Edgar Wallace — Scaunul Mortii

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


SCAUNUL MORŢII 


PROLOG. 

Un om se oprise în faţa porţilor înalte ale clădirii Cainbuiy 
House, unde se aflau o mulţime de birouri. Se uită 
nehotărât la plăcile de aramă de pe ambele părţi ale uşii, pe 
care erau înscrise numele firmelor şi găsi în cele din urmă 
în vestibul ceea ce căuta. 

Scoase din buzunar o tăietură dintr-un jurnal şi verifică 
exactitatea inscripţiei pe care o descoperise: 

Redacţia ziarului „INDISCRETUL 

Se îndreptă hotărât spre lift. Arăta ca un sărăntoc, hainele 
îi erau mototolite, pantofii sdlciaţi. Era galben la faţă, cu 
ochii şi părul negru, nasul acvilin. Pălăria îi era decolorată 
de vechime, mănuşile găurite. Îi ceru liftierului să-l ducă la 
etajul 5. Vorbea cu un accent străin. Ajuns sus începu din 
nou să ezite, examinând uşa pe care i-o arătase liftierul şi 
pe care citi din nou: „INDISCRETUL'* bateţi în uşă. 

Răspunzând invitaţiei omul bătu şi, imediat, spre 
surprinderea lui, uşa se deschise singură. Gândi că era un 
aparat electric care acţiona uşa din interior. Păşi într-o 
încăpere mobilată sumar cu un scaun şi o masă pe care se 
aflau râteva ziare. Pe pereţi, una în faţa celeilalte, o hartă a 
Angliei şi o litografie înfăţişând un peisaj - în partea cealaltă 
o uşă. Se duse şi bătu. 

— Intră! Auzi strigându-se şi împinse uşor uşa. 

Camera era mai mare şi mai confortabilă. Pe un birou 
marc, tn centru, erau puse două lămpi cu abajururi 
frumoase. O biblioicui acoperea un perete întreg şi pe birou 
erau răspândite şpalturi de ziar. 


La birou era aşezat un bărbat; era solid, de vârstă mijim 
ic, judecind după voce, căci capul îi era înfăşurat într-o 
biiuiiA de mătase, un soi de voaletă foarte deasă, de fapt, 
care i undcu. 

Complet părul, urechile, toate trăsăturile. 

Începu să râdă văzând surprinderea noului venit. 

— Luaţi loc, zise el şi nu vă fie frică. 

— Domnule, făcu celălalt cu dezinvoltură, fiţi sigur că sunt 
foarte liniştit Nu m-am temut niciodată pe lumea asta decât 
de sărăcie... Da, de clnd mă ştiu mi-a fost frică să nu mor în 
mizerie, domnule! 

Omul voalat tăcu un moment, apoi: 

— Aţi venit pentru anunţ? 

— Da, domnule, am înţeles că doriţi un asistent discret, 
vorbind limbi străine şi sărac. Corespund tuturor acestor 
condiţii şi îndrăznesc să adaug că dacă aţi fi cerut şi un 
caracter aventuros şi lipsit de scrupule, v-aş fi satisfăcut, de 
asemenea, - 

După o lungă tăcere, în timpul căreia candidatul se simţi 
atent observat de către omul căruia nu-i putea vedea 
trăsăturile, acesta declară: 

— Cred că sunteţi ceea ce trebuie. 

— Sunt sigur, zise candidatul. Şi acum, domnule, vă cer şi 
eu câteva lucruri, cu voia dumneavoastră, pentru că orice 
înţelegere e bilaterală, nu? Mai întâi, ce muncă doriţi să-mi 
încredinţaţi? * ' >» 

Omul voalat se ridică şi-şi vâri mâinile în buzunar. 

— Conduc, spuse el, un mic jurnal care este răspândit mai 
ales printre servitorii de casă mare. Aceştia sunt şi 
colaboratorii mei cei mai apropiaţi; primesc de la cameriste 
franţuzoaice şi de la valeţi italieni numeroase scrisori 
privitoare la faptele şi purtările stăpânilor lor din marea 
aristocrație engleză. Iar eu nu prea am talent la limbile 
străine şi nu sunt în măsură să înţeleg toate nuanțele 
gândurilor autorilor acestor scrisori. Am deci nevoie de un 
om discret care să-mi citească corespondenţa străină, să o 


traducă în engleză şi să-mi facă rezumate din jalbele 
acestor oameni cumsecade. Ştiţi, continuă el ridicând din 
umeri, că bărbaţii nu sunt > > ' '» perfecţi, femeile şi mai 
puţin iar persoanele care au servitori, încă mai puţin. Aceşti 
servitori” au, deci, foarte adesea lucruri foarte interesante 
de povestit despre stăpânii lor şi nu întotdeauna ceva 
frumos... Mă înţelegeţi, nu-i aşa, scumpe prietene... Apropo, 
cum vă numiţi? 

Străinul ezită. 

— Poltavo, răspunse în cele din urmă. 

— Sunteţi... Italian sau polonez? 

— Polonez. 

— Ei bine, cum vă spuneam, ziarul meu ţine să fie la 
curent cu tot ce se întâmplă în înalta societate. Dacă 
informaţiile primite pot fi publicate, le tipărim, dacă nu... 
Nu. Dar, zise el ridicând mâna, în acest din urmă caz, să nu 
credeţi că informaţiile acestea sunt de aruncat la coş. 
Dimpotrivă, le păstrăm... Pentru distracţia noastră proprie. 

Aceste ultime cuvinte nu-l înşelară pe Poltavo, cu tot tonul 
degajat cu care fuseseră spuse. Se lăsă din nou liniştea. 

— Unde locuiţi? Întrebă în sfârşit omul voalat. 

— Într-o căsuţă din Bloomsbury, la etajul 4. 

— Bine; de când sunteţi în Anglia? 

— De şase luni. 

— De ce aţi venit aici? Poltavo ridică din umeri. 

— De ce? Insistă omul voalat. 

— Oh, din cauza unei uşoare neînţelegeri intervenite între 
mine şi şeful poliţiei din San-Sebastian. 

— Perfect. Dacă mi-aţi fi spus altceva nu v-aş fi angajat. 

— De ce? 

— Pentru că ăsta e adevărul. Neînţelegerea dumitale cu 
acest poliţist se datorează unei sume de bani care a 
dispărut dintr-o cameră alăturată celei în care locuiai 
dumneata la hotel. Iar plecarea dumitale a fost grăbită şi de 
imposibilitatea în care te găseai de a-ţi plăti nota. 


— Uite un director de ziar bine informat! Exclamă Poltavo 
fără nici o jenă. 

Asta e meseria mea, zise celălalt, cu modestie. Spune-mi 
domnul Brown, te rog şi dacă mi.se întâmplă să nu răspund 
când o să mă chemi astfel, n-ai decât să-ţi aduci -aminte că 
nu mă cheamă * > asa. Eşti exact omul de care am nevoie.» 

— Ceea ce mă surprinde este că aţi dat de mine, zise 
Poltavo. Tăietura de jurnal care conţinea anunţul mi-a fost 
trimisă de un prieten necunoscut... 

— Eu sunt prietenul necunoscut. Înţelegi situaţia? 

— Da, cam văd cum stau lucrurile... Dar nu şi ce leafă o să 
am. 

» > 

Omul voalat spuse o sumă destul de generoasă şi păru 
satisfăcut să o vadă acceptată fără surpriză şi fără mare 
grabă. 

— O să mă vezi foarte puţin pe la birou, mai spuse el. Daci 
o s.i fiu mulţumit de munca dumitale şi o să-ţi acord 
încredere o s. 1 ti» t» dublez leafa; dar dacă ceva nu merge 
bine, o să-ţi pară rău. Se ridică. 

— Nu te mai rețin. Vino mâine dimineaţă. Uite chcilc 
biroului şi ale dulapului în care păstrez corespondenţa. O sa 
găseşti acolo multe motive să blestemi societatea şi câteva 
chiar ca să mă urăşti pe mine. Sper că o să munceşti cum 
trebuie. 

— Puteţi fi sigur. 

— Aşteaptă, n-am terminat. Vreau să sper că n-o să-ţi 
pierzi vremea încercând să-mi descoperi adevărata 
identitate. Printr-un mijloc simplu, pe care n-o să ţi-l explic, 
pot să ies din acest birou şi din clădire fără să mă vadă 
nimeni. Când o să citeşti scrisorile, fii bun şi tradu-le pe cele 
care-ţi vor părea interesante şi le vei preda unui curier care 
va veni în fiecare seară la ora cinci. Salariul îţi va» 

Fi plătit regulat şi altceva nu ai de făcut la jurnal. Şi acum, 
treci, te rog, în cealaltă cameră şi aşteaptă un moment. Pe 


urmă poţi să vii înapoi şi să începi chiar de azi să desfaci 
corespondenţa care abia a venit. 

Poltavo se supuse şi închise cu grijă uşa dintre cele două 
încăperi. Auzi aproape imediat un uşor „clic”... ca celal 
unui comutator electric. După cinci minute socoti că se 
poate întoarce în biroul directorial, intră şi văzu că patronul 
dispăruse. Mai era în încăpere o altă uşă care dădea acces 
direct spre coridor, dar ceva îi spunea lui Poltavo că nu pe- 
acolo ieşise directorul. Examină minuţios toată camera: nu 
exista altă ieşire. În spatele fotoliului se găsea un dulap 
mare plin cu cărţi şi cu rechizite de birou. Toate sertarele 
eraii descuiate şi, de altfel, Poltavo era convins că un om de 
felul şefului lui n-ar fi obişnuit să-şi lase hârtii 
compromiţătoare la îndemâna oricui, Se aşeză, îşi scoase o 
țigară şi atacă teancul de scrisori venite la ultima poştă. 

XXX 

De şase săptămâni Poltavo se dedica cu devotament noii 
sale munci. In fiecare vineri găsea pe masă un plic 
conţinând salariul. În fiecare zi, la ora cinci, un om cu 
aspect morocănos venea să ia traducerile zilei. Polonezul 
citea cu atenţie în fiecare săptămână 
numărul'Indiscretului” dar nu prea găsise ceva care să 
provină din traducerile lui. Era clar că domnul Brown se 
servea de jurnal pentru alte scopuri decât publicarea unor 
mici scandaluri mai mult sau mai puţin inofensive şi Poltavo 
află câte ceva despre aceasta în cursul unei vizite 
neaşteptate pe care o primi într-o după-amiază. Cineva 
bătu la uşa din afară; el apăsă butonul electric de sub tăblia 
mesei. Imediat auzi bătându-se la uşă... O tânără apăru în 
prag. Părea nehotărâtă. 

— Intraţi, vă rog! Zise Poltavo, ridieându-se. 

— Sunteţi directorul ziarului? Întrebă ea închizând usa. 

» > 

Poltavo se înclină. Era oricând gata să accepte orice titlu i 
s-ar fi dat. Să fi fost întrebat dacă el este domnul Brown, tot 
s-ar fi înclinat. 


— Am primit scrisoarea dumneavoastră, zise tânăra, 
făcând un pas înainte şi privindu-l cu un fel de teamă 
amestecată cu dispreţ. 

Poltavo se înclină din nou. Nu scrisese altcuiva în afară de 
domnul Brown, dar avea o conştiinţă elastică. 

— Scriu atâtea scrisori, răspunse el, că nu prea îmi mai 
aduc aminte ce v-am scris. Aţi p. utea să-mi arătaţi 
scrisoarea? 

Ea îşi deschise gentuţa, scoase un plic din care trase afară 
o foaie şi o întinse tânărului. Hârtia purta antetul 
'Indiscretuluidar numele şi adresa destinatarului fuseseră 
rupte. Poltavo citi: „Doamnă, Am în posesie informaţii foarte 
neplăcute în legătură cu relaţiile dumneavoastră cu 
căpitanul Brackfy. Nici nu vă închipuiţi cât se vorbeşte 
despre aceasta în calitate de fiică şi de moştenitoare a 
răposatului Sir George Billk, aţi crezut probabil că bogăţia 
şi înalta dumneavoastră poziţie socială vă ridică deasupra 
oricăror bănuieli, dar pot să vă încredinţez că, dacă 
documentele pe care le am i-ar cădea sub ochi soţului 
dumneavoastră, consecinţele ar fi dezastruoase. 

Pentru a evita ca situaţia să se înrăutăţească şi pentru a 
impune tăcerea celor ce vă but esc, Biroul nostru Special de 
Anchete este dispus să înlăture toate cauzele comentariilor 
răuvoitoare la adresa dumneavoastră. Aceasta vă va costa 
zece mii de lire plătibile în bancnote. Dacă acceptaţi, daţi 
un anunţ în „Moming Mist” şi voi aranja o înălnire ca să-mi 
daţi banii în nici un caz să nu-mi scrieţi şi să nu încercaţi să 
veniţi la birourile jurnalului. 

Binevoiţi să... Etc... 

]. Brown” 

Poltavo citi scrisoarea cu atenţie. Aflase acum cu ce fel de 
afaceri se ocupa directorul Râi. Dădu înapoi scrisoarea 
tinerei. 

— Nu mă prea pricep eu, zise ea, dar nu cred că mă înşel 
cânc numesc asta şantaj. 

Poltavo nu se tulbură. 


— N-am scris eu scrisoarea aceasta, spuse el cu 
amabilitate. Nici nu ştiu nimic despre ea. Sunt numai 
redactorul şef al ziarului, iar domnul Brown îl conduce din 
depărtare. Sunt la curent cu toate, de altfel, se grăbi el să 
adauge ca să-şi dea aere în faţa vizitatoarei şi regret pentru 
dumneavoastră. 

Doamna zâmbi. Poltavo, care se pricepea la oameni, 
înţelese că nu are în faţă o fiinţă timidă şi uşor de speriat. 

— Căpitanul Brackly şi soţul meu se vor ocupa de asta, zise 
ea; o să le arăt această scrisoare şi o voi da apoi avocatului 
meu. 

Da, dar scrisoarea data deja de patru zile, după cum 
observase Poltavo şi îşi zise că dacă doamna nu le arătase 
scrisoarea căpitanului, soţului şi avocatului în primul 
moment de mânie şi de surprindere indignată, era de 
prevăzut că nu o va face niciodată. 

— Cred că e foarte înţelept, spuse el cu politeţea cea mai 
delicată posibil. În fond, ce e aşa de neplăcut în asta? 
Publicarea câtorva scrisori nu are mare importanţă... 

— Domnul Brown are aceste scrisori? Întrebă repede 
tânăra, cu vocea schimbată. 

Poltavo se înclină. 

— O să mi le dea înapoi? 

Poltavo făcu semn că da. 

— Înţeleg, spuse vizitatoarea muşcându-şi buzele. Se uită 
din nou la scrisoare, ca şi când i-ar fi cântărit cuvintele, apoi 
ieşi. 

Poltavo o însoţi până la uşa de pe palier. 

— Şantajul ăsta e foarte bine condus, spuse ea fără cea 
mai mică emoție. Rămâne să mă gândesc ce am de făcut. 

Polonezul închise uşa după ea şi, trecând din nou pragul 
biroului, rămase trăsnit: chiar pe fotoliul de pe care abia se 
ridicase stătea omul voalat. Râdea în hohote. 

— Bine jucat, Poltavo! Exclamă el. Felicitările mele. 

— Deci aţi auzit totul? 


— Nu mi-a scăpat nici o vorbă... Ei, ce crezi despre treaba 
asta? 

Poltavo îşi luă un scaun şi se aşeză în fata şefului său.» >» 
> 

— Consider, zise el, că e extrem de ingenioasă şi 
dcasemenea că leafa mea e prea mică. 

— Ai dreptate şi o să am grijă de asta: Dar femeia asta 
trebuie să fie nebună să se aventureze aici! 

— Nebună sau actriţă proastă. 

— Ce vrei să spui? 

Poltavo ridică din umeri: 

— După umila mea părere, fise el după un moment de 
gândire, toată chestia asta e numai o comedie foarte 
isteaţă... şi eficace, > > ' pentru că şi-a atins scopul. 

— Care scop? 

— Acela de a-mi dezvălui cu ce vă ocupați cu adevărat Am 
mai multe dovezi. Prima şi cea mai importantă este că, după 
numele «Tis pe plic - pe care l-am întrezărit - doamna s-ar 
numi Cruxbury... Ori, inițiala de pe poşetă şi cea de pe 
batistă este G şi nu C. Deci nu ea a primit scrisoarea aceea - 
într-o împrejurare atât de delicată ludy Cruxbury ar fi venit 
ea însăşi... Dar, în fond, cred că lady Cruxbury nici nu există 
şi că totul a fost pus la cale ca să fiu pus la încercare şi să vă 
dea posibilitatea să auziţi ce-o să zic, să aflaţi până unde o 
să merg cu discreţia... 

Domnul Brown începu iar să râdă. 

— Eşti deştept şi meriţi din plin să-ţi măresc leafa. Vreau 
să fiu sincer cu dumneata! Să zicem că ţi-am întins o cursă 
ca să te încerc: ai aflat deci cu ce mă îndeletnicesc... Ei, în 
cazul ăsta, rămâi alături de mine? 

— Depinde de preţul pe care o să-l acordaţi serviciilor 
mele. 

— Spune o cifră. 

— Nu sunt decât un biet sărac, începu Poltavo; n-am avut 
noroc de la... 


Fără pălăvrăgeli, i-o tăie scurt domnul Brown. N-aş avea 
posibilitatea să-ţi ofer averi... Doar cele necesare şi un 
oarecare confort... 

Poltavo se ridică, se duse la fereastră, îşi vâri mâinile în 
buzunare... Apoi se întoarse spre interlocutor. 

— Necesarul, pentru mine, este un apartament în strada 
Saint-James, un automobil, o lojă la operă... 

— N-o să ai nimic din toate astea. Fii rezonabil. 

Poltavo surise. 

— Serviciile mele merită o avere, zise el, pentru că eu am 
imaginaţie. Uite, de exemplu, aceasta, urmă el luând dintr- 
un maldăr de pe birou o hârtie acoperită cu un scris 
jieândemânatic. Ei bine, scrisoarea aceasta, care pentru un 
spirit obtuz n-ar reprezenta decât o grămadă informă de 
detajii plictisitoare, înseamnă pentru mine un izvor infinit 
de posibilităţi. Valorează o sumă enormă. 

Întinse braţul şi flutură scrisoarea. Avu o sclipire ciudată 
în ochi. 

Este scrisoarea unui tânăr italian dornic să cointereseze 
un mare ziar de care a auzit vorbindu-se - Dumnezeu ştie 
cum - la descoperirea unui oarecare domn Fallock. 

Omul voalat tresări. 

— Fallock! Repetă el. 

Da, acest Fallock a construit un palat „magnific”, zice 
scrisoarea. Sub acest palat ar fi. Îngropate milioane de 
lire... Asta nu vă stimulează imaginaţia? 

— Ei şi? Făcu domnul Brown cu o voce pe care se străduia 
vizibil să o focă să pară indiferentă. 

— Corespondenţii noştri - v-am spus, nu-i aşa, că 
scrisoarea e semnată de două persoane - ne asigură că ştiu 
adresa actuală a acestui domn Fallock, un ticălos, un 
criminal, dar că au nevoie de ajutor. 

Omul voalat bătea cu degetele în masă şi stătea cu capul 
plecat, ca absorbit în rezolvarea unei probleme grele. 

— Poveştile astea cu comori îngropate sunt basme de 
adormit copiii! Câte am auzit eu! Italienii dumitale au 


imaginaţie, asta-i tot! Ce-ţi cer? Să li se trimită bani de 
drum, nu? 

— Într-adevăr. 

— Asta-i şmecheria puşcăriaşilor spanioli, spuse domnul 
Brown cu un râs cam strepezit. Doar nu te-or păcăli aşa 
uşor. 

Se sculă în picioare. Poltavo răspunse cu voce înceată. 

— Un om care a tânjit el însuşi în închisorile din Castilia şi 
care a scris şi el unor englezi generoşi scrisori implorând 
ajutor financiar pentru a căpăta libertatea, înţelege foarte 
uşor şmecheria spaniolă, cum o numiţi dumneavoastră. Aşa 
că pot să vă spun că noi, puşcăriaşii spanioli, nu scriem 
niciodată în limba, noastră, ci în limba engleză - englezilor, 
în limba franceză - francezilor. Ştirii bine că destinatarii 
jalbelor noastre nu s-ar osteni să le traducă... Nu, nu, 
scrisoarea asta nu e o şmecherie spaniolă; e autentică. 

Vrei să mi-o arăţi? 

» 

Poltavo îi dădu documentul domnului Brown, care, 
întorcându-i spatele, îşi ridică un moment voalul ca să poată 
citi mai bine - după care băgă scrisoarea în buzunar. 

— O să mă mai gândesc, se răsti el. 

— Dacă sinict i mulţumii de mine, ar mai fi ccva în afară de 
bani... Începu Poltavo. 

— Ce? 

— Am şi eu o slăbiciune, nu-mi place singurătatea. Îmi 
lipseşte imens societatea oamenilor inteligenţi, influenţi, 
puternici, a bancherilor, a marilor avocaţi, a celor din înalta 
societate. Ador saloanele în care se ascultă muzică bună, 
unde poţi conversa cu femei frumoase... 

— Ei şi, ce? 

Prezentaţi-mă celor din lumea bună! Şi mai ales marelui 
bancher ale cărui fapte le aflu din ziare, domnului- cum îl 
cheamă? A, da, domnului Farrington. 

Omul voalat rămase tăcut multă vreme; apoi se duse la 
dulapul ccl mare din fundul camerei - îl deschise, vâri mâna 


înăuntru... se auzi un declic şi dulapul pivotă, lăsând să se 
vadă intrarea în altă încăpere. Domnul Brown rămase o 
clipă în pragul acestui al doilea birou, cu capul înclinat, cu 
mâinile la spate. 

— Eşti un om abil, Poltavo, spuse el în cele din urmă, apoi 
trecu dincolo şi dulapul reveni la locul său. 

Capitolul I INIŢIALELE LADY-ei DEX 

— Asasinule! 

Strigătul sfâşie liniştea nopţii şi atrase atenţia unui 
locuitor din Brakely Square, care nu dormea. Domnul 
Gregory Farrington, suferind de insomnie, lăsă jos cartea şi 
încruntă sprâncenele. $e sCulă din fotoliu, îmbrăcă un halat 
de catifea şi se apropie de fereastră. Întredeschise puţin 
obloanele. 

O ceaţă uşoară plutea peste strada pustie şi lămpile 
electrice se vedeau doar ca nişte pete luminoase. 

Totuşi, domnul Farrington zări destul de clar doi oameni în 
fâţa uşii lui. Se certau şi mai ales dădeau din mâini ca 
oamenii din clasele» i de jos ale popoarelor sudice. La un 
moment dat părură că se încaieră, ţeava unui pistol luci în 
întuneric. 

— Oh, oh! Făcu domnul Farrington. 

Era” ingur acasă. Valetul, bucătarul, cameristele şi şoferul 
erau toţi la un bal al servitorilor. 

Cei doi tipi ţipau din ce în ce mai tare. 

— Hoţule! Urlă unul pe franţuzeşte. O să mă lipsesc de... 

Restul frazei se pierdu. 

De obicei pe partea cealaltă a pieţei se afla un agent de 
poliţie şi domnul Farrington se uită speriat în toate părţile, 
cu speranţa să-l vadă apărând de undeva. 

În aşteptarea lui, cobori în hol şi, prin deschizătura cutiei 
de scrisori, putu să audă mai bine ce spuneau cele două 
păsări de noapte. 

— Ce folos? Spunea unul. Erau destui bani în treaba asta 
pentru douăzeci de oameni. Cât despre el, nu, niciodată. 


Destul că ne-am întâlnit aşa” din întâmplare, dar te asigur 
că nu mi-a venii niciodată ideea să te trădez! 

Domnul Farrington, muşcând din ţigară, ascultă 
conversaţia care urmă. Din câteva cuvinte şi aluzii, înţelese 
că cei doi lucrau, sau lucraseră, pentru Montague Fallock, 
celebrul şantajist, căutat de toate poliţiile din Europa. Fără 
nici o îndoială, cei doi complotaseră, fiecare pe partea lui, 
să-l denunțe sau să-l şantajeze pe Fallock la rândul lui. Mai 
curând să-l denunțe. Domnul Farrington îşi aminti, într- 
adevăr, că M. I.B. Smith, şeful Siguranţei, locuia pe aceeaşi 
stradă şi se ştia din ziare că însărcinarea lui specială era de 
a-l găsi pe Fallock... 

— Îţi repet, zise încă odată unul din cei doi, că am întâlnire 
cu el... Crede-mă! 

— O să mergem împreună, răspunse celălalt. N-am 
încredere în nimeni şi cu atât mai puţin într-un nenorocit de 


napolitan. 
* 


x X 


V Agentul de serviciu Habit nu auzise cearta, după cum îi 
spuse mai târziu şefului său M. 1. B. Smith. Dar, deodată, 
auzi două focuri de armă aproape simultane, urmate de o 
fluierătură lungă; alergă într-acolo suflând în fluierul de 
poliţist. 

Găsi două cadavre întinse pe caldarâm în faţa uşii 
domnului Farrington. Acesta stătea tremurând în prag, cu 
un fluier la gură. 

Zece minute mai târziu, M. LI. B. Smith sosi la locul crimei, 
unde deja se îngrămădea o mulţime de curioşi, în timp ce 
la toate ferestrele de pe stradă apăruseră chipuri 
neliniştite. Domnul Smith îi examină pe cei doi morţi. Se 
vedea că nu sunt englezi. Umil din ci era îmbrăcat corect, 
aproape ca un om bogat; celălalt pfirta un smoking de 
chelner pe sub un pardesiu lung. Cadavrele zăceau unul 
lângă altul, unul cu faţa la pămânl, celălalt pe-o parte. 


Poliţia îndepărtă curioşii în timp ce se făceau primele 
constatări. Domnul M. I. B. Smith descoperi un revolver pe 
jos şi altul sub trupul omului căzut pe o parte, apoi îl 
interogă pe domnul Farrington. 

— Dacă ati fi bun să intraţi, zise milionarul tremurând în 
con- >» ' tinuare, vă voi spune tot ce ştiu. 

Domnul Smith adulmecă uşor intrând în hol, dar nu spuse 
nimic. Avea un simţ al mirosului foarte fin, dar, în acelaşi 
timp, era un om plin de tact. Ştia, ca toată lumea, că 
domnul Farrington era de curând mutat în cartier şi că avea 
o avere imensă. 

Sper, spuse el, că domnişoara fiica dumneavoastră nu s-a 
speriat prea tare. 

— Sunt numai tutorele lui Doris, răspunse domnul 
Farrington. Din fericire nu e acasă. E la prietena noastră, 
lady Constance Dex, de care aţi auzit, poate. 

Domnul Smith făcu semn din cap că da. 

Nu pot, din păcate, să vă dau decât informaţii destul de 
neînsemnate, reluă domnul Farrington. Era încă palid şi 
tremura, ceea ce nu e de mirare când asişti la o crimă dublă 
în plină noapte. Am auzit un zgomot de ceartă, am coborât 
şi, cum nu mă hotărâm să deschid, am auzit două focuri de 
revolver aproape în acelaşi timp. Atunci am ieşit şi am văzut 
cele două cadavre, aşa cum le-a găsit agentul de poliţie. 

— De ce se certau cei doi? 

Domnul Farrington ezită. 

— Sper că n-o să fiu obligat să viu ca martor? 

Şeful nu răspunse. 

Ei bine, continuă milionarul, cearta era în legătură cu acel 
criminal celebru, un anume Fallock, dacă nu mă înşel, care 
este căutat peste lot. Unul dintre ei ameninţa să-l denunțe... 

— Bine, zise domnul Smith cu un aer convins - şi al 
treilea? 

— Al treilea? Bâlbâi domnul Farrington. 

Da, cel care i-a omorât pe cei doi, pentru că e clar că au 
fost omorâţi amândoi de un al treilea... Ştiţi că nu lipsea nici 


un cartuş din cele două arme găsite pe teren; în afară de 
asta, un felinar a fost atins de un glonte pe care niciunul din 
ei n-ar fi putut să-l tragă. Trag deci concluzia că se mai afla 
acolo şi un al treilea. Îmi daţi voie să fac câleva cercetări 
aici? 

— Sigur, răspunse milionarul zâmbind. De unde vreţi să 
începeţi? 

— De la parter... Unde se află bucătăria, nu? 

Stăpânul casei îl conduse pe ofiţer. Aprinse lumina. În 
împărăţia bucătarului nimic nu dădea de bănuit că ar fi 
trecut pe acolo vreun intrus. 

— lată uşa pivniţei, arătă domnul Farrington şi iat-o şi pe 
cea a cămării, care are şi ieşire în curte; e închisă cu cheia. 

Domnul Smith apăsă clanţa şi uşa se deschise larg. 

— În orice caz cheia n-a fost răsucită, zise el intrând în 
culoarul îngust. 

A uitat valetul, cu siguranţă, zise domnul Farrington, cu o 
figură uimită. Am dat totuşi ordine clare în privinţa asta; 
oricum, vom găsi zăvorităuşa de serviciu, Care dă în curte. 

Smith înaintă şi-şi aprinse lampa de buzunar. 

— Se pare că nu vi s-au executat ordinele, zise el. În fapt, 
uşa e întredeschisă. 

Farrington scoase o exclamaţie de surprindere, 
întredeschisă! Repetă el. 

Polițistul ieşi din cămăruţa din care o scăriţă de piatră 
ducea în stradă. Roti înjur raza lanternei. Zări pe jos un 
lucruşor strălucitor şi îl adună. Era unul din micile flacoane 
cu dop de aur pe care le ţin în poşetă femeile bogate. Îl 
duse la nas. 

— Asta era, zise el. 

— Ce? 

— Acelaşi parfum ca cel pe care l-am simţit în hol. Un 
parfum destul de neobişnuit. Mirosi din nou. Nu este cumva 
al pupilei dumneavoastră? 

Domnul Farrington scutură din cap. Doris nu intră 
niciodată pe teritoriul servitorimii, zise el. Şi de altfel 


detestă toate parfumurile. 

Domnul Smith strecură flaconaşul în buzunar. 

În restul casei nu se găsi nici o urmă a celui de al treilea 
om şi, după ce intrară peste tot, domnul Farrington îl invită 
pe poliţist să se aşeze un moment în cabinetul său de lucru. 

— Ce părere aveţi? Îl întrebă el. 

Domnul Smith nu răspunse pe loc. Se sculă din fotoliu şi se 
duse la fereastră: mulţimea din stradă se risipise. 

Ceaţa se îndesea cu fiece clipă tot mai mult. 

Cred, spuse el, că sunt în sfârşit pe urmele lui Montague 
Fallock. 

Domnul Farrington îl privi cu gura căscată. 

— Asa? Făcu el, cam neîncrezător. 

— Aşa. 

— Atunci, uşile acelea deschise de jos... Bănuiţi că Fallock 
a trecut pe acolo? 

Smith aprobă din cap. 

— A încercat el să mă şantajeze, reluă milionarul, dar îmi 
vine greu să cred. 

— Am acum ceva neplăcut de făcut, mărturisi polițistul, 
trebuie să mă duc să percheziţionez cadavrele. 

— Oribil, zise domnul Farrington. 

M. T. B. Smith se uită gânditor prin apartamentul bogat 
împodobit, cu mobile de preţ, cămin de marmură albă, 
covoare orientale, tablouri minunate. Pe biroul stăpânului 
casei era aşezată fotografia unei femei de o rară frumuseţe, 
într-o ramă de argint. 

— Scuzaţi-mă, spuse polițistul, apropiindu-se, esie 
portretul... 

— Lady-ei Constance Dex, răspunse domnul Farrington, de 
care suntem foarte legaţi, pupila mea şi cu mine. 

— E în oraş? 

— Nu, se află acum la Bradley, unde locuieşte fratele ei, 
Rectorul parohiei. 

— La Bradley, spuneţi! Făcu Smith, încreţind fruntea de 
parcă numele i-ar fi amintit ceva. Nu cumva e localitatea 


aceea în care se găseşte faimoasa „Casă Magică”? 

— Da, într-adevăr, cred că am auzit vorbindu-se de asta. 

— C. D., zise polițistul, ieşind. 

— Cum? Ce spuneţi? 

— Am remarcat că acestea sunt inițialele lady-ei 
Constance Dex. 

— Da, dar de ce? 

— Figurează pe flaconul pe care l-am găsit adineauri. 

Capitolul Il DOSARUL FALLOCK. 

M. I. B. Smith era singur în biroul lui de la Scotland Yard. 
Afară, cheiurile şi palatul Parlamentului erau înecate în 
ceața deasă care învăluia toată Londra de două zile şi care 
avea să mai dureze încă două zile, după previziunile 
meteorologice. 

Încăperea era primitoare şi veselă, cu pereţii îmbrăcaţi în 
panouri de stejar, mobile de o eleganţă sobră şi cu un foc 
luminos în căminul deasupra căruia o mică pendulă de 
argint marca trecerea timpului. 

Pe o măsuţă era aşezată o tavă cu prânzul frugal al şefului 
poliţiei. 

Se uită la ceas; arăta unu şi douăzeci şi cinci. Apăsă 
bulonul de pe laterala biroului şi un agent se arătă în uşă. 

— Adu-mi dosarul' G7941. 

Agentul se retrase şi Smith îşi turnă o ceaşcă de ceai. 

Fusese chemat de urgenţă din vacanţă ca să-l descopere şi 
să-l aresteze pe cel mai genial escroc al timpurilor 
moderne, Montague Fallock. Şi, de altfel, de la întoarcerea 
lui, ancheta devenise şi mai actuală şi mai urgentă, pentru 
că Fallock purta responsabilitatea crimei duble din Brakely 
Square. 

Nimeni nu-l văzuse vreodată pe Fallock, cel puţin sub 
acest nume; nu exista nici o fotografie a lui. 

Unii dintre complicii lui fuseseră arestaţi, dar erau atât de 
neînsemnaţi că nu se putuse scoate nici o informaţie de la 
ei. El însuşi rămăsese necunoscut, invizibil. Se adăpostea 


sub o reţea solidă de bănci şi de oameni de afaceri, anonim, 
inaccesibil, de negăsit. 

Agentul aduse în curând dosarul cerut, într-o copertă de 
piele neagră şi-l puse pe birou. 

Smith îl deschise şi scoase din el trei teancuri prinse cu 
câte o pănglicuţă roşie. Desfăcu unul şi luă trei fotografii, 
pe care le puse una lângă alta, în faţa lui. 

Erau trei amprente digitale mărite şi nu era nevoie de un 
ochi prea exersai ca să vadă că erau amprentele aceluiaşi 
deget, deşi luate în împrejurări diferite. 

Polițistul le compară cu o fotografie mai mică pe care o 
scoase din buzunar. Nici aici nu putea fi vreo îndoială. 
Această a patra amprentă, obţinută ca prin minune dintr-o 
urmă aproape invizibilă găsită pe ultima scrisoare a 
şantajistului adresată lady-ei Constance Dex, era la fel cu 
celelalte trei. 

Domnul Smith sună din nou. 

— Domnul Ela este în biroul lui? 

Da, domnule, face interogatoriile pentru cazul de jaf. 

— Cazul de jaf? Ah, da, mi-aduc aminte. E vorba de cei doi 
care au fost prinşi jefuind depozitul vămii şi care au fugit, 
împuşcând un agent. 

— Da, domnule, dar unul din ei a fost văzut de colegul 
agentului ucis şi au fost găsite urmele de sânge până la 
maşina care îi aşteptă. 

— Da, da. Ei, roagă-l pe domnul Ela să vină la mine când 
termină. 

Câteva momente după aceea, silueta lungă şi melancolică 
a domnului Ela apărea în cadrul uşii. 

— Intră, te rog, Ela şi spune-mi ce nu merge. 

E foarte greu să obţin declaraţii concordante de la 
martori. Imposibil să găsesc cel mai mic indiciu privind 
identitatea răufăcătorilor. Numărul maşinii lor era acoperit 
şi nu au putut fi urmăriţi decât până la Limehouse. Lucrez 
în gol. Singurul lucru cert este că unul dintre hoţi a fost 


rănit sau chiar ucis şi a fost luat cu maşiqa de complicele 
lui, care o să-l lase pe undeva mai devreme au mai târziu. 

— Dacă ar fi vorba de scumpul meu Fallock, zise Smith 
râzând, ar li un pas decisiv pentru mine. Dar ce contează 
nenorocitul ăsta de hoţ pe lângă escrocul meu faimos! 

— Ei, las-o, spuse celălalt, râzând şi el. Hoţii mei nu par a fi 
chiar aşa obişnuiţi. Au dat lovitura la bagajele personale ale 
unui pasager de pe Mandavia, care tocmai a sosit de pe 
coasta Africii. Cufere mari, ştii, din cele pe care călătorii le 
lasă în docuri, la vamă, o zi sau două înainte să dea ordin să 
fie transportate la adresa lor. Cuferele pe care le-au atacat 
aparţineau primului secretar al înaltului Comisar al Congo- 
ului şi unei doamne - al cărui nume l-am uitat dar care e 
nevasta guvernatorului. Au forţat şi o lădiţă aparţinând 
doctorului Goldworthy, care revine din Congo, unde a 
studiat boala somnului. 

E ciudat, zise Smith, că răufăcătorii au luat o maşină, s-au 
înarmat cu revolvere şi şi-au pus măşti - erau şi mascaţi, 
nu? Pentru o operaţie atât de simplă!... Dar se mai întâmplă 
să vezi şi omoruri pregătite cu grijă şi care nu-i aduc 
criminalului decât câţiva bănuţi... 

— Fn schimb, spuse Ela, povesteşte-mi ce nu merge în 
treburile dumitale! 

— Cazul Fallock! Mereu cazul Fallock! Suspină Smith. 
Tocmai a încercat să-i stoarcă modesta sumă de zece mii de 
lire lady-ei Constance Dex, sora reverendului Harry Dex, 
Rectorul de la Bradley, sub obişnuita ameninţare că va da la 
iveală ţin scandal vechi. Dex este un aristocrat gras şi 
blând, care are osfântă frică de soră-sa. Ea este o femeie 
afurisită, foarte frumoasă încă. În plus păcatul ei s-a şters 
mai mult sau mai puţin... Bărbatul a murit în Africa. Toate 
astea contează. Frate-su ştie tot, dar Fallock ăsta pretinde 
că o să facă publicitate mare poveştii respective. A 
ameninţat că o omoară pe doamnă dacă anunţă poliţia şi nu 
e prima dată că face aşa ceva. Şi domnul Farrington, 


milionarul, a primit ameninţări. E ciudat faptul că e prieten 
cu lady Constance Dex. 

— 'Toate astea sunt foarte ciudate, zise Ela. Dar în crima 
dublă de la Brakely n-ai găsit nici un indiciu? 

Smith se plimba în lung şi în lat cu amândoiiă mâinile în 
buzunar; clătină din cap. 

— Se numesc Ferreira şi Henri Sanz. Amândoi au fost în 
slujba lui Fallock la un moment dat. Primul era un om bine 
crescut care i-a servit poate de intermediar, era de meserie 
arhitect şi a fost cercetat la Paris pentru nişte probleme de 
bani. Qt despre Sanz, a fost curier-comisionar, mesager de 
încredere. N-am găsit nimic interesant asupra lor, decât 
asta. 

Deschise sertarul şi scoase un mic medalion de argint, 
destul de frumos gravat, în stilul obişnuit al bijuteriilor 
ieftine. Avea o monogramă pe jumătate ştearsă. Polițistul îl 
deschise. Înăuntru era o bucăţică de hârtie albă, rotundă. 

— E o etichetă cu lipici pe spate, cum se găsesc în comerţ, 
explică Smith, dar inscripţia mi-a atras atenţia. 

Ela luă medalionul şi citi pe etichetă: Mor: Cot. 

God sav the Kengl Foarte patriotic, dar imposibil de 
înţeles şi de altfel cu o ortografie barbară, zise domnul 
Smith strecurând medalionul în buzunar. Apoi închise 
dosarul şi îl vâri într-unui din sertare. 

Ela căscă. 

— Scuză-mă, dar mi-e graoznic de somn. Adineauri nu 
spuneai ceva de Bradley? Mi se pare că e o localitate 
cunoscută. 

— Da, e un orăşel care are onoarea să conţină „Casa 
Magică”, dar excentricităţile milionarilor anâericani care 
construiesc case ca în > 1 evul mediu nu ne privesc pe noi, 
poliţia. Vii cu mine cu maşina să înfruntăm ceața până la 
Chelsea? S-ar putea să-l întâlnim pe dragul de Fallock. 

Zicând acestea îşi puse mănuşile şi pardesiul. 

— Ai noroc azi, poate faci vreo minune. 


