Arthur Conan Doyle — Povestiri V2 Memoriile lui Sherlock Holmes

ARIHUR CONAN DOYLE 


ARIHUR CONAN DOYLE 


MEMORIILE LUI SHERLOCK 
HOLMES 


The Memoires of Sherlock Holmes 


CUPRINS: 


1 


O OA DUP UWUN 


. Stea-de-Argint 

. Faţa galbenă 

. Funcţionarul agenţiei de bursă 
. Vasul „Gloria Scott” 

. Ritualul Musgrave 

. Enigma din Reigate 

. Omul necinstit 

. Pacientul rezident 

. Traducătorul de greacă 


10. Tratatul naval 
11. Ultima problemă 


l. 


Stea-de-Argint 


— Watson, mi-e teamă că va trebui să plec, spuse Holmes 
într-o dimineaţă, în timp ce ne pregăteam să luăm micul 
dejun. 

— Să pleci! Unde? 

— În ţinutul Dartmoor, la King'sPyland. 

Vestea nu mă surprindea deloc. Într-adevăr, de mirare era 
doar că nu se amestecase până atunci în acest caz 
extraordinar, unicul subiect de discuţie din toată Anglia. O 
zi întreagă, prietenul meu măsurase camera în lung şi-n lat, 
cu capul în piept şi cu sprâncenele încruntate, umplându-şi 
în continuu pipa cu tutun din cel mai tare, complet surd la 
orice întrebare sau remarcă de-a mea. Primise de la 


agentul nostru de presă cele mai recente ediţii ale ziarelor, 
pe care doar le răsfoia şi le arunca într-un colţ. Cu toată 
tăcerea lui, ştiam foarte bine ce-l frământă. O singură 
problemă aflată în atenţia publicului la acea vreme îi putea 
pune la încercare capacitatea de analiză: ciudata dispariţie 
a favoritului cursei pentru cupa Wessex şi tragica ucidere a 
antrenorului acestui cal. Prin urmare, când Holmes şi-a 
anunţat brusc intenţia de a pleca spre locul unde se 
petrecuse drama, s-a întâmplat exact ceea ce aşteptasem şi 
sperasem să se întâmple. 

— Aş fi foarte bucuros să te însoțesc, dacă nu cumva crezi 
că te incomodez, i-am spus. 

— Dragul meu Watson, mi-ai face o mare favoare venind 
cu mine. Şi consider că nu-ţi vei irosi timpul, întrucât sunt 
anumite aspecte ale acestui caz care promit să-l facă de-a 
dreptul unic. Cred că avem suficient timp să prindem trenul 
în gara Paddington şi pe drum îţi voi spune mai pe larg 
despre ce e vorba. Mi-ai face un mare serviciu dacă ai lua 
cu tine şi excelentul tău binoclu. 

Şi iată cum, o oră şi ceva mai târziu, mă aflam într-un 
compartiment de clasa întâi, în drum spre Exeter, în timp ce 
Sherlock Holmes, cu privirea lui ageră şi plină de 
nerăbdare, încadrată de şapca de voiaj cu apărătoare 
pentru urechi, se cufunda cu repeziciune în lectura unui 
teanc de ziare noi, pe care şi le cumpărase la Paddington. 
Trecusem demult de Reading, când aruncă sub banchetă 
ultimul ziar şi-mi întinse tabachera. 

— Mergem destul de repede, zise el, uitându-se mai întâi 
pe fereastră şi apoi la ceas. În momentul de faţă avem o 
viteză de cincizeci şi trei de mile şi jumătate pe oră. 

— N-am văzut stâlpii care marchează sferturile de milă. 

— Nici eu, dar stâlpii de telegraf de pe linia asta se află la 
o distanţă de şaizeci de iarzi, deci calculul e simplu. 
Presupun că te-ai informat în legătură cu uciderea lui John 
Straker şi dispariţia lui Stea-de-Argint. 

— Am citit ce scrie în ziarele „Ielegraph” şi „Chronicle”. 


— E unul din acele cazuri în care arta detectivului ar 
trebui să fie folosită mai degrabă pentru a cerne detaliile 
decât pentru a aduna noi dovezi. Tragedia a fost atât de 
neobişnuită, de completă şi de o importanţă atât de mare 
din punct de vedere personal pentru atâţia oameni, încât 
suferim de un exces de sugestii, presupuneri şi ipoteze. 
Partea cea mai grea este să desprinzi faptele, cele absolut 
incontestabile, de înfrumuseţările aduse de teoreticieni şi 
ziarişti. Apoi, după ce am stabilit această bază solidă, este 
de datoria noastră să vedem ce concluzii se pot trage şi 
care sunt punctele importante în jurul cărora se învârte 
întregul mister. Marţi seara, am primit telegrame atât de la 
colonelul Ross, proprietarul calului, cât şi de la inspectorul 
Gregory, cel care investighează cazul, amândoi solicitându- 
mi colaborarea. 

— Marţi seara! am exclamat. Şi azi e joi dimineaţă! De ce 
nu te-ai dus ieri acolo? 

— Pentru că am făcut o greşeală, dragul meu Watson, o 
greşeală pe care mă tem că o comit mai des decât ar crede 
cei care mă cunosc doar prin intermediul memoriilor scrise 
de tine. Cert este că nu mi se părea posibil ca cel mai 
remarcabil cal din Anglia să rămână ascuns multă vreme, 
mai ales într-un loc atât de puţin populat ca nordul ținutului 
Dartmoor. leri aşteptam din oră în oră să aud că a fost găsit 
şi că cel care l-a răpit este ucigaşul lui John Straker. Dar 
când am văzut că a mai trecut o dimineaţă şi că nu s-a făcut 
nimic altceva în afară de arestarea tânărului Fitzroy 
Simpson, mi-am dat seama că este timpul să intru în 
acţiune. Totuşi, am impresia că într-un fel ziua de ieri n-a 
fost irosită în zadar. 

— Asta înseamnă că ţi-ai format o teorie? 

— Cel puţin cunosc exact faptele esenţiale ale acestui caz. 
Am să ţi le enumer, căci nimic nu limpezeşte un caz mai 
bine decât expunerea lui în faţa unei alte persoane; oricum, 
nu mă pot aştepta la o colaborare din partea ta fără să-ţi 
arăt punctul nostru de plecare. 


M-am rezemat de perne, trăgând din ţigară, în timp ce 
Holmes, aplecându-se înainte, îmi făcu o schiţă a 
evenimentelor care duseseră la călătoria noastră, marcând 
punctele problemei în palmă cu arătătorul său lung şi 
subţire. 

— Stea-de-Argint, zise el, se trage din armăsarul Somomy 
şi deţine un palmares la fel de strălucitor, ca şi celebrul lui 
strămoş. Are cinci ani şi, rând pe rând, i-a adus colonelului 
Noss, norocosul lui proprietar, toate premiile puse în joc la 
cursele de cai. Până în momentul catastrofei era favoritul 
principal în cursa pentru cupa Wessex, pariurile fiind de 
trei la unu în favoarea lui. Oricum, el a fost întotdeauna 
favoritul numărul unu în rândul iubitorilor de curse şi nu i-a 
dezamăgit niciodată până acum, astfel că, s-au pariat pe el 
sume enorme, chiar şi la aceste şanse. Este evident, deci, că 
mulţi oameni aveau mare interes să-l împiedice pe Stea-de- 
Argint să fie prezent la startul cursei de marţea viitoare. 

Bineînţeles, acest lucru a fost conştientizat şi la 
King'sPyland, unde se află grajdul de antrenament al 
colonelului. S-au luat toate precauţiile pentru a se asigura 
paza favoritului. Antrenorul, John Straker, era un fost 
jocheu care a concurat pentru colonelul Ross înainte de a se 
îngrăşa şi de a depăşi greutatea admisă. El l-a slujit pe 
colonel cinci ani ca jocheu şi şapte ani ca antrenor şi 
întotdeauna s-a dovedit a fi un slujitor zelos şi cinstit. Avea 
în subordine trei băieţi, întrucât grajdul era destul de mic, 
cu doar patru cai. În fiecare noapte, unul dintre aceşti 
băieţi stătea de veghe în grajd, în timp ce ceilalţi dormeau 
în pod. 'Ioţi trei aveau caractere ireproşabile. John Straker, 
fiind însurat, locuia într-o vilă mică situată la vreo două sute 
de yarzi de grajduri. Nu avea copii, doar o servitoare, şi 
avea o situaţie materială destul de bună. Împrejurimile sunt 
pustii, dar, cam la o jumătate de milă spre nord, se află un 
grup de vile construite de un antreprenor din Tavistock în 
folosul bolnavilor şi al acelora care doresc să se bucure de 
aerul proaspăt din Dartmoor. Oraşul Tavistock este situat la 


două mile spre vest, iar dincolo de bărăgan, tot la vreo două 
mile depărtare, se află cel mai mare loc de antrenament din 
Mapleton, care aparţine lordului Backwater şi este condus 
de Silas Brown. În rest, bărăganul este complet pustiu, 
locuit doar de câţiva ţigani nomazi. Aceasta era situaţia 
lunea trecută, când s-a produs catastrofa. 

În seara aceea, caii fuseseră plimbaţi şi adăpaţi ca de 
obicei, iar grajdurile au fost închise la ora nouă. Doi dintre 
băieţi s-au dus acasă la antrenor şi au luat cina în bucătărie, 
în timp ce altreilea, Ned Hunter, a rămas de pază. La 
câteva minute după ora nouă, servitoarea, Edith Baxter, ia 
dus acestuia la grajduri cina, constând din mâncare de 
berbec cu sos condimentat. Nu i-a dus nimic de băut, 
deoarece grajdurile aveau apă curentă şi exista regula ca 
băiatul de serviciu să nu bea nimic altceva. Servitoarea 
avea cu ea un felinar, întrucât era foarte întuneric, iar 
poteca trecea de-a dreptul prin bărăgan. 

Edith Baxter se afla la o distanţă de treizeci de yarzi de 
grajduri, când un bărbat a apărut din întuneric şi i-a strigat 
să se oprească. În clipa în care a păşit în cercul de lumină 
palidă al felinarului, fata a văzut că era un om cu înfăţişare 
distinsă, îmbrăcat într-un costum din lână aspră de culoare 
gri, cu o şapcă din postav pe cap. Purta ghetre şi avea un 
baston greu cu măciulie. Dar ceea ce a impresionat-o cel 
mai mult pe fată a fost paloarea accentuată a feţei şi 
nervozitatea din felul lui de a se purta. În privinţa vârstei, 
după părerea ei, omul avea peste treizeci de ani. 

— Îmi poţi spune unde mă aflu? a întrebat-o el. Aproape că 
mă hotărâsem să dorm sub cerul liber, când am văzut 
lumina felinarului tău. 

— Sunteţi în preajma grajdurilor de la King'sPyland, a 
răspuns ea. 

— Serios? Ce noroc am! a exclamat bărbatul. Din câte ştiu, 
un grăjdar doarme acolo singur în fiecare seară. Probabil 
că asta e cina pe care i-o duci. Sunt sigur că nu eşti prea 


mândră pentru a câştiga nişte bani ca să-ţi cumperi o 
rochie nouă, nu-i aşa? 

Necunoscutul a scos din buzunarul vestei o bucată de 
hârtie împăturită, zicând: 

— Ai grijă să-i dai asta băiatului diseară şi mâine vei avea 
cea mai frumoasă rochiţă pe care ţi-ai putea-o cumpăra. 

Servitoarea s-a speriat de seriozitatea vorbelor lui şi a 
luat-o la fugă pe lângă el, până la fereastra prin care 
obişnuia să-i dea grăjdarului mâncarea. Fereastra era deja 
deschisă, iar Hunter era aşezat la măsuţa dinăuntru. Fata 
tocmai începuse să-i povestească ce se întâmplase, când 
străinul s-a apropiat din nou. 

— Bună seara, a spus el, uitându-se pe fereastră. Aş vrea 
să stau de vorbă cu dumneata. 

Fata a jurat că, în timp ce bărbatul vorbea, a observat în 
mâna lui colţul micului pachet de hârtie. 

— Dar ce treabă aveţi aici? a întrebat băiatul. 

— Genul de treabă care ar putea să-ţi umple buzunarele, a 
replicat celălalt. Ai doi cai înscrişi în cursa pentru cupa 
Wessex: Stea-de-Argint şi Bayard. Vinde-mi şi mie un pont 
bun şi n-o să-ţi pară rău. E adevărat că Bayard i-ar putea da 
celuilalt un avans de o sută de yarzi la o mie de metri şi că 
cei de aici au pariat pe el? 

— Aha! Deci dumneata eşti unul din spionii ăia blestemaţi! 
a strigat băiatul. Lasă că-ţi arăt eu cum ne purtăm noi cu 
astfel de oameni la King'sPyland! 

A sărit în sus şi a traversat în fugă grajdul, ca să dea 
drumul la câine. Fata a fugit spre casă, dar, în timp ce 
fugea, s-a uitat înapoi şi l-a văzut pe străin aplecându-se 
înăuntru pe fereastră. Puțin mai târziu însă, când Hunter s- 
a repezit afară cu câinele, necunoscutul dispăruse şi cu 
toate că a alergat în jurul tuturor clădirilor, băiatul nu a 
reuşit să-i mai dea de urmă. 

— O clipă! l-am întrerupt eu. Când a fugit cu câinele afară, 
grăjdarul a lăsat cumva uşa descuiată în urma lui? 


— Excelent, Watson, excelent! murmură prietenul meu. 
Importanţa acestui lucru m-a izbit atât de puternic, încât 
ieri am trimis special o telegramă la Dartmoor ca să 
lămuresc problema. Băiatul a încuiat uşa înainte să iasă. În 
plus, fereastra era prea îngustă ca să poate trece un om 
prin ea. 

Hunter a aşteptat până s-au întors colegii lui, moment în 
care i-a trimis vorbă antrenorului despre ceea ce se 
întâmplase. Straker s-a tulburat auzind relatarea, deşi se 
pare că nu şi-a dat seama de adevărata ei însemnătate. Era 
totuşi vag neliniştit, iar când doamna Straker s-a trezit pe la 
unu noaptea, la văzut îmbrăcându-se. Ca răspuns la 
întrebările ei, el a zis că nu poate dormi, că e neliniştit din 
cauza cailor şi că intenţionează să se ducă până la grajduri 
să vadă dacă totul e în ordine. Soţia lui l-a implorat să stea 
acasă, mai ales că auzea ploaia bătând în geam, dar în 
ciuda rugăminţilor ei, el şi-a pus impermeabilul şi a ieşit 
afară. 

La şapte dimineaţa, doamna Straker s-a trezit şi a 
constatat că soţul ei nu se întorsese încă. S-a îmbrăcat în 
grabă, a chemat servitoarea şi s-a îndreptat către grajduri. 
Uşa era deschisă; înăuntru, ghemuit pe un scaun se afla 
Hunter, căzut într-o stare profundă de toropeală, boxa 
favoritului era goală şi nici urmă de antrenor. 

Cei doi băieţi, care dormiseră în podul de deasupra 
camerei cu harnaşamente, au fost treziţi în grabă. Nu 
auziseră nimic în timpul nopţii, fiindcă amândoi aveau un 
somn greu. Era evident că Hunter era sub influenţa unui 
drog puternic; întrucât nu se putea scoate nimic coerent de 
la el, a fost lăsat să doarmă până şi-a revenit, timp în care 
cei doi băieţi şi cele două femei au fugit în căutarea lui 
Straker şi a armăsarului. Încă mai sperau că antrenorul, din 
cine ştie ce motiv, scosese calul la o plimbare cu noaptea-n 
cap; urcând însă pe movila din apropierea casei, de unde se 
vedea tot bărăganul din jur, nu numai că n-au găsit nici o 


urmă a favoritului dispărut, dar au zărit ceva ce îi avertiza 
că se aflau în prezenţa unei tragedii. 

La vreun sfert de milă de grajduri, pelerina lui John 
Straker fâlfâia, agăţată într-un tufiş. În imediata apropiere 
era o groapă, iar pe fundul ei a fost descoperit cadavrul 
nefericitului antrenor. Capul îi fusese sfărâmat de o lovitură 
barbară, aplicată cu un obiect greu, şi mai avea o rană pe 
coapsă, o tăietură lungă şi dreaptă, făcută bineînţeles cu un 
instrument foarte ascuţit. Cu toate astea, era clar că 
Straker se apărase cu dârzenie împotriva atacatorilor săi, 
pentru că în mâna dreaptă ţinea un cuţitaş plin până la 
plăsele de sânge închegat, în timp ce în stânga strângea o 
cravată din mătase roşie cu negru, pe care servitoarea a 
recunoscut-o ca fiind cea purtată cu o seară înainte de 
necunoscutul care apăruse la grajduri. Când şia revenit din 
toropeală, Hunter a fost şi el aproape sigur că străinul era 
posesorul cravatei. De asemenea, a fost la fel de convins că 
acelaşi străin îi drogase mâncarea de berbec, în timp ce 
stătea la fereastră, lăsând astfel grajdurile fără paznic. În 
ceea ce priveşte calul dispărut, în noroiul de pe fundul 
gropii fatale erau destule urme care dovedeau că acesta 
fusese acolo în momentul luptei. Dar din dimineaţa aceea, 
calul n-a mai fost văzut şi, cu toate că s-a oferit o 
recompensă substanţială, iar toţi ţiganii din Dartmoor sunt 
cu ochii în patru, nu s-a primit nici o veste despre el. În 
sfârşit, analiza a arătat că resturile de la cina grăjdarului 
conţin o cantitate apreciabilă de praf de opiu, în timp ce 
oamenii din casă au mâncat în aceeaşi seară aceeaşi 
mâncare, fără să păţească nimic. 

Acestea sunt faptele principale ale cazului, prezentate fără 
presupuneri sau înflorituri. Acum voi recapitula ceea ce 
făcut poliţia în această chestiune. 

Inspectorul Gregory, căruia i s-a încredinţat cazul, este un 
poliţist extrem de competent. Dacă ar fi înzestrat şi cu 
imaginaţie, ar putea ajunge departe în meseria lui. De 
îndată ce sosit la faţa locului, l-a găsit şi i-a arestat imediat 


pe bărbaţi asupra căruia planau în mod firesc suspiciunile. 
Nu a fost foarte greu să-l găsească, pentru că acesta locuia 
într-una din vilele despre care am vorbit. Se pare că numele 
lui este Fitzroy Simpson. E un om de familie foarte bună, cu 
o educaţie aleasă care şi-a risipit averea la cursele de cai şi 
acum trăieşte din puţinii bani pe care îi câştigă ca agent de 
pariuri în cluburile sportive din Londra. Din registrul lui 
reiese că pariuri în valoare de cinci mii de lire fuseseră 
înregistrate împotriva favoritului. La arestarea sa, ela 
declarat că venise în Dartmoor sperând să capete informaţii 
despre caii de la King'sPyland, precum şi despre 
Desborough, al doilea favorit, aflat în grija lui Silas Brown la 
grajdurile Mapleton. Nu a încercat să nege că s-a 
comportat în seara aceea aşa cum spuseseră martorii, dar a 
declarat că nu avea nici un plan diabolic, ci pur şi simplu 
dorise să obţină informaţii direct de la sursă. Când i s-a 
arătat cravata; a devenit palid şi a fost complet incapabil să 
justifice prezenţa ei în mâna celui ucis. Hainele sale ude 
dovedeau că fusese afară în timpul furtunii din noaptea 
precedentă, iar bastonul lui cu cap de plumb putea fi foarte 
bine arma care, prin lovituri repetate, a provocat rănile 
îngrozitoare în urma cărora murise Straker. Pe de altă 
parte, Simpson nu avea nici un fel de rană, în timp ce 
cuțitul lui Straker arăta că cel puţin unul dintre atacatorii 
săi fusese atins. Pe scurt, astea sunt faptele, dragă Watson, 
şi ţi-aş fi profund îndatorat dacă ai putea să aduci puţină 
lumină în acest caz. 

Ascultasem cu cel mai mare interes relatarea pe care mi-o 
făcuse Holmes, cu claritatea lui caracteristică. Deşi 
majoritatea faptelor îmi erau cunoscute, nu apreciasem 
îndeajuns importanţa lor relativă şi nici legătura dintre ele. 

— Nu e oare posibil, am sugerat eu, ca tăietura de pe 
coapsa lui Straker să fi fost cauzată de propriul cuţit în 
cursul zbaterilor convulsive care urmează oricărei răni la 
creier? 


— E mai mult decât posibil, e chiar probabil, îmi răspunse 
Holmes. În acest caz, unul din punctele principale în 
favoarea acuzatului dispare. 

— Şi totuşi, i-am spus, nici acum nu înţeleg care este 
teoria poliţiei. 

— Mă tem că orice teorie am prezenta, vom întâmpina 
obiecţii serioase, replică prietenul meu. După părerea mea, 
poliţia îşi închipuie că acest Fitzroy Simpson, după ce l-a 
drogat pe băiat şi după ce a obţinut cumva o copie a cheii, a 
deschis uşa de la grajd şi a scos calul afară, aparent cu 
intenţia de a-l răpi. Frâul calului lipseşte, deci se poate să i-l 
fi pus Simpson. Apoi, lăsând uşa deschisă în urma lui, a 
plecat cu calul prin bărăgan, când sa întâlnit sau a fost 
ajuns din urmă de antrenor. Bineînţeles că a izbucnit un 
scandal între ei. Simpson i-a zdrobit creierii antrenorului cu 
bastonul său greu, fără să fie rănit de cuţitaşul folosit de 
Straker ca să se apere, apoi hoţul a dus calul într-o 
ascunzătoare sau poate că acesta a fugit în timpul luptei, 
iar acum rătăceşte pe undeva prin bărăgan. Cam aşa se 
prezintă cazul în concepţia poliţiei şi, oricât de improbabil 
ar fi el, orice altă explicaţie este şi mai improbabilă. Oricum, 
voi verifica repede teoria asta, de îndată ce voi fi la faţa 
locului. Până atunci, nu prea văd cum am putea avansa mai 
mult de atât în aceasta problemă. 

Era deja seară când am ajuns în micul oraş Tavistock, 
situat, precum partea bombată a unui scut, în mijlocul 
cercului uriaş al ţinutului Dartmoor. La gară ne aşteptau doi 
domni. Unul era înalt, blond, cu părul ca o coamă de leu şi 
cu barbă, iar ochii mari, de un albastru deschis, erau ciudat 
de pătrunzători. Celălalt era scund şi vioi, foarte elegant şi 
dichisit, purta redingotă şi ghetre, cu favoriţi mici, bine 
îngrijiţi şi cu monoclu. Acesta era colonelul Ross, 
binecunoscutul amator de sport, celălalt era inspectorul 
Gregory, un om a cărui faimă creştea cu repeziciune în 
cadrul departamentului de detectivi al poliţiei engleze. 


— Sunt încântat că aţi venit, domnule Holmes, spuse 
colonelul. Domnul inspector aici de faţă a făcut tot ce se 
putea imagina, dar eu nu vreau să scap nici o posibilitate de 
a răzbuna pe bietul Straker şi de a-mi recupera calul. 

— A mai intervenit ceva nou? întrebă Holmes. 

— Cu regrettrebuie să spun că am făcut prea puţine 
progrese, răspunse inspectorul. Afară ne aşteaptă o trăsură 
şi întrucât sunt sigur că doriţi să vedeţi locul faptei înainte 
să cadă întunericul, putem să discutăm pe drum. 

Un minut mai târziu, eram cu toţii aşezaţi confortabil în 
trăsura care trecea zornăind prin ciudatul şi vechiul 
Devonshire. Inspectorul Gregory, excesiv de preocupat de 
cazul său, începu să toarne cu observaţii, iar Holmes îl 
întrerupea doar din când în când cu o întrebare sau cu o 
interjecţie. Colonelul Ross se lăsă pe spate, cu mâinile 
încrucişate şi cu pălăria pe ochi, în timp ce eu ascultam cu 
interes dialogul celor doi detectivi. Gregory îşi formula 
teoria, care era aproape identică cu cea pe care Holmes o 
prevăzuse în tren. 

— Laţul e destul de strâns în jurul lui Fitzroy Simpson, 
spuse inspectorul, şi eu personal cred că el e omul nostru. 
În acelaşi timp, recunosc că dovezile sunt pur 
circumstanţiale şi că ar putea interveni ceva nou care să 
răstoarne situaţia. 

— Cum rămâne cu cuțitul lui Straker? 

— Am ajuns la concluzia că s-a rănit singur când a căzut. 

— Prietenul meu, doctorul Watson, mi-a sugerat acelaşi 
lucru când veneam încoace. Dacă este adevărat, nu e deloc 
în favoarea acestui Simpson. 

— Cu siguranţă. El nu are nici cuţit şi nici vreo urmă de 
rană. Dovezile împotriva lui sunt fără îndoială foarte 
puternice. Avea mare interes să dispară favoritul. E bănuit 
că l-a drogat pe grăjdar, a fost cu certitudine afară în timpul 
furtunii, era înarmat cu un baston greu, iar cravata lui a 
fost găsită în mâna mortului. Cred că avem suficiente probe 
pentru a ne prezenta în faţa unui juriu. 


Holmes clătină din cap. 

— Un avocat deştept ar face praftoată teoria, zise el. De 
ce ar fi luat Simpson calul din grajd? Dacă voia să-l 
rănească, de ce n-ar fi făcut-o chiar acolo? S-a găsit asupra 
lui o copie după cheia de la uşa grajdului? Ce farmacist i-a 
vândut praful de opiu? Şi, mai ales, unde ar fi putut el, care 
e un străin în ţinut, să ascundă un cal, şi încă un cal aşa 
faimos? Care este explicaţia lui în legătură cu hârtia pe care 
dorea ca servitoarea să i-o dea grăjdarului? 

— El zice că era o bancnotă de zece lire. Într-adevăr, s-a 
găsit o astfel de bancnotă în punga lui. Dar celelalte 
obstacole nu sunt atât de formidabile pe cât par. Simpson 
nu e complet străin de aceste meleaguri. A locuit de două 
ori la Tavistock în timpul verii. Opiul a fost probabil adus de 
la Londra. Cheia de care s-a servit putea fi aruncată. Calul 
poate fi pe fundul vreunei gropi sau mine părăsite din 
bărăgan. 

— Ce spune el în privinţa cravatei? 

— Recunoaşte că e a lui şi declară că a pierdut-o. Dara 
apărut un element nou în acest caz, care poate explica de 
ce a scos calul din grajd. 

Holmes îşi ciuli urechile. 

— Am găsit urme care arată că o şatră de ţigani s-a stabilit 
luni seara la o distanţă de o milă de locul unde a avut loc 
crima. Marţi nu mai erau acolo. Acum, presupunând că a 
existat o înţelegere între Simpson şi aceşti ţigani, nu e oare 
posibil ca el să fi scos calul ca să-l ducă lor atunci când a 
fost ajuns din urmă, şi nu e posibil ca ei să se afle în posesia 
lui acum? 

— Tot ce se poate. 

— În prezent, bărăganul este cercetat în amănunţime, 
pentru a se da de urma acestor ţigani. Am examinat, de 
asemenea, fiecare grajd şi dependinţă din Tavistock, pe o 
rază de zece mile. 

— Din câte ştiu, mai există un alt grajd în apropiere. 


— Da, şi acesta este un factor pe care desigur nu trebuie 
să-l neglijăm, pentru că Desborough, calul lor, era al doilea 
pe lista de pariuri şi proprietarul avea interes să dispară 
favoritul. Se ştie că Silas Brown, antrenorul, a pariat mulţi 
bani cu ocazia cursei şi nu era deloc prieten cu bietul 
Straker. Cu toate astea, am cercetat grajdurile şi nu am 
găsit nimic care să aibă legătură cu cazul. 

— Şi nimic care să-l lege pe Simpson de interesele 
grajdurilor Mapleton? 

— Absolut nimic. 

Holmes se rezemă pe pernele trăsurii şi conversaţia 
încetă. Câteva minute mai târziu, vizitiul opri la marginea 
drumului, în faţa unei vilişoare drăguţe din cărămidă roşie, 
cu streşinile atârnând. Ceva mai departe, dincolo de peluză, 
era o clădire lungă, cu ţigle cenugşii. Curbele joase ale 
bărăganului, căruia ferigile veştede îi dădeau culoarea 
bronzului, se întindeau în toate direcţiile, până la linia 
orizontului, întreruptă doar de turlele din Tavistock şi de un 
mănunchi de case aflate departe spre vest: grajdurile 
Mapleton. Cu toţii ne-am dat jos în grabă, în afară de 
Holmes, care continua să stea rezemat, cu ochii aţintiţi în 
zare, complet pierdut în gânduri. Abia când i-am atins 
braţul s-a ridicat, tresărind violent şi a coborât din trăsură. 

— Mă scuzaţi, zise el, întorcându-se spre colonelul Ross, 
care îl privea surprins. Visam cu ochii deschişi. 

Strălucirea ochilor şi agitația stăpânită din 
comportamentul lui m-au convins, obişnuit fiind cu felul său 
de a fi, că găsise un indiciu, deşi nu-mi puteam imagina 
unde. 

— Poate aţi prefera să mergeţi de îndată la locul crimei, 
domnule Holmes? spuse Gregory. 

— Mai degrabă aş vrea să mai rămân puţin aici şi să 
lămuresc două sau trei probleme de detaliu. Presupun că 
Straker a fost adus aici? 

— Da, e sus. Ancheta va avea loc mâine. 


— Era de mulţi ani în slujba dumneavoastră, domnule 
colonel? 

— Am fost mereu foarte mulţumit de serviciile lui. 

— Domnule inspector, presupun că aţi făcut un inventar al 
lucrurilor aflate în buzunarul lui în momentul în care a 
murit? 

— Toate aceste obiecte se află în sufragerie, dacă doriţi să 
le vedeţi. 

— Mi-ar face mare plăcere. 

Ne-am dus cu toţii în camera din faţă şi ne-am aşezat în 
jurul mesei din mijloc, în timp ce inspectorul descuie o cutie 
pătrată din metal şi aşternu în faţa noastră o grămăjoară de 
lucruri: o cutie de chibrituri, o lumânare mică din seu, o 
pipă din lemn, o pungă din piele de focă ce conţinea tutun 
de pipă, un ceas din argint cu lanţ din aur, cinci monede din 
aur de o liră, o trusă de creioane din aluminiu, câteva hârtii 
şi un cuţit cu mâner din fildeş şi cu o lamă rigidă, dar foarte 
fină, marca Weiss & Comp., Londra. 

— Cuţitul acesta e foarte ciudat, observă Holmes, 
ridicându-l şi examinându-l minuţios. Întrucât are pete de 
sânge pe el, bănuiesc că este cel care a fost găsit în mâna 
mortului. Watson, acest cuţit e cu siguranţă din domeniul 
tău, nu-i aşa? 

— E un cuţit ce se foloseşte în operaţiile de ochi, i-am 
răspuns. 

— Aşa mă gândeam şi eu. O lamă delicată destinată unor 
operaţii delicate. E ciudat ca un om să ia cu elun astfel de 
obiect într-o expediţie dură, mai ales că nu se poate închide 
când îl pui în buzunar. 

— Vârful era protejat de un disc din plută, pe care l-am 
găsit lângă cadavru, spuse inspectorul. Soţia lui ne-a spus 
că văzuse acest cuţit pe masa de toaletă şi că bărbatul ei îl 
luase înainte să iasă din cameră. Era o armă destul de 
modestă, dar alta mai bună nu găsise în momentul 
respectiv. 

— E foarte posibil. Şi hârtiile acestea? 


— Trei dintre ele sunt facturi primite de la negustorii de 
fân. Una este o scrisoare cu instrucţiuni de la colonelul 
Ross, iar alta este o notă de plată de la o modistă de pe 
strada Bond, doamna Lesurier, adresată domnului William 
Derbyshire, pentru suma de treizeci şi şapte de lire şi 
cincisprezece şilingi. Doamna Straker ne-a spus că 
Derbyshire este un prieten al soţului ei şi că, uneori, 
scrisorile acestuia erau trimise aici. 

— Doamna Derbyshire are gusturi destul de costisitoare, 
remarcă Holmes, aruncând o privire la nota de plată. 
Douăzeci şi două de guinee este un preţ cam mare pentru o 
singură toaletă. Totuşi, cred că nu mai e nimic de aflat aici, 
aşa că putem merge la locul crimei. 

În timp ce ieşeam din sufragerie, o femeie care până 
atunci aşteptase pe hol, făcu un pas înainte şi îl apucă de 
mânecă pe inspector. Avea o faţă obosită, slabă şi plină de 
nerăbdare, pe care o tragedie recentă îşi lăsase amprenta. 

— L-aţi prins? L-aţi găsit? gâfâi ea. 

— Nu, doamnă Straker, dar domnul Holmes, aici de faţă, a 
venit de la Londra ca să ne ajute şi vom face tot posibilul. 

— Sunt sigur că ne-am întâlnit la Plymouth, la un picnic, în 
urmă cu ceva vreme, nu-i aşa, doamnă Straker? zise 
Holmes. 

— Nu, domnule, vă înşelaţi. 

— Vai de mine! Aş fi putut să jur că-i aşa. Aveaţi un taior 
din mătase albă, garnisit cu pene de struţ. 

— N-am avut niciodată o astfel de toaletă, domnule, 
răspunse doamna. 

— A, atunci s-a lămurit chestiunea, spuse Holmes şi, 
cerându-şi scuze, ieşi pe urmele inspectorului. 

Pornind cu toţii de-a curmezişul bărăganului, am ajuns în 
scurt timp la groapa unde fusese găsit cadavrul. Pe margine 
se afla tufişul de care se agăţase haina. 

— Din câte am înţeles, n-a bătut vântul în noaptea aceea, 
zise Holmes. 

— Deloc, dar a plouat cu găleata. 


— În acest caz, pelerina n-a fost aruncată de vânt pe tufiş, 
ci a fost pusă acolo. 

— Da, era întinsă peste el. 

— Interesant. Văd că pe pământ sunt multe urme de paşi. 
Cu siguranţă au călcat mulţi pe aici de luni seara şi până 
acum. 

— Am avut grijă să punem o rogojină aici, la o parte, şi am 
stat cu toţii numai pe ea. 

— Excelent. 

— În sacul acesta am pus una din cizmele pe care le purta 
Straker, unul din pantofii lui Fitzroy Simpson, precum şi un 
mulaj după o potcoavă de-a lui Stea-de-Argint. 

— Dragul meu inspector, îmi depăşiţi toate aşteptările! 
Holmes luă sacul şi, coborând în groapă, împinse rogojina 
mai spre centru. Apoi, întins pe burtă şi cu bărbia sprijinită 
în mâini, cercetă amănunţit noroiul plin de urme din faţa 
lui. 

— Hei! strigă el deodată. Ce-i asta? 

Era un chibrit de ceară, pe jumătate ars, acoperit de atâta 
noroi, încât părea mai degrabă o aşchie de lemn. 

— Nu-mi dau seama cum de nu l-am văzut, zise 
inspectorul, vizibil enervat. 

— Era invizibil, fiind îngropat în noroi. Eu l-am văzut doar 
pentru că îl căutam. 

— Cum? Vă aşteptaţi să-l găsiţi? 

— Nu mi s-a părut exclus. 

Holmes scoase ghetele din sac şi compară urmele lăsate 
de fiecare din ele cu cele de pe pământ. Apoi se caţără până 
la marginea gropii şi începu să se târască printre ferigi şi 
tufişuri. 

— Mă tem că nu mai sunt alte urme, zise inspectorul. Am 
examinat zona cu mare atenţie, pe o rază de o sută de yarzi. 

— Nu, zău! exclamă Holmes, ridicându-se. Aş fi de-a 
dreptul impertinent dacă aş face acelaşi lucru, după cele ce 
mi-aţi spus. Dar aş dori să fac o mică plimbare prin 
împrejurimi, înainte să se lase întunericul, astfel ca mâine 


să mă aflu pe teren cunoscut şi cred că voi lua şi potcoava 
asta cu mine, ca să-mi poarte noroc. 

Colonelul Ross, care se arâtase oarecum nerăâbdător faţă 
de metoda calmă şi sistematică de lucru a prietenului meu, 
se uită la ceas. 

— V-aş ruga să vă întoarceţi cu mine, domnule inspector, 
zise el. Aş dori să vă consult în privinţa câtorva aspecte. Mă 
întrebam dacă nu e de datoria noastră să ştergem numele 
calului de pe lista concurenţilor la cupa Wessex. 

— În nici un caz! strigă Holmes cu hotărâre. Eu i-aş lăsa 
numele acolo. 

Colonelul se înclină. 

— Sunt bucuros că am aflat părerea dumneavoastră, 
domnule, spuse el. După ce vă terminaţi plimbarea, ne veţi 
găsi acasă la bietul Straker şi ne vom putea întoarce 
împreună cu trăsura la Tavistock. 

Colonelul plecă înapoi cu inspectorul, în timp ce eu şi 
Holmes o pornirăm încet, de-a curmezişul bărăganului. 
Soarele începea să apună în spatele grajdurilor de la 
Mapleton, iar câmpia lungă şi înclinată din faţa noastră 
căpăta nuanţe aurii, devenind maroniu-roşcată, acolo unde 
ferigile veştejite şi ciulinii prindeau lumina înserării. Dar 
măreţia peisajului îl lăsa rece pe prietenul meu, care era 
cufundat adânc în gânduri. 

— Iată cum stau lucrurile, Watson, zise el în cele din urmă. 
Pentru moment, putem lăsa la o parte chestiunea uciderii 
lui John Straker şi ne vom limita să aflăm ce s-a întâmplat 
cu calul. Acum, presupunând că a fugit în timpul tragediei 
sau după aceea, unde s-ar fi putut duce? Calul este un 
animal cu spirit de turmă. Dacă ar fi fost lăsat singur, 
instinctul lui l-ar fi îndemnat fie să se întoarcă la 
King'sPyland, fie să se ducă la Mapleton. De ce să 
rătăcească aiurea prin bărăgan? In orice caz, l-ar fi văzut 
cineva până acum. Şi ce rost ar fi avut să-l răpească ţiganii? 
Oamenii ăştia o iau întotdeauna la goană când aud de 
bucluc, fiindcă nu le place să fie sâcâiţi de poliţie. Iar de 


vândut, n-ar fi putut spera nicicum să vândă un asemenea 
cal. Ar fi riscat enorm şi n-ar fi câştigat nimic luându-l. Asta 
e clar ca lumina zilei. 

— Şi atunci, unde e? 

— Am spus deja că trebuie să se fi dus ori la King'sPyland, 
ori la Mapleton. La King'sPyland nu e. Prin urmare, e la 
Mapleton. Să ne luăm după ipoteza asta şi să vedem unde 
ne duce. Aşa cum a remarcat şi inspectorul, partea asta a 
bărăganului este foarte tare şi uscată, dar spre Mapleton 
coboară şi, după cum poţi să vezi de aici, în partea aceea 
este o vâlcea alungită, care trebuie să fi fost foarte jilavă în 
noaptea de luni. Dacă presupunerea noastră este corectă, 
atunci calul trebuie să fi traversat vâlceaua şi acolo zic eu 
că ar fi bine să-i căutăm urmele. 

În timpul acestei conversații ne continuasem drumul într- 
un ritm alert şi câteva minute mai târziu ne găseam în 
vâlceaua cu pricina. La rugămintea lui Holmes, am coborât 
malul mergând spre dreapta, iar el spre stânga; nici nu 
apucasem să fac cincizeci de paşi, când l-am auzit strigând 
şi l-am văzut făcându-mi semn cu mâna. Urma unei copite 
se contura clar pe pământul moale din faţa lui, iar potcoava 
pe care o scoase din buzunar se potrivi perfect cu aceasta. 

— lată valoarea imaginaţiei, zise Holmes. E tocmai 
calitatea care îi lipseşte inspectorului Gregory. Noi ne-am 
închipuit ce s-ar fi putut întâmpla, am acţionat conform 
presupunerii şi am descoperit că am avut dreptate. Să 
continuăm. 

Traversarăm fundul mlăştinos al vâlcelei şi străbăturăm un 
sfert de milă de pământ uscat şi tare. Apoi, terenul începu 
iar să coboare şi văzurăm din nou urmele. Cale de o 
jumătate de milă le pierdurăm încă o dată, dar le regăsirăm 
aproape de Mapleton. Holmes le văzu primul şi mi le arătă, 
cu o expresie de triumf pe faţă. Urmele paşilor unui om se 
distingeau clar alături de cele ale calului. 

— Dar mai înainte calul era singur! am strigat. 


— Întocmai. Mai înainte era singur. Hei, dar asta ce e? 
Cele două şiruri de urme se întorceau brusc şi o luau spre 
King'sPyland. Holmes scoase un şuierat şi pornirăm 
amândoi de-a lungul lor. Prietenul meu era cu ochii numai 
pe ele, dar eu, uitându-mă din întâmplare într-o parte, am 
văzut cu surprindere cum aceleaşi urme se întorceau 
înapoi, în direcţia opusă. 

— Bravo, Watson! zise Holmes când i le-am arătat. Ne-ai 
scutit de un drum lung, care ne-ar fi adus de unde am 
plecat. Să ne luăm deci după urmele care se întorc. 

N-a trebuit să mergem mult. Urmele se opreau la drumul 
asfaltat care ducea la porţile grajdurilor Mapleton. Când 
ne-am apropiat, un servitor ieşi în fugă. 

— Nu primim drumeţi aici, zise el. 

— Vreau doar să pun o întrebare, răspunse Holmes, 
vârând două degete în buzunarul de la vestă. Ar fi prea 
devreme dacă aş veni mâine dimineaţă la ora cinci să 
vorbesc cu stăpânul dumitale, domnul Silas Brown? 

— Sunteţi binevenit, domnule. Dacă e cineva treaz la ora 
aia, cu siguranţă e dumnealui, pentru că întotdeauna se 
scoală primul. Dar iată-l că vine, domnule, să vă răspundă 
chiar el la întrebări. Nu, domnule, nu! Îmi pot pierde slujba 
dacă vede că mă ating de banii dumneavoastră. Mai târziu, 
dacă doriţi. 

În timp ce Sherlock Holmes punea înapoi moneda de o 
jumătate de coroană pe care o scosese din buzunar, un 
bărbat mai în vârstă, cu o înfăţişare fioroasă, ieşi pe poartă, 
învârtind în mână o cravaşa. 

— Ce-i asta, Dawson? strigă el. Lasă pălăvrăgeala! Du-te şi 
vezi-ţi de treabă! Şi voi, ce naiba căutaţi pe-aici? 

— Voiam să vorbim zece minute cu dumneavoastră, bunul 
meu domn, rosti Holmes cu cel mai dulce glas. 

— N-am timp să vorbesc cu orice pierde-vară. Nu vrem 
străini pe-aici. Plecaţi sau pun câinele pe voi! 

Holmes se aplecă înainte şi îi şopti ceva antrenorului. 
Acesta tresări puternic şi se înroşi până peste urechi. 


— E o minciună! strigă el. O minciună sfruntată! 

— Foarte bine. Preferaţi să ne certăm în privinţa asta aici, 
în public, sau discutăm în salonul dumneavoastră? 

— Atunci, intraţi înăuntru, dacă doriţi. 

Holmes zâmbi. 

— N-am să te ţin mai mult de câteva minute, Watson, zise 
el. Acum, domnule Brown, sunt la dispoziţia 
dumneavoastră. 

Trecură douăzeci de minute şi nuanțele roşiatice ale 
bărăganului deveniră cenuşii până se întoarse Holmes cu 
antrenorul. În viaţa mea nu mai văzusem o schimbare aşa 
de bruscă precum aceea care se petrecuse în Silas Brown 
în acest răstimp. Faţa lui era pământie, pe frunte îi 
străluceau broboane de sudoare, iar mâinile îi tremurau 
atât de tare, încât cravaşa părea o ramură bătută de vânt. 
Atitudinea lui tiranică şi bătăioasă dispăruse şi ea, iar acum 
antrenorul se gudura pe lângă prietenul meu ca un câine 
pe lângă stăpân. 

— Instrucţiunile dumneavoastră vor fi respectate. Totul va 
fi făcut întocmai. 

— Nu trebuie să existe nici o greşeală, zise Holmes, 
privindu-l cercetător. 

Celălalt se cutremură când citi ameninţarea în ochii lui. 

— Nu, nu va fi nici o greşeală. Va fi acolo. Să-l schimb mai 
întâi sau nu? 

Holmes se gândi puţin, apoi izbucni în râs. 

— Nu, nu-l schimba, spuse el. O să-ţi scriu eu în privinţa 
asta. Să nu faci vreo şmecherie, că altfel... 

— Nu, nu! Puteţi avea încredere în mine, fiţi sigur! 

— Da, cred că pot. Bine, mâine vei primi veşti de la mine. 
Apoi Holmes făcu stânga-mprejur, fără să ia în seamă mâna 
tremurătoare pe care i-o întindea celălalt şi pornirăm spre 
King'sPyland. 

— Rar am întâlnit aşa o combinaţie de bătăuş, laş şi josnic, 
precum domnul Silas Brown, remarcă Holmes, în timp ce 
mergeam amândoi pe drumul anevoios. 


— Asta înseamnă că el are calul, nu-i aşa? 

— A încercat el să nege, dar i-am descris cu atâta 
exactitate ce-a făcut în dimineaţa aceea, încât e convins că 
îl urmăream. Ai observat, desigur, ciudata formă pătrată a 
urmelor de paşi şi faptul că cizmele lui corespund întocmai. 
În plus, nici un servitor nu ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. I- 
am povestit cum se trezise primul, ca de obicei, şi văzuse un 
cal necunoscut rătăcind prin bărăgan, cum s-a dus la el şi 
ce uimit a fost când l-a recunoscut după pata albă de pe 
frunte, de la care i se trage şi numele de Stea-de-Argint, 
cum şi-a dat seama că norocul i-a dat pe mână singurul cal 
care ar fi putut să-l învingă pe cel pe care pariase el. Apoi i- 
am spus cum primul lui impuls fusese să-l ducă înapoi la 
King'sPyland, cum diavolul îl învățase să ascundă calul până 
după cursă şi cum se întorsese cu el şi-l ascunsese la 
Mapleton. După ce i-am înşirat astfel toate detaliile, a cedat 
şi s-a gândit numai cum să-şi scape pielea. 

— Da, dar grajdurile lui au fost percheziţionate. 

— Un şmecher ca el ştie multe trucuri când vine vorba de 
cai. 

— Bine, dar nu ţi-e teamă să laşi calul în mâinile lui acum, 
mai ales că are tot interesul să-i facă râu? 

— Dimpotrivă, dragul meu. Îl va păzi ca pe lumina ochilor. 
Ştie că singura lui salvare este să-l aducă teafăr. 

— Colonelul Ross nu mi s-a părut genul de om care să dea 
dovadă de milă în vreo împrejurare. 

— Chestiunea nu depinde de colonelul Ross. Eu am 
metodele mele şi nu dezvălui decât ceea ce vreau. Acesta 
este avantajul de a lucra neoficial. Nu ştiu dacă ai observat, 
Watson, dar atitudinea colonelului Ross faţă de mine a fost 
puţin cam condescendentă. Acum sunt tentat să mă amuz 
un pic pe seama lui. Nu-i spune nimic despre cal. 

— În nici un caz fără permisiunea ta. 

— Bineînţeles, asta nu e nimic în comparaţie cu problema 
uciderii lui John Straker. 

— Şi acum o să te dedici rezolvării ei? 


— Dimpotrivă. Ne întoarcem amândoi la Londra cu trenul 
de noapte. 

Am rămas uluit de cuvintele prietenului meu. Nu stătusem 
decât câteva ore în Devonshire şi mi se părea de neînțeles 
să vrea să renunţe la o investigaţie pe care o începuse atât 
de strălucit. N-am mai putut scoate nici un alt cuvânt de la 
el până ne-am întors la casa antrenorului. Colonelul şi 
inspectorul ne aşteptau în salon. 

— Prietenul meu şi cu mine ne întoarcem în oraş cu 
expresul de noapte, zise Holmes. Ne-a făcut plăcere să 
respirăm puţin aerul dumneavoastră minunat din Dartmoor. 

Inspectorul făcu ochii mari, iar colonelul rânji. 

— Deci renunţaţi la speranţa de a-l aresta pe cel care l-a 
ucis pe bietul Straker, zise el. 

Holmes dădu din umeri. 

— Există desigur obstacole semnificative în calea noastră, 
replică el. Cu toate astea, am mari speranţe că armăsarul 
dumneavoastră va fi marţi la start şi vă rog să aveţi jocheul 
pregătit. Aş putea să vă cer o fotografie de-a lui John 
Straker? 

Inspectorul scoase una dintr-un plic şi i-o înmână. 

— Dragul meu Gregory, îmi anticipezi toate dorinţele. 
Dacă nu vă deranjează să aşteptaţi aici o clipă, aş dori să-i 
pun servitoarei o întrebare. 

— Trebuie să spun că sunt dezamăgit de consilierul nostru 
de la Londra, zise colonelul Ross fără ocolişuri, de îndată ce 
prietenul meu părăsi încăperea. Nu mi se pare că am făcut 
vreun progres de când a venit el. 

— Cel puţin aveţi asigurarea lui că armăsarul 
dumneavoastră va concura, i-am zis. 

— Da, am asigurarea lui, spuse colonelul, ridicând din 
umeri. Eu aş prefera să am calul. 

Eram pe punctul de a spune ceva în apărarea prietenului 
meu, când acesta reveni în cameră. 

— Şi acum, domnilor, zise el, sunt gata să mergem la 
Tavistock. 


Ne-am urcat în trăsură, în timp ce unul din grăjdari ne 
ţinea uşa deschisă. Deodată, lui Holmes păru că îi vine o 
idee, căci se aplecă spre băiat şi îi atinse mâneca. 

— Aveţi câteva oi în ţarc, spuse el. Cine are grijă de ele? 

— Eu, domnule. 

— Ai observat ceva în neregulă la ele în ultima vreme? 

— Ei bine, domnule, nu prea multe, dar trei dintre ele au 
început să şchiopăteze. 

Mi-am putut da seama că Holmes este extrem de încântat, 
deoarece chicoti şi-şi frecă mâinile. 

— O presupunere, Watson, o simplă presupunere, zise el, 
ciupindu-mă de braţ. Gregory, permite-mi să-ţi atrag atenţia 
asupra acestei epidemii ciudate din rândul oilor. La drum, 
vizitiu! 

Pe faţa colonelului Ross se citea încă părerea proastă pe 
care şi-o formase despre capacităţile prietenului meu, dar 
privindu-l pe inspector miam dat seama că acesta devenise 
deodată foarte atent. 

— Credeţi că acest lucru este important? întrebă el. 

— Absolut. 

— Există ceva anume asupra căruia doriţi să-mi atrageţi 
atenţia? 

— Asupra incidentului ciudat petrecut cu câinele în timpul 
nopții. 

— Dar câinele n-a făcut nimic atunci. 

— Tocmai acesta e incidentul curios, remarcă Holmes. 

Patru zile mai târziu, eu şi Holmes ne aflam din nou în 
tren, îndreptându-ne către Winchester să vedem cursa 
pentru cupa Wessex. Colonelul Ross ne întâmpină în faţa 
gării, aşa cum convenisem, şi ne conduse cu trăsura lui la 
hipodromul de la marginea oraşului. Avea o expresie gravă, 
iar atitudinea lui era extrem de rece. 

— Încă nu mi-am văzut calul la faţă, zise el. 

— Presupun că l-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea, nu-i aşa? 
întrebă Holmes. 

Colonelul se înfurie. 


— Particip la curse de douăzeci de ani şi nu mi-a pus 
nimeni o asemenea întrebare până acum, răspunse el. Şi un 
copil l-ar recunoaşte pe Stea-de-Argint: e ţintat şi are un 
picior din faţă pătat. 

— Cum merg pariurile? 

— Ei bine, asta-i partea curioasă. leri puteai obţine o cotă 
de cincisprezece la unu, dar a scăzut atât de mult, încât 
acum abia ai trei la unu. 

— Hm! zise Holmes. E clar că cineva ştie ceva. 

Când trăsura se opri în faţa îngrăditurii de lângă tribuna 
principală, am aruncat o privire la tabelă ca să văd 
participanţii: 

Cupa Wessex - 50 de coroane la fiecare 30 de metri, la 
care se adaugă 1000 de coroane pentru caii de patru şi 
cinci ani. Premiul doi - 300 de lire. Premiul trei - 200 de 
lire. Noul traseu - 2609 metri. Armăsarul Negruţ, 
proprietar Heath Newton. Şapcă roşie; jachetă havan. 
Armăsarul Boxerul, proprietar colonelul Wardlaw. Şapcă 
roz; jachetă albastră cu negru. Armăsarul Desborough, 
proprietar lordul Backwater. Şapcă şi mâneci galbene. 
Armăsarul Stea-de-Argint, proprietar colonelul Ross. Şapcă 
neagră; jachetă roşie. Armăsarul Iris, proprietar ducele de 
Balmoral. Dungi galbene şi negre. Armăsarul Rasper, 
proprietar lordul Singleford. Şapcă vişinie; mâneci negre. 

