Edgar Wallace — Substituirea

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


SUBSIIIUIREA 


CAPITOLUL. 1. 

La absolvirea Universităţii Cambridge, lui Dick Staines, i 
se deschidea o serie întreagă de posibilităţi, toate însă mai 
mult sau mai puţin lipsite de atracţie. 

Într-o seară, întorcându-se în camera mobilată din Gower 
Street, pe care o închiriase când sosise la Londra, şi-a întins 
pe masă cele patru oferte certe primite până atunci şi le-a 
mai cântărit o dată, pe fiecare în parte. Apoi a scos din 
buzunar un formular, l-a completat cu atenţie, şi l-a dus 
după aceea la poştă. Trei zile mai târziu, a fost invitat la 
Scotland Yard şi, în decurs de şase luni, Richard Staines, 
licenţiat universitar, patrula pe străzile Londrei în uniforma 
poliţiei metropolitane. 

Multe lucruri au contribuit la rapida lui avansare: puţin 
noroc, după cum mărturisea el mai târziu, croşeul de 
stânga, care l-a trimis la pământ pe Peter Lanbradi, exact în 
clipa în care degetul acestuia apăsa pe trăgaciul unui pistol 
îndreptat asupra unui ministru-adjunct, abilitatea lui de 
alergător şi - cel mai important - cunoştinţele lui de limbi 
europene. Vorbea patru limbi la perfecţie, două bine şi alte 
trei destul de bine. Patru ani după intrarea lui în poliţie, era 
agent în Departamentul de Investigaţii Criminale (C. I. D.) şi 
propus pentru o nouă avansare. 

Şi această avansare a venit şi ea. Avea titlul de detectiv 
inspector Staines, când placă la Brighton cu lordul Weald, 
căruia el şi majoritatea celorlalţi cunoscuţi i se adresau 
familiar cu numele de „lommy”. Fuseseră colegi la 
Cambridge, erau membri ai aceluiaşi club şi fuseseră 
arestaţi împreună cu ocazia aceluiaşi chef studenţesc. 


— E lucrul cel mai straniu din lume, bătrâne, behăi Tommy, 
strecurându-şi în goană Rollsul rapid printre două căruţe. 
Parcă-ar fi fost ieri când tu şi cu mine eram târâţi pe stradă 
de un „curcan” - şi acum iată-te şi pe tine „curcan”! 

Avea o faţă rotundă şi părea mult mai tânăr decât era şi, 
cu toate că nu avea în nici un caz o statură de pigmeu, era 
cu circa 10 cm mai scund decât bărbatul fără pălărie, 
bronzat, care şedea lângă el. Înfăţişarea plăcută era un 
avantaj pentru Dick Staines, deşi el găsea că nu-i este de 
nici un folos. Avea construcţia şi înfăţişarea unui atlet; ochii 
cenuşii, zâmbitori, ai omului care consideră viaţa destul de 
plăcută. El şi Tommy nu se mai văzuseră de ani de zile. 
Lordul Weald tocmai se întorsese dintr-o călătorie în Africa 
de Sud şi se întâlniseră întâmplător în oraş - ceea ce l-a 
deranjat oarecum pe Dick Staines, care urma să plece 
pentru două săptămâni în Scoţia, la pescuit, ca oaspete al 
unui adjunct bogat al prefectului poliţiei. Deoarece bugetul 
lui era departe de a fi foarte solid, îşi închiriase pe o lună 
apartamentul din Chelsea - un aranjament care părea să fie 
foarte incomod, după cum explică el tovarăşului său. 

— Ce-oi căuta eu două zile la Brighton numai Dumnezeu 
ştie! 

— Pleci la Brighton, bătrâne, spuse Tommy, pentru că ar fi 
fost al naibii de nepoliticos să nu accepţi invitaţia insistentă 
a unui vechi prieten. Chiar tu mi-ai spus că acel comisar al 
tău, sau ce va mai fi fiind el, nu va veni în Scoţia până la 
sfârşitul săptămânii. În afară de aceasta, am o mulţime de 
lucruri să-ţi povestesc. Am trecut prin nişte aventuri 
extraordinare - vânătoare de lei... şi câte alte chestii! 

— Cine a vânat - tu sau leul? 

— Făceam cu rândul, răspunse Tommy calm. Uneori eram 
eu în faţă, alteori leii. Şi-apoi, Brightonul este bun pentru 
ficat şi, pe deasupra, este cineva la Brighton - cea mai 
drăguță fată pe care am întâlnit-o vreodată! N-am văzut de 
când sunt o fată aşa de frumoasă, bătrâne... 

— O leoaică? 


— E infirmieră, bătrâne. Nu ştiu multe despre ea, dar tu 
eşti detectiv şi mă rog... 

— Dacă-ţi închipui, spuse Dick Staines cu severitate, că am 
plecat cu tine la Brighton pentru a favoriza succesul 
amorurilor tale ieftine, te înşeli, Tommy. 

Până când să-şi revină Tommy din indignarea şi incoerenţa 
lui, ajunseseră la hotel. În timp ce urcau scările largi de la 
intrare, din hotel ieşea un bărbat - un bărbat cu o faţă 
mare, roşie şi o mustață scurtă, zbârlită şi neagră. Acesta se 
uită insistent la Tommy şi flutură vesel cu mâna. 

— Al naibii de amuzant tipul, spuse Tommy. Îl cunoşti? 

Dick clătină din cap. 

— Walter Derrick, explică Înălţimea Sa. Locuieşte lângă 
mine, în Lowndes Square. Casă mare, o groază de bani, dar 
al naibii de amuzant. Tatăl meu spunea că tatăl lui Derrick a 
fost cel mai dezagreabil om pe care l-a întâlnit vreodată, 
dar tipul ăsta este... este... 

— Al naibii de amuzant? sugeră Dick. 

Pe când urcau cu liftul, Tommy, a cărui minte nu putea 
cuprinde niciodată două idei în acelaşi timp, nu înceta să 
repete cât de al naibii de amuzant este vecinul lui. Pe cât 
putea să-şi dea seama Dick Staines, principala calificare a 
domnului Derrick pentru titlul de băiat bun era că râdea la 
toate glumele lui Tommy. 

După nume, Dick îl cunoştea foarte bine pe acest domn; 
într-adevăr îi recunoscuse marele Rolls galben staționat în 
faţa hotelului. Singurul lucru pe care îl auzise în defavoarea 
lui Derrick era că, odată, când un văr sărac, singura lui 
rudă, i-a făcut o vizită pentru a-l ruga să-l ajute, a chemat 
poliţia ca să o dea afară din casă pe această rudă incomodă. 
Ceea ce, în mod curios, nu prea aducea a suflet mare şi plin 
de cordialitate. Tatăl lui fusese cel mai notoriu avar din 
Londra. Mersese cu meschinăria atât de departe încât, 
potrivit legendei, se certase cu Walter Derrick din cauza 
achiziţiei unei biciclete şi, ani de zile, cel doi fuseseră 
certaţi, Derrick lucrând în străinătate ca muncitor de rând. 


Cei şapte sau opt ani de exil nu făcuseră însă din elun om 
înăcrit. Părăsise Anglia ca un adolescent timid şi retras, pe 
care foarte puţini oameni îl văzuseră şi nimeni nu-l 
cunoscuse îndeaproape; se întorsese, un an înainte de 
moartea bătrânului, sub chipul unui om care ia din viaţă 
numai părţile vesele. 

— E al naibii de bucuros că trăieşte - el mi-a spus-o, afirmă 
Tommy. 

Această vacanţă suplimentară constituia o plăcută 
întrerupere a vieţii pe care o ducea în mod obişnuit Dick 
Staines. După cină, amurgul fiind cald şi plăcut, cei doi 
bărbaţi ieşiră să se plimbe pe faleză, iar Tommy, care nu 
încetase aproape deloc să vorbească de când se întorsese în 
Anglia, povestea cu mult aplomb şi cu o mulţime de gesturi 
grăitoare aventurile prin care trecuse. 

Ajunseseră într-un loc mai puţin aglomerat al falezei, când 
Dick se simţi apucat strâns de braţ. 

— Iat-o! 

Dick Staines întoarse capul. O fată, îmbrăcată într-o 
uniformă severă de infirmieră, venea încet în direcţia lor. 

Văzând-o pentru prima oară, Dick Staines avu sentimentul 
cert că o cunoaşte de mult timp şi că de tot atâta timp îi 
apreciază frumuseţea. În mai puţin de o secundă, fata 
trecu. 

— Ei, ce spui, bătrâne? Tommy aştepta cu nerăbdare 
verdictul lui. 

— E foarte drăguță, răspunse prudentul Dick Staines. 

— Este infirmieră, bătrâne, adaugă în mod inutil Tommy. 
Cară peste tot locul un cărucior cu un moşneag căruia îi 
tremură toate mădularele - însă de fapt nu-l cară ea, doar îl 
însoţeşte. Ei, nu-i aşa că-i colosală? 

— Desigur, e colosală, recunoscu Dick. Cum o cheamă? 

— Mary Dane. Nu şi-ar fi închipuit ea că am să-i aflu 
numele, exclamă Tommy triumfător, dar am făcut-o! Mary 
Dane - sună ca de pe ecran, nu-i aşa? 

— De unde ştii că o cheamă Mary Dane? 


— Fiindcă am întrebat la pensiune, spuse Tommy fără nici 
o jenă. O asemenea idee nu ţi-ar fi trecut prin minte - există 
şi printre noi ăştialalţi unii care au mai multă iniţiativă 
decât curcanii. Şi să-ţi mai spun ceva: domnul cel bătrân pe 
care-l conduce se numeşte Cornfort. Se plimbă în sus şi în 
jos de-a lungul coastei, căutând un anume fel de aer. I-am 
vorbit o dată - i-am spus bună dimineaţa. 

— Ce-a răspuns? se interesă Dick. 

— A zis şi ea bună dimineaţa, spuse Tommy. Dar însuşi 
faptul că mi-a răspuns m-a surprins atât de mult, încât mi-a 
pierit graiul! Este o doamnă, bătrâne - are o voce dulce ca 
frişca - ştii, moale şi ca o cremă, se poticni el căutându-şi 
comparaţia. 

Se întoarseră, sperând s-o vadă din nou pe fată, dar fură 
dezamăgiţi. 

În aceeaşi seară, pe când şedeau în fumoar zicându-şi să 
mai ia un ultim whisky cu sifon, apăru Walter Derrick. 
Aruncă o privire în jur şi, în cele din urmă, ochii lui se 
opriră asupra lordului Weald. Se îndreptă cu paşi măsuraţi 
spre locul unde şedeau. 

— Salutare, Weald! Fraţi siamezi, dumneata şi cu mine, 
nu? Vecini la Londra, nici la Brighton nu ne-am despărţit! 
Râse înfundat, aşezându-se. 

Îi zâmbi lui Dick, ochii lui sclipind bine dispuşi în spatele 
ochelarilor de baga. 

— Şi ce crimă teribilă vă aduce la Brighton, domnule 
inspector? întrebă el, spre surprinderea lui Dick. O, da, vă 
cunosc. V-am văzut depunând ca martor la tribunal - 
cazurile penale mă pasionează. Posed cea mai bună 
bibliotecă criminalistică din Londra. 

— Dick e un prieten de-al meu, se grăbi Tommy să explice 
poziţia oaspetelui său. Am studiat împreună la Cambridge; 
apoi el s-a făcut curcan, asta-i tot. 

Era evident că pe Derrick nu-l interesa prea mult poziţia 
socială a lui Dick. 


— E curios că v-am întâlnit. Stăteam de vorbă, mai zilele 
trecute, cu cineva, când a fost pomenit numele 
dumneavoastră. Discutam despre cazul Slough. Vă amintiţi, 
casierul unei firme - nu mai ştiu ce firmă era - a fost 
împuşcat şi jefuit. Eram în Africa pe atunci şi credeam că l- 
au prins pe asasin, dar prietenul meu mi-a spus că nu a fost 
capturat. 'Toate astea s-au întâmplat probabil înainte ca 
dumneavoastră să fi intrat în poliţie. 

— Chiar în ziua în care am intrat eu în poliţie, spuse Dick 
liniştit. Nu, nu a fost prins. Avem, bineînţeles, unele indicii. 

— O amprentă găsită pe patul pistolului. Da, cunosc 
această parte a întâmplării. Singurul lucru pe care nu-l 
ştiam era dacă a fost sau nu prins. Când trăieşti la aproape 
două mii de kilometri de orice loc civilizat, iar revistele la 
care eşti abonat capătă obiceiul de a se rătăci pe drum - 
şase am pierdut din cauza inundaţiilor - nu ajungi să afli 
sfârşitul acestor poveşti. 

— Sfârşitul nu a fost încă scris, zâmbi Dick. 

Derrick îşi ţuguie buzele, gânditor. 

— Atunci înseamnă c-am pierdut, spuse el. Aş fi putut jura 
că omul a fost arestat şi judecat. Trebuie să-l fi confundat cu 
altcineva. 

Era tipul de om vorbăreţ, care nu prea oferă 
interlocutorilor posibilitatea de a spune şi ei ceva. 

— Această chestiune mă interesa oarecum personal - tatăl 
meu, care avea, îmi pare rău s-o mărturisesc, foarte puţine 
însuşiri plăcute, şi-a alcătuit o colecţie de amprente. Toată 
viaţa lui sărmanul bătrân a urmărit cu tot dinadinsul să 
demonstreze că toată lumea greşea, în afară de el. Făcu o 
grimasă. Am avut de suferit de pe urma acestei mic pasiuni, 
dar nu mă plâng. Elera perfect convins că teoria poliţiei, 
după care amprentele unui om nu au un duplicat exact în 
întreaga lume, este greşită, şi-şi făcuse o colecţie 
extraordinară - obişnuia să dea premii, deşi era fapt notoriu 
că detesta să cheltuiască bani, şcolilor şi fabricilor pentru 
colecţii de amprente. 


— Trebuie să fi rămas tare dezamăgit până la urmă, zâmbi 
Dick. 

— Nu ştiu. Nu sunt chiar atât de sigur că nu era ceva în 
teoria lui: în definitiv, câte amprente aveţi dumneavoastră la 
Scotland Yard? Să presupunem că aveţi un sfert de milion, 
aceasta înseamnă una la 160 de locuitori. Singurii cărora le 
luaţi amprentele sunt cei din categoria criminalilor, şi 
acelaşi lucru este valabil pentru Franţa, pentru America şi 
pentru toate ţările unde este în vigoare sistemul 
amprentelor digitale. Şi faptul că nu există doi criminali cu 
amprente identice nu dovedeşte că nu pot exista doi oameni 
cinstiţi cu asemenea amprente. 

— Continuaţi şi dumneavoastră această operă caritabila? 
întrebă Dick. 

— Nu, răspunse Derrick. Primul lucru pe care l-am făcut 
după moartea tatălui meu a fost să adun toate aceste 
hârţoage nesuferite şi să le arunc în foc. 

După aceasta, se întoarse brusc spre Tommy, îl întrebă 
cum petrecuse în cursul voiajului lui cinegetic, pe cine a 
întâlnit, unde a fost. Evident, o parte din locurile pe unde 
trecuse Tommy îi erau familiare lui Derrick. Îşi petrecuse 
exilul într-o regiune situată la câteva mile la sud de braţul 
sudic al fluviului Tanganika. 

— Te culci devreme şi te scoli devreme, căscă el ridicându- 
se. Aşa ajungi milionar! Râse de această glumă, se întoarse 
să plece, dar reveni solemn pentru a-l bate pe umăr pe 
Dick. O metodă mai bună, însă, este să ai un tată cumpătat 
care să te scutească de oboseală, spuse el. 

Dick se sculă devreme în dimineaţa următoare şi avu 
noroc. O zări pe infirmieră, care avea nu ştiu ce dificultăţi 
cu căruciorul. Îl traseră împreună sus, pe o pantă înclinată 
- el împingându-l din spate. Acest mic efort se soldă cu o 
pierdere. Tommy îi dăduse un stilou de aur, cu un capac 
mare, lăcuit cu roşu. După plecarea căruciorului observă că 
nu-l mai are şi cobori spre plajă; căutarea îi fu zadarnică. S- 


ar fi putut să-i fi căzut din buzunarul hainei pe când se 
apleca spre cărucior. 

Când o văzu din nou pe infirmieră, circumstanţele au fost 
atât de dramatice, încât uită s-o întrebe de stilou. 

Era ora unu fără zece; şedea pe o bară, urmărind acel du- 
te-vino neîncetat al maşinilor, când văzu în mijlocul străzii 
ceva ce făcu să-i bată inima nebuneşte... 

Dacă Rollsul mare al lui Walter Derrick s-ar fi ciocnit cu 
căruciorul galben de infirm, povestea de faţă nu ar mai fi 
fost scrisă. Maşina venea zburând de-a lungul falezei, cu o 
viteză care depăşea limitele legale, zări însă căruciorul, pe 
infirmieră şi pe îngrijitor în suficient de scurt timp pentru a 
putea apăsa pe frână, derapă spre stânga până când roţile 
se loviră de bordură, sări iarăşi înapoi şi se întoarse pe 
jumătate. 

Într-o clipă, Dick sări în stradă şi trase căruciorul spre un 
loc sigur. 

— Prietene, spuse Dick solemn, ai avut mare noroc - altfel, 
acum ar fi trebuit să fii în cer! 

Se întoarse spre infirmieră. 

Era într-adevăr frumoasă şi nu datora nimic uniformei sale 
- dacă o femeie nu poate arăta drăguță într-o uniformă de 
infirmieră, atunci e urâtă de-a binelea, fără putinţă de 
scăpare. 

Ea îi aruncă rapid o privire, recunoscu în el pe bărbatul 
care o ajutase dimineaţa să împingă căruciorul şi zâmbi. 
Îngrijitorul cărunt rămase apatic; infirmul moţăia, învelit în 
păturile sale voluminoase, nesimţitor la ceea ce se petrecea 
în jur. 

— Veselă întâmplare, nu-i aşa? spuse ea. 

Avea o voce dulce, totuşi clară, în care, parcă pentru o 
clipă, gâlgâi râsul. 

— Nu m-a amuzat peste măsură, răspunse Dick sincer. Vă 
felicit că aveţi simţul umorului. Singura satisfacţie pe care 
aţi fi putut-o avea de pe urma tragediei ar fi fost faptul că 


aţi fi fost ucisă - bineînţeles nu aţi fi aflat-o niciodată - de un 
om foarte bogat şi vesel. 

Infirmiera îşi îndreptă privirea peste drum. Walter Derrick 
vorbea cu un poliţist, care avea o înfăţişare severă şi ţinea 
în mână un carnet. 

— Domnul Derrick, nu-i aşa? Locuieşte la Hotelul 
Metropol, i-am văzut deseori maşina. Gonea cu o viteză 
teribilă. 

— Tot aşa pare să gândească şi păzitorul legii, spuse Dick. 

Tânăra râse. 

Apaticul îngrijitor nu se clinti. Infirmul continuă să moţăie. 

— Şi dumneavoastră staţi la Metropol, constată ea. 

— Doar ca oaspete al unui alt oaspete, spuse Dick. Punga 
mea nu-mi permite să-mi duc traiul în Metropoluri. 

— Atunci înseamnă că încercaţi şi dumneavoastră gustul 
vieţii protipendadei, zâmbi şi făcu un semn îngrijitorului. 

Dick urmări cu privirea, plin de regret, micul grup care se 
îndepărtă pe faleză. 

Era încântătoare; ochii ei limpezi şi cenuşii ca un cer de 
primăvară începeau să-l obsedeze. 

CAPITOLUL II. 

În seara aceea se întoarse ca gândul la Londra. Tommy 
pleca spre coasta sudică, pentru a-şi vizita nenumărate 
rubedenii. Se aştepta, mărturisi el resemnat, să petreacă 
trei săptămâni absolut îngrozitoare. Luă însă măsuri pentru 
a-şi aranja cât mai comod prietenul. 

— Vei sta în Lowndes Square, în noaptea aceasta. 
Majordomul meu îngrijeşte de casă şi i-am telefonat să-ţi 
pregătească o cameră şi să te trezească din timp pentru 
trenul de dimineaţă. Dacă doreşti să foloseşti una din 
maşini, bătrâne, consideră-le ca aparţinându-ţi. 

Dick ar fi preferat să stea la hotel şi chiar îşi exprima cu 
glas tare această preferinţă, dar Tommy fusese atât de 
înduioşător de practic şi îşi dăduse atâta silinţă (mărturisi 
că detesta telefonul), încât nu avu inima să-l refuze. 


Dick fu întâmpinat la coborârea din tren de un majordom 
îngrijorat, care se plânse respectuos că era singurul 
servitor în casă; avusese proasta inspiraţie că trimită chiar 
în acea dimineaţă bucătăreasa în concediu, fetele plecaseră 
acum o zi sau două şi el însuşi se afla oarecum în 
încurcătură. În acea după-amiază avusese loc un eveniment 
interesant în familia lui, care se desfăşurase la maternitatea 
unui spital din Londra. Lui Dick faptul îi trezi un oarecare 
interes; nu ştia că majordomii fac copii. Majordomul îi 
mărturisi că pentru prima dată i se întâmplă aşa ceva, de 
aceea era, fireşte, agitat. Adăugă cu ardoare că va fi şi 
ultima dată. Principalul era acesta: l-ar deranja pe Dick să 
doarmă în noaptea aceea singur în casă? El, majordomul, 
putea să se întoarcă foarte devreme să-l trezească, să-i 
pregătească baia şi să-i aducă micul dejun. 

— O, fireşte, dragul meu, pot chiar să fac singur toate 
astea, sau să iau micul dejun la restaurantul gării, spuse 
Dick, care acum se gândea mai mult ca oricând că făcuse 
rău că nu se mutase la hotel. 

Îl aştepta o cină rece; după aceea, majordomul, dând 
semne evidente de nerăbdare, îl conduse la etajul trei, într- 
o frumoasă cameră de oaspeţi care era aşa de mare, încât 
ocupa aproape tot etajul. Avea trei uşi care dădeau într-un 
balcon de piatră. Două din ele erau închise cu obloane de 
fier, din acelea care se trag peste vitrinele magazinelor 
periferice. Puteau fi ridicate şi coborâte, explică 
majordomul. Închisese obloanele la două uşi, iar pe a treia o 
lăsase deschisă pentru cazul când domnul Staines ar fi dorit 
aer curat; dar acum, spuse el, se gândea că ar fi fost mai 
bine să fi deschis unul din celelalte obloane şi să-l fi închis 
pe acesta, deoarece chinga care îl susţinea era ruptă şi 
acum oblonul trebuia să rămână deschis toată noaptea... i 
arătă lui Dick unde înţepeneşte oblonul, ca să nu cadă. 

— Va ţine, dacă nu-l veţi atinge, domnule, fură ultimele lui 
cuvinte înainte de a ieşi. 


O cameră plăcută, cu un pat de tip vechi şi cu o mobilă de 
asemenea veche, în stil georgian; fotolii mari, îmbrăcate în 
creton, câteva gravuri rare pe pereţi; era demodată şi 
odihnitoare - Dick îşi spuse ca acum i-ar place să rămână 
mult timp oaspetele lui Tommy, dacă ar putea folosi această 
cameră de la etajul al treilea. 

Majordomul lăsase pe masă o cheie mică. 

— În caz că doriţi să faceţi o scurtă plimbare, domnule, 
explică el. 

Mult timp după plecarea majordomului, când Dick era în 
pijama şi halat, strecură în mod mecanic cheia în buzunar. 

Era o noapte foarte caldă, fără nici o adiere. Chiar şi 
pijamaua subţire i se lipea de trup. S-ar fi putut lipsi foarte 
bine de halat; ceea ce şi făcu, mai târziu, după ce ieşi pe 
balcon, unde se aşeză într-un scaun şi aprinse o ţigară, 
uitându-se la luminile care clipeau în părculeţ şi de-a lungul 
străzii. Se gândea serios să-şi scoată patul pe balcon şi să 
doarmă afară. Dar iată că, spre sud, zări o panglică frântă 
de lumină alunecând de-a curmezişul bolţii cereşti şi 
imediat se auzi şi bubuitul tunetelor, reverberat de toate 
clădirile din jur. 

— Acum mergem la culcare, şopti Dick. 

Abia se ridicase în picioare, când tunetul bubui din nou, 
mai aproape. Lumina din cameră se stinse brusc; oblonul 
greu fusese într-adevăr înţepenit, dar nu destul de bine. Fie 
datorită reverberaţiei tunetului, fie din vreo altă cauză 
naturală, micul, triunghi de lemn alunecă din locul unde era 
fixat şi oblonul căzu. 

Timp de o clipă, Dick rămase uluit, apoi izbucni în râs. Era 
simplu să ridice oblonul atâta cât să se poată strecura pe 
dedesubt. Se aplecă, pipăi marginea în căutarea unui 
mâner pe care să-l prindă cu mâna. 1 se părea că-şi 
aminteşte să fi văzut un astfel de mâner la obloanele 
magazinelor, dar aici nu găsi nimic. Marginea oblonului se 
îmbuca exact cu pragul balconului. Apăsă cu toată puterea 
pe suprafaţa ondulată de fier, încercând s-o forţeze în sus, 


dar oblonul nu putea fi mişcat. Deodată simţi o picătură 
mare de ploaie, apoi încă una. Îşi puse halatul şi se uită în 
stradă. Nu se zărea nimeni. Cu câteva minute înainte se 
puteau vedea o mulţime de trecători; văzuse trecând şi un 
poliţist; dar acum nu mai zări pe nimeni. Văzu o maşină 
mare apropiindu-se de colţ şi oprind, dar era prea departe. 

Încercă din nou oblonul, dar nu reuşi nici de data aceasta. 
Aventura este sarea vieţii. Dar o aventură care îţi cere să 
stai de veghe toată noaptea pe un balcon inaccesibil, sus, 
deasupra unei străzi din West End şi expus furiei unei 
furtuni, o astfel de aventură nu-l atrăgea. 

Apoi, la o distanţă mică, văzu balustrada unui alt balcon şi, 
aplecându-se, văzu o uşă - fără oblon. Cine locuia alături? 
se întrebă el, şi-şi aminti subit. Era casa jovialului Walter 
Derrick şi era goală. 

În clipa în care-şi dădu seama de situaţie, băgă mâna în 
buzunarul halatului şi dădu de cheie. Ar fi simplu să ajungă 
în celălalt balcon, să pătrundă în casă - ar putea fi silit chiar 
să spargă un geam, dar ar putea să dea explicaţii, s-ar 
putea scuza şi ar plăti daunele. Era ofiţer de poliţie şi 
deasupra oricărei bănuieli. 

Trecu un picior îmbrăcat în pijama peste balustrada 
balconului şi privi în jos. De obicei nu era nervos, dar acum 
pământul părea că se află la o distanţă de mulţi kilometri, 
iar la lumina intermitentă a fulgerelor zări rânduri după 
rânduri de ţepe nemiloase de metal cu vârfurile îndreptate 
în sus şi o porţiune care părea foarte tare şi pe care, cu 
siguranţă, va cădea. 

Ploaia se revărsa acum în rafale. Vântul urla sălbatic în 
piaţetă. 

Apucă strâns marginea de piatră, întinse prudent un picior 
şi pipăi cu vârful degetelor balconul de alături. Sări, se 
prinse de balustradă şi înaintă, ajungând la loc sigur. Erau 
trei uşi şi niciuna cu oblon, în spatele fiecăreia erau trase 
rulouri de pânză, albe, grele. Nu-şi putea îngădui să umble 
delicat; chiar dacă ar fi avut uneltele necesare, nu ar fi 


zăbovit pentru a-şi deschide drumul tăind geamul. 
Proptindu-se cu umărul, apăsă. O uşă începu să cedeze, 
scârţâind, apoi, cu un pocnet puternic, se deschise. Dădu la 
o parte ruloul şi, păşind în încăpere, pipăi de-a lungul 
zidului până dădu de un întrerupător şi-l întoarse. Nu era 
un dormitor, ci semăna mai curând cu un birou. 

Văzu o masă mică de lucru, două corpuri de bibliotecă şi o 
canapea. În şemineu se afla un radiator electric, ieftin. Pe 
pereţi erau agăţate câteva tablouri vechi, iar în spatele 
mesei de lucru un calendar mare. Prezenţa unei maşini de 
scris îi arăta că această încăpere era, probabil, biroul 
secretarei lui Derrick. 

Încercă uşa; se deschise cu uşurinţă. După ce stinse 
lumina, ieşi pe un palier acoperit cu un covor gros. Se putea 
deplasa cu destulă uşurinţă, deoarece fulgerele se 
succedau aproape neîntrerupt; iar bubuitul tunetelor, care 
se auzea fără încetare, părea să zdruncine clădirea din 
temelii. 

Scara era foarte largă. Îşi amintea acum că era o casă pe 
colţ, mult mai mare decât cea a lui Tommy. 

Ajunse la al doilea palier şi acum putea păşi cu mai puţină 
prudenţă. Ferestrele palierului erau mai mari; cele de la 
etajul doi şi unu erau acoperite cu vitralii. În lumina unui 
fulger văzu frumuseţea unui desen şi, de asemenea, 
spectrul palid al unei statuete de marmură apărând albă, 
pentru o clipă, în raza lui vizuală şi dispărând. 

Planul lui era simplu: să iasă pe uşa principală, să intre pe 
uşa casei lui Tommy şi apoi să doarmă, pe cât îi va permite 
furtuna. 

Holul era cufundat în întuneric. Pătrundeau doar reflexele 
fulgerelor, şi trebuia să păşească atent. Era un hol vast, 
pardosit cu mozaic şi mobilat cu scrinuri mari, bănui el, de 
ambele părţi. Din fericire, lumina care se strecura printr-un 
orificiu de ventilaţie îi permitea să se orienteze. 

Apăsă pe clanţă, dar uşa nu se clinti. Încercă din nou 
pipăind să găsească zăvorul, dar fără succes; zâmbi în 


întuneric, întrebându-se ce ar spune Tommy şi ce ar zice 
Derrick cel jovial şi ce soluţie i-ar propune Mary Dane, cu 
ochii ei minunaţi şi cu perspicacitatea ei sănătoasă, 
prietenoasă, pentru a ieşi din încurcătură. Era ciudat că se 
gândea la Mary în acest moment. Îşi dădu seama, cu un 
sentiment de vinovăţie, că imaginea ei nu-i ieşise din minte 
de când plecase din Brighton, că atunci când se aplecase pe 
fereastra vagonului, în aparenţă pentru a-şi lua rămas bun 
de la Tommy, faţa ei era aceea pe care sperase s-o zărească. 

Pe dibuite, căută comutatorul şi, cu multă greutate, îl găsi. 
O lumină palidă, galbenă, ardea într-o lanternă antică, 
suspendată de tavanul înalt al holului. Examină broasca şi-şi 
dădu seama imediat de motivul nedumeririi sale. Uşa fusese 
încuiată şi fără o cheie era imposibil de deschis. 

Dick Staines îşi scărpină bărbia. Era ud până la piele, 
halatul lui era o cârpă muiată, din care se scurgea apa 
formând un cerc neregulat în jurul lui. 

Nu avea altă soluţie decât să încerce să iasă prin bucătăria 
de la subsol. Trebuia să existe o intrare de serviciu. Lăsând 
lumina aprinsă pentru a se putea mişca mai uşor, exploră 
partea din spate a casei şi începu să coboare încet nişte 
trepte înguste. Un miros stătut de mâncare îi călăuzea paşii 
şi, spre surprinderea lui, când ajunse la ultima treaptă, zări 
un bec care ardea pe un perete. Lumina era slabă, galbenă 
şi prăfuită şi părea să fi fost uitată aprinsă de un servitor 
neglijent. Din săliţa în care stătea, se deschideau două uşi: 
cea din faţa lui, bănui el, trebuia să ducă cel mai probabil la 
intrarea de serviciu. Apăsă pe clanţă. Făcu doi paşi şi 
îngheţă. 

Şi aici ardea o lumină. Era, evident, bucătăria. Masa 
fusese trasă la o parte şi, întins cât era de lung, un om 
zăcea pe jos, cu mâinile şi picioarele legate; era legat şi la 
ochi. 

Numai acest lucru şi era suficient să-l uluiască; însă 
aplecată asupra bărbatului întins pe jos şi răscolindu-i 
buzunarele cu o grabă febrilă, stătea o tânără îmbrăcată 


într-o rochie de seară bleumarin. Pe un scaun, alături, era 
aruncat un mantou căptuşit cu mătase colorată; pe mâinile 
ei, care intrau şi ieşeau din buzunarele celui întins pe jos, 
zări sclipirea şi fulgerele de lumină ale unor inele cu 
diamante. 

Tânăra nu-l auzise intrând. El făcu un pas - şi ea îşi ridică 
ochii. 

— Dumnezeule mare! suspină Dick Staines. 

Căci frumoasa fată, a cărei mână se îndreptă într-o clipă 
spre pistolul de lângă ea, ridicase spre el un obraz ca o 
viziune a frumuseţii - era frumuseţea încântătoare a lui 
Mary Dane! 

CAPITOLUL III. 

Pentru o clipă, ochii li se întâlniră. În ai ei nu se vedea nici 
un semn de recunoaştere, ci doar groază şi teamă. 

— Sunteţi Mary Dane! exclamă Dick. 

Ea nu se mişcă. Mâna ei strângea pistolul. Dick făcu un 
pas şi, în acel moment, toate luminile se stinseră; un braţîi 
cuprinse gâtul şi fu tras înapoi. Cineva intrase fără zgomot 
în bucătărie, în spatele lui. Luat prin surprindere, nu putea 
opune nici o rezistenţă. Îşi pierdu echilibrul, se izbi de 
bărbatul care-l ţinea şi căzu, cât era de lung, dincolo de 
uşă. Aceasta se închise pocnind; auzi cum fu împins zăvorul, 
un murmur de voci şoptite şi, când se ridică în picioare şi 
izbi cu pumnii în tăblie, zgomotul unei alte uşi trântite. 

Aruncă o privire în jur. Pe culoar, ceva mai departe, zări o 
cazma. Folosind-o ca pe o pârghie, atacă uşa şi forţă, până 
la urmă, zăvorul nu prea solid. După cum se aşteptase, în 
bucătărie nu era nimeni, în afară de omul nemişcat întins 
pe jos. 

Un curent violent de aer pătrunse în bucătărie. Uşa 
exterioară, care fusese trântită, se deschisese iarăşi şi, 
ieşind în fugă, privirea îi căzu pe o porţiune de curte 
inundată de apă. 

Prima lui datorie era să se ocupe de cel legat. Într-unul din 
sertarele dulapului de bucătărie găsi un cuţit vechi, şi cu 


acesta tăie frânghiile cu care era legat prizonierul. 

Dură destul de mult până când omul putu să povestească 
coerent ce se întâmplase. Era intendentul şi locuia într-o 
cameră la subsol, în partea din spate a clădirii. În fiecare 
seară ieşea să facă o plimbare de zece minute, fără să 
piardă din vedere casa. Nu văzuse pe nimeni întrând şi se 
întorsese să-şi ia cina, înainte de a se duce la culcare. 
Rămăşiţele cinei mai erau pe masă; un pahar pe jumătate 
umplut cu bere, friptură rece şi murături, şi o pâine 
începută. Îşi aducea aminte că tocmai îşi bea berea... 

— Ai turnat-o înainte de a pleca? 

Omul se gândi, ţinându-şi în mâini capul care-l durea. Nu 
era sigur. Dar ştia că sticla era deschisă. Acum, când 
începuse să-şi adune gândurile învălmăşite, îşi aminti că nu 
deschisese sticla înainte de a pleca să-şi facă plimbarea. 

— Clar, spuse repede Dick, ai fost drogat. Îţi lipseşte ceva? 
Te căutau prin buzunare când am intrat. 

Omul scoase o cutie plată, de piele, cu chei. 

— Nu, n-au luat nimic... Bărbatul a fost acela care m-a 
legat. 

— BărbatulP A fost un bărbat? 

Intendentul şi-l amintea clar. Îşi revenise în timp ce era 
legat. Un bărbat cu faţa îngustă, cu părul blond, tuns foarte 
scurt. 

Îşi dădu subit seama de ţinuta necorespunzătoare a 
providenţialului său vizitator. 

— Vin de alături - din casa lordului Weald, spuse 
detectivul, interpretând corect privirea curioasă pe care i-o 
aruncase celălalt. 

Se uită grăbit prin celelalte camere şi se întoarse la 
intendent, care-şi revenise în suficientă măsură pentru a 
căuta paharul de bere. 

— Nu-l atinge, spuse Dick tăios, lasă-l acolo până soseşte 
poliţia. Văd că aveţi telefon - cheamă cel mai apropiat post 
de poliţie şi roagă să trimită pe cineva! 


leşi din casă; turna cu găleata, dar era atât de ud, încât nu 
mai conta. Găsi cheia în buzunar, descuie uşa casei lui 
Weald şi zece minute mai târziu era într-o cadă cu apă 
fierbinte. Se îmbrăcă, îşi puse ghetele cele mai solide, un 
impermeabil şi ieşi din nou în stradă. Văzu o maşină a 
poliţiei trăgând în faţa casei lui Derrick; din ea săriră doi 
oameni, evident detectivi divizionari. 

Nu-l zăriră, şi el aşteptă până dispărură. 

Se simţea încă puţin năucit de descoperirea pe care o 
făcuse; dar datoria lui era clară - să dezvăluie poliţiei locale 
toate informaţiile în posesia cărora se afla. Care erau aceste 
informaţii? Că o fată pe care nu o văzuse decât de trei ori şi 
cu care vorbise doar o dată era implicată, împreună cu o 
altă persoană, într-o spargere, că această fată se numea 
Mary Dane. Era de necrezut; dar activitatea unui poliţist 
constă mai mult din întâmplări incredibile. Putea să parieze 
pe viaţa lui că nu se înşelase... putea să parieze însă, pe 
aceeaşi miză, că această fată cu ochii limpezi, cenuşii, era 
incapabilă de un act criminal. 

Violenţa furtunii scăzuse; cu excepţia unor rare bubuituri, 
zgomotul tunetelor se stingea în depărtare, dar ploaia 
continua să cadă. Nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată 
asemenea ploaie. 

Deodată, nesocotind cu bună ştiinţă chemarea datoriei, 
intră în casă, închizând uşa în urma lui. Dacă poliţia va voi 
să-l vadă, ştia unde să-l găsească, îşi spuse Dick. Nu era de 
datoria lui să se amestece în treburile poliţiei locale; foarte 
probabil, inspectorului divizionar nu i-ar face plăcere 
apariţia lui în acest caz. 

Tot ceea ce putea spune era că văzuse o fată, elegant 
îmbrăcată, purtând bijuterii, că era foarte drăguță... 
Inevitabil, va fi întrebat: 

— Presupun că nu aţi recunoscut-o, domnule inspector?! 

Întrebare firească, deoarece, desigur, cunoştea, datorită 
profesiei sale, tot felul de hoţi şi escroci, bărbaţi şi femei. 

Cum să răspundă? 


Analiză cu grijă această problemă şi se hotări asupra unei 
formule. Va spune: 

— Nu am recunoscut-o ca o persoană cunoscută de poliţie. 

Curios, dar îi era foame. Căutând bucătăria, deschise o 
uşă, cobori câteva trepte şi se pomeni nu într-o bucătărie, ci 
într-un garaj. Rămase cu ochii pironiţi pe maşina italiană, 
micuță şi rapidă, care se afla cel mai aproape de uşa 
garajului. Cheia se afla în contact. O răsuci şi constată că 
rezervorul era plin. Era, într-adevăr, pregătită pentru un 
drum la ţară, undeva în apropiere, de către al doilea şofer 
al lordului Weald, care profita de absenţa stăpânului, dar 
Dick nu ştia aceasta. 

Deasupra maşinii se vedea mânerul unui scripete. Puteai 
trage de mâner chiar din maşină, şi uşile garajului se 
deschideau. Dick se aşeză la volan, ridică braţul şi trase - 
uşile mari ale garajului se dădură în lături, fără zgomot. 

Afară, ploaia cădea în şuvoaie. Aprinse farurile pentru a se 
convinge, deşi nu era nevoie. În orice caz, Tommy spusese: 
„Foloseşte-te de una din maşinile mele”; iar el nu se simţea 
prea obosit. Foarte hotărât, porni maşina şi ieşi în noapte. 

Simţi cum, în pragul garajului, un drug greu de fier cedă 
sub maşină. Abia ieşi cu maşina, că uşile mari reveniră fără 
zgomot şi grajdul se închise în spatele lui. Una din 
născocirile lui Tommy: era încântat de efectele apăsării pe 
butoane sau pe manete... Şi iată realitatea dură care îl 
privea în faţă pe inspectorul Richard Staines: se afla în 
noapte, într-o maşină mică, dar puternică; în spatele lui 
uşile garajului erau închise, în faţa lui uşa casei era închisă, 
iar singura cheie se afla în buzunarul halatului său ud, în 
baie. 

Nu era chiar noaptea cea mai potrivită pentru o călătorie 
de plăcere, dar se justifică înflăcărat faţă de el însuşi. 
Trebuia să se ducă la Tommy şi să-i povestească totul 
despre această remarcabilă aventură... Totuşi nu reuşea să 
se înşele singur: pornise la drum pentru a se asigura că 
Mary Dane se afla la Brighton; intenţionase să facă aceasta 


de la bun început, iar singurul lucru la care nu se gândise 
era posibilitatea de a folosi una din maşinile lui Tommy. În 
plus, fugea de întrebări. În momentul acesta, poliţiştii 
băteau probabil la uşa casei lui Tommy Weald, aşteptându-l 
în prag ca să-i pună întrebări; în tot acest timp, Dick mărea 
mereu distanţa între el şi scena infracţiunii. 

Întreaga violenţă a furtunii, care nu se descărcase decât 
parţial deasupra Londrei, îl întimpină după Dorking. Maşina 
gonea de-a lungul drumului în serpentine; între dealurile 
înalte, fulgerele îi sclipeau deasupra capului, iar tunetele 
acopereau zgomotul motorului. Cu ştergătoarele pendulând 
nebuneşte pe parbriz, Dick Staines ajunse la Brighton. Era 
ora 1,15. 

La Metropol avea loc un mare bal mascat. Şiruri lungi de 
maşini erau parcate în faţa hotelului, cât putu vedea cu 
ochii. Un portar îi spuse că lordul era în sala de bal şi Dick 
se îndreptă într-acolo, lăsându-şi pe drum impermeabilul 
ud. Se vedeau cavaleri, inevitabili arlechini şi colombine, 
artiste de circ minunate şi artiste de circ care nu erau chiar 
minunate, odihnindu-se în hol. Când ajunse la intrarea în 
sală, zări o fată îndreptându-se spre el, tăind pieziş 
parchetul, în momentul acela fără dansatori. Purta o 
uniformă de infirmieră, iar pe faţă o mască. Mersul ei îi era 
însă cunoscut, iar inima începu să-i bată dureros. Atunci, 
spre uimirea lui, fata ridică mâna într-un gest de salut şi, cu 
aceeaşi mişcare, îşi scoase masca. 

— Te-am căutat peste tot, domnule Staines. Lordul Weald 
mi-a spus numele dumitale. 

Nu încăpea nici o îndoială, era Mary Dane. Nu era în stare 
decât să se holbeze stupefiat la ea; apoi, recăpătându-şi 
prezenţa de spirit, bâlbâi: 

— Ai... ai fost aici toată seara? 

— Da, dar dumneata n-ai fost. De ce? 

— De ce voiai să mă vezi? întreabă el simțind ce impresie 
de om prost trebuie să fi făcut. 


Ea deschise o poşetă, care era legată de cordonul lat alb, 
al uniformei de infirmieră şi scoase un stilou de aur. Dick îl 
recunoscu într-o clipă. 

— Fie în cursul dimineţii, fie atunci când ai sărit nebuneşte 
să mă salvezi, l-ai scăpat - l-a găsit îngrijitorul. Am încercat 
toată seara să te găsesc pentru a ţi-l înapoia. Şi mi-e 
îngrozitor de sete şi... crezi că ai putea să-mi aduci o 
îngheţată? 

Dick se îndepărtă, poticnindu-se, spre bufet, se întoarse şi 
O găsi aşezată într-un fotoliu, sub un palmier. Luă farfuria 
mulţumindu-i cu un zâmbet. 

— Îmi închipui că, probabil, gândeşti că sunt prea 
uşuratică pentru o infirmieră serioasă? Adevărul este că am 
venit să te caut după ce l-am predat pe sărmanul domn 
Cornfort în grija infirmierei de noapte. Apoi am aflat că are 
loc un bal şi cineva mi-a împrumutat o mască. Cât e ceasul? 

EI îi spuse, apoi o întrebă: 

— L-ai văzut pe lommy, nu-i aşa? 

— Cine-i Tommy? Oh, lordul Weald! Da, a fost foarte 
nostim. El nu era prea sigur cine sunt eu şi voia să-mi scot 
masca. E adorabil. E un foarte bun prieten al dumitale, nu-i 
aşa? Şi adăugă: Credeam că ai plecat la Londra. 

— Într-adevăr, plecasem, confirmă el volubil, dar m-am 
întors astă seară să-l văd pe Tommy pentru o chestiune 
destul de urgentă. 

Faptul că această chestiune îl privea mai îndeaproape pe 
Walter Derrick nu-i venise în minte până în acel moment, şi 
îi puse o întrebare. Ea scutură din cap. 

— Domnul Derrick? Cel care a încercat să mă calce astăzi 
cu maşina? Nu, nu l-am văzut. E probabil pe aici, pe 
undeva, deghizat în Destinul implacabil! 

Amândoi izbucniră în râs. Puțin mai târziu, fata îi dădu 
farfuria şi plecară împreună să caute mantoul ei, el 
oferindu-se apoi să o conducă acasă. 

Simţi o bucurie copilărească când îi acceptă propunerea, 
şi ieşi în căutarea maşinii lui Tommy. Când se întoarse, o 


găsi aşteptându-l sub portal. Ea şi Cornfort locuiau într-o 
casă mică, la marginea localităţii Hove, îi spuse Mary. 
Domnului Cornfort nu-i plăceau pensiunile. 

După ce îi comunică toate acestea, se aşternu o scurtă 
tăcere, apoi, pe neaşteptate, Mary spuse: 

— De ce m-ai întrebat dacă am fost la bal toată seara? De 
fapt, n-am fost. Nu am venit decât pe la ora 11. Păreai atât 
de sever, mai bine zis, ca un judecător, când m-ai zărit, încât 
credeam că ai să mă arestezi imediat - eşti detectiv. Lordul 
Weald mi-a spus totul despre dumneata. El îţi spune 
„Curcanul”. 

În timp ce Dick căuta o scuză, ea îi făcu semn: 

— Iată casa, dincolo de felinarul de pe stânga... 
mulţumesc. 

Opri maşina în faţa unei vile mici; o lumină ardea într-una 
din camerele de la etaj; era probabil dormitorul pacientului, 
domnul Cornfort. 

— Îţi mulţumesc mult, spuse ea, şi dispăru. 

O zări înaintând pe aleea grădinii, oprindu-se în faţa uşii şi 
era evident că sună, fiindcă, după câteva clipe, uşa fu 
deschisă de infirmiera de noapte. 

Dick întoarse maşina şi se înapoie la Metropol pentru a-l 
găsi pe Tommy Weald; avu satisfacția să împuşte doi iepuri 
deodată; căci Tommy, într-un costum absurd de toreador, 
povestea ceea ce era evident o glumă foarte bună unui 
arlechin înalt şi voinic. 

— Foarte bună, băiete, foarte bună! 

Dick zâmbi şi se gândi cât de vesel va suna ceea ce avea el 
să-i spună lui Derrick. 

Tommy rămase cu gura căscată la apariţia neaşteptată a 
prietenului său. 

— Cerule! exclamă el cu o voce piţigăiată. Nu eşti în 
Scoţia? 

Dick îi conduse pe cei doi într-un colţ liniştit şi le povesti 
tot ceea ce se întâmplase în noaptea aceea. Dintr-un motiv 
care i se păru suficient de întemeiat pentru el însuşi, nu le 


dezvălui asemănarea uluitoare cu Mary Dane a femeii pe 
care o descoperise în subsolul casei lui Derrick. 

— Este lucrul cel mai uimitor care s-a întâmplat vreodată, 
bătrâne dragă, spuse Tommy. Niciodată de când sunt nu am 
mai auzit aşa ceva! 

Domnul Derrick cel voinic deveni grav. 

— Nu este pentru prima dată. Au mai încercat acum trei 
sau patru luni să pătrundă în casa mea, spuse el, deşi numai 
Dumnezeu ştie ce se aşteptau să găsească. Nu ţin în casă 
nici un fel de obiecte de valoare, iar argintăria mea cu 
siguranţă nu merită atâta osteneală. Larkin a fost rănit? 

— Larkin - acesta este numele intendentului dumitale? 
Nu, n-a fost rănit deloc. Nu ştiu însă cum îşi va simţi capul 
dimineaţă: este clar că a fost puternic drogat. 

— Spui că ai văzut femeia? întrebă Derrick. Ai recunoaşte- 
o dacă ai întâlni-o din nou? 

— Am zărit-o doar câteva secunde, apoi lumina s-a stins. 
Este foarte dificil să identifici o persoană, mai ales o femeie. 
Nu sunt nici măcar sigur că i-aş recunoaşte rochia, deşi era 
una costisitoare. 

— N-ai văzut nici o maşină în fata casei? 

Dintr-un motiv de neînțeles, Dick uitase de maşina care se 
oprise la colţul străzii, în momentul izbucnirii furtunii. 

— Da, am văzut o maşină, dar nu am văzut pe nimeni 
urcându-se sau coborând din ea. Nici nu sunt prea sigur 
dacă staţiona chiar pe strada asta. Făcu un efort să-şi 
amintească. Când ajunsese pe ultima treaptă, se întorsese 
spre stânga, în direcţia casei lui Weald. Nici nu se gândise 
că ar fi putut să zărească o urmă a fugarilor, care ar fi avut 
suficient timp să dispară până să iasă el din casă. Era 
probabil, totuşi, că fugiseră cu maşina. 

— Ai duşmani? întrebă el. 

— De nici un fel. Dacă ar fi fost vorba de sărmanul meu 
tată, aş înţelege foarte bine motivul pentru care un număr 
destul de mare de oameni ar fi dorit să pună mâna pe 
bunurile lui pământeşti. dar nu am avut nici cea mai mică 


dificultate cu cei câţiva chiriaşi ai mei, şi este foarte puţin 
probabil... nu. Clătină din cap. 

— La ce te gândeşti? întrebă Dick repede. 

Dar Walter Derrick nu încercă să dea o explicaţie. 

— Trebuie să mă întorc în Lowndes Square. 

— Pot să te duc chiar acum, spuse Tommy, plin de 
nerăbdare. 

— Mergem cu maşina ta, îl întrerupse Dick, dar aş vrea să 
o conducă un şofer. Mă gândesc, cumva, că noaptea asta nu 
e cu noroc pentru mine. 

Îl găsiră pe şoferul lui Tommy, care, din fericire, se culcase 
devreme în seara aceea şi, pe la ora două şi jumătate, lordul 
Weald şi vecinul său, dezbrăcaţi de costumele de bal mascat 
şi îmbrăcaţi în hainele civilizaţiei, îşi ocupară locurile în 
maşină. 

Drumul spre Londra părea interminabil. Mijeau zorile 
când, stropit de noroi, Rollsul trase în faţa casei lui Derrick. 
După cum se aşteptase Dick, un poliţist stătea de veghe în 
faţa uşii. Fu întrucâtva necomunicativ, până când 
inspectorul Staines i se prezentă. Cazul, spuse el, fusese 
preluat de un detectiv-sergent şi un detectiv, dar aceştia 
plecaseră de mult. 

Derrick intră, folosindu-se de o cheie, iar cei doi îl urmară. 
Îl găsiră pe intendent treaz şi îmbrăcat. Deşi nu era nervos, 
mărturisi că îi fusese imposibil să se mai culce în noaptea 
aceea. 

Împreună, cei trei bărbaţi făcură un tur al casei. Urcând 
scările, Dick le explică împrejurările în care pătrunsese prin 
efracţie în casa lui Derrick; iar geamul spart al balconului 
de la etajul trei fusese probabil considerat de poliţişti ca o 
dovadă a faptului că pe acolo s-a intrat. 

Când ajunseră iarăşi jos, intendentul îşi aminti de ceva ce 
uitase să le spună. 

— Poliţia a găsit o amprentă pe paharul de bere. Au luat 
paharul la Scotland Yard, pentru a o fotografia, spuse el. 


Acest fapt era deosebit de interesant, pentru cel puţin 
unul din cei trei. 

Era plină zi când lordul Weald deschise uşa casei sale, 
urmat în hol de un Dick obosit. 

— Ţi-a rămas timp să faci o baie bună, să iei micul dejun, 
iar de dormit vei putea dormi în tren, spuse Tommy. Dacă 
vrei să ştii, bătrâne, îmi pare rău că pleci. 

— Nu plec, spuse Dick liniştit. Aceasta este o chestiune 
care cred că merită puţină atenţie. Voi raporta la Scotland 
Yard în dimineaţa aceasta şi, dacă am noroc, voi obţine să 
mi se încredinţeze mie acest caz. 

Îşi luă pe îndelete micul dejun şi, la cea mai de dimineaţă 
oră, telefonă adjunctului prefectului, al cărui oaspete urma 
să fie, explicându-i de ce ar prefera să-şi petreacă vacanţa 
la Londra. Gazda lui era un poliţist prea pasionat pentru a 
obiecta împotriva acestei schimbări de plan. 

La ora zece, Dick plecă la Scotland Yard; îl chestionă pe 
comisar şi pe inspector şi obţinu să i se încredinţeze cazul. 

— Să ştii că e un caz interesant, Staines, îi spuse 
inspectorul Bourke; mai interesant decât îţi închipui. 

Dick îl privi cu mirare. Evident, pentru el cazul era 
interesant; dar pentru ceilalţi? 

— Acum nouă ani, spuse Bourke foarte rar, casierul 
Companiei 'Textile a fost împuşcat de un motociclist, care l-a 
jefuit de aproape o mie de lire. Îţi aminteşti? 

— Am citit despre acest caz. Tocmai intrasem în poliţie. 

— Nu am reuşit să-l prindem, spuse Bourke, privindu-l 
gânditor. Singurul indiciu pe care îl aveam era o amprentă 
foarte clară a degetului gros, pe patul pistolului - ţii minte? 

— Îmi amintesc foarte bine: am văzut această amprentă de 
nenumărate ori; a fost chiar folosită ca ilustrație la 
memoriile regretatului prefect al poliţiei. 

— Regretaţii prefecţi nu ar trebui să scrie memorii! mârâi 
Bourke. Dar fii atent la ce-ţi spun eu, Staines! Acum zece 
ani un om este împuşcat cu sânge rece, jefuit de 1 000 lire, 
iar asasinul reuşeşte să scape fără să lase nici o urmă, cu 


excepţia unei amprente a degetului mare, necunoscută, pe 
un mâner de pistol. 

— Da, am fost foarte atent, spuse Dick, întrebându-se ce 
va urma. 

Bourke deschise un sertar, scoase o fotografie. 

— Uită-te la ea, spuse el. E interesantă - este amprenta 
asasinului din Slough şi a fost găsită aseară pe paharul de 
bere din casa lui Derrick. 

CAPITOLUL IV. 

Dick se uită la amprentă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Asasinul din Slough era unul din acele cazuri clasice, în 
care un necunoscut comite un asasinat în plină zi, scapă, 
lasă o amprentă, nu este arestat şi dispare, ca şi când l-ar fi 
înghiţit pământul. La câte sute, la câte mii de noi criminali 
căzuţi în mâinile poliţiei nu li se luase amprenta degetului 
mare, fiind apoi comparată cu cea de pe pistol? El însuşi 
studiase amprenta, fiecare volută, fiecare depresiune - 
putea aproape s-o deseneze din memorie. 

— Toată povestea asta este destul de misterioasă, nu-i aşa? 
Pentru ce, aşa deodată, să fi pătruns în casa lui Derrick? 
Până şi tablourile de pe pereţi nu valorează cu mult mai 
mult decât ramele lor. Şi, totuşi, este a doua tentativă. 

— A treia, îl corectă Bourke. Mai este una de care nu ştie 
Derrick. Ştii ce cred? Stai jos! Inspectorului Bourke îi 
plăcea să-şi vadă asistenţa stând jos. Bătrânul Derrick, tatăl 
lui Walter Derrick, avea o pasiune. 

— Am auzit, spuse Dick, şi, foarte bizar, fiul lui mi-a vorbit 
despre aceasta tocmai ieri. 

— Despre amprente? 

Dick dădu din cap, afirmativ. 

— Cred că adunase mii de amprente, spuse Bourke. Ne 
obişnuisem să-i spunem ofiţerul-arhivar amator! Urmărea 
să găsească două amprente digitale absolut identice şi să 
răstoarne întregul nostru sistem de organizare. Deşi era, 
din câte am auzit, cel mai zgârcit om - se spune că-şi ţinea 
toată casa aceea a lui, cât e de mare, cu zece lire pe 


săptămână - cheltuia oricât ca să colecţioneze amprente. 
Era la fel de fanatic ca un om suferind de mania filateliei. 
Plătea chiar colecționari, în mari întreprinderi, să-i trimită 
amprente. Singura lui bucurie în viaţă era să stea aplecat 
asupra lor, zi şi noapte, comparând, măsurând şi 
clasificând. Trebuie să recunosc, cunoştea această 
problemă chiar mai bine decât oamenii noştri de la 
Scotland Yard sau, în orice caz, tot atât de bine. Dacă nu'i- 
ar fi slăbit vederea, până la urmă s-ar fi putut să facă şi vreo 
descoperire. 

Se uită la Dick cu o privire lungă şi gravă, iar acesta îşi 
cunoştea şeful suficient de bine pentru a rămâne tăcut. 

— Să-ţi spun care e teoria mea, spuse Bourke în cele din 
urmă. Cred că, tot colecţionând, a dat din întâmplare peste 
amprenta asasinului din Slough. 

— Dar colecţia a fost distrusă, spuse Dick. 

— Crezi? Bourke era, evident, sceptic. Ştiu că, imediat ce 
Walter Derrick s-a întors acasă, a început să strângă 
colecţia. Era legată în volume, aşezate pe un perete întreg. 
Ştiu, pentru că le-am văzut. După moartea bătrânului, 
Walter a trimis pe cineva la Scotland Yard ca să întrebe 
dacă am fi dispuşi să le preluăm, dar noi nu avem de-a face 
cu oameni care respectă legea, aşa că i-am respins oferta. 
Ele au fost distruse ulterior - dar au fost oare toate 
distruse? Această pasăre care se iveşte când şi când în casa 
lui Derrick nu ştie despre distrugerea colecţiei nici mai 
mult, nici mai puţin decât noi. De ce, altminteri, şi-ar asuma 
osteneala şi riscul, cheltuind şi bani? El sau ea caută o 
amprentă. De două ori au fost acolo; o dată au avut 
întreaga casă la dispoziţie - asta s-a întâmplat când Derrick 
se afla la Monte Carlo - de aceea l-a şi instalat pe intendent 
- şi niciodată nu au furat ceva de valoare. Fiule, prinde pe 
această doamnă şi pe acest domn şi îl vei găsi pe cel care a 
ucis pe casierul din Slough! 

Dick abordă acest caz aşa cum abordase zeci de alte 
cazuri, uitând tot ceea ce ştia în privinţa lui. Unele lucruri 


erau însă greu de uitat. Din fericire, infirmiera cu ochi 
cenuşii nu mai era bănuită. Dar nu o va mai vedea 
niciodată. 

Tommy părea să fie însă mai norocos. O văzuse la 
Littlehampton, citind sub unul din umbrarele de pe faleză, 
în timp ce Cornfort dormea, iar îngrijitorul umil îmbrăcat şi 
neras fuma pe ascuns în spatele umbrarului, după ce 
împiedicase cu pietre, roţile căruciorului. Toate acestea, 
Tommy i le povesti într-o scrisoare: „Fireşte, bătrâne (scria 
el), am sărit din maşină şi am salutat-o. A fost cât se poate 
de amabilă, şi a întrebat de tine. Apoi, bătrânul domn s-a 
trezit şi a turnat vreo două bancuri bune despre vreme, pe 
care cred că le mai auzisem. l-am spus aceasta după ce ela 
adormit din nou şi ea s-a amuzat extraordinar”. 

Tommy îşi continua voiajul spre Petworth, sau pe undeva 
pe lângă Petworth, „unde avea nişte rude înfiorător de 
plictisitoare, care locuiau într-un fel de castel înconjurat cu 
un şanţ cu apă. Îngrozitor de umed şi teribil de deprimant 
pe vremea rea, dar mătuşa Martha, draga de ea, se putea 
prăpădi de la o zi la alta, şi, în vremurile de azi, bătrâne, nu- 
ţi poţi permite să dai cu piciorul şansei de a câştiga cinstit 
un bănuţ.” 

Dick citi scrisoarea la Scotland Yard, invidiindu-l pe acest 
celibatar vântură-lume care avea atâtea posibilităţi de a 
întâlni infirmiera cu ochi cenuşii, chiar şi la Littlehampton. 
De ce n-a rămas Tommy la Littlehampton? gândi el 
enervat... 