Vai de mine, aş prefera să mă duc să mă culc, replică 
Smith. 

Afară era o ceaţă atât de deasă, că cei doi poliţişti ezitară. 
Şoferul lui Smith era un agent înţelept şi răbdător. Dar 
înţelepciunea însăşi îl avertiza că răbdarea o să-i fie pusă la 
grea încercare dacă se va încumeta să conducă până în 
Chelsea. 

— E tot aşa groasă pe tot traseul, zise el. Tocmai am 
telefonat la comisariatul de la Westminister şi mi-au spus că 
ar fi o nebunie curată să ies cu maşina pe ceața asta. 

— Bine, spuse Smith, o să mă culc aici. O să găseşti şi tu 
un pat pe aici, David. Şi dumneata, Ela? 

— O să fac o mică plimbare pe jos, răspynse ironic colegul 
lui. 

Se întoarseră la biroul lui Smith. Acesta aprinse lumina şi 
1) Greşit în 1. [pgleză pentru „God save the King” 
(„Dumnezeu să-l apere pe rege”) - imnulnaţional englez 
(n.t.) înţepeni o clipă în prag. Nu lipsise mai mult de zece 
minute, dar, în timpul acesta, două dintre sertarele biroului 
său fuseseră forţate; podeaua era acoperită cu hârtiile 
răspândite, pe care spărgătorul le aruncase împrejur, în 
căutarea lui grăbită. 

Smith se apropie repede, examină unul din sertare. 
Dosarul Fallock dispăruse. 

O fereastră era deschisă şi ceața intra fh valuri 

— E o pată de sânge aici, zise Ela, arătând sugativa de pe 
masă. 

— S-a tăiat când a spart fereastra, răspunse Smith. Se 
aplecă pe fereastră şi văzu, agăţată de marginea 
acoperişului, o scară lungă cu cârlige, ca acelea pe care le 
folosesc pompierii americani. Era făcută dintr-un material 
atât de uşor că nu le fu greu celor doi poliţişti să o tragă. 

— Şi asta e pătată de sânge, observă Ela. 

Şi îi dădu repede ordine plantonului, care sosise în fugă la 
chemarea soneriei: 


— Repede, toţi oamenii disponibili la toate intrările în 
Scotland Yard, pe urmă dă telefon la comandamentul 
cazărmii din Cannon Row să încercuiască complet clădirea 
noastră. Să fie arestat oricine e rănit proaspăt la mână - 
transmite ordinul ăsta la toate posturile de poliţie. 

— Mă tem că n-avem nici o şansă să punem mâna pe el, 
zise Smith examinând printr-o lupă puternică amprenta 
însângerată de pe sugativă. 

— Ai identificat amprenta? 

— Da, e a lui Fallock. Nici nu-şi putea semna mai bine foaia 
de prezenţă. Dar acum a aflat exact ceea ce trebuia să nu 
ştie... 

— Şi anume? 

Smith nu răspunse imediat. Continuă să se uite lung la 
pata de sânge. 

— Ştie exact unde am ajuns cu cercetările... Dar dacă... ŞIi- 
ar putea închipui că mai am şi alte informaţii în rezervă, 
partida nu e pierdută. 

Capitolul III 

* ÎNCEATĂ e 

Rar se mai văzuse aşa o noapte. Ceaţa sufoca complet 
oraşul, îl îneca sub o ploaie ca de cenuşă. Umplea ca o masă 
compactă străzile mari, astupând străduţele laterale, 
acoperind pieţele ca o stofă moale, cenuşie. Apăsa până la 
pământ cu substanţa ei groasă, vâscoasă şi de o opacitate 
care făcea ca vederea să nu atingă nici un metru. Rarii 
trecători păreau nişte fantome, care, ţişnindu-ţi pe 
neaşteptate în faţă, se topeau imediat ca înghiţiţi de. Un 
fluid palpabil. 

În unele locuri, fluviul de ceaţă părea că se evaporă. În 
faţa teatrului Jollity, de'exemplu, numeroasele felinare 
reuşeau să dea impresia unui spaţiu plin cu lumină gălbuie, 
în care un şir neîntrerupt de maşini, ca nişte insecte mari, 
lucioase, ieşeau din neant, se opreau să coboare cei 
dinăuntru, apoi se înfundau în golul negru. 


Cât despre pietoni, semănau cu o procesiune de umbre 
chinezeşti trecând o clipă prin cercul galben al unei vechi 
lanterne magice. 

La vedere, pe prima treaptă a teatrului, se ţinea un puşti 
cu trăsături şirete, care dădea impresia că vinde ziare, dar 
de fapt supraveghea, în cel mai vigilent mod, sosirea 
maşinilor. Dintr-o dată se repezi înainte, spre marginea 
trotuarului, unde se oprise un cupeu electric. Un bărbat 
cobori greoi şi se întoarse să întindă mâna unei tinere. Timp 
de o secundă atenţia copilului fu atrasă de superba făptură, 
învelită într-un imens mantou alb, înaltă şi subţire, cu ochii 
poate un pic cam mici în umbra buclelor, dar atât de 
strălucitoare în întregul ei încât pretinsul vânzător de ziare 
fu zăpăcit. 

Fii atentă, mătuşă, se adresă tânăra unei doamne care se 
afla în fundul cupeului. Pavajul alunecă tare pe ceața asta. 

Puştiul ieşi din ameţeală şi, amintindu-şi dintr-odată de 
misiunea lui, se apropie: 

— Ziare, dom'le! 

La început, omul păru gata să refuze, apoi, ceva în 
atitudinea micului vânzător îl făcu să se răzgândească. 

În timp ce căuta în buzunar după mărunţiş, băiatul avu 
timp să -l examineze: faţa îi arăta ca un oval mare, de 
culoarea făinei, buzele subţiri, obrajii brăzdaţi de riduri 
adânci; mai ales între baza nasului şi maxilar; ochii îi erau 
stinşi, de un cenuşiu tulbure. „El e”, îşi spuse copilul, 
pregătindu-se să: şi îndeplinească comisionul. În momentul 
acesta, tânăra, după ce glumise pe seama setei de noutăţi a 
însoţitorului ei, se întoarse spre bărbatul în haine de seară 
care tocmai plătise taxiul şi se îndrepta spre ei. 

Puştiul profită iute de ocazie. Se apropie mai mult de 
gentleman-ul care coborâse primul şi spuse încet, dar 
foarte clar: 

— T.B.S. 

Omul plăti şi banul pe care-l ţinea în mână se rostogoli pe 
caldarâm. Puştiul se aplecă şi îl înhăţă. 


— Aici! Făcu omul. 

— Sute de poliţai în jurul teatrului, răspunse repede 
copilul şi, prefăcându-se că-i dă restul, îi vâri în mână o 
bucăţică de hârtie albă, apoi se întoarse, făcu o plecăciune 
batjocoritoare tinerei, aruncă o privire ascuţită celuilalt 
bărbat şi se pierdu în mulţime. 

Toată scena nu durase nici un minut şi, câteva momente 
mai târziu, cei patru îşi ocupau locurile în sală, în timp ce 
orchestra începea deja uvertura la „Strand Girr. 

— Mi-ar place să fiu un golănel de stradŞ, zise tânăra, 
jucându-se cu violetele de pe corsajul rochiei. Închipuie-ţi! 
Ce aventuri o fi având! Ce zici, Frank? 

Frank Doughton o privi cu un asemenea surâs în ochi, 
încât ea roşi. 

— Nu, zise el, mie nu mi-ar place. 

Ea rise şi-şi înălţă uşor umerii albi. 

Pentru un tânăr ziarist pşti prea sensibil şi spontan, dragă 
Frank. Ar trebui să studiezi arta răspunsurilor indirecte, a 
subtilităţii, a fineţei. 

— Sub conducerea prietenului nostru, contele Poltavo. 

Mica ei răutate avu efectul dorit. La numele lui Poltavo, 
tânărul se încrunt”. 

Vine şi el, astă seară? Întrebă eu o voce în. Care se. 
Simţea. ' * iritarea. 

Tânăra făcu un semn afirmativ, zâmbind uşor. 

— Realmente nu ştiu ce calităţi găseşti la individul ăsta, 
Doris! Pariez pe ce vrei că e o canalie. Da, un hoţoman 
zâmbitor şi îndatoritor, dar tot un hoţoman! Ce părere 
aveţi, lady Dinsmore? 

— Nu fă apel la tanti Patricia, exclamă tânăra fată, ei i se 
pare că Poltavo e bărbatul cel mai interesant din Londra. 
Nu-i aşa, mătuşă? 

— Ba da, zise liniştită doamna. Contele Poltavo... 

— Se opri ca să-şi îndrepte lornieta spre balconul din faţă, 
unde apăruse o voaletă gri ca perla - contele Poltavo nu e 
doar interesant, e unic. Conversaţia cu el mă încântă. 


Cunoaşte preţul nuanţelor şi al surâsului pe jumătate; îl 
citează pe Talleyrand; are spirit şi, în' acelasi timp, se simte 
că-şi păstrează cu grijă pentru el părerile personale, ca pe 
un şir de sticluţe pe o etajeră. 

— Da, zise Doris gânditoare şi mie mi-ar place să cunosc 
conţinutul sticluţelor ăstora... Ceea ce se va întâmpla, 
poate, într-o bună zi. 

— Pe etichete scrie probabil „otravă”, remarcă Frank cu 
glas amar. 

De câtva timp, văzuse cum se schimbă din ce în ce mai 
mult atitudinea faţă de el a celei pe care o iubea. Părea că 
nu-l mai priveşte decât cu ochi batjocoritori, iritaţi, plini de 
duşmănie. 

Râdea de tinereţea lui, de nevinovăția lui, de simplitatea 
lui. Şi mai ales de timidele lui mărturisiri de dragoste. Iar 
dacă acum, acest străin cu aere pretenţioasş şi rafinate îi 
devenea rival, ce şanse îi mai rămâneau? Făcu apel la 
tutorele tinerei Doris: 

— Ce părere aveţi, domnule Farrington? 

Farrington tresări, părând că se trezeşte dintr-un vis urât; 
era groaznic de palid. În loc să-i răspundă tânărului, se 
întoarse către pupila sa: 

— Doris, zise el, de când n-ai mai văzut-o pe lady 
Constance? 

Fata păru uimită de întrebare. 

N-am văzut-o astăzi. A plecat aseară la Bradley, nu-i aşa, 
mâătuşă? 

— Da, răspunse aceasta. N-a prea fost drăguţ din partea 
ei. Ce curaj să plece la ţară cu maşina pe asemenea ceaţă! 
Constance Dex îmi dă câteodată impresia că e cam nebună! 

Nu mi se pare, zise Farrington, apoi se aplecă spre tânărul 
Doughton: Vrei să ai grijă de doamne? Eu trebuie să vă las, 
am uitat complet o treabă foarte importantă. 

Ridicându-se, făcu un mic semn către Doughton, care îl 
urmă pe culoar. 


— Ai aflat ceva? Întrebă domnul Farrington imediat ce 
închise usa.» 

— Despre ce? Zise naiv tânărul. 

— Chiar că pari că nu prea-ţi pasă de treburile importante 
cu care te însărcinez, ripostă celălalt ironic. 

Ah, e vorba de cazul Tollington! Ei bine, nu, încă n-am 
descoperit nimic. Am impresia că nu sunt făcut pentru soiul 
ăsta de cercetări şi investigaţii. Pot destul de bine să-mi 
închipui şi să scriu aventuri cu poliţişti, dar în practică sunt 
un detectiv tare prost. A fost foarte amabil din partea 
dumneavoastră să-mi încredinţaţi sarcina asta, dar... 

Nu mai vorbi prostii, mormăi Farrington. N-am. 
Intenţionat să-ţi fac vreo plăcere, pur şi simplu aveam 
interes. Înţelege-mă bine: există pe undeva, pe aici, cineva 
care trebuie să moştenească milioanele lui Tollington. Eu 
sunt unul dintre executorii lui testamentari şi în mod 
normal doresc foarte mult să-l descopăr pe cel care mă va 
elibera de o responsabilitate atât de grea. S-a promis o 
recompensă mare celui care va ajuta la găsirea 
moştenitorului. Se uită la ceas. 

— Şi apoi, adăugă el, voiam să-ţi vorbesc şi de... Doris. 
Rămăseseră în micul culoar prin care se intra în loji şi 
Frank se întreba de ce aborda Farrington asemenea subiect 
în acest moment. Dar se înclină. Era foarte mândru că 
fusese însărcinat să-l găsească pe moştenitorul necunoscut 
al milioanelor lui Tollington şi, deşi considera sarcina 
aproape imposibil de îndeplinit, era chiar mai mulţumit, 
pentru că astfel putea rămâne, pentru un timp nedefinit, în 
legătură cu tutorele lui Doris. 

Îmi cunoşti sentimentele, urmă acesta, privind iar la ceas. 
Doresc să se mărite cu dumneata. E îneîntătoare şi e 
singura fiinţă din lume pentru care am o dragoste adâncă... 

Vocea îi tremura şi nimeni nu s-ar fi putut îndoi de 
sinceritatea lui. 

— Scuză-mă, încheie el, devin nervos... Crima aceea dublă, 
noaptea trecută, în faţa uşii mele, m-a zguduit. Hai, 


încearcă să-i câştigi inima şi mâna! 

A» 

[i întinse lui Frank o mână îngheţată, murmură ceva ce 
aducea a „mă întorc”, apoi cobori, traversă vestibulul şi ieşi 
în ceaţă. Un fluierat chemă o maşină. 

— La Savoy! Zise Farrington. 

După un minut îşi vâri capul prin portieră: 

— Cobor aici, zise el. 

Plăti şi, fără să asculte protestele cinstitului şofer, care nu 
voia să-l lase să se aventureze singur în asemenea ceaţă, îşi 
ridică gulerul pardesiului, apoi trecu într-o stradă alăturată, 
unde chemă alt taxi. 

Capitolul IV. 

COMPLICI? 

Micul vânzător de ziare nu-şi îndeplinise decât pe 
jumătate misiunea, atunci când plecase de lângă domnul 
Farrington. Îşi aruncă pachetul de ziare într-un canal şi sări 
într-un autobuz ce mergea la Southwork. O jumătate de oră 
mai târziu cobora şi intra în străduţele strimte ce pornesc 
din Borough. Lumina era slabă şi ceața împiedica vederea 
de-a binelea. Din casele care nu se vedeau veneau din timp 
în timp zgomote de voci şi frânturi de cântec. 

Puştiul, cunoscând bine locurile, alerga pe caldarâmul 
alunecos şi, din când în când; se uita în urmă, de parcă i-ar 
fi fost teamă să nu fie urmărit. Totuşi, pe tot drumul, nu 
întâlni pe nimeni şi deja ajunsese la intrarea aleii pe care o 
căuta, când se lovi de un om voinic, căruia îi zări mâinile 
mari întinse spre el. Nu ezită nici o secundă, ci se aruncă în 
lături, cu omul după el, apoi se repezi cu capul în jos asupra 
urmăritorului şi îl muşcă cu cruzime de braţ. Omul trase un 
răcnet de durere în timp ce puştiul se întoarse şi dispăru 
într-o alee îngustă, pe care celălalt începu să o caute pe 
pipăite, fără succes. 

Suflând din greu, micul curier aşteptă ca omul să se 
îndepărteze, apoi se duse să bată încet la o uşă din fundul 
culoarului în care se afla. Usa se deschise. 


A > încăperea în care intră era sordidă, mobilată doar cu 
un pat amărât de brad şi câteva scaune. 

Băiatul îşi frecă mâinile ca să şi le curețe de noroi, 
uitându-se în» *» 7 acelaşi timp, peste umerii omului care îl 
aştepta, la o formă omenească nemişcată, învelită într-o 
mantie mare şi culcată pe pat, cu faţa la perete. 

— Ei? Făcu omul care-i deschisese copilului. Avea o voce 
extrem de plăcută şi muzicală, era zvelt, foarte brun, iar 
trăsăturile lui fine aveau în acel moment o expresie 
misterioasă, o înţepeneală. Îşi pusese pe masă pardesiul şi 
pălăria de mătase şi purta la butoniera smokingului un 
buchet poate puţin cam mare - de violete de Parma. 

Micul comisionar nu ştia altceva despre acest gentleman, 
decât că este străin, destul de original, că locuia într-o casă 
frumoasă din piaţa Portland şi că plătea foarte bine micile 
servicii pe care i le făcea. 

Îi dădu socoteală de însărcinarea lui, fără să uite să-i 
spună de tacul pe care tocmai îl înfruntase pe stradă. 

Omul îl ascultă cu atenţie, cu coatele pe masă şi capul în 
mâini. Un rubin mare, tăiat în formă de cap de şarpe, îi 
strălucea la degetul mic. Se ridică. 

— Asta-i tot pentru seara asta, băiete, zise el. Scoase un 
ban de aur din portmoneu şi i-l dădu micului mesager. Ţine, 
pentru osteneala ta, spuse şi, dându-i al doilea ban:1a şi 
pentru că-ţi ţii gura... Înţelegi? 

Puştiul dădu din cap, continuând să privească pe furiş 
silueta de pc pat, care nu mişca. 

— Poţi să pleci. 

Băiatul o întinse. 

De-abia se închisese uşa în urma lui, că din încăperea 
alăturată leşi Farrington. Sosise doar cu câteva minute 
înaintea micului mesager. Văzându-l, omul cu rubinul se 
aşeză. 

În sfârşit! Exclamă el. A început; roţile au început să se 
tnvârtească. 


Celălalt înclină capul. Nici el, de când intrase, părea că nu- 
şi mai poate lua ochii de la forma nemişcată de pe pat. 

— Roţile se vor mai învârti de câteva ori în noaptea asta, 
răspunse el. Dar, scumpul meu Poltavo, nu-i aşa că nu 
trebuie să-ţi mai spun că trebuie să fim extrem de prudenţi? 
Un singur pas greşit la început, cea mai mică bănuială şi 
toată treaba se duce de râpă! 

Foarte adevărat, domnule Farrington, murmură Poltavo, 
plecând capul ca să-şi miroase violetele, dar aţi uitat că eu 
habar n-am despre ce e vorba. Prudenţa de care daţi 
dovadă v-a împiedicat, până acum, să-mi daţi amănunte. 

Spunând aceasta, se uita la interlocutorul său cu un aer 
ironic şi zâmbitor, dezminţit în mare măsură de asprimea şi 
fixitatea privirii. 

— Nu-i asa? Mă lăsaţi în întunericul şi ceata de afară... 
Cum s-ar» > >» zice,... Şi nici măcar nu sunt la curent cu 
planurile dumneavoastră pentru orele care vin... 

Farrington părea la strâmtoare. 

Sunt treburi foarte complicate, începu el, cu o veselie 
prefăcută. 

— Sunt altele mai urgente, îl întrerupse Poltavo. Văd, de 
exemplu, că mâna dumneavoastră dreaptă pare mai mare 
decât cea stângă. Presupun că aveţi un pansament pe sub 
mănuşă. Zău, domnule Farrington, pentru un om atât de 
bogat, umblaţi cu prea mulu ascunzişuri. 

— Ei, hai, hai! Făcu Farrington cu o vocţ înăbuşită. Dar 
inter locutorul lui nu se lăsă întrerupt. 

— Scumpul meu domn, urmă el cu gravitate, daţi-mi voie 
să va dau un sfat bun şi dezinteresat. Împărtăşiţi-mi 
planurile dumneavoastră. Ştiu că aveţi nevoie de un 
prieten, iar eu v-am dai destule dovezi ale devotamentului 
meu. Azi după amiază, când am fost la dumneavoastră, mi- 
aţi părut cam bănuitor atunci când v-am spus că un om de 
valoarfea mea v-ar putea fi de mare folos. lar mai apoi, când 
v-am povestit despre experienţa pe care am căpătat-o 
lucrând la un pretins jurnal monden, am avut impresia că v- 


am iritat. Dar, sincer, ce-aţi vrea să vă mai spun? N-am un 
ban, mi-am pierdut actele care dovedeau că am dveptul să 
port titlul de conte... Am trişat la cărţi, puţin a lipsit să nu 
devin ucigaş... Şi am absoluii nevoie de un om bogat şi 
respectat care să mă patroneze... Cum aş putea să vorbesc 
cu mai multă sinceritate? Făcu o mică plecăciunc şi 
continuă: 

Mi-aţi cerul dovezi ale capacităţii mele... lată, astă seară, 
intrând la teatru, aţi fost avertizat prin grija mea că şeful 
poliţiei, TI. B. Smith care este un om remarcabil de deştept 
vă supraveghează şi a înconjurai teatrul cu agenţi de 
poliţie. In afară de asta, micul curier pe care vi l-am trimis 
v-a servit şi pe dumneavoastră cu alte ocazii. În accst fel vă 
arăt chiar de la începui că sunt la curent cu planurile 
ascunse ale poliţiei şi că am descoperii locul secret al 
întâlnirilor dumneavoastră... Aici. Arătă camera cu un gest 
şi mâna i se opri intenţional în direcţia patului. 

Mă interesezi, declară Farrington cu o voce aspră. Îşi privi 
ceasul. Vino cu mine la teatru; o să putem discuta şi. 

— Cu aceeaşi ocazie, să dezorganizăm şi planurile 
simpaticului Smith. 

Surâse pronunţând ultimele cuvinte, apoi dintr-odată 
posomori iar şi, arătând forma nemişcată de pe pat: 

— Ai putea să-l înlocuieşti pe acest prieten pe care tocmai 
l-am pierdut... Apropo, e adevărat că te pricepi la 
mecanică? 

— Am diploma de inginer în buzunar, răspunse Poltavo. 

Capitolul. 

DORIS. 

La ora zece fix, în timp ce cădea cortina după primul act al 
piesei „Strand girl”, lady Dinsmore se întoarse şi îi întinse 
mâna contelui, care intrase în lojă împreună cu domnul 
Farrington. 

— Dragul meu, exclamă ea, sunt supărată pe dumneata! 
Eu îţi cânr laude aici şi dumneata nu-ţi faci apariţia; te-a 
reţinut Farrington? 


Îttii pare rău... 

Poltavo avea un fel de a privi oamenii cu un soi de atenţie 
concentrată, care părea că pătrunde mai adânc decât 
cuvintele, până în suflet. Ştia şi să stea să asculte şi, cum 
acestei calităţi i se adăuga o plăcută vioiciune a spiritului, 
popularitatea lui în lumea bună era uşor de explicat. 

— După ce veţi auzi scuzele mele cele mai umile, îmi veţi 
permite oare, lady Dinsmore, să vă expun circumstanţele 
atenuante... 

— Nimic nu-ţi poate uşura vinovăția, spuse doamna 
râzând, totuşi aşează-te aici şi povesteşte-mi despre scuzele 
dumitale... O cunoşti pe nepoata mea, cred şi pe domnul 
Doughton, scriitor de mare talent. 

Contele îi salută pe cei doi tineri care vorbeau între ei şi se 
aşeză lângă lady Dinsmore. 

— Şi acum, explicaţiile, exclamă aceasta. Altfel nu te iert. 
Lipsa de punctualitate e o crimă, domnule, de care veţi fi 
iertat numai arătându-ne cauza. 

Contele Poltavo se înclină zâmbind. 

— A trebuit să rezolv o mică încurcătură de afaceri, care a 
făcui necesară şi prezenţa domnului Farrington. 

— Afaceri, protestă doamna, de mult nu mai accept scuza 
asta! Domnul Farrington numai despre asta vorbeşte toată 
ziua. 'Ioi timpul telefonează, dă ordine, descifrează mesaje 
cu tot felul de coduri... N-ai linişte nici ziua, nici noaptea, 
atunci când locuieşti în aceeaşi casă cu el. Până-iitr-atât că 
într-o zi i-am zis: „Gregory, vreau ca servitorii să aibă timp 
să şi doarmă şi nu vreau ca această casă să devină o 
sucursală a Bursei, ia-ţi hârţoagele, du-te la hotelul Savoy, 
distrează-te acolo cu telegramele tale şi lasă-ne, pe mine şi 
pe Doris” Şi aşa a şi fost. 

Pollavo aruncă o privire în spate, ca şi cum de-abia atunci 
ar fi oBservat neliniştea vizibilă a lui Farrington. 

Nu se simte bine? Întrebă cl mai încet. 

— Ei, zise lady Dinsmore, n-are nimic, poate e un pic 
indispus şi exagerează ca să-l lăsăm în pace. Urăşte muzica. 


Doris îşi face griji degeaba pentru el; scumpa de ea îşi 
adoră unchiul... Ştii, desigur, că e nepoata lui, ca şia mea: e 
fiica surorii mele, iar Gregory este fratele bietului ei tată. 

Contele se uită la fată: ea privea spectacolul cu uri aer 
absent, ca şi cum ar fi preocupat-o necazuri mari. Buna 
dispoziţie părea să o fi părăsit pentru moment şi feţişoara ei 
proaspătă căpătase o gravitate care te emoţiona. 

— Ce frumoasă e! Spuse contele cu jumătate de voce. * 

Era mai mult decât admiraţie în această exclamare. 

Lady Dinsmore îl privi întrebător şi Poltavo răspunse cu 
sinceritate. 

— E... logodită cu tânărul Doughton, nu-i aşa? Zise el. vă 
rog să mi credeţi că nu întreb doar din curiozitate. Am un 
motiv. 

Vorbea la fel de liniştii ca întotdeauna. Lady Dinsmore lăsă 
o clipă ochii în jos, gândind cu rapiditate. 

— Mie nu prea-mi spune mare lucru, răspunse ea pe 
şoptit? Dar cred că e o fată foarte inteligentă şi cu judecată. 
Ceea ce ştiu, adăugă ea după o mică ezitare, este că 
dumneata îi eşti mai curând antipatic, îmi parc rău... Dar... 
Ea nu-şi aşcunde acest sentiment. 

Contele Poltavo se înclină. 

— Ştiam, dar aţi putea avea bunătatea să-mi spuneţi dş 
ce? 

— Am să fac ceva mai mult, zise doamna zâmbind, am să-ţi 
dau ocazia să o întrebi singur. Frank, chemă ea aplecându- 
se şi lovindu-l uşor cu evantaiul pe tânărul Doughton, vrei 
să vii un moment lângă mine şi să-mi explici de ce duce 
directorul jurnalului dumitale o campanie anti-germană 
atât de violentă? Dacă o să continue aşa, o să fie imposibil 
să ne mai ducem la Baden... 

Cei doi tineri îşi schimbară locurile. Contele se aşeză lângă 
Doris... 

— Domnişoară Gray, îi spuse el după o clipă de tăcere, 
mătuşa dumitale îmi oferă o ocazie - de care mă grăbesc să 
profit - de a-ţi pune o întrebare. Îmi dai voie? 


Fata ridică sprâncenele şi făcu o mică strâmbătură. 

O întrebare la care nici dumneata, nici mătuşa n-aţi găsit 
răspuns, se miră ea. Trebuie că e grea şi fără îndoială că 
Nici eu nu voi reuşi. 

Fără să pară că-şi dă seama de batjocura din glasul ei, 
Poltavo cxplică. 

— E ceva care te priveşte pe dumneata. 

Aşa, făcu ea, îndreptându-şi spatele. Îi aruncă o privire de 
dispreţ şi începu să bată nervos din picior. Râse scurt. 

— Din punct de vedere al spiritului n-aş putea să-ţi ţin 
piept, îţi mărturisesc sincer. Ar fi trebuit totuşi să-mi fi dat 
seama de mult că dumneata nici nu spui ce gândeşti, nici nu 
gândeşti ce spui. 

— Scuză-mă, domnişoară Gray, dacă-mi permit să-ţi spun 
că te înşeli complet asupra mea. Gândesc ce spun, mai ales 
când vorbesc cu dumneata. Dar să spui tot ce gândeşti, să 
spui în gura mare ce speri, ce visezi, ce îndrăzneşti să-ţi 
doreşti, să arăţi privirilor mulţimii ce porţi mai drag în 
suflet, ah... -Yrmină el dintr-o suflare - asta ar fi curată 
prostie... 

Făcu un gest larg de neputinţă. 

— Dar, ca să vorbesc mai clar, probabil că te-am jignit cu 
ceva. Ceva ce am făcut, sau poate am neglijat să fac, sau 
ceva caje ţi-a displăcut la nenorocitul de mine. Aşa e? 

De dată aceasta sinceritatea lui părea deplină. Dar fata 
rămase rece şi distrată. Timp de o clipă trăsăturile ei, un pic 
încruntate, le amintiră pe cele ale unchiului ei. 

— Aceasta era întrebarea? Spuse ea. 

Contele se înclină. 

Atunci o să-ţi răspund! Vocea îi vibra de emoție stăpânită. 
Sinceritate pentru sinceritate, nu? Aşa o să terminăm 
comedia. 

— Este tot ce-mi doresc, murmură el. 

Este adevărat că-mi eşti antipatic şi sunt bucuroasă că am 
ocazia să. Ţi-o spun în faţă. Spun antipatie, dar poate că ar 
trebui să întrebuinţez alt cunvânt, pentru că ceea ce nu-mi 


place la dumneata, de fapt, sunt aerele dumitale 
secretoase, un ceva misterios care există în dumneata şi, în 
plus, influenţa dumitale asupra unchiului meu. Nu ne 
cunoaştem nici de două săptămâni şi vii să-mi faci declaraţii 
pe care nu pot decât să le judec ca fiind impertinente. Azi ai 
pus ţara la cale cu unchiul meu mai mult de trei ore... Mă 
întreb ce fel de afaceri faci dumneata cu el... 

— Cât despre asta, începu el cu un zâmbet ironic... Dar se 
răzgândi şi reluă cu gravitate: nu cer decât să-ţi devin 
prieten pentru ziua în care vei avea nevoie de mine... Şi, 
crede-mă, ziua aceea nu e prea departe... 

— Ah, dacă te-aş putea crede! Zise ea cu vocea dintr-o 
dată schimbată. Într-adevăr, o să am nevoie de un prieten. 
Sunt foarte neliniştită, temeri vagi, spaime nedefinite îmi 
dau târcoale. Simt, am impresia tot timpul că în jurul meu 
se întâmplă ceva anormal, sinistru. Nu pot să-ţi spun. Dar, 
stai, pot să te întreb ceva? 

— Orice, dacă vrei. 

— O să-mi răspunzi absolut sincer? Întrebă ea, cu 
vioiciune de copil. 

— Dacă-ţi răspund, atunci o să fiu sincer. 

— Atunci... Doctorul Fall este prieten cu dumneata? 

— Este duşmanul meu cel mai cordial. 

Îl cunoştea foarte puţin pe doctorul Fall, dar i se părea că 
fata aştepta acest fel de răspuns. 

— Dar domnul Gorth? Mai întrebă ea. 

El se mulţumi să clalfte din cap. Ea scoase un suspin de 
uşurare. 

— Şi unchiul meu îţi este cu adevărat prieten? 

Poltavo ezită. 

— Nu ştiu, zise el în cele din urmă; dacă nu l-ar influenţa 
doctorul Fall, cred că mi-ar fi prieten. 

Contele se aventura în necunoscut, dar încerca pur şi 
simplu să-şi potrivească răspunsurile cu dorinţele tinerei 
fete. Şi, într-adevăr, ea îl privi pentru prima oară cu interes. 


— Pol să te întreb cum l-a cunoscut unchiul dumitale pe 
Gorth? 

Puse întrebarea cu siguranţa unui om care e la curent cu 
toate, în afara acestui lucru. 

— Nu prea ştiu, spuse ea. Cât despre doctor, îl cunoaştem 
dintotdeauna. Locuieşte la ţară unde mergem noi şi acolo 
ne tot vedem cu el. Are... se opri, apoi se hotări dintr-odată 
să sfârşească fraza: are, crpd, o însărcinare grea... 
Îngrijeşte un biet nebun... 

Poltavo păru foarte interesat. 

— Continuă, te rog. 

— Să nu crezi că bârfesc, răspunse Doris, zâmbind. Mie nu 
prea mi-e drag, dar unchiul zice că-i doar o toană din 
partea mea. E un om dintr-aceia calmi, mereu tăcuţi, în faţa 
cărora le simţi cam nătărâău... Ai avut vreodată senzaţia 
asta? Probabil aşa te-ai simţi» >» dacă ai dansa tango în 
faţa Sfinxului. 

Surâsul lui Poltavo dădu la iveală dinţii lui frumoşi. 

— Nu, zise el, nu m-am simţit niciodată astfel. 

— Ei bine, într-o bună zi o să-l întâlneşti pe doctorul Fall şi 
atunci o să vezi ce prăpădit te simţi în faţa lui. 

Poltavo avea să-şi amintească această prezicere într-un 
moment în care n-avea să-i mai fie de nici un folos. Dar în 
clipa de faţă reveni cu întrebarea: 

— Şi domnul Gorth? 

Ea ridică din umeri. 

— Ei, e un om foarte obişnuit, după părerea mea e un 
răufăcător, dar'cred că-l slujeşte cu devotament pe unchiul 
meu de mulţi ani Încoace. 

— Spune-mi, reluă Poltavo, relaţiile între unchiul dumitale 
şi doctor par a fi... ca de la egal la egal? 

— Desigur, spuse ea surprinsă, doar e un gentleman. 

— Şi Gorth? 

Revenea la acest nume pentru mai multe motive, dintre 
care unul era acela că fusese numit urmaşul omului 


nemişcat, întins pe patul din căsuţa sărăcăcioasă în care îl 
primise pe vânzătorul de ziare. 

— Mi-e g» cu să-ţi descriu relaţiile unchiului meu cu Gorth. 
Au fost multă vreme pe picior de egalitate, dar şi atunci 
unchiul se supăra adesea pe el şi pe bună. Dreptate, cred 
eu. Cunoşti un ziar care se numeşte ”“Indiscretul”? 

Am auzit de el şi m-au amuzat deseori bârfelile pe care le 
publică. 

— Ei bine, el era idealul literar al domnului Gorth, în timp 
ce unchiul meu nici nu voia să vadă prin casă fiţuica asta. 
De câtc ori venea domnul Gorth să-l vadă. 

— Îl aştepta întotdeauna în oficiu rânjeacu gura până la 
urechi, distrându-se de vreun scandal publicat în jurnalul 
ăsta. Asta îl scotea din sărite pe unchiul. Am avut impresia 
că domnul Gorth era amestecat într-un fel în redactarea 
sau administrarea ziarului, dar, când am scăpat o vtorbă 
despre asta în faţa unchiului, m-a certat că am putut să-mi 
închipui aşa ceva. 

În tot timpul discuţiei Poltavo se simţea observat cu 
nemulţumire de Farrington. Se întoarse şi se aplecă spre el. 

— Ce sală frumoasă! Zise el. 

— Da, răspunse sec milionarul. 

Toate celebrităţile... de toate felurile... Sunt aici... Chiar şi 
Montague Fallock. 

' Farrington dădu din cap. 

— Şi omul acela cu figură energică, tânăr, care stă pe 
ultimul fotoliu din rândul patru... E un pic în umbră, dar 
cred că-l puteţi vedea... 

— Este şeful siguranţei, M. T. B. Smith, îl întrerupse scurt 
Far-ringtonr Am văzut şi am recunoscut pe toată lumea... În 
afară de... 

— În afară de? 

— Doamna care stă singură în loja regală... E mai în spate, 
în umbră... Doar n-o fi un detectiv deghizat... Adăugă el, 
aruncând priviri bănuitoare în jur. Văzu că nepoata lui 


vorbea cu lady Dinsmore şi cu Frank Doughton; atunci 
şopti: 

— Poltavo, vreau să ştiu cine e femeia aceea din loja din 
faţă Am eu motivele mele. 

Orchestra cântase deja preludiul actului doi şi deodată 
lustra se stinse în timp ce cortina se ridica. Cej care 
întârziaseră pe săli intrară, producând o mică învălmăşeală; 
un şir de figuranţi apăru pe scenă... Şi atunci un fulger 
ţâşni din loja regală, răsună o împuşcătură... * 

Doamne, strigă domnul Farrington şi se dădu înapoi, 
clătinându-se. 

Se făcu o gălăgie imensă, dar, aproape imediat, o voce 
poruncitoare de la parter ordonă să se facă lumină. 
Candelabrul se aprinse în timp ce cortina cădea încet. 

M. 1. B. Smith văzuse de unde fusese tras focul de armă şi 
din» 

Câteva salturi ajunse la loja regală; era goală. Trecu 
repede în cămăruţa alăturată - goală de asemenea... Dar 
aici se găsea o uşiţă specială, care dădea direct afară. 

Ofiţerul de poliţie ieşi, fluieră uşor. Un agent în uniformă 
apăru imediat...: nu, nu văzuse pe'nimeni ieşind pe acolo. 

Domnul Smith reveni iute în sala în plină agitaţie şi se 
duse drept la loja lui Farrington. 

— Unde e domnul Farrington? Îl întrebă pe Poltavo. 

— A plecat, dar era aici când s-l tras împuşcătura din loja 
din faţă... În direcţia noastră, după cum se poate vedea şi 
după glonţul ăsta înfipt în lemnărie... Când s-a făcut lumină, 
domnul Farrington a dispărut. 

Nu cred că a ajuns departe, spuse şeful siguranţei. Teatrul 
e înconjurai. Am un mandal de arestare pentru el... 

La aceste cuvinte, Doris scoase un strigăt. Era palidă şi 
tremura. 

Voiaţi să-l arestaţi? Dar de ce? 

— Sub învinuirea de furt şi de tentativă de omor, la 
Antrepozitele vămii, în complicitate cu un anume Gorth. 


Gorth! Exclamă fata cu indignare. Dacă e cineva vinovat, 
atunci sigur e nemernicul ăsta! 

— Nu-l acuzaţi aşa de tare pe un mort, zise încetişor 
Smith. Am motive să cred că Gorth a decedat în urma 
rănilor pe care le-a primit... Aţi putea, oare, să-mi daţi vreo 
lămurire, domnule conte Poltavo? 

Drept răspuns, acesta făcu un gest de neputinţă, 

Domnul Smith ieşi în culoarul din faţa lojilor; acolo se afla 
încă o uşă care dădea afară, dar era încuiată. Descoperi pe 
jos o mănuşă, iar pe uşă urma unei mâini însângerate. Dar 
Farrington nu putu fi găsit. 

Capitolul VI. 

OPINIA LADY-EIDINSMORE. 

Două zile mai târziu, la ora zece dimineaţa, Frank 
Doughton cobori din taxi în faţa clădirii ziarului”Evening 
Times”. 

Ceaţa de zilele trecute dispăruse. În vitrina unei florării 
zări flori de liliac. 

Urcă scara din două în două. 

— Patronul nu e aici? Îl întrebă el pe Jamieson, şeful 
reporterilor, care se uita cu subînţeles la ceas. 

— Nu, vai de mine, e de-abia ora zece. 

Da, zise Doughton, dar m-am sculat aşa de devreme că am 
impresia că s-a lungit dimineaţa. 

Se aşeză la birou şi deschise ziarul „Limes”. Voia să afle 
dacă s-a descoperit unde dispăruse Farrington. N-o mai 
văzuse pe Doris. Nu găsi nimic în „Limes” şi se uită în ziarul 
„Evening, dar de-abia se uită la el că scoase un strigăt de 
groază. 

— Doamne! 

— Ce e? Întrebă Jamieson, răsucindu-se pe scaun. 

— Farrington! S-a sinucis Farrington! 

Interesant ca fapt divers. Să facem şi noi un articol. Îl 
cunoşteai? 

— Eram cu el la teatru în noaptea în care a dispărut. 
Trebuie să plec. Pot fi de ajutor... Doris... 


— Da, spuse Jamieson, du-te la ea acasă. Poate se mai 
întâmplă ceva... Cine ştie? Poate e o greşeală... Ai citit că n- 
a fost găsit cadavrul... 

Frank luă un taxi şi se duse la birourile lui Farrington, 
unde un funcţionar îi spuse că milionarul lăsase o scrisoare 
prin care îşi anunţa intenţia de a sfârşi cu viaţa care-l 
apăsa. 

> > >» 

— Dar n-avea nici un motiv... 

Domnule, îi răspunse funcţionarul, nu vă pot spune prea 
multe, dar, fiind un prieten al familiei, pot să vă anunţ 
măcar că s-au descoperit azi dimineaţă, aici, fapte foarte 
grave. Toată lumea ştia că domnul Farrington era 
milionar... Aşa şi era, până azi, dar, examinându-se actele, 
s-a descoperit că a făcut speculaţii şi a pierdut nu numai 
averea lui, ci şi pe cea a nepoatei lui, al cărui tutore era. 
Ieri seară, într-un acces de disperare, şi-a pus capăt zilelor. 
Cât despre speculaţiile nenorocite pe care le-a făcut, nimeni 
nu ştie încă despre ce este vorba. 

