Edgar Wallace — Omul de la Carlton

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


OMUL DE LA „CARLION” 


PARTEA I. 

Harry Stone, omul care mai era cunoscut şi sub porecla de 
Harry Cameristul, lucrase un timp ca agent al poliţiei 
secrete din Rhodesia. Când s-a descoperit, însă, că lucra 
mână-n mână cu nişte delincvenţi, cariera lui de detectiv 
luase sfârşit. De altfel, nici nu durase decât două luni. Ar fi 
trebuit să fie deferit justiţiei, dar tocmai atunci poliţia era 
grozav de interesată să nu se ajungă la un scandal public, 
atrăgându-se atenţia asupra neregulilor existente în cadrul 
instituţiei. Aşa se face că, în momentul când Stone luase un 
tren de noapte spre Capetown, l-au lăsat să plece 
nevătămat şi nici mai târziu nu şi-au dat osteneala să 
folosească acest prilej pentru a pune mâna pe el. 

Harry se îndreptă spre sud, având în buzunar trei sute de 
lire sterline, de care făcuse rost pe căi, evident, necinstite, 
cu speranţa că va da undeva de Lew Daney, un hoinar fără 
căpătâi, un artist foarte talentat dar nu prea norocos. Însă 
Lew părăsise de mult acele locuri. Era tocmai pe cale să 
organizeze o serie de spargeri, care aveau să stârnească 
mult mai multă vâlvă decât încercarea lui de a pătrunde la 
seifurile băncii din Johannesburg. Între timp, învățase 
multe, şi acum îşi organiza metodic toate acţiunile. Harry se 
întoarse înapoi la Salisbury, prin Beira şi Massi-Kassi, dar 
avu ghinion, căci căpitanul Timothy Jordan, şeful poliţiei 
judiciare din Rhodesia, îl căută personal la hotel. De cum 
intră, acesta îi spuse: 

— V-aţi înscris în registrul hotelului sub numele de 
Harrison, dar adevăratul dumneavoastră nume este Stone. 
Ce mai face bunul dumneavoastră prieten Lew Daney? 


— Habar n-am de cine vorbiţi - răspunse Harry 
mMorocănos. 

Timothy Jordan zâmbi. 

— Mă rog, fie cum vreţi. Oricum, trenul spre teritoriul 
portughez pleacă peste două ore. Pe ăsta o să-l luaţi. 

Harry nu ştia ce să răspundă, dar nu-l contrazise pe 
Jordan. Nu-l cunoscuse personal până acum, dar auzise 
multe despre acest funcţionar energic şi destoinic. 

Tim Jordan era un om înstărit, s-ar putea spune chiar 
bogat, aşa că-şi putea permite luxul de a fi cinstit şi 
conştiincios. Cerceta toate fotografiile indezirabililor şi ale 
celor împotriva cărora se emiseseră mandate de arestare şi 
era mereu prezent la sosirea şi plecarea trenurilor 
personale. De obicei găsea câte unul pe care-l expedia din 
Rhodesia sub escortă. Fotografia lui Harry ajunsese în 
mâinile lui tot pe linie de serviciu. 

La Beira, Stone se îmbarcă pe un vapor ce făcea cursa 
între Durban şi Greenock. Ar fi vrut cu totul altceva, dar la 
Londra se întâmplaseră mai multe lucruri neplăcute, aşa că 
n-avea chef să debarce în niciunul dintre marile porturi, 
unde să cadă imediat sub ochii Scotland Yard-ului. Oricât de 
ocupată era, şi era, într-adevăr ocupată până peste cap, 
poliţia mai avea, totuşi, câţiva oameni la dispoziţie, care să 
fie cu ochii pe vasele de pasageri când acestea ancorau. 

La câteva zile după ce Harry tocmai îşi găsise şi închinase 
o locuinţă convenabilă la Glasgow, comandantul Cowley de 
la Scotland Yard îi convocă la o şedinţă pe toţi inspectorii 
şefi din subordinea sa. Când toţi se adunară, începu: 

— Este a doua mare spargere în decurs de două 
săptămâni. Trebuie să fie vorba de aceeaşi bandă. Dacă 
gangsterii nu aveau, din întâmplare, ghinion, lovitura le-ar 
fi reuşit în mod strălucit. 

Comandantul făcea aluzie la spargerea de la Northern 
Counties Bank. Un paznic de noapte şi un poliţist, care 
tocmai îşi făceau rondul, fuseseră împuşcaţi cu sânge rece, 
după care, bandiții deschiseseră uşile şi pătrunseseră la 


seifuri. Dar se osteniseră în zadar, căci banca fusese 
înştiinţată de spargere cu o zi înainte, şi o mare sumă de 
bani fusese pusă în siguranţă în alt loc. 

— Aţi citit cumva articolele din presă? întrebă grav 
inspectorul-şef Pherson. Dar în tonul lui se distingea şi o 
undă de sarcasm. 

Cowley îşi duse enervat mâna la frunte. 

— Dar e firesc să citesc tot ce scriu ziariştii despre astfel 
de cazuri! 

Cei de la Scotland Yard erau supăraţi că nu fuseseră 
convocați şi ei la această consfătuire a poliţiei locale. Poliţia 
locală nu este obligată să solicite prezenţa la o consfătuire a 
reprezentanţilor Scotland Yard-ului. Dimpotrivă, Scotland 
Yard-ul este obligat, prin regulament, să nu facă nici într-un 
fel concurenţă poliţiei din provincie. Nici în cazul spargerii 
de la Northern Counties Bank, nici al celei de la Mersey 
Trust Company, nimeni nu făcuse apel la Scotland Yard. 

— Vom auzi curând de o a treia spargere importantă - 
continuă Cowley, după o scurtă pauză. Toate aceste delicte 
sunt pregătite de multă vreme, dar eu aş vrea doar să ştiu 
cine le organizează. 

Formidabilul organizator era Lew Daney, dar nimeni nu se 
gândea la el, căci poliţia nu-l cunoştea încă. Doar Harry 
Stone ştia de existenţa lui, dar nici nu se gândise să 
„raporteze” despre asta Scotland Yard-ului - avea ceva mai 
bun de făcut decât să ajute poliţia să pună mâna pe un om 
care valora cât o mină de aur. Curând avu loc şi a treia 
spargere, cu deplin succes. 

Lower Clyde-Bank îşi avea sediul într-un fel de palat, în 
Glasgow. Pe o ceaţă deasă, într-o joi seara, între ora 21 şi 
zorii zilei următoare, până pe la ora 4, depozitul subteran 
nr. 2 al băncii fusese forţat şi curăţat până şi de ultimul 
gologan. Bandiţii puseseră mâna pe una sută douăsprezece 
mii de lire sterline, başca pe un important depozit al băncii 
din Dusseldorf, bani păstraţi în două seifuri uriaşe. 


Amândoi paznicii dispăruseră. Cum, pe la ora 4 dimineaţa, 
nu se folosiseră de ceasul de control, poliţia se alertase şi 
trimisese imediat o brigadă de intervenţie rapidă la faţa 
locului. Dar abia după trei ore doi paznici au fost 
descoperiţi în cabina unui lift: fuseseră împuşcaţi în 
imediata apropiere. 

Un singur om ar fi putut da poliţiei unele informaţii: Harry 
Stone. 

În seara cu pricina, când se întorcea spre casă, văzuse un 
vehicul mare care rula cu viteză redusă pe lângă bordura 
trotuarului şi se oprise în momentul când trecuse pe lângă 
el. Chiar în clipa aceea, zărise un om care venea în direcţia 
lui. Figura i se păruse cunoscută. Se întrebase unde anume 
îl mai întâlnise, mai făcuse câţiva paşi, apoi se întorsese 
brusc. Între timp, un alt individ, care purta un sac greu în 
spinare, îşi făcuse apariţia. Un al treilea tocmai traversa în 
fugă strada. Toţi trei se urcaseră în maşina aceea 
misterioasă, care schimbase brusc direcţia şi demarase în 
viteză. 

Fusese Lew Daney! Când Harry îl cunoscuse, purta 
mustață. Totul era limpede. Lew tocmai comisese o 
spargere! Era primejdios pentru Harry să mai rămână prin 
apropiere, chiar dacă se afla în posesia unui revolver şi ştia 
să se folosească de el. Dar n-avea nici un chef să se lase 
arestat de poliţie. 

A doua zi, Stone se duse la Londra. Acum ştia de unde 
putea să facă rost de bani. N-avea nici un sens să anunţe 
banca sau poliţia, chiar dacă se oferea o mare recompensă 
pentru cei ce vor ajuta la prinderea bandiţilor. Lew jefuise o 
mare sumă de bani. Ar fi mult mai câştigat dacă l-ar 
convinge să-i împartă pe din două cu el. Dar pentru asta 
trebuia să-l găsească pe Lew Daney, lucru nu chiar aşa de 
uşor. Oricum, trebuia să se înarmeze cu multă răbdare. 

Harry se stabilise de vreo două săptămâni la Londra, când 
Mary Grier cobori dintr-un vagon de clasa a III-a al unui 
tren ce venea din Scoţia. Avea în buzunar o monedă de o 


liră sterlină şi un carneţel în care să-şi noteze cheltuielile. 
Mai avea la ea şi trei cecuri, cu care trebuia să achite nişte 
facturi urgente şi, mai ales, nişte pariuri pierdute la curse 
de Mr. Awkwright. 

După ce-şi îndeplini aceste însărcinări, se întoarse la micul 
hotel din Bloomsbury, unde trăsese, ca să ia o scrisoare pe 
care trebuia să o predea cuiva. Verifică, în ziarele de 
dimineaţă, listele vaselor care ancoraseră sau urmau să 
ancoreze în port. Vaporul „Carnarvon Castle” era anunţat 
pentru dimineaţa aceea şi, poate, chiar trăsese deja în port. 
Mr. Awkwright îi dăduse o listă cu patru dintre hotelurile 
cele mai scumpe din Londra, unde putea să tragă nepotul 
său. Mai accentuase că tânărul bărbat trăia pe măsura 
propriei lui averi. Sună întâi la hotel „Carlton” şi nimeri 
exact unde trebuia. 

Căpitanul Timothy Jordan sosise. Întrebă dacă putea să-i 
vorbească la telefon. Peste câteva clipe, căpitanul se 
prezentă personal la celălalt capăt al firului. 

— Alo! auzi ea o voce melodioasă. Eşti dumneata, 
colonele? 

Mary Grier zâmbi. 

— Nu, răspunse ea. Sunteţi căpitanul Timothy Jordan? Eu 
sunt secretara lui Mr. Awkwright. 

— A, secretara unchiului Benjamin? Dar de unde vorbiţi? 

Mary Grier îi comunică numele hotelului ei. 

— Bănuiam eu că nu-mi vorbiţi tocmai din Scoţia! Unchiul 
meu este cumva la Londra? 

Mary îi spuse că, deocamdată, unchiul se afla la Clench 
House, apoi adăugă: 

— Am 0 scrisoare pentru dumneavoastră, căpitane. Mr. 
Awkwright mi-a spus să iau legătura cu dumneavoastră şi 
să aflu când ne veţi face plăcerea de a vă vedea în Scoţia. 

— Peste câteva zile. Dar eu când pot avea plăcerea deavă 
vedea la „Carlton”? Unchiul mi-a scris că sunteţi foarte 
drăguță, dar n-a uitat să precizeze că trebuie să vă 


plătească un salariu cam pipărat. Vă invit să luăm masa de 
prânz împreună. 

Mary şovăi. l-ar fi plăcut să-l cunoască pe acest nepot al 
şefului ei. Mr. Awkwright adusese adesea vorba despre 
unele rubedenii mai ciufute ale sale. 

— Nu ştiu dacă am destul timp la dispoziţie... încercă ea să 
se scuze. 

— Când ajungeţi la hotel - zise el, de parcă nici n-o auzise 
- întrebaţi de Timothy Jordan. Asta pentru că mai locuieşte 
un Jordan la hotel, şi să nu nimeriţi greşit. Puneţi 
întrebarea cum trebuie şi feriţi-vă de acel intrus. 

— Timothy Jordan - repetă ea. În acel moment auzi un 
foşnet în spatele său. 

Când se întoarse, dădu cu ochii de un bărbat. Stătea cu 
spatele şi părea să aştepte ca ea să elibereze cabina. Nu-l 
putu vedea la chip. 

Harry Stone era mai mult mirat decât neliniştit aflând că 
duşmanul său se afla şi el la Londra. În Rhodesia, Tim 
Jordan putea să joace un rol important, dar aici, în capitală, 
nu putea fi decât un oarecare printre mai mulţi. Oricum, 
însă, faptul putea deveni neplăcut pentru el, dacă, din 
întâmplare, s-ar fi întâlnit şi l-ar fi recunoscut, mai ales 
acum, când tocmai descoperise unde se pripăşise Lew 
Daney. Asta însemna pentru el o groază de bani, 
posibilitatea de a trăi la Londra într-un hotel ca lumea, de a 
juca la Monte Carlo, ba chiar şi de a face o călătorie de 
plăcere în Tirol. 

Harry aşteptă ca Mary să plece, apoi intră în cabină şi 
formă un număr. Dură câtva timp până auzi pe cineva 
răspunzând. 

— La telefon e Harry Stone - şopti el în receptor. Aş putea 
să te văd undeva astăzi? 

Urmă o pauză cam lungă, dar Lew nu puse întrebări 
inutile. 

— Da, bineînţeles, răspunse el. Cum o mai duci, Harry? 


— Bine, răspunse Harry prompt. Am făcut rost de ceva 
bani înainte de a părăsi Capetown-ul. Săptămâna viitoare 
am de gând să plec în Australia şi aş dori să stăm puţin de 
vorbă înainte de a întreprinde această călătorie. 

— De unde vorbeşti? întrebă Lew după o altă pauză. 

Harry îi spuse numele hotelului şi numărul de telefon. Lew 
Daney mai tăcu un timp, apoi spuse: 

— Fă-ţi bagajele şi părăseşte hotelul chiar în seara asta. O 
să-ţi găsesc eu ceva mai bun. Între timp, du-ţi calabalâcul la 
gară şi lasă-l la un birou de bagaje. Ştii doar că eşti destul 
de cunoscut la Londra! 

— Da, ştiu. 

— Ne întâlnim diseară, la zece, în Hampstead, la două sute 
de metri dincolo de hotelul spaniol, spre High Gate. Te 
aştept cu maşina lângă bordura trotuarului. 

Harry Stone atârnă receptorul în furcă. Era cât se poate 
de mulţumit de felul cum începea aventura lui. Înainte de a 
se hotări să-l sune pe Lew, cugetase îndelung. Nu trebuia să 
dea năvală la el. Era un trăgător de elită şi nu ezita să se 
folosească de revolver. Trebuia să fie foarte prudent în 
relaţiile cu el. Chiar dacă numele său nu figura în 
anunţurile oficiale, se oferea totuşi o recompensă de cinci 
mii de lire sterline pentru prinderea lui, fiind acuzat de 
uciderea celor doi paznici de la bancă. 

Harry îşi strânse calabalâcul, îşi verifică revolverul şi-l 
unse cu grijă. Când trecu prin faţa hotelului, o văzu iar pe 
fata aceea drăguță care, dis-de-dimineaţă, vorbise la 
telefon. După toate aparențele, se pregătea şi ea să plece, 
căci geamantanul ei se afla jos, în hol. Fata îl interesa pe 
Harry, căci ea îl cunoştea pe Tim Jordan. Oare erau prieteni 
apropiaţi? 

Îşi consemnă bagajele la gara King's Cross, apoi luă 
metroul spre Hampstead. 

Când ajunse la locul de întâlnire indicat de Lew, nu văzu 
pe nimeni acolo. Ploua, şi asfaltul era foarte alunecos. Harry 
se uită la ceasul lui de mână cu cifre fosforescente. Era zece 


fără zece minute. Dar dacă Lew se răzgândise? Din 
experienţa de până acum, ştia că Lew nu-i înşelase 
niciodată pe oamenii împreună cu care lucra. Nu, nu făcuse 
asta niciodată! 

Două maşini trecură pe lângă el, apoi apăru oa treia, 
rulând încet pe lângă bordură. Harry îşi scoase revolverul 
din buzunar şi îl puse în tocul de sub braţul stâng. Maşina 
opri chiar lângă el. Era o marcă scumpă, americană. 

— Harry, tu eşti? Recunoscu vocea lui Lew. 

— Hai, urcă. 

Stone deschise uşa maşinii şi luă loc alături de complicele 
lui, cu care, cândva, stătuse în aceeaşi celulă. 

Lew continua să conducă tot cu viteză redusă. 

— O duci bine, Harry? Ai pus mâna pe destui bani? 

— Cam douăzeci de mii - începu Harry. 

— Umbli cu cioara vopsită, răspunse Lew cu voce egală. 
Dacă ai avea douăzeci de mii în buzunar, ai sta într-unul din 
cele mai scumpe apartamente de la „Ritz”, nu într-un hotel 
nenorocit ca Bloomsbury. Doar te cunosc prea bine, Harry. 
Ţi-ai dus bagajele la gară? 

Harry dădu din cap afirmativ. 

— Bine, zise Lew, totul e în ordine. 

Stone voi să treacă imediat la subiect: 

— M-am gândit că ar fi bine să stau de vorbă cu tine. Am 
un plan, dar am nevoie de ceva bani ca să pun totul pe 
roate. Ai dreptate, deocamdată sunt pe drojdie. M-am 
gândit că m-ai putea ajuta. Băieţii mi-au spus că tocmai ai 
dat o lovitură grozavă. 

Lew Daney râse. 

— Care-or fi băieţii ăia, Harry? În Londra nu găseşti aşa 
ceva, pentru că nimeni nu ştie de existenţa mea. Doar tu ştii 
că m-am învârtit de ceva parale. 

— Ei, cam asta am auzit şi eu... 

— Las-o baltă! îl întrerupse Lew. N-are rost să ne 
ascundem după degete. Te-am recunoscut în seara aceea, la 


Glasgow. Şi acum vrei sau recompensa de cinci mii de lire, 
sau ceva mai mult. 

Harry nu răspunse. 

— O să mergem la vila mea, unde să putem discuta liniştiţi 
—continuă Lew. Sunt un om cu capul pe umeri, Harry, şi 
ştiu că, dacă se iveşte o situaţie neplăcută, trebuie rezolvată 
fără întârziere. Că situaţia este neplăcută pentru mine, îţi 
dai prea bine seama şi singur. Nu sunt nici atât de lacom, 
încât să vreau neapărat să păstrez totul pentru mine. În 
total, posed şase sute de mii de lire, bani gheaţă. l-am pus 
la păstrare în aşa fel încât să-i am oricând la îndemână. 
Dacă-ţi dau şi ţie o părticică, nu-i mare scofală pentru mine. 
Îmi rămân şi mie destui bani, chiar dacă-i plătesc şi pe 
complicii mei. Dar ăştia au şi plecat din ţară şi, pe deasupra, 
nu ştiu câte ştii tu. Ei nu ştiu nici măcar că eu sunt Lew 
Daney. 

— Unde ai ascuns atâta bănet? întrebă Stone cu răceală. 
Ştia prea bine că Lew Daney ori se va feri să-i răspundă la 
această întrebare, ori îl va minţi. Dar, spre marea lui uimire, 

Lew îi spuse chiar adevărul. 

Se aflau acum pe teren deschis. Lew conducea tot cu 
viteză redusă. Brusc, stinse farurile, lăsând aprinse numai 
becurile de poziţie. 

— Nu vreau să atrag atenţia asupra mea - îi explică el 
manevra lui Stone. Peste un minut ieşim la şoseaua cea 
nouă şi, la intersecţie, există un post de observaţie al 
poliţiei. 

Trecură îndată pe lângă polițistul ce stătea de veghe şi 
maşina continuă să ruleze lin pe şoseaua betonată. 
Deodată, Lew aprinse un bec de deasupra volanului, aşa 
încât să-l poată vedea perfect pe Stone. 

— Cred că n-ai nimic împotrivă dacă fac un pic de lumină, 
zise el. Îmi închipui că nu eşti atât de prost încât să fi venit 
neînarmat. 

Harry aruncă o privire repede: Lew mai ţinea încă o mână 
pe volan, dar cu cealaltă scosese un pistol cu care-l 


ameninţa pe el. 

— Probabil te-ai mirat că ţi-am spus cu atâta uşurinţă 
adevărul, Harry. Acum cred că nu te vei mira dacă-ţi voi 
spune că nu te pot lăsa să spui şi altora ce ştii. Te-ai înşelat, 
Harry, crezând c-aş fi dispus să împart cu tine. Am să te 
împuşc, şi la Londra se va vorbi iar de o crimă misterioasă. 
M-ai ţinut sub observaţie, şi eu pe tine la fel. Îţi cunosc prea 
bine caracterul. Încă din închisoare, turnai totul la poliţie. 
Şi mai târziu ai făcut la fel. 

Lew aruncă o scurtă privire în retrovizorul din dreapta. 
Nici un far de maşină nu se zărea în spate, iar drumul din 
faţa lui era cufundat într-un întuneric total. 

Peste cinci minute, un autocamion trecu pe lângă un 
automobil care oprise pe malul unui lac. Era pe drumul 
spre Cambridge. Automobilul rămase acolo timp de o 
jumătate de oră şi, în timpul acesta, unul dintre pasageri fu 
foarte ocupat. 

Pe malul lacului se aflau mai multe bărci răsturnate cu 
fundul în sus. Era destul de greu să târăşti o astfel de 
ambarcaţiune până la apă şi, apoi, să vâsleşti până la o 
distanţă de două sute de metri în larg, mai ales că la proră, 
barca ducea o încărcătură considerabilă. Dar şi mai greu 
era încă să aduci barca înapoi la mal, s-o târăşti pe pământ 
şi s-o reaşezi exact în poziţia în care se aflase mai înainte. 

Bărbatul care făcuse toate aceste eforturi se întoarse 
înapoi la maşină şi răsuflă uşurat nevăzând nici urmă de 
poliţist prin apropiere, îşi şterse fruntea cu o batistă 
parfumată, de mătase. Lew Daney avusese totdeauna stofă 
de om de lume. 

Se aşeză la volan, viră spre nord şi se pierdu în noapte. 

Tim Jordan se prezentă la Scotland Yard, dar vizita lui 
acolo nu avu urmări deosebite. Mai târziu, cumpără toate 
ziarele de care dădu cu ochii şi citi toate reportajele despre 
spargerea comisă la Lower Clyde-Bank. Şi-i veni o idee. 

Din nefericire, însă, dădu de un funcţionar inferior care nu 
putu să-i relateze nimic coerent. 


— Îmi pare rău, căpitane Jordan - îi răspunsese acesta. Nu 
sunt în măsură să vă dau amănunte, iar şeful poliţiei din 
Glasgow a plecat ieri înapoi. 

— Aveţi ceva documente privitoare la Lew Daney? întrebă 
Jordan. Îmi dau prea bine seama ce puteţi crede despre 
faptul că eu, un străin pentru dumneavoastră, îndrăznesc 
să vă deranjez, dar sunt ferm convins că spargerea asta 
poartă semnătura lui Lew Daney. Este căutat la 
Johannesburg pentru o faptă de acelaşi gen. E drept că 
spargerea de acolo nu s-a soldat cu vreo crimă, dar 
metodele folosite sunt aceleaşi. 

Polițistul oftă. 

— Da, da, înţeleg. Ba sunt chiar sigur că aveţi dreptate. Vă 
rog scrieţi-vă numele aici, pe o bucată de hârtie. O să mă 
mai interesez la registratură, poate vă va folosi la ceva. 

Tim era prost dispus din cauza dimineţii pierdute. 

Ceva mai târziu, intră ca o furtună pe uşa pivotantă, de 
sticlă, a hotelului „Carlton”, şi urcă treptele în fugă din trei 
în trei. Dar Mary Grier nu era acolo. Era supărat pe ea, căci 
lăsase scrisoarea din partea unchiului la recepţia hotelului, 
fără a binevoi să-i vorbească personal. Totuşi, era bucuros 
că se află iar la Londra, şi începu să cânte cu voce tare un 
şlagăr la modă. Îl întrerupse o bătaie în uşă. 

La invitaţia lui, „Poftim, intră!”, apăru un groom care-i 
anunţă vizita unui anume Mr. Jelf. 

— Mr. Jelf? Cine-o fi acest Mr. Jelf? 

Se uita încruntat la cartea de vizită pe care groomul i-o 
înmânase. 

— Spune-i să intre. 

Numitul Mr. Jelf îşi făcu imediat apariţia. Era un bărbat 
mai degrabă scund, dădea impresia că este cam nesigur pe 
el, dar vorbea politicos şi respectuos, ca un om în căutare 
de slujbă. 

— Dar cine ţi-a spus dumitale că eu aş avea nevoie de un 
şofer? îl întrebă Jordan. 

Jelf se fâţâia neliniştit de pe un picior pe altul, cam fâstăcit. 


— Am lucrat mai înainte la Mr. Tyl şi am auzit că aveaţi de 
gând să vă întoarceţi în Anglia. Şi atunci m-am gândit că, 
poate, o să doriţi să închiriaţi maşina mea. E o maşină bună, 
atinge până la o sută patruzeci de kilometri pe oră. 

— Ai fost şoferul lui Mr. Van Tyl? 

Tim cunoştea cel puţin douăzeci de oameni cu acest nume 
în Africa de Sud, dar pe niciunul destul de bine. 

— Mr. Tyl vă cunoaşte foarte bine. Mi-a spus că urmează 
să vă întoarceţi din Africa şi că veţi avea nevoie de o maşină 
care să poată rula cu mare viteză. 

— Şi de unde ai aflat că am şi sosit? 

— V-am citit numele pe lista pasagerilor. 

Căpitanul Jordan râse. 

— Bine, bine. Perseverenţa şi tenacitatea dumitale trebuie 
răsplătite. Să-ţi vedem maşina. Adu-o mâine dimineaţă, la 
ora şapte, în faţa hotelului. Cunoşti Scoţia? 

— Chiar foarte bine - răspunse Jelf zelos. 

— O să plecăm la şapte şi jumătate. Dacă maşina dumitale 
se dovedeşte aşa de grozavă cum o lauzi, am s-o iau. Dar 
spune-mi, de ce ţi-ai ras mustaţa? 

Individul păru speriat. 

— Nu pricep ce vreţi să spuneţi. 

— Cum? Vrei să spui că n-ai purtat mustață până nu de 
mult? 'le-am văzut de două ori ducând mâna la locul unde 
ar fi trebuit să fie! Şi ochelarii? Îi porţi de mult? 

— Da, dar văd perfect. 

— Mă rog, e-n regulă... Poate că eşti vreun delincvent, dar 
asta n-are acum nici o importanţă. Mă întreb doar de ce 
credeţi voi, băieţi, că vă schimbaţi înfăţişarea dacă vă radeţi 
mustaţa. 

— Dar n-am făcut nici un râu, niciodată! protestă Jelf. Sunt 
un om cumsecade. 

— Sunt absolut convins! se prefăcu a-l crede Tim. Gata. Fix 
la ora şapte dimineaţa te prezinţi cu maşina aici. 

Când Tim ieşi din hotel, şoferul aştepta deja jos, cu maşina. 
O examină amănunţit şi păru satisfăcut. 


Se întoarse la hotel seara târziu şi dezamăgit, căci oamenii 
care ajung pe uscat, după o lungă călătorie pe mare, greu 
se pot dezbăra de un sentiment de nostalgie. 

— Vă aşteaptă o doamnă - îl anunţă portarul din hol. 

— O doamnă? Nu cumva Miss Grier? 

— Nu, este o anume Mrs. Smith. 

Portarul privi peste umărul lui Tim. O doamnă, care 
aştepta pe un fotoliu în hol, se ridică şi se apropie de el. Era 
impunătoare, înaltă, elegantă. La prima privire, îi dădu vreo 
treizeci de ani. 

— Doriţi să-mi vorbiţi? o întrebă Tim. 

Femeia dădu din cap afirmativ şi se uită la portarul care 
stătea lângă el. 

— N-am putea să stăm de vorbă în camera 
dumneavoastră? întrebă ea încet. Avea o voce profundă, 
plăcută. 

Tim şovăi o clipă. Nu era tocmai cuviincios ca un bărbat să 
primească în camera lui de hotel o doamnă străină, şi asta 
după ora unsprezece noaptea. 

— Nu trebuie să audă nimeni ce vreau să vă spun, zise 
Mrs. Smith. lar ce am să vă destăinuiesc e foarte important. 

Tim Jordan zâmbi. 

— Mă rog, cum doriţi, dar vă puneţi în joc reputaţia. 
Poftiţi, dacă doriţi neapărat. 

Urcară cu liftul. Tim deschise uşa camerei şi o invită cu un 
gest să intre. Ea se supuse şi intră înaintea lui, apoi se 
întoarse şi închise ferm uşa pe care Jordan o lăsase 
întredeschisă. Mrs. Smith îl atacă direct: 

— Dumneavoastră sunteţi căpitanul Timothy Jordan de la 
secţia penală a poliţiei din Rhodesia? Numele meu este 
Lydia Daney. 

Tim o privi uluit. 

— Sunteţi chiar soţia lui Lew Daney? Ea dădu din cap 
afirmativ. 

— Sunt soţia omului care a comis spargerea de la Glasgow 
- recunoscu ea cu răceală în voce. Cred că acest fapt vă 


interesează. 

Tim Jordan o privi uluit. 

— Ei, drăcie! Deci chiar Lew Daney a fost? 

— E pe undeva pe-aici, prin Londra, şi eu fac tot ce pot ca 
să-l găsesc. Aveţi ceva împotrivă dacă fumez? 

Scoase din poşetă o tabacheră de aur bătută cu diamante 
şi o deschise. Tim se grăbi să-i ofere un foc. 

— Sunt într-adevăr soţia lui Lew Daney, cu acte în regulă. 
O să vă uimească, desigur, ideea că Daney a făcut şi ceva 
legal în viaţa lui, dar e purul adevăr. 

— Şi de ce-aţi venit la mine? o întrebă el de la obraz. 

Ea dădu din umeri. 

— Ştiam că sunteţi la Londra. Lew mi-a vorbit de multe ori 
de dumneavoastră, chiar şi astăzi. 

— E aici? 

— A fost aici. Chiar şi o anume Miss Grier a fost azi la 
Londra - adăugă ea aproape şoptind. 

Tim îşi aduse aminte... era femeia cu care vorbise la 
telefon. 

— Fata venise din Scoţia. 

Mrs. Daney suflă un rotocol de fum spre tavan şi aşteptă 
până ce acesta se destramă. 

— Da, este secretara particulară a bătrânului Awkwright şi 
iubirea romantică a lui Lew. 

Ultimele cuvinte le rostise pe un ton de un sarcasm 
muşcător. 

— Şi de asta vreţi să-l turnaţi? 

Ea dădu încet din cap. 

— Da, de asta vreau să-l trădez. Am îndurat prea multe din 
partea lui Lew. În ceea ce priveşte banii, e cât se poate de 
generos. E drept, am trecut şi prin vremuri grele. Dar când 
un bărbat este atât de neruşinat încât e în stare să-i spună 
soţiei sale că o iubeşte pe alta, banii nu mai înseamnă nimic. 
Închipuiţi-vă că mi-a oferit o mare sumă de bani drept 
despăgubire, dacă accept divorţul! 


— Deci tânăra Grier a venit la Londra ca să se întâlnească 
aici cu el? 

Mrs. Daney clătină din cap: 

— Nu. Dacă e să-l cred pe Lew - şi eu pot să afirm că Lew 
nu prea ştie să mintă şi, de cele mai multe ori, spune 
adevărul din pură mojicie - fata nici nu ştie ce furtună a 
stârnit în tânăra lui inimă. S-au văzut undeva. A fost o 
dragoste la prima vedere. Şi când te gândeşti că el are 
cincizeci de ani! 

— Fata a fost cândva prin Africa de Sud? 

Ea negă iar din cap. 

— Trebuie să vă iasă din cap ideea că Lew ar fi vrut să se 
stabilească în Africa. Fugise la Capetown pentru că pe-aici îi 
cam ardea pământul sub picioare, dar toate marile lui 
lovituri le-a dat aici, în Anglia. Africa n-a fost decât un 
intermezzo. Nici n-a stat pe-acolo mai mult de un an. Astazi 
mi-a mărturisit chiar că se îndrăgostise de fata asta înainte 
de a se cărăbăni acolo. Îl cunosc bine, ştiu dacă minte sau 
nu după felul cum vorbeşte. 

Îşi fumase ţigara până la capăt, aruncă chiştocul în foc şi 
scoase alta din tabacheră. 

— N-am să vă spun povestea vieţii mele - continuă ea - 
dar, din diferite motive, Lew ar trebui să se pună bine cu 
mine. lar eu am ajuns acum la concluzia că ar fi mai bine ca 
Lew să plece definitiv... 

— Poate la spânzurătoare? îi continuă Tim ideea, cu un aer 
posomorât. 

— Exact, la spânzurătoare! zise ea fără să şovăie. S-ar zice 
că-s sărită de pe fix, nu-i aşa? Ei, bine, am întors problema 
pe faţă şi pe dos, şi asta este concluzia mea definitivă. 

Se ridică de pe scaun şi începu să umble agitată prin 
cameră trăgând necontenit din ţigară. 

— Îl cunoaşteţi pe unul Stone? întrebă Tim. 

— A, Harry? 

— O fi şi el în Londra? 

Ea făcu un gest dispreţuitor cu mâna. 


— Şi cine sunt ceilalţi membri ai bandei? 

— Habar n-am - răspunse ea. Nu l-am întrebat pe Lew, 
dar, după câte ştiu eu, Lew nu lucrează niciodată cu aceeaşi 
echipă. 

Aruncă în foc şi al doilea chiştoc, deşi, de data asta, nu-şi 
fumase ţigara decât pe jumătate. Continuă: 

— Asta-i tot. Puteţi să vă duceţi la Scotland Yard şi să le 
destăinuiţi tot ce v-am spus, dar dacă vin la mine, n-or să 
afle nimic. Ştiu că vă interesează chestiile de acest gen şi că 
preferaţi să rezolvaţi totul singur. V-am oferit o ocazie. 
Poate că mâine mă răzgândesc şi-i spun lui Lew ce-am 
discutat. În acest caz, pot doar să vă sfătuiesc să fiţi cu 
mare băgare de seamă. Probabil că eu o s-o dau în bară 
imediat, dar n-are rost ca şi dumneavoastră să faceţi la fel. 

— Oricum, vă mulţumesc pentru cuvintele dumneavoastră, 
zise Tim Jordan şi o conduse până la ieşirea din hotel. 

A doua zi dimineaţă, Jelf aştepta cu maşina în faţa 
hotelului. Tim mai examina o dată amănunţit maşina şi, în 
sinea lui, se declară mulţumit. Luă loc în faţă, lângă şofer, 
şi-l întrebă pe acesta: 

— Cunoşti drumul dintre Glasgow şi Kinross? 

— Ca pe propriul meu buzunar - răspunse Jelf. Am avut 
mereu treabă pe acest traseu. 

— Perfect! Dă-i drumul! Ai cumva idee unde se află Clench 
House? 

— Mi se pare că e aproape de Rumble Bridge, dar nu sunt 
sigur. Sunt multe case mari pe acolo, locuite numai de 
nobili. 

— Omul pe care-l caut eu - zise Tim aproape furios - nu-i 
aristocrat. 

Proprietatea respectivă se numea Clench House pentru că, 
de pe mica ridicătură de teren pe care era construită, se 
vedea Ben Clench. Era situată la marginea şoselei ce leagă 
localităţile Kinross şi Glasgow şi se povesteau multe despre 
ea. Pe vremuri, existase acolo un castel ale cărui temelii mai 
puteau fi văzute şi astăzi la liziera pădurii. 


Clădirea masivă, urâtă, ale cărei faţade insipide te 
deprimau, era înconjurată de un zid de piatră. În apropiere, 
era construit un garaj extrem de spaţios, care înainte 
fusese o capelă. 

Clench House îşi avea propriul cimitir. Mai multe 
morminte se aflau dincolo de grădina de zarzavaturi, 
precum şi un cavou din granit masiv, cu o inscripţie galică, 
în bună parte ştearsă de trecerea veacurilor. 

Mr. Awkwright se plângea de casă şi de terenul pe care 
era construită. 

Era un bărbat uscăţiv, neprietenos şi veşnic încruntat. Cu 
toate că poseda o avere considerabilă, era foarte zgârcit şi 
rău din fire. Dacă e să dăm crezare vorbelor lui, ura atât 
Scoţia, cât şi Anglia şi toate celelalte ţări pe care le vizitase. 

În tinereţe se căsătorise cu o Brodie şi, cum aceasta era 
scoțiană, el obişnuia să poarte, fără a avea dreptul s-o facă, 
tartanul familiei Brodie; se străduia, să ducă o viaţă după 
tipic scoţian, mânca dimineaţa porridge, chiar dacă nu-i 
prea plăcea, şi s-ar fi dus chiar şi la biserică, dacă prin 
apropiere ar fi existat vreo parohie a confesiunii lui. De 
două ori pe zi, ţinea ore de rugăciune în familie. 

Îi era foarte greu să-şi păstreze servitorii, dar Mary Grier, 
secretara lui, nu putea să-l părăsească. E mult mai uşor să 
găseşti o femeie tânără, întrucâtva instruită dar săracă, 
decât o bucătăreasă pricepută, iar el şi-o adjudecase pe 
Mary printr-o legătură mai puternică decât un contract. Aşa 
cum un deţinut nu-şi poate părăsi închisoarea, tot aşa nu 
putea ea să se desprindă de Mr. Awkwright. Era 
condamnată să muncească pentru el, poate toată viaţa. 

Majordomul, Stocker, nu lua parte la orele de rugăciune, 
nefiind considerat ca făcând parte din familie. El era al 
casei şi-al proprietăţii, şi fusese preluat de Mr. Awkwright o 
dată cu domeniul. 

Câtă vreme locuia aici, Mr. Awkwright n-avea dreptul să-l 
concedieze pe Stocker. Obligaţia fusese stabilită prin 
contract. De mirare era însă faptul că închiriase casa, cu 


mobilier cu tot, la un preţ atât de scăzut. Contractul îl 
negociase cu nişte agenţi din Londra, căci proprietarul, Mr. 
Ledbetter, se afla într-o călătorie dincolo de hotarele ţării. 

Proprietarul îşi petrecea cea mai mare parte a timpului 
prin ţările calde. Despre asta vorbea mereu majordomul 
Stocker, un bărbat înalt, puternic, cu tendinţă spre 
îngrăşare. Avea o faţă rotofeie şi ochi albaştri, nu tocmai 
inteligenţi. Povestea cu plăcere că, încă din fragedă 
tinereţe, avusese grijă de Mr. Ledbetter. Despre asta se 
întreținea mai mult cu drăguţa secretară a lui Mr. 
Awkwright. 

Mary zâmbea. 

— Ştii o groază de lucruri - remarca ea. Stocker dădea din 
cap posomorât. 

— Sunt puţini oameni pe care eu să nu-i cunosc! - se lăuda 
el. Toată viaţa mea i-am studiat pe oameni. Prin asta nu 
vreau să spun, însă, că-l consider şi pe Mr. Awkwright o 
fiinţă omenească. 

Mary stătea în cabinetul de lucru, o încăpere spațioasă dar 
deloc atrăgătoare, în faţa unei ceşti cu ceai. Mr. Awkwright 
se dusese la Glasgow, unde avea o întâlnire cu un agent de 
curse. Mr. Awkwright făcea pariuri la aproape toate 
cursele, dar nu risca decât sume mici. Cum însă cunoştea 
foarte bine caii de curse şi avea acces la multe informaţii 
utile, câştiga mai des decât pierdea. 

De obicei, după rugăciunea de seară, îşi petrecea timpul 
stând şi analizând din toate punctele de vedere situaţia 
cailor pe care urma să parieze la următoarea cursă. Aduna 
informaţii din şase locuri diferite, şi puţine lucruri de care 
el să nu aibă cunoştinţă se puteau întâmpla în lumea 
curselor. 

Mary îşi aminti de nişte cuvinte auzite în autobuzul cu care 
se întorsese de la Londra, şi-l chemă înapoi pe majordomul 
care tocmai se pregătea să iasă din cameră: 

— Spune-mi, Stocker, este Mr. Ledbetter un filantrop? 
Stocker o întrebă încreţindu-şi fruntea: 


— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Mă întreb dacă le face multor oameni cadouri. 

Majordomul zâmbi: 

— Nu. Mr. Ledbetter e un om foarte conştiincios şi grijuliu. 

— Şi cum se face atunci că Mr. Awkwright a izbutit să 
închirieze Clench House pentru o sumă, aş putea spune, 
ridicolă? 

Stocker se reîntoarse în cameră, cu paşi mărunți. 

— Are motive foarte întemeiate, Miss Grier. Ţine foarte 
mult la proprietatea sa, şi preferă să închirieze casa unui 
domn mai în vârstă, ca Mr. Awkwright, pentru o sumă mai 
mică, decât unui tânăr, care ar plăti mai mult, dar n-ar sta 
aici decât o vară şi ar pleca lăsând totul cu susul în jos. Dar 
spuneţi-mi, vă rog, cine este tânărul domn care trebuie să 
vină în vizită? 

Mary se ridică de pe scaun şi răspunse, nesimţindu-se 
tocmai în largul ei. 

— E căpitanul Jordan. Ei, i-am promis lui Mr. Awkwright 
să-i fac ordine în cameră. 

— Camera e în ordine. Căpitanul vine cumva din Africa? 

— Da. Este nepotul lui Mr. Awkwright. 

— E în armată? Ştiţi, e ciudat, dar eu nu prea am la inimă 
armata. Am avut şi eu un frate mai tânăr, care a servit în 
regimentul de gardă, dar n-a prea făcut mulţi purici pe- 
acolo, a dezertat. 

Mary clătină din cap. 

— Nu, nu e în armată. Căpitanul Jordan lucrează în cadrul 
poliţiei din Africa de Sud. 

— l-auzi! exclamă Stocker. 

Era o expresie uzuală a lui, care putea să însemne orice. 
De data asta îi exprima mirarea. 

— Deci lucrează la poliţie! Trebuie să fie o meserie 
bănoasă. Eu n-am fost niciodată în Africa, dar am acolo un 
văr care lucrează la o plantație de ceai. Deci, la poliţie! I- 
auzi! O fi tare deştept, nu? 


Tim Jordan îşi făcu apariţia într-un automobil stropit tot de 
noroi, tocmai când Mary urcase sus ca să se îmbrace pentru 
cină. 

Mr. Awkwright îi telefonase că nu va veni acasă, dar îi 
dăduse instrucţiuni amănunțite în legătură cu felul cum 
trebuia să se comporte faţă de vizitator. Mary îi ascultase 
calmă „instrucţiunile”: 

— Întâi de toate, nu-i nevoie să stai prea mult prin jurul 
lui. Poate să-şi poarte de grijă şi singur. Apoi, nu e cazul nici 
să vorbeşti despre afacerile mele, Mary. Înţelegi ce vreau să 
spun, nu? 

Ea oftă. 

— Da, da, înţeleg prea bine. 

— Şi să nu-i răspunzi la nici o întrebare referitoare la tine 
şi la situaţia ta. 

Mary îl ascultase calmă şi resemnată. Acum se întoarse în 
sufragerie, unde tânărul tocmai îşi fuma prima ţigară de 
după cină. 

— Vă pot cere o favoare? îl întrebă ea. V-aş ruga să nu-i 
spuneţi lui Mr. Awkwright că m-aţi pus la curent cu viaţa 
dumneavoastră din Africa de Sud. 

Tim zâmbi. 

— Nu v-am destăinuit chiar totul. Oricum, discuţiile 
noastre din timpul cinei mi-au făcut mare plăcere. Şi când 
te gândeşti că mă temeam c-o să mor de plictiseală! 

Era un bărbat clasa-ntâi! Avea părul puţin grizonat la 
tâmple, dar pielea feţei îi era netedă, de un brun mat, 
sănătos, iar ochii îi sclipeau vii, arzători. Era tot timpul 
pornit pe râs şi voioşie. 

— Când am văzut casa asta - continuă el - mi-am ziscăe 
ca un cavou, şi m-am simţit deprimat. Dar s-a făcut lumină 
în bezna asta îndată ce v-am cunoscut. Zău dacă nu mă bate 
gândul să stau aici vreo trei luni! 

— Dar spuneaţi că vreţi să plecaţi duminica viitoare, seara. 
Oare trebuie să mai insist asupra faptului că eu nu sunt aici 
decât o slujbaşă şi că Mr. Awkwright mi-a dat instrucţiuni 


stricte să evit să intru într-o discuţie serioasă cu 
dumneavoastră? Dar aţi fost foarte drăguţ şi amabil cu 
mine. 

Tim îşi puse altă ţigară în gură şi privi spre tavan. 

— Am impresia că sunt în vizită la un popă. Nu-i locul unde 
dumneata să-ţi poţi petrece toată viaţa. Unchiul Ben trebuie 
să fi adunat până acum vreun milion de lire sterline. Nu, nu 
te uita la mine atât de neîncrezătoare, e îngrozitor de 
bogat, şi sunt singurul care nu-şi bate capul cui va lăsa 
moştenire atâta avere. Le-ai cunoscut cumva pe unele 
dintre rudele soţiei lui? 'Toţi sunt nişte oameni îngrozitori. 
Iar pe el l-ai văzut vreodată dansând ca prin Highland? Îi 
place grozav să facă pe scoţianul. Angajează din când în 
când câte un cimpoier? 

Mary dădu negativ din cap. 

— N-ar cheltui el atâţia bani. Dar are plăci de patefon cu 
melodii cântate la cimpoi. 

Tim se împrietenise imediat cu Mary. De cum intrase în 
casă, o luase de mână şi o sărutase pe amândoi obrajii, ca 
pe o verişoară, şi îşi luase nişte libertăţi pe care ea nu i le-ar 
fi îngăduit nici unui alt bărbat. 

Tim îi aruncă majordomului o privire peste umăr: 

— Ai avut grijă de şoferul meu? 

— Da, desigur - răspunse Stocker. I-am pregătit camera, 
dar nu l-am văzut la faţă. De cum a băgat maşina în garaj, a 
şi plecat în sat. 

Tim Jordan îi aruncă o privire prietenoasă. 

— Poţi pleca, îi zise. Dacă o să mai vreau o ceaşcă de cafea, 
te sun eu. 

Stocker ieşi din cameră. 

— Nu-mi place să simt mereu servitori în spatele meu, îi 
spuse Tim lui Mary. Mereu îmi aduc aminte de o întâmplare 
petrecută la Umtali... Na, că iar încep să mă laud! Mai bine 
spune-mi tot ce ţi-a povestit unchiul meu despre mine. 

— Ei, dar gândiţi-vă că sunt în slujba lui şi n-am dreptul să- 
i ies din cuvânt! 


Tim izbucni iar în râs. 

— Ei, nu e cazul să-ţi baţi capul cu fleacuri de-astea... E un 
bătrân sucit. Nu ţi-a spus că eu aş fio rudă săracă de-a lui? 
Aşa face de obicei. Dar, hai, fii drăguță şi binevoitoare cu 
mine. Adevărul este că sunt bogat, nu chiar un Cressus, dar 
stau foarte bine. 

— Când vă întoarceţi în Africa? 

— Niciodată. Mi-am părăsit slujba. Nu i-am spus unchiului 
Ben nimic despre asta, dar o să afle ella timpul potrivit. Am 
închiriat o locuinţă la Londra şi am de gând să stau în oraş. 
leri m-am dus la Scotland Yard şi mi-am oferit serviciile, dar 
m-au primit cu răceală, şi tentativa mea a eşuat. 

Privirea lui exprima nepăsare. O întrebă brusc: 

— Îl cunoşti cumva pe un anume Daney? 

La început, crezu că ea nu-i auzise întrebare, şi o repetă. 
Ea se uita inexpresivă la peretele din faţă. 

— Nu, n-am auzit de el în viaţa mea! răspunse ea ferm. 
Dar mă mir de ce... 

El n-o mai asculta, căci se ridicase de pe scaun şi se 
îndreptase cu paşi uşori spre uşă. O deschise cu o 
smucitură. Stocker era în faţa uşii. 

— Tocmai voiam să intru... începu el. 

— Rămâi frumuşel afară! ripostă Tim. 