Nu încăpea nici o îndoială că amprenta găsită pe paharul 
de bere al intendentului era identică cu cea găsită în urmă 
cu nouă ani pe un mâner de pistol. Din fişele Scotland 
Yardului, oameni plini de răbdare extrăgeau fiecare 
amănunt despre asasinatul din Slough, începând să 
alcătuiască un dosar. Pentru a-l aduce la zi nu era nevoie de 
prea multă ingeniozitate. Însă, după ce terminară, nu ştiau 
cu nimic mai mult despre acest asasinat decât se ştiuse cu 
nouă ani în urmă. 


Într-o dimineaţă, Dick primi o invitaţie la un dejun din 
partea lui Walter Derrick, la clubul acestuia, cu următorul 
postscriptum: „În legătură cu amprenta aceea găsită pe 
pahar, voiam să te întreb dacă ţi-a fost de vreun folos?” 

Nu avea deloc intenţia să-i povestească lui Derrick despre 
formidabila coincidenţă. Nu este menirea poliţiei să 
stârnească o alarmă inutilă în sufletele cetăţenilor 
nevinovaţi. Nu era deloc sigur că teoria inspectorului 
Bourke era justă şi primul pas pe care intenţiona să-l facă, 
acum când i se încredinţase cazul, era să afle tot ce era cu 
putinţă despre actorii cunoscuţi ai acestei mici drame. 
Poziţia lui Derrick apărea foarte clară: era un om foarte 
bogat şi era cât se poate de probabil să deţină nişte bunuri 
mobile care să merite eforturile unui spărgător. Averea 
bătrânului Derrick fusese investită în mare măsură în 
bunuri imobiliare, astfel că Dick îşi opri alegerea asupra 
uneia din cele mai importante agenţii din City şi, printr-un 
mare noroc, alese exact firma de la care putea obţine unele 
informaţii. 

Asociatul pe care-l vizită avea multe de povestit despre 
zgârcitul părinte al lui Walter. 

— Cel mai deştept diavol bătrân care s-a îndeletnicit 
vreodată cu cumpărarea de terenuri! fu verdictul acestuia. 
Avea instinctul valorii. A început ca zidar, şi, după trecerea 
anilor, obişnuia să-şi facă tot singur reparaţiile necesare la 
clădirile care-i aparţineau. În mânuirea mistriei se putea 
lua la întrecere cu cel mai bun zidar, iar tatăl meu mi-a 
povestit că l-a văzut o dată învelind cu ţiglă un acoperiş al 
unei căsuțe din sudul Londrei, al cărei proprietar era. 

— A lăsat multe proprietăţi? întrebă Dick. 

— N-a fost el asemenea tip de om, fu răspunsul categoric. 
Era o pasăre prea şireată; ştia exact momentul când 
valorile atingeau punctul culminant şi atunci vindea. Cu 
circa 18 luni înainte de a muri, am vândut pentru el patru 
proprietăţi a căror valoare brută a fost de 800 000 lire. Îmi 
amintesc precis, fiindcă s-a născut o discuţie în legătură cu 


comisionul. A mai vândut un bloc - două clădiri pentru 
birouri în City - prin firma Haytor, cu 150 000 lire, în 
acelaşi timp. Era ciudat, bătrânul diavol insista invariabil să 
fie plătit în numerar. Nu accepta nici un cec. Am avut 
satisfacția să-l văd coborând pe Queen Victoria Street cu o 
mapă conţinând peste o jumătate de milion de lire în 
bancnote. După câte ştiu eu, nu a investit niciodată un ban 
în altceva. 

— Poate a cumpărat alte proprietăţi? 

— Nu, dar era pe punctul de a o face. Scurt timp înainte 
de a muri, preţurile erau din nou în creştere, iar eu 
începusem personal negocieri cu el pentru cumpărarea 
unui mare bloc de clădiri în City, în valoare de 412 000 lire. 
Desigur, pe atunci era mai mult sau mai puţin imobilizat în 
pat, dar mintea îi rămăsese la fel de ascuţită ca înainte. 

— Un astfel de om trebuie să-şi fi făcut duşmani? sugeră 
Dick, dar părerea lui fu respinsă. 

— Toţi oamenii de afaceri îşi creează duşmani, dar nu cred 
că bătrânul să fi stârnit prea multă animozitate. Până şi 
agenţilor imobiliari, cu care se tocmea până la ultimul 
bănuţ, nu le era realmente antipatic. Singurul lucru pe care 
nu a vrut să-l vândă niciodată a fost casa lui din Lowndes 
Square şi ştiu, întâmplător, că avusese unele oferte foarte 
bune pentru ea, chiar în perioada scăderii preţurilor 
imobiliare - oferte despre care îmi imaginam că va sări să le 
accepte. Presupun însă că de această casă îl lega un interes 
de natură sentimentală - el însuşi a construit-o, sau a 
reconstruit-o - şi nu voia să audă nici măcar de cele mai 
avantajoase oferte. 

Clubul căruia îi aparţinea Walter Derrick se afla situat într- 
o clădire mare şi frumoasă în Pall Mall şi era consacrat 
automobiliştilor. Dick îl găsi așteptând în holul plin de 
animaţie şi fu întâmpinat cu acel zâmbet vesel pe care 
domnul Derrick îl oferea tuturor, fără excepţie, căci era un 
om foarte prietenos. 


— Afurisita asta de spargere a început să-mi calce pe 
nervi, spuse el, împingându-l uşurel pe Dick spre 
restaurantul aglomerat. Noaptea trecută n-am putut dormi. 
Apropo, dobitocului ăstuia de intendent al meu începe să-i 
revină memoria. Afirmă că fata era frumoasă ca o cadră. 
Asta-i partea cea mai neplăcută a situaţiei de celibatar 
bogat. Pun mâna pe tine, chiar dacă, pentru aceasta, 
trebuie să-ţi pătrundă prin efracţie în casă. 

Râse de această glumă, dar deveni mai serios când începu 
să vorbească despre inconvenientele la care era supus. 

Pleca la ţară în seara aceea, spuse el, lăsând o pază dublă 
la casa din oraş. 

— "Tot nu ştiu ce caută oamenii aceia, continuă el. Dacă 
aceasta s-ar fi întâmplat pe vremea când trăia tata, aş fi 
putut înţelege. Sărmanul bătrân îşi păstra toţi banii sub pat, 
într-o casetă de oţel - căuta, pe cât posibil, să nu aibă 
niciodată de-a face cu bancherii. Am găsit-o acolo sau, mai 
bine zis, infirmiera a găsit-o - 412 000 lire în bancnote. 

Dick ridică deodată privirea. 

— Cât ai spus? 

Domnul Derrick repetă. 

— Dar asta nu a fost tot ce ai moştenit, nu? 

În ochii lui Walter Derrick se ivi o sclipire. 

— Mi se pare o sumă frumuşică, spuse el. De fapt, atâta 
am moştenit. Oamenii cred că sunt milionar - eu unul însă 
mă şi simt milionar şi tot astfel te vei simţi şi dumneata când 
vei dispune de 400 000 lire! 

În mintea lui Dick Staines începu să se facă lumină. 

— Dar n-ai încercat să afli dacă a mai avut şi alţi bani? 
întrebă el. Avocatul lui nu ţi-a... 

— Bătrânul nu s-a folosit niciodată de un avocat, spuse 
Derrick. Şi, apoi, curios: De ce eşti atât de intrigat de asta, 
domnule Staines? Avea unele proprietăţi imobiliare, dar 
fără prea marc valoare. Cele 412 000 lire au fost tot ce am 
moştenit. 


— Vrei să spui că dumneata sau avocatul dumitale nu aţi 
făcut nici un fel de cercetări pe lângă oamenii cu care avea 
de-a face, agenţii lui imobiliari, că nu ai găsit nici un fel de 
chitanţe sau hârtii privitoare la afacerile lui? 

— Nimic, răspunse Walter încet. Unde vrei să ajungi, 
Staines? 

— Îţi spun imediat, replică Dick. Dar răspunde-mi 
dumneata mai întâi: tatăl dumitale a murit subit sau a fost 
bolnav mai mult timp? 

— A murit destul de subit. Avea sănătatea şubredă, dar 
moartea lui a survenit pe neaşteptate. Şi acum, care e 
misterul? 

Pentru Dick nu mai exista acum nici un mister, după cum 
explică el. 

— Banii pe care i-ai găsit sub pat reprezentau suma 
necesară achiziţionării unui imobil, achiziţionare pe care o 
negocia înainte de a muri. Ştiu că numai de la o singură 
firmă a primit 800 000 lire, de la alta 150 000 şi, probabil, 
dacă i-ai vizita pe toţi agenţii imobiliari din Londra, ai 
descoperi că a efectuat vânzări de un milion de lire în anul 
dinaintea morţii lui. Prin urmare, banii pe care i-ai 
descoperit sub pat nu erau decât o parte din averea lui 
reală şi, deoarece se pare că avea obiceiul să-şi păstreze 
această avere în numerar, este cât se poate de clar că restul 
este ascuns undeva în casa dumitale. 

Walter se uita la el cu o privire fixă; pălise puţin. 

— Crezi, desigur, ca sunt un prost pentru că nu am făcut 
aceste cercetări, spuse el, şi probabil că şi sunt. Dar te rog, 
Staines, spune-mi tot ce ştii şi îţi promit că în cazul în care, 
prin intermediul dumitale, voi intra în posesia întregii mele 
averi, nu voi uita ceea ce-ţi datorez. 

— Propun să ne întoarcem la dumneata acasă şi să căutăm 
foarte temeinic. Acolo trebuie să existe undeva o 
ascunzătoare pe care nu o ştia nimeni în afară de tatăl 
dumitale. Aceasta este cu atât mai probabil cu cât, după 


cum am aflat, el era constructor şi a modificat probabil 
planurile arhitectului. 

În timp ce vorbea, observă că Walter Derrick deschide 
gura pentru a pune o întrebare. Cuvintele rămaseră însă 
nerostite, dar Staines ştia care sunt şi, de aceea, rămase 
oarecum mirat. 

Îşi termină repede dejunul, iar Derrick îl conduse cu 
maşina înapoi în Lowndes Square. Dick examină în prealabil 
clădirea Ia lumina zilei. Era mai mare decât toate celelalte 
din această piaţă; era o clădire urâtă, ceea ce-i dădea temei 
să creadă că bătrânul Derrick nu numai că-l asistase pe 
arhitect, modificându-i planurile, dar că fusese principalul 
vinovat pentru adăugirile inestetice care i-au fost aduse. 

Remarcă în primul rând asemănarea clădirii, cu faţada ei 
de cărămidă albă smălțuită, cu o instituţie publică. 

Deschizând uşa, domnul Derrick îl găsi pe vigilentul 
intendent în vestibul. 

— Am primit mesajul dumneavoastră, domnule. 

— Mesajul meu? Ce mesaj? 

— Aţi telefonat să mă anunţaţi că va veni cineva astă- 
seară, ca să măsoare camerele pentru covoarele cele noi. 

Derrick şi Dick Staines se uitară unul la celălalt. 

— Bine, spuse Derrick încet. 

Îi făcu semn detectivului să-l urmeze în salonul de la etajul 
I şi închise uşa. 

— Nu am dat nici o asemenea dispoziţie prin telefon, spuse 
el. Proiectam să plec azi după-amiază la proprietatea mea 
din Godalming, aşa cum ţi-am spus, şi nu intenţionam defel 
să mă întorc în Lowndes Square. E un truc destul de 
stângaci, pentru că Larkin putea lesne să dea de mine prin 
telefon. 

— Prea stângaci pentru a fi adevărat, spuse Dick. E ca şi 
când bandiții ar dori să fii acasă astă-seară. În locul 
dumitale, le-aş satisface dorinţa. Voi fi şi eu aici. 

Derrick părea tulburat. 


— Nu pot să înţeleg, nu înţeleg, spuse el vehement. De ce 
naiba mă sâcâie? În toată treaba asta e ceva care mă scoate 
din fire. Care sunt dedesubturile? De ce să... - se opri subit 
şi îşi încruntă sprâncenele. Nu, nu, mă depăşeşte! 

Dar apoi, scuturându-se deodată de indispoziţia care îl 
copleşise, îşi recăpătă din nou buna dispoziţie 
caracteristică. 

— Hai să găsim comoara, spuse el. 

Trecură din cameră în cameră, trăgând deoparte 
covoarele, examinând şi ciocănind pereţii, deschizând 
dulapuri la care nu se umblase, după cum zicea Walter, de 
la moartea tatălui său. Casa avea trăinicia unei fortărețe. 
Pereţii erau groşi şi Walter Derrick explică de unde venea 
slăbiciunea tatălui său pentru trăinicie. Pe când era copil, 
locuise într-o casă veche care se prăbuşise în mijlocul nopţii 
şi puţin a lipsit ca să-şi piardă viaţa. 

Majoritatea încăperilor erau astfel proporţionate încât 
erau de-a dreptul urâte. Peste tot se făcea simțită prezenţa 
arhitectului amator: scări ciudate, care păreau puse acolo 
ca şi când constructorului îi venise ideea după terminarea 
clădirii; ferestre inaccesibile, care trebuie să fi exasperat o 
întreagă generaţie de servitori. Faţada nu era chiar urâtă. 
Domnul Derrick cel bătrân respectase, în linii mari, 
arhitectura generală a pieţei. Fiecare etaj avea un balcon 
de piatră, care continua fără întrerupere pe toată lăţimea 
celor două faţade ale clădirii. 

Timp de două ore scormoniră, examinară şi ciocăniră, dar 
fără rezultat. În cele din urmă, ajunseră în camera în care 
pătrunsese Dick în noaptea aceea furtunoasă şi, acolo, 
Derrick descuie un dulap: 

— lată ceva care o să te intereseze, spuse el. 

Se aplecă şi scoase o casetă de fier prăfuită. Era foarte 
grea; cheia mai era încă în broască. 

— Aceasta e caseta în care am găsit banii şi câteva fleacuri 
fără prea mare valoare. 


Dick abia reuşi să ridice caseta şi să o aşeze, printr-o 
mişcare pendulatorie, pe o masă. Era din oţel compact, 
adâncă şi largă. Deschise capacul şi zări în interiorul ei un 
instrument curios din alamă, care semăna cu o seringă. 
Avea două mânere curbe şi, chiar în capătul pistonului, un 
alt mâner care părea un pat de pistol. De celălalt capăt era 
fixată o ventuză mare, de cauciuc roşu. 

— Ce este această armă înfricoşătoare? întrebă el, 
examinând-o plin de curiozitate. 

— N-am reuşit niciodată să aflu. 

Era solid construită şi grea: cilindrul de alamă era scurt, 
cu un diametru de aproximativ 18 centimetri. Din ambele 
capete ale acestuia ieşea câte un mâner puternic de alamă, 
lung de peste zece centimetri. Suci instrumentul pe toate 
părţile, intrigat, şi deodată îşi dădu seama ce era; umezind 
marginea ventuzei de cauciuc, o apăsă pe suprafaţa 
lucioasă a casetei de oţel şi trase capătul pistolului. Se auzi 
un „clic” şi pistonul înţepeni. Apucând cele două mânere, 
ridică de pe masă caseta. După cum îşi imaginase, era o 
mică pompă de vid; nu fu în stare să dezlipească ventuza de 
cauciuc de pe suprafaţa casetei decât după ce găsi arcul 
care elibera minerul în formă de pat de pistol şi îi permitea 
să revină la loc. 

— Unde era asta? 

— În interiorul casetei cu bani. Cred că deasupra banilor. 

Dick puse la loc pompa în casetă şi închise capacul. 

Mai târziu; în aceeaşi după-amiază, vizită un fost 
constructor, acum pensionar, şi-i puse câteva întrebări; un 
bătrân a cărui memorie nu mai funcţiona la perfecţie, dar 
care îşi amintea foarte bine de contractul său cu Derrick- 
tatăl pentru construirea unei case. În cursul lucrărilor, îşi 
aduse el aminte, fusese adus un seif lung şi îngust, dar unde 
fusese instalat nu ştia. Bătrânul Derrick, după cum bănuise 
Dick, punea şi el mâna la construit şi, spre indignarea 
vecinilor, îşi petrecea până şi duminicile pe şantier, 
îmbrăcat într-un costum vechi şi mânuind mistria. Mai mult 


încă: oprise toată activitatea timp de trei luni şi adusese 
muncitori negri. Bătrânul constructor credea că erau 
mauri, căci Derrick era câte o lună la Tanger, în perioadele 
când viaţa era ieftină şi se putea ajunge pe coasta nordică a 
Africii, pe un vas care transporta fructe, cu o taxă de câteva 
lire. 

CAPITOLUL V. 

Nu te puteai bizui în întregime pe memoria lui în privinţa 
esenţialului. Dar, la sfârşit, îşi aminti de un amănunt 
intervenit recent şi, povestindu-l, îi stârni lui Dick o vie 
curiozitate, dar şi nelinişte. 

— E curios, croncăni bătrânul, întinzând o mână fără vlagă 
ca să-şi ia la revedere, că tot felul de oameni se interesează 
de casa asta. Acum o zi sau două, a venit o domnişoară - 
frumoasă ca o floare, era o splendoare de fată. Spunea că 
scrie o carte despre case şi voia să ştie dacă am niscaiva 
planuri vechi; şi, fireşte, a adus vorba despre casa asta 
veche a domnului Derrick. 

— Cum arăta? întrebă Dick. Înaltă sau scundă, plină?... 

— Acum nu îmi mai aduc aminte nimic, decât că avea ochi 
foarte frumoşi - un fel de albastru-cenuşiu, exact ca 
nepoată-mea; şi nişte gene lungi, negre. 

Dick îşi dădu seama că descria ochii lui Mary Dane, sau ai 
dublurii ei. Considera că sosise momentul să recunoască cu 
tact că era ofiţer de poliţie. 

— Detectiv, asta eşti? Ei bine, nu pot să-ţi spun mai mult 
decât ţi-am spus. Voia să ştie unde putea să-l găsească pe 
arhitect şi i-am dat adresa. A scris-o chiar pe masa asta, 
arătă el cu un deget tremurând. La început nu reuşea să-şi 
găsească stiloul, dar până la urmă a dat de el în poşetă - un 
stilou de aur, cu capac lăcuit şi o piatră mare, roşie, la 
capăt. 

Dick rămase cu gura căscată: era descrierea stiloului pe 
care îl pierduse el şi îi fusese restituit de infirmiera Mary 
Dane. 


Bărbatul care ieşi în seara aceea de la Scotland Yard era 
un bărbat cuprins de o dureroasă nedumerire. Era ora 
11,30 şi, de îndată ce ieşi din Strand, străbătu o zonă 
relativ pustie până ajunse în Holborn, apoi pătrunse în 
tăcerea şi pustietatea cartierului Bloomsbury. Era puţin 
agasat de faptul că-şi părăsise atât de precipitat 
apartamentul, când interesul îi fu trezit de una din acele 
mici întâmplări neplăcute, atât de frecvente într-un mare 
oraş. 

O femeie mergea înaintea lui, la o distanţă atât de mare, 
încât nu putea fi absolut sigur că era totuşi o femeie şi nu 
un bărbat. Continuându-şi drumul, o ajunse treptat din 
urmă, deşi nu-şi dădu de fel seama de acest lucru. 
Agresorul trebuia să fi venit din direcţia opusă: Dick nu-l 
zări decât după ce auzi ţipătul şi văzu doi oameni luptându- 
se. Iuţi pasul şi ajunse în dreptul lor în clipa în care, 
scăpând din mâinile bărbatului, fata se întoarse pentru a o 
lua la goană. Se izbi de detectiv şi aproape că-l răsturnă. 
După o altă clipă, bărbatul o prinse de braţ. Era foarte înalt, 
mai înalt decât Dick Staines; avea o voce groasă, de om 
beat şi vorbea foarte tare. 

— Hei! Vino aici! 

Inspectorul Staines îl prinse cu o mişcare de profesionist, 
îl răsuci şi îl lipi de grilajul grădinii care ocupa mijlocul 
pieţei. 

Deodată însă o auzi pe fată exclamând, speriată, şi, 
întorcând capul, se pomeni holbându-se prosteşte la Mary 
Dane. Era îmbrăcată într-un taior bleumarin şi probabil că 
nu ar fi recunoscut-o cu pălăria ei mică, strânsă pe cap. 

— Oh! Domnule Staines, te rog, scapă-mă de omul acesta! 

Lunganul deveni agresiv, gata să facă scandal împotriva 
unei intervenţii neprovocate. 

— Ce vrei, domnule? Vorbea şi mai tare şi mai răguşit. Ce, 
n-am voie să stau de vorbă cu o domnişoară... o veche 
prietenă de-a mea din Cape Town? 

Îşi agită degetul de beţiv în obrazul fetei: 


— Credeai că n-o să te cunosc, ai? Lordy are memorie 
bună: şi nu uită niciodată pe cineva care i-a făcut odată 
figura... şi... 

Gesturile ofițerului de poliţie au fost precise. Dick Staines 
îl zvârli din nou, fără nici un efort, în gardul de fier. 

— Omul acesta s-a legat de dumneata? 

— Nu... Cred că m-a confundat cu cineva. 

— Pe dracu, te confund! exclamă străinul. Numele 
dumitale e Marry de Villiers! Dar dumneata cine eşti, 
domnule, aş vrea să ştiu? se întoarse el subit spre Dick. 

— Eu sunt inspectorul Staines de la Scotland Yard, 
răspunse Dick, şi la aceste cuvinte lunganul se făcu deodată 
mai mic. Vocea îi scăzu, devenind un fel de văicăreală 
linguşitoare. 

— Nu supăr pe nimeni, domnule inspector. Poate că am 
făcut o greşeală cu domnişoara. De fapt, să vă spun drept, 
am dat pe gât vreo câteva păhărele. 

— Ia să te vedem mai bine, spuse Dick, apucându-l strâns 
de braţ. 

Primul lucru care-i sări în ochi lui Dick fu capul 
extraordinar de îngust al individului; faţa lungă, bronzată, 
un nas mobil, ochii mici şi rotunzi, înfundaţi în orbite, o 
mustață mică, zbârlită, se întipăriră instantaneu în memoria 
lui Dick. 

— E în regulă, domnule, mă cheamă Lordy Brown. Am 
debarcat sâmbătă de pe „Glamis Castle”. Domnişoara ştie - 
sau poate că nu ştie. 

Apoi, spre surprinderea lui Dick, începu să vorbească 
deodată repede într-o limbă pe care detectivul n-o 
înţelegea. Crezu mai întâi că este germana, apoi îşi dădu 
seama că e olandeza. 

— Nu înţeleg ce spui. Dumneata înţelegi? întrebă 
întorcându-se spre fata care asculta atentă, dându-se înapoi 
cu un pas. 

— Bănuiesc că încearcă să-mi spună mie ceva, răspunse 
ea. 


— Dumneavoastră, domnişoară? spuse Lordy Brown, 
aproape umil. De ce să vă vorbesc dumneavoastră? V-am 
făcut azi destule neplăceri. Sunt un om de omenie, îmi cer 
scuze! N-am debarcat decât sâmbătă; am un prieten bun 
aici, domnule inspector. M-am dus la el, dar nu era acasă. 
Tip cumsecade... l-am cunoscut cu ani în urmă, pe când 
locuia într-un cort murdar şi vechi în Tanganika. O să-l 
primească pe Lordy. Milionar, asta e tipul. S-a certat cu 
bătrânul lui şi a şters-o în Africa, dar e un tip de treabă - 
Walter Derrick. 

— Cunogşti cât de cât Londra? întrebă Dick. Ştii unde este - 
menţiona o cafenea în apropiere de Piccadilly Circus, pe 
care rareori o scapă vreun turist străin. Aşteaptă-mă acolo 
peste o jumătate de oră! Dacă n-ai să fii acolo, ştiu eu cum 
să dau de tine. Unde locuieşti? 

Omul îi dădu adresa unui hotel. 

— Ne vedem peste o jumătate de oră. Dacă nu eşti acolo, 
te caut şi dau eu de tine, spuse Dick şi, fără nici o altă 
vorbă, se întoarse şi plecă. 

Fata se îndepărta, mergând încet. Era vizibil că aştepta s-o 
însoţească. 

— A fost îngrozitor, mi-am pierdut capul, spuse ea cu un 
aer de întristare. Nu l-am văzut pe omul acela până m-a 
acostat... Detest beţivii. 

— Unde ai tras astăzi? întrebă el. 

Locuia la un hotel din Grower Street. Venise pentru ziua 
aceea de la Littlehampton să facă nişte cumpărături şi urma 
să se întoarcă acolo a doua zi. Nu-i prea plăcea Londra, îi 
mărturisi ea. 

— Vreau să-ţi pun o întrebare, spuse Dick. Ai auzit 
vreodată de cineva care să-ţi semene atât de mult încât să 
puteţi fi confundate? 

— Nu, nu cred că există cineva în lume care să fie identic 
cu altcineva, spuse ea. Am într-adevăr o dublură? 

— Sunteţi trei, dacă domnul Lordy Brown nu a vorbit 
cumva visând. Te-a confundat cu o domnişoară de Villiers 


din Cape Trown. Cunoşti acest oraş? 

Spre surprinderea lui, ea dădu din cap afirmativ: 

— Am fost acolo acum doi ani. 

— Dar pe atunci nu puteai fi infirmieră: nu aveai vârsta 
necesară. 

— Aş fi preferat să nu-l fi văzut pe omul acela; mă 
îngrijorează, fu răspunsul ei. 

Nu o întrebă ce motiv are să fie îngrijorată în privinţa unul 
om pe care nu-l cunoştea şi pe care s-ar putea să nu-l mai 
vadă niciodată. 

— E curios că-l cunoaşte pe Derrick, spuse el. 

Fata nu răspunse, iar când Dick repetă această afirmaţie 
banală, întrebă: 

— Derrick? Era domnul acela cu Rollsul galben? E la 
Londra? 

În momentul de faţă, îi spuse Dick, domnul Walter Derrick 
se află în casa lui de la ţară, în Surrey. 

— E un om cu mult noroc, spuse ea. 

Dick o întrebă de ce, şi ea zâmbi. lar când el insistă: 

— Ce prost eşti! Iar lordul Weald - Tommy îi spui, nu-i aşa? 
- te crede grozav de deştept! Nu crezi că e un noroc să nu 
fii nevoit să accepţi compania unor vechi prieteni din Africa 
de tipul domnului Brown? Ai să te întâlneşti cu domnul 
Brown, nu? Întreabă-l cine este domnişoara de Villiers - e 
un nume destul de obişnuit la Cape Town, dacă-mi amintesc 
bine. Ţi-ai pierdut iarăşi stiloul? 

Întrebarea îi aduse aminte de ceva care îl intriga. 

— Eram aproape convins că l-am pierdut din nou, spuse el. 
lată însă că a venit momentul să te întreb dacă n-ai o 
dublură. La Wandsworth e un constructor, cu numele de 
Ellington, foarte bătrân, care a avut recent un musafir - o 
domnişoară care, judecând după descrierea lui, arăta ca 
dumneata; l-a vizitat în ziua în care îmi pierdusem stiloul, şi 
cu acest prilej... s-a mai întâmplat ceva la fel de remarcabil. 
Ellington spunea că tânăra îi ceruse amănunte despre casa 
lui Walter Derrick şi că scosese un stilou, care evident era 


stiloul meu, pentru a-şi nota o adresă. Sunt chiar atât de 
amuzant? adăugă el puţin sarcastic, deoarece ea izbucnise 
în râs. 

— Eşti teribil de amuzant. Priveşte! 

Deschise poşeta, scoase un obiect strălucitor de aur şi i-l 
întinse. Dick se opri să-l examineze. Era identic cu stiloul pe 
care-l avea el în buzunar. 

— L-am cumpărat astăzi pe Regent Street, spuse ea 
solemn. Aş fi putut cumpăra patruzeci, sau cincizeci, sau o 
sută! Par să fie la modă. Am văzut şi în tren pe cineva 
folosind un astfel de stilou. De unde îl ai? 

— Pe al meu mi l-a dat lommy, spuse el. 

— Fireşte că Tommy ţi l-a dat pe al dumitale! îl ironiză ea. 
Există un magazin pe Regent Street care nici nu vinde 
altceva - un magazin de stilouri. Dacă crezi că merită 
osteneală, poţi să vezi o mulţime expuse în vitrină; iar dacă 
crezi că sunt de aur, află că nu sunt! Nu-mi face plăcere să-l 
trădez pe Tommy al dumitale, dar costă 4 şilingi şi 6 pence 
bucata şi cred că s-au vândut circa 50.000. Vrei să-mi spui 
ceva? 

— Îţi spun tot ce pot, răspunse el. 

Ea tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— Ce este misterul acesta grozav? La ce te gândeşti când 
spui că eu sunt de fapt trei - domnişoara Villiers, eu însămi 
şi încă cineva - cine este acel cineva? Au comis oare nişte 
crime îngrozitoare şi, în seara aceea dumneata veniseşi de 
fapt la Brighton ca să mă arestezi? 

— Ce idee absurdă! începu el. 

— Nu te eschiva! Mi-am dat seama în momentul în care te 
îndreptai spre mine, în sala de dans, că ceva nu era deloc în 
regulă. Mi se părea că veniseşi special ca să mă demaşti - 
aceasta a fost senzaţia pe care am avut-o. Şi ai avut-o şi 
dumneata! 

— Ai o soră? întrebă el, şi ea dădu afirmativ din cap. 

— În vârstă de 12 ani, şi nu-mi seamănă deloc. E brunetă. 
E un copil teribil de deştept, dar nu atât de deşteaptă încât 


să mă poată înlocui. Dacă am o soră geamănă? Nu. 
Adevărul este, domnule Staines, că trebuie să am o 
înfăţişare foarte comună. 

Îi mai spuse că toate scrisorile pe adresa micului hotel în 
care locuieşte îi vor parveni. Simplul fapt că ea îi sugera să-i 
scrie îi făcu o plăcere ridicolă; plăcerea fu oarecum 
atenuată la despărţire: 

— Pentru cazul în care găseşti o a patra persoană care 
arată ca mine şi vrei să ştii unde mă aflu, adăugă ea. 

Dick se întoarse la cafeneaua unde se înţelesese să se 
întâlnească cu omul din Africa. Îl găsi aşezat la o masă mică, 
într-un colţ al sălii. În cămaşa lui cenuşie, deschisă la gât, cu 
pălăria uzată pe capu-i îngust, împinsă spre ceafă, cu faţa 
lungă, slabă şi bronzată, chiar în acea ambianţă boemă era 
o figură insolită. 

Erau acolo oameni care-l cunoşteau pe Dick Staines şi 
care, când se ivi în uşă, se întoarseră repede cu spatele 
spre el, fiindcă acea cafenea era un loc preferat de întâlnire 
al „zmeilor”, al escrocilor şi al acelei mici lumi compuse din 
tineri îmbrăcaţi după ultimul strigăt al modei, care stau la 
pândă pentru a înhăţa vreun străin credul. 

— Ce bei, căpitane? întrebă Lordy Brown, apoi, cu un 
pocnet din degete ca un foc de pistol, chemă chelnerul: Hei, 
alo! Adu un pahar pentru căpitan! 

Dar Dick refuză să bea altceva mai tare decât o limonadă. 

— Aş fi luat şi eu una, dar n-am băut ani de zile decât asta; 
numai sirop de lămâie şi apă infectă! Numai când văd 
limonada, mi se întoarce stomacul pe dos! Sper că nu mai 
sunteţi supărat pe mine din cauza întâmplării aceleia cu 
domnişoara? Adevărul este că eram afumat. Îl cunoaşteţi pe 
prietenul meu, domnul Walter Derrick? 

Rămase vizibil consternat, aflând că Dick îl cunoştea. 

— Cumsecade băiat, cam moale, dar bun. Curios cum l-am 
cunoscut. Îşi făcuse o tabără într-un loc numit Pakasada; 
căutau aur, el şi un alt tip, pe nume Cleave. Am dat peste el 
în junglă; era foarte bolnav - un leu îi zdrobise piciorul - 


dar l-am adus înapoi în tabăra în care stătea. Pun rămăşag 
că-şi aminteşte de asta, căpitane! Pun rămăşag că va spune: 
„la te uită, Lordy! Cu ce-ţi pot fi de folos, bandit bătrân?!” 
Tare glumeţ era el, Walter. N-am cunoscut niciodată un tip 
care să fie aşa de glumeţ şi, în acelaşi timp, aşa de spiritual 
ca el. Am stat patru zile oblojindu-i piciorul - pulpa stângă 
sfâşiată, ceva îngrozitor Se dusese după un leu bătrân şi 
năpârlit - ăştia pot fi primejdioşi. Spunea că are să rămână 
toată viaţa un olog şchiop, dar eu i-am spus: „Nu. Ascultă 
ce-ţi spun eu, Walter. Cu experienţa mea sunt mai bun ca 
orice doctor. 'Torni iod şi multă apă fierbinte - mai bine ca 
doctorul”. Walter o să-şi amintească! O să zică: „Lordy, ce 
bine-mi pare că te văd! Mi-ai salvat viaţa, Lordy, şi acum eşti 
pe geantă, acum am să te salvez eu pe tine!” 

— Sper, spuse Dick, când vorbăreţul se opri să răsufle. 

— Fireşte c-o s-o facă. Noi ăştilalţi suntem totdeauna uniţi. 
Suntem sarea pământului. Altfel decât voi, cei de-acasă - 
noi am trecut prin multe. Taică-meu a fost unul dintre primii 
pionieri. Cunosc regiunea de la Trecătoarea Crăciunului 
până la cascade şi în jos, spre Bulawayo. Am căutat aur în 
Barotseland şi Bechuanaland; am trăit în Kalahari. 

Se uită la Dick cu o privire care voia, parcă, să-l 
cântărească. Era vizibil că se întreba dacă să-l informeze pe 
Dick de ceva despre care aproape că-i spusese în cursul 
conversaţiei. 

— Bănuiesc c-o să aflaţi cine sunt, domnule inspector. Nu 
vreau să vă fac neplăceri - cred că poliţiştii trebuie trataţi 
ca nişte domni. Am avut necazuri, recunosc; am stat de 
două ori la închisoarea centrală din Pretoria, şi nu are rost 
să n-o recunosc - o dată un an şia doua oară trei ani şi 
jumătate. Dar asta a fost pe vremea când beam şi am fost 
dus pe o cale greşită de unii mai răi ca mine. Acum sunt om 
cinstit. Jocul celălalt nu merită riscurile. Ştiţi asta mai bine 
ca mine, nu-i aşa, domnule inspector? 

— Ce delicte ai comis? întrebă Dick. 


— Erau şi nu erau grave. N-am fost capul în niciuna din 
afacerile astea. Prima a fost o afacere simplă; l-am jefuit de 
aur pe un căutător - el era criţă şi eu eram criţă, şi nu ştiu 
până în ziua de azi cum s-au petrecut lucrurile. Dar poliţia 
mi-a aruncat-o mie în spinare - poliţiştii de acolo nu-s atât 
de cinstiţi ca cei de aici, din Anglia, adăugă el grăbit. Prima 
porţie mi-am luat-o la închisoarea centrală din Pretoria. A 
doua afacere era nevinovată, ca să-i spunem aşa. Mi-au 
spus că domnul cumpără diamante - nu e voie să cumperi 
diamante în Africa de Sud. 

— Ştiu, spuse Dick. Mai departe? 

— Uitaţi cum a fost, domnule, continuă încet Lordy Brown. 
M-am dus la el să-i spun că-l va căuta poliţia. Aş fi putut, în 
cel mai rău caz, să-i cer câteva lire ca s-ajung la Cape Town, 
nimic altceva mai rău. Se pare însă că acel domn nu 
cumpăra deloc diamante, iar eu m-am ales cu patru ani 
pentru mărturie falsă. 

— De fapt, pentru că ai încercat să-l şantajezi. 

Lordy nu încercă să nege, dar consideră necesar să 
proclame puritatea intenţiilor lui în ceea ce-l privea pe 
domnul Walter Derrick. 

— Acesta e într-adevăr un om de omenie, un bărbat. Nu 
ştiu nimic împotriva lui decât că-i prea bun la suflet! Omul 
ăsta nu putea face ceva nedrept - şi ce poznaş era! Plin de 
veselie şi de idei năstruşnice. Ştiţi cum vorbea despre 
piciorul rănit, în timp ce-l îngrijeam? Partea leului, zicea. 
Trebuie să fii bărbat, cu adevărat, ca să poţi face haz chiar 
de propriile-ţi necazuri, nu? 

Când spusese că era pe geantă, vorbise de fapt la figurat. 
Îi mărturisi lui Dick că debarcase cu „câteva” lire şi regretă, 
cu jumătate de gură, că părăsise Africa de Sud. Detectivul 
bănuia însă că avusese motive suficiente s-o facă. 

— A fost ceva, răspunse Brown vag, dar întotdeauna am 
spus că, dacă-i faci cuiva faimă proastă, pe urmă poţi să-l şi 
spânzuri! Când eram acolo, Cape 'lown era plin de escroci, 
dar bineînţeles că vina a căzut pe alţii. Escroci! Jumătate 


din banda australiană era acolo, bărbaţi şi femei, locuind la 
cele mai bune hoteluri şi toţi foarte porniţi să facă bani. 

Simţi intensitatea privirii întrebătoare a lui Dick, şi deveni 
subit necomunicativ. 

— Cine este domnişoara de Villiers? 

— A, dânsa? Hm... este o... este o domnişoară pe care o 
cunosc oarecum. 

— Escroacă? întrebă Dick. 

— Nu dau nici un fel de informaţii despre doamne, 
răspunse Lordy, plin de cavalerism. 

Îndreptându-se spre casă, Dick era sigur de un lucru: că 
omul acela realmente se înşelase atunci când o acostase pe 
Mary Dane. Tonul în care i se adresase nu avea nici o 
nuanţă de dragoste sau de prietenie; era mai curând tonul 
de satisfacţie răutăcioasă a unui om lovit, care întâlnise pe 
cel răspunzător pentru necazurile sale. 

Dick era intrigat iar inima îi era grea. Analiză, cu totul 
inutil, cel de-al doilea sentiment. Era abătut, fiindcă fata îi 
era dragă şi fiindcă, în fundul sufletului său, se născuse 
bănuiala, deşi nu chiar convingerea, că Mary şi dublura ei 
sunt una şi aceeaşi persoană. Şi totuşi şi el şi Lordy Brown 
ar fi putut desigur să se şi înşele. Amândoi „recunoscuseră” 
fata în locuri slab luminate, unul în subsolul casei lui Walter 
Derrick, celălalt, la lumina incertă a unui felinar de stradă. 
De ce-ar fi fost ea un duşman al lui Walter Derrick? Ce 
spera să câştige de pe urma acestor aventuri nebuneşti? 
Mintea lui se întoarse la asasinul necunoscut al casierului 
din Slough. Să-i fi fost ea soră, soţie?... Îşi scutură capul. 
Asemenea situaţii apar numai în romane; în viaţa reală, 
oamenii sunt mulţumiţi dacă sunt lăsaţi în pace. 

Presupunând că asasinul din Slough se află în spatele 
tuturor acestor fapte inexplicabile, el cu siguranţă ar fi ştiut 
că toate amprentele aflate în posesia bătrânului Derrick 
fuseseră de mult oferite poliţiei de fiul acestuia - şi 
refuzate. Dar dacă erau ascunse în vreun loc secret, neştiut 
de nimeni... Nu, îşi zise el, respingând ipoteza amprentelor. 


Mai probabil era că aceşti vizitatori de la miezul nopţii 
căutau restul banilor bătrânului Derrick, despre care ştiau 
că sunt ascunşi în casă. 

Aşa că putea să le coboare, pe Mary Dane şi dublura ei, 
din domeniul ficţiunii şi să o aşeze pe cea de-a doua în locul 
care i se potrivea, în cazul în care ipoteza lui era valabilă, şi 
anume acela de membră a unei bande inteligente, în 
căutare de bani uşor de obţinut, bani a căror lipsă nu s-ar 
remarca niciodată şi, în consecinţă, nu ar stârni nici un 
scandal. 

În noaptea aceea se răsuci multă vreme în pat, fără somn, 
gândindu-se necontenit, elaborând diverse ipoteze numai 
pentru a le îndepărta imediat din minte, una după alta. 
Adormi, în sfârşit, după ce luase hotărârea să găsească 
femeia care se substituia lui Mary Dane şi să lămurească un 
mister care începuse să-l calce pe nervi. 

Nimic altceva (îşi spuse el) nu putuse să-i îndrepte paşii, a 
doua zi, spre micul hotel din Grower Street, unde înnoptase 
Mary, decât o îndrăgostire prostească. Fu pedepsit pentru 
acest fapt nesăbuit, căci Mary plecase cu un tren de 
dimineaţă, deşi îi spusese că va rămâne în oraş toată ziua. 

— Sunteţi domnul Staines? întrebă servitoarea, amintindu- 
şi ceva. Vă rog să aşteptaţi puţin, domnule! Tânăra doamnă 
a lăsat o scrisoare pentru dumneavoastră; a spus că veţi 
veni în această dimineaţă. 

Cu toată enervarea care-l cuprinsese, Dick izbucni în râs. 
Ce sigură era această „tânără doamnă” şi ce bine cunoştea 
ea felul de a reacţiona al bărbaţilor! Iritarea însă nu i se 
risipea uşor. lar scrisoarea, prin conţinutul său, era şi mai 
puţin de natură să-i restabilească calmul. 

„Dragă domnule Staines, Îmi pare atât de rău că trebuie 
să mă întorc la Littlehampton! Am primit un telefon de 
dimineaţă şi mi s-a spus că domnul Cornfort nu se simte 
prea bine. Îmi pare foarte rău că nu pot lua dejunul cu 
dumneata, dar sper că mă vei invita şi altă dată”. 


Scrisul era mic, aproape copilăros. lar sentimentul de 
enervare al lui Dick Staines era acum şi mai acut, căci o 
căutase pentru a o invita la dejun, şi era cât se poate de 
sigur că, în seara precedentă, nu menţionase deloc o 
asemenea intenţie. 

— Afurisită femeie! spuse Dick cu blândeţe. 

În ziua aceea nu avea prea multe de făcut, doar o 
reexaminare a dosarului din Slough. Despre acest asasinat 
se ştiau remarcabil de puţine lucruri. Singurul indiciu cât 
de cât valoros fusese dezvăluit într-o declaraţie a unui 
căruţaş, numit, printr-o coincidenţă, Carterl „iar o notă 
scrisă cu creionul pe marginea ei informa laconic: „De 
atunci, acest om a încetat din viaţă”. 

Carter văzuse motocicleta şi tramvaiul apropiindu-se încet, 
din direcţia Maidenhead. Motociclistul era îmbrăcat în maro 
şi purta ochelari mari. Înălţimea lui era greu de apreciat, 
deoarece era aşezat pe motocicletă. Casierul asasinat avea 
40 de ani, era boxer amator şi îi plăcea foarte mult să 
meargă pe jos. Obişnuia să facă pe jos drumul de la Slough 
până la uzină, care era aşezată în afara oraşului, şi să ducă 
banii într-o servietă neagră. Directorul considerase că 
acesta era un obicei primejdios şi dăduse dispoziţie 
casierului să nu mai plece cu bani asupra sa neînsoţit de un 
paznic, dar, de cele mai multe ori, această dispoziţie era 
ignorată. Era singur în dimineaţa aceea când, în văzul a trei 
sau patru persoane şi al şoferului camionului unei băcănii, o 
motocicletă şi un tramvai s-au oprit lângă bordura 
trotuarului şi motociclistul a coborât. S-a prefăcut că umblă 
la motorul motocicletei, până în momentul când casierul a 
ajuns în dreptul său, apoi s-a întors, şi-a scos pistolul şi a 
tras. Nimeni nu l-a văzut când s-a urcat din nou pe 
motocicletă şi, înainte de a-şi fi dat cineva seama de ce se 
întâmplă, a şi dispărut. A traversat oraşul şi, fapt curios, s-a 
supus semnalului unui agent de circulaţie, care l-a oprit 
pentru a permite trecerea unui autocamion, iar de atunci 
nu l-a mai văzut nimeni. 


Pistolul fusese găsit în mijlocul străzii, la o distanţă mică 
de locul crimei; poliţia susţinea că, încercând să-l bage în 
buzunar, pistolul îi alunecase din mână asasinului şi căzuse 
între motocicletă şi tramvai. Nu s-a mai găsit nici o urmă, 
nici a lui, nici a motocicletei. Nimeni nu-i reţinuse numărul 
de circulaţie. După cum era şi firesc, Scotland Yardul a 
adunat pe toţi cei care dăduseră vreodată o lovitură în 
genul acesta sau aveau o reputaţie proastă, dar nu a reuşit 
să găsească soluţia misterului; şi convingerea generală la 
Scotland Yard a rămas că asasinul fusese un om cu şcoală, 
care izbutise să fugă în Franţa. 

Regula generală este că un criminal oarecare nu încearcă 
să părăsească Anglia, şi aceasta dintr-un motiv foarte 
întemeiat. Un om care nu cunoaşte o limbă străină sau 
obiceiurile dintr-o altă ţară nu poate spera să treacă 
neobservat. E remarcat oriunde se duce şi, deoarece 
semnalmentele persoanelor urmărite de poliţie sunt imediat 
transmise peste hotare, i-ar fi fost imposibil să scape până 
la urmă neprins. 

Scotland Yardul putea număra pe degetele unei singure 
mâini pe cei care comiseseră vreun delict şi reuşiseră să 
ajungă pe continent. În mod invariabil, aceştia erau escroci 
internaţionali şi spărgători de seifuri, care se simțeau la ei 
acasă atât ia Paris cât şi la Londra sau oriunde altundeva. 

CAPITOLUL VI. 

Aceasta era, în esenţă, povestea asasinatului din Slough - 
o crimă ordinară, abjectă, comisă de cineva care era, în 
mod evident, necunoscut poliţiei, deoarece prin niciuna din 
căile sale subterane de informaţie, aceasta nu a mai reuşit 
să culeagă nici o aluzie sau vreun indiciu cu privire la 
autorul ei. 

Dick citi şi reciti diversele declaraţii, după cum făcuseră 
înaintea lui un mare număr de ofiţeri de poliţie, cu speranţa 
de a găsi un amănunt trecut cu vederea, oricât de mic ar fi 
fost, care să-l ducă la o concluzie utilizabilă în legătură cu 
acest caz. Citi din nou declaraţia lui Carter, dar niciunul 


dintre paragrafe nu voia să dezvăluie vreo semnificaţie 
nouă. Punând hârtiile la loc trimise dosarul înapoi la arhivă. 
Imediat ce ieşi din birou curierul arhivei, sună telefonul. 

— Dumneata eşti, Staines? 

Recunosncut imediat vocea: era a lui Walter Derrick. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el grăbit, şi auzi râsul lui 
Derrick. 

— Nu, numai că mâine e sâmbătă şi mă întrebam dacă n-ai 
vrea să vii aici să-ţi petreci sfârşitul săptămânii împreună cu 
mine - sau te pomeneşti că Scotland Yardul nu-ţi permite să 
fii liber nici în aceste zile? Dacă cumva aceasta te poate 
convinge mai lesne, află că vine şi Weald... Nu, nu e vorba 
de mai mulţi invitaţi - doar noi trei. Probabil că te vei 
plictisi, dar în această perioadă peisajul rustic este mai 
frumos ca oricând. 

Dick nu avea nici un fel de treburi urgente la Londra, şi 
era curios să cunoască părerea lui Walter Derrick despre 
un anume domn Lordy Brown. 

— M-am întâlnit ieri cu un prieten al dumitale, spuse el. 

— Cine era? întrebă repede Derrick. 

— Îţi voi povesti totul când ne vom revedea, o pasăre tare 
ciudată! 

— Sună într-adevăr ca şi când ar fi vorba de un prieten de- 
al meu, chicoti Derrick. Bărbat sau femeie - nu cumva 
iubiții mei de spărgători? 

— Ei, nu chiar aşa de interesant, răspunse Dick. 

Înainte de a părăsi Londra, ceru şi primi de la compania 
de navigaţie „Union Castle Line” lista pasagerilor care se 
întorseseră în Anglia cu vaporul „Glarnis Castle”. Nici 
printre pasagerii clasei întâi, nici printre cei ai clasei a doua 
sau a treia nu descoperi numele de Lordy Brown. De fapt 
nici o persoană cu numele de Brown nu călătorise cu acest 
vapor. Faptul nu era ieşit din comun; dacă ipoteza 
inspectorului era justă, şi anume că Brown părăsise Africa 
de Sud în mare grabă, spre binele Africii de Sud, atunci el 
călătorise sub un nume fals. Exista, desigur, pe de altă 


parte, şi posibilitatea ca omul să se afle în Anglia de mult 
timp. Această ipoteză căpătă o confirmare atunci când Dick 
descoperi cauza probabilă a fugii lui Lordy. Cu şase luni în 
urmă, la Cape Town avuseseră loc o serie de spargeri, 
operându-se câteva arestări. Deşi Lordy Brown nu era 
propriu-zis urmărit de poliţie, sigur că fusese probabil 
bănuit a fi un membru al bandei. leama de a fi descoperit 
ar fi putut constitui unul din motivele apariţiei lui în Anglia. 

Dosarul care sosi sâmbătă dimineaţă îi dezvălui ce modest 
fusese Lordy. Nu de două ori, ci de peste zece ori văzuse el 
interiorul închisorii Africii, şi executase chiar o pedeapsă la 
care fusese condamnat de autorităţile congoleze din 
Elisabethville. Se pare că îi plăcea mult să călătorească; 
Lordy se prezenta cam vag, ca explorator geolog, dar 
profesia sa de bază era neguţătoria. 

Walter Derrick obişnuia să spună că reşedinţa lui de la 
ţară se afla în Surrey. În realitate, ea era situată chiar în 
marginea comitatului Sussex şi la câteva mile depărtare de 
Singleton. Mogşia era mică, iar casa, modernă şi lipsită de 
ostentaţie. 

Derrick veni în întâmpinarea oaspetelui său, la gară, şi-l 
conduse la Keyley. La rugămintea sa, Dick îi vizitase 
locuinţa din Lowndes Square, unde găsise doi oameni de 
pază. Nu avuseseră nimic de semnalat şi îşi exprimaseră 
părerea, pe care o susţinu şi Dick, că probabil n-o să aibă 
loc nici o tentativă de spargere asupra acestei proprietăţi a 
lui Derrick. 

— Mă agasează povestea asta, oftă el, în timp ce maşina 
gonea pe şoseaua lungă şi dreaptă. Realmente nu înţeleg 
nimic. Dacă, aşa cum crezi dumneata, aceşti oameni 
bănuiesc că în casă sunt ascunşi bani, atunci ştiu tot atât de 
puţin ca şi mine despre locul unde sunt ascunşi! Săptămâna 
viitoare voi chema un arhitect şi câţiva constructori şi vom 
căuta serios. Poate că, dacă o să găsesc ceva, cerşetorii 
ăştia or să mă lase în pace. 


Îl găsiră, aşteptându-i în faţa casei, pe Tommy Weald, care 
salută cu bucurie sosirea lui Staines. 

— Am avut o săptămână foarte plicticoasă şi se părea că 
voi avea cel mai înfiorător week-end. 

— Îţi mulţumesc, spuse Dick. 

— N-am încotro, bătrâne. Afurisitele mele de rude m-au 
adus într-o adevărată stare de deprimare şi, dacă nu aş fi 
acceptat invitaţia dumitale, Derrick, aş fi plecat la Bognor, 
pentru a o cunoaşte mai bine pe micuța mea prietenă. E 
adorabilă, Dick, bătrâne. 

— Cine e? întrebă Derrick amuzant. 

Însă Dick Staines nu ardea deloc de nerăbdare să 
vorbească despre Mary Dane. 

Părea să fie exact week-end-ul deprimat pe care îl 
pronosticase Tommy. Dick avusese o săptămână destul de 
încărcată şi era obosit; în timpul cinei, Derrick fu neobişnuit 
de taciturn, iar Tommy căsca tot timpul între felurile de 
mâncare, uitând cu totul de bunele maniere. Dacă scotea o 
vorbă, o făcea doar pentru a pomeni despre „divina 
infirmieră”, care impresionase, evident, profund, sufletul lui 
sensibil. 

— Sunt nerăbdător s-o văd şi eu pe Mary Dane a ta, spuse 
Derrick. Dumneata ai cunoscut-o? Se întoarse spre Dick, 
care dădu din cap. 

— Da, răspunse el încet, şi aproape că şi dumneata ai 
întâlnit-o - atunci cu maşina. 

— Este fata pe care era s-o calc la Brighton? Dumnezeule 
mare! 

— Nu ţi-aş fi iertat-o niciodată, căscă Tommy. 

Mărturisi că era teribil de obosit, iar când Derrick îi 
propuse să se culce, acceptă bucuros. 

Dick şi gazda lui ieşiră să se plimbe. Era o seară caldă cu 
aerul îmbălsămat de parfumul trandafirilor. Undeva, în 
depărtare, se auzea cântecul unei privighetori. 

— Parcă nu-ţi mai vine să crezi că ar mai exista pe lume un 
loc numit Scotland Yard, nu-i aşa? îl luă Derrick în zeflemea. 


Nici tu scandalagii, nici tu spărgători, nici tu asasini. 

Dick zări o umbră întunecată, sinuoasă, trecând cu 
repeziciune peste gazon. O zări şi Derrick. 

— Nu tu asasini... Nu! 

— M-am angajat faţă de mine însumi că-mi voi oferi 
plăcerea de a împuşca acest dihor într-una din aceste zile. 
Mi-a dat iama prin găini. Apoi, brusc: Cine e acest prieten al 
meu, Staines? M-ai făcut grozav de curios. 

— Nu atât de curios pe cât m-a făcut el pe mine, spuse 
Dick, zâmbindu-şi sie însuşi în întuneric. Cunoşti pe unul 
Lordy Brown? 

— Lordy Brown? repetă celălalt tărăgănat. Îmi sună 
cunoscut. Ce e - artist de circ? 

— Cred că ar fi putut să aibă în viaţa lui, printre altele, şi 
această meserie, spuse Dick. Îţi aminteşti, când erai în 
Africa, ai fost atacat de un leu. Şi, fiindcă veni vorba, nu 
ştiam că eşti vânător. 

— Cu acea ocazie am fost eu cel vânat, fu răspunsul lui. El 
a fost tipul care m-a găsit... Lordy Brown! spuse el gânditor, 
adăugând: un om cu faţa îngustă care vorbeşte tot timpul 
despre el însuşi. Mi-aduc aminte, credeam că a murit... Mi 
se pare că am auzit sau am citit că se înecase undeva în 
Tanganika. Cum ai ajuns să-l cunoşti? 

În această privinţă, Dick era pregătit să spună o mică 
minciună. 

— L-am întâlnit din întâmplare, spuse el. L-aş fi cunoscut 
probabil în orice caz, deoarece secţia mea se ocupă de 
străini indezirabili. Şi, potrivit dosarului său, este unul din 
domnii cei mai indezirabili sosiți vreodată din Africa. 

— Ţi-a spus el că-i prieten cu mine? întrebă Derrick, 
râzând. Nu a pomenit, din întâmplare, faptul că, atunci 
când a părăsit tabăra noastră, a luat aproape 12 uncii de 
aur pe care-l scosesem cu multă trudă din râu? 

Se plimbau în sus şi în jos, Derrick cu o ţigară de foi între 
dinţi, cu mâinile la spate. Era evident că ştirea despre 


sosirea lui Lordy Brown îi stârnise nişte gânduri nu prea 
plăcute. 

— Are tupeu tipul ăsta! spuse el, Eu, prieten cu el! Ţi-a 
povestit că fugea de poliţie, când ne-am întâlnit, şi că am 
trimis pe cineva la o depărtare de 80 kilometri pentru a-l 
denunța autorităţilor celor mai apropiate? Pot să spun că 
Lordy Brown este singurul duşman adevărat pe care l-am 
avut vreodată. Mă urăşte de moarte! Dacă s-ar fi aflat în 
ţară cu câteva luni în urmă, când au fost comise delictele 
acelea, le-aş fi putut înţelege toate bine, mai ales... Nu-şi 
termină fraza. 

— În orice caz, când te vei întoarce la Londra, trebuie să 
te aştepţi să-i primeşti vizita, spuse Dick. Locuieşte acum la 
hotelul Howfolk. îmi închipui că vrea bani. 

— N-o să capete nici un ban de la mine, spuse Derrick 
foarte calm. Acum mi-aduc aminte de el - cred că a fost 
acuzat de şantaj, dar nu sunt prea sigur. Adeseori auzi 
numai frânturi dintr-o poveste şi de aceea am atribuit 
probabil altcuiva acest delict. Dacă vine la mine acasă, n-am 
să ezit să chem poliţia. S-a înţeles foarte bine cu tovarășul 
meu - unul Cleave. Nu sunt sigur dacă Cleave nu avea 
cumva cazier, deşi era un om cu un nivel de cultură foarte 
ridicat. Sărmanul Cleave! N-ar trebui să spun nimic 
împotriva lui. Se scrântise niţel - a plecat într-o bună zi din 
tabără, şi de atunci nu l-a mai văzut nimeni niciodată. 
Tocmai atunci apărea vânatul mare în regiunea noastră, 
care începea să mişune de lei. Eu am împuşcat doi, în ziua 
când a dispărut el. Încep să-mi amintesc mai multe despre 
Lordy Brown, urmă el după o lungă tăcere. A şantajat un 
om la Cape lown dar, din nefericire pentru el, acolo exista o 
bună agenţie de detectivi particulari, iar Lordy a avut noroc 
că nu a fost trimis la Breakwater. Curios - uitasem cu totul 
de el, continuă cu un râs încurcat, şi acum iată-mă 
povestindu-ţi biografia lui! Aş dori să fii cu mine când o să-l 
întâlnesc. Mi-a scris probabil la Londra şi, dacă într-adevăr 
a făcut-o, îi voi răspunde şi-i voi fixa o întâlnire pentru joi. 


Nu mai pomeni în seara aceea nimic despre Lordy. În 
după-amiaza zilei următoare, pe când juca o partidă de 
minigolf plictisit, Derrick spuse: 

— Aş dori să stabileşti, Staines, dacă tipul are şi cazier de 
spărgător. Ar fi mai bine să fim siguri că nu ela fost cel care 
a pătruns în casa mea. 

Domnul Derrick avea obiceiul plebeian să doarmă 
duminica după-amiază, iar Tommy îi cunoştea, evident, 
acest obicei, deoarece imediat ce gazda lor se retrase, 
Înălţimea Sa îi făcu lui Dick un semn cu degetul să-l urmeze 
în grădină. 

— Am maşina afară, spuse el. Ce-ai zice de o mică 
plimbare până la Bognor? 

— Ai cumva rude la Bognor? întrebă Dick şi Tommy chicoti. 

— S-ar putea s-o vedem, pe faleză, bătrâne. Se plimbă tot 
timpul în sus şi în jos, cu moşul acela căruia îi tremură 
mădularele. Sunt sigur că va fi grozav de bucuroasă să te 
întâlnească, spuse el cu viclenie. Ori de câte ori mă văd cu 
ea, îmi vorbeşte de tine - ce bărbat extraordinar eşti, şi se 
miră cum oameni ca tine pot să se facă poliţişti. 

Dick nu avea nevoie să fie convins; numai sugestia unei 
asemenea posibilităţi fusese suficientă pentru a-i face inima 
să bată mai repede. 

La început crezură că drumul lor până la Bognor fusese 
zadarnic. Timp de două ore se plimbară în sus şi în jos pe 
faleză, dar nu zăriră nici urmă de Mary Dane; tocmai 
discutau dacă nu este cazul să se întoarcă la Keyley, când 
Dick văzu un cărucior galben, împins încet pe aleea de la 
capătul falezei, urmat de o siluetă subţirică îmbrăcată în 
albastru şi alb. În secunda următoare, erau în drum spre 
ea. 

Nu fu deloc surprinsă să-l vadă, şi aceasta dintr-un motiv 
bine întemeiat. 

— V-am urmărit timp de o oră cum vă plimbaţi de-a lungul 
falezei - camerele noastre de la hotel oferă o vizibilitate 
foarte bună. 


Tommy dădu o explicaţie incoerentă a prezenţei lor acolo, 
dar ea nu-l luă în seamă. Ochii lui Mary rămăseseră pironiţi 
asupra lui Dick. 

— Acum ce-am mai făcut? Sau ai mai descoperit un ticălos 
cu un stilou de aur de şapte şilingi şi şase pence? 

Se uită cu înţeles la Tommy, care îşi plecă vinovat ochii. 

— Şi cum a decurs întâlnirea cu omul acela îngrozitor? 
Nu-mi vine a crede că l-ai mai întâlnit. 

După-amiaza nu părea să decurgă într-un mod deosebit de 
plăcut pentru Tommy. Nu reuşea să participe la conversaţie 
decât prin eroismul eforturilor sale. Îngrijitorul surd 
împingea căruciorul, mergând înaintea lor, iar ei îl urmau la 
o distanţă mică. 

— Medicul i-a recomandat domnului Cornfort Coasta de 
Est. Plecăm mai întâi la Margate, apoi, cu vaporul la 
Clacton. 

— Ce se întâmplă cu dânsul? întrebă Dick. 

Infirmul nu-l interesase niciodată, şi acum era şocat de 
propria lui nepăsare. 

— Asta e o întrebare pe care nu trebuie s-o pui niciodată 
unei infirmiere conştiincioase, spuse ea şi, fără să înţeleagă 
din ce motiv, Dick se simţi inexplicabil de jenat şi încurcat. 

