Edgar Wallace — Vrajitorul

EDGAR WALLACE 


VRAJITORUL 


AGAIN THE EINGER 


DE CE EDGAR VALLACEP 

Fundcă o colecție de polcieruri nu mai poate debuta în vremea 
noastră cu autori ca englezi: 4. Connan Doyie, G, k, Chesterton gi 
Vilkie Collins ari vecinii lor de pe continent — Erule Gaboriau, 
Gaston Lerouz, Maurice Leblance sau Ermle Souvestre, decât daca 
ecitoru ar h cu tot dinacdinsul mişte faru ai rmmamerei retral 

ŞI mărturisim că nu sunterri 

Programul nostru în materie de |hteratură de suspans — ugor de 
descitrat din char denurnuirea colecției — MAEŞTEI LITERATURII 
POLIȚISTE — se adresează cititorului căruia un San Antonio sau un 
Stephen King, o Isabelle Allende an un Charles Eukovski | se par 
autori cu care se poate merge la „sigur” într-o seară când atară 
plouă, când televizorul „are draci sau când, pur gi simplu, îşi 
aruntesc de spusele lu: hhircea Elhade: „Un roman polițist este 
totdeauna o lectură recontortantă, stenică şi pură, înainte de toate o 
lectură pură, acolo taţi criminalu sfârgesc prin a Îi prinşi, escroci se 
sinucid, iar detectivul se logodezte”, 

Propunem unor asernenea lectori avizaţi şi sceptici să închae un 
pariu cu noi... acum cârid se fac zi se pierd atâtea pariuri! Când var 
închide paginile primului volum al acestei colecțiu polițiste şi vor 


KE sc 


EDGAR WALLACE 
VRAJITORUL 


AGAIN THE RINGER 


DE CE EDGAR WALLACE? 

Fiindcă o colecţie de policieruri nu mai poate debuta în 
vremea noastră cu autori ca englezii: A. Connan Doyie, G.K. 
Chesterton şi Wilkie Collins ori vecinii lor de pe continent - 
Emile Gaboriau, Gaston Leroux, Maurice Leblanc sau Emile 
Souvestre, decât dacă editorii ar fi cu tot dinadinsul nişte 
fani ai manierei retro! 

Şi mărturisim că nu suntem! 

Programul nostru în materie de literatură de suspans - 
uşor de descifrat din chiar denumirea colecţiei - MAEŞTRI 
LITERATURII POLIȚISTE - se adresează cititorului căruia 
un San Antonio sau un Stephen King, o Isabelle Allende ori 
un Charles Bukovski li se par autori cu care se poate merge 
la „sigur” într-o seară când afară plouă, când televizorul 
„are draci” sau când, pur şi simplu, îşi amintesc de spusele 
lui Mircea Eliade: „Un roman poliţist este totdeauna o 
lectură reconfortantă, stenică şi pură, înainte de toate o 
lectură pură; acolo toţi criminalii sfârşesc prin a fi prinşi, 
escrocii se sinucid, iar detectivul se logodeşte”. 

Propunem unor asemenea lectori avizaţi şi sceptici să 
încheie un pariu cu noi... acum când se fac şi se pierd 
atâtea pariuri! Când vor închide paginile primului volum al 
acestei colecţii polițiste şi vor constata că pe neobservate 
au ajuns în zorii zilei următoare, ne vor da dreptate că 
subscriem la adevărul din sloganul: ESTE IMPOSIBIL SA 


NU FII CAPTIVAT DE EDGAR WALLACE! Câteva cuvinte 
despre autorul acestui personaj insolit şi inedit căruia i se 
spunea „Vrăjitorul”. 

Cei mai mulţi dintre dvs. ştiu ca este unul dintre clasicii 
„viabili” ai romanului poliţist şi că lucrările sale au dăruit 
cititorilor (al căror număr se ridică la sute de mii) bucuria 
lecturii de calitate şi destinderea - atât de necesare mai 
ales în condiţiile stresului actual. Selfmademan englez tipic, 
născut la Greenwich, vinde ziare la Londra la unsprezece 
ani, o face câtva timp pe marinarul, se lansează în comerţul 
cu lactate, îl regăsim apoi în construcţii şi la 21 de ani 
debutează cu un roman (evident poliţist) în regie proprie. 

După câteva ezitări, află, în cele din urmă, editorul capabil 
să-l lanseze. Într-adevăr, urmează un bestseller după altul 
(cu o cadență şi o inventivitate de puţini depăşită), ca apoi 
Hollywoodul să facă apel la serviciile sale de scenarist. 

Dar soarta a vrut ca la 10 februarie 1932 existenţa să-i fie 
curmată de o congestie pulmonară. Şi, astfel, la bordul unui 
crucişător britanic, revine în ţara-i natală cel mai mare 
scriitor de romane polițiste al tuturor timpurilor Richard 
Horatio Edgar Wallace. 

În asemenea situaţii se foloseşte sintagma uşor 
demonetizată: „dar opera sa trăieşte”... care de astă dată 
chiar se adevereşte. 

Opţiunea noastră (şi a dvs.?) se datorează faptului că 
autorul are, faţă de alţi potenţiali concurenţi în ale 
suspansului, şi-un aliat redutabil: tipicul umor britanic 
drămuit „cum grano salis”, astfel ca între două „scene şoc” 
să ne mai putem trage niţel respiraţia... 

G. W. 

1. RECVIEM PENTRU O TÂNĂRĂ CORISTĂ. 

Mike Guild ducea o viaţă extravagantă şi provoca deseori 
discuţiile violente ale opiniei publice, datorită aventurilor 
sale. Unii râdeau de el, cei mai mulţi erau însă indignaţi de 
comportamentul său. 


Într-o zi, de pildă, goni cu viteza de 110 km de-a lungul lui 
Regent Street. Urmarea acestui fapt fu accidentarea gravă 
a doi pietoni, demolarea completă a unui stâlp electric şi 
distrugerea autoturismului. Acuzaţia că ar fi fost beat nu 
avea sorţi de izbândă, întrucât fu extras perfect lucid din 
tăblăria contorsionată. El în sine, exceptând câteva 
zgârieturi minore, nu păţi nimic. 

În ciuda expertizei medicale favorabile, tribunalul îl 
condamnă. Mike făcu recurs, apăru în faţa juraţilor cu cei 
mai buni avocaţi care pot fi obţinuţi pe bani şi izbuti, cu 
mare greutate, să obţină o sentinţă de achitare. 

În lumea teatrelor era destul de cunoscut, fiindcă oferea 
„party”-uri mult comentate. Se zvonise că la petrecerile 
date pentru intimi se petrec nişte lucruri atât de nebuneşti 
încât aproape că nu se putea vorbi despre ele. Odată se 
dusese la Paris şi poliţia franceză fusese nevoită să facă 
mari eforturi pentru a muşamaliza un „incident neplăcut” 
care se întâmplase în timpul şederii sale. 

Dar oricum, nu puteai chiar să treci sub tăcere faptul că 
pe trotuarul din faţa hotelului zăcea o tânără şi frumoasă 
coristă. Căzuse de la etajul cinci! Aşa că poliţia fu obligată 
să declare conciliantă că la jeune Dame greşise uşa 
apartamentului. Nimeni nu se întrebă când avu loc 
constatarea oficială a decesului, de ce se căţărase peste 
balustradă. 

Singurul care se dovedi interesat pentru afacerea asta fu 
Henry Arthur Milton, o persoană căutată de instanţele 
judecătoreşti şi de poliţie. Întâmplarea făcu să locuiască 
atunci în acelaşi hotel. Opinia publică îi cunoştea sub 
numele de Vrăjitorul. Desigur că în registrul hotelului 
figura sub un alt nume. 

Dl. Guild făcu anume donaţii substanţiale în beneficiul 
văduvelor şi orfanilor membrilor poliţiei, instituţie căreia îi 
provocase atâta osteneală şi destule neplăceri. La câtva 
timp după aceea reveni la Londra, în locuinţa sa splendid 
amenajată din Carlton House Terrace. Se părea că 


nefericitul eveniment nu-l afectase deloc - şi se comporta 
astfel de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu se formaliză 
nici atunci când diverse mărimi ale lumii teatrului începură 
să-l ignore, fiindcă ecourile neplăcute ale sejurului său 
parizian nu mai conteneau. 

Era un bărbat cam de treizeci şi cinci de ani şi avea peste 
trei milioane de lire sterline. Ca urmare a bogăției sale 
mari, noţiunile sale privind binele şi răul, permisul şi 
nepermisul, deveniseră oarecum confuze. 

Dacă accidentul acesta s-ar fi întâmplat la Londra, şi nu la 
Paris, atunci nici cele mai mari sume şi nici cei mai buni 
avocaţi din lume nu l-ar fi putut feri de anume consecinţe 
inevitabile. 

Într-o superbă dimineaţă de noiembrie, când soarele 
strălucea pe un cer limpede peste copacii golaşi din Green 
Park, valetul îi aduse d-lui Guild micul dejun la pat. Pa tavă 
se mai găsea şi-o scrisoare recomandată, expediată de la 
Paris. Pe plic se putea citi subliniat cu roşu: „Urgent şi 
personal! Nu se va deschide de secretarul particular”. 

Mike Guild se ridică în capul oaselor, îşi îndreptă o şuviţă 
de păr blond şi fixă câtva timp nehotărât scrisoarea, înainte 
de-a o deschide, suspinând. Scoase de acolo doar o coală 
subţire care era dactilografiată „la un rând” şi care, în afară 
de faptul că nu era datată, n-avea nici formula de adresare 
sau încheiere: „La optsprezece octombrie, în compania unei 
mici societăţi, aţi întreprins o călătorie la Paris. Vi s-a 
alăturat şi d-ra Ethel Seddings, care nu vă cunoştea 
caracterul adevărat. Pentru a scăpa de insistenţele dvs., a 
fost obligată să se sinucidă. Mi se spune Vrăjitorul - 
adevăratul meu nume este Henry Arthur Milton. Dacă vreţi 
referinţe privind persoana mea, puteţi afla amănunte de la 
Scotland Yard. Fiindcă sunteţi un om care dispune de relaţii 
puternice, vă acord o păsuire, pentru a avea timp să le 
mobilizați. După un termen convenabil voi veni la Londra şi 
vă voi ucide.” 


Mike citi de câteva ori scrisoarea, întoarse foaia şi pe 
partea cealaltă, dar nu mai găsi nimic. 

— La dracu, cine-i Vrăjitorul? întrebă el, şi valetul, care 
era versat în astfel de treburi, îi povesti tot felul de lucruri 
despre acest personaj arhicunoscut. 

Mike răsuci şi plicul pe toate părţile, dar nici în felul ăsta 
nu înţelese prea multe. Râse, şi era pe cale de-a rupe 
scrisoarea, când totuşi se răzgândi în ultimul moment. 

Ceva mai târziu îşi chemă secretarul. 

— Trimiteţi fiţuica asta împreună cu o scrisoarea de 
înaintare la Scotland Yard. 

Ar fi uitat de tărăşenia asta, dacă, reîntorcându-se de la 
masa de prânz, n-ar fi găsit în locuinţa sa pe un domn care-l 
aştepta. Persoana arăta posomorâtă, avea o barbă scurtă şi 
neagră şi se prezentă ca inspectorul şef Bliss, de la 
Scotland Yard. 

— A, veniţi din cauza scrisorii, nu? O idioţenie! Cred că nu 
luaţi treaba asta în serios? 

Bliss dădu încet din cap şi spuse: 

— O consider atât de gravă, că timp de o lună sau două 
veţi fi supravegheat de doi dintre cei mai buni oameni ai 
mei! 

Mike îl privi neîncrezător. 

— Chiar vreţi să faceţi treaba asta? Dar valetul mi-a spus 
că domnul este un răufăcător pe care-l caută poliţia. Doar 
n-o să îndrăznească să vină la Londra! 

Bliss surise înverşunat. 

— EL îndrăzneşte orice. Dacă-i face plăcere, se duce chiar 
şi la Scotland Yard. Şi, pentru cazuri cum este cel al dvs., se 
interesează în mod deosebit. 

Funcţionarul povesti câte ceva despre Vrăjitor şi Mike 
Guild începu deodată să se agite. 

— Dar e îngrozitor... doar nu laşi un asasin să se plimbe de 
colo până colo? Nu reuşiţi să-l prindeţi? Aşa ceva nu mi s-a 
întâmplat niciodată! Şi în afară de asta, chestiunea de la 
Paris a fost un accident. Biata smintită a confundat uşile... 


— Sunt perfect edificat asupra cazului, d-le Guild, replică 
liniştit Bliss, şi nu mi-ar face plăcere să-l discut cu dvs. Dar 
trebuie să vă spun un lucru: cred că-l cunosc cel mai bine 
pe Vrăjitor şi-i cunosc şi metodele - pot să vă asigur că-şi 
respectă în oricare împrejurări cuvântul dat. Suntem deci 
obligaţi să vă protejăm. Nu angajaţi personal de serviciu 
fără a mă înştiinţa şi informaţi-mă zilnic unde vreţi să vă 
duceţi şi ce doriţi să întreprindeţi. După câte ştiu, Vrăjitorul 
este singurul infractor din lume care se bizuie doar pe arta 
lui de a se deghiza. Nu avem la Scotland Yard nici o 
fotografie de-a lui şi eu sunt unul dintre puţinii care l-au 
văzut vreodată complet fără mască. 

Lui Mike nu-i plăcea deloc să-şi stabilească vreun 
program. Făcea parte dintre oamenii impulsivi şi nu ştia 
niciodată exact unde se va afla în ora următoare. Şi în afară 
de asta, intenţiona să facă un voiaj la Berlin... 

— Dacă părăsiţi Anglia, nu răspund eu de siguranţa dvs., 
replică Bliss, scurt. 

DI. Guild păli. 

La început îşi impuse să considere totul o glumă, dar după 
o lună deveni nervos, văzând tot timpul detectivi în preajma 
lui. 

Şi într-o seară, Bliss îi aduse vestea oare-l consternă, 
aceea că Vrăjitorul se afla în Anglia. 

— De... unde... ştiţi asta? întrebă el cu vocea întreruptă. 
Dar inspectorul şef nu-i mai dădu detalii, fiindcă nu dorea 
să vorbească despre Freddy şi nici despre purtarea ciudată 

a individului cu barba roşie. 

Freddy locuia într-o căsuţă care aparţinea unei bătrâne 
surde. Ea avusese chiriaşi şi mai neplăcuţi decât acest 
individ care purta haine jerpelite şi care avea o mutră da 
beţiv, pocită şi mai mult de dinţii ieşiţi în afară. 

Într-o seară, Freddy se furişă la circa de poliţie, fiindcă 
inspectorul Stourbridge trimisese după el. 

— Mâine, d-le Stourbridge, va avea loc o spargere la 
bijutierul Lowe din Islington. Gaura asta o dau nişte tipi din 


Notting Dale şi marfa va fi ascunsă la tăinuitorul Elfus. Din 
cauza asta m-aţi chemat? 

Freddy strânse din pleoapele înroşite şi îşi învârti în mâini 
pălăria. Paltonul său zdrenţuit aproape că mătura podeaua. 
Stourbridge cunoştea o grămadă de turnători ai poliţiei, 
dar Freddy reprezenta totuşi o categorie cu care nu mai 

avusese de-a face. 

Şovăi, îi spuse apoi să aştepte un moment şi trecu în 
camera cealaltă. 

Inspectorul şef Bliss şedea la birou, iar în faţa lui se afla un 
dosar voluminos. 

— A venit tipul despre care v-am povestit. Până acum n-am 
avut altul mai bun, şi dacă n-are de înfruntat un risc 
neobişnuit de mare sau dacă măcar nu este conştient de 
aceasta - este de nepreţuit. 

Bliss îşi ciupi barba neagră. 

— Ştie pentru ce l-ai chemat? 

Stourbridge rânji. 

— Nu. l-am cerut să culeagă informaţii despre furtul unor 
bijuterii, dar ştiam deja toate amănuntele... 

— Ia adu-l încoace. 

Freddy îşi făcu apariţia ezitând, privind nesigur de la unul 
la celălalt. 

— Acesta este dl. Bliss de la Yard, explică Stourbridge. 

Freddy dădu din cap. 

— Am auzit deja despre dvs., spuse el eu o vocea înaltă, 
stridentă. Dumneavoastră sunteţi tipul ăla dat dracului, 
care l-a prins pe Vrâjitor... 

— Dacă e să fim corecţi, trebuie spus că nu încă, replică 
apăsat Bliss, dar se prea poate ca dumneata s-o faci. 

— Eu? Gura lui Freddy se căscase, şi dinţii săi proeminenţi 
îi amintiră lui Stourbridge de masca unui popular comic. Eu 
nu mă ating de Vrâjitor, dacă-mi permiteţi. Dacă-mi daţi de 
lucru, primesc cu plăcere. Asta este damblaua mea - de fapt 
ar fi trebuit să mă fac poliţist. Puteţi să cereţi relaţii despre 


mine la Manchester. Eu l-am găbjit pe Spicy Brown, când 
toţi sticleţii îl căutau zadarnic. 

— Mi se pare că din cauza asta ţi s-a cam aprins pământul 
sub picioare acolo, nu? întrebă inspectorul. 

Individul oscila neliniştit de pe un picior pe celălalt 

— Da, s-au cam luat de mine... vorbesc despre băieţi. Din 
cauza asta m-am întors la Londra. Dar trebuie să-mi vâr 
nasul peste tot, asta-i patima mea. Nu pot altfel. 

— Ce-ar fi dacă ai strânge nişte informaţii pentru mine, îi 
propuse Bliss în replică. 

Şi astfel se făcu că un tip extrem de capabil începu să-l 
supravegheze pe străinul cu barbă roşie. 

Omul cu barbă roşie sosise la Londra cu un pachebot din 
Indii, care făcuse escală şi la Marsilia. Paşaportul său era 
emis pe numele de Tennet. Călătorea cu clasa a treia şi de 
meserie era inginer electrotehnic. Dar în ciuda văditelor 
sale dificultăţi materiale, închiriase un mic apartament 
luxos în Kensington. 

Atenţia inspectorului şef Bliss fu atrasă pentru prima oară 
asupra lui, când îl văzu într-o seară la Carlton House 
Terrace. Inginerul afirma că dorea să discute cu dl. Guild în 
privinţa proiectului unei centrale hidroelectrice din India. 

Ziua următoare, fu observat studiind cu amânunţime 
clădirea, pe partea dinspre parc. 

Să-l reţii şi să verifici dacă declaraţiile sale se bizuie pe 
realitate, ar fi fost o chestiune uşoară. Dar de curând 
avuseseră loc mai multe scandaluri, fiindcă fuseseră 
arestate două persoane inocente, aşa că Scotland Yard ul 
nu mai voia să-şi asume un nou risc. 

Tennet fu urmărit până la locuinţa sa. Părea să fie o 
persoană risipitoare, fiindcă folosea tot timpul taximetre, 
chiar când distanţele nu justificau defel aceasta. 

Freddy îl asculta pe Bliss, marcând o indispoziţie 
crescândă. 

— Nu vreau să am de-a face cu Vrăjitorul în nici un fel, 
spuse el răguşit. Dar, de fapt, el nici n-are barbă roşie. 


— 'Ţine-ţi gura! îl repezi Bliss. Ce, nu putea să-şi lase una? 
Vezi ce poţi afla. Poate intri „întâmplător” în locuinţa lui şi 
dai de niscai scrisori - uneori, poţi găsi astfel informaţii 
valoroase. Ceea ce nu înseamnă că poliţia ţi-a dat misiunea 
asta, dar... 

Freddy dădu din cap în semn că pricepuse... 

Trei zile mai târziu, detectivul căruia îi fusese repartizat 
Freddy primi din partea acestuia un raport doldora cu 
informaţii remarcabile. Omul cu barbă roşie fusese la 
aeroportul Croydon şi dusese tratative pentru un avion cu 
două locuri, care să-l transporte pe continent. Întârziase 
vreme îndelungată la o firmă de produse electrice din estul 
Londrei, unde făcuse o serie de cumpărături enigmatice, pe 
care le cărase acasă cu un taxi. 

Bliss îi raportă superiorului său. 

— Arestaţi-l, îi propuse acesta. Vă obţin şi un ordin de 
percheziţie a domiciliului. 

— Într-un fel, am şi făcut treaba asta. Nu s-a găsit însă 
nimic ce-ar putea fi relevant. 

În seara aceea îl vizită pe dl. Guild. Mike era de 
nerecunoscut. Ultimele trei luni îl istoviseră. 

— Nimic nou? întrebă el temător în momentul când Bliss 
intră. Nici individul ăla n-a reuşit să descopere ceva? Cred 
că se poate măsura cu oricare dintre oamenii Scotland 
Yard-ului. Am discutat şi eu noaptea trecută cu el, după cea 
stat de vorbă pe hol cu unul din detectivii dvs. D-le Bliss, aş 
dori să vă povestesc adevărul despre incidentul de la 
Paris... 

— Mai bine n-o faceţi, îl întrerupse Bliss. 

Dorea să reuşească măcar menţinerea în exterior a unei 
aparenţe de interes pentru soarta d-lui Guild. 

De-abia părăsise inspectorul şef Carlton House Terrace, 
când un taxi trase la peron. Din el cobori Freddy şi aproape 
că se ciocni cu detectivul de serviciu. 

— Unde-i Bliss? întrebă el repede. Tipul cu barbă roşie a 
dispărut... a părăsit casa şi şi-a ras barba, d-le Connor. Nu l- 


am recunoscut, când a ieşit. 

— Bliss tocmai a plecat, răspunse Connor abătut. 

Urcară cu liftul la etajul unde se afla apartamentul d-lui 
Guild. Valetul îl conduse pe Connor în sufragerie, unde era 
telefonul, şi-l lăsă pe Freddy să aştepte în hol. Acolo dădu 
Mike peste el. 

— Hello, ce noutăţi mai sunt? întrebă dl. Guild repede. 

Freddy se uită în dreapta şi-n stânga. 

— Detectivul vorbeşte cu şeful la telefon, şopti el răguşit. 
Da nu i-am spus nimic despre scrisoare... 

Îl urmă pe Mike în bibliotecă şi milionarul află o noutate la 
care nu se aştepta, Când Connor reveni, Freddy se găsea 
din nou în hol. 

— Totul e în ordine - l-au arestat pe Barbă roşie în gara 
Liverpool Street! Careva dintre ai noştri avusese misiunea 
să-l urmărească. 

— Ce vrea să-nsemne asta, m-aţi asmuţit şi pe mine pe 
urmele lui, când aveaţi deja omul dvs. care se ocupa de el? 
întrebă el indispus. Un fel de joc dublu, nu? 

— Dă-i drumul repejor, direcţia Scotland Yard. Inspectorul 
şef vrea să te vadă, răspunse Connor. 

Freddy mai mormăi ceva, apoi dispăru. 

În vremea aceasta, individul care avusese o barbă roşie 
şedea în biroul lui Bliss. 

— Nu ştiu care lege mi-ar interzice să-mi rad barba, 
protestă el indignat. Tocmai vream să plec în Olanda, 
pentru a discuta cu un domn interesat de proiectul meu. 

Inspectorul şef îl întrerupse cu un gest scurt. 

— D-le Tennet, aţi venit în Anglia stânjenit din punct de 
vedere material şi totuşi, imediat după sosirea dvs., aţi 
închiriat un apartament scump la Londra şi v-aţi cumpărat 
haine noi. lar acum, dispuneţi de bani şi faceţi şi-un voiaj pe 
continent. Îmi puteţi furniza vreo explicaţie privind toate 
acestea? 

Dl. Tennet şovăi: 


— Bine, o să vă spun care este realitatea. Într-adevăr, când 
am ajuns la Londra aveam nişte probleme financiare, dar în 
gară întâmplarea a făcut să încep o discuţie cu cineva. l-am 
relatat persoanei respective şi despre proiectul 
hidrocentralei şi părea a fi interesată. Cu toate că aspectul 
său exterior nu trăda pe omul avut, totuşi mi-a înmânat 200 
de lire sterline şi mi-a spus ce am de făcut. La propunerea 
lui am închiriat locuinţa şi-n fiecare zi primeam indicaţii din 
partea lui privind programul meu. Nici de bătrâna mea 
barbă n-am vrut să mă despart, dar în cele din urmă m-a 
determinat totuşi s-o dau jos. Apoi mi-a dat şi trei sute de 
lire ca să plec în Olanda. 

Bliss îl privi neîncrezător. 

— V-a dat şi sarcina să-l vizitaţi pe dl. Guild? 

— Da. Şi vă spun, deodată aveam un fel de presimţire că 
treaba s-ar putea să nu fie în regulă. Individul arăta atât de 
dubios cu dinţii săi proeminenţi şi pleoapele sale roşii... 

Bliss sări brusc de pe scaun şi-l privi surescitat pe 
Stourbridge. 

— Freddy! spuse el doar. 

O maşină îl duse la Carlton House Terrace şi Connor îi 
povesti pe scurt ce se întâmplase. 

— Freddy l-a văzut pe dl. Guild? 

— Nu, nu cred, răspunse detectivul, clătinând capul. Bliss 
noi mai aşteptă ascensorul, ci sprintă pe trepte în sus. În 
hol dădu de valet. 

— Unde-i dl. Guild, întrebă el grăbit. 

— În camera sa. 

— L-ai mai văzut de curând? 

— Nu. Nu-l deranjez niciodată, dacă nu mă sună. Şi de 
vreo jumătate de oră n-a mai dat nici un semn. 

Bliss deschise uşa şi intră. 

Mike Guild zăcea pe covor ca şi cum ar fi dormit. Dar când 
Bliss îl răsuci pe spate şi-i privi chipul, ştiu că lumea nu va 
mai afla niciodată adevărata poveste a „sinuciderii” tinerei 
coriste... 


2. SCLAVUL FEMEILOR. 

În timpul războiului, când viaţa omenească nu valora prea 
mare lucru, un ofiţer de aviaţie britanic efectua un zbor de 
recunoaştere la nord-vest de Bagdad. 

În deşert, undeva, foarte jos faţă de el, descoperi zăcând 
un bărbat şi o cămilă care păreau morţi. 

Aviatorul nu era nimeni altul decât Henry Arthur Milton. 
Reduse altitudinea pentru a cerceta mai bine situaţia, şi 
observă că bărbatul ridică ezitant mâna, de parcă ar fi vrut 
să ceară ajutor. 

Captain Milton opri motorul după ce găsi în apropiere un 
loc potrivit pentru aterizare, şi cinci minute mai târziu era 
lângă rănit. Cum puteai deduce din îmbrăcămintea sa şi din 
harnaşamentul cămilei, arabul trebuia să fie un om cu vază. 
O împuşcătură îl rănise grav la umăr şi era aproape mort de 
sete. Numele său era Ibn el Masijik şi fusese lovit în timpul 
unei ciocniri cu avanposturile trupelor britanice. 

Milton îi dădu de băut şi-l pansă, iar Masjik îl privi cu ochii 
lucind de febră. 

— Tatăl meu este şeicul unui trib războinic şi eu n-aş putea 
supravieţui ruşinii, dacă tu m-ai lua prizonier. Din cauza 
asta, te rog să-mi acorzi favorul de a mă duce în oraşul 
părintelui meu. Îţi dau cuvântul de cinste că, în acest 
război, nu voi lupta împotriva poporului tău. Lucrul acesta 
este desigur valabil pentru toţi membrii tribului meu. 

