Edgar Wallace — Usa cu sapte broaste

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


UȘA CU ȘAPTE BROAȘTE 


Ultimul succes al lui Dick Martin, cunoscutul detectiv 
oficial din Scotland Yard, fusese arestarea lui Lew Pheeney, 
bănuit de părtaş la spargerea băncii din Helborough. Îl 
găsise într-o mică şi neînsemnată cafenea din Soho. 

— Ce e colonele? Care-i nemulţumirea înaltei autorităţi? 
întrebase el aproape vesel scoţându-şi pălăria. 

— Să mă slăbeşti cu Helborough. M-am lăsat de mult de- 
alde astea. 

— Nu mai spune! Dar ce-ai făcut, de pildă, marţi noaptea? 

Pe chipul spărgătorului apăru un zâmbet de voie bună. 

— Te-ai prăpădi de râs dacă ţi-aş spune adevărul. 

— Hai, s-auzim, făcu detectivul şi ochii îi sclipiră de 
bucurie. 

Lew nu răspunse numaidecât, dându-şi seama că prea 
multă sinceritate i-ar putea fi primejdioasă. 

— Am avut o însărcinare de îndeplinit, despre care nu-mi 
prea place să vorbesc, zise el în sfârşit. O însărcinare 
grozavă... dar nu ceva pentru care aş putea fi tras la 
răspundere, adăugă el repede. 

— Şi te-au plătit bine? întrebă Dick politicos, deşi 
neîncrezător. 

— Împărăteşte! Am primit un avans de o sută cincizeci de 
pfunzi. Da, da, cască ochii mari, domnule detectiv, şi miră-te 
cât pofteşti, dar crede-mă că nu mint şi nici nu exagerez. A 
trebuit să sparg nişte broaşte. Ştii - asta e specialitatea 
mea, dar broaştele astea mi se împotriveau al dracului şi 
locul unde m-au dus era sinistru. Dacă mi s-ar da un car cu 
aur n-aş mai face aşa ceva. Am însă un admirabil alibi. Pot 


dovedi că în noaptea de marţi am fost pe la ora opt de am 
luat masa la cârciuma Poştei din Chichester şi că la 
unsprezece m-am dus la culcare. 'Ţi-aş face plăcerea din 
toată inima, domnule Martin - dar spre părerea mea de 
rău, trebuie să cauţi aiurea pe spărgătorii din Helborough. 

Îl ţinură peste noapte pe Lew închis, pe când telefonul şi 
telegraful era în plină activitate. Spusele lui fură confirmate 
şi a doua zi dimineaţă trebuiră să-i dea drumul. Dick îl 
invită la masă căci între un spărgător şi un detectiv nu 
există pică, iar inspectorul Dick Martin era tot atât de iubit 
de către pungaşi ca şi de colegii lui din Scotland Yard. 

— Îmi pare rău, domnule Martin, dar nu-ţi pot satisface 
curiozitatea, zise Lew bine dispus. Zi-mi cum oi vrea că nu 
mă supăr. Mi s-a plătit peşin o sută cincizeci de pfunzi şi mi 
s-ar fi dat o mie dacă izbuteam. Nu-ţi mai sparge degeaba 
capul că tot n-ai să ghiceşti despre ce e vorba. 

Dick îl privea ţintă. 

— Ascultă, Lew. Văd eu bine că-ţi vine greu să-ţi ţii limba. 
Hai, uşurează-ţi inima. 

Dar Lew clătină capul. 

— Dacă ar fi să spun tot ce ştiu aş băga pe cineva în belea 
nu-mi stă în obicei. 

— N-ai decât să nu-i spui numele şi nici amănuntele. 
Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, făcu detectivul curios. 

Lew dete pe gât ceaşca de cafea fierbinte şi se şterse pe 
gură. 

— Nu-l cunoşteam pe omul care mi-a dat însărcinarea, 
adică nu personal, dar auzisem de el. Stătuse cândva vreo 
câteva luni la răcoare. Într-o noapte veni la mine şi mă duse 
la el acasă - brr! o adevărată vizuină de tâlhari. 

— Se cutremură când îşi aduse aminte. 

— Să ştii de la mine, Martin: un hoţ e oarecum om cinstit, 
lucrează pe faţă. El pune la bătaie libertatea lui şi 
adversarul lui e poliţia. Îl prinde, îl bagă la răcoare, îşi face 
osânda şi n-are cu nimeni nimic. Sunt însă crime care nu 
stau în paragrafe şi murdării care fac să i se întoarcă 


maţele unui pungaş de treabă. Când individul a venit să-mi 
facă propunerea, am crezut la început că vrea să râdă de 
mine. Dar când am văzut că nu glumeşte, îmi venea s-o iau 
la fugă. Sunt însă din fire curios şi, după ce-am chibzuit 
bine, am primit. le rog să nu uiţi că nu era vorba deo 
crimă, voia numai să descuie ceva ca să afle un anumit 
lucru. O să-şi trudească el mult şi bine creierii fiindcă 
broaştele, acelea nu le poate descuia ori sparge cineva. 

— Broaşte? Ce fel de broaşte? întrebă încordat Dick. 

Dar Pheeney clătină capul şi schimbă vorba. Zise că vrea 
să-şi schimbe felul de viaţă şi „să părăsească şi el serviciul”. 
Avea un frate arhitect dincolo de Ocean şi are de gând să se 
ducă şi el acolo şi să se apuce de muncă cinstită. 

Dick îşi luă rămas bun şi porni spre Scotland Yard ca să-şi 
dea raportul superiorilor săi după cum făcea întotdeauna, 
dar de astă dată pentru cea din urmă oară. 

Inspectorul Sneed, ridică ochii şi-l întrebă: 

— Aşadar e adevărat! Dai cu piciorul unei profesiuni atât 
de bune, să-ţi cumperi o casă la ţară şi să te simţi foarte 
fericit când o să oferi braţul unei prințese ca s-o conduci la 
masă. Halal de-aşa viaţă! Să-ţi fie de bine, încheie el 
imputările. 

Dick Martin rânji. În adâncul sufletului îi părea rău că-şi 
înaintase demisia. 

— Ce mult schimbă averea pe om, urmă căpitanul Sneed 
cu melancolie. Eu, de pildă, dacă ar fi să moştenesc ceva 
milioane, n-aş mai face nimic. 

— Lasă că nici aşa nu te prea prăpădeşti cu firea, răspunse 
Dick zâmbind. 

— Insulta superiorului! murmură Sneed. Bagă de seamă 
că faci încă parte din Statul Major. Zi-mi „Sir” şi fii, rogu-te, 
mai respectuos cu mine. Eu nu sunt leneş, numai niţel cam 
letargic şi letargia e o boală ca şi obezitatea. 

— Atunci eşti gras fiindcă eşti leneş şi leneş fiindcă eşti 
gras - asta e. 


Căpitanul Sneed îşi mângâie îngândurat bărbia. Era voinic 
ca un taur dar fără puteri ca un copil. Oftă adânc, cotrobăi 
într-un coş şi scoase o hârtie albastră. 

— Nu te crede aşa de grozav. Până acum eşti încă sclavul 
meu. Du-te deci la biblioteca Bellingham şi lămureşte 
afacerea asta. Cică s-ar fi furat nişte cărţi din bibliotecă. 

Subinspectorul Martin păru nemulţumit de însărcinarea 
dată. 

— Recunosc că nu poţi culege lauri de pe urma ei, urmă 
inspectorul zâmbind bucuros. Cleptomania e pentru 
detectivi ceea ce e ştersul prafului pentru o gospodină. O 
să-ţi mai taie niţel nasul ca să nu te mai crezi atât şi foarte 
bine o să fie. 

Dick, poreclit Slick, ieşi pe uşă cu ochii în jos, gândindu-se 
că scurta dar strălucita carieră pe care o făcuse în poliţie 
era ca şi sfârşită. Era specialist în descoperirea pungaşilor 
şi cel mai bun copoi pe care-l avusese Scotland Yard. Sneed 
spusese adeseori despre el că era făcut pentru pungaş, 
ceea ce era un compliment pentru detectiv. 

Dick Martin venise din Canada unde tatăl său fusese 
directorul unei închisori. Acesta nu se prea sinchisise de 
feciorul lui, după cum nu se sinchisea nici de condamnaţi. 
Petre du Bois, un osândit pe viaţă, îl învățase cum să 
deschidă cu un cârlig îndoit la vârf, orice uşă. Un alt 
puşcăriaş îl învățase cum să măsluiască bine cărţile. Şi, de 
n-ar fi fost o fire cinstită din născare, ar fi ieşit un pungaş 
renumit. 

— Lăsaţi-l în pace. Nu strică să înveţe meseria de pungaş, 
zisese colonelul Martin, tatăl lui, la observaţiile rudelor. O 
să-i prindă bine mai târziu când o intra în poliţie şi învaţă 
meseria pe gratis. 

Înalt şi falnic ca un stejar, sănătos la trup şi suflet, 
îndreptăţea pe deplin speranţele tatălui său. Războiul îl 
adusese la Londra şi intrase în poliţie unde îşi câştigă 
repede simpatia şi admiraţia superiorilor. 


— Ei, Martin! Zi, ne părăseşti, adevărat e? Păcat! Şi ce ai 
de gând să faci? îl întrebă un coleg întâlnindu-l pe scară. 

Dick dădu din umeri. Nu ştia încă nici el de ce să se apuce. 

— Ei, drace! Bine că-mi adusei aminte. Cunoşti pe un 
avocat Hawelock? 

Dick clătină capul negativ. 

— Un avocat foarte bun. O să-i găseşti adresa în cartea 
telefonică. Tocmai mă întreba deunăzi dacă nu ştiu un 
detectiv de încredere. 

— Şi la ce-i trebuie detectivul? 

— Nu ştiu. Du-te de vezi. Mi se pare că e vorba de 
supravegherea unui client care i se pare suspect. 

Savantul John Bellingham, fondatorul bibliotecii cu acelaşi 
nume, cunoscută în Londra numai de câteva persoane 
alese, stipulase în actul de fondaţie ca „două făpturi 
feminine inteligente, în situaţii materiale precare” să 
conducă biblioteca. 

Dick fu dus în faţa uneia din aceste „făpturi feminine”. 
Într-o încăpere îngustă şi înaltă, plină cu rafturi până sus 
şi mirosind a hârţoage mucegăite şi piele, stătea la o masă o 

fată tânără şi scria. 

— Sunt de la Scotland Yard, zise Dick, şi am fost trimis să 
văd ce e cu reclamaţia dv. prin care faceţi cunoscut că vi s- 
au furat cărţi din bibliotecă. 

Pe când vorbea, se uita cu atenţie la poliţele încărcate cu 
cărţi, căci nu-l prea interesau de obicei „făpturile feminine”. 
Singurul lucru ce observă la fată fu rochia neagră şi 
culoarea aurie a părului ei. 

— Da, răspunse ea, în lipsa mea s-a furat din bibliotecă o 
carte de Haeckel: Morfologia. 

Deschise un sertar, scoase din el un carton şi-l puse 
înaintea detectivului care citi cuvintele fără să priceapă 
cine ştie ce. 

— Cine a fost aici în lipsa d-tale? 

— Asistenta mea Miss Helder. 

— Se făcea în vremea asta schimb de cărţi? 


— Negreşit. Am notat numele domnilor care au cerut cărţi 
dar sunt persoane asupra cărora nu poate plana nici cea 
mai mică urmă de bănuială. Singurul care nu e înscris 
printre cititorii bibliotecii noastre e un domn anume 
Staletti, doctor italian care a venit să se informeze despre 
regulamentul bibliotecii. 

— Şi-a spus numele? întrebă cu mirare Dick. 

— Nu, răspunse fata, dar l-a recunoscut Miss Helder, 
fiindcă-i văzuse fotografia într-o gazetă. Credeam că-l 
cunoşti şi d-ta. 

— Ce te făcea să crezi aşa ceva, buna mea copilă? întrebă 
el iritat. 

— Şi de ce nu, bunul meu domn? răspunse ea calmă. 

De-abia acum luă Dick Martin seama la ea. leşise din dosul 
mesei unde îşi petrecea zilele şi răsărise la iveală: un 
personaj bine definit. Ochii ei erau cenuşii, nasul mic şi 
semeţ, gura cam prea mare. Avea într-adevăr părul de un 
blond auriu. 

— Te rog să mă ierţi, zise el râzând, dar îţi mărturisesc că 
afurisitul ăsta de furt mă interesează grozav de puţin, 
fiindcă mi-am dat demisia şi de mâine încolo nu mai fac 
parte din poliţie. 

— Veste bună pentru pungaşi, răspunse ea politicos. 

O lumină vioaie luci în ochii ei şi lui Dick îi fu numaidecât 
fata simpatică. Luă un scaun care-i era la îndemână şi şezu 
jos. 

— Aşadar, cine e acest Staletti? 

Ea îl măsură cu o privire gravă şi zâmbi ironic. 

— Şi d-ta zici că eşti detectiv, adică una din acele fiinţe 
care veghează la căpătâiul nostru? 

Dick râse cu poftă şi zise ridicând mâinile în sus: 

— Mă predau. M-ai dat gata. Dar spune-mi, te rog cine e 
acest Staletti? 

— Zău, nu ştii? Asistenta mea zice că-l cunoaşte foarte 
bine poliţia. Vrei să-i vezi cartea? 

— A scris vreo carte? întrebă Dick cu o mirare sinceră. 


Fata se sculă de pe scaun, ieşi din cameră şi se întoarse 
imediat cu un volumaş subţire în mână. Dick citi titlul pe 
copertă: Păreri noi despre biologia constructivă de Antonio 
Staletti. Răsfoi paginile tipărite mărunt care mişunau de 
diagrame şi tabele. 

— Şi pentru un fleac ca ăsta a venit în conflict cu poliţia? 
Aflu pentru întâia oară că e o crimă ca să scrii o carte. 

— Negreşit că e o crimă, făcu ea cu seriozitate. Totuşi nu e 
pedepsită de lege, dar nu pentru asta a fost închis, ci 
pentru ceva mai grav şi mai grozav. Mi se pare că era vorba 
de vivisecţiune. 

— Despre ce tratează cartea? 

— Despre fiinţe cu două picioare ca d-ta şi ca mine, 
răspunse ea solemn. În cartea asta scrie că oamenii ar fi cu 
mult mai fericiţi, dacă, în loc să fie hrăniţi cu latina şi 
algebra, ar fi îndopaţi cu rădăcini şi nuci şi lăsaţi să alerge 
goi şi liberi prin păduri. 

Dick se ridică în toată impunătoarea lui persoană. 

— Şi unde locuieşte individul ăsta ciudat? 

Ea luă cartea şi căută în josul prefeţei. 

— La Sussex - Curtea spânzuraţilor. Brr! ce sinistru! 

— Şi cine a mai cercetat biblioteca în afară de Staletti? 

— Nimeni altul nu poate fi bănuit, mai ales că pe ceilalţi 
cititori - istorici şi biologi - n-ar avea ce să-i ispitească. 
Furtul s-a făcut de altfel în lipsa mea, altminteri nu ar fi fost 
posibil deoarece eu am ochii-n patru. 

Se întrerupse brusc şi privi pe masă. Cartea dispăruse. 

— D-ta ai luat-o? întrebă ea. 

— Ai văzut d-ta când am luat-o? o întrebă el provocător. 

— De văzut n-am văzut, drept e, dar aş fi putut să jur că 
era până acum aici pe masă. 

Dick scoase cartea de sub pardesiu şi i-o dădu înapoi. 

— Greu să poată spune cineva că are ochii-n patru. 

— Dar cum a fost cu putinţă? întrebă ea uluită. Ţineam 
mâna pe carte şi n-am ridicat mâna mai mult de-o secundă. 


— Lasă că o să vin într-o zi să-ţi arăt meşteşugul, îi făgădui 
el serios şi plecă. 

Doar când ajunse în stradă îşi aduse aminte că nu aflase 
încă numele tinerei şi capabilei domnişoare cu care stătuse 
de vorbă. 

Sybil Lansdown alergă la fereastra dinspre stradă şi se 
uită după el până ce-l pierdu din ochi. Pe buzele ei apăru un 
zâmbet şi în privire avu o sclipire de triumf. La început se 
gândise să-l dispreţuiască fiindcă nu putea suferi oamenii 
care se cred. Apoi însă îi apăru într-o altă lumină. Oare o să- 
| mai vadă vreodată? Sunt atât de puţini oamenii cu care 
poţi râde în voie şi subinspectorul Dick Martin - citise 
numele pe cartea lui de vizită - era unul din aceia la a căror 
apariţie îţi simţeai sufletul câştigat. 

În după-amiaza aceleiaşi zile Dick opri automobilul 
înaintea porţii Curţii spânzuraţilor. Drumul plin de bălării 
dădea la iveală la o cotitură bruscă o casă fără aparenţă. 

Nu găsi sonerie şi bătu vreme de cinci minute în uşa 
putredă până ce auzi nişte paşi târşind, apoi pe cineva dând 
lanţul la o parte. Uşa se deschise de doi centimetri. 

Prin crăpătura îngustă, Dick zări o faţă prelungă şi 
sbârcită ca o smochină uscată, o barbă neagră şi lungă 
până la brâu, o tichie unsuroasă şi doi ochi negri şi adânci 
cu privirea scormonitoare şi vicleană. 

— D-ta eşti doctorul Staletti? întrebă el. 

— Da, aşa mă cheamă. 

— Glasul lui era aspru şi avea un accent străin. 

— Ai ceva de vorbit cu mine? Asta e ceva fenomenal fiindcă 
eu nu prea primesc vizite. 

Şovăi o clipă apoi spuse ceva cuiva care stătea în dosul lui 
şi când întoarse capul, Dick zări un tânăr bucălat, elegant 
îmbrăcat. La vederea lui Dick, acesta se dete repede înapoi. 

— Bună ziua, Tommy, îl salută Dick Martin politicos. Ce 
plăcere neaşteptată! 

Tommy Cawler era într-adevăr simpatic la vedere. Cămaşa 
îi era de o albeaţă de zăpadă şi hainele fără cusur. 


— Bună ziua, domnule Martin, răspunse Tommy care nu-şi 
pierdea uşor cumpătul. Venisem din întâmplare să văd ce 
mai face prietenul meu Staletti. 

Dick îl privi admirativ. 

— Măi, măi, ce elegant eşti! Ai dat, se vede, lovitura. 

Tommy lăsă ochii-n jos resemnat. 

— Fii fără grijă. M-am lăsat de alde-astea. M-am apucat 
acum de o meserie cinstită. Aşadar, la revedere Staletti. 

Strânse mâna bărbosului cu o cordialitate cam exagerată 
şi se pregăti să iasă pe uşă. 

— Stai, lommy, făcu Dick. Aşteaptă-mă niţel că am ceva de 
vorbit cu d-ta. 

Tommy Cawler păru stânjenit şi aruncă o privire 
semnificativă doctorului. 

— Bine, bombăni el nemulţumit, dar să ştii că sunt cam 
grăbit. Încă odată, doctore, îţi mulţumesc foarte mult 
pentru doctorie. 

Staletti îl duse pe Dick în vestibul. 

— D-ta eşti de la poliţie, nu e aşa? întrebă el chiar înainte 
de a-i arăta Dick legitimaţia. Asta e ceva fenomenal! N-am 
mai avut de mult această cinste. Şi toate pentru un biet 
căţel pe care experimentezi în folosul ştiinţei. Ce mai 
tevatură pentru un dobitoc. Şi acum ce pofteşti? 

Dick îi lămuri în câteva cuvinte despre ce e vorba. Spre 
marea lui mirare doctorul îi restitui imediat cartea furată. 

— Cartea era pe masă şi fiindcă mă interesa, am luat-o cu 
mine. 

— Dar bine, domnule, nu ţi-era îngăduit, aşa, volens 
nolens, să iei o carte şi să pleci cu ea numai fiindcă te 
interesa, făcu Dick uimit de atâta obrăznicie. 

— Şi adică de ce nu? Era o bibliotecă oficială şi singurul 
scop al ei, e să împrumute cărţi. Am vrut s-o împrumut, deci 
am luat-o cu mine, făţiş, nu într-ascuns, apoi mi-am scos 
frumos pălăria în faţa signorinei şi am plecat cu cartea la 
subţioară. Acum, după ce am citit-o, se poate întoarce la 
locul ei. 


Detectivul luă cartea şi se duse să-l găsească pe Tommy 
Cawler, bucuros că avea prilejul să-şi facă drum iar la 
bibliotecă. 

— Şi acum, Tommy, începu el fără multă introducere cu un 
ton poruncitor, să-mi spui adevărul: eşti prieten cu Staletti? 

— E medicul meu, răspunse Tommy cu sânge rece. 

Ochii lui priveau veseli. Era în termeni buni cu Dick. Era 
una din puţinele „victime ale profesiunii sale” pentru care 
simţea o simpatie sinceră. 'lommy era un faimos hoţ de 
automobile care şterpelea cu o adevărată artă un automobil 
lăsat fără pază. De două ori fusese condamnat datorită lui 
Dick care se trudise din greu ca să pună mâna pe el. 

— Am acum o situaţie foarte bună, zise Tommy fudulindu- 
se. Sunt şofer la domnul Bertram Cody. După ultima 
întâmplare am făcut jurământ să mă fac om de treabă şi văd 
că-mi merge şi aşa destul de bine. 

— Şi unde locuieşte acest domn Cody? întrebă Dick cam 
neîncrezător. 

— În Weald House, la vreo jumătate de ceas de aici; dacă 
vrei, vino cu mine să te încredinţezi că nu te mint. 

— Domnul Cody ştie cu ce te îndeletniceai înainte? 

— Da. l-am spus eu singur. Cu toate astea zice că sunt cel 
mai bun şofer pe care l-a avut până acum. 

Dick îl măsură din cap până-n picioare. 

— Şi asta - hm! - ţi-e livreaua care îi place stăpânului 
dumitale? 

— Nu, ăsta e costumul meu particular. Azi sunt învoit în 
oraş. Am un stăpân foarte îngăduitor. Uite adresa lui. 

Scoase din buzunar un plic adresat chiar lui, apoi când 
Dick îi oferi loc în maşina sa refuză şi porni pe jos spre oraş. 

Dick îşi duse maşina la garaj şi se îndreptă spre casă. Auzi 
paşi grăbiţi în urma lui şi zări pe omul arestat ieri, lângă el. 

— Pot să-ţi vorbesc, Slick? îl întrebă acesta gâfâind. 

— Bine-nţeles. Dar ce ţi s-a întâmplat? 

Lew Pheeney aruncă o privire agitată în urmă. 

— Mă urmăreşte cineva, murmură el printre dinţi. 


— Nu e poliţia, fii sigur, îl linişti Dick. 

— Bine-ar fi să fie poliţia. E însă omul acela sinistru, 
despre care ţi-am vorbit aseară. Stai că nu ţi-am spus tot 
ieri. Pe când mă chinuiam să sparg broaştele, am zărit cum 
a scos un revolver de la şold şi l-a vârât în buzunarul 
pardesiului. Toată vremea a ţinut mâna în buzunar. Mi-am 
dat seama atunci că mi-e viaţa în primejdie dacă reuşesc să 
descui uşa. Am pretextat că vreau să-mi fac nevoile şi cum 
m-am văzut afară, am luat-o la fugă cât am putut. Auzeam 
în urma mea pe cineva alergând. Cine şi ce era nu ştiu, dar 
mi s-a părut aşa ceva ca o fiinţă jumătate om, jumătate 
animal. 

Pe când vorbeau, ajunseră la locuinţa lui Slick şi Lew îl 
urmă nepoftit înăuntru. 

Detectivul îl duse în biroul lui şi-i zise: 

— Şi acum, Lew, spune-mi tot adevărul. Ce uşă voiai să 
spargi în noaptea de marţi? 

— Uşa unui cavou, zise el încet. 

O clipă domni tăcere. Dick îl privea încremenit, cu ochii 
căscaţi. Nu-i venea să-şi creadă auzului. 

— Uşa unui cavou? Şezi, te rog, jos şi spune-mi totul de la 
început până la sfârşit. 

— Nu pot. Mi-e frică, făcu Pheeney cu îndărătnicie. Omul 
ăsta e spaima pământului şi mai bucuros aş fi să dau ochii 
cu dracul decât cu el. 

— Cine e? 

— Nu pot să-ţi spun prin viu grai. Poate o să scriu pe o 
bucată de hârtie ca să se ştie dacă o fi să mi se întâmple 
ceva. 

Se vedea că sufletul lui era frământat de o mare tulburare 
şi Dick, care îl ştia om liniştit şi chibzuit, nu-l mai 
recunoştea. 

Refuză mâncarea şi se mulţumi numai cu un pahar de 
rachiu. Dick Martin fu destul de prevăzător ca să nu-l mai 
iscodească. 


— De ce nu rămâi peste noapte aici? Ţi-ai putea scrie 
povestea în linişte. Nu te-ar deranja nimeni şi ai fi la 
adăpost de duşmani. 

Se părea că gândul acesta îl avusese şi Lew Pheeney 
deoarece nu se împotrivi. Dar, înainte de a putea Dick 
discuta cu el amănuntele, se auzi ţârâind telefonul. 

— Domnul Martin la aparat? 

Era o voce necunoscută. 

— Da, chiar eu. 

— Aici Hawolock. Comisarul mi-a vorbit despre d-ta şi mi-a 
anunţat vizita d-tale. Te-am aşteptat însă zadarnic. N-ai 
vrea să fii atât de bun şi să vii încă în astă seară? Afacerea 
zoreşte. 

— Bucuros! Unde locuieşti? 

— Foarte aproape de d-ta. Acacia Road 907, St. Johns 
Wood. 

— Peste cinci minute sunt acolo, răspunse Dick, uitând de 
musafirul lui. 

Ar fi putut să contramandeze vizita dar se gândi că ar fi 
chiar mai bine să-l lase singur. Chemă deci pe menajeră şi-i 
dădu voie să plece de acasă. Lew Pheeney fu bucuros să-şi 
scrie în linişte spovedania. 

Dick plecă mulţumit şi peste câteva minute sună la casa lui 
Hawelock. Un servitor bătrân veni să-i deschidă şi-l conduse 
într-o încăpere lungă şi îngustă mobilată cu gust, unde îl 
aştepta Hawelock. 

Acesta era un om de vreo cincizeci de ani, înalt şi uscăţiv, 
posac, totuşi privirea lui ascunsă în dosul ochelarilor părea 
inteligentă şi-l făcea simpatic. 

— Domnul Martin, nu-i aşa? zise el şi întinse lui Dick o 
mână lungă şi subţire. Şezi, te rog. Ce-aş putea să-ţi ofer? 
Eu, personal, te-aş sfătui pentru un pahar de vin vechi, un 
Porto delicios, după cum te vei încredința singur. Walter, 
adu un pahar pentru domnul Martin. 

Se lăsă în fotoliu şi-l cercetă pe tânărul detectiv cu o 
privire pătrunzătoare. 


— Aşadar, d-ta eşti detectiv? Comisarul mi-a spus că ţi-ai 
dat demisia din poliţie şi cauţi o ocupaţie - nu-iaşa? - ca să 
nu te plictiseşti. Te-aş putea servi eu cu aşa ceva. Hai, 
Walter, şterge-o! 

Pune întrerupătorul la telefon. Nu vreau să fiu deranjat de 
nimeni, fie oricine o fi. 

După ce se închise uşa în urma servitorului, Hawelock se 
sculă de pe scaun şi începu să se plimbe cu paşi mari prin 
cameră, vorbind agitat. 

— Sunt avocat - poate că numele meu ţi-e cunoscut, deşi 
am prea puţin de lucru cu autorităţile. Activitatea mea e 
aproape exclusiv informativă şi sfătuitoare. Sunt sindic la 
diferite societăţi şi în afară de asta sunt epitrop al averilor 
Selford. 

— Făcu o pauză, apoi urmă: 

— Grozav m-aş fi lipsit de cinstea asta. Bătrânul lord 
Selford - adică bătrân în adevăratul înţeles al cuvântului nu 
i-a fost dat s-ajungă - răposatul lord Selford m-a lăsat 
singurul legatar testamentar al averii lui mobile şi imobile şi 
tutorele fiului său. Lordul era un om ursuz, plin de toane, 
aproape ţicnit ca mai toţi din neamul Selford de câteva 
generaţii încoace. Cunoşti castelul Selford? 

Dick zâmbi. 

— Până azi nu-l cunoşteam dar am trecut spre seară pe 
acolo. Aşadar acolo locuieşte actualul lord Selford? 

— Nici prin gând nu-i trece! izbucni Hawelock şi ochii îi 
sclipiră cu răutate în dosul ochelarilor. Nu locuieşte 
nicăieri. Adică nu stă mai mult de două - trei zile într-un loc. 
E regele pribegilor. Cam tot aşa a fost şi tatăl lui în tinereţe. 
Pierce - ăsta e numele lui de familie, de titlul lui nu se 
serveşte niciodată - Pierce cutreieră în ultimii zece ani 
lumea. Arareori vine pe la Londra. Când a murit Stelford, 
Pierce era de şase ani. N-avea nici mamă, nici fraţi, nici 
surori şi nici un fel de rudă mai apropiată. Şi tatăl său a fost 
unicul copil la părinţi, aşa că nu existau nici unchi nici 
mătuşi cu care să împartă responsabilitatea. Copilul era 


slăbuţ şi n-a putut rezista regimului şcolii unde l-am dus la 
vârsta de opt ani. Am găsit un profesor particular care să-l 
înveţe ce putea prinde copilul în starea de slăbiciune în 
care se afla. Dar învăţătura lui nu era de ajuns pentru 
studiul universitar, de aceea l-am trimis cu profesorul să 
călătorească. Mai bine n-o făceam căci a prins gust de 
pribegie şi de atunci nu-şi mai găseşte astâmpăr. Acum 
patru ani m-am pomenit cu el aici în Londra. Era în drum 
spre America. Zicea că vrea să scrie o carte despre viaţa lui. 
De atunci grija mea în loc să scadă a sporit. Din când în 
când îmi cere bani şi-i trimit sume considerabile în toate 
părţile lumii. Nu e vorba, e în dreptul lui căci de trei ani e 
major. 

— Situaţia lui materială... începu Dick. 

— Neclintită, îl întrerupse Hawelock. Nu asta mă 
nelinişteşte, dar poate i s-a întâmplat ceva, poate a căzut pe 
mâna cine ştie cui. Trebuie neapărat să mă pun în legătură 
cu el, nu direct ci printr-o a treia persoană. Cu alte cuvinte, 
aş vrea să te rog să te duci după el în America, să cauţi să-l 
cunoşti fără să-i pomeneşti că mă cunoşti sau că ai fost 
trimis de mine. Călătoreşte sub numele de John Pierce, nu 
stă mult într-un loc şi trebuie să cercetezi cu multă 
prudenţă încotro a luat-o, deoarece eu nu o să-ţi pot 
comunica mereu ce ştiu despre locurile unde se află. În 
orice caz să nu ceri ajutorul poliţiei americane. Tot ce vei 
întreprinde trebuie să fie ţinut în taină ca să nu ţi se facă 
vreun neajuns. Trebuie să mai aflăm următoarele: întâi, 
dacă nu are vreo legătură cu o persoană inferioară; al 
doilea: dacă e încă stăpân pe voia lui şi al treilea dacă banii 
trimişi de mine sunt întrebuinţaţi de el personal. 

— Acum, ce ai de zis la însărcinarea pe care ţi-o dau? 

Dick zâmbi. 

— După cum văd o să fac o foarte frumoasă călătorie de 
plăcere. Şi cât timp crezi, d-ta că o să dureze vânătoarea 
asta? 


— Nici eu nu ştiu: depinde de împrejurări şi mai ales de 
raportul d-tale. Posed mijloace materiale considerabile şi-ţi 
pot pune la dispoziţie o sumă respectabilă pentru 
cheltuielile de drum, în afară de un onorariu potrivit 
serviciilor aduse. 

— Şi când să pornesc la drum? 

Avocatul se uită la calendar şi zise: 

— Azi este miercuri. Să zicem de azi într-o săptămână. 
Pierce se află acum în Boston unde s-a dus în interesul 
cărţii pe care vrea s-o scrie, pare-mi-se despre războiul 
pentru neatârnare al Americii. Mi-a comunicat însă că se va 
duce curând la New-York şi va descinde la Comodore Hotel. 

— Încă o întrebare, zise Dick ridicându-se. Ai vreun motiv 
care te face să crezi că tânărul lord Selford are vreo 
legătură sentimentală - cu alte cuvinte dacă s-a căsătorit cu 
o femeie nedemnă sau inferioară rangului său? 

— Nici un alt motiv decât firea mea bănuitoare, răspunse 
zâmbind Hawelock. Dacă vei reuşi să-i câştigi încrederea - 
şi sunt sigur de asta - trebuie mai ales, să-l faci să înţeleagă 
că e de datoria lui cetăţenească să se înapoieze în Anglia ca 
să-şi ia locul lui de Pair, moştenit din strămoşi. În orice caz 
ar trebui să se întoarcă în ţară ca să fie îngropat în cavoul 
familiei, adăugă avocatul cu un sarcasm al cărui înţeles îi fu 
dat lui Dick să-l afle de-abia după opt luni de la convorbirea 
lui cu el. 

Când ajunse acasă, se miră văzând întuneric peste tot şi 
pe Pheeney nicăieri. Pe un colţ de masă câteva foi de hârtie 
nescrisă şi un stilou. Probabil că Lew plecase cu intenţia să 
se înapoieze încă în aceeaşi seară, dar Dick aşteptă 
zadarnic întoarcerea lui. 

A doua zi dimineaţa, Dick se duse să dea înapoi cartea la 
bibliotecă. Tânăra şi necunoscuta lui prietenă îl primi 
zâmbind. 

— Bună dimineaţa, domnule Sherlok Holmes. Zău că-mi 
impui grozav. Conan Doyle e nimic pe lângă d-ta. Cum ai 
reuşit să pui mâna pe carte? 


— Foarte simplu, răspunse el râzând. M-am dus la omul 
bănuit de noi şi l-am tras la răspundere. De altfel nici n-a 
tăgăduit. Omul ăsta avea foarte ciudate concepţii despre 
rostul unei biblioteci. 

Deşi n-avea nici un motiv să mai stea, totuşi, Dick procedă 
astfel că rămase un ceas de vorbă cu fata. 

— Plec pentru vreo câteva luni din Anglia, îi spuse el în 
cursul conversaţiei şi nu ştiu încă unde o să debarce în cele 
din urmă. 

— O călătorie de plăcere? 

— Cum vrei s-o iei, dar mai degrabă un subiect de film 
senzaţional ă la Douglas Fairbanks. 

Ea îl privi atent. Deodată păru că pricepe. 

— Nu cumva eşti detectivul însărcinat de domnul 
Hawelock să afle urmele vărului meu? îl întrebă ea repede. 

Acum venise rândul lui să se mire: 

— Vărul d-tale? Lordul Selford ţi-e rudă? 

— Da, un fel de văr de-al nouălea neam, pe care trebuie 
să-l cauţi cu ocheanul. Alaltăieri seară am fost chemate, eu 
şi mama, de domnul Hawelock ca să ne spună că lipsa 
îndelungată a lordului îl nelinişteşte şi e în căutarea unui 
detectiv. 

— D-ta îl cunoşti pe vărul d-tale? 

— Nu, dar mama l-a văzut pe când era mic. Tatăl său a fost 
un om foarte antipatic. Aşadar porneşti în căutarea lordului. 
Vezi c-am ghicit? 

Dick afirmă. 

— Asta era vestea tristă pe care voiam să ţi-o dau cu 
menajamente, zise el glumind şi fiindcă cititorii începuseră 
să vină, îşi luă rămas bun şi plecă. 

Se duse direct la Scotland Yard şi povesti căpitanului 
Sneed tot ce se întâmplase în timpul din urmă. 

— Asta seamănă a basm şi aşa şi pare să fie. De ce a plecat 
Pheeney dacă ţinea numaidecât să-şi scrie spovedania? Şi 
cine să-l fi urmărit? Ai văzut d-ta ceva suspect? 


— Nu, nimic, dar tremura ca o frunză când m-a întâlnit pe 
stradă şi spaima lui era sinceră. 

Sneed apăsă pe un buton şi zise unui sergent care venise 
la chemarea lui. 

— Am treabă cu Pheeney. Trimite imediat pe un agent să-l 
caute. 

Se răzgândi însă şi zise lui Dick: 

— D-ta îi cunoşti toate ascunzişurile. Ar fi mai bine să te 
duci singur să-l cauţi. 

— Serviciul meu se sfârşeşte azi la douăsprezece. 

— La douăsprezece noaptea, răspunse laconic Sneed. Şi 
până atunci o să mai curgă multă apă pe Tamisa. 

Dick porni, oftând, la drum. 

Lew Pheeney locuia de câţiva ani în Great Queen Street 
dar gazda lui nu ştia unde se află. Plecase de acasă din ajun 
şi nu se mai întorsese. Unul din localurile unde se aţinea el 
era un club obscur frecventat numai de candidaţi la codul 
penal. Pheeney se ducea de obicei de mânca acolo şi-şi 
primea corespondenţa. Dar nici aici nu-l văzuse nimeni de 
ieri. 

Un membru al clubului îi spuse lui Dick că avusese o 
întâlnire peste noapte cu Pheeney, dar acesta nu venise la 
întâlnire. 

Dick se întoarse acasă dar Pheeney nu fusese văzut nici 
aici. Intră în odaia de dormit ca să-şi schimbe haina cu o 
pijama care se afla atârnată într-un mare dulap de mahon 
care ocupa aproape un perete întreg. 

Când deschise uşa dulapului, corpul unui bărbat se prăvăli 
peste el şi fu cât p-aci să-l dea jos. Se dete repede înapoi şi 
corpul căzu cu o bubuitură la pământ. 

Dick îl privi încremenit, cu respiraţia oprită. Înaintea lui 
zăcea Pheeney, ţeapăn şi cu ochii sticloşi. Era mort. 

Comisia de anchetă din Scotland Yard umplea încăperile 
locuinţei lui Dick Martin. 'Toţi vorbeau în şoaptă pe când 
medicul legist examina cadavrul. 


— Pe cât pot să-mi dau seama, moartea a survenit încă de 
acum câteva ceasuri în urma unei lovituri puternice, 
deoarece nodul vital i-a fost zdrobit complet. 

Dick se înfioră. Dormise liniştit într-o cameră al cărei 
dulap ascundea o taină atât de grozavă. 

— S-a găsit vreun indiciu care să te facă să crezi că a fost 
vreo luptă între victimă şi ucigaş? întrebă Sneed pe Dick. 

— Nu, niciunul. Cred că a fost ucis pe la spate. Dar cum a 
pătruns criminalul în casă, asta o ştie Dumnezeu eu habar 
n-am. 

Cercetară cu de-amănuntul casa. 

— Numai prin bucătărie trebuie să fi intrat, zise în cele din 
urmă Sneed. 

O uşă ducea din bucătărie într-un mic balcon lângă care 
era o macara pentru transportat lemne. 

— Uşa bucătăriei era încuiată pe dinăuntru? mai întrebă 
Sneed. 

Dick nu ştia fiindcă nu mai intrase de la întoarcerea lui 
acasă în bucătărie. Menajera însă spuse plângând că găsise 
dimineaţa uşa deschisă. 

Locuinţa detectivului se afla la al treilea etaj şi ar fi trebuit 
dibăcia unui acrobat ca să se poată urca până acolo pe 
sârma subţire a macaralei. 

— Nu ţi-a pomenit victima cine era persoana de care se 
temea atât? întrebă iar inspectorul Sneed pe Dick. 

— N-a îndrăznit, dar aş putea să jur că tot ce mi-a spus era 
adevărat iar nu inventat. Cred că a fost într-adevăr tocmit 
să descuie un cavou şi că necunoscutul care l-a însărcinat 
cu treaba asta avea încă de atunci gânduri criminale. 

A doua zi dimineaţă, Dick se duse la biroul avocatului care 
aflase despre crimă încă de cu seara din gazete. 

— Mă tem că o să trebuiască să-ţi amâni plecarea, zise 
Hawelock. Scotland Yard o să aibă nevoie de serviciile d- 
tale. 

După-amiază comisia de anchetă a siguranţei, după o 
consfătuire avută cu parchetul, încuviinţă lui Dick plecarea 


cu condiţia ca la proces să fie negreşit înapoi ca să depună 
ca informator. Aşa că sâmbătă la amiază detectivul părăsi 
Anglia. Umbra morţii îl urmărea pas cu pas. 

Ziarele engleze publicau articole întregi despre misterul 
asasinării lui Lew Pheeney şi Dick află din ziare mersul 
instrucţiunii. Încet, încet, însă nu mai apărură decât mici 
informaţii, până ce alte evenimente veniră să pasioneze 
publicul. Pe Dick îl urmărea însă mereu privirea zâmbitoare 
a doi ochi cenuşii şi în urechi îi suna un glas blând şi dulce. 
Îi era ciudă pe el că nu căutase să afle numele fetei a cărei 
făptură îi preocupa fără răgaz, ca să-i fi putut scrie. 

Detectivul începu să colinde America. Pe unde trecea însă, 
afla că cel căutat plecase de câteva zile din oraş. Spre 
marea lui bucurie primi de la Hawelock o telegramă prin 
care avocatul îl chema înapoi în ţară. Dick porni cu primul 
vapor şi până a nu înnopta făcu o a doua şi importantă 
descoperire. Pe cea dintâi o făcuse la Buenos Aires. 

Cutreierase jumătate din glob pentru aflarea lordului 
rătăcitor, fără să dea de urma lui şi entuziasmul îi scăzuse 
grozav. Călătoria spre Madera, dura treisprezece zile 
deoarece vaporul se oprea în diferite porturi. Drumul i se 
păru nesfârşit şi plictisitor, dar când vaporul se opri la 
Madera ca să încarce cărbuni, se înfăptui minunea. Cu 
puţin înainte de a porni vaporul iar în larg, veni o barcă 
încărcată cu vreo câţiva călători. Lui Dick i se păru că 
visează... Printre aceştia era şi... ea. Nu, nu era vis. Ar fi 
recunoscut-o dintr-o mie. Ea însă nu-l zări şi el se feri ca să 
nu-l vadă. O sfiiciune neînţeleasă îl stăpânea. De-abia în 
ultima zi a călătoriei se apropie de ea. Îl primi cu multă 
răceală. 

— Da, ştiam că eşti pe vapor. Ţi-am văzut numele în lista 
călătorilor, făcu ea cu nepăsare. 

Dick era atât de tulburat încât nici nu văzu zâmbetul ei 
ironic. 

— Atunci de ce m-ai trecut eu atâta indiferenţă, cu 
vederea? întrebă el. 


— Credeam că prea stimatul domn călătoreşte incognito. 

— Domnişoară, făcu el fâstâcit, te rog, nu te supăra, dar aş 
vrea să ştiu cum te cheamă? 

N-are importanţă, răspunse ca şi schimbă vorba: 

— O să-ţi urmezi călătoria? întrebă ea. 

— Nu, mă opresc la Londra. M-a cuprins un dor grozav de 
acasă. Am în Clargate Gardens o locuinţă micuță care mi-e 
dragă. Drept e că dacă stau în mijlocul unei odăi şi întind 
braţele într-o parte şi într-alta dau cu mâinile de pereţi. 
Totuşi, aşa cum e, mi-e dragă fiindcă eu nu sunt pretenţios. 

Ea oftă. 

— Ei, dacă ai vedea locuinţa noastră din Coramstreet... 

— Ce număr? întrebă Dick repede. 

— Unul dintre multe, răspunse ea zâmbind. Acum trebuie 
să cobor în cabină. E târziu. Noapte bună, domnule Martin. 

Dick o conduse până la scară şi privi multă vreme în urma 
ei, până ce o văzu pierind în întuneric. 

Oare ce o fi adus-o la Madera? Era sigur că nu dorul de 
soare şi lumină ca pe cei bogaţi. I se păru acum şi mai 
frumoasă decât o văzuse până atunci în închipuirea lui. Era 
înaltă şi subţire, deşi formele îi erau pline şi mlădioase. 

Când coborâră a doua zi de pe vapor, Dick făcu aşa ca să 
se urce în acelaşi compartiment cu ea în trenul care ducea 
la Londra. 

— Îţi pare bine că te-ntorci la Londra? o întrebă el. 

— Îmi pare bine că o să pot vorbi iar în limba mea maternă 
fiindcă nu mi-era tocmai uşor sa mă exprim în limba 
portugheză. 

— Dar în toate hotelurile se vorbeşte englezeşte? 

— Se poate, dar eu n-am stat la hotel ci într-o mică 
pensiune dintr-o localitate de munte unde nu se vorbeşte 
decât limba ţării. Dar mi se pare că am făcut călătoria asta 
degeaba. 

— Ca şi mine, făcu el. 

— Dar tot nu m-am întors cu mâna goală, făcu ea zâmbind 
şi scoase din valiză o cutiuţă pe care o deschise şi i-o întinse 


lui Dick. 

Detectivul văzu în cutiuţă o cheie netedă de o formă 
deosebită, cu marginile dinţate. 

— Ce cheie ciudată! zise el. Şi pentru atâta lucru ai fost la 
Madera? 

— Da. Mi-am închipuit însă altfel rostul călătoriei mele. E o 
poveste ciudată, tot în legătură cu lordul Selford. Dar ia 
spune-mi, ce fel de mutră are vărul meu? 

— Ca a împăratului Chinei. Adică nu-l cunosc nici pe unul, 
nici pe altul fiindcă n-am dat încă ochii cu vărul d-tale. 

