful de 
șantier, Tony Ketteridge. Se pare că au descoperit un 
schelet azi-noapte și de aceea era Karim acolo de 
pază. 

În încăpere se așternu tăcerea. Comisarul Hughes 
ocoli șirul de birouri și se îndreptă spre locul unde se 
afla Pendragon. 

— Și tot ce-a mai rămas din el este o falangă? 

Se uită la el neîncrezătoare. 

— Așa se pare, răspunse Pendragon și îi înmână 
pozele pe care i le dăduse Ketteridge. Când a fost 
descoperit scheletul, pe șantier se afla unul din 
arhitecţii proiectului... aruncă o privire peste carneţelul 
pe care îl ţinea în mână... Tim Middleton de la Rainer & 
Partenerii. El a făcut aceste poze cu telefonul său. 

Ea le studie în tăcere rând pe rând, înainte să i le dea 
mai departe lui Jimmy Thatcher, care se afla lângă ea. 

— Și nu au anunţat pe nimeni? întrebă ea. 

— Nu. 

— Așadar, credeţi că individul ăsta, Karim, a fost ucis 
din cauza acestui schelet? întrebă Jimmy Thatcher, 
care îi dădu mai departe pozele lui Mackleby. 

Terry Vickers se uită la ele peste umărul acesteia. 

— N-am spus asta, răspunse Pendragon. Este mult 
prea devreme ca să tragem concluzii. 

— Dar este o coincidenţă stranie, zise Hughes, 
apropiindu-se ca să se uite mai bine la fotografia 
cadavrului paznicului. Acest Tony Ketteridge a avut un 
motiv întemeiat pentru care nu a anunţat imediat 
descoperirea făcută? Oare își dă seama că a încălcat 
legea? 

Pendragon ridică din umeri. 


— A zis că a încercat, dar n-a reușit să ia legătura cu 
șeful lui. A crezut că e mai bine să aștepte până a doua 
zi. 

— Minunat! 

— Repeta întruna că scheletul era vechi, doamnă, 
interveni Turner. 

— Aha, și asta îl scutește de orice vină, zise Hughes 
pe un ton mai ridicat decât ar fi vrut. 

Grant tuși și își încrucișă braţele la piept. 

— Indiferent care ar fi fost motivele lui, a făcut o 
prostie. Îl culpabilizează direct, adăugă ea. 

— Așa e, însă nu există nicio dovadă. Îl putem aduce 
la secţie pentru o chestie măruntă, dar cred că omul 
ne va fi mai de folos dacă nu ne vom lega de 
omisiunea lui; să-l luăm pe ocolite. Cel puţin la început, 
propuse Pendragon. 

— Dar ce-i ăsta? 

Mackleby, ţinând din nou pozele în mână, arătă inelul 
de pe mâna scheletului. 

— Ceea ce se vede. Un inel, răspunse inspectorul- 
șef. 

— Ar putea fi un motiv? întrebă Terry Vickers. 

— Posibil. 


După ce ieșiră din sala de ședințe, Pendragon îi 
spuse lui Turner să cerceteze cu atenţie înregistrările 
video pe care le adusese de pe șantier. Apoi se 
întoarse către Thatcher și Vickers și le ceru să adune o 
echipă de căutare și să cerceteze zona pe o rază de 
două sute de metri de șantier. 

Comisarul Hughes îl bătu pe umăr. 

— Ai un minut? îl pofti în biroul ei și închise ușa. O 
primă dimineaţă extrem de interesantă, nu-i așa? 


— Așa e când sari unde e apa mai adâncă, încuviinţă 
el și se așeză în faţa unui birou extrem de ordonat. 
Intr-o parte se afla un computer Mac și o poză într-o 
ramă argintie, care înfățișa o versiune mai tânără a 
comisarului Hughes, îmbrăcată în negru, cu o tocă de 
absolvire pe cap și încadrată de părinţii zâmbitori. 

— Vrei să-mi spui și mie ce crezi despre povestea 
asta? întrebă ea. 

El tăcu preț de câteva clipe și își plimbă privirea prin 
încăpere. Era aproape obsesiv de ordonată, nu se 
vedea nicio foaie de hârtie, nici urmă de praf; până și 
coșul de gunoi era gol și imaculat. 

— Cred că Amal Karim s-a aflat pur și simplu în locul 
nepotrivit la momentul nepotrivit, zise el. 

— Şi scheletul? 

— Reprezintă cheia, din câte îmi dau eu seama. 

— Care este următorul pas? 

— Sergentul Turner se ocupă de înregistrările 
camerelor de supraveghere, iar eu mă duc să văd dacă 
doctorul Jones are vreo informaţie legată de falangă. 
Apoi îi voi interoga pe muncitori, poate și pe membrii 
familiei victimei. 

Hughes încuviinţă din cap. 

— Ai de gând să-l aduci pe Ketteridge la secţie? 

— Mai târziu. Vreau să-l las să fiarbă în suc propriu o 
vreme. Dacă este implicat, cu cât va rumega mai mult 
problema, cu atât mai vinovat se va simţi. 

Comisarul Hughes își sprijini gânditoare bărbia în 
palmă. 

— Bine. Și, Jack, ușa mea e mereu deschisă. 


Întorcându-se în biroul său, Pendragon încercă să se 
obișnuiască puţin cu încăperea, mai ales cu 
computerul și rețeaua la care fusese conectat. Era mai 


mult decât limpede că avea de-a face cu un caz 
complex: aveau un cadavru și un schelet care 
dispăruse, și era doar prima zi. 

Timp de o oră întocmi un raport a ceea ce făcuse 
până atunci, pe care îl salvă într-un fișier nou creat 
denumit KARIM. Apoi se duse la Turner. 

— Discurile nu funcţionează cum ar trebui, zise 
sergentul abătut. 

Tinea în mână o cană care conţinea un lichid 
negricios și tulbure. 

— Arată bine, zise Pendragon arătând cu capul spre 
cană, fără nicio expresie pe faţă. 

Turner zâmbi. 

— Îmi cer scuze pentru mai devreme, domnule! 

Pendragon își flutură mâna. 

— Deci, ce s-a întâmplat cu discurile? 

— Unul dintre băieții de la departamentul tehnic se 
ocupă de problemă. Zice că se pierd date sau ceva de 
genul ăsta. Poate din cauza căldurii. Zice că poate 
transfera imaginile pe un DVD, dar va dura câteva ore. 

— Bine. Mă duc să mă întâlnesc cu Jones. Cât timp 
voi fi plecat, ia legătura cu un istoric local. Poate 
găsești pe cineva la Queen Mary”. Dacă îmi aduc bine 
aminte, departamentul de istorie de la King's College 
de pe Ștrand este foarte bun. 

A, dă o căutare și pe Google. Am făcut copii după 
fotografiile lui Ketteridge. Sunt pe biroul meu. Vreau să 
aflu totul despre acel inel. 

Alese o mașină din parcarea secţiei. Stătuse în plin 
soare, iar înăuntru era infernal de cald. Mașinile de 
poliţie nu erau dotate cu aer condiţionat, așa că lăsă 
geamurile jos. Noul val de căldură părea că nu se mai 


3 Universitate londoneză din zona East End (n.red.) 


domolește. O parte din el își dorea ca norii să acopere 
acel cer de un albastru-deschis. 

Când ieși în traficul după-amiezii de sâmbătă pe 
White- chapel Road, aruncă o privire peste fotografiile 
cu scheletul, care se aflau pe scaunul din dreapta. La 
culoarea roșie a semaforului, avu răgaz o clipă să le 
frunzărească. Toată afacerea asta nu mirosea a bine, 
gândi el. Din câte se părea, Ketteridge era prins la 
mijloc. Probabil se aflau cu toţii sub presiune: firma de 
construcţii, arhitecţii, investitorii. Toată lumea era 
preocupată de închiriatul utilajelor, de forța de muncă 
și de plata dobânzilor. Era ușor de înțeles de ce șeful 
de șantier nu vorbise. Și-apoi, cine putea spune că nu 
ar fi făcut-o odată ce ar fi primit aprobarea superiorilor 
săi? 

În apropierea aleii care ducea la laborator erau 
parcate două maşini, ambele nişte rable, un Nissan 
ruginit și un Ford Capri cu huse cu imprimeu de 
leopard pe scaune și un zar care atârna de oglinda 
retrovizoare. 

— Clasic, bombăni Pendragon, îndreptându-se spre 
intrare. 

Înăuntru era răcoare, însă mirosul înţepător se 
simţea peste tot. Dădu să intre în complexul de 
încăperi care forma domeniul lui Jones, când se 
deschise o ușă. O ţinea deschisă un patolog. De-a 
lungul coridorului, înainta un grup format din șase 
oameni. Era familia lui Karim care venise să-i identifice 
trupul, gândi Pendragon. În faţă mergeau o femeie mai 
în vârstă alături de un tânăr, urmaţi de vizitatori mai 
tineri, fraţi sau, poate, rude apropiate ale mortului. 
Femeia mai în vârstă era îmbrăcată într-un sari negru 
de mătase; avea obrajii uzi de lacrimi. Un tânăr 
îmbrăcat într-un costum maro, sărăcăcios, o susținea 


cu un braţ petrecut pe după umeri. Avea ochii 
înlăcrimaţi. Pendragon privi grupul până când acesta 
ieși din clădire. 

Jones îl bătu pe umeri și arătă cu capul spre 
laborator. 

— Partea cea mai neplăcută a meseriei, zise el. 
Morții sunt morți, dar rudele lor... Oricum, bănuiesc că 
ai venit în legătură cu osul. 

— Sunt cam optimist, știu. 

— Poate prea optimist... La ce te aștepți? 

— La orice. Ai vreo idee? 

— Detectiv inspector-șef Pendragon, a trebuit să mă 
ocup de un cadavru și de familia acestuia... și este 
doar... se uită la ceas... unu fără douăzeci de minute și 
mor de foame! Privi prostește pardoseala, apoi își 
ridică ochii către Pendragon. Este vechi - foarte vechi. 
Incântătoarea domnișoară doctor Newman are 
dreptate, este o falangă de la mâna dreaptă, degetul 
cel mic. Iți poţi da seama după mărime și după curbura 
osului. A fost desprins nu demult de celelalte oase ale 
aceluiași deget. Se poate observa acest lucru după 
petele albe de la capete. 

— Pare logic. 

— Cum așa? 

— Cu câteva ore înainte să fie găsit acest os, un 
schelet întreg zăcea în acel loc, pe fundul unei gropi 
uriașe de pe șantier. Scheletul a dispărut cândva în 
cursul nopţii. Indiferent cine l-a furat, a dat dovadă de 
neglijență. 


La secţia de poliţie, avuseseră loc interogatorii toată 
după-amiaza. Primul pe listă fusese Terry Disher, 
bărbatul care dezgropase scheletul cu o după-amiază 
înainte. 


— Sunt suspectat? întrebă el când se așeză la masă 
în faţa lui Pendragon. 

Stăteau la o masă de oţel din camera de 
interogatoriu nr. 2. Refuzase ceaiul care i se oferise. 
Pendragon luă o înghiţitură din cana din faţa lui înainte 
să răspundă. 

— E o chestiune de rutină, domnule Disher. 
Anchetăm o crimă. 

— Am nevoie de un avocat? 

— Nu. Dar dacă simţiţi... 

Constructorul clătină din cap. Era un bărbat voinic; 
avea cel puţin 1,90 în și în jur de o sută zece 
kilograme. Nu prea avea grăsime. Avea părul blond- 
deschis și ochi albaștri. Pendragon citise raportul 
despre el. Disher avea douăzeci și șase de ani. Făcuse 
școala la Bromley. Lucrase câţiva ani în străinătate, pe 
șantierele din Germania, apoi se întorsese în Londra. 
Se căsătorise în urmă cu un an și avea un fiu. Locuia 
într-un cartier de blocuri din zonă. 

— In regulă. Daţi-i drumul, zise el. Nu știu dacă vă 
pot fi de folos, dar aș vrea să-l văd pe nemernicul care 
a făcut asta în spatele gratiilor. 

— Aţi fost prieten cu domnul Karim? 

El se gândi o clipă. 

— Da și nu. La fel ca și ceilalţi, cred. Nu era prea 
sociabil. Așa sunt ei. 

— Vă referiti la muncitorii indieni? 

— La toate etniile. La est-europeni, la negri. Nu 
există prea mult... cum îi spune acum?... 
multiculturalism în domeniul construcţiilor. 

Pendragon zâmbi pe jumătate. 

— Nu, bănuiesc că nu există. Mai luă o înghiţitură de 
ceai. Știţi cumva dacă domnul Karim avea dușmani? îl 
antipatiza careva din firmă? 


Disher ridică din umeri. 

— După cum ziceam, nu prea era sociabil. Nu cred să 
fi avut prieteni sau dușmani. 

— Bine. Povestiţi-mi despre schelet. 

Bărbatul nu păru surprins. 

— Ce vreți să știți? 

— Dumneavoastră aţi fost cel care l-a descoperit, 
nu? 

— Eu, împreună cu alţi doi muncitori. Ricky Southall 
și Nudge... Norman... Norman West. 

— Tony Ketteridge era acolo? 

— L-am chemat imediat. Nu știu de ce mi-am bătut 
capul. 

Pendragon îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Adică? 

— Nimic. 

Pendragon sorbi din nou din ceai. După ce așeză 
ceașca pe farfurie, își puse mâinile pe masă, de o parte 
și de alta a acesteia, cu palmele în jos. Tăcerea deveni 
repede apăsătoare. 

— Sunt sigur că puteţi mai mult de-atât, zise el în 
cele din urmă. 

— Mda, și apoi să îmi pierd locul de muncă. Drept 
cine mă luaţi? 

— Aceasta este o anchetă criminalistică, domnule 
Disher! Sunt sigur că nu este nevoie să vă reamintesc. 
— Am crezut că nu sunt considerat suspect. Doar 

întrebări de rutină, așa aţi spus. 

Pendragon oftă și își împinse în spate scaunul. 

— Bine, puteţi pleca, dar, dacă aflu că ascundeţi 
informaţii esenţiale, o să vă aduc înapoi la secție așa 
de repede, încât nici n-o să știți ce se întâmplă. 

El dădu să se ridice în picioare. 


— Bine, bine. Disher clătină din cap. N-am încotro, 
nu? 

Pendragon se holbă la el, dar nu zise nimic. 

— Ne-am certat. 

— Cine? 

— Eu cu Ketteridge. 

— In legătură cu descoperirea? 

— N-am fost niciodată prieteni la cataramă, dar... ei 
bine... nu mi-a plăcut atitudinea pe care a avut-o după 
ce am descoperit osemintele. 

— Şi care a fost atitudinea lui? 

— Că ar trebui să scăpăm de ele urgent. 

Pendragon ridică o sprânceană. 

— Știu că scheletul era vechi. Dar, nu știu... nu mi s- 
a părut normal. 

— V-aţi împotrivit? 

— N-am reușit să-l conving, așa că am plecat. 

— Arhitectul era și el acolo, nu? 

Disher dădu afirmativ din cap. 

— O jigodie. A fost de aceeași părere cu Ketteridge, 
bineînţeles. Nu mă mir. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Din spusele lui Ricky și ale lui Nudge, Ketteridge a 
încercat să se stăpânească. 

— Și Karim s-a oferit să supravegheze totul? întrebă 
repede Pendragon. Aţi văzut inelul? 

— N-aveam cum să nu-l văd. Avea un smarald mare. 
Cred că și asta a contat mult. 

— Ce vreţi să spuneți? 

Pendragon goli cana, privindu-l pe muncitor peste 
marginea acesteia. 

— Păi, eram cinci acolo. Ketteridge nu voia să 
îngroape scheletul, nici inelul. Și nici nu putea să 
scoată inelul de pe deget fără să nu-l vadă careva, nu? 


— Și-atunci, de ce nu a spus nimănui? 

Disher ridică iar din umeri. 

— Poate mai avea nevoie de timp. Să vorbească întâi 
cu șefii, să dea vina pe altcineva... N-aţi face la fel? 


Tim Middleton era o jigodie. Prefăcut și infatuat, nu 
se simţea deloc în largul său când refuză ceaiul. 
Încercă să își găsească o poziţie confortabilă în scaunul 
de plastic, când se așeză la masă, în fața inspectorului- 
șef. 

Pendragon își făcuse temele. Rainer & Partenerii era 
o firmă de arhitectură mică. Frimley Way reprezenta 
unul dintre cele mai mari proiecte al firmei: un bloc cu 
șase apartamente, niște cuști luxoase pentru câţiva 
fițoși. Middleton avea treizeci și șase de ani, devenise 
partener al firmei în urmă cu un an, era burlac și 
provenea din Leicestershire. Absolvise la Oxford 
Brookes și lucrase în cadrul unei mari companii din 
Harrow timp de trei ani înainte să i se alăture lui Max 
Rainer, care fusese un amic al tatălui său defunct. 

— L-aţi cunoscut pe bărbatul ucis, domnule 
Middleton? 

— Nu personal, răspunse Middleton, încrucișându-și 
picioarele și îndepărtând un fir de praf pe care doar el 
îl vedea. Suntem profund șocați și întristaţi. 

— Observ că folosiţi pluralul regal, zise Pendragon, 
cu o mină serioasă. 

Middleton zâmbi slab. 

— Noi, Rainer & Partenerii, am transmis condoleanţe 
familiei. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră. 

— Îmi cer scuze, domnule inspector-șef, dar m-aţi 
chemat aici pentru anumite întrebări? 


Pendragon studie niște hârtii care se aflau pe masă. 
Alese fotografia cu scheletul din grămada de poze și o 
așeză în fața lui Middleton. 

— Bănuiesc că aveţi o oarecare legătură cu asta. 

— Da. Întreaga întâmplare a fost destul de bizară. 

— Mai ales de când a dispărut scheletul. 

Middleton păru de-a dreptul șocat. 

Înainte să apuce să-și revină, Pendragon continuă: 

— Din câte am înţeles eu, doreaţi să scăpaţi de el... 
mai ales că eraţi în întârziere cu lucrarea. 

— Stați puţin! Middleton își desfăcu picioarele și își 
trase scaunul mai aproape de masă. Părea de-a dreptul 
speriat. Habar n-am avut... 

— Dar aţi fost de acord cu sugestia domnului 
Ketteridge de a scăpa de schelet și de a mușamaliza 
totul. 

— Nu este adevărat! 

— Nu? 

Middleton se uită în tavan, apoi la Pendragon. 

— De fapt, a fost ideea mea să asigurăm paza peste 
noapte. Era vineri și era prea târziu ca să mai putem 
face ceva. 

— Nu v-aţi gândit să anunţaţi poliţia? 

— Scheletul este... era... antic. Iți puteai da seama 
de asta imediat. 

— Toată lumea îmi repetă asta. N-are nicio 
relevanţă. 

Middleton oftă și își ridică mâinile în aer. 

— Nu era decizia mea, domnule inspector-șef. Știţi 
prea bine. 

— Povestiţi-mi despre proiect. Chiar sunteţi în urmă 
cu lucrările? 

Middleton se uită drept în ochii lui Pendragon. 


— Întotdeauna suntem în urmă. Nu putem lucra atât 
de repede pe cât și-ar dori clientul. Asta-i adevărul, 
domnule inspector. 

— lar clientul are întotdeauna dreptate. 

— Întocmai. 

— Bine, domnule Middleton, mulțumesc pentru 
timpul acordat. 

Pendragon se ridică în picioare. Middleton păru 
surprins că totul se terminase atât de repede. Apoi, în 
timp ce împingea scaunul sub masă, inspectorul-șef 
întrebă: 

— Doar din curiozitate, domnule Middleton, îmi puteți 
spune unde v-aţi aflat azi-noapte între unu și trei? 

Middleton se lăsă pe spătarul scaunului și rânji. 

— Aă... păi, dormeam. 

— Singur? Acasă? 

— Da, din păcate. 

— Mulţumesc, zise încet Pendragon. 

Își tuguie buzele și încuviinţă din cap ca și când acea 
informaţie se încadra perfect într-un scenariu secret. 

Sergentul Turner tocmai voia să bată la ușa camerei 
de interogatoriu, când aceasta se deschise și îl văzu pe 
Pendragon conducându-l afară pe Tim Middleton. 

— Aveţi un minut, domnule? 

Pendragon încuviinţă din cap și, după ce îl însoţi pe 
Middleton până la recepţie, se întoarse în camera de 
interogatoriu. 

— Ceva interesant? întrebă el și închise ușa în urma 
lui. 

— Nu prea, răspunse Turner. 

El vâri DVD-ul într-un aparat și apăsă pe butonul 
„Start”, apoi se duse lângă masă. Pendragon se așeză 
pe scaunul lui. 


Ecranul era negru, cu excepţia unui indicator cu 
afișare numerică a timpului care începea la 02.14.24. 
Secundele se scurgeau, iar imaginile începură să 
prindă contur. La 02.14.47 zăriră o siluetă neclară care 
se deplasa către movilele de pământ. Dar, cât ai clipi 
din ochi, aceasta dispăru. 

— Am încercat să îmbunătăţesc imaginea, zise 
Turner în timp ce filmul se derula. Dar nu se poate 
vedea mai mult decât o pată cenușie. Cineva a fost 
acolo, asta e sigur, însă camera este de proastă 
calitate, iar imaginea devine neclară din cauza pixelilor 
în momentul în care încerc să o măresc sau să o 
îmbunătăţesc. 

Apoi, în timp ce vorbea, pe ecran apăru o imagine 
nedeslușită, o siluetă cocoșată îmbrăcată în negru, cu 
cagulă pe cap. O mână înmănușată șterse lentila, iar 
ecranul rămase negru. 

— La fel s-a întâmplat și cu celelalte patru camere, 
zise Turner îngândurat. 

Pendragon ședea picior peste picior și își studia 
degetele cu care își cuprinsese unul din genunchi. 

— Previzibil, zise el plictisit, încercând să-și înăbușe 
un căscat. 

— Bine, hai să lărgim orizontul de căutare. Du-te la 
Centrul de monitorizare. Trebuie să existe cel puţin 
șase camere de supraveghere pe o rază de câteva sute 
de metri fată de șantierul acela de construcții. 
Imposibil să fi fost toate vandalizate. 

Și dacă au fost, cineva trebuie să-l fi văzut pe făptaș, 
chiar și la acea oră târzie în noapte. Apropo, ai primit 
vești de la echipa de căutare? 

— Tocmai am primit un telefon de la Vickers. Nimic. 
Vor încheia căutările pe ziua de azi. intenţionează să 
continue la prima oră a dimineţii. 


Cea de-a treia întâlnire a lui Pendragon din acea 
după-masă fu mai relaxantă; mai degrabă un fel de 
exercițiu de strângere a informaţiilor decât un schimb 
de replici usturătoare cu un suspect. 

— Domnule profesor Stokes, vă rog să ne iertati că 
vă deranjăm la sfârșit de săptămână. 

— Niciun deranj. Mă bucur că vă pot fi de folos, 
răspunse Stokes. 

Era un bărbat înalt și slab, chel, cu excepţia părului 
cărunt care îi acoperea părţile laterale ale capului. 
Avea nasul lung și subţire și ochi mici și negri. 
Pendragon aflase de pe internet că profesorul Geoffrey 
Stokes avea cincizeci și șase de ani, fusese profesor 
universitar la Grenoble înainte să se transfere la 
Colegiul Queen Mary și era considerat unul dintre cei 
mai importanți istorici din Londra. 

Pendragon îi arătă fotografiile cu scheletul, pe care le 
înșiră pe masă. 

Stokes își apucă ochelarii care atârnau de un lanţ 
subțire în jurul gâtului său și și-i așeză pe nas. Se 
aplecă în faţă ca să poată vedea mai bine fotografiile. 

— Extraordinar! Sergentul dumneavoastră mi-a spus 
la telefon că aceste fotografii au fost făcute pe 
șantierul de construcţii de pe Frimley Way. 

— Așa este. 

— Mi-am permis să mă opresc pe acolo în drum spre 
secţia de poliţie. Criminaliștii dumneavoastră se aflau 
acolo. O femeie foarte amabilă mi-a arătat locul unde a 
fost descoperit scheletul. 

— Collette Newman? 

— Da. Stokes își ridică privirea și își potrivi ochelarii 
pe nas. Și cum v-aș putea fi de folos, mai exact, 
domnule inspector-șef? 


— Scheletul acesta a fost dezgropat ieri după-masă. 
Se vede că este foarte vechi. Mult prea vechi ca să 
poată fi identificat. Dar avem motive să credem că are 
o oarecare legătură cu o crimă recentă. Nu pot să vă 
dezvălui mai multe detalii, dar, dacă ne-aţi putea 
spune ceva privind aceste fotografii, v-am fi foarte 
recunoscători. 

— AȘ putea vedea scheletul? 

— Din nefericire, acest lucru nu este posibil pentru 
moment. 

Stokes ridică din umeri. 

— Ei bine, ar fi multe... Va trebui să facem niște 
supoziții generale. 

— Cum ar fi? 

— Cel mai important, aceea că scheletul nu a fost 
mutat de când a fost așezat în locul unde a fost găsit. 
Dacă presupunem că s-a întâmplat așa, atunci am 
putea ghici perioada. Solul de aici este compus din 
argilă albastră sau, cum i se mai spunea în trecut, 
bungam. Foarte obișnuit în partea estică a Londrei. Sub 
aceasta se află un strat de turbă, care s-ar fi aflat la 
suprafaţă în Epoca Bronzului. Dacă scheletul nostru ar 
fi fost descoperit în acest strat, l-aș fi datat în anul 
2000 î.Hr., dar pentru că se află în stratul de bungam, 
ei bine... are mai puţin de o mie de ani. 

— Puteţi fi mai exact? 

— Am observat câteva lucruri când am fost la faţa 
locului. Scheletul a fost descoperit la mijlocul stratului 
de bungam, fapt care îl plasează în urmă cu patru sute 
până la șapte sute de ani. La aceeași adâncime, am 
observat și câteva fragmente dintr-un zid. Pietrele 
seamănă cu cele folosite la construcţia scurgerilor 
primitive. Asta limitează perioada la secolul al 
cincisprezecelea sau al șaisprezecelea. 


— Uimitor! Aveţi idee ce construcţie s-ar fi putut afla 
în acel loc? Casa cuiva? 

— Nu. Stokes zâmbi și clătină din cap, iar ochii i se 
luminară. Arhivele noastre sunt foarte exacte în ceea 
ce privește clădirile din această parte a Londrei. 
Cunosc bine zona asta. Se află în curtea mea... la 
propriu, aproape. Schiţă un zâmbet. Casa pe care 
constructorii tocmai au demolat-o a fost în stil 
victorian, o clădire rară care nu a suferit 
bombardamente serioase în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial. Ciudat însă este faptul că nu a fost 
înregistrată. Inaintea ei, pe acest loc s-a aflat o casă 
mult mai mică, în stil georgian. A fost prima reședință 
privată. Inainte de aceasta, a existat un han, The Grey 
Traveller. Intr-o formă sau alta, clădirea a existat acolo 
de la sfârșitul secolului al cincisprezecelea. Doar până 
în această perioadă avem consemnări referitoare la 
această zonă. 

— Așadar, este foarte probabil ca taverna să se fi 
aflat acolo în momentul în care a murit omul nostru? 

— Mai mult ca sigur. Inclin să cred că scurgerea 
aparţinea tavernei. Pe vremea aceea, nu erau prea 
multe case conectate la sistemul de scurgere. Este 
foarte posibil ca un han să aibă o conductă conectată 
la o fosă septică. 

Pendragon adună din nou fotografiile și se uită la cea 
de deasupra. | le înmână lui Stokes. 

— Inelul, zise el. Ce părere aveţi? 

Stokes își apropie fotografia de faţă. 

— Mi-e greu să mă exprim cu exactitate... 

— Poftiti. 

Pendragon înconjură masa și îi dădu profesorului o 
lupă. 


— Este vechi. Din aur, evident, cu o piatră mare, ar 
putea fi un smarald. Va trebui să-l analizez mai 
îndeaproape. Avem la facultate niște programe 
specializate pe computer. 

— Puteţi să păstraţi pozele, zise Pendragon și se 
ridică în picioare. Vă mulţumesc, domnule profesor! 


CAPITOLUL 8 


Franta, februarie 1589 

Când mă gândesc la călătoria mea de la Venerabilul 
Colegiu Englez din Roma până în orașul Paris, 
amintirea care îmi stăruie în minte este aceea că eram 
înghețat până în măduva oaselor, căci a fost cea mai 
geroasă iarnă din câte fuseseră până atunci. Sebastian 
Mountjoy, trei servitori și cu mine ne-am îmbarcat la 
Civitavecchia, care se află la mică distanţă de Vatican, 
și am ajuns la Genova după patru zile în care am 
străbătut ape învolburate și am înfruntat două furtuni 
teribile. 

Când am ajuns pe uscat, a fost ca o binecuvântare 
de la Dumnezeu. Mă luase răul de mare înainte să 
părăsim portul. Deși trecuserăm de pe mare pe uscat, 
gerul era la fel de aspru. Sudul Franței este renumit 
pentru iernile blânde și briza de coastă plăcută, însă 
acea iarnă neîndurătoare se răspândise până departe. 
Am găsit zăpadă când am ajuns la Nisa. 

Firește, vremea a început să se înrăutăţească pe 
măsură ce înaintam spre nord astfel încât, la începutul 
lunii februarie, când am ajuns la Lyon, nu ne-am mai 
putut continua drumul. Din fericire, Sebastian a găsit o 
odaie confortabilă pentru noi într-o mică pensiune de 
lângă primărie. Orașul era înţesat de călători obișnuiți. 
Unii erau neliniștiţi din cauza întârzierii neprevăzute, 
pe când alţii acceptau voia Domnului. Sebastian și cu 


mine făceam parte din această ultimă categorie, iar 
cele trei zile și trei nopţi pe care eram obligaţi să le 
petrecem în orașul Lyon reprezentau un răgaz bine- 
venit. Misiunea noastră era extrem de importantă și 
eram conștienți că ne păștea pericolul, iar această 
conjunctură ne făcea să ne dorim și mai mult această 
întârziere. Îmi amintesc cu plăcere cum jucam domino 
în faţa focului care ardea în șemineu, cum ne 
înfruptam din carnea gustoasă de vânat și cum ne 
delectam cu berea de prin partea locului. Cu regret 
trebuie să mărturisesc că acestea au fost ultimele mele 
amintiri frumoase. 

În a patra dimineaţă după sosirea noastră la Lyon, 
am reușit să ne reluăm călătoria spre nord, însă 
înaintam anevoios și încet. Am îndurat frigul pe drum 
vreme de paisprezece zile și nopţi. Peisajul se 
schimbase. Semăna cu un covor alb, presărat pe ici, pe 
colo cu conturul vreunei turle de biserică sau al vreunei 
primării. Uneori, câte o dâră purpurie de fum, care se 
ridica spre cerul îngheţat, rupea monotonia. 

Era în a optsprezecea zi a lui februarie pe înserate 
când am ajuns în cele din urmă la Créteil. Dezgheţul 
timpuriu și neașteptat transformase zăpada în zloată. 
Vreme de o lună Parisul și orașele din împrejurimi 
fuseseră îngropate în zăpadă. Sute de oameni își 
pierduseră viaţa. Moartea acestora fusese una rece, 
atât de diferită de moartea secerătoare din timpul verii 
când trupurile răvășite de ciumă pluteau pe Sena. 
Odată cu zloata au venit apa și noroiul, și existau străzi 
unde mocirla îţi ajungea până la genunchi. 

Când am ajuns pe o colină din afara orașului Créteil, 
m-am ridicat în șa și am putut zări la orizont Parisul, 
învăluit în întuneric. Spatele mă durea, iar picioarele 
îmi erau amorțite. Eram murdar, flămând și epuizat. 


Am rămas extrem de dezamăgit de această înfățișare 
a celui mai mare și mai grandios oraș european, căci 
nu se ridica la nivelul așteptărilor mele. Parisul era 
amorf, mohorat și lipsit de culoare. 

— Nu mai avem mult, prietene, mi-a zis Sebastian, 
care ședea în șa în stânga mea. 

— Și tocmai la tanc, am răspuns eu, înfigându-mi 
călcâiele în pântecele calului meu și smucind hăţurile 
ca să îndemn animalul epuizat să înainteze prin noroiul 
care îi împovăra picioarele obosite. 

Le Lapin Noir era faimos: cald și întunecat. Servitorii 
au dus caii la grajduri și le-au dat de mâncare, iar eu l- 
am urmat pe Sebastian în încăperea principală a 
hanului. Era o sală mare, cu tavan jos, prevăzut doar 
cu o fereastră care dădea către drumul întunecat. 
Majoritatea localnicilor erau adunaţi pe lângă șemineul 
uriaș care se afla pe peretele îndepărtat. Aerul era 
îmbâcsit de fumul scos de lemnele umede și întreaga 
încăpere puțea a tăciuni aprinși și sudoare. Clienţii 
obișnuiți ne-au privit suspicioși când am intrat. Un 
fecior ne-a condus într-o încăpere din spate care era 
doar pentru noi. În cămin ardea un foc cam slab, dar 
care dădea căldură bună. O masă grosolană din lemn 
și două scaune ocupau aproape toată încăperea. Ne- 
am trântit pe scaune. 

Il puteam vedea pe hangiu în salonul hanului, dar era 
ocupat cu clienţii lui obișnuiți. Doar atunci când un 
servitor ne-a adus ceva de mâncare i-am surprins 
privirea hangiului. El a venit la noi și m-a analizat cu 
grijă. 

— Preabunul meu hangiu, am început eu cât se 
poate de însufleţit, căutăm un anume gentilom pe care 
îl cheamă Gappair. Știi cumva dacă se află aici în seara 
aceasta? 


Bărbatul avea faţa bătută de vreme și nu mai mult 
de doi dinţi în gură. 

— Habar n-am, domnule, a bombănit el. Nu-l cunosc. 

Fără să mai spună altceva, el s-a întors la zarva din 
salon. 

M-am uitat la Sebastian care părea la fel de 
nedumerit ca și mine. 

O vreme, ne-am concentrat asupra cinei. Eram morți 
de foame. Sebastian a terminat primul de mâncat și s- 
a ridicat de la masă ca să meargă să se ușureze. 
Rămas singur, am început să studiez oamenii care se 
aflau în salon. Sebastian se afla încă în curtea din 
spate când am auzit agitaţie la intrarea în han. 

Un bărbat îmbrăcat într-o mantie neagră, a cărui față 
era ascunsă, era întors din drum de către hangiu. Doi 
dintre prietenii cârciumarului, niște fermieri mătăhăloși 
din câte mi-am putut da seama, au venit în spatele 
acestuia, pregătiţi să-i sară în ajutor. Cât ai clipi din 
ochi, bărbatul îmbrăcat în mantie a dispărut, iar cei 
prezenți în încăpere s-au liniștit. Eu m-am întors la 
masă și am văzut o bucată de hârtie împăturită lângă 
farfuria mea goală. 

Tocmai o deschideam când s-a întors Sebastian. Eu 
am început să citesc, iar el s-a așezat pe scaun. Scria; 
„Capela loana d'Arc, Rue Montmartre. Miezul nopţii”. 

Nu am putut lua caii noștri atât de repede după o 
călătorie atât de lungă, așadar, am închiriat de la 
cârciumar două iepe mai bătrâne. Din cauza noroiului 
și a beznei acelei nopţi fără lună, ne-a luat trei ore să 
străbatem distanţa de șaisprezece kilometri de la han 
până la Capela loana d'Arc. Situaţia s-a mai 
îmbunătăţit când am ajuns în centrul Parisului, unde 
străzile fuseseră curățate de zăpada veche și de 
zloată. Marele nostru avantaj a fost că Sebastian 


cunoștea orașul din anii tinereţii lui, când studiase 
vreme de un an la Abația din Montmartre. 

Mi-a spus că, deși încă frumoasă, Capela loana d'Arc 
nu mai era decât o umbră a strălucirii ei de altădată. 
Cu o jumătate de secol în urmă, pe vremea lui Francisc 
|, fusese una dintre cele mai frumoase capele din oraș, 
una dintre preferatele familiei regale. În momentul 
acela, singurul lucru remarcabil, mi-a zis el, era 
cimitirul mare, care rămăsese cel mai dorit loc de 
odihnă pentru cei drepţi și buni din Paris. În tinerețea 
lui, Sebastian se plimbase prin cimitir nu o dată, așa că 
a reușit să găsească repede cărarea care traversa 
pământul sfânt, șerpuind printre pietre funerare 
masive din granit negru, îngeri din piatră și cruci mai 
înalte decât statura unui om. Aveam la noi doar un 
singur felinar și îl foloseam cumpătat. Dinspre clădirile 
de pe Rue Montmartre se strecura o lumină slabă, însă 
eu m-am lăsat ghidat de Sebastian. 

Conturul sobru, cenușiu al capelei m-a luat prin 
surprindere când și-a făcut brusc apariţia din întuneric. 
Am descălecat și ne-am priponit caii aproape de ușă. 
Sebastian a aprins din nou felinarul și a luat-o înainte. 
Pământul de sub picioarele noastre era moale, iar 
cizmele ni s-au afundat în noroi. 

Am ajuns la ușa masivă din lemn a capelei. Era 
descuiată, însă balamalele erau ruginite și uzate. A 
trebuit să o împingem amândoi ca să o putem 
deschide și a început să scârţăie din ţâţâni. 

lnăuntru era nefiresc de rece, mult mai rece decât în 
cimitirul măturat de vânturi. Pe pereţi jucau umbre; din 
când în când își făceau apariţia pete de culoare când 
lumina lunii se furișa prin vitraliile lucarnei. Era o liniște 
de mormânt; nu se auzea decât zgomotul puternic 
făcut de cizmele noastre pe lespezile de piatră. Apoi 


am auzit un clinchet slab, urmat de o lovitură ușoară. 
Am rămas nemișcaţi în semiîntuneric, ciulind urechile. 
Sunetul a încetat. Ne-am îndreptat încet către naos. 
Era așa de întuneric, încât de-abia dacă puteam vedea 
la câţiva metri în jurul nostru. Părțile laterale ale 
capelei erau cufundate în beznă. După ce am mai 
înaintat câţiva pași, am început să distingem amvonul 
în întuneric - un bloc de piatră urât. În spatele lui se 
afla o cruce uriașă, sculptată, cu un Isus palid și 
însângerat răstignit pe ea. 

Sunetul s-a auzit din nou. O lovitură ușoară, apoi o 
alta. Era mai intensă și mai aproape. Sebastian s-a 
întors cu felinarul în mână și am zărit, o secundă, o 
siluetă întunecată care se afla la câţiva metri în fața 
noastră. Avea părul lung și alb, ochi negri, pătrunzători 
pe o faţă palidă. 

— Bine aţi venit! a zis silueta cu voce tare. 

Sebastian se afla cu un pas în faţa mea. L-am văzut 
ghemuindu-se când a fost lovit de un obiect greu care 
și-a făcut apariţia din întuneric. Uluit, m-am grăbit să-l 
prind pe prietenul meu care era în cădere. Dar când m- 
am aplecat în față, am simţit un curent de aer, 
șuieratul produs de un obiect greu care mi-a trecut pe 
lângă ureche și apoi o durere îngrozitoare în partea 
laterală a capului. Dinaintea ochilor mi-a apărut chipul 
bătrânului, încadrat de părul lui aproape translucid. 
Apoi am simţit cum pământul fuge de sub mine, se 
răsucește și devine nedeslușit, când picioarele mi-au 
cedat și am căzut în nesimţire. 


CAPITOLUL 9 


Stepney, sâmbătă 4 iunie, 9.05p.m. 
Silueta cu glugă pe cap căra o cutie neagră din metal 
de mărimea carcasei unei camere de filmat mari. Se 


furișă repede de-a lungul holului tăcut și pustiu, până 
când ajunse în dreptul panoului de control al sistemului 
de supraveghere video al universităţii. După ce tăie 
firele, el închise capacul. La recepţie și în centrul de 
operare care se afla la subsolul clădirii administrative 
principale, ecranele monitoarelor de supraveghere 
deveniră albastre. 

Inaintând ușor pe casa scării, intrusul începu să urce 
câte trei trepte odată. Când ajunse la etajul patru, 
respirând din greu, se opri o clipă și se aplecă în faţă, 
cu mâinile sprijinite pe genunchi. Apoi deschise o ușă 
care dădea într-un alt coridor îngust. O plăcuţă de pe 
perete îi indica faptul că se afla în Departamentul de 
biotehnologie al Colegiului Queen Mary. 

Ușa, prevăzută cu o plasă suplimentară pe geamul 
acesteia, era închisă. Lângă ea, se afla o tastatură 
numerică. El tastă cu degetul de la mâna pe care purta 
o mănușă de latex codul pentru care plătise bani grei 
mai devreme, în acea zi. Se auzi un clic, apoi împinse 
ușor ușa. Luminile de siguranţă emanară o strălucire 
palidă. Reuși să distingă niște rânduri de bănci din oţel, 
robinete de gaz, chiuvete și polite cu preparate 
chimice. De-a lungul unui perete al acelui impresionant 
laborator, de sus până jos, se aflau niște dulapuri. 
Lângă acestea stătea contorul de gaz, a cărui ușă 
groasă din sticlă era închisă și încuiată. În partea 
cealaltă a laboratorului se afla un geam care dădea 
înspre o altă încăpere. El zări înăuntru conturul 
nenumăratelor plante înghesuite într-un spaţiu îngust. 
Partea interioară a sticlei geamului era acoperit cu 
frunziș. 

Dădu să se îndrepte într-acolo, când auzi voci care 
răzbăteau din hol. O lumină portocalie pătrunse prin 
geamul ușii, când cineva aprinse becul pe hol. Bărbatul 


se ascunse la capătul rândului de bănci. Cineva încercă 
clanţa ușii. 

— E încuiată, spuse o voce. 

— În regulă, se auzi și răspunsul. Să verificăm și sus. 

Intrusul așteptă câteva clipe înainte să se ridice în 
picioare, ciulind urechile. Apoi se îndreptă ușor spre 
ținta lui. Deschise ușa care dădea în seră, folosind 
același cod ca și pentru ușa laboratorului. O închise cu 
grijă în urma lui. 

Înăuntru era un aer sufocant - mirosea a umezeală și 
a pământ jilav. Era aproape copleșitor. Păși încet 
printre șirurile de plante așezate ordonat în ghivece, la 
distanță egală. Încercă să se furișeze pe lângă frunze 
fără să le atingă. Cu toate acestea, se văzu nevoit să 
îndepărteze o plantă cu degetele-i înmănușate, ca să 
poată trece. 

Nu îl interesau deloc plantele, altfel s-ar fi bucurat de 
regalul de culori din seră: roșu-închis, nuanţe de 
portocaliu, galben aprins și verde-închis, tropical. In 
schimb, el preferă să se concentreze doar asupra unui 
singur lucru - obiectivul lui. Ajungând la capătul celui 
de-al doilea șir și trecând pe cel de-al treilea, le văzu în 
cele din urmă: două plante mici, simple, care se aflau 
la fiecare capăt al șirului. Una avea frunze înguste, de 
un verde-închis și flori mici și roșii, o plantă pe care o 
puteai trece ușor cu vederea. Cealaltă avea frunzele 
late, prevăzute cu nervuri de un verde-deschis, care se 
împrăștiau aparent dezordonat pe suprafaţa frunzei. 
Planta butucănoasă răsărea dintr-un bulb mare, care 
era pe jumătate îngropat în pământ. 

Bărbatul deschise cutia de metal. Era goală. Scoţând 
niște foarfece din buzunar, el tăie prima plantă de la 
rădăcină și o așeză în cutie, împăturându-i frunzele ca 
să încapă. Oprindu-se în dreptul celei de-a doua plante, 


îi tăie tulpina și o așeză în cutie, procedând ca și cu 
prima plantă. După ce lăsă capacul, îl închise cu 
ajutorul clemelor. 

Când ajunse la ușă, se opri și ascultă. O deschise 
ușor și se furișă pe hol și apoi pe scări în jos. După ce 
trecu cu grijă pe lângă recepţia de la intrarea în 
clădire, ieși în noaptea sufocantă și privi luminile de pe 
Mile End Road. 


CAPITOLUL 10 


Stepney, duminică 5 iunie, 6.20 a.m. 

— Pari încântat, zise Jack Pendragon, care tocmai 
revenise în biroul său, ţinând în mână o cană cu 
cafeaua lui boliviană preferată - neagră, fără zahăr. 

— Asta pentru că și sunt, răspunse Jez Turner, 
apropiindu-se de el cu ochii aţintiţi asupra cănii. 
Înregistrările de la camerele de supraveghere au sosit 
azi-dimineaţă la ora două. Nu m-am putut abţine. 

— Servește-te! îl îndemnă Pendragon, arătând cu 
capul către cafetieră. 

— Noroc, domnule inspector. 

— Așadar, ce-ai descoperit? 

— Mai bine vă convingeți singur, domnule. 

A treia ușă de pe hol era cea a camerei de comandă. 
Aceasta era plină cu echipament electronic: două 
monitoare mari, cu ecran plat, un pupitru de comandă 
și un perete de unităţi metalice compuse din DVD- 
playere, unităţi centrale și amplificatoare digitale. 
Turner se așeză la pupitrul de comandă, iar Pendragon 
se aplecă înspre monitoare, lăsându-l pe tânărul 
sergent să se ocupe de partea tehnică. 

— După cum am bănuit, pe Mile End Road există mai 
multe camere de supraveghere. Presupunând că omul 
nostru a dezactivat camerele de pe șantier imediat ce 


a ajuns acolo, am verificat toate înregistrările din zona 
cuprinsă între numerele 145 și 215. 

În timp ce vorbea, Turner căută pe cele șapte 
camere de supraveghere separate, instalate pe Mile 
End Road, Globe Road și White Horse Lane, cele trei 
artere principale care se aflau la câteva sute de metri 
distanţă de șantierul de construcţii. 

Mașinile treceau prin zona respectivă, prinse de una 
dintre camerele de supraveghere și preluate pe rând 
de celelalte, înainte să dispară din cadru. O dubă albă 
apăru pe cinci camere de supraveghere, în timp ce 
înainta pe White Horse Lane. Viră la stânga pe Mile End 
Road, apoi la dreapta pe Globe Road. Duba dispăru în 
noapte, la nord de zona monitorizată. Ei urmăreau pe 
cineva care să se apropie de Alderney Road, o 
ramificaţie a Globe Road. Apoi acel cineva trebuia să 
facă dreapta pe o străduţă laterală care ocolea Frimley 
Way. Nu existau camere de supraveghere nici pe 
Alderney Road, nici pe Frimley Way, însă cei doi 
observară că cei care intrau pe Globe Road erau 
surprinși de camera de supraveghere instalată aproape 
de barul Fox's Headf, care se afla la aproximativ 
douăzeci de metri de intersecţie. 

Turner își plimbă degetul pe pupitrul de comandă și 
derulă înainte imaginile anumitor camere de 
supraveghere. Urmăriră cu privirea afișajul orei. O 
mașină roșie trecu repede, urmată la câteva secunde 
de un taxi. În colţul imaginii își făcu apariţia un pieton, 
care se îndreptă sprinten către barul pustiu și dispăru 
din imagine. 

La ora 2.07.14 de pe afișajul numeric, o siluetă 
îmbrăcată în pantaloni negri și cămașă descheiată la 
gât își făcu apariţia pe prima cameră de supraveghere 


4 Cap de vulpe (n.tr.) 


de pe White Horse Lane. Bărbatul se îndrepta repede 
către Mile End Road. Turner schimbă camerele de 
supraveghere când silueta ajunse la strada principală 
și o luă la stânga. Schimbă din nou imaginile și văzură 
silueta apropiindu-se de camera de supraveghere, 
traversând strada și luând-o pe Globe Road. Trecând la 
camera de supraveghere de lângă Fox's Head, cei doi 
polițiști putură să vadă cea mai clară imagine a 
bărbatului de până atunci. Pe măsură ce se apropia de 
bar, acesta privi în jurul lui, apoi ușor în sus, cercetând 
din priviri drumul din fața lui. 

Turner apăsă pe butonul de pauză. 

— Îl cunoașteţi? întrebă el, aruncându-i o privire 
șefului său. 

— Poţi obţine o imagine mai clară? 

— Tocmai asta voiam să fac, zise Turner, aplecându- 
se spre raftul de pe peretele din dreapta, unde se afla 
aparatura. 

Roti un cadran și apăsă pe câteva taste negre din 
plastic ale tastaturii. 

— Apropie imaginea... 

Turner apăsă pe alte butoane și imaginea se 
schimbă. Contururile deveniră mai clare, iar în centrul 
imaginii își făcu apariţia o siluetă scundă și 
mătăhăloasă. Il recunoscu imediat pe bărbat. 

— Adu-l la secţie, zise Pendragon, păstrând același 
ton rece. 


CAPITOLUL 11 


Inspectorul-șef Pendragon și sergentul Turner îl 
priveau pe Tony Ketteridge, care se foia neliniștit pe 
scaun în camera de interogatoriu nr. 2, prin geamul- 
oglindă al anticamerei în care se aflau. Cu toate că 
purta pantaloni scurți și o cămașă cu un imprimeu 


țipător, transpira din abundență. Nasturii descheiațţi 
lăsau să i se vadă părul de pe piept și un lanţ din aur. 
Pe materialul cămășii avea pete ude, la fel și la 
subsuori și în jurul abdomenului. Părul îi stătea vâlvoi, 
iar barba care începea să-i încărunţească părea nerasă 
de două zile. Văzându-l, Pendragon își aminti de 
imaginea lui Saddam Hussein în momentul în care 
trupele americane îl scoseseră afară din ascunzătoarea 
lui. 

— Arăta și mai rău acum o jumătate de oră, zise 
Turner, citindu-i parcă gândurile șefului său. Am 
așteptat zece minute până a deschis ușa. Soţia era la 
biserică. 

Pendragon intră primul în încăperea unde avea loc 
interogatoriul. 

— Ce naiba se întâmplă? protestă imediat 
Ketteridge. 

Inspectorul-șef ținea în mână o cană cu cafea. Fără 
să-i răspundă, el se așeză pe scaun și porni aparatul 
digital de înregistrare care se afla la capătul mesei din 
metal care îi despărţea pe cei doi. Inregistră data, ora 
și alte detalii ale interogatoriului, apoi scoase dintr-un 
dosar de plastic transparent un teanc de poze lucioase. 
Împinse una dintre imaginile surprinse de camera de 
supraveghere către Tony Ketteridge. 

— V-am prins profilul bun? 

Ketteridge păli. Își luă privirea de la fotografie și oftă 
adânc. 

— Nu e ceea ce pare... 

— Nu? Atunci ce este mai exact, domnule 
Ketteridge? 

Ketteridge făcu o grimasă. 

— Nu mă duceam pe șantier. 


— Dar erati foarte aproape... și la o oră ciudată din 
noapte. 

Ketteridge își mușcă buza și închise ochii. Pendragon 
îi privi îndelung faţa durdulie. Părea extrem de obosit. 

— Presupun că orice-aș spune va ajunge și la 
urechile neveste-mii, nu? zise el în cele din urmă. 

Pendragon îi aruncă o privire lui Turner, care se afla 
la câţiva metri mai încolo, lângă perete. 

— Păi, asta depinde de ce ne veți spune. 

— Da, vezi să nu. 

— Domnule Ketteridge... nu cred că trebuie să vă 
reamintesc gravitatea situației. Amal Karim a murit 
cândva între unu și jumătate și două și jumătate ieri- 
noapte. Sistemul video de supraveghere de pe șantier 
a fost decuplat la ora 2.14 în acea noapte, iar 
dumneavoastră aţi fost văzut la o sută de metri 
depărtare de șantier la ora 2.07. Dumneavoastră ce 
concluzie aţi trage din asta? 

Ketteridge își ţinea palmele pe masă și capul înclinat 
într-o parte. 

— Eram în drum spre apartamentul lui Hannah, 
răspunse el. Preţ de o secundă, în ochii lui apăru o 
privire sfidătoare, apoi se posomori. Işi luă capul în 
mâini, proptindu-și coatele de masă. Căsnicia mea s-a 
dus pe apa sâmbetei! 

— Hannah mai are și un alt nume? 

— Hannah James, apartamentul doi, Mitchell Lane, 
numărul 16. E o fundătură de lângă Frimley Way. E 
prostituată. Mă întâlnesc cu ea de mai bine de un an. 


Pendragon se afla în birou când Turner îl sună din 
mașină. 
— Femeia i-a confirmat povestea. 


— La naiba! zise printre dinţi Pendragon. În regulă, 
sergent, mulțumesc. 

Lăsă receptorul jos și se holbă la ecranul monitorului. 
Era posibil ca Hannah James să mintă, gândi el, dar nu 
avea nicio dovadă. Erau nevoiţi să o ia de la început. 

Fotografiile scheletului se aflau pe birou lângă cana 
lui cu cafea. Ce rămășițe inutile, gândi el. Nimic mai 
mult decât amintirea unei fiinţe umane. Dar aceste 
oase fuseseră cândva acoperite de carne; fusese o 
fiinţă umană care trăise, respirase și se deplasase de 
colo-colo, o persoană care avusese prieteni și familie, 
iubite sau iubiţi, poate chiar și copii. Acum acei oameni 
muriseră demult, la fel și copiii lor și copiii copiilor lor. 

Puse mâna pe telefon și îl sună din nou pe Turner. 

— Tocmai mi-a venit o idee, zise el. Programul folosit 
pentru mărirea imaginilor din camera de comandă... 
poţi mări imaginile din fotografii ca pe cele din 
înregistrările video? 

— Sigur. 

— În regulă, fa rost de cartela SIM din telefonul lui 
Tim Middleton. Există un anumit instantaneu al 
scheletului în care inelul se vede foarte bine. Scoate ce 
poti din imagine. 


CAPITOLUL 12 


Paris, februarie 1589 s 

Mi-am recăpătat cunoștința treptat. Imi amintesc că 
vedeam fascicule de lumină dansând pe tavan, mi-era 
cald, apoi frig; o senzație de durere acută, apoi un 
răgaz liniștitor. Primul lucru pe care am reușit să îl 
percep limpede a fost chipul unei tinere frumoase. 
Habar nu am cât timp am fost inconștient sau ce s-a 
întâmplat mai exact, însă această trecere de la o stare 
la alta a fost mai ușoară văzând trăsăturile ei angelice. 


Tânăra avea ochii mari și căprui, nasul subțire și buzele 
roșii și pline. Purta pe cap o basma albastră, însă am 
putut zări câţiva cârlionţi negri atârnându-i de-a lungul 
tenului ei perfect și alb. Când mi-a zâmbit, mi-a adus 
de îndată aminte de Madonna din Cima da Conegliano 
pe care o văzusem cândva în Roma. 

Apoi ea a dispărut, iar mie mi s-a părut că au trecut 
multe ore până când am reușit să deslușesc altceva. O 
mâna mi-a întors capul într-o parte, apoi înapoi. Mi-am 
ridicat privirea și am văzut chipul unui bătrân. Am 
simţit un fior de groază, dar abia mă puteam mișca. El 
și-a așezat un deget pe buzele mele, apoi a înconjurat 
patul și a venit să se așeze pe marginea lui, lângă 
mine. 

— Îmi pare rău că te-am rănit, băiete, mi-a zis el. 
Dar, din nefericire, am fost nevoit. 

Îl vedeam mai bine acum. Era bătrân, foarte bătrân. 
Avea pielea zbârcită ca o foaie de pergament. Ochii lui 
însă semănau cu cei ai unui bărbat mult mai tânăr. 
Erau de un albastru-închis și limpezi. Buzele lui erau 
palide și subţiri, iar nasul ușor coroiat. Părul lui își 
pierduse culoarea; era alb ca laptele. 

Nu mă puteam încă mișca, dar mi-am regăsit vocea, 
cu toate că era cam guturală. 

— Unde...? 

— Te afli în casa mea. Eşti în siguranţă. 

— Sebastian... 

— Prietenul tău este bine. 

— Ce înseamnă toate astea? 

— Vei înțelege în curând. Acum trebuie să te 
odihnești. 

Și-a așezat mâna pe fruntea mea și, brusc, am simţit 
o oboseală copleșitoare, de parcă nu mi-aș fi dorit 
nimic altceva decât să dorm. 


Următoarea dată când m-am trezit, fata frumoasă 
revenise. Mi-am dat seama că mă puteam mișca puţin. 
Când ea s-a apropiat, am apucat-o de încheietura 
mâinii. Ochii ei s-au umplut de teamă. instinctul mi-a 
spus că fata aceea nu avea nicio legătură cu ceea ce 
mi se întâmplase, că și ea era o victimă la fel ca și 
mine, așa că i-am dat drumul. Ea s-a ridicat în picioare 
și și-a înclinat capul într-o parte. 

— Pari a fi mai bine, a zis, pe un ton aproape 
zeflemitor. Vocea ei era blândă și catifelată. Vorbea 
engleză, dar avea un puternic accent francez. Poftim, 
bea! 

Mi-a dus o cană la buze, iar apa a început să-mi 
alunece pe gât în jos. Parcă mi-ar fi trezit toate 
simţurile și, dintr-odată, mi-am dat seama de nevoile 
trupului meu. Eram flămând și însetat. Membrele mele 
păreau că se trezesc la viaţă, iar vederea mi-a devenit 
mai clară. Vedeam bine încăperea; simţeam cearșaful 
care mă acoperea și faptul că eram gol sub el. 

Apoi ea a dispărut. M-am ridicat în pat și mi-am 
sprijinit capul de peretele din spatele meu. Era o odaie 
goală. O lumină rece, palidă pătrundea printr-o 
ferestruică cu obloane. Afară nu se auzea nimic, niciun 
zgomot făcut de oameni sau de animale. 

Pereții erau spoiţi și goi. Intr-o parte a odăii se afla o 
masă din lemn. Pe ea era un lighean din care se ridicau 
aburii. In spatele lui, rezemată de perete, stătea o 
oglinjoară încadrată de o ramă simplă din argint. 

M-am dezvelit și mi-am privit trupul. Eram mai slab 
decât de obicei, dar mă puteam mișca normal și nu 
aveam răni vizibile. Mi-am îndoit degetele și mi-am 
mișcat braţele și picioarele. Ridicându-mă în șezut, mi- 
am mângâiat capul și am fost uluit să descopăr că 
aveam păr, ceva ce nu mai avusesem de când îmi 


începusem studiile la Roma. Nu erau decât niște ţepi, 
dar erau totuși acolo. M-am ridicat nesigur pe picioare, 
iar odaia a început să se învârtă cu mine. M-am așezat 
din nou repede și mi-am pus capul între genunchi, 
încercând să alung greaţa care mă cuprinsese brusc. 

M-am ridicat din nou, mai ușor de astă dată, și am 
rămas nemișcat, încercând să mă obișnuiesc cu 
schimbarea. Apoi am zărit niște haine așezate pe pat: 
o tunică, colanţi și cizme. M-am îndreptat încet către 
fereastră. Stând într-o parte, am privit peste pervaz. 
Afară, de-abia se iveau zorile, o rază de lumină slabă 
încercând să pătrundă pe o alee întunecată. În partea 
opusă ferestrei, am zărit zidul cenușiu de piatră al unei 
clădiri. Am privit în jos și mi-am dat seama că mă 
aflam la cel de-al doilea cat al unei alte clădiri. Chiar 
sub fereastră, lespezile de piatră erau neregulate și 
murdare. La parterul clădirii din faţă, se afla o fereastră 
cu obloanele trase. M-am uitat în stânga, apoi în 
dreapta, însă nu am putut desluși mai multe. Pereţii 
clădirilor erau învăluiţi într-o ceaţă subţire care începea 
ușor să se risipească în aerul cald al dimineţii. Am auzit 
în depărtare zgomotul potcoavelor pe caldarâm și o 
voce care îndemna un cal. Pe lângă asta, mai auzeam 
un negustor care striga din spatele tarabei lui. 

M-am întors la odaia goală. Așternuturile de pe patul 
meu erau brăzdate de raze de lumină. Erau curate, 
schimbate de curând. Am pășit către masa pe care se 
aflau ligheanul și oglinda. 

Am atins apa cu un deget. Era plăcut de fierbinte. Mi- 
am vârât mâinile în ea și mi-am stropit faţa care mă 
ustura. Apoi am întins o mână și am ridicat oglinda. 

Șocul provocat de ceea ce am văzut aproape că m-a 
distrus. Am simţit cum mi se înmoaie genunchii și m- 
am prins cu mâna de masă, răsturnând-o împreună cu 


ligheanul cu apă fierbinte peste mine când am căzut 
pe pardoseala din piatră. Ligheanul mi-a atins umărul 
și am simţit o durere îngrozitoare înainte ca apa să se 
reverse pe pieptul meu, iar ligheanul să cadă 
zdrăngănind pe pardoseală. 

Țineam încă strâns oglinda în mâna stângă. Nu m-am 
putut abţine. Trebuia să mă privesc încă o dată. 

Chipul care se oglindea în ea nu era al meu. Sau, cel 
puţin, nu era chipul pe care îl avusesem cândva. 
Obrajii meu aveau o cu totul altă formă. Aveam faţa 
mai lată, nasul ușor mai lung și foarte diferit ca formă. 
Sprâncenele îmi erau mai groase și aveam barbă și 
mustață. Cândva, fusesem blond; acum aveam părul 
negru, iar buzele îmi erau mai pline și mai palide. 

M-am întors când am auzit un zgomot la ușă. Fata pe 
care o văzusem mai devreme stătea cu mâinile 
împreunate în faţă. Părea obosită. 

— Domnule, vă rog să mă urmați. 

Clocoteam de furie, dar știam că nu puteam face 
nimic. Aveam sentimentul că această tânără era la fel 
de neputincioasă ca și mine și nu ar fi putut face nimic 
chiar dacă aș fi încercat să o oblig sau să o ameninţ cu 
lama unui cuţit, asta dacă aș fi avut unul la îndemână. 
Era limpede că Sebastian și cu mine ne aflam la mila 
unui vrăjitor cu puteri magice. 

În timp ce fata îmi arăta drumul, eu mi-am strâns în 
mână crucifixul și am început să mă rog. Am spus în 
tăcere Tatăl nostru și L-am rugat pe Dumnezeu să mă 
izbăvească, pe mine, supusul Lui umil, în acest ceas de 
restriște. „Căci cu siguranţă, m-am rugat eu, dacă ai 
nevoie de mine, Doamne, dacă dorești să duc la bun 
sfârșit misiunea pe care mi-ai încredinţat-o, nu mă poți 
lăsa să mă împiedic de primul obstacol.” Eram atât de 


cufundat în rugăciune, încât de-abia mi-am dat seama 
că am ajuns într-o altă încăpere. 

Era întuneric, cu excepţia luminii pe care o emanau 
cărbunii aprinși dintr-un mangal aflat în mijlocul 
încăperii. Reușeam să disting în semiîntuneric rafturile 
care acopereau un perete. Erau pline cu recipiente și 
tuburi din sticlă, răsucite într-un chip ciudat. Lângă 
mine, în partea stângă, se aflau alte rafturi, în lumina 
tremurătoare a focului, am zărit un borcan în care se 
afla un lichid galben-deschis, cu un obiect care plutea 
în el. Am tresărit când mi-am dat seama că acel obiect 
era, de fapt, un fetus uman. 

In jurul focului erau așezate trei scaune la distanţă 
egală. Fata mă conduse la unul dintre ele și insistă să 
mă așez. Doar atunci am observat că mai era un 
bărbat acolo, care ședea pe un scaun identic cu al 
meu. M-am holbat la el. 

— Este prietenul tău, Sebastian Mountjoy, mi-a zis 
fata. 

L-am privit neîncrezător. Doar cu câteva ceasuri în 
urmă fusese la fel de chel ca și mine, cu pielea 
deschisă la culoare, gene lungi care îi acopereau ochii 
verzui, nasul roman și buzele pline - un bărbat chipeș. 
Acum era roșcovan. Nasul îi era diform, buzele palide și 
subțiri. Obrazul îi era brăzdat de o cicatrice. 

N-am putut să-mi suprim un suspin când m-am uitat 
la el, dar m-am adunat de dragul lui Sebastian. Tocmai 
voiam să vorbesc când bătrânul și-a făcut apariţia. S-a 
așezat pe scaunul liber și s-a uitat la foc. Clocoteam de 
furie că discuţia mea cu Dumnezeu a rămas fără 
răspuns. 

— Ce vrăjitorie e asta?! am exclamat eu. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce ne-ai făcut? 


Bătrânul continua să privească văpăile, dar și-a 
ridicat o mână în semn că înţelesese întrebarea mea. 
Apoi și-a ridicat privirea, aţintindu-și ochii negri și goi 
asupra noastră. 

— Nu este vrăjitorie, a zis el, cu o voce surprinzător 
de tânără pentru cineva aparent atât de bătrân. Este 
adevărat că mă pricep la multe formule magice, însă 
schimbarea înfățișării voastre este un fleac și este 
efemeră. Cunosc niște plante care colorează pielea și 
părul. Mai cunosc și câteva substanţe care, injectate 
sub piele, transformă forma feţei. 

Sebastian era foarte tăcut, iar eu am bănuit că se 
trezise mai târziu decât mine, fiind încă ameţit din 
cauza farmecelor sau a substanțelor ciudate despre 
care vorbea acel bărbat. Cât despre mine, de-abia 
reușeam să-mi stăpânesc mânia. 

— Furia și sentimentele tale de neputinţă sunt de 
înțeles, mi-a zis bătrânul, de parcă mi-ar fi putut citi 
gândurile. Și, încă o dată, această știință a mea nu are 
legătură cu magia. Este firesc să te simţi astfel. Și- 
apoi, pot interpreta trăsăturile feței tale, poziţia 
corpului tău. Aceste lucruri îmi vorbesc despre starea 
ta psihică. Este o artă pe care oricine o poate învăţa, 
cu răbdare și în timp. 

— De ce ne-ai transformat? am întrebat, încercând 
să-mi păstrez calmul. 

Sebastian s-a foit pe scaun și și-a trecut o mână 
peste frunte. 

— Îndeplinesc voinţa Sfântului Părinte. 

Eu m-am îndreptat în scaun și l-am privit sfidător pe 
bătrân. 

— Nu mă crezi, a zis acesta. Și asta este de înțeles. 
Dar este numai din cauza modului în care a trebuit să 


vă tratez. Ce altceva aș fi putut face? Să vă fi rugat 
frumos dacă îmi daţi voie să vă schimb înfățișarea? 

— Ești un escroc, a zis Sebastian. De ce am crede tot 
ceea ce ne spui? 

Vocea lui era guturală. Mi-a aruncat o privire, 
analizându-mi noua înfățișare. 

— Pentru că spun adevărul, băiete. Știu totul despre 
tine. Te cheamă Sebastian Mountjoy. Părintele 
Sebastian Mountjoy. lar tu... adăugă bătrânul, 
întorcându-se spre mine... ești părintele John William 
Allen. Aţi venit în Paris de la Colegiul lezuit din Roma la 
indicaţiile lui Roberto Bellarmino. El, la rândul lui, se 
supune ordinelor Sfântului Părinte. Sunteţi în drum 
spre Londra ca să îndepliniţi o misiune foarte urgentă, 
care trebuia de mult dusă la bun sfârșit. 

Eram tulburat, dar m-am străduit să nu mă arăt. 

— Aceste informaţii pe care le deţii nu mă pot 
convinge că intenţiile tale sunt onorabile. 

Bătrânul a încuviinţat din cap și a zâmbit ușor. 

— Prea bine. Este un răspuns bun. Atunci, poate asta 
o să te convingă. 

Mi-a dat un sul de pergament. Eu l-am desfăcut și am 
citit: „Din ordinul Sfinţiei Sale, Sixtus V, ești înștiințat 
că trebuie să ușurezi călătoria celor doi slujitori ai mei 
pe care ti-i trimit de la Venerabilul Colegiu Englez în 
această a zecea zi a lui ianuarie, Anul Domnului o mie 
cinci sute optzeci și nouă. Misiunea lor este extrem de 
importantă pentru noi și îţi dăm permisiunea să te 
folosești de toate mijlocele pe care le găsești potrivite 
ca să grăbești reușita misiunii lor celei mai sfinte”. Sub 
aceste rânduri se afla pecetea sfântă a papei. 

l-am dat pergamentul lui Sebastian și m-am întors 
către bătrân. 

— Cine ești? 


— Uneori nu mă recunosc nici eu, a răspuns el, 
privindu-mă cu atenţie. Lumina pe care o emanau 
cărbunii aprinși făcea ca pupilele lui negre să 
scânteieze. A privit îndelung flacăra, înainte să 
continue: Cândva purtam numele Cornelius Agrippa. 

Sebastian scoase un sunet ciudat și se întoarse către 
mine. 

— Minte. Agrippa a murit cu mulţi ani în urmă. 

— Da, într-un fel a murit, a răspuns bătrânul. A mai 
rămas o umbră a ceea ce am fost, dar sunt cel care 
pretind că sunt: Cornelius Agrippa, alchimist, prieten al 
nobilimii și al regalității, filosof, căutătorul adevărului, 
catolic devotat... și am o sută trei ani. 

Eu am pufnit, iar el a zâmbit slab, aţintindu-și din 
nou asupra mea acei ochi limpezi și tineri. Am simţit un 
fior și m-am întors să-l privesc pe Sebastian, însă el se 
holba la bătrân. 

— N-are importanţă dacă mă credeţi sau nu, a zis 
acesta cu o voce ciudat de tinerească. Nu este nevoie 
să mă credeţi că sunt aici ca să vă ajut, nici că Sfântul 
Părinte mi-a cerut să fac tot ce-mi stă în putere să 
grăbesc reușita voastră. N-am de gând să-l 
dezamăgesc pe stăpânul meu. 

— Dar ce fel de ajutor e ăsta?! am exclamat eu, 
pierzându-mi în cele din urmă calmul. M-am ridicat în 
picioare și m-am uitat cu ură la bătrânul care pretindea 
că era faimosul alchimist și magician Cornelius 
Agrippa. Ne-ai desfigurat! De ce? 

— Am crezut că este limpede, a răspuns el și, 
ignorându-mi furia, nici măcar nu s-a obosit să se uite 
la mine. Există iscoade peste tot. De fapt, ne aflăm în 
mijlocul unui război între iscoade, dacă vreţi. Sir 
Francis Walsingham, prim-secretarul Reginei Elisabeta 
și stăpânul iscoadelor, are zeci de slujitori în acest 


oraș, o mulţime de femei și bărbaţi gata să vă denunte 
cât ai clipi din ochi ca să își primească cei câțiva arginţi 
drept recompensă, 

— Și noi cum putem ști că nu te numeri printre ei? a 
întrebat Sebastian. 

Stătea ţeapăn pe scaunul lui. 

— N-aveti cum. Poate că ar fi mai bine să nu aveţi 
încredere în mine. Dar apoi, tot trebuie să vă încredeţi 
în cineva. Până acum nu v-aţi descurcat prea bine. 

L-am privit surprins. 

— Cum așa? 

— Hangiul. Este unul dintre oamenii lui Walsingham. 

— Dar ni s-a spus să tragem la hanul lui, căci e om 
de încredere. 

— Omul s-a sucit. Am reușit să vă pun la adăpost 
înainte ca alţii să pună mâna pe voi. Intr-un fel, am 
ajuns prea târziu. Feţele voastre erau deja cunoscute. 
Singura cale prin care vă puteam ajuta era să mă 
folosesc de priceperea mea și să vă schimb înfățișarea. 

Am oftat adânc, nevenindu-mi să-l cred. 

— În cine v-a mai spus părintele Bellarmino să vă 
încredeți? a continuatei. 

— Într-un bărbat pe care îl cheamă Gappair. 

— Gappair? a râs el. 

Sebastian mi-a aruncat o privire. Eu m-am lăsat 
descurajat pe scaun. 

— Gappair? a repetat el. Ha! E o anagramă, băiete... 
pentru Agrippa. 