Nu fusese ceea ce Tommy ar fi considerat o după-amiază 
plăcută şi părerea aceasta şi-o exprimă în repetate rânduri, 
pe toată durata drumului, pe când se întorceau la gazda lor. 
Ar fi fost mai bine, adăugă el, dacă nu i-ar fi propus 
călătoria de plăcere la Bognor. Dick îl întrerupse brusc: 

— Când te întorci la Londra? 

— Peste o lună de zile, spuse Tommy. Trebuie să mă duc la 
această blestemată de mătuşă a mea. Joacă crichet şi, pe 
deasupra, asta îi mai şi place, bătrâne! E pur şi simplu 
indecent. Dar de ce întrebi? 

— Mă întrebam, răspunse Dick încet, dacă ai fi dispus să 
mă primeşti în calitate de chiriaş. Îmi place camera pe care 
mi-ai pus-o la dispoziţie, lommy, şi mă gândesc să rămân, să 
zicem, toată luna viitoare ca oaspete al tău. Nu te holba la 


mine, Tommy - holbează-te la drumul din faţa noastră; văd 
că acul arată peste 90 la oră şi nu cred că e o viteză 
potrivită ca să te holbezi altundeva decât la drum. 

— Dar de ce? întrebă Tommy. Şi apoi, plin de zel: E ceva în 
legătură cu poliţia? Dacă aşa stau lucrurile, bătrâne, o las 
baltă imediat pe mătuşă-mea şi mă întorc cu tine. 

Dick ezită. Dacă ipoteza care începea să prindă formă în 
mintea lui era justă, ar fi putut avea nevoie de ajutor, şi nu 
era deosebit de dornic să împărtăşească Scotland Yardului 
bănuielile sale. Era convins că, în următoarele câteva zile, 
necunoscutul va face ultima şi, probabil, cea mai disperată 
încercare pentru a găsi comoara ascunsă în casa din 
Lowndes Square. 

— Mergi mai încet şi am să-ţi istorisesc, zise el, iar când 
Tommy reduse viteza maşinii la cifra moderată de 50 
kilometri la oră, Dick i se adresă cu cea mai mare 
sinceritate: 

— Îţi închipui, probabil, că va fi amuzant, dar eu te asigur 
că te vei plictisi de moarte şi că există toate şansele să 
petreci câteva zile monotone, fără cea mai mică distracţie 
de pe lume. Dar, dacă n-ai să faci decât ce-ţi voi spune eu, 
am să scot din tine un mic poliţist. Cât despre nefericita de 
mătuşă-ta, eu cred că nu ea o să fie cea păgubită din cauza 
absenței tale. Când poţi să vii la Londra? 

Tommy părea cuprins de agitaţie. 

— Ce zici de miercuri? întrebă el. 

— Mi se pare o zi excelentă. Şi dacă nu te superi, eu m-aş 
întoarce chiar astăzi acasă la tine. Te-aş ruga să-i scrii 
omului tău - care nu va fi deloc bucuros să mă vadă - şi să-i 
spui că-mi dai mână liberă în toată casa, până la sosirea ta. 
Apropo, ai vreo armă de foc? 

— Două pistoale, bătrâne, spuse Tommy. 

— Ai autorizaţie pentru ele? şi, deoarece Tommy rămăsese 
tăcut: Îmi închipuiam eu că n-ai! - îmi va rămâne, cel puţin, 
satisfacția de a te priponi pe tine, dacă nu se întâmplă nimic 
altceva. Unde le ţii? 


Lordul Weald se apucă să-i explice şi era gata chiar să 
oprească maşina şi să-i deseneze un plan, pentru a-i arăta 
poziţia exactă pe care o ocupau pistoalele, într-un mic 
birou, în stânga unei uşi de la etajul patru, deşi toate aceste 
detalii nu erau deloc necesare. 

CAPITOLUL VII. 

La întoarcerea lor la Keyley, îl găsiră pe Derrick jucând 
popice cu grădinarul. Nu părea deloc surprins că-şi 
„luaseră după-amiază liberă”, după cum se exprimă el. 

— Fără femei e o plictiseală de moarte aici. Era cât pe ce s- 
o rog pe infirmieră să-mi ţină tovărăşie. 

— Care infirmieră? întrebă Dick repede. 

Derrick râse. 

— Habar n-am. Am văzut o infirmieră învârtindu-se pe-aici, 
admirând grădina, dar nu m-a lăsat inima să-i atrag atenţia 
că aici e proprietate particulară şi că trecerea e interzisă. 
Subţirică - drăguță, după cât mi-am putut da seama, poate 
că greşesc, dar mi s-a părut că era fata pe care era cât pe 
ce s-o omor la Brighton; dar, la urma urmelor, toate 
infirmierele arată la fel. 

Dick şi Tommy Weald schimbară o privire. 

— Dacă mi-ai spune ce oră era... 

— Cam acum un ceas, spuse Derrick. 

— Atunci pot să te asigur că nu a fost ea, decretă Tommy. 

— Curios... Credeam că ea a fost. După câte mi-o amintesc 
eu pe fata aceea, seamănă leit cu ea. Era însoţită de un 
bărbat, cu care se vedea că este în termeni foarte 
prieteneşti. Au dispărut un timp, iar când am ajuns la 
capătul grădinii de trandafiri, i-am văzut urcându-se într-o 
maşină - infirmiera era la volan. Detest femeile care 
conduc. 

— Ai mai remarcat ceva la infirmieră? 

— Era la oarecare distanţă de mine. Singurul lucru pe 
care l-am văzut a fost că purta mănuşi maro. 

Era o nouă lovitură pentru detectiv. Mary Dane purtase 
măânuşi maro: le văzuse de departe şi se mirase de ce 


poartă ceva ce nu i se potriveşte cu restul ţinutei. Cine era, 
deci, această misterioasă dublură şi de ce îşi alesese o 
infirmieră cu totul inofensivă? 

Dick îi ceru gazdei scuzele de rigoare şi Walter Derrick, 
departe de a fi disperat din cauza plecării lui premature, se 
oferi să-i pună la dispoziţie maşina sa pentru a-l duce la 
Londra - o ofertă pe care detectivul o acceptă cu bucurie, 
fiindcă duminica trenurile circulau îngrozitor. Între timp, 
Tommy vorbise acasă la el şi dăduse instrucţiunile necesare 
pentru primirea oaspetelui. 

Dick constată că personalul casnic fusese întărit cu două 
fete noi, care, în loc să fie supărate de prezenţa lui, îl 
salutară aproape cu entuziasm. Mai târziu, seara, pe când îi 
servea cafeaua în camera sa, deosebit de plăcută, 
majordomul îi explică de ce fusese primit cu atâta căldură. 

— Servitoarelor le e teamă de casa domnului Derrick, 
domnule, spuse el. 

— Ce anume le face să le fie teamă? întrebă Dick. 

— Desigur, e o prostie; ele, însă, ca de altfel şi intendentul 
domnului Derrick, susţin că locuinţa e bântuită de stafii. 
Intendentul afirmă că aude tot timpul zgomote şi că, într-o 
noapte, l-a văzut pe tatăl domnului Derrick, bătrânul avar, 
urcând scările... l-a văzut atât de clar, cum vă văd eu pe 
dumneavoastră. Era o noapte cu lună şi s-a speriat aşa de 
tare, încât nu a avut curaj să se ia după el. 

Era pentru prima dată că Dick auzea vorbindu-se de stafii 
în casa lui Derrick, însă fu atât de impresionat, încât 
telefonă la Keyley. 

— Prostii! pufni Walter Derrick. Pentru prima dată aud una 
ca asta. 

— Te superi cumva dacă îi pun câteva întrebări speriosului 
dumitale intendent? întrebă Dick. 

— Deloc. Telefonează-i şi cheamă-l - sau mai bine am s-o 
fac eu. Nu cred să jefuiască cineva casa cât lipseşte el. Sau, 
mai bine, du-te dumneata acolo şi stai de vorbă cu dânsul. 


Dick găsi că a doua alternativă era cea mai bună. Îi dădu 
timp lui Derrick să-l sune pe intendent, înainte ca el însuşi 
să bată la uşă. I se deschise imediat. Lui Dick nu-i scăpă 
faptul că intendentul ţinea în mână un pistol, pe care după 
ce se convinse de identitatea vizitatorului său, îl strecură în 
buzunar. 

— Da, domnule, m-am speriat, nu mi-e ruşine să v-o 
mărturisesc, spuse el. Nu cred în stafii. Am fost mulţi ani 
militar, pe vremuri, iar intendent am fost în case şi mai 
ciudate decât aceasta, însă n-aş vrea să mai trec printr-o 
noapte ca aceea de sâmbătă. L-am văzut pe bătrân. 

— Îl cunoscuseşi personal? întrebă Dick, surprins. 

— L-am văzut de multe ori. Eram portar la o societate 
imobiliară cu care a făcut o mulţime de afaceri. Agenţii 
acestei societăţi mai lucrează şi acum pentru domnul 
Derrick; în felul acesta am căpătat slujba de aici. 

— Cum arăta bătrânul? 

— Slab şi scund. Abia v-ar fi trecut de umăr domnule. 
Şchiopăta - puteai să-l recunoşti de departe. 

Dick află ceva nou. Auzise multe despre acest om avar, dar, 
lucru curios, nimeni nu-i pomenise această infirmitate 
fizică. 

— Spune mi acum ce s-a întâmplat când zici că ai văzut 
stafia. 

— Eram în bucătărie. Tocmai îmi luam cina, când mi s-a 
părut că aud zgomot - parcă umbla cineva pe culoar. M-am 
ridicat de la masă, mi-am luat pistolul acesta vechi al meu şi 
am urcat scările până în hol. Nu vedeam nimic şi de aceea 
am aprins luminile. Salonul şi sufrageria aveau uşile închise 
cu cheia şi mi-am spus atunci că imaginaţia mea trebuie să- 
mi fi jucat o festă. Mi s-a părut apoi că aud un zgomot sus, 
la etaj, şi am început să urc scările, nu prea grăbit, credeţi- 
mă. Am ajuns la primul palier, n-am văzut pe nimeni, şi apoi 
mi-am îndreptat privirea mai sus. Stătea lângă fereastra 
palierului, iar lumina lunii îi cădea direct în faţă. 

Îngrijitorul înghiţi un nod, şi apoi dădu din cap. 


— Ce-ai făcut atunci? 

— Am rămas pe loc şi l-am urmărit cum se depărta 
şchiopătând, până a dispărut. 

— A fost ceva mişcat de la locul său? Te-ai dus să te uiţi 
sus? îmi închipui că nu, spuse Dick, zâmbind. 

— Nu, domnule, nimic nu era atins. N-am să vă mint, 
domnule, deşi, dacă veţi povesti acest lucru domnului 
Derrick, îmi voi pierde slujba. Am luat-o la goană în jos, cât 
mă ţineau picioarele, şi m-am încuiat în bucătărie. 

— "Ţi-a fost frică? râse Dick. 

— Da, domnule, răspunse omul încurcat. Nu ştiu ce-aţi fi 
făcut dumneavoastră. Desigur, pare o prostie acum când 
stau aici, într-o cameră cu lumină şi cu cineva lângă mine, 
dar atunci eram singur în casă. Şi a mai fost văzut şi altă 
dată înainte. Tovarăşul meu spunea că l-a văzut plimbându- 
se, şchiopătând, prin faţa casei. Fireşte că nu ştia cine este, 
dar, când mi l-a descris, l-am recunoscut imediat. 

— Ce-ar fi să presupunem, îl ironiză Dick, că nu a fost o 
stafie, ci un om în carne şi oase? Ar fi putut intra cineva în 
casă? 

— Numai prin uşa din faţă, şi aceea era încuiată. 

— Zăvorâtă? 

— Nu, domnule; zăvorul nu era pus, şi nici lanţul de 
siguranţă. Adevărul este, domnule Staines, că lanţurile şi 
zăvoarele sunt foarte bune pentru a nu permite intrarea 
cuiva, dar ele nu-ţi permit nici să ieşi! 

— Cu alte cuvinte, ele nu-ţi dau posibilitatea să fugi? 
Spune-mi, acum unde dormi? 

— Dorm în bucătărie, domnule. 

— Bine, spuse Dick. Îţi voi spune acum ce vreau eu să faci 
şi am să obţin, pentru aceasta, permisiunea domnului 
Derrick. 'Te rog să-ţi muţi patul în camera de-alături! Arătă 
spre peretele care despărţea cele două case. 

— În birou, domnule? întrebă omul nervos. Păi, dacă vreţi 
să ştiţi tocmai spre această cameră se îndreaptă mereu 
individul. 


— Să lăsăm pentru moment stafia; să ne concentrăm 
asupra securităţii. 

Dick ieşi pe balconul de unde pornise în aventura lui 
primejdioasă cu câteva zile înainte. Obloanele de fier erau 
acum toate ridicate; cel care îi tăiase calea de întoarcere 
fusese reparat. 

— Dacă dumneata dormi dincolo, iar eu în această cameră, 
va fi uşor să comunicăm între noi. Dacă dormi la subsol şi îţi 
vine un musafir sub formă de stafie, poţi să strigi cât vrei, 
fără să te audă nimeni. Tot ceea ce trebuie să faci, dacă auzi 
ceva, e să baţi în acest perete, fie cu pumnul, fie cu un 
ciocan. Te-aş ruga să urci chiar acum, să baţi în perete, ca 
să-mi dau seama dacă te pot auzi. După aceea ieşi pe 
balcon. 

— N-ar avea nici un rost, domnule. Toate aceste ziduri au o 
grosime de o jumătate de metru. 

— Să sperăm că acesta face excepţie. 

Larkin, intendentul, consimţi să încerce şi Dick îl aşteptă. 
În cele din urmă, auzi un sunet extrem de slab şi apoi ieşi 
pe balcon. 

— Am bătut cu tocul unui pantof, m-aţi auzit, domnule 
Staines? 

Dick fu nevoit să recunoască adevărul şi anume că un 
asemenea sunet nu l-ar trezi din somn. 

— Aşteaptă, spuse el, şi sună după majordom. Există 
cumva în casă o sonerie portativă? 

— Da, domnule, avem una pe care o foloseşte înălţimea Sa 
pentru a-şi chema valetul. 

— Adu-o aici, te rog. 

Majordomul se întoarse cu o casetă de lemn lustruit şi cu 
un colac de sârmă care se termina cu un întrerupător. 

Dick ieşi pe balcon şi dădu instrucţiunile de rigoare. 

— E suficient de cald ca să poţi lăsa fereastra deschisă. 
Clopoţelul soneriei rămâne în camera mea. Dumneata iei 
întrerupătorul şi-l aranjezi astfel încât să poţi ajunge la el 
fără să cobori din pat. 


Larkin dormea pe un pat pliant. Nu-i fu deloc greu să-l 
mute şi era bucuros să aibă prin apropiere ceea ce numea 
el „societate”. Singurul inconvenient era că, ori de câte ori 
voia să mănânce, trebuia să coboare şi să străbată întreaga 
casă pe întuneric. 

— Nu e nevoie să foloseşti această cameră decât seara, 
când vii să te culci ca tot omul. Uşa se încuie? 

Intendentul dispăru şi reveni pe balcon cu asigurarea că 
poate fi încuiată şi zăvorâtă, pe deasupra. Firul fu tras 
dintr-un balcon în celălalt şi, apoi, până în noul dormitor al 
intendentului. Dick aşeză clopoţelul soneriei lângă patul 
său. 

Noaptea nu aduse nici o nouă aventură. leşi, dis-de- 
dimineaţă pe balcon, unde îi găsi pe Larkin, fumându-şi 
prima pipă din ziua aceea. 

— Nu, domnule, nu s-a întâmplat nimic. Mă întreb tot 
timpul dacă luminatorul de pe acoperiş este asigurat. După 
cât pot să văd, nici acum nu este încuiat, dar nici nu poate fi 
încuiat. 

Dick trecu pe celălalt balcon şi îl urmă pe intendent în 
casă. De pe palier urca o scară îngustă care se termina într- 
un oficiu fără uşi. Ridicând privirea, văzu o scară 
suspendată orizontal şi, după cât se părea, printr-o 
contragreutate. Era o foarte obişnuită scară de incendiu. 
Trase de o frânghie groasă, scurtă, şi capătul scării cobori 
şi, în acelaşi timp, luminatorul de sus se deschise automat. 
Urcă scara şi ieşi pe acoperiş. Scara reveni în poziţia 
iniţială, iar luminatorul se închise. Se deschidea uşor din 
afară. Acoperişul nu era înclinat, suprafaţa lui fiind 
întreruptă numai de coşurile de cărămidă. Ceva mai 
departe dădu de alt luminator - ducând - presupuse el, în 
casa lui Weald. Acest al doilea luminator era de aceeaşi 
construcţie ca primul şi putea fi de asemenea deschis din 
afară. Casa următoare era mai înaltă cu un etaj, dar avea o 
scară de fier pe care se putea cobori, în caz de incendiu, pe 
acoperişul plat. 


Reveni la intendent cu o dare de seamă liniştitoare. 

— Nu cred ca prietenii noştri să intre - sau să poată intra 
pe această cale, spuse el. Ulterior, această recunoaştere 
avea să-i fie de mare folos. Cumva, se aştepta ca Lordy 
Brown să vină în vizită la casa de alături şi îi lăsase vorbă lui 
Larkin ca, într-un asemenea caz, să trimită după el. Totuşi 
pe Lordy nu avea să-l întâlnească decât din întâmplare. 

În acea după-amiază, Dick mergea grăbit pe Piccadilly, 
urmând să se vadă cu Bourke, cu care îşi fixase o întâlnire. 
Ajunsese cu un taxi până în Berkeley Street, dar circulaţia 
era atât de densă şi de înceată, încât se hotărâse să 
plătească şi să-şi continue drumul pe jos. 

Se uită la ceas; trecuseră cinci minute de la ora fixată 
pentru întâlnire. Intră într-un magazin de ciorapi unde era 
cunoscut şi îl chemă la telefon pe Bourke, dar i se răspunse 
că acesta a plecat, lăsându-i vorbă că amână întâlnirea. 
Uşurat, Dick ieşi în Piccadilly şi îşi continuă plimbarea spre 
Circus, cu un pas mai lent. 

Staines era londonez prin naştere şi preferinţă; zgomotele 
oraşului erau cele mai frumoase sunete pentru urechea lui, 
iar mirosul de asfalt, mai frumos decât parfumul florilor. 
Dick Staines avea ceva de visător; îi plăcea să-şi dea frâu 
liber imaginaţiei, să-şi închipuie viaţa unuia sau altuia 
dintre bărbaţii sau femeile zărite întâmplător şi să facă tot 
felul de speculaţii asupra intereselor care-i făceau să se 
grăbească de la o treabă la alta, asemenea furnicilor. 

În punctul unde Piccadilly Street se întâlnea cu 
aglomeratul Piccadilly Circus, Dick se opri la marginea 
trotuarului, cu mâinile prinse la spate, urmărind circulaţia 
încurcată, pe care o descurcau doi poliţişti plictisiţi. 

— Ia te uită, domnul Staines, ce plăcere! 

Se întoarse pe călcâie şi văzu o faţă prelungă, îngustă, doi 
ochi de un albastru şters şi o gură neregulată, strâmbată 
într-un zâmbet. Altfel, fără această imagine, poate că nu l-ar 
fi recunoscut pe Lordy Brown în costumul lui nou, cenuşiu, 
de caşmir, care însă nu era bine ajustat. La mână avea un 


ceas nou iar în deget un inel cu o piatră strălucitoare - era 
cu totul altul decât omul jerpelit de care Dick se despărţise 
în faţa cafenelei de pe Piccadilly. 

— Vă uitaţi la privelişte? Tonul lui Brown era 
condescendent. E un oraş straniu, dar dumneavoastră şi cu 
mine nu suntem nimic pentru el! Prefer un loc mic, unde 
poţi fi un om mare. Mi-aduc aminte când eram la Geelong... 

— Eşti îmbrăcat ucigător, Brown. Ai dat o lovitură? 

— Eu? Nu. Am pus deoparte ceva bani şi am primit azi- 
dimineaţă o scrisoare din Africa cu nişte dividende. Am vreo 
două sau trei grupuri de acţiuni care-mi aduc câte o liră- 
două. 

Scoase din buzunar un toc pentru ţigări de foi, foarte nou, 
foarte strălucitor, cu marginile de aur. 

— Mulţumesc, nu fumez, spuse Dick, refuzându-l. În nici 
un caz acest tip de ţigări de foi. 

Lordy Brown muşcă un capăt al trabucului şi-l aprinse. 

— Pot să vă ofer un pahar? 

— Voi lua cu dumneata o ceaşcă de ceai. 

— Şi eu prefer ceaiul, spuse Lordy. Alcool, la ora asta din 
zi, este imoral şi dezgustător. Seara, da. Un om ca mine, 
care la băutură, poate băga sub masă pe oricare alţi doi, 
preferă să-şi satisfacă plăcerile după ce-şi încheie afacerile. 

— L-ai văzut pe Derrick? întrebă Dick, după ce se aşezară 
la o masă şi dădură comandă. 

— Pe el? Lordy Brown zâmbi dispreţuitor. N-a vrut să mă 
vadă el pe mine. Nu-i la Londra, nu-i aşa? La ţară - Keyley - 
ăsta e numele casei. 

— Ai fost acolo? întrebă Dick plin de interes. 

— M-am dus ieri. De fapt, v-am văzut plecând, pe şosea. I- 
am trimis vorbă, dar el mi-a răspuns că e ocupat şi că mă va 
primi la Londra. La aşa prietenie te aştepţi din partea unui 
om căruia i-ai salvat viaţa? 

— Nu l-ai văzut, deci? 

— Eu l-am văzut, dar el nu m-a văzut pe mine, îl corectă 
Lordy. Nu s-a schimbat deloc. Parcă-l văd zăcând acolo şi 


leul smulgându-i bucăţi de carne, ca şi când ar fi fost ieri! 
Dar nu sunt eu acela care să dea buzna peste oameni, 
nepoftit. Nu sunt un cerşetor. întrebaţi pe oricine-l cunoaşte 
pe Lordy Brown şi vă va spune că sunt un om cumsecade 
care nu-şi permite libertăţi faţă de nimeni. 

— Şi dumneata nu crezi că Walter Derrick este un om 
cumsecade? 

— Cum să nu, spuse celălalt grăbit. Eu sunt un om 
înţelegător, cu vederi largi. Întrebaţi pe oricine în Africa şi 
veţi auzi că nu există un om cu vederi mai largi pe ambele 
maluri ale râului Tuli. Derrick avea dreptate - e om de 
afaceri şi nu-i place să dea buzna cineva peste el când are 
musafiri, un lord, după câte am aflat. Părerea mea este că 
nu i-au transmis exact numele meu. Vedeţi, domnule 
Staines, eu sunt în stare să găsesc scuze pentru oricine, 
chiar dacă mă tratează ca pe o treanţă. E un om foarte 
cumsecade, şi-mi amintesc de el de parcă ar fi fost ieri. 

Scoase din buzunarul pantalonilor o batistă în culori vii şi, 
din nebăgare de seamă, scăpă pe jos lin teanc de bancnote, 
pe care se grăbi să le adune. 

— Acum nu prea pari să mai ai nevoie de ajutorul lui. 
Dividendele dumitale par să fi fost destul de mari. 

— Cu dividendele lucrurile stau bine, acţiunile sunt bune - 
am din ce trăi. Nu vreau mila nimănui. Se uită intens la 
Dick. Nu m-aş mira dacă s-ar apuca să-mi ofere 100 de lire. 
Însă nu le-aş primi. Aş spune: nu, mulţumesc! Nu iau 
niciodată bani când salvez viaţa unui om. Asta sunt eu, 
domnule Staines. 

— N-aş fi crezut, spuse Dick, iar Lordy chicoti amuzat. 

— Vă mai amintiţi de fata aceea, de Villiers, pe care am 
văzut-o, sau credeam că am văzut-o - domnişoara cum o fi 
chemând-o? E la Bognor, infirmieră, îngrijeşte de un domn 
bătrân. 

— De unde ştii, întrebă Dick surprins. 

— Pentru că am văzut-o când am fost la Bognor. E 
grozavă! Plescăi din buze. Seamănă ca două picături de apă 


cu o fată pe care am cunoscut-o în Africa. Ai crede că sunt 
gemene. 

Spuse că se gândea să-şi construiască o casă la Bognor şi 
că voia să-şi cumpere o maşinuţă, ca să aibă cu ce să-şi facă 
deplasările. 

— Ia zi, este vorba de o spargere pur şi simplu, sau ai 
agăţat pe cineva care are o mulţime de bani? 

— Nu există în toată Londra un om mai cinstit ca mine, 
declară el. Îmi pot permite să fiu cinstit. 

— Şi totuşi, speri că Derrick îşi va exprima recunoştinţa în 
modul obişnuit? 

— EI! Nu mi-ar da nici măcar un pahar de apă! Asta-i cel 
mai rău la ăştia, când se ajung îşi uită prietenii vechi... 

— Cât timp a durat cunoştinţa voastră? îi întrerupse Dick. 

— Cam patru zile, răspunse celălalt calm, dar a fost pentru 
mine de ajuns. Mă împrietenesc repede. Nu, continuă el, 
toate visele tropicale, cum spune poetul, s-au dus spre vest. 
De la Derrick nu poţi să ciupeşti nimic. După toate 
aparențele, tatăl lui a fost într-adevăr un avar fără pereche. 
Durează foarte mult până ce, prin selecţionare, scapi un cal 
de un viciu, iar cu oamenii e şi mai rău. Cu toate acestea - 
privirea lui îl ocoli nepăsătoare pe Dick - aş putea scoate 
ceva de la el, aşa pentru distracţie. Lumea, cum spune 
Shakespeare, este scoica mea. 

Dick zâmbi fără plăcere, chemă chelnerul şi plăti ceaiul - 
în ciuda protestelor lui Brown. Pe când ieşeau, se întoarse 
spre însoţitorul lui de proastă reputaţie. 

— Cel care deschide scoici în acest oraş deschide uşa 
celulei No. 94. Să nu uiţi asta. Brown! 

— Eu nu uit nimic, spuse Lordy Brown. 

CAPITOLUL VIII. 

Dick se întoarse acasă, scurt timp după aceea, şi-i puse lui 
Larkin, intendentul, câteva întrebări, în pragul casei lui 
Derrick. 

— Nu, domnule, nimic de semnalat, nu a fost nimeni pe- 
aici. 


— N-ai primit nici un mesaj telefonic în care să ţi se spună 
să pleci în Timbuctu? întrebă Dick. 

— A doua oară nu se mai întâmplă, domnule. Domnul 
Derrick a stabilit un cod. Nu îndeplinesc nici o dispoziţie 
decât dacă se foloseşte acest cod. 

— O idee admirabilă, răspunse Dick - eu am propus-o. 

Staines observă că, din când în când, omul privea 
îngrijorat peste umăr, în casă. 

— lar umblă stafia? 

— Nu, domnule, sunt doar puţin nervos, atâta tot. 

Era vizibil că nu era deosebit de încântat de perspectiva 
de a mai petrece acolo încă o noapte. Înainte de cină, Dick 
scoase mica maşină a lui lommy Weald pentru o plimbare şi 
admiră din nou mecanismul care permitea deschiderea 
automată a uşii garajului. 

Din afară, chiar la lumina zilei, garajul lui lommy semăna 
cu o biserică. Unele părţi ale micii clădiri erau foarte vechi; 
se vedea, de exemplu, un fronton gotic deasupra unei 
arcade, roase de vreme. Nu-i acordă un interes prea mare, 
căci Tommy nu avea defel înclinații ecleziastice. Garajul 
existase probabil înainte ca el să fi cumpărat casa. 

Maşina se comporta splendid. Merse cu ea până la 
Scotland Yard, gândindu-se că poate îl va întâlni pe Bourke, 
şi se întoarse făcând un ocol prin sudul Londrei. Se apropia 
de o staţie aglomerată de metrou, când zări o fată mergând 
pe trotuar, şi, timp de o clipă, crezu că o recunoaşte. Când 
trecu pe lângă ea, întoarse capul. Acum era sigur. Frână 
maşina brusc. Când se uită înapoi, fata dispăruse, înghițită 
probabil de intrarea staţiei de metrou, deşi ar fi putut jura 
că, atunci când o zărise el, fata trecuse de intrare. 

Mary Dane, şi poate, totuşi, nu Mary Dane. Nu-i mai ieşea 
din minte fata aceasta; devenise o obsesie. 

Întors acasă, avu o inspiraţie. Cunoştea adresa ei din 
Bognor; din fericire îşi aminti numele proprietarului. Casa 
avea telefon: văzuse firul care ducea spre casă. Chemă 
informaţiile, află numărul şi ceru să i se dea legătura. După 


un minut, auzi o voce de bărbat la celălalt capăt al firului şi 
bănui că era proprietarul pensiunii. 

— Pot vorbi cu infirmiera Mary Dane, vă rog? 

— Nu ştiu dacă este acasă, răspunse vocea. Trimit pe 
cineva sus să întrebe. 

Dick aşteaptă plin de nerăbdare, şi apoi: 

— Da?... Doriţi să vorbiţi cu mine? 

— Sunteţi domnişoara Dane?... Aici e Dick Staines, spuse 
el înviorat de speranţă. 

— Da. Sunteţi sigur că vreţi să vorbiţi cu mine? Poate vreţi 
să vorbiţi cu proprietarul dumneavoastră. Dacă vreţi, pot 
să-l chem. Este în faţa casei. 

— Tommy? 

— Tommy, repetă ea. Este cel mai insistent Tommy pe care 
l-am cunoscut vreodată. Doreai într-adevăr să vorbeşti cu 
mine? 

— Aă... da. Dick ezită, bâlbâindu-se puţin. Voiam să te 
întreb dacă... dacă ai fost la Londra astăzi de dimineaţă... 
Mi s-a părut că te-am zărit, spuse el melancolic. 

— O, domnule Staines! Reproşul batjocoritor din glasul ei 
îl irită; totdeauna vedeţi câte ceva! Ce grea trebuie să fie 
viaţa dumneavoastră! 

După care îi trânti telefonul în nas, făcându-l să se simtă 
ca un copil bătut. Schimbă câteva cuvinte cu Larkin peste 
balcon. 

— Nu cred că vă voi chema în noaptea asta, domnule, 
spuse. Hoţii n-au să se mai întoarcă. 

Dick se dezbrăcă şi pe la 11.30, după ce spusese din nou, 
din balcon, noapte bună intendentului lui Derrick, era în 
pat. Îl trezi bătaia în uşă a majordomului. Se făcuse ziuă de- 
a binelea, iar prin ferestre se revărsau razele soarelui. 

— Bună dimineaţa, domnule. Puse jos mica tavă de ceai. 
Sper că aţi avut o noapte liniştită”?! 

— Da, o noapte foarte bună, spuse Dick. 

— Soneria nu v-a deranjat? zâmbi majordomul. 


Dick îi spusese de ea în noaptea în care fusese instalată, ca 
să nu se alarmeze dacă o auzea sunând. 

— Nu, am avut într-adevăr o noapte foarte liniştită, 
intendentul şi cu mine. 

— Astăzi doarme târziu. Când am ieşit să iau scrisorile din 
cutie, am văzut că sticla de lapte mai este încă în faţa uşii. 
De obicei se scoală la ora 6. 

Dick Staines nu era prea interesat de problemele vieţii 
cotidiene a intendenţilor şi găsi o explicaţie foarte simplă. 

— N-aş fi surprins ca aceasta să fi fost, pentru el, prima 
noapte liniştită după multele săptămâni de tensiune, spuse 
el. 

Îşi puse halatul şi ieşi pe balcon. Primul lucru pe care-l zări 
fu firul verde al soneriei - sârmele fuseseră despărțite cu 
grijă şi tăiate cu precizie. 

Se întoarse în cameră, se îmbrăcă în grabă, iar 
trecătorilor miraţi de pe stradă li se oferi spectacolul 
captivant al unui bărbat atletic făcându-şi vânt de pe un 
balcon spre celălalt. Intră în camera transformată în 
dormitor. Patul era acolo, dar nedesfăcut. Nimeni nu 
dormise în el. Uşa era larg deschisă. Pe o măsuţă, lângă pat, 
era un ceas mare de argint; evident, intendentul îl pusese 
acolo înainte de culcare. Pe jos, aproape de locul unde s-ar 
fi aflat mâna celui ce ar dormi în pat, se găsea pistolul. 

Se îndreptă spre uşă şi-l strigă pe intendent. Nu primi nici 
un răspuns, îi răspunse numai ecoul propriilor cuvinte. Dick 
cobori încet scările, oprindu-se la fiecare palier pentru a 
încerca uşile. Erau încuiate toate, cu excepţia celei de la 
salonul din faţă, care era larg deschisă. Jaluzelele erau 
coborâte, încăperea cufundată în întuneric. Dick trase 
perdelele şi ridică jaluzelele. Simţea un miros deosebit, 
înţepător, pe care nu reuşea să-l definească. Mai văzuse 
camera şi cu altă ocazie: mobila fusese acoperită cu nişte 
huse albe, de pânză. Acum cineva scosese husele de pe 
două scaune şi acestea erau aşezate unul în faţa celuilalt, ca 
şi când fuseseră ocupate de doi oameni prinşi într-o 


conversaţie lungă şi intimă. Husele fuseseră aruncate 
neglijent lângă cămin, peste un covor făcut sul, după cât se 
părea, dată fiind forma lui... un covor făcut sul? Dick privi 
din nou, mai atent. Zări vârful unei ghete... 

În două sărituri traversă camera şi trase la o parte pânza. 
Un bărbat zăcea întins acolo, cu un rânjet întipărit pe faţa-i 
încremenită. Era mort. Gâtul şi haina îi erau pline de sânge. 
Mâinile, adunate peste piept, erau făcute pumn. 

— Lordy Brown! spuse Dick cu blândeţe. Cum de-ai ajuns 
aici, sărmanul de tine? 

Dădu la o parte haina şi zări ceva ce-l lasă mut de uimire. 
Mâini îndemânatice încercaseră să panseze rana: pieptul 
era strâns într-o fâşie de pânză albă, un tampon fusese 
făcut din acelaşi material şi fixat cu ace de siguranţă, după 
toate regulile ştiinţei medicale. În graba plecării, mica trusă 
medicală fusese uitată - o cutie plată din piele, cu ace 
chirurgicale şi un flacon de tinctură de iod, nedesfăcut. O 
luă în mâini examinând-o pe toate părţile; găsi o mică 
despărţitură, şi, în ea, un cartonaş alb pe care scria: 

De la R.D.pentru M.D. 

(Sărbători fericite, Mary, şi sărutări de la tata) „M. D.”? 
repetă Dick Staines. Erau nişte iniţiale destul de comune... 
S-ar putea să nici nu însemne Mary Dane. 

În hol se afla un telefon. Dick sună la Scotland Yard şi 
constată că Bourke, fie că sosise, fie că nici nu plecase, se 
afla acolo. 

— Sunt acolo în câteva minute. Ar fi bine dacă ai cerceta 
restul casei. 

Dick cobori la subsol. Nu se zărea nici urmă de intendent. 
Era vizibil că mâncase înainte de a se urca la culcare, 
rămăşiţele de mâncare se mai aflau pe masă. Uşile erau 
încuiate; după cum spusese el, la uşa din faţă nu erau puse 
nici zăvorul, nici lanţul de siguranţă. 

Când termină cercetările, maşina poliţiei se şi afla în faţa 
casei, iar Bourke, împreună cu trei asistenţi, intrară în 
salon. 


— Era mort când l-ai găsit? 

Dick dădu din cap, afirmativ. 

— Cine l-a pansat? 

— lată ceva ce-aş vrea să ştiu şi eu. 

— Hm! făcu Bourke, ţuguindu-şi buzele gânditor. Se pare 
că a fost împuşcat. Trase aer pe nas. Am simţit mirosul de 
pulbere de când am intrat - dumneata nu? 

— Fireşte! şi eu am simţit mirosul, răspunse Dick. 

— Până nu vine medicul, nu vom şti exact cum a fost ucis. 
Este Brown, nu-i aşa? 

Examină cadavrul, fără a-i schimba poziţia. Nu constată 
nimic, decât că, de când sosise în Anglia, Lordy Brown 
avusese mai multe adrese. Nu găsi nici o hârtie care să 
indice un motiv pentru prezenţa lui aici şi nici un fel de chei 
sau unelte cu care ar fi putut să pătrundă în casă. 

După plecarea medicului, în timp ce ambulanţa aştepta la 
uşă, înconjurată de un grup de curioşi, examinară din nou 
cadavrul cu şi mai multă atenţie, în buzunarul de la şoldul 
drept al lui Lordy se afla un pistol Browning cu încărcătorul 
plin. Descoperirea importantă însă o făcură când examinară 
mai îndeaproape acest buzunar. Găsiră acolo o bucăţică de 
hârtie, împăturită, pe care era mâzgălit cu creionul: 

Hyde Park - prăvălie - pod - lumină verde - stânga - 11.30 
- 12 fără un sfert - dl. Pinkey. 

— Eşti, în felul tău, un colecţionar de mistere, Staines. Ar 
trebui să poţi dezlega această enigmă dintr-o privire! 

Dick reciti cele câteva rânduri. 

— Voi face o copie şi voi trimite originalul la Yard. 

Băgă hârtiuţa în buzunar şi ajută la aşezarea pe targa 
adusă de ambulanţă a ceea ce, cu câtva timp în urmă, 
fusese o fiinţă omenească. 

— Derrick ştie de cele întâmplate? 

— Nu încă, spuse Dick, clătinând din cap. Am vrut mai 
întâi să-l chem la telefon, dar apoi am considerat că este 
mai bine să aştept până veniţi dumneavoastră. 


— Cheamă.-l, spuse Bourke laconic, şi urcă pe scări, spre 
dormitorul temporar al intendentului. 

Dick ceru un număr şi auzi în receptor vocea lui Bourke. 

— Nu-i nici o problemă, îi comunică acesta. Am găsit o 
derivație în birou, aici sus, şi tocmai o încercam. 

Nu apucase încă să termine aceste cuvinte că se şi auzi 
glasul lui Derrick. 

— Poţi veni încoace? E urgent, spuse Dick. Îţi aminteşti că 
ţi-am vorbit de un tip Brown? 

— Lordy Brown - da. Mi s-a spus că ieri a fost pe aici. Mi-a 
trimis vorbă printr-unul dintre servitori că doreşte să mă 
vadă, dar nu ştiu de ce nu a intrat în casă. Când am trimis 
după el, plecase. Are ceva necazuri. După cum spunea omul 
meu, era criţă. 

— E mort, spuse Dick încet. 

— Mort? În glasul lui Derrick răsună oroarea, 
neîncrederea. A avut un accident - când s-a întâmplat? 

— Noaptea trecută... în salonul dumitale! 

— Sper că glumeşti... a încercat să pătrundă prin efracţie? 
Îţi aminteşti, aveam eu unele bănuieli. 

— Nu ştiu ce a încercat să facă. Se află în casă şi a fost 
împuşcat. 

— Ce spune intendentul? Ela tras? Avea un pistol. 

— Intendentul dumitale s-a evaporat de pe faţa 
pământului, replică Dick. 

— E clar, vin acolo cât pot de repede. 

— Ai cumva idee unde ar putea fi găsit intendentul? 

— Nu ştiu. Acum sunt prea zăpăcit ca să-mi pot aduce 
aminte de adresa lui. 

— Adu-l şi pe Tommy, spuse Dick, însă Derrick închisese 
telefonul. 

În clipa aceea, Bourke apăru jos. 

— Ai găsit ceva când ai cercetat pentru prima oară 
camera? 

Dick ezită doar o clipă, dar apoi, băgând mâna în 
buzunarul de la piept, scoase micuța trusă medicală. 


— Cineva l-a pansat; evident, o infirmieră de specialitate. 

— Am băgat de seamă, spuse Bourke. 

Deschise trusa, încruntând sprâncenele plin de interes, 
vâri două degete în despărţitură, dar nu reuşi să găsească 
obişnuitul cartonaş cu numele proprietarului. Aceasta era 
singura dovadă pe care inspectorul Richard Staines nu o 
predase superiorului său. De ce? - nu ştia nici el. Totuşi, 
nouă bărbaţi din zece şi zece femei din zece ar fi explicat 
într-un mod cât se poate de simplu această abatere a sa de 
la datorie. 

Dick se întoarse în casa lui Weald, făcu o baie se schimbă 
şi luă în mare grabă micul dejun. Când îşi recăpătă o 
înfăţişare cu care se putea prezenta din nou în lume, îi 
parveni primul indiciu. Era din partea proprietarului unui 
garaj de taxiuri, care se aflase acolo în seara trecută, de 
vorbă cu un şofer, când îl văzuse pe intendent, pe care-l 
cunoştea, traversând grăbit strada şi îndreptându-se spre 
ei. Şoferul primului taxi tocmai mânca. De aceea 
intendentul a luat al doilea taxi, care l-a dus la gara King's 
Cross. Spusese că trebuie să prindă un tren care pleca la 
miezul nopţii spre nordul ţării. 

Proprietarul garajului îl cunoştea bine, deoarece în câteva 
rânduri stătuseră şi la taclale. Uneori, seara, Larkin 
obişnuia să vină acolo să mai schimbe câte o vorbă. 
Rămânea uneori chiar şi câte două ceasuri, întorcându-se 
apoi cu cea mai mare repulsie în casa pustie. 

— Ceea ce dovedeşte că este un mincinos, spuse Bourke. 
Spunea că nu lipseşte niciodată mai mult de zece minute. 
Derrick a sosit? 

Cei doi stăteau, în acel moment, de vorbă în holul casei lui 
Weald. 

— Chiar acum. E foarte necâjit - poate nu chiar necăjit, 
dar nu ştie ce să creadă. 

— Deosebirea între el şi noi, Richard, este că el o arată, iar 
noi nu. 

CAPITOLUL IX. 


Dick intră în casă şi-l găsi pe Derrick umblând în sus şi în 
jos, printre mobila îmbrăcată în huse a salonului unde 
fusese descoperită nenorocirea. Era îmbrăcat într-un 
costum de golf şi fusese probabil pe punctul de a pleca să 
joace când îl sunase Dick. 

— Nu, nu i-am spus nimic lui Weald, dar vine şi el astăzi 
aici. Ce crezi despre toate astea, Staines? 

Dick clătină din cap. 

— Am trei ipoteze, spuse el, toate atât de absurde şi 
improbabile, încât nu-mi pot strica reputaţia expunându-ţi 
una dintre ele. Nimic nu a fost atins, după cât am putut să- 
mi dau seama, dar e evident că, în noaptea trecută, în 
această casă nu s-a aflat doar o singură persoană. 

— Ce te face să afirmi asta? întrebă Derrick grăbit. 

Bourke îl scuti pe subalternul lui de un răspuns la această 
întrebare. 

— Este clar, spuse el cu glasul lui morocănos, cel care l-a 
împuşcat pe Lordy Brown nu este aceeaşi persoană cu cel 
care a încercat să-i salveze viaţa - l-am găsit cu pieptul 
pansat. 

— Unde se afla? 

Bourke arătă exact locul respectiv. 

— Avea o pernă sub cap şi era acoperit cu o husă, spuse el. 
Când l-a zărit Staines a crezut că era un covor făcut sul sau 
ceva de acest gen. 

— Dumnezeule mare! Faţa lui Derrick pălise. Nu reuşesc 
să înţeleg, spuse el sacadat. Nu numai o singură persoană... 
aici? Ce facem?... E groaznic... Nu mai ştiu nici ce să spun, 
nici ce să fac. Aveam presimţirea că se va întâmpla ceva 
îngrozitor. Am dormit prost noaptea trecută, cu coşmaruri. 
Probabil din cauza poveştilor dumitale cu stafii. A fost 
recunoscută stafia? Cine era? întrebă el când văzu expresia 
de pe faţa lui Dick. 

— Potrivit lui Larkin, era tatăl dumitale. 

— Tatăl meu? Aproape că strigă. De necrezut... Cine a 
spus asta - Larkin? Larkin e un dobitoc. E un fricos cu idei 


ridicole. Îşi şterse faţa îmbrobonată de sudoare. L-a descris 
- aă - stafia, vreau să spun? 

— Larkin, vrei să spui. Oh, da, a făcut o descriere foarte 
lucidă şi exactă. Spunea că l-a văzut pe tatăl dumitale cu 
mulţi ani în urmă şi că l-a recunoscut imediat - în parte, 
cred, după şchiopătatul lui. 

— După şchiopătat? repetă Derrick. lar apoi, grăbit: Dar 
oricine poate şchiopăta. Aceasta ar uşura lucrurile pentru 
vreun bandit care ar vrea să i se substituie. Îngrozitor! Iar 
apoi pe un ton mai dur: Stafie! Aş vrea s-o văd, stafia asta! 
Nimic viu sau mort nu m-a speriat vreodată. De ce nu mi-a 
spus dobitocul acela? Aş fi rămas aici şi aş fi terminat cu 
această stafie. Ce să fac acum? Cât o să mai dureze 
povestea asta insuportabilă? Sunt un om care respectă 
legile. După câte ştiu, nu am făcut nimănui nici cel mai mic 
rău. Dacă în casa asta se află aur pe care vor să-l găsească, 
sunt dispus să-i las să mute prin toată casă, numai să iasă la 
lumină! Să-l găsească şi să se termine odată cu toate astea. 
Aş fi gata să dau un anunţ la ziar în acest sens, spuse el cu 
un râs forţat, dar ar năvăli în Lowndes Square toţi 
căutătorii de comori din lume şi mi-ar face casa bucățele. 
Nu ştiu ce intenţii ai, inspectore, dar ştiu ce voi face eu. 
Plec în străinătate. Îl concediez pe intendentul meu - şi aşa 
nu mi-a fost de nici un folos - şi las stafiilor şi căutătorilor 
de aur libertatea să umble pe unde vor. 

— Crezi că Lordy Brown intră în vreuna din aceste 
categorii? întrebă Bourke. 

— Nu ştiu. Bănuiesc că ştia ceva despre aceste spargeri. 
Din câte îmi amintesc despre el, spargerile nu erau în afara 
domeniului său de activitate. Dar nu ştiu... Sunt prea uluit 
ca să pot măcar încerca sa găsesc o explicaţie. Însă faptele 
rămân fapte: el a fost găsit mort în salonul meu, împuşcat; 
intendentul a dispărut. 

Uşa se deschise şi un sergent intră grăbit. 

— S-a telefonat în acest moment de la Scotland Yard că 
Larkin a fost găsit la Liverpool. A plecat acolo cu trenul de 


noapte. 

— A fost arestat? întrebă Derrick. 

— Nu ştiu. 

Sergentul cobori vocea şi-i şopti ceva lui Bourke, lar 
inspectorul-şef dădu din cap, aprobator. 

— Sergentul spune că versiunea lui Larkin este că 
dumneata l-ai chemat la telefon la ora unsprezece şi 
jumătate şi i-ai spus să ia trenul care pleacă la miezul nopţii 
spre Liverpool, să meargă acolo la un hotel şi să aştepte, 
dimineaţa, sosirea dumitale. Spunea că aveaţi şi o parolă. 

— Aşa este - „Peterborough” era parola. Am recurs la 
această stratagemă deoarece trucul cu telefonul mai fusese 
folosit. 

— Parola a fost folosită iar Larkin a plecat imediat. 

Derrick îşi muşcă buza, gânditor. 

— E straniu. Cum puteau şti? 

— Cine cunoaşte parola în afară de dumneata? întrebă 
Dick. 

— Nu ştiu... nimeni, doar dacă voi fi vorbit în somn. Şi 
pentru că dorm singur - ridică din umeri a neputinţă - mă 
dau bătut! 

— Nu ai dat astfel de instrucţiuni lui Larkin? întrebă 
Bourke. 

— De ce, Dumnezeule mare, să-i fi cerut acestui om să 
plece la Liverpool? Ce treburi am eu acolo? Este clar că 
cineva voia să scape de el, şi că acel cineva era... 

Întrerupându-se, îşi întoarse privirea spre Dick şi faţa i se 
lumină. 

— Mai era cineva în casă - dumneata ai spus-o. S-ar putea 
să fi fost aici tot timpul; s-ar putea ca tot acel cineva să fi 
telefonat. 

— Şi, spuse Bourke rar, s-ar putea să fi telefonat fără 
dificultăţi de la parter, chemându-l pe Larkin prin derivaţia 
de la etaj. Domnule Derrick, te-aş ruga să mă laşi câteva 
minute singur cu Staines! 


— Ai toată casa la dispoziţie, dragul meu, spuse Derrick, 
redevenind omul jovial de totdeauna. 

În mijlocul salonului era o măsuţă. Lui Dick i se păru că-şi 
aminteşte că nu era nimic pe ea când intrase prima oară în 
încăpere; acum, când reveni după turul de inspecţie al lui 
Bourke, o găsi acoperită, iar vaza de flori, goală, aşezată pe 
ea, luată. 

— Uită-te puţin aici! Bourke ridică delicat faţa de masă. 
Apleacă-ţi capul într-o parte, împotriva luminii - acum vezi? 

Dick văzu foarte clar; o amprentă a degetului mare - o 
amprentă pe care o ştia pe dinafară. Amprenta asasinului 
din Slough! 

CAPITOLUL X. 

Dick se apucă să cerceteze personal ce făcuse Lordy 
Brown de la sosirea sa la Londra. Locuise la un hotel din 
Norfolk Street, într-una din camerele cele mai ieftine, în 
mansarda clădirii. Portarul de noapte, cu care Brown 
reuşise să lege un fel de prietenie - Brown îşi făcuse 
obiceiul să se aşeze pe treptele de la intrare în primele ore 
ale dimineţii, fumând un trabuc şi povestind aventurile prin 
care trecuse - îi dezvălui detectivului foarte puţine lucruri 
pe care acesta să nu le ştie. 

Lui Brown îi plăcea să povestească despre momentele din 
viaţa sa în care scăpase de moarte ca prin urechile acului, 
despre călătoriile lui extraordinare, despre minele grozave 
pe care le descoperise şi din care fusese alungat prin tot 
felul de înşelăciuni. 

— Nu ţi-a povesti nimic despre prietenii lui? 

— Nu, domnule; mi-a povestit că a salvat odată un domn, 
care fusese atacat de un leu. Mi-a povestit asta alaltăieri 
noaptea. Spunea că va fi foarte bogat şi că mă va angaja ca 
valet - dar nu i-am acordat prea multă atenţie pentru că eu, 
unul, am mai auzit multe d-alde-astea. Când cineva bea un 
pahar sau două, primul lucru pe care mi-l spune este că 
vrea să mă angajeze ca valet şi să mă ia cu el într-o 
călătorie în jurul lumii. Dar domnul Brown era un om foarte 


plăcut, iar unele din aventurile sale erau, într-adevăr, foarte 
interesante. Din câte mi-a povestit, mi-am dat seama că a 
trecut şi prin situaţii şi încercări foarte grele. 

— La ce oră a ieşit în oraş în seara trecută? 

— Pe la zece, domnule, poate ceva mai târziu. S-a oprit să 
vorbească cu mine, în hol, înainte de a pleca. 

— Avusese vreun vizitator înainte? 

— Nu, domnule; a vorbit mai mult timp la telefon cu 
cineva, pe la nouă şi jumătate. Fusese chemat la o cabină 
telefonică - ştiu acest lucru, deoarece eu am fost acela care 
a răspuns. 

— Şi persoana care l-a chemat era bărbat sau femeie? 

— Bărbat, domnule. Avea o voce destul de vulgară. A spus 
că vrea să vorbească urgent cu domnul Brown. lrebuie să fi 
fost ceva important, pentru că domnul Brown a ieşit din 
cabină şi m-a rugat să-i dau o foaie de hârtie şi un creion. L- 
am văzut, prin geamul cabinei, notând ceva. 

Dick scoase din servieta sa biletul pe care-l găsise în 
buzunarul lui Lordy Brown. 

— Asta este? întrebă el. 

Portarul examină hârtia. 

— Da, domnule, asta este. E o jumătate de coală din hârtia 
de corespondenţă a hotelului. Am luat-o de pe birou. 

Nota pe care o mâzgălise Lordy fusese scrisă, în mod 
vizibil, în mare grabă şi reprezenta, evident, o convorbire 
telefonică. Dick o citi din nou. 

Hyde Park - prăvălie - pod - lumină verde - stânga 

— 12 fără un sfert - dl. Pinkey. 

Brown trebuise deci să-l întâlnească pe necunoscut în 
Hyde Park, în apropierea podului, probabil între parc şi 
pod. Trebuia să vină într-o maşină şi să semnalizeze cu o 
lumină verde, între 11.30 şi 11.45. Domnul Pinkey? Cine 
era domnul Pinkey? Putea însemna orice; putea însemna 
numele sub care urma să se prezinte necunoscutul - sau 
necunoscuta. 


Dick cercetă cu minuţiozitate camera pe care o ocupase 
mortul. Ceea ce îl intrigă era faptul că în buzunarele lui 
Brown nu fuseseră găsiţi bani, cu excepţia câtorva şilingi şi 
a unei bancnote mototolite de zece şilingi: pachetul de 
bancnote pe care Dick îi zărise la cafenea nu fusese găsit. 
Exista posibilitatea - redusă însă - ca banii să fie în cameră, 
deşi părea foarte puţin probabil ca Brown să lase o sumă 
mare într-un loc atât de nesigur. Dar, cu excepţia cazului că 
i-ar fi depus la bancă, acesta era singurul loc unde puteau 
să se afle, deoarece casierul hotelului care primea spre 
păstrare obiectele de valoare ale clienţilor nu avea în seif 
nimic care să-i fi aparţinut lui Lordy Brown. 

Camera era mică, mobilată confortabil. Dick îndepărtă 
aşternutul, întoarse salteaua şi cercetă mai întâi sertarele, 
apoi valiza care constituise tot bagajul lui Lordy, fără a găsi 
însă nici bancnotele, nici vreun act care să indice locul unde 
ar putea fi depuse. 

Descoperi un carnet vechi de însemnări pe care Brown îi 
folosise în diverse scopuri. Se aflau aici adrese, cele mai 
multe din Africa, câteva însemnări despre prevederile unui 
certificat de prospectare geologică şi o referire la ceea ce 
părea să fie marfa dintr-un magazin, posibil rezultatul unei 
spargeri, căci jos scria: „Valoarea 2 800 lire. Plătit ] 120”. 
„] ” era probabil necunoscutul care primise banii. 

Dick nu putu să examineze carnetul decât în grabă şi 
superficial. Îl băgă în buzunar şi continuă să caute banii. 
Găsi un Colt cu ţeava lungă, stricat, şi un bilet de 
întoarcere, clasa a III-a, de la Cape Town la Wynberg, ceea 
ce era surprinzător, deoarece, în Africa de Sud, numai albii 
cei mai săraci şi indigenii călătoreau cu clasa a III-a. 

Pe fundul valizei erau nişte coperţi de carton, având tipărit 
pe ele numele societăţii Union Castle Company, coperţi care 
se dau de obicei pasagerilor, pentru a-şi păstra biletele în 
ele. Înăuntru găsi jumătatea unei scrisori, făcută ferfeniţă, 
cu un scris de femeie simplă. Se plângea de faptul că îi este 
greu să facă rost de bani, precum şi de „ruşine”. Ce anume 


era această ruşine nu era specificat de autoarea scrisorii. În 
schimb continua astfel: „Spui mereu că nu ţii minte zilele de 
naştere ale copiilor. Aşa eşti tu. Nu ţii minte nimic, numai ce 
te interesează pe tine. Dacă aş fi păstrat slujba la prăvălie, 
aş fi dus-o mai bine. Încearcă şi nu mai uita data viitoare. 
Copiii aşteaptă veşti de la tine, şi eu am obosit tot 
spunându-le că eşti plecat în nord, când de fapt îţi pierzi 
timpul sau faci Dumnezeu ştie ce. Ziua lui Mabel este la 14 
aprilie, a lui Jinny la 7 iulie şi a micuţului Freddie la 13 
decembrie. Sper să nu uiţi iarăşi. Voiam să-ţi spun că acea 
domnişoară de Villiers...” 

Scrisoarea se termină aici. Era clar că mai exista o filă, pe 
care Brown o distrusese, păstrând-o pe aceasta cu zilele de 
naştere ale copiilor lui. „Domnişoara de Villiers...”? 

Când se întâlniseră prima dată, Lordy Brown o luase pe 
Mary Dane drept această „domnişoară Villiers”. 

Scotoci coperţile de carton, în speranţa că va găsi restul 
scrisorii, pentru a-i lămuri rolul jucat de această 
domnişoară de Villiers în viaţa agitată a lui Lordy Brown. 

Scurta referire sugera o animozitate faţă de misterioasa 
domnişoară de Villiers. 

Nu mai găsi nimic important. Cele mai multe obiecte de 
îmbrăcăminte erau noi, iar notele de plată găsite arătau că 
Lordy Brown făcuse cumpărături masive pe baza 
„dividendelor” lui. Din nefericire, fragmentul de scrisoare 
pe care-l luă cu el nu purta nici o adresă sau dată, doar 
literele „C. 'T.” de la început, când indicau de unde 
provenea. Nici nu ştia măcar sub ce nume trăia doamna 
Lordy Brown. Toate acestea nu constituiau decât o bază 
şubredă pentru ducerea mai departe a investigaţiilor. lată 
faptele pe care le prezentă lui Bourke: „Lordy Brown a fost 
chemat la telefon între nouă şi zece, în seara trecută, de la 
o cabină din Londra, fixându-i-se, evident, o întâlnire, în 
Hyde Park”. Cum ajunsese în casa lui Derrick? poate vreo 
persoană misterioasă, vreun duşman al lui Derrick, unul din 
banda celor ce căutau banii, l-o fi folosit ca unealtă? poate 


scopul întâlnirii să fi fost angajarea serviciilor lui Brown? 
Prezumţii. 

Lordy Brown era, printre altele, un spărgător expert. 
Fusese implicat în jefuirea unei bănci la Pretoria, iar în 
mesajul primit de la poliţia din Africa de Sud, în urma 
cererii Scotland Yardului, se specificase clar „expert în 
spargerea seifurilor”. 

— Există, fireşte, posibilitatea, pe care nu putem s-o 
trecem cu vederea, ca Brown să fi acceptat fie să pătrundă 
prin efracţie în casa lui Derrick sau, dacă nu a făcut-o - şi se 
pare că nu există nici un indiciu în acest sens - să deschidă 
acel legendar seif al acestuia, spuse Bourke. lar când Dick 
deschise gura pentru a replica, Bourke reluă: „Să nu-mi 
spui că nu găsiseră seiful şi că nu ar fi avut rost să 
folosească un expert pentru a sparge un seif despre care nu 
ştiau unde se află - ştiu acest lucru. Întrebarea este dacă se 
aşteptaseră ca în noaptea aceea să găsească ascunzătoarea 
bătrânului Derrick? În cazul în care se aşteptau la aşa ceva 
şi Brown fusese angajat în acest scop, adu-ţi aminte că 
Brown era, de asemenea, şi şantajist. S-ar putea ca el să se 
fi folosit de situaţie pentru a încerca să stoarcă o sumă mai 
mare decât îi oferiseră şi, în acest caz, împuşcarea lui nu ar 
fi decât o consecinţă logică. Un lucru este sigur: există un 
mijloc de a pătrunde în această casă, un mijloc care nu a 
fost descoperit”. 

— Voi încerca să-l găsesc, spuse Dick. 

— Găseşte-i pe cei care-l folosesc! îi sugeră Bourke. 

CAPITOLUL. XI. 

Pentru prima dată, în seara acelei zile, Dick şi lordul Weald 
reuşiră să rămână singuri. Tommy sosi în cursul după- 
amiezii; nu avusese răbdare să rămână toată luna la mătuşa 
sa. Călătorise atât de rapid, încât lăsase în urma lui un şir 
de amenzi pentru viteză excesivă, dar aceasta era ceva 
normal pentru Tommy. 

Aduse o mulţime de noutăţi. 


— Bătrâne dragă, pe cine crezi că am văzut azi dimineaţă? 
Pe frumoasa frumoaselor. Dick, e minunată! Plecau cu 
maşina la Londra, cu căruciorul prins pe acoperiş. O 
frumuseţe perfectă, bătrâne. 

— După câte înţeleg, vorbeşti despre Mary Dane? 

— Şi despre bătrânul pirat. Cred că va sfârşi în curând, 
sărmanul! Tommy clătină din cap cu o melancolie 
neconvingătoare. Cât se poate de trist pentru biata fetiţă, 
să stea să îngrijească un om cu un singur picior. 

— Pe cine? spuse Dick, mirat. 

— Un om cu un singur picior. Înţelegi, bătrâne, un picior în 
groapă, unul pe deasupra. Opri maşina. N-ai crede că e 
posibil, bătrâne; a fost cât se poate de drăguță - m-a 
recunoscut imediat. Nici n-a pomenit de tine - şi îl împunse 
euforic pe Dick cu degetul între coaste. Nu a pus nici măcar 
a singură întrebare în legătură cu Richard Staines. Probabil 
că te-a uitat. Fetele fac chestii de-astea. Dar şi-a adus bine 
aminte de mine, bătrâne. Am stat de vorbă destul de mult. 
Bătrânul a fost şi el foarte vorbăreţ. Cred că sunt cel mai 
bun cunoscător, în viaţă, al digestiei lui! Mă întâlnesc cu ei 
diseară. lommy evită privirea gravă care se aţintise asupra 
lui. Sper că nu te gândeşti să urmăreşti această fată 
nefericită cu atenţiile tale de prost gust? Ai s-o ucizi cu 
behăitul tău. 