Ea îl întrebă pe scurt ce făcuse ca să afle de urma lordului, 
apoi îi povesti următoarele: 

— Tatăl meu a avut odinioară un grădinar portughez pe 
care-l chema Silva şi pe care - când n-a mai avut trebuinţă 
de el - l-a recomandat lordului Selford. După moartea 
bătrânului lord, Silva s-a mutat la Madera. Acum vreo trei 
luni, mama s-a pomenit cu o scrisoare de la un preot 
portughez prin care ne comunica moartea lui Silva, care în 
clipa morţii a implorat pe preot să se roage pentru 
izbăvirea păcatelor lui, pentru nedreptatea pe care ne-o 
făcuse. I-a mai cerut preotului să ne înmâneze nouă 
moştenirea rămasă în urma lui, adică unuia din familia 
noastră. Dar nici mama, nici eu nu ne puteam gândi la o 
călătorie la Madera deoarece ne lipseau mijloacele 
materiale. Cu poşta următoare însă primirăm o altă 
scrisoare cu o sută de pfunzi în bancnote şi un bilet de 
vapor pentru Madera. 

— Cine-a fost expeditorul? întrebă repede Dick. 

— Nu ştim. M-am hotărât la drum. Bătrânul preot a fost 
foarte mulţumit când m-a văzut, fiindcă în ultima lună i se 
spărsese de trei ori casa şi punea în legătură aceste 
spargeri cu posesiunea pachetului încredinţat lui de 
răposatul grădinar. Bine înţeles că mă aşteptam la vreun 
lucru de mare valoare, cu atât mai mult cu cât Silva trecea 
drept om foarte bogat. Moştenirea e cheia asta. Îţi poţi deci 
închipui dezamăgirea mea. 


Dick învârtea cheia îngândurat. 

— Zici că Silva a fost grădinar la lordul Selford? Ciudat! 
De unde avea averea? A lăsat ceva scris? 

— Nimic. Dar stai că urmează ceva şi mai ciudat. Am pus 
cheia în buzunarul paltonului şi am atârnat paltonul în 
odaie. Spre norocul meu, căci în momentul când am ieşit în 
stradă, s-a repezit un om la mine şi mi-a smuls poşeta din 
mână. Am ţipat şi a sărit lumea, dar era prea târziu: omul 
dispăruse. În poşetă n-aveam nimic de preţ fiindcă 
paşaportul şi banii îi depusesem, mi-am adus însă aminte de 
spargerile făcute la preot şi n-am mai avut linişte. Cum am 
ajuns pe vapor am dat cheia în păstrare la casier. 

— Şi te-au lăsat în pace? 

Ea râse uşor. 

— De două ori mi au cotrobăit prin geamantane şi odată 
mi-am găsit aşternutul risipit pe jos. Sunt însă mulţumită că 
nu mi s-a întâmplat ceva şi mai rău. 

— Aşa e, zise Dick respirând adânc. 

Se mai uită odată cu băgare de seamă la cheie, apoi 
întrebă ca din întâmplare: 

— Coramstreet, numărul?... 

Ea i-l spuse dar îşi aduse aminte că ar fi vrut să i-l 
tăinuiască. 

Dick îi dădu înapoi cutia închisă. 

— D-ta pricepi ceva din toată afacerea asta? îl întrebă ea. 

El dădu din umeri. 

— Nu, ar trebui să văd mai întâi broasca la care să se 
potrivească cheia. 

Trenul intră în gara Waterloo. Fata fu jignită de rămasul 
bun superficial pe care şi-l luă Dick, pornind apoi în 
mulţime fără să se mai ocupe de ea. 

Trecu o bucată de vreme până să-şi găsească bagajul. Un 
hamal îi aduse o maşină. locmai scosese portmoneul ca să 
plătească hamalului când un om o atinse, apoi altul o izbi în 
piept. Poşeta îi căzu din mână şi înainte de a se apleca s-o 
ridice, un al treilea o apucă repede şi o aruncă altuia care 


stătea în spatele lui. Pungaşul vru s-o ia la fugă, dar o mână 
îl apucă de guler şi-l zvârli cu izbitură la pământ. 

— Stai, flăcăule, o să te învăţ eu să pui mâna pe lucrul 
altuia, zise Dick Martin. 

Era ora zece a unei frumoase zile de primăvară când Dick 
Martin intră în biroul particular al avocatului Hawelock. 
Acesta dicta tocmai unei stenodactilografe. Salută cu un 
zâmbet pe musafir, apoi după ce sfârşi de dictat, concedie 
pe dactilografă şi rămase singur cu Dick. 

— Aşadar n-ai dat de el? întrebă avocatul, umplându-şi 
pipa. 

— Din păcate nu, deşi tot timpul am fost ori în tren ori în 
automobil dar probabil că lordul călătoreşte pe o rază de 
lumină. Dacă ajungeam, de pildă, dup-amiază la Rio, el 
plecase de dimineaţă. În altă parte avea un avans de trei 
zile. Dar poate că puneam mâna pe el în Beira, am primit 
însă telegrama d-tale şi am pornit spre casă. 

Hawelock clătină încet capul. Apăsă pe un buton şi 
secretara lui apăru imediat în uşă. 

— Dă-mi, te rog, dosarul Selford, zise el, şi aşteptă în 
tăcere întoarcerea secretarei. Deschise apoi o mapă 
albastră adusă de ea şi i-o întinse detectivului. Acesta citi 
următoarea cablogramă: „Hawelock, Londra. Interzic 
continuarea urmăririi. Procura urmează. Sosesc Londra 
August. 

Pierce” 

— Vezi deci că nu-mi rămânea altceva de făcut decât să te 
rechem, zise Hawelock dând din umeri. Ai putut afla altceva 
despre el? 

Dick îşi râse în barbă. 

— N-aveam cum, deoarece nu stătea multă vreme într-un 
loc. A sosit la Capetown în ziua în care guvernatorul englez 
îşi făcea intrarea triumfală în oraş. Am vorbit cu portarii 
hotelurilor, dar niciunul n-a observat vre-un călător 
asemănător lordului. 

— Ei, mai departe, zise Hawelock după o pauză. 


— Nimic. 

Urmă iar o pauză. 

— Ce explicaţie dai d-ta acestei călătorii misterioase? 
întrebă în cele din urmă Dick pe avocat. 

— Nimic precis, mărturisi el. În cazul cel mai rău căsătoria 
cu o femeie pe care nu cutează să o aducă în Londra. 

Dick rămase câtva timp gânditor. 

— Ai ceva scrisori de ale lui? 

Hawelock afirmă. 

— N-aş putea să le văd? 

— Poftim, răspunse Hawelock şi arătă cu o mişcare a 
capului la mapa pe care o ţinea încă Dick în mână. 

Acesta începu să răsfoiască hârtiile. Erau cablograme din 
toate părţile lumii; instrucţiuni aruncate la întâmplare, 
scrisori scurte sau mai lungi, unele scrise de mână, altele la 
maşină. 

— E corespondenţa din ultimul an. Întregul schimb de 
scrisori umple el singur două rafturi din dulapul meu cu 
dosare. 

— Şi recunoşti în fiecare scrisoare scrisul lui? 

— Desigur - nu încape nici o îndoială în privinţa asta. E 
absolut exclus ca scrisorile să fie falsificate. 

Dick îi dădu mapa înapoi. 

— Îmi pare foarte rău, domnule Hawelock, că 
întreprinderea mea a avut atât de puţin succes, dar cred că 
mai uşor poţi prinde o vrabie decât un astfel de om. Într-o 
privinţă însă, te pot linişti. Nu poate fi vorba de nici o 
femeie - asta e sigur. A fost singur la New-York şi tot singur 
a fost şi la San Francisco. 

A debarcat la Shanghai fără tovărăşie femeiască şi în toată 
India nu a fost nici o femeie cu el. Dacă va fi cumva posibil, 
te rog să mă pui în august în legătură cu el. 

— Cu plăcere, zâmbi acru Hawelock, adică dacă îl voi 
putea reţine mai multă vreme. 

Dick îşi luă rămas bun de la avocat şi luă îngândurat 
drumul spre casă, cu un cec respectabil drept onorar în 


buzunar şi în cap cu o problemă pe care nu ştia cum s-o 
rezolve. Când ajunse acasă, şezu jos în faţa biroului şi 
rămase cu ochii pironiţi pe placa de cristal ca şi când ar fi 
citit pe ea o problemă matematică care îi dădea mult de 
lucru. 

Se sculă de la birou, îşi deşertă geamantanele şi dintr-unul 
din ele scoase o mulţime de hârtii. Erau însemnări, conturi 
de hotel achitate, tăieturi din gazete şi o foaie de sugativă. 
O ridică în dreptul luminii şi citi pe ea o adresă: Mr. 
Bertram Cody, Weald House, South Weald, Sussex. Găsise 
sugativa asta pe biroul salonului unui hotel din Buenos 
Aires de unde pribeagul lord plecase cu patruzeci şi opt de 
ore înaintea sosirii lui. După plecarea lordului, salonul 
rămăsese liber şi Dick ceruse patronului să i-l pună la 
dispoziţie. Dick încuie la loc sigur sugativa şi se aşeză în 
faţa oglinzii. 

— Şi zici că eşti detectiv, Dick Martin? se întrebă el în 
oglindă zâmbind cu ironie. Nu, dragul meu, să-ţi spune eu 
ce eşti: un mare dobitoc şi nimic mai mult, aşa să ştii... 

— Adu-l încoa, zise Bertram Cody. 

Era un omuleţ mărunţel, chel şi cu glas blajin, îşi dădea 
mereu ochelarii pe frunte silabisind cartea de vizită. 

Mr. John Randle 

194, Collins Street, Melbourne. 

Numele îi era necunoscut. Cunoscuse prin anul 1880 un 
Randle, un negustor de ceai, om tare de treabă, dar 
cunoştinţa fusese atât de superficială, încât nu putea fi 
vorba de el. 

Răsfoia într-un carnet cu scoarţa de piele roşie, când îi 
fusese anunţată vizita necunoscutului. Carnetul conţinea, în 
afară de foile de hârtie pentru notițe, o despărţitură pentru 
mărci poştale şi una pentru bancnote. Când necunoscutul 
păşi pragul, Cody vâri carnetul sub un teanc de hârtii de pe 
birou. 

— Domnul Randle! anunţă o voce aspră de femeie şi din 
întunericul camerei se ivi un tânăr înalt care nu semăna nici 


pe departe cu negustorul de ceai. 

— Şezi, te rog, zise cu glas prietenos Bertram Cody şi 
scuză semiobscuritatea în care trăiesc. Orice lumină prea 
vie îmi face rău la ochi. Lampa asta de masă cu abajure 
pentru mine destul de tare, dar nu de-ajuns pentru 
vizitatorii mei. 

John Randle pipăi în jur, nimeri un scaun şi s-aşeză pe el. 

— Îmi pare rău că vă deranjez la o oră atât de târzie, dar 
am sosit de-abia ieri din Australia şi mâine trebuie să plec 
iar. 

— Şi ce doreşti? 

— Daţi-mi, vă rog, voie să vă spun cu de-amănuntul. Eu 
sunt proprietarul unei mici ferme din apropierea lui Ten 
Mile Station. 

Se opri puţin, apoi urmă hotărât. D-voastră sunteţi vecinul 
meu cel mai apropiat. 

Cody dădu din cap afirmativ. 

— Am motivele mele care mă îndreptăţesc să cred că prin 
pământurile noastre se află o vină auriferă, urmă Randle. 
Descoperirea am făcut-o acum un an. N-am vrut însă să se 
afle nimic până ce nu voi fi sigur că e adevărat. 

Începu apoi să dea relaţii metalurgice la care Cody dădea 
numai când şi când din cap. La urmă desfăcu o hartă şi-şi 
continuă explicaţiile urmărind cu degetul pe hartă. 

După ce-şi sfârşi discursul, Cody zise: 

— Ştiam despre asta, domnule... domnule... Randle, aşa că 
teama d-tale că agentul meu o să mi-o tăinuiască e 
neîntemeiată. Există într-adevăr aur, dar nu într-o cantitate 
atât de mare ca să merite să fie scos la iveală. Afacerea a 
fost la început discutată de presă - n-ai citit nimic despre 
asta, nu-i aşa? Probabil că pluteai încă pe Ocean. Totuşi, îţi 
sunt foarte recunoscător pentru amabilitatea şi 
dezinteresarea d-tale care mă face confuz. 

— Dv. aţi cumpărat terenul de la lordul Selford, zise 
vizitatorul, neluând în seamă ultimele cuvinte ale lui Cody. 


Acesta tresări, clipi fără voie ca şi când l-ar fi izbit o lumină 
prea vie în ochi. 

— Nu direct de la el ci de la... agentul lui, un avocat bine 
cunoscut aici la noi. Nu-mi aduc în momentul ăsta aminte 
cum îl cheamă. Lordul e mereu pe drum. Greu de pus mâna 
pe el, alunecă printre degete ca un ţipar. E când ici, când 
colo. I se trimit bani în China, la Polul Sud, Pampas... în 
toate părţile lumii. Duce o viaţă foarte variată care scoate 
din fire pe ai lui dacă o fi având pe cineva, fiindcă nu ştiu 
dacă are vreo rudă. 

Clătină cu tristeţe din cap, apoi tresări ca şi când de-abia 
acum şi-ar fi dat seama că nu vorbeşte numai pentru sine şi 
întinse mâna lui Randle. 

— Îţi mulţumesc c-ai venit, şuşoti el şi cuprinse cu 
amândouă mâinile mâna vizitatorului. 

— Dv. sunteţi în raporturi directe cu el? întrebă acesta. 

— Cu cine? A... vorbeşti despre lordul Selford? N-aş avea 
cum. Probabil că habar n-are despre existenţa mea. 

Apucă pe Randle sub braţ şi se îndreptă cu el spre uşă. 

— Eşti cu maşina? Da? Admirabil. Mi se pare că afară 
plouă şi e şi cam târziu. Noapte bună şi drum bun. 

Rămase apoi pe terasă şi privi lung în urma maşinii până 
ce-o pierdu din ochi. 

Femeia în rochie neagră de mătase pe care Randle o luase 
drept menajera lui Cody, ieşi înaintea soţului ei. Pe chipul ei 
grosolan se citea o asprime neîndurătoare. Intrară 
împreună în casă. 

— Dar ăsta cine mai era? întrebă ea cu glas strident şi 
înciudat. 

Bertram Cody se aşeză iar la birou şi zâmbi lăsându-se în 
pernele fotoliului. 

— Cine era? Dick Martin - detectivul. 

— Un detectiv? Şi ţie parcă nici nu-ţi pasă, Bertre. Şi ce 
voia? întrebă doamna Cody îngălbenindu-se. Era tulburată 
până în fundul sufletului ei. Mâna cu degetele încărcate cu 
briliante tremură când o duse la gât. 


— Adulmecă, asta e. E dat dracului de deştept, dar i-a fost 
drumul degeaba. L-am recunoscut numaidecât după nişte 
fotografii de-ale lui. Oare ce l-o fi adus la mine? Mă mir - 
tare mă mir... 

Vâri mâna sub teancul de hârtii unde-şi ascunsese 
carnetul, dar deodată se îngălbeni ca un mort. 

— A dispărut!... răcni el, carnetul a dispărut şi a dispărut 
şi cheia! 

Sări în sus şi se împletici ca un om beat, cu privirea 
rătăcită. 

— Pesemne că le-a furat pe când îmi arăta cu degetul pe 
hartă, bâigui el cu glas răguşit de emoție. Uitasem că e mai 
dibaci decât un pungaş de meserie. Fir-ar a dracului de 
treabă! Nevastă, încuie uşa că trebuie să telefonez. 

Deşi Dick ştersese bine geamul automobilului, nu se putea 
vedea nimic afară. Lăsă deci geamul jos ca să poată privi 
mai bine. Ploua cu găleata. Mantaua lui de ploaie se făcu 
numai apă. Farurile automobilului se războiau cu 
întunericul nopţii şi în cercul lor de lumină miliarde de 
stropi se lăsau din cer în dungi sclipitoare. 

„Coram Street 107” îi şopti subconştientul său şi în clipa 
următoare îi apăru în minte chipul drăgălaş al 
necunoscutei. Cum de se gândise în momentul ăsta la ea, că 
doar la Bertram Cody îi fusese gândul? Deprins să 
urmărească întotdeauna asociaţia de idei din creierul lui, 
simţi instinctiv în mâna stângă din buzunarul mantalei un 
carnet cu un obiect tare înăuntru care probabil, îl dusese cu 
gândul la Sybil Lansdown. 

Opri atât de brusc maşina încât fu cât p-aci s-o răstoarne 
într-un şanţ, dar, cu o stăpânire uriaşă a nervilor, reuşi să 
evite accidentul. Făcu lumină şi încă înainte de a scoate din 
buzunar carnetul, ştia ce va găsi înăuntru. Şi nu se înşelase. 
Dar când se uită la cheie, se minună de forma şi mărimea 
ei. Era o reproducere exactă a aceleia pe care i-o arătase 
Sybil în tren şi care se găsea acum încuiată în caseta lui la 
bancă. 


Dick şuieră uşor printre dinţi, băgă iar carnetul în buzunar 
iar cheia o ascunse sub covoraşul de sub picioarele lui în 
maşină. Domnii aceia întreprinzători care nu se dăduseră 
înapoi de la nici un mijloc ca să pună mâna pe cheie, n-au să 
stea în cumpănă să pună mâna şi pe automobilul său şi 
persoana lui nu prezenta nici o garanţie pentru tăinuirea 
cheii misterioase. 

Respectul lui Dick pentru această tainică Asociaţie-a-Cheii 
crescuse simţitor şi prevedea aventuri care lăsau cu mult în 
umbră încordarea pe care i-o dăduse călătoria lui în jurul 
lumii. Stinse lumina şi puse iar motorul în mişcare. Pe când 
piciorul lui apăsa acceleratorul şi arătătorul marca o viteză 
de la 35 la 50 apoi la 75, Dick se gândea la descoperirea 
făcută. Cody făgăduise orice raporturi cu lordul Selford. 
Era deci ceva la mijloc. Şi ce însemnătate avea cheia asta? 
Trebuie să fi avut o deosebită importanţă pentru Cody, căci 
văzuse cum acesta ascunsese repede carnetul la venirea lui. 
Din curiozitate şi sub un impuls diavolesc profitase de un 
prilej şi îl şterpelise. Avea deci acum două din aceste chei 
ciudate şi întrebarea unde să fie broaştele lor şi ce ascund 
ele devenea tot mai imperioasă. 

Un camion enorm care făcea să se cutremure strada trecu 
pe lângă el şi fu cât p-aci să-l prăbuşească în şanţul şoselei. 
Îşi dete seama că trebuie să înlăture gândurile lui 
interioare şi să-şi concentreze întreaga atenţie la drumul 
care era acum atât de îngust, încât îi trebuia o mare băgare 
de seamă ca să evite o ciocnire. 

Fu spre norocul lui hotărârea luată, căci în aceeaşi clipă 
răsăriră din întunericul nopţii, în faţa lui, trei lumini roşii la 
distanţe egale. Era un semn că circulaţia străzii era oprită. 
Trecuse însă după-amiază pe aci şi nu-şi aducea aminte să fi 
văzut lucrători făcând vreo reparaţie şi camionul trecuse 
doar atunci pe acolo. Scoase capul pe geam şi zări la lumina 
farurilor în imediata apropiere a drumului un zid văruit, 
acoperit de verdeață. 


Într-un loc al zidului văzu o deschizătură care trebuie să fi 
fost o poartă. 

Se uită la cele trei lumini roşii. Scoase revolverul din 
buzunar, stinse farurile şi cobori din maşină, ascultând cu 
atenţie şi privind în jurul lui. 

În afară de plescăitul regulat al ploii şi vâjâitul vântului nu 
se auzea nimic. Aţinându-se prevăzător în mijlocul 
drumului, se îndreptă spre felinarele cu lumina roşie. Ridică 
pe cel din mijloc şi-l privi cu atenţie. Era vechi şi ruginit, 
lumina se împrăştia ştearsă prin geamurile murdare. Al 
doilea felinar era mai nou şi altfel construit, dar şi acesta 
fusese vopsit mai demult; al treilea era aidoma cu cel de-al 
doilea. 

Izbi cu piciorul în felinarul din mijloc care îi împiedica mai 
ales drumul şi geamurile felinarului se făcură ţăândări. Se 
întoarse apoi la automobilul lui, închise cu o izbitură uşa şi 
vru să-i dea drumul. Dar motorul nu mai funcţiona. Se dădu 
jos şi examină rezervorul: era gol. 

— Aşa, aşa, făcu Dick şi rămase încremenit în loc. Ştia bine 
că-l umpluse la plecare şi n-avusese când consuma toată 
benzina. 

O răbufneală de vânt îi tăie aproape răsuflarea. Aprinse 
lampa de buzunar şi cercetă cu luare aminte strada. Jos, 
lângă piciorul lui, văzu o capsulă de metal. Înţelese. În timp 
ce el examina felinarele, cineva golise rezervorul. Cu lampa 
aprinsă porni în susul aleii. De amândouă părţile, tufe dese 
împiedicau vederea în grădină, aşa că vârfurile plopilor 
formau o boltă de frunziş. Deodată lumina lămpii fu 
absorbită de o groapă adâncă, lungă cât să încapă un corp 
omenesc în ea. 

„Doamne sfinte, parc-ar fi un mormânt săpat de curând” 
îşi zise el înfiorându-se. 

Grăbi pasul până ajunse în faţa casei. Lumină zidurile şi-şi 
dete de-abia acum seama ce ruinată era. Pretutindeni 
căzuse tencuiala şi pereţii de cărămidă păreau râni de 
carne vie. 


Casa zăcea într-o linişte mormântală, nici un lătrat de 
câine, o beznă adâncă în odăi. 

Dick aşteptă o secundă înainte de a urca treptele care 
duceau la intrare. Bătu cu ciocanul în uşă dar nu s-auzi 
decât un ecou prelung în pustietatea care-l înconjura. Să fi 
fost pustie? Bizarul locatar fugise? Mai bătu odată şi 
aşteptă. Auzi deodată paşi în sală, scârţâitul unei chei 
ruginite, zăngănitul unui lanţ desprins şi uşa se crăpă puţin; 
în ea apăru chipul gălbejit şi barba neagră a doctorului 
Staletiti. 

Deşi Dick îl mai văzuse odată, la lumina vie a lămpii de 
buzunar doctorul părea atât de sinistru şi respingător încât 
lui Dick, de spaimă, fu cât p-aci să-i cadă lampa din mână. 

— Cine e? Ce pofteşti? întrebă glasul morocănos al 
bătrânului. Benzină? (i s-a scurs din rezervor? Halal de-aşa 
maşină! Desigur că-ţi pot da niţică benzină dacă mi-o 
plăteşti bine. Nu sunt acum timpuri de dat pe degeaba. 

Nu păru să recunoască pe întârziatul vizitator, nici chiar 
după ce-i dădu drumul înăuntru. Purta un halat soios, era 
încălţat cu cizme de piele care scârţâiau la fiecare pas. N- 
avea guler la cămaşă şi părea să nu fi dat cu apă pe faţă de 
la ultima vizită a lui Dick, cu şase luni în urmă. Mâinile lui 
mari şi osoase erau pline de jeg şi unghiile îi crescuseră ca 
nişte gheare. Din vestibul unde se afla, Dick putu zări o 
încăpere mare foarte elegant şi bogat mobilată - un 
contrast ciudat între aspectul ruinat al casei şi înfăţişarea 
locatarului, faţă de luxul dinăuntru. Un covor moale şi 
preţios acoperea duşumeaua; perdelele erau de catifea, 
scaunele şi fotoliile aurite îmbrăcate cu mătase. Un 
policandru de aur atârna în tavan şi lumina viu încăperea. 
Dar peste tot un praf gros de mai mulţi centimetri şi când 
Dick intră înăuntru, praful se ridică în volburi de pe covor, 
sub paşii lui. 

— Stai aici ca să-ţi aduc benzina. Patru litri la un şiling şi 
zece pence. 


Dick aşteptă până nu mai auzi paşii lui Staletti, apoi 
cercetă cu băgare de seamă încăperea. Nu găsi însă nimic 
din care ar fi putut deduce firea şi ocupațiile acestui 
sinistru personaj. 

Auzi brusc clinchetul a două bidoane de tinichea. Staletti 
intră, puse jos bidoanele şi-şi şterse mâinile de praf. 

— Şaisprezece litri de cea mai bună calitate. O să fii 
mulţumit. 

Dick îi aruncă o privire bănuitoare. Să nu-l fi recunoscut 
Staletti nici acum? 

Ca şi când i-ar fi înţeles gândul, Staletti se uită mai atent la 
Dick şi-i zise: 

— Mi se pare că ne cunoaştem? Nu eşti d-ta detectivul 
care mi-a luat „Mortfologia” lui Haeckel? 

— Chiar eu, domnule profesor, răspunse Dick, căruia un 
glas lăuntric îi spunea să fie cu băgare de seamă. 

Nu-şi lua ochii de la bărbosul din faţa lui. 

— Desigur că numele meu ţi-e cunoscut; sunt destul de 
bine apreciat în lumea savanților, zise cu îngâmfare Staletti. 
Hai, plăteşte-mi, te rog, benzina, că pic de oboseală. 

Dick Martin îi dădu zece şilingi. 

— Păstrează restul pentru osteneala d-tale, făcu el cu 
mărinimie. 

Spre marea lui mirare, Staletti băgă bancnota în buzunar 
zâmbind mulţumit. Apoi deschise uşa de afară care scârţăi 
prelung şi o trânti în nasul lui Dick. Dar înainte de a se 
sfârşi ecoul care răsuna în casa aproape pustie, se auzi un 
răcnet înfiorător care-i îngheţă detectivului sângele în vine. 
Apoi răcnetul se întrerupse brusc şi se prefăcu într-un 
geamăt dureros. 

Pe Dick îl trecură năduşelile. Strânse pumnii cu furie. O 
clipă se gândi să străbată cu forţa în casă ca să afle ce s-a 
întâmplat. Îşi dădu seama de imposibilitatea unui astfel de 
lucru. Ridică de jos bidoanele cu benzină şi o luă repede pe 
alee. Trebui să renunţe la lampa de buzunar. Bine că avea 
tălpi de cauciuc, îşi zise el, ca să nu se audă zgomotul 


paşilor. Şi, fiindcă din pricina întunericului nu putea zări 
nimic, nu-i mai rămase decât auzul de care să se poată sluji. 

Se afla tocmai în apropierea gropii aceleia ciudate, când 
auzi o mişcare uşoară în spatele lui: foşnet de crăci, 
fărâmiţare de bulgări. Zgomotul era aşa de uşor încât se 
pierdea aproape în plescăitul picăturilor de ploaie şi când 
Dick întoarse capul nu văzu decât întunericul de nepătruns 
al nopţii. Dar deodată auzi cum cineva dădea la o parte 
tufişul. Îşi dete imediat seama că primejdia era de 
neînlăturat. Aruncă jos bidoanele şi pipăi revolverul. N- 
apucă însă să pună mâna pe el căci se simţi cuprins de două 
braţe uriaşe cu muşchi de oţel care căutau să-i zdrobească 
umerii, o mână de o mărime nemaivăzută încerca să-i 
găsească faţa. Dick izbea cu disperare un piept despuiat, 
tare ca o pavăză care rezista nepăsător la loviturile lui. 

Îşi aduse aminte de Jiu-Jitsu pe care-l cunoştea foarte bine. 
Apucă cu amândouă mâinile braţul gol ale cărui gheare îi se 
înfipseseră în obraz, îl suci dintr-odată şi zvârli pe agresor 
la pământ. Un corp uriaş se prăvăli cu o bufnitură înăbuşită, 
se auzi un vaiet şi un plânset copilăresc care n-avea nimic 
omenesc în el. Apoi se făcu tăcere. 

Dick scoase cu o mână revolverul iar cu cealaltă apăsă pe 
butonul lămpii. O lumină alburie sclipi şi se prelinse pe 
pământ. Nu era nimeni. Plimbă lampa în cerc în jurul lui şi 
lumină terenul de luptă. Agresorul dispăruse fără urmă. 
Doamne, nu cumva l-a ucis? Dick îndreptă lumina spre casa 
misterioasă. Zări un trup uriaş, gol, cu mâinile atârnând în 
jos, care dispăru în tufiş. 

Martin rămase câtva timp ca paralizat. Apucă apoi 
bidoanele şi o luă la fugă, în salturi mari, gâfâind, până ce 
ajunse în şosea. Umplu rezervorul şi răsuflând adânc puse 
motorul în mişcare. Cât ţinu drumul până la Londra avu 
mereu înaintea ochilor groapa deschisă care - acum ştia 
lămurit - fusese anume pregătită pentru el de către 
doctorul Staletti ca să-i tăinuiască trupul şi să i se şteargă 
urma pentru totdeauna. 


Era o noapte întunecoasă şi rece când Bertram Cody, care 
era fricos din fire şi nu ţinea la drum, trezi pe şofer ca să-l 
ducă până la „Curtea Spânzuraţilor”. Tommy Cawler se cam 
strâmbă dar n-avu încotro, trebuia să asculte de poruncile 
stăpânului. La vreo sută de metri de poarta locuinţei lui 
Staletti, Cody porunci şoferului să oprească. 

— Stinge farurile şi nu te mişca până la întoarcerea mea, îl 
dăscăli Cody. 

Era aproape ora unu din noapte şi un întuneric adânc. 
Cody pipăi în lungul zidului până ce dădu de poartă apoi 
coti cu băgare de seamă pe alee. Într-un rând piciorul lui fu 
cât p-aci să nimerească într-o groapă, dar instinctul îl feri la 
timp de primejdie. Se trase repede înapoi şi cercetă cu 
atenţie marginea gropii. Dinţii îi clănţăneau ca prins de 
friguri. Răsuflă uşurat când ajunse în faţa clădirii. Nu bătu 
însă la uşă ci o luă în dosul casei şi bătu de trei orila o 
fereastră fără lumină, apoi se întoarse la uşa de intrare pe 
care o găsi deschisă şi pe Staletti aşteptându-l în prag. 

— A, d-ta eşti? Vii cam târziu, dragul meu. Şi ca să afli de 
la-nceput, o să-ţi spun că soarta ne-a fost potrivnică. 

— A scăpat? întrebă cu glas tremurător Cody. 

Doctorul Staletti dete din umeri şi-şi mângâie domol barba 
lui lungă. 

— Kismetl zise el cu nepăsare. Dacă era după mine, apoi 
zăcea acum într-un pat adânc şi răcoros din care nu s-ar 
mai fi sculat. Îndată după comunicarea d-tale telefonică, am 
pus eu singur felinarele în drum şi i-am golit rezervorul. M- 
am întors apoi în casă şi l-am aşteptat. Era ceva fenomenal. 
Dar lanţul avea o verigă subţiată şi o putea sfărâma. 

Privirile lui Cody cercetau cu nelinişte încăperea. 
Broboane de sudoare îi apăruseră pe frunte. 

— Şi acum ce o să se mai întâmple? întrebă el în şoaptă. 

Staletti îl privi cu dispreţ. 

— Per Dio, ce o să se întâmple? Poliţia o să-şi facă apariţia 
ca să înceapă percheziţia. Şi ce o să găsească? Câţiva 
guzgani care au murit cu cinste de o moarte naturală. 


— Ai pus?... bâigui Cody sfârşindu-şi întrebarea cu 
privirea. 

— Da, am trimis pe cineva pe urmele lui, dar acel cineva s- 
a purtat ca un idiot şi un tâmpit. Muşchii nu se pot dezvolta 
decât în detrimentul substanţei creierului. Dar de ce stăm 
aici în curent? Poftim în biroul meu, dragă. 

Duse pe Cody în camera lui de lucru. Pe birou nu se afla alt 
nimic decât o pereche de cărţi de joc soioase. Staletti 
tocmai făcea o pasenţă, când bătuse Cody în geam. 

— Şi acum spune-mi te rog, cine e tânărul acesta de care 
te temi aşa de mult? De altfel a mai fost odată pe la mine ca 
să-mi ceară o carte pe care o împrumutasem de la 
bibliotecă. Sunt sigur că era chiar ziua în care venise 
şoferul d-tale la mine. 

Cody dădu din cap. Chipul lui era palid şi încordat. Buzele 
uscate şi crăpate şi le uda din când în când cu limba. 

— E detectivul pe care l-a trimis Hawelock să cutreiere 
lumea ca să dea de Selford, zise el încet şi sprâncenele lui 
Staletti se zburliră. 

— Nu zău, asta e fenomenal! Detectivul lui Hawelock? 

— Râse strident şi urmă: are haz! Viaţa e un hâtru bun de 
glume. Dă-mi voie să mai râd niţeluş. 

Cody se agita neliniştit pe scaun. Veselia lui Staletti era 
mai fioroasă decât mânia lui. 

— Hawelock ăsta - Hawelock ăsta!... cârâi Staletti. Ce om 
simplu şi de treabă! Dar ia spune-mi: Şi prietenul nostru, 
detectivul, l-a găsit pe înălţimea sa, lordul? Nu? Ce păcat! 
Ar fi trebuit să aibă cizme de şapte poşte - ca-n poveşti. 

Se lăsă în fotoliu şi începu să bată cu degetele lui murdare 
tactul unui cântec napolitan pe placa biroului. 

— Văd însă că mai ai ceva pe suflet, zise el brusc şi-l privi 
ţintă pe Cody. 

— Îmi trebuie bani, mărturisi cu necaz acesta. 

Staletti se uită un moment fără să zică vreun cuvânt, se 
aplecă, apoi, deschise un sertar al biroului, scoase din el un 
teanc de bancnote şi-l puse înaintea lui Cody. 


— Acum când numărul nostru a scăzut, partea d-tale a 
crescut, zise el, şi dacă se întâmplă să mor eu, îţi rămâne şi 
partea mea. Dar dacă mori d-ta... 

Cody se cutremură. 

— De ce să vorbim despre un lucru atât de grozav, făcu el 
trecându-şi mâna peste chelie. Să fim bucuroşi că trăim şi 
suntem sănătoşi. Ne-am depărtat mult prea mult de 
planurile noastre. Adu-ţi aminte de ce scrie în Sf. Scriptură: 
Cine varsă sânge nevinovat... 

— Am făcut eu aşa ceva?... 

— Întreabă-ţi conştiinţa, nu pe mine, răspunse Cody. 

Staletti zâmbi ironic. 

— A fost odată un om pe care-l chema Lew Pheeney, zise el 
cântărind fiecare cuvânt. A murit, ce-i drept, de moarte 
năpraznică, dar fiindcă ucigaşul n-a fost descoperit, trebuie 
să-şi fi făcut omul singur seama. 

— Chicoti încet. 

— Mie nu-mi plac oamenii care îşi uşurează sufletul cu 
spovedanii la cei mari. Asta ne strică rostul fiindcă poliţiştii 
sunt oameni fără imaginaţie şi cultură superioară biologică. 
Ei habar n-au ce e asta şi cu cât e mai de preţ pânza de 
păianjen decât musculiţa care se prinde în ea! D-ta nu ştii 
că... 

Se întrerupse brusc şi duse degetul la buze. Cody nu 
auzise un uşor zgomot la obloanele ferestrei, dar auzul fin 
al lui Staletti îl prinsese în două rânduri. 

— E cineva afară, şopti el. 

— Giaco? între tot în şoaptă Cody. 

— Nu, nu e Giaco. Stai aici că mă duc eu să văd. 

leşi în vârful degetelor. Cody auzi scârţâitul uşii, apoi se 
făcu tăcere. Numai vântul se tânguia în răbufneli prelungi 
în jurul casei pustii. 

Staletti se înapoie. Clipi repede din ochi ca şi când l-ar fi 
orbit lumina lămpii, dar Cody ştia că asta era la el un semn 
că i se întâmplase ceva neobişnuit. Puse pe masă un obiect 


care semăna cu un receptor de telefon de care atârna un 
tub de cauciuc. 

— A ascultat cineva la fereastră, dragul meu, şi-mi cam 
dau eu cu gândul cine să fie. Ai venit cu maşina? Dacă da, 
apoi ai călcat învoiala noastră. 

— Ba am venit pe jos, minţi Cody. 

— Ai un şofer admirabil, numai că e cam curios din fire. 

— Îţi spusei doar că am venit singur şi pe jos. 

— Poate s-o fi luat după d-ta, fără să bagi de seamă, zise 
italianul şi scoase o şapcă din buzunar. Ai mai văzut 
vreodată şapca asta? 

Cody clătină capul. 

— A scos-o din cap ca să pună receptorul la ureche. N-am 
putut găsi microfonul, dar sunt sigur că a auzit tot ce-am 
vorbit noi. 

— În orice caz nu poate fi Cawler, stărui Cody. Ce zor are 
să spioneze? E nepotul nevestei mele. 

— Şi o iubeşte ca pe mama lui adevărată, zise cu ironie 
Staletiti. 

Scoase căptuşeala şepcii şi citi în fund numele 
fabricantului. 

— Un spion în casa d-tale - ar putea fi ceva foarte 
primejdios pentru noi. 

— E cu totul exclus. Îşi cunoaşte foarte bine interesul. 

— Cu toate astea trebuie ţinut sub supraveghere. Ce-a fost 
înainte? Un hoţ de automobile a cărui fotografie se află în 
albumul poliţiei. Fiecare agent îl cunoaşte. Când prietenul 
nostru - stai că nu-mi aduc aminte cum îl cheamă - a... a... 
Martini... ba nu... Martin - când Martin a venit pentru 
întâia dată la mine, l-a recunoscut imediat pe Cawler, ceea 
ce m-a compromis imediat în ochii detectivului. 

— Se poate, răspunse şovăind Cody, dar e prea amestecat 
în afacerea asta ca să aibă curajul să ne denunțe. 

Se aplecă apoi peste birou şi vorbi multă vreme pe şoptite. 
În ochii lui Staletti se citea lămurit că cele ce-i spunea 


complicele lui îl interesau. Din când în când izbea cu palma 
pe placă şi zâmbea. 

— Păcat, zise el în cele din urmă, că Giacomo era mai 
adineauri în grădină, că n-am mai avea acum nici o îndoială. 

Conduse pe Cody până la ieşire şi privi lung în urma lui 
până ce-l văzu pierind în întuneric. 

Cody îşi găsi automobilul unde-l lăsase. Şoferul moţăia pe 
scaunul lui. Se frecă la ochi somnoros când stăpânul său îl 
zgudui de umeri. 

— Tommy, întrebă Cody cu glas răguşit, ai făcut aşa cum ţi- 
am spus? Nu cumva m-ai urmărit? 

— Pe vremea asta afurisită? Că doar n-oi fi căpiat. 

Se aplecă şi aprinse farurile. Motorul începu să hârâie. 
Maşina se clătină uşor. Cody se uita cercetător la şoferul lui. 
Era cu capul gol. 

Cody tremura de mânie. 

— Unde ţi-e şapca, Cawler? 

— Mi-a luat-o vântul, răspunse Cawler cu nepăsare, fără să 
şovăie. 

— Eu atâta-ţi spun, Tommy: dacă-ţi baţi joc de mine, o să 
te câieşti amarnic. 

— Urcă-te-n maşină şi nu mai vorbi prostii, mormăi Tom 
Cawler cu mojicie şi fiindcă pusese maşina-n mişcare, Cody 
n-avu încotro şi se sui în ea, stăpânindu-şi furia. 

Cât ţinu drumul privi tot timpul profilul colţuros al lui 
Cawler. Planuri urâte îi frământau creierii dar ştia prea 
bine că nu le putea duce la îndeplinire, fiindcă era cu totul 
în mâinile şoferului său. 

De-abia păşise a doua zi Hawelock în biroul său, când îi fu 
anunţat Dick Martin. Avocatul încruntă sprâncenele lui 
groase şi se uită cu mirare la vizitatorul său. 

— Vin să-ţi fac o mărturisire, începu Dick. 

Hawelock clipi din gene. 

— E ceva grav? 

— Mai grav decât s-ar părea, domnule Hawelock. Ieri ţi- 
am tăinuit un lucru, care trebuie neapărat să-l afli astăzi. 


Îi istorisi despre sugativa cu adresa lui Cody. 

— E sigur că lordul Selford e în relaţii cu acest Cody. Am 
crezut de datoria mea să mă iau după urma asta. 

— Bertram Cody? întrebă Hawelock încreţind fruntea, 
numele ăsta nu mi-e necunoscut. 

— Cumpărătorul terenurilor lordului Selford din Australia, 
urmă Dick. 

Chipul lui Hawelock se lumină. 

— A, acum îmi aduc aminte. Cazul a fost cu oarecare 
complicaţii. După încheierea actului de vânzare, s-a 
descoperit o vână de aur. Au vorbit şi gazetele despre asta. 
Bine zici, Cody, cum naiba de l-am uitat! Dar mi se pare 
exclus să se fi cunoscut personal cu lordul. 

— Atunci ce rost avea scrisoarea? 

— Poate un răspuns la vreo scrisoare adresată lordului de 
Cody, zise avocatul vădit îngrijorat. L-ai întrebat d-ta dacă-l 
cunoaşte pe lord? 

— Tăgăduieşte cu energie până şi scrisoarea, de aceea 
lucrul mi s-a părut suspect. Cu atât mai mult cu cât am 
făcut scurt timp în urmă o descoperire care-l dă de gol. 

Puse carnetul lui Cody pe masă şi când să-l deschidă, cheia 
căzu pe duşumea. Hawelock o ridică şi se uită la ea cu 
interes. 

— Ce obiect ciudat! E o cheie, nu-i aşa? Cody ţi-a dat-o? 

— De dat nu mi-a dat-o el, ce e drept, răspunse Dick cu 
îndrăzneală. Dar ia te uită la carnetul ăsta. E plin cu 
însemnări privitoare la călătoria lordului Selford. Aici scrie 
data sosirii lui în Buenos Aires şi numele hotelului unde a 
tras. Dincoace ziua plecării lui din San Francisco, apoi 
sosirea la Shanghai. Nici o dată, nici un port nu lipseşte, 
nici chiar lordul singur nu putea face un memoriu mai 
amănunţit. 

Hawelock răsfoia încet carnetul. 

— E drept că asta dă de gândit, zise el. 

Dick se aplecă spre avocat. 


— Cunoşti d-ta pe un individ cu numele de Staletti? 
Locuieşte în Sussex, pe şoseaua care duce la Brighton. 

Se întrerupse brusc văzându-l pe Hawelock tresărind. 

— Staletti? Da, îl cunosc. A închiriat o casă de la lordul 
Selford. Toată regiunea aceea aparţine lordului. Şi Cody 
trebuie să fie tot un chiriaş de-al nostru, îmi aduc destul de 
bine aminte de închirierea „Curţii Spânzuraţilor” deoarece 
pe vremea aceea gazetele erau pline de cazul Staletti. Era 
acuzat de vivisecţiune şi a fost chiar condamnat. Un individ 
cu adevărat scârbos. Dar de unde până unde ai ajuns la el 
că vorbeam doar de Cody? 

— Stai să-ţi spun. 

Dick vorbi rar şi amănunţit. Perdeaua în dosul căreia se 
desfăşura soarta tânărului lord se sfâşiase de sus până jos. 
Vedea scena ca prin lentilele inversate ale unui ochean, la 
mare depărtare, dar cu o precizie uimitoare. Vedea pe 
actori cum se mişcă pe scenă ca nişte păpuşi articulate ale 
căror sfori erau trase de un număr restrâns de mâini. Inima 
îi bătea ca o maşină mult prea încinsă. Imaginile care se 
arătau ochiului său lăuntric şi cele desfăşurate aseară se 
încrucişau şi se întretăiau în mintea lui. Creierul lui lucra cu 
înfrigurare în două direcţii. Totuşi reuşi să descrie aproape 
cu exactitate întâmplările sinistre din ultimul timp. 

— Ai şi făcut denunţul? cercetă Hawelock. 

— Nu încă, dar o să mă duc chiar acum la Sneed. 

— Cine e acest Sneed? 

— Un inspector de la Scotland Yard, un om foarte priceput 
în meseria lui şi un geniu în ce priveşte dezlegarea 
problemelor. Şi fiindcă e vorba de o problemă: din ce 
trăieşte doctorul Staletti? De unde are cu ce să-şi plătească 
chiria?... 

— Nici eu nu ştiu, răspunse avocatul. Pe cât am aflat, pare 
să fie un admirabil biolog, dar ideile lui sunt prea 
îndrăzneţe. Dar stai - acum mi-aduc aminte. Staletti ne-a 
fost recomandat de Cody. Mă duc să caut corespondenţa cu 
el. 


leşi repede, se înapoie cu un registru şi zise: 

— Aşa e, nu m-am înşelat. La o lună după cumpărarea 
terenurilor din Australia, m-am pomenit cu Cody că vine în 
numele lui Staletti. Curtea spânzuraţilor era tocmai goală. 
Probabil că numele ăsta macabru speria pe chiriaşi. Se zice 
că, într-adevăr, a fost până acum vreo sută de ani loc de 
spânzurătoare. 

— Atunci păcat că l-au desfiinţat cu o sută de ani prea 
devreme, fiindcă tare mi se pare că se aţin pe acolo vreo 
câţiva indivizi care merită spânzurătoarea, făcu Dick. 

Aflase tot ce vroia să afle, ba chiar mai mult decât atât. Îşi 
luă deci rămas bun de la Hawelock şi se înapoie acasă ca să- 
şi facă în grabă geamantanul şi să-şi concedieze pentru o 
lună menajera. Aceasta trebui să-i făgăduiască solemn că 
nu va da pe acasă în lipsa lui. Porunci portarului să-i trimită 
toată corespondenţa la Scotland Yard. Lui Hawelock nu-i 
comunică nimic, găsind de cuviinţă că e mai bine să nu afle 
nimeni despre planurile lui. 