L-am simţit pe Sebastian cum răsuflă ușurat, iar eu 
am simţit brusc cum mi se ridică o greutate de pe 
umeri. 

Bătrânul s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de noi. 

— Și-acum, a zis el, poate-ar fi mai bine să nu mai 
irosim timp preţios. Trebuie să aflaţi ce să faceţi cu el. 


Ne-a arătat inelul pe care Roberto Bellarmino ni-l 
dăduse în grijă. 


CAPITOLUL 13 


Stepney, duminică 5 iunie, ora prânzului 

La Dolce Vita, un restaurant cu specific italienesc de 
pe Mile End Road, era un clișeu, după cum reieșea 
chiar din denumire. Proprietatea lui Giovanni 
Contadino, fost director de vânzări din Milano, care se 
mutase în urmă cu zece ani în Londra, avea pereţii 
tapetaţi cu un model bogat, iar pe jos se afla un covor 
la fel de strident. Un candelabru uriaș și ieftin atârna 
din mijlocul tavanului, aruncând o lumină surprinzător 
de slabă. Insă mâncarea era bună și chelnerii, amabili. 

In acea după-amiază sufocantă, toate ferestrele 
restaurantului fuseseră deschise larg, iar câteva 
ventilatoare electrice portabile încercau să facă faţă 
caniculei. Se apropia furtuna. 

La ora 12.45, tot personalul firmei Rainer & 
Partenerii se duse la bar. Era petrecerea lor anuală și, 
pentru că se afla într-o dispoziţie debordantă, 
proprietarul firmei, Max Rainer, le făcea tuturor cinste. 
Brusc, începu furtuna. Ploaia cădea în rafale. 
Personalul restaurantului se agita de colo-colo ca să 
închidă ferestrele. 

Tim Middleton întârziase un sfert de oră. Își parcă 
MG-ul roșu, închise portiera mașinii, trântind-o, și 
deschise o umbrelă Ralph Lauren supradimensională și 
o luă la fugă prin ploaie spre restaurant. Arăta spilcuit 
în costumul Ozwald Boateng, bine croit, mocasinii 
cenușii din piele de căprioară și cămașa cu imprimeu 
floral. Când deschise ușa, observă un cuplu care se afla 
în holul care ducea în sala mare a restaurantului. Ea 
era zveltă și avea părul șaten, ondulat. Rochia albă în 


stilul anilor 1950 îi venea bine, accentuându-i bustul și 
talia subţire. Partenerul ei era înalt și cu cel puţin 
douăzeci de ani mai bătrân decât ea. Era încărunţit la 
tâmple și avea maxilarul proeminent. Tânăra îl ţinea de 
braţ. Middleton se opri busc și dădu să se întoarcă din 
drum, când femeia îl observă. 

— Bună, Tim! zise ea, lipindu-se și mai mult de 
partenerul ei. 

— Sophie, răspunse el nepăsător. Preţ de o secundă 
se așternu o tăcere stânjenitoare, apoi Middleton 
spuse: Vă rog să mă scuzati. 

Sophie îi tăie calea, mișcându-se aproape 
imperceptibil spre stânga. Middleton îi aruncă o privire 
disprețuitoare. 

— Foarte irascibil ca de obicei, nu-i așa, Tim? 

Bărbatul de lângă Sophie râse. 

— A, acel Tim, zise el. 

Middleton nu-l luă în seamă. 

— Nu îl cunoști pe Marcus, nu? zise repede Sophie. 

Ochii ei scânteiau, privindu-i când pe unul, când pe 
celălalt. 

Middleton îl salută scurt din cap pe Marcus. 

— Încântat. Sunt în întârziere. Trebuie să vă las. 

— Amărâtule, zise Sophie, clătinând din cap. 

El îi aruncă o privire plină de ură. 

— Stilată ca de obicei, Soph. 

Marcus făcu un pas spre el, dar Sophie îl opri. 
Middleton îi zâmbi cu superioritate și făcu un gest ușor 
cu mâna, apoi își aranjă grăbit sacoul și se îndreptă 
către masa unde se aflau angajaţii firmei Rainer & 
Partenerii. Câţiva dintre angajaţi își ocupaseră deja 
locurile și urmăriseră scena în tăcere, cu un interes 
vădit. Middleton încercă să îl ignore pe Giovanni 
Contadino, care fusese și el martor la schimbul de 


replici. Proprietarul restaurantului îi conduse pe Sophie 
și pe Marcus de-a lungul holului, în partea opusă a sălii 
mari, către un separeu. 

Simulând buna dispoziţie, Middleton începu să-i 
spună un banc uneia dintre secretare. 

Pe la ora două, majoritatea petrecăreţilor erau veseli 
după ce consumaseră cantităţi impresionante de vin 
de Frascati și își potoliseră foamea cu cea mai bună 
pizza, gnocchi, linguine și pâine cu usturoi din toată 
Londra. 

Deoarece devenise partener în urmă cu patru ani, 
tradiţia cerea ca la aceste mese de prânz anuale, Tim 
Middleton să ţină un scurt discurs, trecând în revistă, 
într-o manieră umoristică, realizările și eșecurile de 
peste an, să glumească puţin pe seama șefului lor, Max 
Rainer, și să-i pună într-o situaţie jenantă pe angajaţii 
mai tineri. Simţindu-se cam rău după ce exagerase cu 
vinul care se adăugase celor trei pahare de whisky pe 
care le băuse în apartamentul său, Tim Middleton se 
ridică în picioare și-și trecu o mână prin părul lung, 
șaten-deschis. Max Rainer făcu o introducere scurtă și 
amuzantă, îl lovi ușor pe Middleton pe spate și reveni 
la locul lui. 

— Este întotdeauna o plăcere, începu el, să vă aduc 
la cunoștință traiectoria ascendentă a firmei Rainer & 
Partenerii. Și, într-adevăr, trebuie să fiu sincer și să 
spun că aceasta se datorează în cea mai mare parte 
„Partenerului” mai sus-menţionat. Tăcu o clipă, privind 
zâmbetele forțate de pe buzele colegilor lui. Și, 
continuă el, această traiectorie ascendentă a avut loc 
în ciuda... hai să spunem... gafelor făcute în ultimele 
douăsprezece... 

Tăcu și își închise ochii pentru o clipă, legănându-se 
ușor pe loc. 


— Cineva a întrecut măsura, îi șopti un arhitect mai 
tânăr secretarei care ședea în stânga lui. 

Ea chicoti. Middleton deschise brusc ochii și privi în 
jurul lui, încercând să se concentreze. Işi desfăcu 
cravata cât putu de discret. Câștigă puţin timp ca să își 
adune gândurile. 

Se auzi un tunet și cerul fu spintecat de fulgere. 

— Gafa numărul unu, continuă Middleton, bâlbâindu- 
se ușor. Gaffo numero uno i se cuvine... 

Se opri din nou, iar cei care nu își întoarseră privirile 
stânjeniţi observară un firicel de transpiraţie 
prelingându-i-se pe tâmplă. Dintr-odată, ochii i se 
înroșiră. Crispându-se, deschise gura și încercă să 
rostească un cuvânt, dar nu reuși să-l articuleze. În 
schimb, gura i se deschise, apoi se închise ușor de 
parcă ar fi fost controlată de niște sfori ascunse. Se 
chirci și se apucă de pântece. Legănându-se pe 
călcâie, se prinse de masă ca să își menţină echilibrul. 
Unul dintre proiectanţii firmei, care ședea în dreapta lui 
Middleton, sări în picioare și își întinse o mână ca să îl 
împiedice pe șeful lui să cadă. 

Middleton făcu un pas în spate. Se holba la cei 
adunaţi acolo, cu o expresie de groază întipărită pe 
față. Își duse mâinile la gât, iar ochii îi ieșiră din orbite. 
O spumă albă îi apăru în colțurile gurii. El își cobori 
privirea o clipă, balansându-se de parcă își pieduse 
vederea, și, când își ridică din nou capul, văzură cu 
toții că ochiul lui stâng se transformase într-un disc 
roșu. Un firicel de sânge se scurgea din el, 
prelingându-i-se pe obraz. Bărbatul urlă și din gură îi 
țâșni vomă amestecată cu sânge. Aceasta se împrăștie 
pe fața de masă și pe fețele a doi colegi, care se 
retraseră îngroziţi. 


Middleton se prăbuși peste masă, lovindu-se cu fața 
de câteva sticle de vin și pahare, răsturnându-le în 
poala unor colegi și pe jos. Una dintre femei ţipă și sări 
ca arsă. Arhitectul alunecă în spate, depărtându-se de 
masă. Când căzu, un alt val de vomă îi țâșni din gură. 

Max Rainer se repezi spre el. Middleton nu se mai 
mișca. Un ochi privea neînsuflețit tavanul; celălalt era 
de un roșu-închis. 

Rainer își așeză două degete pe gâtul partenerului 
său, apoi se întoarse către ceilalţi, care se adunaseră 
în jurul lor, cu o expresie de groază întipărită pe faţă. 


CAPITOLUL 14 


Lucrurile lui Pendragon fuseseră aduse de la Oxford 
în urmă cu o zi și depozitate peste noapte de către o 
firmă de transport. Când ajunse la depozit, îi luă doar 
douăzeci de minute să încarce totul în mașină. Partea 
cea mai grea era căratul bagajelor până în 
apartamentul său, care se afla la etajul trei. După ce 
urcă de șase ori scările, se simţi epuizat. In timp ce 
aștepta să fiarbă apa din ceainic, privi îndelung 
grămada de cutii și sacul menajer plin cu haine și se 
gândi, nu pentru prima oară, cât de puţine lucruri avea 
pentru un absolvent cum laude, cu dublă specializare, 
de la Oxford și douăzeci și cinci de ani petrecuţi în 
poliţie. 

Turnă apa clocotită peste un plic de ceai, adăugă 
puţin lapte, amestecă apoi conţinutul maro-închis și se 
așeză într-un fotoliu. Ducând cana la buze, își plimbă 
privirea prin camera puternic luminată. Pereţii erau 
acoperiţi cu hârtie pentru cașerare și fuseseră zugrăviți 
în culoarea caramelului. Nu era o nuanţă urâtă, gândi 
el, doar demodată, o relicvă a anilor 1970. Covorul era 
nou, dar prea încărcat pentru gustul lui. lar perdelele... 


ei bine, trebuiau să dispară. De îndată ce va avea timp 
să pună la punct apartamentul. 

Se duse lângă bovindoul mare și privi spre strada 
care era o mică ramificaţie a Stepney Way. Deasupra, 
cerul se întunecase. Nori grei, încărcaţi de ploaie se 
adunau ameninţători. Cu toate că era după-amiaza 
devreme, aveai impresia că se lăsa întunericul. De-abia 
vizibilă, la capătul străzii se zărea o moschee. In colţul 
opus se afla o benzinărie deschisă non-stop, luminată 
cu roșu și albastru. Semăna cu o creatură marină 
exotică dragată din Groapa Marianelor. 

Clădirea în care locuia Pendragon era cam neîngrijită 
și avea șase apartamente, însă el observă că trei sau 
patru case de pe stradă fuseseră renovate, dichisite 
pentru a deveni cămine potrivite pentru oameni cu 
pretenţii. „Existau locuințe și mai rele”, gândi el. 

Întorcându-se la fotoliu, trase o cutie şi începu să 
scoată încet lucrurile din ea. Avea o colecţie de albume 
muzicale: John Coltrane, Herbie Hancock, Chick Correa. 
O cutie cu discurile lui Miles Davis de la sfârșitul anilor 
1950. Lângă aceasta se afla un recipient masiv din 
metal. Înăuntru se aflau cele mai valoroase lucruri ale 
lui: un patefon Audio Technica, boxe Guarneri Homage 
și un amplificator Pioneer din 1970, fiecare înfășurat cu 
grijă în folie protectoare cu bule. Le scoase cu atenţie 
din cutie și așeză amplificatorul și patefonul pe o masă 
joasă din plastic, conectă cablurile și mufele la boxe și 
le dădu drumul. Revenind la cutia de vinii, scoase 
discul A Love Supreme, îl curăţă cu grijă cu o cârpă 
specială pe care o ţinea într-o cutiuţă din plastic în 
învelișul albumelor, îl așeză pe acul patefonului și puse 
braţul acestuia pe el. Notele divine scoase de saxofon 
răsunară din boxe. 


Coltrane reușea mereu să îl aducă într-o stare de 
meditaţie, iar el nu era convins că era un lucru bun. 
Toată meditaţia din lume nu ar fi reușit să schimbe 
trecutul și nici să lămurească problemele cu care se 
confrunta în acel moment. Se duse la cutie și scoase 
un alt album, un clasic, Stan Getz Sextet, din 1958. 
Înăuntrul foliei protectoare din plastic se afla un bilet 
de la fiul său, Simon, pe care acesta îl pusese acolo cu 
câteva zile în urmă când îi oferise albumul drept cadou 
de rămas-bun: „Tată, știu că este unul dintre 
preferatele tale. Bucură-te de el și vino în vizită cât mai 
repede”. 

Simon studia la Universitatea Oxford. Copil minune, 
își obținuse diploma în matematică la cincisprezece 
ani, iar acum, înainte cu o lună să împlinească 
douăzeci, era deja asistent de cercetare și mai avea 
puțin și-și termina doctoratul. In lume, Simon era 
ciudat, timid și incapabil să poarte o discuţie obișnuită, 
deoarece mintea lui era mereu plină de întrebări 
ezoterice, simboluri și relaţii numerice. Jack era 
singurul care putea comunica cu fiul său la un nivel 
mai ridicat, existând o legătură specială între ei. 

Ultimul obiect care rămase în cutie era o fotografie 
înrămată și învelită în folie protectoare. El îndepărtă 
învelitoarea și o lăsă să cadă pe jos. Curăţă sticla cu 
mâneca și privi imaginea. Era fiica lui, Amanda, de 
nouă ani. Poza fusese făcută în Oxford cu cinci ani în 
urmă, cu o lună înainte de dispariţia ei. Stătea lângă un 
cireș, lângă Biserica St Mary de pe The High, ale cărui 
ramuri erau încărcate de flori. Razele soarelui se jucau 
în părul ei. Zâmbea. 

Ziua în care dispăruse Amanda începuse ca oricare 
alta. Plecase cu bicicleta la școala care se afla la doar 
câteva străzi depărtare. Insă nu mai ajunsese. Poliția 


nu reușise să descopere nimic: nici indicii că s-ar fi dat 
o luptă, nici semne ale unei răpiri violente. Pe măsură 
ce trecuse timpul, durerea familiei nu dispăruse deloc. 
Mai mult, la aceasta se adăugaseră frustrarea, mânia și 
amărăciunea. Pendragon se simţise complet 
neputincios. Era detectiv, iar fiica lui dispăruse fără ca 
el să poată face nimic. 

Dispariţia Amandei destrămase familia lui Jack. Acest 
lucru nu se întâmplase brusc, ci treptat, sentimentul de 
înstrăinare cuprinzându-i pe măsură ce treceau anii 
fără ca Amanda să fie găsită. Jack își dădu seama că 
ambiția lui se tocise. Nu îl mai interesa să promoveze 
sau să avanseze în carieră. Işi făcea treaba la fel de 
bine ca întotdeauna, poate chiar mai bine, dar își 
pierduse orice motivaţie să avanseze. In același timp, 
el și soţia lui, Jean, se îndepărtau unul de altul. Fiecare 
îl învinovăţea în tăcere pe celălalt, iar acest sentiment 
era copleșitor. Niciunul nu analizase situația logic și 
nici nu deschisese subiectul, însă sentimentul era 
acolo, asemenea unei prezenţe constante, malefice. 

— Ajunge, zise el cu voce tare, așezând fotografia pe 
polita de deasupra căminului. 

Ridică acul de pe disc și opri muzica. Luându-și 
haina, el încuie ușa și cobori treptele două câte două. 
Fu cât pe ce să se ciocnească de o femeie care tocmai 
intra pe ușa principală a imobilului. Căra în brațe două 
pungi de cumpărături. 

— Vă rog să mă iertaţi, se scuză el. 

Femeia zâmbi. 

— Îmi daţi voie...? 

— Mulţumesc, dar locuiesc aici, răspunse ea, arătând 
cu capul înspre hol. La numărul doi. Femeia lăsă 
pungile jos și îi întinse mâna. Susan Latimer - Sue. 

— Jack Pendragon. 


Dădură mâna, iar el o studie în tăcere. Era înaltă și 
zveltă, iar părul negru îi ajungea până la umeri. Avea 
trăsături frumoase, dar părea obosită, ochi căprui, 
blânzi, sprâncene arcuite și un zâmbet îmbietor. Avea 
în jur de patruzeci de ani, după părerea lui. 

— Inspectorul-șef Jack Pendragon, presupun. 

El schiţă un zâmbet și se uită la pungi. 

— Par grele. 

— Par din ce în ce mai grele. Cred că e vreo lege 
ciudată a naturii. 

— Ca atunci când felia de pâine cade întotdeauna pe 
jos cu partea unsă cu unt? 

— Ceva de genul ăsta, zise ea râzând. 

El ridică pungile de cumpărături și o urmă de-a 
lungul holului. 

— Vă aștept la o ceașcă de ceai, zise ea, luându-le 
din mâinile lui după ce deschise ușa. 

— Mi-ar face plăcere. 

Când ieși din clădire ploua, picăturile mari lăsând 
pete întunecate pe caldarâm. Cerul era negru, brăzdat 
de acea strălucire supranaturală caracteristică 
furtunilor cu fulgere. Aerul părea mai rarefiat ca de 
obicei, de parcă oxigenul ar fi fost aspirat în înălțimile 
atmosferei. Pendragon se adăposti sub acoperișurile 
magazinelor, încercând să se ferească de ploaia 
torențială. Un băcan din Bangladesh îi ură o seară 
plăcută și încercă să-i vândă niște ridichi. La colțul 
următor, unul dintre „personajele” locului, un croitor, 
îmbrăcat într-un costum cu dungi subţiri, cu un metru 
de croitorie în jurul gâtului, încercă, pentru a doua oară 
în acea zi, să-l convingă să intre și să-i ia măsurile 
pentru o „ţinută” nouă. 

Barul era deja pe jumătate plin. Mirosea încă a 
țigară, cu toate că fumatul în locuri publice fusese 


interzis de câţiva ani. Dintr-un tonomat răsuna un hit 
recent, care se afla în topuri, iar pe ecranul mare al 
unui televizor cu plasmă se desfășura un meci de 
fotbal: Arsenal versus Newcastle. In josul ecranului se 
derula o fâșie albastră, unde erau prezentate ultimele 
știri. După ce comandă o halbă de bere, Pendragon 
aruncă o privire în jur și își zări colegii de la secţia de 
poliţie. Jez Turner îl văzu și el. Se ridică în picioare și îi 
făcu semn cu mâna șefului său. 

— Bună ziua, domnule. Doamna comisar mi-a spus 
că vă aranjaţi lucrurile în apartament. 

— Mi s-a făcut sete. 

Pendragon se uită la cei așezați la masă. Cei doi 
inspectori ai săi, Rob Grant și Ken Towers, erau și ei 
acolo. Îl salutară din cap. Între ei, doi dintre sergenți, 
Rosalind Macideby și Jimmy Thatcher. In acea clipă, cel 
de-al treilea sergent, Terry Vickers, se întorcea de la 
bar ţinând în mână o tavă cu băuturi. Observându-l pe 
inspectorul-șef, se uită la halba lui de bere. Pendragon 
clătină din cap. 

— Îmi ajunge, mulţumesc, sergent. Apoi își aminti că 
Vickers și Thatcher căutaseră oase în zona străzii 
Frimley Way toată dimineaţa. Aţi găsit ceva? întrebă el. 

— Nu, domnule inspector. Am căutat toată zona. In 
lăzile de gunoi, în bene... nimic. 

— N-aţi vrea să luaţi loc, domnule? întrebă Turner. 
Încurcaţi lumea, vorba mamei mele. 

Pendragon își dădu haina jos și luă loc lângă Turner, 
așezându-și berea pe masa cu blatul uzat, care era 
deja plină cu pahare și pungi goale de chipsuri. 

— E rândul tău, cred, Jez, zise Rob Grant, cu un 
zâmbet batjocoritor. Și, te rog, fa să fie mai incitant. 
Ultima ta încercare a fost apă de ploaie. 

Turner îi aruncă lui Grant o privire trufașă. 


— Ce jucaţi? întrebă Pendragon. 

— Ghicitori. Eu le spun contextul, iar ei îmi adresează 
întrebări la care trebuie să le răspund sincer. Ei trebuie 
să își dea seama cum s-au petrecut lucrurile. 

Pendragon rânji. 

— Doamne, asta mă duce cu gândul la vremurile 
când jucam și eu la Ox... 

Pentru o clipă, se așternu tăcerea la masă. Apoi Ken 
Towers interveni. 

— E în regulă, domnule, nu este nevoie să vă cereți 
scuze pentru educaţia dumneavoastră... nici eu nu 
vreau să-mi aduc aminte de școala la Kennington 
Secondary Modern. 

Toţi cei de la masă începură să râdă. 

Pendragon încuviinţă din cap, zâmbind ușor, apoi Jez 
Turner zise: 

— În regulă. Sunteţi gata? Așadar: John și Samantha 
zac morți pe jos. Pe covorul de lângă cadavre, se află o 
baltă de apă și cioburi de sticlă în apropiere. Ce s-a 
întâmplat? 

Pendragon se lăsă pe spătarul scaunului cu halba în 
mână, privindu-i pe cei adunaţi în jurul mesei. 
Cunoștea deja soluţia și n-avea de gând să le strice 
distracţia. 

— Mai este cineva în încăpere? 

— Nu. 

— Ușile și ferestrele sunt deschise sau închise? 

— Toate închise. 

— John și Samantha sunt... căsătoriţi? 

— Poate. 

— Cum adică poate? izbucni Rob Grant. Ori ești 
căsătorit, ori nu ești. Nu poţi fi puţin căsătorit. 

Turner ridică din umeri. 

— Locuiesc împreună. 


— Sunt bătrâni sau tineri? întrebă Mackleby. 

— De vârstă mijlocie. 

— Cum au murit? 

— Sufocați. 

— Au fost strangulaţi? 

— Nu. 

Grant se întoarse către inspectorul Towers. 

— Ce zici de pahar și de apă, Ken? Cineva trebuie să 
fi intrat prin efracţie. 

— Mda. Geamuri sparte? întrebă Towers. 

— Nu. 

Jimmy Thatcher luă o înghiţitură zdravănă de bere și 
chipul i se lumină. Privi peste marginea halbei. 

— A! exclamă el, așezând halba pe masă. John și 
Samantha nu sunt... oameni, nu-i așa? 

Turner încercă să nu-și schimbe expresia feţei, dar 
semăna cu un jucător nepriceput de poker. 

— Nu sunt oameni? încercând să meargă la 
cacealma. 

— Nu. Sunt pești. Thatcher mai luă o înghiţitură pe 
când ceilalţi îl priveau, iar Turner oftă. Sunt peștișori 
aurii. Pisica a răsturnat acvariul de pe măsuţă. Acesta 
s-a spart... cioburile s-au împrăștiat peste tot. John și 
Samantha au murit sufocați. 

Mackleby bătu din palme și râse. 

— Genial! 

Thatcher făcu o plecăciune teatrală, iar Turner 
clătină din cap. 

— Ai mai auzit-o. 

— Nu, zise Thatcher, zâmbind afectat. Sunt eu un 
geniu, atâta tot. 

Și se lovi cu degetele în tâmplă, ca să sublinieze 
această remarcă. 


— Bravo, deșteptule! zise Turner. E rândul tău să faci 
cinste, cred. 

Zâmbetul dispăru de pe buzele lui Thatcher când 
acesta se ridică în picioare și se îndreptă supus către 
bar. 

— Dacă te consolează cu ceva, îi zise încet 
Pendragon lui Turner, am mai auzit ghicitoarea asta și 
studenţilor de la Oxford le-a luat mult timp până să o 
dezlege. 

— Mă simt mult mai bine acum, domnule, zise 
Turner, golindu-și paharul. 

— Ai reușit să faci rost de cartela SIM a lui 
Middleton? 

— L-am sunat azi-dimineaţă pe celular, dar îl avea 
închis. Am reușit să dau, într-un sfârșit, de el după o 
oră. Mi-a promis că o va lăsa la secţie în această după- 
amiază. Zicea că e în drum spre o petrecere cu firma. 

Pendragon dădu să răspundă, când îi sună telefonul. 

— Da? Privi în gol, fără să clipească. Când?... Da, știu 
asta. Ajung în cinci minute. 

Se ridică în picioare și își luă haina. 

— Un alt incident, îi anunţă pe ceilalţi polițiști de la 
masă. Întorcându-se către Mackleby și Grant, adăugă: 
Am nevoie și de voi doi. Avem un alt cadavru în localul 
La Dolce Vita, un restaurant care se află în apropiere 
de Jangles. 


CAPITOLUL 15 


Paris, februarie 1589 

— V-aţi îndoit de intenţiile me/e, a zis Agrippa. Dar 
abia când am văzut inelul am știut sigur că voi; sunteți 
cine pretindeți că sunteți. 

— Cum așa? a întrebat Sebastian, 


— Deoarece am mai văzut acest inel. Știu cine a fost 
stăpânul lui și știu că se află în păstrarea Bisericii 
Romano-Catolice de aproape un secol. Tânăr fiind, mă 
aflam la curtea Papei Borgia, Alexandru al VI-lea, 
angajat ca alchimist personal al fiicei acestuia, 
Lucrezia Borgia. Vă miră acest lucru? Agrippa a 
continuat cu un zâmbet șters pe buze: N-ar trebui. 
Când eram tânăr, aveam nevoie de un protector ca să 
pot supraviețui, iar Lucrezia Borgia era pe vremea 
aceea cea mai puternică femeie din lume. Era coruptă, 
unii ziceau că era diavolul întruchipat, însă la fel erau 
și ceilalți membri ai familiei sale. Nu era cea mai rea 
dintre ei, dar, poate, comportamentul ei părea mai 
șocant, deoarece era o reprezentantă a sexului slab. 

— Dar nu înţeleg, am zis eu. Ce legătură are asta cu 
misiunea noastră? 

El a oftat și ne-a privit cu tristețe. 

— Chiar nu înţelegeţi prea multe, nu-i așa? 

Eu am încercat să mă stăpânesc la auzul acestor 
cuvinte, dar mi-am dat seama că Sebastian era 
mânios. Agrippa ne-a aruncat unul dintre zâmbetele 
sale atotcunoscătoare. 

— Veniţi cu mine, a zis el. Vă voi explica. 

Ne-a condus afară din încăpere, pe un coridor îngust 
de-a lungul căruia se zăreau o sumedenie de uși 
închise. Mergea încet înainte, ţinând în mână o torţă 
aprinsă ca să lumineze calea. Când am ajuns la capătul 
coridorului, am început să coborâm pe o scară în 
spirală. Umbrele se prelingeau de-a lungul pereţilor, 
forme umane mărite de flacăra tremurândă a torței. 
Pașii noștri răsunau pe treptele din piatră. După ce am 
coborât câteva zeci de trepte în spirală, Agrippa s-a 
oprit în faţa unei uși masive din lemn. 


— Să nu vă temeti de ce veţi vedea în spatele ușii, a 
zis el. Chipul lui era luminat de flacăra torței. Eu sunt 
stăpânul aici. 

În încăpere era un miros înţepător - un miros greu de 
animal. La început, nu mi-am putut da seama de unde 
venea; iar Sebastian părea la fel de nedumerit ca și 
mine. Apoi, treptat, ochii noștri s-au obișnuit cu 
semiîntunericul și, în clipa următoare, am auzit un 
mormăit slab și un scrijelit de gheare pe piatră. Un urs 
de cel puţin doi metri s-a ridicat pe labele din spate, 
turtind o grămăjoară de excremente. Gleznele îi erau 
prinse în lanțuri, iar la gât avea o zgardă groasă din 
oțel, prinsă cu un lanţ rigid, petrecut printr-un inel 
prins în perete. Sebastian și cu mine am sărit în spate, 
șocați. Blana ursului era maro-închis, cu o dungă mai 
deschisă de-a lungul trunchiului. Ochii erau mai închiși 
la culoare decât blana, umezi și îndureraţi. Fiara avea 
botniţă, dar tot am reușit să îi văd limba roșie 
atârnându-i printre dinţii rupţi. Era o priveliște 
înspăimântătoare, iar eu simţeam un amalgam de 
sentimente confuze. Cel mai puternic sentiment era cel 
de frică, dar simţeam și milă, și nedumerire. 

Agrippa a rămas nemișcat, cu torta ridicată la nivelul 
capului, contemplând în tăcere bietul animal. 

— Nu vă fie teamă, ne-a zis alchimistul. Fiara este 
înspăimântată din cauza focului și știe că pot să o 
rănesc mortal înainte ca ea să apuce să ne rănească. 

— Ce este toată povestea asta?! am exclamat eu, 
uitându-mă cu băgare de seamă la urs. De ce este 
ținută această creatură nobilă aici, în întuneric, ca să 
putrezească în propria mizerie? 

— Veţi înţelege în curând, a zis Agrippa. 

Până să-mi dau seama ce avea de gând să facă, ela 
pășit în faţă și a suflat cu putere într-un tub subţire din 


lemn pe care îl ţinea în cealaltă mână. Ceva a zburat 
din capătul celălalt, trecând prin flacăra torţei în 
drumul său prin aer. Apoi ursul a scos un mormăit. Un 
soi de săgeată, asemănătoare cu cele cu care 
obișnuiam să mă joc în tinereţe, ieșea din pântecele 
îmblănit al ursului. Animalul și-a coborât privirea și s-a 
uitat la ea nedumerit. Biata creatură a început să se 
legene ușor înainte și înapoi, apoi s-a împleticit. A 
mâărâit și a lovit cu laba-i uriașă direct înspre noi. M-am 
ferit la timp, căci laba lui masivă a tăiat aerul la doar 
câţiva centimetri de fața mea. Lanţurile cu care era 
legat animalul s-au întins, iar acesta a fost tras cu 
putere în spate, izbindu-se de perete, cu ochii 
scânteind. În acel moment, fiara a scos un geamăt 
teribil de agonie, însemnul furiei și al înfrângerii. 
Animalul s-a cutremurat și a alunecat în jos, de-a 
lungul peretelui, cu labele moi și ochii goi. 

Eu am rămas ca paralizat, holbându-mă la fiară în 
timp ce Agrippa a pășit înspre aceasta. A scos din 
mantie o fiolă mică din sticlă. 

Creatura tremura incontrolabil. Ochii i se roteau, iar 
albul lor era aproape fluorescent în lumina tremurândă 
a flăcării tortei. Agrippa nu arăta nici urmă de teamă. A 
apucat fiara de blană și i-a dat capul pe spate. Ochii 
bietei creaturi se învârteau în orbitele lor. Magicianul a 
trecut fiola peste buzele pline de spume ale fiarei, 
colectând spumă și salivă în recipientul de sticlă pe 
care l-a astupat și l-a așezat la loc în mantie. 

— Am terminat, a zis el, fără să trădeze nici cea mai 
mică emoție și s-a îndreptat către ușă. 

Îngroziţi că vom putea rămâne închiși acolo, 
Sebastian și cu mine ne-am grăbit să ieșim și l-am 
privit cum închide ușa, trântind-o. Apoi, abia reușind să 


ne punem ordine în gânduri, l-am urmat pe scări în sus 
și înapoi în laborator. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai făcut acolo 
jos?! a exclamat Sebastian. 

Faţa lui era transpirată din cauza efortului și tremura. 

— V-am pregătit călătoria, tinere. Asta am făcut. 

Rămas fără cuvinte, Sebastian s-a holbat la 
alchimist. 

Agrippa s-a aplecat în faţă ca să scormonească în 
foc. 

— Eu sunt alchimist, părinte Mountjoy. Mă ocup cu 
substanțe și forțe ciudate, așa cum tu te ocupi de 
rugăciuni și texte biblice. Roberto Bellarmino v-a dat 
vehiculul pentru sarcina voastră, eu trebuie să vă ofer 
substanţa care să îl facă să funcţioneze. 

Ne-am holbat tăcuți la alchimist. Apus fiola într-un 
soi de braţ din metal pe care l-a așezat în mijlocul 
focului. 

— În lunga mea viaţă pe acest pământ am învăţat 
multe, a zis el. Am întâlnit multe femei și mulţi bărbaţi 
iluștri. Am fost învăţat bine. Marele Leonardo da Vinci 
însuși a fost cel care a descoperit primul puterea 
Cantarellei. 

— Cantarella? am repetat eu. Cunosc acest nume. 

— Zău? a răspuns Agrippa, întorcându-se ca să mă 
privească mai atent. Foarte puţini au auzit de ea, 
tinere. Este un secret bine păzit. Dar poate umbrele 
trecutului au rămas ca să bântuie anumite locuri din 
Roma. Cine ar putea ști? Cantarella este o otravă, cea 
mai puternică din câte se cunosc. Nu este nevoie să 
cunoașteţi din ce este alcătuită și, cu siguranță, nu am 
de gând să vă dezvălui formula. E de prisos să mai 
spun că Leonardo și, mai târziu, Lucrezia Borgia 
cunoșteau mulţi negustori și mulţi călători care 


vizitaseră locuri exotice ale lumii și se întorseseră în 
Italia, aducând substanţe ciudate. Printre altele, au 
adus rășini de pe tărâmuri despre care se zice că ar fi 
acoperite cu vegetaţie deasă și luxuriantă și unde ar 
trăi șerpi uriași și oameni cu pielea de culoarea 
smoalei. Leonardo, experimentatorul desăvârșit, a 
descoperit formula pentru Cantarella când eram eu 
copil. Intenţia lui nu a fost să inventeze o otravă. A fost 
un derivat al cercetărilor sale. El căutase să descopere 
o cale de a menţine tinerețea trupului, ceva care să îl 
ajute în experimentele sale anatomice, Mai târziu, când 
a lucrat pentru familia Borgia, în anul 1499, Lucrezia a 
reușit să îl seducă și să îl convingă să-i dezvăluie 
secretul. Avea pe-atunci doar nouăsprezece ani și era o 
adeptă a Artelor Oculte. Ea și-a dat seama imediat de 
potenţialul substanţei și a fost și mai încântată când 
Leonardo a lăsat să-i scape teoria cum că puterea 
otrăvii ar putea fi înmiită dacă era trecută prin corpul 
unui animal și purificată de secrețiile naturale ale 
acestuia. 

Agrippa a făcut o pauză, a scos fiola din flăcări și s-a 
uitat la conţinutul acesteia, ridicând-o la lumina focului. 
Părând mulţumit, el a așezat fiola într-un suport care 
se afla pe masă. 

— Leonardo a refuzat vehement să-și testeze teoria 
și a ieșit din serviciul familiei Borgia - un act de vitejie 
la care un om mai puţin important nici măcar nu ar fi 
îndrăznit să viseze. Asta a avut prea puţină importanţă, 
căci Lucrezia aflase deja tot ce avea nevoie. Cu toate 
că nu eram decât un băieţandru, am fost primit în 
cercul ei, deoarece eram pasionat de filosofia naturii, 
îmi place să cred că i-am fost de mare ajutor Lucreziei 
Borgia. Am fost asistentul ei, ajutând-o în 
experimentele ei timpurii când a încercat să purifice 


Cantarella. L-am oferit rigoarea filosofică de care avea 
nevoie. Am folosit pisici, câini și, de vreo două ori, urși, 
până când am reușit să perfecţionăm tehnica. Aceasta 
este Cantarella în stare pură, a zis el, ridicând fiola din 
suport. O picătură omoară pe loc. 

— Și inelul? am întrebat eu. 

— După cum am spus, el reprezintă vehiculul. 
Aceasta... privi lichidul din fiolă... este substanţa. Este 
darul meu, contribuţia mea la misiunea voastră. 
Trebuie să folosiţi inelul și otrava ca s-o ucideţi pe târfa 
aia englezoaică, Elisabeta Tudor. 

— Dar de ce-am folosi niște metode atât de 
elaborate? De ce n-ar fi bună și o simplă sabie? Femeia 
sângerează ca toată lumea. 

— Sabia este nesigură, tinere. Cu o sabie poţi să 
rănești, dar nu neapărat să ucizi. Și crede-mă, 
Elisabeta are mulţi dușmani. Au încercat și alţii 
înaintea voastră și au dat greș folosind arme brutale. 
Acest inel și această otravă pot fi ușor ascunse și sunt 
infailibile. O singură zgârietură e de ajuns ca regina 
cea eretică a Angliei să moară în câteva secunde. 


CAPITOLUL 16 


Stepney, sâmbătă 5 iunie, 2.45p.m. 

Pendragon nu mai văzuse o astfel de ploaie 
torențială decât o singură dată în viaţă. Fusese în 
timpul vacanței mari. Părinţii lui se așteptaseră ca el să 
își petreacă vacanţa în casa lor cu terasă îngustă de 
lângă Whitechapel Road, însă, după ce încheiase 
primul an de studiu la Oxford, el plecase la Paris 
împreună cu un grup de prieteni. Se despărţiseră în 
Bois de Boulogne, înţelegându-se să se întâlnească în 
Aix. Cine ajungea primul acolo avea să primească zece 
franci. 


După ce-și petrecuse o oră pe marginea drumului 
citind Jocul cu mărgele de sticlă, Pendragon fusese luat 
de șoferul unui camion care se îndrepta către sud. El 
nu își dăduse seama că șoferul intenţiona să se 
oprească la Lyon, așa că îl lăsase la marginea unui 
oraș, la ora 3 a.m. De-abia pornise la drum, când 
începuse potopul. Adăpostindu-se sub coroana unor 
copaci, el privise cum furtuna se apropia de-a lungul 
râului. Fulgerul, asemenea degetelor diavolului, săgeta 
apa, iar vibraţiile bubuiturilor tunetelor îi răsunau în 
piept. 

In acel moment, Mile End Road, sau ce se putea 
vedea prin parbriz, semăna cu un râu îngust care ieșise 
din matcă. Apa trecea peste borduri, unind drumul și 
trotuarele. Chiar dacă ștergătoarele fuseseră date la 
viteza maximă, privind prin parbriz aveai impresia că 
te afli în spatele unei cascade. 

Celularul lui Turner scoase un sunet, iar el citi 
mesajul primit de la secţie, care conţinea toate 
detaliile pe care le obţinuseră. 

— Apelul a fost primit la ora 2.11, domnule inspector- 
șef. Proprietarul, ăă... privi mai atent ecranul... domnul 
Conta... dino se afla acolo. Destul de mulţi martori. Un 
bărbat s-a prăbușit lângă o masă. 

— Ce legătură are cu noi? 

Turner privi din nou ecranul celularului, deoarece 
primise mai multe informații. 

— Se pare că nu a murit din cauze naturale. Făcu o 
pauză pentru a prelungi suspansul. Ar trebui să ne 
bucurăm că ne-au contactat. Victima este Tim 
Middleton. 


În faţa restaurantului se aflau două mașini de poliţie 
și o ambulanţă, iar trotuarul fusese blocat. Doi polițiști 


desfășurau banda galbenă. Erau uzi leoarcă. 
Pendragon și Turner coborâră repede din mașină. După 
ce străbătură cei zece metri până la restaurant, 
costumul gri al lui Pendragon avea deja câteva pete 
mai întunecate, iar jacheta scumpă de velur a lui 
Turner era la fel de mată ca și una din piele veche de 
căprioară. 

— Nu-mi vine să cred! exclamă el în timp ce încerca 
să o curețe, regretând că nu o lăsase în mașină. 

Pendragon își șterse faţa și privi nepăsător cum 
picăturile de apă cădeau pe pardoseala de marmură 
din holul restaurantului. Doi paramedici trecură pe 
lângă el, ieșind în ploaia torențială. Fuseseră chemaţi, 
dar nu reușiseră să mai facă nimic pentru decedat. 

Pendragon văzu mai mulţi oameni în restaurant. O 
femeie plângea cu sughiţuri, însă acestea erau 
acoperite de zgomotul făcut de ploaie. Il îmboldi pe 
Turner, apoi trecu pe lângă recepţie și intră în sala 
mare a restaurantului. Norii negri învăluiau încăperea 
într-o lumină sumbră. 

Locul crimei fusese păstrat intact. Tim Middleton 
zăcea întins pe spate. Faţa și cămașa îi erau acoperite 
de sânge și vomă. În păr avea bucăţi, parțial digerate, 
de pâine cu usturoi. Doctorul Jones sosise cu câteva 
clipe înainte și începuse examinarea preliminară a 
cadavrului. Conturul trupului victimei fusese deja 
trasat cu cretă, iar un poliţist filma scena. Colegii lui 
Middleton împreună cu doi sau trei clienţi erau adunaţi 
în partea cealaltă a sălii. Inspectorul Grant și sergentul 
Mackleby, care sosiseră la restaurant cu câteva minute 
mai devreme într-o altă mașină, vorbeau cu 
proprietarul restaurantului și luau notițe. Pendragon se 
întoarse când un bărbat înalt și îndesat se apropie 
dinspre toalete. 


— Dumneavoastră vă ocupați de caz? întrebă el pe 
un ton grav. Părea a avea cincizeci și ceva de ani, avea 
o expresie îngrijorată întipărită pe faţă, o frunte lată, 
iar părul negru, dat cu gel, era pieptănat pe spate. 
Purta pantaloni crem, un tricou albastru cu guler și un 
sacou din tweed. Îi întinse mâna: Max Rainer. 

— Inspector-șef Pendragon. Îmi pare rău pentru 
pierderea dumneavoastră. 

Rainer oftă. 

— Nu-mi vine să cred, să fiu sincer. 

Pendragon îl studie pe arhitect. Părea sigur pe el, 
coerent, dar vădit tulburat de cele întâmplate. 

— Îmi puteţi povesti? 

Rainer începu să descrie scena, îi făcu inclusiv un 
rezumat al discursului ţinut de Middleton și sfârșitul 
său șocant. 

— Am fost primul care a ajuns la el după ce... după 
ce s-a prăbușit. Totul a fost îngrozitor de violent. Dar, 
cu toate acestea, nu am crezut că va... muri. 

— Vă mulţumesc, zise Pendragon. Am dori o 
declaraţie completă din partea dumneavoastră. 

Se îndreptă apoi către locul unde se afla Grant, care 
vorbea cu Giovanni Contadino. Il lăsă pe inspector să-și 
noteze în carneţel ultimele lămuriri înainte să intervină 
și să i se adreseze proprietarului restaurantului: 

— Nimeni nu a părăsit restaurantul după incident? 
întrebă el. 

— Firește că nu. 

— Așadar, ce-avem aici? 

— O petrecere a firmei Rainer & Partenerii și încă 
două cupluri. Contadino arătă înspre ele. Un cuplu se 
afla în încăperea cealaltă. Arătă cu capul către o 
femeie îmbrăcată într-o rochie albă și un bărbat mai în 
vârstă, cu părul negru și încărunţit la tâmple. Celălalt 


cuplu ședea acolo. Arătă spre o masă care se afla în 
partea cealaltă a sălii faţă de locul unde murise 
Middleton. 

— Vă aduceţi aminte ce a mâncat victima? 

Contadino răspunse imediat. 

— Tocmai le-am spus colegilor dumneavoastră - 
pizza cu pui. A băut ceva mai mult. 

— Ceva fructe de mare? 

Bărbatul făcu ochii mari. 

— Doar nu...? 

— Trebuie să luăm în calcul toate posibilităţile, 
domnule Contadino. 

— Dar noi n-am avut niciodată nicio problemă. 
Adică... și-apoi, niciun petrecăreţ nu a comandat fructe 
de mare. 

— Multumesc pentru ajutorul acordat, zise 
Pendragon pe un ton calm. 

Traversă încăperea, îndreptându-se către doctorul 
Jones care era îngenuncheat lângă trupul lui Middleton. 

— İn mod cert a fost otrăvit, zise patologul, fără să-și 
ridice privirea. Vezi nuanţa gălbuie a pielii? Doar dacă 
nu... Știi cumva dacă a mâncat fructe de mare? 

— Nu a mâncat. Nimeni de la masă nu a mâncat. 

— Atunci, dacă nu e de la ceva ce a mâncat mai 
devreme, nu poate fi vorba de intoxicație alimentară. 
Stafilococului îi ia aproape o oră să acţioneze, iar 
bacteriei E.coli, în jur de opt, cel puţin. 

— Nu există nimic altceva care să-și facă efectul mai 
repede? 

— Ba da, toxinele, Pendragon. Reacţia alergică ar 
putea explica prezenţa acestora, dar aceste cazuri sunt 
rare. Nu cred că ar fi mâncat sau băut ceva dacă ar fi 
știut că ar putea face o reacţie alergică. 


— N-am mai văzut așa ceva niciodată. Din ceea ce 
zic martorii, s-a comportat relativ normal cu câteva 
clipe înainte să înceapă să scuipe vomă și sânge. 

— Exact ce spuneam și eu, răspunse Jones. Nu este 
intoxicație alimentară. 

— Nu. 

— Cu toate astea, zise Jones uitându-se la 
Pendragon, dacă a fost otrăvit, și pe asta mizez eu, 
doza trebuie să fi fost foarte mare ca să provoace un 
efect atât de rapid și de violent. Ori a fost asta, ori este 
vorba despre o otravă incredibil de puternică. Una pe 
care nu am văzut-o sau de care nici măcar nu am auzit 
până acum. 


CAPITOLUL 17 


În sala de ședințe se simţea un ușor iz de umezeală. 
Pendragon îl detectă de îndată ce intră însoţit de 
Turner. Pe lângă asta, pe tavan se afla o pată mare, 
singurul indiciu că unul dintre burlane cedase sub 
presiunea ploii torențiale, inundând puţin această 
parte a secției de poliţie. Mackleby și Grant se aflau 
deja acolo. Sergentul punea un set de fotografii cu Tim 
Middleton pe panou, prinzându-le cu piuneze. Grant 
tasta ceva pe laptop, nedezlipindu-și ochii de pe ecran. 

— Aşadar, ce avem? întrebă Pendragon când 
Mackleby se întoarse și se îndreptă către cel mai 
apropiat birou. 

Ea avea în faţă un carneţel și un pix. 

— Proprietarul restaurantului a fost dornic să ne 
ajute. 

— Îi e frică să nu i-i trimitem pe cap pe cei de la 
Protecția consumatorului. 


— Da, dar trebuie să recunoaștem că s-a descurcat 
bine. Nu a lăsat pe nimeni să plece și ne-a contactat 
imediat. 

Pendragon încuviinţă din cap. 

— El unde se afla? 

— Domnul Contadino se afla în bucătărie când 
Middleton a început să se simtă rău. A auzit ţipătul 
unei femei și a dat buzna în sală tocmai când victima 
se prăbușea la pământ. 

— Şi ceilalţi angajaţi ai firmei? 

— Sergentul Mackleby a stat de vorbă cu femeia, iar 
eu le-am luat declaraţii bărbaţilor, răspunse inspectorul 
Grant, fără să-și ridice ochii de pe ecran. Apăsă pe un 
buton, se ridică în picioare și ocoli biroul. Declaraţiile 
se potrivesc. Cu toţii au spus că Middleton băuse cam 
mult. Tinea un fel de discurs, o tradiţie a lor, pare-se. 
Apoi a început să se bâlbâie, părând cam dezorientat. 
La început au crezut că era beat, dar apoi a început să 
scuipe sânge și a căzut. Rainer a fost primul care a 
ajuns lângă el. 

— Femeia a declarat ceva diferit, sergent? întrebă 
Pendragon. 

— Este ceva ce ar putea să fie important. Câteva 
femei l-au văzut pe Middleton când a sosit la 
restaurant. Întârziase, iar ele mi-au spus că a avut o 
discuţie aprinsă cu un cuplu care a ajuns la restaurant 
cam în același timp. Când s-a așezat la masă, 
Middleton era într-o dispoziţie proastă. 

— Ai aflat numele celor doi? întrebă Turner. 

— Mai mult de-atât. Probabil, i-aţi văzut și 
dumneavoastră. Erau acolo mai devreme. Am vorbit cu 
Contadino. A fost și el martor la incident și mi-a spus 
că au fost cât pe ce să se ia la bătaie. După ce 
Middleton s-a prăbușit, femeia... ăăă... Mackleby se 


opri ca să-și consulte notițele... Sophie Templer, a fost 
devastată. lubitul ei, Marcus Campbell, a vrut să o 
scoată afară din restaurant, dar domnul Contadino nici 
nu a vrut să audă. El... 

— Am stat de vorbă cu ei separat, interveni Grant. 
Campbell nu a negat că nu ar fi avut o discuţie aprinsă 
la intrare, dar a insistat că nu a fost ceva serios. Din 
câte se pare, până nu demult, domnișoara Templer și 
Middleton formaseră un cuplu. 

Pendragon ridică o sprânceană. 

— Declaraţiile lor se potrivesc? o întrebă el pe 
Mackleby. 

— Da, domnule inspector-șef. Se aflau în altă parte a 
restaurantului. Niciunul din ei nu s-a mai intersectat cu 
Middleton între momentul altercaţiei și cel în care 
acesta a murit. Au auzit agitația de la masa din sala 
principală a restaurantului și l-au văzut pe Contadino 
intrând repede. Campbell s-a dus să vadă ce era zarva 
aceea, iar Sophie Templer a intrat după el câteva 
minute mai târziu. Ea l-a văzut pe Middleton întins pe 
jos și s-a pierdut cu firea. Până am ajuns noi acolo, ea 
se mai liniștise, cu toate că era încă în stare de șoc 
când am vorbit cu ea. 

Pendragon dădu îngândurat din cap și se încruntă. 

— Şi decedatul? Aţi aflat ceva de la colegii lui? 

— Erau cu toţii în stare de șoc, bineînțeles, începu 
Grant. Dar știți, domnule inspector-șef, am avut 
impresia că niciunul nu îl prea agrea pe individ. 

Pendragon se întoarse către Mackleby. 

— Sergent? Ai avut și tu aceeași impresie? 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Nu cred că era tocmai angajatul lunii în firma 
Rainer & Partenerii. 


— În regulă. Luăm în calcul toate informaţiile. 
Doctorul Jones strigă în gura mare că este „copleșit de 
mort”, astea-s cuvintele lui, dar este convins că 
Middleton nu a murit din cauza intoxicației alimentare. 
Doar dacă nu este din cauza a ceva ce a mâncat mai 
devreme în ziua respectivă. Alte cauze în afară de 
otrăvire intenţionată, care ar putea acţiona atât de 
repede, ar fi toxinele din fructele de mare, dar nimeni 
de la masă nu a comandat așa ceva. 

— Când va putea doctorul Jones să ne dea un 
răspuns clar? 

— A spus că va suna imediat ce... zise Turner. 

Celularul lui Pendragon începu să sune. 

— Doctorul, zise Pendragon, recunoscând numărul. 
Da, aha. Da... înţeleg. Cât timp... Nu, îmi dau seama. 
Luă celularul de la ureche o clipă și se strâmbă. 

Ceilalţi zâmbiră. 

— Nu, este... este excelent. Mulţumesc. Inchise 
celularul și oftă. Testele preliminare arată că în sângele 
lui Middleton se afla o cantitate mare de arsenic. 
Îndeajuns de mult încât să ucidă o întreagă echipă de 
rugby, e de părere Jones. Va primi un raport toxicologic 
complet de la Scotland Yard, dar numai după douăzeci 
și patru de ore. 


După două ore, restaurantul arăta foarte schimbat. 
Clienţii traumatizaţi plecaseră, iar trupul lui Middleton 
fusese și el ridicat. Rămăseseră acolo doar doctorița 
Colette Newman și doi oameni de-ai ei. Folosindu-se de 
o pensetă fină, șeful Departamentului de criminalistică 
punea o fibră culeasă de pe covor într-un recipient mic 
din sticlă. 

Pendragon se aplecă lângă ea. 


— Jones crede că există șanse mari să fie vorba 
despre otrăvire. 

— Asta va decide laboratorul de toxicologie, comentă 
Newman fără să îl privească. Nu avem prea multe 
indicii. 

— Nu? 

— O masă de prânz obișnuită care s-a încheiat prost. 
Am sigilat tot ce se afla pe masă, iar unul dintre 
asistenții mei face același lucru cu ustensilele din 
bucătărie. Dacă Middleton a fost otrăvit într-o manieră 
tradiţională, vom găsi probe, credeți-mă. 

— Sunt convins de asta, răspunse Pendragon, apoi se 
ridică în picioare și se îndreptă spre partea cealaltă a 
restaurantului. 

În bucătărie se afla un bărbat îmbrăcat în 
echipament de criminalist, care filtra cu grijă lichidul 
dintr-o oală. Intrarea în bucătărie se afla exact vizavi 
de masa la care murise Middleton. Era greu de 
imaginat cum un angajat al lui Rainer s-ar fi putut 
furișa neobservat în bucătărie ca să pună arsenic în 
mâncare. Și chiar dacă ar fi făcut-o, de unde ar fi avut 
certitudinea că Middleton ar fi fost cel care ar fi 
mâncat-o, și nu altcineva? Așadar, rămânea varianta 
ca vinovatul să fie cineva din personalul din bucătărie. 
Dar și asta era la fel de neverosimil. „Şi-apoi, își zise 
Pendragon, care naiba ar fi motivul?” 


Pendragon trecu pe sub banda galbenă care bloca 
trecerea pe trotuarul din faţă și îl salută din cap pe 
polițistul care stătea lângă ușa restaurantului. Hotărî 
că nu putea face mai mult pentru moment. Îi trecu prin 
minte să se întoarcă la secţia de poliţie și să-l ajute pe 
Turner, dar se simţi brusc extrem de obosit. Traversă 
strada și o luă pe jos către apartamentul său, care se 


afla cam la un kilometru distanţă. Îi va prinde bine o 
gură de aer, gândi el, chiar dacă fusese o seară de 
vară umedă și ciudată pe Mile End Road. Traficul era 
lejer; câteva familii se întorceau înapoi în Essex după o 
zi petrecută în oraș. Proprietarii chioșcurilor de vizavi 
de Spitalul din Londra încinseseră mai repede din 
cauza potopului. Știau că prea puţini oameni ar fi avut 
chef să se oprească în faţa unor chioșcuri ude, din care 
ieșeau aburii; în mod clar preferau să stea în casă și să 
se uite la Fox Sport. 

Strada și trotuarele erau încă lucioase, dar 
canalizările, uscate de atâta vreme, făcuseră faţă cu 
succes ploii torențiale. Din beton și din asfalt se ridicau 
aburii, iar Pendragon simţi cum umezeala îi pătrundea 
în oase. In curând se cufundă în gânduri, încercând să 
potrivească piesele unui mozaic încâlcit. Aveau de-a 
face cu două decese misterioase care aveau legătură 
cu un șantier de construcții. Victimele se cunoșteau 
tangenţial, dar oare ce legătură exista între ele? 
Niciuna, din câte își dădea el seama. Niciuna, cu 
excepţia faptului că amândouă victimele erau 
implicate în același proiect. Prima era un muncitor 
indian, cealaltă, un arhitect. Unul fusese omorât în 
bătaie, celălalt... ei bine, ce se întâmplase cu Tim 
Middleton? Se prea poate să fi murit din cauza a ceva 
ce mâncase, dar asta nu era o crimă, ci doar o 
coincidenţă ciudată. Ceva nu era în regulă, totuși. 

Apoi mai era scheletul. Și el avea legătură cu 
șantierul de pe Frimley Way, dar era vechi de sute de 
ani. Și, cu toate astea, nu putea trece cu vederea 
faptul că aceste decese începuseră la scurt timp după 
ce fusese făcută acea descoperire. 

Pendragon era atât de cufundat în gânduri, încât nici 
nu își dădu seama când ajunse la clădirea în care 


locuia. Observă că ușa de la intrare era întredeschisă. 
Trecu pragul și auzi un țipăt înăbușit care venea 
dinspre apartamentul lui Sue Latimer. 

O luă la fugă pe hol și ajunse în dreptul ușii tocmai în 
clipa în care un bărbat ieșea valvârtej din apartament. 
Avea gluga trasă pe cap și purta o mască înfăţișându-l- 
| pe Obama. Era masiv și atletic. Il luă pe nepregătite 
pe Pendragon. Omul îl izbi cu umărul în piept, lipindu-l 
de cadrul ușii. Inainte ca acesta să apuce să-și revină, 
bărbatul se afla deja la celălalt capăt al holului. Ajunse 
la ușa de la intrare și se făcu nevăzut pe stradă. 

Pendragon vru să fugă după el, dar auzi un geamăt. 
Sue, care era prăbușită pe podea, încerca să se ridice, 
ținându-și o mână pe faţă. El se duse repede la ea să o 
ajute. Privind-o, observă o vânătaie mare în jurul 
ochiului. Avea o tăietură sub pleoapa de la ochiul 
drept. 

— Mi-a furat geanta, zise ea, izbucnind în lacrimi. 

Pendragon o apucă de umeri, lăsând-o să-i plângă la 
piept. 


CAPITOLUL 18 


Londra, luni 6 iunie 

Sergentul Jez Turner opri mașina în fața unui bloc și 
se uită la ceas. Era 8.30, iar construcţia roșiatică din 
cărămidă, odinioară un depozit al firmei East Indian 
Company, era învăluită în lumina puternică a dimineţii. 
In spatele lui, clipocea apa murdară din docul unde, 
cândva, acostau vapoare comerciale care aduceau 
bunuri exotice din locuri îndepărtate. In zare se vedeau 
turnurile strălucitoare din Docklands, dominate de 
Canary Warf, mărturie a revoluţiei sociale care 
transformase această zonă când el începuse să facă 
primii pași. 


— Și priveliștea e frumoasă, zise el încet, ridicându-și 
ochii către ferestrele care dădeau spre apă. 

Se documentase în legătură cu Sophie Templer: avea 
douăzeci și șase de ani. Studiase afacerile la 
Goldsmiths College. Acum lucra pentru Woodruff & 
Holme, cea mai mare companie de PR din Marea 
Britanie. 

Sophie îi deschise ușa. Era îmbrăcată într-o fustă 
neagră, strâmtă, o bluză frumoasă din mătase de 
culoarea untului și pantofi cu tocuri înalte. Părul ei 
castaniu, care îi ajungea până la umeri, era proaspăt 
spălat și mirosea a fructe tropicale. Schițând un 
zâmbet, ea îl salută și îl conduse pe sergent într-un 
spațiu mare, deschis, cu tavan arcuit, pereţi albi și 
pardoseală lustruită din beton. lnăuntru se afla o masă 
de bucătărie foarte mare din piatră albă, o lumină 
difuză care provenea din dispozitive invizibile și două 
canapele mari din velur gri. O galerie făcea trecerea 
către un dormitor alb cu gri. Lângă acesta se afla un 
birou mic, ecranul imens al unui Mac de-abia zărindu- 
se de pe o masă de sticlă. El simţi miros de cafea. 

Femeia arătă spre un scaun de lângă masă. 

— Espresso? 

— Mulţumesc. 

Turner își scoase carnețelul și privi îndelung 
posteriorul frumos al femeii, în timp ce aceasta 
pregătea cafeaua. 

— Aţi aflat ceva... ceva în legătură cu cauza 
decesului lui Tim? întrebă Sophie întorcându-se. 

Exprimarea ei era tipic burgheză, îngrijită, remarcă 
Turner. Observă că ea pronunţa anumite vocale ca în 
Essex. În ciuda rafinamentului ei evident, nu îi era greu 
să și-o imagineze pe Soph petrecând în oraș împreună 
cu prietenele ei, ţipând cu o exaltare mimată la unul 


dintre spectacolele trupei Chippendales sau înjurând 
ca un birjar după câteva pahare de votcă sau de gin 
tonic. 

— Este prea devreme, răspunse el. Aşteptăm 
raportul toxicologic. 

— Dar nu a fost intoxicație alimentară? 

— Tratăm cazul ca pe o crimă. 

Ea oftă adânc și îi întinse cafeaua, un lichid maro- 
închis într-o ceașcă albă minusculă. 

— Dumneavoastră și domnul Middleton aţi fost 
împreună... până nu demult? 

— Da. Ea îl privi drept în ochi. Ascundea cu grijă 
imaginea tinerei îndurerate din după-amiaza 
precedentă. Ne-am despărţit în urmă cu două luni. 

— Aţi fost împreună mult timp? 

— Doi ani. 

— Așadar, a fost o relaţie serioasă. 

Ea se întoarse și opri cafetiera. 

— Nu am relaţii ocazionale, domnule sergent. 

— Pot să vă întreb ce s-a întâmplat? 

Ea păru surprinsă o clipă, dar reuși să disimuleze 
bine. 

Rezemându-se de blatul din bucătărie, luă o gură de 
cafea. 

— O, chestii obișnuite. Ne-am îndepărtat unul de 
celălalt. Voiam lucruri diferite. 

— Inţeleg. Despărțirea a fost urâtă? 

— Ce vreţi să insinuaţi, domnule sergent? 

— Dumneavoastră și... prietenul dumneavoastră, 
Marcus Campbell, aţi avut o altercaţie cu Tim 
Middleton la restaurant. 

Ea ridică din umeri și se uită la el, înclinându-și capul 
într-o parte. 


— Da, nu e un secret. Am răspuns ieri la întrebările 
referitoare la asta. 

— A fost prima dată când v-aţi întâlnit cu domnul 
Middleton după despărţire? 

— Da, chiar așa a fost. Am încercat în mod deliberat 
să ne evităm, răspunse Sophie. Nu a fost greu, 
domnule sergent. Orașul e mare. 

— Și domnul Campbell? Vă cunoașteţi demult? 

— Ce legătură are? 

El o ignoră. Ea oftă și goli ceașca de cafea. 

— Marcus este unul dintre clienţii mei. 

Turner aruncă o privire peste carnețelul lui. 

— Director general la Trevelyan Holdings. 

— Da. Este unul dintre cei mai importanţi clienţi ai 
mei. 

— Domnul Campbell a fost motivul pentru care 
dumneavoastră și Tim Middleton... v-aţi înstrăinat? 

— Nu! Brusc, ea se înfurie, lăsând deoparte 
stăpânirea de sine. Tim are... a avut niște calităţi, dar 
era foarte greu să trăieşti alături de el... Of, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Ochii ei scânteiară, iar Turner decise că nu era una 
dintre acele femei care atunci când se înfuriau erau 
frumoase. Realiză, de asemenea, că ascundea mai 
multe lucruri și că probabil stricase totul prin faptul că 
o enervase. 

— Îmi pare rău dacă vi se pare că aceste întrebări 
sunt prea personale, domnişoară Templer, răspunse 
sergentul, încercând să adopte un ton calm. Dar sunt 
convins că doriţi să îl găsim pe ucigașul domnului 
Middleton. 

Ea se domoli la auzul acelui cuvânt. 

— Da, îmi cer scuze, domnule sergent. Încă nu m-am 
obișnuit cu ideea. Mi se pare incredibil. Uitaţi cum stau 


lucrurile: relaţia dintre noi a fost minunată timp de 
câteva luni, dar apoi... ei bine, bănuiesc că asta i se 
întâmplă oricui, nu-i așa? Pasiunea de la început a 
murit. 

— Ce fel de persoană era? 

— O, foarte inteligent. Creativ. Ne distram. Dar, după 
cum v-am spus, ne îndreptam în direcţii opuse. 

Dintr-odată păru foarte obosită și se uită insistent la 
ceas. 

— Îmi cer scuze, dar trebuie să prind trenul. 

— Desigur. 

Turner ocoli masa din bucătărie. Sophie Templer își 
luă de jos geanta crem din piele și îl conduse spre 
ieșire, îmbrăcându-și din mers sacoul. 

Coborâră scările și ieșiră împreună pe partea cu 
cheiul. Ea își puse o pereche de ochelari de soare 
Chanel. 

— Îmi pare rău dacă nu v-am fost de prea mare 
ajutor, domnule sergent Turner. 

Își ținea geanta strâns la piept, cu braţele în jurul ei 
și capul înclinat într-o parte. 

„Toate mișcările ei sunt bine gândite”, observă 
Turner. 

— Staţia de metrou este în direcţia aceasta. 

Ea arătă în spatele ei, apoi întinse mâna. 

— Domnișoară Templer, zise el, ignorând dorinţa ei 
evidentă de a pleca, știți cumva de ce prietenul 
dumneavoastră, domnul Campbell, a vrut să plecaţi de 
la restaurant după ce a murit Tim Middleton? Cu toate 
că fusese anunţată poliţia? 

Deoarece ochelarii de soare îi acopereau jumătate 
din faţă, era greu să-ţi dai seama ce impact avusese 
asupra ei observaţia sergentului. 


— Bănuiesc că se gândea la mine, domnule sergent. 
Marcus este un bărbat foarte grijuliu. lar eu, adăugă ea 
schițând un zâmbet, eram într-o stare jalnică, dacă vă 
amintiţi. 

— Da, așa mă gândeam și eu, răspunse el. 

Femeia a se întoarse, iar sergentul o urmări cu 
privirea. 


Jez Turner tocmai ajunsese la mașină când îi sună 
telefonul. 

— Ceva util? 

Era Pendragon. 

— Numai că ascunde ceva, domnule inspector-șefi. 

— În regulă, o lăsăm în pace o vreme. N-are rost să 
insistăm, întoarce-te la secţie și caută informaţii despre 
Middleton. Vreau o imagine completă despre bărbat. 
Vorbește cu toţi pe care îi consideri importanţi. Du-te și 
la Arhive. 

— Nicio problemă. Unde sunteţi, domnule? 

— Am avut un dram de noroc, răspunse Pendragon. 
Jones a tras niște sfori și a obținut raportul toxicologic 
mai repede. 


CAPITOLUL 19 


Când Jack Pendragon ieși pe ușa secţiei de poliţie, 
bliţurile îl orbiră. Preţ de o secundă, fu complet 
derutat. Apoi văzu un grup de jurnaliști adunaţi în 
capul scărilor care duceau către parcare. Doi fotografi 
continuară să facă poze. Hotări pe loc să nu se agite. 
Știa ce ar fi putut rezulta din asta deoarece, cu ani în 
urmă, Oxford Times se delectase publicând poze cu el 
din unghiuri care nu îl avantajau deloc. 

— Domnule inspector-șef Pendragon! strigă unul 
dintre jurnaliști. Fred Taylor, de la Gazette, Ne puteți 


da câteva detalii? Este adevărat că a fost descoperit un 
cadavru pe un șantier de construcții? Același șantier 
unde Amal Karim a fost omorât în bătaie? 

Pendragon rămase fără cuvinte. Incetini pasul și 
ceilalți jurnaliști tăbărâră pe el. Patru dintre ei se 
așezară în faţa lui, cu reportofoane digitale pregătite. 

— Cred că nu deţineţi informaţiile corecte, zise el, 
încercând să scape de ei. 

Era încă surprins și își dădu seama, de îndată ce rosti 
acele cuvinte, că părea teribil de afectat. 

— Cum așa, domnule inspector? 

— Detectiv inspector-șef, vrei să spui, răspunse 
Pendragon, lăsând și mai mult garda jos și simțindu-se 
dintr-odată furios pe el însuși. 

In acel moment ar fi trebuit să se oprească, să tragă 
adânc aer în piept și să coopereze. În schimb, îi aruncă 
reporterului o privire de gheață. 

— Scuze, zise pe un ton sarcastic Fred Taylor. 
Detectiv inspector-șef Pendragon. Așadar, vreţi să 
spuneţi că nu a fost descoperit un cadavru vineri după- 
amiază pe șantierul Bridgeport Construction de pe 
Frimley Way? Cu câteva ore înainte să fie omorât 
muncitorul? 

— Nu mai am nimic de comentat, răspunse 
Pendragon și dădu să plece. 

Fără să se lase deloc intimidati, cei patru reporteri 
reușiră cumva să-i blocheze drumul. 

— Haide, Jack! strigă unul dintre ei. Nu vrem decât 
să ne facem treaba. Spune-ne ceva. 

Cu un zâmbet larg, bărbatul își vâri reportofonul sub 
nasul inspectorului-șef. Pendragon îi aruncă o privire 
dispreţuitoare, iar zâmbetul de pe chipul acestuia 
dispăru. 


— V-am spus că nu am nimic de comentat pe 
marginea acestui subiect. Vom organiza o conferinţă 
de presă la momentul potrivit. Când vom avea 
informaţii concrete. 

Işi croi drum printre reporteri și cobori scările care 
duceau la parcare. 

— Sunteţi nou aici, nu-i așa, detectiv inspector-șef 
Pendragon? strigă Taylor în urma lui. 

Pendragon îl ignoră și se așeză la volanul celei mai 
apropiate mașini de poliţie. 


Trupul lui Tim Middleton era întins pe masa de 
disecție. Avea o incizie în formă de „Y”, care pornea de 
la fiecare umăr și se oprea la mijlocul pieptului, 
continuându-se până la buric. Coastele îi fuseseră 
tăiate și îndepărtate. Capetele albe ieșeau în afară ca 
niște ochi orbi într-o mare de măruntaie roșii și cenușii. 
Puțin mai jos se afla o porțiune de intestin gros, șocant 
de pal. Pielea capului îi era trasă peste ochi. Lui 
Pendragon i se păru că decedatul semăna cu un iepure 
cu urechile pleoștite. 

— A, Pendragon, zise Jones, ridicându-și ochii de pe 
tastatura computerului. El își termină fraza, tastând 
stângaci cu două degete și privind cu atenţie ecranul, 
apoi se ridică. Ar trebui să-ţi punem un pat aici. 

— Ce-ai aflat? întrebă Pendragon. 

— După cum ţi-am spus și la telefon, un vechi amic 
al meu a reușit să obţină mai repede raportul 
toxicologic, însă aș vrea să-ţi arăt altceva mai întăi. 

li făcu semn lui Pendragon să se apropie de masă. 
Aplecându-se asupra trupului lui Middleton, Jones arătă 
către o protuberanţă cărnoasă de pe șoldul cadavrului. 
Pendragon reuși să deslușească un punct roșu. 


— Locul împunsăturii, zise patologul. Explică modul 
în care a fost administrată otrava. 

Pendragon păru surprins. 

— O injecție sub piele? într-un restaurant aglomerat? 

Jones ridică din umeri. 

— Tu ești detectivul, Pendragon: 

— E prea în stil James Bond! 

— Păi, e o urmă proaspătă, sau cel puţin a fost, și am 
găsit resturi de chimicale în zona împunsăturii. Este 
clar că Middleton nu a murit din cauză că a ingerat 
ceva pe cale orală. Poftim, uită-te aici. li înmână o 
foaie imprimată și își reluă explicaţiile în timp ce 
inspectorul-șef se străduia să descifreze informaţiile. 
Este evident vorba despre otrăvire. Aplecându-se, 
Jones îi arătă un grafic colorat. Patru componente 
diferite în otravă. O cantitate uriașă de trioxid de 
arsen. Îi indică o linie ascendentă de pe grafic. Dar am 
mai găsit și cantaridină, acid de abrină și leandru. O 
combinaţie extrem de interesantă. 

— Ai spus la locul crimei că nu ai mai văzut o astfel 
de otravă. 

— Așa e. Pentru început, concentraţia de arsen este 
fenomenală. Ca să ucizi repede un om de statura lui 
Middleton, e nevoie de o jumătate de gram de trioxid. 
Ori așa, ori să folosești o cantitate mai mică, dar atunci 
nivelul de toxicitate trebuie să fie mai mare. 

— Poate aici intervin celelalte trei componente, 
Cantaridina și celelalte, răspunse Pendragon. 

— Cu siguranţă, toate sunt mortale. Dar nu putem 
scăpa din vedere că făptașul a trebuit să administreze 
doza mare de arsenic fără să fie văzut și fără ca 
victima să-și dea seama. Mai există și un alt aspect - 
cu toate că pe vremuri arsenicul era cunoscut sub 
denumirea de „preferatul criminalului”, deoarece 


putea fi obținut din mai multe produse de menaj, 
astăzi este aproape imposibil să pui mâna pe el. Cei de 
la Sănătate au făcut treabă bună în această privinţă. 

