Edgar Wallace — Secretul cheii de argint

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


SECRETUL CHEII DE 
ARGINI 


CAPITOLUL 1. 

Toţi erau implicaţi în această afacere: 

Dick Allenby, inventator şi moştenitor de drept, Jerry 
Dornford, filfizon şi mână spartă, Mike Hennessey, 
aventurier din lumea teatrului, Mary Lane, actriţă de mâna 
a doua; Leo Moran, bancher şi jucător la bursă; Horace 'Tom 
Tickler (care vai de el), era vârât până-n gât deşi habar n- 
avea. 

Domnul Washington Wirth, care dădea petreceri şi îi 
plăcea să fie linguşit; bătrânul Hervey Lyne şi răbdătorul 
Binny, care îi împingea scaunul pe rotile, îi pregătea micul 
dejun, îi ţinea corespondenţa, şi... Surefoot Smith. 

lată însă că într-o zi, Binny, pasionat cititor al ziarelor care 
dezvăluiau cele mai odioase crime, se trezi în centrul 
atenţiei a milioane de cititori - frumoasă experienţă, n-am 
ce zice. 

Petrecerile domnului Washington Wirth erau cât se poate 
de exclusiviste. Invitaţii erau aleşi cu grijă şi nu ar fi 
îndrăznit în nici un caz să strecoare vreun intrus, ei erau, 
după cum îi numise Mary Lane „o ciudată aventură”. 

În ceea ce-o priveşte, reuşise să se infiltreze datorită 
robustului şi melancolicului Mike, pe care, de ce să n-o 
recunoaştem, îl cam plăcea. Oamenii îi ziceau „bietul Mike”, 
din cauza repetatelor sale falimente, dar această poreclă nu 
i se potrivea. Îl găsise între timp pe bogatul domn 
Washington Wirth, iubitor de teatru şi mână de aur pentru 
artişti. 


Acesta era însă şi un om foarte misterios. Despre el se ştia 
că locuieşte în Midlands şi învârte afaceri în industrie. La 
Londra, adresa lui oficială era hotelul Kellner, dar nu 
dormise niciodată acolo. Secretara lui era permanent în 
legătură cu acest hotel şi-i rezerva telefonic apartamentul 
regal pentru o anumită zi, dar în seara acelei zile, când 
masa era pusă pentru douăzeci-treizeci de persoane, iar 
orchestra închiriată îşi acorda instrumentele, îşi făcu 
apariţia însuşi Washington Wirth, om îndesat, cu păr ca de 
cânepă şi ochelari cu rame groase. Răutăcioşii spuneau că 
poartă perucă, dar nimeni nu ştia care este adevărul. 

Costumele îi veneau ca turnate şi nu se despărţea 
niciodată de mănuşile sale albe, din piele de vițel. Avea o 
voce de tenor, obişnuia să bată milităreşte din călcâie şi 
săruta mâinile doamnelor, obicei pe de-a-ntregul european. 

Oaspeţii săi erau aleşi pe sprânceană. Selecţiona - sau, 
mai bine zis, Mike o făcea pentru el - doar trepăduşii 
universului teatral: coriste, actriţe din roluri secundare, 
una sau două cântărețe obscure. 

Odată, Mike îi sugerase o petrecere mai deosebită, dar 
domnul Wirth nici nu voise să audă: 

— N-am nevoie de complicaţii! - a spus el. 

Îi plăcea să fie adulat şi nu ducea niciodată lipsă de asta. 
Cheltuia cu dezinvoltură şi făcea cadouri foarte costisitoare. 
În schimb, sărăntocii luaţi sub aripa lui ocrotitoare îl 
copleşeau cu complimente. 

Nu puteai da buzna la petrecerile domnului Washington 
Wirth; invitaţiile erau distribuite sub forma unei mici 
cocarde, de genul celei purtate de doamnele din loja regală, 
la Ascot, pe care era înscris numele persoanei invitate. În 
acest fel, domnul Washington Wirth împuşca doi iepuri 
dintr-un foc: pe de-o parte evita prezenţa unor oaspeţi 
nepoftiţi, iar, pe de altă parte, citind numele de pe cocarde, 
se putea adresa fiecărui invitat. 

Mary Lane era perfect conştientă că nu fusese invitată 
pentru că ar fi avut nişte calităţi deosebite, ci dimpotrivă. 


— Presupun că dacă aş fi fost cu adevărat o persoană 
importantă, nu aş mai fi fost invitată - spunea ea. 

Mike zâmbi cu indulgență: 

— Dar tu eşti importantă, Mary, eşti cea mai importantă 
persoană de aici, draga mea. Domnul Wirth a ţinut cu tot 
dinadinsul să te cunoască. 

— Şi totuşi, care-i treaba cu acest om, până la urmă? 

Mike dădu din cap. 

— Este putred de bogat şi atâta tot! spuse el. 

Ea izbucni în râs. Mary Lane era deosebit de atrăgătoare 
când râdea. Îşi dădu seama că Washington Wirth, în 
aparenţă preocupat de grațiile a două blonde, o privea cu 
coada ochiului. 

— Dă multe petreceri, nu-i aşa? - întrebă fata. Domnul 
Allenby mi-a spus astăzi că acestea sunt de fapt ocazii 
prielnice pentru afaceri. Oricum cred că este plin de bani, 
fiindcă altfel nu şi-ar fi permis să ne finanţeze piesa. Serios, 
Mike, cred că pierdem foarte mult cu spectacolul de la 
Sheridan. 

Mike Hennessey îşi scoase trabucul din gură şi se uită 
gânditor la scrumul cenuşiu. 

— Nu pierd nimic, nici o grijă! - zise el. 

Apoi, o întrebă deodată: 

— Eşti cumva prietenă cu bătrânul Hervey Lyne? 

— Nici gând, este tutorele meu şi atât, dar de ce m-ai 
întrebat? 

Orchestra ataca un vals. Domnul Wirth se învârtea 
neîndemânatic, valsând la distanţă de un cot de o doamnă 
de la Jollity, care era în mod evident obişnuită să fie ţinută 
mai strâns. 

— Credeam, că eşti şi tu implicată - spuse el. Dă bani cu 
camătă, asta trebuie să fie. Hm, deci aşa s-a îmbogăţit. 
Domnul Allenby este rudă cu el? 

Pusese întrebarea cu oarecare siguranţă, ceea ce o făcu 
pe fată să roşească. 


— Da, este nepotul luirăspunse ea puţin descumpănită. 
Dar de ce te interesează? 

Mike aruncă o privire către perechile de pe ringul de 
dans. 

— Încearcă să dea impresia că se distrează de minune - 
observă el cu un zâmbet cinic. Toţi vor pleca cu buzunarele 
pline! O să-ţi iei şi tu partea ta! 

— Dar da ce te preocupă domnul Lyne? - insistă fata. 

— Mă întrebam cât de bine îl cunoşti pe bătrân. Să ştii că 
nu mi-a împrumutat niciodată bani. Cere garanţii solide, iar 
eu nu le-am avut niciodată. Doar ştii că bancherul lui este 
Moran. 

Mike era un om de o sinceritate dezarmantă, iar vorbele 
sale oglindeau întotdeauna exact ce gândea. Chicoti pe 
înfundate: 

— Ştii că-i bună gluma, Ha, ha, ha, Moran bancherul casei! 
Tu nu-ţi dai seama care-i poanta, dar eu ştiu prea bine. 

Mary îl cunoştea din vedere pe Leo Moran. Acesta era pe 
cale să se împrietenească cu Dick Allenby şi venea des pe la 
teatru, deşi nu intra niciodată în culise. 

Însă, când Mike vorbea în doi peri, era inutil să încerci să 
scoţi ceva de la el, aşa că începu să se uite neliniştită la 
ceas. 

— Crezi că o să se supere dacă plec mai devreme? Am 
promis că trec pe la club. 

EI îi făcu semn că nu, o luă politicos de braţ şi o conduse 
către domnul Wirth, aflat în compania a trei fete drăguţe 
care încercau să-i ghicească vârsta. 

— Mă scuzaţi, domnule Wirth, micuța mea prietenă 
trebuie să plece - spuse el - Are repetiţie mâine dimineaţă. 

— Nici o problemă! - răspunse gazda. 

Când zâmbea, etala o pereche strălucitoare de dinţi falşi. 

— vă înţeleg perfect, domnişoară Lane şi vă rog sa mai 
poftiţi. Vă aştept peste trei săptămâni, când mă întorc din 
străinătate - îi zise acesta, întinzându-i o mână moale, 
lipsită de viaţă. 


Apoi Mike o conduse către ieşire şi-i ţinu haina: 

— Nici eu nu stau mai mult de o oră! Domnul Smith pleacă 
întotdeauna după ora unu noaptea. Apropo, o să-ţi aduc 
cadoul la teatru. 

Era foarte încântată de Mike; de fapt, toată lumea îl 
îndrăgea. Nu era în toată Londra actor sau actriţă care să 
nu fi acceptat să fie plătit de Mike cu jumătate de salariu. 
La nevoie, putea să plângă foarte convingător, când era 
falit, iar asta se întâmpla mai întotdeauna. În orice caz, se 
văicărea de-ţi rupea inima, ori de câte ori dădea peste o 
persoană dură, hotărâtă să-şi recupereze banii de la el. 

— Nu ştiu ce se întâmplase cu piesa noastră, spuse el în 
timp ce se îndreptau către ascensor. Poate că nu-i bun titlul 
ăsta - „Stâncile destinului” - oricum, habar n-am ce 
înseamnă; am văzut-o de o mie de ori până acum şi tot n-am 
înţeles despre ce este vorba. 

Fata se opri în loc, uimită şi enervată în acelaşi timp: 

— Păi, bine, dar chiar tu ai ales-o! 

— Ba nu, ela făcut-o - protestă Mike - arătând cu degetul 
spre apartamentul domnului Wirth. Mi-a spus că ori de câte 
ori o citeşte devine parcă mai credincios. În ceea ce mă 
priveşte pe mine nu m-a făcut să trec mai des pe la 
sinagogă! 

O urmări cu privirea pe Mary în timp ce se îndepărta cu 
mersul ei legănat. Ţinea la ea pentru că era o fată cu 
picioarele pe pământ, lucru rar întâlnit în zilele astea. 
Prima oară când o invitase să ia masa în oraş, îi sugerase 
câteva metode rapide prin care o tânără actriţă putea 
deveni cap de afiş, iar ea îi răspunsese foarte înţelept, fără 
a-i răni însă orgoliul - şi să nu uităm că un omcuo 
înfăţişare ca a sa, nu duce lipsă de aşa ceva. Din acel 
moment a luat-o sub aripa lui ocrotitoare, deşi avea destule 
admiratoare. 

Totuşi, dintre toate femeile pe care le iubea, pe ea o 
îndrăgea cel mai mult. Reveni în atmosfera agitată a sălii, în 
timp ce domnul Wirth împărțea cadourile. 


Era mult mai vesel ca de obicei, nu băuse niciodată prea 
mult, dar în seara aceasta se cam întrecuse cu gluma. 
Promisese că o să bea singur o sticlă de şampanie dacă o să 
reuşească cineva să-i ghicească vârsta. Şi iată că una dintre 
cele trei fete îi spusese că are 32 de ani, iar el se declarase 
mulţumit. 

— Sfinte Sisoie! - se minună Mike când auzi asta. 

De îndată ce domnul Wirth fu disponibil, Mike îl luă de-o 
parte: 

— Nu credeţi că ar fi timpul să plecăm acasă? 

Acesta însă îi zâmbi prosteşte şi îi răspunse plin de vervă, 
împleticindu-se la vorbă: 

— La... Lasă scumpule, dra... gule! M... ai sunt în stare să 
conduc până la Coventy! 

Cu siguranţă acesta nu era domnul Wirth pe care îl 
cunoscuse. Mike Hennessey intră în panică. Simţea că este 
cât pe ce să piardă o mare avere. Era ca şi când ar fi scăpat 
din mână cloşca cu puii de aur. 

— Aveţi nevoie de ceva răcoritor! - îi spuse el agitat. Vă 
rog să mă aşteptaţi o clipă! 

Alergă ca un apucat, îl zări pe şeful de sală şi se întoarse 
imediat cu o sticluţă albastră. Puse o linguriţă cu pilule albe 
într-un pahar de vin şi-l umplu cu apă, iar apoi îl înmână 
gazdei. 

— Beţi, vă rog, îi spuse cât se poate de hotărât. 

Domnul Wirth îl ascultă fără să crâcnească şi sorbi paharul 
pe nerăsuflate, de-abia trăgându-şi sufletul printre 
înghiţituri. 

Între timp plecaseră toţi invitaţii. 

— Vă simţiţi bine? - îl întrebă nerăbdător Mike. 

— Da, da, e-n regulă! - îi replică sec celălalt. 

Acum părea destul de sobru. Oricum Mike se simţea 
înşelat în aşteptări. Nu-şi condusese prietenul la maşină 
pentru că era contrar uzanțelor din lumea bună. Domnul 
Wirth, înfăşurat în palton, cu gulerul ridicat şi jobenul pe-o 


sprânceană se îndreptă către garajul hotelului şi..., când să 
intre în maşină se auzi strigat dc paznic: 

— Domnule, domnule, aş vrea să vă spun ceva! 

Domnul Wirth îl privi ca prin ceaţă, se sui la volan şi porni 
motorul. 

— Dar, domnule, domnule, aş vrea să... 

Maşina demară în trombă, trântindu-l în patru labe pe 
bietul paznic. Acesta însă, se ridică cu repeziciune şi o luă la 
fugă după maşină, spre hazul tuturor mecanicilor din garaj; 
atât maşina cât şi urmăritorul ei se pierdură în întuneric. 

CAPITOLUL II. 

Pe strada Oxford îi pierdu urma şi o porni dezamăgit 
înapoi. Dorul de casă cuibărit pe neaşteptate în sufletul său 
îl făcu să se îndrepte către Regent Park. Naylors Crescent 
era o străduţă laterală care pornea dinspre periferie. Era 
foarte liniştită, cu case mici, dar arătoase, cufundate acum 
în beznă. 

Domnul Tickler, căci acesta îi era numele, se opri în faţa 
casei de la numărul 17 şi se uită pe fereastră. Jaluzelele 
erau trase, iar clădirea părea pustie. 

Stătu cu mâinile vârâte în buzunar, uitându-se fix la uşa 
verde, care îi era atât de familiară, la cele trei trepte roase 
care duceau la subsol şi la şina de cale ferată pe care zidarii 
o fixaseră în perete pentru a uşura coborârea scaunului pe 
rotile. 

Înăuntru se aflau bogății imense, incalculabile, şi... un 
bătrân cu un picior în groapă. Afară domneau sărăcia şi 
remuşcările, amintiri ale zilelor negre, petrecute în 
închisoarea Pentonville. Bătrânul Lyne locuia la primul etaj. 
Patul lui se afla între aceste două ferestre. Dincolo de 
geamul îngust se afla biroul la care stătea în timpul zilei. În 
perete era un safe plin de hârtii vechi fără valoare. Lyne nu- 
şi ţinea banii în casă şi făcea tot ce putea ca toată lumea să 
ştie acest lucru. Au existat însă şi doi-trei hoţi care şi-au dat 
silinţa să-l contrazică, dar care au cules praful după tobă, 
aşa cum era de aşteptat. 


Acolo se afla bătrânul şobolan, lăfăindu-se în lux şi bogății, 
tolănit pe perne de puf, cu feţe de mătase brodate, special 
comandate pentru el, iar el, Horace Tom Tickler stătea de 
cealaltă parte a zidurilor, fără nici un ban în buzunar. 

Dar, cine ştie, poate că nici nu era acasă?! De fapt aşa 
obişnuia. Era plecat când toată lumea îl credea în casă şi 
dimpotrivă stătea înăuntru când toţi bănuiau că-i plecat. 

Se plimbă în sus şi-n jos de-a lungul străzii timp de 
aproape o oră, gândindu-se la diverse posibilităţi, 
majoritatea impracticabile, după care o luă înapoi, către 
străzile luminoase, cu cafenele şi baruri. Traversă drumul 
către grajduri pentru a ajunge la Portland, fără să 
bănuiască peste ce o să dea. 

Un poliţist care trecea pe lângă grajdurile Baynes auzi 
deodată un om cântând. Se părea, dacă nu cumva îl înşela 
auzul, că tipul era cam cherchelit, iar vocea sa venea dintr- 
un apartament, unul din cele multe, situate deasupra 
garajelor, aliniate de-o parte şi de alta a grajdurilor. Era o 
vreme când aici nu locuiau decât birjari şi şoferi, dar, iată 
că boemii şi aristocrații invadaseră aceste locuinţe umile 
din West End, iar acum, mai mult de jumătate din locatarii 
grajdurilor Baynes erau oameni care-şi puneau ţinuta de 
seară pentru cină şi se întorceau de la petreceri şi baruri de 
noapte cu braţele pline de atenţii, dintre care unele 
produceau zgomote ciudate şi îngrijorătoare. 

Vocea pe care o auzise nu era decât lălăitul unui beţiv. 
Polițistul nu i-ar fi dat importanţă dacă n-ar fi zărit o 
mogâldeaţă proptită lângă uşa îngustă care ducea la micul 
apartament de la etaj. Îl lumină cu lanterna şi îşi dădu 
seama că nu merită nici o atenţie. Domnul era, după cum 
avea să-i spună mai târziu polițistul superiorului său, o 
persoană de care nu ţi-ai fi amintit cu plăcere. 

Era roşu la faţă, nebărbierit şi respingător. Gulerul fusese 
probabil alb cu o săptămână în urmă, nu purta cravată iar 
lenjeria sa era infectă, chiar şi la lumina slabă a lămpii. 


— Îl auzi, ai?... - spuse el, arătând cu capul în sus şi 
rânjind. 

— E pentru prima oară când i se întâmplă aşa ceva. E pilit! 
Ce gogoman!... Să se cherchelească în halul ăsta... Mi-a 
scăpat în seara asta şi nici nu m-aş fi gândit să-l urmăresc, 
numai că de... am avut noroc... L-am auzit din întâmplare... 
Ha, ha... E pilit, ce mai! 

— Cred că nici tu nu eşti mai breaz! - îi spuse polițistul pe 
un ton tăâios. 

— Aş! N-am băut decât trei păhărele de whisky şi o halbă 
de bere. Ce, un om în toată firea se îmbată din atât? 

Vocea de la etaj nu se mai auzea decât înfundat. În partea 
cealaltă a grajdurilor, un cal tropăia enervat, în boxa sa. 

— 'Ţi-e prieten? 

Mogâldeaţa dădu din cap. 

— Nu ştiu! Poate! Asta vreau şi eu să aflu... să văd dacă se 
comportă prietenos sau nu... 

Polițistul dădu dispreţuitor din mână. 

— Hai, cară-te! Doar n-o să te las să hoinăreşti pe aici. Dar, 
ia stai, mi se pare că te cunosc! Nu cumva te-am văzut la 
secţia de poliţie din Clerkenwell? 

Ofiţerul se mândrea cu memoria sa pentru figuri. Deviza 
sa era: „Nu ţin minte lucruri, dar nu uit niciodată feţele 
oamenilor”. Îşi închipuia că este unic şi că remarca sa este 
originală fără să ştie că era unul din cele patruzeci de 
milioane de cetăţeni care n-avea memorie pentru nume şi 
figuri. 

Omul se ridică şi căzu lângă poliţist. 

— Aşa este! Mersul îi era nesigur. Am luat nouă luni 
pentru excrocherie. 

Într-adevăr fusese condamnat pentru o delapidare 
măruntă şi a stat în închisoare timp de-o lună, dar hoţii au şi 
ei mândria lor. 

Oare un om condamnat pentru excrocherie putea fi 
arestat conform codului penal, numai pentru că stătea în 
uşa unui apartament de lângă grajduri? Aceasta era 


problema care-l frământa pe poliţai. Se uită în jur, sperând 
să-l vadă pe şoferul său, dar nu era nici urmă de acesta. 
Deodată, îi veni o idee. 

— Ce-ai în buzunare? 

Mogâldeaţa ridică mâinile în sus. 

— Hai, caută-mă! N-ai dreptul s-o faci, dar dă-i drumul! 

Altă belea pe capul poliţistului care era tânăr şi nu prea 
ştia ce avea dreptul să facă şi ce nu. 

— Hai, şterge-o şi să nu te mai văd pe aici! - îi ordonă el. 

Dacă omul ar protesta sau ar refuza, l-ar putea aresta 
pentru „împotrivire” sau „ultragiu”, însă acesta se supuse 
imediat. 

— Bine, bine! - spuse el şi o luă din loc. 

Era două fără un sfert dimineaţa. Jandarmul se îndrepta 
către locul de întâlnire cu şeful său. În ceea ce-l priveşte pe 
domnul Tickler, acesta se târî către Portland, oprindu-se în 
dreptul fiecărei case, doar, doar o găsi un muc de ţigară 
aruncat de vreun trecător. 

Ce grozav ar fi dacă şi-ar putea vinde informaţia exact cui 
îi era de folos... sau... l-ar putea şantaja pe cântăreţul 
chefliu. Aşa ai putea să storci bani serioşi - dacă ai de unde. 
Se opri la o dugheană din Oxford Circus şi bău o ceaşcă de 
cafea. Nu era chiar pe drojdie. Avea unde să doarmă şi cu 
ce să-şi plătească autobuzul... dacă ar fi circulat vreunul. 

Înviorat, îşi continuă drumul pe Regent Street şi se întâlni 
cu singurul om din lume pe care ar fi dorit din tot sufletul 
să-l evite. Surefoot Smith, bărbat robust, îmbrăcat într-un 
palton strâmt stătea în umbra unei vitrine. Pălăria era ca de 
obicei trasă spre spate, iar faţa sa rotundă era mai 
roşcovană decât cea a lui 'Tickler. Părea o statuie, cu 
excepţia rotocoalelor de fum care se desprindeau din pipă 
din când în când. 

— Hei! 

Tickler se întoarse cu părere de rău şi-l recunoscu imediat 
pe matinalul observator. Îşi îndreptă spatele şi încercă să 
păşească mai destins, sperând că nu va fi recunoscut. 


Surefoot Smith avea o memorie de elefant. Nici cel mai 
neînsemnat deţinut care-i trecuse prin mână nu putea 
spera să fie dat uitării. 

— Hei, tu, vino încoace, n-auzi? 

Tickler îl ascultă. 

— Ce mai învârţi Tickler? Vrei să şterpeleşti ceva sau te 
afli în treabă pe aici? Două noaptea?... Va să zică aşa! N-ai 
casă! 

— Ba da, domnule! 

— Ah, da, pe undeva prin West End. le pomeneşti c-ai 
devenit savant! Of, ce ţi-e şi cu ştiinţa asta... A dus ţara de 
râpă! 

Fără să-şi facă probleme dacă avea sau nu dreptul, îl 
percheziţionă din cap până-n picioare; omul se supuse 
ascultător şi începuse să râdă. Zâmbetul său era complet 
respingător, fiindcă îi descoperea dinţii rari şi îngălbeniţi 
înfipţi în gura lăbărţată cu buze vinete. Dovedi însă că n-are 
nimic pe conştiinţă! 

— Nimic în cizme! nici un cuţit, nici un revolver, nici un 
şiş!- spuse Surefoot, eliberându.-l. 

— Nu, domnule Smith, acum sunt pe calea cea bună! Îmi 
caut o slujbă! 

— Buu...n, nu pierde vremea băiete! - îl îndemnă Surefoot. 
Treci la treabă! Sper că ştii ce înseamnă asta! De ce hoţii 
te-ai mai apucat? Ia zi, te ţii de şmecherii? Adică, nu, n-ai 
destulă minte pentru aşa ceva! 

Tickler rosti o vorbă foarte îndrăzneață. De necrezut! 
Probabil că vinul din el se mai resimțea încă! 

— Sunt detectiv! - o trânti el. 

— Cum?... Ce-ai spus? Am auzit bine oare? 

L-ar fi întrebat el mai multe, dar, în acel moment o 
lanternă clipi de două ori, de pe acoperişul clădirii pe care o 
supraveghea. Strada se umplu imediat de oameni înfăşuraţi 
în paltoane care se îndreptau într-acolo. Surefoot Smith fu 
printre primii care ajunseră vis-a-vis. 


Un bubuit puternic în uşă îl lămuri pe deplin pe Tickler. 
Era vorba de o razie, la un tripou, sau poate, cine ştie, chiar 
mai rău. 

Era fericit că scăpase din ghearele poliţaiului şi se grăbi s- 
o şteargă; în Picadilly Circus se opri pentru o clipă şi 
încercă să judece lucrurile la rece. Acum era destul de 
treaz şi putea să evalueze cu calm situaţia în care se afla, şi, 
cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea seama că 
lăsase norocul să-i scape printre degete. 

Se întoarse şi o porni în jos pe strada Picadilly, mergând cu 
bărbia în piept şi visând cum ar putea câştiga bani uşori. 

CAPITOLUL III. 

Mary Lane se uită la ceasul ei simplu din aur şi se îngrozi. 

— Vai de mine! S-a făcut ora patru. 

Mai erau încă vreo douăzeci de perechi pe ringul de dans 
al Clubului Artiştilor. Era seară festivă, şi, cu aceste ocazii 
se petrecea până târziu. 

— Îmi pare rău că ai avut o zi atât de obositoare. 

Dick Allenby nu arăta însă prea preocupat şi nici nu dădea 
semne de oboseală. Deşi nu dormise de 24 de ore, nu avea 
cearcăne la ochi şi arăta ca scos din cutie. 

— Oricum, m-ai salvat! - spuse el, în timp ce încerca să 
cheme pe unul din chelneri. Gândeşte-te numai! Eram 
complet singur până ai apărut tu! Am minţit când ţi-am 
spus că Moran a fost şi a plecat. De fapt, nici n-a dat pe-aici, 
afurisitul! Jerry Dornford a încercat şi el să plece acum, dar 
n-a reuşit. 

Aruncă o privire în partea cealaltă a camerei, unde Jerry, 
îmbrăcat impecabil stătea la una din mese. 

— Nu prea îl cunosc! - spuse fata. 

Dick zâmbi. 

— Elar vrea să te cunoască mai bine, deşi e de preferat 
să-l ţii la distanţă. Jerry a lipsit toată noaptea. A plecat 
imediat după supeu şi s-a întors de curând. Nu prea te-ai 
distrat la petrecerea lui Wirth. Al naibii mai e şi omul ăsta! 
Mike Hennessey a fost un măgar că te-a invitat. 


— Nu-i adevărat! Mike e un scump! 

— Ba-i un ticălos! Unul simpatic, într-adevăr, dar tot 
ticălos rămâne. Locul lui este de fapt în închisoare. 

Au ajuns în stradă şi s-au oprit să aştepte un taxi, când, 
Dick Allenby zări o figură cunoscută. 

— Ia te uită! Domnul Smith! Ce matinal sunteţi! 

— Ei aş matinal! Mă învârt de azi noapte pe aici. 

Îşi ridică pălăria şi o salută pe fată. 

— Bună seara, domnişoară Lane! Prost obicei, barurile 
astea de noapte! 

— Am o mulţime de obiceiuri proaste - zâmbi ea. 

Inspectorul şef Smith de la Scotland Yard avea o mulţime 
de admiratori dar şi de duşmani în acelaşi timp. 

Taxiul trase la scară. 

Dick îi propuse s-o conducă până acasă, dar fata îl refuză 
şi se grăbi să urce în maşină. 

— Drăguţă domnişoară! - spuse Surefoot. Actriţele nu 
înseamnă însă nimic pentru mine. Tocmai vin din strada 
Malborough unde am amendat vreo trei care-şi ziceau 
artiste. 

— Aţi făcut o descindere, nu? 

— Eh, mai nimic! - replică Surefoot dezamăgit - Mă 
aşteptam să prind peştii cei mari, dar am dat numai peste 
plevuşcă. 

Numele de Surefoot (iute de picior) nu i se potrivea deloc. 
Era de fapt numele său de botez. Tatăl sau fusese editor şi 
cu o lună înainte de naşterea copilului, fiind obsedat că 
Surefoot, calul favorit al derby-ului, n-o să câştige cursa a 
pariat tocmai pe acest cal, sperând să obţină o avere. Dacă 
Surefoot ar fi terminat cursa învingător, răposatul domn 
Smith ar fi fost un om ruinat. Din fericire, calul a pierdut şi 
drept recunoştinţă, a pus noului născut numele nefericitului 
armăsar. 

— leri am trecut pe la atelierul tău şi ţi-am văzut puşca - e 
cu aer comprimat nu? 

— Da, cam aşa ceva - recunoscu Dick, dar cine ţi-a spus? 


— Tipul ăla, Dornford. Al naibii om! N-am prea înţeles însă 
cum funcţionează! Dornford spunea că pui un cartuş, tragi, 
şi aşa încarci puşca. 

— Da, în felul ăsta se comprimă aerul! 

Dick Allenby n-avea chef să discute despre invențiile sale. 

— Ar trebui s-o vinzi la Chicago! - spuse Smith, plescăind 
din buze. Da, da, la Chicago! Acolo au loc şase crime pe 
săptămână dar nu reuşesc să prindă pe nimeni. 

Dick izbucni în râs. Tocmai fusese acolo cu o lună-n urmă 
şi cunoştea câteva din problemele cu care era confruntată 
poliţia. 

— Ce ţi-e şi cu ucigaşii ăştia motorizaţi, continuă Surefoot! 
Adică, tipii ăia care iau oamenii cu maşina şi îi împuşcă pe 
drum. Oare s-ar putea întâmpla aşa ceva şi la noi? 
Bineînţeles că nu! 

— Eu n-aş fi atât de sigur! - îi spuse Dick, dând din cap - 
În orice caz, este aproape patru şi jumătate şi n-am de gând 
să discutăm despre crime. Dacă vrei, hai să mergem la mine 
să bem ceva. 

Surefoot Smith ezită pentru o clipă. 

— Bine, hai; oricum nu mă mai culc în noaptea asta. Uite 
un taxi! 

Maşina se afla chiar în mijlocul drumului, lângă un refugiu 
de pietoni. Smith îl fluieră. 

— Şoferul a dispărut, domnule, îi informă portarul de la 
bar. Am încercat mai înainte să-l închiriez pentru 
domnişoara. 

— Cred că doarme înăuntru! - spuse Smith şi traversă 
strada în grabă, urmat de Dick. 

Surefoot se zgâi pe geam, dar nu reuşi să distingă nimic. 

— Nu-i aici! - zise el şi se uită din nou. 

Apoi apăsă pe clanţă şi deschise portiera. Era totuşi cineva 
acolo, care era întins pe podea, cu picioarele sprijinite de 
banchetă. 

— E beat! - bombăni Smith şi-l lumină cu lanterna. 


Faţa i se vedea foarte clar, deşi era de nerecunoscut. 
Fusese împuşcat în cap, de la mică distanţă, dar lui Smith îi 
fu de ajuns pentru a constata despre cine era vorba: 
domnul Horace Tom Tickler, din care nu mai rămăsese 
acum decât o grămadă de carne. 

— L-a luat cu maşina! - se minuna Surefoot - Doamne 
Sfinte, parcă am fi la Chicago! 

CAPITOLUL IV. 

În cinci minute, maşina era înconjurată de un cordon de 
poliţişti, care încercau să oprească mulţimea adunată 
ciorchine. Din fericire, pe strada Marlborough era un 
sergent de poliţie ocupat cu un beţiv, care sosi imediat la 
faţa locului. 

— A fost împuşcat de aproape cu un pistol de calibru mic - 
asta era prima concluzie după o examinare sumară. 

După câtva timp sosi salvarea care ridică rămăşiţele 
pământeşti ale lui Horace Tom Tickler. Un ofiţer de poliţie 
se sui la volanul taxiului şi duse maşina în garajul Scotland 
Yard-ului, pentru o examinare mai atentă. Îi scoseseră 
numerele, iar Scotland Yard-ul trimise un echipaj în 
căutarea şoferului, un oarecare Wells. 

Dick Allenby nu a fost implicat în cercetări, dar s-a angajat 
în discuţie cu Surefoot în momentele cheie ale anchetei, iar 
apoi s-a îndreptat spre sediul poliţiei. 

Omul fusese împuşcat în taxi; găsiseră urma glonţului în 
tapiserie. Corpul căzuse de pe banchetă iar picioarele se 
rezemau de portieră. 

— Probabil că mai era în viaţă când se prăbuşise pe podea. 
Ucigaşul mai trăsese odată. Am găsit un glonte înfipt în 
podeaua maşinii! îi explică Smith. 

— Aţi găsit şoferul? - îl întrebă Dick. 

— Trebuie să sosească! 

Domnul Wells, şoferul, era un bărbat îndesat şi grozav de 
speriat. Povestea lui era foarte simplă. Se dusese la garajul 
unde-şi ţinea maşina, puţin după ora două noaptea. Uşa era 
închisă. Îşi lăsă maşina afară, aşa cum făcea de obicei, ca să 


fie la îndemâna spălătorului, care sosea în jur de şase. Nu-şi 
făcuse niciodată probleme, pentru că taxiurile nu prea erau 
ţinta hoţilor; puteau fi uşor identificate şi mai rău te 
încurcau Garajul său se afla în curtea unui grajd din 
Marylebone Road. 

În ceea ce-l privea, avea un alibi perfect. După ce-şi lăsase 
taxiul, se îndreptase către cea mai apropiată secţie de 
poliţie ca să predea o umbrelă şi o carte, uitate de ultimul 
pasager. Fusese văzut de un poliţist după ce coborâse din 
maşină şi tocmai aceluia îi şi adusese lucrurile găsite, pe 
care le înmânase apoi la poliţie. Era o curte pustie, fără 
locatari, iar garajele erau lipite de o clădire folosită ca 
depozit de mobilă. 

Se făcuse ora şapte şi West End-ul era plin de taxiuri, când 
Dick ajunse acasă, la apartamentul său din Queen's Gate. 
Ciudat, după toate câte se întâmplaseră, era totuşi 
mulţumit că Mary nu apucase să descopere singură oribilul 
spectacol. Maşina fusese parcată lângă bar, cu 20 de 
minute înainte de groaznica descoperire. 

Şoferul fusese văzut strecurându-se din taxi şi 
îndreptându-se spre Air Street. 

Cea mai importantă constatare fusese că aparatul de 
taxare era oprit şi înregistra suma de 17 şilingi. Aceasta îi 
indica poliţistului perioada aproximativă care s-a scurs între 
comiterea crimei şi găsirea cadavrului. 

Mai târziu, după-amiază, Surefoot Smith îl vizita pe Dick 
Allenby. 

— Ştiam că te interesează ce am mai descoperit - spuse 
acesta. Am găsit o hârtie de o sută de lire sterline în 
buzunarul prăpăditului. 

— În al lui Tickler? 

— Dar de unde ştii cum îl cheamă? - se miră Surefoot 
Smith. 

— Păi ştii, de fapt, l-am recunoscut imediat. A fost 
servitorul unchiului meu. 

— De ce nu mi-ai spus nimic azi dimineaţă? 


— Nu eram sigur. M-am lămurit abia când l-au ridicat. Nu 
ştiu prea mult despre afacerile unchiului meu, dar mi-aduc, 
aminte că omul acesta fusese concediat pentru furt, acum 
şase sau şapte ani. 

Surefoot îl aprobă. 

— Aşa este! Tocmai voiam să-ţi povestesc despre asta. Am 
trecut azi dimineaţă pe la bătrânul Lyne, dar se pare că nu-l 
prea impresionează Scotland Yard-ul. Va să zică... este 
unchiul tău! Felicitări! 

— Ce a spus? - îl întrebă curios Dick. 

Surefoot Smith îşi aprinse pipa. 

— Ce... crezi că am putut scoate ceva de la el? Tot ce-şi 
amintea despre Tickler era că fusese un ticălos, iar asta 
ştiam şi noi foarte bine. O bancnotă de o sută... nu pot să 
pricep. 

Îşi făcu loc pe banchetă şi se aşeză. 

— Mă întreb cine era tipul care l-a luat cu maşina. Pariez 
că este american. Tocmai asta mă şi îngrijorează din nou: 
ştiinţa asociată cu crima. 

Dick făcu mare haz. 

— După părerea ta, Surefoot, ştiinţa este vinovată de toate 
crimele. 

— Păi ce, nu-i aşa? Ce a făcut ştiinţa până acum? A 
inventat fotografia ca să înlesnească falsurile, avionul - cu 
care s-o şteargă criminalii, maşina pentru spărgătorii de 
case şi bănci. Ce a făcut radioul? În West End, în ultimele 
şase luni, am avut patru cazuri de furturi în care s-a folosit 
radioul! Ce-a făcut electricitatea? I-a ajutat pe spărgătorii 
de safe-uri să găurească tezaurele. Phu... ştiinţa!... 

Dick se gândi că, de fapt, cuceririle ştiinţei nu se prea 
potriveau cu crima din taxi şi i-o spuse lui Smith: 

— Putea foarte bine să se fi petrecut într-o birjă. 

— Da, de unde. Ce-ar fi făcut cu calul? Şi... îţi spun eu, 
asta-i doar începutul! 

Se întinse şi se sprijini cu mâna de cutia de metal de pe 
banchetă. 


— Asta-i ştiinţa şi, prin urmare, este la îndemâna tuturor 
criminalilor; uite, de exemplu, arma cu amortizor... 

— S-a folosit aşa ceva azi noapte? - se repezi Dick. 

Surefoot Smith se gândi o clipă, după care îl întrebă: 

— Ai nişte bere? 

Erau zeci de sticle sub una din banchete. Dick primea 
mulţi vizitatori însetaţi. Surefoot Smith deschise două şi le 
bău pe nerăsuflate. Era înnebunit după bere. Putea să bea 
şi douăzeci, dintr-un foc, fără să se ameţească, ba, 
dimpotrivă spunea că-i ascuţeşte judecata. 

— Nu! - îi răspunse, ştergându-şi cu grijă mustaţa, cu o 
batistă mare, roşie - deşi n-a auzit nimeni împuşcăturile. 
Unde l-o fi dus? Probabil pe undeva, în afara oraşului. Sunt 
o mulţime de locuri pustii unde nu găseşti nici ţipenie de 
om. În câteva ore poţi ajunge departe cu maşina. S-au găsit 
urme de picături de ploaie pe parbriz şi noroi pe roţi, iar la 
Londra a fost senin, pe când în provincie a turnat cu 
găleata. 

Întinse mâna mecanic sub banchetă şi mai scoase două 
sticle pe care le desfăcu nepăsător. 

— Şi ce părere ţi-a făcut bogata mea rudă? 

— Sunteţi în relaţii? - îl întrebă Surefoot. 

Dick dădu negativ din cap. 

— Păi, ţi-aş putea spune cam ce cred despre el... 

— Da, ai dreptate! - încuviinţă Dick Allenby, uitându-se cu 
tristeţe la sticlele care se împuţinau - Nici eu nu pot să-l 
înghit! 

Surefoot îşi şterse din nou mustaţa cu grijă. 

— Tipul ăsta, Tickler, v-aţi certat cumva acum vreo cinci 
ani? 

Dick se încruntă. 

— Ţi-a spus Lyne ceva? 

— Ştiu şi eu!... - îi replică Surefoot, fără să-i ofere prea 
multe amănunte... 

— Da, l-am dat afară din casă. Îmi adusese un mesaj 
jignitor de la unchiul meu şi-l mai şi înflorise pe deasupra, 


cu propriile sale remarci. 

Surefoot se ridică în picioare şi se scutură tacticos: 

— Trebuia să-mi fi spus aseară! - îi reproşă el - M-ai fi 
scutit de multe... 

— Sigur, aşa este! şi cu ocazia asta aş fi economisit şi 
patru sticle de bere! - îi replică Dick indignat. 

— Lasă, au servit unui scop nobil! - zise Surefoot. 

Examină atent ciudata puşcă cu aer comprimat, o ridică 
fără dificultate şi o puse la loc. 

— Asta ar fi putut foarte bine să fi fost arma crimei! zise el. 

— Vrei să spui că eu l-am ucis pe tipul ăla? - îl întrebă 
Dick, simțind că i se suie sângele la cap. 

Surefoot zâmbi. 

— Nu te enerva! N-am nimic cu tine. Ştiinţa e de vină! 

— Ba nu ştiinţa, ci puşca - îi replică Dick, stăpânindu-se cu 
greu. 

— Deşi, cum eşti tu greu de cap, n-o să pricepi niciodată 
care e diferenţa. 

— Mulţumesc! - bombăni Surefoot. 

— nu-i nimic deosebit. Detonezi o încărcătură în 
obturatorul puştii şi în acest fel se formează aer cu presiune 
foarte ridicată care poate fi folosit la fel de bine la 
alimentarea unui motor sau la împuşcarea unui 
puşcăriaş!... 

— Deci ştiai că a stat la zdup! - îl tachina Surefoot. 

— Păi bineînţeles. De două sau trei ori... oricum, unchiul 
meu a contribuit cel puţin la una dintre ele. Dacă aş fi în 
locul tău, Surefoot, m-aş duce la Chicago şi aş studia 
metodele folosite de poliţiştii de acolo 

— N-au nici un fel de metode! M-am lămurit eu! 

În timp ce se îndrepta către Hyde Park, Surefoot Smith 
remarcă faptul că toate celelalte probleme deveniseră un 
fleac în comparaţie cu crima din taxi. Se afla pe prima 
pagină a tuturor ziarelor, sub diverse titluri. Unul dintre ele 
anunţa şocant, că se descoperise un fapt important. Era 
vorba de bancnota de o sută de lire din buzunarul victimei. 


După ce-l citi, lui Surefoot îi păru rău de cei cinci penny 
aruncaţi. 

În timpul zilei se verificaseră şi antecedentele lui Wells, 
fără nici un rezultat. Avea un alibi tare tocmai din partea 
unuia care ar fi dorit cel mai mult să-l înfunde. 

Smith trebuia să meargă la o conferinţă, la Scotland Yard, 
în jur de ora patru. Nu putea suferi conferințele unde toţi 
nu făceau altceva decât să se aşeze în jurul unei mese, să 
fumeze şi să-şi dea cu părerea asupra unor subiecte de care 
habar n-aveau. 

Dar, de data asta, pentru prima oară în atâţia ani, ajunse 
la fix şi constată cu satisfacţie că şi cei patru colegi ai săi 
erau la fel de pe dinafară ca şi el. Ştiau - fără ca acest lucru 
să fie o descoperire că s-ar fi putut să aibă de-a face cu un 
nou tip de crimă, care s-ar putea repeta. Fraţii Desperado, 
de exemplu, fuseseră axaţi pe furtul de maşini iar acum se 
lăsaseră de asta şi se profilaseră pe spargeri la ţară. 

Dăduseră totuşi de-un capăt. Un poliţist care patrula în 
Portland, pe lângă grajduri, recunoscuse cadavrul, 
amintindu-şi că aparţinea unui tip cu care discutase pe la 
două fără un sfert. Asta se potrivea foarte bine cu ceea ce 
ştia Smith însuşi, pentru că el îl întâlnise pe Tickler în jur de 
ora două, venind dinspre Regent Street şi îndreptându-se 
spre Portland. 

Ciudat însă - deşi era un fenomen obişnuit printre 
anchetatori - polițistul nu spusese nimic despre vocea 
beţivului de care era atât de interesat Tickler. 

Nici măcar în raportul său nu aminti o vorbă din 
conversaţia purtată cu victima, care avea clar un dinte 
împotriva beţivului. 

— Asta nu-mi spune nimic nou! - constată Surefoot, 
punând raportul pe masă - Cu excepţia faptului că Tickler 
n-a stat niciodată în închisoare nouă luni; toate 
condamnările lui au fost mult mai scurte. Cui îi folosea oare 
moartea amărâtului ăsta? N-avea un ban în buzunar. L-am 


văzut cum îşi aprindea mucuri adunate de pe jos. Cine l-o fi 
luat în taxiul furat şi cu ce scop ?... 

Grăsanul de McEwan se sprijini de mânerul scaunului şi 
aruncă o trombă de fum în tavan. 

— Dacă ar fi vorba de bande de hoţi, n-ar fi nici o 
problemă! - spuse el enervat - Dar aşa Omul ăsta nici 
măcar nu „ciripea” ceva, nu-i aşa Surefoot? 

— Nu, nici vorbă! - îi răspunse acesta. 

Într-adevăr, Tickler nu turnase niciodată pe nimeni. 

— Şi atunci, spune-mi şi mie cine avea interes să-l omoare? 

lată la ce rezultat ajunseseră după o oră de discuţii. 
Surefoot Smith intră în micul său birou complet neluminat. 
Se strânseseră o mulţime de scrisori. Una dintre ele îi 
atrase atenţia în mod deosebit. Avea ştampila poştei din 
Westminster şi sosise chiar în după-amiaza acelei zile. Plicul 
era murdar, iar adresa fusese mâzgălită de un om certat cu 
scrisul. 

Desfăcu plicul şi scoase o foaie de hârtie, ruptă mai mult 
ca sigur dintr-o agendă ieftină de buzunar. Pe ea erau 
scrise cu creionul următoarele cuvinte: „Dacă vrei să afli 
cine l-a ucis pe bietul Tickler, du-te să-l întrebi pe domnul L.. 
Moran”. 

Smith se uită cu luare-aminte la scrisoare, după care îşi 
zise cu voce tare: 

— De ce nu? 

Demult voia să se lămurească cum stau lucrurile cu acest 
domn. 

CAPITOLUL V. 

Credinţa are nevoie de dragoste, la fel cum şi speranţa 
trebuie întreţinută de curaj. Mary Lane era foarte 
încrezătoare în propriul viitor şi plină de speranţe în ceea 
ce priveşte ultima ei realizare. În caz contrar şi-ar fi pierdut 
cea mai frumoasă dintre iluzii. 

Era convinsă că într-o zi va fi acceptată de trupa 
londoneză de teatru West End şi că-şi va vedea numele scris 
de-o şchioapă pe afiş. Dar ea nu visase niciodată să ajungă 


vedetă peste noapte, deşi faima şi renumele sunt tot atât de 
neaşteptate ca şi trecerea de la somn la starea de veghe. Îşi 
spunea mereu că va veni şi ziua în care publicul o să aibă 
ochi şi pentru ea. Între timp, începuse să fie remarcată, cu 
excepţia câtorva critici de teatru, mereu în căutare de 
talente remarcabile, demne de a trona pe cerul înstelat al 
artei dramatice. Câteodată aveau noroc, dar, de cele mai 
multe ori, entuziasmul lor era aidoma baloanelor de săpun, 
dar şi atunci reuşeau să iasă basma curată prin diverse 
şiretlicuri; unul dintre ele era să se ia singuri peste picior, 
distrăgând atenţia publicului. Din câte îşi dădu seama, 
despre ea vorbeau cu jumătate de gură. Pentru ei era doar 
un mic punct strălucitor în marea nebuloasă a tinerelor 
actriţe. 

Ar fi putut (spuneau ei) să ajungă într-o zi o mare vedetă, 
dacă ar învăţa cum să-şi moduleze vocea, cum să-şi 
folosească mâinile, cum mai ştiu eu ce 

Mary se străduia pe cât putea, pentru că era la acea 
vârstă când criticii dramatici îţi par Dumnezeu. Oricum, nu- 
şi făcea iluzii deşarte. Nu visase niciodată impresari 
renumiţi care să dea buzna în cabina pe care o împărțea cu 
alte două fete şi să-i spună: 

— Ştii rolul doamnei Fortescue, nu-i aşa? Pregăteşte-te să 
joci în locul ei! S-a îmbolnăvit subit. 

Şi nici nu se imagina personajul principal al rubricilor 
teatrale din ziare care aclamau un nou fenomen. Ştia prea 
bine, că dublurile, oricât de frumos ar fi primite sunt date 
uitării la fel de frumos, iar o actriţă devenită stea peste 
noapte, se stinge la fel de repede. 

A doua zi dimineaţă, după ce îşi făcuse apariţia domnul 
Washington Wirth, avu o scurtă întrevedere cu domnul 
Hervey Lyne, în problema rentei anuale. Nu fu o întâlnire 
prea plăcută. De fapt, niciuna din discuţiile ei cu domnul 
Lyne nu fusese agreabilă. 

— Ştiai foarte bine că dacă vrei să ajungi actriţă ai să mori 
de foame! - mârâi bătrânul - Taică-tu m-a făcut executorul 


său testamentar şi mi-a dat puteri depline. Nu primeşti mai 
mult de 150 pe an. Şi cu asta am încheiat! 

Era foarte drăguță şi foarte nervoasă în acelaşi timp, şi, cu 
toate astea, se stăpânea admirabil. 

— Dar, 20.000 de lire înseamnă mai mult de 150 pe an! - 
protestă fata. 

Moşul o privea ca prin ceaţă cu ochii săi miopi, de cârtiţă. 

— Asta-i tot ce ţi se cuvine până împlineşti 25 de ani! După 
aia, de-abia aştept să scap de tine. Şi încă ceva, 
domnişoară: eşti prietenă cu nepotul meu Dick Allenby? 

— Da! - îi răspunse Mary, privindu-l dispreţuitor. 

Bătrânul ridică ameninţător degetul lui scârnav şi 
îngălbenit. 

— Să ştii că n-o să vadă nimic de la mine. Nici acum, nici 
după moartea mea! Să-ţi fie clar! 

Fata nici nu se mai obosi să-i răspundă. Binny o conduse 
spre ieşire, adresându-i-se pe un ton neobişnuit de 
binevoitor. 

— Nu-l luaţi în seamă, domnişoară! Nu-i în apele lui în 
dimineaţa asta! 

Mary nici nu-l băgă în seamă pe Binny care ofta din tot 
sufletul. Dădu cu tristeţe din cap şi închise uşa în urma ei. 
Era cât pe ce să devină un sentimental. 

Zece minute mai târziu, îi povestea revoltată la telefon lui 
Dick Allenby cele întâmplate. Oricum, compătimirea lui era 
mai uşor de suportat decât tonul mieros al lui Binny. 

Despre Hervey Lyne, se spunea că ar fi trebuit să facă 
parte din personajele lui Dickens. Avea o înfăţişare 
excentrică şi obiceiuri ciudate, ceea ce nu era de mirare la 
un om bătrân şi egoist, care fusese om de vază care să nu fi 
împrumutat bani de la Hervey Lyne, fără o dobândă 
serioasă... Spre deosebire de răposatul „Chippy” Isaacs, 
„domn” în toată puterea cuvântului, care dădea bani cu 
împrumut contra unei simple înţelegeri scrise, Hervey era 
dur, neiertător şi grosolan. Încheia însă afaceri rapide. 
Filfizonii - care se plimbau în trăsuri şi pariau cu miile de 


lire pe caii lor, care dădeau petreceri înecate în şampanie, 
purtau favoriţi şi erau însoţiţi de doamne cu nasul pe sus, 
care credeau că sursele lor fumătoare vor arde în focul 
Gheenei - se trezeau câteodată fără bani, iar atunci îl 
preferau pe Hervey fiindcă ştiau ce-i aşteaptă. Hervey 
spunea hotărât, de la început, ori da, ori ba. Dacă te duceai 
la el, existau doar două posibilităţi: ori ieşeai în 5 minute cu 
banii, ori după 2 minute, ferm convins că ar fi ajuns la 
acelaşi rezultat ca şi după două ore. A renunţat să mai 
împrumute bani după ce administratorii averii ducelui de 
Crewdon au pierdut procesul intentat împotriva sa. Hervey 
fusese convins că vor câştiga, iar rezultatul a însemnat un 
şoc groaznic pentru el. După acest eveniment, acorda 
foarte rar un împrumut. (Şi chiar şi atunci, doar sume mici). 
Era aidoma jucătorului de cărţi, care-şi încerca norocul din 
când în când, ca să nu-şi piardă îndemânarea! 

