Arthur Conan Doyle — Cainele din Baskerville

Sir Arthur Conan Doyle 


Sir Arthur Conan Doyle 


CAINELE DIN BASKERVILLE 


THE HOUND OF THE BASKERVILLE 


BERNHARD TAUCHNIIZ 1902 

Dragul meu Robinson, Începutul acestei povestiri se 
datoreşte istorisirii tale despre o legendă din ţinutul de la 
apus. Pentru aceasta şi pentru ajutorul tău în toate 
amănuntele, îţi trimit mulţumirile mele. 

Al tău foarte credincios, A. CONAN DOYLE. 

HINHEAD, HARLEMERE. 

CAPITOLUL 1. 

DOMNUL SHERLOCK HOLMES. 

Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu 
dimineaţa, în afară de acele împrejurări destul de dese 
când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de 
dimineaţă. Eu mă aflam pe covorul din faţa căminului şi 
ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din noaptea 
trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn 
masiv, cu mânerul în formă de bulb, unul din acelea 
cunoscute sub numele de „Panang lawyer”1. Chiar sub bulb 
avea un inel mare, de argint, lat de doi centimetri şi ceva. 
Pe el era gravat: „Lui James Mortimer M.R. C. S.2, de la 
prietenii săi din S. C. C.” şi data „1884”. Era în totul unul 
din acele bastoane, pline de prestanţă, solide, de nădejde şi 
pe care obişnuiau să le poarte doar medicii de casă, de 
modă veche. 

— Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el? Holmes şedea 
cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate 
cu ce mă îndeletniceam. 

— De unde ştii ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi şi la 
ceafă. 


— Am însă în fata mea o cană de cafea strălucitoare pe o 
tavă de argint, îmi răspunse el. Dar, spune-mi, Watson, ce 
crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut 
norocul să dăm de el şi nu avem habar de scopul vizitei lui, 
această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. 
Ia să te văd cum reconstituieşti tu omul, cercetând acest 
baston. 

— Cred. - i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de 
metodele colegului meu. - că doctorul Mortimer este un 
medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece 
cei ce-l cunosc i-au dăruit acest semn de preţuire. 

— Bine, făcu Holmes. Minunat! 

— Mai cred că sunt toate probabilitățile ca el să fie un 
medic de tară, care îşi face o mare parte din vizitele la 
bolnavi, mergând pe jos. 

— Cum aşa? 

— Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu 
greu mi-aş putea închipui un medic de oraş care să umble 
cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârşire, 
deci e limpede că posesorul lui a umblat mult cu el. 

— Perfect logic! făcu Holmes. 

— Şi apoi mai e şi chestiunea cu prietenii din S. C. C. Aş 
înclina să cred că e vorba de vreo asociaţie de vânătoare, o 
asociaţie locală, pe ai cărei membri este cu putinţă să-i fi 
îngrijit cândva şi în schimb ea i-a dăruit o mică atenţie. 

— Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuţi, zise 
Holmes, împingându-şi scaunul îndărăt şi aprinzându-şi o 
ţigară. Mă văd silit să-ţi spun că în toate dările de seamă pe 
care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, 
de obicei ţi-ai subapreciat propria ta iscusinţă. E cu putinţă 
să nu fii tu însuţi un izvor de lumină, dar eşti, de sigur, un 
îndrumător de lumină. Unii oameni, neavând geniu, au 
totuşi o putere vădită de a-l stimula. 

— Mărturisesc, iubite coleg, că îţi sunt foarte îndatorat. 

Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe şi 
trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că 


adesea am fost necâjit de nepăsarea lui faţă de admiraţia ce 
i-o arătam şi de încercările pe care le făcusem ca să 
popularizez metodele lui de lucru. D asemenea mă 
mândream, gândindu-mă că-mi însuşisem atât de desăvârşit 
metoda lui, încât s-o pot aplica în aşa fel, încât să merit 
încuviințarea lui. Îmi luă apoi bastonul din mână şi îl cercetă 
câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu 
interes, puse jos ţigara şi, ducându-se cu bastonul la 
fereastră, începu iarăşi să se uite la el cu o lupă. 

— Interesant, deşi prea puţin grăitor, zise el întorcându-se 
în colţul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că 
bastonul ne oferă una sau două indicaţii. Ele ne slujesc ca 
bază pentru mai multe deducţii. 

— Mi-a scăpat ceva? întrebai eu dându-mi oarecare 
importanţă. Cred că n-am pierdut din vedere nimic din care 
s-ar putea deduce ceva. 

— Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre 
concluziile tale au fost greşite. Când ţi-am mărturisit că mă 
stimulezi, am înţeles prin aceasta, ca să fiu sincer, că 
dându-mi seama de greşelile tale, întâmplător mă îndrept 
eu spre adevăr. Nu zic că în această problemă greşeşti în 
întregime. Cu siguranţă că cel în cauză e medic de ţară şi 
merge mult pe jos. 

— Atunci am avut dreptate. 

— Numai în această privinţă. 

— Dar asta este tot. 

— Nu, nu dragul meu Watson, asta nu-i tot, în nici un caz 
nu e tot. Eu, de pildă, cred că un dar pentru un medic e mai 
firesc să vină din partea unui spital decât a unei asociaţii de 
vânătoare şi astfel când literele C. C. Sunt puse după aceea 
a spitalului, atunci îţi vin în minte, în chip firesc, cuvintele 
Charing Cross. 

— Poate că ai dreptate. 

— Pe această cale sunt probabilităţi de a dezlega 
problema. Şi dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, 


avem o bază nouă pe care să începem reconstituirea 
necunoscutului nostru vizitator. 

— Bine, atunci, presupunând că S. C. C. Înseamnă 
„Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage? 

— Nu apare niciuna de la sine? îmi cunoşti procedeele. 
Aplică-le! 

— Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că 
respectivul şi-a practicat profesia la oraş înainte de a fi 
plecat la ţară. 

— Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. 
Priveşte lucrurile prin această prismă. În ce împrejurare ţi 
se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce 
prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea o mărturie a preţuirii 
lor? Fără îndoială, în clipa în care doctorul Mortimer s-a 
retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să 
profeseze pe cont propriu. Ştim că e vorba de un dar şi 
bănuim că ela fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital 
de oraş la profesarea meseriei la ţară. Înseamnă oare a 
împinge presupunerile prea departe, spunând că darul a 
fost făcut cu prilejul acestei schimbări? 

— Desigur, lucrul pare cu putinţă. 

— Acum ai să-ţi dai seama că el nu putea să facă parte din 
conducerea spitalului, pentru că numai un om care şi-a 
făcut un renume la Londra putea să deţină un asemenea 
post şi un astfel de om nu s-ar înfunda la ţară. Atunci ce era 
omul cu pricina? Dacă lucra la spital şi totuşi nu făcea parte 
din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau 
la serviciul medical, ceva mai mult decât un doctorand. Şi a 
părăsit spitalul acum cinci ani - data se vede pe baston. 
Aşadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, solemn, 
un om între două vârste, se spulberă şi apare un tânăr sub 
treizeci de ani, simpatic, modest şi distrat, care e stăpânul 
unui câine de care e foarte legat şi pe care, în linii mari, ţi l- 
aş descrie ca fiind mai mare decât un terrier3 şi mai mic 
decât un mastiff4. Începui să râd neîncrezător, în timp ce 


Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre 
tavan rotocoale de fum. 

— În privinţa ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de 
control. - spusei eu. - dar cel puţin nu este greu să găsesc 
câteva date asupra vârstei şi carierei lui. 

Scosei anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărţi de 
medicină, şi începui să-i caut numele. Erau mai mulţi 
Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. Citii 
cu glas tare datele privitoare la el: 

— Mortimer James, M.R. C. S, 1882, Grirnpen, Dartmoor 
(Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross, din 1882 
până în 18684. A obţinut premiul „Jackson” pentru o lucrare 
de patologie comparată, intitulată: „Este oare boala un 
atavism?” Membru corespondent al Societăţii suedeze de 
patologie. Autor al volumului „Câteva ciudăţenii ale 
atavismului (Lancet, 1882)”. „Progresăm noi oare? (Gazeta 
Psihologică, Martie, 1883)”. Medic titular al parohiilor din 
Grimpen, 'Thorsley şi High Barow.” 

— Nici un cuvânt despre acea asociaţie locală de 
vânătoare, Watson. 

— Îmi spune Holmes cu un surâs ironic. - dar e un medic 
de ţară, după cum ai remarcat tu cu atâta pătrundere. Cred 
că deducţiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre 
calificative, am spus, dacă memoria nu mă înşeală, simpatic, 
modest şi distrat. Din experienţă ştiu că în lumea aceasta 
numai un om simpatic primeşte dovezi de prietenie, numai 
un om modest îşi părăseşte cariera la Londra, pentru ca să 
plece la ţară, şi numai unul distrat îşi lasă bastonul în loc de 
carte de vizită după ce te-a aşteptat o oră la tine acasă. 

— Şi câinele? 

— Avea obiceiul să-i ducă bastonul stăpânului, ţinându-se 
după el. Fiind un baston greu, câinele îl ţinea strâns de la 
mijloc şi urmele dinţilor lui se văd foarte clar. După cum 
arată spaţiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca 
câinelui e prea mare pentru un terrier şi nu îndeajuns de 


mare pentru un mastiff. Ar fi putut să fie... da, pe legea mea 
e un spaniel5 cu păr cârlionţat. 

Se ridicase şi umbla în sus şi în jos prin cameră, în timp ce 
vorbea. Se opri, apoi lângă fereastră. Glasul lui suna atât de 
convingător, încât îmi îndreptai privirea spre el cu uimire. 

— Dragul meu prieten, cum e oare cu putinţă să fii atât de 
sigur de asta? 

— Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe 
pragul uşii noastre şi, iată, acum că sună stăpânul. Te rog 
nu pleca, Watson. Îţi este coleg şi prezenţa ta îmi poate fi de 
folos. Acum e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în 
care auzi un pas pe scară, cineva intră chiar în viaţa ta şi nu 
ştiu dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere 
doctorul Mortimer, un om de ştiinţă, lui Sherlock Holmes, 
un specialist în criminologie? ... Intră! 

Apariţia vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, 
căci mă aşteptam să văd tipul clasic al medicului de ţară. 
Era însă un bărbat foarte înalt, subţire, cu un nas mare şi 
adus ca un cioc, care ieşea dintre doi ochi cenuşii şi 
pătrunzători, foarte apropiaţi, strălucind viu de după 
ochelarii cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda 
medicilor, dar destul de neîngrijit. Şi aceasta pentru că 
redingota îi era decolorată, iar pantalonii roşi. Deşi tânăr, 
spatele lui lung începuse să se încovoaie, şi mergea cu 
capul împins înainte, cu un aer binevoitor. Cum intră, 
privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ţinea în 
mână şi se repezi spre el, exclamând de fericire: 

— Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat 
aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aş vrea să 
pierd acest baston. 

— Un dar, de bună seamă? spuse Holmes. 

— Da, domnule. 

— De la spitalul Charing Cross? 

— De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei 
mele. 


— Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând 
din cap. 

Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o uşoară uimire: 

— De ce nu-i bine? 

— Doar pentru că ne cam stricaţi socoteala micilor noastre 
deducţii. Căsătoria dumneavoastră spuneţi? 

— Da, domnule. M-am căsătorit şi aşa am părăsit spitalul şi 
cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia 
să-mi făuresc şi eu un cămin. 

— Aşa, aşa! La urma urmei nu ne-am înşelat chiar atât de 
mult, spuse Holmes. Şi acum, doctore James Mortimer... 

— Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al 
Colegiului regal de chirurgie. 

— Şi, bineînţeles, un om cu o minte clară. 

— Un amator în ştiinţă, domnule Holmes, un om care 
culege scoici de pe țărmurile marelui şi necunoscutului 
ocean... Presupun că mă adresez domnului Sherlock 
Holmes şi nu... 

— NU. Dânsul e prietenul meu, doctorul Watson. 

— Mă bucur de cunoştinţă, domnule. Am auzit de numele 
dumneavoastră atât de des pomenit în legătură cu acela al 
prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult 
persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă 
aşteptam să aveţi un craniu atât de dolicocefalic şi o 
dezvoltare supraorbitală atât de pronunţată. Mi-aţi îngădui 
să palpez craniul dumneavoastră de-a lungul sudurii 
parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule 
Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o 
adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am 
pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după 
craniul dumneavoastră. 

Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să 
ia loc pe scaun. 

— Văd că sunteţi tot atât de preocupat de activitatea 
dumneavoastră, pe cât sunt şi eu de a mea, spuse el. 


Observ, după degetul arătător, că vă răsuciţi singur ţigările. 
Nu vă sfiiţi şi aprindeţi una. 

Omul scoase tutunul şi foiţa şi şi-o răsuci cu o 
surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase şi 
la fel de suple şi neastâmpărate ca antenele unei insecte. 

Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi 
arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete. 

— Presupun, domnule. - spuse el în sfârşit - că nu numai 
ca să-mi examinaţi craniul mi-aţi făcut cinstea de amă 
căuta aci noaptea trecută şi astăzi iarăşi. 

— Nu, domnule, nu, deşi sunt fericit că am avut prilejul să 
fac şi acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule 
Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simţ practic 
şi pentru că în mod neaşteptat am fost pus în faţa unei 
probleme cât se poate de serioase şi neobişnuite. Aşadar, 
recunoscând că sunteţi al doilea dintre cei mai iscusiţi 
specialişti din Europa... 

— Într-adevăr, domnule! Aş putea să aflu de la 
dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă 
Holmes cu asprime. 

— Atenţia oricărui om cu o minte riguros ştiinţifică este 
atrasă de opera domnului Bertillon. 

— Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultaţi pe el? 

— Am spus, domnule, că pentru un om cu o minte riguros 
ştiinţifică. Dar toată lumea ştie că sunteţi singurul om cu 
spirit practic în aceste probleme. Aş vrea să cred, domnule, 
că dintr-o neînțelegere, nu am... 

— O clipă, îl întrerupse Holmes. CreD. Doctore Mortimer, 
că ar fi mai înţelept să-mi spuneţi deschis ce fel de 
problemă anume este aceea în care îmi cereţi ajutorul. 

CAPITOLUL II. 

BLESTEMUL FAMILIEI BASKERVILLE 

— Am în buzunar un manuscris, spuse doctorul James 
Mortimer. 

— L-am zărit de cum aţi intrat în odaie, îi răspunse 
Holmes. 


— E un manuscris vechi. 

— De la începutul secolului al XVIII-lea, dacă nu e cumva 
fals. 

— Cum de ştiţi asta, domnule? 

— În timp ce vorbeaţi, am putut să văd o fâşie de vreo cinci 
centimetri din acest document. N-ar fi un expert prea 
strălucit acela care n-ar fi în stare să indice data unui 
document cu aproximaţie cam de o decadă. Aţi citit poate 
mica mea monografie, pe care am scris-o cu privire la acest 
subiect. Documentul dumneavoastră îl plasez în anul 1730. 

— Data lui exactă este 1742. 

Doctorul Mortimer îl scoase din buzunarul de la piept: 
Acest document de familie mi-a fost încredinţat de sir 
Charles Baskerville, a cărui năprasnică şi tragică moarte de 
acum vreo trei luni a produs vâlvă în Devonshire. Pot să 
afirm că i-am fost prieten apropiat şi medic curant. Avea o 
minte clară, domnule, era un om dibaci, cu spirit practic şi 
la fel de lipsit de fantezie ca şi mine. Totuşi a luat acest 
document foarte în serios şi se pregătise sufleteşte pentru 
un deznodământ de care de altfel a şi avut parte până la 
urmă. 

Holmes întinse mâna după manuscris şi îl desfăcu pe 
genunchi. 

— Ai să observi, Watson, că litera s e scrisă când lung, 
când scurt. E una din cele câteva indicaţii care mi-au 
îngăduit să-i precizez data. 

Îmi aruncai privirea, peste umărul lui Holmes, la hârtia 
îngălbenită şi la scrisul ce abia mai putea fi citit. În partea 
de sus era scris „Castelul Baskerville”, iar mai jos, în cifre 
mari şi scrise neîndemânatic, „1742”. 

— Pare să fie o relatare a vreunui fapt. 

— Da, este relatarea unei anumite legende care circula în 
familia Baskerville. 

— Dar cred că vreţi să mă consultaţi în privinţa vreunei 
probleme mai de actualitate şi mai practică. 


— Este cât se poate de actuală. Cel mai real şi mai urgent 
caz pe care trebuie să-l lămuriţi până în douăzeci şi patru 
de ore. Dar manuscrisul e scurt şi în strânsă legătură cu 
această afacere. Cu voia dumneavoastră am să vi-l citesc. 

Holmes se cufundă în scaun, îşi împreună degetele şi 
închise ochii, cu un aer de resemnare. Doctorul Mortimer 
întoarse manuscrisul spre lumină şi cu glasul lui răguşit citi 
tare următoarea şi ciudata relatare dintr-o lume de 
altădată: 

— Despre originea câinelui din Baskerville au mai fost 
multe versiuni; totuşi, fiindcă descind în linie directă din 
Hugo Baskerville şi fiindcă am aflat întâmplarea de la tatăl 
meu, care şi el o ştia la rându-i de la părintele său, am 
aşternut-o pe hârtie cu credinţa nestrămutată că s-a 
întâmplat aievea, precum este arătată aci mai jos. Şi aş vrea 
să credeţi, fiii mei, că aceeaşi justiţie care pedepseşte 
păcatul îl poate cu multă înduplecare şi ierta, şi că nu există 
blestem cât de apăsător care să nu poată fi desfăcut prin 
rugăciune şi pocăință. Să învăţaţi apoi din această istorisire 
să nu vă temeţi de roadele trecutului şi mai de grabă să fiţi 
prevăzători în viitor, ca să nu se dezlănţuie asupră-ne, spre 
pieirea noastră, iarăşi acele patimi netrebnice, din pricina 
cărora familia noastră a suferit atât de cumplit... Aflaţi apoi 
că pe vremea Marii Răscoale (pentru a cărei povestire vă 
povăţuiesc foarte călduros să citiţi tratatul învățatului 
Clarendon) această cetăţuie din Baskerville era în 
stăpânirea unuia cu numele de Hugo, despre care n-ar fi 
păcat a spune că era cel mai sălbatic, mai păgân şi mai 
necredincios dintre oameni. La drept vorbind, vecinii i-ar fi 
trecut cu vederea aceste păcate ştiind că prin partea locului 
n-au avut de-a face nicicând cu sfinţi, dar numele său 
ajunsese de pomină prin toată partea de apus, din pricina 
unor destrăbălări şi a firii lui sălbatice. S-a întâmplat ca 
acest Hugo să îndrăgească (dacă sub un nume atât de 
luminos poate de fapt sălăşlui o patimă atât de întunecată) 
pe fiica unui yeoman6 ce avea pământ în vecinătatea 


domeniului Baskerville. Dar tânăra fecioară fiind sfioasă şi 
cuminte i se ferea mereu din cale, căci se temea de numele 
acesta blestemat. Aşa că odată, de sfântul Mihail, s-a 
întâmplat ca acest Hugo, cu cinci sau şase dintre tovarăşii 
lui de petrecere şi dezmăţ, să se năpustească pe furiş în 
fermă şi s-o răpească pe fată, tatăl şi fraţii ei fiind plecaţi de 
acasă, lucru pe care el îl ştia prea bine. După ce au adus-o 
în castel, fecioara a fost închisă într-o încăpere de sus, în 
vreme ce Hugo cu prietenii lui s-au pus pe o orgie grozavă, 
precum le era obiceiul de fiecare noapte. Atunci sărmana 
fată păru că şi-a pierdut minţile la auzul cântecelor, 
strigătelor şi grozavelor înjurături ce răzbeau de jos până la 
ea, căci se zice că Hugo Baskerville când era ameţit de vin 
rostea vorbe ce ar fi putut să piardă pe oricare alt om ce le- 
ar fi grăit. Şi aşa, sub puterea spaimei sale, fata a înfăptuit 
ceea ce ar fi putut înspăimânta şi pe cel mai curajos şi 
îndrăzneţ bărbat, căci, slujindu-se de viţa ce acoperea 
peretele dinspre miazăzi, pe care îl mai acoperă şi azi, ea a 
coborât de la fereastra de sub streaşină şi s-a îndreptat 
spre casă, trecând printre mlaştini - fiind cale de trei leghe 
între castel şi casa tatălui ei. 

Ceva mai târziu, Hugo s-a întâmplat să-şi părăsească 
oaspeţii, ca să ducă prizonierei lui mâncare şi băutură şi, de 
va fi cu putinţă, alte lucruri mai rele, dar a găsit colivia 
goală şi pasărea fugită. Atunci, după cât se pare, a arătat ca 
unul ce era posedat de diavol, căci, repezindu-se pe scară în 
sala de ospăț, a sărit pe masa cea mare pe care zburau 
potire şi talgere şi a urlat în gura mare, de faţă cu toţi 
tovarăşii lui de chef, că e gata să-şi dăruiască satanei şi trup 
şi suflet, numai să poată pune iarăşi mâna pe fată. Şi în 
vreme ce chefliii înmărmuriseră de furia lui, unul mai 
deşucheat, sau poate mai băut decât ceilalţi, a strigat să se 
asmută câinii pe urma ei. Drept care Hugo a ieşit în goană 
din casă, strigând la slugi să-i înşeueze iapa şi să-i 
slobozească haita, dându-le câinilor o batistă de-a fetei, şi 


aşa i-a asmuţit pe urmele ei, pornind cu larmă mare pe 
lumina lunii, peste locurile mlăştinoase. 

Şi iată că o bucată de vreme chefliii au stat gură-cască, 
neputând pricepe tot ce se petrecuse. Dar pe dată cugetul 
lor îndobitocit a înţeles ce faptă urma să se petreacă pe 
acele locuri şi atunci s-a stârnit mare învălmăşeală, unii 
strigând după pistoale şi cai, alţii după câte o sticlă de vin. 
Într-un răstimp nebunilor le-a mai venit mintea la cap, şi cu 
toţii, treisprezece la număr, au încălecat şi au pornit în 
urmărire. Deasupra lor luna strălucea limpede, iar ei 
călăreau umăr la umăr în galop, luând calea pe care fata ar 
fi trebuit s-o apuce, dacă ar fi fost să ajungă acasă. 

Şi au mers ei cale de o milă-două, până ce au trecut pe 
lângă un păstor de noapte ce se afla pe locurile mlăştinoase 
şi au strigat să-l întrebe de nu văzuse pe cei ce goneau. Şi 
omul, după cum spune legenda, era atât de înnebunit de 
spaimă, că abia de putea vorbi, dar în cele din urmă le-a 
spus că văzuse într-adevăr pe nefericita fecioară cu câinii 
pe urmele ei. 

„Dar am văzut mai mult decât atât. - le-a spus el. - căci 
Hugo Baskerville a trecut pe lângă mine pe iapa lui neagră, 
iar după el alerga ca o umbră un câine, ce părea ieşit din 
străfundul iadului şi pe care, ferească sfântul, n-aş vrea să-l 
văd după mine.” 

Atunci cavalerii cei beţi l-au hulit pe păstor şi au pornit-o 
mai departe călare. Dar deodată sângele le-a îngheţat în 
vine, căci s-a auzit un tropot de galop peste locurile 
mlăştinoase şi iapa cea neagră, toată parcă muiată în 
spumă albă, trecu pe lângă ei cu frâul atârnând şi cu şaua 
goală. Atunci chefliii au dat pinteni cailor ce mergeau vârâţi 
unul într-altul, căci o mare spaimă îi cuprinsese; totuşi au 
mers mai departe peste locul mlăştinos, cu toate că fiecare 
bucuros şi-ar fi întors calul, dacă ar fi fost singur. 

Călărind încet au dat în sfârşit peste câini. Aceştia, deşi 
renumiţi prin curaj, stăteau strânşi grămadă unul într-altul 
şi scheunau şi chelălăiau pe marginea unei râpe de pe 


locurile acestea, unii ferindu-se la o parte, iar alţii rânjind şi 
cu ochii ţintă la râpa îngustă din faţa lor. 

Când ceata de oameni a oprit caii, era - după cum vă 
puteţi închipui - mai dezmeticită decât la plecare. Cei mai 
mulţi n-ar mai fi făcut un pas înainte pentru nimic în lume. 
Dar trei dintre ei, cei mai îndrăzneţi sau poate cei mai 
băuţi, coborâră cu caii în râpă. Şiiată că râpa se deschidea 
lăsând un loc larg în care se aflau doi Bolovani mari ce se 
mai văd încă şi astăzi, din aceia ce fuseseră aşezaţi în 
vechime de cine ştie ce triburi. Luna strălucea puternic 
asupra pajiştii, iar în mijloc zăcea nefericita fecioară, pe 
locul unde căzuse moartă de spaimă şi oboseală. Dar celor 
trei cavaleri cutezători nu li s-a făcut părul măciucă văzând 
trupul ei şi nici când l-au văzut pe al lui Hugo Baskerville 
care zăcea lângă ea, ci fiindcă se afla acolo o dihanie 
îngrozitoare, ce sta peste Hugo sfâşiindu-i gâtul, o fiară 
mare şi neagră ce parcă era un câine, dar un câine mai 
mare decât a văzut vreodată ochi de muritor. Şi cum 
priveau ei aşa, dihania îi smulse beregata lui Hugo 
Baskerville, apoi întoarse spre ei ochii ei de foc şi botul din 
care îi curgeau bale. Cei trei au scos strigăte de groază şi 
au pornit-o în galop peste locurile mlăştinoase urlând, să-şi 
apere scumpa lor viaţă. Se spune că unul din ei a murit 
chiar în noaptea aceea, din pricina celor văzute, iar ceilalţi 
doi au rămas neoameni în tot restul zilelor. 

Aşa e povestea cu ivirea câinelui, fiii mei, despre care se 
spune că ne torturează neamul cu atâta furie, de la acea 
vreme. Am aşternut-o pe hârtie, pentru că ceea cee 
limpede ştiut e mai puţin de temut decât ceea ce e doar 
bănuit. Nu se poate tăgădui că mulţi din familia noastră n- 
au avut o moarte bună, ci dimpotrivă năprasnică, 
sângeroasă şi misterioasă. Totuşi să nădăjduim îndurare de 
la bunătatea fără margini a Celui de sus, care nu va pedepsi 
de-a pururi pe nevinovat dincolo de a treia şi a patra spiţă, 
după cum ne înfricoşează Sfânta Scriptură. Şi numai în 
paza Celui de sus vă las, fiii mei, şi vă dau sfat vouă, ca 


măsură de pază, să vă feriţi de a trece peste câmpia pustie 
în acele ceasuri ale întunericului, când puterile răului stau 
de veghe. (De la Hugo Baskerville pentru fiii lui Rodger şi 
John cu legământ că nu vor destăinui nimic surorii lor 
Elisabeth). 

După ce doctorul Mortimer isprăvi de citit ciudata 
povestire, îşi ridică ochelarii pe frunte şi îl privi ţintă pe 
Sherlock Holmes. Acesta căscă şi aruncă mucul de ţigară în 
foc, întrebând: 

— Ei bine? 

— Nu-l găsiţi interesant? 

— Pentru un amator de poveşti. 

Doctorul Mortimer scoase atunci din buzunar un ziar 
împăturit. 

— Acum, domnule Holmes, să vă dăm date ceva mai 
recente. Am aici ziarul Devon Country Chronicle din 14 
iunie anul acesta. O scurtă dare de seamă a celor 
descoperite cu prilejul morţii lui sir Charles Baskerville, ce 
s-a întâmplat cu câteva zile mai înainte de această dată. 

Prietenul meu se aplecă puţin înainte, devenind dintr-o 
dată atent. Vizitatorul nostru îşi lăsă din nou ochelarii pe 
nas şi începu: 

— Recenta moarte neaşteptată a lui sir Charles 
Baskerville, care fusese propus să devină candidatul 
probabil al liberalilor în Mid Devon, la alegerile viitoare, a 
stârnit un val de tristeţe în întregul ţinut. Cu toate că, de 
fapt, sir Charles se stabilise de puţină vreme la castelul 
Baskerville, felul lui binevoitor şi dărnicia lui fără margini îi 
atrăsese dragostea şi respectul tuturor celor ce veneau în 
contact cu el. În aceste zile ale aşa-zişilor „nouveaux 
riches”7 este îmbucurător să descoperi un caz în care 
vlăstarul unei vechi familii din ţinutul nostru, care a 
cunoscut zile grele, să fie în stare să se ridice singur, să îşi 
refacă avutul şi să-l aducă cu sine spre a reînvia faima 
trecută a strămoşilor. După cum bine se ştie, sir Charles a 
câştigat sume mari de bani în afacerile din Africa de Sud. 


Mai înţelept decât cei ce împing lucrurile până ce roata 
norocului se întoarce împotriva lor, el a făcut avere şi s-a 
întors cu ea în Anglia. Se stabilise doar de doi ani la castelul 
Baskerville şi toată lumea vorbeşte de marile lui planuri de 
reconstrucţii şi îmbunătăţiri curmate acum de moartea sa. 
Neavând copii, şi-a manifestat dorinţa ca întreg ţinutul să 
tragă foloase de pe urma averii lui, chiar în timpul vieţii, şi 
mulţi vor fi având motive personale să deplângă sfârşitul 
său timpuriu. Donaţiile sale generoase, pentru opere de 
binefacere în localitate şi în întregul ţinut, au fost relatate 
adesea în coloanele ziarului nostru. 

Nu se poate spune că împrejurările în care şi-a găsit 
moartea sir Charles au fost în întregime lămurite de 
anchetă, dar s-a făcut cel puţin atât cât trebuia ca să se 
spulbere acele zvonuri ce au apărut alimentate de 
superstiţia ce dăinuie în acest ţinut. Nu avem nici un motiv 
să bănuim că ar fi vorba de o dramă sau să ne închipuim că 
moartea a avut alte cauze decât cele naturale. Sir Charles 
era văduv şi un om cu destule ciudăţenii. Deşi considerabil 
de bogat, avea gusturi modeste, iar ca personal de casă, la 
castelul Baskerville se afla o pereche cu numele de 
Barrymore, soţul slujindu-i de fecior, iar soţia de menajeră. 
Mărturia lor, laolaltă cu cea a mai multor prieteni, tinde să 
dovedească că, de la o vreme, sănătatea lui sir Charles se 
zdruncinase şi indica în special o oarecare afecţiune 
cardiacă, ce se manifesta prin schimbarea culorii feţii, 
gâfâieli şi accese acute de depresiune nervoasă. Doctorul 
James Mortimer, prietenul şi medicul de casă al 
decedatului, a depus mărturie în acelaşi sens. 

Lucrurile sunt simple. Sir Charles Baskerville avea obiceiul 
ca în fiecare seară înainte de culcare să facă o plimbare pe 
vestita alee de tisă a castelului Baskerville. Din mărturia 
soţilor Barrymore reiese că avea acest obicei. În ziua de 4 
iunie, sir Charles a anunţat că a doua zi are de gând să 
plece la Londra şi i-a poruncit lui Barrymore să-i 
pregătească bagajul. În seara aceea a ieşit ca de obicei să-şi 


facă plimbarea sa nocturnă, în timpul căreia îi plăcea să 
fumeze o ţigară de foi. Şi nu s-a mai întors. La ora 
douăsprezece, Barrymore, găsind uşa de la intrare încă 
deschisă, a fost cuprins de nelinişte şi, aprinzând un felinar, 
a plecat să-şi caute stăpânul. Fusese o zi umedă şi urmele 
lui sir Charles se imprimaseră uşor pe cărare. Pe la 
jumătatea drumului se află o poartă ce dă spre locurile 
mlăştinoase. Sunt indicaţii că sir Charles a zăbovit puţin 
acolo. Apoi a plecat mai departe, căci abia la capătul aleii a 
fost descoperit trupul său. Un lucru ce n-a fost lămurit este 
declaraţia lui Barrymore că urma paşilor stăpânului său îşi 
schimbă forma din clipa în care a trecut poarta dinspre 
locurile mlăştinoase, că de acolo înainte pare să fi mers în 
vârful picioarelor. Un oarecare Murphy - un ţigan geambaş 
- se afla pe locul mlăştinos la acea oră şi nu la mare 
distanţă, dar se pare că era, după propria lui mărturie, în 
ultimul hal de beţie. El declară că a auzit strigăte, dar că îi 
este cu neputinţă să îşi dea seama din ce parte veneau. Nici 
o urmă de violenţă nu s-a descoperit pe trupul lui sir 
Charles, şi cu toate că raportul medicului legist stabileşte o 
contractare facială aproape de necrezut - era atât de 
puternică, încât la început doctorul Mortimer a refuzat să 
creadă că în faţa sa se afla cadavrul prietenului şi 
pacientului său - totuşi s-a dat explicaţia că ar fi fost un 
simptom ce apare în cazuri de dyspnee sau de deces 
provocat de istovire cardiacă. Explicaţia aceasta a fost 
menţinută după autopsie, care a stabilit o maladie de lungă 
durată, şi judecătorul de instrucţie s-a pronunţat de acord 
cu constatarea medicală. E bine că lucrurile stau astfel, 
deoarece, de bună seamă, e de cea mai mare importanţă ca 
moştenitorul lui sir Charles să se stabilească la castel şi să 
continue opera de binefacere întreruptă în chip atât de 
dramatic. Dacă prozaica constatare a judelui instructor n-ar 
fi pus capăt până la urmă poveştilor romantice ce se 
şopteau în legătură cu acest caz, ar fi fost greu de găsit un 
locatar pentru castelul Baskerville. Se ştie că cel mai 


apropiat moştenitor este domnul Henry Baskerville - în 
ipoteza că mai este în viaţă - fiul fratelui mai mic al lui sir 
Charles Baskerville. După ultimele informaţii, tânărul s-ar 
afla în America şi se fac demersuri pentru a i se aduce la 
cunoştinţă că este moştenitorul unei atât de mari averi”. 

Doctorul Mortimer împături ziarul şi îl vâri în buzunar. 

— Acestea sunt datele cunoscute în legătură cu moartea 
lui sir Charles Baskerville, domnule Holmes. 

— Vă mulţumesc. 

— Îi răspunse Sherlock Holmes. - că mi-aţi atras atenţia 
asupra unui caz care fără îndoială prezintă aspecte 
interesante. La data decesului am luat cunoştinţă de unele 
comentarii din ziare, dar am fost peste măsură de prins de 
acel banal caz de la Vatican, şi în grija mea de a mulţumi pe 
sfântul părinte, am pierdut din vedere câteva cazuri 
interesante din Anglia. Spuneaţi că acest articol conţine 
toate datele cunoscute? 

— Da. 

— Atunci să-mi arătaţi, vă rog, şi pe cele necunoscute. 

Spunând acestea, Holmes se lăsă pe spate, îşi împreună 
degetele, arborând cea mai nepăsătoare şi oficială expresie. 

— În acest caz. - răspunse Mortimer, începând să dea 
semne de mare nelinişte. - am să vă spun ceea ce n-am 
destăinuit nimănui. Am trecut sub tăcere acest lucru la 
ancheta judecătorului de instrucţie, din pricină că un om de 
ştiinţă se fereşte să se pună în situaţia notorie de a-şi însuşi 
o superstiție populară. Şi mai am încă un motiv: castelul 
Baskerville va rămâne cu siguranţă părăsit, cum scrie şi în 
gazetă, dacă se mai întâmplă ceva ce s-ar adăuga la 
reputaţia sa, şi aşa înspăimântătoare. Din aceste două 
cauze, am crezut că sunt îndreptăţit să spun ceva mai puţin 
decât ceea ce ştiu, mai cu seamă că nimic bun nu poate ieşi 
din aceasta; cu dumneavoastră, însă, n-am nici un motiv să 
nu fiu cu totul sincer. 

Pe întinsul acestor locuri mlăştinoase, puţinele aşezări 
omeneşti sunt foarte răzlețe, iar vecinii sunt mai tot timpul 


împreună. De aceea, sir Charles şi cu mine ne vedeam 
deseori. Cu excepţia domnilor Frankland, de pe domeniul 
Lafter, şi a naturalistului Stapleton, în cuprinsul multor mile 
nu găseşti nici un om mai răsărit. Sir Charles ducea o viaţă 
retrasă, însă boala sa mi-a dat prilejul să mă apropii de el, 
iar preocupările noastre asemănătoare în domeniul ştiinţei 
au făcut ca această apropiere să dăinuie. Adusese din Africa 
de Sud o mulţime de noutăţi ştiinţifice şi am petrecut 
împreună multe seri fermecătoare, discutând anatomia 
comparată a boşimanilor şi hotentoţilor. 

În lunile din urmă îmi dădusem seama tot mai limpede că 
sistemul nervos al lui sir Charles se zdruncinase cu totul. 
Povestea pe care v-am citit-o îl obseda din cale afară până 
într-atâta, încât, deşi obişnuia să se plimbe în cuprinsul 
parcului său, nimic nu l-ar fi putut îndupleca să iasă 
noaptea pe câmpie. Oricât de necrezut vi s-ar părea, 
domnule Holmes, era sincer încredinţat că o soartă 
cumplită îi pândeşte familia şi, bineînţeles, tot ce ştia 
despre soarta străbunilor lui nu era de natură să-l 
îmbărbăteze. Era obsedat neîncetat de prezenţa unor stafii 
şi de multe ori m-a întrebat dacă noaptea, în cursele mele 
profesionale, n-am văzut cumva vreo arătare ciudată sau n- 
am auzit vreun lătrat de câine. Această întrebare din urmă 
mi-a pus-o de nenumărate ori şi de fiecare dată cu glas 
tremurător şi emoţionat. 

Îmi aduc bine aminte că într-o seară - cu vreo trei 
săptămâni înainte de nefericita întâmplare - m-am dus cu 
trăsura la el, să-l văd. L-am găsit, pe pragul uşii de la 
intrare. Am coborât din cabrioletă şi, aflându-mă în faţa lui, 
i-am văzut privirea aţintită peste umărul meu, urmărind 
ceva dincolo de mine, cu o expresie de cumplită groază. M- 
am uitat degrabă în jur, cercetător, şi abia am avut timpul 
să zăresc ceva ce am crezut că putea să fie un vițel mare şi 
negru ce trecea pe la capătul drumului. Sir Charles era atât 
de speriat şi de agitat, încât m-am văzut nevoit să mă duc 
până la locul pe unde trecuse dihania şi să cercetez 


împrejurimile. Cu toate acestea, animalul dispăruse, iar 
întâmplarea părea că îi pricinuise o impresie dezastruoasă 
lui sir Charles. Am rămas cu el toată seara, şi cu acest 
prilej, tălmăcind emoția pe care nu şi-o putuse stăpâni, mi-a 
dat în păstrare documentul pe care vi l-am citit. Subliniez 
acest mic episod, deoarece el capătă întrucâtva importanţă 
în faţa deznodământului tragic ce a urmat, dar în clipa 
aceea eram încredinţat că nu are nici o însemnătate şi că 
îngrijorarea prietenului meu era neîndreptăţită. 

După sfatul meu, sir Charles se hotărâse să plece la 
Londra. Ştiam că suferă de inimă, iar spaima neîncetată în 
care trăia, oricât de absurdă ar fi fost pricina ei, este sigur 
însă că avea o înrâurire serioasă asupra sănătăţii lui. Am 
socotit că mai multe luni de stat la oraş ar fi făcut din sir 
Charles un om nou. De altfel şi domnul Stapleton, un 
prieten de-al amândurora, care era şi el foarte Îngrijorat de 
starea sănătăţii lui sir Charles, a fost de aceeaşi părere cu 
mine. În ultima clipă s-a produs însă groaznica nenorocire. 

În noaptea când a murit sir Charles, Barrymore, feciorul 
care de altfel a şi găsit trupul stăpânului său, a trimis călare 
după mine pe Perkins, vizitiul, şi, cum se întâmplase să am 
de lucru până târziu, am putut să ajung la castelul 
Baskerville la o oră după deznodământ. Am cercetat şi am 
căutat să înlănţui toate faptele ce au fost arătate la anchetă. 
Am cercetat urmele de pe aleea tiselor, locul de la poartă 
dinspre locurile mlăştinoase, unde părea că se oprise să 
aştepte, am observat cum se schimbau urmele de paşi din 
acel punct mai departe, am văzut că pe nisipul fin nu mai 
era nici o urmă de paşi afară de cei ai lui Barrymore şi, în 
sfârşit, am analizat în amănunt cadavrul de care nu se 
atinsese nimeni până la sosirea mea. Sir Charles zăcea cu 
faţa la pământ, cu braţele desfăcute şi cu degetele înfipte 
adânc în pământ, iar trăsăturile convulsionate vădeau o 
emoție atât de puternică, încât aş fi fost în stare să jur că nu 
era el. Nu am constatat nici o vătămare trupească, de nici 
un fel. Dar la anchetă, Barrymore a depus o mărturie 


inexactă. A declarat că pe pământ, în jurul cadavrului, nu a 
văzut nici o urmă. Dar eu le-am văzut... Mai departe, la 
mică distanţă, încă proaspete şi vizibile. 

— Urme de paşi? 

— Urme de paşi. 

— De bărbat sau de femeie? 

Doctorul Mortimer avu o căutătură stranie privindu-ne şi, 
cu glas scăzut, răspunse mai mult în şoaptă: 

— Domnule Holmes, erau urmele unui câine uriaş. 

CAPITOLUL III. 

PROBLEMA. 

Mărturisesc că la auzul acestor vorbe m-a trecut un fior. 
Glasul doctorului avea un tremur ce trăda că şi el era adânc 
mişcat de cele ce ne povestise. Tulburat, Holmes se aplecă 
înainte şi ochii lui aveau acea strălucire aspră şi dură, care 
îi apărea ori de câte ori ceva îl interesa nespus de mult. 

— Le-aţi văzut dumneavoastră? 

— Aşa cum vă văd. 

— Şi n-aţi spus nimic? 

— La ce bun? 

— Cum se face că nimeni nu le-a mai văzut? 

— Urmele erau cam la vreo douăzeci de paşi de cadavru şi 
nimeni nu le-a dat atenţie. Aş fi făcut şi eu la fel, dacă n-aş fi 
cunoscut această legendă. 

— Sunt mulţi câini ciobăneşti prin locurile acelea 
mlăştinoase? 

— Fără îndoială, dar acela nu era un câine ciobănesc. 

— Spuneţi că era mare? 

— Uriaş. 

— Şi nu s-a apropiat de cadavru? 

— Nu! 

— Cum era noaptea aceea? 

— Umedă şi rece. 

— Nu ploua? 

— Nu! 

— Cum e aleea? 


— Are un gard viu alcătuit din două şiruri de tise bătrâne 
de o parte şi de alta, înalte de câte patru metri şi de 
nepătruns. Cărarea din centru să tot aibă doi metri şi 
jumătate lăţime. 

— Între cărare şi gard mai e ceva? 

— Da, de fiecare parte e câte o fâşie de iarbă lată, cam de 
doi metri. 

— După câte înţeleg, gardul acesta de tisă este străbătut 
într-un loc de o poartă. 

— Da, o portiţă ce dă spre locurile mlăştinoase. 

— Mai există vreo altă trecere? 

— Niciuna. 

— Aşadar, ca să ajungi pe aleea brazilor trebuie să vii din 
casă, sau să intri prin poarta dinspre locurile mlăştinoase? 

— Mai există un loc de acces printr-un pavilion de vară, la 
celălalt capăt al aleii. 

— Sir Charles a ajuns până acolo? 

— Nu, trupul lui zăcea cam la patruzeci de metri 
depărtare. 

— Şi acum, doctore Mortimer, ceva ce este foarte 
important: urmele pe care le-aţi văzut erau pe cărare sau 
pe iarbă? 

— Pe iarbă nu se putea vedea nici o urmă. 

— Şi erau pe aceeaşi parte a cărării pe care e şi poarta ce 
dă spre locurile mlăştinoase? 

— Da, erau pe marginea cărării, de aceeaşi parte cu 
poarta dinspre mlaştini. 

— Lucrul acesta mă interesează nespus de mult. Încă 
ceva: portiţa era încuiată? 

— Încuiată şi încă cu lacăt. 

— Cât e de înaltă? 

— Cam de un metru şi ceva. 

— Aşa că poate oricine s-o sară? 

— Da. 

— Şi ce urmă aţi văzut lângă portiţă? 

— Niciuna în mod deosebit. 


— Doamne, dumnezeule! N-a cercetat nimeni? 

— Ba da. Eu însumi. 

— Şi n-aţi descoperit nimic? 

— Totul era foarte neclar. E neîndoielnic că sir Charles a 
stat acolo cinci sau zece minute. 

— De unde ştiţi asta? 

— Pentru că de două ori i-a căzut scrumul de la ţigara de 
foi. 

— Perfect! Waston, iată un coleg aşa cum mi l-am dorit! Şi 
urmele? 

— Sunt doar urmele lui sir Charles pe toată suprafaţa mică 
de prundiş. Altele n-am putut descoperi. 

Sherlock Holmes se plesni cu palma peste genunchi, cu un 
gest de nerăbdare. 

— Să fi fost eu acolo! exclamă el. Desigur este un caz 
extraordinar de interesant, unul din acelea ce oferă uriaşe 
posibilităţi expertului care se foloseşte de metode ştiinţifice. 
Prundişul acesta în care aş fi putut să citesc ca într-o carte 
a fost de mult spălat de ploaie şi călcat de saboţii ţăranilor 
curioşi. Of, doctore, doctore, ce păcat că nu m-aţi chemat la 
timp! O să răspundeţi într-o zi pentru asta! 

— Nu v-aş fi putut chema, domnule Holmes, fără să nu fi 
dezvăluit lumii întregi faptele acestea. Or, v-am arătat 
motivele pentru care n-am vrut să fac acest lucru. În afară 
de aceasta... 

— De ce şovăiţi? 

— Există un domeniu în care cel mai iscusit şi 
experimentat detectiv e neputincios. 

— Vreţi să spuneţi că acest caz e de domeniul 
fantasticului? 

— N-am spus chiar aşa. 

— Nu, dar cu siguranţă o gândiţi. 

— De când s-a petrecut această tragedie, domnule 
Holmes, mi-au ajuns la urechi mai multe întâmplări, pe care 
cu greu le-ai putea împăca cu legile fireşti ale naturii. 

— De pildă? 


— Am aflat că înainte de a se fi petrecut cumplita 
întâmplare, mai mulţi oameni au văzut pe locurile 
mlăştinoase o făptură ce aducea întocmai cu demonul 
Baskerville-ilor şi care nu putea fi vreun animal din cele 
cunoscute până astăzi de ştiinţă. Toţi au fost de acord că 
era o făptură uriaşă, fosforescentă, lugubră, fantomatică. I- 
am interogat pe acei oameni, unul din ei un ţăran cu minte 
sănătoasă, altul un potcovar şi celălalt un agricultor, şi cu 
toţii mi-au spus aceeaşi poveste despre această 
înspăimântătoare apariţie ce se potriveşte întocmai cu 
câinele infernal din legendă. Ţin să vă spun că în acest 
district domneşte teroarea şi numai un om cutezător s-ar 
încumeta să treacă peste locurile mlăştinoase noaptea. 

— Şi dumneavoastră, ca om de ştiinţă experimentat, puteţi 
crede în fantasme? 

— Nu ştiu ce să mai cred. Holmes ridică din umeri. 

— Până acum mi-am limitat cercetările la lumea aceasta, 
spuse el. În felul meu modest am luptat împotriva răului, 
dar chiar să mă iau de piept cu talpa iadului ar fi de-a 
dreptul o încercare prea ambițioasă. Trebuie să admiteţi 
totuşi că o urmă de picior e ceva material. 

— Şi câinele din legendă era destul de material, de vreme 
ce a putut smulge beregata unui om. Şi totuşi era o apariţie 
de iad. 

— Observ că aţi trecut cu totul de partea celor care cred 
în fantasme. Dar acum, doctore Mortimer, să-mi răspundeţi 
la o întrebare: dacă aveţi astfel de păreri, de ce aţi venit să- 
mi cereţi sfatul? Îmi spuneţi în acelaşi timp că e de prisos să 
se facă o anchetă asupra morţii lui sir Charles, dar aţi dori 
totuşi ca s-o fac. 

— N-am spus că vă cer să faceţi o anchetă. 

— Atunci cum aş putea să vă ajut? 

— Sfătuindu-mă ce să fac cu sir Henry Baskerville, care 
soseşte în gara Waterloo, exact peste o oră şi un sfert, 
spuse doctorul Mortimer uitându-se la ceas. 

— EI fiind moştenitorul? 


— Da. La moartea lui sir Charles am cules informaţii 
despre acest tânăr domn şi am aflat că se ocupă de o fermă 
în Canada. Din datele pe care le-am primit pare să fie un 
om desăvârşit în toate privinţele. Nu spun asta ca medic, ci 
ca om de încredere şi ca executor al testamentului lui sir 
Charles. 

— Presupun că nu mai există un alt moştenitor. 

— Afară de el, niciunul. Singura rudă de care am putut afla 
e Rodger Baskerville, cel mai tânăr dintre fraţii sărmanului 
sir Charles, care era cel mai mare dintre ei toţi. Al doilea 
frate, care a murit timpuriu, e tatăl acestui tânăr, Henry. Cel 
de al treilea, Rodger, a fost oaia neagră a familiei., 
Moştenise firea nestăpânită a Baskerville-ilor şi semăna leit, 
după câte mi s-a spus, cu portretul de familie al bătrânului 
Hugo. A făcut atâtea, că şi-a ridicat toată Anglia în cap şi a 
trebuit să fugă în America Centrală, unde a murit de friguri 
galbene în 1876. Aşa că Henry e ultimul dintre Baskerville-i. 
Peste un ceas şi cinci minute mă întâlnesc cu el în gara 
Waterloo. Am primit o telegramă că a sosit în Southampton 
azi dimineaţă. Şi acum, domnule Holmes, sfătuiţi-mă ce să 
fac cu el? 

— De ce să nu meargă oare în căminul străbunilor lui? 

— Pare firesc, nu-i aşa? Şi totuşi nu uitaţi că orice 
Baskerville care se duce acolo are o soartă tragică. Sunt 
sigur că dacă sir Charles mi-ar fi putut vorbi înainte de 
moarte, mi-ar fi atras atenţia să nu-l duc în locul acela 
macabru pe ultimul vlăstar, care e şi moştenitorul unei mari 
averi. Şi totuşi e de netăgăduit că buna stare a acelui ţinut 
sărac şi trist atârnă numai de prezenţa lui acolo. 'Tot binele 
înfăptuit de sir Charles se va nărui, dacă acest castel va fi 
lăsat în paragină. Mă tem ca nu cumva să mă las furat prea 
mult de propriul meu interes în această problemă şi din 
această pricină vă expun cazul cerându-vă sfatul. 

Holmes rămase pe gânduri o bună bucată de vreme. 

— Cu alte cuvinte, chestiunea stă cam aşa, spuse el. După 
părerea dumneavoastră, o influenţă necurată face ca 


regiunea Dartmoor să fie un adăpost nesigur pentru un 
Baskerville. Aceasta este oare părerea dumneavoastră? 

— Cel puţin mi-aş îngădui să spun că există unele dovezi 
că ar putea să fie aşa. 

— Întocmai! Dar de bună seamă că dacă teoria 
dumneavoastră despre o apariţie fantastică se adevereşte, 
acest duh i-ar putea face tot atâta rău la Londra ca şi în 
Devonshire. Un demon care să aibă doar puteri locale, ca 
acelea ale unui consiliu parohial, ar fi ceva mult prea greu 
de închipuit. 

— Dumneavoastră, domnule Holmes, luaţi lucrurile mult 
mai uşor decât le-aţi lua poate dacă aţi fi pus în contact 
direct cu ele. După câte îmi dau seama, părerea 
dumneavoastră este că tânărul va fi tot atât de bine la 
adăpost în Devonshire ca şi la Londra. Soseşte peste 
cincizeci de minute. Ce mă sfătuiţi? 

— Domnule, vă sfătuiesc să chemaţi o trăsură, să luaţi şi 
câinele care râcâie la uşa din faţă şi să vă duceţi la gara 
Waterloo, ca să-l întâmpinați pe sir Henry Baskerville. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă să nu-i spuneţi absolut nimic până ce nu iau o 
hotărâre în chestiunea aceasta. 

— De cât timp credeţi că veţi avea nevoie ca să luaţi o 
hotărâre? 

— Douăzeci şi patru de ore, Doctore Mortiner, vă rămân 
îndatorat dacă mâine la ora zece veţi veni la mine şi mi-ar fi 
de ajutor pentru planurile mele viitoare să-l aduceţi şi pe sir 
Henry Baskerville. 

— Voi face întocmai, domnule Holmes. Doctorul îşi însemnă 
întâlnirea pe manşeta cămăşii şi cu un aer ciudat, curios şi 
distrat, plecă grăbit. În capătul scării, Holmes îl strigă: 

— Încă o întrebare, doctore Mortiner. Mi-aţi spus că 
înaintea morţii lui sir Charles Baskerville, mai mulţi oameni 
au văzut fantoma pe locurile acelea mlăştinoase? 