— Am şters de pe listă celălalt cal şi ne-am pus toate 
speranţele în ceea ce ne-aţi spus, zise colonelul. Dar ce-i 
asta? Stea-de-Argint e favorit? 

— Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! se striga. 
Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! Cinci la 
cincisprezece împotriva lui Desborough! Cinci la patru pe 
teren! 

— lată, s-au ridicat numerele participanţilor! am strigat 
eu. Sunt toţi şase la start. 

— Toţi şase? Înseamnă că şi calul meu aleargă, strigă 
colonelul foarte agitat. Dar nu-l văd. Culorile mele n-au 
trecut. 


— Au trecut doar cinci. Ăsta trebuie să fie. 

În timp ce vorbeam, un roib voinic ieşi din padoc şi trecu 
în galop uşor pe lângă noi, având în spate un jocheu cu 
binecunoscutele culori roşu şi negru ale colonelului. 

— Acela nu e calul meu, strigă proprietarul. Animalul ăla 
nu are nici măcar un fir de păr alb! Ce vrea să însemne 
asta, domnule Holmes? 

— Aşteptaţi puţin, să vedem cum se descurcă, răspunse 
imperturbabil prietenul meu. Se uită prin binoclul meu preţ 
de câteva minute. Minunat! Un start excelent! strigă el 
deodată, iată-i că ies din curbă! 

Din trăsură aveam o privelişte superbă a participanţilor 
care se apropiau de linia dreaptă. Cei şase cai erau atât de 
aproape unul de celălalt, încât ar fi încăput toţi sub un 
singur covor, dar, pe la jumătatea drumului, galbenul 
grajdurilor Mapleton ieşi puţin în faţă. Însă până să ajungă 
în dreptul nostru, elanul lui Desborough se consumă, iar 
calul colonelului Ross ţâşni şi trecu linia de sosire cu cel 
puţin şase lungimi înaintea rivalului său, în timp ce 
armăsarul Iris al ducelui de Balmoral obţinu cu mare 
greutate locul trei. 

— Oricum, eu am câştigat cursa, gâfâi colonelul, 
ştergându-se la ochi cu mâna. Mărturisesc că nu înţeleg 
nimic din toate astea. Nu credeţi că aţi prelungit destul 
misterul, domnule Holmes? 

— Desigur, domnule colonel. O să aflaţi tot. Să mergem cu 
toţii să ne uităm la cal. Iată-l, continuă el, în timp ce ne 
îndreptam către padoc, unde doar proprietarii şi prietenii 
lor aveau acces. Nu trebuie decât să-i curăţaţi faţa şi 
piciorul cu oţet şi veţi descoperi că este acelaşi Stea-de- 
Argint dintotdeauna. 

— Mă uimiţi! 

— L-am găsit în mâinile unui iluzionist şi mi-am permis să-l 
las să alerge exact aşa cum a fost trimis încoace. 

— Dragul meu domn, ai făcut minuni. Calul pare sănătos şi 
în formă. În viaţa lui n-a alergat mai bine. Îţi datorez mii de 


scuze pentru că m-am îndoit de capacităţile dumitale. Mi-ai 
făcut un mare serviciu regăsindu-mi calul. Mi-ai face unul şi 
mai mare dacă ai pune mâna şi pe ucigaşul lui John Straker. 

— Am şi făcut-o, zise Holmes calm. 

Şi eu şi colonelul făcurăm ochii mari, plini de uimire. 

— L-ai prins? Atunci unde e? 

— E aici. 

— Aici! Unde? 

— E lângă mine, în momentul de faţă. 

Colonelul se înroşi de mânie. 

— Recunosc că-ţi sunt îndatorat, domnule Holmes, zise el, 
dar mă văd obligat să iau ceea ce ai spus fie ca pe o glumă 
proastă, fie ca pe o insultă. 

Sherlock Holmes râse. 

— Vă asigur că nu v-am asociat cu această crimă, domnule 
colonel, zise el. Adevăratul ucigaş este chiar în spatele 
dumneavoastră. 

Trecu pe lângă colonel şi puse mâna pe gâtul lucios al pur- 
sângelui. 

— Calul! am strigat într-un glas şi eu şi colonelul. 

— Da, calul. Totuşi, vina lui nu va mai părea aşa de mare 
dacă vă spun că a făcut-o în legitimă apărare şi că John 
Straker era un om complet nedemn de încrederea 
dumneavoastră. Dar iată că a sunat clopoţelul şi am şanse 
să câştig ceva bani la cursa următoare. Voi amâna o 
explicaţie detaliată pentru un moment mai potrivit. 

În seara aceea, ne aflam singuri în colţul unui vagon de 
dormit, în timp ce ne întorceam în mare grabă la Londra. 
Mie şi colonelului călătoria ni se păru scurtă, ascultând 
relatarea făcută de prietenul meu cu privire la 
evenimentele care avuseseră loc luni noaptea la grajdurile 
din Dartmoor, precum şi la mijloacele prin care reuşise să 
dezlege misterul. 

— Mărturisesc, zise el, că toate teoriile pe care le 
formulasem pe baza relatărilor din ziare au fost complet 
eronate. Şi totuşi, existau indicii acolo, dacă nu ar fi fost 


acoperite de alte detalii care le-au ascuns adevărata 
semnificaţie. M-am dus în Devonshire cu convingerea că 
Fitzroy Simpson era adevăratul vinovat, deşi, fireşte, am 
văzut că dovezile împotriva lui erau departe de a fi 
complete. Abia când mă aflam în trăsură, în clipa în care 
tocmai ajunsesem la casa antrenorului, mi-am dat seama de 
importanţa uriaşă a mâncării de berbec. Poate vă amintiţi 
că eram îngândurat şi că am rămas în trăsură după ce aţi 
coborât cu toţii. Mă minunam în sinea mea cum de putusem 
să trec cu vederea un indiciu atât de evident. 

— Trebuie să spun că nici acum nu văd în ce fel ne poate 
ajuta acest lucru, zise colonelul. 

— A fost prima verigă din lanţul meu de argumente. Praful 
de opiu nu este nicidecum lipsit de gust. Aroma lui nu este 
dezagreabilă, dar este perceptibilă. Dacă ar fi amestecat 
într-o mâncare obişnuită, consumatorul lar detecta fără 
doar şi poate şi probabil că n-ar mai mânca. O mâncare 
condimentată era exact mediul perfect pentru a-i deghiza 
gustul. Era imposibil de presupus că acest străin, Fitzroy 
Simpson, ar fi putut determina prepararea acestui fel de 
mâncare în familia antrenorului în seara aceea şi ar fi o 
coincidenţă mult prea mare dacă am presupune că s-a 
întâmplat să aibă la el praf de opiu chiar în seara în care se 
prepara o mâncare numai bună să-i ascundă gustul. Acest 
lucru e de neconceput. Astfel, Simpson este scos din cauză, 
iar atenţia noastră se îndreaptă către Straker şi soţia lui. 
Singurii care ar fi putut alege mâncarea condimentată de 
berbec pentru cina din seara aceea. Opiul a fost adăugat 
după ce s-a pus deoparte porţia grăjdarului, pentru că 
ceilalţi au mâncat acelaşi lucru fără să se simtă rău. Atunci, 
care din ei a avut acces la mâncarea respectivă, fără să fie 
văzut de servitoare? 

Înainte de a mă hotări asupra acestei întrebări, mi-am dat 
seama de importanţa faptului că în noaptea aceea câinele 
nu a lătrat, căci o concluzie adevărată sugerează automat şi 
altele. Întâmplarea cu Simpson mi-a arătat că în grajduri 


era ţinut un câine şi, totuşi, cineva intrase şi scosese un cal, 
fără ca acesta să latre destul cât să-i scoale pe cei doi băieţi 
din pod. Deci e evident că vizitatorul nocturn era cineva pe 
care câinele îl cunoştea foarte bine. 

Eram deja convins, sau aproape convins, că John Straker 
se dusese la grajduri în miezul nopţii şi-l scosese afară pe 
Stea-de-Argint. În ce scop? Unul necinstit, desigur, altfel de 
ce şi-ar fi drogat grăjdarul? Cu toate astea, tot nu 
înţelegeam de ce. Au existat cazuri când, prin intermediul 
unor agenţi, antrenorii şi-au asigurat sume mari de bani 
pariind împotriva propriilor cai, împiedicându-i apoi prin 
înşelăciune să câştige cursa. Uneori folosesc un jocheu care 
ţine calul în frâu. Alteori apelează la mijloace mai sigure şi 
mai subtile. În cazul de faţă despre ce era vorba? Speram 
ca obiectele aflate în buzunarele lui să mă ajute să-mi 
formulez o concluzie. 

Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu se poate să fi uitat de cuțitul 
neobişnuit, găsit în mâna mortului, un cuţit pe care cu 
siguranţă nici un om sănătos la cap nu l-ar fi ales drept 
armă. După cum ne-a spus şi doctorul Watson, era un tip de 
cuţit folosit în cele mai delicate operaţii chirurgicale. Şi, în 
noaptea aceea, tocmai pentru o operaţie delicată urma să 
fie folosit. Domnule colonel, dumneavoastră, care aveţi o 
experienţă vastă în ceea ce priveşte cursele de cai, ştiţi 
desigur că se poate face o mică incizie la tendoanele de la 
pulpa calului, printr-o operaţie subcutanată, ca să nu se 
vadă nici o urmă. Un cal supus acestui tratament va începe 
să şchiopăteze uşor, fapt care ar fi pus pe seama unei luxaţii 
sau a reumatismului, dar niciodată pe seama unei ticăloşii. 

— Ticălosul! Nemernicul! strigă colonelul. 

— lată, deci care este motivul pentru care John Straker a 
vrut să scoată calul afară. Un animal atât de energic i-ar fi 
trezit până şi pe oamenii cu somnul cel mai adânc atunci 
când ar fi simţit înţepătura unui cuţit. Era absolut necesar 
ca acest lucru să fie făcut în aer liber. 


— Ce orb am fost! strigă colonelul. Bineînţeles că de asta 
avea nevoie de lumânare şi de asta a aprins chibritul. 

— Fără îndoială. Dar, examinându-i lucrurile, am avut 
norocul să descopăr nu numai metoda, ci şi motivele 
delictului. Ca om cu experienţă, domnule colonel, ştiţi că 
oamenii nu poartă asupra lor notele de plată ale altora. Cei 
mai mulţi dintre noi avem şi aşa destulă bătaie de cap 
achitândule pe ale noastre. Am dedus imediat că Straker 
ducea o viaţă dublă şi că ţinea două case. Caracterul notei 
de plată indica faptul că era vorba de o doamnă şi încă una 
cu gusturi scumpe. Oricât de generos ai fi cu servitorii, cu 
greu îţi poţi imagina că aceştia le-ar putea cumpăra soțiilor 
lor rochii de douăzeci de guinee. Am descusut-o pe doamna 
Straker în legătură cu 

1/Vuull1l Vu rochia, fără ca ea să-şi dea seama, şi, după 
ce m-am convins că nu-i parvenise niciodată, am notat 
adresa modistei. M-am gândit că, dacă-i fac o vizită şi îi arăt 
fotografia lui Straker, voi putea cu uşurinţă să-l fac să 
dispară pe imaginarul Derbyshire. 

Din acel moment, totul a fost simplu. Straker dusese calul 
într-o vâlcea, unde lumina lui nu putea fi văzută. Fugind, 
Simpson îşi pierduse cravata, iar Straker o luase în ideea că 
o poate folosi ca să lege piciorul calului. Odată ajuns în 
vâlcea, trecuse în spatele armăsarului şi aprinsese un 
chibrit. Speriat de lumina bruscă şi simțind instinctiv că se 
va petrece o ticăloşie, animalul zvâcnise, lovindu-l pe 
Straker în frunte cu potcoava de oţel. În ciuda ploii, el îşi 
dăduse deja haina jos pentru a putea săvârşi delicata 
operaţie, astfel că, în cădere, şi-a tăiat pulpa cu cuțitul. Am 
fost destul de limpede? 

— Minunat! strigă colonelul. Minunat! Parcă ai fi fost la 
faţa locului! 

— Mărturisesc că ultima mea presupunere a fost destul de 
hazardată. M-am gândit că un om atât de isteţ ca Straker 
nu s-ar încumeta să facă o operaţie delicată precum o 
incizie de tendon fără să exerseze mai înainte. Pe ce-ar fi 


putut exersa? Privirea mi-a căzut asupra oilor şi am pus o 
întrebare care, spre surprinderea mea, a arătat că 
presupunerea mea era corectă. 

Când m-am întors la Londra, i-am făcut o vizită modistei, 
care l-a recunoscut pe Straker ca fiind un client excelent pe 
nume Derbyshire, a cărui nevastă era o femeie foarte 
elegantă, cu gust pentru rochii scumpe. Nu mă îndoiesc că 
această femeie îl înglodase până peste cap în datorii, 
împingându-l astfel la acest complot mizerabil. 

— Aţi explicat totul, cu excepţia unui singur lucru, exclamă 
colonelul. Unde era calul? 

— A, calul a fugit şi a fost îngrijit de unul din vecinii 
dumneavoastră. Cred că trebuie să obţinem o amnistie în 
această privinţă. Dacă nu mă înşel, am ajuns la 
Clapham]unction şi în mai puţin de zece minute o să fim în 
gara Victoria. Dacă doriţi să fumaţi o ţigară în apartamentul 
nostru, domnule colonel, voi fi fericit să vă dau orice alte 
detalii care v-ar putea interesa. 

2. Faţa galbenă. 

Când m-am hotărât să public aceste scurte povestiri, 
bazate pe numeroasele cazuri în care talentul unic al 
prietenului meu ne-a transformat în ascultătorii, şi în final 
actorii, cine ştie cărei drame ciudate, mi s-a părut firesc să 
insist mai mult pe succesele sale decât pe eşecuri. Şi asta 
nu atât de dragul reputației lui, căci, într-adevăr, abia când 
i se epuizau ideile, energia şi inconsecvenţa lui erau de 
admirat, cât din cauză că, acolo unde a eşuat el, de cele mai 
multe ori nu a reuşit nici altcineva, iar povestea a rămas 
pentru totdeauna fără sfârşit. Din când în când, totuşi, s-a 
întâmplat ca adevărul să fie descoperit chiar şi atunci când 
el a greşit. Am notat vreo şase cazuri, precum pe cel al 
Aventurii Ritualului Musgrave, iar în cele ce urmează voi 
relata două dintre cele mai interesante. 

Sherlock Holmes era un om care rar făcea exerciţii de 
dragul exerciţiilor. Puţini bărbaţi erau capabili de un efort 
fizic mai mare, iar el era cu siguranţă unul dintre cei mai 


buni boxeri din categoria lui de greutate pe care i-am văzut 
vreodată, dar el considera această extenuare fără scop a 
trupului drept o irosire a energiei şi foarte rar intra în 
acţiune, cu excepţia cazurilor în care era vorba de un 
obiectiv profesional. Atunci nu obosea niciodată. E 
remarcabil că se păstra în formă în astfel de împrejurări, 
mai ales că mânca rar şi avea obiceiuri simple, aproape 
austere. În afară de folosirea ocazională a cocainei, nu avea 
alte vicii, iar drogul era doar un protest împotriva 
monotoniei existenţei atunci când cazurile erau puţine şi 
ziarele neinteresante. 

Într-o zi de primăvară timpurie, Holmes se destinsese atât 
de mult, încât acceptase să facă o plimbare cu mine în parc, 
unde ulmii stăteau să înmugurească şi vârfurile lipicioase 
ale castanelor tocmai începeau să se desfacă. Am hoinărit 
împreună preţ de două ore, fără să ne spunem mai nimic, 
aşa cum se întâmplă cu doi oameni care se cunosc foarte 
bine. Era aproape de ora cinci când ne-am întors în strada 
Baker. 

— Scuzaţi, domnule, zise pajul nostru, în timp ce 
deschidea uşa. A fost un domn aici care a întrebat de 
dumneavoastră. 

Holmes se uită la mine cu reproş. 

— Gata şi cu plimbările de după-amiază, zise el. Înseamnă 
că acest domn a plecat deja? 

— Da, domnule. 

— Nu l-ai poftit înăuntru? 

— Ba da, domnule, a intrat înăuntru. 

— Cât timp a aşteptat? 

— O juma” de oră, domnule. Era un domn foarte agitat; s-a 
plimbat de colo-colo şi a bătut din picior tot timpul. Eram 
afară la uşă şi l-am auzit. În fine, a ieşit în hol şi a strigat: 
„Nu mai vine odată omul ăla?” Chiar aşa a zis, domnule. 
„Irebuie doar să-l mai aşteptaţi puţin”, i-am zis eu. „Atunci 
o să aştept afară, că simt că mă sufoc”, a zis el. „ Osămă 


întorc repede”. Şi cu asta a ieşit şi orice i-am zis nu l-a 
întors din drum. 

— Bine, bine, ai făcut tot ce-ai putut, spuse Holmes pe 
când intram în cameră. E enervant, totuşi, Watson. Aveam 
mare nevoie de un caz şi ăsta părea să fie important, după 
cât de nerăbdător era omul. Hei, asta de pe masă nu e pipa 
ta. Înseamnă că şi-a uitat-o el. E o pipă frumoasă din lemn, 
cu muştiuc făcut din ceea ce tutungiii numesc chihlimbar. 
Mă întreb câte astfel de bucăţi din chihlimbar veritabil 
există în Londra. Unii oameni cred că dacă are o muscă 
înăuntru e un semn. Ei bine, trebuie să fi fost foarte 
tulburat ca să uite o pipă pe care e evident că o preţuieşte 
foarte mult. 

— De unde ştii că o preţuieşte foarte mult? l-am întrebat. 

— Ei bine, aş evalua preţul original al pipei la şapte şilingi 
şi şase pence. După cum vezi, a fost reparată de două ori, o 
dată la gâtul din lemn şi a doua oară la muştiuc. Fiecare 
reparaţie, făcută, după cum observi, cu fâşii din argint, 
trebuie să fi costat mai mult decât pipa în sine. Înseamnă că 
omul ţine foarte mult la pipă, dacă preferă să o peticească 
în loc să-şi cumpere alta nouă cu aceiaşi bani. 

— Altceva? l-am întrebat, căci Holmes răsucea pipa în 
mâini, fixând-o cu privirea în stilul lui ciudat. 

O ridică şi o lovi uşor cu arătătorul lui lung şi subţire, 
precum ar face un profesor la o prelegere despre oase. 

— Uneori, pipele pot fi de mare interes, spuse el. Nimic nu 
are mai multă individualitate, poate doar cu excepţia 
ceasurilor şi a şireturilor. Totuşi, indiciile în cazul acesta nu 
sunt nici foarte clare, nici foarte importante. Proprietarul e 
în mod evident un bărbat voinic, stângaci, cu o dantură 
excelentă, neglijent şi care nu are nevoie să facă economii. 

Prietenul meu aruncă aceste informaţii la repezeală, dar 
am putut observa că s-a uitat la mine cu coada ochiului, să 
vadă dacă îi urmărisem raţionamentul. 

— Prin urmare, consideri că un om e înstărit dacă fumează 
o pipă de şapte şilingi, am spus eu. 


— Acesta este un amestec Grosvenor, la opt pence uncia, 
răspunse Holmes, răsturnând puţin tutun în palmă. Din 
moment ce ar putea să fumeze o pipă bună la jumătate din 
preţul ăsta, înseamnă că n-are nevoie să facă economii. 

— Şi celelalte observaţii? 

— În primul rând, are obiceiul să-şi aprindă pipa la lampa 
cu gaz. După cum vezi, este destul de arsă pe o parte. 
Fireşte că un chibrit nu ar fi putut face asta. De ce ar ţine 
un om chibritul în partea laterală a pipei? În schimb n-o poţi 
aprinde la o lampă fără să îi arzi vatra. lar arsura e pe 
partea dreaptă a pipei, din asta îmi dau seama că e 
stângaci. Şi tu îţi aprinzi pipa la lampă şi, pentru că eşti 
dreptaci, ţii bineînţeles partea stângă la flacără. Ai putea să 
procedezi o dată şi invers, dar nu în mod constant. Pipa 
aceasta a fost ţinută mereu aşa. În al doilea rând, a lăsat 
urme adânci pe mugştiuc. Numai un ins voinic, energic şi o 
dantură puternică ar putea face asta. Dar, dacă nu mă înşel, 
îl aud urcând scările, aşa că vom avea ceva mai interesant 
de studiat decât pipa lui. 

O clipă mai târziu, uşa se deschise şi un tânăr înalt intră în 
încăpere. Era bine îmbrăcat, fără a fi însă extravagant; 
purta un costum de culoare gri închis şi avea o pălărie maro 
în mână. I-aş fi dat vreo treizeci de ani, deşi cu siguranţă 
avea mai mult. 

— Mă scuzaţi, zise el, oarecum jenat. Bănuiesc că ar fi 
trebuit să bat la uşă. Da, fireşte că ar fi trebuit să bat la uşă. 
Adevărul e că sunt puţin supărat şi vă rog să puneţi 
nepoliteţea mea pe seama acestui lucru. 

Îşi trecu mâna peste frunte, ca un om pe jumătate ameţit, 
apoi mai degrabă căzu, decât se aşeză într-un scaun. 

— Văd că nu aţi mai dormit de vreo două nopţi, remarcă 
Holmes în stilul lui simplu şi genial. Asta pune la încercare 
nervii unui om mai mult decât munca şi chiar mai mult 
decât decât plăcerea. Pot să vă întreb cu ce vă pot fi de 
folos? 


— Am nevoie de sfatul dumneavoastră, domnule. Nu ştiu 
ce să fac şi mi se pare că s-a ales praful de viaţa mea. 

— Doriţi să apelaţi la serviciile mele de detectiv? 

— Nu doar atât. Vreau să ştiu părerea dumneavoastră de 
om cu judecată, de om cu experienţă. Vreau să ştiu ce-ar 
trebui să fac în continuare. Sper din tot sufletul că-mi veţi 
putea spune. 

Vorbea cu izbucniri scurte şi intense şi mi se părea că 
actul în sine de a vorbi era foarte dureros pentru el şi că 
numai datorită voinţei reuşea să facă acest lucru. 

— E o chestiune foarte delicată, zise el. Unui om nu-i place 
să vorbească cu un străin despre probleme familiale. Mi se 
pare îngrozitor ca cineva să discute despre conduita soţiei 
sale cu doi oameni pe care nu i-a mai văzut până acum. E 
oribil să fii obligat să o faci. Dar am ajuns la capătul 
puterilor şi am nevoie de un sfat. 

— Dragul meu domn Grant Munro..., începu Holmes. 

Musafirul nostru sări din scaun. 

— Ce?! strigă el. Îmi cunoaşte-ţi numele? 

— Dacă doriţi să vă păstraţi anonimatul, zise Holmes 
zâmbind, v-aş sugera să nu vă mai scrieţi numele pe 
căptuşeala pălăriei sau, dacă nu, măcar s-o ţineţi cu calota 
către persoana cu care vorbiţi. Tocmai voiam să spun că 
prietenul meu şi cu mine am ascultat multe secrete ciudate 
în această cameră şi că am avut norocul să aducem pacea în 
multe suflete tulburate. Sper că vom putea face acelaşi 
lucru şi pentru dumneavoastră. Pentru că timpul s-ar putea 
dovedi important, aş putea să vă rog să-mi furnizaţi faptele 
cazului dumneavoastră, fără a mai zăbovi? 

Musafirul nostru îşi trecu iar mâna peste frunte, ca şi când 
acest lucru i se părea teribil de greu. Din fiecare gest şi 
expresie îmi dădeam seama că este un om rezervat şi 
stăpânit, cu o oarecare mândrie, care mai degrabă şiar fi 
ascuns rănile decât să le dezvăluie. Apoi, brusc, cu o 
zvâcnire amenințătoare a pumnului, ca şi când ar fi vrut să 
lovească aerul, începu: 


— lată faptele, domnule Holmes. Sunt un om căsătorit de 
trei ani de zile. În tot acest timp, soţia mea şi cu mine ne-am 
iubit la fel de mult şi am trăit la fel de fericiţi ca orice alt 
cuplu. N-am avut niciodată o nepotrivire în gânduri, în 
cuvinte sau fapte, nici măcar una. Şi acum, de lunea 
trecută, s-a ridicat din senin o barieră între noi şi descopăr 
că există ceva în viaţa şi în mintea ei despre care ştiu la fel 
de puţin cum aş şti dacă ea ar fi doar o femeie care trece pe 
lângă mine pe stradă. Ne-am înstrăinat şi vreau să ştiu de 
ce. 

Există un lucru pe care vreau să-l clarific înainte de a 
trece mai departe, domnule Holmes. Effie mă iubeşte. Să nu 
fie nici o îndoială în privinţa aceasta. Mă iubeşte cu toată 
fiinţa ei, acum mai mult ca niciodată. Ştiu asta. O simt. Nu 
vreau să discut despre lucrul acesta. Un bărbat îşi poate da 
seama destul de uşor când o femeie îl iubeşte. Dar există 
secretul ăsta între noi şi nu vom mai putea fi aceiaşi până 
când nu-l vom clarifica. 

— Fiţi amabil şi spuneţi-mi faptele, domnule Munro, zise 
Holmes, cu o oarecare nerăbdare. 

— Vă voi spune ce ştiu despre trecutul lui Effie. Prima dată 
când am întâlnit-o era văduvă, cu toate că era destul de 
tânără - numai douăzeci şi cinci de ani. Pe atunci se numea 
doamna Hebron. Când era tânără, a plecat în America şi a 
locuit în oraşul Atlanta, unde s-a căsătorit cu acest Hebron, 
un avocat de succes. Au avut împreună un copil, dar tocmai 
atunci a izbucnit acolo febra galbenă, iar soţul şi copilul ei 
au murit. Am văzut certificatul de deces. Acest lucru i-a 
făcut silă de America, astfel că s-a întors în Anglia şi s-a 
mutat la o mătuşă necăsătorită, în oraşul Pinner din 
Middlesex. Aş putea să menţionez că soţul ei îi lăsase o 
avere bunicică şi că avea o sumă de aproape patru mii cinci 
sute de lire, pe care el o investise atât de bine, încât îi 
aducea un profit în medie de şapte la sută. Nu era decât de 
şase luni în oraşul Pinner, când am întâlnit-o eu. Ne-am 


îndrăgostit unul de altul şi ne-am căsătorit după câteva 
săptămâni. 

Eu însumi sunt un negustor de hamei şi, întrucât am un 
venit de şapte sau opt sute de lire, am constatat că suntem 
destul de înstăriți şi ne-am cumpărat în Norbury o vilă care 
ne aduce optzeci de lire pe an. Locşorul nostru era chiar 
foarte rural, având în vedere că e aşa de aproape de oraş. 
Ceva mai sus de noi se aflau un han şi două case, iar în 
cealaltă parte a câmpiei din faţa noastră, o singură colibă. 
Cu excepţia acestora, până la jumătatea drumului către 
gară, nu mai era nici o altă casă. Afacerea mea îmi solicita 
prezenţa în oraş în anumite perioade ale anului, dar vara 
aveam puţine lucruri de făcut, astfel încât eu şi soţia mea 
eram cum nu se poate mai fericiţi în casa noastră de la ţară. 
Vă spun că nu a existat niciodată vreo umbră între noi, până 
când a început această afacere blestemată. 

Trebuie să vă spun un lucru înainte de a continua. Atunci 
când ne-am căsătorit, soţia mea şi-a transferat toată averea 
pe numele meu, mai mult, împotriva voinţei mele, pentru că 
mi-am dat seama ce îngrozitor ar fi dacă afacerile mele ar 
merge prost. Totuşi, aceasta a fost dorinţa ei şi a fost 
îndeplinită. Ei bine, cu şase săptămâni în urmă, a venit la 
mine şi mi-a zis: 

— Jack, când ai acceptat să-mi iei banii, ai spus că dacă aş 
avea vreodată nevoie de ei, să ţi-i cer. 

— Bineînţeles, i-am zis. Oricum, sunt toţi ai tăi. 

— Ei bine, a spus ea, vreau o sută de lire. 

Am fost puţin speriat auzind asta, fiindcă îmi închipuisem 
că avea nevoie doar de o rochie nouă sau ceva de genul 
acesta. 

— Pentru ce, Doamne iartă-mă? 

— Păi, zise ea în stilul ei jucăuş, ai spus că nu eşti decât 
bancherul meu; ştii că bancherii nu pun niciodată întrebări. 
— Dacă vorbeşti serios, bineînţeles că vei avea banii, am 

spus eu. 

— Da, vorbesc serios. 


— Şi nu vrei să-mi spui la ce îţi trebuie? 

— Poate, într-o zi, dar nu chiar acum, Jack. 

Aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu asta, deşi era prima 
dată când exista un secret între noi. l-am dat un cec şi nu 
m-am mai gândit la chestiune. Poate că asta nu are legătură 
cu ce a urmat, dar mi s-a părut corect s-o menţionez. 

Ei bine, v-am spus mai devreme că exista o colibă aproape 
de casa noastră. Nu ne desparte decât o câmpie, dar ca să 
ajungi acolo trebuie să mergi de-a lungul drumului şi apoi s- 
o iei în jos pe o uliţă. Dincolo de colibă e un crâng cu brazi 
scoțieni, iar mie îmi plăcea foarte mult să mă plimb prin 
acel loc, deoarece copacii sunt întotdeauna un mediu 
prietenos. Coliba fusese goală în ultimele opt luni şi era 
păcat, pentru că era o locuinţă drăguță cu două etaje, cu o 
verandă de modă veche şi înconjurată de caprifoi. Am stat 
de multe ori şi m-am gândit ce cămin plăcut ar putea fi. 

Ei bine, lunea trecută, spre seară, mă plimbam în direcţia 
aceea, când m-am întâlnit cu o căruţă goală, venind dinspre 
uliţă, şi am văzut o grămadă de covoare şi lucruri înşirate 
pe iarba de lângă verandă. Era clar că, în sfârşit, coliba 
fusese închiriată. Am trecut de ea, întrebându-mă ce fel de 
oameni erau cei care veniseră să locuiască atât de aproape 
de noi. În timp ce priveam într-acolo, mi-am dat deodată 
seama că un chip se uita la mine de la una din ferestrele de 
la etaj. 

Nu ştiu ce avea chipul acela, domnule Holmes, dar am 
simţit un fior pe şira spinării văzându-l. Eram destul de 
departe, aşa că nu am putut să-i desluşesc trăsăturile, dar 
era ceva nefiresc şi neomenesc la faţa aceea. Aceasta a fost 
impresia pe care mi-a lăsat-o. M-am apropiat repede, ca să 
văd mai bine persoana care mă privea, dar în momentul 
acela faţa a dispărut brusc, atât de brusc, încât părea că 
fusese înşfăcată de întunericul din cameră. Am rămas 
locului vreo cinci minute, reflectând la incident şi încercând 
să-mi analizez impresiile. N-aş fi putut să spun dacă faţa 
aparţinea unui bărbat sau unei femei. Fusese prea departe 


de mine ca să-mi pot da seama. Dar cel mai mult mă 
impresionase culoarea ei. Era de un alb livid, asemeni 
cretei, şi avea ceva fix şi rigid care o făcea şocant de 
nefirească Am fost atât de tulburat, încât m-am hotărât să-i 
văd mai bine pe noii locuitori ai colibei. M-am apropiat şi am 
bătut la uşă, care fu deschisă imediat de o femeie înaltă şi 
sfrijită, cu o faţă aspră şi amenințătoare. 

— Dumneata ce-oi fi vrând? a întrebat ea, cu un accent 
nordic. 

— Eu sunt vecinul dumneavoastră de acolo, am răspuns 
eu, arătând cu capul spre casa mea. Văd că abia v-aţi mutat, 
aşa că m-am gândit că poate aveţi nevoie de ajutorul... 

— Mda, te-om chema când ne-o trebui, a zis ea şi mi-a 
trântit uşa în nas. 

Enervat de riposta bădărană, m-am întors cu spatele şi m- 
am dus acasă. Întreaga seară, deşi am încercat să mă 
gândesc la altceva, n-am putut să-mi scot din minte apariţia 
de la fereastră şi nepoliteţea femeii. Am hotărât să nu-i 
spun nimic soţiei mele despre toate astea, deoarece este o 
femeie nevricoasă şi foarte încordată, iar eu nu doream să- 
mi împărtăşească impresia neplăcută care-mi fusese 
produsă. Cu toate acestea, înainte de culcare, i-am spus că 
acum coliba este ocupată, la care ea nu mi-a răspuns nimic. 

De obicei, am somnul foarte greu. Faptul că nimic nu mă 
poate trezi în timpul nopţii este de altfel un subiect 
permanent de glumă în familia noastră. Şi totuşi, cumva, 
chiar în acea noapte, că a fost sau nu din cauza agitaţiei 
produse de mica mea aventură, nu ştiu, dar am avut un 
somn mult mai uşor ca de obicei. Pe jumătate cufundat în 
vise, eram vag conştient că se întâmpla ceva în cameră şi, 
treptat, mi-am dat seama că soţia mea se îmbrăcase şi acum 
îşi punea în grabă mantaua şi boneta. Buzele mele erau 
gata să murmure nişte cuvinte somnoroase de surpriză sau 
reproş la adresa acestei pregătiri nepotrivite, când, 
deodată, cu ochii pe jumătate deschişi, iam zărit faţa la 
lumina lumânării şi uimirea m-a amuţit. Avea o expresie 


cum nu mai văzusem până atunci, cum nu o credeam 
capabilă să aibă. Era palidă ca un cadavru şi respira cu 
iuţeală, aruncând pe furiş câte o privire spre pat în timp ce- 
şi închidea mantaua, să vadă dacă nu cumva îmi tulburase 
somnul. Apoi, crezând că încă mai dormeam, s-a strecurat 
fără zgomot afară din cameră. O clipă mai târziu, am auzit 
un scârţâit ascuţit care nu putea veni decât de la 
balamalele uşii de la intrare. M-am ridicat în capul oaselor 
şi am lovit cu mâna suportul metalic al patului ca să fiu 
sigur că eram cu adevărat treaz. După care, mi-am scos 
ceasul de sub pernă. Era trei dimineaţa. Ce naiba putea 
soţia mea să caute pe un drum de ţară la ora trei 
dimineaţa? 

Am stat vreo douăzeci de minute, întorcând întâmplarea 
pe toate părţile în mintea mea şi încercând să găsesc o 
posibilă explicaţie. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi 
se părea mai extraordinară şi mai inexplicabilă. Încă mă 
chinuiam să rezolv misterul, când am auzit uşa de la intrare 
închizându-se uşor şi paşii ei urcând scările. 

— Unde Dumnezeu ai fost, Effie? am întrebat-o, de îndată 
ce a intrat în cameră. 

A tresărit puternic şi a scăpat un icnet când i-am vorbit, 
iar icnetul şi tresărirea asta m-au tulburat mai mult decât 
orice, pentru că era ceva nespus de vinovat în ele. Soţia 
mea fusese întotdeauna o femeie cu o fire sinceră şi 
deschisă şi m-am înfiorat când am văzut-o furişându-se în 
propria cameră, icnind şi tresărind când soţul ei îi vorbea. 

— Te-ai trezit, Jack! a exclamat ea, râzând nervos. Ca să 
vezi! Credeam că nimic nu te poate trezi. 

— Unde ai fost? am întrebat-o iar, pe un ton mai aspru. 

— Nu mă mir că eşti surprins, a zis ea, iar eu am văzut că-i 
tremurau degetele, în timp ce-şi descheia mantaua. Nu-mi 
amintesc să mai fi făcut aşa ceva în viaţa mea. Adevărul este 
că am simţit că mă sufoc şi voiam să iau o gură de aer 
proaspăt. Sunt sigură că aş fi leşinat dacă nu ieşeam afară. 
Am stat în faţa uşii câteva minute, iar acum mi-am revenit. 


Cât timp mi-a spus povestea asta, nu s-a uitat nici măcar o 
dată în direcţia mea, iar vocea ei nu era cea obişnuită. Era 
clar pentru mine că ceea ce spunea era fals. Nu i-am 
răspuns nimic, ci doar m-am întors cu faţa la perete, 
scârbit, cu mintea plină de mii de îndoieli şi suspiciuni. Ce 
oare îmi ascundea soţia mea? 

Unde fusese în timpul acelei expediţii ciudate? Am simţit 
că nu voi avea linişte până nu voi afla şi, totuşi, m-am oprit 
s-o întreb iar despre asta, după ce îmi spusese deja o 
minciună. Tot restul nopţii m-am sucit şi m-am învârtit, 
elaborând teorie după teorie, una mai improbabilă ca alta. 

Ar fi trebuit să mă duc la Londra în ziua aceea, dar eram 
prea tulburat ca să mă pot concentra asupra afacerilor. 
Soţia mea părea şi ea la fel de supărată, iar din privirile 
întrebătoare pe care mi le tot arunca am înţeles că şi-a dat 
seama că nu-i crezusem povestea şi nu mai ştia ce să facă. 
Abia dacă am schimbat câteva cuvinte în timpul micului 
dejun. Imediat după aceea, am ieşit să mă plimb ca să 
reflectez la problemă în aerul proaspăt al dimineţii. 

Am ajuns până la Crystal Palace, am rămas acolo o oră şi 
m-am întors la Norbury pe la unu. S-a întâmplat ca în 
drumul meu să trec pe lângă colibă şi m-am oprit o clipă să 
privesc spre ferestre, să văd dacă mai zăresc chipul acela 
ciudat, care se uitase la mine cu o zi înainte. Cum stăteam 
acolo, imaginaţi-vă surpriza mea, domnule Holmes, când s-a 
deschis uşa şi a ieşit soţia mea! 

Am rămas ca trăsnit la vederea ei, dar emoţiile mele nu 
erau nimic în comparaţie cu cele pe care le-am citit pe faţa 
ei când privirile ni s-au întâlnit. Pentru o secundă, mi s-a 
părut că şi-ar dori să intre înapoi în casă, pe urmă, dându-şi 
seama cât de inutil ar fi să se ascundă, veni spre mine, cu o 
faţă albă ca hârtia şi cu nişte ochi speriaţi, care îi 
dezminţeau zâmbetul de pe buze. 

— A, Jack! a zis ea. Tocmai am fost să văd dacă le pot fi de 
vreun ajutor noilor noştri vecini. De ce mă priveşti aşa, 
Jack? Eşti supărat pe mine? 


— Aşa deci, am spus eu, aici ai venit noaptea trecută. 

— Ce vrei să spui? a strigat ea. 

— Ai fost aici. Sunt sigur de asta. Cine sunt oamenii ăştia, 
de-i vizitezi la o astfel de oră? 

— N-am mai fost aici. 

— Cum de îmi poţi spune ceva ce ştii că nu e adevărat? am 
strigat eu. Chiar şi vocea ţi se schimbă în timp ce vorbeşti. 
Când am avut eu vreodată un secret faţă de tine? Am să 
întru în colibă şi am să-i dau de capăt chestiunii acesteia. 

— Nu, nu, Jack, pentru Dumnezeu! a icnit ea, fără să-şi 
mai poată stăpâni emoţiile. 

Apoi, în timp ce mă apropiam de uşă, m-a apucat de 
mânecă şi m-a tras înapoi, cu o putere nebănuită. 

— 'Te implor să nu faci asta, Jack! a strigat ea. Îţi jur că-ţi 
voi spune totul într-o zi, dar dacă intri acum în coliba aceea, 
se va întâmpla o nenorocire. 

Pe urmă, când încercam să mă smulg din strânsoare, ea s- 
a agăţat de mine ca într-o implorare nebunească. 

— Ai încredere în mine, Jack! a strigat ea. Ai încredere în 
mine doar de data asta. Nu vei avea niciodată motiv s-o 
regreţi. Ştii că n-aş ascunde un secret de tine dacă n-ar fi 
spre binele tău. Sunt vieţile noastre în joc. Dacă vii acasă cu 
mine, totul va fi bine. Dar dacă intri cu forţa în coliba aia, 
totul s-a terminat între noi. 

Era atâta seriozitate şi atâta deznădejde în purtarea ei, 
încât cuvintele ei m-au țintuit locului şi am rămas nehotărât 
în faţa uşii. 

— Voi avea încredere în tine numai şi numai cu o singură 
condiţie, am spus eu în cele din urmă. Şi anume, ca acest 
mister să înceteze chiar acum. Eşti liberă să-ţi păstrezi 
secretul, dar trebuie să-mi promiţi că nu vor mai exista 
vizite în mijlocul nopţii şi lucruri făcute fără ştirea mea. 
Sunt dispus să le uit pe cele trecute, dacă îmi promiţi că nu 
vor mai fi altele în viitor. 

— Eram sigură că vei avea încredere în mine, a strigat ea, 
oftând uşurată. Va fi exact precum doreşti. Haide, haide să 


mergem acasă. 

Încă trăgându-mă de mânecă, m-a îndepărtat de colibă în 
timp ce mergeam, m-am uitat înapoi şi am văzut acelaşi 
chip palid urmărindu-ne cu privirea de la fereastra de sus. 
Ce relaţie putea exista între creatura aceea şi soţia mea? 
Sau ce o putea lega pe ea de femeia aceea grosolană şi 
aspră, pe care o văzusem cu o zi înainte? Era o enigmă 
ciudată şi totuşi ştiam că mintea mea nu se va linişti până ce 
nu 0 voi rezolva. 

Timp de două zile după aceea am rămas acasă şi soţia mea 
părea că respectă cu sfinţenie înţelegerea noastră, căci, din 
câte ştiu, nu s-a mai strecurat afară din casă. Însă în cea de- 
a treia zi, am avut destule dovezi că promisiunea ei solemnă 
nu era de ajuns să o scoată de sub acea influenţă secretă 
care o îndepărta de soţul şi de îndatoririle ei. 

În ziua aceea mă dusesem în oraş, dar m-am întors cu 
trenul de 2.40 în loc de cel de 3.36, cu care veneam de 
obicei. Când am intrat în casă, servitoarea a alergat în hol 
cu 0 expresie speriată pe faţă. 

— Unde ţi-e stăpâna? am întrebat. 

— Cred că a ieşit să se plimbe, a răspuns ea. 

M-au năpădit imediat bănuielile. Am urcat în grabă la etaj, 
ca să mă asigur că nu era acasă şi, aruncându-mi din 
întâmplare privirea pe una din ferestre, am văzut că 
servitoarea cu care tocmai vorbisem traversa în fugă 
câmpia, în direcţia colibei. Atunci, evident, mi-am dat seama 
ce însemnau toate acestea. Soţia mea se dusese acolo şi îi 
ceruse servitoarei să o cheme în cazul în care m-aş fi întors. 
Fierbând de mânie, m-am repezit jos şi am fugit într-acolo, 
hotărât să pun capăt situaţiei o dată pentru totdeauna. Am 
văzut-o pe soţia mea venind repede înapoi împreună cu 
servitoarea, dar nu m-am oprit să vorbesc ou ele. În colibă 
se afla secretul care îmi umbrea existenţa. Mi-am jurat că, 
orice s-ar întâmpla, nu va mai fi un secret. Nici măcar n-am 
bătut la uşă când am ajuns acolo, ci am răsucit mânerul şi 
mam năpustit în hol. 


La parter era linişte şi pace. În bucătărie un ceainic şuiera 
pe foc, iar o pisică mare şi neagră stătea ghem într-un coş, 
dar nici urmă de femeia pe care o întâlnisem mai înainte. 
Am fugit în cealaltă cameră, dar şi aceasta era la fel de 
pustie. Atunci m-am repezit sus pe scări, doar ca să găsesc 
alte două camere goale. Nu era absolut nimeni în toată 
casa. Mobila şi tablourile erau dintre cele mai comune şi 
vulgare, cu excepţia camerei la a cărei fereastră zărisem 
chipul acela ciudat. Aceasta era confortabilă şi elegantă şi 
toate bănuielile mele m-au cuprins ca o flacără amară când 
am văzut pe poliţa şemineului copia unei mici fotografii a 
soţiei mele, care fusese făcută la cererea mea cu doartrei 
luni în urmă. 

Am rămas acolo atât cât să mă asigur că nu era nimeni în 
colibă. Apoi am părăsit-o cu inima grea, cum nu o mai 
avusesem niciodată. În timp ce intram în casă, soţia mea a 
ieşit în hol, dar sufeream prea mult şi eram prea furios ca 
să vorbesc cu ea, aşa că am dat-o la o parte şi m-am dus în 
birou. Totuşi, ea a venit după mine, înainte să apuc să închid 
uşa. 

— Îmi pare rău că mi-am încălcat promisiunea, Jack, a 
spus ea, dar dacă ai cunoaşte toate împrejurările cu 
siguranţă m-ai ierta. 

— Atunci spune-mi totul, i-am zis. 

— Nu pot, Jack, nu pot, a strigat ea. 

— Până nu-mi spui cine sunt cei care locuiesc în coliba 
aceea şi cine e persoana căreia i-ai dat fotografia, nu mai 
poate exista încredere între noi, am spus şi, plecând de 
lângă ea, am părăsit casa. 

Asta a fost ieri, domnule Holmes; n-am mai văzut-o de 
atunci şi nici nu am mai aflat altceva despre această ciudată 
afacere. Este prima umbră de neînțelegere dintre noi şi m-a 
zdruncinat atât de tare, încât nu ştiu cum ar fi mai bine să 
procedez. Azi-dimineaţă, mi-am dat brusc seama că 
dumneavoastră sunteţi omul care m-ar putea sfătui, aşa că 
m-am grăbit să vin aici, iar acum îmi încredinţez viaţa în 


mâinile dumneavoastră, fără nici o reţinere. Dacă n-am fost 
destul de clar într-o anumită privinţă, vă rog să mă 
întrebaţi. Dar, mai presus de toate, spuneţi-mi repede ce 
trebuie să fac, pentru că nenorocirea asta e mai mult decât 
pot îndura. 

Eu şi Holmes ascultaserăm cu cel mai mare interes 
această extraordinară relatare, rostită în felul zdruncinat şi 
sacadat al unui om aflat sub influenţa unor emoţii atât de 
puternice. Pentru un timp, prietenul meu rămase tăcut, cu 
bărbia sprijinită în mâini, pierdut în gânduri. 

— Spuneţi-mi, vă rog, zise el în cele din urmă, puteţi jura 
că faţa pe care aţi văzut-o la fereastră era cea a unui 
bărbat? 

— De fiecare dată când am văzut-o, eram destul de 
departe, aşa că îmi este imposibil să mă pronunţ. 

— Şi totuşi, se pare că v-a impresionat în mod dezagreabil. 

— Părea a fi de o culoare nefirească şi avea o rigiditate 
bizară a trăsăturilor. Când m-am apropiat, s-a smuls de la 
fereastră şi a dispărut. 

— Cât a trecut de când soţia dumneavoastră v-a cerut cele 
o sută de lire? 

— Aproape două luni. 

— Aţi văzut vreodată vreo fotografie de-a primului ei soţ? 

— Nu; curând după moartea lui, a izbucnit un foc la 
Atlanta şi toate hârtiile ei au fost distruse. 

— Cu toate astea, avea un certificat de deces. Aţi spus că l- 
aţi văzut. 

— Da; după foc, a obţinut o copie. 

— Aţi întâlnit vreodată vreo persoană care a cunoscut-o pe 
soţia dumneavoastră în America? 

— Nu. 

— A spus vreodată că ar vrea să revadă locurile acelea? 

— Nu. 

— Sau să primească scrisori de acolo? 

— Nu. 


— Vă mulţumesc. Acum aş vrea să reflectez la această 
chestiune. Dacă în momentul de faţă coliba este în 
permanenţă goală, s-ar putea să avem ceva probleme. Pe de 
altă parte, şi cred că este mai probabil să fie aşa, dacă 
locuitorii au fost avertizaţi de sosirea dumneavoastră şi au 
plecat ieri înainte să intraţi înăuntru, atunci s-ar putea să se 
fi întors acum şi am lămuri totul foarte uşor. În acest caz, v- 
aş sfătui să vă duceţi înapoi la Norbury şi să examinaţi din 
nou ferestrele colibei. Dacă aveţi motive să credeţi că este 
locuită, nu intraţi cu forţa, ci trimiteţi-ne o telegramă, mie şi 
prietenului meu. Vom fi acolo în decurs de o oră de la 
primirea ei şi atunci vom da foarte curând de capăt acestei 
afaceri. 

— Şi dacă e tot pustie? 

— În cazul acesta, voi veni mâine la dumneavoastră şi vom 
mai discuta. La revedere şi, mai ales, nu vă necăjiţi până nu 
ştiţi sigur că aveţi un motiv real. 

— Mă tem, Watson, că asta e o afacere urâtă, spuse 
prietenul meu, după ce îl conduse pe domnul Grant Munro 
la uşă. Tu ce crezi? 

— Nu mi-a sunat deloc bine, am răspuns. 

— Într-adevăr. E vorba de un şantaj aici, sau mă înşel eu 
enorm. 

— Dar cine e cel care o şantajează? 

— Ei bine, trebuie să fie creatura care locuieşte în singura 
cameră confortabilă din casă şi care ţine fotografia ei pe 
poliţa şemineului. Pe legea mea, Watson, faţa aceea lividă 
de la fereastră are ceva foarte atrăgător şi naş fi vrut 
pentru nimic în lume să ratez acest caz. 

— Ai vreo teorie? 

— Da, una provizorie. Dar aş fi surprins dacă nu se va 
dovedi corectă. În coliba aceea e primul soţ al femeii. 

— De ce crezi asta? 

— Cum altfel am putea explica de ce ţinea cu atâta 
disperare ca al doilea soţ să nu intre înăuntru? Faptele, aşa 
cum le văd eu, sunt următoarele: această femeie s-a 


căsătorit în America. Soţul ei a căpătat în timp nişte calităţi 
dezagreabile, sau, mai bine zis, a contractat vreo boală 
dezgustătoare, devenind lepros sau imbecil. În cele din 
urmă, reuşeşte să fugă de lângă el, se întoarce în Anglia, îşi 
schimbă numele şi începe o nouă viaţă, sau aşa îşi închipuie 
ea. E căsătorită de trei ani şi crede că situaţia ei e 
asigurată, după ce i-a arătat soţului certificatul de deces al 
unui bărbat oarecare, al cărui nume şi l-a însuşit, când, 
deodată, e descoperită de primul ei soţ, sau, am putea 
presupune, de o femeie fără scrupule care s-a aciuat pe 
lângă bolnav. Cei doi îi trimit o scrisoare soţiei, amenințând 
că vor veni şi o vor da în vileag. Ea cere o sută de lire şi se 
străduieşte să le cumpere tăcerea. În ciuda acestui lucru, ei 
tot vin, iar când soţul îi spune în treacăt soţiei că sau mutat 
noi-veniţi în colibă, ea îşi dă seama într-un fel că aceştia 
sunt urmăritorii ei. Aşteaptă până când soţul adoarme, apoi 
se duce degrabă acolo să încerce să-i convingă s-o lase în 
pace. Neavând succes, se duce din nou a doua zi şi soţul ei 
o întâlneşte, după cum ne-a spus el, când ea tocmai pleca. 
Atunci, îi promite că nu se va mai duce acolo, dar, două zile 
mai târziu, speranţa de a scăpa de îngrozitorii vecini e mult 
prea puternică, astfel că mai face o încercare, luând cu ea şi 
fotografia, care i-a fost probabil cerută. În mijlocul acestei 
întrevederi, servitoarea dă buzna înăuntru să îi spună că s-a 
întors stăpânul, la care soţia, dându-şi seama că el va veni 
direct la colibă, i-a scos repede pe locuitori afară pe uşa din 
spate, ducândui probabil în crângul de brazi, despre care s- 
a menţionat că era în apropiere. În felul acesta, el găseşte 
casa goală. Deşi, aş fi surprins ca aceasta să mai fie încă 
goală atunci când o va inspecta el în seara asta. Ce crezi 
despre teoria mea? 

— Pură presupunere. 

— Dar cel puţin explică toate faptele. În momentul în care 
vor apărea fapte noi pe care nu le va putea explica, voi avea 
timp suficient s-o refac. Nu mai putem face nimic altceva 


până nu primim un mesaj de la prietenul nostru din 
Norbury. 