Viziunea sa asupra vieţii se poate rezuma în câteva 
cuvinte: corabia destinului său naviga liniştită în apele 
calme ale unei mări pline de fraieri. Clienţii săi erau nişte 
fraieri. N-a avut niciodată nici cel mai mic respect pentru ei. 
Erau fraieri să ia bani cu împrumut, fraieri să accepte 
dobânzi enorme şi chiar şi mai fraieri să-i restituie. 

Dick Allenby era şi el un fraier: un inventator pierde-vară 
şi o odraslă impertinentă, care nu era în stare să-şi dea 
seama din ce parte bate vântul. Mary Lane, altă fraieră, o 
actriţă de doi bani, care se foia şi era gata să-şi desfacă 
picioarele (această aluzie obscenă era expresia lui 
preferată), pentru câţiva bănuţi. Deci, pe de-o parte, era 
nepotul său, care, cu puţin tact ar fi moştenit un milion, iar 
pe de altă parte, fata celui care fusese cândva partenerul 
său şi care, dacă ar fi fost o actriţă bună, ar fi beneficiat de 
aceeaşi sumă. 

Ambii ar avea de câştigat dacă bătrânul şi-ar ieşi din 
amorţeală şi ar modifica testamentul. Cât despre servitorii 
săi Aceştia erau complet idioţi. 


Bătrânul Binny, chel, îndesat, unsuros care-i împingea 
căruciorul pe rotile era la fel. Ar fi putut să fie mai 
mărinimos cu Binny şi să-i lase 100-200, drept mulţumire 
pentru că i-a fost ca un câine credincios în toţi aceşti ani, 
dar Binny avea un obicei prost: fredona fals. 

Oricum, lui Binny puţin îi păsa. 

Era o fire veselă, avea ochi mari şi un cap perfect chel. Era 
însă cam leneş. Uscata şi autoritara lui nevastă (care făcea 
şi pe bucătăreasă în casa din strada Naylors Crescent nr. 
17) reuşea cu greu să-l trezească dimineaţa. Valet, servitor 
de încredere, curier, majordom, responsabil cu împinsul 
scaunului pe rotile şi cu cititul cu voce tare, Binny făcea cât 
zece. 

Bătrânul Hervey stătea proptit în fotoliul său, uitându-se 
încruntat la oul şi pâinea prăjită care îi fuseseră puse 
dinainte. Pe faţa sa zbârcită se citea o mare nemulţumire. 
Ochii săi albaştri, tăioşi, ascunşi în spatele unor ochelari cu 
rame groase şi lentile fumurii, se uita fix la tavă, iar mintea 
îi rătăcea aiurea. 

— A mai sunat rahatul ăla de detectiv? 

— Nu, domnule! - răspunse Binny. Vă referiţi la domnul 
Smith? 

— Mă refer la nebunul care a venit să-mi pună întrebări în 
legătură cu excrocul ăla de Tickler - zbiera moşul, izbind cu 
pumnul în masă, la fiecare cuvânt. 

— Omul care a fost găsit în taxi? 

— Lasă că ştii tu cine !... - rânji bătrânul - Cred că i-a venit 
de hac un alt pungaş. Cam aşa sfârşesc toţi ăştia! 

Hervey Lyne tăcu îmbufnat. Se întreba dacă nu cumva l-o 
fura şi Binny. În ultima vreme cerea tot mai mulţi bani de 
coşniţă, pretextând că s-a scumpit mâncarea. Era o 
minciună, bineînţeles! Dacă se gândea bine, Binny era unul 
din acei servitori blajini, ursuzi şi umili, care n-ar sta pe 
gânduri să-şi înşele stăpânul. Ce mai era timpul să-l 
înlocuiască! Azi dimineaţă îi bătuse un apropo, iar Binny era 
în culmea disperării. 


— E o zi frumoasă, domnule. Putem să ieşim la plimbare cu 
căruciorul - îi spuse, mestecând ceaiul cu linguriţa. 

— Taci din gură! - îl repezi bătrânul. 

După câteva clipe îl întrebă din nou: 

— La ce oră a sunat tipul ăla? - se răsti el. 

Binny, care turna ceaiul de partea cealaltă a mesei, 
întoarse capul şi-l privi compătimitor: 

— Care tip, domnule? Domnişoara a venit la nouă 

Hervey îşi muşcă buzele de furie. 

— Singur că da, tâmpitule! Dar, bancherul nu l-ai invitat? 

— Ah, domnul Moran, la ora zece, da domnule! 

— Dă-mi scrisoarea, dă-mi-o mai repede! 

Binny puse ceaşca cu ceai în faţa stăpânului său, cotrobăi 
prin teancul de hârtii din secretaire şi până la urmă o găsi. 

— Hai, citeşte-o! Ce mai stai?! Nu vreau să mai fiu 
deranjat. 

Nu trebuia să se mai repete aşa ceva. Bătrânul putea 
distinge întunericul de lumină; zărea fereastra, putea 
ajunge în dormitor, înfruntând singur cele 17 trepte, dar nu 
mai mult. Putea să-şi scrie numele, de te mirai cum un om 
pe jumătate orb este capabil să facă o semnătură cu atâtea 
înflorituri. 

„Stimate domnule Lyne, (citi Binny, pe tonul monoton pe 
care şi-l adoptase pentru lectura cu voce tare) o să am 
plăcerea să vă vizitez mâine dimineaţă la ora zece. 

Al dumneavoastră Leo Moran” 

Hervey rânji: 

— O să aibă plăcerea” i-auzi! - şuieră el - Da ce-şi 
închipuie că l-am invitat să se distreze ?!... 

Sună soneria! 

Binny ieşi târşâind picioarele şi reveni după câteva clipe 
cu invitatul. 

— Domnul Moran! - anunţă el. 

— Ia loc, domnule Moran! - îi făcu bătrânul semn cu mâna 
- Oferă-i un scaun, Binny, şi ieşi afară, ai auzit? leşi afară! Şi 
n-asculta la uşă, fir-ai să fii! 


Vizitatorul zâmbi în timp ce uşa se închise în urma lui 
Binny, care rămase impasibil şi complet indiferent. 

— Deci Moran, tu eşti bancherul meu. 

— Da, domnule Lyne. Am cerut permisiunea să vă văd anul 
trecut, dacă vă mai amintiţi! 

— Îmi amintesc, cum să nu! Dar eu nu vreau să mă văd cu 
bancherii, vreau ca ei să vadă de banii mei. Asta-i treaba ta 
şi încasezi destul pentru ea, sunt convins! Ai adus bilanţul? 

Vizitatorul scoase un plic din buzunar, îl deschise şi 
extrase două coli de hârtie împăturite. 

— Poftiţi! - spuse el întinzându-i-le bătrânului. 

— Nu vreau să mă uit la ele! Spune-mi numai ce balanţă 
am. 

— Două sute douăsprezece mii, şapte sute şaizeci de lire şi 
câţiva cenți. 

— Hm - asta era un mod de a-şi manifesta mulţumirea - 
Inclusiv depozitul bancar, nu? Dar tu cât ai în stoc? 

— Stocul numără şase sute treizeci şi două de mii de lire. 

— O să-ţi spun de ce te-am chemat! - începu Lyne, după 
care i se adresă deodată cu suspiciune. 

— Deschide uşa şi vezi dacă trage cu urechea. 

Vizitatorul se ridică, deschise uşa şi o închise la loc. 

— Nu-i nimeni! - spuse el. 

Pe de-o parte se amuza, deşi bătrânul n-avea cum să-l 
vadă. 

— Nimeni, zici! Ei, Moran, o să-ţi spun sincer! Mă consider 
un om extraordinar. Asta nu este o laudă, ci un fapt pe care 
poţi să-l constaţi şi singur. N-am încredere în nimeni. Nici 
măcar în bancheri. Mi-a slăbit vederea şi mi-e greu să mă 
uit într-un bilanţ, dar am o memorie de elefant. Sunt 
obişnuit să ţin minte cifre şi ţi-aş putea repeta exact ce mi- 
ai comunicat. 

Se opri şi se zgâi prin ochelarii săi cu lentile fumurii în 
direcţia omului aflat de cealaltă parte a mesei. 

— Sper că nu joci la Bursă sau la curse! 

— Nu, domnule Lyne. 


Se opri din nou. 

— Hm! Prostul ăla de Binny îmi citea acum câteva zile 
despre un bancher, care a excrocat o mare sumă de bani. 
Mărturisesc că nu prea m-am simţit în largul meu. Am mai 
fost jefuit şi altă dată... 

— Nu prea sunteţi politicos, domnule Lyne! 

— Nici nu încerc! - i-o tăie bătrânul. Îţi povestesc doar ce 
mi s-a întâmplat. Am avut un ticălos de servitor, numit 
Tickler - tipul care a fost omorât 

Şi uite aşa îndruga verzi şi uscate despre micile furtişaguri 
ale servitorului său, iar Moran fu nevoit să-l asculte 
răbdător. Se simţi destul de uşurat când bătrânul îi întinse 
mâna sa uscăţivă şi mai ales după ce uşa casei cu nr. 17 de 
pe strada Naylors Crescent se închise în urma sa. 

— Doamne Sfinte! - îşi spuse bancherul, care avea din 
când în când obiceiul să vorbească singur. N-aş mai trece 
prin aşa ceva! Nici pentru toţi banii din lume! 

Binny, chemat la sunetul ascuţit al clopoţelului observă ca 
vizitatorul plecase deja. 

— Ce zici, Binny? Crezi că mutra lui inspira încredere? 

Binny se gândi adânc. 

— E o fată ca oricare alta! - îi replică el indiferent. 

Bătrânul pufni de ciudă. 

— Hai, strânge masa! Cine mai trebuie să vină? 

Binny încercă să-şi amintească. După un timp, îi spuse: 

— Un om pe nume Dornford, domnule! 

— Un gentleman pe nume Dornford! - îl corectă Lyne. Îmi 
datorează bani, deci este un gentleman. La ce oră? 

— Pe la opt, domnule! 

Lyne îi făcu semn cu mâna să plece. 

Pe la ora 3 după-amiază s-a urnit din sufragerie, înfăşurat 
în paltonul său gros, cu pălăria de fetru pe cap. Se văicări în 
timp ce era aşezat în scaunul cu rotile, care fu împins cu 
greu pe stradă, şi de aici, încă şi mai greu pe poteca lină 
care duce din parc în grădinile rezervate locatarilor străzii 
Naylors. Aici se aşeză sub un copac, în timp ce Binny 


ghemuit incomod pe un scaun pliant îi citea pe un ton 
monoton evenimentele zilei. Bătrânul îl întrerupse o 
singură dată. 

— La ce oră vine domnul Dornford? 

— La opt, domnule! - îi răspunse Binny. 

Lyne încuviinţă din cap, îşi împinse ochelarii cenuşii pe nas 
şi îşi încrucişă mâinile pe pătura care-i acoperea genunchii. 

— Să stai şi tu în cameră când vine, ai auzit?! E un tip 
periculos! Ai priceput, Binny?! 

— Da, domnule! 

— Şi de ce dracu n-ai spus aşa de la început? Hai, citeşte 
porcăriile astea. 

Binny se supuse şi continuă cu multă vervă povestea celei 
mai recente crime londoneze. 

Îl pasiona foarte mult să studieze crimele din punct de 
vedere teoretic. 

CAPITOLUL VI. 

Arthur Jules joacă un rol minor în toată această istorie şi n- 
ar prea merita să-l luăm în seamă. Deşi nu-i un personaj 
important, a reuşit, să pună un om în umbra eşafodului. De 
aceea, hai să spunem câteva cuvinte şi despre el. Era un 
bărbat tânăr, plinuţ, palid la faţă, cu monoclu şi păr lins, 
pieptănat cu grijă, cu o ţinută impecabilă. Am mai putea 
adăuga că era ataşat diplomatic pc lângă o ambasadă sud- 
americană. Un fel de diplomat liber profesionist. În alte ţări, 
mai circumspecte, i s-ar fi înmânat politicos paşaportul, cu 
recomandarea să se suie în primul avion. În acest caz, i-ar fi 
lăsat cu buza umflată pe toţi detectivii însărcinaţi cu 
supravegherea sa. 

Dădea întotdeauna impresia unei persoane importante şi 
subtile, mai ales atunci când privea prin fereastra arcuită 
mângâindu-şi absent mustăcioara neagră şi discutând fără 
nici o urmă de accent cu Jerry Dornford. 

Toată lumea îl îndrăgea pe Jerry, pe care îl mai chema şi 
Gerald. Avea toate atuurile să fie pe placul oamenilor 
înstăriți. Era, desigur, ca şi Jules de altfel, membru al 


clubului Snell. Era membru al tuturor cluburilor 
importante. Îşi plătea cu conştiinciozitate taxele, nu dădea 
cecuri fără acoperire, nu fusese niciodată în situaţii dificile, 
sau, doamne fereşte, falit. Era un bărbat înalt, care 
şchiopăta un pic. Avea păr castaniu, cu început de chelie în 
creştet, ochi adânci, pătrunzători care dădeau un oarecare 
farmec feţei sale boţite. Jerry ducea o viaţă foarte 
trepidantă. 

Puţini din creditorii săi reuşeau să ţină pasul cu el. Fusese 
corespondent şi din nou corespondent; era burlac şi locuia 
într-un mic apartament din Hall Moon Street, unde dădea 
mici petreceri, chiar foarte mici. Era mentorul unor cluburi 
exclusiviste de curse de cai. Agenţii de pariuri sperau că 
într-o zi se va stabili definitiv în această afacere. Avea 
câteva rude foarte bogate şi foarte în vârstă, dar nu se ştia 
dacă îşi vor lăsa averile pe mâna lui sir George Dornford. În 
realitate n-ar fi avut nici un motiv să n-o facă. 

În prezent era în mare criză de bani. Jules ştia prea bine 
acest lucru, fiindcă între ei nu existau secrete. Chiar dacă la 
petrecerile din Hall Moon Street erau doar patru invitaţi, 
Jules era sigur unul dintre ei. 

— Cum îl chema pe tipul ăla? 

— Hervey Lyne! 

— Hervey Lyne? Păi, îl cunosc. Ce tip ciudat! Când 
scumpul meu tată era secretarul consulatului, asta cam prin 
193... împrumutase bani de la Lyne. Dar credeam că s-a 
retras din afaceri. Era câămătar, nu-i aşa? 

Jerry schiţă un zâmbet vădit stânjenit. 

— Da, om de afaceri! - îi răspunse laconic. Da, s-a retras! 
Îi datorez 3000 de lire de mult timp: de vreo patru ani. 
Există desigur şansa să moştenesc ceva, dar acum toate 
speranţele s-au spulberat. 

— Şi te presează, nu? 

Jerry îi răspunse printre dinţi. 

— Da! Mai bine zis vrea să mă dea în judecată şi n-am cum 
să-l împiedic. Toată viaţa am evitat strada Carey. Câteodată 


lucrurile au mers prost dar se ivea întotdeauna câte ceva. 

Între ei se aşternu o linişte grea, apăsătoare. Jules mai 
avea şi el un alt nume dar nimeni nu-l ţinea minte - se 
trăgea de mustață cu mişcări din ce în ce mai rapide. 

— Două mii... asta te-ar putea salva, nu? M-da! Şi de ce 
nu? Uite două mii, voila! Nu-ţi fă probleme! Nu-ţi cer nimic 
deosebit. Aş vrea totuşi să ajuţi un om pe care-l interesează 
afacerile unui bun amic de-al tău. Consider că ţi-am oferit o 
sumă destul de mare pentru un lucru atât de neînsemnat. 
Desigur că n-o să-i spun asta persoanei. În fond, dacă îi dă 
mâna, de ce să nu profiţi şi tu un pic? Ei ce zici? 

Jerry Dornford se uită scârbit pe fereastră. Ori de câte ori 
i se cerea să muncească pentru bani îşi amintea că el era un 
gentleman - iar ceea ce i se cerea acum să facă, era un 
lucru dezgustător, dar se aşteptase şi la mai rău. În 
realitate nu excludea nici o posibilitate de a ieşi din impas, 
cu excepţia sinuciderii. 

— Nu ştiu dacă am să pot... 

Doi oameni intrară în cameră. Se uită pe furiş la ei şi-i 
recunoscu de amândoi, deşi era interesat doar de unul 
singur. 

— Uite-l pe Fate! - zise el. 

— Cine sunt? îl întrebă Jules. 

Îl cunoştea doar pe unul dintre ei, care era membru al 
clubului, pe celălalt însă, de vârstă mijlocie, blond, nu-l mai 
văzuse în viaţa lui. 

— Este bancherul meu! Întâmplător este şi bancherul lui 
Lyne, îl cheamă Moran - Îi place să i se spună „maiorul 
Moran”. Este un ochitor excelent. L-am remarcat la Bisley. 
Mă aflam acolo cu unul dintre generali şi ne uitam la 
trageri. 

Jules îl privi întrebător pe Jerry, cu ochii lui negri, 
pătrunzători. 

— Ei, ce zici, prietene? 

Jerry pufni pe nas ca un armăsar şi dădu nehotărât din 
cap. 


— Trebuie să mă mai gândesc. Ceea ce-mi ceri, este un 
lucru îngrozitor. 

— Dar nu-i mai îngrozitor să fii falit? Să te retragi din 
toate chefurile şi să ţi se spună „bietul Jerry”, ca lui Mike 
Henuessey? 

— De ce mi l-ai dat de exemplu tocmai pe Mike 
Henuessey? - îl întrebă imediat Jerry. 

Prietenul său zâmbi maliţios. 

— Ah, nimic, a fost doar o asociaţie de idei. Ştiu că 
frecventezi teatrul Sheridon, nu? Te înţeleg... Este o fată 
foarte drăguță. 

Îşi ţuguie buzele, ca şi când ar fi vrut să înceapă să fluiere. 
— Şi, apropo de asociaţie de idei. Allenby o place şi el pe 
fată. Ce interesant! Cum se leagă toate ca într-un careu de 
cuvinte încrucişate. Mai gândeşte-te, dragul meu Jerry; şi... 

sună-mă la Grosvenor. 

Îi făcu semn unui chelner, îşi înscrise inițialele pe nota de 
plată şi se îndreptă spre ieşire, însoţit de Jerry. Trebuiau să 
treacă pe lângă Moran şi prietenul său. Bancherul, zglobiu 
şi aprins la faţă dădu din cap plin de voie bună şi-l trase de 
mânecă pe Jerry. 

— Jerry, aş vrea să ne vedem săptămâna asta, dacă se 
poate. 

Jerry nu uita niciodată că era membru al clubului Snell şi 
un gentleman înnăscut. Nu uita de asemenea, că domnul 
Leo Moran era un funcţionăraş de bancă parvenit, care-şi 
desăvârşise probabil educaţia pe cheltuiala statului; ştiind 
toate acestea, îl scoase din sărite familialul „Jerry”, cu atât 
mai mult cu cât se simţea cu musca pe căciulă. Era 
inadmisibil să fie acostat în felul ăsta într-un club privat. 

Îşi trase dispreţuitor mâneca şi i se adresă tăios: 

— Bine! E-n ordine! 

Ar fi reacţionat mult mai violent dacă n-ar fi fost vorba de 
un oaspete al clubului şi mai ales dacă Moran n-ar fi ţinut în 
mână soarta domnului Gerald Dornford. 

EI şi Jules coborau acum scările. 


Porcul! Cine l-o fi aciuat pe aici? Ce o fi fost în capul lui 
Snell când l-a acceptat?! 

Jules, mare amator de operă italiană, fredona o arie din 
Puccini. Zâmbi apoi înţelegător şi clătină din cap: 

— Dragul meu - îi spuse acesta pe un ton grav - lumea e 
plină de tot soiul de indivizi... 

Îşi scutură tacticos mânecile imaculate ale paltonului, îl 
bătu pe Jerry pe umăr ca şi când ar fi fost un copil şi se 
îndreptă spre strada Saint James, către sediul misteriosului 
său consulat. 

Jerry Dornford se opri o clipă, şovăind, apoi o luă spre 
Palat. Se afla într-o mare încurcătură şi n-o să fie prea uşor 
s-o scoată la capăt. Ascultând de primul impuls, chemă un 
taxi care-l duse până la Queen's Gate. 

Dick Allenby locuia într-o casă mare, împărţită în mai 
multe apartamente. Nu se afla nici un portar la intrare, iar 
ascensorul care-l duse la etajul patru era automat. Bătu la 
uşa atelierului lui Dick - pentru că ăsta şi fusese înainte ca 
Allenby să-l fi transformat în cameră de lucru. Nu-i 
răspunse nimeni, aşa că apăsă pe clanţă şi intră. Camera 
era goală. Era clar că avusese invitaţi, fiindcă bancheta era 
plină de sticle goale de bere. Dacă ar fi ştiut că fusese 
Surefoot Smith, ar mai fi scăzut din sumarul invitaţilor. 

— Eşti aici, Allenby? - strigă el. 

Nu primi însă nici un răspuns. Se uită la cutia lunguiaţă de 
metal, aşezată pe partea cealaltă a banchetei şi o ridică. 
Spre surprinderea sa, constată că o putea duce cu uşurinţă. 
O aşeză la loc şi se duse la uşă. Cheia era pe dinăuntru; o 
scoase şi o examină atent. Dacă ar fi fost de meserie, ar fi 
venit cu ceară şi ar fi făcut o copie. Totuşi pregătirea sa 
tehnică îi veni în ajutor. Mai demult se hotărâse să devină 
inginer. 

Se opri şi ascultă. Nu se auzea nici un zgomot dinspre lift. 
Din câte ştia, dormitorul lui Dick era la celălalt etaj, şi 
probabil că acesta nu era acasă. Dornford desenă repede o 
schiţă pe dosul unui plic - deşi făcută în grabă era foarte 


exactă. Luă în considerare lăţimea cheii, îşi însemnă ceva şi 
o puse repede la loc, în momentul când auzi pe cineva 
coborând scările. 

Stătea în picioare, uitându-se la sticlele goale de bere, 
când Dick intră în cameră. 

— Bună, Dornford! 

După ton nu părea încântat de vizită. 

— Doreai să ne vedem? 

Jerry zâmbi. 

— Mă plictiseam. M-am gândit să trec pe la tine să văd 
cum arată atelierul unui inventator. Apropo, v-am văzut la 
teatru, seara trecută. Drăguţă fată! Am discutat o singură 
dată cu ea şi a fost foarte nepoliticoasă. 

Dick îl privi duşmănos: 

— Şi o să-ţi vorbesc la fel de nepoliticos dacă i te mai 
adresezi. 

Jerry Dornford îi făcu cu ochiul. 

— Ia te uită! Ah, dar uitasem! Ştii, diseară trec pe la 
bătrân. Vrei cumva să-i transmit complimentele tale? 

— Cred că ar prefera să-i dai ceva mai substanţial - îi 
replică Dick. 

Cu această vorbă aruncată în vânt îl atinse din plin pe 
Gerald. 

Ce ciudat! Până în acel moment, Dick Allenby nu-şi dăduse 
seama cât de mult îl dispreţuia pe acest om. Avea oricum un 
motiv foarte important, dar asta urmează să aflăm mai 
târziu. 

— De ce eşti atât de pornit împotriva mea, aşa din senin? 
De fapt, nici nu mă interesează fata asta ata! E 
încântătoare micuța: e o actriţă proastă, dar ca femeie...; 
astea n-ajung prea departe cu teatrul! 

— Dacă continui să vorbeşti aşa despre domnişoara Lane, 
să ştii că nu mai avem ce discuta. Ce cauţi aici? Ai avut 
dreptate când mi-ai spus că nu te înghit. Dar asta nu mi-a 
venit aşa din senin, după cum bine ştii! Din câte îmi 
amintesc, nu ne-am iubit niciodată prea mult. 


— Dar am fost în acelaşi regiment, bătrâne! Am fost 
camarazi de arme. Doamne, ce repede au zburat ăştia 12 
ani! 

Dick deschise uşa şi se propti în prag. 

— Nu vreau să mai calci pe aici. De fapt, nici nu vreau să 
te mai văd. Să nu uiţi să-i spui asta unchiului meu, diseară. 
O să-i facă plăcere. 

Jerry Dornford zâmbi. Era gros de obraz, deşi în anumite 
împrejurări era foarte sensibil. 

— Presupun că îl cunoşti pe tipul ăla, Tickler, care a fost 
omorât noaptea trecută! continuă el. 

— Nu discut eu cu tine despre crime! - îl repezi Dick. 

leşi din cameră şi deschise uşa ascensorului, dând la o 
parte grilajul de fier. Îi era ciudă că se enervase, dar, de la 
Jerry Dornford te puteai aştepta la orice. Îi era scârbă de 
viaţa pe care o ducea Jerry, de concepţiile sale, de... toate 
porcăriile în care era amestecat. Îşi amintea ce bine se 
pricepea tipul ăsta să trişeze la cărţi. Aşa de bine încât unul 
din subalternii săi preferase să se sinucidă, decât să facă 
faţă consecinţelor dezastruoase după o noapte de joc. După 
ce liftul ajunse la parter, deschise ferestrele atelierului, să 
se mai aerisească - gestul ar fi putut trece drept exagerat, 
deşi exprima foarte exact părerea lui despre vizitatori. 

CAPITOLUL VII. 

Banca se închisese de mult, iar domnul Moran plecase 
acasă, când Surefoot Smith îşi făcu apariţia. 

Surefoot îi cunoştea aproape pe toţi oamenii importanţi 
din Londra. 

Într-adevăr, mulţi dintre ei ar fi fost şocaţi să afle cât de 
multe lucruri ştia detectivul despre viaţa lor particulară. 
Este însă la fel de adevărat, că nu există bărbat sau femeie 
în orice ţară civilizată, care să nu aibă ceva pe conştiinţă, 
chiar dacă nu ar fi încălcat legea, au întotdeauna ceva de 
ascuns şi tocmai acest ceva este deosebit de important 
pentru poliţist. 


Drumul cel mai scurt până la Parkview Terrace trecea pe 
lângă Naylors Crescent. Uitându-se atent, zări un om care 
se îndrepta către el şi se opri brusc. Binny avea faima unui 
mare bârfitor şi amator de cancanuri, care se dovedeau de 
cele mai multe ori nefondate. Oricum, în subconştientul său, 
domnul Lyne îl asociase întotdeauna pe servitorul său cu 
bancherul Moran. Cu ani în urmă, Surefoot Smith se 
ocupase de lumea financiară, iar memoria sa nu dădea 
niciodată greş. 

— Bună ziua, domnule Smith! - spuse Binny, ducându-şi 
mâna la borul pălăriei. lar apoi, după o clipă de ezitare: 

— Pot îndrăzni să vă întreb dacă mai aveţi vreo veste? 

— Parcă mi-ai spus că îl cunoşteai pe Tickler. 

Binny încuviinţă din cap. 

— Da, a fost predecesorul meu. 

— Asta-i chiar foarte interesant! - îi zise Surefoot Smith - 
Vrei să spui că tipul ăsta a lucrat pentru Lyne înaintea ta? 

După ce Binny recunoscu, i se adresă supărat: 

— De ce nu mi-ai spus până acum? N-ai lucrat şi pentru 
Moran? 

Binny zâmbi. 

— Am fost angajat la diverse persoane. De exemplu, am 
fost valetul lordului Finley... 

— Nu mă interesează povestea vieţii tale! Spune-mi mai 
bine ce fel de om este Moran. E un tip simpatic, generos, e 
mână spartă, cum e? 

— A fost foarte drăguţ cu mine; oricum n-am stat decât 
şase luni. Locuieşte după colţ, vis-a-vis de parc. De fapt, 
apartamentul său se poate zări din grădină. 

— Este un tip liniştit! - se interesă Surefoot. 

— Da, nu era prea zgomotos! 

— Când am spus „liniştit” - îi explică Surefoot exasperat - 
mă refeream la petreceri, băutură, femei - înţelegi ce vreau 
să spun... Maică-ta nu ţi-a explicat nimic despre astea, când 
erai tânăr? 


— Mama a murit când eram mic, domnule! - îi zise Binny - 
Nu, domnule, v-aş putea spune că domnul Moran era un 
chefliu. Dădea mici petreceri cu domni şi doamne de la 
teatru, dar a renunţat la ele după ce şi-a pierdut banii! 

Lui Surefoot nu-i veni să creadă: 

— Şi-a pierdut banii? Păi nu-i bancher? Cum putea să-i 
piardă? 

— Mă refer la proprii lui bani, domnule - se corectă Binny 
- De asta am şi plecat de la dânsul. Avea nişte acţiuni la o 
altă bancă... şi... s-au evaporat... Ştiţi cum e... 

— Nu încerca să-mi explici! N-are rost! Ştiu foarte bine ce 
înseamnă a „se evapora”! - îi explică Surefoot. Deci dădea 
petreceri cu artişti, la fel ca şi tipul ăla, cum îl chema?... Cu 
băutură... şi tot tacâmul?! 

Binny nu-i mai răspunse. Se uita neliniştit în jur, de parcă 
nu ştia cum să scape. 

— Te grăbeşti? - îl întrebă detectivul. 

— Filmul începe peste zece minute. N-aş vrea să-l pierd! E 
cu Mary Pickford... 

— Ah, da? - zise Surefoot, total insensibil la auzul numelui 
celei mai mari vedete a ecranului - Dar, ia zi, cu tipul ăsta 
Tickler, ce mai e? A lucrat vreodată pentru Moran? 

Binny se gândi, iar apoi dădu din cap: 

— Nu, domnule! Cred că a lucrat pentru domnul Lyne, în 
perioada în care eu eram la domnul Moran, dar nu sunt 
sigur... Astă seară vorbeşte la radio! 

— Cine? 

— Domnul Moran. O să vorbească despre probleme sau 
ceva de genul ăsta. L-am auzit mereu. [ine cuvântări 
despre operaţiuni bancare şi mai ştiu eu ce... 

Pe Surefoot Smith nu-l prea interesa subiectul. Îi mai puse 
câteva întrebări despre nefericitul 'Tickler şi îşi văzu apoi de 
drum. 

Parkview Terrace era o clădire elegantă, cu etaje, care în 
timpul războiului fusese transformată în apartamente, ca 


multe altele. Domnul Moran locuia la ultimul etaj, iar 
servitorul său îi spuse lui Surefoot că era acasă. 

De fapt, se îmbracă pentru cină. Smith fu condus într-un 
living-room spaţios şi cochet, mobilat cu gust. Cele două 
ferestre înalte ofereau o splendidă panoramă a parcului 
Regent şi a Tamisei, dar pe Surefoot îl interesa îndeosebi 
aspectul luxos al încăperii. Cunoştea foarte bine cam cât 
câştigă un bancher obişnuit. De aceea, constată cu multă 
uimire că la un venit de o mie două sute de lire pe an, 
domnul Moran îşi permitea să trăiască într-un apartament 
care valora cel puţin patru sute, afişând un lux şi un 
rafinament care nu erau la îndemâna celorlalţi, de aceeaşi 
teapă cu el. 

Podeaua era acoperită cu un covor persan. Lămpile 
păreau a fi din argint şi erau în orice caz unicate. Se mai 
afla de asemenea şi o canapea stil. Asta face sute de lire, 
socoti Smith; într-o casetă de cristal străluceau diverse 
podoabe din jad, care valorau probabil o avere. 

Surefoot nu se pricepea la picturi; cu toate astea, constată 
că toate tablourile de pe pereţi aparţineau unor maeştri 
clasici ai genului. 

Tocmai examina biroul, când auzind foşnetul unor paşi, se 
întoarse şi dădu nas în nas cu proprietarul. Domnul Leo 
Moran era pe jumătate îmbrăcat şi purta un halat de 
mătase peste cămaşă şi vestă. 

— Bună, Smith! Nu am plăcerea să te văd prea des la faţă! 
Ia loc şi hai să bem ceva! 

— Sună din clopoțel! Bere nu-i aşa? 

— Da, bere! - încuviinţă Smith încântat. Aveţi un 
apartament pe cinste, domnule Moran. 

— Da, e destul de frumos! - recunoscu acesta nepăsător. 

Apoi, arătând către un tablou: 

— Asta e un Carot autentic. 

— Tatăl meu a dat trei sute de lire pe el, iar azi valorează 
probabil trei mii. 


— Tatăl dumneavoastră era înstărit, nu-i aşa, domnule 
Moran? 

Moran îi aruncă o privire: 

— Da, avea ceva bani. Dar de ce te interesează? Nu 
înţelegi probabil cum am reuşit să-mi aranjez un 
apartament ca ăsta cu numai o mie de lire pe an, nu? - clipi 
din ochi - Sau ţi-a trecut prin minte că îl datorez veniturilor 
mele ilicite - bani ciupiţi de la bancă, nu? 

— Sper - îi zise Surefoot Smith - să nu-mi treacă niciodată 
prin cap aşa ceva. 

— Bere! - spuse Leo Moran valetului. Ştiu c-ai venit c-un 
anumit scop! Sunt convins de asta, aşa că dă-i drumul! 
Surefoot îşi ţuguie buzele gânditor. 

— Fac investigaţii în legătură cu moartea lui Tickler. 

— Aha, tipul ăla care a fost ucis! Şi te întrebi dacă îl 
cunosc. Da! Omul ăsta era o adevărată pacoste! Nu puteam 
ieşi din casă fără să-l găsesc stând în uşa mea, ca să-mi 
spună sau să-mi vândă un nu ştiu ce. În orice caz, n-am 
reuşit să descopăr despre ce era vorba! 

Avea un fel tranşant de a vorbi. Ionul lui nu prea era cel al 
unei persoane educate, căci, într-adevăr, Leo Moran era 
mai mult un om din popor. Viaţa sa fusese plină de aventuri. 
Se angajase matelot, lucrase ca turnător în atelierele 
Midlands. Ce mai... avusese o mie de slujbe, până să intre în 
lumea afacerilor. Era un diamant neşlefuit, cu o voce pe 
măsură; câteodată adopta un ton mieros, impus de 
împrejurări. Însă, în anumite situaţii, redevenea brusc omul 
de altă dată. La fel se întâmplă şi acum: 

— Crezi că eu l-am omorât? - se răsti el. 

Surefoot zâmbi cu indulgență, fie la auzul întrebării, fie la 
apariţia halbei de bere mult aşteptate. 

— Din câte ştiu o cunoaşteţi pe domnişoara Lane, nu? 

— Din vedere! - răspunse Moran glacial. 

— Drăguţă fată! Şi... norocoasă! 

Surefoot dădu halba peste cap, încercând să scurgă tot ce 
mai rămăsese. 


— Buuu-nă! Aproape ca înainte de război! Doamne, când 
mă gândesc că numai cu câteva parale cumpărai o bere pe 
cinste!... 

Oftă din tot sufletul, încercă să soarbă ultimele picături, 
dar nu reuşi. 

Moran chemă din nou servitorul. 

— De ce m-ai întrebat de domnişoara Lane? 

— Ştiu că vă interesează lumea teatrului, dar... uite că a 
venit valetul! 

— Încă o bere pentru domnul Smith! - zise Moran, fără 
măcar să-l privească. 

— Ce vrei să spui cu lumea teatrului? 

— Mai demult dădeaţi petreceri, nu-i aşa? 

— Da, cu ani în urmă, când eram mai tânăr. Şi ce-i cu asta? 

— Mă întrebam şi eu aşa... 

Moran începu să se plimbe în sus şi-n jos, cu mâinile 
vârâte în buzunarul halatului de mătase. 

— De fapt, ce dracu cauţi aici, Smith? Nu eşti tu genul 
care să facă vizite inutile şi să pună întrebări aiurea. Vrei să 
mă implici în povestea asta absurdă cu ticălosul ăla pe care 
de-abia îl cunosc? 

Surefoot dădu din umeri. 

— Crezi oare c-aş putea s-o fac? 

Apoi sosi berea şi spiritele se mai liniştiră. 

— Cel puţin ai putea să-mi spui despre ce este vorba, sau 
nici măcar nu mă chestionezi în legătură cu crima. Haide, 
nu mai fă pe misteriosul! 

Smith îşi şterse mustaţa, se ridică încet de pe scaun şi-şi 
aranjă oribila cravată roz în faţa unei oglinzi venețiene. 

— O să vă spun adevărul, ca de la bărbat la bărbat. Am 
primit o scrisoare anonimă. Am aflat foarte uşor cine ne-o 
trimisese - proprietăreasa lui Tickler. Se pare că acesta, 
când se îmbăta - iar asta se întâmpla de două sau de trei ori 
pe zi - vorbea cu această femeie despre dumneavoastră. 

— Despre mine? - sări Moran. Dar, nici măcar nu mă 
cunoştea prea bine! 


— Există o mulţime de oameni care vorbesc despre alţii, 
pe care nu-i cunosc - începu Smith - ştiţi, publicitatea... 

— Prostii! Eu nu sunt o personalitate. Sunt un amărât de 
bancher care urăşte băncile din tot sufletul şi care şi-ar da 
ani din viaţă (dacă ar şti câţi i-au mai rămas) să poată pune 
pe foc în parcul Regent toate hârţoagele, să-i îmbete pe 
funcţionari, să arunce depozitele de valori pe mâna hoţilor 
din Londra şi să facă din toată hardughia aia nenorocită un 
bar de noapte! 

Smith rămase cu gura căscată, profund şocat de o 
asemenea mărturisire neaşteptată. Intui în tonul său 
vibraţiile ascunse ale unei uri mocnite. 

— Erau cât pe-aci să mă dea afară pentru că am jucat la 
bursă! - continuă Moran - Da, joc la bursă; întotdeauna am 
făcut-o. Dacă m-ar fi concediat atunci, aş fi fost ruinat. Am 
fost nevoit să mă târăsc în patru labe; să mă umilesc şi să 
mă milogesc pe la toţi directorii. Pe vremea aceea lucram la 
o filială din Chalk Farm şi a trebuit să aduc osanale băncii 
Southern şi Northern, să mă închin la şefii mei de parcă 
erau nişte dumnezei. Iar ori de câte ori încercam să fac rost 
de bani, fie că nu reuşeam, fie se alegea praful de afacere. 
Aşa că îţi repet, nu ştiu nimic despre Tickler şi habar n-am 
ce-o fi avut de vorbit despre mine! 

Surefoot Smith îşi freca liniştit pălăria în mână: 

— Îl cunoaşteţi pe domnul Hervey Lyne? - se interesă el. 

— Da, este clientul nostru. 

— V-aţi întâlnit cu el în ultima vreme? 

Se gândi, apoi răspunse: 

— Nu l-am mai văzut de doi ani. 

— Hm! - se miră Surefoot Smith, încercând să-şi ascundă 
nedumerirea. 

— Ei, eu trebuie să plec. Mă scuzaţi că v-am deranjat, dar 
ştiţi cum suntem noi ăştia de la Scotland Yard. 

Îi întinse bancherului mâna sa uriaşă, dar domnul Moran 
era mult prea absorbit de propriile sale gânduri. 


După ce Moran închise uşa în urma vizitatorului său, se 
îndreptă încet către camera lui şi se aşeză pe marginea 
patului. Rămase acolo mult timp, după care se ridică, se 
duse în partea cealaltă a camerei şi deschise un safe 
îngropat în perete, ascuns în spatele unui tablou şi extrase 
câteva documente pe care le examină cu grijă. Le puse apoi 
la loc, şi, bâjbâind cu mâna, găsi o geantă de piele care 
conţinea nişte documente foarte ciudat colorate... Era 
vorba de bilete de tren şi de vapor; paşaportul îl avea de 
asemenea la îndemână şi, înăuntrul său erau prinse cu 
bandă elastică douăzeci de bancnote de câte o sută de lire. 

Încuie safe-ul, puse la loc tabloul şi continuă cu 
îmbrăcatul. Era mai mult decât îngrijorat. Aluzia 
întâmplătoare la Hervey Lyne îl zguduise puternic. 

CAPITOLUL, VIII. 

La ora zece, în seara aceasta mulţi ascultători îşi vor 
închide aparatele la emisiunea „Politica economică a 
sistemului nostru bancar” şi le vor deschide din nou, după 
zece şi un sfert, când se va transmite Jubileul Orchestrei de 
Jazz din Manchester. 

Binny citi programul până la capăt revenind la 
transmisiunea programată pentru ora zece. 

— Moran! Ăsta-i tipul care m-a vizitat ieri, nu-i aşa? - 
întrebă Lyne. 

— Da, domnule! - îi răspunse Binny. 

— Sisteme bancare, pfiu, nici nu vreau să aud despre aşa 
ceva, ai înţeles Binny?! Nici nu vreau să aud?! 

— Cum doriţi, domnule! 

Căută pe masă cu mâinile sale albe şi uscate şi găsi ceasul. 

— Este şase! Adu-mi salata! 

— Astăzi l-am întâlnit pe detectivul acela, pe Surefoot 
Smith, domnule! 

— Adu-mi salata, n-auzi? 

Seara mânca întotdeauna pui cu salată, Binny îl servea, 
dar tot ce făcea nu era pe placul stăpânului său. Dacă 


vorbea, îi spunea să tacă din gură, iar dacă nu vorbea, îi 
reproşa că-i îmbufnat. 

Tocmai strânsese masa şi-i pusese în faţă o ceaşcă cu ceai 
slab, pregătindu-se să-l lase să moţăie, când Lyne îl chemă 
înapoi. 

— Ce-i cu Cassari Oils? - se interesă bătrânul. 

Trecuse multă vreme de când Binny nu mai citise 
fluctuațiile cursului petrolului, aşa că nu era în măsură să-i 
ofere vreo explicaţie. 

— Du-te şi cumpără un ziar, tâmpitule! - îl apostrofă 
bătrânul. 

Binny făcu întocmai. Obişnuia să i se citească în fiecare 
dimineaţă şi seară cursul acţiunilor de la bursă. Lucru 
destul de plicticos, ce-i drept! Banii domnului Lyne erau 
investiţi în acţiuni sigure. Cassari Oils fusese o eroare 
neobişnuită. Acţiunile proveneau dintr-un stoc asupra 
căruia ezitase multă vreme până să se hotărască să renunţe 
la el şi să-l transforme într-un capital mult mai sigur. 
Oricum, această idee fusese un adevărat blestem pentru el, 
fiindcă acţiunile astea scădeau şi creşteau cu repeziciune, 
nereuşind să-şi menţină valoarea nici măcar o săptămână. 

Binny se întoarse cu ziarul şi citi ce-l interesa pe Lyne. 

— Hm, m-da! Dacă cursul lor ar fi crescut aş fi dat în 
judecată banca. Bestia aia de Moran m-a sfătuit să vând! 

— Şi... au crescut... domnule? - se interesă Binny. 

— Vezi-ţi de treburile tale, îl repezi celălalt. 

Hervey Lyne îşi făcea adesea probleme în legătură cu 
acţiunile Cassari. Erau acţiuni la purtător şi era foarte greu 
să te dispensezi de ele sau să încerci să mai cumperi ceva. 
Ideea că s-ar fi putut să piardă o avere în urma sfatului unui 
bancher conservator şi că s-ar fi putut să fie pus în 
dificultate - ceea ce era totuşi foarte probabil - la 
înapoierea stocului domnişoarei Mary Lane, reprezenta 
pentru el un adevărat coşmar. Se nelinişti şi mai şi în acea 
zi, după ce Binny îi citi un articol din ziarul de dimineaţă, 


referitor la descoperirea unor rezerve de petrol în Asia 
Mică. 

În decursul anilor, strânsese destule informaţii în legătură 
cu câmpurile petrolifere Cassari, care erau în general 
destul de alarmante pentru toţi acei care aveau bani 
investiţi în acest concern. Îl puse apoi pe Binny să-i citească 
pamfletele şi celelalte anunţuri, fiind încredinţat că o să 
aibă parte de o seară îngrozitoare. 

Ora opt îi aduse bătrânului un vizitator posomorât, care-şi 
pregătise în minte o mulţime de scuze plauzibile. Acesta 
avea sentimentul că, fiind ultimul din datornicii bătrânului 
se afla în postura unui şoarece prins în ghearele unei pisici 
bătrâne, care voia să se mai joace un pic cu el înainte să-l 
omoare; şi... într-o oarecare măsură cam aşa şi era... 
Hervey Lyne îl întâmpină cu un rânjet fals, exersat în tot 
atâţia ani plini de situaţii de acest gen. 

— Ia loc, domnule Dornford! - i se adresă înţepat bătrânul 
- Iar tu Binny, ieşi afară! 

— Dar Binny nu-i aici, domnule Lyne! 

— Lasă că ştiu eu! E la uşă! Trage cu urechea ca de obicei. 
la du-te să vezi! 

Dornford deschise uşa; nu era bineînţeles nici urmă de 
bietul servitor. 

— Ei, ş-acum să trecem la treabă! 

Lyne redeveni deodată cămătarul bine-cunoscut, repetând 
aceleaşi vorbe; ca şi când ar fi făcut parte dintr-o formulă. 

— În legătură cu banii... 3 700 de lire, nu? Rezolvăm în 
seara asta? 

— Din păcate nu pot acum şi nici prea curând, în nici un 
caz! - spuse Jerry - De fapt, nu întrevăd nici o posibilitate 
imediată de a-mi achita datoria. Am aranjat să primiţi înapoi 
vreo 400 -500 de lire din contul meu... 

— Adică de la Isaac şi Solomon, nu-i aşa? 

Jerry se blestemă în gând pentru prostia sa. Ştia foarte 
bine că toţi cămătarii ţineau legătura unul cu altul şi îşi 
pasau listele cu ofertele primite. 


— Deci ia-ţi gândul de la banii ăştia, băiete! N-o să-i mai 
obţii! Ori îţi plăteşti datoria până mâine, ori te dau pe mâna 
justiţiei. 

Jerry se aşteptase la asta. 

— Să presupunem că vă dau 2 000 până la sfârşitul 
săptămânii! - îi spuse el - Puteţi să mă mai păsuiţi o 
perioadă până vă restitui diferenţa? 

Spre surprinderea sa, vorbea foarte agitat. El, 
imperturbabilul Jerry, pus de atâtea ori în asemenea 
situaţii, devenise brusc foarte agitat şi nervos, în cel mai 
decisiv moment al vieţii sale. 

— Aşa cum faci rost de 2 000 poţi să faci rost şi de 3 700! - 
bombăni bătrânul - Şi ce, îţi trebuie o săptămână? Nu-ţi 
dau nici măcar o zi! Şi... de la cine ai de gând să iei 2000? 

Jerry îşi drese glasul. 

— De la un prieten... 

— Asta-i o minciună sfruntată, domnule Gerald Dornford! - 
se răsti moşul cu răutate - Nu mai ai nici un prieten! Te-ai 
folosit de toţi, fără nici un pic de obraz! O să-ţi spun eu ce 
am de gând să fac cu dumneata... 

Îşi întinse coatele pe masă, sprijinindu-se de suprafaţa 
lucioasă, de mahon. Savura din plin acest moment de 
triumf, amintindu-şi de toţi acei ani, care nu mai 
rămăseseră acum decât o amintire. 

— Dacă până mâine seara la ora şase nu vii cu banii, te-am 
nenorocit! 

Dacă n-ar fi fost atât de miop, Lyne s-ar fi îngrozit să vadă 
ura care se întipărise pe faţa lui Jerry. El însă, fără să-şi dea 
seama de efectul vorbelor sale, continuă: 

— Sper că ai priceput! 

— Da, am înţeles! - răspunse Jerry pe un ton grav. 

— Mâine aduci banii şi-ţi dau chitanţa. Ai grijă să nu 
întârzii nici un minut în plus după ora şase, că altfel te 
trezeşti cu portăreii la uşă. 

— Totuşi, gândiţi-vă, domnule Lyne, 2000 de lire sunt 
totuşi ceva... 


— Nici nu vreau să aud! Am încheiat discuţia! Ne vedem 
mâine seara, sau... 

Jerry se ridică tremurând de furie. 

— Mai am eu însă ceva de spus, bestie bătrână şi 
nenorocită! - urlă el - Vampir afurisit, zici că vrei să mă 
aduci în pragul falimentului, nu? 

Hervey Lyne se ridică în picioare, arătând cu degetul către 
uşă: 

— leşi! - îi zise el de-abia şoptit - va să zică aşa... bestie, 
vampir... asta sunt eu! Binny!... 

Acesta apăru, venind în grabă din bucătărie. 

— Dă-l pe uşă afară, aruncă-l pe scări, sparge-i capul! - 
urlă bătrânul. 

Binny se uită la bărbatul care era cu un cap şi jumătate 
mai înalt decât el şi-i zâmbi rece: 

— Ar fi mai bine să plecaţi, domnule! Şi... nu luaţi în seamă 
ce o să fac în continuare! - îl sfătui servitorul, vorbind în 
şoaptă. 

Apoi, începu să se răstească pe un ton prefăcut: 

— N-auzi să ieşi afară?! - trânti uşa zgomotos de perete. 
leşi odată! Plezni din palme, implorându-l din ochi pe 
vizitator să-l scuze. 

Când se întoarse în cameră îl găsi pe cămătar zăcând în 
fotoliul său, epuizat. 

— L-ai pocnit? - îl întrebă acesta c-o voce tremurată. 

— Dacă l-am lovit, domnule?! Păi, era cât pe ce să-mi rup 
mâna! 

— Dar el, el a păţit ceva? - rânji bătrânul, fără să-i pese 
câtuşi de puţin de servitorul său. 

— O să aibă nevoie de doi doctori să-l pună pe picioare! - îi 
răspunse Binny triumfător. 

Bătrânul îl maimuţări răutăcios: 

— Cred că nici nu l-ai atins măcar, vierme nenorocit ce 
eşti! 

— Dar nu m-aţi auzit, domnule? - începu Binny întristat. 


— Ba da! Ai bătut din palme, mincinosule şi tâmpitule! Oi fi 
eu orb, dar am urechi foarte bune. Ce... noaptea trecută, de 
ce nu te-ai bătut cu hoţul sau ce dracu o mai fi fost? Nici 
măcar nu l-ai auzit! 

Binny îşi plecă fruntea, neajutorat. Acum două nopţi 
cineva spărsese un geam în spatele casei şi deschisese o 
fereastră. Bătrânul Hervey care dormea iepureşte auzi 
zgomotul şi apăru în capătul scărilor, urlând după Binny, 
care locuia la subsol, lângă bucătărie. 

— Ei, ia zi? L-ai atins cumva? L-ai auzit? Hai, spune, de ce 
taci acum? 

— Păi... mă gândeam să chem poliţia! - începu Binny. În 
cazuri de-astea e mai bine să se aplice legea... 

— leşi afară! - strigă bătrânul. Auzi... legea?!... Crezi că 
aveam chef să mă trezesc pe cap c-o mulţime de 
neisprăviţi?! Hai, ieşi, că mi-e scârbă de tine! 

Binny se retrase în grabă. 

Timp de două ore bătrânul rămase adâncit în propriile sale 
gânduri, tot sucindu-şi şi răsucindu-şi degetele în poală. 
Apoi, după ce ceasul bătu la ora zece, deschise radioul aflat 
în dreapta lui. Vocea lui Moran se făcu auzită imediat: 
„Înainte de a lua în discuţie sistemul bancar al ţării noastre, 
aş vrea să spun câteva cuvinte despre istoria băncilor, din 
cele mai vechi timpuri şi...” 