— În regulă, zise Pendragon. Spune-mi despre 
celelalte trei componente. 

— Cantaridina o cunoști, probabil, după numele 
popular, „musca spaniolă”. 

— Afrodiziacul? 

— Un mit, răspunse Jones. De fapt este o toxină 
foarte puternică, ucide în cantităţi mici aproape pe loc. 

— Şi este ușor de obţinut. 

— Da și nu. Pe vremuri era la vedere - în sex shop- 
uri, comenzi pe internet - dar legile stricte au interzis 
asta. Nu constituie o problemă pentru cineva care are 
computer și modem - există mii de site-uri dubioase 
care vând această marfă ilegală. 

— În regulă, zise Pendragon, privind din nou 
împunsătura. Acidul de abrină. 

— Nu l-am mai întâlnit până acum, dar după ce am 
dat o căutare rapidă pe Google, am aflat o grămadă de 
informaţii cum numai Sfântul Internet ţi le poate oferi. 
Provine de la „ochiul crabului”, denumirea științifică, 
Abrus precatorius. Este mai cunoscută sub denumirea 
de „mărgeaua norocoasă”. Nu prea a avut noroc bietul 
nostru amic, nu? 

Jones aruncă o privire către masa de disecţie, apoi se 
uită la Pendragon cu un rânjet malefic. 

— Și-atunci? Poţi să-l cumperi pur și simplu din 
magazine? 

— Nu, tocmai de-asta mă minunez și eu. E greu să 
faci rost de el, cu sau fără internet. Provine din Africa și 
Asia și este o plantă căţărătoare. Acidul este extras din 
abrina care se află în sămânță. 

— Și leandrul? întrebă Pendragon. 


— Un alt mister. Foarte exotic, foarte periculos. Este 
o plantă perenă, cu frunze înguste și flori roșii. | se mai 
spune și „Trandafirul din Jericho”. Provine tot din Asia, 
este foarte rar întâlnită în Marea Britanie, dar destul de 
populară ca plantă de interior în Statele Unite, din câte 
se pare. Otrava este extrasă din toate părțile plantei. 
Din câte am citit pe Google, este folosit foarte des ca 
otravă pentru șobolani în India, Bangladesh și anumite 
părti din Burma. 

Pendragon îl privi îndelung pe Jones. Nu-l mai văzuse 
niciodată atât de însufleţit pe patolog. 

— Te distrezi, nu-i așa? 

Jones se lumină la faţă. 

— Firește că mă distrez, Pendragon. Rănile de cuţit și 
loviturile în cap pot fi uneori extrem de plictisitoare. 

— Așadar, raportul acesta coincide cu ce-ai 
descoperit tu? 

— Bineînţeles, răspunse patologul, ridicând cu 
nonșalanţă din umeri. Oricum, primele două coincid. 
Cred că mi se poate ierta faptul că nu am observat 
acidul de abrină și leanarul. 

Pendragon îi aruncă o privire sceptică. 

— Incă nu ești convins? Hai să-ţi arăt ceva. 

Pe o etajeră din spatele lui Pendragon se afla un șir 
de eprubete astupate. Jones se folosi de o pipetă ca să 
extragă un lichid galben, transparent dintr-una dintre 
eprubete. 

— După cum bine știi, am fost aproape sigur că 
Middleton nu a murit de intoxicație alimentară. Din ce- 
au spus martorii, a fost evident că bărbatul s-a simţit 
bine, apoi, subit, a murit. 

Aceștia au spus că și-a pus mâinile în jurul gâtului și 
apoi a scuipat sânge. Mi-am dat seama imediat că era 
vorba de arsenic. Doar că metoda asta este al naibii de 


demodată. Dacă s-ar fi întâmplat acum un secol, ar fi 
fost un lucru obișnuit, dar nu și în zilele noastre. 
Aceasta este o mostră din urina lui Middleton, continuă 
patologul, ridicând pipeta în lumină. 

Luă o bucată de plastic de mărimea unei cărţi de 
credit. In mijlocul acesteia se afla un cerc, ușor 
bombat. Jones lăsă să cadă o picătură din vârful pipetei 
pe cerc. Lichidul deveni brusc maro. Așeză bucata de 
plastic lângă o fâșie de hârtie, pe care se afla un șir de 
cercuri colorate. Cercul din capătul din stânga era 
aproape incolor, următorul era ocru, apoi galben- 
cafeniu, portocaliu și, în cele din urmă, în capătul din 
dreapta, maro. 

— Este un test pentru componentele arsenului. Acest 
rezultat demonstrează faptul că în urina decedatului 
există cel puţin trei părti per milion de arsenic. 

— O doză mortală? 

— Și încă ceva! Arsenul este un element trasor. Se 
află în noi toţi. De fapt, avem nevoie de el ca să putem 
cataliza niște procese biochimice esenţiale care au loc 
în corpul nostru. Dar trei părţi pe milion este cam deo 
sută de mii de ori peste nivelul de arsen care ar trebui 
să se afle într-o persoană vie. 

Se îndreptară spre masa de disecţie. Pe o cărucior se 
afla un recipient din oțel neoxidabil în care se găsea 
ceea ce părea a fi o grămăjoară de mure gelatinoase. 

— Este ficatul victimei noastre, zise cu emfază Jones. 
Necroza este atât de avansată, încât aproape l-a adus 
în stare lichidă. Acesta este exact efectul produs de 
cantaridină. In aceeași stare se află și organele interne. 
Jones arătă către un cărucior identic, aflat în partea 
cealaltă a mesei. Rinichii și pancreasul aproape că s-au 
evaporat. 


Jones îi atinse braţul lui Pendragon și arătă cu pixul 
către cadavru. 

— Organele genitale s-au umflat din cauza sângelui 
coagulat. Este tot efectul produs de cantaridină. lar 
cantaridina se numără printre otrăvurile care provoacă 
voma cu sânge. 

Pendragon nu reuși să-și ascundă repulsia. Nimic nu 
reușea să-l mai șocheze sau să-l îngrozească, însă era 
uimit de faptul că încă descoperea crime îngrozitoare. 

— Aşadar, oricare dintre aceste otrăvuri l-ar fi putut 
ucide pe Middleton aproape instantaneu? întrebă el. 

— In mod repetat, domnule inspector. Cineva a vrut 
ca Tim Middleton să moară de tot. 


CAPITOLUL 20 


Paris, martie 1589 

Am rămas la alchimist încă două zile și două nopţi. 
Voia să se asigure că nu vor apărea schimbări în 
înfățișarea noastră și că poţiunile pe care ni le 
dăduseră și preparatele chimice pe care le folosise să 
ne schimbe culoarea părului nu își vor pierde repede 
efectul. Mai era și faptul că vremea se înrăutăţise din 
nou. 

Femeia pe care o văzusem când am început să-mi 
revin în simţiri avea mare grijă de noi. O chema 
Catherine și era stră-strănepoata lui Cornelius Agrippa. 
Era o tânără prietenoasă și blândă de doar 
șaptesprezece veri, am aflat eu ulterior. Infăţișarea ei 
mi se păruse extrem de plăcută încă din clipa în care 
am văzut-o pentru prima oară, cu toate că fusesem 
bolnav și slăbit. Dar, după ce mi-am revenit complet, 
mi s-a părut și mai frumoasă. In mintea mea, oricât de 
ameţit aș fi fost încă, Catherine semăna cu Madonna. 
Felul în care mergea, vocea ei, gesturile ei lăsau 


impresia că tocmai coborâse dintr-un tablou. Cu toate 
astea, nu mă puteam împăca cu gândul că era ucenica 
unchiului ei, că îl ajuta în artele diavolești, cel puţin așa 
le consideram eu. 

În ultima noapte petrecută în casa lui Agrippa, nu m- 
am putut abţine să nu aduc în discuţie acest subiect. 
Sebastian dormea în odaia alăturată, iar Catherine 
venise să-mi aducă portia de poţiune pe care trebuia 
să o iau și care făcea parte din dieta stabilită de 
unchiului ei. 

— Nu te temi pentru sufletul tău? am întrebat-o fără 
ocolișuri. 

Ea a tresărit și mi-am dat seama că voia să plece, 
dar ceva o oprea. Am invitat-o să stea pe pat, lângă 
mine. 

— Nu cred că înţelegi, părinte, a zis ea după o clipă 
de ezitare. Unchiul meu nu este un om rău. 

— Doar nu vrei să-mi spui că lucrurile pe care le face 
el sunt faptele unui bun creștin, Catherine? 

— Unchiul meu este un catolic devotat. 

— Dar artele oculte și calea către Dumnezeu nu se 
împacă una cu cealaltă. Ştii asta prea bine. 

— Unchiul meu nu este vrăjitor. 

l-am aruncat o privire sceptică. 

Ea a încercat să se stăpânească și și-a îndreptat 
umerii. 

— Unchiul meu crede că accederea la cunoașterea și 
înțelegerea naturii nu ar trebui îngrădită de viziunea 
îngustă a oamenilor. 

— Biserica privește alchimia ca pe o erezie. 

— În Biblie nu scrie că este un păcat să amesteci 
substanţe chimice sau să studiezi filosofia naturii, 
încercând să înţelegi lumea pe care a creat-o Domnul. 


— Biblia nu este o carte infinită, chiar dacă 
înțelepciunea este, am răspuns eu, înfuriindu-mă. 
Tocmai de aceea avem nevoie de conducătorii Bisericii, 
iar Domnul vorbește prin Sfântul Părinte de la Roma. 
Există multe lucruri pe care trebuie să le interpretăm și 
pe care trebuie să le judecăm de unii singuri. Nu ni se 
oferă totul de-a gata, nici nu ar fi spre binele nostru 
dacă așa ar sta lucrurile. 

— Înseamnă că dacă un alchimist este considerat 
sau nu eretic se rezumă la faptul că este sau nu un 
credincios adevărat. Este pur și simplu o chestiune de 
motivație. Unchiul meu este motivat de bine. 

— Tu crezi că amestecul de otrăvuri și comiterea de 
crime sunt... 

M-am oprit, dându-mi seama brusc de ceea ce 
spuneam. 

Catherine m-a privit cu un amestec ciudat de milă și 
compătimire în ochi. 

— În situaţia de faţă, părintele nostru Bellarmino a 
hotărât clar ce este bine și ce este rău, părinte John. 
Este datoria noastră să-i aducem pe eretici la Singura 
Credinţă Adevărată, ori prin persuasiune, ori prin 
moarte atunci când sufletului lor pierdut i se dă o 
ultimă șansă de izbăvire. Uciderea unui eretic nu este 
crimă, ci un act de binefacere. p 

— Da, am zise eu după o tăcere lungă. Insuși 
Bellarmino ne-a trimis la voi. Îmi cer iertare. Am greșit 
când l-am blamat pe unchiul tău, când m-am îndoit de 
credinţa lui. Unchiul tău este slujitorul Domnului, la fel 
ca noi, și trebuie să se folosească de toată priceperea 
lui ca să ducă mai departe lucrarea lui Dumnezeu, la 
fel ca și mine. Dacă lașilor li se pare că noi comitem 
păcatul capital grăbind o faptă măreaţă, atunci așa să 


fie. În Ziua Judecăţii de Apoi, Dumnezeu Atotputernic 
va înţelege... și va ierta. 

Îmi amintesc foarte puţin din drumul parcurs de la 
casa lui Cornelius Agrippa până la portul din Calais și 
mi-am șters complet din minte călătoria pe mare care 
a urmat. Întotdeauna m-am temut și am detestat 
marea. Încă de pe vremea când eram copil și mă 
jucam pe plajă cu familia mea, aproape de casa 
noastră din Suffolk, nu m-am încrezut în furia primitivă 
a valurilor, în răutatea și dezlănţuirea apelor. 

Când ne-am apropiat de Dover, un vas de coastă a 
tras lângă noi și ne-a escortat până în port. Cu toate că 
sosirea noastră m-a umplut de neliniște, nu pot să nu 
recunosc că portul din Dover oferea o priveliște 
impresionantă. Zona împrejmuitoare era foarte veche, 
însă portul fusese terminat doar cu câteva zeci de ani 
în urmă. Două debarcadere uriașe se întindeau dinspre 
chei ca niște fălci care încercau să ne înhaţe. S-a lăsat 
întunericul până am tras noi la mal. In partea de nord- 
est a orașului se observau câteva luminiţe, iar la 
capătul cheiului ardea o flacără care nu era stinsă 
niciodată. 

La bordul vasului nostru au urcat patru vameși. Au 
cercetat corabia și au verificat încărcătura: o 
multitudine de mirodenii și mătase din Genova și mai 
multe colivii în care se afla o gamă variată de păsări 
exotice despre care căpitanul pretindea că ar fi 
originare din China. Vameșii au fost foarte impresionați 
de aceste creaturi, deoarece aveau cel mai frumos 
penaj în culorile curcubeului. Păsările erau gălăgioase - 
tipau și cârâiau, ba chiar imitau cuvinte ca și când ar fi 
fost posedate de diavol. 

Am nădăjduit ca vameșii să fie atât de impresionați 
de păsări, încât să uite de noi complet. Pe lângă 


echipajul care era alcătuit din douăzeci de oameni, mai 
erau doar câţiva pasageri, inclusiv Sebastian și cu 

mine. Dar, firește că, în cele din urmă, a venit și rândul 
nostru. Ni s-au pus întrebări și ne-au fost cerute actele. 

Călătoriserăm la Paris deghizați în simpli 
comercianţi, negustori de mătase care urmau să ia 
parte la un târg din Montmartre. Dar, pe lângă faptul 
că ne-a dat chipuri noi, maestrul Agrippa a ţesut o 
întreagă poveste pentru noi. Ne-a transformat în 
negustori englezi care fuseseră în Europa ca să verifice 
posibilitatea importării unei substanţe numite 
calamină. Acest material era esenţial în confecţionarea 
alamei, un interes comercial care începuse să devină 
din ce în ce mai important în întreaga Europă. 
Alchimistul alesese această poveste, deoarece avea 
convingerea că era destul de greu de înţeles și ne 
scutea să dăm detalii în legătură cu comerțul cu 
mătase sau importul de mirodenii. 

A funcţionat. Când unul dintre vameși a început să 
ne întrebe despre ocupaţia noastră, n-a durat mult 
până când l-am plictisit cu entuziasmul nostru în 
legătură cu proprietăţile calaminei. În ceea ce privește 
inelul și otrava pe care o distilase Agrippa, mă temeam 
că ne vor crea alte necazuri. Sfatul alchimistului în 
legătură cu inelul a fost, oarecum, simplu: „Poartă-l la 
vedere”, mi-a zis, afișând un rânjet. Așadar, am purtat 
inelul. Smaraldul rotund și uriaș era cam ostentativ, 
însă am reușit să-i păcălesc. Otrava era cea care ne 
îngrijora. Sebastian o ţinea ascunsă în tunica lui. Am 
fost supuși umilinţei de a fi percheziţionați, iar fiola a 
fost descoperită. Cu toate acestea, Sebastian își 
pregătise povestea cu grijă. Recipientul mic din sticlă 
conţinea un tratament italian pentru gută. Era extrem 


de caustic și de urât mirositor, le-a explicat el, iar 
vameșii l-au lăsat în pace. 

Aceștia și-au făcut treaba temeinic, nu încape nicio 
îndoială, iar noi eram perfect conștienți că mulţi oficiali 
din Dover deveniseră spioni ai lui Walsingham. Dorind 
să descopere contrabanda, aceștia ţineau legătura 
direct cu reţeaua de spionaj a prim-secretarului. Erau 
foarte dornici să-i prindă în capcană pe simpatizanţii lui 
Filip al Spaniei și pe misionarii catolici, cum eram eu și 
Sebastian. Această precauţie din partea englezilor 
crescuse considerabil în ultimele luni, deoarece nu 
trecuseră decât șase luni de când spaniolii și-au văzut 
armada lor mândră înfrântă de flota Elisabetei chiar în 
acele ape. 

Era deja miezul nopţii când vasul nostru a fost lăsat 
să-și continue călătoria. Zorile începeau să se ivească 
deasupra Londrei, când ne-am apropiat de malul 
dinspre miazănoapte al Tamisei și ne-am transbordat 
pe o barcă ce ne-a dus spre apus, de-a lungul râului, 
pe sub Podul Londrei. 

Trăisem în Londra vreme de câţiva ani înainte să 
părăsesc Anglia pentru Roma. Însă în timpul scurtei 
mele absente, orașul se schimbase. De pe râu vedeam 
construcții noi, precum și urme ale celor vechi, care 
fuseseră schimbate și extinse. Însuși Podul Londrei era 
plin de viaţă. De o parte și de cealaltă a podului se 
aflau case, iar unele clădiri fuseseră practic 
suspendate deasupra apei. Nu puţine păreau 
periculoase. Până și pe malurile Tamisei casele 
fuseseră construite atât de aproape de apă, încât 
caturile superioare atârnau deasupra apei. 

Barca traversă apa spre malul dinspre miazăzi și 
către zona cunoscută sub denumirea de Southwark. Și 
acolo casele erau construite atât de aproape una de 


cealaltă, încât, de la câţiva metri depărtare, era greu 
să-ţi imaginezi cum reușeau oamenii să treacă printre 
ele. De-abia când micuța noastră ambarcaţiune a tras 
la mal, am putut vedea străduţele înguste și întunecate 
care despărțeau casele din lemn. 

Am privit spre malul dinspre miazănoapte și-am 
văzut lumina portocalie care aducea o nouă zi în acest 
mare oraș. Dinaintea ochilor mei se întindea Londra. La 
apus, râul făcea o cotitură, curgând pe lângă 
Westminster. La răsărit, Turnul Londrei se ridica 
deasupra acoperișurilor șubrede. Chiar în faţa mea se 
desfășura un amestec vast de case - fierării, taverne, 
brutării, ateliere de făcut lumânări, tăbăcării, cizmării 
și bordeie- toate elementele care fac legătura între 
oameni, înghesuite pe câţiva kilometri pătrați. 
Deasupra tuturor veghea uriașa structură monolit a 
Bisericii Sf. Pavel, care fusese cândva epicentrul lumii 
catolice din oraș. Acum era ocupată de o religie nouă, 
uzurpată de ereticii care își spun credincioși. Clădirea 
oferea în continuare o priveliște copleșitoare, cupola 
măreaţă și pătrată depășind cu mult înălţimea oricărei 
alte clădiri din Londra. Va dura veșnic, mi-am zis eu 
coborând din barcă. Va fi singurul edificiu care va 
rămâne în picioare pe aceste tărâmuri și, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, voi contribui și eu la redarea adevăratei 
sale meniri - un loc unde va fi venerată Singura 
Credinţă Adevărată. 

Când eu și Sebastian am pășit pe uscat, m-am simţit 
extrem de ușurat. Știu că oamenii sunt nevoiţi să 
călătorească pe apă, dar asta nu e pentru mine. Mie 
îmi place să simt pământul sub picioare. Doi slujitori 
ne-au găsit bagajele în grămada din faţa bărcii și le-au 
adus pe chei. Tocmai le dădeam un bănuţ când am 
văzut o tânără venind spre noi. Părea a fi din popor. 


Purta o îmbrăcăminte ponosită din postav, un material 
din lână, un amestec de cenușiu și maro. Părul ei negru 
era aproape tot ascuns sub o broboadă maro-închis, 
murdară. Singura trăsătură care ieșea în evidenţă erau 
ochii ei verzi, în care se citea inteligenţa. Respira ușor 
întretăiat. 

— Va cer iertare, domnilor, a început ea cu o voce 
blândă, cu accent irlandez. Am fost reţinută de 
probleme domestice. Dar când a văzut expresia 
nedumerită de pe feţele noastre, ea s-a uitat în jur, 
apoi a continuat: Pe mine mă așteptați, nu-i așa? 
Monsieur Gappair mi-a trimis un bilet în care zicea că 
aveţi nevoie de găzduire. Sau aveți alte planuri? 

Eu și Sebastian ne-am dat seama deodată la ce se 
referea. 

— Nu, nu, a răspuns el. Firește că nu, apoi mi-a 
aruncat bagajul, care era gata să mă doboare. 

Fata a râs, apoi și-a privit veșmintele. 

— Imi pare rău, domnule. 

— Nu trebuie, l-am zâmbit. Cum te numești? 

— Ann, domnule. Ann Doherty. 

— Bine, Ann, arată-ne drumul. 

Southwark începea să se trezească. De pe malul apei 
pornea o piaţă care se întindea de-a lungul unei ulite 
care se oprea în Kent Street. Tarabele înșirate de o 
parte și de cealaltă erau pline cu tot felul de legume, 
pește și pâine. Am auzit un strigăt în spatele meu și 
abia am apucat să mă feresc din calea unui băiețandru 
care împingea un căruţ greu cu cartofi plini de noroi. A 
ieșit de pe stradă, luând-o pe o alee îngustă. 

Acest cartier al Londrei era cunoscut ca fiind, 
probabil, cel mai rău famat district al orașului. Cu toate 
că locuisem în Cheapside, un cartier relativ sărac, 
situat în partea de miazănoapte a râului, eu și vecinii 


mei de acolo i-am considerat întotdeauna pe cei 
nevoiți să locuiască în Southwark ca fiind cele mai 
nefericite suflete. Motivul principal pentru care acea 
zonă avea o reputaţie proastă era numărul mare de 
bordeluri, cârciumi și case de jocuri de noroc. Locul 
era, firește, disprețuit de acei ipocriţi care-și spuneau 
Puritani, cea mai rea speţă a acestei religii noi. 

În timp ce înaintam pe strada luminată, mi-am adus 
aminte că citisem o cărțulie scrisă de către un astfel de 
păgân care era atât de insensibil la bucuriile vieții, 
încât se considerase ofensat de cele mai simple plăceri 
ale celor care locuiau și munceau în Southwark. Dacă- 
mi aduc bine aminte, declamase efectele negative ale 
unuia dintre teatrele noi din acest cartier, spunând 
ceva de genul: „Acolo era dans, muzică, prefăcătorie, 
veselie, toate acele lucruri care aduc plăcere oilor 
rătăcitoare, dar pe care păstorul le deplânge”. Și eu 
credeam în buna conduită și în moderație, dar nu 
aveam timp de pierdut cu astfel de absurditățţi. 

Acestea fiind zise, cu siguranţă nu aș fi ales să 
locuiesc aici, dacă ar fi fost după mine. Southwark era 
un loc periculos, plin de violenţă, unde erai nevoit să fii 
mereu atent la pungași și unde vagabonzii erau mai 
mulți la număr decât cei care făceau o muncă cinstită 
pentru a-și putea plăti chiria. Exista un motiv 
întemeiat, am gândit eu zâmbind, pentru care atât de 
puţini londonezi trăiau pe acest mal al Tamisei și 
anume, în acest mic cartier erau nu mai puţin de patru 
închisori. 

Ann mergea cu pași repezi și se vedea limpede că 
știa viaţa de stradă. Cu toate că era o femeie firavă, 
părea îndeajuns de inteligentă și vigilentă, încât să-i 
țină la distanţă pe cei cu intenţii rele. Am luat-o pe o 
uliţă îngustă, care șerpuia spre miazăzi paralel cu alte 


străzi întortocheate. Multe dintre casele de aici se aflau 
într-o stare jalnică. Copiii îmbrăcaţi în zdrenţe se jucau 
la umbra acestor cocioabe, ferindu-se să nu calce în 
excremente și pe oase mucegăite de câini. 

După o vreme, mi-am pierdut orice orientare, 
neștiind dacă ne îndepărtam de râu sau dacă făceam 
cale-ntoarsă. Însă Ann părea sigură pe ea și privea 
mereu în urmă ca să se asigure că noi reușeam să 
ținem pasul. Dacă ne-am fi rătăcit, nu eram convins că 
eu și Sebastian ne-am fi descurcat să ajungem înapoi 
la râu și chiar mai puţin sigur era că am fi scăpat fără 
să fim înjunghiaţi pe vreo uliţă întunecată. 

Toţi am auzit zgomotul înainte să ne dăm seama de 
unde venea. Ann a fost prima care a reacţionat. 
Recunoscuse, desigur, vocile și, luând-o la fugă pe o 
străduţă întunecată, s-a îndreptat către locul respectiv. 
Noi am iuțit pasul și am luat-o la fugă în urma ei, ieșind 
într-o curticică unde am fost întâmpinați de o priveliște 
cât se poate de tulburătoare. 

Doi bărbaţi în uniforma Gărzilor Regale, unul ţinând 
în mână o spadă, scoteau forţat un tânăr dintr-o casă. 
Băiatul ţipa și se zbătea, dar era imposibil să înţelegi 
ce zicea. Mi-am dat seama imediat că era vreun 
imbecil sau vreun posedat de diavol. 

Ajungând lângă flăcău, Ann s-a năpustit asupra unuia 
din bărbaţi și a început să-l lovească cu pumnii în 
piept. Luată prin surprindere, garda i-a dat drumul 
băiatului. Tânărul a profitat de ocazie și a încercat să o 
ia la fugă, însă cealaltă gardă a fost mai rapidă, l-a pus 
piedică băiatului care a căzut cu faţa într-o baltă 
noroioasă. Încercând să se ridice în picioare, acesta 
începu să ţipe și mai tare. Am reușit să deslușesc 
câteva cuvinte: „Domnul mă va proteja... diavolilor... 
Sfânta Fecioară veghează asupra mea”. 


Bărbatul care se ferea de pumnii lui Ann Doherty a 
pus stăpânire pe situaţie. Când aceasta a dat să-l 
lovească, el a apucat-o de încheietura mâinii și i-a 
răsucit-o la spate, făcând-o să urle. Am dat să fug și s- 
o ajut, însă Sebastian m-a oprit, ţinându-mă strâns. L- 
am privit în ochi, simțind cum mă cuprinde furia, însă 
și expresia de pe chipul lui era la fel de neînduplecată. 
Asta m-a făcut să mă opresc și să mă gândesc. 

Garda care îl ţinea strâns pe băiat l-a trântit brusc 
înapoi în noroi. 

— Haide! i-a zis el printre dinţi tovarăşului său. 
Măscăriciul ăsta nu merită osteneala. 

L-a lovit pe băiat cu piciorul în stomac. Celălalt i-a 
tras un pumn în faţă lui Ann. Ea a căzut pe spate și, 
împiedicându-se de băiat, a căzut greoi în băltoaca 
noroioasă. 

— Fă-l pe sifiliticul ăsta nenorocit să-și ţină gura pe 
viitor, i-a spus dezgustată garda, apoi s-au îndepărtat. 

Eu m-a dus repede la ei și am ajutat-o pe Ann să se 
ridice în picioare, în timp ce băiatul s-a ridicat singur. 

— Ce se întâmplă? am întrebat eu. Ce căutau 
oamenii ăia aici? 

Ann era plină de noroi și de mizerie, iar din gură i se 
prelingea un firicel de sânge; era speriată. In privirea ei 
se puteau citi frustrarea și furia. Și-a smuls braţul din 
strânsoarea mea și s-a întors cu spatele. 

Eu am oprit-o, întorcând-o cu faţa la mine. 

— Ce înseamnă toate astea? 

Avea ochii înlăcrimaţi. 

— Au venit după Anthony, mi-a răspuns ea, printre 
sughițuri. Prefer să mor decât să renunţ la el. 


CAPITOLUL 21 


Stepney, marți 7 iunie, 12.30p.m. 


Detectiv inspector-șef Jack Pendragon privea ecranul 
computerului său și bătea cu grijă la tastatură. 

— La naiba! Chestia asta nenorocită s-a blocat din 
nou, zise el printre dinți. 

Jez Turner înconjură biroul. 

— Încercaţi să salvaţi documentul ăsta, nu? 

— „A încerca” este cuvântul-cheie. 

Degetele lui Turner se mișcară ușor pe tastatură. 

— Gata, zise el. Este ca o femeie... are nevoie deo 
atingere blândă. 

— O, da, iar tu te pricepi la asta, nu? 

Sergentul îi aruncă lui Pendragon un zâmbet silit. 

— Am obţinut ceva informaţii legate de Middleton 
care par a fi interesante. 

— Da? 

— M-am gândit să verific mai întâi starea financiară a 
individului. Bineînţeles că am întâmpinat obstacolele 
obișnuite cu banca, dar după câteva telefoane, am 
reușit să-i accesez contul. Sau, mai bine zis, conturile... 
cel puţin douăsprezece. 

— Douăsprezece! 

Turner luă un teanc de hârtii și i le întinse peste 
birou. 

— Nimic neobișnuit la prima vedere. Sume mici în 
fiecare cont, tranzacţii obișnuite: salariu și retrageri de 
numerar, ipotecă, facturi pentru mașina luată în 
leasing. Apoi am observat un tipar. 

Pendragon înșiră hârtiile pe birou și le analiză pe 
rând. 

— Într-adevăr... sume similare în fiecare lună din 
conturi diferite, de cele mai multe ori. 

— lar banii sunt direcţionaţi aleatoriu din șase 
conturi ale lui Middleton către cel puţin trei conturi ale 


unei terțe persoane. La început, am crezut că ar putea 
fi ceva legal. 

— Nu, dacă ar fi fost vorba despre sume mari retrase 
în mod regulat, cum ar fi plata ipotecii, acestea ar fi 
mers într-un singur cont, poate două. Trebuie să fie 
vorba despre vreo înţelegere personală, care s-a dorit 
a trece neobservată. Altceva? 

— Ar mai fi ceva, într-adevăr. M-am dus la Arhive, iar 
domnul nostru, Middleton, are cazier. 

Pendragon ridică o sprânceană. 

— A făcut închisoare în Scoţia - pornografie infantilă 
și molestarea unui minor. 

Chipul lui Pendragon rămase impasibil. 

— Un cadou pentru un șantajist. 

— Mda, și suficient ca să distrugă o relaţie dacă 
adevărul ar fi ieșit la iveală. 

— Ti s-a părut ţie că Sophie Templer ascundea ceva. 

Pendragon se ridică în picioare și se duse în faţa 
biroului. 

— Rob Grant a subliniat faptul că angajaţii de la 
Rainer & Partenerii nu prea îl plăceau pe Middleton. Nu 
era el tocmai farmecul personal întruchipat, e 
adevărat, dar poate că o păsărică le șoptise ceva. 

Turner ridică din umeri. 

— Mda, trecutul lui ar putea constitui un motiv, dar 
nu ne prea ajută ca să-l descoperim pe făptaș... ar fi 
putut fi oricine. 

— De acord, dar este un început. Cred că a venit 
timpul să-i facem o vizită lui Max Rainer. Poate va reuși 
să ne lămurească în legătură cu trecutul întunecat al 
lui Tim Middleton. La urma urmei, este un prieten 
apropiat. 

leșiră din biroul lui Pendragon și traversau holul, 
când comisarul Hughes apăru în ușa biroului ei. 


— Jack, putem sta de vorbă? 

Pendragon știa că nu era a bună când Jill Hughes nu 
îl invita să ia loc. Se întoarse la biroul ei și se așeză, 
aplecându-se și sprijinindu-și faţa în pumni. Abia atunci 
Pendragon observă ziarul care se afla pe biroul ei. 

— Bănuiesc că l-ai văzut? zise doamna comisar, 
aproape aruncându-i ziarul în față. 

El simţi cum păleşte. Era fițuica locală, Gazette. 
Deasupra unei fotografii în care el se uita încruntat în 
obiectivul aparatului, se vedea un titlu scandalos: 
„PĂRĂSIT... PENTRU O ALTĂ FEMEIE”. Cu aceste 
cuvinte începea articolul: „Detectivul inspector-șef Jack 
Pendragon, care a venit la secția de poliţie din Brick 
Lane cu doar câteva zile în urmă, are atâtea secrete 
ascunse, încât ar trebui să conducă Trenul Groazei din 
parcul de distracţii. De curând pus pe liber de poliţia 
din Thames Valley, fostului polițist din Oxford i s-au dat 
papucii și de către soția lui cu care a trăit timp de 
cincisprezece ani. Jean Pendragon l-a părăsit în luna 
ianuarie a anului trecut și locuiește acum împreună cu 
iubita ei din Kidlington, Sarah Milligan. Fericitul cuplu 
nu a putut fi contactat pentru comentarii, dar surse 
apropiate soților Pendragon ne-au povestit cum a 
început să se destrame căsnicia lor în urmă cu cinci 
ani, când fiica lor de nouă ani, Amanda, a dispărut în 
drum spre școală în Headington, cartier din Oxford. 
Fata nu a fost găsită niciodată. Conform dovezilor...” 

El lăsă jos ziarul și se uită în ochii șefei lui. 

— E scandalos! începu el. Cum îndrăznesc? 

Jill Hughes abia reușea să-și stăpânească furia: 

— Jack, n-ai înţeles ideea. 

— Şi care-ar fi aceea? 


— Vorbești serios? Ideea este, domnule detectiv 
inspector-șef, că spiritele au început să se agite. Ce 
naiba ai făcut de ai enervat presa? 

— N-am făcut... Apoi își aduse aminte de întâlnirea 
de pe treptele din faţa secţiei. O, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Poftim? 

— Am avut un schimb de replici cu niște jurnaliști 
ieri. 

— Un schimb de replici? g 

Femeia ridică o sprânceană. Işi ţinea brațele pe birou 
și degetele încrucișate. 

— M-am trezit cu camerele de filmat și cu 
reportofoanele în faţă. Poate n-am fost atât de politicos 
pe cât ar fi trebuit. 

— Evident! 

— Dar este absurd. Au scris o mizerie. N-am fost pus 
pe liber. 

— Nu mă interesează asta, Jack. Chiar nu-mi pasă 
deloc. Ceea ce mă interesează pe mine este să nu 
agităm presa locală. Sunt aliaţii noștri, inspector-șef 
Pendragon. 

El îi aruncă o privirea întrebătoare. 

— Aliați? în Oxford, noi... 

— Nici asta nu mă interesează, îl întrerupse ea, 
ridicând tonul. Nu suntem în Oxford. Aici urmezi 
regulile mele, iar eu vreau să ţinem presa la curent cu 
evenimentele, ai înțeles? 

Jack nu răspunse. 

— Ai înțeles, detectiv inspector-șef Pendragon? 

— Da, doamnă. Cum au aflat despre Jean? 

Femeia oftă și clătină din cap. 

— Îmi vine greu să cred că cineva din interior a 
divulgat secretul. 


— Ce vreţi să spuneţi? De unde să fi știut asta cineva 
de aici? 

— Jack, zise ea pe un ton mai calm, o astfel de 
poveste nu rămâne secretă multă vreme. 

— Nu, așa se pare, răspunse el printre dinţi. Și a fost 
atât de amabil din partea lor să amintească de fiica 
mea. 

— Asta a fost, într-adevăr, o lovitură sub centură. 

— Dar n-ar trebui să-i bag în seamă, nu? Trebuie să 
fiu drăguţ cu presa. 

Doamna comisar Hughes își privi mâinile împreunate. 
Pendragon observă că vârfurile degetelor ei se 
albiseră. Când își ridică privirea, el nu reuși să citească 
nimic pe chipul ei. 

— Mi-ar plăcea să faci un rezumat al evenimentelor 
pentru presă, zise ea. Te las pe tine să organizezi 
conferinţa, dar vreau să se întâmple azi. 

El aruncă ziarul înapoi pe biroul ei și ieși din 
încăpere. 


O bătrână era condusă către ușa principală de un 
polițist în uniformă când Pendragon porni spre ieșire. 
Tocmai ajunsese lângă ușă când sergentul de serviciu 
strigă după el. 

— Domnule? 

Pendragon se opri și inspiră adânc înainte să arunce 
o privire peste umăr. 

— Sergent. 

— Mă scuzati că vă deranjez, domnule inspector-șef. 
Doamna aceea bătrână, arătă cu capul în urma ei, și-a 
dat câinele dispărut. Un spaniel. 

Pendragon îi aruncă o privire neîncrezătoare. 
Sergentul Scratton o observă și continuă: 


— Mda, așa e. În mod normal n-aş... doar că... e a 
treia persoană în această săptămână. 

Inspectorul-șef se rezemă cu cotul de tejghea și se 
prinse de podul nasului. Brusc se simţi îngrozitor de 
obosit. 

— În regulă, sergent. Eu trebuie să plec. Dă-i toate 
detaliile inspectorului Towers, bine? 

Pendragon ieși în soarele după-amiezii. Îl văzu pe 
Turner așteptându-l în cea mai apropiată mașină din 
parcare. Aerul era din nou umed și era greu să ignori 
mirosul care venea din canale. 

— Acum avem de-a face și cu un hot-fantomă de 
câini, își zise Pendragon în barbă. Cred că vremea asta 
îi face pe toţi s-o ia razna. 

Era un drum de zece minute cu mașina până la 
blocul din anii 1920, recent renovat, de pe Tummill 
Street din Barbican, unde Max Rainer deținea un 
apartament la etajul al patrulea. Holul de la intrare, 
flancat de o parte și de alta de palmieri în ghivece 
negre de granit, ducea către un lift original cu uși 
glisante, lângă care se afla un set de scări din piatră. 
Liftul se deschidea într-un coridor larg. Fundalul alb al 
pereţilor era întrerupt de uriașe fotografii sepia, care 
înfățișau momentul construcției clădirii, muncitori cu 
căști pe cap, care duceau varniţe încărcate și 
împingeau roabe. Pe fiecare etaj se aflau patru 
apartamente. Rainer locuia la numărul 402. N 

Vorbea la telefon și râdea când întredeschise ușa. li 
căzu fața când îi văzu pe polițiști. Scurtă convorbirea și 
închise telefonul. 

— Domnule inspector-șef... 

— Pendragon. 

— Desigur. Cărui fapt îi datorez această onoare? 


Rainer îi aruncă o privire lui Pendragon, apoi îl 
măsură din priviri pe Turner. 

— Eram în trecere pe-aici. Ne întrebam dacă aveți la 
dispoziţie zece minute. 

— Păi... 

— Minunat! 

Pendragon făcu un pas în faţă, iar Rainer nu avu de 
ales și deschise larg ușa, lăsându-i pe cei doi bărbaţi să 
intre în apartament. 

Era mobilat scump. Un scaun Le Corbusier se afla 
lângă ferestrele mari, triple. Draperiile erau clasice, din 
catifea neagră, pardoseala din lemn de trandafir, iar pe 
rafturile din sticlă se aflau obiecte rare și exotice. In 
apartament se mai afla o canapea uzată și o lampă 
obișnuită art deco. Rainer îi invită să ia loc. Turner se 
așeză la celălalt capăt al canapelei față de gazdă. 
Pendragon se plimbă agale prin încăpere. 

— Din nefericire, am o întâlnire în douăzeci de 
minute, domnule inspector-șef, zise Rainer. După cum 
vă puteţi da seama și dumneavoastră, moartea lui Tim 
a fost un șoc pentru noi. Drept urmare, am multe 
întâlniri și probleme personale pe care trebuie să le 
rezolv. Firește că mi-ar plăcea să vă răspund la 
întrebări, așadar, poate ar trebui să trecem peste 
protocolul cu ceai și biscuiţi. 

Expresia îngrijorată care se putea citi de obicei pe 
chipul lui era mai accentuată ca niciodată. Ochii lui 
căprui erau încercănaţi și ușor injectaţi. Pendragon și 
Turner aflaseră că acesta împlinise cincizeci și șase de 
ani. În ziua aceea părea mai bătrân. 

Pendragon își flutură mâna. 

— Înţeleg prea bine, domnule Rainer. Dar am crezut 
că doriţi să ne ajutaţi ca să îl prindem pe ucigașul lui 
Tim Middleton. 


— Ucigaș? Este oficial? 

— Da. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă pe un ton serios 
Rainer. 

— Cât de apropiat eraţi de Tim Middleton? 

Rainer păru ușor surprins de întrebare. 

— l-am apreciat hotărârea... l-am respectat. ÎI 
cunoșteam de mult timp, dar n-aș putea spune că 
eram apropiaţi. 

— Dar totuși, au existat legături de familie, nu-i așa? 

— Am fost coleg cu tatăl său la Cambridge. Am vâslit 
împreună. Am fost cavaler de onoare la nunta soţilor 
Middleton în 1976. 

— Și l-aţi angajat pe Tim ca pe o favoare făcută 
familiei lui? întrebă Pendragon. 

— Deloc, răspunse Rainer. Tim este... a fost., un 
arhitect foarte, foarte bun. A lucrat pentru o firmă 
foarte cunoscută câţiva ani înainte să vină la noi. 

Pendragon păru să ignore acest lucru. În încăpere se 
așternu tăcerea în timp ce el scana cu privirea 
obiectele de pe rafturile din sticlă. În cele din urmă 
spuse: 

— Ce știți de cazierul domnului Middleton? 

Rainer păru surprins. 

— O, haideţi, domnule Rainer! zise Pendragon, 
oprindu-se în fața canapelei. Îi aruncă o privire lui 
Turner: Sergent, poate vrei să-i reîmprospătezi 
memoria domnului Rainer. 

Turner se uită în carnețel. 

— Pe data de 6 iunie 1997, domnul Tim Middleton a 
fost arestat în Edimburgh. Pe 18 octombrie 1997, a fost 
condamnat la șase ani de închisoare pentru două 
capete de acuzare pentru raporturi sexuale cu un 
minor și trei capete de acuzare pentru deținerea și 


distribuirea de pornografie infantilă. A fost eliberat mai 
repede pentru bună conduită pe data de 20 martie 
2001. 

Rainer își trecu o mână prin părul negru și rar. 

— Bine. Intr-adevăr, Tim a încălcat legea. Cineva de 
la Meadhams - firma de arhitectură pentru care a 
lucrat în Harrow - a aflat despre trecutul lui. A fost 
„pus pe liber”, după cum s-au exprimat ei. Tatăl lui 
Tim, Greg, avea o boală în fază terminală atunci... 
cancer la ficat. A murit la scurt timp după aceea. Nu 
pot spune că mă simţeam în largul meu cunoscând... 
înclinațiile lui Tim, dar era un arhitect bun. Credeţi-mă, 
dacă aș fi aflat că recidivase, aș fi... 

— Nu despre asta este vorba, domnule Rainer. 

— Nu, nu, desigur. Dar credeţi că are legătură cu 
moartea lui. 

— Este prea devreme ca să ne pronunţăm, însă 
trebuie să cercetăm toate posibilităţile. Știţi ceva 
despre viaţa personală a domnului Middleton? 

Pendragon își trase un scaun, sprijinindu-și coatele 
de genunchi și împreunându-și degetele. 

— Nu, eram doar colegi de muncă. Nu prea 
socializam altfel cu Tim. 

— Îi cunoașteţi prietenii? 

— Nu. 

— Aţi avut sentimentul că ar avea un anturaj 
nepotrivit? Avea probleme? 

Rainer se ridică în picioare și începu să se plimbe 
prin încăpere. 

— După cum am mai spus, domnule inspector-șef, nu 
prea aveam legătură cu Tim în afara biroului. Era băiat 
mare. Nu eram paznicul lui. 

— Nu. Spuneţi-mi, credeţi că cineva din firmă 
cunoștea trecutul domnului Middleton? 


Rainer se încordă. 

— La naiba, sper că nu! Eu n-am suflat o vorbă. Ce 
vă face să credeți asta? 

Pendragon nu răspunse la întrebare. 

— Și firma dumneavoastră merge bine? 

— Da, avem multe proiecte în desfășurare. De ce? 

— Inclusiv proiectul de pe Frimley Way? 

— Da. Desigur, am auzit despre moartea 
muncitorului de acolo. Tristă poveste. 

— Era unul dintre proiectele lui Tim Middleton? 
întrebă Turner. 

Rainer își îndreptă atenţia de la Pendragon la Turner. 

— Nu așa funcţionează lucrurile. Lucrăm ca o echipă 
la toate proiectele. 

— Dar nu există un coordonator de proiect? 

Rainer încuviinţă. 

— Proiectul de pe Frimley Way era a lui Middleton? 
insistă Turner. 

— A fost managerul de proiect, da. Unde vreţi să 
ajungeţi? 

Turner îi întâlni privirea lui Rainer. 

— Încerc doar să fac legătura între lucruri, domnule. 
Face parte din fișa postului. 

— Bine, domnule sergent, zise Rainer pe un ton rece. 
Atunci poate mă veţi scuza? Și eu am o fișă a postului. 
Include și întâlnirile cu clienţii. Se uită la ceas și apoi la 
Pendragon. Domnule inspector-șef, mă tem că trebuie 
să ajung la o întâlnire. 


— Ce-a fost atitudinea asta? întrebă Turner când 
coborau cu liftul. 

— O, eu nu mi-aș face prea multe griji, sergent. 
Rainer mi se pare un tip extrem de sensibil. Și-apoi, 
durerea își pune amprenta diferit asupra oamenilor. 


Când ajunseră la Brick Lane, Turner opri mașina în 
parcare și observă înaintea lui Pendragon grupul de 
jurnaliști care așteptau pe treptele din faţa secţiei de 
poliţie. 

— Începe distracţia, zise el. 

Pendragon cobori din mașină și se îndreptă hotărât 
spre scări. Neluând în seamă reportofoanele, își croi 
drum prin îmbulzeală. Când ajunse în capul scărilor, se 
întoarse cu faţa la grupul de jurnaliști. 

— Doresc să vă prezint câteva informaţii la zi, anunţă 
el, uitându-se la jurnaliștii și fotografii adunaţi acolo. 

Blițurile aparatelor de fotografiat intrară în funcțiune, 
iar câţiva jurnaliști își verificară reportofoanele digitale. 
Pendragon îl zări pe Fred Taylor în spatele grupului și 
își aținti privirea aspră asupra lui. 

— Există două crime legate de șantierul de 
construcţii al Bridgeport Construction de pe Frimley 
Way, începu el. Un muncitor, Amal Karim, a fost 
omorât în bătaie sâmbătă dimineaţa. Fusese paznic de 
noapte pe șantier. Trupul lui a fost descoperit pe ringul 
de dans al unui club din apropiere. Echipa noastră de 
criminaliști a confirmat faptul că atacul a avut loc pe 
acoperișul clubului, iar trupul bărbatului a fost aruncat 
în gura de aerisire care se află deasupra ringului de 
dans. A doua victimă este un arhitect al firmei Rainer & 
Partenerii. Decedatul este Tim Middleton, „Partenerul” 
firmei, unul dintre arhitecţii care se ocupau de 
proiectul de pe Frimley Way. Domnul Middleton a murit 
duminică într-un restaurant din zonă. Cauza morţii este 
încă necunoscută, însă patologii poliţiei încearcă să o 
descopere. Până în prezent nu există niciun indiciu că 
decesele ar fi legate între ele, nici nu putem afirma cu 
certitudine că domnul Middleton a fost sau nu ucis. 


Pendragon făcu o pauză și cercetă cu privirea 
chipurile din fața lui. 

— Şi cadavrul dezgropat pe șantier, domnule 
detectiv inspector-șef Pendragon? Ce ne puteţi spune 
despre el? 

Cel care pusese întrebarea era Fred Taylor. 

Pendragon inspiră adânc, încercând să câștige timp 
ca să își pună gândurile în ordine. 

— Cred că s-a produs o neînțelegere, domnule 
Taylor, răspunse el. Nu există niciun cadavru. 

— Sursele mele mi-au spus altceva. 

— A, sursele dumneavoastră. Da. Ei bine, mi-e teamă 
că sursele dumneavoastră v-au indus în eroare. În timp 
ce examina locul crimei, echipa noastră de criminaliști 
a descoperit un os uman, o falangă de la mâna 
dreaptă. Doriţi să vă spun pe litere cuvântul „falanga”, 
domnule Taylor? 

Câţiva jurnaliști râseră. 

— Un os uman? întrebă unul dintre jurnaliști. 

— Da. Oricum, osul este foarte vechi. 

— Dar provine de la o altă victimă... și se află în 
aceeași zonă, insistă Taylor. 

— Habar n-am. Dacă cineva a fost ucis, atunci crima 
a avut loc cu mult timp în urmă, răspunse Pendragon. 
Osul are o vechime de cel puţin o sută de ani. 

Jurnaliștii începură să vorbească toți odată. După o 
clipă, Pendragon își ridică mâna, iar aceștia tăcură. 

— Mă tem că acestea sunt toate informaţiile pe care 
le deţinem până în prezent. Vă vom ţine la curent cu 
noi detalii. 

— Domnule inspector-șef, aveţi de declarat ceva în 
legătură cu noile dezvăluiri din viaţa dumneavoastră 
personală? 


— Nu comentez, răspunse el și se întoarse către 
intrarea în secţia de poliţie. 

— Nu comentaţi, domnule inspector? Nu vreţi să 
răspundeţi? îl presă Taylor. 

Pendragon se opri o clipă și își trecu o mână peste 
sprânceană. Împinse ușa și intră hotărât în clădire. 


Când Pendragon ajunse la el acasă era aproape 7.30. 
Se simţea extenuat, însă nu doar slujba lui solicitantă îl 
făcea să se simtă atât de obosit, ci și faptul că își 
suprimase frustrarea și furia. Intotdeauna privise presa 
cu suspiciune. Amestecul presei atunci când fiica lui 
dispăruse îi lăsase un gust amar. Ziarele locale din 
Oxford subliniaseră ironia faptului că un poliţist cu 
experienţă nu reușise să-și protejeze propria fiică. 
Fusese un act teribil de cruzime care îi afectase 
profund atât pe el, cât și pe soţia lui. Căsătoria lui s-ar 
fi destrămat treptat și fără acea povară în plus, iar el 
nu putuse să ierte niciodată presa pentru acea insultă 
și de atunci păstrase distanţa. 

lar acum, acel nenorocit de jurnalist adusese totul în 
prim-plan din nou. Bine, putea să tot facă glume pe 
seama faptului că Jean îl părăsise pentru o altă femeie. 
Putea să facă față. Dar Amanda? Avea încă viu 
întipărită în minte imaginea ei. Ar fi fost adolescentă 
deja. Poate chiar era. Poate trăia în siguranţă undeva, 
alături de altcineva și într-o bună zi avea să revină în 
viața lui. Cu mult timp în urmă hotărâse să nu mai aibă 
astfel de gânduri, erau prea chinuitoare, prea 
distructive. Nu, cea mai bună cale să-și păstreze 
judecata sănătoasă era să-și imagineze că fiica lui 
murise cu mult timp în urmă și se odihnea în pace. 

După ce dispăruse Amanda, el se îngropase în 
muncă, dar acesta fusese un alt element care dusese 


la distrugerea căsniciei lui. În mod ironic, lăsând 
deoparte faptul că reușise să-și distragă atenţia, 
devotamentul lui nu fusese de folos nimănui. Deși își 
făcea treaba bine și era respectat de colegi, nu fusese 
niciodată promovat. Cândva fusese ambițios, dorind să 
ajungă departe - comisar-șef sau, poate, chiar 
comandant dar brusc toate ușile i se închiseseră, iar 
cariera lui ajunsese în impas. 

Apoi, brusc, Jean hotărâse să-și facă bagajele și să 
plece, într-o seară, Pendragon se întorsese acasă 
foarte târziu și descoperise că ea își luase toate hainele 
din dulap și câteva obiecte personale și îi lăsase doar 
un bilet scurt. Făcuse tot posibilul să ascundă totul, 
însă, desigur, adevărul ieșise la suprafaţă. Dintr-odată, 
postul său de la secţia de poliţie din Headington, de 
lângă Oxford, devenise nesigur. Primise câteva luni de 
concediu, iar el plecase în Irlanda, pierzând vremea 
prin Derry, bând Guinness în barurile din sat și 
plimbându-se câte treizeci de kilometri pe zi. 

După ce revenise la Oxford, el ceru divorţul, își 
depuse demisia și își închirie casa. Cu ajutorul unui 
prieten de la academia de poliţie, primi un post la Brick 
Lane. La început, ezitase să accepte postul. Crescuse 
în apropiere de noua secţie, dar revenise de puţine ori 
pe locurile natale de când absolvise Oxfordul în urmă 
cu douăzeci și cinci de ani. O parte din el se îndoia că 
era înțelept să se întoarcă în orașul unde crescuse. Se 
schimbaseră atât de multe lucruri în viaţa lui de când 
se plimbase ultima oară pe aceste străzi, iar el se 
schimbase la fel de mult. Nu mai era băieţelul mucos 
care se juca pe Mile End Road, îmbrăcat în pantaloni 
scurți, cu genunchii juliţi și murdari în timp ce se 
prefăcea că era soldat pe terenurile intravilane 


abandonate din cauza bombelor Luftwaffe detonate 
acolo cu douăzeci de ani înainte să se nască el. 

Își plimbă privirea prin apartamentul dezolant și oftă. 
Tocmai pusese Sunday at the Village Vanguard al lui 
Bill Evans, când auzi o bătaie ușoară în ușă. Opri 
muzica și se duse să deschidă. Sue Latimer stătea în 
hol, ţinând în mână o sticlă de whisky legată cu o 
panglică albastră. 

— Un mic dar de mulțumire, zise ea, întinzându-i-o. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai fost salvatorul meu. 

Pendragon râse și luă sticla. 

— Chiar nu trebuia... O văzu pe Sue aruncând o 
privire în apartament. Intră. Deschise ușa larg, iar ea 
intră. Îmi cer scuze, nu e cine ştie ce. Pot să-ți ofer 
ceva de băut? 

— Ai niște vin? întrebă ea, aruncând o privire prin 
încăpere. Îl ador pe Bill Evans. 

— Zău? zise Pendragon, ducându-se în bucătăria 
mică. 

— Pari surprins. 

— O, păi, nu credeam că mai știu mulţi despre el în 
zilele noastre. Jazzul nu prea mai este la modă. 

— Eu am crescut cu el. Am cântat într-o trupă. 

— Chiar? 

— O, chestii de amator. Dar era distractiv. 

Pendragon zâmbi. Tinea în mână două pahare. 

— Vrei să le bei pe amândouă? întrebă Sue. 

El îi întinse unul. 

— Noroc! Ştii, chiar nu era nevoie să cumperi sticla. 
Mă tem că nu ţi-am fost de prea mare ajutor. 

— Prostii! Cine știe ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu 
ai fi ajuns tu la momentul potrivit. Bine că am rămas 
doar fără geantă. 


Pendragon ridică din umeri. 

— L-am pus pe unul dintre sergenţii mei să 
investigheze dar, având în vedere că hoţul avea faţa 
acoperită, nu prea sunt mari șanse. Ai anulat cărțile de 
credit? 

— Desigur, și mă bucur că nu aveam în geantă decât 
vreo câteva bancnote. Oricum, sticla de whisky este 
doar pe jumătate un cadou de mulţumire. M-am gândit 
că ai nevoie să te înveselească cineva. 

El îi aruncă o privire nedumerită. 

— Am citit ziarele azi-dimineaţă. 

— Ah. 

— Sunt uimită cât de mult sunt dispuși să se 
înjosească jurnaliștii de tabloide. 

— Ei bine, asta e. A ieșit la lumină. 

Tăcură amândoi preţ de o clipă. El îi umplu paharul 
lui Sue și se așezară pe canapea. 

— Așadar, viaţa mea a fost făcută publică în ziar, 
dar, în afară de faptul că îţi place jazzul și cânţi, eu nu 
știu nimic despre tine, zise el. 

— Păi, deja ai aflat lucrurile interesante, răspunse ea. 
Născută în Sheffield acum patruzeci... și ceva de ani. 
Ea zâmbi și luă o înghiţitură din pahar. Sunt lector la 
Queen Mary College: psihologie. Am fost căsătorită 
doisprezece ani, divorțată de trei. Fără copii. Gata - 
iată extraordinara biografie a doctoriţei Sue Latimer. 

Pendragon clătină din cap și își goli paharul. 

— Ce e? 

— O, nimic. 

Ea îl privi insistent. 

— Păcat că te subapreciezi. Și eu fac la fel. Cred că 
este un defect colateral al divorțului. 

Sue încuviinţă din cap. 


— Se poate. Deși trebuie să recunosc că m-am simțit 
eliberată la momentul respectiv. Oricum, eu sunt 
psihologul. 

Râse, apoi se uită la ceas. 

— Trebuie să pleci undeva? întrebă Pendragon în 
timp ce ea își termina băutura. 

— Mă tem că da. Ţin un curs pentru studenții la 
seral. Bieţii de ei sunt nevoiţi să mă asculte perorând 
întruna după ce își termină munca la bancă sau la 
birou. 

— lar începi. 

Ea zâmbi. 

— Obiceiul... 

El o conduse la ușă. Vru să-i strângă mâna, însă Sue 
se întinse și îl sărută ușor pe obraz. 

— O, aproape uitasem, zise ea când ieși pe ușă. Te- 
aș putea ispiti cu o cină la mine acasă mâine-seară? 
Nimic deosebit, mă tem. Nu sunt Delia Smith. 

— Mă bucur să aud asta, răspunse Pendragon. Și, da, 
mi-ar face plăcere. 

— La opt și jumătate? 

— Voi veni. 


CAPITOLUL 22 


Stepney, marți 7 iunie, 11.45p.m. 

Era o porţiune de teren viran unde copiii se jucau 
ziua și care era acum învăluit în întuneric; sub cerul 
presărat cu stele, părea părăsit. 

Bărbatul purta o rochie lungă din catifea stacojie. 
Partea de jos a rochiei cădea liber de sub un corset 
strâns, închis cu șireturi și bombat în faţă cu ajutorul 
șervețelelor și a vatei. Şuvițele sintetice ale unei peruci 
negre mângâiau marginea de sus a corsetului și i se 
revărsau peste umeri. Peruca fusese împletită la spate 


cu mare grijă. În păr fuseseră prinse fire aurii de 
mătase. Pentru a completa costumaţia, el își așezase 
pe cap o bentiţă aurie cu niște trandafiri mici și albi. In 
picioare purta papuci din mătase aurie, ușor cam roși 
și murdari de noroi. Totul era într-un dezacord oribil cu 
mănușile albe din latex, care de-abia se zăreau de sub 
volănașele mânecilor. Bărbatul ţinea în mâna dreaptă o 
cușcă portabilă. Un spaniel cu botniţă fusese 
îngrămădit înăuntru. Acesta scheuna jalnic. 

În depărtare se zărea un șir de locuinţe de închiriat, 
luminate puternic la acea oră. In partea de esta 
terenului, se zărea silueta unui pod feroviar pe fundalul 
cerului înstelat. Bărbatul intrase pe terenul intravilan 
printr-o poartă ruginită din metal care se afla sub pod. 
Era o noapte toridă, iar el transpira abundent sub 
rochia grea din catifea. Pentru a înrăutăţi și mai mult 
situaţia, cușca i se părea mai grea cu fiecare pas pe 
care îl făcea. 

Dar locul cel mai întunecat nu era departe. 

După ce străbătuse vreo treizeci de metri de teren, 
bărbatul devenise aproape invizibil în lumina slabă. Nu 
i se mai vedea decât faţa albă și transpirată sub 
peruca neagră. 

Bărbatul în rochie roșie așeză cușca pe pământ. 
Câinele scheunase și mușcase botniţa încă de când îl 
scosese din portbagajul mașinii. Cușca era prea mică 
pentru a-i permite să se miște. Bietul animal se holba 
îngrozit când într-o parte, când într-alta, frecându-se cu 
capul de plasa din oţel care închidea cușca în 
momentul în care încerca să se întoarcă. 

Bărbatul deschise un rucsac mic din piele și scoase o 
cutiuţă din metal. Înăuntru se aflau două seringi. O luă 
pe cea mai mică, apăsă puţin pistonul și ridică în 
lumina slabă acul din care picura substanţa. Câinele 


chelălăi când acul îi pătrunse în piciorul din spate, însă 
sunetul fu înăbușit de botniţă. Animalul intră în panică 
și se prinse cu ghearele de plasă, împingându-se în ea 
și încercând să muște prin ochiurile acesteia. Apoi 
încremeni și se ghemui. 

Bărbatul deschise capacul cuștii și scoase cu grijă 
spanielul, așezându-l pe o parte în iarbă. Câinele își 
pironi ochii asupra bărbatului. Știa din instinct că ceva 
nu era deloc în regulă și nu putea face nimic în această 
privinţă. Pupilele lui erau negre și mărite. Avea privirea 
unui vițel care știe că va fi dus la abator. 

Bărbatul luă cea de-a doua seringă, care era mai 
mare. Conţinea o substanţă portocaliu-maronie. Fără 
se ezite, acesta se aplecă deasupra câinelui și apucă o 
bucată de blană și piele chiar de sub zgardă. Câinele 
lăsă să-i scape un geamăt slab, aproape imperceptibil 
când acul seringii pătrunse în carne. Bărbatul își mută 
privirea, neputând să întâlnească ochii animalului. 

Acesta începu să tremure. Picioarele i se zbătură în 
aer, iar labele i se strânseră. Ochii lui deveniră 
incredibil de mari, iar din gingii începu să curgă o 
spumă verde. 

Bărbatul atinse câinele cu vârful pantofului său auriu. 
Era mort, ţeapăn, cu ochii aţintiţi la stele. Din cutia de 
metal scoase un recipient mic din plastic. lnăuntru se 
aflau un disc mic din sticlă, o pipetă și o eprubetă cu 
dop. Capul câinelui era răsucit, astfel încât fălcile lui 
atingeau pământul. Cu mare grijă, bărbatul trecu 
marginea discului de-a lungul gingiilor câinelui, 
colectând spuma. Apoi folosi pipeta ca să o transfere în 
eprubetă. După ce termină, înveli eprubetă cu dop într- 
o folie protectoare cu bule de aer înainte să o așeze la 
loc în cutia din metal, împreună cu celelalte 
instrumente. Apoi o așeză cu grijă în geanta de umăr. 


Bărbatul privi câinele pentru ultima dată, îi închise 
pleoapele și o luă înapoi către poartă. Găsi din nou 
cărarea pe care o urmase către teren, dar tocmai când 
ajunse acolo auzi un zgomot. Se ascunse. O mașină 
trecu pe străduța îngustă de lângă teren, scrutând 
întunericul cu farurile. 

Ridicându-se în picioare, bărbatul în rochie traversă 
în grabă cei câţiva metri de iarbă udă și noroi. Nu 
observă când tivul rochiei se prinse de partea de jos a 
porţii de metal care dădea în străduţă, lăsând în urmă 
o fâșie de material lung de vreo cinci centimetri. 
Pășind pe asfaltul ud, el traversă în fugă străduţa și 
intră în mașină, ridicându-și poalele rochiei roșii. 


CAPITOLUL 23 


Londra, miercuri 8 iunie, 8.15 a.m. 

In bucătărie mirosea a lapte vărsat și răsunau 
acordurile unui hit de la Radio 2. Julie Silver oftă adânc 
când deschise ușa mașinii de spălat vase și își dădu 
seama că uitase să o pornească în urmă cu o seară. 
Trânti ușa înjurând, puse farfuriile și cănile copiilor în 
chiuvetă și deschise robinetul. Lăsându-le să se 
înmoaie, se duse la mașina de spălat, scoase mai 
multe perechi de blugi și tricouri, deschise ușa 
uscătorului și aruncă hainele înăuntru. 

La ușa care dădea spre grădină se auzi un zgăriat. 
Julie se întoarse și îl văzu pe Rex, câinele ciobănesc 
scoţian al familiei. Ţinea ceva între dinţi. Pornind 
uscătorul, ea traversă bucătăria și deschise ușa. Abia 
apucă să o întredeschidă, că Rex o împinse și trecu în 
fugă pe lângă ea, lăsând urme de noroi pe pardoseala 
proaspăt curățată. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă ea. Stai 
că-ți arăt eu... 


Rex se opri în mijlocul bucătăriei, dând din coadă, și 
lăsă pe jos obiectul pe care îl ţinea între dinţi. Acesta 
scoase un sunet când căzu pe gresie, iar câinele 
scoase un lătrat puternic. Julie făcu doi pași înspre el, 
iar Rex se ghemui gata de joacă și își legănă coada 
încoace și-ncolo, saliva începând să-i picure de pe bot. 
Femeia se aplecă să poată vedea mai bine obiectul. 

Era alb și ușor sferic. Nu-și putea da seama cum de 
ajunsese în gura lui Rex. Mișcă obiectul cu vârful 
degetului, iar acesta se rostogoli. Văzând jumătatea 
superioară a unui craniu uman, cu orbitele găunoase și 
decolorate, Julie ţipă și sări în picioare. Zece secunde 
mai târziu, ea suna la secţia de poliţie, cu degetele 
tremurându-i când apăsă pe taste. 


CAPITOLUL 24 


Jez Turner locuia într-un bloc de locuinţe sociale, pe o 
străduță înfundată de lângă Mile End Road. Chiar și 
scăldate în lumina soarelui blocurile păreau ponosite. 
Apartamentul lui Turner se afla la al patrulea etaj al 
clădirii Malibu House, un edificiu cu șapte etaje 
construit pe la mijlocul anilor 1960. Când apăsă pe 
butonul liftului, Pendragon se întrebă dacă cei care 
făcuseră proiectul credeau că sunt amuzanţi sau dacă 
acea denumire ridicol de nepotrivită provenise din 
convingerea sinceră că urmau să construiască un 
paradis. Oricare variantă ar fi fost, găinaţul de 
porumbei și fumul de la ţevile de eșapament ale 
mașinilor erau de altă părere. 

Liftul se stricase cu câteva luni în urmă și nu mai 
fusese reparat, astfel încât Pendragon se văzu nevoit 
să urce pe scări. Ca și restul clădirii, acestea erau 
construite din bucăţi simple din beton. Casa scării era 
acoperită cu graffiti și puțea a bere și urină. Auzi un 


plânset de copil și apoi vocea autoritară a unui bărbat 
strigând ceva neinteligibil. Zgomotele care proveneau 
de la mai multe canale diferite de televiziune răsunau 
îngrozitor. Când ajunse la etajul patru, o luă pe o 
pasarelă. Numără cel puţin vreo șase antene de satelit 
prinse în tavan, fiecare îndreptată către parcarea de 
jos. O femeie de o obezitate morbidă, care ţinea între 
buzele ţuguiate un muc de ţigară din foi, atârna niște 
haine cenușii pe o sârmă de uscat improvizată. 
Inspectorul-șef îi zâmbi amabil când trecu pe lângă ea. 

Ea îi aruncă o privire posomorâtă. La câteva uși mai 
încolo găsi și numărul 451, bătu și se întoarse. O văzu 
pe femeia cea grasă studiindu-l bănuitoare. 

Ușa se deschise, iar Pendragon rămase surprins când 
se trezi faţă în faţă cu o femeie în scaun cu rotile. Era 
foarte slabă și purta un trening negru, însă ochii ei 
erau strălucitori și plini de viaţă. Când zâmbi, faţa i se 
lumină. Pendragon își dădu seama că, în tinerete, 
fusese extrem de atrăgătoare. 

— Este în regulă, ai sunat unde trebuie, dragule, zise 
ea. 

Pendragon îl zări pe Jez Turner în capătul holului din 
spatele ei. 

— Imi cer scuze, eu... începu Jez. 

Femeia își întinse mâna. 

— Eileen Turner. Dumneata trebuie să fii detectiv 
inspector-șef Pendragon. Sper că vei rămâne la o 
ceașcă de ceai. 

— Mamă, ne grăbim. Domnul inspector-șef și-a 
schimbat traseul ca să vină să mă ia, zise tânărul 
sergent. 

Pendragon zâmbi și se uită pe furiș la Turner, care 
părea stânjenit. De obicei, într-o astfel de situaţie, 
Pendragon ar fi refuzat politicos, inventând vreo scuză, 


dar dintr-un motiv necunoscut de data aceasta el 
răspunse altfel: 

— Mi-ar face plăcere, mulțumesc. 

Jez se holbă la el, uluit. 

— Atunci, poftește în bucătărie, domnule inspector- 
șef! 

Eileen Turner își îndreptă scaunul cu rotile către fiul 
ei, care intră în bucătărie înaintea ei. Când Pendragon 
îi urmă, un labrador negru se ridică din coșul lui și veni 
la el, dând din coadă. El se aplecă și îl mângâie pe cap. 

— El e Beckham, zise Jez. E bătrân. L-am numit așa 
când era pui, iar Beckam, primul fotbalist al Angliei. 
Am renunţat la acest nume după incidentul de la Cupa 
Mondială din '98, dar a reintrat repede în gratii. 

Îi zburli blana în joacă și îl sărută în creștetul capului. 

— Luaţi loc, vă rog, zise Eileen Turner. Jez o ajută cu 
ceștile de ceai. Și, cum se descurcă băiatul meu, 
domnule inspector? 

— Vă rog, spuneti-mi Jack, răspunse Pendragon. Cum 
se descurcă? Este om de bază în poliţie, zise el pe un 
ton serios. 

Eileen Turner se uită la fiul ei și zâmbi. 

— Mă bucur să aud asta. Nu ne-a fost întotdeauna 
ușor. Jez a muncit din greu. Îi întinse lui Pendragon o 
ceașcă din porțelan și o farfurioară. Surprinzând 
expresia neliniștită a sergentului său, el luă o 
înghiţitură înainte să așeze ceașca de ceai pe masă. 

— Minunat, zise el. 

Beckham ședea lângă Pendragon și îl lăsa pe 
inspector să-l mângâie. Eileen Turner își aduse scaunul 
cu rotile în partea cealaltă a mesei, iar Jez îi așeză 
ceașca de ceai în faţă, retrăgându-se lângă blatul de 
bucătărie de lângă cuptor ca să și-l bea pe al lui. 


— Jez mi-a povestit despre crima odioasă de pe 
șantierul de construcţii. Îngrozitor, zise Eileen, între 
două înghiţituri de ceai. Nu pot înţelege de ce fac 
oamenii astfel de fapte. 

— Mulţi oameni nu înțeleg, doamnă Turner. 

— Mi se pare corect să îmi spui Eileen, dacă și eu îţi 
spun Jack, îi zise ea, zâmbind. 

— Ai dreptate... Eileen. Am ajuns să mă obișnuiesc 
cu faptul că oamenii găsesc tot felul de motive ciudate 
pentru a ucide. 

— De obicei, motivul sunt banii. 

— De cele mai multe ori. Sau cel puţin lucruri care au 
legătură cu banii: droguri, jocuri de noroc, lupta pentru 
putere. 

— Prin urmare, crima din pasiune e de domeniul 
trecutului? 

— Depinde ce înţelegi prin pasiune, nu? interveni Jez. 
Banii reprezintă o pasiune pentru mulţi oameni. 

— Nu la asta m-am referit, Jez, iubitule, răspunse 
mama lui. Mă refeream la crimele din pasiune pe care 
le vezi în filmele vechi. 

— În viaţa reală, crimele nu au nimic romantic, 
Eileen, răspunse Pendragon. Sunt întotdeauna 
dezgustătoare și tulburătoare, indiferent de motive sau 
de mijloace. 

— Da, sunt convinsă că ai dreptate. Se întoarse către 
fiul ei. Jez, te rog adu biscuiţii. Domnul inspector-șef 
pare înfometat. 

Pendragon râse. 

— Este foarte amabil din partea ta, dar chiar trebuie 
să plecăm acum. 

Eileen începu să protesteze, însă Jez își așeză o 
mână pe umărul ei. 

— Mamă, din păcate, nu avem timp de povești. 


O sărută pe obraz, iar ea îi strânse mâna. 

— Aveţi grijă, zise ea când cei doi închiseră ușa de la 
intrare în urma lor. 

In timp ce coborau scările, Jez i se adresă șefului său: 

— Știu la ce vă gândiţi. Şi noi urâm locul ăsta 
nenorocit. Dar, într-un an, o să plecăm de-aici. 
Economisesc bani pentru un depozit. 

— Bravo, sergent! 

— Vreţi să știți ce s-a întâmplat, nu-i așa? 

Pendragon îl privi surprins. 

— Acum șase ani. Accident de mașină. Tata a murit. 
Mama a rămas semiparalizată. 

Ajunseră la parter și traversară curtea din beton care 
dădea în stradă. 

— O întâmplare tragică, reuși să spună Pendragon. 
Mama ta este o femeie încântătoare, dar destul de 
singură. 