Doamna Lansdown era o femeie plăpândă de o rară 
frumuseţe. Viaţa ei nu fusese întotdeauna redusă la cele trei 
odăiţe ale locuinţei sale de acum. Era o vreme când era 
socotită drept una dintre cele mai bogate femei ale Angliei. 
Gregory Lansdown, soţul ei, poseda moşii întinse, cai de 
curse şi un palat în Londra. Toată averea însă o pierduse 
într-o singură noapte. Directorul unei societăţi, al cărei 
preşedinte era, fugise din ţară. Societatea dădu faliment şi 
preşedintele ei despăgubi cu averea lui personală pe 
creditori, aşa că rămase literalmente pe drumuri. Muri 
curând complet ruinat, scăpând din dezastru, doar căsuţa 
în care îşi găsi adăpost soţia şi fiica lui Sybil. 

Încetul cu încetul, rana din sufletul doamnei Lansdown se 
cicatriză; îi rămăsese doar singura mângâiere, Sybil, pe 
care o adora. Seara stăteau amândouă de vorba sau Sybil îi 
citea câte ceva ori scria la birouaşul pus de-a curmezişul, 
într-un colţ al camerei. Arareori venea cineva pe la ele. 


De aceea doamna Lansdown tresări şi ridică ochii cu 
mirare când auzi în seara aceea soneria zbârnâind. 

Sybil se duse să deschidă. Rămase încremenită dând cu 
ochii de Dick Martin. 

— Din nefericire nu legendarul unchi din America, ci Dick 
Martin, se scuză el. 

Sybil îl pofti înăuntru. Când detectivul apăru în uşă, mama 
Sybilei îl privi cercetător, apoi, probabil mulţumită de 
impresia pe care i-o făcuse tânărul, îi întinse mâna. 

— Bine că te-ai hotărât în sfârşit să vii, îl întâmpină ea 
prietenos. Îmi dai astfel prilejul să-ţi mulţumesc pentru 
cavalerismul cu care ai luat apărarea fiicei mele. 

— Datorie de onoare, doamnă, răspunse Dick stingherit. 
— Căută cu ochii un scaun şi-l alese, spre spaima Sybilei, 
tocmai pe cel mai şubred, dar scaunul rezistase dezastrului 

familiei Lansdown aşa că rezistă şi lui Dick Martin. 

— Prevăzusem furtul, urmă el, şi-mi pare numai rău că n- 
am putut încă pune mâna pe hoţ, adică mai bine-zis pe 
autorul moral al atentatului. 

— Ei, zâmbi Sybil, n-a fost cine ştie ce lucru grozav fiindcă 
poşeta am căpătat-o îndărăt. Numai cheia a dispărut, ca 
prin farmec, din cutiuţa ei. 

Dick zâmbi plin de voioşie. Sybil îl privi cu atenţie. 

— Nu cumva ai fost d-ta vrăjitorul? întrebă ea repede. 

Dick afirmă cu ochii râzători. 

— Când ţi-am restituit în tren cutiuţa, mi-am luat 
îngăduinţa să sustrag cheia. 

— Dar n-am văzut de fel când ai luat-o? Şi doar nu 
scăpasem o clipă din vedere cutiuţa. 

Dick zâmbi îngăduitor. 

— Ei vezi, aici stă dibăcia. Trebuie să lucrezi aşa ca să nu 
se bage de seamă. De altfel, cheia e bine păstrată în caseta 
mea la bancă şi dacă cineva îţi face vreun neajuns în 
privinţa asta, poţi să i-o mărturiseşti fără frică. 

— Nu cumva crezi că nici acum nu-i vor da pace fiicei 
mele? întrebă doamna Lansdown îngălbenindu-se. 


— Nu ştiu, răspunse Dick. De aceea am şi venit în astă 
seară. Aş vrea să discut chestiunea cu d-v. Mai întâi daţi-mi 
voie să vă pun o întrebare foarte importantă. Lordul Selford 
mai are şi alte rude în afară de d-voastră? 

— Niciuna - dacă nu cumva s-o fi însurat, răspunse mama 
Sybilei. 

— lată de ce mă temeam, zise el cu ochii la aparatul 
telefonic. E bine că puteţi fi găsite la telefon, adăugă el fără 
nici o legătură aparentă între cele ce spusese până atunci şi 
constatarea din urmă. 

Mama şi fiica îşi pironiră privirile întrebător şi neliniştit 
asupra lui. 

— Aveţi prieteni care să locuiască pe undeva afară din 
Londra? întrebă Dick. Adică prieteni care v-ar putea găzdui 
vreo câteva săptămâni? 

Doamna Lansdown dădu afirmativ din cap. 

Dick răsuflă uşurat. 

— Asta e ceva care mă linişteşte întrucâtva. Tocmai voiam 
să vă rog să părăsiţi în astă seară Londra, dar m-am 
răzgândit şi cred că nu e încă nevoie de o plecare aşa de 
grabnică. 

Doamna Lansdown se aplecă şi-l întrebă îngrijorată: 

— Ai putea să-mi lămureşti cum... 

Dick clătină chinuit capul. 

— Nu pot spune încă nimic. Dibui în întuneric. Simt însă că 
negura începe să se împrăştie. Ici colo văd mai limpede, dar 
ştie Dumnezeu ce o să iasă când s-o risipi de tot. 

— Dar din toată această afacere tulbure reiese că ar exista 
o primejdie pentru mine şi fiica mea - cel puţin aşa se 
înţelege din cuvintele d-tale. 

— Aşa e, răspunse Dick cu hotărâre. Şi cred că e mai 
nimerit ca să fiţi prevenite. Presimt o primejdie, deşi nu mi 
se pare încă iminentă. 

— Şi toate astea din pricina unei cheiţe? întrebă Sybil eu 
neîncredere. 

EI clătină capul. 


— Chiar din pricina unei cheiţe, răspunse el grav. Apoi se 
întoarse spre mama Sybilei: D-v. l-aţi cunoscut pe răposatul 
lord Selford? Ce fel de om era? 

— Nu era un om bun. Bea, şi când era beat îşi bătea 
slugile. Se zvoneau lucruri urâte pe socoteala lui. Dar toţi 
Selforzii au fost oameni cu un caracter îndoielnic. Cel care a 
clădit castelul, ducea o viaţă atât de destrăbălată, încât a 
fost excomunicat de Papa. De la el datează şi cavoul familiei. 
Ai auzit vreodată vorbindu-se despre mormintele 
Selforzilor? 

— Nu, răspunse Dick, pe care lucrurile acestea nu-l 
interesau. Auzi însă un ecou în lăuntrul lui, care-l făcu să 
priceapă că vorbele «morminte» şi «cavou» aveau o 
deosebită însemnătate pentru el. În minte îi apăru camera 
lui de culcare, Lew Pheeney închis în dulap, privindu-l cu 
ochi sticloşi. Nu fusese el chemat că deschidă un cavou, şi a 
trebuit să plătească apoi cu viaţa încercarea asta? Deodată 
Dick simţi sângele vâjâindu-i în urechi. Se afla în faţa unei 
uriaşe descoperiri şi trebui să-şi încleşteze dinţii ca să nui 
se citească pe faţă năvala de gânduri care i se încrucişau în 
creier. 

Doamna Lansdown zărise interesul care se trezise în el, se 
sculă de pe scaun, luă din raftul de cărţi un volum legat în 
pergament şi îngălbenit de vreme. 

— E o cronică a familiei, care datează din anul 1584, zise 
ea. Toate faptele Selforzilor sunt trecute aici. Citeşte, te 
TOg, ce scrie despre cavou. 

Dick citi: «Fiindcă Sir Hugh a fost osândit cu afurisenie şi 
nu i s-a îngăduit un mormânt creştinesc, a pus meşteri din 
ţări depărtate ca să sape în pământ adânc o criptă spre 
odihna de veci pentru el şi urmaşii lui. Mormintele au fost 
sfinţite de către capelanul Ehrn Marcus, un prea cuvios 
părinte, mult credincios stăpânului că n-a luat în seamă 
afurisenia bisericească. Mormintele împodobite au fost cu 
îngeri şi prea sfinţi părinţi săpaţi în piatră şi mult frumoşi la 
privire». 


Dick nu-şi luă ochii de la rândurile scrise pe pergament. 
Vedea în închipuirea lui o scară dreaptă, coborând brusc în 
adâncul pământului, vedea reliefuri ruinate, sicrie de piatră 
în încăperi înguste din care adia suflul morţii. 

— Unde e cavoul? întrebă Dick, şi simţi parcă mirosul de 
putregai al vremurilor trecute, care se împrăştia din filele 
cărţii, izbindu-l în faţă. 

— În parcul din Selford, pe o movilă împrejmuită de 
grupuri sinistre de copaci. E un loc fioros. Arareori ciripeşte 
o păsărică pe un vârf de ram. Bine-nţeles că oamenii spun 
că locul e blestemat, dar pricina trebuie să fie pământul 
neprielnic şi nimic altceva. 

— Cine locuieşte acum în castel? întrebă Dick a cărui 
încordare creştea clipă cu clipă. 

— Intendentul. Proprietatea e o moştenire inalienabilă, 
altfel ar fi vândut-o actualul lord, de mult. 

— L-aţi văzut d-v. vreodată pe acest lord? 

— O singură dată, pe când trăia încă tatăl său. De scris mi- 
a scris în câteva rânduri, în ultimii ani însă numai de două 
ori. Vrei să vezi scrisorile? 

— Da, zise Dick repede. 

Bătrâna ieşi din cameră. Dick răsfoi cartea. Doamna 
Lansdown se înapoie cu o casetă de abanos, plină cu 
scrisori răvăşite. Le rândui, apoi întinse lui Dick o scrisoare 
datată din Berlin în care lordul Selford scria următoarele: 
«De atâta vreme nu ai mai aflat nimic despre mine, încât 
parcă mi-e şi ruşine să-ţi scriu. Nu e însă niciodată prea 
târziu ca să-ţi îndrepţi o greşeală şi fiindcă ştiu că faci 
colecţie de porţelanuri vechi, ţi-am expediat un ulcior de 
porțelan, din secolul al 15-lea, pe care l-am găsit aici la un 
anticar. Sper că astfel voi fi iertat pentru neglijenţa mea de 
până acum. 

Devotatul tău, Pierce». 

Scrisul îi era cunoscut lui Dick; era acelaşi de pe scrisorile 
scrise lui Hawelock. 

— Uite şi a doua scrisoare, zise doamna Lansdown. 


Purta data anului trecut şi ştampila poştei din Colombo: 
«Sunt adânc mâhnit de nenorocirea care te-a lovit. Dacă îţi 
pot fi de vreun folos, te rog să dispui de mine. Du-te la 
Hawelock şi arată-i scrisoarea mea, deoarece i-am dat 
instrucţiuni să-ţi pună la dispoziţie orice sumă de care vei 
avea trebuinţă. 

Eu sunt bine. De când m-am hotărât să scriu o carte, 
trăiesc mai intens şi călătoriile îmi procură o mare plăcere». 

Dick nu cercetă care a fost nenorocirea despre care era 
vorba în scrisoare; o ghicise din îmbrăcămintea ei, căci 
doamna Lansdown purta şi acum haine cernite. 

— N-am făcut uz de scrisoarea lordului, deşi Hawelock mi- 
a scris, oferindu-mi cu multă amabilitate, ajutorul său. Nu 
ştiu de ce, dar simt întotdeauna un fel de... cum să spun... 
avertisment când survine în viaţa mea numele de Selford. 
Numai cu o mare repulsie lăuntrică şi fiindcă era o variaţie 
binevenită în viaţa ei monotonă, am lăsat-o pe Sybil să plece 
la Madera. 

Urmă o pauză. Dick îşi muşca buzele. Doamna Lansdown îl 
privea neliniştită. 

— Îmi poţi da acum lămuririle cerute? întrebă ea. 

Dick tăcu. Sybil se sculă de la locul ei şi puse mamei sale 
mâna uşor pe umăr. 

— Ne putem încrede, fără nici o lămurire, în domnul Dick 
Martin, zise ea, şi-şi pironi ochii într-ai lui. 

— Domnule Martin, suntem gata, eu şi mama, să părăsim 
oricând Londra, dacă crezi d-ta că e mai bine aşa. Dispune, 
te rog, de noi, cum vei crede de cuviinţă. 

O sclipire de bucurie lumină faţa lui Dick. 

— Îţi mulţumesc, făcu el încet. 

Vru să plece, dar îşi aduse ceva aminte. 

— D-v. îl cunoaşteţi pe Staletti? întrebă el pe doamna 
Lansdown. 

Ea clătină capul. 

— Sau pe Cody? 

Doamna Lansdown se gândi câtăva vreme, apoi zise: 


— N-am auzit niciodată numele ăsta. 

Când Dick ieşi în stradă, stătu puţin să chibzuiască şi o luă 
apoi înspre Bedford Square. Mergând, îl cuprinse un 
simţământ ciudat. Întoarse cu băgare de seamă capul. Pe 
trotuarul de peste drum, la o oarecare depărtare, cineva 
mergea în acelaşi pas cu el. Un alt individ venea ceva mai în 
urmă. La Bedford Square aştepta un automobil gol. Şoferul 
îi făcu semn să se urce. O astfel de îmbiere era în mare 
contrazicere cu nepăsarea obişnuită a şoferilor; aceasta îl 
făcu pe Dick să bănuiască primejdia. Se prefăcu că nu vede 
semnele pe care i le făcea şoferul. În stradă putea să opună 
împotrivire câtorva agresori, în maşină închisă, era însă 
imposibil. 

În aceeaşi clipă se apropie de el un alt automobil gol. Opri 
maşina şi se sui în ea, apoi porunci şoferului să-l ducă la 
hotelul gării. Prin geamul din spate putea să vadă ce se 
petrece în spatele lui. Văzu pe şoferul care-l îmbiase cu 
atâta stăruinţă punând maşina în mişcare şi pornind după 
el. Nu mai încăpea nici o îndoială: era urmărit. 

Când Dick ajunse în gangul hotelului şi plăti şoferului, zări 
maşina cealaltă oprind la o oarecare distanţă şi doi oameni 
coborând din ea. Detectivul intră în hotel şi ceru o cameră. 
Trecu printr-un coridor şi grăbi spre o uşă laterală care 
dădea pe peron. Un tren era tocmai gata de plecare şi când 
trenul se puse în mişcare, Dick sări pe scara vagonului, 
deschise cu o smucitură uşa şi sări înăuntru. Habar n-avea 
încotro îl ducea soarta. S-ar fi putut să nimerească în 
expresul care ducea în Scoţia şi care se oprea de-abia la 
frontiera de Nord. Îşi dete însă în curând seama că se afla 
într-un tren de persoane din care putea să coboare foarte 
curând. Luă de la controlor biletul de tren şi la o oră după 
ce părăsise locuinţa doamnei Lansdown, ajunse la periferia 
oraşului. O luă pe jos înapoi până la Scotland Yard. 
Sergentul de serviciu îl recunoscu şi-i zise: 

— Dacă doriţi să vorbiţi cu domnul inspector Sneed, îl 
găsiţi sus în birou. 


Sneed şedea ca de obicei în fotoliul din faţa biroului tău cu 
o ţigară stinsă între dinţi. Capul i se bălăbănea în somn ca o 
corabie pe valurile furtunoase. Se afla încă la ora asta la 
Scotland Yard, fiindcă nu avusese destulă energie ca să se 
scoale din fotoliu şi să se ducă acasă, ceea ce i se întâmpla 
cam de vreo cinci ori pe săptămână. 

Deschise ochii clipind des. 

— Sunt foarte ocupat, n-am timp, murmură el pe jumătate 
adormit, nici un minut măcar. 

Dick îşi luă un scaun şi zise râzând: 

— Eu mă mulţumesc numai cu o secundă, apoi începu să-i 
facă un raport amănunţit. 

Dar cum isprăvi întâia frază privirea inspectorului se 
însufleţi. Când ajunse Dick pe la jumătatea raportului, 
chipul inspectorului devenea tot mai atent. 

— Astea le-ai copiat dintr-un roman senzaţional, îl învinui 
el pe detectiv, când acesta se opri niţel ca să răsufle. Nu faci 
decât să repeţi ultimul roman al lui Conan Doyle. 

Dar Dick nu se intimidă şi când sfârşi ultima frază, Sneed 
păru foarte grav. 

Apăsă pe un buton; un sergent apăru imediat în uşă. 

— Sergent, bagă de seamă ca de mâine încolo, casa din 
Coram Street 107 să fie păzită cu stricteţe. Unul din cei mai 
buni detectivi ai noştri să stea la dispoziţia d-lui Martin ca 
să-l urmeze discret peste zi, iar noaptea să doarmă în 
locuinţa lui. 

Polițistul îşi însemnă instrucţiunile într-un carnet. 

— Mâine dis-de-dimineaţă telefonează direcţiei poliţieneşti 
respective, că am motive să suspectez casa lui Staletti - aşa 
zisa «Curtea spânzuraţilor». La ora unsprezece şi un sfert 
exact, voi veni personal, cu un agent de-al meu, să fac 
percheziţie. Ţin să fie de faţă şi poliţia din Sussex. 

După ce plecă sergentul, Sneed se ridică gemând din 
fotoliu. 

— Cred că ar fi mai bine să mă duc acum acasă. Mai să te 
conduc până la uşa locuinţei d-tale. 


— Exclus, protestă Dick, dacă ne vor vedea împreună, tot 
misterul nu mai are nici un rost. Nu uita că d-ta eşti firma 
lui Scotland Yard. Oricine ar fi urmăritorii mei, nu trebuie 
să ştie că sunt prevenit. 

— Bine, fă cum crezi, Martin, dar nu o lua încă la fugă. Nu- 
mi iese din cap aventura d-tale de la «Curtea 
spânzuraţilor». Zici că flăcăul care te-a atacat era cu 
desăvârşire gol? 

— Purta numai un şorţ de piele. 

— Staletti - i s-ar potrivi mai bine numele de Stiletto - e un 
om viclean şi primejdios. Aş vrea să ştiu dacă e atât de 
încăpățânat să stăruie în vechea lui nebunie. L-am ţinut 
odată la răcoare trei luni din pricina asta. 

— Ce nebunie anume? întrebă Dick. 

Sneed trase din ţigară şi îndreptă fumul spre tavan. 

— Cum să dea lumii o nouă rasă de oameni. 

— Şi asta e o crimă? 

— Nu uita, răspunse Sneed, că astfel de lucruri depind de 
felul cum le pui în practică. Staletti crede că un copil pe 
care-l lasă să crească în libertate, ca pe un animal în 
pădure, devine o făptură care, deşi nu poate nici să 
vorbească şi nici să cugete, se dezvoltă într-un membru 
perfect al speciei umane. Staletti mai susţine că oamenii ar 
căpăta o înălţime de zece picioare şi o putere ca a 
oamenilor preistorici dacă toată energia vitală absorbită de 
creier s-ar concentra în dezvoltarea muşchilor şi a oaselor. 
Pe atunci se mulțumea numai cu experienţe făcute pe 
animale. Se pare însă că de atunci a trecut la un material 
mai nobil. Dar îţi dau cuvântul meu, că-l trimit la ocnă pe 
viaţă, dacă găsesc în casa lui vreun om în toată firea, care 
nu cunoaşte alfabetul. 

Dick părăsi Scotland Yard prin ieşirea care da în 
Whitehall. Se urcă într-o maşină şi porunci să-l după la 
Regent Park. Se apropie cu ocoluri de locuinţa lui. Ştia că la 
ora asta portarul casei dormea, totuşi se feri să intre prin 
gangul din faţă. Alese drumul care ducea la garaje şi trecu 


prin curte. Urcă repede scara şi intră fără zgomot în 
locuinţa lui şi zăvori uşa pe dinăuntru. Trecu apoi din 
cameră în cameră, aprinse toate lămpile şi cercetă fiecare 
colţişor. Nu găsi nimic suspect; toate erau precum le lăsase. 

Trăsese de cu seară atât de bine perdelele cele groase, 
încât nici o rază de lumină nu se putea zări de-afară. Până şi 
jaluzelele bucătăriei fuseseră lăsate în jos. Oricine ar fi 
privit casa pe din afară nu ar fi putut bănui că locuieşte 
cineva în ea. 

Când deschise dulapul cu haine ca să-şi scoată pijamaua, 
se cutremură aducându-şi aminte că în locşorul acesta 
strâmt se scursese sângele lui Lew Pheeney. Ce va fi văzut 
Lew în criptele Selforzilor, al căror mormânt trebuia să-l 
deschidă - mormânt care tăinuia trupul plin de păcate şi 
patimi ale unuia din ei, prefăcut acum în cenuşă ca şi 
planurile şi amintirile celui coborât în pământ? 

Îşi făcu o cafea şi desfăcu un pachet cu corespondenţă 
venită în după amiaza acelei zile. Când isprăvi de citit bătea 
ora două după miezul nopţii. Se dezbrăcă, stinse lumina, 
dădu la o parte perdelele de la fereastră, o deschise încet şi 
privi afară. 

Luna în declin plutea pe un cer fără nori. Când să lase iar 
perdeaua jos, adie un vântuleţ uşor care mişcă niţel 
perdeaua lăsând să pătrundă o slabă rază de lună. Raza 
căzu de-a dreptul pe peretele opus, schimbând la fiecare 
adiere de vânt formele şi aspectele. Dick se lăsă răsuflând 
uşurat în perne şi aţipi. 

Raza de lună pribegi încetişor pe pereţii odăii până ce se 
opri pe uşa lăcuită cu alb. În clipa aceea Dick tresări speriat 
din bezna neantului în care căzuse şi se trezi. Ce anume îl 
trezise? Sclipirea lunii? Slaba adiere de vânt care mişcase 
perdeaua? Nici el nu ştia, dar un instinct lăuntric îl avertiza 
că-l pândeşte o primejdie ascunsă în taina nopţii. Stătea 
culcat pe partea din stânga uşii a cărei clanţă de alamă 
sclipea în bătaia lunii şi clanţa - nu, nu era o halucinație a 
creierului său ameţit de somn ci chiar aievea - se mişcase, 


înainta spre el. Deschise ochii mari şi pe când îi pironea ca 
hipnotizat spre uşa care nu mai era o bucată de lemn fără 
viaţă ci o făptură sinistră, cu o voinţă individuală, apăru în 
raza vederii lui, înfiorător de limpede în lumina gălbuie a 
lunii, o mână omenească. O mână numai, dar forma ei îl 
înfioră. Degetele lungi şi puternice se răsfirau ca 
tentaculele unei caracatiţe prin crăpătura uşii. 

Dick făcu o sforţare şi se rostogoli de pe pat pe duşumea. 
În aceeaşi clipă o făptură uriaşă şi grea sări pe pat şi scoase 
un strigăt gutural care nu semăna nici a glas omenesc, nici 
de animal. Dick repezi mâna stângă la revolverul de sub 
pernă. Braţul lui gol atinse o secundă numai palma 
cărnoasă a unei mâini şi simţi un adevărat dezgust fizic. Cu 
dinţii încleştaţi, se întoarse cu faţa spre duşmanul lui 
nevăzut, apucă pe la spate perdeaua şi o trase cu o 
smucitură jos. Lumina lunii se răspândi în întreaga 
încăpere. Dar camera era goală. Nici o altă suflare 
omenească afară de el. Uşa stătea deschisă de perete. 
Dincolo de ea se căsca bezna adâncă a nopţii. 

Dick pipăi cu băgare de seamă şi întoarse comutatorul. 
Lumina izbucni dintr-o dată. Nimic. Simţi un curent rece, 
uşa care ducea la bucătărie fusese şi ea deschisă de o mână 
nevăzută. Alergă pe balcon şi se aplecă peste balustradă. 
Zări pe agresor, o făptură fără formă definită, coborând pe 
o scară de frânghie care fusese legată de grilaj. Dick apucă 
revolverul să tragă dar în aceeaşi clipă umbrele nopţii 
învăluiră făptura uriaşă şi sinistră. 

Detectivul rămase nemişcat. Cercetă cu privirea curtea, 
cărările dintre garaje, dar pretutindeni domnea o linişte 
mormântală. Pe când stătea şi asculta iscodind cu ochii, auzi 
în stradă huruitul unui motor care se pierdu fulgerător în 
depărtare. 

Dick se întoarse în birou şi se uită la ceas. Amândouă 
arătătoarele se găseau la patru. La răsărit apăreau zorile. 
Cine fusese individul care pătrunsese în casa lui cu gânduri 
criminale? Soarta lui Lew Pheeney îi veni în minte. De un 


lucru însă era sigur: agresorul din Curtea spânzuraţilor şi 
vizitatorul acesta nocturn, erau una şi aceeaşi persoană. 

Se duse iar în bucătărie şi trase în sus scara de frânghie. 
Nu putea înţelege cum ajunsese la balcon. Bănui că o funie 
fusese aruncată de jos peste balustradă şi apoi scara legată 
de celălalt capăt al funiei, apoi trasă cu aceeaşi funie în sus. 
Misterul care ascundea moartea lui Lew Pheeney se 
lămurea. 'Tot pe aceeaşi cale pătrunsese ucigaşul în casă. 
Retragerea prin curte era lucru uşor, curtea fiind 
despărțită de stradă printr-un zid scund şi strada aproape 
întotdeauna pustie. 

Răsărise soarele, gonind cu strălucirea lui orbitoare, 
spaimele nopţii. Dick era zdrobit de oboseală. Se aruncă pe 
jumătate îmbrăcat pe pat şi căzu într-un somn adânc. 

Îl trezi zbârnâitul telefonului. Se întoarse mormăind în pat 
şi apucă receptorul. Chipul însă i se lumină când recunoscu 
vocea limpede şi dulce a Sybilei. 

— Alo, d-ta eşti? întrebă el vesel. Foarte drăguţ din partea 
d-tale că ţi-ai amintit de mine. 

La celălalt capăt al firului se auzi un râs zglobiu. 

— De unde ştii cine sunt? Nici nu ţi-am spus cum mă 
cheamă. 

— Dar bine, domnişoară Lansdown, se poate să nu-ţi 
recunosc vocea? 

— Apoi după o pauză: Ai avut vreun motiv anumit ca să mă 
chemi? 

Peripeţiile de peste noapte îi reveniră în minte şi-l 
cuprinse teama şi îngrijorarea să nu i se fi întâmplat ceva şi 
făpturii acesteia atât de dragi lui. 

— Nu, răspunse Sybil cam tărăgănat, aş vrea însă să-ţi 
spun ceva care nu se poate discuta prin telefon. 

— Dacă-i aşa, vino, te rog, imediat. O să dau instrucţiunile 
trebuincioase portarului. 

Sybil puse receptorul la loc. Nu înţelegea de ce era nevoie 
de dat instrucţiuni portarului, deoarece nu avea de unde şti 


că Dick anunţase acestuia din ajun plecarea lui pentru un 
timp mai îndelungat. 

Detectivul se îmbrăcă repede apoi se apucă să facă nişte 
jumări. Pe când sfârâiau ouăle în tigaie, auzi soneria 
zbârnâind. 

Alergă să deschidă şi ceru mii de scuze Sybilei că trebuie 
să-şi vadă singur de gospodărie deoarece menajera lui era 
în concediu. Sybil îi ajută să pună masa, apoi după ce sfârşi 
de mâncat, o întrebă ce vânt o adusese la el. 

Biblioteca era închisă în ziua aceea şi Sybil îi spuse că 
venise să-l ia ca să se ducă împreună la mormintele 
Selforzilor. Îl anunţase şi pe Hawelock despre proiectul ei şi 
acesta se oferise să-i întovărăşească. După sfatul doamnei 
Lansdown se dusese de dimineaţă la el şi-i povestise ce i se 
întâmplase la Madera. Hawelock păruse foarte agitat şi 
fusese de părere ca mama şi fata să ceară ocrotirea poliţiei. 
Dar Sybil îl rugase să nu facă deocamdată nici un demers ci 
să-l lase pe Dick să vegheze asupra lor. 

Dick primi imediat propunerea ei. Avusese şi aşa intenţia 
să viziteze în ziua aceea mormintele. După plecarea ei se 
duse imediat la bancă şi luă cheile pe care le ţinea în casetă 
iar la ora două opri maşina la numărul 107 din Coram 
Street. 

— Ai găsit cheile? întrebă ea agitată, când îl văzu. Dick o 
linişti şi porniră la drum. 

Drumul îi făcea multă plăcere. Era o zi frumoasă de 
primăvară. 

După un sfert de ceas opriră la casa lui Hawelock şi-l luară 
cu ei. 

— Ţi-a divulgat domnişoara Lansdown secretul ei? întrebă 
avocatul pe Dick. 

Acesta se uită întrebător la fată, dar ea clătină capul. 

— Dacă e aşa, nu vreau să mă pripesc, zise Hawelock 
zâmbind, dar o să vezi şi d-ta că bănuiala domnişoarei Sybil 
va putea fi un important punct de îndrumare. 

— O bănuială care se va adeveri în cavou? întrebă Dick. 


— Poate. Dar înfrânează-ţi nerăbdarea, domnule detectiv; 
se întâmplă uneori ca şi amatorii să scuture surprize din 
mâneca hainei. 

Dick se uită iar curios la Sybil care zâmbea enigmatic. 
Dacă ar fi prevăzut ce se va întâmpla în cavoul Selforzilor, 
ar fi renunţat bucuroasă la dezvăluirea misterului. 

Când automobilul trecu de Horsham, cerul începu să se 
acopere de nori, iar când opriră după două ceasuri în 
poarta parcului castelului, nori negri şi ameninţători 
întunecaseră cerul. 

La sunetul claxonului o femeie simplu îmbrăcată ieşi din 
căsuţa portarului. Se ploconi în faţa lui Hawelock şi 
deschise cu grabă poarta. 

Drumul era bine îngrijit, parcul de asemenea. 

— Pretutindeni domneşte o curăţenie exemplară, zise 
Hawelock cu oarecare mândrie. Lordul poate veni în orice 
moment; ne lipseşte numai un personal de serviciu bine 
disciplinat, care se poate găsi însă la repezeală. 

— Aşadar, nu se află nici un servitor în castel? întrebă 
Dick. 

— Numai administratorul şi soţia lui, răspunse Hawelock. 
Administratorul e însă un priceput grădinar şi îngrijeşte şi 
de parc. Afară de asta din când în când angajăm o droaie de 
femei la scuturat, de aceea nu s-a ruinat castelul. Păcat 
numai că e pustiu. 

— Tăcu un moment, apoi urmă cu vioiciune: de altfel am 
primit iar o scrisoare de la Selford prin care-mi face 
cunoscută că, spre părerea lui de rău, e silit să-şi amâne 
venirea până la iarnă. Asta înseamnă că-l vom avea de-abia 
în primăvara viitoare. 

— Unde se află acum lordul? întrebă Dick. 

Hawelock dădu din umeri. 

— Asta e o întrebare fără răspuns. A fost în Cairo, poate 
acum să fie în Damasc. Tare aş vrea să fie ori el în Marte, 
ori eu în lună. 


Maşina se opri. În mijlocul unei pajişti întinse se ridica 
mândru castelul, o clădire impunătoare cu turnuri şi 
hornuri, în stil rigid de pe vremea Tudorilor. Scârţâitul 
pietrişului atrase atenţia intendentului care ieşi afară să 
vadă cine e. Intendentul era un om în vârstă mijlocie, cu o 
aparenţă de om simplu şi de treabă. Schimbă câteva vorbe 
cu Hawelock, se plânse că se năruise un gard şi că un stejar 
putrezise din rădăcină. 

— Poftiţi, vă rog, zise Hawelock coborând din maşină. 
Avem un drum de o jumătate de ceas şi trebuie să ne 
grăbim dacă nu vrem să ne facă ploaia leoarcă. 

Arătă apoi cu bastonul spre cerul înnourat şi ameninţător. 

Avocatul o luă înainte, ceilalţi doi în urma lui. Traversară o 
livadă cosită, cotiră într-o grădină cu pomi fructiferi şi 
ajunseră într-o curte părăsită în care cotcodăceau vreo 
câteva găini şi moţăia un câine ciobănesc. În dosul acestei 
curţi se întindea parcul. Un dâmb care ţinea adăpost 
castelului împotriva crivăţului prezenta un aspect 
încântător şi înveselea puţin mohoreala castelului. 

Când urcară în vârful dâmbului unde începea desişul 
pădurii, Dick avu impresia că tăcerea formează ca o boltă 
tainică deasupra capetelor lor. Nici foşnet de frunze, nici 
ciripit de păsărele. Totul părea mort şi când privirea căuta 
să pătrundă prin frunzişul din vârful copacilor, zărea câte 
un nor întunecat care sporea înfiorarea. 

O potecă îngustă ducea în zigzag prin pădurea din ce în ce 
mai deasă. Ramuri încărcate de frunze opreau parcă în loc 
pe drumeţii care cutezau să calce în acest loc uitat şi 
părăsit. 

Dar deodată o zare de lumină răsări printre trunchiurile 
dese şi la o cotitură a potecii se ivi un luminiş în mijlocul 
căruia se ridica o stâncă pleşuvă. 

— Ăsta e cavoul Selforzilor, zise avocatul, arătând cu 
bastonul spre stâncă. Intrarea la morminte e în partea 
cealaltă. 


Pătrunseră în luminiş şi ocoliră stâncă. Dintr-o 
deschizătură săpată în piatră se căsca o beznă adâncă. Un 
grilaj de fier, mâncat de rugină zăgăzuia intrarea. Hawelock 
scotoci prin buzunare şi scoase o cheie de modă veche pe 
care o vâri în broască. Uşa se deschise cu un scârţâit 
sinistru. Un felinar atârna pe peretele de stâncă. Hawelock 
îl aprinse şi lumina se prelinse pe treptele unei scări 
anevoioase. 

— Lăsaţi-mă pe mine întâi, zise el. 

Se aplecă şi porni cu băgare de seamă pe scară. Un aer 
îmbâcsit de miros de putregai îl izbi în faţă. Pe trepte 
crescuse în voie muşchiul. Dick numără treptele; erau 
douăsprezece. Pătrunseră într-o încăpere mică, boltită, 
despărțită tot printr-un grilaj de fier de restul cavoului. O 
deschiseră cu aceeaşi cheie. 

Dincolo de uşă se întindea un gang îngust. Pe o parte şi pe 
alta erau mormintele - câte zece de fiecare parte; în fund, 
unde se sfârşise gangul mai era un mormânt. Uşi grele de 
stejar străjuiau mormintele lorzilor Selford. Pe fiecare uşă 
scria săpat în lemn numele adormiţilor întru Domnul dar pe 
alocuri vremea ştersese aproape în întregime numele. 

— Uite, vezi, ăsta era secretul Sybilei Lansdown, zise 
avocatul şi ridică în sus felinarul. 

Lumina se răsfrânse pe uşa din fund. Aceasta nu era ca 
celelalte ci de piatră şi avea şapte broaşte. Şapte plăci 
rotunde de metal cu crestături prelungi puse în linie 
dreaptă unele sub altele. 

Acum înţelese Dick. Acesta era mormântul pe care nici 
dibăcia lui Lew Pheeney nu fusese în stare să-l deschidă. 
Aci, în adâncul acesta înfiorător lucrase el cu perspectiva 
unei recompense de o mie de dolari înaintea ochilor şi cu 
moartea pândind în spatele lui. 

O ramă fantastică alcătuită din hârce de mort, împrejmuia 
uşa şi două schelete de piatră de un realism macabru 
ţineau loc de stâlpi. 


Dick ciocăni în uşă. Nu se auzi nici un ecou. Trebuie să fi 
fost de o greutate şi grosime neobişnuită. 

— Cine e îngropat aici? întrebă el. 

Hawelock îi arătă în tăcere inscripţia: 

Aici hodineşte întru Domnul nevrednicu-mi trup, 
păcătosul. 

Şapte broaşte-mi păzesc somnul, Eu, întemeietorul 
neamului Selford. 

— Aici e înmormântat Sir Hugh, dar inscripţia datează de 
la precedentul Selford, explică Hawelock. A poruncit să se 
dărâme uşa cea veche care avea tot şapte broaşte şi a pus 
să facă una de beton armat. Mai întâi însă a hotărât să se 
răscolească tot mormântul dar n-a găsit nimic decât o urnă 
goală de piatră. De altfel nici nu se vede altceva când te uiţi 
înăuntru. 

— Cum să te uiţi înăuntru? întrebă Sybil cu mirare, cănu e 
nicăieri vreo deschizătură. 

— Ba da, zise Hawelock şi apăsă pe placa din mijloc a uşii 
pe care era inscripţia. Tăblia alunecă într-o parte şi lăsă loc 
unei deschizături înguste. 

— Ar fi trebuit să iau cu mine o lampă de buzunar, zise 
Hawelock cu părere de rău. 

Dick o scoase pe a sa şi făcu lumină. 

În dosul uşii se afla o încăpere de stâncă. Pereţii erau 
muceziţi şi plini de umezeală, duşumeaua de piatră plină de 
praf, în mijloc se ridica un altar iar în altar o urnă. 

— Ciudat, zise Dick cu glas scăzut. Urna e prea mică 
pentru un corp omenesc şi pe vremea aceea nu se ştia încă 
de incinerare. Nu cumva or fi în ea giuvaeruri? 

Hawelock clătină capul: 

— Lordul Selford... începu el, dar îşi rupse vorba. O flacără 
albastră străfulgeră în gangul cavoului. 

Cu un țipăt de spaimă Sybil se încleştă de braţul lui Dick. 

— Fulgeră, zise liniştit Hawelock. Tot ne-a apucat ploaia 
după cum văd. 


De-abia sfârşi fraza şi un tunet înăbuşit cutremură stânca 
până în temelii. Urmă iar un fulger care lumină sinistru 
uşile mormintelor. Sybil se împletici. Dick o cuprinse în 
braţe. 

— Nicăieri nu putem fi mai în siguranţă, zise el ca s-o 
liniştească. De altfel furtuna nu e un lucru de groază ci o 
frumoasă manifestare a elementelor naturii. Pe când mă 
aflam în Manitoba... 

Un fulger îi tăie vorba. Mai luminos ca celelalte se pierdu 
în izbucnirea unei explozii care făcu să se cutremure 
pământul sub picioarele lor. 

— A trăsnit undeva, zise Dick cu linişte. În clipa aceea se 
auzi deasupra lor un zângănit puternic ca şi când s-ar fi 
prăbuşit o bucată mare de metal. 

Dick dădu drumul Sybilei, porni în goană prin gangul 
cavoului şi urcă înnebunit treptele. 

Un fulger năprasnic îi luă vederea, bubuitul tunetului îl 
făcu să se clatine şi... văzu ceea ce prevăzuse: grilajul de 
fier era închis şi pe lutul umed de afară se desenau urme de 
paşi de o mărime uriaşă. 

Hawelock şi Sybil se iviră din adâncul întunecos al 
cavoului. Ochii Sybilei erau măriţi de groază, iar Hawelock 
galben ca un mort. Mâna cu care zguduia grilajul tremura. 

— Cine şi-a permis gluma asta proastă? zbieră el înfuriat 
în vuietul furtunii. 

Vocea îi tremura, spaima îi transformase glasul într-un 
sunet strident. 

Dick nu-i răspunse. Privea cu buzele strânse în desişul 
pădurii. Numai în câteva minute lumina vie a zilei se 
prefăcuse într-un întuneric ameninţător. Ploaia cădea cu 
zgomot, se izbea cu furie de pământ şi-l împroşca în faţă. 
Primejdia îi ascuţise lui Dick vederea într-un chip 
supranatural. Văzu desluşit cum se mişca ceva în dosul 
tufişurilor de rododendroni. Un fulger tăie văzduhul şi 
lumină o pulpă goală. Detectivul îndreptă repede revolverul 
şi trase de două ori la rând. 


Ar fi tras şi a treia oară dar Sybil îi cuprinse braţul 
plângând. 

— O, te rog, nu trage... se rugă ea, nu ştim încă dacă avem 
dreptul să ucidem pe cineva. 

Îşi rezemase capul de pieptul lui. Dick, cu un zâmbet 
fugarnic, lăsă arma în jos. 

— Dă-mi cheia d-tale, zise el scurt lui Hawelock. 

Vâri braţul printre gratii fiindcă broasca era pusă numai 
pe din afară, băgă cheia înăuntru şi o suci odată. Uşa se 
deschise. 

— Duceţi-vă înainte că vin şi eu îndată, zise el Sybilei şi 
într-o clipă dispăru în tufiş. 

Nu merse mult şi zări ceva sclipind în iarbă. Se aplecă şi 
dete de un tub pătat de sânge. Deci, gloanţele lui nu 
dăduseră în totul greş. Tubul putea să aibă o lungime de 
vreo două picioare. Era atât de greu încât Dick de-abia îl 
ridică de jos. La capătul lui se afla un maţ de cauciuc. După 
ce făcu iar vreo câţiva paşi găsi încă un tub aidoma cu 
celălalt, dar pe care se afla o etichetă care fusese râcâită 
jos la celălalt. Cu toată umezeala care ştersese cuvintele, 
Dick descifră: «Clor. Atenţiune. Otravă». Detectivul se ridică 
încet de jos. Aşadar fusese pus la cale un atentat cu gaze 
asfixiante. Doza era atât de puternică încât conţinutul unui 
singur tub ar fi fost de ajuns să-i ucidă pe toţi trei în fundul 
cavoului. Dădu cu băgare de seamă la o parte ramurile 
tufişului dar pe uriaş parcă-l înghiţise pământul, iar urmele 
paşilor lui fuseseră şterse de ploaie. 

Cu paşi grăbiţi îşi ajunse tovarăşii. Fulgerele se repetau 
mereu, iar ploaia nu mai contenea. Vârfurile copacilor se 
îndoiau de vânt, tunetele bubuiau. Sybil păşea anevoios pe 
pământul accidentat. Ramuri ude de ploaie o izbeau în faţă 
şi-i zbârleau părul. Dick porni tăcut înaintea lor. 

— Pe cine ai văzut şi asupra cui ai tras? zise Hawelock cu 
glas răguşit. Ştii cine era? 

— O întruchipare a imaginaţiei mele, răspunse Dick calm. 


În sfârşit pădurea începu să se rărească. Răsuflară 
uşuraţi, deşi erau acum şi mai expuşi ploii. Dick întovărăşi 
pe Sybil până la castel. Fu poftit înăuntru ca să bea o 
ceaşcă de ceai, dar refuză. Rămânea încă de făcut ceea ce 
era mai important. Aşteptă până ce se închise uşa în urma 
Sybilei apoi luă înapoi drumul pe care venise. 

Când intră în pădure încetini paşii. Iscodea cu ochii în 
toate părţile, apărat de tufişurile mlădiţelor. Ajunse la cavou 
şi-l găsi tot precum îl lăsase. Scoase din buzunar nişte 
cătuşe şi închise, după ce intră, grilajul. Nimeni, afară de el 
nu ştia cum se deschid, deci nu ar fi putut pătrunde în urma 
lui în cavou. Apoi, cu lampa de buzunar în mână cobori 
treptele şi se opri la uşa cu şapte broaşte. Cu cele două chei 
misterioase pe care le scoase din buzunarul interior al 
vestei, încercă să descuie broaştele. Una din chei se 
potrivea la broasca a patra, cealaltă la cea din urmă. Le suci 
în broască, dar uşa nu se clinti, înţepenită în balamalele ei 
masive. Dick înţelese că fără celelalte cinci chei totul era 
zadarnic. 

Dădu tăblia la o parte şi privi înăuntru. O firidă lungă 
fusese săpată în peretele lateral al stâncii. Acolo trebuie să 
fi fost cândva sicriul în care zăceau rămăşiţele pământeşti 
ale păcătosului. Din pricina umezelii însă, cadavrul 
putrezise foarte repede căci firida era goală şi nu se vedea 
decât un strat gros de pulbere. Detectivul vâri cheile în 
buzunar şi începu să urce îngândurat treptele ude de 
ploaie. Întâiul lucru ce văzu când ieşi din cavou, făcu să-i 
îngheţe sângele în vine. 

În imediata apropiere a grilajului se afla tubul pe care-l 
văzuse mai adineauri în iarbă. Aşadar, tot pândea un 
duşman nevăzut prin tufişuri, pândea viclean ca o panteră 
care e capabilă să dea ocol victimei sale ceasuri întregi 
până ce i se oferă clipa prielnică şi dintr-o săritură să-i sară 
în spate şi s-o sfâşie în bucăţi. Dick era curajos şi neînfricat, 
dar de astă dată se simţi cuprins de o spaimă grozavă. 


Ridică de jos cu mare băgare de seamă tubul şi-l duse 
până la marginea pădurii, unde-l aruncă la pământ, gâfâind. 
Rămase apoi nemişcat şi-şi pironi privirile în tufiş. Instinctul 
de conservare îl îndemna să fugă. O panică neînchipuită 
pusese stăpânire pe el, dar nu se clinti din loc. Cu degetele 
îngheţate dădu crăcile la o parte şi de-abia după ce se 
încredinţă că urmăritorul lui nu se află prin preajmă-i, luă 
drumul spre castel. 

Cruzimea sălbatică a duşmanului său misterios, 
îndărătnicia cu care îl urmărea fără să ia în seamă rana pe 
care o căpătase, voinţa şi energia de care dădea dovadă îl 
ridică într-o sferă supraomenească. Trebuie să fi fost un 
demon, un nebun poate, o făptură pentru care binele şi răul 
n-aveau înţeles. Cavoul, descoperirea uşii cu şapte broaşte 
care nu tăinuia probabil decât pulbere şi cenuşă, era cât p- 
aci să-l aducă la moarte pe el şi pe Sybil. La gândul acesta 
se cutremură. 

Totuşi, i se păru că cele petrecute nu puteau fi aievea, ci 
halucinaţiile unui creier ameţit de stupefiante. Avea 
impresia că trebuie din clipă-n clipă să se trezească din 
acest vis urât şi să zâmbească de închipuirile bolnave ale 
creierului său. Era ud până la piele când ajunse la castel. 
Şiroaie mici se scurgeau de pe hainele lui. Totuşi, nu mai 
vru cu nici un chip să rămână acolo şi Sybil trebui să se 
supună dorinţei lui. 