— Da, au văzut-o trei oameni. 

— Şi după aceea a mai văzut-o cineva? 


— N-am mai auzit pe nimeni. 

— Mulţumesc. La revedere. 

Holmes se întoarse la locul său cu acea privire liniştită, 
plină de o satisfacţie lăuntrică, care arăta că se afla în faţa 
unei probleme, aşa cum îşi dorea. 

— Vrei să pleci, Waston? 

— Numai dacă nu-ţi sunt de folos. 

— Nu, dragă prietene, de ajutorul dumitale nu am nevoie 
decât în clipa în care trecem la acţiune. E însă o problemă 
minunată, un caz cu adevărat unic din multe puncte de 
vedere. Dacă treci pe la Bradley, roagă-l să-mi trimită nişte 
tutun de pipă din cel mai tare! Mulţumesc. Iotodată, cred 
că ar fi bine să faci în aşa fel, încât până diseară să nu te 
mai întorci. Atunci voi putea să confrunt în linişte impresiile 
problemei ce mi-a fost încredinţată azi dimineaţă şi care 
este una din cele mai interesante. 

Ştiam că izolarea şi singurătatea îi erau absolut necesare 
prietenului meu în acele ceasuri de încordare a minţii, când 
cântărea fiecare amănunt al probelor, construia ipoteze 
diferite, comparându-le pe una cu cealaltă, şi vedea care 
puncte sunt esenţiale Şi care nu. De aceea mi-am petrecut 
toată ziua la club şi nu m-am întors în strada Baker până 
seara. Cam pe la ora nouă mă aflam iarăşi în salon. 

Prima mea impresie, în clipa în care am deschis uşa, a fost 
că izbucnise un incendiu, deoarece camera era atât de plină 
de fum, încât lumina lămpii de pe masă părea că se 
întunecase. De cum am intrat însă, toată spaima mi s-a 
spulberat, căci fumul acela acru de tutun tare şi prost mi-a 
pătruns pe gât şi am început să tuşesc. Ca prin ceaţă l-am 
zărit pe Holmes în halat, ghemuit într-un fotoliu, cu luleaua 
lui neagră, de lut, în gură. În jurul lui zăceau mai multe 
suluri de hârtie. 

— Ai răcit, Waston? 

— Nu, e din pricina aerului acesta otrăvit! 

— Cred că e cam îmbâcsit, de vreme ce spui. 

— Îmbâcsit? E de nesuportat! 


— Atunci deschide fereastra. Văd că ai stat la club toată 
ziua. 

— Dragă Holmes... 

— Aşa e? 

— Desigur, dar cum...! 

Holmes pufni în râs de nedumerirea mea. 

— Waston, eşti de o nevinovăție înduioşătoare şi 
mărturisesc că îmi face plăcere să-mi încerc puterea, oricât 
de mică ar fi ea, cu tine. lată, un domn pleacă la plimbare 
pe o zi ploioasă şi noroioasă. Seara se întoarce acasă scos 
ca din cutie, cu pălăria ca nouă şi cu ghetele lună. Toate 
astea dovedesc că nu s-a mişcat cât e ziua de lungă din 
casă. Şi omul cu pricina nu are prieteni. Atunci, unde să fi 
fost el oare? Nu crezi că este limpede? 

— Da, este foarte limpede! 

— Lumea e plină de lucruri limpezi, pe care nimeni nu le 
observă. Dar eu unde crezi că am fost? 

— Nici dumneata nu te-ai mişcat din casă. 

— Dimpotrivă. Am fost în Devonshire. 

— Cu gândul? 

— Întocmai. Trupul mi-a rămas în acest fotoliu şi, cu 
părere de rău, bag de seamă că a consumat două ceşti mari 
de cafea şi o cantitate neînchipuit de mare de tutun. După 
ce ai plecat, am trimis la Stanford după harta statului 
major, care conţine şi acea parte a câmpiei pustii, şi toată 
ziua am cutreierat-o cu gândul. Şi acum mă pot mândri să 
afirm că sunt în stare să mă descurc la faţa locului. 

— Presupun că e o hartă lucrată la scară mare. 

— Foarte mare. Holmes o desfăşură în parte şi o întinse pe 
genunchi: Aici este regiunea care ne interesează. lată, la 
mijloc castelul Baskerville. 

— Înconjurat de o pădure? 

— Întocmai. Îmi închipui că aleea de tisă, deşi pe hartă nu 
poartă acest nume şi nu e însemnată, se întinde de-a lungul 
acestei linii, şi are în dreapta ei locurile, mlăştinoase, după 
cum se vede. Grupul acesta mic de clădiri, de aici, e 


localitatea Grimpen, unde îşi are reşedinţa prietenul nostru, 
doctorul Mortimer. Pe o rază de cinci mile nu sunt decât 
câteva locuinţe răzlețe. lată aici domeniul Lafter, despre 
care se pomeneşte în povestire. Mai este o casă însemnată 
aici, care trebuie să fie locuinţa naturalistului Stapleton, aşa 
îi spune dacă nu mă înşel. lată şi două ferme de pe câmpie: 
High 'Tor şi Foulmire. Apoi, la 14 mile depărtare, 
închisoarea de drept comun de la Princetown. Între aceste 
puncte risipite ici şi colo, şi în jurul lor, se întinde regiunea 
mlăştinoasă, tristă şi fără de viaţă. Aşa că iată scena pe care 
s-a desfăşurat tragedia şi pe care, cu sprijinul nostru, se va 
mai juca o dată. 

— Trebuie să fie vreo sălbăticie. 

— Da, decorul este foarte izbutit, dacă diavolul a vrut să-şi 
vâre coada în treburile oamenilor... 

— Atunci şi dumneata înclini spre o explicaţie de ordin 
fantastic? 

— Solii demonilor pot fi şi din carne şi oase, nu-i aşa? Ni se 
pun două probleme chiar de la început. Prima: dacă sa 
comis vreo crimă; şi a doua: ce crimă şi cum a fost ea 
săvârşită? Desigur, dacă premiza doctorului Mortimer e 
întemeiată şi dacă avem de-a face cu puteri care scapă 
legilor naturii, va trebui să punem capăt investigaţiilor 
noastre. Dar suntem datori să epuizăm toate celelalte 
ipoteze până să ajungem la aceasta din urmă. Aş vrea să 
închidem fereastra, dacă nu ai nimic împotrivă. Poate să ţi 
se pară ciudat, dar găsesc că o atmosferă îmbâcsită te ajută 
să-ţi aduni mai bine gândurile. N-am ajuns până acolo încât 
să mă închid într-o cutie ca să gândesc, dar fireşte până la 
urmă tot acolo am să ajung. Te-ai gândit puţin la cazul 
nostru? 

— Da, peste zi m-am gândit în fel şi chip la cazul acesta. 

— Şi ce crezi? 

— Că e foarte încurcat. 

— Desigur, este un caz foarte original. Sunt amănunte ce-l 
deosebesc de altele, de pildă această schimbare a urmelor 


de paşi. 

— Mortimer pretinde că persoana în cauză a umblat în 
vârful picioarelor pe acea porţiune a aleii. 

— El repetă doar ceea ce a spus la anchetă un nătâng. De 
ce ar fi umblat un om pe alee în vârful picioarelor? 

— Atunci cum explici? 

— A fugit, Waston... A fugit, cuprins de desperare, a fugit 
ca să-şi salveze viaţa, a fugit până i-a plesnit inima şi a căzut 
mort, cu faţa în jos. 

— Dar de cine a fugit? 

— Aici e misterul. Sunt indicii că omul era înnebunit de 
spaimă chiar înainte de a o fi rupt la fugă. 

— Ce te îndreptăţeşte să afirmi aceasta? 

— Presupun că pricina spaimei sale venea de undeva 
dinspre câmpia pustie. Dacă lucrurile s-au petrecut 
întocmai - şi aceasta pare cea mai probabilă ipoteză - 
numai un om care şi-a pierdut cu totul cumpătul a putut să 
fugă departe de casă, în loc să fugă spre ea. Dacă mărturia 
ţiganului poate fi luată de bună, victima alerga strigând 
după ajutor în direcţia în care l-ar fi putut găsi cel mai 
puţin. Şi apoi încă ceva: pe cine aştepta el oare în noaptea 
aceea şi de ce trebuia să aştepte pe aleea de tisă şi nu în 
casă la el? 

— Crezi că aştepta pe cineva? 

— Omul era în vârstă şi infirm. Ni-l putem închipui făcând 
plimbări seara, dar noaptea era rece şi pământul umed. Era 
oare firesc să se oprească pentru cinci-zece minute, lucru 
pe care doctorul Mortimer (omul acesta care are mai mult 
simţ practic decât am crezut noi că are) l-a dedus după 
cenuşa ţigării de foi? 

— Totuşi obişnuia să iasă în fiecare seară la plimbare. 

— Dar nu-i cu putinţă să fi aşteptat în fiecare seară la 
portiţa dinspre locurile mlăştinoase. Dimpotrivă, toate 
probele dovedesc că victima se ferea de aceste locuri. În 
noaptea aceea însă a aşteptat acolo. Era cu o seară înainte 
de a pleca la Londra. Lucrurile încep să se contureze, 


Waston. Încep să pară logice. Dă-mi, te rog, vioara şi să 
amânăm investigaţiile în această afacere până mâine 
dimineaţă, când vom avea fericitul prilej să ne vedem cu 
doctorul Mortimer şi cu sir Henry Baskerville. 

CAPITOLUL IV. 

SIR HENRY BASKERVILLE. 

Masa pe care luasem gustarea de dimineaţă fusese 
strânsă în grabă şi Holmes, în halat, aştepta întrevederea 
făgăduită. 

Clienţii noştri au fost punctuali, pentru că abia bătuse 
ceasul zece, când doctorul Mortimer îşi făcu apariţia, urmat 
de tânărul baronet. Acesta era un bărbat mic de statură, 
vioi, cu ochi negri, cam de vreo treizeci de ani, foarte bine 
făcut, cu sprâncene stufoase şi negre şi cu un aer de 
adevărat luptător. Purta un costum de tweed cărămiziu şi 
părea un om călit, care îşi petrecuse mai tot timpul în aer 
liber (cu toate acestea, din privirea lui hotărâtă şi din ţinuta 
sigură şi calmă ghiceai în el pe omul de lume). 

— Acesta este sir Henry Baskerville, spuse doctorul 
Mortimer. 

— În persoană, zise baronetul. Şi ceea ce este mai de 
mirare, domnule Sherlock Holmes, e că dacă prietenul meu, 
aici de faţă, nu mi-ar fi propus azi dimineaţă să venim la 
dumneavoastră, aş fi făcut-o eu însumi. După câte înţeleg, 
dumneavoastră dezlegaţi mici enigme şi de azi dimineaţă 
am şi eu una, care cere ceva mai mult timp decât pot eu să-i 
închin. 

— Vă rog să luaţi loc, sir Henry. Vreţi să spuneţi cumva că 
vi s-a şi întâmplat ceva neobişnuit de când aţi sosit la 
Londra? 

— Nimic prea deosebit domnule Holmes. S-ar putea să fie 
o glumă, ori să nu fie. Această scrisoare, dacă se poate numi 
astfel, am primit-o azi dimineaţă, Sir Henry puse pe masă 
un plic şi ne aplecarăm cu toţii asupra lui. Era un plic 
obişnuit, de culoare cenuşie. Adresa: „Sir Henry 
Baskerville, Northumberland Hotel”, era scrisă stângaci; 


purta ştampila: oficiul poştal „Charing Cross” şi data poştei 
din seara precedentă. 

— Cine ştia că veţi trage la hotelul Northumberland? 
întrebă Holmes, scrutându-l pe vizitatorul nostru cu o 
privire pătrunzătoare. 

— Nimeni n-avea de unde să ştie. Această hotărâre am 
luat-o abia după ce m-am întâlnit cu doctorul Mortimer. 

— Fără îndoială că doctorul Mortimer stătea acolo! 

— Nu, eu am tras la un prieten, răspunse doctorul. Nimic 
nu trăda că aveam de gând să mergem la acest hotel. 

— Hm! Cineva pare să se intereseze îndeaproape de orice 
mişcare de-a dumneavoastră. 

Holmes scoase din plic o jumătate de coală de hârtie 
împăturită în patru. O desfăcu şi o întinse pe masă. În 
mijlocul ei era o singură frază, alcătuită din cuvinte tipărite 
şi lipite pe ea. Suna astfel: „Dacă viaţa şi capul vă sunt de 
preţ, nu vă apropiaţi de mlaştină”. Numai cuvântul 
„mlaştină” era scris cu cerneală. 

— Aşadar. - făcu sir Henry Baskerville. - poate că îmi veţi 
spune dumneavoastră, domnule Holmes, ce naiba să 
însemne asta şi cine îşi vâră nasul în treburile mele? 

— Dumneavoastră ce părere aveţi de chestiunea asta, 
doctore Mortimer? Trebuie să admiteţi că aci nu există în 
nici un caz nimic supranatural. 

— Nu, domnule, dar e cu putinţă ca să vină din partea 
cuiva, care să fie convins că e vorba de un lucru 
supranatural. 

— Care lucru? întrebă tăios sir Henry. Mi se pare, 
domnilor, că dumneavoastră ştiţi mult mai mult despre 
chestiunile mele personale decât ştiu eu însumi. 

— Ceea ce ştim, sir Henry, vă vom împărtăşi şi 
dumneavoastră înainte de a fi părăsit această încăpere. Vă 
făgăduiesc, spuse Sherlock Holmes. Deocamdată, ne vom 
mărgini, cu îngăduinţa dumneavoastră, la acest document 
foarte interesant, care pesemne că a fost scris şi expediat 
aseară. Watson, ai ziarul „Limes” de ieri? 


— E acolo, în colţ. 

— Dacă nu te superi, dă-mi-l! Pagina dinăuntru, te rog, cu 
articolul de fond. 

Holmes îşi aruncă grăbit privirea pe pagina ziarului, 
plimbându-şi ochii în susul şi în josul coloanelor. 

— Este articolul de fond despre liberschimbism. Daţi-mi 
voie să vă citesc un paragraf. „Dacă ideea că şi comerţul şi 
industria fiecăruia sunt încurajate de tariful protecţionist vă 
este de preţ şi vă poate suci capul, aflaţi că e la mintea 
oricui că în cele din urmă o astfel de legislaţie ar putea să 
însemne bogății, nu vă apropiaţi de ţara noastră. Aceasta va 
face să scadă valoarea importurilor şi standardul de viaţă 
din insulă”. 

— Ce zici de asta, Watson? exclamă Holmes foarte vesel, 
frecându-şi mâinile de bucurie. Nu găseşti că e minunat? 

Doctorul Mortimer se uită la Holmes cu interes 
profesional, în vreme ce sir Henry Baskerville îşi îndreptă 
spre mine ochii lui negri, plini de uimire. 

— Nu prea mă pricep la tarife şi la alte lucruri de felul 
acesta. - spuse el. - dar mi se pare că cu articolul acesta ne- 
am cam abătut din drum. 

— Dimpotrivă, sir Henry, cred că suntem chiar pe drum. 
Watson, care e aici de faţă, îmi cunoaşte mai bine metodele 
decât dumneavoastră, dar mă tem că nici el n-a prea înţeles 
sensul acestei fraze. 

— Nu, mărturisesc că nu văd nici o legătură. 

— Şi totuşi, dragă Watson, există o legătură atât de 
strânsă între scrisoare şi articol, încât una este extrasă din 
cealaltă. „Vă”, „viaţă”, „capul”, „preţ”, „nu vă apropiaţi”, 
„de”, „sunt”. Nici acum nu vedeţi de unde au fost luate 
aceste cuvinte? 

— Pe legea mea, ai dreptate! Ia uite, domnule! izbucni sir 
Henry. 

— Cuvintele „nu vă apropiaţi de”, tăiate împreună, vă 
spulberă orice îndoială, dacă v-a mai rămas vreuna. 

— Deci... aşa stau lucrurile! 


— Într-adevăr, domnule Holmes, asta întrece cu mult orice 
închipuire, spuse doctorul Mortimer, care de uimire nu îşi 
mai lua ochii de la prietenul meu. Înţeleg, se poate afirma 
că cuvintele au fost luate dintr-un ziar, dar să spui şi din 
care anume şi să mai şi precizezi că sunt chiar din articolul 
de fond, e într-adevăr un lucru atât de extraordinar, cum n- 
am mai auzit niciodată. Cum aţi procedat? 

— Doctore, bănuiesc că aţi putea deosebi un craniu de 
negru de unul de eschimos. 

— Mai mult ca sigur! 

— Cum asta? 

— Pentru că aceasta e pasiunea mea. Deosebirile bat la 
ochi. Arcadele, unghiul facial, curba maxilarului... 

— Ei bine, aceasta este şi pasiunea mea. Şi deosebirile 
sunt la fel de bătătoare la ochi. Pentru mine există tot atâta 
deosebire între litera de tipar de format „bourgeois”8 a 
unui articol din „Limes” şi tiparul neîngrijit al unui ziar de 
seară de o jumătate de penny, cum este pentru 
dumneavoastră aceea dintre un negru şi un eschimos. A 
discerne caracterele de tipar este ceva ce face parte din 
cele mai elementare cunoştinţe ale unui specialist în 
criminologie, deşi - trebuie să vă mărturisesc - În tinereţe, 
confundam ziarul „Loods Mercury” cu „Western Morning 
News”. Totuşi, tonul editorialului din „Limes” este cu totul 
aparte, şi aceste cuvinte nu puteau fi luate din alt ziar. Cum 
lucrul acesta a fost făcut ieri, era foarte probabil să 
descoperim aceste cuvinte în ziarul de ieri. 

— În cazul acesta, după câte pricep din spusele 
dumneavoastră, domnule Holmes. - adăugă sir Henry 
Baskerville, cineva a tăiat cuvintele acestui mesaj cu o 
foarfecă... 

— Cu o foarfecă de unghii, spuse Holmes. Se poate vedea 
că s-a folosit de o foarfecă cu lama foarte scurtă, că cel ce s- 
a slujit de ea a trebuit să facă două tăieturi de-a lungul 
cuvintelor „nu vă apropiaţi”. 


— Aşa este. Atunci cineva a tăiat cuvintele mesajului cu o 
foarfecă de unghii, le-a lipit cu clei... 

— Cu guma-rabică, îl întrerupse din nou Holmes. 

— Cu guma-rabică pe hârtie. Dar aş dori să ştiu de cea 
trebuit să scrie de mână cuvântul „mlaştină”? 

— Pentru că nu l-a putut găsi în ziar. Toate celelalte 
cuvinte sunt obişnuite şi pot fi găsite în orice ziar, dar 
cuvântul „mlaştină” e pesemne mai puţin obişnuit. 

— Desigur numai aşa se poate explica. Aţi mai descoperit 
şi altceva în acest mesaj, domnule Holmes? 

— Mai sunt vreo două indicii, cu toate că s-au luat aproape 
toate precauţiile ca urmele să nu fie depistate. Adresa, 
după cum vedeţi, e scrisă de o mână stângace. Totuşi 
„Limes” este un ziar care rareori încape pe mâna altor 
oameni decât a celor cu o educaţie aleasă. De aici putem 
deduce că scrisoarea a fost întocmită de un om instruit, 
care a vrut să pară că este neinstruit. Cât despre truda lui 
de aşi ascunde caligrafia, ea ne arată fie că scrisul var 
putea fi cunoscut, fie că ar putea fi recunoscut cândva de 
dumneavoastră. De asemenea, mai puteţi observa că 
cuvintele nu sunt lipite pe aceeaşi linie: unele sunt mai sus 
decât celelalte. Cuvântul „viaţă”, de pildă, este cu totul în 
afara rândului. Faptul acesta poate dovedi o neglijenţă sau 
poate neliniştea şi graba celui ce le tăiase. Eu înclin pentru 
ultima ipoteză, fiindcă faptul are un mobil foarte important 
şi apoi este puţin probabil ca autorul unei asemenea 
scrisori să fie neglijent. Dacă era grăbit, se naşte atunci o 
întrebare interesantă: de ce ar fi fost grăbit, căci orice 
scrisoare expediată dis-de-dimineaţă i-ar fi ajuns lui sir 
Henry mai înainte de a fi părăsit hotelul. S-a temut oare 
autorul să nu fie întrerupt de cineva, şi de cine anume? 

— Acum. - făcu doctorul Mortimer. - pătrundem întrucâtva 
în domeniul prezumţiilor. 

— Vreţi să spuneţi mai degrabă că suntem într-un punct în 
care cântărim probabilitățile şi alegem pe cele mai 
întemeiate. Aceasta înseamnă a folosi imaginaţia în mod 


ştiinţific; întotdeauna însă începem să facem presupuneri 
de la câteva baze materiale. Iată, eu sunt aproape sigur că 
adresa a fost scrisă într-un hotel, şi sunt sigur că veţi spune 
că afirmaţia mea este o fantezie. 

— Dar cum mai puteţi afirma una ca asta? 

— Dacă vă uitaţi cu atenţie la adresă, veţi observa că şi 
peniţa, şi cerneala i-au dat de lucru celui care a scris cu ele. 
Peniţa s-a înecat în cerneală de două ori într-un singur 
cuvânt, de alte trei ori a zgâriat fără să scrie, şi toate 
acestea într-o adresă scurtă, ceea ce dovedeşte că în 
călimară era puţină cerneală. Arareori veţi găsi la un 
particular o peniță sau o călimară în aşa hal şi încă mai rar 
să le aibă în acelaşi timp pe amândouă în această stare. De 
bună seamă, cunoaşteţi călimările şi tocurile de prin 
hoteluri, unde cu greu aţi putea găsi altele mai bune. Da, 
aproape că nici nu preget să spun că dacă am cerceta 
coşurile de hârtie de la hotelurile din jurul lui „Charing 
Cross”, ca să găsim rămăşiţele mutilate ale acelui număr 
din ziarul „Limes”, am putea pune mâna pe persoana care a 
trimis acest ciudat mesaj. Na, na, dar cu asta ce-o mai fi? 

Începu să cerceteze cu atenţie foaia de hârtie pe care erau 
lipite cuvintele, ţinând-o la câţiva centimetri de ochi. 

— Ei? 

— Nimic, făcu el, lăsând-o jos. Jumătate de coală de hârtie 
albă, care n-are nici măcar un filigram pe ea. Cred că am 
scos tot ce se putea scoate din scrisoarea asta ciudată; şi 
acum, sir Henry, spuneţi-mi: de când aţi sosit la Londra, vi s- 
a mai întâmplat ceva deosebit? 

— Nu, domnule Holmes, cred că nu. 

— Nu aţi observat pe cineva care vă urmărea sau vă 
pândea? 

— Mi se pare că am intrat de-a dreptul într-o intrigă de 
roman foileton, exclamă vizitatorul nostru. Ei, comedie! Dar 
pentru ce m-ar urmări sau m-ar pândi cineva? 

— O să ajungem noi şi la asta. Nu aveţi să ne mai spuneţi 
nimic înainte de a intra în miezul chestiunii? 


— Hm! Depinde ce socotiți că merită să vă mai spun. 

— Cred că orice iese din mersul normal al vieţii merită să 
ne fie adus la cunoştinţă. 

Sir Henry zâmbi. 

— Nu ştiu încă prea multe despre felul de viaţa al 
englezilor, pentru că am trăit aproape toată viaţa în Statele 
Unite şi în Canada. Cred însă că faptul de a-ţi pierde o 
gheată nu face parte din mersul normal al vieţii aici. 

— V-aţi pierdut o gheată? 

— Dragă sir Henry. - interveni doctorul Mortimer. - cred 
că s-a rătăcit doar. Când vă veţi întoarce la hotel, o veţi găsi. 
Ce mai e nevoie să-l plictisiţi pe domnul Holmes cu astfel de 
nimicuri? 

— Bine, dar mi-a cerut să-i spun tot ceea ce iese din 
mersul normal al lucrurilor. 

— Întocmai, făcu Holmes. Oricât de ridicul ar părea 
incidentul. Ziceţi că aţi pierdut o gheată? 

— Da, în tot cazul mi s-a rătăcit. Le-am pus pe amândouă 
ieri seară dinaintea uşii, şi azi dimineaţă nu mai era decât 
una. N-am putut primi nici un fel de lămurire de la băiatul 
care mi le curăţă. Îmi pare rău pentru că abia le 
cumpărasem aseară de pe „Ştrand” şi nici nu apucasem să 
le încalţ. 

— Dacă nu le-aţi purtat, atunci de ce le-aţi dat la curăţat? 

— Ghetele erau cafenii şi nu fuseseră încă date cu ceară. 
De aceea le-am lăsat la uşă. 

— Aşadar după câte înţeleg, ieri, după ce aţi sosit la 
Londra, aţi şi ieşit în oraş şi v-aţi cumpărat o pereche de 
ghete. 

— Am cumpărat multe lucruri. Doctorul Mortimer, care 
este aici de faţă, m-a însoţit. Ştiţi, dacă e vorba să fiu un 
senior acolo, atunci trebuie să mă îmbrac aşa cum se 
cuvine, şi poate că, în călătoriile mele din vest, m-am 
deprins să fiu cam dezordonat. Printre altele mi-am 
cumpărat şi ghetele acelea cafenii - am dat vreo şase dolari 
pe ele - şi înainte de a fi apucat să le încalţ, mi s-a furat una. 


— E un lucru de prea mică valoare, ca să merite să fie 
furat, zise Sherlock Holmes. Mărturisesc că sunt cu totul de 
părerea doctorului Mortimer, şi anume că în scurtă vreme 
vă veţi găsi gheata care vă lipseşte. 

— Şi acum, domnilor. - spuse barone tul cu glas hotărât. - 
cred că am vorbit destul pentru cât de puţine lucruri ştiu. E 
timpul să vă ţineţi de făgăduială şi să-mi faceţi, o dare de 
seamă amănunţită a tot ceea ce urmărim. 

— Cererea dumneavoastră e foarte îndreptăţită, îi 
răspunse Holmes. Doctore Mortimer, cred că cel mai 
nimerit lucru ar fi să spuneţi povestea aşa cum ne-aţi 
istorisit-o şi nouă. 

Încurajat în felul acesta, prietenul nostru, savantul, scoase 
hârtiile din buzunar şi prezentă cazul, aşa cum făcuse cu o 
dimineaţă înainte. Sir Henry Baskerville îl ascultă cu atenţia 
încordată, din când în când scoțând câte o exclamaţie de 
uimire. 

— Eh! Îmi pare că am primit o moştenire ce poartă 
pecetea unui blestem, spuse el după ce se sfârşi lunga 
istorisire. Bineînţeles că am auzit despre câinele cu pricina 
încă din vremea copilăriei mele. E povestea preferată a 
familiei, cu toate că până acum nu m-am gândit niciodată s- 
o iau în serios. Cât despre moartea unchiului meu... În 
capul meu lucrurile sunt cam încâlcite şi încă nu pot vedea 
limpede. Dar după cât se pare, nici dumneavoastră nu ştiţi 
exact dacă este cazul să consultăm un poliţist sau un pastor. 

— Întocmai. 

— Şi iată acum şi povestea cu scrisoarea care mi-a fost 
trimisă la hotel. Cred că îşi are şi ea locul ei aici. 

— Scrisoarea pare să dovedească anume că cineva ştie 
mai mult decât noi ce se petrece prin locurile. 

Mlăştinoase, spuse doctorul Mortimer. 

— Şi de asemenea. - adăugă Holmes. - că acelcinevanue 
rău intenţionat de vreme ce vă atrage atenţia asupra 
primejdiei. 


— Sau că, urmărindu-şi propriile lui țeluri, pe care şi le-a 
propus, doreşte să mă sperie şi să fug. 

— Hm! desigur şi asta e cu putinţă. Vă rămân foarte 
îndatorat, doctore Mortimer, că m-aţi pus în faţa unei 
probleme care prezintă mai multe soluţii interesante. Acum 
însă, în mod practic, trebuie să hotărâm, sir Henry, dacă 
este prudent sau nu să plecaţi la castelul Baskerville. 

— Şi de ce să nu plec? 

— Se pare că vă ameninţă o primejdie. 

— Credeţi că primejdia îmi vine de la acest spirit rău al 
familiei, sau de la fiinţe omeneşti? 

— Hm! Tocmai aceasta trebuie să descoperim. 

— Orice ar fi, răspunsul meu e dat. Nu există diavol în 
infern şi nici om pe pământ, domnule Holmes, care să mă 
poată opri să mă stabilesc în căminul străbunilor mei, şi 
puteţi să consideraţi aceasta drept o hotărâre definitivă. 

Pe măsură ce vorbea, sprâncenele i se încruntau, iar faţa i 
se împurpura, devenind de un roşu întunecat. De bună 
seamă, temperamentul aprins al Baskerville-ilor nu se 
potolise nici în acest ultim reprezentant al lor. 

— Între timp. - adăugă el. - abia am putut să mă gândesc 
la tot ce mi-aţi spus. E prea mult pentru un om să caute să 
înţeleagă ceva şi în acelaşi timp să şi ia o hotărâre. Aş dori 
să rămân singur un ceas, în linişte, ca să pot lua hotărârea. 
lată, domnule Holmes, acum este unsprezece şi jumătate, şi 
mă voi duce de-a dreptul la hotel. Ce ar fi să veniţi pe la 
două împreună cu prietenul dumneavoastră, doctorul 
Watson, să luaţi masa cu noi? V-aş putea spune atunci mai 
limpede ce cred despre toate acestea. 

— De acord. Watson? 

— S-a făcut. 

— Atunci aşteptaţi-ne! Să chem o trăsură? 

— Nu, prefer să merg pe jos; toată afacerea asta aproape 
că m-a enervat. 

— Aş merge şi eu tot pe jos, îi spuse însoţitorul său. 

— Atunci ne întâlnim iarăşi la două. Au revoir şi cu bine. 


Auzirăm paşii vizitatorilor noştri care coborau scara, apoi 
zgomotul uşii de la intrare. Din visătorul molatic, Holmes se 
transformă cât ai clipi într-un om de acţiune. 

— Repede pălăria şi ghetele, Watson! Nici o clipă de 
pierdut! 

Cu halatul pe el se năpusti în odaia lui şi în câteva clipe se 
întoarse îmbrăcat în redingotă. Apoi o pornirăm la goană pe 
scări în jos, ca să ajungem în stradă; Doctorul Mortimer şi 
Baskerville mai puteau fi încă văzuţi la vreo două sute de 
metri înaintea noastră, mergând spre strada Oxford. 

— Să alerg să-i opresc? 

— Pentru nimic în lume, dragă Watson. Mă simt cât se 
poate de bine în tovărăşia dumitale, dacă nu ai nimic 
împotrivă. Prietenii noştri s-au gândit bine; nici vorbă, e o 
dimineaţă minunată pentru plimbare. 

Grăbi pasul până ce distanţa ce ne despărţea se reduse la 
aproape jumătate. Apoi, ţinându-ne mereu la o sută de 
metri în urma lor, îi urmărirăm pe strada Oxford, şi tot 
astfel în jos pe strada Regent. La un moment dat, prietenii 
noştri se opriră ca să se uite într-o vitrină. Şi Holmes făcu la 
fel. O clipă după aceea scoase un strigăt de satisfacţie, iar 
eu, urmărind direcţia privirii lui încordate, văzui o 
cabrioletă Hansorn9, cu un bărbat înăuntru; cabrioleta se 
oprise de partea cealaltă, iar acum o pornise din nou, încet- 
încet înainte. 

— Ăsta e omul nostru, Watson! Hai! Dacă nu putem face 
mai mult, cel puţin să ne uităm bine la el. 

În clipa aceea am fost izbiţi de o barbă neagră, stufoasă şi 
de o pereche de ochi străpungători, îndreptaţi spre noi, 
prin fereastra laterală a cabrioletei. Pe dată, ferestruica din 
acoperişul cabrioletei zbură în lături, dinăuntru se strigă 
ceva birjarului şi acesta, într-o goană nebună, o luă pe jos 
pe strada Regent. Holmes se uită cercetător în jur, după o 
altă trăsură, dar nu zări niciuna liberă. Atunci Holmes se 
năpusti într-o urmărire sălbatică prin înghesuiala de 


vehicule, dar cabrioleta o pornise în goană şi nici nu se mai 
vedea. 

— Ei, vezi! exclamă Holmes cu amărăciune, ieşind din 
torentul de vehicule, gâfâind şi palid de ciudă. Ai mai văzut 
atâta ghinion? Şi ce greşit am procedat! Watson, Watson, 
dacă eşti un om cinstit, alături de succesele mele trebuie să 
înregistrezi şi această înfrângere. 

— Cine era omul acela? 

— N-am idee. 

— Un spion? 

— Hm! De bună seamă. Din câte am auzit, de când a sosit 
la Londra, Baskerville a fost urmărit pas cu pas de cineva. 
Altminteri, cum s-ar fi ştiut atât de repede că şi-a ales 
hotelul Northumberland? Dacă l-au urmărit în prima zi, mi- 
am zis că trebuia să-l urmărească şi în cea de a doua. Poate 
că ai băgat de seamă că în timp ce doctorul Mortimer citea 
legenda aceea, eu mi-am făcut de lucru în vreo două 
rânduri pe la fereastră. 

— Da, îmi amintesc. 

— M-am uitat pe stradă să văd dacă nu dă cineva târcoale 
casei, dar n-am văzut pe nimeni. Avem de-a face cu un om 
dibaci, Watson. Cazul se complică, şi cu toate că nu ştiu încă 
dacă cei cu care avem de-a face au intenţii binevoitoare sau 
criminale, am conştiinţa netă a unei forţe şi a unor planuri 
precise. Când prietenii noştri ne-au părăsit, am pornit în 
urmărirea lor, din prima clipă cu nădejdea că voi putea 
descoperi pe nevăzutul urmăritor. E însă atât de prevăzător, 
încât temându-se să meargă pe jos, s-a folosit de o 
cabrioletă, ca să poată merge mai agale în urma lor sau să 
le-o ia înainte, fără să fie observat. Metoda lui mai prezintă 
un avantaj: dacă ei ar fi luat o trăsură, el era gata să-i 
urmărească. Are însă Şi un neajuns evident. 

— S-a dat pe mâna birjarului. 

— Întocmai. 

— Ce păcat că nu i-am luat numărul. 


— Dragă Watson, oricât de stângaci m-aş fi dovedit, cum ai 
putea oare să-ţi închipui că am pierdut din vedere să-mi 
însemn numărul? Omul nostru are numărul 2704. Dar 
pentru moment nu ne e de nici un folos. 

— Nu-mi dau seama ce ai fi putut face mai mult. 

— De cum am observat cabrioleta, ar fi trebuit în aceeaşi 
clipă să mă întorc să pornesc în altă direcţie. În felul acesta 
aş fi avut răgazul să iau şi eu o cabrioletă şi l-aş fi urmărit 
pe celălalt de la o distanţă respectabilă, sau, şi mai bine, m- 
aş fi îndreptat către hotelul Northumberland şi aş fi 
aşteptat acolo. Urmărindu-l pe Baskerville până acasă, 
necunoscutul nostru ne-ar fi dat prilejul să-i jucăm noi festa, 
pe care aşa ne-a jucat-o el nouă, şi am fi văzut încotro se 
îndreaptă. Aşa cum s-au petrecut lucrurile, dintr-o grabă 
indiscretă, ne-am trădat. De aceasta a profitat cu o 
extraordinară iuţeală şi energie duşmanul nostru şi ne-a 
scăpat. 

Hoinăream agale în jos pe strada Regent, în timp ce 
vorbeam, iar doctorul Mortimer şi însoţitorul său 
dispăruseră de multă vreme din faţa noastră. 

— Nu mai are rost să-i urmărim. - spuse Holmes. - 
urmăritorul a dispărut şi nu se mai întoarce. Să vedem ce 
cărţi ne-au mai rămas şi să jucăm tare. Ai putea pune mâna 
în foc că îl recunoşti pe omul din cabrioletă, după figură? 

— l-aş putea recunoaşte doar barba. 

— Aşa şi eu, de unde trag concluzia că era pesemne falsă. 
Un om prevăzător, pornit într-o misiune atât de anevoioasă, 
nu are nevoie de barbă decât ca să-şi ascundă adevărata lui 
înfăţişare. Hai înăuntru, Watson. 

Şi zicând acestea intrarăm într-o agenţie de comisionari, 
unde fu primit cu căldură de câtre şef. 

— Ah! Wilson, văd că n-ai uitat împrejurarea neînsemnată 
în care am avut norocul să-ţi fiu de folos. 

— Nu, domnule, într-adevăr n-am uitat. Mi-aţi salvat 
reputaţia, poate chiar şi viaţa. 


— Exagerezi, dragă prietene. Dintre băieţii tăi, dragă 
Wilson, parcă îmi amintesc de un flăcău Cartwright, care în 
timpul cercetărilor s-a dovedit mai dibaci. 

— Da, domnule, e încă la mine. 

— Poţi să-l chemi? Mulţumesc! Şi aş mai vrea să fii bun să- 
mi schimbi hârtia asta de cinci lire. 

Un flăcău de vreo paisprezece ani, vioi şi isteţ, se prezentă 
la chemarea şefului. Stătea drept, privind în faţă cu un 
mare respect pe faimosul detectiv. 

— Dă-mi anuarul hotelurilor, îi spuse Holmes. Mulţumesc. 
Şi acum, Cartwright, iată lista celor douăzeci şi trei de 
hoteluri din imediata vecinătate a lui „Charing Cross”. Le 
vezi? 

— Da, domnule. 

— Ai să treci pe la toate pe rând. 

— Da, domnule. 

— La fiecare, şi de la bun început, ai să-i dai portarului 
câte un şiling. lată douăzeci şi trei de şilingi. 

— Da, domnule. 

— Ai să le spui că doreşti să controlezi hârtiile aruncate, 
de ieri. Ai să pretinzi că o telegramă importantă n-a ajuns la 
adresa respectivă şi că trebuie s-o cauţi. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Dar tu trebuie să cauţi pagina din mijlocul ziarului 
„Times”, cu mai multe găuri tăiate cu foarfeca. Ai aici un 
exemplar din ziarul „limes”. lată şi pagina. Ai s-o recunoşti 
Uşor, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— De fiecare dată portarul o să-l cheme pe intendent, 
căruia ai să-i dai tot un şiling. Iată deci încă douăzeci şi trei 
de şilingi. Este posibil ca în douăzeci de cazuri din douăzeci 
şi trei să afli că hârtiile au fost arse sau ridicate. În celelalte 
trei cazuri însă ţi se va arăta o grămadă de hârtii şi printre 
ele ai să cauţi şi această pagină din „Llimes”. Sunt foarte 
puţini sorţi că ai s-o găseşti. Iată încă zece şilingi pentru 
cazuri de forţă majoră. Până diseară trimite-mi un raport 


telegrafic la mine acasă, în strada Baker. Şi acum, Watson, 
ne-a mai rămas să descoperim identitatea birjarului cu nr. 
2704, iar după aceea să coborâm într-o galerie de pictură 
din strada Bond şi să ne petrecem timpul care ne-a mai 
rămas până la ora când suntem aşteptaţi la hotel. 

CAPITOLUL V TREI FIRE RUPIE. 

Sherlock Holmes avea, într-o măsură neobişnuită, puterea 
de a se desprinde, când voia, de gânduri. Timp de două 
ceasuri, ciudatul caz care ne preocupase păru uitat, iar el 
fu absorbit cu totul doar de pictura maeştrilor moderni 
belgieni. De când am părăsit expoziţia şi până când am 
ajuns la hotelul Northumberland, el na vorbit despre nimic 
altceva decât despre artă, în privinţa căreia avea păreri 
foarte vagi. 

— Sir Henry Baskerville vă aşteaptă sus, ne înştiinţă 
intendentul. Mi-a spus să vă conduc la el de cum sosiți. 

— Ai ceva împotrivă dacă îmi arunc ochii prin registrul de 
pasageri, îl întrebă Holmes. 

— De fel. 

Registrul arăta că după numele lui Baskerville fuseseră 
înscrise alte două. Primul era al unui oarecare Theophilius 
Johnson cu familia, din Newcastle, celălalt al doamnei 
Oldmore cu camerista ei, din High Lodge, Alton. 

— Desigur acesta trebuie să fie Johnson, pe care-l cunosc 
eu de multă vreme, se adresă Holmes portarului. Avocat, 
nu-i aşa? E un om cu părul sur şi care merge puţin 
şchiopătând? 

— Nu, domnule. Acesta este domnul Johnson, proprietarul 
de mine de cărbuni. Un om foarte iute şi nu mai în vârstă 
decât dumneavoastră. 

— Sunt sigur că te înşeli asupra meseriei lui. 

— Nu, domnule, trage la hotelul nostru de mulţi ani şi îl 
cunoaştem foarte bine. 

— Ei, atunci se schimbă lucrurile! Şi doamna Oldmore? 
Numele ei îmi pare cunoscut. Vă rog să-mi iertaţi 


curiozitatea, dar de multe ori căutând un prieten dai peste 
altul. 

— E o doamnă infirmă, domnule. Soţul ei a fost cândva 
primar în Gloucester. Ori de câte ori vine în oraş trage la 
noi. 

— Mulţumesc. Nu cred că aş putea să pretind că am 
cunoscut-o vreodată. 

Apoi, în timp ce urcam scările, îmi spuse încet: Prin 
întrebările acestea, Watson, am putut stabili un fapt foarte 
însemnat: ştim acum că cei ce se interesează atât de mult 
de prietenul nostru n-au tras la acest hotel. Aceasta 
înseamnă că în timp ce sunt, după cât se pare, foarte grijulii 
să nu-l scape din ochi, sunt la fel de grijulii să nici nu fie 
văzuţi de el, ceea ce este foarte semnificativ. 

— Dar ce semnificaţie are pentru noi? 

— Pentru noi, asta înseamnă... Ei, salutare, dragă 
prietene, dar ce s-a întâmplat? 

Ajunsesem tocmai în capătul scărilor, când dădurăm nas în 
nas cu sir Henry Baskerville. Roşu de mânie, el ţinea într-o 
mână o gheată veche şi prăfuită. Era atât de furios, că abia 
putea deschide gura şi când în sfârşit începu să vorbească, 
folosi mai mult dialectul din vest, lucru pe care nu-l auzisem 
în cursul dimineţii. 

— Îmi vine să cred că în hotelul ăsta sunt luat drept un 
sugar, strigă el. Dacă nu-şi vâră minţile în cap, au să vadă 
că nu şi-au găsit omul cu care să se joace de-a v-aţi 
ascunselea. La naiba, dacă băiatul ăsta nu dă de gheata 
care mi-a dispărut, iese scandal. Domnule Holmes, eu, unul, 
ştiu de glumă, dar au întrecut măsura de astă dată. 

— Tot gheata o căutaţi? 

— Da, domnule, şi vreau s-o găsesc. 

— Dar vorbeaţi de-o gheată nouă, cafenie. 

— Bineînţeles, domnule, dar acum e vorba de alta veche şi 
neagră. 

— Cum, vreţi cumva să spuneţi că...? 


— Chiar asta vreau să spun. Aveam doar trei perechi: cele 
noi, cafenii, cele negre, vechi, şi pantofii de lac din picioare. 
Astă-noapte mi-au luat una din cele cafenii, iar astăzi mi-au 
şterpelit şi una neagră. Ai priceput? Dar vorbeşte, omule, 
nu te holba aşa! 

Un chelner, un german, ce venea într-un suflet, apăru şi el 
în scenă. 

— Nu, domnule, am răscolit tot hotelul, dar nici urmă de 
gheată. 

— Uite ce este, ori iese la iveală gheata până deseară, ori 
mă adresez directorului şi îi spun că imediat părăsesc 
hotelul! 

— O să se găsească, domnule... Vă făgăduiesc că dacă 
aveţi puţină răbdare, o să se găsească. 

— Să vă intre în cap: e cel din urmă lucru care îmi piere în 
cuibul ăsta de tâlhari. Vă rog, domnule Holmes, să mă 
iertaţi că vă supăr cu asemenea fleacuri... 

— Mă tem că pentru asta merită să te necăjeşti. 

— De ce? Văd că luaţi lucrurile în serios. 

— Cum explicaţii faptul? 

— Nici nu încerc să explic. Mi se pare cel mai absurd şi 
mai ciudat lucru din câte mi s-au întâmplat vreodată. 

— Poate cel mai ciudat, făcu Holmes dus pe gânduri. 

— Dar dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Eh! încă nu pot spune că mi-am făcut o părere. Cazul 
dumneavoastră e foarte complicat, sir Henry. Dacă îl pun în 
legătură cu moartea unchiului dumneavoastră, nu cred că 
din cele cinci sute de cazuri de importanţă capitală, care 
mi-au trecut prin mâini, să fi existat vreunul mai încurcat. 
Dar ţinem câteva fire în mână şi fără îndoială că unul sau 
altul din aceste fire ne va călăuzi spre adevăr. Vom pierde 
poate vremea urmărind o cale greşită, dar mai curând sau 
mai târziu ne vom afla pe cea bună! 

Prânzul se desfăşură într-o atmosferă plăcută, dar în 
timpul lui se vorbi prea puţin de cauza care ne întrunise la 


un loc. După ce ne-am retras în salon, Holmes îl întrebă pe 
sir Baskerville ce are de gând să facă. 

— Să mă instalez în castelul Baskerville. 

— Când? 

— Către sfârşitul săptămânii. 

— Din toate punctele de vedere, adăugă Holmes cred că e 
o hotărâre înţeleaptă. Am multe dovezi că aici la Londra 
sunteţi urmărit pas cu pas şi dintre milioanele de locuitori 
ai acestui mare oraş e greu să-ţi dai seama cine sunt aceşti 
oameni şi ce urmăresc ei. Dacă au intenţii rele, v-ar putea 
face un rău, şi ne-ar fi cu neputinţă să-i împiedicăm. 
Doctore Mortimer, nu şti pesemne că azi dimineaţă aţi fost 
urmăriţi, de cum aţi plecat de la mine de acasă? 

Doctorul Mortimer tresări: 

— Urmăriţi? De cine? 

— Din nenorocire asta nu v-o pot spune. Printre vecinii sau 
cunoştinţele dumneavoastră de la Dartmoor este cumva 
vreun bărbat cu barbă neagră şi stufoasă? 

— Nu. Sau, staţi să văd... De ce? Da, Barrymore feciorul 
lui sir Charles, e un bărbat cu barbă neagră şi stufoasă. 

— Hm! Şi unde e Barrymore? 

— Are grijă de castel. 

— Lucrul cel mai bun ar fi să ne asigurăm că este într- 
adevăr acolo şi nu la Londra. 

— Dar cum asta? 

— Daţi-mi un formular de telegramă. „Aţi pregătit 
primirea lui sir Henry?” Aşa, e bine. Trimiteţi-o pe adresa 
domnului Barrymore, castelul Baskerville. Care este cel mai 
apropiat oficiu poştal? Grimpen? Foarte bine! Vom trimite o 
a doua telegramă poştaşului din Grimpen. „lelegrama 
pentru domnul Barrymore să-i fie înmânată personal. Dacă 
lipseşte, rog trimiteţi înapoi telegrama lui sir Henry 
Baskerville, hotel Northumberland”. În felul acesta vom 
putea şti până deseară dacă Barrymore se află la postul său 
în Devonshire sau nu. 


— Aşa e, încuviinţă Baskerville. Ei, dar ia spune-mi, 
doctore Mortimer, cine este în realitate acest Barrymore? 

— E fiul bătrânului îngrijitor care a murit. Familia lor de 
patru generaţii îngrijeşte de castel. După câte ştiu, el şi 
soţia lui sunt o familie la fel de onorabilă ca oricare alta din 
acest ţinut. 

— În acelaşi timp. - interveni Baskerville. - e destul de 
limpede că atât timp cât nu e nimeni din familia noastră 
care să locuiască la castel, oamenii aceştia se pot bucura de 
un cămin dintre cele mai plăcute, fără să facă nimic. 

— E adevărat. 

— A beneficiat cât de cât Barrymore de testamentul lăsat 
de sir Charles? întrebă Holmes. 

— Da, atât el, cât şi soţia lui au primit câte cinci sute de 
lire fiecare. 

— Au ştiut că aveau să primească aceşti bani? 

— Da, lui sir Charles îi plăcea tare mult să vorbească 
despre dispoziţiunile lui testamentare. 

— Lucrul acesta este foarte interesant! 

— Nădăjduiesc. - reluă doctorul Mortimer. - că nu veţi 
privi cu ochi bănuitori pe toţi cei ce au moştenit câte ceva 
de la sir Charles, pentru că şi eu am căpătat o mie de lire 
prin testament! 

— Într-adevăr? Şi mai cine? 

— Multe sume neînsemnate au fost lăsate unor Persoane şi 
unui mare număr de instituţii de binefacere. Restul, în 
întregime lui sir Henry. 

— Şi la cât se ridică acest rest? 

— La şapte sute patruzeci de mii de lire. Uimit, Holmes 
ridică din sprâncene. 

— Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că e vorba de o sumă 
atât de uriaşă, zise el. 

— Sir Charles trecea drept un om bogat, dar nici noi nu 
am ştiut cât de bogat era până ce nu i-am evaluat bunurile. 
Întreaga lui avere se ridică la aproape un milion. 


— Pe legea mea! Pentru o astfel de miză, un om va juca cu 
desperare. Şi acum încă o întrebare, doctore Mortimer: 
Presupunând că i s-ar întâmpla tânărului nostru prieten, 
aici de faţă... să mă iertaţi că ridic o ipoteză neplăcută... 
cine ar moşteni proprietatea? 

— Cum Rodger Baskerville, fratele mai mic al lui sir 
Charles, a murit necăsătorit, averea s-ar cuveni familiei 
Desmond, nişte veri mai îndepărtați ai lui sir Charles. James 
Desmond e un pastor mai în vârstă, din Westmoreland. 

— Mulţumesc. Aceste amănunte sunt toate de mare 
importanţă. L-aţi cunoscut pe domnul James Desmond? 

— Da, a venit odată să-l vadă pe sir Charles, un om 
venerabil care duce o viaţă cuvioasă. Îmi amintesc că n-a 
vrut să primească nici măcar o donaţie din partea lui sir 
Charles, deşi sir Charles a căutat în fel şi chip să-l convingă 
să primească. 

— Aşadar, omul acesta cu pretenţii atât de modeste, ar 
putea fi moştenitorul milioanelor lui sir Charles? 

— Da, ar fi moştenitorul proprietăţii, pentru că aşa este 
ordinea succesorială. Ar putea fi şi moştenitorul banilor, 
dacă prezentul deţinător care, fără îndoială, poate face cu 
ei ce pofteşte, nu dispune altfel. 

— V-aţi făcut testamentul, sir Henry? 

— Nu, domnule Holmes, nu l-am făcut. N-am avut încă 
timp, pentru că abia ieri am aflat cum stau lucrurile. În 
orice caz cred că banii ar trebui să meargă împreună cu 
titlul şi cu proprietatea. Aceasta era părerea sărmanului 
meu unchi. Cum ar putea moştenitorul să restaureze faima 
familiei Baskerville, dacă n-ar avea destui bani ca să 
întreţină proprietatea? Clădirea, pământurile şi dolarii 
trebuie să intre în aceleaşi mâini. 

— Aşa e, sir Henry, şi sunt de aceeaşi părere cu 
dumneavoastră în privinţa plecării în Devonshire, fără 
întârziere. Totuşi trebuie să vă fac o recomandare. În nici 
un caz nu trebuie să vă duceţi singur. 

— Mă însoţeşte doctorul Mortimer. 


— Dar doctorul Mortimer îşi are şi el meseria lui, iar casa 
în care locuieşte se află la nu ştiu câte mile depărtare de a 
dumneavoastră. Chiar dacă ar avea toată bunăvoința din 
lume şi tot n-ar fi în stare să vă ajute. Nu, sir Henry, trebuie 
să luaţi un om de încredere, pe cineva care să fie mereu 
lângă dumneavoastră. 

— Nu s-ar putea să veniţi chiar dumneavoastră cu mine, 
domnule Holmes? 

— Dacă o să vă aflaţi într-o situaţie critică, mă voi strădui 
să viu chiar eu, dar vă rog să înţelegeţi că din pricina 
meseriei mele atât de active şi necontenitelor cereri ce îmi 
vin din atâtea locuri, îmi este cu neputinţă să lipsesc din 
Londra pentru un timp nedeterminat. Chiar acum, unul 
dintre oamenii al căror nume este foarte cunoscut în Anglia, 
era cât pe aci să fie murdărit de un şantajist şi numai eu pot 
să împiedic un scandal dezastruos. Vedeţi aşadar că îmi este 
cu neputinţă să merg la Dartmoor. 

— Atunci pe cine mă sfătuiţi să iau? 

În clipa aceea, Holmes mă prinse de braţ. 

— Dacă prietenul meu ar dori să preia această misiune, nu 
cred că ar exista om care, într-o situaţie critică, să vă fie 
mai de folos. Nimeni nu vi l-ar putea recomanda cu mai 
multă încredere ca mine. 