— E un monstru cu ochi cenuşii, Tommy. Şi în plus, am 
poftă de o schimbare. Dar parcă spuneai că vrei să rămâi 
aici şi să te joci de-a detectivul? 

— A, da, spuse Tommy încurcat. Bineînţeles, am spus ceva 
de genul ăsta; dar poţi s-o scoţi la capăt şi fără mine. S-a 
întâmplat ceva? 

— Nimic deosebit, numai un asasinat, şi nu cred că aşa 
ceva te poate interesa. 

— Un ce? exclamă Tommy, punând apoi întrebarea 
inevitabilă. 

— Nu ştiu cine a făcut-o, băiete dragă, spuse Dick obosit. 


— Dar unde... cum? Aici, în casă la mine, sau la Derrick? 
Dumnezeule! În salonul lui, spui? Asta o să-i şteargă 
zâmbetul de pe mutra aceea jovială. Ce bine era dacă 
veneam aseară. N-am văzut niciodată un asasinat. 

— Pentru următorul am să-ţi pregătesc un scaun în 
primele rânduri, spuse Dick acru. Apoi, dându-şi seama de 
absurdul situaţiei, izbucni în râs. Ştii că sunt îngrozitor de 
gelos? 

— Ştiu, bătrâne. Tommy înlătură un fir invizibil de praf de 
pe haina sa imaculată. Dar totul este permis... 

— Dacă spui „În dragoste şi în război”, îţi sparg capul, îl 
apostrofă Dick. 

— Adevărul adevărat, bătrâne, este că m-am întors la 
Bognor în seara plecării tale - ai să crezi probabil că m-am 
folosit de un avantaj nepermis, dar pur şi simplu drăguţul 
de Derrick începuse să mă plictisească - urăsc biliardul - şi 
m-am repezit într-acolo pentru o gură de aer proaspăt; am 
avut un noroc extraordinar. Ea stătea la fereastra uneia din 
pensiunile acelea îngrozitoare, cosând... m-a recunoscut 
imediat, bătrâne, şi mi-a făcut semn cu mâna. Nu sunt sigur 
dacă mi-a trimis şi bezele; era întuneric şi nu vreau să mă 
laud. Ceea ce mă caracterizează este modestia. Am rugat-o 
să coboare. 

— Prin semafor? întrebă Dick. 

— Prin semne, bătrâne, răspunse Tommy calm. E foarte 
uşor dacă ştii cum. Am făcut doar un semn spre faleză, 
chemând-o cu degetul - mă înţelegi, nu-i aşa? 

— Şi cum a apreciat populaţia din Bognor acest spectacol? 
întrebă Dick, plin de milă. 

— Oricum, nu a putut să coboare. Aşa că m-am învârtit 
prin locurile unde putea să mă vadă; m-am aşezat pe o 
bancă, cu spatele spre mare - aveam oarecum sentimentul 
că se simte ocrotită, mă-nţelegi, bătrâne. E foarte plăcut 
pentru o femeie să aibă un bărbat pe aproape. 

— La ce oră ai plecat din Bognor? întrebă Dick nepăsător. 


— Pe la unsprezece. Imediat după ce a tras jaluzelele. De 
fapt, n-am plecat imediat, am mai aşteptat o oră, credeam 
că poate mai coboară; să ia puţin aer, bătrâne. Modul în 
care sunt tratate aceste infirmiere este pur şi simplu 
ruşinos. Sunt ţinute în sclavie. Dacă am văzut că nu iese, 
asta a fost pe la doisprezece - m-am cărăbănit, dar ea m-a 
zărit. A ridicat oblonul, fluturându-şi mâna în direcţia mea. 
Ce mai zici acum, bătrâne? 

Dick inspiră adânc. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! spuse el. 'Tommy îl prinse de 
braţ, cu faţa strălucind de recunoştinţă. 

— Îţi pare bine, bătrâne? Nici un fel de resentimente? 
Vreau să spun, n-aş vrea să te dau la o parte, dar în 
dragoste, Dick... 

— Nu-ţi mai da cu părerea despre dragoste, că mi se face 
greață. Hai să bem ceva! 

Ora doisprezece... deci Mary n-ar fi putut ajunge la 
Londra înainte de ora două. Asasinatul trebuie să fi fost 
comis, după aprecierile medicului, la scurt timp după 
miezul nopţii, cel mai târziu pe la ora unu. 

— Phu! exclamă Dick. 

— Sunt foarte puţine ca ea, bătrâne, urmă Tommy. Noroc! 

La insistenţele lui Tommy, pentru a-i satisface curiozitatea 
morbidă, Dick îl duse alături, la Derrick. Walter se întorsese 
la Keyley înainte de sosirea lui Tommy Weald şi nu ştia că 
oaspetele îl părăsise. 

— Cred că o să se supere teribil, spuse Dick. În orice caz, 
eu în locul lui aş fi foarte supărat. În definitiv, rareori are 
omul ca oaspete în casă un tip aşa de vesel ca tine. 

Tommy nu avu posibilitatea decât să arunce o privire în 
salon, fiindcă înăuntru oamenii de la poliţie erau foarte 
ocupați. 

— Ce fac fotografii ăştia? întrebă el. 

— Fotografiază, răspunse Dick şi, apoi, cu totul inutil, cum 
se întâmplă de multe ori, arată spre un punct al palierului: 
acolo a apărut stafia, spuse el. 


— Stafie? întrebă Tommy neplăcut impresionat. Vorbeşti 
serios, bătrâne, o stafie? 

— N-ai de ce să te temi; nu e stafia ta şi nici casa ta, 
remarcă Dick. 

— Casa mea e alături, protestă Tommy. lar dacă ai citit 
vreodată ceva despre stafii, atunci trebuie să ştii că pot 
trece printr-un zid de cărămidă cu aceeaşi uşurinţă cu care 
un copil poate cădea din pat, dragul meu. 

Privi neliniştit în sus, spre scara întunecoasă. 

— Nu am chef să merg mai departe, bătrâne. Să ne 
întoarcem la lumina strălucitoare a zilei. 

Aruncă o privire la ceas. 

— Sfinte Sisoe! Nu mi-a mai rămas decât o jumătate de 
oră ca să prind trenul spre Clacton. 

— Nu te-oi fi gândind să pleci? întrebă Dick pe un ton 
acuzator. 

— Trebuie, bătrâne. Am un ascuţit simţ al datoriei. Am o 
mătuşă acolo. 

— Nu ai nici o mătuşă în regiunea aceea. Cu nu mai mult 
de o săptămână în urmă îi mulţumeai lui Dumnezeu pentru 
asta. 

— S-a mutat acolo, spuse Tommy repede şi volubil. Mătuşa 
Arabella. O doamnă bătrână, teribil de pisăloagă, grămezi 
de bani, groaznic de surdă etc. 

Cobori în zbor scările, urmat cu o viteză mai redusă de 
tovarăşul său. Până când să-l ajungă Dick din urmă, lommy 
era gata de plecare. 

Foarte prevăzător, telefonase servitorului, cerându-i să-i 
împacheteze nişte rufărie. 

— Dar de ce pleci cu trenul? Doar ai maşină. 

— Am spus să-mi trimită maşina acolo. Îmi place să merg 
din când în când cu trenul, asta mai întrerupe monotonia 
vieţii. Mai cunoşti şi câte un tip teribil de interesant. În plus, 
este un mijloc de transport democratic. Dacă te fâţâi peste 
tot numai în Rolls, nu întâlneşti niciodată pe adevărații 
oameni din popor. 


După o moale strângere de mână, îşi urmă servitorul până 
la taxiul care aştepta şi dispăru. Dick ghici că domnişoara 
Mary Dane călătorea de asemenea cu trenul de ora două şi 
ceva, şi că ea îi încredinţase acest secret lui Tommy. 

Spre seară, avu o convorbire cu Bourke, în biroul acestuia 
de la Scotland Yard. 

— Îţi încredinţez acest caz pe timp nelimitat şi cred că ar fi 
mai bine să rămâi în continuare în casa lordului Weald - 
dacă nu are nimic de obiectat. Ne interesează în mod 
deosebit această stafie. La ce oră se întoarce Larkin de la 
Liverpool? 

— Diseară la şapte, spuse Dick. L-am rugat să mă caute. 
După ce termin cu el, îl trimit la dumneavoastră. 

— Ceea ce nu pot eu să înţeleg, replică Bourke, este 
motivul pentru care au tăiat firul soneriei. 

Dick crezu că înţelege. 

— Se temeau că Larkin ar fi putut reveni în cameră şi ar fi 
putut suna ca să-mi atragă atenţia. Veţi constata, probabil, 
dacă-l veţi întreba, că a încercat să mă trezească, pentru a- 
mi spune că pleacă la Liverpool, dar că nu a primit nici un 
răspuns. Dacă astfel a procedat... Ei bine, cu siguranţă, aşa 
a făcut. Trebuie să fi auzit el telefonul şi să fi coborât, 
neştiind că putea răspunde din camera în care dormea. 
Atunci a fost tăiat firul, sau scurt timp după aceea. 

— În acest caz, spuse Bourke, falsul apel trebuie să fi venit 
din camera lui. Cazul acesta prezintă o mulţime de 
amănunte stranii pe care nu le înţeleg. Cum de-a pătruns 
Lordy Brown în casă? N-am găsit nici un fel de scule, nici 
chei; nu a fost forţată nici o uşă şi nici o fereastră. Dacă mi- 
aş scoate ideile din romane, aş spune că există o trecere 
secretă. 

— Există una, răspunse Dick prompt; iar când Bourke îi 
aruncă o privire plină de uimire, urmă: vă asigur că există 
în casa asta o trecere secretă, de un fel sau altul! Bătrânul 
Derrick, care a reconstruit-o, angajase tot felul de 
muncitori, iar el însuşi era constructor. Zidurile sunt atât de 


groase, încât lucrul acesta este posibil. Un alt aspect; 
bătrânul se temea de foc. Acesta este unul din motivele 
pentru care zidurile sunt atât de groase. 

— Dar de ce? întrebă Bourke. Derrick era un diavol bătrân 
şi zgârcit dar, după cât se ştie, nu depăşea limitele legii. Nu 
era un tăinuitor; nu avea de ce să se teamă de poliţie - de 
ce atunci, te întreb, astfel de pasaje secrete, medievale? 

— Se temea de foc; se temea de hoţi; iar în ultimul an al 
vieţii sale se temea să nu fie asasinat, răspunse Dick încet. 
Este acea manie care îi cuprinde pe cei foarte bogaţi şi care 
şi-au trăit întreaga lor viaţă în meschinărie. Este posibil să- 
şi fi pregătit o cale de scăpare pentru cazul în care ar fi fost 
atacat - deşi numai Dumnezeu ştie pentru ce să-l fi atacat 
cineva! 

— 'Ţi-aş putea oferi o explicaţie, replică Bourke după o 
clipă de gândire, şi ea nu face cinste amintirii bătrânului. 
Dar nu vreau să te împing pe căi lăturalnice. Dacă găseşti o 
trecere secretă, vei găsi şi explicaţia ei. Consultă-l pe 
inspectorul Endred, care locuieşte în cartier. El cunoaşte 
casa asta din pivniţă şi până în pod. 

Dick făcu aranjamentele necesare pentru a rămâne în casa 
lui Weald „pe timp nelimitat”, după expresia lui Bourke. Se 
duse la propria sa locuinţă, îşi luă câteva lucruri şi se 
întoarse în Lowndes Square cu câteva minute înainte de ora 
opt. Majordomul îi spuse că îl căutase Larkin, care voia să-l 
vadă. 

— E alături? 

— Nu, domnule: cred, dar nu sunt sigur, că domnul 
Derrick l-a dat afară, spuse majordomul. 

— Destul de nedrept, spuse Dick. Trimite-l sus, la mine, 
când vine. 

Nu peste mult timp auzi soneria de la intrare iar, câteva 
minute mai târziu, majordomul îl introduse pe intendentul 
deprimat. 

În atitudinea majordomului se vădea o profundă şi 
frăţească compasiune. Minns era un bărbat solid, cu 


tendinţe de îngrăşare. Îi dădea lui Dick impresia că se 
interesa de necazurile tuturor, numai de ale sale proprii nu. 

— Ce mi-a povestit domnul Bourke este îngrozitor, spuse 
Larkin. Am văzut ceva în ziare despre un om asasinat în 
East End, dar nici prin vis nu mi-ar fi putut trece că aşa 
ceva s-ar fi întâmplat în casa noastră. 

Minns, se pare, greşise când spusese că intendentul fusese 
concediat. Acesta fusese înştiinţat să se prezinte la 
reşedinţa lordului Weald pentru a i se transmite ceva, dar 
mesajul fusese mai curând de natura unui avertisment 
decât a unei concedieri propriu-zise. 

— Singurul lucru care nu mi se mai cere să-l fac, domnule, 
este să mai dorm noaptea în casă, spuse el cu satisfacţie. 
Trebuie să stau acolo până la ora şase seara. După aceea, 
încui şi mi-am terminat treaba. Domnul Derrick pleacă în 
străinătate. l-aţi povestit despre stafie, nu-i aşa, domnule? 
Clătină din cap. Ar fi fost mai bine să nu-i fi spus. Cred că 
berea pe care am băut-o în seara aceea m-a făcut să văd 
stafii. 

Dick, de când se întorsese, nu stătuse cu braţele 
încrucişate. Chemase un dulgher care tăiase două scânduri 
groase şi le potrivise astfel încât formau un fel de punte 
între cele două balcoane. Până la căderea nopţii acestea şi 
fuseseră solid fixate; după cum îi explică lui Bourke care 
venise să ia cina cu el, nu-şi mai permitea riscuri inutile. 
Mărturisi că, de fiecare dată când sărise de pe un balcon pe 
celălalt, avusese o senzaţie de greață fizică. 

— Dacă o să stai aici destul de mult timp, or să-ţi permită 
să pui şi un grilaj, spuse Bourke, ridicându-şi paharul spre 
lumină. Prietenul dumitale, lordul, are un bun vin de Porto. 

— Însă, ceea ce-i tragic este că el nu ştie să-l deosebească 
de vinul de mure, oftă Dick. 

După plecarea lui Bourke, se ocupă de repunerea în 
funcţiune a soneriei portabile. Firele fuseseră reparate şi 
Dick scoase butonul, înlocuindu-l cu două plăcuţe subţiri de 
cupru, îndoite în formă de V. Aşteptă până se întunecă, 


pătrunse în casa de alături şi, ridicând covorul, aşeză 
detectorul lui improvizat în apropierea uşii. Se formă o mică 
ridicătură, dar aceasta putea trece neobservată în 
întuneric. Satisfăcut, Dick se întoarse în camera sa. 
Noaptea era rece, cu averse intermitente, dar el se asigură 
împotriva ploii. Descoperise că deasupra fiecărei ferestre 
exista o apărătoare de pânză împotriva soarelui, şi, imediat 
după lăsarea întunericului, cobori una dintre ele. Marginea 
apărătoarei se lăsa până la câţiva centimetri de balustrada 
balconului şi, stingând lumina în camera sa, se înfăşură într- 
un pardesiu şi se pregăti să aştepte. Nu era o casă prea 
greu de ţinut sub observaţie. În spatele ei se afla o curte, 
înconjurată de ziduri înalte, unde se afla un garaj construit 
de Walter; dar între garaj şi casă nu exista nici o 
comunicare. De unde şedea, în raza vizuală a lui Dick intra 
de asemenea şi o parte a piaţetei. Nici o maşină nu putea 
opri în faţa casei sau în apropierea ei, fără ca el să nu-i vadă 
pe pasageri coborând. Aplecându-se peste balustrada 
balconului, putea cuprinde cu privirea uşa de la intrare a 
casei lui Derrick. Lăsă spatele casei la voia întâmplării, 
nevăzând nici un avantaj în postarea unui om acolo. 

La ora zece şi jumătate, Minns intră în vârful picioarelor în 
camera lui Dick, cu o cafea fierbinte şi cu tartine, iar Dick fu 
de părere că poate renunţa puţin la prudenţă. Intră în 
cameră şi, trăgând perdelele, aprinse lumina. 

— Nici nu ştiţi, domnule, cât de bucuros este personalul de 
serviciu că sunteţi aici, spuse majordomul, recunoscător. 
Dacă această casă ar fi avut subsol, nu aţi mai fi reuşit să 
convingeţi pe niciuna dintre fete să rămână. 

— Casa nu are subsol? întrebă Dick, surprins. 

— Nu, domnule. 

— Nu are pivniţă? 

— Nu, domnule Staines; vinul îl ţinem într-o încăpere 
exterioară, în care se intră din bucătărie. M-am mirat 
totdeauna de ce bătrânul Derrick nu a construit aici o 
pivniţă. Trebuie să ştiţi că asta a fost casa lui. 


— Nu ştiam, spuse Dick, al cărui interes fusese trezit. 

— O, da; tatăl înălţimii Sale a cumpărat-o de la el. Ambele 
case au fost reparate în acelaşi timp şi... 

Soneria de la piciorul lui Dick scoase un sunet strident. 
Acesta lăsă ceaşca şi farfurioara pe masă, sări printre 
perdele şi din două salturi trecu în casa de alături. În timp 
ce împingea fereastra, zări în faţa lui o siluetă. Dar, înainte 
de a putea aprinde lanterna, uşa se trânti violent şi auzi o 
cheie răsucindu-se în broască. Se aruncă cu toată greutatea 
asupra uşii, dar aceasta rezistă. 

leşind din nou în fugă pe balcon, zbură prin camera sa în 
jos, pe scări. Când ajunse în stradă, găsi uşa închisă. 
Intendentul îi lăsase cheia; Dick o băgă în broască şi o 
răsuci, dar uşa nu se mişcă... 

Era zăvorâtă pe dinăuntru! 

Larkin nu putuse s-o facă, atunci când părăsise casa. 
Evident, intruşii îşi luaseră toate precauţiile. 

Fluieră un poliţist pe care-l zări la colţul străzii, iar acesta 
se apropie fără prea mare grabă: puţin jignit, pentru că 
poliţiştilor nu le face plăcere să fie fluieraţi. 

— Stai aici. Dacă încearcă cineva să scape, dai în el. 

Polițistul îl recunoscu şi-l salută. 

— E cineva în casă, domnule? 

— Îţi spun imediat. 

Cobori în fugă treptele din spatele casei. Şi uşa de acolo 
era încuiată. Încercă fereastra, nu izbuti s-o deschidă şi, 
scoțând din buzunar bastonul lui polițienesc, sparse 
geamul, deschise fereastra şi se strecură într-o încăpere 
folosită în mod normal ca hol al personalului de serviciu. 

Uşa era deschisă, dar lumina care ardea pe culoar când 
trecuse el mai devreme pe aici fusese stinsă. Pipăi de-a 
lungul peretelui căutând întrerupătorul; îl găsi în cele din 
urmă şi îl răsuci, dar nu se făcu lumină. Recurse din nou la 
lanterna electrică. 

Înainte de a se aventura mai departe, însă, descuie uşa 
bucătăriei şi-l chemă pe poliţist. 


— Stai în partea aceasta a uşii şi trage-o după dumneata, 
ca să nu te zărească, şopti el. 

— Câţi sunt? întrebă polițistul. 

— Are vreo importanţă? ripostă Dick iritat. 

Polițistul recunoscu că, într-adevăr, n-are importanţă. 

Dick purta pantofi cu talpă de crep; îi încălţase în seara 
aceasta cu un scop anume şi, acum, stingându-şi lanterna, 
începu să înainteze tiptil, pipăind peretele cu mâna. Găsi 
scara care ducea în hol şi o urcă fără să şovăie. Nu se auzea 
nici un fel de zgomot. Continuă să urce scara cufundată în 
întuneric, treptele erau în bună stare; nici un singur 
scârţâit nu-i trădă mişcările. 

Pe primul palier nu era nimeni. Apăsă încet pe clanţa uşii 
salonului şi se strecură înăuntru. Venea suficientă lumină 
prin ferestre pentru ca Dick să-şi dea seama că încăperea 
era goală. Ei trebuie să fi auzit zgomotul provocat de 
spargerea geamului, cine vor fi fost aceşti „ei”. 

Începu să urce spre etajul doi, oprindu-se din când în când 
pentru a trage cu urechea, şi ajunse pe palier, dincoace de 
uşa încuiată. Căută cheia - nu se afla în broască. Dar în 
cameră se găsea cineva. Auzi nişte şoapte de neînțeles şi 
lovi cu putere uşa. După acest zgomot neaşteptat, desluşi 
un „Oh!” grăbit şi din nou şoaptele agitate. 

Dick se dădu un pas înapoi şi dintr-o săritură se azvârli cu 
umărul în uşă. Cu un pocnet asurzitor, aceasta cedă şi el se 
pomeni în salon... era gol! 

Ştia unde se află întrerupătorul şi-l răsuci, dar fără 
rezultat. Apoi, fără nici un motiv precis, simţi un fior rece 
de-a lungul spinării şi părul i se ridică. Avea senzaţia că 
toate mişcările îi sunt urmărite, că nişte ochi batjocoritori îl 
priveau ţintă dintr-un punct de observaţie invizibil şi 
necunoscut lui. Atât de reală era iluzia, încât se întoarse pe 
loc şi, pentru prima dată în mulţi ani, făcu ceea ce nu face 
un ofiţer de poliţie englez decât în clipe de cea mai mare 
primejdie: scoase un pistol din buzunar şi trase piedica. 

Auzi 0 voce jos şi tresări. Era polițistul. 


— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? 

— Vino sus, spuse Dick. Pregăteşte-ţi bastonul - este 
cineva în casă. 

— Cineva în casă! se auzi ecoul batjocoritor al cuvintelor 
sale, ca şi când cineva le-ar fi repetat, într-un moment de 
veselie. 

Se răsuci brusc; nici un semn nu trăda prezenţa unei fiinţe 
omeneşti. Nimic nu se mişca. Fruntea îi era îmbrobonată de 
sudoare. Începu deodată să râdă încetişor şi băgă pistolul la 
loc, în buzunar. 'Trecuse de punctul culminant al spaimei şi 
simţul umorului puse din nou stăpânire pe el. 

Sosi şi polițistul, îşi aprinse şi el lanterna şi amândoi 
cercetară zidul, în căutarea vreunei ascunzători secrete, 
dar nu descoperiră nimic. Dick deschise dulapul unde 
găsise pompa de vid, dar acesta era prea puţin adânc 
pentru o ascunzătoare, aşa că împinse uşa pentru a-l 
închide. 

Ceva în mişcarea înceată a uşii îi trezi curiozitatea. Uşa 
era foarte grea. O ciocăni şi ea sună a gol: era de oţel, atât 
de bine fixată, încât putea fi asemuită cu uşa unui seif. În 
zidul care forma peretele din spate al dulapului erau fixate 
două cuie de lemn; zidul părea destul de solid. 

— Asta mă depăşeşte, cum ar spune Derrick. 

Dick părăsi salonul pentru a examina micul lui detector cu 
sonerie. Cineva îl găsise înaintea lui: fusese smuls de sub 
Covor, iar firele tăiate. 

— Nu simţiţi un miros, domnule? întrebă deodată 
polițistul. 

Dick trase aer pe nări. De data aceasta nu era miros de 
pulbere arsă, ci un parfum subtil, pe care îl simţise probabil 
înainte, dar pe care mintea sa nu-l înregistrase. 

— Miroase a parfum de damă, domnule, spuse polițistul. 
Ştiţi cam ce poate fi? 

— Nu mă prea pricep la parfumuri. Mi se pare la fel ca 
oricare altul. 


— Se numeşte Sans Aveu, preciză polițistul, mândru de 
cunoştinţele sale. 

— De unde naiba ştii asta? întrebă Dick uluit. 

Polițistul îi explică. Cunoştea o tânără care lucra într-o 
parfumerie - o ocupaţie plină de rafinament şi distincţie - şi 
ea îl obişnuise cu subtilul parfum Sans Aveu. 

— După cum spune tânăra de care vă vorbesc, costă patru 
line uncia. Nu poţi să nu-l deosebeşti de altele, domnule, un 
fel de amestec de trandafiri şi santal. 

— Fascinant, spuse Dick iritat. Ce-ar fi să-ţi foloseşti acum 
nasul, poate descoperi mirosul unui asasin cu sânge rece? 

Deodată încremeni. De undeva din cameră se auzi un 
gâlgâit subţire, încet, de râs. 

— Dumneata râzi? 

— Eu, domnule? se miră polițistul. N-aş putea să râd în 
felul acesta nici dacă mi-aţi plăti. Cred că venea de afară, de 
pe palier. 

Dick nu împărtăşea această părere, dar ieşi pe palier. Nu 
găsi nimic. Întorcându-se în salon, avu pentru prima dată 
senzaţia că el şi cu polițistul erau acum singuri în cameră. 
Prezenţa invizibilă se retrăsese. 

— Parcă ar fi fost o stafie, spuse polițistul. 

— Ai auzit dumneata vreodată o stafie râzând? 

— Nu domnule, dar îmi imaginez că exact în acest fel ar 
putea râde o stafie, răspunse polițistul plin de demnitate. 

— E surprinzător, avea să-i spună mai târziu Dick lui 
Bourke, cât e de dificil să scoţi din sărite un poliţist în 
uniformă. Are ceva neomenesc în el. 

— Cum doriţi să procedez, domnule? Va trebui să raportez 
toate acestea, domnule. 

— Bineînţeles, raportează! Spune că eu te-am chemat şi... 
În clipa aceea, se aprinseră toate luminile. Dick întorsese 
întrerupătoarele, dar uitase să le răsucească la loc. Undeva 

în casă, misterioşii intruşi puseseră la loc siguranţa 
principală. Pe palierul de dedesubt nu era lumină dar, 


uitându-se în jos, Dick zări reflexele razelor lămpii pe care 
încercase să o aprindă pe scara de serviciu. 

Examină din nou, probabil pentru a douăzecea oară, 
camera, deschise iarăşi dulapul şi ciocăni din nou zidul. Era 
solid, din cărămidă şi mortar. Chiar când lovi mai tare, nu 
simţi nici cea mai mică vibraţie sau mişcare. Podeaua nu 
numai că era compactă, ci şi acoperită cu ceva similar 
asfaltului. 

— Cum se numeşte parfumul acela? 

— Sans Aveu, domnule, spuse polițistul. 

Dick trase de mai multe ori aer pe nări. Mirosea puternic 
în dulap... santal şi trandafiri. Închise uşa, întoarse mânerul 
care o încuia şi-l urmă pe poliţist, care cobora scara. După 
cum se aşteptase, la uşa din faţă erau puse zăvorul şi lanţul 
de siguranţă. Îşi notă în minte să ceară să fie demontate în 
ziua următoare. 

Era aproape de ora unu când se culcă, sigur că nu va mai 
fi deranjat - şi aşa se şi întâmplă. 

Auzi în uşă ciocănitul prin care îi era anunţată sosirea 
ceaiului şi rosti un „intră” adormit. 

— Doriţi să las flaconul pe masă, domnule? 

— Flaconul? Ce flacon? Dick se ridică în capul oaselor. 

Era un flacon mic, cu o formă frumoasă, cu dop de sticlă şi 
panglică de mătase. Îl luă în mână şi se uită la el uluit. Pe 
eticheta în cenuşiu şi verde, cu litere subţiri de argint, erau 
scrise cuvintele Sans Aveu. Flaconul era pe jumătate gol. 

— Cine l-a pus aici? întrebă Dick în şoaptă. 

Minns scutură din cap a nedumerire. 

— Mulţumesc, spuse Dick şi, după plecarea majordomului, 
se sculă, ieşi pe balcon şi, sucindu-şi capul, aruncă o privire 
în camera misterioasă. 

Dick tocmai îşi lua micul dejun, foarte solemn şi dus pe 
gânduri, în ceea ce el denumise ironic holul baronal, dar 
care era, de fapt, sufrageria lui Tommy, când stăpânul casei 
îşi făcu pe neaşteptate apariţia, un gen de surpriză foarte 
agreat de el. 


— Ei, ce s-a întâmplat la Clacton? 

— Sunt un om sfârşit, bătrâne. Am comis cel mai îngrozitor 
pas gregşii... 

— De multă vreme n-am mai auzit o veste aşa de bună. la 
loc la propria ta masă. Înseamnă oare aceasta, întrebă el cu 
un ton alarmat, că voi fi nevoit să suport prezenţa ta? 

— Nu, nu înseamnă asta, răspunse Tommy tăios. Între 
Mary şi mine totul s-a sfârşit, bătrâne, asta e. E îngrozitor. 

— E într-adevăr îngrozitor pentru tine, spuse Dick vesel, 
dar probabil o mare fericire pentru ea. Prin Mary, înţelegi 
domnişoară Mary Dane, nu? 

— Da. Am petrecut o seară minunată, plimbându-ne pe 
faleză, uitându-ne la orchestră. Eram fericit ca un puşti 
care se joacă în nisip. Bătrânul Cornfort, în stare de comă, a 
adormit la ora nouă, fie numele lui binecuvântat. Ea mi-a 
promis că vine să ne plimbăm şi, într-adevăr, a venit şi apoi, 
ca un idiot ce sunt, pe când şedeam pe una din băncile alea 
afurisit de tari, i-am strecurat un mic cadou în geantă. Era 
deschisă în momentul acela - geanta, vreau să spun. Îl 
cumpărasem la Londra - a costat o mică avere, bătrâne. 
Dacă nu i-aş fi scos dopul, totul ar fi mers de minune. De 
unde să fi ştiut eu că se va revărsa în toată geanta aceea 
blestemată? 

— Ce cadou era? întrebă Dick, cu vocea gâtuită. 

— Un mic flacon de parfum... care, acuma, este cel mai la 
modă - ceva căruia i se spune Sans Aveu. Am crezut 
întotdeauna că dragostea este un fel de joc de cărţi; dar 
iată, cât trăieşti, înveţi, urmă Tommy abătut. S-a supărat 
îngrozitor - nu mai era deloc blânda Mary. Spunea că 
detestă lucrurile astea, parfum şi altele de acest gen, dar 
am băgat de seamă că, totuşi, l-a păstrat. 

De pe faţa lui Dick Staines pieri orice urmă de culoare. 

— 'Ţi-e rău, ce ai? întrebă Tommy îngrijorat. 

— Nu, continuă povestea asta ridicolăa! Presupun că te-a 
părăsit. 


— Nu, răspunse Tommy tăios. Eu am fost acela care a 
părăsit-o. De fapt, bătrâne, nu a fost decât o ceartă între 
îndrăgostiţi. 

— O ce? întrebă Dick cu ochii pe prietenul său. 

— O ceartă. M-a enervat îngrozitor, aşa că m-am sculat şi 
am plecat. M-am întors însă în momentul în care intra în 
casă. 

— Cât era ceasul? 

— Trebuie să fi fost zece, sau poate nu era încă zece. Mai 
aproape de nouă, cred. Nu ştiu niciodată cât e ceasul, spuse 
Tommy cufundat în cele mai profunde abisuri ale tristeţii 
sale. 

— N-ai mai revăzut-o după aceea? 

— Fireşte că am revăzut-o. lommy putea fi foarte irascibil. 
Doar nu-ţi închipui că un om ca mine şi-ar permite să fie 
atât de nepoliticos şi să nu-i ceară scuze? Am chemat-o la 
telefon de la hotel. 

— Asta nu înseamnă că ai văzut-o. 

— E ca şi când aş fi văzut-o, nu? Am rugat-o să iasă, să-mi 
dea posibilitatea să repar greşeala pe care am făcut-o. Şia 
ieşit. Ne-am plimbat prin faţa casei. Mi-a spus că e puţin 
îngrijorată, că mai este în Anglia o fată care arată exact ca 
ea. O întâlnise în ziua aceea la Clacton. 

— Chiar ai văzut-o din nou, poţi să juri? îl întrerupse Dick, 
agitat. Era Mary Dane? 

Tommy îl privi cu oarecare îngrijorare. 

— Nu te simţi bine, bătrâne? îi întrebă el, plin de 
solicitudine. 

— Ba da, răspunse Dick. Vreau numai să ştiu dacă eşti 
foarte sigur în privinţa fetei cu care ai fost împreună 
aseară, între unsprezece şi cât? 

— Trebuie să fi fost douăsprezece, spuse Tommy. Desigur, 
era Mary Dane. Cine naiba crezi că ar fi putut să fie? 

— Fata asta mi-a provocat mai multe atacuri de inimă 
decât orice fiinţă omenească pe care am cunoscut-o 
vreodată, spuse Dick. Apoi îşi ridică privirea. De ce-ai venit? 


— Am venit - Tommy vorbea plin de hotărâre şi importanţă 
- să te rog să dai o mână de ajutor în privinţa dublurii 
acestei tinere fiinţe încântătoare. Poate că n-ai auzit... 

— O, Dumnezeule! Dick ridică ambele mâini spre tavan. N- 
am auzit niciodată nimic despre dublura ei! 

— Mi-a mai spus, continuă lommy imperturbabil, că tot 
felul de oameni, inclusiv ăla care a fost omorât în casa 
bătrânului Derrick, au luat-o drept altcineva, aşa că mi-am 
zis: „Nu există decât un singur om care poate lămuri acest 
mister, şi acela este Dick!” Asta este! 

— Ascultă, mă bâlbâitule, vrei cumva să mă faci să cred că 
ai făcut tot drumul de la Clacton, această staţiune 
burgheză, dar plăcută, numai ca să-mi ceri să preiau cazul 
dublurii lui Mary Dane? Îţi repet, ca să-ţi intre bine în capul 
tău sec, că dublura lui Mary Dane a dat Scotland Yardului - 
respectiv mie - mai multă bătaie de cap decât... decât... 

— Orice altceva, sugeră Tommy, plin de solicitudine. 

Plecă imediat după ora zece, iar Dick era convins că există 
un motiv special, altul decât cel invocat de Tommy, pentru 
întoarcerea sa subită la Londra. În cursul după-amiezii, 
primi o scrisoare de la Derrick în care acesta îl ruga să se 
întâlnească în ziua următoare cu el, la clubul său. Nu mai 
pleca în Franţa, cum intenţionase, ci în Scoţia sau, mai 
exact, după cum spunea el în scrisoare, intenţiona să-şi ia 
maşina şi „s-o apuce spre nord”. 

Dorea să ştie dacă va fi nevoie de prezenţa lui pentru 
ancheta asupra lui Lordy Brown, dar aceasta, după cum i se 
spusese lui Dick, nu era necesară. Apariţia lui Brown în 
casa lui Derrick nu era justificată, dar putea fi explicată. 
Fusese condamnat pentru furt, avea o reputaţie foarte 
proastă, şi nu era lipsită de logică prezumția că a ales 
tocmai casa unei cunoştinţe vechi pentru a-şi exercita 
meseria lui pedepsită de lege. Omul se schimbase atât de 
mult de când Walter Derrick îl văzuse ultima oară, încât 
acesta din urmă nu fusese în stare nici măcar să-l identifice. 


Dick nu putea accepta invitaţia, astfel că Derrick veni el 
să-l vadă. 

— Sunt pe punctul de a o lua razna din cauza porcăriei 
ăsteia de situaţii, spuse el, şi de aceea mă gândesc că e mai 
bine s-o pornesc aşa, fără ţintă precisă, prin ţară, ca să 
ajung în cele din urmă la nord de Tweed. S-ar putea ca, la 
un moment dat, să mă ajungă plictiseala şi să mă întorc în 
oraş, dacă aşa se întâmplă, te voi înştiinţa. 

La cronica mondenă, în ziarele de a doua zi dimineaţa, 
Dick citi că domnul Walter Derrick plecase spre nordul ţării, 
că intenţionează să facă un circuit prin Scoţia şi că va lipsi o 
lună. Pe o altă pagină, se vorbea despre misterul din 
Lowndes Square, care, datorită altei crime - şi mai 
senzaţionale - trecuse oarecum pe planul al doilea în 
atenţia presei. 

Dick era în plină agitaţie. Având unele înclinații spre 
tehnică, se ocupă o dimineaţă întreagă cu pregătirea unui 
mare număr de mici mecanisme şi dispozitive care, spera 
el, îi vor restrânge aria cercetărilor. Făcu rost de un plan 
amănunţit al cartierului. În spatele celor două case era o 
fundătură. Pe una din laturi erau garajele şi celelalte 
construcţii aferente caselor din stânga celei a lordului 
Weald. 

Pe cealaltă parte a fundăturii nu erau decât două clădiri, 
un garaj şi un grajd. Între acestea două, situate fiecare la 
unul din capetele acestei stradele înguste, se afla un zid 
înalt, întrerupt, la intervale regulate, de portiţe de grădini. 
Dincolo de acesta se vedeau calcanele caselor care dădeau 
în Coyling Street şi care se distingeau prin faptul că aveau, 
fiecare din ele, o adevărată porţiune de grădină, foarte 
îngustă şi închisă de ziduri, dar cu suficient spaţiu, după 
cum descoperi Dick, ca locuitorii caselor respective să-şi 
alcătuiască nişte grădiniţe de flori, destul de plăcute. 

Cercetând planul care înfăţişa Coyling Street, constată că 
toate casele erau locuite, cu excepţia celei de la numărul 7. 
Casa aceasta avea un aer părăsit, neglijat. La ferestre 


atârnau perdele prăfuite ce păreau să nu fi fost scoase de 
ani de zile; curtea din faţă era destul de curată, fiind 
pavată. Făcu cercetări: casa nu era nici de vânzare, nici de 
închiriat. Era doar o clădire în paragină, proprietatea cuiva 
- nimeni nu ştia a cui. Îşi continuă investigaţiile şi 
descoperi, în cele din urmă, că era proprietatea domnului 
Walter Derrick. Se pare că autorităţile municipale ceruseră 
efectuarea anumitor modificări, înainte de a aproba 
ocuparea casei, şi că Walter, într-un moment de iritare, 
respinsese această dispoziţie şi lăsase casa nelocuită. 

Ultimul chiriaş fusese o femeie care murise în această casă 
- o domnişoară Belfer. Aceasta se întâmplase pe vremea 
când mai trăia încă domnul Derrick, iar de la moartea ei, 
după ce lucrurile fuseseră scoase, casa rămăsese goală. 

Casa era deci una din acele proprietăţi nedorite cu care, 
după cum zisese Walter, îl împovărase părintele său. 

Avea o faţadă largă şi Dick descoperi, fără alte cercetări, 
că fusese, pe vremuri, sediul unui oarecare ordin religios, 
care prosperase atât de mult în prima parte a secolului al 
XIX-lea, încât, înainte de a se prăbuşi şi dizolva, deținuse, 
prin împrejurimi, un mare număr de case, în care locuiau 
membrii înstăriți ai ordinului. Proprietatea a încăput în 
mâinile bătrânului Derrick - fusese unul din chilipirurile pe 
care îşi întemeiase averea. Şi acum clădirea se numea încă 
„Sfânta Anna”. Ordinul ecleziastic - ultimul vestigiu al 
trecutei sale demnități - avusese o capelă proprie, află el, 
iar garajul lui Tommy Weald păstra încă vechile linii gotice 
ale acestui edificiu. 

Toate acestea constituiră oarecum un şoc pentru el. În 
unele privinţe, Dick Staines era de modă veche. Educaţia lui 
metodistă îl mai făcea şi acum să se simtă prost când 
atingea, duminica, o carte de joc; iar o capelă sau o biserică 
transformată pentru alte folosințe pământeşti îi provoca un 
acut sentiment de stânjeneală. 

Era a treia noapte liniştită pe care o petrecea Dick şi se 
întoarse acasă întrebându-se dacă îi va sosi vreo veste de la 


Tommy. Nu primise nici o scrisoare de când acest misterios 
tânăr dispăruse în jungla Clactonului. În dimineaţa aceea, 
avusese loc prima şedinţă publică în ancheta asupra morţii 
lui Lordy Brown, anchetă care fusese amânată cu o lună, la 
cererea poliţiei. Nu apăruseră alte dovezi şi nici indicii noi; 
ipoteza general acceptată era că Brown, însoţit de cineva, 
pătrunsese în casă, că bandiții se certaseră şi că nefericitul 
Lordy fusese împuşcat cu un pistol. Era evident că fusese 
folosită o surdină, deoarece nici Dick, nici vreunul din 
servitorii casei nu auziseră nici un zgomot. Zgomotul 
produs de un foc de pistol ar fi trecut până şi prin zidul gros 
care despărţea cele două clădiri. 

Se însera când Dick urcă treptele casei pe care începuse 
aproape să o considere a lui. Minns îl întâmpină la uşă. 

— Vă aşteaptă o domnişoară care doreşte să vă vadă, 
domnule. Am poftit-o în salon. 

— O domnişoară? Inima îi săltă în piept. Ce domnişoară? 

— Nu ştiu, domnule, dar dânsa spune că o cunoaşteţi. 
Domnişoara Dane. 

Trecu grăbit pe lângă majordom şi pătrunse în salon. 

— Te-am necăjit într-adevăr chiar atât de mult? întrebă ea, 
cu un zâmbet calm în ochii ei frumoşi. 

— Necâjit? A, a trăncănit lommy. 

— Tommy a trăncănit într-adevăr, consimţi ea solemn. Dar, 
după cum îl ştiu, el nici nu face vreodată altceva, dacă la 
lordul Weald te referi. Nu-l poţi face să vină la Londra? 

— Unde se află acum? 

— Am plecat ieri la Margate - pacienţii mei întotdeauna 
sfârşesc prin a ajunge tot la Margate. În curând, am să 
abandonez profesia de infirmieră. 

— Mă bucur foarte mult. 

— De ce? întrebă ea, făcând ochii mari. 

— Nu mi se pare... n-aş vrea să... e o meserie grea, sfârşi 
el neajutorat. 

— Da, dar există altele şi mai grele. Dumneata, de pildă, ai 
o meserie destul de grea. Nu-mi pot imagina însă ceva mai 


pasionanit. 

— Îmi prieşte. Îmi creează şi o reputaţie proastă. 

— Povestea aceea? Arătă cu capul în direcţia casei lui 
Derrick. 

— Da, afacerea Brown. Ai citit ce se scrie, presupun? 

— Am citit şi am auzit; spuse Mary încet. Ai uitat se pare 
că prietenul dumitale Tommy se ţine tot timpul după mine. 

— Nu ştiu de ce, spuse el. 

— Cum să nu ştii de ce! se enervă ea. Este îndrăgostit 
până peste cap de mine. Nu e suficient atâta? 

— Tommy este genul de bărbat care se îndrăgosteşte până 
peste cap de oricine îi sare în ochi. 

— E un om foarte drăguţ, iar dumneata eşti nepoliticos! 
Mă simt teribil de vinovată faţă de el. 

Dick râse. 

— Dumneata l-ai încurajat? 

— Da, fu răspunsul ei surprinzător. Dacă te referi la faptul 
că l-am încurajat să fie foarte atent. N-a fost frumos din 
partea mea - uneori mă detest pentru asta. 

Rosti aceste cuvinte cu atâta vehemenţă, încât Dick 
rămase uluit şi pentru o clipă îşi pierdu curajul. 

— Vorbeşti de parcă între dumneata şi Tommy s-ar fi 
întâmplat ceva foarte serios. 

— Cât eşti de absurd! râse ea, dar privirea îi lunecă în jur. 

— Rămâi mult timp aici? 

— De ce te interesează? 

— Aceasta este o întrebare tipică pentru un funcţionar de 
la Scotland Yard! 

— De ce te interesează? insistă Dick mohorât. 

— Am să-ţi spun de ce mă interesează, domnule sergent 
inspector sau inspector-şef - pentru că vreau să ştiu! Nu-ţi 
trece uneori prin minte că ai să stai aici numai atâta timp 
cât Tommy lipseşte din oraş? Ceea ce reprezintă o manieră 
plicticoasă de a te întreba cât timp va mai păzi Tommy 
poarta noastră - sau mai bine zis porţile noastre, căci le 
schimbăm în fiecare zi. 


Şi, neaşteptând ca el să-i răspundă: 

— Şi dumneata eşti foarte singur şi părăsit; lommy spune 
că alături mai este o casă goală, cu încă un celibatar 
singuratic, sărmanul de el! 

— 'Te referi la Derrick? 

Mary dădu din cap, afirmativ. 

— Se spune însă că el a plecat în Scoţia. Ce lipsă de 
omenie! Să te lase pe dumneata să-i păzeşti casa bântuită 
de stafii! 

— Cine ţi-a spus că e bântuită? 

— Vorbeşte tot cartierul, răspunse ea cu un aer voit sobru, 
abia reţinându-şi însă un zâmbet. Dar nu ştii de ce am venit 
aici şi nici eu nu prea ştiu. Este un prilej minunat de a juca 
rolul marii doamne care vine să-ţi facă o vizită şi să te 
întrebe de sănătate - apropo, ar fi trebuit să mă întrebi 
daca-aş dori o ceaşcă cu ceai... nu-ţi face probleme... poţi 
să-mi chemi un taxi peste câteva minute. Domnule Staines, 
cine este femeia care-mi seamănă atât de mult? O cunoşti? 
Sau exagerează Tommy - e un mare mincinos, într-un mod 
însă cu totul inocent. Asta face - cred - parte din complexul 
lui de vanitate: neadevărurile lui Tommy reprezintă 
calitatea lui cea mai simpatică. Acum spune-mi, cine este 
această femeie? 

— Aş da mulţi bani să ştiu. 

— Am, deci, o dublură? Cum arată? 

Râdea de el; Dick era convins că-l ia peste picior. 

— E foarte drăguță, cu ochi frumoşi, cenuşii, şi o gură - 
exact asemenea celor care apar în reviste şi pe care o au 
atât de puţine femei. 

— Pare să-ţi fi făcut o impresie puternică. Şi, fireşte, eu ar 
trebui să fac acum pe ingenua şi să spun: „Dar parcă mă 
descrii chiar pe mine, nu-i aşa?” Dar n-am s-o fac. Cred că 
ai fost foarte nepoliticos, domnule Richard Staines; însă, 
desigur, eu am fost cea care te-a provocat şi nu am nici un 
drept să mă plâng. Singurul lucru pe care vreau să-l ştiu (şi 


nu este necesar să-mi descrii diversele calităţi ale fizicului 
ei), este dacă arată într-adevăr ca mine. 

Dick dădu din cap afirmativ. 

— Ah! 

Îl privi câtva timp foarte intens. 

— Aş vrea să ştiu la ce te gândeşti. 

— Iar eu aş vrea să ştiu la ce te gândeşti dumneata, 
ripostă el. 

— Poate că am să-ţi spun într-o zi. 

Îşi luă poşeta şi umbrela. 

— Vrei să fii un cavaler adevărat şi să mă conduci până la 
gara Victoria? 

Dick ezită. La ora aceea urca de obicei în camera sa. În 
casa lui Derrick nu mai fusese nimeni de trei zile. În 
definitiv, nu era obligat să facă în permanenţă de serviciu. 

— Da, te conduc cu un taxi sau o să mergem pe jos, 
răspunse el. 

Îl înştiinţă pe majordom şi porniră. Se părea că 
însoţitoarea sa nu era prea grăbită, căci mergea foarte 
încet. 

— Sunt îngrozitoare, spuse ea în cele din urmă. N-ai să 
poţi spune niciodată despre mine ceva mai jignitor decât 
îmi spun eu însămi. 

— Ce te-a apucat de-ţi pui cenuşă în cap? 

— Nu pot să-ţi spun. Ceva ce tocmai îmi venise în minte. 
Se referă şi la Tommy - sărmanul de el! În clipa aceasta stă 
pe o bancă în faţa casei din Cliftonville, aşteptându-mă să 
ies. Probabil că plouă. Trebuie să fie minunat să fii romantic 
ca lommy. 

— Aş prefera să nu vorbim despre Tommy, spuse Dick. 

— Nu e prietenul dumitale? întrebă Mary cu prefăcută 
surprindere. 

— Un prieten foarte drag. Ţin la Tommy. Ţin însă în mod 
stupid şi la alţii. 

— Numai să nu mergi prea departe cu stupiditatea, îl 
avertiză ea. Nu m-ai întrebat de ce renunţ la meseria de 


infirmieră şi ce voi face ca să-mi câştig existenţa. Aş dori să- 
mi porţi acelaşi interes ca şi dublurii mele! Fericită femeie! 
O visezi uneori! 

— Nu fi penibilă, Mary! Aş vrea să te întreb ceva... 

O auzi râzând încetişor. 

— Începe prin a mă întreba în ce mod mi se adresează o 
persoană relativ străină? În caz că o faci, îţi voi răspunde: 
domnişoară Dane. 

— Dar eu nu sunt o persoană relativ străină. 

Treceau acum prin parc şi el îi luă braţul, strecurându-l 
sub al său. Un timp ea şi-l lăsă, dar după câteva minute şi-l 
smulse brusc. 

— Nu, nu. Îi auzi respiraţia grea. Te rog! Vreau să-mi 
păstrez o rămăşiţă din respectul faţă de mine însămi, dacă 
nu te superi. 

Răspunsul ei îl duru. 

— Nu fi supărat pe mine, te rog, reveni ea după câteva 
clipe de tăcere. De fapt, am fost totdeauna o fată amabilă, 
pe cât m-am priceput eu. L-am făcut pe Tommy mincinos - 
dar nu pot să uit nici o clipă că dumitale ţi-am spus, la un 
moment dat, cea mai îngrozitoare şi deliberată minciună. 

— Ce anume? întrebă al. 

— Dacă ţi-aş spune, ar însemna că minciuna e de două ori 
inutilă. Nu, prefer să-mi suport martiriul. Dar vreau ca 
dumneata să ştii şi să crezi că această minciună m-a durut 
pe mine mult mai mult decât te-a durut pe dumneata. 

Grăbi pasul. 

— 'Ţi se întâmplă vreodată să ţi se facă silă de unele 
lucruri, dar o silă profundă? Nu ţi se întâmplă uneori să 
deteşti tot ceea ce faci - munca dumitale, rutina zilnică, 
totul? Mie mi se întâmplă. Cred că este ceea ce mi se 
întâmplă în această seară. 

— Nu-ţi place munca de infirmieră? întrebă el. 

— Nu. 

Trenul ei pleca la câteva minute după ora nouă. Era un 
tren care mergea foarte încet. Mărturisi că nu cinase. 


Intrară în restaurantul gării şi ea se mulţumi cu cea mai 
frugală gustare. 

— Ştii de ce am venit azi la Londra? Pune-mi această 
întrebare înainte de a pleca trenul. 

Mai aveau de aşteptat zece minute după ce părăsiseră 
restaurantul şi, în timp ce se plimbau pe peron, el îi puse 
întrebarea. 

— Am să-ţi spun înainte de plecarea trenului. 

Îi găsi loc într-un compartiment gol. Însoţitorul trenului 
dăduse primul semnal şi lumina semaforului trecuse de la 
verde la roşu, când Mary se aplecă pe fereastră. 

— Pentru a mă autotortura, spuse ea cu o voce scăzută; 
pentru a călca pe jăratic, pentru a merge prin zăpadă cu 
picioarele goale, purtând o lumânare în mână. 

Nu putu decât să o privească uluit. Trenul se puse în 
mişcare şi Dick porni şi el pe peron, pe lângă tren. 

— Am să-ţi spun cel mai trăsnit lucru pe care l-ai auzit 
vreodată. Vorbea extraordinar de repede, ca şi când încerca 
să-şi comprime toate gândurile în răgazul scurt care-i mai 
rămăsese. Şi nădăjduiesc că n-ai să-mi reaminteşti niciodată 
de această nebunie. 

— Ce este? întrebă el. 

Ea se aplecă atât de mult, încât buzele aproape că-i 
atinseră obrazul. 

— Te iubesc foarte mult. 

Fu numai o şoaptă - şi dispăru din vedere. Dick rămase 
împietrit pe peron, uitându-se fix în urma trenului, mult 
timp după ce luminile roşii ale ultimului vagon pieriseră în 
depărtare. 

Se întoarse pe jos, cu senzaţia că avea aripi, că nu păşea, 
ci zbura. Când ajunse la casa din Lowndes Square îl găsi pe 
Minns agitându-se în pragul porţii şi, bănuind că se 
întâmplase ceva, grăbi pasul şi urcă dintr-un salt cele trei 
trepte. 

— V-am căutat peste tot, domnule... nu ştiam dacă să 
anunţ sau nu poliţia. 


Majordomul închise uşa: pe faţă i se putea citi tulburarea 
şi îngrijorarea. 

— Clopoţelul acela sună, cu intermitențe, de o jumătate de 
oră. N-am îndrăznit să intru alături... Mă gândeam că poate 
sunteţi dumneavoastră. Nu ştiam ce să fac. 

Dick se răsuci pe călcâie şi ieşi în goană în stradă, scoțând 
cheia în timp ce alerga. Se aştepta să găsească uşa 
zăvorâtă şi cu lanţul de siguranţă pus, deoarece nu avusese 
încă timp să le scoată. Uşa, totuşi, se deschise când băgă 
cheia în broască. Când întoarse comutatorul, luminile se 
aprinseră. Nu se vedea nici un semn că ar fi pătruns cineva 
în casă, până ajunse în salon. Se opri în prag şi, de uimire, i 
se tâie respiraţia. Mobila fusese mutată din loc. Un birou 
care stătuse la perete fusese pus în mijlocul camerei. 
Peretele fusese găurit din loc în loc cu mici burghie 
electrice - pe jos era unul care, evident, se stricase. Era 
prins cu un fir de piciorul unei lămpi, iar în peretele masiv 
se căsca o gaură adâncă de peste 45 centimetri. Covorul 
era plin de moloz şi toată mobila era acoperită de un praf 
fin. 

Ridică burghiul şi îl examină cu un interes de profesionist. 
Mai văzuse o asemenea unealtă în acţiune, dar niciodată în 
scopul în care fusese folosită aici. Fie că intruşii fuseseră 
deranjaţi în munca lor, fie că ajunseseră la concluzia că nu 
aici era locul pe care-l căutau. Trebuie să se fi convins că nu 
se afla nici o ascunzătoare în salon, dar nu renunţaseră 
până nu tăiaseră adânc în perete, constatând cât de gros şi 
trainic era. 

Auzi un zgomot în spatele lui şi se întoarse fulgerător, 
băgându-şi mâna în buzunarul de la şold. Un bărbat se afla 
în cameră, contemplând cu o uimire comică ceea ce 
rămăsese din salon. 

Era Walter Derrick. 

— Ce-i asta? întrebă el şi, pe măsură ce înţelegea, faţa i se 
congestiona din ce în ce mai puternic. 


— Când s-a întâmplat? Vocea îi era tăioasă, dar furia lui 
era scuzabilă. Drace! Cine a făcut chestia asta? 

Privirea i se desprinse de pe peretele distrus, aţintindu-se 
asupra lui Dick. 

— Aş da foarte mult să ştiu, spuse detectivul. Scotland 
Yardul este cât se poate de dornic să-l cunoască, oricine ar 
fi el. Îl căutăm de zece ani. 

— Îl cunoşti? întrebă Derrick. 

— Identitatea lui - nu. Aceasta e tot atât de învăluită în 
mister ca şi atunci când a comis asasinatul care l-a adus în 
atenţia noastră. 

— Asasinat!... Ce fel de asasinat? 

— Cam cu zece ani în urmă, domnule Derrick, casierul 
unei fabrici din Slough a fost împuşcat şi jefuit pe şoseaua 
principală din Bath. 

— Da? spuse Derrick. Ce legătură are aceasta cu - îşi agită 
mâna cu un gest circular - tot ce-i aici? Ce are a face 
asasinatul acela cu toate acestea? Vocea lui devenise foarte 
stridentă - era clar că distrugerea produsă în salon îl făcuse 
să-şi piardă controlul asupra nervilor. 

— Asasinul a lăsat în urma lui o amprentă pe un pistol. Ştii 
probabil cum se întâmplă - e un lucru obişnuit. Când am 
venit în casa dumitale, a doua zi după spargere, am găsit 
această amprentă pe un pahar. 

— Ai găsit această amprentă pe un pahar... amprenta 
asasinului, a celui care l-a împuşcat pe casier? 

— Am găsit-o din nou în dimineaţa în care am descoperit 
cadavrul lui Lordy Brown - pe măsuţa aceasta. 

Derrick îşi aţinti privirea fascinată asupra măsuţei. 

— Un asasin, spuse el cu vocea gâtuită... amprenta lui pe 
această masă! Dumnezeule mare!... Şi pe pahar, spui? Ai 
fotografiat-o, cred? Nu mă pricep la treburi din astea. Nu e 
la mijloc vreo greşeală? 

— În nici un caz, numai că există o circumstanţă curioasă, 
care nedumereşte Scotland Yardul şi mă nedumereşte şi pe 
mine. Atât pe pahar, cât şi pe măsuţă, am descoperit doar 


amprenta degetului gros - nici o altă amprentă. Acest fapt 
este de mirare, mai ales în ce priveşte paharul. Nimeni nu 
poate apuca un pahar doar cu degetul gros. Cât despre 
măsuţă, de asemenea nimeni nu-şi poate lăsa numai 
amprenta degetului gros. Îţi spun ceva mai mult decât i-ar 
face plăcere inspectorului-şef Bourke să mă audă 
spunându-ţi. Am o opinie a mea, dar pentru moment n-ar 
trebui... 

Rămase cu privirea aţintită asupra peretelui, neted şi 
lucios, exact deasupra găurii sfredelite de intruşii 
nepăsători. Cu paşi rari, străbătu încăperea. 

— lată amprenta, spuse el. 

Nu încăpea nici o îndoială, era acolo, o pată neagră, dar cu 
fiecare linie perfect vizibilă. 

Privirile celor doi bărbaţi se întâlniră şi în străfulgerarea 
unei clipe ipoteza lui Dick deveni o certitudine. Ştia de ce se 
afla amprenta acolo, precum şi modul în care ajunsese în 
acel loc. 

Câţiva centimetri mai jos, dedesubtul amprentei, era o 
mică pată neagră. O atinse cu vârful degetului. Mai era încă 
umedă. 

Inspectorul-şef Bourke era pe punctul de a se culca, când 
fu înştiinţat de cele întâmplate. Ajunse în Lowndes Square, 
după ce Walter Derrick plecase să doarmă la un hotel. 
Fusese nevoit să vină la Londra pentru a participa la 
adunarea generală a consiliului de administraţie al unei 
companii la care era coproprietar. Încercase să-i explice şi 
lui Dick, care este rostul acestor adunări, însă nu reuşi să-l 
lămurească, deoarece pentru el tot ce era legat de acţiuni, 
afaceri etc. era un mister. 

Bourke intră vijelios în salon şi aruncă o privire asupra 
peretelui găurit. 

— I-ai auzit? 

— Nu, spuse Dick. Nu eram acasă. 

— Au ăştia nişte nervi ai dracului de tari, continuă el, plin 
de admiraţie. Aceasta e amprenta, nu-i aşa? Îşi puse 


ochelarii şi o examină de aproape. Da, am ajuns să mă 
obişnuiesc cu ea. Aproape că aş putea-o recunoaşte fără 
ochelari şi fără lupă. Asta-i cerneala, nu? Atinse mica pată 
care era acum aproape uscată. Spui că a fost aplicată... 

— Cu o ştampilă, îl completă Dick repede. Ca şi pe pahar şi 
pe măsuţă. N-au folosit cerneală; o mână transpirată era 
suficientă pentru măsuţă şi pahar. Vedeţi, domnule, dacă 
stăm să ne gândim, fabricarea ştampilei a fost ceva cât se 
poate de simplu. Amprenta asasinului din Slough apare în 
cel puţin trei lucrări de specialitate. Nu aveau decât s-o 
fotografieze; aş putea eu însumi să fac o asemenea ştampilă 
în două ore. 

— Deci intenţia lor era să ne inducă în eroare? Hm! E 
curios că nu m-am gândit niciodată la asta. Ai instalat 
soneria de alarmă şi toate celelalte? În orice caz, n-au 
folosit la nimic, din moment ce nu erai acasă. 

Dick spuse că majordomul auzise soneria, dar nu ştiuse ce 
să facă. 

— Trebuia să fi chemat poliţia - ce tâmpiţi sunt oamenii 
ăştia! Au avut noroc că nu erai acasă - presupun că nu te-ai 
lăsat cumva păcălit să ieşi din casă? 

Dick nu răspunse. 

— Sunt deştepţi tipii care participă la lovitura asta şi, 
fireşte, nu s-ar da înapoi de la nimic pentru a avea cale 
liberă; trebuie să fi ştiut că ţi-ai stabilit sediul în casa de 
alături. Dar dumneata nu eşti genul de om care să se lase 
prostit de o fată drăguță sau să accepte o invitaţie la o 
plimbare în parc, pentru a admira cum se oglindeşte luna în 
lac. 

În timp ce vorbea, Bourke examina zidăria stricată şi nu 
putea vedea faţa subalternului său. Dick îngheţă dându-şi 
seama că toate posibilităţile pe care Bourke le trecuse în 
revistă şi le respinsese nu reprezentau decât adevărul 
adevărat, nici mai mult, nici mai puţin. Fusese ademenit să 
iasă din casă... până şi amănuntul cu parcul era exact. Îşi 
reaminti ce-i spusese ea - că se detestă singură, îşi 


retrăsese braţul de sub al lui cu atâta vehemenţă, încât îl 
uimise. Îşi aminti de o mulţime de lucruri spuse de ea: 
autoacuzările, ultimele ei cuvinte, după ce trenul se pusese 
în mişcare. 

Fu cuprins de bănuiala oribilă sugerată de Bourke. 
Bănuială? Era ceva mai mult decât atât. 

— Ei? 

Bourke se întorsese spre el şi-l fixa cu privirea. 