Doughton se uita la funcţionar cu cea mai adâncă, uimire. 
De Farrington îi vorbea el oare? De cel care, acum o 
săptămână, îl anunţa cu răceală că a mărit zestrea nepoatei 
lui cu un milion? Care, acum două zile, îi făcuse aluzie la o 
afacere splendidă pe care o făcuse? Şi acum, acelaşi om 
pierduse totul şi zăcea probabil, în fundul Tamisei! 

— Groaznic, murmură el. Dar nu-mi vine să cred că era 
omul care să se lase pradă unui acces de disperare! 

M. TI. B. Smith, din poliţia secretă, se ocupă cu ancheta. 
Publicul nu ştie încă nimic. Dacă aflaţi ceva... ca ziarist, ca 
prieten... 

— O să vă dau de ştire. Poftim adresa mea. 

» 

Se urcă din nou în taxi şi se duse acasă la Farrington, în 
Brakely Square. 

Doris nu voia să vadă pe nimeni. Fu primit de lady 
Dinsmore, aflată într-o stare de agitaţie îndurerată. [i 


strânse mâna în tăcere. 

— Eşti amabil că ai venit atât de repede. Ştii ce s-a 
întâmplat? 

Da. Cum o duce Doris? 

Rău, foarte rău. Nici o lacrimă, e ca de piatră. N-a vrut să 
creadă nimic până nu a văzut scrisul unchiului ei. Atunci a 
leşinat. IV urmfl; i trimis s.l-l cheme pe contele Poltavo. 

IV omul. Ui? Deu;? 

Nu şiiii Doi is nu mia spus nimic. Crede probabil că el ştie 

:i (.1 un> Inul ei esw vu lima unei intrigi... 

Şi i ii, 1111 impiesia. ÎşI., fisc li. ink. 

[ î,. Is' Miii l. iily Il >insmoic, nu | cunoşti pe Gregory! 

'lotuşi.1 lost asasinat, sau s a sinucis... 

Sini convins.! C.1l nu ia venii niciodată id cea să facă un 
gest atât de de/intere, al. 

— Şi atunci? 

— De ce să spui cu atâta siguranţă că e mort? 

Ce vreţi să spuneţi? Frank se întreba dacă doamna nu-şi 
pierduse minţile. 

Pur şi simplu că Farrington nu e mai mort ca mine şi ca 
dumneata. Ce dovezi avem? O scrisoare scrisă de el şi care 
anunţă că a hotărât să sfârşească cu viaţa? Cunoscându-l, 
asta ar fi o dovadă că n-avea intenţia să o facă, pentru că 
Gregory nu spunea niciodată ce avea de gând să facă. Nu, 
crede-mă; nu e mort. Se preface, are el motivele lui. Se 
ascunde... 

— Mi-ar place să cred... Dar mi se pare o nebunie... 

Uşa salonului se deschise şi Doughton ridică ochii. Era 
Doris. Rămase o clipă nemişcată, nehotărâtă, cu privirea 
fixă. Cu rochia albă simplă, cu părul negru strâns spre 
spate, părea o fetiţă. Dar razele soarelui de primăvară 
dădeau la iveală urmele pe care recentele întâmplări le 
lăsaseră pe faţa ei: umbre uşoare, violete, sub ochi şi o 
paloare extraordinară. Tânărul se repezi, gândindu-se doar 
la durerea celei pe care o iubea. Îi strânse mâinile. 

Ea îl privi lung şi, stăpânindu-şi suspinele, îi căzu în braţe. 


Te rog, te rog, nu plânge, zise el, susţinând-o. O mângâie 
cu dragoste pe frunte. Parfumul ei îl vrăji; inima-i bătea 
tare. 

— Dumneata, dumneata eşti bun cu mine, zise ea. 

Pasiunea pe care o citi în ochii lui o făcu să roşească; se 
desprinse uşor şi se aşeză. 

Lady Dinsmore se aşeză lângă ea şi-l pofti pe Frank să ia 
un scaun. 

Acum, zise ea, să ne sfătuim. Daţi-mi voie să vă repet 
convingerea mea: Gregory n-a murit. Ceva îmi spune că e 
bine, sănătos. 

Doris se întoarse spre tânăr. 

— Ai veşti mai noi... Mai bune? 

EI scutură din cap. 

— Nu, din păcate. Prefectura a fost anunţată şi I. B. Smith 
este însărcinat cu ancheta. 

— EI! Care a zis că vrea să-l aresteze pe unchiul!... Ce 
grozăvie! Mi-e greu să uit... Şi pe urmă s-a aruncat în apă... 
Sunt sigură... Parcă-l văd într-o apă neagră... 

Lady Dinsmore, speriată de starea nepoatei, nu ştia ce să 
mai facă să o liniştească. Un servitor aduse o scrisoare şi i-o 
dădu. Ea citi plicul şi o întinse fetei. 

— Trebuie să fie de la Poltavo, murmură bătrâna. 

Doris luă iute scrisoarea, o citi dintr-o ochire. Scoase un 
strigăt de bucurie. Faţa îi prinse culoare. O reciti şi, dintr-o 
dată, căpătă o expresie de speranţă. Împături biletul, îl vâri 
în corsaj şi, fără un cuvânt, ieşi din salon. 

Doughton o urmări cu privirea, palid de furie şi gelozie. 
Lady Dinsmore se ridică. 

— Scuză-mă un moment, zise ea şi plecă după nepoată. 

Tânărul, tremurând de enervare, începu să se plimbe prin 
salon. 

Qt fusese de fericit adineauri, când o ţinea pe Doris în 
braţe, iar acum în ce abisuri ale bănuielii îl arunca purtarea 
ciudată a fetei! Oare ce scria în bilet? De ce îl ascunsese ca 
pe o scrisoare de dragoste? 


Un servitor, care intrase pe nesimţite, tuşi uşor, ca să-şi 
semnaleze prezenţa. 

— Doamna vă roagă să o scuzaţi, zise el şi vă transmite că 
o să vă scrie. 

Deabia închise uşa, că îl zări pe contele Poltavo. Mormăi şi 
vru să se ferească din calea lui, dar Poltavo îl văzuse şi se 
îndreptă spre el: 

Foarte trist, îi spuse. Aţi văzut doamnele? Cum suportă 
domnişoara Gray această încercare? 

Doughton îl privi drept în ochi. 

— Scrisoarea dumitale a consolat-o, zise el cu dispreţ. 

— Scrisoarea mea? Dar eu nu i-am scris! Am venit eu 
însumi, după cum vedeţi... 

Dar Frank nu-i dădu atenţie şi se îndepărtă, salutându-l 
scurt. Pierdut în gânduri, se lovi la colţul străzii de un 
gentleman surâzător, bronzat, care îşi ceru scuze şi-l 
întrebă: 

— Domnul Doughton, nu? Sunt [. B. Smith, şeful poliţiei. 

Încântat! Zise Frank. Aţi descoperit ceva nou? 

— Da, s-a scos din Tamisa un cadavru purtând hainele 
domnului Farrington. 

— Atunci... E adevărat... Că s-a sinucis? 

Asta ar fi posibil numai dacă un om şi-ar putea tăia capul 
înainte de a se arunca în apă, pentru că trupului găsit îi 
lipsea capul. Întrucâi n-am mai văzut vreodată o sinucidere 
de genul ăsta, prefer să mă abţin de la comentarii. 

XXX 

Un bărbat înalt, voinic şi cu aspect tineresc cobori din 
trenul care abia sosise în gara Waterloo. Totuşi, văzut mai 
de aproape părea să fie ceva mai vârstnic, fie să fi trăit o 
viaţă de aventură: avea fire de argint pe la tâmple, riduri 
adânci în colţurile gurii şi pielea uşor gălbuie a celor care 
au trăit multă vreme în ţările calde. 

La ieşire căută din ochi un taxi. O maşină se opri în faţa 
lui: Taxi, domnule? 

— Da, zise călătorul. Du-mă la Hotel Mctropol. 


Deschise portiera şi deja vârâse un picior în maşină, când 
se simţi iras uşor înapoi. Se întoarse şi întâlni privirea 
pătrunzătoare a doi ochi veseli. 

Mai bine aţi lua altă maşină, domnule doctor Goldworthy, 
spuse noul venit. 

— Dar, domnule... Începu doctorul, apoi se opri văzând că 
lângă şofer se aşează un agent de poliţie. 

— Regret că vă întârzii, se scuză M. 1. B. Smith, care îl 
împiedicase pe doctor să se urce în maşină, o să vă explic 
de ce. Pentru moment, aflaţi că puţin a lipsit să nu fiţi răpit 
în mijlocul Londrei de către acest şofer curajos pe care 
oamenii mei îl vor duce într-un loc bine păzit. 

Şeful poliţiei îl conduse pe doctorul uluit la biroul său şi, cu 
încetul, află de la el povestea unui anume George 
Doughton, care murise în braţele lui. Mai află şi despre 
nişte documente pe care doctorul se însărcinase să le aducă 
lady-ei Constance Dex şi despre felul în care această 
doamnă primise vestea morţii logodnicului ei. 

— Mulţumesc foarte mult, zise Smith după ce doctorul îi 
spusese tot ce ştia, acum cred că înţeleg. 

Capitolul VII. 

SPOVEDANIA LADYEI DEX. 

A doua zi după găsirea trupului lui Farrington, TI. B. Smith, 
sculat dis-de-dimineaţă, mâncă iute ceva şi se apucă de 
lucru. Avea o mulţime de dosare de studiat înainte să plece 
la Prefectură. Nu prea primea vizite acasă, astfel că se miră 
când servitorul îi spuse că o doamnă cere să vorbească cu 
el. Servitorul îi întinse cartea de vizită. Citi: „Lady 
Constance Dex". 

— Să intre imediat. 

Era o femeie foarte frumoasă. Gurile rele spuneau că e 
bărbătoasă, dar nu spuneau nimic de pielea ei delicată, de 
ochii căprui catifelaţi, de trăsăturile ei plăcute. La prima 
vedere Smith îi dădu mai puţin de treizeci de ani şi nu se 
înşela: lady Constânce Dex avea exact două zeci şi şapte de 


ani şi se afla' în culmea strălucirii. Era îmbrăcată bogat şi 
cu mult gust. 

Domnul Smith o pofti să ia loc. 

— Cred că vă deranjez, domnule, dar doream neapărat să 
vorbesc cu dumneavoastră despre întâmplările din ultimele 
zile. De-abia am sosit în oraş, am venit imediat ce am auzit 
ce se întâmplă. 

— Sunteţi, atfică eraţi prietenă cu domnul Farrington? 

— Da, ne cunoşteam demult. E un om deosebit, foarte 
înzestrat. 

— Nepoata lui a stat câtva timp la dumneavoastră, de 
curând? 

Da, după ultimul bal pe care l-am dat a rămas să doarmă 
la mine, dar eu am plecat cu maşina la Bradley, în aceeaşi 
seară, după culcarea ei, aşa că n-am mai văzut-o de când i- 
am spus noapte bună. Mă întreb cum aş putea s-o ajut. 

Părea calmă, dar se vedea că se stăpâneşte foarte greu. 

— Am aflat, domnule, că aţi găsit un flaconaş de parfum 
cargrâmi aparţine. Mi-a scris domnul Farrington despre 
asta. 

— Da, doamnă, l-am găsit acasă la el în noaptea când au 
fost ucişi doi oameni la uşa lui. 

— Şi ce concluzii aţi tras? 

— Că vă aflaţi la domnul Farrington în noaptea aceea. 
Vorbim sincer, nu, doamnă? Cred, deci, că eraţi acolo când 
s-a tras şi că, auzind împuşcăturile, aţi fugit prin bucătărie, 
pe uşa de serviciu. N-am fost mulţumit de primele cercetări 
şi m-am întors a doua zi. Nu nera ceaţă şi am găsit urme 
clare ale trecerii dumneavoastră, în strada din spatele casei 
sunt garate patru maşini, dar urma roţilor lor nu 
corespunde cu urmele găsite. După umila mea părere, aţi 
auzit cearta, aţi ieşit să trageţi cu urechea - nu ca să fugiţi - 
şi, când aţi văzut despre ce e vorba, aţi trecut în spatele 
casei, v-aţi urcat în maşina lăsată acolo şi aţi dispărut în 
ceaţă. 


— Ce detectiv priceput sunteţi! Mi-aţi mai putea spune 
ceva? 

Numai că dumneavoastră conduceaţi, că maşina are două» 
* i locuri şi demaror electric... Atât. 

Probabil că aţi fost la Bradley, unde ştie toată lumea că îmi 
conduc singură o maşină de genul ăsta... 

— Nu m-am ostenit. Dar aş fi curios să aflu, lady Dex% ce 
făceaţi la Farrington la ora aceea? Nu-mi trece prin cap să 
vă bănuiesc că i-aţi omorât pe cei doi; de altfel, am dovada 
că focurile au fost trase din alt loc decât cel în care puteaţi 
fi dumneavoastră... 

— Şi dacă v-aş spune că în seara aceea am dat un bal şi n- 
am ieşil din casă? 

— V-aţi contrazice singură fiindcă de-abia aţi spus că în 
noaptea aceea aţi făcut un drum lung cu maşina. 

Ea căzu pe gânduri un moment. 

V-aş putea spune multe lucruri pe care nu le ştiţi, poate, 
zise ea în cele din urmă. Motivul plecării mele neaşteptate 
la Bradley e simplu. Am primit chiar în acel moment vestea 
că un prieten, mai bine zis prietenul unui prieten, proaspăt 
sosit din Africa de Vest, plecase la Bradley ca să-mi aducă 
un mesaj de la cineva la care ţin foarte mult. 

Vocea lady-ei Dex tremura; se vedea că în acea clipă spune 
adevărul. 

Voiam neapărat să-l văd, zise ea. 

— Daţi-mi voie, răspunse liniştit Smith. Prietenul de care 
vorbiţi, doctorul Thomas Goldworthy, s-a întors într-adevăr, 
de curând, dintr-o călătorie de studii medicale în Congo, 
dar povestea dumneavoastră nu se potriveşte cu faptele: 
doctorul a venit la Bradley în seara dinaintea balului şi 
dumneavoastră l-aţi primit imediat. Vă aducea o cutie, pe 
care abia o scosese din Antrepozitele vămii. Pe de altă 
parte, această cutie atrăsesedoi hoţi care dăduseră o 
spargere la Antrepozite; asta mi-a atras atenţia. Dar să 
revenim la faptele care vă privesc direct: doctorul 
Goldworthy vă telegrafiază că vine, vă aduce cutia la 


Bradley, unde aveţi o lungă conversaţie. Exact aşa s-a 
întâmplat, dar înaintea balului pe care l-aţi dat în casa 
dumneavoastră din Londra. Zău, lady Dex, n-aveţi o 
memorie prea grozavă! 

Ea îl privi cu un aer hotărât. 

Unde vreţi să ajungeţi? Întrebă. Vă rog să nu-mi puneţi în 
spinare uciderea celor doi idioţi ai dumneavoastră şi în 
orice caz nu mă puteţi acuza că l-am aruncat pe domnul 
Farrington în apă... Şi atunci? Ascultaţi: dacă tot sunteţi aşa 
de bine informat de ce fac cu, am să vă completez 
cunoştinţele: aflaţi, deci, că am fost logodită, acum câţiva 
ani, cu un om pe care-l iubeam imens. Se numea George 
Doughton. 

— Da, exploratorul, spuse calm domnul Smith. 

— A plecat în Africa pe neaşteptate, fără să mă anunţe în 
nici un fel, rupând astfel logodna, în lipsa oricărui motiv 
plauzibil... Scrisorile, telgramele mele, toate eforturile pe 
care le-am făcut ca tfl iau legătura cu el au rămas 
zadarnice. Timp de patru ani nu am primit nici o veste, apoi, 
dintr-odată, am aflat că a murit. Mai întâi am crezut că a 
murit de febră tropicală, dar doctorul Goldworthy afirmă că 
George Doughton a fost otrăvit de cineva care avea interes 
ca el să moară. 

Era în prada unei emoţii violente, dar se sili să continue: 

— În tot timpul acesta, nu numai că nu l-am uitat nici o 
clipă pe George Doughton, dar am făcut posibilul şi 
imposibilul să descopăr ce putere vrăjmaşă l-a despărţit de 
mine. El n-ar fi putut fi capabil de trădare. Dragostea mea 
pentru el creştea şi mă împingea să acţionez. Acum ştiu de 
ce a plecat! Ah, ce greşeală au făcut criminalii că nu m-au 
ucis înaintea lui! El însuşi îmi spunea că, la vânătoarea de 
fiare, trebuie să împuşti întâi femela, pentru că, dacă 
rămâne în viaţă, urmăreşte orbeşte pe vânător şi-şi răzbună 
masculul. Ei bine, domnule Smith, pot să vă fac prevestirea 
că o răzbunare teribilă se pregăteşte contra cuiva în acest 
moment! 


— Contra cui? 

Ea zâmbi. 

Ştiţi deja prea mult, răspunse. Folosiţi-vă măiestria 
profesională ca să descoperiţi restul. Nu vreau să mă 
văduviţi de răzbunarea mea. Tot ce v-am povestit pare, 
poate, oribil de melodramatic, dar ştiu extrem de bine ce 
spun şi ce fac, o să vă daţi curând seama de asta. George 
Doughton mi-a fost luat şi ucis. Criminalul care a făcut-o se 
numeşte Montague Fallock şi poate sunt singura fiinţă din 
lume care l-am văzut pe omul ăsta în carne şi oase, ştiind 
cine este. > !' > 

Nu voi să spună mai multe, iar domnul Smith era prea 
deştept ca să încerce să obţină mai multe informaţii într-un 
asemenea moment. O însoţi până la uşă şi o ajută să urce în 
splendida ei limuzină. 

— Sper să am ocazia să vă revăd curând, zise el. 

— Fără mandat de arestare? 

— Fără mandat de arestare, în afară de unul pe care să fie 
scris numele prietenului nostru Fallock. 

Rămase un moment în prag, privind maşina care se 
îndepărta; de-abia dăduse colţul că un motociclist ieşi dintr- 
o fundătură alăturată şi o luă în direcţia în care plecase 
limuzina. Polițistul făcu un gest aprobator, mulţumit să vadă 
că ordinele îi sunt executate cu stricteţe. Nu-i plăcea să lase 
nimic la voia întâmplării şi toate mişcările şi faptele lady-ei 
Dex urmau de-acum să fie supuse unei observaţii atente.» 

— Nu mi-a spus o vorbă de Farrington, îşi spuse el, intrând 
în casă. Aproape s-ar zice că îl ştie în viaţă! 

Era ora nouă seara când lady Dex, pilotând singură 
maşinuţa ei cu două locuri, sosi ca o furtună la Bradley. 
Când ajunse la primele case încetini, o luă pe un drum care 
înconjura orăşelul şi se găsi astfel în faţa casei parohiale, 
care se ridica afară din aglomeraţia oraşului, în mijlocul 
unor grădini splendide. Sări vioi jos din maşină. 

» 


Un servitor ieşise la auzul zgomotului motorului, dar lady 
Dex refuză să fie ajutată şi urcă repede în cameră la ea, 
încuie uşa şi aşteptă un moment înainte de a aprinde 
lumina. Sătuleţul nu avea lumină electrică, dar, datorită 
relaţiilor prieteneşti cu proprietarul „Casei Magice”, lady 
Dex n-avu decât să apese întrerupătorul şi lumina inundă 
apartamentul. 

Marea clădire care fusese botezată astfel de către cei care 
locuiau în regiune se înălța la trei mile depărtare, într-o 
adâncitură dintre coline. Se spunea că a fost construită de 
un om a cărui viaţă fusese zbrobită de o dragoste nefericită 
şi care voia să-şi ascundă durerea până la sfârşitul zilelor. 

De altfel, casa se găsea exact într-o văiugă în care, 
altădată, fusese făptuită o crimă şi se potrivea foarte bine 
cu reputaţia proastă a locului. Pe proprietar nu-l zărise 
nimeni, niciodată şi numai secretarul şi cei doi servitori 
italieni se lăsau văzuţi. De ieşit, >» ' ieşea într-o maşină 
ermetic închisă, iar curioşii din Bradley erau nevoiţi să-şi 
pună nădejdea într-o pană de motor care să-l oblige pe 
misteriosul disperat să apară în public. 

Făcând toate socotelile, locuitorii nu erau supăraţi pe el, 
dimpotrivă, îl plângeau şi se simțeau, în fond, mulţumiţi că 
nu sunt la fel cu el. Pentru că era cel puţin un original! Avea 
o mică uzină clectrâcă de la care căpăta energia, lumina şi 
căldura. Se vedea din depărtare coşul ei înalt apărând 
deasupra pădurii. Nu angaja decât muncitori italieni, care 
nu se amestecau cu vecinii din sat, ci trăiau singuratici, 
cheltuind cât mai puţin posibil, ca să poată să se întoarcă 
mai curând în prea iubita lor ţară. 

În clădirea aceasta totul mergea cu electricitate şi peste 
tot se aflau atâtea mecanisme bizare şi complicate, că, în 
fapt, îşi merita cu vârf şi îndesat numele de”Casa Magică”. 

Lady Constance Dex era deci o privilegiată. Numai ea nu 
fusese ţinută de-o parte. lar cablul subteran care lega 
„Casa Magică” de casa parohială nu era singura legătură 
între ele, căci, dintre toţi locuitorii din Bradley, niciunul în 


afară de lady Dex nu putuse intra tn locuinţa misteriosului 
străin. > 

Rămânând în apartamentul ei, îşi schimbă rochia, ceru săi 
se aducă o gustare uşoară, apoi luă dintr-un sertar al 
măsuţei de scris un mic revolver, pe care U controlă cu grijă 
şi îl încărcă cu cartuşe noi. Îl strecură în buzunarul 
mantoului şi cobori. Maşina era tot în faţa uşii. 

— Să fie dusă maşina în garaj, ordonă ea servitorului. 
Merg pe jos până la domnul Jackson. 

— Bine, doamnă. 

Capitolul VIII 

„CASA MAGICĂ” 

Domnul Smith se hotărâse să vină la Bradley, deşi în 
fundul sufletului era convins că va descoperi mai curând la 
Londra cauza dispariţiei lui Farrington şi mai ales 
identitatea misteriosului Fallock. 

Autorităţile începeau să se neliniştească. Într-o singură 
săptămână se înlâmplaseră: crima dublă de pe stradă, 
împuşcătura trasă în plin teatru şi o sinucidere aşa de 
extraordinară că impresionase publicul peste măsură. 
Poliţia nu descoperise nimic despre niciunul dintre aceste 
fapte. În afară de aceasta, furtul de la Antrepozitele vămii, 
urmat de moartea probabilă a unuia dintre răufăcători, 
părea în legătură cu vreun alt mister, încă neştiut, pentru 
că era clar că nu era vorba doar de o simplă spargere. 

— Aşa nu mai merge îi spusese domnului Smith prefectul 
poliţiei. Uite-aici ziare care ne acuză de prostie, de 
slăbiciune şi de nepricepere. Trebuie să mişcăm. 

Cred că o să putem rezolva toate misterele astea dintr-o 
singură lovitură, spuse domnul Smith. Plec astăzi la Bradley, 
unde, după cum ştiţi, se găseşte o vilă stranie, cunoscută în 
împrejurimi sub numele de „Casa Magică” 

— Destul de ciudat ce-mi spui, răspunse foarte interesat 
prefectul. Am văzut numele ăsta azi dimineaţă într-un 
raport recent al şefului de poliţie din districtul Bradley. 

— Şi ce spune raportul? 


Sir Gordon Billings ridică din umeri. 

O, numai lucruri încurcate, ca tot ce scriu oamenii ăştia 
cumsecade de la ţară. Singurul lucru clar este că 
proprietarul acestei faimoase „Case Magice” e un american, 
atins de o boală mintală, cum dovedesc două certificate 
medicale. 

Un nebun? 

— Da şi în această calitate protejat de lege. Asta-i! 

— Şi eu, care aveam vaga bănuială că avem de-a face 
acolo cu vreun complice sau prieten apropiat al lui Fallock! 

— Aţi fi fost dezamăgit... Nu e nici o îndoială... Hârtiile 
sunt în regulă. Nebunia omului ăsta a fost certificată de doi 
specialişti eminenţi; e îngrijit la el acasă de către un doctor, 
care îi e şi secretar. Holnavul se numeşte Moole. Misterul 
„CaseiMagice” e foarte clar... 

Domnul Smith rămase o clipă visător. 

— În orice caz, zise el, nu-i poate face nici un rău bietului 
om să-i pun câteva întrebări şi să-i examinez un pic azilul 
ăsta ciudat. 

Sosi după-amiaza devreme la Bradley şi opri maşina la 
oarecare distanţă de casa nebunului. 

Era o clădire foarte mare, cu mai multe etaje şi cu o 
arhitectură lilră pretenţii. Silueta ei impozantă se ridica în 
mijlocul unui teren nccultivat. Timp de mai multe ore, 
detectivul studie atent împrejurimile, căile de acces, 
intrările, precum şi clădirea specială a dinamurilor, care se 
înălța cam la o sută de metri distanţă, într-un pâlc de 
copaci. 

Se întoarse a doua zi dimineaţă şi se apropie fără să se 
ascundă. 1) c dala aceasta, se aventură pe pietrişul aleii 
principale, se duse până la uzina electrică şi clătină din cap 
văzând ce cantitate mare de maleriale mecanice păreau a fi 
fost folosite acolo. „Ai avea aici cu ce să faci să meargă un 
tramvai” îşi zise el. Îl zări de departe pe mecanic, un chior 
împodobit cu o cicatrice mare care îi brăzda obrazul. 
Tocmai voia să-şi continue investigaţiile, când auzi un dcclic 


uşor la picioarele lui; instantaneu răsună un sunet de gong 
şi un oblon pliant se lăsă automat pe fereastra pe care 
încerca să se uilc. 

Se retrase chiar la timp ca să vadă poarta închizându-se, 
fără îndoială manevrată din interior. 

La cea de a treia vizită se duse direct să sune la poartă, 
dar postase la grilaj câţiva agenţi, căci nu era el omul care 
să înfrunte riscuri inutile. 

Poarta era pe jumătate ascunsă de un fel de perdea, 
uscmănătoare cu acele reţele de mărgele sau de bambus 
care se pot vedea la uşi pe la ţară, sau în ţările calde. 

Numai că aici, în faţa porţii atârnau bile de oţel, înşirate 
pe fire hubţiri de metal. Aceasta dădea impresia că poarta 
însăşi este mctalică, dar când se deschise, perdeaua de 
metal se ridică automat ca o cortină de teatru. 

Domnul Smith se pomeni în faţa unui bărbat cu o faţă lată, 
palidă, cu ochi inexpresivi. Era îmbrăcat în negru şi avea 
atitudinea respectuoasă a unui valet. 

— Sunt Smith, şeful poliţiei şi aş dori să-l văd pe domnul 
Moole, zise detectivul. 

Omul în negru păru că ezită. 

— Binevoiţi să intraţi, spuse el până la urmă. 

Domnul Smith fu condus într-un salon mare, mobilat 
confortabil. 

— Mă tem, se scuză omul, că nu-l veţi putea vedea pe 
domnul Moole; după cum ştiţi, fără îndoială, nu se simte 
prea bine; dar dacă aş putea eu însumi... 

— Singurul lucru.pe care aţi putea să-l faceţi este să mă 
conduceţi la domnul Moole. 

Pentru că insistaţi, reluă omul, trebuie să vă spun că sunt 
secretarul domnului Moole... şi doctorul său - doctor Fall — 
şi în > t această calitate v-aş fi foarte recunoscător dacă mi- 
aţi spune care este motivul vizitei dumneavoastră. 

— Nu pot să-l spun decât domnului Moole. 

Doctorul se înclină. 

— Binevoiţi să mă urmaţi. 


Îl conduse pe domnul Smith prin hol, până la uşa unui 
ascensor, pe care o deschise. 

— După dumneavoastră, spuse detectivul. 

Doctorul Fall zâmbi şi intră primul. Ascensorul se opri la 
etajul trei. 

„Seamănă cu un hotel” se gândi Smith. Într-adevăr, spre 
dreapta şi stânga plecau două coridoare cu podeaua 
acoperită de covoare şi cu o mulţime de uşi, aşezate la 
intervale regulate. 

O luară pe coridorul din stânga, iar la capătul lui, doctorul 
deschise o uşă de palisandru, dublată de încă una, care-i 
lăsară să treacă într-o cameră mare, aproape goală. 
Încăperea era înzestrată cu o lemnărie frumoasă; un covor- 
gros, albastru, acoperea centrul podelei, iar în mijlocul lui 
era pus un pat mic de metal placat cu argint. Dar atenţia 
detectivului nu se îndreptă asupra acestor amănunte şi nici 
asupra măsuţei lăcuite cu o lămpiţă electrică pe ea, pentru 
că în pat era culcat un om, un bărbat cu pielea galbenă ca 
ceara, nemişcat ca un manechin şi care părea viu numai 
pentru că respira. 

Domnul Smith socoti că ar avea cam şaptezeci de ani. Păru 
că se trezeşte la intrarea musafirilor şi deschise nişte ochi 
foarte strălucitori. 

— lată-l pe domnul Moole, zise secretarul amabil. Mă tem 
că n-o să vă lămuriţi prea mult stând de vorbă cu el... 

Smith se apropie şi-l salută pe bolnav, dar acesta nici nu se 
mişcă. 

» 

Cum vă simţiţi, domnule Moole? Am venit tocmai de la 
Londra să vă văd. 

Omul, care zăcea nu-şi manifestă nici cel mai mic interes. 

— Cum vă numiţi? Întrebă Smith deodată. 

Atunci o lucire de înţelegere îi apăru în ochi. Buzele i se 
Întredeschiseră şi răspunse cu o voce răguşită. 

— Jim Moole... Bietul Jim Moole... Care n-a făcut nimic... 


Apoi privirile lui speriate se opriră asupra doctorului şi 
buzele i se stiinseră. 

Şmith nu-l mai putu face să vorbească. 

Bupă câteva momente cei doi ieşiră din camera bolnavului. 


— După cum vedeţi, spuse doctorul Fall, domnul Moole nu 
e într-adevăr în stare să susţină o conversaţie mai lungă. 

— Aşa e, admise domnul Smith. E un milionar... American, 
nu-i asa? 

— Da. 

— N-are accent americănesc... Şi cu toate tulburările pe 
care i le poate cauza starea minţii sale, nimic nu explică un 
asemenea fenomen. 

— Ce fenomen? 

— Că acest milionar american, care tara îndoială că a 
primit o educaţie îngrijită, vorbeşte ca un ţăran din 
Somerset. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Exact ceea ce am spus. Acest om pronunţă litera V ca în 
Somerset şi, în mod vizibil, n-a primit o educaţie prea 
grozavă. Nu-ţi dă impresia că ai în faţă un milionar 
american. 

— Desigur că nu sunteţi familiarizat cu efectele diverse pe 
care le pot avea bolile mintale, domnule Smith: altfel aţi şti 
că pot fi observate adesea la aceşti bieţi demenţi deformări 
mult mai importante decât cele ale accentului sau ale 
manierelor lor... 

Se îndreptă spre lift, dar Smith refuză invitaţia. 

— Prefer să cobor pe scări, zise el. 

De fapt, dorea să afle care e conformaţia locuinţei. 

Doctorul Fall nu făcu nici o obiecţie şi o luară pe scara 
acoperită cu covoare groase. 

— Cunosc şi eu câte ceva despre simptomele nebuniei, 
continuă domnul Smith şi mai ales despre cele care consistă 
în masacrarea literei V. 


— Glumiţi, răspunse doctorul încruntându-se, dar aduceţi- 
vă aminte că sunt medic. 

— Ştiu, ştiu. Sunteţi american şi v-aţi luat diploma în 
Pennsylvania. Aţi venit în Anglia acum câţiva ani, la bordul 
vasului Lucania. Părăsiseţi la repezeală New-York-ul, în 
urma unui scandal în care eraţi amestecat. Practic, e mult 
mai uşor să afli ce ati făcut de-atunci * 7» încoace, decât să 
obţii informaţii exacte asupra personalităţii domnului 
Moole, care este absolut necunoscut la ambasada 
americană. Faţa lată a doctorului se împurpură. 

— Depăşiţi măsura aducând aminte de fapte a căror 
victimă nefericită am fost, spuse el cu o umilinţă prefăcută. 

— Poate,... Făcu detectivul. 

Salută şi ieşi. La grilaj îi găsi pe cei doi poliţişti, între carf 
se afla şi colegul său, Ela. > 

— Ce-ai aflat? Îl întrebă acesta. 

— Multe lucruri care ne vor fi, desigur, de folos mai târziu, 
răspunse Smith urcându-se în maşină. 

Apoi se întoarse spre cel de al treilea inspector. 

— Ai face mai bine să rămâi aici, îi zise el şi să te uiţi cu 
atenţie ! tit cine intră şi cine iese. Eu o să mă întorc în 
câteva ore. Omul salută şi maşina porni. 

— Mai am o vizită de făcut, spuse Smith şi cred că e mai 
bine să o fac singur. Mergem la casa parohială. ' 

Lady Constance Dex sq aştepta la vizita şefului poliţiei, 
pentru că îl văzuse trecând cu maşina în direcţia „Casei 
Magice”. Îl primi deci imediat. Tocmai am văzut pe cineva 
care este, cred, prieten cu dumneavoastră, zise el. 

— Vorbiţi de domnul Moole? 

— Da. 

Ea păstră un moment de tăcere, întrebându-se dacă să-i 
facă mărturisiri mai importante lui Smith. În sfârşit se 
hotări. 

— Cred că e bine să ştiţi ceva mai mult. Dacă vreţi să luaţi 
loc o clipă, o să mai adaug câteva lămuriri celor pe care vi 
le-am dat ieri. 


— Vă ascult, doamnă. 

— Da, merg des la domnul Moole, reluă ea cu un ton decis, 
dar cu ochii fixaţi pe ferestrele care dădeau în grădină. V- 
am spus că am fost logodită cu un om pentru care aveam o 
iubire infinită. Se numea George Doughton. Îl cunoaşteţi pe 
fiul lui, desigur. 

— Da, doamnă. 

— A fost una din acele pasiuni neaşteptate şi de neînvins 
care-ţi umplu viaţa. George era văduv, amabil, generos, 
minunat. Şi viteaz, cum vă puteţi da seama după aventurile 
lui de explorator. Îl întâlnisem la Londra. Mi l-a prezentat 
din primele zile pe domnul Farrington, care-i era prieten, 
iar când Farrington a închiriat o casă la ţară aici, la Bradley, 
George a fost invitat şi astfel am reuşit să-l cunosc mai bine 
şi să-l iubesc mai mult.» 

Se opri ca pentru a-şi recăpăta răsuflarea. 

Ne iubeam, reluă ea cu o putere nouă, era stabilit să ne 
căsătorim chiar în ziua în care ş-a îmbarcat pentru Africa. 
George Doughton era însăşi întruchiparea omului de 
onoare, a cavalerului care are oroare de orice scandal. 
Semăna cu unul din cavalerii de altă dată, care aveau o 
concepţie sublimă despre femeie şi despre puritatea ei, 
care n-ar fi acceptat niciodată compromisurile noastre 
moderne, ideile noastre despre divorţ, de exemplu, mai ales 
în cazul în care sunt bănuieli asupra fidelității soţiei... 

Vocea lady-ei Constance se frânse; era pradă celei mai 
dureroase emoţii, dar se reculese o clipă şi urmă: 

— Pentru ce n-aş merge până la capătul acestei spovedanii 
care nu are nimic înţelegeţi nimic dezonorant pentru mine? 
Mă căsătorisem, când eram aproape o copilă, cu un om 
rece, ţeapăn, fără inimă. Atunci, în lipsa mea de experienţă, 
am făcut o nebunie, m-am lăsat răpită de un tânăr nătăfleţ, 
care, de altfel, nu a însemnat niciodată nimic pentru mine. 
Pentru soţul ifieu n-a fost nici o greutate să obţină divorţul: 
din vina mea. Toate acestea... Ce mai contează! Dar când, 
un pic mai târziu, am început să-l iubesc pe George 


Doughton, am început să tremur de frică să nu afle 
amănuntele acestui trecut îngrozitor, în care toate 
aparențele erau împotriva mea... Şi câtă dreptate aveam să 
mă tem! Cu două zile înainte să ne căsătorim m-a părăsit, 
fără nici un cuvânt de explicaţie; de regret, de adio... 
Nimic! 

Am aflat mai târziu că s-a îmbarcat imediat spre Africa... 
Nu mi-a mai dat veşti niciodată. 

Termină ultimele cuvinte cu o voce care de-abia se auzea. 

Domnul Smith tăcu, plin de simpatie. Bra imposibil să te 
îndoieşti o secundă de sinceritatea acestei mărturisiri 
dureroase. 

După un minut, ea reluă: 

— Domnul Farrington mi-a făcut cunoştinţă cu doctorul 
Fall. 

— De ce? Întrebă curios detectivul. 

— Nu i-am înţeles adevăratele motive decât în ultima 
vreme. Mai» 

Întâi am crezut că domnul Fall, având interese în Africa, m- 
ar putea ajuta să-l regăsesc” pe George Doughton. Mă 
agăţam de ciea mai slabă speranţă, veneam des să-l văd pe 
doctor şi astfel am fost singura străină primită în casa asta 
extraordinară. Dar vizitele mele nu păreau a fi fără rezultat. 
Am putut să aflu pe unde se găsea logodnicul meu, am 
putut chiar să-i trimit mesaje care ar fi trebuit să-i ajungă 
cu siguranţă. Acum ştiu că domnul Farrington avea motive 
speciale să-mi facă cunoştinţă cu doctorul Fall: voia să-mi 
supravegheze încercările şi să mă împiedice să comunic 
direct cu George Doughton. Asta-i toată povestea relaţiilor 
mele cu „Casa Magică”. Nu l-am văzut pe domnul Moole 
decât odată. 

— Şi Farrington? 

— Nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Farrington în casa 
aceea. 

— Sau Montague Fallock? 

Lady Constance ridică sprâncenele. 


— Montague Fallock? Zise ea încet. Ei bine şi el îmi ştia 
povestea; el e cel care m-a făcut să tremur atât în timpul 
logodnei mele cu George. 

— Asta nu mi-aţi spus. 

— E foarte simplu: cineva mă ameninţa tot timpul să-i 
dezvăluie totul lui George... Acest cineva şi-a pus, în sfârşit, 
ameninţarea în practică... Şi era Fallock. Îmi cerea sume 
imposibile... I-am dat o parte din averea mea, dar, la sfârşit, 
n-am mai putut să-l mulţumesc. 

Se ridică şi făcu câţiva paşi prin cameră. 

— Încă nu mi-am terminat socotelile cu acest Montague 
Fallock, trase ea concluzia cu o voce aspră. 

Deşi palidă şi frântă de emoție, în momentul acela avu o 
strălucire ciudată în ochi. 

— Aş putea să vă spun mai multe, domnule Smith şi astfel 
v-aş da posibilitatea să puneţi mâna pe cel mai 
înspăimântător bandit care a existat vreodată... 

— Şi atunci, de ce nu-l dăm gata? 

— Pentru că, spuse ea cu un surâs îngheţat, am proiectele 
mele de cum să-l pedepsesc pe omul care mi-a asasinat 
logodnicul şi mi-a zdrobit viaţa... Când o să-i sune ceasul 
morţii lui Montague Fallock, eu voi fi cea care îl va executa. 

Capitolul IX. 

DESCHIDEREA TESTAMENTULUI. 

Contele Poltavo devenise un om important şi foarte ocupat. 
În ziua aceea, întordndu-se în apartamentul elegant pe care 
îl ocupa într-o casă cu chirie, îşi număra succesele şi 
zâmbea cu satisfacţie. Avea dreptate să fie mulţumit, acest 
tânăr aventurier care sosise cu câteva luni înainte la Londra 
fără altă avere decât un costum de haine de stradă şi un 
altul de seară. Fusese primit fără întârziere în cercurile 
cele mai selecte ale societăţii înalte. Fusese prezentat unor 
pesoane influente şi devenise prieten apropiat al mai multor 
doamne de seamă. Puțin îi păsa contelui Poltavo că undeva 
în oraş, se afla un tânăr ziarist nevricos şi foarte supărat. 
Printr-un noroc nesperat, descoperise că Farrington era 


într-o situaţie financiară disperată, că era de fapt un escroc, 
asociat, credea el, cu misteriosul Fallock. Îi mai rămânea 
acum să afle în ce măsură rezistase dragostea lui 
Farrington pentru nepoata lui, în faţa operaţiilor lui 
necinstite. Vârând cheia în broască se gândea că, în orice 
caz, are toate atu-urile în mână şi că, dacă răsplata 
învingătorului va fi adorabila Doris Gray, el, contele, 
sentimental cum era, putea deja să-şi frece mâinile de 
bucirie. 