N-a trebuit să aşteptăm prea mult. Am primit mesajul 
tocmai când terminasem de băut ceaiul. Scria: „Coliba e 
încă locuită. Văzut din nou faţa la fereastră. Vă întâmpin la 
trenul de şapte, nu voi face nimic până nu veniţi.” 

Domnul Munro ne aştepta pe peron când am coborât din 
tren, iar la lumina lămpilor din gară am putut vedea că era 
foarte palid şi tremura de agitaţie. 

— N-au plecat încă, domnule Holmes, zise el, apucându-l 
cu putere de mânecă pe prietenul meu. Am văzut lumină în 
colibă când m-am dus acolo. Vom pune chiar acum capăt 
acestei poveşti, o dată pentru totdeauna. 

— Ce aveţi de gând, atunci? întrebă Holmes, în timp ce 
mergeam de-a lungul drumului întunecat şi mărginit de 
copaci. 

— Voi intra cu forţa şi voi vedea cu ochii mei cine e în casă. 
Aş dori să fiţi amândoi de faţă, ca martori. 

— Sunteţi hotărât să faceţi acest lucru, în ciuda faptului că 
soţia dumneavoastră v-a avertizat că ar fi mai bine să nu 
rezolvaţi misterul? 

— Da, sunt hotărât. 

— Ei bine, cred că aveţi dreptate. Orice adevăr e mai bun 
decât o îndoială fără sfârşit. Ar fi bine să mergem acolo 
imediat. Bineînţeles, din punct de vedere legal, procedăm 
complet greşit, dar cred că merită. 

Era o noapte întunecată şi o ploaie măruntă începu să 
cadă în timp ce părăsirăm drumul, luând-o pe o uliţă 
îngustă, adânc brăzdată, cu garduri vii de-o parte şi de alta. 
Cu toate astea, domnul Grant Munro mergea nerăbdător 
înainte, iar noi, poticnindu-ne, încercam să ne ţinem după 
el, cât de repede puteam. 

— Acolo sunt luminile casei mele, murmură el, arătând cu 
degetul o licărire printre copaci. Şi iată şi coliba în care o să 
intru. 


În timp ce vorbea, trecurăm de colţul uliţei şi văzurăm 
casa aproape de noi. O dâră gălbuie se proiecta pe 
întunericul din faţa noastră, indicând faptul că uşa nu era 
complet închisă, iar una din ferestrele de la etaj era 
puternic luminată. Privind într-acolo, am văzut o umbră 
mişcându-se în spatele storurilor. 

— lată creatura aia! strigă Grant Munro. Puteţi vedea cu 
ochii dumneavoastră că e cineva acolo. Acum, veniţi după 
mine şi, în curând, vom afla totul. 

Ne apropiarăm de uşă, dar, deodată, o femeie apăru din 
umbră şi rămase în lumina aurie a lămpii. Nu-i puteam 
vedea faţa în întuneric, dar braţele îi erau întinse într-un 
gest de implorare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jack, nu face aşa ceva! 
strigă ea. Am avut o presimţire că vei veni în seara asta. 
Gândeşte-te mai bine, dragul meu! Ai din nou încredere în 
mine şi nu vei avea motive s-o regreţi. 

— Am avut prea mult timp încredere în tine, Effie! strigă el 
aspru. Dămi drumul! Trebuie să trec. Eu şi prietenii mei 
vom pune capăt acestei poveşti, o dată pentru totdeauna! 

O împinse la o parte, iar noi îl urmarăm îndeaproape. În 
timp ce trânti uşa de perete, o femeie în vârstă se repezi în 
faţa lui, încercând să-l oprească, dar el o îmbrânci şi o clipă 
mai târziu urcam cu toţii la etaj. Grant Munro năvăli în 
camera luminată, cu noi pe urmele lui. 

Era o cameră plăcută, bine mobilată, cu două lumânări 
aprinse pe masă şi altele două pe poliţa şemineului. În colţ, 
aplecată deasupra unui birou, se afla ceva ce părea a fio 
fetiţă. Era cu spatele la noi când am intrat, dar am văzut că 
purta o rochiţă roşie şi că avea mănuşi lungi, albe. În 
momentul în care se răsuci spre noi, mi-a scăpat un strigăt 
de surpriză şi oroare. Faţa ei avea cea mai ciudată nuanţă 
palidă, iar trăsăturile erau complet lipsite de orice expresie. 
În clipa următoare, misterul se clarifică. Râzând, Holmes îşi 
trecu mâna pe după urechea copilei, înlătură masca de pe 
chipul ei şi în faţa noastră rămase o micuță negresă, care îşi 


dezveli dinţii albi şi strălucitori la vederea feţelor noastre 
uimite. Am izbucnit în râs, molipsit de voioşia ei, dar Grant 
Munro a rămas încremenit, ţinându-se cu mâna de gât. 

— Dumnezeule! exclamă el. Ce poate să însemne asta? 

— O să-ţi spun eu ce înseamnă! strigă soţia lui, dând buzna 
în cameră, cu o expresie de mândrie întipărită pe faţă. M-ai 
obligat să-ţi spun, împotriva voinţei mele, iar acum va trebui 
să ne descurcăm cum putem mai bine. Soţul meu a murit în 
Atlanta. Copilul meu a supravieţuit. 

— Copilul tău? 

Femeia scoase din sân un medalion mare de argint. 

— N-ai văzut niciodată medalionul acesta deschis. 

— Am crezut că nu se deschide. 

Ea apăsă un arc şi capacul se desfăcu. Înăuntru era 
portretul unui bărbat extrem de arătos, cu un aer 
inteligent, dar cu trăsături în care se distingea clar 
descendența sa africană. 

— Acesta e John Hebron din Atlanta, zise femeia, şi n-a 
existat nici un om mai nobil ca el pe pământ. Am rupt orice 
legături cu rasa mea ca să mă pot căsători cu el, dar nici 
măcar o clipă, cât a fost în viaţă, nu am regretat acest lucru. 
Nenorocirea noastră a fost că singurul nostru copil 
seamănă mai mult cu neamul lui decât cu al meu. Se 
întâmplă des în cazul unor astfel de căsătorii, iar micuța 
Lucy are o culoare mult mai închisă decât cea a tatălui ei. 
Dar, neagră sau albă, ea este scumpa mea fetiţă şi odorul 
mamei ei. 

La aceste cuvinte, micuța creatură traversă în fugă 
camera şi se cuibări lângă rochia femeii. 

— Am lăsat-o în America, reluă ea, doar pentru că starea 
ei de sănătate era fragilă şi o astfel de schimbare ar fi putut 
să-i facă rău. A fost lăsată în grija unei scoțiene de 
încredere, care fusese cândva servitoarea noastră. Nu m- 
am gândit nici o clipă să renunţ la copilul meu. Dar, când 
norocul mi te-a scos în cale, Jack, şi am învăţat să te iubesc, 
mi-a fost teamă să-ţi spun despre fetiţa mea. Dumnezeu să 


mă ierte, dar am crezut că te voi pierde şi n-am avut curajul 
să-ţi spun. A trebuit să aleg între voi doi şi, în slăbiciunea 
mea, m-am îndepărtat de propriul copil. Timp de trei ani, ţi- 
am ascuns existenţa ei, dar aveam veşti de la bonă şi ştiam 
că totul e în ordine. Însă în cele din urmă, am fost copleşită 
de dorinţa de a mai vedea fetiţa încă o dată. M-am 
împotrivit, dar în zadar. Deşi ştiam la ce pericol mă expun, 
am hotărât să aduc aici copilul, chiar şi numai pentru 
câteva săptămâni. l-am trimis o sută de lire bonei şi i-am 
spus despre colibă, astfel încât să poată locui lângă noi, fără 
să pară că eu aş avea vreo legătură cu ea. Am mers atât de 
departe cu precauţiunile, încât i-am ordonat să ţină copila 
în casă pe timpul zilei şi să-i acopere faţa şi mâinile, pentru 
ca nici chiar cei care ar vedea-o la fereastră să nu bârfească 
despre faptul că există un copil negru în vecinătate. Dacă aş 
fi fost mai puţin precaută, poate că aş fi fost mai înţeleaptă, 
dar eram pe jumătate nebună de frică gândindu-mă că ai 
putea afla adevărul. 

Tu ai fost cel care mi-a spus pentru prima oară că s-a 
mutat cineva în colibă. Ar fi trebuit să aştept până a doua zi 
de dimineaţă, dar n-am putut să dorm din cauza agitaţiei, 
aşa că, în cele din urmă, m-am furişat afară, ştiind cât de 
greu te trezeşti, însă tu m-ai văzut plecând şi acesta a fost 
începutul necazurilor mele. A doua zi, secretul meu era în 
mâinile tale, cu toate acestea, tu te-ai abținut cu nobleţe să 
profiţi de avantaj. Trei zile mai târziu însă, bona şi copilul 
abia au scăpat pe uşa din spate când ai dat buzna în colibă. 
Acum, în seara asta, ştii în sfârşit totul, iar eu te întreb ce o 
să se aleagă de noi, de mine şi de copilul meu? 

Îşi împreună mâinile, aşteptând un răspuns. 

Abia după zece minute, Grant Munro rupse tăcerea şi 
dădu un răspuns de care îmi amintesc cu plăcere. Luă 
copila în braţe, o sărută, apoi, fără s-o lase jos, întinse o 
mână spre soţia lui şi se întoarse către uşă. 

— Putem discuta mai confortabil acasă, zise el. Nu sunt un 
om foarte bun, Effie, dar cred că sunt mai bun decât mă 


consideri tu. 

Eu şi Holmes îi urmarăm afară în uliţă şi, pe când ieşeam, 
prietenul meu mă trase de mânecă. 

— Cred, zise el, că vom fi mai de folos în Londra decât în 
Norbury. 

Nu mai scoase nici un cuvânt până târziu în seara aceea, 
în timp ce se ducea la culcare, cu lumânarea aprinsă în 
mână. 

— Watson, zise el, dacă ţi se va părea vreodată că devin 
prea încrezător în forţele mele, sau că acord unui caz mai 
puţină atenţie decât ar merita, te rog să-mi şopteşti 
„Norbury” în ureche şi-ţi voi fi profund îndatorat. 

3. Funcţionarul agenţiei de bursă. 

La scurt timp după căsătoria mea, cumpărasem un cabinet 
în cartierul Paddington. Bătrânul domn Farguhar, de la care 
îl luasem, practicase cândva cu mare succes medicina 
generală, dar vârsta lui şi boala de care suferea îi subţiase 
mult clientela. Lumea se ghidează fireşte după principiul 
că, cel care îi vindecă pe alţii, trebuie să fie el însuşi sănătos 
şi se uită cu suspiciune la capacităţile vindecătoare ale 
omului, care nu-şi mai poate ameliora propriul caz cu 
ajutorul medicamentelor sale. Astfel, cu cât starea 
predecesorului meu se înrăutăţea, cu atât îi scădea şi 
clientela, iar atunci când i-am cumpărat cabinetul, ajunsese 
de la o mie două sute de persoane la puţin mai mult de trei 
sute pe an. Cu toate acestea, aveam încredere în tinereţea 
şi în energia mea şi eram convins că, în câţiva ani, afacerea 
va fi la fel de înfloritoare ca întotdeauna. 

Timp de trei luni de la preluarea cabinetului am fost foarte 
ocupat cu munca şi l-am văzut rar pe prietenul meu, 
Sherlock Holmes, fiindcă nu aveam timp să-l vizitez în 
strada Baker, iar el rareori ieşea din casă, cu excepţia 
situaţiilor de ordin profesional. De aceea, am fost surprins 
când, într-o dimineaţă de iunie, în timp ce citeam „Gazeta 
Medicală Britanică” după micul dejun, am auzit clopoţelul 


sunând, urmat de vocea ascuţită, oarecum stridentă, a 
bunului meu prieten. 

— A, dragul meu Watson, zise el, intrând în cameră cu paşi 
mari. Sunt foarte încântat să te văd! Sper că doamna 
Watson şi-a revenit complet după toate micile agitaţii 
provocate de aventura noastră cu „Semnul Celor Patru”. 

— Da, mulţumesc, suntem amândoi foarte bine, am zis eu, 
strângându-i mâna cu căldură. 

— Şi sper, de asemenea, continuă el, aşezându-se în 
balansoar, că responsabilităţile vizavi de profesia ta nu ţi-au 
şters interesul pe care îl aveai faţă de micile noastre 
probleme deductive. 

— Dimpotrivă, am răspuns. Chiar aseară îmi revizuiam 
vechile însemnări, clasificând câteva din rezultatele noastre 
trecute. 

— Sper că nu consideri colecţia încheiată. 

— Nicidecum. Nu mi-aş dori nimic altceva decât să am mai 
multe experienţe de acest fel. 

— Chiar azi, de exemplu? 

— Da, chiar azi, dacă vrei. 

— Şi tocmai până la Birmingham? 

— Desigur, dacă aşa doreşti. 

— Şi cu cabinetul cum rămâne? 

— Când vecinul meu e plecat, eu am grijă de cabinetul lui, 
aşa că e întotdeauna gata să se revanşeze. 

— Ha! Mai bine nici că se putea, zise Holmes, lăsându-se 
pe spate şi privindu-mă ager, cu pleoapele pe jumătate 
închise. Văd că nu te-ai simţit prea bine în ultima vreme. 
Răcelile din timpul verii sunt întotdeauna puţin 
supărătoare. 

— Am fost într-adevăr ţinut în casă de o răceală destul de 
gravă timp de trei zile săptămâna trecută. Totuşi, credeam 
că i-am îndepărtat orice urmă. 

— Aşa şi este. Arăţi chiar foarte sănătos. 

— Atunci, cum de ai ştiut despre asta? 

— Dragul meu prieten, doar îmi cunoşti metodele. 


— Ai dedus-o, deci? 

— Bineînţeles. 

— Cum? 

— Cu ajutorul papucilor tăi. 

M-am uitat în jos la papucii din piele de lac pe care îi 
purtam. 

— Cum Dumnezeu..., am început eu să zic, dar Holmes îmi 
răspunse la întrebare înainte să termin. 

— Papucii tăi sunt noi, spuse el. Nu-i ai de mai mult de 
câteva săptămâni. Tălpile pe care le ţii spre mine în acest 
moment sunt puţin arse. Pentru o clipă, m-am gândit că 
poate s-au udat şi s-au ars în timp ce le uscai. Dar, lângă 
scobitura piciorului, se află o bucăţică rotundă de hârtie pe 
care e imprimată marca negustorului. Umezeala ar fi 
îndepărtat-o, bineînţeles. Prin urmare, ai stat cu picioarele 
întinse spre foc, ceea ce n-ar face un om cu o sănătate de 
fier, nici măcar pe vremea asta ploioasă de iunie. 

Ca toate celelalte raționamente ale lui Holmes şi acesta 
părea simplicitatea în persoană, o dată ce era explicat. 
Prietenul meu îmi citi gândul pe faţă şi zâmbi cu 
amărăciune. 

— Mi-e teamă că mă cam dau de gol atunci când explic, 
zise el. Rezultatele nejustificate sunt mult mai 
impresionante. Deci, eşti gata să vii cu mine la 
Birmingham? 

— Desigur. Despre ce caz e vorba? 

— Îţi voi spune totul în tren. Clientul meu ne aşteaptă 
afară într-o trăsură. Poţi veni chiar acum? 

— Numai o clipă. 

Am mâzgălit în grabă un bilet către vecinul meu, am urcat 
la etaj ca să-i explic soţiei mele despre ce era vorba, apoi m- 
am alăturat lui Holmes la ieşire. 

— Vecinul tău e tot doctor, zise el, arătând cu capul spre 
plăcuţa de alamă. 

— Da, a cumpărat un cabinet, ca şi mine. 

— Unul cu renume? 


— La fel ca al meu. Amândouă cabinetele au avut căutare, 
încă de când au fost construite clădirile. 

— Aşa deci! Înseamnă că tu l-ai nimerit pe cel mai bun. 

— Cred că da. Dar de unde ştii? 

— După trepte, băiete. Ale tale sunt tocite cu câţiva 
centimetri mai mult decât ale lui. În fine, acest domn din 
trăsură este clientul meu, domnul Hall Pycroft. Permite-mi 
să-ţi fac cunoştinţă cu el. Dă-i bice, vizitiu, că avem exact 
timp cât să prindem trenul! 

Bărbatul în faţa căruia mă aflam era un tânăr bine clădit, 
cu un ten proaspăt, un chip sincer şi cinstit şi cu o mustață 
subţire, creaţă şi blondă. Purta un joben strălucitor şi un 
costum impecabil, de un negru sobru, care îl făcea să pară 
exact ceea ce era - un tânăr elegant din Londra, din 
categoria celor clasaţi drept londonezi, dar care formează 
regimentele noastre de voluntari de primă mână şi care se 
dovedesc a fi mai buni atleți şi sportivi decât oricare alţi 
bărbaţi din insulele acestea. Faţa lui rotundă, plesnind de 
sănătate, era fireşte plină de veselie, dar colţurile gurii mi 
se păreau lăsate în jos, afişând o tristeţe pe jumătate 
comică. Am reuşit să aflu ce necaz îl adusese la Sherlock 
Holmes abia când eram cu toţii într-un vagon de clasa întâi, 
deja în drum spre Birmingham. 

— Avem la dispoziţie vreo şaptezeci de minute bune, 
remarcă Holmes. Domnule Hall Pycroft, aş dori să-i relataţi 
prietenului meu interesanta dumneavoastră experienţă, 
exact aşa cum mi-aţi relatat-o mie, sau cu mai multe detalii, 
dacă este posibil. Îmi va fi de folos să mai aud o dată 
succesiunea evenimentelor. Este un caz, dragul meu 
Watson, de care poate că se va alege ceva, sau nu se va 
alege nimic, dar cel puţin prezintă acele trăsături 
neobişnuite şi neconvenţionale, care îţi sunt la fel de dragi 
şi ţie cum îmi sunt şi mie. Acum, domnule Pycroft, nu te voi 
mai întrerupe. 

Tânărul nostru tovarăş de drum mă privi cu o licărire în 
ochi. 


— Partea cea mai proastă a poveştii, zise el, este că mă 
arăt pe mine însumi ca pe un nătâng buimăcit. Desigur, se 
poate termina totul cu bine şi nu văd cum aş fi putut 
proceda altfel, dar dacă mi-am pierdut locşorul şi nici nu 
câştig nimic în schimb, o să ştiu ce bleg am fost. Nu mă 
prea pricep la spus poveşti, doctore Watson, dar iată care e 
treaba cu mine: 

Aveam o slujbă la firma Coxon&Woodhouse, din 
Draper'sGardens, dar au avut probleme la începutul 
primăverii cu împrumutul venezuelean, după cum fără 
îndoială vă amintiţi, apoi a urmat o prăbuşire teribilă. 
Fusesem angajatul lor timp de cinci ani şi bătrânul Coxon 
mi-a dat o recomandare de-a dreptul sfâşietoare, când a 
venit falimentul, dar fireşte că noi funcţionarii ne-am trezit 
cu toţii pe dinafară, toţi douăzeci şi şapte. Am încercat aici, 
am încercat acolo, dar erau o grămadă de alţi indivizi în 
aceeaşi situaţie ca mine şi lucrurile nu s-au mişcat absolut 
deloc pentru multă vreme. Avusesem un salariu de trei lire 
pe săptămână la firma lui Coxon şi îmi pusesem deoparte 
vreo şaptezeci de lire, dar în curând s-au dus şi ele. În cele 
din urmă, mi-a ajuns funia la par şi abia dacă mai puteam 
face rost de timbre ca să răspund anunţurilor din ziare sau 
de plicuri pe care să le lipesc. Îmi tocisem cizmele pe scările 
birourilor şi tot departe eram de a obţine vreo slujbă. 

În sfârşit, am văzut că era un post liber la firma Mawson& 
Williams, marea agenţie de bursă de pe strada Lombard. 
Cea mai mare, aş îndrăzni să spun. Asta nu înseamnă mult 
în domeniul dumneavoastră, dar vă pot spune că este cea 
mai bogată companie din Londra. La anunţ trebuia să se 
răspundă numai prin scrisoare. Mi-am trimis recomandarea 
şi cererea de înscriere, fără să am speranţa de a primi 
postul. Răspunsul a venit cu poşta următoare, în care mi se 
spunea că, dacă mă voi prezenta acolo lunea care vine, îmi 
voi putea lua în primire imediat noile sarcini, cu condiţia ca 
înfăţişarea mea să fie satisfăcătoare. Nimeni nu ştie cum 
funcţionează lucrurile astea. Unii oameni zic că directorul 


bagă mâna în teanc şi alege o scrisoare la întâmplare. În 
orice caz, a fost şansa mea atunci şi nu îmi doresc să mă 
simt vreodată mai încântat ca în acel moment. Mă 
învârteam de o liră în plus pe săptămână şi 
responsabilităţile erau cam aceleaşi ca la firma lui Coxon. 

Şi acum ajung la partea ciudată a afacerii. Stăteam cu 
chirie în Hampstead, pe Strada Potter'sTerrace, la numărul 
17. Ei bine, chiar în seara în care îmi fusese promisă 
întâlnirea, tocmai îmi fumam în tihnă o ţigară, când 
proprietăreasa urcă la mine cu o carte de vizită pe care 
scria „Arthur Pinner, agent financiar”. Nu mai auzisem 
numele acesta până atunci şi numi puteam imagina ce voia 
de la mine, dar, bineînţeles, i-am spus să-l conducă sus. Pe 
uşă intră un bărbat de statură mijlocie, brunet, cu ochii 
negri, cu barbă închisă la culoare şi cu o un pic de luciu pe 
mustață. Era vioi şi vorbea scurt, ca un om care cunoaşte 
valoarea timpului. 

— Domnul Hali Pycroft, presupun? a zis el. 

— Da, domnule, am răspuns eu, împingând spre elun 
scaun. 

— Fost angajat la Coxon& Woodhouse? 

— Da, domnule. 

— Şi acum funcţionar la firma Mawson. 

— Chiar aşa. 

— Ei bine, a spus el, adevărul este că am auzit nişte lucruri 
extraordinare despre capacităţile dumneavoastră din 
domeniul financiar. Vi-l amintiţi pe Parker, fostul director de 
la firma Coxon? Vorbeşte într-una despre asta. 

Bineînţeles că am fost încântat de cele auzite. Fusesem 
dintotdeauna destul de ager la birou, dar nu visasem 
vreodată că în Londra se vorbeşte despre mine în acest fel. 

— Aveţi o memorie bună, nu-i aşa? a zisel. 

— Destul de bună, am răspuns cu modestie. 

— Aţi păstrat legătura cu piaţa financiară cât n-aţi avut de 
lucru? a întrebat el. 


— Da. Am citit lista tranzacţiilor bursiere în fiecare 
dimineaţă. 

— Asta înseamnă devotament adevărat! a strigat el. Aşa se 
prosperă! Nu vă supăraţi dacă vă supun la un test, nu-i aşa? 
Să vedem. Cum sunt acţiunile Ayrshires? 

— De la o sută şase şi un sfert până la o sută cinci şi şapte 
optimi. 

— Şi New ZealandConsolidated? 

— O sută patru. 

— Şi British Broken Hills? 

— De la şapte la şapte şi şase. 

— Minunat! a strigat el, ridicând mâinile. Asta se 
potriveşte cu tot ceea ce am auzit. Băiete, băiete, eşti mult 
prea bun ca să fii funcţionar la firma Mawson! 

După cum vă închipuiţi, această izbucnire m-a cam uimit. 

— Ei bine, am spus eu, alţi oameni nu o părere atât de 
bună despre mine, aşa cum aveţi dumneavoastră, domnule 
Pinner. M-am luptat din greu să obţin această slujbă şi sunt 
foarte bucuros că o am. 

— Pfui, măi omule, ar trebui să aspiri la mai mult decât 
atât. Nu eşti în domeniul care ţi se potriveşte cu adevărat. 
Acum o să-ţi spun care e treaba cu mine. Ceea ce am eu de 
oferit e destul de puţin în comparaţie cu capacităţile tale. 
Dar, în comparaţie cu oferta celor de la Mawson, e o 
diferenţă ca de la cer la pământ. Să vedem. Când trebuie să 
te prezinţi la firma Mawson? 

— Luni. 

— Ha, ha! Cred că aş risca să tulbur puţin apele, de dragul 
amuzamentului şi ţi-aş spune să nu te duci acolo deloc. 

— Să nu mă duc la Mawson? 

— Nu, domnule. Până atunci, vei fi deja directorul 
comercial al companiei de articole de menaj Franco- 
Midland Limited, cu o sută treizeci şi patru de filiale în 
oraşele şi satele din Franţa, ca să nu mai vorbim de cea din 
Bruxelles şi de cea din San Remo. 

Am rămas cu gura căscată. 


— N-am auzit de ea, am zis. 

— Probabil că nu. Funcţionează discret, deoarece capitalul 
subscris a fost în întregime privat şi este un lucru prea bun 
pentru a-l aduce la cunoştinţa publicului. Fratele meu, 
Harry Pinner, este fondatorul şi, după repartizare, intră în 
consiliu în calitate de director. Ştia că sunt la curent cu 
situaţia de pe aici şi m-a rugat să-i găsesc o mână de lucru 
ieftină, un tânăr ambițios şi foarte înfipt. Parker mi-a vorbit 
de tine şi iată cum am ajuns aici în seara asta. Pentru 
început, nu-ţi putem oferi decât amărâta sumă de cinci 
sute. 

— Cinci sute pe an! am strigat. 

— La început, doar atât, dar vei primi şi un comision de 
unu la sută din toate afacerile încheiate de agenţii noştri; 
crede-mă pe cuvânt, acesta va depăşi salariul tău. 

— Dar eu nu ştiu nimic despre articolele de fierărie. 

— Ei, asta-i acum, băiete! Ştii despre cifre. 

Capul îmi bâzâia şi abia mai puteam sta locului pe scaun. 
Dar, deodată, mă cuprinse îndoiala. 

— Trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră, i-am zis. 
Mawson îmi dă doar două sute, dar Mawson oferă 
siguranţă. Acum, zău aşa, ştiu atât de puţine despre 
compania dumneavoastră, încât... 

— A, deştept, deştept! a exclamat el încântat până la extaz. 
Eşti chiar omul care ne trebuie. Nu te laşi dus de vorbe şi ai 
dreptate. Acum, uite o bancnotă de o sută de lire şi, dacă 
crezi că putem face afaceri împreună, o poţi băga pur şi 
simplu în buzunar, ca avans la salariu. 

— E foarte frumos din partea dumneavoastră, am zis. 
Când îmi pot lua în primire noile sarcini? 

— Să fii în Birmingham mâine la ora unu, mi-a spus. Am 
aici în buzunar un bilet, pe care i-l vei duce fratelui meu. Îl 
vei găsi pe strada Corporation la numărul 126b, unde sunt 
situate birourile temporare ale companiei. Bineînţeles că 
trebuie să îţi confirme mai întâi angajarea, dar, între noi fie 
vorba, totul va fi bine. 


— Zău aşa, nici nu ştiu cum să-mi exprim recunoştinţa, 
domnule Pinner, am zis. 

— Nu ai pentru ce, băiete. Capeţi numai ceea ce meriţi. Ar 
mai fi două chestiuni mărunte, simple formalităţi, pe care 
trebuie să le aranjez cu tine. Lângă tine e o bucată de 
hârtie. Fii bun şi scrie pe ea „Sunt întru totul de acord să 
funcţionez pe post de director comercial al companiei de 
articole de menaj Franco-Midland Limited, cu un salariu de 
minim cinci sute de lire.” 

Am făcut precum mi-a spus, iar ela pus hârtia în buzunar. 

— Ar mai fi un detaliu, a zis el. Ce ai de gând să faci în 
privinţa firmei Mawson? 

În bucuria mea, uitasem cu totul de Mawson. 

— O să le scriu şi o să demisionez, i-am spus. 

— Este exact ceea ce nu vreau ca tu să faci. Am avut un 
scandal din pricina ta cu directorul de la Mawson. Mă 
dusesem acolo să îl întreb despre tine, iar el a fost foarte 
ofensator; m-a acuzat că vreau să te conving să părăseşti 
firma şi alte lucruri de genul acesta. În cele din urmă mi-am 
cam pierdut cumpătul „Dacă vrei oameni buni, ar trebui să 
le dai un salariu bun”, i-am spus. 

„Mai degrabă ar accepta bani mai puţini de la noi, decât 
mai mulţi de la tine”, mi-a zis el. 

„Sunt gata să facem pariu”, am zis eu, „că, atunci când îi 
voi prezenta oferta mea, nici măcar nu veţi mai auzi de el”. 

„De acord”, a zis el. „L-am scos din mocirlă şi nu ne va 
părăsi aşa uşor.” Chiar acestea au fost cuvintele lui. 

— Ce ticălos neruşinat! am strigat eu. Nici măcar nu l-am 
văzut vreodată. De ce-aş ţine seama de el? Sigur că nu le 
voi scrie, dacă asta doriţi. 

— Bine! Aşa rămâne, a zis el, ridicându-se de pe scaun. Ei 
bine, sunt încântat că am găsit un om aşa de bun pentru 
fratele meu. Ai aici avansul de o sută de lire şi scrisoarea. 
Notează-ţi adresa, strada Corporation numărul 126b, şi ţine 
minte că întâlnirea ta e mâine la ora unu. Noapte bună şi îţi 
urez tot norocul pe care îl meriţi. 


Cam asta e tot ce s-a discutat între noi, după câte îmi 
amintesc. Vă puteţi imagina, doctore Watson, cât de 
încântat am fost că am avut un noroc atât de extraordinar. 
Am stat treaz aproape toată noaptea felicitândumă şi, a 
doua zi, am plecat spre Birmingham cu un tren care a ajuns 
cu mult timp înainte de întâlnirea mea. Mi-am dus lucrurile 
la un hotel de pe New Street şi apoi m-am dus la adresa ce- 
mi fusese indicată. 

Am ajuns cu un sfert de oră mai devreme, dar m-am gândit 
că nu are nici o importanţă. La numărul 126b era un pasaj 
situat între două magazine mari, care ducea la o scară de 
piatră în spirală unde se aflau mai multe apartamente 
închiriate ca birouri ale unor companii sau ale unor 
profesionişti. Numele locatarilor erau scrise la intrare pe 
perete, dar nicăieri nu apărea compania Franco-Midland 
Limited. Preţ de câteva secunde am stat acolo cu inima 
îndoită, întrebându-mă dacă nu cumva toată afacerea era o 
păcăleală bine pusă la punct, când un bărbat se apropie de 
mine şi-mi vorbi. Semăna leit cu cel pe care îl văzusem cu o 
seară înainte, aceeaşi siluetă şi aceeaşi voce, dar proaspăt 
ras şi cu părul de culoare mai deschisă. 

— Sunteţi domnul Hali Pycroft? m-a întrebat el. 

— Da, am răspuns eu. 

— A, vă aşteptam, dar aţi venit puţin mai devreme. Am 
primit azidimineaţă un bilet de la fratele meu, în care vă 
lăuda foarte mult. 

— Tocmai căutam birourile, când aţi venit dumneavoastră. 

— Încă nu ne-am afişat numele, deoarece am achiziţionat 
acest sediu temporar, abia săptămâna trecută. Veniţi cu 
mine şi vom sta de vorbă. 

L-am urmat până la capătul unei scări foarte înalte şi 
acolo, chiar sub acoperiş, erau câteva încăperi mici, goale, 
prăfuite, fără covoare şi fără perdele, în care am intrat. Eu 
îmi imaginasem un birou mare, cu mese strălucitoare şi plin 
de funcţionari, aşa cum eram obişnuit. Îndrăznesc să spun 
că m-am uitat cam chiorâş la cele două scaune din scânduri 


şi la măsuţa care, împreună cu un registru şi cu un coş de 
gunoi, alcătuiau toată mobila. 

— Nu fiţi descurajat, domnule Pycroft, a zis noua mea 
cunoştinţă, văzându-mi faţa lungă. Roma n-a fost construită 
într-o zi. Avem o mulţime de bani în spate, deşi nu ne-am 
grăbit să investim încă în birouri. Luaţi loc, vă rog şi daţi-mi 
scrisoarea. 

I-am dat-o, iar el a citit-o cu mare atenţie. 

— Se pare că i-aţi făcut o impresie foarte bună fratelui 
meu, Arthur, şi ştiu că el este un bun cunoscător de oameni. 
Ştiţi, el se jură pe Londra, iar eu pe Birmingham; de data 
asta însă îi voi urma sfatul. Vă rog să vă consideraţi definitiv 
angajat. 

— Care-mi sunt îndatoririle, l-am întrebat. 

— În cele din urmă veţi fi directorul marelui depozit din 
Paris, care va inunda cu vase de ceramică englezeşti 
magazinele a o sută treizeci şi patru de agenţi din Franţa. 
Achiziţionarea va fi terminată într-o săptămână, iar între 
timp dumneavoastră veţi rămâne în Birmingham şi vă veţi 
face util. 

— Cum? 

Drept răspuns, el a scos dintr-un sertar o carte mare şi 
roşie. 

— Aceasta este lista abonaților telefonici din Paris, a zis el, 
care specifică şi profesia în dreptul fiecărui nume. Vreau să 
o luaţi acasă şi să însemnați vânzătorii de articole de menaj 
şi adresele lor. Îmi va fi de mare folos să le am. 

— Dar, cu siguranţă există liste pe categorii, i-am sugerat. 

— Da, însă nu te poţi baza pe ele. Sistemul lor e diferit de 
al nostru. Faceţi precum v-am rugat şi aduceţi-mi listele 
până luni la ora doisprezece. La revedere, domnule Pycroft. 
Dacă veţi continua să daţi dovadă de zel şi de inteligenţă, 
compania noastră va şti să aibă grijă de dumneavoastră. 

M-am întors la hotel cu o carte mare sub braţ şi cu 
sentimente contradictorii în piept. Pe de o parte, eram 
angajat definitiv şi aveam o sută de lire în buzunar, pe de 


altă parte, înfăţişarea birourilor, absenţa numelui de pe 
perete şi alte puncte care i-ar atrage atenţia unui om de 
afaceri îmi lăsaseră o impresie proastă în ceea ce priveşte 
statutul angajatorilor mei. Cu toate acestea, orice s-ar fi 
întâmplat, aveam banii, aşa că m-am apucat de treabă. 
Toată ziua de duminică am lucrat fără oprire şi totuşi, până 
luni, abia ajunsesem la litera H. M-am dus la angajatorul 
meu, pe care l-am găsit în aceeaşi cameră dezmembrată; el 
mi-a spus s-o ţin tot aşa până miercuri şi să revin atunci. 
Nici miercuri nu am terminat lista, aşa că am continuat 
până vineri, asta fiind ieri, când i-am dus-o domnului Pinner. 

— Vă mulţumesc foarte mult, a spus el. Mă tem că am 
subestimat dificultatea acestei sarcini. Această listă îmi va fi 
de un real ajutor. 

— Mi-a luat ceva timp, am zis eu. 

— Şi acum, mi-a spus, vreau să faceţi o listă cu magazinele 
de mobilă, pentru că toate vând şi articole de menaj. 

— Foarte bine. 

— Puteţi veni mâine seară la ora şapte să-mi spuneţi cum 
merge treaba. Nu vă suprasolicitaţi. V-ar prinde bine câteva 
ore la teatrul de varietăţi Day, seara după ce terminaţi de 
lucrat. 

În timp ce vorbea, a râs, iar eu am văzut cu înfiorare că al 
doilea dinte din stânga fusese plombat grosolan cu aur. 

Sherlock Holmes îşi frecă mâinile cu încântare, iar eu îl 
fixai uimit cu privirea pe clientul nostru. 

— Poate vă surprinde, doctore Watson, zise el, dar iată 
cum stau lucrurile: în timp ce vorbeam cu celălalt individ 
din Londra, în momentul în care a râs de faptul că nu mă 
mai duc la Mawson, am observat din întâmplare că dintele 
lui era plombat exact în acelaşi fel. Vedeţi, în ambele cazuri, 
strălucirea aurului mi-a atras atenţia. Adunând la asta 
faptul că vocea şi chipul erau identice şi că singurele 
deosebiri puteau fi foarte uşor obţinute cu ajutorul unei 
lame de ras sau a unei peruci, nu m-am mai îndoit că era 
vorba de aceeaşi persoană. Bineînţeles că te aştepţi ca doi 


fraţi să semene, dar nu să aibă şi acelaşi dinte, plombat în 
acelaşi mod. Şi-a luat la revedere înclinându-şi uşor capul, 
iar eu m-am trezit în stradă complet nedumerit. M-am 
întors la hotel, mi-am băgat capul într-un lighean cu apă 
rece şi am încercat să chibzuiesc. De ce mă trimisese de la 
Londra la Birmingham? De ce se dusese acolo înaintea 
mea? Şi de ce îşi scrisese lui însuşi o scrisoare? Toate astea 
mă depăşeau şi nu înţelegeam nimic. Apoi, deodată, mi-am 
dat seama că ceea ce era un mister pentru mine, ar putea fi 
foarte limpede pentru domnul Sherlock Holmes. Am avut 
timp cât să ajung în oraş cu trenul de noapte, să vorbesc cu 
ei în dimineaţa aceasta şi să vă iau pe amândoi cu mine 
înapoi la Birmingham. 

Urmă o pauză după ce funcţionarul agenţiei de bursă 
termină de relatat surprinzătoarea-i experienţă. Apoi, 
Sherlock Holmes se uită cu coada ochiului la mine, 
rezemându-se de perne, cu o expresie încântată şi totuşi 
critică, asemeni unui cunoscător care tocmai gustase dintr- 
un vin de calitate superioară. 

— Minunat, nu-i aşa, Watson? Există unele aspecte care 
îmi plac. Cred că eşti şi tu de acord că o întrevedere cu 
domnul Arthur Harry Pinner, în birourile temporare ale 
companiei de articole de menaj Franco-Midland Limited, ar 
fi o experienţă destul de interesantă pentru amândoi. 

— Dar cum putem face asta? am întrebat. 

— A, destul de uşor, zise vesel Hall Pycroft. Sunteţi doi 
prieteni de-ai mei în căutarea unei slujbe şi ce poate fi mai 
firesc decât să vă aduc pe amândoi la director? 

— Bineînţeles, zise Holmes. Aş vrea să mă uit puţin la 
domnul acesta şi să văd dacă pot să-i înţeleg jocul. Ce 
calităţi ai tu, prietene, care să-ţi facă serviciile de 
nepreţuit? Sau este posibil să... 

Începu să-şi roadă unghiile şi să privească în gol pe 
fereastră, astfel încât abia dacă am mai scos un cuvânt de la 
el până când am ajuns în New Street. 


În seara aceea, la ora şapte, mergeam toţi trei pe strada 
Corporation către birourile companiei. 

— N-are nici un rost să fim acolo devreme, zise clientul 
nostru. Se pare că vine aici doar ca să se întâlnească cu 
mine, pentru că locul e pustiu până la ora pe care o 
desemnează el. 

— Ăsta e un lucru care dă de gândit, remarcă Holmes. 

— Pe legea mea, ce v-am spus eu! exclamă funcţionarul. 
Uite-l! E cel care merge în faţa noastră. 

Arătă cu degetul spre un bărbat mai degrabă scund, bine 
îmbrăcat, brunet, care mergea grăbit pe cealaltă parte a 
drumului. În timp ce-l priveam, s-a uitat vizavi la un băiat 
care anunţa în gura mare titlurile celei mai recente ediţii 
ale ziarului de seară şi, traversând în fugă, printre birje şi 
trăsuri, a cumpărat un exemplar. Apoi, ţinându-l strâns în 
mână, dispăru în spatele unei uşi. 

— Iată-l! strigă Hall Pycroft. Acolo unde a intrat sunt 
birourile companiei. Veniţi cu mine şi voi aranja totul cât 
mai uşor cu putinţă. 

Luându-ne după el, am urcat cinci etaje până când ne-am 
aflat în faţa unei uşi pe jumătate deschise, la care bătu 
clientul nostru. O voce dinăuntru ne-a invitat să intrăm şi 
am păşit într-o cameră goală, nemobilată, aşa cum ne-o 
descrisese Hall Pycroft. La singura masă din încăpere 
stătea bărbatul pe care îl văzusem în stradă, cu ziarul de 
seară desfăcut în faţa lui. Când îşi ridică privirile spre noi, 
mi s-a părut că niciodată nu mai văzusem un chip marcat de 
atâta suferinţă şi de ceva mai mult decât atât - de o groază 
cu care puţini oameni se întâlnesc în viaţă. Fruntea îi 
strălucea de transpiraţie, obrajii erau de un alb intens, 
mohorât, ca burta unui peşte, iar ochii erau sălbatici şi ficşi. 
Se uită la funcţionar de parcă nu l-ar mai fi recunoscut. 
După uimirea zugrăvită pe faţa clientului nostru, mi-am dat 
seama că aceasta nu era în nici un caz înfăţişarea obişnuită 
a angajatorului său. 

— Păreţi bolnav, domnule Pinner! exclamă el. 


— Da, nu mă simt prea bine, răspunse celălalt, făcând 
eforturi evidente să se adune şi lingându-şi buzele uscate 
înainte de a vorbi. 

— Cine sunt aceşti domni pe care i-ai adus cu tine? 

— Unul este domnul Harris din Bermondsey, iar celălalt 
este domnul Price, de aici din oraş, spuse iute funcţionarul 
nostru. Sunt prieteni de-ai mei şi domni cu experienţă, dar, 
de ceva vreme, au rămas fără un loc de muncă şi au venit 
sperând că le-aţi putea oferi un post în cadrul companiei. 

— Foarte posibil! Foarte posibil! exclamă domnul Pinner, 
cu un zâmbet înfricoşător. Da, nu am nici o îndoială că vom 
putea face ceva pentru dumneavoastră. Care este domeniul 
dumneavoastră de specialitate, domnule Harris? 

— Sunt contabil, spuse Holmes. 

— A, da, vom avea nevoie de aşa ceva. Si dumneavoastră, 
domnule Price? 

— Funcţionar, am zis eu. 

— Am mari speranţe că veţi putea fi primiţi în companie. 
Vă voi anunţa de îndată ce vom ajunge la o concluzie. Şi 
acum vă rog să plecaţi. Pentru numele lui Dumnezeu, lăsaţi- 
mă singur! 

Aceste ultime cuvinte izbucniseră din el, ca şi cum 
constrângerea, care începea în mod evident să pună 
stăpânire pe el, explodase deodată, cu o forţă violentă. Eu şi 
Holmes ne uitarăm unul la altul, iar Hall Pycroft făcu un pas 
către masă. 

— Dar, domnule Pinner, uitaţi că am stabilit o întâlnire ca 
să-mi daţi instrucţiuni, zise el. 

— Desigur, domnule Pycroft, desigur, reluă celălalt, cu o 
voce mai calmă. Aşteptaţi aici o clipă şi nu văd de ce 
prietenii dumneavoastră n-ar aştepta şi dumnealor. Voi fi 
complet la dispoziţia dumneavoastră peste trei minute, 
dacă-mi permiteţi să abuzez atât de mult de răbdarea 
dumneavoastră. 

Se ridică de pe scaun şi, cu un aer foarte politicos, înclină 
uşor capul spre noi, apoi ieşi pe o uşă de la capătul celălalt 


al încăperii, pe care o închise în urma lui. 

— Acum ce face? şopti Holmes. Vrea s-o şteargă? 

— Imposibil, răspunse Pycroft. 

— De ce? 

— Uşa aceea dă spre o cameră interioară. 

— Nu există nici o ieşire? 

— Niciuna. 

— Este mobilată? 

— Ieri era goală. 

— Atunci ce naiba face? E ceva ce nu înţeleg în purtarea 
lui. Dacă ar exista un om aproape înnebunit de groază, acel 
om s-ar numi Pinner. Ce l-a putut speria aşa? 

— Poate bănuieşte că suntem detectivi, i-am sugerat. 

— Asta trebuie să fie! exclamă Pycroft. 

Holmes clătină din cap. 

— N-a devenit palid. Era deja palid când am intrat în 
cameră, zise el. Se prea poate să... 

Cuvintele lui fură întrerupte de un ciocănit ascuţit, venind 
din direcţia camerei interioare. 

— De ce naiba bate la propria lui uşă? strigă funcţionarul. 

Ciocănitul se auzi din nou şi mai tare. Am privit cu toţii uşa 
închisă, aşteptând. Uitându-mă la Holmes, am văzut că faţa 
îi devine rigidă, în timp ce el se apleca înainte, extrem de 
agitat. Apoi, deodată, se auzi un horcăit înfundat şi o 
lovitură rapidă în lemnărie. Holmes ţâşni ca un apucat spre 
capătul celălalt al încăperii şi împinse uşa. Era încuiată pe 
dinăuntru. Urmând exemplul lui, ne-am aruncat şi noi 
asupra ei, cu toată greutatea. O balama cedă, apoi cealaltă 
şi uşa se prăbuşi cu zgomot pe podea. Călcând în viteză 
peste ea, ne trezirăm în camera interioară. Era goală. 

Dar sentimentul nostru de vinovăţie nu dură decât o 
secundă. În colţul cel mai apropiat de încăperea pe care o 
părăsisem era o a doua uşă. Holmes sări spre ea şi o 
deschise. Pe podea, zăceau o haină şi o vestă, iar de un 
cârlig din spatele uşii, cu propriile bretele în jurul gâtului, 
era spânzurat directorul companiei de articole de menaj 


Franco-Midland Limited. Avea genunchii ridicaţi, capul îi 
atârna într-un unghi îngrozitor faţă de corp, iar călcâiele 
loveau ritmic uşa, producând zgomotul care ne 
întrerupsese conversaţia. Într-o clipă, l-am prins de talie şi 
l-am ţinut ridicat până când Holmes şi Pycroft au desfăcut 
bretelele care se adânciseră în pielea lividă. Apoi l-am cărat 
în cealaltă cameră, unde rămase întins respirând din greu, 
cu faţa galbenă, de culoarea cleiului, şi cu buzele vineţii - o 
epavă înspăimântătoare a tot ceea ce fusese cu doar cinci 
minute în urmă. 

— Ce părere ai, Watson? întrebă Holmes. 

M-am aplecat deasupra lui şi l-am examinat. Pulsul îi era 
slab şi intermitent, dar respira din ce în ce mai profund, iar 
sub pleoapele care îi tremurau uşor se vedea albul ochilor. 

— A fost cât pe ce, am răspuns, dar o să supravieţuiască. 
Deschide, te rog, fereastra aceea şi dă-mi carafa cu apă. 

I-am desfăcut gulerul, i-am turnat apă rece pe faţă, apoi l- 
am ridicat şi iam coborât braţele până când începu să 
respire normal. 

— E doar o chestiune de timp acum, am zis, dându-mă la o 
parte. 

Holmes stătea lângă masă, cu mâinile înfundate adânc în 
buzunarele pantalonilor şi cu bărbia în piept. 

— Presupun că acum ar trebui să chemăm poliţia, zise el. 
Şi totuşi mărturisesc că mi-ar face plăcere să dau cazul 
gata rezolvat când vor veni. 

— E un adevărat mister pentru mine, exclamă Pycroft, 
scărpinându-se în cap. De ce-or fi vrut să mă facă să vin 
tocmai până aici, ca apoi... 

— Pfui! Asta e destul de clar, spuse Holmes nervos. Gestul 
ăsta din urmă nu-l înţeleg. 

— Atunci înseamnă că înţelegeţi restul? 

— Cred că este destul de evident. Tu ce spui, Watson? 

Am ridicat din umeri. 

— Trebuie să mărturisesc că mă depăşeşte, am spus. 


— Cu siguranţă că, dacă te gândeşti mai întâi la 
evenimente, acestea nu pot conduce decât la o singură 
concluzie. 

— Tu ce înţelegi din toate astea? 

— Ei bine, toată chestiunea se bazează pe două elemente. 
Primul este faptul că Pycroft a fost pus să scrie o declaraţie 
prin care se angaja în această ridicolă companie. Nu vezi 
cât de sugestiv e acest lucru? 

— Mă tem că nu. 

— Ei bine, de au vrut ca el să facă asta? Nu din motive de 
afaceri, deoarece aceste aranjamente sunt de obicei 
verbale şi nu avea nici un rost ca acum să se procedeze 
altfel. Nu îţi dai seama, tinere prieten, că erau nerăbdători 
să obţină o mostră din scrisul tău şi nu aveau cum altfel s-o 
facă? 

— Dar de ce? 

— Chiar aşa, de ce? Când vom răspunde la această 
întrebare vom fi progresat cu mica noastră problemă. De 
ce? Nu poate exista decât un singur motiv potrivit. Cineva 
voia să înveţe să-ţi imite scrisul şi trebuia mai întâi să obţină 
o mostră. Şi acum, dacă trecem la al doilea element, vedem 
că unul îl clarifică pe celălalt. Mă refer la rugămintea lui 
Pinner ca tu să nu-ţi dai demisia, ci să-l laşi pe directorul 
acelei companii importante să creadă că un domn Hall 
Pycroft, pe care nu-l văzuse niciodată, urma să intre în 
birou luni dimineaţa. 

— Dumnezeule! strigă clientul nostru. Ce dobitoc orb am 
fost! 

— Acum înţelegi care a fost ideea cu scrisul de mână. Dacă 
presupunem că cineva venea în locul tău, având un scris de 
mână complet diferit de cel din cererea de angajare, atunci 
cu siguranţă înşelăciunea ar fi fost descoperită. Dar între 
timp pungaşul învățase să-ţi imite scrisul, astfel încât postul 
îi era asigurat, deoarece presupun că nimeni din birou nu 
te văzuse vreodată. 

— Absolut nimeni, gemu Hall Pycroft. 


— Foarte bine. Fireşte, era foarte important să te 
împiedice să te gândeşti mai bine la asta şi să nu te lase să 
te întâlneşti cu cineva care ar fi putut să-ţi spună că 
dublura ta era la serviciu în birourile firmei Mawson. Prin 
urmare, ţi-au dat un avans frumuşel la salariu şi te-au trimis 
la firma Midland, unde ţi-au dat să lucrezi destul cât să te 
împiedice să pleci la Londra, unde ai fi putut să le dai planul 
peste cap. Asta e destul de clar. 

— Dar ce motiv ar fi avut acest om să pretindă că e 
propriul frate? 

— Ei bine, şi asta e destul de clar. E evident că sunt doar 
doi oameni implicaţi. Unul ţi-a luat locul la birou. Celălalt s- 
a dat drept angajatorul tău şi apoi a descoperit că nu poate 
să-ţi găsească un şef fără să includă şi o a treia persoană în 
schema lui. Asta nu era deloc dispus să o facă. Şi-a schimbat 
înfăţişarea cât de mult a putut şi a sperat că asemănarea, 
pe care cu siguranţă o vei observa, va fi pusă pe seama unei 
trăsături de familie. Dacă n-ai fi avut norocul să observi 
plomba de aur, probabil că bănuielile tale n-ar fi fost 
niciodată trezite. 

Hall Pycroft îşi scutură în aer mâinile încleştate. 

— Dumnezeule! exclamă. Cine ştie ce-o fi făcut celălalt 
Hall Pycroft la Mawson, în timp ce eu eram dus de nas în 
felul acesta? Ce-ar trebui să facem, domnule Holmes? 
Spuneţi-mi ce să fac. 

— Trebuie să trimitem o telegramă la firma Mawson. 

— Sâmbăta închid la doisprezece. 

— Nu contează. Trebuie să fie un paznic sau vreun 
îngrijitor... 

— A, da, e mereu un paznic acolo, din cauza titlurilor de 
proprietate valoroase pe care le au în păstrare. Îmi aduc 
aminte că am auzit vorbindu-se la Londra despre asta. 

— Foarte bine, îi vom trimite lui o telegramă să vedem 
dacă e totul în ordine şi dacă lucrează acolo un funcţionar 
cu numele tău. Asta e clar, ceea ce nu e clar e motivul 


pentru care, la vederea noastră, unul din pungaşi ar vrea să 
iasă imediat din cameră şi să se spânzure. 

— Ziarul! croncăni o voce în spatele nostru. 

Bărbatul se ridicase în capul oaselor, înspăimântător de 
alb la faţă. Îşi venise în fire şi îşi freca speriat dunga lată şi 
roşie care îi înconjura încă gâtul. 

— Ziarul! Desigur! strigă Holmes, agitat până la paroxism. 
Ce idiot am fost! M-am concentrat atât de mult asupra 
vizitei noastre, încât nu m-am gândit nici o clipă la ziar. Cu 
siguranţă că secretul este acolo. 

Îl întinse pe masă şi scoase un strigăt un triumfător. 

