Arthur Conan Doyle — Povestiri V1 Aventurile lui Sherlock Holmes

ARIHUR CONAN DOYLE 


ARIHUR CONAN DOYLE 


AVENIURILE LUI 
SHERLOCK HOLMES 


CUPRINS: 

[. Scandalul din Boemia. 

II. Liga celor cu părul roşcat. 

III. Un caz de identitate. 

IV. Misterul din valea Boscombe. 

V. Cei cinci sâmburi de portocală. 

VI. Bărbatul cu buza răsfrântă. 

VII. Aventura carbunculului albastru. 
VIII. Aventura bandei cu pete. 

IX. Aventura degetului mare al inginerului. 
X. Aventura celibatarului nobil. 

XI. Aventura diademei de beril. 

XII. Aventura fagilor arămii. 


SCANDALUL DIN BOEMIA. 

Î; 

În ochii lui Sherlock Holmes, ea va rămâne pentru 
totdeauna femeia cu majusculă. Rareori l-am auzit 
menţionând-o sub un alt nume. Pentru el, ea pune în umbră 
şi se ridică deasupra întregului sex. Nu pentru că ar fi 
simţit vreun sentiment înrudit cu dragostea faţă de Irene 
Adler. 'Toate sentimentele, şi mai ales acela, erau detestate 
de mintea sa rece, precisă şi extrem de echilibrată. Cred că 
era cea mai aproape de perfecţiune maşină de raţionat şi 
observat care sa văzut vreodată, însă ca iubit s-ar fi pus 
într-o poziţie falsă. Nu vorbea niciodată de pasiunile inimii 
altfel decăt în batjocură şi cu dispreţ. Erau lucruri 


admirabile pentru un observator - excelente pentru a ridica 
vălul ce acoperea motivele şi acţiunile oamenilor. Însă 
pentru analistul versat, a admite asemenea intruziuni în 
temperamentul său fin şi bine pus la punct ar fi însemnat să 
introducă un factor perturbator, care ar fi putut 
compromite toate rezultatele minţii sale. Pentru o natură ca 
a lui, un Jir de nisip într-un instrument de mare precizie sau 
o crăpătură pe lupa sa puternică n-ar fi putut fi mai 
deranjante decât un sentiment puternic. Şi, totuşi, exista o 
singură femeie în ochii lui, iar acea femeie era fosta Irene 
Adler, a cărei amintire este una îndoielnică şi problematică. 

Nu-l prea văzusem pe Holmes în ultima vreme. Căsătoria 
mea ne-a împins departe unul de celălalt. Fericirea mea 
deplină şi grijile domestice ce-l asaltează pe omul care este 
pentru prima dată stăpânul propriei case erau suficiente să- 
mi absoarbă toată atenţia, pe când Holmes, care detesta din 
tot sufletul său de boem orice formă de socializare, 
rămăsese în locuinţa noastră de pe strada Baker, îngropat 
în cărţile sale vechi şi trecând, de la o săptămână la alta, de 
la cocaină la ambiţie, de la somnolenţa provocată de drog la 
energia imensă, proprie naturii sale alerte. Era însă, ca 
întotdeauna, extrem de atras de studiul crimei şi îşi folosea 
talentul enorm şi extraordinara sa capacitate de observaţie 
pentru a urma indiciile descoperite şi a elucida acele 
mistere ce fuseseră abandonate, ca fiind lipsite de speranţă, 
de către poliţia oficială. Din timp în timp, auzeam câte ceva 
despre acţiunile sale: chemarea la Odesa în cazul uciderii 
lui Trepoff elucidarea ciudatei tragedii a fraţilor Atkinson 
din Trincomalee şi în final, misiunea încredinţată de familia 
domnitoare din Olanda, pe care a dus-o la capăt cu atâta 
delicateţe şi succes. Însă dincolo de aceste semne ale 
activităţii sale, pe care le aflasem laolaltă cu toţi cititorii 
ziarelor cotidiene, ştiam puţine lucruri despre ce mai făcea 
fostul meu prieten şi tovarăş. 

N-a fost prea expansiv. De altfel, rareori era aşa; însă era 
încântat, cred, să mă vadă. De abia scoțând un cuvânt, însă 


cu o privire prietenoasă, mi-a făcut semn spre un fotoliu, 
mi-a împins tabachera şi mi-a arătat o lădiţă cu băuturi şi 
sifon într-un colţ. Apoi s-a aşezat în faţa focului, şi a început 
să mă examineze în maniera sa ciudată şi pătrunzătoare. 

Într-o noapte - în douăzeci martie 1888 - mă întorceam de 
la un pacient (căci îmi re luasem meseria de medic), iar 
drumul meu o lua prin strada Baker. Pe când treceam pe 
lângă uşa atât de familiară, care va rămâne pentru 
totdeauna asociată în mintea mea cu perioada curtării şi cu 
incidentele întunecate relatate în Studiu în roşu intens, m-a 
cuprins o dorinţă puternică să-l revăd pe Holmes, şi să aflu 
cum îşi mai folosea extraordinarele-i talente. Camerele sale 
erau luminate puternic şi, imediat ce m-am uitat în sus, am 
văzut silueta lui înaltă şi uscăţivă trecând de două ori prin 
dreptul ferestrei, umbra lui întunecată distingându-se prin 
jaluzele. Păşea prin cameră cu repeziciune, vioi, având 
capul lăsat în piept şi mâinile la spate. Pentru mine, care-i 
ştiam toate stările şi deprinderile, atitudinea şi maniera lui 
îmi dezvăluiau în ce situaţie se afla. Lucra din nou. Îşi 
revenise din visurile provocate de drog şi adulmeca o nouă 
urmă. Am tras de clopoțel şi am fost condus în camera care 
fusese înainte şi a mea. 

— Căsnicia îţi prieşte, a remarcat el. Cred, Watson, că ai 
pus pe tine mai mult de trei kilograme şi jumătate de când 
nu te-am mai văzut. 

— Trei!, i-am răspuns. 

— Chiar aşA. Credeam că ceva mai mult. Nu mi-ai spus că 
intenţionai să munceşti din nou. 

— Atunci, cum ţi-ai dat seama? 

— O văd, o deduc. Cum de ştiu că te-ai udat foarte tare 
recent, şi că ai o servitoare foarte neîndemânatică şi 
neatentă? 

— Dragul meu Holmes, i-am spus, asta-i prea de tot. Cu 
siguranţă ai fi fost ars pe rug, dacă ai fi trăit cu câteva 
secole în urmă. Este adevărat că joi am făcut un drum la 
(ară şi că m-am întors acasă într-un hal fără de hal dar, 


întrucât mi-am schimbat hainele, nu-mi pot da seama cum 
ai dedus-o. În ceea ce o priveşte pe Mary Jane, este 
incorigibilă, iar soţia mea a rugat-o să plece, însă nici în 
acest caz nu înţeleg cum ai realizat toate astea. 

A chicotit ca pentru sine şi şi-a frecat mâinile lungi şi 
nervoase. 

— Este simplitatea întruchipată, a spus el: ochii mă 
înştiinţează că pe interiorul pantofului tău stâng, exact 
unde cade lumina, pielea este crestată de şase tăieturi 
aproape paralele. În mod vădit, au fost provocate de cineva 
care a răzuit foarte neatent marginile tălpii, pentru a 
îndepărta noroiul întărit de pe ea. De unde deducţia mea că 
ai ieşit pe vreme rea şi că ai o servitoare care este un fel de 
Jack Spintecătorul al cizmelor. În ceea ce priveşte revenirea 
la meseria ta, când un domn intră în camera mea mirosind 
a iod şi cu o urmă de nitrat de argint pe degetul arătător de 
la mâna dreaptă, plus o umflătură în dreapta jobenului, ce 
indică locul unde şi-a adăpostit stetoscopul, ar trebui să fiu 
într-adevăr stupid să nu-mi dau seama că-şi exercită 
profesia de medic. 

Nu m-am putut abţine să nu râd la uşurinţa cu carea 
explicat procesul prin care a dedus ce mi-a spus. 

— Când te aud motivânduc-ţi afirmaţiile, am remarcat eu, 
lucrurile îmi par întotdeauna atât de ridicol de simple încât 
simt că aş fi putut să le deduc cu uşurinţă eu însumi; însă 
fiecare verigă în parte a raţionamentului tău mă 
deconcertează până în momentul în care îmi explici întregul 
proces. Şi totuşi cred că ochii mei sunt la fel de buni ca ai 
tăi. 

— Chiar aşa, mi-a răspuns aprinzându-şi o ţigară şi 
lăsându-se să cadă pe un fotoliu. Tu vezi, însă nu observi. 
Distincția e clară. De exemplu, ai văzut frecvent treptele 
care urcă din hol în această cameră. 

— Frecvent. 

— Cât de des? 

— Păi, de câteva sute de ori. 


— Atunci, câte sunt? 

— Câte? Nu ştiu. 

— Vezi? Nu ai observat. Şi totuşi ai văzut. Exact ce ţi-am 
spus. Ei bine, eu ştiu că sunt şaptesprezece trepte, pentru 
că am şi văzut şi am şi observat. Apropo, întrucât eşti 
interesat de aceste mici probleme şi întrucât ai scris despre 
una sau două din neînsemnatele mele experienţe, asta te 
poate interesa. Mi-a pasat o foaie de hârtie groasă, de 
nuanţă roz, ce se afla întinsă pe masă. Tocmai ce a sosit, mi- 
a spus el. Citeşte-o cu voce tare. 

Nu era datată şi nici nu avea vreo semnătură sau adresă. 

— În seara asta, la opt fără un sfert, se spunea, vă va vizita 
un domn care doreşte să vă consulte privind o chestiune de 
cea mai mare importanţă, linul din serviciile dumneavoastră 
recente pentru una din casele regale ale Europei a arătat 
că sunteţi o persoană căreia i se pot încredința chestiuni de 
o asemenea importanţă, în deplină siguranţă. O asemenea 
caracterizare a dumneavoastră din toate părţile am primit. 
Fiţi la domiciliu la ora respectivă şi nu interpretaţi greşit 
dacă vizitatorul dumneavoastră va purta mască. 

— Acesta-i realmente un mister, am remarcat eu. Ce crezi 
că înseamnă toate astea? 

— N-am încă nici o informaţie. Este o greşeală capitală să 
teoretizezi înainte de avea toate datele. Fără să-ţi dai 
seama, începi să deformezi faptele ca să se potrivească 
teoriilor tale, în ioc ca teoriile să se potrivească faptelor. 
Însă, în privinţa scrisorii, ce deduci din ea? 

Am examinat cu atenţie scrisul şi hârtia folosită. 

— Omul care a scris-o este probabil bogat, am remarcat, 
încercând să imit felul de a proceda al prietenului meu. Nu 
poţi cumpăra o astfel de hârtie cu mai puţin de o jumătate 
de coroană pachetul. Este ciudat de tare şi ţeapănă. 

— Ciudat - exact acesta este cuvântul, a spus Holmes. Nu 
este hârtie făcută în Anglia. 'Ţine-o la lumină. 

Am făcut asta, şi am putut vedea un „E” marecuun „g” 
mic, un „P” şi un „G” maricu un „t” mic imprimate pe ea. 


— Ce crezi că înseamnă asta? 

— Numele fabricantului, fără îndoială; ori, mai degrabă, 
monograma sa. 

— Deloc. „G” şi „t” înseamnă „Gesellschaft”, care este 
cuvântul nemţesc pentru „companie”. Este o prescurtare 
obişnuită ca şi „Ca.” al nostru. „P” înseamnă, desigur, 
„Papier”, adică hârtie. Acuma, în ce-l priveşte pe „Eg” Hai 
să aruncăm o privire în lexiconul geografic. A luat un volum 
mare şi cafeniu de pe raft. Eglow, Eglonitz - şi iată: Egria. 
Este o ţară de limbă germană, în Boemia, nu departe de 
Karlsbad. Faimoasă ca fiind locul unde a murit Wallenstein 
şi pentru numeroasele ei fabrici de sticlă şi mori de hârtie. 
Ha, ha, domnul meu, ce zici de asta? Ochii au început să-i 
strălucească, şi a scos triumfător un mare nor albastru din 
ţigara sa. 

— Hârtia a fost făcută în Boemia, am spus. 

— Exact. lar bărbatul care a scris asta este neamţ. Ai 
observat construcţia ciudată a propoziției - „O asemenea 
caracterizare a dumneavoastră din toate părţile am primit.” 
Un francez sau un rus n-ar fi putut scrie aşa ceva. Numai 
un neamţ poate fi atât de neatent cu verbele sale. Ne 
rămâne numai să aflăm ce vrea acest neamţ, care scrie pe 
hârtie de Boemia şi preferă să poarte o mască în loc de a-şi 
arăta faţa. Şi iată-l că vine, dacă nu mă înşel, să ne 
risipească toate nedumeririle. 

În timp ce vorbea, s-a auzit sunetul ascuţit de copite de cai 
şi scrâşnetul roţilor la contactul cu trotuarul, urmat de cel 
al clopoţelului de la intrare. Holmes a fluierat. 

— O pereche, după zgomot, a spus el. Da, a continuat, 
uitându-se pe fereastră. O trăsură mică şi drăguță cu o 
mândreţe de cai. O sută cincizeci de guinee unul. WatsoN. 
Cazul ăsta promite hanl. Dacă nu altceva. 

— Cred că ar fi mai bine să plec, Holmes. 

— Deloc, doctore. Rămâi unde eşti. Sunt pierdut fără 
Boswell-ul meu. lar aceasta promite să fie ceva interesant. 
Ar fi păcat să pierzi aşa ceva. 


— Dar clientul tău... 

— Nu-ţi bate capul cu el. Poate am nevoie de ajutorul tău, 
ca şi el dealtfel. Uite-l că vine. Aşează-te în fotoliul ăla, 
doctore şi acordă-ne întreaga atenţie. 

Pasul încet şi apăsat ce s-a auzit pe scări şi în hol s-a oprit 
imediat în faţa uşii. Apoi s-a auzit o bătaie puternică, plină 
de autoritate. 

— Intră, a spus Holmes. 

Cel care a intrat nu părea să aibă sub doi metri şi avea un 
piept şi braţe de Hercule. Îmbrăcămintea lui era bogată, 
dar de o bogăţie care în Anglia ar fi fost considerată cam de 
prost gust. Fâşii groase de astrahan îmbrăcau mânecile şi 
partea din faţă a hainei lui la două rânduri, în timp ce 
pelerina de un albastru închis de pe umeri era căptuşită cu 
mătase roşie şi prinsă la gât cu o broşa dintr-un singur berii 
roşu ca focul. Cizmele îi urcau până la jumătatea gambei şi 
erau tivite sus cu o bogată blană cafenie, desăvârşind astfel 
impresia de opulenţă barbară sugerată de întreaga-i 
înfăţişare. Ţinea în mână o pălărie cu boruri largi iar pe 
partea superioară a feţei purta o mască neagră cei cobora 
până la pomeţi, pe care, după toate aparențele, şi-o pusese 
chiar atunci, căci mâna îi era încă ridicată în acea direcţie 
când a intrat în cameră. După partea inferioară a feţei 
părea a fi un om cu un caracter puternic, căci avea buzele 
groase şi răsfrânte, şi o bărbie puternică şi dreaptă, ce 
sugera hotărâre împinsă până la încăpățânare. 

— Mi-aţi primit biletul?, a întrebat cu o voce adâncă şi 
aspră, cu puternic accent nemţesc. V-am spus că o să vin. S- 
a uitat de la unul la altul, ca şi cum ar fi fost nesigur căruia 
din noi să i se adreseze. 

— Vă rog luaţi loc, i-a spus Holmes. Acesta este prietenul şi 
colegul meu, doctorul Watson, care este din când în când 
atât de amabil să mă ajute la cazurile mele. Cui am onoarea 
să mă adresez? 

— Puteţi să mi vă adresaţi ca fiind Contele Von Kramm, un 
nobil din Boemia. Înţeleg că acest domn, prietenul 


dumitale, este un om de onoare şi discret, căruia i se poate 
încredința o chestiune de o importanţă capitală. Dacă nU. 
Aş prefera să vorbesc numai cu dumneavoastră. 

M-am ridicat să plec, însă Holmes m-a prins de încheietura 
mâinii, şi m-a împins înapoi pe scaun. 

— Suntem amândoi ori niciunul, a spus el. Puteţi spune de 
faţă cu acest domn orice îmi puteţi spune mie. 

Contele a dat din umerii lui laţi. 

— Atunci trebuie să încep, a spus el, prin a vă cere să 
păstraţi un secret absolut timp de doi ani; la sfârşitul acelei 
perioade, chestiunea nu va mai avea nici o importanţă. Însă 
la momentul de faţă, nu este exagerat să afirm că are o 
asemenea importanţă încât poate influenţa istoria Europei. 

— Promit, a spus Holmes. 

— Şieu. 

— O să scuzaţi această mască, a continuat ciudatul nostru 
vizitator. Persoana augustă în a cărei slujbă sunt doreşte ca 
trimisul ei să vă rămână necunoscut şi pot mărturisi din 
capul locului că numele pe care l-am folosit adineauri nu-mi 
aparţine. 

— Mi-am dat seama, i-a spus Holmes sec. 

— Circumstanţele sunt extrem de delicate şi trebuie luate 
toate precauţiile pentru a stinge ceea ce ar putea deveni un 
scandal imens şi ar putea compromite serios una din 
familiile domnitoare din Europa. Pentru a fi precis, 
chestiunea se referă la marea Casă de Ormstein, regi 
ereditari ai Boemiei. 

— Mi-am dat seama şi de asta, a murmurat Holmes, 
lăsându-se în fotoliu şi închizându-şi ochii. 

Vizitatorul nostru a aruncat o privire aparent surprinsă 
spre silueta tolănită şi apatică din faţa sa care i-a fost fără 
îndoială descrisă ca fiind cel mai incisiv analist şi cel mai 
energic agent din Europa. Holmes şi-a redeschis încet ochii 
şi s-a uitat nerâăbdător la uriaşul său client. 

— Dacă maiestatea voastră ar binevoi să-şi prezinte cazul, 
a remarcat el. Aş fi mai capabil să vă sfătuiesc. 


Bărbatul a sărit de pe scaun, păşind încolo şi încoace prin 
cameră, într-o agitaţie de nestăpânit. Apol. Cu un gest de 
disperare, şi-a smuls masca de pe faţă şi a aruncat-o pe jos. 

— Aveţi dreptate, a spus el; sunt regele. De ce ar trebui s-o 
ascund? 

— Într-adevăr, de ce?, a murmurat Holmes. Încă înainte ca 
maiestatea voastră să deschidă gura, am ştiut că mă 
adresam lui Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, 
Mare Duce de Cassel-Felstein şi rege ereditar al Boemiei. 

— Însă puteţi înţelege, a spus ciudatul nostru vizitator, 
aşezându-se din nou şi trecându-şi mâna peste frunte a-i 
albă şi înaltă, puteţi înţelege că nu sunt obişnuit să fac 
personal asemenea lucruri. Însă problema este atât de 
delicată, că nu am putut-o încredința unui agent, fără să 
ajung la mâna lui. Am venit incognito de la Praga cu scopul 
de a vă consulta. 

— Atunci, vă rog consultaţi-mă, i-a spus Holmes, 
închizându-şi din nou ochii. 

— Faptele sunt pe scurt acestea: Cam acum cinci ani, în 
timpul unei vizite de lungă durată la Varşovia, am făcut 
cunoştinţă cu binecunoscuta aventurieră lrene Adler. 
Numele vă este fără îndoială familiar. 

— Doctore, fii atât de amabil să-l cauţi la indicele alfabetic, 
a murmurat Holmes, fără să-şi deschidă ochii. Adoptase de 
mulţi ani un sistem de notare pe fişe a tuturor datelor 
referitoare la oameni şi lucruri, astfel încât era greu să 
numeşti un subiect sau persoană despre care să nu-ţi poată 
furniza prompt informaţii. În cazul de faţă, am găsit 
biografia acesteia intercalată între aceea a unui rabin evreu 
şi a unui comandant de stat major, care scrisese o 
monografie despre peştii de apă adâncă. 

— Hai să vedem!, a spus Holmes. Hm! Născută în New 
Jersey în 1858. Contraltă - hm! 

La Scala, hm! Primadonă la Opera Imperială din Londra, 
nu mai spune! Din câte înţeleg, maiestatea voastră s-a 
îndrăgostit de această tânără persoană, i-a scris nişte 


scrisori compromiţătoare, iar acum doreşte să primească 
înapoi acele scrisori. 

— Exact. Însă cum... 

— V-aţi căsătorit în secret? 

— Nu. 

— Ceva hârtii sau certificate legale? 

— Nu. 

— Atunci nu pot să vă înţeleg. Dacă această persoană ar 
arăta anumite scrisori pentru a vă şantaja sau în alt scoP 
Cum le poate dovedi autenticitatea? 

— Scrisul în primul rând. 

— Puah, puah! Contrafăcut. 

— Hârtia mea personală. 

— Furată. 

— Sigiliul meu. 

— Imitat. 

— Fotografia mea. 

— Cumpărată. 

— Dar suntem amândoi în fotografie. 

— O, Doamne! Asta chiar că-i rău! Maiestatea voastră a 
comis într-adevăr o indiscreţie. 

— Am fost nebun - bolnav. 

— V-aţi compromis serios. 

— Eram numai prinţ moştenitor pe atunci. Eram tânăr. Am 
numai treizeci de ani. 

— Trebuie s-o recuperaţi. 

— Am încercat şi am eşuat. 

— Maiestatea voastră trebuie să plătească. Trebuie s-o 
cumpăraţi. 

— Nu vrea s-o vândă. 

— Atunci s-o furaţi. 

— Au fost făcute cinci încercări în acest sens. Doi 
spărgători plătiţi de mine i-au scotocit casa. Odată i-am 
sustras bagajul când călătorea. De două ori a fost jefuită. 
Nu s-a obţinut nici un rezultat. 

— Nici urmă de fotografie? 


— Absolut niciuna. Holmes a râs. 

— Este o mică problemă cât se poate de incitantă, a spus 
el. 

— Dar una foarte serioasă pentru mine, i-a replicat regele 
cu reproş. 

— Într-adevăr, foarte. Şi ce vrea să facă cu fotografia? 

— Să mă ruineze 

— Cum? 

— Urmează să mă căsătoresc. 

— Aşa am auzit. 

— Cu Clotilde Lolhman von Saxe-Meningen, a doua fiică a 
regelui Scandinavici. Poate că sunteţi familiar cu principiile 
stricte ale familiei ei. Ea însăşi este întruchiparea 
delicateţei. O umbră de îndoială privind comportamentul 
meu ar pune capăt căsătoriei. 

— lar Irene Adler? 

— Mă ameninţă că le va trimite fotografia. Şi o va face. Nu 
o cunoaşteţi, însă are o inimă de piatră. Are faţa celei mai 
frumoase femei, însă mintea celui mai hotărât bărbat. Ce ar 
putea face, dacă m-aş căsători cu o altă femeie, nu cunoaşte 
limite. 

— Sunteţi sigur ca nu a trimis-o deja? 

— Sunt sigur. 

— Şi de ce? 

— Pentru că a spus că o va trimite în ziua în care căsătoria 
mea va fi anunţată public. Aceasta se va întâmpla lunea 
viitoare. 

— O. Asta înseamnă că mai avem trei zile, a spus Holmes 
căscând. Asta-i foarte bine, având în vedere că mai am una 
sau două chestiuni importante de rezolvat la momentul de 
faţă. Maiestatea voastră va locui desigur în Londra în tot 
acest timp? 

— Fireşte. Mă puteţi găsi la hotelul Leingham, sub numele 
de contele Von Kramm. 

— Atunci o să vă trimit un rând pentru a vă înştiinţa cum 
progresăm. 


— Vă rog să faceţi asta. O să fiu foarte nerăbdător. 

— Iar în privinţa banilor? 

— Aveţi un cec în alb. 

— Chiar aşa? 

— Vă spun că aş da una din provinciile regatului meu să 
am fotografia respectivă. 

— Şi în ceea ce priveşte cheltuielile curente? Regele a scos 
de sub pelerina sa o geantă grea din piele de căprioară, şi a 
pus-o pe masă. 

— Sunt trei sute de lire în aur şi şapte sute în bancnote, a 
spus el. 

— Holmes a scris o chitanţă pe o foaie din agenda sa, şi i-a 
înmânat-o. 

— Şi adresa domnişoarei?, a întrebat el. 

— Briony LodgE. Aleea Serpentine, St. John's Wood. 

Holmes şi-a notat-o. 

— Încă o întrebare, a spus el. Fotografia era de format 
mare? 

— Da. 

— Atunci, noapte bună, maiestate, şi sper să avem în 
curând veşti bune pentru dumneavoastră. Şi noapte bună, 
WatsoN. A adăugat el, în timp ce roţile trăsurii regale o luau 
în jos pe stradă. Dacă o să fii atât de bun să mă vizitezi 
mâine după-amiază la trei, aş vrea să discut această 
chestiune cu tine. 

II. 

M-am prezentat pe strada Baker la trei fix, însă Holmes nu 
se întorsese. Proprietăreasa m-a informat că plecase de 
acasă puţin după ora opt dimineaţa. M-am aşezat lângă foc, 
totuşi, cu intenţia de a-l aştepta, indiferent cât de mult 
putea să întârzie. Eram deja extrem de interesat de această 
investigaţie, căci, chiar dacă nu avea niciuna din trăsăturile 
întunecate şi bizare care caracterizaseră cele două crime 
despre care scrisesem deja, totuşi natura cazului şi poziţia 
sus-pusă a acestui client îi imprimau o notă specifică. Într- 
adevăr, dincolo de natura investigaţiei de care se ocupa 


prietenul meu, exista ceva în felul său abil de a aborda 
situaţia şi în raţionamentul său ager şi incisiv ce făcea ca 
studierea sistemului său de lucru şi observarea metodelor 
rapide şi subtile prin care dezlega chiar şi cele mai încâlcite 
mistere să-mi facă o deosebită plăcere. Eram atât de 
obişnuit cu succesul său constant, încât nici măcar nu 
puteam concepe posibilitatea unui eşec. 

Era aproape patru când uşa s-a deschis şi un rândaş care 
părea a fi beat - neîngrijit, cu favoriţi, fala roşie, şi nişte 
haine deloc respectabile - a intrat în cameră. Obişnuit cum 
eram cu talentul uimitor al prietenului meu în a se folosi de 
deghizări, a trebuit să mă uit de trei ori la el înainte de a 
mă asigura că era realmente ei. Cu un semn din cap, a 
dispărut în dormitor, de unde a apărut în cinci minute într- 
un costum de tweed şi decent ca de obicei. Băgându-şi 
mâinile în buzunare, şi-a întins picioarele în faţa jocului, 
râzând sănătos timp de câteva minute. 

— Ei bine, nici chiar aşa!, a strigat, iar apoi s-a înecat şi a 
început să râdă din nou, până când a fost obligat să se lase 
pe spate pe scaun, moale şi neajutorat. 

— Ce este? 

— Este prea amuzant. Sunt sigur că n-ai putea ghici 
vreodată ce am făcut în această dimineaţă sau ce-am sfârşit 
prin a face. 

— Nu-mi pot imagina. Presupun că ai pândit obiceiurile şi 
poate casa domnişoarei lrene Adler. 

— Exact; însă urmarea a fost mai degrabă neobişnuită. O 
să ţi-o povestesc totuşi. În această dimineaţă, am plecat de 
acasă puţin după ora opt, arătând ca un rândaş fără lucru. 
Există o uimitoare simpatie şi o înţelegere adâncă între cei 
care îngrijesc caii. Fii unul dintre ei, şi o să afli tot ceea ce e 
de aflat. Am găsit în curând Briony Lodge. Este o bijuterie 
de vilă cu două etaje, cu o grădină în spate, dar întinzându- 
se în faţă până la drum. Are o încuietoare solidă la uşă. Un 
salon spaţios pe dreapta, bine mobilat, cu ferestre mari 
până aproape de podea şi acele închizători absurde, tipic 


englezeşti, pe care le-ar putea deschide şi un copil. În spate 
n-am observat nimic deosebit, doar că se putea ajunge la 
fereastra holului de pe acoperişul şopronului pentru 
trăsuri. M-am învârtit în jurul casei şi am examinat-o cu 
atenţie din toate părţilE. Dar n-am descoperit nimic altceva 
de interes. 

Apoi am luat-o pe stradă şi am descoperit, aşa cum 
bănuiam, că exista un grajd pe o alee care o lua pe lângă un 
zid al grădinii. Le-am dat rândaşilor o mână de ajutor să-şi 
ţesale cail. Şi am primit în schimb două pence, un pahar cu 
băutură, două degete de mahorcă şi toate informaţiile pe 
care le doream despre domnişoara Adler, ca să nu mai 
pomenesc de cele despre o jumătate de duzină de alte 
persoane din împrejurimi, de care nu eram deloc interesat, 
însă ale căror biografii am fost obligat să le ascult. 

— Şi ce ai aflat de Irene Adler? 

— O, că a sucit capetele tuturor bărbaţilor din partea 
locului. Este cea mai frumugşică fustă de pe planeta asta. 
Aşa spun grăjdarii din Serpentine. Trăieşte liniştit, cântă la 
concerte, iese la cinci în fiecare zi, şi se întoarce la şapte fix 
la cină. Rareori iese la alte ore, în afara daţilor când cântă. 
Are un singur vizitator masculin, dar care vine foarte des. 
Are pielea întunecată, e chipeş şi elegant, nu vine niciodată 
mai rar de o dată pe zi şi adesea chiar de două ori. Se 
numeşte Godfrey Norton şi locuieşte în Inner Temple. Vezi 
avantajele de a avea un vizitiu drept confident. L-au luat 
acasă de multe ori de la grajdul din Serpentine, şi ştiau 
totul despre el. După ce am ascultat tot ceea ce au avut de 
spus, am început să mă plimb încă o dată încoace şi încolo 
pe lângă Briony Lodge, şi să reflectez la planul meu de atac. 

Acest Godfrey Norton juca evident un rol important în 
această poveste. Era avocat. Asta nu prevestea nimic bun. 
Ce relaţie exista între ei şi care era scopul repetatelor sale 
vizite? Era ea clienta, prietena sau amanta lui? Dacă era 
clienta lui, probabil i-a dat fotografia spre păstrare. Dacă 
era amanta lui, aceasta era mai puţin probabil. De 


răspunsul la această întrebare depindea dacă trebuia să-mi 
continui munca la Briony Lodge, sau dacă trebuia să-mi 
îndrept atenţia spre locuinţa din Temple a domnului 
respectiv. Era un aspect delicat, care mărea raza 
cercetărilor mele. Mi-e teamă că te plictisesc cu aceste 
detalii, însă trebuie să te fac să vezi micile dificultăţi pe care 
le întâmpin, dacă e să înţelegi întreaga situaţie. 

— Te urmăresc cu atenţie, i-am răspuns. 

— Încă mai reflectam la toate astea, când o birjă a tras în 
faţa lui Briony Lodge, iar din ea a sărit un domn. Era un 
bărbat extrem de chipeş, cu pielea întunecată, nasul acvilin 
şi cu mustață - evident omul despre care auzisem. Părea a 
fi foarte grăbit, i-a strigat birjarului să aştepte, şi a trecut 
repede pe lângă servitoarea care deschisese uşa, cu aerul 
unui om care era ca şi la el acasă. 

A rămas în casă cam o jumătate de oră, şi am putut să-l 
zăresc din când în când prin ferestrele salonului, păşind 
încoace şi încolo, vorbind cu înflăcărare şi dând din mâini. 
Pe ea nu puteam s-o văd. Apoi a ieşit, arătând chiar şi mai 
agitat decât înainte. Când se îndrepta spre birjă, a scos din 
buzunar un ceas de aur, la care s-a uitat intens. 

— Mână ca vântul, a strigat el, mai întâi la Gross & Hankey 
în strada Regent, iar apoi la biserica Sfânta Monica din 
Edgeware Road. Ai o jumătate de guinee, dacă ajungi în 
douăzeci de minute! 

— S-au îndepărtat, şi tocmai ce mă întrebam dacă n-ar fi 
bine să-i urmăresc, când a apărut pe alee un mic landou 
cochet, al cărui vizitiu era încheiat la haină doar pe 
jumătate, şi avea cravata în dreptul urechii, şi ale cărui 
hamuri ieşeau toate din catarame. Nici n-a apucat să 
oprească înainte ca ea să ţâşnească pe uşa holului şi să se 
urce în el. Am avut timp să-i arunc numai o privire scurtă, 
dar era o femeie încântătoare, cu o faţă pentru care un 
bărbat şi-ar fi dat viaţa. 

— Biserica Sfânta Monica, a strigat ea, şi o jumătate de 
liră dacă ajungi acolo în douăzeci de minute. 


— Aşa ceva nu puteam rata, Watson. Tocmai ce mă 
gândeam dacă trebuia s-o iau la fugă ca s-o ajung, sau dacă 
era mai bine să mă cocoţ în spatele landoului ei, când a 
apărut pe stradă o birjă. Birjarul s-a uitat de două ori la un 
client atât de ponosit ca şi mine, însă am sărit înăuntru, 
înainte să aibă timp să obiecteze. 

— Biserica Sfânta Monica, am spus eu, şi o jumătate de 
liră dacă ajungi acolo în douăzeci de minute. Era 
douăsprezece fără douăzeci şi cinci şi, fireşte, era destul de 
clar despre ce era vorba. 

— Birjarul meu a mânat repede. Nu cred să mă fi dus 
vreodată cineva mai repede, însă ceilalţi au ajuns acolo 
înaintea noastră. Când am sosit noi, birja şi landoul având 
caii în spume se aflau deja în faţa porţii. Am plătit vizitiul şi 
m-am năpustit în biserică. Nu se vedea nici un suflet acolo, 
în afara celor doi pe care i-am urmărit şi a unui preot 
surprins, care părea a se certa ca ei. Formaseră toţi trei un 
grup în faţa altarului. Am luat-o pe lângă strană, ca oricare 
alt om fără treabă care ar fi intrat într-o biserică. Brusc, 
spre surprinderea mea, cei trei din faţa altarului s-au întors 
spre mine, iar Godfrey Norton a alergat spre mine cât a 
putut de repede. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, a strigat el. Eşti tocmai ce ne 
trebuie. Vino! Vino! 

— Ce doriţi?, l-am întrebat. 

— Vino, omule, vino, numai pentru trei minute, altminteri 
nu e legal. 

— Am fost pe jumătate târât spre altar, şi, înainte ca să-mi 
dau seama, m-am trezit mormăind răspunsurile care îmi 
erau şoptite la ureche, şi punându-mă chezaş pentru lucruri 
de care habar n-aveam, contribuind pe ansamblu la 
căsătoria sigură a lrenei AdleR. Necăsătorită, cu Godfrey 
Norton, necăsătorit. Totul s-a făcut într-o clipă, şi iată-l pe 
domn mulţumindu-mi de o parte şi pe doamnă de cealaltă, 
în timp ce preotul îmi zâmbea din faţă. A fost cea mai 
absurdă situaţie în care m-am aflat vreodată, iar gândul la 


ea m-a făcut să izbucnesc în râs acum. Se pare că a existat 
ceva în neregulă cu permisul lor, aşa încât preotul a refuzat 
categoric să-i cunune fără un martor, iar apariţia mea 
fericită l-a scutit pe mire s-o pornească pe străzi în căutarea 
unui cavaler de onoare. Mireasa mi-a dat o liră, pe care 
intenţionez s-o port prinsă de lanţul ceasului meu, în 
amintirea fericitei ocazii. 

— Aceasta chiar că este o întorsătură extrem de 
neaşteptată a lucrurilor, am spus eu. Şi ce s-a întâmplat 
apoi? 

— Păi, planurile mele păreau a fi serios amenințate. Arăta 
ca şi cum perechea intenţiona să plece imediat, ceea ce 
necesita, fireşte, măsuri foarte prompte şi energice din 
partea mea însă sau despărţit la poarta bisericii, el 
mergând înapoi spre Temple, iar ea spre casă. 

— O să ies în parc la cinci, ca de obicei, i-a spus ea la 
plecare. N-am auzit nimic altceva. Au plecat fiecare în 
direcţii diferite, şi m-am dus să-mi fac propriile-mi 
aranjamente. 

— Care sunt? 

— Nişte carne de vită şi un pahar cu bere, a răspuns, 
sunând din clopoțel. Am fost prea ocupat să mă gândesc la 
mâncare, şi probabil o să fiu şi mai ocupat în seara asta. 
Apropo, doctore, am nevoie de ajutorul tău. 

— Aş fi încântat. 

— Nu-ţi pasă dacă încâlci legea? 

— Deloc. 

— Nici dacă rişti să fii arestat? 

— Nu pentru o cauză dreaptă. 

— O, cauza este excelentă! 

— Atunci surit omul tău. 

— Am fost sigur că mă pot baza pe tine. 

— Dar ce vrei să fac? 

— Când doamna Turner va fi adus tava cu mâncare, o să-ţi 
spun. Acuma, a spus el, în timp ce s-a întors înfometat spre 
bucatele simple pe care i le oferise proprietăreasa, trebuie 


să discut în timp ce mănânc, căci nu am prea mult timp. 
Este aproape cinci. În două ore trebuie să fim la faţa 
locului. Domnişoara lrene sau doamna, mai degrabă, se 
întoarce de la plimbare la şapte. Trebuie să ajungem la 
Briony Lodge ca s-o întâlnim. 

— Iar apoi? 

— Lasă asta pe mine. Am aranjat deja ce urmează să se 
întâmple. Există un singur aspect asupra căruia trebuie să 
insist. Nu trebuie să intervii, indiferent ce se întâmplă, 
înţelegi? 

— Trebuie să rămân neutru? 

— Nu trebuie să faci nimic. Va fi probabil ceva neplăcut. 
Nu te băga. Voi sfârşi prin a fi transportat în casă. Patru sau 
cinci minute mai târziu fereastra de la salon va fi deschisă. 
Trebuie să te afli în apropiere de acea fereastră deschisă. 

— Bine. 

— Trebuie să mă urmăreşti, căci mă vei putea vedea. 

— Bine. 

— Iar când îmi ridic mâna aşa, vei arunca în cameră ceea 
ce îţi dau să arunci, şi în acelaşi timp vei striga „foc”. Mă 
urmăreşti? 

— În întregime. 

— Nu este cine ştie ce, a spus, scoțând un trabuc din 
buzunar. Este un fel de petardă care scoale fum, pe care o 
folosesc de obicei instalatorii, care are un fitil la fiecare 
capăt, ce se aprinde de la sine. Asta-i tot ce ai de făcut. 
După ce strigi „foc”, alţi oameni vor continua să strige. Poţi 
apoi să te îndepărtezi spre capătul străzii, şi te voi întâlni 
acolo în zece minute. Sper că am fost clar. 

— Trebuie să rămân neutru, să mă apropii de fereastră, să 
te privesc, iar, la semnalul tău, să arunc înăuntru acest 
obiect, apoi să strig „foc”, şi să te aştept la colţul străzii. 

— Exact. 

— Atunci te poţi baza în întregime pe mine. 

— Excelent. Cred că este probabil vremea să mă pregătesc 
pentru noul rol pe care trebuie să-l interpretez. 


A dispărut în camera sa, de unde s-a întors în câteva 
minute îmbrăcat ca un preot sectant, blajin şi candid. 
Pălăria sa neagră cu boruri mari, pantalonii săi largi, 
cravata albă, zâmbetul plin de simpatie şi aspectul general 
de curiozitate iscoditoare şi plină de bunăvoință ar fi putut 
fi egalate numai de domnul John Hore. Holmes nu-şi 
schimba numai costumaţia. Expresia, maniera sa, însuşi 
sufletul său păreau să se schimbe cu fiecare rol nou pe care 
îl juca. Când acesta s-a hotărât să devină specialist în crime, 
scena a pierdut un actor talentat, exact cum ştiinţa a 
pierdut un spirit ascuţit. 

Era şase şi un sfert când am plecat de pe strada Baker, şi 
am ajuns pe Serpentine cu zece minute înainte de a se 
întoarce doamna. Se făcuse deja seară, şi tocmai ce 
fuseseră aprinse felinarele, iar noi păşeam încoace şi încolo 
prin fata lui Briony Lodge, aşteptând să apară cea care o 
locuia. Casa arăta întocmai cum mi-o închipuisem din 
descrierea succintă făcută de Sherlock Holmes, însă locul 
părea a fi mai puţin izolat decât mă aşteptasem. Din contră, 
pentru o străduţă în nişte împrejurimi liniştite era extrem 
de animată. Exista un grup de bărbaţi în haine ponosite 
fumând şi râzând într-un colţ, un tocilar cu roata sa, doi 
soldaţi flirtând cu o dădacă şi câţiva tineri bine îmbrăcaţi, 
care se plimbau de colo colo, cu trabuce în gură. 

— Vezi, a remarcat Holmes, în timp ce ne învârteam prin 
fala casei, căsătoria asta simplifică mai degrabă lucrurile. 
Fotografia devine acum o armă cu două tăişuri. După toate 
probabilitățile, ea s-ar opune tot atât de mult să fie văzută 
astfel de domnul Godfrey Norton ca şi clientul nostru de 
prinţesa sa. Acuma întrebarea este: unde putem găsi 
fotografia? 

— Într-adevăr, unde? 

— Este foarte puţin probabil să o poarte la ea. Este de 
format mare. Este prea voluminoasă ca să poată fi ascunsă 
cu uşurinţă în rochia unei femei. Ştie că regele ar fi capabil 
să ordone să fie jefuită şi verificată. Au fost făcute deja două 


încercări în acest sens. Putem prin urmare conclude că nu o 
poartă la ea. 

— Unde o ţine, atunci? 

— La bancherul sau avocatul ei. Există aceste două 
posibilităţi. Dar sunt înclinat a crede că nu e la niciunul 
dintre ei. Femeile sun! secrete de la natură, şi le place să-şi 
ascundă secretele de restul lumii. De ce să o dea altcuiva? 
Poate avea încredere în ea însăşi, însă nu poate spune ce 
influenţă indirectă sau politică poate fi folosită asupra unui 
om de afaceri. În plus, nu uita că s-a hotărât s-o folosească 
în câteva zile. Trebuie s-o ţină undeva unde să-i fie la 
îndemână. Trebuie să se afle în propria-i casă. 

— Dar s-au dat deja două spargeri acolo. 

— Puah! N-au ştiut unde să caute. 

— Dar tu unde o să cauţi? 

— N-o să caut. 

— Ce-o să faci atunci? 

— O s-o fac să-mi arate ea însăşi unde este. 

— Dar va refuza. 

— Nu va putea s-o facă. Dar aud huruit de roţi. Este 
trăsura ei. Acuma urmează-mi ordinele până în cel mai mic 
amănunt. 

În timp ce vorbea, lumina felinarelor laterale ale trăsurii 
acesteia a apărut după curba aleii. Era un landou mic şi 
elegant, ce a luat-o spre uşa lui Briony Lodge. În timp ce 
oprea, unul din bărbaţii care pierdeau vremea în colţ s-a 
năpustit înainte ca să deschidă portiera, în speranţa de a 
câştiga un gologan, însă a fost îmbrâncit de un altul care a 
alergat într-acolo cu aceeaşi intenţie. O ceartă teribilă a 
izbucnit între ei, care a luat amploare când au intervenit cei 
doi soldaţi, care ţineau partea unuia dintre ei, şi tocilarul, 
care ţinea la fel de înfierbântat cu celălalt. Se loveau, şi, 
într-o clipă, doamna care se dăduse jos din trăsură s-a trezit 
în mijlocul unui mic grup de bărbaţi înroşiţi, care se luptau, 
izbindu-se cu putere cu pumnii şi bastoanele. Holmes s-a 
năpustit în mulţime pentru a o proteja; însă. Chiar când a 


ajuns în dreptul ei, a scos un țipăt şi a căzut la pământ, cu 
sângele curgându-i puternic pe fală. La căderea acestuia, 
soldaţii au luat-o la fugă într-o direcţie, iar haimanalele în 
alta, în timp ce câţiva oameni mai bine îmbrăcaţi, care au 
privit încăierarea fără să participe, s-au îmbulzit să ajute 
doamna şi să-l îngrijească pe omul rănit. Irene AdleR. Cum 
voi continua să o numesc, a luat-o repede pe scări; însă a 
rămas în capul lor, cu silueta ei superbă scoasă în evidenţă 
de luminile din hol, uitându-se înapoi în stradă. 

— A fost rănit rău bietul domn?, a întrebat 

— Este mort, au strigat câteva voci. 

— NU. NU. Este viul, a strigai o alta. Dar o să moară 
înainte de a ajunge la spital. 

— lată un om curajos, a spus o femeie. Dacă n-ar fi fost el, 
haimanalele ar fi luat punga şi ceasul doamnei. Erau o 
bandă şi încă una teribilă. AH. Respiră acum. 

— Nu poate rămâne în stradă. Putem să-l luăm înăuntru, 
doamnă? 

— Sigur. Aduceţi-l în salon. Este o sofa confortabilă acolo. 
Pe aici, vă rog. 

Holmes a fost luat încet şi solemn în Briony Lodge şi pus în 
camera principală. În timp ce eu observam ce se întâmplă 
de la postul meu de lângă fereastră. Lămpile au fost 
aprinse, însă jaluzelele nu au fost lăsate, aşa încât puteam 
să-l văd pe Holmes cum sta întins pe canapea. Nu ştiu dacă 
avea re mu scări pentru rolul pe care-l juca, însă ştiu că eu 
unul nu m-am simţit niciodată în viaţa mea mai ruşinat ca 
atunci când am văzut frumoasa creatură împotriva căreia 
conspiram, sau grafia şi bunătatea cu care se ocupa de cel 
rănit. Şi, totuşi, să renunţ acum la misiunea pe care mi-o 
încredinţase ar fi fost cea mai teribilă trădare. Mi-am întărit 
inima şi am scos petarda fumigenă de sub manta. La urma 
urmei, m-am gândit, nu-i facem vreun rău. Doar o 
împiedicăm să facă ea însăşi rău altuia. 

Holmes s-a ridicat pe canapea, şi l-am văzut făcând 
gesturile unuia care avea nevoie de aer. O servitoare a fugit 


la fereastră şi a deschis-o. În acelaşi moment, l-am văzut 
ridicându-şi mâna, şi la acest semnal, am aruncat obiectul 
în cameră, strigând „Foc!”. De abia ce scosesem acest 
cuvânt, că toată mulţimea de spectatori, bine îmbrăcaţi sau 
nu - domni, rândaşi şi servitoare - s-au unit într-un strigăt 
general de „Foc!”. Nori grei de fum au umplut camera, 
ieşind prin fereastra deschisă. Am putut vedea figuri care 
fugeau şi, un moment mai târziu, s-a auzit vocea lui Holmes 
dinăuntru, asigurându-i pe toţi că a fost o alarmă falsă. 
Strecurându-mă prin mulţimea care ţipa, am reuşit să 
ajung în colţul străzii, iar în zece minute m-am bucurat să 
simt braţul prietenului meu într-al meu, şi să ne îndepărtăm 
de locul vacarmului. Am mers repede şi tăcuţi câteva 
minute, până când am intrat pe una din străzile liniştite ce 
duc spre Edgeware. 

— Te-ai descurcat de minune, doctore, a remarcat el. Nu 
se putea mai bine. Totul este în regulă. 

— Ai fotografia? 

— Ştiu unde este. 

— Şi cum ţi-ai dat seama? 

— Ea mi-a arătat-o, exact aşa cum ţi-am spus. 

— Nu înţeleg. 

— Nu vreau să par misterios, a spus el râzând. A fost totul 
cât se poate de simplu. Ţi-ai dat seama, fireşte, că toţi cei de 
pe stradă erau complicii mei. l-am angajat pe toţi pentru 
seara asta. 

— Asta am realizat. 

— Apoi, când a izbucnit cearta, aveam puţină vopsea în 
palmă. M-am năpustit înainte şi am căzut, şi m-am mânjit pe 
faţă. Devenind astfel un spectacol demn de milă. Este un 
truc vechi. 

— Am realizat şi asta. 

— Apoi, m-au luat înăuntru. A trebuit să mă primească. Ce 
altceva putea să facă? Iar apoi în salonul ei, care era chiar 
camera unde bănuiam că o ţine. Mă mai gândeam şi la 
dormitorul ei, şi eram hotărât să văd în care. M-au pus pe 


sofa, m-am făcut că n-am aer, au fost obligaţi să deschidă 
fereastra, şi ai avut posibilitatea să-ţi faci treaba. 

— Şi cum te-a ajutat asta? 

— A avut o importanţă capitală. Atunci când a femeie 
crede că locuinţa sa ia foc, se năpusteşte din instinct spre 
lucrul la care ţine cel mai mult. Este un impuls de 
nestăpânit, şi am profitat nu o dată de el Mi-a fost de folos 
în cazul scandalului de substituție de la DarlingtoN. Ca şi în 
povestea de la castelul Arnsworth. O femeie căsătorită îşi 
prinde copilul; una necăsătorită se repede la cutia cu 
bijuterii. Acuma îmi era clar că doamna noastră n-avea în 
casă nimic mai preţios decât ceea ce căutam noi. Avea să se 
grăbească să pună mâna pe acel lucru. Alarma privind focul 
a fost realizată admirabil. Fumul şi ţipetele erau suficiente 
să zdruncine până şi nişte nervi de oţel. A reacţionat 
excelent. Fotografia se află într-o nişă în spatele unui panou 
glisant, chiar deasupra şnurului clopoţelului din dreapta. S- 
a repezii într-acolo într-o clipă, şi am putut să-i arunc o 
privire când a scos-o pe jumătate afară. Când am strigat că 
a fost o alarmă falsă, a pus-o la loc, s-a uitat la petardă, a 
ieşit repede din cameră, şi n-am mai văzut-o. M-am ridicat 
şi, cerându-i scuze, am părăsit casa. Am ezitat dacă să nu 
încerc să pun mâna pe fotografie pe loc; dar intrase vizitiul 
şi, întrucât se uita cu atenţie la mine, mi s-a părut mai sigur 
să aştept. Graba poate ruina totul. 

— Iar acum?, l-am întrebat. 

— Căutările noastre au luat practic sfârşit. O s-o vizitez 
mâine cu regele şi cu tine, dacă doreşti să ne însoţeşti. O să 
fim introduşi în salon pentru a o aştepta pe doamnă; însă 
probabil atunci când va sosi, n-o să ne găsească nici pe noi, 
nici fotografia. Maiestatea sa ar putea simţi o satisfacţie 
deosebită s-o recupereze cu propriile-i mâini. 

— Şi când o să mergeţi? 

— La opt dimineaţa. Nu se va fi trezit încă, astfel încât o să 
avem câmp liber de acţiune. În plus, trebuie să fim prompţi, 
căci această căsătorie poate aduce o schimbare completă 


atăt a vieţii, cât şi a deprinderilor ei. Trebuie să-i telegrafiez 
fără întârziere regelui. 

Ajunsesem în strada Baker, şi ne-am oprit în faţa uşii. Îşi 
căuta cheia prin buzunare, când cineva care trecea a spus: 

— Bună seara, domnule Sherlock Holmes. Existau câteva 
persoane pe trotuar la momentul respectiv. Însă salutul 
părea să fi fost rostit de un tânăr slab în manta, care a 
trecut grăbit pe lângă noi. 

— Am auzit vocea asta înainte, a spus Holmes, uitându-se 
cu atenţie pe strada prost luminată. Acuma mă întreb cine 
naiba a putut fi. 

III. 

În noaptea respectivă am dormit pe strada Baker, iar 
dimineaţa tocmai ce serveam pâinea prăjită şi cafeaua, 
când regele Boemiei s-a năpustit în cameră. 

— Realmente aţi pus mâna pe ea!, a strigat el, prinzându-l 
pe Sherlock Holmes de umeri şi privindu-l intens în ochi. 

— Nu încă. 

— Dar aveţi speranţe. 

— Am speranţe. 

— Atunci, haideţi. Sunt plin de nerăbdare să plecăm. 

— Trebuie să chemăm o birjă. 

— Nu, trăsura mea e afară. 

— Atunci asta simplifică lucrurile. 

Am coborât şi am pornit spre Briony Lodge. 

— Irene Adler s-a căsătorit, a remarcat Holmes. 

— Căsătorii! Când? 

— Ieri. 

— Cu cine? 

— Cu un avocat englez numit Norton. 

— Dar nu-l poate iubi. 

— Sper că da. 

— Şi de ce speraţi asta? 

— Pentru că v-ar scuti pe maiestatea voastră de a vă mai 
teme de neplăceri viitoare. Dacă doamna îşi iubeşte soţul, 
nu vă iubeşte pe maiestatea voastră. Dacă nu vă iubeşte pe 


maiestatea voastră, nu există nici un motiv pentru care v-ar 
împiedica planurile. 

— Este adevărat. Şi totuşi, ei bine! Aş fi vrut să fie de 
rangul meu! Ce regină ar fi fost! A recăzut într-o tăcere 
tristă, care n-a fost întreruptă până ce nu am ajuns în aleea 
Serpentine. 

Uşa lui Briony Lodge era deschisă, iar o femeie în vârstă 
stătea pe trepte. Când m-am dat jos din (răsură, ne-a privit 
batjocoritor. 

— Domnul Sherlock Holmes, cred?, a spus ea. 

— Sunt domnul HolmeS. A răspuns tovarăşul meu, 
uitându-se la ea cu o privire întrebătoare şi mai degrabă 
surprinsă. 

— Aşa! Stăpâna mea mi-a spus că probabil veţi veni. A 
plecat cu soţul ei spre continent dis-de-dimineaţă, cu trenul 
de 5,15 de la Charing Cross. 

— Ce! Sherlock Holmes s-a clătinat, înciudat şi surprins. 
Vrei să spui că a plecat din Anglia? 

— Şi n-o să se mat întoarcă niciodată. 

— Şi hârtiile?, a întrebat regele cu o voce aspră, totul e 
pierdut. 

— O să vedem Holmes a trecut pe lângă servitoare şi s-a 
năpustit în salon, urmat de rege şi de mine. Mobila era 
împrăştiată peste tot, cu rafturi demontate şi sertare 
deschise, arătând ca şi cum doamna scotocise grăbită prin 
ele, înainte de a fugi. Holmes s-a repezit la clopoțel, a smuls 
paravanul glisant, şi băgându-şi mâna înăuntru, a scos afară 
o fotografie şi o scrisoare. Fotografici era a Irenei Ader într- 
o rochie de seară, scrisoarea era adresată „Domnului 
Sherlock. Holmes. Să fie păstrată până când este cerută”. 
Prietenul meu a deschis-o precipitat şi am citit-o toţi trei 
împreună. Fusese scrisă la miezul nopţii în noaptea 
dinainte, şi suna precum urmează: „DRAGUL MEU DOMN 
SHERLOCK HOLMES, Te-ai descurcat, realmente, de 
minune. M-ai dus de nas pe deplin. Până după alarma cu 
focul, n-am avut nici o bănuială. Însă atunci, când mi-am dat 


seama cum m-am dat de gol, am început să gândesc. Am 
fost prevenită în privinţa dumitale cu luni în urmă. Mi s-a 
spus că, dacă regele ar angaja un agent, cu siguranţă v-ar 
alege pe dumneavoastră. Şi mi s-a dat adresa dumitale. Cu 
toate acestea, însă, m-aţi făcut să vă dezvălui ceea ce 
doreaţi să aflaţi. Chiar şi după ce am început să am 
bănuieli, mi-a fost greu să cred ceva rău despre un bătrân 
preot atât de simpatic şi amabil. Însă ştiţi că m-am pregătit 
şi eu ca actriţă. Costumaţia masculină îmi este familiară. 
Profit adesea de libertatea pe care mi-o conferă. L-am 
trimis pe JohN. Vizitiul, să vă supravegheze, am fugit sus, 
mi-am îmbrăcat hainele de plimbare, după cum le numesc, 
şi am coborât exact când dumneavoastră plecaţi. 

Ei bine, v-am urmărit până la uşa locuinţei, şi astfel m-am 
asigurat că prezentam interes pentru renumitul domn 
Sherlock Holmes. Apoi, mai degrabă imprudent, v-am urat 
noapte bună, şi am pornit spre Temple să-mi întâlnesc soţul 
Amândoi ne-am gândit că. Odată ce eram urmăriţi de un 
duşman atât de teribil, cea mai bună soluţie era fuga; prin 
urmare, când ne veţi vizita mâine, veţi găsi cuibul gol. În 
ceea ce priveşte fotografia, clientul dumitale se poate linişti. 
Iubesc şi sunt iubită de un bărbat superior lui. Regele poate 
face ce doreşte, fără nici un impediment din partea uneia 
căreia i-a făcut rău cu cruzime. O ţin numai ca să mă 
protejez şi să păstrez o armă care mă va asigura împotriva 
oricăror măsuri pe care le poate lua în viilor. Las o 
fotografie pe care poate vrea s-o aibă; şi rămân, dragă 
domnule Sherlock Holmes, A dumneavoastră, cu toată 
sinceritatea, IRENE NORTON, născută Adler.” 

— Ce femeie, oh, ce femeie!, a strigat regele Boemiei, 
după ce am citit toţi trei această scrisoare. Nu v-am spus 
cât de ageră şi hotărâtă este? Nu-i aşa că ar fi fost o regină 
admirabilă? Nu e păcat că nu e de acelaşi rang cu mine? 

— Din ce-am văzut până acum, doamna pare într-adevăr 
să fie de un rang foarte diferit de al maiestăţii voastre, a 


spus Holmes cu răceală. Îmi pare rău că nu am fost capabil 
să rezolv cu mai mult succes cazul dumneavoastră. 

— Din contră, dragă domnule, a exclamat regele, n-aţi fi 
putut avea mai mult succes. Ştiu că nu-şi calcă niciodată 
cuvântul. Fotografia este acum la fel de în siguranţă ca şi 
cum ar fi ars de-a bine/ea. 

— Îmi pare bine să vă aud spunând asta, maiestatea 
voastră. 

— Vă sunt imens de îndatorat. Vă rog să-mi spuneţi cum 
pot să mă revanşez. Acest inel... A scos uşor de pe deget un 
inel de smarald în formă de şarpe, ţinându-l în palmă. 

— Maiestatea voastră dispune de ceva pe care l-aş aprecia 
mult mai mull. A spus Holmes. 

— Trebuie doar să-mi spuneţi ce anume. 

— Această fotografie! 

— Regele s-a holbat uimit la el. 

— Fotografia benei!, a exclamat el Cu siguranţă, dacă asta 
doriţi. 

— Vă mulţumesc, maiestate. Atunci afacerea este 
încheiată. Am onoarea să vă doresc o dimineaţă foarte 
plăcută. S-a înclinat, şi, întorcându-se fără să observe mâna 
pe care i-o întinsese regele, a pornit cu mine spre locuinţa 
sa. 

Asta este povestea despre cum un mare scandal a 
ameninţat să dăuneze regatului Boemiei şi cum cele mai 
abile planuri ale domnului Sherlock Holmes au fost dejucate 
de spiritul ascuţit al unei femei. Obişnuia să facă haz de 
inteligenţa femeilor. Însă. După acest incident, nu l-am mai 
auzit să facă asta. Iar când vorbeşte despre Irene Adler sau 
când se referă la fotografia ei, o face [...] 

LIGA CELOR CU PARUL. ROŞCAI. 

L-am vizitat pe prietenul meu, domnul Sherlock Holmes, 
într-o zi din toamna anului trecut, şi l-am găsit în plină 
conversaţie cu un domn în vârstă foarte solid, rumen la faţă 
şi cu un păr roşu ca focul. Cerându-mi scuze pentru 


întrerupere, eram pe punctul de a mă retrage, când Holmes 
m-a tras prompt în cameră, şi a închis uşa în spatele meu. 

— N-ai fi putut să pici într-un moment mai potrivit, dragul 
meu Watson, mi-a spus el cordial. 

— Mi-a fost teamă că eşti ocupat. 

— Aşa şi sunt. Foarte ocupai. 

— Atunci pot aştepta în camera de alături. 

— Nu e cazul. Acest domN. Domnule Wilson, a fost 
partenerul şi ajutorul meu în multe din cele mai de succes 
cazuri ale mele, şi nu am nici cea mai mică îndoială că îmi 
va fi de cel mai mare folos şi în cazul dumitale. 

Domnul cel corpolent s-a ridicat pe jumătate de pe scaunul 
său, înclinând din cap în semn de salut, cu o scurtă privire 
întrebătoare în ochii săi mici. Afundaţi în grăsime. 

— Încearcă această canapea, a spus Holmes, lăsându-se 
din nou în fotoliul său, şi strângându-şi laolaltă vârfurile 
degetelor, după cum îi era obiceiul când reflecta. Ştiu, 
dragul meu Watson, că împărtăşeşti aceeaşi pasiune ca şi 
mine pentru tot ceea ce este bizar şi diferit de convențiile şi 
rutina monotonă a vieţii cotidiene. Ţi-ai demonstrat această 
înclinaţie prin entuziasmul care te-a împins să descrii, şi, 
mă vei scuza dacă adaug asta, să înfrumuseţezi întrucâtva 
atât de multe din micile mele aventuri. 

— Cazurile tale m-au interesat într-adevăr extrem de mult, 
am remarcat. 

— "Ţii minte că am observat ieri, puţin înainte de a ne 
ocupa de simplu! caz al domnişoarei Mary SutherlanD. Că, 
în ceea ce priveşte efectele ciudate şi combinaţiile 
extraordinare, trebuie să ne întoarcem spre viaţa însăşi, 
care este întotdeauna mult mai îndrăzneață decât orice 
efort al imaginaţiei. 

— O propunere în privinţa căreia mi-am permis să am 
îndoieli. 

— Aşa este, doctore, însă. Cu toate acestea, trebuie să te 
conving să adopţi viziunea mea, căci altminteri voi continua 
să te asaltez cu o groază de fapte în acest sens până când 


raţiunea ta se va prăbuşi sub ele, şi va recunoaşte că am 
dreptate. Acuma, domnul Jabez Wilson aici de faţă a fost 
atât de amabil să mă viziteze în această dimineaţă, şi să 
înceapă o poveste ce promite a fi una dintre cele mai 
ciudate ascultate de mine de câtva timp încoace. M-ai auzit 
remarcând că lucrurile cele mai neobişnuite şi singulare 
apar foarte adesea nu în crimele mai serioase ci în acelea 
mai mărunte, şi, ocazional, chiar în cazurile în care poţi 
avea îndoieli dacă a fost comisă realmente o crimă. Din ce 
am auzit până acum. Îmi este imposibil să spun dacă în 
cazul de faţă s-a comis sau nu vreo crimă, însă 
evenimentele sunt cu siguranţă printre cele mai bizare pe 
care le-am auzit vreodată. Poate, domnule WilsoN. Vei fi 
atât de amabil să-ţi iei povestea de la început. Îţi cer 
aceasta nu numai pentru că prietenul meU. Doctorul 
Watson, nu a auzit prima parte, ci şi pentru că natura 
ciudată a poveştii mă face doritor să aud din gura dumitale 
toate detaliile posibile. De regulă, după ce îmi fac o mică 
idee referitoare la cursul evenimentelor, sunt capabil să mă 
orientez printre miile de cazuri similare care îmi vin în 
memorie. În cazul de faţă, sunt obligat să recunosc că 
faptele sunt, după cât cred, absolut unice. 

Clientul cel gras şi-a umflat pieptul, părând a fi întrucâtva 
mândru de asta, şi a scos un ziar murdar şi mototolit din 
buzunarul interior al mantalei sale. În timp ce parcurgea 
rubrica anunţurilor, ţinând capul întins înainte şi ziarul pe 
genunchi, m-am uitat îndelung la el şi am încercat, în 
maniera tovarăşului meu, să interpretez indicaţiile oferite 
de îmbrăcămintea sau înfăţişarea sa. 

Însă n-am ajuns la cine ştie ce rezultat, în urma acestei 
examinări. După toate aparențele, vizitatorul nostru era un 
negustor englez tipic, obez, pompos şi încet. Purta nişte 
pantaloni cadrilaţi gri cu negru, cam largi, o redingotă 
neagră nu prea curată, descheiată în faţă, şi o vestă bej cu 
un lanţ Albert masiv de alamă, cu un pâtrăţel de metal 
găurit, atârnând pe post de ornament. Un joben uzat şi o 


manta cafenie spălăcită, cu un guler mototolit de catifea, se 
aflau pe scaunul de lângă el. Oricât mă sforţam, nu vedeam 
nimic remarcabil în privinţa lui, cu excepţia pârului său 
roşu intens şi a expresiei de dezamăgire şi nemulţumire 
extremă de pe trăsăturile lui. 

Cu ochiul lui ager, Sherlock Holmes a observat 
preocuparea mea, şi, remarcând privirea mea întrebătoare, 
a dat zâmbind din cap. 

— În afara faptelor evidente că a prestat cândva o muncă 
manuală şi că prizează tutun, că este francmason şi că a 
fost în China, şi că a scris foarte mult în ultima vreme, nu 
mai pot deduce nimic altceva. 

Domnul Jabez Wilson s-a holbat din scaunul său, cu 
degetul arătător pe ziar, însă cu ochii la tovarăşul meu. 

— Pentru Dumnezeu, domnule Holmes, cum de ştiţi toate 
astea?, l-a întrebat. Cum v-aţi dat seama, de exemplu, că am 
făcut muncă fizică? Este absolut adevărat, căci am început 
ca tâmplar pe un vas 

— După mâinile dumneavoastră, domnule. Mâna dreaptă 
este mult mai mare decât stânga. Aţi lucrat cu ea, iar 
muşchii sunt mai dezvoltați. 

— Ei binE. Şi tutunul şi francmasoneria? 

— N-o să vă pun ta îndoială inteligenţa, spunându-vă cum 
mi-am dat seama de asta, mai cu seamă ca, mai degrabă 
împotriva regulilor stricte ale ordinului dumneavoastră, 
purtaţi o broşă în formă de arc şi busolă. 

— A, fireşte, am uitat de asta. Dar scrisul? 

— Ce altceva pot indica cei doisprezece centimetri atât de 
lucioşi de pe manşeta dreaptă, sau tocul uzat din 
apropierea cotului de pe mâneca stângă, unde o sprijiniți pe 
birou? 

— Ei bine, şi China? 

— Peştele pe care vi l-aţi tatuat chiar deasupra încheieturii 
mâinii drepte a putut fi făcut numai în China. Am întreprins 
un studiu asupra tatuajelor şi chiar am contribuit la 
literatura despre acest subiect. Maniera aceea de a picta 


solzii peştilor cu un roz delicat este specifică Chinei. Când, 
pe lângă asta, văd o monedă chinezească atârnând de 
lanţul ceasului dumneavoastră, chestiunea se simplifică şi 
mai mult. 

Domnul Jabez Wilson a râs zgomotos. 

— Da bine, nu mi-aş fi putui imagina vreodată!, a spus el. 
La început am crezut că remarcile astea au fost realmente 
deştepte, însă acuma văd că nu erau cine ştie ce. 

— Încep să cred, Watson, mi-a spus Holmes, că am făcut o 
greşeală explicându-i, „Omne ignotum pro magnifico.”, ori 
altfel spus: „Iot ceea ce este neştiut este considerai a fi 
magnific”, ştii, iar biata mea reputaţie, aşa neînsemnată 
cum este, va da faliment dacă sunt atât de sincer. Nu puteţi 
găsi anunţul cu pricina, domnule Wilson? 

— Ba da, l-am găsit acum, a răspuns el, cu degetul lui gros 
şi roşu la jumătatea rubricii, iată-l. Cu asta a început totul. 
Citiţi-l dumneavoastră înşivă, domnule. 

I-am luat ziarul şi am citit cele ce urmează. CĂTRE LIGA 
CELOR CU PARUL ROȘCAT: Conform testamentului 
domnului Ezekiah Hopkins din Lebanon, Pennsylvania, S. U. 
A., există acum un alt post liber pentru un membru al ligii, 
pentru nişte servicii pur simbolice, salariul fiind de patru 
lire pe săptămână. Toţi bărbaţii cu părul roşcat, care sunt 
sănătoşi la trup şi la minte şi au peste douăzeci şi unu de 
anl. Sunt eligibili. Aplicaţi în persoană luni, la ora 
unsprezece, la Duncan Ross, la biroul ligii din Pope's Court, 
strada Fleet, nr. 7. 

— Pentru Dumnezeu, ce poate însemna asta?, am exclamat 
eu, după ce am parcurs de două ori extraordinarul anunţ. 

Holmes a chicotit. Învârtindu-se pe scaun, după cum îi era 
obiceiul când era într-o dispoziţie bună. 

— Este cam neobişnuit, nu-i aşa?, a spus el. Şi acum, 
domnule Wilson, începe cu începutul şi spune-ne totul 
despre dumneata, casa dumitale şi efectul pe care acest 
anunţ l-a avut asupra destinului dumitale. Doctore, mai 
întâi, observă ziarul şi data. 


— Este Morning Chronicle din 27 aprilie 1890. De acum 
două luni. 

— Foarte bine. Ei, domnule Wilson? 

— Păi, exact aşa cum începusem să vă povestesc, domnule 
Sherlock Holmes, a spus Jabez Wilson, ştergându-şi fruntea; 
sunt cămătar, şi am un loc în Piaţa Coburn, în apropiere de 
centru. Nu este o afacere cine ştie cât de mare, iar în anii 
din urmă nu mi-a adus mai mult decât pâinea zilnică. Am 
fost capabil odată să angajez două ajutoare, dar acum ţin 
numai unul; şi mi-ar fi greu să-l plătesc, dacă nu ar accepta 
doar jumătate de salariu, ca să înveţe meseria. 

— Cum se numeşte acest tânăr atât de serviabil?, l-a 
întrebat Sherlock Holmes? 

— Numele său este Vincent Spaulding, şi nu este aşa de 
tânăr. Este greu să ghiceşti ce vârstă are. Nu-mi pot dori un 
ajutor mai inteligent, domnule Holmes. Şi sunt conştient că 
ar putea să se ducă într-un loc mai bun, unde să câştige 
dublu cât îi dau eu. Însă, la urma urmei, dacă el este 
mulţumit, de ce să-i dau idei? 

— Chiar, de ce? Păreţi a fi foarte norocos să aveţi un 
angajat sub preţul pieţei. Nu este ceva obişnuit pentru 
angajaţii din zilele noastre. S-ar părea că ajutorul 
dumneavoastră este la fel de extraordinar ca şi anunţul din 
ziar. 

— O. Are şi defecte, a spus domnul Wilson. N-am văzut 
niciodată pe cineva atât de obsedat de fotografii. Face cu 
aparatul fotografie după fotografie, în loc să-şi 
îmbogăţească mintea, iar apoi se afundă în pivniţă ca un 
iepure în vizuina sa, pentru a-şi developa fotografiile. 
Acesta este principalul lui defect, dar pe ansamblu este un 
muncitor bun. Nu are nici un viciu. 

— Lucrează încă la dumneata, presupun? 

— Da, domnule. El şi o fata de paisprezece ani, care 
găteşte puţin şi face curăţenie - astea sunt toate persoanele 
care locuiesc în casă, căci sunt văduv şi n-am avut niciodată 
copii. Trăim foarte liniştit, domnule, noi trei; şi avem un 


acoperiş deasupra capului şi ne plătim cheltuielile, dacă nu 
mai mult. 

— Primul lucru care ne-a tulburat liniştea a fost acest 
anunţ. Spaulding a venit la birou cu acest ziar în mână 
exact acum opt săptămâni şi a spus: 

— Ce n-aş dA. Domnule Wilson, să am părul roşcat. 

— De ce?, l-am întrebat. 

— De ce?, a spus el, există iar un post liber în liga 
bărbaţilor cu părul roşcat. Poate să-i aducă o mică avere 
celui care îl obţine, şi înţeleg că există mai multe posturi 
decât bărbaţi, aşa încât membrii consiliului de administraţie 
sunt disperaţi ce să mai facă cu banii. Dacă părul meu şi-ar 
schimba culoarea, ce post drăguţ aş avea la îndemână. 

— Păi, despre ce este vorba?, l-am întrebat. Vedeţi, 
domnule Holmes, sunt un om de interior, şi, întrucât 
oamenii vin ei la mine şi nu e nevoie să-i caut eu, deseori nu 
treceam pragul casei săptămâni întregi. De aceea nu prea 
ştiam ce se petrece afară, şi eram întotdeauna fericit să aud 
ceva noutăţi. 

— N-aţi auzit niciodată de Liga bărbaţilor cu părul roşcat?, 
m-a întrebat eL. Mirându-se. 

— Niciodată. 

— Păi, mă minunez de asta, căci sunteţi eligibil pentru 
unul din posturi. 

— Şi care este salariul? 

— O, numai două sute pe an, dar munca este uşoară şi nu 
prea afectează celelalte ocupaţii. 

— Ei bine, vă puteţi da uşor seama că asta m-a făcut să 
ciulesc urechile, căci afacerea mea nu mergea prea bine de 
ceva ani, iar două sute în plus mi-ar fi picat foarte bine. 

— Spune-mi tot ce ştii, i-am spus eu. 

— Păi, a spus el, arătându-mi anunţul, puteţi vedea cu 
proprii ochi că Liga are un post liber şi există adresa unde 
puteţi cere detalii. Din câte înţeleg eu, Liga a fost fondată 
de un milionar american numit Ezekiah Hopkins, care era 
cam ciudat. El însuşi avea părul roşcat şi o mare simpatie 


pentru toţi bărbaţii cu părul roşcat; prin urmare, când a 
murit, s-a descoperit că şi-a lăsat imensa-i avere în mâinile 
consiliului de administraţie, punându-le în vedere să ofere 
slujbe uşoare bărbaţilor cu părul de acea culoare. Din ce 
aud, o asemenea slujbă este foarte bine plătită şi nu 
presupune să faci prea multe. 

— DaR. Am spus eu, există milioane de bărbaţi cu părul 
roşcat care ar aplica. 

— Nu atât de mulţi pe cât credeţi, mi-a răspuns. Vedeţi, se 
limitează la cei din Londra şi la adulţi. Acest american a 
început din Londra în tinerele, şi a dorit să facă un bine 
oraşului. Apoi, am auzit că nu are nici un rost să aplici dacă 
părul tău este roşcat deschis sau roşcat închis, sau orice 
altă nuanţă decât un roşcat realmente intens, strălucitor, ca 
focul. Acuma, dacă aţi aplica, domnule Wilson, aţi avea doar 
de mers până acolo; dar poate consideraţi că nu merită să 
vă lăsaţi ocupaţia pentru câteva sute de lire. 

— AcuM. Este un fapt, domnilor, cum puteţi constata 
dumneavoastră înşivă, că părul meu are o nuanţă foarte 
intensă şi bogată, astfel încât m-am gândit că, dacă era să 
fie vreo competiţie în acest sens, aveam o şansă la fel de 
mare ca oricine altcineva. Vincent Spaulding părea a şti 
atât de multe despre asta că m-am gândit că se poate 
dovedi de folos, prin urmare i-am ordonat să tragă 
obloanele pentru ziua respectivă, şi să mă însoţească într- 
acolo. Era foarte dornic să-şi ia o mică vacanţă, deci am 
închis locul şi am pornit spre adresa specificată în anunţ. 

— Nu cred că o să mai văd vreodată o astfel de privelişte 
ca cea de atunci, domnule Holmes. Din nord, sud, est şi 
vest, orice bărbat cu o nuanţă roşcată în păr sa năpustit în 
centru, ca să răspundă anunţului. Strada Fleet era ticsită 
de oameni cu părul roşcat, iar Pope's Court arăta ca şi 
taraba unui vânzător de portocale. N-aş fi crezut că existau 
atât de mulţi în întreaga ţară câţi adusese laolaltă acel 
singur anunţ. Aveau fiecare nuanţă posibilă - pai, lămăi, 
portocaliu, cărămiziu, de prepelicar irlandez, ca ficatul, ca 


argila; dar, aşa cum a spus Spaulding, nu erau mulţi aceia 
care aveau nuanţa într-adevăr intensă ca focul. Când am 
văzut cât de mulţi aşteptau, aş fi renunţat disperat, însă 
Spaulding nici n-a vrut să audă. Nu ştiu cum a reuşit, dar s- 
a împins, a tras, şi a dat cu capul până când mi-a făcut loc 
prin mulţime şi sus pe scările ce duceau la biroul respectiv. 
Erau două rânduri pe scări, unii urcau plini de speranţă, 
alţii se întorceau deprimaţi; însă am pătruns înăuntru cum 
am putut, şi în curând ne-am trezit în biroul cu pricina. 

— Experienţa dumitale pare să fi fost foarte amuzantă, a 
remarcat Holmes, când clientul său a făcut o pauză, 
ajutându-şi memoria cu o enormă priză de tabac. Te rog, 
continuă-ţi extrem de interesanta poveste. 

— În birou nu exista nimic altceva decât două scaune de 
lemn şi o masă din scânduri, în spatele căreia stătea un 
bărbat scund, cu un păr chiar mai roşcat decât al meu. 
Spunea câteva cuvinte fiecărui candidat care se prezenta în 
faţa lui, şi reuşea să găsească întotdeauna vreun defect 
care să-l descalifice. Obţinerea unei slujbe nu părea a fi, la 
urma urmei, ceva atât de uşor. Totuşi, când ne-a venit 
rândul, omuleţul mi-a fost mult mai favorabil decât 
oricăruia din cei de dinainte, şi a închis uşa după ce am 
intrat, astfel încât să ne vorbească între patru ochi. 

— Acesta este domnul Jabez Wilson, a spus ajutorul meU. 
Şi doreşte să ocupe o slujbă în ligă. 

— Şi este extrem de potrivit pentru aceasta, a răspuns 
celălalt. Îndeplineşte toate condiţiile. Nu-mi amintesc să fi 
văzut ceva atât de frumos până acum. A făcut un pas înapoi, 
ţinându-şi capul într-o parte şi holbându-se la părul meu 
până când m-am ruşinat de-a binelea. Apoi a înaintat brusc, 
mi-a strâns cu putere mâna, şi m-a felicitat călduros pentru 
succesul meu. 

— Ar fi nedrept să ezit, mi-a spus. Cu toate acestea, sper 
că mă veţi scuza că îmi iau toate precauţiile. Spunând 
aceasta, a început să mă tragă de păr cu ambele mâini, şi 
m-a smucit până când am ţipat de durere. Aveţi lacrimi în 


ochi, mia spus, în timp ce îmi dădea drumul. Văd că totul 
este în regulă. Dar trebuie să fim atenţi, căci am fost 
înşelaţi de două ori cu peruci şi o dată cu vopsea. Pot să vă 
spun nişte poveşti despre ceara de cizmărie, care v-ar 
dezgusta de natura umană. S-a dus la fereastră şi a ţipat 
prin ea cât l-au ţinut puterile că slujba fusese ocupată... Un 
geamăt de dezamăgire s-a auzit de dedesubt, iar lumea a 
tropăit care încotro până când nu s-a mai putut vedea nici 
un om cu părul roşcat, cu excepţia mea şi a lui. 

— Numele meu, a spus el, este Duncan. 

Ross, şi sunt eu însumi unul dintre beneficiarii fondului 
lăsat de nobilul nostru binefăcător. Sunteţi căsătorit, 
domnule Wilson? Aveţi familie? 

I-am răspuns că nu. 

S-a schimbat imediat la faţă. 

— O, dragă!, a spus grav, asta este ceva realmente serios! 
Regret să vă aud spunând asta. Fondul era, fireşte, pentru 
propagarea şi răspândirea celor cu părul roşcat, precum şi 
pentru întreţinerea lor. Este extrem de rău că sunteţi 
celibatar. 

— Faţa mea s-a lungit auzind aceasta, domnule Holmes, 
căci am crezut că până la urmă n-o să obţin slujba; însă, 
după ce a reflectat câteva minute, a spus că este în regulă. 

— În cazul altcuiva, a spus el, o astfel de obiecţie ar fi fost 
crucială, dar trebuie să facem o excepţie pentru o persoană 
cu un asemenea păr ca al dumneavoastră. Când puteţi să vă 
începeţi slujba? 

— Păi, e puţin dificil, căci am deja o ocupaţie, i-am spus. 

— O, nu vă faceţi griji, domnule Wilson!, mia spus Vincent 
Spaulding. Pot să am eu grijă de restul 

— La ce ore trebuie să lucrez? 

— De la zece la două. 

— Acuma, cămătăria se face în cea mai mare parte seara, 
domnule Holmes, mai ales joia şi vinerea, care pică exact 
înainte de luarea salariului; prin urmare, îmi convenea de 
minune să câştig câte ceva dimineţile. În plus, ştiam că 


ajutorul meu era un tip capabil, şi că putea să aibă grijă de 
orice s-ar fi ivit în lipsa mea. 

— Îmi convine foarte mult, am spus eu. Iar salariul? 

— Patru lire pe săptămână. 

— Şi munca? 

— Pur şi simplu simbolică. 

— Ce înţelegeţi prin aceasta? 

— Păi, trebuie să fiţi în birou, sau cel puţin în clădire tot 
timpul Dacă plecaţi, vă pierdeţi dreptul la o asemenea 
poziţie odată pentru totdeauna. Testamentul este foarte 
clar în această privinţă. Dacă vă clintiţi din birou în timpul 
acelei perioade, nu vă îndepliniţi sarcina. 

— Sunt numai patru ore pe zl. Şi nici nu mă gândesc să 
lipsesc, am spus eu. 

— Nici o scuză nu va fi acceptată, a spus domnul Duncan 
Ross; nici boala, nici afacerile, nici nimic altceva. Trebuie să 
staţi acolo, ori altminteri vă pierdeţi postul. 

— Şi ce am de făcut? 

— Să copiaţi din Enciclopedia Britanică. Aveţi acolo primul 
volum din ea. Trebuie să vă aduceţi propria cerneală, peniţe 
şi sugativă, însă vă punem la dispoziţie masa şi scaunul. Veţi 
fi gata să începeţi mâine? 

— Fireşte, i-am răspuns. 

— Atunci, la revedere, domnule Jabez Wilson, şi dafini i 
voie să vă felicit încă o dată pentru slujba importantă pe 
care aţi avut norocul s-o obţineţi. S-a înclinat până am ieşit 
din cameră, iar eu m-am dus acasă cu ajutorul meu, 
neştiind ce să spun sau să fac, într-atâta eram de mulţumit 
de norocul avut. 

Ei bine, am reflectat la toate acestea întreaga zi, iar spre 
seară eram iar deprimat; căci mă convinsesem că toată 
afacerea trebuia să fie o imensă păcăleală sau escrocherie, 
deşi nu puteam să-mi dau seama cu ce scop. Părea absolut 
incredibil ca cineva să facă un asemenea testament sau să 
plătească o astfel de sumă pentru ceva atât de simplu ca şi 
copierea din Enciclopedia britanică. Vincent Spaulding a 


făcut tot ce i-a stat în puteri să mă înveselească, dar până 
când s-a făcut de mers la culcare mă hotărâsem să renunţ. 
Totuşi, dimineaţa m-am decis să arunc o privire, deci mi-am 
cumpărat o sticlă de cerneală de un penny, şi cu o pană de 
gâscă şi şapte foi de hârtie am pornit spre Pope's Court. 

Ei bine, spre surprinderea şi încântarea mea, totul era cât 
se poate de în regulă. Masa fusese pregătită spun opinia 
mea despre acest subiect într-o zi sau două. Astăzi este 
sâmbătă, şi sper ca până luni să pot ajunge la o concluzie. 

— Ei bine. Watson, mi-a spus Holmes după ce vizitatorul 
nostru a plecat, ce înţelegi din toate astea? 

— Nu înţeleg nimic, i-am răspuns sincer. Este o afacere 
extrem de misterioasă. 

— De regulă, a spus Holmes, cu cât un lucru este mai bizar 
cu atât se dovedeşte a fi mai puţin misterios. Crimele 
banale, fără particularităţi, sunt realmente dificil de înţeles, 
exact cum o faţă obişnuită este cel mai greu de identificat. 
Dar trebuie să fiu prompt în privinţa acestui caz. 

— Ce ai de gând să faci atunci?, l-am întrebat. 

— Să fumez, mi-a răspuns el. E o problemă de trei lulele, şi 
te rog să nu-mi vorbeşti timp de cincizeci de minute. S-a 
ghemuit pe scaun cu genunchii traşi spre nasul său acvilin, 
şi a rămas aşa cu ochii închişi şi pipa sa de lut neagră 
ieşindu-i în afară ca ciocul unei păsări stranii. Ajunsesem la 
concluzia că adormise, şi într-adevăr aţipisem eu însumi, 
când a sărit brusc de pe scaun cu gestul unui om care s-a 
hotărât, şi a pus pipa jos, pe poliţa de deasupra căminului. 

— Sarasate cântă în sala de la Saint James în această 
după-amiază, a remarcat. Ce crezi, Watson? Pacienţii tăi se 
pot lipsi de tine câteva ore? 

— N-am nimic de făcut astăzi. Consultaţiile mele nu sunt 
foarte incitante. 

— Atunci, pune-ţi pălăria şi vino. Mă duc mai întâi în oraş, 
şi putem servi prânzul undeva pe drum. Observ că este 
multă muzică germană în program, care este mai pe gustul 


meu decât cea italienească sau franţuzească. Este 
introspectivă şi vreau să introspectez. Haide! 