» 

Intră, se duse în dormitor şi se contemplă îndelung în 
oglindă. Tare-i mai plăcea să se privească şi dnd i se 
reproşa aceasta ca pe un semn de vanitate, răspundea că 
nu putea avea încredere deplină pe lumea asta decât în 
imaginea lui. 

Şi avea dreptate să-şi admire reflexul surâsului fericit, căci 
fiecare zi care trecea o făcea pe Doris să cadă din ce în ce 
mai mult sub influenţa lui, ba chiar sub puterea lui. 

Nu avea servitor. Numai o babă venea în fiecare dimineaţă 
să-i facă ordine în garsonieră. Aşa încât, de data aceasta, 
când auzi soneria, se duse chiar el să deschidă uşa, gata să- 
| primească pe lăptar sau să se târguiască pentru preţul 
unei verze cu zarzavagiul, căci nu se dădea înapoi de la 
asemenea îndeletniciri, atâta vreme cât veniturile lui erau 
cam slăbuţe... 

» 

Deci deschise uşa şi se dădu un pas înapoi. 

Intraţi vă rog, domnule Doughton, spuse el, stăpânindu-şi 
uimirea. 

Frank Doughton îl urmă pe conte în salonaş. 

— Cărui fapt datorez onoarea vizitei dumneavoastră? Se 
interesă Poltavo, oferindu-i un scaun. 

— Aş dori să stăm de vorbă despre un lucru care ne 
priveşte pe amândoi, răspunse tânărul, cu voce rece. 

Contele se înclină. Îşi dădea seama că vizitatorul lui n-are 
intenţii prea plăcute, dar nu simţea nici teamă, nici 


timiditate. 

Înfruntase la viaţa lui situaţii mult mai amenințătoare 
decât aceasta» > şi ieşise din ele în câştig. 

— Nu pot să vă acord mai mult de un sfert de oră, spuse 
el, pentru că trebuie să mă duc foarte repede în Brakely 
Square, să asist la citirea ultimelor dorinţe ale domnului 
Farrington. 

— Ştiu, ripostă Frank şi eu sunt invitat. 

— Şi dumneavoastră, se minună contele. 

EI însuşi trebuia să ia parte la deschiderea testamentului 
în calitate de prieten şi de sfătuitor a lui Doris Gray, 
conform cerinţelor unei scrisori care se afla în posesia 
tinerei fete. Acest mesaj de trei rânduri îi ordona lui Doris 
să aibă încrederte în Poltavo în orice împrejurare. Şi, de 
altfel, tânărul Doughton venise să discute cu contele chiar 
despre această scrisoare. Merse direct la tintă. > 

— Domnule conte, zise el, a doua zi după dispariţia 
domnului Farrington, o scrisoare foarte importantă i-a fost 
adusă domnişoarei Gray, în prezenţa mea. 

— Ştiu, spuse Poltavo. 

— Evident! Exclamă Doughton, ştiţi pentru că scrisoarea 
aceasta vă priveşte şi o sfătuieşte pe Doris să se încreadă 
orbeşte în dumneavoastră. Şi în afară de asta, îi dă 
speranţa că trupul găsit în Tamisa nu este a lui Farrington. 

Poltavo clătină din cap. în privinţa asta nu mai sunt 
speranţe. Concluzia anchetei oficiale este că domnul 
Farrington s-a sinucis. 

— Aşa este, dar Siguranţa are îndoieli cu privire la asta, 
răspunse Frank. Şi, revenind la scrisoarea despre care era 
vorba, ea a avut efectul de a face din dumneavoastră 
prietenul şi sfătuitorul lui Doris Gray. Din cauza asta, 
continuă el lovind uşor cu palma în masă, am venit să vă 
vorbesc fără ocolişuri. Ca un englez cinstit ce mă aflu, nu-mi 
plac şmecheriile şi subterfugiile, ci prefer să vorbesc pe faţă 
şi găsesc că nu e bine ca domnişoara Gray să fie tot timpul 


aţâţată împotriva unui om care nu are alt scop în viaţă 
decât să o slujească cu cel mai mare devotament. 

Contele ridită din umeri. 

— Dragul meu domn, sper că n-aţi venit la mine să mă 
rugaţi să vă pun o vorbă bună pe lângă domnişoara Gray... 
Întrucât e clar că n-aş putea face mare lucru pentru 
dumneavoastră. Ştiţi proverbul: „In război şi în dragoste 
totul se permite”. 

— În dragoste aţi spus? Făcu celălalt, privindu-l drept în 
ochi. 

— Da, în dragoste, repetă contele, fiindcă vreau să cred că 
nimeni nu poate pune monopol pe toată dragostea din 
lume, după cum nimeni nu are dreptul să-i împiedice pe 
ceilalţi să iubească aceeaşi persoană. Şi mie îmi place ceea 
ce admiraţi dumneavoastră la domnişoara Gray, dragă 
prietene! Ceea ce nu-mi place şi aş fi vrut cu orice preţ să 
evit, este chiar această rivalitate între noi. Dar, din 
nefericire, ea există. Cu atât mai rău! Dar am motive să 
cred că domnul Farrington avea planuri precise în privinţa 
viitorului nepoatei sale şi mă mângâi la gândul că eu eram 
cel favorizat. 

— Explicaţi-vă mai clar. 

— Mă rog, spuse Poltavo ridicând din umeri, cu puţin timp 
înainte să dispară, domnul Farrington mi-a zis cu gura lui că 
dorinţa sa cea mai vie este să-i asigure fericirea lui Doris, 
încredinţându-mi-o,: 

Frank Doughton păli. 

— Asta e o minciună! Strigă el. Cunoşteam proiectele lui 
Farrington tot aşa de bine ca şi dumneavoastră... ba chiar 
mai bine, gândind după interpretarea pe care le-o daţi. 

— Şi care este, mă rog, interpretarea dumneavoastră 
personală? 

— Refuz să discut aşa ceva cu dumneavoastră, dar ţineam 
pur şi simplu să vă avertizez că dacă din întâmplare voi afla 
că vă dedaţi la manevre necinstite faţă de mine, o să vă fac 
să vă câiţi! 


— Daţi-mi voie să vă conduc, zise contele, ridieându-se. În 
familia noastră nu avem obiceiul să ne lăsăm ameninţaţi 
fără a-l pedepsi pe îndrăzneţ. 

— Nu-mi vorbiţi de familia dumneavoastră, o să vă prindă 
mai bine să nu o faceţi. Dacă o să am nevoie vreodată să 
aflu ceva despre faptele ei măreţe, ştiu dinainte cui mă pot 
adresa... 

— Cui, domnule? Făcu contele, cu o figură plictisită. 

Directorului închisorii Alexandrovski, răspunse tânărul 
Doughton trecând pragul. 

Contele Poltavo închise uşa şi rămase un moment pe 
gânduri. 

* 

x * 


Rudele şi prietenii domnului Farrington se adunaseră în 
tăcere în salonul mare al imobilului din Brakely Square. 

Spre marea neplăcere a contelui, Frank Doughton 
ajunsese înaintea lui şi se aşezase lângă Doris. Fata era în 
doliu mare şi discuta aprins cu Frank. Poltavo gândi că n-ar 
fi prudent să-i despartă în momentul acesta şi se mulţumi să 
aştepte desfăşurarea evenimentelor. 

Şi M. T. Smith era de fată. În calitate de sefal Siguranţei 
nu >» O t avusese decât un cuvânt de spus pentru a fi - cu 
discreţie - invitat la această întâlnire de familie. 

Notarul principal de la biroul notarial Debenham, 
împreună cu secretarul său, stăteau în faţa unei mese pe 
care puseseră un plic mare, alb, înstelat de sigilii mari, 
roşii. 

Conţinutul acestui plic avea o mare importanţă pentru mai 
mulţi dintre participanţi. Farrington nu lăsase în urma lui 
datorii personale. Oricare ar fi fost pierderile pe care le 
provocase societăţilor financiare pe care le administrase, 
rămânea în orice caz câte ceva din averea lui personală. 

Spre uimirea lui, domnul Smith descoperise în cursul 
cercetărilor că averea domnişoarei Gray era neatinsă; 
cunoştea dinainte câteva dintre dispoziţiile testamentului, 


care aveau să surprindă pe cel puţin trei dintre cei de faţă 
şi ţinuse să vină ca să-şi vadă confirmate bănuielile asupra 
unor amănunte pe care le ştia deja. 

Profitând de faptul că Doris Gray se dusese să vorbească o 
clipă cu omul legii, T. B. Smith veni să se aşeze lângă Frank 
Doughton. 

— Eraţi prieten cu domnul Farrington, nu? Îl întrebă el. 

— Da. 

— Prieten apropiat? 

— N-aş putea îndrăzni să afirm asta, dar pot spune că 
domnul Farrington s-a arătat întotdeauna foarte bun faţă de 
mine. 

— În ce fel trebuie să înţeleg eu bunătatea asta din partea 
lui? Mă scuzaţi, nu-i aşa, că vă pun o întrebare atât de 
directă, dar ştiţi că am întotdeauna motivele mele să fiu 
curios. 

— Ştiu, răspunse tânărul Doughton cu un zâmbet fugar, că 
nu mă priviţi cu ochi buni şi chiar mă mir că vă aflaţi aici, 
după ce s-a întâmplat la teatru... 

— Faceţi aluzie la intenţia mea de a-l aresta în seara 
aceea? Ce e t > aşa de extraordinar în asta? Se întâmplă 
adesea ca milionarii să fie amestecați în operaţiuni mai mult 
sau mai puţin ilegale... Dar să revenim, cu voia 
dumneavoastră, la întrebarea mea. Aş fi foarte curios să 
aflu cauzele adevărate ale afecțiunii pe care v-o purta 
domnul Farrington şi în ce fel îşi manifesta bunătatea faţă 
de dumneavoastră. 

Frank Doughton ezită. Dorea neapărat să rfintânfl 
credincios omului care, în ciuda greşelilor sale, se pui ia.se 
înlojcauna faţă de cl ca un adevărat prieten. 

— Ei, zise el, domnul Farrington m-a însărcinat, de 
exemplu, să fac nişte cercetări care, în caz de reuşită, mi-ar 
pute; aduce o sută de mii de lire. 

— Aţi putea să-mi spuneţi despre ce este vorba'1 întrebă 
domnul Smith, foarte interesat. 


Frank îi expuse pe scurt cazul moştenitorului necunoscut 
al unui oarecare Tollington. 

— Ca să sj) un drept, nu prea eram omul potrivit pentru 
treaba asta... Ar fi trebuit să vă rog pe dumneavoastră să o 
rezolvaţi... Nu am cap de detectiv, dar asta e una din 
dovezile care arată că domnul Farrington ţinea la-mine. 

Domnul Smith se gândi un moment. 

— Dacă-mi aduc eu aminte bine faptele, zise el, Tollington 
era regele a... nu ştiu ce, în America, a murit fără 
moştenitor direct... Şi se bănuieşte că singurele lui 
rubedenii locuiesc în Anglia... 

Îşi încruntă fruntea sforţându-se să-şi amintească datele 
şi» «e amănuntele acestui caz. 

Da, da, oftă el în sfârşit, Farrington era unul din executorii 
testamentari, el, vechi prieten cu Tollington. Dar, adăugă 
vorbind parcă singur, n-ar fi putut pune mâna pe bani, 
pentru că mai există încă patru executori, care ocupă poziţii 
înalte în finanţele americane şi sunt cunoscuţi pentru 
cinstea lor perfectă. Vă mulţumesc că mi-aţi vorbit despre 
aceasta, o să mă mai gândesc şi dacă voi putea să vă ajut să 
duceţi la bun sfârşit intenţiile domnului Farrington, să fiţi 
sigur că o voi face cu cea mai mare plăcere. 

În acest moment se produse o mică agitaţie la celălalt 
capăt al salonului, toată lumea se aşeză şi începu să asculte 
cu atenţie. 

Notarul se ridică, dregându-şi vocea: 

— Doamnelor, domnilor, spuse el într-o tăcere adâncă, 
funcţia mea mă îndrituieşte să vă citesc testamentul 
domnului Farrington şi cum dispoziţiile sale se adresează 
mai multor persoane aici de faţă, v-aş fi recunoscător să-mi 
acordaţi atenţia dumneavoastră. 

Testamentul, după formele de rigoare, începea prin câteva 
donaţii destinate unor instituţii de caritate... După ce le 
enumeră, notarul se întrerupse şi privind pe deasupra 
ochelarilor, declară: 


— Trebuie să vă avertizez că plata acestor donaţii se poate 
face numai în cazul în care există un capital minim, liber de 
orice altă obligaţie In cadrul succesiunii. Acestea fiind zise, 
continuă dtirea: „Ştiind că scumpa mea nepoată şi pupilă e 
înzestrată cu o avere personală suficient de mare, îi las 
numai amintirea imensei mele afecţiuni pentru ea. Îmi 
exprim totuşi speranţa ca ea să se mărite cât mai curând 
posibil cu cel pe care doresc cu ardoare să-l ia de soţ... 
Adică bunul meu prieten Frank Doughton” 

Doris scoase un strigăt de uimire, Poltavo păli şi se înroşi 
pe rând, Frank tremura de fericire, iar domnul Smith, care 
cunoştea aceste paragrafe din testament, se uita atent la 
schimbările de expresie ale ascultătorilor interesaţi. Aşa că 
ghici remuşcările tinerei fete, uimirea fericită a lui 
Doughton şi furia rece a lui Poltavo. 

„Cunoscând nesiguranța plasamentelor din ziua de azi şi 
temându-mă ca nu cumva capitalul nepoatei mele să nu fie 
înghiţit de una din catastrofele financiare atât de frecvente, 
am depus toată averea ei, în valoare de opt sute de mii de 
lire, într-un safe al Băncii de Depuneri şi Consemnaţiuni din 
Londra şi, fiind autorizat de împuternicirea pe care mi-a 
dat-o tatăl lui Doris Gray, am dea dispoziţiile necesare ca, în 
ziua căsătoriei sale cu Frank Doughton, să-i fie înmânată 
cheia acestui safe. Dacă refuză, sau dacă pentru un motiv 
oarecare nu-mi îndeplineşte dorinţa în această privinţă, 
capitalul nu-i va putea fi înmânat decât după trecerea a 
cinci ani de la decesul meu” 

Notarul se opri un moment. Domnea tăcerea. Poltavo 
trecea vizibil prin tot felul de sentimente violente şi Smith, 
care îl observa fără încetare, ar fi dat mult să poată citi clar 
gândorile care îl agitau în aceste clipe. 

Lectura se reluă: „Lui Frank Doughton îi las suma de 1000 
de lire, pentru a-l ajuta să-l caute pe moştenitorul lui 
Toilington. 

Lui T. B. Smith, ofiţer de poliţie, în semn de admiraţie 
pentru serviciile pe care le aduce societăţii, îi las moştenire 


suma de o mie de lire, ce va fi dublată în ziua în care va 
reuşi să pună mâna pe odiosul răufăcător Montague 
Fauock' 

Notarul ridică ochii. 

— Şi această dispoziţie, spuse el, este subordonată unor 
anumite condiţii. 

— Pe care le ştiu perfect, răspunse iute polițistul. Puteţi 
trece mai departe. 

Nu mai rămânea mare lucru de citit Ultimele paragrafe 
dispuneau de dteva mobile. La sfârşit, Farrington lăsa dteva 
bijuterii contelui Poltavo. Aceasta era totul. 

Notarul îşi scoase ochelarii şi-i vâri în buzunar, i > 

N-am decât câteva cuvinte de adăugat, zise el şi anume că 
depunerile în bancă ale domnului Farrington sunt încă 
foarte importante. De-acum, numai tribunalul poate decide 
dacă aceste sume sunt disponibile, sau dacă vor fi reţinute 
pentru a acoperi deficitele din întreprinderile de care se 
ocupa defunctul. Cu alte cuvinte, autorităţile competente 
vor hotări dacă, în anumite afaceri, responsabilitatea 
domnului Farrington era limitată sau nu. 

Un discret zgomot de scaune împinse şi de şuşoteli se 
ridică în salon. Poltavo profită ca să se repeadă să pună 
întrebări noAr'ului. Schimbă câteva cuvinte cu el, apoi se 
strecură spre uşă. Dar domnul Smith ieşi după el şi îl ajunse 
pe scara din stradă. 

— Pot să vă spun două vorbe? Îl întrebă. 

Dar bineînţeles, răspunse contele, care-şi regăsise toată 
politeţea lui rece şi distantă. 

— Dispoziţiile testamentului v-au surprins? 

Mărturisesc că, într-adevăr, nu înţeleg prea bine ideile lui 
Farrington cu privire la... 

Se opri, nehotărât. 

— La căsătoria domnişoarei Gray, nu-i aşa? 

Şi atunci, dintr-odată, frumosul gentilom îşi pierdu sângele 
rece. Răspunse cu vocea schimbată de furie: - 


— Animalul ăla m-a înşelat ca un hoţ! Dar n-o să mă las, de 
o mie de ori nu! Fata asta e mai prețioasă pentru mine 
decât aţi crede! Să-mi facă mie asta!... Pot să vă vorbesc 
între patru ochi? Adăugă el, după ce îşi recăpătă suflarea. 

— La dispoziţia dumneavoastră, răspunse domnul Smith, 
făcând un semn foarte discret cu mâna. Imediat, un taxi, 
care mergea încet după ei, se apropie şi se opri alături. 

Se urcară şi fără să mai aştepte ordinul, şoferul se 
îndreptă repede spre Prefectura de poliţie. 

Când intră în biroul domnului Smith, Poltavo îşi regăsi 
calmul. Făcu câţiva paşi prin încăpere, cu mâinile în 
buzunar, cu capul plecat, cu un aer gânditor. 

— Şi acum, spuse şeful poliţiei, aşezându-se la masa sa de 
lucru, ce aveţi să-mi spuneţi? 

Multe lucruri, afirmă Poltavo, dar mă întreb dacă este în 
interesul meu să le spun acum sau dacă e preferabil să 
păstrez tăcerea încă un timp. 

— În privinţa lui Farrington, pot să vă ajut să vă uşuraţi de 
ceea ce ştiţi? 

— Nu cred, dumneavoastră nu-l cunoşteaţi aşa cum îl 
cunoştean < eu. Da, aveam intenţia să vă dezvălui lucruri 
care v-ar fi uimit, da imă gândesc totuşi că ar fi mai bine să 
mai aştept o zi două, ca să an timpul să dau unor anumite 
persoane ocazia să-şi repare greşelile Trebuie să plec 
imediat la Paris. 

Domnul Smith nu răspunse nimic. Nu merita să forţez” 
împrejurările. Poltavo era din nou în deplină posesie a 
mijloaceloi sale şi ar fi fost bine să vorbească fie şi mai 
târziu, aşa cuir promisese. Şeful poliţiei căută alt subiect de 
conversaţie. 

Ty-ar place să vizitaţi serviciile Prefecturii? Spuse el cu 
amabilitate. 

— Aş fi încântat, zise contele. 

Domnul Smith îl conduse la capătul unui coridor lung şi 
sună ascensorul, care-i depuse la etajul al treilea. Acolo, în 


marginea altui culoar lung, se găsea o încăpere mare, cu 
pereţii acoperiţi de rafturi. 

lată sala fişelor, îl informă domnul Smith şi cred că vă va 
interesa în mod special: 

— De ce? Făcu celălalt surâzând. 

Pentru că mi s-a spus că sunteţi interesat de metodele 
cercetărilor criminale. 

Trecu între două rânduri de rafturi şi se opri dintr-odată. 

— lată, de exemplu, nişte documente privitoare la un om 
foarte periculos. 

Deschise uşiţa raftului, bâjbâi după dosarul dorit, îl găsi şi 
îl puse pe o masă mare, cernită. Apropie două scaune. 

— Să ne aşezăm, îi zise el contelui. O să vă prezint pe unul 
dintre maeştrii europeni ai crimei. 

Deschise dosarul, scoase din el două plicuri. Trase afară 
din primul plic fotografia unui om îmbrăcat în uniformă 
militară rusească. Poltavo îi aruncă o ochire, îşi înăbuşi o 
exclamaţie şi păli. 

— Este portretul guvernatorului militar al Donului, spuse 
domnul Smith. A fost asasinat acum câţiva ani, de către un 
individ care se dădea drept fiul lui. 

Contele se ridicase şi începu să gjfâie. 

— Nu l-am văzut niciodată pe guvernatorul ăsta, spuse el. 
Şi trebuie să vă spun că aici e o atmosferă sufocantă, 
sistemul de ventilaţie nu merge. 

— Aşteptaţi un minut, replică Smith fără să se emoţioneze 
şi luând al doilea plic. Scoase din el altă fotografie, cea a 
unui om tânăr ţi cu multă prestanţă. 

— Îl cunoaşteţi pe omul acesta? 

Poltavo nu răspunse. 

— Acesta este portretul asasinului. Şi nu e singura lui 
crimă. lată şi altă fotografie care ne arată cum a înaintat pe 
calea răului. Şi iată, priveşte portretul acestei tinere femei 
în rochie de bal: este prinţesa Lydia Butasky, altă victimă a 
aceluiaşi criminal. Şi pe urmă asta: aceasta e altă femeie, 
asasinată la Kiev de către excelentul nostru profesionist... 


Şi aici, iată un raport amănunţit despre jefuirea unei bănci, 
organizată acum cinci ani de nişte pretinşi anarhişti, 
conduşi de acelaşi om! Dar văd că asta nu vă interesează de 
loc. 

Închise dosarul şi ridică ochii. Contele era palid ca ceara. 

— Ba da, ba da, bâlbâi el, mă interesează. 

leşi din sală împleticindu-se. 

— Iată scara spre ieşire, zise domnul Smith. Şi, înainte de 
a vă părăsi, daţi-mi voie, domnule conte, să vă sfătuiesc să 
fiţi atent unde puneţi piciorul. Voi fi obligat să anunţ 
poliţiilor străine că vă găsiţi în Anglia Dacă vor reacţiona 
sau nu, asta nu mai ştiu. Compatrioţii dumneavoastră nu 
sunt prea porniţi să rezolve cazurile vechi. Dar trebuie să 
vă avertizez, trase el concluzia punându-i lui Poltavo mâna 
pe umăr, că dacă îmi ieşiţi în cale, aceasta ar putea avea 
consecinţe serioase pentru dumneavoastră. 

Două minute mai târziu, contele ieşea din prefectură 
întrebându-se dacă visase. Opri un taxi şi se duse acasă. leşi 
după zece minute, cu o valijoară în mână. Luă altă maşină 
care-l duse la Gratâd Hotel din Marylebone, unde fu 
urmărit de un al doilea taxi, în care se afla inspectorul Ela. 
Acesta îl aşteptă pe conte să intre, după care intră şi el în 
hol. Nu-l văzu pe Poltavo, traversă vestibulul cel mare şi îşi 
dădu seama că hotelul avea o a doua intrare, care dădea pe 
Marylebone Road. Se grăbi să-l întrebe pe portar. Acesta 
spuse că da, l-a văzut pe gentleman-ul de care era vorba 
ieşind pe acolo şi luând un taxi. 

Ela înţelese ce prostie făcuse. Îi raportă la telefon şefului 
său ce se întâmplase şi nu primi felicitări. 

Nu contează, îl consolă şeful, cred că ştiu unde putem să 
punem mâna pe el. Vino la gara Waterloo, o să luăm 
împreună trenul de la ora 6.15 pentru Bradley. 

Capitolul. 

AMENINŢĂRILE LUI POLTAVO e 

— Doriţi să-l vedeţi pe domnul Moole? Îl întrebă doctorul 
Fall pe vizitatorul său. 


— Da, pe Moole vreau să-l văd, răspunse Poltavo. 

Nu se mulţumise numai să sune la uşa „Casei Magice” ci 
ştiuse şi să rostească parola care făcea să fii întâmpinat 
cum se cuvine de către doctor. 

— Şi-acum, spuneţi-mi ce vleţi de fapt, îi ceru acesta cu 
jumătate de glas, după ce-i dădu voie să intre. 

— Du-mă la Farrington, răspunse cu răceală contele. 

— Farrington! Exclamă Fall încruntând sprâncenele. 

— Ei, da, Farrington; şi nu mai face atâtea chichiţe, te rog, 
eu sunt Poltavo. 

— Ştiu al haibii de bine cine sunteţi, replică liniştit Fall, dar 
ceea ce nu înţeleg este de ce veniţi aici aşa de convins că o 
să-l găsiţi pe răposatul domn Farrington. Aici e azil, nu 
cimitir. 

Totuşi, îl conduse până în salonul de la etajul întâi şi, după 
ce închise bine usa, întrebă: 

— Ce vi s-a întâmplat? 

Poltavo îi povesti despre vizita la Prefectura de poliţie. Fall 
îl ascultă în tăcere. 

— Mă îndoiesc foarte tare că te va primi Farrington, spuse 
el în cele din urmă; în ultima vreme nu te prea lasă uşor să 
te apropii de el, dar o să încerc. 

Lipsi zece minute bune, apoi veni să-l cheme pe Poltavo. 
Se duseră chiar în camera în care şeful îl văzuse pe Moole. 
Toate erau aranjate la fel, dar, în afara lor se mai afla acolo 
Farrington în persoană, care stătea în mijlocul încăperii, 
arătând exact cum îl văzuse Poltavo în noaptea dispariţiei 
sale. 

— De ce-ai venit aici? Ţipă el la Poltavo. O să cari aici, pe 
urmele dumitale, o haită întreagă de detectivi. 

— Nu cred că aveţi de ce să vă temeţi de detectivi şi o mie 
de-ar fi, făcu Poltavo, care adăugă, privindu-l chiorâş pe 
doctorul Fall: aş vrea să vă văd singur, domnule Farrington. 

Doctorul ieşi. 

— Şi acum te rog să-mi spui, trădător împuţit ce eşti, ce- 
aveai în |p când ai scris testamentul ăla idiot? Mârâi 


Poltavo, înaintând neninţător. 

— Stai jos, răspunse cu răceală Farrington şi află, Poltavo, 
că hu-ţi dau voie să mi te adresezi pe tonul ăsta. 

— Eşti în puterea mea, răcni Poltavo şi ştii bine că, numai 
să ridic Hegetul mic, şi-ţi fac toate planurile praf! 

— Mai ştiu eu şi multe alte lucruri şi dacă ai şti despre ce e 
vorba, ţl-ai mai ţine gura. Stai jos. Cine te-a supărat? 

— De ce ai aranjat în aşa fel testamentul încât Doris să 
trebuiască i se mărite cu nemernicul ăla de Doughton? 

— Din motive foarte bune. 

— Explică-mi-le. 

— Nu fac eu prostia asta. Destul să ştii că vreau să fiu 
sigur că nepoata mea va fi fericită. Nu ştii că ăsta a fost 
țelul vieţii mele şi i cel mai preţios lucru pe care l-am avut 
pe lumea asta e dragostea nea pentru ea? Vreau să fie 
fericită şi sunt convins că va fi fericită Doughton. 

— Nebunie, mormăi Poltavo, deja începea să mă iubească. 

— Pe dumneata? Absolut imposibil. 

— Şi de ce imposibil, mă rog? Pentru mai multe motive: iar 
principalul motiv este acela că [iu eşti demn să-i fii nici 
măcar servitor. Scuză-mă, dar mă obligi I-ţi amintesc că eşti 
un falsificator, un hoţ şi un ucigaş... 

Poţi să-l întrebi şi pe Fall, urmă Farrington după un 
moment [de tăcere. Am aici tot soiul de instrumente 
perfecţionate care mă [ajută să aud din depărtare ce se 
vorbeşte. Dar, adăugă el, văzând [gestul de uimire a lui 
Poltavo, n-aveam nevoie de aşa ceva ca să mă [lămuresc 
asupra dumitale. Am documente tot atât de complete ca şi 
cele ale prietenului dumitale Smith şi îţi spun clar că, dacă 
pe de [o parte accept să mă slujeşti şi-ţi dau voie să scoţi 
din asta profituri frumoase, pe partea cealaltă mi-aş da şi 
viaţa ca să o împiedic pe Doris să fie a dumitale. Ai înţeles? 
Un surâs hidos apăru pe buzele lui Poltavo. 

— Ăsta-i ultimul dumitale cuvânt? Întrebă el. 

— Ultimul meu cuvânt. Dacă m-ai asculta, ai lăsa lucrurile 
să-şi 


* y furmeze cursul. Eşti pe punctul să faci avere, nu-ţi 
strica şansele cu isentimentalismul şi cu ambiția asta 
absurdă. » « 

— Atunci, orice s-ar întâmpla, o să te opui să mă 
căsătoresc cu | Doris? 

— Exact asta gândesc şi ţi-am spus. 

— Şi dacă te-aş sili? Făcu Poltavo, rânjind cu un aer 
răutăcios pe sub mustaţa subţire. 

— Cum? 

— Dacă aş profita de faptul că domnişoara Gray, fată 
sensibilă şi impresionabilă, simte deja pentru mine ceva mai 
mult decât o simplă simpatie... Şi m-aş însura cu ea, în 
ciuda tuturor? 

— Atunci te-ai căi, zise Farrington şi s-ar putea chiar să 
regreţi că m-ai ameninţat cu asta. > 

— Nu mă mulţumesc numai să ameninţ, ridică vocea 
Poltavo, dar chiar o să o şi fac şi o să vedem noi dacă o să 
poţi să mă împiedici! 

Zicând aceasta, în culmea exasperării, îşi vântură pumnul 
pe sub nasul lui Farrington. Acesta, fără să se sperie, se uită 
lung la el, cu o privire pătrunzătoare, ca şi cum ar fi vrut să 
vadă până în fundul sufletului lui. 

— Îmi pare rău de toată încurcătura asta, spuse mai apoi 
cu glas scăzut. Sperasem să pot face din dumneata un om 
folositor, Poltavo, dar văd că m-am înşelat! N-aş fi crezut 
vreodată că o să te ia valul în felul ăsta... Din... Spune-mi, îi 
vânezi banii, Averea? 

Puțin îmi pasă de bani, zise el. Pe ea o vreau. Îţi spun, 
Farrington, îmi devine pe zi ce trece mai de neînlocuit... 

— Şi alte femei ţi-au părut tot de neînlocuit, altădată, 
răspunse Farrington cu aprindere şi ai profitat de 
slăbiciunea lor, le-ai vestejit frumuseţea pentru o clipă de 
plăcere... lar apoi, ce-ai făcut cu ele? Le-ai aruncat, ca pe 
un fruct căruia i-ai savurat miezul înmiresmat... Ah, îţi 
cunosc trecutul, prietene şi singurul lucru de care vreau să 


mă conving acum este cât de sincere ţi-s amenințările, 
pentru că, atunci... 

— Atunci ce? 

— Pentru că dacă ai cu adevărat intenţia să faci ce ai spus, 
atunci n-o să mai ieşi viu din casa asta.» 

Vorbea atât de liniştit şi fără să ridice vocea, încât în 
primul moment, Poltavo nu înţelese bine ce-i spusese, dar, 
dintr-odată, surâsul un pic slugarnic i se şterse de pe buze 
şi cu o mână dibace scoase un revolver. 

— Nu încerca să-mi joci cine ştie ce festă, zise el, m-am 
pregătit pentru orice eventualitate, domnule Farrington; 
rău faci că mă ameninţi. 

Mă tem că mai curând dumneata faci rău că te încrezi în 
propriile dumitale precauţii... Ia încearcă-ţi arma... Am 
impresia că n-are gloanţe. 

Dintr-o ochire Poltavo văzu că Farrington spunea 
adevărul. Se meu alb la faţă. 

— Hai, hai, spuse el, să sfârşim cu cearta. Am venit să văd 
cu ce te pot ajuta. 

— Ai venit să încerci să mă sileşti să-mi schimb vederile 
asupra (căsătoriei lui Doris... Şi-mi pare rău că ai avut ideea 
asta... 

F Apăsă butonul soneriei care-i era la îndemână şi 
doctorul Fall I îşi făcu apariţia. 

I - Serviţi-i ceva de băut contelui, ordonă el, o să plece în 
curând |, înapoi la Londra. 

„1 Aceste cuvinte spuse cu calm îl liniştiră pe Poltavo, care 
se 'ţ simţise copleşit de teamă. Casa imensă şi tăcută îl 
înspăimânta. | Găpătând o nouă siguranţă de sine se 
întoarse din prag şi zise cu ' obrăznicie: 

— Nu revii asupra hotărârii dumitale? 

— În nici un fel, răspunse Farrington. 

— Foarte bine. 

Îl urmă pe Fall în lungul coridorului, până la ascensor. 
Doctorul îi deschise. Poltavo intră şi uşa se închise imediat 
după el. 


— Cum se manevrează ascensorul ăsta? Întrebă contele, 
prin grilajul metalic. 

— Îl pornesc dinafară, răspunse doctorul Fall. 

Într-adevăr, apăsă un buton şi ascensorul începu să 
coboare încet. Trecu prin faţa primului coridor, era etajul 
unu, apoi alt coridor... Dar nu se opri, ci continuă coborârea 
spre subterane adând După câteva secunde ajunse în faţa 
unei uşi - mai curând un * grilaj format din bare groase de 
oţel. 

La sosirea ascensorului, uşa se deschise. Poltavo devenise 
prudent; nu ieşi imediat din lift, ci, pentru orice 
eventualitate, scrise repede ceva cu creionul pe unul din 
pereţii de lemn ai cuştii, apoi « înaintă în spaţiul puţin 
luminat care se deschidea în faţa lui. 

Se găsea într-o cameră mare, mobilată cu un pat şi câteva 
scaune. Pe o masă era o lămpiţă electrică slabă, dar 
numeroasele întrerupătoare de pe pereţi îl făcură să spere 
la o lugdnă mai puternică. Se căută în grabă prin buzunare. 
Obişnuia să aibă asupra lui câteva cartuşe suplimentare şi, 
într-adevăr, găsi două într-unui din buzunarele vestei. 
Probabil că servitoarea, plătită, poate de Farrington, îi 
golise încărcătorul revolverului. După 9e îţi făcu o idee de 
locul în care se găsea, încercă să aprindă o lumină: întoarse 
un comutator la întâmplare şi trei becuri se aprinseră dintr- 
odată. Încă uh gest şi camera se umplu de o lumină 
puternică. Era evident o încăpere subterană, dar era 
aranjată confortabil şi înzestrată cu ventilatoare. Poltavo 
examină cu atenţie locurile, bănuind că s-ar putea să mai 
zăbovească pe-acolo, când auzi un clinchet metalic; _ 
întoarse şi văzu uşa ascensorului închizându-se singură şi 
aparatu i urcând încet spre etajele de sus. Îi fu ciudă că s-a 
lăsat prins prosteşte. Gândi că, în orice caz, ar trebui să 
proptească uşa ascen sorului cu un scaun. Dar scaunele n- 
or fi fixate de podea? Nu, erau libere, în afară de unul, un 
fotoliu maţe, greu şi adânc, care era prins cu şuruburi 
zdravene de parchet. 


Într-un colţ, unul din panourile prinse de pereţi era mobil. 
Poltavo îşi închipui că era vorba de puţul unui mic ascensor 
pentru mâncare. Şi chiar aşa şi era, căci după câteva clipe, 
panoul se ridică şi apăru o mică platformă încărcată cu o 
tavă pe care se aflau felurile unui prânz abundent. Luă lava 
şi se uită prin farfurii. Pe tavă era şi o notiţă scrisă cu 
creionul, care spunea: „Nu te teme de mâncare. Doctorul 
Fall garantează că e bună şi, dacă vrei, va veni să o guste 
sub ochii dumilale. Dacă vrei să chemi pe cineva apasă 
butonul soneriei de sub masă” 

Lui Poltavo îi era o foame nebună. Se hotări să se încreadă 
în promisiunile biletului. În fond era în mâinile stăpânilor 
„Casei Magice* atât de complet, încât n-avea rost să se 
teamă de un lucru mâi mult decât de altul. Mâncă deci 
masa excelentă care îi fusese seivită şi, când o termină, 
sună. Nu aşteptă multă vreme. Auzi curând alunecarea 
uşoară a liftului ăi se apropie de el, cu revolverul în mână... 
Dar se auzi chemai dintr-odată; se întoarse şi îl zări pe 
doctorul Fall în picioare în faţa lui, în centrul încăperii. 
Tresări. 

Te-am speriat? Întrebă doctorul surâzând. N-ara venit din 
partea în care te aşteptai. Camera asta are mai multe ieşiri. 
Aş putea să ştiu de ce mă trataţi în felul acesta? Se răţoi 

Poltavo. 

Indignarea dumitale îţi face cinste, domnule conte, 
răspunse» liniştit Fall scoţându-şi tabachera cu ţigări de foi 
din buzunar. O întinse către prizonierul lui. Fumezi? Nu? 
Cu atât mai rău. Nici măcar o ţigară? 

— Mulţumesc, am şi eu. 

> '» 

Doctorul tăie calm vârful havanei şi o aprinse. 

— Sunt gata, spuse el după aceeasă-ţi răsp. Und la 
întrebare. Mă port conform ordinelor domnului Farrington 
pe care l-ai iritat groaznic şi care am impresia că în 
momentul ăsta e dispus să te trateze tot atât de aspru pe dt 


i-a tratat pe cei doi constructori ai acestei c4se, de la care 
primise scrisori de ameninţare. 

— Puțin îmi pasă de oamenii aceia, nici măcar nu ştiu cine 
sunt. 

— Rău faci. Unul dintre ei era un arhitect excelent, iar 
celălalt un inginer electrician remarcabil. Li s-au 
încredinţat lucrările de construcţie şi de amenajare ale 
acestei case şi în loc să se mulţumească cu onorariile uriaşe 
pe care le-au căpătat, au încercat să obţină şi mai mulţi 
bani pe căi lăturalnice, al căror principal rezultat a fost 
moartea lor subită, într-o noapte, în plină stradă, la Brakely 
Square. 

— Adică vrei să zici că Farrington i-a omorât? 

— N-aş merge chiar până acolo. Spun numai că au murit. 
Din nenorocire pentru ei, nu erau înţeleşi unul cu altul şi s- 
au luat la ceartă când şi-au dat seama că au amândoi 
intenţia să-l facă pe Farrington să-i plătească mai mult ca 
să-şi ţină gura. 

— Ah, ah, acum înţeleg, se bucură Poltavo. Dat fiind că 
aceşti doi nobili gentlemani au fost ucişi în faţa casei lui 
Farrington, nu poate fi vorba decât despre el... 

— Îţi mai spun încă odată că, din partea mea, n-aş îndrăzni 
să trag concluzii aşa iute, răspunse doctorul, păstrându-şi 
calmul. Pot numai să remarc că aceste două persoane au 
avut un sfârşit prematur, datorat dorinţei lor nesăbuite de 
a-i stoarce bani domnului Farrington şi, domnule conte 
Poltavo, mai pot încă să adaug că rişti foarte tare să 
împărtăşeşti acest destin întristător. 

— Am fost eu în situaţii mult mai groaznice decât asta, 
bombăni Poltavo, încercând să-şi ascundă neliniştea. '» 

— Nu te lăuda prea tare, dragul meu. Mă cam îndoiesc de 
ce spui. Suntem gata să te trimitem pe lumea cealaltă, 
pentru că domnul Farrington nu are obiceiul să-i lase pe 
duşmanii lui să-şi facă de cap. Totuşi, în cazul ăsta special, e 
dispus să-ţi mai dea o şansă; crede că acum te-ai lămurit de 
ce este în stare; nu-ţi cere nici promisiuni solemne, nici 


jurăminte; ar vrea numai să fie sigur că te-ai convins că o să 
fii răsplătit împărăteşte dacă-l slujeşti cu credinţă, dar că o 
să te alegi cu o moarte sigură dacă te pui în calea planurilor 
lui. E clar? 

Limpede, şopti Poltavo, aprinzându-şi ţigara cu mâna 
tremurând. 

— Am să-ţi mai mărturisesc încă... Reluă doctorul, dar fu 
întrerupt de un ţârâit zgomotos. Se ridică şi se duse în faţa 
unui panou care nu părea deosebit de celelalte, dar care 
sigur avea moniai în spate un telefon. 

— Da, strigă el, da, aud. Foarte bine. 

Se întoarse şi se uită posomorit la Poltavo. 

Am fost informat, îi spuse, că în momentul acesta casa este 
înconjurată de poliţie. Evident că ai fost urmărit. 

Lui Poltavo îi sticliră ochii. 

— Foarte neplăcut pentru voi. 

Încă mai neplăcut pentru dumneata, zise doctorul, 
îndreptându-se către ascensor. 