Hervey Lyne se propti în fotoliu şi asculta cu atenţie. Avea, 
după câte am putut constata, un auz foarte fin. 

CAPITOLUL. IX. 

Dick Allenby nu se considerase niciodată logodit, cât 
despre Mary Lane, aceasta nu purta pe deget nici un inel 
care ar fi putut da vreun indiciu oarecare. Încerca să 
discute despre acest lucru în timp ce se afla în cabina fetei, 
între ultimele două acte ale piesei „Stâncile destinului”. Îi 
vorbea în spatele unei perdeluţe înflorate, aşteptând-o să 
termine de îmbrăcat. 

— O să-mi fac o proastă reputaţie. Nimic nu dăunează mai 
mult unui inventator decât să fie văzut în culisele teatrelor. 


Văd că am ajuns să mă cunoască toţi trepăduşii de pe aici. 

— Atunci de ce vii atât de des? - îl întrebă Mary, ieşind de 
după paravan şi aşezându-se în faţa oglinzii. 

— Pentru că, zise Dick, deşi n-aş putea spune că nu pot 
trăi fără tine, reprezinţi pentru mine cel mai important 
lucru din lume. 

— Mai important chiar decât puşca Allenby? 

— Ah, apropo de asta! Ieri m-am întâlnit cu un inginer 
german, care mi-a oferit 10.000 de lire pentru patent, din 
partea firmei Eckstein - are cei mai buni ingineri din 
Germania, 

— Atunci, ce le-o fi venit? - zise ea înţepat. 

— Asta mă întreb şi eu! - replică Dick, aprinzându-şi pe 
furiş o ţigară. Nu părea să fie beat, ci, dimpotrivă, vorbea 
chiar serios, când mi-a spus că mă consideră unul dintre cei 
mai mari inventatori ai secolului! 

— Dragul meu, dar asta şi eşti! 

— Ştiu că sunt! - răspunse Dick plin de el - Dar sună 
frumos când vine din partea unui neamţ. 

Zău, Mary nu mi-am dat seama până acum că lucru ăsta-i 
atât de valoros. 

— Ai de gând s-o vinzi? 

— Nu ştiu încă, însă prospectul acestor bani neaşteptaţi m- 
a făcut să mă gândesc că inelarul tău este gol... 

Fata se privi în oglindă, îşi netezi părul cu mâinile şi dădu 
din cap. 

— Nu, nici prin cap nu-mi trece! Eu vreau să ajung o 
actriţă renumită! 

— Bine, dar eşti deja, protestă Dick. Tocmai ai fost cerută 
în căsătorie de un mare geniu... 

Mary îl privi drept în ochi: 

— Ştii de ce mă tem cel mai mult? - îl întrebă ea. 

— Cred că de nimic în afară de căsătorie. 

— Ba nu, mai este ceva care mă îngrozeşte! - continuă fata 
pe un ton serios. Mă gândesc adesea că unchiul tău e în 
stare să-mi lase mie toţi banii! 


Dick râse din toată inima. 

— Ha, ha... măcar să am eu atâta grijă. Dar de ce crezi 
asta? 

— Odată - începu Mary muşcându-şi buzele - mi-a spus 
ceva din care mi-am dat seama că te urăşte atât de mult 
încât ar prefera să-mi lase mie totul, numai ca să-ţi facă în 
necaz. Crede-mă, ar fi groaznic pentru mine! 

— Şi de ce mă rog? - se interesă tiranul destul de uimit. 

— Fiindcă ar trebui să mă căsătoresc cu tine! - îi răspunse 
ea. 

— De ce? Din milă, din obligaţie, sau doar aşa, de ciudă? 

— Cred că-ţi faci griji degeaba! - îi spuse el pe un ton sec. 
Este foarte puţin probabil, în orice caz! Te-ai mai văzut cu 
bătrânul în ultima vreme? 

Îi povesti despre ultima ei vizită la Naylors Crescent, dar 
asta nu era nici o noutate pentru Dick. 

Continuară discuţia, când se auzi o bătaie în uşă. Se ridică 
pe jumătate, crezând că e timpul să intre pe scenă, dar se 
aşeză la loc, deoarece îşi făcu apariţia figura rotofeie a lui 
Leo Moran. Acesta îl salută din cap pe Dick şi i se adresă 
glumeţ: 

— Decât să-ţi pierzi vremea pe aici, mai bine stăteai acasă 
şi-mi ascultai prelegerea la radio. 

— Ah, deci acolo erai? - zâmbi Dick. De asta te-ai îmbrăcat 
atât de elegant! 

— Nu, iau masa în oraş! 

Se auzi din nou o bătaie în uşă, dar, de data asta, era unul 
din trepăduşii care o anunţa pe Mary să se prezinte pe 
scenă. 

Fata fu bucuroasă să scape; nu ştia prea bine de ce, dar nu 
se simţea niciodată în largul ei în prezenţa lui Moran. 

— Ai văzut spectacolul? - se interesă Dick. 

Moran încuviinţă din cap. 

— Da, m-a făcut să mă gândesc la propriile mele păcate. 
Este cea mai uluitoare piesă care se joacă la Londra. Mă 


întreb cum de-i dă mâna lui Mike s-o finanţeze. Cred că îl 
susţine cineva cu bani. 

— N-ai auzit niciodată de Washington Wirth? 

Leo Moran se uită nedumerit. 

— Nu, n-am auzit în viaţa mea. Ce este... american? 

— Este un tip foarte ciudat! - zise Dick. Tocmai mă 
gândeam ieri că a pierdut deja în jur de 10.000 de lire cu 
piesa asta, şi din câte ştiu n-are nici un motiv deosebit s-o 
mai finanţeze. Singura care arată bine este Mary, iar ea n- 
are nici o legătură cu Wirth. 

— Washington Wirth? Parcă-mi amintesc... spuse Moran 
privind în gol. Cred că am auzit de undeva sau am citit ceva 
despre el! Apropo, astă seară m-am întâlnit c-un vechi 
prieten de-al tău, Surefoot Smith. Ai fost de faţă când s-a 
descoperit cadavrul amărâtului ăluia de Tickler, nu-i aşa? 

Dick încuviinţă din cap. 

— Nebunul m-a tratat ca şi când aş fi fost complice. 

— Dacă te referi la Surefoot Smith, să ştii că pe mine m-a 
tratat de parcă aş fi fost criminalul - replică Dick. L-ai servit 
cu bere? 

Leo Moran deschise uşa şi, după ce aruncă o privire pe 
holul pustiu, se întoarse şi închise uşa încet. 

— Speram să te găsesc aici, Dick. Aş vrea să-mi faci un 
serviciu! 

Dick rânji! 

— Nimic nu m-ar bucura mai mult să pot refuza un 
bancher - zise el. 

— Nu te prosti! Nu-i vorba de bani! Se opri încercând să-şi 
măsoare cu grijă vorbele. 

— S-ar putea să fiu plecat din Londra o săptămână sau 
două. Totul este aranjat şi vreau să ajung cât mai repede în 
provincie. Mă întreb dacă ai putea să-mi aduni 
corespondenţa pe care o s-o primesc acasă în perioada asta 
şi s-o păstrezi până mă întorc. 

— De ce nu aranjezi s-o primeşti acolo unde pleci? - se 
miră Dick. 


Leo Moran dădu din cap, nerăbdător să-i explice mai 
departe: 

— Mi-e imposibil! Nu iau nimic cu mine! Servitorului meu 
i-am dat liber, iar apartamentul o să fie complet nelocuit. 
Dacă-ţi trimit cheia, poţi să mai treci din când în când pe 
acolo? 

— Unde pleci? - se interesă Dick. 

Moran nu-i răspunse exact; nu era încă sigur dacă poate 
lipsi de la bancă. Afacerile erau greu de aranjat, deşi avea 
un subaltern foarte capabil, care se putea descurca foarte 
bine şi singur. 

— Eu aş pleca imediat, dar bestiile alea de la Banca 
Centrală se cred adevăraţi dumnezei. Nici nu-ţi închipui 
câte plecăciuni trebuie să faci, şi, cu toate astea, de-abia te 
bagă în seamă. Deci, ce zici, eşti de acord? 

— Da, sigur! - îi spuse Dick. Îmi ştii adresa, aşa că poţi 
trimite cheia, când doreşti. Şi, dacă tot eşti aici, aş vrea să- 
mi dai şi mie un sfat. 

Îi povesti despre oferta primită pentru puşcă. Nu era 
nevoie să-i explice ce fel de armă era, pentru că Leo o 
văzuse şi o încercase deja. 

— Eu n-aş accepta să vând brevetul în întregime. Aş 
prefera să-mi dea o cotă parte din vânzări - îl sfătui 
bancherul. 

— Mai rămâi pe aici? 

— Nu, plec acasă! - răspunse tânărul - Mary este invitată 
la cină. 

— Cine a invitat-o? Domnul Washington Wirth? - întrebă 
Moran zâmbind. 

— Am înţeles că nu-l cunoşti! - zise Dick nedumerit. 

— Mi-am adus aminte în timp ce discutam. Este tipul ăla 
care dă petreceri pentru artişti. Aşa făceam şi eu odată, dar 
s-au dovedit complet fără rost. Dacă mergi acasă, pot să te 
însoțesc dacă vrei, şi, cu ocazia asta o să mă uit din nou la 
invenţia ta nemaipomenită. 


Leo Moran ar fi fost mult mai simpatizat dacă ar fi 
renunţat la ironiile sale pe care le plasa la fiecare vorbă. 
Dick era înclinat să creadă câteodată că bancherul avea 
ceva pe suflet; prea era acru uneori. Acum, de exemplu, îi 
căşunase pe Jerry Dornford. 

— E un ticălos! - zise Moran. 

— N-aş putea să-ţi spun exact de ce... în orice caz, mâine o 
să am o discuţie cu el, în probleme financiare. 

Deşi era o seară caldă, se lăsa o ceaţă din ce în ce mai 
deasă, pe măsură ce taxiul în care se aflau se apropia de 
parc. După ce trecuseră de Kingsbridge, începu să se mai 
risipească. 

— De fapt - îi spuse Dick - m-ai determinat să fac un lucru 
care m-a frământat toată seara - şi anume să mă întorc 
acasă şi să verific puşca. De prost ce-am fost, am încărcat-o 
ieri, înainte să plec. Voiam să experimentez ceva - să văd 
dacă un glonte de nichel pătrunde printr-o placă de oţel... 
am uitat-o încărcată. Parcă e şi mai ceaţă aici! 

Într-adevăr, şoferul de-abia mai zărea drumul, iar cei doi 
răsuflară uşuraţi când maşina se opri în faţa lui Dick 
Allenby. 

Ascensorul era cufundat în întuneric şi Dick încercă fără 
nici un rezultat să aprindă lumina. Păşind înăuntru, călcă pe 
ceva care se zdrobi sub piciorul său. Imediat după asta auzi 
o pocnitură răsunătoare. 

— Ce dracu mai e şi asta? - se enervă Moran. 

Dick aprinse un chibrit. Zări pe podea cioburile becului 
care fusese deşurubat din lift. 

— Curios! Portarul nostru e cam neglijent! - constată el, 
apăsând pe ultimul buton. 

Când ajunseră în faţa atelierului său, avu o altă surpriză. 
Scoase cheia din buzunar şi constată cu uimire câ... mai era 
una... înţepenită atât de tare în broască, încât nu se 
răsucea în nici o direcţie. Apăsă pe mâner şi deschise uşa. 

— Cineva se ţine de poante! - răspunse el. 


Aprinse lumina şi rămase mut de uimire. Locul unde se 
afla puşca era gol! Arma dispăruse fără urme! 

CAPITOLUL X. 

În cele din urmă îşi veni în fire: 

— Să fiu all... 

Cine s-o fi furat? Era atât de uluit încât nici măcar nu 
părea nervos. Deschise din nou uşa, examină cu atenţie 
cheia şi reuşi s-o scoată, cu ajutorul unui cleşte. Era o copie 
ordinară, nefinisată, care fusese însă de ajutor, pentru că 
reuşise să deblocheze broasca. Dăduse greş doar la 
plecare, când proprietarul ei încercase probabil s-o închidă 
la loc. 

Dick se îndreptă către banchetă, uitându-se fix la locul 
unde fusese odată puşca. Apoi, izbucni în râs: 

— Bestia! 

— E o pierdere foarte importantă pentru tine, nu? - îl 
întrebă Moran. 

Dick dădu din cap. 

— Nu chiar! Am dat toate planurile şi specificaţiile unui 
meşter şi, din fericire, acum trei zile am depus o cerere 
pentru brevetul lui de invenţie. 

Se uită fix la Moran. 

— Întrebarea e cine a făcut-o?! Oricum, este foarte grav. 
Aşa că ori se răneşte, ori accidentează vreo persoană 
nevinovată. Mă întreb dacă o să-i dea prin cap s-o descarce. 

Îşi trase scaunul şi se aşeză, invitându-l pe bancher să ia 
loc. 

— Cred c-ar trebui s-anunţăm poliţia! 

Numai de l-aş găsi pe Surefoot ăsta... 

Se uită în agendă şi formă un număr. După ce-i dădu 
câteva lămuriri ofițerului de la centrală, i se dădu imediat 
legătura cu Smith. Îi explică pe scurt ce se întâmplase. 

— Vin imediat! Mai lipseşte ceva? 

— Nu! Berea e intactă, nici o grijă! - glumi Dick. După ce 
închise telefonul se duse în cămară şi scoase o ladă din 
lemn, aşa cum îi promisese detectivului. 


— Surefoot o să fie încântat. Urăşte ştiinţa. Nu fă mutra 
asta, dragul meu! Surefoot este un tip deştept. Am crezut 
până acum că berea moleşeşte, dar la el are un efect exact 
opus. Văd că nu prea îl înghiţi... 

— Da, nu mă omor după el! - recunoscu Moran. Se uită la 
ceas. 

— Dacă nu te superi, o să te părăsesc! Ce ghinion! Măcar 
era asigurată? 

— Ai vorbit ca un adevărat bancher! - îi zise Dick. 

— Nu, nu era! N-am ştiut până acum că sunt un geniu. S-a 
întâmplat ca-n romanele polițiste. Tipul a venit pe ceaţă, ca 
să se asigure că n-o să fie văzut când umbla la becul din lift. 
L-a deşurubat ca nu cumva să fie zărit când cobora. În cazul 
în care s-ar fi aflat cineva pe hol. Cred că afară îl aştepta o 
maşină, aşa că a băgat puşca înăuntru şi a şters-o. Probabil 
că am trecut pe lângă el. 

— Cine mai ştia de ea? 

— Mary, Jerry Dornford... ah, fir-ar să fie... 

Leo Moran zâmbi şi clătină neîncrezător din cap. 

— Jerry n-ar fi în stare de aşa ceva; şi, oricum, n-ar şti 
unde s-o plaseze... 

Se opri brusc. 

— Ia stai? L-am văzut ieri la clubul Snell cu otrava aia de 
Jules - tipul despre care se spune că a şterpelit planurile de 
mobilizare ale francezilor. 

Dick ezita. Căută în agendă, găsi numărul şi-l comunică 
centralistei. Era ocupat. Cinci minute mai târziu, telefonul 
începu să sune. Era Jerry. 

— Buna Dornford! Ai pus mâna pe puşcă? - îi întrebă Dick. 

— Ce să fac? - se miră Jerry. 

— Mi-a spus cineva că te-a văzut în seara asta ieşind de la 
mine cu ceva sub braţ. 

— Nu m-am apropiat de casa ta afurisită şi nici nu mai am 
de gând, după ce mi-ai vorbit în halul ăla azi după-amiază. 

Zdrang! 

Jerry Dornford îi trânti telefonul în nas. 


— Nu ştiu... spuse Dick, încreţind din sprâncene - Nu 
prea-mi vine să cred că el a făcut-o, deşi îl cred capabil de 
orice. 

— Crezi că ar putea fi neamţul ăla? - îl întrebă Leo. 

— Prostu! Ce rost mai avea atunci să-mi ofere bani. Era 
gata să-mi dea un aconto chiar azi după-amiază dacă aş fi 
acceptat. Nu, mai bine s-o lăsăm în seama lui Surefoot! 

— Bine! Eu oricum trebuie să plec! - se grăbi Leo, 
închizându-şi paltonul. 

Se îndreptă spre uşă, dar îşi aminti ceva şi se întoarse. 

— Sper că nu te răzgândeşti în legătură cu ce te-am rugat. 
Mâine o să ştii sigur dacă mai plec sau nu, iar tu o să afli 
când o să primeşti cheia. 

— Unde pleci? - întrebă Dick. 

Leo dădu din cap. 

— Asta este singurul lucru pe care nu ţi-l pot spune. 

Rămas singur, Dick se uită la locul gol, unde se aflase 
odată puşca şi-şi dădu seama de gravitatea faptului. Asta 
însă nu reuşi să-l întristeze. 

Încercă s-o sune şi pe Mary, dar renunţă până la urmă. Ce 
rost avea să-i strice şi ei seara? Mai bine s-o ia de la 
început. Surefoot Smith îl găsi lucrând la planşetă, la o 
nouă schiţă. Reuşise deja să aducă o îmbunătăţire noului 
său model. 

După ce Dick îi povesti circumstanţele în care descoperise 
furtul, examină indiferent cheia şi păru deosebit de 
preocupat de urmele lăsate de cutie pe mobilă. 

— Este extraordinar! Zeci de invenţii sunt furate... vreau 
să spun şterpelite, în decursul unui an. Cunosc un director 
de firmă care se ocupa de aparate de fotografiat şi căruia i 
s-a furat invenţia cu o lună înainte să apară pe piaţă. Alţii, 
sunt păziţi zi şi noapte de poliţie. 

Se plimba prin cameră şi rezumă în câteva cuvinte 
rezultatele cercetărilor sale. 

— Omul care a furat-o era mai înalt decât tine. 


— Arătă cu degetul una din băncile de lângă uşă. A pus 
puşca aici, în timp ce încerca să manevreze cheia, iar banca 
asta e mai înaltă decât cealaltă. Purta mănuşi. N-am găsit 
nici o amprentă. Cine a fost pe aici în ultima vreme? 

Dick îi mărturisi. 

— Ah, Gerald Dornford! N-aş crede să fie în stare de aşa 
ceva. Am avut o dată nişte probleme cu el; se ocupa de 
jocuri de noroc în West End. Aş putea să-l pun sub 
urmărire, dar nu cred că merită. Ai de gând să chemi 
ziariştii? O să scoată o poveste pe cinste. 

— Furtul unei senzaţionale invenţii! 

— Nici prin cap nu mi-a trecut să fac o asemenea prostie! 

— Ai judecat înţelept! - aprecie Surefoot. 

Se uită neajutorat în jur. Dick făcu semn către lada de 
bere de sub banchetă. 

— Într-un fel, fără să am însă intenţia să te jignesc, 
domnule Allenby, îmi pare bine, că s-a întâmplat aşa. Toate 
invențiile astea apar din senin, de nici nu le poţi ţine în 
evidenţă. 

— Ceea ce-mi aminteşte - preciză Dick - că arma era 
încărcată. 

Surefoot nu părea prea îngrijorat. 

— Dacă o să fie împuşcat cineva - zise el calm - o să aflăm 
noi cine a făcut-o. 

Pe poliţist îl interesa mai mult moartea lui Tickler decât 
furtul armei pneumatice. 

— Stau mereu şi mă întreb. Nu pot pricepe ce era cu taxiul 
ăla. Ceea ce mă îngrijorează pe mine este americanizarea 
crimei tipice englezeşti. Americanii ăştia au pus mâna pe 
maşinile noastre, pe negoţul nostru cu produse, pe tot; 
dacă-şi mai bagă nasul şi-n crime, o să iasă bucluc. 

Se opri brusc, se aplecă şi ridică ceva de pe podea. Era un 
nasture de la o vestă. 

— Asta se întâmplă doar în romane - spuse el. 

— Tipul era îmbrăcat în ţinută de seară şi cred că butonul 
ăsta perlat s-a desprins în timp ce căra puşca. Oricum asta 


nu ne ajută cu nimic. 

Se uită atent la nasture. 

— Se găsesc la orice magazin din Londra. Nici nu trebuie 
să-i cumperi. Îi primeşti oricum ca rezervă. 

Mai privi o dată cu luare aminte pe jos, dar nu mai 
descoperi nimic; 

— Îl iau totuşi cu mine! - hotărî el. 

— Cred că-i aparţine lui Leo Moran - îşi aminti Dick - era 
îmbrăcat într-o vestă albă. Am sosit împreună aici. 

Surefoot strâmbă din nas. 

— Ah! Dacă era al lui trebuia să fie din diamante sau 
safire. Doar e bancher! Nu, cred că este vorba despre o 
persoană modestă. Nu m-ar mira să fie chiar un falit. Ce 
părere ai despre domnul Moran? 

— E un tip simpatic; îmi place! mărturisi sincer Dick. 

— Mie nu-mi place întotdeauna, dar în general este 
agreabil. Cine este Carot? 

Îl pronunţa de parcă s-ar fi numit Carrot. 

— Carot? - se miră Dick. 

— 'Te referi la Carot pictorul? 

Smith încuviinţă din cap. 

— Ah, da, este un faimos peisagist. 

— Valorează mult? - se interesă Surefoot. 

— Chiar foarte! Picturile lui valorează mii de lire! 

— Surefoot îşi frecă nervos nasul. 

— Aşa bănuiam şi eu! De fapt, nu mi-a spus-o chiar el. l-ai 
văzut apartamentul? Arată de parcă ar fi ai reginei din 
Saba: covor persan, lămpi cu sclipiri de diamant... 

Dick râse. 

— Te referi la apartamentul lui Moran! Da, este destul de 
frumos! Dar are propriile sale venituri. 

— Vrei să spui avea... - replică Smith misterios. 

Plecase de la Scotland Yard cu părere de rău, deoarece se 
afla acolo John Kelly, inspector şef la departamentul Poliţiei 
din Chicago şi, în acelaşi timp, cel mai vestit detectiv din 
America. „Marele John” ţinea o conferinţă cu ofiţerii 


superiori, în care le povestea câte ceva despre isprăvile 
bandelor de hoţi şi de criminali din Chicago. Cu puţin 
înainte de asta, Surefoot Smith discutase cu el cazul din 
strada Regent. 

— Cred că a fost luat cu maşina special ca să-l asasineze - 
zise Kelly clătinând neîncrezător din cap - astfel de crime 
nu prea se obişnuiesc în ţara asta. Mai întâi, nu aveţi 
ucigaşi de elită şi chiar dacă ar fi, n-ar rezista prea mult 
până să fie prinşi. Mi se pare mai mult o crimă prin 
„imitare”. Presupun că aveţi şi voi delincvenţi înrăiţi... eu nu 
cunosc decât pe unul. I se spune Len Londonezul. E mare 
canalie! A făcut de petrecanie la vreo 20 de oameni până 
acum, până când una din bandele rivale l-a scos din 
circulaţie. Este englez de origine, dar, din câte ştiu, a plecat 
de vreo cinci ani din ţară. 

Len Londonezul era un bandit care acţiona „din interior” - 
se plasa în poziţii cheie, în casele bogătaşilor şi, cu prima 
ocazie golea safe-ul şi o ştergea. 

— Rapid şi nemilos! - îl caracteriza Kelly. Dar nu este 
genul care să-i fi dat victimei o bancnotă de o sută de lire, şi 
apoi să uite de ea. 

Şi, dacă tot trebuie să iasă pe ceața asta, Surefoot se 
hotări să asculte mărturisirile unui sergent de stradă cam 
uituc. Înainte de a pleca de la Surefoot Smith află cu 
această ocazie, că victima fusese văzută în noaptea crimei, 
în pragul unui apartament din preajma grajdurilor Baynes, 
vădit preocupat de cântecul unui beţivan. 

— Ştiţi, nu mi-aş fi amintit despre întâmplarea asta - 
începu polițistul - dar, în timp ce mă bărbieream azi 
dimineaţă, am crezut... 

— Nu găsesc nimic de râs! Dacă ar fi ceva nostim, m-aş 
distra şi eu! Mă vezi că mă hlizesc? 

— Nu, domnule! - răspunse stânjenit jandarmul. 

— Nu e de râs, ci de plâns! Până şi un dobitoc ar fi 
raportat asta şefului său! Tu, de ce n-ai făcut-o? 

Întrebarea rămase fără răspuns. 


— Şi deci, azi dimineaţă, îl pisa Surefoot - în timp ce te 
bărbiereai, te mai întrebai încă dacă merită sau nu să 
povesteşti cuiva cele întâmplate. 'Te razi cu briciul, băiete? 

— Nu, domnule, cu aparatul de ras! 

— Păcat! Altfel poate ţi-ai fi tăiat gâtul! - îi zise Surefoot - 
Acum, du-mă până acolo, şi să nu mai scoţi nici o vorbă 
până nu te întreb eu. Ar trebui să fii suspendat, dar te iert! 
Mai demult am fost şi eu sergent de stradă... Dar pe atunci, 
poliţaii aveau mai multă minte! 

CAPITOLUL XI. 

Îl conduse pe Smith până la grajdurile Baynes şi-i arătă 
uşa unde-l văzuse pe Tickler. Surefoot încercă s-o deschidă, 
dar nu reuşi. Scoase atunci din buzunar o pereche de chei 
şi le încercă pe rând în broască. Până la urmă, reuşi să o 
deblocheze. Împinse uşa de perete, lumină scările prăfuite 
şi începu să urce, respirând şuierător, până la ultimul etaj. 
Acolo dădu peste o altă uşă şi repetă procedeul de mai 
înainte. 

Fără mandat de percheziţie n-avea nici un drept să tulbure 
liniştea unui cămin englezesc, dar Surefoot nu se dăduse 
niciodată în lături să încalce legea când era în interesul 
justiţiei sau numai pentru a-şi satisface propria curiozitate. 

Se trezi într-o cameră spațioasă, goală, aproape 
nemobilată, cu excepţia unui şifonier încăpător de proastă 
calitate, un scaun, o masă, o oglindă mare şi o carpetă. În 
spate, după un paravan de scândură, era amenajat un loc 
de spălat. Era destul de ciudat că nu exista nici un pat, sau 
măcar o canapea. Pe perete atârna strâmb o pictură veche, 
înfăţişând căsătoria reginei Victoria. Rama era plină de praf 
şi mâncată pe la colţuri. Domnul Smith, care avea un foarte 
dezvoltat simţ al ordinii încerca să îndrepte tabloul, când... 
căzu ceva pe podea. 

Era o mânuşă albă, care conţinea ceva foarte greu, pentru 
că în cădere izbise duşumeaua cu zgomot. O luă de pe jos şi 
o aşeză pe masă. Mănuşa era din piele de ied, cu trei dungi 
de dantelă neagră pe partea interioară şi... conţinea o 


cheie. Da, o cheie mare, demodată, de tipul acelora folosite 
foarte des înainte de apariţia yalei. 

Ceea ce era deosebit la această cheie, era culoarea...; 
fusese vopsită în argintiu. 

Surefoot o privi gânditor. Era opera unui amator - 
vopseaua nu prinsese bine pe partea interioară; oţelul era 
strălucitor, semn că fusese adesea întrebuințată. Se uită la 
ea la lumina singurului bec chior, care servea la iluminatul 
camerei, dar nu mai descoperi nimic nou. O puse în 
buzunar, fără să se mai gândească la alte posibilităţi, când... 
se apropie de dulap, uşa părea să fie din acelaşi lemn care 
îmbrăca şi pereţii camerei. N-avea mâner, iar broasca era 
atât de bine ascunsă, încât putea trece uşor neobservată. 
Surefoot Smith era însă un tip perseverent. Crezu la 
început că era o încuietoare cu yală, dar, după ce o încercă, 
văzu că avea de-a face cu o broască obişnuită. În dulap se 
afla un costum de haine complet, inclusiv pălăria de mătase 
şi paltonul. Pe unul din rafturi erau câteva batiste, ciorapi, 
cravate şi alte mărunţişuri nu prea grozave, însă frumos 
lucrate. 

Căută în buzunare, dar nu găsi nici un indiciu referitor la 
proprietarul costumului. Hainele n-aveau nici o etichetă, 
nici pe căptuşeală, nici în buzunarul de la piept. Nici măcar 
nasturii de la pantaloni nu aveau imprimat numele 
croitorului. 

Se uită şi la cămăşi; erau la fel de neutre. Nu mai găsi 
nimic altceva, cu excepţia unei sticle de parfum fin, un 
monoclu legat de o bandă lată de mătase şi o cutie. 
Surefoot o deschise şi găsi înăuntru trei peruci frumos 
executate. Una dintre ele era învelită într-o foiţă argintie, 
fie pentru că era cea mai nouă, sau pentru că fusese 
proaspăt coafată. 

— Cam ciudat, nu-i aşa? - zise el cu voce tare. 

— Da, domnule! - încuviinţă, poliţaiul, care tăcuse până 
acum. 


— Să ştii că vorbeam de unul singur! - îl repezi Surefoot 
cu răceală. 

Mai făcu un tur prin cameră, însă fără rezultat. 

Puse totul la loc, aşa cum le găsise, cu excepţia cheii şi a 
mâănuşii. De fapt, explicaţia era foarte simplă. Omul era 
probabil actor. Faptul că Tickler se aşezase în pragul casei 
lui şi-i asculta cântecul de beţiv, nu însemna mare lucru, iar 
din punct de vedere juridic nu avea nici o valoare. 

Pe de altă parte, dacă explicaţia era atât de simplă, 
Surefoot Smith se vedea pus într-o situaţie incomodă. 
Oricum, dacă se află, avea destule reclamaţii, deja, pentru 
că mai intrase şi altă dată fără mandat în casele oamenilor. 

leşi, încuie uşa, cobori scările şi se îndreptă tăcut către 
Portland, urmat de sergentul de stradă. Îşi dădea seama că 
jandarmul ar putea fi un martor în cazul în care comisarul 
ar fi mirosit ceva! 

— Cred că asta-i tot! - i se adresă el sergentului. N-o să-ţi 
fac raport! Se mai întâmplă să uiţi câteodată. Uite, de 
exemplu şi eu... Ieri, când am plecat de-acasă, am uitat să- 
mi iau pipa. 

Jandarmul bălmăji nişte scuze, vădit surprins. Cu toate 
astea, era suficient de inteligent ca să-şi dea seama de 
motivul acestei bruşte schimbări de atitudine. 

— Sper că n-o să se întâmple nimic, domnule!... că aţi 
intrat acolo fără mandat?... Ştiţi, vă întreb pentru că eu 
sunt la începutul carierei, de-abia am intrat în poliţie, şi... 
Surefoot Smith îl măsură atent cu privirea. 

— Am intrat în casă fără nici o problemă, pentru că tu mi- 
ai raportat că se întâmplă ceva suspect. Mi-ai spus că aveai 
toate motivele să crezi că ucigaşul se ascunde în podul ăsta. 

Sergentul rămase cu gura căscată. 

— Deci, dacă iese ceva, - îi preciză Surefoot, suntem 
implicaţi amândoi. Şi... al cui cuvânt crezi că o să 
cântărească mai greu? Acum du-te acasă şi ţine-ţi gura! O 
să-ţi vină destul de uşor. Din câte am constatat, nu eşti prea 
vorbăreţ, - îi replică Smith, luându-l peste picior. 


Încuie cheia şi mănuşa albă într-unul din sertarele biroului 
său de la Scotland Yard. Nu era nimic deosebit, cu niciunul 
dintre obiecte. Surefoot Smith le-ar fi schimbat bucuros pe 
un încărcător cu cartuşe, de genul celor găsite în corpul 
bietului Tickler. Oricum, în sinea sa era mulţumit că reuşise 
să facă o legătură între apartamentul din Baynes Mews şi 
crimă. În ceea ce priveşte costumul, nu era mare lucru: 
însemna cel mult că un filfizon - din motive pe care numai el 
putea să le ştie - voia să aibă un loc ascuns unde să se 
schimbe, fără să mai fie nevoit să mai treacă pe acasă. 
Astfel de lucruri erau destul de obişnuite în cartierul estic 
londonez, ca dealtfel, în orice cartier estic dintr-un mare 
oraş. 

Se mira totuşi că nu există nici un pat, deşi asta era o altă 
dovadă că apartamentul era nelocuit. 

Cu toate acestea, dacă detectivul ar fi fost înzestrat cu un 
anume simţ care să-i permită să prevadă viitorul, ar fi ştiut 
un fir important, care va dezlega până la urmă tot acest 
mister. 

CAPITOLUL XII. 

Petrecerea la care fusese invitată Mary Lane era foarte 
plicticoasă, deşi majoritatea invitaţilor erau tineri şi tinere 
cam de vârsta ei. Trei dintre fete se hliziseră toată seara pe 
înfundate, pretinzând că aveau ele un secret al lor, iar 
băieţii erau lăudăroşi şi insipizi. Fata fu bucuroasă să scape, 
pretextând că a doua zi are matineu. 

Mary locuia într-un bloc elegant în Marylebone Road. Cele 
trei camere mici şi o bucătărioară o făceau să se simtă 
independentă şi stăpână pe propriul ei cămin. Primea rar 
vizite şi aproape niciodată vizite masculine. Oaspeţii ei nu 
întârziau niciodată până pe-nserate. De aceea fu foarte 
mirată când liftierul o anunţă că „un domn” tocmai urcase 
până la apartamentul ei. 

— Nu, domnişoară, nu l-am mai văzut până acum. Nu este 
domnul Allenby, dar a spus că vă cunoaşte. 


Îi deschise uşa de la Lift şi o însoţi de-a lungul coridorului. 
Spre surprinderea sa, îl zări pe Leo Moran care sunase 
probabil la sonerie de mai multe ori, iar acum se întorcea la 
ascensor. 

— Mă scuzaţi că vă deranjez la o oră atât de târzie, 
domnişoară Lane; dar, sper că mă veţi înţelege după ce vă 
voi povesti că este vorba de o problemă de viaţă şi de 
moarte. Am insistat să sun, dar camerista cred că a 
adormit. 

Mary zâmbi. 

— Nu am aşa ceva! - îi spuse ea. 

Situaţia era destul de stânjenitoare: pe de-o parte nu 
putea să-l invite în casă, iar pe de altă parte nu-l putea lua 
pe liftier drept damă de companie; aşa că recurse la un 
compromis, invitându-l pe bancher în apartament, dar 
lăsând uşa deschisă. 

Moran era nervos; avea o voce răguşită iar mâna în care 
ţinea un plic mare îi tremura vizibil. 

— Nu v-aş fi deranjat, dar am primit o scrisoare 
îngrijorătoare din partea unui agent de-al meu. 

Îl cunoştea pe Moran, deşi nu-l considerase niciodată 
prieten şi ori de câte ori îl găsea în cabină îi strica cheful. 
Tocmai intrase în posesia rentei anuale pe care o depuse la 
banca lui Leo Moran. 

— O să fiu cât se poate de sincer cu Dv, domnişoară Lane! 
- spuse el vorbind precipitat şi nervos - Este o problemă 
care mă priveşte în întregime, în sensul că sunt singurul 
responsabil. Doar un singur om mă poate scoate din 
încurcătură, iar aceasta este tocmai persoana pe care am 
dorit s-o evit cel mai mult - tutorele Dv, Hervey Lyne. 

Fata rămase mai mult decât uimită. Aproape că nu-i venea 
să creadă că aceste vorbe fuseseră rostite de calmul şi 
imperturbabilul Moran 

— Da, sigur, dacă vă pot ajuta cu ceva - îi răspunse, 
întrebându-se ce va urma mai departe. 


— Este vorba de nişte acţiuni pe care le-am achiziţionat în 
numele unui client al băncii. Domnul Lyne a semnat acordul 
de transfer. S-a constatat însă că trebuie să semnaţi şi Dv., 
deoarece reprezentau iniţial o parte a stocului lăsat în 
custodia Dv. Aş putea adăuga că valoarea stocului este 
exact aceeaşi sau aproape aceeaşi cu cea care o avusese 
atunci când a fost preluat. 

— N-aveţi nevoie decât de-o semnătură? Ah, dar am crezut 
că este vorba de ceva cu mult mai valoros! - râse fata. 

Puse hârtia pe masă; era fără îndoială un transfer de stoc; 
mai văzuse până acum şi alte documente de acest fel. Îi 
arătă unde trebuia să semneze, iar Mary observă că şi 
bătrânul Lyne semnase cu o căsuţă mai sus. 

— Ei, asta a fost tot! - răsuflă Moran uşurat - veţi crede că 
sunt poate un necioplit să dau buzna la ora asta... Nici nu 
vă puteţi închipui ce mult m-aţi ajutat. Altfel ar fi însemnat 
că scosesem bani din bancă fără să am acordul necesar. lar 
dacă bătrânul Lyne ar muri mâine, acest transfer ar fi putut 
deveni nul. 

Fata strâmbă din nas: 

— Chiar s-ar putea să moară mâine? 

— Cine ştie? Este destul de în vârstă! - zise Moran - fără 
alte comentarii, îi întinse mâna. 

— Noapte bună şi încă o dată mii de mulţumiri. 

Închise uşa după el şi se duse în bucătărie să-şi prepare o 
ciocolată înainte de culcare. Întârzie mult lângă ceaşca 
fierbinte, sorbind din când în când şi încercând să 
descopere ceva sinistru în această vizită nocturnă. Până la 
urmă renunţă. Şi dacă Hervey Lyne o să moară mâine? 
După cât era de agitat Moran ai fi zis că bătrânul era deja 
în comă. Deşi, ultima oară când îl văzuse era în deplinătatea 
facultăţilor sale mintale. 

Tocmai îşi lua micul dejun a doua zi de dimineaţă, când 
primi un telefon de la Dick Allenby care-i povesti ce i se 
întâmplase. Îl ascultă neîncrezătoare, fiind convinsă că 
glumeşte, până ce îi pomeni de vizita lui Surefoot Smith. 


— Vai, dragul meu, este groaznic! - îl compătimi fata. 

— Surefoot mi-a spus că-i mai bine că s-a întâmplat aşa iar 
Moran n-a zis nimic. 

— Era şi el acolo? - se interesă ea. 

— Da, dar de ce mă întrebi? 

Ezită o clipă înainte să-i răspundă. Era clar că Moran n-ar 
fi vrut să se afle despre vizita lui de la miez de noapte. 

— Ah, nu, nimic... te-am întrebat doar aşa... Dar, ştii ce, n- 
ai vrea să treci pe la mine să mai discutăm? 

Într-o jumătate de oră se înfiinţă la uşă, stăpân pe el şi 
bine-dispus, după cum observă fata. 

— Nu e chiar atât de grav pe cât pare! - spuse el - Dacă ar 
fi furat-o ca să pună mâna pe patent, aşa cum crede 
Surefoot, o să aibă o mare dezamăgire. Am obţinut deja 
brevetul de invenţie. Am primit azi dimineaţă un telefon de 
confirmare din Germania. 

Se întrerupse deoarece auzi o bătaie în uşă. Mary se scuză 
faţă de Dick, explicându-i că nu primeşte oaspeţi atât de 
matinal, dar Mike Hennessey telefonase mai-nainte şi-i 
ceruse permisiunea s-o viziteze. 

Mike era foarte stânjenit să dea ochii cu Dick Allenby. Era 
evident că nu se aşteptase să-l găsească acolo. Mike 
Hennessey avea o faţă lătăreaţă, cu trăsături greoaie, ochi 
somnoroşi şi mişcări lascive, ca de pisică. Nu avusese 
niciodată o mână prea sănătoasă, dar, de data asta - 
observă fata - era complet terminat. Mike dădu din cap: 

— Am avut o noapte grea! - zise el - Bună dimineaţa, 
domnule Allenby, vă rog să nu plecaţi! N-am nimic personal 
de discutat; am vrut să vorbesc cu domnişoara în legătură 
cu piesa noastră. S-a terminat!... N-o să se mai joace! 

— Slavă Domnului! - se bucură Mary - Este cea mai bună 
veste pe care am aflat-o de luni de zile! 

— Pentru mine este cea mai proastă! - mormăi el. 

— Nu te mai finanţează domnul Wirth? 

Nici nu ştia cât era de aproape de adevăr. Cecul 
săptămânal al domnului Wirth, care trebuia să sosească cu 


o zi înainte se lăsa aşteptat, iar Mike nu voia să rişte. 

— Diseară o să-i anunţ pe toţi că sâmbătă este ultimul 
spectacol. Oricum, am avut norocul să... Mi-aş fi dorit o 
ofertă mai bună decât cea de săptămâna trecută... 

Era foarte nervos. De-abia mai putea să se stăpânească. 
Tremura din cap până-n picioare, parcă mai rău ca Moran. 
Se ridică de pe scaun, se duse la fereastră, se întoarse, se 
aşeză şi se ridică din nou peste puţin timp. 

— Cine-i tipul ăsta, Wirth? Cu ce se ocupă? - întrebă Dick. 

— Nu ştiu! Învârteşte afaceri la Coventry. Mă gândeam să 
mă duc azi pe-acolo. De fapt - începu el brusc - mâine 
trebuie să plătesc artiştii şi n-am destui bani în bancă. Poate 
fac rost azi de ceva, şi atunci s-a rezolvat totul. Mary, tu 
trebuie să iei cel mai mult dintre toţi, aşa că te-aş ruga să 
mă păsuieşti până săptămâna viitoare dacă lucrurile ies 
prost. 

Fetei nu-i venea să creadă. 

Întotdeauna piesele lui Mike erau un mare semn de 
întrebare în privinţa banilor, dar „Stâncile destinului” se 
afla sub auspiciile celui mai distins patronaj şi toată lumea 
ştia că indiferent ce-ar fi, banii erau asiguraţi. 

— Da, sigur, Mike! - îi răspunse ea - Dar sper că domnul 
Wirth n-a... dat faliment? Nu, n-aş crede! E un om foarte 
ciudat - zise Mike vag. 

Nu preciză în ce consta această ciudăţenie. Se ridică de pe 
scaun şi plecă în grabă. 

— Tipul ăsta are ceva! - constată Dick. 

— Vrei să spui că-i bolnav?! 

— Nu, are ceva pe suflet. Cred că a dat de bucluc; una din 
cauze ar putea să fie domnul Wirth şi cecul său mult 
aşteptat, dar... mai este ceva!... 

Se ridică! 

— Hai să luăm prânzul în oraş! - o invită el dar Mary îl 
refuză. 

Prefera să stea acasă; plecase de la petrecere, spunând că 
avea matineu şi n-avea chef să fie văzută în public. 


Dick se duse la Scotland Yard şi-l aşteptă o jumătate de 
oră pe Surefoot Smith. N-avea veşti importante. Se 
transmisese o descriere a puştii furate şi atâta tot. 

— Asta n-o să-ţi fie de nici un folos. Nu cred c-o să încerce 
s-o vândă sau s-o amaneteze în caledonian Market! - îi zise 
Surefoot. 

Apoi, îl întrebă ca din senin: 

— Îl cunoşti pe domnul Washigton Wirth? 

— Am auzit de el. 

— L-ai întâlnit? Ştiu că dă multe petreceri. 

Dick zâmbi. 

— Eu n-am fost invitat la niciuna. Cheamă doar anumite 
persoane, din câte ştiu. 

Surefoot încuviinţă din cap. 

— M-am interesat la hotelul Kellner. Nu ştiu nimic despre 
el decât că plăteşte întotdeauna cu bani gheaţă. 
Frecventează hotelul de trei ani, comandă câte un 
apartament ori de câte ori are chef şi lasă pregătirea mesei 
şi alegerea orchestrei pe seama şefului de salon; asta-i tot 
ce ştiu despre el. Ah... şi că în privinţa banilor nu sunt 
niciodată probleme. De fapt, pe ei asta-i interesează! 

— Dar pe tine, ce te interesează? - îl întrebă Dick şi-i 
povesti despre agitația lui Mike Hennessey. 

Surefoot Smith ciuli urechile! 

— Deci are cont în bancă! Probabil în Midlands! N-o să 
înţeleg niciodată de ce negustorii cu venituri sigure 
investesc în teatru! Asta-i o nebunie care a devenit foarte la 
modă, mai ales după război! 

— Lasă, o să-ţi explice Mike, dacă vrei! - îi sugeră Dick 
Allenby. 

Domnul Smith îşi ţuguie buzele: 

— Ţi-ai şi găsit să ne spună Mike ceva! Tipul ăsta n-ar 
recunoaşte nici că are cinci degete la mână! Îl ştiu eu cum 
e! 

— Oricum, este în legătură cu Washington Wirth! - adăugă 
Dick - îi finanţează piesa! 


Cum nu găsi pe nimeni cu care să ia prânzul, se hotări să 
meargă la Snell care era un club select şi distins. Acolo te 
puteai aştepta numai la lucruri bune, cu excepţia a doi sau 
trei membri pe care Dick Allenby nu-i prea avea la stomac. 
Gerald Dornford şi Jules stăteau la o măsuţă, lângă 
fereastră. Jules îl salută, înclinând din cap, dar Jerry se feri 
pe cât posibil să dea ochii cu el. 

Tocmai se aşezaseră la masă când sosise Allenby, iar Jules 
evita cu multă abilitate să discute despre subiectul care-l 
interesa aşa de mult pe prietenul său. Vorbea despre 
trecătorii de pe stradă, comenta asupra maşinilor, aminti 
apoi de conferinţa militară care era în curs, de petrecerea 
la care fuseseră noaptea trecută, de orice, în afară de... 

— Ei, ia spune, ce-i cu puşca? - întrebă nerăbdător Jerry. 

— Puşca? La ce puşcă te referi? 

Jules îşi luă o figură cât mai nedumerită, apoi se rezemă 
de spătarul scaunului şi chicoti: 

— Ce bine că ai venit azi! Voiam să te văd neapărat! 
Afacerea despre care am vorbit nu mai este de actualitate. 

— Ce vrei să spui? - îl întreba Jerry, albindu-se la faţă. 

— Vreau să spun că patronii mei, mai bine zis patronii 
patronilor mei s-au hotărât să renunţe. Ştii, am aflat că 
toate părţile cheie ale puştii erau protejate prin brevet 
tocmai în acele ţări unde invenţia ar fi fost cea mai 
rentabilă. 

Jerry îl privi mut de mânie. 

— Vrei să spui că nu mai ai ce face cu ea? 

Jules încuviinţă din cap. 

— Vreau să spun că nu mai este nevoie să-ţi mai asumi nici 
un risc. Şi acum, să ne gândim la alte posibilităţi de a face 
rost de bani. 

— Dracu, s-o ia de posibilitate! - se repezi Dick înfuriat - 
Am luat deja puşca! Am luat-o azi noapte! 

Jules îşi mângâia bărbia proaspăt bărbierită, privindu-l 
gânditor pe însoţitorul său. 


— Asta-i cam neplăcut! - recunoscu el - Ai luat-o din 
atelier, nu-i aşa? E clar că nu mai poţi s-o pui la loc! Te 
sfătuiesc să te duci cu maşina undeva, în afara Londrei şi s- 
o arunci într-o mlaştină cât mai adâncă. Sau mai bine în 
râu, undeva între Temple Lock şi Hambleden. 

— Vrei să spui... - Jerry aproape că răguşise de indignare 
- că am riscat atâta pe degeaba? 

Jules dădu neputincios din umeri. 

— Îmi pare rău, ştii... patronii mei... 

— La dracu, cu patronii tăi! Mi-ai garantat că dacă iau 
puşca îmi dai câteva mii! 

Jules zâmbi. 

— Iar acum, dragul meu îţi garantez că nu mai pot să-ţi 
dau nici un ban pe puşcă. Ai avut ghinion, îmi pare rău! 
Dacă ai fi făcut-o de la început, de când ţi-am spus, totul ar 
fi fost rezolvat iar tu ţi-ai fi văzut banii în buzunar. Acum 
este din păcate prea târziu! 

Se aplecă spre Jerry şi-l bătu pe umăr ca pe un copil. 

— N-are rost să reacţionezi prosteşte! Hai să ne gândim şi 
la alte căi, să vedem ce-am mai putea face. 

Jerry Dornford era terminat. Îl cunoştea prea bine pe 
Hervey Lyne. Ştia că dacă i-ar fi dat 2.000 de lire, bătrânul 
ar fi înhăţat banii şi l-ar mai fi păsuit un timp pentru restul. 
Hervey nu rezista niciodată când era vorba despre bani 
gheaţă. 

Îi venea să-l apuce de guler pe ticălosul din faţa sa şi să-l 
arunce pe fereastră. Avea o privire criminală când se uită în 
ochii rotunzi şi căprui ai lui Jules. Dar Jerry Dornford nu 
uita niciodată că este un gentleman, şi, prin urmare, 
trebuia să ştie să se stăpânească şi să-şi păstreze sângele 
rece. 

— Ei, asta este! - declară el - Comandă-mi ceva de băut: 
sunt puţin cam răvăşit. 

Jules bătea nervos cu degetele în masă. 

— Prietenul nostru Allenby este la a treia masă, pe 
dreapta. N-ar fi o idee bună - sugeră el - să te duci acolo şi 


LLA 


să-i spui: „Ştii, ha, ha, am vrut să-ţi fac o glumă 

— Ce, eşti nebun? - îl întrerupse Jerry - Azi noapte m-a 
sunat şi m-a întrebat dacă puşca e la mine. A chemat şi 
poliţia. Azi dimineaţă m-a vizitat Smith. 

— Aşa deci! - zise Jules înţepat. Păcat! Uite-ţi friptura! 

Au întârziat mult timp în salon, continuând discuţia la o 
cafea. După un timp îl văzură pe Dick părăsind clubul şi 
traversând strada St. James. 

— Deştept, tipul! - spuse Jules entuziasmat - Ştiu că nu 
mă-nghite. Am uitat cum m-a făcut după ultima noastră 
discuţie, dar ţin minte că era un cuvânt insultător. Cu toate 
astea, îmi place! Îi admir foarte mult pe tipii deştepţi, nu-i 
nimic mai amuzant ca inteligenţa. 

În timp ce Dick de-abia ieşise de la club. Mary îl căuta 
disperată la telefon. Sună şi la unul din cluburile pe care le 
frecventa după-amiază, dar fără succes. Avea mare nevoie 
de sfatul lui. 

În timp ce completa mici cecuri care acopereau 
cheltuielile zilnice, primi un mesaj foarte ciudat. Fu adus de 
un băiat jegos care-şi lăsase amprentele slinoase pe plic. 

— Un domn în vârstă mi-a zis să-l aduc aici! - îi spuse 
acesta în accentul lui de mahala. 

— Un domn în vârstă? Se uită pe plic; numele şi adresa ei 
erau scrise de o mână tremurată; deşi nu cunoştea scrisul 
lui Hervey Lyne îşi dădu seama, sau mai bine-zis ghici 
despre ce era vorba. 

Băiatul îi explicase că dusese un pachet la numărul 19 şi-l 
văzuse pe bătrân în uşă, sprijinit într-un baston. Era 
îmbrăcat în halat şi ţinea scrisoarea în mână. Îl chemase pe 
băiat, îi dăduse o jumătate de coroană (ceea ce era de 
necrezut pentru Hervey) şi-i spusese să ducă imediat 
scrisoarea. 

În cele din urmă o deschise. Era scrisă cu creionul, pe 
spatele unei foi de hârtie acoperită cu cifre bătute la 
maşină: „Adu-mi-l imediat pe Moran la ora trei, în după- 


amiaza asta. M-am întâlnit cu el acum două zile şi nu-s 
mulţumit. Adu şi un ofiţer de poliţie.” 