Am luat metroul până la Aldersgate; de acolo, am mers 
puţin pe jos până la piaţa Saxa-Coburg, scena poveştii 
ciudate pe care o ascultasem în acea dimineaţă. Era un loc 
strâmt, micuţ, de o eleganţă prăfuită, în care patru rânduri 
de case de cărămidă întunecate, cu două etaje, dădeau 
înspre un loc îngrădit, cu gazon, plin de buruieni şi câteva 
pâlcuri de tufişuri uscate de lauR. Ce lupta din greu 
împotriva acestei atmosfere nepotrivite, pline de fum. Trei 
sfere aurite şi un panou cafeniu pe care scria cu litere albe 
„JABEZ WILSON”, atârnate pe o casă de pe colţ, indicau 
locul în care clientul nostru cu părul roşcat îşi avea 
afacerea. Sherlock Holmes s-a oprit în faţa casei, ţinându-şi 
capul într-o parte, şi a examinat-o cu atenţie, cu ochii 
strălucind puternic sub pleoapele strânse. Apoi a luat-o 
încet pe stradă, şi mai târziu s-a întors din nou pe colţ, 
uitându-se încă atent la case. În final, s-a întors la casa 
cămătarului şi, după ce a izbit puternic cu bastonul în 
trotuar de două sau de trei ori, a mers ta uşă, şia bătut. A 
fost deschisă imediat de un tânăr vioi, spân, care l-a rugat 
să intre. 

— Mulţumesc, i-a spus Holmes, am vrut numai să vă întreb 
cum să ajung pe Ştrand. 

— A treia la dreapta, şi a patra la stânga, i-a răspuns 
prompt asistentul, închizând uşa. 

— Un lip deştept, ăsta, a observat Holmes când ne 
îndepărtam. Este, după mintea mea, al patrulea om ca 
inteligenţă din Londra, iaR. Ca îndrăzneală, nu sunt sigur 
că nu se poate pretinde al treilea. Ştiam câte ceva despre el 
dinainte. 

— Evident, am spus eu, asistentul domnului Wilson joacă 
un rol important în acest mister al ligii celor cu părul 
roşcat. Sunt sigur că i-ai cerut instrucţiuni numai ca să poţi 
să-l vezi. 

— Nupeael. 


— Ce atunci? 

— Genunchii pantalonilor săi. 

— Şi ce ai văzut? 

— Ceea ce mă aşteptam să văd 

— De ce ai izbit în trotuar? 

— Dragă doctore, acesta este momentul pentru a observa, 
nu pentru a vorbi. Suntem spioni pe teritoriul inamicului. 
Ştim câte ceva despre piaţa Saxa-Coburg. Hai să explorăm 
acum părţile din spatele ei. 

Drumul pe care am intrat când am cotit-o după colţ din 
retrasa piaţă Saxa-Coburg contrasta cu aceasta la fel de 
puternic ca prim-planul unui tablou cu fundalul său Era una 
din principalele artere prin care se făcea traficul oraşului 
spre nord şi vest. Şoseaua era blocată de imensul flux 
comercial ce curgea în două sensuri, înăuntru şi în afară, în 
timp ce trotuarele erau înnegrite de furnicarul grăbit de 
pietoni. Ne venea greu să credem, în timp ce ne uitam la 
şirul de magazine frumoase şi clădiri impunătoare cu 
birouri, că realmente se învecinau pe cealaltă parte cu piaţa 
ştearsă şi liniştită, pe care tocmai o părăsisem. 

— Hai să vedem a spus Holmes, stând pe colţ şi uitându-se 
la şirul de case, vreau să rețin ordinea clădirilor de aici. 
Este una din pasiunile mele să am o cunoaştere exactă a 
Londrei. Acolo este magazinul lui Mortimer, tutungiul, apoi 
cel cu ziare, filiala Coburg a Băncii Centrale şi Suburbane, 
restaurantul vegetarian şi depoul de trăsuri. Ajungem acum 
la celălalt bloc. Şi acum, doctore, ne-am făcut treaba, deci e 
timpul să ne relaxăm. Un sandviş şi o ceaşcă de cafea, iar 
apoi vom pătrunde pe teritoriul muzicil. Unde totul este 
încântare, delicateţe şi armonie, şi nu există clienţi cu părul 
roşcat, care să ne bată la cap cu enigmele lor. 

Prietenul meu era un muzician entuziast, fiind el însuşi nu 
numai un interpret extrem de capabil, ci şi un compozitor 
destul de merituos. Toată după-amiaza a stat în lojă. 
Cuprins de o fericire deplină, mişcându-şi uşor degetele 
lungi şi subţiri în ritmul muzicii, în timp ce faţa sa 


zâmbitoare şi ochii săi molatici şi visători erau atât de 
diferiţi de cei ai obişnuitului Holmes - copoiul, detectivul 
fără astâmpăr, cu spiritul ascuţit, gata să acţioneze - pe cât 
se putea omeneşte imagina. Firea lui ciudată avea o natură 
dublă, care se impunea alternativ: precizia lui extremă şi 
deşteptăciunea reprezentau, cum m-am gândit adesea, 
reacţia împotriva stării poetice şi contemplative care era 
din când în când predominantă. Astfel, firea lui oscila între 
o moleşeală extremă şi o energie devoratoare: şi, după cum 
bine ştiam, nu era niciodată mai de temut ca atunci când 
zile fără sfârşit stătea tolănit în fotoliul său, printre 
improvizații şi volumele sale vechi. Atunci pofta vânătorii 
punea stăpânire pe el dintr-odată, iar capacitatea sa de a 
face raționamente strălucite devenea pur şi simplu o 
intuiţie, iar cei care nu erau obişnuiţi cu metodele sale se 
uitau pieziş la ei ca la un om a cărui cunoaştere părea a fi 
diferită de cea a muritorilor de rând. Când, în acea după- 
amiază, l-am văzut atât de învăluit de muzică în sala de la 
Saint James am simţit că îi ajunsese ceasul rău pe aceia pe 
care se decisese să-i vâneze. 

— Fireşte, vrei să mergi acasă, doctore, a remarcat el 
când am ieşit. 

— Da, nu m-ar deranja. 

— Şi eu am de rezolvat ceva ce îmi va lua câteva ore. 
Această poveste din piaţa Coburg este serioasă. 

— De ce serioasă? 

— Se pregăteşte un lucru grav. Am toate motivele să cred 
că o să ajungem la timp să-l împiedicăm. Dar faptul că azi 
este sâmbătă mai degrabă complică lucrurile. O să am 
nevoie de ajutorul tău în seara asta. 

— La ce oră? 

— Zece va fi suficient. 

— O să fiu pe strada Baker la zece. 

— Foarte bine. ŞI. Doctore, s-ar putea să existe un mic 
pericol, prin urmare fii atât de drăguţ să-ţi iei revolverul cu 


tine. A dat din mână, s-a întors, şi într-o clipă a dispărut în 
mulţime. 

Cred că nu sunt mai stupid decât alţi oameni. Însă, 
întotdeauna când am avut de-a face cu Sherlock Holmes, 
am avut simţământul puternic al propriei stupidităţi. În 
cazul de faţă, am auzit tot ce a auzit şi el, am văzut ce-a 
văzut şi eL.. Şi totuşi din cuvintele sale reieşea clar că 
înţelegea exact nu numai ce se întâmplase, dar şi ceea ce 
urma să se întâmple. În timp ce pentru mine întreaga 
poveste era încă ceva confuz şi grotesc. Pe drumul spre 
casa mea din Kensington am reflectat asupra ei, de la 
relatarea extraordinară a copistului cu părul roşcat al 
enciclopediei până la vizita din piaţa Saxa-Coburg şi 
cuvintele prevestitoare de rău pe care le-a rostit Holmes 
când ne-am despărţit. În ce consta această expediţie 
nocturnă, şi de ce trebuia să mă înarmez? Unde mergeam 
şi ce urma să facem? Holmes făcuse o aluzie că asistentul 
cel cu faţa netedă al cămătarului era un om de temut - un 
om care putea juca tare. Am încercat să-i dau de capăt, însă 
am renunţat disperat, şi nu m-am mai gândit la asta, 
aşteptând ca noaptea să-mi aducă explicaţia corectă. 

Am pornit de acasă la nouă şi un sfert, am străbătut 
parcul, iar apoi, luând-o prin strada Oxford, am ajuns pe 
strada Baker. În faţa uşii se aflau două birji, iar când am 
intrat în hol, am auzit sunetul unor voci deasupra. Când am 
pătruns în camera sa, l-am găsit pe Holmes conversând cu 
însufleţire cu doi bărbaţi, dintre care pe unul l-am 
recunoscut ca fiind Peter Jones, agentul de poliţie, în timp 
ce celălalt era un bărbat înalt, slab, cu o faţă tristă, purtând 
o pălărie foarte lucioasă şi o redingotă deprimant de 
respectabilă. 

— Ha! Grupul nostru este complet, a spus Holmes, 
încheindu-se la haina de postav şi luându-şi solida cravaşă 
de vânătoare din rastel. Watson, cred că-l ştii pe domnul 
Jones de la Scotland Yard? Dă-mi voie să te prezint 


domnului Merryweather, care urmează a ne însoţi în 
aventura din această noapte. 

— Iar vânăm în cupluri, doctore, vezi, a spus Jones în stilul 
lui pompos. Prietenul nostru aici de faţă este un om 
minunat pentru a începe o vânătoare. Tot ceea ce-i lipseşte 
este un câine bătrân, care să-l ajute la descoperirea prăzii. 

— Sper să nu ne trezim la sfârşitul vânătorii doar cu o 
gâscă sălbatică, a observat posac domnul Merryweather. 

— Puteţi avea o încredere deplină în domnul Holmes, 
domnule, a spus agentul de poliţie plin de sine. Are 
propriile sale metode, care sun. Dacă nu se supără că spun 
astĂ. Un pic prea teoretice şi ciudate, dar are stofă de 
detectiv. Se poate afirma cu deplină siguranţă că o dată sau 
de două orl. Ca de pildă în cazul cu omorârea lui Sholto şi 
comoara din Agra, a fost mai corect decât poliţia. 

— O, dacă aşa spuneţi dumneavoastră, domnule Jones, 
este totul în regulă, a spus necunoscutul cu respect. Totuşi, 
mărturisesc că simt lipsa whist-ului. Este prima seară de 
sâmbătă din ultimii douăzeci şi şapte de ani când nu joc 
cărţi. 

— Cred că veţi descoperi, a spus Sherlock Holmes, că în 
seara asta veţi juca pe o miză mai mare decât aţi făcut-o 
până acuM. Şi că jocul va fi mai incitam. Pentru 
dumneavoastră, domnule Merryweather, miza va fi de 
aproximativ 30.000 de lire; iar pentru tine, Jones, va fi omul 
pe care vrei să pui mâna. 

— John Clay, ucigaşul, hoţul, spărgătorul şi falsificatorul 
Este tânăr, domnule Merryweather, dar este un as în 
meseria sa, şi aş dori să-i pun cătuşele mai degrabă decât 
oricărui alt criminal din Londra. Este un om de temut, 
tânărul John Clay. Bunicul său a fost duce, şi el însuşi a fost 
educat Ia Eton şi Oxford. Creierul lui este la fel de dibace ca 
şi degetele, şi deşi am dat de urmele lui peste tot, nu ştim 
niciodată unde să dăm de el însuşi Face o spargere în Scoţia 
într-o săptămână, iar apoi, în săptămâna următoare, 


strânge bani pentru a construi un orfelinat în Cornwall Am 
fost pe urmele lui ani de zile şi încă n-am dat ochii eu el. 

— Sper să am plăcerea să vă fac cunoştinţă cu el în 
această seară. Am avut eu însumi una sau două răfuieli cu 
domnul John Clay, şi sunt de acord cu dumneavoastră că 
este un as în meseria sa. Este însă trecut de zece, şi e 
timpul să pornim. 

Dacă voi doi luaţi prima birjă, Watson şi cu mine vă vom 
urma în a doua. 

Sherlock Holmes nu a fost prea comunicativ în timpul 
acestei lungi călătorii, şi s-a lăsat pe spate în birjă, 
fredonând melodiile pe care le auzise în acea după-amiază. 
Trăsura a hurducăit printr-un labirint fără sfârşit de străzi 
luminate cu gaz, până când am ieşit pe strada Farrington 

— Suntem aproape de locul cu pricina, a remarcat 
prietenul meu. Acest individ Merryweather este director de 
bancă şi personal interesat de întreaga poveste. M-am 
gândit că e bine să-l avem şi pe Jones cu noi. Nu este un tip 
rău, deşi este absolut imbecil în profesia sa. Are însă o 
trăsătură pozitivă. Este la fel de curajos ca un bulldog şi la 
fel de tenace ca un rac, când prinde pe cineva în cleşti. Am 
ajuns, şi văd că ne aşteaptă. 

Ne găseam pe aceeaşi stradă aglomerată pe care fusesem 
dimineaţa. Birjile au plecat şi, sub îndrumarea domnului 
Merryweather, am trecut printr-un hol îngust şi o uşă 
laterală, pe care ne-a deschis-o. Înăuntru era un mic 
coridor, care se termina cu o uşă de fier foarte solidă. A 
deschis-o şi pe aceasta, şi am luat-o în josul unor scări de 
piatră în spirală, care se terminau în faţa altei uşi imense. 
Domnul Merryweather s-a oprit pentru a aprinde o lampă, 
iar apoi ne-a condus printr-un hol întunecos, mirosind a 
pământ, şi, după ce a deschis oa treia uşă, am pătruns într- 
o galerie sau pivniţă imensă în care erau îngrămădite peste 
tot coşuri şi cutii masive. 

— Nu sunteţi foarte vulnerabili de deasupra, a remarcat 
Holmes, ridicând lampa şi uitându-se în jurul lui. 


— Nici de dedesubt, a spus domnul Merryweather, izbind 
cu bastonul dalele care acopereau pământul. Ce-i asta, 
Doamne, sună a gol!, a remarcat el, uitându-se surprins la 
Noi. 

— Trebuie realmente să vă cer să fiţi un pic mai tăcut!, a 
spus Holmes cu severitate. Aţi pus deja în pericol succesul 
expediției noastre. Pot să vă cer să aveţi amabilitatea sa vă 
aşezaţi pe una din acele cutii şi să nu mai interveniţi? 

Solemnul domn Merryweather s-a urcat pe un coş, cu o 
expresie ofensată pe faţă. În timp ce Holmes s-a lăsat în 
genunchi pe podea, şi a început să examineze minuţios 
crăpăturile dintre pietre cu lampa şi lupa sa. Câteva 
secunde i-au ajuns, căci a sărit din nou în picioare şi şi-a pus 
lupa înapoi în buzunar. 

— Avem cel puţin încă o oră, a remarcat el, căci nu pot să- 
şi înceapă lucrul până când bunul cămătar nu se duce la 
culcare. Apoi nu vor pierde un minut, căci cu cât îşi fac mai 
repede treaba, cu atât vor avea mai mult timp ca să fugă. 
Suntem la momentul de fată, doctore, cum fără îndoială ai 
ghicit, în pivniţa filialei din oraş a uneia din principalele 
bănci din Londra. Domnul Merryweather este preşedintele 
consiliului de conducere şi îţi va explica motivele pentru 
care cei mai îndrăzneţi criminali din Londra sunt extrem de 
interesaţi de această pivniţă la momentul de faţă. 

— Este vorba despre aurul nostru franțuzesc, a şoptit 
directorul. Am primit câteva avertismente că cineva ar 
putea încerca să-l fure. 

— Aurul dumneavoastră franțuzesc? 

— Da. Am avut acum câteva luni ocazia de a ne mări 
rezervele, şi am împrumutat în acest scop 30.000 de 
napoleoni de la Banca Franţei. S-a aflat că n-am avut până 
acum ocazia să despachetăm banii, care se află încă în 
pivniţa noastră. Coşul pe care stau conţine 2.000 de 
napoleoni împachetaţi în foiţă de plumb. Rezerva noastră 
de lingouri de aur este la ora de faţă mult mai mare decât 


cea care se păstrează de obicei într-o singură filială, iar 
directorii şi-au făcut griji din această pricină. 

— Care erau de altfel bine întemeiate, a observat Holmes. 
lar acum e momentul să ne punem la punct planul Mă 
aştept ca într-o oră lucrurile să se sfârşească. Intre timp, 
domnule Merryweather, trebuie să acoperim lampa. 

— Şi să rămânem pe întuneric? 

— Mi-e teamă că da. Am adus un pachet de cărţi de joc în 
buzunar, şi m-am gândit că, dat fiind că suntem patru, am 
putea juca la urma urmei. Însă observ că pregătirile 
inamicului au mers atât de departe că nu putem risca să 
ţinem lumina aprinsă. Şi, în primul rând, trebuie să ne 
ocupăm poziţiile. Aceştia sunt nişte bărbaţi îndrăzneţi şi, 
deşi o să-i luăm pe nepusă masă, ne pot răni dacă nu 
suntem atenţi. Eu o să stau în spatele acestui coş, iar voi 
ascundeţi-vă în spatele celor de acolo. Apoi, când îndrept 
lumina asupra lor, încercuiţi-i repede. Dacă trag, Watson, 
nu avea nici o remuşcare să-i împuşti. 

După ce i-am tras cocoşul, mi-am pus revolverul pe cutia 
de lemn în spatele căreia mă ghemuisem. Holmes a astupat 
lumina lămpii sale, lăsându-ne într-un întuneric ca smoala - 
un astfel de întuneric deplin cum n-am mai văzut vreodată. 
Mirosul de metal fierbinte a rămas să ne asigure că lumina 
era încă aprinsă, gata să se ivească la nevoie. Pentru mine, 
ai cărui nervi erau încordaţi de aşteptare, era ceva 
deprimant şi trist în întunericul brusc şi în aerul rece şi 
umed din galerie. 

— Au doar o cale de retragere, a şoptit Holmes. Cea înapoi 
prin casa din piaţa Saxa-Coburg. Sper că ai făcut ce ţi-am 
cerut, Jones? 

— Am pus un inspector şi doi poliţişti să-i aştepte la uşa 
din faţă. 

— Atunci am astupai toate găurile. lar acum trebuie să 
tăcem şi să aşteptăm. 

Cât de încet părea să treacă timpul! Comparându-mi 
notițele de după aceea, se pare că a fost vorba de numai o 


oră şi un sfert, totuşi, atunci mi s-a părut că noaptea 
aproape se terminase şi că se iveau zorii. Membrele îmi 
erau obosite şi înţepenite, căci îmi era teamă să-mi schimb 
poziţia; însă nervii îmi erau încordaţi la maximum, iar auzul 
mi se ascuţise atât de mult că puteam auzi nu numai 
respiraţia uşoară a tovarăşilor mei, dar puteam distinge 
inspiraţia mai adâncă şi mai greoaie a voluminosului Jones 
de aceea subţire, ca un oftat, a directorului băncii. Din 
poziţia mea, puteam privi pe deasupra cutiei podeaua. 
Brusc, privirea mi-a fost arestată de o rază de lumină. 

La început a fost numai o lucire intensă pe dalele de 
piatră. Apoi s-a lungit până când a devenit o linie galbenă, 
iar apoi, fără nici un avertisment sau sunet, o crăpătură a 
părut a se deschide şi a apărut o mână; una albă. Aproape 
feminină, care se vedea distinct în mijlocul micii zone 
luminate. Pentru un minut sau mai multe, măna cu 
degetele-i răsucindu-se a pătruns prin podea. Apoi a fost 
retrasă la fel de brusc precum apăruse, şi totul a fost din 
nou cuprins de întuneric, cu excepţia lucirii intense care 
indica o crăpătură între pietre. 

Dispariţia acesteia a fost doar momentană, însă. Cu un 
sunet ca de rupere sau sfâşiere, una dintre pietrele late şi 
albe s-a ridicat pe o parte, lăsând căscată o gaură pătrată, 
prin care se revărsa lumina unei lămpi. Pe marginea cl. S-a 
ivit o faţă băieţească, având trăsături bine definite, care s-a 
uitat cu atenţie în juR. Iar apoi, cu câte o mână pe fiecare 
margine a deschizăturii, şi-a ridicat şoldurile şi apoi mijlocul 
până când a reuşit să-şi sprijine un genunchi pe margine. 
Într-o altă clipă, stătea deja pe marginea găurii, strigând 
după tovarăşul său, sprinten şi scund ca şi el, cu o faţă 
palidă şi o chică de păr foarte roşcat. 

— Totul este în ordine, a şoptit el. Ai dalta şi genţile? 
Doamne Dumnezeule! Sari. Archie, sari şi o să duc totul la 
bun sfârşit! 

Sherlock Holmes a ţâşnit afară, şi l-a înşfăcat de guler pe 
intrus. Celălalt s-a lăsat în gaură, şi am auzit zgomotul de 


haine rupte, când Jones l-a prins de pulpane. Lumina a 
căzut pe ţeava unui revolver, însă cravaşa de vânătoare a 
lui Holmes a coborât pe încheietura omului, iar pistolul a 
căzui cu un clinchet pe dalele de piatră. 

— N-are nici un rost, John Clay, i-a spus Holmes cu 
blândeţe. Nu ai nici o şansă. 

— Văd că aşa stau lucrurile, a răspuns celălalt cu un calm 
extrem. Cred că tovarăşul meu este în regulă, deşi văd că 
aţi rămas cu pulpanele hainei lui. 

— Trei oameni îl aşteaptă la uşă, a spus Holmes. 

— O, chiar aşa! Se pare că aţi aranjat totul în cel mai mic 
detaliu. Trebuie să vă felicit. 

— Şi eu pe tine, i-a răspuns Holmes. Ideea ta cu liga celor 
cu părul roşcat a fost ceva extrem de nou şi eficace. 

— O să-ţi întâlneşti din nou tovarăşul imediat, i-a spus 
Jones. Este mai rapid în a se lăsa prin găuri decât mine. Stai 
puţin până îţi fixez cătuşele. 

Vă rog să nu mă atingeţi cu mâinile dumneavoastră 
mizerabile., a remarcat prizonierul nostru, în timp ce 
cătuşele îi zăngăneau pe încheieturi. Poate că nu ştiţi că 
prin venele mele curge sânge regal. Aveţi de asemenea 
bunătatea, când mi vă adresaţi, să spuneţi întotdeauna 
„domnule” şi „vă rog”. 

— În regulă, a spus Jones, holbându-se şi râzând pe sub 
mustață. Ei bine, domnule, vă rog să binevoiţi să urcați 
scările sus, unde putem comanda o birjă, care să vă ducă pe 
maiestatea voastră la secţia de poliţie. 

— Aşa-i mai bine, a spus John Clay senin. Ne-a făcut o 
plecăciune adâncă la toţi trei, şi a ieşit în tăcere cu 
detectivul alături. 

— Realmente, domnule Holmes, a spus domnul 
Merryweather, când îi urmam afară din pivniţă, nu ştiu cum 
vă poate mulţumi sau răsplăti banca. Nu există nici o 
îndoială că aţi detectat şi dejucat complet una dintre cele 
mai decise încercări de a jefui o bancă de care am auzit 
vreodată. 


— Am avut una sau două răfuieli de pus la punct cu 
domnul John Clay, i-a spus Holmes. A m făcut ceva cheltuieli 
cu povestea asta, pe care mă aştept ca banca să mi le 
acopere, dar în afară de asta sunt răsplătit din plin de 
experienţa unică pe care am avut-o şi de povestea 
extraordinară despre liga celor cu părul roşcat. 

— Vezi, Watson, mi-a explicat el în primele ore ale 
dimineţii. În timp ce serveam un pahar de whisky cu sifon 
pe strada Baker, a fost pe deplin clar de la început că 
singurul scop posibil al acestei poveşti cam ciudate cu 
anunţul ligii şi copierea enciclopediei putea fi numai să-l 
ţină la distanţă câteva ore pe zi pe acest nu prea deştept 
cămătar. A fost o modalitate curioasă de a ajunge la astA. 
Dar realmente, ar fi dificil de găsit una mai bună. Metoda i- 
a fost fără îndoială sugerată minţii ingenioase a lui Clay de 
culoarea părului complicelui său. Cele patru lire pe 
săptămână erau o momeală care trebuia să-l atragă, şi ce 
erau astea pentru ei, care urmăreau să aibă cu miile? Au 
publicat anunţul, un escroc a închiriat temporar biroul, iar 
celălalt I-a incitai pe om să aplice, şi împreună au reuşit să 
se asigure de absenţa lui de acasă în fiecare dimineaţă din 
săptămână. Din momentul în care am auzit că asistentul a 
acceptat jumătate din salariu, mi-a fost clar că avea un 
motiv puternic pentru aşa ceva. 

— Dar cum ai putut ghici motivul? 

— Dacă ar fi existat femei în casă, aş fi bănuit o intrigă mai 
vulgară. Aceasta era însă exclus. Afacerea omului era mică 
şi nu exista nimic în casa lui care să poată justifica nişte 
pregătiri atât de sofisticate şi asemenea cheltuieli. Trebuia, 
prin urmare, să fie vorba de ceva în afara casei. Ce putea fi? 
M-am gândit la pasiunea asistentului pentru fotografie, şi 
trucul său de a dispărea în pivniţă. Pivniţa! Acolo se afla 
răspunsul acestei poveşti încâlcite. Apoi am făcut cercetări 
în privinţa acestui asistent misterios, şi am descoperit că 
aveam de-a face cu unul dintre cei mai calculaţi şi 
îndrăzneţi criminali din Londra. Făcea ceva în pivniţă, ceva 


ce i-a luat multe ore pe zi timp de luni. Ce putea fi, încă o 
dată? Nu mă puteam gândi la nimic altceva decât că săpa 
un tunel spre o altă clădire. 

— Până aici ajunsesem când am mers la faţa locului. Te-am 
surprins când am izbit cu bastonul în trotuar. Vroiam să mă 
asigur dacă pivniţa se întindea în faţa sau în spatele casei. 
Nu era în faţă. Apoi am sunat şi, aşa cum am sperat, mi-a 
răspuns asistentul. Am avut ceva conflicte înainte, dar nu 
ne-am văzut niciodată. De abia de m-am uitat la faţa lui. 
Voiam să-i văd genunchii. Trebuie că ai remarcat şi tu cât 
de uzaţi, şifonaţi şi pătaţi erau. Mărturiseau acele ore de 
săpat. Singurul aspect care mai îmi rămânea de clarificat 
era de ce săpau tunelul. Am făcut colţul, am văzut că banca 
suburbană se învecina cu locuinţa prietenului nostru, şi mi- 
am dat seama că rezolvasem problema. Când te-ai dus 
acasă după concert, am făcut o vizită la Scoţiană Yard şi la 
preşedintele consiliului de conducere al băncii cu rezultatul 
pe care l-ai văzut. 

— Şi cum ai putut prevedea că o să facă încercarea în 
seara asta?, l-am întrebat. 

— Păi, când au închis biroul ligii, am luat-o ca pe un semn 
că nu le mai păsa de prezenţa acasă a domnului Jabez 
Wilson, cu alte cuvinte că terminaseră tunelul. Însă era 
esenţial să-l folosească curând, căci altminteri putea fi 
descoperit, sau lingourile de aur puteau fi mutate. Sâmbătă 
se potrivea mai bine cu planul lor decât orice altă zi, căci le 
permitea să aibă două zile ca să fugă. Din toate aceste 
motive, m-am aşteptat ca să vină în seara asta. 

— Raționamentul tău a fost frumos, am exclamat fără să- 
mi ascund admiraţia Este un lanţ atât de lung şi totuşi 
fiecare verigă este corectă. 

— M-a scăpat de plictiseală, mi-a răspuns el, căscând. Vai! 
Simt deja cum pune stăpânire pe mine. Întreaga mea viaţă 
este un efort continuu de a scăpa de banalităţile existenţei. 
Aceste mici probleme mă ajută să fac asta. 

— Şi eşti binefăcătorul rasei umane, am spus eu. 


— A ridicat din umeri. Păi, poate că la urma urmei, ceea ce 
fac eu este de ceva folos, a remarcat el. „Lhomme est rien, 
l'oeuvre c'est tout”, sau altfel spus: „Omul nu este nimic, 
opera este totul”, după cum îi scria Gust ave Flaubert lui 
George Sand. 

UN CAZ DE IDENTITATE 

— Dragul meu, mi-a spus Sherlock Holmes în timp ce 
stăteam aşezaţi în faţa focului. În locuinţa lui de pe strada 
Baker, viaţa este infinit mai ciudată decât orice ar putea 
inventa mintea omenească. N-am îndrăzni să creăm nişte 
lucruri care sunt, în fapT. Simple locuri comune în existenţa 
reală. Dacă am putea zbura afară pe acea fereastră mână în 
mână şi plana deasupra acestui mare oraş, iar apoi ridica 
uşor acoperişurile, uitându-ne la lucrurile bizare care au loc 
acolo - coincidenţele ciudate, planurile, confuziile, 
minunatele înlănţuiri de evenimente, generându-se unul pe 
celălalt şi conducând la cele mai stranii rezultate toate 
ficţiunile pline de convenţionalism şi concluzii dinainte 
ştiute ar deveni ceva răsuflat şi inutil. 

— Şi totuşi nu sunt convins de asta, i-am răspuns. Cazurile 
care sunt prezentate în ziare sunt, de regulă, destul de 
plate şi vulgare. În rapoartele poliţiei noastre realismul a 
fost împins până la ultima limită, şi totuşi rezultatul nu este, 
trebuie s-o recunoaştem, nici fascinant, şi nici artistic. 

— Pentru a produce un efect realist, trebuie făcută o 
anumită selecţie şi folosit discernământul, a remarcat 
Holmes. Asta lipseşte din rapoartele poliţiei, în care 
accentul este puS. Poate, mai degrabă pe platitudinile 
magistralului decât pe detalii, care constituie pentru un 
observator esenţa vitală a întregii poveşti. Fii sigur că nu 
există nimic atât de nefiresc ca ceea ce este banal. 

Am zâmbit şi am scuturat din cap. 

— Pot să înţeleg foarte bine de ce gândeşti astfel, i-am 
spus. Fireşte, în poziţia ta de consultant privat, care-i ajută 
pe toţi aceia care sunt complet nedumeriţi de pe trei 
continente, intri în contact cu tot ceea ce este ciudat şi 


şocant. Dar aici..., am luat ziarul de dimineaţă de pe jos, hai 
să-l supunem unui test practic, lată primul titlu pe care mi- 
au căzut ochii: „Cruzimea unui soţ faţă de soţia sa”. Este o 
jumătate de coloană, dar ştiu fără s-o citesc că lotul îmi este 
pe deplin familiar. Există fireşte cealaltă femeie, băutura, 
împingerile, loviturile, vânătăile, sora sau proprietăreasa 
plină de compasiune. Cel mai lipsii de imaginaţie dintre 
scriitori n-ar fi putut inventa ceva mai simplu. 

— Ai ales realmente un exemplu nefericit pentru 
argumentul tău, a spus Holmes, luând ziarul şi uitându-se 
peste el. Acesta este cazul de divorţ al familiei Dunda, şi, 
din întâmplare, m-am ocupat de clarificarea unor mici 
aspecte referitoare la eh Soţul era abstinent, nu exista nici 
o altă femeie, iar comportamentul de care se plângea soţia 
era că acesta avea obiceiul să încheie fiecare masă 
scoţându-şi proteza şi aruncând-o în ea, ceea ce, trebuie să 
recunoşti, nu este o acţiune care să poată fi imaginată de 
povestitorul mediu. la o priză de tabac, doctore, şi 
recunoaşte că am marcat în defavoarea ta, în exemplul pe 
care tu însuţi l-ai ales. 

Mi-a întins tabachera din aur, cu un ametist mare în 
mijlocul capacului. Splendoarea acesteia contrasta atât de 
mult cu stilul său nepretenţios şi viaţa lui simplă că nu m- 
am putut abţine să nu remarc asta. 

— A, a spus el, am uitat că nu ne-am văzut de câteva 
săptămâni. Este o mică amintire de la regele Boemiei, 
pentru ajutorul pe care i l-am dat în cazul Irenei Adler. 

— Iar inelul?, l-am întrebat, uitându-mă la un briliant de 
excepţie ce scânteia pe degetul lui. 

— E de la familia domnitoare din Olanda, dar problema la 
care i-am ajutat a fost de o asemenea delicateţe că nu ţi-o 
pot mărturisi nici măcar ţie, care ai fost atât de amabil să 
povesteşti unul sau două din cazurile mele. 

— Şi te ocupi de vreunul la momentul de faţă?, l-am 
întrebat cu interes. 


— De vreo zece sau douăsprezece, dar niciunul nu 
prezintă interes. Sunt importante, mă înţelegi, fără să fie 
interesante. Într-adevăr, am descoperit că, de obicei, 
aspectele neimportante sunt acelea care constituie un 
spaţiu propice pentru observaţie şi pentru analiza ascuţită 
a cauzelor şi efectelor, care face tot farmecul investigaţiei. 
Crimele mai serioase sunt de obicei mai simple, căci cu cât 
este mai mare crima cu atât este mai clar, de regulă, 
motivul. În aceste cazuri, cu excepţia unuia mai degrabă 
complicat din Marsilia, nu există nimic care să prezinte 
vreun interes. Este posibil, însă, să primesc ceva mai bun în 
câteva minute, căci aceasta este una din clientele mele, 
dacă nu mă înşel. 

S-a ridicai de pe scaun şi stătea între draperiile trase 
uitându-se în jos pe strada cenuşie şi searbădă. Privind 
peste umărul său, am văzut că pe trotuarul de vis-a-vis 
stătea o femeie înaltă cu un lung boa de blană în jurul 
gâtului şi o mare pană roşie răsucită, înfiptă într-o pălărie 
cu boruri largi, aşezată cochet într-o parte, în maniera 
ducesei de Devonshire. De sub această imensă panoplie, se 
uita nervoasă şi şovăitoare în sus la ferestrele noastre, în 
timp ce corpul său se mişca înainte şi înapoi, iar degetele-i 
se jucau cu nasturii mănuşii. Brusc, cu un salt aidoma unui 
înotător care părăseşte ţărmul, s-a năpustit peste drum şi 
am auzit sunetul ascuţit al clopoţelului. 

— Am văzut aceste simptoame înainte, mi-a spus Holmes, 
aruncându-şi ţigara în foc. Ezitarea pe trotuar înseamnă 
întotdeauna o poveste de dragoste. Ar dori sfaturi, dar nu 
este sigură dacă subiectul nu este prea delicat pentru a fi 
comunicat. Şi chiar şi aici putem face o deosebire. Atunci 
când o femeie a fost serios rănită de un bărbat, nu mai 
şovăie, iar simptomul obişnuit este că şnurul clopoţelului 
este rupt. În cazul de faţă, putem presupune că este vorba 
de dragoste, şi că domnişoara nu este pe atât de furioasă pe 
cât este uimită sau îndurerată. Dar iat-o în persoană, 
pentru a ne risipi îndoielile. 


În timp ce vorbea, s-a auzit o bătaie în uşă, şi a intrat un 
servitor în livrea, anunţând-o pe domnişoara Mary 
Sutherland, răstimp în care s-a ivit ea însăşi în spatele micii 
lui persoane negre, ca un vas comercial cu pânzele sus în 
spatele unei mici şalupe de pilot. Sherlock Holmes a 
întâmpinat-o cu degajata curtoazie în care era maestru, şi, 
după ce a închis uşa şi i-a arătat un fotoliu, a examinat-o în 
maniera lui minuțioasă şi totuşi indiferentă, care îi era atât 
de caracteristică. 

— Nu găsiţi, a spus el, că e cam dificil cu miopia 
dumneavoastră să dactilografiaţi atât de mult? 

— Aşa am simţit la început, i-a răspuns ea, dar acum ştiu 
unde sunt literele fără să mă uit. Apoi realizând brusc 
întreaga semnificaţie a cuvintelor lui, a tresărit violent şi s-a 
uitat în suS. Cu teamă şi uimire pe faţa ei mare şi 
prietenoasă. Aţi auzit de mine, domnule Holmes, a strigat 
ea, altminteri cum aţi fi putut şti toate astea? 

— Nu contează, i-a spus Holmes, râzând; este meseria 
mea să ştiu nişte lucruri. Poate m-am instruit astfel încât să 
văd ceea ce altora le scapă. Dacă n-ar fi aşa, de ce aţi fi 
venit să mă consultaţi? 

— Am venit la dumneavoastră, domnule, pentru că am 
auzit de dumneavoastră de la doamna Etherege, pe al cărei 
soţ l-aţi descoperit cu atâta uşurinţă, când poliţia şi toată 
lumea l-au crezut a fi mort. O, domnule Holmes, aş vrea să 
faceţi acelaşi lucru pentru mine. Nu sunt bogată, dar am 
totuşi o sută de lire pe an doar ale mele, pe lângă ce fac cu 
maşina de scris, şi aş da toţi aceşti bani să aflu ce s-a 
întâmplat cu domnul Hosmer Angel. 

— De ce aţi venit să mă consultaţi într-o asemenea grabă?, 
a întrebat-o Sherlock Holmes, cu vârfurile degetelor 
strânse laolaltă şi ochii în tavan. 

Din nou o privire uluită a apărut pe faţa cumva lipsită de 
expresie a domnişoarei Mary Sutherland. 

— Aşa este, m-am repezit afară din casă, a spus ea, căci m- 
am înfuriai văzând cât de uşor a luat lucrurile domnul 


Windihank, adică tatăl meu. Nu vroia să meargă la poliţie şi 
nici la dumneavoastră şi, în final, văzând că nu vroia să facă 
nimic şi continua să spună că nimeni n-a suferit nimic, m-am 
enervat şi m-am îmbrăcat, şi am venit direct la 
dumneavoastră. 

— Tatăl dumneavoastră, a spus Holmes, tatăl 
dumneavoastră vitreg, cu siguranţă, întrucât are un nume 
diferit. 

— Da, tatăl meu vitreg. Îl numesc tată, deşi sună amuzant, 
căci este numai cu cinci ani şi două luni mai în vârstă decât 
mine. 

— lar mama dumitale trăieşte? 

— O, dA. Mama este bine sănătoasă. N-am fost prea 
încântată, domnule Holmes, când s-a căsătorit din nou, atât 
de curând după moartea tatălui meu şi cu un bărbat care 
este cu aproape cincisprezece ani mai tânăr decât ea. Tata 
a fost instalator în Tottenham Court, şi ne-a lăsat o afacere 
frumuşică, de care mama a continuat să se ocupe cu 
domnul Hardy, şeful de echipă; dar când a apărut domnul 
Windibank, a făcut-o să vândă tot, căci era foarte îngâmfat, 
fiind comis voiajor pentru vinuri. Au obţinut 4. 700 de lire 
din vânzarea firmei cu tot cu vad şi dobândă, ceea ce este 
mult mai puţin decât ar fi obţinut tata, dacă ar fi trăit. 

M-am aşteptat ca Sherlock Holmes să-şi piardă răbdarea 
cu această poveste dezlânată şi ilogică, dar, din contră, a 
ascultat-o cu cea mai mare atenţie. 

— Micul dumneavoastră venit, a întrebat, se trage din 
afacere? 

— O, nu, domnule. Este ceva separat, şi mi-a fost lăsat de 
unchiul Ned din Auckland. Este în acţiuni în Noua 
Zeelandă, cu o dobândă de 4,5%. Suma a fost de două mii 
cinci sute de lire, dar pot avea numai dobânda. 

— Mă interesaţi extrem de mult, i-a spus Holmes. Şi 
întrucât puteţi dispune de o sumă atât de mare ca o sută pe 
aN. Pe lângă ceea ce câştigaţi în plus, fără îndoială călătoriţi 
un pic şi vă faceţi toate mofturile. Cred că o femeie 


necăsătorită se poate descurca foarte bine cu un venit de 
aproximativ 60 de lire. 

— Aş putea să mă descurc cu mult mai puţin de atâr. 
Domnule Holmes, dar înţelegeţi că, atâta vreme cât locuiesc 
acasă, nu vreau să le fiu o povară, prin urmare ei sunt cei 
care folosesc banii pe perioada în care stau la ei. 
Bineînţeles, acest aranjament este temporar. Domnul 
Windibank îmi scoate dobânda în fiecare trimestru şi i-o dă 
mamei mele, şi găsesc că mă pot descurca destul de bine cu 
ceea ce câştig din dactilografe. lau două pence pe foaie, şi 
pot bate adesea între cincisprezece şi douăzeci de foi pe zi. 

— Mi-aţi explicat foarte clar situaţia dumneavoastră, i-a 
spus Holmes. Acesta este prietenul meu, doctorul Watson, 
faţă de care puteţi vorbi la fel de bine ca şi faţă de mine. 
Acuma, spuneţi-ne totul despre legătura dumneavoastră cu 
domnul Hosmer Angel. 

Un val de roşeaţă s-a strecurat pe faţa domnişoarei 
SutherlanD. Care a început să-şi prindă nervos tivul hainei. 

— L-am întâlnit prima dată la balul instalatorilor, a spus 
ea. Obişnuiau să-i trimită tatălui meu invitaţii când trăia, iar 
apoi nu ne-au uitat şi le trimiteau mamei. Domnul 
Windibank nu dorea ca noi să mergem. Niciodată nu vroia 
să mergem undeva. Se înfuria dacă voiam să mă duc până şi 
la un picnic organizat de şcoala duminicală. Dar de data 
asta îmi pusesem în cap să merg, şi am mers; căci ce drept 
avea să mă împiedice? A spus că persoanele de acolo nu 
erau potrivite pentru noi, când toţi prietenii tatălui meu 
urmau să fie acolo. Şi a spus că nu aveam nimic potrivit de 
îmbrăcat, deşi aveam rochia mea de pluş violetă pe care nu 
o scosesem niciodată din dulap. În cele din urmă, când n-a 
mai avut ce să spună, a plecat în Franţa cu treburile firmei, 
iar eu cu mama şi domnul Hardy, care fusese şeful nostru 
de echipă, am mers la bal, iar acolo l-am întâlnit pe domnul 
Hosmer Angel 

— Presupun, a spus Holmes, că atunci când domnul 
Windibank s-a întors din Franţa, a fost foarte supărat că v- 


aţi dus la bal. 

— Ei bine, a fost foarte înţelegător. A râs, îmi amintesc, şi a 
dat din umeri, zicând că era inutil să-i refuzi ceva unei 
femei, căci oricum o va face. 

— Înţeleg. Deci la balul instalatorilor aţi întâlnit, după câte 
înţeleg, un domn numit Hosmer Angel 

— Da, domnule. L-am întâlnit în acea noapte şi ne-a vizitat 
în ziua următoare pentru a ne întreba dacă am ajuns cu 
bine acasă, iar după aceea noi l-am întâlnit, vreau să spun, 
domnule Holmes, că eu m-am întâlnit cu el de două ori şi 
am ieşit la plimbare, dar apoi tata s-a întors, iar domnul 
Hosmer Angel n-a mai putut să vină la noi. 

— Nu? 

— Păl. Ştiţi că tatălui meu nu-i plăcea nimic de felul ăsta. 
Nu voia să aibă nici un vizitator dacă se putea, şi obişnuia 
să spună că o femeie ar trebui să fie fericită în cercul 
familiei. Dar apoi, după cum obişnuiam să-i spun mamei, o 
femeie doreşte în primul rând să aibă propriul ei cerc, şi eu 
încă nu îl aveam pe al meu. 

— Dar ce s-a întâmplat cu domnul Hosmer Angel? N-a 
făcut nici o încercare să vă vadă? 

— Păl. Tata urma să plece într-o săptămână din nou în 
Franţa, iar Hosmer mi-a scris, spunându-mi că era mai 
sigur şi mai bine să nu ne vedem până nu pleca. Între timp 
putea să-mi scrie, şi obişnuia să-mi scrie în fiecare zi. Luam 
scrisorile dimineaţa, deci nu era nevoie ca tatăl meu să afle. 

— Eraţi logodiţi la vremea asta? 

— O, da, domnule Holmes. Ne-am logodit după prima 
plimbare împreună. Hosmer, domnul Angel, era casier într- 
un birou de pe strada Leadenhall şi... 

— Ce birou? 

— Asta-i cel mai râu, domnule Holmes, că nu ştiu. 

— Unde locuia, atunci? 

— Dormea acolo. 

— Şi nu-i ştiţi adresa? 

— Nu, cu excepţia faptului că era pe strada Leadenhall. 


— Unde îi trimiteaţi atunci scrisorile? 

— La poşta de pe strada Leadenhall, la post restant. 

Spunea că dacă i le-aş fi trimis la birou, ar fi fost luat peste 
picior de ceilalţi funcţionari că primea scrisori de la o 
femeie, prin urmare m-am oferit să le bat la maşină, cum 
făcea şi el, dar n-a vrut nici asta, căci spunea că, dacă le 
scriam de mănă. Păreau să vină de la mine, însă când erau 
scrise la maşină simţea întotdeauna că maşina intervenise 
între noi. Asta vă poate arăta cât de mult ţinea la mine, 
domnule Holmes, şi cum se gândea ta cele mai mici lucruri. 

— Este foarte relevant, a spus Holmes. De multă vreme am 
această axiomă că lucrurile mici sunt de departe cele mai 
importante. Puteţi să vă amintiţi alte detalii referitoare la 
domnul Hosmer Angel? 

— Era un om foarte timid, domnule Holmes. Prefera să ne 
plimbăm seara mai degrabă decât ziua, căci spunea că ura 
să iasă prea mult în evidentă. Era foarte retras şi delicat. 
Chiar şi vocea lui era blândă. A avut amigdalită şi i s-au 
umflat ganglionii când era copil, mi-a spus, ceea ce l-a lăsat 
cu un gâtlej slăbit şi o voce şovăitoare şi şoptită. Se îmbrăca 
întotdeauna bine, foarte curat şi simplu, însă avea vederea 
slabă, exact ca şi a mea, şi purta ochelari fumurii pentru a 
se feri de lumina puternică. 

— Şi ce s-a întâmplat când domnul Windibank, tatăl 
dumitale vitreg, s-a întors în Franţa? 

— Domnul Hosmer Angel a venit din nou la noi şi mi-a 
propus să ne căsătorim înainte de a se întoarce tata. Era 
extrem de înfocat şi m-a făcut să-i jur cu mâna pe Biblie că, 
indiferent ce s-ar fi putut întâmpla, o să-i fiu întotdeauna 
credincioasă. Mama a spus că avea dreptate să mă facă să-i 
jur şi că era un semn de pasiune. De la început, mama a fost 
complet în favoarea lul. Şi era chiar mai îndrăgostită de el 
decât eram eu. Apoi, când au vorbit să ne căsătorim în acea 
săptămână, am început să-i întreb ce-o să zică tata; dar 
ambii au spus să nu-mi pese de tata, ci să-i spun doar după 
aceea, iar mama a spus că O să vorbească ea cu el. Nu mi-a 


plăcut asta, domnule Holmes. Părea amuzant să trebuiască 
să-i cer permisiunea, întrucât era numai cu câţiva ani mai în 
vârstă decât mine; dar nu vroiam să fac nimic pe furiş, prin 
urmare i-am scris la Bordeaux unde compania lui are 
birouri, însă scrisoarea s-a întors înapoi exact în dimineaţa 
în care urma să mă căsătoresc. N-a primit-o deci? 

— Nu, domnule; căci el pornise spre Anglia înainte ca 
scrisoarea să ajungă acolo. 

— Ha! Ce ghinion. Prin urmare căsătoria dumitale trebuia 
să aibă loc vineri? La biserică? 

— Da, domnule, dar foarte liniştită. Urma să fie oficiată la 
biserica Saint Saviour, în apropiere de King's Cross, iar apoi 
trebuia să servim masa la hotelul St. Pancras. Hosmer a 
venit după noi întro caretă, dar, întrucât eram două, ne-a 
lăsat pe noi în ea, şi ela luat o trăsură, care s-a întâmplat să 
fie singura disponibilă pe stradă. Noi am ajuns primele la 
biserică, şi, când trăsura a oprit, am aşteptat ca el să se dea 
jos, dar nu mai apărea, iar, când birjarul s-a dat jos de pe 
capră şi s-a uitat înăuntru, nu era nimeni acolo! Birjarul a 
spus că nu-şi putea imagina ce s-a întâmplat cu el, căci l-a 
văzut cu proprii ochi când a intrat înăuntru. Asta s-a 
întâmplat vinerea trecută, domnule Holmes, şi n-am văzut 
sau auzit nimic de atunci încoace care să arunce o lumină 
asupra ceea ce i s-a întâmplat... 

— Mi se pare că aţi fost tratată ruşinos, a spus Holmes. 

— O, nu, domnule! Era prea bun şi politicos să mă 
părăsească astfel. Păi, toată dimineaţa mi-a spus că, 
indiferent ce s-ar fi putut întâmpla, trebuia să-i rămân 
credincioasă; şi că, chiar dacă se putea ivi ceva neprevăzut 
care să ne separe, trebuia să nu uit niciodată că mă 
angajasem faţă de el, şi că ar fi venit să-mi amintească asta 
mai devreme sau mai târziu. Păreau nişte vorbe ciudate în 
dimineaţa dinaintea nunţii, dar ceea ce s-a întâmplat după 
aceea le dă un sens. 

— Cu siguranţă aşa este. Opinia dumneavoastră este, deci, 
că i s-a întâmplat vreo catastrofă neprevăzută? 


— Da, domnule. Cred că a prevăzut vreun pericol, ori 
altminteri n-ar fi vorbit astfel. Iar apoi cred că s-a întâmplat 
ceea ce prevăzuse 

— Dar n-aveţi nici o idee ce ar fi putut fi? 

— Nu. 

— Încă o întrebare. Cum a reacţionat mama 
dumneavoastră? 

— A fost furioasă, şi mi-a spus că nu maitrebuia să 
pomenesc vreodată această poveste. 

— lar tatăl dumneavoastră? l-aţi spus? 

— Da; şi părea a gândi, ca şi mine, că s-a întâmplat ceva, şi 
că urma să aud din nou de Hosmer. După cum a spus, ce 
interes putea avea cineva să mă ducă la biserică şi apoi să 
mă părăsească? Acum, dacă ar fi împrumutat bani de la 
mine, ori dacă s-ar fi căsătorit cu mine şi ar fi obţinut ca 
banii mei să treacă pe numele lui, putea avea vreun motiv, 
însă Hosmer era foarte independent în privinţa banilor, şi 
nu s-a atins vreodată de banii mei. Şi totuşi ce s-a putut 
întâmpla? Şi de ce nu scria? O, înnebunesc când mă 
gândesc la asta, şi nu pot să închid un ochi toată noaptea. 
Şi-a scos din manşon o mică batistă, în care a început să 
plângă în hohote. 

— O să examinez acest caz, i-a spus Holmes, ridicându-se, 
şi n-am nici o îndoială că vom ajunge la un rezultat clar. 
Lăsaţi greutatea pe umerii mei acuM. Şi nu vă mai gândiţi 
la asta. În primul rând, încercaţi să vi-l scoateţi din memorie 
pe domnul Hosmer Angel, exact cum ela ieşit din viaţa 
dumneavoastră. 

— Atunci nu credeţi că o să-l vâd din nou? 

— Mi-e teamă că nu. 

— Dar ce i s-a întâmplat? 

— Lăsaţi asta în seama mea. Aş dori o descriere exactă a 
lui şi orice scrisori pe care mi le puteţi pune la dispoziţie. 

— Am pus un anunţ referitor la el în ziarul Chronicle din 
sâmbăta trecută, a spus ea. Uitaţi anunţul şi patru scrisori 
de la el. 


— Mulţumesc. lar adresa dumneavoastră este? 

— Lyon PlacE. Nr. 13, în Camberwell. 

— Din câte am înţeles, n-aţi avut niciodată adresa 
domnului Angel Unde se află biroul tatălui dumneavoastră? 

— Este comis voiajor la Westhouse & Marbank, marii 
importatori de vin de Bordeaux, de pe strada Fenchurch. 

— Mulţumesc, V-aţi prezentat cazul foarte clar. O să lăsaţi 
hârtiile aici, şi nu uitaţi sfatul pe care vi l-am dat. 
Consideraţi întregul incident ca un capitol încheiat, şi nu-l 
lăsaţi să vă influenţeze viaţa. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule Holmes, dar nu pot face 
asta. Îi voi rămâne credincioasă lui Hosmer. Când se va 
întoarce, mă va găsi aşteptându-l în ciuda pălăriei ei 
absurde şi a feţei inexpresive, era ceva nobil în credinţa 
simplă a vizitatoarei noastre, ceva ce ne provoca respectul 
Şi-a lăsat legătura cu hârtii pe masă şi a ieşit, promițând să 
vină din nou, oricând era nevoie de ea. 

Sherlock Holmes a rămas tăcui câteva minute cu vârfurile 
degetelor încă strânse laolaltă, cu picioarele întinse în faţa 
lui şi privirea în tavan. Apoi a luat din suport vechea şi 
unsuroasa pipă de lut, care era ca un fel de sfătuitoare 
pentru el, şi, după ce a aprins-o, s-a lăsat pe spate pe scaun, 
scoțând rotocoale albastre şi dense, cu o privire de 
nesfârşită moleşeală pe faţă. 

Un studiu destul de interesant, această domnişoară, a 
observat el. Am găsit-o mai interesantă decât mica ei 
problemă, ce, apropo, este mai degrabă una banală. O să 
găseşti cazuri similare, dacă îmi consulţi indicele alfabetic, 
la Andover în 1877 şi ceva de acest fel la Haga anul trecut. 
Dar oricât de veche este ideea, au existat totuşi unul sau 
două detalii noi pentru mine. lar domnişoara însăşi a fost 
foarte instructivă. 

— Se pare că ai citit destule pe înfăţişarea ei, semne ce 
mie mi-au fost complet invizibile, am remarcat. 

— Nu invizibile, ci neobservate, Watson. N-ai ştiut unde să 
te uiţi şi astfel ai ratat tot ceea ce era important. Nu 


reuşesc niciodată să te fac să realizezi importanţa 
mânecilor, cât de relevante sunt unghiile de la degetele 
mari, sau aspectele importante ce pot decurge din şireturile 
ghetelor. Acuma, ce ai observat referitor la înfăţişarea 
femeii? Descrie-mi-o. 

— Păi, purta o pălărie de pai de culoarea ardeziei, cu 
boruri largi, cu o pană de un roşu cărămiziu. Avea o haină 
neagră, cu mărgele negre cusute pe ea şi un tiv cu 
ornamente mici şi negre din gagat. Rochia ei era cafenie, 
ceva mai închisă totuşi, cu puţin pluş violet la gât şi mâneci. 
Mănuşile ei erau gri şi cea de pe mâna dreaptă era uzată la 
degetul arătător. Nu i-am observat ghetele. Avea cercei de 
aur mici şi rotunzi, şi pe ansamblu emana un aer de 
prosperitate - vulgară, confortabilă şi degajată. 

Sherlock Holmes a bătut uşor din palme şi a chicotit. 

— Pe cuvântul meu, Watson, progresezi de minune. Te-ai 
descurcat realmente foarte bine. Este adevărat că n-ai 
observat nimic din ceea ce era important, dar ai deprins 
metoda şi ai un ochi foarte bun pentru culori. Nu avea însă 
niciodată încredere în impresiile de ansamblu, dragul meu, 
ci concentrează-te asupra detaliilor, întotdeauna mă uit mai 
întâi la mâneca femeii. În cazul unui bărbat este poate mai 
bine să te uiţi mai întâi la genunchii pantalonilor. Aşa cum ai 
observat, această femeie avea pluş la mâneci, care este un 
material foarte folositor pentru indicarea urmelor Dunga 
dublă puţin deasupra încheieturii indica locul în care 
dactilografa apasă masa şi era bine conturată. Maşina de 
cusut manuală lasă o urmă similară, dar numai pe braţul 
stâng, şi în dreptul degetului mare, în loc de a se întinde pe 
toată încheietura, cum era asta. M-am uitat apoi la faţa ei şi, 
observând adânciturile lăsate de ochelari pe fiecare parte a 
nasului, am îndrăznit să fac o remarcă în legătură cu miopia 
sa şi dactilografierea, ce a părut s-o surprindă. 

— M-a surprins şi pe mine. 

— Dar, era ceva evident. Am fost apoi foarte surprins şi 
interesat să observ, uitându-mă în jos, că. Deşi ghetele pe 


care le purta nu erau de mărimi diferite, făceau parte din 
perechi diferite; una avea un vârf puţin ornamentat, iar 
cealaltă unul simplu. Una era încheiată numai la ultimii doi 
nasturi din cinci, iar cealaltă la primul, al treilea şi al 
cincilea. Acuma, când vezi că o domnişoară, altminteri 
îmbrăcată îngrijit, a venit de acasă cu ghete din perechi 
diferite, pe jumătate încheiate, nu este cine ştie ce deducție 
să spui că a venit în grabă. 

— Şi ce altceva?, l-am întrebat, ca întotdeauna extrem de 
interesat de raţionamentul său incisiv. 

— Am remarcat, în trecere, ca a scris un bilei înainte de a 
pleca din casă, dar după ce se îmbrăcase deja. Ai observat 
că mănuşa ei de pe mâna dreaptă era ruptă la degetul 
arătător, însă se pare că n-ai văzut că atât mănuşa cât şi 
degetul erau pătate cu cerneală violetă. A scris în grabă şi 
şi-a băgat peniţa prea adânc în cerneală. Trebuie să fi fost 
în această dimineaţă, sau, altminteri, urma n-ar fi rămas 
clară pe deget. Toate astea sunt amuzante, deşi mai 
degrabă elementare, dar trebuie să mă întorc la treabă, 
Watson. Eşti atât de amabil să-mi citeşti descrierea 
domnului Hosmer Angel din anunţ? 

Am ridicat la lumină fâşia de hârtie tipărită. 

„Dispărut (spunea) în dimineaţa zilei de paisprezece, un 
domn numit Hosmer Angel Aproximativ 1,70 înălţime; bine 
legat, pielea gălbuie, părul negru, puţin chel în mijloc, 
favoriţi stufoşi şi mustață neagră; ochelari fumurii, uşoară 
problemă de vorbire. Îmbrăcat ultima oară când a fost 
văzut cu o redingotă neagră căptuşită cu mătase, o vestă 
neagră, un lanţ de aur Albert şi pantaloni de tweed gri, cu 
jambiere cafenii peste ghetele cu elastic. Se ştie că a fost 
angajat la un birou de pe strada Leadenhall. Oricine care 
oferă...” 

— Este suficient, a spus Holmes. În ceea ce priveşte 
scrisorile, a continuat el uitându-se peste ele, sunt foarte 
banale. Nu există absolut nici un indiciu în ele în privinţa 
domnului Angel, în afară de faptul că îl citează o dată pe 


Balzac. Există, totuşi, un aspect remarcabil care te va izbi 
fără nici o îndoială. 

— Sunt dactilografiate, am remarcat. 

— Nu numai ele, dar şi semnătura. Uită-te la îngrijitul 
„Hosmer Angel” de la sfârşit. Există datA. Vezi, dar nimic 
deasupra, în afară de strada Leadenhall ceea ce este ceva 
vag mai degrabă. Această chestiune a semnăturii este 
foarte relevantă, de fapt o putem numi concludentă. 

— În ce privinţă? 

— Dragul meu, este posibil să nu vezi cât de puternic 
influenţează cazul? 

— Nu văd altceva decât că, probabil, dorea să poată să-şi 
nege semnătura în caz de încălcare a unei făgăduieli 
matrimoniale. 

— Nu, nu despre asta e vorba. Însă voi scrie două scrisori 
care vor rezolva lucrurile. Una unei firme din oraş, iar 
cealaltă tatălui vitreg al domnişoarei, domnul Windibank, în 
care o să-l invit aici la ora şase, mâine după-amiază. Este 
mai bine să facem afaceri cu rudele de sex bărbătesc. Şi 
acum, doctore, nu putem face nimic până nu vin 
răspunsurile la aceste scrisori, deci putem să lăsăm 
deoparte cazul între timp. 

Prietenul meu îmi dăduse până atunci atât de multe 
motive să cred în subtila sa capacitate de raţionat e şi în 
extraordinara sa energie activă, încât am simţit că trebuia 
să aibă o justificare puternică pentru atitudinea sigură şi 
relaxată cu care trata misterul curios care ni s-a propus 
spre elucidare. L-am văzul eşuând numai o singură dată, şi 
anume în cazul fotografiei regelui din Boemia şi a lrenei 
Adler; dar dacă mă uitam în urmă la bizara afacere a 
„Semnului celor patru” şi la circumstanţele extraordinare 
legate de „Un studiu în roşu intens”, puteam să văd că ar fi 
fost într-adevăr o încâlceală bizară aceea căreia el să nu-i 
poată da de cap. 

L-am lăsat atunci, încă pufăind din pipa neagră de lul. 
Având convingerea că, atunci când urma să revin în seara 


următoare, îl voi găsi dispunând de toate indiciile care să 
ducă la identificarea mirelui dispărut al domnişoarei Mary 
Sufherland. 

Un caz de-al meu extrem de grav mi-a captat atenţia în 
acel moment, şi întreaga zi următoare am fost ocupat la 
căpătâiul celui suferind. De abia aproape de şase am fost 
liber şi am putut să sar într-o birjă pentru a ajunge pe 
strada Baker, fiindu-mi teamă că voi ajunge, prea târziu 
pentru a asista la deznodământul micului mister. Cu toate 
acestea, l-am găsit pe Sherlock Holmes singur, pe jumătate 
adormit, cu trupul lui lung şi slab ghemuit în fotoliu. O 
adevărată pleiadă de sticle şi eprubete, cu un miros 
înţepător şi antiseptic de acid clorhidric, m-a înştiinţat că şi- 
a petrecut ziua cu experimentele chimice care îi erau atât 
de dragi. 

— Ei bine, l-ai rezolvat?, l-am întrebai intrând. 

— Da. Era monoxid de bariu. 

— Nu, nu, misterul!, am strigat. 

— O, asta! M-am gândit la sarea la care lucram N-a existat 
nici un mister în povestea aceea, deşi, aşa cum am spus ieri, 
unele din detalii sunt interesante. Singurul neajuns este că 
nu există nici o lege, mă tem, care să-l pedepsească pe 
nemernic. 

— Cine e el, atunci, şi ce scop a avut ca s-o părăsească pe 
domnişoara Sutherland? 

Tocmai ce pusesem această întrebare, iar Holmes nu 
apucase să deschidă încă gura ca să-mi răspundă, când am 
auzii un pas apăsat în hol şi o bătaie în uşă. 

— Acesta este tatăl vitreg a! fetei, domnul James 
Windibank, mi-a spus Holmes. Mi-a scris că vine la şase. 

— Intră! 

Bărbatul care a intrat era un tip voinic, de înălţime 
mijlocie, cam de treizeci de ani, spân şi cu tenul măsliniu, cu 
o atitudine blajină şi insinuantă, şi o pereche de ochi gri 
extrem de ascuţiţi şi pătrunzători. Ne-a aruncat câte o 
privire întrebătoare fiecăruia, şi-a pus jobenul lucios pe 


bufet şi, cu o plecăciune uşoară, s-a lăsat nervos pe cel mai 
apropiat scaun. 

— Bună seara, domnule James Windibank, i-a spus 
Holmes. Cred că această scrisoare dactilografiată, în care 
aţi fixat o întâlnire cu mine pentru ora şase, este de la 
dumneavoastră? 

— DA. Domnule, mi-e teamă că am întârziat puţin, dar, 
vedeţi, nu sunt propriul meu stăpân. Îmi pare rău că 
domnişoara Sutherland v-a deranjat cu această poveste, 
căci cred că este preferabil să nu ne spălăm acest fel de 
rufe în public. A venit aici împotriva voinţei mele, căci este 
foarte impresionabilă şi impulsivă, după cum aţi observat 
poate, şi nu poate fi controlată cu uşurinţă, odată ce s-a 
hotărât să facă ceva. Fireşte, n-am nimic împotriva 
dumneavoastră, căci nu sunteţi în legătura cu poliţia, dar 
nu este plăcut ca o nenorocire familială ca asta să fie 
cunoscută şi de alţii. În plus, este o cheltuială inutilă, căci 
cum aţi putea să-l găsiţi pe acest Hosmer Angel? 

— Din contră, i-a spus Holmes încet; am toate motivele să 
cred că voi reuşi să-l găsesc pe domnul Hosmer Angel. 

Domnul Windibank a tresărit violent şi şi-a scăpat 
mâănuşile. 

— Suni încântat să aud asta, a spusel. 

— Este un lucru curios, a remarcat Holmes, că o maşină de 
scris are realmente la fel de multă individualitate ca scrisul 
de mână. Dacă nu sunt absolut noi, nici măcar două dintre 
ele nu vor scrie exact la fel. Unele litere apar mai slab decât 
altele, iar unele sunt şterse numai pe o singură parte. 
Acuma, remarcaţi în acest bilet al dumneavoastră, domnule 
Windibank, că fiecare „e” este puţin estompat şi fiecare „r” 
are o uşoară imperfecţiune în codiţă. Există paisprezece 
alte caracteristici, însă acestea sunt cele mai evidente. 

— Ne scriem toată corespondenta de la serviciu cu această 
maşină, prin urmare, fireşte că este puţin uzată, a răspuns 
vizitatorul nostru, uitându-se ascuţit la Holmes cu ochişorii 
lui strălucitori. 


— lar acuma o să vă arăt ceva ce constituie realmente un 
studiu foarte interesant, domnule Windibank, a continuat 
Holmes. Mă gândesc să scriu într-una din aceste zile o altă 
monografie despre maşina de scris şi legătura ei cu crima. 
Este un subiect căruia i-am dedicat ceva atenţie. Am aici 
patru scrisori, care se pretind a fi fost scrise de bărbatul 
dispărut. Toate sunt dactilografiate. În fiecare din ele, nu 
numai că „e”-ul este estompat şi „r”-ul fără coadă, dar veţi 
observa, dacă vreţi să folosiţi lupa mea, că celelalte 
paisprezece caracteristici pe care le-am menţionat se 
găsesc şi ele acolo. 

Domnul Windibank a sărit de pe scaun şi şi-a luat pălăria. 

— Nu pot să-mi pierd timpul cu acest fel de discuţii bizare, 
domnule Holmes, a spus el. Dacă puteţi prinde omul, 
prindeţi-l, şi anunţaţi-mă şi pe mine. 

— Fireşte, a spus Holmes, păşind spre uşă şi încuind-o cu 
cheia. Vă anunţ atunci că l-am prins deja! 

— Ce! Unde?, a strigat domnul Windibank, făcându-se alb 
ca varul şi uitându-se în jur ca un şobolan prins în cursă. 

— O. Nu are rosi. Realmente nu are rost, i-a spus Holmes 
afabil Nu vă puteţi nicicum sustrage, domnule Windibank. 
Totul este prea clar, şi a fost un compliment foarte prost 
plasat să spuneţi că îmi este imposibil să rezolv o chestiune 
atât de simplă. Aşa! Aşezaţi-vă, şi hai să vorbim despre asta. 

Vizitatorul nostru a căzut pE. Un scaun, cu faţa palida ca 
moarteA. Şi broboane de sudoare pe frunte. 

— Nu este ceva contrar legii, s-a bâlbâit el. 

— Mi-e teamă că aşa este. Dar între noi, Windibank, a fost 
unul dintre cele mai crude, egoiste şi lipsite de inimă 
trucuri, bineînţeles la scară redusă, pe care le-am întâlnit 
vreodată. Acuma, daţi-mi, vă rog, voie să recapitulez cursul 
evenimentelor, şi mă veţi contrazice dacă mă înşel. 

Bărbatul stătea strâns pe scaunul său, având capul lăsat 
pe piept, ca şi cum ar fi fost complet zdrobit. Holmes şi-a 
ridicat picioarele pe poliţa de deasupra căminului şi, 
lăsându-se pe spate cu mâinile în buzunare, a început să 


vorbească, după cât se părea, mai degrabă cu sine însuşi 
decât cu noi 

— Bărbatul s-a căsătorit cu o femeie mult mai în vârstă 
decât el pentru banii acesteia, a spus el, şi beneficia şi de 
banii fiicei acesteia atâta vreme cât locuia cu ei. Era o sumă 
considerabilă pentru nişte oameni din clasa lor, iar 
pierderea acestora ar fi schimbat destul de mult lucrurile. 
Merita să facă toate eforturile ca să-i păstreze. Fiica avea o 
fire bună şi prietenoasă, şi era afectuoasă şi caldă, prin 
urmare era vădit că, date fiind avantajele sale personale şi 
micul ei venit, nu va rămâne pentru multă vreme 
nemăritată. Acuma, fireşte, căsătoria ei ar fi însemnat 
pierderea a o sută de lire pe aN. Prin urmare ce face tatăl 
ei vitreg pentru a împiedica acest lucru? 

Un lucru de aşteptat: o ţine acasă şi îi interzice să caute 
compania persoanelor de vârsta ei. Însă a văzut în curând 
că asta nu putea să ţină pentru totdeauna. Aceasta devenise 
îndărătnică, insistând asupra drepturilor sale, şi în final şi-a 
anunţat intenţia hotărâtă de a se duce la un anume bai Ce 
face inteligentul ei tată vitreg atunci? Inventează un plan 
mai demn de laudă în privinţa minţii decât a inimii lui. 
Având complicitatea şi sprijinul soţiei sale, s-a deghizat, şi-a 
acoperit acei ochi pătrunzători cu ochelari fumurii, şi-a 
mascat faţa cu o mustață şi o pereche de favoriţi stufoşi, şi-a 
transformat vocea cea limpede într-una şoptită şi insinuantă 
ŞI. Sigur de el şi datorită miopiei fetei, se prezintă ca 
domnul Hosmer Angel şi ţine la distanţă alţi potenţiali iubiţi, 
făcându-i curte el însuşi. 

— A fost numai o glumă la început, a gemut vizitatorul 
nostru. Nu ne-am gândit vreodată că o să-şi piardă capul 
într-atâta. 

— Foarte probabil că da. Indiferent cum a fost însă, tânăra 
domnişoară şi-a pierdut categoric capul.. ŞI. Crezând că 
tatăl ei este în Franţa, n-a bănuit nici o clipă măcar că putea 
fi vorba de o înşelăciune. A fost flatată de atenţiile domnului 
respectiv, iar efectul a fost şi mai mare datorită admiraţiei 


exprimate cu voce tare a mamei sale. Apoi domnul Angel a 
început să o viziteze, căci era vădit că lucrurile trebuiau să 
fie împinse până unde se putea, dacă erau să obţină un 
rezultat autentic Au existat întâlniri şi o logodnă, care 
urmau în final să-i asigure că afecțiunea fetei nu se va 
îndrepta către altcineva. Dar înşelăciunea nu putea fi 
menţinută la nesfârşit. Aceste pretinse călătorii în Franţa 
erau prea incomode. Ce trebuia făcut era clar să se pună un 
capăt poveştii într-o manieră atât de radicală încât să lase o 
urmă de neşters în mintea tinerei fete şi s-o împiedice 
pentru o vreme să acorde atenţie oricărui alt aspirant. De 
unde cererea acelor jurăminte de fidelitate pe Biblie şi de 
asemenea aluziile la posibilitatea ca ceva să se întâmple 
chiar în dimineaţa căsătoriei. James Windibank dorea ca 
domnişoara Sutherland să fie atât de obligată de 
promisiunea ei faţă de Hosmer Angel şi atât de nesigură în 
privinţa sorții acestuia, încât în următorii zece ani, în orice 
caz, să nu asculte nici un alt bărbat. A adus-o până în 
pragul bisericii, iar apoi cum nu putea merge mai departe, 
a dispărut convenabil folosindu-se de vechiul truc de a intra 
pe o portieră a trăsurii şi a ieşi pe cealaltă. Cred că asta a 
fost ordinea evenimentelor, domnule Windibank. 

Vizitatorul nostru îşi regăsise ceva din siguranţa sa, în 
timp ce Holmes vorbea, şi s-a ridicat acum de pe scaun cu 
un surâs rece şi batjocoritor pe faţa sa palidă. 

— Poate că lucrurile stau sau nu aşa, domnule Holmes, a 
spus el, dar, dacă eşti atât de ager, cir trebui să realizezi că 
dumneata eşti acela care încâlci legea acum, şi nu eu. N-am 
făcut nimic ilegal, însă atâta vreme cât ţii uşa încuiată, te 
expui unei acuzaţii de atac fizic şi reţinere cu forţa. 

— Legea nu poate, după cum spui, să te atingă, i-a spus 
Holmes, descuind şi deschizând larg uşa, totuşi n-a existat 
până acum un bărbat care să merite mai pe bună dreptate 
să fie pedepsit. Dacă tânăra ar avea un frate sau un prieten, 
acesta ar trebui să-ţi tragă un bici peste umeri. Pe Joe!, a 
continuat el, roş induse de furie la vederea zâmbetului 


batjocoritor de pe faţa omului, nu face parte din îndatoririle 
faţă de clienţii mei, dar am la îndemână o cravaşa de 
vânătoare, şi cred că o s-o folosesc pentru... A făcut doi paşi 
repezi s-o ia, dar, înainte de a putea pune mâna pe ea, s-a 
auzit o tropăială frenetică pe scări, uşa solidă din hol a fost 
trântită, iar de la fereastră l-am putut vedea pe domnul 
James Windibank fugind pe stradă cât îl ţineau picioarele. 

— Ticălos fără milă!, a spus Holmes, râzând, aruncându-se 
din nou pe scaun. Tipul ăsta va comite crimă după crimă, 
până când va face ceva realmente grav, şi va sfârşi 
spânzurat. Cazul n-a fost completamente lipsit de interes 
din anumite puncte de vedere. 

— Nu pot să înţeleg încă pe deplin toţi paşii 
raţionamentului tău, am remarcat eu. 

— Păi, fireşte a fost clar de la început că acest domn 
Hosmer Angel trebuia să fi avut un motiv serios pentru a se 
comporta atât de ciudat, şi a fost tot atât de clar că singurul 
om care realmente a profitat de incident, atâta cât se putea 
vedea, era tatăl vitreg. Apoi faptul că cei doi bărbaţi nu 
erau niciodată împreună, ci unul apărea întotdeauna când 
celălalt era plecat, a fost revelator. Tot aşa ochelarii fumurii 
şi vocea curioasă, ambele trimițând la o deghizare, precum 
şi favoriţii stufoşi. Toate băânuielile mele au fost confirmate 
de faptul ciudat de a-şi dactilografa semnătura, ceea ce, 
fireşte, sugera că scrisul său îi era atât de familiar fetei, că 
ar fi recunoscut chiar şi cel mai mic eşantion din el. Vezi 
toate aceste fapte izolate, împreună cu multe altele mai 
puţin însemnate duceau în aceeaşi direcţie. 

— Şi cum ai verificat toate acestea? 

— Odată ce am identificat omul, a fost uşor să obţin 
confirmarea. Ştiam firma unde lucra. Luând în considerare 
descrierea tipărită, am eliminat din ea tot ce putea ţine de 
deghizare - favoriţii, ochelarii, vocea, şi am trimis-o firmei, 
cerându-le să mă informeze dacă corespundea descrierii 
vreunuia din comişii lor voiajori. Observasem deja 
particularităţile maşinii de scris, şi i-am scris chiar omului la 


adresa sa de la birou, întrebându-l dacă putea să-mi facă o 
vizită. După cum m-am aşteptat, răspunsul lui a fost 
dactilografiat, şi etala aceleaşi neînsemnate dar 
caracteristice defecte. Tot atunci am primit prin poşta o 
scrisoare de la Westhouse & Marbank de pe strada 
Fenchurch, prin care eram informat că descrierea mea se 
potrivea perfect cu aceea a angajatului lor James 
Windibank. Asta-i tot! 

— Iar domnişoara Sutherland? 

— Nu m-ar crede, dacă i-aş spune. Poate îţi aminteşti 
vechea cugetare persană ce zice că: „E periculos să iei 
puiul tigroaicei şi tot atât de periculos să smulgi iluzia unei 
femei”, Haftz are tot atâta dreptate cât Horaţiu, şi tot [...] 

MISTERUL DIN VALEA BOSCOMBE. 

Într-o dimineaţă, soţia mea şi cu mine luam micul dejun, 
când servitoarea a intrat cu o telegramă. Era de la Sherlock 
Holmes şi suna astfel: „Ai câteva zile disponibile? Tocmai ce- 
am fost contactat din vestul Angliei în legătură cu tragedia 
din valea Boscombe. Aş fi fericit să vii cu mine. Peisajul şi 
aerul sunt perfecte. Plecăm din Paddington la 11,15”. 

— Ce spui de asta, dragă?, m-a întrebat soţia, uitându-se la 
mine peste masă. Mergi? 

— Realmente, nu ştiu ce să spun. Am la momentul de faţă 
o listă lungă de consultaţii. 

— O, Anstruther poate să se ocupe de asta în locul tău. 
Arăţi cam palid în ultima vreme. Cred că o schimbare de 
aer ţi-ar putea face bine, şi ai fost întotdeauna atât de 
interesat de cazurile domnului Sherlock Holmes. 

— Aş fi fost nerecunoscător să nu fiu, văzând ce am obţinut 
datorită unuia dintre ele, i-am răspuns. Însă dacă e să plec, 
trebuie să-mi fac imediat bagajele, căci am la dispoziţie 
numai o jumătate de oră. 

Experienţa mea din campania din Afganistan a avut cel 
puţin rezultatul că a făcut din mine un călător prompt şi 
întotdeauna pregătit. Nevoile mele erau puţine şi simple, 
astfel încât în mai puţin timp decât cel acordat mă aflam 


deja cu valiza mea într-o birjă, hurducăind spre gara 
Paddington. Sherlock Holmes mergea încoace şi încolo pe 
peron, figura lui înaltă şi scofâlcită arătând şi mai mult aşa 
datorită pelerinei lui lungi şi gri şi căciulii strâmte din fetru. 

— Este realmente foarte amabil că ai venit, Watson, mi-a 
spus el. Este foarte important pentru mine să am pe cineva 
alături, pe care să mă pot baza în întregime. Ajutorul 
localnicilor este întotdeauna fie lipsit de valoare, fie 
părtinitor. "Ţine rezervate cele două locuri din colţ până 
cumpăr biletele. 

Aveam întregul compartiment la dispoziţia noastră, cu 
excepţia unei grămezi imense de hârtii pe care Holmes le 
adusese cu el. Pe acestea le-a răscolit şi le-a citit, făcând tot 
soiul de notițe şi meditând, până când am trecut de Reading 
Apoi a făcut din ele o minge imensă pe care a aruncat-o pe 
suportul de bagaje. 

— Ai auzit ceva de cazul ăsta?, m-a întrebat. 

— Nici un cuvânt. N-am văzut un ziar de câteva zile. 

— Presa din Londra nu a oferit descrieri prea complete. 
Tocmai ce m-am uitat pe ziarele recente pentru a afla toate 
detaliile. Din ce-am citit, se pare că este unul din cazurile 
acelea simple care sunt extrem de dificile. 

— Asta sună cam paradoxal. 

— Dar este profund adevărat. Ciudăţenia este aproape 
invariabil un indiciu. Cu cât o crimă este mai lipsită de 
trăsături şi banală, cu atât este mai dificil s-o rezolvi. În 
acest caz, însă, se pare că există nişte acuzaţii foarte 
serioase împotriva fiului celui ucis. 

— Este vorba de o crimă atunci? 

— Ei bine, se presupune că este vorba de aşa ceva. Nu iau 
nimic drept sigur, până nu am posibilitatea de a vedea 
personal despre ce este vorba. O să-ţi explic în câteva 
cuvinte cum stau lucrurile, atâta cât am putut să le înţeleg. 

— Valea Boscombe este o regiune la ţară nu foarte departe 
de Ross, în Herefordshire. Cel mai mare proprietar de 
pământ din partea locului este domnul John Turner, care şi- 


a făcut averea în Australia şi s-a întors acum câţiva ani în 
ţara sa de origine. Una din fermele pe care o are, cea de la 
Hatherley, i-a fost dată domnului Charles McCarthy, care a 
fost şi el în Australia. Cei doi bărbaţi s-au cunoscut în 
colonii, prin urmare nu e nimic nefiresc că atunci când au 
venit să se aşeze aici, au făcut-o cât mai aproape unul de 
celălalt. Se pare că Turner era cel mai bogat, deci 
McCarthy a devenit chiriaşul lul. Dar totuşi au rămas, după 
toate aparențele, pe picior de egalitate, căci erau frecvent 
împreună. McCarthy avea un singur fiu, un tânăr de 
optsprezece ani, iar Turner avea o singură fiică de aceeaşi 
vârstă, şi nici unuia din ei nu le trăiau soțiile. Se pare că 
evitau compania familiilor englezeşti din vecinătate şi 
duceau vieţi retrase, deşi ambii McCarthy iubeau sportul şi 
erau deseori văzuţi la cursele din împrejurimi. McCarthy 
ţinea doi servitori - un bărbat şi o fată. Turner avea mai 
mulţi, cel puţin şase. Asta a fost cam ce-am putut să aflu 
despre cele două familii. Acuma în ce priveşte faptele. 

— Pe 3 iunie, adică lunea trecută, McCarthy a plecat din 
casa sa de la Hatherley cam la trei după-amiaza, luând-o 
înspre iazul din Boscombe, care este un mic lac format de 
un pârău care curge prin valea Boscombe. Dimineaţa 
fusese cu servitorul său la Ross, şi îi spusese acestuia că 
trebuie să se grăbească căci avea o întâlnire importantă la 
ora trei. N-a mai venit viu de la acea întâlnire. 

— De la ferma Hatherley până la iazul Boscombe sunt cam 
patru sute de metri, şi două persoane l-au văzut trecând. 
Una a fost o femeie bătrână, al cărei nume nu este 
menţionat, iar celălalt a fost William Crowder, un paznic de 
vânătoare angajat de domnul Turner, Ambii martori afirmă 
că domnul McCarthy mergea singur. Paznicul adaugă că la 
câteva minute după ce l-a văzut trecând, a apărut fiul 
acestuia, domnul James McCarthy, mergând în aceeaşi 
direcţie cu o puşcă sub braţ. După cum crede el, tatăl se 
vedea la o oarecare distanţă, iar fiul îl urma. Nu s-a mai 


gândit la asta până seara, când a auzit de tragedia care 
avusese loc. 

— Cei doi McCarthy au fost văzuţi şi după ce William 
Crowder, paznicul, nu i-a mai putut vedea. Dincolo de iarba 
şi trestiile de pe mal, iazul Boscombe este înconjurat de 
păduri. O fată de paisprezece ani, Patience Moran, fiica 
paznicului domeniului din valea Boscombe, se afla în 
pădure strângând flori. Afirmă că, în timp ce era acolo, i-a 
văzut la marginea pădurii şi în apropierea lacului pe 
domnul McCarthy şi pe fiul acestuia, care păreau să se 
certe teribil L-a auzit pe domnul McCarthy bătrânul 
folosind cuvinte foarte tari la adresa fiului său, şi l-a văzut 
pe acesta din urmă ridicându-şi mâna, ca şi cum ar fi vrut 
să-l lovească. A fost atât de înspăimântată de violenţa lor, că 
a fugit acasă şi i-a spus mamei sale că i-a lăsat pe cei doi 
McCarthy certându-ne în apropiere de iazul Boscombe, şi 
că îi era teamă că aveau să se bată. De abia ce rostise 
aceste cuvinte, că tânărul McCarthy a apărut alergând spre 
casa lor, zicând că l-a găsit pe tatăl său mort în pădure şi 
cerând ajutorul paznicului. Era foarte agitat, fără puşcă sau 
pălărie, şi avea sânge proaspăt pe mâna dreaptă şi mâneca 
acesteia. Luându-se după el, au găsit cadavrul întins pe 
iarba de lângă iaz. Capul îi fusese izbit repetat cu un obiect 
solid şi neascuţit. Rănile arătau ca şi cum ar fi putut foarte 
bine proveni de la patul puştii fiului său, care zăcea pe 
iarbă la câţiva paşi de cadavru. În aceste circumstanţe, 
tânărul a fost arestat imediat, iar acuzaţia de omor cu 
premeditare fiind pronunţată la ancheta de marţi, a fost 
adus miercuri în faţa magistraţilor din Ross, care au hotărât 
dezbaterea cazului în următoarea şedinţă a tribunalului. 
Acestea sunt principalele date ale cazului, aşa cum au fost 
ele prezentate judecătorului şi tribunalului. 

— Îmi pot cu greu imagina nişte dovezi mai zdrobitoare 
împotriva tânărului, am remarcat. Dacă au existat vreodată 
nişte dovezi indirecte, care să trimită clar la un criminal, 
asta se întâmplă cu siguranţă în cazul de faţă. 