— Ai zărit cumva stafia familiei? Eşti verde la faţă! 

— Am zărit trei stafii, spuse Dick. 

Bourke îşi mângâie bărbia dublă. 

— Cred că cel mai bun lucru ar fi să dormi în casa aceasta. 
Am să-ţi dau un om să-ţi ţină de urât. 

— l-am propus acest lucru lui Derrick, dar nici n-a vrut s- 
audă. Spune că va închide casa cu totul. Mi-a sugerat chiar 
că este inutil să mai rămân şi la Tommy. 

— Ceea ce face cu casa lui îl priveşte. Eu vreau însă ca 
dumneata să rămâi în continuare în casa lordului Weald, cât 
timp te va lăsa să stai, spuse Bourke. Sunt de acord cu 
teoria dumitale privind ştampila, dar această amprentă nu a 
fost aleasă la întâmplare. Aici se ascunde ceva foarte precis, 
şi vreau să ştiu ce anume. De un lucru sunt sigur - intenţia 
lor nu este numai să îndrepte bănuielile asupra asasinului 
din Slough, care s-ar putea să nu se afle în Anglia. Şi am să- 
ţi mai spun ceva; Lordy Brown a fost ucis de aceeaşi mână 
care l-a ucis şi pe casierul din Slough; glontele a avut 
aceeaşi traiectorie, de jos în sus, un procedeu al unui tip 
precis de gangsteri. Nu prea ne întâlnim cu din ăştia la noi, 
dar am văzut unele fotografii şi diagrame înfiorătoare, care 
mi-au fost trimise, din când în când, de pe ţărmul celălalt al 
Atlanticului. Ţine-te de casa lui Weald; poate că de-aici va 
porni soluţionarea celei mai importante afaceri criminale cu 
care m-am întâlnit eu la Londra de când prefectul mi-a pus 
această uniformă albastră. 

CAPITOLUL XII. 


Dick Staines luă o hotărâre subită: se va duce să vadă fata, 
îi va spune deschis totul şi-i va cere să explice purtarea ei 
inexplicabilă. Nici o singură clipă nu-i trecu însă prin minte 
că ea ar putea fi vinovată de moartea lui Lordy Brown. Dacă 
a văzut vreodată onestitate în viaţa lui, atunci tocmai 
aceasta era ceea ce strălucise în ochii fetei. 

Se tot gândea şi se răzgândea, răsucind în minte toate 
posibilităţile, dar rămase tot atât de nedumerit ca şi la 
începutul tuturor raţionamentelor lui. Numai ea putea 
lumina petele de întuneric din mintea lui. În hotărârea pe 
care o luase, îl sprijinea credinţa în ultimele ei cuvinte. 
Fusese sinceră când le spusese. Aceasta, cel puţin, era o 
bază trainică, pe care se putea întemeia încrederea. 

Adormi cu această hotărâre şi, a doua zi, plecă la Margate 
cu primul tren. Nu ştia unde locuieşte, nici măcar dacă se 
afla la Margate. Cornfort era excentric în deplasările sale. 
Şi în asta s-ar fi putut afla o explicaţie a misterului. Acest 
bătrân, care dormita tot timpul în căruciorul său, nu juca 
oare un anume rol, sau să fi fost un inocent care servea 
drept acoperire pentru banda din care făcea parte Mary 
Dane? 


Mereu îi găsea scuze. Era legată în nişte lanţuri de care 
nu putea scăpa; nu era decât o unealtă, la fel ca bătrânul 
infirm, care servea drept camuflaj pentru operaţiunile 
bandei. Sau avea realmente o dublură? Încă mai era 
convins că o avea; că, undeva, în Anglia, era o femeie care-i 
semăna atât de mult, încât nu puteau fi deosebite. 
Sărmanul Lordy Brown spusese ceva despre o domnişoară 
de Villiers; se gândise la un moment dat să trimită o 
telegramă la Cape Town, dar la biroul înaltului comisar 
dăduse peste o carte de telefon din Cape Town şi, în ea, 
erau trei pagini de abonaţi cu numele de Villiers. În 
asemenea condiţii, această cale de investigaţii nu promitea 
să ducă nicăieri. Îşi făcuse reproşuri amarnice că nu-i 
ceruse lui Lordy mai multe amănunte despre fata pe care 
credea că o întâlnise în seara aceea în Bloomsbury Square. 
Îl întrebase ceva şi nu primise decât un răspuns foarte vag, 
dar, dacă ar fi insistat... 

Îi veniră în minte versurile lui Browning. Păreau cât se 
poate de potrivite. 

„Să fi făcut aşa, să fi făcut altminteri. Aşa poate reuşeam, 
sau poate greşeam. Să mă fi iubit ea, cine poate şti. Poate, 
la fel de bine, să mă fi urât.” 

Drumul până la Margate părea că nu se mai sfârşeşte. S- 
ar putea s-o găsească pe plajă; va lua informaţii de la 
Tommy Weald, care era instalat la un hotel din Cliftonville. 

Pasiunea lui 'Tommy încetase să-l mai intereseze sau să-l 
amuze. Într-un fel, Dick se gândea acum la el cu un 
sentiment de compasiune: Tommy reprezenta un alibi atât 
de comod pentru fată... Se întreba dacă, atunci când îi 
făcuse pe Tommy mincinos, se gândise la aceste alibiuri? 
Suspiciunea, îndoiala, teama şi încrederea se succedau 
alternativ în mintea lui, în timp ce trenul se târa cu viteză 
de melc spre Margate. Aici se întâlni cu un anume detectiv 
Rees, care venise cu acelaşi tren, şi Dick îi dădu unele 
instrucţiuni - detestându-se pe sine pentru că i le dădea. 


Nu intenţiona să stea mai mult de o zi şi venise fără 
bagaje; primul său drum fu la hotelul zugrăvit în roşu, 
cocoţat pe coline. 

— Da, domnule, lordul Weald locuieşte la noi, dar cred că 
este plecat, îi spuse portarul. 

Unul dintre purtătorii de bagaje, care stăteau la uşă, îi 
dădu informaţia dorită. 

— Înălţimea Sa este pe plajă, cu căruciorul ăla galben. 

Dick uitase de culoarea căruciorului şi cât de uşor putea fi 
acesta descoperit în mulţimea celorlalte, vopsite mai puţin 
țipător; dacă şi-ar fi amintit dinainte de aceasta, ar fi fost 
scutit de deplasarea până la Cliftonville. 

Cobori panta înapoi spre Margate, cu privirile aţintite 
asupra plajei aglomerate. Era atât de absorbit, încât 
aproape se ciocni de îngrijitorul cel tăcut. 

— Salut, bătrâne! Era vocea lui Tommy. 

Dick ridică privirea şi întâlni ochii lui Mary Dane; ochi 
liniştiţi, care nu-i evitau pe-ai săi. Îi scrutau faţa, iar 
gravitatea lor îi dădea o frumuseţe nouă, care-i tăie 
respiraţia. 

— Bună dimineaţa, spuse el stângaci. 

— Cu ce treburi pe-aici? întrebă Tommy. 

În glasul său răsuna vag o oarecare nuanţă de 
resentiment, pentru care Dick îl compătimi. Căruciorul se 
deplasase câţiva paşi mai încolo şi se oprise; îngrijitorul 
aştepta nemişcat. Domnul Cornfort dormea. Sub privirea 
scrutătoare a fetei, Dick simţea cum îşi pierde curajul. 

— Am venit s-o văd pe domnişoara Dane, spuse el în cele 
din urmă, în legătură cu o mică chestiune pe care am 
discutat-o cu dânsa în seara trecută. 

— Care seară? întrebă Tommy. Bătrâne dragă, de ce nu 
ne-ai înştiinţat că vii? Dar, la o privire a fetei, îşi schimbă 
tonul. Când spun noi, înţeleg eu! Nu-ţi dai seama, este 
teribil de şocant să te vadă cineva cum dai buzna peste 
căruciorul bătrânului. Domnişoarei Dane nu-i face plăcere, 


mie nu-mi face plăcere şi sunt sigur că nici sărmanului 
domn Cornfort nu-i place. Are inima slabă, adăugă el. 

— Nu vrei s-o iei puţin înainte, lommy? întrebă Mary. 

— Înainte? Cum? 

— Pe propriile-ţi picioare, spuse ea zâmbind. 

Căruciorul pornise. Lordul Weald clipi, privind de la unul 
la celălalt, se întoarse posac şi se luă după cărucior, parcă 
târându-şi picioarele. 

— Nu pot să-ţi acord nici măcar un minut până după 
prânz, spuse ea grăbită. Domnul Cornfort doarme după- 
masă. Dacă vrei să mă conduci până la Westgate, voi veni 
eu la dumneata - în faţa hotelului? Ne întâlnim acolo la ora 
trei. E prea târziu? întrebă ea. Atunci la două? Cum doreşti. 

— La două ar fi mai bine, pentru că am un tren la trei; 
trebuie să mă întorc la Londra. Gesturile lui Dick deveniră 
puţin rigide. Aerul de familiaritate cu care fusese rostit acel 
„Tommy” îl îngheţase. 

— Ai venit cu treburi? 

Mai mult decât orice se temea de posibilitatea ca ea să nu 
găsească un motiv pentru a retracta cele ce-i spusese pe 
peronul gării Victoria. Totuşi, ştia cumva că ea nu va pomeni 
acum de acea clipă uimitoare şi că se aştepta ca nici el să 
nu-i vorbească despre aceasta. 

Fără nici un zâmbet, fata înclină capul şi se întoarse, 
pornind repede după micul ei grup. Dick rămase rezemat 
de balustradă, urmărind-o cu privirea. O văzu ajungându-i 
din urmă, schimbând câteva cuvinte cu lommy care, în mod 
vădit fără prea mare plăcere, porni înapoi spre el. 

— Îmi pare teribil de rău, bătrâne - Tommy era într-adevăr 
aproape umil - că ţi-am vorbit aşa de sus, şi toate celelalte; 
dar, ştii, această tânără domnişoară mă scoate din fire! 
Sunt înfiorător de îndrăgostit de ea. Seara, când o 
întâlnesc, este divină şi absolut încântătoare; dimineaţa e ca 
un sloi de gheaţă - viaţa mea e pur şi simplu ruptă în două, 
bătrâne. Am să ajung o epavă totală... nu pot dormi 
noaptea, Dick. Pfiu! îşi şterse fruntea. 


— Astea-s veşti proaste, lommy. 

— Ştiam c-ai să-nţelegi. Tommy zâmbi palid. Şi este 
absolut îngrozitoare în această privinţă - dură, bătrâne, 
dură ca oţelul! Când i-am spus că n-am dormit decât şapte 
ore, mi-a râs în nas. 

— Ei, drăcia dracului, dar cât dormi de obicei? întrebă 
prietenul lui, indignat. 

— Zece, spuse Tommy cu simplitate. Medicul spune că am 
un gen de creier căruia îi trebuie un timp mai îndelungat de 
recuperare. 

— Asta o pot crede şi eu, zise Dick dar, în locul tău, n-aş 
spune-o prietenilor, deoarece nu este tocmai un compliment 
la adresa ta. Deci, o iubeşti pe Mary Dane? 

— Cu disperare, spuse el, dar numai serile. Dimineţile - voi 
fi perfect sincer cu tine, bătrâne - nu o iubesc. Mă scoate 
din sărite, mă exasperează, îşi pierde întreaga duioşie şi 
bunătate, iar când încerc să-i iau mâna într-a mea, îmi 
aruncă una din privirile acelea cu care ai fi gratificat într-o 
fabrică de praf de puşcă dacă ai cere un foc să-ţi aprinzi 
ţigara. Eu am făcut-o odată, urmă gânditor, dar omul mi-a 
spus că nu se fumează niciodată într-o fabrică de praf de 
puşcă. Una din regulile meseriei. 

— Ai obiceiul s-o ţii de mână? 

— Nu bate câmpii, bătrâne. Fireşte că o iau de mână, 
seara. Orice îndrăgostit o face. 

— Şi nu cheamă poliţia? întrebă Dick. 

— Nu, bătrâne, n-a pomenit niciodată de tine. 

Tommy aproape că se sufocă de râs, la această glumă a lui. 

— Femeile au gusturi ciudate, spuse Dick. 

Era nedumerit; Mary Dane îl nedumerea şi mai mult. Ar fi 
dorit să nu fie aşa. 1 se potrivea atât de puţin, era de 
neconceput ca ea să fi stat ore întregi, ţinând laba umedă a 
acestui prieten al lui foarte simpatic, dar lipsit de inspiraţie. 
Aceasta o punea într-o lumină nouă, în care şi el o vedea ca 
pe o femeie atât de străină lui, încât nu o putea recunoaşte. 
Mary spusese că Tommy eluda realitatea. Era cu siguranţă 


adevărat, Dick o ştia, că era tot timpul gata de idile 
romantice, deşi asta era mai degrabă un fel de 
lăudăroşenie. Era unul din acei bărbaţi care trec prin viaţă 
cu iluzia plăcută că natura i-a înzestrat cu calităţi deosebit 
de atrăgătoare pentru femei. 

— Aş fi în stare să pariez că nu ai ţinut-o niciodată de 
mână. 

— Ai pierde, băiete! Calmul lui Tommy, aerul lui de 
superioritate amuzată, sugerau mai degrabă că spusese 
adevărul. Am cerut-o şi în căsătorie. 

— Şi a fost copleşită? 

— Ironia ta n-are nici un rost, bătrâne. Acesta e termenul, 
ironie, nu-i aşa? Nu a fost tocmai copleşită, dar a spus că 
nimic nu i-ar face mai multă plăcere. De fapt, bătrâne, mi-a 
acceptat cererea, cu anumite rezerve. 

Dick se răsuci pe scaun şi-şi privi cu gura căscată 
prietenul. Tommy zâmbea, plin de sine. 

— Cu anumite rezerve, repetă el. Imediat ce bătrânul dă 
ortu popii, va renunţa la meseria ei de infirmieră. Apoi... 
ţara va avea o nouă contesă de Weald. Grozav îi va şedea o 
diademă - am văzut una la Gray zilele trecute - exact ce 
trebuie! 

— Dar... dar... 

— Nu este cazul să te bâlbâi; asta este situaţia. E cea mai 
scumpă fiinţă de pe pământ, bătrâne, şi teribil de realistă. 
Când i-am cumpărat un inel de logodnă cu diamante, a 
refuzat să-l poarte - spunea că e prea ţipător... de fapt, nua 
folosit acest cuvânt, dar ştii ce vreau să spun - un cuvânt 
potrivit pentru o doamnă şi care înseamnă acelaşi lucru. 
Aşa că i-am cumpărat altul; n-ai observat că-l poartă? 

Dick era zdrobit. Toată chestia era oare un vis rău sau o 
glumă foarte proastă? Ceru lămuriri cu privire la a doua 
alternativă. 

— Nu-i nici un fel de glumă. lommy se instală mai 
confortabil în scaun. Cred că şi lorzii trebuie să se însoare 
până la urmă. Şi nu e nimic comic în asta. Dacă nu s-ar 


însura, adăugă el când îi veni în minte această idee 
strălucită, nu m-aş afla aici, bătrâne. Ce zici? 

Dick Staines era stupefiat. 'Ioate întrebările pe care voise 
să le pună îi dispăruseră din minte. Nu exista pentru el 
decât o singură realitate, tragică, incredibilă, care gonea 
orice alt gând: Mary Dane era logodită! Ce fel de om era? 
Ce fel de femeie era asta, care fusese în stare să-i spună... 

— Te felicit din toată inima, lommy. 

— Mulţumesc. 

Era atât de satisfăcut de sine, încât Dick ar fi fost în stare 
să-l zvârle în mare, peste faleză, fără nici o remuşcare. 

— Jane şi cu mine... 

— Jane? Vrei să spui Mary? 

— Numele ei este Jane Mary. Eu îi spun Mary Jane. De 
fapt, familia ei îi spune Jane - sau, mai bine zis, îi spunea 
Jane. E nostim că fiecare are un nume acasă şi un alt nume 
în public. Tatăl meu îmi spunea „Ochişori de câine” - un fel 
de alintare. Oricum, ea m-a rugat să-i spun Jane atunci când 
suntem singuri - de fapt, când spun că m-a rugat, înseamnă 
că mi-a permis. E o favoare teribilă, bătrâne, adăugă el 
grăbit, acordată numai celor mai buni prieteni ai ei. Eşti un 
foarte bun prieten al ei, aşa că... 

— Nu-i voi spune Jane, răspunse Dick hotărât. 

Întâlnirea pe care ea i-o acordase îşi pierduse pentru Dick 
tot interesul, şi s-ar fi înapoiat cu primul tren la Londra, 
fără să-i pese de misiunea lui, dacă nu i-ar fi promis s-o 
aştepte. Ridică din umeri dispreţuitor. Nu va fi o convorbire 
foarte dureroasă; spera că, până atunci, o să redevină tot 
atât de calm şi de lucid ca şi ea, o fată logodită cu altul, care 
îndrăznise să-i spună ceea ce îi spusese... În mintea lui, îi 
văzu ochii neşovăitori, foarte sinceri. Se uită la Ilommy 
Weald; Înălţimii Sale îi căzuse capul pe piept, gura mare îi 
era deschisă, iar ochii închişi. Să fi fost titlul... Din nou văzu 
în minte ochii fetei. În închipuirea sa, îi văzu îndureraţi şi 
jigniţi. 

— Nu pot să-nţeleg, spuse el cu voce tare. 


Tommy tresări trezindu-se. 

— Soarele e de vină, totdeauna mi se face somn dimineaţa. 
De fapt, aerul e de vină. Bineînţeles, aerul - vine direct de 
la Polul Nord, bătrâne, teribil de tare! 

— Şi când crezi că faceţi nunta? 

— Nu ştiu. La biserica Sfântul George, din Hanover 
Square, desigur, bătrâne, cu tot corul şi cu toate mătuşile 
mele - ba nu, cred că ar fi mai bine la Oficiul Stării Civile. 
Mătuşile vor fi teribil de supărate, mai ales cele trei care au 
fete. Dar eu, bătrâne, nu sunt pentru căsătorii între rude. 
Este absolut nepotrivită o astfel de căsătorie; eu sunt 
igienic din fire. 

Ultimele cuvinte nu mai fură decât un murmur; bărbia îi 
cădea din nou spre piept, mâinile îi erau încrucişate peste 
stomacul bine dezvoltat. Bărbia ajunsese la capătul 
drumului şi i se odihnea acum pe piept. Dick îl privi pe 
alesul lui Mary Dane şi nu simţi nici amuzament, nici 
dispreţ; îi era simpatic pentru sufletul lui bun şi pentru 
efervescenţa veselă a firii sale. Era un bun prieten; va fi cu 
siguranţă un soţ bun. 

— Dar ce fac?! exclamă Dick Staines, şi-l lăsă pe cel 
adormit să-şi termine somnul. 

Punctual, la minut, un taxi din Margate coti spre şoseaua 
principală, înaintând încet de-a lungul falezei aglomerate. 
Din el cobori fata. Nu purta uniforma de infirmieră, ci o 
rochie gri, care da tenului ei o nuanţă mai închisă şi mai 
plăcută. Dick avusese tot timpul impresia că tenul ei e palid; 
acum îi putea aprecia culorile delicate ale feţei. 

— Sper că nu vrei să mergi pe plajă, nu-i aşa? Ţi-ar 
conveni să o pornim spre Margate? 

I se alătură şi porniră în tăcere. 

— Să ne aşezăm pe iarbă, propuse ea. Oamenii vor crede 
că suntem o pereche logodită, venită aici pentru o zi, dar 
cred că vei supravieţui acestei încercări. 

Fu convins că ea rostise în mod deliberat aceste cuvinte 
provocatoare. Nu era însă dispus să accepte provocarea. 


— Ei bine? Pentru ce voiai să mă vezi? 

— De ce m-ai rugat să te conduc la gară? 

— A fost o rugăminte chiar atât de neobişnuită? Vreau să 
spun, nu este oare ceva obişnuit - cu ce scop crezi că te-aş 
fi rugat? 

— În lipsa mea, cineva a intrat în casa lui Derrick şi a 
distrus o parte din perete, evident în căutarea aurului 
despre care se crede că e ascuns acolo - au fost aceiaşi 
oameni care mai fuseseră acolo, cu o singură excepţie. 
Femeia a cărei rochie miroase de la o poştă a Sans Aveu nu 
părea să se fi aflat, de data aceasta, printre intruşi. 

— Eu? Vrei să insinuezi că eu te-am ademenit să pleci din 
casă, pentru ca aceşti... prieteni imposibili ai mei... adică 
prietenii mei spărgători, să poată distruge peretele casei lui 
Derrick? 

— Nu insinuez nimic. Îşi dădea seama cât de slab era. Te 
întreb doar dacă... 

— Până acum ţi-ai exprimat doar dorinţa de a şti de ce te- 
am rugat să mă conduci la gară. Cred că pentru asta există 
o explicaţie cât se poate de firească. 

— Atunci să lăsăm asta. Mă întâlnesc mereu cu dumneata 
sau cu dublura dumitale la Londra şi în alte părţi - am 
bănuiala, şi când zic „bănuiala” este exact ceea ce cred - că 
dumneata eşti, într-un fel, amestecată în această afacere - 
nu ştiu de ce, în ce scop, dar aş putea să te ajut, Mary - îşi 
lăsă mâna peste mâna ei, şi fata nu schiţă nici un gest de 
împotrivire - nu am venit aici să strâng informaţii în 
calitatea mea de ofiţer de poliţie; am venit să-ţi ofer ajutorul 
meu de prieten. Dacă, în vreuna din aventurile astea 
nebuneşti ale dumitale... 

— Sau ale dublurii mele, îl întrerupse ea. 

— Sau ale dublurii dumitale... ajungi să fi arestată, nu voi 
mai putea face nimic. Dar pot face acum ceva; pot proceda 
astfel încât toate riscurile pe care ţi le asumi să devină 
inutile. Nu vrei să-mi acorzi puţină încredere? 


— Am mai puţin drept să-ţi acord încredere, decât ai 
dumneata să mi-o ceri, spuse ea, şi răceala cu care fură 
rostite aceste cuvinte îl îngheţă. 

Apoi privirea îi căzu asupra mâinii ei şi asupra inelului cu 
smaralde pe care-l purta. Nu-l văzuse înainte, privirea lui 
continua să fixeze inelul, până când ea îşi retrase repede 
mâna, ducând-o la spate. 

— Tommy mi-a povestit, spuse el. E băiat bun, teribil de 
bun. 

— E bogat? 

Întrebarea fusese pusă cu atâta sânge rece, încât, pentru 
o clipă Dick amuţi. 

— Da, e bogat, şi va fi şi mai bogat după ce unele din 
vestitele lui mătugşi vor trece pe lumea cealaltă. 

— Te gândeşti că e un mod teribil de brutal de a pune o 
astfel de întrebare, nu-i aşa? întrebă ea încet. Gândeşti că 
dacă e bogat şi m-am logodit cu el, ar trebui să fiu cea mai 
proastă din lume să risc totul de dragul unei aventuri 
stupide - cum o numeşti dumneata - o aventură care, până 
în prezent, nu a dus decât la câteva găuri în peretele casei 
lui Derrick? 

— Şi la uciderea unui om, adăugă el. 

— Pui şi asta pe seama mea? Cât de absurd eşti! 

Îşi ridică mâna şi privi, curioasă, inelul de logodnă. 

— Nu crezi că mă controlez extraordinar de bine? Mă 
controlez, într-adevăr. Ai avut dovada. 

Zâmbea, cu o oarecare tristeţe. 

— Am avut mai multe dovezi, aprobă el, ridicându-se în 
picioare şi ajutând-o şi pe ea să se ridice. 

— Dar dovada supremă, spuse ea încet, este că nu am 
zvârlit acest inel peste faleză! "Ţine minte acest lucru, în 
favoarea mea. 

Îl lovi uşurel peste braţ. 

Tot ceea ce spunea era neaşteptat şi, într-un fel, foarte 
important. Mai mult decât orice altă persoană din lume, 
fata aceasta reuşea să-l facă să se simtă ridicol. 


— Mai poţi încă prinde trenul - opreşte la Westgate. Taxiul 
meu aşteaptă. Tommy va avea o soţie extravagantă, spuse 
ea calm; şi apoi, pe neaşteptate, îl luă de braţ, strângându-l 
cu amândouă mâinile. Ţi-am spus o singură mare minciună. 
Dick Staines, dar ţi-am spus şi un mare adevăr, un adevăr 
atât de mare, încât nu-mi revenisem încă atunci când am 
ajuns la Margate, în seara aceea. Nu mi-am revenit nici 
acum. Să nu uiţi adevărul, dragul meu. 

O ajută să urce în taxi. Era, probabil, un truc inconştient la 
ea, acela de a reţine ceea ce era mai important până în 
ultima clipă, când el n-o mai putea întreba nimic. În timp ce- 
şi retrăgea mâna dintr-a lui, în taxiul care se pusese în 
mişcare, îi spuse: 

— Sunt într-o încurcătură îngrozitoare, dragul meu Dick, 
îngrozitoare. 

Şi apoi n-o mai văzu. Înainte ca taxiul să dispară din 
vedere, îşi aminti că pusese un om s-o urmărească; cu 
indispoziţia provocată de această lipsă de încredere a lui, 
ajunse la Londra. 

CAPITOLUL, XIII. 

În oraş ploua. La Londra plouă tot timpul, se plânse el 
furios, urcând într-un autobuz. Părăsise Londra lăsând-o 
sub un cer albastru, cu toate parcurile verzi şi aurii, pline 
de mii şi mii de copii, jucându-se fericiţi. Se înapoiase 
pentru a găsi străzile înmuiate de ploaie, stropi melancolici 
picurând din fiecare copac. Dar şi dacă ar fi găsit Londra 
scăldată în soare, el tot nemulţumit ar fi fost. Totul îl enerva. 
Minns, majordomul lui Tommy, nu era acasă; îşi luase 
probabil liber în după-amiaza aceea, crezând că oaspetele 
nu se va întoarce. Îl aşteptau de asemenea nişte hârtii de la 
Scotland Yard, depoziţiile dintr-un caz pe care Dick îl uitase 
cu totul, deşi el îl adusese pe acuzat în faţa justiţiei. Trebuia 
acum să le recitească, deoarece un deţinut condamnat pe 
viaţă, de la închisoarea Peterhead, declarase că el este 
autorul crimei pe care o ispăşea, aparent pe drept, victima 
lui Dick. 


Şi totuşi fu bucuros că avea de lucru: în felul ăsta putea să 
dea uitării o mulţime de lucruri. 

Tocmai îşi lua cina, singur, când intră Minns, care se 
întorsese foarte timid, dar agitat, şi-i spuse că Larkin dorea 
să-l vadă. 

— Spune că nu este ceva foarte important, domnule. E în 
hol. Am să-i spun să aştepte. 

— Adu-l aici, spuse Dick, dând la o parte hârtiile 
dactilografiate pe care le citise în timp ce mânca. 

Larkin venise doar pentru a-i spune că cercetase casa şi 
nu avea nimic deosebit de semnalat. 

— Vă amintiţi de acel dulap de fier, domnule, pe care mil- 
aţi arătat dumneavoastră, acela din birou? Am încercat să-l 
deschid azi după-amiază 

— Nu l-aţi încuiat, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Dick. Cred că se închide cu o încuietoare cu 
arc. N-ai auzit nimic suspect în dulap? zâmbi el. 

— Nu, domnule. Ziua, n-am nimic cu casa, dar vă spun 
sincer, domnule, că n-aş mai sta o noapte acolo, chiar dacă 
m-ar costa slujba! 

— Larkin, îţi aminteşti de noaptea în care te-am găsit 
drogat, întins pe jos, şi cineva te căuta prin buzunare? 

— Nu-mi amintesc prea multe, domnule, dar ştiu că s-a 
întâmplat aşa, spuse omul, vinovat. 

— Ce căutau oare - ştii cumva? Aveai ceva chei asupra 
dumitale? Chestiunea nu a fost până acum satisfăcător 
clarificată. 

— Nu-mi dau seama ce puteau să caute, domnule. 
Singurul lucru pe care-l aveam erau cheile de la pivniţa de 
vin. 

— Pe care le-au luat? sugeră Dick. 

— Nu, nu le-au luat pe amândouă. locmai asta e curios: 
numai una. Domnul Derrick mi le-a încredinţat înainte de a 
pleca. Pot să spun, rosti el cu oarecare mândrie, că mi s-au 
încredinţat şi lucruri mai valoroase decât vinul. 

— Ai cheia pe care ţi-au lăsat-o? 


— Nu ştiu dacă am dreptul să v-o dau, domnule, dar 
presupun că nu fac nimic rău. 

— Aş vrea să văd acea pivniţă de vin, spuse Dick, făcându-i 
cu ochiul; şi poţi fi sigur, Larkin, că reputaţia mea de om 
cinstit este aproape tot atât de bună ca şi a dumitale. 
Domnul Derrick îşi va găsi toate sorturile alese intacte, 
când va veni să-şi facă inventarul. 

— Mai voiam să vă spun ceva, domnule, spuse intendentul, 
pregătindu-se să plece. Domnul Derrick mi-a dat dispoziţii 
severe să blochez toate ferestrele. Nu ştiu dacă v-a pus la 
curent, dar mi-a spus că nu vrea să rişte viaţa nimănui în 
casa aceea, până se va lămuri misterul. 

— Asta nu are prea mare importanţă, dacă nu dormi acolo. 
De altfel, am o cheie la uşa din faţă. 

— Asta nu i-am mai spus domnului Derrick; ştiu că e 
îngrijorat pentru dumneavoastră, domnule - v-a pomenit de 
câteva ori. Domnul Derrick ţine la dumneavoastră. Spunea 
că viaţa dumneavoastră face mai mult decât tot aurul pe 
care l-ar putea găsi spărgătorii. 

— Îmi place să aud asemenea vorbe, spuse Dick. 

Puse cheia în buzunar. După plecarea lui Larkin, dădu la o 
parte depoziţiile pe care le studiase, îşi luă câteva note şi 
expedie totul, cu poşta, la Scotland Yard. Seara îi stătea în 
întregime la dispoziţie. Putea acum să verifice o serie de 
bănuieli care începuseră să-şi facă loc în mintea lui. 

Erau nişte bănuieli care, privite la rece, aveau însuşirile 
fantastice ale unui coşmar. Se gândea serios să-l roage pe 
Bourke să predea cazul altcuiva. Era atât de preocupat de 
rolul pe care îl juca Mary în tot acest mister, încât nu mai 
raţiona, probabil, corect. 

Solicitudinea lui Derrick faţă de persoana lui era foarte 
insistentă, dar cu totul deplasată. În casa aceea fusese 
comis un asasinat în ultimele zile, iar poliţia putea, fireşte, 
să intre şi să iasă din casă după cum credea de cuviinţă. Nu 
insistase asupra acestui aspect când vorbise cu Walter 


Derrick, dar, când îl va revedea, credea că nu va fi greu să 
schimbe dispoziţiile pe care le dăduse. 

Se uită la ceas; era aproape zece şi ar fi trebuit să-i fi 
parvenit raportul lui Rees. Detesta ideea de a o spiona pe 
fată, el care spionase atâţia oameni, bărbaţi şi femei. Dar, 
ca ofiţer de poliţie, avea nevoie de certitudini, oricât l-ar fi 
durut acestea, ca bărbat. 

leşi în stradă, pentru a arunca o privire asupra casei lui 
Derrick. Nu zărea absolut nimic care să-i dea, cât de cât, de 
bănuit. Fără pălărie, înconjură blocul până la fundătură, 
apoi se întoarse şi-şi uscă părul, pe care ploaia i-l udase. 

Dură câtva timp până-şi găsi locul, cu o carte, în 
aşteptarea raportului detectivului. Acesta sună imediat 
după ora unsprezece. 

— Îmi pare rău că nu v-am putut suna mai devreme, 
domnule. Vă telefonez de la hotel. Am văzut-o pe 
domnişoara de două ori. 

— Plouă şi pe acolo? îl întrebă Dick. 

— Nu, domnule; este o seară foarte plăcută. Se plimbă în 
susul şi în josul străzii, cu Înălţimea Sa. Nu este prea greu 
să-i ţii sub observaţie fără să fii văzut, deoarece strada este 
foarte întunecoasă. 

Nu era o imagine deosebit de plăcută cea pe care o evoca 
polițistul - Mary şi îndrăgostitul de Weald plimbându-se „pe 
o stradă foarte întunecoasă”. 

— Îl ţinea de mână pe Înălţimea Sa, continuă nefericitul de 
Rees; îşi legănau mâinile cum fac copiii... 

— Sper că nu ţi s-a făcut rău văzându-i, mârâi Dick. 
Continuă cu esenţialul. La ce oră a fost asta? 

Tocmai i-am părăsit, domnule. 

Dick agăţă receptorul şi urcă fără grabă scările, spre 
camera lui. Mary era o enigmă, căreia mintea lui nu-i putea 
da de capăt. Cum de era în stare... câtă uşurinţă, câtă lipsă 
de suflet! Cum putea? De la începuturile lumii, bărbaţii şi- 
au pus asemenea întrebări despre femei şi n-au găsit un 


răspuns care să-i satisfacă. Dick oftă. Ridică mâna să-şi 
desfacă cravata. 

— Trr-r-r! 

Pe măsuţa de lângă pat se aflau trei mici dispozitive de 
alarmă, toate fiind instalate fără ştirea lui Larkin. Minuscula 
sonerie care-i trezi atenţia în acel moment fusese conectată 
aproape sub ochii intendentului şi pornea din subsolul casei 
lui Derrick, mergând de-a lungul întregului parter şi ieşind 
pe o fereastră din spate. Nici chiar ochii ageri ai lui Minns 
nu zăriseră firul, subţire ca o aţă. La celălalt capăt era 
astfel instalată, încât cel care punea piciorul pe treptele de 
jos, care duceau la bucătărie, declanşa soneria. 

Se îndreptă spre telefon şi ceru un număr. 

— Aici inspectorul Staines. Toate rezervele spre Lowndes 
Square, înconjurați casa lui Derrick. Nu lăsaţi pe nimeni să 
plece. 

Puse jos receptorul şi se întoarse în camera lui. Îşi luă 
pardesiul din dulap, scoase un pistol din buzunar şi îi ridică 
piedica. 

În clipa aceea intră majordomul, pentru a întreba dacă 
mai doreşte ceva. Faţa i se lungi zărind pistolul. 

— Au venit iarăşi, domnule? întrebă el, pălind. 

— Da, nu spune nimic celorlalţi, dacă mai sunt treji. 
Dumneata rămâi aici. Nu ai de ce să te temi. În cinci minute 
casa va fi înconjurată de cincizeci de poliţişti. 

leşi iarăşi în stradă şi, ajuns în faţa uşii de la intrarea casei 
lui Derrick, introduse fără zgomot cheia în broască. 

Înainte de a o putea răsuci, auzi zgomotul înfundat al 
zăvoarelor, împinse de partea cealaltă a uşii. Venise cu o 
secundă prea târziu. Se întoarse în goană, trecând pe lângă 
majordomul alarmat, urcă treptele două câte două şi ajunse 
la ultimul etaj. Lumina lanternei îi dezvălui ieşirea de 
incendiu, prin acoperiş. Întinzând braţele, trase în jos 
scara. Majordomul îl ajunse din urmă. 

— Aceasta duce pe acoperiş, domnule, spuse el, cu totul 
inutil. 


— M-ai dat gata cu descoperirea ta, răspunse Dick, 
căţărându-se cu repeziciune, iar după o secundă sau două 
se găsea pe acoperişul plat. 

Ploaia subţire devenise între timp torențială, dar Dick se 
simţea în siguranţă. Nu era o noapte în care să-i vină poftă 
cuiva să se caţere pe un acoperiş înclinat, de ţiglă. Se 
îndreptă fără nici un zgomot spre deschizătura pătrată de 
pe acoperişul lui Derrick. Când ridică fereastra nu se auzi 
nici măcar un scârţâit. Înainte de a cobori, îşi încordă la 
maximum auzul, introducându-şi capul prin deschizătură, 
dar nu-i parveni nici un sunet. Cobori repede şi scara reveni 
în tăcere la locul ei, închizând lucarna. 

Nu era nevoie să folosească lanterna; o lumină slabă 
răzbătea de sus. În faţa lui, după cum îşi aducea aminte, se 
găseau treptele înguste care duceau la etajul unde se afla 
biroul. 

Se opri din nou, ţinându-şi respiraţia, cu auzul încordat 
pentru a prinde până şi sunetul cel mai slab, apoi începu să 
coboare prudent treptele. Înainte de a ajunge pe micul 
palier unde scara făcea un cot, îşi dădu seama că pe 
palierul de jos ardea o lumină şi-şi aminti că, la îndemnul 
său, Larkin montase un bec slab, de noapte, care dădea 
doar atâta lumină cât să-i permită intendentului să circule 
prin casă. Asemenea becuri fuseseră montate la toate 
palierele şi era clar că, înainte de a pleca, Larkin fie că 
uitase să le stingă, fie că le lăsase în mod deliberat aprinse. 

Foarte prudent, se apropie de cotul scării şi privi după 
colţ. 

Un fior rece îl cuprinse. Uşa camerei în care dormise 
Larkin se deschidea încet, din ce în ce mai mult, iar când îl 
văzu pe intrus, sângele îi îngheţă în vine. 

O fată, îmbrăcată în negru, stătea în uşă, cu capul înclinat, 
ca şi când ar fi ascultat ceva. Nu-i putea vedea faţa. În jurul 
gâtului purta o eşarfă subţire, de culoare închisă. Deodată 
ridică faţa şi Dick avu nevoie de întreaga lui stăpânire de 
sine pentru a-şi înăbugşi o exclamaţie. 


Era Mary Dane! 

Putea jura că era ea, deşi nu o văzuse niciodată îmbrăcată 
în negru. Îi putea vedea pieptul ridicându-se şi coborând 
încet, putea aproape să-i audă respiraţia. Într-o mână ţinea 
o hârtie lucioasă, împăturită - arăta ca planul unui arhitect 
- iar cealaltă se încleşta în jurul unei mici lanterne. Păşi 
încet pe palier, trăgând uşa după ea, şi înaintă spre capul 
scărilor. 

Erau două uşi acolo - cea aşezată în unghi drept faţă de 
birou dădea spre camera din spate - şi acum Dick zări oa 
doua uşă mişcându-se. Fata era întoarsă cu spatele spre 
aceasta, dar detectivul nu se aştepta să vadă decât sosirea 
unui alt membru al bandei. Intră în raza lui vizuală un 
bărbat înalt, îmbrăcat cu o haină de ploaie lungă, de 
culoare închisă. Faţa nu i se vedea; îşi trăsese peste cap un 
ciorap negru, de mătase, cu două tăieturi în dreptul ochilor. 
Dick îl privea cu gura căscată. Niciodată, în întreaga lui 
carieră de detectiv, nu întâlnise un bandit mascat! 

De ce îşi arăta fata obrazul, în timp ce bărbatul purta 
mască? Dar apoi, îngrozit, văzu masca strecurându-se în 
spatele ei, întinzându-şi mâinile şi apucând-o de gât. Auzi 
strigătul ei înăbuşit, îi văzu expresia de groază întipărită pe 
faţă şi lupta disparată să-şi scape viaţa. 

— Te-am prins! 

Şoapta înverşunată, exaltată, ajunse la urechile lui Dick. 
Văzu bărbatul cu mască ridicând-o şi ducând-o spre uşa 
deschisă de unde ieşise, văzu faţa ei deformându-se 
chinuită, în încleştarea lui cumplită, şi apoi strigă: 

— Dă-i drumul sau trag! 

Mascatul îşi înălţă capul spre scară. Dick văzu doi ochi 
lucind de răutate; apoi, în clipa în care sări, bărbatul cu 
mască slăbi încleştarea şi zbură în jos pe scări. Dick Staines 
s-ar fi luat după el, dar fata zăcea grămadă pe jos, părând 
moartă. 

O ridică în braţe, o duse în birou şi o aşeză pe patul 
intendentului. Când încercă să facă lumină, descoperi că 


toate becurile fuseseră scoase. Fu nevoit să se mulţumească 
doar cu lumina slabă a lanternei. Îi putea vedea bine faţa. 

— Mary! o strigă el încet. 

Ea deschise ochii şi-l privi fix. Dick îi atinse delicat gâtul. 
Nu putea vedea urmele acelor degete ucigaşe; erau 
ascunse de eşarifa ei. 

— Eşti rănită? 

Ea scutură din cap. lar apoi şopti: 

— Adu-mi puţină apă! 

Îşi aminti că un etaj mai jos era o baie; cobori, găsi un 
pahar şi-l umplu cu apă. Când reveni, patul era gol. 

Fata dispăruse. 

Auzi ciocănituri la uşa din faţă - sosiseră întăririle; cobori, 
lăsând să intre un inspector în uniformă. Văzu afară cinci 
maşini ale poliţiei, parcate una în spatele celeilalte, strada 
era plină de poliţişti în uniformă şi în civil. 

— Aţi văzut pe cineva? 

— Nu, domnule, tocmai am sosit. 

Dick cercetă repede casa şi găsi uşa care dădea din 
bucătărie afară, larg deschisă. Un şofer văzuse un bărbat 
ieşind în goană din casă, cu câteva secunde înainte de 
apariţia poliţiştilor. În timp ce Dick îl interoga pe şofer, 
apăru Minns. 

— Sunteţi chemat din Margate, spuse el, iar Dick intră 
grăbit în casă. 

Era detectivul. 

— Înălţimea Sa s-a întors la hotel, iar domnişoara a intrat 
în casă, domnule. Mai aveţi alte ordine? 

— Da, spuse Dick. Ţine casa toată noaptea sub observaţie 
şi raportează-mi dimineaţa cine a intrat şi la ce oră. 

Dick auzi oftatul greu al detectivului. 

— Ştiu că par nemilos, dar trebuie, Rees. Fă asta pentru 
mine, şi-ţi voi obţine o permisie de două zile. 

— Foarte bine, domnule. Sper însă că-mi permiteţi să 
mănânc ceva? 

Dick îi iertă sarcasmul şi zâmbi: 


— E în regulă. Îl chemă pe majordom. Vreau nişte becuri, 
spuse el. 

Se duse în birou şi puse să fie înşurubate. Observase 
înainte că uşa dulapului era deschisă, iar după dispariţia 
enigmaticei fete o găsise închisă. 

— Voi comite eu însumi o mică spargere. Îmi trebuie o 
rangă. 

Trase de mânerul uşii dulapului; de obicei se deschidea 
printr-o simplă tragere, fiindcă era ţinută de o piedică 
simplă şi cu arc. Dură o jumătate de oră până i se aduse o 
rangă şi, în acest răstimp, făcu o mică inspecţie şi constată 
că nu va fi uşor, deoarece uşa era atât de etanş lipită de 
tocul de oţel, încât ar fi fost imposibil să introduci şi o foaie 
de hârtie. Dar apoi, spre surprinderea lui, pe când încerca 
din nou mânerul, uşa se deschise cu uşurinţă. 

Dick examină foarte atent marginile ei şi găsi, după cum se 
aşteptase, două lamele de cupru, îngropate, care făceau 
suprafaţă comună cu marginea. Corespunzător acestora, 
găsi în tocul de oţel al uşii două lamele similare. 

— Este o închizătoare electrică, explică el inspectorului. 
Ce prost am fost că nu am văzut-o înainte! lată celelalte 
contacte! 

Era nevoie de ochi foarte ageri pentru a descoperi cele 
două butoane, lângă balamale, pe unde trecea curentul. 
Dick ciocăni cu ranga zidul care forma spatele dulapului, 
dar îşi dădu seama în curând că risipa lui de energie va 
rămâne fără rezultat. Încercă o latură, dar găsi că era de 
oţel. Apoi îi veni o idee şi trimise un om jos, pentru a scoate 
siguranţa principală. Nici un rezultat. 

— Pune-o la loc. Curentul ar putea proveni de la un alt 
circuit. 

După ce luminile se aprinseră din nou, detectivul trimis de 
el mai întârzie câtva timp şi Dick începu să-şi piardă 
răbdarea. Stătea rezemat de o latură a dulapului, vorbind 
cu bătrânul inspector în uniformă, când deodată simţi 
deplasându-se suprafaţa de care îşi sprijinea mâna. Partea 


laterală a dulapului se deschise ca o uşă. Două minute mai 
târziu, polițistul trimis de el se întoarse. 

Îndreptă raza lanternei spre deschizătura întunecată. 
Scara de piatră care ducea în jos era foarte abruptă, iar 
treptele atât de înguste, încât un bărbat voinic le putea 
doar cu greu coborî. Dick fu nevoit să se deplaseze lateral, 
pipăind cu piciorul fiecare treaptă şi ţinându-şi capul în 
piept, pentru a nu se lovi. 

Coborâse patru trepte când, privind spre dreapta, văzu o 
deschizătură orizontală în perete şi-şi dădu seama că se 
uita sub şemineu, în cameră. De aici, deci, venise râsul 
acela batjocoritor, care i se păruse atât de inexplicabil. 

Era uluit de această descoperire. Casele moderne din 
Londra nu aveau treceri secrete, iar aceste trepte păreau 
foarte vechi. Erau tocite la mijloc de picioarele care 
urcaseră şi coborâseră pe ele. 

— Ai mai văzut aşa ceva până acum? îl întrebă, peste 
umăr, pe inspector. 

— Niciodată, fu răspunsul, dar aceste trepte le-am mai 
văzut! 

— Unde? 

— Se aflau pe zidul exterior al casei, în urmă cu treizeci 
sau patruzeci de ani. Un fel de scară de incendiu din piatră. 
A fost construită de membrii Ordinului Sfânta Anna, pe 
vremea când foloseau această clădire ca un fel de sediu 
central. M-am întrebat deseori ce a făcut bătrânul Derrick 
cu scara, când şi-a reconstruit casa. Trebuie să o fi 
înconjurat cu un alt zid. 

— Unde se termina? 

— În curte, cred. 

Această informaţie nu risipi în întregime uimirea lui Dick. 
Ce motiv avusese bătrânul Derrick, un om care respecta 
legea, să cheltuiască bani pentru asemenea excentricităţi 
ca uşi electrice, scări secrete? 

Coborând în continuare scara, zări o adâncitură în zidul 
din dreapta şi, în ea, ceva ce semăna cu o portiţă. Ciocăni în 


ea şi sună a gol. Nu reuşi să găsească, însă, o clanţă sau un 
buton cu care s-o deschidă. 

— Existau uşi la toate etajele - spuse inspectorul. Poate că 
aceasta e scoasă din uz. Bătrânul ajunsese maniac în 
privinţa pericolului de incendiu. Pe acoperiş avea un 
dispozitiv special, ceva ca un leagăn, cu un sistem de 
scripeţi, cu care se putea lăsa până jos; iar la ultimul etaj 
pusese să se fixeze frânghii la toate ferestrele. 

În sfârşit ajunseră jos, la o uşă care cedă la simpla 
atingere. Bătrânul convinsese probabil mecanicii să 
inverseze sistemul obişnuit. În mod normal, întreruperea 
curentului menţine uşile închise. Găsi un comutator, cum 
era şi sus, în capul scării, dar nici un fel de lumină. Dick se 
pomeni într-o beznă totală. Plimbând lumina lanternei în 
jurul lui, constată că pereţii erau îmbrăcaţi în rafturi de 
metal, fiecare raft plin cu sticle culcate pe o parte. Era 
pivniţa de vin. Băgă mâna în buzunar; cheia lui Larkin se 
mai afla acolo şi, scoţând-o, descuie uşa grea, de fier. Nu se 
zărea nici urmă de fată, însă, ce-i drept, nici el nu se 
aşteptase să o găsească. 

Cercetă din nou pivniţa de vin, cu mai multă atenţie. Trei 
pereţi erau acoperiţi în întregime cu rafturi, dar al patrulea 
numai până la jumătate. Pe jos era o ladă mare, grea, de 
fier, cu câteva despărţituri, din care jumătate pline cu sticle 
de lichior. Încercă s-o ridice, ca să vadă ce e dedesubt, dar 
lada rezistă la eforturile lui. Chemând pe unul din detectivi, 
arătă spre ladă. 

— Ajută-mă s-o dau la o parte. 

Omul se aplecă, trase de ea şi se răsturnă pe spate; lada 
era fixată în balamale pe una din laturi şi cineva neglijase să 
fixeze zăvorul invizibil care o menținea lipită de perete. Pe 
locul unde stătuse lada se vedea acum o deschizătură şi o 
scară de fier care cobora în întuneric. 

Îndreptând în jos fascicolul de lumină al lanternei, Dick 
aprecie că nu depăşea o adâncime de şase picioare; mai 
văzu încă ceva. O bucată de stofă închisă la culoare, dintr-o 


țesătură subţire. Cobori scara şi o ridică de pe jos. Era o 
eşarfă - cea purtată de dublura lui Mary Dane - şi emana 
un parfum care-i păru cunoscut. O băgă în buzunar. 

În faţa lui se deschidea un coridor destul de adânc. 
Mergea drept, constată el, câţiva metri, apoi începea să 
urce, pentru a da într-un subsol de cărămidă de formă 
pătrată, cu dimensiunile de circa doi metri pe doi metri şi 
jumătate. În dreapta lui era o altă uşă, larg deschisă. Păşi 
peste prag, afară. 

Se afla într-un fel de grădină. Înaintea lui se profila silueta 
unei case mari. 

Privi înapoi, spre clădirea de unde ieşise. Era o construcţie 
mică, din cărămidă roşie, cu o cupolă pe care se mai zăreau 
încă urme vechi de vopsea aurie. Pe placa de piatră de 
deasupra uşii prin care ieşise era săpată următoarea 
inscripţie: „Să coborâm pentru a putea urca”. 

Inspectorul şi doi detectivi îl urmară în grădină şi Dick le 
arătă inscripţia. 

— Este unul din preceptele vechiului ordin al Fraţilor 
Sfintei Anna - explică inspectorul. Îmi amintesc că exista un 
fel de trecere între cele două case. Aveau o capelă, care 
este acum garajul lordului Weald. Pe aici se ajunge probabil 
la el. 

Inspectorul (Dick îşi aminti că Bourke îi vorbise de el) îi 
mai povesti ceva interesant. Spuse că bătrânul Derrick 
cumpărase această casă părăsită, în grădina căreia se aflau 
acum, la un preţ foarte ridicat. Numai că nu înţelegea pe 
atunci cum de un om atât de abil în afaceri se lăsase jefuit. 
Se părea că un altul începuse tratativele, înaintea lui. 

— Evident, bătrânul ştia de acest coridor. lată de ce a lăsat 
clădirea să decadă - spuse Dick. 

— Dar de ce a făcut-o? Era om cinstit. 

— A mai locuit cineva în ea după ce-a cumpărat-o? 

— O, da, răspunse inspectorul, care avea cunoştinţe 
enciclopedice despre tot cartierul. O doamnă a locuit aici. 
Nu-mi vine în minte numele ei; a murit acum vreo 12 ani. 


— Tânără? întrebă Dick, care începea să înţeleagă. 

— De vârstă mijlocie. Era foarte atrăgătoare. Îmi amintesc 
o anume domnişoară Belfer. Râse. Cred că domnul Derrick 
îţi va povesti totul: ea a fost motivul conflictului care l-a 
făcut să plece de-acasă. 

Dick nu mai întrebă nimic. 

După ce reveni în sufrageria lui Tommy Weald, scoase din 
buzunar eşarfa şi o examină îndeaproape. Era de un 
albastru foarte închis şi îşi aminti că ea o purtase în jurul 
gâtului. Primul lucru pe care-l făcu fu să ia legătura cu 
Walter Derrick. Cei de la Keyley nu-i putură da nici o 
informaţie precisă; credeau că se afla undeva în nord şi nu 
ştiau dacă se întorsese la Londra. Erau însă anumite 
hoteluri unde se oprea întotdeauna în drum spre Scolia, şi 
Dick dădu lista acestora unui sergent, care pierdu o 
jumătate din noapte cu telefoanele. 

Nu reuşiră să dea însă de Derrick decât în dimineaţa 
următoare, când telefonă el din Stanford pentru a întreba 
ce se mai întâmplase. Dick nu era acasă, dar, imediat după 
ce se întoarse, telefonă la hotelul George, de unde chemase 
Walter Derrick, şi îi prezentă interlocutorului său tăcut o 
foarte amănunţită dare de seamă a celor întâmplate în 
noaptea precedentă. 

— Ai prins fata? îl întrerupse, la un moment dat, Walter. Şi 
bărbatul, ce brută! Nu pot să înţeleg. Dar dumneata? 

— Nici eu nu înţeleg nimic - răspunse Dick. Mai vreau să 
te întreb ceva, domnule Derrick. Cunoşti pe o anume 
domnişoară Belfer? 

— Nu - veni răspunsul. Cine e? 

— Domnişoara Belfer a fost o prietenă a tatălui dumitale. 

— Nu o cunosc sub acest nume. 

— Locuia în casa aceea veche a dumitale. 

— O, da, da. Uitasem... 

Schimbă însă imediat subiectul. 

— Coridoare secrete? Descoperirea lor face parte din 
meseria dumitale, nu? 


— Deloc, răspunse Dick. Deşi există o explicaţie foarte 
simplă. Cele două case erau, la un moment dat, 
proprietatea unui ordin religios, şi am descoperit azi- 
dimineaţă că în 1845 acesta primise autorizaţia să sape un 
tunel între cele două clădiri. Nu era nici un secret, se pare 
doar că acest lucru fusese uitat. De asemenea nu e nimic 
misterios nici în privinţa scării secrete; figurează în 
planurile arhitectului municipal. Tatăl dumitale pusese să 
fie construită ca o ieşire în plus pentru caz de incendiu. 

Trimisese doi oameni să facă cercetări la Somerset House 
şi să caute în registrele locale, fără mari speranţe însă de a 
afla ceva precis despre domnişoara Belfer. Nu reveniră în 
Lowndes Square, dar îi găsi aşteptându-l la Scotland Yard. 
Cercetările lor duseseră totuşi la o descoperire importantă: 
certificatul de căsătorie al bătrânului cu Martha Ann Belfer. 
Fusese un mariaj secret din toate punctele de vedere. 
Bătrânul, cu felul lui egoist de a fi, insistase să aibă locuinţe 
separate şi păstrase secretul timp de 13 ani. 

Derrick părăsise hotelul când îi telefona Dick, dar două 
ore mai târziu văzu marea lui maşină galbenă oprindu-se în 
faţa porţii de la intrare şi pe Derrick coborând din ea. 

— Văd că tipii îmi folosesc casa după cum le place! 
Aproape că-mi vine să mă întorc. Am şi eu dreptul la o mică 
parte din distracţie, din moment ce plătesc cea mai mare 
parte a pagubelor - glumi el. Care sunt ultimele noutăţi? A 
mai fost zărită stafia? Ai găsit-o pe fata cea frumoasă sau pe 
ticălosul mascat? Sună ca un roman poliţist! 

— Am găsit-o pe domnişoara Belfer. 

— Cine naiba este domnişoara Belfer - ai mai pomenit-o o 
dată? întrebă Derrick mirat, în timp ce Dick îi conduse în 
sufragerie, unde îşi desfăşura cea mai mare parte a 
activităţii. 

— Probabil că mai avea şi un alt nume. Din cauza ei te-ai 
certat cu tatăl dumitale, a fost cea de-a doua doamnă 
Derrick. 

— S-a însurat cu ea? Există vreun copil? întrebă el grăbit. 


— Niciunul. 

— Domnişoara Belfer. Acesta era numele ei? Eu obişnuiam 
să-i spun domnişoara Constable. Curios că s-a însurat cu 
ea... există dovezi sigure? 

Dick le avea pe masă şi îi arătă copia certificatului. 

Derrick o citi cu mare atenţie, coborându-şi cu o mişcare 
bruscă pleoapele la fiecare cuvânt pe care-l descifra. 

— Ca să vezi... bătrânul câine... deci s-a însurat cu ea! 

Repetă această frază de trei sau patru ori. 

— N-au avut copii. Inspiră adânc. E curios. Fireşte că 
ştiam totul, dar îmi imaginam că este doar - prietenie. M- 
am certat cu el din cauza ei - din motive de bani şi altele de 
genul acesta. Eşti sigur că nu există copii? 

— După câte se ştie, nu există. În registre, nu este trecut 
nici un copil, iar un poliţist din cartier care-l cunoştea pe 
tatăl dumitale... 

— Cine e omul? întrebă Derrick, iar după ce Dick îi spuse: 
Da, parcă-mi amintesc de numele lui. Şi el spune că nu au 
avut copii? Ca să vezi! Enigmă după enigmă! 

Vorbea repede, ca un om care se gândeşte la cu totul 
altceva. 

— Ce s-a întâmplat noaptea trecută? Cine era fata? N-ai 
prins-o? Speram că ai reuşit să pui capăt cel puţin activităţii 
ei. 

— A fugit pe scara din perete. 

— Am venit să văd şi eu. N-am să mai pot dormi în casa 
asta. Unde e idiotul dumitale de prieten? 

— Numărul prietenilor mei idioţi este limitat, aşa că ar 
trebui să-l recunosc imediat. La cine te referi? 

— Vorbesc despre Tommy Weald. Îi sfârâie călcâiele după 
o infirmieră, după câte am auzit. Tâmpitul! Azi însurat şi 
mâine divorţat. 

lar apoi, fără să schimbe tonul şi fără nici o pauză pentru a 
arăta că trece la alt subiect: 

— Constable, aşa îi spuneam, domnişoara Constable. 


Dick nu răspunse, iar Derrick îi povesti despre planurile 
lui de viitor. 

— Sunt realmente hotărât să plec în străinătate şi le dau 
voie acestor tâlhari să găsească aurul, dacă sunt în stare! 
Mă gândesc să las un bilet în casă, că dacă-mi lasă şi mie 
10% din ce găsesc, pot să se ducă dracului cu restul! E o 
ofertă plină de spirit sportiv care l-ar face pe sărmanul meu 
tată să se răsucească în mormânt. Aur! Singurul aur din 
casa asta e cel de pe ramele tablourilor! 

— Ai stat câtva timp în Africa de Sud; ai cunoscut cumva o 
domnişoară de Villiers? 

— Nu ştiu... există pe acolo o mulţime de de Villiers, 
răspândiţi peste tot. Nu am stat prea mult timp. Am pornit- 
o spre nord, de-a lungul râului Tuli; iar apoi din nou spre 
nord, spre Victoria şi spre est, în Tanganika. Ai mai 
descoperit ceva amprente? întrebă el, clipind din ochi. 

— Nu cred că o să mai găsim altele. În orice caz, nu le 
acordăm prea mare atenţie. Bourke şi cu mine am ajuns la 
concluzia că amprentele au fost puse acolo cu un fel de 
ştampilă, ceva total lipsit de sens. 

— O ştampilă? De cauciuc? întrebă Derrick. Al dracului de 
ingenios! O ştampilă de cauciuc? Mă întreb dacă are vreo 
legătură cu colecţia tatălui meu? Ideea mi-a venit în clipa 
asta. Prietenul nostru crede, poate, că mai există nişte 
amprente în casă, inclusiv ale lui. S-ar putea ca tocmai pe 
acestea să le caute şi nu aurul. 

Dick scutură din cap. 

— Într-un asemenea caz, spuse el sec, n-ar face atâta 
publicitate faptului, lăsând în urma sa amprenta asasinului 
din Slough. Au avut loc vreodată spargeri la Keyley? 

— Niciuna, răspunse Derrick. În momentul în care plec din 
această casă infernală, nimeni nu mă mai deranjează. 

Se duse să se uite la scară şi se întoarse dezamăgit. 

— Nu e nici pe departe aşa de sinistră pe cât crezusem eu, 
remarcă el. Fireşte, ai de gând să postezi un poliţist în 
grădină sau ai să blochezi tunelul? 


— Desigur, spuse Dick - vizitatorul nostru nu va mai folosi 
din nou acelaşi drum. Ei! De unde ai răsărit? 

Derrick se întoarse exact în momentul în care Tommy 
arăta foarte grăbit şi dădea impresia că nu are nici un 
minut de răgaz. 

— Nevoia de cămăşi, bătrâne - anunţă el repede. Nu 
rămân la dejun. Sper că te simţi bine. Salut, Derrick! Am 
aflat că amicii ţi-au răscolit din nou casa? 

— Ce mai face logodnica? întrebă Derrick amabil. 

— Bine, răspunse Tommy încurcat. Domnişoara Dane este 
foarte bine. Chiar extraordinar de bine, ţinând cont de 
vreme. Mulţumesc pentru întrebare. De unde ai aflat vestea 
cea bună? 

— Am citit-o în ziar, spuse Derrick, spre uimirea lui Dick 
Staines. 

— Ai anunţat logodna? întrebă el, cu atâta furie în glas, 
încât Iommy se dădu înapoi. 

— Sigur că da! răspunse el sfidător. Şi de ce n-aş fi făcut- 
o? Mary e de acord, eu sunt de acord, iar mătuşile mele 
sunt încântate. 

— Atunci totul e aranjat? întrebă Dick cu voce înăbuşită. 

— La patru septembrie, bătrâne. Luna de miere ne-o 
petrecem la Bellagio. Va fi o nuntă fără tămbălău. 

— Asta înseamnă că n-or să te lase pe tine să-ţi dai drumul 
la gură - spuse Dick cu cruzime. 