Aici era scris pe deasupra un cuvânt pe care fata de-abia 
putu să-l descifreze: „Smith.” „Nu trebuie să mai afle 
nimeni de asta. Este foarte urgent!” 

Era semnată: „H. L.”. 

Băiatul nu mai ştia nimic altceva. Ar fi fost simplu să-l sune 
pe domnul Lyne, dar bătrânul nu putea suferi telefonul şi 
nici nu-şi instalase aşa ceva. Se uită la ceas; era trecut de 
ora două şi, de zece minute încerca înnebunită să dea de 
Dick. 

Pe Surefoot Smith nu-l prea cunoştea, şi, ca orice femeie 
nu era prea încântată să ia legătura direct cu poliţia. Îl 
căută pe Moran la Bancă dar i se spuse că plecase acasă. 
Nu era nicăieri: nici la club... Acasă anunţase că lipseşte 
două sau trei săptămâni. Obţinuse permisiunea pentru 
concediu, probabil. Era însă curios că de la Bancă i se 
spusese cu totul altceva: şi anume că domnul Moran 
plecase acasă mai devreme, ceea ce constatase că nu era 
adevărat, pentru că funcţionarul cu care vorbea fu 
întrerupt de o voce autoritară: 

— La telefon este contabilul şef, domnişoară Lane! Doriţi 
să vorbiţi cu domnul Moran? Azi nu a venit la servici! 

— A obţinut permisiunea să plece în concediu, nu-i aşa? - 
se interesă fata. 

— Nu ştiu nimic, domnişoară!... Doar că a cerut 
permisiunea să plece, dar nu cred c-a plecat... De fapt, sunt 
sigur! Am deschis toate scrisorile azi dimineaţă. 

Puse la loc receptorul uimită. Stătea la fereastră, 
gândindu-se ce avea de făcut, când, spre bucuria ei sună 
telefonul. Era Dick Allenby, care se întorsese acasă de la 
clubul Snell şi aflase că fusese căutat. 

— E chiar foarte ciudat! - remarcă el după ce îi citi 
scrisoarea - O să încerc să-l găsesc pe Smith. Scumpa mea, 
cel mai bun lucru este să ne întâlnim într-un sfert de oră, în 


staţia de metrou Baker Street. Poate reuşesc să-l aduc şi pe 
Smith. 

Fata ajunse acolo puţin mai devreme şi aştepta de vreo 
zece minute când Dick sosi vijelios într-un taxi. Zări pe 
bancheta din spate statura impunătoare a lui Smith; se urcă 
şi se aşeză lângă detectiv. Dick îl lămuri pe şofer unde voiau 
să ajungă, după care se aşeză în faţa lor. 

— Totul devine din ce în ce mai misterios! - zise el - Daţi- 
mi scrisoarea! 

Fata îl ascultă şi Smith întoarse hârtia pe toate părţile. 

— Ehe... ei bine, ăsta-i un extras de cont! - fluieră el - 
Phu... ce sume!... Cred că bătrânul a luat-o razna. 

Mary nu dăduse atenţie la cifrele alea bătute la maşină. 

— Peste 200.000 lire bani gheaţă şi nu ştiu câte sute de 
mii în acţiuni. 

— Ce rost avea să trimită scrisoarea asta? Presupun că nu 
l-aţi găsit pe Moran?! 

Fata încuviinţă din cap. 

Smith examină cu atenţie hârtia. 

— E orb? - întrebă el. 

— Aproape! - răspunse Dick - Deşi nu recunoaşte, 
adevărul e că nu poate deosebi un om de altul. Asta-i este 
scrisul lui. Am primit o notiţă foarte dură de la el săptămâna 
trecută. L-ai găsit pe Moran? 

Mary îi făcu senin că nu. 

— Nu ştie nimeni unde este. Azi n-a fost la bancă şi nu este 
nici la el acasă - preciza ea. 

Surefoot împături scrisoarea şi i-o dădu înapoi. 

— După câte îmi dau sama, nu are neapărat nevoie de 
mine, ba chiar, cred că nu are nevoie de loc, dacă nu-l 
aducem pe Moran! - se gândi detectivul. 

Ajunseră la Naylors Crescent şi căzură de acord ca 
Surefoot să rămână în taxi, în timp ce ei vor discuta cu 
bătrânul. Lyne nu era acasă. Un servitor din vecini deschise 
uşa şi le spuse: 


— Bateţi degeaba! Nu-i nimeni! Domnul Lyne a plecat cu 
căruciorul acum o oră. 

— Unde? - întrebă Dick. 

Nu primi nici un răspuns. Noroc cu Mary, care cunoştea 
mai bine obiceiurile casei. 

— Se duc mereu în acelaşi loc, în grădinile rezervate din 
parc. Sunt la numai cinci minute de aici. 

Nu mai aveau nevoie de taxi, aşa că Dick îi plăti şoferului. 
Tocmai când traversau strada, o maşină greoaie trecu pe 
lângă ei şi Dick reuşi să-l zărească cu coada ochiului pe cel 
de la volan. Era Jerry Dornford. Maşina era foarte veche şi 
zgomotoasă, iar ţeava de eşapament umplu întreaga stradă 
de fum şi scântei. Încetini un moment, apoi prinse viteză şi 
se îndepărtă. 

— Precis o să-l amendeze. Este imposibil să nu atragă 
atenţia vreunui poliţai cu zgomotul ăsta - remarcă Smith. 

lată că se zărea scaunul cu rotile. Binny stătea pe 
taburetul lui pliant, cu un ziar desfăşurat pe genunchi şi cu 
o pereche de ochelari cu rame aurite pe nas. Poarta 
grădinii era încuiată, iar servitorul nu-i zări imediat. 

— Cred că doarme, domnule! - spuse el - Şi asta-i cam 
neobişnuit pentru domnul Lyne. Dacă încerc să mişc 
scăunelul din loc după ce-a aţipit, este vai de capul meu! Şi 
la trei trebuie să fie acasă. 

Bătrânul Hervey Lyne stătea impasibil, cu bărbia sprijinită 
în piept, cu ochelarii săi cu lentile groase fumurii proptiţi pe 
nasul lui coroiat. Avea mănuşi, iar mâinile sale împreunate 
se odihneau pe pătura care-i acoperea genunchii. Binny îşi 
plie scaunul şi-l atârnă într-un cui, în spatele căruciorului cu 
rotile. 

— Nu credeţi că ar trebui să-l trezim? 

— Mary se apropie de el. 

— Domnule Lyne! - îl striga ea. 

Îl strigă din nou, dar nu primi nici un răspuns. 

Surefoot Smith, care stătea la distanţă, veni lângă ea. Se 
învârti în jurul scaunului, iar apoi se propti în faţa 


bătrânului şi-i deschise paltonul la gât. Apoi, îl închise la loc, 
şi spre surprinderea lui Mary, o lua uşor de braţ. 

— Cred că este mai bine să plecaţi! O să trec eu pe la Dv. 
peste o jumătate de oră - îi spuse el. 

Îi vorbea pe un ton neobişnuit de blând. 

Fata se uită la el şi-l simţi că-i vine rău. 

— E mort? - întrebă de-abia şoptit. 

Surefoot Smith încuviinţă din cap şi o conduse spre 
poartă. După ce se îndepărtă, i se adresă lui Dick: 

— A fost împuşcat în ceafă, uite! - spuse el, deschizând 
haina bătrânului. 

Dick asistă încă o dată la un spectacol oribil. 

CAPITOLUL XIII. 

Ambulanţa tocmai plecase. În biroul bătrânului se aflau 
patru bărbaţi. Binny era unul dintre ei, celălalt, în afară de 
Surefoot Smith şi Dick Allenby, era inspectorul de cartier. 

Smith se întoarse către servitor, care era verde la faţă: 

— Hai, băiete! Spune-ne ce s-a întâmplat? - îl îndemnă el. 

— Nu ştiu, este îngrozitor, nu mă aşteptam... 

— L-a vizitat cineva? 

— Nimeni, din câte ştiu. 

— Unde se afla la ora unu? 

— În camera lui, domnule, chiar pe scaunul unde staţi 
acum - răspunse Binny - Scria ceva; a astupat cu mâna 
când am intrat. N-am văzut ce era. 

— Era probabil scrisoarea către domnişoara Lyne - spuse 
detectivul - Scria mereu notițe de felul asta? 

Binny dădu negativ din cap. 

— Bine, dar când scria vreo depeşă, tu i-o duceai la 
destinaţie? 

— Nu, domnule, nu întotdeauna! Domnul Lyne, bietul de el 
era un om foarte suspicios. Nu prea vedea bine şi avea 
impresia că oamenii trag cu urechea pe la uşi şi-i citesc 
scrisorile. Când avea nevoie să trimită corespondenţă, 
chema de obicei pe cineva de pe stradă. Oricum, asta nu se 
întâmpla prea des. 


— Cine l-a vizitat în ultima vreme? 

— Ieri seară a venit domnul Dornford. S-au certat rău de 
tot; cred că din cauza banilor. 

— Cum adică „rău de tot”? - se interesa Smith. 

— Domnul Lyne m-a pus să-l dau pe uşa afară. 

Surefoot îşi notă. 

— Şi mai cine? 

Binny se gândi. 

— Domnul Moran a trecut pe aici acum două zile. Da, aşa 
este! a venit să-l vadă în legătură cu nişte probleme 
financiare. Ah, da, a fost şi domnişoara Lane. În general, nu 
prea primim atâtea vizite. 

Smith îşi notă din nou. Notiţele lui erau pline de 
prescurtări indescifrabile pentru Dick Allenby, care încerca 
degeaba să priceapă ceva. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat azi! leşeaţi de obicei după- 
amiază? 

— Da, domnule, dar, pe la prânz, domnul Lyne a spus că nu 
mai vrea să iasă. De fapt, mi-a spus să-mi văd de treabă 
pentru că aşteaptă nişte persoane pe la trei. În jur de două 
s-a răzgândit şi a spus că vrea să ieşim. L-am dus cu 
scaunul pe rotile până-n grădină şi i-am citit un proces... 

— Vrei să spui un proces, ca la tribunal? 

— Da, domnule. Îi plăcea să i se citească despre cămătari 
care-şi dau datornicii în judecată. Azi dimineaţă, era vorba 
de... 

— Ah, te referi la orice fel de proces penal? 

Binny încuviinţa. 

— A spus ceva când eraţi în parc? A făcut vreo aluzie? 

— Nu, nimic important. După un sfert de oră mi-a spus să-i 
ridic gulerul, fiindcă era curent. M-am aşezat şi am început 
să-i citesc, până când am crezut c-a adormit. 

— N-ai auzit nici un zgomot? 

Se gândi o clipă. 

— Ba da! Am auzit o maşină care a trecut prin apropiere. 


Pentru moment, atât Smith, cât şi Dick uitaseră de maşina 
lui Gerald Dornford. 

— N-ai auzit nimic asemănător unei împuşcături? 

Binny dădu negativ din cap. 

— Nimic, doar uruitul maşinii. 

— Dar domnul Lyne nu s-a mişcat, n-a vorbit, n-a scos nici 
un sunet? 

— Nu, domnule! 

Surefoot îşi sprijini coatele de masă. 

— Şi acum, aş vrea să fii atent, Binny! Cam cât timp a 
trecut de când i-ai vorbit ultima dată domnului Lyne şi până 
l-am descoperit noi? 

— Cam zece minute, domnule - zise Binny, preocupat - 
unul din paznicii parcului i-a dat bună-ziua, dar n-a 
răspuns. Atunci am crezut c-a adormit şi nu i-am mai citit. 

— Şi acum, aş vrea să-mi arăţi casa! - îi zise Smith, 
ridicându-se. 

Binny îl conduse mai întâi în bucătărie, care dădea într-un 
dormitor, îi explica lui Surefoot că soţia lui era la ţară, la 
nişte rude, dar asta n-avea nici o importanţă pentru Lyne, 
deoarece Binny se ocupa oricum de toate. 

— Ca să vă spun drept, domnule, soţia mea este cam 
beţivă - se scuză el - şi mă bucur că nu stă aici. 

În bucătărie era cam dezordine. Surefoot Smith văzu ceva 
pe podea, se aplecă şi luă o bucată triunghiulară de sticlă 
de sub masa de lângă fereastră. Se uită atent şi observă că 
geamul fusese înlocuit de curând. 

— Ce s-a întâmplat aici? - întrebă el. 

Binny ezita: 

— Ştiţi, domnul Lyne nu voia să se afle despre asta. Acum 
câteva nopţi, cineva a spart geamul şi a deschis fereastra. 

— Un hot? 

— Domnul Lyne credea că a încercat să pătrundă 
înăuntru. N-am chemat poliţia pentru că nu m-a lăsat - se 
grăbi el să adauge —- Apoi, au urcat la etaj, în camera din 
faţă. Era o singură cameră mare, la fiecare etaj, deşi fiecare 


se putea împărţi în două, pliind nişte uşi. Camera de sus 
fusese dormitorul lui Lyne, dar nu descoperi nimic deosebit 
acolo. Inspectorul de cartier, cu alţi doi oameni ai săi vor 
face o percheziţie prin lucrurile bătrânului - Surefoot luase 
cheile din buzunarul victimei. Se uitase deja în safe, fără să 
găsească ceva interesant. 

Reveniră în birou. Surefoot Smith căzu pe gânduri, 
uitându-se fix pe fereastră şi bătând cu degetele în masă. 
Apoi, spuse că pentru sine: 

— Americanul ăla care pleca mâine la New York ne-ar 
putea ajuta. Ar fi bine să mă consult cu el. 

— Despre cine-i vorba? - se interesă Dick curios. 

— Despre John Kelly! Este şeful brigăzii de detectivi din 
Chicago. S-ar putea să ne dea un indiciu. Oricum, merită să 
încercăm! 

Se uită la ceas. 

— Mă întreb dacă mai avem vreo veste referitoare la 
Moran. Mă duc la elacasă. Sper că o să găsesc cel puţin un 
servitor care să mă lămurească. 

— Eu nu cred! - îi zise Dick - Mi-a spus că pleacă şi m-a 
rugat să am grijă de scrisorile lui. A zis că o să-mi trimită 
cheia de la apartament. Dacă vrei, te conduc. 

Îngrijitorul lui Moran le dădu însă o informaţie foarte 
prețioasă. Bancherul plecase cu o oră înainte. 

— Eşti sigur - întrebă Dick neîncrezător - N-a plecat 
cumva azi-dimineaţă? 

Omul era foarte bine informat: 

— Nu, domnule. A lipsit toată dimineaţa, dar practic n-a 
plecat până în jur de trei şi jumătate. Dv. sunteţi domnul 
Allenby? - i se adresă lui Dick - Trebuia să vă trimit o 
scrisoare. 

Intră în birou, deschise cutia şi scoase un plic ştampilat pe 
care-l înmâna tânărului. 

Conţinea câteva rânduri, scrise probabil în grabă, şi... 
cheia: „Am plecat. Bestiile m-au refuzat.” 

— Cine sunt bestiile? - se întrebă Surefoot. 


— Cred că se referă la şefii lui. Mi-a spus că pleacă în 
vacanţă cu sau fără acordul lor, Din câte se putea constata, 
Moran plecase în grabă. În casă era mare dezordine. Pe 
marginea patului atârna o vestă în care se afla ceasul său, o 
tabacheră de aur şi aproximativ zece lire bani gheaţă. Îşi 
schimbase hainele în fugă şi uitase probabil să-şi golească 
buzunarele. Un alt fapt deosebit era că fereastra care 
dădea spre parc rămăsese deschisă. 

— Nu observi nimic? - îl întrebă Surefoot. 

— Ba, da! - răspunse acesta, cuprins de un fior de gheaţă 
pe şira spinării. 

De la fereastră se vedea perfect nu numai parcul, ci şi 
locul exact în care fusese ucis Hervey Lyne. 

Surefoot examină atent podeaua de lângă fereastră, fără 
să descopere nimic. Trecu apoi în elegantul dormitor al lui 
Moran şi începu să cotrobăie. Când deschise uşa de la 
dulap, căzu ceva. Noroc că întinse mâna înainte să ajungă 
la podea. Era o puşcă marca Lee-Enfield: mai avea una în 
sertarul de jos, alături de o jumătate de duzină de cutii 
cilindrice negre şi lungi. 

Surefoot deschise percutorul şi trase pe nas. Nu se simţea 
nimic. Chiar dacă fusese întrebuințată de curând, arma era 
curățată perfect. Procedă la fel şi cu a doua, dar cu acelaşi 
rezultat. Se uită apoi la cutii. 

— Ce-i cu ăştia? spuse el. 

Dick îl privi cu atenţie. 

— Sunt amortizori! - explică el - Ştii că Moran este foarte 
pasionat de puşti şi lucruri de-astea. Mi-a cerut sfatul o dată 
sau de două ori şi m-a îndemnat să mă apuc şi eu să fabric 
aşa ceva. Nu uita, Smith! Domnul Moran ştie să ochească 
foarte bine. A candidat şi pentru marele premiu la Bisley iar 
tirul este pentru el cea mai mare distracţie! 

— Da, grozav, n-am ce zice! - comentă Smith pe un ton 
sec. 

Căută în dulap şi-n sertare după cartuşe, dar nu găsi 
nimic. Încărcătoarele erau goale. În apartament nu găsi nici 


urmă de cartuş folosit. 

Smith se întoarse la fereastră şi calculă distanţa care 
separa camera de locul crimei. 

— Mai puţin de 200 de yarzi! - îşi dădu cu părerea. 

— Da, cam aşa! încuviinţă Dick. 

Moran nu-şi luase valetul cu el. Surefoot obţinu adresa 
acestuia de la îngrijitor şi-i telegrafie să se prezinte imediat 
la poliţie. 

— Mai bine te-ai duce la domnişoara Lane. Cred că au 
apucat-o istericalele până acum! 

— Mă îndoiesc! - îl repezi Dick pe un ton tăios - O să trec 
totuşi pe la ea. Tu unde te duci? 

Surefoot zâmbi cu subînţeles. Oare de ce voia să facă pe 
misteriosul? 

CAPITOLUL XIV. 

Banca se închisese pentru public. 

Sună la sonerie şi fu admis înăuntru. Contabilul, şeful de 
personal şi alţi doi-trei funcţionari erau de serviciu. Discută 
cu contabilul, în biroul acestuia. 

— Nu ştiu nimic altceva despre Moran decât că a cerut 
permisiunea să plece şi a fost refuzat. Am aflat asta, pentru 
că scrisoarea de la Banca Centrală nu-i era adresată 
personal, aşa că mi-am permis s-o deschid. I-am comunicat 
la telefon, dar n-a făcut nici un comentariu. A anunţat doar 
că o să lipsească azi. 

— Aţi înştiinţat Banca Centrală? 

Nu, nu se întreprinsese nimic în acest sens. Nu era un 
lucru prea neobişnuit. Directorii de bancă îşi mai iau 
câteodată liber. Şi... oricum, nu se interesase nici un şef. 

— Sigur, o să menţionez în raportul meu zilnic - zise 
contabilul - Ca să vă spun cinstit, eu am avut impresia că 
domnul Moran s-a dus în oraş şi a discutat cu directorul 
Băncii Centrale; am presupus că a reuşit probabil să-l 
convingă. Dar, s-a întâmplat ceva cu domnul Moran? - 
întrebă el vădit îngrijorat. 


— Sper că nu! - adăugă Smith - Are şi el cont la această 
bancă? 

— Da, dar destul de mic - explică funcţionarul. 

— Acum câţiva ani au ieşit nişte discuţii în legătură cu 
unele speculaţii la bursă, aşa ca băânuiesc că domnul Moran 
nu-şi mai depozitează banii la noi, ca să nu se afle ce afaceri 
are. Pot să vă spun confidenţial că îşi ţine valorile şi 
acţiunile la banca Southern Provincial. Am aflat asta 
întâmplător, pentru că, odată, când contul său de la noi din 
bancă era prea mic, a trimis o scrisoare la Southern 
Provincial să-i vireze o anumită sumă. Aş putea totuşi să vă 
întreb domnule Smith, care este motivul acestei anchete? 

În câteva cuvinte, Surefoot îi povesti despre crimă. 

— Da, domnul Lyne este clientul nostru. Are un cont destul 
de însemnat; nu chiar ca la început, dar, aşa cum ştiţi, este 
cămătar şi are mulţi bani împrumutaţi. 

Smith se uită la ceas. 

— Credeţi că aş putea să aranjez o întâlnire cu unul din 
directorii de la Banca Centrală? 

Contabilul nu ştia precis. Sună să se intereseze, dar află că 
toţi directorii plecaseră acasă. 

— Dacă domnul Moran nu apare până mâine dimineaţă... 

— N-o să apară! - îi spuse Surefoot Smith. 

— În acest caz ar fi bine să discutaţi cu unul din directori. 
Cred că n-ar fi trebuit să fi spus nimic, nici despre domnul 
Moran, nici despre clienţii noştri. Mă scuzaţi un moment, vă 
rog! 

Se ridică şi schimbă câteva cuvinte cu unul dintre 
funcţionari, după care reveni. 

— Am să vă mai spun totuşi, chiar dacă s-ar putea să am 
neplăceri, că răposatul domn Lyne a scos ieri din bancă 
60.000 de lire - cecul ne-a parvenit azi noapte. Operaţiunea 
s-a efectuat prin banca Midlans. Nu cunosc prea multe 
detalii, dar sunt sigur că Banca Centrală o să vă pună la 
dispoziţie toate datele. 


Când se întoarse la Scotland Yard, Surefoot găsi un grup 
de ofiţeri în biroul său. Îşi luau rămas bun de la John Kelley, 
care se întorcea în SUA, cu avionul de la miezul nopţii. 

— Îmi pare rău! - spuse acesta, aflând de ideea lui 
Surefoot. Nimic nu m-ar încânta mai mult decât să lucrez la 
un caz ca ăsta. Am citit în ziarele de seară. Aţi mai aflat 
ceva? 

Surefoot îi povesti de vizita la bancă, iar americanul 
clătină gânditor din cap. 

— Ar fi bine să dai de urma lui Arthur Ryan - îl sfătui el - 
ştiu că este în Anglia. O să-ţi trimit nişte fotografii de-ale lui 
când ajung la Chicago. Treburile astea erau cam stilul lui: 
delapidări de conturi, excrocherii - nici n-ai fi zis că-i în 
stare de aşa ceva. 

Surefoot refuză cu părere de rău invitaţia la cina de adio. 
Comisarul şef îl aştepta nerăbdător şi grăbit să ajungă 
acasă. 

— Trebuie să trimitem o descriere a lui Moran - hotări 
acesta după ce termină de discutat - dar trebuie s-o facem 
cât mai discret, să n-avem necazuri. Faptul că ţine două 
puşti în dulap nu înseamnă mare lucru. Până şi eu ştiam că 
este un bun trăgător. Din câte îmi dau seama, la bancă sunt 
toate în ordine şi singurul fapt care l-ar implica în această 
crimă este scrisoarea bătrânului. O ai la tine? 

Mary dăduse scrisoarea înapoi detectivului. Şeful lui 
Surefoot o examină cu atenţie. 

— De ce spune că vrea să-l vadă din nou pe Moran? Se mai 
întâlnise cu el? - se întrebă acesta. 

— Da, acum două zile, dacă e să ne luăm după spusele lui 
Binny, servitorul din casă, sau... cu doi ani în urmă, conform 
declaraţiei lui Moran - explică Surefoot. 

— Cum... Moran a afirmat că... Surefoot aprobă din cap. 

— Da, exact aşa a spus. Cu o noapte înainte de crimă, 
Allenby l-a întrebat întâmplător de când nu-l mai văzuse pe 
Lyne. l-a răspuns că de doi ani, Allenby este absolut sigur. 
Ce motiv a avut oare să spună asta şi de ce bătrânul Lyne a 


specificat în scrisoare că Mary Lane să aducă un poliţist? Ar 
fi o singură explicaţie: şi anume că bătrânul a descoperit 
ceva în legătură cu bancherul şi a vrut să-l confrunte, fie să- 
| amenințe cu poliţia. Aşa se explică plecarea grăbită a lui 
Moran, fără acordul şefilor săi. O să discut cu directorii 
Băncii Centrale, deşi sunt mai mult ca sigur că habar n-au 
că tipul a şters-o. Moran se ocupa de contul bătrânului, şi, 
dacă s-ar fi întâmplat ceva, ar fi intrat la închisoare; 
probabil că singura persoană care ne-ar fi putut lămuri era 
însuşi Lyne. Deci moşul este împuşcat cu o jumătate de oră 
înainte ca Moran să părăsească Londra. Ce vreţi mai clar? 

Surefoot Smith îşi continuă investigaţiile toată seara, şi, cu 
un sfert de oră înaintea penultimului spectacol cu piesa 
„Stâncile destinului” se înfiinţă la teatru. Mike Hennessey 
plecase distrus acasă - după cum încerca să-i explice 
regizorul: 

— Îşi pusese tot sufletul pentru piesa asta, domnule Smith! 
- continuă el, dar Surefoot îl întrerupse: 

— Nimeni nu poate să se ataşeze de o asemenea porcărie! 
- declară detectivul - Nu era pe gustul nimănui! 

Se îndreptă spre culise, către cabina lui Mary. Dick Allenby 
se afla acolo, după cum era de aşteptat. Arăta obosită; era 
clar că moartea bătrânului fusese un mare şoc pentru ea. 

— Da, piesa n-o să se mai joace, dar lucrurile nu sunt chiar 
aşa de dezastruoase pe cât se aştepta bietul Mike. A primit 
cecul până la urmă, aşa că a plătit toţi artiştii şi sper că i-a 
rămas şi lui ceva - povesti fata. 

Nu ştia nimic în plus despre Hervey Lyne, în schimb, când 
veni vorba despre Leo Moran, deveni brusc foarte 
vorbăreaţă. Aminti despre vizita nocturnă a bancherului, 
ceea ce era o noutate şi pentru Dick. 

— Bine, draga mea, nu înţeleg! Te-a pus să semnezi un 
transfer de... 

— Aţi observat cum se numeau acţiunile? - îl întrerupse 
Surefoot. 


Din păcate nu ştia. Surefoot auzise destule despre 
afacerile bancare, pentru că avusese de-a face cu multe 
cazuri de acest fel. De aceea, bănuia că aparţin unui stoc al 
unei bănci din străinătate, care, în cazul unui transfer, 
solicita semnăturile tuturor acţionarilor. 

— Nu-i nimic neobişnuit! zise Surefoot gânditor - Chiar 
dacă ar fi fost un posibil cumpărător, bătrânul Lyne n-ar fi 
iscălit transferul dacă n-ar fi fost convins că merita. 

În noaptea aceea, toate documentele şi actele lui Lyne au 
fost verificate şi inventariate, iar locul crimei a fost încercuit 
şi s-a pus un jandarm de pază. Măsura luată s-a dovedit a fi 
justă, după ce, la miezul nopţii, s-a primit raportul 
medicului legist. 

Hervey Lyne fusese ucis de un glonte care i-a perforat 
inima venind din spate. Glontele nu se găsise în cadavru, iar 
Surefoot ordonă să se verifice grădina metru cu metru. La 
ora nouă, se prezentă la Banca Centrală, aşteptând să fie 
primit de unul din directori. După cum îşi imaginase, Leo 
Moran nu primise acordul să plece, iar numele său nu 
prezenta prea multă încredere pentru şefii săi. 

— E un director foarte capabil şi foarte apreciat de clienţii 
săi. Asta-i motivul pentru care nu l-am concediat după 
scandalul cu speculaţiile la bursă. N-avem nimic să-i 
reproşăm în afară de acest act de indisciplină. 

— Deci a şters-o franţuzeşte, nu? - întrebă Surefoot. 

— Exact! - confirmă directorul - Asta-i o abatere foarte 
gravă. Din câte ştiu este la Devonshire - cel puţin aşa a 
spus... 

Surefoot zâmbi. 

— Nu-i acolo, credeţi-mă! a decolat de la Croydon, ieri 
după-amiază la patru şi douăzeci, cu un avion închiriat, în 
direcţia Cologne. Acolo îl aştepta alt avion care l-a dus la 
Berlin, şi, de aici, i-am pierdut urma. 

Directorul rămase mut de uimire, şi din câte observă 
Surefoot; se cam albi la faţă: 

— La Berlin? 


Nu-i venea să creadă. Detectivul bănuia la ce se gândea 
bancherul. Sucursala lui Leo Moran manipula fonduri 
importante, iar atunci când un director o şterge pe furiş, în 
circumstanţe nu prea clare, e greu de crezut c-a plecat cu 
mâna goală. 

— Nu cred că vor fi probleme! - spuse acesta tulburat - în 
afară de faptul că a jucat la bursă şi... sigur, nu se poate şti, 
până unde a mers... era un om foarte cinstit, cu principii 
foarte solide. Visa să facă avere, dar numai pe căi legale. 

Apăsă pe sonerie. 

— În orice caz o să trimit doi dintre cei mai buni inspectori 
ai noştri să-i facă o verificare. Trebuie să-l înlocuim imediat 
pe domnul Moran. 

Deşi Surefoot deţinea o descriere exactă a bancherului, nu 
reuşise să facă rost de o fotografie. În orice caz, tipul nu era 
greu de recunoscut: era aproape chel - deşi ar fi putut să-şi 
pună perucă, dacă ar fi avut vreun interes s-o facă. 
Detectivul rămase ca trăsnit! Da, o perucă, exact! Îşi aminti 
de cele trei peruci găsite în cămăruţa din Baynes Mews şi 
de domnul Washington Wirth care locuia în Midlands. Iar... 
cele 60.000 de lire fuseseră extrase cu o zi înainte din 
contul lui Lyne, printr-o filială a băncii Midland... Ceru şi 
obţinu aprobarea să solicite informaţii exacte referitor la 
orice cont de la filiala lui Moran şi, înarmat cu aceasta, se 
prezentă la bancă, la contabilul şef. 

— Întâmplător cunosc situaţia contului domnului Lyne - îi 
spuse Surefoot - pentru că, din greşeală, acum câteva zile, 
bătrânul a scris câteva rânduri pupilei sale pe partea 
cealaltă a foii care conţinea extrasul de cont. 

Scoase hârtia din buzunar şi o arătă contabilului. 

— O să verific imediat! zise acesta - Nu cred însă că sunt 
trecute şi cele 00.000 de lire extrase alaltăieri. 

Lipsi câtva timp, după care se întoarse în birou şi puse 
hârtia pe masă. Detectivul observă că mai ataşase o foaie pe 
care-şi notase nişte cifre. 


— Ceea ce scrie aici este foarte inexact. Se pare că este 
datată acum trei zile, dar nu reprezintă în nici un caz 
situaţia reală a domnului Lyne. Din asta rezultă, de exemplu 
că are 200.000 de lire ca depozit bancar, când în realitate, 
suma se ridică numai la 48.700 lire. Din acest total s-a 
transferat foarte mult în contul curent, şi nu au mai rămas 
în prezent decât 5.000 de lire, bani gheaţă. 

Surefoot fluieră uluit! 

— Înseamnă că diferenţa dintre contul real şi cel notat pe 
această foaie este de aproximativ 200.000 lire. 

Contabilul îl aprobă. 

— De când am văzut-o mi-am dat seama că nu-i în ordine. 
Am dat întotdeauna cea mai mare atenţie acestui cont, şi i- 
am sugerat de două ori până acum domnului Moran să-i 
scrie lui Hervey Lyne, în legătură cu balanţa financiară 
nefavorabilă. După cum vă spuneam, nu ne prea facem 
probleme cu banii cămătarilor pentru că-şi investesc de 
obicei sumele lichide în împrumuturi. 

— Dar, ce-i cu aceste conturi? 

— Sunt în ordine, cu excepţia acţiunilor Steel Prefeored, în 
valoare de 30.000 de lire, care au fost vândute acum patru 
luni, conform instrucţiunilor domnului Lyne. Banii rezultați 
din tranzacţie se află într-un alt cont. 

— Lyne v-a trimis cumva o scrisoare de confirmare? 

— Nu mie trebuia să-mi transmită, ci directorului nostru. 
Dacă s-a primit, o veţi găsi în dosarul domnului Moran. 

Smith continuă. 

— Domnul Moran l-a văzut cumva pe Lyne marţea trecută, 
pe la zece dimineaţa? 

— Chiar dacă l-o fi văzut, nu mi-a spus nimic. Marţea 
trecută... spuneţi? Da, îmi amintesc! A venit pe la ora 
prânzului, pretextând că a fost o întrunire de afaceri. 

Apoi, spuse pe un ton foarte serios. 

— Domnul Moran este implicat într-o afacere foarte urâtă, 
nu-i aşa? În ceea ce mă priveşte, eu nu ştiu nimic şi vreau 
să vă ajut pe cât pot. Vreţi să vă prezint contul domnului 


Lyne? În ultimele luni a extras sume foarte mari, în special 
pe librete de cec la purtător. Cămătarii procedează adesea 
în felul ăsta, deşi este destul de ciudat, pentru că domnul 
Lyne nu obişnuia asta. 

Se întoarse cu un catalog pe care îl puse la dispoziţia lui 
Smith. Detectivul îl cercetă cu un ochi de expert. Era vorba 
de sume de 10, 15, 20 de mii de lire, operate printr-o bancă 
din Birmingham. 

— Doar unul singur dintre toate aceste cecuri valoroase a 
fost trecut pe numele altei persoane - zise funcţionarul 
întorcând pagina şi indicând cu degetul pe beneficiar. Asta 
s-a întâmplat când domnul Moran a fost plecat în 
concediu... 

Smith se uită la foaie şi îngălbeni. Era vorba de... 
Washington Wirth. 

CAPITOLUL XV. 

Pur şi simplu nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

— Puteţi să-mi faceţi legătura cu această bancă din 
Birmingham? - se interesă detectivul. 

Se pare că există o convenţie în reţeaua bancară referitor 
la apelurile telefonice între filiale. Smith reuşi să vorbească 
după câteva momente cu directorul băncii respective, care-i 
confirmă ce ştia. Nu-l cunoştea pe domnul Washington 
Wirth. Îl vizitase o dată la hotel, dar până atunci pretextase 
că se simţea rău şi trebuia să stea în pat, cu draperiile 
trase. Contabilul şef care discutase cu el îi obținuse 
semnătura şi asta era tot. Făcuse un angajament prin care 
putea să scoată bani lichizi de la trei sucursale ale băncii, 
una cu sediul la Londra, alta la Bristol şi a treia, la care nu 
fusese niciodată, la Sheffield. Anunţa întotdeauna banca din 
Birmingham, cu 24 de ore înainte să se prezinte cu cecul, 
şi, cu toate că prin contul său se rulaseră sume foarte mari, 
nu dispunea de prea mult în acest moment. 

Indiferent cine ar fi fost cel care dădea aceste petreceri 
nocturne, era una şi aceeaşi persoană cu omul care 
beneficiase de mari sume de bani, scurse din contul lui 


Hervey Lyne - nu era exclus să fie chiar ucigaşul acestuia. 
Trecu pe la Dick pe care-l găsi lucrând la noul său model şi-i 
povesti atât cât considera necesar din recentele sale 
descoperiri. 

— Eşti ruda cea mai apropiată şi cred c-ar trebui să fii 
informat - îi zise el. 

Dick rămase înmărmurit când auzi de uriaşa sumă de bani 
care dispăruse. 

— N-ai exclus posibilitatea ca domnul Wirth să fie chiar 
Hervey Lyne, nu-i aşa? 

— M-am gândit şi la asta! - recunoscu Surefoot. Faptul că 
se deplasează într-un scaun pe rotile e un vechi truc, foarte 
des folosit până acum. Cecurile erau fără îndoială semnate 
de el. L-am văzut pe ultimul: de fapt îl am chiar aici. 

Îl scoase din buzunar şi... întorcându-l pe partea cealaltă 
observă ce văzuse şi mai-nainte: o mâzgălitură în creion; 
era clar că fusese scrisă de mână. Cineva încercase s-o 
şteargă. Cu ajutorul unei lupe, detectivul examina inscripţia 
şi descoperi ce spunea: „Nu mai trimite alte... chinezeşti...” 

— Ce dracu o mai fi şi asta? - se enervă Smith - E clar că-i 
scrisul bătrânului! Ce-o fi vrut să spună prin „chinezeşti” şi 
la ce anume se referea... şi... mai ales cine-i persoana care 
a încercat să şteargă?... 

— Trebuia să-l fi întrebat pe funcţionar dacă avea acţiuni 
chinezeşti. 

Dick lua prânzul cu Mary Lane şi-i povesti tot ce aflase de 
la Surefoot. Tocmai îi spunea despre mâzgăleala de pe 
spatele cecului, când fata scoase un strigăt de uimire. 

Dick zâmbi. 

— Ştii ceva despre nişte acţiuni chinezeşti? 

Fata dădu din cap: 

— Mai spune o dată rar, ca să pricep mai bine. 

Tânărul îi repetă toată povestea în legătură cu contul 
falsificat şi sumele mari de bani de pe cecuri, care-i 
intraseră probabil în buzunarul lui Washington Wirth. Ori 
de câte ori avea vreo nelămurire, îi cerea fel de fel de 


explicaţii, pe care Dick nu i le putea da, oricum. Când 
termină ce avea de spus, fata oftă şi se sprijini de spătarul 
scaunului. Ochii îi străluceau ciudat şi era foarte agitată. 

— Ai o figură tare misterioasă. 

— Da, aşa este! - recunoscu fata. 

— Crezi că ştie cine l-a ucis pe bietul bătrân? 

— Da! Nu îndrăznesc să-i pronunţ numele, dar cred că am 
dat de un fir, cum ar spune poliţia. Vezi, când eram mică, 
am locuit în casa domnului Lyne şi sunt unele lucruri pe 
care nu le-am putut uita niciodată. 

— O să-l anunţ pe Surefoot... începu el. 

— Nu, nu! - protestă fata! Dacă o să mă faci de râs în faţa 
lui n-o să ţi-o iert niciodată. Probabil că ce cred eu este o 
prostie. Mai întâi aş vrea să fac cercetări pe cont propriu. 

— Aha, deci vrei să faci pe detectivul! - zise Dick. Apropo! 
s-a descoperit testamentul bătrânului. Eu sunt moştenitorul 
lui, dar mi-a impus o mulţime de restricţii. De exemplu, 
dacă mă căsătoresc cu o persoană de altă naţionalitate sau 
de religie pierd o parte din bani, sau dacă mă stabilesc în 
altă ţară, dacă nu am grijă de câinele lui - care a murit de 
16 ani - dar, în general a fost foarte generos. ie ţi-a lăsat 
aproape 40.000 de mii! fără obligaţia de a achita taxa de 
succesiune. 

— Da?... 

Era într-adevăr uimită şi bucuroasă în acelaşi timp că nu-l 
dezmoştenise pe Dick. 

Surefoot Smith află de testament când ajunse la servici şi-l 
caută pe Dick după-amiază ca să-l felicite. 

— Deoarece eşti acum parte interesată, ar fi bine să vii la 
Scotland Yard cât de repede poţi. Este aici şi contabilul de 
la bancă şi cred că o să-ţi spună lucruri foarte interesante. 

Dick sosi şi-l găsi pe contabil cam plictisit de decorul 
neospitalier al încăperilor de poliţie. Stătea incomod pe 
scaunul tare care-i fusese pus la dispoziţie. Pe biroul lui 
Surefoot erau câteva foi de hârtie bătute la maşină. 


Surefoot le strânse şi le oferi lui Dick, arătând cu degetul 
spre contabil! 

— Aici se află domnul... 

— Smith! - completă funcţionarul. 

— Hm, nu mai aveţi alt nume, cum ar fi Huxley sau 
Montefiore? 

— Nu, doar Smith! - zâmbi contabilul. 

— Da, asta este! Mă rog!... - se resemnă Surefoot - 
Majoritatea celor pe care-i cheamă Smith îşi mai iau un al 
doilea nume - explică el - Deci, prietenul nostru (evita 
special să-i spună „Smith”) spune că scrisoarea trimisă 
domnişoarei Lane ştii... cea care avea bătut la maşină 
extrasul de cont, n-a fost dactilografiată pe o maşină de 
scris de tipul celor folosite la bănci. De altfel, dânsul a fost 
foarte amabil şi mi-a adus specimene de la toate maşinile de 
scris folosite de bănci. Nu este totuşi mare lucru, fiindcă 
acum ştim foarte bine că Moran este cel care a delapidat 
fondurile, deci a dactilografiat probabil extrasul de cont pe 
maşina de la el de acasă. 

— Susţineţi că nu-i nici o îndoială în legătură cu 
dactilografierea hârtiei? - îl întrebă în final pe contabil. 

— Nu, nici nu poate fi vorba - susţinu funcţionarul - 
Băncile nu folosesc decât o anumită marcă de maşini de 
scris (menţionă o firmă americană) şi întrebuinţează 
întotdeauna acelaşi fel de bandă tuşată, care trebuie să fie 
obligatoriu neagră. Cea folosită pe pagina trimisă 
domnişoarei Lane este roşie. 

Surefoot nu-şi amintea să fi văzut vreo maşină de scris în 
apartamentul bancherului. După plecarea contabilului, îl 
însoţi pe Dick la locuinţa lui Moran din Parkview Terrace. 
Descoperiră în cele din urmă o maşină de scris portabilă, de 
mult scoasă din uz. Dar Smith îşi aminti de cămăruţa din 
Baynes Smith şi, luând în considerare faptul că ar fi putut 
aparţine lui Moran, nu era exclus ca acesta să fi avut la 
dispoziţie şi alte ascunzători secrete. Putea însă, la fel de 
bine, să nu fie vorba de Moran. 


— Ai vreo îndoială în privinţa asta? - îl întrebă Dick. 

— Am o mulţime de îndoieli! - răspunse Surefoot - O să mă 
mai lămuresc după ce o să-l găsesc pe Jerry Dornford. Îţi 
aminteşti? Când am plecat de la Naylors Crescent şi ne 
îndreptam spre parc să discutăm cu bătrânul Lyne, 
Dornford a trecut pe lângă noi, la volanul unei maşini care 
făcea un zgomot infernal, şi, dacă ţi-aduci aminte, a 
încetinit când a ajuns vis-a-vis de locul unde stătea 
bătrânul! 

— Ei... şi? - spuse Dick. 

— Şi... după cum ştii... Jerry era în posesia puştii pe care o 
furase de la tine. 

— Doamne sfinte! Doar nu crezi că Dornford este 
ucigaşul?! 

— Şi de ce nu? Avea toate motivele s-o facă! Îi datora bani 
lui Lyne, iar bătrânul îl ameninţase că-l dă în judecată dacă 
nu vine cu banii chiar în ziua în care... s-a produs crima! 
Dacă-l cunoşti pe Dornford la fel de bine ca mine, atunci 
trebuie să ştii că-i este groază să nu dea faliment. Se 
mândreşte că ar fi de neam mare, deşi taică-su a fost 
vânzător de cai, iar maică-sa... ce să mai discutăm!... 
Falimentul ar implica excluderea sa din toate cluburile pe 
care le frecventează. Un tip ca ăsta ar face orice să 
păstreze aparențele. 

— Acum, unde-o fi? - se interesă Dick... 

— Asta as vrea să aflu şi eu! - spuse Surefoot - Noi am fost 
ultimii care l-am văzut. 

CAPITOLUL XVI. 

Domnul Surefoot Smith era unul dintre acei indivizi 
despre care te puteai întreba când mai avea timp să şi 
muncească. Putea fi văzut la diverse ore, câteodată în locuri 
foarte ciudate, prin West End. Se părea că n-avea nevoie de 
somn, pentru că puteai foarte bine să-l întâlneşti la patru 
dimineaţa sau la patru după-amiaza. 

Locuia într-o vilă, în Streatham. 


— Este tipul de om - îl caracterizase odată Dick Allenby - 
care a fost predestinat să trăiască alături de o soră 
măritată. 

În plus, mai avea o cameră modestă în Panton Hay. 
Cunoscuţii săi erau convinşi că asta era adevărata lui casă, 
deşi, nici vila din Streatham nu era chiar un blestem pe 
capul lui. 

Era cunoscut şi respectat printre hoţi; capii lor 
neîncoronaţi îl evitau cu multă grijă, deşi... nu reuşeau 
întotdeauna... era teroarea micilor cartofori, tăinuitori de 
bunuri furate. Îl urau pentru că aruncase pe mulţi dintre ei 
în închisoare, mai mult decât oricare ofiţer de poliţie din 
Scotland Yard. Trimisese la spânzurătoare trei oameni, şi 
regreta din suflet că al patrulea scăpase graţie prostiei unui 
juriu sentimental. 

Îşi permitea puţine lucruri. Berea era pentru el mai mult o 
necesitate decât o risipă. 

În singurătatea camerei sale de pe strada Panton, judeca 
în linişte problemele. Scria numai pe sugativă albă şi numai 
cu creionul, abătându-se de la acest obicei doar când 
întocmea vreun raport către superiorii săi. Acoperea 
întotdeauna sugativa şi pe-o parte şi pe alta cu nişte 
hieroglife pe care numai el le putea descifra. Era un fel de 
stenografie inventată acum 30 de ani de un profesor cam 
ciudat şi, singurul care a reuşit s-o înveţe ca lumea a fost 
Surefoot Smith. Ba mai mult, i-a adus şi unele îmbunătăţiri 
pe parcurs. Se lăuda adesea că nici o fiinţă omenească nu 
era în stare să descifreze ce scria, mulţi încercaseră, însă 
fără succes, fiindcă, după ce nu mai avea nevoie de 
însemnări, dădea sugativa colegilor săi mai tineri, s-o 
folosească conform destinaţiei sale. 

Îşi schiţa cronologia mişcărilor lui Leo Moran, adunând 
informaţiile pe care le deţinea. Marcase foarte clar o 
porţiune din pre-ziua crimei, şi anume prelegerea de la 
radio, ţinuta de bancher, Surefoot Smith zâmbi la gândul că 


i se oferea ocazia să ducă la ştreang pentru prima oară o 
vedetă radiofonică. 

Deci după ce şi-a ţinut discursul, s-a dus la teatrul 
Sheridon, apoi la apartamentul lui Dick Allenby, apoi s-a 
întors acasă, unde, mai mult ca sigur, a găsit o scrisoare de 
la Surefoot Smith. Asta l-a făcut s-o caute urgent pe 
domnişoara Lane. 

Ce făcuse însă în dimineaţa crimei? 

Probabil că vorbise la telefon cu contabilul şi aflase că nu 
primise aprobarea pentru concediu. Domnul contabil şef 
Smith n-a declarat asta, dar, de... e o zicală... „corb la corb 
nu scoate ochii”. 

Surefoot Smith nu excluse posibilitatea autoapărării în 
ceea ce-l privea pe contabil. Poate că nici el nu era complet 
nevinovat; poate că frauda se datorează şi neglijenţei sale... 
Toate persoanele implicate în acest caz aveau ceva de 
ascuns şi mai mult ca sigur, nici contabilul nu făcea 
excepţie. 

Un singur lucru era cert: avionul fusese comandat pe 
moment, iar Moran nu intenţionase să plece în felul ăsta din 
ţară. 

Ce nume avea stocul pentru al cărui transfer se agitase 
atât să obţină semnătura lui Mary Lane? 

Era greu de răspuns la această întrebare fără a face mai 
întâi o cercetare minuțioasă. 

Dispoziţia lui Jerry Dornford era o altă problemă. Valetul 
lui din Half Moon Street nu era deloc îngrijorat, pentru că 
domnul Dornford dispărea adesea zile întregi de-acasă; nu 
ştia însă unde se ducea pentru că nu obişnuia să-i spună. 
lată un om fără bani, şi aproape fără prieteni! Mai avea 
unul sau doi, cu case la ţară, dar nu era nici acolo. 
Servitorul îşi aminti de adresele câtorva doamne, dar şi 
cercetările întreprinse în această direcţie se dovediră fără 
rezultat. 

Dornford avea o proprietate în Berkshire. O parte era 
teren arabil, care producea atât cât să acopere dobânda pe 


ipotecă; singura explicaţie că nu vânduse tot până acum, 
era că suma rezultată n-ar fi acoperit valoarea ipotecii. Mai 
exista şi o casă pe proprietatea sa, dar fusese vândută unui 
club local de golf. Deci, Gerald Dornford mai rămăsese 
stăpân doar pe 300 de acrii de pădure de conifere şi teren 
arid. 

În mod sigur nu putea fi omul care să-şi permită două sau 
trei adrese (deduse Surefoot, gândindu-se la cămăruţa din 
Baynes Mews). 

Glonţul nu fusese găsit încă, deşi întorseseră pe dos tot 
parcul, spre disperarea îngrijitorilor. Exista posibilitatea să 
fi ricoşat în canal, sau pe malul celălalt. Totul era în funcţie 
de unghiul din care fusese tras. Dacă ar trebui să se ia în 
considerare prima teorie a lui Surefoot Smith, conform 
căreia bătrânul fusese împuşcat cu un glonte tras din zonă 
mai înaltă a terasei Parkview glontele ar fi fost găsit, în mod 
normal, la câţiva metri de scaunul cu rotile. Dacă ar fi fost 
tras din maşina lui Dornford, ar fi fost puţin probabil să-l fi 
atins pe Lyne şi să fi nimerit în canal. 

Deşi ţinea permanent legătura cu Binny, servitorul nu prea 
avea ce să-i spună. Nu auzise şuieratul glontelui şi oferea o 
scuză foarte plauzibilă: zgomotul infernal al maşinii lui 
Dornford, suficient să acopere orice altceva. 

Era după-amiaza, pe la ora patru, iar Surefoot Smith, care 
stătuse în picioare toată noaptea, aţipi în scaun, lucru 
inadmisibil, pe care-l considera drept semn de senilitate, se 
ridică, îşi dădu cu apă rece pe faţă şi ieşi în Haymarket, 
nehotărât încotro s-o apuce. Traversa Piccadilly Circus şi se 
uita aiurea la blocada de circulaţie de la colţul străzii 
Shaftesburg, când... dădu cineva peste el. Agresorul său 
fără voie încerca să bâlbâie nişte scuze, dar Surefoot îl 
apucă uimit de guler. 

— Ce-i cu tine, Mike? 

Avea într-adevăr motive de mirare. În 24 de ore de când 
nu-l mai văzuse, înfăţişarea lui se schimbase complet. Faţa 
lui mare şi lătăreaţă se pleoştise de tot, iar sub ochi îi 


apăruseră două pungi roşiatice; era nebărbierit, iar pielea 
era ca de pergament. Şi... dacă Surefoot nu se înşela, se 
cam albise la faţă când dădu ochii cu el. 

— Bună!... se bâlbâi el... eh... să vezi... Ce ciudat să ne 
întâlnim... 

— Ce-i cu tine Mike? - îl întrebă Surefoot. 

Îi intrase în sânge să suspecteze şi pe cei mai nevinovaţi 
oameni de intenţii criminale. De aceea, întrebarea sa 
sunase acuzator. 

— Ah, nimic! Mi se pare mereu că visez... Nu-mi vine să 
cred... Piesa asta... să se termine aşa... deodată... 

— Am sunat la tine toată dimineaţa. Unde-ai fost? 

Mike tresări. 

— Mi-ai telefonat? Cum aşa?... De ce domnule Smith?... 
Adică să vezi, Surefoot, băiete, am fost plecat din oraş. Ce 
voiai de la mine? 

— N-ai fost nici acasă, nici la teatru. De ce te-ai ascuns? 

Mike încerca să spună ceva, înghiţi în sec, apoi se adresă 
pe un ton răguşit: 

— Hai să mergem să bem ceva. Am o mulţime de lucruri în 
cap... O mulţime... Crede-mă, Surefoot. 