— Dovezile indirecte sunt un lucru extrem de înşelător, mi- 
a răspuns Holmes, pe gânduri. Par a trimite foarte clar la 
un lucru, însă dacă îţi schimbi puţin punctul de vedere, poţi 
descoperi că trimit la fel de ferm la ceva în întregime 
diferit. Trebuie mărturisit, totuşi, că lucrurile arată a fi 
serios împotriva tânărului, şi este foarte posibil ca acesta să 
fie realmente vinovatul Există însă câteva persoane în 
vecinătate, printre care domnişoara Turner, fiica 
proprietarului, care cred că este nevinovat şi care l-au 
angajat pe Lestrade, pe care ţi-l aminteşti poate din „Un 
studiu în roşu intens”, să rezolve cazul în avantajul lui. 
Lestrade, fiind mai degrabă încurcat, mi-a prezentat cazul 
mie, şi astfel se face că doi domni de vârstă mijlocie se 
deplasează spre vest cu optzeci de kilometri pe oră în loc 
să-şi digere micul dejun acasă la ei. 

— Mi-e teamă, am spus eu, că faptele sunt atât de evidente 
că vei avea un merit limitat dacă vei rezolva acest caz. 

— Nu există nimic mai înşelător decât un fapt evident, mi-a 
răspuns el râzând. În plus, putem da din întâmplare peste 
alte fapte evidente, care poate nu i-au apărut deloc astfel 
domnului Lestrade. Mă ştii prea bine ca să crezi că mă laud 
atunci când afirm că fie îi voi confirma, fie îi voi distruge 
teoria prin mijloace pe care el este incapabil să le 
folosească sau să le înţeleagă cel puţin. Să iau primul 
exemplu pe care îl am la îndemână: observ foarte clar că în 
dormitorul tău fereastra se află pe partea dreaptă, şi totuşi 
mă întreb dacă domnul Lestrade ar fi putut realiza până şi 
un lucru atât de vădit ca acesta. 

— Cum Dumnezeu... 

— Dragul meu, te cunosc foarte bine. Cunosc curăţenia 
militară care te caracterizează. Te bărbiereşti în fiecare 
dimineaţă, iar în acest anotimp o faci la lumina soarelui; 
dar, întrucât bărbieritul tău pare din ce în ce mai puţin 
atent pe măsură ce o ia în jos pe partea stângă, până când 
devine hotărât neglijent când coboară sub falcă, este cu 
siguranţă foarte clar că acea parte este mai puţin luminată 


decât cealaltă. Nu-mi pot imagina un om cu obiceiurile tale 
uitându-se în oglindă într-o lumină la fel de puternică pe 
ambele părţi şi fiind satisfăcut cu un asemenea rezultat. Îţi 
dau asta ca un exemplu minor de observaţie şi inferenţă. În 
aceasta constă meseria mea, şi este foarte posibil să-mi fie 
de folos în investigația care ne aşteaptă. Există unul sau 
două puncte minore care au apărut în timpul anchetei şi 
care merită a fi luate în considerare. 

— Care sunt acestea? 

— Se pare că arestarea lui nu a avut loc instantaneu, ci 
după ce s-a întors la ferma Hatherley. Când inspectorul de 
poliţie l-a informat că îl arestează, acesta a remarcai că nu 
era surprins să audă aşa ceva şi că asta merita. Această 
observaţie a avut efectul firesc de a risipi orice bănuieli, 
care ar fi putut încă exista în minţile juraţilor. 

— Era o confesiune, am exclamat eu. 

— Nu, căci a fost urmată de susţinerea faptului că era 
nevinovat. 

— Venind după o astfel de serie de evenimente 
incriminatoare, a fost cel puţin o remarcă care să dea multe 
de bănuit. 

— Din contră, a spus Holmes, este fisura cea mai 
luminoasă pe care o pot vedea până în clipa de faţă printre 
nori. Indiferent cât de nevinovat poate fi, nu poate fi atât de 
imbecil să nu-şi dea seama că circumstanţele sunt toate 
împotriva lui. Dacă ar fi părut surprins când a fost arestat, 
ori s-ar fi prefăcut indignat de asta, mi-ar fi dat de bănuit, 
căci o astfel de surprindere sau mânie n-ar fi fost fireşti în 
împrejurările date, şi i-ar fi putut părea cea mai bună 
strategie numai unuia prefăcut. Acceptarea sinceră a 
situaţiei îl arată ca fiind fie nevinovat, sau altminteri un om 
extrem de calculat şi ferm. În ceea ce priveşte remarca sa 
că asta merita, nici aceasta nu era nefirească, dacă iei în 
considerare faptul că se afla lângă cadavrul tatălui său, şi 
că nu există nici o îndoială că tocmai în acea zi a uitat într- 
atâta datoria sa de fiu încât s-a certat cu tatăl său şi chiar, 


după cum a afirmat fata a cărei mărturie este atât de 
importantă, a ridicat mâna ca să-l lovească. Reproşurile de 
sine şi remuşcările care sunt dovedite de această remarcă 
îmi par a fi semnele unei minţi sănătoase mai degrabă decât 
a uneia vinovate. 

Am scuturat din cap. 

— Mulţi oameni au fost spânzurați cu mult mai puţine 
dovezi, am remarcat. 

— Aşa este. Şi mulţi oameni au fost spânzurați fără să fie 
vinovaţi. 

— Care este depoziţia tânărului? 

— Mi-e teamă că nu este prea încurajatoare pentru cei 
care-l susţin, deşi există unul sau două puncte care sunt 
relevante. Uite-o aici, poţi s-o citeşti tu însuţi. 

A extras din grămada sa ziarul local din Herefordshire, şi, 
deschizându-l, mi-a indicat paragraful în care nefericitul 
tânăr a mărturisit ce s-a întâmplat. M-am aşezat în colţul 
compartimentului şi l-am citit cu mare atenţie. Suna astfel: 
„A fost apoi chemat domnul James McCarthy, unicul fiu al 
decedatului, care a făcut următoarea depoziţie: „Am lipsit 
de acasă trei zile, fiind plecat la Bristol, şi tocmai ce mă 
întorsesem lunea trecută pe 3, dimineaţa. Tatăl meu nu se 
afla acasă când am ajuns, şi am fost înştiinţat de servitoare 
că se dusese la Ross cu John Cobb, rândaşul. La scurt timp 
după întoarcerea mea, am auzit roţile cabrioletei lui în 
curte şi, uitându-mă pe fereastră, l-am văzut dându-se jos şi 
ieşind rapid din curte, deşi nu am realizat în ce direcţie se 
îndrepta. Miam luat apoi puşca şi am luat-o spre iazul 
Boscombe, cu intenţia de a merge la crescătoria de iepuri 
de casă de pe partea cealaltă. Pe drum, l-am întâlnit pe 
William Crowder, paznicul de vânătoare, aşa cum a afirmat 
în mărturia sa; dar s-a înşelat crezând că îl urmam pe tatăl 
meu. N-aveam nici cea mai mică idee că se afla în faţa mea. 
Când am ajuns la cam o sută de metri de iaz, am auzit 
strigătul „Cooeel”, care era semnalul obişnuit între tata şi 
mine. M-am grăbit înainte şi l-am găsit stând pe marginea 


iazului. A părut a fi foarte surprins să mă vadă şi m-a 
întrebat, cam răstil. Ce făceam acolo. A urmat o conversaţie 
ce a dus la cuvinte tari şi aproape la lovituri, căci tata era 
un om cu un temperament foarte violent. Văzând că furia 
lui a devenit de nestăpânit, l-am lăsat, şi m-am întors spre 
ferma Hatherley. N-am făcut mai mult de 150 de metri, 
însă, când am auzit un țipăt groaznic în urma mea, care m-a 
făcut să alerg înapoi. L-am găsit pe tata pe jos, pe moarte, 
extrem de rănit la cap. Am lăsat puşca şi l-am luat în braţe, 
dar aproape imediat a murit. Am îngenuncheat lângă el 
câteva minute, iar apoi am luat-o spre casa paznicului, 
domnul Turner, care se afla cel mai aproape, pentru a cere 
ajutor. N-am văzut pe nimeni în apropierea tatălui meu 
când m-am întors, şi n-am nici cea mai mică idee cum a 
ajuns să fie lovit. Nu era o persoană prea populară, căci era 
cam rece şi neprietenos, dar nu avea după câte ştiu 
duşmani propriu-zişi. Asta-i tot ce ştiu. 

Judecătorul: Tatăl tău ţi-a spus ceva înainte de a muri? 

Acuzatul: A mormăit câteva cuvinte, dar tot ce-am putut 
înţelege a fost menţionarea unui şobolan. 

Judecătorul: Ce-ai presupus că înseamnă? 

Acuzatul: Nimic. M-am gândit că delira. 

Judecătorul: Care a fost motivul pentru care te-ai certat cu 
tatăl tău? 

Acuzatul: Prefer să nu răspund la această întrebare. 

Judecătorul: Mi-e teamă că trebuie să insist. 

Acuzatul: Îmi este realmente imposibil să vă spun. Pot să 
vă asigur că nu are nimic de-a face cu trista tragedie ce a 
urmat. 

Judecătorul: Asta va decide tribunalul. Nu trebuie, cred, 
să-ţi atrag atenţia că refuzul tău de a răspunde îţi va aduce 
prejudicii serioase în decizia ce va fi luată ulterior. 

Acuzatul: 'Totuşi trebuie să refuz. 

Judecătorul: înţeleg că strigătul „Cooee!” era un semnal 
comun între tine şi tatăl tău? 

Acuzatul: Da. 


Judecătorul: Cum se face atunci că l-a scos înainte dea te 
vedea, şi chiar înainte de a şti că te întorsese şi de la 
Bristol? 

Un membru al juriului: Nu ai văzut nimic ciudat când te-ai 
întors la auzirea ţipătului, şi l-ai găsit pe tatăl tău rănit de 
moarte? 

Acuzatul: Nimic clar. 

Judecătorul: Ce vrei să spui? 

Acuzatul: Eram atât de tulburat şi agitai când fugisem în 
luminiş, că nu mă puteam gândi la nimic în afară de tata. 
Totuşi am impresia vagă că atunci când fugeam spre el se 
afla ceva pe jos, în stânga mea. Mi-a părut a fi ceva gri, o 
haină sau o pătură poate. Când m-am ridicat de lângă tatăl 
meu şi m-am uitat în jur, dispăruse. 

— Vrei să spui că a dispărui înainte de a fugi după ajutor? 

— Da. 

— Nu poţi spune ce era? 

— NU. Am avut doar senzaţia că se afla ceva acolo. 

— Cât de departe de cadavru? 

— La vreo doisprezece metri. 

— Şi cât de departe de liziera pădurii? 

— Cam la aceeaşi distanţă. 

— Atunci, dacă cineva a îndepărtat acel obiect, asta s-a 
întâmplat când te aflai la doisprezece metri de el? 

— Da, dar cu spatele către el”. 

Aşa s-a sfârşit audierea acuzatului. 

— Văd, am spus eu în timp ce mă uitam peste ziar, că 
judecătorul a fost cam sever cu tânărul McCarthy în 
remarcile sale finale. Atrage atenţia, pe bună dreptate, 
asupra discrepanţei dintre faptul că tatăl său a scos 
semnalul respectiv şi faptul că nu ştia că fiul lui se afla 
acolo, şi asupra refuzului său de a oferi detalii referitoare la 
conversaţia avută cu tatăl său, precum şi asupra ciudatei 
descrieri ale ultimelor cuvinte spuse de acesta. 

Holmes a rus uşor pentru sine, şi s-a întins pe bancheta 
tapiţată. 


— Atât tu cât şi judecătorul faceţi mari eforturi să scoateţi 
în evidenţă cele mai puternice argumente în favoarea 
tânărului. Nu vezi că alternativ îi acordaţi credit ca având 
prea multă imaginaţie şi apoi prea puţină? Prea puţină, 
dacă n-a fost capabil să inventeze un motiv pentru ceartă 
care să-i atragă simpatia juriului; prea multă, dacă a putut 
scoate din sine ceva atât de bizar ca nişte ultime cuvinte 
referindu-se la un şobolan, şi incidentul hainei care a 
dispărut. Nu, domnule, voi aborda acest caz ca şi cum ceea 
ce spune tânărul este adevărat, şi o să vedem unde ne va 
conduce această ipoteză. Şi acum iată-l pe Petrarca meu de 
buzunar, şi nu voi mai scoate nici un cuvânt referitor la 
acest caz până când nu ajungem la faţa locului. Luăm 
prânzul în Swindon, şi văd că vom fi acolo în douăzeci de 
minute. 

Se făcuse aproape patru când în cele din urmă, după ce 
am trecut prin frumoasa vale Stroud şi peste întinsul şi 
scânteietorul Severii, am ajuns în drăguţa aşezare rurală 
Ross. Un bărbat slab, asemănător unui dihor, secret şi şiret, 
ne aştepta pe peron. În ciuda mantalei de praf cafenii 
deschis şi a ghetelor de piele pe care le purta în semn de 
deferentă faţă de rusticitatea locului, n-am întâmpinat nici o 
dificultate în a-l recunoaşte pe Lestrade de la Scotland 
Yard. Împreună cu el ne-am îndreptai spre Hereford Arms, 
unde ne rezervase o cameră. 

— Am comandat o trăsură, a spus Lestrade în timp ce 
serveam ceaiul. Îţi cunosc natura energică şi ştiam că n-o să 
fii fericit până nu vezi locul faptei. 

— A fost foarte drăguţ şi flatant din partea ta, i-a răspuns 
Holmes. Este în întregime o chestiune de presiune 
barometrică. 

Lestrade l-a privit uluit. 

— Nu te pot urma, i-a spus. 

— Ce spune barometrul? Douăzeci şi nouă, văd. Vânt deloc 
şi nici un nor pe cer. Am aici o cutie întreagă de ţigări care 
aşteaptă să fie fumate, iar sofaua este clar superioară 


monstruozităţii care mobilează de obicei hanurile de ţară. 
Nu cred că este probabil să folosesc trăsura în seara asta. 

Lestrade a râs indulgent. 

— Fără îndoială, ai ajuns deja la nişte concluzii, din ziare, i- 
a spus. Cazul este limpede ca lumina zilei şi, cu cât îl 
examinezi mai mult, cu atât devine mai clar. Însă, fireşte, nu 
putem refuza o doamnă, şi încă una atât de hotărâtă. A 
auzit de tine şi vrea să-ţi afle opinia, deşi i-am spus în mod 
repetat că nu există nimic ce ai putea face pe care eu să nu- 
fi făcut deja. Păi, pe cinstea mea! Trăsura ei este deja la 
poartă. 

De abia ce terminase de vorbit când s-a năpustit în cameră 
una dintre cele mai încântătoare tinere pe care le-am văzut 
în viaţa mea. Ochii ei violeţi străluceau, buzele îi erau 
întredeschise, obrajii roşii, şi toată rezerva-i naturală se 
topise în contact cu agitația şi grija care o stăpâneau. 

— O, domnule Sherlock Holmes!, a strigat ea, uitându-se 
de la unul la altul şi fixându-l în final pe tovarăşul meu, cu 
intuiţia rapidă caracteristică femeilor, sunt atât de fericită 
că aţi venit. Am venit să vă spun asta. Ştiu că James na 
făcut-o. O ştiu, şi vreau să vă apucaţi de investigaţie ştiind 
asta. Nu vă lăsaţi niciodată cuprins de îndoieli în această 
privinţă. Ne cunoaştem de când eram mici, şi-i ştiu 
defectele ca nimeni altcineva; dar este prea bun la inimă să 
facă rău până şi unei muşte. Pentru oricine îl cunoaşte, o 
asemenea acuzaţie este absurdă. 

— Sper să-l disculpăm, domnişoară Turner, i-a spus 
Sherlock Holmes. Vă puteţi baza că o să fac tot ce pot. 

— Dar aţi citit probele. Aţi ajuns la vreo concluzie? Nu 
vedeţi vreo portiţă de scăpare, vreo eroare? 
Dumneavoastră înşivă nu credeţi că este nevinovat? 

— Cred că este foarte probabil. 

— Vedeţi!, a strigat ea, dându-şi capul pe spate şi privindu- 
] sfidător pe Lestrade. Auziţi! Îmi dă speranţe. 

Lestrade a dat din umeri. 


— Mi-e teamă că tovarăşul meu şi-a format concluziile cam 
prea grăbit, a spus el. 

— Dar are dreptate. O! Ştiu că are dreptate. James n-a 
făcut-o. Iar în privinţa cenei lui cu tatăl său, sunt sigură că 
motivul pentru care nu a vrut să se destăinuie judecătorului 
a fost că avea legătură cu mine. 

— Cum anume?, a întrebat-o Holmes. 

— Nu este momentul acum să ascund ceva. James şi cu 
tatăl său au avut multe neînţelegeri din pricina mea. 
Domnul McCarthy voia foarte mult să ne vadă căsătoriţi. 
James şi cu mine neam iubit dintotdeauna ca un frate şi o 
soră; dar fireşte este tânăr şi nu a trecut prin multe 
experienţe până acum, şi... şi...ei bine, fireşte n-a vrut să 
facă încă aşa ceva De unde certurile, iar aceasta sunt sigură 
că a fost una dintre ele. 

— Dar tatăl dumneavoastră?, a întrebat-o Holmes. Era în 
favoarea unei asemenea căsătorii? 

— Nu, şi el era împotrivă. Nimeni, cu excepţia domnului 
McCarthy, nu era în favoarea ei. O roşeaţă i-a trecut peste 
faţa tânără şi proaspătă, când Holmes i-a aruncat una din 
privirile sale agere şi întrebătoare. 

— Mulţumesc pentru această informaţie, a spus el. Pot să-l 
întâlnesc pe tatăl dumitale, dacă vin mâine în vizită? 

— Mi-e teamă că doctorul n-o să fie de acord. 

— Doctorul? 

— Da, n-aţi auzit? Bietul tata n-a fost niciodată prea 
puternic în ultimii ani, dar aceasta l-a terminat. A căzut la 
pat, iar doctorul Willows spune că este o epavă şică 
sistemul său nervos este zdrobit. Domnul McCarthy era 
singurul om în viaţă care l-a cunoscut pe tata în vechile 
vremuri petrecute în Victoria. 

— Ha! În Victoria! Aceasta este important. 

— Da, la mine. 

— Nu mai spune; la minele de aur, unde, din câte înţeleg, 
domnul Turner şi-a făcut averea. 

— Da, fireşte. 


— Mulţumesc, domnişoară Turner. Mi-aţi fost de un ajutor 
crucial. 

— O să-mi spuneţi mâine, dacă aveţi ceva nou. Fără 
îndoială, veţi merge la închisoare să-l vedeţi pe James. O, 
dacă faceţi asta, domnule Holmes, vă rog să-i spuneţi că ştiu 
că este nevinovat. 

— Aşa voi face, domnişoară Turner. 

— Trebuie să mă duc acasă acuM. Căci tata este foarte 
bolnav, şi-mi simte atât de mult lipsa când nu sunt acolo. La 
revedere, şi Dumnezeu să vă ajute în ce faceţi. S-a repezit 
afară din cameră tot atât de impulsiv precum intrase, şi am 
auzit roţile trăsurii ei huruind pe stradă. 

— Mi-e ruşine pentru tine, Holmes, i-a spus demn Lestrade 
după câteva minute de tăcere. De ce trebuia să-i dai nişte 
speranţe pe care vei fi obligat să le dezamăgeşti? Nu sunt 
foarte milos din fire, dar cred că eşti crud. 

— Cred că văd cum pot să-l disculp pe James McCarthy, a 
spus Holmes. Ai o împuternicire să-l vizitezi în închisoare? 

— Da, dar numai pentru tine şi pentru mine. 

— Atunci, o să-mi reconsider hotărârea de a ieşi în seara 
asta. Avem încă timp să luăm un tren spre Hereford şi să-l 
vizităm în seara asta? 

— Destul. 

— Atunci, hai s-o facem. Watson, mi-e teamă că o să ţi se 
pară foarte lung, dar o să lipsesc numai câteva ore. 

Am mers cu ei până la gară, iar apoi am hoinărit pe 
străzile micii localităţi, întorcându-mă în cele din urmă la 
han, unde m-am întins pe sofa. Încercând să mă las prins de 
un roman în învelitoare galbenă. Intriga anemică a poveştii 
era însă atât de transparentă prin comparaţie cu misterul 
adânc prin care bâjbâiam, iar atenţia mea vagabonda în 
continuu de la acţiunea acestuia la faptele reale, că l-am 
azvârlit în final în celălalt colţ al camerei, şi m-am cufundat 
în întregime în examinarea evenimentelor de peste zi. 
Presupunând că povestea acestui tânăr nefericit era absolut 
adevărată, ce lucru diavolesc, ce calamitate absolut 


neprevăzută şi ieşită din comun s-a putut întâmpla între 
momentul în care s-a despărţit de tatăl său şi momentul 
când, atras înapoi de ţipetele acestuia, s-a repezit spre 
luminiş? A fost ceva îngrozitor şi mortal Ce putea fi? Nu era 
oare posibil ca natura rănilor să dezvăluie ceva instinctelor 
mele medicale? Am sunat din clopoțel şi am cerut ziarul 
săptămânal al comitatului, care conţinea descrierea 
anchetei cuvânt cu cuvânt. În depoziţia medicului, se 
spunea că o treime din partea posterioară a osului parietal 
din stânga şi jumătatea stângă a osului occipital au fost 
zdrobite de o lovitură puternică dată cu o armă neascuţită. 
Am marcat locul respectiv pe capul meu. În mod clar, o 
astfel de lovitură a fost dată din spate. Aceasta era într-o 
oarecare măsură în favoarea acuzatului, căcl. Atunci când a 
fost văzut certându-se cu tatăl său, era cu faţa spre acesta. 
Totuşi, nu însemna prea mult, căci bătrânul putea să-şi fi 
întors capul înainte de a primi lovitura. Totuşi, merita să-i 
atrag lui Holmes atenţia asupra acestui aspect. Apoi exista 
ciudata referire la un şobolan, făcută înaintea morţii. Ce 
putea însemna? Nu putea fi vorba de delir. Un om care 
moare din cauza unei lovituri bruşte nu delirează, de obicei. 
Nu, era mai probabil să fi fost o încercare de a explica ce s- 
a întâmplat. Dar ce putea indica aceasta? Mi-am frământat 
mintea să găsesc o posibilă explicaţie. Iar apoi incidentul cu 
haina gri văzută de McCarthy. Dacă era adevărat, 
criminalul trebuie să-şi fi scăpat o parte din haine, probabil 
mantaua, când a fugit, şi trebuie să fi avut îndrăzneala să se 
întoarcă şi s-o ia în clipa în care fiul îngenunchea cu spatele 
întors, la nu mai mult de doisprezece paşi de el. Ce țesătură 
de mistere şi lucruri improbabile era toată povestea asta! 
Nu m-am mai mirat de opinia lui Lestrade, însă aveam atât 
de multă încredere în perspicacitatea lui Sherlock Holmes, 
că nu puteam să-mi pierd speranţa, atâta vreme cât fiecare 
lucru nou părea să întărească convingerea acestuia că 
tânărul McCarthy era nevinovat. 


Se făcuse târziu până s-a întors Sherlock Holmes. A venit 
singur, căci Lestrade închinase o cameră în localitate. 

— Barometrul este încă foarte ridicat, a remarcat el, 
aşezându-se. Este important să nu plouă înainte de a ne 
duce la faţa locului. Pe de altă parte, un om trebuie să fie în 
cea mai bună stare şi cu mintea ascuţită pentru o muncă 
atât de frumoasă ca asta, şi n-am vrut s-o fac extenuat după 
o lungă călătorie. L-am întâlnit pe tânărul McCarthy. 

— Şi ce ai aflat de la el? 

— Nimic. 

— N-a putut să limpezească în vreun fel lucrurile? 

— Deloc. Am fost tentat la un moment dat să cred că ştia 
cine o făcuse şi proteja acea persoană, însă acum sunt 
convins că este la fel de nedumerit ca toţi ceilalţi. Nu este 
un tânăr cu un spirit foarte ascuţit, deşi este chipeş şi cred 
că are o inimă curată. 

— Nu pot să-i admir gusturile, am remarcat, dacă este 
adevărat că s-a opus căsătoriei cu o tânără atât de 
încântătoare ca domnişoara Turner. 

— Ah, această poveste este mai degrabă una dureroasă 
pentru el. Acest individ este îndrăgostit nebuneşte de ea, 
însă cam acum doi ani, când era doar un băieţandru şi 
înainte de a o cunoaşte în fapt, căci ea a petrecut ultimii 
cinci ani într-un pension, ce crezi că face idiotul, dacă nu 
cade în ghearele unei barmaniţe din Bristol şi se 
căsătoreşte cu ea la starea civilă? Nimeni nu ştie nimic 
despre asta, dar iţi poţi imagina cât de înnebunitor trebuie 
să fie pentru el să i se reproşeze că nu face ceea ce şi-ar da 
viaţa să facă, dar care ştie că este absolut imposibil. Din 
pricina acestei furii, şi-a ridicat mâinile în aer atunci când 
tatăl său l-a sâcâit în timpul ultimei lor discuţii să-i ceară 
mâna domnişoarei Turner. Pe de altă parte, nu avea bani să 
se întreţină, iar tatăl său, care era după cât se spune un om 
tare aspru, l-ar fi aruncat din casă definitiv, dacă ar fi aflat 
adevărul. Cu această nevastă barmaniţă a petrecut ultimele 
trei zile în Bristol, iar tatăl său n-a ştiut unde era. [ine 


minte acest aspect. Este important. Tot răul a fost spre 
bine, totuşi, căci barmaniţa, aflând din ziare că el este în 
mare belea şi că va fi probabil spânzurat, l-a părăsit şi i-a 
scris să-l înştiinţeze că are deja un soţ în şantierul naval 
Bermuda, şi prin urmare nu sunt legaţi în nici un fel. Cred 
că această veste l-a consolat pe tânărul McCarthy pentru 
tot ceea a suferit. 

— Dar dacă el este nevinovat, atunci cine a făcut-o? 

— Ah! Cine? Vreau să-ţi atrag atenţia în special asupra a 
două puncte. Unul este că cel ucis avea o întâlnire cu cineva 
lângă iaz, şi că acea persoană nu putea fi fiul său, pentru că 
acesta era plecat şi nu ştia când se va întoarce. Al doilea 
este că cel ucis a fost auzit strigând „Cooee!”, înainte de a 
şti că fiul său se întorsese. Acestea sunt punctele cruciale 
de care depinde întregul caz. Şi acum hai să vorbim de 
George Meredith, te rog, şi să lăsăm toate chestiunile 
minore să aştepte până mâine. 

Nu plouase deloc, după cum bine prevăzuse Holmes. lar 
dimineaţa era luminoasă şi fără nori. La nouă, Lestrade a 
venit după noi cu trăsura, şi am pornit spre ferma 
Hatherley şi iazul Boscombe. 

— Am auzit o veste gravă în dimineaţa asta, a remarcat 
Lestrade. Se spune că domnul Turner este atât de bolnav că 
nu mai are nici o speranţă 

— Un om în vârstă, presupun?, a spus Holmes. 

— Cam de şaizeci de ani; însă constituţia lui a fost 
zdruncinată de viaţa din străinătate, iar sănătatea a început 
să i se înrăutăţească de ceva timp încoace. Această poveste 
a avut un efect foarte rău asupra lui. Era prieten vechi cu 
McCarthY. Şi pot adăuga că îi fusese un mare binefăcător, 
căci am aflat că i-a dat ferma Hatherley fără să-i ceară nici 
o chirie. 

— Chiar aşa! Asta-i interesant, a spus Holmes. 

— Oh, da! Şi l-a ajutat în nenumărate alte feluri. Toţi de pe 
aici vorbesc de bunătatea pe care i-a arătat-o. 


— Realmente! Nu te şochează ca fiind un pic bizar ca 
acest McCarthy, care pare să nu fi avut prea multe şi care 
pare să fi avut asemenea obligaţii faţă de Turner, a putut 
totuşi să se gândească la căsătoria fiului său cu fiica lui 
TurneR. Care este, probabil, moştenitoarea domeniului, şi 
încă asta atât de plin de sine ca şi când ar fi fost vorba doar 
s-o ceară, tot restul venind de la sine? Este cu atât mai 
ciudat cu cât ştim că Turner era ostil acestei idei. Fiica lui 
ne-a spus asta. Nu deduci nimic din asta? 

— Am ajuns la deducţii şi inferenţe, a spus LestradE. 
Făcându-mi cu ochiul. Mi-e destul de dificil să fac faţă 
faptelor, Holmes, darămite să mai alerg după teorii şi 
fantezii. 

— Ai dreptate, i-a spus Holmes făcând pe seriosul; chiar 
că-ţi este dificil să te ocupi de fapte. 

— Oricum, am înţeles un fapt care ţie îţi pare greu de 
înţeles, i-a replicat Lestrade cu patimă în glas. 

— lar acela este... 

— Că bătrânul McCarthy a fost ucis de tânărul McCarthy, 
şi că toate teoriile opuse sunt pur şi simplu absurdităţi. 

— Ei bine, absurdităţile sunt mai bune decât lucrurile 
neclare, a spus Holmes, râzând. Dar nu cred că mă înşel, 
dacă spun că aceasta pe stânga este ferma Hatherley. 

— Da, chiar ea este. 

Era o clădire întinsă, confortabila, cu două caturi şi 
acoperiş de ardezie, şi cu mari pete galbene de licheni pe 
zidurile gri. Obloanele lăsate şi hornurile fără fum îi dădeau 
însă o înfăţişare apăsătoare, ca şi cum greutatea acestei 
grozăvii se lăsa încă asupra ei. Am sunat la uşă, iar 
servitoarea ne-a arătat, la cererea lui Holmes, cizmele pe 
care le-a purtat stăpânul ei când a fost omorât şi ele 
asemenea o pereche de-a fiului, deşi nu perechea pe care o 
avusese în picioare atunci. Examinându-le pe acestea cu 
foarte mare atenţie, din şapte sau opt unghiuri diferite, 
Holmes a cerut să fie condus în curte, de unde am urmat cu 
toţii cărarea ce şerpuia spre iazul Bescombe. 


Sherlock Holmes arăta cu totul altul când adulmeca o 
urmă. Persoanele care l-au cunoscut numai ca gânditorul 
liniştit şi logicianul de pe strada Baker nu l-ar fi putut 
recunoaşte acum. Faţa i se înroşise şi întunecase. 
Sprâncenele îi deveniseră două linii negre şi încordate, în 
timp ce ochii îi străluceau de sub ele cu o lucire de oţel Faţa 
îi era aplecată înainte, umerii lăsaţi, buzele strânse, iar 
venele îi ieşeau în evidenţă ca nişte corzi pe gâtul său lung 
şi puternic. Nările păreau să i se dilate de pofta pur animală 
pentru vânătoare, iar mintea îi era atât de intens 
concentrată asupra ţelului său încât nu auzea nici o 
întrebare sau remarcă ori. În cel mai bun caz, acestea îi 
provocau un mârâit rapid şi nerăbdător. Urma cu 
repeziciune şi în tăcere cărarea ce traversa pajiştile şi 
ducea prin pădure la iazul Bescombe. Era un teren umeD. 
Mlăştinos la fel ca întreaga regiune, şi erau multe urme de 
paşi, atât pe cărare cât şi pe iarba scurtă de pe marginile 
ei. Uneori Holmes se grăbea înainte, alteori se oprea 
nemişcat, tar o dată a făcut un mic ocol pe pajişte. Lestrade 
şi cu mine mergeam în urma lui, detectivul indiferent şi 
dispreţuitor. În timp ce eu îmi priveam prietenul cu 
interesul ce izvora din convingerea că fiecare din acţiunile 
lui urmărea un scop precis. 

Cazul Bescombe, o mică suprafaţă de apă înconjurată de 
trestii, lungă cam de cincizeci de metri, se afla la hotarul 
dintre ferma Hatherley şi parcul bogatului domn Turner. 
Deasupra pădurii care mărginea locuinţa bogatului 
proprietar, am putut vedea turnuleţele ei roşii şi 
proeminente, care indicau locul unde se afla. Pe partea 
iazului dinspre Hatherley pădurea era foarte deasă, iar 
între liziera pădurii şi trestiile care mărgineau lacul exista o 
fâşie îngustă de iarbă umedă, lată cam de douăzeci de paşi. 
Lestrade ne-a arătat locul exact unde fusese găsit cadavrul, 
şi într-adevăr pământul era atât de umed încât am putut 
vedea clar urmele lăsate de omul lovit, în cădere. După cum 
am putut observa de pe faţa iui atentă şi din ochii lui 


pătrunzători, Holmes vedea foarte multe alte lucruri pe 
iarba călcată în picioare. Alerga în jur ca un câine care 
adulmecă urma, iar apoi s-a întors spre însoţitorul nostru. 

— De ce ai intrat în apă?, l-a întrebat. 

— Am căutat cu o greblă. M-am gândit că pot găsi vreo 
armă sau alt indiciu. Dar cum Dumnezeu... 

— Oh, mai taci! N-am timp de aşa ceva! Acea talpă stângă 
a ta cu scobitura ei cu tot apare pretutindeni. Până şi o 
cârtiţă ar putea-o urma, iar aici dispare între trestii. Oh, cât 
de simplu ar fi fost totul, dacă aş fi ajuns aici înainte să vină 
toţi ca o turmă de bizoni şi să se tăvălească peste tot. Aici 
este locul prin care a trecut grupul cu paznicul, şi au 
acoperit toate urmele din jurul cadavrului pe o distanţă de 
aproape doi metri. Dar aici se află trei urme separate ale 
aceluiaşi picior. A scos o lupă şi s-a lăsat pe pelerina sa de 
ploaie, pentru a le vedea mai bine, vorbind în tot acest timp, 
mai degrabă cu sine însuşi decât cu noi. Acestea aparţin 
tânărului McCarthy. De două ori a mers normal, iar o dată a 
alergat repede, astfel încât tălpile s-au imprimat adânc, dar 
călcâiele de abia de sunt vizibile. Aceasta confirmă povestea 
sa. A alergai când l-a văzut pe tatăl său la pământ. Apoi aici 
se află urmele tatălui său în timp ce se plimba încoace şi 
încolo. Ce este asta, atunci? Este urma capătului puştii, 
făcută când fiul se sprijinea pe ea ascultându-l pe tatăl său. 
lar acestea? Ha, ha! Ce avem aici? Urme de vârfuri! Urme 
de vârfuri! Pătrate, de asemenea, cizme cât se poate de 
neobişnuite! ViN. Pleacă, vin din nou - fireşte, asta a fost 
după pelerină. Acuma de unde au venit? A început să alerge 
în sus şi în jos, uneori pierzând, alteori regăsind urma, până 
când am ajuns în pădure, la umbra unui fag înalt, cel mai 
mare copac din împrejurimi. Holmes s-a dus până de partea 
cealaltă a acestuia şi s-a lăsat încă o dată pe burtă, cu un 
mic strigăt de satisfacţie. A rămas acolo un timp îndelungat, 
întorcând frunzele şi rămurelele uscate, strângând într-un 
plic ceea ce mie mi s-a părut a fi pământ, şi examinând cu 
lupa nu numai solul ci chiar şi scoarţa copacului, până unde 


putea ajunge. Pe muşchi se afla o piatră crestată, pe care a 
examinat-o cu atenţie şi a luat-o la el Apoi a urmat o cărare 
prin pădure până când a ajuns în drum, unde urmele nu se 
mai puteau distinge. 

— A fost un caz deosebit de interesant, a remarcat el, 
revenind la modul lui obişnuit de a fi. Bânuiesc că această 
casă gri de pe dreapta este casa paznicului. Cred că o să 
intru să-i pun nişte întrebări lui Moron şi poate să scriu un 
bilet. După ce fac asta, putem merge să luăm prânziţi. Voi 
vă puteţi duce spre birjă, căci o să vin şi eu imediat. 

Cam în zece minute eram din nou în trăsură, înapoi spre 
Ross, iar Holmes avea încă la el piatra pe care o găsise în 
pădure. 

— Aceasta te poate interesa, Lestrade, a remarcat el 
scoţând-o. Este arma crimei. 

— Nu văd nici un fel de urmă pe ea. 

— Nici nu există. 

— Atunci cum ştii asta? 

— Iarba creştea sub ea. A stat acolo numai câteva zile. Nu 
există nici un loc de unde ar fi putut fi luată. St potriveşte 
cu rănile. Nu există nici urmă de altă armă. 

— Iar criminalul? 

— Este un bărbat înalt, stângaci, şchiopătează cu piciorul 
drept, poartă cizme de vânătoare cu talpa groasă şi o 
pelerină gri, fumează trabuce indiene, foloseşte un 
portţigaret când fumează, şi poartă în buzunar un briceag 
bont Există câteva alte indicaţii, dar acestea pot fi suficiente 
pentru a ne ajuta în investigația noastră. 

Lestrade a râs. 

— Mi-e teamă că sunt încă sceptic, a spus el. Teoriile sunt 
bune şi frumoase, dar avem de-a face cu un juriu englezesc 
extrem de practic. 

— O să vedem, i-a răspuns Holmes calm. Tu foloseşti 
metoda tA. Iar eu pe-a mea. O să fiu ocupat în după-amiaza 
asta, şi mă voi întoarce probabil la Londra cu trenul de 
seară. 


— Şi o să laşi cazul nerezolvat? 

— Nu, rezolvat. 

— Dar misterul? 

— Este elucidat. 

— Cine a fost atunci criminalul? 

— Domnul pe care ţi l-am descris. 

— Dar cine este el? 

— Cu siguranţă, nu poate fi dificil de descoperit. Acest loc 
nu este atât de populat. 

Lestrade a strâns din umeri. 

— Sunt o persoană practică, a spus el, şi realmente nu pot 
să-mi permit să străbat ţinutul căutând un domn stângaci, 
şchiop de un picior. Aş fi de râsul întregului Scoţiană Yard. 

— Bine, i-a spus Holmes încet. 'Ţi-am dat o şansă. Aici e 
locuinţa ta. La revedere. O să-ţi trimit un rând înainte de a 
pleca. 

După ce l-am lăsat pe Lestrade, am mers la hanul nostru, 
unde prânzul ne aştepta pe masă. Holmes era tăcut şi 
cufundat în gânduri, cu o expresie de încordare pe faţă, ca 
unul care s-ar fi aflat într-o situaţie tulbure. 

— Fii atent, Watson, a spus când masa a fost strânsă, pur 
şi simplu stai pe acest scaun şi lasă-mă să-ţi ţin o mică 
prelegere. Nu prea ştiu ce să fac, iar sfatul tău mi-ar fi de 
folos. Aprinde-ţi uri trabuc şi lasă-mă să-ţi explic cum stau 
lucrurile. 

— Te rog să faci asta. 

— Ei bine, acuma, când ne gândim la acest caz, există 
două puncte în povestea tânărului McCarthy care ne-au 
şocat instantaneu pe amândoi, deşi pe mine în favoarea lui, 
iar pe tine împotriva lui Unul a fost faptul că tatăl său a 
strigat, potrivit mărturiei sale, „Cooee!”. Înainte de a-l 
vedea. Celălalt a fost ciudata sa referire înainte de a muri la 
un şobolan. A mormăit câteva cuvinte, înţelegi, dar asta a 
fost tot ceea ce a înţeles fiul lui. Acuma cercetările noastre 
trebuie să înceapă de aici, şi vom porni prin a presupune că 
ceea ce spune băiatul este absolut adevărat. 


LIA 


— Şi ce-i cu acest „Cooee!”, atunci? 

— Păi, evident, nu putea să fie destinat fiului său. Fiul săU. 
După câte ştia el, era în Bristol. Se afla în apropiere numai 
din întâmplare. Acest strigăt era destinat să atragă atenţia 
persoanei pe care trebuia s-o întâlnească acolo. Însă 
„Cooee!” este un strigăt specific australian, şi unul care 
este folosit între australieni. Este, prin urmare, o 
presupunere bine întemeiată faptul că persoana pe care 
McCarthy trebuia s-o întâlnească la iazul Boscombe era 
cineva care fusese în Australia 

— lar şobolanul? 

Sherlock Holmes a luat o hârtie împăturită din buzunar şi 
a întins-o pe masă. 

— Aceasta este o hartă a coloniei Victoria, a spus el. Am 
trimis o telegramă la Bristol seara trecută pentru a o cere. 
A acoperit cu mâna o parte a hărţii. Ce vezi? 

— ARAT, am citit eu. 

— lar acum? Şi-a ridicat mâna. BALLARAT. 

— Exact. Acesta a fost cuvântul pe care l-a spus omul, şi 
din care fiul lui a înţeles numai ultimele două silabe. A 
încercat să-i spună numele ucigaşului său. Cutare şi cutare 
din Ballarat. 

— Extraordinar!, am exclamat eu. 

— Este evident. Iar acum, vezi, am redus în mod 
semnificativ aria cercetărilor. Faptul că acesta avea o haină 
gri este un al treilea punct, care, dacă presupunem că 
afirmaţia fiului este corectă, devine o certitudine. Astfel, de 
unde nu ştiam decât lucruri vagi, am ajuns acum la ideea 
clară a unui australian din Ballarat cu o pelerină gri. 

— Cu siguranţă. 

— Şi unul care locuieşte în regiune, căci la iaz se poate 
ajunge numai de la fermă sau de la domeniu, pe unde 
necunoscuţii n-ar putea hoinări. 

— Exact. 

— Apoi vine expediţia noastră de astăzi. În urma 
examinării locului, am ajuns la detaliile minore, referitoare 


la personalitatea criminalului, pe care i le-am dat 
imbecilului de Lestrade. 

— Dar cum ai ajuns la ele? 

— Îmi cunoşti metoda. Se bazează pe observarea 
nimicurilor. 

— Ştiu că poţi judeca înălţimea cuiva după lungimea 
pasului acestuia. Cizmele pot fi identificate după urmele 
lăsate. 

— Da, erau cizme curioase 

— Dar că şchiopăta? 

— Urma tălpii drepte era întotdeauna mai puţin 
pronunţată decât a celei stângi. Îşi lăsa mai puţin greutatea 
pe ea. De ce? Pentru că şchiopăta - era şchiop de un picior. 

— Dar faptul că era stângaci? 

— Tu însuţi ai fost şocat de natura rănii menţionate de 
doctor în timpul anchetei. Lovitura a fost dată de aproape, 
din spate, şi totuşi era pe partea stângă. Acuma, cine ar fi 
aplicat-o astfel, dacă nu un stângaci? A stat în spatele acelui 
copac în timpul conversaţiei dintre tată şi fiu. Chiar a fumat 
acolo. Am găsit scrumul unui trabuc, pe care, datorită 
cunoaşterii mele speciale în privinţa scrumurilor de tutun, 
am putut să-l! identific ca trabuc indian. Precum ştii, am 
dedicat ceva atenţie acestui aspect, şi am scris o 
monografie despre scrumurile de 140 de varietăţi diferite 
de tutun de pipă. Trabuc şi ţigară. După ce am găsit 
scrumul, m-am uitat în jur, şi am descoperit mucul pe 
muşchiul unde îl aruncase, lira un trabuc din tutun indian, 
produs în Rotterdam. 

— Iar portţigaretul trabucului? 

— Am putut observa că nu îl ţinuse direct în gură. Prin 
urmare, a folosit un portţigaret. Capătul a fost tăiat nu 
muşcat, dar tăietura nu fusese bine făcută, de unde am 
dedus că folosise un briceag bont. 

— Holmes, am spus eu, ai ţesut o plasă din care criminalul 
nu poate scăpa, şi ai salvat viaţa unui om nevinovat, ca şi 


cum ai fi tăiat frânghia de care urma să fie spânzurat. Văd 
direcţia în care duc toate acestea. Vinovatul este... 

— Domnul John TurneR. A strigat chelnerul hotelului, 
deschizând uşa salonului şi introducând un vizitator. 

Bărbatul care a intrat era o apariţie ciudată şi 
impunătoare. Mersul lui încet şi şchiopătat şi umerii 
încovoiaţi îi dădeau o notă de decrepitudine, însă trăsăturile 
sale aspre, bine pronunţate, cu riduri adânci, şi membrele 
sale imense arătau că avea o putere fizică neobişnuită şi o 
tărie de caracter pe măsură. Barba sa încâlcită, păru-i 
cărunt şi sprâncenele proeminente şi lăsate confereau 
înfăţişării sale un aer demn şi puternic, însă faţa sa era de o 
albeaţă cadaverică, iar buzele şi colţurile nărilor sale aveau 
o nuanţă albăstruie. Mi-am dat seama dintr-o privire că se 
afla în ghearele unei boli cronice şi mortale. 

— Vă rog luaţi loc pe sofa, i-a spus Holmes cu blândeţe. Mi- 
aţi primit biletul? 

— Da, mi l-a adus paznicul. Aii spus că doriţi să mă vedeţi 
aici pentru a evita un scandal. 

— M-am gândit că oamenii ar începe să vorbească, dacă aş 
fi venit eu la dumneavoastră. 

— Şi de ce aţi vrut să mă vedeţi? Se uita la tovarăşul meu 
cu disperare în ochii săi obosiţi, ca şi cum acesta i-ar fi 
răspuns deja. 

— Da, a spus Holmes, răspunzându-i mai degrabă privirii 
decât cuvintelor. Aşa este. Ştiu totul despre McCarthy. 

Bătrânul şi-a îngropat faţa în mâini. 

— Doamne ajută-mi!, a strigat el. Dar n-aş fi lăsat să i se 
întâmple vreun rău tânărului McCarthy. Vă dau cuvântul 
meu că aş fi recunoscut totul, dacă aş fi fost chemat la 
judecată. 

— Mă bucur să vă aud spunând aceasta, i-a spus Holmes 
cu gravitate. 

— Aş fi vorbit şi acuM. Dacă n-ar fi fost draga mea fată. I- 
aş fi sfâşiat inima - îi voi sfâşia inima când va auzi că sunt 
arestat. 


— E posibil să nu se ajungă la asta, i-a spus Holmes. 

— Cum? 

— Eu nu sunt detectiv oficial. Înţeleg că fiica 
dumneavoastră a fost cea care a cerut să vin aici, şi 
acţionez în interesul ei. Tânărul McCarthy trebuie, fireşte, 
să fie eliberat. 

— Sunt pe moarte, a spus bătrânul Turner. Am diabet de 
mulţi ani. Doctorul meu spune că nu se ştie dacă mai trăiesc 
o lună. Totuşi aş prefera să mor mai degrabă sub propriu-mi 
acoperiş decât la închisoare. 

Holmes s-a ridicat şi s-a aşezat la masă cu peniţa în mână 
şi un teanc de foi în faţă. 

— Pur şi simplu, spuneţi-ne adevărul, i-a spus. O să notez 
faptele. Veţi semna, iar Watson aici de faţă poate fi martor. 
Voi folosi confesiunea dumitale numai într-un caz extrem, 
pentru a-l salva pe tânărul McCarthy. Vă promit să n-o 
folosesc decât dacă este absolut necesar. 

— Este totuna, a spus bătrânul; nu este sigur că o să 
trăiesc până la judecată, deci nu prea contează pentru 
mine, dar aş vrea s-o scutesc pe Alice de un asemenea şoc. 
Şi acum o să vă spun clar cum au stat lucrurile; mi-a luat 
mult timp s-o faC. Dar nu îmi va lua mult timp să vă 
povestesc. 

— Nu l-aţi cunoscut pe decedatul McCarthy. Era un diavol 
în carne şi oase. Vă pot spune asta. Dumnezeu să vă 
ferească de ghearele unui asemenea om. M-a ţinut strâns în 
aceşti ultimi douăzeci de ani şi mi-a distrus viaţa. Mai întâi, 
o să vă spun cum am ajuns în puterea lui 

— Era la începutul anilor 1860, la mine. Eram tânăr 
atunci, aveam sângele aprins şi eram nechibzuit, gata să fac 
orice; mă aflam într-o tovărăşie foarte proastă, am început 
să beau, n-am avut deloc noroc cu lotul de pământ ce-mi 
fusese dat în concesiune, am devenit vagabond şi, pe scurt, 
ajunsesem ceea ce aţi numi aici hoţ de drumul mare. Eram 
şase şi duceam o viaţă sălbatică, liberă, atacând câte o gară 
din când în când, sau oprind căruțele pe drumul lor spre 


mine, îmi luasem numele de Jack cel Negru din Ballarat, iar 
grupul nostru mai este încă ţinut minte în colonii ca banda 
din Ballarat. 

Într-o zi un convoi de căruţe cu aur se îndrepta din 
Ballarat spre Melbourne, şi l-am aşteptat şi atacat. Erau 
şase cavalerişti iar noi eram tot şase, prin urmare aveam 
forţe egale, dar am curăţat din şa patru dintre ei la prima 
rafală. Trei dintre băieţii noştri au fost ucişi însă, înainte de 
a pune mâna pe pradă. l-am pus pistolul la tâmplă celui 
care conducea căruţa, care era chiar acest om McCarthy. 
Ce n-aş da să-l fi împuşcat atunci, dar l-am cruțat, deşi i-am 
văzut ochişorii răi fixaţi pe faţa mea, ca şi cum ar fi vrut să- 
şi amintească fiecare trăsătură a ei. Am plecat cu aurul, am 
devenit bogaţi şi ne-am aşezat în Anglia, fără să fim bănuiţi. 
Aici m-am despărţit de vechii mei tovarăşi, şi m-am hotărât 
să duc o viaţă liniştită şi respectabilă. Am cumpărat acest 
domeniu, care s-a întâmplat să fie de vânzare, şi m-am decis 
să fac bine cu banii mei, pentru a răscumpăra felul în care îi 
câştigase. M-am şi căsătorit, şi, deşi soţia mea a murit 
tânără, mi-a lăsat-o pe draga de Alice. Chiar şi când era 
numai un copilaş, mânuţa ei firavă părea să mă îndrume pe 
calea cea dreaptă, cum nimic altceva nu reuşise vreodată. 
Pe scurt, am început un nou capitol, şi făceam tot ce puteam 
să-mi răscumpăr trecutul. Totul mergea bine, când 
McCarthy a pus stăpânire pe mine. 

M-am dus în oraş pentru o investiţie şi l-am întâlnit pe 
strada Regent mai mult dezbrăcat şi desculţ. 

— Iată-ne Jack, spuse el, atingându-mi braţul; o să-ţi fim ca 
o adevărată familie. Suntem dol. Eu şi cu fiul meu, şi poţi să 
ne ţii. Dacă refuzi, asta-i o ţară ce se supune legilor, şi se 
găseşte întotdeauna un poliţist la îndemână. 

Ei bine, au venit cu mine în vest, n-am putut nicicum să 
scap de ei, şi au trăit pe cel mai bun pământ al meu pe 
gratis. N-a existat odihnă pentru mine, linişte sau uitare; 
indiferent unde mă întorceam, vedeam această faţă 
şmecheră, rânjindu-şi în faţă. Lucrurile s-au înrăutățit pe 


măsură ce Alice creştea, căci şi-a dat seama în curând că 
îmi era mai teamă ca ea să afle despre trecutul meu decât 
de poliţie. Indiferent ce voia, trebuia să aibă, şi i-am dat 
totul fără nici o discuţie - pământ, bani, casE. Până când în 
final a cerut un lucru pe care nu puteam să i-l dau. A cerut- 
o pe Alice. 

Vedeţi, fiul său crescuse, şi iot aşa şi fata mea, şi, întrucât 
ştia că am o sănătate şubredă, i s-a părut o idee bună ca 
băiatul său să pună mâna pe întreaga proprietate. Dar în 
această privinţă, eram ferm. Nu voiam ca progenitura lui 
blestemată să se amestece cu a mea; nu pentru că nu-mi 
plăcea băiatul, dar avea acelaşi sânge, şi asta era de ajuns 
pentru mine. Am rămas pe poziţii. McCarthy m-a ameninţat. 
L-am înfruntat să-mi facă tot răul posibil. Urma să ne 
întâlnim la iaz, la jumătatea drumului dintre casele noastre, 
pentru a discuta despre asta. 

Când am mers acolo, l-am văzut vorbind cu fiul săU. Deci 
am fumat un trabuc şi am aşteptat în spatele unui copac să 
rămână singur. Dar în timp ce ascultam ce vorbea, tot ce 
era întunecat şi amar în mine a ieşit la suprafaţă. Îşi 
îndemna fiul să se însoare cu fiica mea cu tot atâta lipsă de 
consideraţie privind sentimentele ei, ca şi cum ar fi fost o 
prostituată de pe stradă. M-a înnebunit să mă gândesc că 
eu şi cea la care ţineam cel mai mult trebuia să fim în 
puterea unui astfel de om. Nu puteam rupe legătura? Eram 
deja pe moarte şi eram disperat. 

Deşi având mintea limpede şi un corp puternic, ştiam că 
soarta îmi era pecetluită. Dar memoria şi fata mea! Ambele 
puteau fi salvate dacă puteam numai să reduc la tăcere 
acea limbă spurcată. Am făcut-o, domnule Holmes. Aş face-o 
din nou. Aşa adânc precum am păcătuit, am dus o viaţă de 
martir pentru a plăti ceea ce am făcut. Dar că fata mea 
trebuia să fie prinsă în aceeaşi plasă care mă ţinea pe mine 
era mai mult decât puteam îndura. L-am lovit neavând mai 
multe remuşcări decât dacă aş fi lovit un animal spurcat şi 
veninos. Ţipătul lui l-a adus înapoi pe fiul său; dar 


ajunsesem deja la adăpostul copacilor, deşi am fost obligat 
să mă întorc pentru a-mi recupera mantaua pe care o 
scăpasem când fugisem, aceasta este, domnilor, povestea 
adevărată a tot ceea ce s-a întâmplat. 

— Ei bine, nu este treaba mea să vă judec, ia spus Holmes. 
Când bătrânul semna mărturisirea care fusese încurajat s-o 
facă. Mă rog să nu fim vreodată expuşi unei astfel de 
tentaţii. 

— Mă rog şi eu, domnule. Şi ce intenţionaţi să faceţi? 

— Dată fiind sănătatea dumneavoastră, nimic. Sunteţi 
conştient, cred, că în curând va trebui să răspundeţi pentru 
fapta dumneavoastră în faţa unui tribunal mai înalt decât 
cel de aici. O să păstrez confesiunea dumneavoastră, iar 
dacă McCarthy este condamnat, voi fi obligat s-o folosesc. 
Dacă nU. Nu va fi văzută niciodată de ochii vreunui muritor, 
iar secretul dumneavoastră, indiferent dacă veţi fi viu sau 
mort, va fi în siguranţă în ceea ce ne priveşte. 

— Rămas buN. Atunci, a spus bătrânul solemn. Sper să vă 
simţiţi mai bine în preajma morţii, gândindu-vă la liniştea pe 
care mi-aţi adus-o în preajma alei mele. Clătinându-se şi 
tremurând din tot corpul său imens, a ieşit poticnindu-se 
din cameră. 

— Dumnezeu să ne ajute!, a spus Holmes după o lungă 
tăcere. Oare de ce le joacă soarta astfel de feste bieţilor şi 
neajutoraţilor viermi? N-aud vreodată de un astfel de caz 
fără să mă gândesc la cuvintele lui Baxter şi să spun: 
„Acolo, numai graţie lui Dumnezeu, se află Sherlock. 
Holmes”. 

James McCarthy a fost achitat datorită unui număr de 
obiecţii făcute de Sherlock Holmes şi supuse atenţiei 
apărării. Bătrânul Turner a mai trăit şapte luni după 
conversaţia noastră, dar acum e mort; şi există toate 
şansele ca fiul lui McCarthy şi fiica să ajungă să trăiască 
fericiţi împreună, neştiind nimic de norul cel întunecat care 
stă deasupra trecutului lor. 

CEI CINCI SÂMBURI DE PORTOCALĂ. 


Când arunc o privire peste însemnările şi prezentările 
cazurilor lui Sherlock Holmes dintre anii 1882 şi 1890, dau 
de atâtea cu trăsături ciudate şi interesante că nu-mi este 
deloc uşor să mă decid pe care să le aleg şi la care să 
renunţ. Unele, totuşi, sunt deja cunoscute din ziare, iar 
altele n-au oferit un teren propice pentru exersarea acelor 
aptitudini uimitoare pe care prietenul meu le posedă într-o 
asemenea măsură, şi pe care urmăresc să le ilustreze 
aceste lucrări. lar unele i-au pus în încurcătură talentul 
analitic, şi ar fi, ca povestiri, începuturi fără un sfârşit, în 
timp ce altele au fost elucidate doar parţial, iar explicaţiile 
lor se bazează mai degrabă pe presupuneri şi ghicit decât 
pe demonstraţia aceea absolut logică care îi era atât de 
dragă. Există, totuşi un caz printre acestea din urmă care a 
fost atât de impresionant prin detaliile sale şi atât de şocant 
prin rezultatele sale, încât am încercat să-l prezint, în ciuda 
faptului că există anumite aspecte referitoare la el care n- 
au fost încă şi probabil nu vor fi vreodată complet 
clarificate. 

Anul 1887 ne-a adus o serie lungă de cazuri de interes mai 
mare sau mai mic, ale căror prezentări le păstrez. Printre 
titlurile mele din aceste douăsprezece luni se găseşte o 
prezentare a aventurii Camerei Paradai, a Societăţii de 
cerşetori amatori care avea un club luxos în pivniţa unui 
depozit de mobilă, a evenimentelor legate de dispariţia 
corăbiei britanice Sophy Anderson, a aventurilor deosebite 
ale lui Orice Patersons din insula Uffa, şi în final a cazului de 
otrăvire din Camberwell. În cel din urmă, după cum poate 
se ţine minte, Sherlock Holmes a fost capabil, întorcând 
ceasul celui mort, să dovedească că acesta fusese întors cu 
două ore în urmă şi că, prin urmare, decedatul a mers la 
culcare în acea perioadă de timp, o deducție care a fost de 
cea mai mare importanţă în elucidarea cazului. Toate astea 
le pot dezvolta cândva în viitor, dar niciunul dintre ele nu 
prezintă trăsături atât de ciudate ca bizarul şir de 
circumstanţe pe care îl voi descrie acum. 


Era în ultimele zile ale lui septembrie, iar furtunile 
echinocţiale începuseră să se dezlănţuie cu o violenţă 
teribilă. Toată ziua mugise vântul, şi ploaia răpăise pe 
ferestre, astfel încât chiar şi aici, în inima marii Londre, 
creaţie a omului, eram acum obligaţi să renunţăm la a ne 
gândi la rutina vieţii şi să recunoaştem prezenţa acelor 
mari forţe elementare ce urlau la oameni printre barierele 
civilizaţiei, ca nişte animale neîmblânzite aflate într-o cuşcă. 
Cu cât se lăsa seara, furtuna creştea în intensitate şi 
zgomot, iar vântul plângea şi hohotea ca un copil lăsat 
afară. Sherlock Holmes şedea prost dispus de o parte a 
căminului, clasând cu mare atenţie fişele crimelor, în timp 
ce eu stăteam de cealaltă, adâncit într-una din frumoasele 
povestiri despre mare ah lui Clark Russell, până când 
mugetul furtunii de afară a părut a se amesteca cu textul, 
iar zgomotul stropilor de ploaie a devenit plescăitul 
puternic al valurilor mării. Soţia mea se afla într-o vizită la 
mama ei, şi pentru câteva zile locuiam din nou în vechiul 
meu sălaş de pe strada Baker. 

— Ei, am spus eu, uitându-mă la tovarăşul meu, ăsta a fost 
cu siguranţă sunetul clopoţelului. Cine poate fi? 

Vreun prieten de-al tău, poate? 

— Cu excepţia ta, n-am niciunul, mi-a răspuns ei Nu 
încurajez vizitatorii. 

— Un client atunci? 

— Dacă e vreunul, trebuie să fie un caz serios. Nimic 
altceva n-ar putea face un om să iasă pe o asemenea vreme 
şi la o astfel de oră. Dar cred că e mai probabil să fie vreo 
prietenă de-a proprietăresei. 

Sherlock Holmes s-a înşelat însă în această presupunere, 
căci s-au auzit paşi pe ho! şi o bătaie în uşă Şi-a întins 
lungu-i braţ să întoarcă lampa dinspre el spre scaunul gol 
unde urma să se aşeze noul venit. 

— Intră!, a spus ei. 

Bărbatul care a intrat era tânăr, arăta a fi de vreo 
douăzeci şi doi de anl. Era bine îngrijit şi îmbrăcat curăţel 


cu o notă de rafinament şi delicateţe în ţinută. Umbrela 
şiroind pe care o ţinea în mână şi pelerina lui lungă de 
ploaie, strălucind toată erau mărturii ale vremii sălbatice pe 
care venise. S-a uitat în jur neliniştit în lumina lămpii, şi am 
putut observa că faţa lui era palidă, iar ochii grei, ca aceia 
ai unui om care este copleşit de o mare teamă. 

— Vă datorez nişte scuze, a spus el, punându-şi ochelarii 
auriţi la ochi. Sper că nu vă deranjez. Mi-e teamă că am 
adus cu mine urmele furtunii şi ploii în camera 
dumneavoastră atât de confortabilă. 

— Daţi-mi pelerina şi umbrela, i-a spus Holmes. Fot să stea 
aici în cuier să se usuce. Veniţi din sud-vest, după câte văd. 

— Da, din Horsham. 

— Amestecul ăla de humă şi var pe care-l disting pe 
vârfurile pantofilor dumneavoastră este cât se poate de 
specific acelor locuri. 

— Am venit să vă cer sfatul. 

— Acesta este uşor de obţinut. 

— Şi ajutorul. 

— Acesta nu este întotdeauna atât de uşor de dat. 

— Am auzit de dumneavoastră, domnule Sherlock Holmes. 
Am auzit de la maiorul Prendergast cum l-aţi scăpat din 
scandalul de la clubul Tankerville. 

— Ah, fireşte. A fost acuzat pe nedrept de a fi trişat la 
cărţi. 

— A spus că puteţi rezolva orice. 

— Asta este o exagerare. 

— Că nu sunteţi niciodată învins. 

— Am fost învins de patru ori - de trei ori de bărbaţi şi o 
dată de o femeie. 

— Dar ce înseamnă astea dacă le comparăm cu numărul 
succeselor dumneavoastră? 

— Este adevărat că în general am avut succes 

— Atunci puteţi avea şi în cazul meu. 

— Vă rog să vă aduceţi scaunul lângă foc, şi să-mi oferiţi 
nişte detalii privind cazul dumneavoastră. 


— Nu este unul obişnuit. 

— Niciunul dintre acelea care ajung la mine nu sunt astfel. 
Sunt ultima instanţă. 

— Şi totuşi mă întreb, domnule, dacă în toată experienţa 
avută aţi ascultat vreodată o înşiruire de evenimente mai 
misterioase şi inexplicabile decât acelea care s-au întâmplat 
familiei mele. 

— Mi-aţi trezit interesul, i-a spus Holmes. Vă rog daţi-ne 
faptele esenţiale de la început, ca să pol după aceea să vă 
pun întrebări privind detaliile care mi se par cele mai 
importante. 

Tânărul şi-a tras scaunul către foc şi şi-a împins picioarele 
ude spre flăcări. 

— Numele meu este, a spus el, John OpenshaW. Dar 
treburile mele personale au avut, din câte înţeleg, puţine 
de-a face cu această poveste îngrozitoare. Este o chestiune 
ereditară; prin urmare, pentru a vă face o idee privind 
faptele respective, trebuie să mă întorc în timp, la începutul 
întregii poveşti. 

— Trebuie să vă spun că bunicul meu a avut doi fii - 
unchiul meu Elias şi tatăl meu Joseph. Tatăl meu avea o 
mică fabrică în Coventry, pe care a extins-o atunci când s-a 
inventat bicicleta. Era posesorul unui brevet pentru camera 
de bicicletă care nu se sparge, iar afacerea lui a cunoscut 
un asemenea succes că a putut s-o vândă şi să se 
pensioneze cu un venit frumuşel 

— Unchiul meu Elias a emigrat în tinereţe în America, şi a 
devenit plantator în Florida, unde se spunea că s-a 
descurcat foarte bine. În timpul războiului, a luptat în 
armata lui Jackson, iar apoi sub conducerea lui Hood 
devenind colonel. Când Lee a pus jos armele, unchiul meu s- 
a întors la plantaţia sa, unde a rămas timp de trei sau patru 
ani. Prin 1869 sau 1870 s-a întors în Europa, şi şi-a 
cumpărat un mic teren în Sussex, în apropiere de Horsham. 
În Statele Unite a făcut o avere considerabilă, iar motivul 
pentru care a plecat de acolo a fost aversiunea lui faţă de 


negri şi politica republicană care le-a dat drept de vot. Era 
un om ciudat, violent şi cu un temperament impulsiv, foarte 
rău de gură când se înfuria, şi avea o dispoziţie foarte 
nesociabilă. Mă îndoiesc că a pus vreodată piciorul în oraş 
în decursul mulţilor ani în care a locuit în Horsham. Avea o 
grădină şi două sau trei terenuri în jurul casei, pe unde se 
plimba, deşi deseori nu ieşea din cameră săptămâni întregi. 
Bea mult brandy şi fuma o groază, dar nu întâlnea pe 
nimeni şi nu dorea să aibă prieteni, nici măcar pe propriul 
său frate. 

— Pe mine însă nu mă respingea; de fapt, chiar făcuse o 
pasiune pentru mine, căci prima dată când m-a văzut eram 
un copil de vreo doisprezece ani sau cam atât. Asta era în 
anul 1878, când se afla deja de opt sau nouă ani în Anglia. 
L-a rugat pe tatăl meu să mă lase să locuiesc cu el, şi era 
foarte bun cu mine. În felul său. Când era treaz, obişnuia 
să-i placă să joace table şi dame cu mine, şi mă făcuse 
reprezentantul său atât în relaţiile cu servitorii cât şi cu 
negustorii, astfel încât, când am ajuns să am şaisprezece 
ani, eram de fapt stăpânul casei. 

Ţineam toate cheile şi puteam să mă duc unde voiam şi să 
fac tot ce-mi plăcea, cu condiţia să nu-l deranjez în 
intimitatea sa. Cu o singură excepţie. Însă, căci avea o 
cameră, o debara pentru vechituri într-o mansardă, care 
era încuiată tot timpul, şi în care nu-i permitea nimănui să 
intre. Având curiozitatea tipică copiilor, m-am uitat pe 
gaura cheii, dar n-am putut niciodată vedea altceva decât o 
adunătură de cufere vechi şi grămezi de lucruri, cum era de 
aşteptat într-o asemenea odaie. 

— Într-o zi - era în martie 1883 - o scrisoare cu un timbru 
străin se afla pe masă în faţa farfuriei colonelului. Nu era un 
lucru obişnuit să primească scrisori, căci cheltuielile sate 
erau toate plătite cu bani gheaţă, şi nu avea nici un fel de 
prieteni. „Din India!” a spus el când a ridicat-o, cu ştampila 
poştei din Pondicherry! Ce mai pocite fi şi asta? Deschizând- 
o în grabă, au sărit din ea cinci sâmburi uscați de portocală, 


ce au zornăit pe farfurie. Am început să râd văzând asta, 
dar râsul mi-a îngheţat pe buze la vederea feţei lui. Buzele i 
s-au lăsat, ochii i-au ieşit din orbite, pielea i s-a făcut lividă 
şi s-a holbat la plicul pe care-l ţinea încă în mâna-i 
tremurândă. „K. K.K!”, a strigat ascuţit, iar apoi „O, 
Dumnezeule, Dumnezeule, păcatele mele m-au ajuns şi 
aici!” 

— Ce este, unchiule?, am strigat eu. 

— Moartea, a spus el, şi, ridicându-se de la masă, s-a 
retras în camera sa, lăsându-mă tremurând de groază. Am 
luat plicul şi am văzut mâzgălită cu cerneală roşie înăuntru, 
chiar deasupra lipiciului, litera K de trei ori. Nu exista nimic 
altceva, cu excepţia celor cinci sâmburi uscați. Care putea fi 
motivul fricii lui copleşitoare? Am plecat de la masă, şi, când 
urcam scările, l-am întâlnit venind jos cu o cheie veche şi 
ruginită, care trebuie să fi fost de la mansardă, într-o mână, 
şi o cutie mică de alamă, ca o casetă pentru bani, în cealaltă 
mână. 

— Pot să facă ce vor, dar încă pot să-i fac şah mat, a spusel 
înjurând. Spune-i lui Mary că vreau azi un foc în camera 
mea, şi trimite pe cineva după Fordham, avocatul din 
Horsham. 

— Am făcut aşa cum mi-a cerut, iar când a sosit avocatul, 
am fost chemat în cameră. Focul ardea puternic, şi pe 
grătar se afla o grămadă de cenuşă neagră şi pufoasă, ca de 
hârtie arsă, iar cutia de alamă stătea deschisă şi goală 
alături. Când m-am uitat la cutie, am observat cu o tresărire 
că pe capac se afla litera K de tipar scrisă de trei ori, exact 
ca pe plicul din acea dimineaţă. 

— Vreau ca tu, John, a spus unchiul meu, să fii martor la 
testamentul meu, Îmi las pământul cu toate avantajele şi 
dezavantajele sale fratelui meu, tatăl tău, care ţi-l va lăsa 
fără îndoială ţie. Dacă nu poţi să te bucuri în linişte de el, 
asta este! Dacă vezi că nu poţi, urmează-mi sfatul, băiete, şi 
lasă-i-l celui mai rău duşman al tău. Regret să-ţi las un lucru 
cu două tăişuri, dar nu pot şti sigur ce întorsătură o să ia 


lucrurile. Semnează, te roG. Hârtia unde îţi arată domnul 
Fordham. 

— Am semnat hârtia aşa cum mi s-a cerut, iar avocatul a 
luat-o cu el. Incidentul acela ciudat a făcut, aşa cum vă 
puteţi da seama, o impresie din cele mai puternice asupra 
mea, şi m-am gândit mult la asta, întorcând-o pe toate 
feţele, fără să fiu capabil să înţeleg ceva. Cu toate acestea, 
nu puteam să scap de senzaţia vagă de teamă pe care mi-o 
lăsase, deşi aceasta s-a atenuat pe măsură ce săptămânile 
au trecut şi nu s-a întâmplat nimic care să deranjeze rutina 
obişnuită a vieților noastre. Cu toate acestea, am putut 
observa că unchiul meu se schimbase. Bea mai mult ca 
niciodată, şi era şi mai puţin dispus să comunice cu cineva. 
Majoritatea timpului şi-o petrecea în odaia sa, cu uşa 
încuiată pe dinăuntru, dar uneori ieşea într-un fel de furie 
de beţivan şi se năpustea afară din casă, repezindu-se prin 
grădină cu un revolver în mână, ţipând cât putea că nu îi 
era frică de nimeni şi că nu putea fi închis ca o oaie la stână, 
fie de om sau diavol. Când aceste crize se terminau însă, se 
năpustea înapoi în odaia sa şi trăgea zăvorul în spatele lui, 
ca unul care nu mai putea sfida cu neobrăzare spaima de 
care era cuprins în străfundul sufletului. În asemenea clipe, 
i-am văzut faţa strălucind de sudoare, chiar şi când era rece 
afară, ca şi cum tocmai ce şi-ar fi spălat-o. 

— Ei bine, ca să închei ce am de spus, domnule Holmes, şi 
să nu profit de răbdarea dumneavoastră, a venit o noapte 
când a avut una dintre acele ieşiri de beţiv şi nu s-a mai 
întors. Când ne-am dus să-l căutăm, l-am găsit cu faţa în jos 
într-o mică baltă cu mâzgă verde deasupra, care se afla la 
capătul grădinii. Nu se vedea nici o urmă de violenţă, iar 
apa nu avea mai mult de şaizeci de centimetri, prin urmare 
juriul, luând în considerare excentricitatea lui cunoscută, a 
dat verdictul de sinucidere. Dar eu unul, care ştiam cum se 
înfiora chiar şi numai la gândul mărfii, nu prea am putut să 
mă conving că s-a comportat altfel decât îi era felul, 
căutând-o el însuşi. Povestea s-a încheiat, însă, iar tatăl meu 


a intrat în posesia domeniului şi a celor 14.000 de lire din 
bancă. 

— Un moment, l-a întrerupt Holmes, cazul dumneavoastră 
este, prevăd, unul dintre cele mai remarcabile pe care le- 
am ascultat. Daţi-mi, vă rog, data când unchiul 
dumneavoastră a primit scrisoarea şi data presupusei lui 
sinucideri. 

— Scrisoarea a sosit în 10 martie 1883. Moartea lui a avut 
loc şapte săptămâni mai târziu, în noaptea de 2 mai. 

— Mulţumesc. Vă rog să continuaţi. 

— Când tatăl meu a intrat în posesia proprietăţii din 
Horsham, a examinat, la cererea mea, mansarda care 
fusese totdeauna încuiată. Am găsit acolo cutia de alamă, 
deşi conţinutul acesteia fusese distrus. Pe interiorul 
capacului se afla o etichetă de hârtie cu inițialele K.K.K., 
iar dedesubt se menţiona „scrisori, notițe, chitanţe şi un 
registru”. Acestea, am bănuit noi, indicau natura hârtiilor 
care fuseseră distruse de colonelul Openshaw. În rest, nu 
exista nimic important în mansardă. În afară de multe hârtii 
împrăştiate şi caiete de însemnări referitoare la viaţa 
unchiului meu în America. Unele dintre ele erau din timpul 
războiului şi arătau că şi-a îndeplinit bine sarcinile, şi că 
avea reputaţia unui soldat curajos. Altele erau din perioada 
reconstrucției statelor sudice şi se refereau mai ales la 
politică, căci era evident că unchiul meu se opusese cu tărie 
politicienilor profitori care fuseseră trimişi acolo din nord. 

— Ei bine, era începutul lui 1884 când tatăl meu a venit să 
locuiască la HorshaM. Şi totul ne-a mers cât se poate de 
bine până în ianuarie 1885. În a patra zi după Anul Nou, |- 
am auzit pe tatăl meu scoțând un strigăt ascuţit de surpriză 
pe când şedeam împreună la micul dejun. Stătea acolo cu 
un plic proaspăt deschis într-o mână şi cinci sâmburi uscați 
de portocală în palma întinsă a celeilalte mâini. 'Iotdeauna 
răsese de ceea ce numea povestea mea incredibilă despre 
colonel, dar arăta foarte speriat şi confuz acuma că acelaşi 
lucru i se întâmplase şi lui. 


— Ce naiba poate însemna asta, John?, s-a bâlbâit el. 

Inima mi s-a făcut ca plumbul. 

— Este K. K. K., am spus eu. S-a uitat în plic. 

— Aşa estE. A strigat. Chiar astea sunt literele. Dar ce 
scrie deasupra lor? 

— Pune hârtiile pe cadranul solar”, am citit eu, privind 
peste umărul său. 

— Ce hârtii? Ce cadran solar?, a întrebat el. 

— Cadranul solar din grădină. Nu există nici un altul, am 
spus eu; însă hârtiile trebuie să fie acelea care au fost 
distruse. 

— Puah!, a spus el, strângându-şi tot curajul de care era 
capabil. Suntem într-o ţară civilizată aici, unde nu putem 
avea prostii de felul ăsta. De unde vine scrisoarea? 

— Din Dundee, i-am răspuns, uitându-mă la ştampila 
poştei. 

— O farsă absurdă, a spus el. Ce am eu de-a face cu 
cadrane solare şi hârtii? Nu o să iau în seamă asemenea 
prostii. 

— Ar trebui să te duci la poliţie, i-am spus. 

— Ca să râdă de mine. Nici nu mă gândesc. 

— Atunci lasă-mă pe mine s-o fac. 

— Nu, îţi interzic. Nu vreau zarvă din pricina unei astfel de 
absurdităţi. 

— Era inutil să încerci să-l convingi, căci era un om foarte 
încăpățânat. Mi-am continuat viaţa cu inima plină de 
presimţiri funebre. 

— În a treia zi de la sosirea scrisorii, tata a plecat de acasă 
să-şi viziteze un vechi prieten, maiorul FreehodY. Care 
comandă unul din forturile din Portsdown Hill. Am fost 
fericit că plecase, căci mi se părea că era mai puţin expus 
pericolului când era departe de casă. M-am înşelat însă în 
această privinţă. În a doua zi în care lipsea, am primit o 
telegramă de la maior, cerându-mi să mă duc imediat acolo. 
Tatăl meu căzuse într-una din adâncile cariere de var de 
care erau pline împrejurimile, şi zăcea inconştient, având 


capul zdrobit. M-am grăbit într-acolo, dar a murii fără să-şi 
mai recapete cunoştinţa. După cât se părea, se întorcea din 
Fareham în amurg şi, cum locurile îi erau necunoscute iar 
cariera nu era îngrădită, juriul nu a ezitat să dea verdictul 
de „moarte accidentală”. Deşi am examinat cu atenţie 
fiecare fapt referitor la moartea lui, n-am putut descoperi 
nimic care să fi putut sugera ideea de crimă. Nu existau nici 
un fel de semne de violenţă, nici o urmă de paşi, nici un jaf, 
nici un străin nu fusese văzut pe drum. Şi lotuşi nu cred că 
trebuie să vă spun că mintea nu-mi era deloc liniştită, şi că 
eram aproape sigur că vreo intrigă murdară fusese ţesută 
în jurul lui. 

— În acest fel sinistru, am devenit moştenitor. O să mă 
întrebaţi de ce nu m-am scăpat de toate? Vă răspund: 
pentru că eram foarte convins că necazurile noastre 
depindeau într-un anume fel de un incident din viaţa 
unchiului meu, şi că pericolul ar fi fost la fel de iminent într- 
o casă ca şi într-alta. 

— Era ianuarie 1885 când tatăl meu a murit, şi se 
scurseseră doi ani şi opt luni de atunci. În tot acest răstimp 
am trăit fericit la Horsham şi începusem să spetea acest 
blestem dispăruse de pe capul familiei noastre, şi că se 
sfârşise pentru totdeauna; ieri dimineaţă însă lovitura a 
venit sub aceeaşi formă ca în cazul tatălui meu. 

Tânărul a scos din vestă un plic mototolit, şi, întorcându-l 
pe masă, a scuturat din el cinci sâmburi uscați de portocală. 

— Acesta este plicul, a continuat el. Ştampila poştei este 
din Londra, partea de est. Înăuntru se află chiar cuvintele 
care erau în ultimul mesaj către tatăl meu: „K.K.K."; iar 
apoi „Pune hârtiile pe cadranul solar”. 

— Ce aţi făcut?, l-a întrebat Holmes. 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Să vă spun drept, a spus el, lăsându-şi faţa în mâinile-i 
subţiri şi albE. M-am simţit neajutorat. M-am simţit ca unul 
din acei bieţi iepuri când şarpele se îndreaptă spre ei. Par a 


fi în puterea unui rău căruia nu i se poate rezista, de 
neînduplecat, şi nici o prevedere sau precauţie nu mă poate 
apăra de el. 

— Vai! Vai!, a exclamat Sherlock Holmes. Trebuie să 
acţionezi, omule, sau altminteri eşti pierdut. Numai energia 
te poate salva. N-ai timp să disperi. 

— Am fost la poliţie. 

— Ah! 

— Dar mi-au ascultat povestea cu un zâmbet. Sunt convins 
că inspectorul şi-a format opinia că toate acele scrisori erau 
simple farse şi că morţile rudelor mele erau simple 
accidente, aşa cum afirmase juriul, şi nu trebuiau să fie 
puse în legătură cu avertismentele. 

Holmes şi-a scuturat pumnii în aer 

— Ce incredibilă imbecilitate!, a strigat. 

— Totuşi au desemnat un poliţist care să stea în casă cu 
mine. 

— A venit cu dumneavoastră în seara asta? 

— Nu. A primit ordin să stea în casă. Din nou Holmes a 
gesticulat nervos 

— De ce aţi venit la mine, a strigat el, şi mai ales de ce nu 
aţi venit imediat? 

— N-am ştiut de dumneavoastră. Numai astăzi am vorbit 
cu maiorul Prendergast despre necazurile melc, şi m-a 
sfătuit să vin la dumneavoastră. 

— Aţi primit scrisoarea de două zile. Ar fi trebuit să 
acţionăm înainte de azi. Nu dispuneţi, presupun, de alte 
probe decât de acelea pe care ni le-aţi arătat - nici un alt 
detaliu semnificativ care ne-ar putea ajuta? 

— Există ceva, a spus John Openshaw. A scotocit în 
buzunarul hainei şi, scoțând o bucată de hârtie decolorată, 
de nuanţă albăstruie, a pus-o pe masă. Îmi amintesc, a spus 
el, că în ziua în care unchiul meu a ars hârtiile am observat 
că micile margini nearse care se aflau în cenuşă aveau 
această culoare. Am găsit această unică foaie pe podeaua 
camerei sale şi înclin a crede că poate fi una din acele 


hărţii, care probabil a zburat dintre celelalte şi a scăpai în 
acest fel de distrugere. În afară de menţionarea sâmburilor, 
nu cred să ne ajute prea mult. Cred că este o pagină dintr- 
un jurnal intim. Scrisul îi aparţine fără îndoială unchiului 
meu. 

Holmes a mutai lampa şi ne-am aplecat amândoi asupra 
foii de hârtie, a cărei margine neregulată arăta că fusese 
într-adevăr ruptă dintr-un caiet. Era intitulată „martie 
1869”, iar dedesubt se aflau următoarele însemnări 
enigmatice: 

4 martie. A venit Hudson. Aceeaşi veche platformă. 

7 martie. Le-am trimis sâmburii lui McCauley, Paramore şi 
John Swain din St. Augustine. 

9 martie. McCauley a şters-o. 

10 martie. John Swain a şters-o. 

12 martie. L-am vizitat pe Paramore. Totul a mers bine. 

— Mulţumesc!, i-a spus Holmes, împăturind hârtia şi 
dându-i-o înapoi. lar acum nu trebuie să mai pierdeţi nici o 
clipă. Nu avem timp nici măcar să discutăm despre ce mi-aţi 
spus. Trebuie să mergeţi imediat acasă şi să acţionaţi. 

— Ce trebuie să fac? 

— Un singur lucru. Trebuie făcut imediat. Trebuie să 
puneţi această bucată de hârtie pe care ne-aţi arătat-o în 
cutia de alamă pe care ne-aţi descris-o. Trebuie de 
asemenea să puneţi în ea un bilet în care să spuneţi că 
toate celelalte hârtii au fost arse de către unchiul 
dumneavoastră, şi că aceasta este singura care a mai 
rămas. lrebuie să folosiţi nişte cuvinte care să fie 
convingătoare. 

După ce aţi făcut astA. Trebuie să scoateţi imediat cutia 
afară pe cadranul solar, aşa cum vi s-a cerut. Aţi înţeles? 

— Pe deplin. 

— Nu vă gândiţi la răzbunare sau la ceva de felul ăsta în 
momentul de faţă. Cred că putem obţine asta prin 
intermediul legii; dar trebuie să ne ţesem plasa, pe când a 
lor este deja ţesută. Primul lucru ce trebuie Jacul este să 


îndepărtăm pericolul iminent care vă ameninţă. Al doilea 
este să elucidăm misterul, şi să-i pedepsim pe cei vinovaţi. 

— Vă mulţumesc, a spus tânărul, ridicându-se şi 
îmbrăcându-şi pelerina, Mi-aţi redat viaţa şi speranţa. Voi 
acţiona cu siguranţă aşa cum m-aţi sfătuit. 

— Nu pierdeţi nici o clipă. Şi mai ales aveţi grijă de 
dumneavoastră între timp, căci nu cred să existe vreo 
îndoială că vă ameninţă un pericol real şi iminent. Ce luaţi 
înapoi? 

— Trenul din Waterloo. 

— Nu este încă nouă. Străzile vor fi aglomerate, deci cred 
că veţi fi în siguranţă. Şi totuşi nu vă puteţi păzi îndeajuns. 

— Sunt înarmat. 

— Asta-i bine. Mâine voi începe să lucrez la cazul 
dumneavoastră. 

— O să vă văd în HorshaM. Atunci? 

— NU. Secretul dumneavoastră se află în Londra Acolo o 
să-l caut. 

— Atunci o să vă vizitez într-o zi sau două cu veşti privind 
cutia şi hârtiile. O să vă urmez sfaturile în cel mai mic 
detaliu. A dat mâna cu noi şi şi-a luat rămas bun. Afară 
vântul încă urla, iar ploaia stropea şi bătea în ferestre. 
Această poveste ciudată şi teribilă părea să fi fost adusă de 
înseşi elementele dezlănţuite - asaltându-ne ca un strat de 
alge în furtună - care fusese acum retras de ele din nou. 


Sherlock Holmes a rămas un timp în tăcere, cu capul 
aplecat înainte şi ochii privind lumina roşie a focului. Apoi 
şi-a aprins pipa şi, lăsându-se pe spate pe scaun privea cum 
rotocoalele albastre de fum se urmăreau unul pe celălalt 
spre tavan. 

— Cred, Watson, a remarcat în final, că printre toate 
cazurile noastre n-am avut niciunul mai bizar decât acesta. 

— Probabil cu excepţia Semnului celor patru. 

— Cam aşa ceva. Poate în afară de acela. Şi totuşi acest 
John Openshaw îmi pare a se afla într-un pericol mai mare 
decât acela în care au fost cei doi Sholto. 

— Dar ţi-ai format, l-am întrebat, vreo idee clară care sunt 
aceste pericole? 

— Nu poate exista nici o îndoiala în privinţa naturii loR. 
Mi-a răspuns el. 

— Atunci în ce constau ele? Cine este acest K. K. K... şi de 
ce urmăreşte această nefericită familie? 