Milton vorbea araba la fel de bine ca limba sa maternă şi 
era capabil să facă lucruri aproape imposibile. De fapt, n-ar 
fi trebuit să îndeplinească rugămintea beduinului dacă n-ar 
fi vrut să acţioneze împotriva dispoziţiilor stricte ale 
superiorilor săi - dar nu şovăi nici o clipă să-l salveze pe 
rănit. Îl duse la avion, zbură două sute cincizeci de kilometri 
şi ateriză în apropierea zidurilor albe şi înalte care 
înconjurau oraşul Khor. 

— Să mă vizitezi când războiul se va termina, îi spuse Ibn 
de Masijik, atunci când îşi luă rămas bun. Şi dacă toată 
lumea va fi împotriva ta, eu voi fi alături de tine. Dacă vei fi 


sărac, eu te voi face bogat şi oraşul tatălui meu îţi va 
aparţine. 

Acum vorbea englezeşte, fiindcă educaţia şi-o făcuse la 
Bornemouth. Tatăl său era foarte bogat şi cu mare 
deschidere faţă de cultura occidentală. 

Câţiva ani mai târziu, când duşmanii săi îl încolţiră foarte 
tare, Henry Arthur Milton îşi aduse aminte da această 
promisiune şi petrecu şase luni ca musafir la Ibn el Masijik, 
al cărui tată murise între timp. Oraşul arab îşi dezvălui 
pentru el preocupările şi modul de viaţă. 

Zidurile sale albe se ridicau la marginea deşertului, iar 
timpul părea că încremenise. Se întreprindeau expediţii de 
jaf şi războinicii se întorceau, în aclamaţiile populaţiei, cu 
pradă bogată şi cu cete de prizonieri. Milton văzu cum se 
vând la târgul de sclavi bărbaţi şi femei. Viaţa se schimbase 
puţin de când unchiul lui Mahomed ajunsese stăpân şi 
protector al Kaabei şi de când ucenicii Profetului se rugau 
la Medina. 

Într-o seară, Vrăjitorul discuta despre asta cu amfitrionul 
său, şi Ibn el Masjik zâmbi. Îşi aruncă într-un vas de argint 
ţigara fumată pe jumătate, îşi aprinse alta şi se sprijini 
comod cu spatele de pernele sale. Şedeau în marea sală de 
mese a palatului, ai cărei pereţi nu erau zugrăviți decât în 
alb, dar erau acoperiţi cu covoare superbe. 

— Prietene al meu, începu Ibn el Masijik, până la 
Bornemouth este un drum lung. Sclavia nu-i decât o 
denumire pentru servicii prestate de oameni! Şi nu ştiu 
dacă oamenii din Khor, care au statutul de sclavi, trăiesc 
mai nefericiţi decât cei din Bornemouth din Anglia de Nord 
- acolo unde bărbaţii şi femeile îşi părăsesc încă dis de 
dimineaţă aşternuturile, atunci când sună sirena, pentru a 
se îndrepta pe ploaie sau pe vânt spre temniţele pe care ei 
le denumesc fabrici. Sclavii mei sunt în orice caz mai bine 
trataţi. Ei trăiesc în soare şi lumină, primesc hrană de 
calitate şi dorm în casele lor proprii. 


Vorbea foarte deschis despre comerţul cu sclavi. De pe 
teritoriul său putea ajunge relativ uşor la un port la Marea 
Roşie, pentru a cumpăra acolo - chiar sub ochii 
funcţionarilor - meseriaşii şi artiştii necesari. 

— Dar nu găsesc tot ce-mi trebuie, se plânse el. Nevestele 
mele îşi doresc acel artist - cu totul deosebit - care să le 
aranjeze părul în coafuri moderne, dar n-am izbutit să dau 
de el. Oftă adânc. Da, obiceiurile Vestului şi modele de acolo 
nu ne ocolesc... 

Dădu din umeri, îşi aranjă pliurile hlamidei largi de mătase 
şi zâmbi meditativ. 

— Nu sunt deloc împotrivă. Modelele astea noi au şi multe 
părţi bune şi-mi plac destul de mult. Ai văzut doar că ne 
deosebim aproape de toate triburile din jur - femeile 
noastre nu sunt obligate să poarte vălul şi au drept la vot. 

Milton se reîntoarse în Europa Occidentală, dar rămase 
permanent în contact prin corespondenţă cu prietenul său 
şi ştia că oraşul Khor rămâne locul de refugiu hotărâtor, 
dacă totul va ieşi prost. 

Scotland Yard-ul presupunea că Henry Arthur Milton avea 
destule adăposturi, dar nu le cunoştea. 

Într-o suburbie a Cannes-ului, de pildă, avea o vilă care se 
preta foarte bine pentru scopurile sale. De acolo putea 
dispare neobservat şi repede. Şi în Tanger mai închiriase o 
mică locuinţă, de unde putea supraveghea largul mării. În 
afară de asta, numea al lui şi un conac modest de la 
Norbury. Acolo zăbovea mai mult decât ar fi bănuit oricare 
din duşmanii lui. 

În spatele casei se afla o grădină mică, în care se găsea 
mereu câta ceva de făcut. Iar peste gard, se putea întreţine 
cu vecinul său despre tot soiul de lucruri, cum ar fi fost 
altoirea trandafirilor, creşterea legumelor şi ultimele 
serenade ale pisicilor celor de peste drum. 

Discuţiile acestea n-avură loc de prea multe ori, deoarece 
căpitanul Oring, care locuia în casa de alături, nu se afla 
decât rareori pe uscat. Bărbatul cumsecade, cu barbă 


căruntă, tânjea deja de patruzeci de ani să trăiască în tihnă 
acasă, dar nu reuşise încă să-şi realizeze visul. Era 
căpitanul şi coproprietarul unui mic vas cu aburi care 
circula între Londra şi Suez. 

Coproprietarii ceilalţi erau feciorii săi; unul era primul 
ofiţer al vasului, celălalt mecanicul şef şi cel de-al treilea, 
care avea un magazin la Londra, le asigura încărcătura. lar 
fata lui cea tânără şi drăguță, căreia îi plăcea atât de mult 
să meargă la cinema, îi făcea menajul. 

Într-o perioadă în care Vrăjitorul tocmai lipsea din Anglia, 
fata dispăru. Tot atunci, tatăl ei se afla şi el plecat în cursă. 

Căpitanul Oring nu reuşi să-i povestească întâmplarea 
corect lui Milton, fiindcă era prea zdruncinat. Cu toată 
astea însă Vrăjitorul îl înţelese foarte bine. 

— În cele din urmă, cu destulă trudă, fiul meu a reuşit să-i 
dea de urmă... ea locuieşte acum la sora mea, la ţară. 
Bineînţeles că am încercat să-i găsesc... pe ticălosul acela şi 
pe mama lui... dar ce sunt eu în stare să fac la Londra? La 
poliţie n-aş vrea să mă duc... nu vreau ca ziarele să bată 
toba şi toată povestea să fie... Dar dacă vreodată bestia aia 
îmi cade în labe... 

— Nu cred că puteţi face mare lucru, fu de părere Milion, 
dar poate că reuşesc eu - poate că în drumurile mele dau 
cumva de ei. 

Oring plecă iarăşi în larg cu feciorii săi. Henri Arthur 
Milton avu şi el de rezolvat ceva urgent la Berlin, şi aproape 
s-ar fi părut că uitase de povestea Lucyei Oring. 

Dar Vrăjitorul nu uita niciodată asemenea cazuri şi, după 
ce reveni la Londra, vizită deseori un anume soi de cluburi 
din Westend, de felul celor care apar foarte repede şi care 
dispar după scurt timp. 

Trase cu urechea la câteva convorbiri şi află o mulţime de 
lucruri de la chelneri. Mai ales cei italieni sunt foarte 
comunicativi, dacă poţi discuta cu ei în limba lor maternă. 
Şi doamnele care frecventau „aşezămintele” acelea îi 


povestiră destule noutăţi interesante, fiindcă le plătea 
generos consumaţia. 

Într-o după-amiază, o femeie mai în vârstă, cu părul alb şi 
cu o faţă care inspira încredere, stătea pe peronul gării 
Victoria şi privea vădit interesată la sosirea unui tren. 

Doamna îi examina minuţios pe călătorii care coborau şi 
după câtva timp descoperi o tânără drăguță, într-o rochie 
de culoare maro-închis, care ducea o valiză şi un buchet de 
flori. 

Se apropie de ea. 

— Dacă nu mă înşel, d-ta eşti d-ra Clayford. Mi-am dat 
seama imediat. Sunt d-na Graddle şi-am considerat că ar fi 
bine să te iau de la gară şi să-ţi ajut să te descurci în 
Londra. 

Fata dădu recunoscătoare din cap. 

— Tocmai mă întrebam cum trebuie să procedez. Sunteţi 
de la oficiul de plasare al forţelor de muncă? 

Doamna mai în vârstă zâmbi. 

— A, nu, dar o prietenă mă informează despre tot ce se 
întâmplă acolo. Este ocupaţia mea predilectă şi fac tot ce-i 
posibil să ajut tinerele fete. Deocamdată o să mă însoţeşti la 
mine acasă şi-o să bem o ceaşcă cu ceai. După câte ştiu, 
urmează să ajungi într-o regiune mai îndepărtată şi mai 
singuratică. De fapt, un salariu de patruzeci de lire pentru o 
lună, este destul de puţin. Şi asta la ţară, atât de departe - 
acolo unde nu se întâmplă nimic, unde n-ai ce vedea! 

Vorbea fără întrerupere, în vreme ce ieşea cu d-ra 
Clayford din gară. Elsie Clayford asculta dezamăgită. 
Patruzeci de lire nu era într-adevăr o sumă prea mare, dari 
se spusese că oamenii la care urma să ajungă sunt foarte 
prietenoşi şi că locuiesc într-o vilă frumoasă. Şi ăsta era 
primul ei serviciu... 

— Ar fi foarte bine dacă ai mai putea rămâne câteva zile la 
mine, spuse d-na Graddle, în vreme ce făcea semne unui 
taxi. Am o căsuţă drăguță în St. John's Wood, şi mă 
frecventează întotdeauna mulţi tineri. I-am dat telefon 


Lady-ei Shene, şi ea este de acord. Nu se ajunge atât de des 
la Londra. Poate vrei să vezi câteva piese de teatru, înainte 
de a te duce la ţară. 

Elsie n-avea habar cine este d-na Graddle, dar o luă drept 
o membră a uneia dintre organizaţiile filantropice, care se 
ocupă în capitală de tinerele fete. De fapt, era foarte plăcut 
că existau asemenea societăţi. 

Când o întâlnise în gară pe bătrâna doamnă cu păr alb, 
observase şi un domn brunet, înalt şi zvelt, care purta nişte 
ochelari mari cu ramă din corn. Arăta posomorât şi se 
uitase atât de ciudat la ea dintr-o parte, încât aproape că o 
cuprinse teama. Când maşina opri, se ivi deodată în 
imediata ei apropiere. 

— Urcă drăguţa mea, spuse d-na Graddle. 

Elsie se conformă. Bătrâna doamnă tocmai voi s-o urmeze, 
când bărbatul cu ochelari o prinse de braţ şi, după ce o 
trase puţin deoparte, închise brusc portiera. 

— Mergeţi la gara King Cross, explică el şoferului, ţinând-o 
în continuare de braţ pe d-na Graddle. Apoi îi spuse fetii 
prin fereastra deschisă a maşinii: trenul dumitale pleacă la 
ora cinci şi treizeci şi două de minute şi Lady Shene te 
aşteaptă probabil în gara Welwyn. Ai destui bani ca să-ţi 
plăteşti drumul? 

— Da, răspunse Elsie tulburată. 

— Bine. Şi pe viitor evită să discuţi cu persoane străine, 
mai ales cu doamne amabile şi cu părul alb. 

La semnul său, maşina plecă. 

— Ce vrea să fie asta? întrebă d-na Graddle gâtuită. 

Domnul cu ochelari mari chemase deja alt taximetru. 

— Urcaţi-vă, spuse el, şi ea se supuse tremurând. l-am 
spus şoferului s-o ia prin parc. Unde se termină Birdcage 
Walk, coborâţi. 

— Îmi vine să vă reclam poliţiei, replică ea nervoasă. Cine 
sunteţi dvs. încât vă permiteţi aşa ceva? 

Întrebarea rămase fără răspuns, în schimb d-na Craddle fu 
obligată să asculte următoarele: 


— Aţi fost deja condamnată de două ori - o dată la Leeds şi 
o dată la Manchester, din cauza unui şir întreg de delicte. V- 
aţi făcut o meserie din a profita de naivitatea tinerelor. 
Căutaţi cunoştinţa salariaţilor de la marile agenţii de 
plasare şi în felul acesta obţineţi tot soiul de informaţii utile. 
Din acelaşi motiv vizitaţi şi cinematografele. 

— Nu puteţi dovedi nimic, ripostă ea vehement, chiar dacă 
puneţi să fiu arestată - dar o asemenea absurditate nu cred 
că o să faceţi. 

Cu degetele tremurânde, îşi desfăcu poşeta şi scormoni în 
ea. În cele din urmă, dădu de-un teanc de bancnote. 

— Deci, fiţi de înţeles şi nu mai faceţi tărăboi. 

Vrăjitorul luă banii şi-i numără. 

— Şaizeci şi cinci de lire nu înseamnă o sumă prea mare 
dacă vrei să mituieşti pe cineva. 

Cu un oftat, ea desfăcu un buzunăraş interior şi scoase 
două bancnote de câte o sută de lire. 

— Asta-i tot ce am la mine. Era pe punctul de a plânge. 

Vrăjitorul bătu în geam şi maşina opri. Afară ploua 
puternic şi pe stradă nu erau decât puţini oameni. 

— Aveţi copii? întrebă el. 

— Nu, răspunse ea repede. 

— Vă ocupați de o „meserie” josnică. V-aţi dat seama 
vreodată prin ce spaime trec bieţii părinţi, care îşi aşteaptă 
copiii şi cum arată traiul lor: cufundaţi în nesiguranţă 
continuă privind soarta acestora. 

— Despre asta nu discut cu dvs., spuse ea furioasă. 

— V-aţi primit banii. lar alte lucruri n-ar trebui să vă 
intereseze. Eu n-am copii. 

— Cred că aveţi dreptate, răspunse el tainic şi-i deschise 
portiera. 

— Şoferul să mă ducă până la metrou, spuse ea, darel 
clătină din cap. 

— Puteţi cobori aici şi o luaţi pe jos. Măcar vă udaţi ca 
lumea! 


Ea ocări, dar Vrăjitorul nu se lăsă deranjat de atâta lucru. 
În vreme ce ea trecea grăbită prin Parliament Square, el 
achită cursa. 

Vrăjitorul îşi puse pelerina de ploaie pe care o ţinuse până 
atunci peste braţ, îşi băgă ochelarii în buzunar şi îşi şterse 
mustaţa cu batista. Nu voia să rişte nimic, mai ales fiindcă 
ştia încotro o luase d-na Graddle. 

Ea îşi dădu mare osteneală ca să-şi încurce eventualul 
urmăritor, călătorind mai întâi cu metroul până la 
Kensington şi luând de acolo un taxi către casă. Epuizată, 
ajunse în cele din urmă la vila ei din St. John's Wood. 

Era o casă foarte drăguță, cu un mare salon de recepţie, 
pe care îl folosea deseori pentru seratele ei. Urcă repede 
până la sufrageria cea mică unde fiul ei tocmai mânca nişte 
sandvişuri şi citea gazeta de seară. 

— Hello, ai adus-o? întrebă el nerăbdător. 

Era un tânăr oarecum blazat, la vreo treizeci de ani, cu o 
figură umflată şi ochii obosiţi. Cu răsuflarea tăiată, ea îi 
povesti ce se întâmplase. 

— Asta e într-adevăr al dracului de neplăcut, spuse el. Dar 
cine era tipul? Îl cunoşti? L-ai luat drept detectiv? Al 
dracului de neplăcut! Dar ei cunosc şi poveştile ălea din 
Leeds şi din Manchester? Aproape că nu-mi vine să cred! 

Avea toate motivele să-i fie teamă, fiindcă de-abia scăpase 
la Manchester cu mare greutate de poliţie, şi ar fi păţit-o 
mult mai rău decât maică-sa, dacă ar fi fost prins. 

— Dar de ce te sperii aşa? Doar l-am făcut să tacă dându-i 
banii ăia! Ea apăsă pe butonul soneriei şi la puţin timp după 
asta apăru fata în casă. Nu mai avem nevoie de camera 
pentru tânăra domnişoară. N-a venit, explică doamna 
Graddle scurt, supărată. 

După ce fata dispăru, se adresă din nou fiului ei: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci mutra asta de 
parcă îţi tot plouă şi-ţi ninge! N-ai nici un motiv să ţi fie 
frică, Julian. 

Dar părerea lui era alta. 


— De mult timp mi-e teamă că se va întâmpla aşa ceva, 
mai ales de atunci de când a apărut Oring ăla. Cred că ar fi 
foarte bine dacă pentru o vreme ne-am muta la ţară - ce 
părere ai avea de Margate? Am putea locui acolo două-trei 
luni, până când lucrurile se mai liniştesc. 

— Of, dar s-au liniştit deja, nu pricepi? îl întrerupse ea. 

Julian plecă la treabă în dimineaţa zilei următoare, cu 
mare neplăcere. Urma să viziteze două cliente în Westend, 
fiindcă de meserie era coafor. Mamei sale îi convenea 
profesia feciorului, deoarece femeile discută mult despre 
personalul de serviciu sau despre tinerele care sunt la 
ananghie. Unele din cele mai bune capturi puteau fi trecute 
astfel în contul lui Julian. 

Nu era chiar în dispoziţia sa cea mai strălucită când plecă 
de la prima lui clientă şi nici după cea de-a doua „şedinţă” 
nu se simţi mai bine. A doua zi nu mai „făcu teren”, ci trebui 
să se ducă la frizeria unde de fapt era angajat; îl urmări 
continuu ideea că va apare un poliţist pentru a-l aresta. 

După terminarea programului, mai era chemat şi la o 
domnişoară Smith, 34 Grine Mews. Nu fu deloc surprins că 
este solicitat şi într-o asemenea stradă lăturalnică, fiindcă 
multe persoane din lumea bună îşi amenajaseră locuinţe 
elegante în fostele garaje. 

Locatara imobilului din Grine Mews 34 părea să aibă 
intenţia de a se muta, fiindcă văzu un afiş pe care scria: DE 
ÎNCHIRIAT. Bătu la uşă şi i se deschise imediat. 

— Apropiaţi-vă, răsună o voce bărbătească amabilă. Dvs. 
sunteţi coaforul? Domnişoara Smith vă aşteaptă deja. 

Julian urcă scara foarte înclinată. Îl întâmpină un miros 
neplăcut ca şi cum casa n-ar fi fost locuită de mult. Sau 
poate că domnişoara Smith se mutase acolo de curând. 

Bărbatul o luase înainte şi-i deschise. 

— Poftiţi înăuntru. E foarte întuneric, dar aprind imediat 
lumina. 

Julian intră fără să bănuiască nimic şi uşa se trânti după el. 
Lumina se aprinse, dar încăperea nu era mobilata, iar 


podeaua şi căminul erau acoperite de praf. În faţa ferestrei 
atârna o pătură grosolană, de felul celor folosite pentru 
acoperitul cailor. 

— Nu vă mişcaţi, spuse deodată persoana. Faţa ei era 
acoperită cu o mască. Dacă strigaţi, vă împuşc. 

Chipul lui Julian se albi, atunci când văzu pistolul din mâna 
bărbatului. 

— Cum... ce?... începu el bâlbâindu-se. 

— Fără întrebări. Luaţi-o pe aici! 

Prizonierul se supuse şi i se păru că visează. În camera 
cealaltă văzu o masă şchioapă şi o sofa de culoare 
întunecată, pesemne abandonate de fostul locatar. 

Pe masă se găsea un pahar cu vin roşu şi ciudatul 
amfitrion i-l arătă cu un semn: 

— Beţi asta, porunci el scurt. 

Julian se răsuci tulburat. 

— Este otrăvit? întrebă el cu vocea plângăcioasă. 

— Nu, dar trebuie să vă spun foarte deschis, că mai 
conţine şi un soporific. N-o să muriţi, asta v-o promit. 

Julian bău pe nerăsuflate. 

— Cine sunteţi dvs.? întrebă el apoi răguşit. 

— Mi se spune Vrăjitorul. 

Acestea au fost ultimele cuvinte de care-şi aminti mai 
târziu Julian Graddle. 

În aceeaşi seară, Vrăjitorul avu o convorbire mai 
îndelungată cu căpitanul Oring şi cei doi fii ai săi. 

— Acesta-i tipul, o ştiu foarte sigur. O putem scuti pe fată 
de-o asemenea tulburare; zău că nu-i nevoie să vină încoace 
şi să-l identifice. Unde se află acum vasul dumitale? 

— În locurile Kennedy la Rotherhite, răspunse Oring 
gânditor. Dacă este aşa, şi el este individul ordinar care... 

— Sigur că-i el, dar nu trebuie să vă răzbunaţi. Nu vreau 
să moară. Aproximativ la data de douăzeci şi trei ajungeţi la 
El Sass. Acolo veţi fi aşteptat. Noaptea următoare, îl veţi 
preda personal arabilor care vor veni cu o barcă la vasul 


dvs. Aici aveţi şi banii pentru costul călătoriei sale. Maică-sa 
i-a dat... 

— Dacă el este într-adevăr ticălosul acela, nu ne trebuie 
nici un ban pentru transportul său. Mai degrabă l-aş biciui 
până când ar crăpa. Dar dacă dvs. sunteţi împotrivă, vă vom 
asculta, bineînţeles. 

Ce se va întâmpla mai târziu cu Julian Graddle, le explică 
Vrăjitorul pe drumul spre garaj. Îl vârâră pe individ într-o 
maşină veche şi-l duseră la docurile Kennedy, unde fu suit la 
bordul vasului şi închis într-o cabină mică. 

Apoi Vrăjitorul îi scrise lui Ibn el Masjik următorul mesaj 
şi-l expedie par avion: 

Din partea prietenului său Arthur, către Ibn el Masijik, 
servul lui Alah. Pacea să fie cu tine! 

M-am gândit multă vreme la necazurile despre care mi-ai 
vorbit. Femeile din haremul tău doresc să poarte părul 
scurt, cum este moda în Occident, şi aşa cum ştiu să-l 
potrivească numai bărbaţii; mi-ai spus că n-ai găsit pe 
nimeni în oraşul tău, care să se priceapă la aşa ceva. 

Acum îţi trimit eu un bărbat care cunoaşte temeinic aceste 
lucruri. El este un sclav, deci nu e protejat de lege, şi poţi 
să-l păstrezi pentru toată viaţa în casa ta. Va fi veşnic 
servitorul femeilor, şi-l vor putea lovi cu încălţările lor, dacă 
nu le va face pe plac. 

În ziua a patrusprezecea a pelerinajului, va sosi un vas mic 
în portul El Sass, şi tu vei trimite o barcă... 

Mai dădu şi alte dispoziţii, privitoare la ce urma să se 
întâmple cu Julian Graddle, şi ştia că instrucţiunile sale vor 
fi urmate cuvânt cu cuvânt. 

Patrusprezece zile mai târziu, citi în marile cotidiene un 
anunţ: 

Julian Graddle, care a dispărut din Londra, este rugat să ia 
legătura cu mâhnita sa mamă. 

Vrăjitorul râse feroce. Mai văzuse destule asemenea 
anunţuri ce vorbeau despre părinţi îngrijoraţi care-şi 
căutau fiicele. lar unde ajunseseră aceste fete şi de ce nu 


răspundeau, toate acestea le ştia cel mai bine omenoasa d- 
nă Graddle... 

3. VRĂJITORUL PROMOVEAZĂ FAIR PLAY-UL, DAR 
INSPECTORUL MANDER RATEAZĂ...INTERCEPŢIA 

— N-aş vrea să critic, explică inspectorul Mander, 
accentuându-şi cuvintele, dar un lucru tot trebuie să-l spun: 
v-aţi ocupat prea mult cu chestiunea Vrăjitorului şi din 
cauza asta poate că nu mai dispuneţi de criterii obiective. 

Inspectorul şef Bliss bătu gânditor cu creionul în tăblia 
mesei. Nu-l putea suporta pe Mander, dar omul era 
manierat, vorbea o engleză fără cusur şi ştia să se mişte în 
înalta societate. Bârfa Scotland Yard-ului punea pe seama 
acestor însuşiri rapida lui avansare în grad. Rezolvase 
câteva cazuri mai puţin importante şi se ocupase şi de un 
asasinat. Dar făptaşul se prezentase deja la poliţie şi 
mărturisise totul, încă mai înainte ca ancheta lui Mander să 
înregistreze vreun succes notabil. 

Cu toate astea, se pricepea ca la momentul potrivit să 
apară într-o lumină favorabilă faţă de superiorii săi. Bliss, 
ce-i drept, nu făcea parte din această categorie, fiindcă nu-l 
considerase niciodată pe Mander drept inteligent sau dotat 
şi vorbea de obicei despre el în termeni puţin măgulitori. 

Bliss tocmai se pregătea să călătorească în sudul Franţei, 
în parte din raţiuni profesionale, în parte pentru odihnă. 
Cunoştea foarte bine felul cum gândea Mander despre el şi 
îi făcu o plăcere extraordinară să predea tocmai acestui 
funcţionar responsabilitatea de a prelua în continuare cazul 
Vrâjitorului. Nuca asta tare trebuia să-l lase pe Mander fără 
măsele! 

— Deci, pe timpul absenței mele, preluaţi dvs. cazul. Am 
dat deja dispoziţie ca toate ştirile şi informaţiile să vă fie 
transmise. Oricum, nu-i o treabă uşoară... 

Înainte ca Bliss să părăsească Londra, citi în ziar că 
inspectorul Mander fusese însărcinat - pentru perioada cât 
superiorul său lipsea - să se ocupe cu urmărirea 
Vrăjitorului. Doamne, cât de vanitos era individul! 


În ziua următoare, la Scotland Yard sosi un plic adresat 
„personal d-lui Bliss”. Asistentul inspectorului şef ştiu 
imediat cine-i expeditorul. Transmise scrisoarea 
inspectorului Mander. 

— Ce, asta vrea să fie o scrisoare a Vrăjitorului? Ce 
absurditate! Ei, ia daţi-o încoace. 

Cu un zâmbet dispreţuitor luă plicul şi-l deschise. Hârtia 
avea aceeaşi nuanţă de albastru deschis pe care o folosea 
de obicei Henry Arthur Milton. 

DI. Lumiere mi-este extrem de antipatic. Şi-a început 
cariera ca hoţ ordinar, evită munca şi escrochează. Unuia 
dintre prietenii mei i-a pricinuit un mare rău. Delictele de 
care se face vinovat nu sunt atât de grave încât să merite 
ştreangul, dar merită să fie prădat. Îmi propun deci să-l 
uşurez de 30 000 de lire sterline. Acesta este preţul pe 
care-l vor obţine bijutierii Randwell & Coles pentru un 
colier încrustat cu briliante şi smaralde. Când piesa va fi în 
posesia cumpărătorului, mi-o voi însuşi. 

— Cine este acest Lumiere? întrebă Mander. 

Ofiţerul de poliţie se duse la registratură pentru a 
întreprinde cercetările de rigoare, dar reveni curând şi 
trebui să comunice că numele respectiv nu se găsea nici în 
cartea de telefon, nici în anuarul adreselor. 

— Idioţenie crasă, spuse dl. Mander. Inspectorul şef Bliss 
bineînţeles că se tot lasă păcălit de asemenea scrisori. 