— Stai! 

Doctorul se întoarse. Poltavo îl ochea cu revolverul. 

— Te rog să mă crezi, rânji contele, că de data asta 
revolverul c încărcat. Din fericire mai aveam câteva cartuşe 
în buzunar. Destule, în orice caz, ca să... 

Nu putu spune mai mult, căci, în acest moment, toate 
luminile se stinseră şi un râs batjocoritor răspunse 
discursului său întrerupt: 

— Trage! * 

Cele două cartuşe erau prea preţioase ca să le risipească 
în întuneric. Rămase deci nemişcat, dar pregătit pentru 
orice. Brusc, lumina reveni, însă doctorul Fall dispăruse. 
Prizonierul ridică din umeri. 

Dacă domnul Smith îl urmărise până aici şi crezuse de 
cuviinţă să înconjure casa cu poliţişti însemna că se poate 
aştepta la o eliberare grabnică. Şi dacă nil, n-avea decât să- 
i promită marea cu sarea lui Farrington. 


Auzi curând ţăcănitul ascensorului, care se opri jos. Uşile 
se deschiseră. Profită de ocazie, intră şi închise uşile. 
Imediat liftul 

*>» 

Începu să urce. Era luminat cu două beculeţe mici; Poltavo 
le sparse cu mânerul revolverului şi, cu arma în mână, se 
pregăti să facă faţă împrejurărilor. 

În timpul acesta, domnul Smith se afla în hol cu doi agenţi 
şi cu doctorul Fall, netulburat şi politicos ca întotdeauna. 

— Aveţi permisiunea noastră să percheziţionaţi peste tot, 
spuse el. Cât despre contele Poltavo, este într-adevăr aici, 
atras, ca atâţia alţii, de minunăţiile noastre mecanice.» ' > 

Ceva din aceste cuvinte ironice îl făcu pe ofiţer să 
ciulească urechile. 

— Arâtaţi-mi-l pe conte, zise el. 

— Cu plăcere. 

În clipa aceasta liftul.se opri în faţa lor şi Poltavo apăru cu 
arma în mână. 

Zărind grupul, se hotărî la iuţeală cu cine îi convenea mai 
bine să se înţeleagă. Ştia perfect că, în fond, nu are de 
aşteptat nimic bun de la poliţie, în timp ce influenţa lui 
Farrington putea încă să-i fie de mare folos. 

— Frumoasă jucărie ai, îi zise Smith. De cine te temeai, 
vizitând * perele de artă din castel? 

— De nimeni, răspunse Poltavo, dar e o instalaţie de tir la 
subsol i m-am exersat puţin. Ar trebui să o vedeţi şi 
dumneavoastră, lomnule Smith, merită! 

Fall, care nu-l lăsase pe Poltavo din priviri, avu o lucire 
[probatoare în ochii lui întunecaţi. 

— În vremuri obişnuite nu m-aş osteni să vizitez un salon 
de tir,»,» * 

Ise Smith, mai ales că nici nu-mi spui adevărul, scumpul 
meu onte. Am impresia, pe de altă parte, că prezenţa mea 
aici nu-ţi lăunează în clipa asta. Pentru aceste motive foarte 
bune, poate că, ntr-adevăr, n-ar fi rău să merg să văd 
partea aceea a casei, pe care iu o ştiu încă. 


Doctorul ridică din umeri. 

— Nu merită să numeşti asta tir, zise el, dar, cum se 
găseşte în ubsol, îl folosim câte odată pentru exerciţii cu 
armele de foc. De iltfel nu văd nici un inconvenient să 
mergeţi să vedeţi cu ochii lumneavoastră ce este. 

Domnul Smith intră în ascensorul care, în urma 
precauţiilor uate puţin înainte de Poltavo, nu mai era 
luminat. 

— Cobor singur, declară şeful poliţiei. Doctorul Fall.se 
înclină, nchise usa, şi ascensorul se urni din loc.» '» 

Aşteptă câtăva vreme. Fall, care putea manevra ascensorul 
aşa: um vroia, era stăpânul situaţiei, dar avea, fără îndoială, 
motive oarte puternice de prudenţă, astfel că, după câteva 
minute, ascen- orul reveni. Smith ieşi din el. 

— Mulţumesc. Acum am aflat tot ce vroiam, spuse el 
arundndu-i > ochire lui Poltavo. Cu adevărat domnule 
doctor Fall, locuinţa lumneavoastră este amenajată 
extraordinar! 

Este oricând deschisă cercetărilor dumneavoastră, 
răspunse loctorul cu politeţe. 

Cu un aer distrat, Smith se jucă o clipă cu mica lanternă 
pe care) ţinea în mână... Apoi se îndreptă spre uşa de 
intrare. 

Ajuns acolo se întoarse spre cei din hol: 

— Eşti de o prudenţă remarcabilă, i se adresă el lui 
Poltavo. Când ti văzut că eşti prins în cursă, ai avut grijă să- 
ţi semnalezi trecerea n scris. Dar acum, când inscripţia 
dumitale şi-a atins scopul, ar fi barte înţelept să-i sfătuieşti 
pe prietenii dumitale să o şteargă. 

După care, cu un mic salut, ieşi din casă urmat de cele trei 
ijutoare ale sale. 

— Ce-a vrut să spună? Întrebă repede Fall. 

— A văzut, bâlbâi Poltavo, cam speriat şi tulburat... A citit 
câteva cuvinte pe care le-am scris cu creionul... Când 
coboram... În ascensor. O, nimic grav, te asigur... Doar o 
frază prin care dau de ştire că sunt închis la subsol... 


Trăgând o înjurătură, Fall se repezi în ascensor şi îl 
examină la lumina unui chibrit. Văzu ce scrisese Poltavo. 
Inscripţia nu dezvăluia nici pe departe secretul”Casei 
Magice”, dar era destul în ea ca să trezească bănuielile 
şefului poliţiei. 

— Frumoase boacăne faci! Zise cu severitate doctorul. 
Încearcă să nu mai faci altă dată! De data asta ne aranjăm 
noi, dar dacă recidivezi o să-ţi fie fatal, dumitale întâi. Să nu 
zici că nu ţi-am spus! 

Capitolul XI LĂMPIŢA ROŞIE. 

Bătuse ora unu la orologiul bisericii din Bradley, când 
domnul Smith ieşi din umbra unui gard viu, paralel cu 
faţada de răsărit a „Casei Magice”. Doi oameni şi ei ascunşi 
în umbră, se ridicară şi veniră în întâmpinarea lui pe drum. 

Cred că am descoperit locul potrivit, le spuse polițistul în 
şoaptă. După cum bănuiam, în gardurile vii sunt montate 
reţele de fire electrice şi zidurile sunt pline de sonerii. Dar 
cred că am găsit o gaură prin care ne-am putea strecura. i 
conduse la locul unde ieşise de lângă gardul viu. 

— A, uite şi aici un fir, zise el, arătând cu degetul un firicel 
subţire care atârna moale ca o rămurică foarte fină şi 
lungă. Unul dintre însoțitorii săi îl examină la lumina unei 
lanterne. 

— Pot să-i fac o legătură, spuse. 

Scoase din buzunar o bobină de fir electric şi lucră câteva 
secunde; după care trecură toţi trei... 

— Trebuie să fie vreun om de pază pe aici, şopti domnul 
Smith şi îmi vine ideea că s-ar putea să fie şi fire întinse la 
mică înălţime deasupra pământului. Înşurubase un fel de 
tub mic în capătul lanternei lui, în aşa fel încât să nu lase să 
serăspândească lumina în jur; la lumina aceasta săracă 
cercetă cu grijă terenul pe care înaintau. 

— Uite unul. 

Cei trei oameni zăriră un fir subţire, la câliva centimetri de 
(ământ, sprijinit din loc în loc cu beţişoare. 


Pun fire din astea în fiecare seară, de cum cade 
întunericul, îise domnul Smith. L-am văzut pe unul din tipi 
tocmai când se ndeletnicea cu asta, ieri seară. Trebuie să 
mai fie un fir şi pe lângă Casă. Într-adevăr, dădură curând 
de alt fir, peste care săriră, având» rijă să nu-l atingă. 

— Jos, ordonă dintr-odată Smith. 

Pentru moment, Ela nu văzu nimic anormal, dar, după 
câteva unde, umbra sentinelei apăru şi trecu între ei şi 
casă. Gardianul ergea încet şi, în lumina slabă a stelelor, 
zăriră o clipă ţeava puştii ui sclipind scurt în întuneric. 
Trebuiră să aştepte până când dădu tlţul casei. De-abia 
atunci traversară prudent peluza. Domnul mith deschise 
sacul pe care îl căra în spate şi scoase din el un epure. 

— Bietul de tine, spuse el, trebuie să te sacrifici pentru o 
anchetă „e poliţie... 

Urcă treptele de la uşa din faţă şi puse iepurele în faţa 
uşii. Imalul, speriat, încercă imediat să se ascundă în spaţiul 
care se icea între perdeaua metalică mobilă şi uşa propriu- 
zisă, dar, e-abia atinsese două dintre ciudatele mărgele de 
oţel, că o lumină lbăstruie ţâşni, iar el se rostogoli pe 
pământ neînsufleţit. 

Smith îi ridică. 

— E chiar mort, constată el. Treci la treabă Johnson! 

Acesta îşi puse încălțări şi mănuşi de cauciuc. Foarte atent 
să u se atingă Cumva cu altă parte a corpului de perdeaua 
mobilă, legă firele. Într-un buchet, astfel încât să se poată 
ajunge la uşă trecurându-te pe lângă ele. Domnul Smith şi 
el înmănuşat şi căltat cu cauciucuri izolatoare, examină 
broasca; era de un model se poate de obişnuit şi o 
descuiară fără nici o greutate. Singurul ricol ar fi fost ca 
poarta să mai fie prevăzută în plus şi cu un drug u lanţ de 
siguranţă, dar locuitorii casei, încrezători în protecţia 
electricitate, nu mai puseseră nici un alt obstacol la intrare. 
Balamalele uşii nu scoaseră nici un zgomot când detectivii ' 
trară cu precauţie în hol. 


— Să stăm un moment aici şi să vedem starea locului, zise 
şeful. 

» 1» 

Sperăm că sentinela n-o să observe că perdeaua metalică e 
transă, atunci când o să treacă prin faţă. 

Nu descoperiră nici o altă capcană electrică în hol. 
Domnul mith, lăsându-i jos pe cei doi subordonați, urcă 
încetişor scările. 

Se oprea la fiecare etaj ca să ciulească urechea, dar în 
toată ujs. I domnea tăcerea. 

La etajul trei se opri o clipă ca să se orienteze. La prima lui 
vizitii făcuse nişte observaţii care îl ajutară să se orienteze 
fără multe bâjbâieli spre camera unde îl văzuse pe bietul 
domn Moole. Îşi aducea aminte că era acolo o uşă dublă. O 
deschise pe prima de perete, fără să facă cel mai mic 
zgomot, apoi pipăi clanţa celei de; i doua; uşa se deschise. 
Dar de-abia se întredeschise un pic că-i fu suficient să-şi 
dea seama că nu era aceeaşi încăpere în care îl văzuse pe 
bolnav. Nimerise într-un cabinet de lucru bogat mobilat 
unde, la un birou luxos, stătea un om care scria ceva. Era 
întors cu spatele la el. În clipa în care Smith împinse încă un 
pic uşa, omul întoarse capul, se ridică şi veni în 
întâmpinarea vizitatorului nocturn. Dar acesta n-avu decât 
timpul să întrezărească fulgerător o figură acoperită în 
întregime cu o mască, pentru că, imediat ce necunoscutul îl 
văzu, făcu un gest şi încăperea fu instantaneu scufundată în 
întunericul cel mai adânc. În acelaşi timp, uşa, mişcată de o 
putere irezistibilă, se trânti, aruncându-l pe detectiv în 
coridor. Acolo, schimbare totală: lumină câtă vrei şi, la 
câţiva paşi, figura zâmbitoare a doctorului Fall. 

— Cărui fapt datorez onoarea vizitei dumneavoastră 
neaşteptate? Întrebă el, cu intonaţia slugarnică cunoscută. 

Curiozităţii mele nestăvilite, răspunse Smith cu răceală. 
Aveam o dorinţă arzătoare să-l revăd pe bietul domn Moole. 

— Şi cum vi s-a părut? 


— Din păcate am greşit etajul şi în loc să-l găsesc pe 
bolnav, am deranjat fără să pe un gentleman care scria 
ceva, cu o mască pe faţă... Ceea ce probabil că nu e chiar 
foarte confortabil... 

Doctorul încruntă sprâncenele. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise el, uitându-se la 
poliţist ai la un nebun. 

— Dacă aţi merge cu mine în camera asta, zise Smith 
vesel, aţi înţelege mai bine. 

În momentul acela răsună un zgomot surd, foarte ciudat, 
însoţit de o trepidaţie puternică, asemănătoare celei pe 
care ar produce-o un camion greu trecând prin apropiere. 

— Ce e asta? Se nelinişti detectivul. 

— Asta? Este una din consecinţele nefericite pe care 
trebuie să le suporţi când îţi construieşti casa deasupra 
unei mine părăsite, răspunse doctorul. Cât despre 
halucinaţia dumneavoastră bizară de adineauri, mă bucur 
să vă pot linişti: n-aţi greşit etajul, nici uşa. 

— Haida-de! 

Doctorul se duse drept la uşă şi o deschise: înăuntru nu 
era lumină, dar Fall întoarse un comutator şi domnul Smith 
se trezi în aceeaşi cameră>în care îl vizitase pe Moole; nu 
se schimbase deloc. Avea în continuare în mijloc covorul 
albastru pe care se găsea patul şi văzu şi faţa galbenă a 
bolnavului... Smith scoase un strigăt de iţluire şi se frecă la 
ochi. 

Vedeţi, reluă doctorul, că aţi fost victima unei tulburări 
trecătoare... Poate din cauză că dormiţi prea puţin...? 

— M-aş mira... În sfârşit. Dar pot să văd şi camerele de 
deasupra şi de desubtul acesteia? 

— Cu toată plăcerea. Deasupra e o cămară. 

Îl duse la etaj şi, într-adevăr, chiar deasupra camerei 
domnului Moole, se găsea o încăpere în care nu erau decât 
nişte pachete şi articole de băcănie. 

— Nu prea vă folosiţi de ea... Observă domnul Smith. 


— Nu, avem şi aşa prea mult spaţiu! Haideţi acum la etajul 
doi. 

Pe când coborau auziră din nou acelaşi zgomot trepidant 
pe care îl auziseră înainte. 

Ce neplăcut, nu-i aşa? Remarcă doctorul. La început mă 
speriam groaznic, dar acum parcă m-am mai obişnuit. 

Camera situată sub cea care îl intrigase pe poliţist era un 
dormitor mobilat obişnuit. 

— O cameră de oaspeţi, declară Fall. 

Smith intră şi inspectă încăperea cu mare atenţie; nu găsi 
nimic anormal. 

— Sper că sunteţi mulţumit, reluă doctorul şi că cei doi 
însoțitori ai dumneavoastră nu se plictisesc din cale afară în 
hol. 

— l-aţi văzut şi pe ei? 

— Da, câteva secunde după ce aţi intrat, răspunse sever 
celălalt. Trebuie să ştiţi, dragă domnule, că noi nu 
întrebuinţăm aici sonerii de acelea care sperie toată casa... 
Când uşa de intrare se învârte în balamale, un beculeţ roşu 
se aprinde în camera de-alături; n-am văzut beculeţul roşu 
decât atunci când am venit să-mi iau o hârtie de care aveam 
nevoie, aşa că exagerez un pic când spun că sunt la curent 
cu lot ce aţi f3cut chiar de când aţi intrat, dar puţin a 
lipsit... Dacă vă interesează, pot să vă arăt sistemul meu de 
avertizare. 

— Aş fi încântai. 

Smith era cu adevărat curios să ştie cât mai multe posibil 
despre organizarea acestei locuinţe ciudate. Apartamentul 
doctorului se afla la etajul unu, chiar sub partea dinspre 
intrare a holului. F.ra format dintr-un cabinet de lucru şi un 
dormitor luxos mobila Lingă pat era aşezată o mobilă 
cilindrică, asemănătoare oarecut. cu un suport din acelea 
pe care se aşează ghivece cu plante or namentale. 

— Ia uitaţi-vă înăuntru, îl îndemnă doctorul. 

> x* 


Obiectul era gol pe dinăuntru şi, la o mică distanţă de 
orificiul prin care se privea, se afla un pătrăţel de hârtie 
argintie, sau mai curând, care părea de hârtie argintie, 
pentru că pe această oglinjoară se desenau, în mişcare, 
două personaje în care detectivul recunoscu fără greutate 
pe agenţii săi Ela şi Johnson. 

— Ceea ce vedeţi este una din invențiile mele, declară 
doctorul Fall. E un joc de oglinzi care adună imaginile din 
hol şi mi le trimite aici. Are o sensibilitate aşa de mare că 
văd şi ce se întâmplă în semiintuneric. 

— Mulţumesc, zise Smith. Sunteţi foarte ingenios. 

Nu-i rămânea decât să-şi accepte înfrângerea cu zâmbetul 
pe buze, pentru că, evident, nu era nimic de zis despre 
procedeele excentrice ale doctorului. Era, totuşi, în 
continuare intrigat. 

Coborând, Fall îi spuse: 

— O să vă fie greu să redeschideţi uşa mare. 

— Cred că vă înşelaţi, măcar în cazul ăsta, răspunse Smith 
sigur de el. 

Doctorul aprinse lămpile din hol şi cei doi agenţi se 
apropiară de şeful lor. 

— Am lăsat uşa întredeschisă, explică Smith. 

— Posibil, zâmbi doctorul, dar cu toate acestea mă tem că 
n-o veţi putea deschide fără ajutorul meu. 

Ela trase din toate puterile dar nu putu să clintească uşa 
nici cu un milimetru. 

Comandă electrică, explică doctorul. Chiar dacă aţi pune 
umărul toţi trei, tot n-aţi putea-o mişca, nici într-o parte, 
nici în cealaltă. Şi aici am aplicat una din ideile mele cele 
bune. O să trebuiască să o brevetez într-o bună zi. 

Scoase o cheiţă minusculă din buzunarul vestei şi o 
introduse într-o gaură aproape invizibilă a uşii grele de 
stejar. Instantaneu, uşa se deschise de perete. 

Vă urez noapte bună, zise Fall din prag. Sper să am 
plăcerea să vă revăd. 


Fiţi sigur că plăcerea va fi şi de partea noastră, răspunse 
domnul Smith. 

Capitolul XII. 

DRAGOSTE NESIGURĂ. 

Doris Gray era într-o dilemă dureroasă. Ba chiar era. Într- 
o situaţie oarecum tragică de când fusese deschis 
testamentul unchiului ei. Şi de altfel se îndoia, încă, de 
realitatea morţii lui. Dar, viu sau mort, îi lăsase o problemă 
foarte greu de rezolvat. 

Desigur, nu-l detesta pe Frank Doughton, dar era poate 
încă prea tânără, nu era încă destul de luminată asupra 
lucrurilor celor mai importante ale vieţii, ale dragostei, ale 
căsătoriei, ca să hotărască în deplină cunoştinţă de cauză. 
Astfel că Poltavo, acest gentleman curtenitor şi rafinat, 
acest conte roman care cunoştea toată Europa, care 
frecventase societăţile cele mai aristocratice ale marilor 
capitale, acest om fin, volubil şi spiritual îi făcuse o impresie 
foarte vie. Veni un moment în care ea n-ar fi putut spune pe 
care îl prefera dintre tânărul englez şi nobilul cosmopolit. 

Ba chiar, luând toate în consideraţie, dacă ar fi trebuit să 
se hotărască pe loc, balanţa s-ar fi înclinat în favoarea 
contelui. Îşi mai spunea că unchiul ei nu avea dreptul ca, de 
dincolo de mormânt, să-i impună un anumit soţ şi chiar 
simţea o oarecare nemulţumire din cauza aceasta. 

De fapt, nici nu dorea încă să se mărite cu orice preţ. 
Prefera să lase problema nerezolvată. Avea în fiaţă cinci ani 
până să fie obligată să-şi întrebe inima ce simţea pentru sau 
împotriva lui Frank Doughton. Îi era drag, avea în el ceva 
plin de viaţă, ceva care te liniştea, îţi dădea încredere. Era 
binevoitor, bun, plin de simpatie, da... Dar nu erau oare, 
unele calităţi pe care nu le avea? De altfel nu s-ar fi simţit 
prea la largul ei dacă i s-ar fi cerut să numească acele 
calităţi... 

Într-o dimineaţă strălucitoare de aprilie se plimba singură 
prin Green Park. Era veselfl, căci, în jurul ei, totul, dela 
coama copacilor până la cel mai mic fir de iarbă, respira 


fericirea de a trăi, de a înflori în aerul vrăjit al primăverii în 
dimineaţa aceea îl întâlni pe Frank. Era şi el atât de fericit, 
atât de plin de veselie, că ea nu se putu împiedica să simtă 

ce influenţă binefăcătoare avea asupra ei. O văzuse primul 

şi grăbise pasul ca să vină în întâmpinarea ei. 

— Ascultă, îi strigă el, am nişte veşti grozave! 

— Să stăm jos, răspunse ea, arătându-i o bancă din 
apropiere. Şi acum, hai, spune, care sunt veştile acelea 
minunate? 

Ţi-aduci aminte că domnul Farrington m-a însărcinat să-l 
găsesc pe moştenitorul lui Tollington? 

— Da, şi? 

— Ei, află că l-am găsit... Sau aproape, răspunse victorios 
tânărul. Asta-i nemaipomenit pentru mine, care sunt un 
detectiv aşa de prost. I-am spus eu domnului Farrington că 
sunt incapabil să< descopăr ceva interesant. Cu atât mai 
mult cu cât el nu putea să-mi dea nici un fel de date de la 
care să fi putut să pornesc. Se ştia numai că bătrânul 
Tollington avea un nepot, fiul unei surori decedate şi că, în 
mod normal, averea îi revenea acestui nepot. Dar treaba se 
încurca şi uite cum: soră aceasta a lui Tollington fusese 
logodită cu un agent de bursă foarte bogat din Chicago. Ori, 
în ajunul nunţii, s-a lăsat răpită de un englez, care era 
primit la ei în casă, dar pe care părinţii ei îl cunoşteau 
foarte puţin. În general era considerat a fi un om de nimic, 
venit în America să-şi caute norocul. S-a dovedit totuşi un 
aventurier de un soi mai puţin obişnuit, pentru că nu numai 
că a refuzat orice comunicare cu părinţii fetei - deşi ştia că 
sunt extrem de bogaţi - dar nici măcar nu le-a spus numele 
lui adevărat. A reieşit mai târziu, din cercetări, că îşi luase 
un nume fals când venise în America. După asta nimeni nu a 
mai auzit nimic despre el. Se ştia vag că s-a întors în Anglia 
împreună cu tânăra lui soţie şi se crede că a reuşit, prin 
muncă şi perseverenţă, să-şi facă a situaţie destul de bună. 
Tânăra femeie le scria regulat părinţilor, dar fără să le dea 
vreodată numele ei nou sau adresa. Trebuiau să-i răspundă 


prin mijlocirea anunţurilor din „Times”. În felul acesta n-a 
fost niciodată posibil să se ajungă la ea direct şi, când i-au 
murit părinţii iar fratele ei a reluat cercetările, n-a căpătat 
absolut nici un rezultat. Înţelegi deci, trase Frank concluzia 
cu oarecare naivitate, că e imposibil să-l descoperi pe 
cineva căruia nimeni nu-i ştie nici măcar numele. 

— Înţeleg, zise Doris. Şi atunci, dumneata ai reuşit acolo 
unde toată lumea a eşuat? 

Încă nu pretind că am reuşit, răspunse el râzând, dar am 
descoperit ceva important, anume că omu! Care răpit-o pe 
sora bătrânului Tollington a trăit câţiva ani la Bradley. 

— La Bradley! Dar ştiu orăşelul ăsta! Acolo locuieşte lady 
Constance Dex! 

— Da, zise el. Toată lumea pare să-şi fi dat întâlnire acolo... 
Chiar şi personajul acela... 

— Care personaj? 

Poltavo. Se pare că e musafirul doctorului Fall... la „Casa 
Magică”... Toată lumea în Anglia a auzit vorbindu-se de 
locuinţa asta extraordinară... 

— Eu nu sunt toată lumea, '%puse ea; dar nu contează, 
continuă-ţi povestirea. Cum ai descoperit că soţul ăsta al 
domnişoarei 'Tollington a locuit la Bradley? 

— Printr-o curată întâmplare! Ştii că şi eu am locuit câţiva 
ani la Bradley. Acolo l-am cunoscut pe unchiul dumitale. 
Eram încă un puşti. Dar faptul că am trăit şi eu în acest 
remarcabil oraş nu m-a ajutat prea mult... N-ai citit de 
curând în ziare că, fiind demolată o clădire veche în care 
funcţionase multă vreme poşta din Bradley, s-au descoperit 
o mulţime de scrisori care alunecaseră într-o crăpătură a 
peretelui sub cutie şi care, astfel, nu ajunseseră niciodată la 
destinaţie? 

— Parcă am citit ceva, răspunse Doris. Scrisorile erau 
vechi de patruzeci sau cincizeci de ani, nu? 

— Da şi una din ele îi era adresată lui Tollington de către 
sora lui. În calitate de jurnalist am putut să iau cunoştinţă 
de scrisoare şi să o copiez. Uite! 


Scoase din portofel şi-i citi lui Doris biletul următor: 
„Dragul meu George, Numai câteva cuvinte ca să-ţi spun că 
o ducem bine şi suntem fericiţi Am văzut ultimul tău 
răspuns în „Limes” şi sunt foarte mulţumită că am căpătat 
astfel veşti bune de la tine. Henry îţi urează toate cele bune. 

Sora ta iubitoare An»; e” 

Bineînţeles, nu e prea mare lucru, reluă Frank împăturind 
scrisoarea, pentru că bănuiesc că au fost dintotdeauna la 
Bradley o mulţime de femei pe care le-a chemat Annie, dar, 
în sfârşit, am făcut primul pas. 

— Aşa e, zise ea zâmbind. 

— Fapt e, reluă el, că afacerea asta are mare importanţă 
pentru mine, sau' măcar avea, pentru că - prin mijlocirea 
unchiului dumitale - încheiasem o înţelegere foarte 
avantajoasă cu executorii testamentari ai lui Tollington... 
Da, foarte avantajoasă, repetă el, cu intenţie. 

Ea îl privi cu interes. 

— Din punctul de vedere al banilor? Întrebă ea. 

— Da, în primul rând, dar indirect şi din alte puncte de 
vedere... 

Ah, Doris, adăugă el scăzând vocea, încă n-am avut ocazia 
să-ţi spun cât de rău îmi pare pentru termenii din 
testamentul unchiului dumitale! E groaznic să te crezi 
obligată să faci ceva împotriva sentimentelor dumitale! 

Ea se înroşi uşor şi întoarse privirea. 

— Nu pretind în nici un fel să profit de această stare de 
lucruri. Doresc să vii la mine pentru un singur motiv, cel mai 
important, singurul care contează şi nu pentru probleme 
nenorocite de bani... 

„Ea nu răspunse. El suspină adânc. 

— De aceea, reluă Frank, am sperat să pot fi într-o zi în 
măsură să aduc femeii pe care o iubesc luxul şi confortul pe 
care le poate dori... 

— Asta n-ar schimba nimic, spuse ea repede. 

— O, ba da! Replică tânărul cu vehemenţă, pentru că 
atunci n-ai mai crede că averea dumitale mă interesează şi 


ai înţelege că ceea ce vreau eşti dumneata, numai 
dumneata!» * 

De data aceasta fata întoarse spre el ochii, care erau 
strălucitori şi mai calzi.». 

— Nu reuşesc să-mi dau seama singură ce vreau, zise ea; 
propria mea inimă e un mister pentru mine. Desigur, am 
multă simpatie pentru dumneata, dar oare acesta este 
sentimentul pe care îl aştepţi? Nu ştiu... 

— Este... Din cauza altcuiva? Întrebă el cu greutate. 

Doris îi evită privirea şi începu să se joace cu mânerul 
umbrelei. 

— Nu, spuse ea în cele din urmă, în orice caz nimic 
definitiv... 

— Dar posibil? Insistă tânărul. 

Există oricând posibilităţi de felul acesta în jurul nostru, 
răspunse ea parând cu îndemânare lovitura directă... Dar, 
cred, Frank, că dumneata ai cel puţin tot atâtea şanse ca 
oricine altcineva... 

Înălţă din umeri... 

Vorbesc, continuă ea, ca şi cum aş fi o nobilă prinţesă care 
trebuie cucerită. Crede-mă că nimic nu e mai departe de 
gândul meu. Nu cred că sunt mândră şi, cu cât trăiesc mai 
mult, cu atât mai mult apreciez modestia. 

Se ridicară şi ieşiră din para Elo întovărăşi, îi găsi un taxi 
şi rămase nemişcat pe trotuar până când maşina se pierdu 
în depărtare. 

Tânăra fată era şi ea emoţionată, dar tot nehotărâtă. Ar fi 
avut nevoie de o împrejurare gravă, de un şoc puternic şi 
neaşteptat, care să-i libereze sentimentele ascunse şi să o 
facă să vadă limpede în inima ei. 

Până una-alta, Poltavo avea o mare influenţă asupra ei; 
prestanţa lui, vocea plăcută, distincţia lui o impresionau din 
ce în ce mai mull. 

Ajungând acasă, se pregătea să urce în camera ei, când 
valetul o opri, dându-şi importanţă. 


— Aveţi o scrisoare foarte urgentă, domnişoară. Omul care 
a adus-o a insistat să vă fie înmânată personal şi cât mai 
curând posibil. 

Ea luă mesajul, care purta pe plic numele şi adresa ei, 
scrise la maşină. Rupse plicul şi găsi în el un al doilea, pe 
care citi:"Citeşte scrisoarea numai dacă eşti singură. 
Închide bine uşa şi ai grijă să nu fie nimeni în apropiere” 

Şi aceste cuvinte erau dactilografiate. Ea se încruntă. Ce 
mai era şi misterul ăsta? 'Iotuşi va îndeplini această cerere 
ciudată. Se încuie în cameră şi deschise cel de al doilea 
plic... Atunci îşi înăbuşi un strigăt de uimire şi păli, căci în 
rândurile care de data aceasta erau de mână, recunoscu 
scrisul unchiului ei. El îi spunea: „îţi ordon să te măriţi cu 
Frank Doughton de azi în şapte zile. Averea şi viaţa mea 
depind de aceasta.”» 

Era semnat citeţ: „George Farrington” şi, dedesubtul 
semnăturii, mai era scris: „Arde cu grijă scrisoarea, dacă ţii 


la mine cât de puţin.” 
* 


x X 


Domnul Smith intră în cabinetul prefectului Poliţiei, care îl 
chemase urgent. 

— Ce vesti îmi aduci? Îl întrebă acesta. 

F 

— Domnule prefect, acum ştiu multe lucruri despre cazul 
acesta şi, bazându-mă pe ipoteze solide, deduc şi mai multe. 

— Bine, să vedem întâi faptele. 

— Primul, domnule prefect, este că Geojge Farrington e 
încă în viaţă. Cadavrul pescuit în fluviu trebuie să fie cel al 
spărgătorului rănit în tentativa de furt de la Antrepozitele 
vămii. Decurge de aici ipoteza că cel de al doilea spărgător 
nu era altul decât Farrington şi că nu era vorba de furat 
niscaiva mărfuri, ci de a pune mâna pe hârtiile doctorului 
Goldworthy, unde se găsesc, probabil, lucruri 
compromiţătoare pentru Farrington şi în special dovezi ale 
vinovăţiei lui fată de cineva care nu l-ar ierta.» 


— Faci aluzie la lady Constance Dex? 

— Da. E clar că Farrington e răspunzător pentru moartea 
logodnicului lady-ei Dex, el l-a informat pe George 
Doughton de scan dalul care a atins-o altădată pe această 
doamnă iar acela, suflet cavaleresc, a plecat imediat în 
Africa. Sunt convins că toate acestea reieşeau limpede din 
documentele aduse de doctorul Goldworthy şi Farrington se 
putea aştepta la o răzbunare imediată şi îngrozitoare a 
lady-ei Dex. 

— Ai dovezi? 

— Câteva. lată, mai ales, o copie a unei scrisori adresată 
de George Doughton ex-logodnicei lui. E foarte 
importantă... Şi nu e nevoie să vă spun că a trebuit să 
recurg la un mijloc violent ca să-mi procur acest document. 

Prefectul zâmbi: 

— Ştiu, zise el, că presbiţeriul din Bradley a fost spart 
acum câteva zile şi presupun că de acest eveniment nu este 
străin credinciosul dumitale Sikes. 

— Într-adevăr, răspunse Smith. Dar ajung la cel de al 
doilea fapt: acela că George Farrington şi şantajistul 
internaţional Montague Fallock sunt una şi aceeaşi 
persoană. 

Prefectul făcu un gest de surpriză. 

— Eşti sigur? 

Cred cu tărie. Dispoziţiile testamentului lui Farrington 
confirmă această opinie: erau date ca să ne îndepărteze de 
pe urmele lui, dar perfecțiunea cu care erau gândite mi-a 
dat de bănuit, în plus, noi scrisori de şantaj adresate de 
curând de către Fallock unor persoane importante au venit 
să-mi întărească bănuielile. 

— Unde se găseşte Fallock în momentul acesta? 

— Este găzduit în „Casa Magică”. 

— Unde este probabil uşor de arestat, nu? 

— Nu chiar aşa uşor, domnule prefect. Casa asta are mai 
multe secrete decât ne închipuim noi. A fost construită de 
către un savant şi un om iscusit, adică de un om cum este 


Farrington însuşi. Scopul lui principal se vede că a fost cel 
de a-şi asigura mijloace de fugă în toate împrejurările. Şi 
sfnl absolut sigur că orice lovitură de forţă din partea 
noastră n-ar avea alt rezultat decât să-l facă să fugă cine 
ştie unde... Trebuie să mai aşteptăm. 

— Ceea ce nu pot să-mi explic, zise prefectul, este ce l-a 
determinat să monteze această sinucidere senzaţională şi 
falsă! 

— Totuşi e simplu, răspunse Smith surâzând. Farrington 
nu se mai simţea în siguranţă; bănuia că îl identific cu 
Fallock, dar mai ales ştia că îl bănuiesc tare de a fi asasinat 
pe cei doi oameni care s-au certat în fata uşii lui. Ştim, într- 
adevăr, că aducea din străinătate» '» meşterii şi specialiştii 
de care avea nevoie pentru a termina şi perfecționa 
amenajarea faimoasei case din Bradley. Începută acum 
treizeci de ani, construcţia nu a fost complet terminată 
decât în ultimii ani. Aceste amănunte din urmă sunt cele 
care au importanţă. Am descoperit că cei doi indivizi ucişi 
fuseseră chiar în slujba lui pentru lucrări de precizie 
electrice şi mecanice. Unul era arhitect, celălalt electrician; 
amândoi fuseseră foarte bine plătiţi şi, la sfârşitul lucrărilor, 
trimişi înapoi în ţară. Dar, din nefericire pentru ei, au 
descoperit ce fel de om era patronul lor şi s-au întors în 
acelaşi timp, deşi fără să fie înţeleşi între ei, să-l oblige să le 
plătească tăcerea. Farrington-Fallock a recunoscut el însuşi 
că a surprins cearta lor, aflându-i motivul. Era chiar în dosul 
uşii. Şi-a dat seama că are pe loc o ocazie excelentă ca să 
scape dintr-odată de cei care-l amenințau. A crăpat uşaj-a 
omorât cu revolverul, a închis, s-a dus şi a pus arma într-un 
sertar şi a revenit la timp ca să-l primească pe primul agent 
care a dat fuga... Dar, intrând la el, am simţit clar mirosul 
de praf de puşcă, 'ce nu avesese timp să se duci din hol aşa 
de repede. 

Lady Dex se găsea şi ea acolo; probabil că a fost martoră 
la tot. 

— Dar de ce era la Farrington? 


— Ipoteza mea este că venise ca să capete de la el 
confirmarea a ceea ce aflase asupra morţii lui George 
Doughton din documentele aduse din Africă. 

— Asta nu explică ce motiv a avut Farrington să dispară în 
felul în care a făcut-o. Credit avea. Dispunea şi de averea 
nepoatei lui. Ar fi putut să-ţi încurce toate cercetările; nu e 
genul de om care sA se sperie uşor. 

— Aici, mărturisesc, nu ştiu nici eu ce să cred, spuse 
domnul Smith. Comedia asta cu sinuciderea nu se 
potriveşte cu ce ştim noi despre caracterul lui şi se pare că 
dragostea lui pentru ea este foarte mare. Nu văd ce l-a 
putut face să acţioneze în felul acesta. 

— Şi acum ce ai de gând să faci? 

— O să mă mulţumesc să supraveghez de aproape „Casa 
Magică”. Am să fac totul ca să-i adorm bănuielile şi să-l 
atrag afară. Odată ieşit din casa asta blestemată ar trebui 
să fie foarte isteţ ca să ne scape. 

— Şi Poltavo? 

— Poltavo s-a întors la Londra. Cred că o sA fie mult mai 
uşor de luat pe nepregătite. Joacă rolul de agent al lui 
Farrington şi e nemaipomenit de fudul! 

Capitolul XIII. 

SUCCESELE LUI POLTAVO. 

Poltavo se întorsese, într-adevăr, în oraş şi-şi făcuse deja 
apariţia în cele mai strălucite saloane din capitală. 

Până în clipa aceea, situaţia lui financiară şi rangul lui 
social dăduseră naştere la diverse bănuieli, aşa încât 
doamnele prudente ezitaseră mult înainte să-l invite. Se 
şoptea că titlul lui de conte nu făcea doi bani, că erau 
înscrişi o duzină de Poltavo în almanahul Gotha2 şi că ai fi 
putut greu să te lămureşti asupra originii lui. Cât despre el, 
se ferea să răspundă, sau răspundea prin monosilabe la 
întrebările care i se puneau discret, în timpul conversaţiilor. 

Dar, după scurta lui şedere la Bradley, chiar şi cei mai 
bănuitori nu mai avură motive să nu-l admită pe picior de 
egalitate în cercurile cele mai închise ale societăţii. Chiar în 


ziua întoarcerii, închirie un apartament superb la 
Burlington Gardens, cumpără două automobile de mare lux 
pe care le plăti în bani peşin, făcu numeroase cumpărături 
de toate felurile şi, ca să spunem aşa, începu imediat să 
trăiască de parcă ar fi fost dintotdeauna obişnuit cu cea mai 
mare opulenţă. 

Profitase de lecţia severă pe care o primise la „Casa 
Magică”. Fiara din el fusese îmblânzită în seara aceea de 
groază în care crezuse că i-a sosit ceasul morţii. Fără să le 
spună nimic nici doctorului Fall, nici stăpânului său, se 
hotărâse să-şi modifice planurile şi să se supună - cel puţin 
în aparenţă. 

„O să mă supun”, vorbea el singur, punându-şi ordine în 
hârtii la biroul lui în stil modern, „da, o să mă supun ţie 
atâta timp cât o să-mi fie mie de folos, dar, dacă pot să fiu 
sigur de ceva, sunt sigur că n-o să-ţi mai fac plăcerea să mă 
vezi la „Casa Magică”.” 

Poltavo era deci, pentru moment, burduşit de bani, dar 
trebuia să acţioneze potrivit ordinelor primite. Cunoştea 
acum în amănunt organizaţia „Indiscretului”, care avea 
sute de colaboratori şi 2) Catalogul nobilimii internaţionale,. 
Anuar genealogic, diplomatic şi statistic, publicat la Gotha 
(Germania) între anii 1763-1944 (n.t.) corespondenţi în 
toate ţările, recrutaţi din toate clasele societăţii. Jurnalul 
însuşi nu aducea cine ştie ce câştig. Dar îşi plătea bine 
colaboratorii ocazionali şi oferea recompense mai mari 
decât celelalte ziare pentru orice articol acceptabil. 

O mulţime de bărbaţi şi femei, stăpâniţi de dorinţa 
răutăcioasă de răzbunare asupra vreunui duşman, îi 
trimeteau tpt soiul de informaţii, care erau publicate - cu 
oarecare menajamente - dar numai când era vorba de 
oameni de la care nu se puteau stoarce bani. 

Dar foarte adesea primeau scrisori în care era vorba de 
scandaluri pe care ar fi fost imposibil să le publice în ziar. 
Cu toate acestea, colaboratorul era plătit întotdeauna. În 
vreun castel îndepărtat de la ţară, un valet plin de ură sau o 


cameristă invidioasă primeau un mandat poştal, dar nu 
găseau nicodată în coloanele jurnalului frazele lor scrise cu 
mare osteneală şi pline de fiere. 