Sherlock Holmes şi-a închis ochii şi şi-a pus coatele pe 
braţele scaunului, cu vârfurile degetelor strânse laolaltă. 

— Gânditorul ideal, a remarcat el ar putea, când i se arată 
un singur fapt sub toate aspectele sale, deduce din el nu 
numai întregul lanţ de evenimente ce au dus la el, dar şi 
toate rezultatele care urmează din el După cum Cuvier 
poate descrie corect un animal întreg contemplând un 
singur os al acestuia, aşa şi observatorul care a înţeles pe 
deplin o verigă dintr-o serie de incidente ar trebui să fie 
capabil să le numească cu precizie pe toate celelalte, atât 
pe cele anterioare cât şi pe cele ulterioare. Noi n-am înţeles 
încă pe deplin rezultatele la care poate ajunge singură 
raţiunea. Cu ajutorul ei pot fi rezolvate problemele care i-au 
pus în încurcătură pe toţi aceia care au căutat o soluţie cu 
ajutorul simţurilor. Însă pentru a duce arta pe culmea cea 
mai înaltă, este necesar ca gânditorul să fie capabil să 
utilizeze toate faptele care i-au fost aduse la cunoştinţă; iar 
aceasta în sine presupune, cum vei vedea numaidecât, să 
dispui de întreaga cunoaştere, care, chiar şi în aceste zile 


ale învăţământului gratuit şi ale enciclopediilor, este o 
realizare întrucâtva rară. Nu este însă atât de imposibil ca 
un om să posede toate cunoştinţele folositoare muncii sale, 
iar aceasta este ceea ce am încercat să realizez în cazul 
meu. Dacă îmi amintesc bine, la începutul prieteniei 
noastre, mi-ai definit limitele într-o manieră foarte precisă. 

— Da, i-am răspuns râzând. Era un document curios. 
Filosofia, astronomia şi politica erau punctate cu zero. 

Îmi amintesc. Botanica - variabilă, geologia 

— Cunoscută în profunzime, cel puţin în privinţa petelor 
de noroi din orice zonă aflată la optzeci de kilometri de 
oraş, chimia - excentrică, anatomia 

— Nesistematică, literatura polițistă şi relatarea crimelor - 
ieşite din comun, cântăreţ la vioară, boxer, spadasin, avocat 
şi sinucigaş cu tutun şi cocaină. Acestea, cred, erau 
principalele puncte ale analizei mele, Holmes a rânjit la 
ultima specificaţie. 

— Păi, a spus el, o spun acum, aşa cum am spus-o şi atunci, 
că un om trebuie să-şi ţină mica sa mansardă a creierului 
înzestrată cu mobila de care poate avea nevoie, iar restul îl 
poate pune deoparte în debaraua cu vechituri a camerei 
sale de studiu, de unde poate să-l ia când vrea Acuma, 
pentru un astfel de caz ca acela care ne-a fost prezentat 
astăzi, trebuie fireşte să adunăm la un toc toate lucrurile de 
care dispunem. Te rog dă-mi volumul cu litera K al 
Enciclopediei Americane, care se află pe raftul de lângă 
tine. Mulţumesc. Acuma hai să examinăm situaţia, şi să 
vedem ce putem deduce din ea. În primul rând, putem 
începe cu presupunerea categorică, conform căreia 
colonelul Openshaw a avut un motiv foarte puternic să 
părăsească America Oamenii de vârsta lui nu îşi modifică 
toate obiceiurile şi schimbă de bună voie climatul încântător 
al Floridei pentru viaţa singuratică a unui orăşel englezesc 
de provincie. Marea lui dragoste pentru singurătate în 
Anglia sugerează ideea că îi era frică de cineva sau de ceva, 
deci putem să adoptăm ca ipoteză de lucru că această 


teamă de cineva sau ceva a fost aceea care l-a făcut să 
plece din America. În ceea ce priveşte lucrul de care îi era 
frică, putem doar să-l deducem, examinând scrisorile 
îngrozitoare care au fost primite de el şi de succesorii săi. 
Ai observat ştampilele poştei de pe acele scrisori? 

— Prima era din Pondicherry, a doua din Dundee, iar a 
treia din Londra. 

— Din estul Londrei. Ce deduci din asta? 

— 'Toate aceste locuri sunt porturi. Că cel care le-a scris se 
afla la bordul unui vas. 

— Excelent. Avem deja un indiciu. Nu poate exista nici o 
îndoială că probabilitatea - marea probabilitate - este ca cel 
care le-a scris să se fi aflat la bordul unui vas. lar acuma hai 
să examinăm alt aspect. În cazul lui Pondicherry, sau scurs 
şapte săptămâni între ameninţare şi îndeplinirea ei, în 
Dundee a fost vorba doar de trei sau patru zile. 

— Ce îţi sugerează asta? 

— O distanţă mai mare de călătorit. 

— Dar şi scrisoarea a trebuit să sosească de la o distanţă 
mai mare. 

— Atunci nu văd nici o explicaţie. 

— Putem cel puţin presupune că vasul în care se află omul 
sau oamenii este un vas cu pânze. Totul arată ca şi cum 
aceştia au trimis întotdeauna avertismentul sau simbolul lor 
ciudat înaintea lor, atunci când porneau să-şi îndeplinească 
misiunea. Vezi cât de repede a urmat fapta semnul, atunci 
când a venit din Dundee. Dacă ar fi venit din Pondicherry 
într-un vas cu abur, ar fi ajuns aproape la fel de repede ca 
scrisoarea lor. Dar, de fapt s-au scurs şapte săptămâni. Cred 
că acele şapte săptămâni au reprezentat diferenţa dintre 
vasul poştal care a adus scrisoarea şi vasul cu pânze care l- 
a adus pe cel care a scris-o. 

— Este posibil 

— Mai mult de atât. Este probabil. lar acum vezi extrema 
urgenţă a acestui caz nou, şi de ce l-am îndemnat pe 
tânărul Openshaw să fie precaut. Lovitura a căzut 


întotdeauna la sfârşitul perioadei care ti era necesară 
expeditorului să străbată distanţa respectivă, Dar aceasta 
vine din Londra, şi prin urmare nu ne putem baza pe nici o 
întârziere. 

— Dumnezeule!, am exclamat. Ce poate însemna o astfel 
de persecuție neabătută? 

— Hârţtiile pe care le avea Openshaw sunt evident de o 
importanţă vitală pentru persoana sau persoanele de pe 
vasul cu pânze. Cred că este destul de clar că trebuie să fie 
mai mult decât una singură. Un om singur n-ar fi putut să 
ducă la îndeplinire două crime într-un astfel de mod, care 
să înşele până şi juriul. Trebuie să fi fost implicate câteva 
persoane, şi trebuie să fi fost vorba de oameni ingenioşi şi 
hotărâți. Sunt decişi să pună mâna pe hârtii, indiferent cine 
le posedă. Vezi astfel că literele K. K. K. Nu sunt inițialele 
unui individ ci simbolul unei organizaţii. 

— Dar ce organizaţie? 

— N-ai auzit niciodată..., a spus Sherlock Holmes, 
aplecându-se înainte şi coborându-şi vocea n-ai auzit 
niciodată de Ku Klux Klan? 

— Niciodată. 

Holmes a răsfoit foile cărţii pe genunchi. lată, a spus el 
imediat: 

— Ku Klux Klan. O denumire ce vine de ia asemănarea 
închipuită cu sunetul produs când se trage cocoşul puştii. 
Această teribilă organizaţie secretă a fost creată de nişte 
soldaţi, foşti confederați din statele sudice, după Războiul 
de Secesiune, şi şi-a dezvoltat rapid filiale locale în diferite 
zone ale ţării, mai ales în Tennessee, Louisiana, cele două 
Caroline, Georgia şi Florida. Puterea acesteia a fost folosită 
în scopuri politice, mai ales pentru a teroriza electoratul de 
culoare şi pentru a ucide şi expulza din ţară pe aceia care 
aveau păreri opuse. Nelegiuirile sale erau de obicei 
precedate de un avertisment trimis celui osândit, sub o 
formă bizară, dar în general cunoscută - o crenguţă cu 
frunze de stejar, în unele părţi, seminţe de pepene sau 


sâmburi de portocală, în altele. La primirea acestora, 
victima putea fie să se dezică public de opiniile sale sau să 
părăsească ţara. Dacă sfida acest avertisment, moartea se 
abătea sigur asupra ei, şi de obicei sub o formă ciudată şi 
neprevăzută. Organizarea acestei asociaţii era atât de 
perfectă, iar metodele acesteia atât de sistematice că de 
abia dacă se ştie de vreun caz în care un om să fi reuşit să o 
sfideze fără să fie pedepsit, sau în care să fi fost descoperiţi 
făptuitorii uneia dintre aceste nelegiuiri. Timp de câţiva ani 
organizaţia a înflorit, în ciuda eforturilor guvernului 
Statelor Unite şi ale straturilor mai luminate ale comunităţii 
din sud. În cele din urmă, în 1869, mişcarea a încetat pe 
neaşteptate, deşi de atunci încoace au mai existat răbufniri 
sporadice de acelaşi gen. 

— Vei observa, mi-a spus Holmes, lăsând jos volumul că 
încheierea bruscă a actelor organizaţiei a coincis cu 
dispariţia lui Openshaw din America cu documentele lor. 
Aceasta putea să fie la fel de bine cauza ca şi efectul Nu e 
de mirare că el şi familia lui au unele dintre cele mai de 
neînduplecat minţi pe urmele lor. Poţi înţelege acum că 
acest registru şi jurnal pot implica unele dintre persoanele 
cele mai importante din sud, şi că e posibil să existe mulţi 
care nu vor dormi liniştiţi până când nu sunt regăsite. 

— Atunci pagina pe care am văzut-o... 

— Este după cum e de aşteptat. Suna, dacă îmi amintesc 
bine, „trimis sâmburii lui A, B şi C” - adică trimis 
avertismentul organizaţiei acestor persoane. Apoi existau 
însemnări succesive că A şi B au şters-o, sau au părăsit ţara, 
şi în final că C a fost vizitat, mă tem, cu un rezultat sinistru 
pentru el. Păi, doctore, cred că putem arunca o lumină în 
acest loc întunecat şi că singura şansă pe care tânărul 
Openshaw o are între timp este să facă ceea ce i-am spus. 
Nu mai avem nimic de spus sau făcut în seara asta, prin 
urmare, dăm vioara, şi hai să încercăm să uităm pentru o 
jumătate de oră de vremea mizerabilă şi chiar mai 
mizerabilele comportamente ale semenilor noştri. 


Dimineaţa, cerul se înseninase, iar soarele strălucea 
molcom prin vălul neclar ce atârna deasupra marelui oraş. 
Sherlock Holmes îşi lua micul dejun când am coborât. 

— Scuză-mă că nu te-am aşteptat, mi-a spus el; prevăd că 
mă aşteaptă o zi foarte plină datorită acestui caz al 
tânărului Openshaw. 

— Ce ai de gând să faci?, l-am întrebat. 

— Asta depinde foarte mult de rezultatele primelor mele 
cercetări. S-ar putea să trebuiască să mă duc ta Horsham, 
la urma urmei. 

— Nu mergi mai întâi acolo? 

— Nu, o să încep cu oraşul. Sună, şi servitoarea îţi va 
aduce cafeaua. 

În timp ce aşteptam, am ridicat ziarul nedeschis de pe 
masă şi am aruncat o privire peste el. M-am oprit la un titlu 
care mi-a înfiorat inima. 

— Holmes, am strigat, e prea târziu. 

— Ah!, a spus el, lăsându-şi jos ceaşca, m-am temut de 
asta. Cum s-a întâmplat? Vorbea calm, dar puteam observa 
că era foarte tulburat. 

— Privirea mi-a fost arestată de numele Openshaw şi titlul 
„O tragedie în apropierea podului Waterloo”. Aici este 
redarea faptelor: „Între nouă şi zece seara trecută, 
polițistul Cook de la secţia H, care se afla la datorie în 
apropiere de podul Waterloo, a auzit un strigăt de ajutor şi 
un plescăit în apă. Noaptea însă era extrem de întunecată şi 
furtunoasă, astfel încât, în ciuda ajutorului dat de câţiva 
trecători, a fost imposibil ca persoana să fie salvată. S-a 
dovedit a fi vorba de un tânăr domn, al cărui nume aşa cum 
apare pe un plic găsit în buzunar era John OpenshaW. Care 
locuia în apropiere de Horsham. Se presupune că se grăbea 
să prindă ultimul tren de la gara Waterloo şi că, în graba sa 
şi datorită întunericului adânc, a greşit drumul şi a păşit 
peste marginea unuia din micile debarcadere pentru vasele 
cu abur de pe fluviu Corpul nu arăta nici o urmă de violenţă 
şi nu poate exista nici o îndoială că decedatul a fost victima 


unui accident nefericit, care ar trebui să atragă atenţia 
autorităţilor asupra condiţiei debarcaderelor de pe malurile 
fluviului.” 

Am rămas tăcuţi câteva minute, Holmes fiind mai deprimat 
şi zdruncinat decât l-am văzut vreodată. 

— Asta mi-a rănit mândria, Watson, a spus el în final Este 
un sentiment neînsemnat, dar mândria mea se resimte. 
Acuma a devenit o chestiune personală, şi dacă Domnul îmi 
dă sănătate, o să pun mâna pe banda asta. Să vină să-mi 
ceară ajutorii! şi să-l trimit la moarte! A sărit de pe scaun şi 
a început să păşească prin cameră într-o agitaţie de 
nestăpânit, cu obrajii săi galbeni înroşiţi, şi prinzându-şi şi 
desfăcându-şi mâinile lungi şi subţiri. 

— Trebuie să fie nişte diavoli vicleni, a exclamat el în cele 
din urmă. Cum au putut să-l ademenească într-acolo? 
Cheiul nu se află în drum spre gară. Fără îndoială, chiar şi 
într-o astfel de noapte, podul era prea aglomerat pentru a- 
şi atinge scopul Ei bine, Watson, o să vedem cine va câştiga 
în cele din urmă. les acum! 

— Mergi la poliţie? 

— Nu; o să-mi fiu propria poliţie. Odată ce mi-am ţesut 
pânza, restul pot să vină să culeagă muştele, dar nu înainte. 
Toată ziua am dat consultaţii, şi numai seara târziu m-am 
întors pe strada Baker. Sherlock Holmes nu revenise încă. 
Era aproape zece când a intrat, arătând palid şi extenuat. 

S-a dus la bufet şi rupând o bucată de pâine a devorat-o 
vorace, luând o sorbitură lungă de apă. 

— 'Ţi-e foame, am remarcat. 

— Mor de foame. Pur şi simplu am uitat să mănânc. N-am 
servit nimic de la micul dejun încoace. 

— Nimic? 

— Nici o îmbucătură. N-am avut timp să mă gândesc la 
asta. 

— Şi cum te-ai descurcat? 

— Bine. 

— Ai vreun indiciu? 


— Îi am pe toţi în mână. Tânărul Openshaw nu va rămâne 
multă vreme nerăzbunat. Păi, Watson, hai să ne folosim de 
propria lor pecete blestemată. Este bine gândită! 

— Ce vrei să spui? 

A luat o portocală din dulap şi, rupând-o în bucăţi, a stors- 
o până când sâmburii au ieşit pe masă. A luat cinci dintre ei 
şi i-a aruncat într-un plic. Înăuntrul lui a scris „S. H. Pentru 
]. 0.”. Apoil-a lipit şi i l-a adresai „Căpitanului James 
Calhoun, Vasul Lone Star, Savannah, Georgia”. 

— Asta îl va aştepta când intră în port, a spus el, chicotind. 
S-ar putea să nu-l lase să doarmă. Îl va considera un 
avertisment la fel de clar a ceea ce-l aşteaptă cum 
Openshaw a făcut-o înaintea lui. 

— Şi cine este acest căpitan Calhoun? 

— Şeful bandei. O să pun mâna şi pe ceilalţi, dar el este 
primul 

— Cum le-ai dat de urmă, atunci? 

A luat o foaie mare de hârtie din buzunar, acoperită în 
întregime cu date şi nume. 

— Mi-am petrecut întreaga zi, a spus el, cu registrele şi 
dosarele cu documente vechi de la Lloyd, urmând traseul 
fiecărui vas care a ajuns la Pondicherry în ianuarie şi 
februarie 1883. Au existat treizeci şi şase de vase de tonaj 
mare, care au fost înregistrate acolo în timpul acelor luni. 
Dintre acestea, unul, tone StaR. Mi-a atras imediat atenţia, 
căci, deşi se spunea că plecase din Londra, numele este cel 
dat unuia din statele Uniunii. 

— Texas, cred. 

— Nu ştiam şi nu ştiu care: dar ştiam că vasul trebuia să 
fie de origine americană. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Am căutat prin registrele din Dundee şi când am 
descoperit că această corabie Lone Star a fost acolo în 
ianuarie 1885, bănuiala mea a devenit certitudine. Am 
cercetat apoi care vase se aflau în momentul de faţă în 
portul Londrei. 


— Şi? 

— Lone Star a ajuns aici săptămâna trecută. M-am dus pe 
cheiul Albert şi am aflai că a luat-o în jos pe fluviu, odată cu 
fluxul din această dimineaţă, îndreptându-se spre casă, spre 
Savannah. Am telegrafiat la Gravesend şi am aflat că 
trecuse pe acolo cu ceva timp în urmă şi, întrucât vântul 
sufla din est, nu mă îndoiesc că a trecut deja de Goodwins şi 
se află nu foarte departe de Insula Wight. 

— Ce vei face deci? 

— Oh, îl am în mână. El şi cu doi tovarăşi sunt, după cum 
am aflat, singurii americani nativi de pe vas, Ceilalţi sunt 
finlandezi şi nemți. Ştiu, de asemenea, că toţi trei au lipsit 
de pe vas seara trecută. Am aflat-o de la hamalul care le 
încărca vasul. Când vasul lor ajunge la Savannah, vasul 
poştal va fi adus deja această scrisoare, iar telegraful va fi 
informat poliţia din Savannah că aceşti trei domni sunt 
foarte căutaţi aici, fiind învinuiți de crimă. 

Există cu toate acestea un defect chiar şi în cele mai bine 
puse la punct planuri omeneşti, şi criminalii lui John 
Openshaw n-au mai primit vreodată sâmburii de portocală 
care le-ar fi arătat că un altul, la fel de viclean şi hotărât ca 
şt ei, se afla pe urmele lor. Furtunile echinocţiale au durat 
foarte mult şi au fost foarte puternice în acel an. Am 
aşteptat mult ceva veşti despre Lone Star din Savannah, 
dar n-am primit niciuna. În cele din urmă, am auzit că 
undeva departe în Atlantic etamboul zdrobit al vasului a fost 
văzut plutind la piciorul unui val, cu literele L. S. Scrijelite 
pe el. Şi asta-i tot ce vom şti vreodată de soarta lui Lone 
Star. 

BĂRBATUL CU BUZA RĂSFRÂNTĂ. 

Isa Whitney, fratele decedatului Elias Whitney, doctor în 
teologie, decan al Colegiului Teologic St. George, era foarte 
dependent de opiu. Obiceiul de a priza opiu îi devenise un 
fel de a doua natură, după câte înţeleg, începând cu o 
aventură prostească din timpul colegiului; căci citind cartea 
lui Quincey care descrie visurile şi senzațiile provocate de 


acesta, şi-a muiat tutunul în laudanum, în încercarea de a 
provoca aceleaşi efecte. A descoperit însă, cum au făcut-o 
mulţi alţii, că obiceiul este mai uşor de deprins decât de 
abandonat, şi timp de mulţi ani a continuat să fie sclavul 
drogului, un subiect de dezgust amestecat cu milă pentru 
prietenii şi rudele sale. Îl pot vedea şi acuM. Cu faţa lui 
gălbejită şi palidă, cu pleoapele lăsate şi pupilele minuscule, 
ghemuit pe un scaun, tristă ruină a unui om nobil. 

Într-o noapte de iunie, în 1889, am auzit clopoţelul sunând 
cam la ora la care omul începe să caşte şi se uită cât e 
ceasul M-am ridicat pe scaun, iar soţia mea şi-a lăsat ceea 
ce cosea în poală, arborând o expresie dezamăgită. 

— Un pacient!, a spus ea. Va trebui să ieşi. Am gemut, căci 
tocmai ce mă întorsesem după o zi foarte obositoare. 

Am auzit uşa de la intrare deschizându-se, câteva cuvinte 
grăbite, iar apoi paşi repezi pe linoleum. Propria noastră 
uşă s-a deschis larg, şi a intrat în cameră o doamnă 
îmbrăcată în ceva de culoare închisă, cu un voal negru. 

— Mă scuzaţi pentru o vizită atât de târzie, a începui ea, 
dar apoi, pierzându-şi brusc stăpânirea de sine, s-a năpustit 
înainte, aruncându-şi braţele în jurul gâtului soţiei mele şi 
hohotind pe umărul ei. Oh, am aşa un necaz!, a strigat ea; 
am aşa mare nevoie de puţin ajutor. 

— Vai, a spus soţia mea, ridicându-i voalul, este Kate 
Whitney. Cum m-ai mai speriat, Kate! N-am avut nici cea 
mai mică idee cine eşti, când ai intrat. 

— N-am ştiut ce să fac, aşa că am venit direct la tine. 

Aşa se întâmpla întotdeauna. Cei aflaţi în suferinţă veneau 
ta soţia mea ca nişte păsări! a un far. 

— A fost foarte drăguţ din partea ta să vii. Acuma trebuie 
să serveşti nişte vin cu apă şi să te aşezi acolo confortabil, şi 
să ne spui totul despre asta. Ori preferi să-l trimit pe John la 
culcare? 

— Oh, nu, nu! Am nevoie de sfatul, precum şi de ajutorul 
doctorului. Este vorba de Isa. N-a venit acasă de două zile. 
Sunt atât de înspăimântată ce i s-o fi întâmplat! 


Nu era prima dată când ne vorbea de necazul soţului său, 
mie în calitate de doctor şi soţiei mele ca unei vechi 
prietene şi colege de şcoală. Am calmat-o şi reconfortat-o 
cum am putut mai bine. Ştia unde era soţul ei? Era posibil 
să-l aducem înapoi? 

Se pare că era. Dispunea de informaţii precise că în ultima 
vreme, când îl apuca criza, se ducea la o speluncă unde se 
priza opiu, la căpătui estic al oraşului. Până acum orgiile 
sale se limitaseră întotdeauna la o singură zl. lar seara se 
întorcea, convulsionându-se şi dărâmat. Dar acum era în 
mrejele drogului de patruzeci şi opt de ore, şi, fără îndoială, 
zăcea acolo printre drojdia de pe chei, inspirând otrava sau 
dormind pentru a-şi reveni după efectul ei. Era sigură că 
putea fi găsit acolo, la Lingoul de Aur din aleea Upper 
Swandam. Însă ce putea face ea? Cum putea ea, o femeie 
tânără şi timidă să intre într-un asemenea loc, şi să-l scoată 
pe soţul ei dintre ticăloşii de acolo? 

Aşa stăteau lucrurile, şi exista, fireşte, doar o singură cale 
de a le rezolva. Nu puteam s-o acompaniez în acel loc? Iar 
apoi, dacă ne gândeam, de ce să mai vină şi ea? Eram 
doctorul lui Isa Whitney şi, ca atare, aveam influenţă asupra 
lui. Puteam să mă descurc mai bine dacă mergeam singur, |- 
am dat cuvântul meu că, dacă se afla într-adevăr la adresa 
pe care mi-o dăduse, o să-l trimit acasă într-o birjă în două 
ore. Şi astfel în zece minute, mi-am părăsit fotoliul şi salonul 
vesel, luând-o cu mare repeziciune spre est într-o birjă, 
într-o misiune ciudată, după cum mi s-a părut atunci, deşi 
numai viitorul a putut arăta cât de bizară avea să devină. 

În prima etapă a aventurii mele, nu m-am confruntat însă 
cu cine ştie ce dificultăţi. Aleea Upper Swandam este una 
dezgustătoare, ascunsă în spatele unor debarcadere înalte 
ce mărginesc partea nordică a fluviului, la est de Podul 
Londrei. Între o prăvălie cu haine vechi şi una de gin, 
ajungându-se la ea pe nişte scări abrupte ce o luau în jos 
spre o gaură neagră ca gura unei peşteri, am găsit 
spelunca pe care o căutam. Cerânduc-ţi birjarului să aştepte, 


am străbătut scările, care erau lăsate la mijloc din pricina 
paşilor continui ai drogaţilor; şi, la lumina lămpii 
tremurătoare de deasupra uşii, am descoperit i văr ui şi am 
intrat într-o cameră lungă şi joasă, în care fumul cafeniu, 
dens şi greoi de opiu plutea deasupra unor paturi de lemn, 
aranjate ca în teuga unui vas cu emigranţi. 

Se puteau întrezări în întuneric nişte trupuri zăcând în 
poziţii ciudate şi incredibile, cu umerii aplecaţi, genunchii 
îndoiţi, capetele pe spate şi bărbiile ridicate, iar ici şi colo 
câte un ochi întunecat şi stins întorcându-se spre noul venit. 
În umbra întunecată licăreau trei cercuri mici de lumină, 
acuma strălucitoare, acuma stinse, după cum otrava care 
ardea se adăuga sau se împuţina în pipele de metal. 
Majoritatea stătea tăcuţi, dar unii mormăiau pentru sine, 
iar alţii vorbeau unii cu alţii cu o voce ciudată, joasă şi 
monotonă, conversaţia lor înaintând în torente, iar apoi 
sfârşind pe neaşteptate în tăcere, fiecare mormăindu-şi 
propriile-i gânduri şi acordând puţină atenţie cuvintelor 
vecinului său. În fundul odăii se afla un mic vas în care 
ardeau cărbuni, iar alături, pe un taburet de lemn cu trei 
picioare, şedea un bătrân înalt şi subţire, cu fălcile în pumni 
şi coatele pe genunchi, uitându-se la foc. 

Când am intrat, un malaiezian palid s-a grăbit cu o pipă şi 
nişte drog pentru mine, indicându-mi un pat gol. 

— Mulţumesc. N-am venit să staU. l-am spus eu. Un 
prieten de-al meU. Domnul Isa Whitney, se află aici, şi vreau 
să-i vorbesc. 

S-a auzit o mişcare şi o exclamaţie în dreapta mea., şi 
chinuindu-mă să văd în întuneric, l-am observai pe Whitney, 
palid, obosit şi neîngrijit, holbându-se la mine. 

— Dumnezeule! E Watson, a spus el. Era în starea demnă 
de milă de după consumarea drogului, tremurând din 
fiecare nerv. Watson, cât e ora? 

— Aproape unsprezece. 

— Şi ce zi? 

— Vineri, 19 iunie. 


— Pentru Dumnezeu! Am crezut că e miercuri. Trebuie să 
fie miercuri. De ce vrei să mă sperii? Şi-a îngropat faţa în 
mâini şi a izbucnit în hohote ascuţite de plâns. 

— Îţi spun că este vineri, omule. Soţia ta te aşteaptă de 
două zile. Ar trebui să-ţi fie ruşine! 

— Îmi este. Dar te înşeli, Watson, căci mă aflu aici numai 
de câteva ore, cât am fumat trei sau patru pipe - nu mai ţin 
minte câte. Dar o să merg acasă cu tine. Nu vreau s-o sperii 
pe Kate - biata mea micuță Kate. Dă-mi mâna! Ai o birjă? 

— Da, mă aşteaptă una. 

— Atunci merg cu tine. Dar trebuie că datorez ceva. Află 
cât. Watson. Mă simt teribil de rău. Nu pot să fac nimic de 
unul singur. 

A m luat-o pe coridorul îngust dintre cele două rânduri de 
paturi, ţinându-mi răsuflarea să nu inspir fumul 
dezgustătorului şi amorţitorului drog, în căutarea 
proprietarului speluncii, Când treceam pe lângă bărbatul 
înalt care şedea lângă vasul plin de cărbuni, am simţit cum 
cineva mă trage brusc de haină, iar o voce joasă mi-a şoptit: 
„Treci pe lângă minE. Iar apoi întoarce-te şi uită-te la 
mine”. Am auzit cuvintele cât se poate de desluşit. M-am 
uitat în jos. Puteau veni numai de la bătrânul de lângă mine, 
şi totuşi acesta şedea la fel de absorbit ca înainte, foarte 
slab, plin de riduri, încovoiat de bătrânele, cu o pipă cu opiu 
atârnându-i între picioare ca şi cum ar fi scăpat-o din mână 
din pricina slăbiciunii. Am făcut doi paşi înainte şi m-am 
uitat înapoi. Am avut nevoie de toată stăpânirea de sine de 
care dispuneam să nu izbucnesc într-un strigăt de uimire. 
Şi-a întors spatele, astfel încât să nu-l poată vedea nimeni 
altcineva decât mine. Înfăţişarea i s-a împlinit, ridurile 
dispăruseră, ochii stinşi îşi regăsiseră strălucirea şi acolo, 
şezând lângă foc şi rânjind la surprinderea mea, nu se afla 
nimeni altul decât Sherlock Holmes. A făcut o mişcare 
uşoară către mine să mă apropii, şi, când şi-a întors pe 
jumătate faţa către ceilalţi din nou, s-a lăsat imediat cuprins 
de o senilitate tremurândă, cu buzele lăsate. 


— Holmes!, am şoptit eU. Ce naiba faci în această 
speluncă? 

— Vorbeşte cât mai încet posibil, mi-a răspuns ei; am 
urechi foarte bune. Dacă ai avea amabilitatea să scapi de 
prietenul acela drogat al dumitale, aş fi extrem de fericit să 
am 0 discuţie cu tine. 

— Mă aşteaptă o birjă afară. 

— Atunci, te rog, trimite-l acasă cu ea. Poţi să-l laşi singur 
în deplină siguranţă, căci pare a fi prea slăbit să facă vreo 
prostie. 'Ţi-aş recomanda, de asemenea, să-i trimiţi soţiei 
tale un bilet pe birjar, în care să-i spui că ai plecat cu mine. 
Dacă mă aştepţi afară, vin şi eu în cinci minute. 

Era greu să refuzi cererile lui Sherlock Holmes, dat fiind 
că erau întotdeauna atât de clare, şi exprimate cu un aer 
atât de liniştit şi stăpân pe sine. Am simţit, de altfel, că 
odată ce Whitney a fost pus în birjă, misiunea mea fusese 
practic îndeplinită; iar în ceea ce priveşte restul, nu doream 
nimic mai mult decât să-l însoțesc pe prietenul meu într-una 
din acele aventuri ciudate, care erau condiţia firească a 
existenţei sale. În câteva minute mi-am scris biletul, am 
plătit nota de plată a lui Whitney, l-am condus la birjă şi l- 
am văzut îndepărtându-se în întuneric, într-un timp foarte 
scurt, o figură decrepită a apărut din spelunca 
consumatorilor de opiu şi am luat-o pe stradă însoţit de 
Sherlock Holmes. Pe parcursul a două străzi, s-a târât cu 
spatele încovoiat şi mersul nesigur. Apoi, aruncând o privire 
rapidă în jurul lul. Şi-a îndreptat spatele şi a izbucnit într- 
un hohot puternic de râs. 

— Presupun, WatsoN. Mi-a spus el, că îţi imaginezi că 
acum fumez şi opiu pe lângă injecţiile de cocaină şi toate 
celelalte slăbiciuni în privinţa cărora beneficiez de opiniile 
tale medicale. 

— Am fost cu siguranţă surprins să te găsesc acolo. 

— Dar nu mai surprins decât mine să te văd acolo. 

— Am venit în căutarea unui prieten. 

— Şi eu a unui duşman. 


— Un duşman? 

— Da, unul din duşmanii mei naturali, ori poate ar trebui 
să spun prada mea naturală. Pe scurt, Watson, sunt în 
mijlocul unei investigaţii extrem de interesante, şi am 
sperat să găsesc un indiciu în vorbirea dezlânată a acestor 
drogaţi, aşa cum am făcut-o înainte. Dacă aş fi fost 
recunoscut în acea speluncă, viaţa mea n-ar mai fi făcut un 
ban; căci am folosit-o şi înainte în scopuri personale, iar 
ticălosul acela de marinar indian a jurat să se răzbune pe 
mine. Există o trapă la spatele clădirii, în apropiere de 
colţul debarcaderului lui Paul, care, dacă ar putea vorbi, ar 
mărturisi nişte lucruri ciudate despre ceea ce a trecut prin 
ea în nopţile fără lună. 

— Ce! Nu vrei să spui cadavre? 

— Fie da, cadavre, Watson. Am fi devenit bogaţi dacă am fi 
primit câte 1.000 de lire pentru fiecare drac împieliţat care 
şi-a găsit moartea în acea speluncă. Este cea mai 
dezgustătoare cursă criminală de pe întregul mal al 
fluviului, şi mi-e teamă că Neville St. Clair a căzut în ea 
pentru totdeauna. Dar brişcă noastră trebuie să fie aici. Şi-a 
pus cele două degete arătătoare între dinţi şi a fluierat 
ascuţit - un semnal căruia i-a răspuns o fluierătură similară 
din depărtare, urmată la scurt timp de huruitul unor roţi şi 
de zgomotul copitelor cailor. 

— Acum. Watson, a spus Holmes, când un docar înalt s-a 
ivit repezindu-se spre noi în întuneric, şi proiectând două 
turlele aurii de lumină galbenă cu felinarele lui laterale. Vii 
cu mine, nu-i aşa? 

— Dacă pot fi de vreun folos. 

— Oh, un tovarăş de încredere este întotdeauna de folos; 
iar un cronicar, chiar şi mai mult. Camera mea de la The 
Cedars are două paturi. 

— The Cedars? 

— Da; adică locuinţa domnului St. Clair. Stau acolo în 
timpul investigaţiei. 

— Unde se află asta? 


— În apropiere de Lee, în Kent. Ne aşteaptă o călătorie de 
peste unsprezece kilometri. 

— Dar nu mai înţeleg nimic. 

— Fireşte că nu. O să afli imediat totul despre asia. Urcă-te 
aici. În regulă, John; nu mai avem nevoie de tine. Poftim o 
jumătate de coroană. Caută-mă mâine pe la unsprezece. 
Las-o pe mine. La revedere atunci! 

A tras un bici calului, şi ne-am năpustit prin succesiunea 
nesfârşită de străzi întunecate şi pustii, care s-au lăţit 
treptat până când ne-am trezit străbătând cu repeziciune 
un pod lat cu balustrade, sub care curgea leneş fluviul 
murdar. Dincolo de el se întindea o altă încâlceală 
monotonă de cărămizi şi mortar, liniştea fiind întreruptă 
numai de paşii apăsaţi şi regulaţi ai poliţistului sau de 
cântecele şi strigătele vreunui grup întârziat de petrecăreţi. 
Un nor întunecat aluneca încet pe cer, iar o stea sau două 
luceau vag ici şi colo, prin spărturile norilor. Holmes mâna 
în tăcere, având capul căzut pe piept şi aerul unui om 
pierdut în gânduri, în timp ce eu şedeam alături, curios să 
aflu în ce consta noua lui investigaţie, care părea să-i pună 
la încercare puterile atât de teribil, şi totuşi temător să-i 
întrerup şirul gândurilor. Am străbătut câţiva kilometri 
astfel, şi tocmai ce ajunsesem la marginea şirului de vile 
suburbane, când s-a scuturat, a strâns din umeri, şi şi-a 
aprins pipa cu aerul unui om convins că face tot ce poate. 

— Ai marele dar de a tăcea, Watson, mi-a spus el. le face 
de nepreţuit ca însoțitor. Pe cuvântul meu, este un lucru 
extraordinar pentru mine să am pe cineva căruia săi 
vorbesc, căci propriile-mi gânduri nu sunt prea plăcute. Mă 
întrebam ce să-i spun acestei femei în seara asta când mă 
va întâmpina în cadrul uşii. 

— Ai uitat că nu ştiu nimic despre asta. 

— Am exact timpul care-mi trebuie să-ţi prezint faptele 
acestui caz, înainte de a ajunge la Lee. Pare absurd de 
simplu şi totuşi cumva nu pot obţine nici un indiciu pe care 
să-l urmez. Există o mulţime de fire, fără îndoială, dar nu 


pot să ajung la capătul lor. Acuma, Watson, o să-ţi prezint 
clar şi concis cazul, şi poate tu poţi vedea o lumină unde 
pentru mine totul este întuneric. 

— Fă-o atunci. 

— Acum câţiva ani, pentru a fi mai precis, în mai 1884, a 
sosit în Lee un domn, numit Neville St. ClaiR. Care părea a 
avea o mulţime de bani. A cumpărat o vilă mare, a aranjai 
domeniul foarte frumos şi, pe ansamblu, trăia elegant. 
Treptat, şi-a făcui prieteni în împrejurimi, şi în 1887 s-a 
căsătorit cu fata unui fabricant de bere din partea locului, şi 
au acum doi copii. Nu avea o ocupaţie, dar era interesat de 
câteva companii, şi de regulă mergea dimineaţa în oraş, 
întorcându-se în fiecare seară cu trenul de 5,14 din Cannon 
Domnul St. Clair are acum treizeci şi şapte de ani, este un 
om cu obiceiuri potolite, un soţ bun, un tată foarte afectuos 
şi un om care este îndrăgit de toţi cei care-l cunosc. Pot 
adăuga că, atâta cât am putut afla, întreaga lui datorie la 
momentul de faţă se ridică la 88 de lire şi 10 şilingi, în timp 
ce are 220 de lire în cont la Banca Capitalei şi Comitatelor, 
Nu există prin urmare nici un motiv să credem că nişte 
necazuri băneşti îi stăteau pe suflet. 

— Lunea trecută, domnul Nev iile St. Clair a plecat în oraş 
ceva mai devreme decât de obicei, remarcând înainte de a 
pomi că avea două comisioane importante de făcut, şi că îi 
va aduce băieţelului lui o cutie cu blocuri de jucărie. Acuma, 
din pură întâmplare, soţia lui a primit o telegramă în 
aceeaşi luni, la scurt timp după ce plecase el, ce o înştiinţa 
că un pachet de mare valoare pe care îl aştepta sosise la 
birourile companiei de transport Aberdeen. Acuma dacă 
eşti familiar cu Londra, ştii că birourile companiei se află pe 
strada Fresno, care se întinde până în aleea Upper 
Swandam, unde m-ai găsit în această seară. Doamna St. 
Clair a servit prânzul, a pornit spre centru, a făcut nişte 
cumpărături, a luat-o spre biroul companiei, şi-a ridicat 
pachetul şi la 4,35 exact străbătea aleea Swandam pe 
drumul înapoi spre gară. M-ai urmărit până acum? 


— Este foarte clar. 

— Dacă îţi aminteşti, luni a fost extrem de cald, iar doamna 
St. Clair mergea încet, uitându-se în jur, în speranţa de a 
vedea o birjă. Întrucât nu-i plăceau împrejurimile în care se 
afla.! n timp ce mergea astfel de-a lungul aleii Swandam, a 
auzit dintr-odată o exclamaţie sau un strigăt, şi a îngheţat 
să-şi vadă soţul uitându-se în jos la ea şi, după câte i s-a 
părut, chemând-o de la o fereastră de la etajul doi. 
Fereastra era deschisă şi ea i-a văzut clar faţa, pe care o 
descrie ca fiind teribil de agitată. Ela fluturat din mâini 
nebuneşte spre ea, iar apoi a dispărut atât de brusc de la 
fereastră că acesteia i s-a părut că a fost tras înapoi de vreo 
forţă irezistibila din spate. Un lucru ciudat care ia şocat 
privirea ascuţită de femeie, a fost că, deşi purta haina 
închisă în care plecase de dimineaţă, nu avea nici guler nici 
legătura de gât. 

— Convinsă că ceva nu era în regulă cu el, sa năpustit pe 
trepte, căci casa nu era alta decât spelunca în care m-ai 
găsit în seara asta, şi, fugind prin camera din faţă, a 
încercat să urce scările ce duceau la etajul întâi. La piciorul 
scărilor, însă, s-a întâlnit cu jigodia de marinar indian de 
care ţi-am vorbit, care a împins-o înapoi şi, ajutat de un 
danez care este ajutorul fui, au scos-o în stradă. Plină de 
cele mai înnebunitoare bănuieli şi temeri, a fugit pe atee şi 
printr-un noroc rar a întâlnit pe strada Fresno câţiva 
poliţişti şi un inspector, care se duceau la schimb. 
Inspectorul şi doi oameni au însoţit-o înapoi şi, în ciuda 
împotrivirii continui a proprietarului, au pătruns în camera 
în care fusese văzut domnul St. Clair. Nu exista nici urmă 
de el acolo. De fapt, pe tot etajul nu se găsea nimeni, cu 
excepţia acelui nenorocit schilod cu înfăţişare hidoasă, care 
se pare, locuieşte acolo. Atât el cât şi marinarul indian au 
jurat cu putere că nimeni altcineva nu s-a aflat în camera 
din faţă în acea după-amiază. Negarea lor era atât de 
hotărâtă că inspectorul a început să şovăie, şi aproape că 
ajunsese să creadă că doamna St. Clair a avut o iluzie, când 


aceasta s-a repezit cu un țipăt la o cutiuţă de carton care se 
afla pe masă, smulgându-i capacul. Din ea a căzut o 
avalanşă de blocuri de construit pentru copii. Erau jucăriile 
pe care acesta promisese să le aducă acasă. 

— Această descoperire şi tulburarea evidentă a schilodului 
l-au făcut pe inspector să realizeze că problema era 
serioasă. Camerele au fost examinate cu multă atenţie, iar 
rezultatele indicau toate o crimă oribilă. Camera din faţă 
era mobilată simplu ca un salon, şi ducea într-un mic 
dormitor, care dădea în spatele unuia din debarcadere. 
Între debarcader şi fereastra dormitorului se afla o fâşie 
îngustă de pământ care este uscată în timpul refluxului, dar 
este acoperită în timpul fluxului cu aproape un metru şi 
jumătate de apă. Fereastra dormitorului era lată şi se 
deschidea dE. Dedesubt. Când a fost examinată, s-a văzut 
că pe pervaz se aflau urme de sânge, iar câţiva picuri 
împrăştiaţi erau vizibili şi pe podeaua de lemn a 
dormitorului. În spatele unei draperii din camera din faţă se 
aflau toate hainele domnului Neville St. Clair, cu excepţia 
hainei. Cizmele, ciorapii, pălăria şi ceasul - toate erau acolo. 
Nu existau urme de violenţă pe aceste haine, şi nu existau 
alte urme ale domnului Neville St. Clair. După toate 
aparențele, trebuia să fi dispărut pe fereastră, căci n-a 
putui fi descoperită nici o altă ieşire, iar petele de sânge rău 
prevestitoare de pe pervaz nu prea arătau că acesta s-ar fi 
putut salvat înotând, căci în momentul tragediei fluxul era 
la maximum. 

— Iar acum, în ceea ce-i priveşte pe răufăcătorii carE. 
Păreau să fi fost direct implicaţi în această poveste. 
Marinarul indian era cunoscut ca un om cu cele mai rele 
antecedente, dar, cum potrivit doamnei St. Clair, se afla la 
piciorul scărilor la câteva secunde de la apariţia soţului 
acesteia la fereastră, nu putea fi mai mult decât complice la 
crimă. S-a apărat pretextând o neştiinţă deplină, şi 
susţinând că nu avea habar ce făcuse Hugh BoonE. 
Chiriaşul său, şi că nu putea să-şi explice în nici un fel 


prezenţa hainelor domnului dispărui. Asta în ce-l priveşte 
pe marinarul indian, proprietarul speluncii. Acuma în ce-l 
priveşte pe schilodul sinistru care locuieşte la etajul doi al 
speluncii, şi care a fost cu siguranţă ultima fiinţă care l-a 
văzut pe Neville St. Clair. Numele său este Hugh Boone. 

Iar faţa lui hidoasă este una familiară oricărui om care 
circulă des în oraş. Este un cerşetor profesionist, deşi, 
pentru a evita problemele cu poliţia, pretinde că face un 
mic comerţ cu chibrituri de ceară. La mică distanţă în josul 
străzii Threadneedle, pe partea stângă, există, cum poate ai 
observat, o adâncitură în perete. În fiecare zi, această 
creatură se aşează în acest loc, cu picioarele încrucişate şi 
stocul său minuscul de chibrituri în poală, iar, dat fiind că 
este un spectacol demn de milă, o ploaie de mărunţiş 
coboară în şapca de piele unsuroasă pusă pe trotuar lângă 
el. Am privit individul nu o dată, înainte chiar de a mă gândi 
că o să fac cunoştinţă cu el, şi am fost surprins de recolta pe 
care a strâns-o în scurt timp. Înfăţişarea lui, vezi, este atât 
de neobişnuită că nimeni nu poate trece pe lângă el fără să- 
l observe. O chică de păr portocaliu, o faţă palidă, 
desfigurată de o cicatrice oribilă, care datorită contracţiei, 
a făcut să i se răsucească în sus buza superioară, o bărbie 
de bulldog şi o pereche de ochi întunecaţi şi foarte 
pătrunzători, care contrastează ciudat cu părul, toate îl scot 
în evidenţă în mulţimea obişnuită de cerşetori, precum şi 
spiritul său, căci are întotdeauna pregătită o replică pentru 
trecătorii care aruncă cu resturi în el Acesta este omul 
despre care am aflat că este chiriaş în spelunca respectivă, 
şi care a fost ultima persoană care l-a văzut pe domnul pe 
care îl căutăm. 

— Dar e un schilod!, am spus eu. Ce ar fi putut face singur 
împotriva unui om în floarea vârstei? 

— Este schilod în sensul că şchiopătează; dar în alte 
privinţe pare a fi puternic şi bine-dezvoltat. Cu siguranţă, 
experienţa ta medicală te poate informa, Watson, că 


slăbiciunea unui membru este adesea compensată de o 
forţă excepţională a celorlalte. 

— Te rog continuă-ţi povestea. 

— Doamna St. Clair a leşinat la vederea sângelui de pe 
pervaz, şi a fost luată acasă într-o birjă, de poliţie, întrucât 
prezenţa ei nu putea fi de nici un folos investigaţiei. 
Inspectorul Barton, care era însărcinat cu rezolvarea 
cazului, a făcut o examinare foarte atentă a clădirii, dar fără 
să găsească nimic ce să arunce o lumină asupra cazului. A 
făcut o greşeală nearestându-l imediat pe Boone, şi 
lăsându-i astfel câteva minute în care putea să fi comunicat 
cu prietenul său, marinarul indian, dar această greşeală a 
fost curând îndreptată, şi acesta a fost arestat şi 
percheziţionat, fără să se găsească asupra lui ceva ce ar fi 
putut să-l incrimineze. Existau, e drept, nişte pete de sânge 
pe mâneca dreaptă a cămăşii sale, dar le-a arătat degetul 
inelar la care se tăiase lângă unghie, şi a explicat că sângele 
provenea de acolo, adăugând că fusese la fereastră nu cu 
mult înainte, şi că petele care au fost observate acolo 
proveneau fără îndoială din aceeaşi sursă. A negat energic 
că l-ar fi văzut vreodată pe domnul Neville St. Clair, şi a 
jurat că prezenţa hainelor acestuia în camera sa era tot atât 
de misterioasă pentru el ca şi pentru poliţie. În ceea ce 
priveşte afirmaţia doamnei St. Clair că îl văzuse pe soţul ei 
la fereastră, a declarat că trebuia să fie sau nebună sau să fi 
visat. A fost luat, protestând zgomotos, la secţia de poliţie, 
în timp ce inspectorul a rămas la faţa locului în speranţa ca 
refluxul să ofere vreun nou indiciu. 

Şi a făcut-o, deşi nu au găsit pe malul noroios ceea ce le 
era frică că vor găsi. Doar haina lui Neville St. ClaiR. Şi nu 
persoana lui, a rămas vizibilă când mareea sa retras, Şi ce 
crezi că au găsit în buzunarele acesteia? 

— Nu-mi pot imagina. 

— Nu, nu cred să poţi ghici. Fiecare buzunar era burduşit 
cu pennies şi jumătăţi de pennies - 421 de pennies şi 270 
de jumătăţi de pennies. Nu era de mirare că nu fusese luată 


de apă. Dar lucrurile stau altfel în cazul unui corp omenesc. 
Există un bulboană teribilă între debarcader şi casă. Părea 
destul de probabil că haina cea grea rămăsese, în timp ce 
corpul dezbrăcat fusese absorbit de fluviu. 

— Dar înţeleg că toate celelalte haine au fost găsite în 
cameră. Putea corpul să fie îmbrăcat doar în haină? 

— Nu, domnule, dar faptele pot fi explicate destul de 
plauzibil. Presupune că acest om Boone l-a împins pe 
Neville St. Clair pe fereastră, nu există nimeni care să fi 
putut vedea asta. Ce ar face atunci? Fireşte şi-ar da seama 
imediat că trebuie să scape de hainele incriminatoare. Ar 
înşfăca haina, atunci, şi ar fi gata s-o arunce, când ar realiza 
că aceasta ar pluti şi nu s-ar lăsa la fund. Are puţin timp la 
dispoziţie, căci a auzit conflictul de la parter când soţia a 
încercat să urce, şi poate ştie deja de la complicele lui, 
marinarul indian, că poliţia vine în grabă pe stradă. N-are o 
clipă de pierdut. Se repede la un loc secret unde şi-a strâns 
roadele cerşetoriei, şi îngrămădeşte toate monedele pe 
care le poate găsi în buzunarele acesteia, pentru a se 
asigura că se va scufunda. O aruncă pe fereastră, şi ar fi 
făcut acelaşi lucru cu celelalte haine, dacă nu ar fi auzit 
paşii grăbiţi de dedesubt, de abia având timp să închidă 
fereastra până la apariţia poliţiei. 

— Sună cu siguranţă posibil. 

— Ei bine, o s-o luăm ca o ipoteză de lucru din lipsă de alta 
mai bună. Boone, aşa cum ţi-am spus, a fost arestat şi luat 
la secţie, dar nu s-a putui demonstra că ar fi existat 
vreodată ceva împotriva lui. A fost cunoscut de ani de zile 
ca cerşetor de meserie, însă viaţa lui pare să fi fost una 
foarte liniştită şi inocentă. Astfel stau lucrurile la momentul 
de faţă, iar întrebările cărora li se caută răspunsul - ce 
făcea Neville St. Clair în speluncă, ce i s-a întâmplat acolo, 
unde se află el acum şi ce are de-a face Hugh Boone cu 
dispariţia sa - sunt toate la fel de departe de o soluţie ca la 
început. Mărturisesc că nu-mi pot aminti nici un caz din 


experienţa mea care să arate la prima vedere atât de 
simplu, şi totuşi să prezinte asemenea dificultăţi. 

În limpid în care Sherlock Holmes detalia această serie 
neobişnuită de evenimente, străbăteam val-vârtej periferia 
marelui oraş, până când ultimele case răzlețe au fost lăsate 
în urmă, şi hurducăiam înainte cu câte un gard viu de ţară 
de fiecare parte a trăsurii. Exact când acesta încheiase, am 
trecut prin două sate risipite, unde câteva lumini încă mai 
licăreau la ferestre. 

— Suntem la periferia lui LeE. A spus tovarăşul meu. Am 
trecut prin trei comitate englezeşti în scurta noastră 
călătorie, începând cu Middlesex, trecând printr-un colţ din 
Surrey şi sfârşind în Kent. Vezi lumina aceea printre copaci? 
Acolo este The Cedars, iar lângă lampa aceea şade o femeie 
ale cărei urechi neliniştite au auzit deja, nu mă îndoiesc, 
zgomotul copitelor calului. 

— Dar de ce nu te ocupi de caz la tine acasă?, l-am 
întrebat. 

— Pentru că există multe cercetări care trebuie făcute aici. 
Doamna St. Clair a fost atât de amabilă să-mi pună la 
dispoziţie două camere şi pot să te asigur că te va 
întâmpina bucuroasă, fiind prietenul şi colegul meu. Îmi 
displace s-o întâlnesc, Watson, când n-am nici o noutate 
despre soţul ei. lată-ne ajunşi. Hoo, hoo! 

Am oprit în faţa unei vile mari înconjurate de un parc. Un 
grăjdar s-a repezit să ia calul şi, sărind jos, l-am urmat pe 
Holmes pe cărarea de pietriş mică şi şerpuită ce ducea spre 
casă. Când ne-am apropiat, uşa s-a deschis larg şi o femeie 
scundă şi blondă a apărut în cadrul ei, îmbrăcată într-un fel 
de muselină de mătase, cu o idee de volănaşe roz şi pufoase 
la gât şi încheieturi. Cu silueta conturată clar de lumina ce 
se revărsa, stătea cu o mână pe uşă şi cealaltă pe jumătate 
ridicată de nerăbdare, cu trupul uşor aplecat, capul şi faţa 
înainte, cu ochii curioşi şi buzele întredeschise, 
întruchiparea vie a unui semn de întrebare. 


— Ei bine?, a Strigat, ei bine? Iar apoi, văzând că suntem 
doi, a scos un strigăt de speranţă, ce a devenit geamăt când 
a văzut că tovarăşul meu a scuturat din cap şi a strâns din 
umeri. 

— Nici o veste bună? 

— Niciuna. 

— Nici proaste? 

— Nu. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Dar intraţi. 
Trebuie să fiţi obosit căci aţi avut o zi lungă. 

— Acesta este prietenul meu, doctorul Watson. Mi-a fost de 
un ajutor vital în câteva din cazuri şi şansa a făcut să-l pot 
aduce ca să mă ajute la această investigaţie. 

— Sunt încântată să vă cunosc, a spus ea, apăsându-mi 
călduros mâna. Veţi ierta, sunt sigură, orice neajuns în 
găzduirea dumneavoastră, luând în considerare lovitura 
care s-a abătut atât de brusc asupra noastră. 

— Draga mea doamnă, am spus eu, sunt un vechi 
combatant şi, chiar dacă nu aş fi, pot înţelege foarte bine că 
nu e necesară nici o scuză. Dacă pot fi de vreun ajutor, fie 
dumneavoastră sau prietenului meu, aş fi într-adevăr 
fericit. 

— Acum, domnule Sherlock Holmes, a spus doamna când 
am intrat în sufrageria bine luminată, pe masa căreia fusese 
întinsă cina, aş dori foarte mult să vă pun două sau trei 
întrebări clare, la care vă rog să-mi daţi un răspuns sincer. 

— Cu siguranţă, doamnă. 

— Nu vă faceţi griji în privinţa sentimentelor mele. Nu 
sunt isterică, şi nici nu sunt înclinată să leşin. Pur şi simplu 
vreau să aud opinia dumneavoastră adevărată. 

— În ce privinţă? 

— În străfundul sufletului, credeţi că Neville mai trăieşte? 

Sherlock Holmes a părul a fi încurcat de această 
întrebare. 

— Sincer, acum!, a repetat ea, stând în picioare pe covor şi 
uitându-se intens la el, în timp ce acesta s-a lăsat pe spate 


pe un scaun de nuiele. 

— Sincer, atunci, doamnă, nu cred. 

— Credeţi că a murit? 

— Da. 

— Ucis? 

— Nu spun asta. Poate. 

— Şi când a murit? 

— Luni. 

— Atunci poate, domnule Holmes, veţi fi atât de hun să-mi 
explicaţi cum de am primii o scrisoare de la el astăzi. 

Sherlock Holmes a sărit de pe scaun ca şi cum ar fi fost 
galvanizat. 

— Ce? A răcnit el. 

— Da, azi. Stătea zâmbind, ţinând o bucăţică de hârtie în 
aer. 

— Pot s-o văd? 

— Fireşte. 

I-a smuls-o nerăbdător şi, întinzând-o pe masă, a tras 
lampa acolo şi a examinat-o cu atenţie. M-am ridicat de pe 
scaun şi mă uitam la ea peste umărul său. Plicul era unul 
foarte grosolan şi avea ştampila poştei din Gravesend şi 
data din ziua respectivă, sau mai degrabă a zilei dinainte, 
căci era deja trecut bine de miezul nopţii. 

— Scris neîngrijit, a murmurat Holmes. Cu siguranţă 
acesta nu este scrisul soţului dumneavoastră, doamnă. 

— Nu, dar cel dinăuntru este. 

— Observ că persoana care a scris adresa pe plic a trebuit 
să meargă şi să afle adresa. 

— De unde ştiţi asta? 

— Numele, vedeţi, este scris cu cerneală perfect neagră, 
care s-a uscat singură. Restul are o culoare gri, ce indică că 
s-a folosit sugativa. Dacă totul ar fi fost scris la început, iar 
apoi ar fi fost aplicată sugativa, nici un cuvânt n-ar fi avut 
nuanţa negru intens. Acest om a scris numele, iar apoi a 
existat o pauză înainte de a scrie adresa, ceea ce înseamnă 
că nu o ştia. Este fireşte, un nimic, dar nu există ceva mai 


important decât mărunţişurile. Haideţi să vedem acum 
scrisoarea. Ha!, a fost ceva înăuntru! 

— Da, un inel. Inelul său cu sigiliu. 

— Şi sunteţi sigură că acesta este scrisul soţului 
dumneavoastră? 

— Unul din ele. 

— Unul? 

— Scrisul său când este grăbit. Este foarte deosebit de 
scrisul lui obişnuit, dar totuşi îl cunosc bine. 

„Draga mea, nu fi speriată. Totul se va sfârşi cu bine. 
Există o greşeală imensă a cărei îndreptare poate lua ceva 
timp. Aşteaptă cu răbdare. NEVILLE”. 

— Scrisă cu creionul pe pagina de gardă a unei cărţi, 
format în octavo, fără filigran. Hm! Trimisă azi din 
Gravesend de către un om cu degetul mare murdar. Ha! lar 
plicul a fost lipit, dacă nu mă înşel foarte tare, de către o 
persoană care mesteca tutun. Şi nu aveţi nici o îndoială că 
este scrisul soţului dumneavoastră, doamnă? 

— Niciuna. Neville a scris aceste cuvinte. 

— lar ele au fost trimise azi din Gravesend. Ei bine, 
doamnă St. ClaiR. Norii se ridică, deşi n-aş îndrăzni să afirm 
că pericolul a trecut. 

— Dar trebuie să fie viu, domnule Holmes. 

— Dacă nu cumva aceasta este o imitație inteligentă 
pentru ci ne pune pe o pistă greşită. 

Inelul, la urma urmei, nu dovedeşte nimic. Putea să-i fie 
luat. 

— Nu, nu; este propriul lui scris! 

— Foarte bine. Putea cu toate acestea să fi fost scrisă luni 
şi trimisă numai azi. 

— Aceasta este posibil. 

— Dacă este aşa, se puteau întâmpla multe între timp. 

— Oh, nu trebuie să mă descurajaţi, domnule Holmes. Ştiu 
că este bine. Există o empatie atât de intensă între noi că aş 
şti dacă i sar fi întâmplat ceva rău. Exact în ziua în care l- 
am văzut ultima dală, s-a tăiat în dormitor şi totuşi eu, care 


eram în sufragerie, m-am repezit imediat sus, fiind absolut 
sigură că i s-a întâmplat ceva. Credeţi că aş simţi un astfel 
de mărunţiş, şi nu mi-aş da seama de moartea lui? 

— Am văzut prea multe ca să nu ştiu că impresiile unei 
femei pot fi mult mai valoroase decât concluzia unui 
gânditor analitic. lar această scrisoare este cu siguranţă o 
dovadă foarte bună în sprijinul ideii dumneavoastră. Dar 
dacă soţul dumneavoastră trăieşte şi poate scrie scrisori, de 
ce stă departe de dumneavoastră? 

— Nu-mi pot imagina. Este de neconceput. 

— Iar luni n-a făcut nici o remarcă înainte de apleca? 

— Nu. 

— Şi aţi fost surprinsă să-l vedeţi în aleea Swandam? 

— Foarte tare. 

— Fereastra era deschisă? 

— Da. 

— Atunci ar fi putut să vă strige? 

— Ar fi putut. 

— Din câte înţeleg, a scos numai un strigăt nearticulat? 

— Da. 

— Un strigăt de ajutor, aţi crezut? 

— Da. A dat din mâini. 

— Dar putea fi un strigăt de surpriză. Uimirea la vederea 
dumneavoastră neaşteptată l-ar fi putut determina să-şi 
ridice mâinile? 

— Este posibil. 

— Şi aţi crezut că a fost tras înapoi? 

— A dispărut brusc. 

— Ar fi putut sări înapoi. Nu aţi văzut pe nimeni altcineva 
în cameră? 

— Nu, dar acest om îngrozitor a mărturisit că a fost acolo, 
iar marinarul indian se afla la piciorul scării. 

— Exact. Soţul dumneavoastră, din câte pot să-mi dau 
seama, era îmbrăcat cu hainele sale obişnuite? 

— Dar fără guler sau cravată. Am văzut clar gâtul său gol. 

— V-a vorbit vreodată de aleea Swandam? 


— Niciodată. 

— Manifesta vreun simptom că s-ar fi drogat cu opiu? 

— Niciodată. 

— Mulţumesc, doamnă St. Clair. Acestea sunt principalele 
puncte în privinţa cărora am vrut să fiu absolut sigur. Acum 
vom lua masA. lar apoi ne vom retrage, căci s-ar putea ca 
mâine să avem o zi foarte încărcată. 

O cameră mare şi confortabilă cu două paturi a fost pusă 
la dispoziţia noastră,. Şi am intrat repede în aşternut căci 
eram extenuat după noaptea plină de aventuri. Sherlock 
Holmes era însă o persoană care atunci când avea o 
problemă nerezolvată în minte, rezista zile întregi, chiar şi 
o săptămână fără somn, examinând-o pe toate părţile, 
rearanjând faptele, privind-o din toate punctele de vedere, 
până când fie o pătrundea sau se convingea că avea 
informaţii insuficiente. Mi-a fost curând clar că acum se 
pregătea pentru o noapte de veghe. Şi-a scos haina şi vesta, 
a îmbrăcat un halat mare albastru, iar apoi a început să se 
plimbe prin cameră, strângând pernele de pe pat şi 
perniţele de pe sofa şi fotolii. Cu acestea şi-a construit un fel 
de divan oriental pe care s-a cocoţat cu picioarele 
încrucişate, cu o uncie de mahorcă şi o cutie de chibrituri în 
faţa lui. În lumina neclară a lămpii, l-am văzut şezând acolo, 
cu o pipă veche din lemn de măceş între buze, cu privirea 
goală fixată în colţul tavanului, fumul albastru răsucindu-se 
în sus, iar el rămânând tăcut şi nemişcat, cu lumina 
strălucind pe trăsăturile sale bine pronunţate şi ascuţite. 
Astfel şedea în timp ce eu adormisem, şi tot astfel l-am găsit 
când o exclamaţie bruscă m-a făcut să mă trezesc, şi am 
văzut soarele strălucind în cameră. Pipa era încă între 
buzele sale, fumul se răsucea încă în sus, iar camera era 
plină de pâclă deasă de tutun, dar nu mai rămăsese nimic 
din grămada de mahorcă pe care o zărisem acolo în 
noaptea dinainte. 

— Te-ai trezit, Watson?, a întrebat el. 

— Da. 


— Eşti gata de o călătorie de dimineaţă? 

— Cu siguranţă. 

— Atunci, îmbracă-te. Nimeni nu se mişcă încă, dar ştiu 
unde doarme grăjdarul, şi o să avem în curând scoasă 
careta. A chicotit în barbă în timp ce vorbea, ochii îi 
scânteiau şi părea a fi un cu totul alt om decât gânditorul 
sumbru din noaptea precedentă. 

În timp ce mă îmbrăcam, m-am uitat la ceas. Nu era de 
mirare că nimeni nu se mişca. Era patru şi douăzeci şi cinci. 
De abia ce terminasem, când Holmes s-a întors cu ştirea că 
băiatul tocmai ce înhăma calul. 

— Vreau să testez o mică teorie de-a mea, a spus el, 
trăgându-şi cizmele. Cred, Watson, că te afli acum în 
prezenţa unuia dintre cei mai mai mari tâmpiţi din Europa. 
Aş merita să fiu lovit cu picioarele de aici până în Charing 
Cross. Dar cred că acum am găsit cheia problemei. 

— Şi unde este?, l-am întrebat zâmbind. 

— În baie, mi-a răspuns. Oh, da, nu glumesc, a continuat 
el, văzându-mi privirea neîncrezătoare. Tocmai ce am fost 
acolo, şi am luat-o şi pus-o în această geantă. Vino, băiete, şi 
vom vedea dacă se va potrivi în încuietoare. 

Am coborât scările cât de încet am putut, şi am ieşit afară 
în lumina strălucitoare a dimineţii. Calul şi careta noastră 
se aflau în drum, iar grăjdarul pe jumătate îmbrăcat îl ţinea 
de hăţuri. Am sărit amândoi în ea şi ne-am năpustii pe 
drumul Londrei. Câteva căruţe de ţară cu legume porniseră 
spre metropolă, dar şirurile de vile de pe fiecare parte a 
drumului erau tăcute şi inerte ca într-un oraş din vis. 

— A fost un caz neobişnuit sub câteva aspecte, a spus 
Holmes, biciuind calul până ce acesta a luat-o la galop. 
Mărturisesc că am fost orb ca o cârtiţă, dar este mai bine să 
devii înţelept mai târziu decât niciodată. 

În oraş, chiar şi cei care se trezeau devreme de obicei de 
abia de începuseră să privească somnoroşi de la ferestre, 
când noi treceam pe străzile din Surrey. Străbătând drumul 
de pe podul Waterloo am traversat fluviul, şi, năpustindu-ne 


pe strada Wellington, am cotit-o repede spre dreapta, 
trezindu-ne în strada Bow. Sherlock Holmes era bine 
cunoscut de poliţişti, şi cei doi de la uşă l-au salutat. Unul 
dintre ei ţinea calul, iar celălalt ne-a condus înăuntru. 

— Cine este de serviciu?, a întrebat Holmes. 

— Inspectorul BradstreeT. Domnule. 

— Ah. Bradstreet, ce mai faci? 

Un poliţist înalt şi solid, purtând un chipiu ascuţit şi o 
haină cu brandenburguri, s-a îndreptat spre noi pe holul cu 
dale de piatră,. 

— Vreau să schimb două vorbe cu tine, Bradstreet. 

— Fireşte, domnule Holmes. Veniţi aici în biroul meu. Era o 
cameră mică cu un registru imens pe masă şi un telefon 
ieşind din perete. Inspectorul s-a aşezat la birou. 

— Cu ce vă pot ajuta?, domnule Holmes. 

— Am venit în legătură cu cerşetorul acela, Boone - cel 
care a fost acuzat ca fiind implicat în dispari (ia domnului 
Neville St. Clair, din Lee. 

— Da. A fost ridicat şi adus la închisoare pentru investigaţii 
suplimentare. 

— Aşa am auzit. Îl aveţi aici? 

— În celulă. 

— Este liniştit? 

— Oh, nu ne face probleme. Dar este un ticălos tare 
murdar. 

— Murdar? 

— DA. Tot ceea ce am putut face a fost să-l convingem să 
se spele pe mâini, dar faţa îi este la fel de neagră ca a unui 
spoitor de cazane. Ei bine, odată ce cazul va fi rezolvat, va 
trebui să facă o baie aşa cum se obişnuieşte în închisoare; şi 
cred că, dacă l-aţi vedea, aţi fi de acord cu mine că are 
mare nevoie. 

— Aş vrea foarte mult să-l văd. 

— Doriţi asta? Uşor de făcut. Veniţi pe aici. Puteţi să vă 
lăsaţi geanta. 

— Nu, cred că o s-o iau. 


— Foarte bine. Veniţi pe aici, vă rog. Ne-a condus printr-un 
hol, a deschis o uşă cu gratii, a luat-o în jos pe o scară în 
spirală, şi ne-a adus într-un coridor văruit cu un şir de uşi 
pe fiecare parte. 

— A treia pe dreapta este a lui, a spus inspectorul, iat-o! A 
tras tăcut înapoi un paravan din partea de sus a uşii şi s-a 
uitat înăuntru. 

— Doarme, a spus el. Puteţi să-l vedeţi foarte bine. 

Ne-am uitat amândoi prin grilaj. Prizonierul stătea întins 
cu faţa spre noi, într-un somn adânc, respirând încet şi 
greu. Era un bărbat de mărime mijlocie, îmbrăcat grosolan 
potrivit ocupaţiei sale, cu o cămaşă colorată ieşindu-i prin 
ruptura hainei zdrenţuite. Era, aşa cum spusese 
inspectorul, extrem de murdar, dar murdăria ce-i acoperea 
faţa nu putea ascunde urâţenia-i dezgustătoare. O bubă 
lată de la o cicatrice veche o traversa de la ochi la bărbie, şi 
datorită contracţiei, îi răsucise în sus o parte a buzei 
superioare, astfel încât trei dinţi erau dezgoliţi într-un 
rânjet continuu. O chică de păr roşu foarte intens i se lăsa 
peste ochi şi frunte. 

— Este o frumuseţe, nu-i aşa?, a spus inspectorul. 

— Cu siguranţă are nevoie de o baie, a remarcat Holmes. 
M-am gândit că s-ar putea să aibă nevoie de aşa ceva, şi mi- 
am luat libertatea de a aduce cu mine tot ceea ce este 
necesar. A deschis geanta în timp ce vorbea, şi, spre 
uimirea mea, a scos din ea un burete foarte mare de baie. 

— Hei Hei Dacă nu sunteţi amuzant, a chicotit inspectorul. 

— Acuma, dacă o să aveţi marea amabilitate sa deschideţi 
foarte încet uşa, îl vom face să arate mult mai respectabil în 
curând. 

— Păi, de ce nu, a spus inspectorul. Nu prea face cinste 
celulelor de pe strada Bow, nu-i aşa? A introdus uşor cheia 
în broască, şi am intrat cu toţii foarte încet în celulă. Cel 
adormit s-a întors pe jumătate, iar apoi s-a cufundat din nou 
într-un somn adânc. Holmes s-a aplecat spre carafa cu apă, 


şi-a înmuiat buretele, iar apoi a frecai cu el viguros faţa 
prizonierului. 

— Daţi-mi voie să vă fac cunoştinţă, a strigat el, cu domnul 
Nevii le St. Clair din Lee, comitatul Kent. 

N-am văzut niciodată în viaţă o asemenea privelişte. Faţa 
omului s-a desprins sub acţiunea buretelui ca o scoarță de 
pe copac. Murdăria de nuanţă cafenie de pe faţa a dispărut! 
La fel cicatricea oribilă care o traversa de-a curmezişul, 
precum şi buza răsfrântă care îi dădea rânjetul acela 
respingător! O mişcare a îndepărtat păru! roşcat încâlcit, şi 
acolo pe pai se afla acum un bărbat palid, rafinat, cu faţa 
tristă, cu părul negru şi pielea netedă. Frecându-se la ochi 
şi holbându-se în jurul lui cu o uimire somnoroasă. Apoi, 
realizând brusc că fusese demascat, a început să ţipe şi s-a 
aruncat cu faţa în jos pe pernă. 

— Doamne Dumnezeule!, a strigat inspectorul, este 
realmente cel dispărut. Îl ştiu din fotografie. 

Prizonierul s-a întors spre noi cu aerul impulsiv al omului 
care se lasă în voia sorții. 

— Aşa să fie, a spus el. Şi de ce mă acuzaţi, vă rog? 

— De faptul că ai scăpat de domnul Neville St... Haide, 
omule, nu poţi fi acuzat de asta, dacă nu cumva e luată ca o 
încercare de sinucidere, a spus inspectorul cu un rânjet. Ei 
bine, am lucrat douăzeci şi şapte de ani în poliţie, dar asta 
realmente întrece orice imaginaţie. 

— Dacă eu sunt domnul Neville St. Clair, atunci e clar că 
nu a fost comisă nici o crimă şi că, prin urmare, sunt deţinut 
în mod ilegal. 

— Nici o crimă, da, însă a fost comisă o eroare foarte 
mare, a spus Holmes. A i fi făcut mai bine să fi avut 
încredere în soţia dumitale. 

— N-a fost vorba de soţie; a fost vorba de copii, a gemut 
prizonierul. Aşa să-mi ajute Dumnezeu; n-am vrut să le fie 
ruşine de tatăl lor. Dumnezeule! Ce demascare! Ce pot 
face? 


Sherlock Holmes s-a aşezat lângă el pe canapea şi l-a 
bătut prieteneşte pe umăr. 

— Dacă ajungi la tribunal ca să se elucideze situaţia, a 
spus el, fireşte, că nu poţi evita publicitatea. Pe de altă 
parte, daca convingi poliţia că nu există nici un caz 
împotriva tA. Nu există nici un motiv ca detaliile să ajungă 
în ziare. Inspectorul Bradstreet o să ia notițe, sunt sigur, 
despre tot ceea ce spui, şi o să le înainteze autorităţilor 
competente. Astfel, cazul n-o să ajungă niciodată la 
tribunal. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze!, a strigat prizonierul cu 
ardoare. Aş fi suporta! să fiu închis, chiar şi executat, mai 
degrabă decât să las secretul meu mizerabil să devină un 
stigmat pe viaţa copiilor mei. 

— Dumneavoastră sunteţi primii care aud povestea mea. 
Tata a fost director de şcoală în Chesterfield, unde am 
primit o educaţie excelentă. Am călătorit în tinereţe, am 
devenit actor şi în final reporter la un ziar de seară din 
Londra. Într-o zi, redactorul meu a dorit să aibă o serie de 
articole despre cerşetoria din metropolă, şi m-am oferit să 
le scriu. Acesta a fost începutul aventurilor mele. Numai 
încercând să cerşesc ca amator puteam procura faptele pe 
care să-mi bazez articolele. Ca actor, învăţasem, fireşte, 
toate secretele machiajului, şi eram faimos în foaierul 
artiştilor pentru îndemânarea mea Acum am profitat de 
talentele mele. Mi-am vopsit faţa şi. Ca să să par cât mai 
demn de milă cu putinţă, am făcut o cicatrice bună şi mi-am 
răsucit o parte a buzei cu ajutorul unei bucățele de plasture 
de culoarea cărnii. Apoi, cu o perucă roşcată şi hainele 
potrivite m-am postat în centrul oraşului, în aparenţă ca 
vânzător de chibrituri, dar în realitate ca cerşetor. Mi-am 
practicat meseria timp de şapte ore, iar când m-am întors 
acasă seara am descoperii spre surpriza mea că primisem 
nu mai puţin de 26 de şilingi şi 4 pence. 

— Mi-am scris articolele şi nu m-am mai gândit la această 
poveste, până când ceva mai târziu am girat o cambie 


pentru un prieten şi am primit o citaţie pentru 25 de lire. 
Nu ştiam ce să mai fac pentru a procura banii, când mi-a 
venit o idee neaşteptată. Am cerut de la creditor o amânare 
de două săptămâni, le-am cerut angajatorilor mei un 
concediu, şi am petrecut timpul cerşind deghizat, în centru! 
oraşului. În zece zile aveam banii şi am plătit datoria. 

— Ei bine, vă puteţi imagina cât de dificil mia fost să 
continui o muncă obositoare pentru două lire pe 
săptămână, când ştiam că puteam câştiga atâta într-o 
singură zi, mânjindu-mi faţa cu puţină vopsea, punându-mi 
căciula pe jos şi şezând liniştit. Lupta dintre mândria mea şi 
bani a fost îndelungată, dar hanii au câştigat în cele din 
urmă, şi am renunţat la reportaje; am stat zi după zi în 
colţul pe care l-am ales la început, inspirând cu fata mea 
îngrozitoare mila trecătorilor, şi umplându-mi buzunarele 
cu mărunţiş. Numai un singur om îmi ştia secretul. Era 
proprietarul unei spelunci ordinare în care obişnuiam să 
locuiesc. În aleea Swandam, de unde puteam apărea în 
fiecare dimineaţă ca un cerşetor mizerabil, transformându- 
mă serile într-un orăşean bine îmbrăcat. Acest individ, un 
marinar indian, era bine plătit de mine pentru camerele 
închiriate, aşa încât ştiam că secretul meu era în siguranţă. 

— Ei bine, foarte curând am realizat că economiseam 
sume mari de bani. Nu vreau să spun că orice cerşetor de 
pe străzile Londrei poate câştiga 700 de lire pe an - ceea ce 
e mai puţin decât încasările mele obişnuite - însă eu aveam 
nişte avantaje excepţionale datorită îndemânării în a mă 
machia şi facilităţii de a găsi replici spirituale; ambele s-au 
îmbunătăţit datorită practicii şi m-au făcut să devin un 
personaj faimos în oraş. Întreaga zi un torent de pennies, 
amestecați cu monede de argint se revărsau asupra mea, şi 
era într-adevăr o zi foarte proastă aceea în care nu 
reuşeam să adun două lire. 

— Pe măsură ce am devenit mai bogat, am devenit mai 
ambițios, am cumpărat o casă la ţară, şi în cele din urmă m- 
am căsătorit, fără ca nimeni să bănuiască care era ocupaţia 


mea adevărată. Scumpa mea soţie ştia că aveam o afacere 
în oraş. Nu prea ştia în ce consta aceasta. 

— Lunea trecută, îmi făcusem treaba şi mă îmbrăcam în 
camera mea deasupra speluncii, când m-am uitat pe 
fereastră şi am văzut, spre groaza şi uimirea mea, că sofia 
mea stătea pe stradă, cu privirea fixată asupra mea. Am 
scos un țipăt de surpriză, mi-am ridicat braţele să-mi 
acopăr faţa, şi, repezindu-mă la confidentul meu, marinarul 
indian, l-am implorat să o împiedice să urce la mine. l-am 
auzit vocea jos, dar ştiam că nu poate urca. Repede, mi-am 
dat jos hainele, le-am îmbrăcat pe cele de cerşetor şi mi-am 
vopsit faţa, punându-mi apoi peruca. Nici măcar privirea 
unei soţii nu putea străpunge o deghizare atât de deplină. 
Dar am realizat apoi că se putea face o percheziţie în 
cameră şi că hainele mă puteau da de gol. Am deschis 
fereastra, redeschizându-mi în pripă o mică tăietură pe 
care mi-o făcusem în dormitor în acea dimineaţă. Apoi am 
înşfăcat haina, care era îngreunată de bănuţii pe care 
tocmai ce-i transferasem în ea din geanta de piele în care 
îmi duceam încasările. Am azvârlit-o pe fereastră şi a 
dispărut în Tamisa. Aş fi făcut acelaşi lucru şi cu celelalte 
haine, dar în acel moment s-au auzit pe scări paşii grăbiţi ai 
unor poliţişti, şi, câteva minute mai târziu, am descoperit, 
mărturisesc mai degrabă uşurat, că în loc să fiu identificat 
ca domnul Nevii le St. Clair, am fost arestat ca criminalul 
acestuia. 

— Nu cred că mai am de explicat ceva. Am fost hotărât să- 
mi păstrez deghizarea cât de mult timp posibil de unde 
preferința mea pentru o faţă murdară. Ştiind că soţia mea 
va fi teribil de neliniştită, într-un moment în care nici un 
poliţist nu se uita la mine, mi-am scos inelul şi i l-am 
încredinţat marinarului indian, împreună cu o mâzgăleală 
grăbită, în care îi spuneam că nu avea nici un motiv de 
teamă. 

— Biletul acela a ajuns la ea numai ieri, a spus Holmes. 

— O Doamne! Ce săptămână trebuie să fi petrecut! 


— Poliţia l-a ţinut sub supraveghere pe acest marinar 
indian, a spus inspectorul Bradstreet, şi pot înţelege că i-a 
fost dificil să pună o scrisoare fără să fie observat. Probabil 
a dat-o vreunui client de-al său marinar, care a uitat de ea 
câteva zile. 

— Chiar aşa a fost, a spus Holmes, dând din cap aprobator. 
Nu mă îndoiesc de asta. Dar n-aţi fost niciodată acuzat 
pentru cerşit? 

— De multe ori; dar ce era o amendă pentru mine? 

— Trebuie să vă opriţi acum, însă, a spus Bradstreet. Dacă 
poliţia urmează să muşamalizeze acest lucru, Hugh Boone 
trebuie să dispară. 

— Jur pe cele mai solemne legăminte pe care le poate face 
un om. 

— În acest caz, cred că probabil nu vor fi luate alte măsuri. 
Dar dacă sunteţi găsit din nou, atunci totul trebuie dat în 
vileag. Sunt sigur, domnule Holmes, că vă suntem foarte 
îndatoraţi pentru a fi elucidat această poveste. Aş vrea să 
ştiu cum aţi ajuns la aceste rezultate. 

— Am ajuns la acesta, a spus prietenul meu, şezând pe 
cinci perne şi consumând o uncie de mahorcă. Cred, 
Watson, că dacă pornim acum spre strada Baker, o să 
ajungem exact la timp pentru micul dejun. 

AVENTURA CARBUNCULULUI ALBASTRU. 

L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua 
zi de Crăciun, cu intenţia de a-i transmite obişnuitele urări. 
Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de 
pipe în dreapta şi o grămadă de ziare mototolite la 
îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă 
canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colţul spetezei 
acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită şi 
deloc decentă, care arăta şi mai rău din pricina folosinţei 
îndelungate, şi era crăpată în câteva locuri. Lupa şi 
forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese 
suspendată în acest mod în scopul examinării. 

— Eşti ocupat, am spus eu. Poate te întrerup. 


— Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot 
discuta rezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una 
totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare 
pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt 
în întregime lipsite de interes, şi care sunt chiar instructive. 

M-am aşezat în fotoliul său şi mi-am încălzit mâinile în faţa 
focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheţ pătrunzător, iar 
ferestrele erau acoperite de cristale de gheaţă. 

— Presupun, am remarcat, că, aşa simplu precum pare, 
acest lucru are legătură cu moartea cuiva, că este indiciul 
care te va îndruma să găseşti soluţia vreunui mister şi să 
pedepseşti vreo crimă. 

— Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. 
Doar unul din acele micuţe incidente bizare care au loc 
atunci când patru milioane de fiinţe se îmbrâncesc una pe 
alta în perimetrul câtorva kilometri pătraţi. Date fiind 
acţiunile şi reacţiile unui asemenea furnicar de oameni, te 
poţi aştepta la orice combinaţie posibilă de evenimente, şi 
pot apărea o mulţime de mici probleme izbitoare şi stranii, 
fără să fie însă criminale. Am avut deja experienţa unora de 
acest gen. 

— Într-o asemenea măsură, am remarcat eu, că din 
ultimele şase cazuri la care se referă însemnările mele, trei 
nu au fost, legal vorbind, deloc nişte crime. 

— Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera 
hârtiile Irenei Adler, la cazul ciudat al domnişoarei Mary 
Sutherland şi la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei 
bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra 
în aceeaşi categorie inocentă. Îl ştii pe Peterson, 
comisionarul? 

— Da. 

— Acest trofeu îi aparţine. 

— Este pălăria lui. 

— Nu, nu, el a găsit-o. Proprietarul ei este necunoscut. Te 
implor să nu o priveşti ca pe o pălărie boţită ci ca pe o 
problemă intelectuală. Dar să-ţi spun în primul rând cum a 


ajuns aici. A apărut în dimineaţa zilei de Crăciun, însoţită de 
o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjeşte în acest 
moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam 
pe la patru în dimineaţa de Crăciun, Peterson, care este, 
aşa cum ştii, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic 
chef şi se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. 
La lumina gazului, a văzut în faţa lui un bărbat mai degrabă 
înalt, clătinându-se uşor şi cărând o gâscă albă atârnată de 
umăr. Când ajunsese la colţul străzii Godge, a izbucnit o 
ceartă între acest necunoscut şi un mic grup de huligani. 
Unul dintre aceştia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el 
şi-a ridicat bastonul să se apere şi, balansându-l deasupra 
capului, a făcut ţăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a 
grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl 
asaltau; dar bărbatul, şocat de faptul că spărsese vitrina şi 
văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând 
spre el, şi-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă şi a dispărut prin 
labirintul de străduţe care se află în spatele drumului 
Tottenham Court. La apariţia lui Peterson, huliganii au fugit 
şi ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de 
bătălie şi de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma 
acestei pălării boţite şi a unei gâşte de Crăciun absolut 
ireproşabile. 

— Pe care desigur le-a înapoiat proprietarului? 

— Dragul meu tovarăş, tocmai asta e problema. Este 
adevărat că pe o mică felicitare ce fusese legată de piciorul 
stâng al păsării era scris „Pentru D-na Henry Baker”, şi este 
de asemenea adevărat că inițialele „H. B.” se află şi pe 
căptuşeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker 
şi câteva sute de Henry Baker în acest oraş al nostru, nu 
este uşor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre 
ei. 

— Ce a făcut atunci Peterson? 

— Mi-a adus mie atât pălăria cât şi gâscă, ştiind că mă 
interesează chiar şi cele mai mici probleme. Am ţinut găsea 
până în această dimineaţă, când a devenit vădit că, în ciuda 


uşorului îngheţ, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel 
care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini 
destinul ultim de gâscă, în timp ce eu rețin în continuare 
pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut cina de 
Crăciun. 

— Nu a dat vreun anunţ? 

— Nu. 

— Atunci, ai vreun indiciu în privinţa identităţii sale? 

— Numai în măsura în care îl pot deduce. 