Era stupefiat, prea lovit pentru a-şi mai aduce aminte să 
fie politicos. Întregul său univers sufletesc fusese răsturnat. 
Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui să se căsătorească 
cu o fată care era, sau ar fi putut fi, membră a unei 
organizaţii criminale dintre cele mai periculoase şi, totuşi, 
el să nu-l poată avertiza, fără a-şi trăda astfel idealul vieţii 
sale! Se afla într-o situaţie de necrezut, atât de inumană, 
încât numai creierul dereglat al unui nebun ar fi putut-o 
concepe. 

— Renunţ, declară Dick. 


— La ce renunţi, bătrâne? Nu te repezi! Tommy ridică 
mâinile, într-un gest de implorare. Vei fi cavalerul meu de 
onoare. 

— lar eu am să vă trimit un cadou de nuntă, spuse Derrick, 
cu o jovialitate forţată, bătându-l pe umăr pe fericitul 
muritor. 

Derrick şi Tommy ieşiră împreună din încăpere, primul să- 
şi ia dejunul, iar al doilea, cu ajutorul majordomului, după 
cămăşi curate. lar Dick fu lăsat singur, să-şi rumege 
gândurile negre. Atunci când Mary Dane îi declarase că-l 
iubeşte, ea spusese adevărul. Nu punea la îndoială acest 
lucru. Şi totuşi, iată realitatea incredibilă: se căsătorea cu 
Tommy Weald, o cunoştinţă aproape întâmplătoare. Nu 
putea crede că poziţia lui lommy, bogăţia lui incontestabilă, 
erau factorii determinanţi ai hotărârii ei. Era imposibil. 
Trebuie să existe o altă explicaţie. 

Tommy cobori şi-i oferi, cu totul inconştient, prilejul de a 
afla chiar din gura ei motivul pentru care se hotărâse la 
acel pas. 

— Ce-ai zice să te reped la Eastbourne, băiete? Da, ne-am 
mutat la Eastbourne, un loc teribil de drăguţ. 

Tommy se legase de ciudatul anturaj al fetei cu o uşurinţă 
uluitoare. 

— Am plecat acolo azi dimineaţă, bătrâne. Încep să cunosc 
atât de bine staţiunile balneare din Anglia, încât voi 
cunoaşte, în curând, din vedere, pe toate proprietarele de 
hoteluri şi de case de închiriat. 

— Cât ne-ar lua să ajungem până acolo? 

— Cu şoferul la volan, peste două ore. Cu mine, o oră şi 
jumătate. 

Dick ezită. 

— A pomenit de tine aseară, continuă Tommy, repetând ce 
sclipitor eşti şi cât de mult îi placi. 

— Mulţumesc, spuse Dick. 

— Nu e cazul să fii sarcastic, bătrâne. Îţi transmit doar o 
părere de-a ei. Fii generos, Dicky! Ţi-am luat-o înainte, 


bătrâne, dar nu-ţi port pică! 

— Nu mi-ai luat-o deloc înainte, replică Dick aprins; iar eu 
îţi port o pică grozavă! Şi dacă n-ai nimic împotrivă, prefer 
să nu vorbeşti despre mine cu Mary sau cu indiferent care 
altă persoană. 

— Nu fi copil, spuse Tommy sever. 

Şi Dick trebui să admită că termenul se potrivea. Era 
infantil în gelozia lui. 

Îi telefonă lui Bourke pentru a-i spune că pleacă să 
petreacă noaptea la Eastbourne. 

— Sper că e o idee bună. Ce te atrage la Eastbourne? 

— Weald, răspunse Dick. 

Îi duse şoferul, ceea ce într-un fel era plăcut, dar în altul 
îngrozitor: acum Tommy putea să i se dedice în întregime şi 
să-i povestească cu lux de amănunte cum se va îngriji el de 
viitoarea lui soţie, ce i-a scris mătuşa lui din Cromer, ce i-a 
telegrafiat o altă mătuşă din Derby şi ce viaţă nenorocită 
duce un bărbat, când nu e destul de deştept să se însoare. 

— Să vorbim despre cursele de câini, propuse Dick. 

— Nu mă pricep deloc la cursele de câini. 

— Aş prefera totuşi să te aud vorbind despre asta, mârâi 
Dick. 

O luaseră pe drumul care trecea prin Lewes şi se opriră să 
ia ceaiul în acest vechi orăşel. Când maşina trase în faţa 
restaurantului, Dick zări în locul de parcare un Rolls mare, 
galben. 

— E al lui Derrick, spuse Tommy, care văzuse şi el maşina. 
Ce diavol curios! Ştii ce m-a întrebat când am ieşit amândoi 
din sufragerie? Dacă i-aş vinde tablourile mele! Ai mai 
pomenit o idee atât de tembelă? 

— Ce tablouri? 

Nu le-ai văzut în sufragerie, bătrâne? Unde e ochiul tău de 
artist? Patru din cele mai bune picturi ale lui Constable din 
cele existente în Anglia, se împăună Tommy. 

— Constable? Nu ştiam. Poartă cumva vreun nume pe 
ramă? 


— Dragul meu, răspunse lommy plictisit, numele 
pictorului e gravat pe câte o plăcuţă pe fiecare ramă, iar 
dacă bătrânii tăi ochi nu s-au stricat cumva, le-ai văzut şi tu: 
doar cuvântul Constable. 

— Înţeleg, spuse Dick. Doar cuvântul Constable? 

Fusese oare o coincidenţă faptul că Derrick o numise 
„domnişoara Constable” pe soţia tatălui său? Îşi aminti că 
milionarul îşi plimbase privirea în jurul camerei, când îl 
întrebase de domnişoara Belfer, şi tocmai atunci îşi adusese 
aminte de doamna pe care o cunoscuse, după cum afirmase 
el, sub un alt nume. 

Dick îşi aminti tablourile şi titlurile; le înregistrase în 
subconştient, ca şi mobila din cameră. 

— Asta e într-adevăr foarte curios. 

— Ce este foarte curios? întrebă Tommy, care mergea în 
faţa lui Dick. 

Avea obiceiul să se oprească pe neaşteptate, astfel încât 
cei care veneau în urma lui trebuiau ori să dea peste el, ori 
să-l ocolească. Dick îl împinse înainte. 

Salonul era plin la această oră de oameni care-şi luau 
ceaiul. Era prima din cele două zile de curse de la Lewes şi 
ei doi sosiseră aproape în acelaşi timp cu un mare număr de 
amatori ai acestui sport. Walter Derrick însă nu se zărea 
nicăieri. După ce termină cu ceaiul, Dick aruncă o privire 
spre locul de parcare şi constată că Rollsul galben 
dispăruse. 

Paznicul le spuse că domnul plecase spre Brighton. 

— Îi port lui Derrick o pică îngrozitoare, spuse Tommy. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă Dick. 

— Pentru că, bătrâne, aproape că a ucis-o pe viitoarea lady 
Weald. Când mă gândesc la ce era să se întâmple din cauza 
acelei blestemate de maşini galbene - nu-mi închipui că 
poate exista ceva mai rău decât să fii călcat de o maşină 
galbenă - şi cum ar fi stat lucrurile astăzi! Dumnezeule! 
Nici nu pot să mă gândesc la asta. 


Dick încercă să manifeste un oarecare interes pentru 
uimitorul mariaj al prietenului său. Se pomeni punând 
întrebări pe care le mai pusese şi înainte. 

— La patru septembrie. Ţi-am mai spus-o, băiatule. Pentru 
numele lui Dumnezeu, vezi să fii liber atunci? 

— Mary ştie că o să vin şi eu? Nu, nu la nuntă, tontule! 
Astăzi! 

— Nu. N-am văzut-o de dimineaţă, înainte de a pleca. 
Sărmanul Cornfort s-a trezit de la ora trei. Ce-o să sa 
întâmple cu el când îl va părăsi Mary? 

— Mai există şi alte infirmiere pe lume, spuse Dick brutal. 
Să vedem acum ce mai face menajeria? 

— Nu-i spune menajerie, dragă bătrâne, protestă Tommy, 
jignit. Nu e prea elegant, băiete. 

— Scuză-mă, făcu Dick. 

Se îndreptă direct spre holul unde locuiau domnul 
Cornfort şi însoțitorii lui. 

Mary şi pacientul ei nu erau acasă. O găsiră lângă un 
umbrar, cu vederea spre mare. Îl întâmpină foarte rece pe 
vizitatorul din Londra. Ochii lui Dick îi cercetară gâtul: 
purta o rochie cu un decolteu pătrat, care nu ascundea 
nimic - nu exista probabil nimic de ascuns. Dacă era fata 
care fusese noaptea trecută în casa lui Derrick, pe gâtul ei 
s-ar fi văzut cel puţin câteva vânătăi - deşi s-ar putea ca 
eşarfa s-o fi apărat. Băgă mâna în mod mecanic în buzunar 
şi atinse eşarfa moale, detestându-se în acelaşi timp pentru 
bănuielile sale. 

I se păru că arăta obosită şi bolnavă şi se alarmă; deşi nu 
putea să-şi explice de ce era îngrijorat, când un logodnic 
plin de elan se afla în preajma ei, gata să o apere de orice 
grijă. 

Era foarte nefericit; îşi zise că ar fi fost mai bine să nu fi 
venit. Avea în faţa lui perspectiva unei seri petrecute în 
societatea acestor tineri îndrăgostiţi - căci el se simţea 
acum nemăsurat de bătrân - perspectivă care nu i se părea 
deloc plăcută. 


— Eşti în vacanţă, domnule Staines, sau ai venit aici cu 
treburi? îl întrebă ea. 

— Am o zi liberă, şi aceasta oarecum în interes de 
serviciu... 

Nu o putea înţelege şi nu găsea altă explicaţie pentru 
răceala ei decât că prezenţa lui o făcea să nu se simtă la 
largul ei. 

— Domnul Cornfort se întoarce în curând la hotel. Nu vrei 
să mă duci undeva să luăm ceaiul? întrebă ea. 

Dick îi aruncă instinctiv o privire lui Tommy. În orice caz, 
îşi dădu seama că ceva nu este în regulă. 

— Nu e nevoie să vină şi lommy, adăugă ea. 

— Nu, zău! exclamă Tommy, indignat. 

Dick rămase însă oarecum surprins de faptul că protestul 
lui Tommy nu suna în întregime sincer; iar mai târziu, pe 
când se plimbau amândoi, lommy îi lămuri oarecum această 
nedumerire. 

— E o fată delicioasă, ziua însă este îngrozitor de prozaică, 
bătrâne. Îmi dă adevăraţi fiori de spaimă, totdeauna are 
ceva să-mi reproşeze. Şi detestă giugiulelile. 

— Ce anume îţi reproşează? întrebă Dick. 

— Ştii prea bine ce vreau să spun; ai fost şi tu îndrăgostit, 
bătrâne. Vreau să spun... suntem oameni cu toţii, dar ei nu-i 
place nici măcar s-o ating, în plină zi, în public. 

— Ce fată remarcabilă! 

— Sarcasmul nu mă atinge, spuse Tommy fără să pară într- 
adevăr deloc ofensat. Există o mulţime de colţişoare 
liniştite, unde poţi să stai fără să te vadă mulţimea. Dar ea 
refuză să vină acolo cu mine în timpul zilei. Am încercat azi- 
dimineaţă s-o ţin de mână şi m-a întrebat dacă nu cumva 
mi-e teamă de ceva. Adică!... 

Dick nu şi-ar fi închipuit niciodată că poveştile amoroase 
ale altul bărbat l-ar putea plictisi atât de cumplit cum îl 
plictiseau ale lui Tommy. Merseră în urma grupului cu 
căruciorul prin oraş, dând chiar o mână de ajutor pentru a 
împinge această monstruozitate galbenă, pe o pantă destul 


de înclinată. În timp ce portarul hotelului ajuta pe îngrijitor 
să urce căruciorul în lift, Mary îi fixă ora şi locul întâlnirii. 
La ora cinci, Dick se afla în grădina unui restaurant, 
urmărind joaca unui grup de copii pe plajă, când apăru 
Mary. Fusese foarte politicoasă şi ţeapănă la prima lor 
întâlnire, dar acum era cât se poate de veselă. 

— Fii binevenit în oraşul nostru! îl ironiză ea. Acum, te rog 
să-mi arăţi cum se poartă un ofiţer de poliţie când nu este 
în exerciţiul funcţiunii. În primul rând, doreşti să-mi pui 
întrebări despre antecedentele mele criminale? Dar, 
apropo, ai văzut-o cumva pe dublura mea? Sărăcuţa de ea! 
Cred că este fata cea mai ocupată din Londra. 

— Asta îţi aparţine? 

Scoase din buzunar eşarfa şi o puse pe masă. Ea o luă cu 
calm, fără să rostească un cuvânt şi o examina, plină de 
curiozitate. 

— Arată exact ca a mea. Am cumpărat una la Londra, 
ultima dată când am fost acolo. 

— Este a dumitale? întrebă el din nou. 

Ea deschise poşeta, scoase o replică exactă a eşarfei pe 
care i-o arătase Dick şi o despături. 

— Dublura mea? întrebă Mary, râzând. Până şi eşarfa mea 
are o dublură. 

Dick era pe punctul să bage eşarfa la loc, în buzunar, când 
ea îl opri. 

— Dă-mi-o mie, dacă asta nu înseamnă cumva că înlătur 
indicii foarte importante. 

— Adaug-o la colecţia dumitale, spuse el şi i-o dădu. 

— Sărmanul băiat! zise ea mângâindu-i mâna uşor. Tommy 
mi-a spus prin ce momente îngrozitoare ai trecut cu aceşti 
vizitatori nemernici în casa domnului Derrick. Mi-a povestit 
că au dărâmat un perete. E adevărat? Nu-mi povesteşte nici 
jumătate din tot ce-aş vrea să ştiu, urmă ea, deşi pe de altă 
parte, recunosc şi eu că vorbeşte prea mult. 

— Îţi mai aduci aminte de Lordy Brown? 


— Cel care a fost ucis? Da. Era acelaşi care m-a oprit în 
Bloomsbury Square, crezând că mă recunoaşte. Vai de 
sufletul lui! 

— Îţi pare foarte rău că a murit? 

— Da. Dumitale, nu? Foarte, foarte rău. Şi sărmana lui 
soţie. 

— Ce ştii despre soţia lui? 

— Nu-mi vine în minte o minciună, spuse ea, cu multă 
candoare. Aşa că am să te rog să mă ierţi pentru că nu-ţi 
răspund la această întrebare. Ştiu că are o soţie care se 
află, sau s-a aflat, într-o situaţie destul de proastă. Are doi 
sau trei copii. 

— Atunci l-ai cunoscut? 

— Da, am avut cu el o scurtă convorbire. 

— Când? 

— Te porţi ca un ofiţer de poliţie! îl acuză ea. Presupun că 
este greu să-ţi ieşi din obişnuinţă. L-am văzut după 
întâlnirea noastră din Bloomsbury Square. Eşti mulţumit de 
acest răspuns? 

— Nu mi-ai spus nimic din toate astea. 

— Nu m-ai întrebat niciodată. De altfel, nu credeam că te 
interesează Lordy Brown - ba da, ştiam. Dar nu ţi-am spus 
pentru că... pentru că ar fi fost foarte neplăcut. 

— Eşti o fată uimitoare, spuse el. 

— Aşa credeam şi eu, răspunse ea şi oftă. Acum n-o mai 
cred; cred că sunt mai curând... 

— Ce? 

— Un eşec. Îngâmfarea m-a pierdut. 

— Tommy nu va face nimic pentru a te vindeca de această 
îngâmfare. 

— Pentru asta meriţi să fii pălmuit, spuse ea. Sărmanul 
Tommy! 

— Realmente nu pot să te înţeleg, Mary. De ce te măriţi cu 
Weald? 

— Spune-i Tommy. 1 se potriveşte mult mai bine. Îmi 
imaginam întotdeauna lorzii ca pe nişte fiinţe teribil de 


robuste, cu nişte pumni uriaşi. De ce mă mărit cu el? Cine 
spune că mă mărit cu el? 

— Cum, anunţul a apărut în ziar, strigă el indignat. De ce 
mai încerci să te ascunzi după deget? 

— Să nu ne certăm, îi ceru ea, în momentul când 
chelneriţa apăru cu o tavă încărcată până la refuz cu ceşti, 
farfurioare şi o grămadă de prăjituri cât se poate de 
apetisante. 

— Închipuie-ţi acum că sunt o femeie rea, care încearcă să 
te farmece pentru a scoate de la dumneata informaţii 
secrete. Ai descoperit ceva realmente ieşit din comun? 
Tommy spunea că ai găsit ceva într-o cutie veche. 

— Nu ştiu de ce i-am povestit asta lui Tommy. În orice caz, 
nu e nimic deosebit, un fel de pompă de vid sau, cum îi 
ziceam când eram mici, o „sugătoare”. Serveşte pentru a 
ridica sau a trage obiecte cu o suprafaţă netedă. 

Îşi ridică privirea de pe prăjitura din farfuria lui şi rămase 
mut de uimire, văzând expresia care se ivise pe faţa ei. Îl 
privea fix, cu ochii larg deschişi, cu buzele întredeschise. 

— Ei bine, dar ce s-a întâmplat? 

Timp de o clipă fata îşi pierduse obişnuitul autocontrol. 
Acum îşi regăsea încet echilibrul. 

— Întâmplat? se bâlbâi ea. Nimic... doar că mi-am adus 
acum aminte că am uitat să-i dau domnului Cornfort 
medicamentul. 

— Ce s-a întâmplat? repetă el întrebarea. Nu e nimic în 
legătură cu medicamentele domnului Cornfort. Din câte 
ştiu, el nu ia medicamente. Chiar dumneata mi-ai spus-o. 

— Povesteşte-mi despre pompa de vid; ce formă are? N-am 
să pretind că nu mă interesează. 

Dick îi făcu o descriere sumară, blestemându-l pe Tommy 
pentru vorbăria lui, deşi el nu acorda o importanţă specială 
acestei unelte obişnuite. 

— Nu poţi să-ţi mai aminteşti şi alte detalii ale acestei 
pompe? 


— Ba da. Ţi-aş putea-o descrie atât de amănunţit, încât ai 
putea şi dumneata să construieşti una. Nu era ca toate 
pompele de vid, pentru că la mijloc are un ac de oţel, 
subţire şi lung. Am descoperit acest lucru abia când am 
examinat-o a doua zi. Există un şurub micuţ, fixat lângă 
mâner, care face, prin răsucire, ca acul să depăşească 
ventuza. Inspectorul-şef crede că era folosită pentru 
ridicarea unui obiect circular, iar acul era necesar pentru 
găsirea centrului. Asta e tot ce pot să-ţi spun şi ţi-am spus 
prea mult. 

Ea reveni la prezent. 

— Poţi să mai rămâi aici până mâine seară? 

Trebuia să plece pe la prânz, îi spuse el; chiar mai 
devreme, dacă se întâmplă ceva în casa lui Derrick. Lăsase 
doi oameni acolo, fără să-l consulte pe proprietar. 

— Nu cred că se va întâmplă nimic, îl asigură ea, pe când 
se plimbau pe faleză. 

— Poţi să garantezi? 

— Nu pot să răspund pentru dublura mea. lommy 
pretinde că s-a găsit amprenta asasinului din Slough. 

— Ce ştii despre asasinul din Slough? 

— Ştiu foarte puţin. Doar că cel care a comis asasinatul se 
numea Herman Lavinski, un străin naturalizat. lată-l şi pe 
Tommy, cu o mină cât se poate de radioasă. l-am spus să 
vină să mă ia. 

— Stai o clipă. În agitația lui, o apucă de braţ. Cum 
spuneai că-l cheamă? 

— Herman Lavinski. 

— Dar de unde ştii? 

— Mi-a spus dublura mea. 

Nu trecuseră nici treizeci de minute că Dick se şi afla în 
legătură, prin telefon, cu arhiva Scotland Yardului. Dacă şi- 
a bătut joc de el - ei bine, făcuse treaba cum trebuie. Dar 
avea sentimentul că, dându-i acest nume, ea vorbise cât se 
poate de serios. 


Dădu arhivei timp să controleze fişele şi apoi chemă din 
nou Londra. 

— Nu, domnule, nu a trecut niciodată pe la noi, dar l-am 
avut acum câţiva ani pe lista suplimentară A. 

În lista suplimentară A erau trecuţi delicvenţii străini 
despre care se credea să se află în ţară. 

— Citeşte semnalmentele lui, ordonă el. Nici o amprentă? 

— Nu, domnule. S-ar putea să fi fost condamnat în 
străinătate. Voi telegrafia la Paris. 

Un lucru este sigur: exista un om numit Lavinski; iar 
semnalmentele care îi fuseseră comunicate corespundeau 
cu acea descriere, veche de 10 ani, care fusese remisă 
arhivelor Scotland Yardului. Nu era o invenţie a lui Mary 
Dane; şi l-ar fi surprins să fie o invenţie - nu ştia ce anume îl 
făcea să aibă încredere în ea. 

Simţea un fel de împunsătură în inimă de fiecare dată 
când îl vedea pe Tommy împreună cu fata, şi li se alătură pe 
plajă fără prea mare plăcere. Domnul Cornfort dormea. Îl 
văzu pe îngrijitorul neras, stând pe o bancă, fumând o pipă 
de lut şi împăcat cu întreaga omenire. 

— Cum se numeşte acest animal de povară? 

— Dacă te referi la îngrijitorul nostru, dă-mi voie să-ţi spun 
că eşti totalmente lipsit de respect, spuse ea sever. Numele 
lui e Henry. 

— Scoate vreodată un cuvânt? 

— Se ştie că cere de mâncare. Iar apoi: domnule Staines, 
aş dori să stai de vorbă cu Tommy. A devenit dificil. 

Tommy era supărat, şedea cu picioarele încrucişate sub el 
ca un copil răsfăţat şi zvârlea toate pietricelele aflate la 
îndemână în direcţia mării, care se apropia, ca urmare a 
fluxului. 

— Nu cred că e cazul să discutăm această chestiune, Mary, 
spuse Tommy iritat. Vreau să spun că este o chestiune cu 
totul particulară, între tine şi mine. 

— Dar nu este cu totul particulară între tine şi mine, 
răspunse Mary. Este cât se poate de publică, cel puţin tu ai 


vrut-o astfel. 

— Mă întorc la Londra, spuse el. 

Mary îşi scoase inelul cu smaralde din deget. 

— la şi ăsta cu tine... 

Tommy se făcu mic sub ameninţarea implicită a acestei 
cereri. 

— Nu fi crudă, spuse el. Pune-l la loc, pune-l odată! Se 
aplecă subit şi îi prinse mâna. Ţi-am spus că inelul acesta nu 
ţi se potriveşte. Îl voi da mâine să ţi-l ajusteze, bătrânico. 

— Nu-mi spune „bătrânico”, Tommy, se rugă ea cu un ton 
de oboseală în voce. Mă faci să mă simt numai buclişoare şi 
crinoline. 

Tommy îşi consultă cu un aer important ceasul. 

Dick revenise din abisurile deznădejdii pe culmile cele mai 
înalte ale încrederii, în decurs de numai un minut. 

— Mă reped până la hotel, nu vii la cină? întrebă Tommy. 

— Cinez cu Dick, răspunse ea. 

— Bine, perfect. 

Se îndepărtă, scoțând sunete incoerente. 

— Ce se întâmplă? întrebă Dick. 

— Tommy vrea să fie afectuos. Nu cred că s-a bucurat 
vreodată de dragostea unei mame. Dar, apropo, să ştii că nu 
e nevoie să-ţi schimbi costumul pentru cină. Domnul 
Cornfort doarme şi şi-a exprimat dorinţa să fie plimbat 
seara, după ce se întunecă. Ne vom alătura amândoi 
caravanei. 

Vorbiră despre tot felul de lucruri, conversaţia 
desfăşurându-se la întâmplare. Dick menţionă în treacăt că 
văzuse maşina lui Walter Derrick la Lewes. 

— Îţi place omul acesta? întrebă ea. 

— Da. Dar dumitale? 

— Eu am prejudecăţi. Ştii, n-am uitat că numai printr-o 
minune am scăpat atunci când era cât pe aci să mă calce cu 
maşina. 

— Atunci însă, imediat după accident, nu te-ai purtat ca un 
om care abia a scăpat de la moarte. Aveai aerul că eşti cea 


mai imperturbabilă fiinţă din lume. 

— Nu a fost decât un fel de... cum se spune - bravadă, 
cred. Adevărul este că eram înspăimântată. Mult mai 
înspăimântată decât atunci când Lordy Brown a descoperit 
în persoana mea pe duşmanul său de moarte. Ai făcut 
desigur cercetări în privinţa lui Lavinski? 

El dădu din cap. 

— Ei bine? întrebă ea. Există o asemenea persoană? 

Dick dădu din cap. 

— Eşti surprins? 

— Aş fi fost surprins dacă nu ar fi existat, răspunse el, 
după ce dumneata ai fost aceea care mi-a spus-o. 

— Asta înseamnă că ai o încredere înduioşătoare în mine! 
Îţi place ideea căsătoriei mele cu Tommy? 

— Cred că e oribilă. Nu pentru că lommy nu este un băiat 
foarte bun, spuse Dick prudent, dar... 

— De ce oribilă? 

Îl privi atât de intens, încât Dick aproape uită că în jur se 
aflau mii de copii şi guvernante, mame şi taţi, ca să nu mai 
vorbim de fotografii ambulanți şi de alţii. 

— Pentru că te iubesc. 

Parcă nu era vocea lui cea care rostise aceste cuvinte. Ea 
nu-şi cobori privirea dintr-a lui; ochii ei erau foarte 
scrutători, foarte intenşi. Dick detectă o nuanţă de tristeţe, 
care îi făcea şi mai frumoşi. 

— Când ai descoperit lucrul ăsta - la gara Victoria? Te-am 
provocat la această declaraţie? 

EI scutură din cap. 

— Cred că m-am îndrăgostit de dumneata la Brighton, dar 
mi-am dat seama de aceasta în Lowndes Square. De fapt, 
nici nu ştiu măcar de ce te iubesc. 

— E o afirmaţie mai curând sentenţioasă. Parcă ştie cineva 
de ce iubeşte pe altcineva? 

— Nu ştiu de ce te iubesc, repetă el cu încăpățânare, mai 
ales că am o grămadă de bănuieli în ceea ce te priveşte. 
Nici acum nu pot scăpa de ele. În toată lumea nu mai există 


o femeie ca dumneata. Îţi cunosc ochii, gura, fiecare 
trăsătură. Te-am văzut noaptea trecută în casa lui Derrick - 
în mâinile unui bărbat mascat care încerca să te sugrume. 
Azi m-am uitat tot timpul la gâtul dumitale, ca să descopăr 
urmele. 

— Într-adevăr? 

Şi apoi făcu un lucru surprinzător. Îşi umezi vârful 
degetului, trecându-şi-l de-a lungul gâtului şi, sub ochii lui, 
apăru o vânătaie de formă ovală. 

— Asemenea urme? întrebă ea. 

Scoase din poşetă o pudrieră mică, de aur, o deschise, 
privi în oglinda fixată de capac, trecu un tampon de-a 
lungul gâtului; vânătaia dispăru. 

— Am observat că te uiţi la mine. Zâmbea doar pe 
jumătate serioasă. Când ne-am întâlnit azi după-masă, te-ai 
uitat foarte mult la gâtul meu. 

— Atunci dumneata ai fost? spuse el cu voce joasă. 

— Da eu am fost. 

— Pentru Dumnezeu, de ce? Dar nu se poate să fi fost 
dumneata - ai fost cu Tommy toată seara de ieri. 

Ea îi atinse mâna - ce plăcută era pentru el această 
atingere! 

— Eşti cel mai imposibil om din lume, Dick Staines. După 
ce ţi-am dovedit că era cât pe ce să fiu sugrumată, că eu 
sunt intrusul criminal, încerci acum să-mi găseşti un alibi. 
Stai să-ţi arăt ceva şi mai teribil. 

Mary scoase din nou mica ei pudrieră şi făcu din nou să 
apară vânătaia. Apoi umezi colţul batistei cu vârful limbii, 
trecându-şi-l de-a lungul gâtului şi, dintr-o dată, vânătaia 
dispăru. 

— Acum eşti satisfăcut? 

— Dar... dar... bâlbăi el. 

— Nu există vânătaie, spuse ea, dar nu voiam să te 
dezamăgesc. Voiam să-ţi fac o dezvăluire senzaţională la 
ceai. Mi-a trecut prin cap azi dimineaţă că te aşteptai să 
vezi aşa ceva şi mintea mea ingenioasă s-a pus pe treabă: 


mai întâi am desenat vânătaia, apoi am acoperit-o cu o 
pudră specială, umedă. Ce mai vrei să fac? Astăzi sunt 
numai trucuri! 

EI întinse mâna, apucând-o pe aei. 

— Aş vrea să mă însor cu dumneata, îi spuse simplu. 

Ea întoarse privirea. 

— Crezi? Apoi, cu un oftat, se ridică. Să mergem. Trebuie 
să mă schimb iarăşi. Viaţa nu înseamnă altceva decât să-ţi 
schimbi mereu rochiile! Cina e la şapte şi jumătate şi nu mă 
lăsa să te aştept, pentru că, dacă întârzii, am să fiu teribil 
de demnă şi distrată! 

După plecarea ei Dick urcă pe o colină de la marginea 
drumului şi căzu într-o stare de visare, care se prelungi atât 
de mult, încât era cât pe-aci să-şi atragă supărarea lui Mary. 
Nu-i mai rămăseseră decât cinci minute să-şi facă toaleta; îl 
aştepta în holul hotelului, absorbită de conţinutul unui ziar 
de seară. Dick zări pagina pe care o citea şi rămase 
surprins. 

— 'Te interesează bursa? 

Mary ridică repede capul şi aruncă ziarul. 

— Da, oarecum. Am câteva acţiuni africane care urcă şi 
coboară; ele dau vieţii o notă de neprevăzut. Cursul 
acţiunilor este mereu în creştere sau scădere. În momentul 
de faţă scade. 

— Nu ştiam că eşti o femeie bogată. 

— Nici eu n-aş zice asta despre mine. Am zece sau 
douăzeci de mii de lire. 

Pe faţa lui îşi făcu loc un aer de consternare. 

— Iartă-mă. Te-am jignit cumva? întrebă Mary. 

— Şi atunci de ce te angajezi ca infirmieră? 

— Îmi iubesc meseria, răspunse ea solemn. Da, vorbesc 
serios, am fost întotdeauna pasionată de această meserie. 
Eram cea mai tânără infirmieră calificată din spitalul în 
care am început să lucrez. Apoi am obosit, iar tata voia să 
rămân acasă. 

— Există un tată? 


Dick se scuză pentru întrebarea lui atât de brutală, dar nu 
era necesar. 

— Desigur, şi încă un tată foarte deştept. 

Nu mai vorbi despre tatăl ei. Revenea mereu în glumă la 
ceea ce denumea casa cu stafii. 

— Aş vrea să ştiu ce crezi despre toate astea. Tommy 
afirmă că eşti foarte inteligent şi aceasta este cea mai mare 
laudă pe care o poate aduce el cuiva. 

Dick ar fi preferat să n-o audă aducând mereu vorba 
despre Tommy. Nu era prea sigur cum va decurge seara, 
întâlnirea lui cu Tommy. În locul lui, el s-ar fi supărat. 
Încercă să îndrepte conversaţia spre căsătoria ei; dar Mary 
ocoli acest subiect cu multă abilitate şi, când Dick reveni cu 
o remarcă vagă despre un cadou de nuntă, îi spuse: 

— Aş vrea să nu vorbeşti despre asta. Nu mă mărit cu 
Tommy. Cum aş putea s-o fac? 

— Bine, dar atunci crezi că purtarea dumitale faţă de el 
este corectă, dacă-l laşi să creadă că vă căsătoriţi? 

— Aş prefera să nu mai vorbeşti despre Tommy, spuse ea. 
Lasă treaba asta. Nu poţi să ştii ce se va întâmpla mâine - 
natura, providenţa, soarta fac minuni. 

— Dar trebuie să-i spui adevărul lui lommy. Nu-ţi poţi bate 
joc de el. 

— Nu-mi voi bate joc de Tommy. Eşti foarte nepoliticos 
dacă îţi închipui aşa ceva despre mine. La momentul potrivit 
am să explic totul, iar Tommy nu va fi mai puţin fericit; 
poate chiar mai fericit. 

După cină, Mary îl părăsi, explicându-i unde urma să se 
întâlnească, în drum spre faleză, în apropiere de şosea. 
Domnului Cornfort nu-i plăcea să fie plimbat chiar pe 
faleză; era foarte nervos şi, în plus, atrăgea atenţia tuturor; 
era un om foarte sensibil şi nu-i plăcea gălăgia, deoarece 
era foarte extenuat. 

Tommy aştepta lângă chioşcul orchestrei şi Dick constată 
că se afla în obişnuita lui stare de bună dispoziţie şi 
amabilitate. 


— Minunată fată, nu-i aşa, Dick? exclamă el entuziasmat. 
Ce tărie de caracter, bătrâne! Nici nu s-a sinchisit de 
izbucnirea mea - pleacă să ia masa cu cel mai bun prieten 
al meu şi mă lasă cu buzele umflate. Ce altă fată ar mai 
proceda astfel? 

„Şi care logodnic ar admite aşa ceva?” gândi Dick. 

— Îmi plac femeile cu caracter, continuă Tommy, deşi 
uneori Mary şi-l manifestă puţin cam prea mult. Avem şi noi 
micile noastre discuţii, bătrâne, certuri între îndrăgostiţi şi 
toate celelalte. Îşi scutură mulţumit praful inexistent de pe 
genunchi. Dar întotdeauna cedează ea sau eu. Principalul 
este că unul din noi recunoaşte de obicei că a greşit. Aş 
putea spune că eu sunt mereu cel care nu are dreptate, dar 
recunoaştem pe rând acest lucru, o dată eu, o dată ea. 

— Ce te-a făcut să-i povesteşti despre pompa aceea de vid? 

— Zici că i-am povestit, bătrâne? Poate?! Nu văd de ce să 
n-o fi făcut. 

— Dar cine ţi-a spus ţie? 

— Majordomul meu, şi cred că el o ştie de la Larkin. Şi lui 
Larkin cine i-a spus? Tu! 

Îndreptă un deget acuzator asupra lui, dar Dick rămase 
atât de mirat de această inversare a rolurilor, încât nu 
protestă. 

— E minunată, continuă Tommy. Îmi tricotează o cravată în 
culorile Universităţii mele. Şi cum coase, băiatule! Mi-a 
arătat ceva lucrat de ea, ceva ce nu poţi găsi în nici un 
magazin. 

Oda lui fu întreruptă de sosirea inseparabilului trio: Henry 
împingea căruciorul, mergând cu un pas constant, dar 
funebru; Mary mergea alături de căruciorul galben; iar 
domnul Cornfort când aţipea, când privea fix în gol. Urmau 
un drum paralel cu şoseaua, la câţiva paşi distanţă de 
aceasta. Era destul de întuneric, fiindcă, deşi seara era 
caldă, cerul era înnorat. 

Era însă foarte plăcut să te plimbi alături de ea, să 
vorbeşti mai ales despre nimicuri, să-i auzi râsul cristalin. 


Se apropiau de capătul lungii fâşii înverzite care despărţea 
plaja de şosea. Trecătorii erau puţini. 

— Să ne întoarcem, Henry, spuse Mary. 

Căruciorul îşi schimbă direcţia când, apărând parcă de 
nicăieri, se ivi o maşină mică, îndepărtându-se în mare 
viteză spre ei: o maşină neagră, cu farurile în fază mică; la 
lumina lor slabă nu se putea distinge decât conturul 
maşinii. 

— Conduce primejdios, pe partea interzisă a şoselei. 

La aceste cuvinte ale lui Dick, maşina încetini. Văzu mâna 
celui de la volan lansând un obiect care zbură prin aer, ceva 
negru, ceva ce Dick recunoscu, îngrozit, pe dată. Făcu o 
săritură, prinse obiectul din zbor şi, răsucindu-se, îi aruncă 
în mare. 

— Ce... începu Mary. 

În fracțiunea de secundă înainte ca obiectul să atingă apa, 
se auzi o explozie teribilă. Ceva trecu şuierând pe lângă ei; 
din spatele lor veni un zgomot de sticlă spartă. 

Atunci se întâmplă ceva surprinzător. Henry, îngrijitorul 
adus de spate, se îndreptă. Dick îi zări mâna ţâşnind în sus. 
Se auzi o succesiune rapidă de focuri de armă, iar maşina 
derapă primejdios, aproape răsturnându-se la un viraj şi 
dispărând pe un drum lateral. 

— Cred că l-am atins! spuse Henry calm. 

Pe plajă, oamenii începură să alerge în toate direcţiile; un 
poliţist pe motocicletă venea în viteză spre ei; Dick zări un 
alt poliţist alergând de asemenea în direcţia lor. 

— Ce s-a întâmplat? Ce a fost explozia asta? 

— Un bărbat a aruncat o grenadă dintr-o maşină, explică 
Dick repede. Nu pomeni nimic despre comportarea stranie 
a lui Henry. 

— Parcă am auzit şi focuri de armă. Încotro a fugit? 

Îi indică drumul pe care dispăruse maşina, iar polițistul pe 
motocicletă porni cu toată viteza în urmărirea ei. 

În câteva minute se pomeniră înconjurați de o mulţime 
numeroasă. După obiceiul său, Cornfort deschise ochii doar 


pentru a constata că este vorba de ceva interesant, după 
care căzu într-un somn adânc. 

Când apăru primul sergent de poliţie, Dick îl luă deoparte 
şi se legitimă. 

— Este ciudat, domnule inspector. Sunteţi sigur că nu a 
fost decât o pocnitură? 

— Foarte sigur, spuse Dick. S-ar putea chiar să găseşti şi 
vreun rănit în vreuna din casele din jur. Am auzit 
spărgându-se un geam. A fost o grenadă, şi aruncată chiar 
cu precizie. 

Calculă că ar fi urmat să cadă exact în poala domnului 
Cornfort, în care caz domnul Cornfort ar fi adormit pentru 
vecie. 

În cele din urmă, mulţimea se risipi, iar micul grup îşi 
continuă drumul. Mary nu spunea nimic, dar el văzu, în 
lumina slabă a amurgului, că faţa îi era foarte palidă. 

— A fost un test splendid din partea dumitale că n-ai spus 
nimic despre Henry, îi şopti ea. 

Henry era pentru Dick revelaţia serii; acest om taciturn şi 
preocupat se dovedise a fi un trăgător de elită. Dick ştia ce 
înseamnă să tragi cu pistolul. Îşi exprimă părerea că era un 
profesionist. 

— Aşa şi este Henry. Cred că trebuie să fi fost cândva 
soldat. 

— Dar soldaţii trag în oameni la volan? 

— Dacă nu le plac, da, răspunse ea cu drăgălăşenie. 

Conversaţia lor se desfăşura pe fundalul monologului 
lordului Weald, care se adresa fără discriminare lui Henry şi 
domnului Cornfort care dormea. Era un monolog presărat 
cu - Dumnezeule! - şi cu propuneri pentru pedepsirea 
acelora care aruncă cu grenade în infirmi. Tommy era 
fericit, căci nu avea nevoie nici de stimulentul aprobării şi 
nici de provocarea contrazicerii. Era una din acele firi care 
emit fără încetare energie proprie. Bizar era faptul că nu-l 
văzuse pe Henry trăgând cu pistolul şi, deoarece Henry era 


principalul său ascultător, lommy se lipsise, fără să ştie, de 
un splendid subiect de monolog. 

Ilată-l pe Henry împingând căruciorul, încet şi absorbit, cu 
o faţă nerasă; cine putea măcar bănui ca un pistol automat 
îi lovea piciorul la fiecare pas? 

— Te-ai speriat? întrebă Dick. 

— Da, după aceea. în prima clipă nu mi-am dat seama. S-a 
purtat de parcă ar fi ştiut că ţi-am spus, răspunse ea. 

— Cine? 

— Herman Lavinski. 

— Vrei să spui... începu el. 

— Nu te opri, te rog, căci altfel Tommy ni se va alătura 
iarăşi. Ştiu că a fost Lavinski. Acesta a fost primul său delict 
consemnat, aruncarea unei grenade într-un magazin de 
bijuterii. Explozia nu a fost chiar aşa de periculoasă, însă 
suficientă pentru a-i face pe toţi să se ascundă sub tejghele, 
în care timp ela golit întreaga vitrină. 

— Ştii multe despre el, spuse Dick bănuitor. 

— Îmi place să învăţ de la alţii, răspunse ea, cu modestie; 
şi, de când te cunosc, fireşte că mă interesează extrem de 
mult crimele. 

— Dacă-ţi baţi joc de mine, am să... 

— Nu în public, spuse ea, cu aceeaşi voce înceată. Tommy 
îţi poate confirma că, în această privinţă, sunt aproape 
fanatică. Sărmanul Henry! 

— De ce sărmanul Henry? 

— Pentru că nu va închide un ochi, sărăcuţul! Va şedea pe 
pragul uşii, aşteptând evenimentele. Henry e un mare 
optimist. 

— Sunteţi nişte oameni imposibil de înţeles, spuse Dick, în 
disperare de cauză. Trecuseră de colţul străzii, iar 
căruciorul şi Tommy nu se mai vedeau. Era foarte întuneric 
şi nu se zărea nimeni. Ca şi când s-ar fi înţeles, îşi încetiniră 
paşii, până se opriră. 

— Ar fi mai bine să pleci acum, îi ceru Mary încet, 
ridicându-şi faţa spre el. 


Pentru o clipă o ţinu în braţe, lipindu-şi buzele de ale ei, 
apoi ea se desprinse încetişor. 

— Asta pentru că nu ai spus nimic despre Henry, rosti ea 
cu răsuflarea întretăiată, şi dispăru. 

CAPITOLUL XIV. 

Fericirea te poate ţine treaz la fel ca şi durerea. Trecuse 
de ora trei când Dick adormi, dar se trezi atât de vesel, 
încât, pe când se bărbierea, auzi un ciocănit în uşă şi 
camerista care îi spuse: 

— Domnul de alături vă roagă să fiţi atât de amabil şi să vă 
opriţi din cântat, domnule. Spune că suferă de nervi. 

Hohotul de râs al lui Dick îl deranjă probabil tot atât de 
mult pe domnul din camera vecină. 

O văzu pe Mary doar câteva minute; un mesaj laconic din 
partea lui Bourke îl chema urgent la Londra, să vină cu 
primul tren. Tommy îl conduse la gară, iar exuberanţa 
acestuia fu prima dintre lovituri. 

— Totul e în regulă, bătrâne, jubilă el. Ne-am împăcat. 

— Dar nu ştiu să vă fi certat, se miră Dick. 

— O, nu erai cu noi! îşi aduse aminte Tommy. S-a întâmplat 
înainte ca ea să fi intrat în casă cu bătrâna ei epavă. Am 
vrut..., în sfârşit, ştii ce vreau să spun. E ceva cât se poate 
de firesc, dar ea mi-a aruncat o privire de gheaţă şi a intrat 
în casă, fără să-mi spună noapte bună. M-am plimbat în sus 
şi în jos cu inima frântă, bătrâne. 

— Unde în sus şi în jos? 

— În faţa casei, explică Tommy. Apoi, a ieşit în grădină. 
Bătrâne, a fost realmente divină! 

— Ce înţelegi prin divină? Ai sărutat-o? întrebă Dick 
disperat. 

— Fireşte, spuse Tommy. 

— Mă dau bătut, oftă Dick. 

— Totdeauna te dai bătut, bătrâne. 

Dick se urcă într-un compartiment gol de clasa întâi. Faţa 
lui era atât de încruntată, încât îl sperie pe unicul călător 
care voise să intre în compartimentul său; acesta îşi trase 


mâna de pe mânerul uşii de parcă s-ar fi fript şi porni 
repede de-a lungul culoarului în căutarea unui tovarăş de 
călătorie mai plăcut. 

Tot drumul până la Londra, Dick încercă să reconcilieze 
cele două Mary Dane pe care le cunoştea. Dublura ei îi 
semăna mai mult decât ea însăşi. Cum putea să se poarte cu 
Tommy în acest fel incalificabil? Îşi aminti de gestul ei 
aproape grosolan, când îşi retrăsese brusc mâna... Ce 
spusese Tommy? O, da, că inelul era prea mare... 

Gândurile lui se opriră brusc, paralizate de o revelaţie... îşi 
smulsese mâna... inelul... dintr-un loc ascuns al minţii lui 
apăru amintirea a ceea ce-i spusese ea în acea seară, în 
drum spre gara Victoria: „Ţi-am spus o minciună.” Recăzu 
cu spatele pe speteaza băncii compartimentului, cu 
respiraţia tăiată. Ştia care e minciuna! lot ceea ce fusese 
inexplicabil era acum coerent şi limpede ca lumina zilei. 

Când ajunse la Scotland Yard, Bourke îl aştepta, având în 
faţa lui, pe birou, un teanc întreg de documente. 

— Cum de-ai ajuns la Lavinski? fu prima lui întrebare. 

— A, v-au povestit, nu-i aşa? râse Dick. De fapt, nu am 
ajuns eu la el, dar un prieten de-al meu a emis 
presupunerea că acesta putea fi numele asasinului din 
Slough. 

— Dar ea de unde ştia? 

— Dar dumneavoastră de unde ştiţi că este o prietenă şi 
nu un prieten? replică Dick, schimbându-se la faţă. 

— Mi-a spus o păsărică, răspunse inspectorul-şef. Oricum, 
nu asta contează. Să presupunem că dumneata ai întrebat 
şi că nu a fost satisfăcător. Să lăsăm lucrurile aşa, pentru 
moment. Important este... 

Răscoli hârtiile şi scoase o fişă, acoperită cu un număr de 
amprente ale unuia şi aceluiaşi deget mare. Textul, văzu 
Dick, era în germană. 

— Lavinski, alias Stein, alias Griedlovitz, alias Paul 
Stammen. Vorbeşte germana şi rusa cu accent; de origine 
presupus engleză. 


Bourke citea în germană cu aceeaşi uşurinţă ca şi în 
engleză. 

— Uită-te la această amprentă! 

Dick n-avu nevoie să se uite a doua oară. 

— E omul nostru. 

— Da, spuse Bourke. Sperasem să obţin o fotografie. După 
semnalmentele date de poliţia germană, Lavinski trebuie să 
fie un om mai slab, însă pe atunci era mult mai tânăr. În 
Germania, a fost condamnat pentru acelaşi delict, a 
împuşcat un casier şi a fugit cu banii. Am mai primit ulterior 
o descriere a lui, însă amprenta este dovada cea mai 
concludentă. S-ar putea să nu se afle în Anglia. 

— Ba cred că da, domnule, spuse Dick. Dacă aş avea 
obiceiul să pariez, aş merge la sigur. 

— În orice caz, am făcut apel la presă, spuse inspectorul- 
şef. lată anunţul. 

Împinse spre Dick o foaie de hârtie şi acesta citi: 

Căutat de poliţie în legătură cu numeroase delicte. 

Herman Lavinski... cu toate alias-urile lui, până la sfârşitul 
anunţului. 

— Va apărea în ultima ediţie a ziarelor de seară. Mă aştept 
să sosească mulţimea obişnuită de reporteri, dar nu trebuie 
spus nimic prin care să se poată face o legătură între omul 
acesta şi asasinatul din Slough. 

Ajungând la casa lui Tommy Weald, Dick văzu doi 
meseriaşi ieşind pe uşa deschisă a casei lui Derrick. Acesta 
se grăbise probabil să-şi repare zidul stricat. Spre 
surprinderea lui Dick, în urma celor doi muncitori ieşi 
Derrick însuşi. 

— Blochez coridoarele secrete ale acestui frumos castel 
medieval, spuse el bine dispus. Ori fac asta, ori vând casa, 
nu am de ales. 

— Şi laşi pe altcineva să găsească aurul? întrebă Dick. 

— 'Ţi-am mai spus-o şi-ţi spun din nou: tot aurul din 
această casă e cel de pe ramele tablourilor. Ai fost plecat? 


— Da. Credeam că eşti la Brighton. Ţi-am văzut maşina la 
Lewes, şi paznicul mi-a spus că ţi-ai continuat drumul spre 
Brighton. 

Derrick dădu din cap. 

— Am înnoptat la Brighton, dar era teribil de multă lume... 
Singurul avantaj pe care mi l-a adus toată această afacere, 
continuă Derrick, este că mi-a demonstrat cât de 
neconfortabilă e casa asta afurisită. Am s-o reconstruiesc 
din pivniţă până în pod. Unde iei masa diseară? 

Dick arătă spre reşedinţa lui Tommy Weald. 

— Acasă, spuse el. 

— Cred că te-ai obişnuit aşa de mult aici, încât îţi este ca 
un fel de a doua casă. Vrei să cinezi cu mine sau să mă invit 
eu la dumneata? 

Dick fu bucuros să-l invite. 

Deşi glumea pe seama întâmplărilor ieşite din comun care 
îl copleşiseră, Dick îşi dădu seama că la Derrick încordarea 
nervoasă se făcea simțită. Dincolo de jovialitatea lui se 
simţea o oarecare nervozitate şi teamă. La masă, făcu 
mărturisirea uimitoare că singurul lucru care-l deranjează 
realmente este stafia. 

Pur şi simplu nu înţeleg. L.arkin e foarte cumsecade, dar cu 
totul lipsit de imaginaţie; nu putea s-o inventeze. Te temi de 
stafii? 

Dick zâmbi. Ar fi putut mărturisi, dar n-o făcu, că, în casa 
aceea, se temuse de lucruri mai substanţiale decât stafiile. 

— Nu prea? Ei bine, eu mă tem, mărturisi proprietarul cu 
sinceritate. Mă tem atât de mult, încât nu îndrăznesc să 
petrec o noapte înăuntru pentru a pune mâna pe această 
stafie; Larkin spune că apare regulat. Ele şi mai 
înspăimântat decât mine! 

— De ce nu-mi dai mie mână liberă? 

— Se pare că voi v-aţi şi luat-o. Când am sosit dimineaţa, 
am găsit doi detectivi pe care i-am gonit. Dar pentru cazul 
în care auzi sau vezi ceva, am să-i spun lui Larkin să 
deschidă uşa de la balconul de sus şi să lase aprinsă lumina 


pe paliere. Dar, ascultă, urmă el scoțând un ziar de seară 
din buzunar, cine e acest Lavinski şi pentru ce e căutat? 

— Pentru un număr apreciabil de delicte, printre care şi 
omuciderea. 

— Aici nu scrie nimic despre omucidere. Presupun că e un 
mic şiretlic de-al vostru? În altă ordine de idei, Larkin 
afirmă că stafia apare întotdeauna între unsprezece şi 
jumătate şi miezul nopţii. Aşa încât, dacă doreşti senzaţii 
destul de puternice ca să-ţi provoace o criză mortală de 
inimă, ai putea să intri în casă pe la această oră. 

Derrick plecă la un hotel din Weybridge, o clădire 
frumoasă, înconjurată de un parc împădurit, care mai avea 
şi avantajul unui teren de golf particular. 

Dick îşi petrecu seara cu o carte. Se simţea obosit. La un 
moment dat, urcă în camera lui, ieşi pe balcon şi văzu că 
Walter Derrick se ţinuse de cuvânt şi că uşa era ferecată cu 
un zăvor pe care-l putea deschide cu uşurinţă din afară. 

Cobori, citi puţin, scrise puţin, dar gândi mult. Se întrebă 
dacă Mary îi va telefona. Până azi fusese bănuitor în 
legătură cu aceste apeluri interurbane, dar acum... şi zâmbi 
ideii sale secrete. Cu poşta de după-amiază primise o 
înştiinţare că apartamentul lui îi stătea la dispoziţie, 
deoarece chiriaşii se hotărâseră să-şi petreacă restul 
timpului liber în străinătate. În împrejurări normale această 
veste l-ar fi bucurat, dar acum îl lăsa nepăsător. Se instalase 
foarte confortabil în camera cea mai bună a lui Tommy. 
Sărmanul Tommy! Cum va primi el adevărul? se întrebă 
Dick. Îl va afla vreodată? Credea că da, şi că Tommy va fi 
foarte mulţumit. De fapt, cu toată veşnica lui bună 
dispoziţie, avea şi el clipele lui de îndoială în privinţa lui 
Mary. Fără a mărturisi direct acest lucru, 'lommy dezvăluise 
în mod inconştient ceva din temerile şi nedumeririle sale. În 
unele momente, Mary îl îngrozea. Da. lommy va accepta 
bucuros situaţia. 

Se uită la ceas; mai erau douăzeci de minute până la 
miezul nopţii şi stafia trebuia să apară! În realitate, nu 


acorda prea mare importanţă acestei stafii. Multe lucruri 
însă pe care nu le luase în serios se sfârşiseră până la urmă 
în mod tragic. 

Ridicându-se din fotoliu pentru a urca în camera lui, auzi 
deodată soneria telefonului: 

— Vorbiţi cu Margate, vă rog, spuse o voce, iar inima lui 
Dick făcu un salt de bucurie. 

Aşteptă un timp care i se păru interminabil. Pe circuit se 
auzea o altă voce, subţire, înaltă, de femeie, care vorbea 
extrem de repede, ca şi când îşi dădea seama de toată 
valoarea unei convorbiri de trei minute şi dorea să epuizeze 
aceste trei minute cu cel mai mare număr de cuvinte 
posibil. lar apoi: 

— Dumneata eşti, Dick? 

Era vocea lui Mary, încordată de îngrijorare. 

— Da, draga mea. 

— N-ai fost în casa lui Derrick, nu-i aşa? Dick, nu vreau să 
te duci acolo. Vreau să-mi promiţi... 

Ritmul celeilalte voci de femeie devenea din ce în ce mai 
rapid, acoperind toate celelalte sunete, cu excepţia 
bâzâitului slab de pe circuit. 

— Dick... poţi să mă auzi, dragul meu?... Nu vreau să te 
duci în... 

Clic! Fusese întrerupt. Auzi din nou vocea cealaltă, care 
dispăru şi ea tot atât de subit. Lovi cu furie în furca 
telefonului, chemă centrala. 

— Am fost întrerupt, spuse el. Fă-mi din nou legătura, 
imediat! 

— Ce număr, domnule? 

Nu ştia numărul. 

— Închideţi, se auzi vocea monotonă a operatoarei. Veţi fi 
chemat. 

Dick aşteptă cinci minute, dar telefonul nu mai sună. De ce 
era Mary îngrijorată şi de ce îi cerea să nu se ducă în casa 
de alături? În mintea lui se ivi vechea suspiciune, dar şi o 
hotărâre. Mai aşteptă cinci minute, dar telefonul nu mai 


sună şi, urcând în fugă scările, Dick trecu prin camera lui, 
ieşi pe balcon şi trecu dincolo. Ridică zăvorul şi deschise 
uşa. Nu se auzea nici un sunet. Uşa camerei era larg 
deschisă. Răsuci comutatorul; curentul fusese întrerupt de 
la tabloul principal, probabil din dispoziţia lui Derrick. 

Făcu un pas şi... pentru a doua oară în această cameră fu 
cuprins de o groază inexplicabilă; într-o clipă se simţi 
scăldat de o sudoare rece. Ce era? O primejdie... instinctul 
îi striga ceva, urgent, dar nu înţelegea sensul 
avertismentului. 

Făcu un pas pe palier şi simţi imediat, dar aproape 
imperceptibil, atât de slabă era senzaţia, un obstacol la 
glezna unui picior. Purta ciorapi subţiri şi acest lucru i-a 
salvat probabil viaţa, acesta, precum şi prudenţa cu care 
păşise înainte. Era un fir întins de-a curmezişul uşii. Se 
retrase repede şi ieşi în balcon. Deodată auzi o voce agitată 
de bărbat, care-l striga; era Minns. 

— Domnule Staines... nu intraţi în casa aceea... 
domnişoara spune că pe scară e fixat un pistol cu arc! 

— Adu-mi lanterna, spuse Dick după o pauză, am lăsat-o 
lângă pat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fiţi atent, domnule! 

Deşi era atât de preocupat, Dick rămase uluit de 
îngrijorarea din glasul lui Minns. Pentru prima dată, acest 
majordom al lui Tommy manifesta un sentiment omenesc. 

Dick îi luă lanterna din mână şi se întoarse, luminându-şi 
drumul. Găsi pistolul, ascuns cu atâta abilitate pe prima 
treaptă, încât ar fi putut să nu-l zărească, chiar dacă ar fi 
fost lumină. Păşi cu multă atenţie peste firul de mătase, 
ocolind arma mortală şi, aplecându-se, desfăcu contactul şi 
puse piedica. Era o armă foarte veche. Gura largă a 
pistolului ar fi scuipat moartea, sfâşiindu-i carnea, de la o 
distanţă atât de mică. 

— Domnişoara Dane mai este la telefon, domnule. Era 
majordomul, care-l chema din balcon. 

Dick se întoarse şi, coborând scările, luă receptorul. 


— Dick, tu eşti? O, Dick, ai fost acolo? Slavă Domnului că ai 
scăpat. L-ai văzut? 

— Pistolul? Da, era cât pe ce să dau peste el. Cel puţin 
dacă aş fi avut atâta minte să aştept până când ai sunat din 
nou. 

— Dragul meu, era să mor de teamă aici. De ce te-ai dus 
acolo? 

— De unde ştiai că m-am dus? 

— Am ghicit, jur că n-am ştiut. Am ghicit, după ceva ce mi 
se spusese. Era un pistol? 

Dick îl descrise. Auzi respiraţia ei agitată. 

— Am spus pistol cu arc, dar nu eram sigură. Mi am doar 
că era ceva foarte, foarte periculos. Dick, n-ai să mai intri în 
casa aceea, îmi promiţi? 

Atunci el îndrăzni: 

— Îmi promiţi că n-ai să mai intri nici tu? O lungă pauză; 
se auzi vocea operatoarei: 

— Cele trei minute s-au terminat. 

— Promit - spuse Mary repede, să nu mai intru fără tine. 

Legătura se întrerupse. 

CAPITOLUL XV. 

Tommy Weald şedea într-un fotoliu, în camera hotelului, 
făcând bilanţul vieţii sale de până acum. Existau destui 
oameni în lumea aceasta care-l considerau o pradă uşoară 
pe acest tânăr iresponsabil de treizeci de ani, cu obraji de 
copil. Dar lommy Weald nu era prost şi, dacă mai era 
necesară o dovadă în acest sens, administratorul bunurilor 
sale ar fi putut dezvălui destule lucruri interesante. Contrar 
părerii generale, defunctul lord Weald nu fusese un om 
foarte bogat, însă fusese, fără îndoială, foarte nepăsător şi 
neglijent. Situaţia averii pe care o lăsase era destul de 
încurcată şi Tommy era acela care o refăcuse cu foarte 
multă inteligenţă. 

Poate că l-a ajutat înfăţişarea lui inocentă. Cunoscuţi de-ai 
lui de la bursă i-au dat o serie de sfaturi destul de utile. Ei 
se aşteptau ca Tommy să facă speculaţii de mică anvergură, 


lăsându-le lor „crema” afacerilor, dar au constatat apoi cu 
indignare, scuzabilă de altfel, că novicele lor specula cu 
sângele rece al unui om de afaceri experimentat şi, mai 
mult încă, lua el „crema”. 

Tommy nu era un om de afaceri înnăscut, dar avea flerul 
necesar pentru a alege oamenii potriviţi. Constatase că 
reputaţia lui de inocent îl avantaja şi navigase printre multe 
stânci primejdioase evitând, în acest răstimp, o domnişoară 
despre care părerea unanimă era că avea milioane, dar nici 
un fel de atracţii personale, cel puţin două verişoare, una 
sau două văduve încântătoare, precum şi diverse persoane 
de sex feminin, mai mult sau mai puţin înrudite. 

Îşi trecu degetele prin părul lui ciufulit şi-şi examină 
solemn imaginea obrazului din oglindă; Tommy şedea 
întotdeauna în faţa unei oglinzi, când era singur - şi dacă 
exista şi oglinda - fiindcă era o fire veselă şi-i plăcea 
societatea. 

Acum, situaţia pe care trebuia s-o rezolve lordul Weald era 
următoarea: pentru prima dată în viaţa lui era îndrăgostit 
cu disperare de o fată care, dintr-un motiv sau altul, îl trata, 
după cum spunea el însuşi, ca pe un căţel afurisit în timpul 
zilei, dar care se transforma, seara, în cea mai adorabilă şi 
iubitoare dintre femei. 

Tommy nu avea niciuna dintre obligaţiile neplăcute care 
împovărează de obicei un bărbat în situaţia lui. Nu avea 
rude de care trebuia să ţină seama, căci mătuşile lui, pentru 
a spune adevărul, acceptau orice explicaţie le dădea. Erau 
doamne în vârstă şi timorate, care-l priveau cu venerație şi 
respect pe nepotul lor. Avea bani. Femeia pe care o iubea 
era minunată şi, abstracţie făcând de timiditatea, stângăcia 
sau indiferent ce trăsătură de caracter care o făcea 
imposibilă în timpul zilei, îl adora. 

Una din mătuşi ridicase, de altfel foarte timid, singura 
obiecţie, într-o scrisoare în rest plină de felicitări rezervate: 
„Ar trebui, fireşte, cunoscută familia ei. Multe fete moderne 
au manierele cele mai bune şi nu pot fi deosebite de 


doamne şi de membrii unei familii bune, până când nu le 
cunoşti rudele.” 

Tommy răspunse plin de indignare la această scrisoare. 