Din contră, nefericiţii care ajunseseră ţinta acelor 
dezvăluiri primeau, câteva zile mai târziu, o scrisoare de la 
misteriosul Fallock în care, cu groază, îşi vedeau date la 
iveală preţioasele lor secrete. Nu le trecea niciodată prin 
minte să facă o legătură între scrisoarea de şantaj şi fiţuica 
murdară pe care o vedeau uneori prin oficiul servitorilor. 

Fallock lucra ca un maestru al crimei, îşi vindea tăcerea la 
preţuri atât de ridicate încât nu s-ar fi putut face o 
apropiere oarecare între cele două organizaţii. 

Dar”Indiscretur nu era alimentat numai de proza 
servitorească. Adesea, oameni care pierduseră orice 
sentiment al decenţei şi al omeniei, îşi trădau cu cinism 
egalii şi chiar prietenii care avuseseră nenorocul să-i 
jignească într-un fel şi scriau tot felul de amănunte 
scandaloase despre ei. Uneori trimeteau anonime, dar, când 
afacerea părea interesantă, emisarii lui Fallock 
descopereau repede dacă era vorba de fapte reale sau nu. 
Astfel că sosea imediat scrisoarea obişnuită care propunea 
un aranjament bănesc, iar victima ieşea, în general, foarte 
sărăcită din această aventură. Ba încă putea să considere 
că are noroc dacă scăpa numai cu paguba de bani. Căci 
ăcest om fără inimă, acest adevărat criminal, mai avea şi 
altceva pe suflet decât aceste jafuri: numeroase sinucideri 
recente făcuseră obiectul unor anchete atente şi se 
descoperise că, în mai multe dintre cazuri, actul disperat 
fusese cu certitudine determinat de către o scrisoare 
primită - şi arsă - cu câteva ceasuri înainte de moarte. 

Biroul jurnalului nu-şi schimbase înfăţişarea din ziua în 
care Poltavo intrase în el pentru prima oară. Un singur 
angajat prime; aici corespondenţa, o făcea pachet şi 
mergea să o depună la o gar? Din Londra; o oră mai târziu, 
un alt angajat venea să ia pachetul, pe care-l depunea în 


altă parte. Numai după câteva astfel de mutări ajungea 
poşta în mâna editorului. 

În afară de bârfelile destul de neînsemnate care umpleau 
coloanele ziarului, mai apărea şi un articol de două pagini 
de informaţii din înalta societate, în care Farrington-Fallock 
se străduia să dea o oarecare aparenţă de viaţă şi 
credibilitate periodicului său. Un anunţ inserat în fiecare 
număr oferea cinci lire sterline pentru orice informaţie 
interesantă şi, spre ruşinea omenirii, trebuie spus că, 
uneori, casieria jurnalului plătea la capitolul acesta în jur 
'de o mie de lire pe săptămână! 

Farrington ar fi trebuit să recunoască că avusese mână 
bună când îl angajase pe Poltavo. Era instruit, bun 
cunoscător de oameni şi prudent. 

În splendidul lui cabinet de lucru, acesta se gândea la 
viitor în timp ce îşi examina corespondenţa. Vedea totul în 
roz şi era foarte mulţumit de situaţia lui actuală, care îi 
aducea mari profituri cu un minimum de riscuri. În cele 
câteva ore pe care le petrecuse în tovărăşia lui Farrington, 
şantajistul îi arătase foloasele pe care le poate trage din 
câştigurile mărunte. 

„Dacă nu poţi scoate decât cinci şilingi de la un muncitor, îi 
spusese el, nu te da îndărăt, nu dispreţui sumele mici”. În 
consecinţă, Poltavo examina cu acelaşi interes epistolele 
urât scrise şi pline de greşeli de ortografie ale cameristelor 
roase de vicii ca şi bileţelele cu aspect aristocratic trimise 
de pretinse „bune prietene” ale vreunei doamne din înalta 
societate, care se făcuse vinovată de cine ştie ce slăbiciune 
de moment. Împărţea ordonat această corespondenţă 
îndoielnică, punând la dreapta materialul care putea fi 
publicat în ziar şi rezervând teancul din stânga pentru o 
folosinţă mai aducătoare de bani şi ilicită... Dar, dintr-o 
dată, se întrerupse din îndeletnicirea aceasta, căzu un 
moment pe gânduri: „Oare e posibil să trebuiască să se 
mărite de azi în opt zile cu Doughton?” se întrebă el. 


Se părea că, într-adevăr, aşa trebuie să fie. Farrington 
ceruse imperios aceasta, iar în ceea ce-l privea pe Poltavo, 
nu-i mai rămânea decât să se împace cu soarta... 

„Irebuie deci să renunţ la ea?” murmură el. „Nu, e prea 
frumoasă: o doresc... Nu, ar însemna să mi se ceară prea 
mult! Să mă las eu dus de nas? Ah, de azi până luni trebuie 
să mă descurc într-un fel!” în momentul acesta, telefonul de 
pe biroul lui sună. 

— Da? Spuse el şi, recunoscând vocea lui Doris, faţa îi 
căpătă imediat o expresie de blândeţe prefăcută. 

— Ai putea să vii pe la mine mâine? Întrebă ea. 

— Chiar azi... Chiar imediat, dacă vrei... 

Interlocutoarea lui păru nehotărâtă o clipă. 

— Ei, da, spuse ea, în cele din urmă, mi-ar face plăcere... 
Am o mică supărare... 

— Sper că nu e nimic grav? 

— Am primit o scrisoare care mă pune în încurcătură... 

— Ah, cred că înţeleg despre ce e vorba: cineva vrea să 
faci ceva ce nu-ţi place? 

— N-aş spune chiar aşa, răspunse fata cu o voce tristă, dar 
tot ce ştiu este că evenimentele iau o întorsătură care mă 
sperie. Cunoşti cumva conţinutul acestei scrisori?» 

— Da, spuse Poltavo, luând tonul cel mai plin de simpatie 
posibil, şi am avut nefericirea să fiu tristul ei aducător. 

— Şi,... Ce părere ai? Şopti ea după o scurtă tăcere. 

— Ştii bine ce părere am, făcu el cu ardoare. Sper că nu te 
aştepţi să fiu de acord cu ea. 

Căldura pe care o puse în aceste cuvinte păru să o sperie 
pe tânăra fată; ea făcu o sforţare să-i răspundă cu sânge 
rece. 

Vino mâine, spuse ea; aş fi bucuroasă să discut un pic cu 
dumneata. 

Vin imediat. 

— Nu, mai bine mâine. 

— Ba da, vin imediat. 


În minutul acesta el uită de toate pericolele cu care fusese 
ameninţat la „Casa Magică”. Nu mai simţea decât bucuria 
vânătorului care presimte că frumoasa lui pradă e gata să-i 
cadă în braţe. Cinci minute mai târziu sosea la Brakely 
Square, în salonul lui Doris. Ea era palidă şi tristă; avea 
cearcăne sub ochi şi trăsăturile îi trădau oboseala. 

— Chiar nu ştiu ce să fac, spuse ea; ţin mult la Frank... 
Dar... Să te hotărăşti aşa... Atât de repede... Pot să-ţi 
vorbesc cu inima deschisă, domnule conte? 

— Poţi să ai încredere deplină în mine. 

— Ei bine, deşi am multă stimă pentru el, trebuie totuşi să 
spun că nu sunt în situaţia să mă mărit imediat cu el. 

— Dar cu toate acestea o vei face. 

— Cum aş putea să nu mă supun acestei scrisori? 

Îi întinse mesajul, pe care el îl luă şi se duse încet spre foc, 
în care-l aruncă foarte delicat 

— Văd că deja nu te-ai supus în toate instrucţiunilor 
conţinute în scrisoare, spuse Poltavo, zâmbind cu înţeles. 

În mod ciudat, gestul acesta, prin care el voise să arate cât 
de puţină importanţă trebuia dată acestei scrisori, avu un 
efect contrar. Doris crezu că el acţionase astfel de teama lui 
Farrington şi, printr-una din schimbările brusce de 
dispoziţie care îi stăteau în obicei, se supără pe Poltavo 
pentru această slăbiciune. 

— Acum ascultă-mă, zise el cu un ton părintesc, să nu-ţi 
mai faci nici o grijă; o să faci numai ce îţi place şi să-mi dai 
voie să aranjez eu lucrurile cu Farrington. E adevărat că el 
e foarte autoritar şi poate că are motivele lui să te 
determine să te măriţi cu Doughton, dar în privinţa asta am 
de gând să mă informez mai exact despre ce e vorba. Până 
atunci, alungă-ţi grijile şi lasă-te în seama mea. 

Ea clătină din cap. 

— Nu pot, spuse. Dacă nu primesc în scris de la unchiul şi 
tutorele meu că renunţă la ce mi-a cerut înainte, trebuie să- 
i îndeplinesc dorinţele. E groaznic să fiu pusă în asemenea 


situaţie! Cum ar putea căsătoria asta să-l ajute, să-l 
salveze... Aşa cum spune? Poţi să mă faci să înţeleg asta? 

— Ai vorbit cu domnul Doughton? Zise el, în loc să 
răspundă la întrebarea care i se pusese. 

— Nu, dar i-am scris. Vrei să vezi copia scrisorii? 

EI se simţi înecat de o furie surdă şi violentă, dar se 
stăpâni. 

— Cu plăcere. 

Ea îi întinse copia. EL citi. 

„Scumpul meu Frank, pentru un motiv pe care nu-l 
cunosc, trebuie, se pare, ca nunta noastră, atât de dorită de 
unchiul meu, să aibă loc săptămâna viitoare. Ştii ce 
sentimente am în privinţa aceasta: nu te iubesc şi, dacă 
lucrurile ar fi lăsate la alegerea mea, această căsătorie nu 
s-ar face. Dar, pentru motive pe care nu ţi le pot explica în 
acest moment, trebuie să mă supun. Îmi pare extrem de rău 
că îţi vorbesc astfel, dar îţi cunosc generozitatea 
sufletească, indulgenţa, marea dumitale putere de 
înţelegere şi pot fi astfel sigură că nu te vei supăra pe mine 
pentru că ţi-am dezvăluit tulburarea din inima mea”. 

După ce citi această scrisoare, ce cuprindea atâta emoție 
şi jenă, Poltavo o puse pe masă şi începu să se plimbe în 
lungul şi în latul salonului. 

— Pe Sfânta Fecioară! Exclamă el dintr-dată cu ardoarea 
şi accentul meridional caracteristice lui. Dacă ar fi vorba de 
mine în loc de Doughton, ai mai ezita în felul acesta? 

În faţa privirii alarmate a lui Doris îşi înţelese greşeala. 
Confundase recunoştinţa cu un sentiment mai profund. 
Într-o străfulgerare îşi dădu seama de sentimentele 
adevărate ale fetei şi văzu în ele mai limpede decât ea 
însăşi. Află fără putinţă de îndoială că, la urma urmei, pe 
Frank Doughton îl prefera. Opri cu un gest cuvintele 
încurcate pe care ea începuse să le spună. 

— Nu e nevoie, declară el. Dar poate că într-o zi o să 
înţelegi măreţia şi vigoarea sentimentelor mele... 
Sentimente unice în viaţa mea! 


Vocea îi tremura şi poate că, în momentul acela, era chiar 
sincer. Spusese aceleaşi lucruri deja multor femei de multă 
vreme uitate, dar de fiecare dată se lăsa dus de natura lui 
plină de pasiune. 

— Acum, adăugă el repede, trebuie să aşteptăm răspunsul 
domnului Doughton. 

— Mi-a şi răspuns, spuse ea. A dat telefon. 

— Foarte englezesc lucru, făcu el zâmbind. Şi pe când 
ceremonia? 

— Oh, te rog, strigă ea acoperindu-şi faţa cu amândouă 
mâinile, de-abia mă simt în stare să accept în principiu 
dorinţele unchiului meu! - 

— Şi totuşi... Când? 

— In trei zile. Frank face cele necesare... O să mergem, 
ezită un moment apoi reluă: o să ne ducem la Paris. Se opri 
iar, se înroşi, apoi sfârşi: Frank vrea ca... Pentru moment, 
căsătoria noastră să nu fie decât o formalitate legală... 

— Înţeleg, spuse el. Domnul Doughton dă astfel dovadă de 
o delicateţe pe care o apreciez la întreaga ei valoare. 

La cuvintele acestea ea se simţi din nou iritată contra lui 
Poltavo. Atitudinea lui, pretenţia de superioritate pe care o 
lăsa să se străvadă, discretul aer de stăpân pe care şi-l lua, 
îi displăcură. Era chiar un dram de impertinenţă în felul în 
care aproba, de foarte sus, atitudinea lui Frank. 

Ţi-ai pus întrebarea, urmă el după o mică tăcere, ce s-ar 
întâmpla dacă nu te-ai mărita cu Doughton, în ciuda 
dorinţei unchiului dumitale? Care este oare catastrofa 
teribilă care s-ar abate asupra lui? 

— Habar n-am, zişe ea cu sinceritate. De-abia acum încep 
să înţeleg adevăratul caracter al domnului Farrington. Până 
acum am văzut în el pe cel mai bun dintre oameni, dar 
acum... 

Se întrerupse, neîndrăznind să-şi spună tot gândul. 
Poltavo completă spusele ei. 

— Acum, spuse el, ştii că e hoţ, rău şi chiar criminal, că se 
joac.1 de ani de zile - în folosul lui - cu nenorocirile şi 


credulitatea» 

Aproapelui său. Cred că asta a fost pentru dumneata o 
descoperire îngrozitoare, domnişoară Gray! Totuşi trebuie 
să recunoşti, că nu s-a atins de averea dumitale. 

— E oribil... Făcu ea cu voce joasă... Şi fiecare zi îmi aduce 
câte o revelaţie nouă. Mătuşa mea, lady Dinsmore, avea 
dreptate... 

Lady Dinsmore e înţelepciunea personificată... Dar în ce 
privinţă avea ea dreptate? 

— Nu ştiu dacă am dreptul să-ţi repet ce mi-a spus, 
răspunse Doris scuturând capul; dar, desigur, n-aş face rău. 
Ei bine, ea l-a bănuit întotdeauna pe domnul Farrington că 
e amestecat în treburi necurate şi m-a făcut atentă tot 
timpul. 

— E foarte inteligentă, făcu Poltavo. În trei zile! Reluă el 
cu un aer visător... Ei bine, în trei zile se pot întâmpla o 
mulţime de lucruri. Mărturisesc că m-ar fi interesat mai 
ales ce consecinţe > teribile ar avea pentru Farrington 
refuzul dumitale. 

Nu aşteptă răspunsul şi, înclinându-se, îşi luă rămas bun. 
„Trei zile” îşi repetă în sinea lui, întordndu-se acasă. „Dar 
de ce o fi Farrington aşa grăbit să o mărite pe fata asta şi de 
ce l-a ales pe amărâtul ăsta de jurnalist?! 

Se cerea ca problema aceasta să fie examinată cu multă 


atenţie. 
* 


XX 


În primele două zile Frank Doughton trăi ca într-un vis. Îi 
era greu să creadă într-atâta feridre, oridt ar fi fost ea de 
temperată de mărturisirea lui Doris. Ştia că ea se supune 
împotriva voinţei ei, dar îşi promitea lui însuşi să-i câştige 
repede dragostea. Era plin de optimism şi de încredere în 
sine şi în ceilalţi. Vru să-şi întrebuinţeze i» > i > ultimele 
zile înaintea căsătoriei pentru a clarifica, în măsura 
posibilului, cazul Tollington, cu ajutorul vechii scrisori găsite 
în fostul birou al poştei. Cercetase cu grijă registrele de 


stare dvilă şi notase toate persoanele care purtau 
prenumele Annie. Dar erau sute şi, mai mult, unele nid nu 
figurau în registre, fie că nu purtaseră acest nume dedt de 
alint, fie că, fiind căsătorite, numai soţii lor fuseseră 
înscrişi... 

Găsi totuşi unul sau două indidi, pe care încercă să le 
completeze. Dar gândurile îi fugeau în altă parte în aceste 
ore premergătoare nunţii şi de-abia reuşea să-şi facă 
treburile, obişnuite. 

După ce îşi termină articolul pe care trebuia să îl compună 
pentru ziarul la care lucra, cu două zile înaintea datei fixate 
pentru căsătorie îl duse el însuşi la directorul „Monitoruhic. 
Acesta Q felicită. 

— Cred că nu mai trebuie să ne bizuim pe articolele 
dumitale o bucată de vreme, îi spuse acest om cumsecade, 
surâzând. 

— Nu mult timp, răspunse Frank. Nu văd de ceartrebui 
să mă obişnuiesc cu lenea sub pretext că m-am însurat. 
Viitoarea mea soţie are o avere mare, e drept, dar am 
intenţia să nu folosesc nici un băânuţ din ea pentru nevoile 
mele personale. 

— Bravo! Făcu directorul, bătându-l cu familiaritate pe 
umăr. Bine zis! Bărbatul care trăieşte din averea nevestei e 
un om de nimic. 

— Asta e şi părerea mea, zise Doughton. 

Coborând din cabinetul directorului se uită la ceas. Era 
ora nouă şi încă nu cinase. Se hotări să se ducă să ia o masă 
uşoară într-un restaurant din Soho şi să se culce devreme. 
Avusese o zi grea, iar cea de mâine se anunţa încă şi mai 
obositoare. În faţa clădirii ziarului aştepta o maşină luxoasă 
cu vopseaua strălucind de nouă ce era. Şoferul îl salută. 

Scuzaţi-mă, domnule, sunteţi cumva domnul Frank» * *» 

Doughton? 

— Da, răspunse surprins tânărul. 

— Am primit ordinul să vin să vă iau. 

— Să mă iei? Din partea cui? 


— Din partea lui sir George Frederick. 

Sir George Frederick era un membru influent al 
Parlamentului, dar Frank Doughton mi-şi aducea aminte să- 
i fi fost prezentat... 

— Dar, zise el în cele din urmă, aş putea să ştiu ce doreşte 
sir George Frederick de la mine? 

— Cinci minute de discuţie, mi s-a spus, îl informă şoferul. 
Tânărul ezită, dar n-ar fi fost politicos să nu răspundă 
cererii unui asemenea om. De altfel, se gândi că nu-l 
îndepărta prea mult din drumul lui. Deschise portiera şi se 
urcă. Dar, intrând în maşină, constată că era deja cineva 
înăuntru. 

— Ce e... începu el. Nu putu să termine, o mină puternică 
îl apucă de gât şi fu împins violent în fundul automobilului, 
care luase viteză. 

Capitolul XIV. 

VILA DE PE COLINĂ. 

După o noapte de insomnie, lady Constance Dex cobori să 
ia micul dejun cu fratele ei. Reverendul Jeremiah Bangley, 
om gras şi vesel, care-şi petrecea mai multă vreme la 
Londra decât pe la presbiteriu, fu foarte surprins să o vadă 
pe lady Constance apărând în sufragerie la o oră aşa de 
matinală. Nu era totuşi omul care să se uimească atât de 
uşor; era mai degrabă în firea lui să întâmpine 
evenimentele cele mai extraordinare ca pe nişte simple 
întâmplări ale vieţii de zi cu zi. Cu toate acestea, fu 
zdruncinat din apatie când văzu că sora lui i-o luase înainte 
la masa de dimineaţă. 

— Ce ti s-a întâmplat, Constance? De ani de zile n-ai mai 
coborât atât de devreme! 

— N-am putut închide un ochi toată noaptea, răspunse ea, 
servindu-se cu şuncă. Cred că o să mă duc la Moor Cottage, 
să scriu ceva... 

Reverendul făcu o strâmibătură. 

— Întotdeauna am fost de părere, spuse el, că domnul 
Farrington n-a fost prea inspirat când ţi-a oferit vila asta... 


Aşteptă un răspuns, care nu se făcu auzit. Atunci urmă: 

— E aşa de groaznic de izolat, chiar în vârful dealului, 
departe de locurile mai populate. Mereu mi-e frică, dragă 
Constance, să nu te atace într-o zi vreun vagabond... 

Aceste temeri erau întemeiate. Moor Cottage, vilă 
frumoasă cu un etaj, fusese construită de către 
proprietarul”Casei Magice”. Era destinată să fie folosită în 
chip de casă de vară şi avea toate avantajele pe care le 
poate oferi un loc de pustnicie, întrucât drumul care aj 
ungea până acolo nu mai era călcat de nimeni de când 
încetase exploatarea uzinei din Bradley. 

Cu mulţi ani în urmă, când pe sub câmpie şi pe sub colină 
treceau numeroase tuneluri, când, în jurul coşului înalt al 
uzinei, la mai puţin de un kilometru depărtare, un sat întreg 
de mineri furnica de oameni, Moor Cottage se afla chiar în 
mijlocul lucrărilor. Dar sub pământurile necultivate nu se 
mai găsea nici un gram de staniu sau plumb şi, în mijlocul 
părăsirii generale, numai vila îşi păstra aspectul îngrijit şi 
cochet. 

Proprietarul „Casei Magice” o construise, o amenajase şi o 
mobilase cu deosebită grijă; Apoi, într-un moment în care-: 
dădea cele mai mari dovezi de stimă lady-ei Constance Dex, 
i-o oferise în dar. Acolo, în micile saloane luxoase, rămânea 
ea adesea faţă în faţă cu amintirile. 

— E un loc destul de singuratic, recunosc, îi spuse ea 
fratelui ei, dar ştii bine că nu sunt o femeie fricoasă şi, de 
altfel, o să fie şi Brown» * ' t primprejur. 

Reverendul reluă lectura din „limes”. După un timp lăsă 
jos ziarul. 

— Dar cine o fi oare acest domn Smith? Întrebă el. 

— Smith? Care Smith? 

— Un detectiv, cred, care ne-a onorat de mai multe ori cu 
irizitele lui. 

— Nu te înţeleg... 

Vreau să spun că a venit aici, la Bradley. S-o fi descoperit, 
în sfârşit, ceva necurat în „Casa Magică”? 


Dacă ar fi fost ceva la mijloc, s-ar fi aflat încă de acum 
zece-douăzeci de ani... 

EI ridică din umerii largi. 

— N-am eu o părere prea grozavă despre constructorii 
ăştia prea pricepuţi, zise el. 

Lady Constance se ridică, fluturând din mână în semn de 
la revedere. 

— Nu prea se întâmplă des să ai tu o părere bună despre 
ceva ce iese din limitele obişnuitului, răspunse ea 
apropiindu-se de fereastră. Văzu în curte trăsurica, cu calul 
deja înhămat şi cu valetul Brown aşteptând netulburat pe 
capră. 

— O să mă întorc pentru prânz, zise ea. 

Reverendul o privi cum se urcă în trăsură, cu o mapă mare 
sub braţ. Ceea ce nu ştia, era că în această mapă se aflau 
scrisorile şi jurnalul personal pe care doctorul Goldworthy 
le adusese din Congo. Numai în singurătatea absolută de la 
Moor Cottage regăsea lady Constance atmosfera vrăjită pe 
care frazele dureroase, înscrise cu litere de foc în inima ei, 
o creau din nou pentru ea. Acolo ţesea ea, în voia ei, 
arzătoare planuri de răzbunare. 

Moor Cottage era nelocuit. Îşi deschise singură uşa de la 
intrare, în jurul căreia atârnau ramuri înflorite de 
trandafiri. 

— Poţi să deshami, îi spuse ea lui Brown. Rămân aici cam 
două ore. 

Valetul făcu o plecăciune. Era obişnuit cu excursiile de 
felul acesta şi avea mare răbdare. Duse trăsura un pic mai 
la o parte, lângă barieră. Exista un mic grajd în spatele 
vilei, dar nu era folosit niciodată. Deshămă, legă calul de 
barieră şi se aşeză pe iarbă, să-şi citească în linişte ziarul 
preferat. Era o fiţuică plină de bârfeli şi de povestiri despre 
greşelile şi prostiile pe care le fac oamenii care au 
nefericirea de a tine servitori. Brown nu citea cu uşurinţă 
şi» coloanele „Indiscretului” aveau cu ce să-l ţină ocupat 
trei sau patru ceasuri. 


După o oră, totuşi, avu impresia că este strigat, se ridică, 
se duse până la uşa de la intrare. Acolo stătu să asculte, dar, 
neauzind nimic, se întoarse să se aşeze pe iarbă. Timp de 
patru ceasuri nu avu alt subiect de meditaţie în afara 
greşelilor dezastruoase ale claselor sus-puse, dar plăcerea 
lui fu întunecată de lipsa din ce în ce mai neplăcută a mesei 
de prinz. În sfârşit, foamea îi învinse răbdarea. 

Se ridică, se duse să înhame calul, după care începu să 
plimbe trăsura prin faţa ferestrei salonaşului în care stătea 
de obicei lady Dex. Dar trecu încă o jumătate de oră înainte 
să îndrăznească să se manifeste mai hotărât. Până la urmă, 
se duse şi bătu la uşă. 

Nici un răspuns. Bătu din nou. Tot nimic. De-a dreptul 
alarmat, se duse şi se uită pe fereastră. Zări o mulţime de 
hârtii răspândite în toate părţile, un scaun răsturnat şi o 
călimară vărsată... Intră în panică şi încercă să deschidă 
uşa, dar era încuiată pe dinăuntru. Se duse la fereastră, dar 
şi ea era închisă. Se pregătea să spargă geamul ca să poată 
intra, când auzi un zgomot de motor. O maşină se opri în 
faţa porţii şi din ea cobori domnul Smiţii. 

Brown îl văzuse deja pe detectiv cu ocazia vizitelor lui 
dinainte şi sosirea lui subită i se păru o binecuvântare 
cerească. 

— Unde e lady Constance? Întrebă repezit Smith. 

Omul arătă vila cu o mână care tremura. 

În casă, zise el... Dar, degeaba am bătut, nu răspunde... 
Iar salonul e în mare dezordine. 

Îl conduse pe poliţist la fereastră. Domnul Smith îi ordonă 
să se dea câţiva paşi înapoi, apoi sparse un ochi de geam 
lovindu-l cu bastonul lui de ebonită, băgă mâna şi răsuci 
mânerul, sări în casă pe fereastră. Trecu repede prin toate 
camerele, dar nu o găsi nicăieri pe cea pe cate o căuta. 

Ridică de pe covor o bucăţică de panglică, smulsă cu 
siguranţa de pe rochia lady-ei Dex. 

— Şi aici! 'Ţipă Ela, care intrase în urma lui. Arăta cu 
degetul urma unei mâini însângerate pe una din hârtiile 


care acopereau masa. 

— Pe aici a trecut Farrington, zise Smith, dar pe unde o fi 
ieşit? 

Îl interogă pe Brown, care se arătă foarte sigur pe ce 
spune. 

— Domnule, zise el, este absolut imposibil să fi ieşii cineva 
din vilă fără să-l văd eu. Nu numai că vedeam toată casa din 
locul în care stăteam, dar aveam sub ochi şi toată coasta 
dealului. 

— E vreun colţişor pe care nu ni l-ai arătat? 

— Numai şopronul... Unde băgăm trăsura când plouă... 

Şopronul cuprindea un loc pentru trăsură şi un mic grajd. 

Porţile nu erau prevăzute cu încuietori. Într-un colţ zăcea 
un maldăr de fân. Domnul Smith se apropie de el, apoi 
dintr-odată făcu un salt şi îl apucă de guler pe un om care 
dormea, culcat în fân. 

— Poate ai bunătatea să-mi explici ce faci aici? Îl întrebă el 
pe cel prins astfel, apoi scoase un strigăt de uluire, pentru 
că omul cu ochii împăienjeniţi de somn, pe care îl ţinea, nu 
era altul decât Frank Doughton. 

— Ciudată poveste îmi spui dumneata aici, zise domnul 
Smith. 

— Sunt de acord cu asta, răspunse Frank Doughton şi mi-e 
aşa de somn că nici acum nu ştiu dacă ce v-am povestit sunt 
visurile mele sau realitatea. 

— În rezumat spui că ai fost răpit cu o maşină noaptea 
trecută, la Londra, că ai fost condus afară din oraş, că ai 
fost dus cu maşina mai multe ore şi că azi de dimineaţă, 
devreme, ai reuşit să sari din» '* > maşină într-un moment 
în care îşi încetinise mersul. 

— Chiar aşa... Şi n-am nici cea mai mică idee de locul în 
care mă aflu. N-aţi putea să mă lămuriţi? 

— Eşti chiar lângă Bradley... Şi mă miră foarte tare că nu 
recunoşti un loc în care ai locuit! 

— Ce idee ciudată să mă aducă aici! Se uimi Frank. 


Ar fi interesant, într-adevăr, să descoperim motivul acestei 
răpiri, declarăSmith. 

— Ah, exclamă tânărul Doughton, oare nu voiau să mă 
ducă la faimoasa „Casă Mfigică”? 

Polițistul clătină din cap. 

— M-aş mira, zise el. Îl bănuiesc mai curând pe simpaticul 
Poltavo că a dat lovitura asta de capul lui şi că a luat-o 
încoace ca să facă să cadă bănuielile asupra 
proprietarilor”Casei Magice*... Dar cum ai făcut să intri 
aici? 

Eram la capătul puterilor, răspunse Frank. Într-o ultimă 
tresărire de energie am reuşit să-i las în urmă pe cei care 
mă fugăreau, dar, de îndată ce am ieşit din raza vederii lor, 
am crezut că o să cad ca un pietroi. Am văzut vila asta şi, 
după ce am bătut degeaba la uşă, m-am aruncat în fân aici 
sub şopron şi am adormit pe. Loc. 

Domnul Smith nu făcu nici un comentariu la această 
povestire; era un nou mister care se adăuga la celelalte. 

— N-ai auzit nimic în timp ce te odihneai aici? Mai întrebă 
el. 

— Absolut nimic. 

Vreau să spun, vreun zgomot de luptă, de exemplu, sau un 
strigăt de femeie... 

Ii povesti despre dispariţia misterioasă a lady-ei Dex. 

— Nu poate fi decât în casă, zise Doughton. 

Reveniră la vilă şi o luară de la capăt cu cercetările. Etajul 
era format dintr-un dormitor şi un salonaş, în care se afla 
un pian. Dar examinarea cea mai atentă a locurilor nu dădu 
nici un rezultat. Lady Constance Dex dispăruse de parcă o 
înghiţise pământul. Nu se descoperi nici o trapă nicăieri, 
aşa că domnul Smith rămase de data aceasta, complet 
nedumerit. 

— Este totuşi ştiut, îi spuse el colegului său Ela, că materia 
ocupă loc în spaţiu, lady Dex este deci pe undeva, măcar cu 
trupul; nu se poate să se fi evaporat, să se fi topit în aer. Nu 
plec de aici până când nu o găsesc. 


Ela căzuse pe gânduri. 

Vă aduceţi aminte, întrebă el dintr-odată, de medalionul 
pe care l-am găsit asupra unuia dintre cele două cadavre 
din Brakely Square? 

— Da, zise domnul Smith, scoțând micul obiect din 
propriul lui buzunar. 

— Vreţi să vă uitaţi la inscripţia din el? 

Se apropiară de fereastră şi examinară împreună 
cuvintele: Mor: Cot God Sav the Keng 

— Poate e aici vreo indicație, zise Ela. E clar că primele 
două cuvinte desemnează probabil Moor Cottage. 

— Într-adevăr, se bucură domnul Smith, nu mă gândisem 
la asta. Omul acela descoperise un secret privitor la casa 
asta şi încerca să i-l vândă lui Farrington. Cât despre cel de 
al doilea rând, mărturisesc că nu-i înţeleg semnificaţia. 

— Cu siguranţă că înseamnă şi asta ceva, afirmă Ela. După 
cum vedeţi, celui de al doilea cuvânt îi lipseşte o literă iar 
King este ortografiat Keng... 

Cei doi poliţişti aşteptară sosirea reverendului, pe care se 
dusese să-l aducă vizitiul Brown. Domnul Jeremiah Bangley 
nu părea din cale afară de speriat. 

— Am avertizat-o de multe ori pe sora mea la ce pericol se 
expune venind singură aici, declară el. 

— Nu vă vine nici o idee despre o explicaţie posibilă? 
Reverendul clătină din cap. Nu prea cunoştea vila, în care 
de altfel nici nu pusese piciorul vreodată. Era un om prea 
puţin curios şi care îşi dădea rareori osteneala să-şi vâre 
nasul în treburile altora.» > * 

Puțin după aceea îşi făcu apariţia şi poliţia locală. 

— Presupun că ar fi bine să-l ţinem pe tânărul acesta la 
dispoziţia noastră, zise şeful de post din Bradley. 

— La ce bun? Întrebă domnul Smith. Ce-am câştiga 
arestându-l? Nimic nu arată că ar fi amestecat în treaba 
aceasta şi sunt gata să garantez eu însumi că e un om de 
bună credinţă. 

Apoi, adresându-se lui Doughton, reluă: 


— Lucrul cel mai bun pe care l-ai putea face, dragă 
prietene, ar fi să te întorci la Londra. Ai nevoie de odihnă. 
Toate astea nu sunt un preludiu plăcut la căsătoria 
dumitale... Care trebuia să aibă loc mâine, nu-i aşa? 

— Da, zise Frank. 

— Mă întreb dacă nu cumva capcana în care ai fost atras 
nu are vreo legătură cu nunta. Cunoşti pe cineva care ar 
avea interes să o împiedice? 

Frank ezită. 

— Nu-mi place să acuz cu uşurinţă, zise el, după o scurtă 
tăcere, dar cred că Poltavo... 

— Ei, Poltavo? 

— Da, am impresia că domnişoara Gray nu îi este 
indiferentă... 

Nu amesteca numele lui Doris cu inima uşoară în afacerea 
> aceasta, dar trebuia să încerce să ajute eforturile 
simpaticului şef al Siguranţei. 

— Aşa e, zise acesta din urmă, lui Poltavo i-ar fi de folos să 
te îndepărteze... Povesteşte-mi exact ce ai păţit în maşina 
aceea. 

Frank îi relată pe scurt împrejurările în care fusese 
capturat. 

— În maşină erau doi bărbaţi, spuse el în încheierea 
istorisirii. Când m-am văzut prins, mi-am zis că nu prea am 
şanse să scap. Maşina mergea cu o viteză nebună, fără să ia 
în seamă semnalele poliţiştilor de pe drum. De cum am 
ajuns în cartierele mărginaşe, cei doi paznici au tras la 
geamuri un fel de perdeluţe şi au aprins înăuntru o lămpiţă 
electrică. Erau amândoi mascaţi. Cred că erau străini. Unul 
din ei ţinea în mână un pistol mare, de care părea dornic să 
se folosească dacă aş fi îndrăznit să mă împotrivesc. 

N-am putut deci să-mi dau seama încotro am luat-o, dar, 
după ce am mers multă vreme, au deschis un geam, fără să 
ridice perdeaua şi am simţit miros puternic de verdeață, ca 
la ţară. Deci ajunsesem foarte departe de Londra. Cred că 
la un moment dat am adormit în maşină, pentru că mi s-a 


părut că s-a făcut ziuă dintr-odată; mi-a venit ideea bună să 
mă prefac că mai dorm. Am văzut printre gene că omul cu 
pistolul dormita şi celălalt sforăia de-a binelea. 

Mi-am dat seama ce şanse mi se ofereau: maşina mergea 
acum mult mai încet. La fiecare portieră era câte un mâner, 
dar bineînţeles că era mai uşor să o manevrez pe cea care 
era mai aproape, deşi era chiar lângă omul cu pistolul, care 
era aşezat în faţa mea, pe strapontină. 

M-am hotărât brusc, am sărit într-o parte, am deschis şi m- 
am aruncat afară cât ai clipi. Din fericire sunt foarte 
obişnuit să sar din mersul autobuzului. 

M-am trezit într-un câmp deschis şi, instinctiv, m-am 
îndreptat spre un pâlc de copaci pe care îl vedeam la o 
depărtare de cam o jumătate de milă. Am avut noroc că 
terenul, care părea uniform, era în realitate puţin vălurit, 
aşa că m-am pus la adăpost înainte ca cei doi gardieni să-l 
poată face pe şofer să înţeleagă ce s-a întâmplat. Tot fugind, 
am ieşit o secundă în raza lor de vedere şi au tras în mine, 
dar nu au reuşit să mă atingă. Am reuşit să-i fac să-mi 
piardă urma şi au încetat să mă mai urmărească. Şi atunci 
am zărit vila» * asta. Asta e tot. 

Reverendul şi Doughton se întoarseră împreună la 
Bradley, lăsându-l pe domnul Smith să-şi urmeze 
cercetările. Din păcate, ele nu aduseră nimic nou. 

— Singura presupunere logică, spuse în sfârşit detectivul, 
este că lady Dex s-a strecurat fără zgomot afară din vilă şi s- 
a îndepărtat pe tăcute în timp ce Brown citea. Poate că s-a 
şi întors foarte liniştită la presbiteriu. 

Dar domnul Smith nu se mulțumea doar cu atâta. În 
străfundul sufletului simţea că această speranţă e deşartă. 
Uşile încuiate pe dinăuntru; urma însângerată de pe masă, 
dezordinea din încăperea în care lucrase lady Dex, totul 
spunea că o scenă tragică se desfăşurase acolo. 

— Orice ar fi, lady Dex este pe undeva, într-o rază de până 
la patru mile şi chiar dacă ar trebui să desfac”Casa Magică” 
piatră cu piatră, Capitolul XV. 


CĂSĂTORIA LUI DORIS. 

Ziua căsătoriei lui Doris Gray sosise. Cerul era strălucitor 
şi aerul înmiresmat. Tânăra fată, stând la fereastra deschisă 
care dădea spre grădina din Brakely Square, îşi simţea 
sufletul plin de gânduri încurcate, care se băteau cap în 
cap. 

„într-un fel, se gândea ea, e mai bine că evenimentele mă 
împing din urmă, pentru că, dacă ar fi trebuit să hotărăsc 
eu...” în ajun primise de la logodnicul ei o telegramă, care, 
spre marea' ei surprindere, era trimisă din Bradley. Fără 
să-şi dea seama bine de ce, fusese oarecum nemulțumită să 
vadă că el putea să plece şi să se ocupe de treburile lui 
obişnuite chiar în ajunul căsătoriei. Presupuse că această 
călătorie era legată de cazul Tollington, dar se gândi că el 
ar fi trebuit să fi stat mai aproape de ea în împrejurările de 
faţă. Poltavo s-ar fi arătat, fără îndoială, mai drăgăstos dacă 
ar fi fost în locul lui Frank. Venise să o vadă în cursul zilei şi 
evitase cu delicateţe orice aluzie la ceremonia de a doua zi. 
Dar, chiar dacă nu spunea nimic, figură lui era grăitoare: 
avea un aer groaznic de nefericit. Încercase o mare milă 
pentru el, pentru sinceritatea durerii lui mute şi pentru 
dezinteresarea lui... 

Revedea în faţa ochilor figura crispată a bietului 
îndrăgostit alungat, când camerista ei o trezi din visare: 

— Domnul Debenham se află în salon, domnişoară. 

Domnul Debenham? Făcu Doris cu un aer absent. Ah, da, 
notarul; spune-i că vin imediat îl găsi pe omul legii 
plimbându-se prin salon, cu mâihile la spate şi cu o figură 
preocupată. O salută respectuos. 

— Aţi aflat deja, îi spuse, că am obligaţia să asist la nunta 
dumneavoastră. Trebuie cu ocazia aceasta, imediat după 
cununie, să vă înmânez cheile safe-ului unchiului 
dumneavoastră de la Banca de Depuneri. Am aici o listă 
care indică exact suma valorilor care sunt depuse acolo. 

Puse hârtia pe masă. 


— Veţi putea verifica totul în linişte, dar, în mare, sumele în 
cauză trebuie să se ridice la opt sute de mii de lire, 
moştenire de la tatăl dumneavoastră care a decedat când 
eraţi copil mic, nu-i aşa? 

— Da. 

— Sumele constau în acţiuni cât se poate de sigure, la care 
va trebui să încasaţi cu siguranţă şi o grămadă de câştiguri 
din trecut. Domnul Farrington a ales, cu toate sfaturile mele 
potrivnice, acest mod mai neobişnuit de a vă pune averea la 
adăpost. Mi-a împărtăşit ideea aceasta a lui încă de acum 
şase ani şi am tot încercat să-l fac >» să renunţe la ea. Nu 
am avut dreptate, pentru că, imediat după ce şi-a pus-o în 
aplicare, a avut pierderi enorme în afaceri şi, deşi cinstea sa 
era mai presus de orice bănuială, s-ar fi ivit poate teama că 
falimentul societăţii Canadian-Pacifics ar fi putut împinge pe 
căi greşite, pe cineva mai puţin tare decât domnul 
Farrington. 