— Pe baza pălăriei? 

— Exact. 

— Dar glumeşti. Ce poţi înţelege din acest vechi fetru 
mototolit? 

— Iată-mi lupa. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi înţelege 
privind individualitatea bărbatului care a purtat acest 
obiect? 

Am luat obiectul zdrenţuit în mâini şi l-am întors cu un fel 
de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obişnuita 
formă rotundă, tare şi arătând şi mai rău din pricina 
purtatului. Căptuşeala fusese de mătase roşie, dar era 
foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o 
făcuse, însă, aşa cum remarcase Holmes, inițialele „H. B.” 
erau mâăzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se 
introduce ceva care s-o ţină, dar elasticul lipsea. În rest, era 
crăpată, excesiv de prăfuită şi pătată în câteva locuri, deşi 
părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părţile 
decolorate, mânjindu-le cu cerneală. 

— Nu pot vedea nimic, am spus eu, dându-i-o înapoi 
prietenului meu. 

— Din contră, Watson, poţi vedea totul. Nu reuşeşti, însă, 
să raţionezi pe baza a ceea ce vezi. Eşti prea timid în 
privinţa inferenţelor pe care le faci. 

— Atunci, te roG. Spune-mi pe poţi infera pe baza acestei 
pălării? 

A ridicat-o şi s-a uitat la ea în ciudata sa manieră 
introspectivă, care îi era caracteristică. 


— Este poate mai puţin sugestivă decât ar fi putut fi, a 
remarcat el, şi totuşi există câteva inferenţe care sunt 
foarte clare, şi altele câteva care sunt cel puţin foarte 
probabile. Dacă ne luăm după aparenţe, este fireşte evident 
că bărbatul era foarte intelectual şi de asemenea că a fost 
cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deşi trece acum 
printr-o perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă 
acum este mai puţin decât înainte, ceea ce sugerează un 
regres moral, care luat împreună cu declinul sorții sale, 
pare să indice influenţa nefastă a ceva asupra lui, probabil a 
băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicaţia faptului 
evident că soţia lui a încetat să-l iubească. 

— Dragul meu Holmes! 

— Şi-a păstrat însă într-o anumită măsură respectul de 
sine, a continuat el, ignorându-mi protestele. Este un om 
care duce o viaţă sedentară, iese puţin, nu mai face sport 
deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care şi l-a 
tăiat de câteva zile şi pe care şi-l dă cu briantină. Acestea 
sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei 
pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă 
gaz în casă. 

— Holmes, cu siguranţă, glumeşti. 

— Deloc. Este posibil ca, chiar şi acum, când îţi dau aceste 
rezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele? 

— Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie 
să-ţi mărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De 
exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual? 

Drept răspuns, Holmes şi-a trântit pălăria pe cap. I-a venit 
direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas. 

— Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier 
atât de mare trebuie că are ceva în el. 

— Declinul sorții sale, atunci? 

— Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, 
răsucite pe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea 
mai bună calitate. Uită-te la panglica de mătase în dungi şi 
la căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a permis să 


cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, şi nu a 
avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranţă a 
coborât pe scara socială. 

— Ei bine, aceasta-i, fireşte, destul de clar. Dar în privinţa 
prevederii şi a regresului moral? 

Sherlock Holmes a râs. 

— Iată prevederea, a spus el, punându-şi degetul pe micul 
disc şi copca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranţa 
pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă 
acest om a comandat aşa ceva, aceasta semnifică prevedere 
într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această 
măsură de precauţie împotriva vântului. Dar întrucât 
vedem că a rupt elasticul şi nu a încercat să-l înlocuiască, 
este clar că acum are mai puţin spirit de prevedere decât 
înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă 
parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe 
fetru mânjindu-le cu cerneală, ceea ce este un semn că nu 
şi-a pierdut total respectul de sine. 

— Raționamentul tău este cu siguranţă plauzibil. 

— Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are 
părul grizonant, pe care şi l-a tăiat recent, şi că foloseşte 
briantină, pot fi toate înţelese examinând cu atenţie partea 
inferioară a căptuşelii. Lupa scoate la iveală un mare număr 
de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi 
lipicioase şi există un miros distinct de briantină. Acest praf, 
vei observa, nu este acela nisipos şi gri de pe stradă ci 
praful pufos şi cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost 
atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp 
ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă 
categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult şi că, 
prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună. 

— Dar soţia lui, ai spus că a încetat să-l iubească. 

— Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. 
Dacă te văd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o 
săptămână pe pălărie şi dacă soţia ta te lasă să ieşi într-o 


asemenea stare, o să mă tem că şi tu ai fost îndeajuns de 
nenorocit să pierzi afecțiunea soţiei tale. 

— Dar poate fi celibatar. 

— Nu cred, ducea gâscă acasă soţiei lui ca ofrandă a păcii. 
Aminteşte-ţi felicitarea de pe piciorul păsării. 

— Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce 
că nu are gaz? 

— O pată de seu, sau chiar două pot apărea din 
întâmplare; dar când văd nu mai puţin de cinci, cred că 
poate exista puţină îndoială că individul este în contact 
frecvent cu seul arzând - probabil urcă scările noaptea cu 
pălăria într-o mână şi o lumânare ce se scurge în cealaltă. 
Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. 
Eşti satisfăcut? 

— Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar 
întrucât, aşa cum ai spus acum, nu a fost comisă nici o 
crimă şi nu s-a făcut nici un râu cu excepţia pierderii unei 
gâşte, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de 
energie. 

Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când 
uşa s-a deschis brusc şi Peterson, comisionarul, s-a năpustit 
în apartament, cu obrajii înroşiţi şi faţa unuia mut de 
uimire. 

— Gâscă, domnule Holmes! Găsea, domnule!, a căscat el 
gura. 

— Ei? Ce-i cu ea, atunci? A înviat şi a zburat pe uşa de la 
bucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine 
faţa agitată a omului. 

— Iată, domnule! Ia vedeţi ce a găsit soţia mea în guşa ei! 
A întins mâna arătându-ne în mijlocul palmei o piatră ce 
scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de 
fasole, dar de o asemenea puritate şi strălucire că lucea ca 
ceva electric în căuşul întunecat al mâinii sale. 

Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat. 

— Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o 
comoară descoperită întâmplător. Presupun că ştii ce este? 


— Un diamant, domnule? O piatră prețioasă. aie sticla ca 
şi cum ar fi chit. 

— Este mai mult decât o piatră prețioasă. Este piatra 
prețioasă. 

— Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, 
am strigat eu. 

— Exact acela. Fireşte că îi ştiu dimensiunile şi forma, dat 
fiind că am citit anunţul despre el în The Times în fiecare zi 
în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi 
doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este 
cu siguranţă nici măcar a douăzecea parte din preţul lui pe 
piaţă. 

— O mie de lire! Dumnezeule mare şi bun! Comisionarul a 
căzut pe un scaun, holbându-se de la unul la altul. 

— Aceasta este recompensa, şi am motivele mele să cred 
că există nişte consideraţii de ordin sentimental în fundal, 
care ar face-o pe contesă să renunţe la jumătate din averea 
ei numai să poată să-şi recupereze piatra. 

— A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelul 
Cosmopolitan, am remarcat eu. 

— Chiar aşa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. 
John Horner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustras-o 
din cutia de bijuterii a doamnei. Dovezile împotriva lui au 
fost atât de puternice că acest caz a fost supus consideraţiei 
tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. 
A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în 
final a desfăcut unul, l-a împăturit în două şi a citit 
următorul paragraf: 

— Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John 
Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de a 
fi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a 
contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele 
de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal 
al hotelului, a făcut o depoziţie potrivit căreia l-a introdus 
pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în 
ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a 


grătarului, care se desprinsese. A rămas puţin cu Horner, 
dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a 
întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese 
forţat şi că micuța casetă de marochin în care, din câte s-a 
aflat mai târziu, contesa obişnuia să-şi ţină bijuteriile, zăcea 
goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar 
Horner a fost arestat în aceeaşi seară; dar piatra nu a putut 
fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuinţa lui. 
Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie 
că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când 
acesta a descoperit furtul, şi că s-a năpustit în cameră unde 
lucrurile stăteau aşa cum au fost descrise de martorul din 
urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie 
cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat 
şi şi-a susţinut cu putere nevinovăția. Existând dovezi ale 
unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se 
ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenţie 
tribunalului. Horner, care dădea semne de emoție puternică 
în timpul procedurii, a leşinat auzind această decizie şi a 
fost transportat afară din tribunal. 

— Hm! Cam atât în ce priveşte poliţia tribunalului, a spus 
Holmes gânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o 
avem de rezolvat acum este şirul evenimentelor ce a dus de 
la cutia de bijuterii forţată la guşa unei gâşte de pe drumul 
Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducţii au 
luat pe neaşteptate un aspect mai important şi mai puţin 
nevinovat. lată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar găsea a 
apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie 
uzată şi toate celelalte caracteristici cu care te-am plictisit. 
Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l 
găsim pe acest domn şi să vedem ce rola jucat în acest mic 
mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi 
cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială 
într-un anunţ în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă 
greş. O să recurg la alte metode. 

— Ce o să spui? 


— Dă-mi un creion şi bucata aceea de hârtie. Acum, aşa: 
„Găsite la colţul străzii Godge o gâscă şi o pălărie de fetru 
neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în 
această seară pe strada Baker, nr.221B”. Este clar şi concis. 

— Foarte. Dar îl va citi? 

— Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om 
sărac pierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de 
înfricoşat de ghinionul lui de a sparge vitrina şi de 
apropierea lui Peterson că nu s-a gândit la nimic altceva 
decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat 
amarnic impulsul care l-a făcut să-şi scape pasărea. lar, 
introducerea numelui său îl va face să vadă anunţul, căci 
toţi cei care-l cunosc îi vor atrage atenţia asupra lui. Poftim, 
Peterson, repede-te la agenţia de publicitate şi dă acest 
anunţ în ziarele de seară. 

— În care din ele, domnule? 

— O, în the Globe, Star, Pall Mall, St. James's, Evening 
News Standard, Echo şi oricare altele care îţi vin în minte. 

— Foarte bine, domnule. lar această piatră? 

— Ah, da, o să ţin piatra. Mulţumesc. Şi, Peterson, pur şi 
simplu cumpără o gâscă pe drumul de întoarcere şi las-o la 
mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn 
în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta. 

După ce comisionarul a plecat, Holmes a luai piatra, 
ţinând-o la lumină. 

— Este un lucru frumos, a spus el. Uită-te numai cum 
luceşte şi scânteiază. Fireşte, este nucleul şi centrul crimei. 
Orice piatră bună este aşa ceva. Sunt momelile favorite ale 
diavolului. În cazul pietrelor mai mari şi mai vechi, fiecare 
faţetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are 
încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în 
sudul Chinei, şi este neobişnuită prin aceea că are toate 
caracteristicile carbunculului, cu excepţia faptului că are 
culoarea albastră în loc de roşu rubiniu. În ciuda lipsei sale 
de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 
2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un 


atac cu vitriol, o sinucidere şi câteva jafuri. Cine s-ar putea 
gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la 
spânzurătoare şi închisoare? O s-o închid acum în seiful 
meu, şi o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem. 

— Crezi că acest om, Horner, este nevinovat? 

— Nu pot spune. 

— Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut 
ceva de-a face cu aceasta? 

— Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om 
absolut nevinovat, care n-a avut nici cea mai mică idee că 
pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare 
decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă 
aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se 
răspunde anunţului. 

— Şi nu poţi face nimic până atunci? 

— Nimic. 

— În acest caz, o să-mi văd de ocupaţia obişnuită. Dar o să 
mă întorc deseară la ora pe care ai menţionat-o, căci vreau 
să văd soluţia unei probleme atât de încurcate. 

— Voi fi foarte bucuros să te văd. lau cina la şapte. Cred că 
o să am sitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, 
poate ar trebui să-i cer doamnei Hudson să-i cerceteze 
guşa. 

Am fost reţinut de un caz şi de abia după şase jumătate am 
ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de 
casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoțiană şi o 
manta încheiată până la bărbie aşteptând afară în 
semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când 
am sosit, uşa a fost deschisă şi am fost conduşi în camera lui 
Holmes. 

— Sunteţi domnul Henry Baker, presupun, a spusel, 
ridicându-se din fotoliu şi salutându-l pe vizitator, cu aerul 
său amabil care îi venea atât de uşor şi prompt. Vă rog luaţi 
acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, 
şi observ că circulaţia dumitale este mai obişnuită cu vara 


decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul 
potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker? 

— Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea. 

Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv şi o 
faţă lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, 
încărunţită şi ascuţită. O roşeaţă pe nas şi obraji şi tremurul 
uşor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui 
Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră 
demodată era încheiată la toţi nasturii, avea gulerul ridicat, 
iar încheieturile uscăţive i se iveau din mâneci, fără să se 
vadă vreo manşetă sau cămaşă. Vorbea într-o manieră 
înceată şi sacadată, alegându-şi cuvintele cu grijă, şi făcea 
pe ansamblu impresia unui om învăţat care a fost bătut de 
soartă. 

— Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, 
pentru că am aşteptat să găsim vreun anunţ de la 
dumneata în care să-ţi dai adresa. Nu înţeleg de ce nu aţi 
făcut-o. 

Vizitatorul nostru a râs mai degrabă ruşinat. 

— Nu prea am avut aşa de mulţi şilingi pe cât obişnuiam să 
am odată, a remarcat el. N-am avut nici o îndoială că banda 
de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât şi 
gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulţi bani în încercarea 
lipsită de speranţă de a le recupera. 

— Foarte firesc. Apropo, în ceea ce priveşte pasărea, am 
fost obligaţi s-o mâncăm. 

— Aţi mâncat-o?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe 
scaunul său, în tulburarea care l-a cuprins. 

— Da, n-ar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun 
că această gâscă de pe bufet, care are cam aceeaşi 
greutate şi este absolut proaspătă, va fi la fel de bună 
pentru dumneata? 

— Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de 
uşurare. 

— Fireşte, avem încă penele, picioarele, guşa şi aşa mai 
departe din pasărea dumitale, prin urmare dacă doriţi... 


Omul a izbucnit într-un râs puternic. 

— Aş putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, 
a spus el, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce mi-ar putea 
sluji părţile împrăştiate ale fostei mele cunoştinţe. Nu, 
domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi 
limitez atenţia la excelenta pasăre pe care o zăresc pe 
bufet. 

Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuţită, dând 
uşor din umeri. 

— lată-vă pălăria, atunci, şi pasărea, a spus el. Apropo, v- 
ar deranja să-mi spuneţi de unde aţi procurat-o pe cea din 
urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, şi rar am 
mai văzut o gâscă atât de bine făcută. 

— Fireşte, domnule, a spus Baker, care se ridicase şi îşi 
vârâse posesiunea nou însuşită sub braţ. Suntem câţiva 
care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu - stăm 
chiar în muzeu în timpul zilei, înţelegeţi. În acest an, buna 
noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al 
gâştelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence 
pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la 
Crăciun. Mi-am plătit corect banii, iar restul vă este 
cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă 
scoțiană nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu seriozitatea 
mea. Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn 
în faţa noastră şi a plecat. 

— Asta în ceea ce-l priveşte pe domnul Baker, a spus 
Holmes, după ce a închis uşa în urma lui. Este cât se poate 
de sigur că nu ştie absolut nimic despre această chestiune. 
Ţi-e foame, Watson? 

— Nu în mod deosebit. 

— Atunci îţi sugerez să ne transformăm cina în supeu şi să 
urmăm acest indiciu cât este încă cald. 

— Neapărat. 

Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele şi 
ne-am înfăşurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele 
străluceau rece pe cerul fără nori, iar respiraţia trecătorilor 


străpungea aerul ca nişte împuşcături. Paşii noştri răsunau 
clar şi zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul 
doctorilor, strada Wimpole, strada Harley şi astfel prin 
strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am 
ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han 
pe colţul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a 
deschis uşa bufetului şi a comandat două pahare de bere 
proprietarului rumen la faţă, cu şorţ alb. 

— Dacă este la fel de bună ca gâştele dumneavoastră, 
berea dumitale trebuie să fie excelentă, a spus el. 

— Gâştele mele! Omul a părut a fi surprins. 

— Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul 
Henry Baker, care a fost membru al clubului 
dumneavoastră de gâşte. 

— Ah! Da, înţeleg. Dar vedeţi, domnule, nu sunt gâştele 
noastre. 

— Aşa! Ale cui sunt atunci? 

— Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din 
Covent Garden. 

— Realmente? [i ştiu pe unii dintre ei. Despre care e 
vorba? 

— Numele lui este Breckinridge. 

— Ah! Nu-l cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, şi 
pentru prosperitatea casei dumitale. Noapte bună. 

— Acuma, în ceea ce-l priveşte pe domnul. 

Breckinridge, a continuat el, încheindu-se la manta când 
am ieşit în aerul îngheţat. Ţine minte, Watson, că deşi avem 
un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui 
lanţ, avem la celălalt un om care va primi cu siguranţă 
şapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi 
nevinovăția. Este posibil ca investigația noastră să-i 
confirme numai vinovăția, dar. În orice caz, urmăm o pistă 
care a fost trecută cu vederea de poliţie şi care ne-a fost 
oferită de o şansă neobişnuită. Hai s-o urmăm până la 
capăt. Cu feţele spre sud, deci, şi marş rapid! 


Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell şi astfel, 
printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piaţa 
Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe 
ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o 
faţă ascuţită ca de cal şi cu nişte favoriţi îngrijiţi ajuta un 
băiat să tragă obloanele. 

— Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes. 

Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare 
spre tovarăşul meu. 

— Nu mai aveţi gâşte, din câte văd, a continuat Holmes, 
arătând lespezile de marmură goale. 

— O să aveţi cinci sute mâine dimineaţă. 

— Asta nu mă ajută. 

— Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz. 

— Ah, dar dumneavoastră mi-aţi fost recomandat. 

— De cine? 

— De proprietarul lui Alpha. 

— O, da. l-am trimis două duzini. 

— Au fost nişte păsări excelente. De unde le-aţi procurat? 

Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o 
ieşire de furie. 

— Acuma, domnule, a spus el, ţinând capul ridicat şi 
mâinile în şolduri, unde vreţi să ajungeţi? Hai să vorbim pe 
şleau acum. 

— Este foarte clar. Aş vrea să ştiu cine v-a vândut gâştele 
pe care le-aţi trimis la Alpha. 

— Ei bine, atunci, n-o să vă spun. Ei acum! 

— O, nu este ceva important; dar nu înţeleg de ce sunteţi 
atât de nervos din pricina unui astfel de nimic. 

— Nervos! Aţi fi poate la fel de nervos, dacă aţi fi fost la fel 
de sâcâit ca mine. Odată ce am plătit nişte bani buni pentru 
un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în 
loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâştele?” şi „Cui i le- 
ai vândut?” şi „Ce vrei în schimbul gâştelor?” Auzind zarva 
ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele 
gâşte din lume. 


— Păi, n-am nici o legătură cu persoanele care v-au pus 
astfel de întrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreţi 
să ne spuneţi, prinsoareA. Cade, asta-i tot. Dar sunt 
întotdeauna gata să-mi susţin opiniile în ceea ce priveşte 
păsările de curte, şi am pariat pe cinci lire că pasărea pe 
care am mâncat-o a fost crescută la ţară. 

— Ei bine, atunci, aţi pierdut cele cinci lire, căci a fost 
crescută la oraş, a spus furios vânzătorul. 

— Nu poate fi adevărat. 

— Vă spun că aşa este. 

— Nu cred. 

— Credeţi că ştiţi mai multe despre orătănii decât mine, 
care m-am ocupat de ele de când eram mic copil? 

Vă spun că toate acele păsări care au ajuns la Alpha au 
fost crescute la oraş. 

— N-o să mă convingeţi niciodată să cred aşa ceva. 

— Vreţi să faceţi o prinsoare atunci? 

— Doar o să vă iau hanii, căci ştiu că am dreptate. Dar 
pariez pe o liră, numai ca să vă învăţ să nu fiţi încăpățânat. 

Vânzătorul a chicotit foarte iritant. 

— Adu-mi registrele, Bill, a spus el. Băiatul a adus un 
volum mic şi subţire şi unul mare şi unsuros, aşezându-le 
împreună sub lampa ce atârna. 

— Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am 
crezul că nu mai am gâşte, dar înainte de a termina veţi 
descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeţi acest 
registru mic? 

— Ei bine? 

— Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O 
vedeţi? Bine atunci, aici pe această pagină sunt persoanele 
de la ţară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde 
sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeţi această 
pagină scrisă cu cerneală roşie? Bine, aceasta este o listă cu 
furnizorii mei de la oraş. Acuma, uitaţi-vă la cel de-al treilea 
nume. Pur şi simplu, citiţi-l cu voce tare. 


— Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr.117 - 249, a citit 
Holmes. 

— Exact. Acuma căutaţi asta în registru. Holmes a căutat 
la pagina indicată. 

— lată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. 117, 
furnizor de ouă şi orătănii. 

— Ei, acum, care este ultima însemnare? 

— 22 decembrie. Douăzeci şi patru de gâşte cu 7 şilingi şi 
Gpence. 

— Exact. Poftim. Şi sub asta? 

— Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 şilingi. 

— Ce mai puteţi spune acum? 

Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din 
buzunar şi a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul 
unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi 
exprimat în cuvinte. Câţiva metri mai încolo, s-a oprit sub 
un felinar, râzând încet şi cu poftă, după cum îi era felul. 

— Când vezi un om cu favoriţii tăiaţi în acel fel şi cu 
sticluţa de gin ieşindu-i din buzunar, poţi întotdeauna să-l 
atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aş fi oferit 
100 de lire, nu mi-ar fi dat nişte informaţii atât de complete 
ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu 
această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de 
sfârşitul căutărilor noastre, şi singurul aspect care rămâne 
să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această 
doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o 
facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este 
clar că mai există şi alţii pe lângă noi care sunt îngrijoraţi în 
această privinţă şi ar trebui... 

Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie 
puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o 
părăsisem. Întorcându-ne, am văzut un individ scund cu 
faţa ca de şobolan stând în mijlocul cercului de lumină 
gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce 
Breckinridge, vânzătorul, încadrat de uşa prăvăliei, îşi agita 
teribil pumnii la arătarea care se ferea. 


— M-am săturat de voi şi de gâştele voastre, a strigat el. 
Aş vrea să vă duceţi toţi dracului. Dacă mai veniţi să mă 
sâcâiţi cu discuţiile voastre prosteşti, o să asmut câinele pe 
voi. O aduceţi pe doamna Oakshott aici şi o să-i răspund, 
dar ce aveţi voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva 
gâştele de la voi? 

— Nu; dar una din ele a fost a mea, s-a vâietat omuleţul. 

— Ei bine, atunci, cere-i-o doamnei Oakshott. 

— Ea mi-a spus să vă întreb pe dumneavoastră. 

— Păi, poţi să-l întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă 
mie. M-am săturat de povestea asta. leşi de aici! S-a 
năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în 
întuneric. 

— Ce bine! Asta s-ar putea să ne scutească de o vizită pe 
Brixton Road, mi-a şoptit Holmes. Vino cu mine şio să 
vedem care-i treaba cu acest individ. Trecând printre 
grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă 
tarabele luminate, tovarăşul meu l-a ajuns ci repeziciune pe 
omuleţ, şi l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, şi la 
lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe faţă 
orice urmă de culoare. 

— Cine sunteţi, atunci? Ce doriţi?, a întrebat el cu o voce 
tremurătoare. 

— Mă scuzaţi, i-a spus Holmes cu blândeţe, dar am auzit 
fără să vreau întrebările pe care tocmai ce i le-aţi pus 
vânzătorului. Cred că v-aş putea fi de ajutor. 

— Dumneavoastră? Cine sunteţi dumneavoastră? Cum aţi 
putea şti ceva despre asta? 

— Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupaţia mea 
să ştiu ceea ce alţi oameni nu ştiu. 

— Dar nu puteţi şti ceva despre asta? 

— Scuzaţi-mă, ştiu totul despre asta. Încercaţi să daţi de 
urma unei gâşte care a fost vândută de doamna Oakshott 
de pe Brixton Road unui negustor numit Breckinridge, iar 
de acesta, la rândul lui, domnului Windigate de la Alpha, iar 


de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry 
Baker. 

— O, domnule, dumneavoastră sunteţi exact persoana pe 
care am dorit s-o întâlnesc, a strigat omuleţul cu mâinile 
întinse şi degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de 
interesat sunt de această poveste. 

Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea. 

— În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta 
într-o cameră confortabilă decât în această piaţă în care 
bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, 
vă rog, spuneţi-mi pe cine am onoarea de a ajuta. 

Omul a ezitat o clipă. 

— Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o 
privire piezişă. 

— Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus 
Holmes amabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci 
afaceri cu o persoană cu nume fals. 

O roşeaţă s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului. 

— Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James 
Ryder. 

— Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog 
intraţi în această birjă şi o să pot să vă spun în curând tot 
ceea ce doriţi să aflaţi. 

Omuleţul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, 
cu nişte ochi pe jumătate speriaţi, pe jumătate plini de 
speranţă, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în faţa 
unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă şi 
într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada 
Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respiraţia 
intensă şi firavă a însoţitorului nostru, precum şi încleştarea 
şi descleştarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în 
care se afla. 

— Iată-ne ajunşi!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe 
rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca 
asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, 
aşezaţi-vă în fotoliul de nuiele. O să-mi încalţ papucii înainte 


de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei 
bine, deci! Doriţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu gâştele 
acelea? 

— Da, domnule. 

— Sau mai degrabă, îmi închipui, cu găsea aceea. Cred că 
eraţi interesat de o pasăre anume - albă, cu o dungă 
neagră de-a curmezişul cozii. 

Ryder tremura de emoție. 

— O, domnule, a strigat el, puteţi să-mi spuneţi unde a 
ajuns? 

— A ajuns aici. 

— Aici? 

— Da, şi s-a dovedit a fi o pasăre extrem de neobişnuită. 
Nu mă mir că sunteţi interesat de ea. A făcut un ou după ce 
murise - cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a 
văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu. 

Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, şi s- 
a prins cu mâna dreaptă de poliţa de deasupra căminului. 
Holmes a descuiat seiful său şi a ridicai carbunculul 
albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, 
scânteietoare, multiplicată de faţetele sale. Ryder stătea 
holbându-se cu faţa contractată, nesigur dacă să-l ceară sau 
să se dezică de el. 

— Crima dumneavoastră a fost descoperită, i-a spus 
Holmes încet. Revino-ţi, omule, sau altminteri o să cazi în 
foc! Dă-i braţul şi ajută-l să se aşeze pe scaun, Watson. N- 
are destulă îndrăzneală să-şi asume crima făcută 
nepedepsit. Dă-i puţin brandy. Aşa! Acuma mai arată puţin a 
om. Ce fărâmă de om, în orice caz! 

Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar 
paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, şi stătea 
acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său. 

— Dispun aproape de toate faptele şi de toate dovezile 
care îmi sunt necesare, deci există puţine lucruri pe care e 
necesar să mi le spuneţi. Totuşi, acele puţine fapte pot fi 
elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. 


Auziseşi, Ryder de această piatră albastră a contesei de 
Morcar? 

— Catherine Cusack a fost aceea care mi-a spus de ea,a 
spus el cu o voce hârâită. 

— Înţeleg - servitoarea doamnei. Ei bine, tentaţia de a 
face avere pe neaşteptate şi atât de uşor a fost mai tare 
decât tine, aşa cum a fost pentru oameni mai puternici 
înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privinţa 
mijloacelor pe care le-ai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai 
stofă de mare nemernic. Ai ştiut că acest om, Horner, 
instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, şi că 
bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce 
ai făcut atunci? Aţi inventai o treabă de făcut în camera 
doamnei respective - tu şi complicea ta, Cusack - şi aţi făcut 
în aşa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a 
plecat, aţi forţat caseta cu bijuterii, aţi dat alarma şi aţi 
făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai... 

Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii 
tovarăşului meu. 

— Pentru Dumnezeu, fie-vă milă!, a ţipat el ascuţit. 
Gândiţi-vă la tatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi 
inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Şi nu o să 
mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înştiinţaţi 
tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceţi! 

— Întoarce-te pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este 
foarte uşor să îngenunchezi şi să le târăşti acum, dar nu te- 
ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de 
care habar nu avea. 

— O să dispar, domnule Holmes, o să plec din ţară, 
domnule. Astfel, acuzaţia împotriva lui va fi retrasă. 

— Hm! O să vorbim despre asta. Şi acum hai să auzim 
relatarea exactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în 
gâscă, şi cum a ajuns gâscă în piaţă? Spune-ne adevărul, 
căci asta este singura ta şansă de salvare. 

Ryder şi-a trecut limba peste buzele uscate. 


— O să vă spun totul exact cum s-a întâmplat, domnule, a 
spus el. Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că 
ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu 
puteam şti în ce moment poliţia ar fi putut hotări să mă 
percheziţioneze pe mine şi camera mea. Nu exista nici un 
loc în hotel unde s-ar fi aflat în siguranţă. Am ieşit, ca şi cum 
aş fi avut un comision de făcut, şi m-am îndreptat spre casa 
surorii mele. Sa măritat cu un bărbat numit Oakshott şi 
locuia pe Brixton Road, unde creştea orăâtănii pentru piaţă. 
Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a 
părut a fi poliţist sau detectiv; şi, deşi era o noapte rece, 
până să ajung pe Brixton Road, sudoarea îmi şiroia pe faţă. 
Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase şi de ce eram atât 
de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului 
bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate şi 
am fumat puţin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut. 

Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise 
complet imoral şi tocmai ce-şi executa pedeapsa la 
Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el şi a început să-mi 
vorbească despre procedeele hoţilor şi cum plasau ceea ce 
furau. Ştiam că era sincer cu mine căci ştiam ceva lucruri 
despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde 
locuia, şi să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să 
vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranţă? Mă 
gândeam la suferinţele prin care trecusem venind de la 
hotel. Puteam fi arestat şi percheziţionat în orice moment, 
şi mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul 
respectiv, mă sprijineam de zid şi mă uitam la gâştele care 
mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit 
brusc o idee cum aş fi putut învinge cel mai bun detectiv 
care a trăit vreodată. 

Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot 
avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, şi ştiam că 
întotdeauna se ţinea de cuvânt. Aveam să-mi iau găsea 
acum, şi aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte 
era un mic şopron, şi am împins una din păsări în spatele lui 


una mare şi frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, 
şi, deschizându-i cu forţa ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej 
în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a 
înghiţit-o şi am simţit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei 
ajungând în guşă. Dar creatura a început să dea din aripi şi 
să se zbată, şi sora mea a ieşit să vadă ce se întâmpla. Când 
m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat şi a zburat 
printre celelalte. 

— Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea. 

— Păi, am spus eu, ai zis că-mi dai una de Crăciun şi le 
încercam să văd care este cea mai grasă. 

— O, spune ea, pe a ta am pus-o deoparte, o numim 
pasărea lui Jem. Este cea mare şi albă de acolo. Sunt 
douăzeci şi şase, una pentru tine, una pentru noi şi două 
duzini pentru piaţă. 

— Mulţumesc, Maggie, zic eu; dar dacă nu te deranjează, 
aş vrea-o mai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă 
ocupam. 

— Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, şi am 
îngrăşat-o special pentru tine. 

— Nu contează. O s-o am pe cealaltă şi o s-o iau acum, am 
spus eu. 

— O, cum vrei, a spus ea, puţin iritată, pe care ovrei 
atunci? 

— Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului. 

— O, foarte bine. Omoar-o şi ia-o cu tine. 

— Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, şi am 
cărat pasărea tot drumul până la Kilburn. l-am spus 
amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îţi 
venea uşor să-i spui aşa ceva. A râs până s-a înecat, şi am 
luat un cuţit şi am tăiat gâscă. Am îngheţat văzând că nu 
era nici urmă de piatra mea, şi mi-am dat seama că făcusem 
o greşeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la 
sora mea, şi m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era 
nici o pasăre acolo. 

— Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu. 


— La negustor, Jem. 

— Care negustor? 

— Breckinridge din Covent Garden. 

— Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la 
fel cu aceea pe care am ales-o? 

— Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă şi n-am putut 
niciodată să le deosebesc. 

— Ei bine, atunci, fireşte că mi-am dat seama ce se 
întâmplase, şi am fugit cât de repede am putut la acest om, 
Breckinridge; dar vânduse lotul imediat şi nu a vrut să-mi 
spună un singur cuvânt la cine. L-aţi auzit dumneavoastră 
înşivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora 
mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta 
Chiar şi eu. lar acum - acum sunt etichetat hoţ, fără să fi 
atins vreodată bogăţia pentru care mi-am vândut sufletul. 
Dumnezeu să-mi ajute! 

Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în nişte hohote 
convulsive de plâns, îngropându-şi faţa în mâini. 

A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de 
respiraţia lui greoaie şi de bătăile ritmice făcute de 
Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. 
Apoi prietenul meu s-a ridicat şi a deschis uşa. 

— leşi!, a spusel 

— Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

— Nici un cuvânt în plus. leşi! 

Şi n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, 
un tropăit pe scări, pocnetul uşii şi paşi fugind, răsunând 
clar pe stradă. 

— La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzându-şi 
mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliţie să-i acopăr 
lipsurile. Dacă Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar 
acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva 
lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o 
pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ 
nu va mai face rău; este prea înfricoşat. Trimite-l la 
închisoare acum, şi faci din el un puşcăriaş pe viaţă. În plus, 


este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o 
problemă extrem de specială şi ciudată, iar soluţionarea ei 
este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de 
clopoțel, doctore, vom începe o altă investigaţie în care 
principala protagonistă va fi tot o pasăre. 

AVENTURA BANDEI CU PETE. 

Aruncând o privire peste însemnările mele despre mai 
mult de şaptezeci de cazuri în care am studiat în ultimii opt 
ani metodele prietenului meu Sherlock Holmes, găsesc 
multe tragice, unele comice, un număr mare doar ciudate, 
dar niciunul banal; căci lucrând aşa cum făcea el, mai 
degrabă din dragoste pentru arta sa decât pentru a se 
îmbogăţi, refuza să se ocupe de investigaţiile care nu aveau 
ceva neobişnuit sau chiar fantastic. Dintre toate aceste 
diverse cazuri, însă, nu-mi pot aminti niciunul care să fi 
prezentat nişte trăsături mai ciudate decât acela în care a 
fost implicată binecunoscuta familie Roylott de la Stoke 
Moran din Surrey. Evenimentele respective au avut loc la 
începutul relaţiei mele cu Holmes, când împărţeam, ca 
celibatari, aceeaşi locuinţă pe strada Baker. Probabil le-aş fi 
povestit înainte, dar promisesem la vremea respectivă că le 
voi ţine secrete, promisiune de care m-am eliberat numai 
luna trecută, datorită morţii premature a doamnei căreia îi 
fusese făcută. Este probabil mai bine că faptele vor fi acum 
făcute publice, căci am motive să cred că zvonurile privind 
moartea doctorului Grimesby Roylott, care s-au răspândit 
peste tot, fac povestea mai îngrozitoare chiar decât 
adevărul. 

Pe la începutul lui aprilie 1883, m-am trezit într-o bună 
dimineaţă cu Sherlock Holmes stând în picioare, complet 
îmbrăcat, lângă patul meu. De regulă, se scula târziu şi, 
întrucât ceasul de pe poliţă arăta că era doar şapte şi un 
sfert, am clipit spre el surprins şi poate puţin 
resentimentar, căci şi eu aveam obiceiuri regulate. 

— Regret foarte mult să te trezesc, Watson, a spus el, dar 
se pare că în această dimineaţă aceasta-i regula. Doamna 


Hudson a fost trezită, ea m-a trezit pe mine, şi eu te trezesc 
pe tine. 

— Despre ce este vorba atunci - e vreun incendiu? 

— Nu, o clientă. Se pare că a sosit o tânără doamnă 
extrem de agitată, care insistă să mă vadă. Aşteaptă acum 
în salon. Acuma, dacă o tânără doamnă umblă prin oraş la 
ora asta şi scoală oamenii somnoroşi din paturi, presupun 
că are de comunicat ceva foarte urgent. Dacă se dovedeşte 
a fi un caz interesant, sunt sigur că vrei să-l urmăreşti de la 
început. M-am gândit oricum că ar trebui să te trezesc şi să- 
ţi dau această şansă. 

— Dragul meu, nu l-aş rata pentru nimic în lume. Nimic 
nu-mi provoca vreo plăcere mai intensă decât să-l urmez pe 
Holmes în investigaţiile sale profesionale şi să-i admir 
deducţiile, la fel de rapide ca nişte intuiţii şi totuşi 
construite întotdeauna pe o bază logică, cu care rezolva 
problemele care îi erau propuse. M-am îmbrăcat repede şi 
în câteva minute eram gata să-mi însoțesc prietenul jos în 
salon. O doamnă îmbrăcată în negru şi complet acoperită 
de un văl şedea la fereastră, şi s-a ridicat când am intrat. 

— Bună dimineaţa, doamnă, a spus Holmes vesel. Numele 
meu este Sherlock Holmes. Acesta este prietenul meu 
apropiat şi asociatul meu, doctorul Watson, faţă de care 
puteţi vorbi la fel de deschis ca faţă de mine. Ha! Mă bucur 
să observ că doamna Hudson a avut prezenţa de spirit să 
aprindă focul. Vă rog să vă trageţi înspre el, şi o să comand 
să vi se aducă o ceaşcă de cafea, căci observ că tremuraţi. 

— Nu tremur de frig, A. Spus femeia încet, schimbându-şi 
locul după cum i se ceruse. 

— De ce anume atunci? 

— De frică, domnule Holmes. De groază. Şi-a ridicat vălul 
în timp ce vorbea, şi am putut vedea că se afla într-adevăr 
într-o stare de agitaţie demnă de milă, cu faţa toată 
contractată şi gri, cu ochii speriaţi şi neliniştiţi, ca aceia ai 
unui animal vânat. Trăsăturile şi silueta ei erau acelea ale 
unei femei de treizeci de ani, însă părul ei era presărat cu 


premature fire cărunte, iar faţa ei avea o expresie obosită şi 
palidă. Sherlock Holmes a examinat-o cu una din privirile 
sale rapide şi atotcuprinzătoare. 

— Nu trebuie să vă fie frică, i-a spus el calmând-o, 
aplecându-se înainte şi atingând-o uşor pe antebraţ. Vom 
pune în curând lucrurile la punct, nu am nici o îndoială. Aţi 
venit cu trenul dimineaţa asta, după câte văd. 

— Mă cunoaşteţi atunci? 

— Nu, dar observ că ţineţi un bilet de întoarcere în mâna 
stângă. Trebuie să fi pornit devreme şi, totuşi, înainte de a 
ajunge la gară, aţi călătorit ceva distanţă într-o caretă, pe 
drumuri noroioase. 

Doamna a tresărit puternic şi s-a holbat uimită la tovarăşul 
meu. 

— Nu e vorba de nici un mister, draga mea doamnă, i-a 
spus el zâmbind. Mâneca stângă a hainei dumneavoastră 
este stropită cu noroi în nu mai puţin de şapte locuri. Petele 
sunt cât se poate de proaspete. Nici un alt mijloc de 
transport decât o caretă nu împroaşcă cu noroi într-un 
asemenea mod, şi asta numai atunci când şezi în stânga 
vizitiului. 

— Indiferent care este raţionamentul dumneavoastră, este 
în întregime corect, a spus ea. Am pornit de acasă la şase, 
am ajuns la Leatherhead la şase şi douăzeci, şi am sosit cu 
primul tren spre Waterloo. Domnule, nu mai rezist la 
această încordare nervoasă; voi înnebuni dacă mai ţine. Nu 
am pe cine să mă sprijin, cu excepţia unei singure 
persoane, care ţine la mine, iar el, bietul om, poate fi de 
puţin ajutor. Am auzit de dumneavoastră de la doamna 
Farintosh, pe care aţi ajutat-o la ceas de mare nevoie. De la 
dânsa am obţinut adresa dumneavoastră. O, domnule, nu 
credeţi că m-aţi putea ajuta şi pe mine, sau cel puţin să 
aruncaţi puţină lumină în întunericul adânc care mă 
înconjoară? În prezent n-am posibilitatea să vă 
recompensez pentru serviciile dumneavoastră, dar peste o 
lună sau şase săptămâni mă voi căsători şi voi fi stăpână pe 


venitul meu, iar atunci cel puţin nu mă voi dovedi 
nerecunoscătoare. 

Holmes s-a întors spre biroul lui şi, descuindu-l, a scos un 
mic registru pe care l-a consultat. 

— Farintosh, a spus el. A, da, îmi amintesc cazul; era în 
legătură cu o diademă de opal. Cred că a fost dinainte de a 
ne cunoaşte, Watson. Tot ce pot spune, doamnă, este că voi 
fi fericit să acord cazului dumneavoastră aceeaşi grijă pe 
care am acordat-o aceluia al prietenei dumneavoastră. În 
ceea ce priveşte recompensa, profesia mea este propria-i 
recompensă, dar puteţi să-mi plătiţi în momentul care vă 
convine cel mai mult cheltuielile pe care e posibil să 
trebuiască să le fac. lar acuma vă rog să ne expuneţi tot 
ceea ce ne poate ajuta să ne formăm o opinie în privinţa 
cazului dumneavoastră. 

— Vai!, a răspuns vizitatoarea noastră, oroarea situaţiei 
mele constă în faptul că temerile mele sunt atât de vagi, iar 
bănuielile mele depind în întregime de lucruri mici, care ar 
putea părea neînsemnate altuia, şi chiar şi acela căruia 
dintre toţi ceilalţi am dreptul să-i cer ajutorul şi sfatul 
consideră tot ceea ce-i spun despre asta ca fiind imaginaţia 
unei femei cu nervii slabi. Nu o spune ca atare, dar pot s-o 
văd din răspunsurile sale calmante şi ochii lăsaţi. Dar am 
auzit, domnule Holmes, că dumneavoastră puteţi pătrunde 
adânc în multele răutăţi din inima omului. Mă puteţi sfătui 
cum să mă descurc printre pericolele care mă înconjoară. 

— Sunt numai ochi şi urechi, doamnă. 

— Numele meu este Helen Stoner, şi locuiesc cu tatăl meu 
vitreg, care este ultimul supravieţuitor al uneia dintre cele 
mai vechi familii saxone din Anglia, Roylott de la Stoke 
Moran, de la hotarul vestic al lui Surrey. 

Holmes a dat afirmativ din cap. 

— Numele îmi este familiar, a spus el. 

— Familia s-a numărat într-o vreme printre cele mai 
bogate din Anglia, iar pământurile acesteia se întindeau 
peste hotare în Berkshire în nord şi Hampshire în vest. În 


secolul trecut, însă, patru moştenitori succesivi au fost 
desfrânaţi şi risipitori, iar, în zilele regenței, ruina familiei a 
fost până la urmă dusă la capăt de un jucător de cărţi. N-a 
mai rămas nimic cu excepţia câtorva acri de pământ şi a 
casei vechi de două sute de ani, care este ea însăşi sufocată 
de ipoteci. Ultimul proprietar şi-a târâit existenţa acolo, 
ducând viaţa groaznică a unui aristocrat sărăcit; dar unicul 
său fiu, tatăl meu vitreg, văzând că trebuie să se adapteze 
noilor condiţii, a obţinut un avans de la o rudă. Ce i-a dat 
posibilitatea să-şi ia licenţa în medicină, şi a plecat la 
Calcutta, unde, datorită îndemânării sale profesionale şi 
tăriei sale de caracter, şi-a făcut o clientelă bogată. Însă, 
într-o izbucnire de furie, datorată unor jafuri comise în 
casă, şi-a bătut majordomul băştinaş până l-a omorât, şi a 
scăpat ca prin urechile acului să fie condamnat la moarte. A 
stat în schimb mult timp la închisoare, iar apoi s-a întors în 
Anglia ursuz şi dezamăgit. 

Pe vremea când domnul Roylott stătea în India, s-a 
căsătorit cu mama mea, doamna Stoner, tânăra văduvă a 
maiorului Stoner din artileria din Bengal. Sora mea Julia şi 
cu mine eram gemene şi aveam doar doi ani când mama sa 
recăsătorit. Aceasta avea o sumă de hani considerabilă - nu 
mai puţin de 1.000 de lire pe an - pe care i-a lăsat-o în 
întregime moştenire doctorului Roylott atâta vreme cât 
locuiam cu el, cu menţiunea că o anumită sumă anuală 
trebuia să ne revină fiecăreia în caz că ne căsătoream. La 
scurt timp după întoarcerea noastră în Anglia, mama mea a 
murit - a fost omorâtă acum opt ani într-un accident de 
tren, în apropiere de Crewe. Doctorul Roylott a abandonat 
atunci încercările sale de a practica medicina la Londra, şi 
ne-a luat să locuim cu el în vechea casă a strămoşilor săi la 
Stoke Moran. Banii pe care ni i-a lăsat mama erau suficienţi 
pentru nevoile noastre şi nu părea să existe vreun obstacol 
în calea fericirii noastre. 

— Dar la vremea respectivă, tatăl nostru vitreg s-a 
schimbat teribil. În loc să-şi facă prieteni şi să se viziteze cu 


vecinii noştri, care au fost la început extrem de bucuroşi să 
vadă un Roylott din Stoke Moran înapoi în vechea reşedinţă 
a familiei sale, s-a închis în casă şi ieşea rareori altfel decât 
pentru a se certa sălbatic cu oricine îi ieşea în cale. 
Temperamentul violent atingând mania, a fost ereditar 
printre bărbaţii din familia sa, iar în cazul tatălui meu vitreg 
a fost cred intensificat de şederea sa îndelungată la tropice. 
Au avut loc o serie de încăierări ruşinoase care au ajuns la 
tribunalul de poliţie, până când în cele din urmă acesta a 
devenit teroarea salului, iar oamenii fugeau când se 
apropia, căci este un om extrem de puternic şi absolut de 
necontrolat când se înfurie. 

Săptămâna trecută l-a aruncat pe fierarul din sat peste un 
parapet într-un pârâu şi, numai plătind toţi banii pe care i- 
am putut aduna, am putut să evit o altă expunere în public. 
Nu are nici un prieten cu excepţia ţiganilor rătăcitori, şi le 
permite acestor vagabonzi să se aşeze pe cei câţiva acri de 
pământ acoperiţi cu muri care reprezintă domeniul familiei, 
primind în schimb ospitalitatea corturilor acestora, şi 
uneori peregrinând împreună cu ei săptămâni în şir. 
Manifestă de asemenea o pasiune pentru animalele indiene, 
care îi sunt trimise de acolo, şi are la momentul de faţă un 
leopard şi un babuin care rătăcesc liberi pe pământurile 
sale, şi care le inspiră sătenilor aproape tot atât de multă 
frică ca şi stăpânul lor. 

Vă puteţi imagina, din ceea ce vă spun, că biata mea soră. 
Julia şi cu mine nu aveam prea mari plăceri în viaţă. Nici un 
servitor nu vroia să rămână la noi, şi multă vreme am făcut 
toată munca în casă. Avea doar treizeci de ani când a murit, 
şi totuşi părul ei începuse deja să se albească, exact ca şi al 
meu. 

— Sora dumitale a murit, deci? 

— A murit acum doi ani şi despre moartea ei vreau să vă 
vorbesc. Puteţi înţelege că trăind viaţa pe care v-am 
descris-o, era puţin probabil să cunoaştem pe cineva de 
aceeaşi vârstă şi poziţie. Aveam totuşi o mătuşă, sora 


necăsătorită a mamei mele, domnişoara Honoria Westphail, 
care locuieşte aproape de Harrow, şi ni se permitea 
ocazional să-i facem scurte vizite acasă. Julia a mers acolo 
de Crăciun acum doi ani, şi a întâlnit un maior de marină cu 
jumătate de soldă cu care s-a logodit. Tatăl meu a aflat de 
logodnă când sora mea s-a întors, şi nu s-a opus căsătoriei; 
dar cu două săptămâni înainte de ziua fixată pentru 
căsătorie, a avut loc evenimentul teribil care m-a lipsit de 
singura mea tovarăşă. 

Sherlock Holmes stătea pe spate pe scaun, cu ochii închişi 
şi capul îngropat într-o perniţă, dar la asta şi-a ridicat pe 
jumătate pleoapele, aruncând o privire vizitatoarei noastre. 

— Vă rog să fiţi precisă în privinţa detaliilor, i-a spus el. 

— Îmi este uşor să fiu astfel, căci fiecare eveniment din 
acea perioadă îngrozitoare îmi este întipărit pe veci în 
memorie. Conacul este, aşa cum am spus deja, foarte vechi, 
iar acum este locuită doar o singură aripă. Dormitoarele din 
această aripă sunt la parter, camerele de zi fiind în partea 
din mijloc a clădirii. Dintre aceste dormitoare, primul îi 
aparţine doctorului RoylotI. Cel de-al doilea surorii mele, 
iar al treilea mie. Acestea nu comunică unul cu celălalt, dar 
toaie se deschid în acelaşi coridor. Sunt destul de clară? 

— În întregime. 

— Ferestrele celor trei camere dau înspre gazon. În acea 
noapte fatală, doctorul Royloit s-a retras devreme în 
camera sa, deşi ştiam că nu se culcase, căci sora mea era 
deranjată de mirosul puternicelor trabuce indiene pe care 
acesta le fuma de obicei. A plecat prin urmare din camera 
ei şi a venit într-a mea, unde a rămas pentru un timp, 
sporovăind despre nunta ce se apropia. La ora unsprezece 
s-a ridicat să plece, dar s-a oprit la uşă şi s-a uitat înapoi. 

— Spune-mi Helen, mi-a spus ea, ai auzit, vreodată pe 
cineva fluierând târziu în noapte? 

— Niciodată, i-am spus eu. 

— Presupun că nu e posibil ca tu să fluieri în timpul 
somnului? 


— Cu siguranţă nu. Dar de ce? 

— Pentru că în ultimele câteva nopţi am auzit întotdeauna 
cam la trei dimineaţa un fluierat încet şi clar. 

Nu dorm adânc şi m-a trezit. Nu pot spune de unde venea, 
poate din camera de alături, poate de pe gazon. M-am 
gândit să te întreb dacă l-ai auzit. 

— Nu, nu l-am auzit. Trebuie să fie vorba de nenorociţii 
aceia de ţigani de pe plantație. 

— Foarte posibil. Şi totuşi dacă ar fi venit de pe gazon, mă 
mir că tu nu l-ai auzit. 

— A, dar eu dorm mai adânc decât tine. 

— Păi, oricum, nu este ceva important. Mi-a zâmbit, a 
închis uşa şi câteva momente mai târziu, am auzit cum a 
întors cheia în broască. 

— Aşa, a spus Sherlock Holmes. Vă stătea în obicei să 
încuiaţi întotdeauna uşa în timpul nopţii? 

— Totdeauna. 

— Şi de ce? 

— Cred că am menţionat că doctorul ţinea un leopard şi un 
babuin. Nu ne simţeam în siguranţă dacă nu încuiam uşile. 

— Înţeleg. Vă rog să vă continuaţi povestea. 

— N-am putut să dorm în noaptea respectivă. Aveam 
senzaţia vagă a unei nenorociri iminente. Sora mea şi cu 
mine, vă amintiţi, eram gemene şi ştiţi cât de subtile sunt 
legăturile dintre două suflete atât de apropiate. Era o 
noapte sălbatică. Afară vântul urla, iar ploaia bătea şi 
plescăia pe ferestre. Brusc, prin tot acest vacarm al 
furtunii, a răzbătut ţipătul teribil al unei femei îngrozite. Am 
ştiut că era vocea surorii mele. Am sărit din pat, m-am 
înfăşurat într-un şal, şi m-am repezit pe coridor. Când am 
deschis uşa, mi s-a părut că aud un fluierat încet, aşa cum îl 
descrisese sora mea, şi câteva momente mai târziu un 
zăngănit, ca şi cum ar fi căzut un obiect de metal. Când am 
fugit pe coridor, am văzut că uşa surorii mele era descuiată 
şi se întorcea încet în balamale. M-am holbat la ea copleşită 
de spaimă, neştiind ce o să apară pe acolo. La lumina lămpii 


din coridor, am văzut-o ieşind pe sora mea, cu faţa albită de 
groază, cu mâinile bâjbâind după ajutor, întregul ei corp 
bălăbănindu-se înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi fost beată. 
Am fugit spre ea şi am prins-o în braţe, dar în acel moment 
genunchii ei au părut a ceda şi a căzut la pământ. S-a 
zvârcolit ca şi cum ar fi simţit o durere groaznică, iar 
membrele ei s-au convulsionat îngrozitor. La început am 
crezut că nu m-a recunoscut, dar, când m-am aplecat 
deasupra ei, a strigat ascuţit cu o voce pe care nu o voi uita 
vreodată „O, Dumnezeule! Helen! A fost banda! Banda cu 
pete!” Ar mai fi vrut să spună ceva, şi a arătat cu degetul în 
direcţia camerei doctorului, dar o nouă convulsie a pus 
stăpânire pe ea şi i-a sufocat cuvintele. M-am năpustit 
afară, strigându-l tare pe tatăl meu vitreg, şi l-am întâlnit 
repezindu-se din camera sa în halat Când a ajuns la 
căpătâiul surorii mele, aceasta îşi pierduse cunoştinţa, şi, 
deşi el i-a turnat brandy pe gât şi a trimis după ajutor 
medical în sat, toate eforturile au fost zadarnice, căci 
aceasta s-a prăbuşit încet şi a murit fără să-şi recapete 
cunoştinţa. Acesta a fost îngrozitorul sfârşit al iubitei mele 
surori. 

— Un moment, a spus Holmes, sunteţi sigură în privinţa 
fluieratului şi a sunetului metalic? Puteţi jura că aşa au fost? 
— Asta m-a întrebat şi procurorul când s-a cercetat cazul. 

Am impresia puternică că le-am auzit, însă date fiind 
zgomotul furtunii şi scârţâiturile casei vechi, este posibil să 
mă fi înşelat. 

— Sora dumitale era îmbrăcată? 

— Nu, era în cămaşă de noapte. În mâna ei dreaptă s-a 
găsit un băț ars de chibrit, iar în stânga o cutie de 
chibrituri. 

— Ceea ce arăta că a aprins lumina şi s-a uitat în jur când 
a avut loc alarma. Aceasta este important. Şi la ce concluzii 
a ajuns procurorul? 

— A investigat cazul cu mare atenţie, căci comportamentul 
doctorului Roylott devenise de mult timp faimos în comitat, 


dar nu a putut găsi nici o cauză satisfăcătoare a morţii 
acesteia. Mărturia mea a arătat că uşa a fost încuiată pe 
dinăuntru şi că ferestrele erau blocate de nişte obloane de 
modă veche cu bare late d? fier care erau lăsate în fiecare 
noapte. S-au ciocănit ca atenţie toţi pereţii, dar s-au dovedit 
a fi cât se poate de solizi peste tot, iar podeaua a fost de 
asemenea examinatei în întregime, cu acelaşi rezultat. 
Hornul este lat, dar este blocat de patru scoabe mari. Este 
prin urmare sigur că sora mea fusese singură când a ajuns- 
o moartea. În plus nu existau nici un fel de urme de violenţă 
pe corpul ei. 

— Dar otravă? 

— Doctorii au examinat-o în acest scop, dar fără succes. 

— Atunci de ce credeţi că a murit această biată femeie? 

— Cred că a murit pur şi simplu de frică şi ai 1 pricina 
şocului nervos, deşi nu-mi pot imagina ce anume x 
înspăimântat-o. 

— Ţiganii se aflau pe plantație la vremea respectivi, 

— Da, aproape întotdeauna se află unii pe acolo. 

— A, şi ce înţelegeţi prin această aluzie la o ban dă -o 
bandă cu pete? 

— Uneori m-am gândit că erau doar vorbe nebuneşti ale 
delirului, alteori că se putea referi la vreo bandă de oameni, 
poate chiar la ţiganii de pe plantație Nu ştiu dacă nu cumva 
batistele cu pete pe care atât de mulţi dintre ei le poartă pe 
cap iau sugerat ciudatul adjectiv pe care l-a folosit. 

Holmes a dat din cap ca unu! care este departe de a fi 
satisfăcut. 

— Acestea sunt nişte dificultăţi foarte mari, a spus el; vă 
rog, continuaţi-vă povestea. 

— Au trecut doi ani de atunci, iar viaţa mea a fost până 
recent mai singuratică decât oricând. Acum o lună însă, un 
prieten drag pe care îl cunoşteam de mulţi ani mi-a făcut 
cinstea de a-mi cere mâna. Numele său este Armitage - 
Percy Armitage -, al doilea fiu al domnului Armitage din 
Crane Water, în apropiere de Reading. Tatăl meu vitreg nu 


s-a opus căsătoriei, şi urmează să ne căsătorim în decursul 
primăverii. Acum două zile a început să facă reparaţii în 
aripa vestică a clădirii, iar zidul dormitorului meu a fost 
găurit, astfel încât a trebuit să mă mut în camera în care a 
murit sora mea şi să dorm chiar în patul în care a dormit ea. 
Imaginaţi-vă atunci spaima mea când noaptea trecută, în 
timp ce stăteam trează în pat, gândindu-mă la teribila ei 
soartă, am auzit brusc în liniştea nopţii fluieratul încet care 
a fost mesagerul propriei ei morţi. Am sărit din pat şi am 
aprins lampa, dar n-am putut vedea nimic în cameră. Am 
fost prea tulburată ca să mă mai culc, însă, deci m-am 
îmbrăcat şi, imediat ce s-a luminat de zi, am fugit afară, am 
luat o caretă de la hanul Crown care se află vis-a-vis, şi m- 
am dus la Leatherhead, de unde am sosit în această 
dimineaţă cu scopul de a vă întâlni şi a vă cere sfatul. 

— Aţi procedat înţelept, i-a spus prietenul meu. Dar mi-aţi 
spus totul? 

— Da, totul. 

— Domnişoară Roylott, nu aţi făcut-o. Vă protejaţi tatăl 
vitreg. 

— De ce, ce vreţi să spuneţi? 

Drept răspuns, Holmes i-a ridicat manşeta de dantelă 
neagră ce-i mărginea mâna aflată pe genunchi. Cinci mici 
pete livide, urmele a patru degete şi a degetului mare erau 
imprimate pe încheietura albă. 

— Aţi fost tratată cu cruzime, i-a spus Holmes. 

Doamna s-a înroşit puternic şi şi-a acoperit încheietura 
rănită. 

— Este un om violent, a spus ea, şi poate nu îşi dă seama 
cât de puternic e. 

A urmat o tăcere îndelungată, în timpul căreia Holmes şi-a 
sprijinit bărbia în mâini, privind pierdut Jocul ce trosnea. 

— Aceasta este o afacere foarte complicată, a spus el în 
cele din urmă Există o mie de detalii pe care aş dori să le 
cunosc înainte de a decide ce măsuri să adoptăm. Totuşi nu 
avem un singur moment de pierdut. Dacă am merge azi la 


Stoke Moran, am putea să vizităm aceste camere, fără 
ştirea tatălui dumitale vitreg? 

— Din întâmplare, a menţionat că va merge azi în oraş cu 
o treabă de cea mai mare importanţă. Este probabil să 
lipsească întreaga zi, şi nimic nu vă va deranja. Avem acum 
o menajeră, dar este bătrână şi stupidă, şi pot s-o ţin cu 
uşurinţă la distanţă. 

— Excelent. Nu te împotriveşti acestei călătorii, Watson? 

— Deloc 

— Atunci vom veni amândoi. Dumneavoastră ce o să 
faceţi? 

— Am unul sau două lucruri pe care aş dori să le fac acum, 
că mă aflu în oraş. Dar o să mă întorc cu trenul de ora 
douăsprezece, astfel încât să fiu acolo când veniţi. 

— Şi ne puteţi aştepta la începutul după-amiezii. Şi eu am 
ceva mici afaceri de rezolvat. Nu doriţi să aşteptaţi şi să 
serviţi micul dejun? 

— Nu, trebuie să plec. De când v-am mărturisit necazul 
meu, îmi simt inima mai uşoară. De abia aştept să vă 
întâlnesc din nou după-amiază. Şi-a lăsat vălul gros şi negru 
peste faţă şi s-a strecurat afară din cameră. 

— Şi ce crezi despre toate astea, Watson?, m-a întrebat 
Sherlock Holmes, lăsându-se pe spate pe scaun. 

— Mi se pare a fi o afacere extrem de întunecată şi 
sinistră. 

— Totuşi, dacă doamna nu se înşeală când afirmă că 
podeaua şi pereţii sunt în regulă şi că uşa, fereastra şi 
hornul sunt de netrecut, atunci sora ei trebuie să fi fost fără 
îndoială singură când şi-a găsit misteriosu-i sfârşit. 

— Dar aceste fluierături nocturne şi cuvintele foarte 
ciudate ale femeii dinaintea morţii? 

— Nu îmi dau seama. 

— Când pui laolaltă ideea unor fluierături noaptea, a 
prezenţei unei bande de ţigani care sunt în relaţii de 
prietenie cu acest bătrân doctor, faptul că avem toate 
motivele să credem că doctorul are interesul să împiedice 


căsătoria fiicei lui vitrege, aluzia dinaintea morţii la o bandă 
şi, în final, faptul că domnişoara Helen Stoner a auzit un 
zăngănit metalic, care ar fi putut fi provocat de una din 
acele bare de metal ce protejează obloanele când a căzut la 
loc, cred că există motive serioase să ne gândim că misterul 
poate fi explicai folosindu-ne de această pistă. 

— Dar ce au făcut atunci ţiganii? 

— Nu-mi pot închipui. 

— Văd multe obiecţii împotriva unei astfel de teorii. 

— Şi eu la fel. Este exact motivul pentru care ne ducem 
astăzi la Stoke Moran. Vreau să văd dacă obiecțiile sunt 
majore sau dacă pot fi justificate. Dar, ce naiba se 
întâmplă?! 

Exclamaţia tovarăşului meu a fost iscată de faptul că uşa 
noastră a fost deschisă pe neaşteptate cu putere, iar un 
bărbat imens a apărut în cadrul ei. Costumaţia sa era un 
amestec ciudat între o ţinută profesională şi una 
ţărănească, constând dintr-un joben negru, o lungă 
redingotă şi o pereche de ghetre înalte, plus o cravaşă 
balansându-i-se în mână. Era atât de înalt încât pălăria sa 
atingea de fapt stinghia uşii, iar respiraţia sa părea să se 
întindă dintr-o parte în cealaltă a cadrului uşii. Şi-a întors 
de la unul la celălalt dintre noi faţa mare, marcată de o mie 
de riduri, galbenă din pricina soarelui şi purtând semnele 
tuturor pasiunilor josnice, în timp ce ochii săi adânciţi în 
orbite şi plini de iritare şi nasul său lung, subţire şi 
descărnat îl făceau să semene cu o pasăre de pradă bătrână 
şi sălbatică. 

— Care dintre voi este Holmes?, a întrebat această 
apariţie. 

— Este numele meu, domnule; dar n-am onoarea să vă 
cunosc, i-a spus încet tovarăşul meu. 

— Sunt doctorul Grimesby Roylott din Stoke Moran. 

— Aşa, doctore, i-a spus Holmes cu blândeţe. Vă rog luaţi 
loc. 


— N-o să fac nimic de felul acesta. Fiica mea vitregă a fost 
aici. Am urmărit-o. Ce v-a spus? 

— Este puţin rece pentru vremea asta a anului, a spus 
Holmes. 

— Ce v-a spus?, a ţipat furios bătrânul. 

— Însă am auzit că şofranul s-a făcut, a continuat 
imperturbabil tovarăşul meu. 

— Hal îmi distragi atenţia, nu-i aşa?, a spus noul nostru 
vizitator, făcând un pas înainte şi fluturându-şi cravaşa. Te 
cunosc, nemernicule! Am auzit de tine dinainte. Eşti 
Holmes, intrigantul. 

Prietenul meu a zâmbit. 

— Holmes, băgăreţul! Zâmbetul său s-a lărgit. Holmes a 
chicotit vesel. 

— Holmes, funcţionarul de la Scotland Yard, care face pe 
grozavul. 

— Conversaţia dumitale este foarte amuzantă, i-a spus el. 
Când ieşiţi, închideţi uşa, căci este categoric curent. 

— O să plec după ce spun ce am de spus. Nu îndrăzni să te 
amesteci în treburile mele. Ştiu că domnişoara Stoner a fost 
aici. Am urmărit-o! Sunt un om periculos de înfruntat! la 
uită. A păşit cu repeziciune înainte, a înşfăcat vătraiul şi l-a 
curbat cu mâinile sale imense şi bronzate. 

— Fereşte-te să pun mâna pe tine, a mârâit, şi, aruncând 
vătraiul îndoit în cămin, a ieşit cu paşi mari din cameră. 

— Pare a fi o persoană foarte prietenoasă, a spus Holmes 
râzând. Nu sunt tot atât de corpolent, dar, dacă ar fi rămas, 
aş fi putut să-i arăt că puterea mea nu este cu mult mai 
prejos decât a lui. În timp ce vorbea, a ridicat vătraiul de 
oţel şi, cu o sforţare bruscă, l-a îndreptat la loc. 

— Închipuie-ţi, să aibă neobrăzarea de a mă confunda cu 
un detectiv oficial! Acest incident dă însă savoare 
investigaţiei noastre, şi sper că micuța noastră prietenă nu 
va avea de suferit de pe urma imprudenţei de a lăsa această 
brută să o urmărească. Şi acum, Watson, o să comandăm 
micul dejun, iar apoi o să mă duc la Doctor's Commons, 


unde sper să obţin nişte informaţii ce ne pot fi de folos în 
acest caz. 

Se făcuse aproape unu până când Sherlock Holmes s-a 
întors din incursiunea sa. Ţinea în mână o foaie de hârtie 
albastră, mâzgălită cu însemnări şi numere. 

— Am văzut testamentul soţiei decedate, a spus el. Pentru 
a stabili înţelesul lui precis, am fost obligat să calculez 
valoarea actuală a investiţiilor la care se referă. Venitul 
total, care la vremea morţii soţiei era de aproape 1.100 de 
lire, este acum, datorită scăderii preţurilor în agricultură, 
nu mai mult de 750 de lire. Fiecare fiică poate pretinde o 
rentă de 250 de lire, în caz că se mărită. Este evident, prin 
urmare, că dacă ambele fiice s-ar fi măritat, această 
frumuseţe ar fi rămas cu un venit neînsemnat, şi chiar şi 
numai una dintre ele l-ar prejudicia foarte serios. N-am 
muncit degeaba în această dimineaţă, căci mi s-a dovedit că 
are cele mai puternice motive pentru a sta în calea unui 
astfel de lucru. Şi acum, Watson, acest caz este prea serios 
să ne moşmondim, mai ales dat fiind că bătrânul ştie că 
suntem interesaţi de treburile lui; deci dacă eşti gata, o să 
comandăm o birjă şi o să mergem la Waterloo. Ţi-aş fi foarte 
recunoscător dacă ţi-ai lua revolverul în buzunar. Un Eley 
numărul 2 este un argument excelent în faţa domnilor care 
pot face noduri din vătraie. Acela şi o periuţă de dinţi, cred, 
sunt tot ceea ce ne trebuie. 

La Waterloo, am fost îndeajuns de norocoşi să prindem un 
tren spre Leatherhead, unde am închiriat o brişcă de la 
hanul din gară, cu care am mers şapte sau opt kilometri 
prin încântătoarele locuri din Surrey. Era o zi superbă, cu 
un soare strălucitor şi câţiva nori pufoşi pe cer. Copacii şi 
gardurile vii de pe marginea drumului tocmai ce scoteau 
primii lăstari verzi, iar aerul era plin de mirosul plăcut de 
pământ umed. Pentru mine cel puţin exista un contrast 
ciudat între dulcea promisiune de primăvară şi această 
investigaţie sinistră pe care o începusem. Tovarăşul meu 
stătea în faţă în brişcă, cu braţele încrucişate, cu pălăria 


trasă peste ochi şi bărbia căzută în piept, adâncit în 
gânduri. Brusc, a tresărit, m-a bătut pe umăr şi a arătat cu 
degetul peste pajişti. 

— Uită-te acolo!, a spus el. 

Pe o pantă lină se întindea un parc cu mulţi copaci, care 
formau o dumbravă în locul cel mai înalt. Din mijlocul 
crengilor răzbătea coama casei şi acoperişul înalt al unui 
conac foarte vechi. 

— Stoke Moran?, a spus el. 

— Da, domnule, aceea este casa doctorului Grimesby 
Roylott, a remarcat vizitiul. 

— Acolo se construieşte ceva, a spus Holmes; într-acolo 
mergem. 

— Iată satul, a spus vizitiul, arătând un grup de 
acoperişuri la ceva distanţă în stânga; dar dacă doriţi să 
ajungeţi la casă, va fi mai scurt să treceţi peste acest 
pârleaz şi s-o luaţi pe cărarea peste câmpuri. Este acolo 
unde merge doamna aceea. 

— Iar doamna, cred, este domnişoara Stoner, a observat 
Holmes, punându-şi mâna la ochi. Da, cred că am face mai 
bine să procedăm cum sugeraţi. 

Ne-am dat jos, ne-am plătit drumul, iar brişcă a huruit 
înapoi pe drumul spre Leatherhead. 

— Am gândit bine, a spus Holmes, în timp ce treceam 
pârleazul, că acest individ va crede că am venit aici ca 
arhitecţi sau cu vreo treabă anume. Îl poate opri să 
clevetească. Bună ziua, domnişoară Stoner. Vedeţi că ne-am 
ţinut de cuvânt. 

Clienta noastră de dimineaţă s-a grăbit înainte să ne 
întâmpine, cu faţa plină de bucurie. 

— V-am aşteptat cu atâta nerăbdare, a strigat ea, 
strângându-ne călduros mâinile. Totul s-a potrivit cum nu se 
poate mai bine. Doctorul Roylott s-a dus în oraş şi probabil 
nu se va întoarce până deseară. 

— Am avut plăcerea să facem cunoştinţă cu el, a spus 
Holmes, şi a rezumai în câteva cuvinte ce anume se 


întâmplase. Domnişoara Stoner s-a făcut albă ca varul în 
timp ce asculta. 

— Dumnezeule!, a exclamat, m-a urmărit, atunci. 

— Aşa se pare. 

— Este atât de viclean că nu ştiu niciodată când sunt în 
siguranţă. Ce va spune când se va întoarce? 

— Trebuie să se păzească, căci poate afla că există cineva 
mai viclean decât el care este pe urmele lui. Trebuie să vă 
încuiaţi în cameră în noaptea asta. Dacă este violent, vă 
vom lua la mătuşa dumneavoastră din Harrow. Acuma, 
trebuie să ne folosim foarte judicios timpul, prin urmare vă 
rog să fiţi amabilă să ne luaţi imediat în camerele pe care 
trebuie să le examinăm. 

Clădirea era din piatră gri, pătată de licheni, cu o porţiune 
înaltă în centru şi două aripi pe fiecare parte, curbate ca 
cleştii unui crab. Întruna din aceste aripi, ferestrele erau 
sparte şi barate cu scânduri de lemn, în timp ce acoperişul 
era parţial prăbuşit, o imagine a ruinei. Porțiunea centrală 
era într-o stare ceva mai bună, şi blocul din dreapta era 
comparativ modern, iar obloanele din ferestre şi fumul 
albastru răsucindu-se în sus din hornuri arătau că acolo 
locuia familia. Pe peretele din capăt fusese ridicată o schelă, 
iar zidăria fusese spartă, dar nu exista nici urmă de 
muncitori în momentul vizitei noastre. Holmes mergea încet 
înainte şi înapoi pe gazonul neatent tăiat, examinând cu 
mare atenţie partea dinafară a ferestrelor. 

— Aceasta, presupun, aparţine camerei în care obişnuiaţi 
să dormiţi, cea din mijloc surorii dumneavoastră, iar cea de 
lângă clădirea principală camerei doctorului Roylott? 

— Exact. Dar acum dorm în cea din mijloc. 

— Până când se fac reparaţiile, după câte înţeleg. Apropo, 
nu pare a exista vreo nevoie presantă de reparaţii pe 
peretele acela de la capăt. 

— Nici nu s-a făcut vreuna. Cred că a fost o scuză ca să fiu 
mutată din camera mea. 


— A! Aceasta este relevant. Acuma, pe cealaltă parte a 
acestei aripi înguste trece coridorul din care se deschid 
aceste trei camere. Există ferestre şi acolo, fireşte? 

— Da, dar unele foarte mici. Prea înguste ca să treacă 
cineva prin ele. 

— Întrucât ambele dintre voi v-aţi încuiat uşile în timpul 
nopţii, nu se putea ajunge în camerele voastre dinspre 
partea aceea. Acuma, aţi fi atât de amabilă să mergeţi în 
camera dumneavoastră şi să zăvorâţi obloanele? 

Domnişoara Stoner a făcui ce i s-a cerut, iar Holmes, după 
o examinare atentă prin fereastra deschisă, a încercat în 
toate felurile să deschidă cu forţa oblonul, dar fără succes. 
Nu exista nici o crăpătură prin care s-ar fi putut introduce 
un cuţit pentru a ridica bara. Apoi a examinat balamalele cu 
lupa, dar erau din fier masiv, şi erau încastrate în zidăria 
solidă. 

— Hm!, a spus el, scărpinându-şi perplex bărbia, teoria 
mea întâmpină cu siguranţă nişte dificultăţi. Nimeni nu 
poate trece prin aceste obloane, când sunt zăvorâte. Ei 
bine, o să vedem dacă interiorul aruncă mai multă lumină 
asupra acestei afaceri. 

O mică uşă laterală se deschidea spre coridorul văruit în 
care se aflau cele trei dormitoare. Holmes n-a vrut să 
examineze cea dea treia odaie, deci am trecut imediat la a 
doua, aceea în care dormea acum domnişoara Stoner şi în 
care îşi aflase sfârşitul sora sa. Era o cameră mică şi simplă, 
cu un tavan jos şi un cămin deschis în stilul caselor vechi de 
ţară. Un dulap cafeniu cu sertare se afla într-un colţ, un pat 
îngust cu învelitoare albă într-altul şi o toaletă în stânga 
ferestrei. Aceste obiecte, laolaltă cu două scaune mici de 
nuiele constituiau toată mobila din cameră, la care se 
adăuga un covor pătrat Wilton în mijloc. Scândurile de pe 
jos şi de pe pereţi erau dintr-un stejar cafeniu mâncat de 
cari, atât de vechi şi decolorat că putea să fi fost de pe 
vremea primei clădiri a casei. Holmes a tras unul din 
scaune într-un colţ şi stătea liniştit pe el, în timp ce ochii îi 


rătăceau împrejur, în sus şi jos, observând fiecare detaliu al 
apartamentului. 

— Cu ce comunică acel clopoţel?, a întrebat el în cele din 
urmă, indicând un şnur gros de clopoțel ce atârna lângă 
pat, ciucurul acestuia aflându-se de fapt pe pernă. 

— Cu odaia menajerei. 

— Pare a fi mai nou decât celelalte lucruri? 

— Da, a fost pus acolo numai acum câţiva ani. 

— Presupun că sora dumneavoastră a cerut-o? 

— Nu, n-am auzit să-l folosească vreodată. Obişnuiam să 
ne luăm întotdeauna singure ceea ce doream. 

— Aşa deci, punerea unui şnur atât de frumos acolo pare 
să fi fost inutilă. O să mă scuzaţi câteva minute până când 
cercetez podeaua S-a pus pe burtă cu lupa în mână, 
târându-se cu repeziciune înainte şi înapoi, examinând 
minuţios crăpăturile dintre scânduri. Apoi a făcut acelaşi 
lucru cu lemnăria care îmbrăca odaia. În final, s-a dus la pat 
şi a petrecut un timp holbându-se la el şi trecându-şi 
privirea în susul şi josul zidului. La sfârşit, a luat şnurul 
clopoţelului în mână şi l-a smucit energic. 

— Păi este un simulacru, a spus el. 

— Nu sună? 

— Nu, nici măcar nu este legat de un cablu electric. 
Aceasta este foarte interesant. Puteţi vedea acum că este 
legat de un cârlig chiar deasupra micii deschizături pentru 
ventilator. 

— Cât de absurd! N-am observat asta până acum. 

— Foarte ciudat!, a mormăit Holmes, trăgând de şnur. De 
exemplu, cât de nebun trebuie să fie un constructor să facă 
o gaură de aerisire către o altă cameră, când tot cu atât 
efort ar fi putut să o facă să aibă acces la aerul de afară! 

— Asta este pe de altă parte ceva destul de modern, a spus 
doamna. 

— A fost făcută cam la aceeaşi vreme ca şi şnurul 
clopoţelului?, a remarcat Holmes. 


— Da, s-au făcut câteva mici modificări la vremea 
respectivă. 

— Par a fi fost extrem de interesante - şnururi false de 
clopoțel şi găuri de aerisire care nu aerisesc. Cu 
permisiunea dumneavoastră, domnişoară Stoner, o să 
facem acum cercetări în apartamentul doctorului. 

Odaia doctorului Grimesby Roylott era mai mare decât 
aceea a fiicei sale vitrege, dar la fel de sărăcăcios mobilată. 
Un pat de campanie, un mic raft de lemn plin de cărţi, 
majoritatea tehnice, un fotoliu lângă pat, un scaun de lemn 
lângă perete, o masă rotundă şi un seif mare de fier erau 
principalele obiecte care se înfăţişau privirii. Holmes 
mergea încet împrejur, cercetând cu cel mai mare interes 
fiecare obiect. 

— Ce se află înăuntru?, a întrebat el, ciocănind seiful. 

— Hârţtiile de afaceri ale tatălui meu vitreg. 

— OI, aţi văzut atunci interiorul? 

— Numai o dată, acum câţiva ani. Îmi amintesc că era plin 
de hârtii. 

— Nu există, de pildă, o pisică în el? 

— Nu. Ce idee ciudată! 

— Ei bine, uitaţi-vă la asta! A ridicat o mică farfurioară cu 
lapte ce se afla pe el. 

— Nu, nu ţinem pisici. Dar există un leopard şi un babuin. 

— A, da, fireşte! Păi, un leopard este pur şi simplu o pisică 
mare, şi totuşi o farfurioară cu lapte nu prea îi poate 
satisface nevoile, îndrăznesc să cred. Există un aspect pe 
care aş dori să-l clarific. S-a aşezat pe vine în faţa scaunului 
de lemn, examinându-i fundul cu cea mai mare atenţie. 

— Mulţumesc. Este cât se poate de clar acum, a spus el, 
ridicându-se şi băgându-şi lupa în buzunar. Piei! lată ceva 
interesant! 

Obiectul care îi atrăsese privirea era o mică lesă de câine 
atârnată de unul din colţurile patului. Lesa era însă îndoită 
şi legată astfel încât forma un laţ de curea. 

— Ce crezi că-i asta, Watson? 


— Este o lesă destul de obişnuită. Dar nu înţeleg de ce 
este legată. 

— Asta nu este ceva chiar atât de obişnuit, nu-i aşa? A, vai 
de mine! Trăim într-o lume rea, iar cel mai rău este când un 
om inteligent îşi pune mintea să comită crime. Cred că am 
văzut destule pentru moment, domnişoară Stoner, şi cu 
permisiunea dumitale vom merge afară pe gazon. 

N-am mai văzut faţa prietenului meu niciodată înainte atât 
de posomorâtă sau fruntea lui atât de întunecată ca atunci 
când ne-am întors de la locul acestei investigaţii. Ne-am 
plimbat de câteva ori în susul şi în josul gazonului, nici 
domnişoara Stoner şi nici eu nedorind să-i întrerupem 
gândurile, înainte de a se trezi din reveria în care se 
cufundase. 

— Este de cea mai mare importanţă, domnişoară Stoner, a 
spus el, să-mi urmaţi sfaturile îndeaproape, în cel mai mic 
detaliu. 

— Cu siguranţă, aşa o să fac. 

— Chestiunea este prea serioasă pentru a ezita. Viaţa 
dumneavoastră poate depinde de respectarea a ceea ce vă 
spun. 

— Vă asigur că sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

— În primul rând, eu şi cu prietenul meu trebuie să ne 
petrecem noaptea în camera dumneavoastră. 

Şi eu şi domnişoara Stoner ne-am holbat uluiţi la el. 

— Da, trebuie să procedăm astfel. Daţi-mi voie să vă explic. 
Cred că acela de acolo este hanul din sat? 

— Da, acela este hanul Crown. 

— Foarte bine. Ferestrele dumneavoastră se văd de acolo? 

— Sigur. 

— Atunci când tatăl dumneavoastră vitreg se întoarce, 
trebuie să vă închideţi în cameră, pretinzând că vă doare 
capul. Apoi, când îl auziţi că se retrage pentru noapte, 
trebuie să deschideţi obloanele ferestrei dumneavoastră, să 
ridicaţi zăvorul, să puneţi lampa acolo ca un semnal pentru 
n0i, şi apoi să vă re trageţi în linişte cu tot ceea ce credeţi 


că vă va fi necesar în camera pe care obişnuiaţi s-o ocupați. 
Nu am nici o îndoială că, în ciuda reparațiilor, vă puteţi 
descurca acolo pentru o noapte. 

— O, sigur, cu uşurinţă. 

— Veţi lăsa restul în mâinile noastre. 

— Dar ce veţi face? 

O să ne petrecem noaptea în camera dumneavoastră, şi 
vom investiga cauza acestui zgomot care v-a tulburat. 

— Cred, domnule Holmes, că ştiţi deja despre ce este 
vorba, i-a spus domnişoara Stoner, punându-şi mâna pe 
mâneca tovarăşului meu. 

— Poate că da. 

— Atunci, fie-vă milă, şi spuneţi-mi care a fost cauza morţii 
surorii mele. 

— Aş prefera să dispun de dovezi mai clare înainte de a 
vorbi. 

— Puteţi să-mi spuneţi cel puţin dacă propria mea idee 
este corectă, şi dacă a murit de o spaimă neaşteptată. 

— Nu, nu cred asta. Cred că a existat probabil o cauză mai 
concretă. Şi acuma, domnişoară Stoner, trebuie să vă 
părăsim, căci, dacă doctorul Roylott se întoarce şi ne vede, 
călătoria noastră va fi fost inutilă. La revedere, şi fiţi 
curajoasă, căci dacă veţi face ceea ce v-am spus, puteţi fi 
sigură că vom elimina în curând pericolele care vă 
ameninţă. 

Sherlock Holmes şi cu mine nu am întâmpinat nici o 
dificultate să închiriem un dormitor şi un salon la hanul 
Crown. Se aflau la etaj, iar de la fereastra noastră puteam 
vedea poarta de pe alee şi aripa locuită a conacului Stoke 
Moran. În amurg, l-am văzut pe doctorul Grimesby Roylott 
trecând pe lângă noi, fiinţa lui uriaşă desluşindu-se 
amenințătoare alături de băiatul mic de statură care 
conducea cabrioleta. Băiatul a deschis porţile grele de fier 
cu oarecare greutate, şi am auzit urletul răguşit al 
doctorului şi am văzut furia cu care l-a ameninţat cu pumnii 
încleştaţi. Brişcă a mers mai departe şi, câteva minute mai 


târziu, am observat o lumină bruscă ivindu-se printre 
copaci, făcută probabil de lampa ce fusese aprinsă într-unui 
din saloane 

— Ştii, Watson, mi-a spus Holmes pe când şedeam în 
întunericul crescând, îmi fac, realmente, scrupule dacă să 
te iau cu mine în seara asta. Există un pericol clar. 

— Pot fi de ajutor? 

— Prezenţa ta ar fi de nepreţuit. 

— Atunci cu siguranţă voi veni. 

— Este foarte drăguţ din partea ta. 

— Vorbeşti de pericol. Evident ai văzut în aceste camere 
mai multe decât am văzut eu. 

— Nu, dar îmi închipui că probabil am dedus puţin mai 
multe. Cred că ai văzut tot ceea ce am văzut şi eu. 

— N-am văzut nimic deosebit, cu excepţia şnurului 
clopoţelului, şi mărturisesc că nu-mi pot imagina în ce scop 
se afla acolo. 

— Ai văzut şi gaura de aerisire? 

— Da, dar nu cred că este un lucru atât de neobişnuit să ai 
o mică deschizătură între două camere. Era atât de mică că 
de abia ar fi putut trece un şobolan. 

— Am ştiut că o să găsim o gaură de aerisire înainte chiar 
de a veni la Stoke Moran. 

— Dragul meu Holmes! 

— O, da, am ştiut. Îţi aminteşti că în relatarea ei a spus că 
sora ei a simţit mirosul trabucului doctorului Roylott. 
Acuma, fireşte, aceasta sugera din capul locului că trebuia 
să existe o comunicare între cele două camere. Putea fi 
numai una mică, sau altminteri ar fi fost remarcată în 
investigația procurorului. De unde am dedus existenţa unei 
găuri de aerisire. 

— Dar ce rău poate face aşa ceva? 

— Păi, există cel puţin o coincidenţă curioasă în privinţa 
datelor problemei. Se face o gaură de aerisire, se atârnă un 
şnur, iar o doamnă care doarme în pat moare. Nu ţi se pare 
izbitor? 