— Fac tot ce pot, domnule. Eram pe punctul de a 
scăpa din văgăuna asta când s-a întâmplat accidentul. 

Turner își flutură mâna arătând către clădirea gri 
mătăhăloasă numită Malibu House, fără a se uita în 
urmă. Avea o expresie îndurerată. Pendragon apăsă pe 
telecomanda mașinii, iar ușile se descuiară cu un clic și 
un semnal luminos. 

— Partea bună e că totul a fost pentru mine șutul în 
fund de care aveam nevoie. Inainte, eram cam 
necugetat. Și-acum, uitaţi-vă la mine! Și afișă un 
zâmbet dezarmant. Un om de bază în poliţie! 

Tocmai demaraseră când sună telefonul mobil al lui 
Pendragon. Era Rob Grant. 

— Domnule, am descoperit ceva. 

— Ce? 

— Scheletul a apărut ca prin minune. 

— Unde? 


— Aproape de Frimley Way. Poveste lungă. 
— Sper să fie una interesantă, domnule inspector. 
Ajung în cinci minute. 


Scheletul fusese găsit într-o benă, la nu mai mult de 
cincizeci de metri de șantierul de construcţii de pe 
Frimley Way. Pendragon parcă mașina la capătul 
străduţei și, împreună cu Turner, se îndreptă către un 
mic grup de oameni adunaţi în jurul unei bene galbene 
și ruginite. Criminaliștii erau acolo, însă nici urmă de 
Colette Newman. O bucată mare dreptunghiulară de 
folie fusese întinsă pe partea carosabilă a străduţei. 
Doi bărbaţi îmbrăcaţi în salopete din plastic se aflau în 
benă, încercând să-și ţină echilibrul pe grămezile de 
resturi menajere și desfășurând un cablu lung care 
fusese înfășurat în jurul unui butoi mare și ruginit de 
ulei. Întinseră o a doua bucată de folie în interiorul 
benei și așezară cu grijă scheletul pe ea. Apoi, apucând 
de cele două capete, aceștia ridicară pachetul cu 
atenţie peste marginea benei și îl dădură celorlalţi doi 
colegi care așteptau. Vickers și Thatcher stăteau 
deoparte, ca niște spectatori. Işi îndreptară spatele 
când îi văzură apropiindu-se pe Pendragon și pe 
Turner. 

— Domnule inspector, zise Vickers. 

El și Thatcher îl ignorară intenţionat pe Turner, care 
rămase ușor în urma lui Pendragon cu un rânjet pe 
buze. 

— Dă-mi detalii, sergent. 

— Am primit un telefon de la o doamnă care 
locuiește la numărul șapte, pe Aldemey Road, chiar 
mai încolo. Arătă cu mâna stângă. Câinele ciobănesc 
scoţian al familiei a adus în bucătărie o jumătate de 
craniu. Eu și sergentul Thatcher tocmai ajunseserăm la 


secţie și-am venit direct aici. Am cercetat străduțele și 
aleile din împrejurimi. Acum o jumătate de oră, am 
descoperit asta. 

Arătă cu capul către benă. 

— Dar aţi cercetat aleile și acum două zile, nu? 

— Da, domnule. Bena era tot aici, dar scheletul, nu. 

— Ești sigur? 

— Convins, zise cu fermitate Thatcher. O, pentru 
Dumnezeu, Turner, șterge-ţi naibii rânjetul ăla de pe 
faţă... 

Dar când se întoarse Pendragon, Turner afișă o 
expresie nevinovată. 

— Bine, domnilor sergențţi, zise el către Thatcher și 
Vickers. Este limpede că cineva se joacă cu noi. 
Întoarceţi-vă la secţie și întocmiţi-vă rapoartele. Ne 
ocupăm noi de restul. 

Pendragon și Turner se duseră către locul unde 
fusese așezat scheletul. Se aplecară amândoi lângă 
oase. 

— Inelul a dispărut, observă inspectorul-șef. 

— Ar fi putut fi șterpelit de cineva care a văzut 
scheletul în benă, domnule. 

— Posibil, dar greu de crezut. 

Pendragon se ridică în picioare și se întoarse către 
strada principală, când îl văzu apropiindu-se pe Fred 
Taylor. Jurnalistul era însoţit de un fotograf pe care 
Pendragon îl recunoscu din ambele sale întâlniri cu 
presa din faţa secţiei de poliţie Brick Lane. 

— O, minunat! zise el în barbă. 

— Acesta trebuie să fie proprietarul falangei, anunţă 
Taylor când se apropie. El se întoarse și schiţă un 
zâmbet către Pendragon. Adică f-a-l-a-n-g-ă. 

Dădu să plece către locul unde criminaliștii aranjau 
membrele și craniul scheletului pe bucata din plastic, 


dar Pendragon își întinse brațul, oprindu-l din drumul 
său pe Taylor. 

— Aici este locul crimei, domnule Taylor. Este interzis 
pentru public. 

Taylor ştia că nu era bine să forțeze lucrurile. Se 
întoarse cu fața la Pendragon. 

— Locul crimei, domnule inspector-șef? Păi, este 
exact ce voiam să știu. 

Încuviință din cap către fotograf care începu să facă 
mai multe instantanee. 

Simţind că începe să se înfurie, Pendragon făcu un 
pas către cei doi bărbaţi, apoi se opri. Thatcher și 
Vickers se aflau încă lângă benă. 

— Sergenţi, vă rog însoţiţi-i pe acești domni până la 
mașina lor, le ceru el pe un ton politicos. 


CAPITOLUL 25 


Londra, miercuri 8 iunie, 8.05p.m. 

Tony Ketteridge trecu pe lângă pat și se uită pe furiș 
la soţia lui, Pam. Nu era nimic interesant la televizor, 
așa că hotărâseră să meargă la culcare mai devreme 
în acea seară. Ea stătea cu spatele sprijinit de o 
grămadă de perne și citea o revistă. Văzu ecranul 
luminat al iPod-ului între cutele cămășii ei de noapte 
din dantelă. Acordurile zgomotoase ale unei melodii a 
lui Tom Jones răsunau din căşti. 

Întotdeauna urâse acel apartament, îl urâse în toţi 
cei șapte ani de când locuiau acolo. Dispreţuia în 
special dormitorul cu pereţii roz și mobilierul antic fals 
- toate alegerile lui Pam. Nimic din acea cameră nu îl 
reprezenta, gândi el în timp ce se îndrepta spre baie. 
De fapt, nimic din ce se afla în acel apartament nu îl 
reprezenta. Era teritoriul lui Pam. El câștiga banii, ea 
alegea draperiile. Era o înţelegere pe care ajunsese să 


o accepte cu mult timp în urmă. Și tot atunci ajunsese 
la concluzia că acceptarea unui lucru nu însemna și 
îmbrăţișarea acestuia. 

Inchise în urma lui ușa de la baie. Cel puţin acolo era 
răcoare. De o parte și de cealaltă a chiuvetei, se aflau 
niște ferestre glisante înguste. Erau deschise, iar 
storurile ridicate. Dădeau spre peretele de cărămidă al 
unei case vecine, așadar, încăperea conferea o 
oarecare intimitate. Baia era puternic luminată și 
zugrăvită în nuanţe diferite de roz în comparaţie cu 
dormitorul. 

După părerea lui Ketteridge, culorile se îmbinau într- 
un mod grotesc, întregul ansamblu semănând cu 
interiorul unui porc. Cada era din plastic liliachiu și 
fusese la modă în anii 1970. Ca să o asorteze, Pam 
optase pentru niște robinete aurii, în stil victorian. 
Vasul chiuvetei era alb, cu excepţia unui model cu flori 
violete care urca pe piciorul acesteia și se revărsa în 
vas. Un coș de gunoi auriu cu capac, pătat, completa 
acea imagine a unei grandori false și șterse. 

Ketteridge își studie chipul în oglindă. Arăta 
îngrozitor și se simţea și mai rău. Până acum câteva 
zile era pe linia de plutire, în acel moment însă... totul 
părea că se prăbușește în jurul lui. Nu se afla doar în 
dezavantaj - pentru el era ceva normal -, dar simțea 
că se află pe marginea unui abis. Işi vedea viitorul fără 
speranţă, o gaură neagră care îl trăgea în ea. 

Se apropie de oglindă, brațele atârnându-i grele pe 
lângă corp, și scoase limba. Apoi își dădu seama că 
uitase să își aducă un pahar cu apă. Intrând din nou în 
dormitor, o văzu pe Pam citind absorbită un articol 
despre viaţa amoroasă a lui Tom Cruise. Era înfățișat în 
mijlocul unei canapele din studioul lui Oprah. Pam îl 
ignoră complet. 


Înaintă descult de-a lungul holului, trecu pe lângă 
livingul mic în care se afla o canapea pestriță. 
Perdelele trase contrastau dezgustător cu materialul 
canapelei și cu portocaliul oribil și vârtejurile roșii ale 
covorului. Aprinse lumina în bucătărie și traversă 
pardoseala acoperită cu linoleum, în timp ce neonul 
fluorescent începu să prindă viaţă. Lăsă apa să curgă 
mai mult. Fusese atât de cald, încât apa rece din 
conducte era tot caldă. 

Auzi un zgomot în spatele lui. Se întoarse, dar nu 
văzu nimic. Își zări imaginea în geamul ușii din spate. 
Verifică apa cu degetul. Mulţumit, așeză paharul sub 
robinet. 

Zgomotul se auzi din nou. Venea dinspre ușa care 
dădea în curte. Poate Minnie, pisica, voia să intre. 
Făcea asta uneori, chiar dacă era împotriva regulilor 
stricte ale lui Pam. Hrănise conştiincios pisica și o 
scosese afară doar cu cinci minute înainte. Descuie ușa 
și o întredeschise. 

Afară era liniște, cu excepţia zgomotului traficului 
care se desfășura pe strada principală, pe partea 
cealaltă a clădirii. Din depărtare răzbătu un râset 
strident de fată. Dădu să se întoarcă în bucătărie, când 
auzi din nou acel zgomot. Semăna cu un zgâriat, ca și 
când s-ar fi frecat două bucăţi de metal. 

— Minnie! strigă el. Poţi intra pentru o farfurioară de 
lapte, doar atât. Apoi trebuie să ieși afară, Minnie! 

Zări o strălucire colorată și auzi un foșnet - mișcările 
produse de un material greu. Apoi fu împins cu spatele 
în bucătărie. Tony era un bărbat robust, însă fusese 
luat prin surprindere, își pierdu echilibrul și se prăbuși 
pe linoleum cu o bufnitură surdă. O siluetă se furișă pe 
ușă cu o viteză incredibilă - o umbră rotundă, stacojie. 
Tony Ketteridge observă părul lung și negru fluturând 


și buzele roșii. Dar înainte să apuce să facă o mișcare, 
simţi pe gât o lamă din oţel. Înspăimântat, nu reuși 
decât să se concentreze asupra feței care îl privea. 

Fata era palidă: buzele de un roșu aprins, ochii negri 
încărcaţi de rimei, obrajii fardaţi puternic. Pentru o 
clipă i se păru că se uita la Jokerul din Batman. Insă 
reuși să recunoască faţa din spatele machiajului. 
Brusc, i se făcu rău. 

— Tu! reuși să spună Ketteridge, mutându-și privirea 
de la chipul grotesc la mâna în care ţinea lama lipită de 
gâtul lui. 

Tony Ketteridge simţi o durere ascuţită în carnea 
moale de la subsuoara sa. Era ca focul, ca un ac 
fierbinte care îi străpungea pielea și se afunda în 
umărul lui. Işi întoarse capul cât putu de mult, dar nu 
văzu nicio rană. Gura i se deschise. Paralizia se instală 
o secundă mai târziu. Spre groaza lui, nu avea absolut 
niciun control asupra mișcărilor sale. Vederea i se 
înceţoșă. Lucrurile începură să se contopească într-un 
amestec de alb, roșu și negru. Voia să tipe, dar nu 
putu. Simţi că i se întoarce stomacul pe dos. Sângele îi 
țâșni ca o fântână arteziană din piept. Chipul ucigașului 
său îi apăru din nou în faţă, iar apoi mâna acestuia. 
Purta un inel, însă piatra mare și verde fusese ridicată, 
iar din interior ieșise un ac pătat cu sânge. Ketteridge 
încercă disperat să rostească un nume, dar nu reuși, în 
jurul lui, începu să se aștearnă întunericul. 


CAPITOLUL 26 


Londra, martie 1589 

Locuinţa lui Ann Doherty era o casă obișnuită din 
Southwark, înaltă, strâmtă și diformă ca o cocoașă. 
Fatada avea cu siguranţă nevoie de reparaţii. Mortarul 
de deasupra ușii de la intrare era găurit, iar obloanele 


de la ferestre aveau nevoie urgentă de vopsea 
proaspătă. Ann se străduise să confere interiorului un 
aer cât mai primitor. 

Am intrat în încăperea principală direct din stradă și 
am simţit aproape imediat cum oasele mele au început 
să se dezmorţească. Era o încăpere mică, cu tavan jos. 
Nu era niciun fel de covor, doar lespezile goale de 
piatră. Un cămin mare ocupa cea mai mare parte dintr- 
un perete, iar deasupra lui se afla o etajeră din lemn 
pe care erau înşirate farfurii din cositor. În vatră ardea 
un foc puternic, iar deasupra flăcărilor, pe un suport, 
se afla o oală în care fierbea apa. Intr-o parte a 
căminului văzu un scaun solid din lemn, cu spătarul 
înalt și cu braţele sculptate în formă de cap de leu. Alte 
două scaune erau așezate în apropierea focului. Când 
am intrat, o slujnică tânără se aplecă să ia oala de pe 
foc, apoi începu să toarne conţinutul aburind într-un 
lighean de lângă vatră. Ea ieși repede din încăpere 
când ne-am apropiat noi. 

Am ajutat-o pe Ann să se așeze lângă foc și m-am 
uitat mai atent la fața ei. Buza de sus începea să i se 
învinețească, 

Am muiat o cârpă și i-am tamponat rana. Ea a 
gemut. Băiatul, Anthony, a venit în fugă și s-a ghemuit 
la picioarele ei. 

— Stăpână Ann, ce ţi-au făcut? a întrebat el pe 
nerăsuflate. 

A vrut să-i atingă cu degetele buza rănită. L-am 
înșfăcat de mână, mai dur decât aș fi vrut. El s-a 
răsucit cu faţa la mine și m-a privit cu furie, l-am dat 
drumul. 

— Nu te teme, Anthony, a zis Ann cu blândeţe. 
Bărbaţii aceștia sunt prieteni. 


— Prieteni? Prieteni? a chicotit el. Există așa ceva în 
această lume nemiloasă, mylady? 

Ea a zâmbit și l-a mângâiat pe cap. 

— Da, există. 

— Acelea erau Gărzile Reginei, am zis. Băiatul ăsta 
cine-i? 

Pentru prima oară m-am uitat mai atent la el. Era 
înalt și zvelt. Bretonul negru îi intra în ochi și avea buze 
extrem de groase. Începea să-i mijească mustata, care 
semăna mai mult cu o omidă păroasă. Păstra încă 
trăsăturile blânde ale unui copil. Ochii lui aveau o 
culoare neobișnuită, căprui amestecat cu maro-închis, 
iar genele îi erau lungi și negre. Să tot fi avut vreo 
optsprezece ani, mi-am zis, dar se poate să fi fost mai 
tânăr. 

Ann își așeză un braţ în jurul umerilor lui. 

— Anthony mi-e ca un frate. Am grijă de el de 
aproape un an - de când au murit părinţii lui. Este un 
băiat cuminte și extrem de inofensiv, dar suferă de o 
boală a minţii. Este un credincios adevărat, dar, din 
cauza bolii lui, nu știe ce înseamnă frica și prudenţa. El 
crede că trebuie să le vorbească despre Adevărata 
Credinţă tuturor celor care vor să asculte. Majoritatea 
oamenilor de prin locurile astea îl ignoră. Știu că este 
inofensiv. Ori cineva s-a simţit jignit azi, ori gărzile erau 
pur și simplu în trecere și au auzit ceva ce nu le-a 
convenit. 

— Nu sunt prea încântat de situaţia asta, declară 
Sebastian, făcând un pas spre noi. E nebunie curată. Ar 
trebui să fim în siguranţă în casa asta. Băiatul ăsta 
atrage atenția. 

M-am uitat la expresia șocată a lui Ann. 

— Domnilor, îmi pare foarte rău. Nu se va mai 
întâmpla. Anthony are un suflet bun. Are inima curată. 


— Puțin mă interesează pe mine caracterul băiatului, 
izbucni Sebastian. Nu cred că îţi dai seama de 
pericolele care ne pasc. 

Ann s-a ridicat în picioare. Era aproape la fel de 
înaltă ca prietenul meu. 

— Domnule, mi-am cerut scuze. Ce doriți mai mult 
de la mine? 

Sebastian a părut uimit de îndrăzneala fetei. Apoi am 
văzut cum uimirea lui s-a transformat în mânie. A făcut 
un pas către Ann Doherty, iar eu am fost convins că 
avea de gând să o lovească. Dar ea era uimitor de 
agilă. Sebastian abia a apucat să se miște când fata l-a 
luat prin surprindere, i-a prins pumnul încleștat și l-a 
lipit cu spatele de perete. L-a apucat de gât. 

— Să nu îndrăzniţi vreodată să-mi vorbiţi despre 
pericolele care vă pasc, domnule, zise ea printre dinţi. 
Noi vedem moartea în fiecare zi. Noi n-avem norocul să 
stăm la adăpostul încăperilor din Vatican, părinte 
Sebastian. Aici, dacă ești descurcăreț, trăieşti. 

Fata i-a dat drumul. El s-a îmbujorat la faţă de rușine 
și și-a dus mâna la gât unde degetele puternice ale lui 
Ann îi lăsaseră urme roșii. 

Eu am râs ca să mai destind atmosfera, fapt care nu 
a fost deloc pe placul prietenului meu. 

— Haide, Sebastian, am zis eu și mi-am așezat brațul 
în jurul umerilor lui. Să nu începem această vizită cu 
stângul. Apoi m-am întors către Ann: Poate aţi 
exagerat amândoi. Haide să fim prieteni! 

— Da, prieteni, prieteni! a încuviinţat vesel Anthony 
și a început să danseze. 

Pe chipul lui Sebastian se putea citi în continuare 
furia. Şi-a aranjat tunica și și-a trecut degetele pe sub 
guler. 


— Aș vrea să mi se arate odaia unde voi dormi... 
dacă my lady este amabilă, a zis el pe un ton rece. 

l-am aruncat o privire plină de reproș, însă el a privit 
prin mine. 

— Aș fi foarte încântată, părinte, a răspuns Ann. Sunt 
convinsă că amândoi sunteți epuizați după călătoria 
lungă. Dar trebuie să ne ocupăm de ceva mai întâi. 
Dacă-mi daţi voie. 

Trecând printre noi, s-a dus într-un colţ al încăperii 
unde se afla o măsuţă de scris din stejar. Atras un 
sertar și, spre surprinderea mea, l-a scos de tot din 
masă. Apoi, după ce a luat ceva din spatele sertarului, 
l-a băgat înapoi la loc. In mână ţinea o bucată de 
hârtie, împăturită și sigilată cu o picătură amorfă de 
ceară. Am rupt sigiliul, am despăturit hârtia și am citit: 
„Prietenul nostru comun, Richard, vă va face în curând 
o vizită. Vă va arăta drumul către complici. Puteţi avea 
încredere în Richard și în complici; luaţi seama la 
sfaturile lor. Sunt cu toţii loiali. Complicii vă așteaptă. 
Distrugeţi hârtia după ce aţi citit-o”. Sub aceste rânduri 
se afla sigiliul sfânt al papei. Sebastian a luat bileţelul 
din mâna mea și l-a citit repede. După ce l-am mai citit 
o dată, m-am dus lângă foc și l-am aruncat în flăcări, 
privind cum acesta se aprinde și se face scrum. 

— Ni s-a spus că ne vom întâlni cu superiorul nostru, 
părintele Richard, am zis. Dar cine sunt acești 
„complici”? 

M-am uitat la Sebastian, apoi la Ann. Anthony făcea 
diferite forme cu ajutorul mâinilor, aruncând umbre pe 
peretele îndepărtat al încăperii. 

— Complicii? Nu... a început Ann, apoi a zâmbit. 
Desigur! Edmund și Edward Perch. N-au cum să fie 
alţii. 

Eu și Sebastian ne-am uitat năuci la femeie. 


— Sunt criminali de prin partea locului. Sunt 
conducătorii unei bande, cea mai puternică din zonă, și 
se ocupă cu bunuri ilegale, contrabandă. Sunt cămătari 
pricepuţi și fiecare din ei a omorât mulţi oameni. 

— lar tu știi unde îi putem găsi? 

— Toată lumea știe unde sunt. Puţini își doresc să 
aibă de-a face cu ei. Dar în scrisoare s-a spus clar: 
părintele Richard vă va arăta drumul. Și-acum, gata. 
Haideţi să vă arăt camera. Servitoarea vă va aduce 
niște apă fierbinte ca să vă spălaţi după lunga 
călătorie. 

M-am simţit de parcă abia adormisem când am fost 
trezit de Ann care mă striga pe nume. Am deschis ochii 
și am văzut-o aplecată deasupra mea, ţinând în mână 
un opaiţ care producea o lumină slabă. L-a așezat pe o 
măsuţă lângă patul meu și s-a dus să-l trezească pe 
Sebastian. L-am văzut sărind din pat, tresărind când 
Ann i-a atins umărul. 

Eu m-am trezit imediat și m-am așezat în fund. 

— Cât e ceasul? am întrebat, observând cerul 
întunecat prin ferestruica aflată sus, pe peretele din 
faţă. 

— Două ceasuri după apus, părinte, a răspuns Ann. 

— Nu trebuia să ne lași să dormim așa de mult, a zis 
Sebastian. 

Îi puteam vedea mânia întipărită pe chip, cu toate că 
lumina pe care o răspândea opaițul de lângă patul meu 
nu era prea puternică. 

— Trebuia să vă odihniţi, a răspuns ea. Și aveţi 
destul timp ca să vă pregătiţi pentru Liturghie. 

— Ai organizat o întrunire? 

— Da. Nu vă faceţi griji... nu seva ţine aici. 

— Unde? 


— Avem mai multe locuri unde ne întâlnim în mod 
obișnuit, în case din vecinătate. Nu ne întâlnim 
niciodată în același loc de două ori la rând. În seara 
aceasta, Liturghia se va ţine în Swan Lane. Nu este 
departe. Și-acum, vă rog să vă pregătiţi și vă voi arăta 
drumul. 

— Aşteaptă! Am prins-o de braţ. Eşti sigură că nu 
este periculos? 

— Nu știu, părinte. Trăim niște vremuri periculoase. 
Nu este hotărârea mea să ţinem Liturghia în seara 
asta, ci a superiorului vostru. 

— Va lua parte și fratele Richard? 

— El va ţine slujba. 

Ann înlocuise apa din lighean, iar eu m-am spălat pe 
faţă și mi-am șters ceafa cu o cârpă caldă și umedă, în 
odaie era frig, așa că mi-am tras repede pe mine 
tunica și pantalonii, în geantă mi-am găsit haina și 
mănușile cu un deget. Era atât de frig, încât din gură 
ne ieșeau aburi. Eu mă uitam pe fereastră în timp ce 
Sebastian se îmbrăca. Pufăia și gâfâia din cauza 
frigului. Afară era surprinzător de luminos; sfera 
gălbuie a lunii pline lumina acoperișurile îngheţate. 
Reușeam să disting câteva luminiţe slabe, iar în 
depărtare, o fâșie de apă, Tamisa, se vedea argintie în 
strălucirea lunii. Un fulg de zăpadă pluti ușor, făcu o 
piruetă și se topi pe pervazul ferestrei. 

Am coborât câteva minute mai târziu. Anthony ne 
aștepta înfășurat într-o mantie pătată, din lână 
maronie, cu o pălărie din fetru pe cap și mănuși. Când 
ne-a văzut, a început să chicotească prostește. 

— Arătăm ca niște urși! exclamă el și scoase un 
răcnet puternic. 

Nu am văzut pe nimeni când am ieșit din casă și am 
luat-o pe o străduţă întunecată și pietruită. Ann 


mergea în faţă, ţinându-l de mână pe Anthony. 
Incepuse să ningă abundent, zăpada așternându-se pe 
caldarâm și pe pământul îngheţat. Străduţa dădea într- 
o piaţetă. Câţiva negustori încă mai negociau în 
semiîntuneric. Într-un colț, afară, ardea un foc. Câţiva 
oameni stăteau adunaţi în jurul flăcărilor jucăușe, 
trecând de la unul la celălalt o sticlă ce conţinea un 
lichid de culoarea chihlimbarului. Unul dintre ei, o 
bătrână fără dinţi, a început să râdă atât de tare, încât 
râsul ei s-a auzit până în cealaltă parte a piaţetei. În 
mijlocul grupului dansa un bufon îmbrăcat în costumul 
tradiţional: colanţi cu dungi galbene și albastre, o 
tunică ce avea clopoței agăţaţi de tiv și o pălărie 
uriașă, multicoloră. Făcea jonglerii cu niște lemne 
aprinse, flăcările descriind arcuri roșii printre fulgii de 
zăpadă care cădeau. 

Am luat-o pe o altă străduță învăluită în întuneric. 
De-abia dacă încăpea un singur om, astfel încât am 
fost nevoiţi să înaintăm în șir indian. Deasupra 
capetelor noastre, atârna primul cat al unei case 
dărăpănate care se afla atât de aproape de cea din 
partea cealaltă, încât o pasăre cu greu ar fi putut zbura 
printre ele. 

După câteva minute de mers, m-am dezorientat din 
nou, întocmai cum păţisem dimineaţă. Am ajuns la 
concluzia că locul acela era un adevărat labirint. 
Oamenii care locuiau în Southwark cunoșteau multe 
scurtături și pasaje neobișnuite. Știau cum să-i evite pe 
cerșetori și pe hoţi, însă pentru mine era o 
încrengătură întortocheată de străduțe. Dacă m-aș fi 
pierdut de Ann, nu aș fi putut găsi niciodată drumul de 
întoarcere spre casă. 

Tocmai când simţeam cum mă cuprinde disperarea 
și că degetele de la mâini și de la picioare îmi îngheaţă 


bocnă, Ann și Anthony s-au oprit în faţa unei uși. Când 
eu și Sebastian am ajuns lângă ei, Ann a bătut la ușă 
cu o ușoară atingere a încheieturilor degetelor - 
evident un semnal cunoscut doar de cei dinăuntru. 

O servitoare tânără ne-a deschis și ne-a condus într- 
o încăpere asemănătoare cu salonul modest din casa 
lui Ann. Traversând încăperea în faţa noastră, 
servitoarea a tras de un inel de metal ascuns la capătul 
unui raft plin cu cărți. S-a auzit un clic slab, iar peretele 
din lemn s-a dat deoparte. In întunericul de dincolo am 
deslușit niște scări care coborau. Servitoarea a luat o 
torță aprinsă dintr-o nișă din interiorul pasajului secret 
și a început să coboare. 

Eu am fost ultimul care a coborât și am fost uimit să 
descopăr că am pășit într-un beci larg, dreptunghiular. 
Pereţii erau acoperiţi cu lambriuri, iar pardoseala era 
din pământ. De-a lungul pereţilor mai lungi se aflau 
firide puţin adânci, unde ardeau lumânări. In capătul 
îndepărtat, am văzut un altar. Era acoperit cu o faţă de 
masă de un purpuriu-închis, iar în centrul acestuia se 
afla o cruce mare din aur. Lângă ea am văzut un potir 
din aur, iar lângă acesta, o tavă. La fiecare capăt al 
feței de masă se aflau lumânări pătrate așezate în 
suporturi simple, aurite, care emanau o strălucire 
cremoasă. M-am lăsat în genunchi și m-am închinat, 
rostind Tatăl nostru înainte să mă ridic din nou în 
picioare. 

Lângă altar se afla un mic grup de oameni. Pe 
măsură ce mă apropiam, aceștia s-au întors deodată. 
În spatele adunării se afla un preot catolic. Înalt şi cu 
umerii laţi, acesta purta o sutană de culoarea 
bronzului, frumos brodată cu fire de aur. Pe partea din 
faţă a sutanei fusese cusută o cruce mare, argintie, iar 
în mijlocul acesteia se afla imaginea lui Hristos, cu 


ochii ridicaţi spre cer și cu un deget arătând către 
inimă. L-am recunoscut imediat pe preot. Era părintele 
Richard Carnet, cel mai bătrân iezuit din Anglia, un om 
care înfăptuise atât de mult în numele Domnului 
nostru, încât la Roma era cel mai respectat nume 
englez. El a făcut un pas în faţă și ne-a îmbrățișat, pe 
Sebastian și pe mine. 

— Mă bucur să te revăd, frate, mi-a șoptit la ureche. 

Apoi ne-a condus la grupul de lângă altar. 

Erau vreo douăzeci care șușoteau. Părintele Carnet a 
făcut prezentările. Ultimul era un bărbat cu fața 
îngustă și cu un păr bogat, argintiu. Avea ochii căprui, 
migdalaţi și o barbă sură. 

— Prieteni, a spus Părintele Carnet, adresându-se lui 
Sebastian și mie, acesta este oaspetele nostru de 
onoare din seara aceasta: William Byrd. 

M-am holbat la bărbat, uluit. Cel care se afla în faţa 
mea, zâmbitor și umil, era, poate, cel mai respectat 
muzician de pe acele meleaguri. Și, cel mai incredibil 
lucru dintre toate, era și preferatul Reginei, ba mai 
mult, era Compozitorul Curţii. Știam că se trage dintr-o 
familie catolică, dar întotdeauna crezusem că 
renunţase la credinţa lui ca să servească monarhului. 

Am făcut o plecăciune. 

— Sunt profund onorat, domnule. 

Byrd a zâmbit și mi-a luat mâna. 

— Îți înţeleg surprinderea, domnule. Nu trebuie să te 
temi de mine. 

Mi-am dat seama că era un om remarcabil de 
empatic, căci în minte începuse, într-adevăr, să-mi 
încolțească o îndoială de îndată ce i-am auzit numele. 
Auzisem atâtea povești îngrozitoare referitoare la 
conflictul religios care devenise marea scindare a 
epocii noastre. Povești despre fraţi care se ucid unul pe 


celălalt, despre iubiţi care se trădează, despre părinţii 
care își condamnă propriii copii la tortură în numele 
credinţei lor. In aceste vremuri tulburi, era greu să îţi 
dai seama în cine să ai încredere și de cine să te 
îndoiești. 

Părintele Carnet l-a condus pe William Byrd în 
spatele altarului, fiind urmați de șase membri ai 
congregaţiei. S-au aliniat pe două rânduri. Stând în faţa 
lor, Byrd și-a ridicat mâinile, iar grupul a început să 
cânte. Eu, împreună cu ceilalţi, am îngenuncheat. 

Era o muzică plăcută. Mi-a amintit brusc de 
atmosfera de la colegiu, casa mea din ultimii cinci ani. 
Brusc, mi s-a făcut dor de casă. Dar, în același timp, 
aceste acorduri de preamărire, atât de adânc 
impregnate în sufletul meu, mi-au ridicat moralul. 
Temerile pe care le aveam au început să dispară pe 
măsură ce m-am lăsat copleșit de sunetele desăvârșite 
ale rugăciunii Doamne miluiește! Apoi, dintr-odată... 
tăcere. O liniște mormântală. Părintele Richard s-a dus 
la altar și a început Ritualul Spovedaniei în latină, care 
nu se supunea deloc regulilor ecleziastice ale Angliei: 
Fratres, agnoscamus peccata nostra, ut apți simus. 

A urmat o rugăciune, spusă din nou în latină, în care 
părintele Richard îl implora pe Domnul nostru să ne 
arate nouă, umilii Lui servitori, îndurare, iar pe 
Sebastian și pe mine să ne ajute în misiunea 
periculoasă pe care o aveam de îndeplinit. William 
Byrd și corul s-au ridicat din nou în picioare, iar 
compozitorul a dat tonul pentru G/oria: G/oria în 
excelsis Deo et în terra pax hominibus bonae 
voluntatis... 

Il auzeam pe Sebastian, care stătea lângă mine, 
cântând ca și când s-ar fi aflat la Colegiul lezuiţilor. În 
dreapta mea, Ann stătea în genunchi, cu capul plecat 


și acoperit cu o bucată neagră de dantelă. Avea o voce 
suavă, aproape angelică. Când mi-am ridicat privirea, 
am fost surprins să-l văd pe Anthony îmbrăcat în 
veșmântul alb al paracliserului, tras peste tunica lui 
murdară, din postav. Acesta îi înmână părintelui 
Richard un mic vas. Părea extrem de liniștit, ca și când 
nu ar fi suferit de o boală a minţii. Expresia întipărită 
pe chipul ei era senină, iar ochii îi străluceau în timp ce 
se concentra la ceea ce avea de făcut. 

Am simţit cum Ann se sprijini de mine și mi-am dat 
seama că se ridica în picioare. Abia atunci am auzit 
vocea discordantă care răzbătea printre notele 
muzicale. Brusc, muzica încetă. M-am întors și am 
văzut-o pe servitoarea care ne adusese mai devreme 
jos. Stătea la intrarea în capela subterană, cu faţa 
cadaverică: 

— Urmăritorii... ţipă ea. Reginei... 

Inainte să apuce să-și termine fraza, servitoarea a 
fost îmbrâncită cu putere în încăpere. Ea a căzut pe 
burtă, iar doi bărbaţi îmbrăcaţi în tunici din piele, cu 
platoșe din metal, au dat năvală pe scări în jos. Unul 
din ei a ridicat fata și a aruncat-o deoparte, în timp ce 
alți doi bărbaţi au pătruns în capelă, cu săbiile trase 
din teacă. 

Am simţit cum mă cuprinde un fior de groază. L-am 
simţit, mai degrabă decât l-am văzut, pe Sebastian 
sărind în picioare, iar apoi un suflu de aer când acesta 
a trecut pe lângă mine, îndreptându-se ţintă spre 
intruși. Am ţipat, dar nu-mi mai aduc aminte ce anume. 
A fost ceva mecanic, din străfundul meu, un țipăt de 
groază. Au fost ultimele cuvinte adresate prietenului 
meu. Când acesta a pornit la atac, bărbatul care se afla 
în fruntea grupului și-a întins pur și simplu mâna în 


care ţinea sabia, iar Sebastian s-a împlântat în ea, 
metalul străpungându-i carnea și ieșindu-i prin spate. 

Am auzit ţipătul unei femei și am simţit cum cineva 
mă lovește în spate. Aproape mi-am pierdut echilibrul. 
Înaintând împleticindu-mă, m-am trezit lângă altar. 
Corul se împrăștiase. Am aruncat o privire înspre 
William Byrd pe al cărui chip se citea groaza. Apoi am 
simţit o mână fermă pe braţul meu. Am încercat să mă 
întorc să văd cine mă înșfăcase, dar mi-am pierdut din 
nou echilibrul. 

În mintea mea, următoarele secunde au rămas 
neclare, un amestec de zgomot și culoare, o senzaţie 
arzătoare în stomac când mi-am dat seama că aș fi 
putut muri în orice clipă. Am simţit în gură gustul amar 
de fiere și era cât pe ce să mă înec. Am simţit cum 
încep să mă clatin din nou. Mi-am întins mâinile și m- 
am sprijinit de pereţii acoperiţi cu lambriu ai beciului. 
Apoi m-am trezit afară din încăpere, ghemuit într-un 
spațiu umed și strâmt, iar lumina din capelă a dispărut. 
Doar o dâră subţire de lumină pătrundea până la noi 
prin crăpătura unde se îmbina lambriul și unde bucăţile 
de lemn se despărțţeau ușor. 

— Suntem în siguranţă aici, am auzit o voce. 

Era Anthony. Acesta sufla greu. M-am întors și, în 
semiîntuneric, am reușit să-i disting trăsăturile aspre. 
Preţ de o secundă mi s-a părut înmărmurit, apoi a 
zâmbit larg, înainte să izbucnească în plâns. 


CAPITOLUL 27 


Stepney, miercuri 8 iunie, 8.25p.m. = 

Pendragon se opri o secundă ca să se reculeagă. Işi 
aranjă părul, tuși și apăsă pe butonul soneriei. Sue 
Latimer deschise ușa. Era îmbrăcată într-o rochie de 


vară bleu, iar părul prins la spate îi scotea în evidenţă 
pomeții frumoși. 

— Bună. Bănuiesc că punctualitatea face parte din 
fișa postului. 

— Scuze. Trebuia să mă încadrez în sfertul 
academic? 

Ea râse. 

Pendragon ţinea în mână o sticlă de vin roșu, iar în 
cealaltă, un buchet de lalele. Ea păru cu adevărat 
încântată. 

— Superb! Mulţumesc, Jack! 

Apartamentul lui Sue era atât de diferit de cel al lui 
Pendragon, încât era greu să crezi că se aflau în 
aceeași clădire. Pereţii erau zugrăviți în nuanțe calde, 
ciocolatiu și crem și albastru-azur. Lumina era difuză. 
Un perete era acoperit cu rafturi pline de cărți și CD- 
uri. Bucătăria era modernă, iar tigăile lustruite 
străluceau atârnate deasupra unui aragaz scump. 
Dintr-o cratiţă se răspândea un amestec de mirosuri. 
La radioul care se afla la un capăt al blatului de 
bucătărie se auzeau acordurile unui pian, iar el nu 
recunoscu pe de-a-ntregul melodia. 

— Sper că-ţi place mâncarea indiană, zise ea, 
întinzându-i lui Pendragon un pahar cu vin roșu. 

El se simţi imediat neobișnuit de relaxat. Nu fusese 
niciodată o persoană foarte sociabilă, având nevoie de 
ceva timp până să cunoască oamenii, dar Sue era atât 
de deschisă și de plăcută, încât i se păru normal să 
lase garda jos. 

— Trebuie să recunosc că mi-ai părut destul de 
misterios când te-am cunoscut, zise ea, amestecând în 
curry. 

— O, este o atitudine construită cu grijă. 


Ea ridică o lingură de lemn și-o dădu lui Pendragon, 
invitându-l să guste. El luă o înghiţitură și dădu 
aprobator din cap. 

— Ei bine, ţi-a reușit, răspunse ea. Mi-ai trezit 
curiozitatea. 

Muzica de la radio încetă, iar gazda programului 
anunţă știrile. Sue dădu să-l închidă, când 
prezentatorul știrilor începu: „Ancheta referitoare la 
decesele celor doi bărbaţi de la Bridgeport 
Construction a luat o nouă întorsătură în această după- 
amiază...” 

— Așteaptă o clipă, zise Pendragon, iar Sue își luă 
degetul de pe butonul de oprire al radioului. 

— „Surse apropiate echipei de anchetă de la Secţia 
de Poliţie Brick Lane au dezvăluit faptul că un schelet 
uman, despre care se spune că ar fi vechi de câteva 
sute de ani, a fost dezgropat pe șantierul de construcţii 
din Stepney, cu puţin timp înainte de uciderea lui Amal 
Karim, care a avut loc în noaptea de sâmbătă spre 
duminică. Poliţia nu a dat niciun detaliu referitor la 
descoperire, însă scheletul a dispărut în noaptea în 
care Karim a fost ucis și a reapărut abia în această 
dimineață. A fost găsit într-o benă la mai puţin de o 
sută de metri depărtare de șantierul de construcţii 
unde a fost dezgropat. Intr-un anunț oficial al poliţiei 
din Brick Lane, Comisarul Jill Hughes le-a spus 
reporterilor că specialiștii în criminalistică ai poliţiei 
analizează oasele și că detaliile vor fi făcute publice 
după ce ancheta se va încheia. Trecând la alte...” 

— Vești proaste? întrebă Sue, văzându-l pe 
Pendragon încruntat. 

El schiţă un zâmbet. 

— O, nu chiar. S-ar fi aflat până la urmă. 

— Tu te ocupi de cazul acesta? 


— Da. 

— Dar de-abia te-ai mutat aici la sfârșitul săptămânii. 

— Viaţa de poliţist nu este deloc plictisitoare. 

— Evident! Așadar, scheletul ăsta, zise Sue. Are 
legătură cu crimele? 

— Nu suntem siguri încă. 

— Dar în reportaj se spunea că a fost descoperit cu 
puţin timp înainte ca muncitorul să fie ucis. 

— Este adevărat, dar nu este neapărat nevoie să 
existe o legătură între cele două evenimente. Ar putea 
fi o coincidenţă. 

— Există un suspect... un motiv? O, Doamne, îmi cer 
scuze, zise ea. Nu poți... 

— E în regulă... dar, nu, ai dreptate, nu îţi pot da 
detalii. 

Sue îi umplu paharul, apoi și-l umplu pe al ei și îl 
conduse în camera de zi. Se așezară pe canapea. Sue 
ședea pe margine, cu paharul pe genunchi. La radio se 
auziră din nou acorduri de pian. Era o mazurka ritmată 
de Chopin. 

— Și totuși, dacă descoperirea scheletului este o 
coincidență, atunci e altceva. Dar dacă nu este, atunci 
toată afacerea devine mult mai complicată, nu? 

Ochii ei străluceau în timp ce îl priveau cu atenţie pe 
Pendragon. 

Protocolul cerea ca el să nu dea alte detalii, în 
special dacă erau legate de aspecte ale cazului ţinute 
departe de opinia publică, însă ceva inexplicabil îl făcu 
să renunţe la regulă măcar de data aceasta. 

— Cred că ai perfectă dreptate, zise el. Am încetat să 
mai cred că este o coincidenţă chiar dinainte de a doua 
crimă. 

Ea ridică o sprânceană. 

— Oh? 


— Când a fost dezgropat scheletul, acesta avea un 
inel. Când oasele au fost redescoperite azi-dimineaţă, 
inelul dispăruse. 

— N-ar trebui să-mi spui toate astea. 

— Nu, n-ar trebui. 

— Înseamnă că ai motivele tale, nu? 

— Se poate, spuse el și mai luă o gură de vin. 

— Crimele acestea aveau un caracter ritualic? 

— Nu. De ce? La ce te gândești? 

Sue privi în gol o secundă. 

— Ziarele scriau că prima victimă, muncitorul... 
Kaalim? 

— Karim. 

— Aşa, Karim... a fost omorât în bătaie. Al doilea a 
fost omorât prin otrăvire. Trebuie să fie un transfer... 

— Adică? 

— Scuze. Ea îl privi în ochi pe Pendragon. Inelul 
trebuie să fie cheia. Criminalul îi acordă o mare 
importanţă. Nu există dovezi ritualice clare, așadar, nu 
este vorba despre o chestie ocultă sau religioasă. Este 
un transfer personal, un ritual personal, dacă vrei. 
Criminalul are nevoie de inel ca să continue să omoare. 
Cel puţin a avut nevoie de el pentru a doua crimă. 

Pendragon păru nedumerit. 

— Am mai auzit ceva despre teoria asta. Dare o 
metodă destul de rară, nu? 

Femeia își ţuguie buzele și își înclină capul. 

— Fenomenul a fost mai bine înţeles abia acum 
douăzeci de ani. Multe crime vechi au fost explicate 
prin metode diferite. M-am documentat pentru 
doctorat pe tema psihologiei criminalului. Îmi aduc 
aminte de un studiu al unui caz particular, unde 
scenariul de transfer se potrivea perfect. 

Pendragon ridică o sprânceană. 


— Este vorba despre un individ, James Hopper, un 
criminal de la începutul anilor 1980, din Devon. Soţia 
lui, Gina, avea o aventură și a vrut ca soțul ei să afle. 
Ea îl considera un bărbat slab, indecis, pe care 
începuse să-l dispreţuiască. Obișnuia să se gătească 
înainte să meargă la întâlnire cu amantul ei și îl tachina 
pe James arătându-i dresurile și lenjeria intimă și 
zicându-i că doar amantul ei putea să se bucure de ele. 

— Încep să-mi aduc aminte, zise Pendragon. A 
sugrumat-o cu dresurile, nu? 

— Asta-i doar începutul. Le-a omorât și pe trei dintre 
cele mai apropiate prietene ale Ginei care au fost 
implicate într-un fel sau altul în adulter - pe cea care i- 
a prezentat-o pe soţia lui amantului și pe celelalte 
două care au acoperit-o pe Gina până când aceasta a 
hotărât să-i spună soţului toată povestea și a început 
să-și bată joc de el. 

— Și dresurile au fost folosite de fiecare dată? 

— Da, James Hopper le-a conferit o semnificaţie 
aparte. Pentru el, erau foarte importante, reprezentau 
miezul furiei lui. 

— Da, înțeleg... zise Pendragon când telefonul mobil 
începu să-i sune. Recunoscu numărul. Turner?... Da, 
da. În regulă. Vin în cinci minute. 

Închise telefonul. 

— Te cheamă datoria? 

Pendragon oftă adânc. 

— Da. Îmi pare foarte rău. 


CAPITOLUL 28 


Primele lucruri pe care le observă fură crucifixele. 
Era greu să nu le vadă, având în vedere că se aflau 
peste tot. Acestea erau așezate în șir de-a lungul 
holului îngust al apartamentului soţilor Ketteridge, iar 


pe o măsuţă mai erau încă trei, grupate în Sfânta 
Treime. El trecu pe lângă un salon mic și dezordonat, 
unde o femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată într-un 
halat roz de flanelă, era consolată de sergentul 
Mackleby. Pe polita de deasupra căminului se mai afla 
un rând de cruci, iar pe perete, deasupra, era agăţat 
un crucifix mai mare acoperit cu sânge. 

După alţi câţiva pași pe hol, intră în bucătărie. 
Aproape de chiuvetă fusese pus un reflector pe un 
suport. Acesta arunca peste tot o lumină albă, intensă. 
Ușa din spate, care dădea în grădină, era larg deschisă 
și Pendragon văzu un ofiţer de la Criminalistică 
deplasându-se de-a lungul cărării dintre bucătărie și un 
zid din cărămidă acoperit cu trandafiri galbeni 
cățărători. Pe pervazul ferestrei din dreptul chiuvetei și 
pe scurgătorul acesteia erau înșirate alte cruci. 
Pendragon numără nouă, împreună cu cea mare aflată 
în centru - o versiune mai mică a celei care se afla pe 
peretele din salon. 

— Tocmai am sosit și eu, Pendragon. Deci nu-ți pot 
da ore, date, motive și alte detalii nenorocite, zise 
Jones când inspectorul-șef intră în încăpere. Patologul 
se afla lângă trupul lui Tony Ketteridge. Mortul zăcea 
întins pe pardoseală lângă o măsuţă de mic dejun, cu 
spatele lipit de mașina de spălat vase, care își continua 
ciclul de spălare. Capul lui Ketteridge era răsucit într-o 
parte, pieptul era acoperit cu sânge și vomă, iar gura 
era căscată. Ambii ochi arătau ca două cercuri roșii. 

Pendragon își plimba privirea prin încăpere când 
Turner intră pe ușa din spate. 

— Tu ai ajuns primul aici, sergent? 

— Da, domnule. Tocmai plecam de la secţie când am 
primit un apel. Am ajuns aici împreună cu sergentul 
Mackleby, acum douăzeci de minute. 


— Băânuiesc că doamna Ketteridge a anunţat crima, 
nu? 

— Da. Era isterică. Nu e nimic surprinzător. 

— Trupul a fost atins? 

— Nu, mai mult ca sigur. Doamna Ketteridge abia a 
reușit să vină și să deschidă ușa. Roz... Sergentul 
Mackleby se află cu ea în cealaltă încăpere. 

— Da, am văzut-o când am intrat. 

— Când am ajuns noi, ușa din spate era deschisă. Nu 
pare să se fi dat vreo luptă. Masa a fost dată la o parte, 
cam atât. Apoi adăugă în șoaptă: Care-i treaba cu 
nenorocitele astea de crucifixe? 

Pendragon ridică din umeri. 

— Habar n-am. Cine-i afară? 

Se duse la ușa din spate, urmat îndeaproape de 
Turner. Un ofiţer de la Criminalistică într-un costum de 
plastic se afla cu spatele la ei. Ei se întoarseră. 

— Doamnă doctor Newman, zise Pendragon. 

— Domnule inspector-șef. 

— Primele impresii? 

El analiză din priviri spaţiul îngust. O alee din dale 
pornea de la ușa bucătăriei și se continua de-a lungul 
părţii laterale a casei, în grădină. În întunericul nopţii 
părea o dâră verde-închis. Un zid din cărămidă, de 
statura unui om, care separa casa de proprietatea 
învecinată, se continua de-a lungul pasajului și 
dispărea dincolo de gardul din sârmă care despărţea 
grădinile. O pisică se frecă de picioarele lui Pendragon. 
Acesta se aplecă și o mângâie. Ridicându-se, el zise: 

— Dacă animalele ar putea vorbi... 

Colette Newman zâmbi. 

— Nu prea sunt multe de descoperit la o primă 
vedere, zise ea. Există niște urme de noroi aici, de-a 
lungul aleii. Par a fi destul de proaspete. Le-am luat 


urma până lângă gardul din sârmă. Se pare că ucigașul 
nostru a intrat pe acolo și a intrat în casă prin ușa din 
spate a bucătăriei. 

Pendragon observă mișcare în grădină și văzu un alt 
criminalist în costum special aplecat lângă gard, ţinând 
o pensulă în mâna dreaptă, pe care avea trasă o 
mănușă din latex. 

— Solul nu este prea tare să se ia pe picioare până 
aici? întrebă Turner. 

Pendragon și Newman se întoarseră deodată. 

— Acesta a fost și primul meu gând, zise șefa 
Departamentului de criminalistică, observându-l pentru 
prima oară pe sergent. Se pare că unul din soții 
Ketteridge a udat florile în seara aceasta. Incălcând 
interdicția de folosire a apei potabile, desigur. 

— Va trebui să-i taxăm, zise pe un ton sever 
Pendragon. 

— Oricum, am luat mostre, iar doi dintre oamenii mei 
se ocupă de bucătărie și de restul casei. Imediat ce 
vom afla ceva... 

— Mersi, răspunse el și se întoarse în bucătărie. 
Așadar, Tony Ketteridge fie o cunoștea pe persoana 
care l-a omorât și a lăsat-o înăuntru, fie criminalul a 
supravegheat casa și a știut pe unde să intre. 

— Sau a fost un atac neprevăzut. 

S-au dus lângă cadavru, iar Pendragon s-a lăsat pe 
vine lângă Jones, în timp ce acesta examina trupul. 

— N-ai o senzaţie de deja-vu, Pendragon? îl întrebă 
acesta. 

— Copie la indigo, din câte se pare. 

— Într-adevăr. Nu-ţi pot spune încă unde se află 
împunsătura, dar o voi descoperi eu. Pot să-l duc pe 
amărâtul ăsta la morgă? 

Pendragon încuviinţă din cap și se ridică în picioare. 


— Te superi dacă trec pe la laborator după ce termin 
aici? întrebă el. 

— Deloc. Atâta timp cât te ţine stomacul, răspunse 
Jones, surâzând afectat. 


Pendragon reveni în hol și se opri o clipă ca să se 
uite la crucifixele de pe masă și de pe perete. Aveau 
diferite forme și mărimi, unele erau vechi, altele 
păreau destul de noi. Majoritatea erau simple, însă pe 
câteva era reprezentat trupul lui Hristos. Intră în salon 
și îi făcu semn lui Mackleby că dorea să stea de vorbă 
cu văduva victimei. Se așeză pe canapea. 

Pam Ketteridge era o femeie corpolentă, înaltă, cu 
umeri lați și braţe durdulii care umpleau mânecile 
halatului. Avea o faţă lată. Ochii îi erau injectaţi de 
atâta plâns, iar pe obraji îi curgeau două dâre negre de 
rimei. N 

— Sunt detectiv inspector-șef Jack Pendragon. Imi 
pare rău pentru pierderea dumneavoastră. 

Ea pufni. 

— Cred că te-ai uitat la prea multe emisiuni 
americane cu polițiști de doi bani, răspunse ea fără să-l 
privească pe inspectorul-șef. Avea un ușor accent din 
nord. Îmi cer scuze, adăugă ea repede, examinându-l 
îndeaproape. 

Își tamponă ochiul drept. Pendragon nu spuse nimic, 
sperând că ea va începe să vorbească, însă femeia își 
întoarse privirea de la el fără să mai spună altceva. 

— Dumneavoastră aţi descoperit trupul soţului? 
întrebă el. 

Ea dădu din cap și privi în gol. 

— ŞI, nu, nu am atins nimic, domnule detectiv 
inspector-șef Pendragon. Am fost atât de șocată, încât 
am crezut că voi avea un atac de cord. Apoi, am... am 


acţionat mecanic. Nu-mi mai amintesc când am mers 
în hol și am dat telefon la poliţie. Ultimul lucru pe care 
mi-l amintesc este că m-am trezit cu doi polițiști la ușă. 
Nu am mai intrat... acolo. 

— Aţi fost aici toată seara? 

Ea îl privi cu ochii umflați și clătină din cap. 

— Nu, ăsta-i lucrul cel mai rău, răspunse ea. Dacă aș 
fi... eram în pat. 

— Și nu aţi auzit nimic? 

Ea își vâri mâna în buzunarul halatului și scoase iPod- 
ul. 

— Afurisitul ăsta de Tom Jones, rosti ea și izbucni în 
lacrimi. 

Pendragon o lăsă să plângă și își plimbă privirea prin 
încăpere, în timp ce femeia își sufla nasul și încerca să- 
și revină. Apartamentul îi aducea aminte de copilărie, 
era genul de decor pe care l-ar fi ales și părinţii lui - 
lipsit de rafinament, imprimeuri peste tot. 

— Dacă aș fi fost mai atentă la Tony, oftă Pam 
Ketteridge. Hotărâsem să mergem la culcare mai 
devreme. Era extenuat... Apoi brusc, ea încremeni. 
Doar nu credeți că are legătură cu celelalte... 

Nu reuși să pronunţe cuvântul „crime”. 

— Este prea devreme ca să ne putem pronunţa. 

— Este numai vina mea, zise ea dintr-odată, vocea 
tremurându-i de emotie. Problemele pe care le-a avut 
la serviciu... omul acela sărman, muncitorul care a fost 
omorât. Soțul meu se simţea îngrozitor. Ar fi trebuit să 
stau de vorbă cu Tony, să-l ascult. 

— V-a spus ceva despre cauzele morții lui Amal 
Karim? 

Ea se opri din plâns și privi din nou în altă parte. 

— Vorbiţi despre schelet? Am auzit la știri astă-seară, 
înainte ca noi... 


— Da, răspunse Pendragon, studiind chipul femeii. 
Orice informaţie nouă ne-ar putea fi de ajutor. 

Era imposibil să-și dea seama exact ce anume știa și 
nu spunea, dat fiind starea în care se afla. Oare ce 
ascundea? Oare ce credea ea că știe poliția? Oare îi 
spusese soţul ei că fusese interogat la secție? Mai mult 
ca sigur că nu, asta ar fi dus la tot felul de întrebări 
incomode din partea lui Pam în legătură cu modul în 
care își petrecuse Tony dimineaţa de sâmbătă. 

— Nu. Nu că eu... 

Ea cedă din nou. De data aceasta nu reuși să-și 
ascundă suferinţa. Indepărtându-și mâinile de pe faţă, 
ea privi în gol, iar lacrimile i se rostogoliră libere pe 
obraji. 

— O, Doamne, curmă-mi această suferinţă! exclamă 
ea. Apoi, spre uluirea lui Pendragon, căzu de pe 
canapea pe pardoseală. Stând în genunchi, începu să 
se legene înainte și înapoi. O, binecuvântat ești Tu, 
Doamne Atotputernic! îndură-te de sufletele noastre 
păcătoase. Am păcătuit! Am păcătuit! 

Apoi se aruncă pe covor, cu braţele întinse către șirul 
de crucifixe de pe polita căminului. Hristos, chinuit de 
propriile suferinţe, o privea încruntat. 

Sergentul Turner tocmai intra în încăpere când Pam 
Ketteridge se aruncă pe jos. El veni în grabă și, 
împreună cu Pendragon, o ajută pe femeie să se ridice 
în picioare și să se așeze pe canapea. Ea nu se 
împotrivi, dar repeta mereu cele cinci cuvinte: 

— Nu trebuia s-o facă. Nu trebuia s-o facă. 


Pam Ketteridge avu nevoie de câteva minute bune 
ca să se liniștească și să-și concentreze atenţia asupra 
lui Pendragon și să își dea seama că acesta îi adresa o 
întrebare: 


— Ce vreţi să spuneţi, doamnă Ketteridge? Ce nu 
trebuia să facă? 

Ea se holbă tăcută la el. Apoi păru să-și revină. 

— Scheletul. Tony a ascuns scheletul. 

Ea îi aruncă o privire sergentului Turner care stătea 
pe marginea unui fotoliu din fața ei și lua notițe. 

Păru că se liniștește, rostind aceste câteva cuvinte. 
Era ca și când s-ar fi spovedit unui preot. 

— Nu știa ce să facă cu el. Erau în urmă cu câteva 
săptămâni, înțelegeţi? lar el s-a gândit... ei bine, s-a 
gândit că poate va reuși să mușamalizeze totul. 

— V-a spus el asta? întrebă Turner. 

Ea se întoarse către sergent, apoi înapoi la 
Pendragon. 

— Da. Duminică. Mi-am dat seama că era ceva în 
neregulă cu el. Era foarte tăcut, de-abia a scos o vorbă 
toată seara. In cele din urmă, am reușit să-l fac să 
vorbească. 

— Și ce v-a spus mai exact? încercaţi să vă aduceţi 
aminte cuvintele lui, doamnă Ketteridge! 

Ea se încruntă și își trecu vârful degetelor peste 
frunte. 

— Mi-a spus că a descoperit un schelet... un schelet 
întreg. Un lucru neașteptat. Era vineri după-amiază. Nu 
știa ce să facă. Câţiva muncitori erau speriaţi. Când a 
propus să-l îngroape la loc, aceștia s-au împotrivit. Așa 
că nu a mai zis nimic și le-a spus că vor aștepta până 
luni. 

— Și când a scăpat de schelet? 

— Mi-a spus că s-a dus înapoi câteva ore mai târziu, 
pe la nouă și jumătate, de îndată ce s-a lăsat 
întunericul. 

— Ce-a făcut cu el? 


— N-a vrut să-mi spună. A spus doar atât: „S-a 
rezolvat”. 

— Înţeleg. 

— Am fost foarte supărată, iar el știa asta. l-am spus 
că a procedat greșit. Că făcuse un mare păcat. 

— Ce s-a întâmplat în seara aceasta? După ce aţi 
auzit la știri despre faptul că scheletul fusese 
recuperat? 

Ea strâmbă din gură de parcă s-ar fi luptat să nu dea 
drumul cuvintelor. 

— Ne-am certat. Ne-am certat foarte rău. Mă minţise, 
înțelegeţi? Prima dată m-am gândit că făcuse un lucru 
îngrozitor, să ascundă scheletul, dar apoi am aflat că, 
de fapt, nu făcuse asta. 

— V-a spus în seara aceasta ce a făcut cu el? 

— İl ascunsese sub baraca de pe șantier, apoi îl 
mutase în portbagajul mașinii. 

— Apoi se hotărâse să-l facă să reapară? 

— Da. 

— A spus și motivul? 

— Nu, răspunse Pam Ketteridge. N-a mai vrut să-mi 
spună nimic. Ultimele cuvinte pe care ni le-am spus 
unul celuilalt au fost jigniri. 


CAPITOLUL 29 


— A, Pendragon. Ai venit la fix, zise Jones când 
inspectorul-șef ajunse la morgă, iar patologul porni un 
ferăstrău electric pentru autopsie, un cilindru hidos din 
metal pe care îl ţinea în mână. O mașinărie uimitoare, 
acest... SF-4000. Cântărește doar câteva kilograme, iar 
lama are 200 de rotații pe secundă. Taie osul cât ai 
zice pește... Extraordinar! 

Pendragon știa că Jones încerca să-l intimideze, așa 
că îl ignoră și se îndreptă liniștit către cadavrul care 


zăcea pe masa din oţel. Poate pentru a zecea oară în 
acea seară se întrebă de ce trebuia să îndure toate 
astea. Din două motive, știa prea bine. Cu toate că 
avea încredere în doctorul Jones, voia să se asigure că 
nu era nimic trecut cu vederea. Dar al doilea motiv era 
personal. Comentariile pe care le făcuse cu câteva zile 
în urmă patologul, referitoare la sensibilitatea lui 
excesivă, îl afectaseră. Este adevărat că îi fusese 
întotdeauna greu să asiste la ciopârțirea unui cadavru. 
Venise vremea să-și înfrunte fobia. Făcea parte din 
meseria lui. Nu avea să dispară niciodată sau, cel 
puţin, nu atâta timp cât oamenii continuau să se 
omoare unul pe celălalt. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Jones lăsă jos 
ferăstrăul electric. 

— Spune-mi, de ce-ai venit aici mai exact, domnule 
inspector-șef? 

Pendragon ridică din umeri. 

— Aveam de ales între a veni aici și a întocmi un 
raport. 

Patologul îl privi în ochi. 

— Sper că n-ai venit să mă verifici, nu? 

— Nu, răspunse Pendragon simplu. 

— Atunci singura explicaţie este că mă folosești ca 
terapeut pentru fobiile tale. Am un tarif diferit pentru 
asta, să știi! 

Pendragon pufni și clătină din cap. 

— Trimite-le factura celor de la Poliţia Metropolitană. 
Ei se dau în vânt după tot felul de cursuri. 

— Bănuiesc c-ar trebui să mă simt flatat, răspunse 
Jones. Poftim, îmbracă-te cu asta, și îi aruncă lui 
Pendragon o salopetă și o mască. 

Trupul lui Tony Ketteridge nu avea o înfățișare deloc 
plăcută. Sub lumina puternică din laborator, pielea lui 


era alb-albastră, iar părul negru care-i acoperea corpul 
îi accentua paloarea. li conferea termenului „alb ca 
varul” un cu totul alt înţeles, își zise Pendragon. Apoi 
mai erau și ochii aceia roșii. 

— Nu este un exemplar tocmai frumos de homo 
sapiens, comentă Jones, scoțând din buzunarul 
halatului un reportofon digital. După ce-l porni, începu 
pe un ton oficial: „Subiect: bărbat. Anthony Frederick 
Ketteridge. Vârstă: 54. Greutate: 115 kilograme. 
Înălţime: 1,65 metri. Ora decesului: aproximativ 8 
p.m., miercuri 8 iunie. Examinare externă: subiectul 
este obez, la limita obezității morbide. Tăieturi mici și 
recente la gât și vânătăi proaspete, superficiale la 
nivelul regiunii toracice. Nu există contuzii serioase. Nu 
există fracturi sau răni. Ambele cornee sunt acoperite 
cu sânge; probabil din cauza ruperii vaselor retiniene”. 
Se aplecă deasupra cadavrului și-l întoarse pe 
Ketteridge ușor pe partea dreaptă, ridicându-i braţul 
stâng. „Există o mică împunsătură sub axila stângă, 
înconjurată de un hematom. Pare a fi o rană 
proaspătă.” 

Jones așeză reportofonul pe o masă laterală. 

— la uită-te! îi zise lui Pendragon. 

Inspectorul-șef înconjură masa și se duse lângă 
Jones, iar patologul îi dădu o lupă. Pendragon examină 
punctul mic și roșu din carnea moale de la subraţul lui 
Ketteridge. 

— Asemănătoare cu cea de pe trupul lui Tim 
Middleton, zise Jones, care se afla în spatele lui. Cazul 
ăsta seamănă din ce în ce mai mult cu prima crimă 
prin otrăvire. Doctorul luă un bisturiu, iar Pendragon se 
întoarse la locul lui, de partea cealaltă a mesei, când 
patologul se aplecă deasupra cadavrului. Să aruncăm o 
privire înăuntru. 


Jones afundă bisturiul în carnea mortului. Trebuia să 
străpungă un strat gros de grăsime, însă lama era 
extrem de tăioasă, despicând cu ușurință țesutul, 
grăsimea și vasele de sânge. Se auzi un fel de lipăit 
când metalul despărţi țesutul. Sângele începu să curgă 
pe o parte laterală a cadavrului, scurgându-se în 
sistemul de drenaj al mesei speciale. Era gros și 
coagulat, funcționând doar sub efectul gravitaţiei. 
Jones cobori lama de-a lungul pieptului lui Ketteridge, 
oprindu-se exact sub stern. Apoi repetă mișcarea, 
pornind din partea cealaltă până la punctul de unde 
începuse prima incizie. Ca să termine procedura, el 
afundă adânc lama bisturiului și făcu o incizie verticală 
până la buricul lui Ketteridge. 

Cu îndemânarea unui expert, el despărţi carnea, 
îndoind pielea și țesuturile pentru a lăsa la vedere 
coastele. Luând un ferăstrău electric, se apucă de 
lucru, tăind coastele cu 200 de rotații pe secundă. 
După ce termină operaţiunea, își vâri adânc mâinile în 
interiorul pieptului mortului și despărţi coastele. Fixând 
pe poziţie un dispozitiv toracic, el răsuci piuliţa care se 
afla în partea laterală a mecanismului și, încet, trupul 
lui Ketteridge începu să se desfacă precum o scoică de 
mare, lăsând să se vadă amestecul roșu-cenușiu al 
organelor interne. 

În mai puţin de un minut, Jones așeză ficatul lui 
Ketteridge într-un vas de lângă cadavru. Era negru și 
degradat, foarte asemănător cu cel al Middleton. 

— După cum mă așteptam, zise Jones, împungându-l 
cu vârful bisturiului. Necroză avansată. Se întoarse din 
nou la cadavru și verifică interiorul cavităţii abdominale 
cu ajutorul unui tub subţire din oţel inoxidabil. 
Pancreasul e distrus. Splina, la fel, observă el. Voi face 
toate testele, desigur. Dar cauza morții este destul de 


evidentă. Se pare că ai de-a face cu un criminal în 
serie, Pendragon! 


CAPITOLUL 30 


Stepney, joi 9 iunie, 7.10 a.m. 

Jack Pendragon se rădea când auzi telefonul mobil 
care îl anunţa că primise un mesaj. Trecu încă o dată 
lama pe gât în sus, se spălă, se șterse pe faţă și se 
duse la masa din bucătărie unde își pusese telefonul la 
încărcat. Mesajul era de la Colette Newman: „Am 
informaţii de interes. Veniţi la laborator. E OK la 10?” EIl 
tresări când văzu exprimarea laconică. Nu avea să se 
obișnuiască niciodată cu stilul acela prescurtat de a 
trimite mesaje și era ușor surprins că cineva ca 
doctorul Newman se preta la așa ceva. Apoi își dădu 
seama că habar nu avea cum să răspundă prin mesaje, 
așa că formă numărul doctorului Newman. 


La Secţia de Poliţie Brick Lane era mare agitaţie. 
Avusese loc un accident rutier pe Whitechapel Road cu 
cel puţin un decedat și i se păru că aproape jumătate 
din polițiștii din secţie se grăbeau să ajungă acolo. 
Pendragon îl găsi pe Turner în biroul principal de 
comandă, în faţa unui computer. 

— Am reușit, în sfârșit, să aflu ceva despre inel, 
domnule. Problema este că nu pot să obţin o imagine 
clară din fotografii. Am reușit să dau de cartela SIM din 
telefonul lui Tim Middleton, dar chiar dacă am luat 
imaginile direct de acolo, nu pot desluși prea multe. 

Pendragon se aplecă peste umărul sergentului său și 
se uită la imaginea de pe ecranul monitorului. 

— Ai dreptate. 

— Imaginea pe care o vedeţi a fost trecută printr-un 
program de îmbunătăţire a imaginii și este cea mai 


bună variantă pe care o avem. Tot ceea ce vă pot 
spune este că în vârf are ceva verde! 

— În regulă, va trebui să lăsăm deoparte treaba asta 
pentru moment. Vreau să te duci pe șantierul firmei 
Bridgeport Construction. Interoghează-i pe superiorii 
defunctului domn Ketteridge - în dimineaţa asta. 


Pendragon ajunse devreme la Laboratorul de 
Criminalistică al Poliţiei Metropolitane de pe Lambeth 
Road. Era o clădire impresionantă, renumită ca 
deţinând cele mai mari și mai bune laboratoare de 
criminalistică din lume. | se păru ciudat să o vadă 
acum, atât de mare și de importantă. Parcă deunăzi 
citise în Boy's Own Book of Modern Science cum 
apăruse din întâmplare știința criminalisticii. Fusese 
ideea unui simplu agent de poliție, Cyril Cuthbert, care, 
în anul 1930, în afara orelor de program, făcea analize 
cu ajutorul unui microscop de mâna a doua, pe care îl 
cumpărase cu trei lire. Comisarul din vremea aceea, 
lordul Trenchard, aflase toată povestea și îl vizitase pe 
Cuthbert în laboratorul său improvizat în camera de 
serviciu a secției. Trenchard fusese atât de impresionat 
de ce văzuse, încât fusese de acord să înfiinţeze un 
laborator adevărat la Colegiul de Poliţie Hendon, 
alocând un buget de 500 de lire pe an. Restul, după 
cum se spune, a devenit istorie. 

Aerul dimineţii începea să se încălzească și, conform 
titlurilor de pe primele pagini ale ziarelor pe care 
Pendragon le văzu la chioșcurile de ziare în drum spre 
mașină, urma să fie cea mai călduroasă zi de până 
atunci din acea vară: „O zi caniculară”, mai exact. 

După ce așeză pe bordul mașinii un permis de 
parcare al poliţiei, Pendragon o luă pe jos înspre râu. 
Nu mai era oră de vârf. Cei care munceau se aflau deja 


în birourile lor, copii, la școală, așteptând cu nerăbdare 
pauza ca să poată ieși afară din sălile de clasă 
înăbușitoare. Traversă podul Lamberth, iar în faţa lui 
zări clădirile din Millbank. Aplecându-se peste 
balustrada vopsită cu roșu și gri, el privi în aval și 
admiră priveliștea spectaculoasă a Londrei, care 
strălucea învăluită în acea căldură înfiorătoare. În 
stânga lui se întindeau clădirile Parlamentului, ale 
căror structuri din calcar de culoarea mierii se 
decoloraseră de la gazele de eșapament emanate în 
ultimul secol. In faţa lui se întindea podul Westminster, 
care la capătul dinspre sud-est era mărginit de clădirile 
primăriei. Peste toate acestea se înălța Ochiul Londrei, 
semănând cu o navă spaţială extraterestră care se 
rătăcise și aterizase pe South Bank. 

Brusc, se simţi copleșit de o emoție pe care nu 
reușea să o definească. Era un amestec de sentimente: 
nostalgie, regret, un sentiment al apartenenţei și, da, o 
ușoară dezrădăcinare. Luase hotărârea corectă când se 
întorsese la Londra, dar avea nevoie de ceva timp să 
se obișnuiască. Cu toate că era aceeași Londra în care 
crescuse, în multe privinţe i se părea un tărâm străin, 
foarte diferit de locul pe care crezuse că îl va 
recunoaște mereu. 

Imaginea Tamisei care îi apăru în faţa ochilor 
deschise cufărul cu amintiri. Parcă trecuse o veșnicie 
de când, copil fiind, privise râul de pe docurile vechi 
împreună cu tatăl său. Işi aminti cum acesta îi spusese 
că râul era artera orașului. Cum, în vremurile de 
altădată, cum le spunea el, reprezenta cea mai rapidă 
cale de a traversa orașul și cum, în secolul al 
paisprezecelea, apa îngheţa deseori, iar oamenii 
obișnuiau să-și așeze tarabele direct pe gheaţă. 