Devenise gânditor, dar continuă să vorbească despre sine: 
— Sunt hotărât să mă stabilesc la Londra şi să-mi caut cu 
adevărat o slujbă. Am de gând să-i urmăresc pe nelegiuiţi şi 

să-i prind, tocmai pentru că sunt nelegiuiţi. 

— Cu alte cuvinte, vreţi să vă faceţi detectiv. E de-a dreptul 
fascinant. 

— Nu mă ironiza - o avertiză el. În Africa am avut destul 
succes. Posed toate calităţile unui bun ofiţer de poliţie. 

— Şi modestia n-are loc printre aceste calităţi? întrebă ea, 
aproape luându-l în zeflemea. 

Tim negă din cap: 

— Nu. Modestia este o obişnuinţă tâmpită. 

— Dar mulţi oameni au acest defect! 


Tim Jordan zâmbi. 

— Eu unul, nu. 

Fata îl uimea. La început, crezuse că putea pătrunde până 
în adâncurile fiinţei ei, dar cu cât o cunoştea mai bine, 
constata că trebuie să-şi pună propria perspicacitate sub 
semnul întrebării. 

În spatele siguranţei de sine pe care o afişa, el nu ghicise 
altceva decât capacităţile necesare unei bune secretare 
particulare. Dar caracterul ei se mai dovedea şi - căută 
câteva secunde expresia potrivită - „profund”, da, ăsta era 
cuvântul. Dar asta putea să însemne şi ceva negativ. Avea 
impresia că-şi disimula o parte din acest caracter. Şi o făcea 
cu naturaleţe, pe când alţii, dintre cei cu care avusese de-a 
face, dăduseră chix. 

Tim se pricepea să-i tragă pe oameni de limbă, dar... 

— Am şi rude - îl informă ea în treacăt. O mamă şi o soră. 

— În Scoţia? 

— Nu. Au o casă într-o aşezare din apropierea Londrei. 
Mama e invalidă, i-am făcut o vizită când am fost ultima 
dată la Londra. 

După ce îi dădu acest detaliu, fata îşi strânse buzele şi el 
îşi dădu seama că era hotărâtă să nu-i spună nimic mai mult 
decât îşi propusese. Când îşi întinse mâna pe deasupra 
mesei, ca să-i ofere un chibrit, Tim făcu o descoperire 
neaşteptată. 

— Dar ai fost rănită rău! exclamă el. Cum s-a întâmplat? 

Ea îşi retrase repede mâna şi-şi trase mâneca, pentru ca el 
să nu poată observa cicatricea care se întindea de la 
încheietura mâinii până la cot. Întâi se înroşi toată, apoi 
aproape că se învineţi. 

— M-am tăiat cândva - rosti ea precipitat. Tăiam nişte 
pâine şi mi-a scăpat cuțitul. 

— Fii bună şi spune-mi - zise el ridicându-se - de ce te-ai 
îngropat aici cu bătrânul meu unchi? Doar puteai să-ţi 
găseşti cu uşurinţă o slujbă mult mai bună! 

— Da, ar fi fost posibil. 


Se îndreptă spre uşă, apoi se întoarse iarăşi cu faţa spre 
el. 

— Îl cunoaşteţi bine de tot pe Mr. Awkwright? 

Trebui să recunoască cinstit că nu-şi văzuse unchiul decât 
de trei ori în decursul întregii sale vieţi. 

— Nu, nu ştiu prea multe despre el. Doar că a fost 
căsătorit şi că a avut un copil, care a murit. Mai ştiu că e 
îngrozitor de lacom şi afurisit. 

Îndată după ora zece, Mary se retrase la culcare. Camera 
căpitanului Jordan era la trei uşi depărtare de a ei. locmai 
aţipea, când îi auzi paşii uşori pe coridor. Apoi îl auzi 
închizând uşa dormitorului. Adormi şi se trezi iarăşi. 1 se 
părea că nu trecuseră decât câteva minute, când, de fapt, 
se scurseseră câteva ceasuri bune. 

Se ridică în capul oaselor; inima îi bătea ca un ciocan în 
piept. Ceva o trezise, un zgomot neobişnuit sau un coşmar. 
Dar nu putea să-şi dea seama ce anume. 

Ciuli urechile, dar nu mai auzi nimic. Poate că era doar 
închipuirea ei. Se linişti şi se acoperi cu plapuma. Fereastra 
era uşor întredeschisă. Afară era ceaţă, dar luna strălucea 
pală. Vedea cum pătrund în cameră fâşii lungi de pâclă şi 
voi să se scoale din pat ca să închidă cremonele, când auzi 
ceva, ca un foşnet, pe coridor. Strigă din pat: 

— Cine-i acolo? 

Acelaşi zgomot. Nu era o bătaie în uşă, ci un fel de hârşâit, 
însoţit de gemete stinse. Hotărâtă, sări din pat, aprinse 
lumina, se duse la uşă şi o deschise smucind-o în lături. În 
acel moment, un bărbat se prăbuşi greu în braţele ei. 

Era înspăimântător de palid şi se ţinea cu o mână de gâtul 
din care curgea sânge. Fata scoase un țipăt strident şi 
încercă să-l oprească din căderea lui, dar nu fu în stare. 
Omul se prăbuşi greoi pe duşumea. Pe coridor se auziră 
paşi repezi şi, imediat, Tim Jordan îşi făcu apariţia. Se 
aplecă deasupra omului căzut la pământ. 

— Nu se poate! exclamă el rostind cuvinte întretăiate. Dar 
e Jelf... şoferul meu! 


Jelf era îmbrăcat şi purta cizme ude, murdare. 

— Să chemăm un doctor! strigă ea speriată. 

Tim dădu din cap. În acel moment omul deschise ochii. Se 
uită câteva clipe ţintă la Mary şi la Tim, apoi arătă 
înspăimântat cu degetul spre fată. Buzele i se 
întredeschiseră: 

— El mi-a făcut-o! rosti Jelf cu o voce abia auzită. Omul din 
mâinile căruia te-am salvat! 

Tim văzu că fata era speriată de moarte şi o prinse în 
braţe în clipa când îşi pierdea cunoştinţa. O scoase din 
cameră şi o încredinţă unei servitoare. Când se întoarse la 
Jelf, acesta nu mai era printre cei vii. 

Stocker apăru în pantaloni şi cămaşă, venind din odăile de 
la parter. Tim împrumută lanterna lui de buzunar şi cercetă 
urmele de sânge de-a lungul coridorului. Se opri în faţa 
unei uşiţe dintr-o nişă îngustă. Apăsă clanţa. Uşiţa nu era 
închisă şi dădea spre nişte trepte ce coborau spre curtea 
interioară. Jordan se întoarse în camera lui, se îmbrăcă şi 
reveni să cerceteze mai departe urmele de sânge. Duceau, 
printr-o poartă deschisă, în grădină şi se pierdeau în 
pământul jilav. 

Luminând cu lanterna în jurul lui, privirea îi fu atrasă de 
un obiect strălucitor. Se aplecă, îl ridică şi văzu că era o 
mică tabacheră de aur. Era deschisă, aşa că putu citi cu 
uşurinţă ce scria în interiorul ei: „Lui Lew, de la soţia lui”. 

Cercetă cu meticulozitate tabachera la lumina lanternei şi 
îşi dădu seama că una din părţi avea un fund dublu. 
Introduse într-o crăpătură de pe margine vârful 
briceagului, şi o foiţă de aur se ridică. Pe ea se zăreau, 
foarte frumos gravate, nişte cifre şi cuvântul „comoară”. 

După ce întoarse tabachera pe faţă şi pe dos, închise la loc 
căpăcelul fals, o vâri în buzunar şi se întoarse în casă, cu 
gândul de a o cerceta cu şi mai multă amănunţime în odaia 
lui. Erau, în total, douăsprezece cifre. Stocker, aducând 
cafeaua, putu să vadă cum Tim ascunde tabachera în 
buzunar. 


— Aţi descoperit ceva? întrebă majordomul. E groaznic ce- 
a trebuit să se întâmple! 

— Unde este Miss Grier? întrebă Tim 

— Într-una din camerele pentru oaspeţi. Camerista mi-a 
spus că tocmai se îmbrăca. L-aţi cunoscut pe acel om? 

Lui Tim i se păru că distinge o anume îngrijorare în vocea 
majordomului. 

— Nu-l văzusem în viaţa mea. L-am angajat cu puţin timp 
înainte de a veni aici. 

Stocker îşi duse mâna la frunte. 

— N-a spus nimic? 

— Nu. 

— Servitoarea care stătea la uşă spunea că l-ar fi auzit 
murmurând ceva - insistă Stocker. 

— Care servitoare? 

— Prima care a venii. 

— Da, omul a bâlbâit ceva, dar n-am putut înţelege o iotă. 

Greşea oare Tim, sau auzise cu adevărat ceva ca un oftat 
de uşurare? Îl privi cu atenţie pe Stocker şi i se păru că 
desluşea şi în ochii lui aceeaşi nuanţă de îngrijorare şi 
uşurare. 

— Bietul Mr. Awkwright! O să fie foarte şocat când o să 
afle ce s-a întâmplat. Nu-i place să fie deranjat şi nu poate 
suporta asemenea întâmplări. Nu m-ar mira deloc dacă ar 
zăcea o săptămână întreagă la pat. 

— De câtă vreme locuieşte Mr. Awkwright aici? 

Stocker se uită spre tavanul cu grinzi. 

— Hm, să tot fie vreo patru luni. A închiriat casa şi imediat 
după aceea a făcut o călătorie de vreo şase săptămâni. Apoi 
s-a întors. Dar de ce mă întrebaţi? 

Tim nu-i răspunse. Îi făcu majordomului semn din cap că 
poate să se retragă, dar Stocker rămase neclintit. 

— Vă rog să mă iertaţi, zise el, dar aş vrea să vă maipun o 
întrebare. Sunteţi primul care aţi ajuns aici. Puteţi să-mi 
spuneţi dacă uşa camerei lui Miss Mary era închisă sau nu? 

Tim îl privi mirat: 


— Habar n-am. Dar de ce mă întrebi? 

— Ei, doar aşa, că m-ar fi interesat să ştiu. 

Lăsă privirea să-i alunece pe lângă Tim şi făcu un pas 
înainte. 

— Aş putea să vă fiu de vreun ajutor? 

— Nu, mulţumesc - se auzi glasul lui Mary Grier care 
tocmai intrase. 

Îşi revenise total şi, în afară de o uşoară paloare a 
obrazului, părea că-şi învinsese spaima. Se apropie de masa 
din sufragerie, se aşeză alături de Tim, luă o ţigară dintr-o 
casetă ce-i era la îndemână şi i-o oferi. Tim observă că mâna 
ei nu tremura deloc. 

— Ar fi bine să-mi aduci şi mie nişte cafea, Stocker, zise ea. 

Tim aşteptă până ce majordomul ieşi pe uşă, apoi întrebă: 

— Îl cunoşteai pe Jelf? 

Ea negă din cap: 

— Nu-mi amintesc de el şi nici că l-aş fi văzut vreodată. Cel 
puţin, nu cu cunoştinţa trează. 

— Şi atunci ce-a vrut să spună când a pomenit de omul din 
mâinile căruia te-a salvat? 

Mary suflă un rotocol de fum spre tavan. 

— Exact ce-a spus - răspunse ea calmă. Acum vreo trei ani 
am fost atacată de un individ pe drumul spre Kinross. Cred 
că omul era beat. 

Întinse braţul şi îşi suflecă mâneca: 

— Avea un cuţit - continuă ea, şi-i arătă cicatricea 
prelungă. Am spus mai înainte că m-am tăiat, dar nu acesta 
este adevărul. Numai că nu voiam să mă mai gândesc la 
întâmplarea aia nenorocită. Dacă cei doi n-ar fi fost prin 
apropiere, individul m-ar fi înjunghiat fără nici o îndoială. 

— Şi Jelf a fost unul dintre cei care te-au salvat? întrebă 
Tim uimit. 

— Habar n-am. 

Şi chiar acesta era adevărul. Continuă: 

— Era destul de întuneric şi nu l-am văzut limpede decât 
pe bărbatul care m-a ridicat de la pământ şi m-a dus acasă. 


— Dar cine te-a atacat? 

Mary privi ţintă spre vârful ţigării. 

— Mă tem că nu-ţi pot răspunde la întrebare. În orice caz, 
era un străin. 

— Ai reclamat cazul la poliţie? 

Ea ezită o clipă. 

— Nu. Nu voiam să-mi ajungă numele prin ziare. Dar 
poate că ar fi fost mai bine s-o fac. 

EI o privi uimit. 

— N-am avut impresia că ai fi prea nefericită. 

— Nici nu sunt! răspunse ea zâmbind. 

— Şi tot acelaşi individ l-a omorât astăzi pe Jelf? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi mai aminti de asta, 
căpitane Jordan! 

Glasul fetei tremura şi el îşi dădu seama că era speriată de 
moarte şi nu făcuse până acum altceva decât să încerce să- 
şi ascundă spaima. 

— Nu vreau să vorbim despre asta, zise ea. Într-adevăr nu 
vreau. Dacă-mi mai pui asemenea întrebări, zău că ies din 
cameră. 

— Bine, nu te mai întreb nimic. 

Stocker intră şi servi cafeaua. Amândoi tăcură până ce-l 
văzură închizând uşa în urma lui. 

— Majordomul voia neapărat să ştie dacă uşa dumitale era 
închisă sau nu - o informă el. 

Ea dădu din cap. 

— Da, ştiu. E foarte grijuliu în privinţa asta. 

— Dar de ce? 

Mary îşi aprinse altă ţigară şi de data asta Tim observă că 
mâna îi tremura. 

— Ah, e îngrozitor! spuse ea aproape şoptit. Poliţia n-a 
venit încă? 

— Trebuie să apară dintr-o clipă într-alta. Au plecat spre 
noi îndată ce le-am telefonat. 

Mary îi aruncă o privire iute, parcă vru să spună ceva, dar 
se opri. 


— Ce vroiai să-mi spui? 

Ea dădu şovăielnic din cap şi-l cercetă cu privirea. 

— Ai să crezi că ceea ce vreau să te întreb e ceva ieşit din 
comun... Eşti poliţist şi nu poţi înţelege. Nu, nu pot să-ţi pun 
întrebarea ce-mi stă pe buze. 

— Ba eu cred că ar fi mai bine să-mi pui întrebarea - o 
contrazise el liniştit. Voiai să-mi spui că, atunci când poliţia 
va veni, n-ar trebui să destăinui ce-a zis Jelf? 

Îl privi cu ochii dilataţi de uimire. 

— De unde ştii la ce m-am gândit? 

Ea răsuflă adânc, iar el râse: 

— Uite, aşa, din instinct. Cred că ar fi neplăcut pentru 
dumneata dacă aş repeta ce-a rostit Jelf pe când delira. 
Poate că, odată şi odată, o să mă onorezi cu încrederea 
dumitale. 

Mary dădu iar să vorbească, dar îşi strânse buzele. Doar 
după o pauză mai lungă îi răspunse: 

— Da, poate. 

Îl uimea faptul că fata nu mai pomenea de Mr. Awkwright 
şi nici nu vorbea despre ce va zice acesta de toate cele 
întâmplate. Awkwright era acum un om bătrân şi, când îl 
văzuse ultima oară, în urmă cu câţiva ani, i se păruse 
agresiv şi bolnăvicios. Un asemenea şoc putea să-l 
zdruncine serios. 

Tim Jordan nu ştia nici el ce să creadă despre bătrânul Mr. 
Awkwright. Acesta nu se purtase niciodată prietenos sau 
omenegşte cu el şi nici nu făcuse un secret din faptul că 
această „tutelă” nu-i făcea plăcere câtuşi de puţin. 

Awkwright era o fire închisă, cărpănoasă, cu obişnuinţe 
ciudate. Toată viaţa şi-o dedicase jocurilor de noroc, dar nu 
jucase decât pe mize mici. Era foarte prevăzător şi nu făcea 
decât investiţii sigure de capital. 

Când apărură poliţiştii, Mary îşi fumase până la capăt cea 
de a treia ţigară. Vreme de mai bine de un ceas trebui să 
răspundă unor întrebări care i se părură cât se poate de 
superficiale. După ce isprăviră cu interogatoriile, poliţiştii 


luară cadavrul cu ei. Medicul legist stabili că rana mortală 
fusese provocată de un pumnal, că omul fusese lovit în 
spate, cu o forţă neobişnuită. Jelf trebuie să fi fost surprins 
de acest atac violent şi n-avusese timp să se opună. Nici pe 
mâini şi nici în alte părţi ale corpului nu se desluşeau semne 
care să probeze contrariul. 

Tim ieşi afară şi urmări cu privirea ultima maşină a poliţiei, 
apoi reveni în sufragerie. Mary îşi sprijinise capul pe braţe 
şi era pe jumătate adormită. Chemă o servitoare care s-o 
ducă la culcare, apoi urcă în camera lui, făcu un duş şi la 
ora cinci era iarăşi în sufragerie. 

— Nu, mulţumesc! se împotrivi Stocker când Tim îl sfătui 
să se ducă şi el la culcare. Eu dorm puţin şi este deja ora 
cinci. Servitorii trebuie supravegheați. Mai bine stau treaz 
şi văd de rosturile casei. Dar pentru dumneavoastră nu-i 
prea devreme? 

— Nu, nu... îndată ce se va crăpa de ziuă am să ies să 
cercetez împrejurimile. 

PARTEA A II-A. 

Era o dimineaţă ceţoasă, dar lui Tim nu-i fu greu să 
regăsească urmele de sânge. Un lucru era sigur: Jelf 
cunoştea casa mai demult. Găsise intrarea spre etajul de 
sus. Uşile le deschisese, probabil, cu unul dintre şperaclele 
care fuseseră descoperite asupra lui când i se cercetaseră 
buzunarele. 

În afară de şperacle, în chip uimitor, mai descoperiseră 
asupra lui cinci sute de lire sterline în bancnote. De ce 
trebuise, atunci, să se angajeze şofer? 

În apropierea locului unde găsise tabachera de aur, Tim 
mai descoperi şi o batistă însângerată. Îşi aminti că Jelf o 
purta în buzunarul de sus al hainei. Asta explica, poate, şi 
faptul că găsise tabachera pe jos. Probabil că îşi scosese în 
grabă batista şi uşorul obiect căzuse. În tabacheră mai erau 
trei sau patru ţigări. 

De partea cealaltă a şoselei nu mai descoperi nici o urmă 
de sânge, dar după ce străbătu vreo cincizeci de metri, găsi 


o poartă ferecată în lanţuri care dădea spre cimitirul 
împrejmuit de un zid scund. Tim cercetă de o parte şi de 
alta a porţii, căutând urmele de sânge. Cum nu descoperi 
niciuna, sări peste zid şi o apucă pe o potecă îngustă, 
năpădită de buruieni, printre morminte. 

Auzise vorbindu-se despre un cavou şi chiar îl zărise de la 
distanţă. Era o construcţie de granit cu acoperiş de piatră. 
Cât de vechi era cavoul, putea doar ghici. Pe una din părţi 
se afla o inscripţie pe jumătate ştearsă, săpată grosolan în 
piatră şi acum de nedescifrat. Porţile turnate în bronz 
trebuie să fi fost adăugate ulterior. O scurtă inscripţie 
glăsuia: Thomas Brodie Esq., răposat la vârsta de şaptezeci 
de ani. Veşnică fie pomenirea lui. Pe arcada de deasupra 
era o inscripţie asemănătoare: Aceste porticuri au fost 
ridicate de nepoţii lui Thomas Brodie, 1925, în semn de 
cinstire şi veşnică pomenire a unui om bun şi mare 
binefăcător. 

Era, deci, un cavou de familie. Multe generaţii de Brodie 
zăceau acolo, şi Tim înţelese puterea de atracţie a acestei 
case pentru Mr. Awkwright, gândindu-se că soţia lui fusese 
o Brodie. 

Tim Jordan tocmai făcuse câţiva paşi pe drumul de 
întoarcere, când ochii i se opriră pe nişte mici obiecte 
căzute pe jos. Se aplecă şi ridică trei ţigări pătrunse de 
umezeală. Proveneau de la o fabrică londoneză, dar erau 
atât de neobişnuite încât nu puteau fi cumpărate la orice 
tutungerie. Spre uimirea lui Tim, erau identice cu cele din 
tabachera de aur. Zăcuseră pe pământ una lângă alta, ca şi 
cum ar fi fost aruncate intenţionat. Niciuna nu fusese 
aprinsă şi fiecare avea câte o adâncitură, cu siguranţă de la 
elasticul care le ţinea în tabacheră. Jelf trebuie să le fi 
aruncat acolo. Deci fusese în cimitir în noaptea precedentă. 

Tim începu să caute iar urmele de sânge, merse de-a 
lungul zidului şi cercetă fiecare piatră, dar nu descoperi 
nimic. 


Pe când se întorcea cu paşi lenți spre casă, văzu că Mary 
Grier îi vine în întâmpinare. 

— Bineînţeles că nu m-am mai dus la culcare - zise ea. Ai 
descoperit ceva? 

— Doar astea. 

Îi arătă ţigările şi-i povesti despre tabachera pe care o 
găsise. Ea nu făcu nici o remarcă. 

— Dar n-ai găsit nimic, pe nimeni? Vreau să spun, n-ai 
descoperit nici o urmă? întrebă ea neliniştită. 

— Nu, ucigaşul s-a făcut nevăzut. Poliţia face cercetări 
prin toate satele din împrejurimi. E prea devreme pentru 
poliţişti ca să poată face un raport concludent. Dar îl vor 
descoperi ei pe criminal. 

— Sper că nu, zise ea şoptit. Se întoarse când el o apucă 
de braţ. 

— De ce spui asta, Mary? 

Ea se forţă să zâmbească. 

— N... nu ştiu... Poate că nervii mei sunt la pământ... Poate 
că am şi eu o înclinaţie spre crimă... O dată, am furat şi eu 
şaptezeci de lire... Nu, nu râde... Erau şaptezeci de lire în 
bancnote. I-am furat dintr-un sertar... Eram pe atunci atât 
de deznădăjduită! Dar nu poţi înţelege! 

Era la sfârşitul puterilor şi el îşi dădu seama că spusese 
adevărul. Conştiinţa faptului că subtilizase cândva şaptezeci 
de lire era o povară grea pentru sufletul ei. Tocmai de 
aceea îi făcuse această mărturisire în clipa când era pe cale 
să se prăbuşească. 

— Mary, dragă, dar nu-i mare lucru! Eu am subtilizat 
cândva o mie de lire, aşa că amândoi suntem nişte 
delincvenţi. Şi nici eu, nici dumneata n-am fost 
descoperiţi... 

— Ba nu, pe mine m-au prins, îl contrazise ea cu glasul 
tremurat. Imediat după ce i-am furat. Şi n-am mai avut nici 
o scăpare. N-am putut nici măcar să tăgăduiesc că i-am 
furat. 


Răsufla repede, şi când el o apucă de braţ, constată că 
tremura toată. 

— Hai să mergem - o îndemnă el, şi ea îl urmă 
ascultătoare. Doar ţi-am spus că trebuie să dormi. Nu m-ai 
ascultat, şi de aceea eşti atât de nervoasă. Acum ne ducem 
întins la micul dejun. 

Când ajunseră aproape de casă, ea îl informă, cât se poate 
de calmă, că vorbise cu Mr. Awkwright la telefon, că-i 
povestise tot ce se întâmplase şi că acesta urma să se 
întoarcă acasă cât mai curând posibil. 

— Nu cred c-am să pot înghiţi ceva, adăugă ea. Este încă 
prea devreme... mai bine mă bag în aşternut şi încerc să 
adorm. 

În capul scărilor largi, Tim se despărţi de ea. 

— Ar fi tare bine dacă v-aţi linişti puţin - se auzi o voce. 

Tim se întoarse speriat, căci nu-l văzuse pe Stocker pe 
întuneric. 

— Ah, dumneata erai? întrebă el neprietenos. De unde-ai 
răsărit aşa, deodată? 

— Am venit pe urmele dumneavoastră. Aţi fost la cimitir. 

— De unde ştii? întrebă Tim aspru. 

Afară din casă nu l-ar fi putut vedea. Ceaţa era prea deasă. 

— M-am luat după Miss Mary, când a ieşit din casă. Aşa se 
face că v-am văzut - răspunse Stocker cu răceală. 

— Şi de ce-ai urmărit-o pe Miss Mary? 

Majordomul zâmbi. 

— După întâmplările din noaptea trecută, am socotit că 
este primejdios pentru Miss Mary să umble singură pe 
şosea, aşa că m-am ţinut după dânsa. 

— Ai fost de faţă când, mai demult, Miss Grier a fost 
atacată de un individ? 

Stocker dădu din cap afirmativ. 

— Da. Sunt în serviciul lui Mr. Awkwright de când s-a 
mutat aici. Îmi amintesc foarte bine de asta, căci eu sunt 
primul care am luat legătura cu Miss Mary. 

— Şi ai descoperit cine a fost fâptaşul? 


— Despre asta nu-mi mai amintesc nimic. Oricum, făptaşul 
a izbutit să scape. 

— Şi Mr. Awkwright ţi-a dat cumva instrucţiuni să veghezi 
asupra ei? 

— Nu, Mr. Awkwright nu mi-a spus nici un cuvânt în acest 
sens. 

Pe la ora şapte, Mr. Awkwright îşi făcu apariţia în carne şi 
oase. Arăta palid şi răvăşit şi tremura din toate mădularele. 
Glasul îi era răguşit şi agitat şi se uita mânios de la Tim la 
Stocker. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă el furios. Întâi, Jordan, 
aduci un şofer şi laşi să fie omorât! Şi încă în casa mea! Nu 
era deloc nevoie să vii aici. Ţi-am scris doar că puteai să 
rămâi la Londra. Dacă nu-ţi puneai în cap să mă vizitezi cu 
orice preţ, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Unde 
este Miss Grier? 

— S-a întins puţin în pat, îl lămuri intendentul. 

— Cheam-o imediat! Am nevoie de ea. Întâi de toate, 
trebuie să-i dictez nişte scrisori importante. 

— Dar are mare nevoie de odihnă... îl întrerupse Tim calm. 
Poţi să-mi dictezi mie scrisorile, unchiule. Ştiu să 
stenografiez şi să bat la maşină. 

Mr. Awkwright îi aruncă lui Tim o privire posomorâtă şi 
şovăi o clipă. 

— Vino în cabinetul meu de lucru - îl pofti el apoi. 

Tim îl urmă, de-a lungul coridorului, spre încăperea aceea 
în dezordine. Era mirat şi avea senzaţia clară că Benjamin 
Awkwright juca o comedie în faţa lui. Dar de ce făcea asta? 
Ce avea de ascuns? Toate întrebările lui şi felul lui 
neprietenos de a se purta trebuiau să aibă o explicaţie. Mr. 
Awkwright era peste măsură de speriat şi se temea de ceva. 
Chipul lui palid, mâinile tremurătoare şi expresia neliniştită 
a chipului său dovedeau acest lucru. 

— Stai jos, Jordan. 

Mr. Awkwright se lăsă să cadă gemând pe scaunul masiv 
de la birou. 


— Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa ceva. Dar nimic nu mai 
poate fi schimbat. Şi nu bănuieşti cine ar putea fi ucigaşul? 

— Nu, habar n-am, răspunse Tim. 

— Crima s-a săvârşit în interiorul casei? 

Tim clătină din cap: 

— Nu, pe şosea. Pare să fie o crimă lipsită de orice sens. E 
o chestie pe care n-am relatat-o poliţiei: înainte de a-şi da 
duhul, Jelf a spus că fusese înjunghiat de acelaşi individ 
care a atacat-o mai demult pe Miss Grier. 

— Ce spui? 

Bătrânul Awkwright sări ca ars de pe scaun şi se uită 
îngrozit la Tim. 

— Asta-i o minciună! strigă el agitat. Mary nu mi-a spus 
nimic despre asta. Trebuia să-mi spună! 

Tot atât de repede cum sărise în picioare se prăbuşi pe 
scaun şi, la început, Tim crezu că bătrânul leşinase, dar 
când vru să-l ajute, acesta îl îndepărtă. 

— Mă simt bine - şopti el. E de la stomac... Stai jos, Jordan. 
Povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat şi nu-ţi bate capul cu 
mine. Azi dimineaţă am fost groaznic de nervos, şi pentru 
un om de vârsta mea nu e lucru de nimic să fie trezit cu 
noaptea-n cap şi să afle nişte veşti atât de 
înspăimântătoare. 

Tim îi povesti pe scurt tot ce ştia şi bătrânul nu-l 
întrerupse deloc. 

— Îl cunoşteai dinainte pe acest Jelf? întrebă el când Tim 
îşi isprăvise relatarea. Cine era? Cum a ajuns aici? De ce l-ai 
angajat şi l-ai adus aici? Niciodată înainte n-ai mai făcut aşa 
ceva. Nu te-ai gândit deloc la mine... da, da, ai procedat 
într-un mod cu totul egoist, fără să te gândeşti la urmări. 

Bătrânul era iarăşi agitat şi furios, dar, de fapt, din toată 
comportarea lui ieşea în evidenţă doar frica pe care nu şi-o 
putea ascunde cu desăvârşire. 'Tim îşi dădea prea bine 
seama de aceasta. 

— Aş vrea să nu fi auzit de tine şi să nu te fi văzut 
niciodată la faţă, continuă el înfierbântat. Nici nu ştiu de ce 


tatăl tău m-a lăsat cu povara asta pe cap! Dar am să pun eu 
chestia asta la punct: ai să discuţi cu avocaţii mei. 

Tim fu surprins de aceste cuvinte, chiar dacă-şi dădea 
seama că tutorele său era într-o stare de nervozitate 
neobişnuită. Bătrânul continuă să se plângă: 

— Ţinutul ăsta e groaznic. Îl urăsc! Urăsc şi casa asta. 
Mereu trebuie să aflu nişte chestii înfiorătoare, şi toată 
viaţa mea n-a fost decât un blestem pentru mine!... 

Tim făcu ce făcu şi ieşi din cameră, iar bătrânul nici nu-şi 
dădu seama că plecase. leşi în grădină, în faţa casei, şi se 
îndreptă spre uşa garajului, clădit la un capăt al casei. 
Poarta garajului era masivă, iar ferestrele, care înainte 
avuseseră vitralii, erau acum acoperite cu nişte perdele de 
tifon. Zidurile de piatră erau năpădite de muşchi verde şi 
iederă. 

Înconjură clădirea şi, când se întoarse la poarta garajului, 
descoperi, spre marea lui mirare, că Stocker se proptise 
acolo. 

— E o casă neobişnuită şi tare veche - remarcă 
intendentul zâmbind. A fost ridicată, după cum se spune, 
prin secolul doisprezece sau treisprezece. Mai demult, se 
afla în apropiere un castel. 

— Ce se află înăuntru? întrebă Tim. 

Stocker scoase o cheie, deschise poarta şi Tim intră în 
garaj. Se aşteptase să dea cu ochii şi aici de o dezordine ca 
aceea din cabinetul de lucru al lui Mr. Awkwright, dar 
interiorul garajului îl uimi printr-o ordine şi curăţenie 
desăvârşite. 

În garaj se aflau două maşini, o limuzină mare, acoperită 
cu o pânză de corabie, şi un automobil de dimensiuni mai 
reduse. În afară de aceste două vehicule, mai era acolo un 
tractor pe şenile din cele folosite de agricultori pentru 
lucrările câmpului. 

— Dar unde-i maşina lui Jelt? 

— A parcat-o undeva în sat. Mr. Ledbetter nu acceptă 
maşini străine în garaj. A izbucnit odată un incendiu, din 


pricina unui şofer neglijent. 

— A cui e limuzina asta? 

— A lui Mr. Ledbetter. Îi place tare mult să şofeze, când 
este acasă. Automobilul este al lui Mr. Awkwright. 

— Şi tractorul? 

Stocker zâmbi. 

— E al nostru. Am avut cândva de gând să ne ocupăm de 
agricultură. Clench House posedă cam o sută de pogoane 
de pământ, şi Mr. Ledbetter a cumpărat maşini, ca să fie 
lucrat. Mai târziu, a renunţat însă la planurile lui iniţiale. 

Tim cercetă cu privirea puternica maşină. În spatele 
scaunului tractoristului era un cablu de oţel. Se vedea că 
tractorul fusese foarte puţin folosit, mai ales după şenilele 
fără urmă de pământ pe ele. Îi atrase majordomului atenţia 
asupra acestui lucru. 

— O, n-am scos tractorul pe câmp niciodată. l-am spus lui 
Mr. Ledbetter că ar fi mai bine să-l vândă, dar în privinţa 
asta e nemaipomenit de încăpățânat. N-a vândut niciodată 
nimic din ce a cumpărat, chiar dacă a fost nevoit să 
împrumute o mare sumă de bani ca să achite proprietatea 
asta şi toate dotările. Cândva, i s-a oferit însă o sumă mult 
mai mare decât cea investită de el pentru tot domeniul. Văd 
că vă uitaţi la cablul de tracţiune. Tot Mr. Ledbetter a 
hotărât ca nimic din lucrurile lui să nu fie întrebuințate în 
nici un fel câtă vreme el personal nu s-a declarat de acord 
cu aşa ceva. 

— Vrei să spui că n-ai avut voie să te foloseşti de tractor 
chiar dacă ai fi dorit-o? 

— N-am vrut niciodată să scot tractorul din garaj, căci nu 
mă pricep deloc la agricultură. 

Tim părăsi garajul, ca şi cum toate acestea îi erau 
indiferente. Dar dacă Mr. Ledbetter nu trecuse de curând 
pe aici, Stocker minţea, evident, căci Tim desluşi pe pavajul 
garajului nişte urme proaspete de şenile. 

Tim Jordan sperase că va putea părăsi Clench House peste 
câteva zile, dar cum Jelf fusese ucis acolo, trebuia să 


rămână ca să depună mărturie în cursul procedurii de 
constatare a decesului. 

În ziua următoare o văzu foarte puţin pe Mary. Luară masa 
în trei, dar Mr. Awkwright se uita urât la fată când aceasta 
dorea să lege o conversaţie. După masa de prânz o luă cu el 
în cabinetul de lucru şi Tim îşi pierdu speranţa că o s-o mai 
vadă la cină. Dar tocmai când se pregătea să se retragă în 
camera lui, ea îşi făcu apariţia. Părea nespus de obosită şi, 
când o privi mai îndeaproape, îşi dădu seama că plânsese. 
Ea încerca să ascundă acest fapt, dar Tim nu se lăsa înşelat 
de aparenţe. 

Voia să spună ceva. Tim simţi asta îndată ce fata se aşeză 
în faţa lui. 

— Căpitane Jordan - începu ea - Mr. Awkwright e de 
părere că interogatoriile, cel puţin în ceea ce te priveşte pe 
dumneata, se vor încheia mâine. Ce-o să faci după aceea? O 
să te întorci la Londra? 

— Desigur, răspunse el mirat. Dar mă gândisem să rămân 
aici o săptămână. 

Ea clătină din cap. 

— Mr. Awkwright este de părere că ar trebui să depui 
mărturie mai devreme. Oricum, aşa se vor aranja lucrurile. 

— Vrea să scape de mine? întrebă el direct. 

— N-ai pleca cu plăcere de-aici? Ar trebui să fii fericit că 
poţi pleca. Dacă şi eu... 

Fata îşi întrerupse fraza la jumătate. 

— Vrei să spui că dacă ai putea ai pleca şi dumneata? Dar 
de ce n-o faci? 

Fata începu să respire sacadat. 

— Dar de ce crezi că aş vrea să plec de aici? 

Scoase din poşeta pe care o aşezase pe masă, în faţa ei, o 
bucată de hârtie. 

— Când ajungi la Londra, dă-i dispoziţii avocatului 
dumitale să ia legătura cu avocaţii lui Mr. Awkwright - ca 
să-ţi predea moştenirea. Mr. Awkwright e gata să facă totul 
ca... 


— Ca să scape de mine - îi întregi el fraza şi zâmbi uşor. 

— Da, cam ăsta-i adevărul. 

Fata îl privi îndelung. 

— Vrei să-mi spui acum? o întrebă el prietenos. 

Ea se înfioră toată. 

— Ce anume vrei să ştii? Eu n-am nimic să-ţi spun. 

— Din contră, ai vrea să-mi povesteşti multe lucruri. Dar 
acum nu merge, nu-i aşa? 

Ea se ridică brusc. 

— Aş vrea să te întorci cât mai repede la Londra. Vorbesc 
cât se poate de serios. Aici, oricum, nu poţi realiza nimic, iar 
prezenţa dumitale îl indispune pe Mr. Awkwright. 

— Şi pe dumneata te deranjează prezenţa mea? 

Ea nu răspunse imediat, apoi zise, dar cu o voce care-i 
contrazicea spusele: 

— Da, şi pe mine mă indispune prezenta dumitale. 

— Poţi să-mi spui şi de ce? 

Fata sau nu putea, sau nu voia să răspundă la această 
întrebare. 

— Te aştepţi la o nouă crimă? 

Nu era drept din partea lui să-i pună o asemenea 
întrebare - o întrebare cam crudă. Cuvintele lui o 
impresionară puternic. Se făcu şi mai palidă la chip. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? protestă ea indignată. 

Se întoarse brusc şi părăsi încăperea. 

Tim Jordan era uimit. Avea impresia neplăcută că 
scormonise o rană de care nu trebuia să se atingă. 

Ce rol juca Mary Grier în toată tărăşenia asta? Cine era 
individul care o rănise cândva, atacând-o cu un cuţit? 
Stocker l-ar fi putut lămuri în această privinţă, dar ştia că |- 
ar fi întrebat în zadar. Mai bine să urmeze sfatul fetei. Putea 
să-şi ia bagajul şi să tragă la vreun han din apropiere. Poate 
că Mr. Awkwright nu vroia neapărat ca Tim să se întoarcă la 
Londra, ci, mai degrabă, să părăsească acea casă. 

Procedura de constatare a decesului urma să dureze două 
sau trei zile, dar el n-avea decât puţine declaraţii de făcut, 


şi poliţia era în posesia dovezilor celor mai importante. 

Seara, când se duse la culcare, încuie uşa camerei, fapt cu 
totul neobişnuit pentru el. Dar nu fu deranjat în timpul 
somnului. În zori, când se trezi, razele soarelui pătrundeau 
prin geam. Se îmbrăcă şi cobori în grădină, iar de acolo, pe 
şosea. 

În după-amiaza precedentă predase poliţiei tabachera de 
aur. Totuşi, înainte de asta, îi ceruse unui fotograf din sat să 
fotografieze inscripţia de pe căpăcelul interior. Despre 
ţigările descoperite în cimitir nu suflase o vorbă. Asta era 
treaba lui personală, căci se hotărâse să investigheze acest 
caz independent de poliţie. Dar încă nu ştia pe ce fapte 
putea să se bazeze. Nici fotografia mărită a inscripţiei nu-i 
oferi mai multe puncte de sprijin. Când se întoarse acasă, 
Stocker tocmai se pregătea să servească micul dejun 
pentru o singură persoană. 

— Aţi găsit ceva? întrebă intendentul. 

Intendentul era, evident, convins că-şi întrebuința timpul 
făcând investigaţii amănunțite, şi lui Tim acest lucru nu-i 
plăcea. 

— Dar de ce trebuia să găsesc ceva? 

— Mă gândeam că acest caz vă interesează în cel mai înalt 
grad. Doar sunteţi agent de poliţie, şi ar fi firesc să faceţi 
cercetări. După părerea mea, crima a fost comisă de vreun 
vagabond. În ultimul timp, o groază de indivizi periculoşi 
mişună prin împrejurimi. 

— Asta ar lămuri cazul - răspunse Tim. Oare e sigur că 
unul din vagabonzii ăia e criminalul? L-ai cunoscut pe Jelt? 

— Pe Jelf? Care Jelt? A, vorbiţi de nefericitul ăla pe care 
vagabonzii l-au omorât? Nu, nu l-am văzut în viaţa mea. 
Vorbise doar cu una dintre servitoare şi-şi dusese 
automobilul în sat, înainte ca eu să ajung să-l văd. 

— Şi n-ai coborât cumva în sat? 

— Nu. 

Tim zâmbi. 


— Şi dacă ţi-aş spune că ai fost văzut? Într-un loc la vreo 
câteva sute de metri de aici. Ai avut o discuţie cu Jelf şi ai 
fost văzut de doi oameni. Da, da, ceea ce-ţi spun este 
adevărat. Poliţia a aflat totul de la cei doi martori oculari şi 
ieri mi-au spus şi mie ce ştiau. 

Stocker nu păru deloc surprins. 

— A, e tot aia. Da, am avut o discuţie cu un ompecarel- 
am întâlnit întâmplător pe drum. Era beat şi credeam că e 
cineva de prin sat. Aşadar, a fost Mr. Jelf! 

Dezvăluirea lui Tim nu-l tulburase pe majordom câtuşi de 
puţin, îl făcu, totuşi, să fie mai atent. Deşi încerca să dea 
impresia că nimic deosebit nu intervenise, Tim simţea că 
Stocker devenise acum mai prevăzător. 

— Întâmplarea asta dovedeşte încă o dată cum un om 
nevinovat poate deveni suspect. Omul se bălăbănea şi s-a 
ciocnit de mine pe când mă întorceam acasă. Totdeauna, 
înainte de a mă duce la culcare, eu am obiceiul să fac o 
mică plimbare. La început, am încercat să mă dau la o parte 
din drumul lui, dar se părea că are intenţia să-mi caute 
ceartă cu orice preţ, E clar că aveam motive temeinice să 
mă supăr pe el şi, poate, i-oi fi spus nişte vorbe mai tari, pe 
care acum le regret. Până la urmă, omul şi-a văzut de 
drumul lui, iar eu m-am întors acasă. Deci, era Jelf! Nu mi- 
aş fi putut imagina niciodată că el este cel înjunghiat! 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Tim. 

Stocker se uită spre tavan. 

— Trebuie să fi fost pe la orele unsprezece, la puţin timp 
după ce dumneavoastră v-aţi dus la culcare. 

Când, mai târziu, veniră poliţiştii, aceştia îl asaltară pe 
Stocker cu întrebări, dar părură satisfăcuţi de răspunsurile 
lui. Toate declaraţiile lui se dovediră, până la un anumit 
punct, exacte. Jelf îşi petrecuse seara la un han, unde băuse 
mai mult decât se cuvenea, drept care devenise certăreţ şi 
amator de scandal. 

Ziua se scurse nespus de plictisitoare pentru Tim Jordan. 
Luă masa de prânz şi n-o revăzu pe Mary Grier decât 


câteva ore mai târziu. Fata încercă să treacă pe lângă el 
salutându-l doar cu o uşoară înclinare a capului, dar el îi 
bară drumul. 

— Când aş putea să-ţi vorbesc? 

— Nu ştiu. În momentul de faţă sunt foarte, foarte 
ocupată. Fata părea istovită şi el n-avea de gând s-o forţeze 
să-i ţină de urât, aşa că urcă iar în camera lui singuratică. 

Stătea de mult acolo, când Stocker bătu la uşă: 

— Sunteţi chemat la telefon. 

— Poliţia? 

— Nu, o doamnă. Dar n-a vrut să-şi spună numele. 

— O doamnă? 

Se ridică repede şi cobori în hol. Când ridică receptorul, 
auzi o voce şoptită care-l întrebă dacă el era căpitanul 
Jordan. El o asigură că da. 

— Pot să vă vorbesc? 

— Dar cine e la aparat? întrebă el. 

Vocea i se părea cunoscută, dar pentru moment n-o putea 
atribui nici unei persoane. 

— Sunt Mrs. Daney. N-aţi putea veni cu maşina de-a lungul 
şoselei spre Glasgow? Veţi da de maşina mea. Vă aştept. Am 
să vă comunic ceva foarte interesant. 

Tim şovăi o clipă. 

— În regulă, zise el apoi. Am să vin. Cât de departe trebuie 
să merg cu maşina până să vă întâlnesc? 

— Nu prea departe. 

Femeia atârnă receptorul în furcă. 

Maşina lui Jelf fusese sigilată de poliţie, dar proprietarii 
unui garaj din apropiere se oferiseră să-i închirieze lui Tim 
o maşină în caz de nevoie. 

Tim telefonă la garajul cu pricina şi, peste zece minute, un 
automobil se opri în faţă la Clench House. Tim Jordan trebui 
să şofeze o bună bucată de vreme înainte de a zări limuzina 
de lux oprită la capătul unui cătun, pe marginea şoselei. 

Frână, cobori din maşină şi străbătu pe jos cei cincizeci de 
metri ce-l mai despărţeau de limuzină. 


Mrs. Daney stătea la volan. Arăta frumoasă chiar şi în plină 
lumină a zilei, chiar dacă trebuia să fie mult mai în vârstă 
decât apreciase el la prima întâlnire. Îi deschise portiera 
maşinii. 

— Veniţi mai aproape, îl îndemnă ea şi-şi aruncă privirea 
prin geamul din spate. Şoferul dumneavoastră vă aşteaptă? 

El dădu din cap. 

— Aici a fost ucis un om - zise ea. Îşi zicea Jelf. L-aţi 
cunoscut cumva? Numele lui adevărat era, însă, Jaffrey. 

— De unde ştiţi toate astea? întrebă el repede. 

— Pentru că l-am văzut. A fost foarte neplăcut pentru 
mine, dar poliţia mi-a arătat cadavrul, şi eu l-am identificat. 
Era Walter Jaffrey, unul dintre oamenii soţului meu. A 
participat la spargerea de la Mersey Trust-Company. Mai 
târziu s-a certat cu Lew. Jaffrey era viclean şi-l înşela pe 
Lew, de aceea acesta i-a dat paşaportul. Jaffrey fusese 
şoferul maşinii cu care banda se făcea nevăzută după o 
spargere. Eu bănuiam de mult că nu era ceva în regulă cu 
el, şi i-am atras lui Lew atenţia asupra lui. 

— Puteţi să-mi spuneţi şi mie cu ce scop aţi venit aici? o 
întrebă Tim. 

— Vreau să-l văd pe Lew. Vreau să mai încerc o dată să mă 
împac cu el, şi ştiu că Lew este totdeauna de găsit acolo 
unde se află Mary Grier. 

— Vreţi cumva să insinuaţi că bărbatul dumneavoastră 
este cel care l-a ucis pe Jelf? 

Ea râse dispreţuitoare, clătinând din cap. 

— Trebuie s-o întrebaţi pe Mary Grier cine l-a ucis. Ea ştie 
prea bine cine e ucigaşul lui Jelf. 

— Se pare c-o urâţi din toată inima pe această 
domnişoară, zise Tim. 

Ea îl privi atentă câteva clipe şi râse: 

— Nu, eu nu urăsc pe nimeni, în afară de Lew. lar de ce-l 
urăsc pe el, nu pot să vă explic. Ar trebui să vă povestesc 
nişte lucruri atât de vulgare, încât hârtia nu le-ar putea 
suporta. 


Mrs. Daney se aplecă şi apăsă pe un buton. Capacul lateral 
al unei casete metalice căzu şi Tim zări un recipient de 
cristal plin cu ţigări. Mrs. Daney părea să fie o fumătoare 
pasionată, căci avea o provizie considerabilă. Se servi şi 
închise caseta la loc. Tim întinse mâna. 

— Ah, scuzaţi-mă! exclamă ea. Apăsă iar pe buton. Vă rog, 
serviţi-vă. 

— Pot să iau două? 

— Douăzeci şi două, dacă doriţi. Nu sunt o marcă 
obişnuită, puteţi să le fumaţi cu încredere. Nu mă priviţi cu 
un ochi atât de critic, costă o avere. Lew e foarte risipitor 
când e vorba de calitatea ţigărilor. 

Tim puse o ţigară în propria-i tabacheră, iar pe cealaltă o 
aprinse. Erau de aceeaşi provenienţă cu ţigările 
descoperite în cimitir şi în tabachera de aur. 

— Vreau să pun lucrurile la punct între mine şi Lew pentru 
totdeauna. Nu pentru că sunt geloasă, ci pentru că m-a 
supărat şi m-a umilit. Odată am vrut să-l împuşc, dar nu l- 
am nimerit. Dacă o să-l îndoiţi vreodată, o să vă poată 
povesti despre toate astea. 