Propunerea mi-a venit prin surprindere şi, fără să mai am 
timp să răspund, Baskerville mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o 
cu căldură. 

— Minunat, doctore Watson, sunteţi foarte drăguţ, îmi 
spuse el. Vedeţi ce se petrece cu mine şi cunoaşteţi cazul la 
fel ca şi mine. Dacă veniţi la castelul Baskerville să-mi ţineţi 
tovărăşie, vă asigur că n-am să uit niciodată. 

Întotdeauna perspectiva unei aventuri m-a vrăjit şi pe 
deasupra eram măgulit de cuvintele lui Holmes şi de graba 
cu care baronetul m-a socotit un tovarăş de-al lui. 

— Merg cu plăcere, i-am spus eu. Nici nu văd ce aş avea 
mai bun de făcut. 


— Şi ai să ai grijă să mă ţii la curent cu tot ce se întâmplă, 
adăugă Holmes. Când va sosi momentul critic, aşa cum 
bănuiesc că se va întâmpla, îţi voi da instrucţiuni de felul 
cum trebuie să acţionezi. Cred că pe sâmbătă veţi fi gata de 
plecare. 

— Vă convine ziua, doctore Watson? 

— De minune! 

— Atunci sâmbătă la trenul de zece şi jumătate, în gara 
Padington, doar dacă nu intervine altceva. 

Ne ridicasem să plecăm, când Baskerville scoase un 
strigăt victorios şi, năpustindu-se spre unul din colţurile 
odăii, trase de sub dulap o gheată cafenie. 

— Gheata care îmi dispăruse! 

— De ni s-ar prăbuşi toate piedicile la fel de uşor! exclamă 
Holmes. 

— E ceva foarte ciudat, interveni doctorul Mortimer. 
Înainte de masă am cercetat odaia cu de-amănuntul. 

— Şi eu. - adăugă Baskerville. - fiecare colţişor. Şi n-am 
găsit nici urmă de gheată. 

— Atunci valetul trebuie s-o fi pus acolo, pe când eram la 
masă. 

Se trimise îndată după valet, dar acesta declară că nu ştie 
nimic şi nici o altă investigaţie nu putu să aducă lumină. 
Aşadar la această serie de mici mistere, la prima vedere 
lipsite de vreo ţintă, ce se succedau într-un ritm rapid, se 
mai adăugase încă un fapt. Lăsând la o parte îngrozitoarea 
poveste a morţii lui sir Charles, în decurs de numai două 
zile se petrecuseră o serie de incidente inexplicabile, mai 
întâi primirea scrisorii cu cuvintele tăiate din ziar, apoi 
spionul cu barba neagră, din cabrioletă, pe urmă dispariţia 
unei ghete noi, de culoare cafenie, după care dispariţia unei 
ghete vechi, de culoare neagră şi acum reapariţia ghetei 
celei noi, cafenii. 

În trăsură, pe când ne întorceam în strada Baker, Holmes 
se cufundă în tăcere şi îmi putui da seama după 
sprâncenele lui încruntate şi după chipul încordat că mintea 


lui - ca şi a mea - era preocupată, străduindu-se să 
elaboreze un plan în care să se lege toate aceste episoade 
ciudate şi în aparenţă fără nici o legătură. Toată după 
amiaza şi seara până târziu, Holmes rămase cufundat în 
gândurile lui şi în fumul de tutun. 

Chiar înainte de cină ni se înmânară două telegrame. 
Prima avea următorul text: „Aflu că Barrymore e la Castel. 
H. Baskerville”. 

Şi a doua: „Vizitat, potrivit indicaţiilor, douăzeci şi trei 
hoteluri. Din păcate trebuie să raportez că n-am putut da 
de foaia tăiată din „Limes”. Cartwright”. 

— Cu aceasta, două din firele noastre s-au rupt, Watson... 
Dar nu există nimic mai pasionant decât un caz în care totul 
este împotriva ta. Să adulmecăm o altă urmă. 

— Îl mai avem pe birjarul care l-a condus pe bărbos. 

— Întocmai! Am telegrafiat la biroul de evidenţă să-i aflu 
numele şi adresa. Nu m-ar mira dacă acesta ar fi un 
răspuns la întrebarea mea... 

Într-adevăr, soneria se dovedi a fi mai mulţumitoare decât 
un răspuns, căci uşa se deschise şi un individ cam din topor, 
ce nu putea fi decât birjarul cu pricina, intră. 

— Am primit o înştiinţare de la biroul central, că un domn 
de la această adresă se interesează de numărul 2704, spuse 
el. De şapte ani de zile umblu cu trăsura mea şi nimeni n-a 
avut de ce să se plângă. Şi acum iată că am venit chiar din 
staţie, ca să vă întreb pe şleau ce aveţi cu mine? 

— N-avem nimic cu dumneata, omule, îi răspunse Holmes. 
Dimpotrivă, iată aci o jumătate de liră, dacă ai să-mi 
răspunzi cinstit la întrebări. 

— Ei, atunci am brodit-o! Văd că am o zi bună, spuse 
birjarul râzând. Ce vreţi să ştiţi, domnule? 

— Mai întâi numele şi adresa, în caz că mai am nevoie de 
dumneata. 

— John Clayton e numele meu. Strada Turpey nr. 3, 
Borough. Trăsura mea stă în staţia Shipley, lângă gara 
Waterloo. 


Sherlock Holmes îşi însemnă aceste date. 

— Acum, Clayton, să-mi spui tot ce ştii despre clientul pe 
care l-ai adus azi dimineaţă la zece şi a, supravegheat casa 
aceasta, după care a urmărit pe cei doi domni pe strada 
Regent, în jos. 

Omul privi mirat şi puţin cam fâstăcit. 

— De ce? Nu văd la ce bun să vă mai spun şi eu, de vreme 
ce mi se pare că ştiţi la fel de bine ca şi mine, făcu el. La 
drept vorbind, domnul mi-a spus că e detectiv şi să nu scot 
o vorbă despre el. 

— Dragă prietene, să ştii că e vorba de un caz foarte serios 
şi că poţi să ajungi într-o situaţie destul de neplăcută, dacă 
încerci să-mi ascunzi ceva. Spui că clientul dumitale ţi-ar fi 
declarat că e detectiv? 

— Da, aşa mi-a spus. 

— Când ţi-a spus asta? 

— Când s-a dat jos din trăsură. 

— Şi ce ţi-a mai spus? 

— Mi-a spus cum îl cheamă. Holmes îmi aruncă o privire 
fugitivă. 

— Eh, ţi-a spus şi cum îl cheamă? E o lipsă de prevedere 
din partea lui. Şi cum ţi-a spus că îl cheamă? 

— Cum îl cheamă? întrebă birjarul. Sherlock Holmes. 

Niciodată nu mi-am văzut prietenul atât de năucit ca după 
răspunsul acesta. Pentru o clipă rămase mut de uimire, pe 
urmă izbucni în hohote de râs. 

— Senzaţional, Watson... Cu adevărat senzaţional! 
exclamă el. Simt că am de-a face cu o armă la fel de iute şi 
de dibace ca şi a mea. Frumos l-am scăpat din mână de astă 
dată. Care va să zică îl cheamă Sherlock Holmes, nu-i aşa? 

— Da, domnule, chiar aşa. 

— Foarte bine! Spune-mi, te rog, de unde l-ai cules şi tot 
ce s-a mai întâmplat. 

— M-a oprit în Trafalgar Square, pe la nouă şi jumătate. 
Mi-a spus că e detectiv şi mi-a făgăduit că-mi dă două 
guinee, dacă fac întocmai precum doreşte, toată ziua, şi să 


nu pun întrebări. Am fost foarte bucuros şi am primit. Mai 
întâi am luat-o în jos spre hotelul Northumberland şi am 
aşteptat acolo până când doi domni au ieşit din hotel şi au 
luat o cabrioletă din staţie. Am urmărit trăsura până ce a 
tras pe aici prin apropiere. 

— Chiar aici în faţa uşii, spuse Holmes. 

— S-ar putea, eu nu sunt sigur de asta, dar pot spune că 
clientul meu era la curent cu toate. Am tras Şi noi ceva mai 
departe, pe strada asta, şi am aşteptat cam vreun ceas şi 
jumătate. Pe urmă, cei doi domni au trecut pe sub nasul 
nostru pe jos, şi ne-am luat după ei devale, pe strada Baker 
şi apoi mai departe... 

— Ştiu. - îl întrerupse Sherlock Holmes. 

— Până ce-am străbătut cam trei sferturi din strada 
Regent. Atunci dumnealui a deschis ferestruica şi mi-a 
strigat să mân drept înainte, la gara Waterloo, cât pot mai 
repede. Am dat bice calului şi în mai puţin de zece minute 
am ajuns acolo. Atunci mi-a plătit cele două guinee, ca un 
om de treabă, şi după aceea a intrat în gară. Dar chiar când 
să plece s-a întors şi mi-a spus: „- Să ştii că ai dus cu trăsura 
pe domnul Sherlock Holmes. Poate te interesează. Aşa am 
ajuns să-i ştiu numele.” 

— Şi nu l-ai mai văzut? 

— NU. Deloc, după ce a intrat în gară. 

— Şi cum l-ai descrie dumneata pe domnul Sherlock 
Holmes? 

Birjarul se scărpină în cap. 

— Hm! Nu e un domn atât de uşor de descris! Eu i-am dat 
vreo patruzeci de ani. Era potrivit de înalt, cu vreo şase- 
şapte centimetri mai scund ca dumneavoastră, domnule. 
Era gătit ca un domnişor, purta o barbă neagră, tăiată 
pătrat la capăt şi era palid la faţă. Cam asta e tot ce pot 
spune. 

— Culoarea ochilor? 

— Nu ştiu. 

— Nu-ţi mai aduci aminte nimic? 


— Nu, domnule, nimic. 

— Bine! Iată o jumătate de liră. Şi te mai aşteaptă aici încă 
o jumătate, dacă poţi să-mi mai aduci ceva informaţii. 
Noapte bună! 

— Noapte bună, domnule, şi vă mulţumesc. John Clayton 
ne părăsi mulţumit, iar Sherlock Holmes, întorcându-se 
spre mine, ridică din umeri şi schiţă un zâmbet plin de 
amărăciune. 

— S-a rupt şi al treilea fir şi iată-ne ajunşi de unde am 
pornit! zise el. Dibaci pungaş! A ştiut numărul casei 
noastre, a ştiut că sir Henry Baskerville mi-a cerut sfatul, 
acolo pe strada Regent a mirosit că-l urmăream, a bănuit că 
mi-am notat numărul trăsurii şi că am să pun mâna pe 
birjar şi până la urmă a făcut acest joc îndrăzneţ. Să ştii, 
Watson, că avem de-a face cu un duşman demn de armele 
noastre. Aici la Londra ne-a făcut mat. Îţi doresc mai mult 
noroc în Devonshire. Dar mă tem. 

— De ce? 

— Să te trimit pe dumneata. Urâtă treabă, Watson. E urâtă 
şi primejdioasă. Cu cât mă gândesc mai mult la ea cu atât 
îmi displace. Da, dragă prietene, poţi să râzi tu, dar îţi dau 
cuvântul meu că aş fi fericit să te văd întorcându-te 
nevătămat în strada Baker. 

CAPITOLUL VI. 

CASTELUL BASKERVILLE. 

Sir Henry Baskerville împreună cu doctorul Mortimer s-au 
pregătit pentru ziua fixată şi au plecat în Devonshire, aşa 
după cum stabilisem. Domnul Sherlock Holmes m-a condus 
la gară, dându-mi ultimele sfaturi şi instrucţiuni, înainte de 
despărţire. 

— Watson. 

— Îmi spuse el. - nu vreau să te influenţez sugerându-ţi 
teorii sau bănuieli. Aş dori să-mi relatezi pur şi simplu 
faptele, cât mai amănunţit cu putinţă, iar teoriile lasă-le pe 
seama mea. 

— Care fapte? 


— Orice ţi s-ar părea că are o legătură, chiar indirectă, cu 
cazul şi mai ales relaţiile dintre tânărul Baskerville şi vecinii 
lui, sau orice nou amănunt care se iveşte în legătură cu 
moartea lui sir Charles. În ultimele zile am făcut eu însumi 
unele cercetări, dar mă tem că rezultatele au dat greş. Un 
lucru pare să fie sigur: anume că domnul James Desmond, 
primul moştenitor prezumtiv, este un domn mai în vârstă, 
foarte simpatic, aşa că această persecuție nu vine de la el. 
Sunt într-adevăr de părere că trebuie scos cu totul din 
calculele noastre. Rămân doar cei care se află de fapt în 
jurul lui sir Henry Baskerville, prin locurile acelea 
mlăştinoase. 

— N-ar fi bine oare să ne descotorosim mai întâi de soţii 
Barrymore? 

— Pentru nimic în lume. Greşeală mai mare nici că s-ar 
putea săvârşi. Dacă sunt nevinovaţi, ar fi o cumplită 
nedreptate, iar dacă sunt vinovaţi, înseamnă pur şi simplu 
că renunţăm la orice posibilitate de a-i dovedi vinovaţi. Nu, 
îi vom ţine în evidenţă pe lista suspecţilor. Dacă nu mă înşel 
la castel e şi un vizitiu. Mai sunt şi doi fermieri de prin acele 
locuri. Apoi, doctorul Mortimer, prietenul nostru, pe care îl 
cred cu totul de bună credinţă şi soţia lui despre care nu 
ştim nimic. Mai este şi naturalistul Stapleton şi sora lui, 
care, după cât se spune, este o tânără fermecătoare; 
domnul Frankland de la Lafter Hall, tot un factor 
necunoscut şi, în sfârşit, alţi doi-trei vecini. Iată cine sunt 
cei de care trebuie să te ocupi în mod cu totul deosebit. 

— Am să-mi dau toată osteneala. 

— Îmi închipui că te-ai înarmat? 

— Da, m-am gândit că nu strică. 

— Bineînţeles, trebuie să ai revolverul la îndemână zi şi 
noapte şi să nu slăbeşti măsurile de prevedere nici o clipă. 

Prietenii noştri îşi rezervaseră locuri într-un compartiment 
de clasa întâi şi ne aşteptau pe peron. 

— Nu s-a mai ivit nimic nou, răspunse doctorul Mortimer 
la întrebarea prietenului meu. Despre un lucru pot să jur: în 


aceste două zile nu ne-a urmărit nimeni. Oriunde ne-am dus 
am fost cu ochii în patru Şi nimeni n-ar fi putut trece 
neobservat de noi. 

— Bănuiesc că aţi fost tot timpul împreună. 

— În afară de după amiaza de ieri. De obicei când vin la 
Londra, îmi rezerv o zi pentru distracţie, aşa că am fost la 
Muzeul Colegiului Chirurgilor. 

— Iar eu m-am dus în parc să văd lume. - spuse 
Baskerville. - dar n-am avut nici un fel de neplăcere. 

— Totuşi aţi făcut o mare imprudenţă, îi zise Holmes dând 
din cap şi privindu-l foarte serios. Sir Henry, vă rog să nu 
umblaţi singur, pentru că vi sar putea întâmpla cine ştie ce 
nenorocire. Cealaltă, gheată aţi găsit-o? 

— Nu, domnule, parcă a intrat în pământ. 

— E într-adevăr foarte interesant. Atunci, rămas bun, mai 
spuse Holmes, pe când trenul începuse să lunece de-a 
lungul peronului. Şi vă rog sir Henry, să vă amintiţi de una 
din frazele acelei ciudate şi vechi legende pe care ne-a citit- 
o doctorul Mortimer şi căutaţi să nu vă apropiaţi de locul 
mlăştinos în acele ceasuri ale nopţii în care puterile răului 
sunt dezlănţuite. 

Mi-am întors privirea spre peron, după ce îl lăsasem mult 
în urma noastră, şi am văzut silueta înaltă şi sobră a lui 
Holmes stând nemişcat şi uitându-se după noi. 

Călătoria a fost scurtă şi plăcută, iar eu mi-am petrecut-o 
cunoscându-i mai îndeaproape pe cei doi tovarăşi de drum 
şi jucându-mă cu câinele doctorului Mortimer. După câteva 
ceasuri, pământul cafeniu deveni roşcat, culoarea granitului 
fu înlocuită cu vişiniu, iar vacile roşcate păşteau pe păşuni 
bine îngrădite, unde iarba grasă şi vegetaţia bogată erau 
mărturia unui climat pe cât de binefăcător, pe atât de 
umed. Tânărul Baskerville nu-şi mai lua ochii de la fereastră 
şi ori de câte ori vedea în acest peisaj din Devon vreun 
aspect pe care îl recunoştea, chicotea de bucurie. 

— De când am plecat de aici am cutreierat o bună parte 
din lume, doctore Watson. 


— Îmi spuse el. - dar încă n-am găsit loc pe care să-l pot 
asemui cu acesta. 

— N-am întâlnit încă om din Devonshire, care să nu-şi 
laude regiunea, îi răspunsei eu. 

— Asta depinde şi de om, şi de ţinut, spuse doctorul 
Mortimer. O privire asupra prietenului nostru; îţi arată 
capul rotund al celtului ce poartă în el entuziasmul celtic şi 
puterea de ataşament. Bietul sir Charles avea un format de 
craniu foarte rar întâlnit, prezentând caractere pe jumătate 
galice şi pe jumătate iverniene. 

— Dar când aţi văzut ultima oară castelul Baskerville eraţi 
încă foarte tânăr? 

— Eram un băiat de peste treisprezece ani, când a murit 
tatăl meu, iar castelul nu l-am văzut niciodată, pentru că 
tata locuia într-o casă mică de ţară, pe coasta sudică. De 
acolo am plecat de-a dreptul la un prieten în America. Vă 
mărturisesc că pentru mine totul e la fel de nou ca şi pentru 
doctorul Watson şi ard de nerăbdare să văd odată mlaştina. 

— Într-adevăr? Ei bine, dorinţa dumneavoastră vă este cu 
uşurinţă satisfăcută; priviţi cel dintâi aspect al locurilor 
mlăştinoase! spuse doctorul Mortimer, arătând prin 
fereastra vagonului. 

Peste pătratele verzi ale câmpului şi curba joasă a unei 
păduri se ridica în depărtare o colină cenuşie şi 
melancolică, cu o culme ciudat dantelată, neprecisă şi 
ştearsă în depărtare, ca un fantastic peisaj de vis. 
Baskerville rămase multă vreme cu ochii nedezlipiţi de la ea 
şi pe chipul lui, care exprima un mare interes, puteam citi 
câtă însemnătate avea pentru el primul contact cu locul 
acesta ciudat, unde cei din sângele lui stăpâniseră multă 
vreme şi lăsaseră urme atât de adânci. Stătea aci, într-un 
colţ al unui prozaic vagon de cale ferată, în costumul său de 
tweed şi cu accentul lui american, şi cum mă uitam la faţa 
lui plină de expresie şi întunecată, am simţit mai puternic ca 
oricând că într-adevăr era urmaşul acelei străvechi familii, 
de viţă nobilă, alcătuită din oameni pătimaşi. În sprâncenele 


lui stufoase, în nările fremătătoare, în ochii mari, căprui, 
citeai mândrie, caracter, forţă. Dacă pe aceste locuri 
mlăştinoase, neîngăduite, ne-ar fi aşteptat greutăţi şi 
primejdii, cel puţin el era un tovarăş pentru care te puteai 
încumeta să rişti, având siguranţa că va împărţi riscul cu 
curaj. Trenul se opri într-o gară mică, secundară, iar noi 
coborârăm. Afară, dincolo de gardul scund şi alb, ne aştepta 
o trăsură cu doi căluţi. Sosirea noastră era de bună seamă 
un mare eveniment, deoarece şeful gării şi hamalii se 
înghesuiră în jurul nostru ca să ne ducă bagajele. Ne aflam 
într-un loc de ţară plăcut şi simplu. Mă intrigă însă că la 
ieşire stăteau doi oameni - păreau să fie militari - Îmbrăcaţi 
în uniforme de culoare închisă, ce se rezemau în carabinele 
lor scurte, şi când am trecut se uitară atenţi la noi. Vizitiul, 
un om cu faţa aspră, mic de statură şi noduros, îl salută pe 
sir Henry Baskerville, iar câteva clipe după aceea alergam 
cu trăsura, de parcă zburam, pe şoseaua albă şi largă. 
Păşunile, alunecând pe lângă noi, îşi unduiau contururile de 
o parte şi de alta, iar din frunzişul verde şi des se vedea ici 
şi colo câte o casă veche, cu acoperiş ascuţit. Dincolo de 
locurile acestea se profila întunecată pe cerul de seară linia 
mohorâtă a locurilor mlăştinoase, întreruptă de profilul 
dantelat al colinelor sinistre. 

Trăsura o coti pe un drum lateral, apoi o apucă în sus, pe 
căi adâncite de roţi timp de veacuri, printre malurile înalte, 
de o parte şi de alta, năpădite de muşchi jilav şi de cărnoasa 
limbă a cerbului. Bălării ruginii şi mărăcini luceau în lumina 
apusului de soare. La un moment dat, urcând mereu, 
trecurăm peste un pod îngust de granit, ieşit ca din pământ, 
după care o apucarăm de-a lungul unei ape zgomotoase ce 
curgea repede în jos, spumând şi bolborosind printre 
bolovanii cenuşii. Şi drumul şi apa şerpuiau pe o vale plină 
de stufărişuri de stejar şi brad. La fiecare cotitură, 
Baskerville scotea câte un strigăt de plăcere, privind cu 
vioiciune în jur şi punând nenumărate întrebări. 


Totul părea să fie frumos în ochii lui, dar eu simţeam că se 
desprinde o nuanţă de melancolie din peisajul ce purta 
semnele vădite ale toamnei târzii. Frunzele galbene se 
aşterneau în cale, fluturând pe deasupra noastră. Zgomotul 
roţilor se potolea când treceam peste straturile de 
vegetaţie ce putrezea. Toate acestea mie mi se păreau 
daruri triste, pe care natura le aşternea înaintea atelajului 
moştenitorului familiei Baskerville, ce se înapoia în 
aşezarea strămoşească. 

— Hei! strigă doctorul Mortimer. Ce-o mai fi şi asta? 

În faţa noastră se făcea un povârniş rotunjit, năpădit de 
bălării. Pe culmea lui se afla un soldat călare, care se profila 
puternic şi precis ca o statuie ecvestră pe un piedestal, 
întunecat şi aspru, cu arma în poziţie de tragere. 
Supraveghea drumul pe care treceam noi. 

— Ce înseamnă asta, Perkins? întrebă doctorul Mortimer. 

Vizitiul se întoarse spre noi: 

— A scăpat un puşcăriaş din închisoarea Princetown, 
domnule. Sunt trei zile de când a evadat şi paznicii pândesc 
toate drumurile şi gările, dar nu i-au dat încă de urmă. 
Fermierii de prin partea locului nu se prea bucură de asta, 
domnule, şi au şi de ce. 

— Bine, dar ştiu că pot căpăta cinci lire, dacă dau 
informaţii despre el. 

— Aşa e, domnule, dar cele cinci lire nu valorează nimic 
când te gândeşti că pentru ele te-ai putea alege cu gâtul 
tăiat. Vedeţi că nu e vorba de un puşcăriaş oarecare. Ăsta e 
un om care nu se dă înapoi de la nimic. 

— Şi cine este evadatul? 

— Selden, ucigaşul de la Notting Hill. 

Îmi adusei aminte foarte bine de cazul acesta, pentru că 
pe Holmes îl interesase mai ales pentru ferocitatea ciudată 
a crimei şi pentru bestialitatea neînchipuită ce 
caracterizase toate acţiunile asasinului. Sentința capitală i 
se comutase, pentru că existaseră unele bănuieli că n-ar fi 
întreg la minte, atât de înfiorător se purtase. 


Trăsura tocmai urcase un povârniş şi în faţa noastră se ivi 
nesfârşita întindere a locului mlăştinos, presărat cu 
pietroaie colţuroase şi cu grămezi de bolovani ca nişte 
piramide noduroase. 

Dinspre mlaştină sufla un vânt rece, de începurăm să 
tremurăm. Undeva, acolo, pe întinderea tristă, stă tea la 
pândă acest diavol, ascunzându-se într-o vizuină ca o 
sălbăticiune, cu sufletul plin de ură împotriva întregii rase 
umane care îl lepădase. Atât mai lipsea ca simţământul de 
spaimă pe care îl trezea întinderea stearpă, vântul care te 
pătrundea şi cerul negurat să fie deplin. Chiar şi Baskerville 
se cufundase în tăcere şi îşi strânsese mai tare haina pe el. 

Lăsasem în urmă ţinutul roditor. Ne uitam acum înapoi la 
el, în vreme ce razele soarelui, gata să apună, prefăceau 
cursurile de apă în fâşii de aur şi sclipeau pe pământul 
roşcat, abia răsturnat de plug şi pe întinderea nedesluşită a 
pădurilor. 

Drumul pe care-l străbăteam devenea tot mai întunecat şi 
mai sălbatic, trecând peste uriaşe pante roşiatice şi vineţii 
şi presărat cu bolovani cât toate zilele. 

Când şi când treceam prin faţa unei aşezări de prin 
locurile mlăştinoase, zidită şi acoperită cu piatră fără vreo 
plantă agăţătoare care să-i îndulcească conturul aspru. 

Pe neaşteptate, privirile ne căzură asupra unei depresiuni 
în formă de cazan, peticită ici şi colo cu stejari şi brazi 
piperniciţi ce fuseseră răsuciţi şi îndoiţi de furtuni. Pe 
deasupra arborilor se vedeau două turnuri înalte şi înguste. 
Vizitiul arătă cu biciul într-acolo. 

— Castelul Baskerville, spuse el. 

Stăpânul castelului se ridică cu obrajii îmbujoraţi şi privi 
ţintă cu ochi strălucitori. Câteva minute mai târziu 
ajunserăm la poarta clădirii, un labirint de ornamente 
fantastice, în fier forjat, cu stâlpi de fiecare parte, năpădiţi 
de licheni şi purtând în vârf capete de mistreți - emblema 
Baskerville-ilor. Clădirea era o ruină de granit negru şi de 
frânturi de grinzi. 


În faţa ei se afla o altă clădire nouă, construită doar pe 
jumătate, primele roade ale aurului pe care sir Charles îl 
adusese din Africa de Sud. 

Prin poarta de la intrare ajunserăm într-o alee, unde 
zgomotul roţilor era înecat în frunze. Arborii bătrâni îşi 
împreunau deasupra noastră crengile alcătuind un tunel 
mohorât. Baskerville se cutremură privind aleea aceasta 
lungă şi întunecată, la capătul căreia clădirea se întrezărea 
ca o fantomă. 

— Aci s-a întâmplat? întrebă el cu glas scăzut. 

— Nu, nu. Aleea de tisă e pe partea cealaltă. Tânărul 
moştenitor privi întunecat în jur. 

— Nu-i de mirare că unchiul meu a fost cuprins de spaimă 
într-un asemenea loc, spuse el. Nu e nevoie de mai mult ca 
să înspăimânţi pe oricine. În şase luni voi instala un şir de 
lămpi electrice şi chiar aici, în faţa uşii principale, voi pune 
un bec Swan and Edison de o mie de lumini, de n-o să mai 
recunoaşteţi locul. 

Aleea se deschidea într-o peluză mare de gazon, iar în faţa 
noastră se înălța clădirea. 

În lumina amurgului am putut vedea că partea centrală a 
clădirii era formată dintr-o construcţie greoaie, din care se 
desprindea un portic. Fațada era în întregime îmbrăcată în 
iederă, cu câte un petic gol ici şi colo unde câte o fereastră 
sau o stemă, străbăteau prin vălul întunecat al vegetației. 

Din această construcţie centrală se înălţau bătrânele 
turnuri gemene, crenelate, străpunse de multe firide. Din 
dreapta şi din stânga turelelor porneau aripile mai 
moderne, din granit negru. Prin ferestrele grele lucea o 
lumină palidă, iar din hornurile înalte ce se ridicau de pe 
acoperişul înclinat în unghi ascuţit se înălța o singură 
coloană de fum negru. 

— Bine aţi venit, sir Henry! Bine aţi venit la castelul 
Baskerville! 

Un bărbat înalt ieşi din umbra porticului ca să deschidă 
portiera trăsurii. O siluetă de femeie se profila pe lumina 


gălbuie din sală. Veni şi dânsa să ajute omului să coboare 
bagajele. 

— Nu aveţi nimic împotrivă dacă mă voi duce de-a dreptul 
acasă, sir Henry? întrebă doctorul Mortimer. Mă aşteaptă 
soţia mea. 

— Dar îmi închipui că rămâneţi la masă? 

— Nu, trebuie să plec... Cred că am să găsesc şi câteva 
lucrări care trebuie rezolvate fără întârziere. Mai rămâne 
să vă arăt castelul, dar Barrymore este o călăuză mai bună 
decât mine. Rămâneţi cu bine şi dacă vă pot fi de folos, nu 
vă sfiiţi să trimiteţi după mine oricând, zi sau noapte. 

Huruitul roţilor se stinse încet, încet pe drum, în timp ce 
sir Henry şi cu mine ne întoarserăm în sala castelului, iar 
uşa grea se închise în urma noastră. Încăperea în care ne 
aflam era foarte impresionantă, mare, înaltă, împodobită 
din plin cu grinzi groase de stejar, înnegrite de vreme. Pe 
vatra largă a căminului de modă veche, în dosul unui grătar 
înalt de fier scânteiau nişte butuci puşi pe foc. Sir Henry şi 
cu mine întinserăm mâinile spre flacără, căci eram amorţiţi 
de drumul lung. Apoi ne îndreptarăm privirea în jur, spre 
fereastra înaltă şi îngustă cu vitralii vechi, spre pereţii 
căptuşiţi cu scândură de stejar, spre capetele de cerbi şi 
panopliile de pe pereţi, toate sumbre şi întunecate în 
lumina slabă a lămpii din mijloc. 

— E chiar aşa cum mi-am închipuit, spuse sir Henry. E 
imaginea aievea a lăcaşului unei vechi familii. Când te 
gândeşti că aceasta e încăperea în care de cinci sute de ani 
trăiesc străbunii mei! Gândul acesta mă copleşeşte prin 
măreţia lui. 

I-am văzut chipul smead luminat de un entuziasm 
copilăresc pe când cerceta cu privirea lucrurile din jur. Pe 
locul unde se aşezase, lumina cădea din plin deasupra lui, 
iar umbrele lungi se târau pe pereţi şi atârnau ca nişte 
draperii negre, deasupra-i. Barrymore se întorsese după ce 
ne dusese bagajele în odăile noastre. Şedea acum în faţa 
noastră, cu ţinuta discretă a unui fecior bine stilat. Era un 


bărbat frumos, înalt şi bine făcut, cu o barbă neagră, 
pătrată, palid şi cu o înfăţişare deosebită. 

— Doriţi să vi se servească masa numaidecât, domnule? 

— E gata? 

— În câteva minute, domnule. În odăile dumneavoastră 
veţi găsi apă fierbinte. Soţia mea şi cu mine, sir Henry, 
rămânem bucuroşi la dumneavoastră până ce veţi face noua 
orânduire, dar vă rog să înţelegeţi că în aceste condiţii noi, 
casa va cere un personal considerabil. 

— Ce fel de condiţii noi? 

— Am vrut să spun, domnule, că sir Charles ducea o viaţă 
foarte retrasă şi am putut să-i împlinim cerinţele. Fără 
îndoială însă că dumneavoastră veţi dori să aveţi mai multă 
lume în jur şi atunci va fi nevoie să faceţi schimbări în 
personalul de serviciu. 

— Vrei să spui că dumneata împreună cu soţia dumitale 
vreţi să plecaţi? 

— Numai atunci când nu vă vom pricinui un neajuns 
dumneavoastră, domnule. 

— Bine, dar familia dumitale trăieşte aici, la Baskerville, de 
mai multe generaţii, nu-i aşa? M-ar mâhni să-mi încep viaţa 
aici rupând o veche legătură de familie. 

Mi s-a părut că întrezăresc unele semne de emoție pe faţa 
palidă a feciorului. 

— Şi eu am acelaşi simţământ, domnule; de asemenea şi 
soţia mea. Dar ca să vă spun adevărul, domnule, amândoi i- 
am fost foarte credincioşi lui sir Charles şi moartea lui a 
însemnat pentru noi o lovitură, iar cele din jur au ajuns să 
ne fie apăsătoare. Mă tem că niciodată nu ne vom mai simţi 
în voie la castelul Baskerville. 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi? 

— Nădăjduiesc că vom izbuti să înjghebăm o mică afacere. 
Datorită generozităţii lui sir Charles avem şi mijloace 
pentru aşa ceva. Dar acum, domnule, poate ar fi mai bine să 
vă conduc în odăile dumneavoastră. 


O galerie pătrată, cu balustradă, mărginea jur împrejur 
partea de sus a sălii celei vechi cu care era legată printr-o 
scară dublă. Din acest punct central porneau două 
coridoare lungi ce se întindeau de-a lungul întregii clădiri; 
în aceste coridoare dădeau toate odăile de dormit. A mea se 
afla în aceeaşi aripă cu a lui Baskerville şi aproape chiar 
vecină cu ea. Încăperile acestea păreau mult mai moderne 
decât partea centrală a castelului. lar tapetul deschis la 
culoare şi lumânările numeroase avură darul să-mi schimbe 
întrucâtva impresia sumbră ce mă cuprinsese încă de la 
sosire. 

Sala de mâncare însă, în care se intra din sala mare, era 
un loc întunecat şi trist: o încăpere lungă cu o treaptă care 
despărţea platforma, unde lua masa numai familia, de 
partea de jos, rezervată celor ce trăiau sub oblăduirea ei. 
La un capăt, un balcon pentru muzicanți domina toată 
încăperea. Deasupra capetelor noastre, grinzi negre 
sprijineau de-a curmezişul un tavan înnegrit de fum. În 
lumina făcliilor aprinse, aşezate în şiruri, în coloritul şi 
veselia zgomotoasă a unui ospăț din alte vremi, cadrul 
acesta s-ar fi îndulcit; dar acum, când în toată încăperea nu 
erau decât doi domni îmbrăcaţi în negru, şezând în cercul 
mic de lumină ce cădea dintr-o lampă cu abajur, fără voie 
glasul îţi scădea în şoaptă, iar cugetul ţi se lăsa copleşit. Din 
umbră, un întreg front de strămoşi în fel şi fel de haine, de 
la cavalerii elisabetani până la tinerii semeţi ai Regenţei ne 
priveau, ne stinghereau cu tovărăşia lor mută. Am fost mai 
mult tăcuţi, iar eu, în ceea ce mă priveşte, am fost bucuros 
când masa s-a terminat şi am putut să ne retragem ca să ne 
fumăm ţigările în sala de biliard construită după moda 
nouă. 

— Drept să vă spun, nu-i un loc prea vesel aici, mi-a spus 
sir Henry. Cred că există oameni care se potrivesc locului 
acestuia, dar deocamdată eu mă simt străin de acest decor. 
Nu mă mir că unchiul meu ajunsese puţin cam nervos dacă 
a trăit tot timpul singur într-o casă ca aceasta. Oricum, dacă 


nu aveţi nimic împotrivă, sunt de părere să ne culcăm 
devreme, şi poate că mâine dimineaţă atmosfera mi se va 
părea mai plăcută. 

Înainte de a mă culca am tras perdelele la o parte şi am 
privit pe geamul odăii mele. Fereastra dădea asupra peluzei 
din faţa uşii de la intrare. Dincolo de peluză, două pâlcuri 
de copaci foşneau şi se legănau în vântul din ce în ce mai 
puternic. Luna se arăta prin spărturile norilor ce alergau 
mânaţi de vânt. În lumina ei rece am putut vedea dincolo de 
arbori un contur colţuros de stânci şi curba largă şi joasă a 
şesului melancolic. Am tras perdelele la loc, având 
sentimentul că această impresie din urmă se lega în chip 
desăvârşit de tot restul. 

Dar nu era cea din urmă. Eram obosit şi totuşi treaz, 
zvârcolindu-mă fără încetare de pe o parte pe alta, 
aşteptând somnul care nu mai venea. În depărtare, un 
orologiu bătea sferturile de ceas şi în afară de aceasta o 
linişte de moarte domnea peste clădire. Când deodată în 
puterea nopţii îmi ajunse la ureche un sunet limpede, de 
netăgăduit. Era ca un plâns de femeie, ca un geamăt 
înăbuşit şi gâtuit al cuiva sfâşiat de o durere nestăpânită. 
Sării din pat şi ascultai cu încordare. Zgomotul nu putea fi 
prea departe şi cu siguranţă că venea din casă. Am ascultat 
aşa o jumătate de ceas, cu nervii încordaţi, dar nu s-a mai 
auzit nimic afară de clopotele orologiului şi de foşnetul 
iederii de pe ziduri. 

CAPITOLUL VII. 

FAMILIA STAPLETON DE LA VILA MERRIPIIT. 

Frumuseţea şi prospeţimea dimineţii următoare izbuti 
oarecum să şteargă din cugetele noastre impresia cenuşie 
şi apăsătoare pe care ne-o lăsase amândurora primul 
contact cu castelul Baskerville. 

Pe când sir Henry şi cu mine ne luam gustarea de 
dimineaţă, lumina soarelui inunda încăperea prin ferestrele 
înalte şi cu traverse, proiectând pete difuze prin vitraliile cu 
steme ce le împodobeau. Panelul de stejar întunecat de pe 


pereţi lucea ca bronzul în razele aurii şi aproape nu-ţi mai 
venea să crezi că aceasta era într-adevăr încăperea care ne 
sădise în suflete atâta tristeţe cu o seară mai înainte. 

— Văd că de vină am fost noi şi nu casa, spuse baronetul. 
Eram obosiţi şi pătrunşi de frig în urma călătoriei, aşa că 
am văzut totul în cenuşiu. lată-ne acum cu forţe noi şi bine 
dispuşi, aşa că ne surâde iarăşi totul în jur. 

— Şi totuşi nu a fost în întregime o chestiune de 
imaginaţie, îi răspunsei eu. Aşa, de pildă, n-aţi auzit pe 
cineva - o femeie cred - plângând astă-noapte? 

— E un lucru ciudat, căci eram pe jumătate adormit şi mi 
s-a părut că aud pe cineva plângând. Am aşteptat o vreme, 
nu s-a mai repetat, aşa că mi-am spus că de bună seamă n-a 
fost decât un vis. 

— Eu l-am auzit bine şi sunt sigur că era într-adevăr un 
plânset de femeie. 

— Trebuie să ne interesăm numaidecât ce a fost. 

Sir Henry sună şi îl întrebă pe Barrymore dacă nu ne 
putea da vreo lămurire în privinţa celor ce auzisem. Mi se 
păru că faţa palidă a feciorului se făcu şi mai palidă în timp 
ce asculta întrebarea stăpânului său. 

— În casă nu sunt decât două femei, sir Henry, răspunse 
el. Una e fata de la bucătărie, care doarme în cealaltă aripă 
a clădirii. A doua e soţia mea şi pot să vă spun că de la ean- 
a putut veni acest plânset. 

Şi totuşi spunând acestea minţise, pentru că după 
gustarea de dimineaţă se întâmplă s-o întâlnesc pe doamna 
Barrymore pe coridorul cel lung al castelului. Soarele îi 
cădea din plin pe faţă. Era o femeie corpolentă, cu trăsături 
greoaie şi cu o expresie de asprime în colţul gurii; o trădau 
însă ochii ei înroşiţi, care îmi aruncară o privire printre 
pleoapele umflate. Aşadar ea se tânguise astă-noapte, şi 
dacă lucrurile au fost aşa, soţul ei trebuia să ştie. Totuşi, 
declarând contrariul, îşi luase asupră-şi riscul evident de a 
fi descoperit. De ce făcuse oare acest lucru? Şi de ce 
plânsese ea atât de amarnic? În jurul acestui om cu faţa 


palidă, un bărbat frumos, cu barba neagră, se şi adunase 
ceva misterios, se lăsase o umbră. El descoperise Cel dintâi 
trupul neînsufleţit al lui sir Charles şi toate împrejurările în 
care se desfăşurase moartea bătrânului nu le cunoşteam 
decât din spusele lui. La urma urmei nu se putea oare ca 
Barrymore să fi fost tocmai omul acela, pe care îl văzusem 
în cabrioletă pe strada Regent? Fără îndoială că barba ar fi 
putut să fie aceeaşi. Ce-i drept, birjarul ne vorbise de un om 
ceva mai scund, dar asemenea impresii pot fi cu uşurinţă 
greşite. Cum aş putea oare lămuri problema? În primul 
rând era clar că trebuie să caut pe dirigintele poştei din 
Grimpen şi să descopăr dacă telegrama de încercare îi 
fusese predată chiar lui Barrymore în persoană. Oricare ar 
fi răspunsul, am să pot cel puţin să-i comunic ceva lui 
Sherlock Holmes. După gustarea de dimineaţă, sir Henry 
avea de cercetat o seamă de acte, aşa încât plimbarea mea 
era cât se poate de potrivită. 

A fost o plăcută plimbare de patru mile, de-a lungul 
mlaştinii, până ce am ajuns într-un cătun cenuşiu, unde 
două clădiri mai mari - hanul şi casa doctorului Mortimer - 
dominau toate celelalte case. 

Dirigintele poştei, care se întâmpla să fie şi băcanul 
satului, îşi aduse aminte foarte limpede de telegramă. 

— Bineînţeles, domnule. - ne răspunse el. - am predat 
telegrama domnului Barrymore întocmai cum îi fusese 
adresată. 

— Cine a predat-o? 

— Băiatul meu, iată-l. James, tu ai predat săptămâna 
trecută telegrama domnului Barrymore la castel, nu-i aşa? 

— Da, tată, eu am predat-o. 

— Chiar lui în mână? îl întrebai eu. 

— Ştiţi, el era în pod când am ajuns acolo, aşa că n-am 
putut să i-o dau chiar lui în mână, dar i-am dat-o doamnei 
Barrymore, care mi-a făgăduit că are să i-o dea numaidecât. 

— Dar l-ai văzut pe domnul Barrymore? 

— Nu, domnule, v-am spus că era în pod. 


— Dacă nu l-ai văzut, atunci de unde ştii că era în pod? 

— Vedeţi, soţia lui trebuie să fi ştiut unde se află, îmi 
răspunse dirigintele supărat. N-a primit telegrama? Dacă a 
fost o neînțelegere, atunci să se plângă domnul Barrymore. 

Mi s-a părut de prisos să continui cercetările. Un lucru era 
însă limpede: nu aveam nici o dovadă că Barrymore n-ar fi 
fost la Londra în timpul acela, cu toată stratagema folosită 
de Holmes. 

Să presupunem că ar fi fost aşa... Să presupunem că a fost 
ultimul om care l-a mai văzut pe sir Charles în viaţă şi cel 
dintâi care să se ţină pas cu pas de noul moştenitor de când 
acesta s-a întors în Anglia. Ce înseamnă oare aceasta? Era 
el agentul altora sau urmărea el însuşi vreun scop dubios? 
Ce interes putea să aibă să hărţuiască familia Baskerville? 
M-am gândit la ciudatul avertisment tăiat din articolul de 
fond al ziarului „Limes”. Acel avertisment oare era opera lui 
sau fapta altcuiva, care încerca să-i contracareze planurile? 
Singurul motiv plauzibil era cel la care se gândise sir 
Henry: anume că dacă familia ar putea fi îndepărtată prin 
spaimă, lucrul acesta i-ar asigura un cămin plăcut şi 
permanent. Dar desigur o astfel de explicaţie nu se potrivea 
cu planul vast şi rafinat ce părea să fie întins ca o reţea 
nevăzută în jurul tânărului baronet. Holmes însuşi 
recunoscuse că în lunga lui serie de anchete senzaţionale 
nu dăduse încă peste un caz mai complicat. Întorcându-mă 
pe drumul singuratic şi cenuşiu, m-am rugat ca prietenul 
meu să se elibereze mai curând de preocupările lui şi să 
poată veni să-mi ia de pe umeri povara apăsătoare a 
răspunderii. 

Dar pe neaşteptate zgomotul unui om care alerga şi un 
glas ce mă striga pe nume mă smulseră din gândurile mele. 
Mă-ntorsei aşteptându-mă să-l văd pe doctorul Mortiner, 
dar, spre surprinderea mea, alerga după mine un 
necunoscut. Era un om mic de statură, zvelt, cu faţa arsă, 
cu părul blond-deschis şi cu bărbia scoasă. Să fi tot avut 
între treizeci şi patruzeci de ani. Purta un costum cenuşiu, 


iar pe cap, o pălărie de paie. De pe umăr îi atârna o cutie de 
tablă, din acelea pentru adunat plante, iar într-o mână ţinea 
o plasă verde de prins fluturi. 

— Cred că-mi veţi ierta îndrăzneala, doctore Watson, mi se 
adresă el, venind spre mine fugind. Aici, prin mlaştini, toţi 
suntem neformalişti şi nu mai aşteptăm prezentări 
protocolare. Poate că aţi şi auzit de numele meu de la 
Mortimer, prietenul nostru comun. Mă numesc Stapleton de 
la vila Merripit. 

— V-aş fi recunoscut de altfel după cutie şi după plasă, i- 
am răspuns eu, căci ştiam că domnul Stapleton este 
naturalist. Dar dumneavoastră de unde mă cunoaşteţi? 

— Am trecut pe la Mortimer pe acasă şi mi-a spus cine 
sunteţi, în vreme ce treceaţi prin faţa ferestrei cabinetului 
său. Cum avem acelaşi drum, m-am gândit să vă ajung din 
urmă şi să mă prezint. Nădăjduiesc că sir Henry nu se simte 
prea prost după călătorie? 

— Sir Henry e bine, mulţumesc. 

— Ne temeam cu toţii că după dramatica moarte a lui sir 
Charles, noul baronet ar fi putut refuza să locuiască aci. 
Înseamnă să-i ceri prea mult unui om bogat ca să vină aici şi 
să se înmormânteze într-un astfel de loc. Dar cred că nu 
mai e nevoie să vă spun că faptul acesta e de mare 
însemnătate pentru satul nostru. Sir Henry nu cred că are 
vreo superstiție în această privinţă. 

— Nu cred să fie vorba de asta. 

— Cunoaşteţi desigur povestea demonului cu chip de câine 
ce torturează familia Baskerville? 

— Am auzit de ea. 

— E nemaipomenit cât de creduli sunt ţăranii de prin 
partea locului. Oricare dintre ei e gata să jure că a văzut o 
asemenea făptură rătăcind prin locurile mlăştinoase. 

Stapleton vorbea zâmbind, dar îi citeam în ochi că lua 
lucrurile mai în serios. 

— Povestea aceasta a avut o mare înrâurire asupra 
închipuirii lui sir Charles şi sunt sigur că aceasta a dus la 


sfârşitul lui tragic. 

— Cum asta? 

— Era cu nervii atât de uzaţi, încât apariţia oricărui câine 
putea să fie fatală inimii lui bolnave. Cred că în acea ultimă 
noapte, pe aleea de tisă, trebuie să fi văzut într-adevăr un 
câine. Bătrânul mi-era drag şi mă temeam să nu i se 
întâmple vreo nenorocire, căci ştiam că suferă de inimă. 

— De unde ştiaţi? 

— Îmi spusese prietenul meu Mortimer. 

— Aşadar credeţi că sir Charles a fost urmărit de un câine 
şi că deci a murit de frică? 

— Aveţi vreo explicaţie mai bună? 

— N-am ajuns încă la nici o concluzie. 

— Nici domnul Sherlock Holmes? 

Vorbele lui mi-au tăiat pentru o clipă răsuflarea, dar faţa 
calmă şi privirea directă a însoţitorului meu îmi dovedeau 
că nu intenţionase să dea un atac prin surprindere. 

— N-are rost să pretindem că nu vă cunoaştem, doctore 
Watson, îmi spuse el. Relatările dumneavoastră despre 
Sherlock Holmes au ajuns până la noi şi să nu credeţi că l- 
aţi putea face pe el celebru, iar dumneavoastră să nu fiţi 
cunoscut. Când Mortimer mi-a spus numele 
dumneavoastră, n-a mai putut să-mi ascundă cine sunteţi. 
Aflându-vă aici, e de la sine înţeles că domnul Sherlock 
Holmes se interesează de acest caz şi, fireşte, sunt curios să 
ştiu ce părere ar avea. 

— Cred că n-am să vă pot răspunde la această întrebare. 

— Îmi îngăduiţi să vă întreb dacă ne va onora cu vizita sa? 

— Deocamdată nu poate părăsi oraşul. Este ocupat cu 
lămurirea altor cazuri. 

— Păcat! Ne-ar putea aduce oarecare lumină în acest caz 
care pentru noi este atât de întunecat. Cât despre 
investigaţiile dumneavoastră, dacă v-aş putea fi de folos în 
vreun fel oarecare, nădăjduiesc că veţi recurge la serviciile 
mele. Dacă aş avea măcar o indicație de ce natură sunt 
bănuielile dumneavoastră sau cum vă propuneţi să 


cercetaţi cazul, poate că aş fi în stare chiar din clipa de faţă 
să vă dau o mână de ajutor sau vreun sfat. 

— Ţin să vă spun că sunt aici doar în vizită la sir Henry, 
prietenul meu, şi n-am nevoie de nici un fel de ajutor. 

— Minunat, făcu Stapleton. Aveţi perfectă dreptate să fiţi 
cu luare-aminte şi discret. Am primit o lecţie binemeritată, 
pentru că am săvârşit o indiscreţie nelalocul ei şi vă 
făgăduiesc că pe viitor nu mă voi mai atinge de această 
problemă. 

Ajunsesem într-un punct unde o cărare îngustă şi 
acoperită cu iarbă se desprindea din drum, şerpuind peste 
locurile mlăştinoase. La dreapta se înălța o colină pieptişă, 
plină de pietroaie scoase cândva dintr-o carieră de granit. 

Partea dinspre noi forma un perete stâncos şi întunecat 
năpădit de ferigi şi mărăcini ce creşteau prin adâncituri. În 
zare, deasupra unei ridicături, plutea un văl de fum 
cenuşiu. 

— Pe cărarea asta nu e prea mult de mers până la vila 
Merripit, îmi spuse Stapleton. Aveţi poate un ceas la 
dispoziţie, ca să am plăcerea să vă prezint surorii mele. 

Primul meu gând a fost că n-ar fi trebuit să-l las singur pe 
sir Henry, dar după aceea mi-am adus aminte de teancul de 
hârtii şi acte de pe biroul lui de lucru. De bună seamă, nu-i 
puteam fi de nici un folos în acea îndeletnicire. Pe deasupra, 
Holmes îmi ceruse în mod special să-i cercetez pe toţi 
vecinii castelului ce locuiau prin regiunea mlaştinii, aşa că 
am răspuns invitaţiei lui Stapleton şi am pornit-o împreună 
pe cărare. 

— Locurile acestea mlăştinoase sunt încântătoare, îmi 
spuse el privind în jur la dunele unduitoare, la sulurile lungi 
şi verzi, cu coame dantelate de granit ce se înălţau ca nişte 
fantastice valuri înspumate. De locurile mlăştinoase nu te 
poţi sătura. Nu vă puteţi închipui ce taine minunate ascund 
ele. Sunt atât de întinse, de sterpe şi de misterioase! 

— Văd că le cunoaşteţi bine! 


— Nu sunt aici decât de doi ani. Localnicii mă consideră 
nou venit. Am sosit în acest sat puţin timp după ce sir 
Charles se stabilise la castel. Dar preocupările mele m-au 
făcut să explorez bucăţică cu bucăţică toată regiunea din 
jur şi aş putea spune că puţini oameni o cunosc mai bine ca 
mine. 

— E atât de greu de cunoscut? 

— Foarte greu. Vedeţi, de pildă, întinderea mare dinspre 
nord, acolo de unde ţâşnesc colinele acelea ciudate? Puteţi 
desluşi ceva deosebit la ea? 

— Ar fi un bun loc de călărie. 

— Era firesc să gândiţi aşa şi mulţi au plătit cu viaţa 
pentru că au crezut astfel. Vedeţi petele acelea, de un verde 
închis, răspândite pe acea întindere? 

— Da, par a fi locuri mai felurite decât restul. Stapleton 
izbucni în râs. 

— Acolo e marea mlaştină din Grimpen, îmi spuse el. 
Acolo, un pas greşit înseamnă moarte şi pentru oameni, şi 
pentru animale. Chiar ieri am văzut un căluţ ce se rătăcise 
pe acolo. N-a mai ieşit însă. l-am văzut capul multă vreme 
săltându-se din groapa de noroi, dar în cele din urmă a fost 
înghiţit de ea. Chiar în anotimpurile secetoase e primejdios 
să treci pe acolo; dar după ploile acestea de toamnă, e un 
loc de-a dreptul blestemat. Cu toate acestea, eu sunt în 
stare să-mi croiesc drum chiar prin, mijlocul nămolurilor şi 
să mă întorc nevătămat. Doamne, Dumnezeule, uite încă un 
nenorocit de poney. 