— Noi am văzut că după astfel de scrisori ale Vrăjitorului 
urmează întotdeauna şi fapte. 

DI. Mander surâse neîncrezător. 

Seara, ofiţerul îl informă că reuşise totuşi să dea de dl. 
Lumiere. Scoase din buzunar un ziar de seară împăturit şi 
arătă spre o informaţie pe care o încercuise cu roşu. 

DI. Paul Lumiere, milionarul american, a sosit săptămâna 
trecută la New York. A cumpărat pentru colecţia sa tablouri 
semnate de maeştri celebri şi ieri a izbutit să achiziţioneze 
de la firma Theimer din Grafton Street o operă deosebit de 
reuşită a vechii Şcoli din Gent. 


Interesul lui Mander se trezi acum: 

— Treceţi îndată pe la hotelurile mai mari şi aflaţi unde 
locuieşte. 

Misiunea n-a fost dificilă. Lumiere închinase la Royal-Hotel 
o suită de camere. Mander sună acolo, dar află că 
milionarul se culcase deja şi dăduse dispoziţie să nu fie 
deranjat. 

Se hotări să-l viziteze personal în dimineaţa următoare, 
dar înainte de a face asta, trecu pe la magazinul de bijuterii 
din Bond Street. 

Proprietarul firmei tocmai se afla undeva pe continent, şi 
Mander nu putu să vorbească decât cu directorul. 

— Întrebaţi de dl. Paul Lumiere? O, acesta ne este acum 
destul de bine cunoscut. La ora actuală negociem cu dânsul 
colierul Alexandrevici. Este ceva în neregulă? se interesă el 
bănuitor. 

— Fiţi fără grijă, răspunse Mander nerăbdător. Nu-i plăcea 
să fie întrebat. Paul Lumiere este deasupra oricărei bănuieli 
- este într-adevăr milionar. Am venit numai în interesul său. 
Detaliile exacte nu vi le pot spune acum, dar cineva va 
încerca să-l prade şi rugămintea mea ar fi să mă ajutaţi - 
atât cât stă în puterea dvs. - să zădărnicim aceasta. 

Directorul fu bineînţeles curios, dar inspectorul Mander 
nu-i mai dădu nici o relaţie. 

Se reîntoarse la Scotland Yard, pentru a citi 
corespondenţa înainte de a trece pe la hotelul Savoy. 

Milionarul îi scrisese şi, în acelaşi timp, îşi însoţise 
rândurile şi cu un mesaj al Poliţiei Judiciare din New York. 

Mult stimate Domn, Îmi permit să vi-l recomand pe dl. Paul 
Lumiere, care va călători spre Europa şi a primit acum 
câtva timp scrisori de ameninţare din partea Vrăjitorului. 
Există posibilitatea ca asta să nu însemne nimic, dar 
întâmplător mi s-a adus la cunoştinţă că dl. Lumiere a 
stârnit dintr-un motiv oarecare supărarea acestuia. Aş dori 
să vă rog să acordaţi d-lui Lumiere tot ajutorul necesar şi 
să-l protejaţi de insistenţele Vrăjitorului. 


Cu expresia înaltei mele consideraţii, F. B. Sullivan. 

În scrisoarea proprie, milionarul îl invită pe domnul Bliss 
la hotel în vederea unei convorbiri şi dl. Mander se 
conformă pe loc. 

DI. Lumiere era un bărbat înalt, drăguţ, cu o mustață 
căruntă, tunsă scurt şi cu părul grizonant. Părea să fie 
oarecum nervos, fiindcă buzele sale zvâcneau din când în 
când, dar altminteri nu arăta în nici un fel că s-ar teme de 
Vrâjitor şi de amenințările sale. 

— Luaţi vă rog loc, inspectore! Mă bucur că aţi dat curs 
invitaţiei mele. Spuneţi-mi, cine este de fapt acest tip 
straniu, căruia îi spuneţi Vrăjitorul? Nu mi-e frică de el, dar 
mă interesează... 

Vorbi necontenit şi dl. Mander căruia îi plăcea şi lui să se 
audă, fu pus la grea încercare. În cursul convorbirii băgă de 
seamă că dl. Lumiere era destul de bine informat despre 
Vrâjitor şi maniera sa de lucru. 

— Până acum nu ştiu decât că individul a ameninţat că vă 
va jefui. Ne-a scris că intenţionaţi să achiziţionaţi un colier 
preţios, în valoare de 30 000 lire sterline. 

Figura lui Lumiere se lungi. 

— Asta aşa este... e vorba de colierul Alexandrevici. Face 
cam 150 000 de dolari. Dar de unde a aflat tipul despre 
treaba asta? 

DI. Mander n-avea cum să răspundă întrebării. 

— V-aş ruga să mă sunaţi când vă veţi deplasa la firma de 
bijuterii Randwell & Coles, ca să vă pot însoţi. Şi dacă aveţi 
banii asupra dvs... 

— Oare chiar atât de nesocotit mă credeţi? întrebă 
americanul dispreţuitor. Bineînţeles că voi plăti cu un cec, 
dacă se va ajunge într-adevăr la încheierea contractului de 
cumpărare. Dar asupra trebii acesteia vă voi ţine la 
curent... Ce ziceţi despre tablourile mele? 

Mai vorbiră câtva timp despre ultimele sale cumpărături. 
Camera lui de zi era plină cu lucrări de artă, unele dintre 


ele fiind deja cumpărate, iar pentru celelalte tratativele 
fiind în curs. 

Când dl. Mander reveni la biroul său, zâmbea mulţumit. 
De astă dată Henry Arthur Milton îşi făcuse greşit calculele. 
Acum avea de-a face cu el, şi nu cu inspectorul şef Bliss! 

Şi, entuziasmat, se aşeză şi mâzgăli o scrisoare mai amplă, 
pe care o trimise la adresa ce i-o lăsase şeful, un fel de 
raport care arăta, în linii mari, în ce mod avea de gând să 
anihileze intenţiile infracţionale ale celui căruia i se spunea 
Vrăjitorul. 

Mai făcu şi o vizită firmei Randwel & Coles şi avu o 
convorbire mai lungă cu directorul. 

— Dacă dl. Lumiere va achiziţiona acest obiect de preţ, 
bineînţeles că un salariat de încredere al firmei dvs. va 
transporta bijuteria la hotel. În nici un caz nu lăsaţi pe 
cumpărător să ia asupra lui colierul. Vă voi trimite patru 
funcţionari ai Scotland Yard-ului, care-l vor însoţi pe omul 
dvs. Poate că ar fi mai bine dacă veţi veni în persoană, 
pentru a lua în primire cecul. Funcţionarii mei vă pot 
proteja apoi până veţi ajunge la banca dvs. 

Directorul râse. 

— Şi aşa Vrăjitorul n-are ce face cu cecul. Dar poate că 
doriţi să vedeţi şi dvs. celebrul colier pe care dl. Lumiere 
intenţionează să-l cumpere? Noi i-am cerut 35 000 de lire 
sterline, dar el va încerca să „rupă din preţ”. Sigur că şi noi 
vrem să obţinem valoarea cea mai ridicată, dar d-lui este un 
om de afaceri versat şi cunoaşte mai mult despre pietrele 
preţioase decât majoritatea celor cu care am negociat până 
acum. 

Deschise un seif din biroul său şi scoase caseta în care era 
păstrat faimosul colier. Briliantele şi smaraldele scânteiau şi 
străluceau fascinant. 

— Valoarea deosebită a acestui colier nu o dă montura, cât 
pietrele de sine. Noi le vindem în beneficiul unui aristocrat 
Tus. 


Mander se prezentă la colonelul Walford, care - în absenţa 
inspectorului şef Bliss - era superiorul său direct, şi-i ţinu o 
prelegere despre măsurile de securitate pe care avea de 
gând să le adopte, pentru protejarea lui Lumiere. 

— Nu-i decât o problemă de organizare, explică el 
îngâmfat. Cu toate că de fapt admir felul în care lucrează 
inspectorul şef, am considerat dintotdeauna că metodele 
sale sunt oarecum lipsite de rigoare. Îi lasă infractorului 
prea multe posibilităţi de-a scăpa. Dacă obţin aprobarea 
dvs., colonele, atunci aş vrea să utilizez toate forţele de care 
dispunem în Scctland Yard. Întreg hotelul să fie înconjurat 
de detectivi. De asemenea, la fiecare etaj - pe coridoare - 
vor fi postați oameni de-ai noştri, şi dacă Vrăjitorul va izbuti 
totuşi să intre în hotel, ba chiar să-l şi părăsească, înseamnă 
că are într-adevăr puteri supranaturale. 

Colonelul Walford, care îl aprecia destul de mult pe 
Inspectorul şef Bliss, ascultă calm aceste cuvinte emfatice. 

— Trebuie să fiţi foarte grijuliu într-o anumită privinţă, 
spuse el. Este probabil că Vrăjitorul să dispună de-un acolit 
şi nu-i exclus să fie vorba de-o femeie. În orice caz, individul 
lucrează extrem de rapid şi până acum a avut succes 
întotdeauna. 

DI. Mander surâse. 

— Ei, în definitiv am şi eu oarecare experienţă... 

Colonelul era prea politicos ca să-l contrazică. 

În felul său, Mander procedă foarte conştiincios. Pieptănă 
toate încăperile hotelului şi, în special, camerele care se 
aflau lipite de apartamentul d-lui Lumiere. Într-una din ele 
locuia d-ra Stacey, care sosise în aceeaşi zi cu milionarul. 
Era profesoară de educaţie fizică şi sport, şi cetăţeancă 
americană. Lumiere aminti că discutase de mai multe ori cu 
doamna, aflând astfel că se teme foarte tare de incendii. Ea 
i-ar fi spus că nu stă nici o dată într-un hotel fără a se 
informa cât se poate de exact asupra ieşirilor în caz de 
incendiu. Lui, aceste temeri i se părură total nejustificate, 
fiindcă pretutindeni erau plasate dispozitive de alarmă. 


— Supravegheaţi-o pe doamna, ordonă Mander unui 
subaltern. Este persoana cea mai suspectă din tot hotelul. 

Dar, în ciuda faptului că fusese supusă într-adevăr unui 
filaj perfect, nu se găsi nimic concret. Lua parte la 
conferințele despre cultura fizică şi igienă organizate de un 
institut suedez şi nu avea relaţii decât cu câţiva colegi de 
meserie, cu care uneori ieşea la cină sau se ducea la dans. 

Mander nu se mulţumi cu atât. Dispuse chemarea unei 
detective, căreia îi încredinţă misiunea de-a n-o scăpa din 
ochi pe tânăra profesoară. 

După ce admise că toate preparativele sunt desăvârşite, 
primi telefonic ştirea că se perfectase vânzarea bijuteriei. 
Se deplasă îndată la marele magazin şi vorbi cu directorul. 

— DI. Lumiere a cumpărat colierul şi, în după-amiaza asta, 
la ora patru şi jumătate, îl vom duce la hotel. 

Asta era tot ceea ce dorea să ştie inspectorul. 

Activă mecanismul cel mare pe care-l pusese la punct 
pentru a-l prinde pe cel mai redutabil adversar al Scotland 
Yard-ului. Toate gările erau supravegheate din acel moment 
de funcţionari îmbrăcaţi civil şi hotelul fu invadat de-o 
armată de copoi. lar când directorul firmei Randwell & 
Coles se urcă - puţin după ora patru - în maşina care-l 
aştepta în Bond Street, fu însoţit de patru detectivi. În faţa 
intrării hotelului se aflau doi poliţişti în uniformă şi pe 
coridorul în care dădeau uşile camerelor d-lui Lumiere, 
patrulau doi funcţionari în care dl. Mender avea o încredere 
deosebită. 

Inspectorul fu şi el prezent lângă dl. Lumiere când i se 
înmână acestuia preţiosul colier, şi milionarului îi veni să 
râdă gândindu-se la efectivele într-adevăr extraordinare de 
funcţionari şi poliţişti care se aflau în acel moment în hotel 
şi în camera lui. 

— Închideţi uşa, spuse Mander cu vocea autoritară, şi 
ordinul său fu imediat îndeplinit. 

Bijutierul scoase dintr-un buzunar interior etuiul, îl puse 
pe masă şi-l desfăcu. În lumina candelabrului, nestematele 


aruncară mii de ape. 

— Aţi făcut o afacere bună, d-le Lumiere. 

Milionarul dădu doar uşor din umeri. 

— Nu sunt încă sigur că e într-adevăr o afacere atât de 
reuşită, vorbi el bine dispus. Dar în orice caz a fost 
încheiată şi dvs. v-aţi primit cecul. 

Directorul verifică temeinic formularul, apoi îl vâri în 
portvizit. 

— Ce faceţi acum cu bijuteria? întrebă inspectorul 
Mander. Probabil că o depuneţi în seiful hotelului, nu? 

Dl. Lumiere negă din cap, zâmbind. 

— Cunosc un loc unde poate fi mult mai bine păstrată 
decât în acest seif. Nimeni nu-l ştie în afară de mine însumi. 
Pot să vă asigur că nici dvs., împreună cu ceilalţi detectivi 
nu puteţi să găsiţi ascunzătoarea asta. 

Dl. Mander îşi încruntă fruntea. 

— Permiteţi-mi să mă îndoiesc. 

— Amice, spuse Lumiere amabil, nu am încredere în 
nimeni. Dacă d-ta şi ceilalţi funcţionari de care dispuneţi - 
poate, fără s-o ştim, printre ei se află şi Vrăjitorul - nu 
cunoaşteţi ascunzătoarea colierului, înseamnă ca 
reproşurile, în situaţia unei dispariţii, mă vor viza doar pe 
mine. 

Luă etuiul, intră repede în dormitor şi încuie uşa. 

Bijutierul îl privi pe inspector şi râse cu jumătate de gură. 

— De fapt are dreptate, explică el. Oamenii care sunt 
foarte familiarizați cu bijuteriile sunt rareori prădaţi. 

Inspectorul Mander nu ştia ce să facă. Nu putea pretinde 
ca dl. Lumiere să-i arate ascunzătoarea colierului şi aluzia 
străvezie la faptul că Vrăjitorul era poate aici, travestit în 
poliţist, îl cufundă în nesiguranţă. Da, vorbele astea îl 
impresionaseră atât de tare, că se apucă să verifice 
temeinic identitatea poliţiştilor. 

— Cred că treaba-i în regulă, începu el tocmai să spună, 
când pe coridor răsună un țipăt, iar apoi se auziră şi paşi 
repezi. 


Se grăbi să iasă şi văzu cum o femeie alerga spre scară. 
Cei doi detectivi o urmăreau. 

Mander reveni în mare viteză şi încercă să deschidă uşa 
dormitorului, dar nu reuşi! 

— Sunteţi aici, d-le Lumiere? 

Bătu, dar nu răspunse nimeni. Începu să strige şi se 
năpusti cu toată forţa împotriva uşii. Dar era solidă şi nu 
cedă. 

— Veniţi repede încoa' - doi inşi... repede! urlă el 
nebuneşte. 

Doi dintre cei mai puternici funcţionari se aruncară asupra 
uşii. Lemnul trosni şi cedă, iar uşa se deschise brusc. 

Dar dormitorul cel mare era gol. O uşă ducea de aici la 
baie, cealaltă da în coridor şi aceasta nu era închisă. Nici o 
urmă de dl. Lumiere sau de preţiosul colier. 

Geamurile erau şi ele închise. Pe aici nu părăsise nimeni 
încăperea. Suita de camere a d-lui Lumiere se afla la etajul 
patru, şi geamurile se găseau la mare înălţime deasupra 
curţii. Nu se punea problema urcatului sau coborâtului pe 
peretele exterior. 

Mander păli. Când ajunse iar pe coridor, tocmai reveneau 
cei doi detectivi cu tânăra de alături. O recunoscu îndată pe 
d-ra Stacey, care se zbătea sălbatic. Era atât da furioasă că 
mai trecu un timp până când fu capabilă să răspundă 
inteligibil. 

— Ar fi cazul să recunoaşteţi liniştită totul... Sunteţi 
complicea Vrăjitorului, spuse inspectorul Mander, care o 
interogă în camera de zi a d-lui Lumiere. El v-a dat colierul 
şi dvs. aţi încercat să dispăreţi cu bijuteria. Unde-i dl. 
Lumiere? 

— Aţi înnebunit? întrebă ea, ieşindu-şi din fire. Cine-i de 
fapt acest Vrăjitor? Am auzit alarma de incendiu şi din 
cauza asta am alergat către scară. Şi când am ajuns jos, în 
sala cea mare, m-au înşfăcat tipii ăştia doi. 

Mander o privi neîncrezător. 

— Alarma de incendiu? Dar hotelul nu arde! 


— Şi dacă vă spun că totuşi s-a declanşat alarma. A apărut 
semnalul roşu la instalaţia de avertizare, ripostă ea 
înverşunat. 

Se duse cu ea şi constată că realmente era aşa. Ba chiar 
clopoţelul de alarmă suna încă şi lumina cea roşie era 
aprinsă. 

Complet descumpănit, Inspectorul reveni în camera lui 
Lumiere. Şi personalul hotelului se alarmase acum, dar 
nimeni nu-l văzuse pe milionar. 

— Unde duce asia? întrebă deodată Mander şi arătă la o 
uşă pe coridor, care se găsea faţă în faţă cu dormitorul d-lui 
Lumiere. 

— Acesta-i liftul pentru bagaje, explică omul da serviciu. 

Mander cobori în grabă la recepţia hotelului. Poliţiştii 
supravegheau toate ieşirile, dar nu-l văzuseră pe dispărut. 

Inspectorul tocmai era pe cale de a se duce la biroul 
directorului, când auzi în urma lui o voce neplăcută. 

— Deci tot n-aţi reuşit să-l prindeţi? 

Se răsuci şi văzu chipul inspectorului şef Bliss, care-i 
zâmbea ironic. 

— Cum am primit scrisoarea dvs., m-am suit în primul 
avion. Am bănuit îndată că veţi avea probleme. 

Mânia lui Mander fu teribilă. 

— N-am nici un fol de probleme, urlă el. Am luat toate 
măsurile de precauţie necesare şi posibile... am pus ca 
toate ieşirile hotelului să fie supravegheate... am... 

— Duceţi-vă liniştit înapoi la Scotland Yard şi de rest mă 
voi ocupa eu, răspunse inspectorul şef Bliss, rece. Poate ne 
mai vedem azi. 

Târziu, seara, Mander fu chemat la biroul şefului său. Bliss 
şedea pe scaun şi fuma o ţigară de foi. 

— Luaţi loc, spuse el cu politeţe glacială. Mai întâi să vă 
explic de ce am venit de la Nisa. Când am primit scrisoarea 
dvs., mi-am dat imediat seama că Vrăjitorul va profita de 
lipsa dv. de experienţă. Ştia că părăsisem Londra, fiindcă în 
mod stupid aţi făcut publică treaba asta prin notiţa din ziar. 


Deci putea fi sigur că inspectorul Mander va citi scrisoarea 
sa adresată mie. Asta a fost găselniţa sa cea mai rafinată de 
până acum. Şi dacă vă poate consola, pot să vă spun că 
probabil nici eu n-aş fi avut mai mult succes în cazul de faţă, 
decât aţi avut dvs. Ştiţi de fapt cine se află în spatele firmei 
Randwell & Coles? 

— Ştiu doar că nişte bijutieri, atâta tot, răspunse Mander 
dezorientat. 

— Randwell & Coles este doar numele firmei. Proprietarul 
este foarte bogat şi se numea cândva... Lumiere. Acum 
câţiva ani şi-a schimbat numele în Chapman. Şi când 
Vrăjitorul v-a scris că vrea să jefuiască pe un domn 
Lumiere, vorbea despre dl. Chapman, care se numea mai- 
nainte astfel. 

— Dar cine a fost celălalt Lumiere? 

DI. Bliss zâmbi doar, compătimitor. 

— Doar nu cumva chiar Vrăjitorul? întrebă Mander 
îngrozit. 

Bliss confirmă, dând din cap. 

— Bineînţeles! Milionarul din New York care locuia la 
hotelul Savoy, era vechiul nostru prieten, pe care îl căutăm 
de atâta vreme. În aceste împrejurări i-a fost foarte uşor să 
ajungă în posesia colierului. Cecul cu cele 30 000 de lire 
sterline l-a falsificat. Iar falsurile - în cazul lui - sunt la fel 
de izbutite ca şi măştile! După ce-a găsit la Scotland Yard 
un prost, care într-o oarecare măsură i-a certificat 
identitatea, escrocheria a fost uşor realizabilă. Aţi răspuns 
solicitărilor sale exact în modul pe care şi-l dorea. Prin 
măsurile dvs. deosebite, aţi eliminat aproape din startul 
tratativelor orice dubiu al directorului privind persoana 
acestui aşa zis domn Lumiere. Apropo, directorul, care a 
venit relativ de curând la acest magazin exclusivist, n-are 
nici acum habar că proprietarul firmei, dl. Chapman, s-a 
numit cândva Lumiere. Iar alt factor care a fost luat de la 
început în calcul, a fost absenţa acestui Chapman-Lumiere 
pentru un timp îndelungat. Da, Vrăjitorul a fost la fel de 


meticulos şi de eficient ca întotdeauna. În schimb, 
adversarul său, adică dvs.?! Dacă aţi fi încercat să luaţi 
telegrafic legătura cu dl. Sullivan din New York, sau doar cu 
poliţia de acolo, aţi fi aflat că acest inspector a murit acum 
un an! Şi dacă v-aţi fi dat osteneala să vă uitaţi atent la 
actele care emană de la Direcţia Poliţiei din New York şi 
care se găsesc în dosarele noastre, lesne aţi fi constatat că 
antetul arată cu totul altfel. Înclin să cred că aceste 
stângăcii, aceste neglijenţe neobişnuite în cazul Vrăjitorului 
au fost voite, exact ca să dea şi adversarului unele şanse. 
Într-adevăr, fair-play! 

Dar să revenim. Alarma de incendiu a fost nemaipomenit 
exploatată! Milton discutase de mai multe ori cu d-ra Stacey 
şi aflase că aceasta se teme grozav de aşa ceva. 

Şi a ştiut să folosească foarte bine informaţia. La 
momentul potrivit, a provocat un scurt-circuit şi a activat 
astfel alarma optică şi sonoră. Bineînţeles că tânăra s-a 
speriat şi a luat-o valvârtej pe scări în jos, ceea ce a distras 
atenţia detectivilor de pe coridor, care au plecat pe dată în 
urmărirea ei. Asta şi voia Vrăjitorul. leşit din dormitor, 
traversează coridorul - puţin timp înainte ca dvs. să apăreţi 
acolo - şi coboară până la parter cu liftul pentru bagaje. 
Înfăţişarea şi-a schimbat-o, aşa cum numai el ştia s-o facă - 
în câteva zeci de secunde, astfel că a părăsit hotelul, încă 
înainte ca dvs. sau altcineva să-şi dea măcar seama de ce se 
întâmplă. 

DI. Mander nu mai spuse nimic. 

— Deci nu-i chiar aşa de uşor să-l prinzi pe Vrăjitor - ce 
părere aveţi? întrebă Bliss maliţios. 

4. FLORILE DE „NU-MĂ-UITA” 

Domnul Exsome avea în Chancery Lane un oficiu de 
plasare a braţelor de muncă pentru personalul de serviciu. 
Îşi făcuse o specialitate în a mijloci angajări pentru cei care 
- din diferite motive - nu reuşeau să prezinte referinţe din 
partea foştilor lor stăpâni. 


Faptului acestuia nu-i făcuse reclamă în mod deosebit, dar 
cei interesaţi ştiau foarte bine că el putea să procure 
documentele necesare - bineînţeles, contra cost. 

„Cunoaştem că persoana de faţă a fost în serviciul d-lui 
Hackitt, care se află actualmente în India. Dl. Hackitt a fost 
obligat să părăsească în grabă Anglia, dar într-o scrisoare 
adresată nouă, n-a avut decât cuvinte de laudă cu privire la 
fostul său intendent...” 

Astfel de scrisori - şi altele asemănătoare, întocmea dl. 
Exsome în beneficiul clienţilor săi. Era foarte îndatoritor şi 
se întreținea prietenos cu ei. Câteodată îi însoțea şi la 
restaurant, cu care ocazie de obicei afla lucruri importante. 
Fiindcă, în afară de aceasta, mai era şi detectiv particular şi 
folosea informaţiile, clienţilor săi în mod convenabil... 

Era posibil ca d-na Z să fi invitat pe dl. Y în absenţa soţului 
ei? Dar ştia ea oare, că un şantajist încerca să scoată capital 
din această informaţie? Apoi, persoanele consternate erau 
sfătuite să lase toată chestiunea în seama lui. Nici o grijă, el 
va rezolva totul, şi despre costuri se putea discuta mai 
târziu. 

De obicei, în spaima ei, respectiva doamnă Z era de acord 
cu propunerea şi din când în când plătea „protectorului” ei 
anumite sume mari. În felul acesta, domnul Exsome 
câştigase o avere. 

Cunoscuţii lui, nu-l numeau decât „[iparul”, fiindcă se 
pricepea ca nimeni altul să evite cu îndemânare toate 
primejdiile. 

Avea o vilă frumoasă în Eckham şi o locuinţă în Maida Vale. 
Mai avea şi o maşină superbă. Conştiinţa sa nu era în nici 
un fel tulburată de faptul că doi dintre cei şantajaţi de el se 
sinuciseseră şi că mulţi alţii ajunseseră să aibă mari 
probleme. Pentru a cumpăra soţiei sale - care era oarecum 
nepăsătoare - bijuterii, multe alte giuvaeruri trebuiseră să 
ia drumul muntelui de pietate şi nefericiţii pe care-i storcea 
îşi supraîncărcaseră vilele cu ipoteci, ori le vânduseră. 


Dl. Exsome nu intrase în conflict cu instanţele, fiindcă aşa 
cum am mai spus, ştia de fiecare dată, abil, să iasă din 
încurcătură. 

În vreme ce d-na Verriner se afla la ţară, în vizită la o 
familie cu care se împrietenise, majordomul ei dispăru într- 
o dimineaţă cu conţinutul casetei de bijuterii. Când doamna 
reveni, constată că seiful fusese deschis şi că i se furaseră 
astfel giuvaeruri în valoare de trei mii de lire sterline. De 
abia ceva mai târziu realiză că-i mai lipseau şi alte bunuri 
preţioase. 

Cum era o femeie energică, se duse la Scotland Yard şi-i 
împărtăşi inspectorului şef Bliss necazurile ei. Îi vorbi 
deschis despre prietenul ei Bobbie, care se afla pe atunci în 
India, şi de teama ei faţă de soţul gelos. Nu-i povesti d-lui 
Bliss detaliat ce se afla în scrisorile lui Bobbie, dar polițistul 
era un om de lume şi permeabil la sugestii, aşa că înţelese 
foarte bine totul... 

Majordomul fu arestat şi Bliss îl interogă la Scotland Yard. 
Vânduse deja cele mai multe dintre bijuterii şi afirmă că 
arsese scrisorile. 

— Sper să fie adevărat ce-ai declarat, Cully, spuse Bliss, 
care cunoştea foarte bine dosarul individului. Furtul acesta 
înseamnă pentru tine cinci ani de temniţă. Dar dacă se va 
constata după aceea că o şantajezi pe doamna, atunci îţi 
mai fac eu rost de alţi zece... 

— Să mor eu dacă am spus minciuni şi dacă scrisorile nu 
sunt arse. 

Dar dl. Cully nu muri. 