Tim o privi cu interes. Era superbă, chiar dacă trăsăturile 
îi erau aspre şi ochii îi scăpărau ca două safire. Rochia 
elegantă îi scotea în evidenţă formele perfecte. Stăteau 
amândoi într-un Rolls Royce ultimul model. Ea îşi scosese 
mănuşa de pe mâna dreaptă şi Tim văzu pe inelarul ei un 
diamant cu reflexe albăstrii care trebuia să valoreze cel 
puţin două mii de lire sterline. 

— Cât anume ştiţi? întrebă ea pe neaşteptate. 

— Cât? Despre ce? Despre cine? 

— Despre Mary Grier. Măcar e frumoasă? 

— Cum, n-aţi văzut-o niciodată? întrebă Tim surprins. 

Ea dădu negativ din cap. 

— Nu sunt deloc curioasă s-o cunosc. Dar spuneţi-mi, e 
frumoasă într-adevăr? 

— Da, răspunse el însufleţit. 

Femeia râse uşor. 


— Ce ştiţi despre ea? 

— Practic, nimic. 

— Dar sunteţi Tim Jordan. Lew caută să afle cât mai multe 
despre dumneavoastră. În Africa auzise multe, şi tocmai de 
aceea s-a dat la o parte din drumul dumneavoastră. Nici nu 
ştiu dacă a hoinărit vreodată prin ţinutul în care lucraţi. 

Mrs. Daney îl privea zâmbind. 

— V-aţi îndrăgostit de fata asta. E nespus de ciudat că 
dumneavoastră şi Lew aveţi aceleaşi gusturi. 

Se sprijini de speteaza scaunului şi râse iar. 

— Îmi pare bine că-i aşa - continuă ea. Asta o să vă dea şi 
mai mult elan. lertaţi-mi, vă rog, expresiile. Am studiat la 
universitate şi totdeauna mi-a plăcut stilul ales. Mă 
gândisem să vă pun la curent cu anumite interconexiuni, 
dar cred că v-ar face mai mare plăcere să descoperiţi totul 
singur. 

Pe neaşteptate, îşi schimbă tonul calm, uşor sfidător, şi 
deveni foarte gravă. 

— Aveţi habar de ce-o fi venit Jelf aici? Doar l-aţi angajat 
ca şofer, nu? Dar, după câte am citit prin ziare, nu ştiaţi 
nimic despre antecedentele lui. De ce a vrut neapărat să 
ajungă la Clench House? Faptul mă nelinişteşte întrucâtva. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că Jelt nu ar fi venit la Clench House dacă Lew nu s-ar fi 
aflat prin apropiere... Dar nu Lew l-a omorât. Lew împuşcă, 
asta e specialitatea lui. Nimeni nu poate să scoată un pistol 
din teacă şi să ţintească atât de repede ca el. Lew nu se 
foloseşte niciodată de cuţit, aşa că celălalt trebuie să-l fi 
omorât pe Jelf. 

— Care celălalt? întrebă Tim. 

Câtva timp ea rămase tăcută, privind ţintă prin parbriz. 
Parcă uitase cu totul de prezenţa lui. 

— Mă duc la Glasgow - zise apoi brusc - şi-i spuse numele 
hotelului la care urma să tragă. Vreţi să fiţi amabil să mă 
sunaţi acolo dacă se mai întâmplă ceva? 

Când se uită la el, îl văzu râzând. 


— De ce vă vine să râdeţi? 

— V-aş ruga să mă lămuriţi şi pe mine de ce ar trebui să-mi 
dau osteneala să vă ţin la curent cu tot ce se întâmplă 
tocmai pe dumneavoastră, soţia unui om urmărit pentru 
crimă şi spargere de bănci? 

— Şi eu aş putea la fel de bine să vă întreb de ce mi-am dat 
eu osteneala să vă informez despre atâtea lucruri şi să vă 
salvez viaţa? N-ar trebui să râdeţi, căci vorbesc cât se poate 
de serios. Când v-am căutat la hotel, la Londra, eram 
supărată foc pe Lew. Îl uram şi voiam să mă răzbun pe el. Şi 
auzisem deja multe despre dumneavoastră, dar n-aveam 
habar că aţi putea fi - şovăi o clipă - hai să v-o spun direct, 
atât de simpatic. Eu sunt totdeauna impulsivă în reacţiile 
mele. Ori îmi place cineva, ori nu pot să-l sufăr, şi-mi dau 
seama de asta de cum îl văd pe omul în cauză. Asta-i, îmi 
sunteţi foarte simpatic, îmi plăceţi. 

Îl privi cu ochii ei mari, strălucitori, şi un zâmbet îi înflori 
pe buzele de obicei aspre. 

— Aşa că, prin vizita mea la hotel - continuă ea - am prins 
doi iepuri dintr-o lovitură. 

— Şi al doilea iepuraş aş fi eu? 

— Da. 

Se aplecă înainte şi deschise portiera. 

— Acum puteţi pleca. 

Dădea să coboare, dar ea îl trase de braţ. 

— Hai, sărutaţi-mă, dacă sunteţi în stare. 

El râse. 

— Şi nu ne duce pre noi în ispită! ripostă el. 

leşi pe şosea şi trânti portiera cam neceremonios. 

— Vă e frică de mine? întrebă ea zeflemitoare. 

— Da, m-aţi speriat de moarte, îi răspunse Tim la fel de 
zeflemitor. Luaţi-o repede spre Glasgow, înainte de a mă 
prinde în mreje. 

Ea îi făcu cu ochiul 

— Ei, cu bine şi la revedere, virtuosule! 


Tim rămase în mijlocul drumului, urmărindu-i maşina până 
deveni un punct pe şoseaua dreaptă şi netedă, apoi se 
îndreptă gânditor spre maşina lui. Îndată ce ajunse la 
destinaţie, ceru o convorbire telefonică cu Londra. Avu 
norocul să dea chiar peste Cowley, şeful politiei, căruia-i 
relată amănunţit tot ce aflase. 

— A, e vorba de uciderea numitului Jelt? Noi nu ne-am 
ocupat în special de caz. Ni s-au trimis doar amprentele lui 
digitale şi l-am putut identifica. În realitate se cheamă 
Jaffrey, a fost condamnat de două ori şi ştim că era un 
spărgător experimentat. 

— Îl cunoaşteţi pe Lew Daney? întrebă Tim. 

Auzi în receptor o exclamaţie de uimire. 

— Cum, Lew Daney se află iarăşi în Anglia? După ultimele 
rapoarte, trebuia să se afle în Africa de Sud. Îl ştiu foarte 
bine pe Lew. Nu l-aţi întâlnit prin Africa de Sud? 

Tim zise că nu. 

— O cunoaşteţi, poate, pe soţia lui? E foarte drăguță. 

— Da, pe ea am întâlnit-o. 

— Atunci ţineţi-vă cât mai departe de ea, dacă nu vreţi să 
ajungeţi amestecat în nişte chestii mai urâte decât un 
divorţ. Are obiceiul să-şi înşele soţul, vreme de şase luni, cu 
alţi bărbaţi, apoi, alte şase luni, să se căiască de 
comportarea ei. lar bărbaţii cu care-l înşală pe Lew trec, 
după aceea, prin perioade de viaţă cumplite. 

Cowley îi povesti mai multe despre Mrs. Daney, lucruri nu 
prea măgulitoare pentru ea. 

Tim se duse în camera lui cu gândul de a ordona, pe 
hârtie, ultimele particularităţi ale cazului lui Jelf, obicei pe 
care şi-l însuşise demult. 

Mrs. Daney era o enigmă pentru el. Dar poate că tocmai 
prin ea se va putea ajunge la Lew. Avusese intenţia să roage 
Scotland Yard-ul să-i trimită o fotografie a lui Lew, precum 
şi alte indicii despre el, dar degeaba, căci n-aveau acolo nici 
o fotografie şi nici indicii importante. De ani de zile, experţii 


de la Scotland Yard se străduiseră să facă rost de toate 
acestea, dar nu izbutiseră. 

Privea pe fereastră, după ce scrisese ultimul rând, când o 
văzu pe Mary Grier plimbându-se singură prin grădină. 
Tocmai voia să coboare şi el, când zări, în dosul unui gard 
viu, norişori de fum. În câteva secunde cobori treptele. Din 
punctul unde se afla acum, nu putea s-o vadă pe Mary, dar 
era aproape de gardul viu. Cu repeziciune, dar fără să facă 
cel mai mic zgomot, se strecură mai aproape de gard şi, 
când dădu colţul, îl văzu pe Stocker, care strângea între 
buze o ţigară lungă. Îşi ţinea mâinile înfundate în buzunare, 
iar fruntea îi era încruntată. Când îl zări pe Tim, tresări şi 
îşi scoase îndată mâinile din buzunare şi ţigara din gură. 

— Mai trag şi eu o ţigară înainte de cină - se justifică el 
bine dispus. 

— Şi, în acelaşi timp, n-o scapi din ochi pe Miss Grier. 

Intendentul dădu din cap afirmativ. 

— Aşa-i. Nu-mi place deloc s-o ştiu afară din casă pe 
întuneric. 

— Ţi-a dat cumva Mr. Awkwright instrucţiuni în acest 
sens? 

Stocker negă din cap şi zise: 

— Nu. O fac de capul meu. Îmi permiteţi să fumez? 

Tim făcu semn că da şi Stocker îşi vâri iarăşi ţigara în 
gură. 

— Sunt un bun observator. Ar fi trebuit să mă angajez ca 
detectiv. 

— Ei, încă nu-i târziu, poate c-ai să fii şi detectiv, marşă 
Tim la gluma lui Stocker. 

Acesta, însă, clătină din cap a îndoială. 

— Nu, n-aş accepta. Sunt prea cinstit pentru a mă angaja 
la poliţie. 

— Vorbeşti ca un vechi condamnat, remarcă Tim. 

Stocker îl privi zâmbind prietenos. 

— Aveţi perfectă dreptate. Chiar asta şi sunt. Dacă aş fi 
detectiv, n-aş face decât să le spun tuturor celor cu musca 


pe căciulă ce li se pregăteşte la poliţie. 

— Ar fi mai bine să-i arestezi. 

— Credeţi? Mă îndoiesc. l-am dus de nas destul de des. Nu 
vorbesc de delincvenţi, ci de poliţişti. 

— Cu alte cuvinte, s-ar zice că vrei să dai nişte sfaturi 
bune. Ce sfat mi-ai da, de pildă, mie? 

Stocker îşi scoase ţigara din gură şi se uită câteva clipe la 
scrumul din vârf. 

— V-aş sfătui să fiţi cu mare băgare de seamă când auziţi 
câte ceva de la nu ştiu cine. Vedeţi dumneavoastră, eu 
cunosc o doamnă care conduce un Rolls Royce, dar acest 
fapt n-o face să fie cu adevărat o doamnă, şi asta de multă 
vreme. Doamna respectivă e primejdioasă ca o mâţă 
sălbatică. 

— M-ai urmărit azi după amiază? 

— E de mirare că aţi ghicit. 

Expresia chipului lui Stocker era de nepătruns, dar îi făcea 
oarecum şmechereşte cu ochiul. 

— Într-un fel, s-ar putea spune că v-am urmărit. Stăteam 
în spatele automobilului pe care l-aţi închiriat, dar nu era 
un loc prea comod, pot să vă asigur. 

— Şi de ce-ai făcut asta? îl întrebă Tim cât se poate de 
calm. 

Stocker îşi ridică sprâncenele şi oftă. 

— Voiam doar să iau o gură de aer. De-aia puteam să fac şi 
blatul. 

— O cunoşti cumva pe doamna respectivă? 

— Numai din auzite. Scuzaţi-mă, vă rog, o clipă. Vreau să 
văd ce mai face Miss Grier. 

— Cruţă-ţi osteneala, zise Tim. 

O găsi pe fată la celălalt capăt al grădinii. Seara era 
răcoroasă şi ea îmbrăcase o mantie groasă. Evident că 
Mary n-avea chef ca el s-o abată de la gândurile ei, căci nu-l 
pofti să rămână alături de ea. După ce încercă în zadar să 
schimbe cu ea câteva vorbe, fata îi zise că vrea să se 
întoarcă în casă. 


— Poţi să-mi spui de ce eşti atât de neprietenoasă cu 
mine? o întrebă el în timp ce-o însoțea. 

— Par neprietenoasă? îmi pare rău, nu voiam să par aşa. 

— Ce griji te frământă? Din pricina bărbatului ăluia? 

Îi aruncă o privire iute. 

— Despre care bărbat vorbeşti? 

Nu era momentul potrivit pentru a încerca să-i câştige 
încrederea. 

— A, vorbeam de un bărbat oarecare, răspunse el cam în 
răspăr. De pildă, eu, Stocker sau Awkwright. 

Ea zâmbi palid. 

— Bietul Stocker! E şi el amestecat? 

Încercă s-o oprească în hol, dar ea se scuză şi se retrase în 
camera ei. Cum se resemnase cu ideea că-şi va petrece 
singur seara, fu mirat când atât Mr. Awkwright, cât şi Miss 
Grier îşi făcură apariţia la cină. Bătrânul domn era, ca de 
obicei, arţăgos şi cam nervos, dar în timpul cinei se mai 
îmblânzi şi începu să vorbească despre patimile sale, adică 
despre cursele de cai şi pariuri. 

Tim era uluit de cunoştinţele acestui om despre lumea 
jocheilor şi a cailor. De pe scaunul pe care se aşezase, putea 
să supravegheze amândouă uşile. Una dădea spre hol, 
cealaltă spre odăile servitorilor. În timpul cinei, avusese 
destul timp să fie atent şi la comportamentul intendentului. 

Stocker era evident stilat şi servea la masă ireproşabil. 
Dădea impresia că se aflase multă vreme în serviciul unei 
familii de vază. Tim încercă de mai multe ori să-i întâlnească 
privirea, dar nu izbuti. Intendentul privea mereu în altă 
parte. Şi, totuşi, putea să jure că acesta era cu ochii pe el. 

Stocker tocmai adusese noi farfurii şi fructierele şi se pare 
că se pregătea să se retragă, când Mr. Awkwright îl chemă 
înapoi: 

— Stocker, cine a fost străinul de azi de la cimitir? 

Intendentul se întoarse repede, răsucindu-se pe loc. 

— N-am văzut nici un străin. Cum arăta? întrebă el vădit 
interesat. 


Această dovadă de curiozitate din partea lui Stocker era 
atât de neobişnuită, încât Mary îl privi uimită. Stocker îşi 
dădu imediat seama că fusese cam exagerat, căci îşi reveni 
imediat şi vorbi cu totală dezinvoltură: 

— Poate că era unul dintre detectivii ăia. 

— Dar în seara asta n-a fost nici un agent de poliţie pe-aici, 
remarcă Mary. 

— O fi fost căpitanul Jordan? 

— Asta-i o aiureală, se împotrivi bătrânul. Eu îl pot 
recunoaşte pe căpitanul Jordan dintr-o singură privire. 
Individul a venit cu o maşină mică, a coborât în apropierea 
porţii şi a sărit peste gard. Mai târziu, l-am văzut 
îndreptându-se spre cavou. Stocker îşi încruntă 
sprâncenele. 

— Cât timp a stat acolo? 

— Nici cinci minute. S-a întors la maşină şi a trecut pe 
lângă casă. L-am văzut foarte bine de la fereastra mea. 

— Era înalt de statură? 

— Da, aş putea spune că da. 

— La început, mă bătea gândul că o fi fost omul care v-a 
vizitat toamna trecută - vorbesc de prietenul 
dumneavoastră din Londra. 

Tim observă că Mary se uita speriată la Stocker. 

— Aţi văzut bine maşina? o întrebă intendentul. Era cumva 
un automobil cu două locuri? 

Awkwright dădu afirmativ din cap. 

— Da, cred că da. 

Stocker se întunecă la chip. Tim îşi dădu seama că gândea 
intens şi repede. Cine fusese misteriosul vizitator de astă 
toamnă care o interesa atât de mult pe Mary? 

Clench House i se părea lui Tim din ce în ce mai 
enigmatică, dar cu cât situaţia devenea mai complicată, cu 
atât era el mai hotărât să rămână acolo şi să dezlege 
enigma. 

Se servi cafeaua. Mr. Awkwright reveni la poveştile sale 
despre cursele de cai. Mary nu scoase o vorbă. Stătea 


ţeapănă pe scaun, cu mâinile în poală şi cu ochii în farfurie. 
Tim observă cum, de câteva ori, Awkwright se uită la ea 
îngrijorat. 

Tim tocmai mai ceruse o ceaşcă de cafea, şi intendentul îl 
servise, când, brusc, se auzi gălăgie în hol. O voce 
neobişnuit de aspră şi neplăcută se făcu auzită. 

Stocker se afla la celălalt capăt al mesei şi se grăbi spre 
uşă, dar era deja prea târziu. Uşa se deschise violent şi o 
femeie înaltă, sfrijită, dădu buzna, cu paşi nesiguri, în 
sufragerie. Faţa îi era aproape stacojie şi, îndată ce începu 
să vorbească, toţi cei prezenţi îşi dădură seama că băuse 
vârtos. Se opri în cadrul uşii, îşi puse mâinile în şolduri şi 
începu: 

— Aşa deci! Voi îmi staţi aici şi huzuriţi, iar eu pot să crap! 
Nu mă atinge, Stocker, că te pomeneşti cu un dos de palmă 
de rămâi fără ochi şi fără urechi! 

Vocea îi era aspră şi răguşită şi vorbea în dialectul 
londonez. Tim îşi dădu seama că trebuia să fie neobişnuit de 
puternică şi că, într-adevăr, era în stare să-i opună 
rezistenţă intendentului. Stocker o apucă de braţ, dar ea se 
smulse din strânsoarea lui şi-i repezi un pumn în piept, atât 
de puternic încât acesta se clătină. 

Mary se ridicase de pe scaun şi se uita ţintă la femeia care 
acum se sprijinea cu palmele de marginea mesei. Chiar şi 
bătrânul Awkwright sărise de la locul lui şi trupul i se 
încovoiase uşor. Muşchii feţei îi zvâcneau. 

— A-ha, nu vă aşteptaţi să mă vedeţi aici, ai? Dar eu vă 
spun că m-am săturat până-n gât! Mă duc azi, cu trenul, la 
Londra. Nu mai vreau să duc viaţa asta de câine. Uite-o şi 
pe fetişcana aia! Descurcaţi-vă singuri cu treburile voastre 
murdare! Eu îmi iau tălpăşiţa! Nu mai vreau să aud de 
chestia asta! 

În clipa aceea, Stocker o cuprinse pe după umeri şi-i 
astupă gura cu palma. Apoi o ridică în braţe ca pe un copil, 
o duse afară şi trânti uşa în urma lui. lim mai auzi ţipetele 


pe jumătate înăbuşite ale turbatei femei, vru să se repeadă 
la uşă, dar se simţi apucat de braţ. 

— Te rog, nu ieşi. Rămâi aici. 

Mary stătea lângă el, albă ca varul. 

— Ajută-l pe Mr. Awkwright. 

Bătrânul se prăbuşise pe scaunul lui şi stătea cu capul 
sprijinit pe braţele întinse pe masă. Tim crezu că leşinase, 
dar, auzind cuvintele lui Mary, Awkwright îşi înălţă puţin 
capul şi se uită lung spre uşă. De afară nu se mai auzea 
nimic. Dar Stocker nu se întoarse în sufragerie. 

— E o femeie căreia eu îi acord o mică pensie - începu 
bătrânul să dea lămuriri cu vocea lui ascuţită şi 
tremurătoare. Se mai îmbată din când în când. Mary, e 
cazul să ne facem rugăciunea de seară. Poate c-ar vrea şi 
nepotul meu să ni se alăture... 

Toţi trei îngenuncheară câteva minute în cabinetul de 
lucru al lui Mr. Awkwright. Tim nu ştia ce să creadă despre 
toate cele întâmplate. Totul i se părea o viziune de coşmar. 
Mary îl urmă în hol, de îndată ce rugăciunea luă sfârşit. 

— Îţi foarte mulţumesc că mi-ai ascultat rugămintea - 
spuse ea şoptii. 

— Şi acum poţi să-mi dai vreo explicaţie? întrebă el pe 
acelaşi ton. 

Ea dădu din cap în semn că nu. 

— Ai vreun motiv temeinic care te face să păstrezi 
secretele altora? 

— E propriul meu secret. Fii, te rog, drăguţ şi vino cu mine 
în sufragerie. Între timp, fetele au făcut curăţenie acolo şi 
putem sta la o ţigară. 

— Putem chiar şi vorbi? 

— Da, şi asta, dar nu despre chestii încurcate. 

Era uimit de puterea ei de a se stăpâni. Obrajii i se 
îmbujoraseră iar, era în stare să râdă la o glumă spusă de 
el, ca şi cum n-ar fi avut nici o grijă. 

— E formidabil cât de bine reuşeşti să te stăpâneşti - nu se 
putu el opri să recunoască. 


— Zău? 

Buzele ei rumene schiţară un zâmbet şi continuă: 

— Mă bucură faptul că măcar un om mă judecă atât de 
favorabil. O să pleci în Africa de Sud cu o impresie grozavă 
despre noi, căpitane Jordan. 

— Mi se spune şi Tim. 

— Tim? Da, da, e un nume care sună mai intim decât multe 
din numele pe care le cunosc. Dar promite-mi, cel puţin, c-o 
să pleci cu gânduri bune despre noi. 

— N-am de gând să mă întorc în Africa. O să închiriez un 
apartament la „Carlton” şi-am să stau acolo până am să mă 
satur de Londra. Apoi, o să mă întorc la Clench House. 

Ea clătină din cap cu îndoială, iar el zise: 

— Vrei să mă crezi sau nu, dar am să mă întorc aici, unde 
sunt multe enigme de dezlegat. 

Ea zâmbi: 

— Zi de zi apar noi enigme greu de dezlegat. 

Statură o vreme de vorbă, apoi el se duse în camera lui, 
unde făcu o descoperire interesantă. Fereastra era larg 
deschisă şi, când aprinse lumina, văzu că toate sertarele de 
la biroul lui erau deschise. 

Conţinutul lor zăcea pe pat. Valiza îi fusese spartă, cu 
toate că n-ar fi fost nevoie. Hoţul crezuse, probabil, că era 
încuiată. 

Tim sună şi, când apăru servitoarea, îi spuse să-l cheme pe 
Stocker. 

— Cred că nu-i prin casă, îi zise ea, dar am să-l caut. 

Intendentul veni peste câteva minute. Hainele îi atârnau în 
dezordine, cămaşa de un alb imaculat îi era sfâşiată şi 
murdară, faţa plină de zgârieturi pe care de puţină vreme 
le dezinfectase cu iod. După toate aparențele, era convins 
că Tim vrea să-i pună întrebări despre femeia aceea 
furioasă. 

— Era beată criţă - începu el. 

Apoi zări dezordinea în cameră. 

— Dar ce s-a întâmplat aici? 


— Asta aş vrea să aflu şi eu de la dumneata, zise Tim. 
Trebuie să se fi întâmplat în vreme ce luam masa. 

Intendentul se apropie de fereastră şi privi afară. 

— E o scară aici, zise el. Vi s-a furat ceva? 

— Încă nu-mi pot da seama. 

Tim cercetă cu privirea lucrurile răvăşite şi îşi dădu seama 
că-i lipsea caietul de notițe. 

— Era ceva important în caiet? întrebă Stocker. 

— Nu, doar nişte notițe despre cazul Jelf. 

Intendentul deschise uşa dulapului masiv pentru haine, se 
uită pe sub pat, apoi se duse la fereastră şi cobori cu o 
agilitate uimitoare pe scara sprijinită de zidul casei. 

— Ai nevoie de o lanternă? întrebă Tim. 

— Mulţumesc, am şi eu una. 

Stocker îşi aprinse lanterna şi o luă de-a dreptul peste 
gazon, urmărind, după toate aparențele, nişte urme. Peste 
câteva clipe se întoarse şi urcă în cameră pe scară şi pe 
fereastră. 

— Hoţul căuta ceva anume. Nu e vorba de o spargere 
obişnuită. Toate buzunarele hainelor dumneavoastră sunt 
întoarse pe dos. Nu vă lipseşte nimic? 

Tim negă dând din cap. 

— Dar asta ce-o mai fi? întrebă el şi luă o tăietură de ziar 
de pe măsuţa de toaletă. Citi articolul şi i-l întinse lui Tim 
Jordan. 

„Singurul indiciu pe care asasinul l-a lăsat în urma lui este 
o tabacheră de aur cu inscripţia Lui Lew, de la soţia lui. 
Tabachera a fost găsită de un domn aflat întâmplător în 
vizită la Mr. Awkwright”. 

— E adevărat? Aţi găsit într-adevăr o tabacheră? întrebă 
Stocker. 

— Da, am predat-o poliţiştilor. 

— Lui Lew, de la soţia lui - repetă Stocker. Interesant. 

— Îl cunoşti pe Lew? 

Intendentul nu răspunse la această întrebare. Doar zise: 


— Numele dumneavoastră nu-i pomenit în ziar. Şi nici n-o 
să fie. Eu aş jura că hoţul n-a mai fost înainte în casa asta. 
Ce-ar fi să căutăm şi prin alte camere? 

Brusc, îi veni o idee: 

— Nu cumva aţi lăsat lumina aprinsă când aţi coborât la 
masă? 

Tim confirmă din cap. 

— Aha, asta lămureşte multe lucruri. Hoţul şi-a dat seama, 
văzându-vă valiza, că dumneavoastră sunteţi vizitatorul. 

Stocker cobori iarăşi în grădină. Mai târziu, Tim îl regăsi 
în hol. 

— Una dintre servitoare mi-a spus că un bărbat a întrebat- 
o dacă este cineva în vizită la Clench House. Fata nu vă 
cunoştea şi i-a spus că sunteţi nepotul lui Mr. Awkwright. 
Asta s-a întâmplat astăzi după amiază, când eraţi plecat cu 
maşina. Şi cum arăta tabachera aia din aur? 

Tim i-o descrise şi Stocker zise: 

— Da, asta trebuie să fie. 

Lui Tim îi era limpede că Stocker cunoştea tabachera. Îi 
zise: 

— Ascultă, Stocker, te mai întreb încă o dată dacă-l cunoşti 
pe Lew Daney. 

— Puţini sunt oamenii pe care eu să nu-i cunosc - răspunse 
intendentul cu un rânjet. 

— Bănuieşti cine mi-ar fi putut scotoci camera? 

— Nu, deloc. Şi puteţi fi sigur că de data asta spun 
adevărul. Pe la orele unsprezece, în casă domnea o linişte 
totală. Tim se vâri în aşternut, nu înainte de a fi citit ziarele. 
Dar nu-i era somn deloc. Nici nu se dezbrăcase, trăsese 
doar draperiile grele, stinsese lumina şi stătea în pat 
îmbrăcat. 

Auzi cum ceasornicul din hol bate jumătatea de oră. Cum 
era la fel de treaz ca şi când se întinsese în pat, se aplecă, 
îşi trase pantofii în picioare, căută lanterna, îşi puse 
mantaua pe umeri şi pălăria pe cap, ieşi uşurel din cameră 
luminând coridorul cu lanterna şi cobori până la intrarea 


principală. Spre uimirea lui, uşa nu era nici încuiată, nici 
zăvorâtă, cu toate că Mary îi spusese că Mr. Awkwright 
verifica totdeauna dacă uşa era bine închisă. Era o noapte 
luminoasă, cam rece; cerul era spuzit de stele. În partea din 
spate a casei, nu putu zări nici o lumină aprinsă. 

leşi la şosea şi lăsă casa în dreapta lui. Pe fundalul 
cimitirului, zări profilându-se zidurile de granit ale cavoului. 
În spatele acestuia era un stufăriş des, despărţit de şosea 
doar printr-o stelă funerară plată. Mary îi spusese că 
aparţinea de Clench House. Noaptea, tufişul părea de 
nepătruns. 

Cam la vreo sută de metri de zidul cimitirului, din şoseaua 
principală se desprindea un drum ce ducea, prin pădure, 
spre dealurile din apropiere. 

Tim îşi scoase lanterna din buzunar şi razele ei luminară 
şoseaua. Nimic deosebit nu se vedea. Îmboldit de un impuls 
lăuntric neaşteptat, se întoarse spre drumeag. Pe o distanţă 
de vreo sută de metri, drumeagul se întindea drept, apoi 
cotea spre stânga, pe lângă lizieră, dând într-un teren 
arabil ale cărui brazde Tim putu să le desluşească destul de 
limpede. 

Doar ţipătul unei bufniţe se auzi când lumină ogorul cu 
lanterna; apoi, de după o brazdă de pământ, ţâşni un iepure 
care se pitise acolo. 

Tim tocmai se întorcea pe drumeag, prin pădurice, când, 
dinspre celălalt capăt, ochii îi fură atraşi de nişte sclipiri de 
lumină. Auzi curând şi un duduit de motor. Se opri locului şi 
aşteptă. Luminile dispărură, dar, imediat după aceea, zări 
luminile din spate ale unei maşini. Putea fi o maşină a 
poliţiei, căci, în ultimul timp, agenţii mişunau prin 
împrejurimi. Dar nu pricepea de ce o maşină se oprise atât 
de departe de casă. Chiar în clipa aceea, luminile de poziţie 
se stinseră şi auzi cum portiera maşinii este închisă uşor. 

Când se apropie, văzu că pasagerii nu mai erau în maşină. 
Lumină cu lanterna şi, după numărul maşinii, văzu că 
aceasta era din Londra şi că trebuise să coste o avere. 


Vehiculul era murdar, semn că străbătuse un drum destul 
de lung. Luminându-i interiorul, Tim nu descoperi nici un 
indiciu care să-l edifice asupra posesorului. 

leşi în grabă la şosea. Omul care condusese maşina 
dispăruse. Se întoarse spre maşină şi începu s-o cerceteze 
din nou. Era clar că maşina nu aparţinea politiei. Tim 
lumină contorul kilometric: indica 12000 de kilometri, dar 
asta nu-i dădea nici un indiciu despre ultima distanţă 
parcursă. 

Era în faţa unei noi enigme legată de Clench House. Cel 
mai mult îl muncea gândul la femeia beată care dăduse 
buzna în sufragerie. Cine putea să fie? Dar nici gândurile în 
legătură cu Mary Grier nu-i dădeau pace. 

Cum ajunsese să aibă cicatricea aceea de pe braţ? Unde îl 
întâlnise mai înainte pe Jelf? Cine era „celălalt bărbat” care- 
| ucisese pe şofer? Poate că era chiar străinul care venise cu 
maşina. 

Îşi încetini paşii; chiar în clipa aceea auzi o maşină ieşind 
din grădina casei. locmai se făcuse una cu zidul cimitirului, 
când maşina trecu pe lângă el. Auzi, brusc, glasul lui Mr. 
Awkwright: 

— Acoperă-te bine, Stocker. 'Ți-e destul de cald? 

— Da, răspunse intendentul. 

Uşa vehiculului fu închisă şi limuzina pe care Tim o văzuse 
în garaj ieşi pe poartă. Stocker era la volan, cu o ţigară în 
colţul gurii. Pe Mary Grier şi pe Awkwright nu-i putu 
distinge în întuneric. Limuzina ieşi la şosea, trecu pe lângă 
el şi Stocker acceleră imediat. În primul moment, se gândi 
să alerge spre maşina străină din pădure şi să-i 
urmărească, apoi se răzgândi. 

Stocker, Mr. Awkwright şi Mary Grier! Dar cine era cel de- 
al patrulea pasager misterios? 

Se întoarse pe drumeag spre casă, dar având grijă să 
calce numai pe gazonul de pe margine. În faţa garajului se 
afla uşa ce dădea spre treptele în spirală pe care urcase 


Jelf. Urcă şi el, cu multă precauţie, dar, la capătul scărilor, 
găsi uşa ce dădea spre coridorul de la etaj încuiată. 

Îşi aminti că în garaj se mai afla un automobil mic, cel de 
care se folosea Mary. Putea să-l ia pe acesta şi să-i 
urmărească. Credea că uşa garajului era închisă, dar spera 
ca Stocker să fi uitat s-o încuie cu cheia. Pipăi cu mâna uşa 
masivă şi aceasta cedă imediat. 

În timp ce deschidea, zări, pentru o frântură de secundă, o 
slabă scăpărare de lumină în interior. Era cineva în garaj şi 
acel cineva ştia acum că şi el intrase. Tim deschise uşa larg 
şi, cu lanterna în mână, intră strigând: 

— E cineva aici? Sunt căpitanul Jordan! 

Auzi o exclamaţie, întoarse lanterna şi văzu, în cercul de 
lumină al razelor ei, nişte pantaloni dungaţi. Înainte însă ca 
el să poată lumina faţa proprietarului acestor pantaloni, 
lanterna îi fu smulsă din mână şi individul fugi spre uşă. 
Tim, din câteva salturi, îl ajunse şi-l înhaţă de guler, dar 
individul se smulse din mâna lui, se întoarse fulgerător şi-i 
trase un pumn în bărbie, făcându-l să dea îndărăt şi să-şi 
piardă echilibrul. Când şi-l recâştigă, necunoscutul se 
făcuse deja nevăzut trântind poarta garajului în urma lui. 

Tim împinse uşa, dar aceasta nu se clinti. Aprinse un 
chibrit şi-şi regăsi lanterna. Din fericire, lentila nu se 
spărsese. Cercetă uşa, ca să afle cum ar putea s-o deschidă, 
dar văzu că, pe dinăuntru, n-avea nici o clanţă, nici un 
mâner. Situaţia lui nu era, bineînţeles, fără ieşire, căci 
Stocker urma să revină poate nu peste prea mult timp, cu 
limuzina. Cercetă interiorul garajului cu ajutorul lanternei 
şi văzu o manta groasă aruncată peste capota micului 
automobil. Şi mai făcu o descoperire: lacătul greu cu care 
era prins cablul de oţel al tractorului era aruncat pe jos. 
Străinul ce pătrunsese în garaj ori avusese o cheie, ori 
forţase lacătul. Într-un colţ, descoperi o scară demontabilă 
pe care n-o văzuse acolo mai înainte. Poate că o foloseau 
când curăţau geamul de sus. Tim o sprijini de perete, urcă 
şi izbuti să deschidă un gemuleţ. Cobori iar, luă mantaua, 


urcă şi o azvârli afară pe geam. Apoi încercă să se strecoare 
şi el prin deschizătura aceea îngustă. Ferestruica era 
montată destul de sus, dar el ştia că de-a lungul zidului 
capelei era un strat moale de flori. Chiar pe acest strat 
ateriză, din fericire, fără să păţească nimic. 

Mantaua putea să mai aştepte. O aruncă peste un tufiş şi 
se pregăti să-l urmărească pe infractor. Când ajunse la 
şosea, văzu că o limuzină străină tocmai ieşea din pădure şi 
o lua în direcţia în care mersese şi Stocker. Îi trase o 
înjurătură, gândindu-se ce bine ar fi fost dacă ar fi scos 
maşina aceea din funcţie. 

Tot urmărind maşina cu ochii, văzu că luminile de poziţie 
clipesc ba în dreapta, ba în stânga şi că, până la urmă, 
maşina se opreşte. Tim Jordan era un bun alergător şi o luă 
la goană într-acolo, dar abia străbătuse jumătate din 
distanta ce-l despărţea de ea, când văzu fulgerarea unui foc 
de armă. Auzi imediat bubuitul împuşcăturii şi maşina 
demară în viteză. 

Dar glontele nu trecuse pe lângă el. Deci nu el era cel 
vizat. Grăbi paşii şi ajunse în locul unde se oprise maşina. 
Recunoscu locul exact după urmele lăsate de cauciucuri, 
dar, cum nu zări pe nimeni prin apropiere, se întoarse uimit 
pe propriile-i urme. 

Aproape de zidul cimitirului, distinse o figură ce se mişca 
printre copaci şi îndreptă razele lanternei într-acolo. 

Mai să scape lanterna din mână, atât de neaşteptată era 
priveliştea ce i se oferi: o namilă de om, cu chipul ca de 
ceară şi o barbă stufoasă. Străinul nu era îmbrăcat decât în 
pantaloni şi o cămaşă închisă. Părul îi era răvăşit. 

— Ei, cine eşti? Stinge lumina aia, câine blestemat! strigă 
omul. 

Tim zări fulgerarea unei lame de cuţit şi abia avu timp să 
se ferească. Înainte de a deveni conştient de ce se întâmplă, 
omul cu cuțitul se şi făcuse nevăzut în pădurice. Tim sări 
peste şanţul adânc de pe marginea drumului, hotărât să-l 
urmărească, dar se ciocni de trunchiul unui copac şi 


lanterna se sparse. Ar fi fost o nebunie să-l urmărească pe 
un om înarmat într-un întuneric total. Să se întoarcă în casă 
şi să revină cu un felinar i se părea ceva lipsit de sens, dar 
era singurul lucru ce-i mai rămânea de făcut. Dar, în timp 
ce alerga spre Clench House, se opri brusc în mijlocul 
şoselei. Uşa de la intrarea principală a casei era deschisă! 
Intră, aprinse lumina şi urcă în fugă spre camera lui. Peste 
câteva minute, se întoarse în goană la desişul unde fusese 
agresat, dar de data asta cu un revolver în buzunar. Numai 
că, aşa cum bânuise, cercetările i se dovediră zadarnice. 
Namila cu chip de ceară şi barbă stufoasă dispăruse. 

Pentru Tim Jordan comportarea ciudată a celui de la 
volanul maşinii deveni acum de înţeles. Probabil că omul cu 
cuțitul îi răsărise în faţă şi trebuise să recurgă la câteva 
viraje bruşte ca să nu dea peste el. Apoi, fusese obligat să 
frâneze şi să se oprească. 

Probabil că trăsese asupra bărbosului ca să se apere, după 
ce acesta îl atacase. Tim era acum ferm convins că bărbosul 
era asasinul lui Jelf. 

Se întoarse spre casă, luă, în drum, mantaua azvârlită 
peste tufiş şi urcă în camera lui. Era o manta de călătorie 
grea, din păr de cămilă, încă în stare foarte bună. Tim o 
cercetă meticulos şi, în unul din buzunarele interioare, 
descoperi, brodat, numele croitorului. Dedesubt era scris 
cu cerneală: L. Daney, Esq., 703, Jermyn Street. 

Scotoci cu mare atenţie toate buzunarele. 

Deschise, în sfârşit, portofelul, dar erau puţine lucruri 
înăuntru. Găsi, întâi, o cheie incredibil de subţire, cu capul 
acoperit cu email negru. Trebuia să fie cheia de la o casă de 
bani. Mai scoase o hartă; într-un colţ erau scrise câteva 
cuvinte: Mary Grier, Clench House, 14 octombrie 1931. 

Cea mai interesantă descoperire, însă, era o tăietură de 
ziar. Tiparul i se păru cunoscut: era, într-adevăr, o tăietură 
din buletinul oficial al poliţiei. 

Căutat pentru escrocherie: Harry Stone alias Hector 
Winter alias Harry Levere, cunoscut şi sub porecla de Harry 


Cameristul. Orice informaţii despre sus numitul pot fi 
trimise pe adresa şefului poliţiei, la Scotland Yard. Pot fi, de 
asemenea, comunicate oricărui post de poliţie. Descrierea 
infractorului... Aici hârtia era tăiată şi, când Tim o cercetă 
cu mai multă atenţie, descoperi că, peste literele tipărite, o 
mână scrisese: „Mort 23 martie”. 

Harry Cameristul! Tim îşi amintea perfect de polițistul 
venal pe care el îl alungase din Africa de Sud. Dar poate că 
nu era vorba de aceeaşi persoană. „Harry Cameristul” era o 
poreclă destul de frecventă. 

Omul era, deci, mort! Dar de unde cunoştea posesorul 
portofelului data exactă a morţii acestuia? Şi de ce umbla 
de atâta vreme cu tăietura asta de ziar în buzunar? 

Introduse la loc toate obiectele descoperite şi încuie 
portofelul într-un sertar. Tocmai atunci auzi un duduit de 
motor, stinse lumina, desfăcu draperiile grele şi privi pe 
fereastră. Lângă poartă văzu două faruri ce se apropiau 
încet de garaj. 

Trase iarăşi draperiile, stinse lumina, ieşi în coridorul 
întunecos, aprinse şi acolo lumina şi se afla deja în holul 
intens luminat când Mary intră, urmată de Mr. Awkwright. 
Mary rămase ţintuită locului când îl văzu. Arăta foarte 
palidă; ochii îi erau adânciţi în orbite şi-i aruncă o privire 
deznădăjduită, care-i săgeta inima. 

Mr. Awkwright închise uşa şi începu să-şi scoată cu mişcări 
încete paltonul greu, dar fără să-l scape pe Tim din ochi. 

— Am făcut o plimbare cu maşina, zise el. leşim adesea cu 
maşina, noaptea târziu. Nu-i aşa, Miss Grier? Mai luăm şi 
noi o gură de aer proaspăt. 

Vocea îi era neobişnuit de agitată şi răguşită şi arăta mai 
îmbătrânit şi mai dărâmat decât oricând. 

— Crezusem că te-ai culcat, Jordan, continuă el şi urcă 
treptele. 

Mary Grier nu făcuse încă nici un gest. Aşteptă până ce 
bătrânul dispăru din raza privirii lor, apoi întrebă în şoaptă: 

— De ce nu te-ai dus la culcare? Ai ieşit din casă? 


EI confirmă, dând din cap. 

— Înseamnă că te-am văzut. Ai fost omul de pe şosea, pe 
lângă care am trecut. 

— Imposibil. Eu am stat pe marginea şoselei. Dar ce s-a 
întâmplat, Mary? 

— O, nimic. Hai cu mine în sufragerie. Stocker vine şi el 
numaidecât şi ne poate servi câte o ceaşcă de cafea. 

Tim o urmă. 

— Ai mers pe urmele noastre? întrebă ea. 

Tim clătină din cap. 

— Dar ce făceai acolo, pe şosea? 

— Luam şi eu o gură de aer curat - răspunse el cu răceală. 

Apoi, însă, o întrebă grav: 

— Ascultă, Mary, oare faptul că stai în casa asta nu te calcă 
pe nervi? Eu simt că, pe zi ce trece, situaţia devine tot mai 
insuportabilă. 

— M-am dezobişnuit să mai am nervi - răspunse ea pe un 
ton aproape neprietenos. Nu-mi purta dumneata de grijă, 
întoarce-te, mai bine, la Londra. 

Tim râse. 

— Sună aproape ca un avertisment. 

— Chiar asta şi este! i-o întoarse ea, şi-şi strânse tare 
buzele. 

— Mă pândeşte vreo primejdie? 

— Da, dar, pentru moment, cred că primejdia s-a 
îndepărtat. 

Auzindu-l pe Stocker că intră, se duse să-l întâmpine în 
vestibul şi-i vorbi câteva clipe. Când se întoarse, Tim o 
întrebă: 

— Îţi cunoşti bine vecinii? 

Ea rămase ţintuită locului. 

— Nu. Dar de ce mă întrebi? 

— Pentru că mi se pare că l-am văzut pe unul dintre ei în 
noaptea asta. O apariţie cât se poate de neplăcută, o namilă 
bărboasă, un om încă foarte tânăr. 

Mary îl privi ţintă. 


— Şi ţi-a vorbit? întrebă ea rostindu-şi cu greutate 
cuvintele. 

— Avea un cuţit. 

O vreme, ea nu zise nimic, apoi exclamă: 

— Zău?! 

Se duse la masă, îşi aranjă scaunul cât mai comod şi se 
aşeză. Când îşi scoase o ţigară şi o aprinse, mâna ei 
tremura. Tim rămase uimit de atitudinea ei degajată şi 
calmă. După părerea lui, fata trebuia să fie la capătul 
puterilor. 

— Ei, aici, în Scoţia, dai de oameni foarte ciudaţi. Şi ce fel 
de om era? 

— Cred că este una şi aceeaşi persoană cu cel care l-a ucis 
pe Jelf. 

Ea îi aruncă o privire rapidă. 

— Atunci o să anunţi poliţia? 

— Mă întrebam doar... ţi-aminteşti, mi-ai povestit că ai 
furat cândva şaptezeci de lire. Aşa e? 

Ea aprobă. 

— La început, am crezut că glumeşti, dar acum ştiu că ai 
spus adevărul. Ai furat banii unchiului Benjamin. 

— l-am furat ca să fac o faptă bună. 

Dorise să rostească aceste cuvinte cu nepăsare, dar vocea 
îi tremura. Totuşi, îi aruncă încă o privire iute şi izbuti să se 
stăpânească. 

— E absolut obligatoriu să te întorci la Londra? 

— Da, mă tem că nu-mi rămâne nimic altceva de făcut. 

Tim se prefăcu că se uită prin cameră, ca să-i dea timp să- 
şi revină în fire. 

— Mă întorc la „Carlton”. Mi s-a rezervat acolo un 
apartament prima, şi tocmai a venit clipa când doresc să 
locuiesc o vreme într-o ambiantă luxoasă. În seara asta n- 
am putut dormi - de-aia am ieşit. 

Îşi dădea seama că trebuia să-i spună o poveste credibilă, 
ca să-i distragă atenţia şi s-o facă să nu izbucnească în 
plâns. 


— Paturile sunt o minune, iar decorurile, formidabile. 
Totuşi, în Europa asta civilizată, cu timpul n-o să mă simt 
prea în largul meu. Îmi lipsesc animalele din patria mea. 

— Leoparzii sau tigrii? 

— Leoparzii. 

Tim îi aruncă o privire fugară, în aşa fel încât ea să nu i-o 
surprindă. Buza de jos îi tremura şi el îşi dădu seama că, în 
timpul nopţii, fata trăise momente de groază. 

— Hai să schimbăm subiectul - propuse el. 

În clipa aceea, Stocker îşi făcu apariţia aducând un pahar 
cu apă, pe care-l aşeză în faţa fetei, pe masă. Ea bău apa 
din câteva sorbituri. Mâna îi tremura. Dar nici Tim, nici 
Stocker nu făcură vreo remarcă asupra acestui fapt. 
Intendentul nu-şi dezlipea privirea de Tim şi în ochii lui se 
desluşea o tainică ameninţare. 

— Mulţumesc, Stocker, zise ea cu răsuflarea tăiată, după 
ce termină de băut. Adu şi cafeaua căpitanului Jordan. Va 
trebui s-o bei singur, căpitane, căci eu mă duc la culcare. 

Mary se ridică de pe scaun şi, fără să mai rostească măcar 
un „noapte bună”, ieşi din sufragerie. Stocker privi lung în 
urma ei. 

— E-n regulă, poţi să pleci, Stocker, zise Tim, dar 
intendentul nu se clinti din loc. 

— Mă iertaţi dacă vă pun o întrebare? Tim îl privi 
întrebător. 

— Aţi intrat cumva astăzi în garaj? 

Tim dădu din cap afirmativ. 

— Dumneavoastră aţi deschis uşa? 

— Nu, nu era nevoie. Era deschisă. Am intrat, apoi uşa s-a 
închis singură, lăsându-mă prizonier în garaj. 

— Era deschisă! murmură Stocker. Cine putea s-o 
deschidă? 

— Aş vrea să ştiu şi eu. Am eu o oarecare bănuială, dar nu 
sunt sigur. Când am intrat în garaj, era acolo un individ. Am 
zărit lumina lanternei, am intrat ca să văd despre ce e 


vorba, dar tipul a izbutit s-o şteargă înainte ca eu să pot 
pune mâna pe el. 

Stocker se uită întrebător la Tim. 

— Şi ştiţi cine era? 

Tim clătină din cap: 

— Nu, dar mie mi se pare că pe dumneata faptul te 
interesează foarte tare. 

— Mă rog, doar e ceva normal. Eu răspund de toată casa 
asta. Mr. Ledbetter m-a angajat să am grijă să nu dispară 
nimic din ce-i aparţine. Şi spuneaţi că nu l-aţi văzut la faţă? 

Tim îl săgeta pe intendent cu privirea, aşa cum făcuse 
acesta mai înainte cu el. 

— Nu, nu l-am văzut, dar cred că ştiu cine era. 

— Cine? 

— Un anume Lew Daney. 

Nici un muşchi nu se clinti de pe faţa lui Stocker. Doar 
zise: 

— Nu ştiam că Lew Daney se află în Scoţia. 

— Îl cunoşti, deci? 

— Îl ştiu şi eu după faimă. După câte se spune, e un ticălos. 
Dar ce vă face să credeţi c-ar fi fost Daney? 

— Hai cu mine sus. 

Intendentul îl însoţi pe Tim în cameră. 