— Uită-te la asta, Watson! strigă el. Este un ziar londonez, 
e prima ediţie a ziarului „Evening Standard”, iată ce 
căutam. Uită-te la titluri: „Crimă la Londra. Omucidere la 
firma Mawson& William. 'Tentativă de jaf de proporţii 
gigantice. Prinderea criminalului.” Poftim, Watson, suntem 
cu toţii la fel de nerăbdători să auzim despre ce este vorba, 
aşa că te rog să citeşti cu voce tare. 

După poziţionarea în pagină a articolului, se părea că 
acesta fusese singurul eveniment important din oraş. 
Relatarea suna în felul următor: „Azi după-amiază, în 
Londra a avut loc o tentativă disperată de jaf, culminată cu 
moartea unui om şi cu capturarea criminalului. De câtăva 
vreme, Mawson& William, celebra companie financiară, 
avea în grijă titluri de proprietate a căror valoare totală se 
ridica la considerabila sumă de peste un milion de lire 
sterline. Directorul era pe deplin conştient de 
responsabilitatea care îi revenea drept consecinţă a marilor 
interese aflate în joc, astfel că achiziţionase cele mai 
moderne seifuri şi avusese grijă ca un paznic înarmat să se 
afle zi şi noapte în clădire. Se pare că săptămâna trecută 
firma a angajat un funcţionar nou, pe nume Hall Pycroft. 
Această persoană s-a dovedit a fi nimeni altul decât 
Beddington, celebrul falsificator şi spărgător, care, 
împreună cu fratele lui, ispăşise recent o pedeapsă de cinci 
ani. Prin anumite mijloace, încă neelucidate, el a reuşit, sub 


un nume fals, să ocupe un post în cadrul companiei, de care 
s-a folosit pentru a obţine mulaje ale diferitelor încuietori şi 
informaţii detaliate despre locaţia camerei fortificate şi a 
seifurilor. 

La firma Mawson, obiceiul e ca, sâmbăta, funcţionarii să 
plece la amiază. De aceea, sergentul Tuson, de la poliţia 
londoneză, a fost oarecum surprins să vadă un domn cu o 
geantă de voiaj coborând scările la ora unu şi douăzeci de 
minute. Bănuitor, sergentul l-a urmărit şi, cu ajutorul 
poliţistului Pollack, a reuşit să-l aresteze, după o crâncenă 
împotrivire. A fost imediat limpede că se comisese o 
spargere îndrăzneață, de mari proporţii. În geantă s-au 
descoperit acţiuni ale companiei americane de cale ferată, 
împreună cu o mulţime de bilete de bancă aparţinând unor 
mine şi altor companii, în valoare totală de aproape o sută 
de mii de lire. Cercetările efectuate la locul faptei au dus la 
descoperirea cadavrului nefericitului paznic, ghemuit şi 
îndesat în cel mai mare dintre seifuri, unde ar fi fost găsit 
abia luni dimineaţă, dacă sergentul Tuson n-ar fi intervenit 
atât de prompt. Craniul bărbatului fusese zdrobit cu o 
lovitură de vătrai, dată pe la spate. Nu e nici o îndoială că 
Beddington a fost lăsat să intre pretinzând că a uitat ceva 
şi, după uciderea paznicului, a jefuit repede seiful cel mare 
şi a fugit cu prada. Din cele stabilite până în prezent, fratele 
său, care lucrează de obicei cu el, nu a fost implicat în 
această lovitură, deşi poliţia face cercetări asidue pentru a-i 
da de urmă.” 

— Ei bine; în această privinţă, îi putem scuti pe poliţişti de 
efort, zise Holmes, uitându-se la silueta istovită, 
îngrămădită lângă fereastră. 

— Firea omului e un amestec ciudat, Watson. Vezi tu, până 
şi un ticălos şi un criminal poate inspira aşa o afecţiune, 
încât fratele lui să recurgă la sinucidere când află că îi e 
capul în primejdie. Cu toate acestea, nu avem de ales. Eu şi 
doctorul vom rămâne de pază, domnule Pycroft, dacă aveţi 
amabilitatea să ieşiţi şi să chemaţi poliţia. 


4. Vasul „Gloria Scott” 

— Am aici nişte hârtii care cred, dragă Watson, că ar 
merita să te uiţi pe ele, zise prietenul meu, Sherlock 
Holmes, într-o seară de iarnă, în timp ce stăteam de-o parte 
şi de alta a focului. Sunt documentele cazului extraordinar 
al Gloriei Scott, iar acesta este mesajul care l-a îngrozit pe 
judecătorul de pace Trevor, atunci când l-a citit. 

Luase dintr-un sertar un mic cilindru înnegrit şi, 
desfăcându-l, mi-a înmânat un bilet scurt, mâzgălit pe o 
bucată de hârtie cenuşie, pe care scria: „Jocul de vânătoare 
e un timp pierdut. Paznicul şef Hudson, credem noi, a primit 
ordin spus să confişte tot vânatul. Poţi şterge din meniu o 
făzăniţă gătită imediat.” 

După ce am citit acest mesaj enigmatic, mi-am ridicat 
privirea şi l-am văzut pe Holmes râzând pe înfundate de 
expresia feţei mele. 

— Arăţi puţin cam uluit, zise el. 

— Nu-mi dau seama cum un astfel de mesaj ar putea 
inspira oroare. Mie mi se pare mai degrabă ciudat. 

— Foarte probabil. Şi totuşi, adevărul este că cel care l-a 
citit, un bătrân voinic şi rafinat, a fost doborât la pământ de 
acest bilet, de parcă l-ar fi lovit cineva cu patul unui pistol. 

— Îmi stârneşti curiozitatea, i-am zis. Dar de ce ai spus 
adineaori că există motive speciale pentru care eu ar trebui 
să studiez acest caz? 

— Pentru că e primul care mi-a fost încredinţat vreodată. 

Mă străduisem deseori să-l fac pe prietenul meu să-mi 
spună ce-l determinase să se orienteze către cercetările 
penale, dar nu-l prinsesem niciodată într-o dispoziţie 
comunicativă. lar acum stătea în fotoliu, aplecat înainte, cu 
documentele întinse pe genunchi. Apoi îşi aprinse pipa şi 
fumă un timp, uitându-se pe ele. 

— Nu m-ai auzit niciodată vorbind despre Victor Trevor? 
întrebă el. A fost singurul prieten pe care mi l-am făcut în 
timpul celor doi ani de colegiu. N-am fost niciodată prea 
sociabil, Watson; preferam mai totdeauna să mă plimb prin 


cameră şi să lucrez la micile mele metode de raţionament, 
astfel că nu prea m-am amestecat cu cei din acelaşi an ca 
mine. În afară de scrimă şi de box, nu aveam alte preferinţe 
atletice; în plus, domeniul meu de studiu era destul de 
diferit de al celorlalţi, aşa că nu aveam nici un punct comun. 
Trevor era singurul pe care îl cunoşteam şi asta numai prin 
intermediul accidentului cu câinele lui bull-terrier, care 
rămăsese înfipt în glezna mea într-o dimineaţă, în timp ce 
mă duceam la capelă. 

A fost un mod prozaic de a lega o prietenie, totuşi a 
funcţionat. Am rămas țintuit la pat zece zile, timp în care 
Trevor obişnuia să vină pe la mine, să vadă cum mă simt. La 
început nu stătea mai mult de un minut, dar în scurt timp 
vizitelelui s-au prelungit şi, înainte de sfârşitul semestrului, 
devenisem prieteni apropiaţi. Era un tip sincer şi pasionat, 
spiritual şi plin de energie, opusul meu în multe privinţe. 
Dar aveam câteva teme în comun şi ne-am legat repede 
unul de altul când am aflat ca nici el nu avea prieteni. În 
cele din urmă, m-a invitat la locuinţa tatălui său din 
Donnithorpe, în Norfolk, iar eu am acceptat ospitalitatea lui 
timp de o lună din vacanţa mare. 

Era evident că bătrânul Trevor se bucura de oarece avere 
şi respect, fiind judecător de pace şi moşier. Donnithorpe 
este un mic cătun chiar la nord de Langmere, în regiunea 
Broads. Casa era o clădire mare, de modă veche, din 
cărămidă, cu grinzi din stejar şi cu o potecă străjuită de tei. 
Aveau acolo mlaştini unde se puteau practica de minune 
vânătoarea de rațe sălbatice şi pescuitul, o bibliotecă 
selectă preluată, din câte am înţeles, de la un fost locatar şi 
un bucătar acceptabil, aşa încât numai un om mofturos ar fi 
putut să spună că n-a petrecut acolo o lună încântătoare. 

Trevor-tatăl era văduv, iar prietenul meu era singurul lui 
fiu. Din câte auzisem, mai avusese şi o fiică, dar murise de 
difterieân timpul unei vizite la Birmingham. Tatăl mi se 
părea extrem de interesant. Nu era un om cu o cultură prea 
vastă, dar avea în el o uriaşă forţă primitivă, atât din punct 


de vedere fizic, cât şi mental. Nu cunoştea aproape nici o 
carte, dar călătorise mult şi văzuse mai toate colţurile lumii. 
Şi îşi amintea perfect tot ce învățase. Fizic vorbind, era un 
om voinic, solid, cu un păr cărunt şi des, cu o faţă bronzată, 
bătută de vreme, şi cu nişte ochi albaştri, pătrunzători, 
aproape fioroşi. Cu toate astea, în regiune avea o reputaţie 
de om bun şi generos, iar în tribunal eracunoscut pentru 
indulgenţa sentinţelor lui. 

Într-o seară, la scurt timp după sosirea mea, ne delectam 
cu un pahar cu vin de Porto după cină, când tânărul Trevor 
începu să vorbească despre acele obiceiuri de observaţie şi 
deducție pe care eu deja le sistematizasem, deşi nu-mi 
dădusem încă seama de rolul pe care acestea urmau să-l 
joace în viaţa mea. Bătrânul era fireşte de părere că fiul său 
exagera cu descrierea câtorva fapte mărunte pe care le 
săvârşisem eu. 

— Haide acum, domnule Holmes, zise el râzând bine 
dispus. Sunt un subiect excelent; dacă doreşti, dedu ceva 
despre mine. 

— Mă tem că nu prea am ce, am răspuns; aş putea sugera 
că aţi trăit cu frica unui atac la persoană în ultimele 
douăsprezece luni. 

Zâmbetul îi pieri de pe buze şi mă fixă uluit cu privirea. 

— Ei bine, asta e destul de adevărat, zise. Ştii, Victor, se 
adresă el fiului său, atunci când am anihilat banda aia de 
braconieri, au jurat să ne înjunghie şi Sir Eduard Holly 
chiar a fost atacat. De atunci am stat mereu cu ochii în 
patru, deşi nu am nici cea mai vagă idee de unde ştie asta. 

— Aveţi un baston foarte frumos. După inscripţie mi-am 
dat seama că nu-l aveţi de mai mult de un an. Dar v-aţi 
străduit destul de mult să-i găuriţi măciulia şi să turnaţi 
plumb înăuntru, ca să-l transformați într-o armă redutabilă. 
M-am gândit că nu aţi fi luat astfel de precauţii, dacă nu v- 
aţi fi temut de vreun pericol. 

— Altceva? întrebă el zâmbind. 

— Aţi practicat boxul destul de mult în tinereţe. 


— Ai iarăşi dreptate. De unde ţi-ai dat seama? Nasul meu e 
cumva strâmb? 

— Nu, am zis. E vorba de urechile dumneavoastră. Au 
acea turtire şi grosime specifice unui boxer. 

— Altceva? 

— După bătături se vede că aţi săpat mult. 

— Mi-am câştigat toţi banii în minele de aur. 

— Aţi fost în Noua Zeelandă. 

— Corect, din nou. 

— Aţi vizitat Japonia. 

— Chiar aşa. 

— Şi aţi fost foarte intim cu o persoană ale cărei iniţiale 
erau J]. A., pe care, după aceea, aţi fost nerăbdător să o 
uitaţi cu desăvârşire. 

Domnul Trevor se ridică încet, îşi fixă ochii mari şi albaştri 
asupra mea, cu o privire ciudată şi sălbatică, apoi căzu 
leşinat cu faţa în cojile de nucă presărate pe masă. 

Îţi poţi imagina, Watson, ce şocaţi am fost şi eu şi fiul lui. 
Cu toate astea, şi-a venit repede în simţiri, pentru că, atunci 
când i-am desfăcut gulerul şi lam stropit pe faţă cu apa 
dintr-unul din paharele cu picior, a gâfâit de două ori şi s-a 
ridicat. 

— A, băieţi, zise el, silindu-se să zâmbească, sper că nu v- 
am speriat. Oricât de puternic aş părea, există totuşi un loc 
slab în inima mea şi nu e nevoie de prea mult ca să mă 
doboare. Nu ştiu cum faci asta, domnule Holmes, dar mie 
mi se pare că toţi detectivii adevăraţi sau pretinşi ar fi copii 
în mâinile tale. Ăsta ţi-e drumul în viaţă, domnule, şi poţi 
crede pe cuvânt un om care a văzut destule pe lumea asta. 

Şi acea recomandare, precedată de evaluarea exagerată a 
capacităţilor mele, a fost, dacă mă crezi, Watson, primul 
lucru care m-a făcut conştient de faptul că ceea ce fusese 
până atunci doar o pasiune putea deveni o profesie. În acel 
moment însă eram mult prea preocupat de îmbolnăvirea 
bruscă a gazdei mele ca să mă gândesc la altceva. 


— Sper că n-am spus nimic care să vă provoace suferinţă, 
am zis eu. 

— Ei bine, ai atins cu siguranţă un punct sensibil. Pot să te 
întreb de unde ştii şi cât ştii? 

Acum vorbea pe jumătate în glumă, dar o urmă de teroare 
îi stăruia încă în priviri. 

— E simplu ca bună ziua, i-am zis. Când v-aţi încordat 
braţul ca să trageţi acel peşte în barcă, am văzut literele ]. 
A. Fuseseră tatuate pe antebraţ. Erau încă lizibile, dar, 
după înfăţişarea lor ştearsă şi după pielea pătată din jur, 
era limpede că se încercase din răsputeri îndepărtarea lor. 
Era evident deci că acele iniţiale v-au fost cândva foarte 
dragi şi că după aceea aţi dorit să le uitaţi. 

— Ce ochi ai! exclamă el, oftând uşurat. E chiar aşa cum 
spui. Dar nu vom discuta despre asta. Dintre toate 
fantomele, umbrele vechilor iubiri sunt cele mai dureroase. 
Vino în salon, săfumăm în linişte un trabuc. 

Din acea zi, cu toată cordialitatea lui, era mereu o nuanţă 
de suspiciune în purtarea domnului Trevor faţă de mine. 
Chiar şi fiul lui a remarcat acest lucru. 

— L-ai cam întors pe dos pe tata, îmi zise, atât de tare, 
încât nu va mai fi niciodată sigur de ceea ce ştii şi de ceea 
ce nu ştii. 

Sunt sigur că nu intenţiona să o arate, dar îl preocupa 
într-atât, încât se ivea cu fiecare ocazie. În cele din urmă, 
am fost atât de convins că eu eram cauza tulburării lui, aşa 
că am decis să-mi scurtez vizita. Dar, chiar în acea zi, 
înainte să plec, a avut loc un incident, care s-a dovedit mai 
târziu a fi foarte important. 

Stăteam afară pe peluză, toţi trei aşezaţi pe scaune, 
bronzându-ne la soare şi admirând priveliştea ținutului 
Broads, când o servitoare veni să ne spună că la uşă era un 
bărbat care voia să vorbească cu domnul Trevor. 

— Cum se numeşte? întrebă gazda mea. 

— N-a vrut să-mi spună. 

— Atunci ce doreşte? 


— Spune că îl cunoaşteţi şi că vrea doar să discute un 
moment cu dumneavoastră. 

— Condu-l aici. 

O clipă mai târziu îşi făcu apariţia un individ puţin 
îmbătrânit, care mergea adus de spate şi târşâindu-şi 
picioarele. Purta o haină descheiată, cu mâneca pătată de 
catran, o cămaşă în carouri roşii şi negre, pantaloni albaştri 
din pânză groasă şi cizme grele, foarte uzate. Avea o faţă 
slabă, arsă de soare şi vicleană, cu un zâmbet permanent, 
care dezvăluia un şir neregulat de dinţi galbeni. Mâinile lui 
zbârcite aveau palmele pe jumătate închise, în felul specific 
marinarilor. În timp ce înainta anevoios spre noi, lam auzit 
pe domnul Trevor scoțând un sunet ca un sughiţ, apoi 
sărind în picioare şi fugind în casă. S-a întors imediat, iar eu 
am simţit un miros puternic de rachiu, când a trecut pe 
lângă mine. 

— Ei bine, omule, zise el, ce pot să fac pentru dumneata? 

Marinarul se opri şi îl privi încreţindu-şi ochii, având 
acelaşi zâmbet larg pe faţă. 

— Nu ştii cine sunt? întrebă el. 

— Măi să fie, e Hudson, fără îndoială, zise domnul Trevor 
cu 0 voce surprinsă. 

— Chiar el, domnule, spuse marinarul. Sunt treij de ani şi 
mai bine de când nu te-am văzut, iată-te la casa ta, în timp 
ce eu încă mai mănânc carne sărată din butoaie. 

— Aş, o să vezi că n-am uitat vremurile de altădată, strigă 
domnul Trevor şi, îndreptându-se către marinar, îi spuse 
ceva în şoaptă. Du-te în bucătărie, continuă el cu voce tare, 
şi vei primi mâncare şi băutură. Nu mă îndoiesc că-ţi voi 
găsi o slujbă. 

— Mulţumesc, domnule, spuse marinarul ducând o mână 
la frunte. Taman m-am întors după doi ani de drum la opt 
noduri, fără destui oameni la bord şi vreau zăbavă. M-am 
gândit c-o s-o găsesc ori la domnul Beddoes ori la 
dumneata. 

— A! exclamă Trevor. Ştii unde e domnul Beddoes? 


— Noroc bun, domnule, eu ştiu unde-mi sunt toţi vechii 
prieteni, zise individul, zâmbind sinistru şi plecă târşâind 
spre bucătărie, în urma servitoarei. 

Domnul Trevor ne mormăi ceva despre faptul că fusese 
tovarăş de echipaj cu omul, când se întorcea de la minele de 
aur, apoi ne lăsă pe peluza şi intră în casă. O oră mai târziu, 
când am intrat şi noi înăuntru, l-am găsit beat mort, întins 
pe canapeaua din sufragerie. Întregul incident mi-a lăsat o 
impresie foarte proastă, aşa că a doua zi nu mi-a părut rău 
să las Donnithorpe în urma mea, deoarece m-am gândit că 
prezenţa mea ar fi fost foarte stânjenitoare pentru 
prietenul meu. 

Toate acestea s-au petrecut în timpul primei luni din 
vacanţa mare. Mam întors în apartamentul meu din Londra, 
unde am petrecut şapte săptămâni lucrând la câteva 
experimente din chimia organică. Totuşi, întruna din zile, 
când toamna îşi intrase demult în drepturi şi vacanţa era pe 
sfârşite, am primit o telegramă de la prietenul meu, care 
mă implora să mă întorc la Donnithorpe, spunându-mi că 
are mare nevoie de sfatul şi de ajutorul meu. Bineînţeles că 
am lăsat totul baltă şi am plecat din nou în nord. 

M-a aşteptat cu docarul la gară, iar eu mi-am dat seama 
dintr-o privire că ultimele două luni îl puseseră la grea 
încercare pe prietenul meu. Slăbise şi arăta îngrijorat şi îşi 
pierduse felul lui vesel şi zgomotos de a fi, care îl făcuse 
atât de remarcabil. 

— Tata e pe moarte, au fost primele lui cuvinte. 

— Imposibil! am strigat. Ce s-a întâmplat? 

— A făcut apoplexie. Şoc nervos. Toată ziua a stat să 
moară. Mă îndoiesc că-l vom mai găsi în viaţă. 

După cum îţi poţi imagina, Watson, am fost îngrozit la 
aflarea acestei veşti neaşteptate. 

— Care a fost cauza? am întrebat. 

— Păi tocmai asta e. Urcă şi îţi voi povesti pe drum. Îţi 
aminteşti de individul acela care a venit la noi cu o seară 
înainte să pleci? 


— Bineînţeles. 

— Ştii pe cine am lăsat să intre în casă în ziua aceea? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Era diavolul, Holmes! strigă el. 

L-am privit uluit. 

— Da, era diavolul în persoană. De atunci n-am mai avut 
nici o clipă de linişte - nici măcar una. Iata nu şi-a mai ţinut 
capul sus din seara aceea, iar acum viaţa şi inima îi sunt 
zdrobite, totul din cauza acestui blestemat de Hudson. 

— Dar ce putere a avut asupra lui? 

— Ah, aş da orice să ştiu asta. Blândul, generosul şi bunul 
meu tată, cum ar fi putut să cadă în ghearele unui astfel de 
ticălos! Dar mă bucur atât de mult că ai venit, Holmes. Am 
încredere în judecata şi discreţia ta şi ştiu că mă vei sfătui 
cum e mai bine. 

Alergam de-a lungul drumului neted şi albicios, iar în faţa 
noastră întinderea nesfârşită a ținutului Broads licărea în 
lumina roşiatică a apusului de soare. Printr-un crâng aflat la 
stânga noastră, puteam vedea deja coşurile înalte şi 
catargul de steag care marca locuinţa moşierului. 

— Tatăl meu l-a angajat pe individ ca grădinar, spuse 
prietenul meu, apoi, cum asta nu l-a mulţumit, a fost 
promovat majordom. Toată casa părea că e la cheremul lui: 
se plimba peste tot şi făcea ce voia el. Servitoarele s-au 
plâns de obiceiurile lui de beţiv şi de limbajul lui neruşinat. 
Tata le-a mărit salariile la toţi, ca să-i recompenseze pentru 
neplăceri. Individul lua barca şi cea mai bună puşcă a 
tatălui meu şi se răsfăţa cu mici expediţii de vânătoare. Şi 
făcea toate aceste lucruri cu un rânjet batjocoritor şi 
impertinent pe faţă, încât l-aş fi pocnit de vreo douăzeci de 
ori dacă ar fi fost de vârsta mea. Îţi spun, Holmes, a trebuit 
să mă abţin din greu în tot acest timp, iar acum mă întreb 
dacă nu cumva ar fi fost mai înţelept să nu mă fi stăpânit 
atât de mult. 

Ei bine, lucrurile ne-au mers din ce în ce mai rău, iar acest 
animal de Hudson a devenit atât de incomod, încât, într-o zi, 


în momentul în care i-a vorbit cu impertinenţă tatălui meu 
în prezenţa mea, l-am apucat de umeri şi l-am împins spre 
uşă. S-a furişat afară cu o faţă lividă şi cu o privire 
veninoasă ce rostea mai multe ameninţări decât ar fi putut 
limba lui s-o facă. Nu ştiu ce s-a întâmplat între el şi bietul 
tata după aceea, dar a doua zi, tatăl meu a venit la mine şi 
m-a întrebat dacă n-aş vrea să-mi cer scuze lui Hudson. 
După cum îţi poţi imagina, am refuzat şi l-am întrebat cum 
de-l lăsa pe acest ticălos să-şi permită asemenea libertăţi 
faţă de el şi de casa lui. 

— A, fiule, a zis el, îţi e uşor să vorbeşti, dar nu ştii cum 
stau lucrurile. Însă vei afla, Victor. Voi avea grijă să afli, 
orice s-ar întâmpla. N-ai crede ceva rău despre bietul tău 
tată, nu-i aşa, băiete? 

Era foarte emoţionat şi s-a închis tot restul zilei în birou, 
unde puteam să văd prin fereastră că scria de zor. 

În acea seară s-a întâmplat ceva care m-a uşurat foarte 
mult, căci Hudson ne-a spus că intenţiona să plece. După 
cină, a intrat în sufragerie şi ne-a dat vestea cu vocea 
groasă a unui om pe jumătate beat. 

— M-am săturat de Norfolk, a zis el. Mă voi duce la domnul 
Beddoes, în Hampshire. Îndrăznesc să spun că va fi la fel de 
fericit să mă vadă cum ai fost şi tu. 

— Sper că nu pleci supărat, Hudson, a zis tatăl meu, cu o 
umilinţă care a făcut să-mi fiarbă sângele în vine. 

— Încă nu-mi primii scuzele, a zis el îmbufnat, privind spre 
mine. 

— Victor, trebuie să recunoşti că l-ai tratat cam dur pe 
acest ins onorabil, a spus tatăl meu întorcându-se spre 
mine. 

— Dimpotrivă, cred că am fost amândoi mult prea 
râbdători faţă de el, am răspuns. 

— Aşa crezi, deci, mârâi el. Foarte bine, camarade. O să 
vedem noi despre asta. 

A ieşit târşâind din cameră şi, după o jumătate de oră, a 
părăsit casa, lăsându-l pe tatăl meu într-o stare de 


nervozitate jalnică. Noapte de noapte îl auzeam plimbându- 
se prin cameră şi, tocmai când îşi recăpătase stăpânirea de 
sine, a venit lovitura fatală. 

— Cum? am întrebat eu nerăbdător. 

— În modul cel mai extraordinar cu putinţă. Ieri seară a 
sosit o scrisoare pentru tatăl meu, expediată din 
Fordingbridge. Tata a citit-o, şi-a dat cu pumnii în cap şi a 
început să alerge prin cameră, ca un om care şi-a pierdut 
minţile. Când am reuşit în cele din urmă să-l fac să se aşeze 
pe canapea, avea gura şi pleoapele schimonosite într-o 
parte şi mi-am dat seama că avusese un atac. Doctorul 
Fordham a venit imediat. L-am întins în pat, dar paralizia s- 
a întins şi nu dă semne că ar fi conştient. Nu cred că-l vom 
mai găsi în viaţă. 

— Mă îngrozeşti, Trevor! am strigat. Ce-ar fi putut conţine 
această scrisoare, ca să producă un efect atât de 
înspăimântător? 

— Nimic. Aici e partea inexplicabilă. Mesajul era absurd şi 
banal. O, Doamne, e aşa cum mă temeam! 

În timp ce vorbea, am cotit pe alee şi am văzut în lumina 
palidă a serii că toate storurile din casă fuseseră lăsate. Ne- 
am repezit spre uşă, prietenul meu având faţa zguduită de 
durere, în acel moment, un bărbat în costum negru ieşi din 
casă. 

— Când s-a întâmplat, domnule doctor? 

— Aproape imediat după ce ai plecat. 

— Şi-a recăpătat cunoştinţa? 

— Doar pentru o clipă, înainte de sfârşit. 

— Vreun mesaj pentru mine? 

— Doar că hârtiile sunt în sertarul din spate al dulapului 
japonez. 

Prietenul meu urcă împreună cu doctorul în camera 
mortului, în timp ce eu am rămas în birou, întorcând 
problema pe toate părţile, mai trist decât fusesem vreodată 
în viaţa mea. Care era trecutul acestui Trevor, boxer, 
călător şi căutător de aur, şi cum de ajunsese la mâna 


acestui marinar cu faţă acră? Şi, de asemenea, de ce să 
leşine din cauza unei aluzii la inițialele pe jumătate şterse 
de pe braţul lui şi să moară la primirea unei scrisori de la 
Fordingham? Atunci mi-am amintit că Fordingham era în 
Hampshire şi că acest domn Beddoes, pe care marinarul s-a 
dus să-l viziteze şi probabil să-l şantajeze, locuia tot acolo, 
din câte spusese. Înseamnă că scrisoarea a venit ori din 
partea lui Hudson, marinarul, anunţându-l că a dezvăluit 
secretul vinovat care se pare că există, ori din partea lui 
Beddoes, prevenindu-l pe vechiul său aliat că o astfel de 
dezvăluire este iminentă. Până aici, totul părea destul de 
clar. Dar atunci cum putea această scrisoare să fie banală şi 
ciudată, precum o descrisese fiul? Înseamnă că n-a citit-o 
bine. Dacă e aşa, atunci s-a folosit unul dintre acele 
ingenioase coduri secrete, care spun una şi înseamnă alta. 
Trebuia să văd această scrisoare. Dacă exista vreo 
semnificaţie ascunsă în ea, eram sigur că o puteam dibui. 
Am cugetat pe întuneric la asta timp de o oră, până când, în 
cele din urmă, o servitoare cu ochii în lacrimi a adus o 
lampă. În urma ei intră prietenul meu Trevor, palid, dar 
liniştit, ţinând în mână hârtiile pe care le vezi pe genunchii 
mei. Se aşeză în faţa mea, trase lampa până la marginea 
mesei şi îmi dădu un bilet scurt, mâzgălit după cum vezi pe 
o bucată de hârtie cenuşie, pe care scria: „Jocul de 
vânătoare e un timp pierdut. Paznicul şef Hudson, credem 
noi, a primit ordin spus să confişte tot vânatul. Poţi şterge 
din meniu o făzăniţă gătită imediat.” 

Îndrăznesc să spun că, atunci când am citit pentru prima 
dată acest mesaj, am fost la fel de uluit ca şi tine. Apoi l-am 
recitit cu mare atenţie. Era, bineînţeles, aşa cum crezusem. 
Mai mult ca sigur că un înţeles ascuns era îngropat în 
această combinaţie ciudată de cuvinte. Sau poate că unii 
termeni, precum „vânat” şi „făzăniţă” aveau o semnificaţie 
dinainte stabilită. O astfel de semnificaţie ar fi fost arbitrară 
şi nu putea fi dedusă în nici un fel. Totuşi, nu doream să 
cred că aşa stăteau lucrurile, iar prezenţa cuvântului 


Hudson părea să indice că subiectul mesajului era precum 
ghicisem şi că fusese trimis mai degrabă de Beddoes decât 
de marinar. Am încercat să-l citesc de la coadă la cap, dar 
combinaţia „imediat gătită făzăniţă” nu era încurajatoare. 
Atunci am încercat să alternez cuvintele, dar nici „jocul 
vânătoare un”, nici „de e timp” nu promiteau să mă 
lămurească în vreun fel. 

Apoi, deodată, am descoperit cheia ghicitorii: am văzut că 
fiecare al treilea cuvânt, începând cu primul, ar forma un 
mesaj care într-adevăr putea să-l aducă la disperare pe 
bătrânul Trevor. 

I-am citit prietenului meu avertismentul, care era scurt şi 
la obiect: „Jocul e pierdut. Hudson a spus tot. Şterge-o 
imediat.” 

Victor Trevor îşi îngropă faţa în mâinile tremurânde. 

— Presupun că asta trebuie să fie, zise el. Asta e mai rău 
decât moartea, fiindcă înseamnă şi dezonoare. Dar care e 
semnificaţia cuvintelor „paznicul şef” şi „făzăniţă”? 

— Nu înseamnă nimic pentru mesajul în sine, dar ar putea 
însemna foarte mult pentru noi, dacă n-am avea alte 
mijloace de a descoperi expeditorul. După cum vezi, a 
început prin a scrie „Jocul... e...” şi aşa mai departe. Mai 
apoi, ca să respecte codul prestabilit, trebuia să completeze 
cu două cuvinte fiecare spaţiu. Era normal să folosească 
primele cuvinte care îi veneau în minte şi, dacă printre ele 
sunt aşa de multe care se referă la vânătoare, poţi fi destul 
de sigur că este fie un vânător împătimit, fie interesat de 
creşterea animalelor. Ştii ceva despre acest Beddoes? 

— Păi, acum că ai pomenit de asta, zise el, îmi aduc aminte 
că în fiecare toamnă obişnuia să-l invite pe bietul tata la 
vânătoare în rezervaţia lui. 

— Atunci biletul e fără îndoială de la el, am zis eu. Nu ne 
mai rămâne decât să aflăm care e secretul cu care 
marinarul Hudson se pare că îi ameninţa pe aceşti doi 
oameni bogaţi şi respectaţi. 


— Din nefericire, Holmes, mi-e teamă că e vorba de un 
secret plin de păcat şi ruşine! strigă prietenul meu. Dar ţie 
nu-ţi voi ascunde nimic, iată declaraţia pe care a scris-o 
tatăl meu atunci când şi-a dat seama că pericolul din partea 
lui Hudson devenise iminent. Am găsit-o în dulapul japonez, 
aşa cum i-a spus doctorului, ia-o şi citeşte-mi-o, pentru că 
eu nu am nici puterea, nici curajul să o fac. 

Ei bine, Watson, acestea sunt hârtiile pe care mi le-a 
înmânat şi ţi le voi citi şi ţie, aşa cum i le-am citit şi lui în 
acea noapte, în vechiul birou. Pe ele scrie, precum vezi, 
„Câteva amănunte ale călătoriei vasului Gloria Scott, de la 
plecarea ei din Falmouth pe 8 octombrie 1955, până la 
distrugerea ei pe 6 noiembrie, la 15 grade şi 20 de minute 
latitudine nordică şi 25 de grade şi 14 minute longitudine 
vestică.” Sunt sub forma unei scrisori şi sună în felul 
următor: „Dragul meu fiu, acum că dezonoarea care se 
apropie, începe să-mi întunece ultimii ani din viaţă, pot să 
scriu cu sinceritate că nici frica de lege, nici pierderea 
poziţiei în societate şi nici decăderea în ochii tuturor celor 
care m-au cunoscut nu-mi provoacă suferinţă, ci numai 
gândul că vei ajunge să roşeşti din cauza mea, tu, care mă 
iubeşti şi care ai avut, sper, puţine motive să nu mă 
respecţi. Dar dacă sabia, care stă mereu deasupra mea, va 
cădea, atunci dorinţa mea e ca tu să citeşti aceste rânduri, 
ca să ştii de la mine cât de vinovat sunt. Pe de altă parte, 
dacă totul va fi bine (şi să dea Bunul Dumnezeu să fie aşa!) 
şi dacă se întâmplă ca această hârtie să nu fie distrusă şi să- 
ţi cadă în mâini, atunci te implor ca, în numele a tot ce ai 
mai sfânt pe lume, în numele scumpei tale mame şi a iubirii 
care a existat între noi, s-o arunci în foc şi să nu te mai 
gândeşti niciodată la ea. 

Dar dacă citeşti aceste rânduri, înseamnă că am fost deja 
demascat şi târât afară din casă sau, cum cred că e mai 
probabil, căci ştii că am inima slabă, am amuţit pentru 
vecie. În ambele cazuri, timpul secretelor a trecut, fiecare 


cuvânt pe care ţi-l spun e adevărul gol-goluţ, iar în privinţa 
asta jur şi sper să capăt îndurare. 

Dragul meu băiat, numele meu nu este Trevor. În tinereţe 
am fost James Armitage, iar acum îţi dai seama de ce am 
fost atât de şocat în urmă cu câteva săptămâni, când 
prietenul tău de la colegiu mi-a spus acele cuvinte ce 
păreau să sugereze că-mi descoperise secretul. Căci, 
Armitage mă numeam atunci când m-am angajat la o bancă 
din Londra şi ca Armitage am fost găsit vinovat de 
încălcarea legilor ţării mele şi condamnat la deportare. Nu 
mă judeca prea aspru, băiete. Aveam o aşa-zisă datorie de 
onoare pe care trebuia s-o plătesc, iar eu am folosit pentru 
asta bani ce numi aparţineau, convins fiind că-i pot pune la 
loc înainte ca cineva să-şi dea seama că lipsesc. Dar am avut 
un ghinion îngrozitor. Banii pe care mă bazam nu au mai 
venit, iar o examinare prematură a conturilor a dat la iveală 
deficitul meu. Cazul ar fi putut fi tratat cu indulgență, dar, 
în urmă cu treizeci de ani, legile erau aplicate mult mai 
sever decât acum, astfel că, în ziua când am împlinit 
douăzeci şi trei de ani, m-am trezit înlănţuit ca un infractor, 
împreună cu alţi treizeci şi şapte de condamnaţi, sub 
punţile vasului Gloria Scott, în drum spre Australia. 

Era în anul '55, când războiul din Crimeea era la apogeu, 
iar vechile nave de condamnaţi fuseseră utilizate în mare 
măsură ca vase de transport în Marea Neagră. De aceea, 
guvernul era nevoit să folosească vase mai mici şi mai puţin 
potrivite pentru transportarea prizonierilor. Gloria Scott 
fusese vas de comerţ cu ceai chinezesc, dar era o 
ambarcaţiune de modă veche, prea lată, cu prora grea şi 
mult depăşită de noile goelete. Avea o greutate de cinci 
tone; pe lângă cei treizeci şi opt de puşcăriaşi, pe vas se mai 
aflau douăzeci şi şase de membri ai echipajului, 
optsprezece soldaţi, un căpitan, trei şefi de echipă, un 
doctor, un preot şi patru temniceri. Cu totul, eram aproape 
o sută de suflete la bord când am ridicat ancora la 
Falmouth. 


Despărţiturile dintre celulele condamnaților erau subţiri şi 
fragile, în loc să fie din stejar gros, aşa cum sunt de obicei 
pe navele de condamnaţi. Bărbatul de lângă mine, dinspre 
pupa, era unul care îmi atrăsese în mod special atenţia 
când eram pe chei. Era un tânăr cu o faţă senină şi lipsită 
de păr, cu un nas lung, subţire şi fălci mai degrabă 
puternice. Îşi mişca vesel capul, avea un mers ţanţoş şi era 
mai ales remarcabil prin înălţimea lui extraordinară. Nu 
cred că vreunul dintre noi i-ar fi ajuns cu capul la umeri şi 
sunt sigur că nu avea mai puţin de doi metri. Era ciudat ca, 
între atâtea feţe triste şi obosite, să vezi una care era plină 
de energie şi hotărâre. Pentru mine, această privelişte era 
ca un foc în mijlocul unei furtuni de zăpadă. Apoi am fost 
bucuros să descopăr că el era vecinul meu şi încă şi mai 
bucuros când, în mijlocul nopţii, am auzit o şoaptă lângă 
ureche şi am văzut că reuşise să facă o deschizătură în 
scândura care ne separa. 

— Salut, amice! zise el. Cum te cheamă şi de ce eşti aici? 

I-am răspuns şi am întrebat, la rândul meu, cu cine 
stăteam de vorbă. 

— Sunt Jack Prendergast, zise el, şi pe cinstea mea că vei 
ajunge să-mi binecuvântezi numele înainte să termini cu 
mine. 

Mi-am amintit că auzisem de cazul lui, căci era unul care 
făcuse mare senzaţie în toată ţara cu ceva vreme înainte de 
arestarea mea. Era un om de familie bună şi foarte capabil, 
dar cu vicii incurabile, care, cu ajutorul unui sistem 
ingenios de fraudă, obținuse sume uriaşe de bani de la 
negustorii de vază din Londra. 

— Ha, ha! Îţi aduci aminte de cazul meu! zise el mândru. 

— Chiar foarte bine. 

— Atunci poate îţi aminteşti şi că era ceva ciudat la el? 

— Ce anume? 

— Aveam aproape un sfert de milion, nu-i aşa? 

— Aşa s-a spus. 

— Dar nu s-a recuperat nimic, ei? 


— Nu. 

— Ei bine, unde crezi că-i soldul? întrebă el. 

— N-am nici cea mai vagă idee, am zis eu. 

— Chiar aici între deştele mele, strigă el. Pe cinstea mea! 
Am mai multe lire pe numele meu decât ai tu fire de păr în 
cap. Şi dac-ai bani, fiule, şi ştii cum să-i învârteşti şi să-i 
plasezi, poţi să faci orice. Acu”, să nu-ţi imaginezi că un om 
care poate face orice o să-şi tocească pantalonii stând în 
cala împuţită a unei nave de coastă chinezeşti, un coşciug 
vechi şi mucegăit, plin de maţe de şobolani şi călărit de 
gândaci. Nu, dom'le, un astfel de om va avea grijă de el şi 
de camarazii lui. Poţi să pui pariu p-asta! [in-te scai de el şi 
poţi să pupi Biblia, că elo să te scoată sigur la liman. 

Acesta era stilul lui de a vorbi şi la început am crezut că nu 
însemna nimic, dar ceva mai târziu, după ce m-a testat şi m- 
a pus să jur cu toată solemnitatea, mi-a dat de înţeles că 
exista într-adevăr un complot menit să preia conducerea 
vasului. O duzină de prizonieri îl clociseră înainte să urce la 
bord. Prendergast era şeful, iar banii lui erau forţa motrice. 

— Am avut un partener, zise el, un om bun cum rar se află, 
credincios ca un căţel. E deştept, aşa să ştii, şi unde crezi 
că-i el acu'? Păi e preotul vasului - chiar preotul, nici mai 
mult, nici mai puţin! S-a urcat la bord îmbrăcat în sutană şi 
cu acte în regulă şi cu destui bani în cutia milei, cât să 
cumpere toată şandramaua asta, de la chilă până la catarg. 
Echipajul îi e devotat cu trup şi suflet, l-a cumpărat cu banii 
jos şi-a făcut-o chiar înainte ca ei să se îmbarce, l-a mituit 
pe doi dintre temniceri şi pe Mereer, al doilea şef de echipă, 
şi l-ar mitui şi pe căpitan, dac-ar crede că merită. 

— Atunci ce avem de făcut? am întrebat. 

— Tu ce crezi? zise el. O să înroşim hainele unora din 
soldaţii ăştia, mai ceva decât croitorul. 

— Dar sunt înarmaţi, am zis eu. 

— Aşa o să fim şi noi, băiete. E o pereche de pistoale 
pentru fiecare fiu al mamei noastre şi, dacă nu suntem în 
stare să luăm vasul ăsta cu ajutorul echipajului, atunci e 


timpul să fim trimişi cu toţii la pensionul de domnişoare. În 
noaptea asta, tu vorbeşte cu vecinul tău din stânga şi vezi 
dacă-i de-ncredere. 

Aşa am şi făcut şi am descoperit că celălalt vecin al meu 
era un tânăr în aceeaşi situaţie ca şi mine, acuzat de fals. Se 
numea Evans, dar mai târziu şi l-a schimbat, ca şi mine, iar 
acum este un om bogat şi prosper din sudul Angliei. Era 
gata să se alăture conspirației, căci era unicul mod de a ne 
salva, şi, înainte să traversăm golful, nu mai erau decât doi 
prizonieri care nu ştiau secretul. Unul dintre ei era slab la 
minte şi nu am îndrăznit să avem încredere în el, iar celălalt 
suferea de icter şi nu ne putea fi de nici un folos. 

Încă de la început, nu exista nimic care să ne împiedice să 
preluăm controlul navei. Echipajul era o bandă de ticăloşi, 
aleşi în mod special pentru treaba asta. Falsul preot veni la 
noi în celule ca să ne mustre pentru păcatele noastre, 
având cu el o geantă neagră, cică plină cu broşuri, şi veni 
atât de des, încât în a treia zi fiecare aveam deja ascunse la 
piciorul patului o pilă, o pereche de pistoale, o livră de praf 
de puşcă şi douăzeci de gloanţe. Doi dintre temniceri erau 
oameni de-ai lui Prendergast, iar al doilea şef de echipă era 
mâna lui dreaptă. Căpitanul, ceilalţi doi şefi de echipă, doi 
temniceri, locotenentul Martin, cei optsprezece soldaţi ai lui 
şi doctorul reprezentau forţele care ne stăteau împotrivă. 
Cu toate astea, oricât de sigur părea totul, ne-am hotărât să 
nu neglijăm nici o măsură de precauţie şi să atacăm 
noaptea, prin surprindere. Dar s-a întâmplat mai repede 
decât neam aşteptat şi în felul următor: 

Într-o seară, cam în a treia săptămână de la plecarea 
noastră, doctorul a venit să vadă pe un prizonier care era 
bolnav şi, punând mâna pe pat, a simţit conturul pistoalelor. 
Dacă ar fi fost un om calm, ar fi putut să dea totul în vileag, 
dar era un tip nervos, aşa încât a scăpat un strigăt de 
surpriză şi a devenit atât de palid, încât prizonierul şi-a dat 
imediat seama ce se întâmpla şi a pus mâna pe el. I s-a pus 
căluş înainte să poată da alarma şi a fost legat şi aruncat pe 


pat. Uşa care dădea spre punte fusese descuiată, aşa că ne- 
am năpustit afară. Cei doi paznici au fost împuşcaţi, la fel şi 
caporalul care s-a repezit să vadă ce se întâmpla. La uşa 
cabinei private mai erau doi soldaţi, iar muschetele lor nu 
păreau încărcate, căci nu au tras deloc asupra noastră şi au 
fost împuşcaţi în timp ce încercau să-şi pregătească 
baionetele. Apoi am dat buzna în cabina căpitanului, dar, 
când am împins uşa la perete, dinăuntru s-a auzit o explozie 
şi l-am găsit cu creierii împrăştiaţi pe harta Atlanticului, 
care era întinsă pe masă, în timp ce preotul stătea în 
picioare, cu un pistol fumegând în mână. Cei doi şefi de 
echipă căzuseră în mâinile echipajului şi întreaga afacere 
părea rezolvată. 

Cabina privată era lângă cea a căpitanului, iar noi ne-am 
îmbulzit înăuntru şi ne-am trântit pe canapele, vorbind toţi 
o dată, îmbătaţi de fericire că eram iarăşi liberi. De jur 
împrejur erau dulăpioare, iar Wilson, falsul preot, a spart 
unul dintre ele şi a scos vreo douăsprezece sticle cu vin de 
Xeres. Am desfăcut sticlele, am turnat lichidul în pahare şi 
tocmai îl dădeam pe gât, când, brusc şi pe neaşteptate, 
furăm asurziţi de bubuituri de muschetă, iar încăperea se 
umplu de un fum gros să-l tai cu cuțitul. Când acesta s-a 
risipit, am văzut că în jur era un adevărat masacru. Wilson 
şi alţi opt se zvârcoleau pe podea, unul peste altul, iar 
sângele amestecat cu vinul de pe masă îmi provoacă greață 
şi acum, când mă gândesc. Eram atât de înfricoşaţi de 
privelişte, încât am fi renunţat, dacă n-ar fi fost 
Prendergast. A mugit ca un taur şi s-a năpustit spre uşă, 
urmat de toţi cei rămaşi în viaţă. Am fugit afară. La pupa se 
aflau locotenentul şi zece dintre oamenii săi. Lucarnele de 
deasupra mesei din cabină erau întredeschise şi ei 
trăseseră asupra noastră prin deschizătură, i-am atacat 
înainte să apuce să reîncarce armele, iar ei ne-au ţinut 
piept cu curaj. Însă noi eram în avantaj şi totul se termină în 
cinci minute. Dumnezeule mare! În viaţa mea nu mai 
văzusem un masacru ca acela! Prendergast era ca un diavol 


înfuriat şi îi lua pe soldaţi pe sus, de parcă ar fi fost copii, 
aruncându-i peste bord, vii sau morţi. Un sergent fusese 
grav rănit şi totuşi continuă să înocate un timp surprinzător 
de lung, până când cuiva i se făcu milă şi îi zbură creierii. 
Când lupta luă sfârşit, nu mai rămăsese nici un inamic în 
viaţă, în afară de temniceri, de şefii de echipă şi de doctor. 

Din cauza lor izbucni un scandal monstru. Mulţi dintre noi 
erau bucuroşi că-şi recăpătaseră libertatea şi nu voiau să 
aibă crime pe conştiinţă. Una era să dobori soldaţii când 
aveau muschetele în mână şi alta era să stai deoparte, în 
timp ce oameni erau omorâţi cu sânge rece. Opt dintre noi, 
cinci condamnaţi şi trei marinari, au spus că nu vor lăsa să 
se întâmple aşa ceva. Dar nu-l puteam îndupleca pe 
Prendergast şi nici pe cei care erau de partea lui. Singura 
noastră şansă de a fi în siguranţă era să ducem treaba până 
la capăt, zicea el, şi nu voia să lase în urmă martori care ar 
fi putut vorbi în instanţă. Era cât pe ce să împărtăşim soarta 
prizonierilor, dar, în 

1ll'uluilV.Ulvluul Vceledinurmă,elaziscă, 
dacă vrem, putem să luăm o barcă şi să plecăm. Am 
acceptat imediat oferta, căci eram deja sătui de aceste 
fapte sângeroase şi ne-am dat seama că va fi mult mai rău 
înainte de a se termina definitiv. Ni s-au dat haine de 
marinar, un butoi cu apă, unul cu biscuiţi şi altul cu fleacuri 
şi o busolă. Prendergast ne-a aruncat o hartă, ne-a spus că 
eram marinari naufragiaţi a căror navă se scufundase la 15 
grade latitudine nordică şi 25 de grade longitudine vestică, 
apoi a tăiat frânghia şi ne-a lăsat să plecăm. 

Şi acum, dragul meu fiu, ajung la partea cea mai 
surprinzătoare a povestirii mele. În timpul revoltei, 
marinarii coborâseră vela de la prora, dar au ridicat-o din 
nou după plecarea noastră şi, cum bătea un vânt uşor 
dinspre nord-est, vasul începu să se îndepărteze încet de 
noi. Barca noastră se ridica şi cobora pe valurile înalte şi 
netede, iar eu şi Evans, fiindcă eram cei mai şcoliţi din 
grup, stăteam cu nasul în hartă, încercând să ne dăm 


seama de poziţia noastră şi plănuind spre ce coastă să ne 
îndreptăm. Era o întrebare bună, deoarece Capul Verde era 
la aproape cinci sute de mile depărtare spre nord, iar 
coasta Africii la şapte sute de mile depărtare spre est. 
Ţinând seama de toate acestea şi de faptul că vântul 
începea să bată dinspre nord, ne-am gândit că alegerea cea 
mai bună ar fi Sierra Leone şi ne-am îndreptat într-acolo, 
Gloria Scott aflându-se în acel moment cu carena la 
tribordul nostru. Deodată, în timp ce o priveam, am văzut 
un nor de fum gros şi negru ţâşnind din ea, zăbovind la 
orizont ca un copac monstruos. Câteva secunde mai târziu, 
o bubuitură ca de tunet ne-a asurzit urechile şi, după ce 
fumul s-a risipit, nu mai rămăsese nici o urmă din vasul 
Gloria Scott. Într-o secundă am întors barca şi am vâslit cu 
toată puterea spre locul unde ceața, care plutea încă 
deasupra apei, marca locul catastrofei. 

A trecut mai bine de o oră până când am ajuns acolo şi, la 
început, neam temut că era prea târziu ca să mai putem 
salva pe cineva. O barcă despicată, câteva lăzi şi fragmente 
de catarge plutind pe valuri ne-au arătat locul unde se 
scufundase vasul, dar nu era nici un semn de viaţă şi ne-am 
întors deznădăjduiţi, gata să plecăm, când am auzit un 
strigăt de ajutor şi am văzut la o oarecare distanţă o bucată 
din epavă pe care stătea întins un om. Când l-am tras în 
barcă, s-a dovedit a fi un tânăr marinar pe nume Hudson, 
care era atât de ars şi epuizat, încât abia a doua zi de 
dimineaţă nea putut spune ce s-a întâmplat. 

Se pare că, după ce-am plecat noi, Prendergast şi banda 
lui au continuat cu planul lor de a-i ucide pe cei cinci 
prizonieri rămaşi. Cei doi temniceri fuseseră împuşcaţi şi 
aruncaţi peste bord, la fel şi al treilea şef de echipă. 
Prendergast coborâse apoi sub punte şi îi tăiase el însuşi 
gâtul nefericitului doctor. Nu mai rămăsese decât secundul, 
care era un om curajos şi energic. Atunci când l-a văzut pe 
condamnat apropiindu-se de el cu cuțitul însângerat în 
mână şi-a aruncat legăturile, pe care reuşise cumva să le 


lărgească, şi, năpustindu-se pe punte, s-a aruncat în cală. O 
duzină de condamnaţi, care coborâseră cu pistoalele să-l 
caute, l-au găsit cu un chibrit în mână lângă un butoi de 
pulbere deschis, unul dintre cele o sută care se aflau la 
bord, jurându-se că va arunca totul în aer, dacă i se va face 
vreun rău. O clipă mai târziu s-a produs explozia, deşi 
Hudson credea că fusese cauzată mai degrabă de glontele 
rătăcit al unuia dintre condamnaţi, decât de chibritul 
secundului. Oricare ar fi fost cauza, aceasta a dus la 
sfârşitul Gloriei Scott şi a gloatei care preluase comanda. 