Ceva de culoare întunecată se zvârcolea şi se zbătea prin 
păpurişul verde, apoi doar gâtul lung ce se contracta în 
chinuri de moarte mai zvâcni o dată şi un muget 
înspăimântător se înălţă peste mlaştină. Eu aproape că am 
îngheţat de spaimă, dar nervii însoţitorului meu păreau a fi 
mai tari. 

— S-a dus! făcu el. L-a luat şi pe ăsta mocirla. În două zile 
- doi şi poate chiar mai mulţi; se deprind să meargă prin 
locurile acelea în anotimpul secetos şi nu-şi dau seama de 


schimbare decât atunci când mocirla i-a cuprins în ghearele 
ei. Păcătos loc este mocirla cea mare din Grimpen! 

— Şi spuneţi că o puteţi străbate? 

— Da, sunt doar vreo două cărări pe care nu poate apuca 
decât un om foarte cutezător. Eu le-am descoperit. 

— Dar ce vă îndeamnă să mergeţi prin locuri atât de 
îngrozitoare? 

— Hm! Vedeţi colinele acelea din dosul mlaştinii? Ele au 
rămas ca nişte insule tăiate de jur împrejur de mocirla de 
nepătruns, iar în cursul anilor s-a întins în jurul lor. Pe acolo 
se găsesc plante şi fluturi rari, dacă eşti atât de dibaci să-i 
poţi prinde. 

— Cândva am să-mi încerc şi eu norocul. Stapleton mă 
privi cu uimire. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, scoteţi-vă din cap 
asemenea idei, îmi spuse el. Am să vă am pe conştiinţă. Vă 
rog să mă credeţi că nu aveţi sorţi să vă mai întoarceţi viu. 
Eu numai pentru că cunosc anumite semne foarte 
complicate, sunt în stare să fac drumul acesta. 

— Ei. - strigai eu. - dar asta ce-o mai fi? 

Un geamăt lung şi grav, neînchipuit de trist, trecu peste 
mlaştină. Cuprinse întreg văzduhul şi totuşi era cu 
neputinţă să spui de unde venise. Dintr-un murmur 
înfundat crescu până ajunse un urlet puternic, apoi se topi 
iarăşi într-un murmur melancolic şi vibrant. Stapleton se 
uită la mine cu o expresie ciudată. 

— Ciudat loc mlaştina, făcu el. 

— Dar ce e asta? 

— "Ţăranii spun că este câinele din Baskerville ce îşi 
cheamă prada. L-am mai auzit o dată sau de două ori, dar 
niciodată atât de tare. 

Privii în jur cu un fior de spaimă în inimă, uitându-mă 
peste întinderea nesfârşită, stropită cu pete verzi de 
păpuriş. Nimic nu se clintea pe tot acest spaţiu nemărginit, 
doar doi corbi pe o creastă croncăneau de îţi luau auzul. 


— Sunteţi un om instruit. Cum puteţi crede asemenea 
absurdităţi? mă adresai eu lui Stapleton. De unde credeţi că 
vine un sunet atât de ciudat? 

— Câteodată, mlaştinile scot sunete ciudate. E noroiul care 
se aşează, apa care ţâşneşte, sau aşa ceva. 

— Nu, nu, ăsta este glasul unei vietăţi. 

— Hm! s-ar putea să fie. Aţi auzit vreodată cum ţipă 
bâtlanul? 

— Nu, niciodată. 

— E o pasăre foarte rară, la drept vorbind dispărută acum 
în Anglia. Dar în mlaştină totul e cu putinţă. Da, da, nu m-aş 
mira să aflu că ceea ce am auzit noi era ţipătul celui din 
urmă dintre bâtlani. 

— De când sunt n-am auzit ceva mai ciudat şi mai sinistru. 

— Aşa e. Ne aflăm într-un loc care te înfioară. Priviţi colina 
aceea din faţă. Ce credeţi că sunt acelea? 

Tot povârnişul pieptiş era acoperit cu ţarcuri circulare, de 
piatră cenuşie, sau cu ceea ce mai rămăsese din ele. 

— Dar ce sunt acelea? [arcuri de oi? 

— Nu, sunt locuinţele vrednicilor noştri străbuni. Oamenii 
preistorici trăiau pe locurile acestea mlăştinoase şi cum din 
acea vreme nimeni nu s-a mai aşezat pe aci, adăposturile 
lor primitive se găsesc aşa cum le-au lăsat. Sunt ca nişte 
colibe indiene fără acoperiş. Dacă vă împinge curiozitatea 
să intraţi în vreuna, veţi vedea vetrele şi culcuşurile lor... 

— Dar e un adevărat oraş. Când a fost locuit? 

— E vorba de omul neolitic. Nu sunt date precise. 

— Şi cu ce se îndeletnicea? 

— Îşi păştea turmele pe povârnişurile acestea şi învăţa să 
scoată cositorul din măruntaiele pământului atunci când 
paloşul de bronz a început să înlocuiască securea de piatră. 
Priviţi şanţul acela mare de pe dealul din faţă, astea sunt 
lăsate de ei. Da, doctore Watson, printre mlaştinile acestea 
veţi găsi câteva locuri foarte ciudate. Ah! iertaţi-mă o clipă; 
trebuie să fie desigur o cyclopidă! 


O musculiţă sau un fluture trecuse în zbor peste cărarea 
noastră. Cât ai clipi, Stapleton se repezi după el cu o 
energie şi o iuţeală neînchipuită. Spre dezamăgirea mea 
însă, gâza zbură drept spre mlaştină, dar noua mea 
cunoştinţă nu se dădu bătut, ci sări din tufă în tufă după ea, 
fluturând plasa verde prin aer. Cu hainele lui cenuşii şi 
sărind în zig-zag la voia întâmplării părea şi el o găză 
uriaşă. Rămăsesem pe loc privind la goana lui cu un 
amestec de admiraţie pentru iscusinţa-i nemaipomenită şi 
cuprins de spaimă ca nu cumva să-i alunece piciorul în 
mlaştina perfidă, când deodată auzii zgomot de paşi şi, 
întorcându-mă, mă aflai faţă în faţă cu o femeie. Venise din 
partea în care coloana de fum arăta locul unde se afla vila 
Merripit, dar din pricina depresiunii mlaştinii n-o văzusem 
decât când ajunsese foarte aproape. 

Nu aveam nici un fel de îndoială că era domnişoara 
Stapleton de care mi se vorbise, mai ales pentru că aci pe 
locul mlăştinos se aflau puţine femei şi îmi adusei aminte că 
îmi fusese descrisă ca o frumuseţe. Desigur femeia ce se 
apropiase de mine cu înfăţişarea ei cât se poate de 
neobişnuită era ea. Nu poate exista deosebire mai mare 
între un frate şi o soră, pentru că pe câtă vreme Stapleton 
era un om şters, cu părul blond şi ochii cenuşii, ea era 
brună, mai brună decât oricare altă brună pe care o 
văzusem vreodată în Anglia, zveltă, elegantă şi înaltă. Faţa 
ei mândră, cu trăsături fine şi atât de regulate, ar fi putut 
să pară nepăsătoare, de n-ar fi trădat-o gura senzuală şi 
ochii frumoşi, negri şi vioi. Cu înfăţişarea ei fără cusur şi 
îmbrăcată atât de elegant părea într-adevăr o făptură 
ciudată pe cărarea singuratică dintre mlaştini. Când m-am 
întors către ea era cu ochii aţintiţi spre fratele ei, apoi se 
grăbi să vină spre mine. Îmi scosesem pălăria şi eram pe 
punctul să rostesc câteva cuvinte în chip de explicaţie, când 
vorbele ei îmi schimbară planul. 

— Plecaţi de aici, îmi spuse. Plecaţi fără întârziere la 
Londra. 


Nu-mi putui lua ochii de la ea, atât eram de uluit; privirea 
îi scăpără uitându-se la mine şi bătu din picior cu 
nerăbdare. 

— De ce să plec? o întrebai eu. 

— Nu vă pot spune. 

Vorbea încet, cu glas aprins, cu un ciudat sâsâit în vorbire. 

— Pentru Dumnezeu, faceţi aşa cum vă spun. Duceţi-vă şi 
să nu mai puneţi niciodată piciorul aici, prin locurile 
mlăştinoase. 

— Dar abia am sosit! 

— Ce om! exclamă ea. Nu vă puteţi da seama când un 
avertisment este spre binele dumneavoastră? întoarceţi-vă 
la Londra! Plecaţi în seara asta! Plecaţi din acest loc cu 
orice preţ! Sst! Se întoarce fratele meu! Nici un cuvânt din 
tot ce v-am spus! Sunteţi bun să-mi aduceţi orhideea din 
tufişul de acolo? Locul acesta mlăştinos e bogat în orhidee, 
deşi aţi sosit cam târziu ca să puteţi vedea toate frumuseţile 
de aici. 

Stapleton îşi încetase goana după fluturi şi venea spre noi 
gâfâind şi cu faţa îmbujorată de încordare. 

— Ei, Baryl! o strigă el, iar tonul cu care o întâmpinase nu 
mi se păru prea prietenos. 

— Jack, eşti foarte încins! 

— Da, am alergat după o cyclopidă. Sunt rare şi se găsesc 
cu greu la sfârşit de toamnă. Ce păcat că am scăpat-o. 

Vorbea nepăsător, dar ochii lui mici, deschişi la culoare, 
lunecau necontenit de la fată la mine. 

— Văd că aţi făcut cunoştinţă. 

— Da. Îi spuneam tocmai lui sir Henry că e cam târziu ca 
să vadă mlaştina în adevărata ei splendoare. 

— Cum? Dar cine crezi tu că este domnul? 

— Îmi închipui că e sir Henry Baskerville. 

— Nu, nu, făcui eu. Nu sunt decât un prieten al lui sir 
Henry. Sunt doctorul Watson. 

Chipul ei expresiv se îmbujoră de ciudă. 

— Una vorbeam şi alta înţelegeam, adăugă ea. 


— Cum aşa, doar nici n-aţi avut când să vorbiţi! făcu 
fratele ei cu aceeaşi privire cercetătoare. 

— Am vorbit ca şi cum doctorul Watson ar fi fost unul din 
localnici şi nicidecum un simplu vizitator, răspunse ea. Nu 
cred că îl prea interesează pe dumnealui dacă a trecut sau 
nu vremea orhideelor. Dar nu-i aşa că o să veniţi cu noi să 
vedeţi vila Merripit? 

După o scurtă plimbare ajunserăm; era o casă mohorâtă 
de felul celor din această regiune de mlaştini, cândva, în 
vremurile ei bune, fermă a vreunui crescător de vite, acum 
însă transformată în locuinţă modernă. Era înconjurată de o 
livadă, dar ca de obicei în locurile mlăştinoase copacii erau 
chirciţi şi piperniciţi, iar peisajul îţi lăsa o impresie 
meschină şi melancolică. 

Ne întâmpină un om de serviciu ciudat, uscat, îmbrăcat în 
haine ponosite şi bătrân, ce părea că se potriveşte de 
minune cu casa. Interiorul era totuşi alcătuit din încăperi 
mari, elegant mobilate, ce păreau să trădeze gustul 
doamnei. Privind pe fereastră spre nesfârşitele locuri 
mlăştinoase, presărate cu bolovani de granit, ce se 
desfăşurau fără întrerupere până în zarea depărtată, mă 
întrebam cu mirare ce a putut să-l determine pe acest om 
cu educaţie aleasă şi pe această frumoasă femeie să 
trăiască într-un astfel de loc. 

— Ne-am ales un loc cam ciudat, nu-i aşa, îmi spuse el ca 
răspuns la gândurile mele. Cu toate acestea facem tot ce 
putem ca să fim destul de mulţumiţi, nu-i aşa Baryl? 

— Foarte mulţumiţi, răspunse ea, dar fără urmă de 
convingere în glas. 

— Am avut o şcoală, spuse Stapleton. Era în nordul 
Angliei, dar pentru un om cu temperamentul meu, munca 
aceasta era ceva mecanic şi neinteresant. Totuşi privilegiul 
de a trăi în preajma tineretului, de a-l ajuta să-şi formeze 
mintea lui fragedă, de a-i imprima propriul tău fel de a fi şi 
idealurile tale, mi-au fost foarte scumpe.” Soarta nea fost 
însă împotrivă. O gravă epidemie a izbucnit în şcoală şi mi- 


au murit trei băieţi. Şcoala nu şi-a mai putut reveni din 
această încercare şi o mare parte din capitalul meu a rămas 
înghiţit pe vecie. Totuşi de n-aş fi pierdut plăcuta tovărăşie 
a băieţilor, aş fi gata să mă bucur de propria mea 
nenorocire, pentru că dată fiind înclinația mea deosebită 
pentru botanică şi zoologie găsesc aci un câmp de lucru 
nemărginit, iar sora mea este tot atât de îndrăgostită de 
natură cât sunt şi eu. Toate acestea, doctore Watson, le-aţi 
bănuit pentru că mi-am dat seama din expresia pe care o 
aveaţi în timp ce privirile dumneavoastră cercetau mlaştina 
prin fereastra noastră. 

— Fără îndoială, mi-a trecut prin minte că trebuie să fie o 
existenţă cam tristă, mai puţin poate pentru 
dumneavoastră, cât pentru sora dumneavoastră. 

— Nu, nu, nu sunt tristă niciodată, se grăbi ea să spună. 
Avem cărţi, avem de făcut cercetări şi apoi mai avem şi 
vecini interesanţi. Doctorul Mortimer este unul din cei mai 
învăţaţi oameni în specialitatea lui. Sărmanul sir Charles 
era şi el un tovarăş minunat. L-am cunoscut foarte bine şi 
nu pot să vă spun cât de mult ne lipseşte. Ce credeţi, oare 
ar fi nepotrivit ca după amiază să-i fac o vizită lui sir Henry, 
ca să-l cunosc? 

— Sunt sigur că ar fi încântat. 

— Atunci poate îi veţi transmite dumneavoastră dorinţa 
mea. Atât cât putem, vom încerca să-i facem viaţa mai 
plăcută, până se va obişnui cu noul mediu care-l înconjoară. 
Doctore Watson, nu vreţi să urcați sus, ca să-mi vedeţi 
colecţia de lepidoptere? Cred că e cea mai completă din tot 
sud-vestul Angliei. În timp ce o să vă uitaţi la ea, o să fie 
gata şi masa. 

Eu însă eram nerăbdător să mă întorc la îndatoririle mele. 
Mlaştina tristă, moartea nefericitului poney, urletul acela 
sinistru împletit cu înspăimântătoarea legendă a familiei 
Baskerville - toate acestea îmi umpluseră sufletul de 
tristeţe. Apoi peste toate aceste impresii mai mult sau mai 
puţin nedesluşite se mai adăuga avertismentul limpede şi 


clar pe care domnişoara Stapleton mi-l dăduse cu atâta 
sinceritate, aşa că nu mai puteam pune la îndoială motivul 
serios şi puternic ce stătea ascuns în spatele lui. M-am 
împotrivit tuturor stăruinţelor de a rămâne la masă şi mi- 
am reluat drumul înapoi, apucând-o pe cărarea acoperită 
de iarbă pe care venisem. 

Se pare totuşi că exista şi o cale mai scurtă pentru cei ce o 
cunoşteau, pentru că înainte de a ieşi la drum am rămas 
uimit văzând-o pe domnişoara Stapleton şezând pe o piatră 
de pe marginea cărării. Faţa îi era minunat îmbujorată de 
efortul depus şi îşi ţinea mâna pe şold. 

— Am fugit cât am putut ca să vă ies înainte, doctore 
Watson, îmi spuse ea. Nici n-am avut timp să-mi pun 
pălăria. Nu pot să zăbovesc prea mult, pentru că fratele 
meu ar putea să-mi simtă lipsa. Voiam doar să vă spun că 
îmi pare foarte rău de greşeala grosolană pe care am făcut- 
o luându-vă drept sir Henry. Vă rog să-mi uitaţi cuvintele pe 
care vi le-am spus şi care nu au nici o legătură cu 
dumneavoastră. 

— Dar nu le pot uita, domnişoară Stapleton, îi răspunsei 
eu. Sunt prieten cu sir Henry şi situaţia lui mă interesează 
îndeaproape. Spuneţi-mi, de ce doreaţi atât de mult ca sir 
Henry să se întoarcă la Londra? 

— Un capriciu femeiesc, doctore Watson. Când mă veţi 
cunoaşte mai bine, vă veţi da seama că nu pot întotdeauna 
să explic logic tot ceea ce spun sau fac. 

— Nu, nu-i asta. Îmi aduc aminte cum vă tremura glasul. 
Îmi aduc aminte ce privire aveaţi! Vă rog, vă rog să fiţi 
sinceră cu mine, domnişoară Stapleton, pentru că de când 
am venit aici, am conştiinţa că sunt împresurat de negură. 
Viaţa e ca mocirla aceea mare din Grimpen. Pretutindeni 
ochiuri mici şi verzi în care te poţi scufunda şi nici o călăuză 
care să-ţi arate poteca. Aşa că vă rog să-mi spuneţi tot ce 
aţi gândit şi fă făgăduiesc că voi transmite lui sir Henry 
avertismentul dumneavoastră. 


Pe faţa ei se citi o clipă şovăiala, dar privirile i se împietriră 
din nou când începu să vorbească. 

— Faceţi prea mare caz de lucrul acesta, doctore Watson, 
zise ea. Şi eu, şi fratele meu am fost foarte zguduiţi de 
moartea lui sir Charles. L-am cunoscut îndeaproape, pentru 
că plimbarea lui de predilecție era prin locurile acestea 
mlăştinoase, în drum spre noi. Era mereu sub impresia 
puternică a blestemului aceluia ce atârnă asupra familiei 
lui, şi când s-a petrecut tragedia, am avut sentimentul că 
temerile pe care le mărturisea trebuie să fi avut un 
oarecare temei. De aceea am fost atât de nenorocită când 
un alt membru al familiei a venit să se stabilească aci. Şi am 
crezut că trebuie să i se atragă atenţia asupra primejdiei 
ce-l ameninţă. E tot ceea ce voiam să-i spun. 

— Dar despre ce primejdie e vorba? 

— Cunoaşteţi povestea cu câinele? 

— Nu cred în asemenea absurdităţi. 

— Eu însă cred. Dacă aveţi vreo înrâurire asupra lui sir 
Henry, faceţi-l să părăsească locul acesta care a fost 
dintotdeauna fatal întregii lui familii. Lumea e mare. De ce 
ar dori el să trăiască într-un loc atât de primejdios? 

— Poate tocmai pentru că este un loc primejdios. Aşa îi e 
felul lui sir Henry. Mă tem că dacă nu-mi daţi măcar câteva 
informaţii mai clare, va fi cu neputinţă să-l facem să plece. 

— Nu pot să spun nimic clar, pentru că nu ştiu nimic clar. 

— Aş dori să vă pun încă o întrebare, domnişoară 
Stapleton. Dacă nu v-aţi gândit decât la aceasta când aţi 
vorbit prima oară cu mine, atunci de ce aţi ţinut ca fratele 
dumneavoastră să nu audă ceea ce îmi spuneaţi? Nici el şi 
nici altcineva n-ar fi putut avea ceva împotrivă. 

— Fratele meu se teme ca nu cumva castelul să rămână 
nelocuit, pentru că el se gândeşte la binele sărmanilor 
oameni de pe locurile acestea mlăştinoase. 

S-ar supăra tare mult să afle că am spus ceva care l-ar 
putea determina pe sir Henry să plece. Acum socot că mi- 
am făcut datoria şi nu mai am nimic de spus. Trebuie să mă 


întorc, pentru că s-ar putea să aibă nevoie de mine şi să 
bănuiască că neam întâlnit. La revedere! 

Se întoarse şi în câteva clipe dispăru printre pietroaiele 
răspândite ici-colo, în timp ce eu, cu sufletul plin de temeri 
nedesluşite îmi urmai drumul spre castelul Baskerville. 

CAPITOLUL, VIII. 

PRIMUL RAPORT AL. DOCTORULUI WATSON. 

De aici înainte voi relata desfăşurarea întâmplărilor 
transcriind scrisorile ce stau grămadă pe masă, în faţa mea, 
şi pe care i le-am trimis lui Sherlock Holmes. Îmi lipseşte 
doar o pagină, altminteri sunt intacte, aşa cum le-am scris, 
şi reprezintă impresiile şi temerile pe care le-am încercat în 
clipele acelea, cu mult mai exact decât ar fi putut-o face 
memoria mea, chiar dacă acele întâmplări tragice i s-au 
întipărit atât de clar. 

Castelul Baskerville. 13 octombrie „DRAGUL MEU 
HOLMES, Scrisoarea şi telegramele dinainte, pe care ţi le- 
am trimis, te-au ţinut la curent, aproape pas cu pas, cu 
toate câte s-au petrecut în colţul acesta de lume, cel mai 
uitat de Dumnezeu. Cu cât stai mai mult aci, cu atât îţi este 
sufletul din ce în ce mai stăpânit de duhul mlaştinii, de 
imensitatea şi farmecul ei înfricoşător. Din clipa în care ai 
păşit în inima ei, te-ai desprins de toate vestigiile Angliei 
moderne, dar pe de altă Parte, în orice colţişor al ei, ai 
conştiinţa aşezărilor şi întocmirilor omului preistoric. Când 
te plimbi, vezi de jur împrejur numai locuinţe ale acelei 
seminţii uitate, cu mormintele şi monoliţii uriaşi ce - după 
cum se presupune - le-au slujit de temple. Privind la 
colibele lor de piatră cenuşie, aciuate pe povârnişuri 
brăzdate, uiţi în ce vreme trăieşti, şi dacă ai vedea un om 
acoperit cu piei şi păros ieşind în brânci pe uşa scundă ca 
să-şi potrivească o săgeată cu vârful de piatră, pe coarda 
arcului, ţi s-ar părea că prezenţa lui aici e mai firească 
decât a ta. E ciudat cum au putut să trăiască îmbulziţi pe un 
loc care de când lumea-i cunoscut ca cel mai neroditor. Nu 
sunt arheolog, dar pot să-mi închipui că e vorba de un neam 


paşnic, asuprit, oameni ce-au fost siliţi să primească ceea ce 
alţii nu au vrut să ocupe. 

Dar toate acestea sunt străine de misiunea pe care mi-ai 
încredinţat-o şi poate că vor fi cu totul neinteresante pentru 
felul dumitale teribil de practic. Nu pot să uit ce puţin te 
interesează dacă soarele se învârte în jurul pământului sau 
pământul în jurul soarelui Aşa că mă voi întoarce la faptele 
ce-l privesc pe sir Henry Baskerville. 

Nu ai primit nici un raport în privinţa celor petrecute în 
ultimele zile, pentru că până acum nu s-a întâmplat nimic 
important. După aceea însă, s-a petrecut un fapt foarte 
ciudat, pe care am să ţi-l povestesc la momentul potrivit. 
Mai întâi însă trebuie să te pun la curent cu alţi câţiva 
factori ce intră în joc. 

Unul dintre ei - de care am vorbit prea puţin - puşcăriaşul 
care a evadat şi se ascunde prin locurile acestea 
mlăştinoase. Există acum motive puternice care lasă să se 
creadă că a fugit totuşi de prin partea locului, spre marea 
uşurare a singuraticelor familii din regiunea aceasta. S-au 
scurs cincisprezece zile de când a evadat şi în tot acest timp 
nici n-a fos văzut şi nici nu s-a auzit nimic despre el. Fără 
îndoială, e greu de închipuit că a putut rezista aci pe 
câmpie în tot acest timp. Dacă ar fi vorba doar d găsit 
ascunziş, de bună seamă că aceasta n-ar fi fost o problemă. 
Oricare din colibele de piatră de aci i-ar putea sluji de 
adăpost. Dar nu se găseşte nimic de mâncare, afară doar 
dacă n-o fi prins şi înjunghiat vreo oaie. De aceea se crede 
că a plecat mai departe, astfel că fermierii de pe aci pot 
dormi liniştiţi. 

În casa aceasta suntem patru bărbaţi voinici, aşa că ne 
putem apăra pielea, dar când mă gândesc la Stapleton-i, 
mărturisesc că mă cuprinde neliniştea. Locuiesc la multe 
mile depărtare de oricine le-ar putea veni în ajutor. O 
slujnică, un servitor bătrân, sora şi fratele - şi el nu prea 
voinic - aceştia sunt toţi. N-ar avea nici o putere dacă ar 
cădea în mâinile unei brute dezlănţuite cum e acest 


criminal din Notting Hill, dacă i-ar veni vreodată să 
săvârşească o spargere. Atât sir Henry, cât şi eu suntem 
îngrijoraţi de situaţia lor şi se hotărâse ca Perkins, vizitiul, 
să meargă să doarmă acolo. Numai că Stapleton nici nu 
vrea să audă de aşa ceva. 

Apoi întâmplarea face ca prietenul nostru, baronetul, să îi 
poarte un interes neobişnuit drăgălaşei noastre vecine. Nu 
e de mirare, pentru că în locul acesta singuratic timpul 
apasă greu asupra unui om plin de temperament cum este 
el, şi apoi femeia este foarte atrăgătoare şi frumoasă. Are 
ceva exotic, meridional, într-un contrast ciudat cu fratele ei, 
rece şi nepăsător. Cu toate acestea şi el pare a fi un fel de 
foc care mocneşte. E clar că are o influenţă foarte puternică 
asupra ei, pentru că întotdeauna o văd trăgând cu coada 
ochiului spre el atunci când vorbeşte, ca şi cum i-ar cere 
încuviințarea pentru tot ceea ce spune. Cred că e bun cu 
ea, dar în strălucirea metalică a ochilor şi în conturul precis 
al buzelor lui subţiri se vădeşte o natură foarte pozitivă şi 
chiar dură. În omul acesta vei găsi un material interesant 
pentru studiu. 

Din prima zi a venit să-i facă o vizită lui Baskerville şi chiar 
în dimineaţa următoare ne-a luat pe amândoi să ne arate 
locul unde se crede că şi-ar avea izvorul legenda 
dezmăţatului Hugo. Am făcut o excursie de câteva mile 
trecând peste mlaştini, până la un loc atât de trist, încât el 
singur îţi putea sugera toată povestea. Am dat peste o vale 
scurtă, printre stânci colţuroase, ce duce spre un loc 
deschis, acoperit de iarbă şi împestriţat de flori albe ca 
bumbacul. În inima acestui loc se înălţau două pietre mari, 
roase şi ascuţite în partea de sus, încât semănau cu nişte 
colţi uriaşi şi nimicitori ai unei fiare monstruoase. Totul se 
potrivea de minune cu scena tragediei de odinioară. Sir 
Henry arăta mult interes şi l-a întrebat pe Stapleton în mai 
multe rânduri dacă crede că supranaturalul poate într- 
adevăr să se amestece în treburile oamenilor. Vorbea pe un 
ton glumeţ, dar se vedea că era foarte serios. Stapleton se 


arăta reţinut în răspunsuri, dar se putea observa lesne că 
spunea mai puţin decât ar fi putut spune, că nu spunea tot 
ceea ce credea, din consideraţie pentru sentimentele 
baronetului. Ne-a mai povestit şi alte cazuri asemănătoare 
cu familii ce au avut de suferit de pe urma vreunui duh 
necurat şi ne-a lăsat impresia că împărtăşeşte întru totul 
părerile populare. 

La înapoiere am rămas la masă la vila Merripit şi acolo sir 
Henry a cunoscut-o pe domnişoara Stapleton. De cum a 
zărit-o s-a văzut că era puternic atras de ea şi tare m-aş 
mira ca simţămintele lor să nu fie reciproce. În drum spre 
casă aducea mereu vorba despre ea, şi de atunci n-a trecut 
zi în care să nu-i vedem ori pe Stapleton, ori pe sora sa. 
Deseară ia masa aci şi e vorba ca săptămâna viitoare să ne 
ducem noi la ei. Oricine şi-ar putea închipui că o asemenea 
legătură ar fi binevenită pentru Stapleton. Cu toate acestea 
am surprins de multe ori pe chipul lui o expresie de 
categorică dezaprobare ori de câte ori sir Henry se arăta 
deosebit de atent cu sora lui. Fără îndoială că o iubeşte 
foarte mult şi fără ea ar duce o viaţă singuratică; dar dacă 
s-ar opune unei căsătorii atât de strălucite, ar da dovadă de 
cel mai mare egoism. Totuşi sunt sigur că nu doreşte ca 
simpatia lor să se transforme în dragoste şi de mai multe ori 
mi-am dat seama că face tot ce-i stă în putinţă să-i 
împiedice să fie în tete-r-tete. 

Aşadar recomandările dumitale de a nu-l lăsa pe sir Henry 
să meargă singur vor deveni cu mult mai greu de împlinit, 
dacă se va adăuga şi o poveste de dragoste la toate celelalte 
greutăţi ale noastre. În scurtă vreme, reputaţia mea ar 
suferi, dacă ar trebui să îndeplinesc literă cu literă 
dispoziţiile pe care mi le-ai dat. 

A doua zi - joi ca să fiu mai precis - doctorul Mortimer a 
luat masa cu noi. Făcuse săpături într-o movilă de pământ 
de la Long-Down şi descoperise un craniu preistoric, fapt ce 
îl bucura nespus de mult. N-am văzut încă un entuziast mai 
însufleţit ca el. Mai târziu au venit şi cei doi Stapleton-i şi la 


cererea lui sir Henry, doctorul ne-a luat pe toţi şi ne-a dus 
pe aleea de tisă, ca să ne arate întocmai cum s-au petrecut 
lucrurile în noaptea fatală. Aleea de tisă e o cale lungă şi 
tristă între doi pereţi înalţi de gard viu, tăiat cu foarfeca, cu 
câte o fâşie îngustă de iarbă de fiecare parte. La celălalt 
capăt se află un pavilion de vară, vechi şi părăginit. Cam pe 
la jumătatea drumului este poarta dinspre mlaştină, o 
poartă albă, de lemn, cu clanţă, unde bătrânul sir Charles 
şi-a scuturat scrumul de ţigară. Dincolo de ea se întinde 
nesfârşitul loc mlăştinos. Mi-am adus aminte de ipotezele pe 
care le ridicai şi am încercat să-mi închipui tot ce s-a 
întâmplat. Cum stătea bătrânul în picioare, acolo, pesemne 
că a văzut venind ceva dinspre locul mlăştinos, ceva ce l-a 
îngrozit în aşa hal, încât şi-a ieşit din fire şi a început să 
alerge şi să alerge, până ce a murit de spaimă şi de istovire. 
A fugit prin tunelul acesta lung şi sumbru. Dar de cine să fi 
fugit oare? De vreun câine ciobănesc de prin mlaştini? Sau 
de vreun duh cu chip de câine, negru şi monstruos? Oare 
Barrymore cel palid şi atât de politicos să ştie el mai mult şi 
se fereşte să vorbească? Totul este vag şi confuz, dar în 
toate stăruie umbra întunecată a crimei. 

De când ţi-am scris ultima scrisoare am mai cunoscut un 
vecin: pe domnul Frankland de la Lafter Hall, care locuieşte 
la vreo patru mile la sud de noi, un bărbat în vârstă, cu faţa 
roşcovană, cu părul alb, un tip coleric. E un cercetător 
pasionat al dreptului britanic şi a cheltuit o avere cu 
procesele. Se luptă pentru plăcerea de a lupta. Şi e la fel de 
pregătit să argumenteze orice latură a unei chestiuni, aşa 
că nu e de mirare că această plăcere îl costă o avere. 
Câteodată interzice un drept de trecere şi desfide pe cei de 
la comună să încerce să-l deschidă. Alteori dărâmă cu 
propriile lui mâini vreun gard şi declară că pe acolo a fost 
loc de trecere de când lumea, provocându-l astfel pe 
proprietar să-l urmărească în justiţie pentru încălcarea 
dreptului de proprietate. Cunoaşte bine vechiul drept 
seniorial şi comunal şi îşi pune în practică cunoştinţele când 


în favoarea, când împotriva locuitorilor din Fernworthy, aşa 
că din timp în timp se întâmplă sau să fie purtat în triumf pe 
ulițele satului, sau să fie ars în efigie - după isprava pe care 
a făcut-o. Se spune că în clipa de faţă are şapte procese pe 
rol, care după cât se pare îi vor înghiţi şi ceea ce i-a mai 
rămas din avere şi în felul acesta îi vor tăia ghearele şi îl vor 
face nevătămător în viitor. Lăsând de o parte chestiunile de 
ordin juridic, pare să fie un om cumsecade şi simpatic şi ţi- 
am pomenit de el numai pentru că ai stăruit să-ţi descriu pe 
toţi oamenii ce vin în legătură cu noi. Deocamdată mai are o 
preocupare ciudată: fiind astronom amator are un telescop 
foarte puternic cu care stă pe acoperişul casei şi cât e ziua 
de lungă iscodeşte locurile, nădăjduind să-l descopere pe 
puşcăriaşul evadat. Dacă s-ar mărgini doar la atât tot ar fi 
bine, dar se zvoneşte că are de gând să-l dea în judecată pe 
doctorul Mortimer pentru profanare de morminte, fără 
consimţământul rudelor apropiate. Întrucât a deshumat 
craniul acela din epoca neolitică din movila de la Long- 
Down. Ne ajută să ieşim din monotonie şi dă o notă hazlie, 
de care avem neapărată nevoie. 

Şi acum după ce te-am pus la curent cu puşcăriaşul 
evadat, cu cei doi Stapleton-i, cu doctorul Mortimer şi cu 
Frankland de la Lafter Hali, să-mi îngădui să închei cu cel 
mai important fapt şi să-ţi vorbesc ceva mai mult despre 
familia Barrymore şi mai ales despre ce a ieşit la iveală, în 
chip surprinzător, ieri seară. 

Mai întâi în legătură cu telegrama cu răspuns plătit, pe 
care am expediat-o din Londra, ca să ne încredinţăm dacă 
Barrymore era într-adevăr aci: Ţi-am explicat că declaraţia 
dirigintelui poştei arată că răspunsul n-are valoare şi că nu 
avem nici o dovadă pro sau contra. l-am spus lui sir Henry 
cum stau lucrurile, drept care el, fără ocol, aşa cum îi e 
felul, l-a chemat pe Barrymore şi l-a întrebat dacă 
telegrama aceea a primit-o el personal. Barrymore a 
răspuns că da. 


— Băiatul ţi-a înmânat-o chiar dumitale? l-a întrebat sir 
Henry. 

Barrymore s-a uitat mirat la el şi a rămas o clipă pe 
gânduri. 

— Nu, a răspuns el. Chiar atunci eram în pod şi soţia mea 
mi-a adus-o acolo sus. 

— Ai răspuns dumneata personal? 

— Nu, i-am spus soţiei mele ce să răspundă şi ea a coborât 
ca să scrie textul. 

Seara, Barrymore a adus vorba despre chestiunea aceasta 
din proprie iniţiativă. 

— Nu înţeleg de ce mi-aţi pus întrebările acelea azi- 
dimineaţă, sir Henry, a întrebat el. Nădăjduiesc că nu aveau 
ca scop să dovedească cum că aş fi făcut ceva ca să vă 
pierdeţi încrederea în mine. 

Sir Henry a căutat să-l asigure că nu, şi ca să-l liniştească 
i-a dat o mare parte din hainele lui vechi, căci îi sosise toată 
garnitura din Londra. 

Doamna Barrymore ne interesează în chip deosebit. E o 
persoană greoaie, corpolentă, foarte mărginită, cât se poate 
de respectabilă şi înclinată spre puritanism. Nu cred să 
existe persoană mai puţin emotivă ca ea. Totuşi ţi-am spus 
că din prima noapte am auzit-o plângând cu amar, iar de 
atunci am observat de mai multe ori urme de lacrimi pe 
chipul ei. Se vede că o roade vreun necaz mare. Uneori mă 
întreb dacă n-o urmăreşte amintirea unei fapte nelegiuite, 
iar alte ori bănuiesc că Barrymore e un soţ tiran. Iotdeauna 
am avut impresia că în caracterul acestui om există ceva 
ciudat şi dubios, dar întâmplarea de aseară mi-a întărit 
toate bănuielile. 

Şi totuşi faptul în sine ar putea să pară un lucru de nimic. 
Ştii doar că de obicei eu nu dorm prea adânc. De când stau 
însă la pândă în casa asta, somnul îmi este şi mai uşor ca 
oricând. Noaptea trecută cam pe la ora două, am fost trezit 
de un pas ce se furişa prin faţa odăii mele. M-am dat jos din 
pat, am deschis uşa şi am aruncat o privire afară. O umbră 


lungă şi neagră aluneca pe coridor. Era un om ce mergea în 
vârful picioarelor pe parchet, ţinând o lumânare în mână. 
Era doar în pantaloni şi cămaşă şi cu picioarele goale. Abia 
am putut să-i desluşesc silueta, dar după statură nu încăpea 
nici o îndoială că era Barrymore. Mergea foarte încet şi cu 
băgare de seamă. Iar în tot aspectul lui era ceva de 
răufăcător, ceva nespus de vinovat. 

Ţi-am scris că coridorul e întrerupt la mijloc de un balcon 
ce se întinde de jur împrejurul sălii mari, dar coridorul 
trece mai departe şi în aripa cealaltă. Am aşteptat până nu 
l-am mai văzut, apoi m-am luat după el. Când terminasem 
de ocolit balconul, el ajunsese în capătul cel mai îndepărtat 
al coridorului, şi după licăritul luminii, printr-o uşă 
deschisă, mi-am putut da seama că intrase într-o odaie. În 
aripa aceasta, toate odăile sunt nemobilate şi nelocuite, aşa 
că intrarea lui în acea cameră părea ceva neînchipuit de 
misterios. Lumina strălucea nemişcată, ca şi cum omul ar fi 
încremenit. M-am strecurat pe coridor cât am putut de tiptil 
şi am aruncat o privire pe după colţul uşii. Barrymore se 
aplecase spre fereastră, cu lumânarea aproape de geam. 
Şedea întors pe jumătate spre mine, aşa că puteam să-l văd 
din profil, şi faţa îi era încordată de aşteptare în timp ce 
privea spre bezna mlaştinii. S-a uitat într-acolo câteva 
minute, foarte atent. Apoi a scos un geamăt adânc şi, cu un 
gest de nerăbdare, a stins lumânarea. M-am întors degrabă 
în odaie şi foarte curând după aceea s-au auzit şi paşii 
furişaţi strecurându-se înapoi din expediţia întreprinsă. 
Mult timp după aceea, când abia aţipisem, am auzit o cheie 
răsucindu-se undeva într-o broască, dar n-aş putea spune 
de unde venea zgomotul. Nu pot să-mi dau seama încă ce 
tâlc să aibă toate astea, dar în casa aceasta tristă se pune la 
cale o uneltire tainică, pe care, mai devreme sau mai târziu, 
o vom da în vileag. Nu vreau să-ţi umplu capul cu teoriile 
mele, mai ales că mi-ai cerut să-ţi relatez doar fapte. Azi- 
dimineaţă am vorbit îndelung cu sir Henry şi am elaborat 
un plan de luptă, întemeiat pe observaţiile mele de astă- 


noapte. Nu vreau să vorbesc despre acest plan de pe acum, 
dar sunt sigur că viitorul meu raport va fi foarte interesant 
de citit.” 

CAPITOLUL. IX. 

AL DOILEA RAPORI AL DOCTORULUI WATSON. 

Castelul Baskerville. 15 octombrie „DRAGĂ HOLMES, 
Dacă în primele zile ale misiunii mele am fost silit să te las 
fără prea multe ştiri, trebuie să-ţi spun că acum am de 
lucru şi pentru timpul pierdut, pentru că evenimentele au 
început să se îngrămădească grăbite pe capul nostru. 
Raportul anterior l-am încheiat cu o notă mai importantă în 
legătură cu Barrymore iar acum am adunat un întreg sac 
de noutăţi care - dacă nu greşesc - te vor umple de uimire. 
Lucrurile au luat o întorsătură pe care n-am putut-o bănui. 
Pe de o parte, în ultimele patruzeci şi opt de ore s-au 
limpezit, dar pe de altă parte s-au şi complicat. Dar am să-ţi 
povestesc toate şi dumneata ai să judeci singur. 

Înainte de gustarea de dimineaţă, a doua zi după 
întâmplarea pe care ţi-am relatat-o, am ieşit pe coridor, ca 
să cercetez odaia în care Barrymore intrase noaptea 
trecută. Fereastra dinspre apus, prin care privise atât de 
încordat, are - după câte am băgat de seamă -o 
particularitate faţă de celelalte ferestre ale casei: de acolo 
se poate vedea cel mai bine locul mlaştinilor. O deschizătură 
între doi arbori îţi îngăduie - dacă te afli la acea fereastră - 
să priveşti direct asupra mlaştinii, în vreme ce de la toate 
celelalte ferestre nu poţi avea decât o privelişte 
necompletă. Prin urmare, Barrymore trebuie să fi căutat 
ceva sau pe cineva de pe locul acela, pentru că numai 
această fereastră îi putea sluji scopului pe care-l urmărea. 
Noaptea a fost foarte întunecoasă, încât e greu să-mi 
închipui cum ar fi putut să vadă pe cineva. Am fost înclinat 
să cred că ar fi o intrigă de dragoste. Aceasta ar fi explicat 
mişcările lui furişe şi neliniştea soţiei lui. Bărbatul e chipeş, 
foarte bine înzestrat ca să răpească inima unei fete de la 
ţară, aşa că această presupunere părea să aibă un oarecare 


temei. Uşa pe care am auzit-o deschizându-se după ce m- 
am întors în cameră, ar putea să însemne că ieşise ca să se 
ducă la vreo întâlnire tainică. Aşa priveam lucrurile în 
dimineaţa aceea şi am să-ţi arăt ce anume băânuiam eu că se 
întâmplă, deşi după aceea s-a dovedit că bănuielile mele au 
fost neîntemeiate. Oricare ar fi fost însă explicaţia 
comportării lui Barrymore, am simţit că păstrând-o numai 
pentru mine până ce am să fiu în măsură s-o explic, îmi 
asumam o răspundere mai mare decât aş fi putut să port. 
Am avut o întrevedere cu baronetul în odaia lui de lucru, 
după gustarea de dimineaţă, şi i-am povestit tot ceea ce 
văzusem. S-a arătat mai puţin mirat decât mă aşteptam. 

— Ştiam că Barrymore umblă noaptea şi aveam de gând să 
vorbesc cu el în chestiunea aceasta, mi-a răspuns el. De 
două sau de trei ori i-am auzit paşii pe coridor, trecând şi 
înapoindu-se la ora de care vorbiţi. 

— Poate că se duce la fereastra aceea în fiecare noapte, 
am spus eu. 

— S-ar putea, dar dacă este aşa, ar trebui să-l 
supraveghem şi să vedem ce urmăreşte. Mă întreb ce ar 
face prietenul dumitale Holmes dacă ar fi aici? 

— Cred că ar face chiar ceea ce propuneţi dumneavoastră 
acum, am spus eu. L-ar urmări pe Barrymore, ca să vadă ce 
face. 

— În cazul acesta să-l urmărim împreună. 

— Cu siguranţă că o să ne simtă. 

— Omul e cam surd şi la urma urmei trebuie să ne 
încercăm norocul. La noapte vom veghea în odaia mea şi îl 
vom aştepta să treacă. 

Sir Henry şi-a frecat mâinile de plăcere şi se vedea că 
salută isprava aceasta ca pe o ieşire din viaţa oarecum 
monotonă din locurile mlăştinoase. 

Baronetul a luat legătura cu arhitectul care a întocmit 
planurile pentru sir Charles, precum şi cu un antreprenor 
din Londra, aşa încât aşteptăm ca în curând să înceapă aci 
mari prefaceri. Au venit decoratori, tâmplari de mobilă şi 


tapiţeri de la Plymouth şi, bineînţeles, prietenul nostru are 
idei mari şi înţelege să nu economisească nici trudă şi nici 
cheltuială ca să restaureze faima familiei sale. După ce 
clădirea va fi renovată şi mobilată din nou, nu va mai avea 
nevoie decât de o soţie, ca totul să fie desăvârşit. Între noi 
fie vorba, sunt semne foarte grăitoare că treaba asta n-o să 
întârzie, dacă şi doamna o doreşte, căci rar am văzut bărbat 
mai îndrăgostit de o femeie decât este el de frumoasa 
noastră vecină - miss Stapleton. Şi totuşi cursul acestei 
dragoste sincere nu e chiar atât de liniştit cum ai putea 
crede. Astăzi, de pildă, apele au fost tulburate de nişte 
valuri stârnite pe neaşteptate, ceea ce i-a pricinuit 
prietenului nostru plictiseli şi încurcături grozave. 

După conversaţia de care ţi-am pomenit, în legătură cu 
Barrymore, sir Henry şi-a pus pălăria pe cap, pregătindu-se 
să plece. Bineînţeles am făcut şi eu acelaşi lucru. 

— Ce? Şi dumneata mergi, Watson? m-a întrebat el 
privindu-mă ciudat. 

— Depinde dacă mergeţi sau nu pe locul mlăştinos, i-am 
răspuns eu. 

— Da, am să merg pe acolo. 

— Bine! ştiţi însă ce instrucţiuni am primit. Îmi pare rău că 
trebuie să mă ţin după dumneavoastră, dar aţi auzit cu câtă 
seriozitate a stăruit Holmes să nu vă părăsesc o clipă şi mai 
ales ca nu cumva să mergeţi singur prin mlaştini. 

Sir Henry mi-a pus atunci mâna pe umăr cu un zâmbet 
binevoitor. 

— Dragă prietene. - mi-a spus el. 

— Holmes cu toată înţelepciunea lui n-a prevăzut unele 
lucruri care s-au petrecut de când am venit aci. Mă 
înţelegi? Sunt sigur că eşti cel din urmă om din lume căruia 
i-ar plăcea să-mi strice socotelile. Trebuie să merg singur. 

M-am văzut pus în cea mai neplăcută situaţie. Nu ştiam ce 
să spun şi ce să fac şi până să iau eu o hotărâre, el îşi şi 
apucase bastonul şi plecase. Când m-am gândit însă mai 
bine la situaţie, m-a mustrat conştiinţa amar că l-am lăsat, 


oricare ar fi fost pretextul, să-mi scape de sub 
supraveghere. Îmi închipuiam cum am să mă simt când am 
să dau ochii cu dumneata şi să-ţi mărturisesc că s-a 
întâmplat o nenorocire din pricină că n-am ţinut seama de 
instrucţiunile pe care mi le-ai dat. Îţi spun drept că la 
gândul acesta am roşit. Nici acum n-ar fi târziu ca să-l ajung 
din urmă, mi-am spus eu, şi am pornit pe dată spre vila 
Merripit. Am luat-o la goană cât mă ţineau puterile, dar nici 
urmă de sir Henry, până la punctul în care cărarea se 
bifurca. Acolo, temându-mă să n-o apuc într-o direcţie 
greşită, m-am suit pe o colină din vârful căreia puteam să 
văd la distanţă - e vorba de colina aceea în care e săpată 
cariera de granit. Atunci l-am zărit numaidecât. Era pe 
cărarea ce duce printre mlaştini, cam la un sfert de milă 
depărtare, şi alături de el se afla o doamnă, ce nu putea fi 
decât domnişoara Stapleton. Era limpede că se înţeleseseră 
şi că întâlnirea lor fusese dinainte fixată. Mergeau încet mai 
departe, cufundaţi într-o discuţie, şi am văzut cum ea făcea 
gesturi repezi şi scurte cu mâinile, ca şi cum ceea ce 
spunea era foarte important, în vreme ce el asculta atent, 
iar o dată sau de două ori a protestat cu tărie dând din cap. 
M-am furişat printre nişte stânci ca să-i pândesc, 
întrebându-mă foarte încurcat ce am să fac după aceea. Să- 
i urmăresc şi să trag cu urechea la ceea ce vorbeau ar fi 
fost o jignire, cu toate că de datoria mea era să nu-l scap 
din ochi. Să-l spionezi pe un prieten, e o misiune urâtă. 
Totuşi nu aveam ceva mai bun de făcut decât să-l 
supraveghez de acolo de pe colină şi după aceea să-mi 
uşurez conştiinţa mărturisindu-i ceea ce făcusem. E drept 
că dacă l-ar fi ameninţat vreo primejdie neaşteptată eram 
prea departe ca să-l pot ajuta şi totuşi sunt sigur că ai să-mi 
dai dreptate că mă aflam într-o situaţie foarte delicată şi că 
altceva mai bun nu puteam face. Prietenul nostru sir Henry 
împreună cu doamna s-au oprit pe cărare şi păreau adânc 
cufundaţi în convorbire când deodată am băgat de seamă 
că nu eram singurul martor al întrevederii lor. 


Un fel de ghemotoc verde ce plutea în aer mi-a atras 
privirea şi o altă aruncătură de ochi mi-a arătat că forma 
aceea era mânuită printr-un băț de către un om ce se 
strecura printre hârtoapele terenului accidentat. Era 
Stapleton cu fileul lui de prins fluturi şi se afla cu mult mai 
aproape de cei doi decât eram eu. Părea chiar că se 
îndreaptă spre ei. În clipa aceea, sir Henry o trase pe 
neaşteptate pe domnişoara Stapleton spre dânsul, 
cuprinzând-o cu braţul. Mi s-a părut însă că ea se ferea, 
ţinându-şi faţa întoarsă de la el. Sir Henry şi-a plecat capul 
spre capul ei, dar domnişoara Stapleton a ridicat o mână, 
ca şi când ar fi vrut să se ferească. În clipa următoare i-am 
văzut sărind în lături şi întorcându-se degrabă. Stapleton 
era pricina acestei întreruperi. Fugea ca un sălbatic spre ei, 
cu fileul acela caraghios, bălăbănindu-se după el. Gesticula 
şi aproape că ţopăia de enervare în faţa celor doi 
îndrăgostiţi. Nu pot să-mi închipui ce s-a petrecut, dar mi s- 
a părut că Stapleton l-a jignit pe sir Henry, care încerca să 
dea explicaţii, înfuriindu-se că celălalt refuză să le 
primească. Tânăra se închisese într-o tăcere mândră. Până 
la urmă, Stapleton, întorcându-se pe călcâie, i-a făcut nişte 
gesturi categorice surorii lui, care, după ce i-a aruncat o 
privire nehotărâtă lui sir Henry, a pornit alături de fratele 
ei. Gesturile furioase ale naturalistului arătau că era 
supărat şi pe ea. Baronetul a rămas o clipă în loc uitându-se 
după ei, apoi a pornit-o încet-încet înapoi pe drumul pe care 
venise, cu capul plecat, imaginea însăşi a desperării. 

N-am putut să-mi dau seama ce însemnau toate acestea, 
dar m-a cuprins o ruşine de nedescris că am fost martorul 
unei scene atât de intime, fără ca prietenul meu s-o fi ştiut. 
De aceea am coborât în goană colina şi la poalele ei m-am 
întâlnit cu sir Henry. Faţa îi era congestionată de mânie, iar 
fruntea încruntată ca la un om scos din fire, care nu mai 
ştia ce să facă. 

— Ei, Watson! De unde ai răsărit? m-a întrebat el. Să nu- 
mi spui că totuşi ai venit după mine! 


I-am explicat totul: că am găsit cu cale că nu se putea să 
rămân la castel, că m-am luat după el şi că am fost martor 
la cele întâmplate. O clipă m-a fulgerat cu privirea, dar 
sinceritatea mea l-a dezarmat, potolindu-i mânia, şi până la 
urmă a izbucnit într-un râs plin de amărăciune. 

— Ai fi putut crede că în inima mlaştinilor eşti la adăpost, 
când vrei să fii singur. - mi-a spus el. - dar ducă-se dracului 
de treabă, parcă s-a vorbit toată lumea din regiunea asta să 
iasă să mă vadă cum îmi fac declaraţiile de dragoste. Şi încă 
ce sărmană declaraţie de dragoste! Dumneata unde ţi-ai 
rezervat locul? 

— Am stat pe colină. 

— Ai stat în ultimul rând. Fratele ei însă a stat în fotoliu de 
orchestră. L-ai văzut cum s-a năpustit asupra noastră? 

— Da, l-am văzut. 

— "Ţi-ai pus vreodată problema că acest frate al ei ar putea 
fi nebun? 

— Nu pot să spun că mi-ar fi trecut aşa ceva prin cap. 

— Nici mie. Până astăzi l-am crezut în toate minţile, dar îţi 
spun drept că unul din noi doi trebuie pus în cămaşă de 
forţă. Dar ce se petrece oare cu mine, Watson? De câteva 
săptămâni trăieşti alături de mine. Hai, spune-mi drept: 
crezi că e ceva care mar putea împiedica să fiu un soţ bun 
pentru femeia pe care o iubesc? 

— Cred că nu. 

— În privinţa poziţiei mele sociale, cred că nu se pot face 
obiecţiuni. Aşa că e vorba doar de persoana mea, pe care o 
desconsideră. Ce să aibă oare cu mine? Nu ştiu să fi adus 
vreodată de când sunt pe lume vreo jignire vreunui bărbat 
sau vreunei femei şi totuşi nu îmi îngăduie nici măcar să-i 
ating vârful degetelor. 

— V-a spus el aşa ceva? 