Era o braserie pe o stradă laterală, lingă Circ, unde oficial 
nu se servea bere până la ora şase. Se duseră acolo, unde îi 
întâmpină zâmbitor şeful de sală. 

— Cred că doriţi să discutaţi în linişte, domnule Smith! Vă 
rog să poftiţi în biroul şefului! 

Biroul şefului nu era ceea ce te puteai aştepta să fie. 
Consta dintr-o cameră mică şi retrasă. 

— O să vă aduc nişte ceai, domnule Smith! 

— Dumneavoastră serviţi cafea, nu-i aşa domnule 
Hennessey? 

Hennessey, care stătea cu ochii închişi, încuviinţă din cap. 

— Ce te preocupă? - îl întrebă Smith cu răutate - 
Washington Wirth? 

— Ce?... Ah, da! - clipi el - Cred... de fapt, ştii... nu mai 
investeşte în teatru şi asta mă îngrijorează, desigur pentru 


că am fost buni prieteni. 

Se părea că întâmpina dificultate nu numai în vorbire, ci şi 
la respiraţie. 

— De-asta ai vrut să mă vezi? - se interesă el, pufnind pe 
nas. 

— Da, de-asta. Deci, spui că ţi-e prieten?! 

— Mai mult patron! - se grăbi să adauge domnul 
Hennessey - Mă ocupam de el când era în oraş. Nu ştiam 
prea multe decât că era plin de bani. 

— Şi nu l-ai întrebat de unde-i are, Mike? 

— Ba da! - răspunse Mike, evitând să-l privească în ochi. 

Chelnerul şef intra tocmai atunci cu o tavă cu două sticle 
voluminoase de bere, o sticlă de gin, cuburi de gheaţă şi 
sifon. 

— V-am adus „ceaiul”! - zise el, aşezând băuturile pe 
masă. 

Surefoot Smith nu-şi făcea probleme că încălca legea. 

— Şi-acum Mike, aş vrea să aud ce este cu acest domn 
Wirth? 

Mike îşi umezi buzele. 

— Mai întâi aş vrea să ştiu cum stau. Nu pot să-ţi spun 
nimic sigur, Surefoot, chiar nimic. Care-i poziţia mea? Să 
zicem că ştiam că se dădea drept altcineva şi l-am 
ameninţat: „Hei... sau mă ajuţi... sau”... 

— Da, să presupunem că l-ai iN san îl întrerupse brusc 
Smith. 

Mike clipi. 

— N-a fost vorba de şantaj. Nu eram sigur... încercam să 
văd ce iese... Am vrut să-mi dau seama până unde are de 
gând să meargă. 

Apoi, deodată, îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să 
suspine. 

— Oh, Doamne, Doamne Dumnezeule, este îngrozitor! - 
gemu el. 

Alţi bărbaţi ar fi fost stânjeniţi. Surefoot Smith era doar 
curios. Îi puse mâna pe braţ. 


— Întrebarea este dacă eşti sau nu implicat în crimă? 

Mike era zdrobit. Faţa lui udată de lacrimi era imaginea 
întruchipată a uimirii. 

— Crimă? Care crimă? 

— Mă refer la asasinarea lui Hervey Lyne! Ce, n-ai aflat 
până acum?! 

Omul rămase mut de uimire şi împietrit de groază. 

— Cum... Lyne asasinat! - spuse el de-abia şoptit. 

Era probabil singurul om din Londra care nu auzise de 
misterioasa crimă comisă în Hyde Park. Se afla pe prima 
pagină a tuturor ziarelor. Totuşi, Surefoot Smith simţea că 
spune adevărul. 

— Sfinte Sisoie! Cine şi-ar fi închipuit? Bătrânul Lyne... 
chiar vorbeşti serios? 

— Da, ce, crezi că vreau să te acuz? 

De data asta, Mike Hennessey amuţi definitiv, îşi pironise 
ochii lipsiţi de expresie asupra detectivului. Reuşi în cele 
din urmă să-şi recapete stăpânirea de sine, printr-un uriaş 
efort de voinţă. Când deschise gura să se adreseze 
detectivului, vocea lui era cea a unui om normal: 

— Asta-i o veste groaznică! N-am citit ziarele de azi 
dimineaţă. 

— A fost şi-n ziarele de aseară! - îi zise Surefoot. 

— Degeaba, n-am mai citit nici un ziar de nu ştiu când... - 
spuse el - ca să vezi... bătrânul Lyne! Era tutorele 
domnişoarei Lane, nu-i aşa? 

Trăgea de timp, încercând să-şi revină complet. 

— Nu, n-am citit chiar nimic despre asta. Ca să vezi cum 
pot să-ţi scape lucruri importante... Am fost atât de 
îngrijorat cu piesa, încât practic nu m-a mai interesat nimic 
altceva. 

— Ce anume făceai pentru Wirth? 

— Surefoot i se adresa brusc, pe un ton ca de gheaţă, 
renunțând la atitudinea sa prietenească de până acum. Uita 
chiar să-şi mai desfacă o sticlă de bere. 

— Scoteai bani din bancă în numele lui? - continuă el. 


Mike dădu afirmativ din cap. 

— Da, sume mari. Mă duceam la bancă şi după aceea mă 
întâlneam cu el conform înţelegerii stabilite mai-nainte. 

— Unde vă întâlneaţi? - se interesă tăios detectivul. 

— În diverse locuri - de obicei în gări; cel mai adesea la 
hotelul Kellner. De obicei scoteam o sumă mare de bani 
când dădea petreceri şi i-o dădeam la sfârşit, după ce 
plecau toţi invitaţii. Spunea că se ocupa de negoţ. În 
Midland, dar, să-ţi spun drept, Surefoot, am avut 
întotdeauna dubii în legătură cu asta. Oricum, nu părea 
excroc, cel mult excentric. Nu mi-am pus prea multe 
întrebări la vremea aia. În fond, dispunea de bani şi avea 
chef să investească în teatru. Ce era aşa de curios în asta? 

— De la ce bancă extrăgeai bani? 

Mike îi mărturisi. Corespundea exact cu informaţiile pe 
care le deţinea Surefoot. 

— De obicei îmi dădea o scrisoare către directorul băncii, 
prin care-i cerea să onoreze cecul. Am fost la Birmingham, 
la Bristol... 

— Bine e în ordine... îi zise Smith sprijinindu-se cu coatele 
de masă. 

— Acum aş vrea să-mi spui cine este de fapt Washington 
Wirth! 

Mike clătina din cap. 

— Pe cuvânt dacă ştiu ceva. Am intrat în legătură cu el 
după ce ultimul meu faliment a apărut în ziare. Mi-a scris şi 
mi-a spus că-i părea foarte rău că un om atât de inteligent 
ca mine să aibe atâtea necazuri şi s-a oferit să mă finanţeze. 

— Scrisoarea era scrisă de mână? 

— Nu, era dactilografiată. Cred c-o mai am pe acasă, pe 
undeva. A fixat o întâlnire la hotelul Kellner. Asta s-a 
întâmplat înainte să înceapă să dea petreceri: pe vremea 
când avea un apartament mai mic. Singurul lucru pe care-l 
ştiam precis este că purta perucă şi nu era ce voia să pară, 
dar nu mi-am băgat nasul niciodată în treburile altora. 


— Minţi! - interveni Surefoot. Mai-nainte ai spus că l-ai 
şantajat! 

— Ei, nu chiar! Am încercat să-i fac o poantă. Ştiam că în 
realitate nu era persoana drept care voia să treacă şi... am 
încercat să ghicesc. 

Minţea. Surefoot Smith era sigur de asta. 

— Te-ai gândit vreodată că o să fii pus într-o situaţie foarte 
delicată dacă omul ăsta o să fie arestat? Am motive 
întemeiate să cred că a excrocat fonduri băneşti care 
aparţineau răposatului Hervey Lyne şi, de asemenea sunt 
încredinţat că l-a ucis pe bătrân. Deci, este vorba de crimă! 
Sper că nu vrei să fii şi tu implicat, Mike! 

Pe faţa lui Mike Hennessey se putea citi o mare 
frământare. Când i se adresa lui Surefoot era aproape 
incoerent: 

— Dacă aş putea, v-aş ajuta cu plăcere, domnule Smith - 
dar cum? Nu ştiu nimic despre omul ăsta, vă jur! 

Smith îl privi drept în ochi: 

— Nici despre Moran nu ştii nimic? 

Se albi la faţă: 

— Adică... bancherul? - se bâlbăi el. 

— Nu ştii nimic despre balanţa falsificată trimisă din 
greşeală domnişoarei Lane? 

La un moment dat, Surefoot crezu că Mike Henuessey o să 
leşine. 

— Nu... nimic: îl cunosc pe Moran - îl cunosc şi pe Wirth. 

Se opri pentru o clipă, iar apoi continuă: 

— Să zicem că-l găsesc - vreau să spun pe Wirth - atunci 
care-i situaţia mea? 

Surefoot se ridica: 

— Aceeaşi, indiferent dacă dai sau nu de el - îi răspunse 
brutal - Cred că nu-ţi dai seama în ce te-ai băgat. Doi 
oameni au fost omorâţi, probabil de aceeaşi mână 
criminală. Tickler a păţit-o pentru că ştia prea mult. Poate 
ar fi mai sigur pentru tine dacă te-aş băga la închisoare. 

Mike zâmbi. 


— Da, ce, crezi că sunt copil? - spuse el revenind la vechiul 
său ton arogant. 

— Cum crezi că m am ridicat din şanţ? Sunt obişnuit cu 
ameninţări, nici o grijă, Surefoot! 

— Un moment, că n-am terminat! îl întrerupse detectivul - 
aşteaptă-mă aici să dau un telefon. 

Îngrijorarea se întipări din nou pe faţa omului. 

— Stai liniştit: n-am de gând să te arestez încă: şi... 
oricum, pentru asta n-am nevoie de ajutor. 

În salon era o cabină telefonică, iar Surefoot sună la 
Scotland Yard. 

— La telefon, inspector şef Smith. Vreau doi dintre cei mai 
buni oameni la Bellini. Mă aflu acolo cu Mike Hennessey - 
tipul ăla care se ocupa de teatru. Trebuie să fie 
supravegheat zi şi noapte, de aici înainte. N-aş vrea să se 
mai comită vreo greşeală! E clar?! 

Un sfert de oră mai târziu, în timp ce se îndreptau spre 
Picadilly Circus, Surefoot observă cu satisfacţie că erau 
urmăriţi de doi oameni, iar când Mike se urcă într-un taxi, 
urmăritorii lui procedară la fel. 

Mike Hennessey nu era la teatru când se lăsa cortina după 
ultimul act al piesei „Stâncile destinului” şi, cu toate că asta 
însemna căutarea unui nou loc de muncă, toţi artiştii 
răsuflară uşuraţi. 

Dick citea ziarul de seara când Mary intră în cabină. 
Povestea asasinării lui Lyne se afla pe prima pagină, însoţită 
de un interviu cu Binny şi o discuţie cu îngrijitorul parcului: 
„ÎL cunoşteam bine din vedere pe domnul Lyne” - declară 
James Hawkins, îngrijitorul parcului de peste 23 de ani. „Îşi 
petrecea întotdeauna după-amiezile în grădină, unde aţipea 
din când în când. Mai schimbam câteodată câte o vorbă sau 
două cu dânsul, deşi nu era o persoană care să încurajeze 
conversaţia. Domnul Binny, îngrijitorul său, îi citea de obicei 
până adormea. L-am văzut citindu-i şi-n după-amiaza crimei 
şi chiar i-am spus: 


— Ce rost are să te oboseşti? Nu vezi că l-a luat somnul?! 
Nici prin cap nu mi-a trecut că s-ar fi putut să fie mort. Asta 
este a doua crimă petrecută în parc în 35 de ani.” 

Dick puse ziarul de-o parte când intră fata, şi se pregăti de 
plecare: 

— Stai jos! Nu mă schimb încă: sunt obosită. 

— Ei! Ai găsit până la urmă ce căutai? - o întrebă el în 
glumă. 

Dar fata nu zâmbi. 

— Cred că da! - îi răspunse. 

— Ai citit ziarul? 

— Da, cuvânt cu cuvânt. 

— Şi... ia spune! Cine l-a omorât, Binny sau grădinarul? 

Dându-şi seama apoi că orice glumă merge până la un 
anumit punct, îşi ceru scuze. 

— Nu ştiu ce-i cu mine, dar văd că pot discuta despre 
crima asta, ca şi când ar fi vorba de un străin. Bietul bătrân, 
mă ura aşa de mult, încât, dacă ar fi avut cui să-i lase banii 
ar fi făcut-o fără să se mai gândească. Apropo, Binny are şi 
el o teorie. Am discutat azi cu el. Îl bănuieşte pe Jerry 
Dornford; mai ales, cred eu, pentru că nu-l prea înghite pe 
Jerry. 

— Domnul Smith nu ţi-a dat nici o sugestie? - se interesă 
ea, complet nepăsătoare faţă de părerea lui Binny. 

— Nu, nu prea! E cam secretos când e vorba de meseria 
lui. 

— Crezi că mie o să-mi spună? 

O privi uimit. 

— Dar, bine draga mea Mary... - începu el. 

— Nu-mi mai spune de atâtea ori „dragă”, că mă şi 
enervezi. Răspunde-mi te rog la ce te-am întrebat. 

Vorbea foarte serios, aşa că Dick îşi schimbă tonul. 

— Dacă consideră că i-ai putea fi de ajutor, cred că ţi-ar 
spune. Mi-a promis că mă sună diseară să mă ţină la curent 
cu ce-a mai aflat. Vrei să vorbesc despre asta? 

— O s-o fac chiar eu! - zise ea. 


Surefoot ajunse foarte târziu şi părea destul de răvăşit. 
Avea toate motivele să fie aşa, pentru că, pe la şapte şi 
jumătate seara, unul din detectivi îl sunase spăşit, să-l 
anunţe că dăduseră greş. 

— L-aţi pierdut, nu-i aşa? - tuna el, şi doar eraţi doi! Unde 
v-a fost capul? 

— Îmi pare rău, domnule, dar tipul ştia probabil că este 
urmărit aşa că a coborât în staţia de metrou Piccadilly. Nici 
n-am întors bine capul... că a şi dispărut. 

— Zău?... se răsti Surefoot. 

— Bine, bine! Acum să răscoliţi toată Londra până daţi de 
el. Îi ştiţi adresa, aşa că trebuie neapărat să daţi de el. 

Sosi la Sheridan, foarte dezamăgit de noua generaţie de 
detectivi. 

— Aşteaptă să le dai totul de-a gata - se plânse el. 

— Se bazează doar pe blestemata aia de ştiinţă în loc să 
caşte ochii mai bine. 

— Lasă, uite, ţi-am găsit eu alt detectiv! - zise Dick 
arătând spre Mary. 

Spre surprinderea sa însă, Surefoot nu părea deloc mirat. 

— Cred că domnişoara are mai multă minte în degetul mic 
decât au idioţii ăia în capetele lor seci! 

O privi cu interes... 

— Aş vrea să vă rog ceva, domnule Smith! - spuse fata. 

— Aţi putea să-mi povestiţi tot ce ştiţi până acum despre 
acest caz? Cred că aş putea să vă fiu de ajutor. 

Dick Allenby constată cu mânie că detectivul nu făcu nici 
un gest. O privi doar gânditor, deschise gura, o închise la 
loc, îşi trecu mâinile prin păr, şi-n sfârşit i se adresă: 

— Şi, în fond, de ce nu? - se hotărielpână la urmă - vrei 
să afle şi el? - o întrebă detectivul, făcând semn cu capul 
spre Dick. 

Fata ezita o clipă. 

— Dacă nu vă deranjează... cum doriţi dumneavoastră. 

Se schimbase înainte să sosească detectivul, iar acum, le 
propuse să meargă cu toţii la ea acasă. Se suiră împreună 


în ascensor. Apartamentul ei era în capătul coridorului. O 
luă înaintea lor, dar când ajunse, se opri în loc, întorcându- 
şi îngrozită faţa către cei doi. 

Uşa era deschisă de perete. 

— Oare a lăsat-o aşa servitoarea? - se interesă Smith. 

Apoi, tot el arată cu degetul spre încuietoare - fusese 
forţată în aşa hal încât de-abia se mai ţinea în două cuie. 

Intră şi aprinse lumina. Nimic! Camera rămase cufundată 
în întuneric. 

— S-a umblat la panoul electric. Unde naiba o mai fi şi 
asta? 

Fata indică unde se afla şi în câteva minute se făcu lumină. 

— A reuşit să deschidă uşa când a intrat, dar n-a mai 
reuşit s-o şi închidă la loc - constată Smith, ridicând două 
bucăţi de lemn de pe podea. 

leşi din nou pe coridor care se termina cu o uşă, jumătate 
din lemn, jumătate din sticlă, folosită în caz de incendiu. O 
încercă, şi, după cum se aştepta, se deschise. Nişte trepte 
de metal duceau undeva la parter. Chemă liftierul, dar 
acesta nu ştia nimic. 

— Sâmbătă seara - spunea el - mai toţi locatarii sunt 
plecaţi la ţară să-şi petreacă week-end-ul şi, din câte îşi 
amintea, nu observase nici un străin. 

Surefoot se întoarse în apartamentul lui Mary şi intră în 
dormitor, unde dădu cu ochii de o harababură de nedescris. 
Toate sertarele erau răsturnate în pat, hârtiile din birou 
fuseseră răvăşite peste tot, iar canapeaua era plină de 
mărunţişuri. Găsiră aceeaşi dezordine şi în sufragerie, unde 
micuța masă de scris, pe care fata o încuiase înainte de 
plecare, fusese forţată, iar conţinutul ei era deşertat pe jos. 

Mary privea uimită la tot balamucul ăsta, deşi se mai linişti 
un pic, după ce observă că mica ei cutie cu bijuterii din 
sertarul scrinului era intactă. 

— Oricum, valorau vreo 200 de lire - îi explică ea 
detectivului. 

— Atunci, după ce Dumnezeu a venit? - întreba ea. 


Smith descoperi că până şi coşul de gunoi din bucătărie 
fusese răsturnat şi împrăştiat pe jos. Observă însă un 
indiciu foarte important. Ceasul de pe masă căzuse de pe 
dulap şi se oprise la 11: 15. 

— Mai puţin de-o jumătate de oră în urmă - fluieră Smith. 

— S-a grăbit, nu glumă! Ei, şi-acum ia spune-mi cine ştia 
unde locuieşti - mă refer la bărbaţi. 

Fata îi enumeră foarte atent. 

— Mike Hennessey venea şi el pe aici, nu? Sper că am 
controlat toate camerele! 

— A mai rămas baia! - spuse ea. 

Aici era aceeaşi debandadă ca peste tot. Cada era 
jumătate umplută cu apă. 

— Ehe, ia te uită! Ce-i asta?! - se miră Smith. 

Lângă cadă, puţin mai la dreapta; pe peretele vopsit în ulei 
se vedea clar o urmă roşie. Detectivul o pipăi cu mâna. Era 
încă umedă. Mai observă încă una, pe marginea albă a căzii. 

În spatele uşii era un cuier de haine, care fusese mâzgălit 
cu aceeaşi pată roşie. 

— A intrat mai întâi aici! - zise Surefoot ca pentru sine - S- 
a spălat pe mâini, a deschis robinetul şi s-a atins cu mâneca 
de perete. Era pătată de sânge, dar tipul nu ştia. Şi-a scos 
haina şi a pus-o pe mărginea căzii. Apoi s-a răzgândit şi a 
agăţat-o în cuier. 

— Sânge? - întrebă Mary uimită. 

— Crezi că s-a lovit când a încercat să intre? 

— Nu, aş fi găsit sânge pe coridor; de altfel, geamul de la 
ieşirea de incendiu este intact. Mă întreb ce-a păţit... 

Surefoot trecu repede în revistă toate posibilităţile. 

— Nu-mi dau seama! - recunoscu el. 

Intră apoi în bucătărie şi se mai uită o dată la ceas. Nu 
credea în coincidenţe. Era puţin probabil să fi fost oprit 
înadins. După ce-l examină atent, constată că, de fapt, mai 
ticăia încă. În şocul căderii îi sărise arcul, care conecta 
limbile de mecanism. Deci era clar că nu umblase nimeni la 
el. 


Mary stătea în spatele lui şi-l urmărea cu atenţie. 

— N-ai de gând să-mi spui nimic? - îl întrebă ea pe un ton 
calm. 

Surefoot Smith o privi neîncrezător: 

— Despre ce? 

— Mi-ai promis că-mi povesteşti tot ce ştii în legătură cu 
crima. 

Se aşeză pe colţul mesei din bucătărie şi-i spuse pe scurt 
ce ştia până acum. 

Lui Dick Allenby nu-i venea să creadă. Toţi detectivii pe 
care-i cunoştea erau de o discreţie rară, iar, în ceea ce-l 
priveşte pe Surefoot Smith era de-a dreptul „mut” în astfel 
de cazuri. Când colo iată-l trăncănind în voie cu fata. Părea 
un pic stânjenit doar de prezenţa lui Dick. 

Mary Liane îl asculta cu mâinile în poale şi sprâncenele 
încruntate. 

— Acum spune-mi ce ştii! - i se adresă Surefoot 
nerăbdător. 

Îl văzu însă pe Dick Allenby, monument de uimire, 
holbându-se la el mirat, aşa că îl lua la rost: 

— Crezi c-am înnebunit, domnule Allenby, nu-i aşa? N-ai 
grijă! Nu-mi pierd niciodată capul! Femeile sunt înzestrate 
din păcate cu mai multă intuiţie decât cel mai capabil 
detectiv. Sunt însă lipsite de logică - vă rog să mă scuzaţi, 
domnişoară Lane - Ai priceput acum? 

Apoi, o întrebă din nou pe fată: 

— Nu ştiu prea multe - recunoscu ea - doar că-mi dau 
seama ce-am căutat. 

Surefoot Smith încuviinţa din cap. 

— Nu înţelegi însă cum de-a ajuns la concluzia că-i aici, 
nu? 

Dick îl întrerupse: 

— N-aţi putea fi mai puţin subtili, să-nţeleg şi eu despre ce 
este vorba? 

— Hârtia cu extrasul de cont pe care Lyne mi-a scris 
mesajul! - îl lămuri Mary, fără să se-ntoarcă spre el. 


— Bine, înţeleg acum ce căutau, dar tot nu pricep de ce şi- 
a închipuit că-i la tine?! 

Surefoot chicoti: 

— Eu sunt de vină! - le explică el. 

— Azi după-amiază i-am spus lui Mike Hennessey că tu ai 
primit-o. Am omis să-i precizez că o am în buzunar şi deci n- 
avea rost să se mai ostenească atât. Îmi pare rău pentru el! 

Îşi trecu nervos mâna prin păr şi se ridică în picioare. 

— Urmele astea de sânge sunt destul de serioase - zise el, 
îndreptându-se către baie, însoţit de ceilalţi doi. 

— Aici s-a atins cu mâneca, aici cu mâna, dar nu-s prea 
clare, să iau o amprentă. Omul care a intrat aici nu era 
rănit şi probabil nu ştia că are hainele pătate de sânge. Se 
vede şi pe robinet! 

Surefoot Smith scoase lanterna din buzunar şi se uita 
atent pe coridor. Când, ajunse în dreptul ieşirii de incendiu 
găsi alte urme de sânge: una pe mâner, şi alta pe lemnărie, 
imediat sub geam. 

— Trebuie să dau urgent un telefon! - îi spuse fetei. 

Sună la Scotland Yard şi transmise pe nerăsuflate 
instrucţiuni urgente. Trebuiau supravegheate gările: Dover, 
Harwich, Folkstone şi Southampton. 

— Nu cred c-o să-ncerce să plece din ţară, dar trebuie să 
ne luăm toate măsurile - îi explica el fetei. 

Se oferi să-i trimită un om să stea de pază la uşă. Fata îl 
refuză la început, dar Surefoot insistă pe un asemenea ton 
încât Mary îşi dădu seama că n-avea nici un rost să se 
împotrivească. 

În drum spre casă trecu pe la locuinţa lui Lyne. Voia să mai 
discute ceva cu Binny. Servitorul se culcase deja şi nu fu 
prea încântat să-i deschidă. Toate actele şi documentele 
bătrânului erau la Scotland Yard, iar biroul şi dormitorul 
fuseseră sigilate. 

Binny se duse în bucătărie şi aţâţă focul în sobă, aruncă 
câteva lemne să se mai încălzească puţin în cameră. 


— Mă întrebam cine putea fi la ora asta. Mi se făcuse 
inima cât un purice - se scuză el - Presupun, domnule 
Smith, că bătrânul nu mi-a lăsat nimic. Înţeleg că s-a găsit 
testamentul. Oricum, mă aşteptam la aşa ceva. Nu era omul 
căruia să-i pese de servitori. Dimpotrivă, spunea 
întotdeauna că-i urăşte. Totuşi, nu se ştie niciodată... 

— Nu l-am citit cu atenţie - îi spuse Surefoot - deşi nu-mi 
amintesc să-ţi fi văzut numele. 

Binny oftă. 

— Am visat toată viaţa că o să am un stăpân care o să-mi 
lase un milion - zise el pe un ton patetic. 

— Am fost un servitor devotat! Îi găteam, îi făceam patul, 
mă ţineam tot timpul după el... 

Detectivul îi întinse un pachet cu ţigări ieftine, iar Binny, 
oftând din nou, întinse mâna şi luă una. 

— Cred că ai putea să-mi dai o mână de ajutor! - i se 
adresa Smith. 

— Îţi aduci aminte când a venit Moran? 

Binny încuviinţă din cap. 

— Ştii de ce l-a chemat? 

Servitorul ezită o clipă. 

— Nu ştiu, domnule, dar cred că era în legătură cu contul. 
Domnul Lyne era foarte curios din fire; nu voia să vadă pe 
nimeni iar când chema pe cineva se purta destul de dur. 

— S-a comportat aşa şi faţă de Moran? 

Binny ezita. 

— Ştiţi, n-aş vrea să inventez nimic, domnule Smith, dar, 
din câte am auzit, s-a cam răstit la dânsul. 

— Ai tras cu urechea, aşa-i? 

Binny zâmbi şi dădu din cap. 

— Nu era nevoie, domnule! - zise el arătând cu degetul 
spre tavan. Biroul este deasupra bucătăriei. Nu se aude ce 
vorbeşti, dar, dacă ridici glasul, aşa cum a făcut domnul 
Lyne, înţelegi tot. 

— Îl cunoşti pe Moran? 

— Da! - recunoscu Binny. 


— Cât de bine? 

— Chiar foarte bine, am fost servitorul dânsului. 

— Ah, da, îmi amintesc! 

Surefoot Smith îşi muşca buzele gânditor: 

— "Ţi-a spus ceva după discuţia cu bătrânul? 

Binny ezită din nou: 

— Ştiţi... n-aş vrea să pun pe nimeni în încurcătură... 

— Necazul este că tu, Binny, nu eşti în stare să răspunzi 
niciodată exact. Da sau nu? 

— Da, domnule! Tocmai aduceam o scrisoare primită prin 
poştă, când domnul Moran ieşi din cameră. Adevărul este, 
domnule Smith, că mi-a cerut un lucru foarte ciudat. Mi-a 
zis să nu spun nimănui că l-am văzut şi mi-a dat un bacşiş. 
Acum v-am spus tot ce ştiu. La început am crezut că-i vorba 
de o glumă; dar nu m-am mirat prea tare. Nu era primul om 
care nu voia să se ştie că-l vizitase pe domnul Lyne. 

— Cred că ai dreptate. 

Pe o măsuţă lângă perete era un mic pachet învelit în 
hârtie. Surefoot Smith avea un nas foarte fin. În bucătărie 
mirosea a ceva foarte neplăcut: în orice caz nu numai a chit. 
Arată spre un pachet. 

— Chit? - întreba el. 

— Binny îl privi surprins. 

— Da, domnule! 

— Ai pus geamuri? 

— Nu, domnule, pentru ăsta a venit un geamgiu. Însă azi- 
dimineaţă am spart geamul de la spălătorie. N-am mai vrut 
să chem pe nimeni, aşa că m-am descurcat singur. 

— În casa asta se sparg cam des geamurile! - remarcă 
Surefoot Smith. 

— De ce n-ai anunţat poliţia? Ah, da, uitasem... n-a vrut 
domnul Lyne! 

La ieşire examină cu grijă împrejurimile. O făcu mai cu 
atenţie acum, pe întuneric, decât în plină zi. Se duse în 
spatele casei, de-a lungul grajdurilor şi îşi dădu seama cât 
de uşor era pentru un hoţ să pătrundă în casă... 


Clădirea nu era protejată ca celelalte cu garduri de sârmă 
ghimpată iar uşa şi fereastra se puteau escalada cu 
uşurinţă. Să fi fost oare o coincidenţă că se încercase o 
spargere tocmai în noaptea... 

Da, exact! - socoti Smith. Era vorba de noaptea în care 
fusese ucis Tickler. Exista vreo coincidenţă între cele două 
întâmplări? 

Reveni la Scotland Yard să afle veşti noi, dar, nu se 
întâmplase nimic între timp, de la Berlin nu primiseră nici o 
informaţie în legătură cu Leo Moran, iar Gerald Dornford 
dispăruse se pare, fără urme. 

Deschise safe-ul din biroul său şi scoase mănuşa şi cheia 
de „argint” şi le aşeză pe masă. Cheia asta îi dădea mult de 
gândit. De ce oare proprietarul ei o vopsise atât de elegant 
şi... totuşi... neglijent. Ar fi putut foarte bine s-o dea la făcut 
la un om de meserie. 

Cel puţin mănuşa nu-i spunea chiar nimic. 

Scoase din sertar o bucată curată de sugativă şi începu să- 
şi contureze din nou rezultatul evenimentelor. 

Tickler fusese omorât; la fel şi bătrânul Lyne; probabil de 
una şi aceeaşi persoană, deşi nu exista nici un indiciu 
concludent. Leo Moran era după toate aparențele un fugar, 
care putea fi acuzat în primă instanţă de crimă. Dispariţia 
lui coincidea nu numai cu moartea lui Lyne, ci şi cu 
descoperirea fraudei, din contul bătrânului. Să fi fost la 
Berlin? Pe de altă parte, cineva era foarte preocupat să 
pună mâna pe extrasul de cont, încât a riscat să pătrundă în 
apartamentul lui Mary Lane. Cine putea fi? Un singur om 
ştia, sau mai bine zis îşi închipuia că ştie că s-ar fi putut afla 
în casa fetei, iar acela era Mike Hennessey. 

Comportamentul lui Mike în timpul întâlnirii de după- 
amiază arăta foarte clar că era vinovat. Îl cunoştea în orice 
caz pe Washington Wirth, iar omul ăsta era un criminal. 
Surefoot îşi nota concluziile pe măsură ce le clarifica; 
ştergea una, o înlocuia pe cealaltă, sau tăia totul cu o linie şi 
o lua de la capăt. Desena un cerculeţ care o reprezenta pe 


Mary, altul care-l reprezenta pe Dick, un altul pentru 
Gerald Dornford şi al patrulea pentru Leo Moran. În josul 
paginii schiţa un al cincilea cerculeţ pentru Lyne. Cum oare 
să le traseze legăturile? Care era relaţia dintre cele patru 
cerculeţe de sus şi cele de jos? Între ele plasa un 0 mai 
mare care-l întruchipa pe Michael Hennessey. Michael era 
în legătură şi cu Washington Wirth, şi cu Mary Lane şi, 
probabil, şi cu Moran. Tăie ultima propoziţie şi o luă de la 
capăt, Gerald Dornford putea fi legat de Dick Allenby; putea 
deci să tragă o linie dreaptă de la Dick Allenby la victimă - o 
linie întreruptă de lipsa unui intermediar. După un timp se 
plictisi, aruncă creionul şi mormăi ceva nemulţumit. Tocmai 
voia să pună mâna pe cheie, când se stinse lumina. Nu era 
nimic îngrijorător sau neobişnuit; becul începuse să se 
îngălbenească acum două sau trei zile şi trebuia înlocuit. 
Surefoot Smith comandase pe un ton superior unul nou, iar 
magazionerul îi răspunse pe acelaşi ton că nu se poate. 
Becul, indiferent la discuţii cedase în final. 

Surefoot se ridică în picioare să deşurubeze becul, când... 
observă ceva care-l lasă cu gura căscată, în întuneric cheia 
strălucea ca un foc verde. La lumina ei distinse mânerul uşii 
şi celelalte obiecte din încăpere. Acum înţelegea de ce avea 
asemenea culoare: fusese vopsită cu un lac fosforescent. 

O ridică de pe masă şi o răsuci pe toate feţele. Partea care- 
i făcuse la început impresia că-i prost vopsită, avea cu totul 
altă explicaţie: era mată pentru că nu era expusă la vedere 
şi deci nu absorbea lumina, de la lampă. Surefoot ieşi pe 
coridor şi-i spuse unui ofiţer să facă rost de un bec. Peste 
câteva minute, totul era rezolvat. Acum se uită cu mai mult 
interes la cheie adunând cu cealaltă mână hârtiile de pe 
masă. 

— Puteţi să-l poftiţi pe domnul Allenby, la mine în birou! - îi 
spuse Smith ofițerului de serviciu. 

Se uită la ceas: era 12 şi 20. De aceea se miră că Dick 
venise la Scotland Yard la o asemenea oră. Se gândi că 
probabil îşi recuperase puşca. 


— Mă întrebam dacă o să te găsesc aici! - zise Dick 
intrând în birou şi închizând uşa după el. 

— Ar fi trebuit să-ţi telefonez, dar mi-era teamă că n-or să- 
mi dea legătura cu tine. 

— Ce s-a întâmplat? - se interesă curios Surefoot. 

Dick zâmbi. 

— Nu-i nimic deosebit, numai că am fost, mai bine zis Mary 
a primit un telefon de la îngrijitoarea lui Hennessey, care se 
interesa de el. 

— N-a ajuns acasă? - întrebă repede Smith. 

— Nici nu era vorba de asta! - îi explică Dick - Femeia 
sunase de la gara Waterloo. Era acolo de la ora nouă şi 
păzea nişte cufere de-ale lui Mike. Acesta trebuia să plece 
pe continent şi stabilise să se întâlnească cu ea şi să-şi ia 
bagajele. Aşteptase până la ora douăsprezece, după care 
îngrijorată, sunase la mai multe persoane care-l cunoşteau, 
printre care şi Mary. Din fericire eram acolo când a sunat. 

— Te-ai dus la el acasă? 

Dick îi făcu semn că nu. 

— N-a fost necesar. Avea un apartament mobilat pe strada 
Doughty. Şi-a plătit chiria şi a înapoiat cheia proprietarului 
chiar în seara asta. Era clar că fusese luat prin surprindere 
de cine ştie ce, pentru că s-a apucat să împacheteze abia 
azi dimineaţă. 

— Când m-a văzut pe mine! - completă Surefoot 
scărpinându-se în barbă. 


— Asta mă cam intriga, deşi mi se pare normal că voia s-o 
şteargă. Oricum n-ar fi ajuns mai departe de Southampton. 
Am înştiinţat deja toate porturile. 

— L-ar fi arestat? - îl întrebă Dick uluit. 

— Nu-i vorba de asta, dragul meu! - zise Surefoot. Nu-i 
nevoie să-i arestezi pe toţi cei pe care vrei să-i împiedici să 
plece din ţară. Se mai pot invoca şi alte motive: fie că 
paşaportul nu-i în ordine iar timbrul este lipit invers, fie că 
viza nu-i pusă pe pagina care trebuie - există multe metode 
de a împiedica scurgerea banilor în străinătate. 

— Hennessey ştia ce i se pregăteşte? 

Surefoot nu-i răspunse imediat. 

— Nu înţeleg! - zise el încet. Bineînţeles că nu ştia! Ar fi 
trebuit să fie în tren la ora asta! 

Se auzi o bătaie în uşă. Intră în birou un bărbat cu o 
înfăţişare foarte plăcută. Dick îl recunoscu. Era unul din 
inspectorii şefi. 

— Poliţia din Buckingamshire are un caz pe gustul tău, 
Surefoot! - îi spuse acesta - o crimă tipic americană! 

— Cum... ce-aţi spus? Ce fel de crimă? 

— De-astea de tip nou. Li se spune „crime motorizate”. 
Cineva l-a luat pe bietul om cu maşina, l-a împuşcat de la 
mică distanţă, după care l-a aruncat pe trotuar. 

— Unde s-a întâmplat? 

— La punctul de control din Colubruck, lângă Slongh. A 
trecut pe lângă el un camion, l-a văzut la lumina farurilor şi 
ne-a anunţat. Se pare că fusese omorât cam cu douăzeci de 
minute înainte să sosească poliţia. 

— Cum arăta? - se interesă Surefoot. 

— Este un bărbat masiv, în jur de 45 de ani. Are o cravată 
verde... 

— Asta-i cea pe care o purta Mike Hennessey, ieri după- 
amiază! 

CAPITOLUL XVII. 

Moartea aşternuse pacea pe chipul lui Mike Hennessey, 
conferindu-i o înfăţişare maiestuoasă; acum era mai uşor de 


recunoscut, decât atunci când se întâlnise cu Smith. 
Detectivul intră în clădirea unde se afla morga. 

Dick îl aştepta la poliţie. Avusese parte de destule orori 
într-o singură noapte şi nu intenţiona să participe la 
identificare. 

— Este Mike, fără nici o îndoială! - îi spuse Surefoot. 

— Crima a fost comisă pe la 10 şi 17 minute, judecând 
după ora la care a trecut camionul şi după spusele unui 
motociclist care locuieşte acolo în sat şi care a raportat 
poliţiei că a văzut o limuzină la marginea drumului, în 
apropiere de locul unde s-a găsit cadavrul. Luând în 
considerare cele două declaraţii, rezultă că s-ar fi comis 
între 10:17- 10:20 şi, cum camionul nu a întâlnit nici o 
maşină când a trecut pe la punctul de control din 
Colnbruck, asta plasează ora crimei la 10:17. Probabil că 
maşina condusă de criminal a întors şi a luat-o în direcţie 
opusă. S-ar fi putut să treacă prin satul Colnbruck, ca să 
evite punctul de control, ceea ce este foarte posibil. Şi 
acum, dragul meu, sper că-ţi dai seama că acesta este tipul 
care a răvăşit apartamentul domnişoarei. Avea haina 
murdară de sânge, fără să ştie, până când a intrat în baie şi 
s-a atins cu mâneca de perete. Şi-a scos paltonul, s-a spălat 
pe mâini, şi... aşa mai departe... 

— Maşina cred că o să fie uşor de găsit. Este precis 
îmbibată de sânge. 

Surefoot îi dădu dreptate: 

— Da! N-o să fie nici o problemă! Aseară s-au furat trei 
care corespund descrierii. Tocmai am trecut pe la poliţie şi 
am aflat că au găsit o limuzină abandonată în Sussex 
Gardens. 

Cei doi plecară apoi cu o maşină de poliţie către locul 
respectiv, unde bănuielile lui Surefoot se confirmară. 
Maşina abandonată era chiar cea folosită de criminal. Este 
clar că bietul Mike a fost ucis înăuntru. 

— O să vedem dacă găsim vreo amprentă pe volan, deşi 
domnul Wirth poartă întotdeauna mănuşi. 


— Asta îl scoate din cauză pe Moran, nu? - spuse Dick. 

Surefoot zâmbi. 

— De ce? Unde-i Moran? În Germania? Asta credem noi! 
În realitate, s-ar putea să fie foarte bine la Londra. În 
Germania ajungi în câteva ore şi te poţi întoarce la fel de 
repede. Sau poate că Moran nici n-a plecat de fapt! 

— Dar... de ce? 

Dick Allenby era înmărmurit şi puţin alarmat în acelaşi 
timp, gândindu-se la siguranţa lui Mary Lane. Spre uimirea 
lui, Surefoot îl aprobă. 

— Da, şi eu cred că n-ar mai trebui să stea în apartamentul 
ăla. Mai are precis şi alte dovezi care ar putea fi folositoare 
pentru criminalul nostru. 

Îl însoţi pe Smith la sediul poliţiei, unde se adusese 
maşina. În jurul ei se strânseseră o mulţime de indivizi: 
fotografi experţi în amprente, mecanici, care verificau 
vitezometrul, etc. Proprietarul limuzinei care fusese găsit şi 
adus acolo era un om foarte meticulos: ştia exact câte mile 
avea la bord înainte de a fi furată, iar informaţiile sale erau 
de mare ajutor. 

Dick Allenby se simţea de parcă şi-ar fi petrecut ultimele 
nopţi căutând amprente criminale. Acum, tot ce se petrecea 
în jur i se părea foarte obişnuit: lanternele din mâna 
poliţiştilor, detectivii curioşi care-şi băgau nasul peste tot... 

Sângele se împrăştiase pe scaun, pe podea şi pe 
schimbătorul de viteze. Unul din detectivi ridică perna de 
pe scaunul şoferului... 

— Ia te uită! 

Dick privi peste umărul lui şi văzu o tabacheră de argint 
care ajunsese în mâna lui Surefoot. 

Smith deschise capacul. Era goală. În interior avea o 
inscripţie destul de uşor de descifrat la lumina becului: „Lui 
Leo Moran, de la colegii săi de la banca Willesden, mai 
1920”. 

Surefoot o întoarse pe toate părţile. Era un lucru vechi, 
dar era frumos lustruită; fie că o folosise prea des, sau 


fusese curățată de curând. Detectivul o înveli grijuliu într-o 
foiţă de hârtie. 

— Poate găsim vreo amprentă, deşi nu prea cred! - zise el 
- cam ciudat, nu ţi se pare? Ce caută sub pernă? 

— O fi pus-o acolo şi a uitat de ea. 

Surefoot dădu din cap neîncrezător: 

— Imposibil! Doar nu-i maşina lui! Este furată. Îţi repet, mi 
se pare foarte ciudat... 

Tăcu o vreme, după care i se adresă din nou lui Dick: 

— Am strecurat minciuna că extrasul de cont se afla la 
domnişoara Lane. Domnul Hennessey a amintit probabil de 
asta când era în maşină sau, poate mai-nainte. Ucigaşul l-a 
lichidat pe Hennessey - care ar fi trebuit să fie în drum spre 
Southampton să prindă vaporul. Maşina s-a oprit la o staţie 
de benzină, în Great West Road; Hennessey a coborât şi a 
dat un telefon acasă, să aranjeze cu camerista să-i trimită 
bagajele. Criminalul a scăpat cât a putut de repede de 
Hennessey, s-a întors în oraş şi a pătruns în apartamentul 
domnişoarei Lane. Precis că a mai fost acolo şi altă dată. 

— Ca Moran, de exemplu! - sugeră Dick. 

Surefoot ezită. 

— Putea foarte bine să fie şi altcineva - spuse el. 

— Căuta hârtia; n-avea de unde să ştie că era pătat de 
sânge, până când a intrat în baie. Acolo, fie că s-a uitat în 
oglindă, fie că a văzut urma de pe perete. Şi o să-ţi mai 
spun ceva: a trăit o vreme în America. Ce zici de asemenea 
deducție ştiinţifică? 

— De unde Dumnezeu ai mai aflat-o şi pe asta? 

— Dar n-am aflat nimic! Doar ţi-am spus! Am ghicit, atâta 
tot! Nu vezi, crima s-a desfăşurat tipic americăneşte. L-a 
luat cu maşina, l-a omorât înăuntru şi apoi l-a aruncat în 
stradă. N-a auzit nimeni nici o împuşcătură, şi chiar dacă ar 
fi auzit au confundat-o cu o motocicletă. Apoi a ocolit 
punctul de control şi a şters-o. 

Îl conduse pe Dick cu maşina până acasă. Era foarte 
volubil. 


— Hennessey era de la început pe lista neagră. Ştia cine 
este Wirth, ştia că acesta falsifica cecuri şi a profitat de 
asta, încercând să-l şantajeze. 

Apoi, zise de-odată: 

— O să-i arăt domnişoarei Lane cheia şi cecul! 

Era pentru prima oară când Dick auzea despre cheie. 
Când Surefoot Smith se întoarse la Scotland Yard găsi pe 
birou toate lucrurile care aparținuseră victimei. Era vorba 
de o agendă, câteva foi de hârtie, în jur de 20 de lire bani 
gheaţă, un ceas cu lanţ, o legătură de chei... nimic deosebit 
cu excepţia faptului că nu se găsise nici o sumă importantă 
de bani asupra lui. Era imposibil ca Hennessey să plece pe 
Continent cu numai 20 de lire în buzunar. Surefoot bănuia 
că ucigaşul, nevrând să repete greşeala făcută cu Tickler, îl 
golise de orice dovadă incriminatoare. 

Se uită prin hârtii. Una era o foaie ruptă din Brodshaw, pe 
care-şi însemnase cu creionul mersul unor trenuri. Din câte 
se pare voia să ajungă la Viena. A doua prezenta mai mult 
interes. Era o pagină ruptă dintr-o agendă, pe care-şi 
notase o mulţime de cifre. Surefoot era înzestrat cu o 
memorie remarcabilă, aşa că îşi aminti că erau aceleaşi cu 
cele din extrasul de cont. Hârtia era mototolită. Era evident 
că se folosise de ea de mai multe ori. 

Smith era uimit. De ce notase Hennessey toate astea şi la 
ce îi foloseau? Era clar că ştia că-i fals. Probabil cifrele erau 
măsluite chiar de el. Însă, în cazul ăsta n-avea rost să mai 
păstreze hârtia. Le-ar fi scos din burtă, pe moment sau şi-ar 
fi ţinut un registru de evidenţă, notându-şi sumele, 
excrocate şi banii care ar fi trebuit să existe în contul lui 
Lyne. 

A doua zi dimineaţă o sună cu noaptea-n cap pe Mary 
Lane, care nu dormise oricum prea bine, deşi era păzită de 
trei poliţai: unul la uşa apartamentului, altul la intrarea din 
bloc şi al treilea care patrula pe stradă. 

— Te rog să vii urgent! - îl rugă ea, fericită că acceptase. 

Trebuia să discute neapărat cu el! 


Detectivul nu mai aflase nici o veste nouă. Cercetările pe 
care le începuse cu o seară înainte nu duseseră la nimic. 
Percheziţia din apartamentul lui Mike Hennessey nu oferi 
nici un detaliu important. Nu era nici urmă de hârtii sau 
documente; doar un vechi registru de evidenţă, din care 
reieşea că de trei ani, Hennessey îşi ducea viaţa de pe o zi 
pe alta. 

Era destul de dezamăgit când intră în apartamentul lui 
Mary. 

— Se pare că ştiinţa este foarte implicată în povestea asta 
- zise el, scoțând din buzunar un pacheţel mic, înfăşurat în 
hârtie. 

Îl despachetă şi puse cheia pe masă, după care scoase 
cecul din buzunar. Fata se uita atent la urmele slabe de 
creion şi încuviinţă din cap. 

— Da, este scrisul domnului Lyne. Cred că ţi-am spus că 
am locuit sub acelaşi acoperiş când eram mică. Era un om 
foarte greu de suportat. 

— În ce fel? - se interesă Surefoot. 

Fata ezită: 

— În multe feluri - mai ales în viaţa de zi cu zi. De 
exemplu, avea aceiaşi clienţi de peste patruzeci de ani; nu-i 
schimba niciodată, deşi se certa tot timpul cu ei pentru 
bani. 

Se uită la cheie, răsucind-o pe toate părţile. 

— Ai râde de mine dacă ţi-aş spune că ştiu cine-i ucigaşul 
domnului Lane? 

— Cred că ai fi inconştientă dacă ai încerca să acţionezi pe 
cont propriu! Cu tipul ăsta nu-i de glumit! 

Fata îl aprobă. 

— Da, ştiu! Mi-am dat seama! Îmi dai o săptămână să fac 
nişte cercetări? 

— Cred că ar fi mai bine să-mi spui acum ce bănuieşti! 

Mary dădu negativ din cap. 

— Nu, cred că m-aş face de râs şi n-aş vrea asta. 

Smith îşi ţuguie buzele: 


— Ascultă, doar n-ai de gând să păstrezi cheia şi cecul... 

— Nu, n-am nevoie de ele. Te-aş ruga însă dacă ai putea 
să-mi trimiţi o copie exactă după ea. Dacă găsesc broasca în 
care se potriveşte, te sun! 

Detectivul o privi surprins: 

— Crezi că o să reuşeşti? 

Îi făcu semn că da. După un timp, detectivul încuviinţă cu 
un oftat. 

— Asta-i ca-n romanele polițiste! Prea romantic, nu-mi 
place! Cu toate astea o să-ţi fac pe plac, domnişoară! 

Două zile mai târziu, fata intră în posesia unei chei nou- 
nouţe şi o porni la treabă, fără să-i treacă prin minte că era 
supravegheată zi şi noapte de trei indivizi care primiseră 
instrucţiuni foarte clare din partea lui Surefoot: „Să n-o 
scăpaţi din ochi! Dacă i se întâmplă ceva, s-a zis cu 
promovarea voastră!” 

A treia zi, după moartea lui Hennessey, acţiunile petroliere 
Cassarei înregistrară un salt spectaculos, de cinci ani se 
menţinuseră la paritatea de 1-3 şi 1-7 lire sterline. Aceasta 
reprezintă cam 40 de lire per acţiune, pentru că înainte de 
război fuseseră evaluate la 1000 de franci. Terenul era 
situat în Asia Mică şi producea destul petrol pentru a 
acoperi necesităţile firmei. Nu era însă suficient pentru a 
aduce acţiunile la valoarea lor iniţială. 

Mary citi cu stupoare titlurile răsunătoare de pe prima 
pagină a ziarelor: „Senzaţionala ascensiune a acţiunilor 
Cassari” şi-l sună pe Smith. 

— Astea sunt acţiunile pe care i le-ai transferat lui Moran, 
nu-i aşa? - o întrebă el agitat - La cât erau evaluate înainte? 
N-am citit încă ziarele. Stocul sărise peste noapte de la 2.5 
la 95, iar când Surefoot se interesă la Bursă află cu uimire 
că atinseseră deja 30 de lire sterline şi erau în continuă 
creştere. 

Se duse la un birou particular din Old Broad Street şi 
discută fenomenul cu un agent de bursă. Acesta îi explică 
foarte clar care erau motivele: 


— Acum trei luni se descoperiseră în zona mării rezerve 
de petrol şi începuseră să se sape noi puțuri. Se pare că 
resursele erau imense. De aceea s-a ţinut totul în mare 
secret, până când s-au cumpărat toate acţiunile de pe piaţă. 
Este deci foarte probabil că stocul să atingă 100. vă 
sfătuiesc să investiţi, domnule! Merită riscul! 

Surefoot Smith nu riscase niciodată în viaţă. Mai paria 
câteodată la curse şi chiar şi atunci consulta mai-nainte o 
mie de liste. 

— Cine se află în spatele acestei afaceri? 

— Vă daţi seama că nu pot să-mi divulg clienţii - îi explică 
funcţionarul - Cei mai mulţi sunt turci. Îi găsiţi în anuarul 
Bursei. Constituie un grup de afaceri foarte important; 
majoritatea sunt milionari. Ah, nu, nu-i nimic suspect! Sunt 
la fel de serioşi ca Banca Angliei! Nu, n-au nici un birou la 
Londra. Sunt reprezentaţi de doi agenţi de bursă: Colman 
şi Joyce. 