Tribunalul hotări o pedeapsă relativ blândă pentru cazul 
lui: doar trei ani, şi când ieşi din puşcărie încercă să 
găsească o nouă ocupaţie. Oficiul de plasare al d-lui Exsome 
era bine cunoscut la Dartmoor, aşa că acestei firme i se şi 
adresă. 

Domnul Exsome cunoştea şi el trecutul lui Cully, deci îl 
trată extrem de binevoitor. Curând, fostul „pensionar” făcu 


aluzii neclare despre o anume corespondenţă care s-ar afla 
în posesia lui. 

Chiar a doua zi, aduse scrisorile la biroul d-lui Exsome, şi 
acesta le citi cu băgare de seamă. Mai târziu se informă 
asupra poziţiei financiare şi sociale a d-nei Verriner, şi 
descoperi astfel că ea dispune de un venit personal de două 
mii de lire sterline anual şi că soţul ei era foarte înstărit. 

După o târguială mai lungă, cumpără scrisorile de la Cully 
cu trei sute douăzeci de lire şi începu imediat, bizuindu-se 
pe noua lui posesiune, să trateze cu destinatara 
scrisorilor... 

Doamna Verriner ascultă fără să-l întrerupă. 

— Fostul dvs. majordom n-are nimic de-a face cu treaba 
asta, declară dl. Exsome. Mi-am dat mare osteneală să-l 
descos, şi el mi-a spus că a aruncat scrisorile, înseamnă că 
omul în mâinile căruia se află acum le-a găsit întâmplător... 

Domnul Exsome aşteptă zadarnic o replică, şi-n cele din 
urmă continuă. 

— Omul vrea să plece în Australia şi să înceapă acolo o 
nouă existenţă. 

— Astea-s palavre, răspunse ea rece. 

Şantajistul îşi dădu seama că va avea viaţă grea cu noua-i 
„clientă”. Făcea parte dintre femeile care se duc eventual 
Chiar şi la poliţie şi care nu se lasă prea uşor intimidate. 
Încercă deci s-o abordeze într-o manieră mai deosebită. 

— Madame, am făcut tot ce stătea în puterile mele, zise el 
şi se ridică, aşa ca şi cum ar fi avut intenţia să plece. Mai 
mult de-atât nu sunt în stare. Imbecilul are intenţia să se 
adreseze soţului dumneavoastră. Inutil am încercat să-i scot 
asta din cap. Asemenea indivizi nu vor să se cuminţească 
niciodată... 

Cu un gest, ea-linvită să se aşeze din nou. Şi din acel 
moment începu să plătească şi obţinu într-adevăr, una după 
alta, scrisorile compromiţătoare, cu excepţia uneia - cea 
mai relevantă! 


Într-un colţişor izolat al moşiei ei din Berkshire se afla o 
căsuţă, pe care o închinase un artist francez. De cele mai 
multe ori acesta îşi petrecea week-end-ul acolo şi nu avea 
personal de serviciu. 

Doamna Verriner se întreţinu de câteva ori cu acest 
monsieur galant şi amabil - după care el îi puse la dispoziţie 
locuinţa sa, pe perioada cât lipsea de-acolo. 

L-a scurt timp după ce plătise d-lui Exsome primele sume, 
făcu uz de oferta francezului. 

— Am uneori vizite pe care nu le pot primi la conac, îi 
explică ea, şi vă sunt foarte recunoscătoare, d-le Vaux, dacă 
în timpul absenței dvs., pot trata cu aceste persoane aici. 

— Mă bucur că vă pot fi de folos, răspunse francezul 
amabil. Şi ca să ştiţi întotdeauna când sunt aici sau nu, voi 
arbora tricolorul pe acest catarg. 

Cu aceste cuvinte îi predă una din cele două chei ale casei. 

Când pavilionul nu flutura, se ducea până la căsuţă, 
deschidea uşa din spate şi-l primea acolo pe dl. Exsome. 

Într-o seară minunată de primăvară, dl. Exsome şedea în 
locuinţa sa din Maida Vale şi pufăia un trabuc de calitate. 
Deşi era târziu, totuşi un curier aduse o scrisoare, al cărei 
conţinut îl uimi foarte tare. Erau doar câteva cuvinte şi 
lipsea orice formulă de adresare. 

„Am descoperit că sunteţi un şantajist de profesie. Nu 
suport asemenea persoane. Căutaţi-vă altă ocupaţie. 
Acesta-i un avertisment. 

VRĂJITORUIL. 

Domnul Exsome făcu o mutră plouată, fiindcă tocmai 
atunci ziarele scriau foarte mult despre ultimele isprăvi ale 
acestui straniu personaj. 

La puţin timp după asta, în cameră intră soţia lui. 

— Dragă Ernie, eşti atât de palid - s-a întâmplat ceva? Ai 
primit cumva somaţia de plată a impozitelor restante? 

Spera să-l bine dispună cu această glumiţă, dar nu obţinu 
nici măcar un zâmbet. 

— Tacă-ţi gura, răspunse el otrăvit. 


Ştia prea bine că trebuia să se păzească de Vrâjitor. Şi 
tocmai acum era pe cale să stoarcă o sumă foarte mare de 
la d-na Verriner. Într-un moment necugetat, ea-i trădase că 
va moşteni o avere mare de la unchiul ei. Domnul Exsome 
culesese imediat informaţii şi aflase că această rubedenie a 
„protejatei” sale număra aproape optzeci de ani. Deci 
femeia nu trebuia să scape prea ieftin. Şi tocmai acum 
apărea Vrăjitorul ăsta. 

Când ieşi din casă şi se urcă în maşină, băieţii care 
vindeau ziare tocmai strigau: 

— Vrăjitorul a fost descoperit! 

Cumpără o foaie, dar mâna lui tremura atât de violent, că 
de-abia reuşi să citească titlul cu litere de-o şchioapă. După 
ce parcurse articolul nu aflase mare lucru... 

Cu câtva timp în urmă, Vrăjitorul pusese la cale ca dl. 
Graddlel1 să fie dus cu de-a sila într-un mic oraş arab, şi 
tânărul petrecuse acolo trei luni în haremul lui Ibn el 
Masijik. 

Într-o bună zi, se apucă şi întocmi o scrisoare 
cuprinzătoare despre toate nenorocirile care dăduseră 
peste el. O adresă ministrului de externe de la Londra şi 
chiar găsi un cămilar care, lăsându-se mituit, acceptă s-o 
expedieze. Îi scrise şi mamei sale. Dar scrisoarea mamei se 
pierdu pe drum, când mesagerul se îmbătă... 

După vreme îndelungată, prima scrisoare ajunse la 
Whitehall şi fu trimisă de acolo la Scotland Yard. 
Inspectorul şef Bliss nu deplânse prea tare soarta lui Julian 
Graddle, dar cu atât mai mult îl interesară anumite 
amănunte ale cazului, ba chiar reuşi să determine mobilul 
secret al afacerii şi află despre răpirea fiicei căpitanului. 

Acum avea deci câteva elemente pe care se putea sprijini 
şi de-astă dată spera categoric în arestarea Vrăjitorului. 

O maşină a poliţiei înţesată de detectivi apăru într-o zi pe 
neaşteptate în faţa micuţei vile din Norbury, şi Henry 
Arthur Milton izbuti în ultima secundă să scape prin uşa din 
spate a garajului său, atunci când maşina de intervenţie a 


poliţiei opri în faţa casei. Totuşi, fu atât de impertinent, 
încât, cu o pipă în gură, rulă cu maşina lui prin faţa 
detectivilor. 

Ba mai mult, chiar o salută pe Bliss, care însă nu-i acordă 
importanţă. 

Seara, pe frecvențele de radio speciale ale Scotland Yard- 
ului se emise următorul ordin către toate posturile poliţiei 
londoneze. 

Foarte urgent! Buickul de culoare maro (cu două locuri) 
nr. de înmatriculare T. D. 7418 va fi imediat oprit. 
Automobilul a fost văzut acum zece minute pe Great West 
Road. Ne-au parvenit comunicări în acest sens din Slough, 
Maidenhead şi Reading. Bărbatul de la volan va fi arestat. 
Atenţie! Se presupune ca are asupra lui arme de foc. Toate 
informaţiile vor fi transmise inspectorului şef Bliss, Scotland 
Yard. 

— De astă dată îl vom prinde, fu de părere inspectorul 
Mander, şi îşi trecu mulţumit palma peste bărbie. 

Bliss îi aruncă o privire neprietenoasă. 

— Poate că vă interesează să aflaţi că maşina respectivă a 
fost găsită în Epping Forest. lar pădurea asta se află exact 
în direcţia opusă locului unde vehiculul a fost semnalat 
prima oară. Şi dacă tot n-aveţi altceva mai bun de făcut, vă 
sugerez următoarea misiune atractivă: ia încercaţi să 
trasaţi pe hartă drumul pe care l-a parcurs maşina. Eu am 
făcut deja treaba asta, dar cum sunteţi cu mult mai deştept 
ca mine... Poate că reuşesc să mai învăţ câte ceva de la dvs. 

Următoarea informaţie importantă a fost cea primită de la 
poliţia din Berkshire. Monsieur Vaux ajunse o dată mai 
devreme la căsuţa lui de odihnă pentru week-end şi 
constată că - în absenţa lui - cineva dormise acolo, şi asta 
într-o cameră pe care de-obicei nici d-lui n-o folosea. Acolo 
găsi o hartă rutieră, pe care fuseseră marcate cu cerneală 
roşie două rute. Una ducea spre sudul Angliei, cealaltă, cu 
multe ocolişuri, prin Bronslough şi Hampton, spre nordul 
Londrei. 


Îi comunică poliţiei incidentul. 

— Cred că ar fi cel mai bine să mă duc acolo şi să vorbesc 
cu monsieur Vaux, opină inspectorul Mander. Ar fi şi foarte 
interesant dacă aş putea să examinez locul unda s-a 
întâmplat treaba asta. 

— Da ce, dvs. vorbiţi franţuzeşte? întrebă Bliss, glacial. 

— Nu, n-aş putea spune... dar la nevoie pot totuşi să mă 
fac înţeles... 

— În situaţia asta este mai bine ca poliţia din Berkshire să 
cerceteze minuţios chestiunea. 

Doamna Verriner află despre acel fapt neplăcut prin 
chiriaşul ei, şi fu consternată. 

— Vreau să vorbesc foarte deschis cu dvs., spuse 
francezul. La început nu mi s-a părut nimic suspect, fiindcă 
mi-am închipuit că aveţi un prieten. Dvs. sunteţi o doamnă 
şi eu v-am pus la dispoziţie încăperile mele. Când am auzit 
însă despre Vrăjitor, m-am uitat totuşi mai atent prin 
camere. Şi ce-am descoperit? Harta asta! Nu vi se pare 
ciudat? După ce-am căutat mai departe, am găsit şi-un 
revolver. Despre asta n-am spus bineînţeles nimic poliţiei. 
Cred că e cel mai bine, dacă-l păstrez eu, cu toate că nu mi- 
e teamă defel. Dar pot să-l păstrez şi ca o amintire. M-am 
informat şi-am aflat că în perioada respectivă eraţi la 
Londra. Deci prietenul dvs. n-avea cum să fie aici. Din cauza 
asta am şi reclamat imediat poliţiei cazul. 

Doamna Verriner arăta foarte afectata. Sub ochii ei 
apăruseră acum umbre întunecate. Fusese la Londra 
pentru a ipoteca una din casele ei din Wiltshire. Soţul ei 
devenise deja suspicios, fiindcă aflase ceva despre 
întâlnirile secrete cu dl. Exsome în locuinţa artistului 
francez. 

— Doar nu credeţi cumva că acest Vrăjitor locuieşte mai 
demult aici şi că eventual m-a spionat când eram împreună 
cu prietenul meu? 

Monsieur Vaux clătină din cap. 

— Nu. Nu cred că Vrăjitorul e atât de nepoliticos. 


Exsome pretindea din ce în ce mai mult. La început trebui 
să trimită o sută de lire în Australia necunoscutului posesor 
al scrisorilor - în cele din urmă însă, deveniseră mii... 

Neîncrederea cu care dl. Verriner îşi trata soţia, îi dădu 
acesteia posibilitatea să anticipeze ce s-ar întâmpla dacă el 
ar afla situaţia reală. 

Şantajistul aştepta răbdător. Ştia exact, când putea s-o 
încolţească şi la fel de bine ştia şi când trebuia tratată cu 
prudenţă. 

Ea îi trimise scrisori disperate, din care rezulta că nu 
fusese capabilă să procure sumele solicitate, dar în cele din 
urmă dl. Exsome primi o telegramă: 

Întâlnire la ora opt. Locul obişnuit. Aduceţi scrisoarea. 
Pregătit suma. 

Scoase din seif documentul compromiţător, îl băgă în 
buzunar, şi tocmai vru să se îndrepte către un mic club din 
Soho unde se încheiau pariuri privind cursele de cai, când 
fu chemat la telefon. 

În Londra există mai bine de o mie opt sute de poliţişti şi 
ar fi un miracol dacă pentru ei nu s-ar fi aflat şi vreo câţiva 
subiecţi cu predispoziţii infracţionale. Unul dintre aceştia 
fusese îndepărtat din poliţie datorită diverselor abateri, dar 
continua să menţină legătura cu doi-trei dintre foştii săi 
colegi, fiind astfel la curent cu toate acţiunile mai 
importante pe care Scotland Yard-ul le punea la cale. 
Pentru dl. Exsome, acest individ era de nepreţuit. 

— Aici e Joe, spuse tipul, şi când Joe vorbea atât de direct, 
dl. Exsome ştia că îl ameninţă o primejdie. 

— Vreun necaz, ceva? - întrebă el repede. 

— "Tocmai am aflat un lucru important. Bliss a primit o 
reclamaţie împotriva dvs. Cineva n-a mai vrut să tacă. 
Respectivul se numeşte Lynne. 

Dl. Exsome dădu din cap. Şi-l amintea foarte bine pe 
Lynne. Era fiul unui foarte bogat agent de bursă şi 
ajunsese, datorită imprudenţei sale, într-o situaţie deosebit 
da penibilă. Iar şantajistul o exploatase fără menajamente. 


— S-a emis deja un mandat de arestare împotriva mea? 

— Nu încă, dar mâine se semnează. Începând din seara 
asta, vă veţi afla sub supravegherea poliţiei. 

— Mulţumesc foarte mult, Joe. 

DI. Exsome era pregătit pentru o astfel de criză. Casa sa 
de depuneri era doar la câţiva paşi de locuinţă... 

Douăzeci de minute înainte de închiderea casieriei se 
înfiinţă acolo şi ridică o sumă atât de mare, încât directorul 
trebui să facă apel la rezerve. 

Se reîntoarse imediat acasă cu maşina şi vorbi cu soţia. 
Avea un cont personal, aşa că deocamdată nu trebui să aibă 
grija ei. 

— Urmează să plec într-o călătorie care va dura câteva 
luni, o informă el. D-na Exsome primi liniştită comunicarea 
lui. 

Mai citi o dată telegrama ce-o primise de la d-na Verriner 
şi îşi întocmi un plan. Urma să plece cu trenul până la 
Windsor, dar îşi va lua şi bicicleta. Distanţa de la gară până 
la vilişoara de pe moşia d-nei Verriner o va străbate 
pedalând, luând-o pe drumul care trecea prin parcul cel 
mare. Pe înserate va ajunge acolo şi, după ce va încasa 
banii, va folosi tot bicicleta până la gara Slough, iar trenul îl 
va lăsa la Plymouth. Ştia că în aceeaşi seară încă, avea un 
vapor care pleca spre Franţa. Deci în momentul în care se 
va emite mandatul, va fi de mult în siguranţă... 

Totul se desfăşură conform planificării, fără nici un 
incident. Mersul pe bicicletă prin tihnitul parc Windsor îi 
făcu bine şi, în preajma vilişoarei singuratice, îşi dădu 
seama că ajunsese cu un sfert de oră prea devreme. Nu 
văzu pe nimeni când intră pe poarta grădinii, şi nici când se 
îndreptă spre casă. Lângă gardul viu, cineva săpase o 
groapă, dar treaba asta nu-l interesă prea mult. 

Uşa din spate era întredeschisă - asta însemna că d-na 
Verriner sosise deja. Îşi propti bicicleta de perete şi intră. În 
camera de zi ardea lumina. 

— Deci, madame... începu el, în timp ce înainta. 


— Închideţi uşa, se auzi vocea prietenoasă a bărbatului 
care şedea la masă. 

Dl. Exsome rămase locului ca împietrit. 

— Nu mă cunoaşteţi? întrebă străinul, zâmbind. Ei bine, 
atunci vă veţi bucura desigur dacă mă voi prezenta. Mi se 
spune Vrăjitorul. Faceţi parte dintre puţinii oameni care m- 
au văzut fără travestiu. 

— Vrăjitorul! bâigui Exsome şi se albi la faţă. 

— Nu încercaţi să fugiţi! Trag mult mai rapid decât vă 
puteţi dvs. mişca. 

În mână ţinea acum un Browning. 

— Nu vreţi totuşi să luaţi loc, d-le Exsome? 

Şantajistul se prăbuşi neputincios într-un scaun. Nu mai 
era în stare să scoată un cuvânt şi se holba disperat la 
Milton. 

— Nu aţi primit, cu câtva timp în urmă, un avertisment din 
partea mea? întrebă amabil Vrăjitorul. Sunt mai de mult pe 
urmele dvs. Aţi fost, e drept, destul de şiret şi de rafinat, aşa 
că mi-a fost cam greu să vă identific. Şi-n afară de asta, în 
ultimul timp am fost foarte prins şi cu alte treburi. Cu scurt 
timp în urmă, m-am hotărât să folosesc din când în când şi 
vilişoara asta. Dispun de câteva ascunzători ce-mi sunt 
foarte necesare şi pe care le folosesc alternativ. 

Când am auzit că d-na Verriner urmează să se întâlnească 
aici cu un prieten, m-am temut deja de tot ce poate fi mai 
rău. Apoi am constatat că este vorba de altceva, care nu mă 
privea. Cum sunt totuşi un tip curios, cazul a început să mă 
intereseze, astfel că într-una din zile când v-aţi întâlnit cu 
dânsa eram şi eu prin apropiere. În felul acesta am aflat 
totul. Dacă ar fi fost o banală poveste de amor, n-aş mai fi 
acordat chestiunii nici o importanţă - dar era vorba despre 
un caz de şantaj foarte grav. Aţi adus scrisoarea? 

Exsome confirmă. 

— Puneţi-o pe masă. Puneţi alături şi banii pe care i-aţi 
ridicat de la bancă. În după-amiaza asta v-am telefonat, 
determinându-vă să optaţi pentru fugă. Cunosc foarte bine 


relaţiile dvs., astfel încât sunt perfect orientat şi asupra 
prietenului dvs. Joe. 

Aşteptă un moment. 

— Deci repede - scrisoarea şi banii, spuse el apoi tăios. 

Exsome se supuse. 

— Asta-i tot ce vreţi de la mine? întrebă el răguşit. 

Vrăjitorul negă din cap. 

— Nu, doresc într-adevăr mai mult. Am mers pe firul 
tuturor infamiilor dumitale. Ştii că două din victime şi-au 
luat viaţa? 'Te mai gândeşti la femeia aceea nefericită care s- 
a otrăvit dând drumul la robinetul de la gaze şi la sărmana 
fată care s-a înecat? Ori la bătrânul cleric, care a înnebunit 
după ce l-ai excrocat de o mie şase sute de lire sterline? Şi 
nu iau în considerare acum decât aceste câteva cazuri. 

DI. Exsome cunoştea foarte bine toate acestea şi, poate 
pentru prima oară în viaţa lui, conştiinţa se făcu simțită. 

— Bun, şi acum să ieşim, spuse Vrăjitorul, şi se ridică. 

În dimineaţa următoare, d-na Verriner primi două plicuri. 
Unul dintre ele venea de la avocatul ei, care o informa că în 
ciuda regretului său profund, nu izbutise să obţină ipoteca. 
Celălalt, recomandat, conţine în el un altul, vechi de trei 
ani. Aproape că leşină în clipa când îl văzu. Dar lângă el mai 
era şi-un mic bilet. 

N-o să vă mai deranjez. Toţi banii pe care i-am obţinut de 
la dvs., au fost restituiţi băncii din Londra. 

Nemaiştiind ce să facă de bucurie, aruncă scrisoarea 
compromiţătoare în foc şi răsuflă adânc, eliberată de 
această obsesie blestemată. 

La un sfert de oră după aceea, sună şi banca ei, 
comunicându-i că suma amintită sosise într-adevăr prin 
mandat poştal. 

Soţul ei plecase la Londra, astfel că atunci când d-na 
Verriner zări în aceeaşi după-amiază tricolorul pe catargul 
vilişoarei, îi făcu francezului o vizită. Dl. Vaux se afla în 
grădină şi fuma o ţigară de foi. Îşi salută politicos musafira. 


— Vă restitui cheia, spuse ea bucuroasă. leri după-amiază 
aţi fost atât de ocupat. Unul dintre grădinarii mei mi-a spus 
că săpaţi cu râvnă în grădină! 

D-na Verriner se uită împrejur, groapa însă nu se mai 
vedea. Pe pajişte, în apropierea gardului viu, apăruse un 
răzor oval. 

— Aici voi pune flori, îi explică dl. Vaux. Şi cred că foarte 
nimerit pentru bordura stratului ar fi nişte „nu-mă-uita”. Ar 
trebui să-mi amintească mereu de micul serviciu ce-am 
izbutit să vi-l fac, madame. 

Ea se gândea doar la cheia pe care acesta i-o cedase, dar 
Vrăjitorul se referise la cu totul altceva... 

5. UN DAR DE LA SANIA CLAUS. 

Dl. Gilbert Orsan scria tot soiul de articole, pe care le 
trimitea ziarelor, dar nu în intenţia de a câştiga bani astfel - 
avea destui! De cele mai multe ori tratau tendinţa de a 
risipi, proprie celor săraci, şi alte subiecte asemănătoare. 

Era desigur în temă cu mizeria în care se zbăteau 
nevoiaşii, fiind şi proprietarul a numeroase case de raport, 
iar sumele pe care aceştia i le datorau erau de ordinul 
miilor. 

Despre el, însă, se povesteau lucruri foarte urâte. Nici ca 
proprietar, nici ca şef nu era agreat. Lui îi aparţinea şi 
reţeaua marilor magazine universale ORSAN, care erau 
diseminate în întreaga Londră. Dar când îi parveneau 
ecouri ale acuzelor ce i se aduceau, respingea îndată aceste 
„calomnii răuvoitoare”, prezentându-le ca atacuri la 
persoană, lansate de extremişti. 

Şi Lila Brown avusese prilejul să-i cunoască îndeaproape 
caracterul nemilos. Era acum foarte disperată şi îşi făcea 
cele mai mari reproşuri. 

Dar dl. Orsan - după părerea lui - se comportase extrem 
de generos faţă de ea. La despărţire îi spusese că: „astfel de 
lucruri se mai întâmplă” şi... „să nu facem din ţânţar 
armăsar”. Mai înainte fusese secretara particulară a d-lui 
Orsan şi menajera sa, dar acum trebuise să cedeze postul în 


favoarea unei persoane mai tinere, şi locuia într-o pensiune 
în Hythe. Fostul şef îi plătea săptămânal patru lire sterline... 

Destul de puţin, fiindcă banii aceştia asigurau nu numai 
cele de trebuinţă pentru existenţa ei, dar şi pentru micuțul 
pe care-l născuse de curând. 

În aceeaşi pensiune mai locuia şi un domn liniştit şi 
cumsecade. Nu se ştia exact ce vârstă are, dar arăta încă 
foarte bine, cu toate că părul începuse deja să-i 
încărunţească. Era în relaţii amicale cu toată lumea şi toţi 
aveau încredere în el. Îi confiau chiar şi griji sau secrete pe 
care nu le-ar fi povestit celor mai buni cunoscuţi sau 
prieteni. Mai cu seamă iubea copiii mici şi ştia cum să se 
poarte cu ei, fiindcă, aşa cum spunea, administrase mai 
demult un orfelinat din Edinburgh. 

Inspectorul şef Bliss îl căuta pretutindeni pe Vrăjitor, dar 
n-ar fi bănuit că se găseşte în această pensiune liniştită din 
Hytlie. Henry Arthur Milton descoperi astfel caracterul 
infam al d-lui Orsan. D-na Brown îi povesti şi despre 
coridorul foarte discret care lega garajul de cabinetul său 
personal şi prin care aveau astfel acces oameni ce se 
temeau de lumina zilei... Ba îi mai arătă şi o fotografie a 
acestui domn, iar dedicaţia de pe ea era foarte 
sentimentală. E drept că trecuseră doi ani de atunci, dar... 
în orice caz, pentru ea a fost un fel de eliberare faptul că l-a 
întâlnit pe Vrăjitor, fiindcă avea nevoie de cineva căruia să-i 
poată destăinui toată amărăciunea, cineva care să o asculte 
atent şi plin de înţelegere. 

DI. Orsan locuia într-o vilă superbă în apropiere de Hyde 
Park. Nu prea se omora cu firea pentru treburile firmei. 
Zilnic dedica acestei ocupaţii două ore şi atunci, în biroul 
său principal, dicta secretarei o corespondenţă de serviciu 
adresată şefilor diverselor compartimente, care-i aducea pe 
aceştia în pragul disperării. 

Restul timpului şi-l petrecea de obicei acasă, de unde avea 
o perspectivă minunată asupra pajiştilor verzi şi a pâlcurilor 


de pomi frumoşi. Acolo-şi redacta cuvântările, pe care 
obişnuia să le ţină pe la diferite societăţi. 

Camera sa de lucru era minunat amenajată şi un cămin 
mare de marmură împodobea unul dintre pereţi. Ţinea mult 
la etichetă şi servitorii săi purtau o vestimentaţie pentru 
care puteau fi invidiaţi de lacheii ducelui de Windsor: livrele 
brodate cu trese aurite şi pantaloni până la genunchi. Era 
foarte frumoasă. Unii spuneau chiar că prea frumoasă... 

Într-o zi îi fu anunţat inspectorul şef Bliss. 

— La dracu, ce-o vrea funcţionarul ăsta de poliţie? Dă-i 
voie să intre, Ihomas. 

De la bun început se supără pe Bliss, fiindcă acesta nu-i 
acordă tot atâta respect ca persoanele celelalte cu care 
avea de-a face în mod obişnuit. Vedea în acest inspector - 
fie el şi şef - doar un slujbaş al statului, căruia nu trebuie 
să-i dai prea multă importanţă. 

Bliss puse pălăria de-o parte şi se aşeză, fără a fi fost 
invitat s-o facă. 

— Aţi venit probabil să discutaţi cu mine problema acelei 
delapidări de care s-a făcut vinovat unul dintre casierii mei, 
nu? întrebă condescendent dl. Orsan. Pentru astfel de 
chestiuni nu am timp. Trebuie să vă adresaţi directorului 
magazinului respectiv... 

— Vă înşelaţi, d-le Orsan. V-am căutat fiindcă voiam să 
discut cu dvs. despre o scrisoare pe care aţi adresat-o 
redacţiei „Megafonului”. Este vorba acolo despre 
răufăcători în general şi se cer pedepse aspre pentru ei. 

DI. Orsan se propti cu spatele în fotoliu şi îşi împreună 
vârfurile degetelor. Apoi dădu din cap afabil, fiindcă îl flata 
că Scotland Yard-ul era preocupat de opiniile sale. 

— A, articolul acela... Da, uitasem deja de el. Cred că-mi 
daţi perfectă dreptate? Concepţia mea despre asemenea 
oameni... 