EI se căsătorea cu Mary, iar nu cu rudele ei, dar n-avea 
nimic împotrivă să descopere că aceste rude îşi câştigă o 
existenţă precară în profesia veche şi onorabilă a 
neguţătorilor de haine vechi, spuse el romantic. 

Totuşi, avea momentele lui de îngrijorare, care îi amărau 
viaţa. Cel de acum, de pildă. 

Nu se schimbase pentru cină şi şedea în fotoliu, urmărind 
minutarul ceasului de pe cămin care se apropia 
imperceptibil de ora întâlnirii. Nu era ceva neobişnuit ca el 
să apară cu un sfert de oră prea devreme în faţa casei 
fermecate. 

Uită de toate gândurile lui când trecu, la colţul străzii, pe 
lângă un domn foarte bine dispus, care cânta, împleticindu- 
se pe picioare, un cântec de dragoste. Tommy se uită după 
el cum se clătina prin ploaia uşoară; mult timp după ce 
dispăruse din raza lui vizuală, îi mai putea auzi cântecul 
plin de melancolie. În acele clipe însă, zări pe cineva 
mişcându-se în apropierea casei, o siluetă vagă se desprinse 
din tufişul de lângă poartă şi se îndreptă spre el. 

— Oh, Tommy, nu ştiam că plouă, şopti o voce plină de 
părere de rău, pe când deschidea poarta pentru a-l lăsa să 
intre pe aleea întunecoasă. Ce egoist din partea mea! Aş fi 
putut să ies mai devreme. 

— Nu-i nimic, draga mea, răspunse Tommy cu vioiciune. 
Dacă aş fi aşteptat până se oprea ploaia, nu te vedeam 
deloc. Cum se simte azi pezevenghiul acela simpatic de 
Cornfort? 

— S-a culcat, spuse fata, strecurându-şi braţul sub al lui. E 
tare obosit. 

În grădină era un leagăn, iar deasupra lui o prelată mare, 
în chip de acoperiş, instalată cu scopul de a-i apăra pe cei 
din leagăn de razele soarelui, ducă acesta s-ar fi arătat 


vreodată, dar care servea mai curând pentru a-i proteja de 
aversele puternice de ploaie, suficient de frecvente. 

Tommy se aşeză alături de însoţitoarea lui şi îi înconjură 
umerii cu braţul. 

— Tommy, torci? întrebă ea alarmată. 

Acceptă acuzaţia ca un compliment. Capul ei îi atinse 
umărul, îşi aplecă şi el capul şi-i simţi obrazul catifelat 
lipindu-se de al lui. Trebuie să fi alcătuit astfel un tablou 
foarte caraghios, dar nimeni nu-i vedea; şi în asemenea 
circumstanţe doi oameni nu pot arăta niciodată caraghioşi, 
unul în ochii celuilalt. 

— Mary, draga mea, spuse el, trebuie să-ţi pun o întrebare 
teribil de importantă. 

— Tommy, detest să răspund la întrebări teribil de 
importante. 

— Nu-i aşa că ţii îngrozitor de mult la Dick Staines? 

— Îmi place, răspunse ea, gânditoare; din cât l-am 
cunoscut, pare simpatic. 

— Pe cuvânt, Mary - îşi drese glasul, căci era pe punctul 
de a pune o întrebare al cărei răspuns, dacă era 
satisfăcător, ar fi alungat în mare parte îngrijorarea 
apăsătoare a insomniilor lui - pe cuvânt, nu eşti niţel 
îndrăgostită de el? Vreau să spun, ele teribil de bine, iar eu 
ştiu că arăt îngrozitor - de fiecare dată când mă uit la un 
copilaş, îngălbeneşte micuțul de el, zău aşa! Ce vreau să 
spun, nu crezi că ai fi mai fericită cu... 

— Ce prostii poţi să vorbeşti, Tommy! În vocea ei se 
distingea o notă de iritare. 

— Nu ştiu de ce, dar pe tine te iubesc mai mult decât pe 
oricine de pe lumea asta. Mă crezi? 

— Să cred ce? întrebă Tommy, care era întotdeauna 
prudent atunci când nu trebuia. Că nu ştii de ce? 

— Sigur că nu ştiu de ce. Dar există vreo fată care să ştie, 
Tommy? Dacă te iubesc, aşa cum cred că şi este, mai 
trebuie să întreb de ce? 


lată că se ivea o problemă de psihologie care nu putea fi 
rezolvată imediat. Lui Tommy îi plăcea să existe un motiv 
pentru orice lucru - chiar pentru a te îndrăgosti. Şi ştia, în 
orice caz, că ziua Mary adopta o atitudine evident glacială, 
în special în prezenţa lui Dick Staines. 

— E în regulă, spuse el mulţumit. Adevărul este, bătrânico 
scumpă, că eram teribil de îngrijorat. Tu şi cu Dick vă 
împăcaţi atât de bine, aveţi convorbiri secrete, iar uneori 
am fost îngrozitor de gelos. 

— Înseamnă că ai fost groaznic de prost. 

Casa în care locuia domnul Cornfort se afla la întretăierea 
a două străzi, iar grădina întinsă era mărginită de tufişuri 
tunse scurt. Din locul unde stăteau, uşa casei era ascunsă 
privirilor de tufe de rododendroni care, în parte, mascau de 
asemenea şi aleea pavată dinspre poarta de la intrare. 
Dincolo de alee, terenul cobora, astfel încât se putea vedea 
perfect silueta oricui se îndrepta, venind din casă, spre 
poartă. 

Tommy avea un auz deosebit de ascuţit. Auzi uşa 
deschizându-se şi închizându-se apoi încet, zgomotul uşor al 
unor paşi, şi zâmbi. 

— Cine e? întrebă el. 

Ea se eliberă din strânsoarea braţelor lui şi-şi îndreptă 
spatele. 

— Ce-a fost? 

Înainte ca el să-i fi putut răspunde, din întuneric se detaşă 
silueta unui bărbat, care trecu repede, şchiopătând, prin 
faţa lor, apoi auziră scârţâitul porţii şi silueta dispăru în 
întunericul străzii. 

— Dumnezeule! exclamă 'Tommy. Bătrânul Cornfort! 

— Văzuse faţa slabă, părul cărunt, nasul lung şi coroiat, 
asemenea unui cioc de uliu. 

— Parcă spuneai că... 

— Prostii, Tommy! Vocea ei era hotărâtă. Domnul Cornfort 
e în pat. A fost un alt chiriaş. 


— Mary, minţi de îngheaţă apele, bătrânico dragă! Dacă 
ăsta nu a fost decedatul sau aproape decedatul domn 
Cornfort, eu sunt gata să-mi mănânc urechea dreaptă! 

— Probabil că ai dreptate, răspunse ea cu un calm 
imperturbabil. De ce să nu facă şi el, din când în când, 
puţină mişcare? 

Cu toate acestea, în pofida calmului aparent cu care îi 
pusese această întrebare îndrăzneață, Tommy descoperi un 
tremur de agitaţie în vocea ei. 

— Aşteaptă, îi spuse şi porni în fugă peste gazon, 
dispărând în casă. 

leşi în curând, însoţită de un bărbat pe care îl recunoscu 
ca fiind Henry. Pentru lordul Weald, Henry era oarecum o 
problemă. Nu se putuse dumiri niciodată dacă îngrijitorul 
ocupa o funcţie permanentă; sigur era că nu ştiuse, până în 
clipa aceea, că Henry locuia în casa celui pe care îl slujea. 

Fata şi bărbatul vorbeau repede, cu voce joasă, iar lommy 
avu impresia că-l auzi pe îngrijitor zicând „drace!”, ceea ce, 
pentru un îngrijitor, era cel puţin o necuviinţă. Henry se 
grăbi să iasă în stradă, şi dispăru şi el. Mary aşteptă câteva 
clipe, privind peste poartă, apoi se întoarse încet şi se aşeză 
lângă Tommy. 

— Nu e nimic, spuse ea. Domnul Cornfort are din când în 
când asemenea accese de energie, dar nu-mi place când 
iese singur. l-ar putea veni ameţeală şi ar putea să cadă de 
pe o stâncă sau de altundeva. 

— Ceea ce i-ar provoca un gust foarte neplăcut în gură, 
comentă Tommy zeflemitor. Bătrânul Cornfort! Când te 
gândeşti că şarlatanul ăsta se lasă plimbat toată ziua într- 
un cărucior, iar noaptea se plimbă pe propriile lui picioare! 

— Noi îl încurajăm să meargă, spuse fata. 

Tommy avea impresia că ea asculta, cu toate simţurile 
încordate, să prindă un zgomot, dar nu se dumirea despre 
ce ar putea fi vorba. Când, la o oarecare depărtare, se auzi 
deodată pocnetul eşapamentului unei motociclete, Mary 
sări în picioare. 


— Ce-a fost asta? exclamă ea. 

— După sunet, o motocicletă, răspunse Tommy, dar când îi 
cuprinse umerii cu braţul, simţi că tremura toată. 

— Sunt îngrozitor de fricoasă, aş vrea să am curajul... Se 
opri subit. 

— Ai mult curaj, bătrânico scumpă. Obligaţia asta afurisită 
de a te ţine tot timpul după acest sărman tremurici îţi 
macină nervii, spuse Tommy. Şi... 

De data asta nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa 
zgomotului. Era un foc de armă, clar şi fără putinţă de 
îndoială. Fata sări în picioare. 

— Oh, Tommy! exclamă ea, cu răsuflarea întretăiată. Ce 
bine ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat asta! 

Apoi se auzi zgomotul unor paşi care alergau. 

— Dă-mi drumul, se auzi o voce mânioasă. 

Poarta se deschise larg şi domnul Cornfort se năpusti în 
grădină, ca şi când ar fi fost împins de la spate. 

Henry intră după el, închise poarta, se întoarse şi se 
aplecă. Tommy avu impresia că vede ceva strălucind în 
mâna lui. 

— S-a întâmplat ceva? 

Henry îşi întoarse privirea. Se părea că doar acum îşi 
dădea seama de prezenţa oaspetelui. 

— Nu, domnule, nu s-a întâmplat nimic. În locul 
dumneavoastră, domnişoară, nu aş sta aici, afară. 

— Ce este? întrebă ea încet. 

— Cineva, veni răspunsul ambiguu. Apoi, adresându-se lui 
Tommy: Aţi zărit pe cineva, domnule, când aţi venit? 

— La colţul străzii era un tip destul de afumat, spuse 
Tommy, amintindu-şi de apariţia trecătorului beat. 

Un poliţist se ivi sub felinarul de peste drum. Trecu strada. 

— Aţi auzit un foc de armă? 

— Nu, domnule. Vocea lui Henry era aproape umilă. De 
undeva s-a auzit pocnetul unei motociclete. 

În clipa aceea, ca şi când ar fi dat un semnal pentru a-şi 
confirma explicaţia, din depărtare se auzi un pocnet şi apoi 


o succesiune rapidă de alte pocnituri. 

— Asta a fost, nu? Polițistul păru uşurat. 

— După povestea cu bomba, mi s-a cerut să acord o 
atenţie specială acestei case. Tocmai treceam colţul ca să-i 
fac o vizită prietenului meu din postul următor... 

Mai sporovăi câteva clipe, apoi o porni mai departe, pe 
stradă. Henry se apropie încet de locul unde şedeau ei. 

— Cred că, în locul dumneavoastră, acum aş pleca, 
domnule. Era foarte respectuos şi, după cât se părea, 
netulburat în ciuda aventurii prin care se poate să fi trecut. 

Înainte ca Tommy să răspundă, o voce chemă insistent din 
uşă 

— Grăbeşte-te! Vino repede să-ţi pansezi braţul! 

Era Cornfort, iar pentru unul care se afla în pragul 
veşniciei, vocea lui suna considerabil de viguros. 

— Eşti rănit? 

— Nimic, absolut nimic, spuse Henry, dând primul semn de 
nerăbdare. O zgârietură, un tufiş mi-a agăţat... mâneca. 

Abia atunci Tommy îşi dădu seama că Henry îşi ţinea 
braţul stâng cu mâna dreaptă, puţin deasupra încheieturii. 

— Dragul meu, eşti rănit, spuse fata, cu lacrimi în glas, iar 
Tommy îşi pierdu aproape echilibrul de uimire. 

— Dragul meu? Se adresează vreodată cineva unui 
îngrijitor cu asemenea cuvinte tandre? 

— Domnişoară Dane, vă înşelaţi cu desăvârşire. Vocea 
îngrijitorului era foarte fermă. Acum, lord Weald, v-aş 
rămâne foarte îndatorat dacă aţi pleca. 

În confuzia acestei clipe, n-o mai văzu pe fată. Dar, când 
abia ieşise din curte, o auzi strigându-i: 

— Noapte bună, Tommy. 

Se întoarse pentru a-i săruta buzele reci. 

— Sunt groaznic de speriată astăzi, Tommy, sunt atât de 
rea - n-aş fi vrut să... 

Înainte de a-i putea cere o explicaţie, ea dispăru. 

— Extraordinar! spuse Tommy cu voce tare, şi se îndreptă 
înfuriat spre hotel. 


Pe drum se uită după beţiv, dar nu-l zări. Apropiindu-se de 
uşa de intrare, se pomeni mergând în urma unui bărbat 
îndesat, care putea fi petrecăreţul pe care-l văzuse la 
începutul serii. 

Grăbi pasul pentru a-l ajunge şi a-l depăşi pe cel suspectat 
dar, ca şi când ar fi ştiut că este urmărit, omul îşi iuți, la 
rândul său, paşii. Ajunseră lângă un grup vesel, care pleca 
sau se întorcea de la o petrecere, iar cel urmărit dispăru, 
înainte ca lordul Weald să poată face cunoştinţă cu el. 

Mare parte din noaptea aceea, lommy stătu aşezat pe 
marginea patului, cu braţele încrucişate, încruntându-se la 
modelul tapetului de pe pereţi. Erau câteva lucruri pe care 
viitoarea lady Weald va trebui să le înveţe, cum ar fi, de 
pildă, acela de a nu se adresa îngrijitorilor cu cuvinte 
excesiv de tandre. 

CAPITOLUL XVI. 

Walter Derrick mărturisea că are o fire echilibrată. Puţini 
erau aceia ale căror case să fie călcate de bande de 
spărgători înarmaţi, care să sufere atât cât suferise el, să 
treacă prin spaimele unui asasinat săvârşit în propria 
sufragerie şi care, totuşi, să se fi resemnat atât de filosofic 
cu atât de uluitoarea succesiune de evenimente din ultimele 
săptămâni. 

— Echilibrul meu sufletesc, povesti el reporterului ziarului 
„Post Herald”, este în proporţie de nouă zecimi lene, adică 
lipsă totală de dorinţă de a-mi bate capul cu lucruri pe care 
nu le pot îndrepta sau influenţa; lenea este viciul meu 
preferat. Casa mea este o casă extraordinară. Mereu se 
întâmplă aici câte ceva alarmant. Cu o săptămână în urmă, 
un om care pretindea că mă cunoaşte de pe vremea când 
trăiam în Africa a fost găsit mort aici. Câteva zile mai târziu, 
o porţiune din pereţii salonului meu a fost dărâmată, iar 
anumite zvonuri care mi-au ajuns la ureche, împreună cu 
câteva întrebări misterioase pe care mi le-a pus poliţia, în 
special prietenul meu, inspectorul Staines, m-au condus la 


presupunerea că un alt delict a fost comis, sau încercat, 
doar cu câteva zile în urmă. 

— Este oare casa bântuită de stafii? 

— Unul din servitori se jură că a zărit spectrul tatălui meu! 
Dar acesta, fireşte, e un truc, şi încă unul deosebit de crud. 

— Care e părerea dumneavoastră, ce ar putea căuta 
spărgătorii? întrebă reporterul. 

— Ce caută, la urma urmei, toată lumea? Bani! Unul din 
cei mai străluciți ofiţeri de poliţie de la Scotland Yard a emis 
teoria că tatăl meu a ascuns o mare sumă de bani în vreun 
loc secret. S-ar putea, fireşte, să fie adevărat. Dacă da, 
atunci e mai bine să-i găsesc eu şi nu cei ce nu-mi dau pace; 
eu, cel puţin, aş plăti statului plusul de impozit pe 
moştenire! Totuşi, nu-mi imaginez o clipă măcar ca tatăl 
meu să se fi gândit vreodată la asemenea ascunzători 
secrete şi stupide. Moartea lui, deşi era bolnav, a survenit 
cât se poate de neaşteptat, şi el nu a mai avut timp să 
vorbească despre afacerile lui, dar sunt sigur că, dacă ar fi 
strâns nişte bani, mi-ar fi spus aceasta în ultimii săi ani de 
viaţă. 

Dick Staines citi acest interviu, dimineaţa, încă în pat. 
Fusese tot timpul nedumerit de faptul că asasinatul din 
Lowndes Square şi toate evenimentele ciudate care îl 
precedaseră sau îi urmaseră atrăseseră foarte puţin 
atenţia. Veniseră câţiva reporteri şi primiseră obişnuitele 
declaraţii vagi pe care ofiţerii de poliţie le fac în asemenea 
ocazii. 

Lui însă episodul pistolului cu arc (pe care nu-l dezvăluise 
nimănui), îi produsese o mare surpriză. Nici Larkin, nici 
Walter Derrick nu-i puteau oferi vreo explicaţie. Derrick era 
sigur că, atunci când coborâse scările cu cinci minute 
înainte de a ieşi din iasă, nu existase o asemenea capcană. 
Larkin era la fel de sigur. Dacă nu exista o altă cale, încă 
nedescoperită, prin care se putea pătrunde în casă, cum de 
a fost posibilă amplasarea pistolului în acel loc şi montarea 
atât de atentă a firului? Fuseseră muncitori în casă. Dick îl 


văzu pe meşter, care îl asigură că niciunul din oamenii lui 
nu urcase mai sus de etajul unde se afla salonul. Examinat 
la Scotland Yard, pistolul se dovedise a fi de tip destul de 
comun în unele regiuni rurale cu câţiva ani în urmă; se 
încărca pe ţeavă şi avea mânerul retezat la câţiva 
centimetri de închizător. 

La întoarcerea sa de la Londra, după un interviu dat 
reporterilor în Lowndes Square, Walter îl însoţi pe Dick la 
Scotland Yard pentru a vedea arma. Imediat însă ce-l zări, 
exclamă: 

— E al meu. 

Atunci când cumpărase Keyley, găsise în grajd, împreună 
cu o mulţime de alte vechituri, acest pistol vechi cu arc. 
Atrase atenţia asupra coroanei, pe jumătate ştearsă, 
ştanţată pe placa de alamă de pe mâner şi asupra a două 
crestături. 

— Nu l-am mai văzut de luni, de ani de zile. Ba nu, se 
corectă el repede. I l-am arătat lui lommy Weald acum 
două duminici şi el m-a sfătuit să-l trimit unui muzeu. 

Ceea ce se potrivea foarte bine cu Tommy, care era cât se 
poate de darnic cu lucrurile altuia. 

— Am găsit de asemenea un corn vechi pentru pulbere 
care era, probabil, destinată pistolului - continuă Walter, 
dar nu-mi amintesc să fi văzut gloanţe. 

Luă o hotărâre surprinzătoare, cel puţin pentru Dick. 

— Mă gândesc să stau o săptămână în casa mea bântuită 
de stafii şi să mă ocup eu însumi niţel cu căutarea aurului, 
spuse el zâmbind. Nu-i pot convinge pe servitorii mei din 
Keyley să se întoarcă în Lowndes Square, căci renumele 
casei este suficient pentru a-i înspăimânta de moarte, aşa 
că mă bizui pe Larkin. 

— Dacă ţi-ar face plăcere să-ţi ţin de urât, propuse Dick. 

— M-am gândit şi la asta. Nu pot să te instalez atât de 
confortabil ca Weald, dar s-ar putea să-ţi ofer mai multă 
distracţie! 


Se îndreptară împreună spre casă şi, pe punctul de a trece 
pragul, Derrick spuse: 

— Mi-ai povestit zilele trecute despre bătrânul Endred, 
inspectorul local. Se pare că ştie mult mai multe despre 
tatăl meu decât mine. Presupun că nimeni nu va avea nimic 
de obiectat dacă voi sta de vorbă cu el? 

— Nu-l cunoşti? întrebă Dick. 

— Nu, nu-mi aduc aminte de el. După cât pot să-mi 
amintesc eu, deşi îl cunoştea foarte bine pe tatăl meu, nu m- 
a văzut niciodată - am fost la şcoală la Northumberland 
până la vârsta de 17 ani. 

Cu ajutorul lui Larkin şi a două femei pe care paznicul 
reuşi să le angajeze, domnul Derrick restabilise cumva 
ordinea şi curăţenia în salonul lui devastat. O bucată de 
pânză mai acoperea încă gaura din perete, când sosi în 
vizită, după-amiază, bătrânul inspector Endred. Era în 
timpul lui liber, explică el. 

— Nu fac niciodată vizite particulare în uniformă, domnule 
Derrick, spuse bătrânul. Sunt unul din acei poliţişti de modă 
veche care nu amestecă serviciul cu plăcerea. 

Aruncă o privire curioasă în jurul salonului. 

— Trebuie să fi trecut 15 ani de când am fost aici ultima 
dată în vizită, observă el. 15 ani! Parcă a fost ieri! 

Arată spre un fotoliu vechi, cu spătar înalt, în apropierea 
căminului. 

— Acesta era fotoliul preferat al respectatului 
dumneavoastră tată, îşi aminti el. Aş vrea să am câte un 
bănuţ pentru fiecare dată când l-am văzut şezând aici! 

— Ne-am întâlnit noi vreodată? întrebă Walter plin de 
interes. 

— Nu, domnule, eraţi la şcoală pe atunci, dar nu aduc bine 
aminte. Singura dată când aţi fost la Londra, eu eram 
plecat în concediu, dar l-am cunoscut foarte bine pe tatăl 
dumneavoastră. Unii nu-l prea simpatizau, dar eu vorbesc 
despre un om aşa cum îl văd. 


Inspectorul era un om în vârstă, vorbăreţ, cu o mulţime de 
amintiri. 

— Nu, răspunse domnul Derrick; a fost o surpriză pentru 
mine. 

— A fost o surpriză pentru mulţi dintre noi, spuse 
inspectorul. 

— Cum de l-ai cunoscut pe tatăl meu? E greu de presupus 
că-l interesau treburile poliţiei. 

— Am intrat în legătură datorită chestiunii cu amprentele, 
iar după ce am fost transferat în alt sector, am rămas totuşi 
în corespondenţă cu el. De fapt, domnule Derrick, am 
aceeaşi părere ca şi tatăl dumneavoastră. Cred că există 
amprente în duplicat. E logic că sistemul actual nu poate fi 
infailibil, când peste 60 la sută din populaţie nu poate fi 
controlată. Mă înţelegeţi? 

— Nu, spuse Walter sincer. 

Inspectorul îşi dăduse drumul şi, după cât se părea, avea 
convingeri chiar mai categorice decât cele care fuseseră ale 
regretatului domn Derrick. Era chiar foarte posibil ca 
pasiunea bătrânului Derrick pentru amprente să se fi 
datorat cunoştinţei cu acest ofiţer de poliţie cu părul 
cărunt. 

— Să presupunem că la Albert Hall e mare bal, spuse 
Endred cu încântare, că se află acolo două mii de persoane 
şi că ne parvine o reclamaţie că o doamnă şi-a pierdut 
colierul de diamante. Mă urmăriţi, domnule Derrick? 

Walter dădu din cap, afirmativ. 

— Să presupunem că am primit permisiunea să-i 
percheziţionăm pe toţi cei două mii şi că, în loc de aceasta, 
am percheziţionat cincizeci şi am scos pe ceilalţi din cercul 
suspecţilor. Ar fi echitabil? Acelaşi lucru este valabil pentru 
sistemul amprentelor. Singurele amprente pe care le avem 
sunt cele ale infractorilor, iar restul populaţiei, care 
respectă legea, nu este niciodată cercetată din acest punct 
de vedere. Este aproape sigur că, dacă am avea amprentele 
celor patruzeci de milioane de oameni din ţara noastră, am 


găsi amprente identice şi că, dacă această ipoteză se 
confirmă o singură dată, întregul sistem de amprente s-ar 
prăbuşi. 

— Aceasta era şi părerea tatălui meu, spuse Derrick. 

— Şi era o părere justă, insistă cu emfază inspectorul 
Endred. Tocmai acest lucru încerca să-l dovedească. 
Adunase mii, sute de mii de amprente, oameni cinstiţi, 
preoţi, bancheri, amprentele tuturor acelora pe care 
reuşise să-i convingă să i le dea. 

Îi făcea, era clar, mare plăcere să-şi reînvie aceste 
amintiri. 

— E curios, totuşi, cât erau oamenii de reticenţi! Chiar şi 
cei mai nevinovaţi găseau fel de fel de obiecţii. Trebuie să 
mărturisesc, chicoti el, că atunci când mi-a cerut să-i dau 
amprentele mele pentru albumul său de familie, nu am fost 
deloc încântat de această idee! 

— Albumul de familie? întrebă repede Derrick. Ce vreţi să 
spuneţi? 

— Aţi uitat! Eu nu uit nimic. Am o memorie ca un fişier. Îmi 
amintesc de acest album, o cărticică legată în piele roşie. 
Conţinea amprentele lui, ale dumneavoastră şi ale 
menajerei - nu cred să o ţineţi minte, a murit pe când eraţi 
încă copil - ale domnişoarei Belfer, ale surorii sale - a murit 
şi ea - şi ale tovarăşului său de afaceri, bătrânul Carlew. 
Cred că m-am simţit onorat chiar şi numai pentru că mi le-a 
cerut, însă nu mi-a făcut plăcere să-mi apăs degetele pe 
tuşieră, şi ăsta-i adevărul adevărat. 

— Desigur! Îmi aduc aminte acum. Cărticica lui. Albumul 
de familie! Trebuie să fi avut cam cincisprezece ani când m- 
a chemat în biroul său şi mi-a cerut să-mi pun amprentele 
pe o pagină. 

— Toate cele cinci degete, aprobă Endred. Exact ca la 
poliţie. Fapt este că tatăl dumneavoastră era fanatic în 
această privinţă. 

— Da. Un om curios. E straniu cum de uitasem de această 
mică întâmplare! Nu ţin minte să mai fi văzut de atunci 


albumul. 

— Este undeva în casă, aş fi în stare să pariez, spuse 
Endred. Mă mir că nu-l căutaţi, ar fi foarte interesant, 
domnule Derrick. 

Derrick privea prin fereastră, cu atenţia concentrată 
asupra căruţei unui lăptar. Calul, nesupravegheat, o luase 
de-a curmezişul străzii. 

— E foarte periculos, observă el, modul în care aceşti 
lăptari îşi lasă caii nesupravegheaţi... O cărticică legată în 
piele roşie - mi-aduc aminte acum. Semăna cu un album de 
autografe. Ştiţi poate dacă conţinea şi amprentele mamei 
mele? 

— Nu, domnule, e puţin probabil. Bătrânul nu avea încă 
pasiunea amprentelor atunci când a murit mama 
dumneavoastră, dar cred că figurau cele ale unei mătuşi 
bătrâne, căci mi-a arătat amprentele ei, spunându-mi că 
arătătorul lăsase o amprentă aproape identică cu cea a 
unui cimpanzeu, pe care o luase de la grădina zoologică. 

Derrick aduse conversaţia asupra cartierului, asupra 
vechiului ordin religios care îşi avusese sediul în casa lui, iar 
domnul Endred se lansă imediat într-o expunere detaliată, 
îmbogăţită cu amintirile sale despre diverse grupări 
religioase excentrice pe care le cunoscuse. 

leşind din casa domnului Derrick, inspectorul fu văzut de 
Dick Staines, care tocmai ieşea din casa vecină. 

— Bună ziua, inspectore! Dick era curios. S-a întâmplat 
ceva? 

— Nu, nimic, răspunse bătrânul amabil. Tocmai am avut o 
mică convorbire cu domnul Derrick despre timpurile 
trecute. 

— O, Dumnezeule, da! spuse Dick, amintindu-şi. Eu i-am 
dat adresa dumneavoastră. 

Mergea în aceeaşi direcţie cu celălalt şi porniră împreună. 

— Vă duceţi la Scotland Yard, nu-i aşa, domnule Staines? E 
curios, dar tot acolo merg şi eu. Îmi fac ultimele treizeci şi 
cinci de zile de serviciu şi am auzit vorbindu-se ceva despre 


o gratificaţie. În principiu, sunt împotriva faptului ca 
poliţiştilor să li se acorde gratificaţii. Este contrar 
intereselor serviciului, dar... 

— Dar, zâmbi Dick, când un veteran ca dumneavoastră 
iese la pensie, sunt cu totul pentru, adică pentru un ceainic 
de argint şi un pahar frumos gravat. Va trebui să renunţaţi 
la principii, inspectore. 

Făcu semn unui taxi şi, cu toate protestele lui Endred, îl sili 
să urce. 

— Mişcarea e un lucru splendid, dar exagerarea nu, spuse 
el. Şi cum vi se pare domnul Derrick? 

— Bun om, fu răspunsul solemn; într-adevăr, o aşchie din 
vechiul trunchi. N-am mai întâlnit până acum un domn mai 
amabil. Am menţionat cu totul întâmplător povestea cu 
gratificaţia. 

— Şi el s-a oferit să subscrie o sută de guinee. 

— V-a spus asta? 

— Nu, am ghicit, spuse Dick, cu un licăr de veselie în ochi. 

— Fireşte că nu pot admite ca... începu Endred. 

— În locul dumneavoastră aş renunţa încă o dată la 
principiile mele. În orice caz, meritaţi o gratificaţie. Nu 
există premii mari pentru un inspector în uniformă, iar dacă 
contribuabilul care te-a făcut să mori de foame toată viaţa 
vrea să-şi răscumpere greşeala, lasă-l! 

Bătrânul Endred era uşurat. 

— De fapt, mărturisi el, am cecul în buzunar. lată de ce mă 
duc să-l văd pe inspectorul şef. Nu vreau să încalc vreun 
regulament tocmai acum, spre sfârşitul serviciului meu, dar 
dacă el spune că e în regulă... 

Dick îl cunoştea bine pe bătrânul inspector şi ghici că 
mulţi oameni influenţi şi avuţi din cartier auziseră de 
pensionarea lui şi de obiecțiile sale de principiu împotriva 
gratificaţiilor, dar şi de faptul că era gata, cu 
consimţământul superiorilor săi, să accepte un mic onorar. 
Probabil că Derrick urma să dea exemplu şi, dacă 
„principiul” era admis, inspectorul Endred va primi un 


număr apreciabil de mici cecuri, care să-i mângâie zilele de 
pensionar. 

— am discutat mai tot timpul despre amprente, pasiunea 
părintelui său, aşa cum v-am mai spus. E nostim ce feste îţi 
joacă uneori memoria! Uitase până şi de albumul de familie! 

— Ce fel de album? întrebă Dick care nu-l urmărea decât 
pe jumătate pe volubilul poliţist. 

Inspectorul Endred îi povesti despre albumul cu coperţi 
roşii; îi descrise felul în care era legat, formatul şi numărul 
aproximativ de pagini. 

— Da! Dick se întoarse plin de interes spre bătrân. i-l 
aminteşti foarte bine? întrebă el repede. Cine mai figura în 
album? 

Endred îi înşiră numele de care îşi amintea: era îndoielnic 
că scăpase vreunul. 

— Cred că n-au mai fost alţii, cel mult cineva după mine, 
spuse el mândru. Nu uit nimic. Am o memorie de fişier. Cum 
i-am şi spus şi domnului Derrick. Parcă-l văd pe bătrânul 
domn şezând colo, în fotoliu, şi scriind sub amprentele mele 
numele, data naşterii, domiciliul, totul! Şi-mi aduc aminte 
cum măsura, şchiopătând, camera în lung şi în lat, 
condamnând sentenţios sistemul actual al folosirii 
amprentelor. „Endred”, îmi spunea... 

În clipa aceea, Dick îi spuse şoferului să oprească. Se aflau 
la o mică distanţă de Scotland Yard. 

— Am să intru, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Inspectorul 
şef mi-a fixat o oră. Endred se uită la ceasul lui mare. 
Dumnezeule, nu mai am decât un minut. 

Dick îl lăsă să plece şi-l plăti pe şofer. Se îndreptă agale 
spre intrare, când zări deodată un om stând pe bordura 
trotuarului. Era cu spatele spre detectiv, dar silueta îi era 
cunoscută. Unde îl văzuse? Trecu încet pe lângă el şi-l privi 
dintr-o parte. Se opri brusc. 

— Henry! exclamă Dick uluit. 

Era îngrijitorul neras, care trăgea gânditor dintr-o pipă de 
lut, cu privirea aţintită asupra Tamisei. 


CAPITOLUL XVII. 

Nu prea părea mirat; nu era nici măcar surprins. Îi dădu 
lui Dick senzaţia că nimic în lumea asta nu a reuşit vreodată 
să-l impresioneze. 

— Bună dimineaţa, domnule. 

Vorbea încet şi respectuos. Înclină puţin capul. 

— E un loc frumos. Pentru mine, fluviul este chiar mai 
interesant decât marea. Priviţi acest remorcher cu şlepurile 
pe care le trage, ca o lebădă cu pui urâţi! Le întrebi ce fel 
de viaţă or fi ducând aceşti oameni. 

— După ce termini cu filosofia, Henry, poate ai să-mi spui 
de ce eşti la Londra şi ce face între timp sărmanul domn 
Cornfort, ca să nu mai vorbim de domnişoara Dane? 

Îngrijitorul îl privi cu reproş. 

— Domnul Cornfort este în pat - răspunse el aproape 
şoptind. Mă tem că s-ar putea să nu mai folosească 
niciodată căruciorul. 

— Chiar aşa de rău e? întrebă vesel Dick. Într-adevăr, nu 
poţi trăi o veşnicie. Dar domnişoara Dane? 

— E în oraş, domnule, caută un lucru pe care l-a pierdut la 
Londra. Un fleac fără valoare, dar foarte preţios pentru ea. 
Fetele tinere au ideile lor, domnule Staines, şi e greu să le 
faci să renunţe la ele. 

Dick era amuzat, dar şi puţin enervat. Avea sentimentul că 
omul acesta îşi bătea, în ascuns, joc de el. 

— Şi cine are grijă de domnul Cornfort? vru el să ştie. 

Henry se posomori. 

— Trei infirmiere calificate, răspunse el în şoaptă. 

Dick întoarse privirea spre intrarea boltită a Scotland 
Yardului. 

— Mary este acolo? 

— Cred că da, domnule. 

— Dar nu acolo trebuia să intre pentru a întreba de un 
obiect pierdut. Ceva mai departe. Indică direcţia. 

Henry urmări degetul lui Dick şi păru interesat de clădirea 
joasă pe care o indica. 


— Într-adevăr, domnule? întrebă el plin de interes. Cred că 
domnişoara Dane are doar cunoştinţe rudimentare în ce 
priveşte poliţia. Presupun că acordă o importanţă atât de 
mare obiectului pierdui, încât încearcă să fie primită de 
inspectorul şef. 

— De inspectorul şef? Bourke? 

Henry confirmă din cap. 

— E o tânără deosebită. Nu obişnuieşte să apeleze decât la 
cei mai mari. 

Dick îl cercetă cu atenţie, dar ochii albaştri ai lui Henry îi 
susţinură privirea scrutătoare fără să clipească măcar. 

— Spune-mi, îl întrebă Dick, ce-ai fost înainte de a deveni 
îngrijitor? 

Timp de o clipă Henry păru încurcat şi tuşi în spatele 
mâinii înmănuşate. Dick observase că, atunci când îşi 
ridicase mâna, mişcarea fusese ţeapănă şi Henry făcuse a 
grimasă de durere. Se întrebă ce se întâmplase cu braţul 
lui. 

— În tinereţe eram boxer profesionist, răspunse el, iar 
Dick rămase uluit. E destul de greu să crezi că un om cu 
fizicul meu a putut să aibă succes într-o profesie atât de 
obositoare, spuse Henry, vorbind cu cea mai mare precizie 
şi, pentru a atenua şocul, vreau să vă explic că am fost de 
asemenea profesor de matematică la o universitate cât se 
poate de onorabilă. Am constatat că pugilismul este mai 
rentabil, deşi a fost oarecum un dezastru pentru cariera 
mea didactică. 

— Categorie uşoară? întrebă Dick, fără convingere. 

— Pană, spuse Henry cu gravitate. Sunt singurul care l-a 
doborât vreodată pe Digger Bill Ferrers. L-am adormit în 
repriza a unsprezecea. De atunci nu şi-a mai revenit. 

Dick îl privi cu suspiciune. Îşi bătea joc de el, îngrijitorul? 
Înainte de a putea pune o nouă întrebare, o zări pe Mary 
Dane. Mergea repede, dar încetini pasul când dădu cu ochii 
de el. Henry urmărea imperturbabil desfăşurarea întâlnirii 
lor. Dick bănuia că se amuză. 


— Cred că Henry ţi-a povestit despre domnul Cornfort? 

— A murit? întrebă Dick brutal. 

— Cât de brutal eşti! Bineînţeles că nu! Sărmanul e în pat. 

— Iar dumneata ai venit la Scotland Yard în legătură cu?... 

— Cu ceea ce ţi-a spus Henry, îl întrerupse ea calm. Ie rog, 
nu-mi lua un interogatoriu pe stradă! Sunt de părere că 
domnul Bourke al tău e un deliciu. 

— Îi voi transmite părerile dumitale. 

— Îţi mulţumesc, Henry, nu e nevoie să mă aştepţi. Domnul 
Staines mă invită la ceai. Să mergem pe jos prin parc, îmi 
plac parcurile. 

— Mă rog, spuse Dick. 

Privi înapoi peste umăr. Henry continua să stea acolo unde 
îl lăsaseră, contemplând apele fluviului. 

— Unde e căruciorul? întrebă Dick. Ar fi trebuit cel puţin 
să ia cu el la Londra acest vehicul interesant - pare 
dezbrăcat fără el! Mi-ar fi plăcut să vă văd pe amândoi 
opriţi de un agent de circulaţie! 

— Eşti destul de urâcios în după-amiaza asta, spuse ea. Eu 
nu folosesc niciodată cărucioare. Te răpesc de la treburile 
tale, ceea ce denotă egoism din partea mea, dar nu am nici 
un fel de remuşcări. 

— Tu eşti munca mea, spuse el, şi grija mea. 

Se îndreptară spre Whitehall, intrând în parc, păşind 
agale, un ritm de mers potrivit pentru un parc. 

— Ce mai face stafia? întrebă ea, pornind pe aleea din 
jurul lacului. 

— Nu prea bine, răspunse Dick. A renunţat la cărucior şi 
preferă acum patul. 

— Te referi la domnul Cornfort? Cât de absurd eşti! 

— Mă refer la stafia care pune capcane cu pistolul în calea 
oamenilor. 

— Aproape că a şi reuşit! Dragul meu, eram teribil de 
îngrijorată în seara aceea! Sper că n-ai să treci niciodată 
prin emoţiile prin care am trecut eu. Groaznic! 

— Ce te-a făcut să crezi că în casă se afla un pistol cu arc? 


— Instinctul, spuse ea, şi Dick ştiu că spune adevărul. 
Presupun că atunci când o femeie are faţă de un bărbat 
sentimentele pe care le am eu, inteligenta ei se ascute până 
la punctul în care instinctul capătă posibilitatea să 
funcţioneze şi în împreunări de necrezut. Credeam că mor, 
stând lângă telefon şi aşteptând să-ţi aud vocea; Dick, sper 
că n-ai să mai rişti? 

— Ba, ca să-ţi spun drept, da. 

Ea se opri brusc şi îl privi, cu buzele întredeschise şi cu 
ochii măriţi de teamă. 

— Ce vrei să spui? 

— Walter Derrick se întoarce să locuiască aici şi m-a invitat 
să dorm la el. 

Ea nu spuse nimic, dar o porni din nou, încet. 

— Când te duci acolo? 

— Mâine, cred. Tommy nu mi-a spus când se întoarce. 
Apoi, aducându-şi aminte: acum este probabil la Londra. 

— Ba nu; i-am spus că am să mă întorc diseară. 

— Şi nu te întorci? 

Ea ezită. 

— Henry dorea mult să meargă la teatru şi i-am promis că- 
i voi da posibilitatea. Apoi schimbă subiectul. îmi place 
Bourke al tău! E un grăsan simpatic. A fost foarte sever la 
început, dar am devenit buni prieteni. 

— Pentru ce te-ai dus la el? 

— Am pierdut o brățară. Apoi după o pauză: De cemă 
sileşti să mint? M-am dus la el pentru povestea aceea cu 
aruncarea bombei. De fapt, el mi-a scris şi m-a rugat să vin 
să-l văd. Ştii, cred că municipalitatea din Eastbourne a 
oferit o răsplată de 500 lire? 

Dick dădu din cap afirmativ. Văzuse ştirea în ziar. În plus, 
întâmplarea din acea seară petrecută de el la Eastbourne îi 
dăduse de lucru tot timpul de când se înapoiase la Londra. 
Dick încercă s-o descoasă într-o serie de chestiuni care-l 
interesau dar, cu multă abilitate, ea le ocoli şi când ajunseră 
în faţa unui magazin Dick nu aflase încă nimic. Ea îl informă 


că avea ceva cumpărături de făcut şi urcă cu liftul până la 
etajul patru. Dick se opri s-o aştepte la intrarea în biroul de 
informaţii. 

Cunoştea bine acest birou. Aici puteau fi scrise şi primite 
scrisori. Pentru uzul clienţilor, se aflau câteva mese de scris, 
iar încăperea era destul de plină, în majoritate de femei. Se 
gândise deseori la valoarea pe care putea s-o aibă un 
asemenea birou pentru o minte criminală. O zări pe Mary 
intrând, îndreptându-se spre una din funcţionare şi 
întrebând-o ceva. Funcţionara făcu semn negativ din cap, 
căutând repede ceva într-una din despărţituri şi 
întorcându-se cu mâinile goale. Apoi îl văzu şi Mary, îi zâmbi 
şi flutură mâna în semn de salut. 

— Îngrozitor! spuse cu umilinţă prefăcută când ajunse în 
faţa lui. M-ai prins în flagrant delict... corespondenţă 
clandestină... de ce mă spionezi? Pentru că eşti detectiv? 

— Nu spionam! răspunse Dick indignat. Eram întâmplător 
lângă intrare şi te-am văzut. 

— Eu nu te-am lăsat la intrare, observă ea sever. Acum stai 
aici şi nu te mişca. Mă duc să-mi cumpăr câteva lucruri! 

Dick aşteptă zece minute, un sfert de oră, dar ea nu se 
întoarse. Atunci îl întrebă pe supraveghetor. 

— Da, domnule, îmi amintesc de doamna. A vrut să ştie 
unde este raionul de lenjerie. 

Dick mai aşteptă un sfert de oră. Nu se zărea nici urmă de 
Mary Dane. Tocmai se îndrepta spre ieşire, când o zări, 
venind spre el, pe funcţionara de la biroul de informaţii. 

— Scuzaţi-mă, eraţi împreună cu domnişoara Dane, nu-i 
aşa? 

— Da, răspunse el mirat. 

— Această telegramă a fost tocmai transmisă prin telefon. 
Ţinea în mână o foaie de hârtie. Vă vedeţi cu domnişoara 
Dane? 

— Da, sper. 

Funcţionara se întoarse, luă un plic de pe birou, strecură 
foaia înăuntru şi i-l dădu. 


Dick puse telegrama în buzunar şi porni în căutarea fetei. 
Nu era la etajul unde se aştepta s-o găsească şi, astfel, se 
întoarse în locul unde se despărţise de ea. Era un om 
răbdător, dar numai un înger ar fi putut aştepta o oră, fără 
să se enerveze câtuşi de puţin. În cele din urmă, într-o stare 
de spirit nu prea plăcută, se hotări să plece. Tocmai ieşea 
pe marea uşă turnantă în stradă, când văzu un comisionar 
îndreptându-se în goană spre el. 

— Sunteţi domnul Staines, nu-i aşa? O tânără doamnă a 
lăsat un mesaj pentru dumneavoastră. A spus că a fost 
chemată de cineva şi că un domn, al cărui nume l-am uitat, 
s-a îmbolnăvit. 

— Cornfort? întrebă Dick. 

— Întocmai, domnule, spuse comisionarul. M-a întrebat 
dacă vă cunosc şi, desigur, vă cunosc, pentru că aţi mai fost 
pe aici. În interes de serviciu, zâmbi el, cu gura până la 
urechi. 

Dick nu era amuzat. 

Era supărat pe Mary şi mai mult decât supărat pe el 
însuşi. Ea îşi luase obiceiul de a-l face să se simtă ca unul 
din cei mai mari proşti din lumea asta. Era furios la culme 
când dădu buzna la Scotland Yard, ciocnindu-se de statura 
corpolentă a domnului Bourke, care se oprise în colţul 
culoarului pentru a-şi aprinde un trabuc. 

— Ai întârziat cu peste două ore, se răsti Bourke, 
retezându-şi greşit trabucul. Nu te scuza, deoarece uitasem 
că trebuia să vii aici. Am arestat un om la Bexhill pentru 
aruncarea bombei, dar pare să aibă un alibi. A fost fără 
îndoială maşina lui, dar pare sigur că a vândut-o pe un preţ 
de nimic acum două săptămâni... 

— Ce a vrut Mary Dane? lăsă Dick să-i scape fără să vrea. 

— Mary Dane? Bourke îşi scărpină a doua bărbie. Stai să 
văd ce voia? A, da, în legătură cu bomba. O fată drăguță, 
nu? îl privi şiret pe Dick. Şi deşteaptă. Ce mai criminal ar fi! 

— Credeţi?... începu inspectorul Staines. 


— Niciodată, veni răspunsul prompt al celuilalt. Prea 
inteligentă. Ne vedem mâine. 

Dispăru înainte ca Dick să-i poată pune vreo altă 
întrebare. Fără îndoială că şeful era supărat, pe bună 
dreptate, căci inspectorul Staines întârziase cu mult peste 
două ore şi, în plus, îi stricase un trabuc de cea mai bună 
calitate. 

CAPITOLUL XVIII. 

Biroul lui Dick se afla lângă cel al inspectorului şef, o 
încăpere mică, îngustă, care era folosită, la nevoie, pentru 
adăpostirea unor suspecți aduşi la Scotland Yard pentru a fi 
cercetaţi. Fereastra era zăbrelită, iar mobila solidă, foarte 
greu de mişcat din loc, o precauţie necesară de la acea 
întâmplare memorabilă când „Lupe” Leggatt aproape că i-a 
spart capul celui care-l interoga, folosind un scaun aflat la 
îndemână. De atunci mobila era din cea mai simplă şi mai 
puţin manevrabilă. 

Se aşeză la birou pentru a citi scrisorile care se adunaseră 
în ultimele două zile. Nu era nimic important. Băgând mâna 
în buzunar pentru a scoate două scrisori care-i şi sosiseră 
acasă şi pe care nu le deschisese încă, dădu peste mesajul 
telefonic şi-l scoase. În graba ei, funcţionara nu scrisese pe 
plic nici nume, nici adresă, şi când îl întoarse văzu că nu era 
lipit. Răsuci plicul în mână. Ar fi fost nespus de urât să-i 
citească corespondenţa particulară, dar ar fi fost o nespusă 
prostie să n-o citească. În afară de aceasta (iată pretextul 
salvator) ea l-ar putea chema la telefon şi, în acest caz, s-ar 
afla în situaţia de a-i comunica mesajul. Puse plicul pe birou 
şi îl privi ţintă. Dar dacă era ceva care o încrimina... sau un 
mesaj personal din partea vreunui bărbat... Acest gând îi 
străpunse inima ca un ghimpe. 

„Prostii!” gândi el şi, cât se poate de hotărât, scoase foaia 
de hârtie din plic. Era o telegramă din Cape Town şi era 
adresată către... Mary de Villiers! 

Mary de Villiers! Înseamnă că Lordy Brown nu se înşelase. 
Fata pe care o atacase în seara aceea era într-adevăr cine 


credea el că este; Dick îşi aminti de referirea la această 
misterioasă domnişoară de Villiers, în scrisoarea pe care o 
găsise în buzunarul lui Lordy Brown. 

Cu aceste gânduri în minte, citea mecanic, fără să-şi dea 
seama de sensul mesajului, dar deodată îşi concentră 
atenţia asupra cuvintelor pe care le avea în faţa ochilor. Se 
putea constata că este o telegramă cu răspuns plătit şi suna 
astfel: „Vă mulţumesc, domnişoară de Villiers, pentru banii 
care au picat la ţanc, căci muream de foame. Îmi pare rău 
că Lordy a murit, dar mă aşteptam la asta. Vă mulţumesc, 
domnişoară de Villiers. 

Doamna Lordy Brown” 

Citi de câteva ori mesajul încercând să-i găsească un sens 
ascuns, deşi acesta era evident. Mary de Villiers trimisese 
bani acestei femei şi, în acelaşi timp, o înştiinţase de 
moartea lui Lordy... Dar de ce să trimită bani? Şi ce fel de 
bani? Şi brusc, îi fulgeră prin minte dezlegarea misterului. 
Când Brown părăsise hotelul, unul din buzunarele lui era 
înţesat de bancnote; când i s-a găsit cadavrul, buzunarele îi 
erau goale. Cineva luase banii... Mary! Ea fusese aceea care 
i-a trimis banii doamnei Brown la Cape Town. Dar de ce? 

Trei lucruri erau evidente. Mary Dane se aflase în casă în 
noaptea asasinatului, îl ucisese pe Lordy sau îl găsise pe 
moarte - mai probabilă era a doua alternativă. Lordy Brown 
o recunoscuse din nou şi o rugase să trimită banii soţiei lui. 
Altfel, ea nu avea de unde să ştie că femeia se afla în nevoie. 
Mary a fost aceea care l-a pansat şi l-a îngrijit; probabil că 
nu-l părăsise până şi-a dat sufletul. 

Dar cine l-a ucis pe Brown? Existau oare două bande, 
angajate în această căutare bizară, care se ciocneau uneori 
între ele? 

Telefonul din dreptul cotului său sună şi ridică receptorul. 

— Tu eşti, Dick? Era vocea încordată a lui Mary. 

— Da, răspunse el. Mary, am deschis telegrama aceea 

— Da, da, ştiu - spuse ea nerăbdătoare, de la doamna 
Brown? Mi s-a spus când m-am întors. Dick, vrei să faci ceva 


pentru mine? 

— Dacă pot, începu el. 

— Fără „dacă”, dragul meu. Vorbea extrem de serios. 
Trebuie. 

— Ce vrei să fac? 

Crezu că aude nişte şoapte la celălalt capăt al firului şi 
apoi: 

— Vreau să-mi dai drumul în casă cam pe la ora unu 
noaptea. Trebuie să-i spui lui Derrick că dormi la Tommy. 
Stai în spatele uşii şi în clipa în care mă auzi zgâriind 
lemnul, deschizi şi-mi dai drumul. "Ţine toate luminile stinse. 
Şi vreau să mă păzeşti ca şi când... ca şi când m-ai iubi. Să 
nu mă scapi din ochi. Vrei să faci asta? Minns ştie că vin. le 
TOg, nu mă întreba nimic, dragul meu. Vrei s-o faci? 

— Da, răspunse el, şi în clipa aceea se auzi un ţăcănit. 
Legătura fusese întreruptă. 

„Minns ştie că vin!” 

Era şi Minns amestecat în escrocherie, dacă într-adevăr 
despre asta era vorba? Se pare că da. lată o încurcătură 
mai puţin importantă, care totuşi trebuie clarificată. 

Un sfert de oră după ce ajunsese acasă, imperturbabilul 
Minns intră în camera lui, pentru a-l anunţa că cina e 
servită. 

— Am avut astăzi veşti de la stăpânul meu, domnule. Se 
întoarce în oraş la sfârşitul săptămânii. Ştiţi că stăpânul 
meu se va căsători... 

— Ştiu asta, dar există o mulţime de lucruri despre care 
nu sunt atât de bine informat, spuse Dick, observându.-l. 
Cred că o cunoşti pe domnişoara Mary Dane? 

— Da, domnule, răspunse majordomul, fără să şovăie. 

— O cunoşti pe domnişoara Mary Dane, infirmiera? 

— Da, domnule. Domnişoara care a venit aici într-o seară... 
dacă-mi amintesc bine, domnule, aţi condus-o la gară. 

Dick uitase acest episod, care explica, în orice caz, calmul 
majordomului. 

— Ai primit vreo înştiinţare de la ea? 


— Da, domnule, câteva. Omul nici nu clipea sub privirea lui 
scrutătoare. 

— Eşti oare, indiferent în ce fel, un partener de-al ei? 

Minns zâmbi, în felul lui liniştit şi politicos. 

— Da, într-un sens, sunt, domnule. Am ajutat-o de câteva 
ori, când a cercetat casa de alături. 

— Dumnezeule! Dick era uluit, aproape că nu-i venea să-şi 
creadă urechilor. Vrei să spui că ştiai...că domnişoara Dane 
obişnuia să intre prin efracţie în casa de alături? 

— Nu prin efracţie, domnule, răspunse Minns cu grijă. Şi 
nici nu sunt absolut sigur că era domnişoara Dane. Am auzit 
că are o dublură. În orice caz, ştiu că persoana care s-a 
prezentat drept domnişoara Dane a vizitat de câteva ori 
casa domnului Derrick. 

Dick nu visa. 

lată un om cinstit, respectabil, aflat de douăzeci de ani în 
serviciul lui Tommy Weald şi al tatălui acestuia, 
recunoscând cu calm şi neruşinare că a ajutat la o serie de 
delicte comise împotriva unui vecin paşnic. 

— Cred că vom discuta mai în detaliu această chestiune 
mai târziu, Minns, spuse el liniştit. Nu sunt foarte sigur că 
nu te-ai băgat în ceva foarte grav. 

— În orice caz, domnule, v-am scos o dată din ceva foarte 
grav, replică el, lăsându-l pe Dick înmărmurit. 

— Toate astea sunt un fel de Alice în ţara minunilor, îşi 
spuse Dick, după ce omul părăsise camera. Acest majordom 
inofensiv!... Totul era de necrezut! Exceptând cazul în care 
îl includea şi pe Minns în noua lui ipoteză. 

Derrick sosi în timp ce Dick îşi lua cina. Se hotărâse să 
doarmă în casă în noaptea aceea, spuse el, şi n-ar vrea Dick 
să-i ţină de urât? Era o propunere pe care Dick Staines ar fi 
primit-o fără ezitare dacă nu ar fi ştiut despre întâmplările 
ce urmau să se producă în noaptea aceea. 

— De fapt, să ştii că nu este absolut important să vii, spuse 
Derrick, când îşi dădu seama de ezitarea celuilalt. Mâine voi 
putea să te instalez mult mai confortabil decât o pot face în 


seara asta. Dacă n-ai nimic împotrivă, te-aş ruga să pui în 
funcţiune soneria aceea mobilă, dacă intră frica în mine, 
trec peste scândura de lemn pe care ai fixat-o la dumneata 
pe balcon. 

Aceasta, de asemenea, în alte împrejurări ar fi putut fi o 
propunere acceptabilă. Derrick rămase perplex în faţa 
lipsei lui de entuziasm şi râse. 

— "Te temi să nu-ţi strice careva somnul, nu-i aşa? Ei bine, 
dacă te aştepţi să petreci în casa mea nopţi albe, nu pot să 
ţi-o iau în nume de rău, dar părerea mea este că, în 
următoarele câteva zile, vom da de furcă atât de tare stafiei 
sau stafiilor, încât nu vor mai tulbura niciodată liniştea casei 
din Lowndes Square. 

Refuză invitaţia lui Dick de a lua o gustare împreună. Lua 
cina la club şi-l va vizita din nou în drum spre casă. 

— Nu ştiu deloc ce să fac cu blestemata asta de casă, 
spuse el, în timp ce se ridica să plece. Am dat astăzi cu 
banul ca să decid dacă să pun sau nu să fie dărâmată şi să 
construiesc din temelii o casă nouă. Dacă într-adevăr există 
un loc secret, demolarea este metoda cea mai eficace de a-l 
găsi! 

Se opri la uşă. 

— Am aflat că ai fost de faţă la întâmplarea aceea cu 
bomba de la Eastbourne. Asta ce naiba crezi că mai e? Cine 
să fi fost, un anarhist? 

— Nu ştiu ce politică face domnul Herman Lavinski, 
răspunse Dick, dar îmi imaginez că nu e lipsit de violenţă. 

Walter Derrick îşi încruntă sprâncenele. 

— Lavinski? Ăsta e numele tipului? Sună a nume străin! 
Râse cu multă poftă de această banalitate iar Dick, la multă 
vreme după plecarea lui, şi-ar fi dorit să nu fi râs astfel. 

Se instală comod pentru a aştepta trecerea orelor până la 
sosirea lui Mary pentru misterioasa ei misiune. Încetase să 
mai fie uluit, încetase să se mai mire. Făcuse atâtea 
speculaţii asupra straniei comportări a fetei, încât capul 
începuse să-i vâjâie. Minns aduse cafeaua, punând solemn 


tava pe masă, când Dick, fără nici un motiv în afara 
impulsului subit care îl făcu să vorbească, îl întrebă: 

— Ai fost vreodată în Africa de Sud, Minns? 

— Da, domnule. 

— Când anume? 

— După moartea stăpânului meu, domnule, când domnul 
Thomas, cum îi spuneam noi, era copil încă. Mi-am găsit un 
serviciu în Africa de Sud. 

Există o expresie anumită, cunoscută de orice ofiţer de 
poliţie cu experienţă, un fel de stânjeneală, şi această 
expresie se ivi şi dispăru pe faţa lui Minns, în numai o 
fracțiune de secundă, suficientă însă pentru a fi observată. 

— Minns, spuse Dick blând, ai avut încurcături în Africa de 
Sud? 

— Da, domnule, răspunse el răguşit. Am fost acuzat de 
ceva. 

— Furt? 

— Da, domnule. Dar eram cu desăvârşire nevinovat. 

— Ai fost condamnat? 

— Nu, domnule. Apoi umbra unui zâmbet îi flutură pe 
buze. Am fost unul dintre acei nevinovaţi realmente 
nevinovaţi! Tribunalul a respins acuzaţia, dar pot să vă 
spun, domnule, era cât pe-aci s-o păţesc, până când, din 
fericire, a fost descoperit adevăratul vinovat, deşi nu a fost 
prins niciodată. 

— Lordy Brown? întrebă Dick repede, dar Minns scutură 
din cap. 

— Numele n-are importanţă, domnule. A reuşit să se 
angajeze lacheu în casa unui binecunoscut milionar african, 
de unde a furat argintărie. Pot să vă dau toate amănuntele 
mâine, domnule, dacă doriţi. Cumnata mea a păstrat 
tăieturile din ziare. După ce le veţi citi, nu cred că vă veţi 
îndoi o clipă măcar că am fost nevinovat. 

— Hm! spuse Dick. Niciodată nu mi-ai spus că îl 
cunoscuseşi? 

Minns nu răspunse. 


— Ai cunoscut-o pe domnişoara Dane în Africa de Sud? 

— Nu, domnule. L-am cunoscut pe tatăl dumneaei, însă nu 
pe domnişoara Dane. 

— Se numea domnişoara de Villiers? sugeră Dick. 

— Cred că da, domnule, spuse Minns. Domnul mai doreşte 
ceva? 

Aceasta ar putea explica atitudinea ieşită din comun a 
majordomului. Cunoştea această familie misterioasă. Apoi îi 
veni o idee. Biblioteca lui Tommy era compusă în cea mai 
mare parte din anumite lucrări de referinţă. Urcă la etaj şi 
răscoli mult timp printre rafturi, până găsi ceea ce căuta. 
Era un volum vechi de cinci ani, cu date despre box. Îl 
aduse jos şi răsfoi cu răbdare paginile. 

Erau biografii prescurtate de boxeri, în viaţă sau decedați, 
iar după un timp dădu peste numele pe care îl căutase fără 
prea mare speranţă însă. Henry spusese adevărul. Iată-l: 

Ferrers, W. G. (Digger Bill Ferrers) campion al Australiei la 
categoria pană, campion al Africii de Sud la categoria 
pană... 

Urma o listă a meciurilor sale. Degetul lui Dick alunecă în 
josul paginii, până se opri: 

Cape Town, învins K. O. în repriza 11 de H. de Villiers fost 
boxer amator, campion mondial la categoria pană. 

Henry spusese adevărul! De Villiers! Henry nu spusese 
numai adevărul, ci îşi dezvăluise şi numele adevărat... Mary 
îi spusese că are un tată. Era Henry! 

CAPITOLUL XIX. 

Se aşeză brusc în fotoliu, fixând cu o privire ţeapănă foaia 
de hârtie tipărită din faţa lui. Gândurile îi fură întrerupte pe 
neaşteptate. Uşa se deschise cu violenţă şi Tommy Weald 
intră ca o furtună. Părul îi era răvăşit, faţa stropită de noroi, 
iar haina de piele şi mănuşile ude arătau că venise cu 
maşina, în mare grabă. 

— Ai văzut-o pe Mary? Vocea îi era încordată şi plină de 
îngrijorare; fără să aştepte un răspuns, continuă: Au şters-o 
azi după-amiază, bătrâne! Toată banda: Mary, Cornfort, 


presupus a fi pe moarte, Henry, toţi, nu, nu toţi, căruciorul a 
rămas! Aşa de repede au plecat, că nici căruciorul nu l-au 
luat. Extraordinar, bătrâne, n-au lăsat nici o vorbuliţă, au 
şters-o, pur şi simplu! Trebuie să fi plecat dimineaţa. Şi 
când te gândeşti, bătrâne, că eu mă plimbam în sus şi în jos 
în faţa casei, făcând poezii! Ce să-ţi spun, nu am cuvinte! 