— Şi-a uitat, în grabă, mantaua - zise Tim. 

Stocker aruncă o privire spre acel obiect de îmbrăcăminte, 
dar nu făcu nici o tentativă de a cerceta mantaua mai 
îndeaproape. Tim avu impresia că intendentul o 
recunoscuse imediat. 

— Cândva am să-ţi arăt ceva. 

Tim se aşeză pe marginea patului şi-l invită pe Stocker, 
printr-un semn cu mâna, să ia şi el loc pe un scaun. Acesta 
preferă, însă, să rămână în picioare. Tim zise: 

— E ceva ciudat cu casa asta, şi dumneata o ştii foarte 
bine. Nu-l cunosc pe Mr. Ledbetter, dar bănuiesc că trebuie 
să aibă un reprezentant la Londra. 


— Domnii Kean, Mortimer & Greene, avocaţi, Lincoln's Inn 
Fields - preciza Stocker. Vă rog să mă iertaţi că v-am 
întrerupt. 

— Daney - continuă lim - a fost pe-aici, nu demult, de 
asemenea, cel ce a rănit-o pe Miss Grier cu cuțitul. Şi pe 
acesta îl cunoşti foarte bine. E un tip palid, cu înfăţişare de 
om nesănătos şi cu barbă. În calitatea mea de agent de 
poliţie, îţi dai seama, cred, că sunt un tip bănuitor şi sunt cu 
ochii pe fiecare om ce-mi iese în cale. [i-o spun absolut 
deschis, dumneata îmi eşti suspect. Nu cred în povestea 
dumitale că te-ai fi certat cu Jelf numai pentru faptul că 
acesta era beat. Eu sunt convins că ştii prea bine cine l-a 
omorât. Asasinul e tânărul acela palid, cu barbă. 

— Când vă spun că nu ştiu cine l-a omorât, chiar aşa şi 
este - se apără Stocker. E posibil ca şi eu să am bănuielile 
mele, la fel ca dumneavoastră. Aţi descoperit ceva prin 
buzunarele mantalei? 

Stocker era cu ochii aţintiţi spre manta. Tim şovăi o clipă, 
apoi deschise un sertar, scoase portofelul şi-i vărsă 
conţinutul pe masă. 

— Pot să mă uit şi eu la obiectele astea? 

Ciudat, Stocker nu se repezi mai întâi la cheie, aşa cum 
Tim s-ar fi aşteptat; se uită întâi la hartă, apoi la tăietura 
din ziar. 

— Harry Cameristul - citi Stocker. 

— Da, Harry Stone. Îl cunoşti? 

— Nu, nu-l cunosc, dar am auzit de el. 

Întoarse tăietura de ziar pe cealaltă parte. 

— E mort, zise Tim. Cunoşti cumva scrisul ăsta? E scrisul 
lui Lew Daney. 

Stocker aşeză cu grijă cele trei obiecte la locul lor. 

— Nu cunosc scrisul lui Mr. Daney. 

Vocea îi suna ciudat de obosită şi Tim observă în ochii 
intendentului o expresie de duritate pe care n-o mai văzuse 
niciodată de când îl cunoştea. 


— Până acum - zise Tim - n-am raportat nimic la poliţie, 
căci mi-ar plăcea să rezolv eu însumi acest caz. Vreau să vin 
la Clench House, ca să stau câteva zile la Mr. Awkwright. La 
Londra mi se prezintă un individ cu o maşină şi-mi cere să-l 
angajez ca şofer. Mai târziu se stabileşte că maşina nu-i 
aparţinea, că fusese doar închiriată de la un garaj londonez. 
Seara, la sosirea aici, omul face tot posibilul pentru a nu da 
ochii cu dumneata. Apoi, eşti văzut certânduc-te cu el. lar 
după aceea, omul este omorât. 

— Credeţi cumva că eu sunt asasinul? întrebă Stocker sec. 

— Nu, nu asta voiam să spun. De acord, nu cred că 
dumneata eşti asasinul şi nici că ştii cine ar putea fi. E 
posibil ca poliţia să gândească altfel. Însă, în orice caz, sunt 
convins că-l cunoşteai pe Jelf, al cărui nume adevărat era 
Jaffrey. A făcut parte multă vreme din banda lui Lew Daney. 

Stocker zâmbi mohorât. 

— Sună ca şi cum aţi fi aflat asta de la Mrs. Daney. 

— Ştiai, deci, că Mrs. Daney a fost aici? întrebă Tim 
repede. 

— Da, ştiam. V-am spus doar mai înainte că sărisem în 
spatele automobilului dumneavoastră şi că v-am însoţit fără 
să vreţi. E o femeie foarte periculoasă şi, dacă-mi îngăduiţi, 
v-aş sfătui să vă feriţi din calea ei, căpitane Jordan. 

Stocker schiţă un gest ca şi cum ar fi vrut să mai cerceteze 
o dată portofelul, dar se răzgândi, făcu o plecăciune scurtă 
în faţa lui Tim şi ieşi din cameră. 

Tim rămase încă mai bine de un ceas aşezat pe pat, 
analizând cu amănunţime toate faptele şi încercând să 
ajungă la o sinteză a lor. Se gândi la faptul că Mary 
subtilizase şaptezeci de lire şi, prin asta, devenise, fără voia 
ei, sclava lui Mr. Awkwright. Nu putea să existe nici o altă 
explicaţie. Bătrânul o avea în puterea lui şi-o obliga să i se 
supună orice i-ar fi cerut. 

Se ridică de pe pat cu încetineală, se vâri în aşternut şi 
căzu într-un somn uşor. Semiconştient cum era, parcă se 
aştepta să fie deranjat din somn. După câtva timp, chiar îşi 


dădu seama că cineva deschide uşa. Ştia cine intrase în 
cameră, dar nu se mişcă înainte ca Mary să-l bată uşor pe 
umăr. În clipa aceea era complet treaz. 

— Ah, iartă-mă - zise ea cu răsuflarea tăiată - dar mi-e aşa 
de frică... e cineva în grădină... afară... la geamul meu. 

În clipa următoare, Tim sări din pat, îşi puse la repezeală 
halatul şi se duse să privească pe fereastră. Dar nu zări pe 
nimeni. 

— Eşti sigură? întrebă el. 

Dar în clipa aceea zări o siluetă care trecea curmeziş 
peste şosea şi dispăru imediat în întuneric. 

— Nu puteam să adorm - zise ea - şi m-am uitat pe 
fereastră. Atunci l-am văzut. Păşea pe iarbă, aşa că n-am 
putut să-l aud. 

— L-ai recunoscut? 

— Nu. 

— Era Stocker? 

— Nu, nu era Stocker. Era mai solid decât el. 

— Încotro se îndrepta? 

Ea îi arătă cu degetul. 

— Înspre garaj? înseamnă că s-a întors! Ia ascultă 

Auziră duduitul în surdină al unui motor, duduit ce 
devenea tot mai slab. 

— A plecat - zise Tim. 

Stăteau încă unul lângă altul la fereastră, când ea îl apucă 
agitată de braţ. 

— la uită-te! 

O altă siluetă îşi făcuse apariţia. Se îndrepta încet spre 
casă. Omul se clătina vizibil, ca şi cum ar fi fost beat. Când 
se mai apropie, Tim observă că se ţinea cu o mână de cap. 
Apoi îl recunoscu: era Stocker. Se repezi pe trepte în jos, 
smuci uşa în lături şi-l trase în casă. 

Era, într-adevăr, Stocker, dar în starea lui actuală era greu 
de recunoscut, căci faţa îi era scăldată în sânge. 

— Mulţumesc, zise el cu glas şoptit şi se prăbuşi pe un 
scaun. 


Tim observă că, de încheietura mâinii stângi, îi atârna o 
curea de piele, la capătul căreia se bălăbănea un revolver. 
Îmbrăcămintea îi era plină de nisip şi murdară. Tim trase 
concluzia că intendentul căzuse la pământ. 

Mary, care între timp coborâse şi ea, se repezi pe scări în 
sus şi se întoarse într-o clipă cu un lighenaş şi un prosop. 
Împreună curăţiră rana sângerândă de pe capul 
intendentului. Tim o cercetă repede, dar nu descoperi nici o 
fractură craniană. Rana era prelungă şi arăta înfiorător. 

Mary telefonă după doctor. Acesta sosi într-o jumătate de 
oră şi cusu rana imediat, asistat de una dintre servitoare. În 
timpul acesta, Mary stătuse în faţa uşii, aşteptându-l pe 
Tim, care ieşise să mai facă unele cercetări. Acesta se 
întoarse curând. 

— Stocker, zise el, stătea de veghe în garaj. Judecase 
corect zicându-şi că infractorul trebuia să se întoarcă după 
mantaua uitată acolo. Când am intrat în garaj, am găsit 
acolo un scaun şi mai multe mucuri de ţigări. Probabil lui 
Stocker îi fusese greu să se ţină treaz şi, când individul a 
intrat, el adormise. 

Fata îl privi nedumerită. 

— Nu pricep. Cine a venit să-şi ia mantaua? 

Tim îi povesti pe scurt ce se întâmplase în timpul serii. 

— Şi cine era individul? 

— Lew Daney, răspunse el repede. 

Ea nu zise nimic. 

— Îl cunoşti? întrebă Tim. 

De data aceasta, fata răspunse liniştită. 

— Da, îl cunosc. M-a salvat o dată, când am fost atacată. 
Era împreună cu Jelf, şi n-aş fi scăpat cu viaţă dacă ei nu 
erau prin apropiere. 

— L-ai mai văzut de atunci? 

— Da, o dată, la Londra. Mă aflam acolo ca să aranjez nişte 
afaceri de-ale lui Mr. Awkwright. Mi-a trimis flori, apoi m-a 
sunat la hotel şi m-a invitat la teatru. L-am refuzat, dar când 
m-am întors seara la hotel, el mă aştepta la intrare, afară. 


Tim şovăi să-i pună întrebarea decisivă care-i ardea 
buzele. N-avea dreptul să facă asta, dar, până la urmă, se 
hotări: 

— Ţi-a făcut o declaraţie de dragoste? întrebă el brusc. 

Fata îl privi uimită. 

— Doamne fereşte, ce-ţi veni? E mult mai în vârstă decât 
mine! A fost doar foarte drăguţ şi amabil. 

— L-ai recunoaşte acum? 

— Cu greu - răspunse ea repede. Mi-a salvat viaţa, şi de 
aceea îi sunt îndatorată. Vrei să ştii dacă l-aş putea 
identifica? Nu, n-aş face asta. Am aflat, cu timpul, căe un 
ticălos, şi-mi pare tare râu pentru el. 

— Aşa-i, e un asasin. 

— Ştiu. Şi, totuşi, aş refuza să-l identific. Mereu mă bate 
gândul că şi eu am înclinaţie spre fapte rele. 

— Ai remuşcări pentru că ai furat şaptezeci de lire 
sterline! îl privi zâmbind obosită. 

— Nici n-aş putea să uit c-am făcut-o. Toată lumea îmi 
aminteşte de asta, chiar şi dumneata. 

Drept răspuns, lim făcu un lucru la care nici nu se 
gândise. O luă pe după umeri şi o trase la pieptul lui. O 
clipă, ea rămase strâns lipită de el, cu ochii pe jumătate 
închişi, cu respiraţia precipitată. 

Obrajii ei îi atinseră pe ai lui şi gura lui tocmai îi căuta 
buzele, când ea i se smulse brusc din braţe şi se sprijini, 
clătinându-se, de perete. 

— Nu, te rog, nu... eu nu trebuie să... 

Curând după această scenă, apăru doctorul. Tim îl 
conduse spre ieşire şi încuie uşa. Când se întoarse, Mary 
dispăruse. 

Stocker stătea întins pe pat, în camera lui, încă treaz, când 
căpitanul Jordan intră la el şi-l întrebă: 

— L-ai recunoscut pe cel ce te-a rănit atât de grav? 

Stocker rânji mohorât. 

— Nu, nu l-am văzut la faţă, că, dacă-l vedeam, era acum 
mort. Trebuie să fi adormit, căci m-am trezit în clipa când 


cineva mă călca pe picioare. Am stat toată noaptea de 
veghe în garaj. 

— O fi fost Lew Daney? întrebă Tim şi împinse un scaun 
spre pat. 

— Posibil. N-a lăsat în urma lui nici un indiciu după care 
să-l pot recunoaşte. 

Tim îi întinse lui Stocker o ţigară, luă şi el una şi şi-o vâri 
între buze. 

— Astă seară, era cât pe ce să-ţi joc o festă. Erai 
semiconştient şi m-am gândit să-ţi iau amprentele digitale. 
Apoi, însă, mi-am zis că n-ar fi cinstit din partea mea, şi am 
renunţat. 

— Pot să vă cruţ osteneala, răspunse intendentul suflând 
un rotocol de fum. Am fost condamnat de două ori, dar nu 
în ultimii cincisprezece ani. O dată, pentru spargere, a doua 
oară, pentru escrocherie. Şi dacă mi-aţi fi luat amprentele 
şi le-aţi fi trimis la Scotland Yard, aţi fi aflat că mă numesc 
cu adevărat Stocker. 

— Mr. Ledbetter e la curent? 

Stocker zâmbi. 

— Bineînţeles, el e la curent cu toate. M-am spovedit lui 
înainte de a mă angaja. Da, sunt un fost puşcăriaş, şi 
dumneavoastră v-aţi dat seama de asta din clipa când m-aţi 
văzut. Mulţi dintre noi au acum slujbe prin ţinut şi se 
comportă cât se poate de onorabil. 

— De cât timp administrezi casa asta? 

— Să tot fie vreo opt ani. 

— L-ai cunoscut pe Jelf? 

Stocker fu absolut sincer. 

— Da, l-am cunoscut. Dar vă spun asta, ca de la bărbat la 
bărbat, nu în calitatea dumneavoastră de poliţist. Dacă mă 
asiguraţi că totul rămâne între noi, pot să vă povestesc o 
grămadă de lucruri. 

— Bine, îţi promit. 

— Jelf şi cu mine am făcut închisoare împreună. Nu ştia că 
eu sunt angajat la Clench House, căci nu fusese niciodată 


pe-aici. O să vă mai spun ceva, căpitane Jordan. Îl cunosc pe 
Lew Daney. Cu ani în urmă, s-a purtat foarte frumos cu 
mine. Ştiam şi că Jelf făcea parte din banda lui. Lew este cel 
care a comis spargerea la Glasgow, împreună cu alţi doi. 
Unul dintre ei a fost împuşcat de paznicul de noapte. Poliţia 
nu ştie nimic despre asta, căci Lew a găsit revolverul 
paznicului şi l-a luat cu el. Poliţiştii nici nu credeau că omul 
era grav rănit, căci izbutise să urce în maşină împreună cu 
ei, dar, peste un sfert de oră, era mort. Jelf mi-a povestit 
toate astea. Apoi, Jelf s-a certat cu Lew, căci Jelf a 
descoperit o lipsă de două mii de lire sterline. Jelf a fost 
totdeauna curios şi voia să ştie mai multe decât putea să 
accepte Lew. Cel puţin, aşa mi-a spus Jelf. 

— Dar şi dumneata erai amestecat în afacere. Nu erai 
dumneata cel de-al treilea? 

Stocker râse. 

— De unde până unde? Nu, eu nu mă mai bag în chestii 
de-astea, dar aflu tot ce se întâmplă. Mr. Ledbetter se 
poartă minunat cu mine, nici nu mi-aş putea dori un stăpân 
mai bun. Nu mi-a făcut niciodată vreo neplăcere. Îmi lasă 
mână liberă în ceea ce priveşte administrarea proprietăţii, 
şi mai pot câştiga ceva bănuţi şi din alte părţi, aşa că nu mai 
am nevoie s-o iau pe căi greşite. Aici mi-am găsit cu 
adevărat o patrie, aşa cum mi-am dorit-o eu, şi sunt cât se 
poate de mulţumit. Vă spun toate astea pen... 

— Pentru că poţi gândi logic şi foarte repede - îl 
întrerupse Tim - şi pentru că nu eşti deloc sigur că nu ţi-am 
luat amprentele digitale, în plus, pot să aflu tot ce mi-ai 
povestit din arhivele de la - Scotland Yard. 

Stocker râse, apoi faţa i se crispă şi-şi duse mâna la 
bandajul de la cap, semn că rana începuse să-l supere tare. 

— Aş da nu ştiu ce să pot pune mâna pe individul ăsta - 
zise el. 

— A fost Daney? 

— Nu ştiu. Nu l-am văzut de ani de zile, şi nici într-un caz 
nu în seara asta. Pe urmă, Daney n-ar fi înspăimântat-o în 


halul ăsta pe Miss Grier. 

Se opri brusc, dându-şi seama că spusese mai mult decât 
trebuia. 

— De ce n-ar fi speriat-o? 

Stocker tăcu câteva clipe. 

— Ei, după cât se pare, i-a salvat o dată viaţa. Dacă nu 
intervenea el, fata ar fi fost înjunghiată. Noroc că el şi Jelf 
erau pe-aproape. A fost o coincidenţă... 

— Ştii, Stocker, în tărăşenia asta sunt cam prea multe 
coincidenţe. 

Intendentul îl privi gânditor. 

— Da, aşa-i, sunt câteva coincidenţe, dar, dacă n-aveţi 
nimic împotrivă, acum aş vrea să dorm. 

— Ţi-a dat Daney dispoziţii să veghezi asupra lui Miss 
Grier? 

— V-am spus, doar, că nu l-am văzut de ani de zile pe 
Daney, zise Stocker. 

Se întoarse pe-o rână şi închise ochii. 

În cursul dimineţii următoare, Tim primi o telegramă de la 
avocatul său din Londra, care-l ruga să-i facă o vizită. Tim 
plecă la Glasgow şi de acolo luă trenul de noapte spre 
Londra. Trase, ca de obicei, la hotelul „Carlton”. Îl aştepta 
un maldăr de scrisori, dar nu le dădu atenţie, vrând să-l 
vadă întâi pe avocat. Rămase mai bine de o oră în biroul 
acestuia, iar când să plece, avocatul îi spuse că trebuia 
neapărat să-l vadă şi a doua, şi a treia zi. Avocatul îi zise: 

— Am studiat cu multă atenţie toate actele privitoare la 
averea dumneavoastră. Mr. Awkwright le-a păstrat într-o 
stare perfectă. Sunteţi un om relativ bogat, căpitane 
Jordan. 

— Nu poţi fi niciodată destul de bogat - replică Tim. Aş 
vrea să-mi cumpăr o vilă somptuoasă pe Brook Street, cu 
băi mari de marmură şi mobilier de lux. 

— Mă tem - răspunse avocatul - că va trebui să mai staţi 
un an sau doi la „Carlton”. 


— Cunoaşteţi pe cineva la Scotland Yard? îl întrebă Tim pe 
neaşteptate. 

Avocatul cunoştea o groază de oameni de la Scotland Yard, 
din fericire chiar pe Cowley. Îi dădu clientului său o 
scrisoare de recomandare şi, pe baza acesteia, fu introdus 
imediat în biroul şefului poliţiei. 

Cowley era un om scund, îndesat, roşu la faţă şi cu o 
expresie melancolică. După înfăţişarea lui exterioară, 
nimeni n-ar fi bănuit că acesta era cel mai perspicace 
poliţist al Angliei, omul care arestase un mare număr de 
infractori. Şi, totuşi, părea că nu lucrează niciodată! 

— Îmi pare bine că vă văd, căpitane Jordan. Mă tem că n- 
aţi fost întâmpinat cu prea mult entuziasm când v-aţi 
prezentat prima oară la Scotland Yard, dar avem o secţie 
specială care pregăteşte detectivi amatori. Funcţionarul 
care v-a primit atunci n-avea habar că faceţi parte din 
cadrele poliţiei. Aţi întrebat zilele trecute, la telefon, dacă 
avem date despre Jelf şi Daney. Bineînţeles că avem destule 
în arhivele noastre. 

Apăsă pe un buton şi îndată îşi făcu apariţia un funcţionar. 

— Fugi la registratură şi adu-mi îndată documentele astea. 

Mâăzgăli câteva cuvinte pe o bucată de hârtie. 

— Nu ni s-a cerut, din partea poliţiei locale, să contribuim 
la elucidarea crimei de la Clench House, şi mă îndoiesc că 
se va face apel la noi. Treaba mi se pare cât se poate de 
încâlcită. Jelf a lucrat cu Daney şi sunt sigur că a participat 
şi la spargerea de la Glasgow. Asta înseamnă că Daney 
trebuie să se afle undeva pe-acolo. Aţi cunoscut-o pe soţia 
lui? 

Tim răspunse afirmativ şi Cowley râse. 

— Denunţurile acestei femei ne-au dat multă bătaie de 
cap. E păcat doar că nu spune niciodată nimic la momentul 
oportun, dar ori de câte ori Lew dispare şi, după părerea ei, 
are vreo aventură amoroasă pe continent, devine slobodă la 
gură. Numai că niciodată n-a făcut vreun denunţ cu 
adevărat important. 


Cowley schiţă pe scurt viaţa lui Daney: 

— Lew este un om instruit, un specialist în meseria lui. A 
lucrat trei ani la fabrica de case de bani din Wolverhampton 
şi cunoaşte mai bine decât oricine pe lumea asta secretele 
încuietorilor şi metodele de a le deschide. Se zice că poate 
realiza de unul singur o casă de bani, numai să i se dea timp 
s-o facă. 

— Se pricepe cumva şi la gravură? 

— Da, gravura e hobby-ul lui. A făcut şi gravuri de mari 
dimensiuni. Putea câştiga mulţi bani cu asta. Lew se pricepe 
la o groază de chestii, şi sunt ferm convins, căpitane Jordan, 
că în momentul de faţă stă la o depărtare nu mai mare de o 
sută de kilometri de Clench House. 

— Cum arată la chip? 

— O să vedeţi îndată ce vin documentele. 

Ciudat, dar nu se aleseră cu mare lucru din frunzărirea 
acestora; întâi de toate, nu exista nici o fotografie. Apoi, 
Lew nu fusese arestat niciodată de poliţie, aşa că nu existau 
nici semnalmente precise descrise la dosar, ci doar nişte 
informaţii cu caracter general. 

— Pot doar să vă mai spun - observă Cowley - că are 
foarte mulţi bani. E unul dintre puţinii răufăcători care a 
izbutit să facă avere. A stat un an în străinătate, prin Africa 
de Sud, dar amănuntul acesta vă este cunoscut. Curios e 
doar faptul că nu l-aţi întâlnit pe-acolo. E un diavol viclean şi 
un pistolar neîntrecut. Dacă vă interesează în mod deosebit, 
aş zice să vă feriţi din calea lui şi, mai ales, din calea soţiei 
lui. 

Tim îşi aminti zâmbind de acest avertisment când se 
întoarse la hotelul „Carlton” şi începu să desfacă plicurile 
ce-l aşteptau. Cel de-al doilea plic conţinea o scrisoare de la 
Mrs. Daney. Îi scria de la locuinţa ei de la pensiunea 
„Court”, o zonă scumpă din apropiere de Green Park. 

Scrisoarea era scurtă. Îl ruga insistent să-i facă de urgenţă 
o vizită. Fusese scrisă chiar în ziua în care Tim ajunsese la 
Londra, ceea ce însemna ori că Mrs. Daney avea nişte surse 


de informaţii bine puse la punct, ori că putea să-i ghicească 
mişcările. În ciuda avertismentului şefului poliţiei, se hotărî 
s-o viziteze personal şi, după amiază, îşi duse intenţia la 
îndeplinire. 

Taxiul cu care călătorea opri de mai multe ori, din diferite 
motive. A treia oară, trebui să oprească la capătul lui Bond 
Street. Tim privea leneş pe geam când, deodată, atenţia îi 
fu atrasă de o maşină ce cotea spre Piccadilly. Maşina rula 
încet şi Tim aruncă o privire indiferentă în interiorul ei. 
Brusc, tresări şi interesul îi crescu. În maşină se afla femeia 
care dăduse buzna, beată, în sufrageria de la Clench House. 
Acum era decent îmbrăcată şi cât se poate de sobră. 
Trebuia să fie şi într-o foarte bună dispoziţie, căci tocmai 
râdea, probabil de o glumă spusă de însoţitorul ei. Chiar şi 
pe acesta îl recunoscu Tim: era tânărul găligan cu chipul 
palid şi barba stufoasă. Şi el purta un costum elegant; pe 
faţa lui, cu trăsături de om inteligent, plutea un zâmbet. 

Tânărul se întoarse spre el şi privirile li se încrucişară, dar 
nu păru să-l fi recunoscut pe Tim. Apoi, maşinile trecură 
una pe lângă alta. Tim se uită prin geamul din spate şi-şi 
dădu seama că ar fi fost inutil să-i urmărească. Oricum, 
însă, era cât se poate de uluit şi tulburat. Era cu neputinţă 
să se fi înşelat, căci nu uita niciodată o figură. Fusese într- 
adevăr femeia beată pe care o văzuse la Clench House, iar 
tânărul era chiar namila aceea sălbatică, individul care-l 
atacase cu cuțitul. Nu încăpea nici o urmă de îndoială. Tim 
mai făcu o descoperire: maşina lor trebuia să fi străbătut un 
drum lung, căci era plină de praful strâns de pe şosea. 

Când sosi la pensiunea „Court”, era puţin cam neliniştit şi 
surprins. Mrs. Daney avea o locuinţă foarte scumpă. Un 
valet în livrea îl conduse, de-a lungul unui coridor acoperit 
cu covoare groase, spre o uşă de mahon care se deschise 
îndată ce acesta apăsă pe un buton de sonerie. O subretă 
drăguță, într-o rochie de tafta roşie, pe cap cu o boneţică 
şic, îl pofiti într-un salon mobilat modern. 

— Am s-o anunţ pe Madame că aţi venit. 


— Dar ştii cine sunt? 

— Da. Sunteţi căpitanul Jordan. Madame vă aşteaptă de 
azi dimineaţă. 

Chiar în clipa aceea îşi făcu apariţia şi „Madame”, într-un 
neglige gri-turturea. Chiar dacă această culoare era 
neobişnuită pentru femeile trecute de treizeci de ani, ei îi 
venea grozav şi-i mai îndulcea trăsăturile puţin cam aspre 
ale feţei. 

— Luaţi loc, căpitane Jordan - îl pofti ea făcând semn cu 
mâna spre un scaun. Mă temeam că încă nu v-aţi întors din 
Scoţia. Ce mai face onorabila Mary a dumneavoastră? 
Haideţi, nu fiţi supărat că vorbesc aşa. Nu mai sunt atât de 
supărată pe tânăra cu pricina, dar zău că eram cumplit de 
pornită împotriva lui Lew. În asemenea cazuri, nici eu 
însămi nu mă mai recunosc şi nu ştiu ce spun. Lew s-a 
purtat pe vremuri atât de frumos cu mine, încât e nedrept 
din partea mea să-l trădez. 

Tim o asculta zâmbind. Mrs. Daney părea să se căiască 
acum de ceea ce făcuse. Era, într-adevăr, o femeie ciudată. 

— Plecăm amândoi în străinătate. I-am trimis o telegramă. 

— Deci îi cunoaşteţi adresa? 

— l-am trimis o telegramă, repetă ea. 

Tim înţelese, în sfârşit, despre ce e vorba: 

— A, da, înseamnă că aţi dat un anunţ în ziar. 

Păru puţin derutată. 

— Ei, bine, da. Când mă cert cu Lew şi nu ştiu unde s-a 
dus, dau pur şi simplu un anunţ la ziar. Dar nu vă daţi 
osteneala să căutaţi la care ziar şi ce fel de anunţ. Lew şi cu 
mine avem codul nostru personal, şi el ştie precis unde mă 
poate găsi. N-aţi putea descoperi nici într-o mie de ani dacă 
urmează să-l întâlnesc la Boulogne sau la Constantinopol. 
Mâine voi primi anunţul lui: „lotul e în regulă, vin la tine”. 
Dar cuvintele astea nu pot fi un indiciu pentru 
dumneavoastră. 

Se plimba prin încăpere încoace şi încolo, cu cotul drept 
sprijinit în podul palmei stingi, în mână cu o ţigară lungă cu 


capătul aurit. 

— Când v-am văzut prima dată, m-aţi impresionat grozav 
—continuă ea liniştită - dar acum nu însemnați pentru mine 
mai mult decât tapetul ăla de pe perete. Vă spun asta doar 
pentru ca nu cumva să vă treacă prin cap cine ştie ce idei 
aiurite. 

— Idei aiurite am eu câte vreţi, răspunse el, dar atât de 
nebun încât să mă îndrăgostesc de dumneavoastră, zău, nu 
sunt. O să mă duc la Scotland Yard. 

— Păi, tocmai de acolo veniţi. Aţi fost la Scotland Yard azi 
dimineaţă. Mergeam cu maşina de-a lungul malului Tamisei, 
când v-am văzut ieşind de acolo. 

— Ştiţi unde este soţul dumneavoastră acum? 

Ea clătină din cap. 

— Acum câteva zile era în Scoţia - o informă el. Şi-a uitat 
la mine o manta. Când îl întâlniți, puteţi să-i comunicaţi asta 
din partea mea. 

— Unde-aţi găsit mantaua? 

În clipa aceea, Tim fu conştient că, poate, făcuse o 
greşeală, dar îi spuse adevărul. Când, însă, îi povesti despre 
atacul asupra lui Stocker, ea sări ca arsă: 

— Nu, Lew n-ar face aşa ceva! De ce ar face-o? El nu s-ar 
lega nici mort de Stocker. Nu-mi puneţi nişte întrebări 
neghioabe, ca să vă spun de ce. Ceva nu-i în ordine în 
chestia asta. Cum, Stocker nu v-a spus nimic? Sigur că nu, 
ăla e mut ca mormântul. Trebuie să fi fost nebunul ăla care 
locuieşte la vreo nouă kilometri de-acolo. l-aţi descoperit 
casa? E o cocioabă, sus, printre dealuri. Tot el este cel care 
a vrut s-o lichideze pe Mary Grier. Lew i-a salvat fetei viaţa 
şi, cu această ocazie, s-a lăsat prins în mrejele ei. 

— Nebunul de care vorbiţi se află acum la Londra. Tocmai 
l-am văzut, în drum spre dumneavoastră. Era în compania 
unei femei. 

— Unde i-aţi văzut? 

— Pe Piccadilly. Femeia... 


— Aia e îngrijitoarea lui, Mrs. Smith. Dar nu despre asta e 
vorba acum. 

Făcu ochii mici. 

— Sunteţi îndrăgostit de fata aia, nu-i aşa? Fiţi cu băgare 
de seamă! 

El râse. 

— De când sunt la Londra, n-am tăcut nimic altceva decât 
să mă supraveghez şi să fiu cu băgare de seamă. Şi de cine 
să mă păzesc? De Lew Daney sau de nebun? 

— De amândoi. Aş vrea să ştiu ce i-aţi făcut lui Lew. L-aţi 
arestat cumva în Africa de Sud? 

— Nu, nu l-am văzut deloc acolo. 

— S-a dus acolo cu una dintre actrițele alea, şi eu m-am 
făcut luntre şi punte ca să fie arestat la Capetown. Dar îmi 
pare bine că n-a fost arestat. Asta-i slăbiciunea lui Lew. E 
pur şi simplu nebun după Mary Grier - cel puţin a fost, 
câtăva vreme. De obicei, la Lew, năbădăile astea amoroase 
nu ţin mai mult de şase luni. Şi, v-o spun eu, omule un 
diavol. Cât timp mai rămâneţi la Londra? 

EI îi dădu lămuririle cerute. 

— Am să vă caut la telefon în cursul dimineţii de mâine. 
Trebuie să vă spun că nu sunt americană, dar am stat doi 
ani la New York, unde am cântat într-un cor de operetă. 
Acolo l-am cunoscut pe Lew. O să vă povestesc întâmplarea 
pe larg când toate se vor lămuri. 

— Adică în momentul când Lew va fi ruinat şi veţi pleca în 
străinătate? Eu am cu totul alte idei. După părerea mea, 
totul va fi în ordine în clipa în care Lew se va afla în arestul 
poliţiei, după gratii şi bine zăvorit. 

Ea zâmbi dispreţuitoare. 

— Lew nu va fi niciodată arestat. 

Starea ei sufletească se schimbase; când Tim plecă, era 
deprimată şi el se aştepta ca ea să-l sune încă în cursul 
acelei după-amieze, dar nu mai auzi nimic despre ea până a 
doua zi dimineaţa, la orele şapte, când tocmai se dăduse jos 
din pat. 


— N-am nici o veste de la el! - îi auzi el în receptor vocea 
stridentă şi agitată. Nu-i nici un anunţ în ziare! Asta n-a 
făcut-o Lew niciodată! 

Tim nu-şi putea explica de ce-l sunase; poate că şi ei i-ar fi 
fost greu să-i explice de ce, dar era limpede că nervii femeii 
erau la pământ. 

— Vreţi să-mi faceţi o vizită azi după masă? îl rugă ea. 
Dacă nu, vin eu la „Carlton”. 

Înainte ca el să aibă timp să răspundă, ea şi agăţase 
receptorul în furcă. 

Tim sări din pat şi sună să i se aducă micul dejun. Oricum, 
n-avea ce face la Londra la o oră atât de matinală şi nu ştia 
cum să-şi întrebuinţeze lungile ceasuri ce-l despărţeau de 
reîntâlnirea cu Mary Grier. 

Tocmai isprăvise de mâncat, când i se anunţă o convorbire 
telefonică cu Scoţia. O recunoscu imediat pe Mary, după 
voce. 

— Dumneata eşti, căpitane Jordan? Poţi să vii imediat? Cel 
mai bine, cu avionul! 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă el mirat. 

— Mr. Awkwright a dispărut! îi auzea respiraţia sacadată. 

Peste o oră, zbura cu avionul spre nord. La Catterick, 
avionul făcu o escală pentru alimentare şi, imediat după ora 
două, ateriza la Glasgow. Mary îl aştepta cu micul ei 
automobil. În drum spre Clench House, îl puse la curent cu 
cele întâmplate. 

Awkwright îşi revenise din şocul provocat de uciderea lui 
Jelf. Seara, îi spusese noapte bună, în cabinetul de lucru, 
unde el mai rămânea să studieze unele amănunte despre 
cursele de cai. Când, mai târziu, Stocker intrase în cabinet, 
Awkwright nu mai era acolo. Doar pe birou se afla o bucată 
de hârtie pe care notase rezultatele şi concluziile sale. 
Stocker urcase şi în dormitorul acestuia, dar nu era nici 
acolo. Nu se culcase. 

Intendentul o chemase imediat pe Mary şi începuseră să-l 
caute prin toată casa şi prin grădină, dar zadarnic. Nu 


dădură de nici o urmă a celui dispărut. 

— Aţi reclamat la poliţie? 

— Nu. A plecat de mai multe ori de-acasă fără să anunţe 
pe nimeni. Se pare că seara voia să se ducă cu maşina la 
Ayr. 

— Bine, dar acolo nu există nici un hipodrom! se miră Tim. 

Mary era foarte palidă şi tulburată. Niciodată n-o mai 
văzuse într-o asemenea stare de nervozitate. 

— Era cât pe ce să-i telefonez şefului poliţiei, zise ea, dar 
m-am temut că l-aş putea jigni pe Mr. Awkwrighit. 

O urmă în cabinetul de lucru al unchiului său. Mary nu 
mişcase din loc nici un obiect. Îi spuse însă că o mira faptul 
că Mr. Awkwright lăsase lumina aprinsă, el care era atât de 
econom. 

Tim cercetă toate obiectele aflate pe birou şi citi şi 
calculele bătrânului, pe care le înţelese imediat. 

— Ai auzit vreun zgomot în timpul nopţii? 

Ea ezită. 

— Da, dar nu se poate trage nici o concluzie din asta, căci 
mereu se aud zgomote prin grădină. 

— Ce impresie ţi-a făcut zgomotul auzit? 

— Parcă ar fi căzut cineva. Dormitorul meu e chiar 
deasupra cabinetului de lucru. 

Ciudat, de la venirea lui Tim, Stocker nu-şi făcuse încă 
apariţia şi când, în sfârşit, veni la căpitanul Jordan, era 
foarte emoţionat. 

— Nu ştiu nici eu mai mult decât v-a spus Miss Mary. 
Scaunul de la masa de scris era răsturnat şi exact în poziţia 
în care-l vedeţi acum - zise el. 

— Te-ai dus deci la culcare înainte ca toate astea să se 
întâmple? îl întrebă Tim. 

Stocker clătină din cap. 

— Nu, n-am putut dormi, din pricina rănii de la cap. Am 
stat jos, în bucătărie, până la trei dimineaţa. 

— Şi n-ai auzit nimic? 

— Nu, absolut nimic. 


Tim făcu înconjurul casei, dar nu descoperi nici o urmă. 
Doar în apropierea garajului dădu de amprenta unui picior, 
urmă lăsată, mai mult ca sigur, de Stocker. Când Tim îi 
impută că fusese acolo în timpul nopţii, Stocker fu nevoit să 
recunoască. Da, făcuse şi el unele cercetări. 

— Am păşit peste gazon - zise el când Tim îl întrebă de ce 
nu se mai vedeau şi alte urme de-ale lui. De când cu rana de 
la cap, am devenit foarte prudent. 

— Crezi că acelaşi individ care te-a atacat pe dumneata l-a 
răpit şi pe Mr. Awkwright? 

Stocker nu răspunse imediat. Apoi zise: 

— Pot să vă spun doar că nu Lew Daney este cel care m-a 
atacat pe mine şi l-a răpit pe bătrân. În nici un caz. 

Vorbea iritat şi pătimaş. 

— Cum de eşti aşa de sigur? 

Stocker privi fix înaintea lui. 

— Fiindcă Lew Daney este fratele meu. Soţia lui nu v-a 
spus asta? 

Tim îl privi ţintă, uluit. 

— Cum? E fratele dumitale? întrebă el neîncrezător. 

Stocker dădu din cap. 

— Numele lui adevărat este Dan Stocker. Când era mic, i 
s-a spus Daney şi şi-a păstrat acest nume de alint. Poate că 
ştiţi şi că ela salvat-o odinioară pe Miss Grier. Era pe-aici, 
împreună cu Jelf. N-o să mai neg că-l cunoşteam pe Jelf. 

— Când l-ai văzut ultima oară pe fratele dumitale? 

Stocker îl privi drept în ochi. 

— Nu pot să vă spun. Oricum, Lew este fratele meu. Nu vă 
puteţi aştepta de la mine să-l trădez. 

— L-ai văzut în cursul ultimelor două luni? 

Stocker clătină din cap. 

— Nu mai am de spus nici un cuvânt în legătură cu el. Pot 
doar să afirm cu absolută certitudine că Daney n-ar fi clintit 
nici un fir de păr din capul lui Mr. Awkwright, cel puţin 
pentru Miss Grier. Daney îşi împuşcă pur şi simplu 


adversarul. Dacă o să izbutiţi vreodată să-l arestaţi, o să 
ajungă direct la spânzurătoare. 

Stocker rosti aceste cuvinte cu o anumită mândrie, lucru 
ce i se păru ciudat lui Tim. 

— O să vă mai spun ceva, continuă Stocker. Când am aflat 
că Jelf a fost ucis, m-a bătut gândul că fratele meu îi făcuse 
felul, căci Jelf era un escroc şi încercase să-l înşele pe 
Daney. Au comis împreună spargerea de la Glasgow şi Jelf 
n-a fost mulţumit de partea lui. De fapt, nici nu i s-a plătit 
cât i se cuvenea, adăugă el cu un aer mulţumit. 

— Dumneata ţi-ai încasat partea? îl întrebă Tim direct. 

Stocker zâmbi. 

— Eu n-am luat parte la spargere. Mi se pare că v-am mai 
spus că am renunţat să mai comit fărădelegi. De când mă 
aflu în serviciul lui Mr. Ledbetter, n-am mai furat nimic. 

Tim observase mai demult că, în asemenea cazuri, 
intendentul era în stare să vorbească cu multă emfază. 

Luă legătura cu poliţia prin telefon. Poliţiştii sosiră curând 
şi scotociră casa din beci până-n pod. Mary le povesti 
despre obişnuinţele bătrânului Awkwright şi ei traseră 
concluzia că acesta întreprinsese iarăşi una dintre 
călătoriile lui neaşteptate. Nu demult mai dispăruse în 
acelaşi fel de-acasă şi nu revenise decât după şase zile. 

— Când pleci înapoi la Londra? îl întrebă Mary după ce 
poliţiştii se retraseră. 

— E neapărată nevoie să plec? 

— Nu, aş vrea să rămâi, căpitane Jordan. Bine, Tim, dacă 
aşa vrei... în casa asta se întâmplă lucruri îngrozitoare. În 
fiecare noapte mor de frică, şi-mi dau seama că nici Stocker 
nu mai e sigur pe el. La orice zgomot, tresare nervos. 

Oricum, intendentul se comporta destul de straniu. În 
timpul zilei, îl văzură foarte puţin, şi una dintre servitoare 
spuse că dormea în camera lui. Când se întunecă, sosi de la 
Glasgow o camionetă, care fu parcată în garaj. Tim o văzu 
întâmplător îndreptându-se spre Clench House, pe când 


făcea şi el o scurtă plimbare. Stocker era de faţă şi-i spuse 
că maşina fusese comandată cu o lună în urmă. 

— Am mai avut o camionetă, dar nu mai era bună de nimic. 

Tim nu zise nimic. Mai târziu, însă, luă legătura cu agenţia 
comercială care vânduse maşina şi află că Stocker minţise: 
cumpărase camioneta abia cu o zi înainte şi o plătise cu 
bani gheaţă. 

Tim se duse la garaj sub pretextul că vrea să vadă 
camioneta. Una dintre apărătoarele de noroi din spate era 
îndoită, căci şoferul o lovise de o ieşitură a peretelui 
garajului. Stocker acceptă stricăciunea cu un aer filosofic. 

— Dacă ţi-ai face inimă rea din pricina neglijenţei fiecărui 
şofer, n-ai ajunge departe - zise el. 

Îl văzu pe Tim uitându-se iarăşi la tractor. 

— Puteţi să vă miraţi cât vreţi, dar aşa e Mr. Ledbetter. 
Cumpără fel de fel de maşini, care de care mai ciudate, apoi 
le înstrăinează. Cândva, erau şase maşini în garaj şi niciuna 
nu fusese folosită. Tot aşa am vrut să ne ocupăm de 
cultivarea pământului, dar nici din ideea asta n-a ieşit 
Nimic. 

— Ai pus lanţul la loc? 

— Da, răspunse Stocker, dar cu ochii în altă parte. Nu ştiu 
de ce infractorul l-a mai dat jos încă o dată. Poate voia să 
fure tractorul, dar n-am idee unde ar putea vinde o 
măgăoaie ca asta. 

— Ce-i chestia aia de sus? 

Tim arătă spre o grindă de sub tavan. Abia acum 
observase cârligul gros care atârna acolo. 

— N-am ştiut niciodată la ce poate folosi - răspunse 
Stocker. Se zice că, pe vremuri, răufăcătorii erau 
spânzurați în vechea capelă. Poate de-aia au montat cârligul 
acolo. 

În cursul nopţii următoare nu se mai întâmplă nimic 
deosebit. Toată noaptea plouase cu găleata şi Tim, văzând 
urmele de noroi de pe covorul din hol, trase concluzia că 
Stocker patrulase în jurul casei. 


Urmă o zi mohorâtă, monotonă. Plictiseala fu întreruptă de 
doi inspectori de poliţie veniţi să întrebe dacă mai aflaseră 
ceva nou despre Mr. Awkwright. 

Tim şi Mary tocmai luau masa de prânz; una dintre 
servitoare îi servea la masă. Stocker zăcea în camera lui şi 
trimisese vorbă că nu se simte bine. Mary era neobişnuit de 
tăcută şi atmosfera aceasta apăsătoare îl călca şi pe Tim pe 
nervi. 

— Cred c-ar fi mai bine să te iau şi pe dumneata cu mine la 
Londra, zise el deodată. 

— Dar eu nu pot pleca de-aici până nu aflu ce s-a întâmplat 
cu Mr. Awkwright. Şi, apoi, eu nu vreau să mă duc la 
Londra. 

Îl uimi vehemenţa cu care vorbise fata. 

— Dar într-o zi mohorâtă ca asta totul e prea deprimant 
aici. Te simţi mult mai bine într-un oraş mare. 

Ea refuză. 

— Trebuie să rămân aici până ce... 

Se întrerupse brusc şi întrebă: 

— Oare să i se fi întâmplat ceva grav lui Mr. Awkwright? 

Înainte ca el să-i poată da un răspuns, apăru, pe 
neaşteptate, Stocker. 

— Tocmai am vorbit cu Mr. Awkwright la telefon, zise el. Mi 
s-a cerut să vă spun că vă aşteaptă pe amândoi la hotelul 
„St. Enoch”. 

— A telefonat? întrebă Tim surprins şi uşurat în acelaşi 
timp. 

— Da, nu am nici o îndoială că el personal era la telefon. 
Spunea că vă aşteaptă la ora cinci, în holul hotelului. 

Mary oftă. 

— Domnul fie lăudat! zise ea. 

Tim o duse cu maşina la Glasgow şi, la ora cinci, începură 
amândoi să aştepte în punctul indicat. 

Funcţionarii hotelului nu auziseră nimic de Mr. Awkwright; 
nu locuia acolo. Faptul n-o miră câtuşi de puţin pe Mary. Mr. 
Awkwright era atât de zgârcit încât totdeauna căuta cea 


mai ieftină cameră, undeva în oraş. Dar venea la hotel şi se 
folosea de comodităţile de acolo, până şi de hârtiile pentru 
scrisori. 

Aşteptară mai bine de o oră, dar bătrânul nu-şi făcu 
apariţia. La şase şi jumătate, Tim hotări să se întoarcă la 
Clench House. Drumul era greu şi neplăcut, căci începuse 
iarăşi să plouă cu găleata. 

În casă nu mai rămăsese, ciudat, decât o servitoare, 
bucătăreasa. Întrebată de ce, aceasta răspunse că Stocker 
dăduse întregului personal o jumătate de zi liberă. Tim şi 
Mary se priviră miraţi. 

— Dar Stocker unde e? întrebă Tim. 

Servitoarea nu ştia. Bănuia că este în camera lui. Tim se 
duse acolo, dar găsi uşa încuiată. Nimeni nu răspunse când 
bătu la uşă. Peste câtva timp, găsi o cheie care se potrivea 
la uşa camerei intendentului. 

Când deschise, nu văzu pe nimeni înăuntru. Toate 
sertarele erau deschise şi fuseseră golite. După toate 
aparentele, Stocker îşi împachetase în mare grabă toate 
lucrurile ce-i aparţineau. 

— A, de-aia ne-a trimis la Glasgow! Voia să aibă toată casa 
la dispoziţia lui! 

Tim se duse la garaj. Uşa era deschisă. Aprinse lumina şi 
cercetă interiorul. Noua camionetă dispăruse. Dar cel mai 
mult îi atrase atenţia faptul că tractorul, care fusese parcat 
lângă zidul din fundul garajului, se afla acum aproape de 
intrare. Se vedea clar că, în cursul acelei după-amieze, 
tractorul fusese folosit. 

Când cercetă cu ajutorul lanternei, descoperi trei pete de 
sânge pe jos; 

Într-un colţ văzu o cutie de tablă deschisă, o fostă trusă 
farmaceutică. Din ea fuseseră luate două bandaje, căci 
descoperi cele două bucăţi de hârtie albastră în care 
fuseseră înfăşurate. Peste bucăţile de hârtie trona o sticluţă 
cu iod. 


Tim se întoarse la Mary şi-i povesti ce descoperise. Ea îşi 
dădea seama, la fel de bine ca el, ce însemnau toate astea. 

— Rana de la cap începuse să i se vindece - remarcă Tim 
gânditor. E posibil să se fi lovit iarăşi, dar petele de sânge 
de pe jos nu pot proveni de la o eventuală sângerare 
uşoară. 

Curând, Tim află noutăţi despre Stocker. Bucătăreasa avea 
un băiat, care-l văzuse pe acesta în cursul zilei. Stocker se 
dusese de mai multe ori la cimitir. Băiatul fusese 
neascultător şi se temuse că maică-sa îl va pedepsi. De 
aceea, ieşise din casă şi, cum ploua, se ascunsese într-un 
şopron, de unde putea vedea foarte bine cimitirul şi cavoul. 
Tim îi puse băiatului mai multe întrebări, dar nu putu 
scoate nimic de la el. Stocker se dusese de mai multe ori la 
cimitir şi, de fiecare dată, rămăsese acolo cam zece minute. 
Ultima dată cărase acolo un cablu de oţel pe care nu-l mai 
avea când ieşise. 