— Ai fost în căutarea stafiei din pădure? Eu cred că n-a 
fost decât o închipuire a minţii d-tale înfierbântate, zise 
Hawelock care îşi recăpătase sângele lui rece. 

— Nu tocmai, răspunse Dick. Stafia n-am găsit-o, dar 
urmele ei, da. 

— O fi rănit? întrebă Sybil cu glas compătimitor. 

— Nu însă grav, cel mult dacă l-o fi atins glonţul, o linişti 
Dick. 

— Bine era de-l ucideai, făcu Hawelock cu o violenţă 
bruscă; n-ar fi fost nici o pagubă pentru omenire. 


Avocatul împrumutase de la intendent o manta de ploaie, 
şi înfăşurat, în ea, se lăsă într-un colţ al automobilului, 
închise ochii ostenit şi nu-i deschise decât când maşina opri 
în faţa locuinţei sale. 

Sybilei îi părea rău că-l îndemnase să facă excursia asta şi- 
şi ceru iertare. El însă o linişti cu blândeţe. 

— Uite-te mai bine la domnul Martin, e ud leoarcă şi 
zgribulit de frig. Eu tot m-am mai dezmorţit niţel în manta. 
Afară de asta e bine că m-am convins cu ochii mei de 
maşinaţiunile care se uneltesc; mă tem însă că cele ce am 
văzut, nu pot fi comparate cu cele ce ne-au scăpat din 
vedere. 

— Mă înspăimânţi, domnule Hawelock, făcu Sybil cu glas 
tremurător. 

Hawelock clătină capul. 

— N-am astfel de intenţii, domnişoară Lansdown, dar, dacă 
nu mă-nşel, prietenul nostru comun - şi se uită la Dick care 
ţinea mâna nemişcată pe volan - a făcut o descoperire care 
dă mult de gândit. 

Întinse mâna Sybilei, o strânse pe a lui Dick şi intră repede 
în casă. 

Dick era ocupat cu pornirea maşinii, care mergea greu din 
pricina pământului ud şi cleios de ploaie. Sybil nu cuteză să- 
l întrebe ceea ce ar fi vroit să afle. 

Ajunşi în Coram Street se despărţiră. Trebui să-i 
făgăduiască fetei că imediat ce va ajunge acasă, va face o 
baie fierbinte şi-şi va schimba hainele. 

De-abia ieşise din baie şi chemă la telefon pe inspectorul 
Sneed. 

— Îmi pare rău că te deranjez, îi zise acestuia, dar vreau 
să te rog ca, imediat ce vei fi terminat cu lenevia, să vii până 
la mine. Îţi rezerv o mulţime de noutăţi. 

Sneed mârâi nemulţumit, apoi primi, astfel că nu trecu 
mult şi sună la uşa locuinţei lui Dick. 

— Am obţinut aprobarea pentru percheziţionarea casei lui 
Staletti, percheziţia va avea loc astă-seară la ora zece. 


— Parcă porunciseşi poliţiei din Sussex să fie gata la 
unsprezece şi un sfert? întrebă mirat Dick. 

— Ei, doamne, nu ştii ce să mai faci ca să nu-ţi pună beţe-n 
roate ăştia de prin provincie. Ştii vorba ceea: Unde sunt 
moaşe multe... Acum, hai să te-aud. Ai d-ta noroc să-ţi 
sporeşti zilnic romanul cu un capitol. 

Închise ochii şi ascultă cu atenţie. Nu-i deschise decât 
odată, când Dick îi povesti despre scara de frânghie pe care 
o găsise agăţată de balustrada balconului. 

— Lew Pheeney, zise el scurt. 

Dick dete din cap şi urmă mai departe. Când ajunse în 
vizita lui din cavou Sneed se îndreptă în scaun. 

— Mai are cineva o cheie la uşa grilajului, zise el încet. Şi 
pe aceea de la mormântul din fundul cavoului. Şapte 
broaşte, adăugă gânditor, şapte chei. Două sunt la d-ta. La 
cine sunt celelalte cinci? Dacă s-ar putea găsi şi astea, 
misterul ar fi descoperit... sau şi mai bine ar fi să nu mai 
aştepţi şi să spargi cât mai curând uşa. 

Dick îşi aprinse o ţigară. 

— Ne-ar trebui pentru asta învoirea lordului Selford şi nu 
cred că ne-ar da-o fără să cunoască motivele. 

Sneed încruntă sprâncenele. 

— Totuşi ar trebui sparte broaştele. 

— Imposibil. A încercat şi Lew Pheeney dar n-a reuşit. 

Sneed tresări. 

— Lew Pheeney... da... ai dreptate. A fost unul din aceia 
care au ştiut de misterul celor şapte broaşte şi din pricina 
asta şi-a pierdut viaţa. Şapte broaşte - şapte victime. Silva, 
Lew Pheeney sunt morţi. Al cui e rândul acum? 

Privea ţintă înaintea lui dus pe gânduri. Apoi zise lui Dick: 

— Arată-mi, te rog, şi mie cheile. 

Dick i le întinse în palmă. Lumina se răsfrângea pe metalul 
dinţat şi-l făcea să sclipească. 

— Şi nu-mi poţi descrie în nici un fel pe monstrul acela 
despuiat? întrebă Sneed. 

Dick clătină capul. 


— Mâinile mele ştiu mai mult despre el decât ochii mei, 
răspunse el. Cu toată mărimea lui uriaşă e sprinten şi 
alunecă din mâini ca un ţipar. Un singur lucru pot afirma 
însă cu siguranţă: Ascultă de porunci care sunt în 
concordanţă cu firea lui. 

Dintre pleoapele aproape închise ale inspectorului izbucni 
o privire cercetătoare. 

— Da?... făcu el tărăgănat. Poruncile vin de la Staletti, 
care se slujeşte de victimele experienţelor sale, nu-i aşa? 

Dick afirmă. Urmă o lungă pauză în care pluteau parcă 
deasupra lor gânduri negrăite. 

Inspectorul trase următoarele concluzii: 

— E cert că tuburile se aflau mai dinainte acolo. le 
aşteptau mai de mult. Probabil că Hawelock n-a fost 
recunoscut la început şi au crezut că d-ta ai deschis poarta 
de intrare, forţând-o. Altminteri ce sens avea s-o încuie? 
Deschiderea unei uşi cu forţa, cere timp. Ai fi fost mort cu 
mult înainte de a fi reuşit s-o deschizi. A venit apoi 
Hawelock şi de-abia atunci a fost recunoscut. Prezenţa lui la 
care nimeni nu se aştepta i-a cam zăpăcit pe agresori şi 
astfel ai scăpat ca prin minune. Bineînţeles că e numai o 
părere de-a mea, cred însă că e conformă adevărului. 

Se sculă greoi şi-şi destinse membrele. 

— Şi acum, să mergem la Staletti. Să dea Dumnezeu să 
prindem şoarecele în cursă. 

Uşa fu deschisă cu forţa. 

Staletti aruncă o privire poliţiştilor care păzeau scara. Alţii 
împrejmuiseră casa. Un zâmbet şters flutura pe buzele lui 
palide. Chipul îi era mai galben şi mai soios ca de obicei; era 
tras la faţă şi barba încâlcită. Purta un halat ponosit şi era 
încălţat cu pantofi de pâslă. 

În câteva cuvinte Sneed îi spuse scopul vizitei lui târzii şi-i 
arătă ordinul pe care-l prinse de a-i face percheziţia 
domiciliului. 

Stalletti păru nepăsător. 


— O, îmi amintesc foarte bine de d-v., d-le inspector - e 
nevoie să mai adaug: cu părere de rău? A, uite şi pe domnul 
pe care l-am servit nu de mult cu benzină, urmă el uitându- 
se ţintă la Dick. Poftiţi, domnilor, păşiţi, vă rog, pragul 
modestului meu «tusculum». 

Se înclină apoi cu o politeţe exagerată şi-şi conduse 
musafirii într-o încăpere mare unde făcu pe dată lumină. 

— Ce doriţi să vă arăt mai întâi, domnilor? Salonul? 
Sufrageria? 

— Laboratorul, răspunse Sneed, pe care ironia italianului 
îl făcuse să-şi încrunte sprâncenele. 

— A, templul ştiinţei vă aţâţă curiozitatea. Bine. Urmaţi- 
mă. Modesta mea locuinţă e la dispoziţia d-v. 

Deschise o uşă care ducea în laborator şi unde primise pe 
Cody. Sneed aruncă o privire bănuitoare la biroul pe care se 
aflau foi volante, cărţi şi jurnale. Nimic suspect nu atrăgea 
atenţia privitorului. 

— D-la mai ai, pe cât ştiu, un laborator în etajul de sus. Du- 
ne acolo, zise Sneed cu asprime. 

Staletti dădu din umeri. 

— Cum poftiţi. Ca şi aici, veţi găsi şi acolo dovezile 
cercetărilor mele ştiinţifice! Voiam numai să vă scutesc de 
un drum inutil. 

Se întoarse în încăperea cea mare şi arătă în tăcere scara 
care ducea la etaj. În coridorul de sus se aflau trei uşi. 
Deschiseră pe cea dintâi şi intrară într-o cameră luminoasă, 
mobilată - contrar luxului din parter - foarte sumar: un 
lavabo murdar, un pat de campanie vechi şi un fotoliu 
jerpelit. 

— Chilia unui savant, zise Staletti ironic. 

Uşa a doua ducea într-o încăpere care semăna cu un pod 
în care s-au aruncat fel de fel de lucruri vechi şi 
netrebuincioase şi în care domnea o murdărie şi o 
neorânduială de nedescris. Într-un colţ se afla un dulap de 
oţel, împărţit în sertare. Staletti, pe care Sneed nu-l slăbea 
din ochi, înţelese privirea cercetătoare a inspectorului. 


— Vreţi să ştiţi ce se află în dulap? Mă rog, poftiţi de vă 
uitaţi, zise italianul, şi trase unul din sertare care conţinea o 
colecţie de insecte exotice. 

„Muzeul meu de ştiinţe naturale. De teama vreunui 
incendiu am făcut dulapul de oţel”. 

Sneed aruncă o privire fugară asupra carapacelor cu 
sclipiri irizate, apoi se uită prin toate colţurile, dar nu găsi 
nimic suspect. 

Cu fruntea încruntată, împinse uşa camerei următoare. 
Era o odăiţă în care nu se aflau decât două saltele de paie şi 
câteva pături. Altceva nimic. 

— Câămara unde-mi ţin vechiturile, zise Staletti, 
răspunzând la privirea întrebătoare a inspectorului. 

— Acum să mergem la al doilea laborator. 

Staletti dădu din cap. Conduse pe cei doi poliţişti pe o 
scară cu vreo câteva trepte numai şi se opriră înaintea unei 
uşi înalte. 

În dosul ei se afla laboratorul care, probabil fusese zidit 
mai în urmă. Prin două ferestruici făcute în tavan, 
pătrundea o lumină suficientă. Pe amândoi pereţii încăperii 
erau poliţe pline cu retorte. Pe un scrin se aflau diferite 
instrumente chirurgicale şi un aparat de sterilizat. 

În mijlocul camerei era o masă lungă şi îngustă. Într-o 
neorânduială dezgustătoare, amestecate la un loc: un 
guzgan spintecat, cu labele în sus, un microscop mare şi 
scump, câteva unelte, aparate de măsurat, mai multe 
eprubete, un cântar mic şi o sticlă de sifon cu un lichid roşu 
înăuntru şi astupată cu un dop de vată. 

Sneed se aplecă numaidecât asupra guzganului. Staletti îşi 
muşcă buzele şi strânse pumnii, stăpânindu-şi furia. 

— Da, domnule inspector, zise el mieros, te poţi convinge 
şi d-ta cum îşi petrece timpul liber un savant. D-ta, de pildă, 
te duci la un spectacol de revistă şi-ţi odihneşti ochii la 
vederea unor picioare frumoase. Savantul cercetează 
pântecele guzganului şi ochii lui văd în măruntaiele din faţa 
lui cel mai adânc înţeles al vieţii. Nu, nu, nu te teme, 


guzganul era mort când l-am spintecat, adăugă el repede 
când îl văzu pe Sneed pipăind cu neîncredere animalul. 
Legile d-v. sunt mai tari decât mine; m-au biruit. Nu mai fac 
vivisecţiune. Am renunţat cu inima sângerândă la cea mai 
înaltă cale a ştiinţei, fiindcă aşa cere legislaţia greşită a ţării 
d-v. 

— Pălăvrăgeşti cam prea mult, Staletti, zise Sneed cu 
ciudă. 

— Bucuria mă face vorbăreţ, domnule inspector. Bucuria 
că văd şi eu oameni de seama mea. Stau săptămâni întregi 
izolat în casă. Nu aud nimic decât foşnetul frunzelor şi 
huruitul îndepărtat al motoarelor care trec pe şosea. O, dar 
nu sunt mâhnit din pricina asta. Mă duc cu gândul la cei ce 
stau tolăniţi în automobile şi al căror creier nu slujeşte 
decât la combinaţii banale de afaceri; la femeile sulemenite, 
care nu ştiu decât să flirteze, să fumeze şi să joace tenis. 
Toţi sunt legaţi între ei prin lanţurile sclaviei, prin grijile lor 
mărunte şi poftele lor caraghioase. Eu nu depind de nimeni. 
Nici măcar de bucătăreasă n-am nevoie, fiindcă mă hrănesc 
cu carne crudă, după cum a fost vrerea creatorului meu, 
care m-a făcut carnivor. D-ta însă, domnule inspector, d-ta 
eşti altfel decât paraziţii din automobile, care mă enervează 
cu putoarea lor de benzină. Eşti voinic şi puternic. le 
apropii de idealul meu. Eşti variaţia binevenită a 
singurătăţii mele, de aceea, uite, vezi, vorbesc, vorbesc şi 
nu mă mai satur ca să mă bucur cât mai mult de prezenţa 
d-tale. 

Sneed lăsă să se scurgă potopul de vorbe ca ploaia pe o 
manta de cauciuc. Făcu un gest de nerăbdare cu braţele şi 
cuvintele se prelinseră ca stropii care cad lină folos la 
pământ. 

— Cine doarme pe saltelele cele de paie din odăiţă? 
izbucni el. 

— Nimeni, răspunse Staletti şi clătină capul cu mirare. Vă 
spusei doar că îmi pun acolo lucrurile care nu-mi sunt de 
trebuinţă. Saltelele sunt... 


Dar deodată o sclipire de înţelegere îi apăru în privire. 
Duse degetul arătător la nas. 

— A, acum înţeleg... în tainiţa sufletului d-tale sperai să 
găseşti aici vreo câţiva copilaşi nevinovaţi. Gândeai, 
pesemne, aşa: Staletti ăsta trăieşte singuratec într-o casă 
izolată. Îşi are el motivele lui. Cele trei luni de închisoare nu 
l-au învăţat minte. S-a apucat acum, nemernicul, să facă din 
nişte făpturi netrebnice şi degenerate, vreo câţiva uriaşi ca 
cei din timpurile preistorice. Dar nu-i nimic de făcut, 
domnule inspector, crede-mă. În teorie, toate lucrurile 
astea grozave sună foarte frumos, dar în practică... 

— Domnul Martin a auzit, când i-ai dat benzina, un țipăt 
grozav, îi tăie Sneed furios vorba. 

— Zău? Foarte trist lucru şi nesănătos. Observasem 
numaidecât, că era foarte enervat şi agitat. 

— A fost atacat de o făptură sălbatecă, aproape goală... 
Asta tot enervare era? 

— Negreşit, domnule inspector. Nici nu-ţi dai seama ce 
supus e un temperament nervos la astfel de halucinaţii. 

Sneed îşi pironi ochii într-ai lui Staletti ca şi când ar fi vrut 
să citească toate tainele care se ascundeau în sufletul 
acestui monstru. Staletti însă susţinu privirea zâmbind 
ironic şi fără să clipească din gene. 

Sneed se întoarse în tăcere şi părăsi cu însoțitorii săi casa. 

Poliţiştii se urcară în maşina lor şi porniră încet pe şosea, 
cercetând cu privirea pretutindeni, dar nu văzură nici o 
groapă. Fusese acoperită la loc şi pământul bine bătătorit. 

Staletti stătea la fereastră şi privea în urma lor. După ce-i 
văzu îndepărtându-se, începu să-şi frece, zâmbind, mâinile, 
trase apoi sertarul dulapului de oţel şi apăsă pe un buton. 
Peretele dulapului se dădu la o parte şi din întunerecul 
dinapoia lui sclipiră doi ochi omeneşti. 

A doua zi dimineaţă, Hawelock citea pentru a treia oară o 
scrisoare venită cu poşta, când îi fu anunţat Dick Martin. 

— Sper că nu te-am deranjat chemându-te, domnule 
Martin, se scuză avocatul. Nu te-aş fi supărat dacă nu aş fi 


primit scrisoarea asta care mă pune pe gânduri şi dacă 
evenimentele din ultimele zile nu m-ar fi preocupat atât. 

Întinse lui Dick scrisoarea lordului, sosită chiar atunci din 
Cairo şi care conţinea următoarele: « Dragul meu 
Hawelock, Am primit cablograma d-tale, în care îmi ceri 
relaţiuni despre doctorul Cody şi mă grăbesc să-ţi răspund. 
E adevărat că-l cunosc personal pe Cody, m-am întâlnit 
odată cu el în străinătate şi am avut din când în când un 
schimb de scrisori cu el. Nu pot de fel înţelege de ce 
tăgăduieşte. Probabil însă că-mi poartă pică fiindcă i-am 
refuzat, nu de mult, un împrumut de bani. Suma era destul 
de mare, de altfel, şi-mi scria că are nevoie de ea pentru a 
se apăra de un duşman primejdios pe care-l are la Londra. 
Îmi mai scria că viaţa îi e ameninţată la fiecare pas. 
Bineînţeles că nu l-am luat în serios şi temerile lui mi-au 
părut un pretext ca să-mi stoarcă bani. Scurt - l-am refuzat 
şi de atunci nu mi-a mai scris şi nici n-am mai auzit de el. 

Profit de ocazie ca să te rog să transformi în bani lichizi 
25.000 de pfunzi, pe care mi-i vei trimite imediat la 
Constantinopole, la hotel Pera. După primirea banilor, am 
de gând să plec la Odesa. Am auzit că în Rusia s-ar găsi 
proprietăţi întinse care se pot cumpăra pe mai nimic». 

Scrisoarea se termina cu vreo câteva fraze de politeţă şi 
era iscălită «Pierce». 

— Şi o să-i satisfaci cererea? întrebă Dick. 

— N-am încotro. 

Dick clătiră capul. 

— Te încarci cu o mare răspundere. 

Hawelock îşi muşcă nervos buzele. 

— Ce pot să fac? Lordul e major. E clientul meu. N-am nici 
un drept să mă împotrivesc. 

— Situaţia d-tale e cam penibilă, zise Dick. 

— Destul de penibilă şi crede-mă că m-aş lipsi bucuros de 
toate dacă s-ar găsi cineva să mă scape. Şi directorul 
biroului meu, un om cu multă judecată, e de aceeaşi părere. 
Pasul trebuie însă bine cugetat, deoarece administrarea 


averii lordului aduce un beneficiu de vreo cinci mii de 
pfunzi anual. 

Dick rămase înmărmurit, la auzul sumei. 

— Atât de mare e averea lordului? 

— Una din cele mai mari din Anglia şi în fiecare an creşte 
cu vreo câteva zerouri. 

— Ferice de el! După cum văd stă mai bine ca mulţi alţii 
din tagma pairilor. Nu cumva a descoperit lordul bătrân 
vreo comoară? 

Hawelock zâmbi. 

— D-ta glumeşti şi totuşi aşa e. A descoperit într-adevăr o 
comoară, o comoară nesecată de diamante negre. Minele 
lui de cărbuni din Yorkshire şi Northumberland s-au 
transformat în ultimele două decenii în mine aurifere. 
Proprietăţile lui din Africa de Sud şi Australia, valorează azi 
de o sută de ori mai mult decât pe vremea când le-a 
cumpărat el. Văd încă că d-ta te gândeai la o altă comoară, 
la bani de aur zăvorâţi cu cele şapte broaşte... Nu, domnule 
Martin, oricare ar fi taina pe care o ascunde uşa aceea, ea 
nu poate fi transformată în cifre, asta e cert. 

— Nu i-a venit niciodată lordului pofta să deschidă uşa? 
— Pe cât ştiu eu, niciodată. John e un băiat cu judecată, 
care ştie ce vrea. Drept să-ţi spun, nici mie nu mi-a trecut 

vreodată gândul ăsta prin minte până ieri. Dar cum am 
putea descuia uşa dacă nu avem cheile? În nici un caz 
lordul n-ar admite să se spargă broaştele; are prea mult 
respect pentru strămoşii lui. Am auzit însă că d-ta ai fi 
foarte dibaci în ce priveşte spargerea broaştelor. Ce-ar fi să 
încerci? 

— Absolut exclus. Îmi cunosc eu talentele, dar aici aş da 
greş. 

Hawelock dete din cap şi puse mâna pe scrisoare. 

— N-ai vrea să te duci d-ta cu banii la Constantinopole, 
domnule Martin? De astă dată ai da cu siguranţă de el. 

Dick clătină cu energie capul. 

— Foarte mulţumesc - m-am săturat de călătorii. 


— Regret hotărârea d-tale dar te înţeleg. Mai uşor ai 
putea pune mâna pe omul din lună decât pe Pierce. 

Dick luă scrisoarea din mâna avocatului şi o examină. 

— Nu s-ar putea să fie o falsificare? întrebă el. 

— Cu neputinţă. Îi cunosc scrisul cu particularităţile lui - 
cât p-aci aş putea zice mai bine ca pe al meu. Afară de asta 
scria uneori scrisori în faţa mea şi scrisul era acelaşi. 

— Ar rămâne atunci posibilitatea să fii înşelat de o 
persoană care seamănă perfect cu el - un fel de sosie a lui. 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Obrajii lui supţi, 
părul lui spălăcit, ochii care parcă privesc înlăuntrul lui, 
felul lui de a vorbi cu glas şoptit - aşa ceva nu se naşte a 
doua oară. Apoi mai are o aluniţă în dosul urechii stângi. M- 
am gândit şi eu într-o vreme la o astfel de posibilitate, dar 
mi-am dat seama că e absurd. Lordul ăsta îmi face mare 
bătaie de cap. Mă întreb dacă nu cumva a căzut victima 
unor şantagişti, cutreieră lumea ca un inconştient sau joacă 
singur un fel de comedie cu scopuri ascunse? Şi, în definitiv, 
la ce se reduc toate? Domnul e un englez cuprins de spleen, 
care îşi pune demnitatea în întrebuinţarea pingelelor. 

Dick afirmă. Privirea lui stătea pironită pe foaia de hârtie 
cu numele hotelului din Cairo în cap. 

— În orice caz trebuie să fie o fiinţă ciudată, zise el 
ridicând ochii. Scrisoarea asta e scrisă cu cerneală verde... 
Sybil Lansdown avuse o noapte foarte agitată. Simţea că 

raporturile ei cu Dick păşiseră într-un stadiu cu totul 
deosebit şi nu ştia dacă trebuie să se bucure sau nu de asta. 
Se gândea ruşinată că-şi rezemase capul de pieptul lui. Se 
supără pentru slăbiciunea ei, care era ceva nou pentru ea. 
Cum putea un om din zilele noastre să se sperie atât de 
grozav de o descărcare electrică, încât să-şi piardă cu totul 
cumpătul? 

Era pe la amiază. Sala cea mare a bibliotecii se golise. 
Cărţile stăteau tăcute în rafturile lor. Unele păreau nişte 
soldaţi care se ţin drepţi în poziţie de marş, altele aplecate, 


rezemându-se de camarazii lor ca invalizii care se întorc 
bolnavi şi istoviţi spre casă. 

Deodată apăru în uşă o doamnă uscăţivă, îmbrăcată cu un 
pardesiu de mătase neagră care împrăştia un violent miros 
de parfum în jurul ei, încât mirosul de piele al cărţilor se 
ascunse cu sfială în bucoavnele vechi ale bibliotecii. Femeia 
se apropie cu paşi grăbiţi de Sybil. În mână ţinea o lornietă 
agăţată de un lanţ de aur. 

— D-ta eşti domnişoara Lansdown? întrebă ea cu glas 
strident. 

Sybil dădu afirmativ din cap şi se ridică de pe scaun. 

— Vin într-o afacere foarte delicată, urmă femeia, şi şezu 
nepoftită jos. L-am cunoscut foarte bine pe tatăl d-tale, 
domnişoară. 

Îşi scoase mănuşile, lăsând dinadins să sclipească 
briliantele de pe degete în bătaia soarelui. 

Sybil o privea uimită. Îi fu antipatică din primul moment. 
Înţelese că se ridicase din popor şi nu-şi putuse asimila 
gustul stratului din care făcea acum parte, prin averea ei. 
Degetele încărcate cu inele, parfumul violent, lanţul de aur 
mult prea gros, care-i atârna de gât, dovedeau că nu putuse 
mistui încă norocul care dăduse peste ea, aşa că nu mai era 
nevoie de chipul ei grosolan care să-i confirme obârşia. 

Începu să flecărească fără întrerupere. 

— Tatăl d-tale a fost un om admirabil, dar prea încrezător 
din fire. Nişte prieteni falşi au profitat de bunătatea lui şi l- 
au părăsit când au văzut că se duce de râpă. Ehehei, de 
câte ori nu spunea bărbatu-meu: «Elisabeto, zicea el, să 
vezi că o să se întâmple o nenorocire». Şi când s-a întâmplat 
cu adevărat, tatăl dumitale a fost prea mândru ca să se 
adreseze prietenilor lui sinceri. Noi l-am fi ajutat bucuroşi. 

Sybil se uita la ea uluită de potopul de vorbe. 

— Vorbiţi în enigme, doamnă. În definitiv, cine sunteţi dv. şi 
ce doriţi? 

— Binele dumitale, drăguță. Eu sunt doamna Cody, 
răspunse vizitatoarea. 


Cody... Cody... parcă mai auzise numele ăsta ori i se părea 
numai? Încreţi fruntea încercând să-şi aducă aminte dar 
degeaba. 

— După cum îţi spuneam, am venit în interesul dumitale, 
începu iar doamna Cody oarecum jignită. Bărbatul meu a 
fost cândva amestecat în afacerile tatălui dumitale şi a avut 
pagube de pe urma lui. Acum în urmă a aflat unele lucruri 
care ţi-ar putea restitui poate o parte din avere. 

Bătu cu lornieta în masă. 

— Să-ţi spun drept, fetiţo, a fost o mare nedreptate că 
tatăl dumitale a trebuit să acopere singur pierderile 
societăţii unde era preşedinte. S-au făcut o grămadă de 
matrapazlâcuri, da ştii, nişte matrapazlăcuri că ţi se face 
părul măciucă... Bărbatul meu a adunat material, o, o 
grămadă de acte, uite pe atât de mare - şi arătă cu mâna la 
înălţimea cât trebuia să fie grămada - din care poţi trage 
foloase ca să ţi se dea ce ţi se cuvine. 

Sybilei îi venea ameţeală de atâta vorbă şi trebui să se 
aşeze pe scaun. Să fie adevărat? Şi cu putinţă? Adică de ce 
nu? Tatăl ei avusese de-a face în ultimii ani, mai ales după 
dezastru, cu fel de fel de oameni ciudaţi. Se poate ca 
printre cei păgubiţi să fi fost şi acest Cody şi cercetând ca 
să-şi scoată paguba, să fi făcut unele descoperiri folositoare. 
În orice caz vroia să vorbească cu el, dacă n-ar fi decât în 
interesul mamei sale care suferea mult de pe urma 
dezastrului, deşi nu se plângea niciodată. Luă repede o 
hotărâre. 

— N-aş putea vorbi cu bărbatul dv.? întrebă ea pe femeie, 
care atât aştepta. 

— Cum să nu, drăguță, că doar de aceea am venit. locmai 
vroiam să te poftesc la noi la ceai. Bărbatul meu ţine să-ţi 
vorbească chiar astăzi. „Elisabeto, mi-a zis el, ia 
automobilul, du-te la biblioteca Bellingham şi caută de 
convinge pe domnişoara Lansdown să ne facă cinstea să 
poftească la un ceai, în modestul nostru cămin. Convorbirea 
noastră nu poate avea loc, într-un local public”. De aceea 


am venit. Drept să-ţi spun, tare cu greu am putut afla 
adresa dumitale. Dar ce nu face omul când e vorba de 
copilul unui vechi prieten! 

— Locuiţi departe? îi tăie Sybil vorba. 

— Ce e aia departe, când ai maşina ta! Şi nu un Ford de 
alea - Doamne fereşte! - ci un Rolls-Royce grozav - atâta-ţi 
spun. Locuim în Sussex, aproape de şosea. Cât ai clipi, am şi 
ajuns. 

Sybil îşi aduse aminte că mai făcuse şi ieri acelaşi lucru. Se 
uită la ceas: 

— Bine! O să viu. Închidem însă la ora 4 şi până atunci nu 
pot părăsi biblioteca. 

— Nu face nimic, drăguță, se grăbi să spună femeia. Tot 
mai am eu câte ceva de târguit. O să te aştept atunci la 
patru, jos, în maşină. 

Femeia plecă lăsând în urma ei ca o coadă de cometă, un 
violent parfum de chiparoase. 

Sybil rămase câtva timp nemişcată. Vizita doamnei Cody 
trezise în mintea ei, în sufletul ei, amintirea unui tată iubit 
şi tristele timpuri dinaintea morţii lui. Se simţea foarte 
mişcată. Grozava nedreptate care i se făcuse omului acela 
bun, o revoltă încă şi astăzi. Mult, cu mult mai mult decât 
strălucirea de odinioară o durea nenorocirea nemeritată pe 
care o îndurase tatăl ei. 

Telefonă mamei sale, ca să o pună la curent cu cele 
întâmplate, dar nu-i răspunse nimeni. Îşi aduse aminte că 
era vorba ca bătrâna să-şi petreacă ziua la o prietenă, de 
aceea nu se nelinişti de fel şi atârnă receptorul la loc. 
Primul ei gând fuse la Dick. Nu voia să-şi mărturisească 
sieşi că în sufletul ei rămăsese puţină nesiguranţă şi i-ar fi 
fost drag să audă glasul lui puternic şi cald. Ceru numărul 
telefonului detectivului, dar sună şi aici în zadar. 

La ora patru părăsi biblioteca. Automobilul o aştepta în 
stradă. Şoferul era un băiat tânăr, îmbrăcat într-o livrea 
simplă. Când o văzu, îi zâmbi prietenos şi zâmbetul lui îi 
risipi temerile. Se urcă în maşină. 


Tom Cawler puse motorul în mişcare. Luxosul automobil 
alunecă ca şi când ar fi plutit; resorturile atenuau orice 
zdruncinătură. 

— I-ai telefonat mamei d-tale? o întrebă doamna Cody, 
acoperindu-i genunchii cu o pătură de mătase. 

Fata clătină capul. 

— Nu era acasă. 

— Atunci probabil că ai spus cuiva, să-i comunice despre 
plimbarea d-tale, ca să nu se neliniştească, când s-o 
întoarce? 

— O, nu era nevoie. Mama e obişnuită cu aşa ceva, fiindcă 
mă duc adesea cu prietenele mele la plimbare. 

Doamna Cody nu mai zise nimic, dar pe buzele ei flutură 
un zâmbet de satisfacţie. 

— Aşadar, d-ta eşti fiica vechiului meu prieten Lansdown? 

Cu aceste cuvinte o întâmpină Cody, când automobilul se 
opri în faţa terasei locuinţei sale. 

Sybil îl privi cercetător şi-şi scrută memoria. Era sigură, că 
nu văzuse în viaţa ei pe acest omuleţ cu chelia drept în 
creştetul capului. 

— Nu-ţi mai aduci aminte de mine? o întrebă el. 

Sybil clătină negativ capul cu un zâmbet de scuză pe buze. 

— Ei, făcu omuleţul, nici nu e de mirare. Când te-am văzut 
ultima oară umblai de-a buşilea. 

Oferi tinerei fete braţul şi o conduse în casă. Doamna Cody 
îi aruncă o privire furioasă, dar el se făcu că n-o vede. 

Când ajunse în salon oferi Sybilei scaunul cel mai comod 
şi-i mai vâri câteva perne la spate, deşi fata protesta 
râzând. 

Masa era frumos împodobită. 

— Acum soseşte şi ceaiul, drăguță. Desigur că drumul ăsta 
lung te-a obosit binişor, aşa e? o întrebă Cody căutându-i 
privirea. 

Deodată răsări ca din pământ înaintea lor doamna Cody. 
Cody, care se aplecase pe jumătate spre fată, se trase 
repede îndărăt. 


— E, zise ea sever, hai puţin afară că am să-ţi spun ceva. 

— Apoi, zâmbind mieros Sybilei: domnişoară Lansdown, 
scuză, te rog, un moment pe bărbatu-meu. 

Sybil, care prinsese mişcarea, îşi stăpâni un zâmbet. Făcu 
numai un gest cu mâna. 

Cody, care nu era de fel dispus să asculte imputările 
nevestei sale, o repezi numaidecât. 

— Lasă că o să-mi spui mai târziu, dragă, făcu el supărat. 

Femeii i se urcă sângele la cap. Aruncă o privire de ură 
chelbosului şi văzând că el nici nu se sinchiseşte, ieşi 
înfuriată din cameră. 

Cody oferi imediat o ţigară musafirului său şi în curând 
fumul curăţă atmosfera din odaie. În sală stătea şoferul, cu 
mâinile în buzunarele pantalonilor. Zăngănea gologanii şi 
şuiera încetişor printre dinţi. Când bătrâna ieşi înfuriată din 
salon, el se învârti în călcâie. 

— Cine e coniţa asta, mătuşică? De ce se învârteşte 
unchiul pe lângă ea ca un cocoş? Ştii că e grozav de 
caraghios moşul? 

— Nu e treaba ta, răspunse ea cu ciudă. Nu-ţi băga nasul 
în toate că mă scoţi din fire. 

— Ştii că e foarte drăguță, fetişcana? Mă mir că nu ţi-e 
frică să-i laşi singuri. 

— Miră-te în gând, te rog... şi acu du-te de bagă maşina în 
garaj că mai am şi alte porunci de dat. 

Tom Cawler dădu din umeri. 

— Ce atâta zor? Nu ştii vorba ceea: graba strică treaba? 
Ce are moşul cu fata? 

— Parcă eu ştiu! răspunse ea cu glasul tremurând de furie. 

Tom scoase un şuierat uşor. Aşa stăteau deci lucrurile? 
Vulpoiul bătrân, pornise singur după vânat. 

— Cheia e la ea? întrebă el încet. 

Bătrâna îl privi încremenită. Culoarea ochilor ei spălăciţi, 
păru că se şterge şi mai mult de mirare. 

— Ce ştii tu de cheie? 


Tom Cawler legănă capul şi-şi vâri iar mâinile în buzunare. 
Ca şi când nu-i auzise cuvintele, zise iar: 

— Casa e pustie. Trebuie să-mi fac singur ceaiul. Fata din 
casă şi bucătăreasa au plecat în concediu. Ciudată afacere 
şi ciudaţi oameni voi doi - tu şi el. 

Apoi, fără să se uite la bătrână, se îndreptă agale spre uşă. 
Apucă clanţa, vru s-o deschidă, dar se întoarse brusc în loc. 

— Ce aveţi de gând cu fata, mătuşă? 

Bătrâna, care se stăpânise cu greu până atunci, izbucni: 

— Taci, Tom, taci îţi spun. Nu mă tot mătuşi atât, că nu-ţi 
mai sunt nimic. Eu sunt doamna Cody, mă-nţelegi, 
nemernicule, păcătosule... 

Glasul ei devenise ascuţit pe măsură ce vorbea, dar se 
întrerupse brusc. 

Tom Cawler ieşi pe uşă şi se duse să-şi ducă maşina în 
garaj. 

De şapte ani trăia la mătuşă-sa. Avea leafă bună şi muncă 
puţină. Mulţi l-ar fi putut pizmui pentru viaţa uşoară pe 
care o ducea, având tot ce-i trebuia din belşug. 'Toate 
acestea le datora unor taine din viaţa bătrânei, de pe 
vremea când nu se măritase încă şi nu se numea doamna 
Cody, ca acum, şi pe care el le aflase din întâmplare. 

Ce zor avea, la adică, să întindă coarda? Văzuse el multe 
lucruri ciudate şi închisese ochii. De ce să nu facă şi acum 
tot aşa? 

Se căzni să pară nepăsător, pe când cobora agale. Dar 
deodată rămase în loc îngândurat. 

Fusese hoţ - nici azi încă nu avea vreo părere hotărâtă în 
ce priveşte bunul altuia, dar lichea nu fusese niciodată. Şi 
acum, dacă ar îngădui o faptă urâtă, criminală, n-ar fi şi el 
un criminal? 

Sângele îi năvăli la creier, inima începu să-i bată mai 
repede. Urcă scara în fugă. 

— Când se întoarce cucoana în oraş? întrebă el provocator. 

Bătrâna îi întoarse spatele. 


— Nu se mai întoarce. Rămâne aici, răspunse ea 
posomorâtă. 

Tom îşi muşcă buzele. Fără să vrea strânse pumnii. 

— Cu învoirea ei? urmă el eu o uşoară ameninţare în glas. 

— Ce-ţi pasă ţie? Nu ţi-e nici soră, nici logodnică. 

— Eu am adus-o aici, urmă el cu îndărătnicie, tot eu 
trebuie s-o duc înapoi. Să nu-ţi închipui că sunt în stare de 
orice faptă urâtă. Şi hoţul poate fi om cinstit în felul lui. Şi 
mai degrabă mi-aş reteza singur mâna decât să fac un rău 
unei biete fete fără apărare. Peste un ceas trag maşina la 
scară ca să iau fata. 

leşi trântind uşa cu atâta putere, încât se cutremură 
samovarul. 

Doamna Cody turnă apa clocotită în ceainic. Mâna îi 
tremura, buzele îi erau strânse. Venele de la tâmple se 
umflară cât funia. După câtva timp duse ceaiul în casă, apoi 
se retrase în tăcere. 

În sufletul Sybilei nu se trezise încă neîncrederea. Credea 
că doamna Cody se retrăsese dintr-un sentiment de 
delicateţe, iar bătrânul dusese o conversaţie fără 
importanţă, vorbind despre lucruri de mult cunoscute de 
ea. În cele din urmă îşi pierdu răbdarea şi cuteză o 
întrebare directă. 

Cody se ridică, trecu în camera de alături şi se înapoie 
imediat cu o mapă plină cu acte. Se apropie de ea şi bătu cu 
degetul în scoarță. 

— Roadele unor îndelungate cercetări, zise el. Să mă 
crezi, drăguță, că n-ai alt prieten mai bun pe lume decât 
Bertram Cody. 

Pe când îşi căuta ochelarii, privirea lui se opri ca din 
întâmplare la ceas. 

— Doamne, şase şi jumătate. Ar fi cam târziu pentru o 
expunere mai amănunţită. 

Îşi trecu mâna pe frunte ca şi când i-ar fi venit ceva în 
minte. 

— Ce-ar fi dacă ţi-ai petrece seara cu noi? 


— Nu pot s-o las pe mama atâta vreme singură, răspunse 
ea scurt. 

— O, n-avem decât s-o poftim şi pe ea aici. Trimit imediat 
automobilul s-o aducă. De altfel cred că doamna Lansdown 
ar fi şi ea bucuroasă să vadă actele. 

— Atunci de ce nu te-ai adresat de la început mamei? 
întrebă Sybil. 

Îi veni deodată bănuiala că acest Cody trebuie să fie un 
comedian dibaci. 

— Ştiam că mama d-tale e încă prea îndurerată de 
moartea soţului ei, de aceea m-am gândit că nu ar fi nimerit 
s-o tulbur cu afaceri comerciale. Văd însă că n-am procedat 
bine excluzând-o de la tratativele noastre. Ei, nu face nimic, 
lucrul se poate remedia uşor. Mă rog, care e numărul 
telefonului dv.? 

— Dar plănuisem să ne ducem astă seară la teatru, 
pretextă Sybil. Am şi cumpărat biletele. 

— Biletele se pot restitui. Oricum, eu să încerc să fac 
mamei d-tale propunerea. 

Cody dispăru grăbit după o draperie şi se întoarse după 
cinci minute vesel, frecându-şi mâinile. 

— S-a aranjat. Automobilul e pe drum. Mama d-tale s-a 
învoit. Biletele vor fi schimbate pentru o altă reprezentaţie. 

Sybil îl privi înlemnită de mirare şi ironie, când îl văzu cât 
de falnic se dăduse de gol; zâmbi dispreţuitor. Biletele de 
teatru erau un pretext care-i venise în momentul acela în 
minte ca să scape de omul acesta, care îi era nesuferit. Era 
sigură că aşa-zisa convorbire telefonică era născocită şi 
omul minţea cu sfruntare. 

Deodată dezgustul pe care îl simţise în pragul 
conştientului ei se prefăcu în scârbă. 

Dar de ce o atrăseseră aici, de ce o reţineau? 

Un fior de spaimă îi străbătu inima. 

Primejdie! ţipa ceva în ea; primejdie! îi spuneau nervii ei 
încordaţi. 


Era ca şi când s-ar afla pe o locomotivă în goană nebună. 
Libere erau şinele din lungul drumului, linişte în suflet. Dar 
deodată izbucni semnalul de alarmă. Roşu sclipi lumina. 
Primejdie! Primejdie! Şi cu toate puterile suci frâna. 

Vreme de secunde ţinu chibzuiala din creierul ei, vreme de 
secunde bătu inima să-i spargă pieptul. Totuşi, când se 
înapoie Cody, era stăpână pe sine. 

— Foarte drăguţ din partea d-tale, că vrei să mai rămân, 
zise ea şi se miră că vocea nu-i tremura. E foarte simpatic la 
dv. 

— E, nu zic nu, răspunse el cu îngâmfare şi se aşeză 
aproape de ea. De altfel, casa e a vărului d-tale, lordul 
Selford, eu am închiriat-o numai de la Hawelock. 

— Îl cunoşti pe Hawelock? întrebă repede Sybil, prinzând 
curaj. 

— Nu personal. Directorul biroului a făcut tratativele şi 
contractul. Dar d-ta îl cunoşti? 

Sybil clătină capul afirmativ şi-l lăudă chiar, în taină însă 
creierul ei lucra cu înfrigurare căutând o dezlegare, o 
ieşire. Cel mai bun lucru ar fi fost să-l facă să-i arate 
grădina. Afară, ar lua-o la fugă, bizuindu-se pe picioarele ei 
sprintene. Ar alerga la căsuţa portarului, apoi pe şosea 
până în sat care nu poate fi departe, după cum băgase ieri 
de seamă. Îşi ţintise ochii la fereastră. 

— Ce vedere frumoasă aveţi de aici! 

Îşi sili genunchii care îi tremurau să-i susţină corpul; nu şi- 
| simţise niciodată atât de greu. 

Se apropie de geam. 

— Trebuie să-mi arăţi grădina, domnule Cody. Am o 
adevărată pasiune pentru grădini bine îngrijite. 

Cody clătină capul. 

— E mult prea umed pământul acum, după ploaie. 

— Nu face nimic, râse ea şi râsul îi sună străin şi gol în 
urechi. Tocmai după ploaie e mai frumos şi aerul mai curat. 
Miroase a iarbă fragedă şi a pământ reavăn. 


— Bine, domnişoară Lansdown, dacă îţi face atâta plăcere, 
să mergem în grădină. Stai întâi să mai beau o ceaşcă de 
ceai. 

Îşi turnă ceaiul, apoi se uită la ceaşca din care băuse ea. 

— Dar bine, domnişoară, de-abia te-ai atins de el! O să-ţi 
dau altul mai fierbinte. 

— Mulţumesc, îmi ajunge, refuză Sybil şi se aşează iar în 
scaun. N-o mai ţineau picioarele şi ştia că va avea nevoie de 
puteri - mai târziu. 

Ce nesocotită fusese să se încreadă într-o femeie cu 
desăvârşire necunoscută. Negreşit, totul părea atât de 
plauzibil, dar nu i se întâmplase în ultimul timp lucruri cu 
totul bizare care ar fi trebuit s-o facă prevăzătoare la 
fiecare pas? 

Îşi simţea gura uscată, gândurile i se rătăceau. Şi iarăşi o 
îmbie Cody cu ceai. De astă dată nu mai refuză. Îşi oţeli 
nervii ca să nu-i tremure mâna şi duse ceaşca la gură. 
Ceaiul avea un gust metalic. S-a trezit, îşi zise ea şi puse 
după o sorbitură ceaşca jos. Dar poate că era de vină şi 
încordarea momentelor din urmă de-şi simţea cerul gurii 
atât de sensibil. 

— Stai niţel să mă duc să-mi iau şapca, zise Cody 
ridicându-se. Cu scăfârlia asta goală a mea, să nu mă 
pomenesc cu un guturai straşnic. 

Sybil dădu din cap în tăcere. O senzaţie de greață îi 
paraliza limba. La uşă, Cody se mai întoarse odată. 

Cu un geamăt, Sybil se încleştă de marginea mesei. Chipul 
îi era alb ca varul, privirea sticloasă. 

— Vai de mine, domnişoară Lansdown, ţi-e rău? strigă 
Cody. 

Sybil căzu jos leşinată. 

Cody o târî mai mult decât o duse până la divan, îi vâri o 
pernă sub cap şi se uită la ea cu o privire de triumf. 

leşi apoi în vârful degetelor din cameră şi încuie uşa în 
urma lui. 