Pendragon revenise de mai multe ori în Londra, 
împreună cu Jean. Stătuseră împreună pe malul 
Tamisei, bucurându-se de priveliștea pe care o oferea 
râul care curgea prin inima acelui mare oraș. Mai 
proaspete în amintirea lui erau dăţile în care veniseră 
și împreună cu copiii pentru o zi. Și atunci, de cele mai 
multe ori ajungeau tot pe malul Tamisei, de unde 
admirau podul Waterloo, orașul sau Catedrala Sf. Paul 
- clădirea care fusese cândva cea mai înaltă dintre 
toate și care în acel moment semăna cu o cloșcă 
înconjurată de puii ei moderni. 

Ajungând la Laboratorul de criminalistică, el își 
prezentă legitimaţia la recepţie și luă liftul până la 
etajul al doilea. Recepţionera sunase înainte, iar când 
ieși din lift, neștiind în ce direcţie să o ia, doctorul 
Newman își făcu apariţia la capătul coridorului din 
stânga, iar ușile batante se închiseră în urma ei. 

Purta un halat de laborator de un alb imaculat. 

— Domnule inspector-șef. Vă mulţumesc că aţi venit. 

— Cu plăcere. Mesajul dumneavoastră mi-a dat de 
înțeles că ar fi vorba de niște vești bune. Îmi plac 
veștile bune. 

Ea îl conduse prin ușile batante într-un spaţiu 
deschis. La un capăt al încăperii se aflau niște ferestre 
mari, care dădeau spre stradă. Tavanul era înalt și 
străbătut de neoane lungi, fluorescente. De-a lungul 
pereţilor se aflau șiruri întregi de etajere din oţel, pline 
cu recipiente din sticlă și alte echipamente. În capătul 
îndepărtat, sub ferestre, se afla o tejghea lungă. Pe ea 
fuseseră dispuse la mică distanţă câteva zeci de 
monitoare, majoritatea folosite de angajaţi îmbrăcaţi în 
halate albe care scriau de zor la tastaturi. 

Pendragon o urmă pe Newman printr-o ușă glisantă 
din sticlă într-o încăpere mai mică. Semăna cu o 


bucătărie modernă, extrem de costisitoare. De-a lungul 
unui perete întreg se afla o tejghea din oţel inoxidabil, 
iar în mijlocul încăperii se afla o masă dreptunghiulară. 
În partea stângă, lipită de perete, era un birou cu două 
computere, o grămadă de hârtii și o lampă rotativă. 

— Căutăm în continuare o mostră bună de ADN, zise 
șefa Departamentului de criminalistică, înaintând pe 
pardoseala de gresie imaculată. N-am găsit nimic încă, 
doar amprente neobișnuite. 

Ea se așeză pe un scăunel din metal din faţa 
tejghelei, invitându-l pe Pendragon să se așeze pe cel 
de lângă ea. Pe tejghea, într-un recipient din sticlă, se 
afla un bulgăre de noroi uscat. Lângă acesta, o hârtie 
monocromă, format A4. Newman îi dădu fotografia lui 
Pendragon, care se roti ușor cu scăunelul ca să 
studieze poza. 

— E imaginea mărită a unei urme de picior pe care 
am găsit-o pe cărăruia de sub fereastra bucătăriei lui 
Tony Ketteridge, explică doctorul Newman. Este doar 
parțială, poate șaptezeci și cinci la sută din urmă, dar 
este îndeajuns încât să ne putem da seama ce fel de 
încălţăminte purta persoana care a mers pe cărare în 
seara în care a fost udată grădina. 

Pendragon privi cu atenţie imaginea. 

— Este foarte ciudată. 

— Așa și este. Dacă ar fi fost făcută de o gheată, 
talpa ar fi fost mai lată și ar fi rămas urme în noroi de 
la striații. Dar în această mostră nu există nicio striaţie. 
Un picior gol ar fi lăsat o urmă distinctivă, și nu e cazul 
aici. 

— Ce fel de încălţăminte lasă o astfel de urmă? 
întrebă Pendragon, ridicându-și ochii de pe fotografie și 
privind cu atenţie mostra de noroi din recipient. 

— Un gen de încălţăminte foarte ușoară, aș zice eu. 


Pendragon tăcu preţ de o secundă și se uită din nou 
la fotografie, strângând din buze în timp ce se 
concentra. 

— Așadar, credeţi că este vorba despre papuci... sau 
ceva de genul acesta? 

— Da. 

— Se poate ca urma să fi fost lăsată de Pam 
Ketteridge? 

— E mult prea mare. 

— Tony Ketteridge, atunci? Când a udat grădina? 

— Şi eu am crezut la fel. Dar am verificat. Ketteridge 
avea picioarele surprinzător de mici pentru o matahală 
ca el. Mărimea patruzeci. Urmele astea sunt patruzeci 
și patru. 

— Staţi să văd dacă am înţeles bine, zise Pendragon. 
Spuneţi că persoana care l-a omorât pe Tony 
Ketteridge purta mărimea patruzeci și patru la papuci? 
Asta-i o noutate. 

Doctorul Newman își așeză coatele pe tejghea, își 
sprijini bărbia de degetele împreunate și privi în jos la 
suprafaţa imaculată din metal. Apoi, înclinându-și capul 
într-o parte, zise: 

— Să nu credeţi că nu m-am gândit și eu la toate 
posibilităţile, domnule inspector-șef! Mi-am imaginat 
cum vecinul și-a terminat de băut laptele cu cacao și a 
sărit apoi gardul ca să comită crima. Poate a fost vorba 
despre un triunghi amoros în care era implicată și 
superba Pam. 

Pendragon nu se putu abţine să nu râdă. 

— Dar este încă și mai ciudat, deoarece forma urmei 
nu este cea lăsată de papucii normali pe care îi porţi 
prin casă. Este forma lăsată de un papuc elegant. 

— Un papuc elegant? 


— Da, un pantof de gală, ceva foarte ușor. Teatral, 
de fapt. 

Pendragon îi aruncă o privire nedumerită. 

— Apoi, folosind un microscop cu o rezoluție foarte 
mare, am descoperit asta. Doctorul Newman îl conduse 
pe inspectorul-șef către o masă care se afla lângă un 
perete adiacent, unde, pe suprafaţa de oțel, în mijloc, 
era un microscop uriaș, cu o prelungire în formă de 
binoclu. Priviţi, adăugă ea, arătându-i cum să 
folosească ocularul. Dacă nu mă înșel, continuă 
doctorul Newman, acela este un fir de aur. Extrem de 
scump; nu este ceva ce găsești de obicei la papucii 
care se vând la supermarket, la reduceri. 


Echipa lui îl aștepta la secţia de poliţie. Jez Turner 
așezase o fotografie de la locul ultimei crime lângă o 
poză mărită care îl înfățișa pe Tony Ketteridge zâmbind 
și care fusese făcută la începutul verii. 

Pendragon nu se scuză pentru că întârziase, ci 
începu fără altă introducere: 

— Așadar, zise el, plimbându-și privirea prin 
încăpere. 

Erau cu toţii acolo: Towers și Grant, sergenţii 
Thatcher, 

Vickers și Roz Mackleby. Cocoţată pe biroul cel mai 
îndepărtat, ședea impasibilă doamna comisar Hughes. 

— Să vă spun ultimele noutăţi. După cum știți, Tony 
Ketteridge a fost șef de șantier pentru proiectul de 
construcţii de pe Frimley Way. Hotărâse împreună cu 
soţia lui, Pam, să meargă la culcare mai devreme când 
a fost ucis în bucătăria casei lui. El lovi ușor cu degetul 
fotografia. Din câte se pare s-a dat o luptă, dar n-a fost 
cine știe ce. Pe spatele victimei există câteva vânătăi, 
dar nu s-au găsit urme de piele sau fire de păr sub 


unghii. Pe gât are o tăietură minusculă. O puteţi vedea 
aici. Cel mai interesant semn, totuși, este o 
împunsătură descoperită la axila stângă a lui 
Ketteridge. Este identică cu cea găsită pe trupul lui Tim 
Middleton. Conform primelor descoperiri ale doctorului 
Jones, Tony Ketteridge a fost otrăvit cu același amestec 
de chimicale cu care a fost omorât și arhitectul în 
restaurantul La Dolce Vita, și se pare că otrava a fost 
administrată în exact aceeași manieră - printr-o 
injecție hipodermică. 

— Cum naiba a reușit criminalul să folosească o 
seringă într-un restaurant? întrebă sergentul Mackleby. 

— Să fiu sincer, n-am nici cea mai vagă idee, 
răspunse Pendragon. 

— Este ridicol, zise Thatcher. Nimeni nu poate fi 
împuns cu un ac fără să simtă. 

— Sunt de aceeași părere, sergent. Asta este una 
dintre ghicitorile tale. Poate ar trebui să îţi folosești 
talentul analitic la construirea unui puzzle. 

Turner îl privi pe sergentul Vickers cu un zâmbet de 
superioritate. 

— Ce au descoperit criminaliștii? întrebă comisarul 
Hughes. Ceva folositor? 

— Azi-dimineaţă am fost la laboratorul din Lambeth. 
Încearcă să găsească o mostră bună de ADN, dar se 
pare că asasinul a fost extrem de atent. Nu a lăsat nici 
urme, firește. 

— Desigur. 

— Dar au descoperit un lucru foarte important. 

Doi dintre ofiţerii care își studiau picioarele își 
ridicară privirile în același timp. Pendragon îi dădu lui 
Turner un USB și îl rugă să proiecteze imaginile de pe 
el cu ajutorul sistemului lor performant, chiar pe 
ecranul de lângă tabla albă pe care se aflau pozele cu 


Ketteridge. Turner introduse USB-ul în port și apăsă pe 
câteva butoane înainte să se întoarcă la locul lui. O 
imagine de un metru pătrat apăru pe suprafaţa albă. 

Pendragon se duse lângă ecran. 

— Aceasta este o urmă parţială pe care doamna 
doctor Newman a găsit-o în noroiul ud de pe cărarea 
care se află în apropierea ușii din spate a casei lui 
Ketteridge. A fost secetă în ultima vreme, încât pare de 
necrezut, însă este evident că intrusul a pătruns în 
grădină sărind gardul unui vecin și, fără să-și dea 
seama, a pășit într-un strat de flori proaspăt udate. 

— Dar n-ai voie să folosești apa potabilă ca să-ţi uzi 
grădina! exclamă Jimmy Thatcher. 

Câţiva polițiști râseră, iar Jimmy se înroși la faţă. 

— Mintea strălucitoare din Stepney, murmură Jez 
Turner, dându-i un ghiont în coaste sergentului. 

Thatcher se strâmbă. 

— Dispari! zise acesta în șoaptă. 

— Intr-adevăr, li se adresă Pendragon celorlalţi, 
păstrând o mină serioasă, am avut noroc. 

— Nu este oare posibil ca persoana care a udat 
grădina să fi lăsat și urma? întrebă Ken Towers. 

— Exact asta am întrebat-o și eu pe doamna doctor 
Newman, răspunse Pendragon. Această urmă a fost 
lăsat de un pantof de mărimea patruzeci și patru, iar 
Ketteridge purta mărimea patruzeci. Mai mult, această 
urmă nu a fost lăsată de o gheată sau de un pantof 
normal. Provine de la un papuc. Și chiar și așa, nu este 
urma lăsată de un papuc normal. Forma este alungită 
și îngustă, asemănătoare unor poante sau unor 
conduri. 

— Dar... începu Vickers. 

Pendragon ridică o mână. 


— Mai e ceva. Poţi trece la imaginea următoare, 
sergent? 

Turner ţinea în mână telecomanda sistemului de 
proiecție. 

Apăsă pe un buton, iar imaginea se schimbă, arătând 
un singur fir ondulat din aur. 

— Doamna doctor Newman a găsit asta în mostra de 
noroi. Este un fir de aur. 

Jill Hughes privea cu atenţie ecranul, ţinându-și mâna 
pe bărbie. 

— Un indiciu, se adresă ea celorlalţi. Este o chestie 
scumpă. Nu pot exista mulți pantofi din gama asta. 
Trebuie să căutăm fabricanţii, comercianții... 

— Ne-am ocupat deja de asta, doamnă, o întrerupse 
Turner. Detectiv inspector-șef Pendragon m-a sunat din 
mașină când se întorcea de la laborator. Am căutat pe 
internet. Cel mai bine se potrivesc poantelor pentru 
balet. Există patru fabricanți în Londra și douăzeci și 
șase de comercianţi, lăsând deoparte magazinele 
ieftine care comercializează poante de cinci lire 
sterline pentru începători. Intenţionez să le verific după 
prânz. 

— E un început bun, sergent, răspunse Hughes. 
Așadar, domnule inspector-șef, ai vreo idee referitoare 
la suspecți? 

Pendragon clătină din cap. 

— Nu avem nimic concret. Nu există martori, doar 
această urmă necunoscută. 

— Ei bine, poate nu va rămâne necunoscută pentru 
mult timp, răspunse plină de optimism Hughes. Și 
soția? Cunoaștem cu toţii statisticile legate de crimele 
săvârșite de așa-zisele persoane dragi. 


— N-avem nicio dovadă. Se pare că mariajul lor nu 
era unul prea fericit, dar ăsta nu-i un motiv. Pam este 
cam... cum să mă exprim oare...? 

— Nebună? interveni Turner. 

Râseră cu toţii, cu excepţia lui Pendragon și a lui 
Hughes. 

— Te referi la crucifixe? întrebă doamna comisar. Mi 
s-a povestit pe scurt. 

— Este o fanatică religioasă, zise Pendragon. Dar din 
nou, nu este... 

— Mie mi se pare destul de suspect, nu crezi? 

— Am interogat-o la ea acasă. Nu cred că și-a omorât 
soţul, dar este implicată... tangenţial. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? întrebă inspectorul 
Grant, holbându-se la Pendragon, cu brațele 
încrucișate la piept. 

— Ştia despre schelet. Din spusele lui Pam, Tony 
Ketteridge a fost pe șantierul de construcţii, dar pe la 
nouă și jumătate sau zece. Cu cel puţin patru ore 
înainte să fie ucis Karim. Se pare că el a ascuns 
scheletul sub baraca de pe șantier, după care l-a pus în 
portbagajul mașinii lui ca să îl arunce apoi în benă mai 
târziu. Pam Ketteridge era îngrozită la gândul că 
moartea soțului ei ar putea avea legătură cu cea alui 
Karim și a lui Middleton. Repeta întruna că el 
păcătuise, de parcă era convinsă că uciderea lui Tony 
ar fi fost răzbunarea lui Dumnezeu. 

— După cum ziceam... e nebună, sublinie Turner. 

— Cred că ar trebui s-o chemăm aici pentru 
interogatoriu, declară Hughes. 

Pendragon ridică din umeri. 

— Sunt de părere că ne pierdem timpul, dar fie. 

— Ce noutăţi aveţi legate de schelet? întrebă 
comisarul, dorind să continue discuţia. 


— Oamenii doamnei doctor Newman se ocupă de el 
în laboratoarele din Lambeth. Insă au fost ocupați cu 
ultima victimă. 

— Există o legătură clară? 

— Păi, da... 

— Și inelul? N-a apărut? 

— Nu. 

— Înţeleg. 

În încăpere se așternu tăcerea. 

— În regulă, zise Pendragon după câteva clipe 
stânjenitoare. Rob, aș vrea ca tu și sergentul Mackleby 
să o interogaţi pe doamna Ketteridge. Faceţi-i o vizită, 
nu e nevoie să o târâm până aici. Îi aruncă o privire lui 
Hughes, apoi se uită la Vickers și la Thatcher, în timp 
ce Grant și Roz Mackleby se îndreptau către ușă. Voi 
doi cercetaţi încă o dată mai atent zona din jurul benei. 
Dacă inelul este acolo, vreau să-l găsiţi. Ken, tu te duci 
la Bridgeport Construction. Trebuie să știe ceva. Toate 
victimele au avut o legătură cu firma - două dintre ele 
au fost angajate acolo. Jez, tu te ocupi de papuci. Ne 
întâlnim aici la ora șase. Și vreau răspunsuri, da? 

Se întoarse către tabla albă ca să studieze 
fotografiile pe când ceilalţi părăseau încăperea. 

— Jack, îmi... spuse Hughes, care stătea la o 
jumătate de metru în spatele lui. 

— Nu-mi place să fiu tratat astfel în faţa echipei 
mele. 

— Mi-a părut rău în clipa în care am rostit cuvintele. 

El se uită la ea cu o privire rece. 

— Accept scuzele. 

Se întoarse în biroul său fără să privească înapoi. 


Pedragon stătea la birou și privea în gol, când Turner 
bătu ușor la ușă și intră. 


— Vă deranjez? întrebă el. 

— Nu. Care-i treaba? 

— Mă gândeam, domnule. Aţi spus că Jones a 
descoperit patru substanţe chimice în otrava care l-a 
ucis pe Tim Middleton și că otrava care l-a omorât pe 
Ketteridge a fost aceeași sau una foarte 
asemănătoare. 

— Așa este. 

— Și două dintre substanţele chimice, arsenic și... 
cum îi zicea... camrinol? 

— Cantaridină. 

— Așa... oare de ce trebuie să inventeze denumiri 
atât de al naibii de grele? Arsenicul și cantaridina sunt 
ambele destul de ușor de obţinut. Dar celelalte două: 
acid de abrină și... care era cealaltă? 

— Leandru. 

— Exact, astea două. Dacă sunt atât de greu de 
obţinut, cred că am putea afla căutând pe Google cum 
putem face rost de ele. Nu pot exista prea multe surse. 

— Înţeleg unde baţi, Turner. Dar sunt atât de puţin 
cunoscute, încât nu văd cum am putea găsi cu ușurință 
originea lor. Nu este ca în cazul papucilor aurii. Cineva 
ar fi putut aduce aceste două substanţe chimice în ţară 
în urmă cu zece ani, și tot nu le-am putea da de urmă. 

— Bine, poate aveţi dreptate. Atunci, ce ziceţi de 
celelalte două? 

— Continuă. 

— Cantaridina se află într-un afrodiziac, așa aţi spus. 

— Musca spaniolă. 

— Păi, ce-ar fi să căutăm distribuitorii pe internet? 

— Cred că vei găsi cu sutele. Și chiar dacă vei 
restrânge căutarea, s-ar putea să fie vorba de vreun 
individ care distribuie marfa din vreun garaj din Stoke 
sau ceva de genul acesta. Dar... Pendragon făcu o 


scurtă pauză... de fapt, s-ar putea să ai dreptate, 
recunoscu el. 

— Adică, domnule? 

— Cealaltă componentă a otrăvii... 

— Arsenicul? 

— Da. 

— Ce-i cu el? 

— Sunt sigur că am citit undeva despre el de curând. 
Nu este doar o otravă demodată. 

Turner înconjură biroul lui Pendragon și tastă ceva la 
computer. 

— O metodă bună să aflăm repede. 

Pendragon oftă. 

— Firește. Și eu care mă gândeam să dau o fugă 
până la bibliotecă. N-o să mă obișnuiesc niciodată cu 
asta, adăugă el, arătând cu capul către monitor. 

— Bineînţeles că o să te obișnuiești, tataie, zise 
Turner râzând. În câteva secunde, Google îl anunţă că 
existau peste o sută de milioane de trimiteri la 
cuvântul „arsenic”. El tastă apoi „arsenic + 
întrebuinţări”. Numărul de trimiteri cobori sub 
patruzeci de milioane. Merse cu cursorul în jos pe 
pagină și a cincea pagină de web era intitulată: 
„Arsenicul, folosit în fabricarea sticlei”. 

— Asta el declară Pendragon. Bineînţeles. la să 
vedem dacă există fabricanți de sticlă în zona asta. 

Turner tastă cuvintele potrivite, iar pe ecran își 
făcură apariţia mai multe trimiteri la fabricanți de sticlă 
din estul Londrei. Aproape toate erau expirate sau 
trimiteau la pagini de web irelevante, însă a zecea 
referinţă din listă era pentru pagina de web a „Murano 
Glass UK”, un fabricant de sticlă specializat care se afla 
pe Commercial Road. 


— Bravo, sergent! zise Pendragon, luându-și haina 
de pe spătarul scaunului. Intoarce-te la papucii aurii. 
Ne vedem mai târziu. 


CAPITOLUL 31 


Jack tocmai cobora scările secţiei de poliţie spre 
parcare când îi sună telefonul mobil. 

— Detectiv inspector-șef Pendragon? 

— Da. 

— Profesorul Stokes la telefon. Am stat de vorbă 
deunăzi, vă mai amintiţi? 

— Da, desigur, răspunse el. 

— Mă întrebam, domnule inspector, dacă aţi putea 
trece pe aici. Am reușit să obțin niște imagini bune ale 
inelului despre care am vorbit. Am... ei bine, amo 
ipoteză în legătură cu acesta. Poate vă interesează. 

— Când mă puteți primi, domnule profesor? 

— Păi... ăă... sunt liber acum. Am un curs la ora două 
și jumătate, dar... 

— Perfect! Ajung în zece minute. 


Departamentul de arheologie al Colegiului Queen 
Mary ocupa un șir de clădiri din prefabricate de la 
marginea campusului și era atât de ascuns, încât era 
de înţeles faptul că doar studenţii care studiau 
arheologia știau de existenţa lui. Pendragon se uită pe 
harta campusului de la intrarea principală a colegiului, 
însă nu reuși să găsească locul unde trebuia să ajungă. 
Se plimbă pierdut prin ansamblul de clădiri și alei după 
ce ceruse îndrumare de la Biroul de Informaţii. Chiar și 
așa se rătăci de două ori și ajunse cu o întârziere de 
cincisprezece minute. 

— Domnule inspector-șef Pendragon, zise profesorul 
Stokes, întinzându-i mâna după ce o tânără îmbrăcată 


în halat alb îl conduse pe Jack în biroul înghesuit al 
arheologului. Era o încăpere întunecată și neaerisită, 
singura sursă de lumină naturală provenind de la un 
gemuleț pe jumătate acoperit de o stivă de cărți. Biroul 
lui Stokes ocupa aproape un perete întreg, pe când 
celelalte două erau acoperite cu rafturi pline de cărți. 
Pe mochetă se aflau maldăre de cărţi și de hârtii, gata 
să se răstoarne. Mi-e teamă că nu prea avem loc aici. 
Veniti cu mine. Laboratorul este mult mai confortabil. 

Înaintară de-a lungul unui hol pe ai cărui pereţi se 
aflau fotografii cu fosile și săpături arheologice, apoi o 
luară la stânga și intrară într-o încăpere puternic 
luminată, cu pereţi albi - exact opusul biroului 
aglomerat al profesorului. 

— Știu că nu ne bagă nimeni în seamă aici și trebuie 
să mă mulţumesc cu niște clădiri antebelice despre 
care ceilalţi din colegiu abia știu că există, recunoscu 
Stokes. Dar aici avem un echipament de vârf pe care 
nu îl vei găsi nicăieri în afară de MIT sau Oxbridge. El 
se îndreptă către o tejghea pe care se afla o varietate 
uluitoare de echipamente electronice și monitoare, îi 
aminti lui Pendragon de o imagine pe care o văzuse în 
urmă cu câţiva ani în Star Trek, în timp ce schimba 
canalele. 

— După cum vă veţi da și dumneavoastră seama, 
domnule inspector-șef, munca noastră are două etape. 
O mare parte din timp stăm cu capul în gropile săpate 
în pământ; restul timpului, folosim astfel de 
echipamente. Firește că în comisia care ne alocă 
bugetul există și cârcotași care susțin că suntem cu 
capul în altă parte, dar ce știu ei? El îi zâmbi lui 
Pendragon. Așadar, când nu facem pe Indiana Jones, 
ne aflăm aici analizând descoperirile făcute în gropile 
pe care le-am săpat. Arătă înspre echipamentele de pe 


tejghea. Acesta este un sistem multifuncțional care 
incorporează mai multe procesoare independente de 
analiză, toate conectate la un sistem computerizat 
sofisticat. Îl folosim ca să studiem artefacte, cum ar fi 
monede sau fragmente de ceramică. Putem determina 
compoziţia chimică a artefactului cu ajutorul unui 
analizator spectroscopie și putem examina structura 
ultra fină a unui obiect cu ajutorul microscopului 
electronic de scanare... de aici. El arătă spre o cutie 
mare, prevăzută cu doi cilindri înveliţi în cauciuc, care 
ieșeau la suprafaţă. Semăna cu echipamentul pe care 
Pendragon îl văzuse mai devreme în laboratorul de 
criminalistică. 

— Echipamentul acesta nu este prea folositor dacă 
avem doar o fotografie. Dar acesta... și profesorul 
mângâie o altă cutie conectată la un monitor cu ecran 
plat... ne-a fost mai util. 

— Ce este acela? întrebă Pendragon. 

— Este un sistem de amplificare a unei fotografii și 
care poate reface pixelii unei imagini stricate sau 
neclare. Dar, și mai important, poate transforma 
imaginile bidimensionale în tridimensionale. 

— Domnule profesor, zise Pendragon, nu mă prea 
pricep eu la tehnologie - de fapt, abia dacă mă descurc 
să pornesc DVD-playerul - însă corectaţi-mă dacă 
greșesc, genul acesta de software nu vine cu cel mai 
modern model de laptop? 

— Așa e, domnule inspector-șef, nu vă înșelaţi în 
totalitate. Este o chestiune ce ţine de performanţă. Poţi 
cumpăra un astfel de pachet de pe stradă, la un preţ 
foarte ieftin, dar această mașinărie este de o mie de 
ori mai sofisticată decât cel mai scump sistem 
computerizat obișnuit. Să vă arăt la ce mă refer. Se 
așeză în faţa aparatului. Aceasta, zise el, lăsându-se pe 


spătarul scaunului, este imaginea inelului găsit pe 
degetul scheletului, pe care mi-aţi dat-o 
dumneavoastră. De cele mai multe ori, pozele făcute 
cu telefoanele mobile nu sunt foarte reușite, iar acesta 
este un exemplu bun. Se vede fâșia din aur și piatra 
mare și verde din vârf, și cam atât. Și-acum, voi 
decupa imaginea și voi aplica un set de filtre. Işi plimbă 
degetele pe tastatură, iar imaginea se schimbă. Așa e 
mai bine, zise el. 

Chiar așa și era. Inelul umplea ecranul, iar o parte 
din neclaritate dispăruse, însă imaginea era în 
continuare dereglată, supraexpusă și umbrită în partea 
de sus. 

— Un sistem obișnuit nu ar reuși să facă mai mult, 
însă eu pot trece imaginea asta prin microscopul 
electronic cu scanare. Acesta ia pixelii unul câte unul și 
îi trece printr-un program pe care chiar noi l-am 
inventat, intitulat ///uminate - acesta reconstruiește 
imaginea după ce îndepărtează zgomotul și 
interferenţele. Când facem ace/ lucru, obţinem acest 
rezultat. 

Imaginea începu să se desfășoare încet pe ecran de 
sus în jos. Când procesul se încheie, inelul se vedea cu 
o claritate uluitoare - se putea observa fiecare defect, 
crestătură sau iregularitate, în culori clare și cu o 
precizie remarcabilă. 

— Dumnezeule! exclamă Pendragon, uitându-se mai 
atent la ecran. Este extraordinar! 

— N-am terminat încă, zise pe un ton rece Stokes. 

Fără să se uite la imagine, acesta introduse 
instrucţiuni noi. Fotografia de pe ecranul plat dispăru. 
În partea de sus a ecranului își făcu apariţia o linie 
orizontală și începu să coboare întocmai cum se 


SA ilumina, a iradia, a lumina (n.tr.) 


întâmplase mai înainte. În urma liniei ce se deplasa, o 
nouă imagine începu să ia formă, umplând ecranul. 

— Mult mai bine, nu credeți? zise cu mândrie Strokes 
și privi în sus la Pendragon. 

Pe ecran se vedea o imagine tridimensională a 
inelului, care părea atât de real, încât îţi venea să 
întinzi mâna spre monitor și să-l scoţi afară. 

— Nu știu ce să spun, zise Pendragon confuz. 
Tehnologia modernă nu contenește să mă uimească. 

— Nu vă faceţi griji, domnule inspector-șef. Și pe 
mine mă surprinde, chiar dacă am de-a face cu ea în 
fiecare zi. 

— Deci, ce-mi puteți spune despre inel? 

— Să mergem acolo, răspunse Stokes, ridicându-se 
în picioare. 

Pe o masă, în partea cealaltă a încăperii, se afla o 
fotografie lucioasă scoasă de amplificator. Pe aceasta 
era scris un set de numere și cifre. Peste imagine 
fuseseră trasate mai multe linii cu marker negru. 

— Să începem cu începutul, zise Stokes. Trăgând un 
scaun, îi făcu semn lui Pendragon să se așeze și el. 
Inelul este din aur și are un smarald. Piatra este de 
calitate superioară. Poţi să-ţi dai seama de asta, 
deoarece este aproape transparentă. Modelul este 
foarte simplu. Singurul ornament se află pe inel, lângă 
piatră. Vedeţi, acolo... formele din aur? Crestăturile 
care urcă înspre piatră? Desigur, ar fi mult mai ușor 
dacă am avea inelul, deoarece s-ar putea să existe 
inscripţii și în interiorul lui. Dar, pentru moment, 
trebuie să ne descurcăm cu ce avem, iar cele mai 
importante aspecte sunt tăietura pietrei și modelul 
întregului ansamblu. Felul în care a fost tăiată piatra ne 
spune multe despre perioada căreia îi aparţine inelul. 

— Zău? 


— Modelarea nestematelor s-a dezvoltat de-a lungul 
secolelor. Cele mai vechi tipuri de tăietură cunoscute 
erau simple, două sau trei fețe, „tăietura ascuţită” și 
„tăietura teșită”. Pe la sfârșitul secolului al 
paisprezecelea a fost introdusă „tăietura simplă”. Prin 
această metodă piatra avea partea superioară plană și 
opt feţe. Așa a fost conceput și inelul acesta. Incepând 
cu mijlocul secolului al șaisprezecelea, bijutierii au 
descoperit tehnici noi care le permiteau să taie pietrele 
preţioase, astfel încât să le dea patruzeci și opt de 
fețe. Lucru remarcabil, având în vedere uneltele de 
care dispuneau pe vremea aceea. 

— Deci, inelul ăsta trebuie să fi fost făcut între 
sfârșitul secolului al paisprezecelea și mijlocul secolului 
al șaisprezecelea? 

— Da. Însă trebuie să menţionez că s-ar putea să fi 
fost făcut mai târziu, din dorinţa unui bijutier de a 
reproduce un inel în stil retro. Aici intervine modelul 
inelului. 

— Cum? 

— Acesta este exemplul clasic al unui inel purtat de 
un episcop. 

— Care ar fi? 

— După cum sugerează și numele. La început, acest 
gen de inel era oferit celor care erau numiți episcopi. 
Se mai fac și în ziua de azi, doar că nu mai au aceeași 
semnificaţie. Se pot cumpăra de pe internet cu 
cincizeci de lire sterline, cu nestemate false și tot 
tacâmul. Însă, în secolele trecute, inelul episcopului era 
un lucru valoros și rar. Acesta este un original. Și- 
acum, priviţi mai atent. Vedeţi o inscripţie neclară pe 
inel, lângă piatră? 

Pendragon privi cu atenţie fotografia. 

— De-abia se vede. 


— Poftim, încercaţi cu asta. Stokes îi dădu o lupă lui 
Pendragon. Chiar și cu sistemul de amplificare pe care 
îl avem la dispoziţie, este greu de deslușit. 

Pendragon mișcă lupa până când ajunse cu ea 
deasupra locului indicat de Stokes. El cobori lupa. 

— Un taur? 

— Întocmai. 

— Și ce înseamnă? 

— Taurul este simbolul folosit de familia Borgia. 
Apare și pe emblema familiei lor. 

— Vreţi să spuneţi că inelul acesta a aparținut 
cândva Papei Alexandru al VI-lea, papa din familia 
Borgia? întrebă Pendragon. 

— Ei bine, nu știm exact și s-ar putea să nu se 
potrivească cu perioada. Acest inel provine în mod cert 
din Italia. iți poţi da seama după formele acelea din aur 
pe care vi le-am arătat, în ceea ce privește perioada, 
cel mai probabil se încadrează între sfârșitul secolului 
al paisprezecelea și începutul secolului al 
cincisprezecelea. Alexandru al VI-lea a fost cel mai 
cunoscut papă din familia Borgia, tatăl lui Cesare și al 
Lucreziei - acea familie de infami. Însă unchiul lui 
Alexandru, Alfonso, a devenit papă cu o generaţie în 
Înaintea lui, în 1455. Și a fost numit episcop în 1429. 

— Așadar, credeţi că acesta a fost inelul oferit lui 
Alfonso în momentul în care a fost numit episcop? 

— Este o posibilitate verosimilă. Astfel ar fi rămas 
moștenire familiei Borgia și ar fi ajuns în mâinile papei 
Alexandru și ale copiilor acestuia, Cesare și Lucrezia. 

— Toată povestea asta este fascinantă, domnule 
profesor, dar nu cred că ne va ajuta prea mult la 
ancheta noastră. 

Profesorul Stokes încuviinţă din cap. 


— Da, înțeleg. După cum v-am spus și mai devreme, 
mi-aș fi dorit să am la dispoziţie ceva mai concret. Se 
lăsă pe spătarul scaunului și își frecă bărbia. Am văzut 
știrile despre schelet aseară la televizor. Bănuiesc că 
oamenii voștri de la criminalistică, de la laboratorul din 
Lambeth, îl studiază. 

— Așa este, zise Pendragon. De ce? 

— Mă gândeam... am cel mai mare respect pentru 
acest laborator; este, probabil, cel mai bun din lume, 
dar aţi văzut cu ochii dumneavoastră ce putem face 
noi aici. Există oare vreo șansă să îi convingeţi să-mi 
împrumute degetul pe care s-a aflat inelul? Sau măcar 
falanga proximă osului pe care s-a aflat inelul? 

Pendragon ridică o sprânceană. 

— Da, știu, par nebun, zise repede Stokes. 

— Ei bine, știți ceva, domnule profesor? Eu cred 
foarte mult în vorba aceea: două capete sunt mai bune 
decât unul. Să văd ce pot face. 


CAPITOLUL 32 


Londra, martie 1589 

Abia dacă aveai loc să te miști în ascunzătoarea 
preotului, iar eu nu eram prea încântat de faptul că mă 
aflam atât de aproape de Anthony, care nu era una 
dintre cele mai curate ființe din lume. Dincolo de ușă 
se auzeau voci, ţipete și strigăte, iar eu încercam să nu 
mă gândesc la ceea ce se întâmpla în capelă. Știam 
prea bine de ce erau în stare urmăritorii, bărbaţi 
angajaţi de Walsingham să îi elimine pe răzvrătiți și pe 
rebeli. Aveau autoritatea să îi aresteze și să îi reţină pe 
catolici, dar și să facă uz de arme pentru a se apăra. 
Cu toate că mă întrista acea amintire, Sebastian îi 
provocase. Nu puteam decât să sper că niciunul dintre 


membrii congregaţiei nu avusese aceeași soartă și că 
unii reușiseră să scape. 

Anthony era disperat. 

— Scumpa mea lady Ann, se tângui el. Apoi, 
întorcându-se spre mine: Diavolii ăia, zise el printre 
dinţi, împroșcând cu salivă. 

— Anthony, îţi înţeleg teama, dar trebuie să plecăm. 

— Unde? Care încotro? 

— Mai ţii minte că eu și Sebastian trebuia să ne 
întâlnim cu fraţii Perch? Nu știi nimic despre 
însărcinarea mea? 

— Sebastian? Nu-mi place de el. E necuviincios cu 
stăpâna mea. Dar a avut ea ac de cojocul lui! Ha, ha! 

Durerea pierderii își făcu din nou loc în sufletul meu, 
când Anthony aminti de prietenul meu. Am simţit că-mi 
vine să vărs și, brusc, mi-am dat seama cât de 
înăbușitor era aerul în ascunzătoare. 

— Ştii cum putem ieși? am întrebat eu, obligându-l 
pe Anthony să mă privească în ochi. 

Preţ de o secundă, privirea lui păru neobișnuit de 
lucidă. 

— Știu, a răspuns el. Da. Știu. Haideţi. 

El s-a înghesuit pe lângă mine, iar mirosul lui m-a 
lovit din nou, provocându-mi un nou val de greață. 
Anthony s-a împins într-o gaură îngustă din celălalt 
capăt al încăperii, iar aceasta a cedat. Apoi a dispărut 
prin ea, făcându-se nevăzut în întuneric. Eu am făcut 
un pas în faţă și l-am urmat. 

M-am trezit în partea cealaltă, într-un tunel umed și 
îngust. Se simţea miros de pământ rece și mucegai. 
Când am simţit că o mână îmi atinge braţul, am 
tresărit și m-am lovit cu capul de acoperiș. 

— Pe-aici, a zis Anthony. 


O lumină slabă, palidă, pătrundea în tunel printr-o 
crăpătură îngustă ce se zărea în faţa noastră. Am luat- 
o într-acolo. Sub tălpile noastre scrâșnea ceva. Nu 
voiam să mă gândesc la ce era pe jos, așa că l-am 
îndemnat pe Anthony să își continue drumul. Lumina 
devenea din ce în ce mai intensă și, în curând, am 
ajuns la capătul tunelului, care se termina cu un zid. 
Era umed și alunecos, dar prevăzut cu mici fante pe 
unde puteai să-ţi vâri degetele și vârful cizmei. Când 
am privit în sus, am zărit o trapă care se deschidea în 
afară. Anthony porni din nou înainte, căţărându-se cu 
agilitatea unei maimuțe din tărâmuri îndepărtate. Eu 
am început să mă caţăr puţin mai încet și cu un 
oarecare tremur. Mai aveam de cucerit câteva fante, 
când Anthony a ajuns la destinaţie. S-a aplecat și m-a 
ajutat și pe mine să ies. 

Trapa se deschidea într-o încăpere mică. O 
ferestruică așezată sus, pe perete, era sursa de lumină 
pe care noi o zăriserăm în tunel. Incăperea era goală, 
cu excepția unei lăzi care se afla într-un colț. Din tavan 
atârnau pânze de păianjen, iar mucegaiul verde 
acoperea pereţii până la brâu. Când am pășit în 
încăpere, am zărit o ușă închisă în dreapta mea. M-am 
îndreptat într-acolo, mi-am lipit urechea de o crăpătură 
între ușă și tocul acesteia și am ascultat cu atenţie. N- 
am auzit nimic. Am încercat ușa, iar aceasta s-a 
deschis spre exterior. 

Ne aflam pe o uliţă îngustă. Fulgii de nea îmi cădeau 
pe faţă, iar vântul biciuitor sufla printre clădirile care 
mărgineau uliţa. La câţiva pași în faţă, se înălța un zid 
din cărămidă. Am privit în stânga mea. Uliţa era 
cufundată în întuneric. În dreapta, se afla o stradă 
principală luminată. O căruţă plină cu oameni trecea 
pe-acolo. Erau veseli și dădeau din mână în mână o 


carafă. O femeie, probabil o femeie ușoară, cu corsajul 
desfăcut, părul lung și despletit, a izbucnit în râs și s-a 
lăsat pe spate pe drugul căruţei, desfăcându-și cu 
nerușinare picioarele. 

M-am întors către Anthony. 

— Încotro? Poţi să mă conduci la fraţii Perch, așa 
cum ai zis? 

— Nu-mi place de ei, a răspuns el, încăpăţânându-se 
să nu mă privească în ochi. 

— Nu e nevoie să vorbești cu ei, Anthony, doar să mă 
duci la ei. 

— O să-ţi mănânce capul, părinte. 

l-am zâmbit cu blândețe și mi-am așezat mâna pe 
umărul lui. 

— Nu te teme pentru mine, Anthony. Trebuie să-i 
găsesc pe fraţi. Am de îndeplinit o misiune extrem de 
importantă. Domnul vrea ca eu să mă întâlnesc cu 
fraţii Perch și să le cer ajutor. Intelegi? 

El încuviinţă încet din cap. 

— Da, înțeleg, părinte John, a zis el. Misiunea 
noastră. Și-a îndreptat spatele. Voi îndeplini porunca 
Domnului. Da, așa am să fac. Așa am să fac. Fraţii 
trebuie să fie la teatru. Da, acolo trebuie să fie. 

— La teatru? 

— La Eagle. Da, la Teatrul Eagle. Totul e un joc, 
înţelegi? Mi-a spus lady Ann. Oamenii pretind a fi 
altcineva. Cântă cântece și se îmbracă elegant. E o 
mare veselie. 

El m-a privit, cu ochii însufleţiți de un entuziasm 
subit. Apoi, fără să scoată un cuvânt, a luat-o spre 
drumul principal care se afla la capătul uliței. 

L-am oprit. 

— Roba ta. 


El și-a plecat ochii la veșmântul lui alb, apoi, supus, 
și l-a dat jos. 

Ne aflam cam la o sută de metri de capela subterană 
și de ororile la care fuseserăm părtași, însă, în timp ce 
Anthony mă conducea prin forfota mulţimii, am început 
să mă simt mult mai în siguranţă. Nu mai avusesem 
acest sentiment de când ajunsesem în Londra. Mi-am 
tras fularul peste faţă și mi-am ţinut capul plecat, ca să 
mă feresc de privirile curioșilor, Ajunsesem într-o piaţă 
mare. Jumătate era ocupată de un iarmaroc, cu tarabe 
la care se vindeau tot soiul de mărfuri. Erau tejghele cu 
pește și tarabe pline cu mere și castane. Lângă 
acestea, am văzut o tarabă pe care erau înșirate mai 
multe jucării din lemn: titirezi și soldaţi vopsiți în culori 
vii. Un negustor ambulant ochea niște mărgele din 
lemn, iar la câţiva metri mai încolo, un comerciant își 
îndemna cu voce tare potenţialii cumpărători să pipăie 
mătasea pe care o întinsese pe o masă șubredă. 

Am trecut repede printre tarabe, fără să privim în 
ochi pe cineva, și am luat-o pe o străduţă lăturalnică. 
Era acoperită cu zăpadă neatinsă care strălucea sub 
clarul de lună. Simţind că era un loc cam neprimitor, l- 
am îndemnat pe Anthony să o ia la fugă înainte ca 
cineva să ne ţină calea și să ne taie beregata. 

În curând am ajuns la o altă stradă principală. De 
data asta însă, toată lumea părea că se deplasează în 
aceeași direcţie - spre râu. Ne-am amestecat cu 
mulţimea. Am luat-o la stânga și, brusc, în faţa mea a 
apărut teatrul. Era înconjurat de cocioabe, iar în 
spatele lui curgea Tamisa argintie. 

Văzusem Teatrul Eagle de pe malul dinspre nord al 
râului când locuisem în oraș în urmă cu cinci ani și, cu 
toate că astfel de teatre sunt extrem de iubite de 
londonezii de toate tipurile și clasele sociale, eu nu am 


fost niciodată tentat să pun piciorul înăuntru. Puritanii, 
desigur, urau orice formă de mascaradă; făcea parte 
din perspectiva lor aspră, restrictivă asupra vieții. Cu 
toate astea, nici eu nu prea agream această nouă 
modă a teatrelor. Eram de părere că existau alte 
lucruri mai importante în viaţă. În loc să te prefaci că 
ești altcineva, era mai bine să încerci să-ţi 
îmbunătăţești propria persoană. Dar chiar și pentru 
cineva care privea cu scepticism teatrul, când am zărit 
pentru prima dată clădirea atât de aproape, am simţit 
o oarecare emoție. 

Era o clădire impunătoare din cremene, cu șase 
etaje, care se ridica deasupra celorlalte clădiri. Am 
observat un steag roșu care flutura pe turnul din 
spatele zonei unde se afla scena. Ştiam că asta 
însemna că acea piesă de teatru era „istorică”, apoi 
am zărit deasupra intrării principale o bucată mare de 
pânză care înfățișa un războinic persan, sub care 
stătea scris: Tamburlaine. 

Piesa de teatru începuse deja. Se auzeau muzică, 
voci, apoi un tun care bubui în noapte. În jurul teatrului 
erau alte tarabe. Aici se vindeau băuturi răcoritoare, 
însă vânzoleala dinainte de începerea spectacolului se 
domolise. Mulţi dintre proprietarii de tarabe se 
odihneau, așteptând să se termine spectacolul. În 
spatele șirului de tarabe se aflau latrinele, șanțuri 
săpate în pământul tare. Un client tocmai își trăgea 
nădragii pe el, când slujitorul aruncă pământ peste 
mizerie, apoi se rezemă de lopată, își șterse nasul cu 
mâneca tunicii sale murdare și oftă. 

Eu și Anthony ne-am amestecat printre vagabonzii 
care stăteau pe lângă teatru și ne-am furișat înăuntru, 
împreună cu cei întârziaţi. Am plătit câte un penny de 
fiecare, taxa de intrare. Ar fi trebuit să coborâm în 


arenă, de unde puteam urmări reprezentația alături de 
plebe, însă noi nu ne aflam acolo ca să ne distrăm. Eu 
am luat-o înainte pe un coridor care înconjura 
circumferința teatrului. La câţiva pași de ușa 
principală, am dat peste o scară în spirală. Când am 
privit în sus, am văzut că aceasta ducea până la 
galerie și era prevăzută cu uși de acces la fiecare etaj. 

Nu știam pe unde s-o iau, dar știam că trebuia să 
găsim pe cineva de încredere care lucra acolo sau, cel 
puţin, pe cineva care îi cunoștea pe cei care 
conduceau teatrul. Când am ajuns la al doilea nivel, |- 
am condus pe Anthony printr-o deschizătură și am 
ajuns în spatele unei galerii. Zona era plină de cetăţeni 
bogaţi care ședeau în fotolii. Mâncau și beau vin, 
glumeau și râdeau, neacordând prea multă atenţie 
piesei de teatru. De acolo se zărea scena. Era luminată 
de torţe, iar fundalul era reprezentat de o cortină roșie 
cu fire aurii. Pe scenă se aflau câţiva actori, toţi 
îmbrăcaţi în veșminte elegante. În mijlocul lor se afla 
un războinic persan, cu sabia încovoiată scoasă din 
teacă. Expresia de pe chipul lui era malefică, barba 
ascuţită și ochii înnegriţi. Era întruchiparea Diavolului. 
L-am luat de acolo pe Anthony și am traversat în grabă 
pasajul îngust din spatele galeriei. 

Câteva clipe mai târziu, am ajuns chiar în spatele 
scenei. Printr-o crăpătură a cortinei se zărea publicul. 
Mulţi dintre spectatorii din arenă păreau fascinaţi de 
drama care se desfășura dinaintea ochilor lor. M-am 
întors și am observat o ușă în partea dreaptă. Am 
deschis-o încet și am pătruns într-o încăpere mică, fără 
ferestre. La o masă se afla un bărbat care ședea cu 
spatele la noi. Am observat câteva monede și o 
grămăjoară de cutii din lemn în care se aduna taxa de 
intrare. Bărbatul s-a întors și s-a întins după pumnal. 


Eu mi-am ridicat mâinile, iar Anthony s-a pitit sub 
braţul meu. 

Bărbatul ne-a aruncat o privire dușmănoasă. 

— Ce vreţi? 

S-a ridicat în picioare, cu mâna pe armă. 

— Îmi cer iertare că vă deranjez, am zis. Îi caut... îi 
căutăm pe Edmund și Edward Perch. Mi s-a spus că îi 
voi găsi aici în seara asta. 

Bărbatul miji ochii. 

— Nu-i cunosc. 

Ştiam că minte, dar mă aflam într-o situaţie 
periculoasă. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca 
acel bărbat să dea alarma. 

Am făcut o plecăciune. 

— Atunci îmi cer iertare că v-am deranjat, am zis și, 
luându-l pe Anthony de umeri, l-am dirijat înspre ieșire. 
— Ce treabă ai cu fraţii Perch? a întrebat bărbatul. 

Eram pe punctul de a ieși pe ușă, dar m-am întors și, 
pentru prima oară, l-am privit cu atenţie pe bărbat. Era 
înalt și slab, aproape chel în vârful capului, dar cu plete 
negre care îi încadrau faţa osoasă. 

— Este ceva personal, am răspuns eu după o clipă de 
tăcere. 

— Succes, mi-a zis bărbatul, fixând asupra mea o 
privire bănuitoare. Apoi expresia de pe chipul lui 
deveni mai blândă. Fraţii și-au terminat treaba aici în 
seara asta. Doar ce-au plecat... cu câștigurile. 

A dat să mai adauge ceva, când în prag și-a făcut 
apariţia un alt bărbat. Acesta m-a măsurat din cap 
până-n picioare. L-am zărit cu coada ochiului pe 
Anthony, care se retrăsese pe coridor. 

— A, Will, a zis primul bărbat. Acești domni... îi caută 
pe fraţi. 


Nou-venitul m-a privit insistent, ridicând o 
sprânceană. 

Avea în jur de douăzeci de ani și părea a fi actor sau 
comediant. Era îmbrăcat în costum de marinar. Faţa îi 
era vopsită și ţinea în mână un teanc de hârtii. S-a 
aruncat pe un scaun de lângă masă și a înșfăcat o cană 
cu vin care se afla lângă cutiile de lemn. Atras o dușcă, 
s-a șters la gură și a râgâit, 

— S-au dus la Grădina Ursului, a zis el. Vocea lui m-a 
surprins. Era puternică și avea un accent provincial. 
Trebuie să fi venit în capitală de curând dintr-un orășel 
de undeva din nordul Londrei. Sunteţi prieteni cu ei? 

— Vreau să le propun o afacere. 

— Succes, a zis el, imitându-l pe prietenul său. Cei 
doi bărbaţi și-au zâmbit cu subînţeles. 

— Ziceaţi că s-au dus la Grădina Ursului. Nu sunt de 
pe-aici. Unde se află? 

— Dacă scuip de pe acoperiș, îl nimeresc, a răspuns 
tânărul și a arătat cu capul către scenă, la-te după 
duhoare. Dar ar fi bine să te grăbești, a adăugat el. 
Publicul nostru drag se îmbulzește într-acolo de îndată 
ce se termină reprezentația... uneori chiar înainte, fie 
blestematți! 

Eu și Anthony am ajuns la parter fără să mai întâlnim 
pe nimeni și ne-am furișat afară, pe ușa principală. 
Ningea abundent, cu fulgi mari. Am privit în sus și i-am 
lăsat să-mi cadă pe faţă. Păreau niște pene micuţe 
care se topeau în momentul în care îmi atingeau pielea 
caldă. 

” Tânărul avusese dreptate în legătură cu duhoarea. 
Când am ajuns la capătul celălalt al teatrului, am 
descoperit că Grădina Ursului se afla la doar o 
aruncătură de băț. Mirosul înţepător de animal ne-a 
umplut nările. 


— Urăsc locul ăsta, a zis Anthony, încetinind pasul. 
Rănesc animalele. Nu vreau să intru. 

— Anthony, trebuie să-i găsesc pe fraţi. Și-apoi, nu te 
pot lăsa de unul singur. Poate că Urmăritorii ne caută 
încă. 

— Dar rănesc animalele. 

— Știu. Nevoile trebuie... 

În spatele nostru era agitaţie. O femeie ţipă. M-am 
întors și am văzut doi bărbaţi ţinându-l strâns pe un al 
treilea îmbrăcat într-o tunică maro, fără formă, și 
colanti negri. Acesta se lupta să scape din strânsoarea 
lor, însă cei doi agresori îl trântiră la pământ. În timpul 
luptei, o bătrână fu aruncată în zăpadă. L-am 
recunoscut pe bărbatul îmbrăcat în tunică. Fusese în 
capelă. 

— Repede! am zis eu printre dinţi și l-am tras pe 
Anthony după mine, către zidurile înalte ale Grădinii 
Ursului. 

Am aruncat încă doi penny în cutia de lemn de la 
ușă, apoi am intrat și ne-am amestecat cu mulţimea. O 
arenă imensă în formă de elipsă ocupa majoritatea 
spaţiului dintre ziduri. O tribună cam șubredă, plină de 
oameni care ţipau și aclamau, fusese ridicată în jurul 
arenei. Publicul părea încremenit din cauza a ceea ce 
se întâmpla. Preţ de o secundă, atenţia mi-a fost atrasă 
de chipul unui anumit spectator. Obrajii lui fleșcăiţi 
erau îmbujoraţi, ochii căscaţi, pupilele dilatate, Buzele 
luară forma unui rânjet, iar din colţul gurii căscate 
saliva i se prelinse până ajunse pe vârful bărbiei. Saliva 
atârna nestingherită, neluată în seamă, și se legăna de 
fiecare dată când bărbatul striga și își clătina capul. Işi 
ținea pumnii încleștaţi și aplica lovituri rapide, aproape 
involuntare, în gol. Mi-am luat ochii de la el și m-am 
uitat să văd ce se întâmpla în arenă. 


Un taur era căzut în genunchi și mugea de durere, în 
timp ce un dulău îi rodea gâtul. Câinele își descleștă 
colții albi, pătaţi de roșu, iar sângele ţâșni, 
împroșcându-l în ochi. Alţi doi câini atacară taurul. Unul 
și-a înfipt colții în crupă, iar celălalt l-a atacat din 
lateral. L-am auzit pe Anthony scâncind lângă mine, 
apoi și-a îngropat capul în umărul meu. Ne-am întors și 
ne-am îndepărtat de acea priveliște îngrozitoare. 
Nimeni nu ne-a băgat în seamă. Erau cu toţii 
concentrați la acel spectacol sinistru. 

Când am ajuns lângă tribune, mulţimea a început să 
aclame. Nu ne-am oprit ca să vedem ce altă atrocitate 
fusese săvârșită, ci am înaintat repede de-a lungul 
pasajului circular, cu pereţi joși, care se deschideau 
către zăpada care cădea. Când am trecut de colț, a 
fost cât pe ce să mă izbesc de un bărbat uriaș care 
ședea pe un scăunel, lângă o ușă mare. Cât ai clipi din 
ochi, el a sărit în picioare cu o sprinteneală uluitoare și 
ne-a ţinut calea. Avea un cap aproape la fel de mare ca 
al taurului din arenă, dar privirea din ochii lui mari și 
spălăciţi era blajină. La o primă vedere, faţa lui enormă 
părea de copil, însă această impresie era imediat 
înlăturată de o cicatrice lungă de cel puţin 
cincisprezece centimetri, care îi brăzda în zigzag 
obrazul, de la tâmpla stângă până la bărbie. 

Am aruncat o privire spre locul de unde venisem, cu 
gândul de a da înapoi, când Anthony a făcut un pas în 
fată. 

— Benjamin, a zis el încet. 

Bărbatul și-a luat privirea de la mine și s-a uitat pe 
furiș la Anthony, apoi a zâmbit, arătându-și gura știrbă. 
Și-a așezat mâna grea pe umărul firav al lui Anthony și 
a scos un sunet gros, asemănător unui gâlgâit. Abia 


atunci i-am privit cu atenţie gura și mi-am dat seama 
că limba îi fusese smulsă. 

— Nu poate vorbi, mi-a zis repede Anthony, 
plimbându-și privirea de la mine la Benjamin și înapoi. 
Diavolii i-au tăiat limba pentru că s-a ridicat împotriva 
noii biserici, 

— Cine este? 

— Benjamin îi apără pe fraţi, a răspuns Anthony. Este 
prietenul meu. 

— Păi, de ce nu spui așa? am izbucnit eu. 

Bruta, care încă îi zâmbea lui Anthony, mi-a aruncat 
o privire dușmănoasă. Și-a luat mâna de pe umărul 
băiatului și am văzut cum își strânge pumnul. 

— Nu, zise Anthony cu blândetțe, lăsându-i mâna jos. 
Prieten. 

— Ne poţi duce la fraţi? am întrebat eu, nedezlipindu- 
mi ochii de la acel pumn uriaș. 

Benjamin m-a fixat cu acei ochi mari și blajini preț de 
câteva clipe. Apoi a ridicat din umeri, s-a întors și a 
deschis ușa care dădea într-o cameră întunecată. M-a 
înghiontit, obligându-mă să intru eu primul. Nici n-am 
apucat să fac un pas, că m-am trezit cu un braţ 
puternic încolăcit în jurul gâtului. Am simţit oţelul rece 
pe piele și am încercat să vorbesc, însă atacatorul meu 
îmi ţinea gâtul strâns ca într-o menghină. Mi-am ridicat 
mâinile, însă strânsoarea a devenit parcă și mai 
puternică. Am fost ridicat în aer și azvârlit în partea 
cealaltă a încăperii, unde m-am prăbușit la pământ. 
Anthony a aterizat lângă mine și a început să se 
smiorcăie. 

M-am ridicat în picioare, apoi l-am ajutat și pe băiat 
să se ridice și mi-am așezat un deget pe gura lui ca să 
împiedic o nouă izbucnire. Ne aflam într-o odaie mică, 
ai cărei pereţi erau ornaţi cu mătase viu colorată. Din 


tavan atârna un sfeșnic mare, prevăzut cu mai multe 
lumânări albe. Pardoseala de piatră era acoperită cu 
un covor somptuos, cu model. 

La câțiva pași în faţa noastră, pe o canapea 
acoperită cu catifea, se odihnea un bărbat foarte gras 
și chel, îmbrăcat în mătase purpurie. Gulerul 
veșmântului era liliachiu și faţa îi era vopsită, 
asemenea unui actor: obrajii îi erau înroșiţi, iar în jurul 
ochilor mici și negri avea niște cercuri întunecate. 
Când a zâmbit, chipul lui a părut de-a dreptul grotesc. 
De o parte și de alta a bărbatului ședea un băiat cu 
pielea albă, dezbrăcat până la brâu. Insă cel mai uluitor 
lucru în legătură cu acel grăsan era drăcovenia pe care 
o ţinea în gură. Era un tub lung și subţire care se 
termina cu un glob de sticlă. Trăgea din capătul subțire 
și fumul se aduna în rotocoale în acel glob. Mirosul îmi 
era complet necunoscut. Mi-a iritat gâtul și am început 
să tușesc pe loc. 

— Ei, ce-avem noi aici? a zis bărbatul, scoțându-și 
drăcovenia din gură. Vocea lui era ascuţită și 
efeminată. El a privit prin noi la cei doi bărbaţi care ne- 
au târât, pe mine și pe Anthony, cu atâta sălbăticie în 
încăpere. Benjamin s-a pus între ei. A scos un sunet 
ciudat din adâncul gâtului și bărbatul întins pe canapea 
ne-a privit cu atenţie pentru prima oară. 

— Prieteni, Benjamin? a întrebat el. Zău? Ei, ce lucru 
minunat și rar! în timp ce vorbea își flutura o mână, iar 
eu am observat că purta mult prea multe bijuterii: inele 
din aur masiv pe fiecare deget și o brățară groasă, 
bătută cu nestemate. Cum te cheamă? m-a întrebat el. 

— Sunt John Allen, am răspuns eu. 

— Şi cu ce te pot ajuta, domnule Allen? 

L-am auzit râzând pe unul din bărbaţii din spatele 
nostru. Anthony m-a apucat de mână. 


— Îi caut pe Edmund și Edward Perch. Mi s-a spus că 
vor fi aici în seara asta. 

— Zău? Și ce treabă ai cu cei doi domni? 

Am tăcut preţ de o secundă ca să analizez situaţia și 
să îl privesc pe grăsan în ochi. 

— Sunteţi unul din fraţi? 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare... prietene. 

— Sunt negustor și am venit cu treburi în Londra. Am 
sosit azi-dimineaţă împreună cu prietenul meu, 
Sebastian Mountjoy. Dacă ești unul din fraţi înseamnă 
că ai auzit de sosirea noastră. 

— Poate că da, a răspuns bărbatul, afișând un 
zâmbet jucăuș, batjocoritor. Spune-mi, cu ce negoț vă 
ocupați? 

— Importăm calamină. 

El a încuviinţat din cap. 

— Și asociatul dumitale unde este? Ni s-a spus că vor 
fi doi. 

Am oftat adânc și mi-am îndreptat umerii. 

— Prietenul meu a fost omorât astă-seară, am 
răspuns eu încet, 

— Ce păcat! Și maimuța dumitale? a întrebat 
bărbatul pe un ton blând, aruncându-i o privire lui 
Anthony. 

Cei doi băieţi care ședeau pe canapea începură să 
chicotească. 

— Dacă nu mă puteti ajuta, atunci mai bine plec, am 
răspuns eu. 

— Aduceţi-l mai aproape, comandă grăsanul. 

Anthony a fost împins la o parte când cei doi paznici 
m-au târât la câţiva centimetri de canapeaua pe care 
ședea bărbatul. Nu reușeam să-mi opresc tușea. 
Bărbatul s-a ridicat în picioare și s-a apropiat foarte 
tare de mine, apoi mi-a suflat drept în faţă un nor de 


fum albăstrui. Ochii mă usturau, iar gâtul îmi ardea 
când am început să tușesc, încercând să elimin fumul. 
Prin acea ceaţă, l-am zărit pe unul din băieţii cu pielea 
albă izbucnind în hohote de râs. Grăsanul s-a apropiat 
și mai mult și a început să mă adulmece. Apoi, spre 
dezgustul meu, și-a plimbat limba pe partea laterală a 
gâtului meu, apoi s-a așezat din nou pe canapea și a 
pleoscăit din buze. 

— Mmm, ce-mi place să simt gustul fricii, a zis el, 
pocnind din degete către cei doi paznici. 

Aceștia mi-au dat drumul, iar eu am făcut un pas în 
spate, ștergându-mi gâtul cu dosul palmei. 

— Spune-mi, prietene John, ce dorești de la noi? 

— Mi s-a spus că ne puteți ajuta în acţiunea noastră. 

— De unde să știu că nu ești vreo iscoadă a Reginei, 
trimis să ne întindă o capcană mie și fratelui meu? 

— De unde ar putea ști o iscoadă lucrurile pe care le- 
am rostit eu? 

— N-ar fi așa de greu. Slujitorii lui Walsingham își fac 
foarte bine treaba. Ştii asta prea bine. 

— AȘ putea spune același lucru despre 
dumneavoastră, sir, am răspuns eu cu toată 
convingerea de care eram capabil. De unde să știu că 
nu sunteţi vreo iscoadă? 

Bărbatul s-a holbat la mine, fără să i se citească ceva 
pe faţă. Apoi s-a ridicat încet de pe canapea și s-a 
apropiat agale de mine. S-a oprit, a privit în jos și m-a 
apucat de mâna stângă, ridicându-mi-o la lumină. 

— Așadar, acesta este inelul, a zis el. Mi s-a spus că 
e de o frumusețea rară, dar acesta... acesta este... 
Scoate-l de pe deget! 

Eu mi-am smucit mâna, iar una din gărzi a făcut un 
pas în față. Grăsanul i-a aruncat o privire 
amenințătoare, iar aceasta s-a retras. Am zărit ca prin 


vis o mână încărcată de bijuterii, după care am simţit 
metalul care mi-a atins mărul lui Adam. Apoi o durere 
ascuţită. Am icnit. Când am privit în jos, am văzut un 
pumnal ornat, cu lamă zimţată. Vârful era mânjit cu 
sânge care șiroia pe lamă în jos. 

— Edmund. 

Vocea era blândă, dar mai ascuţită decât lama pe 
gâtul meu. Grăsanul și-a întors leneș capul către ușă. 
Eu n-am îndrăznit să mă clintesc. 

— Lasă jos cuțitul, a zis vocea. 

Nu m-am clintit. 

— Lasă-l jos. 

Am simţit lama îndepărtându-se de gâtul meu, iar 
Edmund Perch a făcut un pas în spate, privindu-mă cu 
răutate. Eu m-am întors și am văzut un bărbat care 
stătea lângă ușă. Era însoţit de Ann Doherty. 

Anthony a alergat la ea și a îmbrăţișat-o. 

— Stăpâna mea! a scâncit el. Stăpâna mea, și a 
sărutat-o pe obraji. 

Ann l-a îmbrățișat pe băiat și mi-a zâmbit trist peste 
umărul lui. 

Bărbatul care o însoțea s-a apropiat încet de mine. 

— Îmi cer iertare, mi-a zis el. Edmund este puţin 
cam... dramatic. Nu-i așa, scumpul meu frate? 

Edward Perch i-a aruncat fratelui său o privire plină 
de dispreţ. 

Trebuie să fi intrat în stare de șoc, deoarece, preţ de 
câte clipe, n-am reușit să scot o vorbă, nici să-mi pun 
gândurile în ordine. M-am holbat la nou-venit, incapabil 
să-mi imaginez că el și Edmund Perch erau într-adevăr 
fraţi. Edward era înalt și solid, cu păr negru, bogat. 
Trebuie să fi fost chipeș odinioară, însă trecerea anilor 
îi marcase chipul. Una din pleoape îi era căzută, 
acoperindu-i aproape în totalitate ochiul stâng. Nasul îi 


fusese spart cel puţin o dată, iar între sept și buza de 
sus avea o cicatrice care se albise. 

— Ann mi-a povestit totul despre misiunea dumitale, 
părinte, mi-a zis Edward. Dacă mai ai nevoie de 
ajutorul meu, îţi stau la dispoziţie. 


CAPITOLUL 33 


Stepney, joi 9 iunie, 3.30p.m. 

— Îmi pare rău, domnule, dar chestia aia pute al 
naibii de rău, zise Turner, deschizând un geam al 
mașinii în timp ce înaintau de-a lungul străzii Mile End 
Road, îndreptându-se către râu. 

Pendragon clătină din cap cu dispreț și mușcă din 
bagheta lui. 

— Crede-mă, sergent, are un gust minunat, zise el cu 
gura plină. 

Îi era foame. Fusese de-a dreptul încântat să 
descopere o brutărie minunată la nicio sută de metri 
depărtare de secţia de poliţie. 

— Ce conţine? Miroase ca respiraţia câinelui meu. 

Pendragon se strâmbă și așeză bagheta pe hârtia de 
împachetat pe care o ţinea în poală. 

— Minunat. Ca să știi, conţine șuncă fină de Parma și 
brânză Brie. Am descoperit un loc ideal pentru masa de 
prânz. 

— S-ar putea să fiți dezamăgit dacă vă lăsaţi păcălit. 

— Se prea poate. Spune-mi ce-ai aflat despre 
papuci? 

— Mi-e teamă că nu prea multe. Există doar doi 
fabricanți în ţară care folosesc fire din aur pentru 
papucii fițoși de dans, și niciunul din ei nu fabrică 
mărimi bărbătești. Atunci i-am verificat și pe cei care 
fabrică pantofi eleganţi pentru bărbați. 


Cică le spune balerini. Versace vinde perechea cu o 
mie de lire sterline, vă vine să credeţi? Toate 
magazinele în care am intrat îi importă din Italia și din 
Franţa, dar când am verificat mai bine am aflat că sunt 
fabricaţi în Thailanda. Mână de lucru ieftină. Te face să 
te întrebi cât de scumpi pot ajunge, nu? 

— Așadar, posibilitatea asta o anulăm? 

— Cred că da, domnule. Doar dacă nu găsiţi o altă 
abordare. Cine a cumpărat acei papuci ar fi putut face 
rost de ei dintr-o mulţime de locuri din Londra, la orice 
oră în ultimii treizeci de ani. Sau poate i-a cumpărat 
din străinătate. Eu cred că e o fundătură. 

— Da, probabil ai dreptate, căzu de acord 
Pendragon. Apropo, știi încotro mergem, nu? 

Fu rândul sergentului să-i arunce o privire 
dispreţuitoare, iar Pendragon se întoarse la gustul 
plăcut al baghetei lui. Câteva minute mai târziu, ieșiră 
de pe Commercial Road și intrară într-un mic complex 
industrial, alcătuit din depozite și clădiri de birouri 
joase, din cărămidă, care erau înșirate de-a lungul unui 
drum de acces. Murano Glass UK era o astfel de 
clădire, aflându-se în partea dreaptă, la capătul 
drumului. Avea geamurile acoperite cu storuri și o ușă 
roșie, simplă. Pendragon sună scurt. Interfonul scoase 
un sunet și o voce de femeie spuse: 

— Murano Glass. 

— Detectiv inspector-șef Pendragon. Cineva de la 
secție v-a contactat. Am venit să mă întâlnesc cu 
directorul general, domnul Sidney Gregson. 

Se auzi un băzâit, iar ușa se deschise. Pendragon o 
luă înainte pe un coridor puternic luminat. La capătul 
acestuia, dintr-un oficiu se ivi capul unei femei care le 
făcu semn celor doi polițiști. 


— L-am sunat pe domnul Gregson. Ar trebui să 
sosească imediat, zise ea când aceștia intrară în 
încăpere. Luaţi loc, vă rog. 

Turner tocmai luase o revistă cu mașini sport de pe 
măsuţa de cafea, când ușa se deschise și intră Sidney 
Gregson. Era un bărbat bine îmbrăcat, la patruzeci și 
ceva de ani. Purta cioc și ochelari mari cu rame roșii. 
Se vedea de la o poștă că ducea o viaţă luxoasă și 
boemă. 

— Domnilor, zise el zâmbind. 

Pendragon se prezentă, iar cei doi bărbaţi își 
strânseră mâinile. Gregson se întoarse când Turner se 
apropie de el. 

— Sergent Turner. 

— Pe aici, vă rog. 

Îl urmară. Turner se uită în jur și o surprinse pe 
secretară aruncându-i o privire foarte încruntată lui 
Gregson, care se afla cu spatele la ea. După ce intrară 
într-un birou foarte elegant, Gregson închise ușa. Pe un 
perete erau înșirate niște vitrine pline cu figurine din 
sticlă, în capătul îndepărtat al încăperii se afla o masă 
mare de scris din stejar lustruit, iar lângă acesta, în 
partea stângă, se afla o canapea din velur. Gregson se 
trânti într-un fotoliu rotativ imens, din piele. Nu îi invită 
pe polițiști să ia loc. Luând un prespapier din cristal, 
începu să-l arunce nepăsător dintr-o mână în cealaltă. 

— Vă mulţumesc că ne-aţi primit atât de repede, 
domnule Gregson, zise Pendragon. 

— Persoana care a stabilit întâlnirea a spus că 
dumneavoastră investigati crimele din Stepney. Am 
văzut un reportaj la televizor aseară. Dar nu știu cum 
vă pot fi de folos, domnule inspector-șef. 


— Două dintre victime au fost otrăvite. Din primele 
analize a rezultat faptul că una dintre componentele 
importante ale otrăvii folosite a fost arsenicul. 

Directorul general se încruntă. 

— Așa că imediat v-aţi gândit la fabricanţii de sticlă, 
nu? 

Se simţi o undă de sarcasm în vocea lui. Pendragon 
hotări foarte repede că nu prea îl plăcea pe Sidney 
Gregson. 

— Arsenicul și compușii arsenicului sunt substanțe 
controlate, răspunse inspectorul-șef. După cum cred că 
știți, nu poţi să intri pur și simplu într-un magazin și să 
cumperi așa ceva. 

— Este adevărat, domnule inspector. Așadar, credeţi 
că otrăvitorul dumneavoastră lucrează aici? 

Pendragon îl privi nedumerit pe Gregson. 

— Nicidecum. Dar arsenicul trebuie să fi fost obţinut 
de undeva. Aţi avut vreun furt de substanţe chimice 
din topitorie? 

— Va pot răspunde categoric că nu, răspunse 
Gregson calm, încetând pentru o secundă să se mai 
joace cu prespapierul. Vreţi să vorbesc cu 
magazionerul, ca să fim siguri? 

— Ne-ar fi de mare ajutor. 

— Să mergem. 

leșiră din birou, trecură de recepţie și coborâră niște 
scări. O ușă batantă se deschise la parterul topitoriei. 
Era un spaţiu relativ mic, dar plin de activitate. Câţiva 
muncitori erau poziţionaţi de-a lungul unui perete și 
zdrobeau un fel de pudră cu ajutorul unor pistiluri mari. 
Lângă ei se afla o mașinărie mare care semăna cu un 
robot de bucătărie. Un cuptor ocupa aproape jumătate 
din suprafaţa pardoselii. Lângă gura lui stătea un 
bărbat voinic care purta un şort greu din piele, mănuși 


de protecţie și o vizieră trasă peste faţă. Ținea în mâini 
o ţeavă lungă din metal. La capătul celălalt al ţevii, se 
vedea un glob portocaliu-roșiatic de sticlă topită. Când 
Gregson și cei doi polițiști trecură pe lângă el, sticlarul 
se aplecă și răsuci ţeava din metal. Sticla topită își 
schimbă forma ca o caramea. Lângă cuptor, un alt 
bărbat, îmbrăcat la fel, dar cu viziera sus, pe cap, 
amesteca o substanţă viu colorată într-un cazan mare 
din metal. 