În orice caz, în momentul de fată nu-mi rămâne decât să- 
mi îndeplinesc misiunea şi am venit în dimineaţa aceasta să 
vă întreb în plus dacă unchiul dumneavoastră v-a vorbit 
vreodată despre milionarul Tollington, căruia îi era unul 
dintre executorii testamentari, dar, după câte ştiu, nu îi 
administra moştenirea. Doris păru foarte uimită. 


— E ciudat că mă întrebaţi aşa ceva, răspunse ea, pentru 
că tocmai logodnicul meu se osteneşte din răsputeri să-l 
găsească pe moştenitorul necunoscut a lui Tollington. 

— Da, ştiu, răspunse domnul Debenham. Mi-am permis să 
discut cu dumneavoastră despre aceasta pentru că am 
primit de curând câteva note de la ceilalţi executori 
testamentari care trăiesc în > 

America şi, după ultimele ştiri, ne putem teme că 
eforturile viitorului dumneavoastră soţ vor rămâne 
zadarnice, dacă nu-l f» descoperă pe moştenitorul despre 
care e vorba în patruzeci şi opt de ore. 

— Da şi pentru ce? 

— Dispoziţiile testamentare ale domnului Tollington sunt 
foarte originale, zise omul legii. Averea lui, după cum ştiţi... 

— Nu, nu ştiu nimic, nu sunt de loc la curent. 

— Atunci o să vă explic, răspunse el zâmbind. Averea 
trebuie să fie împărţită între moştenitor şi soţia lui. 

— Şi dacă nu e însurat? 

— Fn cazul acesta jumătate din avere va aştepta până la 
căsătoria lui. Dar o altă dispoziţie prevede că acest 
moştenitor trebuie să se facă cunoscut până în treizeci de 
ani de la moartea lui Tollington. 

Ori acest termen de treizeci de ani expiră mâine. 

Bietul Frank, spuse gânditoare Doris. Şi el care făcea 
atâtea eforturi să descopere noi indicii! Deci, dacă nu-l 
găseşte pe acest misterios necunoscut de azi până mâine, n- 
o să capete prima! 

Nu cred, zise domnul Debenham, pentru că nu ar putea 
îndeplini condiţiile la timp. Tocmai din cauză că ştiam cât îşi 
dă interesul domnul Doughton pentru cazul acesta, am 
venit să vă previn. Mă întrebam deasemenea dacă nu 
cumva unchiul dumneavoastră nu v-a făcut vreo mărturisire 
mai importantă despre aceasta. 

— Oh! Domnule Debenham! Vă puteţi închipui că unchiul 
meu ar fi putut să ştie şi să-mi spună cine este faimosul 
moştenitor, fără să facă imediat publice aceste lucruri? 


Vă rog, nu mă învinuiți de gânduri atât de negre, ripostă 
notarul. N-aş pretinde nici o secundă că-l bâănuiesc pe 
domnul Farrington de aşa ceva, dar ştiu că era foarte 
priceput, socotit şi chiar viclean, astfel că m-am gândit că 
poate v-a spus unele lucruri, ce i-ar fi permis soţului 
dumneavoastră să câştige recompensa foarte importantă 
care a fost promisă... 

Ea negă cu capul. 

— Nu, spuse; nu mi-a vorbit niciodată de asta şi nici de 
vreo altă problemă secretă; de altfel nu era foarte 
comunicativ şi vorbea întotdeauna puţin, deşi, în fond, sunt 
sigură că avea multă afecţiune pentru mine. 

I se umplură ochii de lacrimi la amintirea bunătăţii 
unchiului ei, dar, pe de altă parte, se simţea un pic umilită 
de obligaţia pe care i-o creaseră ultimele dorinţe ale 
domnului Farrington, aşa că la înduioşare se adăugă şi 
puţină nemulţumire. 

— Ei, asta este tot, zise domnul Debenham. Vă văd după 
masă la iofâciul de stare civilă... Şi, până atunci, daţi-mi voie 
să vă fac cele mai sincere urări de fericire... 

— Mulţumesc, zâmbi Doris. 

„O mai fi având cineva o căsătorie atât de lipsită de poezie 
şi de obişnuită?” se gândea Doris câteva ore mai târziu, 
ducându-se cu taxiul la oficiul de stare civilă. Ca atâtea alte 
fete, visase şi ea ziua minunată în care va intra într-o 
biserică mare, în sunet de orgă, sprijinindu-se poate de 
braţul unchiului ei... Şiiată că lotul se mărginea la un drum 
plicticos, la un local întunecos, la o semnătură dată pe o 
masă prăfuită! 

Frank Doughton o aştepta pe trotuar. Domnul Debenham, 
însoţit de un ajutor de notar, sosi după câteva clipe. 
Ceremonia fu scurtă şi neinteresantă. Doris Gray deveni 
doamna Doughton aproape fără să-şi dea seama de 
schimbare. 

— Nu ne mai rămâne decât să mergem împreună Ia biroul 
Băncii de Depuneri, zise domnul Debenham la ieşire. O să 


vă deschideţ i safe-ul şi, dacă binevoiţi să-mi daţi 
împuternicirea, o să mă ocup de administrarea averii 
dumneavoastră. 

Frank rămase deosebit de tăcut pe toată durata 
parcursului şi Doris îi fu recunoscătoare. Sufletul îi era 
năpădit de frământări: se trezise soţia unui bărbat pentru 
care avea o simpatie, desigur, dar pentru care nu simţea 
dragoste. Ce o supăra poate cel mai tare, era că altcineva 
alesese pentru ea. Se uită la Frank cu coada ochiului: nu 
părea mai fericit decât ea. Cine ştie ce se va alege dintr-o 
căsătorie începută atât de bizar? 

În faţa clădirii impunătoare a Băncii de Depuneri şi 
Consem naţiuni toată lumea se dădu jos din maşină. În 
cabinetul direc torului avu loc o scurtă discuţie cu domnul 
Debenham şi apoi, în timp ce traversau din nou holul, apăru 
de undeva contele Poltavo Se înclină adânc în faţa 
proaspetei căsătorite, strânse mâna lui Frank şi îi adresă un 
mic salut lui Debenham. 

— Conform dorințelor exprimate de domnul Farrington 
puţin înaintea dispariţiei sale, contele Poltavo trebuie să 
asiste şi el la deschiderea safe-ului, anunţă notarul. 

Frank nu putea deci să se opună prezenţei contelui; 
încerca de altfel să fie drept faţă de el, închipuindu-şi ce 
trebuia să simtă dacă o iubea cu adevărat pe Doris. 

Un funcţionar de bancă în livrea îi conduse la subsol, prin 
nenumărate coridoare, până într-un compartiment boltit în 
care se afla un safe de mici dimensiuni. Atât de mic, chiar, 
remarcă Frank, încât era greu să-ţi imaginezi că ar putea 
conţine o mare avere. Domnul Debenham vâri cheia în 
broască şi deschise; cei de faţă, rămaşi în spatele lui, nu 
puteau să vadă ce e înăuntru. Dintr-odată el se întoarse 
spre ei şi cu o voce gâtuită strigă: 

— Safe-ul e gol! 

— Gfil! Exclamă Doris. 

— În afară de asta, zise notarul întinzându-i tinerei un plic. 
Ea îl deschise iute şi citi cu voce tare: - > „Scumpa mea 


Doris, am fost, din nenorocire” silit să întrebuinţe averea ta 
la realizarea propriilor mele afaceri încearcă să mă ierţi, 
dar îţi ofer mai mult decât ai pierdut, dânduc-ţi un soţ...” 

Se întrerupse şi zise: 

— Zău că nu'ânţeleg nimic! 

Întoarse foaia şi urmă: „un soţ, Frank Doughton, care este- 
moştenitorul milioanelor Tollington, aşa cum a fost şi tatăl 
său înaintea Iul Toate dovezile identităţii lui şi ale 
legăturilor de rudenie sunt strânse într-un plic sigilat, 
însemnat cu litera C şi încredinţat domnului Debenham” 

Scrisoarea era semnată „G. Farrington”. 

Notarul fu primul. Care-şi recăpătă stăpânirea de sine. 

— Într-adevăr, am în posesia mea plicul la care se referă 
domnul Farrington, spuse el. Este scris pe el că trebuie 
deschis numai la primirea unor instrucţiuni precise... Daţi- 
mi voie să vă felicit, domnule Doughton. 

Acesta asculta ca într-un vis. El, moştenitorul fabuloaselor 
'"t milioane Tollington; el, fiul lui George Doughton! O 
fulgerare de lumină îi trecu prin creier. 

Annie, aceea pe care o căutase atâta, era propria lui 
bunică! Între toate femeile care purtaseră acest nume, de 
ce nu se gândise nici o clipă la mama tatălui lui? 

N-avea decât amintiri nelămurite despre doamna cu figură 
blândă care murise în timp ce era el la colegiu. Scoase o 
exclamaţie, dându-şi seama că acelaşi moment care-l făcea 
pe el bogat o ruina pe tânăra sa soţie. Se apropie de ea şi, 
în timp ce Poltavo îi privea cu un mic zâmbet hidos, Frank o 
apucă pe Doris de mână: 

Nu-ţi face griji, zise el; unchiul tău a avut probabil nevoie 
momentan de o sumă mare... Îţi va fi înapoiată. 

— Nu e vorba de asta, şopti ea; ceea ce mă îndurerează, 
este obligaţia de a mă lua de nevastă pe care ţi-a impus-o 
unghiul meu. Nu sunt supărată că mi-a risipit averea; banii 
nu înseamnă nimic pentru mine. Dar s-a servit de tine şi de 
mine ca de nişte instru- r 9 y mente: te-a făcut să cazi într-o 
capcană folosindu-mă pe mine ca momeală... O, ce ruşine! 


' îşi acoperi faţa cu mâinile... După ce-şi veni în fire, Frank 
o Conduse la maşină. Contele Poltavo îi privi cum se 
îndepărtau, clipind cu răutate din ochi. 

— Ce om iscusit, Farrington ăsta! Îi spuse el notarului. 

I - Da, răspunse acesta cu răceală, dar închisorile Angliei 
gem de persoane înzestrate cu felul acesta de iscusinţă. ' 
[Şi se îndepărtă fără să mai adauge nici un cuvânt. 

Capitolul XVI. 

DUCELE DE AMBURY. 

Domnul Smith juca golf la Walton Heath, când i se 
comunicară printr-o telegramă rezultatele deschiderii safe- 
ului. Se întoarse numaidecât în oraş, merse să-l ia pe 
colegul lui Ela şi îl duse să ia prânzul la Fritz Hotel. 

Toată afacerea e cât se poate de clară acum, îi spuse el. 
Dispariţia lui Farrington se explică şi îi citesc motivele de 
parcă ar fi scrise pe o firmă luminoasă. 

— Nu pot să spun că e şi cazul meu, răspunse Ela. 

Atunci o să demontez în bucăţi în fata dumitale această t e 
superbă maşinaţie, reluă domnul Smith, servindu-se încă o 
dată din aperitive. Farrington ştia de multă vreme că 
George Doughton, tatăl lui Frank, era moştenitorul lui 
Tollington. De asta s-a dus să se instaleze la Bradley, unde 
trăise familia Doughton. Părinţii muriseră şi familia era 
reprezentată numai de către George Doughton, 
exploratorul, logodit cu lady Constance Dex. Ştiind că 
averea va fi împărţită între moştenitor şi soţia lui, a făcut tot 
ce a putut ca „să-şi atragă bunăvoința lady-ei Constance 
Dex. Dar Doughton era văduv şi avea un băieţel care era în 
internat pe undeva şi e foarte posibil ca Farrington să nu-i fi 
cunoscut existenţa. 

Când află de el, îşi schimbă, fără nici o îndoială toate 
planurile. Trebuia să facă în aşa fel încât să fie ruptă 
logodna şi să întocmească nişte planuri care să-l ajute să 
intre în posesia unui număr cât mai mare din milioanele 
care îşi aşteptau moştenitorul. Probabil acesta a fost 
momentul în care a fost numit tutorele lui Doris Gray şi, 


cum avea multă afecţiune faţă de fată - ceea ce pare căa 
fost singurul sentiment frumos din viaţa lui - a văzut ce 
şanse nemaipomenite îi sunt date de situaţia aceasta. > 

A avut ideea diabolică să-l suprime pe George Doughton şi 
să-l însoare pe fiul lui cu Doris. Toate acţiunile lui de atunci 
încoace dovedesc cu prisosinţă că aşa este. 

Dar trebuie să fi aflat de curând, ca şi ceilalţi executori 
testamen- 

Tari ai lui Tollington, de clauza care limita timpul în care 
moştenitorul putea să primească moştenirea. 

A încercat să o convingă pe Doris, care a întâmpinat cu 
destulă răceală propunerile lui; pe urmă a avut neruşinarea 
să-l însărcineze pe Frank să se descopere pe el însuşi; 
ffirind aceasta, urmărea un scop dublu: păstra legătura cu 
tânărul şi le arăta celorlalţi executori testamentari că se 
ocupă de caz. 

Nimic din toate acestea nu i-a fost de mare folos. 
Momentul în care trebuia să dea socoteală în faţa pupilei lui 
coincidea aproape cu epoca în care lua sfârşit timpul util 
pentru descoperirea moştenitorului lui Tollington. Era 
obligat să rişte totul ca să câştige şi desigur că mai avea el 
şi alte motive ca să se prefacă dispărut. Ştia că îl bănuiesc, 
că lady Dex îl va denunța de îndată ce va avea dovada 
responsabilităţii lui în moartea logodnicului ei. Şi mai ales, 
moartea lui simulată îi permitea să facă acest testament 
excentric, care conţinea, ca o clauză obligatorie, căsătoria 
imediată a lui Doris Gray cu moştenitorul lui Tollington. 
Preătipun că ea a aflat destul de repede că elnu a murit. 

Cuprins de panică la vederea întârzierii cu care se hotăra 
ea să-i împărtăşească dorinţele, trebuie că a încercat să 
facă presiuni asupra ei şi, în scopul acesta, a lăsat-o să 
întrezărească o parte din adevăr. 

După această expunere, domnul Smith întoarse capul şi 
începu să se uite visător la valul omenesc care se rostogolea 
fără întrerupere pe trotuarele din piaţa Piccadilly. 


— Aş putea să-l arestez pe Farrington şi mâine, dacă aş 
avea chef, reluă el, dar vreau mai întâi să am în mână toate 
firele organizaţiei. 

Şi lady Dex? Întrebă Ela. Până una-alta e în primejdie de 
moarte. 

Domnul Smith clătină din cap. 

— Dacă nu a murit încă, atunci desigur că va fi cruţată. 
Farrington ar fi putut să facă să fie asasinată imediat dacă i- 
ar fi stat în intenţie, dar înclin să cred mai curând că o ţine 
prizonieră în vreo subterană a „Casei Magice”. Ca să 
ajungem până la ea, trebuie să aşteptăm o împrejurare 
favorabilă, dar poţi să fii sigur că n-o să las să-mi scape nici 
o ocazie şi că n-o să dorm decât iepureşte atâta timp cât nu 
voi fi scos din vizuină şi arestat şi pe cel mai neînsemnat 
complice al răufăcătorilor ăstora de mare clasă. 

— Şi Poltavo? * 

— Oh! Poltavo poate să mai aştepte... O să-şi primească şi 
el porţia! 

Cei doi detectivi cerură nota de plată, apoi ieşiră. 
Traversară piaţa Piccadilly. În clipa aceea, un individ, care 
până atunci se fâţâia de ici-colo, uitându-se la vitrine, se 
uită la ei cu coada ochiului şi începu să-i urmărească. În 
spatele lui, alt bărfiat, care-şi citea liniştit ziarul, observă 
manevra şi îl urmă la rândul lui, lăsând între ei o distanţă 
de câţiva paşi. 

Domnul Smith şi Ela dădură colţul după arcadele 
Burlington şi ajunseră pe Cork street. Strada era pustie, în 
afară de unul sau doi trecători. Atunci, primul individ care-i 
urmărea pe detectivi grăbi pasul şi scoase din buzunar un 
mic obiect de metal care străluci o clipă... Dar omul cu 
jurnalul, care era în spatele lui, îi sări în cârcă dintr-o 
mişcare, îl strânse de gât şi, proptindu-i genunchiul în 
spate, îl trânti jos şi îl dezarmă. 

Domnul Smith şi Ela, auzind lupta, se întoarseră să-i dea o 
mână de ajutor poliţistului care oprise gestul asasinului. 
Acesta din urmă era un om mărunţel, brun, cu ochii negri 


strălucitori, purtând o mustăcioară mică, un meridional 
curat... Polițistul îl percheziţiona, îi puseră cătuşele şi îl 
duseră cu taxiul la postul de poliţie din Vine Street. 

În afară de revolver, mai găsiră asupra lui şi un pumnal 
lung şi ascuţit; dar autorul tentativei de omor asupra şefului 
Siguranţei păstra muţenia cea mai completă. 

Într-unui din buzunarele lui dibuiră o bucăţică de hârtie 
care conţinea informaţii, în limba italiană, asupra 
obiceiurilor domnului Smith, a orelor la care trecea prin 
diferite locuri. 

— Băgaţi-l în celulă, ordonă Smith. Cred că o să facem 
nişte descoperiri interesante. Aş fi foarte surprins să nu-şi fi 
vârât Poltavo coada în treaba asta. 

A doua zi dimineaţa, prizonierul fu trezit devreme şi dus 
cu maşina până în Dover. Acolo, doi agenţi ai Siguranţei 
luară pentru el un bilet până la Calais, îi dădură o sută de 
franci şi îi explicară că, întrucât cineva foarte sus-pus 
intervenise pentru el, autorităţile engleze se mulţumeau să- 
l expulzeze de pe teritoriul Angliei. 

Omul păru foarte încântat de această rezolvare a cazului şi 
imediat ce ajunse la Calais, întrebuinţă cea mai mare parte 
din cei o sută de franci ca să-i expedieze o telegramă lungă 
lui Poltavo. 

Telegrama îi fu mai întâi dată spre citire domnului Smith, 
care dăduse ordine în acest sens. O citi cu atenţie, apoi o 
trimise înapoi la Direcţia Poştei, cu o notă care înştiinţa că 
mesajul poate li înmânat destinatarului; aflase tot ce avea 
nevoie să ştie. 

Poltavo îşi primi telegrama şi îl trecură fiorii văzând cu 
câtă imprudenţă acţionase agentul lui. Toată ziua îşi pregăti 
apărarea şi explicaţiile pentru cazul în care poliţia ar fi luat 
cunoştinţă de textul trimis în limbaj clar de imbecilul de 
care se folosise. Era gata de ripostă, când, spre seară, 
domnul Smith se prezentă la el, dar, spre marea lui 
uşurare, şeful detectivilor venise să discute cu el despre cu 


totul altceva: era vorba de tânăra doamnă Doughton şi de 
averea ei dispărută în chip atât de ciudat. 

Mă bucuram de încrederea domnului Farrington, răspunse 
Poltavo, fericit să constate că vizita aceasta n-are nici o 
legătură cu nefericita telegramă, totuşi am fost foarte 
surprins când am văzut că safe-ul era gol. Cred că a fost 
îngrozitor pentru biata fată... Acum se află la Paris, cu soţul 
ei, adăugă el. 

— Da, zise domnul Smith, şi-aş fi bucuros să am adresa lor. 
Aţi putea să mi-o daţi? 

— Desigur, cu plăcere, răspunse contele căutându-şi 
carnetul cu adrese. 

— S-ar putea să merg eu însumi la Paris mâine, reluă 
detectivul şi o să mă duc să-i văd. Poate că nu-i tocmai 
potrivit să mergi în vizită la nişte tineri căsătoriţi, dar 
membrii poliţiei au unele privilegii... 

Schimbară zâmbete politicoase, pline de înţeles. 

Poltavo nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Îi era o frică 
amarnică de şeful siguranţei, ştia cât este de perspicace şi 
priceput în ale meseriei, dar nu-l credea din cale-afară de 
şiret. Nu bănui nici un moment că această vizită nu avea alt 
rost decât să-l liniştească, >» să-i adoarmă bănuielile, 
pentru ca detectivul să-şi poată arunca mai bine plasa şi să 
adune cât mai mulţi peşti în ea. 

După încă două-trei vorbe, domnul Smith îşi luă rămas- 
bun. 

De la fereastră Poltavo pândi plecarea taxi-ului lui Smith, 
apoi, frecându-şi mâinile, se întoarse lângă birou. Trase un 
sertar în fundul căruia, sub o scândurică cu arc, se 
deschidea o ascunzătoare foarte bine camuflată. Scoase de 
acolo câteva documente, între care câteva purtau blazonul 
ducelui de Ambury. Altele, mai ales scrisori, erau acoperite 
cu un scris feminin, cu o ortografie îndoielnică şi 
împestriţate de pete de cerneală. Dar, luate împreună, 
aceste hârtii nu mai lăsau nici o îndoială asupra trecutului 
romantic al ducelui: în zilele veselei lui tinereţi, fiind în 


garnizoană la Gibraltar, încheiase o căsătorie, sub un nume 
de împrumut, cu o frumoasă spaniolă de neam prost. 
Certificatul de căsătorie se afla printre actele din dosarul 
lui Poltavo. 

Desigur că ducele, ajungând la o vârstă mai coaptă şi 
imrând în stăpânirea titlului şi averii sale, regretase această 
nebunie a tinereţii, căci, câţiva ani mai târziu, se însurase 
cu cea de a treia fiică a contelui Westchester, fără să-şi mai 
dea osteneala să desfacă prima căsătorie. 

Poltavo avea aici materialul pentru o operaţiune splendidă. 
Ducele de Ambury era unul dintre cei mai bogaţi oameni 
din Anglia: poseda cartiere întregi din Londra şi avea moşii 
peste tot. Dacă exista pe lumea asta cineva care putea plăti 
o răscumpărare mare, acesta era desigur ducele. 

Soţia spaniolă era moartă la ora actuală, dar ea dăruise 
ducelui un fiu a cărei existenţă ameninţa să compromită nu 
numai onoarea numelui Ambury, ci şi tot sistemul de 
succesiune al familiei. Toate faptele erau în posesia lui 
Poltavo şi operaţiunea de şantaj era foarte înaintată; 
răspunsul ducelui apăruse deja în micile anunţuri din ziarul 
„Limes”. ! 

Răspunsul era favorabil, vezi bine: nu propunea nici 
mijlocirea oamenilor de afaceri, nu ameninţa cu denunţul la 
poliţie, ci consimţea să plătească, făcând un sacrificiu 
important pentru a salva familia de la dezonoare. 

Nu mai rămânea deci decât să se fixeze cifra. Poltavo 
hotărâse să ceară cincizeci de mii de lire. Cu suma aceasta 
putea să părăsească Anglia, să-şi lase periculoasa meserie 
şi să trăiască după voia inimii. Fără îndoială, potrivit 
înţelegerii cu Farrington, trebuia să-i dea două treimi din 
orice sumă primea, dar n-avea de gând de loc să 
îndeplinească această promisiune. Farrington, obligat să se 
ascundă, era practic la mâna lui Poltavo. Acesta încasase 
deja aproape zece mii de lire pentru diferite afaceri de 
acelaşi gen şi răspunsese numai printr-o strâmbătură de 
dispreţ la scrisorile amenințătoare ale doctorului Fall, care 


îi cereau partea „firmei”. Se simţea stăpân pe situaţie; îşi 
plasase capitalul pe numele lui la o bancă din Paris şi se 
pregătea să-şi rotunjească definitiv averea cu aurul stors de 
la ducele de Ambury. 

Sună să vină servitorul. Omul care răspunse la chemare 
era un italian cu o figură sinistră, pe care Poltavo îl 
întrebuința un pic ca servitor şi mai mult ca agent în 
diferite operaţii necurate. 

— Carlo, îi spuse, Antonio a fost arestat, pe urmă dus la 
frontieră şi trimis la Calais. 

— Ştiu, signor, răspunse omul. A avut mare noroc. Am tras 
o spaimă grozavă. 

Poltavo zâmbi. 

— Poliţia engleză, zise el, acţionează într-un fel ciudat. 
Antonio este arestat în momentul în care încerca să ne 
scape de şeful Siguranţei şi ei se mărginesc la expulzarea 
lui! Nu-i asta o prostie? În orice caz, Antonio nu trebuie să 
încerce să vină înapoi, pentru că atunci, oricât de naivă ar fi 
poliţia, o să-l aresteze de-a binelea. I-am telegrafiat să se 
ducă să mă aştepte la Paris... Şi, în legătură cu asta, Carlo, 
dacă o să te găseşti vreodată în aceeaşi situaţie ca Antonio, 
fă-mi plăcerea şi nu-mi telegrafia! 

Bineînţeles, signor, n-o să fac aşa ceva pentru că nu ştiu să 
scriu. 

— Excelent defect! Se bucură Poltavo. Luând o scrisoare 
de pe masă adăugă: iată un mesaj pe care-l vei da unei 
persoane ce te va aştepta la colţ în Branson Square, aşa 
cum ţi-am spus mai înainte. Această persoană îţi va da în 
schimb o altă scrisoare. După asta nu te întorci aici, ci te 
duci la fratele tău, în Great Saffron Street şi, în faţa casei 
lui o să vezi un om îmbrăcat cu un pardesiu lung. Treci cât 
mai aproape de el, atingându-l şi îi strecori scrisoarea în 
buzunarul pardesiului. Ai înţeles bine totul? 

— Perfect, signor. 

— Bine, mergi şi Dumnezeu să te ajute! Zise ironicul 
Poltavo, dându-i acolitului său mesajul care, spera el, urma 


să aducă groaza şi consternarea în sufletul ducelui de 
Ambury. 

Se făcuse târziu, seara, când Carlo Fregetti cobori pe 
Great Saftron Street, pustie la ora aceea. Fratele lui, care 
locuia acolo, era un muncitor respectabil, lucrător la o 
fabrică de asfalt. Lângă intrare se ţinea, într-adevăr, un 
necunoscut, care părea să aştepte pe cineva. Carlo trecu 
atât de aproape de el că-flovi cu cotul; se scuză şi, în timpul 
acesta, vâri scrisoarea în buzunarul trecătorului; dar, 
ridicând capul, încercă să distingă trăsăturile străinului: era 
însuşi Poltavo. Strada nu prea era luminată, nu era nimeni 
prin apropiere şi, chiar dacă ar fi fost, i-ar fi trebuit ochi 
foarte buni ca să-şi dea seama de transferul scrisorii pe 
care o adusese Carlo. 

Poltavo se duse la coltul străzii, se urcă într-un taxi care-l. 
Aştepta şi, după ce sări de câteva ori dintr-un taxi în altul, 
ajunse în sfârşit acasă. 

Se închise în cabinetul lui de lucru şi deschise cu 
febrilitate scrisoarea. Va consimţi oare ducele să plătească 
suma enormă care îi fusese cerută? Şi, dacă nu, cât va 
trebui să reducă din ea? Dar primele cuvinte îi liniştiră 
temerile. 

„Accept să-ţi dau ceea ce ceri în schimbul documentelor 
pe care le ai în posesia ta, dar te consider un tâlhar şi un 
nemernic. Pentru că te temi atât de mult de poliţie şi ai. 
Atâta grijă ca secretul să fie păstrat, am ales un om sigur 
să-ţi aducă banii. Este uif bătrân muncitor de la moşia mea 
din Lancashire, pe care te poţi baza şi care nu ştie, de altfel, 
despre ce este vorba. O să-ţi dea banii în schimbul hârtiilor, 
în special a certificatului de căsătorie. Alege locul de 
întâlnire care îţi convine şi îl voi trimite pe omul meu” 

Poltavo avu un zâmbet de triumf citind scrisoarea. 

„De-acum, îşi spuse el cu jumătate de voce, dragul meu 
Farrington, nu mai am nevoie de dumneata! le părăsesc. 
Adio şi multă sănătate! Cincizeci de mii de lire! Ah, Poltavo 
prietene, nu eşti prost de loc! Cincizeci de mii de lire! Ce 


LLA 


viaţă veselă o să duc cu banii ăştia! Felicitări!” în delirul 
veseliei nu uită câtuşi de puţin să se gândească serios la 
alegerea unui loc pentru întâlnirea finală. Acest lucru avea 
mare importanţă şi, deşi victima se arăta dornică să 
termine treaba cât mai repede şi fără scandal, era nevoie 
de prudenţă până la capăt. Bătrânul muncitor agricol, pe 
care ducele avea intenţia să-l trimită, era, cu siguranţă, un 
om de bună credinţă, dar oare unde să-i ceară să vină? 

Când îl răpise pe Frank Doughton, Poltavo intenţiona să-l 
închidă într-o căsuţă pe care o închiriase în cartierul East- 
End Călătoria până lângă „Casa Magică” avusese numai 
scopul de a atrage bănuielile asupra lui Farrington; dar 
maşina trebuia apoi să se întoarcă la Londra. Odată ce 
Frank ar fi fost închis şi adormit cu ajutorul unui somnifer 
puternic, trebuia să fie lăsat acolo până la expirarea 
termenului pe care Farrington îl dăduse pentru căsătorie. 

Dar alta era problema cu încasarea celor cincizeci de mii 
de lire. Nu trebuia ca aceasta să se petreacă într-un loc 
care să fie uşor de înconjurat de poliţie, ci în teren 
descoperit, unde se putea vedea până departe. 

Şi de ce nu Bradley? Nu era o idee rea. Dacă se vor ivi 
bănuieli, cercetările se vor îndrepta obligatoriu spre 
misterioasa „Casă Magică” şi, în caz de alarmă, Poltavo 
putea să se refugieze înăuntru. N-avea decât să-l facă pe 
Farrington să creadă că lucrează pentru el. 

Da, Bradley era foarte potrivit, iar câmpurile necultivate 
din partea de miază-zi a satului îi conveneau de minune. 
Poltavo luă deci măsurile necesare. 

Capitolul XVII. 

TRIMISUL DUCELUI. 

Trei zile după schimbul de scrisori cu ducele de Ambury, 
contele Poltavo, îmbrăcat într-un costum gros de lână, ieşi 
cu un pas de plimbare din orăşelul Bradley şi se îndreptă 
nepăsător spre punctul cel mai ridicat al colinelor care se 
înălţau în partea de miază-zi a aşezării. De acolo, privirea 


cuprindea o rază de cel puţin douăsprezece mile în toate 
direcţiile. 

Cerul era acoperit şi sufla un vânticel rece. Nu era o zi 
prea grozavă pentru excursii şi plimbări. La stânga 
plimbăreţului singuratic, sub un strat de ceaţă albăstrie, se 
ascundeau coşurile uzinei din Bradley. La dreapta, la o 
oarecare depărtare, se zărea, între copaci, faţada albă şi 
pătrăţoasă a”Casei Magice” şi alături de ea se ridica înaltul 
coş al uzinei ei electrice particulare. Mai încolo, clădirile 
minei părăsite lângă care străjuia vila cochetă din care 
dispăruse atât de misterios lady Constance Dex, acum nouă 
zile. 

Toate explicaţiile posibile şi imposibile ale acestui 
eveniment fuseseră cercetate fără rezultat, iar poliţia locală 
îşi continua metodic ancheta. 

Odată ajuns în punctul cel mai de sus al dealurilor, Poltavo 
luă un binoclu şi scrută cu atenţie împrejurimile, urmând 
mai ales cu ochii drumurile felurite care parcurgeau ţinutul. 
Un automobil, minuscul de la distanţă, apăru la orizont şi 
contele îl păstră în câmpul binoclului până când dispăru 
într-un nor de praf pe drumul spre Londra. Puțin mai târziu 
zări ce căuta: cam la o milă depărtare, un om, un pic adus 
de spate, care mergea încet în direcţia lui. Poltavo se culcă 
la pământ şi continuă să-l observe prin binoclu pe noul 
venit. 

Omul care se apropia avea aspectul unui ţăran bătrân, cu 
barba albă, haine grosolane şi un fular de lână în jurul 
gjtului. 

Prima examinare îl mulţumi pe observator; omul nu avea 
un aer viclean şi desigur că toate precauţiile pe care le 
luase împotriva lui aveau să rămână zadarnice. Dar Poltavo 
nu voise să lase nimic la voia întâmplării: pe fiecare din cele 
trei drumuri care treceau prin apropiere postase 
automobile gata de pornire şi, dacă ar fi fost nevoie să fugă, 
în orice direcţie ar fi luat-o, ar fi găsit mijlocul de a dispare 
rapid. 


Bătrânul ajunse lângă el. Poltavo îl măsură o clipă din cap 
până în picioare... „E în regulă” îşi spuse şi, ridicându-se, se 
arătă privirii mesagerului. 

— Aveţi ceva pentru mine? Îl întrebă el. 

Celălalt îi aruncă o privire bănuitoare. 

— Cum vă numiţi? 

— Poltavo, răspunse contele cu un zâmbet. 

Cu gesturi încete şi măsurate, ţăranul scoase din buzunar 
un pachet voluminos, legat şi sigilat. 

— Trebuie să-mi daţi ceva în schimb, zise el. 

Poltavo îi întinse documentele spaniole şi primi pachetul. 
Făcând aceasta, privi Încă odată figura cinstită a acestui om 
cumsecade: ochii îi erau limpezi şi vii şi, dacă n-ar fi fost 
albeaţa bărbii şi a părului, ai fi zis că e un tânăr fermier din 
împrejurimi. 

— Uite o treabă bine făcută! Exclamă vesel Poltavo. 
Spune-mi cum te cheamă, prietene, ca să pot să beau într-o 
zi în sănătatea dumitale! 

— Mă cheamă Smith, zise bătrânul îndreptându-şi 
spinarea şi te arestez sub învinuirea de şantaj calificat. 

Poltavo sări în lături, căutându-şi revolverul în buzunar, 
dar domnul Smith îl apucase deja de gât şi îl trânti jos. Sub 
violenţa loviturii rămase o clipă ameţit. Îşi reveni foarte 
repede, dar era prea târziu: deja mâinile îi era prinse în 
cătuşe şi fu ajutat, fără prea multă gingăşie, să se ridice în 
picioare. Domnul Smith, căruia i se strâmbase barba falsă, 
avea un aspect caraghios, dar Poltavo nu avea nici un chef 
de râs în momentul acela. 

— În sfârşit am pus mâna pe dumneata, scumpul meu 
conte, zise şeful siguranţei, ştergându-se pe faţă ca să-şi ia 
fardul. 

— N-o să vă fie uşor să găsiţi acuzaţii serioase contra mea, 
făcu Poltavo cu un aer provocator. Până una-alta n-aveţi nici 
un martor, cuvântul meu face cât al dumneavoastră până la 
proba contrarie. Cât despre ducele de Ambury... 

Auzind numele, Smith izbucni în râs. 


— Bietul meu prieten, zise el, ducele dumitale de Ambury 
nici măcar nu există! Din fericire, m-am bazat pe faptul că 
habar n-ai de nobilimea engleză... Şi nu m-am înşelat. 
Familia aceasta s-a stins de două sute de ani. Castelul 
Ambury, de unde ai primit scrisorile, este un sătuleţ, lângă 
Bolton, care are un blazon ca majoritatea vechilor orăşele şi 
cetăţi. Ce zici de asta, domnule conte? Avem şi > >» '» noi 
un pic de imaginaţie, aici, în Anglia! 

Îşi apucă prizonierul de braţ şi cobori cu el coasta 
dealului. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu mine? Întrebă Poltavo. 

— Să te duc la postul de poliţie din Bradley şi de acolo la 
Londra. Am trei mandate de arestare contra dumitale şi o 
cerere de extrădare din partea guvernului polonez. Cred că 
o să ai o pedeapsă destul de lungă de îndeplinit în Anglia 
înainte să te poţi întoarce în frumoasa dumitale ţară. 

Trecând prin faţă pe la Moor Cottage, domnul Smith 
hotări să-i aştepte acolo pe agenţii cărora le dăduse 
întâlnire puţin mai târziu. Trebuiau să vină cam într-un 
sfert de oră. Deschise uşa vilei şi îl pofti pe Poltavo. 

— Să ne odihnim puţin aici, spuse el, dar nu în încăperea 
din care a dispărut de curând lady Dex în împrejurări atât 
de extraordinare. Dacă vrei, putem să discutăm prieteneşte 
câteva momente în salonaş.» 

După ce luară loc, detectivul îi adresă contelui cel mai 
amabil zâmbet şi zise: 

Să vorbim cu inima deschisă, eşti pasibil de mulţi ani de 
închisoare, pentru că în cazul de astăzi acţionai pe contul 
dumitale, nu pentru altcineva. Ai luat măsuri să părăseşti 
Anglia imediat ce ai fi dat lovitura. 

— Aşa e, spuse Poltavo sincer. 

— N-avea rost să negi. [i-am văzut frumoasele valize noi, 
pline de etichete şi am cotrobăit în ele. > 

Poltavo căzu pe gânduri. 

— N-ar fi vreo posibilitate pentru mine să scap de data 
asta? Zise el în cele din urmă. 


— Nu poţi decât să-ţi uşurezi vina. 

— Cum?! 

— Mărturisindu-mi tot ce ştii despre Farrington şi 
despre”Casa Magică”, spunându-mi de exemplu, unde se 
găseşte în clipa asta lady Constance Dex. 

— De omorât nu a fost omorâtă, de asta vă garantez, 
replică Poltavo. Fall mi-a dat de înţeles într-una din ultimele 
scrisori. Nu 

* 

Ştiu cum au pus mâna pe ea, nici nu cunosc vreun amănunt 
în legătură cu asta. Dar sunt sigur că trăieşte. Farrington, 
bine înţeles, avea tot interesul să o anihileze. Ştiţi că a tras 
deja odată asupra lui şi el ştia că are de gând să o ia de la 
capăt. Cât despre misterele de la „Casa Magică”, nu ştiu 
mare lucru, aproape nimic. Farrington, cum cred că aţi 
ghicit deja, nu e altul decât. 

— Decât Montague Fallock! Da, asta ştiam, îl întrerupse 
domnul Smith. 

— Atunci ce vreţi să vă mai spun? Sunt gata să răspund pe 
dt de bine pot la întrebări... Persoana cunoscută sub 
numele de Moole este un biet ţăran bătrân şi idiot, adunat 
de nu stiu unde de către >*!' > 

Farrington. L-a transformat într-un fals milionar, a cărui 
avere dă de înţeles că o administrează. După cum vedeţi, 
aceasta are ca scop să îndepărteze bănuielile de casa aceea 
în care nu e primit nimeni, nidodată. 

— Foarte bine, spuse Smith; asta e foarte ingenios. Şi 
doctorul Fall? 

— Nu-l cunosc nid eu mai bine dedt dumneavoastră. Dar 
sunt alte informaţii pe care sunt în măsură să vi le dau şi 
pentru care aţi da mult ca să le căpătaţi. De exemplu 
Farrington: n-o să puteţi pune mâna nidodată pe el. 

— Aş putea să ştiu de ce? 

— Asta-i secretul meu şi adaug că sunt gata să vi-l vând. 

— Pentru ce preţ? 


Pentru libertate, răspunse cu răceală Poltavo. Sunteţi şeful 
Siguranţei şi ştiţi, pe de o parte, că nu reprezint un caz 
destul de grav: simplă tentativă de escrocherie, dacă vreţi 
şi încă nu vă va fi uşor să o demonstraţi... Evident că- 
dumneavoastră susţineţi con-» * » trariul, dar eu cunosc dt 
de dt legile engleze şi ştiu ce spun. Nu de legea engleză mă 
tem, d de extrădarea de care va fi urmată. Vă vorbesc 
sincer, domnule Smith, îl trecu un fior şi adăugă: 

— Vă fac oferte ca să nu ajung să fiu dat pe mâna 
autorităţilor din tara mea. Scoteţi-mă din cauză şi o să vă 
aduc la cunoştinţa pe ce» > > > r mijloace secrete contează 
Farrington să se folosească pentru a fugi, precum şi lista 
complicilor care lucrează pentru el. Lista aceasta nu există 
nicăieri, căd mi-am întrebuințat şederea la”Casa Magică” ca 
să o învăţ pe dinafară. 

Domnul Smith îl privi pe prizonier cu ochi visători. 

— Propunerile dumitale mă interesează, răspunse el. Dă- 
mi voie să mă mai gândesc. 

În acest moment se auzi o maşină apropiindu-se în faţa 
vilei şi îşi zări prin fereastră oamenii coborând din 
automobil. Printre ei se afla colegul lui, Ela. 

— O să-mi permit să te închid o clipă în acest salon, îi 
spuse Smith lui Poltavo. 

leşi, puse cheia în buzunar şi se duse să vorbească cu Ela. 