Găsi pe şofer stând pe terasă. Încălecase pe balustradă şi 
fuma. Nici prin gând nu-i trecu să-şi schimbe atitudinea 
când îl văzu pe stăpânul lui. 

— Unde e nevastă-mea? întrebă el cu asprime. 

Nemulțumirea îi congestionase faţa. Nu cuteza însă să-i 
facă vreo observaţie lui Tom pentru lipsa lui de respect. 

— Unde vrei să fie? Probabil la ea în odaie. 

— Du-te sus şi spune-i că am să-i comunic ceva. 

— Du-te singur, răspunse Cawler obraznic şi-şi călcă 
mucul de ţigară cu tocul. 

Lui Cody i se urcă sângele la cap. Strânse pumnii dar 
laşitatea îi puse stavilă mâniei. 

— Atunci du-te în sat şi cumpără-mi câteva mărci că am 
nişte scrisori urgente de expediat. 

— Nici nu mă gândesc. Stau aici ca să supraveghez 
intrarea. Unde e fata? 

— S-a culcat. Au apucat-o nişte dureri de cap grozave. 

— Nu avea semne de boală când am adus-o. Când se 
întoarce acasă? 

— În orice caz astă seară nu, Tom. Rămâne la noi până ce 
îi vor trece durerile şi un acces ca ăsta durează uneori 
douăzeci şi patru de ore. Tocmai venisem să-i spun nevestei 
să înfeţe aşternutul din odaia de musafiri. 

Tom Cawler nu zise nimic, dar ochii lui căutau 
ameninţători. 

Cody se făcu mititel, dar cu îndrăzneala gălăgioasă, 
caracteristică laşilor, izbucni: 

— Ce stai aici pe terasă şi te zgâieşti aşa? Du-te la 
bucătărie, acolo e locul tău. Eu m-am însurat cu mătuşă-ta 
nu cu tine, m-ai înţeles? 

Tom Cawler vâri mâinile în buzunare, dădu capul pe spate 
şi râse a batjocură. 

— Da, ai dreptate - aşa ai făcut şi mare măgar ai fost. Mai 
bine te însurai cu talpa iadului decât cu ea, dobitocule! 

Cody gâfâia de furie. 


— Cum, pungaşule, aşa îndrăzneşti să vorbeşti de singura 
ta rudă? N-ai de fel respect de... 

Cawler îşi supse buzele şi-şi scoase bărbia în afară. 

— Ba da, am mare respect de mârşăvia neveste-ti. N-am 
văzut încă o făptură omenească, o fiinţă care îi poată fi mai 
josnică şi mai crudă ca ea. Stai, nu mă întrerupe, Cody. 
Şapte ani încheiaţi am tăcut, mi-am ţinut gura, dar acum nu 
mai vreau să tac. Mătuşă-mea şi cu mine suntem un soi de 
oameni cu care te poţi făli. Un afurisit de sânge otrăvit 
curge în vinele noastre. Eu numai atât îţi spun: de mi s-ar 
da toate averile din lume n-aş schimba cu femeia asta. E 
hrăpăreaţă şi lacomă ca un balaur care îşi păzeşte comorile 
din peşteră. Banii îi stau lipiţi de mâini ca smoala. Pentru un 
ban şi-ar vinde sufletul dracului - darmite pentru o avere. 
Doamne, ce n-ar fi în stare să facă! 

Închise ochii şi când îi deschise ţâşni din ei un fulger de 
mânie şi ură care făcu pe Cody să se împleticească. 

— Şi-a vârât în cap că trebuie să-i fiu recunoscător. Pentru 
ce? Fiindcă m-a crescut în bătăi şi mă lăsă să rămân 
flămând fără urme. 

— Adică, când a murit, îl îndreaptă Cody. Ai auzit tu 
vreodată de fratele meu geamăn Johnny? L-am visat azi 
noapte şi de atunci nu mi se mai ia gândul de la el. Era un 
ţânc de şapte anişori când a dispărut. 

— A murit într-adevăr? Aşa zice ea. Eu nu l-am văzut mort. 

Răsufla repede. O dungă adâncă îi tăia de-a curmezişul 
fruntea. Cody se retrase de-a-ndăratele până la uşă şi vru 
să pună mâna pe clanţă, dar cu o săritură de tigru Cawler îi 
tăie drumul. 

— Stai aici şi ia seama la ce vreau să-ţi spun. Am văzut cu 
ochii mei cum l-a bătut, sărăcuţul, până ce a leşinat. Şi 
pentru o nimica toată. A căzut ca o cârpă la pământ. Şi să 
cred că a murit de moarte naturală? Ştie ea, nevastă-ta, de 
ce a murit... O să vie şi ziua aceea în care o să dea socoteală 
de faptele ei. Dacă ar fi bărbat, aş şti eu ce am de făcut - n- 
ar rămâne un locşor teafăr în trupul ei. Aşa - asta a fost 


răfuiala mea particulară care îmi stătea de mult pe suflet... 
Acu mă duc să scot maşina. le-am avertizat, Cody. 

Bertram Cody se uită lung în urma lui. Se făcuse pământiu 
la faţă, genunchii îi tremurau. Frica îi luase graiul şi-i 
înăbugşise orice gând de răzvrătire. Se opri în sală şi-şi 
şterse broboanele de sudoare de pe frunte. Urcă apoi scara 
care ducea la etajul întâi şi se îndreptă gâfâind spre camera 
soţiei sale. Trânti uşa cu putere. Se auziră apoi glasuri 
înfuriate, ceva căzu bufnind la pământ. Glasul strident al 
femeii se pierdu în hohote de plâns. Apoi se făcu linişte. 
După câtva timp femeia ieşi din odaie, era cu ochii umflaţi 
de plâns, cu chipul schimonosit, cu buzele strânse. Cobori 
încet scara, se opri înaintea uşii salonului, ascultă cu luare 
aminte, apoi apăsă clanţa. 

Sybil stătea pe canapea. Îşi rezemase capul în mâini şi 
gemea înăbuşit. Privirea îi era rătăcită. Îşi venise numai pe 
jumătate în simţiri. 

Bătrâna o apucă de braţ şi o ridică în sus. Puse o mână sub 
subţioara fetei iar cu cealaltă o împinse înainte. Zăbovi mult 
până s-o urce treptele care duceau la mansardă. Se opri în 
faţa unei uşi necioplite, o împinse cu piciorul şi zvârli pe 
Sybil pe un pat de campanie din apropierea ferestrei care 
ducea pe acoperiş. 

Fata rămase nemişcată, cu ochii închişi. Se înserase. 
Bătrâna ieşi din cameră, încuie uşa în urma ei şi cobori în 
odăile de jos. 

Când se trezi Sybil din buimăceala ei, nu-şi putu aduce 
aminte de nimic. Sângele îi zvâcnea cu putere în vine şi-şi 
simţea capul greu. 

Se ridică gemând. Lângă pat se afla o măsuţă pe care 
ardea o lampă mică împrăştiind o lumină tulbure. Alături 
era un pahar cu apă şi câteva tablete de aspirină. Luă 
instinctiv una din ele şi bău pe nerăsuflate apa din pahar. 

Stătu apoi nemişcată ascultând zvâcnirile arterelor, care 
voiau parcă să-i crape ţeasta capului. Încetul cu încetul însă 
zvâcnirile se potoliră şi vâjâiturile din urechi se prefăcură 


într-un zumzet uşor. Deodată negura care acoperise 
amintirile ei se împrăştie. În durata unei secunde îi apăru 
totul în minte cu o claritate grozavă. Se dete încet jos din 
pat. Ochii însă nu cuprinseră încă tot ce o înconjura; îi veni 
ameţeală şi i se păru că se cufundă în neant. Dar trecu şi 
asta. Începu să desluşească lucrurile din jurul ei. Văzu că se 
află într-o mansardă. Un dulap simplu acoperea unul din 
pereţii încăperii. Masa de spălat era în apropierea măsuţei 
de noapte, un scaun chiar lângă pat. Pe duşumea era 
aşternut un covor vechi şi zdrenţuit. 

Privirea i se opri la uşă. Printr-o crăpătură de un lat de 
palmă pătrundea lumina din sală. Sybil îşi concentră toate 
puterile şi se îndreptă împleticindu-se de uşă. Zgudui 
clanţa. Zadarnic. Uşa era încuiată pe din afară. Se întoarse 
atunci la fereastră. Dar era numai o ferestruică făcută în 
acoperiş şi trebui să se suie pe un scaun ca să ajungă până 
acolo. Luă lămpiţa şi cercetă geamul acoperit cu un strat 
gros de praf. O deschise greu. Îşi pierdu însă speranţa, 
când văzu că ferestruica era prevăzută cu gratii dese de 
fier prin care nu putea scoate nici măcar capul. 

Auzi deodată paşi greoi urcând scara. Închise repede 
fereastra la loc, sări jos şi duse scaunul la locul lui. Cineva 
descuie uşa. Cody intră în cameră. Ţinea în mână o mapă cu 
acte. Părea îngrijorat. 

— Dar bine, fetiţo dragă, începu el încă din prag, ce-a fost 
asta? Nici nu-ţi închipui ce spaimă am tras. [i se întâmplă 
des să ai astfel de crize? 

Ea îl privi uluită. Înţelese însă imediat ce vroia el să spună 
şi zise tărăgănat: 

— Crize? 

— Da, crize, ca să întrebuinţez un termen mai blând. 

— Glasul îi deveni apoi din ce în ce mai aspru. 

— Nu vreau să-ţi fac nici un fel de imputare. Doamne 
fereşte! Păcatele părinţilor cad asupra copiilor. Nu cumva 
epilepsia e la dv. în familie ceva ereditar? 


Obrăznicia acestui individ dezgustător o scârbea într-atât 
pe Sybil, încât nici nu-i răspunse. 

— Negreşit că nu vreau să susţin cu siguranţă, că au fost 
într-adevăr accese de epilepsie, începu iar Cody. Pentru 
asta nu posed destule cunoştinţe de psihiatrie. Îmi închipui 
însă că epilepsie a fost, altminteri n-ai fi izbucnit aşa 
deodată în răcnete. 

Sybil se stăpânea cu mare greutate ca să nu-l strângă de 
gât. Trebuia însă, ca să nu-şi înrăutăţească situaţia. 

— Nu-mi aduc aminte să fi răcnit, zise ea cu o voce care îi 
răsună în urechi ca un clopot. 

Cody puse mapa pe masă, scoase din ea o foaie de hârtie şi 
clătină capul cu mâhnire. 

— Mi-am închipuit eu - inconştienţă, pierderea memoriei - 
primul stadiu al bolii, al doilea e furia. 

Sybil strânse cu atâta putere pumnii încât îi pătrunseră 
unghiile în carne. 

— Lasă-mă să ies. Vreau să plec imediat de aci, zise ea. 

Cody se aşează în faţa uşii. 

— Mai domol, fetiţo. Mai întâi avem de îndeplinit oarecare 
formalităţi. 

Scoase din buzunarul vestei un stilou şi-l deşurubă agale, 
apoi netezi încet cu palma foaia de hârtie. 

— Iscăleşte mai întâi hârtia asta, apoi poţi să pleci, zise el 
şi-i arătă o foaie de hârtie scrisă mărunt. 

Fata întinse mâna ca să ia hârtia dar el o trase repede 
îndărăt. 

— Trebuie să înţelegi şi d-ta, făcu el cu glas doctoral, fără 
să se uite la ea, că prin accesul de epilepsie pe care l-ai avut 
- vădit semn de isterie - m-ai pus într-o situaţie penibilă. 
Vroiam să am cu d-ta o convorbire foarte serioasă. La cele 
dintâi cuvinte te-a apucat criza şi ai început să te zbaţi şi să 
te zbuciumi. Te-am adus aici în odăiţa asta şi te-am încuiat 
ca să nu-ţi faci singură cine ştie ce. Mamă să-ţi fi fost şi nu 
puteam să fac mai mult pentru d-ta. Bine, până aici toate 
bune, dar nevasta mea susţine, şi pe drept cuvânt, că astfel 


de cucoane isterice suferă uneori de mania persecuției. 
Poate că - zice nevasta - domnişoara Lansdown o să-şi vâre 
în cap că i-am turnat ceva în ceai ca s-o reținem aici cu sila. 
Acu te-ntreb pe d-ta: cu ce am putea dovedi noi mai târziu, 
că nu a fost decât o închipuire de-a d-tale? Cu nimic. Şi nici 
nu ne-ar crede pe cuvânt. Procurorii au de obicei cea mai 
proastă părere despre semenii lor. De aceea să nu mi-o iei 
în nume de rău dacă vreau să mă pun la adăpost de unele 
neplăceri. Am scris o declaraţie prin care se dovedeşte 
nevinovăția mea. Iscăleşte declaraţia şi eşti imediat liberă. 

— Parcă ziceai că mama trebuie să sosească din moment 
în moment? zise Sybil, nevoind să scape prilejul unei lovituri 
în plin. 

Cody însă prevăzuse eventualitatea unei astfel de 
întrebări. 

— Am rugat-o prin telefon să renunţe la vizita asta, 
răspunse el fără să stea mult pe gânduri. 

— Pot citi declaraţia? întrebă ea. 

— La ce bun? Am pierde prea mult timp. Iscăleşte. 

— Îmi ceri cam prea mult dacă crezi că o să mă recunosc 
singură nebună, zise Sybil dându-se cu un pas înapoi. 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Tot ce-ţi cere să 
confirmi prin scris, purtarea mea cinstită şi binevoitoare 
faţă de d-ta. 

— Atunci de ce nu mă laşi s-o citesc? 

— Pentru simplul motiv că frazeologia juriştilor e ceva 
neînțeles pentru femei, aşa că nu vei pricepe mai nimic sau 
vei da un înţeles greşit multor lucruri cu totul inofensive. 
Haide, iscăleşte şi nu mă mai sâcâi atât. Am avut şi aşa 
destulă bătaie de cap cu d-ta. De spaimă nevastă-mea s-a 
îmbolnăvit şi acum zace. Trebuie să mă duc în sat după 
doctor. 

Pregăti stiloul şi-l întinse cu un zâmbet convingător 
Sybilei. Aceasta se apropie de masă şi văzu că foaia de 
hârtie era scrisă la maşină cu litere foarte mărunte. Cody 
puse repede palma peste hârtie. Cu mâna cealaltă îi arătă 


locul unde trebuia să iscălească. Sybil, stăpânită de dorinţa 
de a se vedea cât mai curând liberă, fu gata să-i împlinească 
voia şi luă stiloul în mână. Citi însă aproape fără să vrea 
printre degetele lui răsfirate câteva cuvinte suspecte: 
„Dacă s-ar întâmpla însă ca sus-zisa Sybil Lansdown să 
decedeze înaintea sus-zisului Bertram Cody, se va...” 

— Nu, făcu ea calmă şi hotărâtă, din principiu nu iscălesc 
niciodată până nu citesc şi chibzuiesc bine. 

Atunci, masca de pe chipul lui căzu. Bărbia i se întinse în 
afară, printre buzele lui apărură într-un rânjet nişte dinţi 
lungi şi îngălbeniţi, ochii i se închiseră lăsând numai o 
crăpătură prin care ţâşneau fulgere. Acum nu mai avea de 
fel aparenţa unui domn bătrân şi jovial, ci a criminalului 
încărunţit în rele care nu se dădea îndărăt din faţa nici unei 
mârşăvii. 

— Iscăleşte, răcni el, sau te voi face să te câieşti amarnic. 

— Nu te mai osteni degeaba, că nu iscălesc, răspunse ea 
cu hotărâre. 

Cody smulse hârtia de pe masă şi o vâri în mapă. Atât 
aştepta Sybil. Dintr-o săritură fu lângă uşă. Apucă să pună 
mâna pe clanţă, dar Cody o cuprinse de braţ şi cu o 
smucitură puternică o zvârli îndărăt. Sybil se prăbuşi la 
pământ. 

Ticălosul o privi cu ironie. Nici nu-şi mai dădea vreo 
osteneală să se prefacă. 

— Aici o să stai până ce te vei cuminţi, domnişoară. Eu am 
vreme, pot s-aştept. Dacă poţi şi d-ta asta e altă chestie. 
Dacă nu ai destulă judecată ca să pricepi care e singura 
cale ce-ţi rămâne să te vezi liberă, foamea o să te facă 
repede să-nţelegi. 

Trânti apoi uşa în urma lui şi întoarse cheia de două ori în 
broască. Se auziră paşi coborând scara şi... Sybil era 
singură. 

Rămase câtva timp ca paralizată fără să poată lega un 
gând. Treptat însă îşi recăpătă liniştea şi încercă să-şi dea 
seama de situaţia în care se găsea. Speranţa îi era la Dick. 


Era singura fiinţă care putea s-o scape din ghearele acestor 
ticăloşi. Nu se poate să nu dea de ea şi s-o salveze înainte 
ca foamea să-i ia orice putere de rezistenţă. Înainte de 
toate trebuia să împiedice pe Cody să pătrundă în cameră 
în timp ce va fi adormit. 

Se trudi să tragă dulapul în dreptul uşii dar era prea greu 
şi truda îi fu zadarnică. Împinse deci masa şi lavaboul şi le 
aşeză astfel ca să înţepenească clanţa, apoi căzu istovită pe 
pat. Ca o panteră, somnul îi dădea târcoale. Se împotrivi din 
toate puterile. Deznădăjduită, începu să recile versuri, să 
spună alfabetul şi tabla înmulţirii. Zadarnic însă. În mijlocul 
unor cifre, gândurile i se încâlciră, o negură i se lăsă peste 
ochi şi se cufundă în nimicnicie. 

Se trezi brusc cu bătăi violente de inimă. De undeva, din 
haosul casei străbătuse până la ea un zgomot de paşi 
furişaţi, un zgomot, pe care străjuitorul ei credincios, auzul, 
îl prinsese în somn şi-l transmisese creierului. Cody venea 
oare iar ca s-o chinuiască şi s-o amenințe ca mai adineauri? 
Fie. Se simţea oţelită, gala de luptă. Va şti să-şi vândă 
scump viaţa. Dar zgomotul încetase. O vreme îndelungată 
totul fu cufundat într-o linişte adâncă. Dar deodată o 
bufnitură înăbuşită răsună în casă ca şi când un corp greu 
s-ar fi prăbuşit la pământ. Cineva răcni, odată, încă odată, 
răcnetele se pierdură într-un vuiet nedesluşit. 

Sybil asculta cu toată încordarea nervilor ei aţâţaţi, îşi 
apăsă mâna pe inimă, căută să-şi stăpânească pulsaţiile 
nebune... „Au, au, au!” 

Prin toată casa străbătu un țipăt jalnic şi dureros, un vaiet 
prelung. Era ţipătul unei fiare îngrozite, un țipăt care îţi 
pătrundea până în măduva oaselor. Sybil îşi încleştă mâinile 
de gratiile de fier ale patului. O clipă fu cât p-aci să cadă în 
nesimţire. Zvâcniturile arterelor şi vâjâiturile din urechi 
acopereau orice uit, zgomot. Dar când ţipetele nu se mai 
repetară, se linişti. 

Ascultă cu încordare la uşă. Se auzea un plâns înăbuşit 
venind din încăperile de jos. Suspinele ţinură vreo zece 


minute apoi se potoliră şi ele. 

Tăcerea dură multă vreme. Auzi apoi iar paşii aceia 
furişaţi oare urcau cu băgare de seamă treptele. În dreptul 
uşii ei încetară. Nu mai încăpea nici o îndoială, erau paşii 
unui om desculţ. Sybil alunecă jos din pat. Apucă scaunul în 
mâini, şi se trase cu el cât mai departe de uşă. Strânse cât 
putu dinţii. 

O mână apucă clanţa din afară şi încercă s-o apese în jos. 
Sybil o înţepenise însă bine şi clanţa nu se clinti. Urmă iar o 
clipă de tăcere apoi cineva izbi cu atâta putere în uşă încât 
o mişcă din balamale. Dar uşa nu cedă. Oricine ar fi fost cel 
ce venise să pătrundă în cameră, n-avea nici o unealtă cu 
sine ci numai pumnul lui zdravăn. Auzi o hârâitură jos pe 
scânduri şi-şi îndreptă privirea spre prag. Sybil fu cât p-aci 
să răcnească înnebunită de groază dar se stăpâni. Ochii ei 
se pironiseră ieşiţi aproape din orbite la degetul cel mare al 
unui picior de uriaş care apăruse în spaţiul dintre uşă şi 
prag. Degetul se trase îndărăt dar imediat, se văzură trei 
degete; erau umede şi roşii de sânge. Şi iată că două mâini 
grozave trecură peste prag şi încercară să scoată de jos uşa 
din ţâţâni. La vederea lor orice gând de împotrivire pieri 
din mintea ei. Deschise gura să răcnească de groază dar 
fălcile îi erau încleştate. Să iasă - să iasă de aci. Sări pe 
scaun. În momentele astea de panică nebună un singur 
gând - şi acela nelămurit - i se înfipsese în creier: să fugă 
prin fereastră. Uitase că fereastra care da pe acoperiş era 
zăbrelită. Apucă belciugul dar se dădu înapoi îngrozită. În 
dosul zăbrelelor, pe acoperiş, apăru un chip care o privea, 
un chip galben ca de mort, de pe care picura în stropi mari 
sudoarea. 

Deoarece inspectorul Sneed împărtăşea părerea lui Dick 
că duşmanii lui nevăzuţi nu vor mai încerca un al doilea 
atentat împotriva lui, fiindcă cel dintâi nu reuşise, dădu 
ordin să se ridice paza de la locuinţa detectivului. De aceea, 
când acesta se înapoie seara târziu acasă, i se părură odăile 
pustii şi se simţi cam izolat de oameni. Se dusese după 


amiază la bibliotecă, în calitate de cititor, în realitate însă îl 
mânase dorul s-o vadă pe Sybil. Fuse însă foarte dezamăgit 
când i se spuse că domnişoara bibliotecară plecase cu o 
doamnă care venise s-o ia cu maşina. 

Intră în bucătărie şi simţi inima strângându-i-se când îşi 
aduse aminte cât de drăgălaş făcuse ea nu de mult pe 
gospodina, pregătindu-i dejunul. 

Luă o carte şi încercă să citească, dar în zadar. Literele 
toate formau parcă un singur cuvânt: Sybil, şi gândurile i se 
duceau mereu la misterul celor şapte broaşte în care era, 
fără doar şi poate, amestecată şi ea. În cele din urmă îl 
prididi oboseala şi se pregăti de odihnă. Duse aparatul 
telefonic în camera de culcare şi se întinse în pat. O clipă îi 
trecu prin minte monstrul care era cât p-aci să-l sugrume în 
somn şi se înfioră. Întinse mâna să stingă lampa, dar se 
răzgândi. Cu nici un preţ nu voia să se lase stăpânit de 
nervi; judecata trebuia să biruie. Închise ochii şi aţipi. 
Deodată tresări. Zbârnâia telefonul. Duse receptorul în 
ureche. 

— Alo, cine e acolo? întrebă el. 

— Staţi, vă rog, la telefon, răspunse o voce subţirică. 

Dick aşteptă. Se auzi o pocnitură pe fir, apoi tăcere. Dar 
deodată... „Asasin... ajutor... asasin”... se auzi răcnind, apoi 
iar: „Ajutor... e aici... aici... mă ucide...” 

Mâna cu care Dick ţinea aparatul tremura. Întreaga lui 
făptură îl mâna înspre nenorocitul care cerea ajutor. Şi 
trebuia să stea acum neputincios atât de departe de locul 
crimei şi să nu poată fi de nici un folos. 

— Cine e la aparat? întrebă el cu glas răguşit. 

Nici un răspuns. 

— Cine vorbeşte? întrebă el mai tare. Răspunde, pentru 
Dumnezeu, altminteri cum vrei să-ţi viu într-ajutor? 

Tăcere. 

Şi totuşi... 

Răspunsul fu un răcnet, o izbitură înăbuşită, un vaiet 
prelung. 


— Cine eşti? ţipă Dick, cutremurat de spaimă. Cine eşti şi 
de unde telefonezi? 

Se auzi glasul iar. Bâigui un cuvânt. Cuvântul se prefăcu în 
răcnet care se pierdu în plânset. Apoi glasul se îndepărtă ca 
şi când ar fi fost smuls de lângă aparat. Dick mai auzi 
înăbuşit în urechi cuvintele: „Nu mă atingeţi... Eram... în 
legătură... cu... Vă dau pe mâna... poliţiei... Ajutor... a-j-u-t- 
O-r!” 

O pocnitură întrerupse răcnetul. Apoi urmă o tăcere 
mormântală. 

Dick sună serviciul telefonic. După o vreme, i se răspunse. 

— Aţi putea stabili de unde am fost chemat? întrebă el. 

— Mi se pare că din Sussex, răspunse telefonista. Aveţi 
anumite motive să ştiţi? 

— Motive cât se poate de puternice. Era un strigăt, de 
ajutor. Cineva care mă cunoaşte, se află în mare primejdie. 

— Numele dv., vă rog? 

— Dick Martin de la Scotland Yard. 

— Profesiunea şi numărul dv.? 

Dick răspunse la întrebare. 

— Mulţumesc. Puteţi închide. Vă vom chema noi. 

Dick Martin atârnă receptorul şi sări din pat. Cu 
perspicacitatea lui caracteristică înţelese că nu era vorba 
de o farsă ci un om în primejdie de moarte îi cerea ajutor. 
Nu ştia al cui fusese glasul, dar îi păruse oarecum cunoscut. 
Pe când îşi lega şireturile la pantofi auzi telefonul. 

— Aici serviciul telefonic. Vă comunicăm răspunsul la 
întrebarea dv. Adineauri aţi fost chemat din South Weald, 
Sussex. 

Dick rămase un moment încremenit. 

Ca la o reclamă luminoasă apărură în mintea lui literele de 
foc: 

C-o-d-y. 

EI era chiriaşul casei din South Weald. El îl chemase la 
telefon, nădăjduind probabil că auzindu-l în legătură cu 
detectivul, ucigaşii nu vor cuteza să-l omoare. 


Se înşelase însă. Strigătele lui de agonie, dădeau dovadă. 

Trecură câteva secunde până ce Dick fu în stare să ia o 
hotărâre. Chemă serviciul telefonic suburban şi povestind 
pe scurt cele întâmplate, ceru să se comunice poliţiei 
respective crima ca să se ducă imediat la faţa locului. în 
sfârşit, ceru numărul Brixton 9007. Primul lui gând fusese 
la Sneed. Trebuia să-i vie în ajutor. Numai de ar suna destul 
de tare clopoţelul ca să-l poată trezi din somnul lui de 
plumb. Spre mirarea lui însă, inspectorul răspunse imediat 
la chemare: 

— D-ta eşti, Dick Martin? Bine, omule, ce dracu te-a 
apucat de mă deranjezi de la partida mea de bridge? Joc cu 
vreo câţiva colegi care habar n-au ce e aia bridge şi i-am 
curăţat pe toţi. Nişte ageamii - se auziră voci protestând - 
ce, nu cumva îţi fi vrând să ziceţi că nu aşa? îi potoli Sneed 
bătăios. 

Dick îşi pierdu răbdarea. 

— Ci isprăveşte odată cu prostiile, Sneed. Am să-ţi 
comunic ceva foarte important. M-a chemat Cody la telefon. 
A fost atacat şi ucigaşii se află încă în casa lui - sunt 
aproape sigur. 

Povesti apoi toată întâmplarea cu telefonul. 

— Asta nu e glumă, răspunse Sneed grav. Să mergem 
acolo. Trimit imediat după o maşină. 

— Maşina mea merge mai repede. Vin numaidecât să te 
iau. 

— Bine, Martin. Eu o să-ţi ies în cale. Să ne întâlnim sub 
podul şinelor. Inspectorul Elbert şi sergentul Staynes o să 
ne însoţească. 

— Perfect. Mă tem că o să avem trebuinţă de oameni 
voinici. 

Dick atârnă receptorul, bucuros de ajutoarele pe care le 
va avea. Luă repede mantaua din cui şi se repezi la uşă, dar 
când o deschise rămase înmărmuri. O femeie, palidă ca un 
mort îi apăru în faţă. 


— Doamna Lansdown! bâigui el. Sybil! îşi zise el 
înfiorându-se. 

— Nu ştiu ce să mai fac, se tângui ea. Fiica mea a dispărut. 

— Poftiţi înăuntru, făcu Dick, care-şi simţi inima bătând cu 
putere. Povestiţi-mi, vă rog, tot ce ştiţi. Orice amănunt 
poate fi de mare preţ pentru mine. 

Povestirea doamnei Lansdown nu ţinu mult. Când se 
înapoiase acasă, la ora opt, Sybil nu se întorsese încă. Până 
la zece nu fusese îngrijorată. Întrebase apoi la ora asta pe 
prietena la care ştia că se duce uneori seara Sybil, să mai 
stea de vorbă. Aceasta nici n-o mai văzuse de câteva zile. A 
telefonat apoi la alte prietene, dar nici acestea nu ştiau 
nimic despre ea. Reugşise în sfârşit să vorbească şi cu colega 
Sybilei, care îi dăduse informaţii precise. O doamnă 
necunoscută venise s-o ia pe Sybil la plimbare cu maşina. 
Cine era doamna? Biata doamnă Lansdown îşi frământa 
creierii să ghicească, în zadar însă. Se făcuse miezul nopţii 
dar Sybil nu dădea nici un semn de viaţă. 

Dick o asculta cu atenţie. Cu o putere uriaşă căuta să-şi 
stăpânească teama şi îngrijorarea. 

— V-a spus colega fiicei dv. cum arăta doamna aceea? 

Doamna Lansdown afirmă. 

— Vă rog să mi-o descrieţi amănunţit. 

Bătrâna doamnă dădu câteva indicaţii. Inima lui Dick se 
opri în loc. Recunoscuse din descriere pe femeia pe care o 
luase la început când fusese la Cody, drept menajera lui, dar 
care nu era alta decât soţia acestuia. 

Doamna Lansdown îl văzu îngălbenindu-se. Cuvintele îi 
amuţiră pe buze, se încleştă de braţul lui. 

— Doamne, d-ta ştii ceva. E în primejdie? 

Dick clătină îngândurat capul. 

— Peste două ceasuri o să ştiu lămurit, răspunse el, vrând 
să pară liniştit. N-aţi vrea mai bine să aşteptaţi aici 
răspunsul meu? Biblioteca mea vă stă la dispoziţie. 

— Nu, nu, e mai bine să mă duc acasă. S-ar putea ca 
dispariţia Sybilei să nu fie cine ştie ce lucru grav. Poate că 


se întoarce şi să nu se sperie când va găsi casa goală. Du-te, 
d-le Martin, nu mai zăbovi. Maşina cu care am venit mă 
aşteaptă afară. 

Nu mai era o clipă de pierdut. Dick îi ascultă sfatul şi 
cobori repede scara. Smuci uşa garajului şi scoase maşina 
afară. Se simţi mai uşurat când roţile automobilului 
alunecară pe pavaj. Fiecare secundă îl apropia de locul 
crimei. 

Sub podul liniei ferate îl aşteptau trei mumii, înfăşurate în 
mantale. 

— Suiţi-vă repede, le strigă Dick. 

Sneed se aşeză lângă el. 

Dick privea strada pustie înghițită de farurile 
automobilului său. 

— Domnişoara Lansdown a dispărut, zise el printre dinţi, 
şi mă tem că... 

Tăcu o clipă. Automobilul făcu un virai brusc cotind la o 
curbă. 

Când ieşiră la drum drept, Dick îşi exprimă în cuvinte 
repezi şi scurte bănuiala lui grozavă. Tăcu apoi o bucată de 
vreme, cu buzele strânse. Înregistratorul care marcă viteza 
se urca mereu. 

— Poliţia din Sussex trebuie să fie acum la faţa locului - şi 
în glasul lui se cunoştea teama şi speranţa în acelaşi timp. 

— Să nu crezi una ca asta, Martin. Habar n-ai de 
încetineala cu care lucrează poliţia de prin comunele 
suburbane, cum e, de pildă, Sussex. Probabil că sergenţii 
nici n-au telefon prin apropiere şi poşta închide la zece 
seara. Presupunând chiar că poliţia comunei a putut fi 
înştiinţată, te asigur că nici prin gând nu i-a trecut 
comisarului să se deranjeze, fiindcă se ţine de instrucţiunile 
date, care prevăd că nu se poate da crezare decât cererilor 
de ajutor verosimile. Căci, în definitiv, avem noi siguranţa că 
era adevărat ceea ce spunea Cody? Poate că voia numai să- 
ţi întindă o cursă? 


Dick nu-i putu răspunde imediat deoarece avea de lucru la 
pompa maşinii. 

— Nu, zise el în sfârşit, strigătul era sincer. 

Trecu un sfert de ceas fără ca vreunul din ei să spună 
ceva. Fiecare era preocupat de gândurile lui. 

— Nu e aşa că ne aflăm acum în apropierea Curţii 
Spânzuraţilor? întrebă Sneed scoțând capul pe fereastră. 

— La stânga noastră, răspunse Dick şi îndreptă reflectorul 
într-acolo. 

La lumina vie a reflectorului se ivi brusc din întuneric zidul 
fărâmiţat. Poarta părea şi mai şubredă, de-abia ţinându-se 
în balamale. Vârfurile întunecate ale copacilor se înălţau 
spre cer conturate de lumina lunii. O clipă numai, apoi totul 
se nărui iar în întuneric. Automobilul gonea înainte. 

— O halucinație parcă, această afacere Selford, zise Sneed 
dus pe gânduri. Ori de unde ai vrea s-o apuci nimereşti în 
gol. Mult aş da să ştiu ce gând urmăreşte. 

— Cine? întrebă Dick tresărind. 

— Cine? Lordul Selford. Ce-l face să cutreiere lumea ca un 
al doilea jidov rătăcitor? Ca să scrie o carte? Ca să cunoască 
oameni şi locuri? Astea sunt vorbe. Orice tânăr pair al 
Angliei nutreşte dorinţa să strălucească mai întâi în ţara lui. 
Şi-apoi, care i-ar fi interesul ca să facă să i se piardă mereu 
urma schimbând într-una localitatea? Ia socoteşte niţel. 
Alergi opt luni încheiate după el şi n-ai reuşit să dai ochii cu 
lordul o singură dată măcar. 

— Drept e că nu l-am văzut niciodată în carne şi în oase, 
dar am văzut o fotografie de a lui, fu răspunsul surprinzător 
al lui Dick. 

Sneed tresări. La lumina lămpii din maşină, detectivul îi 
văzu ochii sclipind. 

— Bine, omule, de ce nu mi-ai spus-o până acum? 

— Ce importanţă poate avea o fotografie? întrebă el calm. 

— Să nu spui una ca asta. Dacă reuşeşti să pui mâna pe 
fotografia unui criminal, îi dai repede de urmă. 


— În cazul de faţă criminalul face parte din stratul cel mai 
de sus al nobilimii engleze, făcu el, zâmbind uşor. 

Sneed îndepărtă cu un gest observaţia. 

— Povesteşte-mi, stărui el, cum ţi-ai procurat fotografia. 
Prin Havelock? 

— Da' de unde! Printr-o simplă întâmplare. Lordul se afla 
în Capetown când şi-a făcut comisarul guvernului englez 
intrarea triumfală în oraş. Curiozitatea îl îndemnase să iasă 
pe balcon tocmai în clipa când un reporter fotografic lua 
faţada hotelului. La trei zile după asta, l-am rugat pe 
portarul hotelului să mi-l descrie pe lordul Selford care 
plecase mai înainte. Portarul mi-a arătat jurnalul cu 
fotografia. M-am dus imediat la redacţia ziarului, am cerut 
clişeul şi am scos o fotografie mărită după el. 

— Şi ce mutră are acest lord? întrebă Sneed cu încordare. 

— O mutră obişnuită. În orice caz am avut impresia că o 
mai văzusem cândva. 

Tăcu. Ajunseră la South Weald. Casele care mărgineau 
şoseaua păreau cufundate în somn adânc. Razele lunii se 
răsfrângeau în geamuri. Ici colo un lătrat de câine. 

Automobilul se opri în faţa poliţiei satului. La bătăile 
repetate şi strigătele celor sosiți apăru capul zburlit al unei 
femei somnoroase la o fereastră a mansardei. 

La întrebările lor, femeia spuse că nu auzise nici un fel de 
strigăt de alarmă. Bărbatul ei plecase după amiază 
împreună cu pădurarul să prindă nişte braconieri. Telefon 
n-aveau. Şi la ce bun? De când îşi aducea ea aminte nu 
fusese nevoie de astfel de lucru prin partea locului. O să 
comunice bărbatului când o veni, ce i-au spus domnii. Se 
cunoştea bine din atitudinea ei că poliţiştii londonezi nu o 
impresionaseră de fel. Sneed se uită triumfător la Dick. 
Avusese şi de data asta dreptate. Vorbele i se pierdeau în 
huruitul motorului. Maşina gonea nebuneşte apoi se opri 
brusc în faţa porţii din South Weald. 

Dick sună claxonul la intervale regulate dar nici urmă de 
viaţă nu apăru din casa cufundată în beznă. Dick cobori din 


maşină şi încercă poarta. 

Trase zăvorul şi o deschise. 

O înţepeni pe dinăuntru şi sări iar la volan. Cu un scârţâit 
uşor alunecară roţile pe nisipul aleii, apoi înaintea lor se ivi 
casa. Maşina stopă. Patru perechi de ochi cercetară faţada. 

Nici o lumină la ferestre. O tăcere mormântală cufunda 
totul în întuneric şi mister. Dick sună prelung. Nimic, nici o 
mişcare. Începură să bată toţi cu putere în uşă. Pierdură 
timpul în zadar. Ridicară de jos pietriş şi izbiră cu el în 
geamurile neoblonite ale catului de sus. Dar nici de astă 
dată nu răspunse nimeni. 

— Nu vor să deschidă, deci să spargem uşa, zise Sneed 
mânios. 

Cercetă cu privirea casa. Ferestrele parterului erau 
prevăzute cu obloane. Nicăieri nu se zărea vreun geam. 
Dick arătă în tăcere două ferestruici nezăbrelite care 
flancau portalul. 

Sneed clătină capul. 

— Cine să se vâre prin ele? 

— Eu, zise Dick scurt. 

— D-ta? 

— Inspectorul îl măsură cu privirea din cap până în 
picioare. 

— Un pui de arici de şase ani, poate, dar d-ta?... 

— Pe ce ne prindem? întrebă Dick. 

Alergă la maşină şi cotrobăi prin lădiţa cu unelte. Se 
întoarse cu o şurubelniţă. Râcâi jos vopseaua de pe pervaz 
şi deşurubă şuruburile, apoi scoase geamurile. Ajutat de cei 
doi poliţişti se strecură cu picioarele înainte prin pervaz ca 
un ţipar. Când simţi picioarele pe duşumea, îşi trecu binişor 
capul. Nu se alese decât cu o zgârietură la ureche. Sneed 
se uita cu gura căscată. 

Dick se îndreptă în şale şi încercă să străbată întunericul 
cu privirea. Auzi ticăitul unui ceasornic. Îşi stăpâni groaza 
care îl întâmpină, ca ghearele unei fiare pânditoare şi 
înaintă pipăind. Deodată sări înapoi. Mirosul lui extrem de 


fin simţise ceva. Aprinse repede lampa de buzunar. Dete la 
o parte lanţul de la uşă, trase zăvorul şi deschise. 

— Nu mai încape îndoială că aici a fost asasinat cineva, 
zise el. Miroase a sânge. 

— A sânge? întrebă Sneed cu îndoială. Eu nu simt nimic. 

Dick căută contorul electric şi întoarse mai multe 
comutatoare. Se aprinse lumina în vestibul apoi pe scară. 
Deodată Sneed se încleştă de braţul lui Dick. 

— Cine - cine? bâigui el cu buzele vinete. 

Îşi pironise ochii în sus şi când Dick îi urmări privirea, zări 
umbra unui corp omenesc care stătea chircit lângă 
parmalăc, cu braţele atârnate în jos. 

Dick scoase revolverul şi cu sărituri de panteră se repezi 
pe scară. Se opri lângă trupul chircit de la picioarele lui. 

— Vino-ncoa, Sneed, făcu el apoi cu glas domol şi temător. 

Inspectorul începu să urce treptele. De la jumătatea scării 
nu mai putu face un pas; rămase în loc încremenit. De sus, 
de lângă parmalâc îl privea cu ochii sticloşi o femeie 
îmbrăcată în rochie neagră de mătase. Pe chipul ei 
înţepenit se vedea o expresie de groază atât de cumplită, ca 
şi când ochii ar fi văzut masca Meduzei. 

— E moartă, nu-i aşa? întrebă Sneed după ce urcă cu paşi 
anevoioşi ultimele trepte. 

Dick dădu din cap. Sneed se aplecă şi văzu ceea ce 
împiedicase pe femeie să se prăbuşească de tot la pământ. 
Femeia îngenunchease pe o ladă lungă acoperită cu 
covoare şi aşa o găsise moartea. O întinseră binişor jos şi 
începură primele cercetări. Nici o urmă de violenţă. 

— Un atac de inimă, zise Sneed. Am mai întâlnit odată un 
astfel de caz. Femeia trebuie să fi văzut şi auzit ceva grozav 
care a provocat moartea. 

— Dar ce ţine în mână? întrebă Dick şi-i desfăcu anevoie 
degetele încleştate. 

Un obiect tare căzu cu un sunet metalic jos. Dick se aplecă 
repede. 

— Sneed, strigă el şi arătă ceva clipi tor în palmă. 


— A treia cheie a uşii din cavou. 

— Glasul îi tremura. 

Schimbară o privire cu înţeles. Să fi sosit clipa dezvăluirii 
misterului? 

Dick vâri cheia în buzunar. Sneed pipăia pereţii. 

— Vrei să dai de sârmele telefonului? îl întrebă Dick. Ştiu 
eu unde e telefonul. L-am văzut când am fost întâia oară 
aici. Se află în bibliotecă. 

Dick porni înainte, dar mâna cu care se sprijinea de 
parmalâc, se încleştă spasmodic. 

— Doamne... ia te uită colo. 

Arătă fâşia de covor, care acoperea scara. La lumina vie a 
lămpii zăriră o pată ciudată. 

Ce era? 

Ah... 

Urma unui picior desculţ. 

Dick se aplecă şi atinse pata cu degetul. 

— Sânge, făcu el cu glas înăbuşit. Aşadar mirosul meu nu 
m-a înşelat. Piciorul trebuie să fi fost plin de sânge. Dădură 
şi mai departe de urmele piciorului şi din ce se apropiau de 
capătul scării, urmele erau tot mai accentuate. 

— Urca câte două trepte deodată şi aproape de locul unde 
se află femeia chiar câte trei, zise Dick. Dacă ne-am uita cu 
băgare de seamă, am da de urmele piciorului chiar şi pe 
Mozaic. 

Duşumeaua din vestibul era parchetată şi acoperită cu 
covoare persane de un roşu închis, aşa că petele de sânge 
se deosebeau mai greu. 

Ajunseră la o uşă a cărei clanţă era înţepenită. 

— E o broască automată, care se încuie de la sine, explică 
Sneed. 

— Oare ce să fie în camera de dincolo? întrebă Dick. 

Uşa camerei se deschise numaidecât. Îi întâmpină o 
lumină strălucitoare. Dick se încruntă bănuitor dar îşi aduse 
aminte că el singur întorsese comutatoarele. 


Camera slujea de sufragerie. Masa era strânsă. Scaunele 
aşezate la locul lor. Pe o măsuţă se afla un aparat telefonic. 

Se înapoiară la uşa încuiată. Aici era misterul. 

Dick avea un drug de fier printre unelte, de care se slujea 
când trebuia să ridice maşina ca să-i umfle cauciucurile. 
Drugul acesta le era acum nădejdea. Îl vâri sub uşă şi 
împinse cu toate puterile. Uşa se mişcă din balamale, pârâi 
prelung şi căzu la pământ. 

Se aflau în bibliotecă. Era şi aici lumină. Detectivul îşi 
aruncă mai întâi ochii la birou. Telefonul atârna în jos, 
receptorul trântit pe scânduri. 

În clipa când el şi cu Sneed pătrunseră în cameră luminile 
se stinseră brusc. 

— S-a atins cineva de siguranţă? strigă Sneed poliţistului 
care păzea intrarea. 

— Nimeni, domnule inspector, răspunse respectuos 
sergentul. 

Dick apăsă pe butonul lămpii lui de buzunar şi lumină 
duşumeaua. 

În mijlocul încăperii se afla, pusă de-a curmezişul, o 
canapea. Ocoli canapeaua şi dădu de un trup omenesc 
chircit jos şi înţepenit. 

Era Betram Cody, pe care moartea îl secerase într-un chip 
grozav. Zăcea cu picioarele în sus, capul într-o băltoacă de 
sânge. Ţeasta îi era complet sfărâmată. Căutară obiectul cu 
care fusese ucis şi dădură, lângă sobă, de un cârlig gros de 
fier plin de sânge. 

Toate sertarele biroului fuseseră deschise şi golite. 
Ucigaşii nu lăsaseră nici un peticel de hârtie. Uşile 
bibliotecii erau date de perete, cărţile zvârlite jos. 
Căutaseră şi aci, probabil, documente compromiţătoare. 

Sneed îşi puse nişte mănuşi albe de bumbac pe care le 
purta întotdeauna cu sine, ridică de jos cu băgare de seamă 
cârligul şi-l puse pe birou. Spuse apoi ceva inspectorului 
Elbert care trecu în sufragerie să telefoneze. 


— L-am trimis să ceară Scotland Yard, zise Sneed lui Dick. 
Amprentele digitale trebuie fotografiate imediat. Afară de 
asta avem trebuinţă şi de poliţia de aici. Cazul e mult mai 
grav şi mai complicat decât mi-l închipuiam. 