— Da şi încă multe altele. Îţi spun cinstit, Watson, n-o 
cunosc decât de vreo câteva săptămâni, dar din prima zi mi- 
am dat seama că această femeie e făcută pentru mine şi ea 
de asemenea s-a arătat fericită ori de câte ori am fost 


împreună. Îţi jur că aşa e, în ochii femeilor e o lumină care 
spune mai mult decât vorbele. Dar el nu ne-a lăsat niciodată 
să fim împreună şi abia azi am avut pentru prima oară 
prilejul să schimb câteva cuvinte cu ea între patru ochi. Era 
bucuroasă că ne întâlnim, dar când aceasta s-a întâmplat, 
nu despre dragoste ar fi vrut ea să vorbească, şi dacă ar fi 
putut, nici pe mine nu m-ar fi lăsat să vorbesc despre 
aceasta. Ţinea morţiş să-mi spună că aci e un loc primejdios 
şi că ea n-o să fie fericită până când eu n-am să plec de pe 
meleagurile acestea. I-am spus atunci că de când am zărit-o 
nu mai am nici o grabă să plec şi că dacă ţine într-adevăr la 
aceasta, singurul fel în care ar fi izbutit era să facă în aşa 
fel, încât să vină cu mine. Şi în acelaşi limbaj i-am propus să 
se căsătorească cu mine, dar înainte de a-mi putea da un 
răspuns a apărut fratele ei, care s-a năpustit asupra noastră 
cu o înfăţişare ca de nebun. De mânie se făcuse alb ca varul 
şi ochii lui spălăciţi scânteiau de furie. Ce fac cu fata? Cum 
de am îndrăznit să mă port atât de jignitor cu ea? Mi-am 
închipuit eu oare că dacă sunt baronet pot să-mi fac de cap? 
De n-ar fi fost fratele ei, aş fi ştiut eu cum să-i răspund. l-am 
spus că nu văd de ce să-mi fie ruşine de sentimentele ce le 
nutresc faţă de sora lui şi că nădăjduiesc că îmi va face 
cinstea să-mi fie soţie. Dar vorbele acestea n-au îndulcit 
situaţia de fel, aşa că mi-am ieşit şi eu din fire şi i-am vorbit 
în cuvinte mai aspre decât poate s-ar fi cuvenit, ţinând 
seama că era de faţă sora lui. Şi după cum ai văzut, s-a 
terminat aşa, cu plecarea lor, iar eu sunt atât de uluit, cum 
nu cred să fie altul pe lume. Watson, spune-mi, te rog, ce 
înseamnă toate acestea şi îţi voi rămâne atât de îndatorat 
încât n-aş putea să te răsplătesc vreodată. 

Am încercat să-i explic într-un fel sau altul, dar eram şi eu 
cu totul încurcat. Titlul prietenului nostru, averea, vârsta, 
caracterul şi înfăţişarea lui, toate erau în favoarea lui şi nu 
ştiu nimic ce ar putea să-i fie împotrivă afară de acel 
blestemat destin ce apasă asupra familiei lui. E de mirare 
că încercările lui au fost respinse atât de brutal, fără ca fata 


să fie întrebată măcar ce părere are, iar ea a primit situaţia 
fără să se împotrivească. Totuşi presupunerile noastre au 
încetat în urma vizitei lui Stapleton din această după- 
amiază. A venit să-şi ceară iertare pentru necuviinţa sa din 
cursul dimineţii şi după o lungă convorbire între patru ochi 
cu sir Henry, în biroul lui, discuţia s-a terminat cu repararea 
definitivă a rupturii şi ca un semn că este aşa, vinerea 
viitoare suntem invitaţi să cinăm la vila Merripit. 

— Nici acum nu pot spune că nu-i nebun, mi-a declarat 
după aceea sir Henry. Nu pot să uit privirea ochilor lui azi- 
dimineaţă când s-a repezit la mine, dar trebuie să recunosc 
că nimeni nu şi-ar fi putut cere iertare într-un chip mai 
frumos decât a făcut-o el. 

— A explicat în vreun fel această purtare a sa? 

— Pentru el sora lui înseamnă totul în viaţă, a spusel. E 
foarte firesc şi sunt bucuros că ştie s-o preţuiască. Au fost 
nedespărţiţi, şi după cum pretinde el, e un om tare 
singuratic, neavând-o decât pe ea ca tovarăş, aşa încât 
gândul de a o pierde îl îngrozeşte. Mai spune că nu şi-a dat 
seama că eu începusem să mă îndrăgostesc de ea, iar când 
a văzut cu ochii lui că lucrurile stau astfel şi că ea ar putea 
să-l părăsească, a suferit un şoc atât de puternic, încât un 
timp nici măcar n-a fost răspunzător de cele ce a spus saua 
făcut. Era mâhnit de toate cele petrecute şi a recunoscut ce 
nebunie şi ce egoism este din partea lui să-şi închipuie că ar 
putea ţine lângă el, toată viaţa, o femeie atât de frumoasă 
cum este sora lui. Dacă totuşi trebuie să-l părăsească, ar 
prefera s-o facă pentru un vecin ca mine decât pentru 
altcineva. Oricum, pentru el a însemnat o lovitură şi aceasta 
îi cere o bucată de vreme ca să se deprindă cu gândul. În 
ce-l priveşte, e gata să retragă orice împotrivire dacă îi 
făgăduiesc să las lucrurile aşa cum sunt, timp de trei luni, şi 
în tot acest timp să mă mulţumesc doar cu prietenia surorii 
lui, fără a-i pretinde dragostea. l-am făgăduit aceasta şi 
lucrurile au rămas aci. 


Unul din micile noastre mistere s-a lămurit. Putem spune 
că am dat undeva de fundul mlaştinii acesteia în care 
plutim. Ştim în sfârşit acum de ce Stapleton îl privea 
încruntat pe pretendentul surorii lui, chiar dacă acest 
pretendent prezintă atâtea avantaje. Şi acum trec mai 
departe la alt fir, pe care l-am scos din ghemotocul acesta 
încurcat. Şi anume, trec la misterul hohotelor pe care le-am 
auzit noaptea, la misterul chipului plâns al doamnei 
Barrymore, la feciorul care umblă în taină noaptea la 
fereastra cu zăbrele din aripa de apus a castelului. Mă poţi 
felicita, dragă Holmes, şi să-mi spui că nu te-am dezamăgit 
ca reprezentant al dumitale... că nu-ţipare rău de 
încrederea pe care mi-ai arătat-o atunci când m-ai trimis 
aici. Într-o singură noapte am lămurit cu desăvârşire toate 
lucrurile acestea. Am spus „într-o singură noapte”, dar de 
fapt adevărul e că a fost lucru de două nopţi, pentru că în 
prima nu s-a petrecut nimic. Am vegheat împreună cu sir 
Henry, în odaia lui, până aproape de trei noaptea, dar n-am 
auzit nici un fel de zgomot afară de bătaia ceasului de 
deasupra scării. A fost o veghe melancolică şi a luat sfârşit 
în clipa în care fiecare am adormit în scaunul în care 
şedeam. Din fericire nu ne-am lăsat descurajaţi şi am 
hotărât să mai încercăm o dată. Noaptea următoare am 
făcut lampa mică şi am început să fumăm, ferindu-ne să 
facem cel mai mic zgomot. E de necrezut cât de încet se 
scurgeau ceasurile şi totuşi eram susținuți de aceeaşi 
nerăbdare şi interes pe care trebuie s-o simtă şi vânătorul 
când pândeşte capcana în care nădăjduieşte să-i cadă 
vânatul. A bătut unu şi pe urmă două şi eram gata din nou 
să ne lăsăm cuprinşi de deznădejde, când deodată amândoi 
am tresărit, gata să sărim de pe scaune, cu nervii, deşi 
obosiţi, din nou încordaţi. Auzisem un scârţâit de paşi pe 
coridor. L-am auzit trecând cât se poate de furiş, până s-a 
topit în depărtare. Atunci baronetul a deschis încetişor uşa 
şi am pornit în urmărire. Omul nostru făcuse ocolul galeriei 
şi întregul coridor zăcea în beznă. Ne-am furişat cu multă 


băgare de seamă în cealaltă aripă a castelului. Abia am avut 
timp să zărim chipul omului înalt, cu barba neagră, adus de 
umeri, ce mergea pe coridor în vârful picioarelor. Apoi a 
intrat pe aceeaşi uşă ca şi prima oară, şi lumina slabă a 
lumânării se contura în întuneric, lăsând să pătrundă doar o 
singură rază galbenă prin bezna coridorului. Ne-am 
strecurat cu băgare de seamă pe parchet, încercând fiecare 
scândurică înainte de a îndrăzni să ne lăsăm cu toată 
greutatea pe ea. Avusesem grijă să ne lăsăm încălţămintea 
în odaie, dar chiar aşa scândurile vechi scârţâiau şi 
trosneau sub pasul nostru. Câteodată mi se părea cu 
neputinţă să nu ne simtă apropierea. Din fericire, omul 
nostru e cam surd şi era cu totul absorbit de ceea ce făcea. 
Când, în sfârşit, am ajuns la uşă şi am aruncat o privire 
înăuntru, l-am văzut aplecându-se spre fereastră, cu 
lumânarea în mână, cu faţa-i albă şi crispată lipită de geam, 
la fel cum îl văzusem cu două nopţi mai înainte. 

Nu făcusem nici un plan de luptă, dar baronetul e un om 
pentru care calea directă e cea mai firească. A intrat în 
odaie şi când l-a văzut, Barrymore, de uimire, a sărit de la 
fereastră, trăgând aer în piept cu un şuierat puternic şi a 
rămas împietrit în faţa noastră, livid şi tremurând. Ochii lui 
negri strălucind pe faţa-i albă ca o mască erau plini de 
spaimă şi uimire privind când la sir Henry, când la mine. 

— Ce faci aici, Barrymore? 

— Nimic, domnule! 

Era atât de neliniştit, că abia putea să vorbească, iar 
umbrele jucau în sus şi în jos din pricină că mâna în care 
ţinea lumânarea tremura. 

— Fereastra, domnule! Noaptea dau o raită să văd dacă 
sunt închise! 

— La etaj? 

— Da, domnule, la toate ferestrele. 

— Ascultă, Barrymore, i s-a adresat sir Henry cu asprime. 
Ne-am hotărât să smulgem tot adevărul de la tine, aşa că 


vei fi scutit de neplăceri, dacă ni-l spui mai curând. Hai! 
Acum! Fără minciuni! Spune ce făceai la fereastră? 

Omul s-a uitat la noi deznădăjduit şi îşi frângea mâinile ca 
unul ce se află la capătul temerii şi nenorocirii. 

— Nu făceam nici un rău, domnule. Ţineam lumânarea la 
fereastră. 

— Şi de ce ţineai lumânarea la fereastră? 

— Nu mă întrebaţi, sir Henry... nu mă întrebaţi. Pe cinstea 
mea, domnule, nu e o taină a mea şi nu v-o pot mărturisi. 
Dacă m-ar privi numai pe mine, nu aş cuteza să v-o 
tăinuiesc. 

Deodată mi-a venit o idee neaşteptată şi am luat 
lumânarea de pe pervazul ferestrei, unde o pusese feciorul. 

— Trebuie s-o fi ţinut ca semnal, am spus eu. Să vedem 
dacă o să primim răspuns. 

Am ţinut lumânarea aşa cum o ţinuse el şi am privit afară, 
în bezna nopţii. Abia de puteam desluşi conturul negru al 
arborilor pe întinderea ceva mai închisă a câmpiei, căci luna 
intrase în nori. Apoi am scos un strigăt de bucurie, căci o 
lumină galbenă, mică cât o împunsătură de ac, a fulgerat 
deodată prin vălul de întuneric şi a strălucit stăruitor în 
centrul cadrului negru al ferestrei. 

— lată! am strigat eu. 

— Nu, nu, domnule, nu e nimic! a izbucnit atunci feciorul. 
Vă asigur, domnule... 

— Watson, plimbă lumina de-a curmezişul ferestrei! mi-a 
strigat baronetul. Vezi dacă şi celălalt o mişcă! Tot mai 
tăgăduieşti că nu e semnal, derbedeule? Hai, vorbeşte! Cu 
cine de acolo te-ai înhăitat şi ce uneltiri aţi pus la cale? 

Pe faţa omului se putea citi o expresie vizibilă de sfidare. 

— Asta mă priveşte doar pe mine şi nu pe dumneavoastră. 
N-am nimic de spus. 

— Atunci să pleci imediat din serviciul meu. 

— Foarte bine, domnule! Dacă trebuie, plec. 

— Ţi-ai mâncat omenia, să ştii. Ei drăcie! Ar trebui să-ţi fie 
ruşine de tine însuţi. Familia ta trăieşte pe lângă a mea de 


mai bine de o sută de ani sub acest acoperământ şi 
descopăr că eşti vârât în cine ştie ce complot, pus la cale 
împotriva mea! 

— Nu, nu, domnule, nu-i împotriva dumneavoastră! se auzi 
un glas de femeie şi doamna Barrymore, mai palidă şi mai 
înspăimântată decât soţul ei, stătea în uşă. Înfăţişarea ei 
masivă, în şal şi numai în fustă, ar fi părut comică, de nu i-ai 
fi putut citi puternicele sentimente ce-i erau întipărite pe 
faţă. 

— Trebuie să plecăm, Elisa. S-a sfârşit. Poţi să împachetezi 
lucrurile, i-a spus bărbatul ei. 

— Vai, John, John, unde te-am adus. Eu sunt de vină, sir 
Henry... numai eu. A făcut totul numai pentru liniştea mea 
şi numai eu l-am rugat! 

— Atunci, vorbeşte! Ce înseamnă asta? 

— Nefericitul meu frate moare de foame acolo pe câmpie. 
Nu-l putem lăsa să piară lângă uşa noastră. Lumina e un 
semn pentru el că i-am pregătit ceva de mâncare şi lumina 
din faţă, de acolo, arată locul unde trebuie dusă hrana. 

— Aşa? Fratele dumitale €... 

— Puşcăriaşul evadat, domnule... Selden criminalul. 

— Asta e adevărat, domnule, a spus atunci Barrymore. V- 
am spus că nu e taina mea şi că nu v-o pot mărturisi eu, dar 
acum aţi aflat-o şi vedeţi că dacă a fost vreun complot, nu a 
fost împotriva dumneavoastră. 

Aşa că aceasta este explicaţia expedițiilor furişe din toiul 
nopţii şi a lumânării din fereastră. Atât sir Henry, cât şi eu 
ne uitam amândoi uluiţi la femeie. E oare cu putinţă ca 
fiinţa aceasta respectabilă şi impunătoare să fie din aceeaşi 
plămadă cu unul din cei mai vestiți criminali din ţară? 

— Da, domnule, numele meu de fată e Selden şi el e fratele 
meu mai mic. Când era copil l-am răsfăţat prea mult şi i-am 
făcut toate voile, până ce-a ajuns să creadă că lumea e 
făcută doar pentru plăcerea lui şi că poate să facă tot ce 
pofteşte. Apoi când s-a făcut mai mare s-a înhăitat cu nişte 
haimanale şi parcă a intrat satana în el, până ce a vârât-o 


pe mama în mormânt şi a târât numele nostru în mocirlă. 
Din crimă în crimă s-a cufundat tot mai adânc, încât numai 
îndurarea Celui de sus l-a smuls din ghearele călăului, dar 
pentru mine, domnule, a rămas acelaşi băieţaş cu păr 
cârlionţat, cu care m-am jucat ca o soră mai mare. De astă 
dată a evadat din închisoare, domnule. Ştia că sunt aci şi că 
n-aveam să-l las fără ajutor. Ce puteam să fac când într-o 
noapte s-a furişat până aci, ostenit şi mort de foame, cu 
gardienii pe urmele lui. L-am luat înăuntru, l-am hrănit şi l- 
am îngrijit. Pe urmă aţi venit dumneavoastră şi fratele meu 
a găsit cu cale că în câmpie e un adăpost mai bun ca 
oriunde, până ce se vor mai potoli urmăririle, aşa că a 
rămas acolo. Dar de atunci la fiecare două nopţi ne 
încredinţăm dacă mai e acolo punând o lumină la fereastră 
şi dacă avem răspuns, soţul meu îi duce ceva pâine şi carne. 
În fiecare zi nădăjduim că a plecat, dar câtă vreme îl ştim 
acolo, nu-l putem lăsa în voia soartei. Acesta-i tot adevărul 
şi vă rog să luaţi aminte că dacă există o vină în toate 
acestea, apoi nu este a soţului meu, ci a mea, căci pentru 
mine a făptuit-o. 

Cuvintele femeii izvorau dintr-o adâncă sinceritate şi ne-au 
încredinţat pe deplin. 

— E adevărat, Barrymore? 

— Da, sir Henry. Cuvânt cu cuvânt. 

— Bine. Nu pot să te învinuiesc că te-ai dat de partea soţiei 
dumitale. Uită tot ce am spus. Duceţi-vă în odaia voastră şi 
mâine dimineaţă vom mai vorbi despre această chestiune. 

După ce au plecat ne-am uitat iarăşi pe fereastră. Sir 
Henry a deschis-o în lături şi vântul rece al nopţii a pătruns 
înăuntru, suflând peste feţele noastre. 

Dincolo, departe, în adâncul întunecat, licărea încă 
firicelul acela subţire de lumină galbenă. 

— Sunt uimit de îndrăzneala lui, a spus sir Henry. 

— Pare să fie aşezat în aşa fel, încât lumina să nu poată fi 
văzută decât de aici. 


— Tot ce se poate. La ce distanţă să fie? Cam cât crezi că e 
până acolo? 

— Cred că e dincolo de creasta Cleft. 

— Nu cred să fie mai mult de o milă, două. 

— Cel mult atât. 

— Da, nu poate fi departe, de vreme ce Barrymore trebuie 
să-i ducă hrană. Şi el, blestematul, aşteaptă lângă 
lumânare. Ei, drăcia dracului! Watson, mă duc să-l prind! 

Mi-a trecut şi mie prin cap acelaşi lucru. Poate că dacă 
soţii Barrymore ne-ar fi arătat încredere, nu ne-am fi gândit 
la aceasta, dar a trebuit să le smulgem taina. Omul acela e o 
primejdie pentru societate, un scelerat pentru care nu 
există milă sau iertare. Nu ne-am fi făcut decât datoria 
folosind această împrejurare ca să-l trimitem iarăşi acolo de 
unde nu poate să vatăme pe nimeni. Din pricina firii lui 
brutale şi violente, alţii vor plăti scump, dacă noi stăm cu 
mâinile legate. În fiecare noapte, vecinii noştri Stapleton ar 
putea să fie atacați de el şi numai acest gând l-a făcut pe sir 
Henry atât de dornic de o aventură. 

— Merg şi eu, i-am spus. 

— Atunci ia-ţi revolverul şi pune-ţi cizmele. Cu cât o 
pornim mai repede, o să fie cu atât mai bine, pentru că s-ar 
putea ca individul să stingă lumina şi s-o şteargă. 

În cinci minute ieşeam pe uşă gata de plecare în expediţie. 
Am trecut grăbiţi prin boschetele întunecate, strecurându- 
ne prin şuierul trist al vântului de toamnă şi foşnetul 
frunzelor ce cădeau. Aerul nopţii era apăsător şi cu miros 
de mucegai şi putregai. În răstimpuri, luna se ivea pentru o 
clipă, dar norii erau mereu mânaţi pe bolta cerului şi abia 
păşisem în câmpie, când a început să cadă o ploaie 
măruntă. Lumina ardea încă nemişcată înaintea noastră. 

— Sunteţi înarmat? am întrebat eu. 

— Am biciul ăsta de vânătoare. 

— Trebuie să ne năpustim asupra lui, repede, pentru că se 
spune că e un individ capabil de orice. Să-l luăm prin 


surprindere şi să punem mâna pe el înainte de a avea răgaz 
să se împotrivească. 

— Mă întreb, Watson. - a adăugat baronetul. - ce-ar spune 
Holmes despre toate acestea? Cum e cu ceasul acela al 
întunericului, când puterile răului se dezlănţuie? 

Drept răspuns la cuvintele lui se înălţă deodată din bezna 
fără margini a câmpiei acel urlet sinistru pe care îl mai 
auzisem acolo pe marginea mlaştinii Grimpen. A venit 
purtat de vânt în tăcerea nopţii, mai întâi ca un murmur 
prelung, apoi ca un muget din ce în ce mai puternic şi, în 
sfârşit, ca un geamăt trist şi apoi s-a stins. După aceea a 
răsunat iarăşi, strident, sălbatic şi ameninţător, umplând 
întregul văzduh. Baronetul m-a prins de braţ şi în 
întunecimea nopţii i-am zărit întrucâtva chipul palid 
făcându-se alb ca varul. 

— Doamne, doamne! Ce-i asta, Watson? 

— Nu ştiu, un geamăt al câmpiei. L-am mai auzit odată. 

S-a stins undeva în depărtare, apoi ne-a învăluit o tăcere 
desăvârşită. Am rămas cu urechile ciulite, dar n-am mai 
auzit nimic. 

— Watson. - mi-a spus iarăşi baronetul. - acesta-i urlet de 
câine. 

Mie mi-a îngheţat sângele în vine, în vreme ce în glasul lui 
se strecurase un accent ce trăda spaima năvalnică ce-l 
cuprinsese. 

— Ei ce spun despre urletul acesta? 

— Care ei? 

— Oamenii de prin partea locului. 

— Vai, dar oamenii aceştia sunt înapoiaţi! De ce să plecaţi 
urechea la ce spun ei? 

— Hai, Watson, spune-mi. Spune-mi! 

M-am codit să-i spun, dar n-am putut să scap până la 
urmă. 

— Ei bine, spun că ar fi urletul câinelui din Baskerville. 

Sir Henry a gemut mai întâi, apoi a rămas tăcut câteva 
clipe. 


— Câine era, a spus el în sfârşit. Dar părea că vine de la o 
distanţă de mile. Dintr-acolo, din faţă, cred. 

— E greu de spus din ce parte venea. 

— A crescut o dată cu vântul şi s-a înăbuşit o dată cu el. 
Nu-i în partea aceea mlaştina cea mare din Grimpen? 

— Ba da. 

— Hm! De acolo trebuie să fi venit. la spune, Watson, 
dumneata nu crezi că era un urlet de câine? Doar nu-s 
copil. Nu te teme să-mi spui adevărul. 

— Când l-am auzit prima oară eram cu Stapleton.; El 
spunea că ar putea fi ţipătul vreunei păsări ciudate. 

— Nu, nu! Câine era. Dumnezeule, să fie oare ceva 
adevărat din toate poveştile acelea? E cu putinţă să fiu într- 
adevăr în primejdie dintr-o pricină atât de învăluită în 
mister? Nu crezi şi dumneata, Watson? Spune! 

— Nu, nu! 

— Şi totuşi una e să râzi de istoria asta la Londra şi alta să 
te afli aici în bezna de pe câmpie şi să auzi un urlet ca 
acela! Şi apoi, unchiul meu. Lângă locul unde s-a prăbuşit el 
erau urmele unui câine. Toate se înlănţuiesc. Nu cred că 
sunt un fricos, dar urletul acela parcă mi-a îngheţat sângele 
în vine. la te uită la mâinile mele. 

Erau reci ca un sloi de gheaţă. 

— Mâine o să vă simţiţi mai bine. 

— Nu cred că o să-mi pot alunga urletul acela din urechi. 
Ce crezi că trebuie să facem acum? 

— Să ne întoarcem? 

— Nici gând! Am plecat ca să prindem pe omul acela şi 
trebuie să-l prindem. Suntem pe urmele puşcăriaşului şi cu 
o fantomă de câine pe urmele noastre. Hai! O să vedem 
până la urmă dacă pe câmpia aceasta stearpă s-au 
dezlănţuit toţi demonii din adâncuri. 

Înaintam încet-încet prin bezna din jur, pe care se 
proiectau fantomatic colinele negre şi stâncoase, iar în faţă 
pata galbenă de lumină ce ardea încremenită. Nimic nu te 
poate dezamăgi mai mult ca distanţa ce te desparte de o 


lumină într-o noapte neagră ca păcura, licăritul acela ce ţi 
se pare când departe în zare, când la doi paşi de tine. Dar 
am văzut, în sfârşit, de unde venea şi atunci am ştiut că 
suntem într-adevăr foarte aproape de ea. O lampă cu fitil 
era fixată într-o scobitură de stâncă, apărată din toate 
părţile ca să nu pătrundă vântul la ea şi ca să nu fie văzută 
decât dinspre castelul Baskerville. Neam apropiat 
ascunzându-ne după un bolovan mare de granit şi, 
plecându-ne pe după el, ne-am uitat cu atenţie la lumina- 
semnal. Cât de straniu părea să vezi acolo în inima câmpiei 
o lampă care arde singură şi nici o urmă de viaţă în jur. 
Doar o singură flacără galbenă şi luciul stâncii de o parte şi 
de alta. 

— Acum ce facem? mi-a şoptit sir Henry. 

— Să aşteptăm aici. Trebuie să fie prin preajmă. Să vedem 
dacă nu-l putem măcar zări. 

Abia rostisem aceste vorbe, când amândoi l-am şi văzut. 
Peste stâncile în crăpătura cărora ardea lampa se arătă o 
faţă galbenă şi hâdă, parcă înfiptă între ele, un chip de 
animal înfiorător, brăzdat şi însemnat în întregime de 
patimi josnice. Plin de noroi, cu barba zbârlită, încadrat de 
un păr încâlcit, părea mai degrabă a fi faţa unuia din 
sălbaticii aceia de demult, care au locuit cândva în colibele 
de pe colină. Lumina ce-l bătea de jos în sus se reflecta în 
ochii mici şi vii ce sfredeleau cu sălbăticie întunericul în 
dreapta şi în stânga, de parcă ar fi fost o fiară şireată şi 
sălbatică ce simţise paşi de vânător pe urmă-i. 

De bună seamă că ceva îi trezise bănuiala. Ar fi fost cu 
putinţă ca Barrymore să aibă un cod de semnale speciale, 
pe care noi nu-l respectasem sau poate că individul bănuia 
din alte pricini că nu erau toate în ordine, dar am putut 
desluşi o teamă pe faţa lui înrăită. Din moment în moment 
putea să azvârle lumina şi să se mistuie în beznă. De aceea 
şi eu, şi sir Henry am făcut deodată un salt. În aceeaşi clipă, 
puşcăriaşul a urlat la noi cu un potop de blesteme şi a 
răsturnat o bucată de stâncă, care s-a prăbuşit peste 


pietroiul ce ne adăpostea. O clipă, când a sărit în picioare şi 
a rupt-o la fugă, i-am întrezărit statura mică şi îndesată, 
bine clădită. Chiar atunci, din fericire, luna a ieşit dintre 
nori. Ne-am repezit peste creasta colinei şi l-am zărit de 
cealaltă parte pe omul nostru fugind la vale, sărind peste 
pietroaiele din cale cu atâta dibăcie, de parcă ar fi fost o 
capră de munte. Cu un foc de revolver bine ochit l-aş fi 
putut dobori dar luasem arma cu mine ca să mă apăr în 
cazul când aş fi fost atacat şi nicidecum să împuşc un om 
neînarmat care fugea. 

Amândoi eram alergători ageri şi bine antrenați, dar ne- 
am dat seama pe dată că nu aveam sorţi să-l prindem. L-am 
zărit multă vreme în bătaia lunii. Când n-a mai rămas decât 
un punct ce se mişca repede printre pietroaie spre 
povârnişul unei coline îndepărtate, Am alergat până ne-am 
pierdut respiraţia, dar spaţiul dintre noi şi el creştea 
mereu. În sfârşit ne-am oprit şi ne-am aşezat gâfâind pe doi 
bolovani, urmărindu-l cum dispare în depărtare. 

În clipa aceea însă s-a întâmplat un lucru bizar, neaşteptat. 
Ne ridicasem de pe bolovani ca să ne întoarcem şi să 
plecăm spre casă, după ce ne lăsasem păgubaşi de 
urmărire. Luna coborâse atât de mult pe cer, încât ajunsese 
în dreapta noastră şi coama colţuroasă a unei creste de 
granit se înălța până la marginea de jos a discului de argint. 
Acolo sus, puternic conturat, negru ca o statuie de ebonită 
pe fondul strălucitor, am văzut chipul unui om ce stătea pe 
creastă. Să nu-ţi închipui, Holmes, că era o nălucă. Te 
încredinţez că l-am văzut foarte limpede. Atât cât am putut 
să-mi dau seama, omul era de o statură înaltă şi zveltă. 
Stătea cu picioarele puţin în lături şi cu mâinile încrucişate, 
iar capul îl ţinea aplecat, ca şi cum ar fi pus la cale cine ştie 
ce lucruri infernale în faţa pustiului nemărginit de mărăcini 
şi bolovani de granit ce se întindea la picioarele lui. Ar fi 
putut să fie duhul acelui loc înfiorător. Nici vorbă că nu era 
puşcăriaşul. Acesta ajunsese departe de locul unde ne 
aflam. Pe deasupra, omul de pe creastă avea o statură cu 


mult mai înaltă. Am scos un uşor strigăt de uimire şi am 
întins mâna să-l arăt baronetului, dar în clipa în care m-am 
întors omul a dispărut. Culmea aspră de granit era la locul 
ei, trecând încă peste marginea de jos a lunii, dar pe 
creastă nu mai era tăcuta şi împietrita arătare. 

Am vrut să mă duc într-acolo şi să cercetez creasta, dar 
era la o distanţă destul de mare. Nervii lui sir Henry erau 
încă încordaţi de urletul acela care i-a reamintit lugubra 
poveste a familiei sale şi nu avea chef de o altă aventură. Pe 
omul singuratic de pe creastă nu-l văzuse şi nu putea să 
simtă tresărirea pe care mi-o pricinuise mie această 
prezenţă stranie, cu atitudinea ei amenințătoare. 

— E fără îndoială vreun gardian, a fost de părere sir 
Henry. E plină câmpia de ei, de când a evadat individul 
acesta. 

Explicaţia lui ar putea fi cea adevărată, dar aş dori să mai 
am şi alte dovezi în privinţa aceasta. Astăzi avem de gând să 
comunicăm celor în drept de la Princetown unde să-l caute 
pe evadat, dar păcat că n-am izbutit noi să-l ducem înapoi 
acolo. 

Acestea au fost întâmplările şi isprăvile din noaptea 
trecută şi trebuie să recunoşti, dragă Holmes, că pentru un 
raport ţi-am dat destule amănunte. Multe din cele ce ţi-am 
spus n-au desigur nici o însemnătate, dar m-am gândit că 
cel mai bun lucru este să-ţi comunic absolut toate faptele şi 
să te las pe dumneata să le alegi pe cele ce îţi vor fi de folos 
şi te vor ajuta să tragi concluziile ce se impun. Desigur că 
facem progrese. În privinţa soţilor Barrymore am 
descoperit pricina purtării lor şi faptul acesta a lămurit 
foarte mult situaţia. Dar câmpia cu misterele şi cu ciudatele 
ei fiinţe ce o populează rămâne la fel de nepătrunsă. Poate 
în raportul viitor voi fi în măsură să-ţi aduc o oarecare 
lumină şi în acest sector. Cel mai bun lucru ar fi să vii aci, la 
noi.” 

CAPITOLUL X. 

FRAGMENTE DIN JURNALUL DOCTORULUI WATSON. 


Până aci am fost în măsură să citez din rapoartele pe care i 
le-am înaintat lui Sherlock Holmes în primele zile. Acum 
însă am ajuns la un punct în relatările mele unde sunt 
nevoit să părăsesc această metodă şi să mă sprijin iarăşi pe 
amintiri, ajutat de jurnalul pe care l-am ţinut la vremea 
aceea. 

Câteva fragmente din jurnal mă vor duce la acele scene 
care mi s-au întipărit în minte până în cele mai mici 
amănunte, într-un chip de neuitat. 

Aşadar merg mai departe cu povestirea, pornind de a 
doua zi dimineaţa, după noaptea în care l-am urmărit fără 
succes pe puşcăriaş şi am făcut cunoştinţă cu alte 
întâmplări ciudate de prin acele locuri mlăştinoase. 

16 octombrie. Zi întunecată şi ceţoasă, cu ploaie deasă. 
Casa e învăluită în nori ce se rostogolesc şi ici-colo se ridică 
ca să arate unduirile triste ale mlaştinii, cu dârele subţiri şi 
argintii de pe povârnişurile colinelor şi bolovanii 
îndepărtați, ale căror suprafeţe ude străluceau în lumină. 
Melancolia s-a cuibărit şi în afară şi înăuntru. Baronetul e 
copleşit de gânduri negre după emoţiile din noaptea 
trecută. Eu însumi simt pe suflet o povară şi presimţirea 
unei primejdii apropiate... Unei primejdii mereu prezentă, 
cu atât mai groaznică, cu cât nu sunt în stare s-o desluşesc. 

Şi oare această presimţire să fie fără pricină? Să analizăm 
lungul şir de întâmplări care, toate, se învârtesc în jurul 
unui duh rău ce pare că planează asupra noastră. lată 
moartea celui din urmă locatar al castelului, care s-a 
petrecut întocmai cum spune legenda acestei familii, 
precum şi repetatele mărturii ale localnicilor în legătură cu 
apariţia unei fiinţe ciudate prin mlaştini. În două rânduri 
am auzit cu urechile mele acel sunet care semăna cu urletul 
îndepărtat al unui câine. E de necrezut şi cu neputinţă să 
fie în afara legilor fireşti ale naturii. Desigur nu e de 
presupus un câine fantomă care să lase urme materiale şi 
care să umple văzduhul cu urletul lui. Stapleton se poate 
lăsa copleşit de asemenea superstiții şi Mortimer de 


asemenea, dar dacă eu am într-adevăr vreo calitate, aceea 
este bunul simţ şi nimic nu mă poate face să cred în aşa 
ceva. Dacă m-aş lăsa dus de o astfel de poveste, ar însemna 
să mă cobor la nivelul acestor bieţi ţărani care nu se 
mulţumesc cu un câine infernal, ci simt nevoia să-l şi 
descrie cum împroaşcă focul iadului pe bot şi pe ochi. 
Holmes n-ar pleca urechea la asemenea închipuiri, iar eu 
sunt reprezentantul lui aici. Dar faptele sunt fapte, şi eu 
însumi am auzit de două ori urletul acela jalnic dinspre 
mlaştini. Dacă am porni de la presupunerea că e într- 
adevăr un câine uriaş care rătăceşte prin mlaştini, atunci 
totul s-ar explica. Dar unde ar putea să stea ascuns un 
astfel de câine, unde şi-ar găsi el hrana, de unde a venit şi 
cum se face că nimeni nu l-a văzut ziua? Trebuie să 
mărturisesc că o explicaţie logică pune tot atâtea probleme 
ca şi cealaltă. Şi apoi, în afară de câine mai era şi omul 
acela de la Londra, individul din cabrioletă şi scrisoarea 
care îi atrăgea atenţia lui sir Henry să nu meargă în locurile 
mlăştinoase. Cel puţin aceste date au fost reale, dar ar fi 
putut să fie opera unui prieten grijuliu, sau tot atât de bine 
a unui duşman. Unde se află acum acest prieten sau 
duşman? A rămas la Londra sau a venit aici după noi? Să fie 
oare... străinul pe care l-am zărit pe coasta colinei? 

E adevărat că abia l-am zărit o singură dată, cât ai clipi, şi 
totuşi sunt unele amănunte pentru care sunt gata să jur. Nu 
este unul din oamenii pe care i-am văzut pe aici şi până 
acum i-am cunoscut pe toţi vecinii. E mult mai înalt decât 
Stapleton şi mult mai zvelt decât Frankland. S-ar putea să fi 
fost Barrymore, dar pe el l-am lăsat la castel şi sunt sigur că 
n-a putut să ne urmărească. Aşadar ne urmăreşte pas cu 
pas un străin, cum tot un străin se afla pe urmele noastre şi 
la Londra. Şi n-am scăpat nici o clipă de el. Dacă aş putea 
pune mâna pe omul acela, atunci, în sfârşit, ne-am găsi la 
capătul tuturor încurcăturilor. În acest unic scop voi depune 
toate străduinţele. 


Prima mea pornire a fost să-i destăinui lui sir Henry toate 
planurile mele, dar cea de-a doua, care e şi cea mai 
înţeleaptă, a fost să-mi joc singur rolul şi să vorbesc cât mai 
puţin cu oricine. Sir Henry e tăcut şi distrat. Nervii i-au fost 
zdruncinaţi în chip ciudat de urletul acela dinspre mlaştini. 
N-am să-i mai spun nimic care ar putea să-i sporească 
temerile, ci am să fac singur ceea ce trebuie ca să-mi ating 
telul. 

Azi-dimineaţă, după gustare, s-a petrecut o mică scenă. 
Barrymore i-a cerut lui sir Henry să-i dea voie să-i 
vorbească şi au rămas puţin în biroul lui. Din sala de biliard 
în care mă aflam am auzit în mai multe rânduri că ridică 
tonul şi mi-am putut închipui despre ce se discuta. Într-un 
răstimp, baronetul a deschis uşa şi m-a chemat. 

— Barrymore pretinde că i s-a făcut o nedreptate, mi-a 
spus sir Henry. E de părere că n-a fost corect din partea 
noastră să-i urmărim cumnatul după ce el, din proprie 
iniţiativă, ni s-a destăinuit. 

Feciorul stătea în picioare în faţa noastră, foarte palid, dar 
stăpânit. 

— Poate am vorbit prea înfierbântat, domnule. - a spus el. 
- şi dacă a fost aşa, fără îndoială vă cer iertare, dar în 
acelaşi timp am fost foarte uimit când v-am auzit 
întorcându-vă azi-dimineaţă şi am aflat că aţi fost în 
urmărirea lui Selden. Bietul de el are şi aşa destui cu care 
să lupte, fără să-i mai pun şi eu alţi oameni pe urme. 

— Dacă ne-ai fi spus din proprie iniţiativă, ar fi fost altceva, 
i-a răspuns baronetul. Dar dumneata, sau mai degrabă soţia 
dumitale, nu ne-aţi spus decât siliţi. Când n-aţi mai avut 
încotro. 

— Nu mi-a trecut prin cap că o să vă folosiţi de aceasta, sir 
Henry... drept să vă spun că nu mi-a trecut prin cap. 

— Individul acesta e un pericol public. Pe locurile acestea 
mlăştinoase sunt case singuratice şi el e în stare de orice. E 
destul să-i vezi chipul şi îţi dai seama. Uite, casa domnului 
Stapleton, de pildă, în care în afară de el nu-i nimeni care s- 


o apere. Nimeni nu va fi în siguranţă până ce puşcăriaşul nu 
va fi pus sub cheie. 


— Nu va săvârşi nici o spargere, domnule. Vă dau cuvântul 
meu de cinste. Şi nici nu va mai turbura pe nimeni de prin 
aceste locuri. Vă încredinţez, sir Henry, că în câteva zile 
toate cele necesare vor fi gata şi va pleca spre America de 
Sud. Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, vă rog să nu 
afle poliţia că e încă prin aceste locuri. Poliţiştii au renunţat 
să-l mai caute pe aci, aşa că acum poate să stea liniştit până 
când vasul va fi gata de plecare. Dacă vorbiţi de el, ne 
vârâţi şi pe noi, pe nevastă-mea şi pe mine, în încurcătură. 
Vă rog, domnule, să nu înştiinţaţi poliţia. 

— Ce zici, Watson? Am ridicat din umeri. 

— Dacă pleacă din ţară, contribuabilul scapă de o povară. 

— Dar dacă mai atacă pe cineva înainte de a pleca? 

— Nu face el o nebunie ca asta, domnule. I-am făcut rost 
de tot ce şi-ar putea dori. Dacă ar săvârşi o crimă, ar 
însemna să-şi dea în vileag ascunzătoarea. 

— Asta aşa este, a spus sir Henry. Bine, Barrymore... 

— Domnul să vă binecuvânteze, şi vă mulţumesc din toată 
inima! Dacă ar fi prins din nou, aceasta ar ucide-o pe biata 
mea soţie. 

— Ştiu că dăm ajutor şi adăpostim un răufăcător, Watson. 
Dar după cele ce-am auzit, nu mă lasă inima să-l predau, 
aşa că s-a terminat cu treaba asta. Bine, Barrymore, poţi 
pleca. 

Omul a dat să plece îngăimând câteva vorbe de mulţumire. 
Apoi a început să se codească şi în sfârşit s-a întors: 

— Aţi fost atât de bun cu noi, sir Henry, şi aş vrea să fac tot 
ce pot pentru dumneavoastră. Am aflat ceva şi poate că v-aş 
fi spus mai demult, dar descoperirea am făcut-o mult după 
anchetă. N-am suflat încă nici un cuvânt nimănui. E vorba 
despre moartea sărmanului sir Charles. 

Şi baronetul şi eu am sărit în picioare. 

— Ştii cumva cum a murit? 

— Nu, domnule, asta nu ştiu. 

— Atunci ce ştii? 


— Ştiu de ce se afla în faţa porţii în ceasul acela. Ca să se 
întâlnească cu o femeie. 

— Cu o femeie? El? 

— Da, domnule. 

— Cum se numea femeia? 

— Nu vă pot spune numele, dar vă pot spune inițialele ei. 

— Şi ce iniţiale avea? 

— Iniţialele ei erau L. L. 

— De unde ştii asta, Barrymore? 

— Hm! Unchiul dumneavoastră, sir Henry, a primit o 
scrisoare în dimineaţa aceea. De obicei primea multe 
scrisori, pentru că era un om cu relaţii şi făcuse bine la 
mulţi oameni, aşa că oricine avea un necaz, venea la el cu 
inima deschisă. Dar în dimineaţa aceea s-a întâmplat să nu 
vină decât scrisoarea aceea, aşa că m-am uitat cu băgare de 
seamă la ea. Venea din Coombe Tracey şi adresa era scrisă 
de o mână de femeie. 

— Apoi? 

— Apoi, sir Henry, nu m-am mai gândit la ea şi nici nu m-aş 
mai fi gândit, dacă nu era soţia mea. Acum câteva 
săptămâni făcea curăţenie în biroul lui sir Charles... căci de 
la moartea lui nu se mai atinsese nimeni de camera aceea... 
şi după grilajul căminului a dat de cenuşa unei scrisori 
arse... Cea mai mare parte fusese ruptă în bucăţi, dar o 
fâşie mică, un sfârşit de pagină, rămăsese întreg şi scrisul 
mai putea fi citit, cu toate că era cenuşiu pe fond negru. 
Părea un post-scriptum şi zicea: „Vă rog cape un 
gentleman ce sunteţi, vă rog să ardeţi scrisoarea şi să fiţi la 
poartă la zece seara”. Dedesubt erau inițialele L. L.. 

— Ai luat fâşia? 

— Nu, sir Henry, s-a fărâmat toată, când am mişcat-o din 
loc. 

— Mai primise sir Charles şi alte scrisori scrise de aceeaşi 
mână? 

— Domnule, nu luam seama la scrisorile pe care le primea. 
Nici pe aceasta n-aş fi luat-o în seamă, dacă n-ar fi fost 


singura din ziua aceea. 

— Şi nu ai idee cam cine ar putea fi L.. L.? 

— Nu, domnule. Nu mai mult decât dumneavoastră. Dar 
cred că putem afla multe despre moartea lui sir Charles 
dacă izbutim s-o descoperim pe acea doamnă. 

— Barrymore, nu pot să pricep cum de-ai tăinuit această 
informaţie însemnată? 

— Domnule, lucrurile s-au întâmplat puţin timp după 
necazul acesta al nostru. Şi apoi amândoi îl iubeam pe sir 
Charles, mai ales când ne gândeam la toate câte le-a făcut 
pentru noi. Nu i-ar fi de nici un folos sărmanului nostru 
stăpân să mai răscolim toate acestea, mai ales că, fiind 
vorba de o femeie, trebuie să fim cu băgare de seamă. Şi cel 
mai de treabă dintre noi... 

— Te-ai gândit cumva că asta ar putea să-i strice 
reputaţia? 

— Hm! M-am gândit, domnule, că din asta nu poate ieşi 
nimic bun. Dar cum dumneavoastră aţi fost atât de generos 
cu noi, am simţit că ar fi necinstit dacă nu v-aş spune tot ce 
ştiu. 

— Bine, Barrymore, poţi pleca. 

După ce feciorul a ieşit, sir Henry s-a întors spre mine: 

— Ei, Watson, ce crezi despre această nouă lumină? 

— Pare că face întunericul şi mai adânc decât înainte. 

— Aşa cred şi eu. Dacă cel puţin am putea descoperi cine 
este L. L.., am lămuri întreaga problemă. Totuşi am câştigat 
ceva important. Ştim că o persoană deţine toate faptele în 
mână. 'Totul e s-o descoperim. Ce crezi că trebuie să facem? 

— Mai întâi să-i comunicăm totul lui Holmes. 

În felul acesta îi dăm cheia pe care o caută. Dacă nici asta 
nu-l hotărăşte să vină aici, atunci ne-am înşelat amarnic. 

M-am dus de îndată în odaia mea şi am început să-mi 
aştern raportul către Holmes, în legătură cu convorbirea de 
azi-dimineaţă. Eram sigur că Holmes fusese foarte prins cu 
treburile lui în ultima vreme, căci din strada Baker îmi 
veneau veşti puţine şi scurte, fără comentarii în privinţa 


informaţiilor pe care le dădeam eu şi abia de îmi pomenea 
de misiunea pe care o aveam. Fără îndoială că afacerea 
aceea de şantaj îl absorbise cu totul, dar acest factor nou cu 
siguranţă că avea să îi reţină atenţia şi să-i trezească din 
nou interesul. Aş dori foarte mult să fie aici. 

17 octombrie. Astăzi toată ziua a plouat, iar picăturile 
foşneau prin iederă şi se prelingeau din streşini. M-am 
gândit la puşcăriaşul de prin mlaştinile acelea pustii, reci şi 
neprimitoare. Bietul băiat! Orice crimă ar fi săvârşit, a 
îndurat destule ca s-o ispăşească. Apoi m-am gândit la 
celălalt... la omul din cabrioletă, omul acela a cărui statură 
mi se profilase noaptea pe cerul cu lună. Oare şi el o fi 
stând sub potopul acesta, el, nevăzutul urmăritor, omul 
întunericului? Seara mi-am pus o manta de ploaie şi m-am 
plimbat departe peste locurile mlăştinoase, îmbibate de 
apă, împovărat de gânduri negre, ploaia biciuindu-mi faţa şi 
vântul şuierându-mi pe la urechi. Domnul să-i aibă în paza 
sa pe cei ce rătăcesc prin preajma marei mlaştini, căci aci 
până şi pământul cel tare de pe dealuri s-a transformat în 
mocirlă. Am dat şi de creasta neagră, pe vârful căreia îl 
văzusem pe singuraticul urmăritor şi de pe înălţimea ei 
colţuroasă am privit la rându-mi peste văile melancolice. 
Ploaia se năpustea în valuri peste întinderile roşcate, şi nori 
grei, de culoarea ardeziei se târau ca nişte ghirlande 
cenuşii la poalele colinelor fantastice. În stânga, într-o 
depresiune îndepărtată, pe jumătate ascunse în ceaţă, se 
înălţau peste arbori cele două turnuri zvelte ale castelului 
Baskerville. În afară de colibele preistorice care stăteau 
înghesuite pe văile colinelor, turnurile castelului erau 
singurele mărturii vizibile ale prezenţei omului. Nicăieri 
vreo urmă a singuraticului om pe care îl văzusem cu două 
nopţi mai înainte în acest loc. 

Pe când mă întorceam m-a ajuns din urmă doctorul 
Mortimer, care trecea cu docarul pe un drum plin de 
hârtoape, ce şerpuia printre mlaştini, venind de la o fermă 
mărginaşă, din Foulmire. 


Doctorul fusese foarte atent cu noi tot timpul şi nu trecuse 
o zi, fără să nu vină la castel, să vadă ce am mai făcut. A 
stăruit să mă urc în docar şi m-a condus spre castel. Părea 
foarte neliniştit pentru că îi dispăruse prepelicarul. O 
apucase prin mlaştină şi nu se mai întorsese. Am căutat să-l 
liniştesc dar mi-am adus aminte de căluţul ce nimerise în 
mlaştina din Grimpen şi nu-mi venea să cred că îşi va mai 
vedea câinele. 

— Ascultă, Mortimer, i-am spus eu pe când ne zdruncina 
trăsura pe drumul desfundat. Presupun că pe o mare 
întindere de prin partea locului nu prea e lume pe care să 
n-o cunoşti? 

— Cred că nimeni. 

— Atunci ai putea să-mi spui oare un nume de femeie ce 
locuieşte pe aci şi care să aibă inițialele L. L.? 

Mortimer a rămas pe gânduri câteva clipe. 

— Nu, mi-a răspuns el. Doar câteva ţigănci şi câteva 
lucrătoare de ale căror nume nu sunt sigur, dar printre 
fermieri sau printre oamenii cu stare nu e nici o femeie cu 
aceste iniţiale. Dar stai puţin! a adăugat el după o 
întrerupere. E Laura Lyons, cu inițialele L. [.... clar ea 
locuieşte în Coombe Tracey. 

— Cine e Laura Lyons? am întrebat eu. 

— Fiica lui Frankland. 

— Ce? Bătrânul Frankland cel trăsnit? 

— Chiar el. Fiică-sa se măritase cu un pictor, un oarecare 
Lyons, care venise pe locurile acestea mlăştinoase să 
picteze. S-a dovedit o secătură şi a părăsit-o. Vina, după 
câte am auzit, pare să nu fie doar a lui. Bătrânul Frankland, 
tatăl ei, nici nu vrea să mai audă de ea, pentru că s-a 
căsătorit fără consimţământul lui, şi poate că mai sunt şi 
alte pricini. Aşa că între cei doi păcătoşi, tatăl şi soţul ei, 
fata a avut de îndurat multe. 

— Din ce trăieşte? 

— Îmi închipui că bătrânul Frankland îi mai trimite câte 
ceva pentru hrană, dar prea mult nu cred că poate, pentru 


că afacerile lui sunt grozav de încurcate. În tot cazul, orice 
ar fi făcut nu poţi s-o laşi în ghearele cumplitei mizerii. 
Întâmplarea ei a circulat din om în om şi unii de pe aici au 
căutat să facă câte ceva, ca să-i dea prilejul să-şi câştige 
existenţa. Stapleton, de pildă, pe urmă sir Charles. Chiar şi 
eu i-am dat câte ceva. Voiam să-i găsim un post de 
dactilografă. 

Mortimer voia să cunoască obiectul cercetărilor mele, dar 
am izbutit să-i satisfac curiozitatea fără să-i spun prea 
multe, pentru că nu are rost să ne spovedim nimănui. Mâine 
dimineaţă am să-mi fac drum la Coombe Tracey şi dacă am 
s-o pot vedea pe acea doamnă Laura Lyons, de o reputaţie 
dubioasă, înseamnă încă un pas mare făcut pe calea 
lămuririi unei întâmplări din lanţul acesta al misterelor. Pun 
şi eu în aplicare dibăcia şarpelui, căci înghesuit de 
întrebările puse de Mortimer şi care începeau să numi mai 
convină, l-am întrebat aşa, ca din întâmplare, cărui tip îi 
aparţine craniul lui Frankland. Din acea clipă tot restul 
drumului n-am mai auzit altceva decât craniologie. Nu în 
zadar am stat ani de-a rândul prin preajma lui Sherlock 
Holmes. 

Mai am de relatat o întâmplare din ziua aceea furtunoasă 
şi melancolică, şi anume recenta mea conversaţie cu 
Barrymore, care îmi oferă o carte pe care s-o pot juca la 
timpul potrivit. 

Mortimer a rămas cu noi la masă şi după aceea a jucat cu 
baronetul o partidă de ecarte. Feciorul nea adus cafeaua în 
bibliotecă şi m-am folosit de această împrejurare ca să-i pun 
câteva întrebări. 

— Ascultă, Barrymore. - am început eu. - faimoasa 
dumitale rudă a plecat sau tot se mai ascunde prin locurile 
acestea? 

— Nu ştiu, domnule. Nădăjduiesc că dumnezeu l-a ajutat 
să plece, căci aci n-a adus cu el decât necaz. Nu mai ştiu 
nimic de el de când i-am dus ultima oară de mâncare, acum 
trei zile. 


— L-ai văzut atunci? 

— Nu, domnule, dar când m-am dus din nou acolo, hrana 
fusese luată. 

— Atunci e sigur că a fost acolo. 

— Aşa cred şi eu, domnule, dacă nu cumva a luat-o altul. 

Am rămas cu ceaşca cu cafea în aer şi m-am uitat lung la 
Barrymore. 

— Ştii cumva de existenţa vreunui alt om? 

— Da, domnule. Mai e un om prin locurile astea 
mlăştinoase. 

— L-ai văzut? 

— Nu, domnule. 

— Atunci de unde ştii de el? 