Important era însă faptul că băiatul auzise duduitul 
tractorului, care fusese pus în funcţiune. 

Tim luă legătura cu poliţia. Cerându-se informaţii de la 
diferite posturi de poliţie, află care fusese traseul parcurs 
de camionetă. Maşina fusese semnalată când trecuse 
printr-un sătuc. Un mic automobil rula în urma ei cu 
aceeaşi viteză. 

În ziua următoare, Tim se trezi dis-de-dimineaţă şi se duse 
la cimitir. Cavoul, cu porticurile lui de bronz şi noul epitaf, îl 
puse pe gânduri. Cercetă cu minuţiozitate cele două 
batante ale uşii de la intrare, se propti în ele şi încercă să le 
deschidă cu forţa. Dar rezistau la fel ca lespezile de granit 
în care erau montate. 

Tocmai voia să mai încerce o dată, când ceva în formă de 
„O” îi atrase atenţia. Semnul era cuprins în epitaf şi nu avea 
un diametru mai mare de doi centimetri. Tim îşi deschise 
briceagul şi vâri lama în crăpătură. Semnificaţia 
descoperirii sale îi fu limpede. Alergă spre casă şi reveni cu 
cheiţa descoperită în manta. Nu se înşelase - cheiţa se 


potrivea! Când o suci în broască, mecanismul acesteia 
ţăcăni, apoi nu se mai întâmplă nimic. Îşi propti umărul în 
uşă, dar aceasta rezista în continuare. 

Întâmplător, puse mâna pe una dintre literele epitafului. 
Era un „I” din primul cuvânt. Litera se aplecă în jos şi, când 
continuă s-o apese, văzu că aceasta se confundă cu bronzul 
uşii, adâncindu-se cu totul în el. Încercă şi cu a doua literă, 
dar aceasta nu se mişcă deloc, începu să apese literele pe 
rând. În al doilea cuvânt, un „R” răspunse apăsării lui. 
Parola era „Comoara”. Reieşea din literele care cedaseră. 
Când ultima literă cedă, Tim auzi un nou ţăcănit, iar când 
apăsă încă o dată uşa, aceasta se deschise imediat. 

Un rând de trepte înguste cobora sub pământ. Închise uşa, 
se întoarse acasă, luă o lanternă şi îşi continuă explorările. 
Prevăzător, nu închise uşa de bronz. Din contră, o fixă în 
poziţia în care se afla cu o bucată de lemn, ca nu cumva să 
se închidă de la sine. 

Abia acum începu să coboare treptele. Numără treizeci de 
trepte până ajunse la capătul lor, unde călcă pe o suprafaţă 
plană de lespezi. Se afla acum într-o încăpere spațioasă, 
boltită. De-a lungul a trei dintre pereţii cavoului, se aflau 
nişte lespezi din piatră dreptunghiulare. Desigur că acolo 
erau aşezate sicriele defuncţilor, dar se vedea că de multă 
vreme fuseseră mutate în altă parte. De cealaltă parte, văzu 
o uşă ruginită de fier, tot deschisă şi asta. 

Uşa dădea într-o altă rotondă spațioasă. Când ridică 
lanterna spre tavan văzu, sus de tot, o deschizătură 
acoperită cu o lespede masivă de piatră. Colţurile îi erau 
teşite, aşa că-i putea aprecia dimensiunile. Ştiu din instinct 
că se află sub garaj. Două lăzi lungi erau fixate de zid. 
Deschise una şi descoperi nişte obiecte înfăşurate în hârtie 
unsă cu vaselină pe care o dădu la o parte. leşi la iveală o 
puşcă mitralieră de fabricaţie americană, iar de sub ea, o 
alta. În total, găsi şase puşti mitralieră. De un alt perete, 
erau fixate douăzeci de lăzi cu muniţie. Într-o altă ladă 
descoperi diferite piese de schimb. 


Urmele de pe pavaj arătau că şi alte lăzi dreptunghiulare 
se aflaseră acolo. Misterul proprietăţii Clench House îi 
apărea acum limpede. 

Aprecie din ochi dimensiunile lăzilor şi se întrebă uimit 
cum putuseră fi cărate aici. În orice caz, lăzile care fuseseră 
scoase de aici de curând, aşa cum dovedeau urmele lăsate, 
nu putuseră fi cărate prin gangul acela strâmt. Totuşi, 
misterul de la Clench House era dezlegat. Tim mai ştia şi 
cine este Mr. Ledbetter. Casa îi aparţinea lui Lew Daney. 
Acesta o adaptase pentru scopurile sale şi o închiriase 
pentru o sumă ridicolă lui Mr. Awkwright. Pe Stocker îl 
lăsase aici ca să păzească toate comorile adunate în 
rotondele subterane şi să răspundă la întrebările poliţiei, în 
caz că aceasta s-ar fi interesat de Mr. Ledbetter. 

La celălalt capăt al rotondei se afla o altă uşă de fier şi un 
gang mai larg. Înainte de a coti spre stânga, socoti vreo 
doisprezece metri. Ajuns la cotitură, Tim făcu o altă 
descoperire ciudată: din zid se desprindea un alt şir de 
trepte, de data aceasta fără nici o balustradă. Treptele 
suiau spre tavan şi se pierdeau în întuneric. 

Tim voia tocmai să urce, când piciorul i se izbi de un obiect 
oarecare. Se aplecă şi găsi pe jos o lanternă electrică. 
Lentila îi era spartă şi dădea impresia că ar fi căzut de sus. 

Trebuia să-i fi aparţinut lui Awkwright. O recunoscu după 
descrierea pe care i-o făcuse Mary. Începu să cerceteze cu 
atenţie pavajul de sub picioarele lui şi descoperi o pată 
întunecată, chiar înainte de a urca prima treaptă. Pe a 
patrusprezecea treaptă observă o altă pată. 

Urcă prevăzător. Treptele erau atât de înguste şi de tocite 
încât urcuşul era primejdios. Ajuns sus, se pomeni pe o 
platformă de piatră. 

În stânga lui se ridica un perete despărțitor din scânduri 
grosolan fasonate, de care erau prinse două puternice 
arcuri de oţel. Trase puternic de ele şi peretele se dădu la o 
parte atât de brusc încât aproape că se rostogoli de cealaltă 
parte a lui. 


În faţa lui se ivi cabinetul de lucru al lui Mr. Awkwright. 

Abia intrase în cabinet, că uşa se şi deschise şi Mary Grier 
îşi făcu apariţia în cadrul ei. Văzându-l, fata rămase locului, 
ca trăsnită. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dar de unde-ai apărut 
aici? începu ea. 

Apoi, văzând deschizătura din perete, întrebă iar, cu 
răsuflarea tăiată: 

— Cum de-ai descoperit chestia asta? 

Se repezi la gaura ce se deschidea în faţa ei, şi ar fi trecut 
prin deschizătură, dar el o ţinu de braţ: 

— Stai pe loc. E prea periculos pentru dumneata. 

Tim încercă să închidă peretele despărțitor şi trase 
zdravăn de el. La început crezu că arcurile se blocaseră, 
apoi îşi dădu seama cum funcţionează. Încercarea era 
destul de hazardată, căci, când trase a doua oară de 
peretele despărțitor, acesta se închise atât de brusc, încât 
abia izbuti să-şi tragă mâna la timp. 

Îşi propti iarăşi umărul în perete şi, de la prima încercare, 
acesta cedă. 

— Acum ştiu ce s-a întâmplat cu Mr. Awkwright, zise el. 
Trebuie să se fi dat atât de mult cu scaunul pe spate, încât 
scaunul s-a răsturnat şi s-a lovit de perete. Peretele s-a 
deschis şi, curios, Mr. Awkwright şi-a luat lanterna şi a 
coborât treptele ca să vadă unde duc. Am găsit lanterna la 
capătul de jos al acestora. 

Ea îl privi ţintă. 

— L-ai găsit pe Mr. Awkwright? 

— Nu. 

Îi povesti tot ce descoperise, apoi adăugă: 

— Trag concluzia că bătrânul a coborât treptele şi a ajuns 
în cavou. E posibil ca uşile de bronz să se poată deschide 
foarte uşor din interior. N-am încercat să le deschid, dar 
cred că aşa este. 

— Dar unde putea să se ducă? 

La această întrebare Tim nu-i putu răspunde. 


Se duseră împreună la garaj, intrară în el şi începu să 
exploreze cu meticulozitate pardoseala. Descoperi exact 
ceea ce căuta. De una dintre lespezile de piatră era fixat un 
inel gros de fier. Nu-l văzuse mai înainte, căci fusese 
acoperit de tractor. Căută în continuare şi descoperi un 
cablu lung de oţel. În sfârşit, putu reconstitui în minte totul. 
Apoi trecu la fapte. Legă cablul de oţel de inel, iar de 
cârligul din tavan atârnă un scripete, peste care petrecu 
cablul. Izbuti să pună şi tractorul în funcţiune şi-l conduse 
până în fundul garajului. 

Fixă cablul cu inelul de partea dinapoi a tractorului şi, 
când conduse puternica maşină iarăşi spre ieşirea din 
garaj, lespedea de piatră începu să se mişte încet şi 
descoperi o gaură largă, neagră, spre care îndreptă 
fascicolul de lumină al lanternei. 

— Aici, dedesubt, este ascunzătoarea comorii. Şi iată cum 
au fost coborâte jos acele lăzi imense şi apoi scoase de 
fratele lui Lew Daney, Mr. Stocker. 

— Fratele lui? întrebă ea neîncrezătoare. 

— Da, mi-a mărturisit asta chiar Stocker în persoană, şi n- 
am nici un motiv să mă îndoiesc de afirmaţiile lui. Mai cred, 
de asemenea, că Lew nu avea încredere în nimeni pe lumea 
asta, în afară de fratele lui. Stocker nu ştia nimic despre 
treptele ce legau cabinetul de lucru cu rotonda de 
dedesubt, altfel nu şi-ar fi dat osteneala să se ducă mereu la 
cavou când voia să coboare în rotondă. Tare aş vrea însă să 
aflu de ce a luat cu eljos încă un cablu de oţel. 

— Dar ce ascundeau aici? 

Tim zâmbi. 

— Aici îşi păstrează Lew Daney toţi banii adunaţi. 

Ea îl privi mirată. 

— Adică banii furaţi de la bancă? 

— Da, şi mulţi alţi bani. De-a lungul anilor, Lew a participat 
la un mare număr de spargeri. Noi ştim, desigur, câte ceva 
doar despre spargerile mai importante. Faptul că am 
descoperit jos un număr de puşti mitralieră este edificator. 


Daney şi-a făcut totdeauna planuri mari şi voia să-şi facă 
altele, şi mai mari. Dacă nu va fi făcut inofensiv cât mai 
repede, o să aducă bandele americane de gangsteri în 
Europa. 

— Nu pricep nimic din chestiile astea, zise Mary, clătinând 
neajutorată din cap. Cu mine s-a purtat atât de drăguţ 
atunci când l-am întâlnit prima oară... 

— 'Te iubeşte, zise Tim calm. 

Fata se uită la el şi-şi încruntă fruntea. 

— Vorbeşti serios? Bine, dar e imposibil... L-am văzut doar 
o singură dată. 

— Am toate motivele să cred că te iubeşte la nebunie, 
Mary. Ba mai sunt şi convins că dumneata ştii acest lucru. 
Doar nu e o crimă să se îndrăgostească cineva de 
dumneata. Pot să susţin acest lucru eu însumi. Din contră, e 
lucrul cel mai lesne de înţeles. 

Stătea la un colţ al acelei deschizături întunecate şi privea 
în jos. Zise: 

— N-o să închidem uşa ce dă spre trecerea secretă. E 
cazul să aducem totul la cunoştinţa poliţiei. Nu mai poţi 
locui la Clench House, trebuie să vii cu mine la Londra. 

— Dar zău că nu vreau să mă duc la Londra - cel puţin nu 
acum. 

— Dar de ce? 

— Nu pot, până nu-l găsim pe Mr. Awkwright. 

Se îndreptară spre casă. Străbătuseră jumătate din drum, 
când le ieşi în cale o servitoare care spuse că Tim Jordan 
era chemat la telefon de poliţie. 

— Sunteţi căpitanul Jordan? întrebă şeful poliţiei. L-am 
găsit pe Awkwright. Se află la morga spitalului din 
Hamilton. 

Tim rămase mut câteva clipe. 

— Cum a ajuns acolo? 

— Seara, târziu, cineva a sunat la uşa unui doctor din 
Hamilton. Când acesta a deschis uşa, Awkwright zăcea la 
intrare. Mai respira, dar, după toate aparențele, nu mai 


avea mult de trăit. Avea o gravă fractură craniană. Cineva 
încercase să-l panseze. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— După amiază, târziu - tocmai se lăsa întunericul. 
Plouase toată ziua şi, spre seară, se lăsase ceața. Se pare că 
nimeni nu l-a văzut pe bătrân, dar e cu neputinţă să fi venit 
singur până la uşa doctorului. Cineva trebuie să-l fi lăsat 
acolo. 

— Cred că înţeleg conexiunile, răspunse Tim. Veniţi, vă 
TOg, aici. Am făcut nişte descoperiri foarte importante, 
despre care poliţia din Glasgow trebuie să ştie. 

Raportă pe scurt ce anume găsise. La sfârşit, adăugă: 

— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că aici era cartierul 
general al lui Daney şi că aici a depozitat tot ce-a furat la 
Glasgow. Banii au fost transportaţi spre sudul ţării, dar pot 
să vă fac o descriere precisă a camionetei şi a celui ce-i stă 
la volan. 

Două ceasuri mai târziu, un şir de maşini ale poliţiei se 
rânduise în faţa casei, iar în sufragerie se adunaseră la sfat 
câţiva ofiţeri superiori. 

Niciunul nu-l cunoştea pe Lew Daney. În urma unui 
telefon, Cowley trimise un funcţionar cu toate documentele 
ce se aflau în arhivele Scotland Yard-ului. Acesta sosi cu 
avionul. 

Mary Grier fu interogată, dar nu putu da decât foarte 
sumare relaţii. Tim se mai îngrijea şi el ca fata să fie 
cruţată. Se duse el personal la Hamilton ca să identifice 
cadavrul, aşa că măcar de această încercare fata fu scutită. 
A doua zi avu loc şi procedura de constatare a decesului şi 
Tim îşi făcu depoziţia; deliberările fură amânate. 

A doua zi, când o trezi pe Mary, era o dimineaţă cenuşie. 
Luară un mic dejun frugal şi se pregătiră de lungul drum 
ce-i aştepta. 

Era un bun prilej ca s-o cunoască mai bine pe Mary. 
Dimineaţa, când porniseră la drum, totul era învăluit într-o 


ceaţă deasă, dar mai târziu ziua deveni senină şi însorită. 
Vreme de un ceas niciunul nu scoase vreun cuvânt. 

Tim avea intenţia să străbată toată distanţa până la 
Londra într-o singură zi, şi avea motive temeinice pentru 
aceasta. 

La început, Mary nu dădu decât răspunsuri monosilabice 
la întrebările lui, dar, până la urmă, se legă între ei o 
conversaţie normală. 

— Eşti, într-adevăr, rudă cu Mr. Awkwright? îl întrebă ea. 
Dacă da, poţi să-mi spui dacă a lăsat vreun testament? 

— Nu, nu sunt nici un fel de rudă cu el. Tatăl meu a fost 
bun prieten cu el - asta-i tot. Oare averea lui Mr. Awkwright 
e chiar atât de mare cum se spune? 

— Da, cred că da. Şi mai sunt convinsă că trebuie să fi 
lăsat un testament în urma lui. 

Mary rămase o vreme tăcută. 

— Chiar şi aşa o să fie greu - zise ea într-un târziu. 

— Cum adică? întrebă el mirat. 

Dar fata nu-i dădu nici o explicaţie. 

— Ce-ai de gând să faci de-acum înainte? 

Ea dădu din umeri. 

— Încă nu ştiu. 

— Trebuie să-ţi cauţi o altă slujbă, nu? 

Spre uimirea lui, fata spuse că nu era obligată să-şi 
găsească o altă slujbă. 

— Ai cumva venituri proprii? 

— Da, cred că da, zise ea şovăitoare. 

— Ţi-a promis cumva Mr. Awkwright c-o să-ţi lase ceva? 

— Da, mi-a spus de mai multe ori că-mi va lăsa o sută de 
mii de lire sterline - răspunse ea simplu şi el o privi uimit. 

— O sută de mii de lire sterline sunt o sumă respectabilă. 

— M-a asigurat de mai multe ori că asta e voinţa lui. 

Voi s-o întrebe de ce luase Mr. Awkwright această 
hotărâre, dar îşi înfrână curiozitatea. 

Făcu a doua oprire de la plecarea de la Clench House. Tim 
se ocupă întâi de alimentarea cu benzină, apoi intrară în 


sufrageria micului han, unde băură un ceai şi mâncară 
pâine cu unt. 

— 'Ţi-aş spune ceva, zise el la un moment dat, dar mi-e 
teamă că ai să mă crezi egoist. 

— Ce anume? 

— Dacă Mr. Awkwright ţi-a lăsat o sută de mii de lire 
sterline, sper că n-ai de gând să te retragi cine ştie unde cu 
renta dumitale şi c-ai să devii o domnişoară bătrână cum 
sunt atât de multe pe lumea asta. 

Ea schiţă un zâmbet. 

— De ce nu? 

— Ştiu pe cineva care te iubeşte, răspunse el. 

Ea îi evită privirea; Tim îi luă mâna într-a lui, dar ea şi-o 
smulse. 

— “Te rog, nu-mi spune aşa ceva - rosti ea cu respiraţia 
sugrumată. Viaţa mea este şi aşa îngrozitor de tristă. Te 
TOg, nu mi-o face şi mai amărâtă. 

— Hai, bea-ţi ceaiul. Nu trebuia să-ţi vorbesc despre asta. 

Porniră iar la drum, dar, în apropiere de Creve, maşina 
avu o defecţiune, aşa că trebuiră să ruleze cu viteză redusă. 
La căderea serii ajunseră la Grantham. 

— Trebuia s-o fi luat pe celălalt traseu, prin Holyhead, îşi 
dădu Tim cu părerea. Dar tot nu scăpăm de pana asta. 

Duse maşina la un garaj ca să fie pusă la punct. După cină 
făcură o scurtă plimbare şi, neştiind cum să-şi omoare 
vremea, se duseră la cinema. La zece şi jumătate ieşiră şi se 
îndreptară, tot în pas de plimbare, spre hotel. 

— Crezi că Daney a făcut-o? întrebă ea pe neaşteptate. 

— Vrei să spui dacă Daney l-a ucis pe Awkwright? Nu, în 
nici un caz. Dar cred că ştiu cum s-au petrecut lucrurile. 
Bătrânul a început să coboare treptele alea înguste şi 
tocite, a alunecat şi s-a rostogolit. Stocker l-a găsit în 
momentul când s-a dus la rotondă să scoată lăzile şi, din 
milă, l-a luat cu el în camionetă şi l-a dus la cel mai apropiat 
doctor. Gândeşte-te la bandajele din garaj şi la sticluţa cu 
iod. Acum ştiu şi de ce Stocker a luat cu el frânghia. Cu 


aceasta l-a scos pe Awkwright din rotondă. Era mai moale şi 
nu i-ar fi intrat în carne ca acel cablu subţire de oţel. 

Ea oftă din adânc. 

— Clench House este un loc blestemat. 

— Da, blestematul este Daney, care nu şi-a făcut niciodată 
scrupule când trebuia să ucidă pe cineva. Chiar dacă nu el 
l-a ucis pe Mr. Awkwright - şi, după câte ştiu eu, nici pe Jelf 
- tot banii pe care el i-a ascuns în rotondă sunt cauza morţii 
amândurora. Jelf a făcut tot posibilul să vină cu mine de la 
Londra, cu gândul de a intra în posesia cel puţin a unei 
părţi din această comoară. 

Mergeau de-a lungul şoselei. Brusc, Tim o apucă pe Mary 
de braţ şi o trase lângă zidurile caselor. Un vehicul cu 
farurile stinse trecu cu viteză pe lângă ei. Tim se întoarse şi, 
când maşina ajunse în cercul de lumină al unui bec electric, 
spuse: 

— E camioneta! Maşina pe care a cumpărat-o Stocker! 

Nici nu isprăvise de rostit aceste cuvinte, când un alt 
vehicul trecu pe lângă ei. Era limuzina lui Daney, de 
nerecunoscut, căci era plină de praf şi de noroi. 

Limuzina lui Daney se ţinea ca o umbră pe urmele 
camionetei, în câteva secunde, amândouă maşinile ieşiră 
din raza vederii lui şi 'Tim îşi reveni din uluiala care-l 
paralizase un moment. 

Făcu semn unui taxi care tocmai trecea prin apropiere şi-i 
spuse şoferului să-l ducă la cel mai apropiat post de poliţie. 
Din păcate, la post nu se afla decât un grad inferior, care 
nici nu primise semnalmentele camionetei. Dar, în timp ce 

Tim încerca să-i explice despre ce este vorba, îşi făcu 
apariţia un inspector care înţelese imediat totul. 

Acesta citise circulara trimisă, după amiază, târziu, 
tuturor posturilor de poliţie din zonă. 

— O să anunţ telegrafic poliţia din toate oraşele şi 
aşezările din jur, îl asigură el pe Tim. Puteţi să-mi mai 
descrieţi o dată maşina? 

Tim îi făcu o descriere amănunţită a ambelor vehicule. 


— Pe marea şosea ce duce spre nord pot fi uşor oprite - 
spuse el. Greu este doar să luăm legătura cu patrulele 
poliţiei. 

Peste două ore, lim o lăsă pe Mary la hotel şi se duse iar la 
postul de poliţie. 

Dar nu se primise nici un raport privitor la cele două 
maşini. Nici camioneta, nici limuzina nu fuseseră văzute de 
nimeni, nicăieri. 

Inspectorul îi spuse lui Tim: 

— E posibil să se fi abătut din drum. O să vă sun la telefon 
îndată ce aflu ceva, căpitane Jordan. 

Trecuse de miezul nopţii când Tim se întoarse la hotel. O 
găsi pe Mary în hol, aţipită pe un scaun. O puse la curent cu 
situaţia şi o trimise la culcare. Deşi era târziu, mai luă o 
dată legătura telefonică cu Scotland Yard-ul. 

Din fericire, Cowley mai era încă în biroul lui. Îl ascultă 
fără să-l întrerupă. Când Tim isprăvi de vorbit, spuse: 

— Noi nu putem întreprinde nimic câtă vreme nu ajung în 
regiunea Londrei, ori aici nu pot ajunge decât în zori. Am să 
dau dispoziţii să fie supravegheate toate şoselele. După 
părerea mea, vor veni la Londra dinspre Essex. L-aţi văzut 
cumva pe omul de la volanul limuzinei? 

— Pe Daney? Nu. Şi chiar dacă l-aş fi văzut, nu l-aş fi 
recunoscut. Nu l-am văzut decât o singură dată, şi asta în 
fugă. 

Se pregătea să pună receptorul în furcă, dar Cowley mai 
avea ceva de spus. 

— Poliţia din Glasgow ne-a comunicat că, iniţial, în rotondă 
se aflau trei lăzi cu puşti mitraliere. Una trebuie să fie în 
camionetă. Agenţii de poliţie au fotografiat pardoseala şi, pe 
negativ, se distinge limpede unde a fost cea de a treia ladă. 
E de dimensiunile celorlalte două. 

— E interesant, chiar dacă Stocker nu-mi face impresia 
unui om care s-ar folosi de o puşcă mitralieră. Nu uit, totuşi, 
că este fratele lui Lew Daney. 


— Nu se poate să credeţi aşa ceva! zise inspectorul-şef 
neîncrezător. Daney n-a avut nici un frate. Dacă Stocker v-a 
spus asta, n-a fost decât o minciună sfruntată, menită să vă 
abată bănuielile de la persoana lui. Stocker este unul dintre 
cei trei bandiți care au săvârşit spargerea de la banca din 
Glasgow. Era mâna dreaptă a lui Daney, şi acesta l-a 
însărcinat să stea de pază la Clench House. Totul lasă 
impresia că s-au înşelat unii pe alţii şi că Stocker şi-a luat 
tălpăşiţa cu bani cu tot. N-aş vrea să fiu în pielea lui, dacă 
Daney este cel care îl urmăreşte. 

Emoţiile din ultimele zile nu-l lăsară pe Tim să doarmă 
liniştit. Tresărea mereu în somn. Se trezi la un moment dat, 
se uită la ceas şi constată că nu trecuseră decât câteva 
minute de când aţipise uşor. Cu puţin înainte de a adormi,i 
se păru că aude un zgomot uşor de paşi pe coridor, prin 
faţa uşii. Se trezi imediat, dar, cum nu mai auzi nimic, crezu 
că doar visase. 

Dimineaţa se trezi tremurând ca de frig sub plapumă. 
Când fata de serviciu îi aduse cafeaua şi apa fierbinte, era 
cât se poate de prost dispus. Mai târziu o întâlni pe Mary, în 
camera de zi comună. Arăta proaspătă şi refăcută şi-i făcu 
un semn spre un plic de pe masă. 

— Se vede c-ai avut o vizită matinală, zise ea. 

Tim desfăcu plicul. Scrisoarea nu venise prin poştă. Atât 
adresa, cât şi conţinutul scrisorii, erau scrise de mână, cu 
litere mari, de tipar. Data şi adresa expeditorului lipseau. 
Scrisoarea glăsuia: 

Nu te băga în treburile altora, Jordan, căci s-ar putea s-o 
păţeşti. Doar eşti în concediu, aşa că las-o baltă şi uită-ţi 
pentru o vreme meseria. L. D. 

Tim citi aceste rânduri uluit. 

— Scrisoarea era aici când ai intrat în cameră? o întrebă el 
pe Mary. 

Aceasta dădu din cap afirmativ. 

Tim sună şi, când chelnerul îşi făcu apariţia, avu o altă 
surpriză. Chelnerul zise: 


— Plicul trebuie să fi fost adus în timpul nopţii. Fata de 
serviciu l-a găsit pe masă când a intrat aici să facă 
curăţenie, şi l-a pus pe cămin, iar eu l-am aşezat lângă 
farfuria dumneavoastră când am aşternut masa. 

Tim scoase din buzunar un creion, răzui puţin din mâna de 
grafit şi întinse praful cu ajutorul unei bucăţi de vată pe 
foaia de hârtie. Dar nu descoperi nici urmă de amprente 
digitale, aşa că nu avea nici un indiciu care să-l ajute la 
identificarea expeditorului. 

— Trebuie să fie Lew Daney. Înseamnă că s-a întors. Dar 
de unde dracu' ştia el că eu sunt aici? 

Tot micul dejun nu vorbiră decât despre această ciudată 
întâmplare. 

După ce mâncară, Tim se duse să-şi scoată maşina din 
garaj. 

Garajul hotelului era compus din douăsprezece boxe 
separate. Tim avusese grijă personal să fie încuiată, aşa că 
rămase mut de uimire în clipa când deschise uşa. 

Automobilul lui dispăruse. În locul lui, în boxă se afla 
maşina care urmărise camioneta pe şoseaua dinspre 
Grantham. 

Tim începu să înjure de mama focului. 

Paznicul garajului se uită şi el cu gura căscată la limuzină. 

— Bine, dar asta nu e maşina dumneavoastră! 

— Cred şi eu că nu, zise Tim posomorât. Vreau să dau 
imediat un telefon. Dar, mai întâi, ajută-mă să scot chestia 
asta din garaj. 

Scoaseră maşina în curtea asfaltată. Îi dădu paznicului 
dispoziţii să nu lase pe nimeni să se apropie de maşină şi se 
întoarse la hotel. După ce o informă pe Mary de cele 
întâmplate, luă legătura prin telefon cu Scotland Yard-ul, 
raportă totul şi se întoarse la limuzină. 

Verificându-i cu atenţie interiorul, îşi dădu seama că 
înăuntru era prea puţin spaţiu pentru pachete de 
dimensiuni mai mari. Cu toate acestea, după toate 
aparențele, fuseseră îngrămădite acolo nişte lăzi grele; 


zgărieturile şi un ochi de geam spart stăteau mărturie. 
Chiar şi pielea cu care erau capitonate banchetele prezenta 
adâncituri, ca şi cum ar fi fost apăsată de colţul unei lăzi. 

Daney nu călătorise, deci, cu un bagaj uşor. Dar dacă 
amândoi acţionaseră conform unui plan prestabilit? Poate 
că în Scoţia mai exista o ascunzătoare pentru lucrurile de 
valoare, spre care, atât el, cât şi Stocker, se îndreptaseră în 
acelaşi timp. 

În spatele banchetei maşinii era o husă de piele. 
Deschizând-o, Tim făcu o descoperire uimitoare: era plină 
cu benzi de mitralieră. Probabil că, în grabă, Lew Daney le 
uitase acolo. 

Tocmai îşi isprăvise cercetările, când sosiră poliţiştii. 
Aceştia cercetară şi ei cu meticulozitate maşina, dar nu 
descoperiră nimic în plus. Nici un poliţist nu raportase, în 
timpul nopţii, că ar fi văzut-o pe undeva. Probabil nici nu le 
trecuse prin cap că ar fi fost posibil ca maşinile urmărite să 
se reîntoarcă la Grantham şi, ca atare, nu-şi mai bătuseră 
capul cu ele. 

De ce şi-o fi dat Daney osteneala să se întoarcă şi să 
schimbe maşinile? Mecanicii de la garaj verificară maşina 
cu minuţiozitate, dar nu-i găsiră nici o stricăciune. Motorul 
era în perfectă ordine, iar rezervorul de benzină, plin pe 
trei sferturi. 

— Explicaţia este, după părerea mea, cât se poate de 
simplă - spuse şeful poliţiei. Ştia că poliţia deţine 
semnalmentele limuzinei lui şi c-o s-o oprească din drum. 
De aceea a schimbat-o. Aşa se şi explică faptul că v-a lăsat la 
hotel acel scurt avertisment. Nu ştia că sunteţi aici până în 
momentul când a deschis boxa din garaj şi a descoperit că 
maşina vă aparţine. Aţi lăsat ceva în maşină? 

Tim se concentra o clipă şi îşi aminti că o valiză goală, cu 
numele lui pe ea, rămăsese într-adevăr în interiorul 
vehiculului. 

— lată explicaţia completă! exclamă şeful poliţiei. Dar nici 
nu avea nevoie să deschidă maşina şi să vadă valiza, căci 


numele dumneavoastră stătea scris pe uşa garajului. Iar jos, 
pe tabla de afişaj a hotelului, v-a găsit numărul camerei. 

Tim închirie la Grantham o altă maşină şi îşi continuă 
drumul împreună cu Mary. Era o maşină americană, destul 
de veche, foarte zgomotoasă. Esenţialul era însă că rula cu 
o viteză destul de mare. 

Vremea se ameliora şi soarele strălucea când ajunseră la 
şirul de coline. Prin văi plutea încă ceața. 

Mary Grier era la fel de tăcută ca în dimineaţa precedentă. 
Stătea puţin cam înţepată într-un colţ al maşinii şi se 
gândea la problemele insolubile ce-i stăteau în faţă şi care, 
mai mult decât oricând, cereau să fie dezlegate. 

Tocmai trecuseră de coama unui deal şi începuseră să 
coboare pe panta acestuia, când Tim zări, în mijlocul 
drumului, un bărbat care le făcea semn cu mâna să 
oprească. Într-o secundă Tim îşi şi scoase revolverul 
Browning din buzunar. Îl ţinu strâns între genunchi şi frână 
îndată ce ajunse în faţa omului. 

Când omul se apropie, îşi dădu seama că nu era decât un 
ţăran inofensiv şi îşi vâri pistolul la loc în buzunar. 

Vorbea, gesticulând dezordonat, cu şoferul: 

Omul era foarte agitat. Tim cobori din maşină şi-l întrebă 
ce s-a întâmplat. Omul începu să vorbească încurcând 
cuvintele: 

— Acolo... nenorocire... 

Şi arătă cu mâna într-o direcţie. După cum gâfâia, se 
vedea că alergase. 

— Am văzut... când am venit... de la Parks Hill... la cariera 
de piatră, o camionetă... Zob! S-a lovit, sus, de copaci. 
Totdeauna am spus eu că se va întâmpla o nenorocire acolo! 

— Şi când s-a întâmplat nenorocirea? întrebă Tim. 

Omul răspunse că nu prea de mult: sfărâmăturile maşinii 
mai fumegau încă. 

Tim ghici ce se întâmplase. Îl pofti pe ţăran să ia loc lângă 
şofer şi maşina se urni imediat. Când ajunseră la locul 
accidentului, văzu de departe larga spărtură din şirul des 


de copaci. Pereţii de piatră ai carierei aveau peste treizeci 
de metri înălţime. Jos, printre bolovani, fumegau încă 
resturile camionetei lui Stocker. 

Mary voi să-l însoţească pe Tim, dar acesta nu-i îngădui s-o 
facă nici în ruptul capului. După un ocol larg, ajunseră la 
baza carierei şi Tim realiză cum se petrecuseră lucrurile. La 
câţiva paşi de camioneta zdrobită zăcea intendentul, pe 
spate. Era cu braţele larg desfăcute şi pe buzele lui mai 
stăruia un zâmbet straniu. Nu murise în timpul prăbuşirii 
camionetei: cineva îi trăsese două gloanţe în cap din 
imediată apropiere. Când camioneta se prăvălise în carieră, 
trebuie să fi fost mort de mult. 

Buzunarele mortului fuseseră scotocite, şi încă atât de 
meticulos, încât Tim nu trebui să-şi mai dea osteneala să le 
cerceteze. Urcă iar pe şosea, acolo unde îşi lăsase maşina, 
şi-i ceru şoferului să-l ducă spre satul cel mai apropiat, ca 
să anunţe cazul la poliţie. Camioneta n-avusese nici o 
încărcătură în momentul când se prăbuşise, lucru lesne de 
stabilit. Niciuna dintre lăzile pe care le transporta nu se afla 
printre resturile arse. Tim s-ar fi şi mirat să le descopere 
acolo. 

— Cred c-ar fi mai bine să ne continuăm drumul cu trenul, 
îşi dădu el cu părerea când ajunseră la Peterborough. Am 
avut destule peripeții pe drum până acum. Peste câteva 
minute avem un tren rapid spre Londra. 

Mary întâmpină zdruncinată sufleteşte vestea despre noua 
crimă comisă şi, la început, rămase mută de spaimă. Peste 
câtva timp, îşi mai reveni puţin. 

— E chiar adevărat că Stocker a fost împuşcat? Nu 
cumva... 

Se opri şovăind. 

— Nu, n-a fost înjunghiat, răspunse Tim, ghicindu-i 
gândurile. De ce crezi mereu că s-ar putea să fi fost el? o 
întrebă calm. 

Ea tresări. 

— Ce vrei să spui? 


— Că te gândeşti la omul care te-a rănit pe dumneata şi l-a 
înjunghiat pe Jelf. 

Mary se făcu palidă. 

— Eu nn...nu cred că el ştie... nu poate să fi fost el... 

Dar îl ura pe Stocker, căci îl doborâse odată la pământ. 
Îşi continuară drumul cu trenul. Tocmai luaseră loc şi se 
dăduse semnalul de plecare, când un bărbat trecu repede 
prin faţa geamului compartimentului lor. Tim era adâncit în 
citirea ziarului de dimineaţă, pe care-l cumpărase în gară, 
dar, totuşi, fu conştient de faptul că acel individ îi aruncase 
o privire piezişă. Când se întoarse spre geam, străinul 

dispăruse. 

— Ei, drace, cine să fi fost? 

Mary îşi ridică şi ea ochii din ziarul pe care-l citea. 

— De cine vorbeşti? 

— Despre individul care tocmai a trecut prin faţa 
geamului. 

— Şi eu l-am văzut doar în fugă, mai mult l-am simţit. 
Purta un palton maro în carouri. 

Trenul se urnise din loc şi Tim se dedică iar lecturii 
ziarului. În timpul călătoriei, însă, începu să se gândească 
iar la acel străin şi parcurse trenul de la un capăt la altul. 
Dar nu văzu în nici un vagon un individ cu un astfel de 
palton. 

La Londra se puse problema unde să locuiască Mary. 
Mama şi sora ei locuiau în oraş. Dar când el îi propuse să ia 
o cameră tot la „Carlton”, spre marea lui uimire, fata 
acceptă pe loc. 

— Da, e mai bine la „Carlton”. La mama nu pot sta. Mi-e 
tare dragă, şi sora mea mi-e dragă, şi aş sta cu plăcere la 
ele, dar... 

Şovăi o clipă, apoi adăugă: 

— Dar, dacă mă caută cineva, acolo se duce întâi. 

— Cine anume să te caute? întrebă Tim. 

Dar ea se prefăcu că nu-i aude întrebarea. 


— Carlton” e un hotel de lux, distins, şi nimeni n-ar bănui 
că stau acolo. Nici nu trebuie să spun nimănui unde stau... 
Ba nu, trebuie să le spun avocaţilor. Am să le fac o vizită. 
Am toate documentele la mine. 

Tim se îngriji ca fata să obţină o cameră la acelaşi etaj cu 
el, cât mai aproape, apoi se duse direct la Scotland Yard. 

Cowley era într-o şedinţă importantă, totuşi, îndată ce îl 
anunţară că a venit căpitanul Jordan, ieşi din birou să-l 
întâmpine. 

— Bine că aţi venit, căpitane Jordan - zise el. Sunteţi omul 
de care aveam nevoie. Maşina dumneavoastră a fost găsită. 
Era părăsită la marginea şoselei, la vreo trei mile de 
Newark. Maşina e în stare perfectă. 

— L-aţi găsit pe Daney? Cowley clătină din cap. 

— Tocmai ne băteam capul să aflăm unde am putea-o găsi 
pe soţia lui, ca să avem o discuţie cu ea, dar e cam greu, 
căci respectiva şi-a împachetat toate lucrurile şi a dispărut 
în cursul dimineţii de astăzi. Motivul nu poate fi decât unul 
singur: s-a dus să-l întâlnească undeva pe Lew Daney. 

În seara zilei în care Stocker îşi aflase moartea, Mrs. 
Daney primise o scurtă telegramă: 

Du-te la Severn. Întâlnirea mâine după amiază. Urgent. 

Semnătura lipsea. De altfel, ar fi fost şi superfluă. Ea 
cunoştea Severnul; petrecuse acolo cândva o lună foarte 
plăcută, pe când încă se mai numea Mrs. Colton. Pe 
vremuri, fusese soţia unui inginer care lucra în India. Vila în 
care locuia se înălța între Amersham şi Beaconsfield, în una 
dintre cele mai frumoase văi din Bucks. Casa era ideal 
amenajată şi luxos mobilată. Daney avusese grijă să fie 
clădită şi amenajată în aşa fel încât să poată trăi acolo fără 
să aibă nevoie de servitori. 

Mrs. Daney luă trenul spre Watford. De acolo, un taxi o 
duse la vilă. Şoferul îi cără cele două valize până la intrare. 
Ea aşteptă pe trepte până ce acesta dispăru din raza privirii 
sale. Abia atunci deschise uşa şi intră în casă. 


Ventilaţia încăperilor era atât de bine pusă la punct, încât 
aerul nu era deloc umed sau stătut, cu toate că, vreme de 
opt luni, nimeni nu locuise acolo. De mirare era şi cât de 
puţin praf se adunase prin camere. Într-o jumătate de oră 
puse totul în ordine. Nu-i mai rămânea decât să vadă în ce 
stare se afla garajul, care era clădit pe aceeaşi linie cu casa, 
şi avea două intrări, prin faţă şi prin spate. 

Superbul automobil de curse al lui Lew, un Spanz, arăta la 
fel de elegant şi de impecabil ca în ziua în care ei părăsiseră 
casa. În buzunarele de pe portiere se afla câte un plic 
conţinând fiecare un paşaport fals, precum şi o serie de 
scrisori de afaceri cu adresă identică şi alte documente 
necesare pentru a-i crea lui Lew o altă personalitate, în caz 
că era nevoit să părăsească ţara pe neaşteptate. 

Închise uşile etanşe şi se înapoie în casă. Ea bănuia că Lew 
mai are asemenea ascunzători, dar habar n-avea unde se 
află. Ocazional, făcuse aluzie la ele, dar fără să dea vreun 
detaliu precis. Nici ea nu se arătase curioasă, şi tocmai 
această discreţie o aprecia Lew la ea. 

Mrs. Daney nu ştia nimic nici despre cele două bazine de 
ciment din garaj, nici despre pardoseala dublă şi despre ce 
se afla sub aceasta. Lew se gândise la toate. Alesese acest 
loc pentru casă ştiind bine că, de pe acoperişul plat, putea 
ţine sub observaţie toate cele patru şosele care se întâlneau 
în apropiere. Pe la ora zece seara auzi un automobil 
apropiindu-se de casă, trecând cu viteză redusă de poarta 
deschisă şi oprindu-se în faţa garajului. Aprinse lumina şi se 
uită pe fereastră. Uşa garajului se deschise şi maşina 
pătrunse înăuntru. Mrs. Daney se duse spre intrarea 
secundară, dinspre bucătărie, ca să-şi întâmpine soţul. Dar 
el nu intră pe acolo, ca de obicei. 

Îi auzi paşii în faţa intrării principale, alergă prin coridorul 
neiluminat şi deschise uşa. 

— Hai, intră, scumpul meu, îl pofti ea. 

Pe neaşteptate, o mână puternică o apucă de gât, încât nu 
putu scoate un țipăt. 


— O să te-nvâţ eu ce-nseamnă să cochetezi cu Tim Jordan! 
auzi ea o voce amenințătoare. 

Pentru prima oară în viaţa ei o cuprinse o spaimă de 
moarte şi se prăbuşi leşinată în braţele lui. 

Tim Jordan se trezi după cea mai neplăcută noapte 
petrecută la Londra. Mary se dusese la culcare devreme, 
pretextând nişte dureri de cap insuportabile. Tim ieşi din 
hotel prost dispus, fără nici un chef, căci în timpul zilei 
precedente n-o văzuse decât în treacăt. Miss Grier îşi 
petrecuse aproape toată după-amiaza pe la avocaţii lui Mr. 
Awkwright. 

Dacă aflase sau nu ceva despre existenţa vreunui 
testament, Tim habar n-avea, căci fata nu-i spusese nimic. 
În dimineaţa următoare, avocatul o chemă la telefon şi, la 
scurt timp după aceea, ea plecă la biroul acestuia. 

Tim Jordan citi cu atenţie toate rapoartele privitoare la 
moartea lui Stocker, dar nu fuseseră descoperite noi indicii. 
Un singur articol, publicat într-un ziar din centrul ţării, îi 
stârni interesul. Articolul glăsuia: 

În orice caz, este sigur că ucigaşul a pus la adăpost 
comoara, înainte de a abandona maşina. Fără îndoială că s- 
a întors la Londra cu trenul. 

Lui Tim îi veni iar în minte omul cu palton maro cu carouri. 
Bănuielile lui păreau să se adeverească. Dacă se gândea la 
Lew Daney... 

Se auzi ţârâitul telefonului şi Tim ridică receptorul. 

— Cineva din provincie vrea să vă vorbească urgent - se 
auzi vocea telefonistei. Să vă fac legătura, căpitane Jordan? 

— Da, desigur. 

Se auzi un ţăcănit, apoi, la celălalt capăt al firului, o voce 
speriată. 

— Jordan?... Căpitane Jordan? 

— Da... Mrs. Daney? 

— Pentru Dumnezeu, veniţi imediat!... într-o vilă... 
Severn... între Beaconsfield şi Amersham... 


În timp ce femeia vorbea, Tim mai auzi în receptor strigăte 
şi bufnituri. Probabil cineva bătea cu pumnii în uşă. 
Ultimele ei cuvinte fură întrerupte de scrâşnete şi pârâituri. 

— Căpitane Jordan! strigă femeia. Ajutor!... E... 

Glasul se stinse ca şi cum cineva ar fi strâns-o de gât. Tim 
mai auzi doar cum receptorul îi cade din mână şi se loveşte 
de perete. Puțin după aceea, cineva îl puse în furcă. Între 
timp, mai auzise gâfâituri şi gemete, ca de om sugrumat, 
zbătându-se încă în ghearele morţii. 

Tim cunoştea numărul de telefon special al lui Cowley. 
Peste câteva minute, izbuti să ia legătura cu el şi-i povesti 
ce se întâmplase. 

— Oficial, zise Cowley, nu putem întreprinde nimic. Dar o 
să vă trimit un agent cu o maşină. E un risc pe care mi-l 
asum, şi s-ar putea să am nişte necazuri, dar nu pierdeţi 
timpul. Omul meu va fi în câteva minute cu maşina la 
„Carlton”. 

Tim intră grăbit în dormitor, îşi trase în picioare o pereche 
de cizme zdravene şi îşi vâri un revolver Browning în 
buzunar. 

Oare vila se chema Seven sau Severn?... Beaconsfield fu 
prima localitate care îi căzu sub ochi când desfăcu harta. 
Apoi se gândi că nu făcea decât să-şi piardă timpul de 
pomană studiind harta. Agentul de poliţie trebuia să ştie 
unde se află aceste localităţi. În ultima clipă, mai luă şi o 
lanternă, îşi înfundă pălăria pe cap şi porni în goană pe 
scări în jos. 

Abia ieşi pe uşa hotelului că maşina promisă de Cowley îşi 
şi făcu apariţia. Nu şoferul, ci un detectiv se grăbi să-i 
deschidă uşa. I se prezentă drept sergentul Wheeler. 

— Am găsit locul pe hartă. Vila Severn, spuneaţi? 

Agentul aprinse becul interior, despături şi împături o 
hartă mare în aşa fel încât localitatea respectivă să apară 
vizibilă în dreptunghiul la care se uitau. 

— Vedeţi - îl lămuri el - asta este o hartă de Stat Major; 
casa este marcată în acest caroiaj. 


Puse degetul pe un punct de pe hartă şi adăugă: 

— N-am izbutit să stabilesc cine este proprietarul şi n-am 
avut timp să iau legătura cu poliţia locală. Oricum, locul 
este cum nu se poate mai potrivit pentru o ascunzătoare de- 
a lui Daney. 

— Aţi vorbit cu Mr. Cowley? întrebă Tim. 

— Da. Toată ziua ne-am petrecut-o căutând să dăm de 
Mrs. Daney. Sunteţi sigur că era vocea ei? 

— N-am nici o îndoială în privinţa asta - îl asigură Tim 
ferm. 

Wheeler stinse lumina şi, o vreme, nu mai rostiră nici un 
cuvânt. 

După un timp, sergentul începu: 

— Ăştia doi s-au certat ca mâţa cu câinele. La un moment 
dat, era cât pe ce să punem mâna pe el. Dar spuneţi-mi - se 
abătu el de la subiect - îl cunoaşteţi cumva pe Harry 
Cameristul? 

— Da, am avut de-a face cu el în Africa de Sud. 

— A, da, şeful mi-a spus ceva despre asta. Are o citaţie la 
noi, la birou. 

— Dar ce-a mai făcut? 

Pe Tim îl interesa foarte puţin acest subiect. 

— De data asta a călcat cu dreptul. Un birou de avocatură 
se interesează de el, căci un unchi al lui a murit în Australia 
şi i-a lăsat o moştenire de trei sute de mii de lire sterline. 
Numai că, de câtva timp, a dispărut cu desăvârşire. Ultima 
dată a fost văzut când Miss... cum îi spune?... i-am uitat 
numele... domnişoara care stă la „Carlton”, la camera 907. 

Tim râse. 

— A, e vorba de Miss Grier? 

— Exact. Harry a stat şi el cândva la acest hotel. Ea tocmai 
venise pentru o zi la Londra, din Scoţia. Din ziua aceea, 
Harry n-a mai fost văzut nicăieri. Am avut puţin noroc, căci 
am găsit un individ care lucrase cu el în două împrejurări. 
Acesta ne-a indicat o serie de puncte în care Harry ar fi 


putut fi găsit înainte de a dispărea, dar, până astăzi, 
cercetările noastre s-au dovedit zadarnice. 