Pe scurt, dragul meu băiat, aceasta este relatarea afacerii 
îngrozitoare în care am fost implicat. A doua zi, am fost 
salvaţi de bricul Hotspur, care se îndrepta spre Australia şi 
al cărui căpitan a crezut cu uşurinţă că noi eram 
supraviețuitorii unei nave de pasageri care se scufundase. 
Vasul comercial Gloria Scott a fost declarat de amiralitate 
ca pierdut pe mare şi nu s-a aflat niciodată care a fost 
adevărata sa soartă. După o călătorie fără probleme, bricul 
Hotspur ne-a debarcat la Sydney, unde eu şi Evans ne-am 
schimbat numele şi ne-am îndreptat spre minele de aur, 
unde, printre mulțimile adunate acolo din toate colţurile 
lumii, nu ne-a fost foarte greu să ne pierdem vechile 
identități. Restul nu mai e nevoie să-l povestesc. Am 
prosperat, am călătorit, ne-am întors în Anglia colonişti 
bogaţi şi ne-am cumpărat moşii. Timp de mai bine de 
douăzeci de ani am dus o viaţă liniştită şi folositoare şi am 
sperat că trecutul nostru era îngropat pentru totdeauna. 
Închipuieşte-ţi atunci ce-am simţit când am recunoscut în 
marinarul care a venit la noi pe omul salvat de pe epavă. Ne 
dăduse cumva de urmă şi se hotărâse să trăiască de pe 
urma fricii noastre. Aşadar, vezi de ce m-am străduit să-i fac 
pe plac şi sper că-mi vei înţelege temerile care mă 
copleşesc, acum că a plecat de la mine la cealaltă victimă a 
sa, plin de ameninţări.” 

Dedesubt e scris cu o mână atât de tremurătoare, încât e 
abia lizibil: „Beddoes mi-a scris codificat ca să mă anunţe că 


Hudson a spus totul. Doamne Milostive, îndură-te de 
sufletele noastre!” 

Aceasta este povestirea pe care i-am citit-o tânărului 
Trevor în seara aceea şi cred, Watson, că, având în vedere 
împrejurările, a fost una dramatică. Bietul băiat a fost 
zdrobit auzind-o şi a plecat pe plantaţia de ceai din Terai, 
unde am aflat că o duce bine. În ceea ce-i priveşte pe 
marinar şi pe Beddoes, nu s-a mai auzit nimic despre ei din 
ziua în care a fost scris mesajul de avertisment. Au dispărut 
amândoi cu desăvârşire. Nu fusese înaintată nici o plângere 
la poliţie, aşa că Beddoes luase drept fapt împlinit ceea ce 
nu era decât o ameninţare. Hudson fusese văzut dând 
târcoale, iar poliţia credea că el îl omorâse pe Beddoes şi 
fugise. Părerea mea este că s-a întâmplat tocmai invers. 
Cred că este foarte probabil ca Beddoes, ajuns la disperare 
şi crezând că fusese deja trădat, să se fi răzbunat pe 
Hudson şi să fi fugit din ţară, luând cu el câţi bani a putut. 
Acestea sunt faptele, doctore, şi, dacă sunt de vreun folos 
colecţiei tale, te asigur că ele sunt cu totul la dispoziţia ta. 

5. Ritualul Musgrave. 

O anomalie care mă izbise deseori la caracterul 
prietenului meu, Sherlock Holmes, era aceea că, deşi în 
metodele lui de raţionament era cel mai îngrijit şi metodic 
om de pe pământ şi adopta o ţinută de calitate dar modestă, 
în ceea ce priveşte obiceiurile personale era cel mai 
dezordonat om care a scos vreodată din minţi un coleg de 
cameră. Nu că eu aş fi câtuşi de puţin convenţional în acest 
sens. Munca grea şi dezordonată din Afganistan, suprapusă 
unei firi boeme de la natură, m-a făcut mai neglijent decât 
s-ar potrivi unui doctor care-şi ţine trabucurile în căldarea 
de cărbuni, tutunul în vârful unui papuc persan şi 
corespondenţa, la care încă n-a dat răspuns, străpunsă de 
briceag chiar în mijlocul poliţei din lemn a şemineului, şi 
atunci încep să-mi dau aere de virtuos. Şi eu am fost 
dintotdeauna de părere că trasul cu pistolul ar trebui să fie 
o distracţie practicată strict în aer liber, astfel că, atunci 


când Holmes, într-una din dispoziţiile lui ciudate, se aşeza 
în fotoliu cu pistolul în mână, având alături o sută de 
cartuşe Boxer, şi începea să ciuruiască zidul din faţa lui cu 
inscripţia patriotică „V. R. Done”, simţeam cu toată 
convingerea că nici atmosfera, nici înfăţişarea camerei 
noastre nu era îmbunătăţită prin asta. 

Camerele noastre erau mereu pline de substanţe chimice 
şi relicve din cazurile penale, care aveau un fel de a ajunge 
în cele mai ciudate poziţii şi de a apărea în farfuria cu unt 
sau chiar în locuri mai puţin plăcute. Dar hârtiile lui erau 
marea mea dificultate. Avea oroare să distrugă documente, 
mai ales pe cele care aveau legătură cu cazurile lui vechi şi 
doar o dată sau de două ori pe an aduna destulă energie ca 
să le pună în ordine, căci, aşa cum am mai spus undeva în 
aceste memorii incoerente, izbucnirile pătimaşe de energie 
din timpul remarcabilelor performanţe cu care se asociază 
numele lui erau urmate de perioade de letargie, în timpul 
cărora lâncezea cu vioara şi cu cărţile lui, abia catadicsind 
să se mişte, cu excepţia drumului de la canapea până la 
masă. Astfel, lună după lună, teancul de hârtii creştea, până 
când toate colţurile camerei erau îngropate în stive de 
manuscrise ce nu trebuiau sub nici o formă arse şi nici nu 
puteau fi mutate din loc, decât de proprietarul lor. Într-o 
seară de iarnă, în timp ce stăteam amândoi lângă foc, m-am 
aventurat să-i sugerez că, din moment ce terminase de lipit 
extrase în carnetul lui obişnuit, ar putea să folosească 
următoarele două ore făcând camera să arate cât de cât 
locuibilă. Nu putu nega justeţea rugăminţii mele, aşa că se 
duse în dormitorul lui, cu o expresie tristă pe faţă, şi se 
întoarse imediat, trăgând după el o cutie mare de tinichea. 
O aşeză pe podea în mijlocul camerei şi, ghemuindu-se pe 
un scăunel în faţa ei, deschise capacul. Am văzut că o 
treime din ea era deja plină cu teancuri de hârtii, legate cu 
fundă roşie în pachete separate. 

— Sunt destule cazuri aici, Watson, zise el, uitându-se la 
mine cu ochi poznaşi. Cred că, dacă ai ştii tot ce am în 


această cutie, m-ai ruga mai degrabă să scot unele afară, 
decât să bag altele înăuntru. 

— Atunci, astea sunt dosare ale cazurilor tale mai vechi? 
am întrebat. Mi-am dorit de multe ori să am însemnări 
despre ele. 

— Da, băiete, toate astea au fost rezolvate prematur, 
înainte ca biograful meu să vină să mă glorifice. 

Ridică teanc după teanc, într-o manieră tandră şi 
mângâietoare. 

— Nu sunt toate numai succese, dragă Watson, zise el. Dar 
există câteva probleme destul de interesante printre ele. 
lată dosarul crimelor 'Tarleton, şi cazul lui Vamberry, 
negustorul de vin, şi aventura bătrânei rusoaice, şi ciudata 
afacere a cârjei de aluminiu, ca să nu mai vorbim de 
întreaga poveste a lui Ricoletti, cel cu piciorul deformat, şi a 
îngrozitoarei lui neveste. Iar aici, a da, iată ceva destul de 
rar! 

Îşi afundă mâna în cutie şi scoase de pe fundul ei o cutiuţă 
din lemn cu capac culisant, asemănătoare celor în care 
copiii îşi ţin jucăriile. Luă dinăuntru o bucată mototolită de 
hârtie, o cheie demodată din alamă, un ţăruş din lemn cu un 
ghem de aţă atârnat de el şi trei discuri din metal, vechi şi 
ruginite. 

— Ei bine, băiete, ce crezi despre grămada asta? întrebă 
el, zâmbind la vederea expresiei mele. 

— E o colecţie curioasă. 

— Foarte curioasă, iar povestea din jurul ei te va izbi ca 
fiind şi mai curioasă. 

— Înseamnă că aceste relicve au o poveste? 

— Mai mult decât atât, ele sunt povestea în sine. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Sherlock Holmes ridică obiectele unul câte unul şi le alinie 
pe marginea mesei. Apoi se aşeză iar pe scaun şi le privi cu 
o strălucire de satisfacţie în ochi. 

— Acestea sunt singurele lucruri care au mai rămas să-mi 
amintească de aventura „Ritualului Musgrave”. 


Îl auzisem pomenind de acest caz de mai multe ori, cu 
toate că nu am reuşit niciodată să adun detaliile. 

— Aş fi foarte bucuros, i-am zis eu, dacă ai vrea să-mi 
povesteşti despre asta. 

— Şi să las dezordinea aşa? strigă el, răutăcios. Firea ta 
ordonată n-ar mai putea-o suporta, Watson. Dar voi fi fericit 
dacă vei adăuga acest caz la cronicile tale, căci există în el 
unele elemente care îl fac unic în arhivele penale ale acestei 
țari, sau, cred eu, ale oricărei alte ţări. O colecţie a 
neînsemnatelor mele realizări ar fi cu siguranţă incompletă 
dacă nu ar conţine relatarea acestei foarte ciudate afaceri. 

Poate că îţi aminteşti cum afacerea vasului Gloria Scott şi 
conversaţia mea cu acel om nefericit despre a cărui soartă 
ţi-am povestit mi-a îndreptat atenţia către profesia care a 
devenit munca mea de-o viaţă. Tu mă cunoşti acum, când 
numele meu e celebru şi când sunt în general recunoscut şi 
de public şi de autorităţi drept ultima curte de apel în 
cazurile îndoielnice. Chiar şi atunci când m-ai întâlnit 
pentru prima oară, cu ocazia afacerii pe care ai înregistrat- 
o sub numele de „Studiu în roşu”, îmi stabilisem deja relaţii 
considerabile, deşi nu foarte rentabile. Nici nu-ţi dai seama 
ce greu mi-a fost la început şi cât de mult a trebuit să aştept 
până să fac vreun progres. 

Când am venit pentru prima dată la Londra, locuiam în 
strada Montague, chiar pe colţ cu Muzeul Britanic, şi acolo 
am aşteptat, umplându-mi timpul liber, pe care îl aveam cu 
prisosinţă, studiind toate acele ramuri ale ştiinţei care m-ar 
fi putut face mai eficient. Din când în când aveam câte un 
caz, în principal prin intermediul unor foşti colegi de 
facultate, pentru că în ultimii ani de universitate se vorbea 
mult despre mine şi metodele mele. Al treilea dintre aceste 
cazuri a fost cel al „Ritualului Musgrave”, iar eu am făcut 
primii paşi spre poziţia pe care o am acum doar datorită 
interesului stârnit în jurul acelui lanţ ciudat de evenimente 
şi a mizelor mari care s-au dovedit a fi în joc. 


Reginald Musgrave fusese la acelaşi colegiu ca şi mine şi îl 
cunoşteam de departe. Nu era foarte iubit printre studenţii 
din anii terminali, deşi mie mi s-a părut întotdeauna că ceea 
ce fusese luată drept mândrie era de fapt o încercare de a 
ascunde o fire extrem de neîncrezătoare. Ca înfăţişare, era 
un bărbat cu o alură peste măsură de aristocratică, slab, cu 
nasul cârn şi ochii mari, cu un comportament apatic şi 
totuşi politicos. Era cu adevărat un vlăstar al uneia din cele 
mai vechi familii din regat, deşi spiţa lui era una tânără, 
care se separase de Musgravii din nord cândva în secolul al 
şaisprezecelea şi se stabilise în vestul ținutului Sussex, unde 
Conacul Hurlstone este poate cea mai veche clădire locuită 
din regiune. Ceva din locul lui de naştere părea că se lipise 
de el, iar eu nu i-am privit niciodată faţa palidă şi ascuţită, 
sau semeţia capului fără să îl asociez cu arcade cenuşii şi 
geamuri despărțite de stinghii din lemn şi cu toate celelalte 
venerabile rămăşiţe ale unei structuri feudale. Am început 
să discutăm o dată sau de două ori şi îmi aduc aminte că s-a 
arătat deseori extrem de interesat de metodele mele de 
observaţie şi deducție. 

Timp de patru ani nu am mai auzit nimic despre el, până 
într-o dimineaţă, când a intrat în apartamentul meu din 
strada Montague. Nu se schimbase mai deloc; era îmbrăcat 
la modă - a fost întotdeauna puţin cam filfizon - şi-şi 
păstrase aceeaşi purtare liniştită şi suavă care pe vremuri îl 
făcuse deosebit. 

— Ce mai faci, Musgrave? l-am întrebat, după ce ne-am 
strâns cordial mâinile. 

— Probabil că ai auzit de moartea bietului meu tată, a 
răspuns el. S-a stins acum vreo doi ani. De atunci a trebuit 
bineînţeles să conduc domeniul Hurlstone şi viaţa mea a 
fost una ocupată, mai ales că sunt de asemenea un membru 
reprezentant al ținutului meu. Dar am auzit, Holmes, că ai 
început să îţi foloseşti în scopuri practice capacităţile cu 
care obişnuiai să ne uimeşti? 

— Da, am zis. Acum trăiesc de pe urma inteligenţei mele. 


— Sunt încântat să aud asta, căci în momentul de faţă 
sfatul tău ar fi de mare valoare pentru mine. S-au întâmplat 
nişte lucruri foarte ciudate la Hurlstone şi poliţia nu a fost 
în stare să lămurească situaţia. Este, întradevăr, o afacere 
cât se poate de extraordinară şi inexplicabilă. 

Îţi poţi imagina, Watson, cu câtă nerăbdare l-am ascultat, 
căci se părea că şansa după care tânjisem în timpul acelor 
luni de inactivitate îmi bătea în sfârşit la uşă. În adâncul 
fiinţei mele, eram sigur voi reuşi acolo unde alţii au dat 
greş, iar acum aveam ocazia să mă testez. 

— Te rog, spune-mi toate detaliile, am strigat. 

Reginald Musgrave s-a aşezat în faţa mea şi a aprins 
ţigara pe care i-o oferisem. 

— Trebuie să ştii, zise el, că, deşi sunt burlac, sunt nevoit 
să ţin o adevărată armată de servitori la Hurlstone, pentru 
că este un loc imens şi are nevoie de multă îngrijire. Ţin şi o 
rezervaţie şi, când se deschide sezonul la fazani, de obicei 
dau o petrecere, astfel încât nu se poate să ai puţini 
angajaţi. În total sunt opt slujnice, bucătarul, majordomul, 
doi servitori şi un băiat în casă. Grădina şi grajdurile au, 
bineînţeles, personal separat. Dintre aceşti servitori, 
majordomul Brunton era de cel mai mult timp în serviciul 
nostru. Era un tânăr învăţător fără slujbă atunci când l-a 
angajat tatăl meu, dar era un om energic şi cu mare tărie 
de caracter, astfel că, în curând, a devenit de nepreţuit în 
gospodărie. Era un bărbat frumos şi bine făcut, cu o frunte 
splendidă şi acum nu poate avea mai mult de patruzeci de 
ani, deşi a lucrat la noi timp de douăzeci de ani. Cu aceste 
avantaje personale şi cu talentele lui extraordinare, căci 
vorbeşte mai multe limbi şi cântă la aproape toate 
instrumentele muzicale, este de minune că s-a mulţumit 
atât de mult timp cu o asemenea funcţie. Dar presupun că 
era comod şi îi lipsea energia să facă vreo schimbare. 
Majordomul de la Hurlstone este întotdeauna ţinut minte de 
toţi cei care ne vizitează. 


Însă acest model de om are un singur defect. Este un fel 
de Don Juan şi îţi poţi imagina că, pentru un om ca el, nu 
este un rol foarte greu de jucat într-o regiune liniştită de 
ţară. Atunci când era căsătorit nu era o problemă, dar, de 
când a devenit văduv, am avut numai necazuri cu el. Cu 
câteva luni în urmă, aveam speranţa că se va aşeza din nou 
la casa lui, fiindcă se logodise cu RachelHowells, una din 
slujnicele noastre. Dar a părăsit-o şi şi-a îndreptat atenţia 
asupra lui JanetTregellis, fiica pădurarului-şef. Rachel, care 
este o fată foarte bună, dar cu un temperament galez 
iritabil, a făcut o criză serioasă de meningită, iar acum 
umblă prin casă, sau cel puţin umbla, până ieri, cu ochii 
vineţi, ca o umbră a celei care a fost odată. Aceasta a fost 
prima tragedie de la Hurlstone, dar a urmat o a doua, care 
ne-a făcut să uităm de ea şi care a fost precedată de 
dezonoarea şi concedierea majordomului Brunton. 

lată cum s-a întâmplat. După cum am spus, omul era 
inteligent, dar chiar această inteligenţă i-a cauzat ruina, 
căci se pare că a dus la o curiozitate nesăţioasă în privinţa 
unor lucruri care nu erau deloc treaba lui. Nu aveam nici 
cea mai vagă idee până unde împingea el această 
curiozitate, până când o simplă întâmplare mi-a deschis 
ochii. 

Am menţionat deja cât de imensă era casa. Într-o zi, 
săptămâna trecută, marţi seara, ca să fiu mai exact, nu 
puteam dormi, după ce băusem ca neghiobul o cafea tare 
după cină. M-am luptat să adorm până pe la două 
dimineaţa, dar mi-am dat seama că nu are nici un rost, aşa 
că m-am sculat şi am aprins o lumânare cu intenţia de a 
continua lectura unui roman pe care începusem să-l citesc. 
Însă cartea rămăsese în salon, astfel încât mi-am pus 
halatul şi m-am dus s-o iau. 

Ca să ajung în salon, a trebuit să cobor un rând de trepte 
şi apoi să traversez capătul unui culoar care ducea la 
bibliotecă şi la sala armelor. Îţi poţi imagina surpriza mea 
când, în momentul în care am privit de-a lungul acestui 


coridor, am văzul o licărire de lumină venind dinspre uşa 
deschisă a bibliotecii. Eu însumi stinsesem lampa şi 
închisesem uşa înainte de a mă duce la culcare. Fireşte, 
primul meu gând a fost că intraseră nişte hoţi. Coridoarele 
de la Hurlstone au pereţii plini de colecţii de arme vechi. 
Dintre acestea, am luat un topor şi, lăsând lumânarea jos, 
m-am furişat de-a lungul culoarului şi am aruncat o privire 
prin uşa deschisă. 

Majordomul Brunton era în bibliotecă. Stătea într-un 
fotoliu, cu ceea ce părea a fi o hartă pe genunchi şi cu capul 
în mâini, pierdut în gânduri. Am rămas uluit, privindu-l din 
întuneric. O lumânare subţire de pe marginea mesei 
răspândea o lumină palidă, de ajuns cât să-mi dau seama că 
era complet îmbrăcat. Deodată, în timp ce-l priveam, s-a 
ridicat din fotoliu şi, ducându-se la birou, a descuiat şi a tras 
unul din sertare. De aici a luat o hârtie şi, întorcându-se la 
locul lui, a întins-o pe marginea mesei, lângă lumânare, şi a 
început s-o studieze minuţios. Văzând cu cât calm examina 
documentele familiei mele, am fost copleşit de indignare şi 
am făcut un pas înainte, iar Brunton, ridicându-şi privirea, 
m-a văzut stând în pragul uşii. A sărit în picioare, cu faţa 
palidă şi speriată, şi şi-a vârât în sân presupusa hartă pe 
care o studia la început. 

— Aşa, deci, am zis eu. Aşa răsplăteşti tu încrederea pe 
care ţi-am acordat-o. Vei părăsi serviciul meu începând de 
mâine. 

Se înclină, având înfăţişarea unui om complet distrus şi se 
furişă pe 

1/VVVVA...TA.A. VU 1 lângă mine fără să scoată un 
cuvânt. Lumânarea eraincă pe masă şi, la lumina ei, m-am 
uitat să văd ce hârtie luase Brunton din birou. Spre 
surprinderea mea, era una fără nici o importanţă, doar o 
copie a întrebărilor şi răspunsurilor din cadrul unei vechi şi 
ciudate sărbători numite „Ritualul Musgrave”. Este un fel 
de ceremonie specifică familiei noastre, veche de câteva 
secole, prin care fiecare membru al familiei Musgrave 


trebuie să treacă o dată cu împlinirea majoratului, o 
chestiune de interes particular şi poate de o oarecare 
importanţă pentru arheologi, la fel ca blazoanele şi luptele 
noastre, dar în rest de nici un folos. 

— Ar fi bine să revenim mai târziu la hârtie, am zis. 

— Da, dacă eşti de părere că e într-adevăr necesar, a 
răspuns el, cu oarecare ezitare. Dar să-mi continuu 
povestea: am încuiat la loc sertarul, folosind cheia pe care o 
lăsase, Brunton şi am dat să plec, când am văzut cu 
surprindere că majordomul se întorsese şi stătea în faţa 
mea. 

— Domnule Musgrave, a strigat el, cu o voce răguşită de 
emoție, nu suport să fiu dezonorat, domnule. Am fost 
întotdeaunamai mândru decât îmi permitea poziţia mea în 
viaţă, iar dezonoarea m-ar ucide. Mă veţi avea pe 
conştiinţă, domnule. Chiar aşa va fi, dacă mă aduceţi la 
deznădejde. Dacă nu mă mai puteţi ţine după cele 
întâmplate, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, lăsaţi-mă 
să vă dau preavizul şi să plec după o lună, caşi când ar fi din 
proprie iniţiativă. Aş putea suporta asta, domnule 
Musgrave, dar nu să fiu alungat de faţă cu toţi oamenii pe 
care îi cunosc atât de bine. 

— Nu meriţi prea multă consideraţie, Brunton, am 
răspuns. Purtarea ta a fost foarte ruşinoasă. Totuşi, pentru 
că ai fost în familia noastră de mult timp, nu doresc să te 
dezonorez în faţa tuturor. Cu toate acestea, o lună este prea 
mult. Poţi să pleci după o săptămână şi motivează-ţi 
plecarea cum vrei. 

— Doar o săptămână, domnule? strigă el, cu o voce 
disperată. Două, spuneţi măcar două săptămâni! 

— O săptămână, am repetat eu, şi poţi considera că te-am 
tratat cu foarte mare indulgență. 

S-a furişat afară, cu capul în piept, ca un om zdrobit, în 
timp ce eu am stins lumânarea şi m-am întors în camera 
mea. Două zile după acest eveniment, Brunton a fost 
extrem de conştiincios faţă de îndatoririle lui. Nam făcut 


nici o aluzie la cele petrecute şi am aşteptat cu oarecare 
curiozitate să văd cum îşi va acoperi dezonoarea. Cu toate 
astea, a treia dimineaţa nu şi-a făcut apariţia după micul 
dejun, aşa cum avea obiceiul, ca să primească de la mine 
instrucţiunile pe ziua respectivă. Când am ieşit din sala de 
mese, m-am întâlnit din întâmplare cu RachelHowells, 
servitoarea. 'Ţi-am spus că tocmai se întremase după boală 
şi arăta îngrozitor de palidă şi de istovită, astfel că am 
mustrat-o că venise la lucru. 

— Ar trebui să fii în pat, am zis. Îţi vei relua îndatoririle 
când te vei simţi mai bine. 

M-a privit cu o expresie atât de ciudată, încât am început 
să bănuiesc că îi fusese afectat creierul. 

— Mă simt destul de bine, domnule Musgrave, zise ea. 

— Vom vedea ce spune doctorul, am răspuns. Trebuie să-ţi 
întrerupi lucrul chiar acum şi, când te duci jos, spune-i lui 
Brunton că vreau să-i vorbesc. 

— Majordomul a plecat, zise ea. 

— A plecat! Unde? 

— A plecat. Nu l-a văzut nimeni. Nu e în camera lui. Da, a 
plecat, a plecat! 

Se rezemă de perete, râzând în hohote ascuţite, în timp ce 
eu, îngrozit de această criză de isterie, m-am repezit la 
clopoțel, să sun după ajutor. Fata a fost dusă în camera ei, 
încă ţipând şi suspinând, iar eu am făcut cercetări în 
legătură cu Brunton. Nu era nici o îndoială că dispăruse. 
Nu se dormise în patul lui, nu-l văzuse nimeni de când se 
retrăsese în cameră cu o seară înainte şi totuşi era greu de 
înţeles cum putuse să iasă din casă, din moment ce, şi 
ferestrele şi uşile au fost găsite încuiate a doua zi de 
dimineaţă. Hainele, ceasul, chiar şi banii erau la el în 
cameră, dar costumul negru pe care îl purta de obicei 
lipsea. Şi papucii lipseau, în schimb ghetele erau acolo. 
Unde putuse Brunton să se ducă în timpul nopţii şi ce se 
întâmplase cu el? 


Bineînţeles, am cercetat casa din pivniţă până în 
mansardă, dar nu era nici urmă de el. Aşa cum am mai 
spus, e o casă veche, ca un labirint, mai ales în aripa 
principală, care acum este practic nelocuită, dar am răscolit 
în fiecare cameră şi în fiecare pivniţă, fără să descoperim 
nici cea mai mică urmă a omului dispărut. Mi se părea 
incredibil că ar fi putut să plece lăsându-şi lucrurile în urmă 
şi totuşi, unde putea fi? Am chemat poliţia locală însă fără 
succes. Plouase cu o seară înainte şi am examinat peluza şi 
potecile din jurul casei, dar în zadar. Aşa stăteau lucrurile, 
când un nou incident ne-a distras atenţia de la misterul 
original. 

Timp de două zile, RachelHowells fusese atât de bolnavă, 
când în delir, când isterică, încât angajasem o infirmieră să 
stea noaptea cu ea. A treia dimineaţă după dispariţia lui 
Brunton, infirmiera, văzând că pacienta doarme liniştită, a 
adormit în fotoliu. Când s-a trezit dimineaţa devreme, a 
găsit patul gol, geamul deschis şi nici urmă de bolnavă. Am 
fost sculat imediat şi, împreună cu cei doi servitori, am 
început numaidecât să căutăm fata dispărută. N-a fost greu 
de ghicit în ce direcţie plecase, căci, începând de sub 
fereastră, ne-am luat cu uşurinţă după urmele paşilor ei, 
de-a curmezişul peluzei până la marginea lacului, unde au 
dispărut în apropierea potecii pietruite, care duce în afara 
domeniului. Acolo lacul are aproape doi metri şi jumătate în 
adâncime şi-ţi poţi imagina ce am simţit când am văzut că 
urmele paşilor bietei nebune se opriseră la marginea lui. 

Bineînţeles că am dragat imediat lacul ca să recuperăm 
rămăşiţele, dar n-am găsit nici o urmă de cadavru. Pe de 
altă parte, am scos la suprafaţă un obiect la care nu ne 
aşteptam. Era un sac din pânză de în care conţinea o 
grămadă de metal ruginit şi decolorat şi mai multe 
pietricele şi cioburi închise la culoare. Această stranie 
descoperire a fost tot ce am găsit în lac şi, cu toate că ieri 
am căutat şi am întrebat peste tot, nu ştim ce s-a întâmplat 
cu RachelHowells sau cu Richard Brunton. Poliţia locală nu 


mai are nici o idee, astfel că am apelat la tine, ca o ultimă 
variantă. 

Îţi poţi închipui, Watson, cu câtă nerăbdare am ascultat 
această înşiruire extraordinară de evenimente, străduindu- 
mă să le pun cap la cap şi să născocesc vreun fir comun 
care să le lege pe toate. Majordomul dispăruse. Servitoarea 
dispăruse. Servitoarea-l iubise pe majordom, dar mai târziu 
avusese motive să-l urască. Avea sânge galez, era arzătoare 
şi pătimaşă. Fusese îngrozitor de agitată imediat după 
dispariţia lui. Aruncase în lac o geantă cu conţinut ciudat. 
Toţi aceşti factori trebuiau luaţi în considerare şi totuşi 
niciunul din ei nu ajungea la miezul problemei. Care era 
punctul de plecare al acestui lanţ de evenimente? Acolo era 
sfârşitul acestei poveşti încurcate. 

— Musgrave, am zis, trebuie să văd acea hârtie pe care 
majordomul acesta al tău a crezut că merită să o studieze, 
chiar cu riscul de a-şi pierde slujba. 

— E mai degrabă o chestie absurdă, ritualul acesta al 
nostru, răspunse el. Dar cel puţin îl salvează graţia pe care 
i-o conferă vechimea. Am aici o copie a întrebărilor şi 
răspunsurilor, dacă doreşti să te uiţi pe ele. 

Mi-a întins hârtia pe care o vezi acum în mâna mea, 
Watson, şi acesta este ciudatul catehism căruia fiecare 
Musgrave trebuia să i se supună, când devenea bărbat. Îţi 
voi citi întrebările şi răspunsurile, aşa cum sunt: „A cuia 
fost?” „A celui care nu mai este.” „Cine-o va avea?” „Cel 
care va veni.” „Unde era soarele?” „Deasupra stejarului. |, 
„Unde era umbra?” „Sub ulm. „ „Cum se păşea?” „Spre 
nord zece şi cu zece, spre est cinci şi cu cinci, spre sud doi 
şi cu doi, spre vest unu şi cu unu, şi aşa dedesubt. „ „Ce vom 
da în schimb?” „Iot ce e al nostru. „ „De ce să-l dăm?” „De 
dragul încrederii. , 

— Originalul nu e datat, dar este scris cu ortografia 
folosită la jumătatea secolului al şaptesprezecelea, remarcă 
Musgrave. Cu toate astea, mă tem că n-o să-ţi fie de mare 
ajutor în rezolvarea acestui mister. 


— Cel puţin, am zis, ne oferă un alt mister, şi unul care e 
mult mai interesant decât primul. S-ar putea ca rezolvarea 
unuia să fie şi rezolvarea celuilalt. Mă vei ierta, Musgrave, 
dacă-ţi voi spune că majordomul tău mi se pare că a fost un 
om foarte deştept şi că a avut o minte mai pătrunzătoare 
decât zece generaţii de stăpâni de-ai lui. 

— Nu prea te urmăresc, zise Musgrave. Mie mi se pare că 
hârtia nu are practic nici o importanţă. 

— În schimb, mie mi se pare foarte importantă şi îmi 
închipui că Brunton a fost de aceeaşi părere. Probabil că o 
mai văzuse înainte de noaptea în care l-ai prins. 

— E foarte posibil. Nu ne-am străduit să o ascundem. 

— Cred că ultima oară a vrut pur şi simplu să îşi 
reîmprospăteze memoria. Avea, din câte am înţeles, un fel 
de hartă sau schiţă cu care compara manuscrisul şi pe care 
a vârât-o în buzunar atunci când ai apărut. 

— E adevărat. Dar ce legătură putea el să aibă cu acest 
obicei vechi al familiei noastre şi ce înseamnă aiureala asta? 
— Nu cred că ne va fi foarte greu să stabilim acest lucru, 
am zis eu. Cu permisiunea ta, vom lua primul tren spre 

Sussex şi vom aprofunda chestiunea la faţa locului. 

În aceeaşi după-amiază, am ajuns amândoi la Hurlstone. 
Probabil că ai văzut imagini şi ai citit descrieri ale celebrei 
clădiri vechi, aşa că îmi voi limita relatarea despre ea la a 
spune că e construită în formă de L, latura lungă fiind 
partea mai modernă, iar cea scurtă nucleul străvechi din 
care s-a dezvoltat cealaltă. În centrul acestei laturi vechi, 
deasupra uşii joase, cu prag gros în partea superioară, este 
inscripționată data 1607, dar experţii sunt de acord că 
grinzile şi zidăria sunt de fapt mult mai vechi decât atât. 
Pereţii enorm de groşi şi ferestrele mici din această latură 
determinaseră familia să construiască, în secolul trecut, o 
nouă aripă, iar cea veche, atunci când era folosită, servea 
drept magazie şi pivniţă. Casa e înconjurată de un parc 
superb, cu o pădure bătrână şi frumoasă, iar lacul, la care 


se referise clientul meu, se află aproape de alee, la 
aproximativ două sute de iarzi de clădire. 

Eram deja ferm convins, Watson, că nu aveam aici trei 
mistere separate, ci doar unul, şi că, dacă voi descifra 
corect „Ritualul Musgrave”, voi deţine cheia care mă va 
conduce la adevărul cu privire atât la majordomul Brunton, 
cât şi la servitoarea Howells. Mi-am concentrat atunci 
întreaga atenţie asupra acestui lucru. De ce ar fi fost acest 
servitor atât de nerăbdător să stăpânească formula asta 
veche? 

Evident, pentru că văzuse ceva în ea care scăpase tuturor 
acelor generaţii de moşieri şi din care se aştepta să tragă 
nişte foloase personale. Dar ce văzuse şi cum îi afectase 
asta soarta? 

Citind ritualul, îmi era perfect clar că măsurătorile trebuie 
să se refere la vreun loc la care făcea aluzie restul 
documentului şi că, dacă vom găsi acel loc, ne vom putea da 
seama care era secretul pe care strămoşii familiei 
Musgrave consideraseră că este necesar să-l îmbălsămeze 
într-un mod atât de curios. Aveam două indicii cu care 
puteam începe, un stejar şi un ulm. În ceea ce priveşte 
stejarul, nu era nici o îndoială. Chiar în faţa casei, pe partea 
stângă a aleii, se afla un patriarh al stejarilor, unul dintre 
cei mai minunaţi copaci pe care i-am văzut vreodată. 

— Cred că stejarul ăsta era aici când a fost conceput 
ritualul vostru, am zis eu, când am trecut pe lângă el. 

— Era aici şi pe vremea cuceririi normande, după toate 
probabilitățile, răspunse el. Are o circumferință de aproape 
şapte metri. 

— Aveţi cumva şi ulmi bătrâni? am întrebat. 

— Era unul foarte bătrân acolo, dar a fost lovit de trăsnet 
cu zece ani în urmă şi am tăiat ciotul. 

— Se poate vedea unde a fost? 

— Bineînţeles. 

— Alţi ulmi nu mai sunt? 

— Vechi nu, dar avem destui fagi. 


— Aş vrea să văd locul unde a crescut. 

Venisem cu docartul şi clientul meu mă conduse imediat, 
fără să mai intrăm în casă, la „cicatricea” de pe peluză, 
unde fusese odinioară ulmul. Era aproape la jumătatea 
distanţei dintre stejar şi casă. Cercetările mele păreau să 
avanseze. 

— Presupun că este imposibil să aflăm cât de înalt era 
ulmul? am întrebat. 

— 'Ţi-o pot spune imediat. Era de nouăsprezece metri şi 
douăzeci de centimetri. 

— Cum de ştii asta? am întrebat surprins. 

— Când fostul meu profesor îmi dădea un exerciţiu de 
trigonometrie, era întotdeauna vorba de măsurarea unei 
înălţimi. Când eram puşti, calculam fiecare copac şi clădire 
de pe domeniu. 

Acesta era un noroc neaşteptat. Informaţiile se adunau 
mai repede decât aş fi sperat în mod normal. 

— Spune-mi, l-am întrebat, majordomul tău ţi-a pus vreo 
odată o astfel de întrebare? 

Reginald Musgrave m-a privit cu uimire. 

— Acum că mi-ai adus aminte, răspunse el, Brunton chiar 
m-a întrebat de înălţimea copacului cu câteva luni în urmă, 
în legătură cu nu ştiu ce ceartă dintre el şi grăjdar. 

Aceasta era o veste grozavă, Watson, căci îmi arăta că sunt 
pe drumul cel bun. M-am uitat la soare. Era încă jos, iar 
după calculul meu, urma să ajungă deasupra bătrânului 
stejar în mai puţin, de o oră. Atunci, una din condiţiile 
menţionate în Ritual va fi îndeplinită. lar umbra ulmului 
trebuie să însemne capătul cel mai îndepărtat al umbrei, 
altfel s-ar fi ales trunchiul drept ghid. Trebuia, deci, să aflu 
unde va cădea capătul îndepărtat al umbrei atunci când 
soarele va fi deasupra stejarului. 

— Lucrul acesta trebuie să fi fost dificil, Holmes, din 
moment ce ulmul nu mai era acolo. 

— Ei bine, cel puţin ştiam că, dacă Brunton putea s-o facă, 
atunci puteam şi eu. În plus, nu era cine ştie ce greutate. M- 


am dus cu Musgrave în biroul lui şi mi-am înjghebat un 
ţăruş, de care am legat o sfoară lungă, cu un nod pentru 
fiecare yard. Apoi am luat două lungimi de gută de pescuit, 
care ajungeau exact până la un metru şi optzeci de 
centimetri, şi m-am întors împreună cu clientul meu la locul 
unde fusese ulmul. Soarele tocmai atingea vârful stejarului. 
Am fixat guta la un capăt, am marcat direcţia umbrei şi am 
măsurat-o. Era lungă de doi metri şi şaptezeci de 
centimetri. 

Bineînţeles că acum calculul era simplu. Dacă o gută de un 
metru şi optzeci de centimetri avea o umbră de doi metri şi 
şaptezeci de centimetri, atunci un copac de nouăsprezece 
metri şi douăzeci de centimetri ar avea una de douăzeci şi 
opt de metri şi optzeci de centimetri, iar direcţia uneia va fi, 
desigur, şi direcţia celeilalte. Am măsurat distanţa, care m-a 
adus până aproape de zidul casei, şi am marcat locul cu un 
ţăruş. Îţi închipui bucuria mea, Watson, când, la vreo patru 
centimetri de ţăruşul meu, am văzut o gaură în pământ. Mi- 
am dat seama că era marcajul făcut de Brunton după 
măsurătorile lui şi că eram încă pe urma lui. 

Din acest punct am început să număr paşii, după ce 
stabilisem în prealabil punctele cardinale cu ajutorul 
busolei mele de buzunar. Zece paşi cu fiecare picior m-au 
dus de-a lungul zidului casei, unde am marcat din nou locul 
cu un ţăruş. Apoi, am numărat cu grijă cinci spre est şi doi 
spre sud. Am ajuns chiar în pragul vechii uşi. Doi paşi spre 
vest însemna că trebuia acum să merg doi paşi pe coridorul 
pavat cu dale de piatră şi acesta era locul indicat de Ritual. 

Niciodată nu m-am simţit mai dezamăgit, Watson. Pentru o 
clipă, mi sa părut că trebuie să fie vreo greşeală radicală în 
calculele mele. Soarele care apunea strălucea pe podeaua 
coridorului şi astfel puteam vedea că vechile dale cenuşii şi 
tocite cu care era pavată erau bine cimentate şi nu fuseseră 
mai mult ca sigur mutate din loc de foarte mulţi ani. 
Brunton nu umblase aici. Am bătut cu piciorul în podea, dar 
suna la fel peste tot şi nu se vedea nici urmă de spărtură 


sau crăpătură. Din fericire, Musgrave, care începuse să 
aprecieze însemnătatea metodelor mele şi care era acum la 
fel entuziasmat ca mine, luă manuscrisul ca să-mi verifice 
calculele. 

— Şi dedesubt”, strigă el. Ai uitat de „şi dedesubt”. 

Am crezut că voia să spună că trebuie să săpăm, dar apoi, 
fireşte, mi-am dat seama imediat că greşeam. 

— Înseamnă că există o pivniţă dedesubt? am strigat. 

— Da, şi este la fel de veche ca şi casa. Aici jos, pe uşa asta. 

Am coborât o scară de piatră în spirală, iar însoţitorul meu 
luă un chibrit şi aprinse un felinar mare, aflat în colţ, pe un 
butoi. Într-o clipă a fost evident că ajunsesem în sfârşit la 
locul care trebuia şi că nu eram singurii care îl vizitaseră de 
curând. 

Fusese folosit drept magazie de lemne, dar lemnele, care 
mai înainte fuseseră evident împrăştiate pe podea, erau 
acum strânse grămadă într-o parte şi-n alta, lăsând în 
mijloc un spaţiu gol. În acest spaţiu era o lespede mare şi 
grea, cu un inel din fier ruginit în centru, de care era agăţat 
un fular gros, în carouri. 

— Pe legea mea! exclamă clientul meu. Ăsta e fularul lui 
Brunton. L-am văzut purtându-l şi aş putea să jur în privinţa 
asta. Ce a căutat ticălosul aici? 

La sugestia mea, câţiva poliţişti locali au fost chemaţi la 
faţa locului, iar eu am încercat să ridic lespedea, trăgând de 
fular. N-am putut s-o deplasez decât foarte puţin şi numai 
cu ajutorul unuia dintre poliţişti am reuşit în cele din urmă 
să o dau la o parte. Dedesubt se căsca o gaură neagră, pe 
care am încercat cu toţii s-o străpungem cu privirea, în timp 
ce Musgrave, îngenunchind pe margine, băgă înăuntru 
felinarul. 

În faţa noastră apăru o cameră mică, de vreo doi metri 
adâncime şi puţin mai mare de un metru pătrat. Într-o 
parte era o cutie din lemn turtită, cu margini din alamă, al 
cărei capac era ridicat, cu o ciudată cheie de modă veche în 
încuietoare. Era acoperită cu un strat gros de praf, iar 


umezeala şi viermii mâncaseră lemnul, astfel că un 
mănunchi de ciuperci albicioase creştea în interior. Mai 
multe discuri din metal, aparent monede vechi, ca astea pe 
care le am aici, erau împrăştiate pe fundul cutiei, dar, în 
rest, nimic altceva. 

Totuşi, în acel moment, nu ne gândeam prea mult la cutie, 
deoarece privirea noastră era pironită pe ceva ce stătea 
ghemuit lângă ea. Era silueta unui bărbat îmbrăcat în 
costum negru, care stătea pe vine, cu fruntea prăbuşită pe 
marginea cutiei şi cu braţele de o parte şi de alta a acesteia. 
Din cauza poziţiei, tot sângele i se adunase în cap, astfel că 
nimeni n-ar fi putut recunoaşte figura aceea vineţie şi 
diformă, dar statura lui, hainele şi părul au fost de ajuns să-i 
arate clientului meu, atunci când am scos afară cadavrul, că 
era într-adevăr vorba de majordomul dispărut. Murise de 
câteva zile, dar nu avea nici o rană sau vânătaie care să 
arate din ce cauză sfârşise atât de îngrozitor. După ce 
cadavrul a fost scos din pivniţă, ne-am trezit confruntaţi cu 
o problemă aproape la fel de formidabilă ca aceea cu care 
începusem. 


Mărturisesc, Watson, că până în acel moment fusesem 
dezamăgit de cercetările mele. Mă bazasem pe faptul că, o 
dată descoperit locul la care făcea referinţă Ritualul, 
problema va fi rezolvată, dar, acum că ajunsesem acolo, îmi 
părea că sunt la fel de departe ca întotdeauna de a afla care 
era secretul pe care familia îl ascunsese cu atâtea precauţii. 
E adevărat că lămurisem soarta lui Brunton, dar acum 
trebuia să descopăr cum anume murise şi care fusese rolul 
jucat de femeia dispărută în toată această poveste. M-am 
aşezat într-un colţ, pe un butoiaş şi am reflectat cu atenţie 
la toată chestiunea. 

Ştii care sunt metodele mele în astfel de cazuri, Watson. 
Mă pun în locul omului şi, după ce-mi dau seama mai întâi 
cât de inteligent este, încerc să-mi închipui cum aş fi 
procedat eu în aceleaşi împrejurări. În acest caz, problema 
a fost simplificată de faptul că Brunton era foarte inteligent, 
astfel încât n-a fost necesar să ţin seama de ecuaţia 
personală, după cum au poreclit-o astronomii. Ştia că ceva 
de valoare era ţinut ascuns. A descoperit locul. A văzut că 
piatra care îl acoperea era prea grea pentru un singur om. 
Ce-ar face el în continuare? Nu putea să aducă ajutor din 
afară, chiar dacă avea pe cineva de încredere, fără să 
descuie uşile şi să rişte să fie descoperit. Era mai bine, dacă 
putea, să-şi ia ca ajutor pe cineva din casă. Dar pe cine 
putea să roage? Fata asta îi fusese devotată. Oricât de urât 
s-a purtat cu o femeie, unui bărbat îi e întotdeauna greu să- 
şi închipuie că poate a pierdut definitiv iubirea ei. Prin 
intermediul unor mici atenţii, el ar încerca să se împace cu 
servitoarea Howells şi apoi ar lua-o drept complice. Ar veni 
împreună noaptea în pivniţă, iar forţele lor unite ar fi de 
ajuns să ridice piatra. Până aici le-am putut urmări acţiunile 
ca şi cum i-aş fi văzut cu ochii mei. 

Dar chiar şi pentru ei doi, ridicarea pietrei trebuie să fi 
fost o muncă anevoioasă, unul dintre ei fiind femeie. Mie şi 
unui poliţist corpolent din Sussex ni s-a părut o treabă 
destul de grea. La ce alt ajutor ar face apel? Probabil la 


acelaşi la care aş fi făcut şi eu. M-am ridicat şi am examinat 
cu grijă diferitele bucăţi din lemn împrăştiate pe podea. 
Aproape imediat am găsit ceea ce mă aşteptam să găsesc. O 
bucată, lungă de vreun metru, avea la un capăt o crestătură 
foarte vizibilă, în timp ce mai multe bucăţi erau turtite pe 
margini, ca şi cum ar fi fost presate de o greutate enormă. 
Evident, după ce au săltat piatra, au vârât bucăţile din lemn 
în deschizătură, până când în sfârşit aceasta a fost destul de 
mare ca să pătrundă prin ea şi au ţinut-o deschisă cu 
ajutorul unei bucăţi din lemn plasate vertical, care sar fi 
putut foarte bine cresta la capătul inferior, din moment ce 
întreaga greutate a pietrei o presa de marginea celeilalte 
lespezi. Până aici eram încă pe teren sigur. 

Iar acum, în ce fel ar fi trebuit să continuu reconstituirea 
acestei tragedii nocturne? În mod clar, doar unul ar fi 
încăput în gaură şi acela a fost Brunton. Fata trebuie să fi 
aşteptat deasupra. Apoi, Brunton a descuiat cutia, i-a dat 
probabil fetei conţinutul acesteia, din moment ce nu a fost 
de găsit nicăieri, şi apoi, apoi, ce s-a întâmplat? 

Ce foc mocnit de răzbunare izbucnise deodată ca o flacără 
în sufletul acestei pătimaşe femei celtice, când l-a văzut pe 
bărbatul care o nedreptăţise, mai mult poate decât bănuim 
noi, în puterea ei? A fost doar o întâmplare că bucata din 
lemn a alunecat şi că piatra a căzut la loc, închizându-l pe 
Brunton în ceea ce a devenit mormântul lui? A fost ea 
vinovată doar de tăcere în privinţa sorții lui? Sau o lovitură 
bruscă a mâinii ei a aruncat suportul la o parte, făcând 
lespedea să se prăbuşească la loc? Oricum ar fi fost, mi se 
părea că văd silueta femeii încă strângând comoara la piept 
şi fugind sălbatic pe scara în spirală, cu urechile răsunând 
de strigătele înăbuşite din spatele ei şi de loviturile 
înnebunite în lespedea care îl sufoca pe iubitul ei 
necredincios. 

Acesta era secretul chipului său alb, al nervilor zdruncinaţi 
şi al hohotelor isterice de râs din dimineaţa următoare. Dar 
ce fusese în cutie? Ce făcuse ea cu conţinutul acesteia? 


Desigur, trebuie să fi fost metalul vechi şi pietricelele pe 
care le scosese clientul meu din lac. Le aruncase acolo cu 
prima ocazie, ca să şteargă şi ultima urmă a crimei ei. 

Timp de douăzeci de minute am stat nemişcat, reflectând 
asupra problemei. Musgrave încă mai era palid, legănând 
felinarul şi străpungând gaura cu privirea. 

— Acestea sunt monede de pe vremea lui Charles I, zise el, 
arătându-mi câteva care fuseseră în cutie. Vezi, am avut 
dreptate când am stabilit data Ritualului. 

— S-ar putea să mai găsim şi altceva de-al lui Charles I, 
am exclamat, atunci când semnificaţia probabilă a primelor 
două întrebări din Ritual mă izbi brusc. Arată-mi conţinutul 
genţii pe care ai pescuit-o din lac. 

Am urcat la el în birou, iar el a răsturnat resturile în faţa 
mea. Când leam văzut, mi-am dat seama de ce credea că 
sunt fără importanţă, căci metalul era aproape negru, iar 
pietrele erau închise la culoare şi-şi pierduseră strălucirea. 
Cu toate astea, după ce am şters una din ele de mâneca 
hainei, a început să strălucească precum o scânteie în 
căuşul întunecat al palmei. Partea din metal avea forma 
unui inel dublu, dar fusese atât de îndoit şi răsucit, încât îşi 
pierduse forma originală. 

— Nu trebuie să uiţi, am zis eu, că oamenii regelui au 
rămas în continuare în Anglia chiar şi după moartea 
acestuia, iar atunci când în sfârşit au fugit, probabil că au 
lăsat îngropate în urmă multe din cele mai valoroase averi 
ale lor, cu intenţia de a se întoarce după ele în vremuri mai 
paşnice. 

— Strămoşul meu, Sir Ralph Musgrave, a fost un cavaler 
remarcabil şi mâna dreaptă a regelui Charles al II-lea, în 
timpul călătoriilor lui, zise prietenul meu. 

— Nu, zău! am răspuns. Ei bine atunci, asta cred că era 
ultima verigă care ne lipsea. Trebuie să te felicit, pentru că 
tocmai ai intrat în posesia, deşi într-o manieră tragică, a 
unei relicve de o mare valoare intrinsecă, dar de o 
importanţă şi mai mare în calitate de curiozitate istorică. 


— Dar, ce este? întrebă el uimit, cu răsuflarea întretăiată. 

— E nici mai mult nici mai puţin decât vechea coroană a 
regilor Angliei. 

— Coroana! 

— Exact. Gândeşte-te la ceea ce spune Ritualul. Cum 
suna? „A cui a fost?”, A celui care nu mai este. „Asta a fost 
după execuţia lui Charles. Apoi, „Cine o va avea?”„Cel care 
va veni.” Acesta era Charles al II-lea, a cărui sosire fusese 
deja prevăzută. Nu cred că mai încape îndoială că această 
diademă turtită şi diformă încununa cândva frunţile regilor 
din dinastia Stuart. 

— Şi cum a ajuns în lac? 

— A, asta e o întrebare la care va dura ceva timp până să 
răspundem. 

Şi atunci am început să-i schiţez întregul lanţ de 
presupuneri şi dovezi pe care îl construisem. Când am 
terminat de povestit, dispăruse şi ultima rază de soare, iar 
luna strălucea puternic pe cer. 

— Dar cum se face că Charles nu şi-a luat coroana când s-a 
întors? întrebă Musgrave, punând relicva înapoi în sacul din 
pânză. 

— A, ai evidenţiat singurul punct pe care nu-l vom lămuri 
probabil niciodată. Mai mult ca sigur, acel Musgrave care 
deţinea secretul a murit între timp şi, dintr-o neglijenţă, a 
lăsat acest ghid urmaşului său fără să-i explice semnificaţia. 
Din acea zi şi până acum a fost lăsat moştenire din tată în 
fiu, până când, în cele din urmă, a ajuns la îndemâna unui 
om care i-a desluşit secretul şi şi-a pierdut viaţa în această 
aventură. 

Şi aceasta e povestea „Ritualului Musgrave”, Watson. Cei 
din familie ţin coroana la Hurlstone, deşi au avut ceva 
probleme legale şi au plătit o sumă considerabilă, înainte să 
li se permită s-o păstreze. Sunt sigur că, dacă le menţionezi 
numele meu, vor fi fericiţi să ţi-o arate. Cât priveşte femeia, 
nu s-a mai auzit nimic de ea şi e posibil să fi părăsit Anglia, 


ducând cu ea amintirea crimei sale către cine ştie ce 
pământ de peste mări. 

6. Enigma din Reigate. 

A trecut ceva timp, până când sănătatea prietenului meu 
Sherlock Holmes s-a ameliorat după încordarea cauzată de 
eforturile lui extreme din primăvara lui '87. Întreaga 
afacere cu compania Netherland-Sumatra şi cu mârşăviile 
colosale ale baronului Maupertuis sunt prea proaspete în 
mintea publicului şi au o prea strânsă legătură cu politica şi 
cu finanţele pentru a fi subiecte potrivite în cadrul acestei 
serii de schiţe. Totuşi, au dus în mod indirect la o problemă 
deosebită şi complexă, care i-a dat prietenului meu ocazia 
să demonstreze valoarea unei arme noi pe lângă multe 
altele de care se folosise în lupta lui de-o viaţă împotriva 
crimei. 