Cercetară la lumina lămpii de buzunar pereţii şi dădură de 
o uşă care ducea într-un cabinet în care, probabil, stăpânii 
casei îşi luau de obicei dejunul. 

— Cert e, zise Dick, că în momentul agresiunii, Cody îmi 
vorbea la telefon. Nevasta lui atrăsese pe domnişoara 
Lansdown sub un pretext oarecare în casa lor şi 
domnişoara Lansdown e singura despre care nu ştiu încă 
nimic. Sneed, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca s-o 
găsim. 

Grija pentru viaţa Sybilei îl sugruma şi în glasul lui 
stăpânit şi calm se ascundea o îndoială chinuitoare. Fiecare 
clipă de neactivitate îl făcea să presupună lucruri 
înspăimântătoare. 

— Dacă am putea pune mâna pe făptaş, făcu mânios 
Sneed. Trebuie să stea la pândă undeva, în preajma 
noastră, fiindcă lumina nu s-a stins ea aşa, de la sine. 

În clipa aceea veni şi Elbert. 

— Comunicaţia telefonică mi-a fost întreruptă brusc. 
Cineva a tăiat firul pe când vorbeam. 

Sneed îl privi pe Dick cu înţeles, apoi se întoarse spre 
colegul lui. 

— Ce te face să bănuieşti aşa ceva? 

— Mi se dăduse centrala din Scotland Yard şi tocmai 
vorbeam cu domnul Ebner, când auzii o pocnitură pe fir. Am 
cerut apoi din nou centrala telefonică, dar nu mi-a mai 
răspuns nimeni. 

Sergentul Staynes avea din fericire o faclă şi la lumina ei 
tremurătoare, căută cu băgare de seamă bateria. Se 
înapoie şi comunică celor de faţă că o găsise intactă, deci nu 
putea fi vorba de un scurt circuit. 

— Ocupaţi încăperile de jos, Sneed, porunci Dick. Eu mă 
duc să cercetez etajele. 


Urcă iar scara, dar întoarse privirile într-o parte, când 
ajunse în dreptul femeii ucise. Trecu din cameră în cameră. 
Toate uşile erau deschise, pretutindeni domnea ordine 
desăvârşită, nicăieri vreo urmă de-a Sybilei. Descoperi însă 
pe covorul din coridor, iar urme de sânge. Se luă după ele şi 
ajunse la o scară îngustă. Paşii deveneau tot mai nedesluşiţi 
apoi pieriră, doar ici-colo câte o stropitură. În cele din urmă 
dădu de o pată mare pe peretele spoit în alb, pata 
prelungindu-se astfel ca şi când cineva rănit ar fi trecut lipit 
de perete şi sângele care se scurgea din rană, mânjise 
albeaţa zidului. Câţiva paşi mai încolo, Dick văzu o fâşie de 
cârpă plină de sânge, care trebuie să fi slujit la legarea 
rănii. De-abia acum se ivi în mintea lui Dick, dezlegarea 
tainei grozave. Asasinul lui Lew Pheeney, agresorul lui din 
curtea casei lui Staletti, omul care pătrunsese în două 
rânduri în locuinţa lui cu gânduri criminale, făptuise şi 
crimele astea. Nu încăpea îndoială că nenorocitul de Cody 
se apărase cu îndârjire şi disperare până în ultimul 
moment. 

Cufundat în gânduri, Dick urcă scăricica şi ajunse într-un 
coridor îngust al mansardei, care avea trei uşi. Deschise 
întâia uşă şi o închise dezamăgit la loc. În odăiţă nu se afla 
decât o cadă de tablă. Uşa a doua ducea într-o încăpere 
plină cu boarfe şi după praful răspândit pe lucruri se vedea 
că nu intrase nimeni de luni de zile în cameră. Ajunse la uşa 
a treia de la capătul gangului. Îşi dete imediat seama că aici 
se petrecuse ceva. Atârna desprinsă aproape din balamale 
iar broasca fusese scoasă cu forţa şi se ţinea numai într-un 
şurub. Puținele mobile din odaie se aflau în mare dezordine. 
Scaunul, masa de spălat erau trântite la pământ, ligheanul, 
paharul, sparte, patul răvăşit, şi, jos, lângă pat... mâna i se 
încleştă pe lampă, respiraţia i se opri în piept... o batistă 
micuță, plină de sânge. 

Dick rămase o clipă îngheţat în loc, îşi simţi inima în piept 
ca un sloi de gheaţă, atât de greu, încât mai să-l 
prăbuşească. 


Răsuflă odată adânc, se aplecă şi ridică batista. Căută 
monograma şi o şi văzu în mintea lui înainte chiar de a fi 
găsit-o. 

Se uită apoi multă vreme cu ochii ficşi la literele 
împreunate pline de sânge. 

Nu era halucinație... nu era vis... era aievea: 

Sl 

Sybil Lansdown. 

La strigătul lui, Sneed veni în fugă. Cercetară împreună 
încă o dată camera. 

— Uşa e toată stropită cu sânge. Până şi colo, jos, zise 
Sneed şi cobori lumina. Urme vizibile de degete. Cineva a 
vârât, mâna sub uşă, căutând s-o scoată din balamale. Asta-i 
treabă de atlet. Tii, ce mână! Să ştii, Martin, că ăsta era 
individul care te-a fugărit. 

Dick clătină capul în tăcere. Acum, când îl ştia pe monstru 
pe urmele Sybilei, simţea parcă l-ar fi strâns cineva de gât. 

Sneed se ridică anevoie de jos. Privirea i se îndreptă spre 
ferestruica din tavan. 

— Hm - hm - parcă ar fi luat-o cineva la fugă, urmărit din 
urmă. la urcă-te d-ta sus, Martin, eu sunt ceva prea gras 
pentru aşa ceva. 

Dick puse scaunul sub ferestruică. Sări pe el şi pipăi în 
jurul ei ca să găsească de ce să se agaţe. Se strecură pe 
acoperiş. Dădu de un burlan lat. Lumină înaintea lui şi zări 
o scară rezemată de balustradă. Se târi cu băgare de 
seamă în lungul burlanului şi privi în jos. 

Se înapoie pe acelaşi drum şi comunică lui Sneed ce 
văzuse. 

— Trebuie să-i fi venit cineva din afară în ajutor, zise el. E 
sigur că a putut fugi. 

Inspectorul măsură cu privirea distanţa până la 
ferestruică. 

— Ajută-mi să mă urc, făcu el hotărât. 

Lui Dick i se păru în primul moment cererea caraghioasă. 
Văzu însă în curând că, pe lângă corpul lui gras şi gros, 


Sneed avea şi o putere de urs. Singurul ajutor pe care 
trebui să i-l dea Dick, fură câteva cuvinte de încurajare şi 
apreciere. 

Sneed se aşeză pe burlan, cu picioarele atârnând prin 
ferestruică şi privi peste acoperiş. 

Deodată îşi muşcă buzele, apoi zise arătând cu mâna: 

— Individul a trecut şi pe-aici. Vezi pata aia de colo? S-a 
sprijinit cu mâna plină de sânge de acoperiş, apoi a atins 
scara. Întâia şi a treia treaptă sunt pline de sânge. 

Dick îşi încleştă dinţii. Slaba speranţă care îi mai rămăsese 
când văzuse scara, se stinse cu desăvârşire. 

— Eu o să ţin scara. D-ta coboară jos şi cercetează prin 
grădină dacă dai de ceva urme, zise Sneed. 

Îşi înţepeni apoi bine picioarele în balustradă, ţinând cu 
mâinile scara, pe când Dick se cobora în adâncul întunecos. 
Când sări de pe ultima treaptă, văzu că se află în grădina 

de zarzavat. De amândouă părţile potecii de pietriş, 
căpăţânile de varză stăteau înşirate la rând ca soldaţii la 
paradă. 

— Ţine bine scara, strigă Sneed de sus, că vin şi eu. E mai 
bine să fim doi decât unul. 

Cu toată teama grozavă care-i stăpânea sufletul, Dick 
zâmbi fără să vrea. Totuşi înfipse scara în pământ şi o 
sprijini cu toată greutatea corpului său pe când Sneed 
dădea o nouă dovadă de dibăcia lui. 

Porniră apoi împreună să cerceteze grădina. 

— Nu pricep cum a putut ieşi de aici. Trebuie să fi trecut 
în grădina de fructe, dar de acolo pe unde a scăpat? se 
întreba Sneed. Hai să vedem şi noi. Ce-o fi, o fi... 

Dar de-abia făcu primul pas şi... 

Poc! poc! poc! se auzi deasupra capetelor lor, şi din 
întunericul care-i înconjura, sclipiră scântei de foc pe când 
în urechi parcă le-ar fi zumzăit o viespe înfuriată. 

— Lasă-te la pământ! Stinge lumina! şuieră printre dinţi 
inspectorul şi în frântura unei secunde se trântiră pe 
pământul ud de rouă. Apoi izbucni deasupra lor o salvă, un 


stacato neîntrerupt care umplea văzduhul de un zumzet, 
geamăt, pocnet şi vaiet înfiorător. Dar tot atât de brusc 
precum începuseră, împuşcăturile încetară dintr-odată. 
Tăcerea care urmă păru acum şi mai adâncă şi 
înspăimântătoare. Amândoi ascultau cu auzul încordat. 
Câteva minute nu se auzi nimic dar auzul fin al lui Dick 
prinse un fâşâăit uşor ca şi când tufişul de lângă el ar fi fost 
atins în trecere, de cineva. Dick descărcă revolverul în 
direcţia aceea, dar nu se auzi în urma detunăturii nici un 
geamăt, nici o mişcare, nimic. 

— Tare aş vrea să ştiu eu ce s-o fi ascunzând în dosul 
căpăţânilor de varză, spuse pe şoptite Sneed. Un regiment 
întreg de soldaţi, o armată duşmană? 

— Aş! Un singur om cu două pistoale automate, răspunse 
încet Dick. N-am putut număra împuşcăturile fiindcă erau 
prea repezi, dar cred că erau pe puţin douăzeci. 

Stătură încă vreo câteva minute în aşteptare. 

— Cred că acum ne putem ridica de jos, zise Sneed. 
Atmosfera e curată. 

Dick se mărgini numai să pună îndoielnica întrebare 
«Crezi?», apoi porni în patru labe înainte. Mergea anevoie 
cu o mână pe trăgaciul revolverului, cu cealaltă sprijinindu- 
se în pământ. Pietrişul îi pătrundea în palmă, îi străbătea 
prin stofa pantalonilor, şi-i zgâria genunchii. 

Simţi în cele din urmă că poteca de prundiş se sfârşise şi 
că intraseră pe pământul lutos al grădinii. Ridică în sus 
capul şi zări deasupra lui crengile pomilor fructiferi. O 
frunză desprinsă de vânt se lăsă din pom şi-l atinse uşor pe 
frunte. 

Ascultă câtva timp apoi se ridică în sus. 

— Poţi să vii, strigă el în urma lui, totul e în regulă. 

Dar de-abia pronunţase ultimul cuvânt şi cineva îi 
descărcă din imediata lui apropiere revolverul în faţă. 

Glonţul trecu pe lângă el fără să-l rănească, dar zgomotul 
şi şuieratul împuşcăturii îl făcură să-şi piardă o clipă 
cunoştinţa. Căzu în genunchi. După ce se dezmetici, auzi 


paşi fugind. Sări iar în picioare. Se împletici, îşi recăpătă 
echilibrul şi porni în urma fugarului. Dădu de o sârmă 
întinsă şi căzu iar lat la pământ. Când se trezi din 
buimăceală, îl văzu pe Sneed lângă el. 

— A scăpat? întrebă acesta gâfâind. 

— Cred că da, răspunse Dick înfuriat. 

Luminară drumul şi văzură că de la pom la pom erau trase 
piedici de sârmă. Atentatorul îşi asigurase fuga, deci nu 
putea fi vorba de un criminal obişnuit. 

După ce cutreierară grădina, îşi deteră seama că aceasta 
era despărțită numai printr-un şanţ de un lan de secară. 
Orice urmărire era deci de prisos. 

Dezamăgit şi zdrobit se înapoie Dick în casă. Unde era 
Sybil Lansdown? Gândurile lui îşi puneau mereu aceeaşi 
întrebare care rămânea fără răspuns. 

După întâmplările prin care trecuse în grădină, îl 
întâmpină o surpriză plăcută în casă. Toate lămpile ardeau, 
puse la punct de sergentul Staynes care se pricepea la aşa 
ceva. 

În lipsa lor, inspectorul Elbert începuse cercetarea casei 
cu de-amănuntul. Martin şi Sneed se asociară şi ei, dar nu 
găsiră nimic important. Pe când se aflau în camera de 
dormit a lui Cody, simţiră pământul cutremurându-li-se sub 
picioare. Un camion încărcat cu poliţişti din Chichestern, se 
apropia de casă. 

Era probabil că Scotland Yard auzise îndeajuns din 
comunicaţia telefonică ca să-i dea înţelesul adevărat. 
Telefonase apoi imediat la poliţia din Sussex ca să se trimită 
oameni în ajutor. 

Sneed aşteptă până ce oamenii fură împrăştiaţi prin casă, 
apoi îşi urmă cercetările. Trase de sub patul bătrânei o 
casetă indiană, sculptată şi încercă s-o descuie cu o cheie 
din legătura de chei găsită în sertarul măsuţei de noapte. În 
cele din urmă broasca cedă şi capacul se deschise. Caseta 
era plină până sus cu scrisori, conturi vechi, bilete de teatru 


mototolite, şi... un bucheţel de flori veştede, presate. Dick 
se aplecă cu interes asupra casetei. 

— Vezi, făcu Sneed, oricât ar fi de secătuită o inimă 
omenească, tot mai păstrează ascunsă în ea o urmă de 
romantism, şi-i întinse lui Dick un pachet cu scrisori, legat 
cu o panglicuţă de mătase. 

— Uită-te d-ta la ele, eu o să controlez restul. 

Dick dezlegă panglicuţa şi dădu imediat de două scrisori 
scrise de o mână de copil şi iscălite: „nepotul tău Johnny”. 

— Şi eu care credeam că nu mai aveau alt nepot afară de 
Tom Cawler, zise Dick. 

— De ce nu? întrebă Sneed rece. Ce, oameni ca ei nu fac 
copii? 

Răsfoiră corespondenţa mai departe şi găsiră o scrisoare 
în care era vorba şi de 'Tom Cawler. 

— Grozav aş vrea să ştiu unde s-o fi aflând acum acest Iom 
Cawler, zise îngândurat Sneed. Pe celelalte slugi le-au 
trimis de-acasă, asta e lucru sigur, dar pe el nu-lputeau ei 
trage pe sfoară cu una cu două. Mă duc să trimit oameni în 
urmărirea lui fiindcă n-am siguranţa că nu a fost şi el părtaş 
la crimă? 

— Tom Cawler ucigaş? întrebă Dick cu îndoială. Pesemne 
că nu mai cunoşti la oameni, Sneed. N-aş încredința pentru 
nimic în lume lui Cawler un inel cu briliante sau o linguriţă 
de argint, dar viaţa mea, în orice clipă şi fără nici o frică. 

Dar Sneed nu se lăsa uşor convins. Clătină capul şi 
răspunse: 

— Qui vivra, verra. 

Dick nici nu-l mai asculta. Găsise ceva ce-l interesa peste 
măsură. Era o scrisoare scurtă care conţinea ruinătoarele 
rânduri: 

Scumpă doamnă Cawler, Am vorbit cu Staletti. Era foarte 
agitat şi mi-a spus că lordul Selford e foarte grav bolnav. Te 
rog comunică-mi imediat ce e cu el, fiindcă d-ta eşti mai în 
măsură ca oricine, să ştii adevărul. 


Tremur de nerăbdare când mă gândesc câte se pot 
schimba în curând. Scrie-mi, scrie-mi imediat. 

Devotatul d-tale, H. Bertram. 

Dick arătă inspectorului scrisoarea. 

— E scrisul lui Cody. Îl cunosc din carnetul cu însemnări. 
De ce-l chema atunci Bertram şi acum Cody? Trebuie să fi 
avut un motiv foarte puternic ca să-şi schimbe numele, zise 
el uitându-se lung la scrisoare, după ce i-o dete Sneed 
înapoi. 

— Aşadar se cunoşteau între ei: Cody, nevastă-sa, Staletti, 
bătrânul lord Selford. Un lanţ misterios îi unea pe toţi. De 
ce natură să fi fost? Cody tăgăduia. 

— Frica de călău şi de moarte, râse răutăcios Sneed. 

Dick citi toate scrisorile, dar nu găsi nimic suspect. Tocmai 
în fundul casetei dădu de un document important: actul de 
căsătorie al doamnei Cody. 

— Hm, făcu el, gânditor, s-au căsătorit la opt luni după 
moartea lordului Selford. Staletti a fost unul din martori, 
William Brown al doilea. Cine dracu să fie ăsta? 

— Nu-ţi mai frământa creierii degeaba, că sunt atâţia 
William Brown în Anglia, cât păr în cap, zise Sneed şi-şi 
trecu mâna peste ţeasta cheală. 

Cercetările se sfârşiseră, caseta nu mai tăinuia nimic Dick 
se lăsă palid şi istovit într-un fotoliu. Privirea lui îndurerată 
se pierdu în gol. 

— Ei, acu ce mai facem? întrebă Sneed uitându-se la el cu 
băgare de seamă. 

— Nu ştiu, răspunse Dick oftând. Mâna îi alunecă în mod 
mecanic în buzunar şi dădu de cheie. O scoase afară. 

— Numărul trei, zise el printre dinţi. Dacă ar fi şapte, în 
noaptea asta ar atârna cineva cu limba scoasă în 
spânzurătoare. 

— Şi acum ce mai facem? întrebă încă odată şi mai 
stăruitor Sneed. 

Dick vâri cheia iar în buzunar. Se înfioră. Dar deodată se 
simţi transformat. Energia lui bărbătească învinse 


îngrijorarea şi chinul. Se uită la ceas. 

Trecuse de două. 

Stătu să chibzuiască. 

— Să mergem la conacul moşiei Selford, zise el cu 
hotărâre. D-ta n-ai văzut până acum cavoul. De la 
mormintele Selforzilor pornesc toate firele tainice ale 
afacerii. Da, da, Sneed, hai repede, acolo o să dăm de urma 
misterului. 

O luă la fugă pe scări şi ajunse înaintea lui Sneed la 
automobil. Dar când puse motorul în mişcare, maşina 
începu să se clatine ca un om beat şi să pârâie din toate 
încheieturile. Dick înfrână şi aruncă lui Sneed o privire care 
spunea multe. Cobori apoi din maşină şi se aplecă spre roţi. 

O mână criminală tăiase cauciucurile în sute de locuri. 

Sunt clipe în viaţa omului care nu se pot uita niciodată. Pot 
dispare în subconştient, dar în nopţi de insomnie, în ceasuri 
de înfrigurare ies din nou la iveală şi umplu sufletul de 
groază şi spaimă. 

O astfel de clipă trăise Sybil când zărise chipul lui Tom 
Cawler la ferestruica din acoperiş, pe când în spatele ei 
auzea gâfâitul şi izbiturile pumnilor monstrului în uşa 
camerei în care se afla. 

Chipul dispăru un moment. Uşa trosnea şi pocnea din 
balamale. De undeva de sus se auzea un scârţâit. Zăbrelele 
se mişcară. Fereastra fu smucită la o parte. O mână se 
întinse spre ea. O singură privire mai aruncă Sybil la uşă. 
Zări tăbliile sfărâmându-se şi în spărtura căscată un pumn 
uriaş plin de sânge. Atunci, fără cea mai mică şovăire, sări 
pe scaun şi se încleştă de mâna care o trase afară. 

— 'Ţine-te bine că de-abia mai pot răsufla, gâfâi Cawler. 

Ea se ţinu cât putu de pervazul ferestruicii. Ochii ei văzură 
atunci cum uşa se face ţăndări, împinsă de o mână uriaşă şi 
lucrurile de prin cameră zboară la pământ. 

— Repede, repede, că de nu, e prea târziu răcni şoferul, 
care se lăsă în genunchi, o apucă de subţiori şi o trase 
afară. 


Se pomeni pe un burlan îngust. Un felinar în care ardea 
un muc de luminare împrăştia o lumină tulbure. Cawler 
ridică în sus felinarul şi lumină o scară rezemată de 
balustradă. Sybil se lăsă în jos - cum făcea de atâtea ori pe 
când era copilă - cu o repeziciune ameţitoare şi Cawler o 
urmă imediat în acelaşi chip. Felinarul trebui să-l lase sus, 
fiindcă n-avea cum să-l ia cu el. 

Luna intrase tocmai în nori, dar la reflexul de lumină al 
bolţii cereşti, zări silueta unui uriaş care se aciuise pe 
acoperiş. Uriaşul puse mâna pe scară chiar în clipa când 
Cawler vru s-o tragă în jos. Nu le mai rămânea nici o clipă 
de pierdut. Fuga le era singura scăpare. 

Apucă pe Sybil de braţ şi porniră ca nebuni. Săriră peste 
şanţ. Mergeau în neştire la slaba lumină a cerului, acoperit 
de nori, din care străbătea, ici, colo, câte o rază de lună. 

— Prost lucru că nu putem intra în garaj, dar o încercare 
ne-ar duce de-a dreptul în braţele acestui Goliat. Hai, 
domnişoară, că ştiu eu un loc unde ne putem ascunde. 


Înaintea lor se întindea un câmp de secară, cu spicul înalt. 
Îşi făcură drum prin el şi ajunseră la o poartă sprijinită 
numai în balamale. Se uitară înapoi, dar nu văzură nimic. 
Uriaşul le pierduse urma. Trecură poarta şi se pomeniră pe 
o şosea mărginită de un zid înalt. 

— Ăsta e parcul din Selford, zise Cawler, arătând cu mâna 
zidul. 

Sybil îl privi speriată. Habar n-avea că proprietatea lui 
Cody se afla atât de aproape de conac. Toate firele 
grozavului mister, care o înconjura, porneau, ori încotro le- 
ai fi întors, de la Selford. 

— Ştiu undeva o spărtură în zid, neştiută de nimeni. O să 
ne strecurăm prin ea şi o să ni se piardă urma, căci dacă dă 
monstrul de ea, suntem pierduţi. 

— Cine e uriaşul ăsta? De ce ne urmăreşte? Cine a răcnit 
aşa de grozav? Parc-ar fi fost răcnetul unui om în primejdie 
de moarte? 

— Am auzit şi eu răcnetele, zise încet Cawler. Gândeam că 
bătrânul pusese să te omoare. Îl ameninţaseşi serios din 
pricina d-tale. Când am văzut că ai dispărut şi l-am întrebat 
unde eşti, mi-a răspuns că ai plecat la Selford. Nu l-am 
crezut însă şi i-am spus hotărât că sunt sigur că te ţine 
undeva închisă. Mi-a arătat toate încăperile, afară de cele 
de la mansardă. Nici nu l-am întrebat de ele, deoarece mă 
hotărâsem să-mi fac cercetările singur. M-am dus apoi de 
m-am plimbat multă vreme prin grădină, căutând să găsesc 
vreo lumină. Nu voiam să întreprind nimic până ce nu mă 
voi încredința că bătrânii s-au culcat. Auzii însă deodată un 
zgomot grozav şi răcnete. Am dat fuga după scară şi am 
rezemat-o de acoperiş. Bănuiala mea se adeverea: vulpoiul 
bătrân te închisese în mansardă. 

Merseră o bucată de vreme alături în tăcere. 

— Dar cine e omul acela grozav care vroia să intre la mine 
în cameră? 

— Nu ştiu, răspunse Cawler. Face şi el parte din misterul 
care ne înconjoară. L-am văzut odată din depărtare. N-am 


să uit în viaţa mea spaima pe care am tras-o. Aşa ceva nu se 
vede nici la panoramă. Mai umblă şi despuiat, doar cu o 
pereche de pantaloni de piele scurţi, mai sus de genunchi şi 
legaţi cu o sfoară în jurul mijlocului. Un lucru însă ştiu cu 
siguranţă: unde pune el mâna, nu mai creşte iarbă. Tare mă 
tem că a făcut un adevărat măcel, în noaptea asta în casa 
lui Cody. 

Sybil îşi strânse, înfiorându-se, rochia la piept, dar nu zise 
Nimic. 

Însoţitorul ei se opri deodată în loc. Întregul zid era aci 
acoperit de rododendroni deşi. De-abia după ce Tom Cawler 
dete la o parte crăcile, Sybil văzu deschizătura. O lăsă mai 
întâi pe ea să treacă, apoi se strecura şi el. Când se ridicară 
de jos, văzură o livadă cu iarbă grasă, care se pierdea în 
depărtare. 

Tom Cawler îi povesti Sybilei, că pe vremea răposatului 
lord, aici era locul de păşune al faimoaselor lui oi merinos. 
Tom vorbea într-una, ca să nu-i lase răgaz fetei să se 
gândească la monstrul acela grozav, care îi urmărea. Îi mai 
povesti, spre marea ei mirare, că bătrâna Cody îi era 
mâătuşă. 

— Când am rămas orfani, eu şi cu frate-meu, Johnny, ne-a 
luat ea să ne crească. Mai bine ne lăsa pe drumuri. 

— S-a purtat rău cu d-ta? 

— Rău, e prea puţin zis. Când se întâmpla - şi destul de rar 
- să mă culc sătul, mi se părea că mi-e rău la stomac. Apoi, 
avea o bucurie sălbatică să ne bată. Da, da, sunt şi astfel de 
oameni pe lume - şi tocmai lor li se încredinţează nişte bieţi 
copii fără apărare. 

— Ai avut o tinereţe destul de grea, după cum văd, zise 
Sybil cu milă. 

— Numai Dumnezeu ştie ce-am suferit, făcu Cawler 
scrâşnind din dinţi. Când a murit frăţiorul meu, parcă îl 
pizmuiam de norocul ăsta. 

— Şi de-atunci ai stat mereu la mătuşa d-tale? 

Cawler râse dispreţuitor. 


— Aş! După ce am împlinit unsprezece ani, am şters-o 
binişor şi mi-am luat lumea în cap. Vindeam jurnale, ţigări, 
duceam bagaje, făceam pe comisionarul şi dormeam pe 
bănci în parcuri. Oriunde, numai la scorpia aia nu. 

— Dacă-i aşa, de ce te-ai mai întors? 

— O, zise Cawler zâmbind problematic, m-am întors ca să 
mă răzbun. O aveam, în mână - şi de ce, adică, să nu profit 
şi eu de norocul ei? Se pricopsise şi vream să trag şi eu 
foloase, că îndurasem doar destul. De ce să te mint 
domnişoară? Îţi spun fără să mă apăr, că până acum şapte 
ani, am fost pungaş de meserie şi fusesem osândit de 
şaisprezece ori. 

Sybil dădu din cap. 

— Vina a fost a mătuşii d-tale. 

— Aşa mi-am zis şi eu, făcu Cawler uşurat. Când m-am 
aflat ultima oară în faţa judecătorului, mi s-a spus: data 
viitoare te băgăm la puşcărie şi n-o să mai ieşi multă vreme 
de-acolo. Atunci - am tras cu buretele peste trecutul meu 
vijelios şi m-am hotărât să mă fac om de treabă. Dar către 
cine să mă îndrept? Cine mi-era mai aproape ca mătuşă- 
mea? Plăcut nu i-a fost, drept să-ţi spun, când s-a pomenit 
într-o zi cu mine, dar nici de dat afară n-a îndrăznit. Am 
trăit şapte ani în belşug şi mi-am ţinut gura. Dar astăzi - 
respiră din fundul plămânilor - astăzi le-am spus pe şleau 
tot ce aveam pe suflet şi zău că nu-mi pare rău. Parcă m-am 
spălat de toate păcatele. 

Se opri deodată în loc şi duse degetul la buze. Ascultă 
încordat. Sybil se uită în juru-i. Înaintea ei se ivi o stâncă 
albă care se înălța ca un balaur cu spinarea dinţată în 
văzduh. 

Cawler îi şopti repede: 

— Asta e cariera de piatră. Drumul din lungul carierei e 
primejdios şi nu se poate umbla pe el noaptea. Să ne aţinem 
pe stânga. 

Se opri din vorbă. Ascultă, iar apoi se aruncă repede jos şi 
puse urechea la pământ. Sări deodată în sus ca ars. 


— Fugi, şopti el cu grabă. la-o deocamdată singură 
înainte. Vezi colo pădurea? 

— Mâna lui arătă spre o masă întunecoasă. 

— Du-te într-acolo. Vin şi eu. 

Ea îl privea cu ochii căscaţi de spaimă. 

— Nu, nu, strigă Sybil cu disperare. Nu vreau să înfrunţi 
singur primejdia. 

— Dar nu e vorba de nici o primejdie, zise el cu nerăbdare. 
Fugi, domnişoară, fugi cât poţi de repede. Nu vezi că mai 
rău mă încurci! 

Sybil porni şovăind. După câţiva paşi se uită înapoi. Cawler 
se lăsase jos în iarba înaltă şi nu se mai vedea. În clipa 
aceea norii se îngrămădiseră în dreptul lunii şi întregul 
peisaj se cufundă în întuneric. O cuprinse o frică grozavă şi 
o luă la fugă pe cât o ţineau picioarele. 

Cawler aşteptă culcat pe pântece. Auzise paşii uriaşului 
care se apropiau. Era lucru sigur că fuga n-o mai putea 
salva şi voia s-o scape cu orice preţ, fie chiar cu preţul vieţii 
lui. Tom Cawler nu ştia ce e frica. Mintea lui ascuţită de fost 
pungaş ca şi îndrăzneala lui îl îndemnau să încerce lupta. 
Era voinic şi sprinten şi repede la treabă. Se simţea oţelit 
împotriva celor ce aveau să vină. Mâna i se încleştă pe dalta 
pe care o avea în buzunar, singura armă de care dispunea, 
şi când uriaşul apăru în raza vederii lui îi sări dintr-odată în 
spinare. 

Răcnetul de fiară pe care-l scoase monstrul când se simţi 
atacat, ajunse până la Sybil şi-i îngheţă sângele în vine. Se 
afla acum în pădure; se încleştă de trunchiul unui copac. 
După ce-l va fi ucis pe el, vine să mă ucidă şi pe mine, ţipă 
ceva înlăuntrul ei. Porni mai departe, împleticindu-se la 
fiecare pas. Traversă pădurea. Zgomotul luptei lăsat în 
urmă amuţi. înaintea ei se întindea un câmp neted arat de 
curând. Trecu peste arătură. Se pomeni iar în faţa unei 
păduri. Deznădăjduită, se întreba dacă nu cumva se 
învârtise în loc - în acelaşi cerc. Nu, nu, numai asta nu! Se 
simţi parcă mai liniştită când se văzu în întunericul 


codrului. Înainta pipăind de la un pom la altul. Ghimpii o 
înţepau, mărăcinii îi sfâşiau hainele. Înainte! Tot înainte! 
Dar copacii începură să se rărească din ce în ce şi deodată 
se pomeni la marginea unui luminiş. Luna străbătu norii şi 
se răsfrânse pe un vârf de stâncă. La picioarele stâncii se 
căsca o văgăună adâncă, pierdută în întuneric. Mormintele 
Selforzilor! 

Cu un țipăt deznădăjduit Sybil căzu în genunchi. Totul din 
faţa ei luă proporţii uriaşe, creştea, se înmulţea la infinit. Îşi 
muşcă buzele până la sânge, îşi vâri unghiile în palme, îşi 
concentră toată puterea ei de voinţă, toată energia de care 
se simţea în stare ca să nu leşine. În sfârşit se ridică cu 
genunchii tremurând şi se apropie ca hipnotizată de poarta 
cavoului. Cheia se afla în broască. Aerul îngheţat şi 
mirosind a putregai, care venea dinspre cavou, o mai 
dezmetici, şi-i răcori fruntea înfierbântată. Pe când sta şi se 
uita în adâncul întunecos, auzi dinspre pădure un sunet 
dureros, un suspin deznădăjduit care o îngheţă. Nu mai 
încăpea nici o îndoială, monstrul ucisese pe ocrotitorul ei şi 
acum venea s-o ucidă şi pe ea. Ca ieşită din minţi, se 
încleştă de grilajul rece al cavoului. Uşa se deschise. 
Spaima de moartea care o ajungea din urmă, birui spaima 
de morţii care odihnea în cavou. Pătrunse înăuntru şi trânti 
uşa în urma ei, vâri mâna printre gratii, întoarse cheia în 
broască şi o trase afară. Răsuflă uşurată, ca şi când s-ar fi 
simţit în sfârşit salvată. Apoi ascultă. Din adâncul cavoului 
nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Morţii erau îndurători 
cu ea. La ei îi va fi refugiul. Cobori scara sprijinindu-se cu 
mâna de zidul umed. Ajunse în încăperea săpată în stâncă, 
despărțită de interiorul cavoului printr-un grilaj de fier. 

Stătu în ascultare, privind spre intrarea de sus. După 
câtva timp auzi paşi tiptili şi un sunet plângător care părea 
şi mai sinistru şi înfiorător, fiindcă se cunoştea că e alunui 
bărbat în toată firea. Se trase înapoi îngrozită, până la 
grilajul care ducea la morminte. Deodată zări o umbră 


uriaşă care se aplecă peste uşa din afară şi dispăru pe 
scară. 

Spaima o încremeni în loc. Acum nu i se mai părea cu 
neputinţă ca uriaşul să poată sfărâma zăbrelele după cum 
crezuse mai înainte. Se simţea pierdută. Cu puterea 
disperării începu să zguduie gratiile care o despărţeau de 
morminte şi spre marea ei mirare, uşa se deschise. Întinse 
mâna pipăind în întuneric drumul, pe când privirea îi era 
aţintită în sus, unde ştia că se afla monstrul care o urmărea. 

Dar deodată scoase un răcnet grozav. Cineva îi apucase 
mâna ca într-un cleşte şi o trăgea după el în lăcaşul 
morţilor. 

Sybil rămase cu gura căscată de spaimă. În clipa aceea fu 
cât p-aci să-şi piardă minţile. Începu să izbească cu mâna în 
care ţinea cheia ca o nebună înaintea ei. Simţi degetele 
înfigându-i-se într-o barbă încâlcită. 

— Taci, auzi ea un glas în întunericul cavoului, nu mai ţipa 
aşa că nu-ţi fac nimic. Cine eşti şi ce cauţi aici? 

Era glas omenesc. Sybil îşi veni în fire. Încetă să mai ţipe. 
Dădu drumul bărbosului. Mâna nevăzută îşi slăbi 
strânsoarea. 

— Sunt Sybil Lansdown... bâigui ea. Sunt... urmărită şi... 
nu găseam altă... scăpare... 

— Sybil Lansdown? întrebă glasul, cu mirare. Asta e ceva 
fenomenal! Linişteşte-te, domnişoară; uite, o să fac acu 
lumină. Când te-am auzit adineauri coborând în fugă scara, 
am stins lampa. 

Omul aprinse un chibrit. Sybil zări nişte mâini lungi, 
pământii, cu unghiile murdare. Lumina se statornici la o 
lămpiţă de petrol. Văzu înaintea ei un om uscăţiv, potrivit la 
statură, cu chipul zbârcit ca o piele încreţită, în care ardeau 
doi ochi adânciţi în orbite. O barbă lungă, neagră, îi 
ascundea forma gurii şi-i atârna pe piept. Era îmbrăcat cu o 
redingotă soioasă, de modă veche şi pantaloni boţiţi. O 
tichie neagră îi acoperea ţeasta capului. Avea aparenţa unui 


vrăjitor, dar în loc ca spaima Sybilei să sporească la vederea 
lui, îşi simţi dintr-odată bătăile inimii potolindu-se. 

Era neîndoios că omul încercase să deschidă uşa cu şapte 
broaşte. Pe jos se afla a geantă cu unelte, un burghiu vârât 
într-una din cele şapte broaşte. 

— Zici că te-a urmărit cineva? întrebă el ţintind-o drept în 
ochi cu o privire care o ţinea ca într-un cleşte de fier. 

Ea dădu din cap. 

— Şi cine era omul care te urmărea? întrebă el iar. 

— Un om... grozav, îngână ea, un... uriaş. 

— Un uriaş? 

Barba lui tremură şi ascunse zâmbetul care-i apăru pe 
buze. 

— Şi de ce te urmărea, domnişoară? La ora trei din 
noapte? Era atât de amorezat?... 

Sybil tresări. Privirea lui avea efectul unui narcotic. 
Deodată nu-şi mai aduse aminte de nimic. Nu ştia nici de ce 
fusese urmărită, nici de unde venise. Nici nu se mai gândi la 
uriaş. Se uita neclintit în ochii aceştia negri şi adânci, în 
care se răsfrângea lumina lămpii de petrol. 

— Şezi, îi porunci el. Nu-mi place să vorbesc cu cineva 
care-mi ajunge până la frunte. 

Îi arătă cu un gest o treaptă. Ea se aşeză pe treaptă fără 
măcar să simtă răceala de gheaţă a pietrei. 

Omul începu să se plimbe încoace şi încolo prin gangul 
îngust cu lampa în mână. Umbra lui, care se desena 
caraghios pe pereţi, îl urmărea. Încruntase sprâncenele lui 
stufoase şi murmura vorbe nedesluşite. Privirea i se opri la 
burghiu. Îl trase afară şi-l vâri în geanta pe care o închise 
apoi cu îngrijire după ce pusese mai întâi lampa jos. Se 
ridică apoi de jos şi privi întunecat uşa cu şapte broaşte. 
Chipul i se lumină însă când se uită la scheletele de piatră. 
Mângâie drăgăstos ţestele netede şi lucioase. 

Se întoarse brusc spre Sybil. 

— De câţi ani eşti, Sybil Lansdown? 

— De douăzeci şi doi, răspunse ea ca în vis. 


— Prea târziu... prea târziu, zise el cu părere de rău. Eşti 
prea mare pentru experienţele mele. Ei, să te fi avut eu 
acum cincisprezece ani în puterea mea... îşi trecu mâna 
peste frunte. 

— Şi-apoi, ar fi trebuit să nu fii femeie. Ce e o femeie? 

— Făcu un gest ca şi când ar fi suflat dispreţuitor un 
grăunte de praf. 

— Atât! 

Îşi începu iar plimbarea lui agitată privind din când în 
când uşile grele sculptate în dosul cărora morţii neamului 
Selford putrezeau în firidele lor de piatră. 

— Femeile, începu el iar, sunt material prea slab pentru 
experimente. Nu reacţionează normal. O încercare 
îndrăzneață le poate duce în mormânt, aşa că ani întregi de 
muncă şi cercetări pot fi pierduţi în zadar. 

Se opri deodată în faţa uşii a treia din cavou şi ascultă. 
Ridică apoi felinarul şi lăsă lumina să se răsfrângă pe chipul 
Sybilei. Părea foarte încordat. 

— Nu e aşa, întrebă el, că omul care te-a urmărit îţi insuflă 
teamă şi groază? 

Sybil dădu din cap. 

Bărbosul lăsă lampa în jos pe când cu mâna cealaltă îşi 
mângâie gânditor barba. 

— Teama şi groaza pot fi înlăturate după voinţă, murmură 
el ca pentru sine. Ele nu pot fi o piedică serioasă, când e 
vorba de realizarea unei idei atât de geniale - per Dio, asta 
ar fi o cale - pentru încoronarea operei mele. Numai de n- 
ar fi atât de greoi. Cu puterea lui brutală sfărâmă tot ce-i 
cade în mână. Materia nu o poţi înfăptui puternică şi 
delicată în acelaşi timp. Oricum ai vrea să faci, trebuie să te 
hotărăşti, când e vorba de perfecţionarea naturii, pentru 
una sau pentru cealaltă. Când oare a putut domina un 
creier subtil pumnul uriaşului? Când a putut porunci un 
creier brutal unei mâini delicate? 

Clătină nemulţumit capul. 

— Acum la lucru... la lucru... îşi zise el îmbărbătându-se. 


Căută prin buzunarele vestei şi scoase un tub de sticlă. 
Puse lampa jos, trase dopul afară cu dinţii şi răsturnă în 
palmă două tablete din tub. 

— Înghite-le că o să-ţi facă bine... zise el întinzând Sybilei 
tabletele. 

Chicoti încet dar în tăcerea cavoului râsul lui răsună ca 
hohotul diavolului. 

Ea întinse ascultătoare mâna. 

Omul se aplecă şi ridică lampa de jos. 

— Să fie destinul? întrebă el uitându-se spre tavan. Sau 
poate voinţa proprie? Când încetează cel dintâi ca să dea 
loc celei din urmă? Cine poate dezlega aceste probleme!... 

Vâri mâna în buzunar şi scoase o legătură de chei. Alese 
una din ele şi o băgă în broasca uşii a treia. 

— Dacă toate uşile din cavoul ăsta afurisit s-ar fi deschis 
atât de uşor, suspină el, câte nenorociri ar fi fost evitate! 

Deodată se opri din lucru şi se uită la Sybil. 

— Eu sunt obişnuit să fiu ascultat, zise el cu glas aspru. De 
ce n-ai înghiţit tabletele? Supune-te, repetă el rar şi 
stăruitor. 

Fără voie, Sybil duse tabletele la gură, dar mirosul lor 
influenţă asupra subconştientului ei şi o făcu să se 
împotrivească. Totuşi, le vâri între dinţi dar nu le înghiţi, 
ceea ce Staletti nu putea vedea la lumina slabă a lămpii. 

Italianul îşi crezu porunca împlinită şi-şi făcu iar de lucru 
la uşa mormântului. 

În clipa aceea Sybil se simţi eliberată de dominaţia lui şi 
lăsă să-i cadă tabletele în palmă. 

Staletti deschise uşa mormântului care trozni lugubru şi 
dispăru apoi înăuntru trântind uşa în urma lui, fără să se 
mai uite îndărăt. Aceasta fu pieirea lui şi salvarea Sybilei, 
căci în acelaşi moment dispăru influenţa lui asupra ei şi ca 
şi norii care se destramă pe cer lăsând să apară iar soarele, 
tot aşa voinţa ei străbătu inerția în care se aflase până 
atunci. O spaimă mai grozavă ca aceea pe care i-o insuflase 
uriaşul o zgudui până în adâncul sufletului, o străbătu ca un 


fulger în întunericul nopţii. Porni într-o goană nebună pe 
scări. Vâri mâna printre gratii şi nimeri broasca. O intuiţie 
supranaturală îi conducea mişcările. Uşa zbură în lături, 
dar când vru s-o încuie în urma ei, auzi jos în cavou un 
zgomot. Lăsă uşa deschisă şi porni în fugă fără să-şi dea 
seama încotro. Nu se uita nici în jurul ei, nici înainte, nici 
înapoi; fugea în neştire. Un instinct care nu dădu greş o 
mână înainte. Ştia că în curând va fi scăpată. Siguranţa asta 
îi dădea parcă aripi şi fără să se rătăcească o singură dată 
măcar, îşi urmă drumul care trebuia s-o ducă la casa 
arendaşului. 

După ce ieşi din pădure, ridică ochii şi zări o lumină 
trandafirie la răsărit, care prevestea zorile. O, de s-ar face 
odată ziuă! se rugă ea în gândul ei. Făcuse drumul ăsta 
acum două zile întovărăşită de Dick Martin. Câte grozăvii 
întâmpinase în acest interval! Dick Martin! Se opri fără să 
vrea în loc şi simţi un dor nebun de el. Nu păcătuise ea oare 
împotriva lui când se lăsase atrasă în cursă de femeia lui 
Cody? Dacă ar fi dat ascultare hotărârii pe care o luase ca 
să nu întreprindă nimic fără ştirea lui, nu ar fi trăit clipele 
de groază din ultimul timp. Făcu jurământ ca să caute de 
acum încolo ocrotire şi sprijin puterii lui sigure. O, Sybil 
Lansdown nu mai era de fel mândră şi trufaşă şi-i era dor să 
dea ascultare şi supunere omului drag. 

Ajunse la conac. Auzi un zăngănit de lanţ şi câinele se 
repezi lătrând sălbatic la ea. 

O clipă Sybil tresări şi se dădu îndărăt speriată. Dar lumea 
reală în care se afla acum îi dădu curaj şi-i destinse nervii 
încordaţi. Se opri în loc şi începu să vorbească cu glas blând 
câinelui, ca unui vechi cunoscut. Apoi se apropie, fără frică 
de casă. Lătratul se potoli dintr-o dată. Întinse mâna ca să o 
miroasă câinele şi să-şi dea seama că nu e o fiinţă duşmană, 
apoi începu să-l mângâie pe cap cu dragoste. Probabil că 
bietul animal nu era deprins cu mângâieri şi o lasă să-i 
dezlege lanţul pe care Sybil îl înfăşură apoi pe mână. 
Câinele dădu din coadă bucuros de libertate şi o trase după 


sine. Se lăsă în voia lui şi din ce se apropia de casă, spaima 
şi teama din sufletul ei pierea. 