— Da, ciudat, recunoscu Tim. 

În timpul acestei discuţii, trecuseră deja de Acton. 
Parcurseseră distanţa dintre Londra şi acesta localitate 
într-un timp incredibil de scurt. 

— Nu e prea riscant să încercaţi să-l arestaţi de unul 
singur: îl întrebă Tim. 

— Pe Daney? Nu fiţi atât de optimist. N-o să-l mai găsim 
acolo. N-avem noi parte de un asemenea noroc! În plus, nu 
suntem chiar singuri. 

Sergentul râse şi se uită prin geamul din spate. Tim făcu 
acelaşi lucru şi văzu că o maşină de-a poliţiei venea în urma 
lor, rulând cu aceeaşi viteză. 

— Am luat cu mine patru băieţi capabili şi bine înarmaţi, îl 
lămuri el pe Tim. Apoi exclamă: Amersham! 

— Am mers prea departe - zise şoferul peste umăr. Acum 
trebuie s-o luăm pe un drum vicinal, destul de scurt. 

Lui Tim i se păru că făcuseră înconjurul oraşului până în 
momentul în care dădură iarăşi de o şosea mai largă. Zece 
minute mai târziu, maşina opri în faţa unei frumoase porţi 
flancate de un gard viu. 

— Am ajuns, zise Wheeler şi sări din maşină. Vedeţi? Pe 
poartă scrie numele vilei: Severn. 

Se repeziră, pe cărarea de prundiş, spre uşa casei. Vila 
era cufundată în întuneric. Între timp, oprise şi cea de a 
doua maşină; cei patru agenţi coborâră şi alergară, fără să 
mai aştepte vreun ordin, de o parte şi de alta a casei, 
înconjurând-o. 

— În casă nu-i nimeni - zise Wheeler. 

Apăsă pe butonul soneriei. Dinăuntru se auzi un ţârâit 
stins. 

— Haidem la garaj. 

Uşa garajului era închisă. Wheeler lumină cu lanterna de-a 
lungul cărării de prundiş, dar nu descoperi nici o urmă. 
Luând o hotărâre rapidă, se aplecă, luă de jos o piatră şi o 


azvârili în fereastra dormitorului. Geamul se făcu ţăndări, 
dar nimic nu se mişcă în casă. Or, în mod normal, dacă era 
cineva înăuntru, acel cineva trebuia să fi apărut la fereastră 
sau altundeva, protestând. 

Wheeler scoase din maşină o mică trusă de piele plină cu 
nişte scule pe care le înşuruba într-un anume fel. 

— Gata, grozav! Putem comite spargerea! De obicei, 
oamenii se supără pe noi când facem aşa ceva. 

Tim arătă spre fereastră: 

— Cred că e mai simplu pe acolo. Dacă mi se dă o mână de 
ajutor... 

Wheeler înţelese. Se propti de perete, iar Tim urcă întâi 
pe genunchii lui îndoiţi, apoi pe umeri, de unde îşi luă avânt 
şi se caţără pe pervazul exterior al ferestrei. Introduse 
mâna în spărtura provocată de piatră, căută cremona şi 
deschise fereastra. 

În clipa următoare se afla într-o cameră goală. La lumina 
lanternei, descoperi comutatorul electric şi aprinse lumina. 
Deschise uşa şi ieşi pe palierul întunecos. În casă nu se 
mişca nimic. În stânga lui era uşa spre dormitoarele de la 
etaj. 

Imediat dădu cu ochii de o pălărie de damă azvârlită pe 
jos. Aprinse şi aici lumina. Se putea vedea uşor că aici 
avusese loc o luptă. Patul şi saltelele erau răsturnate, în 
şemineu era un pantof de damă cu catarama ruptă. Femeia 
trebuie să se fi împotrivit cu disperare. Telefonul era 
distrus, iar când se întoarse spre uşă, văzu că broasca era 
spartă. Era limpede că Mrs. Daney se refugiase în această 
cameră, de unde şi telefonase. Bărbatul venise pe urmele ei 
şi-i zdrobise rezistenţa. 

— Se pare că Daney s-a purtat ca o gorilă, remarcă 
Wheeler, cercetând şi el camera cu privirea. 


— Scotociţi totul cu atenţie! le ordonă el agenţilor. 

— Nu s-a descoperit nici o urmă de sânge? întrebă unul 
dintre ei. 

— Nu, dar faceţi cercetări amănunțite. 

Tim cobori treptele înguste ce duceau spre hol şi deschise 
toate camerele pe rând. Apoi îşi continuă cercetările în 
bucătărie, dar se întoarse fără să fi descoperit nimic. 

— Am văzut jos - îi zise Tim lui Wheeler - o uşă de fier care 
duce spre garaj. Este deschisă. Înăuntru e o maşină veche, 
care, după toate aparențele, trebuie să fi străbătut un drum 
lung. Se pare că mai era o maşină în garaj, dar cu aceasta 
trebuie să fi plecat Lew. 

Cu toate strădaniile lor, nu mai descoperiră nici un indiciu 
în garaj. Unde putea să fie femeia? Întoarseră casa cu susul 
în jos, apoi explorară grădina şi acareturile, dar nu găsiră 
nici o urmă lăsată de Mrs. Daney. 

— Stocker ar fi putut să ne dea multe informaţii, dacă ar 
mai fi fost în viaţă. Mai ales, câte asemenea ascunzători 
secrete are Lew. Trebuie să recunosc că ticălosul lucrează 
metodic şi în stil mare. Având atâtea baze de operaţiuni, e 
greu de prins. Pe deasupra, s-a pregătit din timp să poată 
dispărea foarte repede. Câte locuinţe asemănătoare cu 
Clench House, locuite de oameni care nu bănuiesc nimic, 
pot să existe în Anglia! Chiriaşilor acestora nici nu le trece 
prin cap că stau deasupra unui vulcan. 

— De aceeaşi părere este şi Cowley - zise Wheeler. Mr. 
Awkwright era, cu siguranţă, unul dintre aceşti chiriaşi. 
lertaţi-mă că vă spun acest lucru, ştiu că sunteţi rude. Oare 
nu e cu putinţă ca Daney să-i mai fi închiriat şi o altă casă 
prin împrejurimile Londrei, tot pe un preţ de nimic? N-aţi 
vrea s-o întrebaţi pe Miss Grier despre asta? Nu se poate să 
nu ştie. 

Tim îşi aminti ce-i povestise Mary. Awkwright luase în 
arendă o mică fermă în apropierea Londrei, dar se duceau 
foarte rar pe-acolo. Într-o seară, îi vorbise despre fermă şi 
chiar despre faptul că Stocker o însoţise acolo de mai multe 


ori. Această ultimă remarcă dovedea că şi această fermă îi 
aparţinea lui Daney. E posibil ca Mary să se fi gândit la 
Severn, dar îşi aminti că i-o descrisese ca pe o hardughie 
veche şi mohorâtă, şi această imagine nu i se potrivea deloc 
vilei Severn. 

— Miss Grier ar putea, desigur, să ne spună multe lucruri. 

— Am s-o chem chiar acum la telefon, se hotări Wheeler. 

Dar Tim şovăi. 

— Nu pot s-o trezesc din somn la ora asta. 

Wheeler râse galben. 

— Dar e vorba să-l înhăţăm sau nu pe Daney! După toate 
probabilitățile, s-a dus la o altă ascunzătoare. lare aş vrea 
să ştiu în ce direcţie a luat-o, căci, dacă nu mă-nşel, am găsi 
undeva, pe drum, cadavrul lui Mrs. Daney. 

După câteva încercări, Tim izbuti să ia legătura cu hotelul 
„Carlton”, dar i se spuse că Miss Grier dăduse dispoziţii 
categorice să nu fie deranjată. 

— Îmi pare rău, dar trebuie s-o treziţi, zise Tim. E vorba 
de ceva deosebit de important. 

Şi îşi declină numele. 

Aşteptă un timp destul de îndelungat. În sfârşit, auzi vocea 
telefonistei în receptor: 

— La camera 907 nu răspunde nimeni. 

— Mai sunaţi o dată, sau, mai bine, daţi-mi legătura cu 
recepţia. 

Recepţionerul îi spuse: 

— Miss Grier a plecat şi ea la o jumătate de oră după 
dumneavoastră. Un tânăr şi o doamnă au venit la dânsa. 

— Şi a plecat cu ei? întrebă Tim, nevenindu-i să creadă. 
Cine erau cei doi? 

— Mr. Awkwright. Un domn tânăr, cu barbă. 

De spaimă, Tim mai că scăpă receptorul din mână. 

— Şi n-a spus când se întoarce? 

— Nu, nu ne-a spus nimic. A luat o valiză cu dânsa şi au 
plecat toţi trei cu un Daimler. Se pare că Miss Grier nu prea 
avea chef să plece, căci a întârziat mai mult timp în faţa uşii 


de la intrare. Doar după ce femeia care venise cu tânărul i-a 
vorbit pe un ton aspru, s-a hotărât să urce în maşină. 

Tim se făcuse palid. Îi relată imediat lui Wheeler discuţia 
avută la telefon. 

Acesta stătu o clipă pe gânduri, apoi zise calm: 

— Cred că e mai bine să ne întoarcem imediat la Londra, 
căpitane Jordan. 

Tim se întoarse la „Carlton” cu inima grea. 

Recepţionerul nu putu să-i dea nici un amănunt în plus 
faţă de ceea ce-i spusese la telefon. Tim intră în camera 
ocupată de Mary şi o cercetă repede cu privirea. Evident că 
fata dormise, căci aşternutul nu era strâns. Apoi se 
îmbrăcase în grabă şi-şi făcuse bagajul. Când intră în 
camera lui, descoperi că Miss Grier îi lăsase, o scrisoare pe 
care o vârâse pe sub uşă. 

Sunt nevoită să plec. Sper să mă întorc peste câteva zile. 
Dacă nu mă întorc, uită că ne-am întâlnit vreodată. Adresa 
mamei mele este: Selwyn Avenue, aproape de North 
Circular Road. Îţi dau adresa ei ştiind că, la caz de nevoie, o 
să ai grijă de ea. 

Semnase „Mary” şi adăugase, ca un post-scriptum: îmi eşti 
foarte drag. 

Citi de câteva ori scrisoarea, dar nu-i putu prinde 
înţelesul. 

Se auziră bătăi în uşă şi Wheeler intră înăuntru. 

— Am întârziat la un pahar... Scrisoarea asta e de la Miss 
Grier? 

Tim i-o întinse şi Wheeler o parcurse răsucindu-şi mustaţa. 

— Cred că e timpul să trecem la acţiuni energice şi 
definitive. 

În tot cursul nopţii, brigăzile de intervenţie rapidă 
cercetară toate garajele în căutarea unui Daimler gri. Era 
îndoielnic dacă asta era treaba poliţiei, căci nu se comisese 
nici o crimă, şi nu constituia vreun delict faptul că nişte 
prieteni o vizitaseră pe Miss Grier la hotel, convingând-o să 


stea la ei. Ei puteau să-i reproşeze că la hotel era invitata 
unui tânăr domn pe care abia îl cunoscuse. 

Cercetările pe la diferitele garaje au durat destul de mult 
timp, dar n-au dus la nici un rezultat. 

În cursul dimineţii următoare, Tim o vizită pe mama lui 
Miss Grier, care locuia într-o căsuţă în apropiere de North 
Circular Road. Era o doamnă cumsecade şi care avea totală 
încredere în fiica ei. 

— Mary mă ţine prea puţin la curent cu ceea ce face, dare 
o fată aşa de cuminte, încât nu mă îngrijorez din pricina ei. 
Şi totdeauna s-a gândit la noi! A fost atât de bună cu noi, 
căpitane Jordan. Nici nu ştiu cum aş fi scos-o la capăt fără 
ea. Încă de pe când avea doar şaisprezece ani, ne-a ajutat 
pe mine şi pe surioara ei. 

Tim se întoarse la hotel şi deschise ziarul pe care-l 
cumpărase pe drum. Pe prima pagină citi nişte titluri cu 
litere de-o şchioapă: Îl cunoaşteţi pe Harry Cameristul? Un 
fost delincvent se pomeneşte moştenitorul unei mari averi, 
dar nu-i de găsit nicăieri. Poliţia îl caută pe moştenitor. 

Articolul glăsuia: 

Harry Stone, zis şi Harry Cameristul, este cunoscut atât de 
poliţia din ţară, cât şi de cea din colonii, dar acum se pare 
că roata norocului s-a întors în favoarea lui, întrucât a 
moştenit o avere respectabilă din partea unui unchi, o 
rubedenie de-a lui despre care, după toate aparențele, nu 
mai ştia nimic. 

Chiar dacă ar fi neplăcut să spunem ceva rău despre acest 
moştenitor, trebuie să ne referim la viaţa lui de până acum, 
acesta fiind singurul mijloc prin care ar putea fi descoperit, 
căci Harry Cameristul este foarte sfios şi trăieşte retras. 
Aşa se explică şi faptele sale anterioare. Corespondentul 
nostru din Glasgow ne relatează că Harry era bine cunoscut 
în acest oraş. Harry a încercat o dată să-l vândă unui om de 
afaceri o mină de aur care, în realitate, nu exista. Drept 
urmare, a fost dat în judecată şi s-a emis un mandat de 
arestare pe numele lui, dar, până în clipa de faţă, poliţia n-a 


izbutit să pună mâna pe el. Câteva săptămâni, a stat la 
Londra. Poliţia ştie la ce hotela tras. 

A dispărut însă brusc, de parcă l-ar fi înghiţit pământul. 

Ieri seară, poliţia a găsit o valiză pe care Harry Cameristul 
o lăsase în păstrare la biroul de bagaje al unei gări, chiar în 
seara când a fost văzut pentru ultima oară. Nimeni n-a 
venit, între timp, să se intereseze de valiză. Valiza conţine 
îmbrăcăminte şi obiecte de călătorie. Se crede că Harry 
Stone n-a părăsit Anglia. 

Acum este rugat să ia legătura cu poliţia sau cu biroul de 
avocatură Dothing & Friars III. 

Tim râse când citi aceste rânduri, cu toate că era departe 
de a fi bine dispus. Îl cunoştea doar pe Harry şi ştia ce 
faimă are; era sigur că-şi va face apariţia curând, chiar 
dacă riscă nişte ani buni de închisoare. Dar banii tot nu l-ar 
fi ajutat prea mult, căci i-ar fi risipit repede, ţinându-se 
numai de jocuri şi petreceri. 

Câteva minute mai târziu, un groom bătu la uşa lui Tim. 

— Un domn şi o doamnă doresc să vă vorbească, domnule 
căpitan Jordan - îl anunţă acesta. 

— Cine sunt? Nu ţi-au dat o carte de vizită? 

— Nu. Mi-au spus doar că este vorba de ceva extrem de 
urgent. 

Tim se gândi o clipă, apoi se hotări: 

— Condu-i aici. Dar spune-le că-şi pierd vremea dacă vor 
să-mi vândă ceva. 

De la întoarcerea lui din Africa de Sud, mulţi îl căutaseră 
să-l cointereseze în planurile lor, dar el îi refuzase. 

Tocmai îşi nota o idee în carneţel, când uşa se deschise şi 
cei doi vizitatori intrară. 

— Luaţi loc, vă rog, îi pofti el. 

Auzi uşa închizându-se. Abia atunci se uită la ei şi, când 
văzu cine sunt, se ridică repede de pe scaun. Erau tânărul 
palid, cu barbă, şi femeia care dăduse buzna în sufragerie 
la Clench House. 


— Bună dimineaţa, căpitane Jordan, zise tânărul prietenos, 
cu o voce blajină. 

Limbajul lui era al unui om instruit şi reţinut. Continuă: 

— Ne revedem în împrejurări mai plăcute decât data 
trecută. 

Tim îşi redobândise stăpânirea de sine şi-l privi drept în 
ochi. 

— Dar când ne-am văzut noi doi pentru ultima oară? 

— Pe şosea, în apropiere de Clench House. Eram foarte 
furios şi într-o stare de surescitare cumplită. 

— Eraţi, probabil, tot într-o astfel de stare şi când v-aţi 
întâlnit cu Jelf? 

Tânărul se uită întrebător spre femeie. 

— Cine-i Jelf ăsta, Martha? 

— Nu l-a întâlnit niciodată pe acest Jelf - replică aceasta 
cu asprime în glas. Fiţi atent cum vorbiţi şi ce spuneţi. 

Tânărul dădu din cap aprobativ. 

— Sunt întru totul de acord cu Martha. Fiţi atent ce 
spuneţi. 

Râse domol şi întrebă. 

— Îmi daţi voie să iau loc? 

Trase un scaun mai aproape de masă şi se aşeză. Femeia 
rămase în picioare, iar Tim nici nu se învrednici să-i ofere şi 
ei un scaun. 

— Mă cunoaşteţi, deci? întrebă tânărul. 

— Da, din vedere, dar habar n-am cine sunteţi. 

— Mă numesc Awkwright - William Awkwright. Cel puţin, 
pe tatăl meu l-aţi cunoscut. 

Tim îl privi ţintă. 

— Nu ştiam că Mr. Awkwright avea un fiu. 

Tânărul se întoarse zâmbind spre femeie. 

— Da, sunt ultimul vlăstar al unei familii străvechi. Curge 
în vinele mele sângele unor Brodie şi al unor Awkwright 
precum şi al altor vestite familii care au jucat un rol în 
istorie. 

Se uită la femeie, cerându-i din ochi să-i certifice spusele. 


— Dar bineînţeles că ai dreptate, Willie, îi întări Martha 
spusele cu voce inutil de tare. Am la mine toate certificatele 
de naştere şi alte documente care pot dovedi acest lucru. 
Am stabilit ca astăzi să ne ducem la avocaţi şi să punem la 
punct tot ce este necesar în legătură cu averea lui Mr. 
Awkwright. Eu n-am fost de acord ca Willie să vă facă 
această vizită, dar el susţine că Mr. Awkwright păstra nişte 
bani de-ai dumneavoastră. 

— Nu, nu-i adevărat. Problema este rezolvată. Nu demult, 
avocaţii lui Mr. Awkwright m-au pus în posesia tuturor 
drepturilor mele. Dar de ce n-am fost pus niciodată la 
curent cu existenţa lui Mr. Willie Awkwright? 

Tânărul palid se uită întrebător la Martha. 

— De ce n-a fost pus la curent cu existenţa mea? 

— Pentru că diavolul ăla bătrân îşi ura propriul său fiu, 
iată de ce. E de neconceput cum a putut să-şi neglijeze 
propriul vlăstar. 

— Aţi venit ieri la hotel şi aţi silit-o pe Miss Grier să vă 
urmeze. Ştiţi că sunteţi căutaţi de poliţie? 

— N-au decât să caute cât vor, zise femeia oţărâtă. Da, am 
venit la hotel şi am plecat cu ea. lar Mary va sta unde am 
dus-o noi. Nu cred că este deloc recomandabil ca o femeie 
căsătorită să locuiască la hotel cu un tânăr gentleman. 

— O femeie căsătorită? repetă Tim cu răsuflarea tăiată. 

Willie Awkwright zâmbi. 

— Mary Grier este soţia mea. Nu ştiaţi? 

Tim se lăsă să cadă pe scaun. Era atât de uluit, încât nu-şi 
putea veni în fire. În ciuda furiei care-l cuprindea, era 
conştient de înspăimântătorul fapt că Willie Awkwright 
spusese adevărul. 

— Da, suntem căsătoriţi, repetă tânărul şi râse straniu. 
Dar nu este o soţie bună. Din contră, se poartă urât cu 
mine, nu mă respectă, ba chiar mă urăşte, iar o dată... Se 
uită la femeie: Pot să-i spun, Martha? 

— Nu! se împotrivi ea ferm. 


— Ba eu cred că-i mai bine să afle despre ce e vorba. O 
dată, a încercat să mă otrăvească. Vă uimeşte ideea, 
căpitane Jordan? 

Tim îşi strânse pleoapele. 

— Cum? A încercat să vă otrăvească? 

Tim vorbea cu glas prietenos şi femeii îi aruncă o privire 
furioasă. 

— N-a dresat şi nişte câini care să vă urmărească? 

Tânărul îl privi buimăcit. 

— Ba da... dar cum se face că ştiţi? întrebă el neîncrezător. 

— Sunt doi câini mari, negri? 

— Willie! strigă femeia cu glas aspru şi ameninţător. Nu-i 
mai spune nimic. A fost o neghiobie din partea ta să vii aici. 

Dar Willie nici n-o auzi. 

— Da, da, doi câini mari, negri. Nişte bestii înfricoşătoare. 
Se ascund printre copaci şi, când te apropii de ei, dispar de 
parcă i-ar înghiţi pământul. I-a dresat ca să se ţină pe 
urmele mele. De la bun început am ştiut că ea a făcut-o. Mă 
bucur că am întâlnit, în sfârşit, pe cineva care i-a înţeles 
intenţiile. 

— Şi cum e cu radiaţiile? întrebă Tim blând. 

— Da, da, s-a folosit şi de radiaţii împotriva mea. 

Vocea tânărului tremura. Continuă: 

— Noaptea, când nici nu te aştepţi, trimite nişte raze care 
trec prin tot trupul... Dar, Martha, nu-i ciudat? Dumnealui 
ştie chiar tot. 

Femeia se apropiase şi se uita mânioasă la Tim. 

— De ce-l tulburaţi pe bolnav? E foarte sensibil, trebuie să 
ştiţi asta. Pe deasupra, a mai şi trăit mulţi ani în Argentina. 

— A, în Argentina! Acolo trebuie să fi învăţat mânuirea 
cuţitului. 

— Cei de acolo m-au învăţat, zise tânărul cu mândrie în 
glas. Ei îi spun pumnal, şi... 

— Ia mai taci din gură! interveni femeia cu glas poruncitor. 
Nu-ţi dai seama că nu vrea decât să te tragă de limbă? 


— Mai am multe de întrebat, zise Tim. Unde este Miss 
Grier? 

— Vreţi să spuneţi doamna Awkwright - îl corectă femeia. 

— Mi-e indiferent cum îi spuneţi, Miss Grier sau Mrs. 
Awkwright. Vreau să ştiu unde se află şi să mă duceţi la ea, 
ca s-o aduc înapoi la hotel. 

— l-auzi la dumnealui! strigă ea furioasă. Dar cu ce drept 
vă băgaţi între soţ şi soţie? 

— Cu dreptul pe care mi-l dă starea mentală a acestui 
tânăr, răspunse Tim. E nebun de-a binelea. 

Îi păru rău că se exprimase atât de brutal, mai ales când îl 
văzu pe tânăr crispându-se dureros. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să-mi luaţi cuvintele ad 
litteram. Mr. Willie Awkwright suferă de mania persecuției 
şi e un bolnav mintal primejdios. 

— Ba e tot atât de sănătos la minte ca mine! strigă femeia. 
E la fel de normal şi cu capul pe umeri ca mine sau ca 
dumneavoastră. 

Tim clătină încet din cap. 

— Da, pricep. Sunt nişte dificultăţi care-l împiedică să 
intre în posesia moştenirii. Aveţi ghinion, ca şi Harry 
Cameristul. Ştiţi ce-am să fac, Mrs... 

— Nu amestecați numele meu în chestia asta! zise ea 
oţărâtă. 

— Bine, bine, o să vă spun atunci Mrs. Martha, pur şi 
simplu, în orice caz, e unul dintre numele dumneavoastră. 
Vreau să închei o înţelegere cu dumneavoastră: O aducem 
pe Miss Grier înapoi şi promit să nu intervin în nici un fel 
când se va pune problema sănătăţii mintale a acestui tânăr. 
Presupun că şi dumneavoastră aveţi intenţia să vă însuşiţi o 
parte din moştenire şi, cu toate că ar fi împotriva legii, n-o 
să vă pun nici o piedică în cale. 

— Martha! strigă tânărul. Vrea să-mi ia nevasta! 

Willie Awkwright devenise brusc nespus de agitat şi 
nervos. 


— N-o să permit asta sub nici un motiv. Sunt căsătorit cu 
ea legal şi mi-a făgăduit că rămâne în casă dacă eu nu... 

— Tacă-ţi fleanca odată! îi porunci femeia. 

Tonul ei poruncitor îi închise tânărului gura. 

— Mai aveţi o cameră? îl întrebă Martha pe Tim. 

El o conduse spre dormitor şi deschise uşa. Ea se duse la 
uşa ce dădea spre coridor şi o închise cu cheia pe 
dinăuntru. Vâri cheia în poşetă, aruncă o privire spre 
geamuri, reveni în camera de zi şi-i spuse tânărului: 

— Tu rămâi în camera asta, Willie. Am de vorbit cu 
căpitanul Jordan. 

Willie plecă ascultător capul şi ea îl încuie în cameră. 

— Bine, căpitane Jordan, o să vă vorbesc deschis. Bătrânul 
a silit-o pe Mary să se mărite cu Willie. Spera ca, prin asta, 
tânărul să-şi recapete dreapta judecată. Din fragedă 
tinereţe e în starea în care l-aţi văzut astăzi. lar eu i-am 
purtat tot timpul de grijă. Mary nu s-ar fi măritat cu el nici 
în ruptul capului, dar făcuse o mare greşeală, căci... 

— Da, ştiu, o întrerupse Tim calm. Furase şaptezeci de lire 
sterline. 

Ea îl privi uimită. 

— V-a spus Miss Grier asta? 

— Nu, nu ea. Dar continuaţi. 

— Au fost căsătoriţi de un preot din Scoţia, dar, în drumul 
de la biserică spre casă, Willie şi-a pierdut controlul, iar Mr. 
Awkwright şi cu mine numai cu mare greutate am putut s-o 
salvăm pe Miss Grier de la moarte. N-au trăit nici o clipă 
împreună. Ea se duce doar din când în când să-l vadă. 
Vederea ei îl mai linişteşte. Adevărul este că o iubeşte. 
Bătrânul a lăsat în urma lui o mare moştenire şi, când 
spuneaţi că vreau să am şi eu partea mea, aveaţi perfectă 
dreptate. N-am avut când să mă bucur de viaţă, căci mi-am 
se cuvine pentru devotamentul meu. 

— Unde este Miss Grier? 


— Doamna Awkwright! îl corectă ea din nou. Până nu se 
pronunţă divorţul, rămâne Mrs. Awkwright. Şi vă mai spun 
ceva: Dacă-l internaţi pe Willie la un azil de nebuni, legea n- 
o mai lasă să divorţeze. Ştiţi şi dumneavoastră ce prevede 
legea în asemenea cazuri. Deci, dacă aveţi intenţia să vă 
căsătoriţi cu ea, scoateţi-vă asemenea gânduri din cap. 
Toată viaţa am îngrijit oameni bolnavi mintal şi ştiu ce spun, 
şi-i cunosc foarte bine. Vă asigur că Willie poate să trăiască 
bine mersi până la optzeci de ani. N-aveţi decât o singură 
şansă, şi e bine că am ajuns să discutăm împreună. Daţi-i lui 
Willie posibilitatea să intre în posesia moştenirii şi aranjez 
eu chestia cu divorţul. Aţi promis că, dacă Miss Grier se 
întoarce la hotel, n-o să ne mai staţi în cale. Vă menţineţi 
promisiunea? 

Tim clătină nehotărât din cap. 

— Când am făcut-o, totul mi se părea cât se poate de 
simplu, între timp, m-am gândit mai serios. Dacă vă accept 
propunerea, înseamnă că punem la cale un complot între 
noi doi, că ne înţelegem între noi să încălcăm prevederile 
legii. 

Începu să umble gânditor prin cameră, cu mâinile în 
buzunare. Era o cumplită dilemă pentru el. Mary Grier 
trebuia salvată cu orice preţ din ghearele acestui destin 
înspăimântător, cu sau fără încălcarea legii. 

Puse o întrebare directă, dar femeia clătină din cap. 

— Nu, n-au trăit niciodată împreună. Nu ne puteam asuma 
un asemenea risc. 

— Şi unde staţi acum? 

Martha rânji ironic, arătându-şi, cu acest prilej, dantura 
strâmbă. 

— Nu puneţi întrebări neghioabe! 

— Oricum, pot să aflu asta înainte ca testamentul să fie 
recunoscut. 

— Până atunci o să mai treacă multă vreme, şi cine ştie ce 
se mai poate întâmpla între timp - zise ea, apăsând asupra 
ultimelor cuvinte. Continuă gânditoare: Am să vă fac o 


propunere, căpitane Jordan. Nu vom întâmpina prea mari 
greutăţi cu divorţul. Când s-a logodit cu Miss Grier, Willie 
era deja căsătorit cu o fată cu sânge amestecat de prin 
împrejurimile Buenos Aires-ului. Căsătoria a fost oficiată de 
un preot, am dovezi despre asta. Dumneavoastră v-ar veni 
greu să-l descoperiţi, că doar nu puteţi căuta acul în carul 
cu fân prin toată Argentina. Fără mine n-o să ajungeţi 
niciodată în posesia documentelor. 

— Ce s-a întâmplat cu fata? 

Martha zâmbi cu subînţeles. 

— Trăieşte, răspunse ea. În orice caz, încă mai trăia când 
Willie s-a căsătorit cu Miss Grier. 

Tim umbla neliniştit dintr-un colţ în altul al camerei. 
Deodată, o văzu pe femeie repezindu-se la uşa dormitorului, 
înspăimântată. Puse urechea la uşă şi ascultă încordată. 

— Deci tânărul Willie este cel care a agresat-o pe Miss 
Grier şi a rănit-o cu cuțitul? 

Ea făcu din cap semn că da. 

— Mr. Awkwright dorea să-l aibă prin apropiere. După ce 
tânărul s-a întors din Argentina, a închiriat totdeauna câte o 
căsuţă nu departe de locuinţa lui. Tot aşa s-a întâmplat când 
s-a mutat la Clench House. 

— Şi unde staţi acum? întrebă Tim. 

Martha clătină iar din cap. 

— Degeaba încercaţi să mă trageţi de limbă, căpitane 
Jordan. Sunt o femeie trecută prin multe. Pot să vă spun 
însă că, de mai multă vreme, tânărul Awkwright a început 
să mă calce pe nervi. De două ori până acum - să ştiţi că nu 
glumesc - a încercat să mă omoare. 

— Şi acum ce aveţi de gând? 

— Vreau să văd testamentul legalizat. Îndată ce tânărul 
îmi va fi dat partea mea, o să am grijă ca şi Miss Grier să-şi 
încaseze drepturile şi am să-l internez pe Willie la un azil de 
alienaţi mintal. 

— Aveţi mult sânge rece - constată Tim. Cât urmează să 
primească Miss Grier? 


— Un sfert din moştenire. Bătrânul i-a promis asta după ce 
Willie a atacat-o cu cuțitul. Vorbesc despre a doua tentativă 
a lui Willie, când chiar ar fi omorât-o, dacă un anume Mr. 
Daney şi un alt bărbat nu s-ar fi aflat întâmplător prin 
apropiere. Nu ştiu ce căutau amândoi în pădure. 

— Lăsaţi-mi patruzeci şi opt de ore de gândire, ceru Tim. 
Şi făgăduiţi-mi că, între timp... 

— Puteţi conta pe mine - îl întrerupse ea. Ba chiar puteţi 
să le spuneţi şi prietenilor dumneavoastră că n-are nici un 
rost să mă supravegheze sau să facă investigaţii în legătură 
cu acel Daimler. Maşina e a lui Willie. N-are rost nici să mă 
urmărească pas cu pas. Doar nu-şi închipuie că, de la 
avocat, mă voi duce glonţ acasă. 

— Pot să vă dau un mesaj pentru Miss Grier? 

Ea şovăi. 

— Da, cu condiţia să nu faceţi nici o aluzie la faptul că 
Willie a mai fost o dată căsătorit. 

Scrise repede câteva rânduri pe o foaie de hârtie, o vâri 
într-un plic şi i-o dădu Marthei. Se duse la uşă şi-l chemă pe 
Willie, care-şi făcu imediat apariţia zâmbind şi cu un aer 
mulţumit de sine. 

— Aţi fost, deci, în Africa, domnule căpitan Jordan? întrebă 
el. Trebuie să fie tare interesantă Africa asta şi... 

— Spune-i la revedere căpitanului Jordan, îl îndemnă 
femeia. 

Se duse la uşa ce dădea spre coridor şi o descuie. 

— Dar acolo, în Africa, v-au arătat vreodată aşa ceva? 

Tim îl văzu pe Willie mişcându-se incredibil de repede. 
Ceva trecu şuierând pe deasupra capului lui şi auzi o 
lovitură în spate. Se întoarse şi văzu un pumnal tremurând 
încă împlântat în canatul uşii. Tânărul Awkwright se ţinea 
de burtă de atâta râs. 

— Nu vă fie teamă. Dacă voiam să vă omor, vă nimeream 
cu precizie. 

Awkwright se duse repede la uşă, smulse cuțitul şi-l vâri 
într-o teacă ascunsă. 


În scurt timp, cei doi vizitatori ciudaţi plecară. Tim rămase 
o vreme în mijlocul camerei, privind ţintă urma lăsată de 
vârful pumnalului în canatul uşii. 

Tim întoarse problema pe faţă şi pe dos, dar nu-i găsi nici 
o rezolvare. Nici caracterul şi nici educaţia lui nu-i 
îngăduiau să accepte propunerea Marthei. Dar faptul era 
fapt: Mary Grier era căsătorită. Şi încă cu un bigam! Acest 
bărbat bigam mai era, pe deasupra, şi un nebun ucigaş. Tim 
văzuse de la bun început în ochii lui scânteia nebuniei. 

Acesta era, deci, secretul bătrânului Awkwright! Asta 
explica şi plecarea lui de acasă în timpul nopţii, după ce 
Martha dăduse buzna beată în sufragerie la Clench House. 

În deznădejdea ei, Mary furase o dată şaptezeci de lire 
sterline şi acum era silită să ispăşească o pedeapsă 
cumplită pentru acest pas greşit. Bătrânul o silise să 
accepte căsătoria cu fiul său. O jertfise cu sânge rece şi o 
abandonase la cheremul acelui nebun incurabil, cu toate că 
trebuia să ştie ce urmări va avea gestul lui. 

Îl trecură fiori reci gândindu-se la asta şi-l apucă o ură 
furibundă faţă de bătrân. Ştia care-i era datoria: 
autorităţile trebuiau încunoştinţate de faptul că 
moştenitorul lui Awkwright era iresponsabil şi că nu i se 
putea acorda moştenirea. Dar dacă făcea acest denunţ 
atâta vreme cât Mary se afla în puterea nebunului şi a 
Marthei, risca s-o expună unei primejdii la care nu 
îndrăznea nici să se gândească măcar. 

Un lucru era sigur: Daimlerul gri va fi supravegheat de 
poliţie, ceea ce însemna, cel puţin, o infimă şansă de a da de 
urmele fetei. Tim îl sună pe Cowley la telefon şi-i povesti în 
linii mari ce se discutase în timpul întâlnirii cu cei doi, doar 
atât cât trebuia să-i spună fără să se compromită. 

— Ştiu deja că amândoi v-au făcut o vizită la hotel, zise 
Cowley. Unul dintre agenţii mei urmăreşte maşina. Ilocmai 
mi-a telefonat că s-au oprit la un birou de avocatură din 
Lincoln's Inn. 

— Eu vreau însă să aflu neapărat unde locuiesc. 


— Adică vreţi să ştiţi unde este în momentul de faţă Miss 
Grier, preciza Cowley. Cred că n-o să fie chiar atât de greu 
să descoperim unde au dus-o. 

Dar Cowley era prea optimist. Pe la ora patru, Daimlerul 
gri, condus de un şofer, se îndrepta spre un garaj din West 
End. Willie Awkwright şi Martha părăsiseră biroul de 
avocatură ieşind prin altă parte şi luaseră un taxi. 

Lew Daney cumpărase o casă mai mare aproape de 
Newbarnet, nu departe de Londra. Lăsase goale camerele 
de la etaj, mulţumindu-se să-şi aranjeze numai parterul 
pentru locuit. Lângă casă construise un garaj încăpător şi 
două căi de acces, în aşa fel încât să poată veni acasă din 
două părţi. Cheltuise cu aranjarea casei tot atâţia bani cât îl 
costase cumpărarea ei. Dar Lew vedea departe în timp şi 
ajunsese la concluzia că ar fi bine să închirieze camerele 
goale de la etaj, în aşa fel încât să nu atragă atenţia poliţiei 
asupra casei. 

Stocker făcuse o dată faţă de Awkwright aluzia la o casă 
mare, aproape de Londra, pe care ar putea-o obţine foarte 
ieftin, şi Awkwright se hotărâse imediat s-o închirieze. Nu 
pentru el avea nevoie de o altă locuinţă, cât pentru fiul său. 
Faptul că această casă era situată într-un loc retras şi că nu 
era locuită o făcea cât se poate de potrivită pentru planurile 
sale. 

Celelalte apartamente fură pur şi simplu închise. Dacă, 
eventual, cineva venea cu gândul să închirieze, găsea pe 
uşă un scurt anunţ care-l ruga pe intrus să se adreseze unei 
agenţii imobiliare. Dacă se încăpăţâna să meargă la agenţia 
respectivă, afla că apartamentele fuseseră deja închiriate 
de curând. Pentru Lew Daney casa aceasta însemna un 
punct de sprijin şi un loc sigur de refugiu în caz de nevoie. 
Awkwright închiriase două mici apartamente, din care 
făcuse unul singur. Aici fusese adusă Mary. Stătea într-o 
cameră mare, dar avea mai mult spaţiu la dispoziţie, căci 
era stăpână pe jumătate din apartament. Martha şi tânărul 
Awkwright locuiau în cealaltă aripă. 


Mary era cât se poate de prost dispusă, întrucât toată ziua 
nu făcuse decât să se gândească la situaţia ei. În zadar 
încercase să-şi alunge gândurile negre; o hărţuiau fără 
încetare şi nu putea să nu se gândească la nenorocul ei. 

Târziu, după amiază, Martha bătu la uşă. Mary trase 
zăvorul şi o lăsă să intre. 

— Doarme, îi zise ea. Slavă Domnului, oboseşte foarte 
repede. Uite o scrisoare pentru dumneata. 

Martha îşi deschise poşeta. Mary o privi mirată. 

— O scrisoare pentru mine? De la cine? 

— De la domnul de la hotelul „Carlton”. 

— De la căpitanul Jordan? 

Martha dădu din cap afirmativ. 

— Ai vorbit cu el? 

— Da, am fost la el amândoi. 

— Cum, şi Willie? Asta nu trebuia s-o faci sub nici un motiv. 
EI ştie doar totul despre... 

— Ştie chiar mai multe decât îţi închipui - zise Martha şi 
zâmbi galben. A trebuit să-i povestesc câteva chestii ca să-l 
lămuresc mai bine. 

Mary se făcu palidă. 

— l-ai spus că eu... că sunt căsătorită cu el? 

Martha strânse din umeri. 

— De ce nu i-aş fi spus? întrebă ea rece. Doar nu-i ceva 
anormal ca o fată să fie căsătorită. Oricum, trebuia să-i mai 
sting focul şi să-l fac să nu ne mai spioneze cu atâta osârdie. 
A transmis descrierea Daimlerului la toate posturile de 
politie şi am fost oprită de trei ori în drum spre Londra. Din 
fericire, maşina este înscrisă la un garaj, nu pe adresa de 
aici. Căpitanul Jordan e îndrăgostit de dumneata. Ei, doar 
trebuie să-ţi fi data seama de asta şi singură. 

Mary se îmbujora toată. 

— Da, sper să fie, zise apoi, aproape în şoaptă. Martha îi 
aruncă o privire ironică. 

— Mda, frumoasă dorinţă pentru o femeie căsătorită! Vezi 
să nu afle şi el. 


Şi făcu semn cu capul spre uşă. 

— A fost... liniştit? 

— Da, la avocaţi a fost liniştit. Mă temeam să nu strice 
totul. Dar la Jordan nu s-a putut stăpâni să nu-i arate câte 
de dibaci în aruncarea cuţitului. Şi când te gândeşti că-i 
scotocisem toate buzunarele. E viclean ca o maimuţă. 

— L-a rănit cumva pe căpitanul Jordan? întrebă Mary 
agitată. 

— Nu, nu te speria chiar aşa. Ştii, am văzut testamentul. 
Bătrânul Awkwright nu ţi-a lăsat nimic. 

— Da? zise Mary nepăsătoare. 

— Clauza din testament prevede doar ca fiul său să pună 
la dispoziţia soţiei lui suma de o sută de mii de lire, îndată 
ce testamentul va fi validat. E ciudat că bătrânul n-a vrut 
niciodată să recunoască faptul că fiul său nu e întreg la 
minte şi că nu se poate îngriji singur. 

Mary se duse la fereastră şi lăsă privirea să-i alunece 
peste câmpia din jur. Apoi se uită la curticica pavată din 
spatele clădirii. Ploua. Deodată, zări un om într-un palton 
gros. Străbătu curticica, dispăru într-o anexă a casei şi se 
întoarse cu un coş plin cu cărbuni, îl zări doar câteva clipe, 
căci se făcu repede nevăzut. 

— Cine locuieşte în apartamentul de la parter? 

Martha îşi ridică sprâncenele. 

— Locuieşte cineva jos? întrebă ea uimită. Apartamentul 
de la parter e mobilat de când îl ştiu, dar n-am văzut 
niciodată pe nimeni acolo. Cine să fi fost? 

Martha se duse şi ea la fereastră, o deschise şi privi în 
curticică. 

— Ţi-am spus doar că ieri seară am auzit un automobil 
venind încoace - îi aduse aminte Mary. 

— Poate e prietenul dumitale, Daney? zise Martha ironică. 
Se pare că i-ai făcut o impresie grozavă. Ai o forţă de 
atracţie puternică pentru nebuni şi criminali. Nevasta lui 
Lew a povestit peste tot că i s-au aprins călcâiele după 
dumneata. A, l-am văzut şi eu pe individ! 


— Dar de unde ştii că nevastă-sa umple lumea cu poveşti 
de-astea? întrebă Mary. 

— Mi-a spus Stocker. Apropo, l-ai văzut de curând? 

— Dar e mort, cum să-l văd? 

Martha o privi uluită. 

— Mort? întrebă ea neîncrezătoare. 

Mary o puse la curent cu ce se întâmplase între timp. Cele 
povestite făcură o puternică impresie asupra Marthei, dar 
gândurile ei se concentrau doar asupra unui singur punct. 

În clipa aceea, Willie Awkwright îşi făcu apariţia în cadrul 
uşii. 

— Nu pot să dorm. Undeva, în casă, ţipă tot timpul o 
femeie. Mi-e frică. 

Martha îi aruncă o privire pătrunzătoare, dar ştia dintr-o 
îndelungă experienţă că Willie avea auzul foarte fin şi ochii 
foarte ageri. 

Nu se putu linişti şi, seara târziu, cobori treptele. Nimeni 
nu răspunse când bătu în uşa apartamentului de la parter. 
Apăsă clanţa, dar aceasta era, evident, stricată. Nu auzi, 
însă, nici cel mai mic zgomot. Când se întoarse la Mary, îi 
spuse că nu descoperise nimic, dar, în timp ce vorbeau, auzi 
cum cineva închide o uşă la parter. 

— A ieşit cineva din apartament! strigă ea. 

Alergă la camera din faţă şi cercetă cu ochii şoseaua. 

În faţa gardului era o maşină şi un bărbat urcă repede la 
volan. Maşina demară încet şi, în curând, dispăru din raza 
privirii ei. 

„Aş vrea să ştiu dacă era chiar Daney şi dacă, în afară de 
el, în casă se mai află şi o femeie” - îşi zise ea gânditoare. 

La Londra, ca şi în alte mari capitale ale Europei, lumea 
criminalilor este numită „lumea interlopă”. Poliţia îi 
cunoaşte pe toţi cei care fac parte din această lume, iar 
aceştia cunosc poliţia. Cu timpul, s-a stabilit între ei şi 
poliţie un soi de camaraderie, şi pentru cetăţeanul de rând 
este greu de conceput o prietenie atât de bizară. 


Dar tocmai aceste relaţii ciudate explică succesele poliţiei 
în lupta împotriva criminalităţii. 

Johnny Time ispăşise mai multe pedepse privative de 
libertate, fiind judecat, mai cu seamă, pentru falsificare de 
cecuri. Avusese şi perioade în care se ocupase cu un comerţ 
intens de leacuri băbeşti şi, astfel, îşi câştigase destul de 
uşor existenţa, dar prea se simţea atras s-o ia pe căi greşite. 

Johnny Time îşi desfăşurase grosul activităţii în nordul 
Angliei, mai ales la Manchester. Se pripăşise de puţin timp 
la Londra şi, ca atare, la Scotland Yard se ştiau prea puţine 
lucruri despre el. Printre vechii puşcăriaşi există unii 
migratori, pe care-i poţi supraveghea numai cu mare 
greutate. 

Lui Johnny îi mergea prost. Tocmai ieşise din închisoarea 
de la Strangeway, unde trebuise să lucreze optsprezece luni 
pentru stat. 

Se născuse şi crescuse la Londra, aşa că se gândi să-şi mai 
încerce o dată norocul în Capitală. 

Decăzuse atât de mult încât ajunsese să doarmă pe la 
aziluri pentru săraci. Curând, însă, îşi află noi ocupaţii. Un 
domn distins, îmbrăcat impecabil, cam de vârsta şi de 
statura lui, îl acostă la un moment dat pe stradă. La început, 
Johnny se temuse că iar a căzut în ghearele poliţiei, apoi 
crezu că avea de-a face cu un detectiv. 

Dar peste câteva minute, îşi dădu seama că n-are de ce să 
se teamă. Domnul îi vorbi laconic şi trecu imediat la subiect. 
Cunoştea trecutul lui Johnny. Ştia că falsificase cândva o 
scrisoare de credit. Fusese apogeul carierei sale, pentru 
asta primise sentinţa cea mai grea. Străinul îl pofti pe 
Johnny să ia loc în maşina lui şi să-l însoţească. În timp ce 
maşina rula cu viteză redusă, pe străzi lăturalnice, domnul 
respectiv îi spuse că avea nevoie de un partener. 

— N-are importanţă cine sunt. Spune-mi, să zicem, Mr. 
Smith. Problema este dacă ne înţelegem sau nu asupra 
comisionului. O să-ţi dau, pentru început, cincizeci de lire 


sterline, ca să-ţi faci rost de altă văgăună unde să stai; apoi, 
în fiecare săptămână, vei primi câte douăzeci şi cinci de lire. 

— Mâine dimineaţă o să vă comunic noua mea adresă, zise 
Johnny fericit. 

— N-am nevoie de nici o adresă. Am însemnat pe harta 
asta şase puncte diferite în care am să te caut. O să ne 
întâlnim în fiecare seară, la aceeaşi oră, opt şi patruzeci şi 
cinci. O să ne schimbăm de fiecare dată locul de întâlnire. O 
să schimbi bani pentru mine. 

— Bani falşi? întrebă Johnny neliniştit. 

— Nici gând! E vorba de bani adevăraţi şi de sume foarte 
mari! E foarte posibil să te trimit şi la Paris sau la Berlin. 
Depinde cum vei lucra. 

Johnny era mai mult decât fericit şi avea impresia că în 
faţă i se deschide un viitor strălucit. Străinul părea că poate 
citi gândurile altora, căci zise: 

— Dacă încerci să mă înşeli, te găsesc şi-n gaură de şarpe 
şi s-a zis cu tine. Să nu-ţi faci iluzii, Johnny Time. Îţi găuresc 
burta cu trei gloanţe, să nu dai ortul popii chiar imediat. 
Nu-ţi spun asta ca să te sperii. Dacă lucrezi cinstit, poţi 
câştiga o groază de bani, şi am să-ţi acord o primă specială 
după fiecare călătorie în străinătate. Dacă sufli o vorbă la 
poliţie, te aşteaptă tot trei gloanţe în burtă. 

Prin închisori, deţinuţii deapănă fel de fel de povesti 
despre furturi, spargeri şi spărgători excepţionali. Lew 
Daney era printre cei mai des amintiţi, aşa că lui Johnny 
întrebarea îi veni firesc pe buze. 

— Nu, negă străinul, nu sunt Daney. Sunt unul dintre 
oamenii lui. Are vreo doisprezece oameni care-l ajută. Eu 
sunt Mr. Smith, nu uita asta. 