— Până acum nu pot observa nici o conexiune. 

— Ai remarcat ceva foarte ciudat în privinţa acelui pat? 

— Nu. 

— Era prins de podea. Ai văzut vreodată un pat fixat 
astfel? 

— Nu pot spune că am văzut. 

— Doamna nu putea să-şi mute patul. Trebuia să rămână 
întotdeauna în aceeaşi poziţie în raport cu gaura de aerisire 
şi frânghia - căci o putem numi astfel, dat fiind că evident n- 
a fost niciodată menită să fie un şnur de clopoțel. 

— Holmes, am strigat, mi se pare că întrezăresc la ce faci 
aluzie. Am ajuns exact la timp să împiedicăm o crimă subtilă 
şi oribilă. 

— Îndeajuns de subtilă şi îndeajuns de oribilă. Atunci când 
un doctor o ia pe căi greşite este cel mai bun criminal. Are 
curaj şi cunoştinţe. Palmer şi Pritchard au fost printre cei 
mai buni în profesia lor. Acest om merge chiar mai departe, 
dar cred, Watson, că vom putea să-i dejucăm planurile. Însă 
vom avea parte de destule orori înainte ca noaptea să ia 
sfârşit; pentru Dumnezeu, hai să fumăm liniştiţi o pipă şi să 
ne gândim câteva ore la ceva mai vesel. 

— Cam la nouă, lumina dintre copaci a fost stinsă şi totul 
era întunecat în direcţia conacului. Două ore s-au scurs 
încet, iar apoi brusc, exact când ceasul a bătut ora 
unsprezece, o singură lumină strălucitoare s-a aprins exact 
în faţa noastră. 

— Acela este semnalul, a spus Holmes, sărind în picioare; 
vine de la fereastra din mijloc. 

Pe drumul afară a schimbat câteva cuvinte cu proprietarul, 
explicându-i că mergeam să vizităm o cunoştinţă şi că era 
posibil să ne petrecem noaptea acolo. Un moment mai 
târziu, ne aflam pe drumul întunecat, cu vântul rece 
suflându-ne în faţă, şi cu o lumină galbenă licărind în 
întuneric în faţa noastră, pentru a ne îndruma în sumbra 
noastră escapadă. 


Am întâmpinat ceva dificultate în pătrunderea pe 
domeniu, pentru că în vechiul zid ce împrejmuia parcul se 
căscau nişte spărturi nereparate. Descurcându-ne printre 
copaci am ajuns pe gazon, l-am străbătut, şi eram pe 
punctul de a pătrunde pe fereastră, când dintre tufişurile 
de laur a ţâşnit ceea ce a părut a fi un copil hidos şi diform, 
care s-a aruncat pe iarbă sucindu-şi membrele, iar apoi a 
străbătut cu repeziciune gazonul, dispărând în întuneric. 

— Dumnezeule!, am şoptit. L-ai văzut? Holmes a fost 
pentru un moment la fel de şocat ca şi mine. În tulburarea 
sa, mâna lui m-a prins de încheietură ca o menghină. Apoi a 
izbucnit într-un râs încet, şi şi-a pus buzele la urechea mea. 

— Frumoasă familie, a murmurat el. Acela este babuinul. 

Uitasem de ciudatele animale de companie ale doctorului. 
Exista şi un leopard; ne puteam trezi cu el pe umeri în orice 
moment. Mărturisesc că mi-am simţit mintea mai uşoară 
când, după ce am urmat exemplul lui Holmes scoţându-mi 
pantofii, am ajuns în dormitor. 'Tovarăşul meu a închis fără 
zgomot obloanele, a mutat lampa pe masă, şi a aruncat o 
privire prin cameră. Totul era aşa cum îl văzusem în timpul 
zilei. Apoi, furişându-se spre mine şi făcându-şi mâna 
pâlnie, mi-a şoptit în ureche, din nou atât de încet că m-am 
sforţat să-i disting cuvintele: 

— Cel mai mic zgomot ne poate compromite planurile. 

Am dat din cap ca să-l înştiinţez că auzisem. 

— Trebuie să stăm fără lumină. El o poate vedea prin 
gaura de aerisire. 

Am dat din nou din cap. 

— Nu adormi. Viaţa ta însăşi poate depinde de asta. Ţine 
pistolul pregătit în caz că vom avea nevoie de el. Eu o să 
şed pe marginea patului, iar tu pe scaunul de acolo. 

Mi-am scos revolverul şi l-am pus pe colţul mesei. 

Holmes adusese un baston lung şi subţire pe care l-a pus 
pe pat lângă el. Lângă acesta a pus cutia de chibrituri şi o 
lumânare. Apoi a stins lampa şi am rămas în întuneric. 


Cum aş putea uita vreodată acea veghe îngrozitoare? Nu 
puteam auzi vreun zgomot, nici măcar o respiraţie, şi totuşi 
ştiam că tovarăşul meu stătea cu ochii deschişi la câţiva 
centimetri de mine, în aceeaşi stare de încordare nervoasă 
în care eram şi eu. Obloanele împiedicau şi cea mai mică 
rază de lumină, şi aşteptam astfel într-un întuneric deplin. 

De afară se auzea ţipătul rar al vreunei păsări de noapte, 
şi o dată chiar la fereastra noastră s-a auzit un scâncet ca 
de pisică, lung şi crispat, ce ne înştiinţa că leopardul era 
într-adevăr liber. În depărtare puteam auzi notele adânci 
ale ceasului parohiei, care bubuia la fiecare sfert de oră. 
Cât de lungi păreau acele sferturi! A bătut de 
douăsprezece, de unu, de două şi de trei, şi noi încă 
stăteam aşteptând tăcuţi să se întâmple ceva. 

Brusc s-a văzut o lumină scurtă în direcţia găurii de 
aerisire, care a dispărut imediat, dar care a fost urmată de 
un miros puternic de ulei arzând şi metal încălzit. Cineva a 
aprins o lampă în camera de alături. Am auzit un sunet sau 
mişcare uşoară, iar apoi totul a redevenit tăcut, deşi 
mirosul s-a făcut mai puternic. Timp de o jumătate de oră 
am rămas cu urechile ciulite. Apoi pe neaşteptate s-a auzit 
un alt sunet, un sunet foarte delicat şi reconfortant ca acela 
produs de un mic jet de aburi ieşind în continuu dintr-un 
ibric. În clipa în care l-am auzit, Holmes a sărit din pat, a 
aprins un chibrit, şi a izbit furios cu bastonul în şnurul 
clopoţelului. 

— Îl vezi, Watson?, a ţipat el. Îl vezi? 

Dar eu nu vedeam nimic. În clipa în care Holmes a aprins 
chibritul, am auzit un şuierat încet şi clar, dar lumina 
bruscă arzând în ochii-mi obosiţi m-a pus în imposibilitatea 
de a vedea în ce anume izbea atât de sălbatic prietenul 
meu. Am putut totuşi vedea că faţa lui era palidă ca 
moartea şi plină de groază şi dezgust. A încetat să izbească 
şi se uita în sus la gaura de aerisire, când deodată, în 
liniştea nopţii, a izbucnit cel mai oribil țipăt pe care l-am 
auzit vreodată. A devenit din ce în ce mai puternic, un țipăt 


aspru de durere şi frică şi furie, amestecate toate într-un 
urlet înspăimântător. Am auzit mai târziu că departe în sat 
şi chiar în îndepărtata casă parohială acel țipăt i-a sculat pe 
oameni din pat. Inimile ne-au îngheţat, şi am rămas 
holbându-mă la Holmes iar el la mine până când ultimele 
ecouri ale acestuia s-au stins în tăcerea din care se ivise. 

— Ce poate însemna asta?, am spus eu cu răsuflarea 
tăiată. 

— Înseamnă că totul s-a terminat, mi-a răspuns Holmes. Şi 
poate la urma urmei este mai bine aşa. Ia-ţi pistolul, şi o să 
intrăm în camera doctorului Roylott. 

Cu o faţă gravă a aprins lampa, luând-o înainte pe coridor. 
A bătut de două ori la uşa odăii, fără să primească vreun 
răspuns dinăuntru. Apoi a întors clanţa şi a intrat, iar eu în 
urma lui, cu pistolul având cocoşul tras. 

Ne-a întâmpinat o privelişte ciudată. Pe masă se afla o 
lampă pe jumătate acoperită, aruncând o lumină 
strălucitoare asupra seifului de fier, a cărui uşă era 
întredeschisă. Lângă masă, pe scaunul de lemn, şedea 
doctorul Grimesby Roylott, îmbrăcat într-o cămaşă de 
noapte lungă şi gri, cu gleznele-i goale văzându-se sub ea şi 
picioarele în papuci turceşti roşii, joşi. În poala sa se afla 
băţul scurt cu biciul lung pe care îl observasem în timpul 
zilei. Avea bărbia ridicată, iar ochii lui fixau colţul tavanului 
cu o privire înspăimântătoare şi rigidă. În jurul frunţii avea 
o ciudată bandă galbenă cu pete cafenii, care părea a fi 
legată strâns în jurul capului. N-a scos nici un sunet şi nici 
n-a făcut vreo mişcare când am intrat. 

— Banda! Banda cu pete!, a şoptit Holmes. 

Am făcut un pas înainte. Într-o clipă, panglica cea bizară a 
început să se mişte, şi din părul său s-a ridicat capul bondoc 
şi romboidal şi gâtul umflat al unui şarpe dezgustător. 

— Este o viperă de mlaştină!, a strigat Holmes; cel mai 
mortal şarpe din India. A murit la zece secunde după cea 
fost muşcat. Este adevărat că violenţa se întoarce împotriva 
celui violent, şi că cel care sapă groapa altuia cade el însuşi 


în ea. Hai să băgăm această creatură înapoi în bârlogul ei, 
şi apoi o putem lua pe domnişoara Stoner în vreun adăpost 
şi informa poliţia despre ceea ce s-a întâmplat. 

În timp ce vorbea, a luat cu repeziciune cravaşa din poala 
mortului şi, aruncând laţul în jurul gâtului reptilei, a tras-o 
pe aceasta de pe îngrozitoarea-i stinghie şi, purtând-o la o 
lungime de braţ, a aruncat-o în seiful de fier pe care l-a 
închis în urma ei. 

Acestea sunt adevăratele împrejurări ale morţii doctorului 
Grimesby Roylott din Stoke Moran. Nu este necesar să mai 
lungesc o poveste care este deja prea lungă spunându-vă 
cum am împărtăşii fetei îngrozite veştile cele triste, cum am 
trimis-o cu trenul de dimineaţă în grija bunei sale mătuşi 
din Harrow, sau cum procesul încet al investigaţiei oficiale a 
ajuns la concluzia că doctorul şi-a găsit moartea în timp ce 
se juca neatent cu un animal periculos. Puţinul pe care l-am 
mai aflat despre caz mi-a fost spus de Sherlock Holmes, în 
timp ce călătoream înapoi în ziua următoare. 

— Am ajuns, mi-a spus el, la o concluzie complet greşită, 
ceea ce arată, dragul meu Watson, cât de periculos este 
întotdeauna să raţionezi pe baza unor dale insuficiente. 
Prezenţa ţiganilor şi folosirea cuvântului „bandă”, care a 
fost întrebuințat de biata fată, fără îndoială pentru a explica 
apariţia pe care a văzut-o într-o străfulgerare grăbită la 
lumina chibritului ei, au fost suficiente să mă pună pe o 
pistă în întregime greşită Pot pretinde numai că am avut 
meritul de a-mi reconsidera imediat poziţia, când mi-a 
devenit totuşi clar că, indiferent ce pericol ameninţa 
ocupanta camerei, acesta nu putea veni nici dinspre 
fereastră, nici dinspre uşă. Atenţia mi-a fost atrasă cu 
repeziciune, aşa cum ţi-am spus deja, de această gaură de 
aerisire şi de şnurul clopoţelului ce atârna pe pat. 
Descoperirea că acesta era fals şi că patul era prins de 
podea mi-a trezit imediat bănuiala că frânghia se afla acolo 
ca o punte pentru ceva ce trecea prin gaură şi ajungea în 
pat. Ideea unui şarpe mi-a venit instantaneu în cap şi, când 


am asociat-o cu faptul că ştiam că doctorul dispunea de 
nişte creaturi din India, am simţit că mă aflam probabil pe 
pista cea bună. Ideea de a folosi o formă de otravă care nu 
putea fi descoperită de nici o analiză chimică era exact tipul 
de idee care i-ar fi venit unui om deştept şi crud, care 
fusese educat în Orient. 

Rapiditatea cu care o astfel de otravă acţiona constituia de 
asemenea un avantaj din punctul său de vedere. Ar fi 
trebuit să fie un procuror cu privirea ascuţită acela care ar 
fi putut să distingă două mici înţepături întunecate arătând 
pe unde şi-au făcut lucrarea dinţii otrăviţi. Apoi m-am 
gândit la fluierat. Fireşte, trebuia să cheme şarpele înapoi, 
înainte ca lumina dimineţii să-l dezvăluie victimei. L-a 
învăţat, probabil folosind laptele pe care l-am văzut, să se 
întoarcă la el când era chemat. Îl punea în această gaură de 
aerisire la ora pe care o considera potrivită, fiind sigur că 
acesta se va târi în josul frânghiei şi se va lăsa pe pat. Putea 
să muşte sau nu ocupanta patului, aceasta putea scăpa în 
fiecare noapte timp de o săptămână, dar mai degrabă sau 
mai târziu avea să-i cadă victimă. Am ajuns la aceste 
concluzii înainte de a fi intrat în camera lui. Examinarea 
scaunului acestuia mi-a arătat că avea obiceiul să stea în 
picioare pe el, ceea ce fireşte era necesar pentru a ajunge 
la gaura de aerisire. Vederea seifului, a farfurioarei cu lapte 
şi a laţului de frânghie au fost suficiente să-mi risipească în 
final orice îndoieli pe care le-aş mai fi putut avea. Zgomotul 
metalic auzit de domnişoara Stoner era evident cauzat de 
tatăl ei vitreg când închidea grăbit uşa seifului în spatele 
teribilului lui ocupant. Odată ce m-am decis, ştii paşii pe 
care i-am urmat pentru a-mi testa veracitatea ideilor. Am 
auzit creatura şuierând, aşa cum nu mă îndoiesc că ai auzit- 
O şi tu, şi am aprins imediat lumina şi am atacat-o. 

— Cu rezultatul că ai făcut-o s-o ia înapoi prin gaura de 
aerisire. 

— Şi de asemenea cu rezultatul că l-a atacat pe stăpânul ei 
pe partea cealaltă. Unele din loviturile bastonului meu au 


nimerit-o şi au înfuriat-o, astfel încât s-a aruncat asupra 
primei persoane pe care a văzut-o. Astfel, sunt fără îndoială 
responsabil de moartea doctorului Grimesby Roylott, dar nu 
pot spune că asta o să-mi apese foarte tare conştiinţa. 

AVENTURA DEGETULUI MARE AL INGINERULUI. 

Dintre toate problemele care i-au fost propuse spre 
rezolvare prietenului meu, domnul Sherlock Holmes, în 
decursul anilor noştri împreună, au existat doar două pe 
care eu însumi i le-am supus observaţiei, aceea a degetului 
mare al domnului Hatherley şi aceea a nebuniei colonelului 
Warburton. Dintre acestea, ultima ar fi putut oferi un teren 
mai subtil unui observator atent şi original, dar cealaltă a 
fost atât de ciudată la debutul ei şi atât de dramatică în 
detaliile sale că este poate mai demnă de afi povestită, chiar 
dacă i-a oferit prietenului meu mai puţine ocazii pentru 
acele metode deductive de raţionament prin care ajungea 
la nişte rezultate atât de remarcabile. Povestea a fost spusă, 
cred, nu o dată în ziare, dar, ca toate relatările de acest fel, 
efectul ei este mult mai puţin percutant atunci când este 
prezentată toată într-o jumătate de coloană tipărită decât 
atunci când faptele evoluează încet în faţa ochilor noştri şi 
misterul se clarifică treptat, pe măsură ce fiecare nouă 
descoperire constituie un pas ce duce spre întregul adevăr, 
împrejurările mi-au făcut o impresie puternică la vremea 
respectivă, iar faptul că au trecut doi ani de atuncinua 
diminuat acest efect. 

Evenimentele pe care o să le rezum acum au avut loc în 
vara lui 1889, nu la multă vreme după căsătoria mea. Am 
reînceput să-mi practic meseria ca civil, şi, în cele din urmă, 
l-am abandonat pe Holmes în camerele lui de pe strada 
Baker, deşi am continuat să-l vizitez, şi din când în când 
chiar l-am convins să renunţe la obiceiurile sale boeme într- 
atâta încât să ne viziteze la rândul lui. Consultaţiile mele s- 
au înmulţit constant şi, cum locuiam din întâmplare nu 
foarte departe de gara Paddington, aveam câţiva clienţi 
printre persoanele oficiale. Unul dintre aceştia, pe care l- 


am vindecat de o boală dureroasă şi îndelungată, era 
neobosit în a-mi lăuda talentul şi în a încerca să-mi trimită 
orice suferind asupra căruia avea vreo influenţă. 

Într-o dimineaţă, puţin înainte de şapte, am fost trezit de 
servitoarea care bătea la uşă pentru a mă anunţa că au 
venit doi bărbaţi din Paddington, care mă aşteptau în 
camera de consultaţii. M-am îmbrăcat în grabă, căci ştiam 
din experienţă că trenul îmi aducea rareori cazuri 
neînsemnate, şi m-am repezit jos. În timp ce coboram 
scările, vechiul meu aliat, paznicul, a ieşit din cameră, 
închizând uşa în spatele lui. 

— Îl am aici, mi-a şoptit el, arătând cu degetul mare peste 
umăr, se simte bine. 

— Despre ce este vorba atunci?, l-am întrebat, căci felul 
său de a se comporta sugera că era vorba de vreo creatură 
ciudată pe care o închisese în camera mea. 

— Un nou pacient, mi-a şoptit. M-am gândit să-l aduc eu 
însumi; astfel, nu putea să o şteargă. Este acolo, în 
siguranţă şi sănătos. Acuma trebuie să plec, doctore; am şi 
eu îndatoririle mele, la fel ca şi dumneata. Şi această 
persoană de încredere care-mi făcea reclamă a plecat, fără 
să-mi lase măcar timpul să-i mulţumesc. 

Am intrat în camera mea de consultaţii unde am găsit un 
domn aşezat la masă. Era îmbrăcat sobru într-un costum de 
tweed, iar şapca din material moale şi-o pusese pe cărţile 
mele. În jurul uneia din mâini avea înfăşurată o batistă, care 
era pătată peste tot cu sânge. Era tânăr, nu avea mai mult 
de douazeci şi cinci de ani, cred, cu o faţă puternică şi 
masculină, dar era excesiv de palid, şi mi-a făcut impresia 
unui om care suferea de o tulburare puternică, având 
nevoie de toată puterea minţii pentru a o ţine sub control. 

— Regret să vă trezesc atât de devreme, doctore, mi-a 
spus el, dar am avut un accident foarte serios în timpul 
nopţii. Am sosit cu trenul în această dimineaţă şi, întrebând 
în Paddington unde pot găsi un medic, un domn de treabă, 
m-a acompaniat cu multă amabilitate aici. l-am dat 


servitoarei cartea mea de vizită, dar văd că a lăsat-o pe 
bufet. 

Am luat-o şi m-am uitat la ea. Domnul Victor Hatherley, 
inginer hidraulic, strada Victoria, nr. 16 A, et... Acesta era 
numele, stilul şi locuinţa vizitatorului meu din acea 
dimineaţă. 

— Regret că v-am făcut să aşteptaţi, am spus eu, 
aşezându-mă pe scaun. Din câte înţeleg, aţi călătorit în 
timpul nopţii, ceea ce este în sine o ocupaţie monotonă. 

— O, noaptea petrecută de mine nu poate fi numită 
monotonă, a spus el râzând. Rădea cu multă poftă, cu o 
voce înaltă şi zgomotoasă, lăsându-se pe spate pe scaun, şi 
zguduindu-şi întreg corpul. 'Toate instinctele mele medicale 
s-au ridicat împotriva acelui râs. 

— Opriţi-vă!, i-am strigat, reveniţi-vă! Şi i-am turnat nişte 
apă din carafă. 

Însă a fost inutil. Se afla pradă uneia dintre acele izbucniri 
isterice care apar în cazul unei naturi puternice, atunci 
când o criză extremă se termină şi dispare. Şi-a revenit încă 
o dată, arătând foarte obosit şi palid. 

— M-am făcut de râs, a spus el gâfâit. 

— Deloc. Beţi asta. I-am pus puţin brandy în apă şi 
culoarea i s-a ivit din nou în obrajii livizi. 

— Aşa e mai bine!, a spus el. Şi, acum, doctore, poate 
sunteţi atât de amabil să vă ocupați de degetul meu mare, 
sau mai degrabă de locul unde obişnuia să se afle. 

A desfăcut batista şi mi-a întins mâna. Cu toţi nervii mei 
încercaţi, m-am înfiorat când am văzut-o. Existau patru 
degete distincte şi o suprafaţă oribilă, umedă, unde ar fi 
trebuit să fie degetul mare. A fost tăiat sau rupt din 
rădăcină. 

— Dumnezeule!, am exclamat eu, aceasta este o rană 
teribilă. Trebuie să fi sângerat o groază. 

— Da, a sângerat. Am leşinat când s-a întâmplat, şi cred că 
trebuie să fi fost inconştient multă vreme. Când mi-am 
revenit, am văzut că încă sângera, prin urmare, am legat un 


capăt de batistă foarte strâns în jurul încheieturii, şi am 
sprijinit-o cu o crenguţă. 

— Excelent! Ar fi trebuit să vă faceţi chirurg. 

— Este o problemă de hidraulică, vedeţi, eram deci în 
domeniul meu. 

— Aceasta a fost făcută, am spus eu, examinând rana, de 
un instrument foarte greu şi ascuţit. 

— Un obiect ca un satâr, a spusel. 

— Presupun că a fost vorba de un accident? 

— Deloc. 

— Ce! Un atac criminal? 

— Realmente foarte criminal. 

— Mă îngroziţi. 

Am şters rana cu buretele, am curăţat-o, bandajat-o şi, în 
final, am acoperit-o cu tampoane de bumbac şi pansamente 
sterilizate. Pacientul na tresărit deloc, deşi şi-a muşcat din 
când în când buzele. 

— Cum vă simţiţi?, l-am întrebat când am terminat. 

— Straşnic! Datorită brandy-ului şi bandajului, mă simt un 
cu totul alt om. Am fost foarte slăbit, dar am trecut prin 
multe. 

— Poate ar fi mai bine să nu vorbiţi despre acest subiect. 
Este evident chinuitor pentru nervii dumneavoastră. 

— O, nu, nu acum. Va trebui să-mi spun povestea poliţiei; 
dar între noi fie vorba, dacă nu ar exista dovada 
convingătoare a acestei răni, mar surprinde ca aceştia s-o 
creadă, căci este una cu totul ieşită din comun, şi nu prea 
am multe dovezi cu care să o sprijin; şi chiar dacă m-ar 
crede, indiciile pe care pot să le dau sunt atât de vagi încât 
mă îndoiesc că se va face dreptate. 

— Ha!, am exclamat eu, dacă este cumva vorba de o 
problemă pe care doriţi să o vedeţi rezolvată, v-aş 
recomanda călduros să veniţi la prietenul meu, domnul 
Sherlock Holmes, înainte de a merge la poliţia oficială. 

— O, am auzit de acest domn, mi-a răspuns vizitatorul 
meu, şi aş fi foarte fericit dacă s-ar ocupa de asta, deşi, 


fireşte, trebuie să apelez şi la serviciile poliţiei oficiale. Aţi fi 
atât de bun să mă prezentaţi? 

— O să fac mai mult. O să vă iau eu însumi la el. 

— V-aş fi extrem de îndatorat. 

— O să comandăm o birjă şi o să mergem împreună. Vom 
ajunge exact la timp să servim micul dejun cu el. Vă simţiţi 
capabil de asta? 

— Da; n-o să mă simt uşurat până nu-mi voi fi spus 
povestea. 

— Atunci servitoarea mea va chema o birjă, şi eu o să fiu 
gata într-o clipă. M-am repezit sus, i-am explicat pe scurt 
soţiei mele despre ce era vorba, şi în cinci minute mă aflam 
înăuntrul unei birji, îndreptându-mă cu noua mea 
cunoştinţă spre strada Baker. 

Sherlock Holmes era, aşa cum mă aşteptam, tolănit în 
halat în salon, citind rubrica dispăruţilor din the Times şi 
fumând pipa sa dinainte de micul dejun, care era formată 
din toate foile de tutun şi tutunul nefumat rămas în ea din 
ziua dinainte, toate uscate cu grijă şi strânse pe colţul 
poliţei de deasupra căminului. Ne-a primit în maniera sa 
liniştită şi prietenoasă, a comandat nişte felii proaspete şi 
ouă, şi ni s-a alăturat, mâncând toţi cu poftă. Când am 
terminat, a aşezat noua noastră cunoştinţă pe sofa, i-a pus o 
pernă sub cap, şi un pahar cu brandy şi apă la îndemână. 

— Se vede cu uşurinţă că experienţa dumneavoastră nu a 
fost una obişnuită, domnule Hatherley, a spus el. Vă rog să 
vă întindeţi şi simţiţi-vă ca acasă. Spuneţi-ne, cât puteţi, dar 
opriţi-vă când vă simţiţi obosit, şi reînnoiţi-vă puterile cu 
ceva stimulant. 

— Mulţumesc, a spus pacientul meu, dar mă simt cu totul 
alt om de când doctorul m-a bandajat, şi cred că micul 
dejun pe care mi l-aţi oferit a completat vindecarea. O să vă 
rețin cât mai puţin cu putinţă din timpul dumneavoastră 
preţios, prin urmare o să încep imediat să vă povestesc 
bizarele mele experienţe. 


Holmes stătea aşezat în fotoliul său mare, cu expresia sa 
obosită şi pleoapele grele care ascundeau natura sa alertă 
şi energică, în timp ce eu stăteam în faţa lui, ascultând 
amândoi în tăcere povestea stranie pe care o relata 
vizitatorul nostru. 

— Trebuie să ştiţi, a spus el, că sunt orfan şi celibatar, şi 
locuiesc singur în Londra. Sunt inginer hidraulic de 
profesie, şi mi-am câştigat o experienţă profesională 
considerabilă în decursul celor şapte ani în care mi-am 
făcut ucenicia la Venner & Matheson, binecunoscuta firmă 
din Greenwich. Acum doi ani, încheindu-mi anii de ucenicie 
şi intrând în posesia unei sume frumuşele de bani la 
moartea bietului meu tată, m-am hotărât să încep să lucrez 
pe cont propriu, şi am închiriat în acest scop nişte camere 
pe strada Victoria. 

— Presupun că toată lumea ştie că un debut independent 
în afaceri este o experienţă dezolantă. În cazul meu a fost 
extrem de dezolantă. Pe parcursul a doi ani am oferit trei 
consultaţii şi mi s-a încredinţat o treabă neînsemnată, şi 
asta-i absolut tot ce mi-a adus profesia, încasările mele 
brute au fost de 27 de lire şi 10 pence. În fiecare zi, 
aşteptam în micul meu adăpost de la nouă dimineaţa până 
la patru după-amiaza, până când în final curajul m-a 
părăsit, şi am ajuns să cred că că nu voi avea niciodată 
vreun client 

— Însă ieri, exact când mă gândeam să plec de la birou, a 
intrat secretarul meu, să-mi spună că mă aştepta un domn 
care dorea să-mi vorbească de o afacere. A adus o carte de 
vizită tipărită cu numele colonelului Lysander Stark. 
Colonelul însuşi s-a ivit imediat în spatele său - un bărbat 
mai degrabă mai înalt decât media, dar extrem de slab. Nu 
cred să fi văzut vreodată un om atât de costeliv, întreaga sa 
faţă se reducea la nas şi bărbie, iar pielea de pe obraji îi era 
cât se poate de întinsă pe oasele proeminente. Totuşi, 
atrofierea sa părea să fi fost naturală, şi nu datorată unei 
boli, căci ochii îi străluceau, păşea vioi, şi avea o ţinută 


sigură. Era îmbrăcat simplu dar curat, şi cred că avea mai 
degrabă spre patruzeci decât spre treizeci de ani. 

— Domnul Hatherley?, a spus el cu un uşor accent 
nemţesc. Mi-aţi fost recomandat, domnule Hatherley, ca 
fiind un om care este nu numen priceput în meseria sa, dar 
care este şi discret şi capabil să ţină un secret. 

M-am înclinat, simţindu-mă flatat, ca oricare tânăr căruia i 
s-ar fi vorbit astfel. 

— Pot să vă întreb cine mi-a dai nişte referinţe atât de 
bune? 

— Păi, poate este mai bine să nu vă spun asta la momentul 
de faţă. Ştiu dintr-o anumită sursă că sunteţi atât orfan cât 
şi celibatar, şi că locuiţi singur în Londra. 

— Este absolut adevărat, i-am răspuns; dar mă veţi scuza 
dacă spun că nu pot înţelege ce legătură au toate astea cu 
pregătirea mea profesională. Am înţeles că doriţi să-mi 
vorbiţi despre o chestiune profesională? 

— Fără îndoială. Dar veţi vedea că tot ce spun este 
realmente la obiect. Am o sarcină profesională pentru 
dumneavoastră, dar un secret absolut este cât se poate de 
esenţial - un secret absolut, mă înţelegeţi, şi fireşte putem 
să aşteptăm aşa ceva mai degrabă de la un om care este 
singur decât de la unul care locuieşte în sânul familiei. 

— Dacă promit să ţin secretul, am spus eu, puteţi să aveţi 
deplină încredere că o s-o fac. 

Se uita intens la mine în timp ce vorbeam, şi mi s-a părut 
că nu văzusem vreodată o privire mai bănuitoare şi 
întrebătoare. 

— Promiteţi atunci?, a spus el în final. 

— Da, promit. 

— O tăcere absolută şi deplină înainte, în timpul, şi după? 
Nici o referire la această treabă, fie verbală sau în scris? 

— V-am dat deja cuvântul meu. 

— Foarte bine. A sărit brusc în picioare şi, ţâşnind ca 
fulgerul prin cameră, a deschis larg uşa. Afară, holul era 
gol. 


— Este în regulă, a spus el, venind înapoi. Ştiu că 
secretarii sunt uneori curioşi în privinţa afacerilor 
stăpânului lor. Acum putem vorbi în siguranţă. Şi-a tras 
scaunul foarte aproape de al meu, şi a început să se holbeze 
din nou la mine, cu aceeaşi privire gânditoare şi 
întrebătoare. 

— Un sentiment de repulsie şi de ceva înrudit cu frica a 
început să mă invadeze, văzând ciudatele maimuţăreli ale 
acestui om descărnat. Până şi teama mea de a pierde un 
client nu m-a putut face să mă abţin să-mi arăt nerăbdarea. 

— Vă rog să-mi spuneţi despre ce treabă este vorba, 
domnule, i-am spus eu; timpul meu este preţios. Dumnezeu 
să mă ierte pentru acea ultimă propoziţie, dar cuvintele îmi 
ieşiseră din gură. 

— Cum vi s-ar părea cincizeci de guinee pentru o noapte 
de lucru?, m-a întrebat. 

— Excelente. 

— Spun o muncă de o noapte, dar o oră ar fi mai aproape 
de adevăr. Pur şi simplu am nevoie de opinia 
dumneavoastră în privinţa unei maşini hidraulice de 
presare, care s-a defectat. Dacă ne spuneţi ce nu este în 
regulă, vom îndrepta-o noi înşine în curând. Ce credeţi 
despre o astfel de slujbă? 

— Munca pare să fie uşoară, iar plata generoasă. 

— Exact. Dorim să veniţi în această seară cu ultimul tren. 

— Unde? 

— La Eyford, în Berkshire. Este o aşezare mică în 
apropierea hotarului cu Oxfordshire, la peste unsprezece 
kilometri de Reading. Un tren din Paddington vă va duce 
acolo la 11:15. 

— Foarte bine. 

— O să vin cu o trăsură să vă aştept. 

— Deci avem de mers şi cu trăsura? 

— Da, micuța noastră aşezare este la ţară. 

La peste unsprezece kilometri de gara din Eyford. 


— Atunci nu putem ajunge acolo înainte de miezul nopţii. 
Presupun că nu voi avea un tren cu care să mă întorc la ora 
aceea. O să fiu obligat să rămân la dumneavoastră peste 
noapte. 

— Da, vă putem improviza cu uşurinţă un culcuş. 

— Aceasta este foarte incomod. Nu pot veni la o oră mai 
convenabilă? 

— Ne-am gândit că e cel mai bine să veniţi târziu. Pentru a 
vă recompensa pentru orice inconvenient, vă plătim 
dumneavoastră, unui om tânăr şi necunoscut, nişte bani 
care ne-ar procura opinia celor mai buni în profesia 
dumneavoastră. Totuşi, fireşte, dacă doriţi să renunţaţi la 
afacere, aveţi tot timpul s-o faceţi. 

— M-am gândit la cele cincizeci de guinee şi la cât de 
folositoare mi-ar fi fost. Deloc, i-am spus eu, aş fi foarte 
fericit să vă urmez îndeaproape dorinţele. Aş vrea însă să 
înţeleg puţin mai clar ce anume doriţi să fac. 

— Exact. Este foarte firesc ca promisiunea de a ţine 
secretul pe care v-am cerut-o să vă fi stârnit curiozitatea. 
N-am nici cea mai mică dorinţă să vă fac să vă angajaţi în 
vederea a ceva, fără a şti în prealabil despre ceea ce este 
vorba. Presupun că suntem în deplină siguranţă în ceea ce-i 
priveşte pe aceia care trag cu urechea? 

— Deplină. 

— Atunci lucrurile stau astfel. Ştiţi probabil că argila este 
un produs de preţ şi că se găseşte numai într-un loc sau 
două în toată Anglia? 

— Am auzit că aşa stau lucrurile. 

— Cu puţin timp înainte, am cumpărat un mic loc - un loc 
foarte mic, la şaisprezece kilometri de Reading. Am avut 
norocul să descopăr că exista un zăcământ de argilă pe 
unul din terenurile mele. Insă examinându-l, am realizat că 
era comparativ unul mic şi că se afla între alte două mult 
mai mari la dreapta şi la stânga - ambele aflate însă pe 
terenurile vecinilor mei. Aceşti oameni de treabă erau 
absolut neştiutori că pământul lor conţinea ceva care era la 


fel de preţios ca o mină de aur. Fireşte, era în interesul meu 
să le cumpăr pământul, înainte ca aceştia să-i descopere 
adevărata valoare, dar din păcate nu aveam banii necesari 
să fac asta. Le-am încredinţat secretul câtorva prieteni de- 
ai mei, iar aceştia mi-au sugerat să lucrăm în linişte şi în 
secret propriul nostru zăcământ, câştigând în acest mod 
banii care să ne dea posibilitatea să cumpărăm terenurile 
vecinilor. Făceam asta de ceva timp, şi am construit o presă 
hidraulică care să ne ajute în munca noastră. Această 
presă, aşa cum am explicat deja, s-a defectat, şi dorim sfatul 
dumneavoastră în privinţa acestui subiect. Ne păstrăm 
secretul cu mult zel, iar dacă s-ar afla că nişte ingineri 
hidraulici au venit la noi, s-ar face curând cercetări, iar 
apoi, dacă faptele ar ieşi la suprafaţă, adio oricărei şanse de 
a pune mâna pe aceste terenuri şi a ne realiza planurile. De 
aceea v-am făcut să-mi promiteţi că nu o să spuneţi nici 
unei fiinţe că mergeţi la Eyford în această seară. Sper că v- 
am prezentat totul clar? 

— Vă înţeleg, am spus eu. Singurul aspect pe care nu-l 
înţeleg prea bine este la ce poate folosi o presă hidraulică 
pentru a excava argilă, care, după câte înţeleg, este scoasă 
ca pietrişul dintr-o carieră. 

— Ah!, a spus el degajat, urmăm propriul nostru procedeu. 
Comprimăm pământul în cărămizi, pentru a le transporta 
fără să dezvăluim ce sunt. Dar acesta este numai un detaliu. 
V-am încredinţat secretul complet acum, domnule 
Hatherley, şi v-am arătat cât de multă încredere am în 
dumneavoastră. S-a ridicat în timp ce vorbea. Vă aştept 
atunci la Eyford la 11:15. 

— Cu siguranţă voi fi acolo. 

— Şi nici un cuvânt nimănui. Mi-a aruncat o ultimă privire 
lungă şi întrebătoare, iar apoi, prinzându-mi mâna şi 
apăsându-mi-o cu mâna sa rece şi jilavă, a ieşit grăbit din 
cameră. 

— Ei bine, când m-am gândit din nou cu mintea limpede la 
toate astea, am fost foarte uimit, aşa cum vă puteţi da 


seama, de această comandă bruscă care îmi fusese 
încredinţată. Pe de o parte, fireşte, eram fericit, căci banii 
erau cel puţin de zece ori mai mulţi decât aş fi cerut dacă aş 
fi fixat eu însumi preţul pentru serviciile mele, şi era posibil 
ca această comandă să ducă la altele. Pe de altă parte, faţa 
şi comportamentul patronului meu mi-au făcut o impresie 
neplăcută, şi nu puteam crede că explicaţia lui referitoare 
la argilă era suficientă pentru a justifica necesitatea sosirii 
mele acolo la miezul nopţii, şi anxietatea sa extremă ca nu 
cumva să spun cuiva de sarcina mea. Cu toate acestea, am 
renunţat la temerile mele, am servit o cină consistentă, am 
luat o trăsură spre Paddington, şi am urmat strict de la 
început porunca de a-mi ţine gura. 

La Reading a trebuit să schimb nu numai trăsura ci şi 
gara. Cu toate acestea, am ajuns la timp pentru ultimul tren 
spre Eyford, şi m-am dat jos în mica gară slab luminată 
după ora unsprezece. Eram singurul călător care coborâse 
acolo, şi nu se afla nimeni pe peron, cu excepţia unui paznic 
somnoros cu un felinar. Când am ieşit însă pe poartă, mi-am 
găsit cunoştinţa de dimineaţă, aşteptându-mă în umbră pe 
partea cealaltă. Fără un cuvânt, m-a înşfăcat de braţ şi m-a 
luat grăbit spre o trăsură, a cărei uşă era deschisă. A închis 
ferestrele laterale, a bătut în lemn, şi am luat-o la goană pe 
cât de repede putea merge calul. 

— Un singur cal?, a intervenit Holmes. 

— Da, numai unul. 

— Aţi observat ce culoare avea? 

— Da, l-am văzut la lumina felinarelor laterale când m-am 
urcat în trăsură. Era unul murg. 

— Arăta obosit ori odihnit? 

— O, odihnit şi lucios. 

— Mulţumesc, regret că v-am întrerupt. Vă rog, continuaţi- 
vă atât de interesanta relatare. 

— Am mers astfel cel puţin o oră. Colonelul Lysander Stark 
spusese că era vorba numai de unsprezece kilometri, însă 
cred că, dată fiind viteza pe care o aveam şi timpul ce s-a 


scurs, trebuie să fi fost vorba de aproape nouăsprezece 
kilometri. A stat lângă mine tăcut în tot acest timp, şi mi-am 
dat seama nu o dată, uitându-mă în direcţia lui, că mă 
privea foarte intens. Drumurile de ţară nu păreau să fie 
foarte bune în acea parte de lume, căci ne legănam şi 
hurducam înfiorător. Am încercat să mă uit afară pe geam, 
ca să-mi fac o idee unde ne aflam, dar acestea erau făcute 
din sticlă mată, şi n-am putut să descopăr nimic, cu excepţia 
strălucirii vagi a câte unei lumini pe lângă care treceam. 
Din când în când făceam câte o remarcă, pentru a întrerupe 
monotonia călătoriei, dar colonelul răspundea doar 
monosilabic, iar conversaţia lâncezea curând. În cele din 
urmă, însă, zdruncinăturile drumului au fost înlocuite de 
netezimea distinctă a unei alei pietruite, aici trăsura s-a 
oprit. Colonelul Lysander Stark a sărit afară şi, când l-am 
urmat, m-a tras repede sub un portic care se deschidea în 
faţa noastră. Am intrat cum s-ar zice din trăsură direct în 
hol, astfel încât nu am putut să arunc nici cea mai rapidă 
privire la faţada casei. În momentul în care am trecut 
pragul, uşa s-a închis cu zgomot în urma noastră, şi am 
auzit nedesluşit huruiala roţilor trăsurii care se îndepărta. 

— În casă era un întuneric ca smoala, iar colonelul bâjbâia 
în jur, căutând chibrituri, şi mormăind încet. Pe neaşteptate, 
s-a deschis o uşă la celălalt capăt al coridorului, şi o lungă 
dâră aurie de lumină s-a îndreptat spre noi. S-a făcut mai 
lată, şi a apărut o femeie cu o lampă în mână, pe care o 
ţinea deasupra capului, ţinându-şi faţa înainte şi uitându-se 
la noi. Am putut vedea că era drăguță şi, din felul în care se 
reflecta lumina pe rochia ei închisă la culoare, mi-am dat 
seama că aceasta era făcută dintr-un material scump. A 
spus câteva cuvinte într-o limbă străină. Pe un ton 
întrebător, iar, când însoţitorul meu i-a răspuns monosilabic 
şi posac, a tresărit atât de puternic încât lampa era aproape 
să-i cadă din mână. Colonelul Stark s-a îndreptat spre ea, i- 
a şoptit ceva la ureche, iar apoi, împingând-o înapoi în 


camera de unde ieşise, a venit din nou spre mine cu lampa 
în mână. 

— Poate o să aveţi amabilitatea să aşteptaţi câteva minute 
în această cameră, mi-a spus el, deschizând o altă uşă. Era 
o odaie liniştită, mică, mobilată sumar, cu o masă rotundă în 
mijloc, pe care erau împrăştiate câteva cărţi nemţeşti. 
Colonelul Stark a pus lampa pe armoniul de lângă uşă. Nu o 
să vă las să aşteptaţi prea mult, a spus el, şi a dispărut în 
întuneric. 

— M-am uitat la cărţile de pe masă, şi, în ciuda faptului că 
nu ştiam germană, mi-am putut da seama că două dintre 
ele erau nişte tratate ştiinţifice, celelalte fiind volume de 
poezie. Apoi m-am dus la fereastră, sperând să văd câte 
ceva din peisajul de ţară, dar un oblon de stejar, bine 
zăvorât, m-a împiedicat. Era o casă extraordinar de tăcută. 
Un ceas vechi ticăia tare undeva în hol, dar, cu excepţia lui, 
domnea o tăcere de moarte. Un vag simţământ de nelinişte 
a început să pună stăpânire pe mine. Cine erau aceşti 
nemți, şi cu ce se ocupau în acest loc ciudat şi izolat în care 
locuiau? Şi unde se afla acest loc? Mă aflam la şaisprezece 
kilometri sau cam atât de Eyford, asta era tot ceea ce ştiam, 
dar dacă în nord, sud, est sau vest, n-aveam nici cea mai 
mică idee. Dealtminteri, Reading şi probabil alte oraşe mari 
se aflau la aceeaşi distanţă, deci poate că locul nu era atât 
de retras, la urma urmei. Totuşi, dată fiind tăcerea absolută, 
era cât se poate de sigur că ne aflam la ţară. Mă plimbam 
încoace şi încolo prin cameră, fredonând încet o melodie, 
pentru a mă îmbărbăta şi a mă convinge că cele cincizeci de 
guinee îmi reveneau pe drept. Dintr-odată, fără nici un alt 
zgomot preliminar, în mijlocul liniştii depline, camera uşii 
mele s-a deschis încet. Femeia stătea în cadrul uşii, 
încadrată de întunericul din holul din spatele ei şi cu lumina 
galbenă căzându-i pe faţa pasionată şi frumoasă. Am putut 
observa dintr-o privire că era moartă de frică, iar aceasta 
m-a înfiorat şi pe mine. A ridicat un deget tremurător 
pentru a mă avertiza să tac, şi mi-a spus câteva cuvinte 


şoptite într-o engleză stricată, aruncând priviri înapoi, în 
întunericul din spatele ei, ca un cal înspăimântat. 

— Aş pleca, în locul dumneavoastră, a spus ea, încercând 
cu multă greutate, după cât mi s-a părut, să vorbească 
calm. Aş pleca. N-aş sta aici. Nu vi se poate întâmpla nimic 
bun. 

— Dar, doamnă, i-am spus eu, n-am făcut încă lucrul 
pentru care am venit. Nu pot pleca până când nu văd 
maşina. 

— Nu merită să aşteptaţi, a continuat ea. 

Puteţi ieşi pe uşă; nimeni nu vă împiedică. lar apoi, văzând 
că zâmbeam şi dădeam din cap, a renunţat brusc la 
reținerea ei şi a făcut un pas înainte, frângându-şi mâinile. 
Pentru numele lui Dumnezeu! a şoptit ea. Plecaţi de aici 
înainte de a fi prea târziu! 

— Dar sunt întrucâtva încăpățânat de la natură şi cu atât 
mai dornic să mă bag în ceva cu cât există vreun obstacol în 
drum. M-am gândit la cele cincizeci de guinee, la călătoria 
obositoare şi la noaptea neplăcută ce părea să mă aştepte. 
Trebuia ca toate astea să fie degeaba? De ce să mă furişez 
fără să-mi fi îndeplinit treaba încredinţată, şi fără să 
primesc plata ce mi se cuvenea? Această femeie putea fi 
monomaniacă. Prin urmare, cu o atitudine hotărâtă, deşi 
comportamentul său m-a zguduit mai mult decât 
îndrăzneam s-o recunosc, am continuat să dau din cap, şi 
mi-am exprimat intenţia de a rămâne unde eram. Era pe 
cale să mă roage din nou, când o uşă deasupra a fost 
trântită, iar sunetul câtorva paşi s-a auzit pe scări. A 
ascultat pentru o clipă, şi-a ridicat mâinile într-un gest 
disperat, şi a dispărut la fel de brusc şi tăcut precum 
apăruse. 

— Noii veniţi erau colonelul Lysander Stark şi un bărbat 
scund şi gras, cu o barbă ca de şinşilă crescând din pliurile 
bărbiei sale duble, care mi-a fost prezentat drept domnul 
Ferguson. 


— Acesta este secretarul şi managerul meu, a spus 
colonelul. Apropo, am avut impresia că am lăsat închisă 
această uşă când am plecat. Mă tem că v-a deranjat 
curentul. 

— Din contră, am spus eu, am deschis eu însumi uşa 
pentru că am simţit că atmosfera era întrucâtva 
înăbuşitoare. 

Mi-a aruncat una din privirile sale suspicioase. 

— Poate ar fi mai bine să trecem la treabă, atunci, a spus 
el, domnul Ferguson şi cu mine o să vă luăm sus să vedeţi 
maşina. 

— Presupun că ar fi mai bine să-mi pun pălăria. 

— O, nu, se află în casă. 

— Ce, extrage ţi argilă în casă? 

— Nu, nu. Aici doar o comprimăm. Dar lăsaţi asta. Tot ceea 
ce vrem să faceţi este să examinaţi maşina şi să ne spuneţi 
ce este în neregulă cu ea. 

— Am mers împreună sus, colonelul primul cu lampa, 
managerul cel gras şi cu mine în spatele lui. Era o casă 
veche şi întortocheată plină de coridoare, pasaje, scări 
înguste şi spiralate şi uşi mici şi joase, ale căror praguri 
erau lăsate din pricina generaţiilor care trecuseră pe ele. 
Nu existau covoare şi nici urmă de mobilă deasupra 
parterului, iar ipsosul de pe pereţi era scorojit, şi umezeala 
străbătea prin petele verzi şi nesănătoase. Am încercat să 
afişez un aer pe cât de degajat posibil, dar nu uitasem 
avertismentele doamnei, chiar dacă le ignorasem, şi eram 
cu ochii pe cei doi însoțitori ai mei. Ferguson părea să fie un 
om morocănos şi tăcut, dar am putut observa din puţinele 
lucruri pe care le-a spus că era cel puţin un conaţional. 
Colonelul Lysander Stark s-a oprit în cele din urmă în faţa 
unei uşi joase, pe care a descuiat-o. Aparţinea unei odăi 
mici, pătrate, în care am fi putut pătrunde cu greu toţi trei 
deodată. Ferguson a rămas afară, iar colonelul m-a condus 
înăuntru. 


— Acum ne aflăm, de fapt, înăuntrul presei hidraulice, a 
spus el, şi ar fi extrem de neplăcut dacă cineva ar pune-o în 
mişcare. Tavanul acestei mici camere este în realitate 
capătul pistonului care coboară, şi se lasă în jos cu forţa 
multor tone pe această podea de metal. Afară există mici 
coloane laterale de apă, care primesc această forţă şi care o 
transmit şi o multiplică într-o manieră care vă este 
familiară. Maşina funcţionează prompt dar o face cumva 
ţeapăn, şi şi-a pierdut puţin din forţă. Poate veţi avea 
amabilitatea să o examinaţi şi să ne arătaţi cum o putem 
îndrepta. 

— l-am luat lampa şi am examinat maşina cu multă atenţie. 
Era într-adevăr una uriaşă şi capabilă de a exercita o 
presiune imensă. Când am ieşit afară, însă, şi am apăsat 
mânerele care o controlau, mi-am dat seama imediat, 
datorită sâsâitului pe care îl scotea, că undeva exista o mică 
scurgere, care permitea apei să ţâşnească înapoi printr- 
unul din cilindrii laterali. O altă examinare mi-a arătat că 
una din benzile de cauciuc care înconjura capul tijei se 
strânsese astfel încât nu mai umplea complet adâncitura 
dea lungul căreia funcţiona. Aceasta era în mod clar cauza 
pierderii forţei, şi le-am destăinuit-o însoţitorilor mei, care 
mi-au urmărit observaţiile cu multă atenţie şi mi-au pus 
câteva întrebări de ordin practic referitoare la ce trebuiau 
să facă pentru a îndrepta stricăciunea. După ce le-am 
explicat totul, m-am întors în încăperea principală a maşinii 
şi m-am uitat bine la ea pentru a îmi satisface propria 
curiozitate. Era evident la o simplă privire că povestea cu 
argila era doar o invenţie, căci ar fi fost absurd să presupui 
că un motor atât de puternic ar fi fost conceput pentru un 
scop atât de nepotrivit. Pereţii erau din lemn, dar fundul 
consta dintr-un jgheab de fier, şi, când l-am examinai, am 
putut observa peste tot o crustă de depuneri metalice. M- 
am aplecat, şi tocmai ce o râcâiam pentru a vedea ce este 
mai exact, când am auzit o exclamaţie mormăită în germană 


şi am văzut faţa cadaverică a colonelului uitându-se în jos la 
mine. 

— Ce faceţi acolo?, m-a întrebat el. 

— Eram mânios că fusesem dus de nas cu o poveste atât 
de alambicată ca aceea pe care mi-o spusese. Admiram 
argila dumneavoastră, i-am spus; cred că v-aş fi putut sfătui 
mai bine în privinţa maşinii, dacă aş fi ştiut scopul exact în 
care este folosită. 

— Am regretat nechibzuinţa vorbelor mele chiar în clipa în 
care am rostit aceste cuvinte. Faţa i s-a întunecat şi o 
lumină amenințătoare i-a apărut în ochii gri. 

— Foarte bine, a spus el, veţi şti totul despre maşină. A 
făcut un pas în spate, a trântit uşiţa, şi a învârtit cheia în 
broască. M-am năpustit spre ea şi am tras de mâner, dar 
era bine fixat, şi nu a cedat câtuşi de puţin împinsăturilor şi 
loviturilor mele. Hei!, am ţipat. Hei! Colonele! Lasă-mă 
afară! 

— Iar apoi, în acea linişte, am auzit dintr-odată un zgomot 
care m-a îngheţat. Era zăngănitul mânerelor şi şuieratul 
cilindrului crăpat. Dăduse drumul motorului. Lampa se mai 
afla încă pe podea, unde o pusesem când examinam 
jgheabul. La lumina acesteia, am văzut că tavanul negru se 
lăsa peste mine, încet, sacadat, dar, aşa cum nimeni nu ştia 
mai bine decât mine, cu o forţă ce trebuia ca într-un minut 
să mă toace într-o pastă informă. M-am aruncat ţipând în 
uşă şi am tras cu unghiile de încuietoare. L-am implorat pe 
colonel să mă lase afară, dar zgomotul nemilos al mânerelor 
mi-a acoperit strigătele. Tavanul se afla numai la vreo 
treizeci sau şaizeci de centimetri deasupra capului meu şi 
am putut pipăi cu mâna ridicată suprafaţa sa tare şi aspră. 
Apoi mi-a trecut prin minte că suferinţa pe care urma s-o 
simt la moarte depindea foarte mult de poziţia în care mă 
aflam atunci. Dacă mă puneam pe burtă, greutatea avea să 
se lase pe coloana mea vertebrală, şi m-am cutremurat la 
gândul trosniturii înspăimântătoare. Poate era mai bine în 
celălalt fel; însă aveam oare curajul să stau întins şi să mă 


uit în sus la umbra aceea neagră şi mortală, coborând 
asupra mea? Deja nu mai puteam să stau în picioare, când 
privirea mi-a fost atrasă de ceva ce m-a umplut de speranţă. 

— V-am spus că deşi tavanul şi podeaua erau din fier, 
pereţii erau din lemn. Pe când aruncam o ultimă privire 
grăbită în jurul meu, am văzut o dungă îngustă de lumină 
galbenă între două din scânduri, care se lăţea şi se lăţea pe 
măsură ce un panou mic era tras în spate. Pentru o clipă n- 
am putut crede că acolo se afla realmente o uşă care mă 
putea scăpa de moarte. În momentul următor m-am 
aruncat prin ea, zăcând pe jumătate leşinat pe partea 
cealaltă. Panoul a fost împins din nou în urma mea, dar 
zdrobirea lămpii şi, câteva momente mai târziu, zăngănitul 
celor două plăci de metal mi-au dat de ştire cât de aproape 
mă aflasem de moarte. 

— Mi-am revenit în simţiri la o smucitură frenetică de 
tâmplă, şi m-am trezit întins pe podeaua de piatră a unui 
coridor îngust, în timp ce o femeie stătea aplecată deasupra 
mea, trăgând de mine cu mâna stângă, şi ţinând o lumânare 
în dreapta. Era aceeaşi prietenă bună al cărei avertisment îl 
neglijasem atât de prosteşte. 

— Vino! Vino!, a strigat ea pierzându-şi răsuflarea. Vor fi 
aici într-un moment. Vor vedea că nu eşti acolo. O, nu risipi 
timpul atât de preţios, ci vino! 

— De data asta, cel puţin, nu i-am disprețuit sfatul. M-am 
ridicat în picioare clătinându-mă, şi am fugit cu ea pe 
coridor, coborând o scară în spirală. Aceasta ducea într-un 
alt coridor lat, şi, tocmai ce ajunsesem acolo, când am auzit 
zgomot de picioare alergând şi strigătele a două voci, una 
răspunzându-i alteia, de la etajul unde ne aflam şi de la 
acela de dedesubt. Îndrumătoarea mea s-a oprit şi s-a uitat 
în jur, ca şi cum nu mai ştia ce să facă. Apoi a deschis cu 
putere o uşă care dădea într-un dormitor, prin fereastra 
căruia luna strălucea luminos. 

— Este singura dumitale şansă, mi-a spus ea. Este sus, dar 
poate poţi să sari. 


— În timp ce vorbea, s-a ivit o lumină la celălalt capăt al 
coridorului, şi am văzut figura slabă a colonelului Lysander 
Stark năpustindu-se înainte cu o lampă în mână şi o armă 
de felul unui satâr de măcelar în cealaltă. Am traversat în 
viteză dormitorul, am deschis fereastra şi m-am uitat afară. 
Cât de liniştită, dulce şi sănătoasă arăta grădina în lumina 
lunii, şi nu puteau fi mai mult de zece metri până jos. M-am 
căţărat pe pervaz, dar am ezitat să sar până n-am auzit ce 
se petrecea între salvatoarea mea şi ticălosul care mă 
urmărea. Dacă urma să fie maltratată, atunci eram hotărât 
să mă întorc în ajutorul ei cu toate riscurile. De abia ce mi-a 
trecut acest gând prin minte, că acesta se afla la uşă, 
trecând pe lângă ea; dar femeia l-a înconjurat cu braţele, 
încercând să-l reţină. 

— Fritz! Fritz!, striga ea în engleză, adu-ţi aminte că mi-ai 
promis după ultima oară. Ai spus că nu se va întâmpla din 
nou. Va tăcea! O, va tăcea! 

— Eşti nebună, Elise!, a strigat el, luptându-se să scape de 
ea. Ne vei ruina. A văzut prea multe. Lasă-mă să trec, îţi 
spun! A împins-o într-o parte şi, năpustindu-se spre 
fereastră, a încercat să mă taie cu arma sa solidă. M-am 
lăsat să alunec şi atârnam cu mâinile de pervaz, când a 
căzut lovitura. Am simţit o durere nu prea puternică, 
strânsoarea mea a cedat, şi am căzut în grădina de 
dedesubt. 

— Am fost zguduit, dar nu rănit de cădere; prin urmare, 
m-am ridicat în picioare şi m-am repezit printre tufişuri cât 
de repede am putut alerga, căci mi-am dat seama că eram 
încă departe de a fi scăpat de pericol Pe neaşteptate, însă, 
m-au invadat o ameţeală şi o greață de moarte. M-am uitat 
în jos la mâna mea, care pulsa dureros, şi atunci pentru 
prima dată am văzut că degetul meu mare fusese retezat şi 
că sângele curgea din belşug din rană. Am încercat să-mi 
leg batista în jurul ei, dar brusc urechile au început să-mi 
zumzăie, iar în momentul următor am căzut printre tufele 
de trandafir, într-un leşin de moarte. 


— Nu-mi dau seama cât timp am zăcut inconştient. 
Trebuie să fi fost un timp îndelungat, căci, când mi-am 
revenit în simţiri, luna apusese şi o dimineaţă luminoasă îşi 
făcuse apariţia. Hainele îmi erau toate îmbibate de rouă, iar 
mâneca hainei îmi era impregnată de sângele de la degetul 
rănit. Durerea ascuţită pe care o resimţeam acolo mi-a adus 
într-o clipă în minte toate detaliile aventurii mele nocturne, 
şi am sărit în picioare cu sentimentul că nu eram încă la 
adăpost de urmăritorii mei. Dar spre uimirea mea, când m- 
am uitat în jurul meu, n-am văzut nici urmă de casă sau 
grădină. Zăceam într-un colţ al gardului viu aproape de 
drum, şi doar puţin mai încolo se afla o clădire lungă, care 
s-a dovedit a fi, când m-am apropiat de ea, exact gara în 
care ajunsesem în noaptea precedentă. Dacă nu ar fi fost 
rana urâtă de la mâna mea, tot ceea ce s-a petrecut în 
timpul acelor ore înspăimântătoare ar fi putut fi un vis urât. 

— Pe jumătate ameţit am intrat în gară şi am întrebat de 
trenul de dimineaţă. Urma să fie unul spre Reading în mai 
puţin de o jumătate de oră. Era de serviciu acelaşi paznic 
care se afla acolo când sosisem. L-am întrebat dacă auzise 
vreodată de colonelul Lysander Stark. Numele îi era 
necunoscut. Observase o trăsură aşteptându-mă în noaptea 
dinainte? Nu, nu observase. 

Exista vreo staţie de poliţie undeva în apropiere? Se afla 
una cam la cinci kilometri distanţă. 

— Era prea departe pentru mine să merg într-acolo, slăbit 
şi bolnav cum eram. M-am hotărât să aştept să-mi spun 
povestea la poliţie la întoarcerea în oraş. Era puţin după 
şase când am ajuns, prin urmare am mers mai întâi să mi se 
bandajeze rana, iar apoi doctorul a fost atât de amabil să 
mă aducă aici. V-am prezentat cazul şi o să fac exact ceea 
ce mă sfătuiţi. 

Am rămas ambii tăcuţi câtva timp după ascultarea acestei 
povestiri extraordinare. Apoi Sherlock Holmes a luat de pe 
raft una din cărţile obişnuite şi voluminoase în care îşi 
punea tăieturile din ziare. 


— Iată un anunţ care vă va interesa, i-a spus. A apărut în 
toate ziarele cam acum un an. Ascultaţi aici: „Dispărut pe 9 
a lunii curente domnul Jeremiah Hayling, în vârstă de 
douăzeci şi şase de ani, inginer hidraulic. A plecat de acasă 
la zece seara şi nu s-a mai auzit de el de atunci. Era 
îmbrăcat în”, etc, etc. Ha! Aceea a fost ultima dată când 
colonelul a avut nevoie să-i fie reparată maşina, îmi 
închipui. 

— Fără îndoială. Este cât se poate de clar că domnul 
colonel era un om disperat, cu sânge rece, care era absolut 
hotărât să nu lase nimic să stea în calea micului său joc, ca 
acei pirați care merg până la capăt şi nu lasă nici un 
supravieţuitor de pe un vas capturat. Ei bine, fiecare 
moment este acum preţios, deci, dacă vă simţiţi capabil, o 
să mergem imediat la Scotland Yard, ca un preliminariu 
înainte de a o porni spre Eyford. 

Cam trei ore mai târziu ne aflam cu toţii împreună în tren, 
îndreptându-ne dinspre Reading spre micul sat din 
Berkshire. Era Sherlock Holmes, inginerul hidraulic, 
inspectorul Bradstreet de la Scotland Yard, un poliţist în 
haine civile şi eu însumi. Bradstreet întinsese o hartă a 
comitatului pe banchetă şi era ocupat cu trasarea unui cerc 
cu ajutorul compasului, având Eyford în centru. 

— Dumnezeule!, a strigat pacientul meu. Atunci asta 
explică ceea ce a spus fata. 

— lată, a spus el. Cercul are o rază de şaisprezece 
kilometri din sat. Locul pe care îl căutăm trebuie să se afle 
undeva în apropiere de linia aceea. Aţi spus şaisprezece 
kilometri, cred, domnule. 

— A fost o călătorie de o oră bună. 

— Şi credeţi că v-au adus înapoi tot acel drum, în timp ce 
eraţi inconştient? 

— Trebuie, s-o fi făcut. Nu prea îmi amintesc să fi fost 
ridicat şi transportat undeva. 

— Ceea ce nu pot să înţeleg, am spus eu, este de ce v-au 
lăsat în viaţă, când v-au găsit zăcând leşinat în grădină. 


Poate că ticălosul a fost convins de rugăminţile femeii. 

— Nu prea cred că asta ar fi fost posibil. N-am văzut 
niciodată în viaţa mea o faţă mai neînduplecată. 

— O să clarificăm în curând toate astea, a spus Bradstreet. 
Păi, mi-am trasat cercul şi tot ce-aş vrea să ştiu este în ce 
punct de pe el pot fi găsiţi oamenii pe care îi căutăm. 

— Cred că pot să-l indic cu degetul, a spus Holmes liniştit. 

— Chiar aşa, acum!, a strigat inspectorul, vaţi făcut o idee! 
Hai să vedem cine este de acord cu dumneavoastră. Eu 
spun că este în sud, căci locurile dintr-acolo sunt mai 
izolate. 

— lar eu spun est, a spus pacientul meu. 

— Eu sunt pentru vest, a remarcat polițistul în haine civile. 
Există câteva sate liniştite pe acolo. 

— lar eu sunt pentru nord am spus eu, pentru că nu există 
nici un deal acolo, iar prietenul nostru spune că nua 
observat ca trăsura să o fi luat în sus. 

— Haideţi, a exclamat inspectorul, râzând; aşa o 
diversitate de opinii. Am făcut un cerc complet. Cui îi daţi 
votul decisiv? 

— Toţi vă înşelaţi, a spus Holmes. 

— Dar nu putem să ne înşelăm cu toţii. 

— O, ba da, puteţi Acesta este punctul meu. Şi-a pus 
degetul în centrul cercului. Aici o să-i găsim. 

— Dar călătoria de douăzeci de kilometri?, a întrebat 
gâfâit Hatherley. 

— Zece încolo şi zece înapoi. Nimic mai simplu. 
Dumneavoastră înşivă, spuneţi despre cal că era odihnit şi 
lucios când aţi intrat în trăsură. Cum ar fi putut fi astfel 
după douăzeci de kilometri pe drumuri proaste? 

— Într-adevăr, este un şiretlic foarte probabil, a observat 
Bradstreet pe gânduri. Fireşte, nu poate exista nici o 
îndoială în privinţa naturii acestei bande. 

— Niciun. A spus Holmes. Sunt falsificatori de bani pe 
scară largă, şi au folosit maşina pentru a forma amestecul 
care înlocuia argintul. 


— Ştiam de ceva vreme că acţiona o bandă deşteaptă, a 
spus inspectorul. Produceau jumătăţi de coroană cu miile. 
Am mers pe urmele lor până la Reading, dar nu am putut 
merge mai departe, căci şi-au acoperit urmele într-un mod 
care arăta că aveau foarte multă experienţă. Dar acum, 
mulţumită acestei şanse, cred că am pus mâna pe ei. 

Însă inspectorul se înşela, căci n-a fost ca acei criminali să 
ajungă pe mâinile justiţiei. Pe când ajunsesem în gara din 
Eyford, am văzut o coloană uriaşă de fum care urca în sus 
din spatele unui mic pâlc de copaci din apropiere şi atârna 
ca o pană imensă de struţ deasupra peisajului. 

— O casă arzând?, a întrebat Bradstreet, pe când trenul îşi 
continua drumul. 

— Da, domnule!, a spus şeful gării. 

— Când a izbucnit? 

— Am auzit că s-a întâmplat în timpul nopţii, domnule, dar 
s-a înrăutățit, şi întregul loc este în flăcări. 

— A cui este casa? 

— A doctorului Becher. 

— Spune-mi, a intervenit inginerul, domnul Becher este un 
neamţ foarte slab, cu un nas lung şi ascuţit? 

— Şeful gării a râs cu poftă. Nu, domnule, doctorul Becher 
este englez, şi nu există vreun om în parohie care să aibă o 
vestă mai bine căptuşită. Dar există un domn care locuieşte 
la dânsul, un pacient, după câte înţeleg, care este străin şi 
arată ca şi cum nu i-ar strica puţină carne de vită din 
Berkshire. 

Şeful gării nici nu-şi sfârşise bine povestea că ne grăbeam 
cu toţii în direcţia focului. Drumul urca pe un deal jos, şi 
exista o clădire mare şi întinsă în faţa noastră, ce scuipa 
flăcări prin fiecare crăpătură şi fereastră, în timp ce în 
grădina din faţă trei maşini ale pompierilor încercau în van 
să ţină flăcările sub control. 


— Asta este!, a strigat Hatherley, extrem de agitat. lată 
aleea de pietriş, şi tufele de trandafir unde am zăcut. Cea 
de-a doua fereastră este aceea de pe care am sărit. 

— Ei bine, a spus Holmes, cel puţin v-aţi răzbunat pe ei. 
Nu poate exista nici o îndoială că pereţii de lemn au luat foc 
datorită lămpii dumneavoastră cu ulei, strivite în presă, 
deşi, fireşte, au fost prea ocupați să vă urmărească ca să 
observe asta la vremea respectivă. Acuma uitaţi-vă cu 
atenţie în această mulţime pentru a-i identifica pe prietenii 
dumneavoastră de noaptea trecută, deşi mă tem foarte tare 
că aceştia se află la o sută şaizeci de kilometri distanţă până 
acum. 

Iar temerile lui Holmes s-au dovedit a fi întemeiate, căci 
din acea zi până astăzi nu s-a mai auzit vreun cuvânt fie 
despre frumoasa femeie, fie despre sinistrul neamţ sau 
morocănosul englez. În dimineaţa aceea devreme un ţăran 
a întâlnit o căruţă în care se aflau câţiva oameni şi nişte 
cutii foarte voluminoase, îndreptându-se rapid spre 
Reading, însă acolo toate urmele fugarilor au dispărut, şi 
chiar şi perspicacitatea lui Holmes a eşuat să descopere 
vreodată cel mai mic indiciu privind locul în care se aflau. 

Pompierii au fost foarte tare tulburaţi de aranjamentele pe 
care le-au găsit înăuntru, şi mai mult încă, de descoperirea 
unui deget omenesc proaspăt tăiat pe pervazul unei 
ferestre de la etajul al doilea. Pe la apusul soarelui însă. 
Eforturile lor au fost în cele din urmă încununate de succes, 
şi au înăbuşit flăcările, dar nu înainte ca acoperişul să se 
prăbuşească şi ca întregul loc să fie redus la o ruină 
deplină, căci, în afara unor cilindri îndoiţi şi a ţevăriei de 
fier, nu mai rămăsese nimic din maşinăria care o costase 
atât de scump pe nenorocoasa noastră cunoştinţă. Cantități 
mari de nichel şi cositor au fost găsite depozitate într-o 
aripă a clădirii, dar nu s-au găsit monede, ceea ce ar putea 
explica prezenţa acelor cutii voluminoase la care s-a făcut 
referinţă deja. 


Dacă nu ar fi fost pământul moale care să ne clarifice 
lucrurile, ar fi putut rămâne pentru totdeauna un mister 
cum a fost transportat inginerul nostru hidraulic din 
grădină în locul unde şi-a revenit în simţiri. A fost evident 
transportat de două persoane, dintre care una avea un 
picior extrem de mic, iar cealaltă unele neobişnuit de mari. 
Pe ansamblu, era extrem de probabil ca tăcutul englez, fiind 
mai puţin curajos sau mai puţin criminal decât tovarăşul 
său, s-o fi ajutat pe femeie să-l transporte pe bărbatul 
inconştient în afara pericolului. 

— Păi, a spus inginerul nostru cu tristeţe pe când ne 
aşezam pe banchete pentru a ne întoarce din nou la 
Londra, a fost o afacere bună pentru mine! Mi-am pierdut 
degetul de la mână şi cincizeci de guinee, şi ce am câştigat? 

— Experienţă, a spus Holmes, râzând. Indirect, poate fi 
valoroasă, ştiţi, n-aveţi decât s-o puneţi în cuvinte pentru a 
vă câştiga reputaţia de a constitui o companie excelentă 
pentru tot restul existenţei. 

AVENTURA CELIBATARULUI NOBIL. 

Căsătoria lordului St. Simon şi curiosu-i sfârşit au încetat 
demult să mai fie un subiect de interes în acele cercuri sus 
puse în care se mişcă nenorocosul mire. Scandaluri noi au 
împins-o în umbră, iar detaliile lor mai picante au 
îndepărtat clevetirile de această dramă veche de patru ani. 
Dat fiind însă că am motive să cred că faptele n-au fost 
niciodată deplin dezvăluite publicului larg, şi întrucât 
prietenul meu Sherlock Holmes a jucat un rol considerabil 
în elucidarea poveştii respective, simt că aventurile lui nu 
ar fi complete fără o schiţă a acestui episod remarcabil. 

Era cu câteva săptămâni înaintea propriei mele căsătorii, 
pe vremea când încă mai împărţeam locuinţa de pe strada 
Baker cu Sherlock Holmes; acesta se întorsese dintr-o 
plimbare de după-amiază când a găsit o scrisoare 
aşteptându-l pe masă. Eu stătusem toată ziua în casă, căci 
vremea se decisese brusc spre ploaie, cu vânturi de 
toamnă, puternice, iar glontele Jezail, pe care l-am adus 


înapoi într-unui din membrele mele, ca o reminiscență a 
campaniei mele din Afganistan, persista să pulseze, 
provocându-mi o durere continuă. Cu trupul pe un 
balansoar şi picioarele pe un altul, m-am înconjurat cu un 
vraf de ziare până când în cele din urmă, saturat de ştirile 
zilei, le-am pus pe toate deoparte; zăceam lipsit de energie, 
privind blazonul imens şi monograma de pe plicul de pe 
masă, şi întrebându-mă leneş cine putea fi corespondentul 
nobil al prietenului meu. 

— Iată o scrisoare din lumea bună, am remarcat când d 
intrat. Scrisorile tale de dimineaţă erau de la un negustor 
de peşte şi un vameş de vas. 

— Da, corespondenţa mea are cu siguranţă farmecul de a 
fi variată, mi-a răspuns el, zâmbind, iar cei mai umili sunt 
de obicei mai interesanţi. Aceasta arată ca una din acele 
ordine care invită un om fie să se plictisească, fie să mintă. 

A rupt sigiliul şi a aruncat o privire peste conţinutul 
acesteia. 

— O, se poate dovedi a fi ceva interesant, la urma urmei. 

— Nu e ceva social, atunci? 

— Nu, clar profesional. 

— Şi de la un client nobil? 

— Unul dintre cei mai nobili din Anglia. 

— Dragul meu. le felicit. 

— Te asigur, Watson, fără să-mi dau aere, că poziţia socială 
a clientului meu este o chestiune mai puţin importantă 
pentru mine decât interesul prezentat de cazul. Său. Este 
însă posibil ca acest aspect să nu lipsească nici din această 
nouă investigaţie. Ai citit cu sârg ziarele în vremea din 
urmă, nu-i aşa? 

— Aşa se pare, am spus eu trist, arătându-i o grămadă 
imensă în colt. N-am avut nimic altceva de făcut. 

— Este bine, căci vei fi capabil poate să mă informezi şi pe 
mine. N-am citit nimic cu excepţia ştirilor criminale şi a 
rubricii celor dispăruţi. Ultima este întotdeauna instructivă. 
Dar dacă ai urmărit atât de aproape evenimentele recente, 


trebuie să fi citit despre lordul St Simon şi căsătoria 
acestuia. 

— O, da, cu cel mai mare interes. 

— Aceasta-i bine. Scrisoarea pe care o ţin în măR. C este 
de la lordul St. Simon. Ţi-o voi citi, iar tu în schimb, trebuie 
să răsfoieşti aceste ziare şi să-mi oferi tot ce ai legătură cu 
acest caz. lată ce spune: „DRAGUL MEU DOMN, 
SHERLOCK HOLMES Lordul Backwater îmi spune că pot să 
am încredere judecata şi discreţia dumitale. M-am hotărât, 
prin urmare, să apelez la dumneavoastră şi să vă consult în 
legătură cu un eveniment foarte dureros, referitor la 
căsătoria mea. Domnul Lestrade de la Scotland Yard se 
ocupă deja de acest lucru, dar mă asigură că nu vede nici o 
obiecţie să cooperaţi cu el, crezând chiar că aceasta ar 
putea fi de ceva ajutor. 

Vă voi vizita la patru după amiaza, iar dacă aveţi o altă 
întâlnire stabilită pentru ora respectivă, sper s-o amânaţi, 
întrucât această chestiune este de cea mai mare 
importanţă. Al dumneavoastră, cu respect, SI. SIMON”. 

— Este trimisă din Grosvenor Mansions, scrisă cu pană de 
gâscă, iar nobilul lord a avut ghinionul să se mânjească cu 
cerneală pe partea exterioară a degetului mic de la mâna 
dreaptă, a remarcat Holmes în timp ce împătura epistola. 

— Spune ora patru. Acum este trei. Va fi aici într-o oră. 

— În acest caz, avem exact timpul necesar să mă pun la 
curent în privinţa acestui subiect. Deschide acele ziare şi 
aranjează fragmentele în ordinea în care au avut 
evenimentele, în timp ce eu arunc o privire să văd ce este 
noul nostru client. A luat un volum cu învelitoare roşie 
dintr-un rând de cărţi de referinţă de lângă cămin. lată-l, a 
spus el, aşezându-se şi punându-şi-l pe genunchi, Lordul 
Robert Walsingham de Vere St. Simon, al doilea fiu al 
ducelui de Balmoral. Hm! Blazonul azuriu, cu ghiulele în şir 
deasupra unui samur. Născut în 1846. Are patruzeci şi unu 
de ani, ceea ce înseamnă copt pentru căsătorie. A fost 
subsecretar responsabil de colonii în administraţia din 


urmă. Ducele, tatăl său, a fost la un moment dat secretar 
însărcinat cu afacerile externe. Moştenesc sângele 
Plantageneţilor pe linie directă, iar al Tudorilor pe linie 
feminină. Ha! Păi, nu există nimic realmente instructiv în 
toate astea. Cred că trebuie să apelez la tine, Watson, 
pentru ceva mai consistent. 

— Am puţine dificultăţi să găsesc ceea ce vreau, am spus 
eu, căci faptele sunt cât se poate de recente, iar povestea 
m-a izbit prin neobişnuitul ei. Mi-a fost teamă să ţi le 
menţionez, însă, întrucât ştiam că te ocupai de o 
investigaţie, şi că-ţi displace intruziunea altor cazuri. 

— O, te referi la micul caz al camionului de mobilă din 
Piaţa Grosvenor. Acela este îndeajuns de elucidat acum, 
deşi a fost realmente evident de la început. Te rog, dă-mi 
rezultatele selecţiei tale din ziare. 

— Acesta este primul anunţ pe care l-am putut găsi. Se 
află la anunţurile personale din Morning Post, şi este, aşa 
cum poţi vedea, de acum câteva săptămâni: „O căsătorie a 
fost aranjată, spune, şi va avea loc, dacă zvonurile sunt 
corecte, foarte curând, între lordul Robert St. Simon, cel 
de-al doilea fiu al ducelui de Balmoral, şi domnişoara Hatty 
Doran, singura fiică a domnului Aloysius Doran din San 
Francisco, California, S. U. A.” Asta-i tot. 

— Concis şi la subiect, a remarcat Holmes, întinzându-şi 
picioarele sale lungi şi subţiri spre foc. 

— A existat un paragraf ce dezvolta acest anunţ într-unui 
din ziarele mondene din aceeaşi săptămână. Ah, iată-l: „Va 
exista în curând o cerere de protecţie pe piaţa 
matrimonială. Căci principiul actual ai libertăţii comerţului 
pare a acţiona din plin împotriva produselor noastre 
interne. Managementul caselor nobile din Marea Britanic 
ajunge rând pe rând pe mâinile frumoaselor noastre 
verişoare de peste Atlantic. În săptămâna din urmă, a fost 
făcută o importantă adăugire în acest sens la această listă a 
premiilor care au fost duse cu ele de aceste fermecătoare 
invadatoare. Lordul St. Simon, care s-a dovedit a fi timp de 


peste douăzeci de ani un exemplu împotriva săgeţilor 
micului zeu, a anunţat acum ca sigură căsătoria sa 
apropiată cu domnişoara Hatty Doran, fascinanta fiică a 
unui milionar californian. Domnişoara Doran, a cărei siluetă 
graţioasă şi faţă izbitoare a atras multă atenţie la 
festivitățile de la Westbury House este singurul copil, şi în 
prezent se spune că zestrea sa va depăşi considerabil şase 
cifre, cu speranţe de viitor, întrucât este un secret, 
dezvăluit că ducele de Balmoral a fost obligat să-şi vândă 
tablourile în anii din urmă, şi că lordul St. Simon nu deţine 
nici o proprietate cu excepţia micului domeniu din 
Birchmoor, este evident că moştenitoarea californiană nu va 
fi singura câştigată datorită acestei alianţe, care îi va da 
posibilitatea să treacă cu uşurinţă şi firesc de la o doamnă 
republicană la o lady britanică”. 

— Altceva?, a întrebai Holmes, căscând. 

— O, da; din belşug. Apoi există o altă notă în the Morning 
Post în care se spune că ceremonia de căsătorie va fi una 
absolut discretă, că va avea loc la St. George în Piaţa 
Hanovra, că vor fi invitaţi numai şase prieteni apropiaţi şi că 
aceştia se vor întoarce la casa mobilată din Lancaster Gate, 
care a fost cumpărată de domnul Aloysius Doran. Două zile 
mai târziu - adică miercurea trecută - există un scurt anunţ 
că nunta a avut loc şi că luna de miere va fi petrecută la 
lordul Backwater, în apropiere de Petersfield. Acestea sunt 
toate anunţurile care au apărut înainte de dispariţia 
miresei. 

— Înainte de ce?, a întrebat Holmes tresărind puternic. 

— Dispariţia doamnei. 

— Când a dispărut deci? 

— În timpul nunţii. 

— Chiar aşa. Asta este mai interesant decât se anunţa a fi, 
chiar dramatic, de fapt. 

— Da, m-a izbit ca fund întrucâtva neobişnuit. 

— Ele dispar adesea înainte de ceremonie şi ocazional în 
timpul lunii de miere, dar nu-mi pot aminti de nimic atât de 


prompt. le rog, dă-mi detaliile. 

— 'Te avertizez că acestea sunt foarte incomplete. 

— Poate le putem face mai puţin astfel. 

— Aşa cum sunt, acestea sunt oferite într-un singur articol 
dintr-un ziar de dimineaţă de ieri, pe care ţi-l voi citi. Este 
intitulat „O întâmplare ciudată la o nuntă aristocrată”: 
„Familia lordului Robert St. Simon a fost pradă celei mai 
mari consternări datorită evenimentelor ciudate şi 
dureroase care au avut loc la nunta acestuia. Ceremonia, 
aşa cum a fost anunţat succint în ziarele de ieri, avusese loc 
în dimineaţa, dinainte; dar numai acum a devenit posibil să 
confirmăm zvonurile ciudate care s-au vehiculat cu atâta 
insistenţă. În ciuda încercărilor prietenilor de a impune 
tăcerea, atenţia publicului a fost într-atât de mult atrasă de 
acest subiect că nu poate servi la nimic bun să ne prefacem 
că ignorăm ceea ce a devenit un subiect obişnuit de 
conversaţie: 

Ceremonia, care a fost oficiată la St. George, în piaţa 
Hanovra, a fost una foarte discretă, nefiind prezenţi decât 
tatăl miresei, domnul Aloysius Doran, ducesa de Balmoral, 
lordul Backwater, lordul Eustace şi lady Clara St. Simon 
(fratele şi sora mirelui), şi lady Alicia Whittington. Toţi 
participanţii s-au îndreptat după-aceea spre casa domnului 
Aloysius Doran din Lancaster Gate, unde a fost pregătită 
masa. Se pare că o femeie, al cărei nume nu a fost stabilit, a 
provocat un mic incident, încercând să pătrundă în casă 
după ceremonie, susţinând că avea nişte pretenţii justificate 
în privinţa lordului St. Simon. Aceasta a putut fi scoasă 
afară de majordom şi valet numai după o scenă dureroasă şi 
îndelungată. Mireasa, care din fericire a intrat în casă 
înainte de această întrerupere neplăcută, se aşezase la 
masă cu restul comesenilor, când s-a plâns de o indispoziţie 
bruscă şi s-a retras în camera sa. Absența sa prelungită 
provocând comentarii, tatăl său s-a dus după ea, dar a fost 
înştiinţat de cameristă că aceasta urcase în camera sa 
numai pentru o clipă, pentru a lua o manta şi o bonetă, 


repezindu-se apoi în hol. Unul din valeţi a declarat că a 
văzut o doamnă plecând, care era îmbrăcată astfel, dar a 
refuzat să-şi închipuie că este stăpâna lui, crezând că 
aceasta se afla împreună cu ceilalţi. Văzând că fiica sa a 
dispărut, domnul Aloysius Doran împreună cu mirele au 
intrat imediat în legătură cu poliţia, şi au fost făcute nişte 
investigaţii foarte serioase, care vor duce probabil la 
elucidarea rapidă a acestei poveşti foarte neobişnuite. Însă, 
până astă-noapte târziu, nu apăruse nici un indiciu referitor 
la locul unde se află doamna dispărută. 

Există zvonuri că ar fi ceva murdar în toate acestea, şi se 
spune că poliţia a arestat femeia care provocase scandalul 
iniţial, crezând că din gelozie sau vreun alt motiv aceasta ar 
fi putut fi implicată în ciudata dispariţie a miresei”. 

— Şi asta-i tot? 

— Mai există doar o mică specificare într-un alt ziar de 
dimineaţă, dar este una relevantă. 

— Iar aceasta este... 

— Că domnişoara Flora Miliar, doamna care a provocat 
scandalul, a fost de fapt arestată. Se pare că a fost înainte 
dansatoare la Allegro, şi că îl cunoştea pe mire de ceva ani. 
Nu există alte detalii, şi întregul caz este acum în mâinile 
noastre, în măsura în care a fost prezentat în presă. 

— Şi pare a fi un caz extrem de interesant. Nu l-aş fi ratat 
pentru nimic în lume. Dar se aude clopoţelul sunând, 
Watson, şi întrucât ceasul arată câteva minute după ora 
patru, nu am nici o îndoială că acesta se va dovedi a fi 
nobilul nostru client. Nici nu te gândi să pleci, Watson, căci 
ţin foarte mult să am un martor, fie şi numai ca să verifice 
că rețin corect faptele. 