— mă interesează în momentul de faţă foarte puţin, îl 
întrerupse şi-l continuă Bliss nepoliticos. 


D-lui Orsan nu-i plăcea când nu era lăsat să-şi expună în 
detalii opiniile, aşa că-i aruncă inspectorului şef o privire 
ostilă. 

— În articolul dvs., aţi amintit şi de Vrăjitor. Spuneaţi că 
poliţia ar trebui admonestată deoarece nu face mai nimic în 
acest caz... 

— Şi asta-i într-adevăr părerea mea, replică dl. Orsan 
apăsat. Probabil că nu v-a convenit, când aţi văzut rândurile 
astea în ziar. Dar n-am ce vă face. Mi-am exprimat deschis 
opinia şi cred că n-am făcut altceva decât să servesc 
interesului întregii comunităţi. 

Bliss râse. 

— Poate altora li s-ar părea interesante aceste idei ale 
dvs., dar nouă nu ne spun mare lucru. Suntem obişnuiţi să 
ni se facă reproşuri şi am venit la dvs. doar pentru a vă 
preveni. Consider că este foarte periculos că atrageţi 
atenţia Vrăjitorului. Şi în afară de aceasta, am aflat că nu de 
mult a fost la Hythe. 

Dl. Orsan se încruntă. Numele acesta îi spunea ceva. 

— Şi de ce treaba asta e pusă în relaţie cu mine? 

— Fiindcă acolo locuieşte o tânără care-şi zice d-na 
Tredmayne, dar care, după câte ştiu, este o anume d-nă 
Brown. lar o d-nă Brown a fost până nu demult în serviciul 
dvs. Nu ştiu dacă are motiv să se plângă de dvs., dar 
presupun. V-a fost secretară şi menajeră şi este într-adevăr 
o tânără doamnă foarte drăguță... 

— Cunosc problema d-nei Brown, răspunse dl. Orsan 
încruntat. Desigur că este drăguță şi tânără dar a avut 
ghinionul să... în fine, nu doresc să discut mai departe cu 
dvs. chestiunea... 

— Nici nu e necesar, d-le Orsan, ripostă Bliss în maniera sa 
tranşantă, nepoliticoasă. Scotland Yard-ul nu se poate 
ocupa de asemenea probleme. Dar aş vrea să repet că 
Vrăjitorul a stat în aceeaşi pensiune cu d-na Brown şi că din 
cauza asta veţi avea poate surprize neplăcute. În această 
circumstanţă, consider că este de două ori mai imprudent 


din partea dvs. să-i atrageţi şi mai mult atenţia cu 
asemenea articole de ziar. 

Dl. Orsan se ridică în întreaga-i mărime şi, privind de la 
această înălţime olimpiană la Bliss, îi spuse: 

— Mă surprinde foarte neplăcut că exprimaţi astfel de 
opinii. Este doar datoria mea de cetăţean de a atenţiona 
asupra cancerelor societăţii şi mai ales să-i pun poliţiei o 
oglindă la dispoziţie, atunci când ea îşi neglijează 
atribuţiunile. Credeţi cumva că mă tem de Vrâjitor? 
Următoarea mea scrisoare destinată „Megafonului” va fi 
redactată în termeni şi mai drastici despre el! 

Bliss dădu din umeri, se ridică şi îşi luă pălăria. 

— Nu v-a sărit în ochi că v-am putea folosi ca momeală 
pentru a-l prinde pe Vrăjitor? întrebă el. N-am face altceva 
decât să ne uşurăm misiunea, dacă v-am încuraja tendinţa 
pentru asemenea articole provocatoare. 

Ideea asta, plină într-adevăr de bun-simţ, îl ocolise până 
atunci pe dl. Orsan. 

Când Thomas conduse vizitatorul spre ieşire, Orsan îşi 
sună secretara şi îi dădu dispoziţie să-i aducă imediat toate 
informaţiile, tot materialul documentar cât de cât accesibil 
legat de Henry Arthur Milton. Apoi se puse pe treabă şi 
scrise un articol vehement despre delăsarea impardonabilă 
a poliţiei. 

Diatriba chiar văzu lumina tiparului, într-o formă mult 
redusă însă, datorită lipsei de interes ce-o inspiră 
redactorului de serviciu, care mai avea nevoie de spaţiu 
pentru a înghesui şi reclama unei cunoscute conserve de 
carne pentru câini. 

Inspectorul şef Bliss de la Scotland Yard citi materialul 
semnat de Orsan şi rânji: 

— Inutilă încercarea de a-l sfătui pe individ - când zeii vor 
să-l distrugă pe-un individ, atunci îl pedepsesc cu orbirea şi- 
| pun să scrie articole pentru „Megafonul”. 

Două zile mai târziu dl. Orsan primi o scrisoare. Era 
dactilografiată, fusese pusă la poştă într-un sector din 


nordul Londrei şi adresa expeditorului lipsea. 

Sunteţi un foarte interesant autor de articole. Oare puteţi 
să vă susţineţi opiniile şi într-o discuţie publică? Intenţionez 
ca de Crăciun să invit toţi chiriaşii dvs. la un banchet, în 
care scop am închiriat deja Albert Hall. La ora 21 p.m. voi fi 
pe podium, pentru a dezbate împreună problema pedepsei 
capitale. Vă rog să arătaţi inspectorului şef Bliss scrisoarea 
şi să-mi răspundeţi printr-un anunţ în „Megafonul”. 

Henry Arthur Milton 

— Idioţenie! zise dl. Orsan, dar ceru apoi legătura cu 
Scotland Yard-ul. 

Se înfurie şi mai mult, după ce Bliss îl invită rece să-l 
viziteze la birou, în vederea discuţiei ce se impunea. 

— Sunt acasă toată după-amiaza, replică el. 

— Şi eu sunt toată după-amiaza la birou. Dacă veniţi pe la 
ora 15, îmi voi face zece minute timp pentru dv. 

În ciuda opoziţiei sale, dl. Orsan fu obligat să se deplaseze 
la Scotland Yard, la ora convenită, dar mai trebui să 
petreacă un sfert de ceas în sala de aşteptare, înainte de a 
fi condus în biroul arid şi searbăd al inspectorului şef. Bliss 
luă scrisoarea şi-o citi. 

— Ei, şi ce-aveţi de gând? Acceptaţi provocarea? 

DI. Orsan îl fixă bănuitor. 

— Credeţi într-adevăr că Vrăjitorul se va prezenta la 
Albert-Hall, pentru o polemică? Asta-i complet aiurea! 

— Dacă omul scrie că vrea să vină la Albert-Hall, să ştiţi că 
o şi face. Încă nu ştiu ce se va întâmpla cu dv, dar bine n-o 
să fie în nici un caz. N-aveţi decât să vă inseraţi răspunsul 
în „Mefagonul”. Îmi voi da toată osteneala să vă protejez pe 
cât posibil. 

Dl. Orsan nu era fricos, ci doar foarte mirat de părerea 
inspectorului. 

— Doar n-o să-mi spuneţi că luaţi în serios scrisoarea asta 
absurdă? 

— Ba da, şi nu vă pot da decât sfatul să faceţi şi dvs. tot 
aşa. 


A doua zi se vorbea pretutindeni despre dl. Orsan şi toate 
ziarele publicară o scrisoare a lui, prin care confirma 
primirea mesajului din partea aceluia căruia i se spunea 
Vrăjitorul. 

Între timp, Scotland Yard-ul stabili că realmente imensa 
Albert-Hall din South Kensington fusese închiriată printr-un 
agent, pentru prima zi de Crăciun. Suma fusese plătită 
anticipat şi o mare firmă de alimentaţie publică preluase 
dificila misiune de a asigura ospătarea a 3.000 de invitaţi. 
Şi acestei firme i se onoraseră anticipat toate cheltuielile. 

Cineva încercă să-l determine pe proprietarul Albert-Hall- 
ului să rezilieze contractul, motivând că interesul binelui 
public ar reclama aceasta, dar Scotland Yard era de altă 
părere. Inspectorul Mander vizită atât direcţia Albert-Hall- 
ului cât cât şi firma de alimentaţie publică şi declară că 
poliţia pune mare preţ pe realizarea contractelor. 

Conform dorinţei sale, inspectorul Mander primise 
misiunea să efectueze toate preparativele necesare 
rezolvării acestui caz. 

— Mă bucur că mi se acordă posibilitatea să repar eşecul 
meu din cazul Lumiere2. De astă dată nu mă voi mai lăsa 
indus în eroare - nu voi mai fi înşelat! 

Iniţial, Bliss voi să respingă rugămintea lui Mander, dar 
solicitarea acestuia fu aprobată undeva mai sus, fiindcă 
inspectorul avea câţiva prieteni influenţi. 

În cele din urmă Bliss cedă. 

— Asta este într-adevăr o ocazie. Dar vă avertizez! După 
părerea mea este ultima şansă care vi se mai acordă. Vă 
predau cazul cu mare neplăcere, fiindcă sunt convins că 
funcţionarul de poliţie care se va ocupa în timpul acestui 
Crăciun de Vrăjitor, va pierde partida. 

Mander zâmbi. 

— Dacă Vrăjitorul se va ţine de cuvânt, înseamnă că este 
într-adevăr un magician. 

— Treaba asta parcă am mai auzit-o cândva. Bine, n-aveţi 
decât să vă încercaţi norocul. Din partea mea, mult succes! 


Toţi chiriaşii d-lui Orsan primiră invitaţii. Bogătaşul deveni 
rapid foarte cunoscut, oamenii şi-l arătau unul altuia, se 
atenţionau când apărea în public. Era Omul - care —va-sta- 
de-vorbă-cu-Vrăjitorul! 

— Vă sfătuiesc să aveţi grijă ca patru medici să se afle în 
preajma tribunei oratorilor. Şi în afară de asta să fie 
pregătită o salvare pentru a-l transporta pe Orsan la spital. 

— Dar de ce chiar patru medici? îşi întrebă Mander 
superiorul. 

— Doi pentru Orsan şi doi pentru dv., răspunse Bliss ironic. 

DI. Mander zâmbi. 

— Cred că Vrăjitorul nici n-o să-şi facă apariţia. 

— Sunteţi un nerod, replică Bliss indispus. 

În Ajunul Crăciunului, dl. Orsan primi al doilea mesaj. 

Respectaţi-vă necondiţionat promisiunea! Dacă nu apăreţi 
la Albert-Hall, să ştiţi că nu aştept la tribună mai mult de 
zece minute - doar atât. 

Dar dl. Orsan nu se preocupa în acel moment prea mult de 
Vrăjitor, fiindcă între timp apăruse un nou combatant în 
arenă, care nu numai că luase telefonic legătura cu el, dar 
care-l şi căutase personal. 

Dl. Agnis era o persoană cu capul mare, purta barbă şi era 
un adversar fanatic al pedepsei cu moartea. Îi explică d-lui 
Orsan că luptase pretutindeni în lume unde se vorbea 
engleza împotriva pedepsei capitale, şi-l rugă pe acesta să 
fie de acord ca el, Agnis, să vorbească în locul Vrăjitorului, 
dacă ar fi să nu apară, aşa cum se zvonise. Părea să fie un 
bărbat întrutotul onorabil, era bine îmbrăcat şi-l trată pe dl. 
Orsan cu cea mai mare consideraţie. În afară de asta, îşi 
făcuse apariţia în automobilul propriu. 

— În nici un caz Vrăjitorul nu va veni la această întrunire! 
Totul nu-i decât o glumă proastă. Dar de ce să nu folosim 
totuşi ocazia pentru o dezbatere publică? 

Propunerea nu-l incomodă pe dl. Orsan, mai ales că-şi 
pusese deja pe hârtie atât alocuţiunea, cât şi celelalte 
cuvinte pe care dorea să le rostească. Dar era o persoană 


totuşi prudentă, astfel că mai întâi luă telefonic legătura cu 
Scotland Yard-ul. 

— Rudolph Agnis? spuse inspectorul Mander. Asta ne mai 
lipsea. Dar lăsaţi-l să participe liniştit. De fapt, unde 
locuieşte? 

— Nu l-am întrebat. În seara asta mă sună, ca să-i dau 
răspuns. Este foarte amabil şi prietenos. 

Mander avu de lucru din plin. Poliţia călare abia făcea faţă 
mulţimii care se adunase în faţa Albert-Hall-ului. 

Sute de detectivi fură folosiţi, iar accesul nu se permise 
decât persoanelor care aveau invitaţii. 

— Nu uitaţi, îl avertiză Bliss pe inspector în după-amiaza 
zilei de 24 decembrie, că Vrăjitorul nu are nevoie neapărat 
de peruci ori de bărbi false, pentru a lua înfăţişarea cuiva. 
Dacă îşi propune să joace un rol, atunci chiar devine 
personajul respectiv. Vocea sa, gesturile sale, felul său de a 
se mişca, totul este unitar şi fără cusur. 

— Puteţi avea încredere în mine, răspunse Mander. 

— Păi tocmai asta e, că n-am, replică Bliss şi-l lăsă pe 
individ în plata Domnului. 

Începând cu ora patru, musafirii îşi făcură apariţia şi la ora 
şapte uriaşa sală era plină până la refuz. O orchestră se 
îngrijea de distracţie şi se anunţă chiar că, după dezbateri, 
se va putea dansa. 

La opt şi jumătate inspectorul Mander se deplasă, 
împreună cu alţi trei funcţionari, la locuinţa d-lui Orsan. Fu 
condus îndată în bibliotecă, unde stăpânul casei îl primi şi-l 
invită să ia loc. 

— Îmi mai îngăduiţi un moment? Aş vrea să termin mai 
întâi această scrisoare adresată „Megafonului”. 

Mai scrise cinci minute apoi puse stiloul deoparte, aplică 
sugativa pe ultima filă şi vâri scrisoarea într-un plic. 

— S-ar putea totuşi ca acest Vrăjitor să fie un tip 
primejdios? întrebă el. 

— Da, dar asta nu-i o noutate pentru poliţie, răspunse 
inspectorul. Nu trebuie să vă faceţi griji. Cum se iveşte la 


intrare şi îşi spune numele, va fi înconjurat de detectivi. L- 
am putea aresta pe loc, dar vrem să vedem cât de departe 
intenţionează să întindă gluma asta. 

— Nu cumva o să tragă în mine... sau o să mă agreseze în 
vreun fel? 

— Aveţi încredere în mine... Sunteţi doar sub protecţia 
mea. 

Maşina d-lui Orsan aştepta în faţa uşii şi cei cinci domni 
plecară astfel la Albert-Hall, unde intrară printr-o uşă 
laterală. La ora nouă fix, dl. Orsan, înconjurat de 
funcţionarii poliţiei, îşi făcu apariţia pe estradă. Cei 
prezenţi, care în acel moment festiv uitaseră de toate 
neajunsurile pricinuite de proprietarul lor, chiar îl 
aclamară. Urcă apoi nervos la tribună şi rămase nemişcat, 
cu braţele încrucişate. 

În sală se aşternuse acum o tăcere adâncă. Puţinii 
reporteri privilegiați, cărora li se permisese accesul, 
priveau curioşi în jurul lor, încercând să vadă din ce parte 
îşi va face apariţia Vrăjitorul. 

Tensiunea devenise insuportabilă. 

Dintr-odată se iscă rumoare, când un tip bărbos se ivi în 
conul de lumină al reflectorului. Mander dispusese ca 
tribuna oratorilor să fie puternic iluminată. 

— Fiindcă Vrăjitorul n-a venit, începu el cu o voce 
răsunătoare, aş vrea să vorbesc în locul său şi să am un 
schimb de opinii cu dl. Orsan în privinţa pedepsei capitale. 
Mi-am făcut câteva notițe privitoare la tema asta şi vă rog 
să... 

Între timp dusese repede mâna la buzunar, dar încă 
înainte de-a izbuti să şi-o retragă, fu înconjurat de-o ceată 
de detectivi care îl scoaseră târâş din sală. 

— Treaba e în ordine, zise Mander zâmbind. D-le Orsan, 
nu cred că are rost să mai rămâneţi. 

Patru funcţionari îl însoţiră pe acesta până la ieşire şi 
inspectorul se grăbi să ajungă la cel arestat, pentru a-l 
interoga. 


Domnul Agnis spumega. 

— Dacă mai îndrăzneşte cineva să se atingă de barba mea, 
îi crap capul! 

— E într-adevăr o barbă veritabilă, îi spuse un detectiv lui 
Mander. Şi domnul are suficiente acte personale asupra sa 
- este într-adevăr dl. Agnis! 

Inspectorul verifică documentele şi trebui să accepte ideea 
că se întâmplase o greşeală extrem de penibilă. 

— Ştiam că veniţi încoace, dar am crezut pentru un 
moment că Vrăjitorul va voi să se folosească de identitatea 
dvs. pentru a-l lichida pe dl. Orsan, începu Mander. Aşa se şi 
explică reacţia de scurt circuit a băieţilor când au văzut că 
vârâţi mâna în buzunar... 

— Da, ţineam cu tot dinadinsul să viu. Atât convingerile 
mele cât şi suma de 200 de lire pe care mi-a oferit-o un 
domn pentru a dezbate public cu dl. Orsan chestiunea, m- 
au făcut să vin special din Manchester încoace. 

Inspectorul îl privi înspăimântat. 

— Ei, în orice caz, domnul acesta nu este Vrăjitorul. Am 
spus eu, de la bun început, că n-o să vină şi într-adevăr nici 
n-a venit. Astfel, Bliss s-a mai făcut de râs încă o dată. 

Se înapoie la Scotland Yard, unde inspectorul şef aştepta 
deja neliniştit noutăţile. 

— Dar la dracu, de ce n-aţi telefonat? întrebă Bliss furios, 
când află ce se întâmplase. 

În clipa următoare se năpusti pe scări în jos şi ajunse cu o 
maşină într-un tempou turbat la domiciliul d-lui Orsan. Un 
valet îi deschise. 

— Da, dl. Orsan este deja de câtva timp acasă. 

— Unde se află acum? 

— În camera sa de lucru. 

Dar nu era acolo şi nici în dormitor nu dădură de el. După 
ce scotociră prin toată casa, îl descoperiră în cele din urmă 
într-o debara micuță, la etaj. Era legat, în gură i se vârâse 
un căluş şi se afla acolo de la ora trei! 


Vrăjitorul pătrunsese în casă prin coridorul discret care 
făcea legătura între garaj şi camera de lucru, îşi compusese 
în tihnă înfăţişarea d-lui Orsan - el, care putea intra în 
câteva zeci de secunde în pielea cuiva - şi împinsese atât de 
departe neruşinarea încât să îmbrace şi unul din costumele 
favorite ale acestuia. Astfel deghizat, se urcase la tribuna 
de la Albert-Hall. 

Dar mai înainte de asta, forţase şi seiful din bibliotecă, de 
unde extrăsese 7000 de lire sterline în bancnote. 

După o săptămână, d-na Brown primi un pachet care 
conţinea aceeaşi sumă. 

Pe un bileţel care se afla tot acolo, se putea citi; „Un dar 
întârziat de la Santa Claus”3 

6. VRĂJITORUL. ŞI FEMEIA FATALĂ. 

În apropiere de satul St. Mary Church se întâmplă într-o zi 
un accident de automobil, din fericire însă nu cu urmări 
grave. 

În curbă se întâlniseră două maşini care rulau cu viteză 
excesivă. Amândouă mergeau respectând doar foarte 
aproximativ benzile de circulaţie şi aproape că intrară în 
coliziune. Autoturismul d-lui Bayford rămase pe şosea, dar 
celălalt fu ejectat din curbă, se răsturnă, şi ajunse astfel 
într-o poziţie nefericită, chiar deasupra şanţului adânc şi 
plin de apă. Pilotul imprudent s-ar fi înecat desigur, dacă dl. 
Bayford n-ar fi avut suficientă prezenţă de spirit şi tot atâta 
putere încât să-l salveze. Dar omul dispunea de forţa a trei 
bărbaţi obişnuiţi, şi în afară de asta era în cea mai bună 
dispoziţie, fiindcă venea de la logodna sa. 

Dl. Bayford ajunse rapid la marginea acostamentului şi 
săltă cu putere aproape supraomenească maşina 
răsturnată, atât, încât făcu posibil ca bărbatul care se afla 
la volan să se elibereze din situaţia sa precară. 

— Îmi pare teribil de rău, spuse Bayford amabil. Probabil 
că vina noastră este la fel de mare sau la fel de mică. 

Celălalt zâmbi slab: 


— Dintotdeauna mi s-a prezis că voi sfârşi de moarte 
violentă, replică el, dar încă nu mi-a spus nimeni că-mi voi 
lăsa viaţa într-un şanţ de la marginea drumului. 

Apoi se prezentă lui Bayford ca fiind exploratorul 
Marksen. 

— Formidabil, spuse Bayford. 

Nu auzise niciodată până acum despre exploratorul 
Marksen, dar îl luă imediat drept o personalitate. 

— Cel mai bine ar fi să vă duc cu maşina mea până la 
Babacombe, zise el. 

Dar în momentul când făcu propunerea asta, apăru în 
scenă grădinarul vilei din apropiere. El şi stăpâna lui 
observaseră de sus accidentul. 

— Madame vă roagă să poftiţi în casă. Vrea să telefoneze 
garajului din Babacombe şi, între timp, vă puteţi reface. 

DI. Marksen fu de acord, dar dl. Bayford insistă să aducă el 
însuşi ajutorul necesar. 

— Mi-aţi salvat într-adevăr viaţa, spuse Marksen, şi dacă 
mă gândesc la toate primejdiile prin care am trecut până 
acum, cred că ar fi fost într-adevăr ruşinos să-mi închei 
viaţa astfel... 

— Da, da, ar fi fost al dracului de neplăcut, răspunse 
Bayford repede, fiindcă pentru el, mulţumirile însemnau un 
ce penibil. 

— Sper ca într-o bună zi să ajung în situaţia de-a mă 
revanşa. 

Marksen scutură zdravăn mâna lui Bayford şi îl urmă apoi 
pe grădinar. Trecură pe lângă pajiştea de gazon tunsă scurt 
şi de straturile de flori, care radiau o frumuseţe calmă şi 
ajunseră la clădirea modernă şi îngrijită a conacului. O 
doamnă mai în vârstă îl primi pe Marksen prietenos. Purta o 
rochie de mătase de culoare închisă, o scufie albă şi o 
camee mare, din care un bijutier priceput migălise o broşă. 

După ce musafirul făcuse o baie fierbinte şi se echipase cu 
costumul de zile mari al grădinarului, d-na Reville Ross îl 


plimbă prin casă şi-i prezentă cu o nedisimulată mândrie 
comorile. 

Interioarele erau totuşi în destule cazuri distonante. De 
pildă, ieftina fotografie mărită care străjuia pe un perete al 
camerei de zi, nu se potrivea defel cu mobilierul frumos, 
ales într-adevăr cu cea mai mare grijă. 

— Acesta-i defunctul meu soţ, explică ea. Şi-a pierdut viaţa 
într-o catastrofă feroviară, dar a avut grijă de viitorul meu. 
Îşi desprinse broşa din piept, deschise capacul şi-i arătă 
chipul unei tinere drăguţe, de aproximativ şaisprezece ani. 
Sigur că aţi auzit deja de ea, este cunoscuta actriţă de 
cinema, Stella Maris. Şi este englezoaică, adăugă ea 
triumfătoare, deşi toată lumea o ia drept americancă sadea. 
Dacă s-ar afla că de fapt se numeşte Betty Ross, şi-ar pierde 
pe dată popularitatea. Şi vă pot arăta o tăietură dintr-un 
ziar, un articol în care ea afirmă că n-a fost niciodată în 
Anglia. Dar în taină, vine la mine în fiecare an, pentru o 
lună. Nici nu vă închipuiţi cât de mult mă iubeşte. Casa asta 
tot ea mi-a cumpărat-o. Am servitorii mei, un şofer, un 
grădinar, o maşină şi tot ceea ce îmi doresc. Fiica mea 
afirmă mereu, că nu există nimic pe lume ce n-aş merita... 

Dl. Marksen o ascultă interesat pe bătrâna doamnă. Se 
exprima în cel mai pur dialect Cockney londonez4 şi distona 
destul de mult ca înfăţişare cu această casă selectă. 

Inspectorul şef Bliss o ştia pe Louise Makala, căreia nu-i 
spunea decât „Lou”. Avusese cu ea două convorbiri mai 
îndelungate, reproşându-i destule, dar pe Louise n-o puteai 
nici măcar intimida prea uşor, necum să-i insufli teamă. Nu 
reuşise s-o înspăimânte; cel mult o plictisise. 

Lou avea o locuinţă frumoasă în Grosvenor Street, un 
intendent, mai mulţi servitori şi un şofer. În afară de asta 
avea o vilă la ţară, un apartament la Paris şi un conac în 
Leicestershire. Nu numai Bliss, dar şi ceilalţi bărbaţi care o 
cunoşteau, o considerau drept cea mai frumoasă femeie pe 
care o întâlniseră. Dar această femeie era o infractoare, era 
un VAMPIR - nefericise până acum destui bărbaţi sufleteşte 


- iar financiar îi ruinase. Nu trebuia să-şi dea prea mare 
osteneală să-i găsească, fiindcă frumuseţea ei şi înfăţişarea 
ei strălucitoare ademeneau destule victime. 

— Cine-i doamna? întrebă Sir George Cestein pe portarul 
hotelului Felles. 

Află că este d-ra Blenhard, fiica unui australian bogat, şi că 
locuia în cel mai scump apartament al hotelului. 

Sir George se luă după ea şi ridică batista, sau mănuşa sau 
vreun alt obiect pe care ea îl lăsase să-i cadă, dar după 
douăzeci şi patru de ore, aventura se termină foarte 
brusc... 

— Ori îmi daţi imediat un cec de cinci mii de lire, ori strig 
după ajutor şi cer să vină poliţia! 

Sir George doar o sărutase, dar comisese imprudenţa 
fatală de-a invita-o la el, la hotelul Margravine. 

Se holbă la ea siderat. Rochia era sfâşiată şi coafura-i 
răvăşită, dar ea fusese cea care se „aranjase” fulgerător 
astfel. Sir George se dezlănţui furios, dar ea insistă 
inflexibilă. Mai apăru acum şi camerista ei, şi-ntradevăr 
nobilul completă cecul pretins, cu care Lou trimise îndată 
pe fată la bancă. Sir George ameninţă că va merge imediat 
la Scotland Yard, dar aşa ceva mai auzise ea de prea multe 
ori ca să se mai sperie din atâta lucru. 

Îşi atinsese scopul, fiindcă peste puţin timp după aceasta, 
cele cinci mii de lire intrară în posesia ei. 

Când avusese prima oară de-a face cu Bliss - el o căutase - 
şi când aflase ce funcţie îndeplineşte, se sperie destul de 
puternic, dar se reculese rapid. 

— Îl cunoaşteţi pe Sir Roland Perfenn? întrebă el sever. 

Ei îi veni să râdă, fiindcă Sir Roland era consilier secret şi 
un vizitator zelos al bisericilor. Ar fi fost ultimul care ar fi 
putut s-o reclame pentru extorcare. 

— Afirmă el cumva treaba asta? întrebă ea distrată. 

Bliss trebui să nege. 

— În orice caz, mi-a ajuns la ureche..., începu el şi-i povesti 
aventura lui Sir Roland, cel galant şi amabil. 


— Da de ce nu-l chemaţi încoa, bunul meu domn Bliss? E 
extrem de uşor. Numărul lui îl aflaţi din cartea de telefon, 
aşa că... 