— Selden mi-a vorbit de el, domnule, acum o săptămână, 
sau poate mai mult. Şi el se ascunde, dar nu e puşcăriaş, 
după câte am putut pricepe. Asta nu-mi miroase a bine, 
domnule doctor... vă spun drept că nu-mi miroase a bine. 

Barrymore începuse să vorbească dintr-o dată cu mult zel 
şi aprindere. 

— Ascultă, Barrymore, nu mă interesează în această 
privinţă decât soarta stăpânului dumitale. N-am venit aici 
decât ca să-l ajut. Spune-mi cinstit ce nu-ţi miroase a bine? 

Barrymore s-a codit o clipă, ca şi cum i-ar fi părut rău de 
izbucnirea lui, sau şi-ar fi găsit cuvintele cu greu ca să-şi 
exprime ceea ce simţea. 

— 'Toate haimanalele acelea, a strigat el în cele din urmă, 
arătând cu mâna spre fereastra biciuită de ploaie, ce da 
spre mlaştini. Undeva se urzeşte ceva, se pune la cale vreo 
nelegiuire, pot să jur că aşa este! Aş fi fericit, domnule, să-l 
văd pe sir Henry întorcându-se la Londra. 

— Dar ce te nelinişteşte atât de mult? 

— Gândiţi-vă la moartea lui sir Charles! Cu toate cele 
spuse de judecătorul de instrucţie, lucrurile nu stau chiar 
aşa. Aduceţi-vă aminte de zgomotele ce se aud în timpul 
nopţii prin mlaştină. După ce apune soarele, nici un om nu 
mai îndrăzneşte să treacă peste aceste locuri, chiar dacă L- 


ai polei cu aur. Gândiţi-vă la străinul care se ascunde acolo, 
în faţa noastră, care ne pândeşte şi aşteaptă! Ce aşteaptă? 
Ce înseamnă toate astea? Nimic bun pentru cine poartă 
numele Baskerville. Şi-am să mă simt foarte fericit să scap 
de toate astea în ziua în care noul personal de serviciu al lui 
sir Henry va fi gata să ia în primire castelul. 

— Dar despre străinul acesta. - am intervenit eu. - poţi să- 
mi spui ceva? Selden ce ţi-a spus? A descoperit cumva locul 
unde se ascunde el sau a aflat ce face? 

— L-a văzut o dată sau de două ori, dar şi el e zgârcit la 
vorbă şi nu poţi scoate mai nimic de la el. La începuta 
crezut că e vreunul de la poliţie, dar curând după aceea a 
văzut că e de aceeaşi teapă cu el. Atât cât şi-a putut da 
seama, e un fel de domn. Dar cu ce anume se îndeletniceşte 
acolo, asta n-a mai putut descoperi. 

— Şi unde spunea că stă? 

— Printre casele acelea vechi de pe coline... În colibele de 
piatră unde trăiau străbunii noştri. 

— Şi ce mănâncă? 

— Selden a descoperit că străinul şi-a tocmit un 
băieţandru care îi aduce tot ce-i trebuie. Cred că îi aduce 
de la Coombe Tracey tot ce doreşte. 

— Bine, Barrymore, foarte bine. Vom mai vorbi despre 
lucrul acesta altădată. 

După ce feciorul a plecat, m-am apropiat de fereastra 
întunecată şi, printr-un ochi de geam, m-am uitat la norii ce 
alergau prin văzduh şi la conturul frământat al arborilor 
bătuţi de vânt. Aici înăuntru noaptea e aprigă; cum trebuie 
să fie în inima mlaştinilor, într-o colibă de piatră? Ce ură 
pătimaşă îl poate face pe un om să se ascundă pe o astfel de 
vreme şi într-un asemenea loc? Şi ce ţel profund şi grav 
poate să-l împingă la o asemenea încercare? Acolo în coliba 
dintre mlaştini se pare că se află miezul problemei ce mă 
frământă atât de chinuitor. Mi-am jurat ca în cel mult o zi să 
fac tot ce e omeneşte cu putinţă să pătrund în inima acestei 
taine. 


CAPITOLUL XI. 

OMUL DE PE CREASTĂ. 

Fragmentele din jurnalul meu intim care alcătuiesc 
cuprinsul ultimului capitol au adus povestirea mea până la 
data de 18 octombrie, dată la care aceste evenimente 
ciudate au început să se succeadă în mare grabă către 
înfricoşătorul deznodământ. 

Întâmplările din cele câteva zile ce urmează îmi sunt 
adânc întipărite în minte şi le pot relata fără să mai recurg 
la însemnările pe care mi le-am făcut atunci. 

Aşadar pornesc cu continuarea povestirii din ziua care a 
urmat aceleia în care stabilisem două fapte de mare 
importanţă şi anume: mai întâi, că doamna Laura Lyons din 
Coombe Tracey îi scrisese lui sir Charles Baskerville şi 
stabilise cu el o întâlnire în locul şi la ceasul în care el şi-a 
găsit moartea, şi al doilea, că omul care dădea târcoale prin 
aceste locuri putea fi găsit printre colibele de piatră de pe 
coline. Cu aceste două elemente în mână am socotit că dacă 
nu sunt în stare să aduc o oarecare lumină asupra acelor 
părţi ce se află încă în umbră, avea să însemne că atât 
inteligenţa, cât şi curajul meu nu erau tocmai la înălţime. 

Nu am avut prilejul să-i comunic baronetului ceea ce 
aflasem despre doamna Lyons cu o seară înainte, pentru că 
doctorul Mortimer a rămas să joace cu el cărţi până 
noaptea târziu. A doua zi dimineaţa însă, pe când luam 
gustarea, i-am adus la cunoştinţă descoperirea mea, şi l-am 
întrebat dacă l-ar fi interesat să mă însoţească până la 
Coombe Tracey. La început s-a arătat foarte dispus să 
meargă cu mine, dar după ce ne-am mai gândit amândoi, 
am chibzuit că dacă mă voi duce singur, voi putea obţine 
rezultate mai bune. Cu cât vizita va fi mai oficială, cu atât 
vom afla mai puţin. Aşadar l-am lăsat pe sir Henry la castel, 
nu fără oarecari mustrări de conştiinţă, şi am plecat cu o 
trăsură în noua mea anchetă. 

Când am ajuns la Coombe Tracey, i-am spus lui Perkins să 
deshame caii şi m-am interesat de doamna cu care urma să 


stau de vorbă. Nu mi-a fost greu să-i descopăr locuinţa, 
centrală de altfel şi bine amenajată. O femeie de serviciu m- 
a condus înăuntru fără nici un fel de ceremonie şi când am 
intrat în salon, o doamnă care stătea la o maşină de scris 
Remington s-a ridicat degrabă, întâmpinându-mă cu un 
zâmbet plăcut. S-a întunecat însă la faţă când a văzut că 
sunt un străin şi s-a aşezat din nou, întrebându-mă care era 
obiectul vizitei mele. 

La început, doamna Lyons mi s-a părut o femeie de o rară 
frumuseţe. Avea ochi căprui, părul castaniu deschis, iar 
faţa, deşi foarte pistruiată, avea acea rumeneală înfloritoare 
a brunetelor, acel trandafiriu minunat ce se ascunde în 
inima rozelor. Repet că prima impresie a fost de admiraţie. 
A doua însă a fost critică. Ceva în chipul ei era discordant, o 
oarecare vulgaritate în expresie, poate o nuanţă de asprime 
în privire, o uşoară lăsare a buzelor, care dăunau feţii ei de 
o frumuseţe desăvârşită. 

Fără îndoială însă că toate acestea sunt doar închipuiri. În 
prima clipă am avut conştiinţa certă că mă aflu în faţa unei 
femei foarte frumoase, care mă întreabă de scopul vizitei 
mele. 

Până în momentul acela nu-mi dădusem bine seama cât de 
delicată era misiunea mea. 

— Am avut plăcerea să-l cunosc pe tatăl dumneavoastră, i- 
am spus eu. 

Era un început stângaci, iar doamna m-a făcut s-o simt. 

— Nu am de-a face cu tatăl meu, mi-a răspuns ea. Nu-i 
datorez nimic, iar prietenii lui nu sunt şi ai mei. De n-ar fi 
fost răposatul sir Charles Baskerville şi încă vreo câteva 
suflete generoase, aş fi putut foarte bine să mor de foame 
cu grija pe care mi-a purtat-o tatăl meu. 

— Am venit aici să vă văd tocmai în legătură cu răposatul 
sir Charles Baskerville. 

La auzul acestor cuvinte, pistruii de pe faţa doamnei parcă 
au ieşit şi mai mult în evidenţă. 


— Ce v-aş putea eu spune despre el? m-a întrebat ea, în 
timp ce degetele îi jucau nervos pe clapele maşinii de scris. 

— L-aţi cunoscut, nu-i aşa? 

— Am şi spus că generozităţii lui îi datorez foarte mult. 
Dacă astăzi sunt în stare să mă întreţin, aceasta se 
datoreşte în mare măsură grijii pe care mi-a arătat-o în 
situaţia nenorocită în care mă aflam. 

— Aţi dus corespondenţă cu el? 

Doamna mi-a aruncat o privire, cu o străfulgerare de 
mânie în ochii ei căprui. 

— Ce urmăriţi cu aceste întrebări? spuse ea tăios. 

— Urmăresc să înlătur un scandal public. E mai bine să vă 
pun aceste întrebări aci, decât ca lucrurile să devină 
publice. 

Amuţise, iar chipul îi era foarte palid. În cele din urmă a 
ridicat ochii spre mine, cu o oarecare nepăsare şi sfidare. 

— Bine, am să vă răspund, mi-a spus ea. Ce întrebări aveţi 
de pus? 

— Aţi corespondat cu sir Charles? 

— Desigur, i-am scris o dată sau de două ori, ca să-i 
mulţumesc pentru delicateţea şi generozitatea sa. 

— Vă amintiţi data acelor scrisori? 

— Nu. 

— V-aţi întâlnit vreodată cu sir Charles? 

— Da, o dată sau de două ori, când a venit la Coombe 
Tracey. Era un om foarte retras şi ţinea să facă binele în 
mod discret. 

— Dar dacă l-aţi văzut atât de puţin şi i-aţi scris atât de rar 
cum de a cunoscut el atât de bine situaţia dumneavoastră, 
încât să vă vină în ajutor, aşa cum spuneţi că a făcut-o? 

Doamna a ieşit cu bine din această încurcătură. 

— Mai mulţi domni ştiau de trista mea poveste şi au 
hotărât de comun acord să mă ajute. Unul din ei era 
domnul Stapleton, un vecin şi prieten intim al lui sir 
Charles. A fost foarte binevoitor şi de la ela aflat sir Charles 
despre necazurile mele. 


Ştiam că sir Charles îl făcuse în mai multe rânduri pe 
Stapleton intermediarul binefacerilor lui, aşa că declaraţia 
doamnei părea să fie adevărată. 

— I-aţi scris vreodată lui sir Charles cerându-i o întâlnire? 
am continuat eu. 

Doamna Lyons s-a înroşit din nou de mânie. 

— Într-adevăr, domnule, întrebarea dumneavoastră este 
foarte neobişnuită. 

— Îmi pare rău, doamnă, dar trebuie să stărui asupra ei. 

— Atunci iată şi răspunsul meu: Bineînţeles că nu. 

— Nici chiar în ziua morţii lui sir Charles? Într-o clipă 
îmbujorarea a pălit şi am avut în faţă un chip de o paloare 
cadaverică. Buzele ei uscate n-au putut rosti acel „nu”, pe 
care mai mult l-am văzut decât l-am auzit. 

— Sunt sigur că vă înşeală memoria, am continuat eu. Aş 
putea chiar să vă citez din scrisoarea dumneavoastră: „Vă 
rog ca pe un gentleman ce sunteţi, vă rog să ardeţi 
scrisoarea aceasta şi să veniţi la poartă la ora zece seara”. 

Am crezut că leşină, dar şi-a venit repede în fire, cu un 
ultim efort. 

— Cum a putut să facă una ca asta un om cu educaţie! a 
suspinat ea. 

— Îl nedreptăţiţi pe sir Charles. El a ars scrisoarea, dar 
câteodată chiar şi o scrisoare arsă poate fi citită. 
Recunoaşteţi deci că i-aţi scris. 

— Da, am scris-o, a strigat ea descărcându-şi sufletul într- 
un potop de cuvinte. Am scris-o, de ce să tăgăduiesc? N-are 
de ce să-mi fie ruşine. Am vrut să mă ajute. Am crezut că 
dacă voi vorbi cu el, voi izbuti să obţin un ajutor, şi de aceea 
i-am cerut o întâlnire. 

— Dar de ce tocmai la o astfel de oră? 

— Pentru că tocmai aflasem că a doua zi urma să plece la 
Londra şi că ar fi putut să lipsească câteva luni. Aveam 
motive să nu pot veni mai devreme. 

— Dar de ce o vizită în grădină şi nu acasă? 


— Credeţi că o femeie se poate duce singură la o astfel de 
oră în casa unui om necăsătorit? 

— Bine! Şi ce s-a întâmplat când aţi ajuns acolo? 

— Nu m-am mai dus! 

— Doamnă Lyons! 

— Nu, vă jur pe ce am mai sfânt! Nu m-am mai dus! A 
intervenit ceva care m-a împiedicat să mă mai duc. 

— Ce anume? 

— E ceva personal. Nu vă pot spune! 

— Recunoaşteţi aşadar că aţi fixat o întâlnire cu sir 
Charles în locul şi la ora la care el şi-a găsit moartea, dar 
negaţi că v-aţi mai fi dus la întâlnire. 

— Acesta e adevărul. 

I-am pus tot felul de întrebări contradictorii, dar n-am 
putut obţine nimic în plus peste aceasta. 

— Doamnă Lyons. - am spus eu încheind acest dialog lung 
şi neconcludent. - vă luaţi o răspundere foarte mare şi vă 
puneţi într-o situaţie cu totul nefirească, dacă nu spuneţi 
deschis tot ceea ce ştiţi. Dacă voi fi silit să recurg la ajutorul 
poliţiei, veţi vedea atunci cât de grav vă puteţi compromite. 
Dacă sunteţi într-adevăr nevinovată, atunci de ce la început 
aţi negat că i-aţi fi scris lui sir Charles la acea dată? 

— Pentru că m-am temut că s-ar fi putut trage o concluzie 
greşită şi că aş fi putut să fiu amestecată într-un scandal. 

— Şi de ce aţi stăruit atât de mult ca sir Charles să ardă 
scrisoarea? 

— Dacă aţi citit-o, atunci ştiţi de ce. 

— N-am spus că am citit toată scrisoarea. 

— "Totuşi aţi citat din ea? 

— Am citat ceea ce era în post-scriptum. Scrisoarea, după 
cum v-am mai spus, a fost arsă şi nu putea fi citită în 
întregime. Vă mai întreb o dată de ce aţi stăruit atât de 
mult ca sir Charles să distrugă scrisoarea pe care a primit-o 
în ziua morţii sale? 

— V-am mai spus că e o chestiune pur personală. 

— Un motiv în plus ca să ocoliţi cercetările autorităţilor. 


— Atunci am să vă spun. Dacă aţi auzit ceva despre trista 
mea poveste, atunci ştiţi că m-am căsătorit în pripă şi că am 
avut de ce să mă căiesc. 

— Am auzit. 

— Viaţa mi-a fost chinuită fără încetare de acest soţ pe 
care îl detest. Dar legea e de partea lui şi în fiecare clipă îmi 
aduc aminte că ar putea să existe posibilitatea să fiu silită 
să trăiesc alături de el. Atunci când i-am trimis lui sir 
Charles acea scrisoare, aflasem că exista o posibilitate ca 
să-mi redobândesc libertatea dacă aş putea face faţă unor 
cheltuieli. Pentru mine aceasta era totul: linişte, fericire, 
respectul propriei tale persoane... absolut totul. Îi 
cunoşteam bunătatea lui sir Charles şi m-am gândit că dacă 
ar afla povestea chiar din gura mea, mă va ajuta. 

— Atunci de ce nu v-aţi mai dus? 

— Pentru că între timp am primit ajutor din altă parte. 

— De ce nu i-aţi mai scris lui sir Charles ca săi explicaţi? 

— Aş fi făcut-o, dacă a doua zi dimineaţa n-aş fi aflat din 
ziare despre moartea lui. 

Povestea doamnei Lyons era logică şi toate întrebările 
mele n-au izbutit s-o zdruncine. Aş fi putut s-o controlez 
numai dacă aş fi descoperit că într-adevăr intentase 
divorţul împotriva soţului ei, la data sau cam în vremea 
când s-a petrecut tragedia. 

Nu cred că ar fi îndrăznit să spună că nu a fost la castelul 
Baskerville dacă într-adevăr n-ar fi fost aşa, căci acolo ar fi 
trebuit să meargă cu o trăsură şi nu s-ar fi putut întoarce la 
Coombe Tracey până în primele ceasuri ale dimineţii. Un 
asemenea drum nu putea fi tăinuit. De aceea părea cu 
putinţă ca ceea ce spusese să fie tocmai adevărul, sau cel 
puţin o parte din adevăr. 

M-am întors dezorientat şi descurajat. Nimerisem iar într- 
o fundătură ce părea că închide orice drum pe care 
încercam să înaintez ca să ajung la capătul misiunii mele. Şi 
totuşi cu cât mă gândeam mai mult la chipul doamnei Lyons 
şi la purtarea ei, cu atât simţeam mai mult că îmi ascunsese 


ceva. De ce oare se făcuse atât de palidă? Şi de ce se 
împotrivise ea să recunoască, până ce n-am silit-o? Şi de ce 
s-o fi ţinut atât de departe când s-a petrecut tragedia? De 
bună seamă că răspunsurile la aceste întrebări nu puteau fi 
atât de nevinovate, cât ar fi vrut ea să cred. Deocamdată nu 
mai puteam înainta în acea direcţie şi trebuia să mă întorc, 
să urmăresc un alt fir ce trecea printre colibele de piatră 
dintre mlaştini. Şi aceasta era cea mai nesigură cale. De 
treaba asta mi-am dat seama pe când mă întorceam cu 
trăsura şi mă uitam cum fiecare colină purta urmele 
oamenilor de odinioară. Barrymore îmi dăduse o singură 
indicație, şi anume că străinul acela s-ar fi adăpostit într- 
una din colibele părăsite, dar erau câteva sute răspândite în 
lungul şi în latul locului acesta. Îmi rămânea aşadar să mă 
slujesc ca de o călăuză de propria mea experienţă, care îmi 
arătase pe omul cu pricina stând pe coama Crestei Negre. 
Deci acest loc trebuie să fie centrul cercetărilor mele. 
Pornind de aci, am să cercetez fiecare colibă de prin 
mlaştini, până când am să dau de cea pe care o caut. Dacă 
omul acela va fi înăuntru, cu riscul de a folosi chiar şi 
revolverul, am să aflu din gura lui cine e şi de ce ne 
urmăreşte de atâta timp. Ne-a putut scăpa printre degete 
în aglomeraţia de pe strada Regent, dar printre mlaştinile 
singuratice aceeaşi tactică l-ar pune în încurcătură. Pe de 
altă parte, dacă voi da peste colibă, iar locuitorul nu va fi 
înăuntru, va trebui să rămân acolo până se va întoarce, 
oricât de îndelungată va fi aşteptarea. La Londra, lui 
Holmes îi scăpase. Ce triumf pentru mine să pun mâna pe 
el, după ce maestrul meu dăduse greş. 

În această anchetă, norocul ne-a fost potrivnic la fiecare 
pas, dar acum, în sfârşit, s-a dat de partea mea. Şi solul 
norocului n-a fost altul decât domnul Frankland, un om cu 
faţa roşcovană, cu favoriţi suri, ce stătea în faţa porţii 
grădinii sale, poartă ce se deschidea spre drumul pe care 
treceam. 


— Bună ziua, doctore Watson, mi-a strigat el cu o bună 
dispoziţie neobişnuită. Trebuie să mai laşi caii să se 
odihnească şi te rog să intri ca să luăm un păhărel de vin şi 
să mă feliciţi. 

După câte auzisem de felul cum se purtase cu fiica lui, 
eram departe de a avea sentimente de prietenie pentru el. 
Prilejul nu trebuia pierdut şi eu eram nerăbdător să-l trimit 
pe Perkins cu trăsura la stel. Aşa că m-am dat jos din 
trăsură şi i-am trimis câteva rânduri lui sir Henry că mă voi 
întoarce la castel la vremea prânzului. După aceea l-am 
urmat pe Frankland în sufragerie. 

— E o zi mare pentru mine, domnule, o zi însemnată în 
viaţa mea, mi-a spus el în gura mare, hohotind de râs. Am 
lămurit două cazuri. Am să-i învăţ eu minte pe cei de prin 
partea locului că legea e lege şi că se află un om pe aici 
care nu se teme să o folosească. Am obţinut drept de 
trecere prin parcul bătrânului Middleton, chiar prin parcul 
lui, domnule, cam la vreo sută de metri de uşa lui de la 
intrare. Ce zici de chestia asta? Îi învăţăm noi pe magnații 
ăştia că nu pot să călărească pe drepturile oamenilor, lua-i- 
ar dracu! Afară de asta am îngrădit păduricea unde 
localnicii din Fernworthy aveau obiceiul să meargă la iarbă 
verde. Păcătoşii ăştia îşi închipuiau că nu mai există drept 
de proprietate şi că pot roi pe unde le place, cu gunoaiele şi 
sticlele lor. Amândouă cazurile s-au lămurit, doctore 
Watson, şi în favoarea mea. N-am mai trăit o astfel de zi de 
când am obţinut condamnarea lui sir John Morland, pentru 
că îşi împuşca iepurii din propria lui crescătorie. 

— Şi cum de aţi izbutit una ca asta? 

— Vă rog să vă uitaţi în acest registru, domnule. Merită să 
fie citit... Frankland - reclamant, contra Morland - inculpat. 
Tribunalul maiestăţii sale. M-a costat două sute de lire, dar 
am obţinut sentinţa de condamnare. 

— Şi ce folos aţi avut din asta? 

— Niciunul, domnule, niciunul. Sunt mândru să pot spune 
că n-am avut nici un interes în afacerea asta. Am procedat 


în totul cu simţul datoriei de cetăţean. Nu mă îndoiesc, de 
pildă, că la noapte localnicii din Fernworthy au să mă ardă 
în efigie. Ultima oară când au mai făcut lucrul acesta m-am 
plâns poliţiei, ca să pună capăt unor astfel de manifestații 
dezgustătoare. Dar jandarmeria de-aici este într-un hal fără 
de hal şi nu-mi asigură protecţia la care am dreptul... 
Procesul Frankland - reclamant, contra regină - inculpată 
va aduce desigur cazul în faţa opiniei publice. Le-am spus 
că o să le pară rău de felul cum se poartă cu mine şiiată că 
vorbele mele s-au şi adeverit. 

— Cum aşa? l-am întrebat eu. Bătrânul a luat un aer şiret: 

— Pentru că aş putea să le spun lucruri pe care ei mor de 
nerăbdare să le afle, dar pentru nimic în lume n-am să le 
dau ajutor unor bandiți. 

Căutasem pretexte ca să scap de palavrele lui Frankland, 
dar acum doream să aflu cât mai multe. Ştiam eu destule 
despre felul sucit al bătrânului buclucaş, ca să fiu sigur că 
nu există cale mai bună să-l faci să se destăinuie decât 
dacă-i arăţi într-un fel oarecare, într-un chip mai evident, că 
te interesează spovedania lui. 

— Fără îndoială un proces de braconaj, i-am spus eu cu 
nepăsare. 

— Ha, ha, ce copil! Cu mult mai important! Ce părere aveţi 
despre puşcăriaşul din mlaştini? 

Am tresărit. 

— Nu cumva vreţi să spuneţi că ştiţi unde se află? l-am 
întrebat eu. 

— Nu pot să ştiu exact unde se află, dar sunt sigur că aş 
putea să dau o mână de ajutor poliţiei să-l înhaţe. Nu v-a 
trecut prin minte că descoperind de unde îşi procură 
individul hrană şi urmărind-o pas cu pas până la el, ar fi 
singura cale pentru a-l prinde? 

Frankland părea că se apropie în mod supărător de 
adevăr. 

— Fără îndoială. - i-am răspuns eu. - dar cum puteţi şti că 
el se află undeva printre mlaştini? 


— Ştiu, pentru că am văzut cu proprii mei ochi pe cel care 
îi aduce hrana. 

Inima mi s-a oprit în loc gândindu-mă la Barrymore. E 
cumplit de periculos să te aibă în mână acest poznaş de 
bătrân ranchiunos, dar cele ce mi-a spus după aceasta mi-a 
luat o piatră de pe inimă. 

— O să vă miraţi când o să vă spun că un copil îi duce 
hrana. În fiecare zi îl văd de pe acoperiş cu telescopul. 
Trece pe aceeaşi cărare, la acelaşi ceas, şi la cine s-ar putea 
duce oare, dacă nu la puşcăriaş? 

Într-adevăr ce noroc pentru mine! Şi totuşi am ascuns 
orice fel de semn de curiozitate din parte-mi. Un copil! 
Barrymore îmi spusese că necunoscutul nostru este 
aprovizionat de un copil. Frankland dăduse de urma lui şi 
nu de a puşcăriaşului. Dacă i-aş fi putut spune toate 
acestea, aş fi fost scutit de o urmărire lungă şi obositoare. 
Dar cea mai bună carte a mea era să fac pe neîncrezătorul 
şi pe nepăsătorul. 

— Aş crede mai degrabă că e fiul unui păstor care îi duce 
de mâncare tatălui său. 

Cea mai slabă urmă de împotrivire l-a şi scos din fire pe 
bătrânul dictator. M-a privit cu ochi răutăcioşi, iar favoriţii 
lui suri s-au zbârlit ca mustăţile unei pisici furioase. 

— Într-adevăr, domnule! mi-a răspuns el, arătând spre 
mlaştinile care se întindeau până departe. Vedeţi creasta 
aceea neagră din faţă? Aşa! Acum vedeţi colina aceea 
scundă din spate, acoperită cu tufe de spini? E partea cea 
mai stâncoasă de pe întregul loc. Poate fi acesta un loc pe 
care să şi-l aleagă un păstor? Părerea dumneavoastră, 
domnule, este dintre cele mai absurde! 

I-am răspuns cu blândeţe că am vorbit fără să cunosc 
toate datele. Atitudinea mea supusă i-a plăcut şi l-a împins 
mai departe pe calea destăinuirilor. 

— Puteţi fi sigur, domnule, că am temeiuri foarte serioase 
atunci când mă încumet să-mi dau părerea. L-am văzut pe 
băiat de nenumărate ori cu o legăturică în mână. În fiecare 


zi şi uneori chiar de două ori pe zi l-am putut vedea... Dar 
staţi o clipă, doctore Watson, mă înşeală oare privirea, sau 
se mişcă ceva chiar în clipa de faţă pe panta colinei? 

Era la multe mile depărtare, dar am putut vedea limpede o 
pată mică, neagră, pe fondul verde închis şi cenuşiu. 

— Domnule, vă rog să veniţi cu mine, strigă Frankland, 
năpustindu-se pe scări în sus. O să vedeţi cu proprii 
dumneavoastră ochi şi o să puteţi judeca singur! 

Un instrument formidabil, un telescop, montat pe un 
trepied, se afla aşezat pe acoperişul de tablă, orizontal, al 
casei. Frankland şi-a apropiat ochiul de el şi apoi a scos un 
strigăt de bucurie: 

— Repede, doctore Watson, repede, până nu trece peste 
culme. 

Într-adevăr nu mai încăpea nici o îndoială. Un băieţandru, 
cu o legăturică pe umăr, urca anevoie colina. Când a ajuns 
pe creastă, am putut vedea făptura aceea puţin obişnuită 
profilându-se pentru o clipă pe albastrul rece al cerului. S-a 
uitat în jur pe furiş, cu teamă, ca unul ce se ferea să nu fie 
urmărit. După aceea a dispărut după creastă. 

— Ei, am avut dreptate? 

— Bineînţeles. Însă băiatul pare să aibă o misiune tainică. 

— Misiunea lui o poate ghici chiar şi un jandarm. Numai că 
n-au să afle nici un cuvânt de la mine şi vă oblig şi pe 
dumneavoastră, doctore Watson, să nu suflaţi o vorbă. Nici 
o vorbă. Aţi înţeles? 

— Cum doriţi dumneavoastră. 

— S-au purtat ruşinos cu mine... ruşinos. Când vor ieşi la 
iveală faptele din procesul Frankland - reclamant, contra 
regină - inculpată, cred că toată ţara o să se cutremure de 
indignare. Nimic nu mă poate îndupleca să dau vreun 
ajutor poliţiei. Căci poliţia s-ar bucura mai degrabă ca 
bandiții să mă ardă pe mine pe rug în locul efigiei mele. 
Dar, desigur, nu plecaţi încă! Daţi-mi ajutor să golim o 
garafă în cinstea acestei mari izbânde. 


Am rezistat însă la toate invitaţiile sale şi am izbutit să-l fac 
să renunţe la dorinţa de a mă însoţi, în drum spre casă. Cât 
timp s-a uitat după mine, am mers numai pe drum, apoi am 
luat-o printre mlaştini şi m-am îndreptat spre colina 
stâncoasă după care dispăruse băiatul. Totul părea în 
favoarea mea şi mi-am jurat ca nu cumva din lipsă de 
energie sau perseverenţă să pierd prilejul pe care soarta 
mi-l scotea în cale. 

Soarele începuse să coboare când am ajuns pe culmea 
colinei şi văile lungi din spatele meu erau pe o parte de un 
verde auriu, iar pe cealaltă erau învăluite într-o umbră 
cenuşie. 

Se lăsase o negură joasă până departe în zare, din care se 
înălţau în forme fantastice Culmea Velliver şi Vixen. Pe o 
mare întindere nu se auzea nici un sunet, nu se vedea nici o 
mişcare. O pasăre mare, cenuşie, un pescăruş sau poate un 
cocor se înălța pe albastrul cerului. Eu şi pasărea păream 
singurele fiinţe între marea boltă a cerului şi pustiul de sub 
ea. Peisajul acesta pustiu, sentimentul singurătăţii, misterul 
şi misiunea ce trebuia cât mai repede îndeplinită, toate mi- 
au strecurat un fior de gheaţă în inimă. 

Băiatul nu era de văzut. Dar mai la vale, în spatele meu, 
într-o crăpătură a colinelor se afla un cerc de colibe vechi, 
de piatră, şi în mijlocul lor, una care mai păstrase destul 
acoperiş ca să poată sluji ca adăpost de vreme rea. Când 
am văzut-o mi-a tresărit inima. Aci trebuie să fie vizuina 
unde se furişase străinul. În sfârşit mă aflam cu piciorul pe 
pragul ascunzătoarei. Taina lui nu-mi putea scăpa. 

Când m-am apropiat de colibă, mergând cu atâta băgare 
de seamă de parcă eram Stapleton cu plasa, atunci când se 
târăşte spre fluturi, am constatat cu bucurie că coliba era 
într-adevăr locuită. O cărare ce abia se zărea printre 
pietroaie ducea spre deschiderea dărăpănată ce slujea 
drept uşă. Înăuntru era linişte. Pesemne că necunoscutul 
stătea pitit pe acolo pe undeva sau poate că hoinărea 
printre mlaştini. Gravitatea situaţiei mă ademenea. 


Aruncând ţigara, am apucat strâns patul revolverului şi, 
îndreptându-mă grăbit spre uşă, m-am uitat înăuntru. Nu 
era nimeni. Erau însă semne grăitoare că nu mă aflam pe o 
urmă greşită. Cu siguranţă că omul locuia aici. Câteva 
pături înfăşurate într-o manta de ploaie zăceau pe lespezile 
de piatră pe care aţipise odinioară omul din epoca neolitică. 
Cenuşa unui foc era adunată pe un grătar primitiv. Alături, 
câteva obiecte de bucătărie şi o căldare cu apă pe jumătate 
plină. O grămadă de cutii de conserve goale dovedeau că 
încăperea era locuită de o bună bucată de vreme, şi după 
ce ochii mi s-au deprins cu petele de lumină, am văzut o 
căniţă de tablă şi o sticlă de alcool, golită pe jumătate, puse 
într-un colţ. În mijlocul colibei un pietroi cu o parte netedă, 
care slujea drept masă, iar deasupra, o legătură de pânză... 
desigur aceeaşi pe care o ducea băiatul pe umăr când îl 
văzusem prin telescop. În ea se afla o pâine, o conservă şi 
două cutii de compot de piersici. 

După ce le-am cercetat şi le-am pus la loc, inima mi-a 
tresărit, căci sub bocceluţa de pânză se afla o bucată de 
hârtie, pe care erau scrise câteva cuvinte. Am luat-o şi iată 
textul pe care l-am citit mâzgălit grosolan cu creionul... 
„Doctorul Watson s-a dus la Coombe Tracey”. 

Câteva clipe am rămas în picioare, cu hârtia în mână, 
căutând tâlcul acestui mesaj scurt. Aşadar, eu eram urmărit 
de acest om misterios şi nu sir Henry. Şi nu m-a urmărit el, 
ci a pus un agent - poate chiar pe băiat - pe urmele mele, 
iar acesta e raportul agentului. Se prea poate ca, de când 
am venit pe aceste meleaguri, să nu fi făcut nici un pas fără 
să fiu observat şi fără să nu se raporteze. Eram mereu 
stăpânit de sentimentul unei forţe nevăzute, o plasă 
nevăzută, urzită în jurul nostru cu o dibăcie şi o fineţe 
măiastră, care ne învăluia atât de imperceptibil, încât abia 
în cine ştie ce clipă de încercare îţi puteai da seama că într- 
adevăr te încurcaseşi în ochiurile ei. 

Dacă am găsit un raport, atunci trebuiau să mai fie şi 
altele, aşa că m-am uitat în jur prin colibă, căutându-le. 


Totuşi n-am găsit nici urmă de ele şi n-am putut descoperi 
vreun semn care să-mi poată da vreo indicație asupra 
caracterului sau intenţiilor omului ce trăia în această 
singurătate, afară doar de faptul că trebuie să fi avut 
obiceiuri spartane şi că îi păsa prea puţin de confortul vieţii. 
Când mi-am adus aminte de ploile torențiale şi m-am uitat 
în sus la acoperişul spart, am înţeles cât de puternic şi de 
nestrămutat trebuie să fie țelul care îl ţine într-un adăpost 
atât de neospitalier. Să fi fost el duşmanul sau, poate, 
întâmplător, îngerul nostru păzitor? Am jurat să nu plec din 
colibă până ce nu aflu. 

Afară, soarele cobora sub dunga zării, iar partea dinspre 
apus a cerului scânteia în purpură şi aur. Strălucirea lor se 
oglindea în petele roşcate ale bălților depărtate din mijlocul 
regiunii Grimpen. Se vedeau cele două turnuri ale 
castelului Baskerville, iar în depărtare, o zare de fum care 
arăta locul unde se afla satul Grimpen. Între castel şi sat, în 
dosul colinei, se afla casa familiei Stapleton. În lumina aurie 
a înserării toate păreau armonioase, plăcute şi paşnice, dar, 
privindu-le, cugetul meu nu împărtăşea liniştea naturii, ci se 
cutremura de acel ceva greu de desluşit şi înspăimântător, 
care cu fiecare clipă se apropia. 

Neliniştit, dar hotărât, m-am aşezat în ascunzişul 
întunecat al colibei şi înarmat cu răbdare am aşteptat 
întoarcerea locatarului. 

În sfârşit l-am auzit. De departe venea zgomotul de 
bocănit sec al unor bocanci ce călcau pe o piatră. Apoi încă 
o dată şi încă o dată, clipa întrevederii apropiindu-se din ce 
în ce mai mult. M-am tras înapoi, în colţul cel mai întunecat, 
mi-am armat revolverul în buzunar, hotărât să nu mă las 
descoperit până ce nu voi avea prilejul să-l văd eu mai întâi 
pe străin. Apoi a urmat o tăcere lungă, ceea ce dovedea că 
necunoscutul se oprise. După aceea paşii au început să se 
apropie iar, şi o umbră s-a lăsat peste intrarea colibei. 

— Ce seară minunată, dragă Watson, se auzi un glas 
binecunoscut. Cred că te-ai simţi mai bine afară decât 


înăuntru. 

CAPITOLUL XII. 

MOARTE ÎN MLAȘTINI. 

Pentru o clipă, am rămas cu răsuflarea tăiată şi nu-mi 
venea să-mi cred urechilor. Apoi mi-am venit în fire şi mi-am 
recăpătat glasul, în timp ce greutatea răspunderii ce-mi 
stătea pe inimă păru pe dată că se ridică. 

Glasul acela rece, tăios şi ironic nu putea fi decât al unui 
singur om. 

— Holmes! strigai eu. Holmes! 

— Hai afară. 

— Îmi răspunse el. - şi te rog fii atent cu revolverul. 

Mă aplecai ca să pot trece pe sub bolta grosolană care 
forma intrarea şi îl văzui stând afară pe o piatră. Ochii lui 
cenuşii îi jucau în cap de haz, când îmi văzu figura uluită. 
Era slab şi obosit, dar sigur şi vioi în mişcări, cu faţa-i ageră 
arsă de soare şi bătută de vânt. Cu hainele şi şapca lui de 
tweed, arăta ca orice excursionist ce-ar fi venit prin locurile 
acestea mlăştinoase. Cu acea pasiune pentru curăţenia 
trupească, care îl caracterizează, izbutise să fie proaspăt 
bărbierit, iar rufăria de corp curată, de parcă s-ar fi aflat în 
strada Baker. 

— De când mă ştiu n-am fost mai bucuros să întâlnesc pe 
cineva, îi spusei eu strângându-i mâna. 

— Sau mai uimit. Aşa e? 

— Da, trebuie să recunosc. 

— Te asigur că nu numai tu ai fost uimit. Nu mi-am 
închipuit că ai şi descoperit colţişorul acesta unde m-am 
retras întâmplător, dar şi mai puţin m-am aşteptat să te 
găsesc înăuntru, până ce n-am ajuns la vreo douăzeci de 
paşi de uşă. 

— Urma paşilor bănuiesc! 

— Nu, Watson, mă tem că nu m-aş putea prinde să-ţi 
recunosc urma paşilor printre celelalte urme din lumea 
asta. Dacă vrei într-adevăr să mă tragi pe sfoară, trebuie să 
schimbi şi debitul de la care îţi cumperi ţigările. Îmi e de 


ajuns să văd un muc de ţigară cu marca Bradley, strada 
Oxford, ca să ştiu că prietenul meu Watson e prin 
împrejurimi. Uite-l acolo lângă cărare. Fără îndoială că l-ai 
aruncat în clipa de încordare, când ai dat buzna în coliba 
goală. 

— Întocmai. 

— La asta m-am gândit... şi cunoscând minunata ta 
dârzenie, eram sigur că am să te găsesc stând la pândă, cu 
arma pregătită, aşteptându-l pe locatar să se întoarcă. Nu-i 
aşa că ţi-ai închipuit că eu sunt criminalul? 

— Nu ştiam cine e, dar eram hotărât să aflu. 

— Minunat, Watson! Şi cum de m-ai dibuit? Mai văzut 
pesemne în noaptea când l-aţi urmărit pe puşcăriaş şi când 
din nebăgare de seamă am stat în faţa lunii care răsărea. 

— Da, atunci te-am văzut. 

— Şi, fără îndoială, ai cercetat toate colibele până ai dat de 
asta. 

— Nu, băiatul care te slujeşte a fost văzut şi lucrul acesta 
mi-a arătat încotro să mă îndrept. 

— Bătrânul domn cu telescopul, nu-i aşa? Nu puteam să 
pricep despre ce e vorba, când am văzut prima oară lumina 
strălucind în lentile. Holmes se ridică în picioare şi se duse 
să se uite în colibă. Ei, da, Cartwright mi-a adus ceva de 
mâncare. Dar ce e cu hârtia asta? Aşadar ai fost la Coombe 
Tracey, da? 

— Da. 

— Ca s-o vizitezi pe doamna Laura Lyons? 

— Întocmai. 

— Bună idee! Cercetările noastre au mers paralel, şi când 
vom aduna rezultatele, mă aştept să avem aproape toate 
datele cazului Baskerville. 

— Mă bucur din toată inima că ai venit, pentru că 
răspunderea mare şi misterul erau greu de îndurat pentru 
nervii mei. Dar spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu, 
cum ai ajuns şi ce faci aici? Eu credeam că eşti în strada 
Baker, lucrând la povestea aceea cu şantajul. 


— De fapt asta am şi vrut să crezi. 

— Care va să zică te foloseşti de mine, dar încredere nu ai 
în mine! exclamai eu cu oarecare amărăciune. Cred că 
merit ceva mai mult din partea dumitale, Holmes! 

— Dragul meu, şi de astă dată ca şi în alte cazuri ai fost de 
nepreţuit pentru mine şi te rog să mă ierţi dacă am lăsat 
impresia că îţi joc vreo festă. Ca să fiu sincer, m-am ascuns, 
în parte, pentru binele tău şi, cântărind primejdia la care 
erai expus, am venit aici să cercetez eu însumi cazul la faţa 
locului. Dacă aş fi stat cu sir Henry şi cu dumneata, de bună 
seamă că aş fi avut aceleaşi păreri ca şi voi, dar prezenţa 
mea le-ar fi dat de veste duşmanilor noştri foarte de temut, 
făcându-i să se ferească. Pe câtă vreme aşa cum s-au 
întâmplat lucrurile, am fost în stare să aflu şi să culeg ceea 
ce nu mi-ar fi fost cu putinţă dacă aş fi locuit la castel. Şi 
apoi rămân un factor încă necunoscut în cazul pe care îl 
cercetăm, gata să intervin cu toată greutatea la momentul 
critic. 

— Dar mie de ce nu mi-ai spus nimic? 

— Nu mi-ar fi fost de nici un folos ca dumneata să ştii, 
dimpotrivă ai fi putut să contribui ca să fiu descoperit. Poate 
ai fi vrut să-mi spui ceva, sau, din grija pe care mi-o porţi, ai 
fi vrut să-mi aduci câte ceva, ca să mă simt mai bine aci, şi 
în felul acesta sar fi creat un risc de prisos. Eu l-am adus pe 
Cartwright cu mine 

— Îţi aminteşti de băiatul acela de la biroul „Expres” - şi el 
a avut grijă de puţinele lucruri de care aveam nevoie; pune 
şi câte un guler curat. Ce altceva ar mai putea dori un om? 
La cele două picioare iuți, băiatul a adăugat şi doi ochi 
foarte isteţi, aşa încât cu aceste însuşiri s-a dovedit 
nepreţuit. 

— Aşadar rapoartele mele s-au pierdut! Glasul începu să- 
mi tremure, amintindu-mi cu câtă trudă le alcătuisem şi ce 
mândru eram de ele. 

Holmes scoase atunci un teanc de hârtii din buzunar. 


— lată rapoartele dumitale, dragă prietene, şi ţin să-ţi 
spun că au fost în amănunt cercetate. Am luat toate 
măsurile ca să le primesc cu numai o zi întârziere. Trebuie 
să te felicit din inimă pentru zelul şi pătrunderea de care ai 
dat dovadă într-un caz neobişnuit de complicat cum este 
acesta. 

Eram încă necăjit de nesinceritatea cu care mă tratase, 
dar laudele adresate de Holmes cu atâta căldură, îmi 
spulberară toată supărarea. Apoi în cugetul meu mi-am zis 
că avea dreptate şi că pentru ţelurile pe care le urmăream 
era într-adevăr mai bine să nu ştiu că Holmes se afla aci, 
printre mlaştini. 

— Aşa e mai bine! îmi spuse el, văzând că mă luminez la 
faţă. Şi acum spune-mi rezultatele vizitei dumitale la 
doamna Laura Lyons... Nu mi-a fost greu să ghicesc că te-ai 
dus s-o vezi, pentru că sunt convins că e singura persoană 
din Coombe Tracey care ne poate fi de folos în problema 
noastră. De fapt, dacă nu te duceai dumneata astăzi, e mai 
mult decât probabil că m-aş fi dus eu mâine. 

Soarele apusese şi înserarea se aşternea peste mlaştini. 
Se făcuse răcoare, aşa că intrarăm în colibă să ne încălzim. 
Acolo, stând împreună în lumina amurgului, îi povestii 
convorbirea mea cu doamna, care i se păru atât de 
interesantă, încât nu mă lăsă până nu îi repetai de câte 
două ori unele crâmpeie. 

— Lucrul acesta e de o mare însemnătate, îmi spuse el, 
după ce am terminat. În cazul de faţă, care este atât de 
complicat, datele acestea umplu un gol care mă împiedica 
să merg mai departe. Poate eşti la curent că între doamna 
Lyons şi Stapleton există o strânsă legătură? 

— N-am ştiut c-ar fi vorba de aşa ceva. 

— Nu poate exista îndoială că e aşa. Se întâlnesc, îşi scriu, 
e o înţelegere desăvârşită între ei. Acest lucru ne dă o armă 
foarte puternică. Dacă aş putea-o folosi ca să-i îndepărtez 
soţia... 

— Care soţie? 


— În schimbul informaţiilor pe care mi le-ai dat, am să-ţi 
dau şi eu câteva. Doamna care trece aici drept domnişoara 
Stapleton e în realitate soţia lui. 

— Doamne, dumnezeule, Holmes! Eşti sigur de cele ce 
spui? Cum i-ar fi putut el îngădui lui sir Henry să se 
îndrăgostească de ea? 

— Că sir Henry s-a îndrăgostit de ea, asta nu-i poate strica 
decât tot lui sir Henry. El îşi dă silinţa în chip deosebit, după 
cum singur ai observat, să-l împiedice pe sir Henry să-i facă 
curte. Îţi spun încă o dată că doamna îi este soţie şi nu soră. 

— Dar de ce această minciună premeditată? 

— Pentru că a prevăzut că îi va fi de mai mare folos în 
situaţia ei de femeie liberă. 

Toate pornirile mele nemărturisite, bănuielile mele vagi 
luară dintr-o dată formă şi se concentrară asupra 
naturalistului. În omul acesta nepăsător, şters, care purta 
pălărie de paie şi mergea cu plasa de prins fluturi, mi se 
păru că văd ceva înspăimântător. O fiinţă cu o răbdare şi o 
şiretenie fără margini, cu un chip surâzător şi un suflet 
ucigaş. 

— El este deci duşmanul nostru... El ne-a urmărit la 
Londra? 

— Da, aşa văd eu dezlegarea enigmei. 

— Şi avertismentul... de la ea trebuie să fi venit. 

— Întocmai. 

Nelegiuirea monstruoasă, pe care mai mult o ghiceai 
decât o puteai vedea, se întrezărea prin bezna ce mă 
învăluise atâta vreme. 

— Dar eşti sigur că e chiar aşa, Holmes? De unde ştii că 
femeia îi e soţie? 

— Pentru că, într-o clipă de uitare, ţi-a povestit, când v-aţi 
întâlnit prima oară, o parte din biografia lui, care e 
adevărată şi aş pune rămăşag că de atunci s-a căit de multe 
ori de această slăbiciune. A fost cândva profesor în nordul 
Angliei. Să ştii că nimic nu-i mai uşor decât să afli trecutul 
unui profesor. Există agenţii şcolare prin care poţi identifica 


pe oricine a lucrat în această meserie. O mică cercetare mi- 
a fost de ajuns ca să aflu că o şcoală a avut încurcături 
grave în nişte împrejurări îngrozitoare, iar omul căruia îi 
aparţinea această şcoală - purta alt nume pe atunci - a 
dispărut cu soţia lui. După descriere, personajele se 
potriveau. Când am mai aflat că dispărutul se devotase 
studiului entomologiei, identificarea a fost desăvârşită. 

Întunericul începea să se destrame, dar multe din jurul 
nostru mai erau înecate în umbră. 

— Dacă într-adevăr femeia aceasta îi e soţie, atunci ce mai 
caută doamna Laura Lyons? îl întrebai eu. 

— lată unul din punctele asupra căruia cercetările 
dumitale au adus lumină. Conversaţia pe care ai avut-o cu 
doamna Lyons a lămurit situaţia în mare măsură. N-am ştiut 
nimic despre plănuitul divorţ dintre ea şi soţul ei. În acest 
caz, socotindu-l pe Stapleton necăsătorit, se gândea fără 
îndoială săi devină soţie. 

— Şi când va afla adevărul? 

— Atunci abia vom putea să ne slujim de ea. Mâine trebuie 
să-i facem amândoi o vizită: aceasta este prima noastră 
datorie. Watson, nu eşti de părere că lipseşti cam de multă 
vreme de la misiunea dumitale? Locul dumitale ar trebui să 
fie la castelul Baskerville. 

Cele din urmă raze purpurii păliseră departe spre apus şi 
noaptea se revărsase peste mlaştini. Câteva stele palide 
licăreau pe cerul violet. 

— Încă o întrebare, Holmes, îi spusei eu, ridicându-mă. 
Între noi doi nu trebuie să existe vreo taină. Ce înseamnă 
toate acestea? Ce urmăreşte el mai departe? 

Holmes îmi răspunse în şoaptă: 

— Un asasinat, Watson... un asasinat săvârşit cu dibăcie, 
cu sânge rece, cu premeditare. Nu-mi cere să-ţi spun 
amănunte. Reţeaua mea se strânge în jurul lui din ce în ce 
mai mult, la fel cum a lui îl învăluie pe sir Henry. Şi, cu 
ajutorul dumitale, Stapleton aproape că este în puterea 
mea. Ne mai poate ameninţa o singură primejdie: aceea că 


ar putea să lovească înainte ca noi să fim gata. Încă-o zi... 
cel mult două... şi cazul acesta va fi cu totul lămurit, dar 
până atunci îndeplineşte-ţi misiunea cât mai îndeaproape, 
întocmai ca şi o mamă care îşi veghează copilul bolnav. 
Misiunea pe care ai îndeplinit-o astăzi este justificată, totuşi 
aş fi dorit din răsputeri să nu te fi dezlipit de lângă sir 
Henry... Ascultă! 

Un urlet cumplit, prelung, de groază şi spaimă izbucni din 
tăcerea mlaştinii. Urletul acesta înspăimântător îmi îngheţă 
sângele în vine. 

— Vai, doamne, dumnezeule! şoptii eu cu răsuflarea tăiată. 
Ce-i asta? Ce înseamnă oare? 

Holmes sări în picioare şi în uşa colibei se profilă statura 
lui atletică, cu umerii aplecaţi, cu capul întins înainte, cu 
ochii sfredelind întunericul. 

— Sst, făcu el. Sst! 

Urletul se auzise puternic, un urlet disperat, care se 
ridicase de undeva de departe, de pe întinderea întunecată. 
După aceea însă îmi izbi auzul mai de aproape, mai 
puternic şi mai stăruitor ca înainte. 

— Unde-i? şopti Holmes, şi după tremurul din glas îmi 
dădui seama că el, omul cu nervi de oţel, fusese zguduit 
până în adâncul sufletului. Unde-i, Watson? 

— Cred că acolo, îi arătai eu prin beznă. 

— Nu, acolo! 

Urletul de agonie străbătu iarăşi noaptea tăcută, mai tare 
şi încă mai aproape. Dar un alt sunet se amestecă de astă 
dată cu el, un murmur adânc şi surd, înăbuşit şi totuşi 
ameninţător, care se ridica şi cobora ca şi murmurul încet şi 
necontenit al mării. 

— Câinele! strigă Holmes. Vine, Watson, vine! Cerule, de 
n-am ajunge prea târziu! 

O luă la goană printre mlaştini, iar eu mă ţineam pas cu 
pas după el. Dar iată că de undeva, de prin locurile acestea 
accidentate, chiar din faţa noastră, ne mai ajunse un ultim 
răcnet desperat şi apoi o cădere surdă şi grea. Ne oprirăm 


şi ascultarăm. Nici un alt sunet nu mai turbură liniştea 
adâncă a nopţii în care nu sufla nici o adiere. 

Îl văzui pe Holmes ducându-şi mâna la frunte, ca un om 
care îşi ieşise din minţi, în timp ce cu piciorul izbea în 
pământ. 

— A fost mai tare, Watson! Am ajuns prea târziu. 

— Nu, nu, sigur nu. 

— Ce nebun am fost că n-am pus mâna pe el. Şi dumneata, 
Watson, uite, priveşte ce s-a întâmplat, pentru că ţi-ai 
părăsit postul! Dar dacă nenorocirea s-a întâmplat, jur că îl 
vom răzbuna! 

Începurăm să alergăm orbeşte prin întuneric, ciocnindu- 
ne de pietroaie, croindu-ne drum printre tufele de măceş, 
suind cu sufletul la gură, 

240 îndreptându-ne mereu spre partea de unde veniseră 
sunetele acelea înfricoşătoare. Ori de câte ori ajungeam pe 
vreo înălţime, Holmes se uita sfredelitor în jur, dar umbrele 
se îndesiseră peste mlaştini şi nimic nu se clintea pe 
întinderea tristă. 

— Vezi ceva? 

— Nimic. 

— la ascultă, asta ce o mai fi? 