— Aici confecţionăm pahare cu picior de calitate 
superioară, le explică Gregson. Pahare de vin, în primul 
rând. Dar acceptăm și comenzi pentru figurine și vaze. 
Colaborăm cu buticurile și nu producem mai mult de 
câteva mii de piese executate manual pe an. 

— Câţi angajaţi aveți? întrebă Turner în timp ce 
traversau un pasaj din sticlă paralel cu topitoria, care 
avea rolul de a-i proteja pe trecătorii din zonă. 

— Paisprezece, răspunse Gregson. Inclusiv cei de la 
departamentul administrativ și șoferii. Avem trei 
maiștri sticlari. Individul pe care l-aţi văzut este Tom 
Kanelly - aproape o celebritate în acest domeniu. lar 
bărbatul care amesteca substanţa aceea ce seamănă 
cu melasa este Francesco Donalti. Este ceea ce se 
numește „un om de otel”. Este unul dintre cei mai buni 
coloriști din această branșă. A lucrat la Murano timp de 
zece ani. Suntem norocoși să îl avem aici. 

La capătul coridorului, se afla o ușă pe care era o 
tăbliță pe care scria: MAGAZIE SUBSTANȚE CHIMICE. 
ACCES PERSOANE AUTORIZATE. Era o încăpere mică, 
pătrată, fără ferestre, prevăzută cu rafturi din metal. În 
mijlocul ei se afla o banchetă joasă din lemn. Un bărbat 
îmbrăcat în salopetă şedea în faţa unui computer. 
Acesta se ridică în picioare când Gregson intră în 
încăpere. 


— Alec, unde-i Daniel? îl întrebă Gregson. Daniel 
Beatty este magazionerul nostru, adăugă el, 
întorcându-se către polițiști. Acesta este Alec și vine 
aici ca să ne ajute de două ori pe săptămână. Gregson 
rosti aceste cuvinte pe un ton sec. Apoi îi spuse lui 
Alec: Ei sunt detectivul inspector-șef Pendragon și 
sergentul Turner. Cred că am distribuit arsenic unor 
persoane neautorizate. 

Alec nu avea mai mult de douăzeci de ani. Purta 
ochelari de vedere cu rama groasă și părul dat cu gel, 
cu cărare într-o parte. 

— A-aarsenic? se bâlbâi el. Nu f-f-folosim prea m-m- 
mult. 

— Nu trebuie o cantitate mare ca să omori pe cineva, 
răspunse Pendragon. 

Alee se îmbujoră. 

— N-n-nu. Aveţi d-d-dreptate. 

— Deci, unde-i Daniel? întrebă nerăbdător Gregson. 

— A i-i-ieșit ca să ia m-m-masa de p-p-prânz. 

Gregson se uită la ceas și oftă. 

— Bine. Alec, poţi să le confirmi acestor domni că nu 
am rătăcit nicio sticluţă de trioxid de arsen? 

— Nu. A-a-adică d-d-da. 

— Uitaţi-vă aici, domnule inspector, zise Gregson, 
arătând o cutie cu pereţi groși din sticlă, care avea un 
lacăt cu cifru. 

inăuntru se vedea o colecţie mică de sticle maro. În 
partea din faţă a cutiei se afla o tăbliță: PERICOL - 
SUBSTANȚE CONTROLATE. MARE ATENȚIE. PENTRU 
UZUL PERSONALULUI AUTORIZAT. PERICOL GRADUL 2. 

— Aici ţinem cele mai periculoase substanţe. 
Trioxidul de arsen nu este doar o otravă, este și extrem 
de cancerigen. Numai Daniel știe combinaţia... și eu, 
desigur. 


— Ne puteţi arăta inventarul? îi ceru Turner. 

— Oh, ce naiba, omule! 

— Ar trebui să fie o chestie simplă, nu, domnule 
Gregson? Bănuiesc că este computerizat, insistă 
Pendragon. 

— Da, prea bine. Alec, vrei să ne arăţi fișierele? 
Tânărul magazioner bătu pe tastatură și fișierele 
respective apărură pe ecran. Gregson îi făcu semn să 

se dea la o parte și se așeză în faţa monitorului. 

— Să vedem, zise el. Am primit o livrare de cincizeci 
de kilograme de trioxid de arsen de la Toulouse în 
martie. După cum a zis și Alec, folosim o cantitate 
relativ mică. Sticla de calitate superioară nu conţine 
arsenic de proastă calitate. Aici sunt dozele folosite 
zilnic din aprilie și mai. A doua livrare a fost pe 23 mai. 
Priviţi. Avem o evidență pentru tot. 

Turner studie preţ de o secundă cifrele și dădu 
afirmativ din cap. 

— Mulţumesc, domnule Gregson. N-o să vă mai 
deranjăm, zise inspectorul-șef. 

Gregson îi conduse până la intrarea principală a 
clădirii. 

— Mă bucur că nu v-am putut fi de prea mult ajutor. 
Înţelegeţi la ce mă refer, zise el, închizând ușa. 

— Şarmant tip, observă Turner în timp ce traversau 
parcarea către mașina lor. 

— Domnule inspector-șef Pendragon? 

Cei doi polițiști se întoarseră în același timp. 
Secretara fabricii de sticlă se îndrepta cu pași repezi 
către ei. Privea întruna peste umăr. 

— O să fiu concisă, zise ea printre dinţi. Știu de ce aţi 
venit. Am avut o spargere aici, acum două săptămâni. 
El era plecat într-una din vacanţele lui luxoase. 

— Domnul Gregson, adică? întrebă Turner. 


— Evident. 

— Şi de ce nu a spus nimeni nimic? 

— Am spus. Adică eu. Am sunat la secția de poliţie 
Limehouse pe 25 mai. 

— Și aţi considerat că nu era cazul să-i spuneţi și 
șefului dumneavoastră? întrebă Turner. 

— V-aţi născut un geniu sau a fost nevoie să vă daţi 
osteneala? replică secretara drept răspuns. Alec este 
fiul meu. Este... ei bine, este foarte inteligent, dar are 
probleme. Gregson îl consideră retardat. l-a oferit 
postul doar ca să-mi închidă mie gura. O, nu fiţi așa 
șocat, domnule sergent, zise ea rânjind. Femeile ca 
mine învaţă să se folosească de toate armele din 
dotare. Mai aruncă o privire peste umăr. Dan n-a zis 
nimic și am pus cu toţii bani ca să reparăm lacătul - a 
fost spart. Trebuie să plec. 

Pendragon o luă ușor de cot. 

— Îmi cer scuze, dar cum vă numiţi? 

— Lydia. Lydia Darlinghurst. 

— Lydia, sunt puţin nedumerit. Aţi avut o spargere... 
când?... pe 24 mai? 

— Da. 

— Şi singurul lucru furat a fost trioxidul de arsen? 

— Da. 

— Ce cantitate? 

— Doar o sticluţă de o sută de grame. 

— Va trebui să verificăm cu cei de la Limehouse. 

— Aşa să faceţi, domnule inspector-șef. Nu sunt 
mincinoasă. Aruncă din nou o privire peste umăr, apoi 
îl privi cu asprime pe Pendragon. N-o să spuneţi nimic, 
nu-i așa? Aţi primit informaţia pe care o doreaţi. Dacă 
nenorocitul ăla află... 


Pendragon își atinse nasul și își luă mâna de pe cotul 
Lydiei. Fără să mai zică altceva, ea se îndreptă către 
clădire. 

— O, ce încurcate sunt iţele, zise Pendragon, 
deschizând portiera mașinii de poliţie. 


Inspectorul-șef ajunse în sala de ședințe cu zece 
minute înaintea celorlalţi. Își adusese o cană din 
cafeaua lui preferată, proaspăt făcută și citea 
informaţii despre familia Borgia de pe Wikipedia. Jez 
Turner ajunse primul. 

— Știţi că n-aveţi voie să descărcaţi chestii de pe 
iTunes în timpul programului, domnule? zise el, 
văzându-l pe Pendragon în fața computerului. 

— O să ţin minte, sergent. 

— Ce puneţi la cale? A 

— i-o iau înainte și citesc despre familia Borgia. Iți 
mai aduci aminte că ţi-am spus despre ei ieri, după ce 
m-am întâlnit cu profesorul Stokes? Despre teoria lui în 
legătură cu inelul cardinalului care aparținuse cândva 
acestei familii? 

— Da, îmi amintesc. Și... ce-aţi aflat? 

Pendragon oftă și se lăsă pe spătarul scaunului, 
ținându-și cana deasupra genunchilor încrucișaţi. 

— N-a aparținut unei familii vechi oarecare, sergent. 
Familia Borgia... 

Turner păru nedumerit. 

— Of, Doamne, oare de ce mă mai obosesc să-mi 
plătesc taxele? S-a ales praful de sistemul de educație! 
Borgia a fost una dintre cele mai faimoase familii din 
istorie și cea mai influentă la sfârșitul secolului al 
cincisprezecelea. Capul familiei, Rodrigo Borgia, a 
devenit papa Alexandru al VI-lea. Fiul lui a fost Cesare 
Borgia... îţi spune ceva numele? Nu? Bineînţeles că nu! 


A fost ceea ce s-ar numi un tiran războinic foarte 
corupt. De fapt, familia Borgia a fost un fel de Mafie a 
Renașterii, extrem de bogaţi și foarte, foarte incomozi. 
Fiica papei, sora lui Cesare, Lucrezia, a fost, poate, cea 
mai rea dintre toţi: depravată, nemiloasă, nimfomană 
și criminală... 

Turner deveni brusc interesat. 

— Poftim? Ca o Paris Hilton psihopată a Renașterii? 

— Cine? 

— Glumiti? 

Tuner se uită la Pendragon, nevenindu-i să creadă. 

Telefonul mobil al inspectorului-șef sună. 

— Domnul detectiv inspector-șef Pendragon? 

— Ah, bună seara, doamnă doctor Newman... 

— Tocmai am vorbit cu domnul profesor Stokes. 

— A, da, ar fi trebuit să vă sun. Imi cer scuze. Am 
uitat. 

— Susţine că i-aţi spus că poate lua o mostră din 
schelet. 

— N-am spus aşa ceva, răspunse Pendragon, 
strâmbându-se la Turner. 

Între timp, sergentul Mackleby și inspectorul Rob 
Grant intrară în încăpere și se așezară. 

— Dar el... 

— Doamnă doctor Newman, pot să vă întrerup? 
Domnul profesor Stokes ne-a fost, de fapt, de un real 
ajutor și are niște teorii interesante despre schelet. M-a 
întrebat dacă ar putea împrumuta unul dintre oase. 
Cred că i-a zis... 

— Falanga proximă. Da, știu. 

— Ar exista vreo problemă dacă l-am lăsa pe Stokes 
să arunce o privire? 

La capătul celălalt al firului se așternu un moment de 
tăcere. 


— Doar vă va rămâne dumneavoastră restul 
scheletului, nu? adăugă plin de speranţă Pendragon. 

— În regulă, domnule inspector-șef, zise doctorul 
Newman, pe un ton aspru, foarte oficial. Apoi, pe un 
ton mai blând: Ca o favoare personală, acest profesor 
Stokes poate avea osul pentru douăzeci și patru de 
ore. Vă convine? 

— Mulţumesc, zise Pendragon, apoi se încruntă 
nedumerit la telefon preţ de o secundă, înainte să 
închidă. 

Echipa era aranjată într-un semicerc dezordonat, iar 
Pendragon stătea pe un scaun în faţa ecranului 
principal, chiar în centrul acestuia. 

— Vrei să începi tu, Rob? zise el, întorcându-se către 
inspectorul Grant, lângă care ședea Roz Mackleby. 

Grant își drese vocea: 

— Nu pot spune că am aflat prea multe, domnule. 
Am vorbit mai mult de o oră cu Pam Ketteridge și pot 
spune cu mâna pe inimă că am plecat de acolo cu 
aceleași informaţii pe care le știam deja. Nu-mi place 
când trebuie să fiu de acord cu sergentul Turner, 
adăugă el, aruncându-i o privire lui Jez, dar a avut 
dreptate. Femeia asta afurisită este nebună de legat. 

— Sergent, ești de acord? 

Pendragon se uită la Roz Mackleby. 

— Ei bine, lucrurile stau astfel, domnule. Ea se afla 
sus, în pat, când soţul ei a fost ucis. Amprentele ei erau 
peste tot prin bucătărie, după cum era de așteptat. Nu 
există dovezi ADN care să demonstreze că ea l-a 
omorât. Nici amprente ale ei pe trupul lui. Și, cel mai 
important, nu există arma crimei. Acestea fiind zise, ea 
este singurul suspect pe care îl avem care să aibă un 
motiv întemeiat - căsătoria ei nefericită. 


— Da, dar mai sunt și aiurelile alea religioase, zise 
Vickers. 

— Am mai discutat despre asta, Terry, oftă 
Mackleby. Nu este ilegal să îţi umpli casa cu crucifixe. 

Vickers clătină din cap, dar nu zise nimic. 

— Mai e și treaba cu scheletul, sugeră Ken Towers. 

— Ce-i cu el? bombăni Grant. 

— Poate s-a înfuriat din cauza a ceea ce făcuse Tony 
cu rămășițele... 

— O, prostii! izbucni Grant. Nu, singurul motiv 
plauzibil ar fi acela că ea aflase despre amanta soţului 
ei. Ușuratica aia... cum o cheamă? 

— Hannah James, zise încet Pendragon, privind în 
gol. Se întoarse către Mackleby. Aţi menţionat ceva 
despre prietenă? 

— N-am vrut să-i răsucesc cuțitul în rană. Dar 
inspectorul Grant i-a adresat niște întrebări-cheie. 

Pendragon se uită la Grant. 

— Am întrebat-o dacă bănuia că soţul ei ar fi avut 
vreo amantă. 

— Și acum a reacţionat? 

— A râs. 

— Încrezătoare femeie! 

— Nebună, mai degrabă. 

— În regulă, zise Pendragon. Poate ar trebui să o 
chemăm la secţie și să o verificăm mai bine. S-ar putea 
să fim nevoiţi să-i spunem despre Hannah. Să vedem 
cum va reacţiona. Ken, care-i treaba cu Bridgeport 
Construction? 

— Mă tem că n-am aflat prea multe, domnule. l-am 
interogat pe șeful lui Ketteridge și pe șeful /u;. Amândoi 
au alibiuri care au fost confirmate. Sunt curați. Firma 
are peste trei sute de angajaţi, dintre care douăzeci și 
opt sunt implicaţi, într-un fel sau altul, în proiectul de 


pe Frimley Way - construcție, management, 
administraţie. Firma are propriii topografi, ingineri de 
structură și persoane care se ocupă cu obţinerea de 
certificate și avize de construcţie de la consiliu. Se pare 
că singura firmă colaboratoare este cea de arhitectură. 

— Ne întoarcem iar la Rainer & Partenerii. Dar ei n- 
au avut nicio legătură directă cu Karim și cu 
Ketteridge, cu excepţia faptului că firma lor realiza 
proiectul clădirii care trebuia ridicată pe Frimley Way, 
zise Pendragon. Se întoarse către Vickers și Thatcher, 
care ședeau la un birou din mijlocul semicercului. Vă 
rog, spuneti-mi că voi aveţi informaţii noi de raportat. 

— Mă tem că nu, domnule, răspunse sergentul 
Thatcher. Nici urmă de inel. 

Pendragon își încrucișă braţele pe piept și se uită în 
pământ. 

— Bine, mergeţi acasă, zise el, oftând. Poate noaptea 
va fi un sfetnic bun. 


leșind ultimul din sala de ședințe, Pendragon o luă pe 
coridorul care ducea către recepţie și către ieșirea 
principală. O văzu pe doamna comisar Hughes dând 
mâna cu un bărbat înalt în uniformă de ofiţer. 
Pendragon îl recunoscu imediat ca fiind șeful diviziei, 
comandantul Francis Ferguson. Comisarul se întoarse, 
ținându-și capul plecat și se îndreptă către Pendragon, 
ridicându-și privirea doar când ajunse la câţiva pași 
distanţă. 

— A, pe tine te căutam, zise ea, invitându-l în biroul 
ei. 

Femeia înconjură agale masa de scris ordonată și se 
așeză. 


Fără să fie invitat, Pendragon luă loc pe scaunul care 
se afla într-o parte a biroului. Se simţi dintr-odată 
obosit. 

— Acela era comandantul, zise ea. 

— Mi-am dat seama. 

— Urmează să fiu promovată. A trecut pe aici ca să 
îmi dea niște sfaturi. 

— Felicitări! răspunse Pendragon, cu tot entuziasmul 
de care era în stare. 

— Mulţumesc. Există o problemă totuși, Jack. 
Comandantul este cam neliniștit în legătură cu titlurile 
din ziare: „Crimele din Mile Road”. Dacă nu rezolvi 
cazul acesta pronto, pot să-mi iau la revedere de la 
postul de comisar-șef. Și chiar nu vreau așa ceva... 
Jack. 

— Fac tot ce-mi stă în putinţă. Echipa mea, la fel. 

— Așadar, cum stau lucrurile? 

El oftă și își trecu degetele prin păr. 

— Din câte se pare, cele trei crime au legătură între 
ele. Scheletul este elementul-cheie care le leagă, dar 
nu știm exact ce rol joacă. Middleton și Ketteridge au 
fost omorâţi de aceeași persoană, care a dat dovadă 
de mult profesionalism. Criminaliștii n-au descoperit 
prea multe. Nu există nici arma crimei, nici amprente, 
nici ADN. 

Hughes își sprijinea bărbia în palmă. 

— Niciun suspect? întrebă ea. 

— Nu. 

— Dar Pam Ketteridge? 

— Se pare că aveţi o problemă cu femeia asta, 
răspunse pe un ton rece Pendragon. Este o femeie ușor 
sărită de pe fix. Nu cred că l-ar fi putut omori în bătaie 
pe Karim. 


— Dar le-ar fi putut otrăvi pe celelalte două victime. 
S-a aflat chiar la locul faptei când Tony Ketteridge a 
fost omorât. Nu are alibi. Și dacă știa despre legătura 
amoroasă a soţului ei cu acea prostituată, avea și 
motivul. 

— Așa este, doamnă, dar nu există nici cea mai mică 
dovadă. Și cazul lui Karim? Trebuie să existe o legătură 
între cele trei crime... 

Se auzi o bătaie în ușă și un poliţist tânăr își făcu 
apariţia în prag. 

— Mă iertaţi, doamnă. L-am văzut pe domnul 
inspector-șef Pendragon intrând aici nu demult. A venit 
un fax pentru el, pe care scrie „urgent”. 

Inaintă câţiva pași și îi dădu cele două hârtii venite 
prin fax lui Pendragon. 

— Ce este? îl întrebă Hughes pe Pendragon după ce 
polițistul închise ușa. 

— Raportul toxicologic al lui Ketteridge. O copie 
aproape fidelă a celui întocmit pentru Middleton, zise el 
și îi întinse raportul. 

— Aceleași patru componente: arsenic, cantaridină, 
acid de abrină și leandru, concluziona ea. Ai mai aflat 
ceva despre ele? 

— Am aflat ceva, însă puţin. Doctorul Jones mi-a spus 
că cantaridina poate fi procurată cu ușurință de pe 
internet chiar dacă există legi care interzic acest lucru. 
In după-amiaza aceasta am mai aflat ceva despre 
arsenic. O sticluţă de o sută de grame de trioxid de 
arsen a dispărut dintr-un atelier care fabrică sticlă și 
care se află la mai puţin de un kilometru de aici. O 
cantitate suficientă ca să omoare sute de oameni. 

— N-a fost niciodată anunţat furtul? 

— Ba da, la secţia locală, Limehouse. 


— Se poate ca hoțul să fie un angajat? Sau 
proprietarul? 

— Se poate, cu toate că proprietarul a fost plecat din 
tară când a avut loc furtul. Turner face investigațiile. 
La turnătorie s-a mușamalizat totul. Proprietarul este 
cam nesuferit și nu este prea îndrăgit de angajaţi. 
Aceștia s-au aliat și n-au spus nimic despre spargere ca 
să îl protejeze pe fiul secretarei, un tânăr care lucrează 
în magazie. 

— E cam ciudat, nu crezi? 

— Nu chiar. Dacă aţi cunoaște personajele, v-aţi da 
seama că este de înţeles. Proprietarul, Gregson, își dă 
prea multă importanţă. Puștiul, pe care ar fi căzut vina 
și care ar fi fost concediat mai mult ca sigur, este... 
vulnerabil. 

— Vulnerabil? 

— E ușor autist, cred. Este extrem de bâlbâit. De 
îndată ce rosti aceste cuvinte, Pendragon se gândi la 
propriul fiu, Simon, și la cum talentul său incredibil la 
matematică era estompat de incapacitatea de a 
comunica prea ușor cu oamenii. 

— Bine. Poate-ar fi mai bine ca Turner să verifice mai 
amănunţit această fabrică de sticlă. Atunci ar mai 
rămâne celelalte două substanţe chimice din otravă: 
leandrul și acidul de abrină. Ai scris în raport că ambele 
sunt sustrase din plante exotice. Bănuiesc că ai 
verificat și în Kew Gardens? 

— După ce am aflat ce l-a ucis pe Middleton. Turner 
a vorbit cu angajaţii de acolo - nimic. A făcut o vizită și 
la Grădina Botanică Chelsea și la cea de aici, Queen's 
Park. Toţi au spus că nimic de genul acesta nu a 
dispărut. Cu toate că, să fiu cinstit, doamnă, nu ne 
ajută prea mult. Ar fi prea dificil pentru cineva să se 
furișeze înăuntru și să fure câteva frunze sau semințe. 


Jones mi-a spus că, pentru a face otrava, este nevoie 
de cantităţi infime din aceste substante. 

— Bănuiesc că ai fost și la Departamentul de Biologie 
de la Queen Mary, nu? 

Pendragon se uită nedumerit la ea. 

— N-ai fost? 

— Nu știam... 

— Ei bine, acum știi, domnule inspector, răspunse pe 
un ton rece Hughes. Pendragon se ridică în picioare. 
Când ajunse la ușă, doamna comisar îl înștiinţă: Ai 
patruzeci și opt de ore să ajungi la un răspuns concret, 
detectiv inspector-șef Pendragon! Apoi nu vei mai lucra 
la acest caz. 


Jack Pendragon se simţi amorţit când ieși din secţia 
de poliţie și începu să parcurgă drumul scurt până la 
apartamentul său, care se afla aproape de Stepney 
Way. „Ce ghinion, gândi el, să ocupi un post nou de 
nicio săptămână și să ai de-a face cu un caz atât de 
complex și de dificil.” Incepu să picure când își parcă 
mașina. În timp ce parcurgea distanţa în fugă de la 
mașină și până la intrarea în clădire, începuse să plouă 
cu găleata. Dădu să urce scările, apoi se răzgândi. 

— Bună, străinule! zise Sue, deschizând larg ușa 
apartamentului ei și făcând-i semn să intre. 

— Îmi cer scuze că n-am mai dat un semn de viaţă, 
răspunse el. Doar că... a fost... 

Ea își flutură mâna. 

— Nu-ţi face griji. Acum ești aici. Bei un pahar de 
vin? 

— Mi-ar plăcea. 

Intră în apartamentul ei, scoţându-și haina udă și se 
așeză pe canapea. Sue veni lângă el și îi întinse un 
pahar cu vin roșu. 


— Noroc! zise el. 

— Cum merge treaba? 

Pendragon oftă. 

— Nu prea bine, de fapt. Sue, acum câteva seri îmi 
ziceai ceva despre un transfer. Vorbeam despre faptul 
că ucigașul are nevoie de inel. Apoi eu am fost nevoit 
să plec. 

— Încă o crimă? 

— Da. Modul de operare a fost identic. Dar 
criminaliștii n-au găsit nimic. 

— Chiar nimic? 

— intrebi de parcă ai ști deja răspunsul. 

— Sunt psiholog... crede-mă. 

Pendragon râse și sorbi din vin. Apoi spuse: 

— Sue, am două rugăminți. 

— Da? 

— Ai vrea să vii pentru o jumătate de oră la secţie să 
vorbești cu echipa mea - să ne expui ideea ta despre 
transfer? Astfel aș putea obţine aprobarea să îţi ofer 
acces la informaţiile legate de anchetă, care nu pot fi 
făcute publice - vei fi implicată oficial. 

Ea păru surprinsă. 

— Păi, în regulă. Nu este tocmai domeniul meu de 
expertiză, dar... 

— Mie mi se pare că știi despre ce vorbești. Și-apoi, 
m-am gândit că ar trebui să am încredere în tine. 

— Touche. Bine, voi face tot ce îmi va sta în putinţă 
să vă ajut. Și a doua rugăminte? 

— Vrei să iei cina cu mine sâmbătă seara? 


CAPITOLUL 34 


Stepney, joi 9 iunie, 9.05p.m. 
Max Rainer închise documentul la care lucra și se 
deconectă de la reţea. Ridicându-se de la birou, 


traversă agale încăperea până în capătul celălalt, 
unde, lipită de perete, se afla o canapea din piele 
pentru patru persoane. Luând laptopul de pe canapea, 
îl vări într-o geantă moale, din neopren și trase 
fermoarul. Aruncând o ultimă privire prin birou, stinse 
lumina, apoi trase ușa și o înculie. 

În zona unde se afla recepţia era linişte. De-a lungul 
coridorului se aflau alte trei birouri, învăluite în beznă. 
La secretariat nu mai era nimeni. In lumina slabă, se 
vedeau cuvintele Rainer & Partenerii pe peretele din 
spatele biroului. Fiecare literă avea o lungime de 
treizeci de centimetri și era confecționată dintr-un 
metal frumos modelat și brăzdat la întâmplare cu 
cincizeci de nuanţe de oxid de fier. 

Pardoseala din mozaic îi răsună sub călcâie, când 
Rainer traversă zona unde se afla receptia și trecu 
printre două uși mari din sticlă fumurie. În partea 
opusă a holul slab luminat, se aflau câteva trepte care 
duceau spre ieșire. El se întoarse să închidă ușile când 
simţi o durere ascuţită în ceafa. Simţi cum durerea îi 
cuprinde capul și-i coboară în jos pe șira spinării. Era 
vag conștient că în spatele lui se afla o umbră care se 
reflecta în ușa din sticlă. Se dezechilibră, se lovi cu 
capul de uși și se prăbuși pe jos. 


CAPITOLUL 35 


Stepney, vineri 10 iunie, 8.45 a.m. 

— Of, Isuse! exclamă Hannah James. Ce naiba vrei? 

Jez Turner își lăsă jos insigna de poliţist. 

— Să stăm puţin de vorbă, Hannah. 

— Presupun că ai un mandat? 

— De ce? Am zis că stăm puţin de vorbă. Bine, dacă 
preferi să vii la secţie... 


— Bine, bine. La naiba! Ești cam matinal, nu crezi? 
Pun pariu că la nouă seara ești deja în pijamale, cu un 
pahar de lapte. 

— Mda, ceva de genul. Turner rânji. Deci, mă lași să 
intru sau vrei să povestim în pragul ușii? 

Clădirea dărăpănată și izolată, în stil victorian, de pe 
Mitchell Lane, fusese transformată în șase 
apartamente sărăcăcioase. Apartamentul lui Hannah 
James se afla în spatele casei, la parter. Era alcătuit din 
câteva încăperi, la capătul unui coridor întunecat. Il 
conduse pe sergentul Turner până în salon. El 
surprinse cu privirea o bucătărie minusculă, unde 
chiuveta era plină cu farfurii și tigăi murdare, coșul de 
gunoi dădea pe-afară din cauza cutiilor de la 
McDonald's și a sticlelor de cola. Lângă, se afla ușa de 
la dormitor, care era larg deschisă. O oglindă stătea 
agăţată deasupra unui capăt al patului; pe o noptieră 
se afla o lampă cu abajur roșu. Unul dintre pereți era 
plin cu postere din reviste porno, iar pe o bară era 
înșirată o colecţie întreagă de articole de îmbrăcăminte 
transparente, roșii și negre. Inăuntru se simţea un 
miros greu de fum de ţigară și de fluide corporale. 
Hannah închise ușa cu piciorul când trecu pe lângă ea. 

Într-un colţ al salonului se afla un televizor vechi, iar 
pe peretele îndepărtat, un șemineu placat cu șipci de 
brad. Un încălzitor electric de doi bari fusese montat 
între panouri, ușor într-o parte, iar placajul din jurul lui 
fusese tăiat inegal. Pe polița șemineului se afla o 
colecţie de animale ieftine din ghips: inorogi, păpușele, 
un Ework din Star Wars și un set de păpuși rusești, 
care erau aranjate în ordine descrescătoare de la 
stânga la dreapta. Deasupra șemineului se afla un 
tablou care înfățișa o mulatră goală, cu excepţia 
bikinilor minusculi, cu imprimeu de leopard. ȘŞedea 


întinsă.pe o ramură, iar ferigile exotice îi mângâiau 
pielea. Avea ochi mari, căprui și gene incredibil de 
lungi. Era genul de reproducere pe care o puteai 
cumpăra cu două lire sterline în târgurile de sfârșit de 
săptămână de pe Mile End Road, gândi Jez, la fel ca și 
fotografia cu o jucătoare de tenis care își scărpina 
dosul. Aruncând o privire prin încăpere, el se întrebă 
care ar fi părerea lui Hannah despre apartamentul lui 
Sophie Templer, care se afla la vreo doi kilometri 
depărtare și la mii de ani-lumină în celelalte privințe. 

Hannah se trânti într-un fotoliu vechi din al cărui braţ 
ieșeau câlţii printr-o tăietură. 

— Ai venit aici din cauza lui Tony, desigur. 

Işi aprinse o ţigară și aruncă fumul cenușiu în 
încăperea neaerisită. 

— Da. 

— Și de ce crezi că te-aș putea ajuta? 

— Pentru că l-ai cunoscut bine. Doar „vă întâlneaţi” 
de aproape un an, așa ne-a spus el. 

— De ce o spui așa? întrebă Hannah, fixându-l pe Jez 
cu ochii ei de un albastru-deschis. 

— Așa cum? zise el. 

— Cu atâta dispreţ. Chiar mi-a plăcut de Tony. Era un 
bou, bineînţeles. Numai Dumnezeu știe de ce venea 
aici de două ori pe săptămână. Am mai avut parte de 
indivizi ca el, dar n-au ţinut relaţiile... dacă înţelegi ce 
vreau să spun. 

Pentru prima oară, sergentul o privi mai atent. Avea 
douăzeci și trei, poate douăzeci și patru de ani, gândi 
el, și era palidă, cu un aspect bolnăvicios. Părul ei 
negru își pierduse strălucirea, iar în lumina nemiloasă a 
dimineţii, cum nu era machiată, chipul ei arăta 
îngrozitor. Tenul îi era unsuros de la atâta fast-food, 
cola și nopţi nedormite, ca să nu mai punem la 


socoteală toate prostiile pe care, probabil, le fuma sau 
și le injecta. Era îmbrăcată într-un capot hidos din 
velur, de culoare bej, cu mânecile zdrențuite și pătat. 
Nu era deloc înfățișarea pe care o afișa când îi aștepta 
pe bărbaţi, se gândi el. 

— Ştii cumva dacă Tony mai avea și alte preferinţe? 

— Poftim? în afară de mine, vrei să spui... sergent? 

Turner își dădu seama că în spatele bravurii ei se 
ascundea durere. Hannah era serios afectată de ce i se 
întâmplase lui Tony, însă nu recunoștea acest lucru. 

— A fost otrăvit cu arsenic, zise sergentul. Ştiai asta? 

Ea nu spuse nimic, doar îl privea în ochi. 

— A avut parte de o moarte chinuitoare, din câte se 
pare. 

— Ticălosule! exclamă Hannah, aprinzându-și altă 
țigară de la chiștocul nestins al celeilalte. Cum ziceam, 
chiar mi-a plăcut de Tony. E adevărat că era un grăsan 
visător, între două vârste, dar mă iubea. Cel puţin, așa 
mi-a zis. Cu siguranţă, n-o iubea pe vaca aia! 

— Pam Ketteridge? 

— Cine altcineva? Adorabila Pam. Cică n-avea 
clitoris. Așa mi-a zis Tony. 

Turner clătina din cap, zâmbind. 

— Deci, zise el după o secundă, ţi-a promis să te 
scoată de-aici? 

— Bineînţeles, răspunse Hannah, pe un ton ridicat. 
De cel puţin două ori pe noapte. După cum ziceam, un 
bou. 

— Hannah, zise Jez, așteptând ca ea să-și ia ochii de 
la tavan și să se uite la el, ai putea să ne ajuţi să-l 
găsim pe criminalul lui Tony, știi? 

— Da? 

— Da. Credem că a fost implicat și în celelalte crime. 


— Tony era blând, sergent Turner. Nu ar fi putut 
omori pe nimeni. 

— Nu zic că a făcut-o. Am zis, implicat. Înregistrările 
camerelor de supraveghere l-au surprins aproape de 
ora la care a fost omorât Amal Karim... mi se pare o 
coincidență că venea la tine tocmai atunci. 

— De ce? Crezi că putea să vină așa, la una mică, 
imediat ce-și lua cina? 

— Și totuși, era ora două dimineaţa. E o oră cam 
ciudată, Hannah. 

— Uite care-i treaba, nu știu unde baţi. Indiferent ce 
s-a întâmplat vinerea trecută, n-o să te ajute să afli 
cine l-a ucis pe Tony, nu? 

— Ar putea să mă ajute. 

EI îl privi în ochi preţ de câteva secunde, apoi își 
aţinti din nou privirea în tavan. Pe obraz i se prelinse o 
lacrimă care căzu pe pardoseală. Ea o șterse și îl privi. 

— N-a fost aici. Am inventat totul. Zicea că este o 
chestiune de viaţă și de moarte. 

Ea râse amarnic și trase cu sete din ţigară. 

— Ţi-a spus ce însemna „de viaţă și de moarte”? 

— Nu. 

— Ţi-a spus unde a fost de fapt? 

— NU! Hannah stinse ţigara și se ridică în picioare. 
Capotul i se desfăcu, lăsând să se vadă o cămașă de 
noapte neagră, din bumbac, acoperită cu pisoi și 
iepurași. Ea își trase repede capotul, legându-i 
cordonul. Aș vrea să pleci acum, zise ea, pe un ton 
calm. Când ajunseră la ușă, adăugă: Presupun că o să 
mă arestezi pentru că am ascuns adevărul, că te-am 
făcut să-ţi pierzi timpul prețios și tot rahatul, corect? 

Jez îi aruncă o privire compătimitoare. 

— Chiar acum, am altceva mai important de făcut, 
Hannah. Nu mi-aş face prea multe griji. 


CAPITOLUL 36 


Stepney, vineri 10 iunie, 10.00 a.m. 

— Ea este doamna doctor Sue Latimer, se adresă 
Pendragon echipei sale înainte să facă prezentările pe 
rând. Sue este profesor de psihologie la Colegiul Queen 
Mary. Am rugat-o să vină azi aici, deoarece are câteva 
idei în legătură cu motivul crimei, care ne-ar putea fi 
de folos. 

El îi făcu semn să-și înceapă discursul, iar el se așeză 
pe marginea unui birou. 

— Subiectul a venit în discuţie când vorbeam cu 
Jack... ăă, detectiv inspector-șef Pendragon... despre 
ideea de transfer, începu ea. De fapt, eu mă refeream 
la ea ca la o idee abstractă, dar acum, că am văzut 
notițele referitoare la cazul acestor crime, îmi dau 
seama că s-ar putea să fie relevantă pentru anchetă. 
__Privi la feţele celor adunaţi în sala de ședințe. 
Intreaga echipă era acolo, inclusiv doamna comisar. 

— Transferul criminal are loc atunci când cineva 
comite o crimă folosindu-se de un obiect totemic. 

— Scuze, doamnă doctor Latimer, ne puteţi traduce 
asta în engleză, vă rog? o întrerupse inspectorul 
Towers. 

Sue zâmbi și își cobori privirea preţ de o secundă. 

— Prin „totemic” înţeleg că criminalul conferă o 
semnificaţie aparte unui obiect. Poate fi orice, dar are 
legătură directă cu modul în care acesta comite crima. 
In cazul acestor crime recente, ultimele două au fost 
săvârșite practic în același mod. Toate cele trei crime 
par să aibă legătură cu Bridgeport Construction și 
toate au avut loc după ce scheletul cel vechi a fost 
dezgropat pe șantierul de construcții. 

— Vreţi să spuneţi că scheletul este obiectul totemic? 
întrebă Grant. 


— Nu scheletul însuși, ci inelul care s-a aflat la 
început pe mâna acestuia și care a dispărut între timp. 
Grant ridică din sprâncene și se uită la Pendragon. 

— Dar cum poate un inel să fie arma crimei? Și-apoi, 
Middleton și Ketteridge au fost otrăviţi. 

Sue nu se lăsă impresionată de acest scepticism. 

— Eu aș îndrăzni să spun că otrava se află în inel. 
Toată lumea din încăpere tăcu uluită. De fapt, inelul 
este un totem ideal. Este un obiect personal, un lucru 
care este ţinut aproape de corp. Dar, cel mai 
important, inelele deţin, de obicei, un fel de vibraţie 
emoţională. Sunt folosite în multe ritualuri ca să 
„pecetluiască înțelegerea” - gândiţi-vă la verighetă. 

— Îmi pare rău, comentă Tower, mă tem că m-aţi 
pierdut din nou. Se presupune că inelul găsit pe mâna 
scheletului este la fel de vechi ca și acesta. Dar 
dumneavoastră spuneți că cineva din zilele noastre, 
care locuiește și lucrează prin apropiere, folosește 
inelul străvechi ca să otrăvească oameni? Mi se pare... 
ei bine... cam deplasat. 

— Eu cred că este cea mai plauzibilă ipoteză de până 
acum, se auzi vocea doamnei comisar Hughes din 
fundul sălii. În afară de Pendragon, se întoarseră cu 
toţii către ea. Cel puţin avem o idee despre arma 
crimei. Are legătură cu dezgroparea scheletului și ne 
apropie puţin de motivul crimei. Ne sugerează, de 
asemenea, și de ce modul în care a fost omorât Karim 
nu se potrivește cu cel al celorlalte două crime. Nu 
poate fi pură coincidenţă faptul că a fost ucis chiar în 
seara în care a fost dezgropat scheletul. Și dacă teoria 
doamnei doctor Latimer este corectă, atunci această 
crimă nu a fost plănuită. S-a aflat pur și simplu în calea 
criminalului care voia să pună mâna pe inel. 


— Dar de unde-ar fi putut ști criminalul nostru despre 
existenţa inelului și apoi să fi învăţat atât de repede 
cum să-l folosească - să facă rost de patru otrăvuri, să 
înveţe cum să le combine? întrebă Turner. Nu eo 
coincidență prea mare? 

— Nu vă pot răspunde la întrebare, răspunse Sue. Nu 
există prea multe informaţii. Nu știu care ar putea fi 
legătura psihologică dintre inel și criminal. Dar vă pot 
oferi indicii despre ce fel de minte ar fi susceptibilă 
transferului criminal. 

— Vă rugăm, îi zise Hughes. 

— Criminalul poate fi bărbat sau femeie. Și, într- 
adevăr, femeile sunt mai atrase de totemuri... 

— Dar dacă criminalul nostru este femeie, cum ar fi 
reușit să-l doboare pe Karim și să-i zdrobească ţeasta? 
o întrerupse Mackleby. 

— Vorbeam în general, răspunse Sue. Este evident 
că fiecare situaţie trebuie judecată independent. Se 
prea poate ca Amal Karim să fi fost omorât de un 
complice bărbat, dar cred că este extrem de 
neverosimil. Crima totemică este o chestiune foarte 
personală. Doi oameni nu au niciodată același totem. 
Singura posibilitate prin care varianta cu complicele ar 
fi valabilă este dacă femeia, de dragul argumentului, s- 
a folosit de un bărbat ca să-l omoare pe Karim, ca apoi 
să comită ea însăși următoarele crime prin otrăvire. 

— Cred că ne îndepărtăm de la subiect, zise Hughes. 
Doamnă doctor, aţi putea reveni la profilul 
dumneavoastră? 

Sue inspiră adânc. 

— Criminalul este inteligent, sofisticat, bine educat, 
posibil homosexual - cu toate că asta nu esteo 
premisă obligatorie. Acest tip de criminal folosește mai 
multe ritualuri personale în timpul procesului crimei. 


— Ce înseamnă asta mai exact? întrebă sergentul 
Vickers. Nu am găsit niciun element ritualic la aceste 
crime. 

— Nu le-aţi văzut voi. Nu vorbim aici despre 
poziţionarea trupului într-un anumit fel sau simboluri 
inscripţionate pe el. Eu vorbesc despre „ritual 
personal”. Criminalul trece printr-un proces la care 
aderă din punct de vedere religios. Acesta pregătește 
otrava în condiţii speciale, respectând o formulă 
strictă. Și probabil se îmbracă elegant atunci când 
comite crima. 

— Se îmbracă elegant? întrebă Pendragon, 
încruntându-se. 

— Da. Nu știu cum ar putea arăta costumaţia. 
Fiecare caz despre care am citit a fost diferit. Cel mai 
faimos caz este, de fapt, o ficțiune - Norman Bates în 
Psycho. Mama lui era totemul lui. El nu putea ucide 
decât dacă se îmbrăca la fel ca ea. In restul timpului 
era un tip liniștit care administra un motel. Hitchcock a 
întrecut limitele aici. Este foarte neobișnuit pentru un 
criminal să folosească o persoană pe post de totem și 
să devină acel totem. Dar, în concluzie, legătura dintre 
criminal și totem este una foarte puternică. 

— Firul de aur și papucii, zise Pendragon dintr-odată, 
uitându-se pe rând la cei din încăpere. Dacă a purta 
încălțăminte tivită cu aur nu este elegant, atunci nu 
știu ce este. 


— Îți mulţumesc că ai venit, Sue, îi zise Pendragon. 

— Cu plăcere. 

Se aflau în biroul lui, cu ușa închisă. 

— Cel puţin, oamenii tăi vor analiza problema și 
dintr-o altă perspectivă, concluzionă ea. 


— Da, ai dreptate. O, era să uit. Pendragon se aplecă 
și ridică de pe jos o pungă de plastic care stătea 
rezemată de un picior al biroului. Ti-am luat asta, zise 
el, scoțând un LP din vinii. O mică atenţie pentru că ți- 
ai făcut timp... 

— Jack! Nu trebuia să te deranjezi. 

— Sper să-ţi placă. Charlie Parker, Jazz at Massey 
Hali, primul lui album. Este prima ediţie din 1956. 

Sue privi cu atenţie coperta, zâmbind. 

— Imi place la nebunie albumul ăsta. 

După o clipă de tăcere, Jack o bătu ușor pe braţ. Ea 
își ridică privirea. 

— Nu ai pick-up, nu-i așa? 

— Nu, zise ea, uitându-se într-o parte. 

Râseră amândoi. 

— Intenţia contează, zise ea și îl sărută pe buze. 


CAPITOLUL 37 


Departamentul de Biologie al Colegiului Queen Mary 
se afla la penultimul nivel, respectiv la etajul al 
șaselea. În timp ce urca cu liftul, Pendragon își aminti 
cum era organizată o universitate în vremea sa: 
departamentele de inginerie erau întotdeauna 
localizate la subsol, astfel încât mașinăriile grele să nu 
cadă prin pardoseală. Departamentul de chimie se afla 
la ultimul etaj, astfel încât, dacă exploda ceva, să nu 
existe pagube mai sus. Observă, cu o oarecare 
satisfacţie, că ghidul din lift înfățișa distribuţia 
departamentelor așa cum le știa el - inginerii erau la 
parter, iar chimiștii, la ultimele etaje. 

ÎI întâmpină un bărbat înalt, într-un halat de 
laborator. Pendragon presupuse că avea treizeci și 
ceva de ani. Era neobișnuit de chipeș, avea părul negru 
tăiat scurt și o faţă îngustă, cu ochi mari și negri. Barba 


nerasă de trei zile îi dădea înfățișarea unui star de 
cinema care voia să pară neîngrijit. 

— Domnule inspector-șef Pendragon, zise el. Eu sunt 
Frampton, Adrian Frampton. 

Îi întinse mâna și i-o strânse ferm pe a lui Pendragon, 
înainte să-l conducă în laborator. 

Pendragon își plimbă privirea prin încăpere, uimit de 
faptul că, pentru un necunoscător cum era el, toate 
laboratoarele arătau la fel, cu mici diferenţe pe ici, pe 
colo. Vizitase trei laboratoare în ultimele două zile - de 
criminalistică, de arheologie și de biologie - și toate 
aveau mese de lucru, pardoseli lustruite și imaculate, 
arzătoare Bunsen, rafturi pline cu eprubete și un 
anumit miros chimic emanat parcă de pereți. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule inspector-șef? 
întrebă Frampton. Bănuiesc că are legătură cu crimele 
de pe Mile End Road. 

Pendragon se strâmbă. Ura felul în care presa 
trivializa totul. 

— Așa este, zise el. Este vorba despre o serie de 
crime care au legătură cu folosirea unui anumit tip de 
otravă. Raportul toxicologic al poliţiei a descoperit în 
otravă două substanţe chimice rare, extrase din niște 
plante oarecum neobișnuite, care nu cresc în această 
tară. 

— Cum se numesc? 

— Acid de abrină și leandru. 

Adrian Frampton ridică o sprânceană. 

— Foarte toxice, zise el. Acidul de abrină este extras 
din Abrus precatorius. 

— Ochiul crabului. 

— Întocmai, răspunse Frampton, uşor surprins. 
Cealaltă derivă din Trandafirul din Jericho. Ce sperati 
să aflați? 


— Dacă vreun laborator sau grădină botanică a 
pierdut recent niște plante. 

— Noi nu ţinem plante aici. 

— Zău? Pendragon păru dezamăgit. Știu că sunt 
rare, dar... 

— Există multe plante în lume, domnule inspector- 
șef. Aţi verificat și la Kew sau la Queen's Park? 

— Da. 

În acea clipă, ușa laboratorului se deschise. 
Pendragon se întoarse și văzu un bărbat gras, îmbrăcat 
într-un halat de laborator care de-abia îi acoperea talia. 
Era Nigel Tumbull, cunoscut și ca ME Jumbo, de la 
clubul The Love Shack. Dând cu ochii de Pendragon, 
acesta făcu stânga-mprejur și o luă la fugă. 

Inspectorul-șef reacționă imediat, luând-o imediat pe 
urmele lui. Tumbull era exagerat de gras, dar cunoștea 
fiecare colț al colegiului. Până când ajunse Pendragon 
în holul din spatele laboratorului, acesta dispăruse. 

Pendragon urcă în fugă scările și, când ajunse la 
capătul lor, privi în jos, dar cel pe care îl urmărea nu se 
zărea nicăieri. Aruncând o privire în hol, zări un 
indicator „leșire de urgenţă” și, în timp ce alerga spre 
el, își scoase celularul. Apăsând două butoane, sună 
direct la secţia de poliţie. 

— Am nevoie urgentă de întăriri, zise el, deschizând 
ușa de urgenţă. Urmăresc un bărbat alb, în jur de 
douăzeci de ani, obezitate morbidă, chel. Poartă un 
halat alb de laborator peste o pereche de blugi și un 
tricou negru. 

Se afla pe scările de incendiu. Aruncând o privire 
într-o parte, zări o mișcare la câteva etaje mai jos și 
auzi zgomotul pașilor care coborau cu repeziciune 
scările. 


— Cel urmărit este Nigel Tumbull, adăugă Pendragon 
în timp ce cobora. Apropiaţi-vă cu grijă. Auzi zgomotul 
înfundat al unei uși trântite la parter. Contactaţi-l de 
urgenţă pe sergentul Turner și trimiteţi câteva mașini 
de poliţie la locuinţa lui Tumbull. Adresa apare în 
dosarul lui. Terminat. 

Inchise telefonul și se învârti pe palier. Apoi se opri. 
Se aplecă în faţă, cu mâinile pe genunchi, trăgându-și 
răsuflarea. Era prea bătrân pentru așa ceva, gândi el. 
Indreptându-se, o luă din nou pe scări în sus și ieși în 
holul de la etajul șase. 

— Ce naiba se întâmplă? întrebă Frampton. 

— Mă tem că va trebui să vă închid laboratorul până 
îl vor cerceta oamenii mei, răspunse Pendragon. 

— Poftim?! Aţi înnebunit? Noi ne ocupă de chestii 
importante... 

— Îmi pare rău, domnule Frampton. 

— Dar este scandalos. Ai nevoie de mandat. Și-apoi, 
nu pot să permit așa ceva. 

— Domnule Frampton, aceasta este o anchetă foarte 
importantă. O persoană din echipa dumneavoastră, 
tânărul care a intrat aici... 

— Tumbull? Ce-i cu el? 

— Face pe DJ-ul la un club din apropiere, unde a fost 
descoperit primul cadavru acum mai puţin de o 
săptămână. Acum apare, mă vede și o ia la fugă. Eu zic 
că e cam dubios, nu credeți? 

— Dar ce legătură are cu noi? 

— Bănuiesc că Nigel Tumbull studiază aici? E unul 
dintre studenţii dumneavoastră? 

— Da, dar... 

— Fără niciun dar... 

Doctorul Frampton se uită urât la Pendragon, cu fața 
crispată de indignare. 


— Va trebui să rezolvati cu decanul, zise el pe un ton 
rece. 


Nigel Tumbull locuia pe Northam Road, la numărul 
24, la mică distanţă cu mașina de Colegiul Queen 
Mary. Pendragon se amestecă în traficul de pe Mile End 
Road și dădu două telefoane. Prima dată o sună pe 
doamna comisar Hughes, explicându-i situaţia. Aceasta 
îi spuse că vor fi luate imediat măsuri. O echipă de la 
Criminalistică va merge la laboratorul lui Frampton cât 
mai repede posibil. Apoi îl sună pe sergentul Turner. 

— Unde ești? îl întrebă Pendragon. 

— Tocmai am ajuns la casa lui Nigel Tumbull. 

— Ajung și eu imediat. 


Tumbull locuia într-unul dintre cele cinci dormitoare 
de la parterul unei case decomandate. Proprietarul 
locuia la etajul superior. Inspectorul Grant ajunse într-o 
mașină de poliţie în același timp cu Turner și Roz 
Mackleby. Cei trei polițiști înaintară pe o alee acoperită 
cu buruieni câtre ușa de la intrare care părea să fi 
văzut ultimul strat de vopsea pe vremea când trăia 
Elvis. Grant sună la ușă. Niciun răspuns. Îşi lipi urechea 
de ea. O fereastră de deasupra verandei se deschise și 
un bărbat își făcu apariţia. Avea părul vâlvoi, de parcă 
tocmai atunci se trezise. 

Grant îi arătă insigna. 

— Poliţia, îi strigă el bărbatului. Am vrea să stăm 
puțin de vorbă. 

Capul dispăru. Auziră zgomote în interiorul casei, 
apoi ușa se deschise. Un bărbat între patruzeci și 
cincizeci de ani apăru în faţa lor, îmbrăcat într-un halat 
uzat. Era neras și avea cearcăne adânci în jurul ochilor. 


Nu spuse nimic, dar deschise ușa larg, lăsându-i pe 
polițiști să intre. 

— Tocmai m-am pus în pat. Lucrez în ture, zise el 
obosit și se frecă la ochi. 

— Îmi pare rău. Domnul Francis, nu-i așa? 
Dumneavoastră sunteţi proprietarul? 

— Chiar el și, da, eu sunt proprietarul, răspunse 
bărbatul, trezindu-se brusc. Care-i treaba? 

— Aveţi un chiriaș, un student de la Colegiul Queen 
Mary - Nigel Tumbull? 

— Mda, toți sunt studenţi aici. De ce? 

— Domnul Tumbull este acasă? 

— Cred că e la facultate, zise Francis. Camera lui 
este pe coridor, la dreapta. 

Îi conduse de-a lungul coridorului luminat slab de un 
bec ce atârna de un cablu. Bătu la ușa a cărei vopsea 
era scorojită. Nu primi niciun răspuns. 

— Aveţi cheia? 

— Păi, da, darnu... 

— Este o treabă serioasă, domnule Francis, zise 
Grant. Nigel Tumbull este suspect de crimă. 

Francis făcu ochii mari. 

— În regulă. Aşteptaţi un minut. 

Îi lăsă lângă ușa dormitorului și se întoarse în scurt 
timp cu un set de chei. O căuta pe cea potrivită în timp 
ce traversa holul. După câteva clipe, găsi cheia pe care 
o căuta și o vâri în broască. Când o răsuci, auziră un 
zgomot în cameră. Turner făcu un pas în faţă și 
împinse ușa cu corpul. Grant și Mackleby se aflau chiar 
în spatele lui. În momentul în care intrară, văzură 
piciorul unui bărbat care tocmai ieșea pe fereastra 
deschisă. 

Grant traversă repede camera. Turner se răsuci pe 
călcâie și năvăli pe ușă afară, aproape doborându-l pe 


Francis. Mackleby se afla la o secundă în urma lui. 
Când ajunseră pe aleea din grădină, văzură silueta 
rotundă a lui Nigel Tumbull fugind de-a lungul casei, 
îndreptându-se către stradă. Era atât de gras, încât îţi 
lăsa impresia că se rostogolea ca o minge. Turner fugi 
spre poartă, o luă la dreapta și fu cât pe ce să se 
izbească de burta mare a lui Tumbull. Bărbatul afișă o 
expresie de durere și bolborosi ceva. In spatele lui, 
ținându-i braţul răsucit, se afla inspectorul-șef 
Pendragon. 

— A, aţi ajuns, zise Turner, gâfâind. 


CAPITOLUL 38 


Londra, martie 1589 

Mă simţeam foarte obosit, însă Edward Perch a 
insistat să stăm de vorbă imediat și să planificăm 
lucrurile. M-a condus afară din camera lui Edmund, iar 
eu l-am urmat într-un birou mic, aflat la capătul 
coridorului. În încăpere nu erau prea multe articole de 
mobilier, doar o masă mare de scris, pe care se aflau 
niște hârtii, iar lângă un perete, două scaune vechi. Un 
servitor a fost trimis să ne aducă vin și pâine. Doar 
când am auzit cuvântul „mâncare” mi-am dat seama 
cât îmi era de foame. 

Biroul se afla în spatele Grădinii Ursului, departe de 
tribună și de strigătele mulţimii. Edward era genul 
afaceristului, își curăţă masa de lucru și îmi arătă un 
scaun. 

— Știu de ceva vreme despre misiunea ta, a început 
el. Am oameni care lucrează pentru mine în Franța. 
Mare parte a afacerii noastre se desfășoară între Paris 
și Londra, dar asta nu te privește pe tine. Își flutură 
mâna. Oamenii mei s-au infiltrat în reţeaua lui 
Walsingham. Am motive să cred că noi știm mai multe 


despre afacerile și planurile prim-secretarului decât 
știe el despre ale noastre. 

— Așadar, ai aflat despre misiunea mea doar de la 
spionii tăi din Paris? 

— Firește că nu. Am schimbat câteva scrisori 
personale chiar cu Roberto Bellarmino. L-am mai ajutat 
și pe alţii înaintea ta - oameni trimiși în Anglia ca 
simplii misionari. Așadar, știu despre schimbările 
recente din politica Vaticanului. Sfinţia Sa a pierdut 
prea mulţi oameni de nădejde. Oricât de mult l-aș 
disprețui pe Francis Walsingham, metodele lui sunt 
extrem de eficiente. Este limpede că trebuie să 
smulgem răul din rădăcini. Regina trebuie să moară. 

S-a așternut o tăcere adâncă, întreruptă doar de 
strigătele înfundate ale mulțimii adunate în jurul arenei 
din celălalt capăt al clădirii. Apoi Edward a zis: 

— AȘ putea să văd inelul? 

Mi-am ridicat mâna. El a adus mai aproape o 
lumânare. 

— Este nemaipomenit să vezi un obiect care, 
odinioară, a împodobit mâna Lucreziei Borgia, a zise el 
încet. Apoi și-a reluat repede locul în spatele biroului. 
să trecem la chestiuni importante. Ann a adus otrava 
de la ea de-acasă. Trebuie să fi observat ușurarea de 
pe chipul meu. Este o fată de treabă, a întărit el. M-am 
gândit îndelung la cum ar trebui să procedăm. Regina 
se află la Curtea din Hampton, dar va pleca poimâine 
înspre York. Dacă va fi să acţionăm, trebuie s-o facem 
mâine-seară. Mai sunt vreo cinci ceasuri până răsare 
soarele. Trebuie să rămâi nevăzut până la asfinţit. Am 
aranjat eu totul. Uite ce trebuie să faci. 

Era liniște în cămăruţa pe care mi-au dat-o și care se 
afla sub tribuna goală a Grădinii Ursului. Zgomotul 
măcelului și răcnetele încetaseră, însă nimic nu putea 


ascunde mirosul urât. Mirosul fricii și al morții intrase în 
acești pereţi de-a lungul atâtor ani. Se va simţi mereu, 
m-am gândit eu, sau, cel puţin, până clădirea va fi 
dărâmată. 

Nu aveam noțiunea timpului, nu știam câte minute 
sau ore trecuseră. Stăteam întins pe pat, holbându-mă 
la tavanul alb și curbat. Însă, încet-încet, o ferestruică 
de lângă ușă a început să prindă contur în întuneric, iar 
cerul negru a lăsat loc fundalului cenușiu de dinaintea 
zorilor. Trebuie să fi adormit, căci următorul lucru pe 
care l-am conștientizat a fost cotcodăcitul unui cocoș. 
M-am ridicat și m-am frecat la ochi ca să alung somnul. 

S-a auzit o bătaie ușoară în ușă și Ann a pătruns în 
odaie, aducând un lighean cu apă fierbinte și o cârpă. 

— Devine o obișnuință, am zis eu în timp ce o 
priveam cum așază ligheanul pe o măsuţă și cârpa pe 
marginea patului. 

— Este plăcerea mea, părinte, mi-a răspuns pe un 
ton grav. 

S-a întors să plece, dar a ezitat. 

— Ce este, Ann? Rămâi, vorbește cu mine. 

S-a așezat pe capătul patului, cu mâinile în poală. 

— Ştii, nu este nevoie să-ți continui misiunea, a 
început ea. Nimeni n-o să te desconsidere dacă nu... 

— Poate așa este, am întrerupt-o eu, zâmbind. Dar 
eu mă voi desconsidera, iar Domnul știu că va fi 
dezamăgit de mine. 

— Dar... 

— Dar nimic, Ann. Nu îmi este teamă. Știu că 
înfăptuiesc lucrarea Domnului. Știu că dacă voi muri în 
încercarea mea este pentru că așa va vrea Dumnezeu. 
Acesta este vrerea Lui în ceea ce mă privește. 

— Dar lucrurile s-au schimbat, Părinte. Sebastian a 
murit. Și-a făcut cruce în timp ce a rostit aceste 


cuvinte. lar Urmăritorii... ne-au distrus cercul. Doi 
dintre prietenii mei au fost luaţi, iar jupânul Byrd a 
reușit să scape ca prin minune. Părintele Garnet a fost 
arestat și el. 

— Am auzit despre părintele Garnet, am răspuns. Mi- 
a spus Edward. Dar n-am știut nimic despre prietenii 
tăi. Îmi pare rău, 

— Să nu-ţi pară. Cunoaștem cu toţii riscurile. 

— Atunci trebuie să știi că sunt conștient de 
pericolele cărora trebuie să le fac față, Ann. Le-am 
știut încă de pe vremea când mi-am început pregătirea 
la Vatican. Cred că scopul meu este să îl slujesc pe 
Dumnezeu cum știu eu mai bine. 

— Atunci nu mai are rost să mai spun altceva. 

— Mi-ai putea ura succes, am zis. 

Ea a zâmbit. 

— Am să fac mai mult de-atât, părinte John. Am să 
mă rog mereu pentru tine. Vei avea nevoie de asta. 

Mi-a întins fiola de sticlă ce conţinea otrava. 

— Tu ce vei face? 

— Eu? îmi voi continua treaba. Urmăritorii mă 
bănuiesc, desigur, dar nu au nicio dovadă. Sunt sigură 
că într-o bună zi voi fi prinsă în capcană sau voi fi 
trădată și voi suporta consecințele. Dar voi urca pe 
eșafod mândră și cu conștiința împăcată. 

M-am apropiat și i-am luat mâinile într-ale mele. 

— Eşti o femeie curajoasă, i-am zis. Fie ca Domnul să 
te binecuvânteze și să te păzească. 

Am privit în jos, la mâinile ei, preţ de o secundă. 
Când i-am întâlnit privirea, nu mi-am putut reprima 
lacrimile din ochi. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea. 

— Sebastian, am răspuns. Doar acum realizez că a 
murit. 


Neliniștea mea creștea pe măsură ce ziua se apropia 
de sfârșit. Majoritatea timpului am fost lăsat cu 
propriile gânduri, numai cu dureri ale trecutului și 
temeri ale viitorului. Ann îmi aducea de mâncare, iar 
seara târziu Edward Perch a venit cu o bucată de hârtie 
pe care era desenată o schiţă detaliată a Palatului 
Regal din Hampton. 

După ce-a plecat, am studiat planul pe care îl 
concepuse și nu m-am putut abtine să nu simt îndoială. 
M-am rugat ore în șir, cerându-l Domnului să-mi dea 
forţa necesară să-mi duc la bun sfârșit misiunea. Dar 
mai rele decât îndoiala erau momentele în care 
puneam sub semnul întrebării încrederea mea în cei 
care mă ajutau. Cum puteam fi sigur, de pildă, că 
Edward Perch nu mă va trăda? Mi-a vorbit despre 
credinţa lui, despre angajamentul lui faţă de Părintele 
Sfânt din Roma, dar cum puteam ști eu că nu primea și 
o răsplată materială pentru ceea ce făcea? Oamenii ca 
el nu făceau nimic fără bani. Mă făcuse să cred că 
răsplata lui va fi în Rai, și poate era adevărat. Poate 
eram nedrept faţă de omul acesta. Dar, la fel cum 
pusesem la îndoială principiile morale ale lui Cornelius 
Agrippa, îmi venea greu să șterg îndoiala pe care o 
simțeam faţă de acest om care, la urma urmei, își 
câștiga existenţa din înșelăciune, jocuri de noroc și 
proxenetism. Oare nu ar privi asasinatul - greșesc, 
regicidul - în același mod? Ca pe un alt mijloc de a face 
bani. 

Mă rugam cu atâta ardoare, încât nu am observat 
lumina slabă care se strecura prin ferestruica de lângă 
ușă, prin care se vedea cerul albastru-închis brăzdat de 
văpaia apusului de soare. Tocmai mă ridicasem în 
picioare când ușa se deschise, iar în prag își făcu 
apariția Edward Perch. 


— E timpul, a zis el, cercetându-mi chipul cu ochii 
ageri ai unui om care trăia în fiecare zi la marginile 
nesigure ale societăţii, bazându-se doar pe istețimea 
lui. 

Mi-a dat o traistă mică și niște haine: o tunică lungă 
neagră, pantaloni strâmţi negri și o pelerină neagră. 

— Imbracă-te cu ele, mi-a zis el. Te vor ajuta să treci 
neobservat. În traistă mai ai un rând de haine și un 
pumnal. Este singura armă pe care o poţi avea latine 
în drum spre palat, dar ar trebui să fie de-ajuns. Ai 
pregătit inelul? 

Am dat afirmativ din cap și i-am dat fiola pe care o 
adusese Sebastian de la Paris. 

— Nu voi avea nevoie decât de o singură doză. 

— Atunci nu-mi mai rămâne decât să-ţi urez noroc. 

— N-am nevoie de noroc, i-am retezat-o eu. Il am pe 
Dumnezeu de partea mea. Apoi, gândindu-mă că aș 
putea părea nerecunoscător, am adăugat: Dar vă 
mulțumesc, domnule. Nu aș fi reușit să ajung atât de 
departe fără ajutorul dumneavoastră. Am scos o 
bucată de hârtie împăturită din tunica mea. Este schiţa 
palatului pe care aţi desenat-o. Am încercat să o ţin 
minte. 

Un bărbat în uniformă neagră ne aștepta afară, lângă 
ușă. Tinea în mână o torţă aprinsă ca să lumineze 
coridorul. 

— El este Martin Fairweather, mi-a spus Edward 
Perch. Este de încredere. A îndurat tortura atât de 
îndrăgită de prim-secretar. 

Apoi Perch mi-a strâns mâna, și-a făcut cruce și a 
plecat. 

— Urmează-mă! mi-a ordonat Martin Fairweather. 

Era o noapte înnorată, fără luna care să lumineze 
străduţele ascunse și trecerile suspendate din 


Southwark. Grădina Ursului se afla foarte aproape de 
malul Tamisei. Am ieșit pe ușa din spate, în timp ce 
mulțimea de oameni începea să se adune la intrarea 
din faţă pentru spectacolul din acea seară. L-am urmat 
în tăcere pe Martin Fairweather, care se îndrepta către 
râu, lăsându-mă în mâinile lui Dumnezeu. 

_ Câteva trepte uzate duceau aproape de malul apei. 
In semiîntuneric, am reuși să deslușesc o barcă ce se 
legăna pe apă. Un bărbat, a cărui față era ascunsă în 
întuneric, ne-a ajutat să urcăm în barcă și ne-a sfătuit 
să ne întindem pe fundul ei și să ne acoperim cu niște 
saci mari. Am simţit cum ambarcaţiunea înainta 
purtată de curenţi, stropii mari de ploaie lovind 
suprafaţa apei și udând pânza de sac. 

Cu toate că știam că nu erau decât vreo patru leghe 
până la palatul din Hampton al reginei, mi s-a părut că 
ne aflam de o veșnicie pe râu. Ploua în continuare, iar 
nodul pe care îl simţeam în stomac îmi provoca greață. 
Era frig, însă eu eram acoperit de transpiraţie, iar 
pânza udă și aspră a sacului îmi irita fața și mâinile. 
Simţeam cum puricii mă pișcă peste tot. In cele din 
urmă, barca a încetinit și am auzit stufărișul frecându- 
se de partea laterală a acesteia, apoi un zgomot 
înfundat când am atins malul. Am îndrăznit să-mi ridic 
pânza de pe faţă și să privesc în întuneric. 

Aplecându-se, barcagiul s-a apropiat de noi. 

— Nu merg mai departe, a zis el în șoaptă. 

După ce ne-am aruncat traistele pe mal, eu și Martin 
Fairweather ne-am lăsat ușor în apă. Ne ajungea până 
la piept, iar eu am gâfâit când am simţit șocul tăios al 
apei reci ca gheaţa. După câteva încercări, am reușit 
să mă caţăr pe malul noroios. Am reușit cu ajutorul 
unei îmbrânceli venite de la Martin. 


Barcagiul a așteptat să se asigure că am ajuns cu 
bine pe uscat, apoi, fără niciun cuvânt, și-a direcționat 
barca către Southwark și a dispărut în noapte. Ne-am 
schimbat repede în alte haine și le-am vârât pe cele 
ude în traistele pe care le-am legat de un bolovan, 
înainte să le dăm drumul în apă, printre trestii. Eram 
îmbrăcaţi în uniformele gărzilor, pantaloni strâmţi roșii, 
tunică din piele și guler alb, încrețţit. 

— Suntem la mică distanţă de palat, în josul râului, a 
zis în șoaptă Martin. O iau eu înainte. În zidul exterior 
se află o poartă din fier ascunsă, la răsărit de clădirile 
principale. Dacă băieţii lui Edward și-au făcut bine 
treaba, ar trebui să o găsim descuiată. Odată ajunși de 
partea cealaltă a zidului, ar trebui să găsim cu ușurință 
o intrare în palat. Nimeni nu va băga în seamă încă 
două gărzi regale. 

Solul era tare. Zăpada se prinsese bine și fusese 
doar pe alocuri topită de ploaia recentă. Noroiul de 
dedesubt era îngheţat bocnă de săptămâni întregi. 
După ce-am traversat un câmp și am ajuns pe o alee 
mărginită de copaci, am zărit palatul pentru prima 
oară. II mai văzusem și de pe malul râului, dar 
niciodată atât de aproape. Era o enormitate: pereţii din 
cărămidă se ridicau din grădinile pudrate cu zăpadă, 
iar hornurile dreptunghiulare împungeau cerul înnorat 
al nopţii. În aripa estică a clădirii, se vedeau câteva 
lumini galbene la ferestrele de la catul superior. 
Acestea, știam din schiţa pe care o desenase Edward 
Perch, aparțineau apartamentului reginei. 

Ne-am furișat pe sub copaci până am ajuns lângă 
zidul din cremene. În întuneric părea lipsit de formă, 
însă Martin a luat-o înspre răsărit și, în curând, am 
găsit poarta de care vorbise. Arăta de parcă nu mai 
fusese folosită de un an. Grilajul de fier era ruginit, iar 


balamalele au scârţâit când Martin s-a împins în ea. N- 
a reușit s-o deschidă decât vreo câţiva centimetri, însă 
a fost suficient cât să ne permită să ne furișăm printre 
grilaj și zidul din piatră. 

Un gard viu creștea de-a lungul zidului. Printre 
rămurele am văzut de partea cealaltă o fâșie de gazon 
care se întindea până la o cărare acoperită cu pietriș. 
Dincolo de aceasta se afla un strat de flori și apoi zidul 
palatului. 

Martin cerceta pământul de sub gardul viu. 
Îngenunchind pe solul tare, săpă cu pumnalul o 
porţiune de pământ. L-am auzit blestemând și 
clătinând din cap. Apoi am zărit metalul strălucind în 
lumina slabă. S-a aplecat în faţă și a început să sape 
pământul cu mai mult entuziasm. După ce a scos ceva 
la suprafaţă, s-a ridicat, ţinând în ambele mâini o lance 
a gărzilor. Mi-a dat-o mie și a început să râcâie din nou 
pământul până a dat de o a doua armă - o sabie cu 
teacă și o centură. 

— Băieţii au făcut treabă bună, mi-a zis. Uniforma 
noastră este acum completă. Vino, pe-aici! 

Martin a ieșit primul din spatele gardului viu, 
făcându-mi semn să îl urmez. Am îndepărtat cu grijă 
bucăţile de sol întărit care atârnau de cizmele noastre 
și am șters cu mâna orice urmă rămasă pe genunchii 
noștri. Pășind pe cărare, ne-am îndreptat cu toată 
hotărârea de care puteam da dovadă către prima 
intrare în palat pe care am zărit-o, o ușă grea din stejar 
care se deschidea într-un coridor întunecat. 

Auzeam voci venind din capătul coridorului și o 
lumină slabă răzbătea printr-o ușă întredeschisă. 
Încăperile din capătul coridorului formau bucătăria. 
Dincolo de acestea, se afla scara servitorilor care urca 
în sala principală de mese. 


Am trecut de bucătărie cu pași repezi. Dacă am fi 
fugit, am fi atras atenţia asupra noastră și ne 
încadraserăm în timp, oricum. În apropiere, cineva se 
certa. L-am auzit pe unul dintre bucătari ţipând la un 
ajutor al său, apoi zgomotul făcut de oale trântite, 
înjurături și un scheunat. Un bărbat mic și îndesat a 
deschis brusc ușa și a fost cât pe ce să mă trântească 
la pământ. Am reușit să mă feresc la timp ca să evito 
coliziune. Nu a părut că ne observă și a plecat înjurând 
și bolborosind blesteme. 