Nu era în situaţia de-a face uz de invitaţia ei, dar încercă 
să-i explice părinteşte: 

— Până acum aţi tras pe sfoară doar bărbaţi cărora le e 
imposibil să vă reclame, fiindcă n-au voie să se compromită 
în faţa opiniei publice. Dar mai devreme sau mai târziu, vă 
veţi alege în mod greşit victima. Când judecătorul va 
întreba dacă există cineva care să ştie ceva despre dv., mă 
voi prezenta ca martor şi voi depune sub jurământ: 
„Această doamnă este o şantajistă notorie”. Ştiţi că în acest 
caz puteţi să luaţi douăzeci de ani? 

Ea se mulţumi doar să-i râdă în nas: 

— Dacă un general pierde bătălia, atunci s-a terminat cu 
el, şi dacă un dresor de lei nu-şi poate stăpâni animalele, 
acestea îl sfâşie... nu începeţi acum să-mi spuneţi despre 
ulciorul care merge la apă, până când se sparge, că atunci 
chiar încep să urlu! Dacă fac o greşeală, n-am decât să 
plătesc. Dar fiţi convins că n-am s-o fac. Îmi permiteţi să vă 
ofer un cocktail? 

Bliss zâmbi aprig şi negă din cap. 

Ea se aşezase pe speteaza unui scaun mare, splendid 
tapisat, înclinase capul într-o parte şi-l privea ironic. 

— În loc să-mi ţineţi astfel de predici moralizatoare, ar 
trebui de fapt să-mi cereţi ajutorul. Cred că sunt singura 
persoană din Londra care ar putea să-l captureze pe 
Vrâjitor! 

Această aluzie răutăcioasă îl deranjă destul de mult. În 
ultima vreme Vrăjitorul făcuse să se vorbească iarăşi mult 
despre el, fără ca poliţia să poată înregistra nici cel mai mic 
succes. 

— Aveţi mai bine grijă să nu vă înhaţe el! răspunse 
oarecum neputincios Bliss. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, chiar credeţi că Vrăjitorul 
îmi poate face vreun rău? Zău, d-le Bliss, dacă la Scotland 


Yard ar fi femei ca mine, individul ar fi fost de mult prins. 
Chiar îmi doresc să se lege o dată de mine - ia uitaţi-vă aici! 

Între timp ajunsese la cămin şi se oprise chiar lângă el. 

Din cauza asta inspectorul nu observă că deschisese o uşă 
micuță, camuflată în ancadramentul din marmură. Când se 
răsuci, avea un Browning în mână. 

— Aveţi permis de portarmă? întrebă el aspru, alegându- 
se cu un hohot de râs. 

— Hai să fim serioşi. Sigur că am. Dar mult mai important 
e că şi ştiu ce să fac cu un pistol. Am fost căsătorită cu un 
fermier şi am trăit doi ani în Australia. Acolo am locuit într-o 
zonă izolată şi el m-a învăţat să mânuiesc armele. Ce-mi daţi 
dacă-l prind pe Vrăjitor - o medalie? 

Inspectorul clătină capul, negând: 

— Ne vom purta binevoitori cu d-ta când vei ajunge în faţa 
judecătorului! 

Şase luni mai târziu, Lou făcu totuşi o marc greşeală. Dl. 
Bayford era încă tânăr şi plin de iniţiativă, cu toate că era 
logodit cu fiica mezină a Lordului Rendlesham. Întâmplarea 
făcu s-o cunoască pe Lou şi frumoasa femeie îl fermecă 
imediat. Invitaţia de-a lua ceaiul la ea, îl flată peste măsură. 
Realitatea era însă alta: era ţinut din scurt şi ştia foarte 
bine că părintele lui nu-i va pune la dispoziţie sume prea 
mari. 

După ce Lou îşi jucă scena cea mare şi pretinse un cec de 
zece mii de lire, Bayford încremeni şi de-abia mai reuşi să 
gândească limpede. 

— Persoană neruşinată! Ce minciună sfruntată! Dar nu eu 
v-am rupt rochia - atâta doar că v-am sărutat! Pesemne că 
sunteţi nebună dacă puteţi afirma aşa ceva! 

Vorbele sale o lăsară rece şi indiferentă. 

— De unde să scot eu zece mii de lire. N-am aceşti bani... 

Dar deodată îşi aminti că Lordul Rendlesham tocmai 
dispusese în aceeaşi zi transferul a zece mii de lire în contul 
bancar al viitorului său ginere. Cu asta urma să cumpere o 
participaţie. Suma întreagă de plată era de douăzeci de mii 


de lire, şi tatăl lui trebuia a doua zi să vireze şi el jumătatea 
cealaltă. Lou se informase minuţios asupra situaţiei 
financiare a victimei sale. 

— Da nu mai vorbiţi prostii. Cunosc exact mărimea 
soldului dvs. creditor din bancă. În contul dvs. de la 
Western-Bank se află unsprezece mii de lire. 

Dl. Bayford se reculese suficient de mult ca să poată 
chibzui. De abia acum îşi dădu seama de situaţia disperată 
în care se afla. Nu prea era pe bune cu taică-său, şi 
bătrânul domn îşi făcuse deja cunoscută intenţia de a-şi lăsa 
averea unei societăţi de binefacere. Şi în afară de asta, 
Lordul Rendlesham lua astfel de chestiuni foarte în serios, 
fiindcă se plângea tot timpul de decăderea moralei. 
Logodnica... Ei bine, logodnica îl iubea desigur, dar dacă ar 
fi aflat de această încurcătură sentimentală, ar fi desfăcut 
logodna. 

Toate astea îl marcară puternic sufleteşte. Paloarea îl 
invadă şi era în pragul unei crize de nervi. În cele din urmă 
completă cecul la valoarea dorită. Lou îl mai reţinu în 
apartament, în aşteptarea cameristei care plecase la bancă. 

În răstimpul ăsta, Bayford îi spuse ce credea despre 
dânsa, dar Lou ştia deja, pe dinafară ce obişnuiesc bărbaţii 
să spună în asemenea situaţii şi nu-şi mai dădu osteneala 
să-i asculte cuvintele agitate. 

Considera că nici nu merită să-şi apere faţă de el propriul 
punct de vedere şi să-şi justifice astfel procedeul. Conform 
părerii ei, bărbaţii erau nişte hoţi şi bandiți înnăscuţi, care - 
fără menajamente şi fără scrupule - pângăreau cinstea 
femeilor. lar ea, Louise Makala, voia să le răzbune. Dar 
lucrurile astea le tot spusese cu alte ocazii, aşa că se 
plictisise să mai repete şi acum aceeaşi poveste. 

— Da, vă aflaţi într-o situaţie a dracului de neplăcută, 
acceptă ea în cele din urmă. Dacă vreţi, puteţi să vă duceţi 
la poliţie sau să vă adresaţi Vrăjitorului. Acesta se ocupă 
întotdeauna de inocenţa năpăstuită. Tare mult îmi doresc să 
am de-a face cu el! 


După un timp, camerista reveni şi tânărul fu lăsat să plece. 

Dl. Bayford ieşi clătinându-se în strada animată şi îşi urmă 
drumul la întâmplare. Cui să se adreseze în restriştea sa? 
Tatălui său? 

Ideea îl făcu să se cutremure. La fel de puţină înţelegere 
va găsi la Lordul Rendlesham şi la fiica lui. Nu, la aceşti 
oameni n-avea ce căuta. 

— Hello, ce mai faceţi d-le Bayford? îl întrebă deodată 
cineva. 

Se întoarse mirat şi se uită ţintă la bărbatul care-şi pusese 
amical mâna pe braţul lui. 

— A, dl. Marksen! Aţi mai păţit ceva după accident? Sper 
că n-aţi răcit cumva? 

O uşoară speranţă începu să mijească. Poate izbutea omul 
acesta să-l salveze. Dacă echipezi expediţii costisitoare, 
înseamnă că trebuie să dispui şi de o avere mare. Astfel de 
persoane au câteodată un noroc neverosimil şi găsesc 
comori în oraşele acelea dispărute. Deşi dl. Marksen purta 
acum un costum de golf nu prea elegant, ba chiar şi pipa lui 
arăta destul de veche. În afară de asta lăsase în ultimul 
timp să-i crească o mică mustață blondă. Dar aici dl. 
Bayford nu avea dreptate. Dl. Marksen purtase mustață şi 
înainte de accident, doar că o pierduse cu prilejul băii 
involuntare din şanţul şoselei. 

— la spuneţi-mi, n-aţi ieşit acum de la Leathley Court? 
Cineva mi-a spus încă de-acum vreo câteva zile că în acest 
hotel locuieşte o cunoscută aventurieră... o doamnă... ei, 
chestiunea nu mă priveşte... 

Bayford îl privi buimăcit. 

— 0... o doamnă? întrebă el cu vocea întreruptă. 

— Da, dacă vreţi să-i spuneţi aşa. Unul dintre prietenii mei 
a ajuns să aibă mari dificultăţi din pricina unei greşeli 
relativ inofensive. Din fericire, am reuşit să-l ajut. Dar asta 
desigur nu vă interesează. 

Dar Bayford nu fu numai interesat, ci de-a dreptul 
fascinat. 


— Vă rog foarte mult să mă însoţiţi acasă... acum chiar, 
insistă el. 

Dl. Marksen îşi privi ceasul şi ezită puţin, înainte da a 
accepta totuşi. 

Bliss avea într-adevăr dreptate când afirmă că Vrăjitorul 
nu numai se deghiza, dar că în momentul când interpreta 
un rol, reuşea chiar să fie omul acela. Cercetările sale 
neobosite îl făcuseră să dea şi de urma Louisei. Se afla chiar 
la intrarea în Leathley Court, când ea descinsese din 
maşină cu ultima-i victimă. Cum încă nu-i cunoştea în 
amănunţime metodele, n-o băgase în seamă pe camerista 
care plecase să încaseze cecul. Dar când îl văzu ieşind pe 
Bayford - palid şi năuc - îşi dădu imediat seama ce se 
întâmplase. Şi tot atunci, figura răvăşită de spaimă a 
acestuia, îl făcu să recunoască pe tânărul care cu câtva 
timp în urmă îi salvase viaţa. 

Locuinţa păgubosului amator de idile nu era departe, dar 
nu începu să povestească decât după ce se aşezară unul în 
faţa celuilalt, în camera de zi. 

— Mi s-a întâmplat ceva de necrezut, spuse el disperat. M- 
am lăsat atras într-o capcană de-a dreptul ordinară; 
bineînţeles că veţi crede că sunt un fustangiu înrăit, dar vă 
jur că n-am avut nici cea mai mică bănuială, când am 
acceptat invitaţia la ceai... Înţelegeţi ce vreau să spun? 

Din fericire, dl. Marksen cunoaşte legătura logică între 
fapte, altminteri, ascultând doar această relatare dezlânată, 
n-ar fi reuşit, în circumstanţe obişnuite, să-şi facă o imagine 
corectă a întâmplării. 

— Zece mii de lire sterline - asta-i într-adevăr o sumă 
rotundă! Şi lucrul cel mai rău este că banii aceştia nici 
măcar n-au fost ai dvs. Voi încerca în orice caz să vi-i 
recuperez. 

Bayford îl privi uimit. 

— Dar cum veţi proceda? 

— Voi discuta cu ea. Chiar în seara asta veţi primi cecul. Şi 
fiţi convins că va fi şi onorat. 


Lou părăsea rareori locuinţa ei din Grosvenore Square 
după cină, fiindcă nu vizita mai deloc teatrele sau localurile 
de lux mondene. Mânca întotdeauna acasă, de cele mai 
multe ori singură, câteodată, ce-i drept, şi cu vreuna din 
victimele ei. 

Şi-n seara asta rămăsese acasă şi completa în cocheta ei 
cameră de lucru cecuri pentru furnizori. Apoi mai făcu şi 
nişte calcule. Traiul ei era foarte costisitor şi înghiţea sume 
uriaşe. Dar trebuia să-şi permită un asemenea standing5, 
pentru ca bărbaţii să se simtă în siguranţă. 

De fapt, era chiar foarte econoamă şi îşi administra bine 
avutul. Storcea sume mari de la victimele ei, dar ţinea o 
contabilitate exactă şi era absolut lipsită de orice tendinţă 
de a risipi. Nu bea, fuma rareori, nu paria şi evita jocurile 
de noroc. 

Nu reuşi să termine ce-şi propusese, fiindcă un servitor 
bătu la uşă, intră şi-l anunţă pe marchizul Crevitte-Soligny. 
Ridică privirea din calculele ei, apoi îşi răsfoi nedumerită 
agenda fiindcă nu putea să-şi explice această vizită. 

— Marchizul de Crevitte?... Pofteşte-l înăuntru. 

Poate că era prietenul vreunui cunoscut, care venea să se 
convingă dacă relatarea entuziastă privind farmecul ei 
deosebit are şi corespondent în realitate. 

Nu-l cunoştea pe domnul înalt şi zvelt, cu părul alb, care 
se înclină galant în faţa ei şi-i sărută mâna. Arăta viril şi 
interesant, avea o mustață căruntă, tunsă scurt, şi trăda 
militarul de carieră. În butoniera lui era vârâtă rozeta 
Legiunii de Onoare. 

— Se pare că madame nu reuşeşte să-şi amintească de 
mine? întrebă el în franceză. 

Ea dădu din cap, negând. 

— Îmi cer mii de scuze, dar într-adevăr nu ştiu când am 
avut plăcerea să... 

— Nu-i nimic, spuse marchizul în engleză, apoi se întoarse 
agale la uşă şi o încuie. 


În clipa următoare ea ajunsese la cămin şi deschisese deja 
compartimentul secret placat cu marmură. Dar înainte de a 
scoate pistolul, auzi iar vocea musafirului insolit. 

— Lăsaţi pistolul acolo unde este. Am în mână o armă. Cu 
ea nu se împuşcă, dar dacă o voi folosi, chipul dvs. va fi atât 
de mutilat încât va trebui să vă recalificaţi. Eventual ca 
sperietoare de ciori. Vă rog să vă întoarceţi spre mine. 

Ea se supuse. 

— Dar cine sunteţi? 

El zâmbi. 

— Cel pe care doreaţi atât de mult să-l întâlniți - mi se 
spune Vrăjitorul! 

Louise Makala îl fixă neîncrezătoare. 

— Poftim? Dvs. sunteţi Vrăjitorul? Înseamnă că v-aţi pus 
perucă? 

Oaspetele confirmă. 

— Dar luaţi loc dragă colega. Aţi uşurat azi un prieten de- 
al meu de zece mii de lire. 

Nici un muşchi de pe faţa ei nu tresări. 

— Vorbiţi despre lucruri pe care nu le înţeleg, începu ea. 

EI râse vădit amuzat, puse arma pe masă, apropie un 
scaun şi se aşeză. 

— Ei, se pare că va trebui să stăm ceva mai mult de vorbă, 
d-ră ROSS! 

Cuvintele acestea şi mai ales numele rostit o făcură să 
tresară, vădit marcată. 

— Departe de mine să reprob faptul că vă îmbogăţiţi 
extorcându-i pe nişte bărbaţi lipsiţi de caracter. Meritau să- 
şi piardă banii. Şi până acum v-aţi ales victimele cu atâta 
minuţie că a trebuit să vă admir inteligenţa. 

În clipa aceea se auziră bătăi în uşă. Din câţiva paşi 
silenţioşi Vrăjitorul ajunse acolo şi răsuci cheia fără zgomot. 
— Intră! strigă Lou cu respiraţia tăiată. Obrajii i se roşiră 

de emoție şi ochii luceau triumfător. 

Servitorul Bennet îşi făcu apariţia. 

— Inspectorul şef Bliss de la Scotland Yard, anunţă el. 


Ea aruncă o privire pătrunzătoare Vrăjitorului. Se afla 
acum lângă masă şi puse mâna pe armă, pe care o făcu pe 
neobservate să dispară în buzunar. 

— Lăsaţi-l pe dl. Bliss să intre. 

Înainte ca Milton să poată interveni, uşa se deschise şi mai 
mult. Pesemne că Bliss aşteptase în apropierea ei. Privirea 
lui trecu de la Lou, la străinul îmbrăcat ireproşabil. 

— N-aş vrea să deranjez, d-ră Makala. Ceea ce avem de 
discutat nu este foarte urgent. 

— Dar vă rog să vă apropiaţi, interveni Vrăjitorul politicos. 
Voiam şi aşa să plec. 

— Rămâneţi aici, porunci ea. Era chiar lângă cămin, astfel 
că putea să extragă Browning-ul, dacă ar fi intrat şi s-ar fi 
aşezat între ei. 

Vrăjitorul săltă puţin din umeri. 

— Cum doriţi... 

Inspectorul şef Bliss îl salută cu o înclinare uşoară. 

Milton făcu acelaşi lucru. 

— A, beneficiez de o ocazie fericită că-l întâlnesc aici pe 
cunoscutul detectiv, zise el, fiindcă aş vrea să vă consult 
într-o chestiune dificilă. Cunosc o bătrână doamnă care 
locuieşte într-o frumoasă vilă din Devonshire. Bătrâna 
crede că fiica ei este totuna cu Stella Maris, celebra actriţă 
de cinema. Dar nu-i adevărat. Şi acum se pune întrebarea: 
n-ar fi mai bine să i se explice doamnei că fiica ei este... mă 
rog, ceea ce este? 

Lou pălise îngrozitor şi fu obligată să se aşeze. 

— Nu văd ce m-ar interesa treaba asta, răspunse Bliss în 
tradiționala sa manieră nepoliticoasă, apoi, întorcându-se 
spre Lou, se adresă acesteia cu vocea scăzută. Makala 
voiam doar să aflu de la dv. dacă aţi întâlnit vreodată pe un 
anume domn Marksen? 

EI îi descrise înfăţişarea persoanei, dar Lou negă. 

— Poliţia este convinsă că el este Vrăjitorul. Am aflat că în 
ultimul timp a făcut investigaţii cu privire la dvs. Cunoaşteţi 
poate un detectiv particular cu numele acesta? 


— Nu, răspunse ea hotărât. 

Bliss se răsuci către celălalt domn, care se afla acum în 
faţa oglinzii, studiindu-şi degajat înfăţişarea. 

— Cine este dânsul de fapt, întrebă el încet. 

— Marchizul Crevitte-Soligny, răspunse ea după o scurtă 
pauză. Îl cunosc de vreo câţiva ani. 

Bliss îi mai dădu câteva instrucţiuni despre ce avea de 
făcut, în situaţia că ar fi vizitată de dl. Marksen, dar ea de- 
abia asculta. 

Scurt timp după aceea, inspectorul şef îşi luă rămas bun, şi 
uşa se închise în urma lui cu un uşor ţăcănit. 

— Deci, cam asta ar fi, spuse Vrăjitorul amabil. V-aş ruga 
acum să completaţi un cec de zece mii de lire, în favoarea d- 
lui Bayford. 

— Şi dacă n-o fac? 

Zâmbi, privind-o insistent. 

— Atunci mă obligaţi să mă duc la mama dvs. şi să-i spun 
adevărul despre „profesia” fiicei adorate, răspunse el 
politicos. Nu cred că va fi foarte bucuroasă aflând că - în 
afară de o oarecare asemănare cu Stella Maris, celebra 
vedetă a ecranului - n-aveţi nimic comun cu ea, ci sunteţi 
doar o şantajistă ordinară. 

O privise pătrunzător şi ştia că jocul era câştigat. 
Descoperise cum puteai şantaja... şantajista. 

— Foarte curios, spuse Bliss, că Lou s-a retras dintr-odată 
din activitatea ei. A vândut toate casele şi celelalte 
proprietăţi şi s-a stabilit undeva în Devonshire. Pariez că a 
prins-o frica de Vrăjitor! 

7. NATURĂ STATICĂ SAU PORTRET? 

Aproape toţi oamenii au un cal de bătaie şi o ocupaţie 
preferată. D-na Gradling era fotografă amatoare şi îşi 
amenajase în spatele casei un mic atelier. Pentru asta folosi 
o parte a garajului spaţios. În principal o interesau 
compoziţiile florale, şi, într-o zi, tocmai când pregătise pe 
stativ, pentru fotografiat, o vază venețiană în care tronau 


nişte crini superbi, Vrăjitorul, hăituit de poliţie, forţă uşa 
garajului pentru a-şi procura benzină. 

Din întunericul garajului, pătrunse deodată în atelierul 
iluminat ă giorno de lămpile puternice, deci tocmai în clipa 
când d-na Gradling expunea placa fotografică. Nu era însă 
travestit, şi ăsta era lucrul cel mai important. 

Vrăjitorul auzi cum ea trage un sertar şi sunetul unui 
obiect care se izbeşte de lemn. 

— Nu vă mişcaţi că trag! strigă ea. 

Omul râse doar, şi uşa se închise brusc. 

Când se ivi poliţia, dispăruse de mult. Funcţionarii îi 
spuseră că urmăresc un hoţ de autoturisme. Nu şi cine era 
acesta, fiind vorba de un secret. În nici un caz ziarele nu 
trebuiau să aibă posibilitatea de a se amuza iar - 
presupunând un eşec - pe seama autorităţilor. 

D-na Gradling păstră ca pe un fel de curiozitate această 
placă, şi Henry Arthur Milton nu ştiu nimic despre faptul că 
imaginea lui fusese fixată atunci. 

Vrăjitorul rămase câtva timp la Paris. Îi plăcea să se 
retragă acolo când asfaltul londonez se încingea prea tare 
sub picioarele sale. Bliss primi într-o zi o scrisoare din 
Franţa, redactată pe o hârtie de-un albastru deschis. Ca de 
obicei, fără formula de adresare ori de încheiere... 

În strada Hogarth din Soho, o doamnă ţine un club pe 
care-l recomand atenţiei dvs. M-am gândit chiar s-o 
pedepsesc eu însumi, deoarece o consider un pericol pentru 
binele public. Vinde produse alcoolice la ore când aceasta 
este interzis. Sigur, nu-i decât o greşeală măruntă, dar sub 
acest pretext se poate pune capăt activităţii ei nocive. 
Numele: D-na Freda Gradling, Hogarth Street, condamnată 
la 7 martie 1921 la Manchester pentru înşelăciune. Şase 
luni de închisoare. 

Henry Arthur Milton era un om care făcea ca imposibilul 
să devină posibil, şi lui Bliss îi era ciudă că Vrăjitorul ştia 
mereu să aranjeze astfel lucrurile, încât Scotland Yard-ul 


să-i fie şi obligat pe deasupra. Încă înainte de convorbirea 
sa cu Manchester-ul, ştiu că informaţiile lui sunt veridice. 

Cazul în sine îl transmise spre rezolvare autorităţii 
poliţieneşti competente. Se făcu o razie şi d-na Gradling 
compăru în faţa justiţiei. Fu condamnată la trei luni 
închisoare. 

Pentru servirea de băuturi alcoolice în orele când acest 
fapt nu era permis, pedeapsa vi se pare poate prea mare, 
dar poliţia mai dăduse în timpul percheziţiei clubului şi de 
nişte lucruri, pe care Vrăjitorul nu le amintise în scrisoarea 
lui - poate doar le sugerase... 

D-na Gradling aflase cine o reclamase şi Bliss ordonă o 
anchetă temeinică, deoarece ţinea foarte mult ca secretul 
de serviciu să nu fie în nici un fel încălcat. După ce sentinţa 
fu pronunţată, condamnata se răsuci în banca acuzaților. 

— Puteţi să-i spuneţi prietenului dvs., Vrăjitorul, că o să 
regrete cândva că m-a turnat, strigă ea supărată către 
Bliss. 

Inspectorul şef fierbea de mânie. 

Comandantul circumscripţiei negă categoric că ar fi spus 
ceva despre Vrăjitor, iar detectivii care participaseră efectiv 
la arestare, o făcură şi ei tot aşa. 

D-na Gradling era o femeie bogată şi reuşise să-şi mărite 
foarte bine fata. Felul în care îşi strânsese averea, nu era în 
definitiv un secret. În afară de club, mai pusese în mişcare 
destule activităţi secundare lucrative, şi multe cecuri, pe 
care erau înscrise sume mari, alimentaseră contul ei bancar 
- pentru a o determina să păstreze discreţia cu privire la 
anume incidente penibile. Când urmă să fie dusă la 
Holloway, îl mai zări o dată pe funcţionarul care îi spusese 
că Vrăjitorul o denunţase. Era foarte nervos, fiindcă Bliss 
pusese în mişcare cerul şi pământul, pentru a afla cine 
trăncănise. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu cumva să divulgaţi că 
ştiţi de la mine treaba asta, o rugă el. 


— Aş da zece mii lire sterline dacă l-aş putea înhăţa pe 
Vrăjitor. Am auzit destule despre el, dar nu l-am văzut încă 
niciodată. 

— Ciudat, spuse funcţionarul limbut, doar v-am întâlnit 
pentru prima oară chiar în seara în care Vrăjitorul a forţat 
uşa garajului dvs., pentru a fura benzină... 

Ea îl privi ţintă. 

— Ce... Vrăjitorul? Acela a fost Vrăjitorul? întreabă ea cu 
vocea gâtuită. Poliţiştii au spus doar că e un spărgător 
obişnuit! 

— Vreţi să spuneţi, un hoţ de maşini, o corectă el. Se 
bucură de efectul pe care-l stârniseră vorbele sale. Da, 
acela a fost Vrăjitorul. Într-adevăr, o coincidenţă 
remarcabilă. Întâi comite o spargere la dvs., apoi face să fiţi 
arestată. 

Dar d-na Gradling nu-l asculta. 

Obţinuse permisiunea de a discuta cu fiica ei căsătorită, 
înainte de a fi transportată la Holloway. 

— Annie, îi zise ea, în atelierul meu vei găsi o casetă 
neagră cu negative. Se află în cel de-al doilea sertar - de jos 
în sus - al scrinului. Du obiectul la bancă şi păzeşte-l cu 
mare atenţie până când voi ieşi. 

— Dar nu vrei să faci recurs? întrebă fata. 

— Ajung mult mai repede în libertate, dacă nu întreprind 
ceva. Încheie şi contractul de închiriere pentru casa din 
Maddox Street. Putem obţine de la poliţie autorizaţia de 
funcţionare pentru club. Acolo vom deschide FURNACE6 

CLUB. Numele acesta l-am găsit azi noapte. 

Doamna Gradling îşi executa acum pedeapsa şi lucra la 
spălătoria închisorii. Şi în acest timp, gândurile ei erau 
preocupate de clubul cel nou, dar îşi stoarse creierii şi 
pentru a găsi cum ar putea să se răzbune pe Vrâjitor. 

Dar tocmai atunci - coincidenţă nefericită! - fiica ei se 
străduia să reabiliteze reputaţia mamei. Cunoştea influenţa 
presei şi, când d-na Gradling era deja de o lună la Holloway, 
Annie se apucă să facă publicitate pentru FURNACE CLUB. 


N-avea un stil prea fascinant, dar ceea ce scria putea fi 
totuşi considerat ca o cozerie acceptabilă. Redactorul de 
serviciu al lui POST HERALD citi articolul pe care ea îl 
trimisese de curând şi interesul său se trezi când ajunse la 
un anume pasaj. Sună şi dădu dispoziţie să fie chemat un 
reporter. 

— Vizitaţi-o pe doamna şi vedeţi ce se poate face din 
chestia asta! 

Luă un creion albastru şi încercui un pasaj. 

În următoarea ediţie de duminică a ziarului apăru un 
articol interesant. Titlul anunţa cu litere de-o şchioapă: 
RĂZBUNAREA VRĂJITORULUI şi puteai afla ce i se 
întâmplase d-nei Gradling în noaptea în care fotografia 
crinii din vaza venețiană. 