Ajunse în faţa conacului. Ferestrele erau închise şi 
mohorâte în lumina slabă a zorilor. O potecă pietruită ducea 
printre răzoare de flori spre intrarea principală a castelului. 
Păşea uşor ca să nu facă zgomot. Câinele mergea lângă ea. 
Dar deodată se opri şi adulmecă în aer mârâind. Ochii îi 
sclipeau şi asculta cu urechile ciulite. În clipa aceea apăru o 
lumină la una din ferestrele parterului, Sybil strânse cât 
putu lanţul câinelui. „Iaci!” îi şopti ea poruncitor. Se 
apropie de stratul de flori din dreptul ferestrei fără perdele. 
Văzu o încăpere cu tăblii de lemn în mijlocul căreia se afla o 
masă masivă de stejar, iar pe masă... îşi duse mâna la gură 
ca să înăbuşe un răcnet... zări lampa de petrol care - oare 
cât o fi de atunci? - un ceas poate - luminase atât de 
lugubru cavoul Selforzilor. La început camera i se păru 
pustie, apoi zări ceva mişcându-se lângă căminul de 
marmură şi o făptură omenească, asemenea troglodiţilor 
din peşteri, apăru în raza luminii împrăştiată de lampă. 
Omul era de o mărime supranaturală, dar de o proporţie 
desăvârşită. Un păr lung gălbui i se răsfira ca o coamă de 
leu pe umeri şi bărbia li era acoperită de o barbă blondă şi 
creaţă. Purta o pereche de pantaloni de pânză care-i 
ajungeau până mai sus de genunchi. Uriaşul se apropie de 
masă, ridică lampa şi privi în jurul lui. În clipa aceea Sybil îi 
văzu chipul. Cu toată mărimea exagerată - deşi în perfectă 
armonie cu corpul - chipul era fin şi simetric, doar ochii lui 
mari, albaştri, priveau îndobitociţi şi fără viaţă în gol. 
Întreaga expresie a feţei era a unui tâmpit şi la vederea lui 
se simţi înduioşată. 

Ăsta să fi fost uriaşul care o îngrozise atât? Sărmanul! Un 
biet idiot şi atâta tot. Cu un singur cuvânt blajin l-ar fi putut 
îmblânzi. Strânse în pumn botul câinelui care mârâia 
mereu, ca să n-o dea de gol. Era însă prea târziu căci 
privirea uriaşului întâlnise pe a ei şi ochii lui blânzi părură 


înspăimântați. Uriaşul stinse repede lampa. Încăperea se 
întunecă deodată şi nu se mai văzu nimic. 

Sybil luă drumul înapoi. Nu ştia ce să facă. Să trezească pe 
intendent? Nu, era mai bine să alerge la casa portarului. De 
acolo erau numai câţiva paşi până-n sat. Dar de-abia 
pornise pe alee şi auzi paşi grăbiţi înaintea ei. Câinele se 
smuci din lanţ şi începu să latre sălbatic. Două umbre negre 
veneau spre ea. 

— Cine e acolo? Dacă nu răspundeţi numaidecât, asmut 
câinele asupra voastră, ameninţă Sybil cu glas tremurat. 

— Doamne, Dumnezeule - Sybil Lansdwon! strigă o voce 
limpede şi Sybil căzu plângând la pieptul lui Dick Martin, pe 
când câinele se gudura vesel în jurul lor. 

— Linişteşte-te, dragă, îi şopti Dick când Sybil începu, în 
cuvinte întretăiate, să-i povestească cele întâmplate. Nu 
vreau să aud nimic. Deocamdată trebuie să te odihneşti. 
Şi... ia spune-mi, de când n-ai mai luat nimic în gură? 

— De ieri la prânz, mărturisi Sybil. 

— Ei, vezi? Mi-am închipuit eu. Hai acum să trezim pe 
intendent ca să ne ospăteze cu ce s-o găsi mai bun la conac. 

Trecu braţul în jurul mijlocului fetei şi o trase după sine, 
fără să se sinchisească de Sneed care venea discret în urma 
lor. 

Dar Sybil apucă înfricoşată mâna lui Dick. 

— Pentru Dumnezeu, să nu intrăm în casă, se rugă ea. Am 
văzut chiar acum într-una din camere o făptură care m-a 
înspăimântat. Era un om înalt cât un uriaş şi părea să fie 
nebun. 

Tăcu copleşită de aduceri aminte. Retrăia într-o clipită în 
minte tot ce i se întâmplase de când trecuse pragul casei lui 
Cody. 

— Un uriaş? întrebă Dick uimit, căutând privirea lui 
Sneed. 

Acesta dădu încet din cap. 

Rugă pe Sybil să i-l descrie. Dânsa se execută. Dick se feri 
să manifeste spaima care-l stăpânea. 


— Vreun vagabond, probabil, unul din acei prooroci care 
cutreieră lumea ca loan Botezătorul şi se hrănesc cu 
lăcuste. Am văzut astfel de indivizi şi prin Hydepark. Nu-ţi 
fie frică, Sybil, eşti cu doi bărbaţi voinici, bine înarmaţi. Nu 
ne temem noi de uriaşul d-tale. 

Sybil se lăsa dusă de Dick fără nici o împotrivire. 

— Era vreuna din ferestre deschisă? întrebă el după ce se 
gândi puţin. 

— Nu, n-am văzut nici o fereastră deschisă, răspunse ea. 

— O fi poate vreun protejat de-al intendentului, căută Dick 
s-o liniştească. O să aflăm noi numaidecât, zise el mângâind 
cu blândeţe mâna ei rece ca gheaţa, şi când o simţi 
tremurând, o strânse cu dragoste la piept. 

Sună la uşă şi auzi în curând paşii intendentului oprindu- 
se la uşă şi o voce mânioasă întrebând: 

— Cine e acolo şi ce vrea? 

— Deschide, te rog, răspunse Dick recunoscând vocea. 
Sunt eu, Dick Martin. 

Lanţul de siguranţă zornăi. Uşa trosni şi se deschise. 
Intendentul era în cămaşă de noapte şi în graba mare îşi 
încheiase strâmb nasturii pantalonilor. Ferea cu mâna 
lumânarea ca să nu se stingă. 

— Doamne sfinte, dar de unde veniţi la ora asta? S-a 
întâmplat ceva? 

— Cred şi eu, răspunse Dick. Dar spune-mi, rogu-te, ai 
ceva musafiri la d-ta? 

— Musafiri? întrebă intendentul cu mirare. Nici gând. 
Sunt numai eu cu nevasta. 

Îi pofti înăuntru, apoi se urcă pe un scaun să aprindă 
lămpile de gaz aerian ieşite din modă. 

— Domnişoara Lansdown a văzut un om foarte ciudat într- 
una din camerele parterului, zise Dick intendentului. 

Intendentul cobori de pe scaun şi se uită cu ochii zgâiţi la 
Sybil, apoi dete cu îndoială din cap. 

— Cu neputinţă. Cine să fi intrat şi pe unde? Toate uşile şi 
ferestrele sunt bine zăvorâte şi în fiecare seară fac 


inspecția camerelor. 

— Ai putea să ni le arâţi şi noua? 

Intendentul dădu afirmativ din cap. 

Străbătură două încăperi luminate de intendent dar Sybil 
zise, dând din cap: 

— Nu, n-a fost aici. 

Când ajunseră în camera următoare, Sybil tresări. Ochii ei 
se opriră într-ai lui Dick ca şi când i-ar fi zis: aici. 

Era o cameră înaltă-n tavan şi fără nici o altă mobilă în 
afară de masa de stejar. Lampa dispăruse. 

Sybil se întreba dacă nu cumva nervii ei întărâtaţi o 
făcuseră să aibe halucinaţii şi uriaşul să nu fi fost decât o 
plăsmuire a imaginaţiei ei - când îl auzi pe Dick scoțând un 
şuierat prelung. Detectivul descoperise, rezemat de 
peretele dintre cămin şi ungher, un baston gros din lemn de 
frasin. Luă de la locul lui bastonul şi-l examină pe toate 
părţile. 

— Bastonul ăsta e al d-tale? întrebă el pe intendent. 

— Nu, răspunse acesta încremenit, şi habar n-am cum a 
ajuns aici fiindcă aseară nu era. 

— Poate că ţi-a scăpat din vedere? 

— Imposibil. Nevasta a lustruit chiar aseară marmura 
căminului, fiindcă mi se păruse pătată de ceva. 

— Ciudat, făcu Dick tărăgănat. Ai crede că nu mai există 
vrăjitori în secolul al douăzecilea, dar cine ştie... Ciocăni cu 
degetul tăbliile. 

— Nu cumva sunt spaţii între lemn şi zid? Sau poate că 
există vreun gang secret... sau poate chiar o cameră de 
tortură? Găsim aşa ceva destul de des în romanele de 
senzaţie. 

Întrebarea lui fusese pusă în ironie dar, spre marea lui 
mirare, intendentul răspunse cu glas tainic: 

— Dacă or fi cumva spaţii între tăbliile de lemn, şi zid, nu 
ştiu, dar o astfel de cameră de tortură ştiu că ar fi existând 
în castel. Menajera care a fost înainte aici mi-a spus că ştie 
de la răposatul lord Selfod... 


Dick se aplecă şi lumină cu lampa lui de buzunar interiorul 
căminului. Din distanţă în distanţă fuseseră aplicate trepte 
de fier pe care se urcau coşarii ca să curețe coşul. În orice 
caz, spaţiul era prea îngust ca să poată încăpea în el trupul 
unui uriaş. 

Luă bastonul şi îi cercetă vârful de fier. Dădu de niţel 
pământ umed. 

— Ce părere ai despre afacerea asta bizară? îl întrebă 
Sneed. 

Dick dădu din umeri. 

— Dibuim în întuneric, răspunse el. 

În clipa aceea privirea lui căzu asupra Sybilei. O văzu 
rezemată de cămin, galbenă ca ceara şi cu dinţii clănţănind 
ca şi când ar fi fost cuprinsă de friguri. 

Dick puse imediat bastonul pe masă şi-şi întrerupse 
cercetările. O conduse în camera de locuit în care 
intendentul aprinse un foc bun. Se duse apoi singur în 
bucătărie să pregătească de cafea şi să prăjească feliile de 
pâine. De-abia după ce o văzu pe Sybil mai întremată, o 
rugă să-i povestească cele întâmplate. 

Sneed şi cu Dick traseră canapeaua în faţa focului, aşezară 
pe fată între ei şi, pe când ea povestea cu faţa luminată de 
flăcările din sobă, cele ce auzeau li se păreau halucinaţiile 
unui creier cuprins de fierbinţelile unei boli grave pe când 
ei nici nu-i venea parcă să creadă că fusese cu adevărat 
eroina acestor grozăvii neînchipuite. 

Când ajunse însă la Tom Cawler pe care îl lăsase în pădure 
ca să împiedice pe uriaş s-o ajungă din urmă, se încleştă de 
braţul lui Dick şi-i zise cu disperare: 

— O, domnule Martin, fă tot ce-ţi stă în putinţă ca să afli ce 
s-a ales de bietul băiat. Nu pot îndura gândul că omul ăsta 
şi-a pierdut viaţa pentru mine... 

Lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe faţă, suspinele o 
înăbuşeau. Încetul cu încetul se linişti şi urmă: 

— Nu ştiu ce anume vroia Cody de la mine, zise ea când îşi 
încheie povestirea. 


Dick tăcu. Nu găsea încă momentul nimerit ca să vânture 
vălul misterului care acoperea motivele lui Cody. 

Sybil privea ţintă la foc, pe când gândurile ei rătăceau la 
cele îndurate. 

— Ce grozave erau răcnetele!... înfiorător de grozave... 
spuse ea, cutremurându-se. 

Niciunul din cei doi bărbaţi nu cuteză să-i spună că ştiau 
pricina acestor răcnete. 

Dick se ridică încet şi se duse la fereastră. Vroia ca de 
îndată ce se va face ziuă să pornească în căutarea lui 
Cawler. Când s-apropie mai bine de geam, se dădu înapoi 
înspăimântat. Pe alee venea în goană nebună un automobil. 

Nici n-apucă şoferul să stopeze în faţa casei, că Hawelock 
smuci cu putere dinăuntru uşa maşinii. Dick îl văzu 
pământiu la faţă şi cu ochii rătăciţi. 

Detectivul se repezi la uşa de intrare ca să-l întâmpine. 

— Unde e domnişoara Lansdown, domnule Martin, unde e 
domnişoara Lansdown? gâfâi el şi apucă cu amândouă 
mâinile pe Dick de umeri. 

— E aici, răspunse Dick. Dar cine ţi-a spus că o poţi găsi la 
conacul din Selford? 

— O să-ţi... spun... îndată, bolborosi Hawelock de-abia 
trăgându-şi sufletul. Doamne, Doamne, ce noapte! Ajută-mi, 
te rog să umblu că nu mă mai ţin picioarele. 

Se sprijini cu toată greutatea de Dick şi intră în casă. Când 
dădu cu ochii de Sybil, se îndreptă spre ea şi-i strânse cu 
căldură amândouă mâinile. Căzu apoi pe canapea şi scotoci 
în buzunare de unde scoase o scrisoare pe care i-o întinse 
lui Dick. 

De-abia acum răsuflă uşurat şi-şi şterse fruntea de 
sudoare. 

Dick se uită cu atenţie la scrisoare. Purta în cap numele 
hotelului Ritz-Carlton. Scrisul îi era cunoscut din celelalte 
scrisori ale lordului. I se păru însă mai scurtă ca cele 
dinainte. Lordul Selford scria: 


Dragă Hawelock, 'Te rog cu insistenţă şi în mod foarte 
serios să te duci imediat la conacul din Selford şi să pui să 
se cerceteze tot parcul. Nu te da înapoi de la nici o 
osteneală sau cheltuială. Vara mea, Sybil Lansdown, se află 
actualmente în preajma castelului şi e în primejdie de 
moarte. Aceeaşi primejdie ameninţă pe toţi care sunt în 
legătură cu ea - chiar şi pe d-ta. Ştiu că scrisoarea mea ţi se 
va părea o enigmă şi te va face să presupui lucruri 
neobişnuite. Treci însă peste orice. Interese foarte serioase 
sunt în joc. Îndată ce o vei găsi pe Sybil Lansdown, stăruie 
să rămână la castel. Numai acolo poate fi în siguranţă - 
numai acolo o poate ocroti braţul meu, atât pe ea cât şi pe 
cei care se interesează de persoana mea - fapt pentru care 
le sunt recunoscător. Sosesc mâine dimineaţă la ora opt la 
Selford şi voi lămuri toate aceste enigme care ţi se par 
acum atât de ciudate. Până atunci sunt reţinut, cu părere 
de rău, de puteri împotriva cărora nu mă pot opune. 

Selford. 

Dick ridică încet ochii. 

— Cum a ajuns scrisoarea asta în mâna d-tale? întrebă el 
pe Hawelock. 

— Să fi fost cam pe la ora unu din noapte. Tocmai vroiam 
să mă culc, după ce stătusem ceasuri întregi aplecat peste 
actele casei Selford, când auzii sunând cu putere la uşa 
casei mele. Până să cobor jos, a trecut o bună bucată de 
vreme. Am descuiat uşa, m-am uitat în toate părţile, dar n- 
am văzut pe nimeni. Am găsit însă scrisoarea asta în cutie. 
Am citit-o încă din coridor şi drept să vă spun, m-am speriat 
de moarte. Nu cumva a înnebunit? - m-am întrebat eu. Să 
fie o mistificare? Auzii telefonul zbârnâind. Dau fuga la 
aparat... Selford la telefon. Selford, pe care îl credeam la 
Cairo, vorbea cu mine din Londra. M-a întrebat, pe scurt şi 
repede, dacă am primit scrisoarea lui. Am confirmat. Fără 
să-mi dea răgaz să-i spun un cuvânt, mă zoreşte să-i 
împlinesc dorinţa. Vreau să-l întreb motivele, dar nici nu-mi 
răspunde şi închide telefonul. Mă adresez poştei, mi se 


spune că persoana cu care vorbisem terminase 
convorbirea. 

Fără să spună o vorbă, Dick întinse lui Sneed scrisoarea. 

— Apoi, urmă Hawelock mai liniştit, m-am gândit să chem 
la telefon pe doamna Lansdown. Biata femeie era într-o 
stare de plâns. Mi-a spus că fiica ei dispăruse încă de după- 
amiază şi vă puteţi închipui, domnilor, spaima care m-a 
cuprins. M-am suit repede în maşină şi am pornit încoace. 
Bucuria că v-am găsit pe toţi buni zdraveni, nu se poate 
descrie în cuvinte. 

Se lăsă răsuflând adânc pe speteaza canapelei. 

Dick se ridică de pe scaun şi zise cu o privire spre Sybil: 

— Cred că tot ce avem acum de făcut e să lăsăm pe 
domnişoara Lansdown să se odihnească. Are nevoie de 
somn. D-ta, domnule Hawelock, împreună cu intendentul, 
luaţi dispoziţiile necesare. Eu mă duc să cerceteze 
regiunea. Tocmai răsare soarele. 

Toţi îşi îndreptară privirile spre fereastră şi zăriră printre 
vârfurile copacilor, o lumină trandafirie. 

— Şi eu ce să fac? întrebă nemulţumit Sneed care se 
simţea foarte bine în fotoliu. 

— D-ta vei rămâne frumuşel aici şi vei lua sub aripa d-tale 
ocrotitoare pe toţi cei de faţă, zise Dick zâmbind. Dacă nu 
mă întorc până la nouă, trimite, te rog, pe cineva la poştă. 
Doamna Lansdown trebuie să afle cât mai repede cu 
putinţă unde se află fiica ei. 

Detectivul dete în grija soţiei intendentului pe Sybil şi el 
ieşi în grădină ca să pornească cercetările. Ciripit de 
păsărele îl întâmpinară. 

După o jumătate de ceas ajunse la cavoul neamului 
Selford. Uşa grilajului era încuiată. Căută prin iarbă dar nu 
găsi cheia. O luase, probabil, Staletti. Acum trebuia să dea 
de locul unde aşteptase Cawler pe uriaş. Lupta pe un teren 
cu iarbă verde nu lasă urme. Iarba călcată peste noapte în 
picioare, dimineaţa revine la locul ei. Totuşi avu norocul să 
dea de locul căutat. Găsi ici o mână de iarbă smulsă, colo 


urma unui călcâi, dar nicăieri iarba bătătorită ca şi când ar 
fi târât cineva după sine un corp greu. Dacă Cawler a fost 
ucis în luptă - şi Dick era mai mult ca sigur de asta - atunci 
uriaşul trebuie să fi luat trupul în spinare ca să-l ducă de 
acolo. Nu rămânea altceva de făcut decât să pună câţiva 
oameni de-ai poliţiei să cerceteze parcul. 

Îngândurat, Dick luă iar drumul spre conac. Mult ar fi dat 
să ştie ce s-a ales de Iom Cawler, deşi se temea ca 
presupunerile sale să nu se adeverească. 

Când intră Dick în casă, nimeri peste o discuţie înflăcărată 
între Sneed şi Hawelock. 

— l-am povestit şi domnului Hawelock despre musafirul pe 
care l-a văzut domnişoara Lansdown azi noapte aici, în 
castel, îl lămuri inspectorul. Domnul Hawelock bănuieşte că 
individul s-ar afla şi acum ascuns pe undeva, în casă. 

Dick însă îşi păstră părerea pentru sine. Puse numai o 
întrebare avocatului: 

— Unde e camera de tortură? 

Acesta spuse categoric că totul nu e decât un basm. Un 
arhitect care făcuse nişte reparaţii la castel, declarase că, 
deşi cercetase cu de-amâănuntul pretutindeni, nu dăduse de 
uşa aceea şi că nici nu poate fi vorba de o astfel de cameră. 

— Nu, încheie avocatul, conacul din Selford e o casă ca 
toate casele şi nu are alt nimic din evul mediu decât 
iluminarea proastă şi nepractică. 

— Şi acum, ce avem de făcut? întrebă inspectorul pe Dick 
Martin. 

— Eu o să vă părăsesc fiindcă trebuie să însoțesc pe 
domnişoara Lansdown la Londra, răspunse Dick. 

— La Londra? zise avocatul şi făcu mâna pâlnie în dosul 
urechii ca şi când n-ar fi auzit bine. Dar bine, omule, ai uitat 
de scrisoarea lordului Selford? 

— Scrisoarea lordului? Nu cumva crezi că e ceva serios? 

— Şi încă foarte serios, răspunse accentuând avocatul. 
Chiar te-aş ruga să cumpăneşti bine avertismentul lui. În ce 
mă priveşte, îmi fac aspre mustrări că l-am lăsat ani de zile 


să-şi facă mendrele. De-abia acum îmi dau seama că 
hoinăreala asta a lui ascunde adevărata taină a lucrurilor. 

Dick afirmă clătinând în tăcere capul. Nici un muşchi al 
feţei nu trăda că ştia precis misterul presupusului 
vagabondaj al lordului. 

— Înţeleg foarte bine că nu prea pui preţ pe părerile unui 
profan, dar poate că sfaturile unui om de meserie vor fi 
ascultate. Inspectorul Sneed îmi spuse chiar adineauri că 
primeşte ospitalitatea lordului. 

— Aşa e, făcu Sneed, nu tăgăduiesc că sunt dispus să 
rămân, cu atât mai mult cu cât datoria mă reţine aici. 

Dick îl înţelese imediat. Inspectorul ţinea să rămână pe 
loc. Asasinarea lui Cody nu fusese încă lămurită şi conacul 
din Selford era punctul central de unde trebuia să 
pornească cercetările. 

— Bine, fie şi aşa. Dacă domnişoara Lansdown e de aceeaşi 
părere, n-avem decât să rămânem aici. Bineînţeles că 
invitaţia cuprinde şi pe doamna Lansdown. 

— Cât priveşte pentru asta, să n-ai nici o grijă. Mă duc eu 
singur s-o aduc. Nu veţi duce lipsă de nimic la conac, 
domnilor. Vom găsi oameni de serviciu în sat dar - şovăi 
puţin înainte de a urma - ar fi de dorit, domnule inspector, 
să avem vreo câţiva oameni de-ai poliţiei pe lângă noi. Tare 
mă tem că la noapte va avea loc... criza. 

De-abia apucase Sneed să sfârşească de mâncat şi şeful 
poliţiei din Sussex veni cu un mandat de arestare pentru 
Staletti. Se duseră amândoi acolo dar găsiră vizuina goală. 
Fiara dispăruse. Un muncitor care locuia în apropiere 
fusese însărcinat de italian să-i păstreze locuinţa. Povesti 
că, deşi îl punea uneori să-i curețe grădina, nu observase 
niciodată ceva suspect. În dimineaţa aceea Staletti venise 
să-l scoale până în ziuă, îi dăduse cheia casei şi-l rugase să 
aibă grijă de casă şi grădină până ce s-o întoarce el. 

Percheziţionarea casei nu scoase nici o nouă dovadă la 
iveală. Patul în care dormea doctorul era neatins, ceea ce 
dovedea că nici nu se culcase în noaptea aceea. 


Nemulţumiţi, cei doi poliţişti se îndreptară de aici la locul 
crimei şi primiră raportul medicului. Sneed nu se înşelase. 
Bătrâna Cody murise de un atac de inimă. Inspectorul 
Wilson, care conducea cercetările, găsise în grădina de 
fructe optsprezece gloanţe descărcate şi nu le înţelegea de 
fel rostul. Sneed îl lămuri, povestindu-i ce se petrecuse 
peste noapte. Află însă şi el ceva nou de la Wilson. Cody 
avea un cazier la poliţie, dar în care era trecut pe numele 
de Bertram. Era o chestie foarte veche. Fusese unul dintre 
cei dintâi în Anglia care crease cursuri prin corespondenţă. 
Anunţase că poate învăţa pe oricine arta hipnotizării în 
schimbul unui pfund trimis prin poştă. Adunase repede o 
mie de pfunzi, fără ca vreunul din elevii săi să fi învăţat să 
hipnotizeze. Tovarăşul lui de excrocherie, după ce-şi 
încasase partea, ştersese frumuşel putina. Tovarăşul acesta 
era Staletti. 

— Ia te uită domnule, Staletti! făcu Sneed atent. 

— Îţi aduci aminte, urmă Wilson că l-am prins odată făcând 
vivisecţie? Din păcate, pedeapsa cea veche se prescrisese. 

— Ştii că e foarte interesant ce-mi spui? 

— Au fost în relaţii până în ultimul timp. Am interogat 
servitorii. L-au văzut foarte des pe aici. De obicei venea însă 
seara după ce bătrânii se retrăgeau în odăile lor. 

— Cum se face că servitorii nu erau aseară aici? 

— Una din fete e bolnavă, iar ceilalţi erau liberi să iasă în 
oraş. Nu mai încape nici o îndoială că bătrânul plănuia o 
crimă şi moartea l-a surprins înainte de a o putea înfăptui. 

Trecură în grădină. 

— Martin fu mai adineauri aici, povesti mai departe 
Wilson. S-a dus la Horsam şi m-a rugat să-ţi spun să-l 
aştepţi. 

Sneed mulţumi inspectorului şi merse până la casa 
portarului. Se uită în lungul şoselei şi zări o volbură de praf 
care se apropia cu repeziciune. 

— Urcă-te în maşină ca să te duc la Selford, îi strigă 
Martin. 


— Ai pus mâna pe Staletti? întrebă el pe Sneed după ce 
acesta luă loc lângă el în automobil. 

Inspectorul clătină supărat capul. 

— Mi-am închipuit eu, zise Dick. Trebuie să fi şters putina 
încă de azi noapte, după ce şi-a dat seama că totul e 
pierdut. De aceea şi încercarea lui de-a descuia uşa 
mormântului. De-aş avea eu cheia lui... 

— Nu ţi-ar folosi la nimic, mormăi Sneed. Ar fi de-abia a 
patra. 

— Aşa e, dar nădăjduiesc că mâine le voi avea şi pe 
celelalte trei. 

— Mâine? Cum adică? Nu pricep. 

— Mâine dimineaţa la şapte soseşte lordul Selford. Până 
atunci, ori suntem morţi cu toţii, ori avem cheile în mâna 
noastră, răspunse Dick enigmatic. 

Inspectorul îl privi cu atenţie. 

— D-ta ştii mai mult decât vrei să spui, făcu el. 

Dick tăcu, făcându-şi de lucru la volan ca să evite o căruţă 
şi în curând intrară în curtea conacului. 

Pe Sneed îl aşteptau aci noi îndatoriri. 

Prima întrebare a lui Dick fu ce e cu doamna Lansdown. 

I se comunică de către intendent că sosise cu Hawelock 
acum o jumătate de ceas şi se află la fiica ei. 

Dick găsi pe avocat plimbându-se cu paşi rari prin cameră, 
încruntat şi îngândurat. Când îl văzu pe Dick tresări. 

— Să-ţi spun o noutate, zise el cu glas scăzut. 

— Se apropie de detectiv şi-l apucă de nasturele hainei. 

— Lordul Selford nu locuieşte la Ritz-Carlton. Nimeni nu |- 
a văzut acolo. 

Dădu drumul nasturelui şi se apropie de fereastră. După 
câtva timp se întoarse. 

— Am să pun să caute în registrele hotelului dacă a tras 
vreodată acolo. Ştii şi d-ta că mi-a scris de câteva ori pe 
hârtie cu firma hotelului. Până acum sper că nu-şi mai aduc 
aminte de el, altfel... se opri şi-şi îndreptă cu nervozitate 
cravata... dau afacerea pe mâna parchetului. 


Începu să se plimbe iar, agitat prin cameră. 

Dick îi oferi în tăcere o ţigară. Mulţumi, dar o băgă distrat 
neaprinsă între dinţi. 

— Nu vrei s-o aprinzi? îl întrebă Dick zâmbind uşor. 

Hawelock tresări şi-şi aprinse ţigara. După ce trase câteva 
fumuri, se mai linişti. 

— Am fost la Cook, începu el iar. Am vrut să încerc 
posibilitatea de a mă convinge că lordul s-ar putea afla cu 
adevărat în Londra şi am stabilit că numai pe cale aeriană 
ar fi putut sosi la timp ca să-mi telefoneze mie la ora unu 
din noapte. Cum a fost însă posibil ca în intervalul de o 
jumătate de ceas de la sosirea lui şi până să-mi telefoneze 
mie să afle de soarta Sybilei Lansdown? Multe am văzut eu 
în lunga mea meserie de avocat, dar o astfel de precipitare 
de imposibilităţi n-am întâlnit încă. 

În clipa aceea uşa se deschise şi doamna Lansdown apăru 
în prag. Păru foarte mişcată când dădu cu ochii de Dick 
Martin. Era încă sub impresia emoţiilor prin care trecuse. 

— M-a trimis Sybil, zise ea după ce se mai reculese puţin, 
să aflu dacă aţi dat de Tom Cawler. 

— Nu încă, răspunse cu părere de rău Dick. 

— Credeţi că i s-a întâmplat ceva? întrebă ea cu 
îngrijorare. 

— Nu ştiu. Tom Cawler e un băiat curajos. A scăpat el din 
multe primejdii până acum, zise Dick, deşi nu era convins 
de ce spunea. 

Doamna Lansdown răsuflă uşurată. 

— Să dea Dumnezeu să-l vedem cât mai curând printre 
noi. Aş vrea să-i strâng mâna şi să-i mulţumesc din tot 
sufletul meu de mamă. 

În cursul după amiezii aflară noi veşti despre Staletti. Un 
jandarm biciclist îl zărise într-un mic automobil gonind cu 
furie. Probabil că italianul se ducea la Londra. Mandatul de 
arestare fusese telefonat încă de dimineaţă la toate 
circumscripțiile poliţieneşti. Seara va fi comunicat prin 
radio întregii lumi. 


După ce Dick dormi câteva ceasuri ca un mort, porni o 
cercetare minuțioasă a casei. Camerele pe care le locuise 
răposatul lord se aflau în aripa stingă a castelului. O scară 
specială ducea în parter. În aripa dreaptă se aflau camerele 
servitorilor. Aici locuia şi intendentul. În faţa scării 
principale era o uşă grea de stejar sculptată care ducea în 
dormitorul de gală în care Selforzii îşi duceau de veacuri 
miresele în noaptea nunţii şi în patul imens care cuprindea 
un mare spaţiu din mijlocul încăperii văzuseră toţi urmaşii 
neamului, lumina zilei. Camera aceasta fusese pusă la 
dispoziţia Sybilei şi aici aştepta ea pe ultimul vlăstar al 
Selforzilor. 

Dick dădu la o parte perdelele grele de catifea. Văzu că 
amândouă ferestrele prin care pătrundea amurgul, erau 
zăbrelite. La întrebarea lui, intendentul îi răspunse că 
gratiile fuseseră puse încă de pe vremea lordului răposat, în 
urma încercărilor pe care le făcuse un hoţ să pătrundă pe 
acolo în castel. 

Dick deschise ferestrele şi zgudui gratiile. Erau însă atât 
de bine aşezate încât i-ar fi trebuit cuiva zile întregi de 
muncă pentru a le putea mişca din loc. 

Ciocăni cu băgare de seamă pereţii dar nicăieri nu sunară 
a gol. 

Rugă pe intendent să-i arate pivniţa. Bucătăria se afla 
aproape în subsol. O scară dreaptă ducea din bucătărie în 
pivniţa cea mare, în care se aflau vinuri vechi şi scumpe. 
Contrar pivniţelor din clădirile de odinioară, aceasta nu era 
boltită. Stâlpii groşi de stejar înnegriţi de vreme, susțineau 
tavanul scund. 

— Nu pare să fie tocmai sigură împotriva incendiului, zise 
Dick intendentului. 

Celelalte încăperi care răspundeau în pivniţa cea mare 
erau deşarte în afară de una în care se aflau trei butoaie de 
bere enorme. 

Dick se aplecă peste butoaie. 


— După cum văd, aveţi aici băutură din belşug. Lordul ar 
putea stinge setea la un regiment întreg de soldaţi, făcu el 
zâmbind. 

Trimise apoi sub un pretext oarecare pe intendent sus şi 
se prefăcu că vrea să iasă şi el din pivniţă, dar când auzi 
paşii intendentului îndepărtându-se, se furişă în bucătărie şi 
după ce găsi un cuţit de deschis cutiile de conserve, se 
înapoie în pivniţă. Găuri primul butoi de bere şi aburi 
ameţitori răbufniră din butoi. Mirosul lui fin nu-l înşelase 
nici de data asta: dar chiar înainte de a vedea conţinutul, îl 
şi ghicise. Astupă cu nişte ţăndări gaura şi puse cuţitaşul iar 
la loc în bucătărie. Mulţumit de rezultatul cercetărilor lui, 
se duse la automobil şi porni fără să fie văzut de cineva. 
Trase maşina la umbra unor copaci din apropierea locuinţei 
portarului şi se întoarse pe alt drum la conac. 

Momentul decisiv se apropia. Simţea atmosfera încărcată 
şi aştepta clipa când vălul care acoperea misterul lordului 
Selford va cădea sfâşiat în bucăţi. 

În faţa conacului se întâlni cu Sybil care îi spuse că 
poliţiştii din Londra sosiseră şi fuseseră repartizaţi pe 
coridoare de câtre Sneed şi Hawelock. 

Sybil porni să facă o plimbare întovărăşită de Dick. 

— Ai dormit ceva? o întrebă el cu glas drăgăstos. 

— Da, îţi mulţumesc. Mă simt iar om ca toţi oamenii şi 
bătăile de inimă s-au potolit. 

— Sărăcuţa! şopti Dick înduioşat. 

— Ştiu, domnule Martin, prin ce chinuri ai trecut din 
pricina mea. Şi chiar de n-aş fi ştiut, domnul Sneed m-a pus 
la curent. 

— N-ar fi trebuit s-o facă. 

— Ba da, ba da, şi îi sunt foarte recunoscătoare pentru 
asta. Niciodată, de acum încolo, n-o să mai întreprind ceva 
fără ştirea şi consimţământul d-tale. Ştiu că sub oblăduirea 
d-tale sunt în siguranţă. 

Dick îi strânse mâna în tăcere. 


— De-ar trece odată şi noaptea asta! Sunt îngrijorată din 
pricina domnului Hawelock. Îl văd foarte abătut şi din ce 
trece e tot mai neliniştit. Se teme să nu fie el cel dintâi 
victima... 

— A cui victimă? 

— A lui Staletti, răspunse Sybil şi se cutremură când îi 
pronunţă numele. 

Dick rămase înmărmurit. 

— Îi e frică de Staletti? 

— Da, şi mai mult decât atât. Crede că lordul Selford e sub 
influenţa hipnotică a lui Staletti şi face tot ce-i porunceşte 
el. 

— "Ţi-a spus el d-tale? 

— Da - răspunse ea zâmbind cu oarecare mândrie - are 
încredere în mine. Simte că înţeleg. Un bărbat l-ar dispreţui 
poate dacă l-ar vedea atât de îngrijorat. 

— Prietenul nostru Hawelock e un homme ă femmes, 
constată zâmbind Dick. 

Preocupată de gândurile ei, Sybil nici nu-l auzi. 

— Eu nu înţeleg de fel pe lordul Selford, zise ea 
îngândurată. Ani de zile nici nu s-a sinchisit de noi. De unde 
până unde interesul ăsta brusc pentru soarta mea? 

— Să-ţi spun eu imediat. D-ta eşti moştenitoarea legală a 
averii lui, zise Dick grav. 

Sybil se opri în loc speriată. 

— Ce vrei să spui cu asta, domnule Martin? E doar om 
tânăr, mai poate avea copii. Poate că e chiar căsătorit. Parcă 
făcea odată aluzie Hawelock la aşa ceva. 

— Presupunând că lucrurile n-ar fi aşa şi că bănuiala d-tale 
şi a lui Hawelock că lordul ar fi supus unei influenţe 
hipnotice e adevărată, trebuie să existe câţiva indivizi care 
se interesează de moştenirea lui. Până acum, dintr-o cauză 
sau alta, lordul s-a lăsat să fie jefuit cu uşurinţă; dacă 
acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu d-ta nu se ştie. Înţelegi deci 
că lordul şi cei care trag sforile în spatele lui au de ce se 
interesa de persoana d-tale. 


— Doamne, doamne, izbucni ea, dar asta e îngrozitor... 
îngrozitor... 

— Când cunoşti primejdia care te ameninţă nu mai poate fi 
atât de îngrozitor. De altfel ai prieteni care o pot înlătura, 
răspunse Dick calm. 

Ea se uită la el mişcată. 

— Cody, urmă Dick, a încercat să-şi puie în practică 
amenințările şi a plătit cu viaţa încercarea lui. Ceea ce ţi-a 
dat să iscăleşti, era un act de donaţie sau poate chiar un 
testament. Vroia să-şi tragă pe sfoară complicii. Sau poate 
că se simţea ameninţat şi credea că posedând un astfel de 
act, va fi mai în siguranţă. I-au luat-o însă înainte: a fost 
aspru pedepsit. 

Sybil, care aflase de tragicul sfârşit al lui Cody, tăcu 
înfiorată. 

— Dar unde să fie lordul Selford acum? întrebă ea încet. 

— Nu ştiu. Tot ce pot face e să nădăjduiesc şi să mă tem. 

Sybil îl apucă de braţ. Ochii ei erau măriţi de spaimă. 

— Bănuieşti... crezi... că e... mort? bâigui ea în şoaptă. 

Dick întoarse capul ca să-i ocolească privirea. 

— Ar fi mai bine pentru el dacă ar fi mort, zise el printre 
dinţi. 

În momentul acela apăru Hawelock în uşa conacului. Sybil 
îşi trase binişor mâna de sub braţul lui Dick apoi se 
apropiară de el. 

Avocatul era palid, cu faţa îngrijorată, cu fruntea 
încruntată. 

— Nimic nou despre Staletti? întrebă el. 

— Până acum nimic, dar fii fără grijă, n-o să ne scape - 
asta e sigur. lţele se strâng din ce în ce în jurul lui. 

Intendentul le servi masa în bibliotecă. Mâncară în tăcere, 
fiecare preocupat de propriile sale gânduri. După masă, 
Hawelock şi cu Sneed îşi aprinseră câte o ţigară, iar Dick şi 
Sybil ieşiră în grădină. După câtva timp însă, fata se 
întoarse şi chemă pe mama ei afară. După o discuţie 


aprinsă între ele şi Dick, se duseră în camera de culcare pe 
când Dick Martin se întoarse singur în bibliotecă. 

Se duse la fereastră şi privi spre cer. O lumină trandafirie 
se lăsa peste vârfurile copacilor. Se însera. 

— Cine din dv. vrea să mă însoţească la cavou? întrebă el. 

Hawelock se uită cu nervozitate la ceas. 

— E mult prea târziu pentru o astfel de plimbare şi nici nu 
putem lăsa pe doamne singure, zise avocatul. 

— Doamnele s-au dus să se culce şi douăzeci de poliţişti 
ajung, cred, ca să le apere, făcu detectivul. Am nevoie de 
conducerea d-tale, domnule Hawelock şi cred că n-o să mă 
laşi tocmai acum în drum. 

— Bine, domnule Martin, dacă ţii numaidecât, n-am 
încotro. Îţi spun însă drept: nu mă duc bucuros în cavou, e 
un loc înfiorător. 

— Dar nici nu e nevoie să coborâm înăuntru. [in mai ales 
să cunosc anumite părţi din parc asupra cărora nu sunt 
încă lămurit. 

Porniră la drum. Când ajunseră la poarta conacului Dick 
mângâie câinele care adusese atâtea servicii Sibylei. 

Coborâră în vale. O linişte mormântală îi înconjura. Un 
greieraş care ţârâise până atunci în iarbă, amuţi şi el. 

— Ştii d-ta de ce a trebuit să moară Lew Pheeney? întrebă 
Dick pe avocat. 

Acesta îl privi mirat. 

— Lew Pheeny? întrebă el rar. 

Se trudi să-şi aducă aminte. 

Dick îi lămuri misterul acestei morţi tragice. Hawelock 
păru foarte surprins de cele ce auzea. 

— Bine era dacă ştiam asta mai de mult, zise el în cele din 
urmă. Poate că ghiceam încă de atunci care era mormântul 
pe care trebuia să-l deschidă. Ţi-a spus Lew Pheeney cine 
era omul care-l însărcinase cu treaba asta? 

— Nu, nu era palavragiu de felul lui. Dar despre cine ar 
putea fi vorba decât despre... 

— Staletti? îi tăie repede Hawelock vorba. 


Dick afirmă. 

Hawelock îşi scoase pălăria şi se şterse pe frunte de 
sudoare. 

— Eu cred că cine intră în cârd cu Staletti, poate să-şi facă 
testamentul. 

Când ajunseră la movilă, Dick se opri un moment în loc. 

— Dar asta ce-o mai fi? întrebă el arătând un punct 
albicios care întretăia în depărtare terenul. 

— Carierele de piatră din Selford, răspunse avocatul. Sunt 
lăsate de mult în părăsire. Drumul care trece pe acolo e 
acum închis. E periculos chiar şi pentru pietoni. 

Străbătură pădurea şi păşiră în luminiş, dar stânca de 
deasupra cavoului părea adâncită într-o linişte mormântală. 
Uşurat ca de o grea povară, Hawelock luă îndărăt drumul 

spre casă. 

Doi poliţişti păzeau intrarea. Comunicară detectivului, că 
domnişoara Lansdown deschise într-un rând fereastra şi îi 
rugase să o scoale la şase dimineaţa. 

— Să intrăm în casă, zise avocatul. Vocile noastre să nu le 
trezească din somn. 

Trecură iar în bibliotecă, unde îi aştepta o surpriză: 
Hawelock poruncise să li se pună şampanie la gheaţă. Mâna 
lui tremura când duse paharul la buze. 

— În sănătatea lordului Selford, zise el ciocnind. Dacă 
lordul îşi va ţine cu adevărat făgăduiala, urmă el punând jos 
paharul, eu, ca cel dintâi din administratorii averii lui, îmi 
voi da demisia. M-am săturat până peste cap. 

Zâmbi în silă ca şi când ar fi făcut cine ştie ce spirit. 

— Numai de-ar veni! adăugă el grav. 

— D-ta unde o să dormi în noaptea asta, ca să ştim de 
unde să te luăm la nevoie? îl întrebă Dick. 

— În apartamentul răposatului lord. E foarte comod, deşi 
ceva cam retras şi pustiu. Dar, în definitiv, cu mi se poate 
întâmpla? O să pun un poliţist să stea de pază la uşă. 

Sneed plescăi din limbă ca un bun cunoscător, apoi puse 
paharul gol pe masă. 


— Halal de-aşa vinişor, făcu el. 

— Ce-ar fi să mai destupăm o sticlă? zise Hawelock. 

— Parcă aş fi şi eu de părere, zise Sneed râzând. 

Încetul cu încetul, avocatul îşi recăpătă echilibrul. 

— Nu ştiu ce să spun, nu sunt nici eu prea prost din fire, 
dar oricât îmi frământ creierii să pricep ceva, nu înţeleg 
nimic din tot misterul ăsta. De unde până unde vine Cody la 
lordul Selford şi ce căuta banditul acela de italian în cavou? 

Dick îşi rezemă coatele de masă şi se aplecă spre avocat. 

— Poate că nu e aşa de greu pe cât ţi se pare. Ai auzit d-ta 
vreodată despre unul Bertram? 

— Bertram?... Hawelock îşi încreţi fruntea scrutându-şi 
memoria. 

— Mi se pare că aşa îl chema pe directorul şcolii unde a 
fost internat lordul Selford după moartea tatălui său. 

— Da? făcu Dick mulţumit. Acum se explică multe. Când 
Bertram şi-a dat seama că numele lui s-a cam deochiat, şi-a 
atârnat pe Cody în coadă. 

Avocatul se lăsă mai adânc în fotoliu. 

— Cum adică, Bertram şi Cody să fi fost una şi aceeaşi 
persoană? Nu se poate! 

— Lasă că te mai aşteaptă şi alte surprize, domnule 
Hawelock. Intendentul îmi spunea astăzi despre o fostă 
menajeră care, pe când trăia răposatul lord, trebuia să vadă 
şi de băiat. Îţi aduci aminte de numele ei? 

— Exact nu, dar parcă o chema Crawther - sau aşa ceva. 

— Poate Cawler? insistă Dick. 

— Cawler? —Avocatul se gândi puţin. 

— Se prea poate. Numele mi se pare cunoscut. A! acum 
îmi aduc aminte de ceva. Nu-l chema pe şoferul lui Cody, 
Tom Cawler? Ai pronunţat astăzi de câteva ori numele ăsta. 

— Aşa e. Doamna Cawler a fost mătuşa lui şi - soţia lui 
Cody. 

Urmă o tăcere îndelungată. 

— Eşti sigur? întrebă apoi Hawelock. 


— Tot aşa de sigur cum te văd şi mă vezi. Ucigaşii lui Cody 
au luat, ce-i drept, toate documentele din sertarele celui 
asasinat dar au uitat o casetă de sub pat. În casetă am dat 
de actul de căsătorie din care reiese următorul lucru: întâi: 
că femeia s-a căsătorit cu Cody la opt luni după moartea 
lordului; al doilea: că a fost menajeră pe moşia lordului: al 
treilea: că-l cunoştea încă de pe atunci pe Staletti, fiindcă 
italianul a fost unul din martori la căsătorie. D-ta ai văzut 
vreodată la faţă pe Cody? 

Hawelock clătină capul: 

— Toate tratativele de vânzare le făcea şeful meu de birou. 
Eu mă aflam tocmai atunci la Karlsbad. 

— D-ta ştii, cercetă mai departe Dick, că lordul era în 
relaţii cu Staletti şi că era în tratamentul lui medical? 

— Cele spuse de d-ta mă uimesc grozav, zise în cele din 
urmă avocatul. Medicul lordului era doar Sir John Finton. 
Ceea ce pot afirma cu tărie e că lordul n-a pronunţat 
niciodată numele lui Staletti în faţa mea. 

— Şi totuşi Staletti era perfect informat de starea lui, 
răspunse Dick insistând. 

— Asta ar fi, zise avocatul cu glas şovăitor, ca şi când s-ar fi 
urzit o intrigă colosală al cărei principal personaj a fost 
însuşi lordul Selford. 

— Da, aşa pare să fie, răspunse Dick. Citeşte, te rog, 
scrisoarea asta. 

Făcu un semn lui Sneed. Acesta scoase din buzunar 
scrisoarea lui Cody către doamna Cawler şi o puse pe masă 
înaintea lui Hawelock. 

— Şi scrisoarea asta tot în casetă am găsit-o, zise Dick. 