— Lordul Robert St. Simon, a anunţat valetul nostru, 
deschizând larg uşa. A intrat un domn cu o faţă plăcută şi 
palidă, de om cultivat, cu un nas mare şi poate cu o 
oarecare iritare în jurul gurii, şi având privirea sigură, 
limpede a unui om care făcea parte din tagma celor care 
comandă şi sunt ascultați. Maniera sa era energică, şi totuşi 


înfăţişarea sa de ansamblu lăsa o impresie nepotrivită de 
bătrâneţe, căci era uşor adus de spate, iar genunchii i se 
îndoiau când mergea. Atunci când şi-a scos pălăria foarte 
încreţită, am putut vedea că părul său de asemenea era 
încărunţit pe la margini şi rărit pe creştetul capului. În ceea 
ce priveşte îmbrăcămintea lui, era foarte îngrijită, fiind 
aproape spilcuită, cu un guler înalt, o redingotă neagră, o 
vestă albă, mănuşi galbene, pantofi de piele şi jambiere de 
culoare deschisă. A înaintat încet în cameră, întorcându-şi 
capul de la stânga ta dreapta, şi balansându-şi în mâna 
dreaptă şnurul care îi ţinea ochelarii de aur. 

— Bună ziua, lordule St. Simon, i-a spus Sherlock Holmes, 
ridicându-se şi făcând o plecăciune. Vă rog să vă aşezaţi pe 
scaunul de nuiele. Acesta este prietenul şi colegul meu, 
doctorul Watson. Trăgeţi-vă puţin mai spre foc, şi vom vorbi 
despre toate astea. 

— O poveste extrem de dureroasă pentru mine, aşa cum 
vă puteţi cu uşurinţă imagina, domnule Holmes. Am fost 
rănit adânc. Înţeleg că dumneavoastră aţi rezolvat deja 
câteva cazuri delicate de acest gen, domnule, deşi 
presupun că nu se refereau la aceeaşi clasă socială. 

— Nu, cobor. 

— Nu înţeleg. 

— Ultimul meu client de acest fel a fost un rege. 

— O, realmente! N-am ştiut. Şi care rege? 

— Regele Scandinavici. 

— Ce! Şi-a pierdut soţia? 

— Puteţi înţelege, i-a spus Holmes afabil, că aplic în 
privinţa afacerilor celorlalţi clienţi ai mei acelaşi secret pe 
care vi-l promit şi dumneavoastră în cazul ce vă priveşte. 

— Fireşte! Foarte corect! Foarte corect! îmi cer, 
realmente, scuze. În ceea ce priveşte cazul meu, sunt gata 
să vă ofer orice informaţii care vă pot fi de ajutor pentru a 
vă forma 0 opinie. 

— Mulţumesc, am aflat deja tot ceea ce a fost publicat, 
nimic în plus. Presupun că pot să-l consider corect - acest 


articol, de exemplu, referitor la dispariţia miresei. 

Lordul St. Simon a aruncat o privire peste el. 

— Da, este corect, într-o anumită măsură. 

— Dar necesită multe informaţii suplimentare înainte ca 
cineva să poată să-şi facă o părere. Cred că pot obţine cel 
mai direct datele de care am nevoie punându-vă întrebări. 

— Vă rog s-o faceţi. 

— Când aţi întâlnit-o pentru prima oară pe domnişoara 
Hatiy Doran? 

— Acum un an, în San Francisco. 

— Călătoreaţi în Statele Unite? 

— Da. 

— V-aţi logodit atunci? 

— Nu.“ 

— Dar eraţi prieteni? 

— Mă amuza compania ei şi ea a observat acest lucru. 

— Tatăl ei este foarte bogat? 

— Se spune că este cel mai bogat om de pe coasta 
Pacificului. 

— Şi cum şi-a făcut averea? 

— Din minerit. Nu avea nimic acum câţiva ani. Apoi a găsit 
aur, l-a investit şi a progresat foarte rapid. 

— Acuma care este propria dumneavoastră impresie 
privind caracterul tinerei doamne, a soţiei dumneavoastră? 
Nobilul şi-a balansat ochelarii puţin mai repede, uitându- 

se fix la foc. 

— Vedeţi, domnule Holmes, a spus el, soţia mea împlinise 
douăzeci de ani până când tatăl ei să devină bogat. În tot 
acel timp se mişca liberă prin tabăra de la mine, hoinărea 
prin pădure sau munţi, astfel încât a fost educată mai 
degrabă de natură decât de un profesor. Este ceea ce 
numim în Anglia un băieţoi, cu o natură puternică, sălbatică 
şi liberă, neîncătuşată de nici un fel de tradiţii. Este 
impetuoasă, vulcanică, aş putea spune. la decizii rapide, pe 
care le pune fără teamă în practică. Pe de altă parte, nu i-aş 
fi dat numele pe care am onoarea să-l port - a tuşit scurt şi 


demn - dacă nu aş fi considerat-o ca fiind o femeie nobilă în 
străfundul său. Cred că este capabilă de un sacrificiu eroic 
şi că i-ar repugna orice lucru necinstit. 

— Aveţi fotografia sa? 

— Am adus-o cu mine. A deschis un medalion şi ne-a arătat 
faţa unei femei foarte frumoase. Nu era o fotografie ci o 
miniatură din fildeş, iar artistul a evidenţiat cu mare 
precizie părul negru şi lucios, ochii întunecaţi şi mari şi 
gura fină. Holmes s-a uitat lung şi atent la ea. Apoi a închis 
medalionul şi i l-a dat înapoi lordului St. Simon. 

— Tânăra doamnă a venit apoi la Londra şi v-aţi întâlnit din 
nou? 

— Da, tatăl ei a adus-o când înalta societate se află în 
Londra. Am întâlnit-o de câteva ori, neam logodit şi ne-am 
căsătorit. 

— Din câte înţeleg, a avut o zestre considerabilă? 

— O zestre frumoasă. Nu mai mult decât se obişnuieşte în 
familia mea. 

— lar aceasta vă rămâne, fireşte, întrucât căsătoria a avut 
loc? 

— Realmente n-am făcut nici un fel de investigaţii în 
această privinţă. 

— Fireşte că nu. Aţi văzut-o pe domnişoara Doran în ziua 
dinaintea nunţii? 

— Da. 

— Era într-o dispoziţie bună? 

— N-a fost niciodată într-una mai bună. Continua să 
vorbească despre ce ar trebui să facem în viitor. 

— Aşa! Aceasta este foarte interesant. Iar în dimineaţa 
nunţii? 

— A fost cât se poate de veselă - cel puţin până după 
ceremonie. 

— Şi atunci aţi observat vreo schimbare la ea? 

— Păi, ca să vă spun adevărul, am văzut primele semne pe 
care le-am observat vreodată că avea un temperament 
puţin impulsiv. Incidentul a fost însă prea neînsemnat 


pentru a fi povestit şi nu poate avea nici o însemnătate 
pentru caz. 

— Vă rog să ni-l povestiţi, cu toate acestea. 

— O, este pueril. Şi-a scăpat buchetul când mergeam spre 
sacristie. Trecea pe lângă rândul din faţă la momentul 
respectiv, iar acesta a căzut acolo. A fost o întrerupere de o 
clipă, însă domnul de acolo i l-a înapoiat şi nu părea să se fi 
stricat în cădere. Totuşi, când i-am vorbit de asta mi-a 
răspuns abrupt; iar în trăsură pe drumul spre casă părea a 
fi disproporționat de tulburată din pricina acelui incident 
neînsemnat. 

— Chiar aşa! Spuneţi că un domn se afla în primul rând. 
Atunci erau prezente şi alte persoane? 

— O, da. Este imposibil să le ţii la distanţă când biserica 
este deschisă. 

— Acest domn nu era cumva unul din prietenii soţiei 
dumneavoastră? 

— Nu, nu. Îl numesc domn din curtoazie, însă era o 
persoană care arăta cât se poate de comun. N-am remarcat 
cum arăta. Dar realmente cred că ne îndepărtăm prea mult 
de subiect. 

— Doamna St. Simon, atunci, s-a întors de la cununie într- 
o dispoziţie mai puţin veselă decât aceea pe care o avea la 
plecare. Ce a făcut când sa întors în casa tatălui său? 

— Am văzut-o conversând cu camerista ei. 

— Şi cine este camerista ei? 

— Se numeşte Alice. Este americancă şi a venit cu ea din 
California. 

— O servitoare căreia i se destăinuie? 

— Un pic prea mult. Mi s-a părut că stăpâna ei îi permite 
să-şi ia mari libertăţi. Totuşi, fireşte, în America lucrurile 
acestea sunt văzute diferit 

— Cât timp a vorbit cu Alice? 

— O, câteva minute. Aveam alte lucruri la care trebuia să 
mă gândesc. 

— Nu aţi auzit ce-şi spuneau? 


— Doamna St. Simon a spus ceva despre „a prelua ilegal 
un teren”. Obişnuia să folosească un limbaj de acest fel. Nu 
ştiu la ce se referea. 

— Jargonul american este uneori foarte expresiv. Şi ce a 
făcut soţia dumneavoastră când a terminat de vorbit cu 
servitoarea ei? 

— A intrat în camera unde se servea masa. 

— La braţul dumneavoastră? 

— Nu, singură. Era foarte independentă în detalii de acest 
fel. Apoi, după ce a stat cam zece minute, s-a ridicat 
grăbită, a mormăit câteva scuze şi a părăsit încăperea. Nu 
s-a mai întors vreodată. 

— Dar această servitoare, Alice, după câte înţeleg, 
mărturiseşte că doamna a mers în camera ei, a îmbrăcat o 
manta peste rochia de mireasă, şi-a pus boneta şi a ieşit. 

— Exact. Şi după aceea a fost văzută plimbându-se prin 
Hyde Park cu Flora Miliar, o femeie care este acum arestată 
şi care provocase deja un scandal în casa domnului Doran 
în acea dimineaţă. 

— A, da. Aş dori câteva amănunte referitoare la această 
tânără doamnă şi relaţiile dumneavoastră cu ea. 

Lordul St. Simon a dat din umeri şi a ridicat din 
sprâncene. 

— Am fost prieteni timp de câţiva ani - aş putea spune 
prieteni foarte buni. Obişnuia să lucreze la Allegro. 

Am tratat-o cu generozitate, prin urmare n-avea nici un 
motiv bine întemeiat să se plângă de mine, dar ştiţi cum 
sunt femeile, domnule Holmes. Flora era o persoană dulce, 
dar extrem de impulsivă şi devotată mie. Mi-a scris nişte 
scrisori teribile când a auzit că urma să mă căsătoresc, şi ca 
să vă spun adevărul, motivul pentru care mi-am celebrat 
căsătoria atât de discret este că mi-a fost teamă de un 
scandal în biserică. A venit la uşa domnului Moran imediat 
după ce ne-am întors, şi a încercat să pătrundă înăuntru, 
rostind nişte expresii foarte jignitoare la adresa soţiei mele 
şi chiar ameninţând-o, însă am prevăzut posibilitatea unui 


astfel de lucru, şi am chemat doi poliţişti în haine civile care 
au scos-o în curând afară S-a liniştit când a văzut că nu 
avea nici un rost să provoace un scandal. 

— Soţia dumneavoastră a auzit toate acestea? 

— Nu, slavă cerului, nu le-a auzit. 

— Şi a fost văzută plimbându-se cu această femeie după 
aceea? 

— Da. Aceasta este ceea ce domnul Lestrade de la 
Scotland Yard consideră ca fund atât de grav. Se presupune 
că Flora a atras-o pe soţia mea afară şi i-a întins o capcană 
teribilă. 

— Păi, este o presupoziţie posibilă. 

— Şi dumneavoastră credeţi asta? 

— Nu am spus că este una probabilă. Dar dumneavoastră 
înşivă nu o consideraţi drept probabilă? 

— Nu cred că Flora ar fi capabilă să facă rău nici măcar 
unei muşte. 

— Totuşi, gelozia este o ciudată transformatoare de 
caractere. Vă rog să-mi spuneţi care este teoria 
dumneavoastră referitoare la ceea ce s-a întâmplat. 

— Ei bine, realmente, am venit să caut o teorie, nu să 
avansez una. V-am dat toate faptele. Totuşi, întrucât mă 
întrebaţi, vă pot spune că mia trecut prin cap ca fiind 
posibil ca tulburarea pricinuită de această poveste, 
conştientizarea faptului că făcuse un pas social atât de 
imens să fi avut efectul de a provoca o tulburare nervoasă. 

— Pe scurt, credeţi că a înnebunit dintr-odată? 

— Păi, într-adevăr, când iau în considerare faptul că a 
întors spatele - nu o să spun mie, dar la atâtea lucruri la 
care multe au aspirat fără succes - nu pot s-o explic în nici 
un alt mod. 

— Ei bine, cu siguranţă aceasta este de asemenea o 
ipoteză posibilă, a spus Holmes, zâmbind. Şi acuma, lordule 
St. Simon, cred că am aproape toate datele necesare. Pot să 
vă întreb dacă aţi fost plasat la masă astfel încât puteaţi 
vedea pe fereastră? 


— Puteam vedea cealaltă parte a drumului şi parcul. 

— Aşa. Atunci nu cred că e necesar să vă rețin mai mult. O 
să vă ţin la curent 

— Sper să fiţi atât de norocos încât să rezolvaţi această 
problemă, a spus clientul nostru, ridicându-se. 

— Am rezolvat-o. 

— Ei! Ce aţi spus? 

— Spun că am rezolvat-o. 

— Atunci unde se află soţia mea? 

— Acesta este un detaliu pe care o să-l aflu repede. 

Lordul St. Simon a scuturat din cap. 

— Mi-e teamă că ar fi necesare nişte minţi mai înțelepte 
decât a dumneavoastră sau a mea, a remarcat el, şi, făcând 
o plecăciune maiestuoasă şi demodată, a plecat. 

— Este foarte amabil din partea lordului St. Simon să-mi 
onoreze mintea punând-o pe aceeaşi treaptă cu a sa, a spus 
Sherlock Holmes, râzând. Cred că o să beau un whisky cu 
sifon şi o să fumez un trabuc după tot acest interogatoriu. 
Am ajuns la nişte concluzii în privinţa cazului înainte ca 
clientul nostru să apară aici. 

— Dragul meu Holmes! 

— Am însemnări referitoare la cazuri similare, deşi 
niciunul, aşa cum am remarcat înainte, nu a fost aşa de 
prompt. Toată examinarea mea a servit la a-mi transforma 
presupoziţia în certitudine. Dovezile indirecte sunt 
ocazional foarte convingătoare, ca şi atunci când găseşti un 
păstrăv în lapte, ca să citez exemplul lui Thoreau. 

— Dar am auzit tot ceea ce ai auzit şi tu. 

— Fără să cunoşti însă cazurile anterioare care mă ajută 
atât de mult. A existat cu câţiva ani în urmă un caz similar 
în Aberdeen, şi ceva foarte asemănător în Munchen în anul 
de după încheierea războiului dintre Franţa şi Prusia. Este 
unul dintre aceste cazuri - dar, hei, iată-l pe Lestrade! Bună 
ziua, Lestrade! O să găseşti un pahar pe bufet şi trabuce în 
cutie. 


Detectivul oficial era îmbrăcat într-o haină scurtă de 
postav şi avea un fular la gât, ceea ce îi dădea hotărât o 
înfăţişare marinărească, iar în mână ţinea o geantă neagră 
de pânză. Cu un salut scurt, s-a aşezat şi şi-a aprins 
trabucul care îi fusese oferit. 

— Ce mai e nou?, l-a întrebat Holmes cu un licăr în ochi. 
Arăţi nemulţumit. 

— Şi mă simt astfel. Din cauza acestui caz infernal 
referitor la căsătoria lui St. Simon. Nu pot să înţeleg nimic 
din această poveste. 

— Realmente! Mă surprinzi. 

— Cine a mai auzit vreodată de o afacere atât de 
complicată? Fiecare indiciu pare a-mi scăpa printre degete. 
Am lucrat la asta toată ziua. 

— Şi se pare că asta te-a udat foarte tare, i-a spus Holmes, 
atingând mâneca scurtei de postav. 

— Da, am dragat Serpentine. 

— Pentru Dumnezeu, în ce scop? 

— Pentru a căuta trupul doamnei St. Simon. Sherlock 
Holmes s-a aplecat pe spate pe scaunul său şi a râs cu 
poftă. 

— Ai dragat şi bazinul fântânii din Piaţa Trafalgar?, l-a 
întrebat. 

— De ce? Ce vrei să spui? 

— Pentru că ai avea tot atâtea şanse s-o găseşti pe această 
doamnă într-unui ca şi într-altul. 

Lestrade i-a aruncat o privire mânioasă: 

— Presupun că ştii totul despre asta, a mârâit el. 

— Păi, de abia ce am auzit faptele, dar sunt elucidat. 

— O, chiar aşa! Atunci crezi că Serpentine nu joacă nici un 
rol în asta? 

— Cred că este foarte puţin probabil. 

— Atunci poate vei fi atât de amabil să-mi explici şi mie 
cum se face că am găsit astea acolo? A deschis geanta în 
timp ce vorbea, şi a aruncat pe podea o rochie de mireasă 
de moar, o pereche de pantofi albi de satin, o coroniţă de 


mireasă şi un văl, toate decolorate şi îmbibate de apă. Uite, 
a spus el, punând o verighetă nouă deasupra grămezii, lată 
o mică dificultate pe care trebuie să o rezolvaţi, maestre 
Holmes. 

— O, realmente!, a spus prietenul meu, scoțând rotocoale 
albastre din trabuc. Le-ai scos din Serpentine? 

— Nu. Au fost găsite plutind în apropierea malului, de 
către un paznic al parcului. Au fost identificate ca fiind 
hainele acesteia, şi mi se pare că dacă hainele erau acolo, 
corpul nu putea fi mult mai departe. 

— Prin acelaşi raţionament strălucit, corpul oricărui om 
trebuie să se găsească în apropierea garderobei. Şi spune- 
mi te rog la ce speri să ajungi cu toate astea? 

— La nişte dovezi care să o implice pe Flora Miliar în 
dispariţia doamnei. 

— Mi-e teamă că îţi va fi dificil. 

— Chiar aşa, acum?, a strigat Lestrade înciudat întrucâtva. 
Mi-e frică, Holmes, că nu eşti foarte practic cu deducţiile şi 
inferenţele tale. Ai făcut două gafe în tot atâtea minute. 
Această rochie o implică pe domnişoara Flora Miliar. 

— Şi cum? 

— Rochia are un buzunar. În buzunar se află un portvizit. 
În portvizit este un bilet. Şi iată acest bilet. L-a aruncat pe 
masă, în faţa lui. Ascultă aici: „O să mă vezi când totul va fi 
gata. Vino imediat. F. HM.” Acum teoria mea a fost de la 
început că doamna St. Simon a fost ademenită undeva de 
Flora Miliar, şi că aceasta, fără îndoială împreună cu nişte 
complici, este responsabilă de dispariţia ei. Aici, semnat 
chiar cu inițialele ei, se află biletul care a fost cu certitudine 
strecurat discret în mâna victimei la uşă, şi care a momit-o 
în raza lor de acţiune. 

— Foarte bine, Lestrade, i-a spus Holmes, râzând. Eşti 
realmente foarte fin. Lasă-mă să-l văd. A ridicat hârtia 
apatic, însă aceasta i-a atras imediat atenţia, şi a scos un 
mic strigăt de satisfacţie. Acesta este într-adevăr important, 
a spus el. 


— Ha! Aşa crezi? 

— Extrem de important, te felicit călduros. Lestrade s-a 
ridicat triumfător şi şi-a aplecat capul să se uite. 

— Păi, a ţipat el ascuţit, te uiţi pe partea cealaltă a hârtiei! 

— Din contră, aceasta este partea care ne trebuie. 

— Partea care ne trebuie? Eşti nebun! lată biletul scris cu 
creionul aici. 

— lar pe cealaltă parte este ceea ce pare a fi un fragment 
dintr-o notă de plată de la hotel, care mă interesează foarte 
mult. 

— Dar nu e nimic important. M-am uitat la ea înainte, a 
spus Lestrade. „Patru octombrie, camera 8 şilingi, micul 
dejun 2 şilingi şi 6 pence, cocktail 1 şiling, prânz 2 şilingi şi 
6 pence, un pahar de sherry 8 pence”. Nu văd nimic în asta. 

— Foarte probabil nu. Cu toate acestea este foarte 
important. În ceea ce priveşte biletul, şi acesta este 
important, sau cel puţin inițialele sunt astfel, prin urmare te 
felicit încă o dată. 

— Am pierdut destul timp, a spus Lestrade, ridicându-se. 
Cred în munca susţinută şi nu în a sta la gura focului şi a 
urzi teorii sofisticate. Bună ziua, domnule Holmes, şi o să 
vedem care îi dă primul de capăt. A strâns hainele, le-a 
aruncat în geantă, şi s-a îndreptat spre uşă. 

— Numai încă o sugestie, Lestrade, a rostit tărăgănat 
Holmes, înainte ca rivalul său să dispară; o să-ţi spun soluţia 
corectă a problemei: doamna St. Simon este un mit. Nu 
există şi nu a existat vreodată o astfel de persoană. 

Lestrade s-a uitat trist la tovarăşul meu. Apoi s-a întors 
spre mine, şi-a ciocănit fruntea de trei ori, a dat solemn din 
cap, şi s-a îndepărtat grăbit. 

De abia ce închisese uşa în spatele lui că Holmes s-a 
ridicat să-şi ia mantaua. 

— Există ceva în ce spune acest individ despre munca în 
aer liber, a remarcat el, deci cred, Watson, că trebuie să te 
las cu ziarele tale un timp. 


Era trecut de cinci când Holmes a plecat, dar n-am rămas 
prea mult timp singur, căci după o oră a sosit trimisul unui 
bucătar cu o cutie mare şi plată. A despachetat-o cu 
ajutorul unui tânăr pe care îl adusese cu el şi, spre marea 
mea uimire, au fost puse pe masa de mahon a modestei 
noastre locuinţe mâncărurile pentru un supeu rece cât se 
poate de epicureic. Erau două perechi de sitari, un fazan, o 
plăcintă cu pate de ficat şi nişte sticle vechi, acoperite de 
pânze de păianjen. După ce au înşirat toate aceste 
delicatese, cei doi vizitatori ai mei şi-au luat tălpăşiţa, ca şi 
spiritele din o mie şi una de nopţi, fără să dea vreo 
explicaţie cu excepţia faptului că totul fusese plătit şi că 
mâncarea fusese comandată la această adresă. 

Puțin înainte de ora nouă, Sherlock Holmes a păşit vioi în 
cameră. Trăsăturile sale erau serioase, dar avea o lumină în 
privire care m-a făcut să mă gândesc că a ajuns la nişte 
concluzii deloc dezamăgitoare. 

— Au pus, prin urmare, masa, a spus el, frecându-şi 
mâinile. 

— Se pare că aştepţi companie. Au pus masa pentru cinci 
persoane. 

— Da, cred că putem avea ceva vizitatori, a spus el. Sunt 
surprins că lordul St. Simon nu a sosit încă. Ha! Cred că îi 
aud acum paşii pe scări. 

Era într-adevăr vizitatorul nostru din acea după-amiază, 
care s-a năpustit înăuntru, legănându-şi ochelarii mai 
puternic decât niciodată, cu o expresie foarte agitată pe 
trăsăturile sale aristocrate. 

— Mesagerul meu v-a găsit atunci?, l-a întrebat Holmes. 

— Da, şi mărturisesc că mesajul dumneavoastră m-a şocat 
peste măsură. Aveţi dovezi solide pentru ceea ce afirmaţi? 

— Cele mai solide posibil. 

Lordul St. Simon s-a prăbuşit pe un scaun, şi şi-a trecut 
mâna peste frunte. 

— Ce va spune ducele, a murmurat el, când va auzi că. Un 
membru al familiei a fost supus unei astfel de umilinţe. 


— Este pur şi simplu un accident. Nu pot susţine că există 
vreo umilinţă. 

— A, dumneavoastră priviţi aceste lucruri din alt punct de 
vedere. 

— Nu văd ca cineva să poarte vreo vină. Nu prea văd cum 
altcumva ar fi putut proceda doamna, deşi metoda sa 
abruptă de a o face este fără îndoială regretabilă. Neavând 
mamă, n-a avut pe nimeni care s-o sfătuiască într-o astfel de 
criză. 

— A fost o ofensă, domnule, o ofensă în public, a spus 
lordul St. Simon, bătând cu degetele în masă. 

— Trebuie să fiţi indulgent cu această biată fată, care s-a 
aflat într-o situaţie atât de fără precedent. 

— N-o să fiu indulgent. Sunt realmente foarte furios şi. Am 
fost tratat ruşinos. 

— Cred că am auzit sunetul clopoţelului, a spus Holmes. 
Da, se aud paşi pe scări. Dacă nu vă pot convinge să priviţi 
lucrurile cu mai multă îngăduinţă, lordule St. Simon, am 
adus cu mine un avocat care poate avea mai mult succes. A 
deschis uşa, şi a poftit înăuntru o doamnă şi un domn. 
Lordule St. Simon, a spus el, permiteţi-mi să vă fac 
cunoştinţă cu domnul şi doamna Francis Hay Moulton. Cred 
că pe doamna o cunoaşteţi deja. 

La vederea acestor noi veniţi, clientul nostru a sărit de pe 
scaun, rămânând foarte drept, cu ochii lăsaţi şi mâna la 
pieptul redingotei, întruchiparea vie a demnităţii jignite. 
Doamna a făcut rapid un pas înainte şi i-a întins mâna, dar 
acesta a refuzat să-şi ridice privirea. Era poate mai bine 
pentru hotărârea sa, căci faţa ei rugătoare era una căreia 
îţi era greu să-i rezişti. 

— Eşti mânios, Robert, a spus ea. Ei bine, bănuiesc că ai 
toate motivele. 

— Te rog nu-ţi cere scuze, i-a spus lordul St. Simon amar. 

— O, da, ştiu că te-am tratat realmente rău şi că ar fi 
trebuit să-ţi vorbesc înainte de a pleca. Dar am fost extrem 
de speriată şi din momentul în care l-am văzut pe Frank din 


nou aici pur şi simplu n-am mai ştiut ce făceam sau 
spuneam. Mă mir că nu am căzut şi leşinat chiar acolo în 
faţa altarului. 

— Doamnă Moulton, poate doriţi ca prietenul meu şi cu 
mine să plecăm din cameră până când explicaţi toate aceste 
lucruri? 

— Dacă pot să-mi exprim părerea, a remarcat domnul 
necunoscut, am avut deja prea multe secrete în această 
poveste. În ceea ce mă priveşte, aş dori ca întreaga Europă 
şi Americă să audă adevărul despre ceea ce s-a petrecut. 
Era un bărbat scund, vânos, ars de soare, spân, cu o faţă 
ascuţită şi o manieră energică. 

— Atunci o să vă spun povestea noastră chiar acum, a spus 
doamna. Frank şi cu mine neam cunoscut în 1884 în tabăra 
lui McQuire, în apropiere de Munţii Stâncoşi, unde tata 
primise un lot în concesiune. Ne-am logodit, Frank şi cu 
mine; dar apoi într-o bună zi tata a dat de un zăcământ 
bogat şi a făcut o grămadă de bani, în timp ce bietul Frank 
a primit un lot cu un zăcământ epuizat şi a rămas fără 
nimic. Cu cât tata devenea mai bogat, cu atât Frank sărăcea 
mai mult; prin urmare, în cele din urmă, tata nu a mai vrut 
să audă de logodnă şi m-a luat cu ella Frisco. Frank n-a 
vrut însă să renunţe la mâna mea, deci m-a urmat acolo, şi 
ne-am întâlnit fără ca tata să ştie ceva. Doar l-ar fi înfuriat 
să afle, prin urmare pur şi simplu am aranjat singuri 
lucrurile. Frank spunea că o să meargă să facă şi el bani şi 
nu se va întoarce să mă ceară până când nu va avea tot atât 
de mulţi bani ca şi tata. Deci i-am promis să-l aştept până la 
capăt, şi m-am angajat să nu mă mărit cu nimeni altcineva 
atâta vreme cât trăia. De ce să nu ne căsătorim imediat, a 
spus el, şi astfel o să mă simt sigur în privinţa ta; şi nu o să 
pretind să fiu soţul tău până nu mă întorc? Ei bine, am 
discutat despre asta şi am aranjat lucrurile atât de frumos, 
având un preot care să ne cunune, că am făcut-o chiar 
atunci; iar apoi Frank a plecat să facă avere, iar eu m-am 
întors la tata. 


— Următoarea veste pe care am auzit-o despre Frank a 
fost că se afla în Montana, iar apoi că a mers să prospecteze 
în Arizona, iar apoi am auzit că era în New Mexico. După 
asta a apărut o lungă poveste în ziar cum tabăra 
prospectorilor a fost atacată de indienii apaşi, iar numele lui 
Frank se afla printre cei ucişi. Am leşinat ca moartă, şi am 
fost foarte bolnavă luni la rând. Tata a crezut că aveam vreo 
boală şi m-a luat la jumătate din doctorii din Frisco. N-am 
auzit nici o ştire vreun an sau mai mult, astfel încât nu m- 
am mai îndoit că Frank murise. Apoi lordul St. Simon a 
venit la Frisco şi am plecat la Londra, şi căsătoria a fost 
aranjată, iar tata era foarte mulţumit, însă eu am simţit tot 
timpul că nici un bărbat de pe acest pământ nu putea să-l 
înlocuiască vreodată în inima mea pe bietul meu Frank. 

— Totuşi, dacă m-aş fi căsătorit cu lordul St. Simon, fireşte 
că mi-aş fi făcut datoria faţă de el. Nu putem iubi la 
comandă, dar putem să acţionăm aşa cum vrem. Am mers 
cu el la altar cu intenţia de a-i deveni o soţie pe cât de bună 
puteam. Dar vă puteţi închipui ce am simţit când, exact 
când ajunsesem în dreptul altarului, m-am uitat înapoi şi l- 
am văzut pe Frank stând şi privindu-mă din primul rând de 
bănci. La început am crezut că era fantoma lui; dar când m- 
am uitat din nou, se afla încă acolo cu un fel de întrebare în 
ochi, ca şi cum ar fi vrut să ştie dacă eram bucuroasă sau 
tristă să-l văd. Mă mir că nu am căzut. Ştiu că totul se 
învârtea în jurul meu, şi auzeam cuvintele preotului doar ca 
zumzăitul unei albine. Nu ştiam ce să fac. Trebuia să opresc 
slujba şi să Jac o scenă în biserică? M-am uitat din nou la el 
şi părea să ştie ce gândeam, căci a ridicat degetul la buze 
ca să-mi spună să tac. Apoi l-am văzut scriind ceva pe o 
bucăţică de hârtie, şi am ştiut că îmi scria un bilet. Pe când 
treceam pe lângă banca lui pe drumul spre ieşire mi-am 
scăpat buchetul în dreptul lui, şi atunci când mi-a returnat 
florile M. I-a strecurat bileţelul în mână. Era doar un rând 
cerându-mi să-l întâlnesc când o să-mi facă semn s-o fac. 
Fireşte, nu m-am îndoit nici un singur moment că prima 


mea datorie era faţă de el şi mă hotărâsem să fac orice mi- 
ar fi cerut. 

— Când m-am întors, i-am spus de asta cameristei mele 
care îl ştia din California şi care ia fost întotdeauna 
prietenă, l-am poruncit să nu spună nimic, ci să 
împacheteze câteva lucruri şi să-mi pregătească mantaua. 
Ştiu că ar fi trebuit să-i vorbesc lordului St. Simon, dar îmi 
era îngrozitor de greu în faţa mamei sale şi a tuturor acelor 
feţe simandicoase. M-am hotărât să fug şi să explic mai 
târziu. N-am stat nici zece minute la masă când l-am văzut 
pe Frank pe fereastră pe cealaltă parte a drumului. Mi-a 
făcut semn şi apoi a început să se plimbe prin parc. 

M-am strecurat afară, m-am îmbrăcat şi l-am urmat. A 
apărut o femeie spunându-mi ceva despre lordul St. Simon 
- din puţinul pe care lam auzit, mi s-a părut că acesta avea 
şi el un secret dinainte de căsătorie, însă am reuşit să scap 
de ea, şi în curând l-am ajuns pe Frank. Neam urcat 
împreună într-o birjă şi aceea a fost căsătoria mea 
adevărată, după toţi aceşti ani de aşteptare. Frank a fost 
prizonier la apaşi, a scăpat, a venit la Frisco, a aflat că îl 
credeam mort şi am plecat în Anglia, m-a urmat acolo, şi în 
cele din urmă m-a găsii, exact în dimineaţa celei de-a doua 
mele căsătorii. 

— Am aflat dintr-un ziar, a explicat americanul, era 
menţionat numele şi biserica, dar nu şi unde locuia doamna. 

— Apoi am avut o discuţie despre ceea ce trebuia să 
facem, iar Frank s-a pronunţat în favoarea mărturisirii, dar 
eu eram atât de ruşinată de toate astea că simţeam că mi-ar 
fi plăcut să dispar şi să nu-i mai văd pe niciunul din nou - 
doar să-i trimit poate un rând lui tata să-l înştiinţez că eram 
în viaţă. Mă îngrozea să mă gândesc la toţi acei lorzi şi 
doamne aşezaţi în jurul mesei şi aşteptându-mă să mă 
întorc. Prin urmare, Frank a luat hainele şi lucrurile mele 
de mireasă şi a făcut o legăturică, şi ca să nu pot fi 
descoperită, le-a aruncat undeva unde nimeni nu le putea 
găsi. Probabil am fi plecat mâine la Paris, dacă acest bun 


domn Holmes nu ne-ar fi vizitat în această seară, deşi nu 
pot să-mi închipui cum nea găsit, arătându-ne foarte clar şi 
amabil că eu nu aveam dreptate şi că Frank avea. Şi că am 
fi greşi rămânând atât de secreţi. Apoi s-a oferit să ne dea o 
şansă să vorbim cu lordul St. Simon singur, prin urmare am 
venit imediat aici. Acuma, Robert, ai auzit totul şi regret 
foarte mult dacă te-am făcut să suferi, şi sper că n-ai o 
părere foarte proastă despre mine. 

Lordul St. Simon nu a renunţat nicidecum la atitudinea sa 
rigidă, ci a ascultat această lungă poveste cu sprâncenele 
încruntate şi buzele strânse. 

— Scuzaţi-mă, a spus el, dar nu-mi stă în obicei să-mi 
discut viaţa intimă în public. 

— Atunci n-o să mă ierţi? Nu o să-mi dai mâna înainte de 
plecare? 

— O, fireşte, dacă asta vă poate face plăcere, l-a întins 
mâna, strângând-o cu răceală pe a ei. 

— Am sperat, a sugerat Holmes, că o să ni vă alăturaţi la o 
cină amicală. 

— Cred că-mi cereţi puţin prea mult, a răspuns lordul. Pot 
fi obligat să accept aceste evenimente recente, dar nu vă 
puteţi aştepta să mă bucur de ele. Cred că, având 
permisiunea dumneavoastră, o să vă doresc tuturor noapte 
bună. Ne-a cuprins pe toţi într-o plecăciune largă, şi a ieşit 
mândru din cameră. 

— Atunci sper că măcar dumneavoastră mă veţi onora cu 
compania, a spus Sherlock Holmes. Este întotdeauna o 
plăcere să întâlneşti un american, domnule Moulton, căci 
fac parte dintre aceia care cred că nebunia unui monarh şi 
greşelile unui ministru din anii trecuţi nu vor împiedica 
copiii noştri să devină într-o bună zi cetăţeni ai aceleiaşi ţări 
mari, sub un steag ce va fi un sfert din drapelul britanic cu 
stele şi dungi. 

— Cazul a fost unul interesant, a remarcat Holmes, după 
ce vizitatorii noştri au plecat, pentru că arată foarte clar cât 
de simplă poate fi explicaţia unei poveşti care la prima 


vedere pare a fi aproape inexplicabilă. Nimic nu poate fi 
mai firesc decât înşiruirea de evenimente povestite de 
această doamnă, şi nimic mai ciudat decât rezultatul, atunci 
când este văzut, de exemplu, de Lestrade de la Scotland 
Yard. 

— Deci tu nu ai greşii deloc? 

— De la început, mi-au fost clare două lucruri, primul că 
doamna a fost cât se poate de dornică să participe la 
ceremonia de căsătorie, celălalt că s-a căit de asta la câteva 
minute după ce s-a întors acasă. Deci, evident se întâmplase 
ceva în timpul dimineţii, care a făcut-o să-şi schimbe 
părerea. Ce anume a putut fi? Nu putea să fi vorbit cu 
nimeni când ieşise, căci a fost însoţită de mire. Atunci 
văzuse pe cineva? Dacă da, trebuia să fi fost cineva din 
America, căci petrecuse un timp atât de scurt în această 
ţară că n-ar fi putut întâlni pe cineva care să exercite o 
influenţă atât de puternică asupra ei ca doar simpla lui 
vedere s-o fi făcut să-şi schimbe complet planurile. Vezi, 
prin urmare, că am ajuns deja, printr-un proces de 
excludere, la ideea că putea să fi văzut un american. Apoi 
cine putea fi acest american, şi de ce avea o influenţă atât 
de mare asupra ei? Putea fi un iubit; putea fi un soţ. Ştiam 
că şi-a petrecut tinereţea în mijlocul unor scene violente şi 
în condiţii ciudate. Ajunsesem până în acest punct înainte 
de a auzi măcar povestea lordului St. Simon. Când ne-a 
povestit de bărbatul din primul rând, de schimbarea din 
atitudinea miresei, de o modalitate atât de simplă de a 
primi un bilet ca scăparea unui buchet, de recursul ei la 
camerista căreia îi împărtăşea secretele, şi de aluzia ei 
foarte semnificativă la obţinerea ilegală a unui lot, care în 
limbajul prospectorilor înseamnă a intra în posesia unui 
lucru la care are dreptul o altă persoană - întreaga situaţie 
mi-a devenit absolut clară. A plecat cu un bărbat, iar acel 
bărbat era fie iubitul, fie soţul ei dinainte - şansele fiind în 
favoarea celei de-a doua posibilităţi. 

— Şi cum i-ai putut găsi? 


— Ar fi putut fi dificil, dar amicul Lestrade dispunea de 
informaţii de valoarea cărora nu era conştient. Iniţialele 
erau fireşte de cea mai mare importanţă, dar a fost şi mai 
valoros de aflat că într-o săptămână acesta şi-a plătit nota la 
unul dintre cele mai selecte hoteluri din Londra. 

— Cum ţi-ai dat seama că era select? 

— Datorită preţurilor. Opt şilingi pentru un pat şi opt 
pence pentru un pahar de sherry îmi indicau că era vorba 
de unul din cele mai scumpe hoteluri. Nu există multe în 
Londra care au asemenea preţuri. Într-al doilea pe care |- 
am vizitat pe aleea Northumberland am aflat, cercetând 
registrul, că Francis Ii. Moulton, un domn american plecase 
doar cu o zi înainte şi, uitându-mă la ce a consumat, am 
întâlnit lucrurile pe care le văzusem în nota de plată. Se 
menţiona ca scrisorile sale să fie trimise în Piaţa Cordon, 
nr.226; prin urmare, am luat-o într-acolo şi, fiind destul de 
norocos să găsesc cuplul de îndrăgostiţi acasă, am îndrăznit 
să le dau nişte sfaturi părinteşti şi să subliniez faptul că ar fi 
fost mai bine din toate punctele de vedere să-şi clarifice 
poziţia în faţa publicului, şi în special a lordului St. Simon. I- 
am invitat să-l întâlnească aici şi, precum vezi, l-am făcut să 
vină la întâlnire. 

— Dar cu rezultate nu prea bune, am remarcat. 
Comportamentul său nu a fost, cu siguranţă, prea amabil. 

— A, Watson, a spus Holmes zâmbind, poate nici tu nu ai fi 
prea amabil dacă, după toate e forturile de a curta o femeie 
şi a te căsători cu ea, te-ai trezi într-o clipă şi fără ea şi fără 
avere. Cred că trebuie să-l judecăm pe lordul St. Simon cu 
multă indulgență, şi să mulţumim cerului că nu suntem în 
poziţia iui. Trage-ţi scaunul spre mine şi dă-mi vioara, căci 
singura problemă pe care o avem încă de rezolvat este cum 
să facem să treacă aceste seri reci de toamnă. 

AVENTURA DIADEMEI DE BERIL 

— Holmes, am spus eu, într-o dimineaţă, în timp ce 
stăteam în fereastra noastră boltită uitându-mă jos în 


stradă, iată un nebun venind încoace. E destul de trist că 
rudele îl lasă să iasă singur. 

Prietenul meu s-a ridicat leneş din fotoliu, stând cu mâinile 
în buzunarele halatului şi privind peste umărul meu. Era o 
dimineaţă de februarie luminoasă şi înviorătoare, iar 
zăpada din ziua dinainte zăcea încă într-un strat gros pe 
jos, lucind strălucitor sub soarele de iarnă. Spre mijlocul 
străzii Baker, aceasta fusese îngrămădită de trafic într-o 
fâşie cafenie şi fărâmicioasă, dar pe fiecare parte şi pe 
marginile cu grămezi de zăpadă ale aleilor era încă tot atât 
de albă ca atunci când ninsese. Trotuarul gri fusese curăţat 
şi râcâit, dar era încă periculos de alunecos, astfel încât 
existau mai puţini trecători decât de obicei. Într-adevăr, 
dinspre staţia Metropolitan nu venea nimeni, cu excepţia 
acestui domn al cărui comportament excentric îmi atrăsese 
atenţia. 

— Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt, corpolent 
şi impunător, cu o faţă masivă şi trăsături pronunţate, şi o 
siluetă impresionantă. Era îmbrăcat într-un stil sobru însă 
luxos, cu o redingotă neagră, o pălărie lucioasă, ghetre 
maro curate şi pantaloni gri perlat bine croiţi. Însă 
mişcările sale contrastau în mod absurd cu demnitatea 
ţinutei şi trăsăturilor, căci alerga repede, cu mici sărituri 
din când în când, cum face un om obosit care nu prea este 
obişnuit să-şi solicite picioarele. În timp ce fugea, îşi arunca 
mâinile în sus şi în jos, îşi bălăbănea capul şi contorsiona 
faţa în cele mai neobişnuite strâmbături. 

— Ce Dumnezeu este cu el?, am întrebat. Se uită la 
numerele caselor. 

— Cred că vine aici, a spus Holmes, frecându-şi mâinile. 

— Aici? 

— Da; cred că mai degrabă vine să mă consulte din punct 
de vedere profesional. De obicei, recunosc simptoamele. 
Ha! Ţi-am spus? În timp ce vorbea, gâfâind şi respirând cu 
greu, omul s-a năpustit spre uşa noastră şi a tras de 
clopoțel până când toată casa a răsunat de zăngănit. 


Câteva momente mai târziu se afla în camera noastră, încă 
gâfâind, încă gesticulând, dar cu o privire îndurerată şi 
disperată, şi atât de fixă că zâmbetele noastre s-au 
transformat într-o clipă în groază şi milă. N-a putut scoate 
nici un cuvânt un timp, ci doar îşi balansa corpul şi se 
trăgea de păr, ca şi cum ar fi ajuns la hotarul ultim al 
raţiunii. Apol. Sărind pe neaşteptate în picioare, a început 
să-şi izbească capul de perete cu o asemenea putere că 
amândoi ne-am repezit la el şi l-am tras de acolo în mijlocul 
camerei. Sherlock Holmes l-a împins pe balansoar şi, 
aşezându-se lângă el, l-a bătut uşor pe mână, vorbindu-i pe 
tonul degajat şi calmant pe care ştia atât de bine să-l 
folosească. 

— Aţi venit la mine să vă spuneţi povestea, nu-i aşa?, a 
spus el. Sunteţi obosit din pricina grabei. Vă rog să 
aşteptaţi până când vă reveniţi, iar apoi voi fi cât se poate 
de fericit să examinez orice problemă pe care o să mi-o 
prezentaţi. 

Omul a rămas unul sau câteva minute cu pieptul 
tresăltând, luptând să-şi învingă emoția. Apoi şi-a trecut 
batista peste frunte, şi-a strâns buzele, şi şi-a întors faţa 
spre noi. 

— Fără îndoială, mă credeţi nebun?, a spus el. 

— Observ că aţi avut un mare necaz, i-a răspuns Holmes. 

— Numai Dumnezeu ştie ce necaz! - un necaz suficient să- 
mi zdruncine raţiunea din temelii, atât a fost de neaşteptat 
şi teribil. Aş fi putut înfrunta dizgraţia publică, deşi sunt un 
om al cărui caracter n-a fost pătat vreodată. Suferinţa 
personală este de asemenea ceva ce i se întâmplă oricărui 
om; dar ambele deodată şi într-o formă atât de 
înspăimântătoare au fost îndeajuns să-mi zdruncine sufletul 
până în străfunduri. În plus, nu este vorba numai de mine. 
Cel mai nobil om de la noi poate suferi, dacă nu este găsită 
o modalitate de a rezolva această poveste oribilă. 

— Vă rog liniştiţi-vă, domnule, i-a spus Holmes, şi spuneţi- 
mi clar cine sunteţi şi ce vi s-a întâmplat. 


— Numele meu, a răspuns vizitatorul nostru, vă este 
probabil familiar. Sunt Alexander Holder, de la firma 
bancară Holder & Stevenson de pe strada Threadneedle. 

Numele ne era într-adevăr binecunoscut, ca aparţinând 
partenerului mai în vârstă al unui concern bancar privat, al 
doilea ca importanţă în Londra. Ce s-a putut întâmpla 
atunci, care să-l aducă pe unul din cei mai importanţi 
cetăţeni ai Londrei într-o situaţie atât de demnă de milă? 
Am aşteptat plini de curiozitate până când, cu încă un efort, 
şi-a strâns puterile să ne spună această poveste. 

— Simt că timpul este foarte preţios, a spus el; de aceea 
m-am grăbit încoace, atunci când inspectorul de poliţie mi-a 
sugerat că ar trebui să vă cer colaborarea. Am ajuns pe 
strada Baker cu metroul, şi de acolo am venit în grabă pe 
jos, căci birjile merg încet pe zăpada asta. De aceea am 
ajuns cu răsuflarea tăiată, căci sunt un om care face foarte 
puţină mişcare. Acum mă simt mai bine, şi o să vă expun 
faptele pe cât de scurt şi totuşi clar îmi stă în putinţă. 

— Ştiţi, fireşte, foarte bine că o afacere bancară de succes 
depinde atât de capacitatea de a găsi investiţii profitabile 
pentru fondurile noastre, cât şi de dezvoltarea conexiunilor 
noastre şi creşterea numărului de depunători. Una dintre 
metodele noastre cele meu profitabile de a cheltui bani este 
prin intermediul împrumuturilor, atunci când garanţia 
oferită este absolut sigură. Am făcut destule de acest fel în 
ultimii ani, şi există multe familii nobile cărora le-am 
împrumutat sume mari pe baza garanţiei tablourilor, 
bibliotecilor sau veselei lor. 

— Ieri dimineaţă, mă aflam în biroul meu de la bancă, când 
mi-a fost adusă de unul din funcţionari o carte de vizită. Am 
tresărit când am văzut numele, căci aparţinea nimănui 
altcuiva decât - ei bine, poate chiar şi dumneavoastră ar fi 
bine să nu vă spun mai mult decât că era un nume care e pe 
toate buzele peste tot în lume - unul dintre numele cele mai 
sus puse, nobile şi importante din Anglia. M-am simţit 
copleşit de o asemenea onoare şi am încercat să-i spun asta 


când a intrat, dar a trecut imediat la afaceri, cu aerul unui 
om care doreşte să se achite repede de o sarcină neplăcută. 

— Domnule Holder, mi-a spus el, am fost informat că. Aveţi 
obiceiul de a împrumuta bani. 

— Firma face asta atunci când garanţia este bună, i-am 
răspuns. 

— Este absolut esenţial pentru mine, mi-a spus el, să 
dispun pe loc de 50.000 de lire. Aş putea fireşte împrumuta 
înzecit o sumă atât de neînsemnată de la prieteni, dar 
prefer să o tratez ca pe o afacere pe care s-o închei eu 
însumi. Dată fiind poziţia mea, puteţi înţelege cu uşurinţă 
că nu ar fi înţelept să-mi fac obligaţii. 

— Pot să vă întreb pentru cât timp aveţi nevoie de această 
sumă?, l-am întrebat. 

— Aştept lunea viitoare o sumă mare care mi se datorează, 
şi atunci o să restitui cu siguranţă banii pe care mi-i 
împrumutaţi, cu dobânda pe care o consideraţi potrivită. 
Dar este esenţial pentru mine să-mi fie daţi imediat aceşti 
bani. 

— Aş fi fericit să vi-i dau din propriu-mi buzunar fără alte 
discuţii, i-am spus eu, dacă un asemenea efort n-ar fi peste 
puterile mele. Dacă, pe de altă parte, urmează s-o fac în 
numele firmei, atunci, ca să fiu corect faţă de partenerul 
meu, trebuie să insist ca, chiar şi în cazul dumneavoastră, 
să fie luate toate precauţiile obişnuite. 

— Aş prefera s-o tratăm în acest fel, a spus el, ridicând o 
cutiuţă pătrată din marochin pe care o pusese lângă 
scaunul său. Aţi auzit fără îndoială de Diadema de berii? 

— Una din cele mai preţioase posesiuni publice ale 
imperiului, am spus eu. 

— Exact. A deschis cutia în care, încastrată în catifea 
moale de culoarea pielii, se afla magnifica bijuterie pe care 
o pomenise. Sunt treizeci şi nouă de beriluri imense, a spus 
el, iar preţul aurului gravat este incalculabil. Cea mai joasă 
evaluare ar plasa valoarea diademei la o sumă dublă faţă de 


aceea pe care am cerut-o. Sunt pregătit s-o las la 
dumneavoastră drept garanţie pentru împrumut. 

Am luat preţioasa cutie în mâini, uitându-mă oarecum 
perplex de la ea la ilustrul meu client. 

— Vă îndoiţi de valoarea ei? 

— Deloc, mă îndoiesc numai de... 

— Cât de oportun este s-o las aici. Vă puteţi linişti în 
această privinţă. Nici nu m-aş gândi s-o fac, dacă nu aş fi 
absolut sigur că voi fi capabil s-o cer înapoi în patru zile. 
Este doar o chestiune formală. Această garanţie este 
suficientă? 

— Este prea mult. 

— Înţelegeţi, domnule Holder, că aceasta este o dovadă 
puternică a încrederii mele, bazată pe tot ceea ce am auzit 
despre dumneavoastră. Mă bazez nu numai pe discreţia 
dumneavoastră şi pe abţinerea de la orice clevetire privind 
această chestiune, dar mai ales pe faptul că veţi păstra 
această diademă cu toate precauţiile posibile, deoarece e 
inutil să vă spun că dacă i s-ar întâmpla ceva, ar izbucni un 
mare scandal public. Orice deteriorare a ei ar fi aproape la 
fel de gravă ca pierderea ei definitivă, căci nu există în lume 
beriluri asemănătoare acestora, şi ar fi imposibil de înlocuit. 
V-o las însă cu toată încrederea, şi o să vin după ea în 
persoană luni dimineaţa. 

— Văzând că clientul meu era nerăbdător să plece, n-am 
mai spus nimic, ci chemându-l pe casierul meu i-am ordonat 
să-i plătească cincizeci de bancnote de 1.000 de lire. Când 
am rămas din nou singur, însă, cu preţioasa cutie pe masă 
în faţa mea, n-am putut să nu mă gândesc cu teamă la 
responsabilitatea imensă ce îmi revenea. Nu exista nici o 
îndoială că, întrucât era o posesiune naţională, ar fi izbucnit 
un scandal oribil dacă i sar fi întâmplat vreo nenorocire. 
Regretam deja că am consimţit să am grijă de ea. Cu toate 
acestea, era prea târziu pentru a schimba ceva, prin 
urmare am încuiat-o în seiful meu personal şi m-am întors la 
muncă. 


— Când s-a lăsat seara, m-am gândit că ar fi fost 
imprudent să las un lucru atât de preţios la birou când 
plecam. Seifurile bancherilor fuseseră nu o dată forţate, şi 
de ce nu i s-ar fi întâmplat asta şi seifului meu? Iar într-o 
asemenea eventualitate, cât de îngrozitoare ar fi poziţia în 
care m-aş afla! M-am hotărât, prin urmare, ca în 
următoarele câteva zile să port cutia cu mine acasă şi la 
birou, astfel încât să nu fie niciodată departe de mine. Cu 
această intenţie, am chemat o birjă şi m-am dus acasă la 
Streatham, luând bijuteria cu mine. N-am respirat în voie 
până când nu am luat-o sus şi am închis-o în biroul din 
camera mea de toaletă. 

— Şi acum câteva cuvinte referitoare la ocupanţii casei 
mele, domnule Holmes, căci vreau să înţelegeţi pe deplin 
situaţia. Grăjdarul şi servitorul meu nu dorm în casă şi pot fi 
scoşi din discuţie. Am trei servitoare care au stat la mine un 
număr de ani şi a căror absolută onestitate este deasupra 
oricărei bănuieli. O alta, Lucy Parr, a doua cameristă 
lucrează pentru mine numai de câteva luni. A venit însă cu 
nişte recomandări excelente, şi întotdeauna m-a mulţumit. 
Este o fată foarte drăguță şi a atras admiratori care s-au 
învârtit ocazional prin jurul casei. Acesta este singurul 
defect pe care i l-am găsit, dar credem că este o fată bună 
din toate punctele de vedere. 

— Atât în ceea ce priveşte servitorii. Familia mea propriu- 
zisă este atât de mică că nu îmi va lua mult timp să v-o 
descriu. Sunt văduv şi am un singur fiu, Arthur. A fost o 
dezamăgire pentru mine, domnule Holmes - o dezamăgire 
dureroasă. Nu am nici o îndoială că vina îmi aparţine. 
Oamenii îmi spun că l-am răsfăţat. Foarte probabil aşa stau 
lucrurile. Când scumpa mea soţie a murit, am simţit că el 
era tot ceea ce îmi mai rămăsese să iubesc. Nu puteam 
suporta să văd zâmbetul dispărându-i, fie şi pentru o clipă, 
de pe faţă. Nu i-am refuzat niciodată nici o dorinţă. Poate ar 
fi fost mai bine pentru amândoi să fi fost mai sever cu el, 
dar am avut cele mai bune intenţii. 


— Fireşte, a fost intenţia mea să-mi urmeze în afaceri, dar 
nu avea nici o aplecare în acest sens. Era sălbatic, 
încăpățânat şi, ca să vă spun adevărul, nu puteam avea 
încredere în el în ceea ce priveşte mânuirea unor sume 
mari de hani. Când era mai tânăr, a devenii membru al unui 
club aristocratic, iar acolo, datorită manierelor sale 
fermecătoare, a devenit în curând intim cu un număr de 
bărbaţi cu pungi încăpătoare şi obiceiuri costisitoare. A 
învăţat să joace cărţi din greu şi să risipească bani pe 
cursele de cai până când a ajuns să vină iar şi iar la mine, 
implorându-mă să-l împrumut în contul rentei sale, pentru a 
putea să-şi plătească datoriile de onoare. A încercat, nu o 
dată, să scape de companii periculoasă în care se afla, dar 
de fiecare dată influenţe, prietenului său, sir George 
Burnwell, era suficientă să întoarcă înapoi. 

— Şi realmente nu mă mir că un astfel de om ca şi George 
Burnwell putea avea influenţă asupra lui, căci îl aducea 
frecvent în casă, şi eu însumi puteam cu greu rezista 
fascinaţiei exercitate de comportamentul său. Este mai în 
vârstă decât Arthur, un om de lume până în vârful 
degetelor, unul care a fost pretutindeni, a văzut totul, un 
orator strălucit, şi un bărbat de o mare frumuseţe. lotuşi 
când mă gândesc la el cu sânge rece, departe de farmeci 
prezenţei sale, sunt convins, dat fiind cinismul vorbelor şi 
privirilor sale, că este o persoană în care n-ar trebui să se 
aibă încredere deloc. Aşa cred, şi aşa crede şi micuța mea 
Mary, care intuieşte rapid caracterul cuiva, lucra 
caracteristic femeilor. 

— Şi acum mai îmi rămâne de descris numai ea. Este 
nepoata mea; dar când fratele meu a murit acum cinci ani 
lăsând-o singură pe lume, am adoptat-o şi am considerat-o 
întotdeauna ca pe o fiică. Este o rază de soare în casa mea - 
dulce, afectuoasă, frumoasă, un manager şi o menajeră 
minunată, o femeie extrem de tandră, liniştită şi delicată. 
Este mâna mea dreaptă. Nu ştiu ce m-aş face fără ea. Doar 
într-o singură privinţă mi-a încălcat dorinţele. Băiatul meu a 


cerut-o de două ori în căsătorie, căci o iubeşte devotat, dar 
de fiecare dată l-a refuzat. Cred că dacă există vreo 
persoană care să-l aducă pe calea cea dreaptă ea ar fi fost 
aceea, iar căsătoria aceasta ar fi putut să-i schimbe 
întreaga viaţă; dar acum, vai! Este prea târziu - pentru 
totdeauna prea târziu! 

— Acum, domnule Holmes, cunoaşteţi persoanele care 
locuiesc sub acoperişul meu şi o să-mi continui mizerabila 
poveste. 

— În acea seară după cină, când ne luam cafeaua în salon, 
le-am povestit lui Arthur şi lui Mary despre experienţa mea 
şi preţioasa comoară pe care o aveam sub acoperişul 
nostru, suprimând doar numele clientului meu. Lucy Parr 
care adusese cafeaua, părăsise, sunt sigur, camera; dar nu 
pot jura că uşa era închisă. Mary şi Arthur s-au dovedit 
foarte interesaţi, şi au dorit să vadă faimoasa diademă, dar 
m-am gândit că era mai bine să nu le-o arăt. 

— Unde ai pus-o?, m-a întrebat Arthur. 

— În propriul meu birou. 

— Ei bine, sper din tot sufletul ca nimeni să nu jefuiască 
casa în timpul nopţii, a spus el. 

— Este încuiat, i-am răspuns. 

— O, orice cheie veche se potriveşte la acel birou. 

Când eram mic, l-am deschis eu însumi cu cheia dulapului 
din debara. 

— Avea adesea o manieră ciudată de a vorbi, astfel încât 
nu m-am prea gândit la ce a spus. Însă în acea noapte m-a 
urmat în camera meA. Cu o faţă foarte gravă. 

— Uite aici, tată, a spus el cu privirea lăsată în jos poţi să- 
mi dai 200 de lire? 

— Nu, nu pot!, i-am răspuns cu asprime. Am fost mult prea 
generos cu tine din punct de vedere financiar. 

— Ai fost foarte bun, a spus el, dar îmi trebuie aceşti bani 
sau, altminteri. Nu pot să mă mai arăt din nou la club. 

— Acesta ar fi un lucru foarte bun:, l-am strigat. 


— Da, dar nu ai dori să-l părăsesc ca un om dezonorat, mi- 
a spus el. N-aş putea suporta dizgraţia Trebuie să fac rost 
de bani într-un fel sau altul, şi daco ti nu o să mi-i dai, atunci 
trebuie să încerc să-i obţin prii alte mijloace. 

— Am fost foarte furios, căci aceasta era a trei cerere din 
această lună. Nu o să vezi un bănuţ de la mine am strigat, 
iar el a făcut o plecăciune, şi a părăsit camere fără vreun alt 
cuvânt. 

— După ce a plecat, am descuiat biroul, m-ai asigurat că 
diadema era în siguranţă şi l-am încuiat di nou. Apoi am 
început să mă mişc prin casă să verific dac totul era încuiat 
- o sarcină pe care o lăsam de obicei i grija lui Mary, dar pe 
care m-am gândit că e mai bine să îndeplinesc eu însumi în 
acea noapte. Pe când cobora scările, am văzut-o pe Mary la 
fereastra laterală de pe hol, pe care a închis-o şi încuiat-o 
pe când mă apropiam. 

— Spune-mi, tată, a spus ea, părând, m-am gândit, un pic 
tulburată, i-ai dat lui Lucy, servitoarea, permisiunea de a 
ieşi în noaptea asta? 

— Cu siguranţă, nu. 

— A intrat chiar acum prin uşa din spate. Nu am nicio 
îndoială că a fost numai până la poarta laterală să se 
întâlnească cu cineva, însă cred că un astfel de lucru nu 
este prea sigur şi ar trebui interzis. 

— Trebuie să-i vorbeşti dimineaţă ori o s-o fac eu, dacă 
vrei. Eşti sigură că totul este încuiat? 

— Cât se poate de sigură, tată. 

— Atunci, noapte bună. Am sărutat-o, şi am urcat din nou 
în dormitorul meu, unde în curând am adormit. 

— Încerc să vă spun, domnule Holmes, tot ce poate avea 
vreo legătură cu cazul, dar vă rog să-mi puneţi întrebări în 
privinţa oricărui aspect pe care nu l-am prezentat destul de 
clar. 

— Din contră, prezentarea dumneavoastră este extrem de 
clară. 


— Ajung acum la o parte din povestea mea în care aş vrea 
să fiu clar în special. Nu dorm foarte adânc, iar neliniştea 
minţii mele m-a făcut fără îndoială să dorm şi mai uşor 
decât de obicei. Cam pe la două dimineaţa, deci, am fost 
trezit de un zgomot în casă. A încetat înainte de a mă trezi 
dea binelea, dar a lăsat o impresie în urma lui, ca şi cum o 
fereastră ar fi fost închisă uşor undeva. Am rămas ascultând 
din toate puterile. Brusc, spre groaza mea, s-a auzit un 
zgomot distinct de paşi mişcându-se încet în camera de 
alături. M-am strecurat afară din pat palpitând de frică, şi 
m-am uitat prin uşa camerei mele de toaletă. 

— Arthur, am ţipat, ticălosule! Hoţule! Cum îndrăzneşti să 
atingi diadema aceea? 

— Lumina de gaz era pe jumătate aprinsă, aşa cum o 
lăsasem, iar nefericitul meu băiat, îmbrăcat numai în 
cămaşă şi pantaloni, stătea lângă lampă, ţinând diadema în 
mâini. Părea s-o răsucească sau s-o îndoaie cu toată 
puterea. La strigătul meu a scăpat-o din strânsoare, şi s-a 
făcut palid ca moartea. I-am luat-o şi am examinat-o. Unul 
din colţurile de aur cu trei beriluri încrustate lipsea. 

— Ticălosule!, am ţipat nebun de furie. Ai distrus-o! M-ai 
dezonorat pe veci! Unde sunt pietrele pe care le-ai furat? 

— Furat!, a strigat el. 

— Da, hoţule!, am urlat, zgâlţâindu-l de umăr. 

— Nu lipseşte niciunul. Nu poate lipsi niciunul, a spus el. 

— Lipsesc trei. Şi ştii unde se află. Trebuie să te numesc şi 
mincinos, nu numai hoţ? Nu te-am văzut cu ochii mei 
încercând să mai rupi o bucală? 

— M-ai jignit destul, a spus el, nu o să mai rabd aşa ceva. 
Nu o să mai spun nici un cuvânt despre asta, întrucât ai 
preferat să mă insulţi. Dimineaţă o să plec din această casă 
şi o să mă descurc singur. 

— O să pleci cu poliţia!, i-am strigat, pe jumătate nebun de 
durere şi furie. O să cer ca această poveste să fie 
investigată în amănunţime. 


— Nu o să afli nimic de la mine, mi-a spus el, cu c pasiune 
de care nu l-aş fi bănuit capabil. Dacă preferi să chemi 
poliţia, lasă-i să afle ce pot. 

— La vremea asta toată casa era în picioare, căci 
ridicasem vocea datorită furiei. Mary a fost prima care s-a 
repezit în camera mea şi, la vederea diademei şi a feţei lui 
Arthur, a înţeles întreaga poveste, căzând cu un ţipă 
inconştientă pe podea. Am trimis camerista la poliţie şi le- 
am încredinţat imediat investigarea cazului. Când 
inspectorul şi polițistul au intrat în casă, Arthur, care stătea 
ursuz cu mâinile încrucişate, m-a întrebat daci intenţionam 
să-l acuz de furt. l-am răspuns că nu mai era o chestiune 
personală ci devenise una publică, întrucât diadema 
stricată era proprietate naţională. Eram hotărât ca legea să 
hotărască totul. 

— Cel puţin, mi-a spus el, nu le cere să mă aresteze 
imediat. Ar fi în avantajul tău ca şi în al meu să părăsesc 
casa pentru cinci minute. 

— Ca să fugi sau poate să ascunzi ceea ce ai furat, i-am 
spus eu. lar apoi, realizând în ce poziţie îngrozitoare mă 
aflam, l-am implorat să-şi amintească că era în joc nu numai 
onoarea mea dar şi a unuia mult superior; şi că ameninţa să 
provoace un scandal care urma să zdruncine națiunea. 
Putea să-l evite, dacă mi-ar fi spus ce făcuse cu cele trei 
pietre care lipseau. 

— Poţi la fel de bine recunoaşte totul, i-am spus; ai fost 
prins în flagrant şi nici o mărturisire n-ar putea să-ţi facă 
vina mai odioasă. Dacă poţi repara lucrurile pe cât îţi stă în 
puteri, spunându-ne unde se află berilurile, totul va fi iertat 
şi uitat. 

— 'Ţine-ţi iertarea pentru aceia care ţi-o cer, mi-a răspuns 
el, întorcându-mi spatele cu un surâs dispreţuitor. Mi-am 
dat seama că era prea înverşunat ca să-l mai influenţeze 
vreo vorbă de-a mea. Exista doar o singură cale, deci. L-am 
chemat pe inspector şi i l-am încredinţat. L-au 
percheziţionat imediat şi pe el şi camera sa, şi fiecare 


porţiune din casă unde ar fi putut ascunde pietrele; dar nu 
s-a putut găsi nici urmă de ele, şi nici nenorocitul de băiat 
nu şi-a deschis gura, cu toate insistenţele şi amenințările 
noastre. În dimineaţa asta a fost dus într-o celulă, iar eu, 
după ce am îndeplinit toate formalităţile cerute de poliţie, 
m-am repezit încoace ca să vă implor să vă folosiţi 
îndemânarea pentru a rezolva această afacere. Poliţia a 
recunoscut deschis că în momentul de faţă nu poate s-o 
rezolve. Puteţi cheltui cât consideraţi necesar. Am oferit 
deja o recompensă de 1.000 de lire. Dumnezeule, ce o să 
mă fac! Mi-am pierdut onoarea, pietrele şi fiul într-o 
singură noapte. O, ce o să mă fac! 

Şi-a dus mâinile la cap, legănându-se încoace şi încolo, şi 
vorbind singur încet şi monoton, ca un copila cărui 
suferinţă a ajuns de neexprimat. 

Sherlock Holmes a rămas tăcut timp de câteva minute, cu 
sprâncenele încruntate şi ochii fixaţi asupra jocului. 

— Primiţi mulţi vizitatori?, l-a întrebat. 

— Pe nimeni, cu excepţia partenerului meu cu familia sa şi 
a câte unui prieten de-al lui Arthur. Sir George Burnwell a 
fost de câteva ori în vremea din urmă. Nimeni altcineva, 
cred. 

— Dumneavoastră ieşiţi des în lume? 

— Arthur doar. Mary şi cu mine stăm acasă. Niciunul 
dintre noi nu se sinchiseşte de asta. 

— Este ceva neobişnuit pentru o fată. 

— Este o fată liniştită. În plus, nu este foarte tânără. Are 
douăzeci şi patru de ani. 

— Această poveste, pare, din câte spuneţi, să fi fost un şoc 
şi peniru ea. 

— 'Teribil! Este chiar mai afectată decât mine. 

— Niciunul dintre dumneavoastră nu se îndoieşte în 
privinţa vinovăţiei fiului dumneavoastră? 

— Cum am putea s-o facem când l-am văzut ci proprii mei 
ochi cu diadema în mâini? 


— Nu prea o consider o dovadă concludentă. Restul 
diademei era deteriorat? 

— Da, era îndoită. 

— Nu credeţi atunci că ar fi putut încerca s-o îndrepte? 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze! Faceţi tot ce puteţi 
pentru el şi pentru mine. Dar este o sarcină prea dificilă. Ce 
făcea acolo, în primul rând? Dacă scopul său nu era unul 
vinovat, de ce nu a spus-o? 

— Exact. Şi dacă era vinovat, de ce nu a inventat o 
minciună? Tăcerea sa îmi pare a fi un argument atât pro cât 
şi contra. Există câteva aspecte ciudate în privinţa acestui 
caz. Ce părere a avut poliţia despre zgomotul care v-a trezit 
din somn? 

— Au considerat că ar fi putut fi provocat de Arthur când a 
închis uşa dormitorului său. 

— O presupoziţie veridică! Ca şi cum un om care comite 
un delict ar trânti uşa ca să trezească toată casa. Ce au 
spus atunci de dispariţia acestor pietre? 

— Încă mai bat în pereţi şi examinează mobila în speranţa 
de a le găsi. 

— S-au gândii să se uite în afara casei? 

— Da, au dat dovadă de o energie ieşită din comun. loată 
grădina a fost deja examinată în amănunţime. 

— Acuma, dragul meu domn, a spus Holmes, nu vă este 
clar că această poveste are implicaţii mult mai profunde 
decât dumneavoastră sau poliţia aţi fost înclinați să vă 
gândiţi la început? Dumneavoastră vă pare a fi un caz 
simplu; mie îmi pare a fi unul extrem de complex. Gândiţi-vă 
la ce presupune teoria dumneavoastră. Presupuneţi că fiul 
dumneavoastră a ieşit din pat, a mers, riscând imens, în 
camera dumneavoastră de toaletă, a deschis biroul, a luat 
diadema, a rupt folosindu-se doar de mâini o mică porţiune 
din ea, a plecat într-un alt loc, a ascuns trei pietre din cele 
treizeci şi nouă cu o astfel de iscusinţă că nimeni nu le 
poate găsi, iar apoi s-a întors cu celelalte treizeci şi şase în 


cameră, expunându-se pericolului imens de a fi descoperit. 
Vă întreb acum, vi se pare veridică o astfel de teorie? 

— Dar ce altceva ar putea fi?, a strigat bancherul cu un 
gest de disperare. Dacă motivele sale au fost nevinovate, de 
ce nu le explică? 

— Este sarcina noastră să aflăm asta, a replicat Holmes; 
deci acum, domnule Holder, vom porni împreună spre 
Streatham, dacă doriţi, şi vom petrece o oră examinând mai 
îndeaproape detaliile. 

Prietenul meu a insistat să-i acompaniez în incursiunea lor, 
ceea ce eram foarte dornic să fac, căci curiozitatea şi 
simpatia mea au fost intens suscitate de povestea pe care o 
auzisem. Mărturisesc că vina fiului bancherului îmi părea şi 
mie la fel de evidentă ca şi nefericitului său tată, dar totuşi 
aveam o asemenea încredere în judecata lui Holmes, că 
simţeam că trebuiai să existe nişte motive de speranţă atâta 
vreme cât acesta era nesatisfăcut de explicaţia acceptată. 
Na prea scos un cuvânt pe drumul spre suburbia sudică, ci 
a stat cu bărbie în piept şi pălăria trasă pe ochi, căzut pe 
gânduri Clientul nostru părea să fi prins ceva suflet la raza 
de speranţă care îi fusese oferită, şi chiar a început să 
vorbească fără şir cu mine despre afacerile sale. O scurtă 
călătorie cu trenul şi o şi mai scurtă plimbare ne-au dus la 
Fairbank, locuinţa modestă a marelui bancher Fairbank era 
o casă pătrată din piatră albă, de mărime potrivită, la o 
mică distanţă de drum. În faţă se întindeau o alee cu două 
sensuri pentru trăsuri şi un gazon acoperii de zăpadă, 
întinzându-se până la cele două mari porţi cl: fier de la 
intrare. Pe partea dreaptă era un mic desiş, care dădea 
într-o cărare îngustă între două garduri verzi îngrijite, 
mergând de la drum până la uşa bucătăriei şi formând 
intrarea de serviciu. Pe stânga se întindea o alee care ducea 
la grajduri şi nu străbătea deloc domeniul fiind o cale de 
trecere publică, dar puţin folosită. Holmes ne-a lăsat în faţa 
uşii şi se plimba încet în jurul casei, prin faţă, pe aleea 
furnizorilor, roată prin grădina din spate pe aleea spre 


grajduri. A zăbovit atât de mult că domnul Holder şi cu 
mine am mers în sufragerie, aşteptându-l la gura focului să 
se întoarcă. Şedeam acolo tăcuţi când uşa s-a deschis, şi a 
intrat înăuntru o tânără domnişoară. Era mai degrabă mai 
înaltă decât media, slabă, cu părul şi ochii închişi la culoare, 
care păreau şi mai întunecaţi datorită palorii depline a pielii 
ei. Nu cred să mai fi văzut vreodată o faţă de femeie mai 
palidă decât a ei. Buzele ei erau de asemenea livide, însă 
ochii îi erau roşii de plâns. Pe când păşea încet prin cameră, 
m-a impresionat cu suferinţa el. Care părea şi mai mare 
decât cea a bancherului dimineaţă, şi era mai izbitoare în 
cazul ei, întrucât era evident o femeie puternică, cu o 
imensă capacitate de abţinere. Ignorându-mi prezenţa, a 
mers drept la unchiul ei trecându-şi mâna peste capul lui, 
într-o mângâiere dulce, tipic feminină. 

— Ai dat ordine ca Arthur să fie eliberat, nu-i aşa, tată?, a 
întrebat ea. 

— Nu, nu, fata mea, chestiunea trebuie examinată în 
amănunt. 

— Dar sunt atât de sigură că este nevinovat. Cunoşti 
instinctele feminine. Ştiu că nu a făcut nici un rău, şi că vei 
regreta faptul de a fi acţionat cu atâta asprime. 

— Dacă este nevinovat, de ce tace, atunci? 

— Cine ştie? Poate pentru că s-a înfuriat că l-ai suspectat. 

— Cum să nu-l fi suspectat, când realmente l-am văzut cu 
diadema în mână? 

— O, dar a luat-o doar pentru a se uita la ea. O, crede-mă, 
crede-mă pe cuvânt că este nevinovat. Las-o baltă şi nu mai 
spune nimic. Este atât de îngrozitor să te gândeşti că 
dragul nostru Arthur este la închisoare! 

— N-o s-o las baltă până când nu sunt găsite pietrele - 
niciodată, Mary! Afecţiunea ta pentru Arthur te face oarbă 
la consecinţele teribile pe care le voi suporta. Departe de a 
muşamaliza lucrurile, am adus un domn de la Londra 
pentru a investiga cazul în profunzime 

— Acest domn?, a întrebat ea, întorcându-se spre mine. 


— Nu, prietenul dumnealui. A dorit să-l lăsăm singur. Este 
pe aleea spre grajduri acum. 

— Aleea spre grajduri? Şi-a ridicat sprâncenele 
întunecate. Ce speră să găsească acolo? Ah! Presupun că el 
este. Sper, domnule, că veţi reuşi să dovediţi ceea ce sunt 
sigură că este adevărat, şi anume că vărul meu Arthur, nu 
este vinovat de această crimă. 

— Vă împărtăşesc întru totul părerea, şi sper, ca ş 
dumneavoastră, să putem s-o dovedim, i-a replica Holmes, 
întorcându-se la ştergător pentru a-şi scuture zăpada de pe 
pantofi. Cred că am onoarea de a mă adrese domnişoarei 
Mary Holder. Pot să vă pun una sau două întrebări? 

— Vă rog, domnule, dacă asta vă poate ajuta să elucidaţi 
această poveste îngrozitoare. 

— Dumneavoastră n-aţi auzit nimic astă-noapte? 

— Nimic, până când unchiul meu a început se vorbească 
tare. L-am auzit şi am coborât. 

— Aţi închis ferestrele şi uşile în noaptea dinainte. Aţi 
zăvorât toate ferestrele? 

— Da. 

— Dimineaţa erau toate încă zăvorâte? 

— Da. 

— Aveţi o servitoare care are un iubit? Cred că i-am 
pomenit unchiului dumneavoastră noaptea trecută că ieşise 
să-l întâlnească? 

— Da, şi ea a fost cea care ne-a servit în salon şi care ar fi 
putut auzi remarcile unchiului meu despre diademă. 

— Înţeleg. Inferaţi că ar fi putut să iasă să-i spună iubitului 
ei, şi că cei doi ar fi putut pune la cale jaful. 

— Dar ce rost au toate aceste teorii vagi, a strigat 
bancherul nerăbdător, când v-am spus că l-am văzut pe 
Arthur cu diadema în mâini? 

— Aşteptaţi, puţin, domnule Holder. Ne vom întoarce la 
aceasta. Referitor la această fată, domnişoară Holder. Aţi 
văzut-o întorcându-se pe uşa de la bucătărie, presupun? 


— Da; când m-am dus ca să văd dacă uşa era zăvorâtă 
pentru noapte, am întâlnit-o strecurându-se înăuntru. L-am 
văzut şi pe bărbat în întuneric. 

— Îl cunoaşteţi? 

— O, da! Este zarzavagiul care ne aduce legumele. 
Numele său este Francis Prosper. 

— Stătea, a spus Holmes, în stânga uşii - adică puţin mai 
încolo pe cărare decât era necesar pentru a ajunge la uşă? 

— Da, aşa este. 

— Şi are un picior de lemn? 

Ceva de genul fricii s-a ivit în ochii negri şi expresivi ai 
tinerei domnişoare. 

— Păi, sunteţi un adevărat magician, a spus ea. Cum de 
ştiţi asta? A zâmbit, dar pe faţa slabă şi alertă a lui Holmes 
nu era nici urmă de zâmbet. 

— Acuma aş dori să merg sus, a spus el. lar apoi probabil 
din nou în jurul casei. Poate ar fi mai bine să arunc o privire 
la ferestrele de aici înainte de a urca. 

A mers cu repeziciune de la una la alta, oprindu-se doar la 
cea mare care dădea din hol în aleea spre grajduri. A 
deschis-o, şi i-a examinai cu multă atenţie pervazul cu 
ajutorul lupei sale. Acuma o să mergem sus, a spus el în 
final. 

Camera de toaletă a bancherului era o odaie mică, 
mobilată simplu, cu un covor gri, un birou mare şi o oglindă 
înaltă. Holmes s-a dus mai întâi la birou şi s-a uitat intens la 
încuietoare. 

— Ce cheie a fost folosită pentru a-l deschide?, a întrebat 
el. 

— Cea pe care însuşi fiul meu a menţionat-o - cea de la 
dulapul din debara. 

— O aveţi aici? 

— Este cea de pe măsuţa de toaletă. Sherlock Holmes a 
luat-o şi a deschis biroul. 

— Este o încuietoare care nu face zgomot, a spus el. Nue 
de mirare că nu v-a trezit. Această cutie, presupun, 


conţinea diadema. Trebuie să ne uităm la ea. A deschis cui 
ia, şi, scoțând diadema, a aşezat-o pe masă. Era un exemplu 
magnific de orfevrerie, iar cele treizeci şi şase de pietre 
erau cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată. 

Pe o parte a diademei, de unde fusese smuls colţul cu cele 
trei pietre, marginea era crăpată. 

— Acuma, domnule Holder, i-a spus Holmes, iată colţul 
care corespunde celui care a fost din nefericire pierdut. Pot 
să vă rog să-l rupeţi? 

Bancherul s-a dat îngrozit înapoi. 

— Nici nu mă gândesc să încerc aşa ceva, a spus el. 

— Atunci o voi face eu. Brusc Holmes a încercat din toate 
puterile s-o facă, dar fără nici un rezultat. Simt că cedează 
puţin, a spus el; dar deşi am multă putere în degete, mi-ar 
trebui foarte mult timp s-o rup. Un om obişnuit n-ar putea 
s-o facă. Acuma ce credeţi că s-ar întâmpla dacă aş reuşi s-o 
rup, domnule Holder? S-ar auzi un zgomot ca acela făcut de 
o împuşcătură. Vreţi să spuneţi că toate astea s-au 
întâmplat la câţiva metri de patul dumneavoastră, şi că 
dumneavoastră nu aţi auzit nimic? 

— Nu ştiu ce să mai cred. Totul îmi este de neînțeles. 

— Dar poate se poate clarifica pe parcurs. Ce credeţi, 
domnişoară Holder? 

— Mărturisesc că şi eu împărtăşesc perplexitatea 
unchiului meu. 

— Fiul dumneavoastră nu purta pantofi sau papuci când |- 
aţi văzut? 

— Nimic cu excepţia pantalonilor şi a cămăşii. 

— Mulţumesc. Cu certitudine ne-am bucurat de un noroc 
extraordinar în timpul acestei investigaţii şi va fi în 
întregime vina noastră dacă nu reuşim să clarificăm 
povestea. Cu permisiunea dumneavoastră, domnule Holder, 
voi continua acum cercetările mele afară. 

A mers singur, după propria-i dorinţă, întrucât a explicai 
că orice urme de paşi nenecesare i-ar fi făcut sarcina mai 
dificilă. A muncit o oră sau mai mult, întorcându-se în cele 


din urmă cu picioarele pline de zăpadă şi trăsăturile la fel 
de impenetrabile ca întotdeauna. 

— Cred că am văzut tot ceea ce era de văzut, domnule 
Holder, a spus el. Vă pot fi de cel mai mare folos, dacă mă 
întorc la mine. 

— Dar pietrele, domnule Holmes. Unde se află ele? 

— Nu ştiu. 

Bancherul şi-a frânt mâinile. 

— Nu o să le mai văd niciodată!, a strigat. Şi fiul meu? Îmi 
daţi vreo speranţă? 

— Părerea mea nu s-a schimbat întru nimic. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, ce a fost această 
poveste întunecată care a avut loc în casa mea noaptea 
trecută? 

— Dacă mă puteţi vizita pe strada Baker mâine dimineaţă 
între nouă şi zece, o să fiu fericit să fac tot ce pot să clarific 
situaţia. Înţeleg că îmi daţi mână liberă să acţionez în 
numele dumneavoastră, cu singura condiţie să vă aduc 
înapoi pietrele, şi că nu există nici o limită în privinţa sumei 
pe care o pot folosi? 

— Mi-aş da întreaga avere să le recuperez. 

— Foarte bine. O să examinez lucrurile până mâine. La 
revedere; este posibil să mă întorc aici înainte de lăsarea 
serii. 

Îmi era clar că tovarăşul meu se decisese în privinţa 
cazului, deşi la ce concluzii ajunsese, era mai mult decât îmi 
puteam cât de cât imagina. În timpul călătorie noastre spre 
casă, am încercat să-l trag de câteva ori de limbă, dar sărea 
întotdeauna la un alt subiect, până cânt în cele din urmă am 
renunţat disperat. Nu era încă trei când ajunsesem acasă. 
S-a grăbit în camera lui, de unde a coborât câteva minute 
mai târziu, îmbrăcat ca o haimana de rând. Cu gulerul 
ridicat, cu haina lucioasă şi tocită fularul roşu şi cizmele 
sale uzate arăta ca un exemplar perfect al categoriei 
respective. 


— Cred că arăt cum trebuie, a spus el, uitându-se îi 
oglinda de deasupra căminului. Aş vrea să poţi veni cu 
mine, Watson, dar mi-e teamă că e imposibil. E posibil să fiu 
pe calea cea bună sau dimpotrivă să urmăresc o fata 
morgana, dar o să ştiu în curând care din ele. Spersăm 
întorc în câteva ore. A tăiat o felie de carne de vită di halca 
de pe bufet, a pus-o între două felii de pâine ş băgându-şi 
gustarea grosolană în buzunar, a pornit i expediţie. 

Tocmai ce-mi terminasem ceaiul când s-a întors, vădit într- 
o dispoziţie excelentă, bălăbănind în mână o gheată veche 
cu elastic. A aruncat-o într-un colţ şi şi-a turnat o ceaşcă de 
ceai. 

— Am intrat numai în trecere, a spus el. Plec din nou 

— Unde? 

— O, în celălalt capăt din West End. Poate să treacă ceva 
timp până mă întorc. Nu mă aştepta în caz că întârzii. 

— Cum te descurci? 

— O, aşa şi aşa. N-am de ce mă plânge. Am fost la 
Streatham de când ne-am văzut ultima oară, dar nu am 
intrat în casă. Este o problemă foarte incitantă şi nu aş fi 
ratat-o pentru nimic în lume. Totuşi, nu pot sta la taclale 
căci trebuie să-mi dau jos hainele astea îndoielnice şi să 
revin la şinele meu respectabil. 

Era vădit din atitudinea lui că avea motive mai puternice 
de satisfacţie decât lăsau să se vadă cuvintele lui. Ochii îi 
luceau şi exista chiar şi o urmă de culoare în obrajii săi 
gălbejiţi. S-a grăbit sus şi câteva minute mai târziu am auzit 
pocnetul uşii din hol, care m-a înştiinţat că plecase din nou 
la vânătoarea care-i plăcea pentru că i se potrivea atât de 
bine. 

Am aşteptat până la miezul nopţii, dar nu sa întors, prin 
urmare m-am retras în camera mea. Nu era ceva neobişnuit 
în cazul lui să lipsească zile şi nopţi în şir atunci când era pe 
pista cea bună, deci faptul că întârzia nu m-a surprins 
deloc. Nu ştiu la ce oră s-a întors, dar când am coborât 
dimineaţa la micul dejun se afla acolo, cu o ceaşcă de cafea 


într-o mână şi cu ziarul în cealaltă, pe cât de proaspăt şi 
îngrijit posibil. 