Făcând apel la însemnările mele, observ că era ziua de 14 
aprilie atunci când am primit o telegramă de la Lyons, care 
mă anunţa că Holmes zăcea bolnav în Hotelul Dulong. Am 
ajuns în camera lui în mai puţin de douăzeci şi patru de ore 
şi am constatat uşurat că nu era nimic grav în simptomele 
sale. Însă până şi constituţia lui de fier cedase sub 
presiunea unei anchete care durase mai bine de două luni, 
perioadă în care nu lucrase mai puţin de cincisprezece ore 
pe zi şi, după cum mă asigurase chiar el, nu o dată se 
concentrase asupra sarcinii sale timp de cinci zile la rând. 
Nici măcar rezultatul triumfător al muncii lui nu l-a putut 
salva de o reacţie după un astfel de efort, şi, într-o vreme 
când numele lui răsuna în toată Europa, iar camera îi era 
plină până la glezne cu telegrame de felicitare, l-am găsit 
pradă celei mai negre depresii. Cu toate că, ştia că reuşise 
acolo unde poliţia a trei ţări eşuase şi că anticipase de 
fiecare dată manevrele celui mai desăvârşit escroc din 
Europa, acest lucru nu era suficient să-l scoată din 
deprimare. 

Trei zile mai târziu eram iarăşi amândoi în strada Baker, 
dar era evident că prietenului meu i-ar fi prins mult mai 


bine o schimbare, iar gândul la o săptămână de primăvară 
petrecută la ţară mă atrăgea şi pe mine. Vechiul meu 
prieten, colonelul Hayter, care, îmi fusese pacient în 
Afganistan, îşi cumpărase acum o casă lângă Reigate, în 
Surrey şi mă rugase de multe ori să-l vizitez. Ultima oară, 
îmi spusese că, dacă prietenul meu ar vrea să vină cu mine, 
i-ar face mare plăcere să-l aibă şi pe el ca oaspete. A fost 
nevoie de puţină diplomaţie, dar când Holmes a înţeles că 
locuinţa aparţinea unui burlac şi că i se va permite cea mai 
deplină libertate, a căzut de acord cu planurile mele, astfel 
că, la o săptămână după întoarcerea noastră de la Lyons, 
eram sub acoperişul colonelului. Hayter era un vechi şi bun 
soldat, care călătorise mult şi, după cum mă aşteptasem, şi- 
a dat în curând seama că el şi Holmes aveau multe lucruri 
în comun. 

În seara sosirii noastre, ne-am dus după cină în sala de 
arme a colonelului, iar Holmes s-a întins pe canapea, în 
timp ce eu şi Hayter admiram mica lui colecţie de arme est- 
europene. 

— Apropo, zise deodată colonelul, cred că voi lua unul din 
pistoalele astea cu mine în cameră, în caz că avem vreo 
alarmă. 

— O alarmă! am zis eu. 

— Da, nu demult am avut parte de o sperietură pe-aici. 
Bătrânului Acton, care e unul dintre magnații regiunii, i-a 
fost spartă casa lunea trecută. N-au fost prea multe 
pagube, dar indivizii sunt încă liberi. 

— Nici un indiciu? întrebă Holmes, uitându-se cu coada 
ochiului la colonel. 

— Încă nu. Dar afacerea e una modestă, una din micile 
noastre infracţiuni de la ţară, care probabil că vă pare prea 
nesemnificativă, domnule Holmes, mai ales după această 
afacere internaţională de proporţii. 

Holmes îşi flutură mâna a nepăsare la auzul 
complimentului, dar zâmbetul lui arăta că îl încântase. 

— A fost vreun aspect interesant? 


— Nu cred. Hoţii au răscolit biblioteca şi s-au ales cu 
puţine lucruri pentru osteneala lor. Totul a fost întors cu 
susul în jos, sertarele deschise cu forţa, dulapurile 
devastate şi n-au dispărut decât un volum din opera 
„Homer” a lui Pope, două sfeşnice placate, un prespapier 
din fildeş, un barometru mic din lemn de stejar şi un ghem 
de aţă. 

— Ce sortiment extraordinar! am exclamat. 

— A, e clar că indivizii au înşfăcat tot ce le-a căzut în mână. 

Holmes mormăi din canapea. 

— Poliţia locală ar trebui să înţeleagă ceva din toate astea, 
zise el. Păi, e cu siguranţă evident că... 

Dar eu ridicai ameninţător degetul. 

— Eşti aici ca să te odihneşti, dragă prietene. Pentru, 
numele lui Dumnezeu, nu te preocupa de o nouă problemă, 
când nervii tăi sunt la pământ. 

Holmes ridică din umeri, privindu-l pe colonel cu o 
resemnare comică, iar discuţia alunecă spre subiecte mai 
puţin periculoase. 

Era destinat, însă, ca toate precauţiile mele profesionale 
să fie în zadar, căci, a doua zi de dimineaţă, problema s-a 
impus asupra noastră în aşa fel încât era imposibil s-o ignori 
şi vacanţa la ţară a luat o turnură pe care n-o anticipase 
niciunul dintre noi. Tocmai ne luam micul dejun, când 
majordomul colonelului dădu buzna, uitând complet de 
buna-cuviinţă. 

— Aţi auzit vestea, domnule? gâfâi el. La Cunningham, 
domnule! 

— Spargere! exclamă colonelul, cu ceaşca de cafea în aer. 

— Crimă! 

Colonelul scoase un fluierat. 

— Pe legea mea! zise el. Atunci, cine a fost ucis? 
Judecătorul de pace sau fiul lui? 

— Niciunul, nici altul, domnule. A fost William, vizitiul. 
Împuşcat drept în inimă, domnule, şi a amuţit pe veci. 

— Dar cine l-a împuşcat? 


— Hoţul, domnule. A fugit ca din puşcă şi a scăpat. locmai 
spărsese fereastra de la cămară, când William l-a surprins 
şi şi-a găsit sfârşitul salvând proprietatea stăpânului său. 

— La ce oră s-a întâmplat? 

— A fost noaptea trecută, domnule, în jurul orei 
douăsprezece. 

— A, atunci o să trecem pe-acolo mai târziu, zise colonelul, 
aşezându-se din nou la masă, liniştit. E o afacere cam 
proastă, adăugă el, după plecarea majordomului. Bătrânul 
Cunningham e un om de vază pe-aici şi tare cumsecade. O 
să fie distrus din cauza asta, căci vizitiul era în slujba lui de 
mulţi ani şi a fost un servitor bun. E clar că sunt aceiaşi 
ticăloşi care au spart şi casa lui Acton. 

— Şi au furat acea colecţie ciudată, zise Holmes, gânditor. 

— Exact. 

— Hm! Se poate dovedi a fi cel mai simplu lucru din lume, 
cu toate acestea, la prima vedere pare puţin curios, nu-i 
aşa? Ar fi de aşteptat ca o bandă de hoţi care acţionează la 
ţară să schimbe decorul operaţiunilor lor şi nu să spargă 
două căsuțe în aceeaşi regiune într-un interval de câteva 
zile. Aseară, când aţi vorbit despre luarea unor precauţii, 
îmi amintesc că mi-a trecut prin cap faptul că această zonă 
e ultimul loc din Anglia spre care hoţul sau hoţii şi-ar 
îndrepta atenţia, ceea ce arată că mai au, încă multe de 
învăţat. 

— Îmi închipui că e vreun profesionist din regiune, zise 
colonelul. În acest caz, desigur, locuinţele lui Acton şi 
Cunningham sunt exact locurile pe care le-ar alege, din 
moment ce sunt pe departe cele mai mari de pe-aici. 

— Şi cele mai bogate? 

— Păi, ar trebui să fie, dar au avut un proces care a durat 
câţiva ani şi care i-a secat de sânge pe amândoi, cred. 
Bătrânu Acton revendică jumătate din proprietatea lui 
Cunningham, iar avocaţii se ocupă de asta zi şi noapte. 

— Ei bine, dacă e vorba de un infractor local, n-ar trebui 
să fie prea dificil de găsit, zise Holmes, căscând. Bine, bine, 


Watson, n-am de gând să mă amestec. 

— Inspectorul Forrester, domnule, spuse majordomul, 
împingând uşa la perete. 

Funcţionarul, un tânăr elegant, cu o faţă ascuţită, intră în 
cameră. 

— Bună dimineaţa, domnule colonel, zise el, sper că nu vă 
deranjez, dar am auzit că domnul Holmes din strada Baker 
e aici. 

Colonelul făcu un gest cu mâna în direcţia prietenului 
meu, iar inspectorul se înclină. 

— Ne-am gândit că poate aţi dori să interveniţi, domnule 
Holmes. 

— Sorţii sunt împotriva ta, Watson, zise el râzând. Tocmai 
discutam cazul, când aţi venit, domnule inspector. Poate ne 
puteţi da câteva detalii. 

Văzând că se reazemă de scaun în acea manieră familiară, 
mi-am dat seama că nu mai am nici o şansă. 

— În afacerea Acton n-am avut nici un indiciu. Dar acum 
avem destule şi nu e nici o îndoială că e vorba de aceeaşi 
persoană în ambele cazuri. Omul a fost văzut. 

— Aha! 

— Da, domnule. Dar a fugit ca o căprioară după ce s-a tras 
glonţul care l-a omorât pe bietul William Kirwan. Domnul 
Cunningham l-a văzut de la fereastra dormitorului, iar 
domnul Alec Cunningham l-a văzut din coridorul din spate. 
Era ora douăsprezece fără un sfert când s-a dat alarma. 
Domnul Cunningham tocmai se dusese la culcare, iar 
domnul Alec fuma o pipă, îmbrăcat în halat. Amândoi l-au 
auzit pe William, vizitiul, strigând după ajutor, iar domnul 
Alec a fugit într-acolo să vadă ce se întâmplă. Uşa din spate 
era deschisă şi, când a ajuns la capătul de jos al scărilor, a 
văzut doi oameni luptându-se afară. Unul din eia tras un 
foc de armă, celălalt a căzut, iar ucigaşul a fugit prin 
grădină şi a sărit gardul. Domnul Cunningham, uitându-se 
pe fereastra dormitorului, l-a văzut pe individ când a ajuns 
la stradă, dar l-a pierdut imediat din vedere. Domnul Alec s- 


a oprit să vadă dacă îl poate ajuta pe muribund şi astfel 
ticălosul a scăpat. În afara faptului că era un bărbat de 
statură mijlocie şi îmbrăcat în ceva negru, nu avem nici un 
indiciu asupra persoanei, dar facem cercetări asidue şi, 
dacă e un străin, o să-l găsim în curând. 

— Ce căuta acest William acolo? A spus ceva înainte să 
moară? 

— Nici un cuvânt. Locuieşte într-o cabană împreună cu 
mama lui şi, fiind un om foarte devotat, ne-am gândit că s-a 
dus spre casă cu intenţia de a vedea dacă totul e în ordine 
acolo. Fireşte că treaba cu Acton i-a pus pe toţi în gardă. 
Probabil că hoţul abia spărsese uşa, încuietoarea a fost 
forţată, atunci când l-a surprins William. 

— I-a spus William ceva mamei lui înainte să plece? 

— Este o femeie foarte bătrână şi surdă, aşa că nu putem 
scoate nici o informaţie de la ea. Şocul a făcut-o pe jumătate 
nebună, dar am înţeles că na fost niciodată foarte 
inteligentă. Există totuşi un amănunt extrem de important. 
Uitaţi-vă la asta! 

Inspectorul luă dintr-un carnet o bucată ruptă de hârtie şi 
o întinse pe genunchi. 

— A fost găsită între degetele mortului. Se pare că e un 
fragment rupt dintr-o foaie mai mare. După cum vedeţi, ora 
menţionată pe ea este chiar aceea la care bietul om şi-a 
găsit sfârşitul. Vă puteţi imagina că ucigaşul lui ar fi putut 
să-i smulgă restul hârtiei sau că el ar fi putut lua acest 
fragment de la ucigaş. Ceea ce scrie pare a fi o întâlnire. 

Holmes luă bucata de hârtie, a cărei copie este reprodusă 
aici: „la douăsprezece fără un sfert afli ce poate. , 

— Presupunând că este o întâlnire, continuă inspectorul, 
este o teorie posibilă aceea că William Kirwan, deşi avea 
reputaţia de om cinstit, ar fi putut fi în cârdăşie cu hoţul. S- 
ar fi putut întâlni cu el acolo, ar fi putut să-l ajute să spargă 
uşa şi apoi ar fi putut izbucni o ceartă între ei. 

— Acest scris este extraordinar de interesant, zise Holmes, 
care examinase hârtia foarte concentrat. Apele sunt mult 


mai adânci decât am crezut la început. 

Îşi luă capul în mâini, în timp ce inspectorul zâmbi văzând 
efectul pe care acest caz îl avusese asupra faimosului 
specialist londonez. 

— Ultima dumneavoastră remarcă, spuse Holmes deodată, 
referitoare la posibilitatea existenţei unei înţelegeri între 
hoţ şi servitor, această hârtie fiind un bilet prin care îşi 
dădeau întâlnire, este o presupunere ingenioasă şi nu 
complet imposibilă. Dar acest scris deschide... 

Îşi luă din nou capul în mâini şi rămase adâncit în gânduri 
câteva minute. Când îşi ridică iar faţa, am fost surprins să 
văd că obrazul îi era aprins şi ochii îi străluceau la fel ca 
înainte de boală. Sări în picioare cu toată energia lui de 
odinioară. 

— Uite ce e, zise el. Aş vrea să arunc o mică privire în 
detaliile acestui caz. Există ceva în el care mă fascinează 
enorm de mult. Dacă-mi permiteţi, domnule colonel, vă voi 
părăsi pe dumneavoastră şi pe prietenul meu, Watson, şi voi 
merge cu inspectorul să testez adevărul câtorva mici idei 
deale mele. Mă voi întoarce într-o jumătate de oră. 

Trecu o oră şi jumătate până când inspectorul se întoarse 
singur. 

— Domnul Holmes se plimbă în sus şi-n jos pe-afară, zise 
el. Vrea să mergem toţi patru până la casă. 

— La casa domnului Cunningham? 

— Da, domnule. 

— De ce? 

Inspectorul dădu din umeri. 

— Nu prea ştiu nici eu, domnule. Între noi fie vorba, nu 
cred că domnul Holmes şi-a revenit încă după boala lui. Se 
poartă foarte ciudat şi e foarte agitat. 

— Nu cred că e nevoie să vă alarmaţi, am zis eu. De cele 
mai multe ori, am descoperit că e o metodă în nebunia lui. 

— Unii oameni ar zice că e o nebunie în metoda lui, mârâi 
inspectorul. Dar arde de nerăbdare să înceapă, domnule 
colonel, aşa că mai bine ieşim afară, dacă sunteţi gata. 


L-am găsit pe Holmes plimbându-se în sus şi-n jos pe 
câmp, cu bărbia în piept şi cu mâinile vârâte în buzunarele 
pantalonilor. 

— Chestiunea devine din ce în ce mai interesantă, zise el. 
Watson, excursia ta la ţară este un adevărat succes. Am 
avut o dimineaţă încântătoare. 

— Din câte înţeleg, aţi fost la locul faptei, zise colonelul. 

— Da, eu şi inspectorul am făcut o mică recunoaştere 
împreună. 

— Aţi avut noroc? 

— Ei bine, am văzut nişte lucruri foarte interesante. Am să 
vă povestesc pe drum ce am făcut. Mai întâi, am văzut 
cadavrul acelui nefericit om. A murit într-adevăr din cauza 
unei răni provocate de un revolver, aşa cum s-a declarat. 

— Te-ai îndoit cumva de asta? 

— O, e mai bine să verific totul. Inspecţia noastră nu a fost 
o pierdere de timp. Apoi, am avut o întrevedere cu domnul 
Cunningham şi cu fiul său, care au putut să indice locul 
exact unde ucigaşul a trecut prin gardul viu al grădini, 
atunci când a fugit. Acest lucru a fost de mare interes. 

— Fireşte. 

— Apoi am fost s-o vedem pe mama nefericitului om. Dar 
de la ea n-am putut obţine nici o informaţie, pentru că e 
foarte bătrână şi plăpândă. 

— Şi care e rezultatul cercetărilor? 

— Convingerea că această crimă e una foarte ciudată! 
Poate că vizita noastră de acum va reuşi să o mai 
limpezească puţin. Cred că suntem amândoi de acord, 
domnule inspector, că bucata de hârtie din mâna mortului, 
având scrisă pe ea însăşi ora morţii lui, este de o importanţă 
covârşitoare. 

— Ar trebui să ne dea un indiciu, domnule Holmes. 

— Chiar ne dă un indiciu. Cel care a scris biletul este cel 
care l-a sculat pe William Kirwan din patul lui la acea oră. 
Dar unde e restul acelei foi de hârtie? 


— Am cercetat locul cu mare atenţie, sperând că o voi 
găsi, spuse inspectorul. 

— A fost smulsă din mâna mortului. De ce era acel cineva 
atât de nerăbdător să pună măna pe ea? Pentru că îl 
incrimina. Şi ce-ar face cu ea? Foarte probabil ar vârâ-o în 
buzunar fără să observecă un colţ a rămas în măna strânsă 
a cadavrului. Dacă vom găsi restul acelei foi de hârtie, e 
evident că vom fi făcut progrese mari către rezolvarea 
misterului. 

— Da, dar cum putem ajunge la buzunarul criminalului 
înainte de a-l prinde pe criminal? 

— Mda, mă rog, a meritat totuşi să reflectăm la asta. Apoi, 
mai există un alt element evident. Biletul i-a fost trimis lui 
William. Nu se poate să i-l fi înmânat cel care l-a scris, altfel, 
bineînţeles, i-ar fi putut transmite oral mesajul. Atunci, cine 
a adus biletul? Sau a venit prin poştă? 

— Am făcut cercetări, zise inspectorul. William a primit ieri 
o scrisoare cu poşta de după-amiază. Plicul l-a distrus el. 

— Excelent! exclamă Holmes, bătându-l pe inspector pe 
spate. Aţi fost să vorbiţi cu poştaşul. E o plăcere să lucrez 
cu dumneavoastră. Ei bine, iată cabana, şi dacă doriţi să 
veniţi cu mine, domnule colonel, vă voi arăta locul faptei. 

Am trecut pe lângă căsuţa unde locuise victima şi am urcat 
pe o alee străjuită de stejari, până la frumoasa casă veche, 
în stil Regina Ana. Pe pragul de sus al uşii era inscripționată 
data lui Malplaquet. Holmes şi inspectorul ne-au condus în 
jurul casei, până când am ajuns la poarta laterală, separată 
printr-o grădină de gardul viu care străjuieşte drumul. Un 
poliţist era postat la uşa bucătăriei. 

— Deschideţi uşa, domnule poliţist, zise Holmes. Deci, 
tânărul domn Cunningham stătea chiar pe scările acelea, 
atunci când i-a văzut pe cei doi bărbaţi luptându-se exact în 
locul unde suntem noi acum. Bătrânul domn Cunningham 
era la fereastră. A doua din stânga, şi l-a văzut pe individ 
fugind tocmai la stânga acelui tufiş. Apoi, domnul Alec s-a 
repezit afară şi a îngenunchiat lângă omul rănit. Pământul e 


foarte tare, după cum vedeţi, şi nu sunt urme care să ne 
ghideze. 

În timp ce vorbea, doi bărbaţi ieşiră de după colţul casei, 
venind spre noi pe poteca din grădină. Unul era în vârstă, 
cu o faţă robustă şi zbârcită şi cu ochi gravi, celălalt era un 
tânăr îndrăzneţ, a cărui expresie zâmbitoare, plină de 
strălucire şi îmbrăcăminte arătoasă contrastau în mod bizar 
cu problema care ne adusese aici. 

— Încă mai faceţi cercetări, ei? îi zise el lui Holmes. 
Credeam că voi, londonezii, nu greşiţi niciodată. La urma 
urmei, nu mi se pare că vă mişcaţi foarte repede. 

— A, trebuie să ne acordaţi puţin timp, zise Holmes, 
binedispus. 

— O să aveţi nevoie, spuse tânărul Alec Cunningham. Din 
câte văd, nu avem nici cel mai mic indiciu. 

— Avem doar unul, răspunse inspectorul. Ne-am gândii că 
dacă vom putea găsi... Doamne Dumnezeule, domnule 
Holmes! Ce s-a întâmplat? 

Faţa bietului meu prieten avea cea mai înspăimântătoare 
expresie. Ochii îi erau daţi peste cap, trăsăturile i se 
zvârcoleau în agonie şi, cu un geamăt înăbuşit, căzu lat la 
pământ. Îngroziţi de gravitatea acestei crize bruşte, lam 
dus în bucătărie, unde el se lăsă pe spate într-un scaun 
mare, respirând greu pentru câteva minute. În cele din 
urmă, scuzându-se ruşinat de slăbiciunea lui, se ridică iar în 
picioare. 

— Watson vă va spune că abia mi-am revenit după o boală 
gravă, explică el. Sunt predispus la aceste crize bruşte de 
nervi. 

— Să vă trimit acasă cu trăsura mea? întrebă bătrânul 
Cunningham. 

— Ei bine, dacă tot sunt aici, există un element în privinţa 
căruia aş vrea să fiu sigur. Îl putem verifica foarte uşor. 

— Care anume? 

— Păi, mie mi se pare că este posibil ca sosirea bietului 
William să se fi petrecut nu înainte, ci după intrarea hoţului 


în casă. Se pare că luaţi de bun faptul că, deşi uşa a fost 
forţată, spărgătorul nu a intrat deloc înăuntru. 

— Mă gândesc că acest lucru e destul de evident, zise 
domnul Cunningham grav. Fiul meu, Alec, nu se dusese încă 
la culcare şi ar fi auzit în mod sigur dacă ar fi fost cineva în 
casă. 

— Unde stătea? 

— Fumam în cabina mea. 

— Care e fereastra? 

— Ultima din stânga, lângă cea a tatălui meu. 

— Bineînţeles, ambele lămpi erau aprinse? 

TrVVA.11V 

— Fără îndoială. 

— Sunt nişte elemente ciudate aici, zise Holmes zâmbind. 
Nu vi se pare extraordinar ca un hoţ, unul care avea ceva 
experienţă anterioară, să spargă intenţionat o casă într-un 
moment în care vedea după lumini că doi membri ai familiei 
erau încă în picioare? 

— Probabil că se simţea sigur pe el. 

— Fireşte că, dacă n-ar fi fost un caz ciudat, nu ar fi fost 
nevoie să vă cerem dumneavoastră să ne daţi o explicaţie, 
zise tânărul domn Alec. Dar, în ceea ce priveşte ideea 
dumneavoastră că bărbatul a jefuit casa înainte să-l 
surprindă William, cred că e complet absurdă. N-am fi găsit 
totul răscolit şi n-am fi observat că lipsesc lucruri? 

— Depinde de lucruri, zise Holmes. Trebuie să ţineţi minte 
că avem dea face cu un hoţ foarte bizar, care pare să 
lucreze după un plan al lui. Uitaţivă, de exemplu, la 
grămada ciudată de obiecte pe care le-a luat din locuinţa lui 
Acton - ce anume era? 

— Un ghem de aţă, un prespapier şi nu mai ştiu ce alte 
ciudăţenii. 

— Ei bine, se parecă suntem în mâinile dumneavoastră, 
domnule Holmes, zise bătrânul Cunningham. Orice aţi 
putea sugera dumneavoastră sau domnul inspector va fi 
îndeplinit cu siguranţă. 


— În primul rând, spuse Holmes, aş vrea să oferiţi o 
recompensă venind din partea dumneavoastră, căci 
autorităţilor le-ar lua ceva timp până să se hotărască în 
privinţa sumei, iar aceste lucruri trebuie făcute imediat. Am 
notat aici cam cum ar putea fi formulată, dacă aveţi 
amabilitatea s-o semnaţi. M-am gândit că cincizeci de lire ar 
fi suficient. 

— Aş da bucuros şi cinci sute, zise judecătorul de pace, 
luând foaia de hârtie şi creionul pe care i le întindea 
Holmes. Cu toate astea, formularea nu e chiar corectă, 
adăugă el, aruncându-şi o privire pe document. 

— Am scris-o cam în grabă. 

— Păi, începeţi prin a spune „Întrucât în jurul orei unu 
fără un sfert, marţi dimineaţa, s-a încercat” şi aşa mai 
departe. De fapt, a fost la douăsprezece fără un sfert. 

Greşeala m-a durut, căci ştiam cât de puternic resimțea 
Holmes orice scăpare de genul acesta. Era specialitatea lui 
să fie corect în privinţa faptelor, dar boala lui recentă îl 
zguduise, iar acest mic incident a fost suficient ca să-mi 
arate că era încă departe de a fi el însuşi. Se simţi, fireşte, 
stânjenit pentru o clipă, în timp ce inspectorul îşi ridică 
mirat sprâncenele, iar Alec Cunningham izbucni în râs. 
Totuşi, bătrânul domn corectă greşeala şi îi dădu lui Holmes 
hârtia înapoi. 

— Duceţi-o la tipărit cât mai repede cu putinţă, zise el. 
Cred că ideea dumneavoastră e excelentă. 

Holmes puse cu grijă hârtia în carneţelul lui de buzunar. 

— Şi acum, zise el, ar fi într-adevăr bine să mergem cu 
toţii în casă şi să ne asigurăm că acest hoţ extravagant nu a 
luat, la urma urmei, ceva cu el. 

Înainte de a intra, Holmes cercetă uşa care fusese forţată. 
Era evident că încuietoarea fusese forţată cu o daltă sau cu 
un cuţit solid. Puteam vedea semnele făcute în lemn, în 
locul unde fusese vârâtă unealta. 

— Aşadar, nu folosiţi gratii? întrebă el. 

— Nu am considerat niciodată că este necesar. 


— Nu aveţi câine? 

— Ba da, dar este legat cu lanţ, în cealaltă parte a casei. 

— Servitorii când se culcă? 

— Pe la zece. 

— Din câte am înţeles, şi William era de obicei în pat la 
acea oră. 

— Da. 

— E ciudat că era treaz tocmai în noaptea cu pricina. 
Acum, aş fi bucuros dacă aţi avea amabilitatea să ne arătaţi 
casa, domnule Cunningham. 

Un coridor pavat cu dale din piatră, din care se putea 
ajunge la bucătărie, ducea, prin intermediul unei scări din 
lemn, direct la primul etaj al casei. Aici ajungeai pe un 
palier, vizavi de a doua scară, mai ornamentată, care ducea 
jos, în holul de la intrare. În palier dădeau salonul şi mai 
multe dormitoare, inclusiv cel al domnului Cunningham şi 
cel al fiului său. Holmes mergea încet, întipărindu-şi bine în 
minte arhitectura casei. După expresia feţei sale, mi-am dat 
seama că adulmecase o urmă şi totuşi nu-mi puteam 
imagina în nici un fel în ce direcţie îl conduceau deducţiile 
lui. 

— Bunul meu domn, zise domnul Cunningham cu o 
oarecare nerăbdare, cu siguranţă că acest lucru nu este 
deloc necesar. La capătul scărilor se află camera mea, iar 
cea a fiului meu edincolo de ea. Vă las pe dumneavoastră să 
apreciaţi dacă ar fi fost posibil ca hoţul să urce până aici 
fără să ne deranjeze. 

— Îmi închipui că acum trebuie să vă învârtiţi în jur şi să 
daţi de o nouă urmă, zise fiul, cu un zâmbet mai degrabă 
răutăcios. 

— Totuşi, trebuie să vă rog să-mi mai faceţi puţin pe plac. 
Aş vrea, de exemplu, să ştiu cât de departe se poate vedea 
afară de la ferestrele dormitoarelor. Aceasta, din câte am 
înţeles, este camera fiului dumneavoastră, zise el, 
deschizând uşa, iar aceea, presupun, este antecamera în 


care stătea şi fuma atunci când s-a dat alarma. Unde dă 
fereastra ei? 

Traversă dormitorul, deschise uşa şi aruncă o privire în 
cealaltă încăpere. 

— Sper că acum sunteţi satisfăcut, zise domnul 
Cunningham acru. 

— Vă mulţumesc. Cred că am văzut tot ceea ce doream. 

— Atunci, dacă e într-adevăr necesar, putem merge în 
camera mea. 

— Dacă nu vă deranjez prea mult. 

Judecătorul de pace ridică din umeri şi o luă înainte spre 
dormitorul său, care era o cameră obişnuită şi mobilată 
simplu. În timp ce o traversam, îndreptându-ne spre 
fereastră, Holmes îşi încetini din ce în ce mai mult paşii, 
până când noi doi rămăseserăm ultimii în grup. Lângă 
piciorul patului, pe o măsuţă, era o farfurie cu portocale şi o 
carafă cu apă. Când trecurăm pe lângă ea, Holmes se 
aplecă prin faţa mea şi răsturnă totul în mod intenţionat, 
spre marea mea uimire. Sticla se sparse în mii de bucăţi, iar 
fructele se rostogoliră prin toată camera. 

— Uite ce-ai făcut, Watson, zise el degajat. Uite ce mizerie 
ai făcut pe covor. 

Oarecum încurcat, m-am aplecat şi am început să culeg 
fructele, dândumi seama că, dintr-un motiv anume, 
prietenul meu voia ca eu să iau vina asupra mea. Ceilalţi s- 
au oprit şi ei şi au ridicat măsuţa la loc. 

— Hei! exclamă inspectorul. Unde s-a dus? 

Holmes dispăruse. 

— Aşteptaţi aici o clipă, zise tânărul Alec Cunningham. 
Omul e sărit de pe fix, după părerea mea. Vino cu mine, 
tată, să vedem unde s-a dus! 

S-au repezit afară din cameră şi ne-au lăsat pe mine, pe 
inspector şi pe colonel uitându-ne unul la altul. 

— Pe legea mea, sunt înclinat să-i dau dreptate domnului 
Alec, zise funcţionarul. Se poate să fie efectul bolii, dar mie 
mi se pare că... 


Dar cuvintele lui fură întrerupte de un strigăt brusc de 
„Ajutor! Ajutor! Crimă!” Am recunoscut îngrozit vocea 
prietenului meu. M-am năpustit ca un nebun pe palier. 
Strigătele, care deveniseră acum un țipăt răguşit şi neclar, 
veneau din camera pe care o vizitasem prima dată. Am dat 
buzna înăuntru şi am intrat apoi în antecamera de dincolo. 
Cei doi Cunningham erau aplecaţi deasupra siluetei culcate 
la pământ a lui Sherlock Holmes, tânărul strângându-l de 
gât cu ambele mâini, în timp ce bătrânul părea că îi suceşte 
încheietura. Într-o secundă, noi trei i-am smuls de pe el, iar 
Holmes se ridică în picioare clătinându-se, foarte palid şi 
evident foarte epuizat. 

— Arestaţi-i pe aceşti oameni, domnule inspector, gâfâi el. 

— Sub ce acuzaţie? 

— Aceea de ucidere a vizitiului lor, William Kirwan. 

Inspectorul îl privi uluit. 

— Ei, haideţi acum, domnule Holmes, zise el în cele din 
urmă. Sunt sigur că nu vreţi să spuneţi că... 

— Aş, omule, uită-te la feţele lor! strigă Holmes repezit. 
Într-adevăr, nu mai văzusem niciodată o mărturisire mai 
clară a vinovăţiei pe faţa unui om. Bătrânul părea amorţit şi 

ameţit, cu o expresie gravă şi mohorâtă pe chipul lui 
puternic marcat. Pe de altă parte, fiul său renunţase la stilul 
sprinţar şi îndrăzneţ, care îl caracterizase până acum, iar în 
ochii lui întunecaţi strălucea ferocitatea unei fiare 
periculoase, deformându-i frumoasele trăsături. Inspectorul 
nu spuse nimic, ci doar păşi spre uşă şi suflă din fluier. Doi 
dintre oamenii lui veniră la auzul chemării. 

— Nu am de ales, domnule Cunningham, zise el. Sper ca 
toate acestea să se dovedească a fi o greşeală absurdă, dar 
vedeţi că... Aha, aşa deci? Aruncă-l! 

Lovi cu mâna scurt şi un revolver, al cărui cocoş tânărul 
tocmai se pregătea să-l tragă, căzu pe podea. 

— Păstraţi-l, zise Holmes, punându-şi încet piciorul pe el. O 
să vă fie de folos la proces. Dar iată ceea ce voiam noi de 
fapt. 


Ne arătă o bucăţică de hârtie mototolită. 

— Restul foii! exclamă inspectorul. 

— Exact. 

— Şi unde era? 

— Unde eram sigur că trebuie să fie. O să vă clarific 
imediat întreaga poveste. Cred, domnule colonel, că 
dumneavoastră şi Watson vă puteţi întoarce acum, voi veni 
şi eu cel mult după o oră. Eu şi domnul inspector trebuie să 
vorbim cu prizonierii, dar cu siguranţă mă voi întoarce până 
la prânz. 

Sherlock Holmes se ţinu de cuvânt, căci pe la ora unu ni se 
alătură în salonul colonelului. Era însoţit de un domn în 
vârstă, mic de statură, pe care ni-l prezentă ca fiind domnul 
Acton, a cărui casă fusese scena primei spargeri. 

— Am dorit ca domnul Acton să fie de faţă când voi 
dezvălui adevărul în această mică problemă, zise Holmes, 
deoarece e firesc să fie foarte interesat de detalii. Mi-e 
teamă, dragul meu colonel, că regretaţi ora în care aţi 
primit în casă o aşa pasăre a furtunii ca mine. 

— Dimpotrivă, răspunse colonelul cu căldură, consider un 
mare privilegiu faptul că mi s-a permis să vă studiez 
metodele de lucru. Mărturisesc că acestea îmi depăşesc cu 
mult aşteptările şi că sunt complet incapabil să-mi dau 
seama cum aţi ajuns la rezultat. Nu am văzut încă nici urmă 
de indiciu. 

— Mi-e teamă că explicaţia mea s-ar putea să vă 
deziluzioneze, dar am avut mereu obiceiul să nu ascund 
niciuna din metodele mele, nici de prietenul meu Watson, 
nici de oricine altcineva, care ar putea fi interesat în mod 
inteligent de ele. Dar, mai întâi, întrucât sunt cam 
zdruncinat după încăierarea pe care am avut-o în 
antecameră, cred că mă voi servi cu un strop din rachiul 
dumneavoastră, domnule colonel. Puterile mele au cam fost 
puse la încercare în ultima vreme. 

— Sper că n-aţi mai avut vreuna din acele crize nervoase. 

Sherlock Holmes râse cu poftă. 


— Ajungem în curând şi la asta, zise el. Vă voi relata cazul 
începând cu începutul şi arătându-vă diferitele elemente 
care m-au ghidat în luarea hotărârii mele. Vă rog să mă 
întrerupeţi dacă există vreo deducție care nu vă este 
perfect clară. 

În arta investigaţiei, este de o mare importanţă să poţi 
recunoaşte, dintr-un număr de fapte, care din ele sunt 
întâmplătoare şi care sunt vitale. Altfel, energia şi atenţia îţi 
sunt împrăştiate, în loc să fie concentrate. Acum, în acest 
caz, nu a existat de la bun început nici o îndoială în mintea 
mea că trebuie să caut cheia întregii poveşti în bucata de 
hârtie din mâna mortului. 

Înainte de a intra în detalii, aş vrea să vă atrag atenţia 
asupra faptului că, dacă relatarea lui Alec Cunningham ar fi 
fost corectă şi dacă atacatorul, după ce l-a împuşcat pe 
William Kirwan, ar fi fugit imediat, atunci este evident că nu 
el a smuls hârtia din mâna mortului. Dar, dacă nu a fost el, 
trebuie să fi fost chiar Alec Cunningham, deoarece, până să 
coboare bătrânul, mai mulţi servitori erau deja la locul 
faptei. Amănuntul e simplu, dar inspectorul îl omisese 
pentru că a pornit de la presupunerea că aceşti magnați ai 
regiunii nu aveau nimic de a face cu asta. În schimb, eu mi- 
am făcut un obicei din a nu avea niciodată prejudecăţi şi de 
a urma supus faptele, oriunde m-ar duce ele. Astfel, încă de 
la începutul cercetărilor mele, m-am trezit că mă uit chiorâş 
la rolul jucat de domnul Alec Cunningham. 

Apoi am examinat cu atenţie colţul de hârtie pe care ni-l 
arătase inspectorul. Mi-a fost imediat clar că făcea parte 
dintr-un document foarte important. Priviţi! Nu observați 
acum ceva foarte sugestiv la hârtia aceasta? 

— Are o înfăţişare neregulată, zise colonelul. 

— Dragul meu domn, strigă Holmes, nu poate exista nici 
cea mai mică îndoială din lume că a fost scrisă de două 
persoane prin alternarea cuvintelor! Când vă voi atrage 
atenţia asupra T-urilor energice din „la”1 şi „fără”2 şi vă voi 
ruga să le comparaţi cu cele slabe din „sfert”3 şi 


„douăsprezece”4, vă veţi da numaidecât seama de asta. O 
scurtă analiză a acestor patru cuvinte v-ar permite să 
spuneţi cu toată convingerea că „afli”5 şi „poate”6 sunt 
scrise de mâna energică, iar „ce”7 de mâna mai slabă. 

— Pe legea mea, e clar ca lumina zilei! exclamă colonelul. 
De ce ar scrie doi oameni o scrisoare în acest fel? 

— Evident pentru că afacerea era una urâtă, iar unul din 
cei doi, care nu avea încredere în celălalt, s-a hotărât ca, 
orice vor face, amândoi să fie implicaţi în mod egal. Acum, 
dintre cei doi oameni, este clar că cel care a scris cuvintele 
„la” şi „fără” era şeful. 

— Cum de aţi ajuns la o asemenea concluzie? 

— O putem deduce din simplul caracter al unui scris în 
comparaţie cu celălalt. Dar avem motive mult mai 
întemeiate de atât ca să presupunem asta. Dacă examinaţi 
cu atenţie aceasta bucată de hârtie, veţi ajunge la concluzia 
că omul cu scrisul energic şi-a scris primul toate cuvintele, 
lăsând spaţii libere pe care celălalt urma să le completeze. 
Aceste spaţii nu erau întotdeauna suficient de mari şi puteţi 
vedea că al doilea om a fost nevoit să se înghesuie ca să 
scrie „sfert” între „la” şi „fără”, acest lucru arătând că cele 
din urmă erau deja scrise. Omul care şi-a scris primul 
cuvintele este fără îndoială cel care a planificat afacerea. 

— Excelent! exclamă domnul Acton. 

— Dar foarte superficial, zise Holmes. Acum ajungem însă 
la un amănunt de mare importanţă. Poate nu ştiţi că 
deducerea vârstei unui om după scrisul lui este o metodă 
foarte mult îmbunătăţită de experţi. În cazuri normale, 
cineva ar putea determina cu o oarecare siguranţă 
adevărata vârstă a cuiva. Spun în cazuri normale, pentru că 
o sănătate şubredă şi o slăbiciune fizică dau impresia unui 
om în vârstă, chiar şi atunci când bolnavul este un tânăr. În 
acest caz, uitându-ne la scrisul ascuţit şi energic al unuia şi 
la înfăţişarea frântă a celuilalt, care îşi păstrează încă 
lizibilitatea, deşi T-urile au început să-şi piardă liniile, putem 


spune că unul era tânăr, iar celălalt era în vârstă, fără a fi 
însă complet ramolit. 

— Excelent! exclamă iar domnul Acton. 

— Mai este totuşi un amănunt, mai subtil şi, mult mai 
interesant. Aceste scrisuri au ceva în comun. Aparţin unor 
oameni care sunt înrudiţi. Poate că asta vă e foarte clar din 
„e”-urile în stil grecesc, dar în cazul meu există multe alte 
mici indicii care îmi spun acelaşi lucru. Nu am nici o 
îndoială că din aceste două mostre de scris poate fi dedusă 
o particularitate de familie. Desigur, eu vă dau acum doar 
elementele principale, care au rezultat din examinarea 
hârtiei. Mai sunt alte douăzeci şi trei de concluzii, care ar fi 
mult mai interesante pentru experţi, decât pentru 
dumneavoastră. Oricum, toate tindeau să-mi întărească 
impresia că cei doi Cunningham, tată şi fiu, scriseseră 
această scrisoare. 

Ajuns aici, următorul meu pas era, bineînţeles, să cercetez 
detaliile crimei şi să văd cât de mult ne vor ajuta. M-am dus 
la casa familiei Cunningham împreună cu inspectorul şi am 
văzut tot ce era de văzut. După cum am putut determina cu 
siguranţă absolută, rana de pe corpul mortului era făcută 
de un focde revolver, de la o distanţă de patru yarzi şi ceva. 
Hainele nu prezentau urme de praf de puşcă. Era evident, 
aşadar, că Alec Cunningham minţise când spusese că cei doi 
bărbaţi se luptau când s-a tras focul. Apoi, şi tatăl şi fiul 
erau de acord în privinţa locului pe unde fugise agresorul. 
Cu toate astea, în acel loc se întâmplă să fie un şanţ destul 
de larg, pe fundul căruia e umezeală. Cum nu existau urme 
de cizme în acest şanţ, am fost ferm convins nu numai că cei 
doi Cunningham minţiseră din nou, ci şi că nu existase 
niciodată un necunoscut în toată povestea. 

Acum, trebuia să reflectez la motivul acestei crime 
ciudate. Ca să ajung la asta, am încercat mai întâi să găsesc 
motivul primei spargeri, aceea de la casa domnului Acton. 
Înţelesesem din spusele colonelului că există un proces 
între dumneavoastră, domnule Acton, şi familia 


Cunningham. Bineînţeles, mi-a trecut numaidecât prin 
minte că ei pătrunseseră în biblioteca dumneavoastră cu 
intenţia de a lua vreun document care era probabil 
important în proces. 

— Chiar aşa, zise domnul Acton. Nu poate fi nici un dubiu 
în privinţa intenţiilor lor. Am drept legal la jumătate din 
domeniile lor de acum şi dacă ei ar fi găsit un anumit 
document, care, din fericire, era în seiful avocaţilor mei, ar 
fi putut fără îndoială să facă mult rău cazului nostru. 

— Ei, asta e, zise Holmes zâmbind. A fost o tentativă 
periculoasă şi nechibzuită, în care mi se pare că recunosc 
influenţa tânărului Alec. Fiindcă n-au găsit nimic, au 
încercat să abată bănuielile, făcând să pară o spargere 
obişnuită. În acest scop, au luat cu ei tot ce le-a căzut în 
mână. Asta e destul de clar, dar mai erau multe lucruri încă 
nelămurite. Ceea ce voiam mai presus de orice, era să obţin 
bucata de hârtie care lipsea. Eram sigur că Alec o smulsese 
din mâna mortului şi aproape sigur că o vârâse în 
buzunarul halatului său. Unde altundeva arfi putut s-o 
pună? Singura întrebare era dacă se mai găsea încă acolo. 
Merita efortul de a afla acest lucru şi de aceea ne-am dus 
cu toţii la locuinţa familiei Cunningham. După cum desigur 
vă amintiţi, cei doi Cunningham ni s-au alăturat în faţa uşii 
de la bucătărie. Era bineînţeles extrem de important să nu 
li se reamintească de existenţa acestei foi de hârtie, altfel ar 
fi distrus-o fără întârziere. Inspectorul era pe cale să le 
dezvăluie importanţa pe care i-o dădusem noi biletului, 
când, printr-un noroc de-a dreptul chior, am făcut un fel de 
criză şi am căzut la pământ, schimbând astfel subiectul 
discuţiei. 

— Dumnezeule! exclamă colonelul râzând. Vreţi să spuneţi 
că toată compasiunea noastră a fost inutilă şi că de fapt 
criza dumneavoastră a fost una falsă? 

— Din punct de vedere profesional, a fost admirabil 
mimată, am strigat eu, privindu-l uluit pe acest om care mă 
uimea mereu cu câte o nouă latură a isteţimii lui. 


— Este o artă, care e deseori folositoare, zise el. Când mi- 
am revenit, am reuşit, printr-un şiretlic care a avut poate 
ceva ingeniozitate în el, să-l fac pe bătrânul Cunningham să 
scrie cuvântul „douăsprezece”, ca să-l pot compara cu cel 
de pe hârtie. 

— O, ce idiot am fost! am exclamat eu. 

— Mi-am dat seama că ţi-era milă de mine din cauza 
greşelilor mele, zise Holmes râzând. Îmi părea rău că-ţi 
provocam suferinţa plină de compătimire pe care ştiu că ai 
simţit-o. Apoi, am urcat cu toţii la etaj şi, după ce am intrat 
în cameră şi am văzut halatul agăţat în spatele uşii, am 
reuşit, răsturnând masa, să le distrag atenţia pe moment şi 
să mă întorc să examinez buzunarele. Cu toate acestea, 
abia luasem hârtia, care era aşa cum mă aşteptasem într- 
unul din buzunare, când cei doi Cunningham au sărit pe 
mine şi sunt convins că m-ar fi omorât pe loc dacă n-ar fi 
fost intervenţia ta rapidă şi amabilă. În ceea ce mă priveşte, 
mai simt şi acum în jurul gâtului strânsoarea mâinilor acelui 
tânăr, iar tatăl lui mi-a sucit de tot încheietura încercând să- 
mi ia hârtia din mână. Vedeţi, şi-au dat seama că am aflat 
totul şi trecerea bruscă de la siguranţă absolută la 
deznădăjduire completă i-a făcut să devină total disperaţi. 

După aceea, am avut o mică discuţie cu bătrânul 
Cunningham în legătură cu motivul crimei. El a fost destul 
de docil, deşi fiul lui s-a dovedit a fi un adevărat diavol, gata 
să-şi zboare creierii, şi lui şi oricui altcuiva, dacă ar fi putut 
pune mâna pe revolver. Când Cunningham a văzut că 
dovezile împotriva lui sunt de netăgăduit şi-a pierdut 
curajul şi a mărturisit tot. Se pare că William îşi urmărise în 
secret stăpânii, în noaptea când aceştia pătrunseseră în 
locuinţa domnului Acton şi astfel, avându-i la mână, i-a 
ameninţat că îi va demasca şi a început să-i şantajeze. 
Totuşi, cu domnul Alec era periculos să joci astfel de jocuri. 
A fost o idee de geniu din partea lui să vadă în spaima 
provocată de spargere, din cauza căreia vuia toată 
regiunea, o ocazie de a scăpa în mod plauzibil de omul de 


care se temea. William a fost momit şi împuşcat, iar dacă ei 
ar fi luat toată bucata de hârtie şi ar fi fost puţin mai atenţi 
la detalii, e foarte probabil că bănuielile n-ar fi fost trezite 
niciodată. 

— Şi biletul? am întrebat. 

Sherlock Holmes puse în faţa noastră biletul întregit: 
„Dacă vei veni la poarta din est, te vom surprinde foarte 
mult şi-ţi vom fi de mare folos ţie şi lui Annie Morrison. Dar 
nu spune nimic nimănui despre asta.” 

— Este cam ceea ce mă aşteptam să fie, zise el. 
Bineînţeles, încă nu ştim care erau relaţiile dintre Alec 
Cunningham, William Kirwan şi Annie Morrison. Rezultatul 
arată că momeala din capcană a fost plasată cu multă 
iscusinţă. Sunt sigur că nu puteţi să nu fiţi încântați de 
urmele ereditare care reies din „p”-uri şi din „g”-uri. 
Absența punctelor pe „i” în scrisul bătrânului este de 
asemenea foarte caracteristică. Watson, cred că vacanţa 
noastră liniştită la ţară a fost un adevărat succes şi cu 
siguranţă mă voi întoarce mâine mult mai înviorat în strada 
Baker. 

7. Omul necinstit. 

Într-o noapte de vară, la câteva luni după căsătoria mea, 
stăteam lângă şemineu, fumând o ultimă pipă şi moţăind 
deasupra unui roman, căci ziua mea de lucru fusese 
istovitoare. Soţia mea se dusese deja la culcare, iar 
zgomotul făcut cu ceva vreme în urmă de servitorii care 
încuiau uşa mi-a dat de înţeles că se retrăseseră şi ei în 
camerele lor. Tocmai mă ridicasem de la locul meu şi-mi 
scuturam pipa, când am auzit clopoţelul sunând. 

M-am uitat la ceas. Era douăsprezece fără un sfert. Nu 
putea fi vorba de un musafir la o oră atât de târzie. Era 
evident un pacient şi posibil unul la care trebuia să stau 
toată noaptea. Cu o strâmbătură, m-am dus în hol şi am 
deschis uşa. Spre surprinderea mea, în prag stătea 
Sherlock Holmes. 

— A, Watson, zise el. Am sperat să te găsesc treaz. 


— Dragul meu prieten, te rog, intră. 

— Pari surprins, şi pe bună dreptate! Uşurat, de 
asemenea, îmi închipui! Hm! Încă mai fumezi Arcadia, 
amestecul tău din zilele de burlăcie! Scrumul acela pufos de 
pe haina ta nu poate fi confundat. E uşor de ghicit că te-ai 
obişnuit să porţi uniformă, Watson. N-o să fii luat niciodată 
drept un civil adevărat atâta timp cât vei păstra obiceiul de 
a-ţi ţine batista în mânecă. Mă poţi găzdui în noaptea asta? 

— Cu plăcere. 

— Mi-ai spus că ai o cameră de oaspeţi pentru o persoană 
şi văd că acum nu ai nici un domn musafir. Se vede după 
raftul de pălării. 

— Voi fi încântat dacă vei rămâne. 

— Mulţumesc. O să umplu locul liber de la cuier. Îmi pare 
rău să văd că ai chemat lucrătorul. E un semn rău. Sper că 
nu e vorba de canalizare? 

— Nu, de gaz. 

— A! A lăsat două urme de ghete pe linoleum, chiar acolo 
unde bate lumina. Nu, mulţumesc, am mâncat la Waterloo, 
dar voi fuma cu plăcere o pipă cu tine. 

I-am întins punga cu tutun, iar el se aşeză în faţa mea şi 
fumă un timp în linişte. Mi-am dat seama că doar o afacere 
importantă l-ar fi putut face să vină la mine la acea oră, aşa 
că am aşteptat răbdător să-mi spună despre ce era vorba. 

— Văd că, din punct de vedere profesional eşti cam ocupat 
acum, zise el, aruncând o privire pătrunzătoare spre mine. 

— Da, am avut o zi aglomerată, am răspuns. Poate că ţie ţi 
se pare prostesc, am adăugat, dar chiar nu ştiu cum ai 
dedus asta. 

Holmes râse pe înfundate. 

— Am avantajul că îţi cunosc obiceiurile, Watson, zise el. 
Când runda ta e scurtă, mergi pe jos, iar când e lungă, 
foloseşti o birjă. Întrucât văd că ghetele tale, deşi uzate, nu 
sunt deloc murdare, nu mă îndoiesc că în acest moment eşti 
destul de ocupat ca să fie justificată folosirea birjei. 

— Excelent! am exclamat. 


— Elementar, zise el. E unul din acele cazuri în care 
detectivul produce un efect care pare extraordinar 
conlocutorului său, pentru că acesta din urmă a omis 
singurul amănunt care stă la baza deducţiei. Acelaşi lucru 
poate fi spus, dragă prietene, despre efectul unora din 
aceste schiţe ale tale, efect care este în totalitate nesincer, 
întrucât depinde de faptul că tu ţii în mână nişte factori ai 
problemei, care nu sunt niciodată împărtăşiţi cititorului. 
Acum, în momentul de faţă, sunt în aceeaşi situaţie ca aceşti 
cititori, căci ţin în mână mai multe fire ale unuia dintre cele 
mai ciudate cazuri care au uluit vreodată creierul unui om 
şi totuşi îmi lipsesc cele câteva fire de care am nevoie ca să- 
mi completez teoria. Dar le voi avea, Watson, le voi avea! 

Ochii i se aprinseră şi o uşoară roşeaţă apăru în obrajii lui 
slabi. Doar pentru o clipă. Când l-am privit din nou, faţa lui 
îşi reluase expresia gravă şi neclintită ca de indian, care îi 
făcuse pe atât de mulţi să-l considere mai degrabă un robot 
decât un om. 

— Problema prezintă trăsături interesante, spuse el. Aş 
zice chiar excepţional de interesante. Am cercetat deja 
chestiunea şi am întrevăzut, cred eu, soluţia. Dacă ai putea 
să-mi fii alături în această ultimă etapă, mi-ai fi de mare 
ajutor. 

— Voi fi încântat. 

— Ai putea să vii mâine până la Aldershot? 

— Sunt sigur că Jackson va fi destul de amabil să se ocupe 
de pacienţii mei. 

— Foarte bine. Vreau să plec din Waterloo, cu trenul de 
11.10. 

— Asta o să-mi dea suficient timp. 

— Atunci, dacă nu eşti prea obosit, o să-ţi spun pe scurt ce 
s-a întâmplat şi ce mai rămâne de făcut. 

— Eram obosit înainte să vii tu. Acum sunt chiar treaz. 

— O să reduc cât pot de mult povestirea, fără să omit 
nimic care ar putea fi vital pentru caz. E posibil să fi citit 
deja ceva despre această afacere. 