Hawelock se aplecă şi o citi fără s-o atingă. 

— 'Toate astea îmi sunt cu totul necunoscute, zise el. Am 
fost tras pe sfoară din toate părţile. Pot însă să spun că, cu 
cât începe să se facă mai multă lumină în afacerea asta, cu 
atât mi se pare mai încurcată. 

— Lasă că mâine dimineaţă vine lordul Selford şi o să 
lămurească totul, îl mângâia Dick, uitându-se la ceas. E 


târziu. Aş fi de părere să ne ducem la culcare. Cine ştie ce 
ne mai aşteaptă. 

Sneed vâri scrisoarea în buzunar. Se sprijini apoi cu 
amândouă mâinile de masă şi se ridică gemând. Dar când 
văzu fotoliul de lângă sobă, se opri şi, ca un sac plin cu 
pietre care se duce la fund în apă, căzu grămadă în fotoliu. 

— Aici îmi fac sălaşul, zise el oftând uşurat. Lăudat fie 
Domnul şi inventatorul fotoliilor. 

Peste un sfert de ceas Dick deschise binişor uşa camerei 
lui, salută în tăcere pe detectivul care stătea de pază în 
coridor, încuie uşa pe din afară, scoase cheia din broască şi 
o lăsă să alunece în buzunar. Cobori apoi în vârful degetelor 
scara şi intră la Sneed care aţipise în fotoliul lui. 

Îl bătu pe umeri. 

— Haide, îi şopti el. 

Sneed tresări ruşinat şi-şi înăbuşi un geamăt. 

Se duseră apoi amândoi în camera care o înspăimântase 
atât pe Sybil. La lumina lămpii de buzunar nu văzură însă 
altceva decât patru pereţi goi. 

— D-ta să m-aştepţi afară la uşă, Sneed, dar nu cumva să 
te mişti de acolo. Eu o să privesc prin fereastră înăuntru. 
Poate că o să dureze multă vreme dar, dacă nu mă înşel, 
uriaşul n-a intrat aici nici pentru întâia, nici pentru ultima 
oară. 

Lăsă pe inspector la uşă şi se duse de se postă chiar pe 
locul unde se vedeau încă urmele paşilor Sybilei. 

Vremea trecea încet şi cu atât mai tărăgănat cu cât 
atmosfera se simţea încărcată de cele ce aveau să vină. 
Treptat, ochiul lui se deprinse cu întunericul, încetul cu 
încetul lucrurile înconjurătoare căpătau forme şi înţeles 
pentru el. Răsărise luna şi desena umbrele bine desluşite 
ale copacilor pe iarbă. Când adia vântul şi mişca frunzele, 
se părea că perechi misterioase îşi întind mâinile la dans. 

În liniştea nopţii ceasornicul turnului îşi tremura prelung 
bătăile. Dick numără douăsprezece. Urmă o tăcere cât o 


veşnicie. Începu să simtă o furnicare nervoasă în picioare şi 
muşchii îl dureau de nemişcare. 

Deodată camera se lumină. O rază izbucni din întuneric şi 
se răsfrânse pe tăblia mesei. Lumina venea din direcţia 
căminului. Dick se ridică în vârful degetelor. Raza crescu 
repede, căminul se mişcă, se deschise o gaură întunecoasă 
şi o mână cu o lampă aprinsă, lampa pe care i-o descrisese 
Sybil, apăru prin deschizătură. După mână ieşi la iveală un 
cap, înconjurat de o aureolă de păr blond - un chip de zeu 
din timpurile mitologice - dacă ar fi avut viaţă şi expresie, 
tot ce se putea citi pe chipul acesta, era un zâmbet 
copilăresc şi timid care contrasta zguduitor cu trupul lui de 
uriaş, admirabil proporţionat. Uriaşul înaintă şi puse lampa 
pe masă, se întoarse apoi la cămin, vâri mâna în gaură. 
Imediat apăru un alt uriaş, tot atât de grozav ca cel dintâi. 
Acesta purta părul tuns la piele şi era ras complet. Ochii lui 
aveau privirea supusă a sclavului, dar nu lipsită cu totul de 
expresie. Un fel de sălbăticie animalică dovedeau umerii 
obrajilor ieşiţi în afară, nasul drept - o sălbăticie atenuată 
acum de o bucurie copilărească. Amândoi erau aproape goi, 
acoperiţi numai până la brâu de nişte pantaloni scurţi mai 
sus de genunchi. Înaintară tiptil spre un perete. Bărbosul 
apăsă pe o tăblie de lemn. Aceasta se dete la o parte şi lăsă 
să se vadă un dulap zidit în perete. 

Dar în aceeaşi clipă clanţa se mişcă uşor. Uriaşii rămaseră 
în ascultare, apoi uriaşul fără barbă sări la masă şi stinse 
lampa. 

Dick scoase un blestem, apoi se repezi spre casă şi dispăru 
înăuntru. Se întâlni la uşă cu Sneed care stătea înlemnit cu 
mâna pe clanţă. 

— Nu ţi-am spus să nu te mişti, omule? şuieră printre dinţi 
Dick înfuriat şi intră repede în cameră. Dar camera era 
pustie. Aprinseră gazul dar nu văzură pe nimeni. Căminul 
se afla la locul lui şi lampa de pe masă lipsea. 

— Mi s-a părut că mă strigi, se scuză Sneed care venise în 
urma lui Dick. Am simţit ceva mişcând. Am deschis uşa şi 


am văzut... Se cutremură. 

— Tot aşa trebuie să fi simţit Guliver când s-a văzut printre 
uriaşi. 

Dick nu-i răspunse. Era cuprins de mânie şi dezamăgit. 
Fusese cât p-aci să dezlege misterul şi acum vedea că-i 
scăpase prilejul. 

Se apropie de dulapul care rămăsese deschis. Ochii i se 
deschiseră peste măsură. Îşi oţelise nervii în aşteptarea 
unei descoperiri grozave şi ceea ce vedea acum era un 
morman de jucării de copil: un tren, fără locomotivă însă, 
animale de cârpă şi lemn, o cutie cu soldaţi de plumb, mingi 
de gumă colorate, o sfârlează, popici mititele, un 
Vasilache... 

Dick nu scoase un cuvânt măcar şi ocoli privirea 
inspectorului. Niciodată în viaţa lui nu simţise o tristeţe mai 
grozavă şi durerea neputinței ca în clipa asta. Se îndreptă 
spre cămin şi încercă să-l mişte din loc, dar căminul rămase 
neclintit. 

— Dedesubt trebuie să fie un gang care duce la cavou, zise 
el lui Sneed. Stai d-ta aici că eu dau fuga până acolo. 

Sneed vru să-l oprească, dar zadarnic. Trecu repede peste 
răzoare şi pieri în umbra codrului. Drumul i se păru 
nesfârşit. În cele din urmă pădurea se rări. Dar deodată 
rămase încremenit în loc. Auzi glasuri, glasuri bărbăteşti, 
dar care sunau totuşi a glasuri de copii. Îşi urmă cu băgare 
de seamă drumul. Când ajunse însă la marginea pădurii, se 
dădu fără voie înapoi. 

Uşa cavoului era deschisă. La lumina blândă a razelor de 
lună văzu pe cei doi uriaşi ţinându-se de mână, făcând doi 
paşi la dreapta, doi la stânga şi cântând un cântec 
copilăresc. 

La mijloc, între ei, se afla un om. Mâinile lor treceau pe 
deasupra capului său. Părea un pitic între doi uriaşi. Dick 
nu-l recunoscu la început, dar când se uită mai bine, văzu 
cine era. Se încleştă de ramurile tufişului ca să-şi 
stăpânească emoția. Omul era Tom Cawler. 


Obosiţi de joc, cei doi copii uriaşi îl traseră pe Tom Cawler 
după ei. Ridicară ceva din iarbă. O trâmbiţă de copii şi 
locomotiva trenului care lipsea din dulap. Se aşezară apoi 
jos şi arătară plini de mândrie jucăriile lor lui Tom. Cawler 
se prefăcu foarte mirat de ce vedea, întoarse mecanismul 
locomotivei şi-i dădu drumul în iarbă. Uriaşii se uitau cu 
ochii zgâiţi şi băteau din palme. Unul din ei începu să sufle 
în trâmbiţă. Atunci Cawler întoarse capul ca şi când n-ar 
mai putea îndura priveliştea şi Dick îl văzu muşcându-şi 
buzele ca să nu izbucnească în plâns. Lui Dick îi venea să-l 
strângă în braţe de milă şi drag. 

Se auzi deodată dinspre pădure un fluierat şi jocul fericit 
şi nevinovat al celor doi copii uriaşi încetă. Se ghemuiră 
înfricoşaţi la pământ, Tom Cawler le mai aruncă o privire 
disperată apoi se ascunse în umbra stâncii. Un al doilea 
fluierat străbătu tăcerea nopţii. Uriaşii săriră în picioare şi 
rămaseră în loc tremurând, cu mâinile atârnând în jos. Din 
întunericul pădurii apăru Staletti cu un revolver în mână. 

— A, aici eraţi, copii? De ce v-aţi ascuns? Ştiţi doar că tot 
vă găsesc eu, zise ci cu glas ascuţit. Vă găsesc eu, repetă el 
cu asprime. 

Stătea acum în faţa lor, cu braţele încrucişate pe piept, 
bizuindu-se pe privirea lui de oţel care îi înfricoşa atât. 

— Haideţi, făcu el cu glas mieros şi ameninţător în acelaşi 
timp. O să vă dau lapte dulce şi carne fragedă. 

Se întoarse apoi şi pieri fără teamă în pădure. Uriaşii 
mergeau supuşi în urma lui ca nişte câini. 

De-abia îi înghiţise pădurea şi Tom Cawler ieşi din 
ascunziş. Dick îşi făcu drum pitulându-se pe sub ramuri şi 
se luă după el. Nervii îi erau peste măsură de încordaţi. 

Folosindu-se de întuneric şi tufişuri ca să nu fie văzut, 
detectivul pierduse noţiunea timpului şi a spaţiului. I se 
părea ca şi când depăşise hotarul unde se întâlneşte lumea 
banală cu mitologia. Omul pe care-l vedea sărind de la un 
pom la altul era cu adevărat Iom Cawler, şofer de meserie - 
sau unul din acele spirite răzbunătoare care se ţin de 


urmele ucigaşului din vremurile antice şi-l fugăresc până 
ce-l prind şi-l sugrumă? 

Detectivul nu ştia unde duce urmărirea. Când văzu copacii 
rărindu-se crezu că se afla în vale, dar îşi dete seama că se 
găseşte pe o şosea. 

Auzi huruitul unui motor. Se repezi înainte, dar sosi prea 
târziu. Staletti se urcase în automobilul care-l aştepta şi 
dispăruse cu victimele sale. Un altul însă fusese mai repede 
de picior: Tom. Cawler, care se agăţase de maşină şi-i 
întovărăşea, fără ştirea lor. 

Şoseaua urca o pantă bruscă. Dick, care era bun alergător, 
zări iar automobilul care din pricina încărcăturii înainta 
încet. În clipa aceea Tom Cawler sări pe capotă. 

Automobilul dispăruse în dosul dealului, când Dick auzi un 
răcnet de groază care se sfârşi într-un răget de durere. 
Ajunse de-abia respirând în vârful dealului. La stânga lui se 
afla cariera de piatră părăsită înecată de apă. Şoseaua 
trecea drept pe marginea prăpastiei. Automobilul începu să 
se clatine alergând în zig-zag. Ţipetele din maşină se 
înteţiră. Maşina porni să alunece, roţile dinainte rămaseră 
suspendate în aer deasupra prăpastiei. O secundă numai, o 
singură secundă de tăcere mormântală, apoi urmă 
catastrofa. Maşina se prăbuşi dându-se de două ori peste 
cap, se auzi plescăitul puternic al apei care fusese până 
atunci atât de liniştită în bălaia paşnică a razelor de lună. 

Cu o săritură îndrăzneață Dick se repezi pe urma maşinii. 
Zadarnic căuta piciorul lui un punct de sprijin, pietrele se 
năruiau mereu. În sfârşit mâna lui dădu de un bolovan 
colţuros, care opri prăbuşirea. Ajunse cu greu, mai mult 
alunecând decât coborând, pe o ieşitură de stâncă de 
deasupra apei. Văzu un om înotând spre mal. îl recunoscu 
imediat. 

— Tommy! strigă el cu putere. 

Cawler se uită la el încremenit. Chipul îi era schimonosit. 
Scuipă apa pe care o înghiţise şi pieptul i se ridică într-un 
plâns cu suspine. 


Dick îl apucă de braţ. 

— Ce e cu d-ta. Cawler? Să-ţi pară bine că ai scăpat cu 
viaţă. 

Dar Cawler ţipă chinuit de o teamă grozavă: 

— E mort! E mort! Şi eu care voiam să-l scap... 

— Cine e mort? 

— Fratele meu e mort... sărmanul Johnny, frăţiorul meu!... 
Ajută-mă, domnule Martin. Maşina s-a răsturnat în apă şi i-a 
prins dedesubt. 

Dick nu stătu un moment pe gânduri. Zvârli haina de pe el 
şi porni dibuind prin apă pe când Tom îi arăta drumul. 

Maşina se afla la mică distanţă în apă, dar imposibil de 
urnit. 

Totuşi Dick nu renunţă la salvarea victimelor lui Staletti. 
Se dădu la fund cu Tom Cawler, reuşi să apuce pe unul din 
uriaşi, dar nenorocitul era leşinat sau mort; le fu imposibil 
să-l tragă de sub capotă. 

Cu inima grea se înapoiară la mal. Când Tom Cawler 
înţelese că nu mai e nici o speranţă, se trânti la pământ şi 
începu să plângă cu hohote, învinuindu-se singur. 

— Doamne, doamne, de ce nu l-am omorât pe nemernicul 
acela încă de ieri... când... l-am recunoscut... pe... bietul 
frate-meu... 

— Fratele d-tale? 

— Da, domnule Martin... fratele meu... Ştiam că monstrul 
vine spre mine ca să mă omoare, dar nu ştiam că e fratele 
meu. Am strâns mai bine în mână cheia de înşurubat a 
maşinii şi i-am sărit în spate când... - Tom Cawler se opri 
înecat de plâns - simţii sub mâna mea o crescătură pe care 
o avea în ceafă încă de pe când era copil şi cu care-l 
necăjeam noi. Deodată parcă m-a luminat cineva. Am 
strigat: Johnny! EI s-a oprit în loc şi a stat s-asculte. Eu m- 
am lăsat jos la pământ, m-am uitat în faţa lui şi l-am strigat 
iar pe nume. Atunci nenorocitul a căzut în genunchi şi a 
început să plângă ca un biet animal rănit. Doamne!... 
Doamne... Era Johnny şi Staletiti făcuse din el un monstru, 


un rob care îi împlinea automatic poruncile... un ucigaş, 
domnule Martin un ucigaş... - Şi Tom Cawler izbea ca 
nebun cu pumnul în pământ. 

— O, diavolul ăsta... Staletti, bănuiam eu de mult că-i o 
fiară. l-am spionat acum câteva zile pe Cody şi pe el în 
biroul lui. Se lăuda că el e ucigaşul lui Pheeney. Se slujise 
tot de sclavul lui. Staţi voi, câini ce sunteţi, că o să vă viu eu 
în curând de hac, mi-am zis eu. Dobitoc ce am fost. Trebuia 
să-l împuşc chiar atunci prin fereastră, să mântui lumea de 
un monstru ca el. 

Îşi vâri capul în ţărână, apoi se ridică şi întinse pumnul 
ameninţător spre lac. 

— Satana!... Tu... satana! 

— Sa-ta-na!... răspunse prelung ecoul. 

Cawler ascultă cu chipul schimonosit ecoul, deschise apoi 
pumnul şi se uită la mâna lui. 

— O faptă bună a făcut şi mâna asta de hoţ în viaţa ei, zise 
el izbucnind într-un râs triumfător de nebun. A sfărâmat 
ţeasta unui nemernic. L-ai auzit răcnind, domnule Martin? 
L-am ucis cu şurubelniţa maşinii, l-am ucis tot aşa cum a 
ucis frate-meu pe Cody din îndemnul lui. 

— Care din amândoi era fratele d-tale? întrebă Dick, 
înfiorându-se. 

— Acela tuns. Staletti îl ungea întotdeauna cu untdelemn 
când îl trimitea să ucidă ca să-l facă alunecos şi mlădios ca 
un ţipar. 

— Dar celălalt cine era? Staletti îl ţinea desigur ascuns. 

— Celălalt? Cum - nu ştii? 

— Poate că băânuiesc, răspunse Dick cu glas tremurător. 

— Staletti avea de ce să-l ţină ascuns. Era... lordul Selford! 
strigă el cu putere. 

Şi iarăşi răspunse sinistru ecoul: „Selford!” 

Dar râsul nebun al lui Cawler acoperi ecoul. 

— Lord Selford - castelan, mare proprietar, multimilionar 
- şi atât avea doar: câteva zdrenţe pe trup şi un dulap plin 
cu jucării vechi. 


Dick nu răspunse nimic. Îşi apăsa cu amândouă mâinile 
fruntea şi închise ochii. Ce înseamnă moştenire - neam 
mare - strămoşi iluştri, când ultimul vlăstar al lor sfârşea ca 
un biet idiot! îşi zicea el mereu. 

Râsul sinistru al lui Tom Cawler îl trezi la realitate. Se 
aplecă spre el, îl scutură de umeri şi-i strigă: 

— Vino-ţi în fire, omule! Îţi înţeleg foarte bine disperarea, 
dar trebuie să te resemnezi şi să-ţi înduri cu bărbăţie 
durerea. Ura şi bocetele n-o să-l mai învieze pe fratele d- 
tale, orice-ai face, e în zadar. Ferice de el că a scăpat de 
chinuri. Datoria noastră acum e să aducem oameni ca să-l 
scoată de acolo şi să-i faci cel puţin o înmormântare 
creştinească. 

Dar Cawler nu voia cu nici un preţ să se clintească din loc. 
Dădea numai din cap şi tăcea încruntat. 

Cu mare greutate, căţărându-se de pereţii cazanului 
stâncos, ajunse Dick Martin în vârful stâncii. Când privi jos 
în prăpastie, îl văzu pe Tom Cawler stând pe mal şi privind 
nemişcat în apă. 

Drumul era lung şi după ce merse multă vreme, Dick zări 
în sfârşit copacii parcului. Dar asta ce era? Cerul era 
colorat în roşu şi deodată - oare nu se înălţau limbi mari de 
foc în văzduh? 

O luă repede la fugă şi când auzi semnalele de alarmă, 
porni în goană nebună cu respiraţia şuierătoare înspre 
conac. 

Când ajunse în faţa casei, văzu întreaga clădire, din 
temelie până la acoperiş în flăcări. Pale mari de foc îi 
dogoreau obrajii. Se auzea trosnind şi pârâind, urlând 
flăcările şi gazele zăvorâte ca şi când s-ar fi deschis gătlejul 
unui cuptor imens. Geamurile ferestrelor pocneau în mii de 
bucăţi, exploziile detunau în inima iadului de fum şi din 
fiecare deschizătură izbucneau limbi de foc. 

Poliţia împrejmuise într-un cerc întins locul incendiului. 
Întreaga peluză era luminată de trandafiriul zorilor şi aerul 
tremura fierbinte, ca în tropice. O făptură ciudată cu plete 


cărunte, fluturând în vânt şi mâinile împreunate, alerga de 
colo până colo cu disperare. Era Hawelock. Îşi pusese 
pardesiul peste cămaşa de noapte şi arăta ca un om ieşit 
din minţi la ferestrele de deasupra portalului din care ieşea 
un fum gros şi negru. Apucă de braţ pe inspectorul Sneed 
care-şi fuma liniştit luleaua şi se uita nepăsător la casa 
cuprinsă de flăcări. 

— Domnule căpitan, ce stai aşa ca şi când habar n-ai avea 
de soarta doamnelor care dorm acolo? Porunceşte să 
pilească gratiile. Dau un premiu de mare valoare oricui va 
cuteza să pătrundă în cameră. 

Dar Sneed clătină neputincios capul. 

Atunci Hawelock se adresă poliţiştilor: 

— Auziţi, oameni buni, ofer pentru orice încercare de 
salvare suma de 500 pfunzi. 

Deodată se pomeni cu Dick care-i puse mâna pe braţ. 

— Agitaţia d-tale e de prisos, zise el. Atât domnişoara 
Lansdown cât şi mama ei nu se află în casă. 

— Nu... se află... în casă? Ce înseamnă asta? bolborosi 
avocatul. 

— Asta înseamnă că prevăzusem încă de ieri după amiază 
izbucnirea incendiului şi le-am trimis cu automobilul acasă 
la ele, pe când noi ne plimbam aseară prin parc. De aceea 
nu puteai să ştii că au plecat. 

Dick simţi braţul avocatului tremurând sub strânsoarea 
mâinii lui, dar îl ţinu încleştat ca într-un cleşte de fier. 

— D-ta, domnule Hawelock, ai nimerit într-un ceas rău 
când ai căzut în mâinile lui Staletti. De atunci încoace ai 
dus-o dintr-o crimă într-alta şi te-ai apropiat din ce în ce de 
catastrofă. De la întoarcerea mea ai simţit cum ţi se strânge 
laţul în jurul gâtului şi disperarea te-a îndemnat să pui foc 
casei ca să ardă toţi cei coalizaţi împotriva d-tale. Soarta ţi- 
a fost însă potrivnică, Hawelock. Azi după-amiază am 
descoperit butoaiele cu păcură puse de d-ta în pivniţă, aşa 
că am putut să-i previn pe toţi la vreme. 


Hawelock se făcuse pământiu la faţă. Buzele i se mişcau 
dar nu putea scoate un cuvânt. 

Acum găsi Sneed că a sosit momentul psihologic al misiunii 
sale. Scoase pipa din gură, apăsă uşor cu mâna dreaptă 
umărul avocatului, şi zise cu o gravitate solemnă: 

— Arthur Elwood Hawelock, eşti acuzat de provocare de 
incendiu, de complicitate la crimă şi de deturnare de 
fonduri ale minorului pus sub epitropia d-tale. Te avertizez 
că orice motive de apărare ai invoca, se vor întoarce 
împotriva d-tale şi-ţi vor agrava situaţia. În numele legii eşti 
arestat. 

Hawelock nu răspunse nimic. Închisese ochii şi încă înainte 
de-a fi sfârşit Sneed vorba, căzu leşinat la pământ. 

Îl duseră în casa portarului şi fu percheziţionat amănunţit. 
La gât purta un lanţ de aur de care atârnau două chei 
ciudate, cu două rânduri dinţate şi de o formă neobişnuită. 
Dick le luă şi le vâri în buzunarul lui. 

Îi turnară leşinatului un păhăruţ de coniac pe gât şi-l 
readuseră-n simţiri. Aruncă o privire disperată în jurul lui. 
Când dădu cu ochii de Dick, se uită lung la el apoi se ridică. 

— Ai ridicat grave acuzări împotriva mea, zise el cu o 
linişte sinistră, şi te-aş ruga să dovedeşti chiar acum 
temeinicia lor. 

Dick privi întrebător pe Sneed şi acesta aprobă dând uşor 
din cap. Se aşează atunci în faţa acuzatului şl începu: 

— Îţi aminteşti desigur că ţi-am pomenit odată de intrarea 
triumfală a guvernatorului englez în Capetown? 

Făcu o pauză, dar Hawelock tăcu, privind numai ţintă pe 
Dick Martin. Ţinea dinţii încleştaţi, aşa că linia brutală a 
bărbiei lui părea şi mai accentuată. 

— Ei bine, urmă Dick, această împrejurare neînsemnată a 
fost norocul meu şi pieirea d-tale, căci lordul a fost 
fotografiat în momentul acela, stând în balconul hotelului şi 
privind. Fotografia a fost reprodusă în gazete. L-am 
recunoscut imediat. Era un vechi cunoscut al meu, un 
pungaş şi hoţ dibaci de automobile, era Iom Cawler. 


LL 


Inspectorul nu-şi putu stăpâni un „Ah!” de mirare iar 
Hawelock îşi muşcă buzele. 

— Din ziua aceea, urmă Dick cu o gravitate apăsătoare, 
am căutat fără răgaz şi independent de d-ta, să dau de 
urma lordului Selford. Dă-mi voie să-ţi exprim admiraţia 
mea pentru dibăcia de care ai dat dovadă, domnule 
Hawelock. Ca să nu încapă vreo îndoială asupra bunei 
credinţe a d-tale, ai trimis un detectiv ca să dea de aşa 
zisele urme ale lordului şi ai avut grijă ca să nu fie găsit 
niciodată. Cu o isteţime uimitoare ai organizat un fel de 
înconjur al pământului. Eu însă am găsit sugativa la Buenos 
Aires, Cody a fost astfel suspectat, tentativa de omor asupra 
mea pusă la cale de Staletti a dat greş. Atunci te-ai hotărât 
la pasul decisiv. Cody, care începuse să pescuiască în apă 
tulbure pe cont propriu şi de a cărui credinţă începuseşi să 
te îndoieşti, era un complice primejdios pentru d-ta. 
Trebuia deci înlăturat. Şi împreună cu el soţia lui. Dar şi aici 
ţi-a fost soarta potrivnică. Strigătele lui de ajutor au ajuns 
până la mine. Te-ai hotărât atunci, ca să-ţi acoperi fuga, să 
mă omori pe mine şi pe Sneed. Nici un glonte din cele două 
pistoale automate ale d-tale nu ne-a nimerit. Îţi mai 
rămânea o singură cale: dispariţia moştenitoarei lordului 
Selford şi a omului care-ţi cunoştea toate uneltirile - adică 
eu. Dacă ţi-ar fi reuşit planul, ai fi făcut să dispară uşor şi pe 
cel din urmă urmaş al neamului Selford şi ai fi arătat 
justiţiei un testament - fals, bine-înţeles - prin care erai 
declarat moştenitorul lui. Scrisul ar fi fost acelaşi ca al 
scrisorilor pe care mi le-ai arătat şi mie - al d-tale. 

Acuzatul deschide pentru întâia oară gura. 

— Ipoteze, zise el cu anevoie, ipoteze. 

— Experții grafologi vor dovedi dacă sunt ipoteze sau nu. 
Mie însă nu-mi trebuie dovada lor. Am văzut alaltăieri 
petele verzi de pe degetele d-tale când îmi arătai scrisoarea 
lui Selford sosită - chipurile - atunci din Cairo. Şi, ciudată 
coincidenţă, domnule avocat, scrisoarea era scrisă cu 
cerneală verde. 


Hawelock îşi umezi buzele uscate. Dick îl văzu cum îşi 
înfigea unghiile în palme. Avocatul îşi dădea seama că-i e în 
joc viaţa şi nu voia încă să renunţe la luptă. 

— Recunosc, zise el rar, cântărindu-şi fiecare cuvânt, că 
aparențele sunt împotriva mea. Dar nu întotdeauna indiciile 
pot fi hotărâtoare. D-ta n-ai dat încă ochii cu lordul Selford. 
E posibil - zâmbi în silă, cu buzele decolorate - ca 
mandantul meu să năruie tot edificiul clădit de d-ta numai 
cu un singur cuvânt. 

— Nu-l mai aştepta zadarnic pe lordul Selford, zise Dick 
îndepărtându-şi trupul - lordul Selford e mort. 

Atunci Hawelock sări în sus şi nici nu simţi mâinile 
poliţiştilor care îl ţineau cu putere. 

— Em... 

Vorbele i se opriră pe buze. 

— E mort, tună Dick Martin cu glas puternic, şi ştiu cum a 
murit. L-ai dat nemernicului, diavolului cu chip de om, 
Staletti, ca să-şi facă grozavele lui experienţe şi atâta 
ajunge ca să te ducă de-a dreptul la spânzurătoare. 

Hawelock se clătină pe picioare. Galben ca un mort, cu 
buzele întredeschise, duse mâna la gât şi ruinase aşa, ca o 
stană de piatră. Lanţul de chei dispăruse. 

Dick întinse mâna şi i le arătă în palmă. 

Hawelock făcu un gest ca şi când ar fi vroit să i le smulgă 
din mână, dar poliţiştii îl reţinură. 

Capul avocatului se lăsă pe spate. Vinele gâtului i se 
umflară. Trupul i se înţepeni. Respirația îi deveni 
şuierătoare. O clipă numai, apoi se îndreptă dintr-odată, 
alătură palmele, întinse amândouă mâinile şi zise: 

— Puneţi-mi cătuşele. Ştiu că totul e pierdut. 

Buzele i se lipiră strâns una de alta şi Dick, care-l privea 
atent, înţelese că de acum încolo nici un cuvânt nu va mai 
ieşi din gura vinovatului. 

— Şapte broaşte - şapte chei, zise Dick îngândurat a doua 
zi dimineaţă când se duse cu Sneed la cavoul cu mormintele 
Selforzilor. Una o avea Cody, nevasta lui pe a doua, 


grădinarul Silva pe cea de a treia. Hawelock şi Staletti, 
căpeteniile complotului, pe celelalte patru. Când îl vor 
scoate pe italian din apă, le vom avea pe toate şapte şi vom 
putea descuia mormântul care nu ştim ce taină ascunde. 

Trebuiră să aştepte un ceas până să vină oamenii trimişi să 
scoată cadavrele. Aceştia apărură cu trei tărgi acoperite. 
Tom Cawler păşea cu capul în pământ lângă trupul fără 
viaţă al fratelui său. 

Dick îl opri o clipă şi-i zise încet: 

— Te rog să vii să mă vezi, Cawler. Domnişoara Lansdown 
ţine foarte mult să-ţi mulţumească personal. Cât priveşte 
pentru viitor... îţi purtăm noi de grijă. 

Tom Cawler dădu din cap în tăcere, strânse cu putere 
mâna lui Dick, apoi dispăru în pădure. Dick nu spusese 
nimănui că Staletti fusese ucis mai înainte de a se rostogoli 
în prăpastie. 

Unul din oamenii care ajutase la scosul cadavrelor din apă, 
aduse două chei ude lui Dick. 

Detectivul cobori cel dintâi scara dreaptă a cavoului. 

Uşa celui de-al doilea mormânt era deschisă. Păşi înăuntru 
şi făcu lumină. O gaură pătrată se căsca din podea. 

— Aici e gangul care duce pe sub deal la castel şi răspunde 
sub căminul camerei unde se juca uriaşul. Era, probabil, 
singura încăpere din castelul strămoşilor săi în care îi era 
îngăduit să intre - şi în puterea nopţii, pe când toţi 
dormeau. În felul acesta trebuie să fi potolit la început 
Staletti dorul de casă al copilului şi fiindcă lordul Selford a 
rămas toată viaţa lui tot copil, nu l-au putut face să renunţe 
la biata lui bucurie de copil. 

Când Staletti a descoperit fuga domnişoarei Lansdown, 
uriaşul se afla tocmai în castel şi italianul a fost nevoit să-l 
lase împreună cu Johnny Cawler ca să se pună în siguranţă 
şi să ardă hârtiile compromiţătoare. În vremea asta, cei doi 
copii uriaşi s-au ascuns cu lom Cawler aici. Probabil că 
acesta stătea de pază, pe când ei se duseseră să aducă 
jucăriile din castel. 


Dick şi cu Sneed trecură în gangul mormintelor şi se 
opriră înaintea uşii mari din fund. Una după alta vâri Dick 
cheile în broaştele lor şi le suci înăuntru. La cea de-a 
şaptea, uşa se deschise de la sine încet şi scârţâind prelung. 
Un aer mucegăit îi izbi în faţă. Detectivul se apropie de 
urna de piatră şi ridică în sus capacul. 

În urnă se afla o casetă îngustă de oţel. Duseră caseta 
afară, încuiară grilajul cavoului şi străbătură parcul. Se 
opriră câtva timp în faţa ruinelor fumegânde ale 
impunătoarei clădiri stropită şi acum de pompieri şi se 
duseră la casa portarului ca să deschidă caseta. Le trebui 
câtăva vreme până să-i forţeze încuietoarea, dar când 
ridicară capacul nu găsiră decât un caiet de şcolar scris cu 
litere mărunte şi înghesuite. 

Recunoscură imediat scrisul lui Cody. 

— Citeşte tare, Martin, zise Sneed. D-ta descifrezi mai 
repede ca mine. 

Dick întoarse prima pagină şi începu să citească bizara 
poveste a uşii cu şapte broaşte. 

«Memoriul acesta e scris de Henry Colston Bertram, zis 
Bertram Cody, cu asentimentul persoanelor care l-au 
semnat. 

În noaptea de 4 Martie 1903 s-a luat hotărârea de a fi 
puse pe hârtie cele ce urmează pentru a putea ca, în caz de 
trădare a uneia din persoanele mai jos semnate, această 
persoană să nu poată scăpa de răspundere. 

Gregory, Viscount Selford, a decedat în ziua de 14 
Noiembrie a anului 1900. Fusese întotdeauna un original, 
dar în timpul din urmă, ciudăţeniile lui luând din ce în ce 
proporţii, căpătase ideea fixă să-şi transforme întreaga 
avere în bani, iar banii să-i ascundă în cavoul în care zăceau 
strămoşii săi şi unde îşi va găsi şi el odihna de veci. Puse 
deci să se scoată uşa cea veche care n-ar fi putut rezista 
prea mult şi porunci la fabrica Rizini din Milano să i se facă 
una de beton armat, după un model închipuit de el. Uşa 
aceasta avea şapte broaşte. Cele şapte chei ale uşii, lordul 


voia să le împartă la şapte executori testamentari care să le 
dea în mâna fiului său când acesta va împlini 25 de ani. Pe 
calea aceasta, lordul spera să-şi împiedice moştenitorul de 
a-şi cheltui averea în nebunii şi nesocotinţe, inerente 
tinereţii. Iniţie pe Hawelock în planurile lui şi chiar atunci 
când avocatul îi spuse că un astfel de procedeu e ilegal, îşi 
menţinu ideea şi o comunică medicului italian, doctor 
Staletti, pentru care simţea o vie simpatie şi care devenise 
un musafir nelipsit al lordului. 

Lordul Selford era de multă vreme un alcoolic incorigibil 
şi, cu trei săptămâni înainte de moarte, capătă un puternic 
acces de delirium tremens. De-abia îi trecuse accesul când 
veni Hawelock să-i facă o mărturisire. Speculase la bursă şi 
pierduse o sumă atât de considerabilă încât, în disperarea 
lui, se atinsese de banii clienţilor. Trebui să recunoască în 
cele din urmă că şi lordul fusese unul din aceştia. Acum se 
găsea aproape ruinat şi se ruga în genunchi de mandantul 
său să nu-i facă ruşinea de a-l da pe mâna parchetului. 
Suma cu care păgubise pe lord era de zece mii de pfunzi, 
dar, deşi veniturile lordului întreceau cu mult această sumă, 
lordul nu se simţea dispus să renunţe la ea şi ameninţă 
serios pe Hawelock cu puşcăria. Discuţia fusese prea 
aprinsă pentru un om bolnav şi lordul căpătă un atac de 
apoplexie. Trebuiră să-l pună leşinat în pat. Ca să-l ridice de 
jos, fu nevoie de ajutorul menajerei, Elisabeth Cawler şi al 
grădinarului lordului, un portughez anume Silva. Chemară 
în grabă pe doctorul Staletti, care îl readuse în simţiri. 
Lordul Selford acuză din nou pe Hawelock de excrocherie 
în cuvinte aspre, care fură auzite de data asta şi de celelalte 
trei persoane. 

Imediat după aceea lordul căpătă un al doilea atac şi muri 
complet paralizat în seara de 14 Noiembrie, martori fiind la 
moartea lui doctorul Staletti, menajera şi Hawelock. Lord 
Selford n-a mai avut când schimba testamentul, aşa că 
Hawelock rămase singurul executor al testamentului şi 
epitropul unicului fiu al lordului - un copil în vârstă de şase 


ani. Din îndemnul doctorului Staletti, menajera şi 
grădinarul n-au spus nimănui nimic despre cele întâmplate. 
Staletti puse însă lui Hawelock condiţia ca venitul averii 
lordului să fie împărţit între ei patru. La început, Silva n-a 
prea vroit să se învoiască, dar fiindcă era sărac şi fiindcă 
lordul îl bătuse odată pentru o greşeală de nimic, a primit. 

Intenţia complotiştilor era la început să beneficieze de 
venit până la majoratul băiatului, fără să se atingă de 
capital. Administrarea averii cădea de drept în sarcina 
avocatului Hawelock care n-avea cum se teme de vreo 
bănuială sau urmărire a justiţiei. Din zi în zi însă se dovedea 
că tânărul lord era slab la minte ceea ce ar fi dat loc mai 
târziu - după spusele lui Hawelock, - la o complicaţie 
primejdioasă pentru ei. Căci, dacă tribunalul însărcinat cu 
ocrotirea minorilor în faţa legii ar fi prins de veste de starea 
copilului, s-ar fi delegat o persoană oficială cu îngrijirea şi 
educarea lui, iar administrarea averii ar fi fost pusă sub 
supravegherea unei comisii de control. Hotări deci să 
interneze pe băiat într-o şcoală particulară al cărei 
conducător să fie obligat să nu divulge nimănui starea 
copilului. Fu ales subsemnatul Bertram Cody, care avusese 
nenorocirea ca pentru o faptă neînsemnată să vie în conflict 
cu justiţia. Îndată ce a ieşit din închisoare, a venit Hawelock 
să-i propună înfiinţarea unei şcoli al cărei singur elev să fie 
micul lord. Bertram Cody s-a învoit şi a fost răsplătit din 
belşug. 

În luna Ianuarie a anului 1902 copilul a fost încredinţat 
profesorului său, acesta însă a constatat imediat că orice 
încercare de a face pe copil să înveţe era zadarnică. Dar nu 
numai starea mintală a băiatului era slabă ci şi organismul 
său, astfel că se aşteptau la un deznodământ fatal. Situaţia 
părea disperată dar interveni doctorul Staletti ca să-l 
salveze. Doctorul reuşise să descopere un preparat prin 
care, înlăturând orice funcţiune a spiritului, să dezvolte 
într-un mod extraordinar corpul. Staletti experimentase cu 
succes metoda lui la şobolani, iepuri şi căţei. Dar pentru ca 


pacientul tratat cu acest preparat să nu devie primejdios 
prin puterea lui fizică, odată cu dezvoltarea corpului, 
spiritul să fie influenţat pe altă cale. Doctorul Staletti 
susţinea că prin sugestie şi hipnoză, începute încă din 
frageda copilărie, se poate aproape distruge simţul 
identităţii unui individ transformându-l într-un fel de 
automat care ascultă de orice poruncă. Cea mai vie dorinţă 
a lui Staletti era să creeze o rasă de oameni desăvârşiţi, de 
o putere muşchiulară extraordinară, care să poată fi 
conduşi ca o maşină de un singur creier omenesc. Deci, 
doctorul Staletti voia să facă din tânărul lord Selford o 
făptură supusă lui, puternică şi ascultătoare, care să nu 
cunoască altă voinţă decât pe a aceluia pe care-l slujeşte. 
Ideea lui a găsit completa aprobare a lui Cody, căci numai 
aşa le era cu putinţă celor interesaţi să se bucure de 
veniturile lordului fără să le fie teamă de vreo răspundere. 
Singurul care s-a împotrivit a fost Hawelock care nu era 
convins de reuşita experienţei lui şi nici nu voia să pună 
viaţa copilului în primejdie. Atunci doamna Cawler s-a oferit 
să pună la dispoziţia lui Staletti pe un nepot al ei, orfan. 
Staletti a asigurat pe Hawelock că experimentul său va 
reuşi şi Hawelock se va convinge de adevărul spuselor sale. 
Şi, într-adevăr, rezultatul obţinut numai în câteva 
săptămâni a fost uimitor. Copilul, care era de felul lui foarte 
slăbuţ şi de un temperament îndărătnic, după opt zile a 
devenit ascultător la orice cuvânt iar corpul i se dezvolta 
într-un chip surprinzător. Facultăţile sale intelectuale însă 
scădeau cu repeziciune. Hawelock, care s-a convins de 
adevărul celor susţinute de Staletti, nu a mai făcut nici o 
obiecţiune ca micul lord să fie supus tratamentului 
doctorului care a luat copilul la sine. 

În timp ce se petreceau toate astea, Cody a făcut 
propunerea ca să confirme în scris toate acestea pentru ca 
să nu-i vie în gând mai târziu vreunuia din complotişti să se 
degajeze de răspunderea pe care şi-o lua. Documentul să 
fie semnat de toţi şi pus la loc sigur, cunoscut numai de ei şi 


unde să poată pătrunde fiecare din ei. Şi unde putea fi mai 
în siguranţă decât în mormântul zăvorât cu şapte chei? 
Cum uşa aceasta comandată de lord nu fu gata decât după 
moartea lui, rămăşiţele lui pământeşti fură depuse în 
mormântul al şaselea. Cheile uşii cu şapte broaşte au fost 
împărţite între complici iar documentul aşezat în urna de 
piatră. 

Lordul fu încredinţat lui Staletti. Se dezvoltă fiziceşte 
admirabil, şi-a uitat numele şi se bucura de jucării ca un 
copil. Amândoi copiii se supun orbeşte poruncilor lui 
Staletti şi sunt atât de rezistenți încât umblă aproape goi pe 
orice vreme fără să se plângă sau să simtă frigul. După 
îndemnul lui Staletti şi dorinţa lui Hawelock, Bertram Cody 
s-a însurat cu doamna Cawler deşi... (cele ce urmau erau 
şterse cu cerneală, totuşi Dick reuşi să descifreze) Cody 
nutrea alte planuri pentru viitor. 

Semnatarii nu se tem că vor fi descoperiţi. Singura rudă în 
viaţă a lordului, e un văr al lui cu care rupsese, încă în viaţă 
fiind, orice relaţii. 

Domnul Hawelock are de gând să împrăştie mai târziu 
zvonul că tânărul lord va face o călătorie de studii care se 
va prelungi mereu. 

În loc de jurământ, confirmăm că tot ce s-a scris în acest 
document e adevărat». 

Dick se înapoie de-abia spre seară acasă. Deschise încet 
uşa dulapului său cu haine. Cu mâna pe cheie se opri. Din 
umbră se desprinse un chip palid, cu ochii trişti, care-l 
privea cu obidă. 

— Eşti răzbunat, Lew Pheeney, şopti Dick înduioşat, apoi 
închise uşa la loc. 

Se apropie de fereastră şi-şi pierdu privirile în amurgul 
serii. Trăsăturile feţei i se înăspriră şi o brazdă adâncă i se 
ivi pe frunte. Şi, oricât de ciudat s-ar fi părut, mai mult şi 
mai înverşunat îl ura pe Staletti. Vremea va trece cu mâna 
ei tămăduitoare peste toate cele întâmplate... numai rana 
asta va rămâne pururi vie: moartea lui Lew Phenney. 


Peste un ceas opri maşina în faţa casei din Coram Street 
107. Plăti şoferului şi-şi ridică privirea la ferestrele atât de 
bine cunoscute lui. Intră încet în casă. 

În uşă îl întâmpină Sybil. Expresia de bucurie pe care o citi 
pe chipul Sybilei îl răsplăti de tot ce îndurase din pricina ei. 
— Slavă Domnului că ai venit, zise ea încet. Ce frică mi-a 
fost să nu ţi se fi întâmplat ceva... Acum sunt fericită deşi... 
se opri o clipă, deşi toate grozăviile care s-au petrecut mă 

apasă pe suflet. Intră, te rog, înăuntru. Drept e că sunt 
singură acasă. 

Intrară împreună în casă. 

— E adevărat că Hawelock a fost arestat? 

El dădu din cap în tăcere. 

Sybil se cutremură. 

— Şi castelul e prefăcut în ruine? 

— Ştii că ceea ce a căzut azi noapte pradă flăcărilor era 
proprietatea d-tale? spuse Dick încet. 

— Proprietatea mea? făcu Sybil, mirată. 

— Lord Selford e mort, răspunse Dick grav. D-ta eşti 
singura lui moştenitoare. 

Şi povesti apoi ce s-a petrecut, deoarece multe nu erau 
cunoscute de presă. 

Când ajunse la sfârşitul tragic al lordului Selford, Sybil îşi 
acoperi ochii cu mâna. Tăcură un timp amândoi, fiecare cu 
gândurile lui. Apoi Dick luă mâinile fetei într-ale sale. 

— Acum eşti bogată Sybil. Vei reclădi castelul. O generaţie 
nouă se va naşte, va creşte şi prospera în încăperile mari şi 
luminoase. O generaţie în vinele căreia va curge sânge 
burghez, sănătos, plin de sevă şi putere. Ah... Sybil... 

— Da, Dick? întrebă ea şi se aplecă spre el în aşteptare. 

— Nu crezi că va surveni o prea mare schimbare? 

— O schimbare? Nu te înţeleg? 

— Nu se vor schimba oare sentimentele d-tale pentru 
mine? Gândeşte-te că porţile tuturor fericirilor îţi stau 
deschise. 


— Ce ştii d-ta despre sentimentele mele? îl întrebă ca 
glumind. 

O privi ameţit. Un zâmbet sfios îi flutură pe buzele lui 
frumos desenate. 

— Totul - şi nimic, răspunse el încet. 

— Să zicem că - nimic, făcu triumfătoare Sybil. 

— Bine, deci, - nimic, zise el încurcat. Deodată îl străbătu 
un gând şi ochii lui albaştri sclipiră cu îndrăzneală. 

— Dar de sentimentele mele sunt cât se poate de sigur. N- 
ai vrea să ţi le spun şi d-tale? 

Ea se apropie de el, se aşeză pe braţul fotoliului lui şi-i 
şopti în ureche, zâmbind: 

— Spune-mi-le, te ascult cu drag, Dick. 


SFÂRŞIT 


1 Soarta - în limba arabă.