— Scuză-mă că am început fără tine, Watson, mi-a spus el. 
Dar îţi aminteşti că clientul nostru are o întâlnire mai 
degrabă devreme în această dimineaţă 

— Ce, este trecut de nouă, i-am răspuns. Naş fi surprins să 
fie el. Cred că am auzit clopoţelul. 

Era într-adevăr prietenul nostru, bancherul. Am fost şocat 
de schimbarea care se petrecuse cu el, căci fui a lui, de la 
natură mare şi masivă, era acum trasă şi lăsat ă, în timp ce 
părul mi-a părut cel puţin mai albit. A intrat cu o expresie 
de oboseală şi letargie pe chip, care era chiar mai 
dureroasă decât violenţa lui din dimineaţa dinainte, şi s-a 
prăbuşit în fotoliul pe care i-l împinsesem. 

— Nu ştiu ce am făcut să merit să fiu atât de greu încercat, 
a spus el Doar cu două zile mai devreme eram un om fericit 
şi prosper, fără nici o grijă. Acum mă aşteaptă o bătrânele 
singuratică şi dezonorată. O durere îi urmează îndeaproape 
alteia. Nepoata mea, Mary, m-a părăsit. 

— V-a părăsit? 

— Da. În această dimineaţă patul ei era neatins, camera 
era goală, iar un bilet pentru mine se afla pe masa din hol. 
Îi spusesem noaptea trecută, îndurerat, nu mâniat, că dacă 
s-ar fi căsătorit cu băiatul meu, lucrurile ar fi mers bine cu 
el Poate a fost o dovadă de egoism din partea mea. Se 
referă la această remarcă în biletul ei: „DRAGUL MEU 
UNCHI: Simt că ţi-am făcut necazuri, şi că, dacă aş fi 
acţionat diferit, această nenorocire teribilă nu s-ar fi 
întâmplat vreodată. Nu pot, având acest gând în minte, să 
fiu din nou fericită sub acoperişul dumitale, şi simt că 
trebuie să te părăsesc pentru totdeauna. Nu-ţi face griji 
pentru viitorul meu, căci este asigurat; şi, mai ales, nu mă 
căuta, căci va fi o muncă inutilă şi îmi va face un deserviciu. 
În viaţă sau în moarte, rămân pentru totdeauna iubitoarea 
ta MARY”. 


— Ce vrea să spună cu biletul acesta, domnule Holmes? 
Credeţi că are intenţia să se sinucidă? 

— Nu, nu, nimic de acest fel. Este poate cea mai bună 
soluţie posibilă. Cred, domnule Holder, că vă apropiaţi de 
sfârşitul necazurilor dumneavoastră. 

— Ha! Aşa credeţi! Aţi auzit ceva, domnule Holmes; aţi 
aflat ceva! Unde sunt pietrele? 

— Nu consideraţi că 1.000 de lire de bucată este o sumă 
prea mare? 

— Aş plăti zece. 

— Nu e necesar. Trei mii sunt suficiente. Şi îmi închipui că 
există o mică recompensă. Aveţi cecurile la dumneavoastră? 
lată un stilou. Mai bine scrieţi 4.000 de lire. 

Cu faţa uimită, bancherul a scris cecul cerul. Holmes s-a 
dus la biroul lui, a scos din el o bucăţică triunghiulară de 
aur cu trei pietre încrustate, şi a aruncat-o pe masă. 

Clientul nostru a înşfăcat-o cu un țipăt de bucurie. 

— O aveţi!, a spus gâfâit. Sunt salvat! Sunt salvat! 

Reacţia sa de bucurie era la fel de pasionată cum fusese 
cea de suferinţă, şi a strâns la piept pietrele recuperate. 

— Mai există un lucru pe care îl datoraţi, domnule Holder, 
i-a spus Sherlock Holmes mai degrabă grav. 

— Datorez! A luat un stilou. Spune ţi-mi suma şi o s-o 
plătesc. 

— Nu, datoria nu este faţă de mine. Datoraţi nişte scuze 
foarte umile acelui băiat nobil, fiul dumneavoastră, care s-a 
comportat în această poveste într-un fel în care mi-ar 
plăcea s-o facă propriul meu fiu, dacă aş avea vreodată 
unul. 

— Atunci nu Arthur a fost cel care le-a luat? 

— V-am spus ieri şi v-o repet astăzică nu el. 

— Sunteţi sigur? Atunci hai să ne ducem imediat la el şi să- 
i spunem că se ştie adevărul. 

— O ştie deja. Când am elucidat totul, am avut o discuţie 
cu el şi, văzând că nu vrea să-mi spună povestea, i-am spus- 
O eu, şi a trebuit să recunoască că aveam dreptate, 


adăugând câteva detalii care nu-mi erau încă clare. Vestea 
dumneavoastră clin această dimineaţă poate însă să-l facă 
să vorbească. 

— Pentru Dumnezeu, spuneţi-mi atunci, ce înseamnă acest 
mister neobişnuit! 

— O s-o fac, şi o să vă arăt paşii prin care am ajuns să-l 
dezleg. Şi daţi-mi voie să vă spun mai întâi ceea ce este cel 
mai greu pentru mine să spun şi pentru dumneavoastră să 
auziţi: a existat o înţelegere între Sir George Burnwell şi 
nepoata dumneavoastră, Mary. Au fugit împreună. 

— Mary a mea? Este imposibil! 

— Este din nefericire mai mult decât posibil; este sigur. 
Nici dumneavoastră nici fiul dumneavoastră n-aţi cunoscut 
adevăratul caracter al acestui om, atunci când l-aţi admis în 
cercul familiei dumneavoastră. Este unul dintre cei mai 
periculoşi oameni din Anglia - un jucător ruinat, un ticălos 
absolut disperat, un om fără inimă sau conştiinţă. Nepoata 
dumneavoastră n-a cunoscut astfel de oameni. Când i-a 
făcut jurăminte, cum le-a făcut la o sută altele înaintea ei, s- 
a amăgit că numai ea a putut să-i mişte inima. Numai dracu” 
ştie ce i-a spus, dar cel puţin e sigur că aceasta a devenit 
unealta lui şi că obişnuia să-l întâlnească aproape în fiecare 
seară. 

— Nu pot şi nu o voi crede!, a strigat bancherul cu faţa 
palidă ca moartea. 

— O să vă spun ce s-a întâmplat în casa dumneavoastră 
noaptea trecută. Nepoata dumneavoastră, când a crezut că 
v-aţi dus în camera dumneavoastră, s-a strecurat jos şi a 
vorbit cu iubitul său prin fereastra care dă spre aleea ce 
duce spre grajduri. Urmele paşilor lui era întipărite în 
zăpadă, atât de mult a stat acolo. Ea i-a spus de diademă. 
Pofta lui nelegiuită de aur sa aprins la această ştire, şi a 
făcut-o să-i urmeze voinţa. Nu am nici o îndoială că vă 
iubea, dar există femei în cazul cărora dragostea pentru un 
iubit anihilează toate celelalte afecţiuni, şi cred că era şi 
cazul ei. Tocmai ce asculta instrucţiunile acestuia, când v-a 


văzut coborând scările, şi a închis rapid fereastra, 
povestindu-vă despre escapada uneia din servitoare cu 
iubitul ei cu piciorul de lemn, ceea ce era perfect adevărat. 

— Fiul dumneavoastră, Arthur, a mers la culcare după 
conversaţia cu dumneavoastră, dar a dormit prost datorită 
neliniştii iscate de datoriile sale la club. În mijlocul nopţii a 
auzit nişte paşi uşori trecând pe lângă uşa lui, prin urmare 
s-a sculat şi, uitându-se afară, a fost surprins s-o vadă pe 
verişoara sa mergând pe furiş pe coridor şi dispărând în 
camera dumneavoastră de toaletă, împietrit de uimire, 
băiatul şi-a pus nişte haine şi a aşteptat acolo în întuneric să 
vadă ce avea să se întâmple mai departe. Ea a ieşit din 
cameră şi la lumina lămpii de pe hol fiul dumneavoastră a 
văzut-o ducând în mână preţioasa diademă. A coborât 
scările, iar el, cuprins de groază, a fugit şi s-a strecurat în 
spatele draperiei din apropierea uşii dumneavoastră, de 
unde putea observa ce se petrecea în holul de dedesubt. A 
văzut-o cum a deschis pe furiş uşa, dându-i diadema cuiva 
aflat în întuneric, iar apoi cum a închis-o, grăbindu-se iar 
spre camera ei, trecând destul de aproape de locul în care 
stătea ascuns el în spatele draperiei. 

— Atâta vreme cât era de faţă, nu putea face nici o acţiune 
fără s-o expună teribil pe femeia pe care o iubea. Dar în 
clipa în care a dispărut, el a realizat ce nenorocire 
zdrobitoare era pentru dumneavoastră şi cât de important 
era să pună lucrurile la punct. S-a repezit jos aşa cum era, 
cu picioarele desculţe, a deschis fereastra, a sărit în zăpadă 
şi a fugit pe alee unde a putut vedea o figură întunecată în 
lumina lunii. Sir George Burnwell a încercat să scape, dar 
Arthur l-a prins şi s-au luptat, băiatul dumitale trăgând de 
un capăt al diademei, iar duşmanul său de celălalt. În 
încăierare, fiul dumneavoastră l-a lovit pe Sir George şi l-a 
tăiat la ochi. Apoi ceva a pocnit brusc, iar fiul dumitale, 
văzând că diadema este în mâinile lui, s-a năpustit înapoi, a 
închis fereastra, s-a urcat în camera dumneavoastră, şi 


tocmai ce observase că diadema fusese îndoită în timpul 
luptei încercând s-o îndrepte, când aţi apărut la faţa locului. 

— Este posibil?, a spus gâfâit bancherul 

— Apoi l-aţi înfuriai jignindu-l exact într-un moment în care 
simţea că merita mulţumirile dumneavoastră cele mai 
călduroase. Nu putea să vă explice cum stăteau lucrurile 
fără s-o dea de gol pe cea care cu siguranţă nu îi prea 
merita atenţia. Însă el a adoptat o atitudine cavalerească şi 
i-a păstrat secretul 

— De aceea a ţipat şi a leşinat ea atunci când a văzut 
diadema, a strigat domnul Holder. O, Dumnezeule! Ce 
nebun orb am fost! Şi el care mia cerut să-l las să meargă 
afară cinci minute! Dragul de el, voia să vadă dacă bucăţica 
pierdută se afla la locul luptei. Cât de crud l-am nedreptăţit! 

— Când am ajuns la casa dumneavoastră, a continuat 
Holmes, am înconjurat-o imediat cu mare atenţie pentru a 
observa dacă exista vreo urmă pe zăpadă, care mi-ar fi 
putut fi de ajutor. Ştiam că nu ninsese deloc din seara 
dinainte şi de asemenea că îngheţul puternic conservase 
urmele. Am parcurs aleea furnizorilor, dar aceasta era în 
întregime călcată în picioare şi urmele nu se puteau 
distinge unele de altele. Însă chiar dincolo de ea, la capătul 
opus uşii de la bucătărie, a stat o femeie şi a vorbit cu un 
bărbat, ale cărui urme rotunde pe o parte indicau că acesta 
avea un picior de lemn. Am putut observa chiar că aceştia 
fuseseră deranjaţi, căci femeia a alergat repede înapoi spre 
uşă, după cum arătau urmele puţin adânci lăsate de călcâie 
şi cele adânci lăsate de degete, în timp ce omul cu piciorul 
de lemn a aşteptat un timp, iar apoi a plecat. La vremea 
respectivă, m-am gândit că aceste urme puteau aparţine 
servitoarei şi iubitului ei, de care îmi vorbiseţi deja, iar 
cercetările au arătat că aşa a fost. Am traversat grădina 
fără să mai văd nimic altceva decât urme întâmplătoare, pe 
care le-am luat ca aparţinând poliţiei; însă când am ajuns 
pe aleea spre grajduri, am putut observa o poveste foarte 
lungă şi complicată scrisă pe zăpada din faţa mea. 


— Exista un şir dublu de urme aparţinând unui bărbat în 
cizme şi un al doilea şir dublu pe care l-am observat 
încântat ca aparţinând unui bărbat desculţ. Am fost imediat 
convins din ceea ce îmi spuseseţi că ultimele aparţineau 
fiului dumneavoastră. Primul a mers şi înainte şi înapoi, însă 
celălalt a alergat repede, şi întrucât paşii săi erau pe alocuri 
întipăriţi peste adâncitura lăsată de cizme, era vădit că 
trecuse după celălalt, l-am urmat şi am descoperit că 
duceau spre fereastra din hol, unde cei lăsaţi de cizme 
îndepărtaseră toată zăpada în timp ce aşteptau. Apoi m-am 
deplasat spre celălalt capăt, care se afla la o sută de metri 
sau mai mult pe alee. Am văzut locul în care cel în cizme s-a 
întors, unde zăpada era întretăiată ca şi cum avusese loc o 
luptă şi în final unde căzuseră câţiva stropi de sânge, 
arătându-mi că nu mă înşelam. Cel în cizme a fugit apoi pe 
cărare, iar o altă pată mică de sânge îmi arăta că el fusese 
cel rănit. Când a ajuns la drumul mare la celălalt capăt, am 
observat că pavajul fusese curăţat, prin urmare indiciul 
meu se oprea acolo. 

— Însă intrând în casă am examinat cu lupa, după cum vă 
amintiţi, pervazul şi rama ferestrei din hol, şi am putut 
imediat observa că cineva ieşise pe ea. Am putut distinge 
conturul unde fusese pus piciorul umed când a intrat. Am 
fost capabil atunci să-mi formez o părere referitoare la ceea 
ce s-a întâmplat. Un bărbat a aşteptat afară în dreptul 
ferestrei; cineva a adus pietrele preţioase; fapta a fost 
văzută de fiul dumneavoastră; acesta s-a luat după hoţ; a 
luptat cu el; au tras fiecare de diademă, puterea lor unită 
provocând stricăciuni pe care niciunul singur nu le-ar fi 
putut înfăptui. S-a întors cu premiul, dar a lăsat un 
fragment în măna duşmanului său. Până aici lucrurile îmi 
erau clare. Acum întrebarea era cine era bărbatul şi cine îi 
adusese diadema. 

— Este o veche maximă de-a mea că atunci când ai exclus 
imposibilul, ceea ce rămâne, indiferent cât de improbabil, 
trebuie să fie adevărul. Acuma, ştiam că nu dumneavoastră 


aţi adus-o, prin urmare rămânea numai nepoata 
dumneavoastră şi servitoarele. Dar dacă ar fi fost 
servitoarele, de ce ar îngădui fiul dumneavoastră să fie 
învinuit în locul lor? N-ar putea exista nici un motiv posibil. 
Însă dat fiind că îşi iubea verişoara, exista o explicaţie 
excelentă de ce vroia să păstreze secretul - cu atât mai 
mult cu cât secretul era unul ruşinos. Când mi-am adus 
aminte că aţi văzut-o la acea fereastră, şi cum a leşinat 
văzând din nou diadema, presupunerea mea a devenit o 
certitudine. 

— Şi cine a putut fi complicele ei? Evident un iubit, căci 
cine altcineva ar fi putut fi mai important decât dragostea şi 
recunoştinţa pe care trebuia să le simtă faţă de 
dumneavoastră? Ştiam că ieşeaţi rar şi că cercul 
dumneavoastră de prieteni era foarte restrâns. Dar printre 
aceştia se număra Sir George Burnwell Auzisem de el 
înainte, ca fiind un om cu o reputaţie proastă în ceea ce 
priveşte femeile. El trebuie să fi fost cel care purtase acele 
cizme şi luase pietrele care lipseau. Chiar dacă ştia că 
Arthur îl descoperise, s-ar fi putut încă considera în 
siguranţă, căci băiatul nu putea scoate nici un cuvânt fără 
să-şi compromită propria-i familie. 

— Ei bine, vă puteţi şi singur închipui ce măsuri am luat 
după aceea. M-am dus deghizat în haimana la casa lui Sir 
George, am reuşit să mă împrietenesc cu valetul acestuia, 
am aflat că stăpânul său se tăiase la cap în noaptea 
dinainte, şi în cele din urmă în schimbul a şase şilingi m-am 
asigurat cum stăteau lucrurile, cumpărând o pereche de 
pantofi pe care nu îi mai purta. Cu aceştia m-am întors la 
Streatham şi am văzut că se potriveau perfect cu urmele 
respective. 

— Am văzut un vagabond prost îmbrăcat pe alee ieri 
seară, a spus domnul Holder. 

— Exact. Eu eram acela. Am realizat că găsisem omul, deci 
m-am întors acasă şi mi-am schimbat hainele. Aveam un rol 
delicat de jucat apoi, căci mi-am dat seama că trebuia 


evitată urmărirea penală pentru a împiedica un scandal, şi 
ştiam că un ticălos atât de şiret îşi dădea seama că aveam 
mâinile legate. M-am dus să-l văd. La început, fireşte, a 
negat totul. Dar când i-am spus fiecare detaliu ce avusese 
loc, a încercat să mă amenințe şi a luat o bâtă de pe un 
perete. Ştiam însă cu cine aveam de-a face, şi i-am pus un 
pistol la cap înainte de a mă putea lovi. Apoi a devenit puţin 
mai rezonabil. I-am spus că-i oferim un preţ de o mie de lire 
pentru fiecare piatră pe care o avea. Asta a provocat 
primele semne de suferinţă pe care le-a arătat. Păi, la 
dracul, a spus el, le-am dat cu şase sute de lire pe toate 
trei! Am reuşit în curând să obţin adresa celui care le 
cumpărase, după ce i-am promis că n-o să fie nici o 
urmărire penală. M-am dus la acesta şi după multă 
târguială am obţinut pietrele cu 1.000 de lire bucata. Apoi l- 
am vizitat pe fiul dumneavoastră, i-am spus că totul era în 
regulă, şi în final m-am dus la culcare pe la două dimineaţa, 
după ceea ce aş putea numi o zi de muncă realmente 
dificilă. 

— O zi care a salvat Anglia de un mare scandal public, a 
spus bancherul, ridicându-se. Domnule, nu-mi găsesc 
cuvintele să vă mulţumesc, dar nu mă voi dovedi 
nerecunoscător pentru ceea ce aţi făcut. Îndemânarea 
dumneavoastră a întrecut realmente tot ceea ce auzisem 
despre ea. Şi acum trebuie să zbor la dragul meu băiat 
pentru a-i cere scuze pentru răul pe care i l-am făcut. 
Referitor la ceea ce îmi spuneţi despre biata mea Mary, mă 
afectează profund. Nici măcar îndemânarea dumneavoastră 
nu-mi poate spune unde se află acum. 

— Cred că putem afirma cu toată siguranţa, i-a replicat 
Holmes, că aceasta se află unde se află Sir George 
Burnwell. Este tot atât de sigur că, indiferent ce greşeli a 
făcut, acestea vor primi în curând o pedeapsă mai mult 
decât suficientă. 

AVENTURA FAGILOR ARĂMII 


— Acela care iubeşte arta pentru sine însăşi, a remarcat 
Sherlock Holmes, punând deoparte pagina cu reclame a lui 
Daily Telegraph, simte cea mai vie plăcere pe marginea 
celor mai puţin importante şi celor mai joase manifestări ale 
acesteia. Îmi face plăcere să observ, Watson, că ai înţeles 
într-atâta acest adevăr că în aceste scurte povestiri ale 
cazurilor noastre pe care ai fost atât de bun să le zugrăveşti 
şi, trebuie s-o spun, să le înfrumuseţezi pe alocuri, nu ai 
scos în evidenţă multele cazuri faimoase şi procese de 
senzaţie în care am fost implicat, ci mai degrabă acele 
incidente care poate au fost neînsemnate în sine, însă care 
mi-au dat prilejul să folosesc acele aptitudini ale deducţiei şi 
sintezei logice care sunt specialitatea mea. 

— Şi totuşi, i-am spus eu zâmbind, nu am fost absolvit de 
învinuirea că relatările mele indică un gust pentru 
senzaţional. 

— Ai greşit poate, a observat el, luând cu cleştele un 
tăciune aprins şi aprinzându-şi cu el lunga pipă din lemn de 
cireş, care obişnuia s-o înlocuiască pe cea de lut atunci când 
era într-o dispoziţie mai degrabă combativă decât 
meditativă - ai greşit poate încercând să adaugi culoare şi 
viaţă fiecăreia din afirmaţiile tale, în loc de a te limita la 
sarcina de a relata acel mod de raţionare strict de la cauză 
la efect, care este realmente singura trăsătură remarcabilă 
a poveştii. 

— Mi se pare că te-am tratat cât se poate de corect, am 
remarcat întrucâtva cu răceală, căci eram dezgustat de 
egotismul pe care îl observasem nu o dată ca fund un 
element important al caracterului ciudat al prietenului meu. 

— Nu, nu este vorba de egoism sau înfumurare, mi-a spus 
el, răspunzând, aşa cum îi era obiceiul, mai degrabă 
gândurilor decât cuvintelor mele. Dacă cer să i se facă 
dreptate absolută artei mele, o fac pentru că aceasta este 
un lucru impersonal - un lucru dincolo de mine însumi. 
Crima este ceva obişnuit Logica în schimb este un lucru rar. 
Prin urmare trebuie să insişti mai degrabă asupra logicii 


decât asupra crimei. Ai coborât ceea ce ar fi trebuit să fie 
un şir de prelegeri la o serie de poveşti. 

Era o dimineaţă rece de început de primăvară şi stăteam 
după micul dejun în faţa unui foc vesel în vechea cameră de 
pe strada Baker. O ceaţă deasă se lăsa în jos între şirurile 
de case cenuşii, iar, prin densele rotocoale gălbui, ferestrele 
de pe partea cealaltă păreau pete vagi, întunecate şi 
informe. Lumina de gaz era aprinsă şi strălucea deasupra 
feţei albe de masă şi a porţelanului şi metalului lucios, căci 
masa nu fusese încă strânsă. Sherlock Holmes fusese tăcut 
întreaga dimineaţă, adâncindu-se în continuu în rubricile de 
anunţuri ale unei serii de ziare până când în final, părând a 
renunţa la căutările sale, s-a apucat, într-o dispoziţie nu 
tocmai bună, să-mi ţină o prelegere referitoare la defectele 
mele literare. 

— In acelaşi timp, a remarcat el după o pauză, în timpul 
căreia a continuat să pufăie din lunga sa pipă şi să 
privească focul, nu prea poţi fi învinuit de insistarea pe 
senzaţional, întrucât din aceste cazuri faţă de care ai fost 
atât de amabil să te arăţi interesat, o mare parte nu 
tratează deloc crima, în sensul ei legal. Mica chestiune în 
care am încercat să-l ajut pe regele Boemiei, experienţa 
ciudată a domnişoarei Mary Sutherland, problema 
referitoare la bărbatul cu buza răsfrântă şi incidentul 
celibatarului nobil au fost toate chestiuni care nu puteau fi 
pedepsite prin lege. Dar mi-e teamă că, evitând 
senzaţionalul, ai înclinat spre neînsemnat. 

— Poate că rezultatul a fost astfel, i-am răspuns, dar susţin 
că metodele au fost noi şi interesante. 

— Ştiu, dragul meu. Ce-i pasă publicului, care nu este 
capabil să observe nimic, care nu poate identifica nici cele 
mai evidente lucruri, de nuanțele mai fine ale analizei şi 
deducţiei? Dar realmente nu te pot învinui că eşti minor, 
căci vremea cazurilor importante a apus. Omul sau cel 
puţin omul criminal şi-a pierdut toată îndrăzneala şi 
originalitatea. În ceea ce priveşte propria-mi meserie, pare 


a degenera într-o agenţie de găsire a creioanelor pierdute 
şi de consultanţă pentru tinerele domnişoare din pensioane. 
Cred că am ajuns la fund în cele din urmă. Îmi închipui că 
biletul pe care l-am primit în această dimineaţă marchează 
punctul zero în ceea ce mă priveşte. Citeşte-l! Mi-a aruncat 
o scrisoare mototolită. 

Fusese trimisă din Montague Place în seara dinainte şi 
suna astfel: „DRAGĂ DOMNULE HOLMES: Sunt 
nerăbdătoare să vă consult dacă ar trebui sau nu să accept 
o poziţie care mi-a fost oferită ca guvernantă. Vă voi vizita 
mâine la zece şi jumătate dacă vă convine. 

Cu stimă a dumneavoastră, VIOLET HUNTER”. 

— O cunoşti pe tânăra domnişoară?, l-am întrebat. 

— Nu eu. 

— Este zece şi jumătate acum. 

— Da, şi nu mă îndoiesc că ea sună. 

— Se poate dovedi a fi mai interesant decât crezi. Îţi aduci 
aminte că povestea carbunculului albastru, care a părut a fi 
doar o fantezie la început, s-a transformat într-o 
investigaţie serioasă. Asta se poate întâmpla şi în acest caz. 

— Ei bine, să sperăm. Dar îndoielile noastre vor fi foarte 
curând clarificate, căci iată dacă nu mă înşel persoana în 
chestiune. 

În timp ce vorbea, uşa s-a deschis, şi o tânără doamnă a 
intrat în cameră. Era îmbrăcată simplu dar îngrijit, avea o 
faţă luminoasă şi ageră, pistruiată ca un ou de fluierar, şi 
atitudinea vioaie a unei femei care se descurcă singură în 
lume. 

— Sunt sigură că mă veţi scuza că vă deranjez, a spus ea, 
când tovarăşul meu s-a ridicat s-o întâmpine, dar am trecut 
printr-o experienţă foarte ciudată şi, întrucât nu am părinţi 
sau rude cărora să le pot cere sfatul, m-am gândit că poate 
aţi fi atât de amabil să-mi spuneţi ce să fac. 

— Vă rog luaţi loc, domnişoară Hunter. Aş fi fericit să fac 
tot ce pot pentru a vă ajuta. 


Am putut observa că Holmes a fost impresionat favorabil 
de atitudinea şi felul de a vorbi ale noii cliente. A examinat-o 
în maniera lui cercetătoare, iar apoi s-a relaxat, cu 
pleoapele lăsate şi vârfurile degetelor împreunate, pentru 
a-i asculta povestea. 

— Am fost guvernantă timp de cinci ani, a spus ea, în 
familia colonelului Spence Munro, dar acum două luni 
colonelul a fost trimis la Halifax, în Noua Scoţie, şi şi-a luat 
copiii cu el în America, astfel încât m-am trezit fără slujbă. 
Am dat anunţuri la ziar, şi am răspuns la anunţuri, fără 
succes însă. În cele din urmă, puţinii bani pe care îi 
strânsesem au început să se termine şi nu mai ştiam ce să 
fac. 

— În West End există o binecunoscută agenţie pentru 
guvernante, numită Westaway's, şi obişnuiam s-o vizitez o 
dată pe săptămână pentru a vedea dacă nu a apărut ceva 
nou, care să mi se potrivească. Westaway este numele 
fondatorului afacerii, dar aceasta este condusă în realitate 
de domnişoara Stoper. Stă în micul ei birou, iar doamnele 
care caută de lucru aşteaptă în anticameră şi sunt apoi 
invitate înăuntru una câte una, iar aceasta consultă 
registrele sale să vadă dacă are ceva care să li se 
potrivească. 

— Ei bine, când am fost acolo săptămâna trecută, am fost 
invitată în micul birou ca de obicei, însă domnişoara Stoper 
nu era singură. Un bărbat extrem de corpolent cu o faţă 
foarte zâmbitoare şi o bărbie imensă, care i se lăsa în 
straturi pe gât, şedea lângă ea, cu o pereche de ochelari pe 
nas, uitându-se foarte atent la doamnele care intrau. Când 
am intrat, a tresărit puternic şi s-a întors repede spre 
domnişoara Stoper 

— Exact ceea ce-mi trebuie, a spus el; nu se putea ceva 
mai potrivit. Excelent! Excelent! Părea plin de entuziasm şi 
îşi freca mâinile foarte satisfăcut. Arăta atât de în largul său 
că era o plăcere să te uiţi la el. 

— Căutaţi o slujbă, domnişoară”?, m-a întrebat. 


— Da, domnule. 

— Ca guvernantă? 

— Da, domnule. 

— Şi ce salariu cereţi? 

— Aveam patru lire pe lună în ultimul loc, la colonelul 
Spence Munro. 

— O, nu mai spuneţi! Ce corvoadă - clar o corvoadă!, a 
strigat el, ridicându-şi mâinile grase în aer ca unul care era 
pradă pasiunii. Cum e posibil ca cineva să ofere unei 
doamne atât de atrăgătoare şi plină de talente o sumă atât 
de mică? 

— Talentele mele, domnule, pot fi mai puţine decât vă 
închipuiţi, am spus eu. Puţină franceză, puţină germană, 
muzică şi desen. 

— Nu mai spuneţi!, a exclamat el. Asta nu contează câtuşi 
de puţin. Întrebarea, este aveţi sau nu înfăţişarea şi 
manierele unei doamne? Aceasta este pe scurt ceea ce 
contează. Dacă nu le aveţi, nu sunteţi potrivită pentru 
educaţia unui copil care poate juca într-o bună zi un rol 
important în istoria ţării. Dar dacă le aveţi, păi atunci cum 
vă poate cere un domn să acceptaţi un salariu mai mic de 
trei cifre? Salariul dumneavoastră la mine, doamnă, ar 
începe de la 100 de lire pe an. 

— Vă puteţi imagina, domnule Holmes, că pentru mine, 
săracă cum eram, o asemenea ofertă părea prea bună să fie 
adevărată. Însă domnul văzând poate expresia de 
neîncredere de pe faţa mea a deschis un portvizit din care a 
scos o bancnotă. 

— Este de asemenea obiceiul meu, a spus el, zâmbind în 
cel mai plăcut mod până când ochii săi au devenit doar 
două mici crăpături strălucitoare printre faldurile albe ale 
feţei sale, să le dau tinerelor mele domnişoare un avans 
constând din jumătate din salariul lor, astfel încât să poată 
să-şi acopere micile cheltuieli legate de călătorie şi 
garderobă. 


— Îmi părea că nu întâlnisem vreodată un bărbat atât de 
fascinant şi atent. Întrucât aveam deja datorii la furnizori, 
acest avans era foarte convenabil, şi totuşi exista ceva 
nefiresc în privinţa întregii tranzacţii, ce m-a făcut să 
doresc să ştiu puţin mai multe înainte de a mă angaja. 

— Pot să vă întreb unde locuiţi, domnule?, am spus eu. 

— În Hampshire. O încântătoare casă la ţară. „Fagii 
arămii”, la cinci mile distanţă de ieşirea din Winchester. 
Este cel mai frumos peisaj rural, draga mea domnişoară, şi 
cel mai dulce conac de ţară. 

— Şi care sunt îndatoririle mele, domnule? Aş fi încântată 
să aflu în ce constau. 

— Un copil - un drag de zburdalnic de numai şase ani. O, 
dacă l-aţi vedea omorând gândacii de bucătărie cu papucul! 
Poc! Poc! Poc! Trei morţi înainte de a avea timp să clipeşti! 
S-a lăsat pe spate pe scaun şi a râs iar cu poftă. 

Am fost întrucâtva şocată de felul în care se amuza copilul 
însă râsul tatălui m-a făcut să mă gândesc că poate glumea. 

— Unica mea îndatorire atunci, am întrebat eu, este să am 
grijă de un singur copil? 

— Nu, nu, nu unica, draga mea domnişoară, a strigat el. 
Îndatorirea dumitale va fi, aşa cum sunt sigur că vă va 
spune bunul dumneavoastră simţ, să vă supuneţi oricărui 
ordin pe care vi-l dă soţia mea, cu condiţia să fie un ordin 
pe care o doamnă să-l poată urma. Vedeţi vreo dificultate în 
a face asta, ei? 

— Aş fi încântată să fiu de folos. 

— Chiar aşa. În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, de 
exemplu. Suntem nişte persoane excentrice, ştiţi - 
excentrice, dar bune la inimă. Dacă vi s-ar cere să îmbrăcaţi 
o rochie pe care să v-o dăm noi, n-aţi obiecta micii noastre 
fantezii? Ei? 

— Nu, am spus eu, extrem de uimită de aceste cuvinte. 

— Sau să staţi aici sau acolo, asta nu v-ar deranja? 

— O, nu. 

— Sau să vă tăiaţi părul scurt înainte de a veni la noi? 


— Nu puteam să-mi cred urechilor. Aşa cum puteţi 
observa, domnule Holmes, părul meu este destul de bogat 
şi are o nuanţă castanie mai degrabă ciudată. A fost 
considerat artistic. Nici nu mă puteam gândi să-l sacrific 
aşa, pe nepusă masă. 

— Mi-e teamă că aceasta este imposibil, am spus eu. Mă 
privea cu atenţie cu ochişorii săi, şi am putut vedea cum 
faţa i s-a umbrit când am rostit aceste cuvinte. 

— Mi-e teamă că este ceva esenţial, a spus el. Este un mic 
capriciu de-al soţiei mele, iar capriciile doamnelor, ştiţi şi 
dumneavoastră, trebuie să fie luate în considerare. Şi deci 
nu o să vă tăiaţi părul? 

— Nu, domnule, realmente nu o pot face, i-am răspuns 
hotărâtă. 

— Ah, foarte bine; atunci lucrurile sunt clare. E păcat, 
deoarece din alte puncte de vedere aţi fi fost realmente 
foarte potrivită. În acest caz, domnişoară Stoper, ar fi cel 
mai bine să examinez încă câteva din tinerele 
dumneavoastră domnişoare. 

— Menagera s-a ocupat în tot acest timp cu hârtiile sale, 
fără să ne adreseze vreun cuvânt, dar acum mi-a aruncat o 
privire atât de supărată că nu am putut să mă abţin să 
bănuiesc că pierduse un comision frumos datorită refuzului 
meu. 

— Doriţi ca numele dumneavoastră să rămână în 
registru?, ci întrebat ea. 

— Vă rog, domnişoară Stoper. 

— Păi realmente pare mai degrabă inutil, atâta vreme cât 
refuzaţi cele mai bune oferte în această manieră, a spus ea 
cu asprime. Nu vă puteţi aştepta să facem eforturi să vă 
găsim o altă asemenea poziţie. La revedere, domnişoară 
Hunter. A mişcat clopoţelul de pe masă şi valetul m-a 
condus afară. 

— Ei bine, domnule Holmes, când m-am întors în locuinţa 
mea negăsind prea multe în dulapul din bucătărie şi având 
două sau trei note de plată pe masă, am început să mă 


întreb dacă nu făcusem o prostie. La urma urmei, dacă 
aceşti oameni aveau preferinţe ciudate şi se aşteptau la 
supunere în cele mai neobişnuite privinţe, erau cel puţin 
gata să plătească pentru excentricitatea lor. Foarte puţine 
guvernante din Anglia primesc 100 de lire pe an. În plus, la 
ce-mi folosea părul? Multor persoane le stă mai bine cu el 
scurt, şi poate că aveam să mă număr printre ele. În ziua 
următoare înclinam a crede că făcusem o greşeală, iar o zi 
mai târziu eram sigură de asta. Renunţasem într-atâta la 
mândria mea încât eram gata să mă duc înapoi la agenţie să 
mă interesez dacă slujba mai era încă disponibilă, când am 
primit această scrisoare de la domnul respectiv. O am aici şi 
o să v-o citesc: „Fagii Arămii, în apropiere de Winchester. 
DRAGĂ DOMNIŞOARĂ HUNTER: Domnişoara Stoper a 
fost atât de amabilă să-mi dea adresa dumneavoastră şi vă 
scriu de aici ca să vă întreb dacă v-aţi schimbat decizia. 
Soţia mea este foarte nerăbdătoare să veniţi, căci a fost 
foarte atrasă de descrierea pe care v-am făcut-o. Suntem 
gata să vă oferim 30 de lire pe trei luni sau 120 de lire pe 
an ca să vă recompensăm pentru orice inconvenient 
provocat de excentricităţile noastre. La urma urmei, nu 
sunt atât de exagerate. Soţia mea adoră o anumită nuanţă 
de albastru electrizant şi ar dori să purtaţi o rochie de o 
astfel de culoare înăuntru dimineaţa. Nu e necesar însă să 
cheltuiţi bani pentru a vă cumpăra una, întrucât dispunem 
de una aparţinând dragii mele fiice Alice (care se află acum 
la Philadelphia), care cred că vi s-ar potrivi de minune. 
Apoi, referitor la a sta aici sau acolo sau a vă amuza în orice 
fel care vi se cere, aceasta nu vă va provoca nici un 
inconvenient. În privinţa părului dumneavoastră, este fără 
îndoială păcat, mai ales că am observat în timpul scurtei 
noastre conversații cât de frumos este, dar mi-e teamă că 
trebuie să rămân ferm pe poziţie, şi sper numai că salariul 
crescut vă poate recompensa pentru o astfel de pierdere. 
Îndatoririle dumneavoastră în privinţa copilului sunt foarte 


uşoare, încercaţi să veniţi vă rog şi o să vă aştept cu careta 
la Winchester. Anunţaţi-mă cu ce tren sosiți. 

Al dumneavoastră cu stimă, JEPHRO RUCASTLE”. 

— Aceasta este scrisoarea pe care tocmai am primit-o, 
domnule Holmes, şi sunt hotărâtă să accept slujba. Însă m- 
am gândit ca înainte de a face pasul hotărâtor să prezint 
întreaga poveste atenţiei dumneavoastră. 

— Păi, domnişoară Hunter, dacă v-aţi hotărât, asta decide 
lucrurile, a spus Holmes, zâmbind. 

— Dar nu mă sfătuiţi să refuz? 

— Mărturisesc că nu aş dori ca sora mea să aplice pentru 
o astfel de poziţie. 

— Ce pot însemna toate astea, domnule Holmes? 

— Ah, nu am nici o informaţie. Nu pot spune. Poate v-aţi 
făcut o părere? 

— Ei bine, îmi pare că există numai un răspuns posibil. 
Domnul Rucastle a părut a fi un om foarte drăguţ şi bun. Nu 
e posibil oare ca soţia lui să fie nebună, iar el să dorească să 
ascundă asta, de teamă că ar fi dusă la azil, şi să-i 
îndeplinească toate capriciile pentru a împiedica o 
izbucnire? 

— Acesta este un răspuns posibil - de fapt, după cum stau 
lucrurile, este cel mai probabil să fie aşa. Dar în orice caz, 
nu pare a fi o familie potrivită pentru o tânără domnişoară. 

— Dar banii, domnule Holmes, banii! 

— Păi, fireşte plata este bună - prea bună. Asta este ceea 
ce mă nelinişteşte. De ce să vă dea 120 de lire pe an, când 
ar putea să aleagă pentru 40 de lire? Trebuie să existe un 
motiv puternic pentru asta. 

— M-am gândit că dacă vă prezint acum circumstanţele, o 
să puteţi înţelege lucrurile mai târziu, în caz că o să am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. M-aş simţi mult mai 
puternică dacă aş şti că am sprijinul dumneavoastră 

— O, puteţi să vă bazaţi pe asta. Vă asigur că mica 
dumneavoastră problemă promite să fie cel mai interesant 
caz pe care l-am întâlnit în ultimele luni. Există ceva 


complet nou în privinţa unor trăsături de-ale sale. Dacă o să 
aveţi îndoieli sau o să fiţi în pericol... 

— Pericol! Ce pericol prevedeţi? 

Holmes a dat grav din cap. Ea s-a ridicat vioi de pe scaun, 
cu faţa pe deplin liniştită 

— O să mă duc acum la Hampshire cu inima uşoară. O să-i 
scriu imediat domnului Rucastle, o să-mi sacrific bietul păr 
în seara aceasta, şi o să pornesc spre Winchester mâine. Cu 
câteva cuvinte de recunoştinţă pentru Holmes, ne-a urat la 
amândoi noapte bună, grăbindu-se afară. 

— Cel puţin, am spus eu, auzind paşii ei repezi şi fermi 
coborând scările, pare a fi o tânără care poate foarte bine 
să-şi poarte de grijă. 

— Şi are nevoie de asta, a spus Holmes cu gravitate. Dacă 
nu mă înşel, cred că o să auzim veşti de la ea înainte dea 
trece multe zile. 

N-a trecut multă vreme până când profeția prietenului 
meu s-a împlinit. Au trecut două săptămâni, în timpul 
cărora gândurile mele se întorceau frecvent la ea, 
minunându-mă în ce ciudată alee lăturalnică a experienţei 
omeneşti se rătăcise această femeie singură. Salariul 
neobişnuit, condiţiile ciudate, îndatoririle uşoare, toate 
trimiteau la ceva anormal, deşi mă depăşea dacă era vorba 
de o excentricitate sau o intrigă, sau dacă omul era un 
filantrop sau un ticălos. În ceea ce-l privea pe Holmes, am 
observat că şedea frecvent câte o jumătate de oră cu 
sprâncenele încruntate şi un aer absent, dar refuza să 
vorbească de această problemă, făcând un gest larg cu 
mâna, atunci când o menţionam. Date! date! date!, striga 
nerăbdător. Nu pot face cărămizi fără lut. Şi totuşi sfârşea 
întotdeauna prin a mormăi că o soră de-a lui n-ar fi acceptat 
niciodată o astfel de poziţie. 

Telegrama pe care am primit-o în cele din urmă a sosit 
într-o seară târziu, exact când mă gândeam să mă duc la 
culcare, iar Holmes se pregătea pentru unul din acele 
experimente chimice ţinând toată noaptea în care se 


adâncea frecvent, când îl lăsam aplecat asupra unei retorte 
şi a unei eprubete noaptea, şi îl găseam în aceeaşi poziţie 
când coboram la micul dejun dimineaţa. A deschis plicul 
galben, iar apoi, uitându-se peste mesaj, mi l-a aruncat mie. 

— Uită-te la mersul trenurilor în Bradshaw, a spus el, şi s-a 
întors la studiile sale chimice. 

Invitaţia era una scurtă şi urgentă. 

„Vă rog să fiţi Ia hanul Lebăda neagră din Winchester 
mâine la amiază, spunea. Vă rog să veniţi! Nu mai ştiu ce să 
fac. HUNTIER”. 

— Vii cu mine?, m-a întrebat Holmes privindu-mă. 

— Bineînţeles. 

— Atunci, uită-te la trenuri. 

— Este un tren la nouă şi jumătate, am spus eu, uitându- 
mă în Bradshaw. Ajunge în Winchester la 11,30. 

— Este cum nu se poate mai hun. Atunci poate ar fi mai 
bine să-mi amân analiza acetonelor, întrucât poate fi 
necesar să fim în cea mai bună formă mâine dimineaţă. 

În ziua următoare la ora unsprezece ne aflam departe pe 
drumul nostru spre vechea capitală englezească. Tot 
drumul Holmes s-a adâncit în ziarele de dimineaţă, dar, 
după ce am trecut de hotarul cu Hampshire, le-a aruncat şi 
a început să admire peisajul. Era o zi perfectă de 
primăvară, cu un cer albastru deschis, cu norişori albi şi 
pufoşi mişcându-se dinspre vest spre est. Soarele strălucea 
foarte puternic, însă adierea tăioasă şi puternică din aer ne 
reducea din energie. Peste tot până la dealurile din jurul lui 
Aldershot, acoperişurile mici, roşii şi cenuşii ale fermelor se 
iveau din verdele deschis al frunzişului proaspăt. 

— Nu-i aşa că sunt proaspete şi frumoase?, am strigat cu 
tot entuziasmul unui om recent scăpat de ceţurile de pe 
strada Baker. 

Dar Holmes a dat grav din cap. 

— Ştii, Watson, mi-a spus el, este unul din blestemele unei 
minţi cu o preocupare ca a mea să perceapă totul în raport 
cu propriu-i subiect. Tu te uiţi la aceste case împrăştiate şi 


eşti impresionat de frumuseţea lor. Eu le privesc, şi singurul 
gând care-mi trece prin minte este senzaţia izolării lor şi a 
faptului că acolo crima poate fi comisă nepedepsit. 

— Dumnezeule!, am exclamat. Poţi asocia crima cu aceste 
vechi gospodării ţărăneşti? 

— Acestea mă umplu întotdeauna de o anume groază. 
Cred, Watson, pe baza experienţei mele, că cele mai joase şi 
abjecte alei din Londra nu prezintă o istorie mai 
îngrozitoare a păcatului decât aşezările rurale atât de 
zâmbitoare şi frumoase. 

— Mă îngrozeşti! 

— Dar motivul este foarte clar. Presiunea exercitată de 
opinia publică poate face la oraş ceea ce legea nu poate 
realiza. Nu există nici o alee atât de abjectă încât ţipătul 
unui copil torturat sau bufnitura loviturii unui beţiv să nu 
trezească simpatia şi indignarea vecinilor, iar apoi întreaga 
maşinărie a justiţiei este atât de aproape că o plângere o 
poate pune în mişcare, şi există doar un pas între crimă şi 
boxa acuzatului. Dar uită-te la aceste case singuratice, 
fiecare înconjurată de câmpurile sale, locuite în mare 
majoritate de bieţi oameni ignoranţi, care nu prea ştiu 
multe despre lege. Gândeşte-te la faptele de o cruzime 
diavolească, la răutatea ascunsă ce poate continua an de an 
în astfel de locuri, fără să se diminueze vreodată. Dacă 
această domnişoară care ne-a cerut ajutorul s-ar fi dus să 
locuiască în Winchester, nu mi-ar fi fost deloc teamă pentru 
ea. Cei opt kilometri de ţară sunt aceia care aduc pericolul. 
Totuşi este clar că nu este personal ameninţată. 

— Nu. Dacă poate veni la Winchester să ne întâlnească, 
poate pleca. 

— Exact. Este liberă. 

— Atunci despre ce poate fi vorba? Nu te poţi gândi la vreo 
explicaţie? 

— M-am gândit la şapte explicaţii distincte, fiecare dintre 
ele corespunzând faptelor atâta cât le cunoaştem. Dar care 
din ele este corectă, poate fi hotărât de informaţia nouă pe 


care o vom găsi fără îndoială aşteptându-ne. Ei, iată turnul 
catedralei şi o să aflăm în curând tot ceea ce are de spus 
domnişoara Hunter. 

„Lebăda neagră” era un han faimos pe strada principală, 
nu departe de gară, şi acolo am găsit-o aşteptându-ne pe 
tânăra domnişoară. Rezervase salonul, iar prânzul se afla 
pe masă. 

— Sunt atât de încântată că aţi venit, ne-a spus serioasă. 
Este atât de amabil din partea amândurora; dar realmente 
nu ştiu ce să fac. Sfatul dumneavoastră mi-ar fi de 
nepreţuit. 

— Vă rog spuneţi-ne ce vi s-a întâmplat. 

— O s-o fac şi trebuie s-o fac repede, căci i-am promis 
domnului Rucastle să mă întorc înainte de trei. Am obţinut 
permisiunea sa de a veni în oraş în această dimineaţă, deşi 
nici nu bănuia cu ce scop. 

— Spuneţi-ne totul în ordinea în care s-a întâmplat. 
Holmes şi-a întins picioarele-i lungi şi subţiri spre foc şi s-a 
relaxat pentru a asculta. 

— In primul rând, pot să afirm că pe ansamblu nu am fost 
prost tratată de către domnul şi doamna Rucastle. Este 
corect faţă de ei să spun asta. Dar nu pot să-i înţeleg şi mă 
apasă o greutate în ceea ce-i priveşte. 

— Ce nu puteţi înţelege? 

— Motivele comportamentului lor. Dar o să vă prezint 
faptele exact aşa cum s-au întâmplat. Când am sosit, 
domnul Rucastle m-a întâlnit aici şi m-a luat cu careta sa la 
„Fagii arămii”. Este, aşa cum a spus, în nişte împrejurimi 
frumoase, dar casa nu este frumoasă, căci este un bloc 
pătrat, văruit dar pătat şi brăzdat tot de vremea umedă şi 
rea. Este înconjurat de terenuri, împădurit pe trei laturi, iar 
pe a patra se află un câmp ce coboară până la drumul spre 
Southampton, care şerpuieşte la vreo sută de metri de uşa 
de la intrare. Terenul din faţă aparţine casei, dar pădurile 
din jur fac parte din domeniul lordului Southerton. Un pâlc 
de fagi arămii imediat în faţa intrării i-a dat acest nume. 


— Am fost condusă de angajatorul meu, care era la fel de 
amabil ca întotdeauna, şi am fost prezentată în acea seară 
soţiei şi copilului său. Presupunerea care ne-a părut 
probabilă în locuinţa dumneavoastră de pe strada Baker s-a 
dovedit a fi complet lipsită de adevăr, domnule Holmes. 
Doamna Rucastle nu este nebună. E o femeie tăcută, cu faţa 
palidă, mult mai tânără decât soţul ei, nu are mai mult de 
treizeci de ani, cred, în timp ce el nu poate avea mai puţin 
de patruzeci şi cinci. Din conversaţia lor am înţeles că sunt 
căsătoriţi de vreo şapte ani, că el fusese văduv şi că unicul 
copil de la prima soţie era fata care plecase la Philadelphia. 
Domnul Rucastle mia spus între patru ochi că motivul 
pentru care aceasta plecase era că simţea o aversiune 
iraţională faţă de mama ei vitregă. Întrucât fata nu putea 
avea mai puţin de douăzeci de ani, îmi pot imagina că 
poziţia ei faţă de tânăra soţie a tatălui său trebuie să fi fost 
una incomodă. 

— Doamna Rucastle mi-a părut a fi searbădă atât în 
privinţa minţii cât şi a expresiei. Nu m-a impresionat nici în 
favoarea, nici împotriva sa. Era ca şi nonexistenţă. Era uşor 
de observat că era devotată cu pasiune atât soţului cât şi 
micului ei fiu. Ochii săi gri deschis se mişcau în continuu de 
la unul la celălalt, observându-le cea mai mică dorinţă şi 
anticipând-o când se putea. El era de asemenea drăguţ cu 
ea, în maniera sa abruptă şi zgomotoasă, şi pe ansamblu 
păreau a fi un cuplu fericit. Şi totuşi avea o durere ascunsă, 
această femeie. Rămânea adesea pierdută pe gânduri, cu o 
expresie din cele mai triste pe faţă. Am surprins-o, nu o 
dată, cu lacrimi în ochi. Uneori am crezut că ceea ceîi 
apăsa mintea era dispoziţia copilului său, căci n-am întâlnit 
vreodată un copil atât de răsfăţat şi atât de iritabil. Este mic 
pentru vârsta lui, cu un cap disproporționat de mare. Pare 
să-şi petreacă întreaga viaţă într-o alternare de crize 
sălbatice de furie şi intervale întunecate de îmbufnare. 
Ideea sa de amuzament pare a fi să producă suferinţă 
oricărei creaturi mai slabe decât el, şi dovedeşte un talent 


remarcabil în capturarea şoarecilor, a păsărilor mici şi a 
insectelor. Dar aş prefera să nu vorbesc despre această 
creatură, domnule Holmes, şi realmente el are puţine de-a 
face cu povestea mea. 

— Mă bucură orice detaliu, a remarcat prietenul meu, fie 
că vă par relevante sau nu. 

— O să încerc să nu sar peste nimic important. Un lucru 
neplăcut în privinţa casei, ce m-a izbit imediat, era felul în 
care arătau şi se comportau servitorii. Sunt numai doi, un 
bărbat şi soţia sa. Ioller, căci acesta este numele său, este 
un bărbat aspru şi grosolan, cu păr şi favoriţi cărunţi şi 
mirosind în continuu a băutură. De două ori de când mă 
aflu acolo s-a îmbătat foarte tare, şi totuşi domnul Rucastle 
n-a părut să observe. Soţia acestuia este o femeie foarte 
înaltă şi puternică, cu o expresie acră pe faţă, la fel de 
tăcută ca şi doamna Rucastle şi mult mai puţin amabilă. 
Sunt un cuplu extrem de neplăcut, dar din fericire îmi 
petrec cea mai mare parte din timp în camera copilului şi în 
propria-mi cameră, care se află alături, într-un colţ al 
clădirii. 

— În primele două zile viaţa mea a fost foarte liniştită; într- 
a treia, doamna Rucastle a venit jos imediat după micul 
dejun şi i-a şoptit ceva soţului său. 

— O, da, a spus el, întorcându-se spre mine, vă suntem 
foarte îndatoraţi, domnişoară Hunter, că ne-aţi urmat 
fanteziile până la a vă tăia părul. Vă asigur că aceasta nu v- 
a scăzut deloc din frumuseţe. Vom vedea acum cum vă va 
sta cu rochia albastră. O s-o găsiţi întinsă pe patul din 
camera dumneavoastră şi v-am fi extrem de recunoscători 
dacă aţi fi atât de bună s-o îmbrăcaţi. 

— Rochia care mă aştepta avea o nuanţă albastră ciudată. 
Era făcută dintr-un material excelent, un fel de lână, dar se 
vedea clar că fusese purtată înainte. Nu mi s-ar fi putut 
potrivi mai bine nici dacă mi s-ar fi luat măsurile. Atât 
domnul cât şi doamna Rucastle şi-au exprimat încântarea în 
privinţa felului în care arătam, care părea exagerat de 


impetuoasă. Mă aşteptau în salon, care este o cameră 
foarte mare, întinzându-se de-a lungul părţii din faţă a 
casei, cu trei ferestre înalte ajungând până la podea. Un 
scaun fusese pus aproape de fereastra din mijloc, cu 
spătarul către ea. Mi s-a cerut să mă aşez pe el, iar apoi 
domnul Rucastle, plimbându-se încoace şi încolo în partea 
cealaltă a camerei, a început să-mi spună o serie din cele 
mai amuzante poveşti pe care le-am auzit vreodată. Nu vă 
puteţi imagina cât de comic era: am râs până când 
obosisem. Doamna Rucastle însă, care e evident că nu are 
simţul umorului, nu a zâmbit nici măcar o dată, ci şedea cu 
mâinile în poală şi cu o expresie tristă şi neliniştită pe faţă. 
După vreo oră, domnul Rucastle a remarcat brusc că era 
vremea să mă ocup de îndatoririle de peste zi, şi că-mi pot 
schimba rochia şi mă pot duce la micul Edward în camera 
copiilor. 

— Două zile mai târziu a avut loc acelaşi spectacol, în 
circumstanţe identice. Din nou mi-am schimbat rochia, din 
nou am stat la fereastră şi din nou am râs cu multă poftă de 
poveştile amuzante care făceau parte din repertoriul imens 
al angajatorului meu, şi pe care le spunea într-un fel de 
neimitat. Apoi mi-a dat un roman în învelitoare galbenă şi, 
mişcându-mi scaunul puţin într-o parte, ca umbra mea să 
nu se reflecte pe pagină, m-a rugat să-i citesc cu voce tare 
din el. I-am citit vreo zece minute, începând de la mijlocul 
unui capitol, iar apoi dintr-odată, în mijlocul unei propoziţii, 
mi-a ordonat să mă opresc şi să-mi schimb rochia. 

— Vă puteţi cu uşurinţă imagina, domnule Holmes, cât de 
curioasă am devenit privind semnificaţia acestui spectacol 
neobişnuit. Erau întotdeauna foarte atenţi, am observat, să- 
mi întorc faţa dinspre fereastră, astfel încât ardeam de 
dorinţa de a şti ce se petrecea în spatele meu. La început 
părea imposibil să mi-o satisfac, dar în curând am găsit o 
metodă. Oglinjoara mea se spărsese, prin urmare mi-a venit 
ideea fericită de a ascunde o bucăţică din ea în batistă. Cm 
următoarea ocazie, pe când râdeam, mi-am ridicat batista 


la ochi şi am reuşit cu ceva efort să văd tot ceea se afla în 
spatele meu. Mărturisesc că am fost dezamăgită. Nu exista 
nimic. Cel puţin aceasta a fost prima mea impresie. La oa 
doua privire, însă, am observat un bărbat stând pe drumul 
spre Southampton, un bărbat scund cu barbă, într-un 
costum gri, care părea să se uite la mine. Drumul este unul 
important şi de obicei se află oameni pe el. Acest om însă se 
sprijinea de gardul ce împrejmuieşte domeniul nostru şi se 
uita intens în sus. Mi-am coborât batista şi am privit-o pe 
doamna Rucastle, care avea ochii fixaţi asupra mea cu o 
expresie cercetătoare. Nu a spus nimic, dar sunt convinsă 
că ghicise că aveam o oglindă în mână şi că văzusem ce se 
afla în spatele meu. S-a ridicat imediat. 

— Jephro, a spus ea, este un individ impertinent pe drum, 
care se holbează la domnişoara Hunter. 

— Nu este prietenul dumitale, domnişoară Hunter?, m-a 
întrebat. 

— Nu, nu cunosc pe nimeni pe aici. 

— O, doamne! Cât de impertinent! Vă rog să fiţi atât de 
amabilă să vă întoarceţi şi să-i faceţi semn să plece. 

— Cu siguranţă ar fi mai bine să mă fac că nu-l observ. 

— Am făcut ceea ce mi se ceruse, şi în aceeaşi clipă 
doamna Rucastle a lăsat jaluzelele. Asta s-a întâmplat acum 
o săptămână, iar din acel moment nu m-am aşezat din nou 
la fereastră, nici n-am mai purtat rochia albastră, şi nici n- 
am mai văzut bărbatul de pe drum. 

— Nu, nu, o să zăbovească întotdeauna pe aici. Fiţi atât de 
amabilă să vă întoarceţi şi să-i faceţi un semn cu mâna în 
acest sens. 

— Vă rog continuaţi, a spus Holmes. Povestea 
dumneavoastră promite a fi una foarte interesantă. 

— O s-o găsiţi mai degrabă incoerentă, mă tem, şi se poate 
dovedi că nu prea există legătură între incidentele diferite 
despre care vorbesc. Chiar în prima zi în care mă aflam la 
„Fagii arămii”, domnul Rucastle m-a luat la o mică 
dependinţă care se afla în apropiere de uşa de la bucătărie. 


Pe când ne apropiam, am auzit zăngănitul ascuţit al unui 
lanţ şi zgomotul făcut de un animal mare care se mişca. 

— Uitaţi-vă înăuntrul, a spus domnul Rucastle, arătându- 
mi o crăpătură între două scânduri. Nu-i aşa că-i frumos? 

— M-am uitat printre ele şi am observat nişte ochi 
strălucitori şi o arătare îngrămădită în întuneric. 

— Nu vă fie frică, mi-a spus angajatorul meu, râzând la 
tresărirea pe care am avut-o. Este doar Carlo, buldogul 
meu. Îl numesc al meu, dar realmente bătrânul Toller, 
grăjdarul meu, este singura persoană de care ascultă. Îl 
hrănim o dată pe zi şi nu prea mult nici atunci, astfel încât 
este întotdeauna extrem de alert. Toller îi dă drumul în 
fiecare noapte, şi Dumnezeu să-l ferească pe cel care 
încearcă să intre şi pe care o să-l prindă în colţi. Fiţi atentă 
să nu treceţi vreodată pragul în timpul nopţii, căci vă puteţi 
pierde viaţa. 

— Avertismentul a fost unul serios, căci două nopţi mai 
târziu s-a întâmplat să mă uit afară pe fereastra camerei 
mele cam la două dimineaţa. Era o noapte frumoasă, 
luminată de lună, iar gazonul din faţa casei strălucea 
argintiu, fiind aproape la fel de luminat ca ziua. Stăteam 
fermecată de frumuseţea liniştită a locului, când am realizat 
că în umbra fagilor arămii se mişca ceva. Când a apărut în 
lumina lunii, am văzut ce era. Era un câine uriaş, cât un 
vițel, cafeniu-roşcat, cu fălcile lăsate, botul negru şi nişte 
oase imense ce-i ieşeau în afară. A luat-o încet pe gazon, 
dispărând în umbra din partea opusă. Acea santinelă 
înspăimântătoare mi-a făcut inima să se înfioare, cum n-ar fi 
putut-o face vreun spărgător. 

— Şi acum trebuie să vă povestesc o experienţă foarte 
ciudată. Mi-am tăiat, aşa cum ştiţi, părul la Londra şi l-am 
pus colac pe fundul cufărului. Într-o seară, după ce am dus 
copilul la culcare, am început să mă amuz examinând 
mobila camerei mele şi rearanjându-mi puţinele lucruri în 
odaie se afla un vechi dulap cu sertare, cele două de sus 
fiind goale şi deschise, iar cel de jos încuiat. Le-am umplut 


pe primele două cu lenjerie şi, întrucât încă mai aveam 
multe de pus, am fost fireşte deranjată că nu puteam să mă 
folosesc de cel de-al treilea sertar. M-am gândit că poate a 
fost încuiat doar din nebăgare de seamă, prin urmare mi- 
am scos legătura de chei şi am încercat să-l deschid Prima 
cheie s-a potrivit perfect şi am deschis sertarul. Înăuntru se 
afla un singur lucru, dar sunt sigură că nu aţi putea ghici 
vreodată ce era. Era colacul meu de păr. 

— L-am ridicat şi l-am examinat. Avea aceeaşi nuanţă 
ciudată şi aceeaşi grosime. Dar apoi imposibilitatea unui 
astfel de lucru mi-a părut clară. Cum ar fi putut părul meu 
să fie încuiat în sertar? Cu mâinile tremurânde mi-am 
desfăcut cufărul, am scos ce se afla în el, şi am luat de pe 
fund propriu-mi păr. Am pus alături pletele respective, şi vă 
asigur că erau identice. Nu e extraordinar? Oricât îmi 
storceam creierii, nu puteam să înţeleg ce însemna asta. 
Am pus părul celălalt la loc în sertar, şi nu le-am spus nimic 
despre asta doamnei şi domnului Rucastle, căci am simţit că 
am procedat greşit deschizând un sertar pe care ei îl 
încuiaseră. 

— Am mult spirit de observaţie de la natură, aşa cum 
poate aţi remarcat, domnule Holmes, şi în curând îmi 
făcusem în cap o schiţă destul de exactă a întregii case 
Exista însă o aripă carE. Părea a fi ne locuită. O uşă aflată 
vis-a-vis de cea care ducea în partea locuită de familia Toller 
dădea spre acele camere, dar era tot timpul încuiată. Într-o 
zi însă, pe când urcam scara, l-am întâlnit pe domnul 
Rucastle ieşind pe această uşă, cu cheile în mână şi cu o 
expresie în întregime deosebită de aceea a bărbatului gras 
şi jovial cu care eram obişnuită. Obrajii îi erau roşii, fruntea 
încreţită toată de furie, iar venele de pe tâmple îi ieşeau în 
afară de enervare. A încuiat uşa, şi s-a năpustit pe lângă 
mine fără un cuvânt sau privire. 

— Asta mi-a trezit curiozitatea, prin urmare, când am ieşit 
să mă plimb afară cu copilul, am luat-o înspre partea de 
unde puteam vedea ferestrele acestei părţi a casei. Erau 


patru în şir, trei dintre ele erau pur şi simplu murdare, în 
timp ce a patra avea obloanele lăsate. Evident toate erau 
goale. În timp ce mă plimbam încoace şi încolo, aruncându- 
le din când în când câte o privire, domnul Rucastle a venit 
spre mine, arătând la fel de vesel şi jovial ca întotdeauna. 

— Ah!, mi-a spus el, nu trebuie să mă consideraţi 
nepoliticos pentru că am trecut pe lângă dumneavoastră 
fără un cuvânt, draga mea domnişoară. Eram preocupat de 
nişte probleme de afaceri. 

— L-am asigurat că nu mă simţisem jignită. Apropo, i-am 
spus eu, păreţi a avea un întreg şir de camere goale acolo 
sus, iar una din ele are obloanele lăsate. 

A părut a fi surprins şi, după cât mi s-a părut, puţin şocat 
de remarca mea. 

— Fotografiatul se numără printre pasiunile mele. Aceea 
este camera mea obscură. Dar, Doamne! Ce domnişoară 
pătrunzătoare avem aici. 

Cine ar fi crezut? Cine ar fi crezut-o vreodată? Vorbea pe 
un ton glumeţ, dar nu exista nici urmă de glumă în privirea 
sa, atunci când s-a uitat la mine. Am văzut acolo suspiciune 
şi enervare, dar nici urmă de glumă. 

— Ei bine, domnule Holmes, din momentul în care am 
înţeles că în şirul acela de camere se întâmpla ceva despre 
care nu trebuia să ştiu, ardeam de nerăbdare să le 
cercetez. Nu numai din curiozitate, deşi sunt întrucâtva 
curioasă. Mai mult dintr-un sentiment de datorie - senzaţia 
că dacă pătrundeam în acel loc, putea să rezulte ceva bun. 
Se vorbeşte de instinctul feminin; poate acel instinct 
feminin îmi dădea acea senzaţie. Oricum, o simţeam şi 
stăteam la pândă să găsesc un prilej pentru a trece pragul 
uşii interzise. De abia ieri am avut ocazia. Vă pot spune că, 
în afară de domnul Rucastle, atât Toller cât şi soţia lui 
găsesc ceva de făcut în aceste camere pustii, şi l-am văzut 
odată cărând un sac mare şi negru de în pe uşă. În vremea 
din urmă acesta bea mult, iar ieri seară era foarte beat; şi 
când am urcat cheia era în uşă. Nu am nici cea mai mică 


îndoială că el o lăsase acolo. Domnul şi doamna Rucastle se 
aflau ambii jos, iar copilul era cu ei, astfel încât am avut o 
ocazie excelentă. Am întors uşor cheia în broască, am 
deschis uşa şi m-am strecurat înăuntru. 

— In faţa mea se deschidea un mic pasaj, fără tapet şi fără 
COvor, care o cotea ia capătul îndepărtat. După colţ se aflau 
trei uşi în şir, dintre care prima şi a treia erau deschise. 
Fiecare ducea în câte o cameră goală, prăfuită şi tristă, una 
cu două ferestre şi cealaltă, cu una, pe care murdăria era 
atât de groasă că lumina serii de abia trecea prin ele. Uşa 
din mijloc era închisă, şi de-a curmezişul ei pe exterior 
fusese prinsă una din barele late ale unui pat de fier, 
încuiată la unul din capete cu un lacăt ce trecea printr-un 
inel prins în perete, şi prinsă la celălalt cu o funie 
rezistentă. Uşa era şi ea încuiată, iar cheia nu se afla acolo. 
Această uşă baricadată corespundea clar ferestrei cu 
obloanele lăsate, şi totuşi am putut observa, datorită luminii 
care se strecura pe sub ea, că odaia nu era în întuneric. 
Evident exista o lucarnă care lăsa să treacă lumina de 
deasupra. În timp ce stăteam pe coridor, uitându-mă la uşa 
sinistră şi întrebându-mă ce secret putea ascunde, am auzit 
pe neaşteptate sunet de paşi în cameră, şi am văzut o 
umbră mergând înainte şi înapoi pe fundalul micii dungi de 
lumină difuză ce strălucea de sub uşă. La vederea acesteia, 
m-a invadat o groază nebună, iraţională, domnule Holmes. 
Nervii mei încordaţi au cedat brusc, şi m-am întors luând-o 
la fugă - şi am fugit ca şi cum o mână înspăimântătoare se 
afla în spatele meu prinzându-mă de poalele rochiei. M-am 
repezit prin coridor, am trecut prin uşă şi m-am trezit drept 
în braţele domnului Rucastle, care aştepta afară. 

— Deci, a spus el zâmbind, dumneata erai. M-am gândit că 
aşa stau lucrurile, când am văzut uşa deschisă. 

— O, sunt atât de înspăimântată!, am gâfâit eu. 

— Draga mea domnişoară! Draga mea domnişoară! - nu 
vă puteţi imagina cât de mângăietoare şi calmantă era 


maniera sa - şi ce anume v-a înspăimântat, draga mea 
domnişoară? 

Dar vocea sa era un pic prea linguşitoare. Exagera grija 
faţă de mine. Eram extrem de precaută în ceea ce-l privea. 

— Am fost îndeajuns dE. Nebună să mă duc în aripa 
nelocuită, i-am răspuns. Dar este atât de singuratică şi 
stranie în această lumină slabă că m-am speriat şi am fugit 
iar afară. O, este atât de groaznic de linişte acolo! 

— Numai atât?, a spus el, uitându-se intens la mine. 

— De ce, ce aţi crezut?, l-am întrebat. 

— De ce credeţi că încui această uşă? 

— Sunt sigură că nu ştiu. 

— Pentru a ţine afară persoanele care n-au nici o treabă 
înăuntru. Înţelegeţi? Încă mai zâmbea în cel mai plăcut 
mod. 

— Sunt sigură că dacă aş fi ştiut... 

— Ei bine, acum ştiţi. Şi dacă mai treceţi vreodată acel 
prag - în acest moment, zâmbetul său a devenit într-o 
clipită un rânjet furios, şi s-a holbat la mine cu o faţă de 
demon - o să vă arunc la buldog. 

— Am fost atât de îngrozită că nu ştiu ce-am făcut. 
Presupun că m-am năpustit pe lângă el, intrând în camera 
mea. Nu-mi amintesc nimic până în momentul în care m-am 
trezit întinsă pe pat, tremurând din tot corpul Apoi m-am 
gândit la dumneavoastră, domnule Holmes. Nu mai puteam 
locui acolo fără sfatul cuiva. Eram înfricoşată de casă, de 
bărbat, de femeie, de servitori, chiar şi de copil Toţi mă 
îngrozeau. Dacă aş fi putut numai să vă aduc aici, totul ar fi 
fost bine. Fireşte aş fi putut să fug din casă, însă 
curiozitatea mea era aproape la fel de puternică ca frica. În 
curând m-am decis. O să vă trimit o telegramă. Mi-am pus 
pălăria şi pelerina, m-am dus la poştă, care este cam la un 
kilometru de casă, iar apoi m-am întors simţindu-mă mult 
mai relaxată. Când m-am apropiat de uşă, m-a cuprins o 
frică groaznică că buldogul ar fi putut fi dezlegat, dar mi- 
am amintit că Toller băuse în acea seară până îşi pierduse 


cunoştinţa, şi ştiam că el era singurul din casă care avea 
vreo influenţă asupra sălbaticei creaturi, ori care ar fi 
îndrăznit s-o dezlege. M-am strecurat înăuntru în siguranţă, 
şi am rămas trează jumătate din noapte, bucurându-mă la 
ideea de a vă vedea. N-am întâmpinat nici o dificultate în a 
obţine permisiunea de a veni la Winchester în această 
dimineaţă, dar trebuie să mă întorc înainte de ora trei, căci 
domnul şi doamna Rucastle merg într-o vizită şi vor lipsi 
toată seara, astfel încât trebuie să am grijă de copil. Acum 
v-am povestit toate aventurile mele, domnule Holmes, şi aş 
fi foarte fericită dacă mi-aţi putea spune ce înseamnă toate 
astea, şi mai ales ce trebuie să Jac. 

Holmes şi cu mine am ascultat fermecaţi această poveste 
neobişnuită. Prietenul meu se ridicase acum, şi păşea încolo 
şi încoace prin cameră, cu mâinile în buzunare şi cu o 
expresie de cea mai adâncă seriozitate pe faţă. 

— 'Toller este încă beat?, a întrebat-o. 

— Da. Am auzit-o pe soţia sa spunându-i doamnei Rucastle 
că nu putea face nimic cu el. 

— Asta-i bine. Iar cei doi Rucastle ies în seara asta? 

— Da. 

— Există o pivniţă cu o încuietoare solidă? 

— Da, pivniţa cu vinuri. 

— Mi se pare că pe tot parcursul acestei poveşti aţi 
acţionat ca o fată curajoasă şi raţională, domnişoară 
Hunter. Credeţi că mai puteţi face un act de curaj? Nu vil- 
aş cere, dacă nu v-aş considera o femeie de excepţie. 

— O să încerc. Despre ce este vorba? 

— O să ajungem la „Fagii Arămii” la ora şapte, prietenul 
meu şi cu mine. Familia Rucastle va fi plecat până la ora 
aceea, iar 'Toller va fi, să sperăm, neputincios. Rămâne 
numai doamna 'Ioller, care ar putea da alarma. Dacă aţi 
putea s-o trimiteţi în pivniţă cu vreo treabă şi apoi s-o 
încuiaţi acolo, aţi facilita imens lucrurile. 

— O voi face. 


— Excelent! Vom examina apoi în detaliu întreaga poveste. 
Fireşte există numai o singură explicaţie veridică. Aţi fost 
adusă acolo să jucaţi rolul cuiva, iar persoana reală este 
ţinută prizonieră în această odaie. Aceasta este evident. În 
ceea ce priveşte identitatea acestei prizoniere, nu am nici o 
îndoială că este fiica, domnişoara Alice RucastlE. Dacă-mi 
amintesc bine, despre care vi s-a spus că a plecat în 
America. Desigur, aţi fost aleasă deoarece semănaţi cu ea la 
înălţime, siluetă şi culoarea părului. Al ei a fost tăiat, foarte 
probabil datorită vreunei boli pe care a avut-o, şi astfel 
fireşte şi al dumneavoastră a trebuit să fie sacrificat. Printr- 
o şansă neobişnuită, aţi dat de pletele ei. Bărbatul de pe 
drum era fără îndoială un prieten de-al ei - posibil 
logodnicul ei - şi desigur, întrucât aţi purtat rochia fetei şi 
semănaţi atât de mult cu ea, a fost convins datorită râsului, 
dumneavoastră, ori de câte ori v-a văzut, şi mai târziu de 
gesturile dumneavoastră, că domnişoara Rucastle era pe 
deplin fericită şi că nu mai dorea atenţia lui. Câinele este 
dezlegat noaptea pentru a-l împiedica să comunice cu ea. 
Până aici este clar. Cel mai serios aspect al cazului este 
starea copilului. 

— Ce, Dumnezeu, are asta de-a face cu el?, am exclamat. 

— Dragul meu, Watson, dumneata ca medic te lămureşti în 
continuu în privinţa propensiunilor unui copil studiindu-i 
părinţii. Nu vezi că reciproca este la fel de valabilă? Am 
înţeles frecvent caracterul adevărat al părinţilor studiindu- 
le copiii Dispoziţia copilului este anormal de crudă, doar de 
dragul cruzimii în sine, iar dacă moşteneşte asta de la tatăl 
său zâmbitor, după cum presupun, sau de la mama lui, 
aceasta prevesteşte numai rău pentru biata fată care se află 
în puterea lor 

— Sunt sigură că aveţi dreptate, domnule Holmes, a 
strigat clienta noastră. Îmi vin în minte o mie de lucruri 
care mă asigură că aveţi dreptate. O, haideţi să nu pierdem 
o clipă în a ajuta această biată creatură. 


— Trebuie să fim circumspecţi, căci avem dea face cu un 
om foarte viclean. Nu putem face nimic până la ora şapte. 
La ora respectivă o să venim la dumneavoastră, şi nu va 
dura mult până vom dezlega misterul. 

— Ne-am ţinut de cuvânt, căci era exact şapte când am 
ajuns la „Fagii Arămii”, lăsându-ne cabrioleta la cârciuma 
de lângă drum. Pâlcul de copaci cu frunzele lor întunecate, 
lucind ca metalul şlefuit în lumina soarelui care apunea, ar 
fi fost suficient să ne permită să identificăm casa, chiar dacă 
domnişoara Hunter n-ar fi stat zâmbind în prag. 

— Aţi reuşit?, a întrebat-o Holmes. 

Un zgomot puternic de bufnituri venea de undeva de jos. 

— Aceasta este doamna Ioller din pivniţă, a spus ea. Soţul 
ei zace sforâind pe covorul din bucătărie. lată cheile lui, 
care sunt copii după cele ale domnului Rucastle. 

— V-aţi descurcat realmente bine!, a strigai Holmes 
entuziasmat. Acuma luaţi-o înainte, şi vom vedea în curând 
sfârşitul acestei afaceri întunecate. 

Am urcat scara, am descuiat uşa, am trecut printr-un 
coridor şi am ajuns în faţa baricadei pe care ne-o descrisese 
domnişoara Hunter. Holmes a tăiat frânghia şi a ridicat 
bara transversală. Apoi a încercat diferite chei în 
încuietoare, dar fără succes. Dinăuntru nu răzbătea nici un 
sunet, iar faţa lui Holmes s-a întunecat din pricina liniştii. 

— Sper că nu am ajuns prea târziu, a spus el. Cred, 
domnişoară Hunter, că ar fi mai bine să intrăm fără 
dumneata. Acuma, Watson, pune-ţi umărul în ea şi vom 
vedea dacă nu putem pătrunde înăuntru. 

Era o uşă veche şi şubredă care a cedat imediat în faţa 
forţelor noastre unite. Ne-am năpustit împreună în cameră. 
Era goală. Nu exista nici o mobilă cu excepţia unui pat de 
scânduri, a unei măsuţe şi a unei grămezi de lenjerie. 
Lucarna de deasupra era deschisă, iar prizoniera 
dispăruse. 

— Aici a avut loc o ticăloşie, a spus Holmes; frumosul ăsta 
a bănuit intenţiile domnişoarei Hunter şi a scos victima de 


aici. 

— Dar cum? 

— Prin lucarnă. Vom vedea în curând cum a făcut-o. S-a 
catapultat pe acoperiş. A, da, a strigat el, iată capătul unei 
scări lungi şi uşoare sprijinit de streşini. Aşa a făcut-o. 

— Dar este imposibil, a spus domnişoara Hunter. Scara nu 
se afla acolo când familia a plecat. 

— El s-a întors şi a făcut-o. Vă spun că este un om deştept 
şi periculos. Nu aş fi foarte surprins dacă el ar fi acela al 
cărui pas îl aud acum pe scări. Cred, Watson, că ar trebui 
să-ţi pregăteşti pistolul. 

De abia ce rostise aceste cuvinte când a apărut în uşa 
camerei un bărbat foarte gras şi mătăhălos, cu un baston 
solid în mână. La vederea lui, domnişoara Hunter a ţipat şi 
s-a retras spre perete, dar Sherlock Holmes a ţâşnit înainte, 
înfruntându.-l. 

— Ticălosule!, a spus el. Unde îţi este fiica? Bărbatul cel 
gras a aruncat o privire în jur, iar apoi în sus la lucarna 
deschisă. 

— Eu trebuie să vă întreb asta, a ţipai el ascuţit, hoţilor! 
Spioni şi hoţi! V-am prins, nu-i aşa? Sunteţi în puterea mea. 
O să vă arăt eu vouă! S-a întors tropăind în jos pe scări cât 
de repede putea. 

— A mers să aducă câinele!, a strigat domnişoara Hunter. 

— Am revolverul, am spus eu. 

— Mai bine să închidem uşa din faţă, a strigat Holmes, şi 
ne-am repezit cu toţii împreună pe scări. De abia ce 
ajunsesem în hol când am auzit lătratul unui câine, iar apoi 
un țipăt de durere şi zgomotul îngrozitor al muşcăturilor, 
oribil de ascultat. Un bărbat în vârstă, cu faţa roşie şi 
membrele tremurătoare, a apărut clătinându-se printr-o 
uşă laterală. 

— Dumnezeule!, a strigat el. Cineva a dat drumul câinelui. 
Nu i-am dat de mâncare de două zile. Repede, repede sau 
va fi prea târziu! 


Holmes şi cu mine ne-am năpustit afară, după colţul casei, 
Toller grăbindu-se în spatele nostru. Acolo se afla imensa 
brută înfometată, cu botu-i negru îngropat în gâtul lui 
Rucastle, în timp ce acesta se zvârcolea şi ţipa pe jos. 
Alergând, i-am zburat creierii, şi s-a prăbuşit cu dinţii săi 
albi şi ascuţiţi încă înfipţi în imensele straturi ale gâtului 
acestuia. Cu mult efort, i-am separat şi l-am cărat pe acesta 
în casă, încă viu dar teribil de mutilat. L-am întins pe sofaua 
din salon şi, trimiţându-l pe Toller care se trezise să-i dea de 
veste soţiei acestuia, am făcut tot ce-am putut să-i calmez 
durerea. Eram strânşi cu toţii în jurul lui, când uşa s-a 
deschis şi o femeie înaltă şi uscăţivă a intrat în odaie. 

— Doamnă Toller!, a exclamat domnişoara Hunter. 

— Da, domnişoară. Domnul Rucastle mi-a dat drumul afară 
când s-a întors, înainte de a urca la dumneavoastră. Ah, 
domnişoară, este păcat că nu m-aţi informat ce-aţi pus la 
cale, căci v-aş fi spus că eforturile dumneavoastră erau 
inutile. 

— Ha!, a spus Holmes, uitându-se intens la ea. Este clar că 
doamna Toller ştie mai multe decât oricine altcineva despre 
această poveste. 

— Da, domnule, ştiu şi sunt gata să vă spun ce ştiu. 

— Atunci, vă rog, luaţi loc şi spuneţi-ne, căci există câteva 
puncte în privinţa cărora trebuie să mărturisesc că sunt 
încă în întuneric. 

— O să vă clarific curând, a spus ea; şi aş fi făcut-o înainte, 
dacă aş fi putut să ies din pivniţă. Dacă se va ajunge la 
tribunalul de poliţie, vă veţi aduce aminte că eu am fost cea 
care a sprijinit-o pe prietena dumneavoastră şi că am fost şi 
prietena domnişoarei Alice. 

— N-a fost niciodată fericită acasă, domnişoara Alice, 
niciodată din momentul în care tatăl ei s-a recăsătorit. Nu 
era deloc respectată şi nu avea nici un cuvânt de spus în 
nici o privinţă, dar lucrurile n-au devenit realmente rele 
decât când l-a întâlnit pe domnul Fowler în casa unei 
prietene. După câte am putut afla, domnişoara Alice avea 


anumite drepturi potrivit testamentului, dar era atât de 
liniştită şi răbdătoare că nu a scos niciodată vreun cuvânt în 
această privinţă, lăsând totul în mâinile domnului Rucastle. 
Acesta ştia că nu avea de ce să se teamă în privinţa ei; dar 
când s-a ivit ocazia unui soţ, care ar fi cerut tot ceea ce-i 
acorda legea, atunci tatăl ei s-a gândit că era momentul să 
oprească lucrurile. A dorit ca ea să semneze o hârtie, astfel 
încât, fie că se căsătorea sau nu, acesta să-i poată folosi 
banii. Deoarece aceasta n-a vrut s-o facă, a continuat s-o 
sâcâie până când a făcut congestie cerebrală şi timp de 
şase săptămâni a fost pe moarte. Într-un final, s-a 
însănătoşit, dar ajunsese o umbră şi frumosu-i păr îi fusese 
tăiat; însă aceasta n-a provocat nici o schimbare în cazul 
tânărului, şi a rămas alături de ea cu toată sinceritatea. 

— Ah, a spus Holmes, cred că ceea ce aţi fost atât de bună 
să ne povestiţi clarifică cât se poate de mult lucrurile, şi că 
pot deduce tot ceea ce mai rămâne. Atunci domnul 
RucastlE. Bănuiesc, a început să o ţină închisă? 

— Da, domnule. 

— Şi a adus-o pe domnişoara Hunter de la Londra pentru 
a scăpa de insistența dezagreabilă a domnului Fowler. 

— Chiar aşa, domnule. 

— Dar domnul Fowler, fiind un om perseverent cum 
trebuie să fie un bun marinar, a făcut o blocadă şi, 
întâlnindu-vă, a reuşit cu anumite argumente, metalice sau 
de altă natură, să vă convingă că interesele dumneavoastră 
coincid cu ale sale. 

— Domnul Fowler a fost un domn foarte amabil şi generos, 
a spus doamna 'Ioller cu seninătate. 

— Şi în acest fel s-a asigurat ca bunului dumitale soţ să nu- 
i lipsească băutura şi ca o scară să fie pregătită deîndată ce 
stăpânul dumitale pleca. 

— Este exact ceea ce s-a întâmplat, domnule. 

— Sunt sigur că vă datorăm scuze, doamnă Ioller, i-a spus 
Holmes, căci cu certitudine aţi clarificat tot ceea ce ne-a 
pus în încurcătură. Dar iată că vine medicul de ţară şi 


doamna Rucastle, prin urmare, Watson, cred că ar fi cel mai 
bine s-o însoţim pe domnişoara Hunter înapoi la 
Winchester, căci mi se pare că poziţia în care ne aflăm acum 
este mai degrabă discutabilă. 

Şi astfel a fost dezlegat misterul casei sinistre cu fagii 
arămii în faţă. Domnul Rucastle a supravieţuit, dar a rămas 
pentru totdeauna zdruncinat, fiind ţinut în viaţă numai 
datorită grijii devotatei sale soţii. Încă mai locuiesc cu 
bătrânii lor servitori, care ştiu probabil atât de multe 
despre trecutul lui Rucastle că acesta găseşte dificil să se 
despartă de ei. Domnul Fowler şi domnişoara Rucastle s-au 
căsătorit în Southampton, în ziua de după fugă, iar acesta 
are acum o slujbă guvernamentală în insula Mauritius. În 
ceea ce o priveşte pe domnişoara Violet Hunter, prietenul 
meu Holmes, mai degrabă spre dezamăgirea mea, n-a mai 
manifestat nici un interes faţă de ea, odată ce aceasta a 
încetat a fi centrul uneia din problemele sale; ea este acum 
directoarea unei şcoli private din Walsall, unde cred că se 
bucură de un succes deosebit. 


SFÂRŞIT