— L-aţi prins pe Poltavo? Îl întrebă acesta. 

— Da şi chiar mai mult, cred că am de pe acum în mână 
toate cheile afacerii... 

— Adevărat? 

— Da, dar totul depinde de ce o să obţinem de la Poltavo. 
Dacă putem evita să apară în faţa judecătorului de 
instrucţie, vom fi în măsură să punem capăt la toate. Ştiu că 
lucrul acesta este ilegal, dar am mare poftă să-mi asum 
responsabilitatea aceasta, în interesul legii... De câţi 
oameni putem dispune? 

Am o sută cincizeci de agenţi la Bradley, răspunse Ela. 
Jumătate din ei au venit cu mine de la Londra, ceilalţi fac 


parte din poliţia locală. 

— Bine. Trimite pe cineva să ie transmită ordinul să 
înconjoare faimoasa „Casă Magică” pe cât se poate de 
complet. Oricine iese să fie oprit şi mai ales nici un 
automobil să nu intre sau să nu iasă Oră să fie bine 
percheziţionat... Dar asta ce e? 

Un strigăt înăbuşit ţâşnise dintr-odată din interiorul vilei. 

— Repede! Strigă domnul Smith. 

Se repeziră în salonaşul în care îl închisese pe Poltavo: 
încăperea era goală. 

Capitolul XVIII. 

EXECUȚIA. 

Farrington şi Fall ţineau sfat, cu uşile închise, în cabinetul 
doctorului. Judecând după figura îngrijorată a doctorului şi 
după gesturile mânioase ale lui Farrington, planurile lor 
fuseseră împiedicate de vreun eveniment neaşteptat. 

— Eşti sigur de asta? 

— Absolut sigur, răspunse Fall. A făcut toate pregătirile să 
plece din Londra. Cuferele i-au fost deja expediate la Paris. 
A reziliat contractul de închiriere şi l-a însărcinat pe un 
negustor să-i vândă mobilele. Ne-a trădat. 

— N-ar îndrăzni niciodată... Strigă Farrington, cu venele 
de pe frunte umflate, mai să plesnească. Era în prada unei 
furii pe care aproape nu şi-o putea stăpâni. L-am cules pe 
omul ăsta din şanţ, Fall; era un câine râios şi l-am salvat. L- 
am iertat o dată. Ştie cu ce preţ şi cu ce condiţii. Nu, n-a 
îndrăznit. 

— Mă tem că da, zise doctorul, cred, din contra, că e 
capabil de orice. Depinde de rasă şi de temperament. Pe de 
o parte numai miere, dar cu inima plină de ură. Nici vorbă. 
Zici că n-ar fi în stare să te trădeze, dar omul ăsta e gata să- 
şi vândă pentru bani fratele, sora şi mama... Te-am avertizat 
de la început, Farrington. Dacă m-ai fi ascultat, n-ar mai fi 
ieşit viu de aici. 

Farrington clătină din cap. 


— ”-am lăsat să plece în interesul lui Doris. Da, da, repetă 
el văzând o sclipire de surpriză în ochii lui Fall. Îmi trebuia 
cineva care să-mi ştie de frică pentru ca planurile mele să 
ajungă la un rezultat... Căsătoria lui Doris trebuia să se 
facă. 

— Să mă ierţi, dar cred că în cazul ăsta ai dat dovadă de 
sentimentalism... 

Farrington trase o înjurătură. 

— Puțin îmi pasă de părerea ta, n-ai decât să ţi-o ţii, mârâi 
el; n-o să înţelegi niciodată afecțiunea mea pentru copila 
asta. Tatăl ei era prietenul meu cel mai bun şi când a murit 
mi-a încredinţat-o mie. Mărturisesc că, la început, am avut 
tentaţia să pun mâna pur şi simplu pe averea ei, dar, cu 
trecerea anilor, am încercat un sentiment cu totul nou 
pentru mine, un soi de dragoste pentru mititica asta şi am 
ajuns să ţin la ea chiar mai mult decât la bani, ceea cenu e 
puţin lucru. Am vrut să mă port corect faţă de ea; chiar şi 
atunci când, din cauza ghinionului meu în afaceri, am fost 
silit să-i iau împrumut averea, aveam intenţia foarte 
serioasă să i-o dau înapoi... Dar când, dimpotrivă, am rămas 
cu buzunarele goale, urmă el cu glasul frânt, pe şoptite, 
când am văzut că am adus la ruină singura fiinţă din lume 
pe care am iubit-o vreodată, atunci am comis crima pentru 
care am cele mai mari remuşcări, l-am înlăturat pe George 
Doughton ca să o mărit pe Doris cu fiul lui... Adică, cu 
singurul moştenitor al milioanelor Tollington. Ştiam că el 
era. Am omorât un om ca să o salvez pe Doris... Ah, ce 
ironie! Exclamă el cu un râs lugubru. Ce comedie...! 

Cât despre Poltavo, reluă el, l-am lăsat să-şi ia tălpăşiţa 
pentru că aveam încă nevoie de el. Nici nu-mi pasă de 
nemernicul ăsta! Doris e măritată şi, chiar dacă nu-l iubeşte 
încă pe bărbatul ei, tot o să înceapă să-l iubească într-o 
bună zi. El este demn de ea. O cunosc eu pe Doris, ştiu câtă 
frumuseţe şi măreție poartă în suflet... Pe mine o să mă uite 
şi o să fie feriţjtă... Oh, de m-ar uita cât de curând! 

Întoarse capul şi schimbă vorba. 


— Ai primit veşti despre Poltavo în dimineaţa asta? 

Nu, răspunse Fall. Agentul nostru m-a informat numai că 
pregăteşte probabil o lovitură importantă... de care nu a 
binevoit să ne spună şi nouă. 

— Dacă face joc dublu... 

— Şi ce crezi că face? Nu avem cum să ne atingem de el... 

În momentul acesta răsună târâitul telefonului. 

— Paznicul din turn! Se miră Fall. Ce s-o fi întâmplat? 

Clădirea pătrată a casei era străjuită de un turn, în vârful 
căruia veghea zi şi noapte un paznic. Fall se duse, ridică 
receptorul şi ascultă. Răspunse monosilabic, apoi puse 
receptorul în furcă şi reveni să se aşeze în faţa lui 
Farrington. 

— Poltavo e la Bradley, zise el. L-a văzut unul din oamenii 
noştri şi a anunţat aici. * > 

— La Bradley! Ce-o fi venit să facă? 

— Probabil aceeaşi glumă ca şi acum câteva zile, când a 
încercat să-l răpească pe Doughton; vrea să abată 
bănuielile asupra noastră. 

Soneria răsună din nou. Fall vorbi din nou cu glas încet 
timp de câteva secunde cu pândarul din tum. 

— Se pare, îl anunţă el apoi pe Farrington, că Poltavo a 
ieşit din sat şi că se plimbă pe deal, de parcă n-ar avea 
nimic de făcut... Pândarul a văzut cu ocheanul şi un alt 
individ, care se îndreaptă cu prudenţă spre el... 

— Hai să vedem şi noi, spuse Farrington. 

Trecură în încăperea alăturată, deschiseră acolo o uşă 
care părea să fie a unui simplu dulap, dar care, în realitate, 
dădea într-unui dintre numeroasele ascensoare electrice cu 
care această casă ciudată era înzestrată atât de generos. 

În câteva secunde liftul îi purtă în vârful turnului, într-un 
fel de cuşcă de sticlă în care un telescop puternic, montat 
pe un trepied mare, ajuta privirea să scotocească regiunea 
până departe, spre orizont. 

— Uitaţi-vă în direcţia asta, zise pândarul. Farrington îl 
recunoscu fără putinţă de îndoială pe Poltavo; dar, oare cine 


era străinul cu barbă albă care îi venea încet în 
întâmpinare? 

Doctorul Fall, cu ochiul în obiectivul unui al doilea 
telescop, avu impresia că a ghicit. 

— E mijlocitorul, zise el. 

Asistară de departe la toafe amănuntele întâlnirii, văzură 
schim bul de pachete şi atitudinea victorioasă a lui Poltavo, 
dar dintr-odată Farrington trase un strigăt: îl văzuse pe 
necunoscut sărind asupra lui Poltavo şi aruncându-l la 
pământ... Şi fulgerarea scurtă a oţelului cătuşelor... 

— L-a prins! O să ne trădeze oare? 

— Poţi să fii sigur că o să ne vândă, spuse Fall. Să vedem 
ce se mai întâmplă. Dacă îl duce la închisoare, ne putem 
teme de ce poate fi mai rău. 

— Nu văd nici un poliţist, zise Farrington. Să mai 
aşteptăm. 

Urmăriră cu ochii mersul lui Smith şi al prizonierului său, 
apoi Fall exclamă: 

— S-ar spune că se duc la vilă! 

— Ce farsă! 

Privirile li se întâlniră. 

— Imposibil! Făcu Farrington, dar o rază de speranţă îi 
strălucea în ochi. 

— Ba da, ba da, intră în vilă, strigă Fall după un moment. 
Haidem iute! 

Într-o secundă, cei doi săriră în lift, care îi cobori cu toată 
viteza în subteran. De acolo, urmară un coridor lung, boltit, 
în care sclipeau din loc în loc becuri electrice. Trecură prin 
faţa unei uşi, pe stânga lor. 

— O să trebuiască să scăpăm de ea până la urmă, spuse 
Farrington privind chiorâş. 

Vedem noi, răspunse laconic Fall. 

La capătul coridorului se găsea o uşă grea de fier care 
dădea într-o sală întunecată. Fall apăsă pe un comutator şi 
încăperea se umplu de lumină. Într-un colţ se deschidea uşa 
unui alt lift. Îl luară şi coborâră multă, multă vreme, ca şi 


cum ar fi mers până în centrul pământului. În sfârşit 
ascensorul se opri şi cei doi ieşiră. Din el, pătrunzând într-o 
galerie săpată în stâncă. 

Şi această fostă galerie de mină era luminată cu 
electricitate. Pe jos erau puse şine. Lângă lift aştepta un 
vagonet cu troleu. Se urcară în el şi motorul se puse în 
mişcare, făcând un zgomot supărător. Calea ferată 
minusculă urma parcursul galeriei care urca, apoi cobora, 
se întorcea la dreapta şi la stânga, după forma straturilor 
stâncoase în care era săpată. Vagonetul se opri în cele din 
urmă într-un fel de rotondă, în fundul căreia se afla 
obişnuitul ascensor. 

— Să urcăm încet, zise doctorul cu jumătate de glas. 
Trebuie să nu facem nici un zgomot, adu-ţi aminte că avem 
de-a face cu Smith! 

Când se opri liftul, cei doi ocupanţi nu făcură nici o 
mişcare. 

Puteau auzi voci, dintre care una era, fără putinţă de 
îndoială, a lui Poltavo... Poltavo, care, chiar în clipa aceea, 
se oferea să-i trădeze... În curând zgomotul automobilului 
care aducea agenţii de politie le ajunse la urechi, în cuşca 
ascensorului. Cu urechea lipită de uşă, cei doi îşi dădură 
seama că Smith iese afară pentru un moment. Atunci, Fall 
apăsă un buton şi un panou de lemn se deschise direct în 
salonul în care aştepta Poltavo. 

Acesta nu-i zări pe vizitatorii neaşteptaţi decât când 
ajunseră chiar lângă el; citi, în privirile lor sinistre, nici mai 
mult nici mai puţin decât condamnarea lui la moarte. 

— Ce vreţi de la mine? Făcu el, dintr-o răsuflare. 

— Taci, răspunse Farrington, proptindu-i în gât vârful unui 
pumnal. 

— Unde vreţi să mă duceţi? Întrebă iar prizonierul, iar 
paloarea i se preschimbă în lividitate. 

— O să te vârâm într-un loc din care n-o să mai poţi să ne 
faci nici un râu, zise Fall. 


Văzându-i rânjetul oribil, Poltavo înţelese ce îl aşteaptă şi, 
uitând lama ascuţită care îi cresta deja gâtul, trase un 
strigăt... - 

Dar mâini puternice înăbuşiră ultima lui chemare, primi o 
lovitură violentă în cap şi, pentru moment, îşi pierdu 
cunoştinţa. Când deschise ochii din nou, se regăsi culcat la 
picioarele lui Farrington, în vagonetul care alerga cu toată 
viteza pe linia subterană. Nu schiţă nici o mişcare, nu 
pronunţă nici un cuvânt, se lăsă târât la sosire, în ascensor 
şi apoi închis într-una din camerele care dădeau în 
coridorul lung al pivniţelor „Casei Magice”. 

Rămas singur, recunoscu încăperea în care mai fusese 
închis o dată; da, era aceeaşi masă, acelaşi pat, acelaşi 
fotoliu înşurubat în podea. În orice caz, scăpase din 
ghearele poliţiei. Dar ceyoiau oare să-i facă Farrington şi 
acolitul lui? Ce şmecherie să mai întrebuinţeze ca să-i 
păcălească? Ce scuză să le prezinte? Probabil auziseră cum 
se oferise să-i trădeze. Îşi blestemă propria imprudenţă: ar 
fi trebuit să aştepte să ajungă la Bradley şi de-abia acolo să 
vorbească; doar ştia foarte bine că Moor Cottage avea un 
secret... 

Aceste gânduri şi altele o mie îl asediară în timp ce se 
plimba încoace şi încolo prin apartamentul subteran. 

Uitase cât e ceasul, nu mai ştia nici măcar dacă afară e zi 
sau noapte; mai avea încă la mâini cătuşele pe care i le 
pusese Smith. 

Cuprins de groază şi cu inima bătând nebuneşte făcea 
înconjurul încăperii ca o fiară în cuşcă. Nici o posibilitate de 
evadare. Trebuia să stea la bunul plac al temnicerilor lui, 
care se puteau transforma în orice moment în călăi. E 
adevărat că îi înşelase, dar, dacă nu i se întâmpla nimic mai 
rău decât să fie închis, mai putea, păstra ceva speranţe. 
Doar mai fusese închis aici o dată şi scăpase. Cu toate 
acestea, ceva îi spunea că, de această dată, forţele drăceşti 
şi întunecate ale „Casei Magice” se uniseră toate împotriva 
lui. 


N-avea decât o speranţă şi asta foarte palidă ca şeful 
Siguranţei să fi descoperit pe unde fusese răpit şi să fi 
urmat acelaşi drum până în subsolul „Casei Magice”. Ar fi 
simţit o uşurare nemaipomenită să treacă din mâinile lui 
Farrington în cele ale poliţiei. După cât îşi dădea seama, 
locuitorii „CaseiMagice* nu erau liniştiţi: Poltavo auzea din 
când în când un uruit surd, scârţâituri de > i *» maşinării, 
clinchete metalice - ca şi cum o armată de lucrători ar fi > ' 
i invadat încăperile învecinate. 

Nu avu mult de aşteptat. Liftul luminat se opri brusc în 
faţa uşii cu grilaj şi doctorul Fall ieşi din el. 

— Şeful poliţiei percheziţionează în casă, îi spuse el; o să 
coboare aici într-un moment. Mă văd deci obligat să-ţi fac 
cunoştinţă cu unul din secretele noastre. 

Îl apucă cu asprime pe Poltavo de braţ şi îl duse într-un 
colţ care nu dădea la iveală nimic special; dar doctorul 
atinse cu piciorul sau cu mâna vreun buton electric ascuns 
şi o bucată întreagă de perete se dădu la o parte. 

Îl împinse pe Poltavo într-un coridor strimt, boltit, la 
capătul căruia se afla o mică celulă, în care îl zvârli pe 
prizonier. 

Câteva momente mai târziu domnul Smith, intrând în 
camera pe care o vizitase cu ocazia primei capturări a lui 
Poltavo, nu văzu nimic anormal, în orice caz nimic care să 
trădeze prezenţa recentă a celui pe care îl căuta, astfel 
încât se retrase. 

Şederea lui Poltavo în mica celulă dură multă vreme. Cu 
toată strâîntâmea locului, putea să respire uşor, căci un 
ventilator îndepărtat trimitea până la el aer proaspăt prin 
tuburi ascunse vederii. 

În cele din urmă uşa se deschise. Fu luat şi dus înapoi în 
încăperea cea mare de la subsol. De astă dată doctorul Fall 
era însoţit de Farrington şi de muncitorul italian chior pe 
care Poltavo îl întrezărise deja în cursul vizitei lui 
precedente. 


Când intră înapoi în cameră, Poltavo constată că se 
făcuseră câteva schimbări; masa şi scaunele fuseseră 
împinse de lângă fotoliul cel mare, înşurubat în podea. 

Şi chiar în clipa când remarca acest lucru, Fall şi chiorul, 
care, după toate aparențele, terminaseră de controlat 
şuruburile fotoliului, îl înhăţară şi îl siliră să se aşeze pe el. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? Întrebă Poltavo, cu faţa de 
culoarea cenuşii. 

— O să vezi imediat. 

Fu legat de scaun, cu antebraţele şi încheieturile mâinilor 
solid fixate de braţele fotoliului şi cu gleznele la fel de bine 
lipite de picioarele masive, metalice ale mobilei. 

Poltavo încerca să ghicească ce gânduri îi treceau prin 
minte lui Farrington care, în picioare, cu braţele 
încrucişate, cu figura ca piatra, supraveghea operaţiile. Fall 
se aplecă şi începu să sfâşie manşetele pantalonilor lui 
Poltavo, ca şi cum ar fi vrut să-l facă să simtă mai bine 
răceala metalului. 

— Ce te-a apucat? Întrebă prizonierul. 

Nimeni nu-i dădu răspuns. Oare ce vroiau să-i facă? Cei 
doi traseră covorul şi aduseră până la picioarele lui Poltavo 
nişte instrumente ciudate. Îi strânseră încheieturile 
mâinilor şi pulpele picioarelor într-un soi de cleşti rotunjiţi 
care se prindeau pe sub armătura metalică a fotoliului. 

Nici măcar în clipa aceasta Poltavo nu înţelese ce se 
pregătea. 

— Domnule Farrington, zise el, ascultaţi-mă... Ştiu că am 
pierdut partida... 

— Da, spuse laconic Farrington. 

— Lăsaţi-mă să plec din ţară, numai cu ce am pe mine şi vă 
promit că n-o să mai auziţi nici odată vorbindu-se de mine.» 
— Prietene, răspunse rece ca gheaţa Farrington, am avut 
prea multă vreme încredere în dumneata, nu se mai prinde. 
Mi te-ai băgat pe gât într-un moment în care nu aveam nici 

o nevoie de dumneata, după care m-ai trădat şi înşelat la 


fiecare pas şi am luat hotărârea fermă să te împiedic să o iei 
de la capăt. 

— Dar, pentru Dumnezeu, ce ai de gjnd să faci? Strigă 
Poltavo, în culmea spaimei. locmai zărise firele care legau 
piesele metalice ale fotoliului de nişte prize din perete. 

Scoase urlete de furie turbată şi de groază nebună, 
pricepând în sfârşit, planurile duşmanilor săi. 

— Doamne, vreţi să mă omorâţi! 

— Da şi fără durere, răspunse încet Farrington. Existenţa 
dumitale ne deranjează. N-o să te facem să înduri suferinţe 
inutile, dar iată-te ajuns la capătul carierei dumitale pe 
pământ, Poltavo! 

— Mă electrocutaţi! Farrington! Eşti nebun! Nu se poate! 
Nu, nu, vă implor! Daţi-mi un pistol, o armă, să ne batem 
faţă în faţă! 

Doar n-o să mă asasinezi! Milă! Îndurare! Faceţi-mi ce 
vreţi, daţi-mă pe mâna poliţiei! Farrington! Te rog! Le 
implor! 

Dar doctorul Fall aduse de pe masă o cască, pe care o puse 
pe capul condamnatului. 

— Nu, asta nu! Farrington! Continuă să geamă Poltavo cu 
voce înfundată pe sub mască. Nu! Nu! Îţijurcă o să te 
ascult ca un sclav! 

Farrington ridică mâna şi doctorul Fall se îndreptă spre un 
comutator mare, negru... 

— O să-ţi fiu credincios... Cere-mi orice... Nu... Nu... 

Fall întoarse comutatorul şi moartea întrerupse 
rugăminţile... 

Cadavrul avu o ultimă contractare a mâinilor. Farrington 
făcu un semn şi doctorul întrerupse curentul. 

Cu mare repeziciune, dezlegară trupul şi, ceea ce fusese o 
făptură creată pentru a acţiona, gândi, iubi, căzu la pământ 
ca o grămadă nemişcată. 

Farrington contemplă cu ochi întunecaţi cadavrul fostului 
său complice şi ridică din umeri. Tocmai căsca gura să-i 


spună ceva lui Fall, care scotea firele din prize, când o voce 
poruncitoare îi făcu pe toţi să tresară. 

— Sus mâinile! 

Uşa care dădea spre galeriile minei părăsite se deschisese 
fără zgomot şi în pragul ei apăru domnul Smith, urmat de 
Ela, cu pistolul în mână... 

Capitolul XIX. 

VITEJIA UNUI ŞEE DE POLIŢIE. 

Percheziţia făcută în timp ce Poltavo îşi aştepta 
condamnarea în celulă nu dăduse nici un rezultat. Domnul 
Smith înţelesese că a > ajuns prea târziu şi că. 

— Odată mai mult, rămâne păcălit. 

— Acum unde mergem? Întrebă Ela, ieşind din”Casa 
Magică 

— Ne întoarcem la Moor Cottage. Acum sunt sigur că 
există o trecere subterană între vilă şi”Casa MagicăEste 
singurul mod în care poate fi explicată răpirea lady-ei Dex şi 
dispariţia lui Poltavo. Chiar dacă voi fi nevoit să dărâm vila 
până în temelii, tot o să descopăr trecerea. 

Timp de o jumătate de oră, cei doi poliţişti cercetară atent 
salonul în care fusese închis Poltavo. Pipăiră podeaua 
centimetru cu centimetru, dar nu găsiră nimic. Cât despre 
pereţi, văzură că, de jur împrejurul lor, lemnăria de stejar 
era dublată de plăci de metal. 

— Degeaba! Exclamă în cele din urmă domnul Smith. Aşa 
n-o să ajungem la nimic, trebuie aduşi tehnicieni... 

Scoase iar din buzunar medalionul care fusese găsit 
asupra unuia din cei pe care Farrington îi ucisese în faţa 
uşii şi spuse: 

— Când te gândeşti că, poate, inscripţia aţta simplă 
conţine cheia enigmei! „God save the Kingifl oare ce 
legătură o avea asta cu deschiderea unui pasaj subteran? 

Avu un râs înecat; se simţea că n-are mare încredere în 
ajutorul pe care l-ar fi putut da inscripţia. 

— Nu ne mai rămâne decât să cântăm în cor imnul nostru 
national; zise el în glumă. 


Dar la cuvintele astea, Smith fu străbătut de o inspiraţie 
bizară şi neaşteptată: se duse la pian, se aşeză şi începu să 
cânte imnul patriotic. Instrumentul nu era prea grozav şi nu 
mai fusese acordat de mult, dar, de bine - de rău, Smith 
scoase din el notele dorite. 

— Speram să se producă '0 minune, spuse el după ultimul 
acord... Hai totuşi să încerc să-l cânt cu o octavă mai sus 
decât de obicei. 

Începu iar să cânte şi, la ultimele măsuri, un panou întreg 
din lemnăria salonului alunecă în lături, dând la iveală o 
deschidere căscată. 

Câteva clipe, cei doi detectivi nu fură în stare să facă 
altceva decât să se uite unul la altul, fără o vorbă. Erau 
numai ei în vilă, lăsaseră doi agenţi să facă de pază în curte 
şi pe toţi ceilalţi în jurul *Casei Magice” 

În sfârşit, domnul Smith. 

— Înarmat cu lanterna, îşi vâri capul în deschizătura 
întunecată. 

— Eu intru primul, zise el. 

— Vă urmez, zisţ Ela. 

— Uite un întrerupător, exclamă Smith. 

Întoarse butonul şi o lămpiţă se aprinse în cuşca 
ascensorului. 

— Uite şi comenzile, reluă şeful detectiv. Haidem! 

Reuşiră fără greutate să pună în mişcare liftul, care se 
opri după o lungă coborâre. 

Ajunseră curând în vechea galerie a minei şi descoperiră 
uşor contactul electric care o lumină dintr-un capăt în 
celălalt. 

Ce ingeniozitate! Ce prevedere! Se minună Smith. Uite şi 
tramvaiul care ne aşteaptă! 

Se urcară cu hotărâre în vagonet şi, după o scurtă 
dibuială, reuşiră să-l pornească. La capătul cursei săriră jos, 
luară ascensorul şi ajunseră, în fine, în coridorul boltit care 
trecea prin faţa tuturor încăperilor din subsolul „Casei 
Magice”. 


Încercară să deschidă prima uşă de care dădură, dar 
părea că nu are nici un sistem de închidere vizibil. Ela pipăi 
cu degetul de jur împrejurul cadrului uşii şi exclamă: 

— Are aici o găurică în care s-ar putea vâri un ac. la să 
vedem! 

Scoase briceagul, care avea între altele şi un ac lung, 
ascuţit şi îl potrivi în adâncitură. Instantaneu, uşa se 
deschise de perete. 

Smith intră mai întâi, cu pistolul în mână. 

— Dacă asta e o închisoare, atunci e închisoare de lux! 

Într-adevăr, peste tot se vedeau covoare, mobile preţioase, 
obiecte de artă. O doamnă citea tolănită într-un fotoliu, 
lângă o măsuţă de acaju. 

— Lady Dex, exclamă Smith. 

Ea se întoarse, scoase un strigăt şi se repezi spre el. 

— Oh, domnule Smith, mulţumesc lui Dumnezeu, iată-vă în 
sfârşit! 

Îl apucă de braţ, spunând cuvinte încurcate şi fără şir, 
pradă unei emoţii violente. > 

Liniştiţi-vă, doamnă! Îi spuse şeful poliţiei. Luaţi loc şi 
încercaţi să vă adunaţi gândurile. L-aţi văzut pe Poltavo? 

— Nu, zise ea, recăpătându-şi încet-încet sângele rece. E 
şi el aici? 

— Nu poate fi departe; suntem în căutarea lui. Vreţi să 
veniţi cu noi sau rămâneţi aici? 

Vin cu dumneavoastră! 

leşiră împreună în coridor. 

— Toate uşile care se văd dau în camere ca ale 
dumneavoastră? O întrebă Smith pe lady Dex. 

Cred că mai sunt câteva celule asemănătoare, dar camera 
principală e aici, zise ea, arătând o uşă vopsită cu roşu, la o 
depărtare de vreo douăzeci de paşi. 

Se apropiară de ea. Ela începu iar să o pipăie cu vârful 
degetelor. Probabil că toate închizătorile din casă erau de 
acelaşi fel, căci şi aici, vârful metalic înfipt într-o adâncitură 


situată în cu totul altă parte decât un zăvor obişnuit, 
declanşă un resorţ şi uşa se deschise singură. 

Domnul Smith făcu un pas înainte şi rămase o clipă trăsnit 
în faţa spectacolului care i se arăta: un cadavru zăcea pe 
jos, Farrington, cu braţele încrucişate, privea trupul 
duşmanului său, Fall desfăcea legăturile electrice... 

Revolverul detectivului ţâşni şi răsună tare ordinul: 

— Sus mâinile! 

Dar de-abia pronunţă aceste cuvinic, că întunericul cel mai 
complet îi învălui pe toţi. În acelaşi timp Ela, care era în 
prag, se simţi împins violent în spate şi uşa i se trânli în nas. 
Încercă zadarnic să o deschidă, sistemul de deschidere pe 
care îl cunoştea era blocat. 

Ela păli. 

— Doamne! 'Ţipă el, l-au prins pe şef! 

Rămase o secundă nehotărât. 

— Să ne întoarcem! Să ne întoarcem repede, spuse el, 
după ce se gândi un pic. Luând-o pe lady Dex de mână, o 
conduse la lift, coborâră în galerie, se urcară în vagonet şi 
se întoarseră iute la Moor Cottage. Automobilul şefului 
aştepta. 

Veniţi cu mine! Îi zise el lui lady Dex. La „Casa Magică”ti 
strigă şoferului... O să vă duc acasă pe urmă, îi explică el 
doamnei, în timp ce maşina cobora dealul cu toată viteza. 
Pentru moment, nu vreau să pierd nici o secundă; risc viaţa 
şefului. 

— Dar ce pot să-i facă? * 

— Ştiu prea bine ce pot îndrăzni, doamnă! 

Farrington îşi joacă ultima carte şi domnul Smith va fi 
ultima lui victimă! 

XXX 

În întunericul absolut al camerei subterane, Smith aşteptă, 
cu degetul pe trăgaci. 

— Nu mişcă nimeni, zise el. Trag fără nici o şovăire. 

Degeaba vă osteniţi, răspunse vocea mieroasă a doctorului 
Fall. Lumina s-a stins doar din întâmplare. Vă asigur că nici 


dumneavoastră nici prietenii dumneavoastră nu aveţi de ce 
să vă temeţi. 

Smith înaintă cu prudenţă ţinându-se de perete. La un 
moment dat ghici în faţa sa statura înaltă a doctorului şi 
întinse mâna, dar în aceeaşi clipă, primi o lovitură violentă 
în cap, care îl ameţi, în timp ce adversarul lui i se repezea la 
picioare şi îl trântea la pământ. 

— La fotoliu, repede! Îl auzi el pe Farrington comandând. 

— Dă-mi o bucată de fir, răspunse liniştit Fall. 

Într-o clipire, Smith se trezi legat de scaun. Lumina reveni. 
Cei doi bandiți se apucară în toată liniştea să pregătească în 
amănunt o nouă exe'puţie. Contactele metalice fură puse 
din nou la încheieturile mâinilor şi pulpelor pacientului, 
firele puse în prize. 

— Ei, domnule Smith, spuse Farrington cu un aer vesel şi 
cumsecade, iată că, din păcate, mi-aţi picat în mână! A! 
Apropo? Unde e polițistul celălalt? Întrebă el, întorcându-se 
către Fall. 

— la te uită, răspunse acesta, uitasem de el! Mă duc să 
văd ce i s-a întâmplat! 

Se duse la uşa invizibilă, care se deschise ca prin farmec şi 
ieşi. După câteva minute veni înapoi, întunecat la faţă, cu o 
expresie de îngrijorare. 

— A scăpat! Zise el. Şi cu el şi doamna. 

— N-are importanţă! Mormăi Farrington. Oricum au aflat 
prea mult. Puneţi sistemul de siguranţă la uşi. 

Reveni spre Smith. 

— Îţi dai seama ce te aşteaptă, zise el şi te pot informa cât 
se poate de exact asupra singurului mod de a scăpa cu 
viaţă. 

— O să te ascult cu plăcere, replică domnul Smith, dar 
trebuie să te previn chiar acum că, dacă salvarea mea 
depinde în vreo măsură de a dumitale, poţi să nu te 
majjleranjezi. 

— Ai ghicit, reluă Farrington. N-o să-mi scapi decât dacă 
mă laşi să plec liber, pe mine şi pe prietenii mei. Prima mea 


condiţie este să mă laşi să părăsesc Anglia nestânjenit. Ştiu 
că o să-mi răspunzi că nu ai nici dreptul nici puterea să-mi 
promiţi asta; dar mai ştiu şi de ce privilegii se bucură 
poliţia. Ştiu că poţi să mă conduci dumneata însuţi mâine 
dimineaţă la Calais, fără ca cineva să bănuiască ceva. În 
schimb îţi ofer viaţa. 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci te electrocutez, cum am făcut-o şi cu Poltavo 
adineaori. Eşti adversarul meu cel mai primejdios. De mult 
mă tem de manevrele dumitale din cale-afară de abile şi o 
să-mi facă o plăcere nebună să te omor, pentru că 
dumneata m-ai silit să duc viaţa asta de fiară urmărită pe 
care o duc de când m-am închis aici. Ştii că erai gata-gata 
să mă prinzi în ziua în care ai deschis uşa în timp ce scriam? 
M-a salvat sistemul nostru electric. Acum pot să-ţi spun că 
aici, în”Casa Magică”, etajele nu sunt decât nişte 
ascensoare imense. Pot să intru în camera mea pe la etajul 
întâi şi să mă duc, cu cameră cu tot, la etajul al treilea, tot 
atât de uşor pe cât se transportă o sticlă cu vin din 
bucătărie în sufragerie. 

— Admirabil, răspunse Smith. Te-ai gândit vreodată că ai fi 
putut face o carieră splendidă de inginer electrician? 

Bănuiesc că da, surise Farrington, dar alegerea carierei 
mele şi ocaziile pe care le-am pierdut mă interesează mai 
puţin, pentru moment, decât viitorul meu şi al dumitale. Ce 
ai de gând să faci? 

— Păi, nimic, domnule, răspunse marele detectiv. Pentru 
că pot să-ţi “pun că numai moartea mă poate sili să las 
liber să circule prin lume un monstru ca dumneata. Ţi se 
apropie ceasul şi chiar dacă mor eu însuihi un pic măi 
devreme sau un pic mai târziu, asta nu va schimba nimic 
din destinul dumitale: o să mori în mai puţin de o lună, fie 
că m-ai asasinat înainte de asta, fie că nu! 

— Ai curaj, zise Farrington. 

Văzându-le feţele crispate, Smith îşi dădu seama că cei doi 
bandiți nu erau atât de liniştiţi pe cât voiau să pară. 


Nu vă închipuiţi nici o clipă că o să scăpaţi de pedeapsă, 
continuă Smith cu o voce care nu tremura, iar dacă vreţi un 
sfat bun, nu mai risipiţi bucăţica de timp care vă desparte 
de ocnă... 

— Îţi SGurtezi singur ultimele clipe de viaţă, zise Fall. 

— Cât despre asta, ridică din umeri detectivul, nici eu şi 
nici voi nu putem prevedea viitorul şi dacă Pronia a hotărât 
să mor la postul meu, consider că voi merita aceeaşi onoare 
ca şi soldatul căzut pe câmpul de bătaie, ba poate chiar mai 
mult, pentru că duşmanii societăţii sunt o primejdie mai 
mare decât armatele unui invadator. Contra acestora din 
urmă nu lupţi tot timpul, ci doar la vremea acelei perioade 
de nebunie colectivă care poartă numele de război, pe când 
contra voastră nu este răgaz, precum nu e nici îndurare. 

Drept răspuns, Fall aruncă o privire întrebătoare lui 
Farrington, care făcu un semn afirmativ. Doctorul aduse 
casca pe care o folosise la execuţia lui Poltavo şi o puse pe 
capul lui Smith. 

Îţi dau trei minute să te gândeşti la propunerea mea, 
spuse Farrington. 

— Pierzi trei minute, spuse detectivul. 

Cu toate acestea, Farrington scoase ceasul şi îl ţinu în 
palma deschisă. În timpul acestor o sută optzeci de secunde 
nu se auzi alt zgomot în încăpere decât tic-tac-ul regulat al 
ceasornicului lui Farrington. După trecerea timpului îl vâri 
în buzunarul vestei. 

Accepţi? Îl întrebă el. 

Nu, strigă cu putere Smith, de sub cască. 

Dă i drumul! Făcu aspru Farrington. 

Fall iluse mâna la întrerupător, dar în aceeaşi secundă 
strălucirea becurilor care luminau încăperea slăbi. 

— Repede! Ţipă Farrington. 

Doctorul apăsă maneta comutatorului chiar în momentul 
în care luminile se stinseră. 

Domnul Smith avu o senzaţie de arsură pe tot corpul şi 
leşină. 


Capitolul XX. 

OPRIREA DINAMURILOR. 

Un grup de agenţi de poliţie stăteau la gardul „Casei 
Magice” când sosi automobilul în care erau Ela şi lady Dex. 

Detectivul sări din maşină. 

T 

— Bandiţii au pus mâna pe şefi îi strigă el ofițerului care 
comanda detaşamentul. Dă ordin să se închidă cordonul de 
agenţi împrejurul casei şi să vină după mine câţiva oameni 
înarmaţi! 

Se repezi, nu spre casă, ci spre uzina electrică apropiată. 
Îl apucă de gât şi îl trânti pe un muncitor care încerca să-i 
stea în cale şi să coboare oblonul metalic de la uşă. Într-o 
secundă Ela pătrunse înăuntru în ciuda rezistenţei pe care 
i-o opuneau ceilalţi muncitori şi se trezi faţă în faţă cu 
contramaistrul, un om cu figura deschisă şi inteligentă, care 
se pregătea să se apere de el cu un vătrai. Dar revolverul 
lui Ela îi domoli pofta. 

— Înapoi! Îi strigă el. Dumneata comanzi aici? 

— Da; şi nu înţeleg... 

— Ai trei minute ca să opreşti dinamul! 

— Imposibil, domnule! Am ordin să-l ţin în mişcare orice s- 
ar întâmpla. 

— Opreşte-l! Opreşte-l imediat sau eşti un om mort! 

Electricianul şovăi, apoi se îndreptă spre comenzi. În acest 
moment, un beculeţ roşu se aprinse pe tabloul de 
distribuţie. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă el. 

— E semnalul din subterană, răspunse omul, înseamnă că 
au acolo nevoie de tot curentul. 

Ela îşi ridică pistolul şi-l ţinti pe om drept în ochi, cu un aer 
atât de hotărât, încât acesta din urmă făcu imediat gestul 
care oprea producerea electricităţii. Aproape instantaneu 
luminile slăbiră, în timp ce volantele grele de oţel îşi 
încetineau mişcarea şi uruitul surd al maşinilor făcea loc 
liniştii. Lumina cenuşie a zilei o înlocui» > pe cea 


strălucitoare a becurilor. Ela îşi şterse fruntea cu o mână 
care tremura. 

— Să dea Dumnezeu să fi ajuns la timp, murmură el. 

Uzina era acum invadată de agenţi de poliţie. 

— Arestaţi pe toată lumea, ordonă Ela şi aveţi mare grijă 
să nu se atingă nimeni de nici un fel de maşini, comutatoare 
sau întrerupătoare! lar dumneata, se întoarse el spre 
tânărul inginer electrician, nu pari să fii complicele 
stăpânilor dumitale; îţi ofer nu numai libertatea, ci şi o 
răsplată bună dacă mă conduci cum trebuie la cercetări. Ai 
zis ceva de subterane; poţi să mă duci acolo? 

Omul şovăi. 

— Ascensoarele nu mai merg, domnule, fiindcă nu mai 
avem electricitate. 

— Nu mai e şi o altă posibilitate? 

— Sunt scările, răspunse omul, după o nouă ezitare. Dar 
domnule, de orice crimă ar putea fi acuzat bietul domn 
Moole, stăpânul meu, vă jur că eu nu sunt amestecat şi m- 
am mărginit întotdeauna să conduc uzina asta cât am putut 
de bine. 

Înţelegând că omul spune adevărul, Ela îi explică în două 
vorbe că Moole era un nimeni şi că, în realitate, casa era 
ascunzătoarea a doi bandiți extrem de periculoşi. 

Fără să se lase mai mult rugat, electricianul îl conduse pe 
poliţist afară; traversară peluza, o luară de-a lungul casei şi 
găsiră în spate o uşiţă mică de fier, cu o broască complicată. 
Inginerul scoase o legătură de chei şi o deschise. După 
câţiva paşi, într-un coridor, aflară altă uşă, care fu deschisă 
în acelaşi fel. O scară în spirală cobora de acolo spre 
adâncimile misterioase ale subsolurilor. Spre uimirea lui, 
Ela văzu strălucind lumini electrice, dar ghidul său îl linişti: 

— Au acumulatori, explică el, dar numai pentru iluminare, 
în caz că se întâmplă vreun accident la dinamuri. 

Părea că scara nu se va sfârşi niciodată. Ela numără 
optzeci şi şapte de trepte înainte să ajungă, în sfârşit, la o 
uşă de oţel. Observă că electricianul nu o mai deschide cu 


cheia, ci cu un vârf de oţel, la fel cum făcuse şi el cu puţin 
timp înainte. 

Dar polițistul uită de toate, la vederea şefului lui, legat 
fedeleş şi leşinat în scaunul morţii... Sări ca un tigru. 
Farrington îl auzi primul şi se întoarse cu pistolul în mână. 
Răsună o împuşcătură, apoi a doua, apoi a treia. Ela se 
trântise la pământ şi se ridică fără nici o rană, dar 
Farrington, care încercase să se strecoare prin spatele 
mesei, primise un glonţ în inimă. 

— Puneţi-i cătuşele ăstuia, le spuse Ela agenţilor care 
dăduseră buzna după el. Şi într-o clipire, doctorul Fall fu 
pus în situaţia de a nu mai putea face rău nimănui, 
niciodată. 


SFÂRŞIT