Făcu o pauză doar cât să-şi tragă răsuflarea, evident nu 
pentru a aştepta vreun răspuns, căci înainte ca Dick să 
poată deschide gura, şuvoiul de cuvinte se dezlănţui iar. 

— Sunt disperat, bătrâne! spuse el. Dacă bestia aceea cu 
bomba îi poartă vreo pică îngrozitoare lui Mary? M-am oprit 
la Streatham să iau un ziar şi mai că am fost înhăţat de un 
sticlete pentru că nu aprinsesem farurile, dar trebuia să-l 
citesc. Am văzut un titlu „Femeie găsită asasinată în West 
End”... ar putea fi ea, bătrâne! Nu poţi să faci ceva, Dick? 
întrebă el disperat. Doar eşti poliţist! Îmi eşti prieten. Aş 
răscoli tot oraşul ca s-o găsesc. Au plecat cu o maşină pe la 
prânz, Henry, Mary, sora de noapte şi sărmanul infirm; ăsta 
aproape că s-a dus, aşa că nu importă, dar nici măcar un 
semn de la ea, bătrâne. Au plecat cu toţii împreună, au lăsat 
căruciorul!... 

— Dacă ai tăcea puţin, spuse Dick, ţi-aş putea spune că am 
văzut-o pe Mary. 

— Aici! La Londra? răcni Tommy. 

— Aici la Londra, şi pe Henry, dacă asta te consolează. 

— Phuu! Tommy îşi şterse fruntea transpirată şi se prăbuşi 
pe un scaun. Sună-l pe Minns, bătrâne, asta cere o sticlă. E 
o fată rea. Sunt foarte supărat pe ea. Unde locuiesc, Dick? 

Dick nu-l putu lămuri în această privinţă, dar îi spuse lui 
Tommy că fata va veni în noaptea aceea. Ar fi fost foarte 
neplăcut dacă nu i-ar fi spus-o, mai ales că lommy 
intenţiona, evident, să doarmă acasă. Dar Tommy îl scăpă 
de această dilemă. 

— Dar unde locuieşte? Crezi că ai să primeşti veşti de la 
ea? Dacă da, te rog să mă suni! 

— Dar unde pleci? întrebă Dick. 


— N-aveam de gând să plec nicăieri, voiam să rămân pur 
şi simplu aici, bătrâne, să plâng cu capul pe pernă. Dar 
dacă trăieşte... asta e tot ce voiam să ştiu. Plec într-un 
locşor în Surrey... ştii! 

Îşi ciocăni nasul cu arătătorul, plin de şiretenie. 

— Nu ştiu, spuse Dick obosit; doar dacă vrei să spui, cu 
gestul ăsta, că te duci să-ţi faci o operaţie estetică la nas. 

— Luna de miere, bătrâne, totul este aranjat pentru 
săptămâna viitoare. 

— Săptămâna viitoare! Dick aproape că răcni aceste 
cuvinte. Eşti nebun! Vreau să zic... spuneai că-i în 
septembrie. 

— Săptămâna viitoare, spuse Tommy calm. Ne-am hotărât 
alaltăieri. 

Dick avu senzaţia că este purtat peste cascada Niagara de 
către un echilibrist de mare clasă, care mergea pe sârmă. 
S-ar putea să nu fie deloc în primejdie. Pe de altă parte... 

— Dă-mi numărul tău de telefon, spuse el. 

Tommy îşi scoase mănuşa udă, luă un creion în mână, dar 
nu scrise nimic. 

— Nici nu ştii ce înseamnă pentru mine cele ce mi-ai spus, 
bătrâne. Eram ca un nebun furios. Sinucidere, plecare în 
străinătate, vânătoare de lei, m-am gândit la toate. 

Dispăru tot atât de rapid cum apăruse şi Dick văzu în 
imaginaţie o maşină gonind cu viteză nepermisă pe străzile 
pline de lume. Abia când era prea târziu îşi dădu seama că 
Tommy nu-i lăsase nici o adresă. 

De cum se lăsă întunericul, Dick urcă în camera lui şi era 
cu un picior trecut peste balustrada balconului când îşi 
aminti de promisiunea făcută fetei. Şi totuşi, în nici un 
moment, de când preluase acest caz, nu dorise mai mult ca 
acum să cerceteze casa nelocuită a lui Walter Derrick. Se 
mulţumi să examineze, cu oarecare curiozitate, faţada ei 
deloc atrăgătoare, cu cărămizi smălţuite, ruşinea 
cartierului. Balcoanele de piatră, parcă lipite pe faţa casei, 
erau urâte şi total nepotrivite cu restul. Ferestrele, remarcă 


el prima oară, erau disproporţionate, înalte şi înguste şi 
prost amplasate. Curios că nu observase lucrul acesta până 
acum. 

Privi în jos. Dedesubt, la etajul salonului, balconul era mai 
larg decât cel din dreptul său. Nici măcar întunericul şi 
luminile de pe stradă nu reuşeau să mascheze urâţenia 
apăsătoare a clădirii. N-ar fi o pagubă prea mare dacă 
Derrick şi-ar pune în practică ameninţarea şi ar dărâma-o 
din temelii. El ar folosi cel puţin un arhitect modern şi ar 
ridica o casă demnă de acest cartier cu clădiri frumoase. 

Ce om straniu era şi acest Derrick... reflectă el. 

Uşile biroului erau deschise şi, din locul în care se afla, 
zări într-unul din geamuri reflexul de o clipă al luminii unei 
lanterne. Derrick nu putuse încă să-şi termine cina. În afară 
de aceasta, ar fi trecut pe la el în drum spre casă, aşa cum 
promisese. 

Ridică din nou piciorul pentru a-l trece peste parapet şi 
din nou auzi în gând avertismentul insistent al lui Mary 
Dane. Cine putuse intra în casă şi cum? Nu cumva pe scara 
aceea ascunsă în perete? Fereastra se mişcă şi el făcu un 
pas înapoi, în cameră, ţinând sub observaţie marginea 
balconului; văzu deodată ivindu-se o mână înmănuşată, 
urmată de un cap. 

În întuneric nu ar fi putut distinge faţa, dar din stradă 
venea suficientă lumină pentru ca să vadă masca, 
înfăşurând nu numai faţa, dar şi capul necunoscutului, 
precum şi cele două găuri tăiate neglijent, prin care 
străluceau doi ochi. Aşteptă o clipă, apoi ieşi pe balcon. 

— Pe tine te caut! spuse el. 

Zări o mână ridicându-se brusc şi se lăsă în jos, ca o piatră, 
balconul neoferindu-i decât o acoperire cu totul 
insuficientă. 

Simţi ceva trecându-i şuierând prin păr. Văzu fulgerul, dar 
nu auzi alt sunet decât pocnetul înăbuşit al exploziei. Se 
afla la discreţia necunoscutului, căci stâlpul îngust de piatră 
după care se ghemuise nu-i oferea prea mult adăpost. 


Dar, după primul glonţ, omul mascat se răsuci pe călcâie şi 
dispăru prin fereastra deschisă. Dick era iarăşi cu un picior 
peste parapet. Şi din nou amintirea lui Mary Dane îl chemă 
înapoi. 

Se întoarse în camera lui, sări peste treptele primului etaj 
şi ar fi sărit şi peste celelalte, dar Minns se afla în calea lui. 
Îl împinse la o parte, cobori în goană ultimele trepte şi 
trânti uşa de perete. 

În prag, stătea Walter Derrick, cu mâna ridicată spre 
sonerie, iar Dick în graba lui era cât pe-aci să-i trântească 
pe cele trei trepte care duceau de la uşă în stradă. 

— Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 

Detectivul nu răspunse. Se îndreptă spre uşa casei lui 
Derrick şi o încercă. Era încuiată. 

— E cineva acolo? întrebă Derrick grăbit. 

Cele două uşi se aflau alături, doar o balustradă joasă 
despărţea cele două platforme de piatră care formau 
treapta de sus. 

— Vino aici, spuse Dick, iar Derrick răspunse cererii lui, 
clătinând mirat din cap. Încearcă uşa! 

— Ce vrei să faci? întrebă Derrick, văzându-l că se 
opinteşte. Vrei să intri? Am cheia. 

Se căută prin buzunare şi găsi ceea ce dorea. 

— Nu, nu vreau să intru. 

Dick se uita la treapta largă. Plouase şi strada era udă, dar 
cele două intrări acoperite, ca şi fațadele caselor, nu se 
găseau în bătaia vântului şi erau perfect uscate. 

Derrick îşi scutură capul, mirat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Vocea lui trăda enervare. 
M-am cam săturat de toate aceste mistere. 

— Nici un mister. Un domn mascat a tras asupra mea, de 
pe balconul dumitale de sus. 

— Ei, drăcia dracului! 

Derrick întoarse capul. Doi oameni stăteau pe bordura 
trotuarului, urmărind curioşi scena. 

— Cine sunt ăştia? întrebă el. 


— Nu trebuie să-ţi baţi capul în privinţa lor, răspunse tăios 
Dick. Sunt de la Scotland Yard. 

Făcu semn unuia dintre ei. 

— Ai văzut ceva? 

— Nu, domnule, dar cred că am zărit un fulger de lumină 
de pe balcon. 

Derrick răsucise între timp cheia în broască şi deschisese 
larg uşa de la intrare. Holul era cufundat în beznă şi 
recunoscu că el era de vină. 

— Nu mi-am dat seama că se întunecă atât de devreme. 
Nu vrei să intri? 

— Aceşti poliţişti or să urce cu dumneata, spuse Dick. 

Aşteptă afară, iar după un timp, unul din oameni ieşi, cu 
ceva negru în mână. 

— lată masca, domnule. Pare că a fost tăiată dintr-un 
ciorap de damă. Am găsit-o pe scară. 

— Pistolul l-aţi găsit? 

— Nu, domnule, dar am găsit amortizorul, într-un fel de 
birou. 

Dick îl cercetă fără prea mare interes şi-l strecură în 
buzunar. 

— Nici o urmă a omului? 

— Niciuna. 

— M-aş fi mirat dacă s-ar fi găsit vreuna, spuse el, căci 
pragul porţii îi spusese tot ceea ce dorise să ştie. 

CAPITOLUL XX. 

Derrick intră după el în sufrageria lui Tommy. 

— Încep să mă simt şi aici ca la mine acasă, spuse el, bine 
dispus. Ei, ce părere ai de toate acestea? Parcă nici nu s-ar 
fi întâmplat în realitate - e, mai degrabă, ca-n filme. 

Apoi, privirea căzându-i pe masca neagră din mâinile lui 
Dick, râse. 

— Nu ţi-ai fi închipuit aşa ceva, nu? Ce-ar fi să-ţi schimbi 
părerea şi să dormi în casa mea cu stafii? 

— Îmi permiţi să-ţi fac o altă propunere, i se adresă Dick 
calm, şi anume să-i laşi pe cei doi oameni ai mei să rămână 


acolo? Ei n-or să doarmă. Un scaun în salon va fi suficient. 

Înainte de a termina ce avea de spus, Derrick scutură din 
cap. 

— Nu cred. Nu. Vreau să reduc riscurile la minimum. 

Nici eu nu rămân acolo. Mâine am să angajez o echipă de 
muncitori ca să-mi desfacă şi împacheteze mobila şi, 
imediat ce va fi scoasă din casă, am să pun să fie dărâmată 
clădirea, cărămidă cu cărămidă! 

Puse apoi o întrebare surprinzătoare. 

— Aş putea vedea camera majordomului? 

— Din casa lui Weald? Nu văd de ce nu. 

Dick îl sună pe Minns. 

— Domnul Derrick doreşte să vadă camera dumitale. 

Nedumerit, văzu că majordomul se schimbă la faţă. 

— Camera mea, domnule? Fireşte. Permiteţi-mi însă să fac 
puţină ordine. 

— Nu te obosi, spuse Derrick, urmându-l pe Minns. 

Acesta se întoarse în prag, oprindu-se. 

— Vă cer scuze, domnule - îşi revenise şi era, ca de obicei, 
foarte demn - atâta timp cât sunt în serviciul Înălţimii Sale 
nu pot primi asemenea ordine decât de la Înălţimea Sa. V-aş 
arăta cu multă plăcere camera mea, dar ar fi nedemn de 
Înălţimea Sa ca dumneavoastră să găsiţi camera în 
dezordine. 

leşi din cameră, închizând uşa după el. Walter Derrick se 
uită lung în urma lui. 

— Nu m-aş fi aşteptat la asta, spuse Dick. 

Derrick se întoarse spre el, cu faţa neagră de supărare. 
— Servitorul de modă veche! Am citit despre el în cărţi, 
dar n-am întâlnit niciunul până acum! Şi nici nu mai vreau 

să văd camera aceea. 

Se răsuci pe călcâie şi părăsi casa. 

Dick ieşi să-l caute pe Minns. Îl găsi în camera lui, foarte 
liniştit şi mulţumit de sine. 

— Ce-i cu această cameră a dumitale, Minns? întrebă el. 
Este implicată în toată povestea asta misterioasă? 


— Nu se întâmplă nimic misterios în camera mea, 
domnule; şi apoi, cu o nuanţă de îngrijorare în voce: aţi 
vrea să-mi spuneţi dacă domnul Derrick a mai spus ceva în 
legătură cu faptul că nu am vrut să-i arăt camera? 

Dick era cât pe-aci să-i dea un răspuns usturător, dar se 
stăpâni. 

— Domnul Derrick a spus doar că nu mai consideră 
necesar să cerceteze camera. 

— Îmi pare rău că a spus asta, domnule. 

Nu dădu nici o explicaţie pentru părerea lui de rău, dar 
Dick îşi dădu seama că omul era neliniştit. Mai veni o dată, 
la miezul nopţii, să-l întrebe pe Dick dacă mai doreşte ceva, 
iar Dick îl auzi îndepărtându-se şi răsucind cheia în 
broască. 

La douăsprezece şi jumătate detectivul stinse toate 
luminile şi se îndreptă spre uşa de la intrare. Piaţeta din 
faţa casei părea pustie, dar ştia că în apropiere, fără să 
poată fi văzuţi, se aflau circa zece poliţişti în civil, sosiți, ca 
din întâmplare, unul câte unul, care blestemau acum ploaia 
şi-l blestemau şi pe el pentru această corvoadă 
suplimentară care le fusese impusă la cererea lui. 

Îl avertizase pe sergent că s-ar putea să-i vină nişte 
musafiri. Se uită la ceas. Mai era o jumătate de oră până la 
unu. Îşi luă din cuier impermeabilul şi, încheind toţi 
nasturii, închise uşa după el şi făcu ocolul clădirii. 

În spatele casei dădu peste doi dintre poliţişti. Sarcina lor 
era dificilă. Se aflau acolo peste zece garaje, fără a mai 
socoti cele două care flancau zidul grădinii. Începând de la 
miezul nopţii, în garaje începură să intre maşini. Chiar în 
momentul acela, în timp ce stătea de vorbă cu polițistul, 
încă o maşină se strecură în fundătură. 

— E aproape imposibil să-i urmăreşti pe cei care vin şi 
pleacă, spuse acesta, privind spre şoferii care-şi cercetau 
maşinile. Acum câteva minute a fost Minns pe aici, 
fumându-şi pipa. 

— Minns? Credeam că s-a culcat, se miră Dick. 


Totuşi nu era nimic neobişnuit în faptul că majordomul 
apăruse acolo. Se pare că obişnuia să iasă în fiecare seară 
prin uşiţa din poarta garajului şi să fumeze o pipă. 

— A cui e maşina asta? 

Dick arătă către o maşină joasă, sport, cu farurile aprinse, 
care stătea peste drum, în faţa intrării în garajul în stil gotic 
al lui Tommy. Polițistul nu putu să-i dea altă lămurire decât 
că stătea acolo cam de vreo oră. 

Dick examină maşina şi constată că era plină de noroi. Nui 
se vedea nici numărul, dar când şterse placa, văzu că era 
un număr din Sussex. Lumină interiorul cu lanterna şi nu 
descoperi nimic mai senzaţional decât o pătură 
impermeabilă pentru protejarea pasagerilor de ploaie şi, 
dedesubt, două covoraşe miţoase. 

— Mi-aduc aminte acum. A sosit de mai puţin de o oră, 
spuse unul din poliţiştii în civil. N-am putut vedea cine era 
înăuntru, fiindcă mă orbeau farurile. 

— Să n-o scapi din ochi, spuse Dick şi se îndreptă spre 
partea din faţă a casei. 

Privi în sus, uitându-se îndelung la faţada albă a casei cu 
mistere. Ferestrele de la balconul de sus fuseseră închise, 
probabil de Derrick. Nu mai era nimic de făcut decât să 
aştepte desfăşurarea evenimentelor. 

Şedea în sufragerie, încercând să citească, dar la fiecare 
câteva secunde ochii i se îndreptau spre ceasul de pe 
cămin. Când acele arătară unu fără cinci, porni fără zgomot 
pe culoar şi se opri în dreptul uşii de la intrare. Trecu grăbit 
un pieton, îi auzi paşii pierzându-se în depărtare şi apoi 
clopotul unei biserici bătând ora. 

Nu se mai distingea alt sunet şi mâna lui era pe clanţă, 
când auzi o zgărietură uşoară pe lemn. Deschise uşa 
imediat şi văzu două siluete. Stătuseră probabil foarte 
aproape de uşă, deoarece aproape căzură înăuntru când 
deschise. 

— Cine e? 

— Mary, Dick! 


Vocea îi era gâtuită. 

— Cine e cu tine? 

— Un... un prieten. 

Văzu că era un bărbat, dar nu putu să-i distingă faţa. 

— Intraţi, spuse el, iar însoţitorul fetei o urmă, 
şchiopătând vizibil. E mai bine să staţi în sufragerie. 

— Nu, nu. Vocea ei era plină de groază. Ai promis că ne 
duci în camera ta... Dick! 

Acel „Dick” fusese rostit cu ezitare, ca şi când se jena să-i 
spună pe nume în faţa unei terţe persoane. 

— Te rog să procedezi aşa cum te-am rugat... Prietenul 
meu, domnule Jones. 

— Domnul Cornfort, cred, spuse Dick, şi-l auzi pe celalalt 
râzând încet. 

— Ai o memorie bună, răspunse el. 

Avea o voce sonoră, în care nimic nu trăda o vârstă 
înaintată sau senilitatea. 

Nu se aşteptase la sosirea unui bărbat. Nu ar fi fost 
surprins dacă ar fi venit cu Henry, dar apariţia lui Cornfort 
îl descumpăni. 

— Înainte de a merge mai departe, urmă Dick, vreau sa 
mă faceţi părtaş la micul vostru secret. Îmi dau seama că se 
va întâmpla ceva neplăcut, dar vreau să ştiu cum şi de ce. 

— Ar fi de mirare să fie altfel, spuse Cornfort. Am să-ţi 
explic sincer situaţia. Mary nu voia să mă aflu astă-seară 
aici, dar m-am saturat să rişte ea pentru mine şi vreau să 
fiu în apropierea ei. 

— Iar eu pot să-ţi spun, zâmbi Dick sardonic în întuneric, 
că Mary nu-şi va mai asuma nici un risc, nici astăzi şi nici 
altădată! 

Apoi se întoarse spre fată. 

— Asta vrei? Să te ajut să pătrunzi în casa de alături? Dacă 
da, să nu contezi pe mine. Sunt ofiţer de poliţie şi am o 
datorie de îndeplinit. Care este datoria mea, nu ştiu încă 
sigur. Dar cu siguranţă că nu este de datoria mea să vă ajut 
pe voi să vă găsiţi un sfârşit prematur! 


— Nu, vocea ei era aproape o şoaptă, a fost... ideea lui 
Henry. Voia să mă ştie în siguranţă, era înspăimântat de 
posibilitatea ca Lavinski să riposteze prin mine. Eu doream 
să rămân la Eastbourne, dar era imposibil, după cele ce s- 
au întâmplat acolo. Acesta este adevărul, domnule... Dick. 
Nu ştiau ce să facă cu mine. Henry spunea că cel mai bun 
lucru ar fi să mă închidă la un post de poliţie şi că astfel voi 
fi în siguranţă. Şi voia ca domnul Cornfort să plece în 
Franţa. Apoi, în disperare de cauză, i-a venit ideea să venim 
aici. Nu e nici o înşelătorie în toată treaba asta... Dick. Pe 
cuvânt că nu! Vezi, domnul Cornfort trebuia să se găsească 
undeva, aici prin apropierea acestui loc. Ai să înţelegi într-o 
bună zi. Aşa că, în ultima clipă, s-a hotărât să vină cu mine. 

Dick oftă. 

— Dragă fată, nu înţeleg nimic. Se gândi o clipă. Ba da, 
totuşi. Veniţi în camera mea. 

Îi înconjură mijlocul cu braţul, dar ea se trase înapoi, cu o 
explicaţie de teamă. Nu era ceva neaşteptat. 

— Nu, nu! Apoi bâlbâi: îmi pare îngrozitor de rău, dar sunt 
nervoasă. Şi apoi, ca şi când şi-ar fi adus aminte: nu trebuie 
să ne laşi singuri, indiferent de ce se întâmplă... dragul 
meu. Era un „dragul meu” timid, iar cel căruia îi era 
adresat ştia de ce şi zâmbi. 

— Vino în camera mea... dragă! spuse el, iar acest „dragă” 
fu rostit pe un ton maliţios. 

Dick porni, iar ceilalţi îl urmară în tăcere. La uşă, ea îl 
prinse din nou de braţ. 

— Nu aprinde lumina, te rog! 

Intrară în cameră. Perdelele nu erau trase, dar, chiar şi în 
semiobscuritate. Dick văzu cât era de palidă. Cornfort, care 
nu scosese mai mult de o frază de când intrase în casă, se 
îndreptă spre balcon şi era pe punctul de a ieşi, dar fata îl 
trase înapoi. 

— Nu, nu, n-ai voie. Adu-ţi aminte. Nu putem trage 
jaluzelele? 


O luă de braţ. Tremura toată, iar braţul îi era ţeapăn, ca al 
unui automat. 

Cornfort vorbi. 

— Dacă am putea fi absolut siguri că teoria lui Mary e 
justă, ce simplu ar fi totul! Am cere chiar poliţiei să ne ajute 
şi lucrurile s-ar putea rezolva la lumina zilei! Dar nu suntem 
siguri, iar Henry nu ne permite un anumit risc. 

— Ce risc? întrebă Dick. 

Se aşternu tăcerea, iar apoi Cornfort spuse rar şi hotărât: 

— Închisoare pe viaţă pentru mine şi închisoare pentru 
Mary. 

În stradă, jos, se auzi zgomotul unei maşini şi Dick ieşi pe 
balcon, eliberându-se din încleştarea plină de groază a 
fetei; văzu maşina oprindu-se în faţa casei. Cineva, nu 
distinse cine, cobori şi se îndreptă spre poarta casei lor. leşi 
în capul scărilor şi ascultă. Nici un sunet, dar apoi auzi uşa 
trântindu-se şi vocea lui Tommy strigându-l de jos. 

— Vino repede sus şi fără gălăgie. 

— S-a întâmplat ceva! Ca să vezi, bătrâne, am uitat să-ţi 
spun unde stau. Mi-a venit în minte abia când ieşeam de la 
club. 

— Nu face gălăgie, îl avertiză din nou Dick. 

Tommy urcă ultimele trepte în goană, se poticni şi 
zgomotul pe care-l făcu trebuie să se fi auzit până în partea 
cealaltă a piaţetei. 

— Scuză-mă, bătrâne... umblă stafia? Drace, am picat la 
țanc! 

— Ssst! îi atrase atenţia Dick, cu voce scăzută. În camera 
mea e o cunoştinţă de-a ta! 

— Cine? 

— Mary. 

— Mary?! se sufocă el. În camera ta, Sfinte Sisoe! În 
camera ta? Ce dr... 

— E însoţită. De domnul Cornfort, un infirm şi un 
gentleman, spuse Dick obraznic. 

Deodată fata vorbi. 


— Tommy! Nu era timidul „Dick” cu care i se adresase 
acestuia. Tommy, dragul meu, de ce-ai venit? 

— De ce-am venit, mă întrebi? Cred că era momentul să 
vin! spuse el în grabă. Ce înseamnă toate astea, Mary? În 
camera lui Dicky? Vreau să spun... 

— Domnul Cornfort e aici. 

— Ce înseamnă bezna asta? Unde dracu este lumina? 

Căută, bâjbâind, comutatorul, dar două mâini îi apucară 
braţul, trăgându-i-l înapoi. 

— Tommy, dragule, nu e voie! 

Îl duse pe tânărul uluit în cameră. De undeva, de afară, se 
auzi, slab, un fluierat. În câteva sărituri, Dick fu pe balcon. 
Nu văzu nimic alături, aşa că se aplecă să se uite în jos. 

Pe balconul salonului din casa lui Derrick se aflau doi 
oameni. Pipăiau peretele cu degetele. Îi fu imposibil să 
distingă de ce sex erau, atât de întunecate şi fără formă le 
erau siluetele. Văzu cum una din ele ridică mâna şi atinge 
zidul smălţuit. Se întâmplă un miracol. O parte a zidului se 
deschise ca o uşă! 

În timp ce urmărea fascinat această scenă, se ivi o a treia 
siluetă, pe care Dick o recunoscu imediat. Era omul care 
trăsese asupra lui în aceeaşi seară. Nu putea ajunge la el 
decât într-un singur fel. Trebuia să sară de pe balconul de 
sus în cel de jos. Nu ezită nici o secundă. Se şi afla de 
cealaltă parte a parapetului şi, preţ de o clipă, rămase 
atârnat în gol, ţinându-se cu mâinile de marginea de piatră. 
Îşi simţi degetele alunecând şi sări. 

Nu reuşi să aterizeze pe parapetul balconului de jos, căzu, 
lovi în cădere cu genunchii şi coatele pe omul cu mască, şi 
acesta trase un foc. Peste o clipă cei doi se rostogoleau, 
încleştaţi, în acel spaţiu îngust. Mascatul se lupta cu 
disperare. Dick apucase masca neagră şi trăgea de ea, dar 
simţi deodată două degete care căutau să i se înfigă cu 
cruzime în ochi şi îi dădu drumul. Iute ca fulgerul, mascatul 
se degajă; se auzi geamul spărgându-se în urma unei 
lovituri de picior şi, înainte ca detectivul să se poată ridica 


în picioare, mascatul intră în cameră. Dick reuşi să se ridice 
şi se repezi spre uşă, dar fu apucat de guler şi aruncat 
înapoi. 

— Prostule! şopti o voce în urechea lui. Nu ştii... 

Glop! Glonţul lovi rama uşii. Dick zări fulgerul de lumină în 
camera cufundată în întuneric şi simţi faţa arzându-i de 
cioburile geamului făcut ţăndări. Gâfâind, se lăsă tras la 
adăpost, pe balcon. 

Se auzeau acum fluierăturile poliţiei şi zări poliţiştii 
îndreptându-se în goană spre casă, din toate direcţiile. 
Eliberându-se de omul care-l ţinea strâns şi fără să se 
gândească la primejdie, se repezi în salon, scoţându-şi 
pistolul. Uşa era închisă, dar nu cu cheia. I se păru că aude 
zgomot jos... 

De data aceasta explozia a fost mai puternică. Agresorul 
lui renunţase la amortizor. Dick trase în beznă, o dată, de 
două ori, şi auzi un urlet de durere. Jos se trânti o uşă. 
Omul fugise, dar Dick se găsea pe urmele lui. Era întuneric, 
dar putea auzi gâfâitul întretăiat al celui urmărit: se 
îndrepta spre pivniţa de vinuri! 

În clipa în care îşi dădu seama încotro se îndreaptă 
duşmanul său, uşa se trânti cu zgomot şi auzi cum cade 
zăvorul. Nu exista altă intrare, şi nici o ieşire decât prin 
grădină. Ştia că acolo se află un poliţist, dar neînarmat... 

Fugi sus, deschise poarta pentru a da drumul detectivilor 
şi poliţiştilor în civil şi le dădu instrucţiuni. Apoi se întoarse 
în salon. Cineva aprinsese lumina. Mary, într-un 
impermeabil lung, negru, îl aştepta în capul scărilor. 

— Eşti rănit? O, Dick, ţi-am spus doar... 

— N-am Nimic. 

Gâfâia, capul îi vâjâia, obrazul tăiat îi era plin de sânge. îl 
văzu pe Henry venind din balcon, în mână cu o cărticică 
roşie. 

— Cred că aici se află o grămadă de bani, draga mea... 
începu el, dar îl zări pe Dick şi zâmbi afectuos. Bună 


dimineaţa, domnule Staines. Presupun că acum vom fi cu 
toţii arestaţi? 

— Nu cred, răspunse acesta. 

Văzuse pe masă, unde o pusese fie Henry, fie fata, o replică 
a acelui instrument ciudat - pompa cu vid. Era evident că-şi 
făcuse datoria cu succes. 

— Da, seiful era în afara casei, spuse Henry, o idee cât se 
poate de ingenioasă, deoarece astfel nu putea fi jefuit atât 
de uşor. Înţelegi? Am ajuns să bănuiesc asta după ce am 
cercetat arhiva municipală şi am găsit că defunctul domn 
Derrick ceruse ca în faţa casei sale să fie instalat un felinar 
cu lumină puternică, oferindu-se chiar să suporte 
cheltuielile, ceea ce, în cazul unui domn cu temperamentul 
lui, era o propunere demnă de reţinut. 

Continua să mângâie cărticica legată în roşu. 

— Ştiţi cumva unde poate fi găsit domnul Walter Derrick? 
întrebă el politicos. Dick îi dădu numele hotelului. 

— Se cade să vă dăm nişte explicaţii pentru libertăţile pe 
care ni le-am luat câteodată. Ascultaţi, credeţi că poliţiştii 
ar avea ceva împotrivă dacă domnul Cornfort ar veni şi el 
aici? Împreună cu el e o tânără domnişoară pe care as dori, 
fireşte, s-o vad. 

— Am şi trimis după fiica dumneavoastră şi după domnul 
Cornfort, spuse Dick. Aş dori acest volum. 

Henry îi dădu albumul cu coperţi din piele roşie. 

— O dată peretele exterior îndepărtat, deschiderea 
seifului nu mai prezenta vreo dificultate deosebită. De fapt, 
nici nu era încuiat. Luă de pe masă pompa de vid şi arătă 
spre acul de oţel din centrul ei. Acesta trebuie înfipt într-o 
găurică microscopică, teribil de greu de găsit pe întuneric, 
iar pompa de vid acţionează ca o clanţă. 

— Cum aţi găsit acest orificiu minuscul în perete? întrebă 
Dick. 

— Prin fotografiere cu teleobiectiv şi prin mărirea imaginii 
obţinute. A fost foarte simplu. Seiful din peretele exterior a 
fost, după cum spuneam, o idee cât se poate de ingenioasă. 


Ascultaţi, domnule Staines, în acest... recipient... se află o 
mare cantitate de bancnote şi cred că ar fi mai bine dacă 
oamenii dumneavoastră le-ar duce într-un loc mai sigur. 

Nu terminase încă de vorbit, când Cornfort intră 
şchiopătând în cameră, urmat de Tommy şi de fată. Pentru 
prima dată, Dick le vedea împreună, pe Mary şi pe sora ei. 
În ceea ce-l privea, n-ar fi putut cădea niciodată în greşeala 
lui Tommy. 

— Eşti sora de noapte, nu-i aşa? 

Fata aprobă din cap. 

— Jane de Villiers? 

Jane zâmbi şi aruncă o privire timidă spre tânărul, care 
rămăsese lângă ea, cu gura căscată de uimire. Tommy se 
holba de la o fată la cealaltă. Aceiaşi ochi, aceleaşi 
sprâncene, aproape aceeaşi culoare a părului; Mary de 
Villiers era, poate, de un blond ceva mai deschis. 

— Sfinte Sisoe! se bâlbâi el. Vreau să spun!... 

— Vrei să spui că eşti foarte mirat, Tommy. În ochii lui 
Mary lucea o urmă de zâmbet. Cât despre mine, sunt teribil 
de dezamăgită că detectivul-inspector Richard Staines nu 
zace pe jos, leşinat! I se adresă, rugătoare, lui Dick. 

— Să nu-mi spui că ştiai? 

— Ba da, ştiam. 

— Dar cum? 

În pofida momentului plin de încordare, într-o situaţie 
plină de atâtea primejdii pentru ea şi pentru cei pe care îi 
iubea, curiozitatea feminină le depăşea pe toate. 

— Nu ne-ai văzut niciodată împreună; sărmana Jane a dus 
o viaţă de groază, luni de zile. Nu ieşea niciodată decât 
atunci când eram eu plecată. Cum de-ai ştiut? îl sfidă ea. 

— Întrebi serios? 

Ea aprobă, pe jumătate, ca şi când îi era teamă de 
răspuns. 

— Atunci am să-ţi spun... altă dată! Singura lămurire pe 
care ţi-o pot da este că atunci când o femeie spune cuiva 


unele lucruri pe un peron de gară şi, imediat după aceea, 
afli că s-a logodit cu altcineva, cred... 

— Cred că vom vorbi despre asta altă dată, spuse ea 
grăbită. Faţa palidă i se îmbujoră. Îl cunoşti pe tatăl meu? 
Făcu un semn spre Henry. 

Dick privi spre Henry şi râse. 

— Da, îl cunosc destul de bine. Numele lui e Henry de 
Villiers; este şeful Biroului de detectivi de Villiers din Cape 
Town. 

— Şi Johannesburg, murmură Henry. Avem de asemenea 
sucursale la Durban, Pretoria şi Kimberley. Nu vrei, totuşi, 
să examinezi albumul? E aici cineva foarte interesat. 

Zărind volumul cu coperţi roşii, domnul Cornfort se lăsase 
să cadă într-un fotoliu, dar acum se ridică în picioare şi 
întinse o mână, care tremura, pentru a-l lua de la Dick. 

Întoarse repede paginile, dar la un moment dat se opri. Pe 
pagina respectivă erau patru rânduri de amprente, aşezate 
unele sub celelalte, dar el indică al treilea rând de 
amprente. Cu scrisul lui ascuţit, bătrânul Derrick aşternuse 
următoarele cuvinte: 

Fiul meu, Walter Derrick 

— Ale cui sunt aceste amprente? întrebă Dick. 

— Ale mele, răspunse Cornfort, cu o voce abia şoptită. 

CAPITOLUL XXI. 

Tocmai în acel moment, un ofiţer de poliţie dădu buzna în 
cameră. 

— Cred că l-au curăţat pe Minns, spuse el. 

Mary scoase o exclamaţie de groază. 

— Tată... pe acolo a fugit! 

— Unde e Minns? întrebă Dick. 

— E în bucătărie. Cred că a fost împuşcat. 

Într-o clipă Dick se afla lângă rănit. Minns zăcea pe spate. 
Era fără cunoştinţă, iar haina îi era îmbibată de sânge. 

— Lasă-mă să văd, te rog. Era Mary. Îngenunche lângă 
majordom, îi scoase haina şi cămaşa şi examină rapid rana. 


— Nu cred că e foarte grav. Vrei să spui unuia din oamenii 
tăi să cheme o ambulanţă? 

Cu degetele ei rapide şi îndemânatice, Mary pansă rana 
iar Dick, urmărindu-i mâinile, îşi dădu seama că asistă la 
repetarea scenei din noaptea în care Lordy Brown fusese 
găsit în camera de la etaj. 

— Dar cum s-a întâmplat? 

— Aruncă o privire în camera lui şi cred că ai să înţelegi, 
spuse ea încet. 

Dick intră în încăperea de lângă bucătărie care era, de 
fapt, un mic dormitor. Mobila era obişnuită iar Dick văzu că 
patul care, în mod obişnuit trebuia să-şi fi avut locul într-un 
colţ, era tras în mijlocul camerei. Covorul fusese dat la o 
parte şi se vedea o deschizătură în podea. îndreptă lanterna 
în jos şi văzu că dormitorul majordomului era direct 
deasupra pivniţei de vin a lui Derrick. 

Trebuie să fi fost un timp când pivniţa era comună pentru 
ambele case. Îşi aduse aminte acum de lipsa pivniţei în casa 
lui Tommy, fapt care i se păruse curios atunci când îl aflase 
pentru prima dată. 

În timp ce examina deschiderea, fata i se alătură. 

— Pe aici intram, explică ea. Minns ne-a lăsat de multe ori 
să trecem prin casa ta. 

La întrebarea lui, ea scutură din cap. 

— Nu, trecerea asta subterană am folosit-o o singură dată. 
Sărmanul Minns! 

— Dar de ce? 

— Îl cunoştea pe Walter Derrick, spuse ea încet. Au fost 
amândoi pe vremuri valeţi la Cape 'Town. 

Apoi Dick îşi aduse aminte de cele ce-i povestise Minns. 

— Adevăratul Walter Derrick este într-adevăr prietenul 
nostru de sus, continuă ea, cel căruia îi spui „Cornfort”. 
Celălalt Walter Derrick... 

— Este Herman Lavinski, spuse Dick. Bănuiam asta. Am 
fost sigur astă-seară, când l-am găsit în faţa uşii de la 
intrare. Suntem proşti amândoi: eu pentru că nu l-am 


arestat, iar el pentru că-şi închipuie că n-am observat 
absenţa oricărei urme de pantofi udaţi de ploaie pe trepte. 
Acest lucru spunea limpede că nu fusese afară, în ploaie, şi 
că deci n-avea cum să fi venit de afară din ploaie. 

Mai era încă un rănit, în afară de Minns, află el imediat 
după aceea. Auzind primele ecouri slabe ale schimbului de 
focuri, detectivii din strada înfundată blocaseră uşile 
garajului. Dar imediat uşa se deschise şi o voce agitată îi 
chemă înăuntru. Abia apucaseră să intre doi, că uşa se 
închise. În timp ce unul din ei căuta zăvorul, auziră 
zgomotul unei maşini în mişcare. 

La intrarea în fundătură, un al treilea detectiv încercase 
să-i blocheze calea, dar fusese trântit la pământ. 

— Bineînţeles că Walter nu este la hotelul lui. Nu există 
decât o singură posibilitate să-l prindem, înainte ca el să 
mai poată întreprinde ceva, şi anume să telefonăm poliţiei 
din Sussex. 

— Crezi că se va îndrepta spre Keyley? întrebă Mary. Ştiu 
eu? Bănuiesc că a pregătit totul. L-am văzut de două ori 
într-o barcă cu motor, dar n-am reuşit să aflu unde o ţine. 

— De ce nu v-aţi adresat poliţiei de la bun început? 

Apoi Dick puse o întrebare care îl preocupase de când 
preluase acest caz. 

Ea scutură din cap. 

— E foarte uşor de răspuns la această întrebare. Era 
singurul lucru pe care nu-l puteam face atunci, deşi îl 
putem face acum. Nu înţelegi că domnul Cornfort, aşa cum 
îi spuneţi voi, este un evadat? Fusese condamnat în 
Rhodesia, la închisoare pe viaţă, pentru omucidere. 

— Dar, draga mea, spuse el în cele din urmă, atunci 
înseamnă că trebuie să fie arestat din nou. 

— Cred că acest lucru este inevitabil, răspunse ea. 

Obţinerea legăturii cu poliţia din Sussex se dovedea a fi 
dificilă, iar când reuşiră, după trei sferturi de oră, să obţină 
pe cine căutau (pentru Sussex există două secţii de poliţie, 


şi niciuna din ele nu era cea care le trebuia) aflară că, de 
fapt, Keyley nu ţinea de Sussex, ci de Surrey. 

Între timp, sosise Bourke. 

— Avem nevoie de o maşină rapidă, începu Dick. 

— O am la colţul străzii, spuse Mary. Dragul meu, cum îţi 
închipui că reuşeam să ajung din Lowndes Square la 
Brighton cu trei minute înaintea lui Tommy şi a ta? Şi cum 
crezi că am fost de atâtea ori mai rapidă decât trenul tău? 

— Cine conduce? întrebă Dick, iar ea zâmbi. 

În toată viaţa lui nu a mers cu o viteză atât de mare ca în 
noaptea aceea. Mary stătea la volan, cu ochii aţintiţi asupra 
drumului. Totul din jur trecea zbor pe lângă ei. O singură 
dată, Dick se suci îngrijorat pe banchetă, dar vocea lui 
Henry îl linişti. 

— Fiica mea conduce foarte bine, îl asigură el. A câştigat 
trei raliuri în Africa. 

După un timp necrezut de scurt, ajunseră la porţile de 
intrare ale domeniului Keyley, iar Dick scoase un suspin de 
uşurare, căci ultimele două mile fuseseră parcurse numai 
cu lanternele aprinse. 

— În orice caz, trebuie să ne fi auzit, spuse Mary, coborând 
din maşină. 

Cei trei ofiţeri de poliţie în civil, care veniseră cu ei în 
maşină, îşi manifestau cu volubilitate uşurarea că voiajul 
periculos se sfârşise. În tăcere şi în şir indian, se îndreptară 
cu toţii spre casă, ţinându-se în umbra boschetelor ce 
mărgineau aleea aşternută cu pietriş. Nu se zărea nici o 
lumină la ferestrele casei şi nici un semn că s-ar fi aflat 
cineva acolo. 

Dick nu se îndoia că omul lui acolo era. Se oprise în drum, 
cercetând cu lanterna pietrişul de pe alee şi văzuse urme 
proaspete de cauciucuri. Găsiră maşina trasă lângă peron, 
cu farurile stinse, cu radiatorul cald încă. 

Apoi, cum stăteau vorbind în şoaptă, o lumină apăru 
concomitent la geamurile celor trei ferestre de la parter. 
Salonul, remarcă Dick în gând şi aşteptă. O altă lumină 


apăru în geamul semicircular de deasupra intrării. Dick 
aşteptă şi văzu uşa deschizându-se încet. 

„Domnul Walter Derrick” se afla în prag. Era în cămaşă. 
Una din mâini îi era înfăşurată într-un pansament gros. 

— Intraţi, vă rog. 

Era acelaşi Walter jovial din ziua în care Dick îl cunoscuse 
la Brighton. 

— V-am văzut farurile şi v-am auzit motorul. L-aţi adus şi 
pe decrepitul domn Cornfort? Nu? Ce păcat! O văd oare aici 
pe domnişoara Dane, sau pe domnişoara Mary de Villiers? 
Dar iată-l şi pe vechiul şi dragul meu prieten Henry, 
îngrijitorul! 

Întoarse spatele vizitatorilor săi şi o luă înaintea lor, spre 
salon. 

— Acest pistol este cu totul inutil, de Villiers, remarcă el cu 
un zâmbet care nu prevestea nimic bun, dar avertismentul 
nu avu nici un efect asupra lui Henry care-şi ţinea pistolul 
automat aţintit asupra celuilalt. 

— Presupun că mă veţi aresta? Pe baza cărei acuzaţii? 

— Omucidere, fără îndoială, va fi una din acuzaţii, spuse 
Dick. Mai există de asemenea acuzaţia de substituire 
frauduloasă de persoană, dar cred că-ţi vom veni de hac cu 
omuciderea. 

— Un şantajist şi sărman prostănac. O cauză nedemnă 
pentru o execuţie. Aici, cred, vei avea dificultăţi, domnule 
inspector. Dacă sunt asasin, asta înseamnă că trebuie 
neapărat să fac lucrurile de mântuială. Aş fi putut de două 
sau de trei ori să termin cu dumneata, Henry; îmi atribui 
probabil o predilecție pentru spectaculos? Bomba, 
presupun că mă bănuiţi de asta, ar fi fost, în mod sigur, o 
metodă excelentă de a scăpa de nişte oameni incomozi. Nu 
vreţi să închideţi uşa? E curent. 

Unul din detectivi, la un semn al lui Dick, închise uşa. Pe 
un al doilea, Dick îl postă în cealaltă parte a încăperii, lângă 
ferestre. 


— Sunt neînarmat. După cum spuneam, de Villiers, asta e 
pură melodramă, continuă falsul Derrick, trăgând cu ochiul 
la pistolul sud-africanului: Ce se va întâmpla acum? 

Ceva se şi întâmplase cu el. Părea să aibă dureri. 

— Eşti rănit? 

Scutură din cap. 

— Nimic serios, spuse el, detaşat. Cât voi lua pentru toate 
astea? Şapte ani? În fond, substituirea de persoană este 
ceva minor. 

— Te voi acuza de uciderea lui Lordy Brown, spuse Dick, 
dar celălalt zâmbi. 

— Nimeni nu m-a văzut omorându-l pe Lordy sau pe vreun 
alt Brown. Omul este un hoţ intrat în casa mea şi era 
înarmat. Aveam toate justificările să-l ucid, asta 
presupunând că l-am împuşcat eu. Îţi spun că nu ai nici o 
dovadă că l-am ucis pe Brown. Îţi spun de asemenea că 
prietenul dumitale, Henry de Villiers, împreună cu fiica lui, 
se aflau de asemenea în casă în noaptea aceea şi ar putea fi 
tot atât de vinovaţi ca şi mine. Cunosc suficient de bine 
legea, domnule inspector Staines, pentru a ştică nu ai 
suficiente dovezi nici măcar pentru a spânzura o pisică. 

Dick ştia toate acestea la fel de bine. 

— Te salut ca pe binefăcătorul meu! Falsul Derrick trimise 
un zâmbet în direcţia lui Dick. Glontele acela al dumitale 
mi-a făcut un serviciu grozav. Observ că eşti puţin 
nedumerit de afirmaţia mea, dar vei înţelege mai târziu. 
Mai ai vreo acuzaţie împotriva mea? Aruncarea bombei n-o 
poţi dovedi. Declar, pur şi simplu, că nu eu sunt cel vinovat. 

— Mai este o chestiune măruntă, domnule Herman 
Lavinski, observă Dick încet, şi anume asasinatul din 
Slough, un casier împuşcat cu sânge rece şi jefuit de bani. 
Pe pistolul respectiv s-a găsit o amprentă. O săptămână 
după asasinat, ai plecat în Africa de Sud sub numele de 
Cleave. 

— Şi unde e dovada împotriva mea? 


— Dovada e uşor de obţinut. Amprenta degetului dumitale 
mare va fi o dovadă suficientă ca să fii condamnat. Omul 
continua însă să zâmbească; încet, îşi desfăcu pansamentul 
însângerat de pe mână. 

— Un glonte norocos pentru mine, spuse el, iar Dick privi 
şi tresări. Glontele lui, tras la întâmplare, înlăturase orice 
dovadă. 

CAPITOLUL XXII. 

Nimeni nu a descris vreodată scena care a urmat după ce 
adevăratul Walter Derrick descoperise că tatăl lui s-a 
recăsătorit. Cearta a fost înverşunată; era vorba de bani, 
căci Walter era extravagant, şi aceasta dintr-un motiv 
ciudat. Avea acelaşi spirit înclinat spre experimente ca şi 
tatăl lui, dar experimentele lui costau bani, căci erau 
consacrate studierii metalurgiei, în special recuperării 
aurului. Părăsise casa tatălui său, cu gândul de a nu se mai 
întoarce niciodată, şi se îmbarcase pe un vapor spre Africa 
de Sud, în clasa a treia. După un an de peregrinări, 
ajunsese în regiunea Tanganika, unde trecuse prin cea mai 
extraordinară aventură. 

A prospectat timp de 18 luni, adăpostindu-se vara, ca şi 
iarna, într-un cort, scoțând din pământ exact cât îi trebuia 
să-şi plătească „băieţii” şi să poată înlocui caii, care piereau 
ca muştele. lar apoi, întâmplarea l-a făcut să cunoască un 
om care sosise în această regiune slab populată din cu totul 
alte motive. 

„Joe Cleave” se prezentă acest bărbat şi era un tovarăş 
plăcut. La început, era tăcut, puţin nervos, iar Walter 
Derrick avea impresia penibilă, fără un motiv anume, că 
tovarăşul lui fugea din calea justiţiei, dar în peregrinările lui 
prin Rhodesia de nord mai întâlnise şi alţi bărbaţi de al 
căror trecut nu era sănătos să te interesezi. 

Cleave era urmărit de ghinion, iar la un moment dat făcu 
aluzie la faptul că era căutat de poliţia din Cape Town, 
probabil pentru furtul argintăriei de care fusese acuzat 
Minns. Aceasta era una din caracteristicile lui: mereu şi 


mereu scăpa de justiţie, prin metoda simplă de a îndrepta 
bănuielile asupra unor nevinovaţi. Era asasin, hoţ şi, mai 
presus de orice, un mânuitor nemilos al pistolului. 

Ştia câte ceva despre căutarea aurului şi se părea că 
fusese un timp la Johannesburg, iar o dată pomeni ceva vag 
despre minele de platină din Caucaz. 

Derrick descoperi că ştia câteva limbi, dar nu lăsa ca 
bănuielile sale să ştirbească relaţiile lor prieteneşti de 
fiecare zi. 

Cei doi bărbaţi dădură peste o fâşie de teren aluvionar 
care promitea să-i îmbogăţească. Trei luni mai târziu veni 
deziluzia. Aurul, care fusese abundent la început, se 
împuţină şi dispăru cu totul, iar ei se gândeau să-şi ridice 
tabăra şi să meargă fiecare pe drumul lui, când Walter, 
cutreierând după hrană, fu atacat de un leu bătrân. Reuşi 
să gonească fiara, însă numai după ce aceasta îi sfâşiase 
gamba, o rană de pe urma căreia rămăsese cu un 
şchiopătat permanent, o coincidenţă stranie, deoarece tatăl 
lui suferea de aceeaşi infirmitate. Era adevărat că Lordy 
Brown îi venise în ajutor şi-l cărase înapoi în tabără. Era de 
asemenea adevărat că Lordy dispăru după trei sau patru 
zile, luând cu el un săculeţ cu aur, pentru care cei doi 
bărbaţi trudiseră atât de greu. 

Derrick se îmbolnăvi grav din cauza rănii şi căzu în delir. 
Probabil că în acea perioadă îşi divulgase identitatea şi 
istorisise criminalului interesat, care-i era tovarăş, povestea 
tatălui său. E sigur că, în timp ce zăcea bolnav, sosiseră 
scrisori pentru Derrick şi că una fusese, fără îndoială, din 
partea bătrânului. Îşi pierduse aproape complet vederea, 
de-abia mai auzea, şi, simțind moartea apropiindu-se, 
căutase să se împace cu unicul lui fiu. Nu încăpea nici o 
îndoială că această scrisoare fusese citită de Cleave şi că, 
aşteptând ca tovarăşul său să moară, un plan se formă în 
mintea lui. 

Într-o noapte părăsi tabăra, crezându-şi prietenul în comă, 
şi luă cu el atât cât putea duce din lucrurile lui Derrick. 


Avea un drum lung de străbătut şi avea nevoie de bani, nu 
numai să ajungă la ţărmul oceanului, dar şi pentru a-şi 
putea face apariţia în Anglia. Terenul trebuia recunoscut. 
Trebuia să descopere ceva despre bătrân; dar mai ales 
trebuia să se asigure de adevărul celor spuse de Walter în 
delir, anume că nu avea prieteni. 

Cu această dilemă, Cleave ajunse la marginea unei tabere 
de mineri şi dădu peste un căutător de aur care zăcea beat 
la marginea drumului. Nu se zărea nimeni. Cleave îi răscoli 
buzunarele şi fu bine răsplătit pentru această osteneală, 
deoarece omul vânduse de curând un număr de parcele 
unui sindicat din Tanganika. În timp ce se îndepărta, beţivul 
îşi dădu cumva seama de ceea ce se întâmplase. Primul 
semn că victima lui era vie şi trează fu un glonte care-i 
trecu pe lângă tâmplă. Ripostă tot cu un glonte, şi omul se 
prăbuşi. Dar nu-şi dăduse seama că se afla atât de aproape 
de aşezarea minieră şi că atâţia oameni auziseră focurile de 
armă. Abia ajunsese la adăpostul unei păduri, cu fu luat la 
ochi de urmăritorii săi, care trăgeau în el. O luă la goană 
prin pădure, cu urmăritorii după el, îndreptându-se în unica 
direcţie de care era sigur, spre tabăra unde-şi lăsase 
prietenul pe moarte. 

Cu urmăritorii din ce în ce mai aproape, intră gâfâind în 
cort şi-l găsi pe Walter Derrick complet îmbrăcat, aşezat pe 
marginea patului. 

Derrick nu-şi amintea de cele întâmplate. Când îşi 
recăpătă cunoştinţa, se afla într-un pat la spitalul închisorii, 
acuzat de asasinat şi jaf. La sosirea urmăritorilor avea în 
mână un pistol, în care fură găsite două cartuşe goale, iar 
roadele jafului comis asupra celui ucis erau pe pat. Nimeni 
nu-l văzuse la faţă pe ucigaş... 

Negştiind prea bine ce se petrecea cu el, Walter Derrick se 
pomeni în sala unui tribunal, ascultând o sentinţă de 
condamnare la moarte. Fusese acuzat sub numele de 
Cleave, nume pe care-l acceptase. El însuşi aproape credea 


că, în timpul delirului său, se va fi făcut vinovat de crimă şi 
voia să cruţe de consecinţe numele tatălui său. 

Ulterior afla de ce i se spunea Cleave; în momentul 
arestării sale, fusese singurul nume pe care-l rostise. 
Probabil că strigase după tovarăşul său dispărut, dar şeriful 
din localitate nu ştia că are un tovarăşi. Între timp, Cleave 
ajunsese la ţărmul oceanului, lăsând în urma lui un şir de 
prăvălii jefuite, iar la Cape Town dispăruse. 

Trecură doi ani de închisoare, până când adevăratul 
Walter Derrick reconstitui treptat cele întâmplate, din 
fragmentele lui de amintiri. 1 se permitea să citească ziare 
(a petrecut o mare parte a acestui răstimp în spital) şi într-o 
bună zi citi într-un ziar despre moartea tatălui său şi văzu 
sub o fotografie acest text: „Domnul Walter Derrick, care 
moşteneşte o avere uriaşă, după încetarea din viaţă a 
tatălui său”. 

Recunoscu imediat pe omul din fotografie. Era Cleave. Şi 
deodată totul se limpezi. Era la închisoare. Incapabil să-şi 
dovedească nevinovăția. Încercă să trezească interesul 
medicului, şi apoi al preotului închisorii. Primul se amuză 
sincer, iar al doilea încercă să-l liniştească, pentru că, în 
închisoare, era considerat puţin nebun. De fapt numai acest 
diagnostic de alienat mintal îl salvase de la eşafod. 

Timp de trei luni făcu planuri. Într-o noapte furtunoasă, 
când tunetele nu mai încetau şi fulgerele se succedau fără 
întrerupere, escaladă zidul care înconjura închisoarea şi se 
pierdu prin locuri neumblate. I-au trebuit cinci luni să 
ajungă la Cape Town, 153 de zile de privaţiuni şi de groază. 
Era pe jumătate înnebunit, complet epuizat când, într-o 
noapte, pătrunse într-o grădină frumoasă şi se prăbuşi în 
pragul casei singurului om care-l putea ajuta. 

Îl găsi Mary Dane. Fusese infirmieră într-un spital din 
Cape Town şi renunţase recent la slujba ei pentru a-şi ajuta 
tatăl, care, de altfel, se afla într-o ascensiune rapidă. 

De Villiers era cel mai mare detectiv pe care-l dăduse la 
iveală Africa de Sud. Iniţial detectiv-inspector la Kimberley, 


ieşise din poliţie şi îşi deschisese un birou, pe vremea când 
fetele erau încă mici. 

Îl culcară pe bărbatul fără cunoştinţă într-un pat, iar 
Henry de Villiers ar fi chemat o ambulanţă care să-l ducă la 
spital, dacă Mary nu ar fi intervenit. 

După patru zile, un om slăbit şi disperat îi spuse lui Henry 
povestea lui, îi istorisi totul, inclusiv evadarea din 
închisoare. De Villiers fu mai întâi sceptic, dar Mary Dane, 
cu intuiţia ei feminină, era sigură că spunea adevărul. Nu 
exista decât o singură dovadă a identităţii sale şi o speranţă 
destul de mică privind obţinerea ei. Era vorba de acel 
album de familie. Ştia că tatăl lui avea albumul, ştia, în chip 
nebulos, că există un seif ascuns în casă şi că, în acest seif, 
bătrânul ţinea documente şi hârtii personale. 

Dacă falsul Walter Derrick găsise seiful, nu mai era nici o 
speranţă. De Villiers examină întreaga poveste. Făcu unele 
cercetări prin intermediul unui agent din Londra. El însuşi 
se deplasă la locul crimei, puse întrebări localnicilor şi 
descoperi că numitul Cleave existase realmente. Urmări 
drumul asasinului spre sud, verifică datele, şi, după acestea, 
într-o seară, hotări: 

— Fac o încercare cu dumneata, Derrick. Medicul mi-a 
spus să-mi iau o vacanţă şi cred că tocmai o asemenea 
vacanţă îmi trebuie. Mă va costa 5 000 lire şi ne vom 
pomeni probabil cu toţii în închisoare. Onorariul meu va fi 
de 50 000 lire dacă reuşim, nimic dacă eşuăm. 

Într-un perfect stil de afaceri, semnară, în acest sens, un 
document remarcabil. Sosiră în Anglia şi Mary fu aceea 
care propuse căruciorul galben. Acesta îl va ţine pe Derrick 
departe de privirile oamenilor şi va oferi acestor patru 
persoane un motiv să fie împreună. Jane, care era cu un an 
mai mică decât sora sa, era infirmieră de noapte şi 
desemnată de Mary ca o dublură a ei. 

— A fost alibiul meu permanent. Ori de câte ori ştiam că 
voi fi văzută, probabil, la Londra, luam toate măsurile ca ea 
să fie văzută la o distanţă de 80 de kilometri. Ea a fost 


aceea care a dansat la balul de la Brighton, eu i-am luat 
locul zece minute înainte de sosirea ta. Sărmana Jane! 
Detesta toată povestea asta, este nervoasă din fire şi, apoi a 
complicat lucrurile şi mai mult, îndrăgostindu-se de Tommy! 
O, da, inelul ei îl purtam. Iată de ce logodnica lui Tommy era 
atât de afectuoasă noaptea, şi atât de rece, ziua. Îmi place 
Tommy, dar nu pot suporta să pună mâna pe mine! 
Sărmanul, se simţea foarte jignit! 

— Nu ştiu cum a început Lavinski să suspecteze că-l 
cunoşteam, cred că abia după ce i-a povestit cineva despre 
albumul familiei. 

— Bătrânul inspector Endred a fost vinovatul, spuse Dick. 

Ea aprobă din cap. 

— Sau poate chiar înainte? Se poate să fi recunoscut pe 
adevăratul Derrick, în cărucior. Se poate să fi telegrafiat în 
Africa de Sud pentru a cere informaţii despre de Villiers. 
Probabil că i-a spus Lordy Brown. 

— Tu l-ai găsit pe Lordy Brown? 

Ea aprobă din nou. 

— A murit scurt timp după ce l-am dus în casă. Când l-am 
auzit gemând, m-am îngrozit. Am făcut tot posibilul să-l 
salvez. M-a recunoscut, fireşte; m-a rugat să trimit soţiei 
sale banii pe care-i avea în buzunar, dar nu a vrut să-mi 
spună cine îl împuşcase. Respectase vechiul cod al 
criminalilor, „nu spune nimic”. Tata îi ceruse de două ori să 
facă o declaraţie, dar a refuzat. După cât mi-am putut da 
seama, avusese loc o ceartă; şi, sunt sigură, deşi Lordy nu 
ne-a spus-o, că i-a cerut să vină pe ascuns în casă, unde-l 
aştepta Lavinski, probabil pentru a-i oferi bani în schimbul 
tăcerii sale. Când ţi-ai dat seama? întrebă ea. 

— Mi-am dat seama în parte, spuse Dick, atunci când a 
reieşit că Lavinski nu ştia că tatăl lui şchiopăta! La 
întoarcerea lui din Africa, bătrânul probabil că nu se mai 
scula din pat. Obişnuia să-şi rezolve toate afacerile în birou, 
unde cred că avea întâlnirile lui clandestine cu soţia lui 
secretă. lar Lavinski nu ştia nimic despre ea! A fost al doilea 


indiciu pentru mine. A inventat numele ei, „domnişoara 
Constable”, la inspiraţia momentului. 

— Ce se va întâmpla cu el? întrebă Mary după o pauză. 

Dick scutură din cap. 

— Nu ştiu. Va fi teribil de greu să obţinem o condamnare. 
Procurorul nu va permite acuzaţia de asasinat. El speră că 
juriul nu va da verdictul de vinovat şi că după aceasta nu 
vom putea, fireşte, să venim cu altă acuzaţie. Va fi, probabil, 
condamnat la închisoare pe viaţă. 

Prin trupul ei trecu un tremur. 

— Toată copilăria mi-am petrecut-o în această atmosferă 
de detectivi şi anchete; şi cred că-mi voi petrece astfel toată 
viaţa. Dar, Dick, această idee a ta, să facem căsătoria 
împreună, tu cu mine şi Tommy cu Jane - trebuie să 
renunţăm la ea! lommy nici nu vrea să audă. Moare de 
spaimă că s-ar putea, din greşeală, să mă ia pe mine. 


SFÂRŞIT 


1 Căruţaş (în limba engleză.).