„Mama mi-a povestit despre chipul omului care se poate 
vedea clar pe placă. Dar cum ea a fost o femeie plină de 
menajamente, nu a predat poliţiei fotografia. 

Sunt ferm convinsă că Vrăjitorul a născocit despre ea 
toate poveştile astea josnice, toate calomniile... Ea este 
complet nevinovată şi n-a făcut nimic din ceea ce i s-a 
imputat în faţa judecății.” 

În acelaşi articol mai scria că interesantul negativ se 
păstrează într-un loc sigur şi că despre problema respectivă 
se va mai discuta. 

Dl. Bliss nu citea POST HERALD. 

Annie realiză totuşi că spusese prea multe şi refuză toate 
interviurile ce i se propuseseră. Oare ce-o să zică maică-sa 
când va ieşi da la închisoare? Cu soţul ei nu putea să 
discute despre aşa ceva, fiindcă dl. Leppold avea o antipatie 
faţă de soacra lui şi evita chiar să-i pomenească numele. 

D-na Gradling fusese foarte violentă cu el, fiindcă iniţial 
viitorul ei ginere îşi făcuse apariţia la club dându-se drept 
contele Giolini, cu toate că nu era nici pe departe aşa ceva. 
Faptul n-a fost descoperit decât după nuntă. 

Dar încolo, Annie n-avea de ce să se plângă de soţul ei. Era 
foarte bogat, îşi permitea să întreţină un apartament luxos 


în Jermyn Street, trăia pe picior mare, îi dăruia bijuterii şi o 
ducea anual câte o lună la Monte Carlo, Deauville sau alte 
staţiuni balneare montane. 

Deseori, ea încercase să ghicească profesia lui. El amintise 
doar că lucrează în City, dar n-avea un birou şi de obicei îşi 
petrecea timpul în vestul Londrei. În orice caz, profesia lui 
reclama un volum foarte redus de muncă. 

Annie vorbise cu el o dată despre Vrăjitor, dar constată că 
subiectul nu-l interesa. Când era seara acasă, citea de cele 
mai multe ori ziarele. Dădea o atenţie specială veştilor din 
City. În general era un bărbat econom, care-şi investea 
banii cu folos. Spera că-i vor ajunge într-o bună zi pentru a 
se stabili la Paris, fiindcă iubea foarte mult acest oraş. 

Şi Annie, citea ziarele asiduu, dar curiozitatea ei era pe 
deplin satisfăcută după ce parcurgea rubricile, privind 
dezbaterile tribunalelor. 

Într-o seară lăsă ziarul în poală. 

— Oare nu-i îngrozitor, Alfred, întrebă ea, că au loc atâtea 
spargeri? lată, duminică o bandă a furat iarăşi briliante în 
valoare de patruzeci de mii de lire dintr-un magazin din 
Hatton Garden. Hoţii au reuşit să scape şi nu s-a găsit nici 
cea mai măruntă urmă a lor. Dacă eu aş fi salariată a 
Scotland Yard-ului... 

— Da, dar nu eşti, zise dl. Leppold iritat, şi este mai bine să 
abandonăm discuţia. 

La Scotland Yard aceste furturi erau primite relativ calm. 
Funcţionarii poliţiei nu erau nici ei decât nişte oameni şi 
dacă bijutierii nu se îngrijeau de cele mai elementare 
măsuri de siguranţă, dacă nu-şi angajau un paznic şi dacă 
îşi păstrau comorile în nişte seifuri primitive şi învechite, n- 
aveau decât să suporte consecinţele. Poliţia făcea tot ce era 
posibil pentru a elucida diversele delicte, dar în definitiv 
Scotland Yard-ul n-avea cum să şi ghicească... 

— Putea să fi fost Lewing sau Martin sau Crooford, reflectă 
Bliss. Poate şi banda aceea pariziană care vine mereu la 
Londra pentru astfel de lovituri. 


Bandele care acţionează având ca punct de plecare 
străinătatea, sunt de regulă greu de descoperit. Parisul se 
află la câteva ceasuri de Londra şi dacă un membru al unei 
astfel de organizaţii rezidează în metropola britanică 
pentru a face toate preparativele ce se impun, dacă 
întocmeşte un grafic orar minuţios şi procură aparatura şi 
instrumentele necesare, ceilalţi pot veni sâmbătă seara, iar 
luni dimineaţa sunt de mult plecaţi cu prada. 

Într-un asemenea caz era vital să dibui agentul londonez 
al bandei. 

DI. Leppold nu-şi dădu osteneala să citească interviul pe 
oare soţia sa îl acordase reporterului la POST HERALD. 

— Îţi dau doar un sfat amical: evită reclama inutilă. N-ai 
nici un motiv să concentrezi asupra ta atenţia opiniei 
publice. 

— Am făcut-o doar în interesul bietei mele mame, draga de 
ea, răspunse ea agitată. Şi sunt ferm hotărâtă să iau caseta 
cu negative de la NORTHERN & SOUTHERN BANK. 

Dintr-o dată, el fu extrem de interesat. 

— Maică-ta are ceva depus la această bancă? 

— De ani de zile îşi ţine acolo banii, de asemenea are şi un 
compartiment din tezaur în care-şi păstrează actele, dar de 
ce râzi? 

— N-am râs, răspunse el şi îşi reluă ziarul. 

După ce Annie se culcă, Leppold se duse în camera sa de 
lucru, solicită legătura cu Parisul şi avu o convorbire destul 
de ciudată timp de şase minute. Vorbea deseori cu Parisul şi 
indicaţiile sale erau totdeauna criptice şi obscure. 

A doua zi, îşi bău ceaiul undeva în sudul Londrei, la un 
militar în retragere care era văduv şi care avea un mic 
apartament cu două camere. 

Era în stare de beligeranţă cu întreaga societate şi-l ura în 
primul rând pe preşedintele Jockey-Clubului. 

— Timp de o lună după aceea, nu faceţi nici o mişcare, 
apoi îi daţi drumul în America de Sud, în Africa sau unde vă 
convine. În felul acesta puteţi câştiga cash7 cinci mii de lire 


sterline, şi asta este mai mult decât puteţi economisi în 
patruzeci de ani... 

— Bine, dar în situaţia asta îmi pierd pensia, protestă 
celălalt. Şi bunul meu nume. 

— Pe acesta îl pierdeţi oricum, replică dl. Leppold rece. De 
îndată ce şeful dvs. află că datoraţi bani book maker-ilor8, 
s-a terminat cu reputaţia dvs. Pentru început, vă dau cinci 
sute de lire ca acont. Numără bancnotele şi le puse pe 
masă. Eu am încredere în dvs. şi dvs. trebuie să aveţi 
încredere în mine. Voi bate în uşa laterală - astfel. Bătu pe 
tablia mesei semnul Morse pentru „unu”. Nu vi se cere 
altceva decât să ne lăsaţi să intrăm. 

Omul îl privi liniştit. 

— N-ar fi mai bine dacă m-aţi lega şi mi-aţi pune şi căluş? 

— Fiţi fără grijă, răspunse dl. Leppold zâmbitor. Vă creăm 
un alibi care nu va putea fi aruncat în aer nici cu dinamită. 

Tipul luă banii şi, după ce dl. Leppold plecă, îi ascunse într- 
un loc sigur. Considera că planul era foarte simplu şi credea 
că nu este posibil să fie descoperit. Dar închisorile din 
Anglia şi din SUA sunt pline de oameni care au nutrit 
cândva asemenea iluzii. 

Când dl. Leppold ajunse în seara aceea acasă, îşi găsi soţia 
bine dispusă. 

— Am primit o scrisoare de la mama. Mi-a scris despre 
Vrâjitor. 

În mod curios, de astă dată el nu-i mai spuse să tacă: 

— Da ce ţi-a scris? 

— E vorba de fotografia pe care i-a făcut-o şi tocmai am 
vorbit la telefon cu Scotland Yard-ul. 

DI. Leppold clipi, dar nu spuse nimic. 

— Am vorbit cu un anume domn Bliss. Mi-a spus că este 
ceva foarte important. Mâine iau fotografia de la bancă şi i- 
o duc. Se pare că oamenii ăştia nu dispun de nici o 
fotografie a individului şi este posibil să pun mâna pe 
recompensa de o mie de lire sterline. 


— Atunci, mult succes! spuse dl. Leppold convins. Tipul 
merita de mult să fie spânzurat. A jucat un renghi foarte 
urât unui prieten de-al meu. Nu dădu însă amănunte. 

După ce mâncară, se duse în camera lui de lucru, încuie 
uşa, scoase o trusă mică de scule din seif şi o băgă în 
geantă. 

La ora zece şi jumătate intră într-un bar de pe Shaflesbury 
Avenue, examină rapid consumatorii - cei doi amici 
parizieni ai lui veniseră. Zece minute mai târziu părăsi 
încăperea şi francezii îl urmară. Se opri într-un loc 
convenabil, îşi aprinse o ţigară şi-i aşteptă. 

— E într-adevăr o lovitură straşnică, spuse el. Peste 
şaptezeci de mii de lire în bancnote englezeşti şi optzeci de 
mii în bani străini. 

— Locuieşte cineva în imobilul acela? întrebă unul dintre 
ei. 

— Da, directorul adjunct. Dar a plecat la ţară să-şi viziteze 
mama bolnavă. 

Cum aflase dl. Leppold toate chestiunile astea, rămase 
taina lui. 

Pătrunse într-o stradelă şi bătu la intrarea de serviciu a 
băncii. Imediat li se deschise şi cei trei intrară. Apoi uşa fu 
iarăşi închisă. 

— Ce-ar fi să vă legăm acum? îl întrebă Leppold pe paznic. 
Dar individul bărbos n-avea deocamdată poftă de aşa ceva. 

— O faceţi înainte de a pleca. Mi-ar place să văd cum se dă 
o spargere. 

Leppold aprobă din cap. N-avea nevoie de ghid. Deschise 
abil grilajul de oţel care asigura intrarea în subsolul băncii, 
apoi cobori scara de piatră, urmat de ceilalţi trei. Procurase 
din timp cheia acestui prim obstacol. 

La capătul gangului scurt se afla un al doilea grilaj de oţel 
şi se vedea că aici erau în curs nişte lucrări. În dreapta şi-n 
stânga, pereţii de beton fuseseră sparţi, şi se creaseră mai 
multe adâncituri mari. 


— "Tocmai sunt pe cale să monteze o uşă mare de oţel. Am 
ajuns chiar la timp, altfel... 

Paznicul se minună asupra dexterităţii cu care lucrau. Într- 
o oră rezolvară şi problema acestui grilaj. Pătrunseră în 
subterana mare, iluminată destul de bine, astfel încât se 
orientară imediat. Cutiile blindate ale tezaurului erau 
aşezate în trei rânduri suprapuse şi dl. Leppold trebui 
involuntar să râdă când privi în juru-i. 

— O clipă. Parcurse câţiva paşi în lungul tezaurului, se opri 
şi ciocăni în uşa uneia dintre cutiile de oţel. Asta aparţine 
mamei soacre, explică ironic. 

Pe peretele frontal se puteau citi literele FE. A. G., fiindcă d- 
na Gradling avea prenumele de Freda Ann. 

— Soţia mea vrea să scoată mâine ceva de aici, ceva care-i 
va da mult de furcă Vrâăjitorului. 

— Dar acum, la treabă, spuse unul dintre însoțitorii săi. 
Trebuie să ne grăbim să adunăm banii. 

Cei trei spărgători aveau paltoane pe ei şi buzunarele lor 
se umplură rapid. La fel se întâmplă şi cu genţile. 

Trebuie remarcat că-şi cunoşteau meseria. Banii 
dispăreau la fel de repede cum erau scoşi din cutiile de oţel. 

— Bun, şi acum să-l legăm pe paznic, zise Leppold şi 
scoase o frânghie subţire şi trainică dintr-un buzunar. 

Dar când se uitară în jur, constatară că bărbosul nu mai 
era în încăpere. Îl văzură de cealaltă parte a grilajului cel 
mare. Lângă el se afla o casetă neagră, deschisă, şi omul 
examina un negativ pe care-l ridicase spre corpul de 
iluminat din plafon. 

— Cine a închis grilajul? întrebă Leppold. 

Paznicul se răsuci. 

— Eu. Aţi lăsat cheia în broasca uşii şi asta a fost foarte 
imprudent din partea dvs. 

Deschideţi repede, replică Leppold. Avea în mână trusa cu 
sculele cu care deschiseră primul grilaj şi cu care operaseră 
şi la cutiile-depozit. 


Deodată mâna paznicului trecu printre zăbrelele grilajului 
şi gura unui pistol se aţinti asupra pieptului d-lui Leppold. 

— Daţi-mi imediat sculele! 

DI. Leppold fu atât de surprins încât se execută fără o 
vorbă. 

— Şi dacă vreunul dintre dvs. vrea să extragă vreo 
pocnitoare din buzunar, spuse paznicul liniştit, este un om 
mort încă înainte de-a reuşi să-şi mişte mâna! 

— Dar la dracu' - cine sunteţi? întrebă Leppold tulburat. 

— Henry Arthur Milton, dar mi se mai spune şi Vrăjitorul. 
Paznicul autentic se găseşte legat fedeleş în biroul 
directorului. N-aveţi decât să spuneţi poliţiei că dvs. l-aţi 
legat. De câteva zile l-am supravegheat îndeaproape şi mă 
aflam în camera de alături, când aţi stabilit cu el datele 
micii aventuri din seara asta. Când a auzit cu o oră mai 
devreme semnalul convenit, s-a mirat oarecum. Vâri 
negativul în buzunar. Şi transmiteţi din parte-mi salutări 
soacrei dvs., mai spuse el, în vreme ce, prudent, începu să 
păşească de-a-ndăratelea prin gang. 

8. CIZMARUL ÎNDATORITOR. 

În Londra trăiau cei doi fraţi Pelcher, care într-o anume 
direcţie erau specialişti - chiar daca nimeni nu le atribuia 
acest titlu. Poliţia le spunea doar: Cei Doi. Persoanele 
atacate şi jefuite de acest duo redutabil - în funcţie de 
temperamentul fiecăreia din ele - le găsiseră însă cu totul 
alte denumiri. 

Marlow Joyner era ultima dintre victimele lor. Întins pe 
patul spitalului, cu capul înfăşurat complet în bandaje, îi 
povesti oftând şi gemând inspectorului şef Bliss ce păţise cu 
ei. Mai erau prezenţi doi înalţi funcţionari de poliţie şi doi 
stenografi care înregistrau depoziţiile bărbatului grav rănit. 

Medicii nu prea credeau că va scăpa. Din fericire, n-avură 
dreptate, chiar dacă, într-adevăr, timp de-o săptămână, se 
găsi suspendat între viaţă şi moarte. 

Bliss luă stenograma la Scotland Yard. 


— Nu ştiu care caz ar trebui să-l prelucreze în continuare: 
Cei Doi sau Vrăjitorul. Oricum Vrăjitorul ar însemna o 
pierdere mai mare pentru societatea omenească. 

— Poate Cei Doi sunt identici cu Vrăjitorul, fu de părere 
Inspectorul Mander. 

Bliss îi aruncă o privire tăioasă: 

— Henry Arthur Milton a apărut până acum într-o 
grămadă de travestiuri şi de roluri, dar nu-mi aduc aminte 
că şi-a multiplicat vreodată personalitatea. Cred că doar un 
beţiv incurabil l-o fi văzut până acum în dublu exemplar. 

Ceea ce Scotland Yard-ul nu ştia, îi era foarte bine 
cunoscut Vrăjitorului, care îi urmărise şi-i identificase pe 
Cei Doi graţie cercetărilor sale neobosite şi relaţiilor sale cu 
lumea interlopă. Locuiau într-o suburbie şi îşi petreceau 
timpul liber cultivând trandafiri. 

De cinci săptămâni căuta material doveditor, care ar fi 
putut convinge justiţia, dar nu fu chip să-l obţină, aşa că în 
cele din urmă se hotări - ca de atâtea ori - să rezolve 
personal cazul. 

Într-una dintre dimineţi, foarte devreme, fraţii cu pricina 
fură găsiţi în strada pe care locuiau, într-o stare foarte 
critică şi transportaţi la spital. 

Fuseseră tot aşa de „aranjaţi” ca şi victimele lor şi trebuiră 
să treacă opt săptămâni până când unul dintre ei începu să 
se însănătoşească. Nu dădură poliţiei informaţii prea 
amănunțite, ci spuseră doar că au fost atacați de o ceată de 
huligani. Niciunul dintre ei nu aminti de persoana ce-i 
sunase la telefon. 

— Cred că aţi auzit despre mine - eu sunt Vrăjitorul şi 
faptele dvs. mă supără de multă vreme... 

Şi în timp ce încă se mai sfătuiau care ar fi cea mai bună 
modalitate de a scăpa de acest individ, unul dintre ei se 
prăbuşi fulgerat la pământ. Celălalt sări să-l ajuta, dar şi el 
avu parte de o lovitură îngrozitoare, astfel încât se nărui 
îndată leşinat. Când îşi reveni, se afla culcat într-un pat şi 
fratele lui în cel de alături. 


În cele din urmă li se dădu voie să părăsească spitalul şi 
încercară să pună la cale o răzbunare. 

— Punând cap la cap toate lucrurile pe oare le ştim, Harry, 
ar trebui să fim în stare să prindem pasărea asta ciudată! 

Într-o cafenea aleasă din Viena, Kelly Richfield trase 
asupra bărbatului pe care-l ura mai tare decât holera. 
Primul glonţ nu nimeri, cel de-al doilea însă, da. Străinul 
ripostă şi Kelly căzu la pământ cu umărul sfârtecat. 

Avea obiceiul să-şi bată prietena, ori de câte ori simţea că 
trebuie s-o facă. Locuia împreună cu ea într-o casă selectă, 
dar fusese atât de imprudent încât să lase deschisă uşa 
apartamentului în momentul în care se năpustise asupra 
femeii. Domnul care locuia dedesubt intră astfel 
nestingherit. Ce îi făcuse lui Kelly, nu se află exact, dar 
prietenii d-lui Richfield mai avură mult timp ce discuta. 

Kelly explică rănile sale în fel şi chip. O dată povesti că o 
maşină îl accidentase, altă dată că s-ar fi împiedicat şi s-a 
izbit de un stâlp de iluminat şi, în fine, că ar fi căzut de pe 
un cal! Şi afirmaţiile sale cele mai imposibile fură atestate 
de fiecare dată de Carmen Flora, care ar fi avut de fapt 
toate motivele să se despartă de ei. 

Ba chiar şi schimbul de focuri din cafenea o înfuriase şi 
mai tare decât pe el, şi-n vreme ce Kelly se afla la spital, 
rănit, ea începu să-l caute pe bărbatul care îndrăznise să 
tragă în prietenul ei. 

Dar Henry Arthur Milton ştia că şi alţii îl pândeau. Într-o 
cafenea vieneză nu poţi să tragi cu pistolul fără a atrage 
atenţia poliţiei. Astfel că îşi mută scena activităţii sale la 
Berlin. Totuşi, patru luni mai târziu o întâlni în hotelul său 
londonez pe Carmen Flora, şi ea-l recunoscu. Femeia nu 
spuse nimic, dar fulgerele din ochii ei o trădară. Vrăjitorul 
se duse la camera lui, îşi împachetă valizele, sună şi ceru 
nota de plată; după o jumătate de oră părăsi hotelul. 

El nu prea credea în întâmplări - convenabile sau nu - şi 
nu-şi scuza în nici un fel insuccesele. 


— Tot îl prind eu pe individ, de-ar fi să aştept şi cincizeci 
de ani, spuse Kelly. 

La Scotland Yard, Kelly se bucura de un renume foarte 
prost. De fapt era un hoţ, dublat de-un şantajist. Cu ajutorul 
prietenei, pe care o dădea drept soţia sa, izbutise să pună 
mâna pe mari sume. El extorca bani mai cu seamă de la 
domni tineri, întrucât Carmen Flora era frumoasă şi ştia să 
fie foarte, foarte drăguță cu cine trebuia. 

Bliss auzise despre sosirea lui Kelly şi trimise îndată un 
ofiţer de poliţie care trebuia să se informeze dacă omul 
avea de gând să stea mult timp la Londra. 

— Am cetăţenia britanică şi nu mă puteţi expulza, spuse 
Kelly nervos. Sunt la Londra pentru nişte probleme 
personale. 

— Da, putem cel mult să vă vârâm în închisoare, ripostă 
ofiţerul amabil, dar asta bineînţeles că n-o să vă convină. 
Dar ajungeţi acolo sigur, dacă începeţi iar să daţi seratele 
acelea mici şi drăguţe, la care obişnuiţi să invitaţi tineri 
avuţi... 

Kelly avea conştiinţa încărcată, fiindcă doar cu o seară în 
urmă avusese ca musafir pe feciorul unui milionar. Aproape 
toţi fiii milionarilor nu dispun de bani, dar părinţii lor bogaţi 
plătesc orice sumă, pentru a menţine nepătat numele 
familiei. 

— Dacă sunteţi invidios pe faptul că am invitaţi din lumea 
bună... începu el. 

Dar ofiţerul lăsă deodată politeţea la o parte. 

— Ia ridicaţi mâinile. Vreau să văd dacă nu cumva aveţi un 
pistol asupra dvs. 

Kelly se supuse, fiindcă îşi ascunsese foarte bine 
Browning-ul. 

Când Bliss primi raportul, fu vădit interesat. 

— 'Tocmai am primit o comunicare din partea poliţiei de la 
Viena. O persoană a tras acolo asupra lui Kelly, şi colegul 
meu austriac este de părere că ar fi fost vorba despre 


Vrăjitor. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Milton se 
găseşte acum în mod cert la Londra. 

Trimise după Mander, care apăru imediat. 

— Poate reuşim să ajungem la Vrăjitor prin acest Kelly. Şi- 
ar mai fi de rezolvat şi-o altă chestiune. Vi-i mai amintiţi pe 
cei doi fraţi Pelcher, care au fost internaţi acum şase 
săptămâni în spitalul din Lewisham cu răni grave? 

Mander îşi amintea foarte bine. 

— Ambii să fie ţinuţi sub observaţie. Asta nu înseamnă 
neapărat că ei sunt Cei Doi, dar anumite informaţii m-au 
făcut să am destule suspiciuni în privinţa lor. Dacă ei sunt 
într-adevăr Cei Doi, atunci şi accidentul lor poate fi pus pe 
seama Vrăjitorului. 

— Dar sunt nişte persoane foarte onorabile. Ambii 
lucrează în City9 replică Mander. 

— Asta nu înseamnă că sunt neapărat onorabili. 

Kelly era o persoană destul de bogată. Putea să-şi permită 
să locuiască într-unul din cele mai scumpe hoteluri şi avea 
posibilitatea să angajeze şi detectivi particulari care să-l 
caute pe adversarul său, pe care îl ura atât de mult. 
Partenera lui avea numeroase bijuterii, dar încolo, era 
foarte circumspect faţă de ea, ba uneori chiar zgârcit. Când 
călătoreau pe Continent, atunci ea voiaja întotdeauna la 
clasa doua, spre deosebire de el care folosea clasa întâi. 

Vanitatea lui cerea însă ca „soţia” lui să poarte bijuterii 
minunate. În timpul acestor drumuri, colierele, brăţările, 
inelele şi broşele erau vârâte într-un soi de brâu, cu care 
Kelly se încingea direct pe corp. În fiecare seară, înainte de 
cină, ea primea giuvaerurile, dar trebuia să i le restituie 
înainte de culcare. 

Într-o seară, tocmai voia să-i înmâneze Florei podoabele, 
când chelnerul, care îi servea deseori în cameră, le bătu în 
uşă şi anunţă că un domn doreşte să-i vorbească d-lui 
Ritchfield. Kelly se temea de detectivi şi întrebă cum arată 
domnul. Se simţi mai uşurat, când află că este e persoană 
ceva mai în vârstă. 


„Domn” era o denumire oarecum exagerată. Vizitatorul 
era cărunt, purta un costum jerpelit şi ochelari, şi afirma că 
este cizmar. Făcea impresia unui om nervos, şi nu vru să 
vorbească înainte ca dl. Ritchfield s-o trimită pe Carmen 
Flora în camera cealaltă. 

— Aş vrea să vă povestesc ceva despre bărbatul căruia i- 
am închiriat o cameră, începu el apoi agitat. Sigur că n-ar 
trebui să mă ocup de lucruri ce nu mă privesc, dar după ce 
trăieşti douăzeci şi cinci de ani într-o casă, după ce te 
descurci cu chiu cu vai, după ce ajungi să nu fii dator 
nimănui nici măcar un shilling10, să ai un asemenea 
chiriaş... 

Povesti că individul locuia de trei săptămâni la el, că era 
liniştit şi că ieşea numai seara. Dar treaba asta era în 
regulă, fiindcă era, aşa cum spunea, angajat ca paznic de 
noapte. 

— Dar am o bănuială în privinţa lui, continuă cizmarul care 
se numea Hays. Când a plecat aseară, am deschis uşa de la 
camera lui şi am găsit pe masă planuri ale acestui hotel. 
Vâri mâna în buzunar, scoase o hârtie mare şi-o întinse în 
faţa lui. Vedeţi, aici e, spuse el, şi arătă notația „Camera lui 
Kelly”. Puțin mai încolo se vedea un semn în forma lui „X” şi 
observaţia „Aici se păstrează bijuteriile femeii”. 

Kelly privi planul mai atent şi rămase surprins. „X”-ul 
fusese marcat exact acolo unde într-adevăr se găsea 
cufărul-dulap în care închidea peste zi bijuteriile. 

— Mi-am zis, începu dl. Hays, că bărbatul acesta trebuie să 
fie un spărgător şi că datoria mea este să vă previn. 

— Dar cum arată? întrebă Kelly într-o doară. 

Dl. Hays descrise amănunţit individul şi Kelly nu mai avu 
nici un dubiu asupra identităţii spărgătorului. Află că în 
afară de cizmar şi de acest chiriaş, nu mai locuia nimeni în 
casă. 

— Ce-ar fi dacă m-aţi lăsa să pătrund într-una din seri în 
camera lui, după ce-a plecat? întrebă el gânditor. 

DI. Hays şovăi şi spuse apoi ceva despre poliţie... 


— A, poliţia nu contează, replică dl. Ritchfield şi scoase 
câteva bancnote din buzunar. 

În dimineaţa următoare, Carmen Flora primi din partea lui 
următoarele instrucţiuni: 

— Pleci imediat la Viena şi mă aştepţi acolo. După o zi sau 
două, vin şi eu. 

— Ce mai ai de gând? întrebă ea. 

Oricum, se obişnuise de mult cu asemenea voiajuri 
neaşteptate. 

El îi dădu un răspuns ordinar, aşa că se lăsă păgubaşă. 

După-amiază Kelly achită nota de plată la hotel. Carmen 
Flora luase cu ea tot bagajul, aşa că nimic nu-l mai 
împiedica acum să viziteze casa cizmarului. 

Dar Kelly nu era singurul care cu o seară mai înainte 
avusese parte de o vizită. Fraţii Pelcher tocmai jucau o 
partidă de domino în frumoasa lor cameră de zi, când fu 
anunţat deodată dl. Hays. 

— Dar ce s-a mai întâmplat? Harry, tu cunoşti vreun domn 
Hays? 

Nici fratele lui nu era mai informat. 

Imediat după asta, bătrânul cizmar intră. 

— Nu este treaba mea să-mi vâr nasul în problemele 
altora, spuse el. Sunt un cetăţean onorabil ca şi 
dumneavoastră, însă am citit ziarele şi am înţeles câte 
ceva... 