Surefoot Smith se prezentă la agenţia celor doi domni, 
asediată din toate părţile de o mare de oameni. Îşi trimise 
cartea de vizită şi fu primit imediat de domnul Joyce. 

— N-aş putea să vă dau prea multe amănunte, domnule 
Smith, în afară de ce scrie în ziare. Nu prea mai sunt 
acţiuni pe piaţă la ora asta! l-am spus şi unui prieten de-al 
meu: N-am ce să fac! Din câte ştiu, deţinătorul principal al 
stocului este un tip numit Moran - Leo Moran. 

CAPITOLUL XVIII. 

Leo Moran! Nu era o noutate pentru Surefoot Smith. Ştia 
că este interesat de stoc, în afară de acţiunile pe care le 
transferase de la Mary. Bancherul avea un comportament 
imprevizibil. Asta era de fapt şi părerea colegilor şi 
prietenilor săi. Câteodată se purta destul de extravagant. 
Era însă cam prea şmecher ca să poată fi considerat un om 
cinstit. Putea fi un eventual criminal. Escroc era în orice 
caz, din câte ştia Surefoot. Trăsătura dominantă a 
caracterului său era egoismul. Nu fusese căsătorit 


niciodată, n-avea nici un fel de obligaţii familiale şi nu-l 
interesau prea multe lucruri, în afară de teatru. 

Să nu uităm că era în primul rând un mare pasionat al 
speculațiilor de bursă - exemplul cel mai concludent era 
Cassari Oils. Înainte să plece din biroul domnului Joyce, 
detectivul află că Moran era milionar - cel puţin pe hârtie. 
Se miră însă de-un singur lucru: deşi bancherul cumpărase 
constant în toţi aceşti ani, nu cheltuise prea mult. Probabil 
avea alte interese, imposibil de depistat pentru moment. 

Domnul Smith se duse acasă, la apartamentul din 
Haymarket, unde, spre surprinderea sa era aşteptat. O găsi 
pe coridor pe domnişoara Lane. 

— Am ajuns acum două minute! - îi explică fata - Am sunat 
mai întâi la Scotland Yard şi mi-au spus să vin aici. 

Detectivul deschise uşa şi o pofti înăuntru: 

— Ei, ai descoperit ceva? 

Fata dădu din cap, zâmbi stânjenită. 

— Din păcate cred că am descoperit că nu-s în stare de 
nimic! - zise ea. 

Surefoot îi oferi un scaun. 

— Deci, ai de gând să renunţi? 

Ezită un moment: 

— Nu! 

O costa foarte mult să-i dea acest răspuns. Ioată noaptea 
se chinuise cu tot felul de gânduri, iar dimineaţa se trezise 
brusc, chinuită de o mare nelinişte, la gândul greutăților 
care o aşteptau de aici înainte. Era gata să-i scrie o 
scrisoare plină de scuze şi să-i înapoieze cheia, dar, treptat 
îşi recăpătă încrederea în sine şi se hotări să-l vadă. 

— Îmi dau seama la ce m-am angajat! recunoscu ea. Nu-i 
uşor să faci pe detectivul, mai ales când nu cunoşti toate 
datele problemei. 

Surefoot zâmbi încurajator. 

— Arta de-a fi detectiv este s-o porneşti de la zero. Oricum, 
ştii aproape tot, poate chiar mai mult decât mine! 

— Te rog să nu fii sarcastic. 


— De fapt, ce mai vrei să afli, domnişoară Lane? 

Fata se uită într-o agendă pe care o scoase din buzunar. 

— De exemplu, aş vrea să-mi dai o listă cu toate cecurile 
mai importante şi datele la care s-au încasat. Dacă nu mă 
înşel toate sunt de pe 17 ale lunii. 

Surefoot se sprijini în scaun şi se uită uimit la ea: 

— Mi-ai adus un argument ştiinţific! - recunoscu el, cu 
părere de rău. 

Fata zâmbi. 

— Da, de unde! E oribil, ca într-o poveste de groază, dar 
aş vrea să ştiu. 

Detectivul ridică telefonul şi formă un număr. 

— Interesant! Nu m-am gândit niciodată să solicit 
asemenea informaţii. 

Fata se amuza în sinea ei. Simţea că spusese un lucru 
inteligent şi prin asta crescuse în ochii lui Surefoot. 

— Dar, vezi, domnişoară Lane, dacă m-ai fi găsit la poliţie, 
ar fi fost mult mai uşor să te ajut... Alo! 

Reuşi să obţină legătura cu banca, după care mai trecu un 
timp până ce contabilul şef îi furniză datele necesare. 

Cecurile fuseseră emise anul trecut, pe 17 aprilie, 17 
februarie, 17 decembrie, 17 mai... Surefoot le notă pe 
toate. închise telefonul şi-i dădu hârtia lui Mary. 

— Este exact cum mi-am închipuit. Toate sunt de pe 17. 

— Grozav! - mormăi Surefoot. 

— Vrei să-mi explici acum şi mie ce înseamnă toate astea? 

— O să-ţi spun peste o săptămână. Mai întâi vreau să 
întreprind nişte cercetări pe cont propriu. Şi aş mai vrea să- 
ţi spun ceva, domnule Smith! - zise ea foarte agitată. 

— Nu ştiu dacă n-am halucinaţii, dar mi se pare că sunt 
supravegheată foarte atent. Sunt sigură că ieri mă urmărea 
un individ. L-am pierdut din ochi pe strada Oxford, dar, în 
timp ce mă uitam într-o vitrină din Regent Street l-am zărit 
din nou. E un bărbat cam urât la faţă, c-o mustață blondă. 

Surefoot Smith zâmbi. 


— Este detectivul Mason. Oricum, nici eu nu arăt prea 
grozav. 

— Un detectiv? - se miră fata. 

— Bineînţeles, domnişoară dragă! - recunoscu Surefoot 
Trebuie să am grijă de tine. N-am pus să fii urmărită ca să 
te suspectez, ci, în primul rând ca să te protejez de ceva. 

— Bine că mi-ai spus. Nici nu ştii cât de îngrijorată eram. 
De fapt pentru asta am şi venit! 

— Ei, dar mai era şi povestea cu cecurile, nu? Nu crezi c- 
ar fi mai înţelept să-mi spui ce bănuieşti? 

Fata dădu din cap. 

— Fac pe misterioasa, dar, nu sunt atât de curajoasă pe cât 
par - recunoscu ea. 

Asta-l scotea din sărite pe Dick Allenby care nu ştia când 
putea s-o mai găsească pe acasă. De aceea, îl chemă pe 
Surefoot, doar, doar i-o da o mână de ajutor. 

— O să dea de necaz! - se plânse Dick. Tipul asta e-n stare 
de orice. Cine ştie... Poate că îşi închipuie că hârtia este tot 
la ea... 

— Te-ai mai întâlnit cu domnişoara în ultima vreme? - îl 
întrebă Smith deschizând cu dexteritate încă o sticlă cu 
bere. Stătea pe o bancă, în atelierul lui Dick. 

— Da, am văzut-o! Vrea să i-l împrumut pe Binny! 

— Să i-l împrumuţi pe Binny?... Cum adică?... se miră 
detectivul. 

— Păi da! Eu sunt acum stăpânul lui Binny. Spunea că vrea 
să se intereseze de o fostă servitoare a domnului Lyne, care 
locuieşte la Newcastle, sub un nume fals. Vrea să-l trimită 
pe Binny după ea, să vadă dacă o recunoaşte. Am trecut ieri 
pe la Binny şi mi-a spus că o ştie. A plecat la puţin timp 
după ce s-a angajat el. Era o femeie în vârstă. Se pare că 
avea un fiu c-o faimă destul de proastă. Mary îşi aduce 
foarte bine aminte de el. Nu şi Binny. Bătrâna trebuie să 
aibă acum vreo 90 de ani şi locuieşte în nordul ţării, iar 
Mary ţine morţiş să-l trimită pe Binny acolo, ca să ne 
convingă. 


Surefoot Smith rămase trăsnit. 

— Mie nu mi-a spus nimic despre asta! 

— Deci Binny este servitorul tău!... sigur, dar casa-ia ta 
acum! Apropo, ce-ai de gând să faci cu ea? 

— S-o vând! - răspunse Dick hotărât - Am deja o ofertă! 

Bătu cineva la uşă. Era poştaşul care adusese o telegramă 
pentru Dick. Acesta o desfăcu nepăsător, dar, după ce 
începu s-o citească se albi la faţă şi i-o dădu lui Surefoot, 
fără să scoată nici un cuvânt. Era transmisă din 
Sunningdale şi-l informa că: „Referitor: Puşca aer 
comprimat brevetată, pe care aţi declarat-o furată. Arma 
care corespunde descrierii transmise a fost găsită la 'Toyne 
Copse, sub cadavrul unui bărbat împuşcat, despre care se 
crede că este G. Dornford, domiciliat în strada Half Moon. 
Vă rog, prezentaţi-vă urgent la sediul poliţiei din 
Sunningdale pentru identificare.” 

CAPITOLUL XIX. 

Plecară amândoi către Berkshire. Dick recunoscu imediat 
cutia ruginită de oţel, care fusese odată o bijuterie. O lăsă 
în grija lui Surefoot Smith, să vadă dacă mai descoperă 
ceva. 

Surefoot se întoarse înarmat cu informaţii preţioase, după 
ce studiase atent locul în care fusese găsit cadavrul. Maşina 
lui Jerry Dornford se afla la mai puţin de 100 de yarzi de 
locul crimei. Străbătuse un teren denivelat şi era ascunsă 
într-o mică pădurice. 

— Este proprietatea lui Dornford, aşa că o să se poată 
reconstitui uşor accidentul - zise Surefoot - S-a găsit un 
ziar în maşină; era datat din ziua morţii bătrânului Lyne. 

— Bietul de el! Cum a fost omorât!... Sau este vorba de o 
moarte naturală?! - se interesă Dick. 

Surefoot încuviinţă din cap. 

— Se pare că este un accident. Puşca era încărcată, nu-i 
aşa? Ai putea să-mi spui dacă mai este şi acum? Eu n-aş 
crede! Dornford a furat arma. Nu este nici o îndoială. 
Probabil că s-a speriat, sau n-a putut s-o vândă, aşa că s-a 


hotărât să se ducă la ţară şi s-o îngroape. În mod logic, a 
ales o zonă care-i aparţine. Luase o lopată cu el în maşină. 
Când l-am descoperit era doar în cămaşă. E clar că a săpat 
o groapă şi era gata s-o arunce când s-a descărcat. Glontele 
i-a trecut prin corp; l-am găsit într-un pin, exact pe 
traiectoria normală. În buzunarul său s-a găsit şi o cerere 
de restituire a împrumutului, din partea lui Stelby, omul lui 
Lyne. Am mai găsit şi câteva notițe care o să-lpună în 
dificultate pe un anumit domn Jules... asta când o să dăm de 
el!... 

— Cred că aici te-aş putea ajuta eu! - se oferi Dick, care 
ştia bine ce-i poate pielea acelui tânăr mieros. 

Se întoarse în oraş seara, târziu, iar Surefoot părea cam 
deprimat. 

— Am crezut întotdeauna că Dornford avea de-a face cu 
crimele astea. Îl consideram un posibil suspect. Acum este 
clar că n-avea cum s-o facă; doar dacă ar fi fost două 
gloanţe în puşcă sau dacă ştia cum funcţionează 
mecanismul. 

Dick încercă s-o caute pe Mary, să-i povestească ultimele 
evenimente. Nu-l agrease niciodată pe Gerald Dornford, 
dar i se părea că fata nu-i împărtăşea părerea - se înşela 
însă. Instinctele unei femei erau mai ascuţite decât ale unui 
bărbat, aşa că îl plasase pe Jerry în categoria oamenilor 
care trebuie evitaţi. 

Nu reveni în apartamentul ei până noaptea, târziu, iar 
când răspunse în sfârşit la telefon avea o voce deosebit de 
veselă. 

— Am avut o zi minunată, Dick, iar mâine, prietenul nostru 
o să rămână foarte surprins să..., adică nu mâine, ci 
poimâine. 

Încercă să-i spună cât mai pe departe de moartea lui Jerry, 
însă constată cu uimire că aflase deja şi nu era deloc 
mişcată. 

— Am citit în ziarele de seară! Săracul! 

Dick Allenby petrecu o noapte foarte agitată. 


Era foarte îngrijorat de riscurile pe care şi le asumase 
fata. Când o sună de dimineaţă, plecase deja, iar după ce 
vorbi cu Surefoot se îngrijoră de-a binelea. 

— Am pus pe urmele ei pe cel mai bun detectiv; n-ai de ce 
să-ţi faci probleme - îi zise el. 

Iar apoi, deodată: 

— Nu ţi-a spus ce are de gând? Singurul lucru pe care l- 
am aflat de la oamenii mei este că frecventează suburbiile 
londoneze şi face o mulţime de cumpărături. 

— Cumpărături? - întrebă Dick neîncrezător. Ce fel de 
cumpărături? 

— Mai ales murături! - răspunse Surefoot Smith. Deşi, a 
mai cumpărat şi nişte şuncă, iar ieri şi-a pierdut o oră 
întreagă în oraş, după ceai. Sunt convins ca se ghidează 
după o logică ştiinţifică. 

Chiar şi detectivul era puţin şocat. În orice caz, nu-i prea 
plăceau misterele. 

În ziua aceea Mary ieşise din sfera obişnuită a 
investigaţiilor sale zilnice. Plecă devreme la Maidstone şi îşi 
petrecu cea mai mare parte a dimineţii discutând cu un 
pantofar bătrân şi plicticos, care nu prea îşi ţinea bine 
registrele de evidenţă. Reveni în oraş pe la cinci, obosită, 
dar, după o baie fierbinte şi două ore de odihnă se simţi din 
nou în puteri. Era complet refăcută când îşi încheie paltonul 
şi se pregăti să iasă din casă. 

Era ora zece; cerul era întunecat şi burniţa. Făcu semn 
unui taxi şi o luă spre King's Cross. Îl găsi pe Binny 
aşteptând răbdător pe peron. Deşi era o noapte caldă, era 
îmbrăcat în palton, cu fular la gât. Era imaginea tristeţii şi 
singurătăţii. Detectivul care o urmărea era foarte amuzat, 
pentru că aflase câte ceva despre motivul călătoriei 
„fostului” servitor al domnului Lyne. 

Binny însă, nu se amuza deloc; era chiar foarte sceptic. 

— Nu cred că o mai ţin minte, domnişoară! Oamenii se 
schimbă! În special cei bătrâni. N-a stat decât trei 
săptămâni după ce am venit eu. 


— Dar ai recunoaşte-o? - insistă fata. 

Bărbatul ezită: 

— Cred că da! Deşi, ca să vă spun drept, nu-mi prea plac 
aceste călătorii nocturne. Mai demult am fost martor la un 
accident de cale ferată şi n-am reuşit să-mi revin complet 
nici până acum. Şi, de la moartea domnului Lyne, cu toţi 
reporterii ăştia care-mi vin pe cap, am ajuns să nu mai ştiu 
ce fac. 

Mary îi tăie imediat vorba, repetându-i ce avea de făcut: 

— 'Te duci acolo şi ceri să vorbeşti cu doamna Morris - aşa 
o cheamă acum - probabil din cauza fiului ei. 

— De copii care ispăşesc păcatele părinţilor am auzit! Nu 
şi invers! - se plânse Binny... 

— Dacă este vorba de doamna Laxby, îmi telegrafiezi 
imediat. Dar trebuie să fii absolut sigur. Sper că ai 
fotografia, da? 

Servitorul încuviinţă din cap nefericit. 

— O am! Dar oare asta nu-i treaba poliţiei, domnişoară?! 

— Ascultă Binny - îl repezi ea tăios - o să faci exact ce ţi- 
am spus! Ţi-am luat o cuşetă, aşa că o să aio călătorie 
confortabilă. 

— Trebuie să mă scol la patru dimineaţa! - se plânse el - 
după care, gândindu-se că n-avea rost să înfrunte o 
persoană atât de autoritară, adaugă pe un ton mai optimist: 

— E-n ordine, domnişoară! Lăsaţi pe mine! O să vă 
telegrafiez! 

Plecă de pe peron la câteva minute după ce trenul se 
pierdu în zare şi luă alt taxi. Detectivul care o supraveghea 
era convins că se duce acasă; de aceea îi spuse indiferent 
şoferului să urmărească taxiul din faţă. Dar şoferii nu erau 
neapărat şi buni detectivi, aşa că polițistul nostru îşi dădu 
seama că se afla pe o pistă falsă abia în dreptul hotelului 
Bloomsbury, când din maşina din faţă cobori un om în 
vârstă. Îngrijorat şi speriat în acelaşi timp, se întoarse pe 
strada unde locuia Mary. 


Nu se întorsese încă acasă iar detectivul se dădea de 
ceasul morţii, pregătindu-se să-i raporteze isprava şefului 
său, când pe la 11:15 o zări mergând grăbită, în direcţie 
opusă faţă de taxi. Sări din maşină şi începu s-o urmărească 
pe jos, prin ploaie. 

CAPITOLUL XX. 

Fără să ştie că este urmărită, Mary Lane ajunse unde 
intenţiona. Se afla într-o curte mică, pavată, care mirosea 
cam urât din cauza unui cazan plin cu gunoi. Mergea cu 
grijă, luminând drumul cu o lanternă pe care o scoase din 
poşetă. În capătul curţii era o uşă străjuită de o parte şi de 
alta de o fereastră. 

Se opri în prag, ascultând. Inima îi bătea cu putere şi de- 
abia mai putea respira. Dorea mai mult decât oricând să-şi 
continue explorările, deşi îşi dădea seama că este cam 
absurd din partea ei să se aventureze în astfel de locuri. 
Asta era treaba poliţiei. 

Liniştea nopţii, senzaţia de izolare completă, tristeţea şi 
monotonia ploii contribuiau din plin la starea ei de 
nervozitate. Scoase din geantă cheia pe care i-o dăduse 
Surefoot şi încercă s-o lase în broască. La început părea că 
se înşelase şi Mary se bucură nespus. Apoi, schimbându-şi 
poziţia se învârti deblocând uşa cu un „clic”! 

Fata tremura din toate încheieturile. Aici ar fi trebuit să 
pună capăt experienţei ei nocturne, dar curiozitatea o mâna 
de la spate. Apăsă pe clanţă şi uşa se deschise fără zgomot. 
Se uită temătoare, încercând să distingă în întuneric. Să 
intre? Rațiunea îi şoptea NU! Dar ce era oare raţiunea?... 
Nu cumva laşitate feminină sau teamă copilărească de 
fantasmele întunericului?! 

Aşa că deschise uşa mai larg şi intră înăuntru. Se uită cu 
lanterna în jur dar nu observă nimic. 

Însă, deodată, din beznă auzi un sunet care-i îngheţă 
sângele în vine. Era plânsul înăbuşit al unei femei. 

I se făcu pielea de găină şi crezu că o să leşine de frică. 
Venea de undeva de jos şi totuşi din imediata ei apropiere, 


de parcă ar fi fost vorba de două zgomote distincte. 

Lanterna îi tremura în mână, aşa că nici vorbă să vadă 
ceva. Se sprijini cu mâna de perete şi se apropie de ceea ce 
părea o uşă de dulap. Sunetul venea de acolo, de jos. Era de 
fapt intrarea într-o pivniţă. O cuprinse o frică de nedescris. 
Presimţea că se află într-un mare pericol. Se întoarse, 
constatând cu groază că uşa camerei se închidea încet în 
urma ei. Se repezi acolo, încercând s-o oprească cu mâna, 
dar cineva o împingea cu toată puterea, cineva care se afla 
în spatele uşii şi care fusese probabil acolo tot timpul. 

Era gata să ţipe, dar persoana îi astupă gura, o apucă 
violent de umăr şi izbi uşa c-o pocnitură. 

— Vai, domnişoară Lane, cum aţi putut face aşa ceva? 

Vocea afectată, de tenor, era de neconfundat. O mai auzise 
şi la hotelul Kellner. Nu putea fi decât Washington Wirth. 
Fata se zbătu din toate puterile dar agresorul era de 
neclintit. 

— Ţi-aş sugera, draga mea, să te potoleşti şi să mă scuteşti 
astfel de necesitatea de a-ţi tăia încântătorul dumitale gât! - 
îi spuse acesta pe un ton pretenţios în care se putea citi o 
oribilă ameninţare. 

Acum era convinsă: o s-o omoare fără să clipească. 
Probabil că nu imediat. Singura ei şansă era să-şi pună 
mintea la contribuţie. 

Leşină cu un oftat în braţele lui. Tipul, care nu se 
aşteptase la aşa ceva, se dezechilibră şi căzu cu fată cu tot, 
după care o aşeză neîndemânatic pe podea. 

Mary îl auzi bombănind furios în timp ce umbla la nişte 
chei. Deschidea probabil uşa de la pivniţă. 

Se ridică fără să facă nici cel mai mic zgomot, apăsă pe 
clanţa de la uşă, o trânti de perete şi o lua la fugă cât o 
ţineau picioarele. Era prea târziu s-o mai poată opri. 
Ajunsese deja pe strada pustie, înainte ca bărbatul să-şi fi 
revenit din uimire. După un timp ajunse la drumul principal 
unde văzu doi poliţişti. Îi venea să se repeadă la ei şi să le 


povestească ce se întâmplase dar se abţinu. Ar fi crezut-o 
nebună, şi apoi... 

— Bună, domnişoară Lane, m-aţi speriat îngrozitor! 

Era detectivul care o urmărise toată seara şi care nu-şi 
putea ascunde mulţumirea că o găsise în sfârşit. 

— Unde Dumnezeu aţi dispărut? Sunt Stenford, de la 
Scotland Yard. Domnul Smith mi-a spus că ştiţi de mine. 

Fata era cât pe-aci să-i sară de gât de bucurie, îi povesti pe 
nerăsuflate cele întâmplate, constatând cu uimire că nu se 
mai putea controla. Detectivul o asculta atent, dar cam 
neîncrezător. 

— Aveţi cheia? 

Mary îi făcu semn că nu: o lăsase în uşă. 

— Acum permiteţi-mi să vă conduc acasă, domnişoară 
Lane, după care îi voi raporta domnului Smith. 

Era un detectiv foarte tânăr şi plin de zel. După ce o lăsase 
acasă pe fată se grăbi să întreprindă câteva cercetări pe 
cont propriu, înainte de-ai comunica ceva lui Smith. 

Mary îşi făcu o cană de ceai, să se mai liniştească. 
Apartamentul îi părea îngrozitor de singuratic. Toate 
zgomotele caracteristice unei clădiri vechi o înconjurau din 
toate părţile. Îşi dădea seama că nu putea să-nchidă nici un 
ochi în casa aceea. Tocmai când se pregătea să pună mâna 
pe telefon, aparatul sună pe neaşteptate, făcând-o să 
tresară. 

Era Surefoot Smith, care i se adresă pe un ton foarte 
neliniştit şi preocupat: 

— Tu eşti, domnişoara Lane? Ascultă-mă cu atenţie! Du-te 
la uşa de la intrare şi blocheaz-o! Să nu deschizi până nu 
vin eu! Ajung în 10 minute! 

— Dar... 

— Repede, fă exact ce ţi-am spus! 

Fata intră în panică. Surefoot n-ar fi fost aşa de îngrijorat 
dacă n-ar fi fost vorba de ceva grav. leşi pe coridor, totul era 
cufundat în întuneric deşi ştia că lăsase o lumină aprinsă. 


Îndemnată de un impuls lăuntric, intră înapoi în cameră şi 
blocă uşa cu zăvorul. Tocmai în acel moment auzi o izbitură 
puternică. în afară de o foarfecă, în casă nu mai exista nici 
un obiect mai... periculos. 

Buf! Uşa se zgudui din încheieturi. Stinse repede lumina, 
dându-şi seama că trebuia să-şi pună în valoare talentele ei 
de actriţă dacă voia să scape cu viaţă. 

— Să ştii că am în mână un revolver şi trag dacă nu pleci 
imediat! ameninţă fata deschizând cu zgomot ferestrele şi 
ţipând cât o ţinea gura! 

— Domnule Smith! Dumneata eşti? Urcă pe scara de 
incendiu! - strigă ea ca să distragă atenţia criminalului. 

Din nou se auzi o bufnitură în uşă. Lui Mary, îi veni o 
inspiraţie nemaipomenită! Ridică telefonul 

— Daţi-mi departamentul de poliţie! este foarte urgent! 
Anunţaţi că un domn pe nume Leo Moran încearcă să 
pătrundă la mine în casă. Vă rog să ţineţi minte numele în 
caz că se întâmplă ceva! 

Închise telefonul şi se furişă lângă uşă. Zgomotul încetă 
brusc. Auzi, paşi grăbiţi care se retrăgeau pe coridor. 

Mary se prăbuşi pe podea, aproape leşinată. De data asta 
nu mai juca teatru. O bătaie în uşă şi vocea îngrijorată a lui 
Dick Allenby o făcură să-şi mai revină. Deblocă uşa şi-i lăsă 
să intre pe cei doi, care nu puteau fi decât Surefoot şi Dick. 

Începu să-şi depene povestea, dar leşină din nou 

— Mai bine am aduce un doctor! - zise Surefoot... Phu... 
nici nu mă aşteptam s-o găsesc în viaţă! 

Dick, preocupat s-o aducă în simţiri pe domnişoara Lane, 
omise să-l mai întrebe pe Surefoot cum de aflase de 
pericolul în care se găsea fata. Ajutorul domnului Smith îl 
găsise la Club, şi plecară împreună la Scotland Yard. 

— M-a sunat unul din detectivii care o urmăreau şi mi-a 
raportat exact ce ne-a povestit acum şi domnişoara. l-am 
ordonat să vină aici şi să stea până vin eu. După o jumătate 
de oră, tâmpitul m-a căutat din nou şi mi-a spuscăa 
cercetat împrejurimile şi că nu-i nici o primejdie. Îţi dai 


seama ce prost?! Şi, imaginează-ţi că în timp ce discutam cu 
el, s-a întrerupt convorbirea din cauza unui mesaj urgent 
de la Birmingham. Atunci am sunat-o pe domnişoara Lane - 
ar fi trebuit să alertez cel mai apropiat departament de 
poliţie, dar eram sigur că o să ajung înaintea lor. Până la 
urmă, fraierul ăla de detectiv te-a căutat la Club, nu? 

Mary deschise ochii şi după câteva minute se ridică în 
capul oaselor, palidă la faţă şi le explică exact cum s-au 
desfăşurat lucrurile. În timpul nopţii, ofiţerii Scotland Yard- 
ului au căutat toată Londra şi suburbiile în căutarea 
criminalului. Se precizase că s-ar putea să fie însoţit de o 
femeie şi se transmise o eventuală descriere a celor doi. La 
indicaţiile lui Surefoot, Mary se mută la un hotel. Era un 
local liniştit, în apropiere de Haymarket. Detectivul 
consideră că acum nu mai era în pericol, din moment ce 
descoperise identitatea lui Washington Wirth. 

— Sper să fie aşa! - zise ea întristată. 

Oricum, m-am făcut de râs ca detectiv! Surefoot pufni pe 
nas: 

— Vai, domnişoară, nu prea mă pricep la complimente, dar 
trebuie să vă felicit! Aţi găsit omul pe care-l căutam, l-aţi 
identificat şi în plus, aţi mai descoperit că există o legătură 
între cecurile falsificate. 

În noaptea aceasta, în care fata trecuse prin atâtea 
peripeții, Surefoot transmise telegrafic prietenului său din 
New York semnalmentele gangsterului englez aflat la 
Londra. Aranjă de asemenea ca departamentul poliţiei din 
New York să trimită la Scotland Yard fotografia individului. 
Ar fi fost suficientă şi o descriere, dar detectivul nu voia să 
rişte nimic. În ziua în care a primit fotografia avu o discuţie 
cu directorul băncii la care lucrase Moran. Nu mai află însă 
nimic în plus. Tocmai se pregătea de plecare, când 
directorul general remarcă un lucru deosebit de esenţial 
pentru domnul Smith: 

— Ah, apropo! Cred că ştiaţi! Moran şi-a întrerupt serviciul 
la noi la bancă pe perioada celor trei sau patru ani 


petrecuţi în America. Avem motive întemeiate să 
presupunem că se angajase în multe speculaţii la bursă - 
oricum, la întoarcere nu ne-a oferit nici un fel de amănunte. 

— Asta-i foarte ciudat! - zise Surefoot fără să precizeze la 
ce se referea exact. 

— Era de asemenea foarte preocupat de soarta acţiunilor 
Cassari Oils, care au cunoscut în ultimele zile un salt atât de 
spectaculos - adăugă directorul - Am descoperit asta doar 
acum câteva zile. 

— Eu ştiam de mult! - îi replică Surefoot tăios - Aş putea 
chiar să vă informez că până la ora asta a câştigat un 
milion. 

Omul ridică din sprâncene nedumerit: 

— Atunci ce rost mai avea să joace necinstit? 

— Păi nici n-a fost necinstit! - zise detectivul pe un ton 
misterios. 

Dick Allenby devenise un om foarte ocupat. Ca moştenitor 
principal al unchiului său avea foarte multe lucruri de făcut 
Răposatul domn Lyne deţinea anumite afaceri în Franţa 
care trebuiau lichidate; aşa că Dick se îndreptă spre 
Continent. Cu o zi înainte se produsese o deraiere între 
Ashfort şi Dover şi de aceea toate trenurile de pasageri 
circulau pe o singură linie. Nu era nici o problemă, doar că 
trenul care mergea spre Continent trebuia să aştepte pe cel 
din sens opus într-o mică gară în apropiere de nodul de cale 
ferată din Sandling. Cele două trenuri trăseseră unul lângă 
altul. Curios ca toţi pasagerii, Dick întoarse capul şi aruncă 
o privire spre călătorii care se întorceau de pe Continent. 
Trenul în care se aflau aceştia începu să se deplaseze încet, 
trăgând în pas de melc vagon după vagon. În ultimul se afla 
un bărbat care citea ziarul. În timp ce trenurile treceau 
unul pe lângă altul puse ziarul jos şi întoarse capul. Era Leo 
Moran! 

CAPITOLUL XXI 

— Dumnezeule, Leo Moran! Ce era de făcut? Trenul prinse 
deja viteză, iar următoarea staţie era Dover. Ar fi putut să 


sune de acolo la Londra, deşi n-avea timp suficient până la 
plecarea vaporului. Din fericire, când ajunsese în port, şi se 
pregătea să înmâneze actele, recunoscu pe unul din 
poliţiştii de la Scotland Yard care se uita atent la fiecare 
paşaport. Se repezi la el şi-i spuse despre ce era vorba. 

— Imposibil să fi trecut prin port! - îi zise acesta dând 
neîncrezător din cap, trenul care l-aţi văzut avea legătura 
cu Boulogne-Folkestone. O să dau imediat un telefon 
domnului Smith. Nu-mi dau seama cum a putut să le scape. 

Smith nu era la birou când primi telefonul, dar i se 
comunică imediat. La sosirea trenului, gara era înţesată de 
poliţişti, dar, nici urmă de Moran. Surefoot află după aceea 
că de fapt, coborâse în gara Bromley şi cu o valiză 
extensibilă în mână se îndreptase către o staţie de taxiuri. 
Acestea fuseseră relatate de celălalt pasager din 
compartiment. Acţionase evident dintr-un impuls de 
moment, pentru că şoferul de taxi declarase că îl condusese 
doar câteva zeci de mile, până la cea mai apropiată gară, 
unde se suise într-un tren electric cu direcţia Londra. 

Acasă la Moran nu răspundea nimeni la telefon, iar 
portarul nu-l văzuse de mult. 

Surefoot sună la Paris şi discută cu Dick. 

— Cheile de la apartamentul lui sunt la tine, nu-i aşa? 

— Vai de mine, le-am uitat acasă! Sunt la mine în atelier. 
Vorbeşte cu îngrijitoarea. O să le găseşti... 

Smith era mai puţin nerăbdător să găsească cheile. Îl 
interesa să vadă dacă Leo Moran se întorsese sau nu. Va 
trece desigur, să le ia dar, între timp, pusese sub observaţie 
apartamentul lui Dick Allenby. Moran nu apăru însă. Fie că 
ştia că este căutat şi avea motive să se ferească, fie că avea 
altă locuinţă în Londra. Surefoot Smith iniţie fără succes o 
acţiune de verificare a tuturor registrelor de la hotelurile 
londoneze. 

Mary Lane nu ştia despre descoperirea lui Dick Allenby, iar 
Surefoot Smith care se întâlni cu ea spre seară nu-i pomeni 
nimic despre asta. O vizită cam o dată sau de două ori pe zi, 


deşi o considera în afară de orice primejdie, acum, când 
ucigaşul lui Hervey Lyne fusese totuşi identificat. Nu voia 
însă să-şi asume nici un risc, pentru că de la oameni ca 
„domnul Washington Wirth” te puteai aştepta la orice. 

Hotelul la care locuia Mary era o clădire de modă veche, 
situată în inima West End-ului. Mobila era în stil victorian 
iar camerele aveau un aspect cam primitiv. Instalaţiile de 
gaz metan din dormitoare erau singura concesie pe care 
proprietarul o făcuse progresului - fusese ultimul hotel din 
Londra care adoptase iluminatul electric. 

Servitorii erau bătrâni şi înceţi. Proprietarul considera 
chiar şi acum telefonul drept un instrument supărător. De 
aceea îşi instalase doar unul singur şi-l folosea numai 
pentru rezolvarea problemelor stricte, de afaceri. 

Avea şi avantaje... după cum constată Mary. Era linişte, iar 
noaptea te puteai odihni fără probleme. Găseai foarte rar 
indivizi mai ciudaţi. Majoritatea locatarilor erau clienţi 
vechi ai hotelului, care-l frecventau de ani şi ani de zile. 
Camera ei era plăcută şi luminoasă şi dădea spre stradă. Pe 
fată o încânta cel mai mult că avea un balcon - era îngust, şi 
se întindea de-a lungul clădirii. Avantajul era doar teoretic, 
pentru că nu prea aveai la ce te uita. 

Domnul Smith o vizită şi-n seara următoare, dar avu parte 
de un mare ghinion. Dacă ar fi sosit doar cu câteva minute 
mai devreme, ar fi avut ocazia să observe un bărbat solid 
care urca scările, însoţit de portarul hotelului, pentru a se 
instala în camera învecinată cu cea a lui Mary Lane. Era 
vorba de Leo Moran. Desigur, nu se semnase aşa în 
registru. Era pur şi simplu domnul John Moore din 
Birmingham. 

Îşi comandă o cină uşoară. După ce mâncarea îi fu servită 
în cameră, încuie uşa, deschise un dosar, scoase câteva acte 
şi o trusă de scris, şi se apucă imediat de treabă. 

În hotelul ăsta toate lucrurile erau solide şi masive: pereţii 
erau şi ei destul de groşi. De aceea bărbatul nu-l auzi pe 


Surefoot Smith care, în camera alăturată dezbătea cu voce 
tare diverse teorii referitoare la un anume fugar. 

Vizita detectivului nu se prelungise prea mult, iar fata se 
apucă să citească o carte după cum îi era obiceiul. Era mult 
mai calmă acum; reuşi să se refacă după şocul din noaptea 
trecută. Îl rugase chiar pe Surefoot să-i permită să se 
întoarcă la ea acasă. 

— Nu, trebuie să mai stai o săptămână! - îi explicase 
detectivul. Am convingerea că între timp am să rezolv 
problema asta. 

— Dar acum, după ce l-am recunoscut, iar poliţia este în 
posesia numelui şi descrierii lui, nu mai are nici un motiv să- 
mi vrea răul - protestă fata. Sunt convinsă că nu a fost 
vorba de răzbunare ci a făcut-o ca să se apere... 

— Nu poţi şti niciodată care-i adevărul! - o întrerupe 
Smith. - trebuie să recunoşti că tipul este puţin scrântit. 

— Este cel despre care vorbea detectivul american? - îl 
întrebă ea curioasă. 

Surefoot încuviinţă din cap. 

— Da, a stat la Chicago şi New York, câţiva ani şi s-a băgat 
în multe afaceri necurate! E foarte curios însă că şi atunci 
era legat de teatru. Dădea petreceri pentru oamenii din 
lumea artelor şi chiar apărea şi el câteodată pe scenă, deşi 
fără prea mult succes. A finanţat şi câteva firme de drumuri 
şi poduri - e unul şi acelaşi om, ce mai... 

Mary îşi dădea seama că era ţintuită de o mulţime de 
restricţii; de exemplu, nu-i plăcea să se culce devreme aşa 
cum o sfătuise medicul. 

Stătea în pat cu ochii pironiţi în tavan. Auzi ceasul bătând 
de zece şi apoi de unsprezece, dar nu reuşi în nici un chip 
să adoarmă. Puțin înainte de ora douăsprezece aţipise, 
pentru că nu-şi amintea să fi auzit ceasul. Probabil că 
zăcuse aşa, între somn şi veghe, timp de aproape o oră, 
după care se deşteptă brusc. Tremura şi-şi trase pătura 
peste umeri. Fereastra de la balcon pe care n-o închisese 
cum trebuie, era acum larg deschisă. În cameră se simţea 


un curent de aer rece, din cauza uşii care era pe jumătate 
crăpată; deşi fata îşi amintea cu precizie că o închisese 
înainte de culcare... 

Între timp, în prag se profila silueta unui bărbat. Avea 
acelaşi aspect îndesat, era de aceeaşi statură cu... 
înnebunită de spaimă, ţipă din toate puterile. 

Omul dădu un pas înapoi şi dispăru. Fata se repezi la uşă, 
o închise şi răsuci cheia în broască. Aprinse lumina şi apăsă 
disperată pe butonul de la sonerie. Blocă cu zăvorul 
ferestrele de la balcon şi se aşeză pe scaun tremurând din 
tot corpul. În cele din urmă sosi şi portarul. Singurul 
personaj valid din toţi servitorii hotelului. Îi deschise uşa 
împleticindu-se şi-i povesti ce se întâmplase. Omului nu-i 
venea să creadă. 

— Cum, un bărbat? N-a trecut nimeni pe lângă mine, şi 
sunt în hol de la ora zece. 

— Nu putea veni şi prin altă parte? 

Se gândi o clipă, după care zise: 

— Ah, ba da; pe scările de serviciu. O să verific imediat. V-a 
dispărut ceva? 

— Nu ştiu, îi răspunse Mary agitată. Vrei să-l chemi, te 
TOg, pe inspectorul şef Smith, de la Scotland Yard? Spune-i 
că vreau să-l văd de urgenţă. Este o problemă deosebit de 
importantă. 

Se întoarse în cameră, încuie uşa şi nu mai făcu nici o 
mişcare până la sosirea lui Surefoot. 

N-apucă însă să-i povestească ceva, deoarece detectivul îl 
strigă impacientat pe portar. 

— Se simte miros de gaze! 

— Da, am observat şi eu, domnule! 

leşi pe coridor şi începu să adulmece pe la uşi. 

— Vine din camera de alături, domnule! 

CAPITOLUL XXII. 

Surefoot îngenunche şi-şi lipi nasul de podea, într-adevăr, 
mirosul era din ce în ce mai puternic. Apăsă pe clanţă, dar 
uşa era închisă pe dinăuntru. Bătu cu putere fără nici un 


rezultat, însă. Atunci, se dădu câţiva paşi înapoi: îşi luă 
avânt, se năpusti înainte şi căzu cu uşă cu tot. Camera era 
atât de plină cu gaz, încât detectivul fu cât pe ce să se 
sufoce. leşi bălăbănindu-se pe picioare, se duse în camera 
fetei şi înmuie un prosop în apă. Apoi, astupându-şi cu el 
nasul şi gura, alergă înapoi cât putu de repede. De data 
asta îşi îndreptă atenţia şi asupra bărbatului care zăcea în 
pat. Îşi trecu un braţ în jurul umerilor acestuia şi-l trase pe 
coridor. Omul mai suspina încă. Îşi aruncă o privire asupra 
feţei sale congestionate şi observă cu uimire că nu era altul 
decât Leo Moran. 

Între timp, tot hotelul era în picioare. Un doctor care 
locuia la acelaşi etaj ieşi în halat şi-n papuci şi-i dădu primul 
ajutor. Surefoot se înapoie în cameră. Aprinse lumina şi 
deschise larg ferestrele. Constată că această nouă tragedie 
fusese minuţios pregătită. Ferestrele fuseseră astupate cu 
bandă adezivă. La fel şi gaura cheii, spaţiile dintre uşă şi 
toc... Lângă pat se afla un pahar plin pe jumătate cu whisky. 
Era clar că Moran scria ceva. Surefoot luă o scrisoare 
începută. Observă că era adresată directorului general al 
băncii pentru care lucrase. 

„Stimate Domn, M-am întors la Londra şi din motive pe 
care vi le pot explica, locuiesc la acest hotel sub un nume 
fals... Explicaţia pe care o voi oferi consider că vă va 
satisface...” 

Aici scrisoarea se terminase cu o mâzgălitură, ca şi când 
Moran ar fi fost surprins de ceva. Pe masă, se mai afla şi o 
hârtie bătută la maşină, dar detectivul n-o observă imediat. 

Se uită iar în jur. Uşa dulapului era larg deschisă iar 
înăuntru descoperi două urme clare de noroi lăsate de o 
pereche de galoşi. Surefoot îşi aminti de şoşonii găsiţi în 
maşină, lângă cadavrul lui Mike Hennessey. Deci cineva se 
ascunsese acolo. Afară ploua iar urmele mai erau încă 
umede. 

leşi din cameră şi văzu că Moran fusese mutat într-un alt 
dormitor, unde doctorul şi portarul încercau să-i facă 


respiraţie artificială. Întors la apartamentul bancherului, 
aruncă o privire asupra foii bătute la maşină, lăsată pe 
deasupra celorlalte documente. N-apucă să citească până la 
jumătate când... se albi brusc şi simţi nevoia să se aşeze pe 
un scaun. [inea în mână confesiunea unui criminal. 

„Eu Leopold Moran, sunt gata să-mi iau adio de la viaţă şi 
înainte de asta vreau să mărturisesc că am ucis trei oameni. 
Primul a fost Tickler. Descoperise nu ştiu cum excrocheriile 
mele de la bancă. Mă şantaja de luni de zile. Ştia că dădeam 
petreceri sub numele de Washington Wirth şi m-a urmărit 
până la ascunzătoarea mea situată deasupra unui garaj, 
unde obişnuiam să mă schimb. A intrat în cameră şi mi-a 
cerut o mie de lire sterline. I-am dat o sută sub formă de 
obligaţiuni bancare şi apoi l-am convins să-l duc până în 
West End, cu un taxi staționat lângă grajduri. Când a intrat 
în maşină l-am împuşcat, am închis uşa şi am mers până în 
strada Regent unde am lăsat taxiul la marginea unui 
trotuar. 

A doua zi am avut o întrevedere cu Hervey Lyne. Era din 
ce în ce mai suspicios. Delapidasem mari sume de bani din 
contul său, iar bătrânul începuse să bănuiască ceva. Când |- 
am văzut în ziua aceea, mi-am dat seama că jocul se 
încheiase. Am încercat să-l mituiesc pe Binny - servitorul lui 
- să mă ajute să-l prostim pe bătrân, dar tipul ori era prea 
cinstit, ori prea prost; aşa că nu acceptă propunerea mea. 
Binny este unul din cei mai corecţi oameni pe care i-am 
întâlnit vreodată în viaţă. Părerea mea este că-i un fraier, 
dar tot nu mai contează acum. 

Ştiam că Hervey Lyne obişnuia să-şi petreacă după- 
amiezile în parcul Regent, aşa că mi-am ales un loc de unde 
să-l pot urmări. În după-amiaza crimei, dându-mi seama că 
voi fi demascat, l-am împuşcat de la fereastra 
apartamentului meu, cu o armă la care montasem un 
amortizor. Am avut noroc, mai ales că în acel moment 
trecea pe stradă o maşină care făcea foarte mult zgomot. 


După aceea, am trimis în Germania un om care se dădea 
drept Leo Moran, iar eu am rămas în Anglia. 

Mă temeam de Hennessey care începuse şi el să mă 
şantajeze. L-am luat cu maşina la ţară şi l-am ucis la 
Colnbrook. Înainte să moară, mi-a spus că extrasul de cont 
era la domnişoara Lane. În noaptea aceea, am pătruns în 
casa ei, am răscolit peste tot, dar fără nici un rezultat. 

Tot ce-am declarat până acum este perfect adevărat. M-am 
săturat de viaţă, aşa că mă despart de ea fără nici un 
regret.” 

Era semnată „Leo Moran”. 

Surefoot o citi din nou, cu atenţie, după care se apucă să 
caute galoşii prin cameră. Nu era nici urmă de ei. 

O găsi pe Mary Lane în camera sa, îmbrăcată din cap 
până-n picioare. 

— N-ai văzut faţa bărbatului care a încercat să intre în 
cameră? 

Mary îi explică despre cine credea că este vorba. 

Din câte îşi putea da seama, trecuse un sfert de oră între 
apariţia bărbatului şi sosirea lui Surefoot; timp suficient 
pentru Moran să se baricadeze în cameră. Detectivul era 
aproape lămurit, când... văzu ceva pe jos care strălucea. 

Se aplecă şi constată că era o cheie. Căzuse foarte 
aproape de fereastra deschisă. Se întoarse în camera lui 
Moran, dădu la o parte banda adezivă care acoperea gaura 
cheii şi o încercă în broască. Se potrivea perfect. Acum 
domnul Smith nu mai avea nici îi îndoială. 

Moran nu-şi revenise încă, deşi doctorul spunea că se afla 
în afară de orice pericol. 

Surefoot chemase doi doctori, îl lăsă pe bancher în seama 
acestora şi plecă la Scotland Yard. 

La ora unu noaptea, trei inspectori şefi de poliţie fuseseră 
treziţi din somn şi chemaţi de urgenţă. 

Surefoot le prezentă declaraţia presupusului ucigaş. 

— E clar ca lumina zilei, spuse şeful său. De îndată ce-şi 
revine fă-i dosarul şi trimite-l în judecată. 


Surefoot nu zise deocamdată nimic. Se uită din nou la 
foaia de hârtie. 

— N-a fost dactilografiată în cameră, după cât se pare. 
Oricum nu s-a găsit nici o maşină de scris acolo. Uşa era 
încuiată pe dinăuntru iar cheia zăcea pe jos în camera 
domnişoarei Lane. Fereastra de la dormitorul bancherului 
era astupată cu bandă adezivă pe dinafară şi nu pe 
dinăuntru. Cineva a comis o mică greşeală... 

Băgă mâna în buzunar şi scoase o sticluţă cu un lichid 
gălbui. 

— Ăsta-i whisky-ul găsit în paharul de pe masa de scris - 
vreau să fie dat la analiză. 

— Cum era îmbrăcat Moran când l-ai găsit? - se interesă 
unul dintre inspectori. 

— De sus până jos, inclusiv cizmele - preciză Surefootşi ce- 
i mai curios este că zăcea în pat cu picioarele pe pernă. N- 
aş alege asemenea poziţie dacă aş vrea să mă sinucid. Totul 
este foarte minuţios pus la punct şi ştiinţific... dar pe mine 
nu mă impresionează. 

Inspectorul şef pufni pe nas. 

— Păi da, pe tine Surefoot nu te impresionează niciodată 
nimic, în afară de o bere bună. Tu, ce bănuieşti, de fapt? 

Se gândi un moment, după care spuse: 

— Moran a lipsit toată seara - portarul l-a văzut venind cu 
o oră înainte să fie descoperit. Comandase o sticlă de 
whisky şi sifon care-i fuseseră aduse în cameră. Am răsfoit 
hârtiile de pe masă şi sunt sigur de cel puţin un lucru: nici 
prin cap nu-i trecea să se sinucidă. Se întorsese să mai 
cumpere acţiuni Cassari Oils şi intenţiona să deschidă un 
birou la Londra pentru firma sa. Mi-am dat seama de 
intenţiile sale, dintr-o scrisoare adresată unui turc din 
Constantinopol. Mi-am permis s-o deschid. Mâine avea de 
gând să se întâlnească cu directorul băncii la care lucrase. 

— "Toate astea nu prea seamănă a sinucidere. 

— Deci?... întrebară într-un glas cei trei inspectori, după 
ce Surefoot se opri. 


— Nu voia să se sinucidă, asta este - continuă el. Cineva a 
pătruns în camera lui, în timp ce era plecat - a fost foarte 
uşor pentru că erau două apartamente goale care dădeau 
în balcon. Ajuns în dormitor, individul a înlocuit whisky-ul cu 
un somnifer şi s-a ascuns în dulap. A aşteptat până când 
drogul şi-a făcut efectul, după care a astupat toate orificiile 
de aerisire, şi a dat drumul la gaze. A ieşit pe uşa de la 
balcon, pe care a sigilat-o pe dinafară şi a încercat să treacă 
prin camera domnişoarei Lane - a confundat-o probabil cu 
unul din dormitoarele goale prin care se strecurase la 
Moran. Dându-şi seama că şi-a pierdut cheia din buzunar, s- 
a întors după ea, dar a fost surprins de ţipătul fetei. 

— Cum a ieşit din hotel fără să-l vadă portarul? 

Surefoot zâmbi superior. 

— Sunt multe posibilităţi, dar cel mai simplu, era pe scara 
de serviciu, prin bucătărie. Se afla acolo un bucătar, dar îl 
putea evita cu uşurinţă. 

Detectivul sublinie cu degetul câteva rânduri de pe foaia 
bătută la maşină. 

— Remarcaţi ce frumos vorbeşte de Binny. Asta a fost o 
greşeală prostească. 

— Orice copil şi-ar da seama că autorul este chiar acesta. 

— Binny - servitorul?... 

Surefoot încuviinţă din cap. 

— Mai are şi alte nume. Unul dintre ele este şi Washington 
Wirth. El este ucigaşul! 

CAPITOLUL XXIII. 

Inspectorul şef îl privi uimit pe Surefoot: 

— Vrei să spui că-i Binny, servitorul lui Lyne. 

— Exact - răspunse acesta calm. 

Scoase din buzunar un plic voluminos care conţinea 
transcrierea unei telegrame şi o fotografie cam neclară. 

— Asta am primit-o ieri, prin cablu. Este poza unui om, 
cunoscut sub numele de London Len - care este căutat de 
poliţia din New York şi Chicago. Se băgase în cârdăşie cu 


trei bande de hoţi. A avut noroc că a scăpat cu viaţă. 
Ascultaţi! 

Îşi puse ochelarii pe nas şi le citi una din telegrame. 

„Are un puternic accent englezesc. Se crede că a fost 
valet. 

Acţionează cam aşa: se angajează la o familie bogată, după 
care operează diverse furturi. Pe de altă parte, s-a băgat şi 
în traficul cu băutura. Se pare că este implicat în uciderea 
lui Eddie Mac-Grean, precum şi în multe alte crime.” 

Le arătă apoi fotografia. 

— Nu-i prea grozavă. A fost făcută la sediul poliţiei din 
New York. Dacă nu l-aţi mai văzut pe Binny până acum, vă 
garantez eu că el este! Oricine l-ar recunoaşte! 

Inspectorul şef Knowles o examină cu atenţie şi scoase o 
exclamaţie de uimire. 

— Da, într-adevăr aşa este. L-am văzut într-o zi aici, la 
Scotland Yard. Îl chemaseşi probabil să-i iei interogatoriul. 
Dar ce motiv avea să-l omoare pe bătrân? 