La început, Johnny avusese un relativ succes, dar era o 
muncă anevoioasă, de durată, să schimbe bani străini în 
monede şi bancnote englezeşti. Cum i se părea că treaba 
asta îi lua prea mult timp, găsi cu cale că e mai bine să se 
ducă la filiala „Deutsche Bank” din Lombard Street, ca să 
schimbe deodată o sumă mai mare. 


— Mai, mai să mă înhaţe. Ar fi mai bine ca, aşa, vreo două 
săptămâni, să stau liniştit - îi spuse Johnny lui Mr. Smith la 
următoarea lor întâlnire. 

Mr. Smith stătu puţin pe gânduri, apoi zise: 

— Spune-mi, Johnny, ai fost vreodată la Berlin? Perfect. 
Pregăteşte-te de drum. O să stai într-un hotel de lux. O să-ţi 
trimit bani în pacheţele şi, îndată ce i-ai schimbat, o să-mi 
expediezi lirele sterline sau dolarii obţinuţi. N-o să primeşti 
alţi bani înainte de a schimba şi a-mi expedia banii trimişi 
anterior. 

Îi dădu lui Johnny o hartă, pe care erau însemnate alte 
puncte de întâlnire. 

În seara aceea, Johnny primi un comision sporit, căci, spre 
mare mulţumire a lui Mr. Smith, se achitase strălucit de alte 
două însărcinări. 

Johnny Time era, în general, cât se poate de precaut, dar 
chiar şi infractorii deosebit de prudenţi o pot da în bară. 
Vorbea cu un aer misterios despre noul său şef şi avea bani 
destui pentru ca toţi să fie convinşi că lucra împreună cu un 
şef prima lux. 

Tocmai arunci se întâmplă ca Johnny să fie convocat şi 
interogat de un agent al Scotland Yard-ului. Era vorba de o 
escrocherie cu o scrisoare de credit, sosită de curând în 
City. De data asta, însă, Johnny n-avea nici în clin nici în 
mânecă cu această escrocherie. Sigur de nevinovăția lui, se 
prezentă la Scotland Yard şi răspunse fără ezitare la toate 
întrebările. După ce isprăvi, spre mirarea lui, fu chemat de 
un alt agent, care asistase tăcut la interogatoriu. Acest 
agent îi puse o întrebare cât se poate de neplăcută: 

— Cineva a încercat să schimbe bani germani în City. Omul 
a fost văzut în diferite locuri. Semnalmentele ce ni s-au 
transmis ţi se potrivesc grozav, Johnny. 

— Dar cum arată banii nemţeşti? întrebă Johnny indignat. 

— la nu mai fă pe niznaiul - zise detectivul pe un ton 
prietenos. Ştii doar foarte bine cum arată o marcă, şi pariez 


că ştii la fel de bine cum arată o bancnotă de o mie de 
mărci. Poate chiar ai câteva prin buzunare! 

Johnny ridică mâinile ca şi cum l-ar fi poftit să-l 
percheziţioneze. 

— Poftiţi, câăutaţi-mă şi vedeţi dacă asemenea afirmaţii stau 
în picioare. 

Dar detectivul nu-i urmă îndemnul. 

— O să-ţi spun un lucru, Johnny: tipul care ţi-a dat să 
schimbi banii ăştia nemţegşti a încurcat-o rău de tot la 
Glasgow. Poliţia a stabilit o recompensă de cincizeci mii de 
lire sterline pentru cel ce va ajuta la prinderea lui. 

— Habar n-am despre ce... începu Johnny. 

— Ba ştii prea bine - i-o tăie detectivul, iar eu ştiu că nu te 
laşi tentat de recompensă. La urma urmei, ce înseamnă 
pentru dumneata un fleac de cincizeci mii de lire? Dar, 
Johnny, banii ăştia pot fi câştigaţi fără nici un efort. Nu 
trebuie să ne dai decât câteva indicii, ca să ştim cum şi 
unde putem să-l înhăţăm pe individ - şi pui mâna pe bani, 
ca şi cum te-ai duce să-i încasezi din contul personal de la 
Banca Angliei. 

Johnny îl ascultă cu interes, dar rămase cât se poate de 
liniştit. 

— Am citit despre chestia asta în ziar, Mister Smallwood, 
dacă stau şi mă gândesc bine. Chestia a făcut o vâlvă 
nemaipomenită. 

— Întocmai, zise detectivul. Şi încă ceva, Johnny. N-ai să 
poţi schimba banii. N-ai să găseşti în toată Europa o bancă 
dispusă să schimbe 10000 de mărci fără să-l verifice 
amănunţit pe aducătorul acestei sume. Ştiu c-ai încercat să 
faci schimbul. 

Johnny protestă vehement. 

— Ei, n-o să ne pierdem timpul cu amănunte lipsite de 
însemnătate - o lăsă mai moale agentul. Dar dacă, 
întâmplător, poţi să ne furnizezi nişte informaţii care să ne 
ajute să punem mâna pe acest traficant de valută, fii sigur 


că nu va mai fi nevoie să furi toată viaţa ta, şi nici măcar să 
mai lucrezi. Gândeşte-te bine la ce ţi-am spus. 

Şi Johnny se gândi într-adevăr la propunerea agentului, în 
timp ce mergea spre casă. Toată seara nu se mai gândi 
decât la această propunere. În final, luă autobuzul şi se 
duse la Scotland Yard, unde vorbi deschis cu Mr. Smallwood 
şi cu câţiva dintre superiorii acestuia. Tim Jordan era şi el 
printre cei prezenţi la întâlnire. 

— Deci următorul punct de întâlnire este în apropiere de 
Barnet? întrebă el. Ciudat. E acolo un bloc de locuinţe -i se 
spune Jennings Folly. Ai auzit ceva despre acest bloc? 

Cowley clătină din cap. 

Tim nu mai zise nimic, dar luă pe loc hotărârea să 
cerceteze amănunţit acest bloc uriaş, situat într-un loc 
retras. 

Se făcuse noapte de mult când Johnny Time ieşi de la 
Scotland Yard. Încă nu era hotărât dacă să se îndrepte spre 
Whitehall şi, de acolo, să ia autobuzul, sau să meargă pe jos 
până la Savoy Hill, unde avea întâlnire cu un prieten care 
lucra pe chei. Până la urmă, se hotărî pentru Savoy Hill. 

Cu Daney se înţelesese să se întâlnească în timpul serii 
următoare. Smallwood aranjase lucrurile în aşa fel încât 
Johnny nu mai trebuia să vină la Scotland Yard, toate 
întâlnirile cu agenţii de poliţie urmând să aibă loc, în viitor, 
într-o pensiune din Holborn. Johnny Time se simţea în al 
nouălea cer. Şeful poliţiei îi ţinuse o predică lungă, 
arătându-i ce minuni ar fi putut să facă el cu banii, odată 
ajuns în posesia lor. De dragul bunei cuviinţe, Johnny se 
prefăcuse că-l ascultă cu atenţie, dar gândurile îi zburau tot 
timpul în altă parte. Avea el alte planuri. Visa o călătorie la 
Paris, o locuinţă luxoasă pe Shaftesbury Avenue şi 
nenumărate aventuri. 'locmai dădea colţul spre Savoy Hill, 
când auzi în spate o maşină care frână lângă el. 

— Tu eşti, Johnny? 

Pe Time îl trecură fiori de gheaţă când recunoscu vocea 
şefului său. 


— Hello! îl salută el, cam nesigur pe sine. 

— Urcă! 

Uşa maşinii se deschise şi Johnny se pomeni în faţa ţevii 
unui revolver. 

— Nu striga, nu face prostii şi nu încerca s-o iei la 
sănătoasa, că te fac ciur pe loc. 

Johnny privi neajutorat în jur. La numai zece paşi de el era 
un poliţist care supraveghea circulaţia la intersecţia Savoy 
Hill, dar nu avu curajul să-l strige. 

— Dar ce doriţi de la mine? bâigui el. 

— Urcă! 

Aproape ameţit, Johnny urcă şovăind în maşină şi se 
prăbuşi pe locul de lângă şofer, răsuflând greu. Omul de 
alături se aplecă peste el şi închise uşa. 

— Ei, şi ce mai fac prietenii noştri de la Scotland Yard? 
întrebă el demarând. 

— Am primit o citaţie. Era vorba de un cec fals şi de o 
escrocherie cu o scrisoare de credit. Agenţii credeau că aş 
fi amestecat şi eu în tărăşenia asta. 

— Pe-astea le ştiu şi eu. De-aia ai fost acolo ieri. Dar de ce 
te-ai mai dus şi astăzi, Johnny? Aveai la tine şi harta pe care 
eu îţi însemnasem toate punctele noastre de întâlnire? 

Johnny scoase mecanic harta din buzunar. 

— Doar îţi spusesem că nu trebuia s-o porţi la tine, ci s-o 
laşi acasă. De ce-ai luat-o cu tine la Scotland Yard? 

— Am uitat-o în buzunar, răspunse Johnny neliniştit. Dar 
unde mergem? 

— Acasă la mine, să stăm de vorbă pe îndelete. 

Multă vreme, în timp ce maşina rula cu mare viteză pe 
şosea, nu mai rostiră un cuvânt. După ce se gândise 
îndelung cum să se apere, Johnny sparse tăcerea. 

— Doar nu cumva credeţi că m-am dus la Scotland Yard ca 
să vă trădez? 

— Nu, asta nu mi-a trecut prin cap nici în vis, răspunse 
omul de la volan, râzând. Dar în cursul zilei de ieri te-ai dus 
pe la redacţiile unor ziare; te-am văzut. Mă întrebam ce 


cauţi pe-acolo şi, până la urmă, m-am prins. Recompensa de 
cincizeci de mii de lire sterline te-a atras ca un magnet. 
Drept care, toată ziua de astăzi m-am învârtit pe lângă 
Scotland Yard. Cincizeci de mii de lire sunt o sumă bunicică, 
nu? 

— Da, pentru cel care s-ar lăsa ispitit. Dar eu vă spun 
sincer că nu l-aş da de gol pe omul cu care lucrez nici 
pentru toţi banii din lume. 

— Minunat. 

Când ajunseră la Barnet, era întuneric beznă. Felinarele 
cu gaz din apropierea clădirii fuseseră stinse de vânt. 
Maşina rulă cu viteză redusă de-a lungul unui drumeag 
pavat cu plăci de ciment care ducea la garajul de la subsol. 

Mary Grier, care stătea la fereastra camerei ei, văzu 
farurile automobilului, care apărură o clipă şi dispărură 
imediat. Drumul de acces cotea pe după colţul casei. Mary 
nu ştia nimic de existenţa garajului de la subsol. 

Mary era captivă. Uşa camerei era încuiată pe dinafară, 
ferestrele prea sus ca să poată fugi. Putea să deschidă doar 
un gemuleţ, dar acela era prevăzut cu gratii. Martha nu era 
acasă. Probabil că şi pe Willie îl zăvorise undeva. 

Înainte de a pleca, Martha îi vorbise deschis: 

— Astăzi, Willie a avut o criză, dar vineri se va simţi iarăşi 
bine. Atunci ne vom duce iar la avocaţi şi, după ce-şi va 
încasa biştarii... 

— Biştarii? Ce-i aia, biştari? 

— Ei, na! Lovelele, paralele, adică banii - o lămuri Martha 
nerăbdătoare. Ei, după ce încasează lovelele, isprăvim şi cu 
el şi n-o să mai ai de ce să te temi. 

Abia acum pricepu Mary ce avea de gând femeia. 

— A-ha! De-aia mă ţii aici sub cheie! Vrei ca eu să depun 
mărturie că este iresponsabil. 

— Da, cam-asta. Dacă s-ar prezenta în faţa avocaţilor fără 
soţie, care e şi ea pomenită în testament, s-ar face o 
anchetă şi atunci toată averea bătrânului, fără ca noi să 
ştim, ar putea fi pusă sub sechestru. Astăzi am fost la 


avocaţi şi mi-au pus o groază de întrebări idioate. Îl cunoşti 
cumva pe un oarecare Stone? 

Mary clătină din cap. 

— Ăsta-i un alt tip care s-a ales cu o moştenire grozavă, un 
infractor cum scrie la carte. M-au întrebat dacă-l cunoşti. 

— De unde să-l cunosc eu? întrebă Mary uluită. 

— Ai stat cândva, la Londra, în acelaşi hotel cu el. E ciudat 
faptul că avocaţii trebuie să se ocupe de amândouă aceste 
cazuri în acelaşi timp. 

Martha spuse numele hotelului londonez la care trăsese 
Harry, şi Mary recunoscu că acolo trăsese şi ea. 

— Te încui în cameră pentru propria dumitale siguranţă. 
Willie a fost foarte agitat seara asta, dar nu va putea face 
rău nimănui. lar în camera în care l-am ferecat n-are decât 
să se zbată cât o pofiti. 

Mary stătu la fereastră vreme îndelungată. Spre linia 
orizontului era o cale ferată şi, din când în când, trenuri cu 
geamurile strălucind de lumină treceau încet şi dispăreau. 
De câteva ori văzu şi trenuri ce veneau din direcţii opuse. 
Aceasta era singura ei distracţie cu care îşi omora untul. 

Încet, se îndepărtă de la geam şi îşi trase pe ea cămaşa de 
noapte. Auzi orologiile din apropiere bătând ora zece, apoi 
unsprezece. Rămase multă vreme trează, gândindu-se la 
toate întâmplările prin care trecuse de când îl cunoscuse pe 
Tim Jordan. La un moment dat, obosită, se întoarse pe-o 
parte şi-şi aruncă privirea spre fereastră. 

Pentru o clipă, bătăile inimii i se opriră, căci văzu limpede 
o siluetă bărbătească profilându-se în cadrul ferestrei. 
Stătea pe pervazul care înconjura toată casa şi căuta 
cremona. 

Brusc, îl recunoscu şi sări jos din pat, dar picioarele nu 
voiau s-o asculte. Era Willie! 

— Pleacă, pleacă de-aici, îl rugă ea. 

Îl văzu, însă, prin geam, făcându-i semn că nu pleacă. Apoi 
izbi geamul cu putere şi îl sparse. O grămadă de cioburi îi 
căzură pe cap. 


— Totul e-n regulă - zise el. Prea tare mă plictiseam în 
camera mea. 

Era relativ liniştit. Desprinse atent bucăţile de geam din 
rama ferestrei şi le aruncă în curticică. Când îndepărtă 
toate cioburile ascuţite şi primejdioase, se strecură cu o 
agilitate nemaipomenită prin deschizătura astfel obţinută. 
Mary încremenise de oroare şi de spaimă şi nu putea 
articula un sunet. 

— Zgripţuroaica aia bătrână m-a lăsat singur-singurel... 
Formidabil! Când eşti subţire ca mine poţi să te strecori 
peste tot. Nici dracu' nu s-ar fi încumetat să înconjure toată 
casa pe pervaz. De câteva ori, era cât pe ce să cad în gol. 

Se duse spre uşă şi aprinse lumina. Chipul îi era nespus de 
palid, iar ochii mari îi străluceau neliniştitor. 

— Ce cămăruţă nenorocită! exclamă el dispreţuitor, 
aruncând o privire în jurul lui. Când pun mâna pe bani, 
aranjez eu o casă pe cinste, Mary, cu cele mai frumoase 
mătăsuri indiene şi covoare persane. 

Se apropie de ea şi o luă pe după umeri. Ea tot maiera 
împietrită şi incapabilă să se mişte. 

— De câtă vreme suntem noi căsătoriţi, îngeraşul meu? 
Trebuie să fi trecut câţiva anişori buni. Şi niciodată n-am 
putut sta măcar zece minute singuri! 

Îi luă obrajii în palmele lui reci ca de gheaţă şi-i ridică spre 
el capul, ca s-o poată privi drept în ochi. O privea lacom, cu 
o poftă sălbatică. 

— Eşti frumoasă - zise el - şi începu să respire sacadat. Te 
visez noapte de noapte. Ţi-a spus scorpia aia bătrână? 

Mary trebui să-şi adune toate puterile ca să nu-şi trădeze 
slăbiciunea ce-o cuprinsese. Cu blândeţe, se desprinse de 
lângă el. 

— Trebuie să ieşim din camera asta, îi zise ea, dar cu o 
voce pe care nu şi-o recunoscu. Aerul de-aici nu-i curat, iar 
eu nu pot deschide uşa asta. Nu-s destul de vicleană ca s-o 
fac. 

Şi izbuti să-i zâmbească. 


— Pentru asta nu-ţi trebuie viclenie, ci putere. 

Cercetă broasca. 

— A lăsat cheia pe dinafară. Aşa face totdeauna, de teamă 
să n-o piardă. 

Se întoarse spre ea şi-i făcu semn cu ochiul. 

— Ştii, e o femeie în casa asta... Am auzit-o ţipând... Tu n- 
ai auzit-o? 

Ea dădu din cap. 

— Ba da. Ar trebui s-o căutăm, nu crezi? 

O privi îndelung. Uitase iarăşi de uşă. 

— Nu. Eu nu te vreau decât pe tine. 

Disperată, trecu prin faţa lui, îndreptându-se spre uşă. 

— Dacă aş avea destulă putere, aş sparge uşa, zise Mary, şi 
cuvintele ei îi abătură lui Willie atenţia spre uşă. 

Înhăţă un scaun şi, din două lovituri puternice, sparse 
tăblia uşii. Îşi vârî mâna prin spărtură şi ea îl auzi cum 
răsuceşte cheia în broască. 

— Ştii, aş fi putut face acelaşi lucru şi în camera mea, dar 
hoaşca aia bătrână nu mi-a lăsat nici un obiect la îndemână. 
Patul este fixat cu şuruburi. E dată dracului, dar lasă, tot 
ajung eu să-i tai gâtul într-o zi. Ce-o să mă mai distrez, 
mamă, mamă! 

În casa scărilor lumina era aprinsă. 

— Uite şi camera mea, zise el arătând spre o uşă din faţa 
lui. 

Învârti cheia în broască şi deschise uşa larg, dar ea nu-l 
auzi şi nici nu-l văzu, căci coborâse în fugă primul rând de 
trepte. 

— Mary! strigă el sălbatic. Întoarce-te, bestie mică! Unde 
te duci? 

Ea cobori treptele orbeşte, nedându-şi seama că era 
desculţă şi că n-avea pe ea decât cămaşa de noapte şi 
halatul pe care şi-l aruncase pe umeri în grabă. 

— Vino înapoi! urlă el. 

Înainte de a-şi da seama de asta, ea şi ajunsese la parter. 
Ar fi putut să iasă la şosea prin uşa din faţă, dar ar fi prins-o 


cu siguranţă. Văzu alte trepte care sfârşeau într-un coridor 
pavat cu plăci de gresie. Începu să alerge disperată. Ajunse 
gâfâind la o uşă neîncuiată. Căută febril clanţa prin 
întuneric, dar n-o găsi. Din întâmplare, degetele ei dădură 
de un zăvor. Îl deschise. 

Se pomeni într-o pivniţă spațioasă care mirosea a benzină 
şi a ulei. Un automobil trebuia să fie undeva, alături de ea, 
căci începu să simtă căldura emanată de motor. În spatele 
automobilului era intrarea în garaj. Căută pe pipăite 
zăvorul, dar nu-l găsi. În acest timp, nebunul bătea în uşă 
ca un turbat şi nu contenea să urle. Tot pipăind peretele, 
dădu de un comutator şi îl răsuci. Lumina se aprinse. 
Descoperise acum şi clanţa uşii garajului şi o apăsă. Uşa se 
deschise. Mai aruncă o privire în jur şi făcu o descoperire 
care o îngheţă de spaimă. 

Pe asfaltul garajului zăcea un cadavru. Era parţial acoperit 
cu o pânză veche de sac, dar pieptul şi capul i se vedeau 
limpede. Parcă o privea ţintă cu ochii întredeschişi. Scoţând 
un urlet de groază, alergă spre uşă, ţâşni afară din garaj şi 
continuă goana asta nebunească o bună bucată de drum, 
până ajunse la şosea. Fugea aşa de puţin timp, când cineva 
ieşi din umbra gardului viu şi o apucă de braţ. [ipă 
deznădăjduită şi încercă să se smulgă din strânsoare, dar 
era sleită de puteri. 

— Nu-ţi fac nici un rău - auzi ea o voce calmă. 

În clipa următoare, Mary se prăbuşi leşinată în braţele lui 
Tim. 

Când îşi recăpătă cunoştinţa, se afla într-o maşină, 
înfofolită într-un palton gros. Mânecile erau mult prea lungi 
pentru ea. Mai târziu, abia putu să-şi amintească de această 
remarcă. Ştia doar că cineva o cuprinsese cu braţul pe 
după umăr, dar şi această amintire se pierdu într-o impresie 
vagă. Şi, când se trezi, era întinsă pe un pat, într-o odăiţă 
sărăcăcioasă, ai cărei pereţi erau vopsiți în ulei de culoare 
gri-verde. Privi în jur şi dădu cu ochii de o soră medicală 
care nota ceva într-un carneţel. 


Mary stătu liniştită. Peste puţin timp, intră înăuntru Tim. 
Se uită la ceas, apoi la pat şi nu-şi dădu seama că ea stătea 
cu ochii deschişi până în clipa când ea îl strigă. Atunci, veni 
repede la căpătâiul ei. 

— Te afli la Cottage-Hospital, zise el. Starea ta nu e gravă, 
dar ai suferit un şoc puternic. Ce-ţi mai fac picioarele? 

Mary zâmbi la această întrebare, care i se păru ciudată, 
apoi, brusc, se gândi că, poate, îşi avea îndreptăţirea ei. 

— E-n regulă - răspunse ea. Trebuie să mă fi tăiat uşor în 
ceva. 

— Te simţi în stare să răspunzi la nişte întrebări? Poliţia 
arde de nerăbdare să afle câte ceva despre ce ţi s-a 
întâmplat. Ai fugit chiar din casa Jenning. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Da, aşa cred. 

Acum articula cuvintele cu mai multă uşurinţă. 

— Poţi să-mi spui pe scurt ce ţi s-a întâmplat? Te afli aici de 
mai bine de o oră şi noi n-am întreprins încă nimic. 

Prea multe nu se putuseră întâmpla, după părerea lui 
Cowley, care-i spusese la telefon: 

— Buboiul se sparge de la sine, asta e tot. Tânăra femeie a 
fugit de la soţul ei, dar acesta nu e un caz în care poliţia are 
dreptul să se amestece. Dacă puteţi dovedi că în casa 
Jenning s-a întâmplat ceva ieşit din comun, mă rog, putem 
face o percheziţie. Chiar dacă soţul ei este nebun, noi n- 
avem dreptul să ne amestecăm, nici măcar dacă hoinăreşte 
liber pe şosea. 

Mary se simţea cu mintea mai limpezită şi putu să-i 
relateze lui Tim vizita soţului ei şi fuga pe scări în jos. 
Priveliştea înspăimântătoare a mortului din garaj i se 
ştersese pentru moment din minte. Numai când el începu 
să-i pună întrebări mai amănunțite despre garaj, îşi dădu 
seama prin ce trecuse şi începu să tremure din toate 
mădularele. 

— Ah! gemu ea. Mortul!... Mortul acela îngrozitor! 

EI o privi cu nedisimulată uimire. 


— Mortul? Despre ce mort vorbeşti? 

— Ză... zăcea pe jos... Era înfiorător! 

Dură un timp până ce ea se linişti ca să-i poată povesti tot 
ce văzuse în garaj. 

Cowley n-avea decât să se îndoiască dacă avea sau nu avea 
dreptul să se amestece într-o neînțelegere dintre soţ şi 
soţie, căci îşi luase măsurile lui de prevedere şi adusese la 
spital mai mulţi agenţi de poliţie, care stăteau de pază. Îi 
puse şi pe ei la curent cu tot ce-i spusese Mary. Adăugă: 

— Bineînţeles că e posibil ca toate astea să se fi petrecut 
doar în închipuirea lui Miss Grier. Sora de caritate mi-a 
spus că, din pricina ultimelor întâmplări, a devenit uşor 
isterică, dar cred că merită să facem nişte investigaţii acolo. 

Suiră într-o maşină şi se îndreptară spre casa Jenning. 
Poliţia ştia doar că în casă locuiesc două familii şi că familia 
de la parter se chema Scrummit. Tim apăsă îndelung pe 
butonul apartamentului de la parter şi, cum nimeni nu-i 
răspunse, încercă soneria de la etaj. Peste câteva minute, 
uşa se deschise larg. 

— Cine-i? Tu eşti, micuţule? 

Cu toate că nu putea s-o vadă pe femeie, Tim o recunoscu 
îndată după voce. 

— A, sunteţi îngrijitoarea tânărului domn Awkwright? 

— Da... Dumneavoastră cine sunteţi? 

Vocea femeii era răguşită şi stridentă, dar se desluşeau în 
ea şi accente de spaimă şi îngrijorare. 

— Sunteţi căpitanul Jordan?... L-aţi văzut? Vorbesc de Mr. 
Awkwright... Aşteptaţi o clipă, să aprind lumina. 

Femeia intră iarăşi în vestibul şi poliţiştii o urmară. Când 
becul din tavan se aprinse, Tim observă că femeia era 
îmbrăcată de plecare, îşi lăsase pălăria pe ceafă şi o blană 
de vulpe îi atârna pe un umăr. 

— Willie a plecat - zise ea. Dar Miss Grier?... Mrs. 
Awkwright, vreau să zic? Vreţi să urcați la etaj? 

O urmară pe scări în sus. Paşii ei răsunau tare pe trepte, 
care nu erau acoperite cu nici un covor. 


Era atât de agitată, încât îi clănţăneau dinţii în gură, şi Tim 
îşi dădu seama că era speriată de moarte. 

— Poate că s-a aruncat de la etaj în curticică. Am sunat jos, 
la parter, dar nimeni nu m-a auzit, şi eu nu ştiu cum se 
poate ajunge la curticica aia. 

— Când v-aţi întors acasă? 

— De vreo zece minute. Am fost la teatru. Nu putea să iasă 
din cameră decât pe fereastră. 

Cercetară în grabă camera în care fusese sechestrată 
Mary. Tim văzu obiectele de îmbrăcăminte ale fetei, ceru să 
fie strânse şi să fie duse la spital. 

— Ah, e la spital? întrebă Martha cu glas febril. E cumva 
rănită? Ela... 

— Am găsit-o afară, pe şosea. 

— Şi pe elnu l-aţi văzut? 

Tim negă din cap. 

Coborâră treptele. Bătură la uşa principală de la parter, 
dar nimeni nu răspunse. 

— Mai este o uşă în spate, zise Martha. După câte ştiu, 
duce la pivniţă. 

Dar şi cea de a doua intrare era închisă şi ferecată. 

— Cred c-ar fi mai bine să cercetăm garajul, propuse Tim. 
leşiră prin uşa principală a casei şi coborâră drumul de 
acces în pantă ce ducea spre garaj. O broască destul de 
complicată fereca cele două uşi, dar unul dintre detectivi, 
expert în astfel de încuietori, luă, cu negru de fum şi hârtie, 
amprenta lăcaşului cheii. Se întoarse în casă şi, nu peste 
mult timp, reveni cu o cheie lucrată cu pila. La prima 
încercare uşa nu se deschise, dar după ce mai pili puţin 
cheia, cele două batante se deschiseră. 

În garaj nu se afla nici o maşină, dar, în mijlocul încăperii 
zăcea, întinsă pe jos şi acoperită cu o pânză de sac, o formă 
omenească. 

— Un mort - zise detectivul calm şi dădu pânza de sac 
murdară la o parte. 

Tim Jordan aruncă o privire spre cadavru. 


Destinul rezolvase soarta căsniciei silite a lui Miss Grier: 
mortul era Willie Awkwright! 

Câtva timp domni o tăcere de mormânt. 

— Ceva scârţâie aici, îşi dădu cu părerea unul dintre 
agenţi. A spus cumva Miss Grier că mortul era soţul ei? 

Tim oftă din adânc şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Nu este imposibil să-şi fi văzut soţul aici. A spus foarte 
limpede că, atunci când a ieşit în fugă pe uşa garajului, 
bărbatul ei tocmai se străduia să spargă cealaltă uşă. 

Se duse la uşa cu pricina, care nu mai era încuiată, şi intră 
în coridorul pe care i-l descrisese Mary, iar de acolo, în 
bucătărie. Lumină interiorul bucătăriei cu lanterna. 

Metodele lui Lew Daney rămâneau mereu aceleaşi: 
totdeauna avea grijă ca bucătăria să aibă legătură directă 
cu garajul. 

Înăuntru era o sobă de gătit; pereţii erau acoperiţi de 
dulapuri. Se putea ghici uşor că, de curând, un amator îşi 
pregătise aici o gustare, căci pe masă se aflau câteva 
farfurii nespălate, cu resturi de slănină şi ouă, linguri, un 
pahar şi o sticlă de bere goală. 

Tim trecu în încăperea următoare, care părea să fie o 
cămăruţă de zi pentru personalul de serviciu. De acolo, un 
şir de trepte urca spre un palier care se mărginea cu 
anticamera principală şi cu holul, în alte trei camere, bine 
mobilate, descoperi urme care dovedeau că fuseseră locuite 
de curând. Îi atrase atenţia mai ales o cameră cu ferestrele 
zăbrelite. Mobilierul consta dintr-un pat, câteva scaune şi o 
măsuţă de toaletă, pe care Tim descoperi urme de pudră şi 
un ruj. În aer mai plutea o vagă urmă de parfum exotic. 
Desigur că aici fusese ţinută o femeie. Nişte ciorapi 
descoperiţi într-un sertar nu făcură decât să-i confirme 
această ipoteză. 

În timp ce unul dintre agenţi lua legătura cu Scotland 
Yard-ul prin telefon, Tim, ajutat de un alt agent, explora cu 
meticulozitate încăperea. 


Nu mai găsiră decât o cutie cu gloanţe pentru un revolver 
Browning. Tim dăduse de cutie într-un raft al unui birou cu 
rulou şi i-o încredința unuia dintre agenţi. Brusc îşi dădu 
seama că Martha mai aştepta încă pe palierul de la etaj. 
Trimise pe cineva sus, să-i spună cum stau lucrurile, dar 
agentul se întoarse zicând că femeia dispăruse. 

— Am impresia că a venit în urma noastră în garaj, zise 
agentul. Oricum, cineva a lăsat uşa de la intrare larg 
deschisă, iar eu ştiu precis că am închis-o. 

Nu peste mult timp sosi o ambulanţă cu un medic care 
examina sumar cadavrul. Tânărul Awkwright fusese 
împuşcat pe la spate, de la mică distanţă. Asasinul trăsese 
două gloanţe. 

— Asasinul trebuie să se fi strecurat în spatele lui şi să fi 
tras fără nici un avertisment. 

Sergentul Wheeler era primul agent al Scotland Yard-ului 
apărut la faţa locului. El împărtăşi întru totul părerea lui 
Tim. 

— În seara asta, cred c-au fost omorâţi aici doi oameni. 
Primul trebuie să fie cel pe care l-a văzut Miss Grier în 
garaj, iar cel de-al doilea, tânărul Awkwright, soţul ei, care, 
după declaraţiile ei ferme, se afla la uşa garajului, 
încercând s-o spargă, în momentul în care ea a fugit afară. 
Urmele celor două împuşcături se află de cealaltă parte a 
uşii în care Awkwright bătea cu putere. Am găsit şi 
gloanţele. Awkwright făcea prea mult zgomot şi tămbălău, 
fapt ce l-a călca pe nervi pe prietenul nostru cu pistolul, 
drept care l-a suprimat scurt pe doi. Problema care se pune 
e cine era mortul văzut de Miss Grier? lată ce trebuie să 
lămurim noi. 

— Şi femeia? 

— Despre ce femeie e vorba? întrebă Wheeler. 

— După toate aparențele, Mrs. Daney a fost ţinută captivă 
în camera asta. 

Wheeler aruncă o privire prin încăpere şi zise: 


— În orice caz, nimic nu dovedeşte că aici ar fiavut loco 
luptă sau că ar fi fost folosită forţa. Patul e făcut, iar 
sertarele comodei se vede că au fost golite în linişte şi 
ordine. Femeia n-a plecat de-aici în grabă sau împinsă de la 
spate. 

În primele ore ale dimineţii, Wheeler se duse la spital şi 
discută cu Miss Grier. Mary se restabilise pe deplin şi primi 
vestea morţii soţului ei cu un calm desăvârşit. Când 
Wheeler îi puse întrebarea esenţială, adică dacă mortul pe 
care-l văzuse în garaj fusese soţul ei, Mary clătină cu 
hotărâre din cap. 

— Nu. Eram absolut conştientă în clipa aceea şi pot să 
afirm că nu era Awkwright, ci altcineva. 

Dar nu putu da decât o descriere sumară şi superficială a 
mortului. Într-o altă ordine de idei, oferi însă informaţii 
importante. Câtă vreme fusese ţinută captivă în casa 
Jenning, se trezise totdeauna dimineaţa devreme. De cele 
mai multe ori, stătea la fereastră şi, în dimineaţa 
precedentă, văzuse un Rolls Royce venind din spatele 
zidului şi rulând în raza privirii ei. 

— Un Rolls Royce? Hm, unde am mai auzit eu de un Rolls 
Royce? Cine era la volan? 

Mary nu-l văzuse pe şofer. Nu putea nici măcar să afirme 
cu siguranţă că automobilul ar fi ieşit din garaj. 

— Aţi observat cumva dacă automobilul acesta a mai 
revenit? 

— Nu. 

Mai putea da un amănunt: portbagajul maşinii era pe 
jumătate deschis, ca şi cum ar fi fost supraîncărcat. Văzuse 
maşina între orele şase şi şapte dimineaţa. Părea într-o 
stare perfectă, că şi cum ar fi fost cumpărată de curând. 

Tim îi făcu un semn cu capul lui Wheeler. 

— E maşina lui Mrs. Daney. O cunosc. Am văzut-o în Scoţia. 

— Ar fi fost bine, căpitane Jordan, zise Wheeler 
nerăbdător, să mă fi informat şi pe mine despre asta la 
timp. Aş fi putut face cercetări pe la garajele din 


împrejurimi. Poate că încă nu este prea târziu. Trebuie să fi 
parcat undeva maşina, şi nu sunt prea multe femei care să 
posede un Rolls Royce. 

— Maşina rula cu viteză, Miss Grier? 

— Nu. 

— Hm, asta înseamnă că femeia nu era pusă pe fugă - îşi 
dădu cu părerea Wheeler. Aţi văzut cumva pachetul din 
portbagaj? Era o valiză sau... 

— E clar că nu pot să spun ce era. Am văzut doar că 
portbagajul era pe jumătate deschis. M-a frapat faptul că 
linia armonioasă a maşinii era întreruptă. 

Semnalmentele Marthei fuseseră transmise tuturor 
posturilor de poliţie şi, în primele ziare de seară, apăru un 
anunţ prin care acesteia i se făcea cunoscut că este invitată 
să se prezinte la Scotland Yard. Dar Martha avea toate 
motivele să nu dea urmare acestei invitaţii. Tim se interesă 
la avocaţii tânărului Awkwright şi află că acestuia i se 
vărsase o mare sumă de bani lichizi, în total vreo opt mii de 
lire sterline, încasaţi de Martha până la ultimul shilling. Nici 
în casă, nici în buzunarele mortului nu găsiră nici urmă de 
aceşti bani. 

La toate astea se mai adăuga şi faptul că numai puţine din 
lucrurile ei fură descoperite în casă. După toate 
probabilitățile, Martha se pregătise din timp pentru o 
dispariţie rapidă în caz că va întâmpina piedici în calea 
realizării planurilor ei. 

În timpul după-amiezei, Tim se întoarse istovit la 
„Carlton”. Tocmai ieşise din baie şi se pregătea să se întindă 
pe pat, când i se aduse o telegramă. 

El însuşi trimisese în ziua aceea o grămadă de telegrame 
şi primise o grămadă de răspunsuri aşa că o deschise pe 
aceasta indiferent, crezând că e vorba de un răspuns 
întârziat. Conţinutul telegramei era următorul: 

Mâine revin Londra, stop. Trebuie vorbim urgent, stop. 

Telegrama fusese expediată de la Paris, de câtre Mrs. 
Daney. 


În după-amiaza zilei următoare, Mrs. Daney se prezentă la 
el la hotel. Era elegant îmbrăcată, reţinută, sigură pe sine. 
Atitudinea ei nu trăda nicicum că ar fi trecut prin momente 
grele. 

— Mă tem, căpitane Jordan, începu ea, că ultimul meu 
telefon ţi-a provocat multe neplăceri. 

Stătea în faţa oglinzii din camera de zi şi se studia cu un 
ochi critic. 

— În sfârşit, continuă ea, Lew a devenit gelos. A descoperit 
o mai veche legătură de dragoste de-a mea. Pe deasupra, 
mai era şi grozav de furios pe mine pentru că am vorbit 
prea mult cu dumneata în ultimul timp. 

Tim o privea, dacă nu uimit, cel puţin cu vădit interes. 

— Când vorbeşti despre Lew, te gândeşti cumva la soţul 
dumitale? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Se înţelege de la sine. Era ca turbat când a aflat că ţi- 
am telefonat de la vila Severn. Şi trebuie să recunosc că 
gestul meu a fost de neiertat, dar eram grozav de speriată. 
De multe ori, e cumplit la mânie. Dar noaptea ne-am 
împăcat, şi... 

— A, de-aia te-a ţinut captivă în casa Jenning! 

Ea îl privi lung, fără să îi răspundă la întrebare. 

— Nu face afirmaţii aiurea - zise ea apoi. Eram liberă să 
mă duc unde vroiam. 

— De-aia ţipai acolo ca din gură de şarpe? 

O văzu că-şi strânge puternic buzele. 

— E clar că ai halucinaţii, căpitane. Uite că am plecat de 
acolo pentru câteva zile, îndată ce am dorit-o. 

— Mda, ai plecat de acolo exact acum două zile. Şi în 
aceste două zile, ai avut destul timp să te duci până la Paris 
şi să-mi trimiţi o telegramă. Dar de ăia doi morţi de la casa 
Jenning ce poţi să-mi spui? 

— Ce? Cum?... Doi... morţi? 

Mâna ei, sprijinită de tăblia mesei, începuse să tremure. 

— N...nu pricep nimic. 


— Vorbesc de cei doi morţi din garaj. Unul dintre eia 
dispărut, cel de-al doilea este tânărul Awkwright. 

După expresia ei de totală surpriză, Tim îşi dădu seama că 
nu ştia nimic despre cei doi morţi. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Şi nici n-am fost vreodată în 
- cum îi spui dumneata - casa Jenning. 

Îl uimea în cel mai înalt grad cutezanţa ei, dar nu putea să 
nu-i admire stăpânirea de sine. Nu exista nici o dovadă că 
ar fi stat în casa Jenning, în afară de propriile lui afirmaţii. 
Nimeni n-o văzuse acolo şi nici un indiciu nu-i trădase 
prezenţa în casa aceea. 

— Am luat-o razna prin ţară cu maşina mea. Am avut o 
explicaţie mai dură cu Lew şi am plecat. Apoi m-am dus la 
Paris, pentru două zile, după cum spuneai şi dumneata. 

— Mrs. Daney, trebuie să recunosc că ai o prezenţă de 
spirit extraordinară. Ştii prea bine că putem verifica precis, 
la secundă, ora şi ziua sosirii dumitale la Paris. Ai plecat din 
casa Jenning. Cine era bărbatul care te însoțea? 

Femeia privea spre fereastră. Nici un muşchi al feţei nu i 
se clintise. Zise: 

— Povesteşte-mi despre morţii pe care zici că i-ai 
descoperit, îmi plac senzațiile tari. Ziceai că unul era 
tânărul Awkwright? Adică nebunul?... Şi cine era celălalt? 

Tim îşi dădu seama că era lacomă de informaţii, dar se 
prefăcu că întrebările ei îl lasă indiferent. Când, însă, îi 
povesti amănunţit despre cei doi morţi, îşi dădu seama că 
era puternic impresionată. Lui Tim îi era clar că frica 
pusese stăpânire pe ea. Liniştea ei aparentă nu era decât o 
mască. 

Nu ştiuse nimic despre asasinate, aşa că acestea trebuie 
să se fi comis după plecarea ei. 

— Te-am speriat? o întrebă el direct. Ea clătină încet din 
cap. 

— Nu mă sperii eu atât de uşor. 

— Atunci de ce urlai aşa de tare? 

Nu dădu nici un răspuns. 


— Te-a bătut? 

Ea îl privi lung, mijindu-şi ochii. 

— Dacă mă bate un bărbat, eu nu ţip. Nici gând. Dacă 
cineva m-ar bate, l-aş omori pe loc. Recunosc cu plăcere că 
nu sunt un înger. Dar cine era celălalt mort? 

— Nu ştiu. Credeam c-o să mă poţi ajuta. Se mai afla 
cineva în casă cât timp ai stat acolo? 

Ea nu răspunse direct la întrebare. 

— Poate că pe ăla l-a omorât tânărul Awkwright, că doar e 
un nebun primejdios. 'Tot el trebuie să-l fi omorât şi pe Jelf - 
cred că acest lucru ţi-e limpede, după ce ai judecat toate 
faptele, nu? 

El o privi cu o expresie de asprime în ochi. Înţelese că 
femeia îşi dă osteneala să nu se mai gândească la crimele 
comise în garaj. 

— Parcă mi-ai spus că soţul dumitale devenise gelos? 

— Cine? A, Lew? Bineînţeles că era gelos, şi încă pe o 
legătură de-a mea din tinereţe. Puteam să mă căsătoresc cu 
bărbatul acela. 

Se uită spre masă şi-i evită privirea. Tim îşi dădu seama că 
încerca să se concentreze. 

— Îl cunoşti pe Harry Stone? 

Ea îşi ridică ochii repede. 

— A, vorbeşti de Harry Cameristul? Da, l-am întâlnit de 
câteva ori. Dar de ce mă întrebi? E un vechi prieten de-al 
meu, dacă vrei neapărat să ştii. Tocmai cel pe care Lew e 
încă gelos. 

— L-ai văzut la Londra? 

Încercă să-l privească drept în ochi, dar nu izbuti. 

— L-am întâlnit de câteva ori. Acum câteva zile, am primit 
o scrisoare de la el. A fost multă vreme bolnav. Lew i-a 
descoperit scrisoarea în poşeta mea şi-a făcut un scandal... 

— Cum? Harry a fost bolnav? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Mi-a comunicat că este moştenitorul unei mari aven. Şi 
mi-a scris că, dacă moare, îmi lasă mie o groază de bani. 


— Adică tot ce are? 

Iarăşi îi aruncă o privire iute, iritată. 

— Nu ştiu dacă toată averea, în orice caz, o mare sumă de 
bani. Când Lew a citit scrisoarea, mai să plesnească. 
Desigur că, în capul lui, îşi spunea că un bărbat nu-i poate 
lăsa unei femei atâţia bani dacă nu... ei, ştii şi dumneata 
cum gândesc bărbaţii de genul lui Lew. Nu ştiam ce să fac, 
şi de-asta am venit la dumneata. Poate îmi dai un sfat bun. 

Scotoci în poşetă şi scoase o hârtie împăturită dintr-un 
portofel. 

— Mi-a trimis asta şi vrea să-i precizez dacă o păstrez la 
mine sau o trimit avocaţilor mei. 

Tim luă hârtia şi o privi. Ea nici nu clipi. lestamentul era 
limpede şi întocmit fără cusur: Harry declara că tot ce va 
poseda în momentul morţii lui urma să-i revină lui Millicent 
Jane Lessford. 

— Cine-i această Millicent Jane Lessford? 

— Eu, răspunse ea ferm. 

Tim se uită iarăşi la testament. 

— Nu văd aici nicăieri numele de Daney. 

— Nici nu mă cheamă aşa - replică ea cu răceală. 

— A, doar ţi-ai adăugat şi numele de Daney? 

— Exact. 

Se uită la semnături, inclusiv la cele ale martorilor. 

— Sunt cele două femei care fac curăţenie prin camere, îl 
lămuri ea. 

Semnătura lui Harry Stone era clară şi uşor descifrabilă. 
Faptul era caracteristic pentru el. lim avea o bună memorie 
a documentelor scrise de mână şi văzuse semnătura lui 
Harry Stone pe actul de radiere a acestuia din rândurile 
poliţiştilor din Rhodesia. 

— Da, e posibil ca testamentul să fie scris de mâna lui, zise 
Tim. 

Ea zâmbi. 

— Cred şi eu că-i scrisul lui! Al cui să fie? Bietul băiat! 

— De ce zici „bietul băiat”? Ce-i cu el? 


— Nu ştiu. N-a vrut să-mi spună, dar se pare că e foarte 
îngrijorat. 

— Aşadar, v-aţi văzut? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Da, de două zile ne-am tot văzut. De-aia m-am dus la 
Paris. Ne-am întors împreună. 

— Poate că a venit să-şi ia în primire moştenirea? întrebă 
Tim sec. 

— De ce-ar face-o? Doar e căutat de poliţie pentru două 
delicte şi, atâta vreme cât poliţia nu-şi retrage mandatele 
de arestare, doar n-o fi prost să se bage singur la zdup. 

Tim aşteptă, sperând să afle mai multe de la ea, dar femeia 
nu părea dispusă să mai dea şi alte lămuriri. 

— Aşa, deci, ăsta-i motivul pentru care ai venit la mine. 
Voiai să se constate faptul că Harry ţi-a lăsat dumitale toată 
averea, în caz că i se întâmplă ceva? 

Ea strânse din umeri. 

— Am crezut c-aşa e bine, dar asta ţi-am spus-o doar în 
treacăt. De fapt, dragule, am venit să te văd pe tine. 

Îi aruncă o privire galeşă şi-i făcu ademenitor cu ochiul. 
Apoi zâmbi, şi în clipa aceea arăta uluitor de frumoasă. 

— Ştii doar că eu nu mă las dus în ispită - îi spuseel 
prietenos. Şi nici nu vreau să-i dau lui Lew şi alte motive de 
gelozie. Bietul Lew! 

— De ce-i spui „bietul”? întrebă ea cu oarecare asprime în 
glas. 

— Pentru că este pe cale să piardă o soţie atât de drăguță 
şi de încântătoare tocmai în momentul când ea pune mâna 
pe o moştenire. Ei, gata, acum te sfătuiesc să te duci la 
Scotland Yard. Cei de-acolo ar dori şi ei să-ţi pună câteva 
întrebări. 

Ea zâmbi şi-şi luă poşeta. 

— Să nu crezi că ideea asta mă nelinişteşte. De ani de zile 
sunt nevoită să-i mai bag puţin în viteză pe poliţiştii ăştia 
grei de cap şi neajutoraţi. 


După ce Mrs. Daney plecă, Tim rămase câtva timp dus pe 
gânduri. Deci nu ştia nimic despre cei doi morţi; era, de 
altfel, şi imposibil să ştie ceva. 

Verificase datele ei personale la arhivele Scotland Yard- 
ului. Nu fusese condamnată niciodată, dar, la un moment 
dat, era cât pe ce să înfunde puşcăria. Asta se întâmplase 
cu vreo zece ani în urmă, când stătuse pe banca acuzaților, 
la Old Bailey, dar juraţii se dovediseră prea sentimentali şi o 
declaraseră nevinovată, fermecaţi de frumuseţea ei. 

Alcătuirea dosarului lui Harry Stone ceruse un mare 
volum de muncă; prezenţa, în valiza lăsată la biroul de 
bagaje, a unui palton de culoare verde închis, alături de 
nişte pantaloni gri, dăduse naştere la multe întrebări. 
Funcţionarul de la biroul de bagaje de mână, angajaţii de la 
micul hotel unde trăsese Stone, lacheul care ţinea loc şi de 
portar şi de văcsuitor de ghete, toţi fuseseră interogaţi şi 
declaraţiile lor alcătuiau o parte a dosarului. Toţi erau 
unanimi în privinţa paltonului şi a pantalonilor. 