Un geamăt slab ne ajunse la urechi. Venea tot din stânga 
noastră. În această parte, un şir de stânci se termina într-o 
adevărată faleză care domina o vale împresurată de 
bolovani. Pe suprafaţa colţuroasă stătea întinsă şi lăţită o 
formă întunecată, neregulată. Pe când alergam într-acolo, 
conturul acela vag începu să se precizeze. Era un om întins 
la pământ, cu faţa în jos, cu capul sub el, într-o poziţie 
înspăimântătoare, cu umerii încovoiaţi şi cu trupul arcuit, 
ca şi cum ar fi stat gata să se arunce într-un salt mortal. 
Poziţia aceasta era atât de caraghioasă, încât pentru o clipă 
nici nu ne dădurăm seama că o dată cu geamătul acela îi 
ieşise şi sufletul... Nici o şoaptă, nici un murmur nu se mai 
înălța acum din forma aceasta întunecată, asupra căreia ne 
aplecarăm. Holmes puse mâna pe el şi apoi se trase repede 


îndărăt, cu un strigăt de spaimă. Flacăra chibritului pe care 
îl aprinse lumină degetele prietenului meu care erau 
mânjite cu sânge, precum şi balta sinistră ce creştea încet, 
încet din craniul sfărâmat al victimei. Şi mai lumină încă 
ceva, de care inima parcă ne încremeni, gata să ni se facă 
rău: trupul lui sir Henry Baskerville! 

Niciunul din noi nu putea să uite costumul lui făcut din 
tweed cărămiziu, costumul pe care îl purtase în prima 
dimineaţă când l-am cunoscut în strada Baker. Îl văzurăm 
clar şi limpede, apoi chibritul pâlpâi şi se stinse ca şi 
nădejdea din sufletele noastre. Holmes scoase un suspin, iar 
faţa îi era atât de albă încât părea că îi străluceşte prin 
întuneric. 

— Ticălosul! Ticălosul! strigai eu, cu mâinile încleştate. Vai, 
Holmes, n-am să-mi iert niciodată că l-am lăsat în voia 
soartei! 

— Eu sunt mai de condamnat decât dumneata, Watson! Ca 
să conturez cazul şi să duc cercetările la bun sfârşit, am 
neglijat viaţa clientului meu. În toată cariera n-am primit o 
lovitură mai grea. Dar cum aş fi putut să cred, cum aş fi 
putut să bănui că îşi va risca viaţa singur, în mijlocul 
mlaştinilor, cu toate avertismentele pe care i le-am dat? 

— Să-i auzim strigătele desperate... dumnezeule, 
strigătele acelea şi totuşi să nu fim în stare să-l salvăm. 
Oare unde să fie bestia asta de câine care l-a omorât? Poate 
că în clipa aceasta dă târcoale pe aici, printre stânci. Şi 
Stapleton oare unde să fie? O să dea el socoteală de faptele 
sale. 

— O să dea socoteală. De asta am eu grijă. Şi unchiul şi 
nepotul au fost asasinați... unul înspăimântat de moarte la 
vederea unei fiare pe care o credea supranaturală, celălalt 
găsindu-şi sfârşitul după o goană sălbatică în care îşi căuta 
scăparea. Acum trebuie să dovedim legătura dintre om şi 
fiară. În afară de cele auzite, nu putem pune mâna în foc că 
fiara există, pentru că e clar că sir Henry a murit din pricina 


căderii. Dar oricât de perfid ar fi, pe ce am mai scump în 
lume, trebuie să pun mâna pe el într-o zi! 

Cu sufletele pline de amărăciune şedeam de o parte şi de 
alta a trupului zdrobit, copleşiţi de nenorocirea neaşteptată 
şi de neînlăturat care a dus toată munca noastră îndelungă 
şi apăsătoare la un sfârşit atât de jalnic. Apoi, pe când luna 
se ridica, ne căţărarăm pe vârful stâncilor de pe care 
căzuse sărmanul nostru prieten şi de pe culme ne uitarăm 
peste mlaştina întunecată, pe jumătate argintată, pe 
jumătate umbrită. În depărtare, la o distanţă de mile, în 
partea dinspre Grimpen se vedea o singură lumină galbenă 
şi stăruitoare. Nu putea fi alta decât casa singuratică a 
Stapleton-ilor. Blestemarăm plini de amar, amenințând cu 
pumnul şi uitându-ne într-acolo. 

— De ce să nu punem mâna pe el chiar acum? 

— Nu avem toate probele. Individul e precaut şi perfid 
cum nu-i altul... Nu-i vorba de ce ştim, ci de ce putem 
dovedi. Dacă facem un pas greşit, individul ne mai poate 
scăpa. 

— Ce putem face? 

— Mâine o să avem destul de lucru. În noaptea asta nu 
putem decât să ne îndeplinim ultimele îndatoriri faţă de 
sărmanul nostru prieten. 

Coborârăm amândoi cu grijă valea prăpăstioasă şi ne 
apropiarăm de trupul care se profila întunecat pe stâncile 
argintate. Crisparea acelor mădulare în agonie îmi dădu un 
spasm de durere şi făcu ca ochii să mi se înceţoşeze de 
lacrimi. 

— Trebuie să trimitem după ajutor, Holmes! Numai noi doi 
nu-l putem duce atâta cale până la castel. Doamne, 
Dumnezeule, dar ce ai? Ai înnebunit? 

Holmes scosese un strigăt şi se aplecase asupra 
cadavrului. Apoi începuse să joace, să râdă şi să mă 
zgâlţâie. M-am întrebat dacă era într-adevăr prietenul meu 
cel atât de sever şi de stăpânit, pe drept cuvânt un foc 
mocnit. 


— Barbă! Barbă! Omul are barbă! 

— Barbă? 

— Nu-i baronetul... nu... €... cel... Da, e vecinul meu, 
puşcăriaşul! 

Cu o grabă febrilă întoarserăm cadavrul cu faţa în sus şi în 
lumina rece şi limpede a lunii îi văzurăm barba din care îi 
picura sânge. Nu mai putea fi nici o îndoială a cui era 
fruntea bombată şi ochii duşi în fundul capului ca la 
animale. Era într-adevăr aceeaşi faţă care lucise în lumina 
lumânării de pe stâncă... Faţa lui Selden criminalul. 

Într-o clipă se limpeziră toate. Mi-am adus aminte că 
baronetul îmi spusese că îi dăruise lui Barrymore toate 
hainele vechi. La rându-i, Barrymore i le dăduse lui Selden, 
cu gândul să-l ajute în încercarea lui de a scăpa. Ghete, 
cămaşă, pălărie... toate erau de la sir Henry. Tragedia 
rămânea totuşi cumplită, dar cel puţin omul, potrivit legilor 
ţării, îşi merita moartea. l-am spus lui Holmes cum stăteau 
lucrurile, cu inima plină de bucurie şi recunoştinţă. 

— Aşadar sărmanul om şi-a găsit moartea din pricina 
hainelor, spuse el. E foarte limpede că i s-a dat câinelui să 
miroasă câteva din lucrurile lui sir Henry... Gheata care i-a 
fost sustrasă la hotel, pesemne... şi astfel l-a răpus pe omul 
acesta. Rămâne totuşi un lucru ciudat: cum de a ajuns 
Selden să ştie în bezna asta că e fugărit de câine? 

— L-a auzit! 

— Să auzi un câine urlând printre mlaştini, aceasta n-ar fi 
putut duce pe un om înrăit cum era acest puşcăriaş într-un 
aşa hal de spaimă, încât să strige ca o fiară sălbatică după 
ajutor, cu riscul de a fi prins din nou. După strigătele lui 
trebuie să fi fugit o bună bucată de drum, după ce a ştiut că 
fiara e pe urmele lui. Cum de a ştiut? 

— Presupunând că toate ipotezele noastre sunt juste, mi 
se pare mai misterios cum de câinele acesta... 

— Nu presupun nimic. 

— Bine! Atunci de ce o fi lăsat slobod câinele în noaptea 
asta? Nu cred că rătăceşte printre mlaştini tot timpul. Nu i- 


o fi dat drumul Stapleton, până ce n-a avut motiv să creadă 
că sir Henry e pe acolo. 

— Dintre cele două probleme pe care le punem, a mea 
este mai complicată, căci cred că a ta îşi va găsi o soluţie în 
scurt timp, în timp ce a mea ar putea rămâne pentru 
totdeauna un mister. Acum se pune întrebarea: ce facem cu 
trupul acestui nenorocit? Nu-l putem lăsa aici pradă 
vulpilor şi corbilor. 

— Sunt de părere să-l ducem într-o colibă, până ce vom 
putea înştiinţa poliţia. 

— Foarte bine! Sunt sigur că până acolo o să-l putem duce 
şi singuri. Hei, Watson! Dar cine-i acela? Ei, drăcia dracului! 
E chiar omul nostru. Bravo! Minunat lucru şi îndrăzneţ! Să 
nu cumva să scapi vreun cuvânt care să trădeze ce 
bănuieşti, pentru că altfel toate planurile mele se duc de 
râpă. 

Cineva venea către noi prin locul acesta mlăştinos şi 
văzurăm strălucirea roşiatică a unei ţigări. Luna îşi revărsa 
lumina asupra lui, aşa că puturăm distinge silueta sprintenă 
şi mersul uşor al naturalistului. 

Când ne văzu se opri şi apoi se apropie. 

— Cum? Doctorul Watson? Dumneata? Eşti cel din urmă 
om pe care m-aş fi aşteptat să-l văd la ora asta din noapte 
prin mlaştini. Dar, vai de mine, ce sa întâmplat? E cineva 
rănit? Nu... să nu-mi spui că-i prietenul nostru, sir Henry! 

Trecu repede prin faţa mea şi se aplecă asupra cadavrului. 
L-am auzit trăgând cu putere aer în piept, iar ţigara îi scăpă 
dintre degete. 

— Cine-i... cine e acesta? îngăimă el. 

— Selden, omul care a scăpat din închisoarea Princetown. 

Stapleton se întoarse către noi cu o faţă schimbată din 
care îi pierise tot sângele. Dar printr-un efort suprem izbuti 
să-şi stăpânească uimirea şi dezamăgirea. Îşi plimbă o 
privire sfredelitoare de la Holmes la mine. 

— Vai de mine! Ce cumplită întâmplare! Cum a murit? 


— Se pare că şi-a frânt gâtul căzând de pe stânci. Eu şi 
prietenul meu tocmai ne plimbam pe locul acesta când am 
auzit un strigăt. 

— Şi eu am auzit un strigăt. De aceea am şi ieşit: eram 
îngrijorat de sir Henry. 

— De ce de sir Henry în mod deosebit? nu mi-am putut 
stăpâni eu întrebarea. 

— Pentru că îi propusesem să vină la noi. Eram intrigat că 
nu mai vine şi, bineînţeles, am fost foarte îngrijorat de viaţa 
lui, când am auzit strigăte prin mlaştini. Ochii lui se 
plimbară de la mine la Holmes: Aţi mai auzit şi altceva decât 
un strigăt? 

— Nu, răspunse Holmes. Dumneavoastră aţi auzit? 

— Nu. 

— Atunci ce aţi vrut să spuneţi? 

— Cunoaşteţi desigur poveştile acelea pe care le spun 
ţăranii despre un câine-fantomă şi aşa mai departe. Se zice 
că se aude noaptea printre mlaştini. Mă întrebam de nu s-o 
fi auzit şi în noaptea asta. 

— N-am auzit, îi spusei eu. 

— Şi cum explicaţi dumneavoastră moartea nenorocitului 
ăstuia? 

— Fără îndoială că spaima şi teama de a nu fi descoperit |- 
au făcut să-şi piardă capul. A rupt-o la fugă printre mlaştini, 
ca un apucat, şi până la urmă a căzut de sus şi şi-a frânt 
gâtul. 

— Asta pare explicaţia cea mai întemeiată, spuse Stapleton 
şi scoase un oftat care arăta că simţea o uşurare. Şi 
dumneavoastră, domnule Holmes, ce credeţi? 

Prietenul meu îi adresă câteva cuvinte binevoitoare. 

— Repede identificaţi dumneavoastră! îi spuse el. 

— De când a venit doctorul Watson, vă aşteptam şi pe 
dumneavoastră prin locurile acestea. Aţi sosit la timp ca să 
asistați la o tragedie. 

— Într-adevăr! Nu mă îndoiesc că explicaţiile prietenului 
meu oglindesc întocmai felul cum s-au petrecut faptele. Voi 


duce mâine cu mine la Londra o amintire neplăcută. 

— A, vă întoarceţi mâine? 

— Aşa am de gând. 

— Nădăjduiesc că vizita dumneavoastră a aruncat 
oarecare lumină asupra întâmplărilor care ne tulbură. 

Holmes ridică din umeri. 

— Nu poţi să ai întotdeauna succesul pe care îl 
nădăjduieşti. Un anchetator are nevoie de fapte, nu de 
legende sau de zvonuri. Probele nu sunt satisfăcătoare. 

Prietenul meu vorbea deschis şi cu aerul cel mai 
nepăsător. Stapleton se uita încă stăruitor la el. Apoi se 
întoarse spre mine: 

— Mă gândesc să-l ducem pe acest nenorocit la mine 
acasă, dar lucrul acesta ar speria-o pe sora mea atât de 
tare, încât nu îmi vine s-o fac. Cred că dacă îi acoperim faţa, 
până mâine dimineaţă nu i se întâmplă nimic. 

Chiar aşa şi făcurăm. Respingând invitaţia lui Stapleton, 
Holmes şi cu mine ne îndreptarăm spre castelul Baskerville, 
lăsându-l pe naturalist să se întoarcă singur. Uitându-ne 
îndărăt, mai văzurăm silueta lui depărtându-se agale peste 
mlaştinile acelea întinse, iar înapoia lui, pe valea argintată, 
o pată neagră arăta locul unde zăcea omul ce-şi găsise un 
sfârşit atât de îngrozitor. 

— Iată-ne pe punctul de a ne înfige ghiarele, îmi spuse 
Holmes, pe când mergeam unul lângă altul printre mlaştini. 
Ce tare e individul! Cum a izbutit să se stăpânească o dată 
pus în faţa unei situaţii ce trebuia să fie pentru el un şoc 
care să-l paralizeze atunci când a văzut că altcineva a căzut 
victimă a uneltirilor lui. 'Ţi-am spus şi la Londra, şi îţi mai 
spun şi acum, Watson: niciodată n-am întâlnit încă un 
duşman mai demn de noi. 

— Îmi pare rău că te-a văzut. 

— La început şi mie mi-a părut rău, dar a fost cu neputinţă 
să ocolim întâlnirea. 

— Acum când ştie că eşti aici, ce înrâurire crezi că o să 
aibă asupra planurilor lui? 


— S-ar putea să-l facă mai precaut, după cum s-ar putea 
să-l împingă dintr-o dată la acţiuni desperate. Ca mulţi 
dintre criminalii iscusiţi, s-ar putea să se încreadă prea mult 
în iscusinţa lui şi să-şi închipuie că ne-a tras pe sfoară. 

— De ce să nu-l arestăm pe loc? 

— Dragul meu Watson, te-ai născut să fii om de acţiune. 
Instinctul te împinge mereu la acţiune. Dar, presupunând 
că l-am fi arestat în noaptea aceasta, ce mare lucru am fi 
făcut? N-avem nici o dovadă împotriva lui. E de o iscusinţă 
diabolică. Dacă s-ar fi folosit de un om, am fi putut obţine 
vreo dovadă, dar dacă am da în vileag existenţa câinelui 
aceluia uriaş, aceasta nu ne-ar ajuta cu nimic să punem 
laţul de gâtul stăpânului lui. 

— Dar dovezi avem, desigur. 

— Nici urmă de dovezi... Numai bănuieli şi presupuneri. 
Tribunalul ar râde de noi dacă ne-am înfăţişa cu o 
asemenea poveste şi cu dovezi ca astea. 

— Dar moartea lui sir Charles? 

— Găsit mort. Fără nici o urmă de violenţă asupra lui. Şi 
dumneata şi eu ştim că a murit numai de frică, şi ştim şi ce 
l-a înfricoşat, dar unde să găsim doisprezece juraţi proşti, 
ca să ne creadă? Unde sunt semnele lăsate de vreun câine? 
Unde sunt urmele colţilor lui? 

Bineînţeles că un câine nu muşcă un mort şi că sir Charles 
a murit înainte de a fi fost atins de această fiară. Dar 
trebuie să dovedim toate acestea şi nu suntem încă în 
măsură să o facem. 

— Dar cazul din noaptea asta? 

— Nici cu ceea ce s-a petrecut în noaptea asta nu am făcut 
un pas mai departe. larăşi nu se poate stabili o legătură 
între câine şi moartea omului. Noi nici n-am văzut câinele, 
doar l-am auzit, şi nu putem dovedi că fiara fugea după om. 
Lipseşte cu totul motivul pentru care fiara fugea după el. 
Nu, dragă prietene, trebuie să ne împăcăm cu gândul că 
deocamdată nu avem nici o dovadă şi că merită riscul de a 
descoperi una. 


— Şi ce propunere ai? 

— Îmi pun mari speranţe în ajutorul pe care nil poate da 
doamna Laura Lyons, în clipa în care i se va arăta cum stau 
lucrurile, şi pentru aceasta am eu planurile mele, care o să 
ne dea mult de furcă mâine. Nădăjduiesc totuşi să câştig eu 
partida chiar în cursul zilei. 

N-am mai putut scoate nimic de la el. Cufundat în gânduri, 
a mers aşa tot restul drumului, până la porţile castelului. 

— Vii sus? 

— Da. Nu văd de ce m-aş mai ascunde. Încă un cuvânt, 
Watson: nu-i pomeni nimic de câine lui sir Henry. Lasă-l să 
creadă că moartea lui Selden s-a petrecut aşa cum ar fi 
dorit Stapleton să credem noi. Se va simţi mai sigur pe el 
pentru încercarea prin care va trebui să treacă mâine, 
când, dacă mi-aduc bine aminte de raportul dumitale, sir 
Henry e poftit la masă la Stapleton. 

— Şi eu sunt poftit. 

— Atunci dumneata o să trebuiască să-ţi ceri iertare că n- 
ai să te poţi duce, pentru că sir Henry trebuie să meargă 
singur. Treaba asta se aranjează cu uşurinţă. Şi acum, dacă 
am întârziat la prânz, cred că sosim amândoi tocmai la timp 
pentru cină. 

CAPITOLUL, XIII. 

SE ÎNTINDE CURSA. 

Sir Henry se arătă mai mult bucuros decât surprins când îl 
văzu pe Sherlock Holmes, pentru că de câteva zile se 
aştepta ca evenimentele ce se petrecuseră în ultimul timp 
să-l aducă de la Londra. Totuşi făcu ochi mari când văzu că 
prietenul meu venea fără nici un bagaj şi că nu dădea nici o 
explicaţie în această privinţă. Împreună cu sir Henry îi 
procurai cele de trebuinţă, apoi, rămas singur, îi satisfăcui 
curiozitatea baronetului şi la o cină prelungită îi povesti din 
întâmplările noastre numai atât cât era de dorit să ştie şi el. 
Dar înainte de toate avui neplăcuta însărcinare să-i comunic 
lui Barrymore şi soţiei acestuia vestea morţii lui Selden. 
Pentru Barrymore, vestea ar fi putut să fie o uşurare, dar 


soţia lui izbucni într-un plâns amarnic, înfundându-şi faţa în 
şorţ. Pentru toată lumea, Selden nu era decât o brută, 
jumătate animal şi jumătate diavol, dar pentru dânsa, el 
rămăsese băieţaşul încăpățânat din vremea când şi ea era 
fetiţă, copilul ce se ţinea necontenit după ea. Rău trebuie să 
mai fie omul pentru care nu se găseşte nici o femeie să-l 
jelească! 

— De azi-dimineaţă, de când Watson a plecat, mi-a fost 
urât toată ziua singur acasă, ne spuse baronetul. Cred că 
am crescut în ochii dumneavoastră, pentru că mi-am ţinut 
făgăduiala. De nu mi-aş fi dat cuvântul de cinste că n-am să 
ies singur, aş fi avut o seară mai veselă, pentru că Stapleton 
îmi trimisese vorbă să mă duc la ei. 

— Nu mă îndoiesc că aţi fi avut o seară mai veselă, îi 
răspunse ironic Holmes. Nu cred să vă înduioşeze lucrul 
acesta, dar noi v-am plâns crezând că v-aţi frânt gâtul. 

Sir Henry făcu ochii mari. 

— Cum adică? 

— Nenorocitul acela era îmbrăcat cu haine de-ale 
dumneavoastră. Mă tem că feciorul dumneavoastră, care i 
le-a dat, o să aibă neplaceri cu poliţia. 

— Nu cred. După câte ştiu, hainele nu aveau monogramă 
pe ele. 

— Norocul lui. De fapt, norocul dumneavoastră, al tuturor, 
pentru că toţi sunteţi în culpă faţă de lege în acest caz. Nu 
ştiu dacă prima mea datorie de detectiv conştiincios n-ar fi 
să arestez pe toată lumea din casă. Rapoartele lui Watson 
sunt cele mai încriminatoare documente. 

— Dar ce se aude cu cazul nostru? întrebă baronetul. Aţi 
izbutit să scoateţi ceva la lumină din toată încurcătura? Nu 
prea văd ca Watson şi cu mine să ştim mai multe ca înainte. 

— Nădăjduiesc că în scurtă vreme voi fi în situaţia să 
dezleg problema. Este una din cele mai complicate afaceri 
şi e neînchipuit de grea. Mai sunt încă vreo câteva puncte 
pe care vreau să le lămurim, dar cu toate acestea suntem 
pe cale să facem lumină. 


— Avem acum o dovadă despre care cu siguranţă că 
Watson v-a vorbit. Am auzit câinele prin mlaştini, aşa că aş 
putea să jur că nu e vorba doar de o superstiție fără temei. 
Când eram în vestul Americii, am avut destul de-a face cu 
câini, şi când aud vreunul, ştiu dacă e câine sau nu. Dar 
dacă acestuia o să fiţi în stare să-i puneţi botniţă şi să-l 
legaţi în lanţ, eu, unul, sunt gata să jur că sunteţi cel mai 
mare detectiv din toate timpurile. 

— Cred că am să-i pun şi botniţă, şi lanţ, dacă o să-mi daţi 
o mână de ajutor. 

— Am să fac tot ceea ce îmi cereţi. 

— Foarte bine, şi am să vă rog să executaţi orbeşte ceea ce 
vă cer, fără să mă întrebaţi mereu de ce. 

— Cum doriţi. 

— Dacă faceţi aşa cum vă cer, nădăjduiesc că vom avea 
sorţi să rezolvăm curând mica noastră problemă. Nu mă 
îndoiesc... 

Se opri pe neaşteptate şi începu să privească fix în gol pe 
deasupra mea. Lumina lămpii cădea în plin pe faţa sa, care 
era atât de încordată şi de încremenită, de parc-ar fi fost o 
statuie clasică, care ar fi întruchipat încordarea şi 
aşteptarea. 

— Ce s-a întâmplat? strigarăm amândoi. Când îşi plecă 
capul, puturăm să vedem că Holmes se străduia să-şi 
stăpânească o emoție lăuntrică. Trăsăturile îi erau calme 
încă, dar ochii îi străluceau de mulţumire şi bucurie. 

— Vă rog să înţelegeţi admiraţia pe care o poate încerca 
un cunoscător, spuse el fluturând mâna spre şirul de 
portrete care acopereau peretele din faţă. Watson nu va fi 
de acord că mă pricep la pictură, dar la mijloc nu e decât 
invidie, pentru că punctele noastre de vedere diferă în 
această privinţă. Aci aveţi însă o colecţie de portrete într- 
adevăr prețioasă. 

— Sunt bucuros să vă aud vorbind astfel, zise sir Henry, 
privindu-l cu oarecare uimire pe prietenul. 


— Când văd lucruri bune îmi pot da seama că sunt bune, şi 
acum am sub ochi un asemenea lucru. Doamna aceea de 
acolo, îmbrăcată în mătase albastră, e un Kneller, pot să jur, 
iar gentilomul acela corpolent, cu perucă, trebuie să fie un 
Reynolds. Bănuiesc că toate sunt portrete de familie? 

— Toate. 

— Le ştiţi numele? 

— Barrymore m-a pus la curent cu ele şi cred că sunt în 
stare acuma să spun lecţia destul de bine. 

— Cine este gentilomul acela cu ochean? 

— E contraamiralul Baskerville, care a servit sub comanda 
lui Rodney în Indiile de Vest. Bărbatul acela cu haină 
albastră şi care ţine un sul de hârtii e sir William 
Baskerville, care a fost preşedintele comisiei Camerei 
Comunelor sub guvernul Pitt. 

— Şi cavalerul acela din faţa mea... acela în catifea neagră 
şi cu dantele? 

— A! Trebuie să ştiţi cine e. Acela e pricina tuturor 
nenorocirilor, e blestematul de Hugo, care a dezlănţuit 
câinele din Baskerville! Pe el nu-l putem uita. 

Privii portretul cu interes şi cu oarecare uimire. 

— Nemaipomenit! exclamă Holmes. Ai zice că era un om 
destul de potolit şi cu înfăţişare blândă, dar îndrăznesc să 
spun că în ochii lui se ascundea un demon. Îmi închipuiam 
că trebuie să fi fost un bărbat mai robust şi cu un aer mai 
brutal. 

— Asupra autenticităţii nu e nici o îndoială, pentru că şi 
numele şi data - 1647 - sunt însemnate pe dosul pânzei. 

Holmes mai spuse ceva, dar portretul bătrânului 
scandalagiu părea că îl fascinează, şi cât timp rămaserăm la 
cină, ochii lui erau nedezlipiţi de la el. Abia după ce sir 
Henry se retrase în odaia lui, îmi putui da seama la ce se 
gândea prietenul meu. Holmes mă duse înapoi în sala de 
banchete, luând cu sine lumânarea din camera de culcare, 
şi o ridică apoi în faţa portretului de pe perete, pe care se 
cunoştea patina vremii. 


— Observi ceva la el? 

Îmi aruncai privirea la pălăria mare, cu pene, la cârlionţi, 
la gulerul de dantelă albă ce îi încadra faţa ţeapănă şi 
severă. Nu avea înfăţişare brutală, ci 

260 părea mai degrabă să fi fost un om afectat, aspru şi 
sever, cu gura tăiată în linii precise, cu buze subţiri, cu ochii 
reci şi neînduplecaţi. 

— Nu seamănă cu cineva pe care îl cunoşti? 

— Aduce puţin cu sir Henry la fălci. 

— O idee, s-ar putea. Dar stai puţin! 

Se sui pe un scaun şi, ridicând lumânarea cu mâna stângă, 
îşi îndoi braţul drept, acoperind pălăria mare şi pletele 
lungi şi cârlionţate ale portretului. 

— Doamne, dumnezeule! exclamai eu uluit. 

De pe pânză se desprinse dintr-o dată chipul lui Stapleton. 

— Ei da! Acum vezi! Mi-am deprins ochii să cerceteze 
chipul oamenilor şi nu podoabele lor. Să poţi vedea ce se 
ascunde sub o deghizare este prima condiţie pentru un 
criminolog. 

— Dar e ceva nemaipomenit. Parcă ar fi portretul lui. 

— Da, un caz interesant de atavism atât fizic, cât şi psihic. 
Un studiu amănunţit al portretelor de familie te poate cu 
uşurinţă converti la doctrina reîncarnării. Fără doar şi 
poate că amicul nostru e şi el un Baskerville. 

— Care îşi face planuri să fie moştenitor. 

— Întocmai. Noroc cu pictura aceasta, pentru că am putut 
astfel adăuga una din verigile cele mai importante care ne 
lipsea. Am pus mâna pe el, Watson, am pus mâna pe el şi 
sunt în stare să jur că până mâine seară o să se zbată în 
plasa noastră, cu desperare, ca şi fluturii pe care îi prinde. 
Un ac, un dop şio etichetă şi îl vom adăuga şi pe ella 
colecţia din strada Baker. 

Holmes izbucni într-un hohot de râs, lucru rar la el, şi se 
întoarse cu spatele la tablou. Arareori mia fost dat să-l aud 
râzând, dar râsul lui prevestea întotdeauna o nenorocire 
cuiva. 


A doua zi m-am trezit devreme, dar Holmes era în picioare 
încă înaintea mea, pentru că pe când mă îmbrăcam l-am 
văzut coborând şi mergând pe aleea parcului. 

— Da, azi o să avem mult de furcă, îmi spuse el frecându-şi 
mâinile de bucurie. Cursa e întinsă şi urmărirea e gata să 
înceapă. Până deseară vom şti dacă am prins ştiuca cea 
mare cu fălcile hrăpăreţe, sau dacă a scăpat prin ochiurile 
plasei. 

— Ai fost azi prin mlaştină? 

— Am trimis o înştiinţare din Grimpen la Princetown 
despre moartea lui Selden. Cred că vă pot făgădui că 
niciunul din voi nu va avea vreo încurcătură. Şi am vorbit şi 
cu credinciosul meu Cartwright, care desigur că ar fi 
început să jelească la uşa colibei mele, ca un câine pe 
mormântul stăpânului, dacă nu l-aş fi liniştit că nu mă paşte 
nici o primejdie. 

— Acum ce urmează să facem? 

— Să ne întâlnim cu sir Henry. A, iată-l! 

— Bună dimineaţa, Holmes. Parcă ai fi un general care îşi 
face planurile de luptă împreună cu şeful lui de stat major, 
spuse baronetul. 

— Chiar aşa şi e. Watson aştepta ordinele. 

— Le aştept şi eu. 

— Foarte bine. După câte ştiu, sunteţi poftit la cină la 
prietenii noştri, la Stapleton-i. 

— Nădăjduiesc că veţi veni şi dumneavoastră. Sunt oameni 
foarte primitori şi sunt sigur că s-ar bucura să vă vadă. 

— Mă tem că Watson şi cu mine trebuie să plecăm la 
Londra. 

— La Londra? 

— Da. Cred că aşa cum se prezintă lucrurile, suntem mai 
de folos acolo. 

Baronetul făcu ochii mari: 

— Credeam că aţi venit să-mi daţi o mână de ajutor în 
afacerea asta. Castelul şi mlaştina nu sunt locuri prea 
vesele atunci când eşti singur. 


— Dragul meu prieten, trebuie să aveţi încredere oarbă în 
mine şi să faceţi ceea ce vă cer. Le puteţi spune prietenilor 
dumneavoastră că am fi fost încântați să venim şi noi, dar că 
treburi grabnice ne-au silit să plecăm la Londra. Nădâjduim 
să ne întoarcem foarte curând în Devonshire. Nu uitaţi să le 
transmiteţi aceasta. 

— Dacă stăruiţi atât. 

— Vă rog să credeţi că altfel nu se poate. După 
sprâncenele încruntate ale baronetului am înţeles că era 
adânc mâhnit de ceea ce el socotea că e o dezertare. 

— Când vreţi să plecaţi? ne întrebă el cu răceală. 

— Îndată după gustarea de dimineaţă. Mergem cu trăsura 
până la Coombe Tracey, dar Watson îşi lasă toate lucrurile 
aici, drept garanţie că se întoarce. Watson, să-i trimiţi 
câteva rânduri lui Stapleton, ca să-i spui că îţi pare rău că 
nu poţi veni. 

— Îmi vine să plec şi eu cu dumneavoastră la Londra, 
spuse baronetul. De ce să mai rămân aici singur? 

— Pentru că aceasta vă este misiunea. Pentru că mi-aţi dat 
cuvântul că faceţi tot ce vă spun şi vă spun să rămâneţi. 

— Foarte bine, atunci rămân! 

— Şi acum încă un consemn. Vă rog să mergeţi cu trăsura 
la vila Merripit. După aceea să trimiteţi trăsura înapoi şi să 
le spuneţi că aveţi de gând să vă întoarceţi pe jos la castel. 

— Să trec prin mlaştină? 

— Da. 

— Dar e tocmai ceea ce m-aţi sfătuit în repetate rânduri să 
nu fac. 

— De astă dată o puteţi face cu toată încrederea. Dacă nu 
aş avea deplină încredere în tăria şi curajul dumneavoastră, 
nu v-aş îndemna, dar e tocmai ceea ce trebuie să faceţi. 

— Bine, atunci aşa am să fac. 

— Şi pentru că ţineţi la viaţa dumneavoastră, când o să 
treceţi prin mlaştină, să nu mergeţi decât pe cărarea 
dreaptă care duce de la vila Merripit spre drumul către 
Grimpen, căci acesta e drumul firesc spre castel. 


— Voi face întocmai cum îmi spuneţi. 

— Foarte bine. Aş fi bucuros să pot pleca îndată după 
gustarea de dimineaţă, ca să pot ajunge la Londra după- 
amiază. 

Eram foarte uimit de acest nou program, deşi mi-am adus 
aminte că noaptea trecută, Holmes îi spusese lui Stapleton 
că nu rămâne aici decât o zi. Mie însă nici prin minte nu-mi 
trecuse că vrea să mă ia cu el şi nici nu puteam înţelege 
cum să plecăm amândoi într-o astfel de împrejurare, pe 
care cu siguranţă că el o considera foarte critică. Totuşi ce 
puteam eu să fac, decât să mă supun orbeşte? Aşa că ne-am 
luat rămas bun de la sărmanul nostru prieten şi câteva 
ceasuri după aceea eram în gara Coombe Tracey şi 
trimiteam trăsura înapoi la castel. Pe peron ne aştepta un 
băiat. 

— Aveţi să-mi daţi vreo dispoziţie, domnule? 

— Ai să pleci la Londra cu trenul care soseşte acum, 
Cartwright. Cum ajungi acolo, ai să expediezi o telegramă 
lui sir Henry Baskerville din partea mea, rugându-l să-mi 
trimită pe adresa mea din strada Baker agenda mea - dacă 
o găseşte - pe care am uitat-o la castel. 

— Bine, domnule. 

— Du-te acum şi întreabă la oficiul poştal al gării dacă nu 
cumva mi-a venit vreo scrisoare. 

Băiatul se întoarse cu o telegramă, pe care Holmes mi-o 
înmână. lată textul: 

— Primit telegrama. Vin cu un mandat în alb. 

Sosesc la cinci şi patruzeci. Lestrade. 

— Acesta e răspunsul la telegrama pe care i-am trimis-o 
azi-dimineaţă. E cel mai bun poliţist şi cred că s-ar putea să 
avem nevoie de ajutorul lui. Acum, Watson, cred că nu ne- 
am putea folosi timpul mai bine decât făcându-i o vizită 
cunoştinţei dumitale, doamna Laura Lyons. 

Planul său de luptă începuse să se întrezărească. Se 
folosea de baronet ca să le lase celor doi Stapleton-i 
impresia că plecasem. În realitate, în clipa în care ar fi fost 


nevoie de noi, puteam fi pe dată la faţa locului. Telegrama 
ce urma să fie trimisă din Londra era menită să le spulbere 
Stapleton-ilor până şi cele mai mici bănuieli. Mi se părea că 
şi văd plasa noastră strângându-se din ce în ce mai mult în 
jurul acelei ştiuci cu fălcile hămesite. 

Doamna Laura Lyons era la birou, iar Sherlock Holmes 
începu discuţia direct şi cu o sinceritate care de-a dreptul o 
ului. 

— Fac cercetări în privinţa împrejurărilor care au dus la 
moartea răposatului sir Charles Baskerville, spuse el. 
Prietenul meu, pe care îl vedeţi aci, doctorul Watson, mi-a 
adus la cunoştinţă tot ceea ce i-aţi spus, precum şi tot ceea 
ce i-aţi ascuns în legătură cu acest fapt. 

— Dar ce i-am ascuns? întrebă ea cu un aer sfidător. 

— l-aţi mărturisit că îi ceruseţi lui sir Charles să fie la 
poartă la ora zece seara. Ştim însă că acesta a fost locul şi 
ora la care ela murit. Aţi refuzat însă să-i spuneţi ce 
legătură există între aceste fapte. 

— Nu există nici o legătură. 

— În acest caz e într-adevăr o coincidenţă neînchipuită. 
Nădăjduiesc că până la urmă vom izbuti totuşi să stabilim o 
legătură între ele. Doresc să fiu cât se poate de sincer cu 
dumneavoastră, doamnă Lyons. Ştim că avem de-a face cu 
un asasinat şi dovezile ar putea să implice nu numai pe 
prietenul dumneavoastră, domnul Stapleton, ci şi pe soţia 
lui. 

Doamna Lyons sări de pe scaun. 

— Soţia lui? strigă ea. 

— Faptul acesta nu mai e o taină. Persoana ce trecea drept 
sora lui e în realitate soţia lui. 

Doamna Lyons se aşeză înapoi pe scaun. Apucă cu mâinile 
braţele fotoliului şi observarăm că unghiile ei roz se făcură 
albe de atâta încleştare. 

— Soţia lui! rosti ea din nou. Soţia lui! Ştiam cănue 
căsătorit. Sherlock Holmes ridică din umeri. 

Dovediţi-mi! Dovediţi-mi! Şi dacă sunteţi în stare, atunci... 


Strălucirea sălbatică a ochilor ei spunea mai mult decât 
orice cuvânt. 

— Am venit înarmat cu dovezi! îi spuse Holmes, scoțând 
câteva hârtii din buzunar. lată o fotografie a soţilor luată 
acum patru ani, pe când se aflau în York. Pe verso scrie: 
domnul şi doamna Vandeleur, iar pe dânsul îl puteţi 
recunoaşte fără greutate şi pe ea de asemenea, dacă o 
cunoaşteţi fie chiar şi numai din vedere. lar aci aveţi trei 
descrieri ale domnului şi doamnei Vandeleur făcute de 
martori demni de încredere. Pe atunci cei doi soţi 
conduceau o şcoală particulară la St. Oliver. Citiţi-le şi 
spuneţi-mi dacă mai aveţi vreo îndoială asupra identităţii 
acestor persoane. 

Doamna Lyons le cercetă, apoi se uită la noi cu o faţă 
împietrită şi aspră de femeie desperată. 

— Domnule Holmes. 

— Începu ea. - omul acesta mi-a făgăduit că se căsătoreşte 
cu mine dacă obţin divorţul de soţul meu. Ei bine, canalia 
m-a minţit în toate felurile ce se pot născoci. Nu mi-a spus 
un singur cuvânt adevărat. Şi pentru ce... pentru ce? Îmi 
închipuiam că totul era spre binele meu. Dar acuma văd că 
n-am fost decât o unealtă în mâinile lui. De ce să-i fiu eu 
credincioasă, când el nu mi-a fost mie cât de cât? De ce să-l 
apăr de urmările faptelor lui mârşave? Întrebaţi-mă ce 
doriţi şi n-am să vă ascund nimic. Un lucru vă jur, că atunci 
când am scris scrisoarea, nici prin cap nu mi-a trecut că i-aş 
putea face vreun rău bătrânului care mi-a fost cel mai 
binevoitor prieten. 

— Vă cred întru totul, doamnă, îi răspunse Sherlock 
Holmes. Povestirea acestor întâmplări v-ar fi foarte 
dureroasă şi poate o să vă vină mai uşor, dacă am să vă 
spun eu ce s-a întâmplat, iar dumneavoastră să mă opriţi, 
dacă aş face vreo greşeală. Nu-i aşa că Stapleton v-a sfătuit 
să trimiteţi scrisoarea? 

— Mi-a şi dictat-o. 


— Presupun că v-a dat asigurări că o să primiţi ajutor 
bănesc din partea lui sir Charles pentru cheltuielile de 
divorţ. 

— Întocmai. 

— Şi apoi după ce aţi trimis scrisoarea, nu-i aşa că v-a 
împiedicat să vă duceţi la întâlnire? 

— Mi-a spus că s-ar simţi jignit, atins în amorul său 
propriu, dacă vreun alt om mi-ar asigura banii pentru acest 
scop şi că deşi e sărac, va agonisi ban cu ban ca să înlăture 
toate piedicile ce ne stau în cale. 

— Se arăta om de caracter. Şi apoi n-aţi mai ştiut nimic 
până ce aţi citit în ziare despre moartea lui sir Charles. 

— Nu, n-am mai ştiut nimic. 

— Şi v-a pus să juraţi că nu veţi sufla o vorbă despre 
întâlnirea cu sir Charles. 

— Da, m-a pus. Mi-a spus că moartea s-a produs în condiţii 
foarte misterioase şi că de bună seamă voi fi bănuită, dacă 
acest fapt ar ieşi la iveală. Mi-a vârât frica în oase, ca să 
păstrez tăcerea. 

— Desigur. Dar dumneavoastră n-aţi avut bănuieli? 

Doamna Lyons şovăi, apoi îşi cobori privirea. 

— Îl cunoşteam eu. - răspunse ea într-un răstimp. - dar 
dacă mi-ar fi fost credincios, aş fi făcut şi eu la fel. 

— Cred că privind situaţia în întregime, aţi scăpat ca prin 
urechile acului, continuă Sherlock Holmes. Îl aveaţi cu ceva 
la mână şi el ştia aceasta, şi totuşi mai sunteţi în viaţă. Timp 
de câteva luni aţi mers pe marginea unei prăpăstii. Acum 
trebuie să vă spunem rămas bun, doamnă Lyons, şi mai 
mult ca sigur că în scurtă vreme veţi auzi iarăşi de noi. 

— Cazul nostru s-a întregit şi greutăţile se risipesc una 
după alta din calea noastră, îmi spuse Holmes, pe când 
aşteptam sosirea expresului de Londra. Curând voi fi în 
situaţia să pot pune într-o singură relatare închegată una 
din cele mai senzaţionale şi ciudate crime din timpul nostru. 
Cei ce studiază criminologia îşi vor aminti de faptele 
asemănătoare ce s-au petrecut la Grodno, în Rusia, în anul 


1866, şi desigur şi de crimele lui Anderson din Carolina de 
Nord, dar cazul acesta prezintă unele aspecte cu totul 
caracteristice. Deocamdată nu avem nici o dovadă clară 
împotriva acestui om foarte şiret. Dar m-aş mira să nu 
limpezim totul până deseară, înainte de a merge la culcare. 

Expresul de Londra intră vuind în gară şi un om mic de 
statură, dar vânjos şi căpăţânos, sări dintr-un vagon de 
clasa I-a. Dădurăm mâna toţi trei şi putui să-mi dau seama 
dintr-o dată, după atitudinea respectuoasă cu care se uita 
la prietenul meu, că învățase multe în zilele în care 
colaborase cu el pentru prima oară. Mi-am amintit disprețul 
pe care i-l trezeau pe atunci omului acestuia practic ideile 
unui teoretician cum este Holmes. 

— Ceva interesant? întrebă Lestrade. 

— Cel mai interesant caz din ultimii ani, îi răspunse 
Holmes. Mai avem două ceasuri până să pornim la treabă. 
Mă gândesc să folosim timpul acesta ca să mâncăm ceva, şi 
apoi, dragă Lestrade, o să-ţi scoatem ceața Londrei din 
piept şi o să te ducem să respiri aerul curat al nopţilor din 
Dartmoor. N-ai fost niciodată pe aici? Foarte bine, bănuiesc 
că n-ai să uiţi această primă vizită. 

CAPITOLUL XIV. 

CÂINELE DIN BASKERVILLE. 

Unul din cusururile lui Sherlock Holmes - dacă acesta 
putea fi numit cu adevărat cusur - era acela că se arăta 
nemaipomenit de potrivnic şi de puţin înclinat să vorbească 
despre planurile lui în ansamblu, oricare ar fi fost persoana 
în cauză până ce nu sosea clipa traducerii lor în fapte. 
Lucrul acesta se datora în parte, fără îndoială, firii lui 
autoritare, pentru că îi plăcea să domine şi să uimească pe 
cei din jur. Într-o anumită măsură însă se datora şi 
precauţiei profesionale care îl silea să nu ofere nici un prilej 
de a se descoperi. 

Totuşi, datorită acestui fapt, cei ce lucrau ca agenţi sau ca 
asistenţi ai lui erau puşi la grea încercare. Adesea am 
suferit şi eu de acest lucru, iar de astă dată, în vreme ce 


străbăteam drumul lung prin beznă, mai mult ca oricând. 
Peste puţin timp ne aştepta marea încercare. În sfârşit 
eram gata să facem cea din urmă sforţare şi Holmes nu ne 
spusese încă nici un cuvânt, iar eu abia de puteam să bănui 
cum se va desfăşura acţiunea lui. 

Eram cu nervii încordaţi de aşteptare, când iată că vântul 
rece ce ne sufla în faţă şi întinderea întunecată şi pustie ce 
se desfăşura de o parte şi de alta a drumului îngust m-au 
făcut să înţeleg că mă aflam din nou pe câmpie. Tropotul 
cailor şi fiecare învârtitură a roţilor ne ducea mai aproape 
de deznodământul suprem. 

Prezenţa vizitiului trăsurii pe care o închiriasem ne 
împiedica să vorbim despre cazul nostru, aşa că eram 
nevoiţi să vorbim despre verzi şi uscate, în vreme ce 
simţurile ne erau încordate de emoție şi aşteptare. Simţii o 
uşurare după această nefirească constrângere, când în 
sfârşit trecurăm prin faţa casei lui Frankland şi-mi dădui 
astfel seama că ne aflam aproape de castel şi de scena unde 
avea să se desfăşoare acţiunea. Nu traserăm chiar în faţa 
uşii de la intrare, ci coborârăm lângă poarta aleii. Plătirăm 
vizitiului şi dădurăm drumul trăsurii, spunându-i să se 
întoarcă numaidecât la Coombe Tracey, iar noi o pornirăm 
pe jos spre vila Merripit. 

— Eşti înarmat, Lestrade? Polițistul cel mic de statură 
zâmbi: 

— Cât timp am pantalonii pe mine, am şi un buzunar la 
spate, iar când am buzunar la spate, am şi ceva în el. 

— Bine. Prietenul meu şi cu mine suntem şi noi gata 
pentru orice împrejurare. 

— Sunteţi foarte tainici în privinţa cazului de faţă, 
domnule Holmes. Ce avem de făcut acum? 

— Să aşteptăm. 

— Drept să vă spun, locul nu pare a fi prea vesel, adăugă 
polițistul, privind înfiorat în jurul său la văile sumbre ale 
colinelor şi la vălul uriaş de ceaţă ce se aşternuse peste 


mlaştina din Grimpen. Văd luminile unei case în faţa 
noastră. 

— Acolo e vila Merripit şi se termină şi drumul nostru. 
Trebuie să vă atrag atenţia să umblaţi pe vârful picioarelor 
şi să nu vorbiţi nici măcar în şoaptă. 

Ne strecurarăm cu băgare de seamă pe cărare, ca şi cum 
ţinta noastră era casa, dar la vreo două sute de yarzi de ea, 
Holmes ne opri. 

— Gata, ne şopti el. Stâncile acestea din dreapta sunt un 
adăpost minunat. 

— Aici trebuie să aşteptăm? 

— Da. Aici ne vom aşeza la pândă. Intră în scobitura aceea, 
Lestrade. Watson, ai fost vreodată înăuntru? Poţi să-mi spui 
cum vin camerele? Ce ferestre sunt acelea cu grilaj din 
capătul de colo? 

— Cred că sunt ferestrele de la bucătărie. 

— Şi cea de dincolo, care e luminată atât de puternic? 

— Aceea cu siguranţă că e sufrageria. 

— Storurile sunt ridicate. Dumneata cunoşti mai bine 
topografia locului, strecoară-te încetişor înainte şi vezi ce 
fac... dar ferească sfântul să simtă că sunt spionaţi! 

Mă strecurai în vârful picioarelor, pe cărare, şi mă 
ascunsei după zidul scund ce împrejmuia livada cu pomi 
închirciţi. Târându-mă prin umbra lui, ajunsei într-un loc de 
unde puteam privi direct pe fereastra fără perdele. 

În încăpere erau numai doi oameni - sir Henry şi 
Stapleton. Şedeau faţă în faţă, iar eu le vedeam profilul. 
Şedeau la masa rotundă. Amândoi fumau şi aveau înainte 
cafea şi vin. Stapleton vorbea cu însufleţire, iar baronetul 
era palid şi părea distrat. Poate gândul că va trebui să 
meargă pe jos singur peste câmpia de rău augur îi apăsa 
greu cugetul. 

Pe când pândeam, Stapleton se ridică şi ieşi din odaie, iar 
sir Henry îşi umplu din nou paharul şi trase din ţigară. Auzii 
apoi cum cineva trânti uşa şi un zgomot de încălţăminte pe 
pietriş. Paşii trecură prin dreptul meu de-a lungul cărării în 


partea cealaltă a peretelui sub care mă ghemuisem. Privind 
pe deasupra, îl văzui pe naturalist oprindu-se la uşa unei 
magazii dintr-un colţ al livezii. O cheie se răsuci în broască 
şi după ce intră, răzbi de acolo un zgomot ciudat, parcă de 
încăierare. Stapleton nu zăbovi înăuntru decât un minut- 
două, apoi auzii iarăşi cheia răsucindu-se în broască şi omul 
trecu din nou pe lângă mine, intrând în casă. După aceea îl 
văzui stând de vorbă cu oaspetele său şi mă târâi încetişor 
înapoi, unde însoțitorii mei mă aşteptau să le spun ceea ce 
văzusem. 

— Watson, spui că doamna nu-i acolo cu ei? mă întrebă 
Holmes, după ce mi-am încheiat raportul. 

— Nu. 

— Unde poate fi atunci, căci nu mai e lumină în nici o altă 
cameră decât în bucătărie? 

— Nu-mi pot da seama unde să fie. Spusesem că peste 
marea mlaştină din Grimpen plutea o ceaţă deasă şi albă. 
Ceaţa se întindea acum încet spre noi şi se îndiguia ca un 
perete înspre locul în care ne aflam noi, un perete scund, 
dar compact şi foarte vizibil. Luna strălucea asupră-i 
făcându-l să pară o întindere de zăpadă fosforescentă, cu 
vârfurile crestelor din depărtare ca nişte stânci ce îi 
spărgeau suprafaţa. Holmes stătea cu faţa spre această 
parte şi murmura ceva neliniştit, observând cum ceața 
înainta leneşă. 

— Vine către noi, Watson. 

— E ceva grav? 

— Foarte grav, într-adevăr... Singurul lucru de pe pământ 
care ar putea să-mi strice planurile. De bună seamă că sir 
Henry n-o să mai stea mult. E trecut de zece. Reugşita 
noastră şi chiar viaţa lui pot să atârne de un singur lucru: 
dacă pleacă sau nu mai înainte ca ceața să se lase peste 
cărare. 

Noaptea ce se aşternuse asupră-ne era senină şi 
frumoasă. Stelele clipeau rece şi des, pe când luna pe 
jumătate scălda întreaga privelişte într-o lumină slabă şi 


şovăielnică. În faţa noastră se ridica forma întunecată a 
clădirii cu acoperiş dantelat şi cu hornuri ţepene, puternic 
conturată pe cerul poleit cu argint. Fâşii late de lumină 
aurie, de la ferestrele de jos, se întindeau peste livadă şi 
câmpie. Deodată una din ele dispăru. Slugile plecaseră din 
bucătărie. Rămăsese doar lumina din sufragerie, unde cei 
doi bărbaţi, gazda asasină şi oaspetele neştiutor, mai 
şedeau de vorbă fumându-şi ţigările. 

Clipă de clipă întinderea aceea albă şi moale ca lâna, care 
acoperea jumătate de câmpie, se lăţea apropiindu-se tot 
mai mult de casă. Prima aripă de ceaţă străvezie se şi 
încolăcea peste pătratul auriu al ferestrei luminate. Zidul 
din fundul livezii aproape că nu se mai vedea, iar pomii 
păreau crescuţi dintr-un vârtej de vapori albi. Pândeam 
ghirlandele de ceaţă cum înaintau ţinându-se pe după 
colţurile casei şi înfăşurând încetişor totul, de formau un zid 
des în jurul clădirii, a cărei temelie şi acoperiş pluteau ca o 
ciudată corabie pe o mare fantastică. Holmes izbi furios cu 
pumnul în stânca din faţa noastră şi în neastâmpărul lui 
începu să bată nervos din picior. 

— Dacă nu pleacă într-un sfert de ceas, cărarea este 
acoperită de ceaţă. Într-o jumătate de ceas n-o să ne mai 
vedem nici mâinile în faţa nasului. 

— N-ar fi bine să ne retragem pe un loc mai ridicat? 

— Ba da, cred că ar fi mai bine. 

Şi pe când bancul de ceaţă inundă locul înaintând, noi ne 
retraserăm din faţa lui, până ce ajunserăm la o jumătate de 
milă depărtare de casă, iar marea aceea albă şi compactă, 
cu suprafaţa argintată de lumina lunii, ne împingea încă 
mai departe, mişcându-se încet, dar fără preget. 

— Ne depărtăm prea mult, spuse Holmes. Să nu dăm prilej 
ca baronul să fie atacat înainte de a fi ajuns în dreptul 
nostru. Trebuie să rămânem cu orice preţ pe locul pe care 
ne aflăm. Se lăsă pe genunchi şi îşi lipi urechea de pământ. 
Slavă domnului, îmi pare că-l aud venind. 