— Pentru că îi falsifică semnătura, iscălindu-se în locul lui. 
Domnişoara Lane ne dăduse un indiciu în acest sens, dar 
am fost mult prea prost să nu-mi dau seama. Toate falsurile 
erau comise pe 17 ale lunii, iar ea ştia - deoarece trăise o 
vreme în casa lui Lyne - că la acea dată cămătarul achita 
toate facturile. De obicei, bătrânul scria pe spatele cecului 
cuvinte insultătoare la adresa proprietarilor care-i furnizau 
bunuri. Avea mereu impresia că-l trag pe sfoară. Aşa se 
explică şi cuvântul „chinezesc” pe care l-am găsit notat pe 
spatele cecului cu pricina. Lyne se referea în bătaie de joc 
să nu-i mai trimită „ouă chinezeşti, lapte de cuc”. Fata mi-a 
povestit că-i lua pe toţi peste picior - indiferent ce erau - 
pantofari, croitori, angrosişti. lar acum, când s-a dus să 
discute cu ei, ştiţi ce-a aflat? 

Surefoot se aplecă peste masă şi vorbi rar, bătând din 
deget pentru a sublinia fiecare cuvânt. 

— l-am spus că de doi sau trei ani, Lyne nu-i mai plătea cu 
cecuri, ci cu bani gheaţă. Probabil că Binny trecea pe la 


fiecare sau le trimitea suma prin poştă. Vă daţi seama ce 
înseamnă asta? Nu poate fi decât o singură explicaţie. Lyne 
orbise, iar cecurile treceau în contul lui Binny. Pe acesta - al 
cărui nume adevărat este, apropo, Binny - îl ajuta foarte 
mult faptul că bătrânul, vanitos, nu voia să admită că nu mai 
vedea bine. De aceea, era foarte simplu ca pe 17 în fiecare 
lună, să-i prezinte cecurile la semnat şi să treacă în creion, 
suma care ar fi trebuit să revină lăptarilor, măcelarilor sau 
croitorilor. Apoi ştergea cu guma cifrele care-i conveneau şi 
scria propriul său număr de cont. 

— Probabil că aflase despre investigaţiile domnişoarei 
Lane. Aşa se explică faptul că a vrut s-o omoare. Singura ei 
salvare a fost că a deschis fereastra şi a început să strige că 
Moran vrea să pătrundă la ea în casă. Atunci s-a liniştit 
închipuindu-şi că putea să trăiască nestingherit mai 
departe. Dacă ar fi avut puţină minte, ar fi înţeles că toate 
acţiunile fetei îl aveau în vedere numai pe el. Dar crimă 
perfectă nu există, după cum bine ştiţi. 

Inspectorul şef pusese fotografia pe masă şi-l întrebă pe 
Surefoot: 

— Dar pe Lyne unde l-a omorât? 

Surefoot dădu din cap. 

— Asta mă frământă şi pe mine. S-ar fi putut întâmpla 
desigur, să-l fi împuşcat în momentul în care a trecut 
Dornford cu maşina pe acolo. Cam aşa sugerează dealtfel şi- 
n confesiunea semnată chipurile de Moran. A fost fraier să 
pomenească atâta de Binny. În felul ăsta ne-a indicat cum a 
comis toate crimele. 

Se întoarse la hotel să-l vadă pe Moran. Erau şi alte 
aspecte care trebuiau elucidate. Moartea lui Mike 
Hennessey rămânea totuşi un mister. Faptul că-l şantaja pe 
Binny era un motiv suficient. Dar, ce putea Mike să ştie mai 
mult decât că servitorul din timpul zilei, era magnificul om 
de afaceri Washington Wirth care dădea petreceri 
nocturne, şi ce rost ar fi avut să-l şantajeze tocmai pe omul 
care-l finanța cu sume atât de importante? 


Era sigur că trebuia să fie altceva la mijloc. Înainte de a 
pleca de la Scotland Yard lăsase instrucţiuni precise, 
referitoare la Binny. Tipul nu mai apăruse din noaptea în 
care Mary Lane îl trimisese aiurea cu trenul la Newcastle 
ca să poată încerca liniştită cheia de la cămara din casa lui 
Hervey Lyne. 

Acum era clar de ce fusese pictată cu vopsea 
fosforescentă. Câteodată domnul Washington Wirth se 
întorcea bine dispus de la micile sale petreceri. Trebuia să 
se ducă să-şi schimbe hainele în cămăruţa deasupra 
grajdului, şi probabil că uitase de câteva ori cheia de la 
cămară. De aceea, se învățase minte şi o lăsa întotdeauna 
pe masă, unde strălucea orbitor atrăgându-i atenţia ori de 
câte ori intra în cameră. 

În seara morţii lui Tickler o uitase din nou şi fu nevoit să 
spargă geamul de la spălătorie pentru a intra în casa lui 
Lyne. 

Aceasta era teoria lui Mary. Fata recunoscuse cheia de la 
început, pentru că o văzuse de multe ori când era mică. De 
aceea îl trimisese pe Binny undeva departe, în nordul ţării, 
ca să-şi poată verifica ipoteza! Era cât pe ce să-şi piardă 
viaţa pentru că Binny nu era prost! Se dăduse jos din tren, 
şi se întorsese acasă înaintea ei. 

Leo Moran îşi mai revenise între timp, deşi se simţea rău 
din cauza efectelor toxice ale gazului, îi mărturisise lui 
Surefoot exact ce reuşise să afle şi acesta din 
corespondenţa personală a bancherului. 

Detectivul îi arătă confesiunea şi-i citi câteva pasaje, 
lăsându-l cu gura căscată. 

— Cum... crimă! Ce prostie! Cine a fost omorât? 

După ce află, se minună şi mai tare: 

— Hervey Lyne! Dumnezeule! E îngrozitor! Când s-a 
întâmplat asta? 

— Exact în ziua în care aţi plecat - îi răspunse Surefoot. 

— Bine dar l-am văzut cu ochii mei de la fereastră. Se afla 
în locul obişnuit din parc, iar Binny îi citea. 


— Când aţi observat asta? - îl întrebă imediat Surefoot. 

Moran se gândi câteva clipe, după care îi dădu o oră 
aproximativă. 

— Deci era cu zece minute înainte să-l găsim noi. Era prea 
departe ca să vă daţi seama dacă vorbea? 

Moran îi făcu semn că da. 

— N-am văzut decât că Binny îi citea. Atâta tot! Aceasta 
reprezenta o dovadă neaşteptată. Moran era probabil 
singurul om care-l urmărise pe Lyne în ultimele sale 
momente. 

— Unde stătea - mă refer la Binny? 

— Ca de obicei, faţă în faţă cu bătrânul, cam la aceiaşi 
nivel cu picioarele acestuia. Îl privea de câtva timp - îi 
explică Moran. 

— L-ai văzut cumva pe Binny ducându-se în spatele 
scaunului lui Lyne? 

Ezită un moment, după care îi spuse: 

— Ah, da, ştiu acum. S-a învârtit în jurul căruciorului cu 
rotile unde stătea bătrânul. Asta mi-a amintit de jucătorii de 
cărţi care se învârtesc în jurul scaunului ca să le poarte 
noroc. 

— N-ai mai văzut şi altceva - n-ai mai auzit nimic? 

Moran se holbă la el: 

— Îl bănuiţi cumva pe Binny? 

Surefoot îi făcu semn că da. 

— Nu-i vorba de bănuială, ştiu precis că el este. 

Din nou bancherul păru să-şi amintească de ceva! 

— Acum sunt convins că s-a rotit în jurul scaunului. Dar de 
auzit n-am auzit nimic. Şi nici nu prea mi-a făcut impresia 
că Binny ar fi avut o atitudine ciudată. 

Surefoot insistă: 

— Îl cunoşti bine pe Binny? 

— Nu chiar. A fost servitorul meu. L-am dat afară pentru 
că fura. Îmi lipseau tot felul de mărunţişuri. 

Smith scoase din buzunar tabachera de argint găsită sub 
pernă, în maşina în care fusese omorât Mike Hennessey. 


Bancherul o luă grăbit: 

— Sfinte Sisoie! Asta valorează foarte mult pentru mine. 
Ştiu că mi-a dispărut de mult. Unde aţi găsit-o? 

În situaţia în care se afla, Surefoot se gândi să-l menajeze 
şi să nu-i spună tot adevărul. 

— M-am gândit că s-ar putea să-ţi aparţină, este un lucru 
vechi şi valoros şi eram sigur că nu l-ai pus acolo unde l-am 
găsit eu. 

— Unde anume? - întrebă Moran curios, dar detectivul 
evită răspunsul. 

Bancherul îi mărturisi ce făcuse în toată această 
perioadă... 

— Am fost un prost că am plecat aşa în grabă - recunoscu 
el - Dar m-am certat cu directorii mei care nu-mi dăduseră 
permisiunea să plec. Era vital pentru mine să ajung la 
Constantinopole, la întrunirea acţionarilor companiei 
Cassari. Am mari interese în această ţară, în care se află 
acum una din cele mai bogate companii petroliere. Şi, 
apropo, domnişoara Lane este foarte bogată la ora asta: 
acţiunile pe care le-am cumpărat de la dânsa, n-au putut fi 
transferate conform legii turce. Mai era nevoie de încă o 
semnătură. Legal, am dreptul să mi le însuşesc, nu însă şi 
din punct de vedere moral: deci stocul pe care mi l-a 
transferat îl voi restitui la preţul iniţial. Acum tânăra 
domnişoară are mai mulţi bani decât ar putea cheltui într-o 
viaţă întreagă. Desigur, nici eu nu sunt mai prejos. 

Nu mai avea ce să afle de la Moran. Smith, îl părăsi 
lăsându-l să se odihnească, doar-doar i-o trece durerea de 
cap. Scotland Yard-ul îl anunţase că Dick Allenby se 
întorcea de la Paris cu avionul. Ateriza la Croydon spre 
seară. Îl aştepta o maşină de poliţie care urma să-l conducă 
până la Regent Park. Ajuns la Naylors Crescent observă că 
Surefoot Smith însoţit de alţi trei ofiţeri aşteptau afară. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să te întorci îndărăt. 
Trebuia să mai fac o percheziţie în casă şi era necesar să fii 
şi tu prezent. 


— L-ai găsit pe Moran? - întrebă Dick impacientat. Sper că 
ai primit mesajul meu telefonic... Ţi-a spus ceva despre 
Binny? 

— Binny s-a dat singur de gol - zise Surefoot întristat. Nici 
nu mai este nevoie să discut cu el. A lăsat un document 
foarte edificator. 

Dick deschise uşa de la intrare şi-i pofti înăuntru. Casa 
căpătase deja aspectul unei clădiri părăsite. Biroul lui 
Hervey Lyne fusese aranjat după ultima percheziţie. Nu 
rămăsese nici un colţişor nescotocit. Poliţiştii demontaseră 
până şi parchetul şi lemnăria de pe pereţi, fără să 
descopere nimic deosebit. Era clar că aici nu era nici o 
şansă să găsească ceva interesant. 

Intră în bucătărie unde Mary Lane era cât pe ce să fie 
omorâtă. Smith mai fusese acolo la o oră sau două după 
păţania fetei. Deschisese uşa de la dulap şi coborâse în 
pivniţa rece şi umedă. Patul pe rotile pe care-l remarcase la 
prima lui vizită nu mai era acolo. 

— Cel mai ciudat lucru, în legătură cu Binny este soţia lui - 
spuse Surefoot. Nu pricep de ce stă lângă o asemenea 
beţivă. Probabil că voia să o ducă de aici în noaptea în care 
se furişase în camera domnişoarei Lane, iar acum nu se ştie 
unde este. 

Dick îşi exprimase demult părerea că acea femeie nu era 
de fapt soţia lui. Hervey Lyne ţinea morţiş să aibă servitor 
cu familie. De aceea, pentru a se angaja la bătrân, era 
posibil ca Binny să fi făcut vreo înţelegere cu această 
femeie. Cu atât mai mult cu cât „doamna Binny” ocupa o 
cameră foarte mică separată de cea a presupusului ei soţ. 
Era puţin probabil să fi fost primejdioasă pentru Binny. Din 
câte aflaseră de la diverşii negustori care se perindaseră 
prin casă, era mereu ameţită şi toată treaba o făcea numai 
Binny. 

CAPITOLUL XXIV. 

Scaunul pe rotile în care fusese găsit cadavrul bătrânului 
era sub scară şi spre uimirea lui Dick detectivul ordonase să 


fie adus în biroul lui Lyne. Surefoot fusese mereu frământat 
de gândul că nu-l cercetase cu destulă atenţie; iar ceea ce 
aflase în ultimele zile impunea o examinare foarte 
minuțioasă. 

Faţă-n faţă cu uşa era o nişă în perete. 

De abia acum înţelesese la ce servea. Lyne se urca 
probabil pe căruciorul de invalid chiar în biroul său. Pe 
canatul uşii se vedeau urme de zgârieturi la acelaşi nivel cu 
roţile căruciorului. Ca să-l poată scoate pe uşă îl împingea 
înainte în adâncitura din perete, după care îl împingea în 
curte, pe şina de oţel montată în zidul casei. Surefoot făcu 
această experienţă, urcând în scaun pe unul din subalternii 
săi. Nu află nimic nou. Dădu instrucţiuni să fie pus la loc, 
după care îşi continuă investigația. 

— De fapt ce te aştepţi să găseşti? îl întrebă Dick. 

— Pe Binny... Tipul nu este prost. Are o ascunzătoare pe 
undeva şi aş vrea să-mi dau seama pe unde anume ar trebui 
să o caut. 

— Se uită la ceas - Mă întreb dacă aş putea s-o conving pe 
domnişoara Lane să vină până aici. 

O găsi în living-room, liniştită şi foarte stăpână pe ea. Faţa 
ei nu trăda nici o urmă din emoţiile prin care trecuse în 
ultima vreme. Primul lucru pe care-l întrebă era în legătură 
cu Binny. 

— Nu, n-am dat încă de el - îi explică Dick pe un ton 
preocupat. Să ştii că mă îngrijorezi foarte mult. Tipul ăsta 
nu se dă în lături de la nimic. 

Fata dădu din cap neîncrezătoare. 

— Nu cred că o să mă mai deranjeze. Domnul Smith are 
dreptate. Binny nu-şi asumă riscuri inutile. Atâta timp cât 
vroia să obţină hârtia de la bancă sau să mă oprească să-i 
dezvălui identitatea şi falsurile, a făcut tot ce i-a stat în 
putinţă. Îmi dau seama că am trecut printr-o mare 
primejdie. 

— Cum de-a aflat despre investigaţiile tale? 

— Şi-a dat seama când l-am trimis în nordul ţării - zise ea. 


— Era un plan diabolic, nu-i aşa? Păcat că l-am subestimat 
pe Binny. Cred că m-a urmărit când am discutat cu 
negustorii. Am avut o dată impresia că-l văzusem în 
apropiere. Asta în ziua când m-am dus la Maidstone. 

Acceptă imediat să-l însoţească pe Dick la casa bătrânului. 
Pe drum îi povesti că-l văzuse pe Leo Moran noaptea 
trecută şi că acum era în afară de orice pericol, deşi la 
început medicii nu fuseseră prea optimişti. 

Ajunseseră la Naylors Crescent şi-l găsiră pe Surefoot în 
curtea din spatele casei. Îl urmă pe Dick în bucătărie, 
înfiorându-se la gândul vizitei sinistre pe care o făcuse în 
această cameră. Chiar şi acum, la lumina zilei, nu se prea 
simţea în largul ei aici. Uşa de la dulap şi cea în care 
potrivise copia cheiţei de argint erau larg deschise. 
Bucătăria şi spălătoria îi păreau foarte mici acum. Asta, 
probabil, din cauza amintirilor sale de când era mică. Atunci 
proporţiile erau cu totul altele, fiindcă se raportau la 
propria ei înălţime. Camerele mici i se păreau spaţioase, iar 
mobila joasă grozav de înaltă. 

Surefoot intră în timp ce fata se uita în jur şi o salută. 

— Vă trezeşte amintiri, domnişoară Lane? 

— Da, recunoscu fata, arătând spre peretele îmbrăcat în 
faianţă. 

— Ăsta-i nou! - spuse ea. 

Avea o impresie ciudată. Nu-şi dădea seama exact. Locul 
nu arăta aşa cum îl ştia ea. Renunţă să-i mărturisească 
detectivului îndoielile sale, gândindu-se că poate memoria îi 
juca feste, se mai întâmpla câteodată. 

— Ştii ce-i asta? - o întrebă Smith. 

O găsise în dulapul din bucătărie; era un obiect cu o 
înfăţişare cam ciudată, asemănător unei pompe de apă, 
numai că se termina în capăt cu o ventuză de cauciuc. 

— Este o pompă de vid! - îi explică detectivul. 

Puse capătul instrumentului pe masă, trase pistonul şi în 
acel moment, masa de bucătărie se ridică în sus. 

— Ce-i cu asta? Ai mai văzut-o până acum? 


Fata dădu negativ din cap. 

Surefoot mai descoperise şi alte lucruri: un borcan cu 
vopsea verde închis şi o bucată solidificată învelită într-un 
ziar unsuros. 

— Este chit! 

— O lămuri Surefoot. L-am văzut de prima dată când am 
venit aici. Ştii la ce a folosit? 

Îi făcu semn să-l urmeze pe un coridor întunecat. Deşi 
lampa este aprinsă, detectivul scoase o lanternă puternică 
din buzunar. Când ajunse în dreptul uşii, se aplecă şi lumină 
lemnul de pe partea interioară. 

Fata observă acum un mic orificiu circular. 

— A fost umplut cu chit şi vopsit pe deasupra. La început 
am crezut că e mâncat de carii şi am scobit cu unghia - 
povesti Surefoot. 

— Ei, şi până la urmă ce este? - întrebă Mary 
nerăbdătoare. 

— Este o urmă de glonte; şi anume acela care l-a ucis pe 
Hervey Lyne. Bătrânul a fost împuşcat aici pe culoar. 

CAPITOLUL XXV 

— Până acum totul se bazează pe presupuneri - zise 
Surefoot - Dar sunt atât de convins că lucrurile s-au 
petrecut aşa, încât aş paria pe orice. Binny ştia de câtva 
timp că bătrânul îl suspecta, iar evenimentele se 
precipitaseră în ultima vreme. Trebuia să facă ceva şi încă 
destul de repede. Lyne era destul de suspicios în legătură 
cu contul său din bancă. 

Deocamdată nu-l bănuia pe Binny pentru că îl pusese să-l 
cheme pe Moran. Lyne îi ura pe bancheri şi evita pe cât 
putea să discute cu ei. Când Binny află că trebuia să-l 
anunţe pe Moran, se trezi pus într-o mare încurcătură. Ce 
era de făcut? Îi veni în minte singura soluţie posibilă, - 
prietenul său. 

— Mike Hennessey! îl întrerupse Dick. 

— Exact, care trebuia să treacă drept Leo Moran. 


— Asta mi-a fost foarte clar de la început - continuă 
detectivul - Când am căutat în lucrurile lui Hennessey, am 
găsit o hârtie conţinând aceleaşi cifre ca cele din extrasul 
de cont primit de domnişoara Lane. Exista o singură 
explicaţie: Binny îi furnizase cifrele, iar Mike trebuia să le 
înveţe pe dinafară, în caz că bătrânul l-ar fi chestionat. 
Hârtia fusese împăturită şi despăturită de zeci de ori, drept 
dovadă că o citise în repetate rânduri. 

Cei doi se aflau în bucătărie, iar Surefoot găsi din fericire 
o bucată de sugativă pe care să-şi noteze deducţiile sale. 

— Moran n-a fost anunţat niciodată să vină să discute cu 
bătrânul. A fost o simplă coincidenţă că nu era la bancă în 
momentul în care Lyne îl interoga pe presupusul său 
bancher. În locul lui, se prezentase Mike Hennessey. Nu-l 
văzuse niciodată pe Leo Moran şi oricum nu ar fi putut să-l 
recunoască, pentru că era aproape orb. Probabil că 
bătrânul n-a fost mulţumit de ceva. Avea un caracter foarte 
pătrunzător. Una din pasiunile sale era să-şi imagineze 
diverse moduri în care ar fi putut fi înşelat. Poate că se 
îndoia în sinea lui că vizitatorul său era Moran. 

— N-o să ştim niciodată ce i-a atras atenţia. Ar fi putut fi o 
discuţie auzită în bucătărie. Am auzit de la vecini că Binny 
şi aşa-zisa lui nevastă se certau destul de zgomotos. Alertat, 
pusese mâna pe prima foaie care era la îndemână şi 
trimisese mesajul domnişoarei - explică detectivul, arătând 
cu capul spre Mary. În acel moment îi era clar că bărbatul 
cu care discutase dimineaţă nu era Moran şi bănuia că 
Binny este excrocul şi ticălosul pe care-l caută. De aceea 
ceru să vină poliţia. Într-un fel sau altul servitorul a reuşit 
să afle intenţiile sale sau poate că bătrânul l-a acuzat în 
ultimul moment sau a făcut aluzie la ceva. N-o să ştim 
niciodată precis. Numai dacă Binny nu mărturiseşte înainte 
să fie spânzurat. 

— Binny şi-a făcut planul criminal pe moment. După ce l-a 
îmbrăcat pe bătrân să-l ducă la plimbare s-a dus în spatele 
scaunului cu rotile şi l-a împuşcat. Am găsit glontele în uşă. 


Probabil că nu intenţiona să-l mai plimbe în parc, dar, 
văzând că nu sângera, şi nu era nici urmă de rană, se hotărî 
să-şi asume riscul. Ochelarii cu lentile fumurii ai lui Lyne îi 
acopereau complet ochii. Toţi ştiau că bătrânul era pe 
jumătate adormit în timpul plimbărilor sale de după-amiază. 
Aşa că Binny procedă ca de obicei. Ba mai mult, avu tupeul 
să roage un agent de circulaţie să oprească maşinile pentru 
a putea trece cu scaunul pe rotile. 

Surefoot Smith oftă. În vorbele sale se intuia o notă amară 
de admiraţie. 

— Imaginează-ţi! Lyne zăcea mort în scaun, iar Binny, 
liniştit şi stăpân pe el, citea cu nonşalantă ziarul unui 
cadavru. 

— Crezi că Binny o să reuşească să fugă din ţară? - se 
interesă Dick. 

Surefoot îl privi gânditor. 

— Teoretic, nu, dar omul este actor - n-aş vrea să vă 
jignesc, domnişoară Lane... De obicei criminalul nu se prea 
deghizează, însă, în cazul lui nu putem fi siguri. Probabil că 
acum se află tot la Londra şi locuieşte într-un apartament 
închiriat sub un alt nume. Sau poate că are două sau poate 
chiar trei locuinţe. Este tipul de om care-şi pregăteşte 
minuţios retragerea. Are o mulţime de bani, câteva arme 
automate şi... ştreangul de gât... N-o să fie uşor să punem 
mâna pe el! 

— Nu înţeleg! - zise Dick la ce-i foloseau petrecerile alea, 
şi de ce îşi zicea Washington Wirth? 

— Trebuia să aibă şi o altă identitate. O să-ţi explic într- 
una din zile şi ce era cu petrecerile astea. Aici n-a reuşit să 
dea de lumea bună, vă rog să mă scuzaţi, domnişoară Lane. 
Îi trebuiau doamne bogate pline de diamante. Cam aşa 
lucra şi la Chicago: dădea petreceri orbitoare, trecea drept 
mare bogătaş, în Londra n-a reuşit însă să se asocieze cu 
cine trebuia - din nou mii de scuze domnişoară Lane. Este 
şi foarte îngâmfat, îi plăcea să se dea mare faţă de oameni 
de nimic - n-aş vrea să vă jignesc, desigur. 


Luă din nou pompa de vid şi se uită cu atenţie. 

— O s-o iau cu mine. Sunt curios să văd la ce foloseşte. 

leşiră împreună din casă, încuind uşile în urma lor. După 
aceea, Dick şi fata se întoarseră la hotel, iar neobositul 
Smith în apartamentul său din Haymarket. 

Trecu o oră. În casă nu se auzea nici un sunet, doar că 
peretele de faianţă se dădu la o parte ca o uşă, iar Binny, 
încălţat cu şoşoni, cu puşca în mână, apăru în bucătărie. 
Ascultă atent, ieşi pe coridor, se urcă pe scări, intră din 
cameră în cameră, după care cobori la uşa de la intrare şi 
trase zăvorul. Se întoarse în bucătărie, puse puşca pe masă 
şi-şi pipăi cu mâna faţa nebărbierită de mai multe zile. Un 
zâmbet hidos i se lăţi pe buze. 

— Va să zică îngâmfat! aşa deci! - zise el. 

Era singurul cuvânt rostit de detectiv care-l înfuriase cu 
adevărat. 

Se aşeză la masă cufundat în gânduri, jucându-se nervos 
cu puşca pe care o ţinea în mână. 

— Îngâmfat! îl atinsese unde îl durea mai mult. Îl ura pe 
Surefoot Smith: de prima dată de când îl văzuse pe acest 
om încet, ponderat, cu o figură nu prea inteligentă, intuise 
că o să fie o ameninţare pentru propria sa existenţă. lar 
acum îl jignise ca nimeni altul. Nimeni nu putea spune 
despre acest om uluitor că nu era un iubitor adevărat al 
teatrului. Pentru el, lumea artiştilor reprezenta însăşi viaţa. 
Primele sume excrocate au avut drept scop finanţarea unei 
piese, care a jucat doar o săptămână. Şi el avea talent. Va 
trebui să-şi folosească toată inteligenţa şi isteţimea de care 
era capabil pentru a scăpa din plasa care se strângea în 
jurul său. Intră prin uşa strâmtă într-o cameră mai mică 
decât o celulă obişnuită de închisoare. 

Era îngustă şi lunguiaţă. Pe podea se afla o mică saltea pe 
care dormea şi o mică noptieră sub care erau două valize. 
Scoase una dintre ele şi o deschise. Pe fundul 
geamantanului era un plic care conţinea trei paşapoarte. 
Binny le luă şi se duse în bucătărie. Îşi trase un scaun, se 


aşeză la masă şi le examină pe fiecare în parte. 
Aranjamentele sale erau forate precise. Paşapoartele erau 
pe nişte nume, de care Surefoot Smith nu mai auzise până 
acum, iar cele trei fotografii nu semănau una cu alta şi nici 
cu adevăratul Binny. Deci fiecare din ele avea lipit cu bandă 
adezivă câteva bilete de tren. Unele erau pentru Olanda, 
altele pentru Italia. Îşi va schimba identitatea de trei ori în 
timpul călătoriei. 

Dintr-un buzunar scoase un teanc voluminos de bancnote 
franţuzeşti, englezeşti, nemţeşti. Apoi scoase încă un teanc 
şi încă unul şi tot aşa până când se adună un morman de 
bani pe masă. 

Timp de un sfert de oră îi contemplă extaziat iar apoi se 
întoarse în ascunzătoare, aduse o oglindă şi o trusă de 
bărbierit şi îşi începu pregătirile minuţios. 

Machiajele obişnuite în teatru, ar fi fost inutile la lumina 
zilei. 'Turnă o soluţie într-o farfurioară, o diluă şi o întinse pe 
faţă. Apoi verifică rezultatul cu o lupă. Timp de două ore îşi 
aranjă faţa şi părul, se dezbrăcă până la piele şi începu să 
se îmbrace din nou. Mai întâi îşi vâri banii în mici săculeţi 
pe care şi-i legă în jurul mijlocului. Nu-şi putea permite să-şi 
ia alt bagaj în afară de două puşti automate şi de două 
duzini de încărcătoare. 

Se hotări să iasă pe la ora prânzului şi asta numai după ce 
se uită atent pe stradă de la fereastra biroului. S-ar fi putut 
să-l vadă vreun servitor de prin vecini, deşi, la ora asta erau 
ocupați cu servitul mesei. De negustori nu putea fi vorba, 
aşa că singurul risc era ca Surefoot Smith să nu fi lăsat un 
om de pază. Oricum, trebuia să şi-l asume. Deblocă uşa de 
la intrare, apăsă pe mâner şi îşi luă inima în dinţi. Când 
ajunse în Outer Circle încremeni. Pe trotuarul opus se 
bălăbănea o femeie c-o înfăţişare puhavă şi răvăşită. Era 
blestemata lui tovarăşă de viaţă, de patru ani, beţiva cu 
care împărţise bucătăria. Nu-l recunoscu, iar pentru el nu 
conta oricum dacă Surefoot o să dea de ea până la urmă. 
Cu o zi înainte îi dăduse instrucţiuni foarte clare să se 


întoarcă la Wiltshire, acolo de unde era, şi-i lăsase o sumă 
mare de bani, să-i ajungă pentru un an. Îşi continuă drumul, 
uitându-se din când în când în spate să vadă dacă nu este 
urmărit. Nu îndrăznea să ia un autobuz, un taxi ar fi fost de- 
a dreptul periculos, iar să conducă o maşină cu actuala lui 
înfăţişare ar fi însemnat să atragă fără rost atenţia. 

În Finehley Road era un bloc ocupat la parter de 
magazine, iar la etaj de câteva apartamente locuite de 
chiriaşi modeşti. Colţul acestei clădiri fusese rezervat 
pentru birouri care erau deservite de un ascensor automat. 
Binny intră pe hol, apăsă pe buton, se sui în lift şi se opri la 
etajul trei. Vis-a-vis de lift era o uşă cu următoarea 
inscripţie: „Noul sindicat teatral”. O descuie şi pătrunse 
înăuntru. Biroul consta dintr-o cameră mijlocie şi un antreu. 
Era urât mobilat şi nu prea des frecventat. În afară de un 
birou şi o masă nu oferea amănunte asupra scopului în care 
era folosit. 

Trase zăvorul la uşă. Îşi scoase paltonul şi se aşeză pe 
scaun. În unul din sertare găsi un ibric pe care îl umplu cu 
apă şi-şi prepară o cafea. Scoase câţiva biscuiţi dintr-o cutie 
de tablă şi îşi savură prânzul. 

Totul era pregătit. 

Valizele sale adevărate se aflau la oficiul de bagaje, de pe 
strada Liverpool. Trebuia să fie foarte simplu - şi totuşi... 

Binny ar fi putut scrie o carte despre psihologia 
criminalilor. Era un ucigaş înzestrat cu multă logică şi 
sânge rece. Nu comitea niciodată erorile banale ale 
infractorilor de duzină. Îi părea rău că se întorsese să 
găsească cheia, atrăgând atenţia fetei. Dacă nu se întâmpla 
asta, Leo Moran ar fi fost mort până acum. Şi n-ar fi putut 
dovedi că mărturisirea bătută atât de minuţios la maşină de 
Binny nu era autentică. 

Plănuise totul până în cele mai mici amănunte. 
Intenţionase să lase special cheia pe jos în camera lui 
Moran dar o pusese în buzunar şi uitase de ea. O mică 
scăpare care dăduse peste cap toată munca de până atunci. 


Rațiunea îl îndemna s-o şteargă pe furiş din Londra, chiar în 
acea seară. Actorul din el îl îmboldea însă spre ceva mai 
spectaculos. Ar fi o mare lovitură să plece din oraş după o 
ispravă de pomină. Parcă şi vedea înaintea ochilor titlurile 
fierbinţi din ziare: „SUREFOOT SMITH ÎMPUŞCAT IAR 
UCIGAŞUL DISPĂRUT FĂRĂ URMĂ!” sau „MARELE 
DETECTIV SUREFOOT SMITH CADE SINGUR ÎN 
CAPCANA”. Îi trecură prin minte tot felul de posibilităţi 
năstruşnice. În loc să aleagă drumul cel mai scurt şi mai 
sigur şi să se pună la adăpost de primejdie, plănuia tot felul 
de lucruri senzaţionale, fără să-şi dea seama că epitetul 
„mgâmfat” pe care i-l atribuise Surefoot i se potrivea de 
minune. 

CAPITOLUL XXVI. 

Dick Allenby şi Mary Lane luau prânzul la Carlton, 
discutând la întâmplare despre lucruri care în mod normal 
ar fi trebuit să-i absoarbă. 

— Nu eşti atentă la ce-ţi spun! - constată el. 

— Scuză-mă te rog, dragul meu. Mă gândeam într-adevăr 
la altceva. Este foarte urât din partea mea, ştiu. Care fată 
ar asculta o cerere în căsătorie cu mintea în altă parte... 
Dar mă frământă imaginea bucătăriei ăleia îngrozitoare din 
blestemata aia de casă... 

Tânărul zise: 

— Dacă ai putea să te desprinzi măcar o clipă de realitate 
şi să te orientezi spre posibilităţi mai idilice aş fi foarte 
fericit. Apoi o întrebă curios: 

— 'Te referi la casa lui Hervey Lyne... Ce te îngrijorează de 
fapt? 

— Bucătăria - îi răspunse prompt fata - Era ceva acolo 
care mi-a scăpat, deşi n-aş putea spune ce anume. Mi-aduc 
aminte ca prin ceaţă, că bietul bătrân mi-a povestit că 
bucătăria a fost reclădită. Parcă-l aud cum îl lăuda pe Binny, 
spunându-mi ce grijuliu fusese, deoarece supraveghease 
singur toate lucrările şi-l scutise astfel de o groază de bani. 

Se sprijini cu degetul în bărbie, gânditoare: 


— Mai era un cuier, o chiuvetă oribilă din lut şi... se opri 
brusc, uitându-se fix la Dick. 

— Căâmara! Asta este! Am ştiut eu! Era o cămară şi o uşă 
prin care intrai în ea. Ce s-a întâmplat cu cămara? 

Dick dădu din cap: 

— Nu prea m-au preocupat niciodată cămările - începu el, 
dar fata îl întrerupse imediat: 

— Nu-ţi aminteşti că domnul Smith spunea ceva în 
legătură cu ascunzătoarea lui Binny? Cred că bănuia că se 
afla pe undeva prin casă! Da, exact. Acum ştiu! 

— Cum intri, la dreapta! 

Dick Allenby făcea mare haz. 

— La dreapta, imediat cum intri în bucătărie este un 
perete solid din cărămidă! zise el, dând neîncrezător din 
cap. 

— Sunt convinsă că este ceva dincolo de zid. Când am 
intrat în noaptea aceea să încerc cheia, nu era nimeni prin 
preajmă. Cred că se ascunsese acolo. Dick, îţi dai seama... 
suntem norocoşi. 

Se uită spre intrare şi-l zări pe Surefoot Smith care o văzu 
şi el şi o salută din cap. Era clar că nu-i căuta pe ei, pentru 
că detectivul continua să privească în jur, preocupat. Fata îi 
făcu semn să vină. 

— Nu l-aţi văzut cumva pe comisar? Mă invitase să iau 
prânzul cu el. Mi-a spus la ora unu. 

— Se uită la ceas - Era aproape două - Apropo, am prins-o 
pe soţia lui Binny; unul din oamenii noştri a dat de ea în 
Outer Circle, dar nu ştie absolut nimic. 

— Am găsit ascunzătoarea! - izbucni Mary. 

— Pe a lui Binny? - se holbă detectivul. Care 
ascunzătoare? Cea din casă? 

Îi povesti pe nerăsuflate ce credea. Surefoot se lovi cu 
palmele peste genunchi. 

— Sigur că da, pompa de vid - la asta folosea! Dacă ar fi 
avut uşă, era simplu, dar aşa... O lipea de perete şi trăgea 
cu putere de piston. E clar acum! Mă duci s-o aduc, oam la 


birou la Scotland Yard. Cât despre comisar... n-are decât să 
mă aştepte! 

leşi din încăpere, şi după o jumătate de oră, casa lui 
Hervey Lyne era înconjurată. Surefoot intră în hol cu 
pistolul în mână, se duse în bucătărie şi examină peretele. 
Nu era nici urmă de uşă. Lipi pompa de perete, trase, dar 
spre uimirea lui, nu se întâmplă nimic. Încercă din nou, 
schimbând de fiecare dată poziţia instrumentului. Abia a 
cincea oară, reuşi să scoată o cărămidă din perete. Băgă 
mâna în orificiu, trase de un mâner şi se trezi în pragul 
ascunzătorii lui Binny. Aici era o harababură de nedescris: 
mormane de lucruri trântite pe jos, oglinda de bărbierit 
aruncată pe pat, farfurioara cu substanţă pe colţul mesei, 
mânjită de urme galbene de vopsea... Toate astea îi 
spuneau multe detectivului. 

Surefoot Smith tăcu îngândurat, după care zise pe un ton 
îngrijorat: 

— Cred că o să avem necazuri! 

Răscoli prin lucrurile răsturnate din valize, fără să 
găsească cel mai mic indiciu, referitor la Binny. Un lucru 
era foarte sigur: stătuse ascuns acolo şi auzise toată 
discuţia de dimineaţă. Asta îl bucura pe detectiv. 

Amestecul din farfurie îi dădea de înţeles că ucigaşul îşi 
vopsise faţa în galben, ceea ce putea ajuta într-o anumită 
măsură în cercetări. 

Fugarul nu mai lăsase nimic altceva în urma lui. Surefoot 
căuta pas cu pas, se târi pe podea, să vadă dacă nu găseşte 
un fir de păr fals. Se aşteptase ca banditul să recurgă la 
recuzita obişnuită în teatru, dar nu descoperi nimic în acest 
sens. 

Singura dovadă incriminatorie era un încărcător sigilat de 
la un pistol automat. Asta însemna că Binny avea o mulţime 
şi-şi luase cu el cât avea nevoie. 

Altă descoperire, care cu câtva timp în urmă ar fi fost de 
mare valoare, era o mănuşă albă, jegoasă, perechea celei 
găsite de Surefoot în cămăruţa domnului Washington Wirth. 


— Nu poţi să ştii - zise Surefoot, unuia din subordonații 
săi. Câteodată juraţii nu pot fi uşor de convins, aşa să 
trebuie să ai neapărat la îndemână un lucru ca ăsta. 
Păstreaz-o cu grijă. 

Era evident că Binny, dormise adeseori în cămară, deşi 
salteaua era direct pe podea. Îi plăcea să se retragă aici, 
unde se simţea întotdeauna în siguranţă. Lumina pătrundea 
foarte slab prin fereastra îngustă, situată aproape de 
pământ şi în orice caz, banditul o ţinea acoperită cu o 
cârpă. 

Surefoot îşi trimise oamenii să întrebe prin vecini dacă nu- 
| văzuse cineva pe Binny, dar... fără rezultat - Ucigaşul îşi 
alesese foarte bine ora! 

O găsi pe Mary Lyne şi pe logodnicul ei aşteptând în 
grădina restaurantului Carlton şi le relată ce descoperise. 

— Ah, dacă m-aş fi gândit la asta mai dinainte! - zise fata 
cu părere de rău. 

Surefoot zâmbi cu indulgență: 

— În cazul ăsta, unul ar fi fost mort! Tipul are un arsenal 
de arme şi muniții. Aşa că, probabil, lapsusul 
dumneavoastră ne-a salvat. 

— Chiar credeţi că era acolo, atunci? 

Detectivul încuviinţă din cap. 

— Fără nici o îndoială. 

— Înseamnă că a reuşit să o şteargă! - spuse Dick. 

Surefoot îşi frecă nervos bărbia. 

— Mă întreb dacă nu-i mai bine că s-a întâmplat aşa! Poate 
încearcă să plece azi. 

— Toate posturile sunt supravegheate şi fiecare pasager 
este controlat din cap până în picioare. Nu poate să iasă 
nici o muscă! 

Îşi trase scaunul mai aproape de masă şi se adresă lui 
Mary: 

— Domnişoară - îi zise el foarte serios - ştiţi ce fac şoarecii 
când sunt încolţiţi - muşcă. Dacă omul ăsta nu reuşeşte să 
plece din ţară, sau dacă între timp nu-şi zboară creierii, o să 


încerce să se răzbune. Primul vizat sunt eu, dar a doua 
persoană sunteţi dumneavoastră. Ştiţi unde aş vrea să vă 
duc? 

Fata dădu din cap, mută de uimire. Era înspăimântată. 
Binny o teroriza de multă vreme. Inima îi bătea să iasă din 
piept, iar când i se adresă în sfârşit lui Surefoot, o făcu pe 
un ton tremurat, şovăitor: 

— Chiar credeţi asta? Apoi încercând să zâmbească: Ei, şi 
în ce loc v-aţi gândit să mă ascundeţi? 

— La închisoarea Holloway - nu glumea deloc. Este cel mai 
sigur loc din Londra pentru o femeie necăsătorită, care 
locuieşte de una singură în hoteluri sau apartamente în 
oraş; şi dacă pentru asta trebuie să găsesc un motiv ca să 
vă pot aresta pentru vreo şapte zile, să ştiţi că o s-o fac! 

— Sper că nu vorbeşti serios? - îi spuse Dick îngrijorat. 

— Niciodată n-am fost mai serios ca acum! Poate reuşeşte 
să iasă din ţară deşi mă îndoiesc. Dacă domnişoara Lane nu 
şi-ar fi amintit de cămară, ar fi avut mai multe şanse. Aşa, 
am alertat toate porturile, gările şi aeroporturile. Numai 
dacă nu are pregătită vreo barcă cu motor, undeva pe 
coasta de est. Oricum este foarte puţin probabil. 

Apoi o întrebă brusc: 

— Unde staţi la noapte? 

— Nu ştiu, cred că la hotel! - îi răspunse Mary nedumerită. 

— Nu se poate. O să vă duc în altă parte. N-o să aveţi tot 
confortul ca la hotel, dar o să vă puteţi odihni într-un pat 
curat. 

În nord-vestul Londrei se afla un departament de poliţie 
care avea la etaj câteva apartamente locuite de unii dintre 
ofiţeri. Unul dintre acestea era ocupat de o femeie, al cărui 
soţ fusese trimis în Canada, într-o misiune. 

— O cunosc! - explică detectivul. Este o persoană la locul 
ei care te va ajuta cu plăcere dacă accepţi. 

Fata încuviinţă în grabă mulţumită că Surefoot găsise o 
soluţie mult mai accesibilă. 


Detectivul avea un al şaselea simţ. Avusese de-a face cu 
multe crime, cu oameni care n-ar fi ezitat să-i tragă un 
glonte în cap, dacă ar fi avut ocazia. Cunoştea tot soiul de 
criminali, şi de excroci, însă Binny era cu totul ieşit din 
comun. Era un ucigaş pentru care viaţa în sine nu conta. 
Crima era pentru el un mijloc oarecare de a-şi atinge 
scopul. 

La Scotland Yard avu loc o conferinţă internaţională, după 
care se transmiseseră o mulţime de telegrame şi depeşe în 
toate colţurile ţării, atrăgând atenţia asupra unui individ 
periculos care, dacă era reperat, trebuia prins cu orice preţ 
viu sau mort. Instrucţiunile erau foarte precise, atenţionând 
toţi comisarii de poliţie, să nu se aventureze să-l aresteze 
pe criminal fără să fie pregătiţi în orice moment să tragă. 

Scotland Yard-ul deţinea o situaţie clară a tuturor vaselor 
care trebuiau să plece din Liverpool sau Coreenock din care 
reieşea foarte clar că în următoarele 36 de ore nu era 
programată nici o plecare. 

Deci, Binny va încerca să plece cu trenul spre continent. 
Detaşamente puternice de poliţie fuseseră trimise să 
întărească paza din gările Norwiek, Southampton şi din 
cele două porturi la Canalul Mânecii. Totuşi, Surefoot Smith 
avea un vag sentiment de neîmplinire. Binny se afla încă la 
Londra şi era mult prea deştept să încerce să plece; numai 
în cazul că n-ar fi aflat că se descoperise ascunzătoarea, iar 
acest lucru era foarte probabil. Imposibil să fi avut vreun 
om de legătură. 

La ora cinci însă Surefoot Smith constată enervat exact 
ceea ce putea fi mai rău. În timp ce se plimba prin 
Whitehall observă un afiş de-o şchioapă lipit pe un chioşc de 
ziare: „S-a descoperit ascunzătoarea secretă a 
criminalului”. Cumpără un ziar şi citi pe prima pagină un 
articol destul de amplu cu titlul: „Camera secretă din casa 
lui Hervey Lane.” care continua cam aşa: „În această după- 
amiază, inspectorul Smith de la Scotland Yard însoţit de 
câţiva detectivi, au întreprins o nouă percheziţie în casa lui 


Hervey Lyne - victima crimei din Regent Park. Poliţia a 
cercetat foarte minuţios clădirea. În cursul investigaţiilor, s- 
a descoperit o cămăruţă, care până acum trecuse 
neobservată şi în care s-au găsit dovezi clare că servitorul 
Binny, o folosise drept ascunzătoare. Din surse autorizate, 
am aflat că poliţia a declanşat o vastă acţiune de 
urmărire...” 

Surefoot Smith renunţă să citească mai departe. Era inutil 
să afle cine anunţase presa... Probabil vreun detectiv tânăr, 
dornic să ofere informaţii de senzaţie! 

Între timp Binny citise probabil ziarele. Domnul Smith se 
înşelase însă. Binny nu aflase încă nimic şi se pregătea să-şi 
urmeze planul. Seara pe la opt, Surefoot Smith o luă pe 
Mary de la hotel şi o escortă la locuinţa modestă, din incinta 
departamentului de poliţie. Aici discută cu inspectorul de 
poliţie de serviciu, mulţumit că fata se afla în siguranţă. 
Binny n-o să aibă curajul să pătrundă în această clădire. 

La nouă şi jumătate se întoarse la Scotland Yard şi citi 
rapoartele primite în cursul zilei. Trenul spre Liverpool 
fusese controlat foarte atent. Nu era nici urmă de Binny. 
Paşapoartele fuseseră verificate minuţios, iar platforma de 
cale ferată unde staţiona trenul înainte de a fi transbordat 
pe vapor, fusese golită de lume. 

La fel se procedase şi la Waterloo, unde poliţia 
percheziţiona toate trenurile şi personalele care se 
îndreptau spre Havre. Deocamdată era prea devreme să 
primească veşti de la porturile maritime. 

Binny era un şofer excelent. De aceea era puţin probabil 
că va încerca să plece din Londra cu trenul. 

CAPITOLUL XXVII. 

Detectivul plecă de la Scotland Yard puţin după ora 11,0 
luă la stânga şi se îndreptă spre Blackfriars. Pentru 
Surefoot Smith, cărarea pietruită care leagă sediul de 
poliţie de Savoy Hill era întotdeauna o ocazie de a-şi limpezi 
gândurile. Unul dintre colegii săi, înzestrat cu o imaginaţie 
bogată, o poreclise „Bulevardul cugetărilor”. 


Fie vară sau iarnă, pe ploaie sau vreme frumoasă, 
Surefoot Smith găsea întotdeauna aici rezolvarea la 
problemele care-l frământau. Această plimbare nocturnă 
trimisese mulţi oameni la spânzurătoare, demascase o 
groază de excroci, dezlegase multe mistere sau, dimpotrivă, 
salvase bărbaţi şi femei, dovedindu-le nevinovăția. 

Erau puţini trecători la ora asta. Cuplurile de îndrăgostiţi, 
din motive greu de înţeles, aleseseră partea luminată a 
drumului. Din când în când mai trecea câte o maşină, 
luminând în noapte cu farurile. Mai puteai vedea şi câte un 
vagabond răzleţ mergând cu capul în piept, pe lângă 
bordură în căutare de mucuri de ţigară. 

Lângă una din intrările de la Embankment Gardens se afla 
o limuzină, trasă lângă trotuar. Uitându-se pe geam, mai 
mult din obişnuinţă, decât din curiozitate distinse silueta 
unei femei şi îşi continuă drumul. 

Mergea, gândindu-se la Binny. În mare parte se rezolvase; 
mai rămăsese să-l prindă efectiv şi să-l aresteze. Ca 
niciodată, avea o senzaţie ciudată. Surefoot Smith era un 
mare visător, îi plăcea întotdeauna să-şi imagineze cele mai 
fantastice posibilităţi şi tocmai pentru că-şi dădea frâu liber 
imaginaţiei, avea mai mult succes decât alţi detectivi. 

Când ajunse la Savoy Hill o luă înapoi spre Scotland Yard. 
Se aştepta să găsească rapoartele de la porturile de pe 
coastă, deşi era cam devreme. Bănuia că sosise doar cel din 
Southampton, unde poliţia era mult mai vigilentă. Un vapor 
germano-american urma să îmbarce în acea noapte 
pasageri pentru Hamburg. Trebuia să trimită neapărat 
câteva patrule. 

Văzu din nou maşina, parcată la marginea drumului. Nu 
era departe de Biroul de Obiecte Pierdute. Îşi închipui că 
doamna pe care o remarcase mai-nainte, îl trimisese pe 
şofer să caute vreun lucru pe care şi-l uitase în taxi, în 
timpul zilei. Pe măsură ce se apropie, observă că femeia 
stătea cu portiera deschisă - era vorba de o doamnă de 
vârstă mijlocie, judecând după corpolenţă! 


Spre surprinderea lui, i se adresă pe un ton ascuţit: 

— N-aţi putea să chemaţi un jandarm? 

Era curios să adresezi asemenea rugăminte unuia din 
detectivii renumiţi ai Scotland Yard-ului. 

— Ce s-a întâmplat? - se interesă Surefoot Smith. 

— Şoferul meu - îi explică femeia - s-a întors şi mai beat 
ca-nainte şi nu pot să-l dau jos din maşină. 

— Un şofer beat era o insultă la adresa oricărui poliţist. 
Surefoot deschise larg uşa şi se uită înăuntru. Nu văzu, nu 
auzi şi nu simţi nimic. Numai că îşi pierdu conştiinţa ca şi 
când ai sufla într-o lumânare. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Îi plesnea capul de durere. Încercă să-şi mişte mâinile, dar 
nu reuşi. Nu-şi dădea prea bine seama ce se întâmpla cu el. 

Maşina se deplasa în mare viteză, mult peste limita 
admisă. Mergea cu farurile stinse. După mişcarea volanului, 
intuise că se afla un drum nou construit. Era ciudat că 
remarcase asta. Nu-şi amintea nimic, nu ştia nimic, doar că 
zăcea încovrigat pe podeaua unei maşini care rula rapid şi 
lin. Îşi pierdu din nou cunoştinţa, fericit că în felul ăsta 
scăpa de insuportabila durere de cap. 

Acum vehiculul intrase pe un teren accidentat. Asta îl trezi 
pe Surefoot. Clipi din ochi de câteva ori, încercă să se 
ridice, îşi pipăi încheieturile cu degetele şi observă că avea 
cătuşe - propriile sale cătuşe; le purta întotdeauna în 
buzunar fără să aibă autorizaţie pentru ele. Asta pentru că 
erau cătuşe americane, mult mai uşor de aplicat decât cele 
obişnuite. 

— Era suficient să le atingi de încheietură, că se şi 
încolăceau pe mână, închizându-se automat. 

Cineva făcuse la fel şi cu el. Acel cineva îi legase picioarele 
cu eşarfă de mătase. O simţea, dar nu putea ajunge cu 
mâinile la nod. Atunci îşi aminti de femeia din maşină şi de 
şoferul beat care nu era acolo. 

Vehiculul se zguduia din toate încheieturile. Trecea 
probabil peste un câmp proaspăt arat, sau în cel mai bun 


caz un drum de ţară. După ce maşina se opri, constată că 
era adevărată cea de-a doua presupunere. 

Puțin mai târziu se deschise portiera, şi distinse „silueta 
unei femei”. În acel moment înţelese imediat cine era de 
fapt „ea”. 