Este vorba de presupusa ucidere a colonelului Barclay, de 
la Royal Munsters din Aldershot, pe care o cercetez eu 
acum. 

— N-am auzit nimic despre asta. 

— Cu excepţia regiunii respective, n-a stârnit încă prea 
multă atenţie. Faptele au avut loc abia acum două zile. lată- 
le, pe scurt: 

După cum ştii, Royal Munsters este unul din cele mal 
celebre regimente irlandeze din armata Marii Britanii. A 
făcut minuni şi în timpul războiului din Crimeea şi în timpul 
Rebeliunii şi de atunci s-a distins cu fiecare ocazie. Până 
luni seara, era comandată de James Barclay, un veteran 
viteaz, care şi-a început cariera ca simplu soldat, a fost 
confirmat în gradul de ofiţer pentru curajul din timpul 
Rebeliunii şi aşa a ajuns sa comande regimentul în care, 
cândva, purtase muschetă. 

Colonelul Barclay se căsătorise pe vremea când era 
sergent, iar soţia lui, al cărei nume de fată fusese Nancy 
Devoy, erafiica unui fost stegar din acelaşi corp. Prin 
urmare, cum era de aşteptat, au existat oarecare 
neînţelegeri sociale atunci când tânărul cuplu (căci erau 
încă tineri) s-a trezit în noul său mediu. Cu toate acestea, se 
pare că s-au adaptat repede, iar doamna Barclay, din câte 
am înţeles, a fost mereu la fel de îndrăgită de către 
doamnele din regiment cum a fost şi soţul ei de către ceilalţi 
ofiţeri. Aş putea adăuga că ea era o femeie foarte frumoasă 
şi că şi acum, după aproape treizeci de ani de căsătorie, are 
încă o înfăţişare impunătoare, ca de regină. 

Viaţa de familie a colonelului Barclay părea să fie una 
fericită pe toate planurile. Maiorul Murphy, căruia îi datorez 
majoritatea informaţiilor, m-a asigurat că nu a auzit 
niciodată de vreo neînțelegere între cei doi soţi. Ţinând 
seama de toate, el crede că Barclay îi era mai devotat soţiei 
lui, decât îi era ea lui. El se simţea foarte neliniştit dacă 
lipsea de lângă ea chiar şi pentru o zi. Ea, pe de altă parte, 
deşi devotată şi credincioasă, avea faţă de el o afecţiune 


mai puţin sufocantă. Dar erau priviţi în regiment drept 
modelul de cuplu ajuns la vârsta a doua. Nu exista absolut 
nimic în relaţiile lor reciproce care să pregătească oamenii 
pentru tragedia care a urmat. 

Colonelul Barclay pare să fi avut nişte trăsături ciudate de 
caracter. De obicei, era un soldat îndrăzneţ şi vesel, dar 
erau momente în care părea să arate că e capabil de o 
considerabilă violenţă şi răzbunare. Totuşi, această parte a 
firii sale nu se manifesta niciodată împotriva soţiei lui. Un 
alt amănunt, care l-a izbit pe maiorul Murphy, precum şi pe 
trei din cinci alţi ofiţeri cu care am stat de vorbă, îl 
constituie genul ciudat de depresie în care cădea uneori. 
Aşa cum s-a exprimat maiorul, atunci când se alătura 
veseliilor şi tachinărilor de la popotă, zâmbetul îi dispărea 
deseori de pe buze, ca şi când ar fi fost şters de o mână 
invizibilă. Zile întregi, cât îl ţinea această stare, era 
cufundat în cea mai adâncă tristeţe. Acest lucru şi o nuanţa 
de superstiție erau singurele trăsături ciudate ale 
caracterului său, pe care le observaseră ceilalţi ofiţeri. 
Ultima ciudăţenie se manifesta prin neplăcerea lui de a fi 
lăsat singur, mai ales după lăsarea întunericului. Această 
trăsătură copilărească, întâlnită la o fire care era 
remarcabil de bărbătească, dăduse deseori naştere la 
comentarii şi presupuneri. 

Primul batalion al regimentului Royal Munsters (care este 
fostul 117) e postat la Aldershot de câţiva ani. Ofițerii 
căsătoriţi locuiesc în afara cazărmii, iar colonelul, în tot 
acest timp, a ocupat o vilă numită Lachine, aflată la aproape 
o jumătate de milă de tabăra din nord. Casa îşi are propriul 
teren, dar partea ei vestică nu e mai departe de treizeci de 
yarzi de drumul principal. Un vizitiu şi două servitoare 
formează întregul personal. Aceştia, împreună cu stăpânul 
şi stăpâna lor, erau singurii ocupanţi ai vilei Lachine, 
deoarece soţii Barclay nu aveau copii şi nici nu era un lucru 
obişnuit ca ei să aibă musafiri care să locuiască acolo. 


Acum, să-ţi spun despre evenimentele care au avut loc la 
Lachine, luni seara, între nouă şi zece. 

Se pare că doamna Barclay era membră a bisericii 
Romano-Catolice şi se implicase foarte mult în înfiinţarea 
Asociaţiei Sfântului Gheorghe, care a fost formată cu 
sprijinul Capelei din strada Watt, în scopul de a ajuta săracii 
cu haine donate. În seara aceea, la ora opt, se ţinuse o 
întrunire a asociaţiei, iar doamna Barclay cinase pe fugă, ca 
să nu întârzie. Când a ieşit din casă, vizitiul a auzit-o 
spunându-i ceva banal soţului ei şi asigurându-l că se va 
întoarce imediat. Apoi a chemat-o pe domnişoara Morrison, 
o tânără domnişoară caro locuieşte în vila de alături, şi au 
plecat amândouă la întrunire. Aceasta a durat patruzeci de 
minute, iar la ora nouă şi un sfert doamna Barclay s-a întors 
acasă, după ce a condus-o mai întâi pe domnişoara 
Morrison. 

La Lachine există o încăpere care este folosită drept 
cameră de zi. Aceasta are fereastra la stradă şi dă spre 
peluza printr-o uşă culisantă din sticlă. Peluza are o 
întindere de trei zeci de yarzi şi e separată de drumul 
principal doar printr-un zid scund cu grilaj din fier 
deasupra. În această cameră a intrat doamna Barclay când 
s-a întors. Storurile nu erau lăsate în jos, deoarece camera 
era rar folosită în timpul serii, dar doamna Barclay a aprins 
chiar ea lampa şi apoi a sunat din clopoțel, cerându-i 
servitoarei Jane Stewart să-i aducă o ceaşcă cu ceai, cea ce 
era contrar obiceiurilor ei. Colonelul stătuse până atunci în 
sufragerie, dar, auzind că soţia lui se întorsese, i s-a 
alăturat în camera de zi. Vizitiul l-a văzut traversând holul şi 
intrând înăuntru. De atunci, nu a mai fost văzut în viaţă. 

Ceaiul care fusese cerut a fost adus după zece minute, dar, 
când s-a apropiat de uşă, servitoarea a fost surprinsă să 
audă vocile furioase ale stăpânului şi stăpânei ei, certându- 
se. A bătut la uşă fără să primească însă nici un răspuns şi 
chiar a apăsat clanţa, dar a văzut că uşa era încuiată pe 
dinăuntru. Fireşte, a dat fuga să-i spună bucătăresei şi cele 


două femei, împreună cu vizitiul, au venit în hol şi au 
ascultat cearta care încă mai continua. Toţi trei au fost de 
acord că se auzeau doar două voci, cea a lui Barclay şi cea a 
soţiei lui. Replicile lui Barclay erau scurte şi pe un ton mai 
jos, astfel că niciuna din ele nu era înţeleasă de ascultători. 
Pe de altă parte, cele ale soţiei erau înverşunate şi, atunci 
când ridica vocea, puteau fi limpede auzite. 

— Laşule! repeta ea întruna. Ce e de făcut acum? Ce e de 
făcut acum? Dă-mi viaţa înapoi! Nu vreau nici măcar să mai 
respir acelaşi aer cu tine! Laşule! Laşule! 

Acestea erau frânturi din conversaţia ei, care s-a terminat 
cu un strigăt brusc şi îngrozitor al bărbatului, un trosnet şi 
un țipăt ascuţit al femeii. Convins că se petrecuse o 
tragedie, vizitiul s-a năpustit asupra uşii, încercând s-o 
forţeze, în timp ce dincolo de ea se auzea țipăt după țipăt. 
Cu toate acestea, n-a reuşit să intre înăuntru, iar 
servitoarele erau prea înfricoşate ca să-i fie de vreun ajutor. 
Deodată însă i-a trecut prin minte un gând şi a fugit afară 
pe peluza spre care dădea uşa culisantă. Acesta era 
întredeschis, ceea ce am înţeles că era un lucru obişnuit pe 
timpul verii, iar vizitiul a putut intra fără nici o greutate în 
cameră. Stăpâna lui încetase să mai ţipe şi era leşinată pe o 
canapea, în timp ce nefericitul soldat zăcea mort de-a 
binelea într-o baltă de sânge, cu picioarele răsturnate peste 
braţele unui fotoliu şi cu capul pe podea, aproape de colţul 
galeriei de la şemineu. 

Văzând că nu-şi poate ajuta cu nimic stăpânul, primul 
gând al vizitiului a fost fireşte să deschidă uşa. Dar a dat 
peste un obstacol neaşteptat şi ciudat. Cheia nu era în 
broască şi n-a putut s-o găsească nicăieri în cameră. Prin 
urmare, a ieşit din nou prin uşa culisantă şi s-a întors după 
aceea cu un poliţist şi un doctor. Doamna, care nu-şi venise 
încă în simţiri şi împotriva căreia se îndreptau bineînţeles 
toate bănuielile, a fost dusă în camera ei. Cadavrul 
colonelului a fost apoi întins pe canapea, iar scena tragediei 
a fost cercetată cu grijă. 


Rana pe care o avea nefericitul veteran s-a dovedit a fi o 
zdrelitură de cinci centimetri lungime, în partea din spate a 
capului, cauzată evident de o lovitură violentă, cu un obiect 
contondent. Nici n-a fost greu de ghicit care ar fi putut fi 
acel obiect. Pe podea, lângă cadavru, era o bâtă deosebită, 
din lemn tare şi sculptat, cu mâner din os. Colonelul avea o 
colecţie variată de arme aduse din diferitele ţări unde 
luptase, iar poliţia presupune că bâta era printre trofee. 
Servitorii neagă că ar fi văzut-o până acum, dar, între 
atâtea curiozităţi din casă, e posibil să fi fost trecută cu 
vederea. Poliţia nu a mai descoperit nimic important în 
cameră, cu excepţia inexplicabilului fapt că nu s-a găsit 
cheia care lipsea nici asupra doamnei Barclay, nici asupra 
victimei şi nici altundeva în cameră. În cele din urmă, a fost 
nevoie de un lăcătuş din Aldershot pentru a deschide uşa. 

Aceasta era situaţia, Watson, când, la rugămintea 
maiorului Murphy, mam dus marţi dimineaţă la Aldershot să 
suplimentez eforturile poliţiei. Cred că eşti de acord că 
problema era deja una interesantă, dar observaţiile mele m- 
au făcut să-mi dau seama că era de fapt mult mai 
extraordinară decât părea la prima vedere. 

Înainte de a cerceta camera, am interogat servitorii, dar n- 
am reuşit să smulg de la ei decât faptele pe care le-am 
prezentat deja. Totuşi, servitoarea Jane Stewart şi-a amintit 
un detaliu interesant. Mai ţii minte că, auzind cearta, fata s- 
a dus să-i cheme pe ceilalţi servitori. Prima dată, atunci 
când era singură în hol, ea zice că vocile stăpânului şi 
stăpânei ei erau atât de joase, încât abia dacă auzea ceva şi 
şi-a dat seama că se certau mai mult după ton decât după 
cuvinte. Cu toate acestea, la insistenţele mele, şi-a adus 
aminte că a auzit-o pe doamnă pronunţânăd de două ori 
cuvântul David. Amănuntul e foarte important, întrucât ne 
conduce spre motivul pentru care izbucnise cearta. După 
cum ştii, numele colonelului era James. 

Exista ceva în acest caz care îi impresionase puternic şi pe 
servitori şi pe poliţişti. Acest ceva era faţa contorsionată a 


colonelului. Conform relatării lor, avea cea mai îngrozitoare 
expresie de frică şi oroare de care e capabilă faţa unui om. 
Mai multe persoane au leşinat doar văzându-l pe colonel, 
atât de înspăimântător era efectul. Era aproape sigur că el 
îşi anticipase soarta, iar acest lucru îl îngrozise peste 
măsură. Asta se potrivea bineînţeles cu teoria poliţiei şi 
anume că Barclay ar fi văzut-o pe soţia lui atacându-l cu 
intenţia de a-l ucide. Faptul că rana era la ceafă n-a părut 
să ridice obiecţii fatale împotriva acestei teorii, întrucât el s- 
ar fi putut întoarce ca să evite lovitura. De la doamna în 
cauză nu s-a putut obţine nici o informaţie, deoarece era 
într-o stare de nebunie temporară, provocată de o gravă 
criză de meningită. 

De la poliţie am aflat că domnişoara Morrison, care ţii 
minte că ieşise cu doamna Barclay în seara respectivă, a 
negat că ar şti ce anume cauzase proasta dispoziţie în care 
se întorsese acasă însoţitoarea ei. 

După ce am adunat aceste fapte, Watson, am reflectat la 
ele, fumând câteva pipe şi încercând să le separ pe cele 
cruciale de cele care erau pur întâmplătoare. Nu era nici o 
îndoială că elementul cel mai deosebit şi cel mai sugestiv în 
acest caz era ciudata dispariţie a cheii din uşă. Nici chiar o 
cercetare amănunţită a camerei nu a dus la descoperirea 
ei. Prin urmare, însemna că fusese scoasă afară din cameră. 
Dar nici colonelul, nici soţia lui n-ar fi putut face asta. Deci, 
o a treia persoană trebuie să fi intrat în încăpere. lar acea a 
treia persoană n-ar fi putut intra decât pe uşa culisantă. Mi 
se părea că o cercetare atentă a camerei şi a peluzei ar 
putea dezvălui vreo urmă a acestui misterios individ. Îmi 
cunoşti metodele, Watson. N-a existat una pe care să n-o 
folosesc în anchetă. Şi unele dintre cele la care mă 
aşteptasem. Fusese într-adevăr un bărbat în cameră şi 
traversase peluza venind dinspre drum. Am reuşit să obţin 
cinci urme foarte clare ale picioarelor lui: una chiar pe 
drum, în locul unde se căţărase pe zidul scund, două pe 
peluză şi două foarte slabe pe scândurile colorate de lângă 


uşă, pe unde intrase. Se părea că a traversat în fugă peluza, 
pentru că urmele lăsate de degetele de la picioare erau mai 
adânci decât cele ale călcăielor. Dar nu bărbatul m-a 
surprins pe mine, ci însoţitorul lui. 

— Însoţitorul lui! 

Holmes scoase din buzunar o foaie mare de calc şi o 
despături cu grijă pe genunchi. 

— Ce părere ai despre asta? întrebă el. 

Foaia era acoperită cu copii ale urmelor unui animal de 
mici dimensiuni. Acesta avea cinci perniţe bine conturate şi 
gheare lungi, iar întreaga urmă nu era mai mare ca o 
linguriţă. 

— E un câine, am zis eu. 

— Ai auzit tu vreodată de un câine care să se caţere pe 
perdea? Am găsit urme clare că această creatură a făcut 
aşa ceva. 

— Atunci, o maimuţă? 

— Dar nu e urma unei maimuțe. 

— Şi atunci, ce poate fi? 

— Nici câine, nici pisică, nici maimuţă, nici vreun alt 
animal pe care îl cunoaştem noi. Am încercat să-l 
reconstitui după măsurători. Aici sunt patru urme, unde 
animalul a stat nemişcat. După cum vezi, nu sunt mai mult 
de patruzeci de centimetri de la labele din faţă până la cele 
din spate. 

Adaugă la asta lungimea gâtului şi a capului şi obţii o 
creatură nu mai lungă de şaizeci de centimetri, probabil 
mai mult, dacă are şi coadă. Dar acum, uită-te la 
măsurătoarea asta de aici. Animalul s-a mişcat şi avem 
lungimea pasului. De fiecare dată, e doar de aproape opt 
centimetri. Din asta îţi dai seama că are un corp lung, cu 
picioare foarte scurte. N-a fost destul de amabil să lase şi 
ceva păr în urmă. Dar, în general, forma lui trebuie să fie 
cea pe care am sugerat-o, în plus, poate să se caţere pe 
perdea şi e carnivor. 

— Cum ai dedus asta? 


— Din faptul că s-a căţărat pe perdea. La geam era 
agăţată colivia unui canar, iar scopul animalului se pare că 
a fost să ajungă la pasăre. 

— Şi atunci ce fel de animal era? 

— Ah, dacă aş ştii, aş face un mare pas înainte către 
rezolvarea cazului. Ţinând seama de toate, era probabil 
vreo creatură din familia nevăstuicii sau a herminei - şi 
totuşi e mai mare decât oricare din aceste animale pe care 
le-am văzut eu. 

— Dar ce legătură a avut creatura cu crima? 

— Şi asta e încă neclar. Dar, după cum vezi, am aflat multe 
lucruri. Ştim că un bărbat a stat în drum, asistând la cearta 
dintre Barclay şi soţia lui, storurile erau ridicate şi camera 
luminată. De asemenea, ştim că a traversat în fugă peluza, 
a intrat în cameră, însoţit de un animal ciudat şi că ori l-a 
lovit pe colonel, ori, ceea ce este la fel de posibil, colonelul a 
căzut, speriindu-se pur şi simplu când l-a văzut şi lovindu-se 
la cap de colţul galeriei de la şemineu. În sfârşit, mai avem 
faptul curios că intrusul a luat cheia cu el când a plecat. 

— Se pare că descoperirile tale, în loc să lămurească 
afacerea, au încâlcit-o mai mult ca înainte, am zis eu. 

— Chiar aşa. Ele au arătat fără urmă de îndoială că 
povestea era mai complicată decât am presupus la început. 
Am chibzuit îndelung şi am ajuns la concluzia că trebuie să 
abordez cazul dintr-un alt unghi. Dar zău aşa, Watson, te ţin 
treaz, când aş putea foarte bine să-ţi spun toate astea 
mâine, în drum spre Aldershot. 

— Mulţumesc, dar ai ajuns prea departe ca să te opreşti 
acum. 

— E destul de sigur că, atunci când doamna Barclay a 
plecat de acasă la şapte şi jumătate, nu se certase cu soţul 
ei. Cred că am mai spus că nu era niciodată ostentativ de 
afectuoasă, dar vizitiul a auzit-o discutând amabil cu 
colonelul. De asemenea, e la fel de sigur că, imediat după ce 
s-a întors, s-a dus în camera în care era cel mai puţin 
probabil să se întâlnească cu soţul ei, a cerut ceai aşa cum 


ar face o femeie agitată şi, în sfârşit, când ela venit la ea, a 
izbucnit în acuzaţii violente. Prin urmare, ceva se 
întâmplase între şapte şi jumătate şi nouă, care i-a schimbat 
complet sentimentele faţă de el. Dar domnişoara Morrison 
fusese cu ea pe tot parcursul acelei ore şi jumătate. Deci, în 
ciuda negării ei, nu există nici o îndoială că ştia ceva despre 
asta. 

Prima mea presupunere a fost că putea să fi existat vreo 
legătură între această tânără domnişoară şi bătrânul soldat, 
legătură pe care fata o mărturisise acum soţiei. Acest lucru 
ar fi explicat întoarcerea furioasă precum şi negarea fetei 
că ceva se petrecuse în acel interval de timp. Şi s-ar fi 
potrivit întrucâtva şi cu majoritatea cuvintelor auzite de 
servitori. Dar împotriva acestei presupuneri stătea 
referirea făcută la David şi afecțiunea cunoscută a 
colonelului pentru soţia sa, ca să nu mai vorbim de 
intervenţia dramatică a celuilalt bărbat, care ar putea 
desigur să nu aibă nici o legătură cu ce se întâmplase mai 
înainte. Nu era uşor să ghiceşti mişcările cuiva, dar, ţinând 
seama de toate, eram înclinat să renunţ la ideea că fusese 
ceva între colonel şi domnişoara Morrison, însă eram 
convins, mai mult ca niciodată, că tânăra domnişoară 
deţinea amănuntul care lămurea ce anume o făcuse pe 
doamna Barclay să-şi urască soţul. Prin urmare, i-am făcut 
evident o vizită domnişoarei M., i-am explicat că eram 
absolut sigur că deţine toate faptele şi am asigurat-o că 
prietena ei, doamna Barclay, s-ar putea trezi în boxa 
acuzaților, învinuită de crimă, dacă această chestiune nu 
este lămurită. 

Domnişoara Morrison este o fată subţirică şi mlădioasă, cu 
ochi timizi şi cu păr blond, dar nici pe departe nu mi s-a 
părut că i-ar lipsi isteţimea şi bunul simţ. După ce i-am 
vorbit, a rămas puţin pe gânduri, apoi, adresândumi-se cu o 
expresie de hotărâre pe faţă, mi-a spus o poveste 
remarcabilă, pe care eu o voi scurta în folosul tău. 


— l-am promis prietenei mele că nu voi spune nimic 
despre asta şi o promisiune e o promisiune, a zis ea, dar 
dacă pot într-adevăr s-o ajut, acum când i se aduce o 
acuzaţie atât de gravă, iar gura ei este închisă din pricina 
bolii, biata de ea, atunci cred că sunt dezlegată de 
promisiunea mea. Vă voi spune exact ce s-a întâmplat luni 
seara. 

Pe la nouă fără un sfert, ne întorceam de la Misiunea din 
strada Watt. În drumul nostru, trebuia să trecem prin 
strada Hudson, care este o stradă foarte liniştită. Nu există 
decât un felinar pe partea stângă şi, când ne-am apropiat 
de acest felinar, am văzut un bărbat venind spre noi, foarte 
aplecat şi cărând ceva ca o cutie pe unul din umeri. Părea 
că e diform, căci îşi ţinea capul jos şi mergea cu genunchii 
îndoiţi. Tocmai treceam pe lângă el, când şi-a ridicat faţa ca 
să se uite la noi în lumina felinarului şi, atunci când ne-a 
văzut, s-a oprit şi a exclamat cu o voce înspăimântătoare: 
„Doamne, e Nancy!” Doamna Barclay a devenit palidă ca un 
mort şi ar fi căzut jos dacă n-ar fi prins-o îngrozitoarea 
creatură. Eram gata să chem poliţia, dar ea, spre 
surprinderea mea, i-a vorbit destul de politicos individului. 

— În toţi aceşti treizeci de ani, am crezut că eşti mort, 
Henry, a zis ea cu o voce tremurătoare. 

— Aşa am şi fost, a zis el şi a fost oribil să aud pe ce tona 
Zis-o. 

Avea o faţă fioroasă, închisă la culoare, şi o strălucire în 
ochi care îmi bântuie visele. Părul şi favoriţii erau 
încărunţiţi, iar faţa era ridată şi încreţită ca un măr veştejit. 

— Ia-o puţin înainte, draga mea, a zis doamna Barclay. 
Vreau să discut ceva cu acest bărbat. Nu ai de ce să te temi. 

A încercat să vorbească pe un ton curajos, dar era încă 
palidă, iar buzele îi tremurau atât de tare, încât abia putea 
să rostească cuvintele. 

Am făcut aşa cum m-a rugat şi ei au stat de vorbă 
împreună pentru câteva minute. Apoi ea a venit spre mine, 
cu ochii în flăcări, iar eu l-am văzut pe nenorocitul infirm 


stând lângă felinar şi agitându-şi pumnii încleştaţi în aer, ca 
şi când ar fi fost nebun de furie. Ea nu a scos nici un cuvânt 
până am ajuns la uşă şi atunci m-a luat de mână şi m-a 
implorat să nu spun nimănui ce se întâmplase. 

— Este o veche cunoştinţă de-a mea, care a revenit în 
lume, a zis ea. 

Când i-am promis că nu voi spune nimic, m-a sărutat şi n- 
am mai văzuto de atunci. Acum v-am spus tot adevărul şi 
dacă l-am ascuns de poliţie este pentru că nu mi-am dat 
seama în acel moment de pericolul în care se afla draga 
mea prietenă. Ştiu că nu poate fi decât în avantajul ei ca 
totul să fie cunoscut. 

Aceasta a fost relatarea ei, Watson, iar pentru mine, după 
cum îţi poţi închipui, a fost ca o lumină în întuneric. Tot ceea 
ce nu se lega înainte a început imediat să cadă la locul lui, 
iar eu aveam un presentiment întunecat în ceea ce priveşte 
întreaga succesiune de evenimente. Evident că următorul 
meu pas a fost să-l găsesc pe bărbatul care produsese o 
impresie atât de remarcabilă asupra doamnei Barclay. Dacă 
mai era încă în Aldershot, nu era un lucru foarte greu. Nu 
sunt aşa de mulţi civili acolo şi un om diform a atras cu 
siguranţă atenţia. Mi-am petrecut ziua căutându-l, iar până 
seara, chiar seara asta, Watson, deja îl găsisem. Numele 
bărbatului este Henry Wood şi locuieşte cu chirie pe aceeaşi 
stradă unde l-au întâlnit doamnele. Stă acolo doar de cinci 
zile. Pozând drept agent de înregistrări, am stat la o bârfă 
interesantă cu proprietăreasa lui. Omul e de profesie 
scamator şi artist, ducându-se după căderea serii pe la 
toate cantinele şi dând mici spectacole la fiecare. În cutia 
aia pe care o cară după el are un animal, din pricina căruia 
proprietăreasa părea a fi în mare panică, fiindcă nu mai 
văzuse niciodată o aşa creatură. După cum mi-a povestit ea, 
bărbatul îl foloseşte în câteva din trucurile lui. Atât a putut 
femeia să-mi spună şi a mai adăugat că e o minune că omul 
trăieşte, la cât e de pocit, şi că vorbeşte uneori o limbă 
ciudată, iar de două nopţi îl aude gemând şi plângând în 


patul lui. În ceea ce priveşte banii, a zis că e în regulă, dar 
ca garanţie i-a dat ceea ce părea a fi un florin fals. Mi l-a 
arătat, Watson, şi era o rupie indiană. 

Aşa că acum, dragă prietene, ştii exact cum stăm şi de ce 
am nevoie de tine. Este foarte clar că, după ce doamnele s- 
au despărţit de bărbat, el le-a urmărit de la distanţă, a 
văzut prin geam cearta dintre soţ şi soţie, s-a repezit 
înăuntru, iar creatura pe care o avea în cutie a scăpat. Asta 
e limpede. Dar el este singura persoană din lume care ne 
poate spune exact ce s-a întâmplat în acea cameră. 

— Şi ai de gând să-l întrebi? 

— Mai mult ca sigur, dar în prezenţa unui martor. 

— Iar eu sunt martorul? 

— Dacă eşti amabil. Dacă el poate clarifica problema, toate 
bune şi frumoase. Dacă refuză, n-avem altă alternativă 
decât să cerem un mandat. 

— Dar de unde ştii că va mai fi acolo când ne vom 
întoarce? 

— Poţi fi sigur că mi-am luat nişte măsuri de precauţie. L- 
am pus pe unul din băieţii din strada Baker să stea de pază, 
iar el se va ţine de om ca scaiul, oriunde se va duce. Îl vom 
găsi mâine în strada Hudson, dar până atunci aş fi chiar eu 
un criminal dacă te-aş mai ţine treaz. 

Era amiază când am ajuns la locul tragediei şi, sub 
îndrumarea prietenului meu, ne-am îndreptat imediat spre 
strada Hudson. În ciuda capacităţii lui de a-şi ascunde 
emoţiile, vedeam foarte uşor că Holmes era într-o stare de 
agitaţie înăbugşită, în timp ce eu însumi simţeam că mă 
furnică acea plăcere jumătate sportivă, jumătate 
intelectuală, pe care o trăiam mereu atunci când mă 
alâturam investigaţiilor lui. 

— Aici e, zise el când intrarăm pe o stradă scurtă, străjuită 
de case din cărămidă, cu două etaje. Şi iată-l pe Simpson la 
raport! 

— E înăuntru, domnule Holmes! strigă un mic vagabond, 
fugind spre noi. 


— Foarte bine, Simpson! zise Holmes, mângâindu-l pe cap. 
Vino, Watson! Asta e casa. 

Îşi trimise cartea de vizită cu mesajul că venise pentru o 
treabă importantă şi, o clipă mai târziu, ne aflam în faţa 
bărbatului cu care voiam să vorbim. În ciuda vremii calde, 
el stătea ghemuit lângă foc, iar mica încăpere era ca un 
cuptor. Bărbatul stătea sucit şi învălmăşit tot în scaunul lui, 
într-un mod care dădea o impresie de diformitate de 
nedescris, dar faţa pe care o ridică spre noi, deşi istovită şi 
oacheşă, trebuie să fi fost cândva remarcabilă pentru 
frumuseţea ei. Acum, el ne privi suspicios, cu ochii săi 
gălbejiţi şi susceptibili, şi, fără să spună un cuvânt sau să se 
ridice, ne făcu semn cu mâna spre două scaune. 

— Domnul Henry Wood, de curând întors din India, 
presupun, zise Holmes politicos. Am venit în legătură cu 
această mică poveste cu moartea colonelului Barclay. 

— Ce-aş putea şti eu despre asta? 

— Tocmai acest lucru vreau să-l stabilesc. Presupun că ştiţi 
că, dacă nu se lămureşte situaţia, doamna Barclay, care este 
o veche prietenă de-a dumneavoastră, va fi probabil 
judecată pentru crimă. 

Omul tresări puternic. 

— Nu ştiu cine sunteţi, strigă el, şi nici cum de ştiţi ceea ce 
ştiţi, dar juraţi că ceea ce-mi spuneţi este adevărat? 

— Păi, nu aşteaptă decât să-şi vină în fire ca s-o aresteze. 

— Dumnezeule! Sunteţi de la poliţie? 

— Nu. 

— Atunci ce treabă aveţi cu asta? 

— E treaba oricărui om să aibă grijă să se facă dreptate. 
Mă puteţi crede pe cuvânt că ea este nevinovată. 

— Înseamnă că dumneavoastră sunteţi vinovatul. 

— Nu, nu sunt eu. 

— Atunci, cine l-a omorât pe James Barclay? 

— Providența l-a omorât. Dar vă spun doar atât, că dacă lL- 
aş fi pocnit eu, aşa cum intenţionam să fac, n-ar fi primit din 
mâinile mele decât ceea ce merita. Dacă nu l-ar fi doborât 


propria conştiinţă vinovată, este foarte probabil că acum aş 
fi avut moartea lui pe cuget. Vreţi să vă spun povestea. Ei 
bine, nu văd de ce n-aş face-o, căci nu am nici un motiv să- 
mi fie ruşine de ea. 

lată cum a fost, domnule. Acum mă vedeţi cocoşat ca o 
cămilă şi cu coastele strâmbe, dar a existat o vreme când 
caporalul Henry Wood era cel mai elegant bărbat din 
regimentul 117 Infanterie. Atunci eram în India, în 
cantonamente, într-un loc numit Bhurtee. Barclay, cel care 
a murit zilele trecute, era sergent în aceeaşi companie cu 
mine, iar frumoasa regimentului, da, cea mai minunată fată 
care a trăit vreodată, era Nancy Devoy, fiica stegarului. Doi 
bărbaţi o iubeau, dar numai unul era iubit de ea şi veţi 
zâmbi când veţi privi această biată creatură îngrămădită în 
faţa focului şi mă veţi auzi spunând că mă iubea pentru că 
eram chipeş. 

Ei bine, deşi aveam inima ei, tatăl ei era hotărât s-o 
căsătorească cu Barclay. Eu eram un tânăr nesăbuit şi 
nepăsător, iar el avea educaţie şi era deja propus să devină 
ofiţer. Dar fata îmi era devotată şi părea că va fi a mea, 
când, deodată, a izbucnit Rebeliunea şi tot iadul s-a 
dezlănţuit în ţară. 

Regimentul nostru, cu jumătate din bateria artileriei, o 
companie de sikhi şi o mulţime de civili şi femei din partea 
locului au rămas blocaţi în Bhurtee. Eram înconjurați de 
zece mii de rebeli, la fel de înverşunaţi ca o haită de terrieri 
în preajma unei cuşti cu şobolani. În a doua săptămână am 
rămas fără apă, şi se punea întrebarea dacă am putea reuşi 
să comunicăm cu coloana generalului Neill, care înainta în 
susul ţării. Era singura noastră şansă, căci nu puteam spera 
să ieşim din încercuire cu toate femeile şi copiii după noi, 
aşa că m-am oferit voluntar să mă duc şi să-l previn pe 
generalul Neill de pericolul în care ne aflam. Oferta mea a 
fost acceptată, iar eu am discutat cu sergentul Barclay, care 
cunoştea teritoriul mai bine decât oricine şi care mi-a trasat 
o rută pe unde aş fi putut să trec de liniile rebelilor. În 


aceeaşi seară, la ora zece, am pornit la drum. Trebuia să 
salvez o mie de vieţi, dar eu nu mă gândeam decât la una, 
atunci când am sărit zidul în noaptea aceea. 

Drumul meu mergea de-a lungul unui râu secat, ca re 
speram că mă va ascunde de santinelele inamicului, dar, în 
timp ce mă furişam după cot, am nimerit chiar în braţele a 
şase dintre ele, care stăteau ghemuite în întuneric, 
aşteptându-mă. Într-o clipă, am fost lovit în cap şi legat de 
mâini şi de picioare. Dar adevărata lovitură am primit-o în 
inimă, căci, după ce mi-am revenit şi am ascultat discuţia 
lor, atât cât am putut să înţeleg din ea, am auzit destul cât 
să-mi dau seama că tovarăşul meu, chiar omul care 
aranjase ruta pe care urma să o iau, mă dăduse pe mâna 
inamicului, prin intermediul unui servitor din partea locului. 

Ei bine, nu e nevoie să mai insist asupra acestei părţi a 
povestirii. Acum ştiţi de ce era capabil James Barclay. 
Bhurtee a fost eliberat în ziua următoare de generalul Neill, 
dar rebelii m-au luat cu ei când s-au retras şi a trecut mult 
timp până când am văzut iar un om alb. Am fost torturat, iar 
eu am încercat să evadez, dar am fost capturat şi torturat 
din nou. Puteţi vedea şi singuri în ce stare m-au lăsat. 
Câţiva dintre ei, care fugiseră în Nepal, mau luat cu ei, apoi 
am trecut de Darjeeling. Oamenii care locuiau pe dealurile 
de acolo i-au omorât pe rebelii care mă ţineau prizonier, iar 
eu am devenit sclavul lor pentru o vreme, până când am 
evadat, dar, în loc s-o iau spre sud, a trebuit să merg spre 
nord, până m-am trezit între afganistani. Am cutreierat pe 
acolo mulţi ani şi, în sfârşit, am ajuns înapoi la Punjab, unde 
am trăit mai mult printre localnici şi am început să-mi câştig 
existenţa făcând scamatoriile pe care le învăţasem. Ce rost 
avea ca eu, un invalid nenorocit, să mă întorc în Anglia şi să 
mă fac cunoscut foştilor mei camarazi? Nici chiar dorinţa 
mea de răzbunare nu m-a înduplecat să fac asta. Preferam 
ca Nancy şi vechii mei prieteni să şi-l amintească pe Henry 
Wood ca pe omul care a murit cu spatele drept şi nu să-l 
vadă trăind şi târându-se sprijinit în baston, ca un 


cimpanzeu. Nu s-au îndoit nici o clipă că murisem, iar eu nu 
intenţionam să le arăt contrariul. Auzisem că Barclay se 
căsătorise cu Nancy şi că avansa rapid în regiment, dar nici 
asta nu m-a făcut să vorbesc. 

Dar când îmbătrâneşti, ţi se face dor de casă. Am visat ani 
de zile la strălucirea câmpiilor verzi şi la gardurile vii ale 
Angliei. În cele din urmă, am hotărât să le mai văd o dată, 
înainte de a muri. Am economisit suficienţi bani cât să ajung 
în ţară, apoi am venit aici, unde sunt soldaţii, căci eu le 
cunosc obiceiurile şi ştiu cum să-i amuz şi astfel am câştigat 
destul cât să trăiesc. 

— Povestirea dumneavoastră este foarte interesantă, zise 
Sherlock Holmes. Am auzit deja de întâlnirea cu doamna 
Barclay şi de faptul că v-aţi recunoscut reciproc. Din câte 
înţeleg, aţi urmărit-o până acasă şi aţi văzut prin geam 
cearta dintre ea şi soţul ei, în timpul căreia ea i-a reproşat 
fără îndoială comportamentul faţă de dumneavoastră. Aţi 
fost copleşit de propriile sentimente, aţi traversat în fugă 
peluza şi aţi intrat peste ei. 

— Aşa am făcut, domnule, şi el, când m-a văzut, s-a uitat la 
mine cum n-am mai văzut pe nimeni să se uite şi a căzut cu 
capul de colţul galeriei de la şemineu. Dar murise înainte să 
cadă. l-am citit moartea pe faţă, la fel de clar cum pot citi 
un text a lumina focului. Simpla mea apariţie a fost ca un 
glonţ prin inima lui vinovată. 

— Şi apoi? 

— Apoi Nancy a leşinat, iar eu i-am luat cheia din mână cu 
intenţia de a descuia uşa şi de a aduce ajutoare. Dar, în 
timp ce făceam asta, mi s-a părut că e mai bine s-o las baltă 
şi să fug, căci situaţia se putea întoarce împotriva mea şi, în 
orice caz, secretul meu ar fi fost dezvăluit dacă eram prins. 
Am aruncat în grabă cheia în buzunar, iar bastonul mi-a 
căzut pe jos în timp ce încercam să-l prind pe Teddy, care se 
căţărase pe perdea. După ce l-am băgat înapoi în cutia de 
unde scăpase, am fugit cât de repede am putut. 

— Cine-i Teddy? întrebă Holmes. 


Bărbatul se aplecă şi deschise capacul unui fel de cuşcă 
aflată în colţ. Într-o clipă, dinăuntru ieşi un animal de o 
frumoasă culoare roşcată, slab şi suplu, cu picioare ca de 
nevăstuică, cu un nas lung şi subţire şi având cea mai 
minunată pereche de ochi roşii pe care o văzusem vreodată 
la un animal. 

— E o mangustă! am exclamat eu. 

— Mă rog, unii o numesc aşa, alţii o numesc ichneumon, 
zise bărbatul. Eu îi spun prinzător de şerpi, iar Teddy e 
uimitor de iute cu cobrele. Am una aici, fără colţi, şi Teddy o 
prinde în fiecare noapte ca să-i amuze pe oamenii de la 
cantină. Altceva, domnule? 

— Ei bine, s-ar putea să fim nevoiţi să apelăm iar la 
dumneavoastră dacă doamna Barclay va avea necazuri 
serioase. 

— Bineînţeles, în acest caz aş veni să depun mărturie. 

— Dacă nu, atunci nu are rost să stârnim un scandal 
împotriva unui om mort, oricât de ticălos a fost. Cel puţin 
aveţi satisfacția de a şti că, timp de treizeci de ani din viaţa 
lui, conştiinţa i-a reproşat amarnic fapta nemernică. A, uite- 
| pe maiorul Murphy pe trotuarul de vizavi! La revedere, 
domnule Wood. Vreau să aflu dacă s-a mai întâmplat ceva 
de ieri şi până acum. 

L-am ajuns din urmă pe maior, chiar înainte de a da colţul 
străzii. 

— A, Holmes, zise el. Bănuiesc că ai aflat că toată această 
agitaţie a fost în van. 

— Cum aşa? 

— Ancheta tocmai s-a încheiat. Dovezile medicale au 
arătat în mod hotărâtor că moartea a survenit în urma 
apoplexiei. În cele din urmă, a fost un caz destul de simplu. 

— O, absolut superficial, zise Holmes zâmbind. Haide, 
Watson! Nu cred că va mai fi nevoie de noi în Aldershot. 

— Doar un lucru, am zis eu, în timp ce ne îndreptam spre 
gară. Dacă numele soţului era James şi al celuilalt era 
Henry, care a fost povestea cu David? 


— Acel cuvânt, dragă Watson, ar fi trebuit să-mi spună 
totul, dacă aş fi fost detectivul ideal, aşa cum îţi place ţie să 
mă descrii. Evident, era un cuvânt de reproş. 

— De reproş? 

— Da, după cum ştii, David se abătea uneori de la calea 
cea dreaptă şi o dată s-a întâmplat să fie în aceeaşi direcţie 
ca şi sergentul James Barclay. Îţi aminteşti de mica afacere 
cu Uriah şi Bathsheba? Mă tem că cunoştinţele mele bibice 
sunt puţin cam ruginite, dar o să găseşti povestea în prima 
sau a doua carte a lui Samuel. 

8. Pacientul rezident. 

Aruncându-mi o privire asupra seriei oarecum incoerente 
a Memoriilor prin intermediul cărora am încercat să 
ilustrez câteva din particularităţile mentale ale prietenului 
meu Sherlock Holmes, am fost izbit de greutatea pe care 
am avut-o când a trebuit să aleg exemplele care să-mi 
justifice scopul. Căci, în acele cazuri în care Holmes a făcut 
un adevărat tur de forţă al gândirii analitice şi a demonstrat 
valoarea ciudatelor lui metode de investigaţie, faptele în 
sine au fost de cele mai multe ori atât de lipsite de 
importanţă sau de obişnuite, încât nu m-am simţit 
îndreptăţit să le prezint publicului. Pe de altă parte, s-a 
întâmplat deseori ca el să fie implicat într-o cercetare în 
care faptele au avut cel mai remarcabil şi dramatic 
caracter, dar în care gradul său de participare la 
determinarea cauzelor acestora a fost mai mic decât mi-aş 
fi dorit eu, în calitate de biograf al lui. Mica afacere pe care 
eu am intitulat-o „Studiu în roşu” şi cealaltă care era în 
legătură cu pierderea vasului Gloria Scott servesc drept 
exemple ale acestor Scylla şi Charybdis care ameninţă în 
permanenţă cronicarul. Se poate ca, în afacerea despre 
care urmează să o scriu acum, partea jucată de prietenul 
meu să nu fie suficient de accentuată, totuşi, întreaga suită 
de împrejurări este atât de remarcabilă, încât nu pot s-o 
omit din această serie. 


Fusese o zi închisă şi ploioasă de octombrie. Storurile 
noastre erau pe jumătate trase, iar Holmes stătea încolăcit 
pe canapea, citind şi recitind o scrisoare pe care o primise 
cu poşta de dimineaţă. Cât despre mine, stagiul făcut în 
India mă antrenase să suport căldura mai bine decât frigul, 
iar un termometru de 90 de grade Fahrenheit8 nu era o 
problemă. Dar ziarul nu era interesant. Parlamentul era în 
sesiune. Toată lumea era plecata din oraş, iar eu jinduiam 
după luminişurile din New Forest sau pietrişul mării din 
sud. Din cauza unui cont gol în bancă fusesem nevoit să-mi 
amân vacanţa, iar în ceea ce-l priveşte pe prietenul meu, 
nici mersul la ţară, nici marea nu îl atrăgeau în vreun fel. Îi 
plăcea să stea chiar în centrul a cinci milioane de oameni, 
cu antenele întinse printre ei, receptiv la cel mai mic zvon 
sau bănuială de crimă nerezolvată. Aprecierea naturii nu-şi 
găsea loc între numeroasele lui talente, iar singura 
schimbare o constituia trecerea de la infractorul din oraş la 
fratele lui de la ţară. Văzând că Holmes era prea absorbit 
ca să discute cu mine, am aruncat ziarul din mână şi, 
lăsându-mă pe spătarul scaunului, am căzut în reverie. 
Deodată, vocea prietenului meu îmi întrerupse gândurile. 

— Ai dreptate, Watson, zise el. E într-adevăr un fel foarte 
stupid de a regia o dispută. 

— Cel mai stupid! am exclamat eu, apoi, dându-mi brusc 
seama că repetase cel mai ascuns gând din sufletul meu, m- 
am îndreptat din şale şi lam privit mut de uimire. 

— Ce-i asta, Holmes? am strigat. Îmi depăşeşte orice 
imaginaţie. 

El râse din toată inima de uluiala mea. 

— Îţi aminteşti, zise el, că ţi-am citit, în urmă cu ceva timp, 
un pasaj dintr-o schiţă de Poe, în care un detectiv 
urmăreşte gândul nerostit al prietenului său, iar tu ai fost 
înclinat să tratezi chestiunea ca pe un simplu tur de forţă al 
autorului. Când am spus că eu am mereu obiceiul să fac 
acelaşi lucru, ţi-ai exprimat neîncrederea. 

— Banu! 


— Poate că nu verbal, dragul meu Watson, dar în mod 
sigur ai făcut-o prin intermediul sprâncenelor. Aşa că, 
atunci când am văzut că ţi-ai aruncat ziarul şi ai căzut pe 
gânduri, am fost foarte fericit că am ocazia să ţi le citesc şi, 
în cele din urmă, să le întrerup, ca dovadă că am putut să ţi 
le urmăresc. Dar eram departe de a fi satisfăcut. 

— În exemplul pe care mi l-ai citit, am zis, detectivul a tras 
concluziile din acţiunile omului pe care îl observa. Dacă îmi 
aduc bine aminte, s-a împiedicat de nişte pietre, s-a uitat la 
stele şi aşa mai departe. Dar eu am stat cuminte pe scaun. 
Ce indicii ţi-am putut da? 

— Te nedreptăţeşti. Trăsăturile îi sunt date omului ca 
mijloc prin care să-şi exprime emoţiile, iar ale tale te 
servesc foarte bine. 

— Vrei să spui că mi-ai citit gândurile din trăsături? 

— Din trăsături şi mai ales din ochi. Poate că nici nu-ţi 
aminteşti de unde a pornit reveria ta? 

— Nu, nu-mi amintesc. 

— Atunci o să-ţi spun eu. După ce ai aruncat ziarul, acţiune 
care mi-a atras atenţia asupra ta, ai stat vreo jumătate de 
minut fără să te gândeşti la nimic. Apoi, ochii ţi s-au fixat pe 
tabloul recent înrămat al generalului Gordon şi am văzut 
din schimbarea de pe faţa ta că ai început să meditezi la 
ceva. Dar asta n-a durat prea mult. Ochii ţi-au fugit la 
portretul neînrămat al lui Henry WardBeecher, pe care l-ai 
pus deasupra cărţilor tale. Apoi ai aruncat o privire spre 
perete şi, bineînţeles, semnificaţia era evidentă. 

Tegândeai că, dacă portretul ar fi înrămat, ar acoperi 
spaţiul acela gol şi ar corespunde cu tabloul lui Gordon de 
acolo. 

— M-ai urmărit minunat! am exclamat. 

— Până aici m-aş fi putut cu greu înşela. Dar apoi 
gândurile tale s-au întors la Beecher şi te-ai uitat 
concentrat la el, de parcă îi studiai personalitatea prin 
intermediul trăsăturilor. După care ai încetat să-ţi încreţeşti 
ochii, dar ai continuat să te uiţi la el, iar chipul tău era 


gânditor. Îţi aduceai aminte de incidentele din cariera lui 
Beecher. Eram perfect conştient că nu puteai face asta fără 
să te gândeşti la misiunea pe care a întreprins-o în numele 
Nordului, în timpul Războiului Civil, deoarece îmi amintesc 
că ţi-ai exprimat cu pasiune indignarea în legătură cu felul 
în care a fost primit de oamenii mai turbulenţi. Era atât de 
important pentru tine acest lucru, încât ştiam că nu te-ai 
putea gândi la Beecher fără să te gândeşti şi la asta. O clipă 
mai târziu, când am văzut că ochii tăi se îndepărtează de 
portret, am bănuit că gândul ţi s-a întors la Războiul Civil şi, 
când am observat că buzele tale se întredeschid, ochii îţi 
scânteiază şi mâinile ţi se încleştează, am fost sigur că te 
gândeai într-adevăr la vitejia de care au dat dovadă ambele 
părţi în acea luptă disperată. Dar apoi, din nou, faţa ta a 
devenit tristă şi ai dat din cap. Le gândeai la tristeţea, 
oroarea şi inutilitatea pierderii atâtor vieţi. Mâna ţi s-a 
îndreptat spre vechea ta rană şi ţi-a apărut un zâmbet în 
colţul buzelor, ceea ce mi-a arătat că reflectai la partea 
ridicolă a acestei metode de a regla probleme 
internaţionale. În acel moment, am fost de acord cu tine că 
era stupid şi am fost bucuros să descopăr că deducţiile mele 
au fost corecte. 

— Absolut! am zis eu. Şi acum că mi-ai explicat totul, 
mărturisesc că sunt la fel de uimit ca înainte. 

— A fost foarte superficial, dragul meu Watson, te asigur. 
Nu ţi-aş fi atras atenţia asupra acestui lucru dacă nu ţi-ai fi 
exprimat neîncrederea zilele trecute. Dar văd că seara a 
adus cu ea puţină răcoare. Ce zici de o hoinăreală prin 
Londra? 

Mă plictisisem de sufrageria noastră, aşa că am acceptat 
bucuros. Timp de trei ore, ne-am plimbat împreună, privind 
cum caleidoscopul vieţii, mereu schimbător, scade şi curge 
prin strada Fleet şi prin Ştrand. Felul lui caracteristic de a 
discuta, cu observarea atentă a detaliilor şi puterea subtilă 
a deducţiilor, m-a amuzat şi m-a vrăjit. Era ora zece când 


am ajuns din nou în strada Baker. O trăsură aştepta la uşa 
noastră. 

— Hm! E a unui doctor, medic generalist, din câte văd, zise 
Holmes. Nu practică de mult timp meseria, dar a avut mult 
de lucru. Îmi imaginez că a venit să ne consulte! Noroc că 
ne-am întors! 

Eram suficient de familiar cu metodele lui Holmes ca să-i 
pot urmări raţionamentul şi să-mi dau seama că felul şi 
starea diferitelor instrumente medicale din coşul din 
răchită, atârnat în trăsură la lumina lămpii din interior, îi 
furnizaseră informaţiile pentru rapida lui deducție. Lumina 
din fereastra noastră demonstra că, într-adevăr, acest 
musafir nocturn ne căuta pe noi. Curios să aflu ce l-ar fi 
putut determina pe un confrate medic să ne viziteze la o 
astfel de oră, l-am urmat pe Holmes în biroul nostru. 

Când am intrat înăuntru, un bărbat palid ca ceara, cu 
favoriţi cărunţi se ridică de pe un scaun de lângă foc. Ca 
vârstă, nu părea să aibă mai mult de treizeci şi trei sau 
treizeci şi patru de ani, dar expresia lui istovită şi nuanţa 
nesănătoasă a chipului erau mărturii ale unei vieţi care îi 
slăbise puterea şi îi furase tinereţea. Felul său de a fi era 
emoţionat şi timid, ca acela al unui domn sensibil, iar mâna 
subţire şi albă, pe care o puse pe şemineu atunci când se 
ridică, părea mai degrabă a unui artist decât a unui 
chirurg. Îmbrăcămintea lui era modestă şi sobră: redingotă 
neagră, pantaloni închişi la culoare şi puţină culoare la 
cravată. 

— Bună seara, domnule doctor, zise Holmes vesel. Mă 
bucur să văd că aşteptaţi doar de câteva minute. 

— Aţi vorbit deci cu vizitiul meu? 

— Nu, mi-a spus lumânarea de pe masă. Vă rog, luaţi loc şi 
spuneţi-mi cu ce vă pot ajuta. 

— Mă numesc doctor Percy Trevelyan, zise musafirul 
nostru, şi locuiesc pe strada Brook, la numărul 403. 

— Nu sunteţi autorul monografiei despre leziuni nervoase 
neclare? am întrebat. 


Obrajii lui palizi se înroşiră de plăcere auzind că opera lui 
îmi era cunoscută. 

— Aud atât de rar despre lucrarea pe care am crezut-o 
moartă, zise el. Editorii mei mi-au prezentat date 
descurajante în legătură cu vânzarea ei. Presupun că 
sunteţi şi dumneavoastră doctor? 

— Chirurg de armată retras. 

— Pasiunea mea a fost întotdeauna boala nervoasă. Mi-aş 
dori să mă specializez în asta, dar omul trebuie, desigur, să 
se mulţumească cu ce are. Totuşi, acest lucru nu are 
legătură cu problema mea, domnule Sherlock Holmes, şi 
ştiu cât de preţios este timpul dumneavoastră. Adevărul 
este că o serie de evenimente ciudate s-au petrecut de 
curând în casa mea din strada Brook, iar în seara aceasta 
au ajuns la un asemenea nivel, încât am simţit că era 
imposibil să mai aştept chiar şi o oră ca să vă cer sfatul şi 
ajutorul. 