Un zgomot de paşi repezi tulbură tăcerea câmpiei. 
Ascunzându-ne pe după pietroaie priveam cu încordare 
spre bancul de ceaţă din faţa noastră, poleit parcă cu 
argint. Paşii se auzeau tot mai tare, iar omul pe care îl 
aşteptam trecea prin ceaţă ca printr-o perdea. Se uită în 
jurul lui cu uimire, când ieşi în noaptea senină, luminată de 
stele. Apoi se îndreptă repede spre cărare, trecând foarte 
aproape de locul unde ne aflam şi merse mai departe, în 
sus, pe valea din spatele nostru. Mergând, îşi arunca 
necontenit privirea când peste un umăr, când peste altul, ca 
un om ce se simţea stingherit. 

— Sst! făcu Holmes şi auzirăm zgomotul armării unui 
pistol. Atenţie, vine! 

De undeva din miezul acelui banc de ceaţă în mişcare 
venea un zgomot neîntrerupt şi egal, slab ca un păşit de 
labe pe prundiş. Norul era cam la vreo cincizeci de yarzi de 
locul unde ne aflam şi toţi trei îl străpungeam cu privirile, 
neştiind ce dihanie o să ţâşnească din măruntaiele lui. 
Stăteam unul lângă altul, şi o clipă îmi aruncai privirea spre 
Holmes. Era palid şi totuşi triumfător, ochii scăpărându-i în 
lumina lunii. Deodată îşi aţinti privirea înainte, fix şi 
scrutător, rămânând cu gura deschisă de uimire. În această 
clipă, Lestrade scoase un strigăt de groază şi se aruncă cu 
faţa la pământ. Sării în picioare, cu mâna nevolnică 
încleştată pe mânerul pistolului, cu mintea ca paralizată de 
înfiorătoarea arătare ce se năpustise asupra noastră din 
umbrele înceţoşate. Câine era, dar un câine uriaş, negru ca 
tăciunele, un câine cum ochii muritorilor nu mai văzuseră 
vreodată. Flăcări îi ţâşneau din gura deschisă, ochii îi 
scânteiau de parcă ar fi fost cărbuni aprinşi, iar în jurul 
botului, colţilor şi fălcilor pâlpâiau flăcări. Nici în visul febril 
al unei minţi rătăcite nu s-ar fi putut închipui ceva mai 
sălbatic, mai înspăimântător, mai infernal, decât acea formă 
neagră, cu chip feroce, care năvâălise asupra noastră din 
zidul de ceaţă. 


În salturi mari, făptura uriaşă şi neagră alerga în jos pe 
cărare, urmărind îndeaproape paşii prietenului nostru. 
Rămăsesem atât de încremeniţi de această apariţie, încât 
lăsarăm arătarea să treacă prin faţa noastră şi nu ne 
veneam în fire. Apoi Holmes şi cu mine descărcarăm 
deodată pistoalele, iar dihania scoase un urlet sinistru, ceea 
ce dovedea că măcar unul din noi îl nimerise. Totuşi nu se 
opri şi alergă mai departe în salturi. Mai jos, pe cărare, îl 
văzurăm pe sir Henry uitându-se înapoi, cu faţa albă ca 
varul în lumina lunii, cu mâinile ridicate de spaimă, 
aţintindu-şi privirile deznădăjduite către înspăimântătoarea 
jivină care era gata să-l atace. 

Dar acel urlet de durere al câinelui ne spulberase toate 
temerile care se risipiră ca luate de vânt. De vreme ce era 
vulnerabil, înseamnă că era fiinţă muritoare, şi dacă l-am 
putut răni, asta însemna că îl puteam şi ucide. În viaţa mea 
n-am văzut om care să fugă atât de iute cum fugi Holmes în 
noaptea aceea. Eu sunt cunoscut ca om iute de picior, darel 
m-a întrecut cu mult, cum şi eu la rândul meu l-am întrecut 
pe poliţist. Din faţă, de pe cărarea pe care zburam ca 
vântul, auzirăm unul după altul strigătele lui sir Henry şi 
urletul sonor, ca un muget, al câinelui. Sosirăm chiar în 
clipa în care fiara sărea asupra victimei. O trântise la 
pământ şi o înşfăcase de gât. Dar în aceeaşi secundă, 
Holmes descărca cinci focuri de revolver, lovind dihania în 
coaste. Aceasta, cu un ultim urlet de moarte şi un clămpănit 
de dinţi în gol, se prăbuşi pe spate, zbătându-se cumplit, 
apoi căzu pe o parte, moale ca o cârpă. Mă aplecai asupra 
ei gâfâind şi dusei pistolul la tâmpla înfiorătorului cap ce 
împrăştia încă o lumină palidă. Nu mai era însă nevoie să 
apăs pe trăgaci. Uriaşul câine murise. 

Sir Henry zăcea în nesimţire pe locul unde căzuse. Îi 
desfăcurăm degrabă gulerul şi când văzurăm că nu avea 
nici un fel de rană şi că salvarea îi venise la timp, îl auzirăm 
pe Holmes şoptind ca într-o rugă cuvinte de mulţumire. 
Pleoapele prietenului nostru începură să tremure. Apoi cu o 


sforţare slabă încercă să se mişte. Lestrade, descleştându-i 
dinţii, îi văâri sticla de coniac în gură şi pe dată doi ochi 
înspăimântați îşi ridicară privirile spre noi. 

— Doamne, doamne. - murmură sir Henry. - dar ce a fost 
asta? Pentru dumnezeu, ce s-a întâmplat? 

— Ce a fost nu mai este. A murit, îi răspunse Holmes. Am 
doborât de-a pururi strigoiul familiei! 

Întinsă în faţa noastră zăcea teribila făptură, de o mărime 
şi de o forţă nemaivăzută. Nu era câine de rasă şi nici 
mastiff de rasă pură. Părea să fie o încrucişare de două 
soiuri... Înfiorător şi bestial, ca un duh necurat, de mărimea 
unui leu tânăr. Chiar aşa în încremenirea morţii, fălcile lui 
uriaşe păreau că leapădă flăcări albăstrii, iar ochii mici şi 
cruzi, duşi în fundul capului, erau încercuiți de foc. Pusei 
mâna pe botul luminos şi când o trăsei înapoi, degetele îmi 
scânteiau şi luceau în bezna din jur. 

— Fosfor, spusei eu. 

— Un preparat ingenios de fosfor, îmi răspunse Holmes, 
adulmecând cu atenţie mirosul animalului mort. Un 
preparat ce nu are nici un miros care să-l împiedice să 
simtă o urmă. Sir Henry, trebuie să vă cerem iertare că v- 
am expus la o asemenea spaimă. Eram pregătit să întâmpin 
un câine, dar nu un monstru ca acesta. Şi apoi ceața ne-a 
lăsat prea puţin timp ca să-l întâmpinăm din vreme. 

— Mi-aţi salvat viaţa. 

— După ce mai întâi v-am pus-o în primejdie. Sunteţi în 
stare să vă ridicaţi în picioare? 

— Mai daţi-mi o înghiţitură de coniac de acela şi sunt gata 
să fac orice. Aşa! Acum, dacă vreţi, ajutaţi-mă să mă ridic! 
Ce aveţi de gând să faceţi? 

— Să vă lăsăm aici. Astă-seară nu sunteţi în măsură să mai 
încercaţi şi alte isprăvi. Dacă aşteptaţi puţin, unul din noi vă 
va însoţi până la castel. 

Sir Henry încercă să se ţină pe picioare, dar era încă palid 
ca un spectru şi tremura din toate încheieturile. L-am ajutat 
să meargă până la un 


285 bolovan, pe care s-a aşezat clănţănind din dinţi, cu 
faţa îngropată în palme. 

— Acum trebuie să vă părăsim, spuse Holmes. Trebuie să 
ne îndeplinim misiunea, şi fiecare clipă ne e de mare 
însemnătate. Am desluşit misterul şi acum, nu mai dorim 
decât să punem mâna pe făptaş. Şi pe când ne îndreptam 
paşii degrabă, înapoi pe cărare, Holmes continuă să spună: 
Pun prinsoare unu contra o mie că nu-l mai găsim în casă. 
Împuşcăturile acelea trebuie să-i fi dat de veste că a pierdut 
partida. 

— Am fost totuşi la o oarecare distanţă şi poate că ceața 
asta le-a înăbuşit. 

— S-a luat după câine ca să-l recheme... de asta puteţi fi 
sigur. Nu, nu, acum trebuie să fie plecat! Dar să cercetăm 
casa şi să ne încredinţăm. 

Uşa de la intrare era deschisă, aşa că ne repezirăm 
înăuntru, năpustindu-ne prin toate odăile, din una în alta, 
spre marea uimire a unui servitor bătrân ce abia îşi târa 
picioarele şi pe care îl întâlnirăm pe coridor. În afară de 
sufragerie, nicăieri nu era vreo lumină, şi Holmes luă lampa 
de acolo şi nu lăsă nici un ungher din casă necercetat. Dar 
nici urmă de omul pe care îl căutam. La etaj, totuşi, una din 
uşile odăilor de dormit era încuiată. 

— E cineva înăuntru! strigă Lestrade. Aud mişcare. 
Deschide uşa! 

Dinăuntru se auzea un geamăt stins şi un foşnet. Holmes 
izbi uşa cu talpa piciorului deasupra clanţei şi uşa zbură în 
lături. Cu pistoalele în mână, toţi trei ne năpustirăm 
înăuntru. Dar nici urmă de nemernicul acela cutezător şi 
sfidător pe care ne aşteptam să-l întâlnim. În schimb aveam 
înaintea ochilor un obiect atât de ciudat şi de neaşteptat, 
încât, pentru o clipă, de uimire rămaserăm cu privirile 
aţintite asupra lui. Încăperea aceasta fusese amenajată ca 
un mic muzeu şi de-a lungul pereţilor erau aşezate un mare 
număr de cutii acoperite cu sticlă, care găzduiau o colecţie 
de fluturi şi molii, colecţie a cărei înlănţuiri însemna o 


destindere pentru omul acesta complicat şi primejdios. În 
mijlocul încăperii se înălța un stâlp, care fusese pus cândva 
acolo ca să susţină vechea grindă de lemn mâncată de carii, 
ce sprijinea acoperişul. De stâlpul acesta era legată o 
făptură omenească, înfăşurată şi învelită în cearşafuri, de 
bună seamă ca să fie imobilizată. La prima vedere nu puteai 
spune dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie. Un 
ştergar trecut în jurul gâtului era legat zdravăn de după 
stâlp. Un altul acoperea partea de jos a feţei; iar deasupra 
lui se vedeau doi ochi negri, plini de suferinţă, de ruşine şi 
de o teamă întrebătoare. Ne priveau ţintă. Într-o clipă îi 
desfăcurăm căluşul, dezlegarăm frânghiile şi doamna 
Stapleton se prăbuşi pe podea în faţa noastră. Când capul 
ei frumos îi căzu pe piept, văzurăm lămurit o dâră roşie de 
bici pe gâtul ei. 

— Brută! strigă Holmes. Lestrade, repede sticla de coniac! 
S-o aşezăm pe un scaun! A leşinat de bătaie şi de sfârşeală. 

După un timp, doamna Stapleton deschise ochii iarăşi. 

— E sănătos? întrebă ea. A scăpat? 

— El n-o să poată scăpa, doamnă. 

— Nu, nu, nu m-am gândit la soţul meu. Sir Henry? E 
nevătămat? 

— Da. 

— Şi câinele? 

— E mort. 

Doamna Stapleton scoase un suspin lung de uşurare. 

— Slavă domnului! Slavă domnului! Vai, nemernicul, uitaţi- 
vă ce mi-a făcut! îşi suflecă mânecile şi cu groază îi văzurăm 
braţele pline de vânătăi. Dar asta nu-i nimic... nimic! Mi-a 
torturat 

288 conştiinţa şi sufletul şi mi le-a murdărit. Aş fi îndurat 
orice, lovituri, singurătate, o viaţă plină de dezamăgiri, 
orice, atâta timp cât m-aş mai fi putut agăța de nădejdea că 
mă iubeşte. Dar acum ştiu că şi în dragoste am fost înşelată, 
că am fost doar o unealtă. 

Şi pe când vorbea izbucni în hohote de plâns. 


— Doamnă, să nu mai aveţi faţă de el nici un fel de 
îngăduinţă, îi spuse Holmes. Atunci spuneţi-ne unde îl 
putem găsi. Dacă vreodată i-aţi dat ajutor la fărădelegile lui, 
ajutaţi-ne pe noi acum şi veţi fi izbăvită. 

— Într-un singur loc putea să fugă, răspunse ea. În 
mijlocul mlaştinii. Pe o insulă se află o mină de staniu. Acolo 
îşi ţinea câinele şi tot acolo îşi pregătise şi un loc de refugiu 
unde să se poată ascunde. Doar acolo ar fi putut să fugă. 

Bancul de ceaţă se lăsase ca o lână albă în faţa ferestrei. 
Holmes ridică lampa spre fereastră. 

— Priviţi, spuse el. Într-o noapte ca asta, nimeni nu şi-ar 
putea găsi calea prin mlaştina Grimpen. 

Doamna Stapleton zâmbi şi îşi plesni palmele. Ochii şi 
dinţii îi străluceau sălbatic de bucurie. 

— De nimerit o să nimerească el acolo, dar n-o să mai iasă, 
strigă ea. Cum ar putea să vadă pe o noapte ca asta beţele 
ce îi slujeau de călăuză? Le-am înfipt împreună, el şi cu 
mine, ca să însemnăm cărarea ce trece prin mlaştină. Vai, 
de aş fi putut eu să le scot astăzi! Atunci într-adevăr v-ar fi 
căzut în mână. 

Era limpede că o urmărire ar fi fost zadarnică până nu se 
ridica ceața. Îl lăsarăm pe Lestrade să supravegheze casa, 
în vreme ce Holmes şi cu mine plecarăm să-l întovărăşim pe 
baronet la castelul Baskerville. Nu-i mai puturăm tăinui 
povestea soţilor Stapleton. Primi totuşi lovitura cu curaj, 
când află adevărul despre femeia pe care o iubise. Dar 
spaima pe care o trăise în această seară îi zdruncinase 
nervii şi până la ziuă a dus-o într-un delir, cu febră mare, 
vegheat de doctorul Mortimer. Se hotărâră să facă amândoi 
o călătorie în jurul lumii, până ce sir Henry se va înzdrăveni 
şi va redeveni stăpânul viguros şi bine dispus al acestui 
domeniu de rău augur ce aducea atâta nenorocire. 

Şi-acum ajung, în grabă, la încheierea acestei povestiri 
unice, în care am încercat să-l fac pe cititor să 
împărtăşească acele spaime tenebroase şi acele bănuieli 


nedefinite ce ne-au întunecat viaţa atâta vreme şi s-au 
terminat într-un chip atât de tragic. 

A doua zi după moartea câinelui, ceața se ridicase încă de 
dimineaţă şi, călăuziţi de doamna Stapleton, plecarăm spre 
locul unde ei stabiliseră o cărare prin mocirlă. Expediția 
aceasta ne înlesni să ne dăm mai bine seama de viaţa 
cumplită a acestei femei, când văzurăm vioiciunea şi 
bucuria cu care ne-a condus pe urmele soţului ei. O lăsarăm 
pe îngusta peninsulă de teren solid şi de ierburi putrezite, 
care se termina subţiindu-se în mocirla ce se întindea spre 
depărtare. De la capătul ei, câte un băţ mic ici şi colo arătau 
pe unde ducea cărarea aceasta în zig-zag, din tufă în tufă 
de stuf, printre acele ochiuri de apă, acoperite cu o spumă 
verde şi printre ghiolurile de nămol murdare care se 
aşterneau ca o piedică în faţa unui om străin de aceste 
Jocuri. Desişul de trestie, de culoare Închisă, şi plante 
acvatice afundate în nămol răspândeau un miros de 
putregai şi ne învăluiau feţele într-un abur greoi, plin de 
miasme. Din când în când vreun pas greşit ne făcea să ne 
cufundăm până la coapse în nămolul întunecat şi vâscos ce 
se clătina în unduiri încete în jurul picioarelor noastre, pe o 
rază de câţiva metri. Nămolul acesta cleios părea că ne 
ţintuia în loc călcâiele, iar când ne cufundam era ca şi cum 
o mână răufăcătoare ne-ar fi tras în jos spre acele funduri 
blestemate, atât de hidoasă şi de cumplită era strânsoarea 
în care ne ţinea. 

O singură dată am dat de o urmă care arăta că cineva 
trecuse pe calea aceasta primejdioasă, înaintea noastră. Din 
mijlocul unei tufe de bumbac ieşea la iveală un obiect închis 
la culoare, pe care planta îl ţinea deasupra noroiului. 
Sărind de pe cărare ca să-l apuce, Holmes se cufundă până 
la mijloc, şi de n-am fi fost şi noi acolo ca să-l tragem, cu 
siguranţă că n-ar mai fi putut pune niciodată piciorul pe 
pământ bătut. 

Cu o mână ţinea în aer o gheată veche, neagră. Pe pielea 
dinăuntru era tipărită marca „Meyers Toronto”. 


— Merită o baie de nămol, spuse Holmes. E gheata care îi 
dispăruse lui sir Henry. 

— Azvârlită de Stapleton în fugă. 

— Întocmai. A rămas cu ea în mână, după ce a folosit-o ca 
să asmută câinele pe urma lui sir Henry. Când a văzut că e 
descoperit, a rupt-o la fugă, ţinând-o încă strâns în mână. Şi 
s-a descotorosit de ea când, în goană, a ajuns tocmai pe 
locurile acestea. Măcar atâta ştim, că până aici a ajuns 
nevătămat. 

Dar mai mult de atât nu ne-a fost dat să aflăm, cu toate că 
presupuneri puteam noi face multe. Nu era însă cu putinţă 
să descoperim urme de paşi în mlaştină, căci noroiul care se 
înălța când păşeai năvălea repede peste ele acoperindu-le, 
iar când ajunserăm pe un teren mai solid, dincolo de 
mocirlă, cercetarăm cu toţii locul, amănunţit şi cu atenţie. 
Dar nici gând de vreo urmă. Dacă locul acesta ar putea 
spune adevărata întâmplare, atunci am afla că Stapleton n- 
a mai ajuns niciodată pe insula aceasta pe care îşi făcuse 
ascunzişul şi către care se luptase prin ceața celei din urmă 
nopţi a lui. Undeva, în inima marii mlaştini din Grimpen, 
omul acesta cu sânge rece şi de o cruzime feroce stă 
îngropat pe vecie în fundul noroiului oribil ce l-a tras la 
fund. 

Găsirăm mai multe urme lăsate de el pe insula aceea 
înconjurată de nămol, unde-şi ascunsese fiara cu care se 
întovărăşise. Un volant uriaş şi un puţ pe jumătate plin cu 
dărâmături arătau locul unde era mina părăsită. Alături se 
vedeau resturile fărâmate ale locuinţelor minerilor, desigur 
alungaţi de pe aici de mirosurile puturoase ale bălţii din jur. 
Într-una din ele o scoabă, un lanţ şi o grămadă de oase 
roase arătau locul unde fusese ţinut animalul. Un schelet cu 
un smoc de păr cafeniu ce se mai ţinea lipit încă zăcea 
printre rămăşiţe. 

— Un câine, exclamă Holmes. Pe cinstea mea, e un spaniel 
din cei cu părul cârlionţat. Sărmanul Mortimer, n-o să-şi 
mai vadă niciodată favoritul. Aşa că nu cred că locul acesta 


mai tăinuieşte acum ceva ce noi să nu fi descoperit încă. 
Câinele a putut el să-l ascundă aici, dar urletul nu i l-a putut 
înăbuşi şi de aci veneau gemetele acelea, care nici în 
mijlocul zilei nu era plăcut să le auzi. La nevoie şi-ar fi putut 
ţine câinele în dependinţele vilei Merripit, dar cu mare risc, 
aşa că numai în ziua supremă, pe care el o socotea ca fiind 
capătul strădaniei lui, a îndrăznit să-l aducă la el acasă. 
Alifia aceasta din tinichea este fără îndoială amestecul 
fosforescent cu care ungea dihania. Ideea aceasta i-a venit 
cu siguranţă de la povestea cu câinele blestemat al familiei 
şi din dorinţa de a-l înspăimânta de moarte pe sir Charles. 
Nu-i de mirare că nenorocitul acela de puşcăriaş a fugit din 
răsputeri şi a urlat ca un desperat când a văzut o astfel de 
făptură alergând în salturi pe urmele lui în bezna de pe 
câmpie, ceea ce a făcut şi prietenul nostru, şi poate am fi 
făcut şi noi. A fost o invenţie rafinată, căci pe lângă că 
izbutea să-şi ducă victima la moarte sigură, cărui om de 
prin partea locului i-ar fi trecut prin minte să privească 
îndeaproape o astfel de jivină, chiar dacă ar fi văzut-o pe 
câmpie, aşa cum li s-a întâmplat multora! Watson, ţi-am 
spus la Londra şi îţi repet şi acum că n-am izbutit încă să 
doborâm un om mai primejdios ca cel ce zace aici, în faţa 
noastră, în fundul mlaştinii. 

Şi Sherlock Holmes cu o mişcare largă întinse braţul său 
lung spre suprafaţa uriaşă, împestriţată de noroaiele 
mânjite cu verde, ce se desfăşurau în depărtare până ce se 
pierdeau în văile roşcate ale câmpiei. 

CAPITOLUL XV. 

PRIVIND ÎNAPOI. 

Era către sfârşitul lunii noiembrie. Într-o seară rece şi 
ceţoasă, Holmes şi cu mine şedeam în salonul nostru, din 
strada Baker, în faţa focului ce pâlpâia vesel. După sfârşitul 
călătoriei noastre în Devonshire, prietenul meu fusese 
consultat şi solicitat în două cazuri de cea mai mare 
importanţă: primul, în care dovedise purtarea fioroasă a 
colonelului Upwood, în legătură cu faimosul scandal al 


jocului de cărţi de la clubul Nonpareil, iar al doilea, în care 
apărase pe nefericita doamnă Montpensier, învinuită de 
asasinat, acuzare ce apăsa asupra capului ei în legătură cu 
moartea fiicei sale vitrege, domnişoara Carere, o tânără 
care, după cum se ştie, a fost găsită după şase luni 
sănătoasă şi bine dispusă, căsătorită la New-York. 

Prietenul meu era foarte bine dispus după reuşita cu care 
se încheiase seria de cazuri importante şi greu de 
descurcat, aşa că l-am putut atrage într-o discuţie în 
legătură cu amănuntele misterului ce învăluia cazul 
Baskerville. 

Aşteptam acest prilej cu multă răbdare, căci ştiam că 
niciodată nu îngăduia reluarea discuţiilor asupra cazurilor 
ce fuseseră desluşite şi că spiritul său limpede şi logic nu s- 
ar fi lăsat abătut de la problemele şi lucrările prezente ca 
să se împotmolească în amintiri. Sir Henry împreună cu 
doctorul Mortimer se aflau totuşi la Londra, pe cale să 
pornească în lunga călătorie ce îi fusese recomandată 
baronetului pentru a-şi reface sistemul nervos atât de 
zdruncinat. Chiar în după-amiaza aceea trecură să ne vadă, 
aşa că era foarte firesc ca subiectul să fie pus în discuţie. 

— Întreaga desfăşurare a faptelor. - zise Holmes. - din 
punctul de vedere al acelui om care se numea Stapleton a 
fost simplă şi logică, deşi nouă, care de la început n-am avut 
mijloace să cunoaştem mobilul acţiunilor sale şi abia de-am 
putut afla o parte din aceste fapte, totul ni s-a părut 
neînchipuit de complicat. Am avut fericita ocazie să putem 
sta de vorbă de două ori cu doamna Stapleton şi problema 
s-a lămurit în întregime, aşa că nu văd să fi rămas ceva care 
să mi se pară că ar fi o taină. Ai să găseşti câteva însemnări 
în privinţa cazului Baskerville la litera B în dosarul cazurilor 
mele care sunt aranjate după alfabet. 

— Poate ai vrea să ne schiţezi din memorie desfăşurarea 
faptelor. 

— Bineînţeles, deşi nu te pot asigura că ţin minte toate 
amănuntele. Când îţi concentrezi puternic memoria, se 


naşte un ciudat fel de a înlătura tot ce nu mai este actual. 
Avocatul care ţine între degete procesul şi dosarul e în 
stare să argumenteze teza pledoariei sale ca un expert, dar 
descoperă că o săptămână sau două de alte procese în faţa 
instanţei i-au izgonit iarăşi totul din cap. Tot astfel fiecare 
caz nou de-al meu îl împinge la o parte pe cel abia încheiat, 
cum, de pildă, domnişoara Carere mi-a şters amintirea 
castelului Baskerville. Mâine cine ştie ce altă enigmă mică 
îmi va fi adusă la cunoştinţă şi aceasta, la rândul ei, îi va da 
deoparte pe drăgălaşa doamnă de origine franceză şi pe 
infamul Upwood. Totuşi atât cât îmi aduc aminte de cazul 
acela cu câinele, am să vă expun desfăşurarea faptelor cât 
mai fidel cu putinţă şi ai să-mi aduci aminte de tot ceea ce 
poate eu am uitat. 

Cercetările făcute de mine arată în mod neîndoielnic că 
portretul de familie nu minte şi că individul acela era într- 
adevăr un Baskerville. Era fiul acelui Rodger Baskerville, 
fratele mai mic al lui sir Charles, care din pricina reputației 
lui dubioase a trebuit să fugă în America de Sud, unde se 
spune că a murit necăsătorit. Dar după cum dovedesc 
faptele, el a fost totuşi căsătorit şi a avut şi un copil, pe 
acest individ al cărui nume adevărat este acelaşi cu al 
tatălui lui. Individul acesta s-a căsătorit cu Beryl Garcia, o 
frumuseţe din Costa Rica, apoi, sustrăgând o sumă 
însemnată de bani din patrimoniul statului, şi-a schimbat 
numele în Vandeleur şi s-a refugiat în Anglia, unde a 
înfiinţat o şcoală în partea răsăriteană a districtului York. A 
încercat acest sector de activitate din pricină că în drum 
spre Anglia a făcut cunoştinţă cu un institutor, un ftizic, şi, 
folosindu-se de cunoştinţele acestuia, el a izbutit ca 
întreprinderea să dea bune rezultate. Fraser, institutorul 
acela, a murit totuşi şi şcoala care începuse cu bine se 
năruia din ce în ce, pierzându-şi reputaţia şi ajungând de 
batjocură. Soții Vandeleur au dat de un prilej potrivit ca să 
îşi schimbe numele în Stapleton, iar el a adus cu sine în 
sudul Angliei tot ce îi mai rămăsese din avere, planurile de 


viitor şi pasiunea pe care o avea pentru entomologie. Am 
aflat de la British Museum că era o personalitate 
recunoscută şi cu autoritate în această privinţă şi că numele 
de Vandeleur este legat definitiv de descoperirea unei 
anumite specii de insectă pe care el o aflase şi o descrisese 
cel dintâi pe vremea când locuia în districtul York. 

Şi acum ajungem la acea parte a vieţii lui care este cea 
mai însemnată pentru noi. De bună seamă, Individul şi-a 
luat toate informaţiile şi a aflat că numai două persoane în 
viaţă îl împiedicau să pună mâna pe preţiosul domeniu. 
Când a venit în Devonshire, planurile lui erau încă învăluite 
în ceaţă, cred eu, dar faptul că a prezentat-o pe soţia lui 
drept soră dovedeşte în mod grăitor că încă de la început 
punea la cale o blăstămăţie. Dar ideea de a se sluji de ea ca 
de o momeală îi încolţise în minte, cu toate că s-ar putea să 
nu fi fost sigur în privinţa felului cum avea să se desfăşoare 
în amănunt planul lui drăcesc. Şi-a pus în minte ca până la 
urmă să intre în stăpânirea domeniului şi era gata să 
folosească orice unealtă sau să înfrunte orice risc ca să-şi 
înfăptuiască acest plan. Mai întâi s-a stabilit cât mai 
aproape cu putinţă de căminul străbun şi apoi a cultivat 
prietenia cu sir Charles Baskerville şi cu vecinii. Povestea 
câinelui legendar al familiei i-a spus-o însuşi sir Charles şi în 
felul acesta şi-a pregătit el singur calea spre moarte. 
Stapleton, aşa cum am să continui să-l numesc, ştia că 
bătrânul era suferind de inimă şi că un şoc neaşteptat putea 
să-l ucidă. Acest lucru îl aflase de la doctorul Mortimer. Mai 
aflase că sir Charles era un om superstiţios şi că lua foarte 
în serios legenda aceea înfiorătoare. Mintea lui ingenioasă 
i-a sugerat o cale prin care bătrânul baronet să fie omorât 
şi totuşi să fie cu neputinţă ca vina să cadă asupra 
adevăratului ucigaş. 

După ce a pus la cale planul, a trecut la îndeplinirea lui cu 
o iscusinţă nemaipomenită. Un om cu o fantezie obişnuită s- 
ar fi mulţumit pur şi simplu să lucreze cu un câine sălbatic. 
Dar ca să facă din făptura aceea un adevărat demon, el s-a 


folosit de unele mijloace artificiale, dovedind o pricepere 
genială. Câinele l-a cumpărat la Londra de la Ross şi 
Mangles, negustorii de pe Fulham Road. Era cel mai 
puternic şi cel mai sălbatic dintre toţi câinii pe care îi avea 
această firmă. L-a urcat în tren şi l-a adus în regiune, pe 
linia Nord Devon, după care a mers cu elpe joso bună 
bucată de drum trecând peste câmpie aşa fel încât să 
ajungă acasă fără să atragă atenţia cuiva. Căutând şi 
prinzând insecte, el a învăţat să pătrundă în mlaştina din 
Grimpen şi astfel a descoperit o ascunzătoare sigură pentru 
dihania lui. I-a făcut acolo un culcuş şi a aşteptat prilejul. 

Şi prilejul acesta trebuia să se arate cândva. 

Bătrânul nu putea fi atras afară din parcul castelului, în 
timpul nopţii. În câteva rânduri, Stapleton, cu câinele său, 
au dat târcoale, dar fără nici un folos. În timpul acestor 
încercări zadarnice, ţăranii l-au văzut, sau mai degrabă au 
văzut pe aliatul său, şi în felul acesta legenda câinelui diavol 
a primit o nouă confirmare. Nădăjduise că soţia lui îl va 
atrage pe sir Charles spre pieirea sa. Dar în această 
privinţă, femeia s-a dovedit neînchipuit de încăpăţânată. N- 
a vrut să încerce să-l încurce pe bătrân într-o legătură 
sentimentală care l-ar fi putut da pe mâna dușmanului. 
Ameninţările şi, cu părere de râu trebuie să vă spun, chiar 
loviturile, n-au izbutit s-o clintească. N-a vrut să aibă nimic 
de-a face cu această chestiune şi de aceea o bună bucată de 
vreme Stapleton a fost ca legat de mâini şi de picioare. A 
găsit însă o cale să iasă din încurcătură atunci când sir 
Charles, în care încolţise un sentiment de prietenie pentru 
el, i-a dat prilejul să fie intermediarul binefacerilor lui în 
cazul acelei nenorocite femei, Laura Lyons. Dându-se drept 
celibatar, el a câştigat o mare trecere în faţa acestei femei 
şi i-a dat a înţelege că dacă ar obţine divorţul, el ar lua-o în 
căsătorie. S-a ivit însă pe neaşteptate prilejul să îşi pună în 
aplicare planurile aflând că sir Charles era pe punctul să 
părăsească castelul în urma sfaturilor date de doctorul 
Mortimer, sfaturi cu care Stapleton pretindea că e în totul 


de acord. Şi atunci a trebuit să pornească la acţiune 
neîntârziat, ca nu cumva victima să-i scape. De aceea a silit- 
o pe doamna Lyons să-i scrie lui sir Charles, cu o seară 
înainte ca el să plece la Londra, acea scrisoare prin care îl 
ruga pe bătrân să-i acorde o întâlnire. După aceea, folosind 
argumente convingătoare, a oprit-o să se ducă la întâlnire şi 
în felul acesta şi-a pregătit prilejul pe care îl aştepta. 

Întorcându-se apoi cu trăsura în seara aceea de la Coombe 
Tracey, el a ajuns la vreme ca să îşi ia câinele, să-l ungă cu 
substanţa aceea infernală şi să-l aducă în preajma porţii la 
care bănuia că îl va găsi pe bătrân venit la întâlnire. Câinele 
asmuţit de stăpânul său a sărit peste poarta cea mică şi l-a 
urmărit pe nefericitul baronet, care alerga în josul aleii de 
tisă. În tunelul acela întunecat trebuie să fi fost într-adevăr 
o privelişte înfiorătoare să vezi uriaşa făptură neagră cu 
fălcile în flăcări şi cu ochii văpăi alergând în salturi după 
victima sa. Sir Charles a căzut mort la capătul aleii, în urma 
unui atac de inimă. Câinele a mers numai pe bordura de 
iarbă, în vreme ce baronetul a fugit prin mijlocul aleii, astfel 
că în afară de urmele victimei nu s-au mai putut vedea nici 
un fel de alte urme. Văzându-l trântit la pământ şi 
încremenit, dihania s-a apropiat pesemne ca să-l miroasă, 
dar văzând că e un mort s-a întors. Atunci şi-a lăsat urma, 
pe care după aceea a descoperit-o doctorul Mortimer. 
Câinele a fost chemat şi dus în mare grabă la culcuşul lui în 
mlaştina din Grimpen şi peste toată această întâmplare s-a 
aşternut un mister care a pus în mare încurcătură 
autorităţile, a înfricoşat întregul ţinut şi în sfârşit a adus 
cazul în câmpul cercetărilor noastre. 

Aceasta e tot în privinţa morţii lui sir Charles Baskerville. 
Îţi poţi da seama de iscusinţa diabolică a planului, căci într- 
adevăr ar fi fost aproape cu neputinţă să porneşti o anchetă 
împotriva adevăratului asasin. Singurul său complice nu l-ar 
fi putut trăda niciodată, iar caracterul grotesc şi de 
neînchipuit al planului lui ingenios n-a făcut decât ca el să 
fie şi mai realizabil. Amândouă femeile implicate în cazul 


Baskerville, doamna Stapleton şi doamna Laura Lyons, 
aveau o puternică bănuială împotriva lui Stapleton. Doamna 
Stapleton ştia că el punea ceva la cale împotriva bătrânului 
şi mai ştia şi de existenţa câinelui. Doamna Lyons nu ştia 
însă de niciunul din lucrurile acestea, dar a fost zguduită de 
moartea ce se întâmplase la ora întâlnirii ei cu bătrânul, 
care nu fusese contramandată şi despre care nu ştia decât 
Stapleton. Cum amândouă erau însă sub influenţa lui, nu 
avea de ce să se teamă din partea lor. Prima parte a 
scopului urmărit de Stapleton fusese executată cu deplin 
succes, dar rămăsese încă partea cea mai grea de adus la 
îndeplinire. E cu putinţă ca Stapleton să nu fi ştiut de 
existenţa unui moştenitor în Canada. Oricum, a aflat-o 
foarte curând de la doctorul Mortimer, prietenul său, care i- 
a dat toate amănuntele în legătură cu sosirea lui Henry 
Baskerville. Stapleton s-a gândit de la bun început că acest 
necunoscut din Canada ar putea fi ucis la Londra fără să 
mai apuce să vină în Devonshire. Îşi pierduse încrederea în 
soţia sa de când aceasta nu primise să-l ajute ca să-i întindă 
o cursă bătrânului şi de aceea n-a avut curajul s-o lase 
nesupravegheată prea mult timp, de frică să nu-şi piardă 
influenţa asupra ei. Aşa că a luat-o cu ella Londra. Aci, 
după cum am putut să aflu, au tras la hotelul particular 
Maxborough, din strada Craven, care la acea vreme era 
unul din cele mai cercetate de către agentul meu 
Cartwright. La acel hotel, el şi-a ţinut soţia încuiată în 
cameră, în vreme ce el, deghizat cu barbă, l-a urmărit pe 
doctorul Mortimer în strada Baker, la gară şi apoi la hotelul 
Northumberland. Soţia lui ştia câte ceva despre planurile 
pe care el le punea la cale, dar era atât de înfricoşată de 
soţul ei, o frică justificată de bătăile violente, încât n-a 
îndrăznit să scrie, ca să-i dea de veste omului pe care îl ştia 
în primejdie. Dacă scrisoarea ar fi căzut în mâinile lui 
Stapleton, viaţa ei putea fi în primejdie. În cele din urmă, 
după cum ştim, ea a recurs la un şiretlic tăind din ziar 
cuvinte cu care să ticluiască mesajul şi schimbându-şi 


scrisul de pe adresă... Scrisoarea aceasta a ajuns în mâna 
baronetului, dându-i astfel primul avertisment în privinţa 
primejdiei în care se afla. 

Stapleton urmărea să pună mâna pe vreun obiect de 
îmbrăcăminte de-al lui sir Henry, pentru ca în felul acesta să 
poată avea oricând mijlocul de a asmuţi câinele pe urma lui, 
în cazul când ar fi fost silit să se folosească de el Cu o 
repeziciune şi o îndrăzneală ce îi erau caracteristice. Ela 
luat această hotărâre dintr-o dată şi nu ne putem îndoi că 
valetul hotelului şi camerista trebuie să fi primit o răsplată 
bună ca să-i dea o mână de ajutor. Din fericire totuşi, prima 
gheată ce i-a fost procurată era nouă şi deci nefolositoare în 
privinţa scopului pe care îl urmărea el. Atunci a înapoiat-o şi 
a obţinut alta, cel mai instructiv incident, căci mi-a dovedit 
că era vorba de un câine în carne şi oase, pentru că nici o 
altă ipoteză n-ar fi putut explica dorinţa fierbinte a acestuia 
să dobândească o gheată veche. Cu cât un fapt este mai 
forţat şi mai grotesc, cu atât el merită să fie examinat cu 
toată atenţia şi tocmai lucrul care pare să complice 
problema, dacă este cercetat aşa cum se cuvine şi cântărit 
în mod ştiinţific, poate fi cel mai în măsură să o dezlege. 

După aceea am primit a doua zi dimineaţă vizita 
prietenilor noştri, urmăriţi neîncetat de Stapleton dintr-o 
trăsură. "Ţinând seama de faptul că ştia unde locuim şi că 
îmi cunoştea figura, precum şi ţinând seama de toată 
purtarea lui, sunt înclinat să cred că în nici un caz Stapleton 
nu şi-a limitat cariera lui de criminal la o singură încercare, 
şi anume la cazul Baskerville. Dă de gândit faptul că în cei 
trei ani din urmă s-au întâmplat furturi însemnate în partea 
de vest a Angliei şi că în niciunul din cazuri făptaşul n-a 
putut fi arestat. Ultimul din aceste furturi care a fost 
anchetat în mai de tribunalul din Folkstone a dovedit cu cât 
sânge rece a fost împuşcat băiatul de serviciu care îl 
surprinsese pe spărgătorul ce lucra de unul singur şi 
mascat. Nu mă îndoiesc că şi Stapleton îşi completa pe 
această cale veniturile insuficiente, fondurile sale fiind din 


ce în ce mai puţine, şi că de ani de zile se număra printre 
indivizii îndrăzneţi şi primejdioşi. 

O pildă în privinţa reacţiilor lui repezi am avut-o în 
dimineaţa aceea, când mi-a scăpat din mână cu atâta 
îndemânare şi apoi când tot cu îndrăzneală a folosit chiar 
numele meu faţă de birjarul care l-a dus cu trăsura. Din 
clipa aceea a înţeles că eu luasem cazul în cercetare la 
Londra şi că în metropolă nu mai putea să aibă sorţi. De 
aceea s-a întors în Dartmoor şi a aşteptat sosirea tânărului 
baronet. 

— O clipă! l-am întrerupt eu. Ne-ai descris fără îndoială 
înlănţuirea faptelor cu toată exactitatea, dar ai pierdut din 
vedere să ne explici ceva esenţial. Ce s-a întâmplat cu 
câinele în timpul cât stăpânul lui stătea la Londra? 

— M-am ocupat şi de acest fapt, care desigur este 
important. Nici vorbă că Stapleton avea un om de 
încredere, cu toate că nu pare să se fi lăsat pe mâna altuia 
şi să-i fi împărtăşit toate planurile sale. Omul acesta este 
servitorul bătrân de la vila Merripit şi îl cheamă Anthony. 
Legătura lui cu Stapleton poate fi urmărită în trecut pe o 
durată de câţiva ani, până în zilele acelea în care era 
profesor la şcoala din Yorkshire, aşa că bătrânul ştia foarte 
bine că stăpânul şi stăpâna lui sunt soţ şi soţie. Omul acesta 
a dispărut, a fugit din Anglia. 

E semnificativ că numele Anthony nu este obişnuit în 
Anglia, pe câtă vreme Antonio este unul din cele mai 
răspândite în Spania şi în toate ţările de limbă şi de origină 
spaniolă. Omul vorbea bine limba engleză, de altfel ca şi 
doamna Stapleton, dar cu un accent ciudat. L-am văzut pe 
bătrân intrând în mlaştina din Grimpen, pe poteca pe care o 
însemnase Stapleton. Aşadar se pare că în lipsa stăpânului, 
el ar fi avut grijă de câine, cu toate că na putut să ştie ce 
scop urma să slujească fiara aceasta. 

Aşadar soţii Stapleton s-au întors în Devonshire, unde 
curând a venit sir Henry şi dumneata. Acum să vă spun şi 
câteva cuvinte despre ceea ce ştiam eu în acea vreme. 


Poate vă amintiţi că cercetând hârtia pe care erau lipite 
cuvintele tipărite tăiate din ziar, m-am uitat de aproape, 
privind în zare la filigrama ei. Ca să fac aceasta, a trebuit s- 
o ţin la câţiva centimetri de ochi, şi am simţit un miros slab 
de parfum. Un parfum slab de iasomie. 

E foarte necesar ca orice criminolog să poată deosebi unul 
de altul vreo şaptezeci şi cinci de parfumuri şi s-au văzut 
multe cazuri - vă spun din proprie experienţă - În care 
dezlegarea a depins de recunoaşterea imediată a unui 
parfum. Mirosul acela mi-a sugerat prezenţa unei femei şi 
gândurile s-au şi îndreptat spre soţii Stapleton. Aşa că încă 
înainte de a pleca în partea de vest a ţării, eram sigur de 
prezenţa unui câine şi aveam o oarecare bănuială în 
privinţa criminalului. 

Jocul meu se mărginea aşadar la a-l supraveghea pe 
Stapleton. Totuşi, e limpede, nu aş fi putut face aceasta, 
dacă aş fi fost împreună cu dumneavoastră, pentru că 
atunci s-ar fi ferit din răsputeri. De aceea am înşelat pe 
toată lumea, inclusiv pe dumneata, Watson, şi am venit în 
mare taină acolo, în vreme ce toată lumea credea că mă 
aflu la Londra. N-am dus-o chiar atât de rău cum ţi-ai 
închipuit, deşi asemenea amănunte secundare nu trebuie 
niciodată să însemne o piedică în cercetarea unui caz. În 
cea mai mare parte am stat la Coombe Tracey şi n-am 
folosit coliba de pe câmpie decât atunci când era nevoie să 
fiu aproape de locul pe care se desfăşura acţiunea. L-am 
luat cu mine pe Cartwright, şi deghizat ca un băiat de ţară, 
el mi-a fost de mare folos. El mi-a asigurat hrana şi rufele 
curate. În vreme ce îl supravegheam pe Stapleton, 
Cartwright te supraveghea adesea pe dumneata, aşa că am 
putut manevra toate firele. 

Ţi-am spus că toate rapoartele dumitale mi-au sosit destul 
de repede, fiind trimise îndată din strada Baker la Coombe 
Tracey. Mi-au fost de mare folos mai ales acelea care 
conţineau o parte - Întâmplător adevărată - din biografia 
lui Stapleton. Mulțumită lor am fost în măsură să stabilesc 


identitatea omului şi a femeii şi, în sfârşit, mi-am dat seama 
pe ce lume mă aflu. Cazul s-a complicat considerabil prin 
evadarea acelui puşcăriaş şi prin legăturile dintre el şi soţii 
Barrymore. 'Tot dumneata ai lămurit şi acest lucru într-un 
chip foarte eficace deşi, după propriile mele observaţii, 
ajunsesem şi eu la aceleaşi concluzii. 

Când mi-ai descoperit prezenţa pe câmpie, cunoşteam în 
întregime toată afacerea, dar nu aveam încă în mână un 
dosar cu probe pe care să-l pot înainta tribunalului. Nici 
chiar tentativa lui Stapleton din seara aceea, împotriva lui 
sir Henry, care s-a terminat cu moartea nenorocitului 
puşcăriaş, nu ne-a fost de mare ajutor în dovedirea 
asasinatului săvârşit de omul nostru. Se părea că nu aveam 
altă alternativă decât să-l prindem cu mâinile mânjite de 
sânge şi, ca să ajungem la treaba asta, ar fi trebuit să-l 
folosim pe sir Henry drept nadă, singur şi în aparenţă fără 
apărare. Aşa am şi procedat, şi cu preţul unor încercări 
serioase, îndurate de clientul nostru, am izbutit să 
completăm dovezile şi să-l ducem pe Stapleton la pieire. Că 
sir Henry a fost expus la acea încercare trebuie să-mi 
mărturisesc greşeala în privinţa felului cum am acţionat în 
partea finală a acestui caz, dar n-am avut mijloace să 
prevedem spectacolul înspăimântător şi paralizant al 
apariţiei acelei fiare şi nici n-am putut prevedea că se va 
lăsa acea ceaţă care a făcut cu putinţă ca dihania să apară 
fără s-o vedem la timp. Am izbutit să ne înfăptuim planul, în 
schimb efectele vătămătoare, după cum m-au încredinţat 
cei doi medici - specialistul şi doctorul Mortimer - vor fi de 
scurtă durată. O călătorie mai îndelungată îi va îngădui 
prietenului nostru să-şi refacă nu numai nervii zdruncinaţi, 
ci şi rana sufletească. Îi arăta acelei doamne o dragoste 
adâncă şi sinceră, iar dezamăgirea pe care i-a pricinuit-o 
este, din toată afacerea asta încurcată, lucrul cel mai trist 
pentru el. 

Mai rămâne să arăt ce rola jucat ea. Fără îndoială că 
Stapleton a exercitat asupra ei o influenţă ce putea să fie 


dragoste sau spaimă, sau poate chiar amândouă, pentru că 
şi una şi cealaltă sunt sentimente ce nu se exclud. În orice 
caz, această influenţă era foarte rodnică. La porunca lui, ea 
a consimţit să se dea drept soră. Dar când a încercat s-o 
folosească ca pe unealtă directă în asasinat, Stapleton a 
simţit că puterea asupra ei ajunsese la limită. Ea era gata 
să îi dea de veste lui sir Henry de primejdia care îl păştea, 
atât cât ştia ea şi cât putea să facă fără să îşi implice soţul. 
Şi a încercat aceasta în mai multe rânduri. Pe de altă parte, 
se pare că Stapleton era gelos, şi când a văzut că baronetul 
îi arăta interes soţiei lui, deşi lucrul acesta făcea parte din 
planul său, totuşi nu s-a putut stăpâni să nu-i pună capăt 
printr-o izbucnire pătimaşă ce trăda un temperament 
înflăcărat, pe care felul lui stăpânit îl ascunsese atât de bine 
până atunci. Încurajând intimitatea lor, el s-a asigurat că sir 
Henry avea să vină mai des la vila Merripit şi că, mai 
devreme sau mai târziu, va avea prilejul pe care îl urmărea. 
În ziua deznodământului, soţia lui s-a întors totuşi pe 
neaşteptate împotriva lui. Aflase ceva în legătură cu 
moartea puşcăriaşului şi ştia de câinele ţinut în aripa casei, 
în seara când sir Henry urma să vină la ei la cină. Atunci ea 
şi-a învinuit soţul de crimă premeditată şi între ei s-a iscat o 
scenă furioasă, cu care prilej el i-a arătat pentru prima oară 
că iubeşte o altă femeie şi că ea avea o rivală. Într-o clipă 
toată dragostea ei s-a transformat în cea mai amară 
duşmănie şi atunci Stapleton şi-a dat seama că femeia era 
în stare să-l trădeze. De aceea a legat-o ca să nu-i mai poată 
da de veste lui sir Henry şi fără îndoială a nădăjduit că 
atunci când întregul ţinut va pune moartea baronetului pe 
seama fantomei familiei Baskerville, ceea ce de bună seamă 
s-ar fi şi întâmplat, el îşi va recâştiga soţia, care, pusă în 
faţa unui fapt împlinit, va păstra tăcere asupra a tot ce ştia. 
Cred că în orice caz a făcut un calcul greşit şi că chiar de n- 
am fi fost amestecați în acest caz, soarta lui tot ar fi fost 
pecetluită. O femeie cu sânge spaniol nu iartă atât de uşor o 
jignire. 


Şi acum, dragă Watson, fără să recurg la însemnările 
mele, n-aş putea să-ţi fac o dare de seamă mai amănunţită 
asupra acestui ciudat caz. Nu cred totuşi să fi rămas ceva 
neexplicat din cele esenţiale. 

— Stapleton nu putea să nădăjduiască să-l ucidă pe sir 
Henry numai prin spaimă, aşa cum se întâmplase cu unchiul 
cel bătrân, pe care îl răpusese câinele-fantomă, îi spusei eu. 

— Da. 

— Îmi răspunse Holmes. - fiara era sălbatică şi mai mult 
lihnită de foame. Dacă victima n-ar fi murit de spaimă la 
apariţia dihaniei, i-ar fi fost cel puţin paralizată orice 
rezistenţă pe care ar fi putut-o opune, îmi răspunse Holmes. 

— Fără îndoială. Dar mai rămâne un lucru nelămurit. Dacă 
Stapleton ar fi ajuns să aibă dreptul la succesiune, cum ar fi 
explicat el că în calitate de moştenitor ce era a trăit atât de 
aproape de proprietate, sub un alt nume, şi nu şi-a 
revendicat drepturile? Cum ar fi putut el să ceară intrarea 
în succesiune fără să provoace bănuieli şi cercetări? 

— Acesta este un lucru foarte încurcat şi mă tem că îmi 
ceri prea mult dacă aştepţi din partea mea să-ţi dau soluţia, 
spuse Holmes zâmbind. Trecutul şi prezentul intră 
amândouă în câmpul cercetărilor mele, dar ce ar putea face 
un om în viitor e o întrebare la care greu se poate da un 
răspuns. Doamna Stapleton l-a auzit pe soţul ei discutând 
această problemă în câteva împrejurări. Stapleton 
întrezărea trei căi. Ar fi putut să-şi ceară proprietatea fiind 
în America de Sud, stabilindu-şi identitatea în faţa 
autorităţilor britanice de acolo şi dobândindu-şi averea fără 
ca măcar să calce în Anglia; sau ar fi putut să recurgă la o 
deghizare foarte iscusită, pentru scurta şedere de la 
Londra; sau ar mai fi putut să-şi găsească un complice cu 
dovezi şi hârtii care s-ar fi dat drept moştenitor, 
rezervându-şi dreptul la un procent din veniturile lui 
Stapleton. După câte ştim, în privinţa lui nu ne putem îndoi 
că ar fi descoperit vreo cale să iasă din încurcătură. Şi- 
acum, dragă Watson, după câteva săptămâni de muncă 


grea, cred că ne putem îndrepta gândurile şi spre lucruri 
mai plăcute. Am o lojă la „Les Huguenots”. I-ai auzit pe soţii 
de Reszkes? Şi aş fi prea pretenţios dacă ţi-aş cere să fii 
gata într-o jumătate de oră? În drum ne-am mai putea opri 
la Marcini să luăm în grabă o gustare. 


SFÂRŞIT 


1 Panang lawyer - baston de plimbare din lemn de 
palmier. Penang (numele unei specii de palmier). (N. 1.) 

2 M.R.C.S. 

— Member of royal college Surgeons - Membru al 
colegiului regal de chirurgie. (N. 1.) 

3 Terrier - specie de câine îndrăzneţ şi neastâmpărat, care 
are obiceiul să scormonească pământul. (N. 1.) 

4 Mastiff - specie de câine mare şi puternic ca un dulău, 
cu urechile căzute şi cu pielea fălcilor atârnând. (N. 1.) 

5 Spaniel - specie de câime cu păr mare şi mătăsos şi cu 
urechile, căzute. (N. 1.) 

6 Yeoman - un proprietar de pământ, născut liber, un prim 
grad de nobleţe de ţară. (N. 1.) 

7 În limba franceză în text: Nouveaux riches - îmbogăţiţi, 
parveniţi. (N. 1.) 

8 Tipar „bourgeois” - format de literă de tipar, originar din 
Franţa. (N. 1.) 

9 Cabrioletă de tip Hansorn - trăsură cu două roţi pentru 
două persoane, birjarul având loc în spate, pe un scaun 
înalt şi ţinând hăţul pe deasupra coviltirului. (N. 1.)