Scările erau înguste și împrejmuite. Ne-am oprit la 
primul palier și am luat-o de-a lungul unui coridor 
strâmt care dădea într-o galerie. Apartamentul Reginei 
se afla deasupra, la catul al doilea, însă știam că nu 
puteam risca încă să mergem acolo. Am luat-o eu 
înainte și am traversat galeria până am ajuns la scările 
principale care se aflau în partea cealaltă. Am început 
să urcăm, lovind cu lancea treptele în timp ce 
avansam. 

La capătul scărilor se deschidea un antreu mare, 
prevăzut cu mai multe uși. Un lacheu înainta grăbit 
către ușa principală de la capătul antreului. Doi bărbaţi 
având haine de brutari cărau niște coșuri din nuiele 
care păreau foarte grele. Erau însoţiţi de un paznic 
care îi îndruma către scările servitorilor. Alţi doi paznici 
stăteau la capătul coridorului. Ajunseserăm mai repede 
decât fusese prevăzut, astfel încât ne-am ocupat 
posturile la capătul scărilor. 

Preţ de câteva minute, eu și Martin Fairweather am 
urmărit acel du-te-vino al servitorilor reginei. Era 
evident că aceștia aveau mereu câte ceva de făcut. 
Cina fusese servită în urmă cu câteva ceasuri, regina 
urcase în dormitorul ei, dar bucătarii pregăteau 
bucatele pentru ziua următoare, iar negustorii făceau 


livrări nocturne, astfel încât totul să fie pregătit pentru 
dimineaţa următoare. 

Tocmai îi aruncasem o privire lui Martin, care stătea 
în faţa mea în capul scărilor, când acel repaus 
exasperant a luat sfârșit. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
uniformele gărzilor au năvălit pe ușile din faţă. 

— Foc! a strigat unul din ei. Repede, turnul dinspre 
miazănoapte! 

leșind pe o ușă care se afla în spatele scărilor, un 
bărbat a trecut în fugă pe lângă noi, apoi s-a răsucit pe 
călcâie. Era un comandant, faţa lui ridată și 
șchiopătatul fiind o mărturie a perioadei îndelungate 
petrecute în serviciul reginei. 

— Haideţi! a strigat el la noi. Ce așteptați? 

Am pornit în urma lui de-a lungul coridorului. Cei doi 
paznici care făceau de strajă la celălalt capăt îl 
urmaseră pe cel care dăduse alarma. Când ne-am 
apropiat de capătul coridorului, comandantul s-a făcut 
nevăzut cu o viteză uimitoare, iar Martin și cu mine ne- 
am ascuns într-o galerie acoperită și îngustă, aproape 
călcându-ne în picioare pe treptele abrupte din piatră 
care se desfășurau dincolo de această deschizătură. Eu 
m-am prins de balustradă, iar Martin s-a proptit în 
spatele meu, lovindu-mă cu mânerul săbiei în șold și 
făcându-mă să scot un țipăt de durere. 

Am ieșit din nou pe coridor, Martin fiind primul și am 
dat nas în nas cu comandantul care ne dăduse ordine 
cu doar câteva clipe mai devreme. Avea sabia scoasă 
din teacă. 

— Ce naiba faceţi? a țipat el. 

Cuprins de panică, mi-am lăsat în jos lancea, 
ameninţător. El s-a dat în spate și a luat poziţia de 
apărare. Martin și-a scos și el sabia și a făcut un pas 
către bărbat. 


— Du-te! mi-a strigat. 

Am ezitat preț de o secundă, apoi m-am întors și am 
luat-o la fugă spre scări, cizmele mele grele răsunând 
pe pardoseala din marmură în timp ce iuțeam pasul. 
Un străjer a ieșit pe o ușă din stânga mea. S-a uitat la 
mine și apoi la scena care se desfășura pe coridor. 
Fără să ezit, am înfipt lancea în pieptul lui. El a căzut 
pe spate, cu fața încremenită din cauza șocului și a 
groazei. Am smuls lancea din pieptul lui și mi-am 
continuat drumul în fugă. Când am ajuns la baza 
scărilor, m-am uitat în spate și l-am văzut pe 
comandant deposedându-l de sabie pe Martin și 
împingându-l către perete, cu vârful unui pumnal. Nu 
știam ce să fac, să o iau pe scări în sus sau să fug să-l 
ajut pe Martin. Insă decizia fusese deja luată în numele 
meu. 

Comandantul îl ţinea pe Martin lipit de perete sub 
ameninţarea pumnalului său, în timp ce își înfigea 
sabia în abdomenul prietenului meu, ridicând-o către 
inima acestuia. Martin a gâfâit și a început să se înece 
cu propriul sânge. Rânjind dispreţuitor, străjerul s-a 
aplecat în faţă, afundând și mai tare tăișul săbiei cu 
toată greutatea trupului său. In curând, rânjetul de pe 
buzele acestuia a dispărut, lăsând loc unei expresii de 
uluire. Două firicele de sânge se scurgeau din nările 
străjerului, iar acesta a căzut pe spate, cu un pumnal 
înfipt în piept. Martin și-a întors capul încet către mine, 
schimonosindu-se de durere: 

— Du-te, mi-a zis el înecându-se, alunecând pe 
perete în jos. 

Am urcat treptele câte trei. Ajungând la capătul 
scărilor, am luat-o la stânga, traversând în fugă galeria 
acoperită cu covoare. Din depărtare răzbăteau strigăte 
și un miros slab de fum. La capătul celălalt al galeriei 


se aflau alte scări care ducea în sus. Am luat-o la pas, 
încercând să înaintez liniștit, în ciuda fricii care pusese 
stăpânire pe mine. În timp ce traversam galeria de la 
catul al doilea, am văzut în faţă ușile de la 
apartamentul reginei. Erau păzite de un străjer. 

— Ce se întâmplă? a exclamat acesta. Mi s-a spus să 
aștept aici. Simon a zis ceva despre un foc. S-a dus să 
vadă despre ce e vorba. 

Am ridicat din umeri și mi-am întors capul brusc la 
stânga, de parcă tocmai văzusem ceva ciudat. 
Străjerul mi-a urmărit privirea, iar eu i-am împlântat 
vârful lăncii în partea laterală a capului. El s-a clătinat, 
pe jumătate mirat, și, înainte să apuce să tipe, i-am 
împlântat pumnalul în gât și i l-am spintecat. El a căzut 
greu ca un bolovan, împroșcându-mă cu sânge pe 
tunica de piele. 3 

Am deschis ușa și am pășit înăuntru. In anticamera 
mică, pardoseala era acoperită cu un minunat covor 
persan, iar pe pereţi erau pictate fresce: scene dintr-o 
ceremonie fastuoasă ateniană. Ușa din partea laterală 
a anticamerei era întredeschisă. M-am lipit de perete și 
m-am uitat în încăperea alăturată prin crăpătura dintre 
cadrul de lemn și ușă. O tânără așeza o rochie pe un 
divan. Într-o oglindă de pe perete se reflecta încăperea 
din spatele ei. Nu era nimeni acolo. M-am furișat pe 
după ușă și-am pătruns în a doua cameră. 

Fata m-a auzit și s-a întors cu fața la mine. Nu avea 
mai mult de șaptesprezece ani și era de o frumuseţe 
răpitoare, cu ochii căprui, mari și triști, și buze roșii, 
pline. Părul ei lung și bălai era aranjat în bucle în jurul 
chipului ei frumos, iar de o parte și de alta a capului, 
două cosiţe lungi și subţiri erau prinse la spate. Cât ai 
clipi am ajuns lângă ea și i-am astupat gura cu mâna, 
înainte să apuce să scoată un sunet. In timp ce se 


zbătea, m-a lovit cu piciorul în boașe, făcându-mă să 
simt o durere îngrozitoare în abdomen. Și-a ridicat o 
mână și și-a înfipt unghiile în obrazul meu, apoi m-a 
zgâriat, luându-mi pielea. Mi-am înăbușit un țipăt și mi- 
am încolăcit braţul în jurul gâtului ei. Ea m-a mușcat de 
palmă și și-a încleștat dinţii, însă eu am rezistat durerii. 
Nu știam ce să fac. Nu puteam să risc să o las 
inconștientă și să o leg. Parcă eram posedat, fierbeam 
de mânie și de dorinţa nebună să fac orice-mi stătea în 
putere să o ucid pe regină. Când i-am răsucit capul 
fetei, am auzit o pocnitură, l-am lăsat ușor pe jos trupul 
moale și fără suflare. 

Ușa care dădea în dormitorul reginei era închisă. Am 
apăsat încet pe clanţă și m-am rugat ca balamalele să 
fi fost unse bine. Așa și era. Ușa s-a deschis fără 
zgomot. Singura lumină din încăpere venea de la o 
lumânare mare, așezată într-un minunat sfeșnic din 
aur, care ocupa o firidă aflată lângă ferestrele care 
dădeau către cea mai frumoasă grădină din Anglia. 

Incăperea era dominată de un pat uriaș cu baldachin. 
Fiecare stâlp al baldachinului era din stejar sculptat. 
Din lemn ieșeau feţele unor creaturi ciudate din 
tărâmul visurilor. Erau însoţite de nimfe și lupi, 
vânători, cerbi și gargui. Între stâlpi atârnau draperii 
din catifea roșie. Acestea protejau trei laturi ale 
patului, iar cea dinspre mine era acoperită cu o fâșie 
din cea mai fină mătase, care forma un ecran diafan. 
Regina Angliei se afla în pat. Era întinsă pe spate, cu 
capul afundat într-o mulţime de perne și cu brațele 
deasupra cearșafurilor. Sforăia ușor. Brusc, ea s-a 
mișcat, iar eu am încremenit. S-a întors pe o parte, cu 
faţa la mine, a tras un vânt, iar apoi s-a întors din nou 
pe spate. 


Am făcut un pas în faţă și am dat la o parte perdeaua 
de mătase. Îi puteam vedea fața. Părea mai bătrână 
decât mi-o imaginasem eu. Faţa îi era fleșcăită și 
ridată, dar pleoapele îi erau subţiri, străbătute de 
vinișoare. Am rotit vârful inelului și m-am uitat la acul 
care a ieșit la suprafaţă în momentul în care am 
îndepărtat smaraldul. M-am oprit. 

Timpul părea că stă în loc. Tăcerea din încăpere m-a 
umplut de o teamă subită. Ne aflam ca într-un cocon, 
izolaţi de restul lumii. Nimic din afară nu mă mai putea 
împiedica acum. Am privit-o din nou pe Majestatea Sa, 
Elisabeta Tudor. Părea complet neajutorată. Nu mai era 
femeia care conducea regatul, care se folosea de acea 
putere care trezise spaima în inima atâtor oameni, 
mânată de Dreptul Divin. Aceasta nu era suverana 
care nimicise Armada Spaniei. Fiinţa din pat nu era 
decât o femeie bătrână, din carne și oase, la fel ca noi 
toţi. 

M-am aplecat în faţă, mi-am apropiat mâna de pat, 
am închis ochii și am împuns. 

Primul lucru pe care l-am realizat a fost un sunet... 
un șuierat! O adiere care a trecut pe lângă braţul 
meu... Și apoi durerea. Am deschis ochii larg și am 
văzut lama retezându-mi mâna, care a căzut pe pat. 
Mi-a țâșnit sângele, împroșcând faţa îngrozită a 
Reginei Elisabeta, care sărise din pat, trezindu-se într- 
un coșmar. 

Nu puteam să tip. Nu reușeam să scot niciun sunet. 
Am simţit o prezenţă lângă mine. M-a apucat de braţ și 
am simţit vârful unei săbii lipit de gâtul meu. Era pe 
punctul să mă străpungă. 

— Nu! strigă regina, cu faţa albă ca varul. 

— Dar... Majestate! 

— Am zis, nu, William. 


Am reușit să-mi întorc capul când lama a fost luată 
de la gâtul meu. Era Anthony, care își ţinea sabia 
dreaptă, la nivelul bărbiei ridicate. 

Inchisoarea Newgate, Londra, martie 1589 

Și-acum am ajuns la capătul spovedaniei mele, căci 
asta este această poveste tristă - confesiunea unui 
asasin care a dat greș. Aud zgomotul pașilor răsunând 
dincolo de pereții celulei mele și clinchetul cheilor pe 
măsură ce se apropie gărzile care vin să mă ducă la 
locul execuției mele. 

In acest moment mă simt ciudat de liniștit. O, fără 
îndoială, am avut parte de multe nopţi de nesomn, căci 
mi-am prezis soarta. Am simţit deja în visul meu cum 
lama călăului îmi despică măruntaiele. Mi-am dorit de 
nenumărate ori să mor din cauza torturii la care 
fusesem supus. Dar, graţie priceperii medicului curții 
regale, am fost ţinut departe de Porțile Raiului... cel 
puțin pentru o vreme. Și-acum, o nouă speranţă a 
încolțit în mintea mea. Știu că, deși nu am reușit să o 
ucid pe târfa Tudor, L-am slujit pe Domnul cu tot 
trupul, cu toată inima și cu tot sufletul. Și îmi place să 
cred că Domnul îmi va ierta eșecul și mă va primi în 
Ceruri. 

Aici, în închisoare, am auzit lucruri ciudate și 
îngrozitoare. Străjerului meu i-a făcut o deosebită 
plăcere să îmi povestească cum Ann Doherty a murit și 
cum Edward Perch a scâncit ca un prunc când călăul i- 
a legat ștreangul de gât. Ultima veste pe care mi-a dat- 
o a fost că însăși regina va lua parte la execuţia mea. 
Ei bine, mai vedem noi. 

Și dușmanul meu - ce s-a întâmplat cu el? Anthony 
este rudă cu Walsingham. Temnicerul meu mă 
informează nepăsător că, pentru a-și desăvârși rolul pe 
care l-a jucat în arestarea mea, a luat lecţii de la cel 


mai mare actor al Londrei, nimeni altul decât Edward 
Alleyn. În ciuda durerii și a furiei pe care le simt, nu pot 
nega că flăcăul este talentat. Bată-l Dumnezeu! 

Vai, zornăitul se aude mai tare. Ușa se deschide. Mă 
tem că mi-a sunat ceasul. Care vor fi ultimele mele 
cuvinte? Să răcnesc și să-l blestem pe paj? Nu, nu voi 
face asta, căci am obţinut ceea ce am vrut. În curând îl 
voi întâlni pe Domnul meu. Il voi revedea pe Sebastian, 
pe Ann și pe toţi ceilalți martiri care și-au dat viața 
pentru Singura Credinţă Adevărată. Căci, Doamne, Tu 
ești Atotputernic și Preamărit, în vecii vecilor. Amin. 


CAPITOLUL 39 


Stepney, vineri 10 iunie, 6.30p.m. 

Pendragon porni reportofonul din Camera de 
Interogatoriu nr. 2 și se lăsă pe spătarul scaunului, cu 
degetele împreunate în poală. 

— Poate-ar fi mai bine să începem cu începutul, îi 
zise el lui Nigel Tumbull. 

Tânărul era greţos de supraponderal, iar dosul i se 
răsfrângea de o parte și de alta a scaunului din metal. 
Uitându-se pentru prima dată mai atent la el, 
Pendragon își dădu seama că Tumbull arăta cu cel 
puţin zece ani mai în vârstă decât era. Era complet 
chel și avea ochii încercănați. Fruntea lui foarte lată 
era plină cu broboane de sudoare. 

— Făceam pe DJ-ul la The Love Shack, când un tip 
mort a căzut prin conducta de aerisire din tavan. Atâta 
știu despre ancheta dumneavoastră, domnule 
inspector-șef Pendragon! 

— lar eu știu, Nigel, că, pentru un individ vârât până 
în gât în treaba asta, ești îngrozitor de încrezător. 

Tumbull se holbă la el, ţinându-și brațele încrucișate 
peste pieptul mare și fleșcăit. 


— Bine, atunci. Să nu începem cu începutul. Să 
plecăm de la descoperirile făcute de criminaliști. În 
ultimele două zile, au fost furate din sera de lângă 
laboratorul Colegiului Queen Mary două plante 
neobișnuite. 

— Asta se întâmplă tot timpul. 

— Așa este, dar acestea au fost scoase de un 
amator. Nu cu grija cu care ar proceda un om de știință 
cu pregătire, așa ca tine. 

Tumbull ridică din umeri. 

— Bine, Nigel. Hai să-ţi mai dau niște indicii. Aceste 
două plante sunt rare în această țară. Și, fapt și mai 
important pentru ancheta mea, ele conţin un 
ingredient esenţial pentru producerea unei otrăvi 
complexe, care a fost folosită pentru a ucide doi 
oameni. Mai mult, ambele victime au legătură cu firma 
de construcții pentru care lucra „tipul mort” care a 
aterizat într-un moment atât de nepotrivit pe ringul tău 
de dans săptămâna trecută. 

Tumbull păru într-adevăr șocat. 

— Habar n-am avut. 

— Cum adică habar n-ai avut, Nigel? Eşti văârât în 
crimele astea până în gât. 

— Stati puţin. 

— Cum adică staţi puţin? Ori ești criminalul pe care îl 
căutăm, ori complicele - fabricantul experimentat de 
otrăvuri. Este evident. 

Tumbull se albi la față. 

— Uitaţi care-i treaba... chiar nu știu despre ce 
vorbiţi. 

— Atunci, de ce-ai fugit? 

— Nu știu. Am intrat în panică, bănuiesc. 

— Ei, haide! Poţi mai mult de-atât. Vrei să-ţi spun ce 
cred eu? Pendragon nu așteptă răspunsul. N-ai bani, 


dar ești foarte înzestrat. Cineva ţi-a făcut o ofertă pe 
care n-ai putut-o refuza. Un cec gras în schimbul unei 
fiole mici cu otravă. Aveai nevoie de niște plante din 
laborator, însă acestea sunt păzite foarte bine, pentru 
că sunt extrem de rare și de valoroase. Așa că le-ai 
rupt pur și simplu, ca să pară un furt. 

— Dacă am făcut asta, de ce nu a anunţat nimeni 
poliţia? răspunse Tumbull. 

— Ei, asta-i întrebarea, nu-i așa, Nigel? Poate-mi spui 
tu. Sau poate-ar trebui să-l aducem aici pe doctorul 
Frampton? Era treaba lui să anunţe poliţia. 

— Faceţi ce vreți. 

— Am să-ţi spun ce voi face, Nigel. Îţi voi da o șansă 
să te salvezi. Nu pe tine te vrem. Nu ești decât un 
păcălici, un puștan sărac cu niște cunoștințe de 
biochimie. Cu alte cuvinte: complice la crimă, hoţ și te- 
ai mai și opus arestării. Ei... Pendragon se prefăcu că 
numără pe degete. Aș zice că vei primi cel puţin zece 
ani, chiar și fără antecedente. 

Tumbull își îngropă faţa în palme și începu să plângă. 
Ochii îi erau roșii, iar pe obraji îi curgeau lacrimile. 

— Domnule inspector-șef, jur pe mormântul mamei 
mele că nu știu nimic. 

Pendragon se uită la tânăr cu o privire aspră. 

— Nigel, mama ta trăiește încă. Ți-am citit dosarul. Și 
nu te cred nici măcar un minut. Acum, poţi face în 
continuare pe nevinovatul și vei sta vreo zece ani la 
Pentonville sau poți să iei decizia cuminte... 

Se auzi o bătaie în ușă. Turner intră ţinând în mână o 
foaie de hârtie. Se aplecă la urechea lui Pendragon și îi 
șopti: 

— Domnule, al doilea raport primit de la criminaliști. 
Cred că ar trebui să-l citiţi imediat. Se așeză lângă 
inspectorul-șef. 


Pendragon răsfoi raportul, apoi își concentră atenţia 
asupra sumarului și a concluziei de la final. 


Urme de 3-4 Metilen-dioxid-metamfetamină sau MDMA 
(ecstasy), găsite în echipamentul din laboratorul lui Nigel 
Tumbull și al doctorului Adrian Frampton. Mai multe urme 
găsite acasă la domnule Tumbull, Northam Road, numărul 24. 

La faţa locului au mai fost descoperite un cântar și o presă 
de mână pentru producerea tabletelor din pudră MDMA. 
Probele luate de pe closetul din camera domnului Tumbull 
dezvăluie urme de MDMA. 


Pendragon lăsă foaia jos, se uită la Turner și oftă 
adânc. 

— Se pare că tu și domnul doctor Frampton aţi fost 
foarte harnici, zise el pe un ton aspru. 

Tumbull își privi degetele groase, pe care și le ţinea 
împreunate în faţa lui. 

— Nu prea înțeleg, domnule inspector-șef. 

Pendragon îi întinse ultima pagină a raportului. 
Tumbull își aruncă ochii pe ea. 

— Deci, de-aia ai fugit... și de-aia nu aţi anunţat 
poliția despre furtul plantelor. 

Tumbull inspiră adânc. 

— Jur că nu știu nimic despre otravă. 

Pendragon închise ochi preţ de o secundă, își rezemă 
coatele de masă și își trecu degetele prin păr. Apoi se 
ridică în picioare și se îndreptă agale către ușă. 

— Citește-i drepturile, sergent! zise el, fără să se 
oprească din drum. Arestează-l și pe Frampton și 
citește-i și lui drepturile. 


CAPITOLUL 40 


Pendragon înainta încet de-a lungul coridorului, 
cuprins de una dintre cele mai proaste dispoziţii pe 


care le avusese până atunci. Interogarea suspecţilor 
era unul din aspectele meseriei pe care nu le agrea 
deloc. Ura să facă pe durul, deoarece trebuia să adopte 
o atitudine care nu îl caracteriza și era mereu îngrijorat 
că, odată ce și-ar fi asumat acel rol, n-ar fi reușit să 
iasă din el. Alţi polițiști păreau că reușesc să intre și să 
iasă din personaj la fel de ușor cum își schimbau 
cămășile, dar lui i se părea un lucru nefiresc. Poate, 
cugetă el, acesta era și unul dintre motivele pentru 
care rămăsese detectiv inspector-șef. Ceea ce 
înrăutăţea și mai rău lucrurile în acea zi era faptul că 
suspiciunile lui nu se confirmaseră deloc. 

— Domnule? repetă sergentul Scratton. 

Pendragon se trezi brusc din visare. 

— Sergent? 

— Domnule, tocmai am vorbit cu agentul de poliţie 
Smith. A găsit trupul unui câine lângă canalul de pe 
South Street, cam la un kilometru de aici. 

— Un câine? 

Pendragon păru complet nedumerit. 

— Vă mai amintiţi că joi v-am spus că au fost daţi 
dispăruţi trei câini? Bătrâna care tocmai pleca... 

— Da, da, își aminti Pendragon. Îmi amintesc. 
Spanielul, nu? 

— Întocmai, domnule. Smith zice că ăsta-i o 
corcitură, nu câinele bătrânei. Crede că biata creatură 
e moartă de câteva ore bune. Dar, fiţi atent - crede că 
a fost otrăvit. Nu există răni vizibile, iar gingiile îi sunt 
acoperite cu o chestie verzuie. Nu mi-a zis mai multe. 
A, și lângă trupul lui s-a găsit un ac hipodermic. 

Pendragon era pe punctul să zică o vorbă de duh, 
ceva de genul - un ac hipodermic lângă canal, în 
partea aceea a cartierului Stepney era de rigueur, când 
se opri. Pe coridor, se trânti o ușă și îl văzură pe Turner 


ieșind din Camera de interogatoriu nr. 2. Pendragon 
merse către el. 

— Ai terminat cu Tumbull? 

Turner încuviinţă din cap. 

— Bine. Apoi, întorcându-se către Scratton, 
Pendragon adăugă: Sergent, preia suspectul și du-l în 
arest, te rog! Turner, tu vii cu mine. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Jez în timp ce coborau 
câte trei trepte odată către parcare. 

— Un câine otrăvit. 

— Un ce? 

Pendragon îi povesti când se urcară în mașina de 
poliţie. Sergentul tăcu și privi pe geamul din dreapta. 

— Ce-ai aflat despre Murano Glass UK și despre 
șarmantul domn Gregson? întrebă Pendragon, ieșind 
pe Brick Lane. 

— O, făcu Turner, întorcându-se cu faţa la șeful său, 
nimic util, domnule. Niciun angajat nu are 
antecedente. Magazionerul, Daniel Beatty, a făcut 
niște prostii în adolescenţă, dar... cine n-a făcut? Atât 
Alee Darlinghurst, cât și mama lui sunt curaţi. Nici 
măcar o amendă de parcare n-au luat. Sidney Gregson 
și soţia lui au zburat la Nisa pe 23 mai, cu o zi înainte 
de spargere. Nu există nici cea mai mică dovadă care 
să-i incrimineze. 

— Mă aşteptam, răspunse Pendragon. Totuși, am să-i 
spun lui Mackleby să ceară tuturor celor care au 
legătură cu această anchetă să ofere o probă de ADN, 
pentru un test. N-avem nimic de pierdut. 

Tăcură din nou, iar Turner privi clădirile pe lângă 
care treceau. leșiră de pe drumul principal și intrară pe 
o străduţă laterală. Pendragon opri mașina la capătul 
acesteia, unde un șir de stâlpi albi din metal 


despărțeau drumul de un petic de iarbă veștejită. 
Dincolo de acesta se afla o cărare îngustă acoperită cu 
noroi întărit, care se unea cu un drum asfaltat care 
mărginea canalul. După câţiva pași ajunseră la un gard 
din sârmă ruginită. Deslușiră silueta solidă a agentului 
de poliţie Smith, care purta o vestă galbenă aprinsă. 
Stătea, împreună cu încă trei oameni, în mijlocul unui 
petic de pământ acoperit cu bucăţi mari de beton, 
grămezi de butoaie de petrol și smocuri de iarbă lungă 
și deasă. 

Câinele zăcea grămadă pe o limbă de pământ 
acoperită cu pietriș. Ochii îi erau deschiși și lăptoși, dar 
pe exterior se vedeau puţine semne de putrefacție. 
Blana maro era încâlcită și unsuroasă, emanând un 
puternic miros de urină. 

— Nişte copii au dat peste biata creatură, zise 
agentul de poliţie Smith când Pendragon și Turner se 
opriră lângă animal. Am pus într-o pungă acul 
hipodermic și n-am lăsat pe nimeni să contamineze 
locul, domnule. 

— Bravo, Smith! zise Pendragon. El se aplecă și se 
uită mai atent la petele verzi de pe gingiile câinelui. În 
regulă, cineva o să vină să-l ia de-aici. Smith, îi trimiţi 
pe oamenii ăștia acasă? Dumnezeu știe de ce-și pierd 
timpul pe-aici. Sergent... se uită la Turner. Sergent? 

Jez își ridică privirea, iar Pendragon văzu că era 
foarte palid la faţă și avea ochii înlăcrimaţi. 

— Cum poate cineva să facă așa ceva? zise el. 

— Haide, spuse detectiv inspector-șef Pendragon. Să 
ne întoarcem la secție. 

Își croiră drum prin grohotiș. Pendragon își scoase 
mobilul și sună la secție. 

— Cu inspectorul Grant, vă rog. 

— Domnule? 


— Eu și Turner ne întoarcem de la canalul de lângă 
South Street. Bănuiesc că ai aflat despre câine? 

— Da, Scratton tocmai mi-a arătat raportul. Smith l-a 
găsit, nu? 

— Corect. Este evident că a fost otrăvit? 

— Sunteti sigur. 

— Ei bine, nu, inspector, răspunse Pendragon. Dar se 
întâmplă ceva ciudat și este o prea mare coincidenţă 
că primul câine a dispărut înainte ca Middleton să fie 
omorât. 

— Poftim? Credeţi că ucigașul a folosit câinii drept 
cobai? 

— Nu sunt sigur ce cred, Grant. Sunt prea multe 
întrebări la care nu le-am găsit răspunsul. Câinele 
acesta a murit noaptea trecută, deci, cine știe? 

La capătul celălalt al firului se lăsă tăcerea. 

— Inspectore? 

— Da, scuze, domnule. Mă gândeam. 

— Bine, ascultă. Vreau ca toate terenurile virane, 
toate parcurile, toate cărările de lângă canale și toate 
aleile să fie cercetate. la-i pe toţi de la treburile lor 
cotidiene. Vreau ca până la sfârșitul zilei să fie găsiţi și 
ceilalți câini dispăruţi. 

— Am înţeles. Apropo, domnule, a mai apărut ceva. 

— Ce? 

— Am primit un telefon chiar înainte să sunaţi 
dumneavoastră. De la Max Rainer. 

— Rainer? 

— Pretinde că a fost atacat când a plecat aseară de 
la birou. A fost lovit în cap. Se pare că a petrecut 
jumătate din noapte la Urgenţe și e furios din cale- 
afară. Îi vrea pe vinovaţi în lanţuri. 

— A fost jefuit? | s-a furat ceva? 

— Din câte se pare, nu. Portofelul i-a rămas intact. 


Ajunseseră la mașina de poliţie. Pendragon se urcă la 
volan. 

— Bine, îi zise lui Grant. Vreau să mă anunţi imediat 
ce afli ceva. 

Închise telefonul și porni motorul. 


Max Rainer fu mult mai primitor decât atunci când îl 
vizitaseră prima dată. Le deschise ușa îmbrăcat într-un 
halat lung din mătase, peste o pijama care părea 
destul de scumpă. Pe frunte avea un plasture mare. Cu 
o mână ţinea la tâmpla dreaptă o compresă rece, iar în 
cealaltă avea un pahar cu whisky. „Cum mai facem noi 
pe victima!” își zise Pendragon, când Rainer îi invită în 
camera de zi. 

— Va mulţumesc că aţi trecut pe-aici, domnule 
inspector-șef. Îi zâmbi slab lui Pendragon și se uită pe 
furiș la Turner, care se uita în partea cealaltă la tabloul 
de pe perete. Vă rog, luaţi loc. Pot să vă ofer ceva de 
băut? spuse și își ridică paharul. 

— Suntem în timpul programului, din păcate, 
răspunse Pendragon. 

— Ce păcat! Este un whisky deosebit de fin, un 
Macallan vechi de treizeci de ani. 

— Eu aș vrea un pahar cu apă, vă rog, zise vesel 
Turner. 

Pendragon schiţă un zâmbet către sergentul lui când 
Rainer se îndreptă către bucătărie. 

— Așadar, povestiţi-ne ce s-a întâmplat, zise 
Pendragon când Rainer îi întinse lui Turner un pahar cu 
apă de la robinet. 

— Tocmai plecam de la birou. Trebuie să fi fost 
trecut de ora nouă. Rămăsesem peste program să mai 
lucrez ceva. Ceilalţi plecaseră demult. Încuiam ușa 
principală a biroului - cea care duce de la recepţie la 


primul etaj. Am auzit un zgomot în spatele meu, dar, 
înainte să apuc să mă întorc, am simţit o durere 
îngrozitoare în ceafa și m-am prăbușit, lovindu-mă în 
cădere cu fruntea de ușă. 

— Deci n-aţi văzut pe nimeni? 

— Nu. 

— Și când v-aţi revenit? 

— Era douăsprezece și trei minute. Am găsit un taxi 
și m-am dus la Spitalul din Londra. M-au ţinut acolo 
până dimineaţă. Contuzie, desigur, și mi-au cusut patru 
copci... aici. Arătă spre frunte. Și șapte aici, la spate. 

— Aveţi idee cine ar fi putut face asta? 

— Speram să-mi spuneţi dumneavoastră, ripostă 
Rainer, cu bine cunoscutul său ton tăios. 

— Am înțeles că nu vi s-a furat nimic? Portmoneul 
dumneavoastră a rămas neatins. 

— Corect. 

— Atunci este posibil să fi fost atacat de cineva din 
răzbunare. 

Rainer tăcu. 

— Domnule Rainer, nu suspectați pe nimeni? Aveti 
dușmani? 

— Nu, din câte știu eu. 

Pendragon se uită la Turner, care lua notițe. 

— Doar că partenerul dumneavoastră de afaceri, Tim 
Middleton... 

— Da. Bine. Știu ce veți spune. Tim nici nu a fost 
înmormântat și eu sunt atacat fără niciun motiv 
aparent - ciudat, în regulă... 

El tăcu o clipă, se ridică în picioare și se duse la bar, 
unde își turnă o cantitate generoasă din acel Macallan 
fin. Revenind la locul lui, el recunoscu: 

— Sunt șantajat. 

Pendragon și Turner se holbară la el. 


— Când a început? întrebă Pendragon. 

— Acum trei luni. Habar n-am cine este și de ce o 
face. Dar se pare că știe o mulţime de lucruri legate de 
trecutul meu și se folosește de aceste informaţii fără 
scrupule. 

— Ne puteţi da mai multe detalii, vă rog? 

— Nu, nu pot, domnule inspector-șef. N-are 
importanţă. 

— Așa credeţi? Eu aș zice că are o importanţă foarte 
mare. Vedeţi dumneavoastră, și Tim Middleton a fost 
șantajat. Inainte să fie ucis. 

Rainer se albi la faţă și mai luă o înghiţitură zdravănă 
de whisky. 

— Înainte să devin arhitect, zise el repede, am ţinut 
Și cursuri. Pentru elevii de șaisprezece, șaptesprezece 
ani care se pregăteau pentru bacalaureat. Am... am 
avut o relaţie scurtă cu una dintre fete. Avea 
șaptesprezece ani, totul perfect legal. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Rainer? 

El oftă și se uită la tavan. 

— A rămas însărcinată, iar eu am convins-o să 
avorteze pe ascuns. A murit de septicemie. Nu am 
recunoscut niciodată în faţa familiei sale. Rainer le 
aruncă o privire aspră celor doi polițiști. S-a întâmplat 
acum treizeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu! Nu- 
mi dau seama cum a aflat cineva de întâmplarea asta. 

— Se pare că cineva a aflat, zise Turner, privindu-l la 
rândul lui cu asprime pe Rainer. 

Acesta își goli paharul. 

— Deci, ce veţi face acum? 

— Sunteţi dispus să ne daţi o declaraţie completă și 
să ne lăsaţi să vă accesăm conturile? 

— Nu! zise Rainer pe un ton ușor indignat. 

— Aveţi scrisori, e-mailuri, orice de la șantajist? 


— Nu, mă contactează prin telefon. M-a sunat de trei 
ori. Ultima dată când m-a sunat a fost acum o lună și 
mi-a spus că trebuie să dublez suma. 

Pendragon se ridică în picioare. 

— Păi, în cazul ăsta, nu putem face prea multe. 

— Cum adică nu puteți face prea multe? vru să știe 
Rainer. Este scandalos! Trebuie să aveţi criminaliști, 
oameni care se ocupă cu ADN-ul, experţi în amprente, 
nu? 

— Domnule Rainer, ce probe credeţi că vom găsi la 
locul faptei? Aţi primit o lovitură în cap din spate. N-aţi 
văzut pe nimeni. Rana v-a fost curățată și cusută - este 
de înţeles. Persoana care v-a atacat mai mult ca sigur 
că purta mănuși și nu și-ar fi lăsat ADN-ul la locul 
faptei. Putem cerceta camerele de înregistrare aflate în 
apropierea biroului dumneavoastră, dar cred că 
șansele de a descoperi ceva util ar fi... practic... nule. 
Singurul mod prin care putem afla ceva folositor ar fi 
să încercăm să dăm de urma șantajistului. Ca să putem 
face asta, trebuie să verificăm documentele, începând 
cu conturile dumneavoastră bancare și o declaraţie 
detaliată care să conţină nume, date, orice detaliu 
referitor la micile dumneavoastră... indiscreţii de acum 
treizeci de ani. 

— Nu sunt dispus să fac asta. 

— Prea bine, răspunse Pendragon. Dacă vă 
răzgândiţi, știți unde ne găsiţi. Nu e nevoie să ne 
conduceti. 


CAPITOLUL 41 


Stepney, sâmbătă 11 iunie, 4.05p.m. 

Pendragon se uită la fotografiile împrăștiate pe biroul 
lui și simţi cum îl cuprinde o ură viscerală faţă de 
oameni. Văzuse atâtea cadavre ciopârţite de-a lungul 


anilor, încât nimic nu îl mai putea șoca. Singurele 
lucruri care îl tulburau, în afară de cadavrele din morgă 
care erau dezmembrate și examinate de patologi, erau 
fotografiile cu copii omorâţi și animale maltratate. Ce 
își făceau adulții unii altora era treaba lor, însă 
uciderea celor nevinovaţi îl făcea să realizeze că, în 
ciuda inteligenţei cu care era înzestrată rasa umană și 
a tuturor lucrurilor măreţe create de civilizaţie, în 
străfundul ei umanitatea era putredă. 

Echipa lui îi descoperise pe toţi cei trei câini daţi 
dispăruţi și încă unul care, împreună cu câinele găsit 
lângă canal, făceau să fie cinci în total. Avea și 
fotografiile. Cinci câini morți, aflaţi în diferite stadii de 
putrefacție, toți în poziţii contorsionate, creaturi 
neajutorate - dovada clară a depravării oamenilor. 
Pendragon își luă privirea de la poze și ridică două foi 
de hârtie A4, capsate - un raport preliminar întocmit 
de o viitoare criminalistă, tânără și entuziasmată, Janie 
Martindale, care fusese trimisă de Collette Newman ca 
să ajute echipa de cercetare. Aruncă o privire peste 
raportul întocmit cu grijă, concentrându-se asupra 
detaliilor esenţiale. 

Câinii au murit la ore diferite în decursul ultimei săptămâni. 

Cel mai recent a fost câinele găsit lângă South Street 
(numit Câinele nr. 1, în ordinea descoperirilor). Următorul 
(Câinele nr. 2), un câine ciobănesc scoțian, a fost găsit lângă 
un cartier de locuințe, în interiorul perimetrului de cercetare. 

Ora decesului determinată de stadiul de dezvoltare al larvei 
Lucilia sericata, o muscă obișnuită. 

Din cauza vremii caniculare neobișnuite, larvele s-au 
dezvoltat mult mai repede decât în condiţii normale de 
temperatură. 

Nu s-au găsit ouă pe Câinele nr. 1. Acest lucru indică ora 
decesului ca fiind cu mai puţin de 18 ore înainte ca trupul să fi 
fost descoperit. 


În doi câini (nr. 3 și nr. 4) s-au descoperit larve de „stadiul 
1” (prima etapă de dezvoltare). Așadar, decesul a survenit în 
urmă cu 18-38 ore înainte de descoperirea cadavrelor. 

Ceilalţi doi câini (nr. 2 și nr. 5) prezintă larve de „stadiul 2” 
și „stadiul 3”, ora decesului survenind în urmă cu 50-90 de 
ore înainte de descoperirea lor. 

Toţi cei cinci câini au fost omorâţi în același mod, prin 
otrăvire. Analizele preliminare arată un nivel ridicat de 
arsenic. 

Acul hipodermic, descoperit la locul faptei nr. 1, prezintă 
urme ale aceleiași otrăvi. De asemenea, pe seringă s-a găsit o 
fibră sintetică de material negru. Este analizată în prezent la 
laboratorul din Lamberth Road. 

Așeză raportul pe masă și își trecu degetele peste 
frunte. Care era legătura dintre câini și uciderea lui 
Karim, a lui Middleton și a lui Ketteridge? Trebuia să 
există o legătură. Trei oameni omorâţi și cinci câini 
morți pe o suprafaţă de câţiva kilometri pătraţi, într-o 
singură săptămână? Câinii n-aveau cum să fie simpli 
„cobai”, după cum se exprimase inspectorul Grant. 
Dacă criminalul a făcut experimente înainte să înceapă 
să ucidă oameni, de ce ar fi continuat să omoare câini? 
Nu, teoria nu stătea în picioare. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă. Când își ridică 
privirea, o văzu pe Janie Martindale. Era minionă, nu 
avea mai mult de 1,52 în, cu părul negru tuns scurt și 
cu un aspect băiețesc. 

— Domnule? Scuze, păreaţi pierdut în gânduri, zise 
ea. 

— Niciun deranj. Eram pierdut în gânduri, dar fără 
niciun folos. 

Îi zâmbi. 

— M-am gândit că s-ar putea să vă intereseze asta. 

Îi întinse o pungă din plastic sigilată. Înăuntru se afla 
o bucată de material roșu. El luă punga și se uită prin 
plastic. 


— E catifea, domnule. Am găsit-o prinsă de stâlpul 
porţii la locul faptei numărul 2, o fâșie de teren viran 
din apropiere de podul feroviar de lângă Sycamore 
Road... spanielul. Nu pot să spun de când se află acolo, 
însă câinele a murit în urmă cu aproximativ douăzeci și 
două de ore. Bucata de material și-a păstrat 
pigmentaţia intactă - scuze, culoarea. Materialele viu 
colorate ca acesta se decolorează la lumina puternică 
a soarelui, iar noi am avut parte de un soare anormal 
de puternic în ultima vreme. Degradarea nu se poate 
observa cu ochiul liber după o perioadă atât de scurtă, 
dar la microscop ne putem da seama. Eu aș zice că 
bucata de material a stat agăţată de stâlpul porţii nu 
mai mult de o săptămână și este foarte posibil să fi 
rămas acolo de când a murit câinele numărul 2 - adică 
de trei zile. De obicei, nu mi-aș asuma riscul de a face 
astfel de afirmaţii. Dar dacă luăm în considerare firul 
din aur și urma papucului găsită în locul unde a fost 
omorât Tony Ketteridge... 

Pendragon încuviinţă din cap. 

— Cineva se îmbracă elegant. 

Janie Martindale ridică din umeri. 

— Este doar o teorie. 

— Așa este, doctor Martindale. 

Ea râse. 

— Nu sunt doctor... încă, domnule inspector-șef! Dar 
mai am doar șase luni până atunci. 

— In regulă... bravo, domnişoară Martindale. 

Tânăra criminalistă ieșise doar de câteva minute 
când se auzi o altă bătaie ușoară în ușă. Doamna 
comisar Hughes își strecură capul înăuntru. 

— Ești ocupat? întrebă ea. 


— De fapt, tocmai voiam să vin la dumneavoastră, 
doamnă. Se uită la ceas. Mai am puţin timp la 
dispoziţie. 

Ea se cocoţă pe marginea biroului. 

— De aceea am venit. 

Pendragon își ridică mâinile în aer. 

— Bine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. E rândul 
dumneavoastră. 

— Jack, cred că am fost puţin cam nedreaptă cu tine. 
Pari obosit. A fost o săptămână infernală. 

Se holbă la ea surprins. 

— Tocmai am primit un telefon de la laborator. Au 
descoperit o bucăţică de ADN pe fibra sintetică de pe 
injecţia hipodermică. Ar putea proveni de la cineva 
care nu are nicio legătură cu cazul, dar vor face tot 
posibilul să afle. Am auzit că ai pus-o pe doamna 
sergent Mackleby să adune probe ADN până și de la 
cei care au o vagă legătură cu cazul. 

— Da. 

— Inspirată mișcare. Dacă doamna doctor Newman 
va avea noroc cu mostra de fibră, ne va fi de folos să 
avem un termen de comparaţie în sistemul nostru. 

El zâmbi ușor. 

— Mă bucur să aud că am făcut ceva bine. 

Hughes se uită la fotografiile cu câinii, apoi la 
Pendragon. 

— M-a sunat și comandantul Ferguson. 

— Ah. 

— De data asta a fost mai binedispus. Deși încă 
supărat că nu l-am prins pe „Criminalul din Mile End”. 

— Of, Doamne! Până și comandantul folosește 
denumirea asta ridicolă... 


— Comandantul Ferguson se consideră a fi „polițistul 
în slujba oamenilor”, interveni Hughes, zâmbind ușor. 
Informaţia asta este neoficială! 

Pendragon oftă. 

— Așadar, este supărat din cauza crimelor, dar...? 

— Dar este încântat că i-am prins pe nemernicii care 
au umplut piaţa cu pastile ecstasy ieftine. 

Pendragon ridică o sprânceană. 

— Tumbull a dat o declaraţie completă și ne-a 
furnizat și nume. El și doctorul Adrian Frampton 
produceau marfa, dar avem și numele a câtorva zeci 
de dealeri. Cred că putem afirma că am oprit 
distribuirea pentru... ăă... cel puţin o lună. Adică, până 
când un alt deștept se va trezi să intre în afacere. 

— Să înţeleg că arestarea lui Tumbull mi-a adus o 
amânare? 

— Una scurtă, Jack, una scurtă. Dar știi ceva? Am o 
presimţire că ești foarte aproape să-l găsești pe 
„Criminalul din Mile End”. 

— Aş vrea să fiu la fel de încrezător ca și 
dumneavoastră, răspunse Pendragon. 


Pendragon tocmai stinsese lumina și se pregătea să 
închidă ușa biroului, când îi sună telefonul. Preţ de o 
secundă se gândi să nu răspundă, apoi se răzgândi și 
aprinse din nou lumina, intrând în birou. 

— Pendragon. 

— Domnule inspector-șef? Aici Geoffrey Stokes. Nu 
eram sigur dacă mai sunteți la secție. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule profesor? 

— Păi, cred că eu v-aș putea ajuta, domnule 
inspector-șef. Mi-e teamă că m-a cam prins cazul 
dumneavoastră. Am rămas în urmă cu munca, iar pe 


studenţii mei i-am ignorat! Râse înfundat. Dar cred că 
merită. Aţi putea trece pe la laborator? 

Pendragon se uită la ceas. Era 6.32. 

— Păi, eu... 

— Am descoperit ceva nemaipomenit. 

Pendragon nu se putu abţine să nu reflecteze că, din 
experiența lui, ceea ce profesorii universitari numeau 
„nemaipomenit” nu era nici pe departe atât de 
folositor pe cât credeau. Dar își aduse aminte câte 
descoperise profesorul într-un timp atât de scurt și din 
atât de puţine informaţii, și se hotărî să meargă 
imediat la Colegiul Queen Mary. 


Când Pendragon trecu pe lângă recepţie, un agent 
de poliţie tânăr, care începuse tura de noapte, îl salută 
din cap. Apoi, brusc, își aminti ceva: 

— Oh, domnule. Voiam să trec pe la dumneavoastră. 
Tocmai am primit un telefon de la... se uită pe o foaie 
de hârtie... domnul Jameson. Locuiește pe Sycamore 
Road. Zice că într-o noapte a văzut ceva ciudat. 

— Ciudat? 

— Crede că a văzut o femeie părăsind terenul viran 
unde a fost găsit unul dintre câini. 

Pendragon se încruntă. 

— Când? 

— Joi, cam pe la miezul nopţii. Zicea că femeia arăta 
ciudat. 

— larăși cuvântul ăsta, domnule poliţist. Ce 
înseamnă „ciudat”? 

— Deși n-a văzut-o decât pentru o clipă, femeia era 
îmbrăcată într-o rochie lungă și vaporoasă și avea 
părul lung și negru. Pare cusut cu aţă albă, nu-i așa, 
domnule? Poate că băuse puţin cam mult. 

Pendragon încuviinţă din cap. 


— Mersi, zise el, îndreptându-se către ieșire. 

Au trecut aproape șaptezeci și două de ore de joi 
noapte, remarcă el. Câinele numărul 2 a fost găsit pe 
un teren intravilan de lângă Sycamore Road și 
prezenta larve de „stadiul 2”. Cuvintele lui Sue Latimer 
îi răsunară în minte: „Probabil se îmbracă elegant...” 


— Domnule inspector-șef, mă bucur să vă revăd! zise 
cu căldură Stokes în timp ce îl conducea pe Pendragon 
prin ușile laboratorului unde stătuseră de vorbă cu o zi 
în urmă. 

— Deci, care sunt descoperirile interesante de care 
ați pomenit? 

— Sunt atâtea, încât nu știu cu ce să încep. 

Pendragon se uită la profesor și își dădu seama, cu 
părere de rău, că omul acesta era mai legat de slujba 
lui decât era el însuși și, probabil, și mai singuratic. Cel 
puţin el avea o întâlnire în acea seară, își aminti Jack. 
Se îndoia că profesorul Stokes mai fusese cu o femeie 
de la balul de absolvire. 

— Să luăm lucrurile pe rând, continuă Stokes. Osul. 
Vă rog să-i mulţumiţi doamnei doctor Newman din 
partea mea. Mi-a fost de un real folos. 

— Cum așa? 

— Ei bine, am găsit o bucăţică de ţesut pe el. Se 
duse la una dintre mașinăriile lui futuriste și o 
mângâie. Analizorul nostru de ADN este cel mai bun. 
De fapt, Thomas, gurul nostru în tehnologie, l-a 
modificat cu mâna lui. Este mai complex decât orice alt 
echipament de la Quantico. 

— Şi ce-aţi descoperit? 

— Scheletul nostru aparține unui bărbat caucazian 
tânăr, cu vârsta cuprinsă între cincisprezece și 
douăzeci și cinci de ani. Acesta a murit undeva între 


1580 și 1595. Și cauza morţii? Stokes tăcu pentru a 
mări suspansul, privindu-l în ochi pe Pendragon. 
Otrăvire cu arsenic. 

Pendragon ridică o sprânceană. 

— Ei bine, asta-i... 

— Nemaipomenit, nu-i așa? Și mai e ceva, domnule 
inspector-șef. Am analizat încă o dată imaginea 
principală. Am trecut-o prin mai multe filtre și 
amplificatori, dar a fost nevoie de o altă pereche de 
ochi care să vadă ce-mi scăpa mie. Thomas... 

— Gurul dumneavoastră în tehnologie? 

— Da, același. A privit o singură dată fotografia cu 
inelul și mi-a arătat anomalia de pe partea laterală a 
bijuteriei. 

— Anomalie? 

— Da, ia uitați-vă. Stokes se duse la un birou și 
scoase o poză uriașă cu imaginea mărită a inelului. 
Acolo. Vedeţi protuberanţa aceea? Poftim, luaţi asta, 
zise el și îi dădu o lupă lui Pendragon. 

Inspectorul-șef se uită la imagine prin lupă. 
Îndreptându-și umerii, el întrebă: 

— Ce este? 

— Bună întrebare, domnule inspector-șef. M-am 
gândit îndelung și am ajuns la o singură concluzie. 
Inelul nu este un inel de episcop obișnuit. Da, mai mult 
ca sigur a aparţinut familiei Borgia, ceea ce înseamnă 
că nu a fost un inel obișnuit de la bun început. Dar are 
o însemnătate și mai mare. Cred că acest inel este 
faimosul inel „otrăvitor”, care i-a aparţinut cândva 
Lucreziei Borgia. 

— Inel otrăvitor? 

— Da. Știţi ceva despre Lucrezia Borgia? 


— Păi, știu că a fost fiica papei Alexandru. A fost o 
nimfomană infamă și, probabil, o criminală, depinde în 
ce surse istorice crezi. 

— O, spuneţi-o pe șleau, domnule inspector-șef. 
Lucrezia Borgia a fost răul întruchipat. Se știe că a 
omorât cel puţin trei oameni. lar acest inel... chiar 
inelul acesta... a fost aproape sigur mijlocul prin care i- 
a omorât pe acei oameni, fără să fie prinsă. 
Documentele care au fost scrise după moartea ei ne 
spun că Lucrezia avea un inel care se potrivește cu 
descrierea acestuia. El bătu ușor cu degetul pe 
fotografie. Piatra prețioasă putea fi ridicată, lăsând 
locul unui ac, care se ridica din interior. Ea ungea acul 
cu o otravă deosebit de puternică, numită Cantarella. 
Componenta principală a acestei otrăvi era arsenicul, 
dar nimeni nu cunoaște compoziţia exactă. Conform 
unor surse, reţeta acestei otrăvi a fost inscripționată în 
interiorul inelului. 

Pendragon se holbă la poză. 

— Protuberanţa aceea minusculă din partea laterală 
- ceea ce dumneavoastră numiţi anomalie - este 
mecanismul care deschide inelul? 

— Intocmai. Inainte de a ucide, Lucrezia apăsa pe 
acea protuberanţă minusculă. Partea de sus se 
deschidea, acul se ridica și... ei bine, mai departe vă 
imaginaţi dumneavoastră. 

— Și ce s-a întâmplat cu inelul? întrebă Pendragon. 

— Acesta este un lucru cu adevărat fascinant. A 
dispărut. 

— A dispărut? 

— De fapt, a dispărut de două ori. Lucrezia a murit la 
Ferrara în iunie 1519, dar inelul nu a apărut printre 
obiectele ei, când i-a fost inventariată averea. Știm că 
mai mulţi oameni au urmărit să pună mâna pe el, 


inclusiv cel de-al treilea soţ al ei, Alfonso d'Este, care a 
mai trăit cincisprezece ani după moartea ei. Dar este 
mai mult ca sigur că nu l-a găsit. 

— Și a doua oară? 

— Există o legendă care spune că ar fi fost folosit 
când s-a atentat la viața Elisabetei |, la sfârșitul 
secolului al șaisprezecelea. 

Pendragon păru sceptic. 

— Vă vine greu să credeți, domnule inspector? Ei 
bine, n-ar trebui. Au existat mai multe atentate la viața 
reginei. Amintiţi-vă că haosul religios pe care l-a 
provocat tatăl ei, Henric al VIll-lea, a afectat întreaga 
domnie a Elisabetei, iar umilinţa pe care a suferit-o 
Armada Spaniei în 1588 nu a făcut decât să 
accentueze furia catolicilor. Misionarii iezuiţi au fost 
trimiși în Anglia cu scopul de a îndoctrina oamenii 
împotriva Elisabetei, unii dintre ei fiind asasini plătiţi. 

— Habar n-am avut. Așadar, credeți că scheletul este 
cel al unui catolic fanatic care a încercat să o omoare 
pe Regina Angliei? 

— Nu sunt sigur. Nu se știu prea multe în legătură cu 
încercarea de asasinat cu ajutorul inelului Lucreziei. 
Inelul s-a pierdut și se pare că întreaga afacere a fost 
mușamalizată. Dar istoricii sunt convinși că asasinul 
aproape că a reușit. 

— Şi de aceea a fost mușamalizat totul? 

— Exact. 

— Dar n-are logică. Dacă scheletul este cel al 
asasinului misterios, cum a ajuns să moară din cauza 
otrăvirii cu arsenic? 

— Din păcate, domnule inspector-șef, asta va trebui 
să descoperim. 


CAPITOLUL 42 


Stepney, sâmbătă 11 iunie, 7.00p.m. 

Primele acorduri ale Missa Papae Marcelii - „Doamne 
mi- luiește”, compusă de Palestrina, răsunară din boxe 
în timp ce un bărbat pășea către oglinda înrămată care 
se afla într-un colţ. Încăperea era luminată doar de 
lumânări care aruncau umbre jucăușe pe pereţi și pe 
tavan. 

El își contemplă imaginea în oglindă și zâmbi 
satisfăcut. Arăta bine, gândi el, foarte bine. Firele lungi 
și negre ale perucii cădeau în jurul gâtului său pudrat 
cu alb. Pe cap purta o nouă bentiţă cu trandafiri aurii, 
confecţionată de un meșter artizan pe care ÎI 
descoperise la Roma. Alesese să îmbrace o rochie 
albastră din mătase, cu corsaj auriu. Machiajul din acea 
seară era de efect, gândi el: o linie roșie de ruj, nuanţa 
sângelui vărsat, dermatograf negru și fard de pleoape 
verde strălucitor, obraji înroșiţi și o aluniţă deasupra 
buzei superioare. Ochii lui străluciră când se admiră în 
oglindă. Zâmbi, dezvelindu-și dinţii drepţi și albi. 

Întorcându-se, făcu doi pași până la banchetă. 
Deasupra ei se afla un portret al Lucreziei, care lui îi 
plăcea foarte mult. Era cel al lui Bartolomeo 
Veneziano, pictat în jurul anului 1510, în care ea poartă 
o rochie albă și un turban turcesc, iar în mâna dreaptă 
ține un buchetțel de flori. „Pare extrem de inocentă, 
gândi el, atât de minunat de înșelătoare.” O femeie 
genială. 

Luă o eprubetă de pe poliţă și o ridică la lumina 
lumânării. Conţinea un lichid verde vâscos. Inclină 
eprubetă și privi cum substanţa se prelingea pe 
peretele de sticlă. 

Lângă polita cu eprubete se afla un mic suport pe 
care îl confecționase chiar el. Inelul era așezat pe acest 


suport, cu piatra ridicată și acul la vedere. Luă o 
baghetă subţire din sticlă și, după ce scoase dopul 
eprubetei, o vâri înăuntru și o scoase înapoi, acoperită 
cu un lichid verde. Cu foarte mare atenţie mânji acul 
inelului cu acea substanţă și împinse piatra la loc. 
Luând inelul din suport, și-l așeză pe degetul mic de la 
mâna stângă. 

O ridică în aer și admiră inelul. Nu-i venea să creadă 
ce noroc avusese să afle despre existenţa lui. Fusese 
mâna destinului, desigur. În ochii lui, frumuseţea 
inelului nu avea să pălească niciodată. In adâncul 
verde al pietrei vedea spații infinite, trilioane de 
universuri, toate lucrurile, pentru totdeauna. Simţi un 
gol în stomac când își aduse din nou aminte că acel 
obiect aparținuse cândva chiar zeiței Lucrezia Borgia. 
Inelul din aur se aflase odinioară pe degetul ei la fel 
cum se afla în acel moment pe al lui. Era o comuniune, 
o legătură extrem de strânsă între el și femeia care 
fusese obiectul veneraţiei lui atâta amar de vreme. 

Se duse din nou în faţa oglinzii și își roti mâna, cu 
nestemata în exterior, lăsând lumina lumânărilor să 
surprindă miile de particule verzi din interiorul 
smaraldului. Își mișcă degetele, admirând felul în care 
acea culoare se asorta cu fardul de pe pleoapele lui. 

Auzi un sunet și rămase nemișcat. Opri muzica și 
ciuli urechile. Sunetul se auzi din nou. Ce era? Un fâșâit 
de material? Un scârțâit? Traversă tiptil încăperea. Ușa 
era întredeschisă. Camera de zi era cufundată în 
întuneric - draperiile erau trase, iar luminile, stinse. 
Apăsă pe întrerupător și încăperea fu inundată de 
lumină. Rămase nemișcat, ţinându-și respiraţia, și 
cercetă camera cu privirea. Era goală, iar singurul 
zgomot care se auzea era cel al traficului de pe strada 
principală și huruitul slab al frigiderului din bucătărie. 


Revenind în odaia mică, luminată de lumânări, el se 
duse la masa unde ţinea substanțele chimice și 
echipamentele de laborator. Era o instalaţie de distilat: 
un condensator, flacoane, furtunuri. Lângă această 
instalaţie se afla un arzător Bunsen, un trepied și un 
set de creuzete. În dreapta lor, un mojar cu pistil, o 
rogojină din azbest și un clește din metal. 

Se îndreptă către capătul mesei, unde se aflau 
câteva fotografii alb-negru. Le luă în mână și se duse 
lângă o lumânare așezată într-un sfeșnic de pe 
marginea mesei. Fotografiile reprezentau portrete ale 
unor persoane cunoscute. Le studie fără să se 
grăbească, expresia feţei schimbându-i-se mereu: un 
zâmbet, o încruntare, alt zâmbet, o grimasă. 

— Cine să fie? întrebă el cu voce tare. Cine să fie? 

După ce se uită la cinci fotografii, se opri. 

— Da. 

Își apropie fotografia de față, studiind-o, observând 
fiecare detaliu. 

— Da. Detectivul inspector-șef Jack Pendragon, MA 
(Oxon). O, da, minunat, minunat! 

El chicoti când alese poza, apoi se duse și o așeză pe 
masa de lucru. Apoi se opri. 

— O, dar ia stai... O, vai! Se holbă la următoarea 
fotografie din grămadă, apoi la fotografia lui Pendragon 
și din nou la prima fotografie. Asta ar fi... ar fi genial. Și 
izbucni în râs. Ar fi... al naibii de... genial! 

Scoase poza din grămadă și o așeză pe masă. Sue 
Latimer se uita la el. 


CAPITOLUL 43 


Westminster, Londra, martie 1589 Ă 
Era cea mai frumoasă zi din viaţa lui. In timp ce ieșea 
cu spatele din sala de consiliu a reginei, făcând o 


plecăciune adâncă, William Anthony își pipăi Colanul 
Esses pe care i-l oferise Majestatea Sa. Acesta era cel 
mai mare titlu onorific pe care cineva putea să-l 
primească din partea reginei - un dar personal, precum 
și o recunoaștere oficială. Colanul era din aur masiv și 
purta simbolul familiei Tudor, trandafirul, care 
simboliza afilierea permanentă a purtătorului la Familia 
Regală. Fusese cândva purtat de nimeni altul decât Sir 
Thomas More. 

Și asta nu era tot. După ce regina îi așezase lanţul la 
gât, aranjându-i-l pe umeri, cu un zâmbet, ea îi oferise 
lui William și o cutiuță. 

— Am vrea să primești asta din partea noastră, 
Anthony, îi spusese ea. In semn de gratitudine. 
Deschide-o după ce vei pleca. 

După ce ieșise din sala de consiliu, servitorii îl 
însoţiră de-a lungul mai multor coridoare pustii. 
Neputându-se abţine, William deschise cutiuţa pe care 
i-o oferise regina și privi cu evlavie inelul Lucreziei 
Borgia. leșind în lumina dimineţii, el scoase inelul din 
cutie și și-l așeză pe deget în timp ce se îndrepta către 
grajdurile palatului. 

Acolo îl așteptau doi tovarăși de drum, Thomas 
Marchmaine și Nicholas Makepeace, care se aflau deja 
în șaua cailor. lapa albă a lui William, Ishbel, era gata 
înșeuată, pregătită de drum. Smucind hăţurile, ei ieșiră 
din grajd și apucară pe un drum noroios care cobora 
șerpuind o pantă. De acolo, își croiră drum prin noroi 
către cărarea de răsărit care avea să-i ducă în oraș și 
de aici mai departe. 

Când cei trei ajunseră la Podul Londrei, soarele palid 
era deja sus pe cer. Nicholas și Thomas o luară înainte 
la trap, iar William îi văzu oprindu-se la intrarea pe 
pod. William îi ajunse din urmă și observă trei Tepe 


înălțându-se dintr-un suport. În vârful fiecăreia era 
înfipt un cap. Erau aproape de nerecunoscut ca fiind 
capete de oameni, darămite ca fiind ale celor trei 
oameni pe care îi cunoscuse cândva. In prima ţeapă 
era înfipt capul lui Edward Perch, pe care îl recunoscu 
doar după cicatricea care îi brăzda obrazul de la nas la 
buza superioară. In mijloc, se afla capul părintelui John 
William Allen. Partea stângă a feţei îi lipsea, iar 
tendoanele înnegrite îi fluturau desprinse de pe oase. 
În dreapta lui Allen atârna capul lui Ann Doherty. Firele 
negre de păr care îi mai rămăseseră erau lipite de faţă 
cu bucăţi lungi de sânge închegat. Ochii ei fuseseră 
smulși din orbite, iar gura nu mai era decât o gaură 
roșie. 

— Un trio vesel, chicoti Nicholas Makepeace. Nu, 
William? 

Se întoarse către amicul lui. Dar William nu-l băgă în 
seamă, ci se holba la cele trei capete. Și, pentru prima 
oară, simţi pe umeri întreaga povară a faptelor sale. 
Edward Perch fusese cu siguranţă un criminal și, în 
plus, catolic, o combinaţie de neiertat, poate. Dar 
părintele Allen? El fusese, în cel mai rău caz, îndrumat 
greșit, călăuzit de forţe pe care nu le-a înțeles și de 
care nu s-a îndoit. Poate el și John Allen nu erau atât de 
diferiţi, cugetă William Anthony. Fiecare din ei ucisese 
pentru a-și apăra credinţa. Erau niște ostași care 
duceau o luptă. Dacă rolurile lor s-ar fi inversat, fiecare 
ar fi acţionat exact la fel. 

Abia reuși să își îndrepte atenţia către Ann, dar se 
forță să o privească, să-i studieze trăsăturile devastate. 
Aceasta era o parte din pedeapsa lui, căci, cu toate că 
era un ostaș al Domnului, trebuia să dea socoteală 
pentru că era responsabil de această moarte. Ann, 
blânda Ann. Ea îl îndrăgise, iar el o trădase. Ea avusese 


un suflet nobil. Singura ei crimă era aceea că venerase 
Dumnezeul nepotrivit și se rugase la alt altar. Poate, 
într-o lume mai bună, gândi William, ar fi reușit să o 
convertească în loc să îi provoace una dintre cele mai 
crunte morți. Cu mare greutate, își dezlipi ochii de la 
ea. Fără niciun cuvânt, el își scoase Colanul Esses de la 
gât și îl așeză cu grijă în coburul de la șa. Smucind 
hățurile, o lovi ușor cu călcâiele pe Ishbel și o luă la 
galop mic de-a lungul drumului care ieșea din Londra, 
ducând către răsărit. 

Trecură de poarta dinspre răsărit fără incidente și 
luară drumul către Essex. Din cauza zăpezii și a ploii 
drumul devenise noroios. Apoi începu să cadă lapoviţa, 
iar dinspre miazănoapte bătea un vânt tăios. Călătoria 
grea de un ceas epuiză caii și începu să se lase 
întunericul. În faţa lor zăriră o lumină primitoare. 

— Aș plăti și dublu pentru o halbă de bere la Grey 
Traveller în seara asta, declară Nicholas, intercalându- 
se între cei doi. 

— Eu aș plăti și triplu, prietene, răspunse William. Ba 
mi-aş da și primul născut pentru un așternut 
confortabil. 

Era un han vechi. O parte fusese construită din 
chirpici. Unii pretindeau că fusese locul de popas 
pentru drumeţii care făceau lunga călătorie dintre 
capitală și Colchester, pe vremea regelui Henric al Il- 
lea, cu multe secole în urmă. Hangiul o cunoștea pe 
rubedenia lui Walsingham și pe prietenii acestuia, așa 
că le făcuse o primire călduroasă și le oferise supă, 
bere și odăile lui cele mai bune. William avea chef să 
sărbătorească, astfel încât le făcu cinste cu băutură 
tuturor celor din han. Dar, după câteva halbe de bere, 
el deveni posomorât și se dovedi a nu mai fi o 
companie prea plăcută. Thomas și Nicholas observară 


acest lucru și încercară să-și înveselească prietenul cu 
povești triviale. Văzând că nu au succes, invitară la 
masa lor câteva târfe din local. Dar nici această 
metodă nu dădu roade. 

— Haide, Wiliiam. Ce te frământă? întrebă Thomas. 
În seara asta ar trebui să fii cel mai vesel om din toată 
Anglia, prietene! 

Wiliiam schiță un zâmbet. 

— Ai dreptate, Thomas. Dar sunt trist și, pe viaţa 
mea, nu știu din ce cauză. Cu voia voastră, cred că o 
să merg să iau o gură de aer. Poate asta o să mă 
scoată din această proastă dispoziţie. 

Hanul se afla pe malul unui pârâu și avea un balcon 
mare suspendat deasupra apei care curgea prin 
spatele clădirii. Se zicea că bătrânul rege Henric, tatăl 
reginei, vânase pe câmpiile de lângă pârâu și poposise 
la Grey Traveller, împreună cu amantele lui preferate. 

Wiliiam se sprijini de balustradă și privi în zare. În 
faţa lui zări o scurgere care ducea la o fosă septică, 
aflată sub han, Dincolo de aceasta, se întindeau 
câmpiile negre. Cunoștea cauza suferinţei lui. Era Ann. 
Nu reușea să-și scoată din minte chipul ei sfâșiat și 
profanat. Găurile negre unde, odinioară, se aflaseră 
ochii ei verzi, încântători, îl înghiţeau, trăgându-l în 
străfundurile ladului. 

În timpul călătoriei de la Londra, nu acordase mare 
atenţie drumului anevoios, noroiului sau frigului. In 
mintea lui se perindaseră imaginile feţelor celor morți. 
Încercase să se lase purtat de o falsă veselie și de 
alcool, dar nu reușise. Işi pusese necontenit aceeași 
întrebare. Oare îl va mântui Dumnezeu? Oare îl va ierta 
Dumnezeu pentru că îngăduise ca astfel de orori să i 
se întâmple unei persoane care avusese încredere în el 
și care îl iubise? Ştia că cei trei trădători fuseseră și 


eretici și meritaseră, fără îndoială, să fie pedepsiţi. Și 
mai știa că Dumnezeu ierta uciderea ereticilor... dar 
Ann, scumpa Ann. 

Se întoarse și văzu doi bărbaţi venind înspre el. Erau 
învăluiţi în umbră și, pentru o fracțiune de secundă, 
crezu că erau Thomas și Nicholas care veneau să îl 
consoleze încă o dată. Dar nu erau ei. Când bărbaţii 
intrară în lumina slabă care răzbătea din han, el văzu 
niște fețe pe care nu le cunoștea. Instinctiv, își duse 
mâna la pumnal. 

Bărbaţii se apropiară de balustradă. 

— Rece noapte, zise unul din ei, iar în vocea lui se 
simți un puternic accent de prin partea locului. 

— Așa este, răspunse Wiliiam. 

— Veniţi de departe? întrebă celălalt. 

Wiliiam simţi un gol în stomac. Se născuse într-o 
lume a privilegiaţilor, însă învățase multe despre 
prefăcătorie și înșelăciune. Nu se folosise de 
inteligenţa lui, jucând acel joc duplicitar în Southwark 
vreme de un an? îi răspunse celui de-al doilea bărbat, 
ca să înlăture orice suspiciune în legătură cu intenţiile 
lui, apoi se dădu repede într-o parte și se îndreptă 
către ușa hanului. 

Însă celălalt bărbat acţionă cu viteza fulgerului. Unul 
din ei îi puse piedică, iar Wiliiam se dezechilibră. 
Înainte să apuce să se redreseze, bărbatul tăbări 
asupra lui. Wiliiam se răsuci și se rostogoli, reușind să- 
și destabilizeze atacatorul și să-l trimită cât colo, lângă 
balustradă. Mânat de o spaimă teribilă, Wiliiam sări în 
picioare și reuși să se ferească de lovitura pe care voia 
să i-o aplice cel de-al doilea bărbat. Işi scoase repede 
pumnalul, iar lama acestuia luci la lumină. Îl flutură 
ameninţător, tăind aerul din faţa lui. 


Bărbatul pe care Wiliiam îl trântise pe jos se ridicase 
din nou în picioare. Își scoase și el pumnalul și încercă 
să vină prin spatele lui. Celălalt bărbat sări în faţă, iar 
Wiliiam lovi cu putere, îi aplică bărbatului o lovitură cu 
cotul în pântece, făcându-l să geamă și să se clatine în 
spate, lovindu-se cu putere de peretele hanului. 
Wiliiam profită de ocazie și o luă la fugă spre capătul 
balconului. Zări o ușă, la doar câţiva pași de capătul 
balustradei. 

Apucă de clanță, dar, într-o fracțiune de secundă, 
realiză că ușa era încuiată. Această mișcare îl costase 
scump. Bărbatul cu pumnalul era incredibil de iute de 
picior. Anticipând mișcarea lui Wiliiam, acesta alergase 
în viteză spre capătul balconului. Wiliiam observă cu 
coada ochiului că celălalt bărbat se ridicase în picioare 
și începuse să alerge spre el. Scosese ceva mare și 
greu din tunică. Era o măciucă. 

William rămase cu spatele lipit de ușă, ţinând 
pumnalul în mâna dreaptă și mâna stângă aproape de 
lamă, exact cum învățase pe străzile din Southwark. 
Bărbatul care ţinea cuțitul în mână făcu un pas în fată, 
lovind în direcţia lui cu o viteză uluitoare. Vârful 
acestuia îi atinse mâna stângă, făcându-l pe William să 
urle de durere. Înainte să apuce să-și revină, bărbatul 
cu măciuca se năpusti asupra lui. William simţi o 
durere ascuţită în partea laterală a capului când 
ciomagul îmbrăcat în piele căzu greu. El tăie aerul cu 
lama pumnalului. Bărbatul cu măciuca se feri, făcând 
un pas în lateral și lovi din nou cu arma sa atât de tare, 
încât îi azvârli pumnalul lui William din mână 
zdrobindu-i trei degete. 