Un şofer îşi amintea că avusese un pasager astfel 
îmbrăcat. Un poliţist din Hampstead Heath văzuse un om la 
fel îmbrăcat trecând pe sub un felinar, da, încă mai putea 
să-şi amintească limpede întâmplarea aceea, chiar dacă 
trecuse destul timp de atunci. Mai târziu, un puşcăriaş care 
fusese condamnat prima oară în viaţa lui ceru şi el să dea o 
declaraţie. Fusese trimis la Scotland Yard de la închisoarea 
din Wandsworth, dar, cum, în general, toţi puşcăriaşii sunt 
nişte mincinoşi şi nu pierd nici un prilej pentru a-şi 
întrerupe monotonia vieţii din închisoare, Cowley citi 
declaraţia de la un capăt la altul, apoi îşi duse mâna la 
frunte şi-i trase o înjurătură. Totuşi, i se păru că dăduse 
peste ceva demn de atenţie în declaraţie. 

— Să-i mai verificăm o dată dosarul - propuse el. Să 
vedem când a fost judecat şi când a avut loc spargerea cei 
se impută. 

Puşcăriaşul respectiv comisese o spargere şi furase câteva 
obiecte de argint masiv, dar fusese depistat datorită zelului 


unei informatoare a poliţiei. 

Agentul de serviciu aduse dosarul şi Cowley îl răsfoi cu 
atenţie. 

— Da, individul spune adevărul. E chiar noaptea în care 
Harry a dispărut. 

Puşcăriaşul de la Wandsworth declara că văzuse pe 
trotuar un bărbat care părea să aştepte pe cineva. El 
tocmai ieşea din casa în care săvârşise spargerea. După 
toate aparențele, îl luase pe omul care aştepta pe trotuar 
drept detectiv, căci, dorind să se facă nevăzut, se pitise în 
dosul unui gard viu proaspăt plantat. 

De acolo, văzuse o maşină apropiindu-se cu viteză redusă 
şi doar cu farurile mici aprinse. Era de mirare că 
puşcăriaşul îşi dăduse atâta osteneală pentru a face nişte 
declaraţii neesenţiale, dar trebuia ţinut cont de faptul că în 
orice închisoare se pălăvrăgeşte mult. De obicei, dacă se fac 
cercetări şi deţinuţii sunt interogaţi, se obţin rezultate 
bune. Tim era în apartamentul lui de la „Carlton” când i se 
telefona de la poliţie. 

— Veniţi repede la mine, la birou, îl auzi pe Cowley în 
receptor. Am să vă comunic ceva foarte interesant. 

Cowley îl puse la curent cu investigaţiile în cazul Harry 
Stone. Acesta fusese văzut în momentul când părăsise 
hotelul. Erau notate cu exactitate ora şi minutul. De acolo, 
se dusese la o gară unde-şi lăsase în păstrare valiza, apoi se 
îndreptase spre Hampstead Heath. La ora zece treizeci şi 
şapte, fusese luat de Lew Daney, care venise cu maşina. 
Cowley desfăşură pe masa de lucru o hartă mare şi-i arătă 
lui Tim câteva puncte însemnate cu creionul. Un motociclist 
care trecea prin apropiere văzuse maşina în jurul orei 
unsprezece, rulând de-a lungul trotuarului. Pe hartă, acest 
punct era marcat cu o cruciuliţă. 

— În apropierea acestui punct - zise Cowley - se află un 
lac, unde se pot închiria bărci. Ceva mai târziu, maşina cu 
pricina a fost văzută în acest loc. 

Arătă cu vârful creionului un punct de pe hartă şi adăugă: 


— În maşină nu se afla decât o singură persoană, şi nimeni 
nu l-ar fi remarcat pe acel bărbat, în apropierea intersecţiei 
Welwyn, dacă nu interveneau nişte circumstanţe mai puţin 
obişnuite. Asfaltul era alunecos; bărbatul de la volan 
conducea maşina cu mare viteză şi, se pare, n-a observat 
semnalul poliţistului. A frânat aproape brusc, ca să evite 
coliziunea cu o maşină ce venea din direcţie opusă. Maşina 
a alunecat o bună bucată de drum, după care s-a întors de 
două ori în jurul axei sale. Polițistul s-a apropiat de maşină, 
dar, înainte ca el să ajungă la locul accidentului, şoferul 
demarase în viteză. Polițistul a văzut însă limpede că maşina 
era ocupată numai de şofer, fapt din care se poate trage 
concluzia logică şi simplă că s-a întâmplat ceva cu celălalt 
pasager. lar asta s-a putut petrece într-un singur loc. 

Cowley arătă iar cu vârful creionului un punct de pe hartă 
Şi zise: 

— Dacă am fi ştiut toate aceste detalii la scurt timp după 
ce faptul s-a petrecut, omul de la volan ar fi stat acum bine 
mersi după gratii. Numai că, pe atunci, nimeni nu-l căuta pe 
Harry Stone. N-am început să ne ocupăm de el decât după 
ce a apărut testamentul. Abia atunci am început să facem 
investigaţii amănunțite şi ne-a fost al dracului de greu să 
dăm de urmele lui. Ei, ce mai ziceţi acum despre Scotland 
Yard? 

— Nu pot decât să-mi scot pălăria în faţa lui, răspunse Tim 
admirativ. Dar aţi izbutit să-i găsiţi urmele şi mai departe? 

Cowley clătină din cap. 

— Nu. Trebuie să luăm legătura cu poliţia locală. E vorba 
de mai multe districte în care trebuie întreprinse cercetări. 
Dacă omului de la volan nu i s-a întâmplat vreo nenorocire 
pe şosea şi nu şi-a frânt gâtul, desigur că nimeni nu i-a dat 
nici o atenţie maşinii respective. În plus, trebuie să ne 
gândim şi la faptul că tocmai intrase pe Great North Road, 
care este o şosea cu un trafic intens. Zi şi noapte trec pe 
acolo mii şi mii de maşini. 

Cowley împături harta la loc şi o puse într-un dosar. 


— Deci Mrs. Daney a reapărut, şi încă în posesia unui 
testament credibil! Foarte interesant. Înseamnă că familia 
Daney are nevoie de şi mai mulţi bani. 

— Dar au deja o groază de bani! Doar nu cumva... 

— Au pierdut aproape tot ce aveau. Grosul comorii, care 
fusese ascunsă la început la Clench House, a fost găsit de 
noi în casa Jenning. Puştile mitralieră şi circa o mie de lire 
sterline au fost descoperite la vila Severn. O mare sumă de 
bani a mai fost găsită şi la Clench House. Banii fuseseră 
ascunşi sub o lespede, în vestibul. Lespedea nu era greu de 
ridicat, şi mă mir, mi se pare chiar foarte ciudat că Lew 
Daney n-a luat şi aceşti bani. 

— Mie nu mi se pare chiar atât de ciudat - zise Tim cu un 
aer misterios. Şi cum mai decurg cercetările? Ce faceţi 
acum? 

— Lucrăm cu cârlige şi fel de fel de alte fiare, cu plase de 
sârmă, şi tare mă tem că, în curând, vom da de ceva 
groaznic. 

Totuşi, nici în ziua aceea, nici în ziua următoare poliţia nu 
făcu descoperirea mult aşteptată. Numai întâmplarea 
scoase totul la lumina zilei. Un bărbat într-o ambarcaţiune 
de curse făcea antrenament pe lac, răscolind apa. La un 
moment dat, văzu cum valurile scot la suprafaţă un obiect. 
Câtva timp mai târziu, poliţiştii aduseră cadavrul pe mal. 

Tim Jordan se întoarse la „Carlton”. Toate deducţiile sale 
se dovediseră, până la un anumit punct, conforme cu 
adevărul. În drum spre hotel avusese timp să se oprească şi 
la spitalul unde era internată Mary Grier. Cu stupoare află 
că aceasta ieşise din spital, dar se linişti când i se spuse că 
era însoţită de un agent al Scotland Yard-ului. 

Mai târziu, Cowley îl căută la hotel. 

— Ei, iată-ne la capătul unei anchete îndelungi şi 
obositoare, zise ei. Credeţi oare că Mrs. Daney a cunoscut 
toate aceste fapte? Nu pot accepta ideea că aşa este, dar în 
ultima săptămână s-a întâmplat ceva ciudat, un lucru pe 
care nu mi-l pot explica. 


— Aţi văzut-o pe Mrs. Daney? întrebă Tim. 

Cowley zâmbi. 

— Doar nu vă imaginaţi că stă chiar la adresa pe care ne-a 
dat-o! zise el ironic. Nici gând. Stă ea pe undeva, nu ştiu 
unde, dar sper să dau de urmele ei. Păcat că nu v-am 
acordat mai demult puteri depline ca s-o arestaţi. Acum, 
lucrul e al dracului de greu. 

— De ce? întrebă Tim. 

— Individul poate să conducă un avion. Nu ştiaţi? Teoretic, 
noi suntem capabili să supraveghem toate aeroporturile şi 
avioanele din Anglia, dar orice teren plat mai mare, la care 
se adaugă un şopron, poate sluji de aeroport, iar cât despre 
avioane, poţi azi să-ţi cumperi un avion uşor, de sport, la 
preţul unui automobil. Nu uitaţi că, atunci când s-a comis 
spargerea la Clyde-Bank, au fost sustrase un mare număr 
de bancnote franţuzeşti, pe care, bineînţeles, nu le putem 
urmări. După părerea mea, trebuie să fi fost în valoare de 
peste douăzeci de mii de lire sterline şi, cu aceşti bani, se 
pot face multe. 

Cowley îl mai puse la curent cu faptul că, în decursul mai 
multor ani, Daney îşi stabilise puncte de sprijin pe tot 
teritoriul Angliei şi Scoției, şi era probabil ca individul să fi 
ascuns peste tot însemnate sume de bani, în aşa fel încât, la 
nevoie, să poată acţiona independent. 

— Aveţi vreo dovadă că în ultimul timp s-ar fi folosit de un 
avion? întrebă Tim. 

— N-avem nici o îndoială în această privinţă. Cum altfel ar 
fi putut Mrs. Daney să părăsească Anglia şi să se întoarcă 
atât de repede? Desigur, putea să ia vaporul sau trenul spre 
Paris, dar toate vasele care traversează canalul sunt strict 
supravegheate şi este omeneşte imposibil ca ea să fi plecat 
şi să se fi întors atât de repede cu oricare dintre aceste 
mijloace. Doi agenţi din Dover o cunosc foarte bine, iar 
omul nostru din Folkestone a arestat-o acum câţiva ani sub 
acuzaţia de complicitate. Trebuie, deci, să presupunem că 
individul posedă un avion, dacă nu în împrejurimile Londrei, 


sigur în provincie. Are el pe undeva un aeroport de pe care 
să poată decola neobservat. Şi noi trebuie să găsim 
neapărat acest aeroport. 

Cowley şi Tim luară ceaiul împreună, timp în care şeful 
poliţiei îl puse la curent cu multe dintre metodele de lucru 
ale Scotland Yard-ului. La plecare, îl avertiză: 

— Dacă sunteţi cu capul pe umeri şi vreţi să mai trăiţi, vă 
sfătuiesc să nu mai ieşiţi pe întuneric. Ştiţi prea bine că 
sunteţi urmărit şi din ce motive unii ar dori să vă înlăture. 

— Voiam tocmai să mă duc la spital - începu Tim. 

— Pot să vă cruţ de osteneala asta. Tânăra doamnă a fost 
adusă, la cererea mea, în oraş. 

Zâmbi când Tim îl privi surprins şi cam nedumerit. 

— Nu, n-am arestat-o. Dar e posibil ca ea să fi văzut ceva 
de care să nu-şi fi dat seama în casa Jenning. Iar, cum poate 
să-l identifice pe omul pe care-l căutăm, e limpede că se află 
într-o situaţie la fel de periculoasă ca şi dumneavoastră. 
Adresa ei actuală este Welbek Street nr. 37. Un agent de 
poliţie supraveghează casa. 

Bineînţeles că Tim se duse glonţ la această adresă. O găsi 
singură în camera de zi, o încăpere nu prea spațioasă. După 
toate aparențele, starea ei fizică şi psihică era bună, chiar 
dacă mai era puţin agitată. El crezu la început că fata nu 
voia să vorbească despre ce i se întâmplase în ultimele zile, 
aşa că evită acest subiect, dar începu ea însăşi să-i 
povestească despre şederea în casa Jenning. Pe locuitorii de 
la parter nu-i văzuse niciodată şi nici Martha nu adusese 
vorba despre ei. Auzise ţipete, şi depoziţiile ei puteau 
confirma declaraţiile doamnei Daney. 

— Era ca şi cum ar fi ţipat nu de frică, ci de furie 
neputincioasă. 

— Da, e în stare să se poarte şi ca o ţaţă, zise Tim dând din 
cap. 

Moartea soţului ei mai mult o liniştise pe Mary decât o 
îndurerase. Nu suferea deloc din pricina pierderii lui. 


— Ştiu - zise ea - încă din fragedă tinereţe era bolnav 
mintal. Mr. Awkwright m-a pus la curent cu multe scene 
neplăcute din trecutul lui. 

La întrebările lui Tim, îi povesti în ce împrejurări fusese 
silită să accepte căsătoria cu Willie Awkwright. 

— Purtarea bătrânului a fost groaznică şi de neiertat. Am 
furat cele şaptezeci de lire, dar îl întrebasem, înainte de 
asta, dacă n-ar putea să-mi împrumute banii. Mama era 
într-o situaţie deznădăjduită; portăreii o hărţuiau, iar sora 
mea fusese trimisă acasă de la şcoală, deoarece nu avea 
bani să plătească taxele. Am şi acum senzaţia că Awkwright 
m-a dus intenţionat în ispită. Înainte de a afla că am nevoie 
stringentă de bani, nu lăsa niciodată bani prin casă. După 
aceea, însă, am găsit mereu sume de bani destul de mari, 
ba sub mapa de pe birou, ba prin sertare deschise, ba prin 
alte locuri la îndemână. Când am mai primit o telegramă 
disperată de la mama, am luat banii. Muream de frică. Abia 
pusesem banii într-un plic, că el le-a descoperit lipsa şi m-a 
învinuit pe mine. l-am înapoiat bancnotele pe loc, dar 
degeaba, că mi-a făcut viaţa iad şi m-a ameninţat că mă 
denunţă la poliţie. Mă temeam că voi ajunge în faţa 
tribunalului şi o şi vedeam pe mama la azilul de săraci. În 
aceeaşi seară mi-a propus să mă mărit cu fiul lui. Mi-a spus 
că Willie e bolnav şi că are nevoie de cineva care să-i ţină 
tovărăşie. Abia atunci am aflat că are un fiu. 

— "Ţi-a spus cumva şi că fiul lui e bolnav mintal? 

— Nu. Mi-am dat seama de asta doar când ne întorceam 
spre casă, după cununie. Mr. Awkwright mi-a promis că se 
va îngriji ca mama să nu ducă lipsă de nimic şi, e adevărat, 
chiar atunci mi-a dat trei sute de lire sterline. Cu banii ăştia 
am salvat pentru moment situaţia. Awkwright ştia precis în 
ce situaţie se afla mama, de unde trag concluzia că-mi 
deschisese şi citise scrisorile. Am căzut de acord cu 
propunerea lui. Pe vremea aceea, nu ştiam ce poate să 
însemne asta. Dacă eram cu capul pe umeri, trebuia să fi 
tras concluzia că un bogătaş nu-şi sileşte secretara să se 


mărite cu fiul lui dacă n-are motive temeinice s-o facă. N-am 
rămas niciodată singură cu tânărul Awkwright. Era şi cu 
neputinţă, odată ce, în drumul de la biserică spre casă, 
după oficierea cununiei, aproape că m-a omorât. Cu alt 
prilej, izbutind să scape din căsuţa în care locuia cu 
îngrijitoarea lui, Willie m-a atacat cu cuțitul. Eu tocmai 
ieşisem să mă plimb puţin prin pădure. Atunci m-au salvat 
Daney şi Jelf. 

După o lungă discuţie cu Mary, lim se duse iar la casa 
Jenning. Spera să dea acolo de Cowley sau de Wheeler, dar 
găsi numai un poliţist de pază, care nu-l cunoştea şi nici nu-i 
îngădui să intre. 

Întors la hotel, îl văzu pe Cowley pe treptele de la intrare. 

— Tocmai voiam să vă fac o vizită. Veniţi, vă rog, cu mine la 
Scotland Yard. 

Plecară amândoi cu maşina. Intrară în biroul lui Cowley. 

— Citiţi asta, zise şeful poliţiei, întinzându-i o telegramă. A 
fost expediată din Ostende, de unul dintre agenţii noştri. 

Tim citi: 

Azi dimineaţă, la ora şapte, printre dunele dintre 
Westende şi Nieuport, a fost găsit cadavrul unui bărbat. 
Omul a fost împuşcat din imediată apropiere. Aproape de 
mâna lui dreaptă, s-a găsit un revolver. Din hârtiile ce le 
avea prin buzunare, reiese că ar fi vorba de Harry Stone... 

Tim era ca buimăcit. 

— Da, Harry Cameristul, zise Cowley posomorât. Ei, 
moartea lui o să-i fie foarte folositoare doamnei Daney, care 
are testamentul lui în poşetă. Am cerut o copie după 
scrisoarea descoperită în buzunarele mortului. Vă 
închipuiţi, desigur, că destinatarul era Mrs. Daney. 

Cowley apăsă pe un buton de sonerie şi-i ceru unui 
funcţionar să-i aducă scrisoarea, pe care nici el n-o citise 
încă. 

— Ei, dacă ne-am lua după asta, cazul ar fi ca şi rezolvat. 
Aţi mai auzit ceva despre Johnny lime? 

Tim negă dând din cap. Cowley continuă: 


— E un infractor neînsemnat, care mai făcea din când în 
când câte un fals. De multe ori a lucrat şi cu câte o bandă. 
După câte-mi aduc aminte, aţi asistat la interogatoriul lui la 
Scotland Yard. 

Brusc, Tim îşi aminti. 

— A, da, sigur că da! E omul care făcuse o înţelegere cu 
dumneavoastră. 

— Da, numai că nu s-a ţinut de cuvânt. Îl cunoşteam de 
mai multă vreme. S-a angajat şi în alte daţi să ne ajute, dar 
mereu s-a eschivat. Suntem obişnuiţi cu acest gen de 
oameni. Optzeci la sută dintre răufăcătorii care vor să-şi 
trădeze camarazii vin la noi şi fac mare gălăgie, dar, în 
momentul critic, dau bir cu fugiţii. 

Funcţionarul tocmai intra cu copia scrisorii: 

— Scumpa mea fetiţă - începu Cowley. A-ha, asta trebuie 
să fie Mrs. Daney! Îmi pare rău că nu pot să renunţ la 
insistenţele mele, dar eu nu pot trăi fără tine. Îmi spui 
mereu că nu vrei să-i fii necredincioasă soţului tău, şi-ţi 
admir virtutea, dar nesiguranța şi singurătatea îmi sfâşie 
inima. 

Acum câteva zile, am primit vestea că mi s-a lăsat o mare 
moştenire. 'Ţi-am mai vorbit despre această posibilitate şi 
am introdus în testamentul meu o clauză care te face 
stăpâna a tot ce posed. Sper ca averea asta să-ţi aducă mai 
mult noroc decât mie, căci... 

— Urmează - se întrerupse Cowley din citit - o poveste 
fantastică şi neverosimilă a vieţii eroului nostru. E o 
înşiruire de minciuni mai mult sau mai puţin gogonate. 
Scrie şi despre faptul că era urmărit de poliţie, care a făcut 
din el un răufăcător. Sper că nu vreţi să vă citesc toate 
aiurelile astea. 

— Nu, n-ar avea nici un rost. 

— O să avem în curând la dispoziţie şi originalul. 
Interesant mai este post-scriptumul: 

Te sfătuiesc să iei legătura cu căpitanul Tim Jordan de la 
poliţia din Rhodesia, care va putea să-ţi explice multe 


lucruri şi să te ajute în toate privinţele. E un băiat 
cumsecade şi, chiar dacă s-a purtat rău cu mine în Africa, 
nu-i port pică deloc. 

— Mulţumesc frumos! exclamă Tim zâmbind ironic. 

Cowley împături hârtia. 

— Ei, zise el, cred că am ajuns la finalul ultimului act al 
dramei. Sper, să nu mai intervină ceva care să ne încurce 
iarăşi socotelile. 

— Vă mai aşteptaţi la ceva catastrofal? 

Gowley încuviinţă din cap. 

— E momentul critic al vieţii acestui individ. O crimă în 
plus sau în minus nu mai are nici o importanţă pentru el. 
Ştie că noi nu-l putem spânzura decât o singură dată. Viaţa 
lui se apropie, oricum, de sfârşit. A, uite că s-a făcut 
întuneric. O să dau dispoziţii unui agent să vă însoţească la 
hotel. 

— O, dar nu-i nevoie. Pot să iau o maşină la Whitehall. 

— O să chem eu un taxi, zise Cowley. 

Apăsă pe butonul soneriei şi continuă: 

— Rămâneţi aici până ce maşina opreşte la intrare. Nu e 
cazul să vă expuneţi inutil unei primejdii. Întoarceţi-vă la 
„Carlton”, luaţi masa şi apoi aşteptaţi-mă la gara Victoria. O 
să luăm trenul spre Ostende, să lămurim pe deplin misterul 
acesta. 

Când ajunse la hotel, holul împodobit cu palmieri se şi 
umpluse de oaspeţi care veneau la cină. Luă ascensorul şi 
urcă la etaj. Camera lui era situată la câţiva paşi de lift. 
Intră, dar când răsuci comutatorul, lumina nu se aprinse. Şi 
a doua încercare dădu greş. „Probabil e un scurt circuit” - 
gândi el. Lângă uşa dormitorului mai era un comutator. Tim 
ridicase deja mâna şi începuse să pipăie ca să-l găsească, 
dar chiar în clipa aceea uşa deschisă, prin care se filtra o 
slabă rază de lumină din coridor, fu închisă, mai bine zis, 
trântită. 

Cineva se afla în cameră! 


Tim îşi duse fulgerător mâna la buzunar. În acel moment 
se auzi o împuşcătură. Văzu flacăra ieşind din ţeava 
revolverului, iar detunătura răsună ca un tunet. Simţi că 
fusese rănit la ureche. Nu simţea nici o durere, dar când 
duse palma la cap, simţi cum i se umple de sânge cald. 

În clipa următoare, vru să apese şi el pe trăgaci, dar primi 
o altă lovitură în şira spinării care-l făcu să se prăbuşească, 
lovindu-se de perete. Sări totuşi repede în picioare şi-l 
înhaţă pe agresor. 

Nu putea să vadă nimic. Lupta era inegală, căci adversarul 
avea un pistol, pe când pistolul lui Tim căzuse pe jos. 
Încercă să găsească revolverul cu piciorul, dar izbuti doar 
să-şi piardă echilibrul. 

Agresorul mai trase de două ori, orbeşte, în direcţia lui, 
trânti apoi uşa dormitorului şi dispăru. 

Tim auzi uşa trântită şi se ridică în picioare clătinându-se. 
Se duse la uşă cu paşi nesiguri şi, după circa un minut de 
strădanii, izbuti s-o deschidă. Chelnerul de serviciu la etaj îl 
văzu apărând în cadrul uşii, stropit tot de sânge. De spaimă, 
era cât pe ce să scape tava pe care o avea în mână. 

— Adu-mi o lumânare în cameră! îi strigă Tim. 

Chelnerul intră repede în cameră şi aprinse veioza de pe 
masă. Intrusul uitase să-i deşurubeze şi acesteia becul. 
Instalaţia electrică din dormitor era încă intactă şi Tim putu 
să se privească în oglindă. O bucăţică din lobul urechii 
lipsea, faţa îi era lovită şi avea o rană care sângera 
abundent la tâmpla stângă. Dar nu era periculoasă. 

O investigaţie rapidă îi ajută să afle cum ieşise individul 
din cameră şi ce drum luase. Fusese văzut când ieşea din 
dormitor: era un domn în haine de seară, purta cilindru şi 
un pardesiu uşor pe braţ. În timp ce cobora fără grabă 
treptele, îşi aprinsese o ţigară. Jos, nu-l mai văzuse nimeni. 

Un domn în frac şi purtând cilindru nu este deloc un lucru 
neobişnuit la „Carlton”, aşa că agresorului îi fusese cât se 
poate de uşor să treacă printre plantele exotice din hol, să 
iasă în stradă şi să se facă nevăzut. Un doctor veni şi-i 


bandajă rănile, recomandându-i să stea la pat, dar Tim era 
de altă părere. Îi telefonă lui Cowley acasă şi-i povesti ce i 
se întâmplase. 

— Mă aşteptam la asta, zise Cowley. Aţi procedat nesăbuit 
când aţi refuzat escorta. O să aveţi un... 

— Nu cred că mai e nevoie, răspunse Tim. Individul e, 
desigur, departe acum. 

— Nu fiţi chiar atât de sigur - îl avertiză Cowley. Individul 
ştie precis că încă sunteţi în viaţă şi asta este exact ceea ce 
el nu vrea nici în ruptul capului. 

Tim luă o cină frugală, îşi pregăti valiza, chemă un taxi şi 
ceru şoferului să-l ducă la gara Victoria. La Pall Mall, pe 
lângă taxi trecu o maşină mare. Şoferul acesteia, prin 
manevre iscusite, izbuti să-l oblige pe şoferul taxiului să 
frâneze. Taximetristul începu să înjure şi să blesteme de 
mama focului. În clipa aceea, conducătorul maşinii trase 
patru focuri de revolver, unul după altul, apoi ţâşni, înainte 
ca pietonii să-l poată împiedica, spre Buckingham Palace şi 
dispăru din vedere. 

Tim scăpase nevătămat, dar, totuşi, se întâmplase o 
nenorocire. Un motociclist, care venea în urma taxiului, 
fusese lovit de maşina agresorului şi acum zăcea fără 
cunoştinţă întins pe pavaj. Nu era grav rănit, dar 
motocicleta îi era făcută zob. Poliţiştii, care apărură ca din 
pământ, încercară să-l reţină pe Tim. În timp ce el 
parlamenta cu agenţii de circulaţie, un domn în civil se 
apropie şi-l chemă pe Tim de-o parte. 

— "Totul e-n ordine, căpitane Jordan. Sunt de la Scotland 
Yard, iar motociclistul care vă urmărea era şi el un om de-al 
nostru. Mr. Cowley a dat ordin strict să nu fiţi scăpat din 
ochi. De la „Carlton” la gară, drumul e supravegheat de cel 
puţin şase detectivi. 

Tim ajunse la peron cu zece minute înainte de plecarea 
trenului, în compartimentul special, unde se aflau numai el 
şi Cowley, îi povesti acestuia ultima lui aventură. 


— Amicul nostru nu e excesiv de deştept, zise Cowley, dar 
nu stă cu mâinile-n sân; sunt sigur că ne aşteaptă la 
Ostende, dacă nu chiar la Dover. 

Când, peste o oră şi jumătate, ajunseră în port, Cowley se 
întreţinu cu agentul de la Scotland Yard care supraveghea 
portul. Nici un individ care să corespundă semnalmentelor 
agresorului lui Tim nu urcase la bord. Cu toate astea, 
vaporul „Jean van Roebeck” fu scotocit de sus până jos, fapt 
ce stârni multe proteste şi bombăneli din partea pasagerilor 
care se şi retrăseseră în cabinele lor, doritori de linişte. 

— Trebuie să recunosc că a intrat frica-n mine, zise 
Cowley, după ce vaporul începu să brăzdeze valurile. 
Jordan, vă declar mincinos dacă susţineţi că nu vi s-a 
întâmplat la fel. 

— Dar de ce anume vă e frică? 

Cowley clătină nehotărât din cap. 

— Nu ştiu precis nici eu. Suntem la un pas de 
deznodământul dramei, iar omul pe care-l urmărim este în 
stare de orice. Nu-l doare nici în cot dacă îmi zboară 
creierii mie sau dumneavoastră. 

Tim se trezi în primele ore ale dimineţii şi ieşi pe punte. 
Cheiul era înţesat de agenţi secreţi belgieni şi şeful poliţiei 
îl salută călduros pe Cowley, cu care colaborase strâns de 
multe ori. 

— Nu există nimic misterios în sinuciderea asta - afirmă 
Poiccart. încă n-am aflat unde a locuit acest om la Ostende, 
dar, după părerea mea, trebuie să fi trăit multă vreme 
retras. În buzunarele lui am găsit un ziar belgian şi unul 
francez. 

— Acele ziare puteau fi cumpărate şi la Londra. Eu cred că 
ăsta nu-i decât un truc, prin care să fim induşi în eroare. 
Aveţi arma? 

— Da, e în biroul meu - zise belgianul. Am verificat-o şi am 
ajuns la concluzia că este într-adevăr revolverul cu care s-a 
sinucis. Lipseşte un singur glonte, deocamdată nu pot 
spune mai mult. Cadavrul e încă printre dune, aşa cum aţi 


dorit dumneavoastră. Câţiva poliţişti stau de pază şi 
veghează ca nimeni să nu se apropie. l-am luat doar 
amprentele digitale. Le puteţi vedea în biroul meu. 

— Am luat şi eu cu mine nişte amprente probabile. Le am 
în servietă. 

La comisariat, Cowley compară amprentele aduse de el cu 
cele ale sinucigaşului. Corespundeau întocmai, lucru de 
care-şi dădu seama şi Tim, care avea şi el destulă 
experienţă în acest domeniu. 

— Hm! începu Cowley. Totul e cât se poate de clar. Mă 
miră doar neghiobia tipului. Să nu fi auzit nimic despre 
amprentele digitale? Sau şi-a închipuit că ne poate duce de 
nas atât de uşor? 

— Cum, credeţi că nu-i vorba de o sinucidere? întrebă 
Poiccart curios. 

— Nu, e vorba de o crimă, dar individul n-a fost omorât în 
Belgia. Miss Grier l-a văzut acum câteva zile într-un garaj 
din Barnet. 

De cum se crăpă de ziuă se duseră cu toţii, în două maşini 
mari, la locul unde fusese descoperit cadavrul şi făcură 
investigaţii amănunțite. Cowley se uită îndelung la omul 
întins pe pământ. 

— Aşa a murit, deci, bietul nostru Johnny Time. Un hoţ de 
duzină, neînsemnat, care, din întâmplare, s-a pomenit 
amestecat într-o afacere în stil mare. S-a tras în el din 
imediată apropiere, probabil chiar din maşina în care a fost 
adus la casa Jenning. Apoi, a fost adus aici cu avionul, 
îmbrăcat în hainele lui Harry Stone. Amicul nostru trebuie 
să-şi fi dat multă osteneală ca să aranjeze astfel lucrurile. 
Totuşi, dintr-un punct de vedere, nu i-a fost chiar atât de 
greu, dat fiind că Johnny era de aceeaşi statură cu Harry. N- 
a fost descoperit avionul? îl întrebă el pe Poiccart. 

— Nu, nici urmă de avion. De vreo trei ore, patrulele 
noastre cercetează coasta. S-a auzit şi un zgomot de motor 
al unui avion zburând la înălţime. E posibil ca pilotul să fi 
aterizat. Dacă a aterizat pe țărm, nu mai putem, din păcate, 


să descoperim nici o urmă, căci era ora refluxului, iar acum 
fluxul a şters totul. Dar avionul auzit putea să fi aparţinut şi 
aeroportului german. Avioanele lor survolează adeseori 
coasta. 

Cowley comandase două camere la hotel. 

— Ei, zise el, şi acum ar fi cazul să ne ocupăm de Mrs. 
Daney. lare sunt curios să văd cum o să primească ştirea. 

Cowley avu mai multe convorbiri telefonice cu Scotland 
Yard-ul şi se întreţinu de câteva ori, îndelung, cu Poiccart. Il 
puse şi pe Tim la curent cu cele discutate şi-i atrase atenţia 
nu cumva să se ducă să facă cercetări printre dune 
neînsoţit de oamenii lui Poiccart. 

În timpul refluxului de după amiază dezlegară şi misterul 
avionului. Pescarii anunţară că văzuseră coada aparatului la 
o milă şi jumătate de coastă. În locul acela, ţărmul era 
aproape neted, iar adâncimea apei, în cursul refluxului, nu 
depăşea un metru, un metru şi jumătate. Trimiseră un şlep 
să aducă avionul la țărm, lucru ce se dovedi nici pe departe 
atât de greu cum îşi închipuiseră. Pescarii dădură şi ei o 
mână de ajutor. 

Aparatul era intact, în afară de o elice, care era ruptă. 
După urmele lăsate, se putu trage concluzia că fusese 
direcționat spre mare chiar dinspre dune. 

Tim cercetă interiorul aparatului şi descoperi, sub unul din 
scaune, o mică geantă de piele. Îi sparse închizătoarea şi 
dădu cu ochii de mai multe obiecte de toaletă. Toate erau 
suflate în aur şi purtau o monogramă. 

— Gentuţa e a lui Mrs. Daney - zise Cowley. Înseamnă că şi 
ea poate să piloteze un avion şi că amândoi sunt aici. 

Semnalmentele celor doi au fost transmise telegrafic 
tuturor posturilor de poliţie din Belgia. Fără îndoială că se 
aflau pe undeva prin apropiere. Bărbatul era cel puţin un 
triplu asasin, iar femeia, complicea lui. Se transmise o 
descriere a lor la toate hotelurile. 

— E totuşi posibil să fi izbutit să fugă în Olanda, îşi dădu cu 
părerea Cowley. Cu o maşină, nu e greu să treci graniţa, 


dar am eu intuiţia că sunt pe-aici, pe-aproape. Nu pot pleca 
decât cu trenul sau cu maşina şi, deocamdată, sunt nevoiţi 
să stea pe loc. Probabil că sunt chiar în Ostende. 

Din Knocke, portul de la graniţă, se anunţă că nici o 
maşină nu trecuse în Olanda, în afară de un automobil al 
cărui număr de înmatriculare era bine cunoscut de 
grăniceri, căci făcea zilnic cursa între o ţară şi alta. Dinspre 
graniţa cu Franţa veni un răspuns identic. De la Brugge, la 
fel. De la Bruxelles era mai greu să obţină un răspuns 
imediat, căci oraşul era mare şi poliţia nu-şi putea duce atât 
de repede la bun sfârşit cercetările. 

— O să trebuiască să mai rămân o zi aici, zise Cowley. Am 
şi cerut telegrafic documentele de extrădare; o să-mi 
parvină, desigur, în cursul după-amiezei. 

Înainte de cină, Tim mai făcu o plimbare printre dune. Ba 
se înfuria, ba îi venea să râdă de faptul că o droaie de 
detectivi se ţineau pe urmele lui. Se vedea de departe că 
aceştia sunt agenţi de poliţie, aşa că locuitorii cumsecade ai 
oraşului puteau să-şi închipuie că Tim e un răufăcător 
căruia i s-a îngăduit o plimbare. 

Luă cina cu Cowley şi Poiccart la hotelul unde locuiau. 
Sezonul turistic încă nu se inaugurase. Numai două dintre 
multele hoteluri funcționau, astfel că investigaţiile la 
Ostende erau mult mai uşoare decât în alte părţi. 

Numai că, în afară de hoteluri, mai era şi un mare număr 
de pensiuni. Proprietarii acestora erau obligaţi prin lege să 
ţină o evidenţă strictă a străinilor pe care-i adăposteau, dar 
adesea uitau s-o facă. Ar fi fost posibil ca, la cererea 
fugarilor, să nu-i înregistreze. Noaptea, pe la ora 
unsprezece, cei doi şefi de poliţie se retraseră. 

Tim tocmai scria o scrisoare în camera lui. Hotelul era 
adâncit într-o linişte totală. Nu se auzea decât murmurul 
lent şi adormitor al brizanţilor. Începuse fluxul şi valurile se 
rostogoleau domoale şi înspumate spre țărm. 

Camera lui Tim era situată chiar lângă sufragerie. Scrisese 
scrisoarea pe jumătate, când urechea lui percepu un 


zgomot uşor. Sări imediat în picioare şi ciuli urechile. 

Auzi iarăşi zgomotul; era un scârţâit stins al duşumelei, ca 
şi cum cineva ar fi umblat pe vârfurile picioarelor. Se 
apropie neauzit de uşă şi stinse lumina. Cu revolverul în 
dreapta şi cu lanterna în stânga, deschise apoi brusc uşa şi 
aprinse lanterna. 

— Mâinile sus! strigă el cu respiraţia gâtuită de încordare. 

În primul moment, nu recunoscu silueta în salopetă de 
mecanic sprijinită de uşă. 

— Ia-o mai încet, căpitane, auzi el o voce şoptită. Am auzit 
că geanta mea de piele e la dumneata. Am venit doar s-o 
iau. 

— Stinge lanterna aia blestemată! continuă ea. Mă 
orbeşte. 

— Îmi pare rău, zise Tim ironic şi se dădu cu un pas înapoi. 
Ea îl urmă în salon. 

— Poţi să aprinzi lumina, dar dacă încerci să fugi, nu 
garantez nimic. 

— Ei, nu-ţi face griji degeaba! 

Femeia se îndreptă cât se poate de liniştită spre 
comutator, aprinse lumina, se apropie de masă şi luă loc pe 
scaun. Era îngrozitor de palidă şi avea cearcăne mari. Chiar 
dacă mai izbutea să-şi păstreze ţinuta impunătoare 
dintotdeauna, Tim îşi dădu seama că era foarte agitată şi cu 
nervii la pământ. 

— Eşti bun să-mi oferi o ţigară? N-am ţigări la mine. 
Geanta mea de piele cu obiectele de toaletă suflate în aur e 
aici? întrebă ea când Tim îi întinse tabachera. 

— Am lăsat-o în păstrare la patronul hotelului, îi răspunse 
el. Probabil că a încuiat-o în seif. Pe unde ai venit aici? 

— Pe fereastră - răspunse ea indiferentă. Dumneata aiun 
balcon - şi camera de deasupra, la fel. În plus, lângă balcon 
e un stâlp metalic, de care e agăţat un felinar, aşa că mi-a 
fost cât se poate de uşor să cobor. Pe vremuri, când Lew se 
mulțumea cu mai puţin, obişnuiam să-l ajut. 

— Cum de-ai putut să-i ocoleşti pe agenţii de poliţie? 


Ea îl privi cu dispreţ. 

— Hai, căpitane, nu mă face să râd. Să mă prindă pe mine 
răcanii ăia nenorociţi? Am stat tot timpul aici, în hotel. [i se 
pare de necrezut, nu? Aţi scotocit toate hotelurile din jur, 
numai pe acesta nu. 

— Şi ce face prietenul dumitale? 

Ea nu răspunse imediat. Privea peste capul lui, spre 
perete. 

— Am fost buni prieteni ani îndelungaţi. Lew nu era omul 
cel mai perfect, dar avea părţile lui bune. De multe ori s-a 
dovedit cât se poate de mărinimos cu mine. O să-ţi vină 
greu să crezi, dar o vreme am fost îndrăgostită de el până 
peste urechi. Îmi dai un chibrit? 

Tim aprinse un chibrit şi i-l întinse. Observă că mâinile ei 
tremurau. Ea continuă: 

— Sună romantic, nu? Dar zău că-l respectam. Ne certam 
noi mereu, e lucru firesc, dar, până la urmă, totul se sfârşea 
cu bine. Totdeauna a fost foarte generos cu mine. 

— Cu alte cuvinte, l-ai iubit, zise 'Tim când ea îşi termină 
fraza. 

— Da, pot să spun că da. Nu mi-am dat seama cât de mult 
ţineam la el, până când... dar să lăsăm asta pentru moment. 

— De ce nu ne-au spus angajaţii de la hotel că eşti aici? Te- 
ai înţeles cu ei? 

Ea clătină din cap. 

— Nici gând. Stau aici de mai bine de două săptămâni. 
Între timp, am dat câte o fugă la Paris şi la Bruxelles, dar 
mi-am păstrat camera. Aşa se face că n-am fost înregistrată 
ca nou-venită. Vorbesc perfect franceza şi toată lumea 
crede că sunt franţuzoaică get-beget. 

Câteva clipe fumă în tăcere. Tim aruncă o privire spre 
telefon şi ea îi ghici gândurile: 

— Încă nu-i cazul să-l suni pe Cowley. Mai lasă-mi timp să 
mă liniştesc puţin. 

Urmă un răstimp mai lung de tăcere. 

— Cine e omul dintre dune? întrebă ea. 


— Îl cheamă Johnny Time, răspunse Tim. 

Ea clătină din cap. 

— Mi-am închipuit eu. E ăla care a falsificat nişte cecuri, 
nu-i aşa? 

— Exact. 

— A scris două scrisori plăcute, de dragoste. 

Se întrerupse brusc şi răsuflă adânc, apoi continuă: 

— Şi alea erau false, ca şi cum le-ar fi scris Lew. Abia de 
câteva ore mi-am dat seama de asta. Bineînţeles că eu am 
crezut că le scrisese chiar Lew. Azi dimineaţă, când am citit 
ziarele, m-am lămurit însă pe deplin. El nu ştia că am făcut 
asta. Ciudat este că el face nişte greşeli - pe care Lew nu le- 
ar fi făcut niciodată. Dar asta numai fiindcă bea prea mult. 

— Cum? Bea? 

— Vreau să spun că a băut - îl corectă ea şi scutură 
scrumul ţigării. lar când nu poate dormi, ia veronal... în 
doze exagerate. l-am spus că asta o să-i vină de hac - şi 
chiar aşa s-a şi întâmplat. Totuşi, în felul ăsta, m-a scutit de 
o groază de neplăceri. 

Tim se ridică pe jumătate din scaun. 

— Nu te ambala, continuă ea. Voiam să-l împuşc azi 
dimineaţă, după ce am citit ziarele, şi cu intenţia asta am 
intrat în camera lui. Dar nu mai era nevoie. 

— Unde este acum? întrebă Tim şi întinse mâna spre 
telefon. 

— Dacă-l suni acum pe Cowley, nu-ţi mai spun nimic. Sunt 
cu nervii la pământ. Pentru moment, nu pot să-l văd pe 
Cowley. Cât despre dumneata, ştii bine că-mi placi, Tim 
Jordan. Mai dă-mi, te rog, o ţigară. 

Îi oferi o ţigară şi un foc. 

— Ei, acum mă simt iar ceva mai bine. Ştii, nu pot fără 
ţigări. Gata, sunt hotărâtă să-ţi spun totul. Habar n-aveam 
că Daney e mort, dar acum bănuiesc cum s-au petrecut 
lucrurile. Daney se temuse totdeauna puţin de Harry. O 
dată sau de două ori, Lew îl cam trăsese de urechi. Ştia şi 
că Harry era la Londra. Harry îi găsise adresa şi-l sunase la 


telefon. Ce s-a întâmplat mai târziu, pot doar să ghicesc, 
dar sunt sigură că nu mă-nşel. La Hampstead, Lew l-a luat 
pe Harry în maşina lui şi sunt sigură că voia să-l împuşte, 
dar Harry a fost mai iute de mână. 

Făcu o pauză şi-şi înghiţi saliva. Tim văzu că se străduia să- 
şi oprească lacrimile. 

— Nu ştiu ce anume i-a spus Lew, dar probabil că i-a 
destăinuit secretul de la Clench House şi unde ascunsese 
banii. Obişnuia să se joace astfel cu victimele lui, înainte de 
a le lichida. O făcuse de mai multe ori, dar de data asta 
Harry i-a luat-o înainte şi a tras primul. Am pus lucrurile 
cap la cap azi, după ce am citit ziarele de dimineaţă şi am 
aflat cum a fost pescuit Lew din lacul acela. După ce l-a 
omorât pe Lew, Harry s-a îndreptat spre Scoţia, ca să ia 
banii. Cunoştea secretele cavoului de familie şi ale rotondei 
de sub garaj. Aflase de toate astea din hârtiile lui Lew - sunt 
sigură că i-a întors buzunarele pe dos înainte de a-l arunca 
în lac. E clar că i-a căzut în mână carneţelul în care Lew îşi 
notase amănuntele despre toate ascunzătorile pe care le 
avea. Ştia foarte bine cum se poate ajunge la rotondă. 

Lew nu se despărţea niciodată de acest carneţel. l-am 
atras de mai multe ori atenţia că e periculos. Şi în ce mă 
priveşte pe mine, Lew îşi notase totul, aşa că lui Harry nu i- 
a fost deloc greu să mă găsească la Severn. O săptămână în 
şir, ne-am certat în draci, până când mi-a dat o scrisoare din 
partea lui Lew. Îmi scria să fac tot ce-mi cere Harry. Am fost 
atât de tâmpită, încât am crezut că scrisoarea e autentică. 
Credeam că Lew voia să stea câtva timp retras şi că Harry 
acţiona în numele lui. A trecut însă destulă vreme până m- 
am acomodat cu Harry - şi cred că mi-ar fi tras un glonte-n 
cap dacă... dacă nu mă iubea. 

Zâmbi istovită. 

— Şi unde e Harry acum? întrebă Tim. 

— O să-ţi spun mai târziu. Azi dimineaţă, am intrat în 
camera lui, cu un revolver în mână. Era încă în pat. Voiam 


să-l împuşc, dar veronalul mi-o luase înainte. Ţi-a mai rămas 
ceva neclar? 

— Ştiai ceva despre asasinarea lui Johnny Time? 

— Nu. Şi nici despre faptul că tânărul Awkwright a fost 
împuşcat. Eram deja plecată. Harry nu putea întreprinde 
nimic cu banii germani. Oricum, luase hotărârea să-mi lase 
mie tot ce poseda. Ştia că, mai curând sau mai târziu, 
alcoolul o să-i vină de hac. Urma să devin moştenitoarea lui. 
Nu ştiam cum anume voia să schimbe banii. Nu credeam 
nici că era în stare să-l ucidă cu sânge rece pe nenorocitul 
ăla de Johnny, dar a făcut-o. L-am întrebat după aceea. Pe 
tânărul Awkwright l-a omorât pentru că făcea prea mare 
tămbălău. Dar testamentul este cât se poate de autentic - e 
scris chiar de mâna lui. Pot dovedi asta foarte uşor. 

Tim ridică receptorul. De data asta, ea nu protestă. 
Continuă doar să tragă mai repede din ţigară, privind 
distrată covorul. 

— Harry a avut parte de un sfârşit cât de poate de banal, 
zise ea când Tim puse receptorul în furcă. Îl găseşti în una 
dintre camerele servitorilor, la mansardă. Şi el vorbea 
curgător franceza. Am fost de mai multe ori împreună aici, 
la hotel. 'Toţi credeau că este şoferul şi curierul meu. 

— Deci Harry a murit... 

Ea încuviinţă din cap. 

— Dumneata ştiai, fireşte, cine e. L-ai recunoscut când 
juca rolul lui Daney - cel puţin aşa bănuiesc. locmai de 
aceea voia să te lichideze cu orice preţ, înainte ca 
dumneata să-l înhaţi. Am părăsit Anglia la câteva ore după 
plecarea dumitale spre Ostende. Îşi construise un aeroport 
personal. În Africa, lucrase cu piloţii. Lew şi cu mine aveam, 
de asemenea, fiecare avionul lui şi amândoi aveam brevet 
de pilot. A fost o mare surpriză pentru Harry, când a aflat 
asta din hârtiile lui Lew. Cunoştea acum toate secretele lui 
Lew, dar nu ştia de unde să înceapă. Despre existenţa lui 
Stocker n-a avut habar până în clipa când a ajuns la Clench 
House şi a dat acolo deel. 


În clipa aceea intră Cowley. O conduseră amândoi la postul 
de poliţie unde i se citi mandatul de arestare. O interogară 
toată noaptea şi toată ziua următoare, dar rămase ferm la 
primele ei declaraţii. 

Harry era într-adevăr mort - şi datorită unui accident 
neprevăzut. A fost găsit farmacistul de la care cumpărase 
veronal şi s-au produs probe de netăgăduit că îngurgitase 
cantităţi exagerate de alcool. 

— Nu ştiu sub ce motiv i-am putea intenta un proces 
acestei femei, zise Cowley. Nu se încadrează nici în legile 
belgiene, nici în cele engleze. A fost, desigur, complicea lui 
Lew şi a lui Harry, dar, până la un anumit punct, poate 
dovedi că a acţionat silită de ei. Şi, pe deasupra, zău că-mi 
pare rău de ea. 

— Cum?! se miră Tim. Vă pare rău pentru ea? Oare nu ştiţi 
că Harry i-a lăsat o moştenire formidabilă - aproximativ o 
jumătate de milion de lire sterline? Desigur că întocmise 
testamentul doar cu gândul de a duce poliţia de nas, dar 
documentele sunt valabile - şi ea este moştenitoarea lui. 

Tim Jordan luă primul avion spre Anglia. Se întorcea la 
Mary Grier a lui. 


SFÂRŞIT