Făcu o pauză, dar cei doi fraţi nu reacționară decât 
privindu-l neprietenos. 

— Dumneavoastră sunteţi domnii care într-o seară au fost 
doborâţi în strada, nu? Am citit despre asta şi am păstrat 
articolul. Şi, ciudat, chiriaşul meu, care a citit şi el articolul. 
Văzând că decupez porţiunea respectivă din ziar, m-a 
întrebat râzând: „Da' de ce faceţi treaba asta?” I-am zis că 
de obicei strâng astfel de informaţii. „Păcat, a spus el apoi, 
că n-au povestit poliţiei cine i-a aranjat de fapt aşa. 
Vrăjitorul le-a făcut-o!” 

Cei doi fraţi îl priviră surprinşi. 


— A mai spus şi altceva? întrebă Harry. 

Cizmarul îşi freacă bărbia nerasă. 

— Da, şi asta-i şi pricina pentru care am vrut de fapt să 
vorbesc cu dvs. înainte de a ieşi din cameră, a adăugat: Cei 
Doi trebuiau lichidaţi definitiv. În zilele următoare o să mă 
ocup de ei. 

Mai răspunse şi altor întrebări, descriindu-le mai exact 
chiriaşul şi dându-le destule alte detalii în legătură cu el. 
Fraţii se priviră uluiţi. 

— Dacă v-am da câteva lire, îi propuse Harry, v-aţi putea 
duce mâine seară la cinema şi ne-aţi putea lăsa nouă una 
din cheile locuinţei dvs. Aţi spus că rămâne acasă până la 
ora zece, nu? 

— Până la unsprezece, corectă Hays. 

Cizmarul vâri în buzunar cinci lire şi puse în schimb cheia 
pe masă. Kelly plătise o sumă de două ori mai mare pentru 
alta, identică... 

— Dacă după aceea îl lăsăm acolo, atunci bătrânul reclamă 
sigur poliţiei chestiunea. N-avem decât să vizităm în linişte 
casa, apoi îl ducem undeva; în felul acesta evităm vâlva şi 
nimeni nu ne poate acuza de ceva. 

Rămase stabilit astfel şi mai hotărâră să fure o maşină, 
ceea ce le şi reuşi în seara următoare. Autoturismul 
aparţinea unui medic, care fusese chemat la un pacient, şi 
cei doi rulară mulţumiţi spre casa în care sperau să-l 
întâlnească pe Vrăjitor. 

Era o clădire mică, în faţa căreia se afla o grădiniţă - dacă 
vreun curios ar fi scotocit în tufele ei, ar fi găsit un carton 
pe care scria că imobilul era de închiriat. 

Cizmarul îl aruncase acolo cu o săptămână în urmă, când 
luase casa în stăpânire. Pentru mobilă cheltuise foarte 
puţin, iar în hol nu se afla decât un mic covor. 

— Este vorba de camera de la etaj, la dreapta de scară, 
spuse Harry în şoaptă, când descuiară uşa. 

— Ţi-ai pus galoşii? 

Celălalt dădu din cap afirmativ. 


Intrară şi încuiară imediat după ei. Harry urcă primul şi 
rămase în faţa uşii care-i interesa. Trebuia să fie cineva 
înăuntru, fiindcă se auzeau uşoare zgomote. Scoase de la 
brâu matraca, rânji şi apăsă pe clanţă. 

— Cine-i? întrebă o voce din interior. 

Ghinionul cel mare al bărbatului din încăpere fu că se 
distingea clar pe fundalul ferestrei. Se auzi o împuşcătură, 
dar înainte ca străinul să mai poate trage a doua oară, 
bastonul de cauciuc îşi făcu datoria. 

În apropiere de Burlington Gardens, doi bărbaţi coborâră 
dintr-o maşină, şi fiecare o luă în câte o direcţie. 

După câtva timp, un poliţist care-şi făcea rondul descoperi 
limuzina, constată că farurile sunt aprinse şi îşi notă în 
carneţel ora. Când ajunse a doua oară acolo, maşina se 
găsea în aceeaşi situaţie. 

Burlington Gardens nu-i un loc de parcare şi nici în 
apropiere nu se găsesc restaurante sau hoteluri care ar 
putea explica prezenţa maşinii... Îşi notă acum şi numărul 
maşinii şi aşteptă ca proprietarul să revină. La miezul nopţii 
sosi schimbul, aşa că-i spuse colegului ceea ce observase. 

La ora două, tot nu se prezentase nimeni. 

Puţin timp după ora trei, îşi făcu apariţia ofiţerul căruia i 
se raportase cazul, şi deschise uşa. Pe podeaua maşinii se 
afla ghemuită o persoană. 

Nenorocitul mai trăia încă, dar chipul lui era mutilat. Kelly 
fusese prelucrat înfiorător cu bastonul de cauciuc, şi, într- 
un târziu, reuşi să articuleze următoarele: 

— Doi bărbaţi... au găsit brâul cu bijuteriile... au luat şi 
ceasul cu lanţ de aur... şi o mie opt sute de lire... 

Cei doi fraţi care se despărţiseră la Burlington Gardens se 
întâlniră iarăşi acasă. 

— Pariez că multă vreme individul nu va mai fi în stare să 
fumeze. 

— Crezi că va muri? 

— Nu, dar e de ajuns şi atât. Ne-am revanşat, nu? Sunt 
curios ce are în brâul ăsta - cred că briliante. Dar mai întâi 


să vedem câţi bani avea individul... Scoase din buzunar un 
teanc mare de bancnote şi-l puse pe masă. 

În aceeaşi clipă, o uşă laterală se deschise şi câţiva 
funcţionari ai poliţiei îşi făcură apariţia. 

— Tâlhăria cu folosirea violenţei reprezintă unul dintre 
delictele cele mai grave care pot să existe, spuse 
judecătorul, când pronunţă verdictul în privinţa cazului în 
care fuseseră implicaţi cei doi, care ascultau acum distruşi. 
Victima voastră zace încă în spital şi cu toate că omul are un 
renume prost şi există destule dubii în ce priveşte 
proveniența briliantelor, societatea omenească trebuie 
protejată de astfel de încălcări ale legalităţii. Sunteţi 
condamnaţi la trei ani de temniţă! 

Poate, totuşi, cel mai surprinzător lucru a fost că nimeni - 
nici procurorul, nici Kelly şi nici fraţii Pelcher nu amintiră 
de Vrâjitor, care de fapt pusese totul la cale... 

9. INSPECTORUL MANDER ESTE TRIMIS ACOLO UNDE 
I-E LOCUL. 

Reprezentanţii conducerii poliţiei erau foarte atenţi în 
privinţa toasturilor rostite de funcţionari în calitatea lor 
oficială, şi cei de sus nu vedeau cu ochi buni nici atunci 
când aceştia, în timpul liber, dădeau prea multe detalii 
despre problemele de serviciu. Cu atât mai puţin erau 
îngăduite critici deschise la adresa superiorilor şi - hotărât 
lucru - inspectorul Mander mersese prea departe, atunci 
când aminti despre Vrăjitor, închinând un pahar în cinstea 
doamnelor cu ocazia unui banchet al poliţiei. 

Dacă Bliss l-ar fi disprețuit atât de tare cum se credea, ar 
fi avut acum prilejul să-i frângă gâtul. Oricum, Mander fu 
chemat la una din mărimile Scotland Yard-ului şi trebui să 
rabde un perdaf extrem de neplăcut. 

La trei zile după ce toastul lui Mander fu publicat într-o 
foaie de divertisment, Bliss primi o scrisoare din partea 
Vrâjitorului. 

Acest Mander mă calcă pe nervi, şi din cauza asta îl voi 
trimite acolo unde i-e locul. Astfel de nerozi au, în ciuda 


prostiei lor, un noroc extraordinar şi asta o consider da-a 
dreptul inechitabil. Vă rog să-i transmiteţi din parte-mi că-l 
voi înhăţa încă mai-nainte de sfârşitul săptămânii. 

Bliss îşi chemă subordonatul. 

— Citiţi asta, spuse el scurt. 

Mander citi rândurile şi se strădui să zâmbească, dar 
inspectorul şef ştia că omul joacă teatru. 

— Până acum nu v-a ameninţat, nu? 

Mander râse, clar râsul nu suna deloc convingător. 

— Nu mă interesează asemenea inepţii! Am mai fost eu 
ameninţat de alţii, dar... 

— Da, dar nu de talia Vrăjitorului. 

Mander începu să se neliniştească. 

— Da, e adevărat, Vrăjitorul n-a făcut-o încă, dar... şi totuşi 
nu-mi pasă... Deodată, o expresie de încredere se instală 
iarăşi pe figura lui. Doar vedeţi că individului i-e teamă de 
mine... 

— Iertaţi-mă, dar mă bufneşte râsul! Vrăjitorului i-e teamă 
de dvs.? la spuneţi-mi, de care problemă vă ocupați acum? 
Domnul Mander tocmai avea misiunea de-a elucida nişte 

furturi de maşini. Reuşise să dea de urmele unei 
organizaţii, care de fapt nu putea fi făcută propriu-zis 
responsabilă de aceste furturi, dar care făcea oficiul de a 
tăinui marfa. Bliss ascultă relatarea inspectorului şi dădu 
din cap. 

— Mă rog, asta înseamnă că sunteţi în siguranţă. De 
acelaşi caz se ocupă şi sergentul Crampton, şi ăsta este un 
tip inteligent, în linii mari. 

Mander se supără. 

— Ducele de Kyle..., începu el, dar Bliss îl întrerupse iar. 

— Ducele de Kyle este o mare autoritate în materie de 
creşterea suinelor, dar încolo nu se pricepe la nimic. Da, am 
citit şi eu scrisoarea pe care a adresat-o MONITORULUI şi 
în care s-a exprimat atât de laudativ vizavi de toastul rostit 
de dvs. Aproape că v-aţi pierdut pâinea din cauza asta. Dar 
ducele nu cunoaşte mai nimic despre Vrâjitor. 


Aristocratul aparţinea acelei categorii de oameni care n-au 
ce face. Din cauza asta se hotărâse să se ocupe de 
creşterea porcilor. Cum şi-n felul acesta tot mai avea un 
excedent de timp, plictisindu-se, scria deseori ziarelor. 
Amintise şi despre Vrăjitor în producţiile sale, şi emisese tot 
felul de ipoteze năstruşnice cu privire la modalitatea de-al 
prinde pe acesta. Bliss citise toate aiurelile acelea şi se 
temea pentru siguranţa ducelui. 

În seara aceleiaşi zile, Mander se găsea la circumscripţia 
de poliţie din Notting Dale, pentru a-şi continua cercetările 
cu privire la furturile de maşini. Tocmai când vru să 
părăsească sediul postului, o limuzină luxoasă opri în faţa 
intrării şi o doamnă în rochie de seară cobori. Avea părul 
blond şi era foarte frumoasă. Pe degetele ei străluceau mai 
multe inele cu diamante, dar mai purta şi alte bijuterii. 

— Îmi puteţi spune unde-l pot găsi pe inspectorul Mander? 
întrebă ea. 

Mander, care era foarte receptiv la farmecul feminin, îşi 
scoase îndată pălăria. 

— O, chiar dvs. sunteţi? Dl. Bliss mi-a spus că sunteţi aici. 

— Pot face ceva pentru dvs.? 

Puţin agitată, ea confirmă. 

— Am venit din cauza limuzinei mele, care mi-a fost furată 
în după-amiaza asta, în răstimpul când făceam cumpărături 
în Bond Street. Cineva a reuşit să ademenească şoferul... 
dar nu este atât paguba ce-o reprezintă pierderea 
automobilului, cât... Aş dori să discut confidenţial cu dvs. 
Puteţi să mă însoţiţi în Berkeley Square? 

Mander dădu asistentului său câteva instrucţiuni şi, 
urmând-o pe doamnă, se sui în limuzina superbă. 

Ea tăcu o vreme. 

— De fapt nu e vorba de maşină, începu ea în cele din 
urmă. Prosteşte, mi-am lăsat în ea geanta mea, în care am 
nişte scrisori pe care doresc să le recuperez cu orice preţ. 
Pot fi deschisă cu dvs.? 


— Dar bineînţeles, răspunse Mander fericit. Apropierea 
acestei femei frumoase îl ameţea. 

— Ducele şi cu mine nu ne înţelegem foarte bine, dar 
orişicât, nu s-a pus încă niciodată problema divorţului. 
Pentru mine ar însemna un mare rău, dacă scrisorile 
acestea ajung în mâini străine. E posibil ca vreo persoană 
din lumea interlopă să-mi propună un târg cu ele? 

Mander zâmbi. 

— Aşa ceva se poate citi prin romane polițiste, iar uneori 
se mai întâmplă şi în realitate. Scrisorile au un conţinut 
compromiţător? 

— Da, provin de la un tânăr - vărul meu. Vai, e îngrozitor! 
Ea-şi frânse disperată mâinile. 

— Voi încerca să le recuperez, Excelenţă, se oferi Mander 
amabil. Nu ştia cu care ducesă are de-a face, fiindcă rareori 
venea în contact cu persoane din înalta aristocrație. 

Ea scoase dintr-o poşetă micuță o tabacheră încrustată cu 
pietre scumpe. Diamantele cu care era ornată monograma, 
sclipiră. 

— Vă rog să serviţi. 

Mander luă o ţigară şi, politicos, aprinse un chibrit. Ea 
apăsă pe un buton şi acţionă microfonul care se afla montat 
lateral. Şoferul îşi înclină capul pentru a recepționa 
mesajul. 

— Să dăm câteva ture cu maşina, înainte de a reveni în 
Berkeley Square. 

Când inspectorul îi întinse chibritul, văzu pe tabacheră 
coroana ducală şi un „K” - acum era lămurit. Avea de-a face 
cu ducesa de Kyle. 

— Groaznic că Bertie e atât de indiscret! În scrisorile 
sale... 

Mander, care se instalase comod în colţul maşinii, adormi 
dintr-o dată. 

Sunetul strident al telefonului tulbură somnul lui Bliss. 
Trebui să treacă în camera rece de alături. 


Chiar şi detectivii celebri şi aureolaţi de succese, nu sunt 
în definitiv decât nişte oameni şi se supără atunci când sunt 
smulşi din pat, dimineaţa la ora trei şi jumătate. 

— Mander? Dar de unde să ştiu ceva despre Mander? 
Sunaţi acasă la el! 

— Dar acasă nu e. Nu l-am văzut de când a plecat cu 
doamna. 

Interesul inspectorului şef se trezi brusc. 

— Despre ce doamnă vorbiţi? 

Funcţionarul îi relată despre limuzina elegantă, care se 
oprise în faţa postului de poliţie din Notting Dale. 

— Este automobilul ducelui de Kyle, spuse sergentul 
Crampton. L-am găsit abandonat în Hampstend Heath. A 
fost furat din garajul ducelui. 

— Aţi cercetat maşina? 

— Desigur. Am dat şi de un important punct de sprijin - 
cartea de vizită a unei doamne, pe care sunt scrise cu 
creionul câteva cuvinte. 

— Veniţi imediat cu maşina, să mă luaţi, spuse Bliss, iar 
când acesta îşi făcu apariţia, polițistul aştepta deja în 
stradă. La lumina farurilor se uită îndeaproape la cartea de 
vizită. Un scris feminin aşternuse cuvintele: „The Leek, întâi 
stânga, apoi dreapta - Stillman”. 

— Dar ia uitaţi-vă aici, spuse sergentul. 

Aprinse lumina în limuzina capitonată cu pluş gri-deschis. 
Covoraşul de pe jos era de aceeaşi culoare, dar în apropiere 
de portiera din stânga se vedea o pată mare şi roşie - la fel 
şi în locul unde probabil se sprijinise capul călătorului. 

— Este sânge, declară Crampton. Am fost şi eu de faţă 
când a plecat maşina, iar acesta e locul unde şedea 
inspectorul Mander. Poate s-o confirme şi inspectorul şef al 
circumscripţiei. 

— Ce înseamnă „Lhe Leek”? Există pe-aici un asemenea 
loc? 

Sergentul clătină capul. 


— Nu. Stillman este numele unui tip care se ocupă cu 
misitia de case. Locuieşte în Shardeloes Road. Am trimis 
deja un poliţist, ca să-l scoale. 

Maşina îi duse în Shardeloes Road, unde găsiră un domn 
între două vârste, foarte somnoros. 

— The Leek este numele unei case în care deocamdată nu 
stă nimeni. Se află la marginea unor terenuri virane. 

Luă cartea de vizită, o privi, apoi dădu din cap, afirmativ. 

— Da, e în regulă. O doamnă a vrut să vadă casa şi i-am 
explicat încotro s-o ia. Asta e scrisul dactilografei mele. 

— Aveţi cheile imobilului? 

— Da, sunt în birou. Dacă vreţi să aşteptaţi o clipă, vin şi 
eu. 

Îl însoţiră la birou şi plecară apoi cu toţii la locul respectiv. 
Când ajunseră, dl. Stillman le spuse să oprească, şi 
detectivii săriră din maşină. 

Casa cea mică, străjuită de un zid înconjurător înalt, făcea 
o impresie sumbră. Printr-o poartă din şipci, intrară în 
grădină. Sergentul Crampton, care lumina cu lanterna sa 
de buzunar mergea în faţă. Dintr-o dată se opri. 

— Ia uitaţi-vă aici, spuse el. 

Pe dalele de piatră ce acopereau drumul, se vedeau mai 
multe pete roşii, care mai erau încă umede. Pe măsură ce 
înaintau, găseau continuu alte urme. Uşa casei era pe 
jumătate deschisă. 

Bliss intră împreună cu Crampton şi luminară pereţii cu 
lanterna. Şi aici se găseau peste tot urme de sânge - atât pe 
podea cât şi pe pereţi! 

Mai ales o cameră de la etaj arăta oribil. Nu găsiră vreun 
mort acolo, dar era evident că aici avusese loc o luptă. Unul 
dintre pereţi era stropit cu sânge de sus până jos, iar în 
apropierea uşii descoperiră amprenta unei mănuşi mânjită 
şi ea cu sânge. 

Când părăsiră casa, tocmai se oprise acolo încă o maşină. 
Din ea cobori un domn şi Crampton se duse spre el. Curând 


reveni cu informaţia că era vorba despre dl. Whistle, 
secretarul particular al ducelui de Kyle. 

— A trebuit să telegrafiez în legătură cu maşina care s-a 
furat Excelenței sale. Ducele este foarte agitat, fiindcă a 
avut de-a face cu Vrăjitorul aseară! 

— Unde anume? întrebă Bliss repede. 

— La Claire Farm - în apropiere de Seven Oaks. Ducele 
are acolo o mare crescătorie de porci, explică secretarul. Se 
hotărâse deja să se culce, când cineva a bătut la geamul 
cabinetului de lucru. Când a deschis, a văzut în faţa lui un 
străin cu nişte trăsături respingătoare. Individul era 
înarmat şi a ameninţat-o pe Excelenţa sa. A spus că-l va 
aduce pe dl. Mander, care va înopta acolo. A mai adăugat 
apoi că, a doua zi dimineaţa vor fi găsiţi ambii „aranjaţi” în 
acelaşi hal. 

— Şi n-a anunţat poliţia? 

— Nu. Ducele este foarte curajos. Curios este şi că am 
ajuns acolo, chiar în momentul când voia să vă cheme; mi-a 
spus că a hotărât să rămână treaz toată noaptea, şi că şi-a 
pregătit la îndemână câteva pistoale încărcate. 

Inspectorul şef se mai informă şi asupra poziţiei exacte a 
fermei: 

— Puteţi să-i telefonaţi ducelui, că vom ajunge cât se poate 
de repede la dânsul după ce vom termina aici. Mă 
interesează să cercetez şi drumul care duce spre fermă. 

După ce secretarul plecă, Bliss continuă să caute 
sistematic alte puncte de sprijin şi reuşi într-adevăr la 
cincizeci de paşi de casă, să facă o descoperire. Găsi acolo o 
bucată mare de pânză năclăită de sânge şi aruncată între 
nişte pietre. Din acest loc, o dăâră neîntreruptă de sânge 
ducea de-a curmezişul câmpului spre un iaz. 

Bliss constată că în apropierea apei se afla şi locul unde 
fusese găsită maşina, ceea ce îl miră destul de tare. Dacă 
Mander fusese eliminat, atunci de ce făptaşul nu se 
debarasase de cadavrul său, ci-l transportase mai întâi în 
casă? 


Dar acesta nu era singurul fapt care-l uimi. 

Poliţiştii cercetară iazul cu prâjini, dar locul către care 
ducea dâra de sânge, era foarte adânc. Bliss dispuse să se 
ridice stavila pentru evacuarea apei din lac, dar nu mai 
rămase să vadă rezultatul. 

Zece minute mai târziu, maşina poliţiei gonea peste 
marele pod Westminster Bridge, îndreptându-se spre sud. 

Zorii se iviră, înainte ca detectivii să ajungă la Clare Farm. 
Găsiră destul de greu crescătoria, şi Bliss regretă că nu 
luaseră cu ei şi pe secretarul ducelui. Dar în cele din urmă 
ajunseră. Pe drumul îngust care ducea spre centrul fermei, 
dădură de trei oameni care scotoceau printre tufe, căutând 
după toate aparențele ceva. Bliss îi spuse şoferului să 
oprească, şi unul dintre muncitori, care părea şeful, i se 
adresă: 

— Sunteţi de la poliţie? Da' repede aţi mai venit - de-abia 
acu' un sfert de oră l-am sunat pe şeful de post! 

— Scotland Yard! Ce se întâmplă? 

— Ce se întâmplă? A fost furată „Mândria Kent-ului!” 
strigă omul. 

— Da ce-i asta „Mândria Kent-ului?” 

— Este un porc medaliat - campionul întregului comitat. 
La fiecare expoziţie a luat premiul întâi. Doamne, ce bine ar 
fi dacă l-am găsi. Când va afla ducele, va face un tărăboi 
straşnic. 

— Dar când aţi descoperit dispariţia? 

— Aseară. După-amiază porcul era încă în padoc: singur n- 
avea cum să iasă de acolo. Vreun nemernic din sat trebuie 
să-l fi furat. Dacă-l prindem pe ticălos, va fi vai şi amar de 
el! Nu vrem ca îngrijitorii înfuriaţi să-l linşeze. 

— Dar unde-i ducele? 

— Ducele? În Scoţia. 

— În Scoţia? 

— Bineînţeles, replică omul nerăbdător. Ieri am primit o 
scrisoare din partea lui, de fapt nu direct de la el, ci din 
partea secretarei sale, d-ra Erford. 


Inspectorul şef Bliss nu-şi trăda în nici un fel stupoarea. 

— Dar secretarul ducelui nu-i un oarecare domn Whistle? 

Şeful de echipă n-auzise niciodată despre vreun domn cu 
acest nume! 

Bliss regretă acum şi mai mult, că nu-l luase cu el şi pe 
secretar. 

— Unde se află grajdurile astea? întrebă el. 

„Grajd” sau „cocină” nu erau denumiri ce se potriveau 
pentru construcţia în care era adăpostit porcul. Mulţi dintre 
muncitorii agricoli ai ducelui puteau să invidieze făptura 
pentru această locuinţă. Era un fel de casă joasă, dar în faţă 
se afla un padoc mare care-i asigura destul spaţiu pentru 
plimbat. Grilajul metalic al porţii era deschis, şi omul le 
explica poliţiştilor cât de greu putea fi scos porcul de acolo. 

— Probabil că s-a întâmplat seara foarte târziu. Diferite 
persoane au văzut un autocamion mare pe şosea... 

— Dar ce-i asta? Bliss se aplecă şi ridică o cutie mică de 
tablă, în care se mai găsea ceva dintr-o substanţă brună, 
vâscoasă. Aţi mai văzut aşa ceva pe aici? 

Omul scutură din cap. 

Pe o etichetă micuță scria: „ATENŢIE OTRAVĂ!” 

— Vrăjitorul se gândeşte într-adevăr la toate, spuse Bliss 
amărât, recunoscând scrisul lui Henry Arthur Milton. 
Trebuie analizat conţinutul cutiei. Probabil că 
„premiantului” îi plăceau dulciurile? Mi-am închipuit. Pare a 
fi sirop sau ceva asemănător. Acum ştiu şi de ce porcul n-a 
făcut gălăgie când a fost furat. Dar acolo, în spate, ce-i? 
Întinse mâna şi arătă un şir de construcţii, care aveau 
fiecare câte un mic ţarc în faţă. 

— Acolo adăpostim purceii. 

Ţarcurile mişunau, deoarece micuţii tocmai erau furajaţi. 

În faţa celui de-al doilea coteţ inspectorul şef se opri, 
fiindcă într-un colţ zări resturile unei pălării de pâslă. 

— Aş vrea să examinez mai îndeaproape padocul şi coteţul, 
spuse el şi deschise portiţa. Purceii se împrăştiară în toate 
părţile, dar evitară totuşi o direcţie - şi anune pe ceaa 


coteţului care-i adăpostea peste noapte. Unul sau doi dintre 
ei se apropiară totuşi de uşă, dar o luară îndată la goană. 

Aplecându-se, Bliss reuşi să pătrundă în coteţ. Într-un colţ, 
Mander zăcea legat, ba mai avea şi un căluş în gură. 

— Veniţi încoace, strigă inspectorul şef, şi poliţiştii care-l 
însoţiseră se grăbiră să-l ajute. 

Trecu totuşi câtva timp până reuşiră să desfacă nodurile 
meşteşugite ale legăturilor şi dl. Mander se ridică buimăcit 
- i se dădu o gură de coniac pentru a-l ajuta să se refacă. 

Nu reuşi să explice mai nimic - îşi amintea doar că însoţise 
o doamnă frumoasă şi că la un moment dat, cineva îl cărase 
în spate. Când se trezise, era înconjurat de o mulţime de 
purcei care se holbau la el, fiindcă pătrunsese în dormitorul 
lor... 

— Oare nu-i ciudat? spuse Bliss reflexiv. Vrăjitorul ne-a 
scris doar că vrea să vă trimită acolo unde vi-e locul. N-aş 
vrea să fiu atât de nepoliticos încât să-i dau dreptate, dar... 

— Doamna a fost una din cele mai frumoase femei pe care 
le-am văzut vreodată... 

— Da, şi eu am mai întâlnit-o pe Cora Ann Milton11, dar nu 
ştiam că se află iarăşi în Anglia. Cred că în cursul nopţii a 
părăsit ţara. 

Un servitor al casei alerga către ei. 

— Dl. inspector şef este chemat la telefon! 

Bliss făcu o mişcare de lehamite. 

— Ştiu ce mi se va spună. Oamenii au scos probabil din 
micul eleşteu din Hampstead „Fala Kent-ului”. Mi-am dat 
seama imediat că nu era sânge omenesc, şi ştiu şi unde a 
fost sacrificat nefericitul animal... 


SFÂRŞIT 


1 Vezi episodul „Sclavul femeilor” 


2 Vezi episodul: „Vrăjitorul promovează Fair-play-ul.” 

3 Moş Crăciun (engl.). 

4 Din partea de est a metropolei, unde locuiesc în general 
persoanele cu o situaţie materială mai modestă. 

5 Standing (engl) - Aici în sens de situaţie. 

6 Cuptor, sobă (engl.). 

7 bani gheaţă (engl.) 

8 pers. care ţin registrele la rămăşaguri la curse. 

9 The City - centrul comercial al Londrei. 

10 Shilling - monedă englezească de argint, egală cu a 
două zecea parte din lira sterlină —12 penny. 

11 Soţia lui Kerry Arthur Milton „Vrâjitorul”