Doar atunci, cu toată durerea și groaza, își aminti 
William de inel. Se lipi din nou cu spatele de ușă, 


sudoarea intrându-i în ochi. Ridicându-și mâna rănită, 
el deschise capacul inelului și îl flutură în faţa lui. 

Preţ de o clipă, cei doi bărbaţi părură nedumeriţi, 
apoi unul din ei zâmbi. 

— O, ce grozăvie mai e și asta? întrebă el pe un ton 
batjocoritor. 

William își întinse brusc braţul către faţa bărbatului 
cu pumnalul. Din pură intuiţie sau superstiție, 
atacatorul făcu un pas în spate. Dar își făcu imediat 
curaj. li aruncă o privire prietenului său și se năpustiră 
amândoi asupra lui. William lovi cu putere și reuși 
cumva să treacă printre cei doi, fără să fie rănit. Însă 
calcă cu piciorul pe o scândură desprinsă și își pierdu 
echilibrul. Luat prin surprindere, el căzu cu mâna sub 
el și simţi o durere ascuţită când acul inelului trecu prin 
materialul pantalonilor și i se înfipse în coapsă. 

Reuși să se ridice în picioare și să se retragă către 
balustrada balconului. Cei doi bărbaţi îl priviră cum se 
retrage, apoi încremeniră. 

William se propti de balustradă. Atacatorii lui priviră 
cum își ridică mâna rănită și și-o apropie de faţă, apoi 
se oprește, paralizat. Incepu să tremure foarte tare. 
Scoase un sunet îngrozitor, iar gura îi rămase căscată. 
Se zvârcoli, scuipând vomă și sânge. Din cauza forței 
erupției, capul i se lăsă pe spate, apoi se prăvăli peste 
balustradă ca o statuetă de ceară. 

Cei doi bărbaţi alergară într-un suflet la balustradă 
tocmai când Thomas Marchmaine și Nicholas 
Makepeace ieșiră pe ușa hanului. Șocaţi, aceștia priviră 
tăcuți cum William Anthony se izbește cu capul de 
malul pârâului. Trupul lui se rostogoli printre trestii și 
ajunse pe jumătate în apă. Faţa inexpresivă și albă îi 
era paralizată, gura, căscată, iar ochii, holbaţi. Apoi 
dispăru, trupul lui fiind tras de curenţii de apă în 


scurgerea care ducea sub clădire, unde pârâul spăla 
mizeria din fosa septică a hanului Greytraveller. 


CAPITOLUL 44 


Stepney, sâmbătă 11 iunie, 8.35p.m. 

Nelly's era un restaurant nou din Bethnal Green, 
situat cam la un kilometru distanţă de Mile End Road. 
Avusese recenzii excelente în revista Time Out și 
devenise repede ace/ local unde puteai savura 
mâncare tradițională. Pendragon avusese noroc să 
găsească o masă pentru două persoane într-o seară de 
vineri. Proprietarii amenajaseră restaurantul special 
pentru londonezii moderni și plini de bani din partea de 
est a orașului. Pe Pendragon îl duse cu gândul la zona 
de recepţie a unei clădiri cu birouri: pereţi alb cu gri, 
picturi uriașe, postmoderniste, pardoseală din piatră și 
scaune fusiforme care-ţi dădeau impresia că se vor 
răsturna dacă te mișcai prea mult. Nu-i plăcea deloc. 

— Nu-i așa că e minunat? întrebă Sue când o 
chelneriţă foarte slabă și aproape cheală, îmbrăcată în 
negru, le luă hainele. 

— Impresionant, răspunse el, privind în jur. 

După ce se așezară la masă, primiră niște meniuri 
enorme - o bucată groasă de carton negru pe care era 
scris un text descentrat, cu litere mici și gri. Pendragon 
se uită pe meniul său, ușor nedumerit. In restaurant 
răsunau zeci de conversații nedeslușite, iar în fundal se 
auzea o muzică electronică ambientală, Brian Eno sau, 
poate, Moby. 

Pendragon tocmai voia să ceară lista cu vinuri, când 
auzi o voce masculină cunoscută în spatele scaunul 
său. 

— Măi, măi, măi, zise bărbatul. 


Pendragon se întoarse și dădu cu ochii de Fred 
Taylor, jurnalistul de la Gazette. Ca de obicei, avea 
după el și un fotograf. Pendragon se uită pe furiș la Sue 
și oftă. 

— Domnule inspector-șef Pendragon, zise Taylor pe 
un ton mieros. E plăcut aici, nu-i așa? Cine este 
prietena dumneavoastră? 

Pendragon dădu să spună ceva, dar interveni Sue. 

— Mi se pare extraordinar de nepoliticos când cineva 
nu mi se adresează mie, direct, zise ea. Eu sunt doctor 
Sue Latimer. Dumneavoastră cine sunteţi? 

Taylor păru surprins pentru o clipă, dar își reveni 
foarte repede. Afișând un zâmbet slab, făcu un pas în 
faţă și îi întinse mâna. 

— Fred Taylor, de la Gazette. 

— Oh, zise ea încet. Dumneavoastră sunteţi autorul 
articolului insipid care a apărut zilele trecute. 

— Sue... este în regulă, îi zise Pendragon. 

Spre surprinderea lor, Taylor începu să chicotească. 

— Chiar știi să le alegi pe cele mai ţâfnoase, nu-i așa, 
Jack, bătrâne? zise el, plimbându-și privirea de la Sue 
la Pendragon și înapoi la ea. Gaz? Se întoarse către 
prietenul său, fotograful. Vrei să faci o poză sau două 
cu fericitul cuplu? 

— Stai puţin! exclamă Pendragon. 

Dar fu prea târziu, poza fusese deja făcută. El inspiră 
adânc și reuși să-și înăbușe furia care îl cuprinsese, 
însă Sue se ridică de pe scaun și își întinse mâna ca să 
apuce aparatul foto care se afla la gâtul fotografului. 

— Nu pune mâna pe aparat, cucoană! strigă Gaz și 
făcu un pas în spate, lovindu-se de masa din spatele 
lui. 

Taylor izbucni în râs. 


— Nemaipomenit! exclamă el, dând să plece. Am 
deja un titlu, Jack: DETECTIVUL INSPECTOR-ȘEF SE 
DISTREAZĂ: CRIMINALUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE. 

Zicând acestea, jurnalistul se îndepărtă cu pași mari, 
chicotind încă. Gaz îl urmă. 

— Jack, doar n-ai de gând să-i lași să scape așa de 
ușor? protestă Sue. 

Pendragon strânse din dinţi și numără în gând până 
la zece. Când vorbi, păru atât de calm, încât se miră 
chiar și el. 

— Represaliile îi caracterizează, explică el. Dacă mă 
enervez, voi înrăutăţi și mai mult situaţia, crede-mă. 

— Dar nu-i corect! Ai dreptul la puţin timp liber, ca 
toți ceilalți. 

— Aşa este, dar omul ăla are un dinte împotriva mea 
de când m-a văzut prima dată. N-o să-i schimb părerea 
indiferent ce i-aș spune. E pus pe fapte mari. Cel mai 
bun lucru pe care pot să-l fac e să rezolv cazul. Reușita 
e cea mai dulce răzbunare. 

Sue inspiră adânc. 

— Ai dreptate, concluzionă ea, apoi zâmbi. Să uităm 
de piticul ăla idiot. 

— Care pitic idiot? întrebă el. 


În ciuda faptului că seara începuse într-un mod 
neplăcut, Jack își dădu seama că începea să se 
relaxeze. Sue părea să aibă un efect liniștitor asupra 
lui. Observase acest lucru în seara când luaseră cina 
împreună în apartamentul ei. Mai era și vinul bun pe 
care îl alesese, un Saint Emilion vechi de cinci ani, iar 
pâinea franţuzească crocantă, servită într-un paner, 
era delicioasă. 


— Mă bucur să te văd departe de secţia de poliţie și 
de apartamentele noastre, zise ea. Îmi place mult 
cravata ta. 

— O, făcu el, uitându-se în jos. Mersi. O am de ceva 
ani. 

Ea își aranjă șervetul în poală. 

— Trebuie să fii foarte obosit. Nu cred că ai avut o 
săptămână obișnuită. 

— N-am avut timp să mă plictisesc. Și-acum trebuie 
să-mi promiţi că nu mai vorbim nici despre poliţie, nici 
despre psihologie. De acord? 

Ea zâmbi. 

— De acord. 

El își plimbă o secundă privirea prin încăpere. Localul 
nu era, de fapt, chiar atât de rău, gândi el. Cel puţin 
era o atmosferă plăcută. Majoritatea meselor erau de 
două persoane, unele fiind grupate, cu excepţia 
câtorva mese mai lungi și a separeului ciudat. În 
stânga și în dreapta lor se aflau alte cupluri, cufundate 
în conversaţie. Poate și ei se aflau la prima întâlnire. Fu 
luat prin surprindere de acel gând. Nu mai fusese la o 
întâlnire... de când? De douăzeci de ani? își luă privirea 
de la cele două cupluri. La câteva mese mai încolo 
ședea o femeie singură. Era cu spatele la ei, iar părul 
lung și negru i se revărsa pe spătarul scaunului. În 
apropiere se afla un grup de patru persoane. Păreau a 
se simţi în elementul lor și râdeau zgomotos. 

— Jack, te rog să mă scuzi o clipă. Trebuie să-mi 
pudrez nasul, zise ea, trezindu-l din visare. 

— Desigur. 

El se ridică în picioare și îi trase scaunul. Ea îl privi în 
ochi, îi zâmbi și se îndepărtă. 


Sue se afla în dreptul chiuvetei, când ușa de la 
toaleta femeilor se deschise. Nu îi acordă nicio atenţie 
femeii cu părul lung și negru, îmbrăcată într-o rochie 
albastră, care tocmai intră. Sue își scoase din poșetă 
rujul și se aplecă spre oglindă ca să-l aplice pe buze. 
Intr-unul din separeuri, cineva trase apa. Sue scotocea 
prin geantă în căutarea dermatografului când femeia 
brunetă ieși afară și se îndreptă agale spre oglindă. 
Sue își ridică privirea și o văzu pentru prima oară mai 
bine pe femeia respectivă. 

Aceasta era neobișnuit de solidă, avea umeri laţi și 
braţe groase care umflau mâneca rochiei. Femeia îi 
surprinse privirea lui Sue și zâmbi scurt înainte să se 
aplece ca să-și spele mâinile la cealaltă chiuvetă. Sue 
puse deoparte rujul, își verifică părul și apoi își închise 
poșeta. Femeia își ridică privirea și o surprinse pe cea a 
lui Sue în oglindă, făcând-o să se neliniștească, 
întorcându-se cu faţa la ea, femeia făcu un pas spre 
Sue. Dădu să-i spună ceva, când ușa toaletei se 
deschise brusc și două tinere intrară împleticindu-se și 
râzând zgomotos. 

— Ai auzit ce mi-a spus? zise una, râzând cu poftă. 

— Da, am auzit, Sal. Pervers nenorocit! 

Ocoli femeile și se furișă afară din toaletă în coridorul 
îngust care ducea în sala restaurantului. 

La masă, Jack încerca să înţeleagă ceva din meniu 
când Sue se trânti pe scaun. 

— Dacă am tradus corect, zise el, cred că voi alege 
carpaccio de vită. El își ridică ochii din meniu și se uită 
la ea. Ce s-a întâmplat? Parcă ai fi văzut o fantomă? 

Ea clătină din cap și luă o înghiţitură zdravănă de 
vin. Așezând paharul pe masă, ea zise: 

— Tocmai am văzut cea mai ciudată femeie la 
toaletă. 


Pendragon îi aruncă o privire nedumerită. 

— Cred că era un transsexual. Ea... el... era prea 
solid... 

Pendragon o apucă involuntar de încheietura mâinii. 

— Cum arăta mai exact? 

— Păi, ăăă... înalt. Aăă... părul lung și negru. Și 
rochia aia ciudată... 

Pendragon se ridică de pe scaun și începu să facă 
slalom printre mese. 

— Jack! strigă Sue, ridicându-se în picioare. 

Dând buzna în coridorul care ducea la toalete, se opri 
o clipă lângă ușa pe care scria „Doamne”, trase adânc 
aer în piept și o împinse, deschizând-o. Strânse din 
ochi din cauza luminii puternice și le văzu pe cele două 
femei care se aflau lângă chiuvetă. Una din ele se 
prefăcu că ţipă, iar cealaltă izbucni în râs. 

— Scuze... zise Pendragon și reveni pe coridor. 

— Ce naiba se întâmplă, Jack? îl întrebă Sue când 
acesta se întoarse la masă. 

— Cred că tocmai te-ai întâlnit cu criminalul nostru, 
răspunse el pe un ton calm. Îmi pare rău, Sue. Trebuie 
să plecăm. 

La recepţie, plăti nota în timp ce vorbea la mobilul pe 
care îl ţinea sub bărbie. 

— Turner... Sunt la restaurantul Nely's. Da, ăla nou 
de pe Bethnal Green Road. Vreau să vii aici de urgenţă, 
cu întăriri. Cred că l-am identificat pe suspectul 
nostru... Nu, nu pot să-ţi explic acum. Unde ești?... 
Tocmai pleci de la secție? Bine. Vino aici urgent. 

Plecarea lor subită o enervă pe fata de la recepţie. 
Managerul veni la ei tocmai când Pendragon începuse 
să se explice. Pierzându-și răbdarea, își scoase 
legitimaţia, azvârli câteva bancnote mari pe masă și se 
întoarse către Sue. 


— Haide. Trebuie să te duc acasă. 
— Dar hainele noastre... 


Traversară parcarea din spatele clădirii. Era slab 
luminată și se lăsase întunericul. Luna, care începea să 
răsară, arunca o lumină slabă pe asfalt. Pendragon 
apăsă pe telecomanda mașinii. Ușile se descuiară și 
farurile pâlpâiră. Deschise portiera din partea 
pasagerului și o ajută pe Sue să urce, apoi înconjură 
mașina prin spate. Când ajunse la ușa șoferului, o 
siluetă ţâșni din umbră și se repezi la ușa pasagerului, 
trăgând de ea. Cât ai clipi din ochi, o deschise și se 
aplecă înăuntru. Sue se retrase îngrozită, lovindu-se cu 
capul de oglinda retrovizoare, și se izbi cu putere de 
schimbătorul de viteze. 

Pendragon înconjură în fugă mașina. O pereche de 
faruri aprinse se fixară asupra lor, iar el auzi un scârţâit 
de roţi, când o mașină opri brusc lângă ei. Silueta 
întunecată, care o atacase pe Sue își ridică privirea, iar 
farurile îi luminară faţa. Peruca lungă îi alunecase de 
pe cap, lăsând să se vadă părul negru lucios pe care 
era așezată o plasă. In ciuda fardurilor, bărbatul fu 
identificat imediat ca fiind Max Rainer. 

Turner și inspectorul Grant ţâșniră repede afară din 
mașină, în timp ce Pendragon se repezi în față. Rainer 
închise ușa mașinii, trântind-o, și își întinse mâna care 
se opri la câţiva milimetri de fața inspectorului-șef. 
Pendragon surprinse strălucirea unei pietre preţioase și 
un ac de metal înspăimântător care ieșea din degetul 
mic al lui Rainer. El se lăsă pe spate și atacatorul se 
întoarse cu o agilitate remarcabilă, se rostogoli pe 
capotă și dispăru în faţa acesteia. Pendragon se lăsă 
jos și privi în întunericul care se întindea dincolo de 
botul mașinii. Rainer dispăruse. 


— A luat-o pe-acolo! strigă Pendragon către Turner și 
Grant. L-am pierdut în întuneric. Aveţi grijă, este 
înarmat. Deschise din nou portiera mașinii și o văzu pe 
Sue, care era palidă la faţă și speriată. Ești rănită, zise 
el și, aplecându-se în faţă, îi întoarse capul către el. Ea 
gemu și își duse mâna la cap. Un firicel de sânge îi 
curgea pe tâmplă. 

— M-am lovit cu capul de chestia aia, zise ea, 
arătând către oglindă. Și cred că mi-am rupt o coastă. 

— Bine, stai liniștită. Respiră încet și scurt. 

Pendragon auzi un zgomot și când se întoarse, îi 
văzu pe 

Turner și pe Grant ieșind din tufișurile din apropiere. 
Aveau fiecare câte o lanternă, iar lumina lor dansa în 
întuneric. 

— A dispărut! strigă Turner. 

— Bine. Grant, vreau s-o duci pe doctor Latimer la 
spital cu mașina mea. Turner, tu vii cu mine în mașina 
poliției. 

li aruncă cheile lui Grant care înconjură în grabă 
automobilul și deschise ușa șoferului. 

Lăsându-se din nou pe vine, Pendragon verifică: 

— Ești bine? 

Sue încuviinţă. 

— Nici de data asta nu m-am plictisit, Jack. Zâmbi și 
se strâmbă de durere. Amintește-mi să nu râd, adăugă 
ea. Apoi, așezându-și mâna pe braţul lui, îi zise: Ai 
grijă. 

El se aplecă în mașină și o sărută pe buze, înainte să 
se îndrepte fugind către mașina de poliţie. Sergentul îl 
aștepta cu motorul pornit. 


CAPITOLUL45 


Turner porni sirena înainte să plece din parcare și 
ajunseră la apartamentul lui Rainer din Barbican în 
exact patru minute. Pendragon sună la secţie cerând 
întăriri și o echipă înarmată fu trimisă imediat acolo. 

El și Turner luară liftul și se îndreptară în fugă către 
apartamentul 402. Turner își flutura bastonul. 

— Deschide-o cu piciorul, îi ordonă Pendragon. 

— Vorbiţi serios? 

— Tu ce crezi? 

— Super! 

Turner făcu doi pași în spate și, luându-și elan, lovi 
ușa cu piciorul. Aceasta se crăpă, dar rămase 
nemișcată. Pendragon aplică și el două lovituri 
puternice cu piciorul în dreptul încuietorii. Turner se 
izbi cu umărul în ea și, în cele din urmă, ușa cedă. 

Pendragon apăsă pe întrerupător și o strălucire slabă 
de halogen lumină holul. În față se afla camera de zi în 
care mai fuseseră de două ori înainte. Turner rămase 
în prag, își întinse mâna și aprinse lumina, abia apoi 
intră în încăpere. Era goală. Draperiile erau trase, iar 
lumina neonului de la Barbican Centre inunda 
încăperea. 

Turner intră încet în bucătărie, ţinând bastonul în 
fața lui, în timp ce Pendragon o luă spre sufrageria 
care se afla în prelungirea camerei de zi. lnăuntru era 
semiîntuneric, singura sursă de lumină fiind cea din 
încăperea învecinată. O ușă îngustă se afla în mijlocul 
unui perete îndepărtat. Pe sub ea răzbătea lumina. 
Pendragon se furișă într-acolo, roti clanţa și deschise 
încet ușa. 

Era un coridor îngust. Pe peretele din spate se aflau 
rafturi de jos până sus. Erau pline cu tot felul de 


obiecte ciudate. Rânduri de cărţi legate cu piele, un 
craniu, echipamente de laborator, sticluțe cu substanțe 
chimice, borcane ce conţineau lichide viu colorate. 
Când se întoarse, dădu cu ochii de un perete acoperit 
în întregime cu imagini ale unei singure femei. Unele 
erau reproduceri ale unor vechi portrete ale Lucreziei 
Borgia, dar unele originale fuseseră clar realizate de un 
artist anonim - probabil însuși Rainer, gândi 
Pendragon. În capătul celălalt al încăperii se afla o 
oglindă; lângă ea, o comodă din ale cărei sertare 
ieșeau materiale luxoase; mătase și catifea. Peste 
dulap fusese aruncată o fustă din catifea roșie și un 
corset. Pe jos, chiar în fața dulapului, se afla o pereche 
de papuci aurii. In cârligele prinse de-a lungul 
peretelui, de o parte și de alta a oglinzii, stăteau 
atârnate niște peruci - una neagră, alta blondă -, cu 
firele lungi de păr ajungând pe jos. Lângă acestea se 
afla o perucă blondă și creată, prevăzută cu o bentiţă 
împodobită cu o perlă. 

Pendragon se întoarse când intră Turner. Sergentul 
rămăsese cu gura căscată și se holba în timp ce șeful 
lui se plimba agale de-a lungul coridorului îngust, 
privind cu atenţie obiectele de pe rafturi. Chiar în fața 
oglinzii se afla o masă lungă. Pe ea erau așezate 
pahare de laborator, pipete și echipament de distilat - 
o mulţime de recipiente din sticlă și tuburi din cauciuc. 
Lângă această instalaţie se afla un blocnotes. 
Pendragon îl luă de jos și frunzări câteva pagini. Turner 
se uită peste umărul șefului său. Conţinutul părea 
codat, însă simbolul ciudat le sări imediat în ochi: 
As03, formula chimică a trioxidului de arsen, precum și 
o denumire, Abrus precatorius - Pendragon știa că era 
denumirea plantei din care se extrăgea acidul de 
abrină. 


— Aha, văd că mi-aţi descoperit bârlogul. 

Pendragon și Turner se întoarseră deodată. In pragul 
ușii stătea Max Rainer, costumat și cu peruca pe cap. 
Ținea în mână un pumnal care părea antic. 

— Parc-am juca „foarfece, hârtie, piatră”, nu-i așa, 
domnule sergent? Tonul lui era jovial. Eu cred că un 
pumnal este întotdeauna mai bun decât un baston. 
Apoi vocea lui deveni aspră: Aruncă-l! 

Turner îi aruncă o privire lui Pendragon, iar acesta 
încuviinţă din cap. Sergentul așeză ușor pe jos 
bastonul. 

— Împinge-l cu piciorul încoace! 

Turner făcu întocmai. 

— Minunat! îmi cer scuze că nu vă pot invita să luaţi 
loc. Acesta este spaţiul meu de lucru. 

— Domnule Rainer, începu Pendragon pe un ton 
calm. 

— Nu... zise acesta printre dinţi. Eu sunt Lucrezia 
Borgia, mucosule! 

În lumina slabă, ochii lui erau întunecaţi, lipsiţi de 
orice expresie. 

Pendragon rămase șocat o secundă, dar își reveni 
imediat: 

— Nu credeţi că jocul s-a sfârșit? Am o întreagă 
echipă înarmată afară. Le-am spus să urce dacă nu 
ieşim în zece minute. Nu trebuie decât să apăs pe un 
buton al telefonului. Îi arătă mobilul. Vor fi sus în 
treizeci de secunde. 

Rainer izbucni brusc în râs. 

— Oh, te auzi ce vorbești, prostuţule?! N-ai decât să 
apeşi pe butonul ăla nenorocit. Adu-ţi soldaţii aici, sus. 
Vă vor găsi înecaţi cu propria vomă și cu propriul 
sânge. 


— Bine, îi răspunse pe un ton împăciuitor Pendragon, 
ridicându-și mâinile în aer. Ce vrei? 

— Pe el! 

Și Rainer îl înșfacă pe sergentul Turner, întorcându-l 
și răsucindu-i mâna la spate. Jez ţipă de durere. Rainer 
își duse cuțitul la gâtul tânărului, făcând-i o tăietură. 
Un firicel de sânge începu să se scurgă de-a lungul 
lamei. 

— Bine! strigă Pendragon. Dă-i drumul! Voi fi eu 
ostaticul tău. 

Rainer începu din nou să râdă. 

— Nu vreau nimic de la tine, zise el, aruncându-i lui 
Pendragon o privire de gheață. Pe frunte i se 
adunaseră broboane de transpiratie, iar machiajul 
începea să i se prelingă. O dâră verde îi curgea pe 
obraz în jos. Fondul de ten începuse să i se adune în 
bărbie. De fapt, nu este adevărat. Vreau să mă asculti. 
Vreau să te fac să înţelegi cât de șiret am fost de când 
am primit ajutorul divin din partea Lucreziei Borgia. 

Pendragon își ridică mâinile, cu palmele în sus. 

— În regulă, zise el pe un ton nepăsător. Fie. Dar dă-i 
drumul sergentului Turner, bine? 

— Nu. 

Și Jez era lac de sudoare, iar broboanele care îi 
acopereau tâmplele i se scurgeau în jos pe gât. 

— O, nu, nu, nu, detectiv inspector-șef Pendragon. 
Nu merge așa. In regulă, de unde să încep? O, ce 
noroc, ce noroc! Soarta, desigur, destinul! exclamă 
Rainer. Își aruncă ochii negri spre tavan, apoi se uită la 
Pendragon. Tim Middleton a fost cel care mi-a oferit 
această șansă, continuă el. Tim, ticălosul acela căruia 
în plăcea să-și facă de cap cu băieţei. Se pare că până 
și zeițele au căile lor misterioase. Știţi, eu sunt obsedat 
de Lucrezia Borgia. Acest altar i l-am închinat ei. Am 


căutat toate informaţiile despre ea. Știam despre 
legendarul inel. Cum a fost pierdut. Cum aș putea să-l 
găsesc. 

— Dar asta e o coincidenţă ridicolă, zise repede 
Pendragon. 

Rainer tăcu și îi aruncă o privire aspră. 

— Se prea poate, domnule inspector-șef. Dar norocul 
îi alege pe cei care au răbdare, pe cei care sunt cel mai 
bine pregătiţi. După cum spuneam, am studiat 
îndelung familia Borgia și tot ceea ce este legat de ea. 
Nici nu îmi mai amintesc câte ore am petrecut în 
biblioteci și câte colecţii particulare din Europa am 
studiat. Apoi Timmy vine și-mi arată o poză cu 
scheletul. Am știut imediat la ce mă uitam, cu toate că 
nu-mi venea să cred. În noaptea aceea am intrat pe 
șantierul de construcţii. A fost ușor să-l conving pe 
Middleton să mă ajute. Ştiam multe lucruri despre el, 
vă amintiţi. Și, da, eu eram cel care îl șantaja. Tim 
moștenise o mică avere de la tatăl său. lar eu aveam 
nevoie de fonduri ca să-mi continui cercetările și să-mi 
măresc colecţia. Și apropo, ca să lămurim un lucru, 
domnule inspector-șef, eu n-am fost niciodată șantajat, 
nici n-am lăsat însărcinată vreo fată. M-am jucat doar 
cu voi, chicoti Rainer. Apoi faţa lui se întunecă. Din 
nefericire, evenimentele de pe șantierul de construcții 
de sâmbăta trecută nu au decurs conform planului. 
Paznicul și-a făcut apariţia imediat după ce-am luat 
inelul. Ne-am încăierat... iar el mi-a văzut faţa. 

— Și l-ai omorât. 

— Evident. L-am aruncat într-o ghenă sau, cel puţin, 
așa am crezut noi. S-a adeverit a fi altceva! Rainer 
afișă un rânjet malefic. Middleton, cum era un 
nenorocit, a intrat în panică și eram sigur că o să 
înceapă să vorbească. L-am avertizat... 


— Deci l-ai omorât și pe el. 

— Incetează naibii să mă tot întrerupi! 

Rainer îi mai făcu o tăietură lui Turner. O a doua linie 
roșie apăru pe gâtul acestuia. 

— Inelul avea inscripționată în interior reţeta otrăvii 
Cantarella. Dar știam deja acest lucru, desigur. N-am 
stat pe gânduri nicio secundă. La urma urmei, visam 
de multă vreme la acest moment. Eu fac otrăvuri aici 
de mulţi ani. Știam că, în fapt, Cantarella are la bază 
arsenic, dar n- aveam de unde să cunosc celelalte 
componente. Aveam deja niște arsenic de la o fabrică 
de sticlă din zonă și când am aflat și celelalte 
substanţe, am intrat prin efracţie în laboratorul 
Departamentului de Biologie de la Colegiul Queen Mary 
și am preparat otrava. Da, știu despre ce vrei să mă 
întrebi acum... câinii, nu? 

Pendragon încuviinţă aproape imperceptibil din cap. 

— Tocmai de asta o iubesc pe Lucrezia atât de mult. 
A fost atât... atât de splendid de necruțătoare. Știţi, 
Cantarella nu este o otravă oarecare. Este, dacă vreţi 
un termen mai grăitor, „perfecţionată”. Lucrezia a 
descoperit că, dacă îi dai unui animal otrava în stare 
pură, acesta va muri repede, însă corpul lui va procesa 
otrava și vei putea să colectezi produsul finit din 
sângele acestuia și din spuma din gură, din salivă. 
Câinii au fost amplificatorii otrăvii. Râse cu poftă. 
Genial! Al naibii de genial! 

După o clipă se liniști și parcă își dădu seama brusc 
că timpul trecea. 

— Deci, da, domnule inspector-șef Pendragon, eu l- 
am omorât pe Timmy. L-am înțepat cu inelul Lucreziei 
chiar înainte să-și înceapă discursul caraghios. Oricum, 
era atât de beat, încât nici măcar n-a observat. Apoi l- 
am omorât și pe Tony Ketteridge, deoarece era singura 


persoană care mi-ar fi putut crea probleme, după 
moartea lui Tim. Eu și Tony ne cunoșteam de mulţi ani. 
Știa despre pasiunea mea legată de familia Borgia. 
Bănuise că eu luasem inelul, iar voi exercitaţi atâta 
presiune asupra lui, încât era inevitabil că avea să 
spună ceva incriminator, chiar dacă nu avea habar ce 
făceam eu sau cum procedam. 

— Și pentru asta vei putrezi în iad! 

Vocea puternică îi făcu pe toţi să tresară. Pendragon 
făcu un pas către ușă. Rainer se roti, ţinându-l pe 
Turner lipit de el și cuțitul la gâtul acestuia. Pam 
Ketteridge stătea lângă ușă, ţinând în mâna dreaptă un 
revolver. 

— Dă-i drumul tânărului! îi comandă ea, cu o voce 
tremurândă. 

Cei trei bărbaţi se holbară uluiţi la ea. Niciunul nu 
mișcă. 

— Ești surd, Rainer? 

— Eu sunt Lucrezia Borgia! izbucni el și făcu o a treia 
tăietură în pielea de pe gâtul lui Turner, iar acesta 
respiră întretăiat. 

— i-am zis să-i dai drumul, Rainer, nemernicule! 
Dacă nu, jur că-ţi zbor creierii! 

Pam Ketteridge îl străpunse cu privirea, roșie ca racul 
la față. 

Rainer făcu o mișcare. 

— Acum, netrebnicule! 

El lăsă jos cuțitul. 

— Aruncă.-l aici, zise ea, pe un ton mai calm. 

Rainer se holbă la ea nedumerit și își încleștă 
involuntar maxilarele. Oftând resemnat, aruncă 
pumnalul pe jos. Turner se eliberă din strânsoarea lui și 
se dădu câţiva pași în spate, ducându-și mâna la gât și 
privindu-l cu ură pe Max Rainer. 


— Doamnă Ketteridge, zise încet Pendragon. Trebuie 
să recunosc că sunt puţin surprins. 

Ea își luă privirea de la Rainer și se uită la el. 

— Da, sunt convinsă că sunteţi, domnule inspector- 
şef. 

— Ce se întâmplă? 

— Am venit să-l trimit pe... gunoiul acesta în iad, 
răspunse ea. 

Pendragon își înclină capul într-o parte și o privi 
nedumerit. Rainer rămase țintuit locului, uitându-se 
plin de ură la văduva lui Tony Ketteridge. 

— Am fost acolo în noaptea respectivă. Am văzut 
totul. 

— Pe șantierul de construcţii? întrebă Pendragon. 

— L-am urmărit pe soţul meu pe la două noaptea. 
Atunci a ieșit, nu la nouă și jumătate cum v-am spus. 
Bănuiam că are o aventură. Am păstrat distanţa și l-am 
văzut intrând pe șantier. Avea o geantă pe care o 
dosise în spatele unei movile de pământ. Tony 
începuse să învelească și să împacheteze scheletul, 
când e/a apărut împreună cu un alt bărbat. Arătă cu 
capul în direcţia lui Rainer. Amândoi l-am urmărit când 
a luat inelul în timp ce el și celălalt bărbat au dat nas în 
nas cu muncitorul indian. Au început să se bată, iar 
Amal Karim i-a tras cagula de pe faţă lui Rainer și i-am 
văzut faţa. El și Middleton, căci el trebuie să fi fost, l-au 
urmărit pe Karim, iar soțul meu, Dumnezeu să-l 
odihnească, și-a făcut din nou apariţia și a luat 
scheletul... 

— De ce nu ne-aţi anunțat pe noi? întrebă 
Pendragon. 

— Nu este limpede, domnule inspector-șef? S-ar fi 
aflat toată povestea, iar Tony ar fi fost arestat. Și-apoi, 


asta nu-i treaba dumitale, ci a Domnului, iar eu sunt 
slujitorul Lui. 

Făcu un pas spre Rainder, care se retrase lângă 
rafturile cu cărţi. Apucându-l de braț, ea îi fixă ţeava 
pistolului la gât. Șocat, acesta rămase fără vlagă. 
Doamna Ketteridge scoase din buzunar o bucată de 
sfoară. 

— Te rog, leagă-i asta în jurul încheieturilor, îi zise ea 
lui Turner. 

Sergentul ezită o clipă, apoi făcu un pas în faţă. 

— Cât mai strâns cu putinţă, tinere, adăugă Pam. 

— Chiar e... 

— Taci din gură, Rainer! izbucni ea, cu o voce 
ascuţită. Nu... nu... îndrăzni să scoţi o vorbă! Ea 
verifică legătura din jurul încheieturilor lui, apoi se 
întoarse către Pendragon. Va trebui să vă iau telefonul 
mobil. 

El o fixă cu privirea. 

— Vă rog, domnule inspector. Nu vreau să-i fac rău 
decât unei singure persoane de aici. 

Pendragon își vâri mâna în buzunar. Femeia își luă 
mâna de pe braţul lui Rainer pentru o secundă, dar lipi 
și mai tare ţeava pistolului în gâtul acestuia, doar ca 
să-i dea de înţeles că nu ar fi indicat să facă vreo 
mișcare. Luă telefonul poliţistului și îl băgă în 
buzunarul ei. 

— Și pe-al tău, zise și se întoarse către Jez. 

— Vă rog, doamnă Ketteridge, spuse Pendragon. N- 
am putea sta de vorbă? 

— De ce să stăm de vorbă, domnule inspector-șef? 
Am încercat să-l mai omor o dată pe păcătosul ăsta și 
n-am reușit. Și-acum... 

Rainer se întoarse către ea. 

— Tu ai fost? Tu m-ai lovit în cap? 


— Domnul mi-a îndrumat mâna, așa cum face și 
acum. Am crezut că te-am omorât, dar când am aflat 
că te lăsasem doar inconștient, Dumnezeu m-a făcut 
să realizez ceva important. Nu pot să te omor pur si 
simplu, trebuie să te duc în faţa Domnului nostru mai 
întâi. De aceea te-a salvat. Trebuie să-l arăt că l-am 
îndeplinit lucrarea. Apoi te voi omori. 

— Doamnă... 

— Nu, domnule inspector-șef Pendragon, zise printre 
dinţi Pam Ketteridge. Nu. Vă rog lăsaţi-mă să 
îndeplinesc lucrarea Domnului. 

Se retrăgea către ușă. Rainer îi privea disperat pe 
polițiști în timp ce îl trăgea după ea. Apoi, vânătorul și 
prada dispărură. 

Turner ajunse primul la ușă. Nu reuși s-o deschidă. 

— Probabil a proptit un scaun sub clanţă, zise 
Pendragon. Dă-te la o parte și lasă-mă pe mine. 

Făcu un pas în faţă și lovi ușa cu piciorul. Aceasta se 
deschise larg spre sufragerie. 

Traversară în fugă camera de zi și ajunseră în hol. 
Doamna Ketteridge și Rainer nu erau nicăieri. De pe 
palier răzbătu un zăngănit puternic. Pendragon 
străbătu încet holul, cu Turner lângă el. Când ajunseră 
la ușa de la intrare, văzură trei polițiști înarmaţi ieșind 
din lift și alți patru făcând-și apariţia în capul scărilor. 
Doi dintre ei se lăsară jos, îndreptându-și armele către 
polițiștii îmbrăcaţi în haine de stradă. Pendragon și 
Turner își ridicară mâinile din instinct. Poliţiștii se 
relaxară și lăsară armele jos. 

— Ce se întâmplă? izbucni Pendragon. Apoi, 
răsucindu-se pe călcâie, observă indicatorul de la 
capătul palierului pe care scria „leșire de urgenţă”. Au 
coborât pe-acolo! strigă el către polițiștii înarmaţi. Un 


bărbat și o femeie. Femeia este doamna Pam 
Ketteridge, bărbatul, Max Rainer. E deghizat în femeie. 
Doamna Ketteridge are o armă de foc și l-a luat 
ostatic. Repede! Se întoarse să vadă cum se simţea Jez 
Turner. Sergent, ești bine? Turner își ţinea mâna la gât. 
— Doar câteva zgârieturi. 
— Bine. Să mergem! 


CAPITOLUL 46 


O luară pe scări în jos, sărind câte trei trepte odată. 
Când ieșiră pe ușa principală, văzură un Volvo vechi 
apropiindu-se în viteză de ei. Trecu milimetric pe lângă 
bordură și se îndepărtă cu scârţăit de roţi. La lumina 
felinarelor și a neoanelor, o văzură pe Pam Ketteridge 
la volan. Rainer se afla pe locul pasagerului, 
inconștient, cu bărbia în piept. Ploua cu găleata. 

După ce urcă în mașina de poliţie, Pendragon apucă 
stația radio. 

— Către toate unităţile, zise el, gâfâind. Il direcționa 
în tăcere pe Turner, arătându-i cu mâna pe unde s-o ia 
în timp ce vorbea în staţie. Un Volvo 340 argintiu, date 
identificare: GOLF, HOTEL, ROMEO, 9, 0, 6, YANKEE. 
Repet: GOLF, HOTEL, ROMEO, 9, 0, 6, YANKEE. Ultima 
dată a fost văzut îndreptându-se spre sud, pe 
Aldersgate Street. Două persoane, Max Rainer și Pam 
Ketteridge. Doamna Ketteridge are asupra ei o armă 
de foc. Rainer are un inel care poate fi letal. Apropiaţi- 
vă cu mare grijă. Repet: Apropiaţi-vă cu mare grijă. 

Turner viră cu mașina pe strada principală, cu sirena 
pornită. Străbătu în viteză Aldersgate Street, cu 
ștergătoarele date la maximum. Zăriră în fața lor 
mașina Volvo. Făcea slalom printre celelalte mașini, 
provocând un noian de claxoane și de scârţâituri de 
frâne. La câteva sute de metri în faţă, Pam Ketteridge 


viră la stânga, luând-o de-a lungul Zidului Londrei. 
Ajungând la Bishopsgate, ea viră din nou scurt la 
stânga și apoi, brusc, la dreapta. Treizeci de secunde 
mai târziu, intră pe Whitechapel Road. 

Turner nu pierdea din vedere Volvo-ul, dar Pam 
Ketteridge conducea atât de repede în ploaia 
torențială, încât nu reușea să se apropie prea mult de 
ea. 

— Încotro credeţi că se îndreaptă, domnule? 

Pendragon clătină din cap. 

— Habar n-am. Cred că s-a gândit la un loc anume, 
nu conduce la voia întâmplării. 

— Dar e ţicnită, zise Turner, neluându-și ochii de la 
drum. 

— Ai dreptate, răspunse Pendragon. O fi ea nebună, 
dar are un scop clar. Respectă un plan. 

— Mda, al Domnului. Aleluia! 

Pendragon se răsuci în scaun. 

— Ai dreptate din nou, sergent. Asta el Se duce la 
biserica ei. Ce-a zis în apartamentul lui Rainer? Că 
trebuie să-l ducă în faţa „Domnului nostru” înainte să-l 
ucidă! Biserica de la capătul străzii este Biserica 
Domnului nostru din Bethlehem. Intr-acolo se 
îndreaptă! înșfacă staţia: Suspectul se îndreaptă către 
Biserica Domnului nostru din Bethlehem, de pe 
Manning Street. Repet: Manning Street. Ne aflăm la 
două minute depărtare de ea. Raportaţi poziţia. 

Trecu un minut apoi, rând pe rând, cinci mașini de 
poliţie și un elicopter își raportară poziţiile și timpul 
estimativ de sosire. 

— Red Alpha 3 vor ajunge acolo primii, zise Turner. 
Elicopterul ar trebui să ajungă deasupra noastră din 
clipă în clipă. 


Sincronizându-se perfect, elicopterul poliţiei trecu pe 
deasupra mașinii lor, îndreptându-se înspre est, către 
biserica de pe Manning Street. 

Volvo-ul încetini când ajunse pe Mile End Road, apoi 
țâșni din coloana de mașini, înaintând pe sensul opus 
de mers. Farurile altei mașini se apropiau cu 
repeziciune de ea. Şoferul observă Volvo-ul, viră într-o 
parte, apăsă cu putere pe frâne și reuși să oprească la 
timp când Volvo-ul trecu razant pe lângă ea. Acesta 
depăși alte două mașini de pe sensul lui de mers, trecu 
pe roșu, evitând milimetric o ciocnire laterală cu o 
furgonetă. Pam Katteridge încetini puţin, apoi viră 
scurt la stânga pe o străduţă laterală de lângă Mile End 
Road. 

După câteva secunde, Tuner ajunsese la străduţă 
tocmai în momentul în care stopurile roșii ale Volvo- 
ului dispărură în noapte. Luă colțul și roti volanul, 
lăsând liber schimbătorul de viteze. In faţa lor se afla o 
altă mașină de poliţie însă Volvo-ul dispăruse. 

— S-a răzgândit, zise Pendragon. Fu brusc aruncat în 
faţă când Turner încetini. Se prinse cu mâinile de bord. 
Acolo! La dreapta. Îl vezi? Dă-i drumul! 

Turner apăsă cu putere pe acceleraţie și mașina 
prinse viteză. Pendragon porni din nou staţia și începu 
să dea instrucţiuni noi: 

— Red Alpha 3. Încercaţi să-i tăiaţi calea pe 
Lemmington Road. Blue Beta 2, întoarceţi-vă pe Mile 
End și luaţi-o către est. 

Huruitul elicopterului se auzi din nou deasupra lor, 
mai jos de data asta, brăzdând întunericul cu lumina 
proiectorului. Turner viră la dreapta, apoi mult la 
stânga. Preţ de câteva secunde, îl pierdură din raza lor 
vizuală. Turner ieși pe un bulevard care ducea spre 


nord și îl zăriră din nou. Volvo-ul nimeri într-o băltoacă, 
împroșcând în aer apa murdară. 

La o sută de metri în faţa lor, Volvo-ul se roti la 180 
de grade, înainte să accelereze pe o străduţă laterală. 
O mașină care se afla în spatele acestuia frână brusc, 
dar șoferul din urma acesteia nu mai avu timp să 
frâneze și se împlântă direct în spatele vehiculului 
oprit. Zgomotul metalelor ciocnite și scârțâitul frânelor 
răsunară în noapte, iar cele două mașini lipite una de 
cealaltă dansară pe asfalt și se izbiră de un zid care 
mărginea șoseaua. 

Turner frână puternic și reuși să evite o coliziune cu 
cele două automobile. Apoi viră și el pe strada laterală. 
Stopurile roșii ale Volvo-ului se vedeau drept în faţă și 
începură să sară când mașina intră pe o porţiune 
denivelată de asfalt. Turner și Pendragon ajunseră la 
aceeași porţiune și fură zgâlțâiţi în mașina de poliţie. 
Geamurile fură împroșcate cu noroi. 

Apoi, brusc, urmărirea luă sfârșit. La mică distanţă în 
față, se aprinseră luminile roșii ale stopurilor. În timp 
ce Turner încerca să oprească mașina, deoarece roţile 
își pierduseră aderenţa, iar aceasta începuse să 
alunece pe noroi, portiera șoferului Volvo-ului se 
deschise brusc. Pam Ketteridge cobori, îmbrăcată într- 
o haină lungă și subţire, care flutură în jurul ei în 
momentul în care ocoli repede mașina, deschise 
portiera pasagerului și îl trase pe Rainer afară. Nici 
măcar nu se obosi să se uite la mașina de poliţie care 
opri alunecând de-a lungul aleii. Rainer, care avea 
mâinile legate, se chinui să iasă din mașină și căzu în 
noroi, ţipând patetic. Cu o forță remarcabilă, Pam 
Ketteridge îl ridică în picioare. La lumina farurilor, 
Pendragon și Turner îl văzură pe Rainer plin de noroi; 
până și peruca lungă era acoperită cu nămol. 


Mașina de poliţie opri la un metru în spatele Volvo- 
ului, însă Pam Ketteridge dispăruse în întuneric 
împreună cu Max Rainer. 

— Unde-au dispărut? întrebă Turner, exasperat. 

Cei doi polițiști o luară la fugă prin beznă când 
elicopterul își făcu apariţia deasupra lor. Lumină cu 
proiectorul cărarea noroioasă, reperând două siluete la 
mai puţin de treizeci de metri în faţă. 

Pendragon și Turner alergară cât putură de repede. 
Într-o secundă, ploaia torențială îi udă până la piele. La 
o sută de metri în faţa lor, o văzură pe Pam Ketteridge 
luând-o la dreapta cu Rainer în urma ei. Doar atunci cei 
doi polițiști își dădură seama că se aflau pe malul unui 
râu. Lumina elicopterului scăzu o clipă în timp ce 
acesta se rotea în aer. Apoi peisajul fu din nou puternic 
luminat când elicopterul se întoarse către ei, brăzdând 
întunericul cu lumina proiectorului. 

Pam și Rainer se aflau pe un pod care traversa râul. 
ÎI obligase să îngenuncheze și stătea deasupra lui, 
ținând pistolul în mână. Apa curgea învolburată pe sub 
pod, aruncând în aer stropi care jucau în lumina 
elicopterului. 

Pendragon își cobori privirea și văzu că se aflau 
lângă un stăvilar. Rainer căzu în apa umflată și 
murdară. Poliţiştii alergară pe pod, în timp ce 
elicopterul urcă mai sus, dispersând lumina. Huruitul 
motorului se diminuă. 

— Doamnă Ketteridge... Pam! strigă Pendragon. 

Ea își ridică privirea, dar păru că nu îl vede. Rainer 
tremura, iar faţa i se schimonosi când începu să se 
smiorcăie. 

— Pam, repetă Pendragon, lasă arma jos. Putem 
rezolva lucrurile. Rainer își va petrece restul vieţii în 
închisoare. Crede-mă. 


Pam Ketteridge se întoarse din nou către Pendragon, 
afișând un rânjet larg, nebunesc. 

— inchisoare, domnule inspector-șef? Da. Inchisoare. 

Apoi se întoarse către Rainer. El își ridică ochii și o 
privi. 

Apa îi stropea. Peruca lui udă i se lipi de faţa 
murdară. 

Femeia îndepărtă arma pe care o ţinea lipită de 
capul lui și, pentru o secundă, expresia de pe faţa lui 
se schimbă. Disperarea și groaza i se șterseră de pe 
chip și lăsară loc ușurării. Apoi, ea își trecu pistolul în 
mâna stângă, scotoci cu cea dreaptă prin buzunarul 
hainei ei lungi și scoase un crucifix. Era din metal, lung 
de aproape treizeci de centimetri. Partea de jos a 
crucifixului era ascuţită. Cu o viteză uluitoare, Pam 
ridică crucifixul în aer. 

— O, Doamne, zise ea, facă-se voia Ta! 

Și îl împlântă adânc în partea laterală a gâtului lui 
Rainer, înfigându-l cu atâta forță, încât acesta îi 
secţionă traheea și ieși prin partea cealaltă. El căzu pe 
spate, depărtându-și picioarele și arcuindu-și spatele. 
Intorcându-se pe o parte, căzu de pe pod în curenţii 
puternici de apă. 

Pendragon și Turner încremeniră șocați. Trei ofiţeri în 
uniformă își făcuseră apariţia lângă ei. Le puteau auzi 
respiraţia întretăiată. 

Pam Ketteridge zâmbea și se holba la cer. Stropii de 
ploaie îi intrau în ochi și i se prelingeau pe gât. Era 
acoperită cu sângele care devenise roz din cauza ploii. 
Se întoarse către Pendragon și către Turner, cu fața 
senină. Pentru o fracțiune de secundă, păru cu 
douăzeci de ani mai tânără. 

Apoi, ca prin vis, ea își mută pistolul în mâna dreaptă 
și se împușcă în gură. 


CAPITOLUL 47 


Sue Latimer deschise ușa apartamentului ei și zâmbi 
larg. 

— Jack! zise și îl sărută pe obraz. Au! exclamă ea și 
făcu un pas în spate, strâmbându-se de durere. 

— Se pare că încă te mai doare, constată Pendragon, 
privindu-i cu atenţie chipul. 

Avea un plasture mare la tâmplă și o vânătaie pe 
obraz. 

El își cobori privirea, uitându-se la obiectele pe care 
le ţinea în fiecare mână. 

— Asta, zise el, întinzându-i un recipient mic și 
rotund din plastic, este supă de pui de la restaurantul 
meu preferat. Mi s-a spus că e leacul potrivit pentru 
coasta ruptă. lar asta... ăă, pot să intru? 

— Scuze, Jack. Ea deschise ușa larg, iar el așeză 
cutia pe masa din bucătărie. 

— Asta trebuie să fie deschisă de tine. 

— Ce este? întrebă Sue, cu o privire încântată. 

— Stai, dă-mi voie să ajut o bolnăvioară, zise Jack, 
întinzându-i o foarfecă pe care o găsise într-un sertar. 
Ea tăie hârtia și o îndepărtă, lăsând să se vadă un 

patefon scump. 

— O, Jack! Ce drăguţ din partea ta! Dădu să-l sărute, 
dar se opri, preferând să-i trimită un sărut pe calea 
aerului. Mulţumesc. 

— Plăcerea e de partea mea, răspunse el. Ti-l 
instalez eu. Am observat, când am luat cina împreună 
aici, că ai un CD-player. 

E ușor să conectezi aparatul ăsta la el și astfel poţi 
asculta muzică așa cum trebuie - pe vinii. 

Sue îl privi neîncrezătoare și se îndreptă către 
canapea. 


— Deci, zise ea, așezându-se încet, inelul s-a 
pierdut... din nou? 

— Așa se pare. Am recuperat trupul lui Pam, dar nu 
și pe cel al lui Rainer. 

— Dar cum a reușit, totuși, să-l descopere? 

— A susţinut că a fost ajutat de „divina Lucrezia”. 

— Da, desigur. 

— De fapt, a procedat ca un arheolog profesionist. 
Am descoperit niște notițe în laboratorul său. Din câte 
se pare, în urmă cu un ana găsit un jurnal vechi în 
arhivele Bibliotecii Britanice. l-a aparţinut unui nobil pe 
care îl chema Thomas Marchmaine, care povestea cum 
prietenul său apropiat, William Anthony, fusese omorât 
într-un han numit Grey Traveller. Fusese ucis în ziua în 
care primise un inel misterios de la Elisabeta | însăși; o 
răsplată pentru că îi salvase viaţa reginei. Se spune că 
inelul i-ar fi aparținut cândva nimănui alteia decât 
Lucreziei Borgia. Rainer a localizat amplasamentul 
hanului cu ajutorul arhivelor locale. A descoperit că în 
locul unde se afla șantierul existase cândva o casă 
victoriană veche și l-a convins pe proprietar să vândă 
terenul. Rainer era un prieten apropiat al directorului 
general al Bridgeport Construction. Ştia că firma căuta 
un teren de construcţie în apropiere de Mile End Road. 
Parcă și-ar fi organizat singur propriul sit arheologic. 
Profesorul Stokes este în extaz. Nu-i vine să creadă că 
a găsit tot materialul pe care l-a strâns Rainer în micul 
său laborator. 

Sue clătină din cap. 

— Clasicul comportament obsesiv. Păcat că a murit. 
Ar fi putut deveni un fascinant studiu de caz. 

Pendragon ridică o sprânceană. 

— E și ăsta un mod de a privi lucrurile. Apoi, 
luminându-se la faţă, zise: După cum ai subliniat la 


restaurant seara trecută, nu a fost o săptămână tocmai 
obișnuită. Mă întâlnesc cu echipa mea ca să 
sărbătorim. Te simţi în stare să bei un pahar la bar? 

— Glumești? Aș fi încântată. Nu-mi place să stau în 
casă, cu sau fără coaste rupte. 


Parcurseră pe jos distanţa până la bar. Grădina mică 
din faţă era presărată cu mese ocupate de familii - 
copiii ronţăiau chipsuri, în timp ce părinţii lor savurau 
un pahar de băutură într-o zi de duminică, bucurându- 
se de strălucirea soarelui de vară. lnăuntru era 
aglomeratie și gălăgie, ca de obicei. Clienţii stăteau 
aliniaţi la bar. Câţiva oameni erau adunați în jurul unei 
ținte de darts, în celălalt capăt al încăperii, iar pe 
ecranul de plasmă se desfășura în reluare meciul de 
sâmbătă din Premier League. Când intră, lui Pendragon 
nu-i veni să creadă că doar cu o săptămână în urmă 
băuse în același bar și aflase că Tim Middleton fusese 
ucis. Ultimele șapte zile trecuseră foarte repede. 

Își zări echipa de la secţie. Jez le făcu semn cu mâna 
și arătă spre două scaune goale. Când ceilalţi îl văzură, 
începură să aclame. În timp ce se așeza pe scaun, Rob 
Grant îl bătu cu mâna pe spate. 

— Mersi, zise Pendragon și se uită la feţele 
zâmbitoare. Cred că am obţinut ceea ce se numește un 
rezultat. 

— Păi, atunci, e un bun prilej să ne faceţi cinste cu 
un rând de băuturi, anunţă Ken Towers. 

Pendragon râse și se uită la Sue, clătinând din cap. 
După câteva minute se întoarse la masă cu o tavă 
mare plină cu pahare. Roz Mackleby se chinuia să facă 
loc, spunându-i lui Turner să-i dea o mână de ajutor. 
Jack o servi mai întâi pe Sue. Când toată lumea primi 

câte un pahar, el îl ridică pe al său. 


— Felicitări pentru treaba bine făcută, zise el. Noroc! 

Se așeză și luă o gură de bere. 

— V-aţi întors la ţanc, domnule, declară Turner. 

— 0? 

— Ken crede că știe cea mai bună ghicitoare. 

Pendragon se întoarse către inspectorul Towers în 
timp ce mai luă o înghiţitură de bere. 

— S-o auzim, atunci. 

— Nu numai că este cea mai bună, dar este și de 
actualitate. 

— Ooooo! exclamară trei membri ai echipei la 
unison. 

— În regulă. Un bărbat merge la o petrecere şi bea 
niște punch. Pleacă mai devreme. Toţi cei de la 
petrecere care beau din același vas cu punch mor 
otrăviţi. De ce n-a murit și bărbatul respectiv? 

— Cum? Păi, mie mi se pare că este foarte clar! 
declară Jimmy Thatcher. Individul a otrăvit punch-ul 
după ce-a băut din el, și-apoi a plecat. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, Jimmy! Ai puţin 
mai multă încredere în mine, te rog. 

— Păi, bine, atunci tac din gură, zise Thatcher jenat 
și luă o gură zdravănă de bere. 

Cei de la masă tăcură o secundă. 

— Atunci, nu tipul e criminalul? Nu uita că trebuie să 
fii sincer, Ken, zise Mackleby. 

— Ştiu asta. Nu, nu este el. 

— Altcineva a turnat otravă după ce-a băut individul? 

— Nu. 

— Domnule? Sunteţi neobișnuit de tăcut, zise brusc 
Turner. Și pe-asta ați auzit-o la universitate? 

Sue zâmbi și se uită la Jack. Mai luă o înghiţitură de 
bere înainte să răspundă. 


— De fapt, nu. Pe asta n-am mai auzit-o încă. Dar 
cred c-aș putea încerca să dau un răspuns. 

Işi îndreptară cu toţii atenţia către el. 

— Eu cred că otrava din punch se afla, de fapt, în 
cuburile de gheaţă. Când primul bărbat a băut din 
punch, otrava nu avea cum să-și facă efectul. Dar mai 
târziu, după ce s-au topit cuburile de gheaţă, aceasta a 
ajuns în băutură și i-a omorât pe cei care au băut din 
ea. 

Pendragon își așeză paharul pe masă și toate 
capetele se întoarseră spre Ken Towers, care își 
ascundea faţa în spatele halbei sale de bere. Bombăni 
și lăsă paharul jos. 

— Mă plec în faţa ta... o, stăpâne, zise el și își ridică 
privirea când cineva se apropie de masă, prin spatele 
lui Pendragon. 

Detectivul inspector-șef simţi o bătaie ușoară pe 
umăr și, când se întoarse, o văzu pe doamna comisar 
Jill Hughes. 

— Păcat că nu reușești să rezolvi și crimele 
adevărate tot atât de repede, zise ea, rânjind. Eu vreau 
un gin tonic, mersi, Jack. 


Realitatea din spatele fictiunii 


Ca și în cazul primelor două romane ale mele, 
Echinox și Secretul Medici, Inelul familiei Borgia este o 
ficţiune, dar care are la bază multe fapte și evenimente 
reale. lată un mic ghid care vă va ajuta să faceţi 
deosebirea între realitate și ficțiune. 


HEINRICH CORNELIUS AGRIPPA 


Heinrich Cornelius Agrippa a fost alchimist și filosof și 
trebuie să fi avut șaisprezece ani în 1503, când apare 
la curtea familiei Borgia în Prologul acestei cărți. 

Agrippa s-a născut în Koln, în 1486, și a predat 
cursuri o perioadă la Universitatea din Dole, în Franţa. 
Cu toate acestea, a intrat în conflict cu autorităţile de 
acolo și a fost denunţat ca eretic de clerul din partea 
locului. 

A dus o viaţă de rătăcitor, angajându-se la familiile 
bogate ca mag, filosof al curții și, uneori, ostaș. Deși a 
călătorit mult prin Italia, nu există indicii că Agrippa ar 
fi lucrat pentru familia Borgia și nici dovezi solide că ar 
fi fost implicat în prepararea otrăvii Cantarella 
împreună cu Lucrezia Borgia. Însă Agrippa a fost 
contemporan cu Lucrezia și cu Leondardo da Vinci, 
despre care se spune că ar fi avut o teorie în legătură 
cu producerea acestei otrăvi. 

Agrippa a scris cărţi și a citit foarte mult. Capodopera 
sa, Libri tres de occultaphilosophia, este un exemplu 
grăitor al gândirii oculte din perioada renascentistă. 

Cornelius Agrippa a fost menţionat în mai multe 
lucrări de ficțiune, în special în Frankenstein (1818), 
scrisă de Mary Shelley și în cartea lui James Joyce, 
Portret al artistului în tinerețe (1916). 


TENTATIVELE DE ASASINARE A ELISABETEII 

Au existat câteva atentate la viaţa reginei Elisabeta 
|. Deși a fost foarte îndrăgită de supușii ei, Elisabeta a 
avut mulţi dușmani. Într-adevăr, când a venit la tron în 
1558, a fost încoronată de către Episcopul de Carlisle, 
o figură lipsită de importanţă, deoarece niciunul dintre 
reprezentații de seamă ai bisericii din regat nu a vrut 
să conducă ceremonia pentru „o eretică” care era o 
succesoare nelegitimă (Elisabeta a fost fiica din flori a 
lui Ann Boleyn, care nu fusese prea îndrăgită). 


Elisabeta s-a dedicat reformelor pe care tatăl ei, 
Henric al VIII-lea, le începuse, iar slujitorii ei îi găseau și 
îi executau pe activiștii catolici. În consecinţă, ea a fost 
urâtă de Roma, excomunicată de papă în 1570 și 
declarată eretică. In același timp, Elisabeta se opunea 
total sectelor protestante care amenințau să 
destabilizeze Anglia. 

Cel mai faimos complot împotriva ei a fost pregătit 
de către un zelot catolic, Anthony Babington, și 
complicii lui, care au plănuit să o omoare pe regină și 
să o înlocuiască cu Maria, regina catolică a Scoției. 
Acest complot a fost demascat în 1588 de către 
spionul devotat și extrem de eficient al Elisabetei, și 
anume, Francis Walsingham. 


GRĂDINA URSULUI 

In timpul domniei lui Henric al VIll-lea (1509-1547) 
oamenii din popor nu aveau voie să practice jocurile 
sportive sau să asiste la ele. Nobilimea era de părere 
că cei din clasa inferioară ar trebui să muncească, iar 
jocurile sportive le distrăgeau atenţia de la muncă. 
Totuși, aceste legi aspre nu se aplicau și în cazul celor 
bogați și astfel aceștia au devenit împătimiţi ai 
fotbalului și ai tenisului, precum și ai genului de 
distracţii crude precum luptele între cocoși și asmuțitul 
câinilor asupra animalelor. 

In vremea Elisabetei, sporturile violente precum 
asmuţitul câinilor asupra urșilor sau asupra taurilor 
erau foarte îndrăgite de toate clasele sociale. Regina 
însăși frecventa grădinile urșilor și arenele construite 
special pentru astfel de sporturi răspândite în fiecare 
oraș mare din Anglia. Cea mai faimoasă era Grădina 
Ursului din Southwark care apare în /ne/u/ familiei 
Borgia. Aceasta a fost construită prin 1540 și se afla în 
apropiere de Southwark Bridge Road din zilele noastre. 


A fost deschisă timp de aproape un secol și jumătate, 
fiind închisă abia în 1682. Acest gen de sport, în care 
câinii sunt asmutţiţi asupra urșilor, a fost legal până în 
1835. 


ROBERTO BELLARMINO 

Născut în 1542, Roberto Bellarmino a fost cardinal, 
iezuit convins și influent, precum și un bun consilier 
papal. În 1588, cu un an înainte de contextul prezentat 
în această carte, a fost numit Părinte Spiritual al 
Colegiului Roman. Catolicii îl consideră o mare 
personalitate care a îndrumat mai mulţi papi la rând și 
un intelectual care a scris o colecție de tratate 
importante despre teologie. A fost canonizat de papa 
Pius al XI-lea în 1930. Cu toate acestea, Bellarmino 
este considerat de mulți ca fiind un obsedat care 
preamărea puterea Bisericii mai presus de toate, 
inclusiv mai presus de viața celor nevinovați. Era 
cunoscut și sub denumirea de „Ciocanul ereticilor”, 
străduindu-se din toate puterile să-i elimine pe cei care 
se opuneau Bisericii. A jucat un rol esenţial în 
persecuția lui Galileo la Roma și a pus la cale tortura și 
execuţia filosofului Giordano Bruno, care a fost ars pe 
rug în 1600. 


LUCREZIA BORGIA ȘI FAMILIA BORGIA 
Familia Borgia poate fi considerată ca fiind Mafia 
Renașterii. Timpul cât au stat la putere a fost scurt, 
însă au fost stăpâni peste vaste proprietăţi papale din 
Europa. Capul familiei, Rodrigo Borgia, s-a născut în 
Spania și a ajuns papă în 1492. A fost un om crud, care 
a comis sodomii, cruzimi și incest. Obișnuia să 
organizeze orgii extravagante din fondurile papale și să 
se amestece în treburile politice din Europa, cu toate 
că nu se pricepea la așa ceva. A fost un criminal căruia 


nimic nu i-a stat în cale în drumul său către bogăţie și 
putere. 

Fiul papei Alexandru, Cesare Borgia, a fost, dacă se 
mai putea, mai corupt și mai malefic decât tatăl său. 
Se dorea a fi un tiran războinic, însă prefera să își ucidă 
dușmanii prin înșelăciune și viclenie decât să lupte faţă 
în faţă. Se crede că și-ar fi ucis propriul frate, pe 
Giovanni, precum și mulți pretendenți ai surorii lui, 
Lucrezia. Ca să se amuze, el călătorea la Roma 
deghizat și însoţit de un grup de asasini profesioniști. 
Apoi, se împrietenea cu victima sa într-o tavernă și o 
întărâta să îi insulte pe membrii familiei Borgia. Drept 
urmare, el își scotea victima afară, pe stradă, și îi 
reteza capul. Dacă victima avea noroc, Cesare sau 
unul dintre oamenii lui o omora. Dar existau și cazuri 
când, dacă Cesare era enervat dintr-un motiv anume, 
își lăsa victima să rătăcească pe străzi și să moară din 
cauza hemoragiei. 

Crescând într-o astfel de familie, nu este o surpriză 
că Lucrezia Borgia, mai tânără cu cinci ani decât 
Cesare, a sfârșit prin a fi și ea o coruptă la fel ca toţi 
ceilalți membri ai familiei. A fost o nimfomană care s-a 
lăsat târâtă (sau a fost forțată) într-o relaţie 
incestuoasă atât cu tatăl, cât și cu fratele ei, deseori în 
același timp. 

Cu toate acestea, Lucrezia a devenit faimoasă prin 
faptul că era o criminală. Ea a produs într-adevăr o 
otravă numită Cantarella și a avut un inel a cărei parte 
de sus se ridica. Totuși, eu l-am schimbat într-un inel 
prevăzut cu un ac. În realitate, otrava se afla pur și 
simplu în inel, iar ea o vărsa pe ascuns în mâncarea 
sau băutura viitoarei sale victime. 

Este, de asemenea, adevărat că l-a cunoscut pe 
Leonardo da Vinci, care a fost consilierul militar al 


familiei Borgia timp de un an (1502-1503). Leonardo a 
alcătuit o teorie despre îmbunătăţirea otrăvii trecând-o 
prin trupul unui animal. Insă a refuzat categoric să facă 
experimente prin care să-și demonstreze ipoteza. Se 
crede că Lucrezia nu ar fi avut astfel de scrupule. 


WILLIAM BYRD 

Nu se cunoaște exact data nașterii lui Byrd, însă 
avea între patruzeci și cincizeci de ani în momentul în 
care apare în /nelul familiei Borgia. A fost preferatul 
reginei Elisabeta, fiind numit compozitorul curții. 
Compozițiile lui sunt cunoscute și în zilele noastre, la 
patru sute de ani după moartea lui. William Byrd a fost 
un catolic devotat, despre care se spune că ar fi luat 
parte la multe liturghii secrete, așadar, este foarte 
posibil să își fi făcut apariţia la una dintre adunările 
religioase din Southwark în februarie 1589, după cum 
apare și în roman. 


CANTARELLA 

Aceasta este o otravă adevărată. Formula ei s-a 
pierdut, însă componenta-cheie este arsenicul. Otrava 
a fost, într-adevăr, creată de Lucrezia Borgia (mai mult 
ca sigur cu ajutorul unui alchimist). Se presupune că ar 
fi folosit urși și câini pentru a crea o versiune mai 
puternică a acestei otrăvi. 


MISIONARII IEZUIŢI 
Misionarii iezuiţi au fost pregătiţi la Roma, primind 
sarcina specială de a-i îndoctrina pe non-catolici și de a 
oferi sprijin spiritual fraţilor lor din Anglia. Între 1570 și 

1600, existau mulţi misionari iezuiţi care au trecut 
graniţele acestui regat, încercând în mod deliberat să 
distrugă societatea englezească și să submineze 
autoritatea reginei. Mulţi au fost executați, fiind acuzaţi 


de trădare. Desigur, asemănarea cu organizaţiile 
moderne teroriste din Anglia este izbitoare. 


URMĂRITORII 

Acesta a fost numele dat celor angajaţi de către 
Francis Walsingham, spionul reginei, a cărui sarcină 
era să îi găsească și să îi elimine pe activiștii catolici. 
Adepții Bisericii Catolice trăiau într-o teamă continuă 
din cauza acestor oameni, care erau ca un Gestapo al 
Tudorilor. Aceștia acționau în baza informaţiilor 
adunate de reţeaua lui Walsingham și atacau adunările 
catolicilor și liturghiile secrete, acuzându-i pe acești 
nefericiţi de înaltă trădară și executându-i fără milă. 


SCHELETELE DE SUB LONDRA 

Există numeroase astfel de schelete. Pe măsură ce 
Londra a început să se dezvolte, au fost descoperite 
din ce în ce mai multe schelete. Într-un raport recent 
(Tales From Beyond the Grave, BBC Online, 19 iulie 
2008) se povestește cum, în Londra, au fost 
descoperite în jur de 17 000 de schelete în ultimii 
treizeci de ani. Multe dintre acestea au fost victime ale 
ciumei, găsite în gropi comune. Totuși, este un lucru 
oarecum obișnuit să se descopere schelete individuale 
de către constructori, așa cum se întâmplă și în /ne/u/ 
familiei Borgia. 


SOUTHWARK 

în zilele noastre, districtul de pe malul sudic al 
Tamisei este un loc rezidenţial foarte căutat și destul 
de scump. Cu toate acestea, până la mijlocul secolului 
douăzeci, a fost considerat una dintre cele mai rele 
zone din Londra. Pe vremea lui Tudor, acolo se aflau 


i Poveşti de dincolo de mormânt (n.tr.) 


grădinile urșilor, teatrele, bordelurile și jocurile de 
noroc. 


TEATRUL LONDREI 

Teatrul s-a dezvoltat în Londra pe vremea domniei 
Tudorilor. Regina însăși era un fan împătimit, scena 
londoneză constituind un loc propice pentru 
dezvoltarea unor talente nemuritoare ca William 
Shakespeare, Ben Jonson, John Fletcher și Christopher 
Marlowe. 

Teatru Globe al lui Shakespeare a fost construit abia 
în 1599, la zece ani după evenimentele menţionate în 
această carte. Cu toate acestea, se spune că William 
Shakespeare a început să joace teatru în Londra în 
aceeași perioadă cu evenimentele din acest roman și, 
desigur, este menţionat în trecere. Teatrul descris în 
roman, the Eagle, este fictiv, dar are la bază vechi 
descrieri ale mai multor teatre care se aflau în 
Southwark și în împrejurimi. 

Steagurile erau folosite pentru a-i înștiinţa pe 
spectatori ce fel de piese de teatru vor urmări în 
fiecare seară. Se foloseau culori diferite pentru 
comedii, tragedii sau piese istorice. 


EXECUȚIILE DIN VREMEA DINASTIEI TUDOR 

Erau înfăptuite în mare parte așa cum apare și în 
carte. Diferenţa dintre o execuţie pentru trădare și una 
pentru înaltă trădare este uriașă. Cei acuzaţi de 
trădare erau decapitaţi sau spânzurați, o moarte relativ 
ușoară. Cei mai puţin norocoși, care erau acuzaţi de 
înaltă trădare, erau spânzurați, înecaţi sau ciopârțiţi. 
Execuţia descrisă la începutul romanului are la bază 
execuția misionarului catolic Henry Wittingham, care a 
fost spânzurat, înecat și ciopârțit la Tyburn, din ordinul 
reginei Elisabeta |. 


FRANCIS WALSINGHAM 

Sir Francis Walsingham provine dintr-o familie 
aristocrată și s-a născut în jurul anului 1532 (cu toate 
că nu se cunoaște data exactă). A fost un bun 
organizator și mâna dreaptă a reginei Elisabeta timp 
de aproape treizeci de ani. A fost ambasador, consilier 
militar și prim-secretar și a fost făcut cavaler în 1577. 
Walsingham este mai cunoscut ca fiind spionul reginei. 
El a creat primul „serviciu secret” și s-a folosit de 
multe invenţii care l-au ajutat în munca sa, inclusiv 
coduri ingenioase și metode de a obţine informații. El a 
dezvoltat o reţea de spioni care s-a răspândit pe tot 
teritoriul Angliei, Scoției, Ţării Galilor și Irlandei, 
precum și în Europa. Walsingham a reușit aproape de 
unul singur să demaște cel puţin șase comploturi 
împotriva reginei, iar reţeaua lui de spionaj a jucat un 
rol important în desfășurarea conflictelor cu Spania din 
timpul îndelungatei domnii a Elisabetei. A murit la 
aproape un an după evenimentele din acest roman, în 
aprilie 1590.