Câţiva yarzi mai încolo se afla o colibă; era una din acele 
cutii monstruoase din cărămidă roşie şi ţiglă care 
desfigurau peisajul rural al Angliei de după război. 

Fu înşfăcat de gulerul de la haină, şi trântit în genunchi în 
mijlocul dramului. 

— Ridică-te, bă! - şuieră vocea - adăugând câteva expresii 
puţin obişnuite în gura unei „doamne”. 

Îl târî până la cabană, şi-l izbi în uşă, trântind-o de perete. 
Înăuntru era întuneric şi mirosea a tencuială proaspătă şi a 
lemn nou. Probabil că nu exista nici un fel de mobilă. Uşa fu 
închisă pe dinăuntru iar el înghiontit de la spate intră într-o 
altă cameră, şi mai întunecoasă. Căzu pe podea. Era de 
mirare că mai putea cât de cât să mai păşească cu 
picioarele legate în halul ăla. 

În timp ce zăcea acolo cineva scăpără un chibrit iar după 
câteva minute, camera se lumină slab cu ajutorul unei lămpi 
cu petrol. Toată mobila consta din două canapele, un scaun 
şi o masă de bucătărie. Fereastra era acoperită cu obloane 
din lemn, aşa cum îşi închipuise. Nu exista nici urmă de 
cuier, perdele sau faţă de masă. 

Răpitorul său îşi trase un scaun, se aşeză cu mâinile pe 
genunchi şi-l privi cu atenţie. 

Detectivul nu l-ar fi recunoscut niciodată pe Binny în 
persoana acestei bătrâne gălbejite, cu păr castaniu, 
înveşmântată într-o haină lungă de blană. Peruca îi 
alunecase acum puţin într-o parte dându-i o înfăţişare 
comică, dar fioroasă în acelaşi timp. Dându-şi seama de 
aspectul său ridicol, îşi scoase dintr-o singură mişcare 
peruca şi pălăria dezvăluind o imagine şi mai hidoasă: Un 
cap chel cu o faţă galbenă, ca de pergament. 

— Te-am prins! - îi zise Binny cu o voce răguşită. 


Rânjea, fără nici o urmă de bucurie în privire. 

— Deci domnul Surefoot Smith nu mai este atât de ,... 
sigur pe el acum” - comentă el. 

Se pare că gluma îl amuza destul de mult pentru că, după 
aceea, continuă pe acelaşi ton, adoptând vocea afectată a 
lui Washington Wirth. 

— Am construit această căsuţă acum câţiva ani. Am crezut 
că o să-mi fie de folos, dar n-am mai dat pe aici de mult 
timp. Acum intenţionez să plec din ţară. Nu doriţi s-o 
cumpăraţi cumva, domnule Smith? Ar fi o ocazie excelentă 
pentru un om ca dumneavoastră, care doreşte să se retragă 
într-un loc liniştit. lar dumneavoastră veţi avea parte în 
curând de linişte, de foarte multă linişte... 

Scoase din buzunar un pistol automat şi-l puse pe masă. 
Apoi se aplecă, îl ridică pe Surefoot, şi-l aşeză într-un colţ al 
camerei. Dezlegă eşarfa de mătase şi-i aruncă pantofii în 
celălalt colţ. Ezită o clipă, după care îl deschise la guler. 

— Nu eşti rănit dragul meu Smith, nu fi îngrijorat. Nu 
moare nimeni dintr-o lovitură de măciucă după ceafă. 
Recunosc însă că este foarte neplăcut. Mi-a aplicat şi mie 
tratamentul ăsta un tip din Cincinati. Mi-au trebuit două 
luni să mă refac şi să reuşesc să-l trimit pe lumea cealaltă. 
Nu ştiai de ascunzătoarea asta, nu-i aşa? 

Lui Surefoot i se uscase gura, capul îi zvâcnea de durere, 
dar era foarte stăpân pe el, conştient că se afla într-o 
situaţie disperată. 

— 'Te înşeli Binny, ştiam foarte bine, cum să nu! Locul ăsta 
se află cam la 100 yarzi de Bath Road lângă Taptow. Ai 
cumpărat terenul acum vreo patru ani şi ai plătit cam 150 
de lire: 

Vestea îl luă prin surprindere pe Binny. 

— Această casă - continuă detectivul - a fost 
percheziţionată săptămâna trecută de o patrulă trimisă de 
mine, iar acum se află sub supravegherea departamentului 
de poliţie din Buckinghamshire. Ştiu că mai ai o colibă 
asemănătoare în Wiltshire. 


— Da?... 

— Binny era complet şocat şi speriat în acelaşi timp. 
Detectivul îşi dădu seama de asta şi insistă. 

— Ce rost are să te comporţi prosteşte? N-avem dovezi să 
te acuzăm de crimă. Singurul lucru pentru care avem 
suficiente probe împotriva ta, este măsluirea cecurilor lui 
Hervey Lane. Pentru asta nu iei mai mult de şapte ani. 

— Cel mult un an în plus continuă el - dar ce-i un an? 
Acum dă-mi nişte apă. În spatele camerei este o bucătărie. 
Dă drumul la robinet şi las-o să curgă; avea gust de rugină 
săptămâna trecută când am fost pe aici. Dacă n-ai în ce să- 
mi pui, caută pe dulap. O să găseşti o cană de tablă. 

Instinctul de servitor gata să asculte stăpânul triumfă 
până la urmă; Binny ieşi din cameră şi se întoarse cu cana 
de tablă în mână şi o apropie de buzele lui Surefoot. 

— Şi acum scoate-mi cătuşele şi hai să discutăm puţin! De 
ce nu l-ai adus aici pe Mike Hennessey, în loc să... - îşi dădu 
seama ce greşeală comisese de îndată ce-a deschis gura. 

Binny se dădu un pas înapoi, desfigurat de ură: 

— Deci voiai să mă acuzi de crimă. Credeai că osămă 
tragi pe sfoară, ticălosule! O să-ţi arăt imediat ce-am de 
gând să fac cu tine. 

Puse mâna pe pistolul de pe masă şi-l examină cu atenţie. 

— Mi-am dorit întotdeauna clipa asta, Smith, începu el. 

— Acum ţi s-a împlinit dorinţa - îl întrerupse Surefoot pe 
un ton, rece - Mai bine te-ai grăbi! 

— N-ai nici o grijă! - rânji Binny. 

Băgă pistolul la loc în buzunar, luă eşarfa şi legă din nou 
picioarele prizonierului. Renunţă la haina de blană şi la 
podoabele feminine. Scoase dintr-un cufăr de teatru un 
costum vechi şi se îmbrăcă cu el. 

Surefoot Smith îl privea cu interes. 

— Cred că o să ai mult de muncit! - îi spuse el. 

— Da, ai dreptate. Pământul de aici este moale. Trebuie să 
sapi cam şase picioare până să dai de vreun hoit! 

Încercă degeaba să-l îngrozească pe detectiv. 


— De ce nu mă laşi pe mine? - îi propuse Smith - Eşti gras 
şi n-ai nici un pic de condiţie fizică. Am visat întotdeauna să- 
mi sap propriul mormânt. 

Binny se gândi o clipă la această posibilitate. 

— Nu, nu, o s-o fac eu, asta e! Ce dacă sunt gras? 

— De ce te mai osteneşti? continuă Surefoot pe un ton cât 
mai indiferent. De îndată ce se va constata că am dispărut 
vor căuta peste tot. Inclusiv aici şi în Wiltshire. Înţeleg că nu 
vrei să laşi nici o urmă. Deocamdată văd că te îndoieşti c-ai 
putea să fii condamnat pentru crimă, dar, dacă omori un 
ofiţer de poliţie eşti ca şi spânzurat, fii sigur de asta. O să-ţi 
pui în cap tot Scotland Yard-ul. O să se adune un morman 
de dovezi împotriva ta. Până şi oamenii care dormeau în 
patul lor, or să jure că te-au văzut când mă omorai. 

— Poate ai vreo şansă să te descurci în ceea ce priveşte 
uciderea lui Hennessey, a bătrânului Lyne, sau a lui Tickler 
dar cu mine n-o s-o scoţi la capăt. Or să verifice locul ăsta 
metru cu metru şi din câte îmi amintesc este acoperit cu 
iarbă. Aşa că o să-mi găsească imediat mormântul, iar tu o 
să fii un om terminat. 

Binny se opri în uşă, şi-l privi cu ură: 

— Mai cunoşteam eu un poliţai care vorbea exact ca tine. 
Acum vorbeşte pe lumea cealaltă! 

leşi închizând după el. 

Surefoot Smith se aşeză gânditor. Încercă în zadar să rupă 
legătura dintre cătuşe... îşi trase picioarele în sus, 
încercând să ajungă cu mâna la eşarfa de mătase. Era 
foarte greu, dar până la urmă reuşi să desfacă un nod. Era 
cât pe ce să-l desfacă şi pe al doilea, când îl auzi întorcându- 
se. 

Pentru Binny săpatul era mai dificil decât se aşteptase. 
Leoarcă de transpiraţie, căută în ladă, scoase o sticlă de 
whisky şi bău câteva înghiţituri zdravene. 

— Ai nevoie de mai mult curaj sau speri să-ţi dea putere? - 
se interesă detectivul. 

— O să vezi tu - mormăi ucigaşul privindu-l duşmănos. 


Din buzunarele pantalonului ieşeau ţevile a două pistoale 
automate. Surefoot le privea cu jind... 

Tocmai se pregătea să iasă din nou pe uşă, când se 
întoarse străfulgerat de un gând şi examină nodurile de la 
eşarfă. 

— Va să zică ai desfăcut deja un nod. Bineee... 

Căută în cufăr şi găsi o bucată de sfoară, pe care o petrecu 
printre cătuşe şi o încolăci în jurul gâtului domnului 
Surefoot Smith, astfel încât mâinile sale erau aproape la 
nivelul bărbiei. 

— Ştii că arăţi nostim - parcă te-ai ruga! remarcă Binny. 
N-o să te las să aştepţi prea mult, oricum! 

Neputincios, Surefoot auzea zgomotul maşinilor care 
treceau prin apropiere. Ştia că se afla la câţiva paşi de 
şoseaua principală iar în această zonă traficul se desfăşura 
zi şi noapte neîntrerupt. 

Era foarte puţin probabil ca poliţia din Buckinghamshire 
să bănuiască ceva. De obicei, nu acţiona decât la solicitarea 
Scotland Yard-ului, iar acolo absenţa sa nu era un motiv de 
îngrijorare. Obişnuia de multe ori să lipsească zile în şir 
când era angajat într-un caz important. De aceea, căutarea 
nu va începe decât târziu, după plecarea lui Binny din ţară. 

Se uita atent la lampa de petrol. Flacăra crescuse prea 
mult înnegrind sticla. 

Binny câştigase; o să-l împugşte afară precis... ca să nu lase 
urme... 

Se scurse o jumătate de oră, după care auzi paşii 
criminalului... 

CAPITOLUL XXIX. 

La Scotland Yard se resimţi din plin absenţa lui Surefoot 
Smith. Nu mai avea cine să citească rapoartele, cine să 
transmită instrucţiuni prin ofiţerul de serviciu... Dintre 
toate, cel mai curios suna informarea unui tânăr ofiţer de 
poliţie, care se adresase departamentului Canon Row, 
subordonat Scotland Yard-ului, raportând că o limuzină 
albastră, condusă de o femeie nu oprise la semnalul său în 


intersecţia dintre Westminster Bridge şi Embankment, 
ocolind pe celălalt sens de circulaţie. După ce polițistul 
somase în zadar să oprească, îi notase numărul de 
înmatriculare. 

În mod normal, nu s-ar fi dat mare importanţă acestei veşti 
dar, concomitent cu declaraţia poliţistului se primise o 
reclamaţie din partea unui membru al Parlamentului, care 
se deplasase la sediul Scotland Yard-ului, raportând 
dispariţia limuzinei sale albastre. Maşina fusese parcată 
neregulamentar în faţa clubului său din Pall Mall, iar omul 
asistase practic la furtul propriului său vehicul. 

— La volan se afla un om deghizat în femeie! - afirmase el. 

— Ce vă face să credeţi asta domnule? - îl întrebă uluit 
inspectorul de serviciu. 

— Pentru că atunci când a încercat să intre în maşină s-a 
pocnit cu capul de plafon şi i-a căzut pălăria. Astfel am 
putut constata că era un bărbat chel, cu o faţă galbenă, ca 
de icter. 

Inspectorul se albi la faţă. Omul chel cu pielea galbenă era 
căutat acum în toată Anglia. 

Un alt ofiţer de poliţie furniza date suplimentare. În graba 
lui de a părăsi Londra, Binny se dăduse de gol. În apropiere 
de Heston, unde artera principală intersectează linia de 
tramvai, scăpă ca prin urechile acului de coliziunea cu acest 
mijloc de transport. Polițistul observase clar că la volan se 
afla o femeie solidă; dar, când se apropie să-i pună câteva 
întrebări, porni din nou motorul şi o lua din loc. Aceasta se 
întâmplase probabil după ce Surefoot leşinase a doua oară. 

Acest raport fusese primit la o jumătate de oră după 
declanşarea anchetei, dar, între timp, toate încercările de a- 
] contacta urgent pe Surefoot eşuaseră. În plus, pe biroul 
său se găsiră câteva însemnări neterminate, lucru foarte 
neobişnuit în ceea ce-l privea, iar cheia de la birou nu 
fusese predată ofițerului de serviciu. Asta era chiar foarte 
ciudat, deoarece oricât ar fi fost de grăbit, o depunea 
întotdeauna la ghişeu. 


Obiceiul său de a se plimba noaptea pe străzi era 
binecunoscut. Fusese văzut cu o seară înainte, în timp ce 
mergea agale, în jos, pe dealul Savoy. Jandarmul de la 
poalele dealului îl remarcase şi la întoarcere. Apoi, cineva 
îşi aminti de limuzina albastră, parcată la marginea 
trotuarului. 

Toţi poliţiştii din ţară fuseseră alertaţi. Dispăruse unul 
dintre cei mai importanţi detectivi din Scotland Yard! 

— Probabil că se îndreaptă spre coastă. Este foarte posibil 
să se adăpostească într-una din casele sale, cumpărate la 
ţară - presupuse comisarul şef - Daţi-mi urgent legătura cu 
departamentul de poliţie din Buckinghamshire şi Salisbury 
şi... ca să fim mai siguri, trimiteţi maşini cu patrule în 
ambele locuri. 

În primul rând îl chemară pe Dick Allenby. Se ştia că cei 
doi erau buni prieteni. Se mai ştia de asemenea, că lui 
Surefoot Smith îi plăcea să trăncănească până în zori când 
se afla într-o companie plăcută. Sosirea lui Dick Allenby 
coincise cu plecarea primei maşini de poliţie. 

— Poate că alergăm după cai verzi pe pereţi şi o să ne 
trezim după un sfert de oră cu Surefoot, calm şi zâmbitor 
ca-ntotdeauna, dar nu vreau să-mi asum nici cel mai mic 
risc. 

— Bine, dar pe el nu putea să-l fraierească nimeni - se 
miră Dick. 

— Nu se ştie! Tipul ăsta era un bandit notoriu şi-n 
America, iar acolo, din câte ştim, a luat mulţi oameni cu 
maşina şi i-a dus direct pe lumea cealaltă. 

De un singur lucru nu se îndoia însă: 

Surefoot nu ar fi intrat niciodată în limuzină sub 
ameninţarea unui pistol. 

Se uită la ceas; era unu şi jumătate. 

— Aş vrea să se lumineze mai repede de ziuă! - zise 
comisarul cu un oftat. 

Dick sesiză că sub aceste vorbe se ascundeau multe griji şi 
îndoieli. 


Surefoot Smith mai avea la dispoziţie un singur minut. 
Trebuia să se hotărască imediat asupra uneia din 
posibilităţile, care de care mai greu de realizat, care-i 
umblau prin minte. 

Binny deschise încet uşa şi intră în cameră, îşi şterse 
fruntea cu o batistă mare pe care o scosese din buzunar, şi 
se aşeză pe scaun. 

— Şi acum... dragul meu prieten... o să facem o mică 
plimbare împreună... i se adresă el bine-dispus. 

Luă sticla de pe masă, trase o duşcă şi se şterse la gură. 
Apoi se aplecă şi-i desfăcu eşarfa de mătase din jurul 
gleznelor. 

Surefoot Smith se ridică ameţit. Deşi avea senzaţia că se 
învârte toată casa cu el, se simţea foarte înviorat la gândul 
că trebuia să-şi pună planul în aplicare. Binny stătea lângă 
uşă, cu puşca în mână. Fixase la capătul ţevii un obiect în 
formă de ou. Detectivul se întreba în sinea sa ce mutră ar 
face acum Dick Allenby, care afirmase sus şi tare că nu poţi 
pune amortizor la o armă automată, din cauza recului. Ce 
ţi-e şi cu ştiinţa asta! 

Surefoot făcu câţiva paşi înspre masă, sprijinindu-se cu 
mâinile de lemnul tare. 

— Ce faci acolo, te rogi? - îl întrebă Binny în bătaie de joc. 

— Din câte înţeleg, nu vrei să se afle că ai trecut pe aici. N- 
ai de gând să laşi nici o urmă, de asta nu vrei să mă omori 
în casă, nu-i aşa? 

— Da, ai ghicit! îi răspunse vesel Binny. 

— Dacă din întâmplare ar veni aici o groază de oameni să 
vadă ce se petrece şi să pună fel de fel de întrebări; asta ţi- 
ar cam strica socotelile, nu? 

Binny se încruntă: 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Făcu un pas către prizonier. 

Acum era momentul! Surefoot ridica lampa şi o aruncă 
într-un coş de nuiele. Sticla se făcu ţăndări. O flacără 


albăstruie, însoţită de limbi roşietice de foc se înalţă 
ameninţător spre tavan. 

Binny înţepeni în loc, uluit, iar detectivul se năpusti asupra 
lui. Încerca să-l izbească cu pumnii dar rată prima lovitură. 
Ceva explodă zgomotos în faţa lui. Simţea mirosul de praf 
de puşcă şi auzi ţiuitul glontelui ricoşat în perete. Îl lovi din 
nou, încercând să-şi încolăcească mâinile încătuşate de 
gâtul criminalului. Binny se răsuci într-o parte, se 
dezechilibra şi scăpă puşca din mână. 

Camera se transformase într-o mare de flăcări, focul 
cuprinzând acum şi pereţii. Fumul gros şi înecăcios făcea 
atmosfera de nerespirat, iar căldura devenea din ce în ce 
mai insuportabilă. 

Surefoot se aruncă din nou asupra lui şi Binny reuşi să se 
ferească şi de data asta. Detectivul îi aruncă arma în 
flăcările care se ridicau din cufăr. 

Uşa era deschisă. Binny ieşi din cameră, încercând să 
blocheze uşa, dar Surefoot puse umărul şi o scoase din 
ţâţâni, năpustindu-se pe hol. 

Singura speranţă era să se ţină cât mai aproape de bandit, 
pentru că acesta mai avea un pistol în buzunar. Detectivul îl 
trânti de perete apăsându-l cu toată greutatea. Din această 
poziţie îi era imposibil să-l lovească. Îl zări pe Binny, 
străduindu-se să ajungă la uşa de la intrare. O trânti de 
perete cu piciorul... Aerul rece năvăli în cameră, aţâţând 
flăcările uriaşe. 

Binny încerca cu disperare să scape din mâinile lui 
Surefoot şi să-şi scoată pistolul din buzunar. Respira cu 
greutate; îşi pierduse acum orice urmă de curaj. Se zbătea 
îngrozit să iasă din strâmtoarea detectivului care se apăsa 
cu toată puterea asupra lui. Reuşi în cele din urmă, cu un 
efort supraomenesc, năpustindu-se pe uşă. Surefoot se luă 
imediat după el. Acum criminalul avea pistolul în mână şi 
trase. Smith îl trânti la pământ, dar banditul se ridică 
imediat, şi fugi în spatele casei. Surefoot, cu cătuşele la 
mâini alergă după el, dar Binny se întoarse brusc şi ţinti în 


plin. Surefoot Smith ştia că nu mai are este nici o speranţă. 
Cu ultimele eforturi se aruncă înainte. Se desprinse de 
pământ, căzând într-un gol adânc... tot mai adânc... Auzise 
împuşcătura şi se întrebă ca prin vis dacă asta era într- 
adevăr moartea. Îşi reveni însă imediat, când se izbi de 
fundul gropii. Acum îşi dădu seama ce se întâmplase de 
fapt: Binny săpase toată noaptea, pregătind un loc cât mai 
bun pentru a-şi ascunde victima, dar ratase în ultimul 
moment ţintind aiurea. 

Se ridică greu în picioare, zgâriat şi plin de vânătăi. Auzi o 
a doua împuşcătură, urmată de o adevărată rafală. O voce 
autoritară dădea nişte instrucţiuni. Îşi auzi propriul său 
nume, şi răspunse, strigând cât putea de tare. La marginea 
gropii zări chipul sergentului său. Îl ajută să se ridice la 
suprafaţă. 

— N-o să scape! - se grăbiră toţi să-l asigure pe domnul 
Smith. 

— Dar încotro a luat-o şi unde-i maşina? - întrebă Surefoot 
nerăbdător. 

Era murdar şi zdrobit de oboseală. Îl durea fiecare 
părticică din corp, şi, cu toate astea, nici prin cap nu-i 
trecea să se odihnească. 

— Căutaţi în buzunar, cred că a uitat să ia cheia de la 
cătuşe! 

Se văzu în sfârşit eliberat şi-şi frecă încheieturile 
înţepenite. 

— Aţi găsit maşina? 

Limuzina lui Binny nu fusese încă localizată. Surefoot o 
văzuse ultima dată în faţa căsuţei, dar era evident că 
banditul o ascunsese pe undeva. 

La lumina flăcărilor distinseră urme proaspete, care 
duceau peste câmp. După un sfert de oră se găsiră dovezi 
palpabile că maşina fusese parcată lângă un drum 
secundar. Poarta era larg deschisă iar pe pământul umed se 
vedeau dârele lăsate de cauciucuri. În loc s-o ia pe drumul 
principal, se întorsese îndărăt, îndreptându-se spre 


Cookham, unde traficul era practic inexistent la această 
oră, iar şansele de a fi recunoscut, complet nule. 

Ofiţerul de serviciu din localitate văzuse maşina dar nu 
observase cine se afla la volan. O luase probabil spre podul 
peste Tamisa, unde accesul era permis numai contra cost, 
dar, la acea oră târzie, intrarea nu mai era păzită. Poliţia 
din Baurne End observase câteva maşini, fără să le dea însă 
prea multă importanţă. De acolo, s-ar fi putut să traverseze 
intersecţia de cale ferată de la Oxford Road sau să urmeze 
cursul râului, spre Marlow. 

Surefoot Smith respinse vehement sugestia să se ducă 
acasă să se odihnească şi să lase urmărirea pe mâna 
patrulei de la Scotland Yard şi a poliţiei din 
Buckinghamshire. 

— Tipul ăsta nu poate ajunge prea departe în halul în care 
este îmbrăcat - are pe el doar pantalonii şi flanela - cămaşa 
i-am făcut-o praf. Precis că o să oprească vreun om sau o să 
dea buzna într-o casă să fure un costum. Sper că vă daţi 
seama cu cine avem de-a face. Tipul foloseşte metodele 
bandelor americane. Nu se dă în lături nici de la crimă, 
după câte aţi putut constata. 

Veştile nu se lăsară aşteptate prea mult. Hotărându-se s-o 
ia spre Marlow pentru că oferea mult mai multe posibilităţi 
de scăpare pentru criminal, se întâlniră cu un poliţist care 
împingea o bicicletă. Afară ploua torențial iar apa curgea 
şiroaie pe cascheta şi pelerina acestuia. 

— Acum cinci minute a trecut pe aici o limuzină albastră - 
îi informă el. 

Maşina poliţiei acceleră. Găsiră limuzina chiar la ieşirea 
din Marlow; era goală... 

La trei dimineaţa, o maşină care trecea prin Oxford Road a 
fost oprită de un poliţist, staționat cu braţele întinse, în 
mijlocul drumului. La volan se afla un fermier înstărit din 
Oxford. 

— Îmi pare rău că v-am deranjat! - i se adresă polițistul - 
dar suntem în căutarea unui criminal periculos şi v-aş ruga 


să mă duceţi până la High Wycombe. Fermierul, puţin 
nedumerit la început, era încântat să participe la o 
asemenea urmărire senzaţională, aşa că îi deschise portiera 
poliţistului, care se instală comod pe bancheta din spate. 

— O să vă spun unde să mă lăsaţi! - îi zise ofiţerul. 

De partea cealaltă a localităţii High Wycombe, se găsea o 
bifurcaţie care ducea la Princes Risborough. 

— Întoarce! - îi ordonă tăios ofiţerul. 

Şoferul protestă supărat - trebuia să se întoarcă la Oxford. 

— Întoarce imediat! - şuieră tăios polițistul, punându-i 
pistolul în ceafă. 

— Fă exact ce-ţi spun! 

Vocea era foarte dură, iar pistolul cât se poate de autentic. 
Fermierului aproape că nu-i venea să creadă. Era un om 
destul de curajos, dar acum nu avea nici o armă asupra lui. 

— Ce-ai de gând? - îl întrebă el, crezând în continuare că 
avea de-a face cu un poliţist. N-ai dreptul să procedezi aşa! 

— Să-ţi iasă din cap că sunt copoi! îi zise Binny. 
Proprietarul hainelor cu care mă vezi îmbrăcat zace într-un 
şanţ, cu un glonte în cap. Condu, unde îţi spun eu, fără nici 
un fel de comentarii. 

Şoferul ascultă, întorcând maşina în direcţia indicată. 
Intrară pe un drum nou, parţial în lucru. Era luminat cu 
lămpi roşii şi felinare. 

Fermierul se uită în oglinda retrovizoare şi văzu îngrozit 
că pasagerul său era chiar criminalul căutat. 

Se aflau într-o zonă pustie, unde chiar la ora prânzului nu 
observai multe maşini. Acum, cel puţin, nu era nici ţipenie 
de om. Binny se uita tot timpul în stânga şi-n dreapta, 
căutând un loc potrivit. La un moment dat trecură pe lângă 
o construcţie din lemn, care părea să fie un hambar. 
Banditul îi ordonă să oprească şi să dea înapoi. Poarta era 
deschisă, aşa că intrară direct acolo. 

— Opreşte! - îi zise Binny, deschizând portiera. Acum dă-te 
jos! 


Scoase lanterna de buzunar care aparținuse nefericitului 
poliţist şi lumină uşa hambarului. N-avea nici un fel de 
încuietoare, sau zăvor. Intră înăuntru, împingând cu o 
mână, iar cu cealaltă îl ameninţa pe prizonier. 

— Marş înainte! - se răsti el. 

După o jumătate de oră. Binny ieşi din nou, îmbrăcat în 
hainele fermierului. Ascultă câteva clipe la uşă, după care 
se urcă în maşină, continuându-şi drumul. Era destul de 
periculos pentru el. Un bărbat singur, care conducea la 
asemenea oră, indiferent cum era îmbrăcat. 

Dacă ar găsi un camion de genul cărora făceau curse între 
capitală şi provincie, i-ar fi de mare folos. Va trebui să se 
lase în seama norocului. 

L-ar prinde în mod sigur dacă ar încerca să se îndepărteze 
de Londra. Deci, în cele câteva ore care-i mai rămâneau 
până-n zori trebuia să facă tot posibilul să se întoarcă în 
oraş. Mai avea trei ascunzători. Oare şi pe astea le 
descoperise poliţia? 

Trecu prin Avlesburg şi o luă la dreapta. Era înzestrat cu 
un deosebit simţ de orientare şi intenţiona să ajungă la 
Great North Road şi să încerce să intre în Londra dinspre 
această direcţie. 

În timp ce trecea printr-un sat, se ivi un poliţist din umbră 
şi-i făcu semn să oprească. Binny ezită pentru o clipă; la 
început era gata să-şi continue drumul, dar, se gândi că în 
cazul ăsta o să fie oprit în mod sigur mai departe, la vreun 
baraj de poliţie. 

Studiase atent metodele Scotland Yard-ului... Ştia că 
Londra putea fi înconjurată oricând de baraje, pe unde nu 
pătrundea nici musca; auzise şi de pragurile de cuie 
aşezate perpendicular pe şosea, cu consecinţe 
dezastruoase pentru şoferul care s-ar fi încumetat să nu 
oprească. 

De aceea reduse viteza şi apăsă pe frână. 

— Permisul, vă rog! - zise ofiţerul. 


Binny îngheţă. Îşi deposedase prizonierul de toate 
lucrurile, mai puţin permisul. De obicei însă, şoferii îşi 
ţineau acest document important la îndemână, într-un 
suport fixat în portieră. Dacă nu era acolo... 

Scoase pistolul din buzunar şi-l aşeză pe scaunul de lângă 
el. Din fericire, carnetul era acolo, aşa că îl înmână 
triumfător poliţistului. 

— Vă numiţi Dornby sau Domby? - îl întrebă polițistul. 

— Dornby, răspunse prompt Binny. 

Putea fi oricare din ele. Îi dădu permisul înapoi, 
întrebându-l: 

— N-aţi văzut nici o limuzină albastră?... cu un şofer 
îmbrăcat doar în flanelă şi pantaloni? 

Binny chicoti. 

— N-aş putea să-ţi spun ce culoare avea şi în orice caz n- 
am remarcat cum era îmbrăcat şoferul. Dar, de ce? Căutaţi 
pe cineva? 

— S-a comis o crimă! am primit o notă urgentă dar nu 
prea ştiu exact despre ce este vorba. Noapte bună, 
domnule Dornby! 

Binny îşi continuă drumul. Noroc că nu se uitase prea bine 
la faţa lui. Erau destul de eficienţi tipii ăştia de la Scotland 
Yard - se gândi criminalul, întrebându-se cum reuşise oare 
să anunţe până şi posturile astea îndepărtate de poliţie. 

Se uită pe permisul de conducere. Deci, era John Kenry 
Dornby, din Wellfield Farm. Trebuia să ţină minte noul său 
nume. 

Ajunsese într-un punct în care putea evita satele, pentru 
că în curând se apropia de North Road, unde era posibil să 
dea peste baraje serioase, mai ales în apropiere de 
departamentul de poliţie din Metropolitan. 

Intră în sfârşit pe drumul care ducea de la Londra, spre 
nord, prin Doncaster. Pe unde s-o ia? La stânga sau la 
dreapta? Asta era problema! 

Până la urmă o luă către şosea, trecând peste o potecă 
îngustă, cu şanţuri adânci de-o parte şi de alta. Era un viraj 


foarte strâns, unde nu puteai vedea ce vine din dreapta sau 
din stânga. Auzi doar zgomotul unui motor, văzu lumina 
farurilor şi viră brusc la stânga. Maşina care venea de după 
colţ făcu exact aceeaşi manevră. Şoferul remarcă prea 
târziu limuzina lui Binny şi nu mai putu evita ciocnirea. 
Răsuci volanul la dreapta, iar maşina intră în derapaj pe 
drumul alunecos, rotindu-se 180 de grade şi izbindu-se cu 
una din roţi de un stâlp de telegraf, care o proiectă în şanţ. 

Binny frână pentru a evita coliziunea, deoarece maşina lui 
se afla exact, faţă în faţă cu cea avariată. Reuşi să oprească 
la câţiva metri de ea. Auzi strigatele şoferului, iar la lumina 
farurilor zări silueta unei femei, care deschise portiera şi se 
strecură afară. 

Pur şi simplu nu-i venea să-şi creadă ochilor. Persoana 
care stătea în ploaia torențială nu era alta decât Mary Lane. 

CAPITOLUL XXX. 

Nu-ţi mai ardea să fii grijuliu şi precaut când era vorba să 
stai într-o cămăruţă fără aerisire, pe un pat cu arcurile 
rupte. Soţia sergentului fusese foarte amabilă şi-i oferise 
una din cele mai bune camere. Într-adevăr nu se putea 
compara cu celelalte, dar Mary nu era obişnuită să trăiască 
în asemenea condiţii. Era groaznic de obosită când se 
hotări să se culce, dar îndată ce puse capul pe pernă îşi 
dădu seama că nu mai avea nici un chef de somn. Încercă să 
stea cu ochii închişi, depănând în minte tot felul de poveşti, 
liste de cumpărături, întâmplări hazlii dar, în zadar. Se 
trezise complet, în cele din urmă, se dădu jos din pat, 
aprinse lumina şi se îmbrăcă cu halatul. 

Credea că poate aşa o să-i revină somnul. Nici o şansă! Se 
gândea cu părere de rău la apartamentul elegant de la 
hotel şi începu să se îmbrace. Faţă de soţia sergentului se 
putea scuza foarte uşor, nu era o problemă. Oricum, nu se 
întorcea până la miezul nopţii. Nu era nici un telefon în 
cameră, dar putea cobori la parter, la sediul poliţiei. 
Surefoot Smith o prezentase inspectorului de serviciu, aşa 
că îl putea ruga pe acesta să-i facă legătura cu detectivul. 


Îi părea rău că-i atât de nerecunoscătoare, dar nu venise 
de bună-voie aici. Se cam exagerase în legătură cu Binny. 
Chiar Surefoot spusese că tipul n-avea nici un interes s-o 
terorizeze, acum, după ce se descoperise totul. 

Îi scrise câteva cuvinte gazdei sale, scuzându-se pentru 
plecarea sa în grabă, îşi puse paltonul şi cobori la parter. 

Inspectorul pe care-l cunoştea plecase în misiune şi nu-l 
instruise pe înlocuitorul lui în ceea ce-o privea. Însă, când 
menţionă numele lui Surefoot Smith deveni deodată foarte 
atent. 

— Nu este la Scotland Yard, domnişoară! Am primit ordin 
sipecial să-l căutăm de urgenţă! 

Fata făcu ochii mari de uimire. 

— Să-l căutaţi? Cum adică... A dispărut cumva? 

Sergentul, ştiind că un poliţist nu trebuie să dea prea 
multe amănunte, ocoli răspunsul. 

— Este ceva în legătură cu Binny? - insistă ea. 

— Da - ezită el, înainte de a deveni ceva mai comunicativ. 
Este vorba de criminalul, acuzat de uciderea bătrânului din 
Regent Park. Se pare că l-a răpit pe domnul Smith. Este 
ciudat pentru un inspector al Scotland Yardu-lui... dar, 
parcă poţi să ştii... 

Sesiză în spusele sale eterna rivalitate între inspectorii în 
haine civile ai Scotland Yard-ului şi ofiţerii în uniformă din 
Metropolitan Police. 

— Cum să fraiereşti un inspector? Sună caraghios, nu-i 
aşa? Eu nici nu cred asta, dar, ce să-i faci! Ordinul este 
ordin. Trebuie să-i căutăm pe amândoi! 

Îl rugă să-i cheme un taxi. Polițistul nu era prea încântat. 
Sergenţii de serviciu nu se ocupă de taxiuri pentru 
vizitatori, dar cu ea era altceva. Fusese recomandată de 
Surefoot Smith aşa că formă un număr, şi, după cinci 
minute, iat-o lângă şofer, în drum spre Scotland Yard. 

Tocmai atunci plecaseră maşinile în căutarea lui Surefoot. 
Mary vorbi cu inspectorul şef. Acesta nu-i oferi prea multe 
informaţii. O sfătui însă, ca un tată, să fie cuminte şi să se 


ducă la culcare. Era clar că nu ştia nimic despre 
aranjamentele lui Surefoot, iar când îl întrebă dacă mai 
putea rămâne la Scotland Yard până se mai afla ceva 
despre detectiv se arătă destul de stânjenit. 

— N-aveţi de ce să vă îngrijoraţi, domnişoară Lane! Sunt 
baraje de poliţie în tot oraşul inclusiv la treizeci de mile în 
jurul Londrei. Şi, în plus - de asta sunt convins - Surefoot o 
să apară dintr-o clipă în alta. 

Cu toate astea, fata se încăpăţâna să rămână, aşa că o 
conduse în biroul detectivului. Era o cameră liniştită, iar 
acum, când toată agitația din timpul nopţii se mai potolise 
se simţea într-adevăr foarte obosită şi-i părea rău că nu 
rămăsese în patul ei cald. 

Se aşeza la masă cu capul în palme, moţăind. 

Se trezi brusc, când inspectorul şef deschise vesel uşa. 

— Domnişoară, puteţi pleca liniştită! L-au găsit pe 
Surefoot şi din câte îmi dau seama nu este rănit prea grav! 

Îi povesti pe scurt cele întâmplate. 

— Se întoarce la Londra? întrebă fata... Domnul Smith, 
vreau să spun! 

Ofiţerul zâmbi cu bunăvoință. 

— Dacă ar avea atâta minte, ar trebui să se ducă la un 
doctor, dar, din câte îl cunosc, nu se linişteşte până nu 
rezolvă cazul în întregime. Am făcut un baraj sofisticat 
înspre Welwyn. Inspectorul Rose răspunde de această 
porţiune, iar Surefoot s-a dus să-l ajute. Apropo, şi prietenul 
dumneavoastră, domnul Allenby, se află tot acolo. Chemă un 
taxi care o lăsă la hotel. Reuşi să doarmă vreo două ore, 
după care se trezi din nou. Big Ben bătuse de ora două. Nu 
simţea nevoia să se mai odihnească. Era complet lucidă. 
Portarul, care-i deschisese uşa la venire se mira s-o vadă 
din nou. Ilocmai căuta scrisorile pe care le primise. 

— De unde aş putea închiria o maşină? - se interesă ea. 

Omul o întrebă uluit: 

— Cum, o maşină? Doriţi chiar acum? 


Fata ezită o clipă. Inspectorul şef spusese că Dick şi 
Surefoot erau la Welwyn, dar, nu precizase unde anume. La 
început, îşi închipuise că erau la sediul poliţiei din localitate. 
Nu prea ştia exact ce înseamnă un baraj. Spera însă că o să 
găsească pe drum un poliţist care s-o îndrume. Nu-i era 
încă foarte clar de ce voia să se ducă. Pur şi simplu, dorea 
să participe şi ea la această acţiune palpitantă în care 
fusese implicată. 'Ţinea neapărat să vadă cu ochii ei cum 
evoluau lucrurile, să fie unul din personajele principale. 

— Da, adu-mi o maşină! Să vină cât mai repede! 

Îi dădu cheia de la camera ei şi urcă la etaj. 

După câtva timp, portarul îi aduse cafea, pentru că în 
timpul nopţii făcea şi pe bucătarul. 

Îi spuse că Leo Moran plecase la el acasă. Omul era foarte 
impresionat de reporterii care se perindaseră prin hotel, 
punând diverse întrebări în legătură cu „bancherul gazat”. 
De-abia îşi termină cafeaua, că maşina trase la scară. Se 
îmbrăcă cu nişte haine mai groase şi o porni în expediţia ei 
nocturnă. Pe măsură ce maşina se îndreptă către suburbiile 
londoneze, Binny şi fuga lui căpătau un alt sens. Nu se 
temea atât de acest bărbat, cât de ciudatul mecanism pe 
care propria ei gândire îl pusese în mişcare. Îl bănuise încă 
de la început, când aflase de ciudata iscălitură în creion de 
pe spatele cecului, iar, după ce văzu că toate falsurile datau 
din 17 ale lunii - ziua în care bătrânul îşi achita întotdeauna 
facturile, nu mai avu nici un dubiu. 

lar acum, din cauză că rezolvase misterul cheii de la 
cămară, făcând legătura cu cecurile falsificate, 18.000 de 
poliţişti londonezi căutau cu disperare un om chel. Asta o 
îngrozea de fapt! Nu Binny sau amenințările lui, ci imaginea 
acestor roţi nevăzute care se angrenaseră parcă într-un 
zumzet asurzitor. Pentru Mary Lane, Binny era mai mult o 
brută. Observă că maşina se deplasează cu viteză cam mare 
pe şoseaua umedă. La un moment dat derapă un pic iar fata 
se apucă strâns de mânerul de la portieră. 


Era la câteva mile de Welwyn, când, într-o intersecţie văzu 
o maşină care virase spre stânga şi se îndrepta direct spre 
ei. Îngheţată de spaimă, constatând că la viteza cu care 
înaintau era imposibil să evite ciocnirea - maşina derapă 
violent, iar şoferul pierdu controlul volanului. Se izbiră de 
ceva şi se trezi în genunchi pe podea. 

Se împinse cu toată puterea în uşă şi reuşi s-o deschidă, 
strecurându-se afară în ploaie. Şoferul ieşise, deja şi se uita 
posac la capotă. 

— Îmi pare rău, domnişoară! - mormăi el. Trebuia să 
telefonez în oraş să trimită altă maşină. Poate vă duce 
domnul ăsta până la Welwyn. 

Cealaltă maşină se afla în spatele lor. De-abia evitase să-i 
tamponeze. Mary se îndreptă spre ea. Străinul tocmai 
deschidea portiera. Avea gulerul de la haină ridicat, aşa că 
nu putea să-i vadă faţa. 

— V-aţi accidentat, nu? - întreba el răguşit. 

Între timp, şoferul lui Mary se băgă şi el în vorbă. 

— Puteţi să ne duceţi până la Welwyn? - îl întreba el - M- 
am izbit cu roata dreapta faţă de stâlp. 

— Mai bine aşteaptă aici, lângă maşină! O s-o duc pe 
domnişoara! Mai sunt câteva mile - replică celălalt. 

— Poftiţi, urcaţi-vă! - se adresă el lui Mary Lane. O să vă 
las în oraş şi o să trimit aici o echipă de intervenţie. 

Se pare că acest aranjament îi convenea de minune 
şoferului, aşa că Mary intră fără să şovăie în maşina 
străinului. Acesta ocoli limuzina pe la spate şi se aşeză la 
volan, lângă ea. Fata nu-i văzuse încă faţa. Ţinea gulerul de 
la haină întors. Când porni motorul i se păru că l-a auzit 
râzând şi se întreba ce-o fi găsit atât de amuzant în toată 
povestea asta. 

— Foarte drăguţ din partea Dumneavoastră că aţi 
acceptat să mă luaţi! - îi zise ea. Mă tem că accidentul a fost 
din vina noastră. 

Bărbatul nu-i răspunse imediat. 

— Se mai întâmplă! - replică el în cele din urmă. 


Înaintară vreo 200-300 de yarzi de-a lungul drumului 
după care viră brusc la stânga. Mary ştia, în mare, unde se 
afla oraşul Welwyn şi, în orice caz, îşi dădu seama că se 
îndreptau în direcţie opusă. 

— Nu cumva aţi greşit? - îl întrebă ea impacientată. 

— Nu! - răspunsul fu cât se poate de scurt şi ameninţător. 

Intrară pe un drum secundar care era paralel cu şoseaua 
principală. La lumina farurilor se zărea un domeniu 
impresionant, străjuit de copaci şi încercuit de un gard de 
sârmă ghimpată, cu o poartă mare albă. Maşina se opri, 
dădu puţin înapoi, după care se năpusti în viteză şi o făcu 
ţăndări. În faţa lor se întindea o alee cu pietriş. 

— Încotro mergem? - întrebă fata gâtuită de emoţii. 
Intuise că se afla într-un mare pericol. 

Binny nu-i răspunse. Orientă maşina înainte, iar după 
câţiva yarzi opri pe dreapta, între pomi. 

— Ce înseamnă asta? - strigă Mary. 

— Înseamnă că sunteţi o domnişoară frumoasă şi 
încântătoare, pe care sunt deosebit de fericit s-o revăd în 
circumstanţe atât de romantice. 

Recunoscu imediat tonul afectat şi mieros al lui Binny, 
paralizând de frică. 

— Sunteţi logodnica domnului Allenby şi prietena iubitului 
meu amic Surefoot, nu-i aşa? - continuă criminalul. 

Fata încercă să deschidă portiera, dar o împinse brutal 
înapoi. 

— Am câteva planuri cu dumneata. Mai întâi, m-am gândit 
că n-o să mai par suspect dacă o să apar alături de o 
femeie. Apoi, mi-am dat seama că am avut noroc. Mi-ai 
putea fi de mare ajutor, draga mea! Iar, în al treilea rând, 
m-am gândit că, indiferent ce-ar fi, nu mi se poate întâmpla 
nimic mai rău decât să mă condamne la moarte. Sigur, n-o 
să fie nici vorba de aşa ceva! - adăugă el grăbit. Sunt mult 
prea deştept pentru ei. Şi acum, o să coborâm şi o să vedem 
unde ne aflăm. 


Se aplecă asupra fetei, împinse portiera, o apucă de braţ şi 
o ajută să iasă din maşină. Înainte să plece, portarul îi 
dăduse un teanc de scrisori. Căuta o cameristă şi de aceea, 
publicase un anunţ în ziar, indicând adresa hotelului. 
Primise o mulţime de oferte. În grabă, le băgase în buzunar, 
iar acum îşi aminti deodată de ele. Scoase una şi o lăsă să 
cadă pe jos. 

Binny păstrase lanterna care aparținuse ultimei sale 
victime şi lumină drumul cu ea. 

— Noi doi o să găsim altă maşină - zise el vesel. 

Pălăvrăgea bine dispus iar fata se întreba îngrozită cum 
putea oare să intre din nou în pielea oribilului personaj 
Washington Wirth. Era grotesc, de necrezut, ca într-un 
coşmar. 

— Sunt un om cu posibilităţi nebănuite! - continuă el, fără 
să-şi dea seama că o strângea de braţ. După sute de ani, o 
să-şi mai amintească încă de Binny, aşa cum fac acum cu 
Jock Shehhard. Şi... partea cea mai nostimă este că am de 
gând să-mi sfârşesc zilele în linişte, ca un membru 
respectabil al societăţii. M-ar încânta să devin consilier sau 
primar într-un oraş din Colonii! Mi s-ar potrivi de minune! 

În acest moment, Mary aruncă cea de-a treia scrisoare. 
Trebuia să lase o urmă într-un fel sau altul, dar nici 
numărul lor nu era inepuizabil. A patra căzu într-un colţ, pe 
alee, când traversa o potecă. 

Criminalul trăncănea într-una. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, domnişoară! N-o să vi se 
întâmple nimic rău... deocamdată! Atâta timp cât sunteţi în 
viaţă sunt şi eu! Sunteţi ostateca mea, parcă aşa se spune?! 

Fata nu-l băgă în seamă. Nici măcar nu mai era atât de 
speriată ca la început. Încerca să-şi imagineze ce o să se 
întâmple până la urmă, când criminalul o să fie încolţit, iar 
ea va fi la mâna lui. 

Înaintea lor se profila în întuneric conturul unei case 
impunătoare. Se apropiară de o pajişte, înconjurată de un 
gard de fier. Mai încolo, se vedea o poartă deschisă, care 


dădea într-o curte pavată. Se opri de câteva ori în timpul 
monologului său şi ascultă atent, era o noapte foarte 
liniştită. Se auzea distinct din depărtare uruitul trenurilor şi 
zgomotul maşinilor care treceau pe şosea. 

Aparent părea mulţumit, pentru că nu făcuse nici un 
comentariu. Acum, după ce intrară în curte, se opri din nou, 
întorcând capul într-o parte şi-n alta. Observă un fascicol de 
lumină - doar pentru o clipă - apoi dispăru din nou. Se pare 
că venea dinspre plantaţia prin care trecuseră. Nu cumva 
uitase farurile aprinse?! Se mişcă puţin la dreapta, apoi la 
stânga, dar lumina nu mai apăru. Nu era exclus să fi fost 
paznici în zonă! - se gândi el - Probabil că păzeau vânatul! 
Da, asta trebuie să fie! - încercă Binny să se liniştească. 

O ţinea strâns de braţ. Fata intui că banditul trecea printr- 
un moment de mare încordare şi îşi ţinu respiraţia. Apoi, 
fără nici un cuvânt, îi făcu semn să intre în curte. Mary 
observă că folosea lanterna cu mai mare precauţie acum. 
Spre dreapta se aflau nişte grajduri: două uşi erau larg 
deschise şi atârnau în nişte balamale rupte. După toate 
aparențele, casa era nelocuită. Ajunseră în dreptul intrării 
într-o bucătărie. Pe fereastră era lipită o notiţă pătată de 
ploaie: „Cheile se află la doamna Thurlow, din Welwyn”. 

Binny sparse geamul cu patul pistolului, căută zăvorul cu 
mâna şi trase de el. 

— Intră! - i se adresă el. 

Dar, în acel moment, fu învăluit într-un cerc orbitor de 
lumină şi auzi o voce care-i era foarte „dragă”. 

— Nu mişca Binny! 

Era bineînţeles Surefoot Smith. Pentru o clipă împietri de 
uimire, cu mâna încleştată pe braţul fetei. Apoi, o întoarse 
brusc cu spatele spre el, petrecându-şi braţul în jurul taliei 
lui Mary. 

— Dacă vă apropiaţi, trag! - ameninţă el punându-i pistolul 
lângă obrazul catifelat. 

— Nu fi prost, Binny, ce rost mai are?! - îi zise Surefoot pe 
un ton împăciuitor. 


Din cauza luminii puternice a reflectorului nu puteau să 
observe că banditul nu era de fapt singur. 

— Comportă-te ca un adevărat bărbat! Lasă tribunalul să- 
ţi hotărască soarta! Ai şanse, ascultă-mă! Nu te putem 
acuza de mare lucru! 

— Nu mai ţine figura! Gata, s-a terminat! Să fie clar 
Smith! la-ţi oamenii mai repede de aici! Dă-mio oră şi-ţi 
promit că n-o să i se întâmple nimic puicuţei. Dacă mai faci 
un singur pas, îi zbor creierii! Atunci chiar o să ai motive să 
mă acuzi! Ei, ce zici?! 

Se făcu linişte. Fata auzea în depărtare murmurul unei 
conversații aprinse. 

— Bine! - încuviinţă Surefoot în cele din urmă. Îţi dau o 
oră la dispoziţie, dar laşi fata aici. 

Binny râse dispreţuitor. 

— Ce, crezi că-s prost?! Îi dau drumul când o să fiu în 
siguranţă. Tu, mai bine, te-ai întoarce... 

Doar atât mai apucă să spună. Un poliţist, venind tiptil- 
tiptil pe la spate îl lovi în cap cu un baston de cauciuc. Fata 
de-abia avu timp să scape din braţele ucigaşului care se 
prăbuşi pe pământul umed. 

Şoferul maşinii avariate fusese norocos. Imediat cum 
plecase limuzina, găsi altă maşină. Îl rugă pe proprietarul 
acesteia să-l ducă până la Welwyn. La mai puţin de o milă 
dăduseră peste un baraj de poliţie şi povesti ce se 
întâmplase. Oferi informaţii foarte preţioase, deoarece îl 
văzuse pe Binny virând spre stânga şi părăsind drumul 
principal. 

— Practic, te-am ţinut tot timpul sub observaţie, din 
momentul în care ai trecut de plantație. A fost foarte simplu 
chiar şi fără ajutorul scrisorilor tale. Foarte ştiinţific, n-am 
ce zice, numai că nu le-am remarcat. 

Arestarea şi condamnarea lui Binny au avut un efect 
demoralizator asupra lui Surefoot Smith. Din ziua în care 
periculosul criminal se trezi cu ştreangul de gât pe eşafodul 
închisorii Pentonville, Surefoot renunţă la băutura sa 


preferată, berea, şi se profilă pe tării. După cum îi explica şi 
lui Dick Allenby: 
— Merită să te îmbeţi într-o zi ca asta! 


SFÂRŞIT