Sherlock Holmes se aşeză şi îşi aprinse pipa. 

— Sunt bucuros să vi le ofer pe amândouă, zise el. Vă rog, 
povestiţi-mi în detaliu împrejurările care v-au tulburat. 

— Câteva din ele sunt aşa de banale, zise doctorul 
Trevelyan, încât mi-e şi ruşine să le menţionez. Dar situaţia 
este atât de inexplicabilă, iar recenta turnură pe care a 
luat-o este atât de elaborată, încât vă voi prezenta absolut 
totul şi dumneavoastră veţi judeca ce este esenţial şi ce nu. 

Pentru început, mă simt obligat să spun ceva despre 
cariera mea universitară. Am urmat Universitatea din 
Londra şi sunt sigur că nu veţi fi 

1lVuuillUVUoVldepărerecămă laud singur dacă 
vă spun că profesorii mei mă considerau un student 
promiţător. După ce am absolvit, am continuat să mă dedic 
cercetărilor, ocupând un post modest în Spitalul Universitar 
şi am fost destul de norocos să stârnesc interes cu 
cercetările mele în domeniul patologiei cataleptice, pentru 
ca în final să câştig premiul şi medalia Bruce Pinkerton, cu 
monografia despre leziunile nervoase, la care prietenul 


dumneavoastră tocmai a făcut aluzie. N-aş merge prea 
departe dacă aş vi, 1 vv spune că, la acea vreme, exista o 
impresie generală că aveam o carieră distinsă în faţă. 

Dar unicul şi marele obstacol îl constituia lipsa de capital. 
După cum veţi înţelege imediat, un specialist care are 
aspirații mari este obligat să locuiască într-una din zecile de 
străzi din cartierul Cavendish Square, care toate necesită 
chirii enorme şi bani investiţi în mobilier. În afară de aceste 
cheltuieli preliminare, el trebuie să fie pregătit să se 
întreţină timp de câţiva ani, să închirieze o trăsură 
prezentabilă şi un cal. Toate acestea erau dincolo de 
puterile mele, iar eu nu puteam spera decât că, 
economisind, voi putea peste zece ani să strâng destui bani 
ca să am cabinetul meu. Dar, deodată, un incident 
neaşteptat mi-a deschis perspective noi. 

Acest incident a fost vizita unui domn pe nume 
Blessington, pe care nu | cunoşteam deloc. Într-o dimineaţă, 
a venit la mine în cameră şi a intrat direct în subiect. 

— Eşti acelaşi Percy Trevelyan, care are o carieră distinsă 
şi a câştigat de curând un mare premiu? a zis el. 

Am încuviinţat cu o înclinare a capului. 

— Răspunde-mi sincer, a continuat el, căci va fi în interesul 
tău s-o faci. Ai toată deşteptăciunea care îi trebuie unui om 
ca să aibă succes. Tact ai? 

Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc auzind bruscheţea 
întrebării. 

— Cred că am şi aşa ceva, am zis. 

— Vreun viciu? Nu te trage aţa la băutură, nu? 

— Domnule, zău aşa! am exclamat. 

— Ai dreptate. Nu-i nimic. Dar trebuia să întreb. Cu toate 
calităţile astea, de ce nu-ţi practici meseria? 

Am ridicat din umeri. 

— Haide, haide! a zis el, în felul lui grăbit. E vechea 
poveste. Mai mult în cap decât în buzunar, da? Ce-ai zice 
dacă ţi-aş oferi locuinţă în strada Brook? 

L-am privit cu uimire. 


— O, pentru mine fac asta, nu pentru tine, a strigat el. O să 
fiu perfect sincer cu tine şi dacă-ţi convine ţie, o să-mi 
convină şi mie. Am câteva mii de lire de investit, vezi mata, 
şi cred că o să le bag în tine. 

— Dar de ce? am zis eu, cu răsuflarea întretăiată. 

— Păi, e la fel ca oricare altă speculație şi mai sigură decât 
majoritatea. 

— Şi eu ce trebuie să fac? 

— Îţi zic eu ce. Eu o să cumpăr casa, o s-o mobilez, o să 
plătesc servitoarele şi o să conduc toată afacerea. Tot ce 
trebuie să faci tu este să-ţi toceşti scaunul în sala de 
consultaţii. O să-ţi dau şi bani de buzunar şi tot ce vrei. 
Apoi, tu îmi dai mie trei sferturi din ce câştigi, iar tu 
păstrezi celălalt sfert. 

Aceasta a fost ciudata propunere pe care mi-a făcut-o 
Blessington, domnule Holmes. N-am să vă plictisesc cu 
relatarea tocmelilor şi negocierilor noastre. Sfârşitul a fost 
că eu m-am mutat în casa de lângă Lady-day şi am început 
să-mi practic meseria cam în aceleaşi condiţii în care 
sugerase omul. lar el a venit să locuiască cu mine în calitate 
de pacient rezident. Se pare că avea o inimă slabă şi 
necesita supraveghere medicală constantă. A transformat 
cele două camere bune de la primul etaj într-o sufragerie şi 
un dormitor pentru el. Era un om cu obiceiuri ciudate, 
evitând compania altora şi rar ieşind în oraş. Viaţa lui era 
neregulată, dar, într-un fel, el era regularitatea în persoană. 
În fiecare seară, la aceeaşi oră, intra în camera de 
consultaţii, examina registrele, îmi dădea cinci lire şi trei 
şilingi pentru fiecare guinee câştigată de mine, apoi lua 
restul banilor şi îi punea în seiful din camera lui. 

Pot să spun cu încredere că nu a avut niciodată motiv să 
regrete speculaţia făcută de el. A fost un succes de la bun 
început. Câteva cazuri bune şi reputaţia pe care mi-o 
câştigasem în spital m-au ajutat să devin repede un doctor 
foarte căutat şi, pe parcursul ultimilor ani, l-am făcut un om 
bogat. 


Cam atât, domnule Holmes, despre trecutul meu şi despre 
relaţiile cu domnul Blessington. Nu-mi mai rămâne decât să 
vă spun ce anume m-a adus aici în seara asta. 

Cu câteva săptămâni în urmă, domnul Blessington a venit 
la mine şi mi s-a părut a fi într-o stare de mare agitaţie. Mi- 
a spus ceva despre nu ştiu ce spargere care avusese loc, 
zicea el, în cartierul West End şi îmi aduc aminte că părea 
inutil de tulburat din pricina asta, spunând că n-ar mai 
trebui să treacă nici o zi fără să mai adăugăm la uşi şi la 
ferestre nişte zăvoare mai rezistente. A continuat timp de o 
săptămână să fie într-o stare ciudată de nelinişte, uitându- 
se pe furiş pe fereastră şi renunțând la scurta plimbare pe 
care o făcea de obicei înainte de cină. Din purtarea lui am 
înţeles că îi era îngrozitor de teamă de ceva sau de cineva, 
dar, de câte ori îl întrebam despre asta, se supăra şi eram 
nevoit să las baltă subiectul. Cu timpul, spaimele lui au 
părut să se risipească, iar el tocmai îşi reluase vechile 
obiceiuri, când un nou eveniment l-a aruncat în starea 
jalnică de deprimare în care e acum. 

lată ce s-a întâmplat. Cu două zile în urmă, am primit 
scrisoarea pe care am să v-o citesc acum. Nu are pe ea nici 
adresă, nici dată: „Un nobil rus care în prezent locuieşte în 
Anglia doreşte să beneficieze de serviciile profesionale ale 
doctorului PercyTrevelyan. De câţiva ani e victima unor 
crize cataleptice, domeniu în care, se ştie foarte bine, 
doctorul Trevelyan este o autoritate. Intenţionează să vină 
la şase şi un sfert mâine seară, dacă doctorul Trevelyan va 
binevoi să fie acasă. , 

Această scrisoare m-a interesat foarte mult, deoarece 
marea dificultate în studierea catalepsiei este raritatea 
bolii. În aceste împrejurări, vă daţi seama că am fost în 
camera de consultaţii când, la ora respectivă, pajul a 
condus înăuntru un pacient. 

Era un bătrân slab, şovăitor şi obişnuit şi în nici un caz nu 
semăna cu ideea pe care şi-o face cineva despre un nobil 
rus. Pe mine m-a izbit mai mult înfăţişarea însoţitorului său. 


Acesta era un tânăr înalt, surprinzător de chipeş, cu o faţă 
fioroasă şi închisă la culoare şi cu un corp ca al lui Hercule. 
Îl ţinea pe bătrân de braţ şi, după ce au intrat, l-a ajutat să 
se aşeze pe scaun cu o tandreţe la care nu te aşteptai 
văzându-i înfăţişarea. 

— Mă scuzaţi că am intrat şi eu, domnule doctor, îmi zise 
el în engleză, cu un uşor sâsâit. Acesta e tatăl meu, iar 
sănătatea lui este o chestiune de importanţă covârşitoare 
pentru mine. 

Am fost mişcat de îngrijorarea lui filială. 

— Doriţi să rămâneţi în timpul consultaţiei? am întrebat. 

— Pentru nimic în lume! a strigat el, făcând un gest de 
groază. Sufăr mai mult decât o pot exprima. Dacă l-aş 
vedea pe tatăl meu într-una din aceste crize îngrozitoare, 
sunt convins că aş muri. Sistemul meu nervos este extrem 
de sensibil. Cu permisiunea dumneavoastră, voi sta în sala 
de aşteptare în timp ce îl veţi consulta pe tatăl meu. 

Am fost bineînţeles de acord, iar tânărul s-a retras. Apoi 
eu şi pacientul am început să discutăm cazul lui, despre 
care eu mi-am luat notițe complete. Bătrânul nu era 
remarcabil de inteligent, iar răspunsurile sale erau deseori 
neclare, lucru pe care eu l-am pus pe seama cunoştinţelor 
lui limitate de engleză. Dar deodată, în timp ce eu scriam, a 
încetat să-mi mai răspundă la întrebări şi, când m-am uitat 
la el, am fost şocat să văd că stătea ţeapăn pe scaun, 
privindu-mă fix, cu o faţă rigidă şi complet lipsită de orice 
expresie. Era din nou în gheara misterioasei boli. 

Primul meu sentiment a fost, după cum am spus, unul de 
milă şi groază. Dar mi-e teamă că al doilea a fost mai 
degrabă unul de satisfacţie profesională. Am notat pulsul şi 
temperatura pacientului, i-am testat rigiditatea muşchilor şi 
i-am examinat reflexele. Nu era nimic anormal în niciuna 
din aceste condiţii, ceea ce corespundea cu experienţele 
mele anterioare în astfel de cazuri, obţinusem rezultate 
bune cu inhalarea nitratului de amil, iar cazul de faţă mi se 
părea o ocazie extraordinară de a-i testa virtuțile. Sticla era 


jos în laborator, aşa că, lăsându-mi pacientul pe scaun, am 
fugit să o aduc. Am întârziat ceva timp căutând-o, să zicem 
cinci minute, şi apoi m-am întors închipuiţi-vă uimirea mea 
când am găsit camera goală şi pacientul nicăieri. 

Desigur, primul meu gest a fost să alerg în sala de 
aşteptări. Şi fiul dispăruse. Uşa de la sală fusese apropiată, 
dar nu închisă de tot. Pajul meu, care le deschide uşa 
pacienţilor, e nou şi în nici un caz iute. Aşteaptă jos şi, când 
sun din clopoțel, vine sus şi îi conduce afară pe pacienţi. 
Băiatul nu auzise nimic, iar afacerea a rămas un mister 
total. Curând după aceea, domnul Blessington s-a întors de 
la plimbare, dar nu i-am spus nimic despre acest subiect, 
pentru că, sincer să fiu, în ultima vreme am încercat să 
conversez cât mai puţin posibil cu el. 

Ei bine, nu credeam să-i mai văd vreodată pe nobilul rus şi 
pe fiul lui, aşa că vă imaginaţi uimirea mea când, în seara 
asta, la aceeaşi oră, au intrat amândoi în camera de 
consultaţii, la fel cum făcuseră şi înainte. 

— Mă simt îndatorat să vă cer mii de scuze pentru 
plecarea mea bruscă de ieri, domnule doctor, a zis 
pacientul. 

— Mărturisesc că am fost foarte surprins, am spus eu. 

— Ei bine, replică el, adevărul este că, atunci când îmi 
revin din aceste crize, mintea mi-e foarte înceţoşată şi nu- 
mi amintesc prea multe. M-am trezit în ceea ce părea a fio 
cameră străină şi, cât aţi lipsit dumneavoastră, eu am ieşit 
afară mai mult ameţit. 

— Iar eu, zise fiul, văzând că tatăl meu iese din camera pe 
consultaţii, am crezut fireşte că şedinţa se terminase. Abia 
când am ajuns acasă, mi-am dat seama cum stau de fapt 
lucrurile. 

— Nu-i nimic, am zis eu râzând, atâta doar că m-aţi uimit 
teribil; deci, dacă dumneavoastră, domnule, sunteţi amabil 
să aşteptaţi afară în sală, eu voi fi bucuros să continuu 
consultaţia, care a fost întreruptă atât de brusc. 


Timp de aproape o jumătate de oră am discutat cu 
bătrânul domn despre simptomele lui, apoi i-am dat o 
prescripţie şi l-am văzut plecând la braţul fiului său. 

V-am spus că domnul Blessington alegea de obicei această 
oră ca să iasă la plimbare. S-a întors la scurt timp după 
plecarea celor doi şi a urcat la etaj. O clipă mai târziu, l-am 
auzit coborând în fugă scările, dând apoi buzna în camera 
de consultaţii ca un om înnebunit de panică. 

— Cine a fost la mine în cameră? a strigat el. 

— Nimeni, am zis eu. 

— E o minciună! a urlat el. Vino sus şi uită-te! 

I-am ignorat grosolănia, întrucât părea scos din minţi de 
spaimă. Când m-am dus cu ella etaj, mi-a arătat mai multe 
urme de paşi pe covorul subţire. 

— Vrei să spui că astea-s ale mele? strigă el. 

Urmele erau cu siguranţă mult mai mari decât ale lui şi 
era clar că erau destul de proaspete. După cum ştiţi, a 
plouat tare în după-amiaza aceasta, iar pacienţii mei au fost 
singurii care au venit la consultaţie. Însemna că bărbatul 
din sala de aşteptare urcase, nu se ştie din ce motiv, în 
camera pacientului meu rezident, în timp ce eu eram 
ocupat cu însoţitorul lui. Nimic nu fusese deranjat sau luat, 
dar urmele de paşi dovedeau că cineva pătrunsese fără 
îndoială înăuntru. 

Domnul Blessington părea mai agitat din pricina acestui 
lucru decât aş fi crezut, deşi incidentul era de ajuns să 
tulbure pe oricine. A început chiar să plângă într-un fotoliu 
şi abia am reuşit să-l fac să vorbească coerent. A fost 
sugestia lui să vin la dumneavoastră, iar eu, desigur, mi-am 
dat imediat seama că e cel mai bun lucru, deoarece 
incidentul e cu siguranţă unul foarte ciudat, deşi el pare să-i 
exagereze complet importanţa. Dacă aţi avea amabilitatea 
să veniţi cu mine, aţi putea măcar să-l liniştiţi, deşi abia 
îndrăznesc să sper că veţi reuşi să explicaţi aceasta 
întâmplare neobişnuită. 


Sherlock Holmes ascultase lunga relatare cu o atenţie 
care îmi dovedea că era extrem de interesat. Faţa lui era la 
fel de impasibilă ca întotdeauna, dar pleoapele îi 
coborâseră din ce în ce mai jos, iar rotocoalele de fum 
ieşiseră din ce în ce mai groase din pipă, vrând parcă să 
accentueze fiecare episod ciudat din povestirea doctorului. 
Când musafirul nostru termină relatarea, Holmes sări în 
picioare fără să scoată nici un cuvânt, îmi dădu pălăria, o 
luă pe a lui de pe masă şi îl urmă pe doctorul Trevelyan 
afară. Întrun sfert de oră furăm depuşi în strada Brook, la 
uşa locuinţei medicului, una din acele case sumbre, cu 
faţada plată, pe care le asociezi de obicei cu un cabinet din 
cartierul West End. Un paj mic ne deschise uşa, iar noi am 
început imediat să urcăm scara lată, acoperită cu covor. 

Dar am fost opriţi de un incident bizar. Lumina de la 
capătul scării se stinse brusc şi din întuneric se auzi o voce 
plăpândă şi tremurătoare. 

— Am un pistol! ţipă ea. Aveţi cuvântul meu că trag dacă 
vă mai apropiaţi! 

— Asta e chiar scandalos, domnule Blessington! strigă 
doctorul Trevelyan. 

— A, tu erai, domnule doctor, zise vocea, cu mare uşurare. 
Dar ceilalţi domni sunt cine pretind a fi? 

Ne-am simţit scrutaţi îndelung din întuneric. 

— Da, da, e în ordine, zise în sfârşit vocea. Puteţi urca şi 
mă scuzaţi dacă precauţiunile mele v-au deranjat. 

În timp ce vorbea, reaprinse lampa şi am văzut în faţa 
noastră o ciudăţenie de bărbat, a cărui înfăţişare, la fel ca şi 
vocea, dovedea că are nervii zdruncinaţi. Era foarte gras, 
dar se pare că fusese cândva şi mai gras, căci pielea de pe 
faţă îi atârna ca nişte pungi largi, asemeni fălcilor unui 
copoi. Tenul avea o nuanţă bolnăvicioasă, iar părul cărunt şi 
rar părea că i se ridică în cap în funcţie de intensitatea 
emoţiilor. În mână ţinea un pistol, pe care însă îl vâri în 
buzunar când ne-am apropiat. 


— Bună seara, domnule Holmes, zise el. Vă sunt profund 
îndatorat că aţi venit. Nimeni n-a avut vreodată nevoie de 
sfatul dumneavoastră aşa cum am eu. Bănuiesc că doctorul 
Trevelyan v-a povestit despre pătrunderea fără motiv în 
camera mea. 

— Într-adevăr, zise Holmes. Cine sunt aceşti doi bărbaţi, 
domnule Blessington, şi de ce vor să vă facă râu? 

— A, păi, e desigur greu de spus, zise pacientul rezident, 
cu o voce agitată. Doar nu vă aşteptaţi să vă răspund la 
asta, domnule Holmes. 

— Adică nu ştiţi? 

— Intraţi aici, vă rog. Aveţi amabilitatea şi intraţi aici. 

Ne conduse la el în dormitor, care era spaţios şi 
confortabil. 

— Vedeţi asta? zise el, arătând spre o cutie mare şi neagră 
de la capul patului. N-am fost niciodată un om foarte bogat, 
domnule Holmes, n-am făcut decât o singură investiţie în 
toată viaţa mea, după cum vă poate spune şi doctorul 
Trevelyan. Dar nu cred în bancheri. N-aş avea niciodată 
încredere într-un bancher, domnule Holmes. Între noi fie 
vorba, tot ce am e în cutia asta, aşa că puteţi înţelege ce 
înseamnă pentru mine când doi oameni necunoscuţi intră 
cu forţa în camera mea. 

Holmes îl privi pe Blessington în felul lui interogator şi 
clătină din cap. 

— Nu am cum să vă sfătuiesc dacă încercaţi să mă păcăliţi, 
zise el. 

— Dar v-am spus totul. 

Holmes îi întoarse spatele, cu un gest de dezgust. 

— Noapte bună, doctore Trevelyan, zise el. 

— Şi nici un sfat pentru mine? strigă Blessington, cu o 
voce deznădăjduită. 

— Sfatul meu, domnule, e să spuneţi adevărul. 

Un minut mai târziu eram afară, mergând spre casă. 
Traversasem strada Oxford şi ajunsesem la mijlocul străzii 
Harley fără să scot vreun cuvânt de la însoţitorul meu. 


— Îmi pare rău că te-am făcut să alergi după cai verzi, 
Watson, zise el în cele din urmă. Şi e un caz interesant, în 
fond. 

— Eu nu prea înţeleg nimic din el, am mărturisit. 

— Păi, e destul de evident că există doi oameni, poate mai 
mulţi, dar cel puţin doi, care sunt hotărâți pentru un motiv 
sau altul să dea de acest individ, Blessington. Nu am nici o 
îndoială că, în ambele ocazii, acel tânăr a pătruns în camera 
lui Blessington, în timp ce complicele lui, printr-un şiretlic 
ingenios, avea grijă ca doctorul să nu se amestece. 

— Şi catalepsia? 

— O imitație înşelătoare, Watson, deşi eu unul n-aş 
îndrăzni nici măcar să sugerez asta de faţă cu specialistul 
nostru. E o boală foarte uşor de imitat. Am făcut-o şi eu. 

— Şi apoi? 

— Din pură întâmplare, Blessington a fost plecat de fiecare 
dată. Motivul pentru care au ales o oră atât de neobişnuită 
pentru o consultaţie a fost, fireşte, ca să se asigure că nu va 
mai fi nici un alt pacient în sala de aşteptare. Totuşi, s-a 
întâmplat ca această oră să coincidă cu plimbarea lui 
Blessington, ceea ce pare să indice că nu sunt foarte 
familiari cu rutina lui zilnică. Bineînţeles, dacă ar fi vrut 
doar să fure ceva anume, cel puţin ar fi încercat măcar să 
caute. În plus, pot să citesc în ochii cuiva atunci când se 
teme pentru pielea lui. E de neconceput ca acest individ să- 
şi fi făcut în necunoştinţă de cauză doi duşmani atât de 
răzbunători, cum par a fi aceşti oameni. Prin urmare, sunt 
sigur că ştie cine sunt cei doi bărbaţi şi, din motive 
personale, ascunde acest lucru. Este posibil totuşi ca mâine 
să îl găsim într-o stare mai comunicativă. 

— Nu există nici o altă alternativă, fără îndoială grotesc de 
improbabilă, dar totuşi de conceput? am sugerat eu. Nu 
este posibil ca toată această poveste cu rusul cataleptic şi 
fiul lui să fie o invenţie a doctorului Trevelyan, care, din cine 
ştie ce motiv, a fost în camera lui Blessington? 


La lumina felinarului, am văzut că Holmes zâmbea amuzat 
de această strălucită digresiune a mea. 

— Dragul meu prieten, zise el, asta a fost una dintre 
primele soluţii care mi-au trecut prin cap, dar am putut 
curând corobora povestea doctorului. Acest tânăr a lăsat 
urme pe covorul de pe scară, drept care nu a mai fost 
nevoie să cer să le văd pe cele lăsate în cameră. Când îţi voi 
spune că pantofii lui aveau vârful pătrat în loc de ascuţit, ca 
ai lui Blessington, şi că erau cu mai mult de trei centimetri 
mai mari decât cei ai doctorului, atunci vei recunoaşte că 
nu poate exista nici o îndoială cu privire la individualitatea 
lui. Dar o să mai vedem despre asta, căci aş fi surprins dacă 
mâine dimineaţă nu vom auzi veşti din strada Brook. 

Profeţia lui Sherlock Holmes se adeveri curând şi încă într- 
un mod dramatic. La şapte şi jumătate în dimineaţa 
următoare, când abia se crăpa de ziuă, l-am găsit stând 
lângă patul meu, îmbrăcat în halat. 

— Ne aşteaptă o trăsură, Watson, zise el. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Afacerea din strada Brook. 

— Ceva noutăţi? 

— Tragice, dar echivoce, zise el, ridicând storurile. Uită-te 
la asta, o foaie dintr-un carnet, pe care scrie cu creionul 
„Pentru numele lui Dumnezeu, vino imediat. P 1.” Prietenul 
nostru, doctorul, era tare disperat când a scris asta. Haide, 
dragă prietene, căci este o chemare urgentă. 

Într-un sfert de oră eram iar la locuinţa medicului. Acesta 
veni în fugă să ne întâmpine, cu o expresie de groază pe 
faţă. 

— O, Doamne, ce situaţie! strigă el, luându-se cu mâinile 
de cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Blessington s-a sinucis! 

Holmes scoase un fluierat. 

— Da, s-a spânzurat în timpul nopţii. 


Intrasem înăuntru, iar doctorul ne condusese în ceea ce 
era desigur sala de aşteptare. 

— Nici nu mai ştiu ce fac, exclamă el. Poliţia e deja sus. M- 
a zguduit îngrozitor treaba asta. 

— Când aţi aflat? 

— În fiecare dimineaţă i se duce o ceaşcă cu ceai în 
cameră. Când servitoarea a intrat, pe la şapte, nefericitul 
atârna spânzurat în mijlocul încăperii. Îşi legase funia de 
cârligul de unde era agăţată înainte o lampă grea şi sărise 
chiar de pe cutia pe care ne-a arâtat-o ieri. 

Holmes rămase o clipă cufundat în gânduri. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, zise el în cele din 
urmă, aş vrea să urc la etaj şi să cercetez chestiunea. 

Am urcat amândoi sus, urmaţi de doctor. 

La intrarea în dormitor ne-a întâmpinat o privelişte 
îngrozitoare. Am menţionat impresia de fleşcăială pe care 
ne-o lăsase acest Blessington. Aşa cum stătea atârnat de 
cârlig, această fleşcăială era atât de exagerată şi de 
intensificată, încât înfăţişarea lui abia dacă mai avea ceva 
uman în ea. Gâtul îi era ieşit în afară, semănând cu cel al 
unui pui jumulit şi făcând restul corpului să pară mai obez 
şi mai nefiresc, prin contrast. Era îmbrăcat doar cu 
pijamaua, de sub care ieşeau ţepene gleznele lui umflate şi 
picioarele diforme. Lângă el stătea un inspector de poliţie, 
elegant îmbrăcat, care îşi lua notițe pe o agendă de 
buzunar. 

— A, domnule Holmes! zise el din toată inima, când 
prietenul meu intră în cameră. Sunt încântat să vă văd. 

— Bună dimineaţa, Lanner, răspunse Holmes, sunt sigur 
că nu mă veţi considera un intrus. Aţi auzit de evenimentele 
care au dus la treaba asta? 

— Da, am auzit ceva. 

— V-aţi format vreo părere? 

— Din câte pot să-mi dau seama, omul a înnebunit de frică. 
După cum vedeţi, a dormit în patul ăsta. A lăsat o urmă 
destul de adâncă. Ştiţi şi dumneavoastră că sinuciderile au 


loc mai mereu în jurul orei cinci dimineaţa. Asta ar fi cam 
pe la ora care s-a spânzurat şi el. Se pare că a fost o chestie 
bine chibzuită. 

— Judecând după rigiditatea mugşchilor, aş zice că e mort 
de aproape trei ore, am zis eu. 

— Aţi observat ceva ciudat în cameră? întrebă Holmes. 

— Am găsit o şurubelniţă şi nişte şuruburi pe lavoar. Se 
pare că a şi fumat mult în timpul nopţii, iată patru 
chiştocuri pe care le-am luat din şemineu. 

— Hm! zise Holmes. Aţi găsit port-ţigaretul lui? 

— Nu, n-am văzut să existe unul. 

— Atunci tabachera? 

— Da, era în buzunarul de la haină. 

Holmes o deschise şi mirosi singurul trabuc pe care îl 
conţinea. 

— O, e o havană, iar celelalte sunt trabucuri mai deosebite, 
importate de olandezi din coloniile lor din India de est. De 
obicei, sunt împachetate în paie şi sunt mai lungi şi mai 
subţiri decât orice altă marcă. 

Luă cele patru chiştocuri şi le examină cu lupa. 

— Două dintre ele au fost fumate cu port-ţigaret şi două 
fără, zise el. Două au fost tăiate cu un cuţit nu foarte 
ascuţit, iar două au fost tăiate cu un set de dinţi excelenți. 
Asta nu e nici o sinucidere, domnule Lanner. Este o crimă 
cu sânge rece, planificată cu mare grijă. 

— Imposibil! exclamă inspectorul. 

— Şi de ce, mă rog? 

— De ce ar omori cineva un om, spânzurându-l în felul 
acesta greoi? 

— Asta rămâne de aflat. 

— Şi pe unde puteau intra? 

— Pe uşa de la intrare. 

— Era încuiată azi dimineaţă. 

— Atunci a fost încuiată după ei. 

— De unde ştiţi? 


— Le-am văzut urmele. Scuzaţi-mă un moment şi voi fi în 
măsură să vă dau mai multe informaţii despre asta. 

Se duse la uşă şi, deschizând-o, examină încuietoarea în 
felul lui metodic. Apoi scoase cheia, care era pe dinăuntru, 
şi o inspectă şi pe aceasta. Patul, covorul, scaunele, poliţa 
şemineului, cadavrul şi funia fură pe rând examinate până 
când, în cele din urmă, se declară satisfăcut şi, cu ajutorul 
meu şi al inspectorului, dădu jos nenorocitul obiect, 
aşezându-l respectuos sub un cearşaf. 

— Şi funia asta? întrebă el. 

— A fost tăiată de aici, zise doctorul Trevelyan, scoțând un 
colac mare de frânghie de sub pat. Era morbid de nervos 
din fire şi ţinea întotdeauna asta lângă el, ca să scape pe 
fereastră în caz că luau foc scările. 

— Cred că lucrul acesta i-a scutit de un efort în plus, zise 
Holmes gânditor. Da, faptele în sine sunt foarte simple şi m- 
aş mira dacă până dupăamiază nu vă voi putea da şi motivul 
lor. O să iau fotografia asta a lui Blessington de pe poliţa 
şemineu lui, fiindcă s-ar putea să-mi fie de folos în 
cercetările mele. 

— Dar nu ne-aţi spus nimic! strigă doctorul. 

— O, nu există nici o îndoială cu privire la succesiunea 
evenimentelor, zise Holmes. Au fost implicate trei persoane: 
tânărul, bătrânul şi un al treilea individ despre a cărui 
identitate nu ştiu nimic. Primii doi, dacă mai e nevoie s-o 
spun, sunt aceiaşi care s-au dat drept contele rus şi fiul lui, 
aşa că avem o descriere completă a lor. Au fost lăsaţi să 
intre în casă de un complice din interior. Dacă îmi permiteţi, 
domnule inspector, v-aş sfătui săl arestaţi pe paj; din câte 
am înţeles, domnule doctor, acesta a intrat de curând în 
serviciul dumneavoastră. 

— Drăcugşorul ăla mic nu e de găsit nicăieri, zise doctorul 
Trevelyan. Servitoarea şi bucătarul tocmai l-au căutat. 

Holmes dădu din umeri. 

— Ela jucat un rol mai puţin important în această 
tragedie, zise el. Cei trei oameni, după ce au urcat scările în 


vârful picioarelor, mai întâi bătrânul, apoi tânărul şi la urmă 
necunoscutul... 

— Dragul meu Holmes! am exclamat. 

— O, nu există nici o îndoială în privinţa suprapunerii 
urmelor. Aseară am avut ocazia de a afla care a cui e. Au 
urcat deci în camera domnului Blessington, a cărei uşă au 
găsit-o încuiată. Totuşi, cu ajutorul unei sârme, au forţat 
încuietoarea. Chiar şi fără lupă puteţi vedea, după 
zgărieturile de pe metal, locul unde a fost forţată. 

După ce au intrat în cameră, primul lucru pe care trebuie 
să-l fi făcut a fost să-i pună căluş domnului Blessington. Se 
poate ca acesta să fi fost adormit sau atât de paralizat de 
frică, încât n-a scos nici un sunet. Pereţii sunt groşi şi e 
posibil ca ţipătul lui, dacă a avut timp să scoată vreunul, să 
nu fi fost auzit. 

După ce l-au legat, mi se pare evident că a avut loc un fel 
de dezbatere. Probabil că a fost ceva în genul unui proces. 
Probabil că a durat destul timp, căci atunci au fost fumate 
trabucurile. Bătrânul a stat în scaunul de răchită. 

El a fost cel care a folosit port-ţigaretul. Tânărul a stat în 
partea aceea şi a scuturat scrumul lovind trabucul de 
sertare. Al treilea individ măsura camera în lung şi-n lat. 
Cred că Blessington stătea pe pat, în capul oaselor, dar în 
privinţa asta nu pot fi absolut sigur. 

Ei bine, toată povestea s-a încheiat cu ei luându-l pe 
Blessington şi spânzurându-l. Acţiunea a fost atât de bine 
chibzuită, încât cred că au adus cu ei un fel de macara sau 
scripete, care să le servească drept spânzurătoare. Îmi 
imaginez că şurubelniţa şi şuruburile erau ca să-l fixeze. 
Însă văzând cârligul, nu s-au mai deranjat. După ce au 
terminat treaba, au plecat, iar uşa a fost încuiată în urma 
lor de către complice. 

Am ascultat toţi cu cel mai mare interes această schiţă a 
întâmplărilor din noaptea respectivă, întâmplări deduse de 
Holmes din semne atât de mici şi subtile, încât, chiar şi 
atunci când ni le-a arătat, tot nu am reuşit să-i urmărim 


prea bine raţionamentul. Inspectorul plecă imediat să facă 
cercetări cu privire la paj, în timp ce eu şi Holmes ne-am 
întors în strada Baker să luăm micul dejun. 

— Mă voi întoarce până la trei, zise el după ce terminarăm 
de mâncat. Şi inspectorul şi doctorul vor fi aici la acea oră, 
iar eu sper ca până atunci să clarific orice mică nelămurire 
din cazul acesta. 

Musafirii noştri sosiră la ora stabilită, dar abia la patru 
fără un sfert reuşi şi prietenul meu să-şi facă apariţia. 
Totuşi, după expresia feţei lui, mi-am dat seama că totul 
decursese bine. 

— Ceva noutăţi, domnule inspector? 

— Am prins băiatul, domnule. 

— Excelent, iar eu am prins indivizii. 

— I-ai prins! am exclamat toţi trei, într-un glas. 

— Mă rog, cel puţin le-am aflat identitățile. După cum m- 
am aşteptat, acest aşa-zis Blessington este binecunoscut la 
secţie, la fel şi atacatorii lui. Numele lor sunt Biddle, 
Hayward şi Moffat. 

— Banda care a jefuit banca Worthingdon! strigă 
inspectorul. 

— Exact, zise Holmes. 

— Înseamnă că Blessington era de fapt Sutton. 

— Chiar aşa, confirmă Holmes. 

— Păi, atunci e clar ca lumina zilei, zise inspectorul. 

Dar eu şi Trevelyan ne-am uitat uimiţi unul la altul. 

— Vă amintiţi desigur marea afacere cu banca 
Worthingdon, zise Holmes. Au fost implicaţi cinci bărbaţi - 
aceştia patru şi un al cincilea numit Cartwright. Îngrijitorul 
Tobin a fost ucis, iar hoţii au fugit cu şapte mii de lire. Asta 
s-a întâmplat în 1875. Au fost arestaţi toţi cinci, dar dovezile 
împotriva lor nu erau deloc concludente. Acest Blessington 
sau Sutton, care era cel mai rău din bandă, a devenit 
informator. Pe baza mărturiei lui, Cartwright a fost 
spânzurat, iar ceilalţi trei au primit câte cincisprezece ani 
fiecare. Când au ieşit zilele trecute, cu câţiva ani înainte să 


li se termine pedeapsa, şi-au pus în gând, bineînţeles, să-l 
găsească pe trădător şi să răzbune moartea camaradului 
lor. Au încercat de două ori să ajungă la el, dar au eşuat; a 
treia oară, după cum vedeţi, au reuşit. Mai este ceva pe 
care doriţi să vi-l explic, doctore Trevelyan? 

— Cred că aţi prezentat totul remarcabil de clar, zise 
doctorul. Fără îndoială că, în ziua în care a fost tulburat, 
citise în ziare despre eliberarea lor. 

— Chiar aşa. Spargerea de care a pomenit era doar o 
invenţie. 

— Dar de ce nu v-a spus dumneavoastră despre toate 
astea? 

— Ei bine, dragul meu domn, cunoscând caracterul 
răzbunător al foştilor lui asociaţi, încerca să-şi ascundă 
identitatea faţă de toată lumea, cât mai mult posibil. 
Secretul său era unul ruşinos şi nu a avut curajul să-l 
divulge. Totuşi, oricât de mizerabil era, trăia încă sub scutul 
legii britanice şi nu mă îndoiesc, domnule inspector că veţi 
înţelege că, deşi scutul acesta nu protejează poate 
întotdeauna, sabia dreptăţii este la locul ei, gata să 
răzbune. 

Acestea au fost împrejurările ciudate legate de Pacientul 
Rezident şi de Doctorul din strada Brook. Din noaptea 
aceea, poliţia nu a mai auzit nimic despre cei trei ucigaşi, 
iar la Scotland Yard se presupune că se aflau printre 
pasagerii nenorocitului vapor NorahCreina, care s-a 
scufundat cu câţiva ani în urmă lângă coastele portugheze, 
la câteva leghe spre nord de Oporto. Cazul împotriva 
pajului a fost anulat din lipsă de probe, iar Misterul din 
Strada Brook, cum a fost denumit, nu a fost până acum 
prezentat în întregime de nici un ziar. 

9. 'Traducătorul de greacă. 

În timpul lungii şi intimei mele prietenii cu domnul 
Sherlock Holmes, nu l-am auzit niciodată referindu-se la 
relaţiile lui şi cu atât mai puţin la viaţa lui din tinereţe. 
Reticenţa sa în această privinţă intensificase efectul 


oarecum neomenesc pe care îl producea asupra mea, până 
când mă trezeam uneori privindu-l ca pe un fenomen izolat, 
un creier fără inimă, pe cât de lipsit de compasiune, pe atât 
de remarcabil prin inteligenţă. Aversiunea lui faţă de femei 
şi refuzul de a-şi forma noi prietenii erau tipice caracterului 
său fără emoţii, dar nu mai mult decât înăbuşirea completă 
a oricărei referiri la familia lui. Începusem să cred că era 
orfan şi că nu avea nici o rudă în viaţă, când, spre marea 
mea uimire, se apucă într-o zi să-mi povestească despre 
fratele lui. 

Era într-o seară de vară, după ce servisem ceaiul, iar 
conversaţia, care hoinărise în mod aleatoriu şi spasmodic 
de la crose de golf, la cauzele schimbării oblicităţii eclipticii, 
ajunse în cele din urmă la chestiunea atavismului şi a 
aptitudinilor ereditare. Subiectul discutat era cât de mult 
talentul unei persoane se datora moştenirii şi cât de mult 
propriei pregătiri. 

— În cazul tău, am zis eu, din tot ce mi-ai spus până acum, 
mi se pare evident că deosebita uşurinţă cu care deduci şi 
capacitatea ta de observaţie se datorează pregătirii tale 
sistematice. 

— Într-o oarecare măsură, răspunse el gânditor. Strămoşii 
mei erau moşieri şi se pare că au dus viaţa pe care era 
normal să o ducă cei din clasa lor socială. Totuşi, am aceste 
talente în sânge şi se poate să le fi moştenit de la bunica 
mea, care a fost sora lui Vernet, artistul francez. Arta în 
sânge e susceptibilă să ia formele cele mai ciudate. 

— Dar de unde ştii că sunt ereditare? 

— Pentru că fratele meu, Mycroft, le posedă într-o măsură 
mai mare decât le posed eu. 

Acest lucru era într-adevăr o noutate pentru mine. Dacă 
mai exista un om cu astfel de capacităţi unice în Anglia, cum 
de nu auzise de el nici poliţia, nici publicul? I-am pus 
întrebarea, sugerând că poate modestia îl făcuse să-l 
considere superior pe fratele lui. Holmes râse auzindu-mi 
sugestia. 


— Dragul meu Watson, zise el, nu sunt de acord cu cei 
care pun modestia între virtuţi. În opinia logicianului, toate 
lucrurile ar trebui văzute exact aşa cum sunt, iara te 
subestima este o abatere de la adevăr la fel de mare, ca a-ţi 
exagera calităţile. Prin urmare, când spun că Mycroft are 
capacităţi de observaţie mai mari decât ale mele, poţi să mă 
crezi că-ţi spun adevărul adevărat. 

— E mai mic decât tine? 

— E cu şapte ani mai mare. 

— Şi cum se face că nu este cunoscut? 

— O, este foarte cunoscut în cercul lui. 

— Unde anume? 

— Păi, în Clubul Diogene, de exemplu. 

Nu auzisem niciodată de un astfel de loc, iar faţa mea 
probabil că a exprimat acest lucru, căci l-am văzut pe 
Sherlock Holmes scoţându-şi ceasul. 

— Clubul Diogene este cel mai ciudat club din Londra, iar 
Mycroft unul din cei mai ciudaţi oameni. E acolo 
întotdeauna de la cinci fără un sfert până la opt fără 
douăzeci. Acum e şase, aşa că, dacă ai chef de o plimbare în 
seara asta frumoasă, voi fi fericit să-ţi prezint două 
curiozităţi. 

Cinci minute mai târziu eram în stradă, mergând spre 
Regent'sCircus. 

— 'Te întrebi cum se face că Mycroft nu-şi foloseşte 
capacităţile ca detectiv, zise însoţitorul meu. Pentru că e 
incapabil de asta. 

— Dar, am crezut că ai spus... 

— Am spus că îmi este superior în observaţie şi deducție. 
Dacă arta de a fi detectiv ar începe şi s-ar termina cu 
raţionatul dintr-un fotoliu, atunci fratele meu ar fi cel mai 
mare investigator din câţi au existat vreodată. Dar lui îi 
lipseşte ambiția şi energia. Nici măcar nu s-ar deranja să-şi 
verifice propria soluţie şi mai degrabă i-ar lăsa pe oameni 
să creadă că greşeşte, decât să se obosească să le 
dovedească că are dreptate, i-am prezentat de multe ori 


câte o problemă şi am primit o explicaţie care s-a dovedit 
mai târziu a fi corectă. Cu toate astea, e absolut incapabil să 
elaboreze detaliile practice de care trebuie să te ocupi 
înainte ca un caz să poată fi dus în faţa unui judecător sau a 
unui juriu. 

— Deci, n-a făcut din asta o profesie? 

— Nicidecum. Ceea ce pentru mine reprezintă o meserie, 
pentru el e doar o pasiune de amator. Are un talent 
extraordinar la cifre şi e revizor contabil în câteva dintre 
departamentele guvernului. Mycroft stă cu chirie în Pall 
Mall şi merge pe jos până la Whitehall în fiecare dimineaţă 
şi înapoi în fiecare seară. An după an, nu face nimic altceva 
şi nu iese nicăieri, cu excepţia Clubului Diogene, care e 
vizavi de apartamentul lui. 

— Nu-mi aduc aminte să mai fi auzit acest nume. 

— Mi se pare normal. După cum ştii, în Londra sunt mulţi 
bărbaţi care, unii din timiditate, alţii din mizantropie, nu 
doresc compania semenilor lor. Cu toate acestea, nu au 
nimic împotriva scaunelor confortabile şi a ziarelor de 
ultimă oră. Tocmai pentru aceste avantaje a fost înfiinţat 
Clubul Diogene, iar acum conţine cei mai nesociabili şi 
ursuzi bărbaţi din oraş. Nici un membru nu are voie să-i 
bage câtuşi de puţin în seamă pe ceilalţi. Discuţia este 
interzisă cu desăvârşire, cu excepţia Camerei Străinilor, iar 
dacă cineva încalcă regula de trei ori şi comitetul ia 
cunoştinţă de acest lucru, vorbăreţul e pasibil cu 
excluderea. Fratele meu a fost unul dintre fondatori şi chiar 
eu găsesc că atmosfera de acolo e relaxantă. 

În timp ce vorbeam, ajunsesem în Pall Mall, iar acum 
mergeam pe stradă, venind dinspre capătul străzii St. 
James. Sherlock Holmes se opri în faţa unei uşi, puţin mai 
departe de Carlton, şi, atenţionându-mă să nu vorbesc, o 
luă înainte, intrând în hol. Prin ochiurile de geam, am zărit 
o cameră mare şi luxoasă, în care un număr considerabil de 
bărbaţi stăteau şi citeau ziare, fiecare în colţişorul lui. 
Holmes m-a condus într-o cameră micuță, care dădea spre 


Pall Mall, şi apoi, lăsându-mă singur un minut, se întoarse 
cu un însoțitor, despre care mi-am dat seama că nu poate fi 
decât fratele lui. 

Mycroft Holmes era un bărbat mult mai mare şi mai voinic 
decât Sherlock. Avea o înfăţişare extrem de corpolentă, dar 
faţa lui, deşi masivă, păstrase ceva din ascuţimea expresiei, 
care era atât de remarcabilă la fratele său. Ochii săi, de un 
ciudat gri deschis şi apos, păreau că rețin mereu acea 
privire îndepărtată şi introspectivă, pe care o observasem 
doar la Sherlock, atunci când îşi exercita din plin 
capacităţile. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule, zise el, întinzându-mi 
o mână lată şi grasă, ca laba unei foci. Aud peste tot de 
Sherlock de când aţi devenit cronicarul lui. Apropo, 
Sherlock, mă aşteptam să te văd pe-aici săptămâna trecută, 
să mă consuli în cazul acela de la ManorHouse. M-am 
gândit că poate te depăşeşte puţin. 

— Nu, l-am rezolvat, zise prietenul meu, zâmbind. 

— Era Adams, bineînţeles. 

— Da, era Adams. 

— Am fost sigur de asta de la bun început. 

Cei doi s-au aşezat împreună lângă fereastra arcuită a 
clubului. 

— Oricine vrea să studieze omenirea, aici trebuie să vină, 
zise Mycroft. Priviţi câte categorii magnifice! Iată, de 
exemplu, aceşti doi bărbaţi care vin spre noi. 

— Jucătorul de biliard şi celălalt? 

— Exact. Ce poţi spune despre celălalt? 

Cei doi bărbaţi se opriseră vizavi de fereastră. Câteva 
urme de cretă pe buzunarul vestei erau singurele semne de 
biliard pe care le vedeam la unul din ei. Celălalt era un 
individ foarte scund, oacheş, cu pălăria dată pe ceafă şi cu 
mai multe pachete la subraţ. 

— Un fost soldat, din câte îmi dau seama, zise Sherlock. 

— Şi lăsat de curând la vatră, replică fratele. 

— A servit în India, văd. 


— Şi e ofiţer neconfirmat în grad. 

— Din artileria regală, cred, zise Sherlock. 

— Şi văduv. 

— Dar cu un copil. 

— Copii, dragă băiete, copii. 

— Haideţi acum, am zis râzând, asta e puţin prea de tot. 

— Cu siguranţă nu e greu să-ţi dai seama că un omcuo 
astfel de purtare, expresie autoritară şi piele arsă de soare 
e militar, că e mai mult decât un simplu soldat şi că s-a 
întors de curând din India, răspunse Sherlock. 

— Că abia a părăsit armata se vede din faptul că încă mai 
poartă „bocancii de muniţie”, cum li se spune, observă 
Mycrofit. 

— Nu avea mersul unuia din cavalerie, totuşi poartă 
pălăria pe-o parte, aşa cum arată pielea mai nebronzată din 
acea parte a frunţii. Cu greutatea pe care o are, n-ar fi 
putut să fie pionier. Deci, face parte din artilerie. 

— Apoi, desigur, hainele de doliu arată că a pierdut pe 
cineva drag. Faptul că îşi face singur cumpărăturile 
înseamnă că e vorba probabil de soţia lui. După cum se 
vede, a cumpărat lucruri pentru copii. Zornăitoarea 
demonstrează că unul din ei este foarte mic. Soţia a murit 
probabil când l-a născut. Iar faptul că are o carte cu 
ilustraţii la subraţ arată că mai este un copil la care trebuie 
să se gândească. 

Am început să înţeleg ce a vrut să spună prietenul meu 
atunci când a zis că fratele lui avea capacităţi mai 
dezvoltate decât ale sale. Holmes îmi aruncă o privire şi 
zâmbi. Mycroft priză tabac dintr-o cutie făcută din carapace 
de ţestoasă şi scutură rămăşiţele de pe haină cu o batistă 
mare din mătase roşie. 

— Apropo, Sherlock, zise el, mi s-a adus la cunoştinţă ceva 
ce-ţi place ţie cel mai mult: o problemă foarte ciudată. N-am 
prea avut energia să mă gândesc la ea decât parţial, dar mi- 
a oferit bazele unei speculaţii plăcute. Dacă vrei să auzi 
faptele... 


— Dragul meu Mycroft, aş fi încântat. 

Fratele mâzgăli câteva rânduri pe o foaie din agenda lui 
de buzunar şi, sunând din clopoțel, o înmână chelnerului. 

— I-am rugat pe domnul Melas să vină până aici, zise el. 
Locuieşte la etajul de deasupra mea şi am avut ocazia să ne 
cunoaştem puţin, ceea ce l-a făcut să vină la mine cu 
uimitoarea lui problemă. Domnul Melas are origini greceşti, 
din câte am înţeles, şi este un lingvist remarcabil. Îşi câştigă 
existenţa parţial ca traducător la curţile de justiţie şi parţial 
ca ghid pentru orientalii bogaţi care se întâmplă să se 
cazeze la hotelurile de pe bulevardul Northumberland. 
Cred că-l voi lăsa pe el să-şi povestească extraordinara 
experienţă în felul lui. 

Câteva minute mai târziu, ni se alătură un bărbat scund şi 
voinic, a cărui faţă măslinie şi păr negru ca smoala îi 
dezvăluiau originile sudice, deşi felul lui de a vorbi era cel al 
unui englez educat. Dădu mâna bucuros cu Sherlock 
Holmes, iar ochii lui negri străluciră de plăcere când 
înţelese că specialistul era nerăbdător să-i audă povestea. 

— Nu cred că poliţia îmi dă crezare, pe cuvântul meu că 
nu, zise el, cu o voce văicărită. Doar pentru ca n-au mai 
auzit de aşa ceva, ei cred că nu poate fi posibil. Dar eu ştiu 
că n-o să am pace până când nu voi afla ce s-a ales de bietul 
meu om cu leucoplast pe faţă. 

— Sunt tot numai urechi, zise Sherlock Holmes. 

— Acum e miercuri seara, zise el. Ei bine, era luni seara, 
cu doar două zile în urmă, înţelegeţi, când toate acestea s- 
au întâmplat. Eu sunt traducător, după cum poate v-a spus 
vecinul meu aici de faţă. Traduc în toate limbile, sau 
aproape toate, dar, pentru că sunt grec la origine şi port un 
nume grecesc, sunt asociat mai ales cu această limbă. Sunt 
de mulţi ani principalul traducător de greacă din Londra, 
iar numele meu este foarte cunoscut în hoteluri. 

Se întâmplă deseori să fiu chemat la ore bizare de către 
străini care au probleme sau de călători care sosesc târziu 
şi au nevoie de serviciile mele. Prin urmare, n-am fost 


surprins luni seara când un anume domn Latimer, un tânăr 
foarte elegant, a venit la mine în apartament şi mi-a cerut 
să-l însoțesc într-o birjă care aştepta la uşă. Un prieten grec 
venise cu afaceri, mi-a zis el, şi era nevoie de serviciile unui 
traducător, întrucât nu înţelegea o iotă din limba lui. Mi-a 
dat de înţeles că locuinţa sa era la o oarecare distanţă, în 
Kensington, şi părea că se grăbeşte foarte tare, căci m-a 
zorit să intru în birjă când am coborât în stradă. 

Spun în birjă, dar curând am început să mă întreb dacă nu 
mă aflam de fapt într-o trăsură. Era cu siguranţă mai 
spațioasă decât birjele ordinare, care fac Londra de ruşine, 
iar accesoriile, deşi uzate, erau de bună calitate. Domnul 
Latimer s-a aşezat în faţa mea şi am pornit, trecând mai 
întâi prin Charing Cross şi apoi luând-o în sus, pe 
bulevardul Shaftesbury. leşisem în strada Oxford, iar eu 
tocmai făcusem o remarcă referitoare la faptul că acesta 
era un drum cam ocolit spre Kensington, când am fost 
redus la tăcere de comportamentul extraordinar al 
însoţitorului meu. 

A început prin a scoate din buzunar o formidabilă măciucă 
plumbuită, pe care a învârtit-o de câteva ori, ca şi cum i-ar 
fi testat greutatea şi puterea. Apoi, a pus-o pe banchetă 
lângă ei, fără să spună nici un cuvânt. După care, a ridicat 
ferestrele din ambele părţi ale trăsurii, iar eu am descoperit 
cu uimire că erau acoperite cu hârtie, ca să nu pot vedea 
prin ele. 

— Îmi pare rău că vă iau priveliştea, domnule Melas, zise 
el. Adevărul e că nu intenţionez să vă las să vedeţi locul 
unde mergem. S-ar putea să fie un inconvenient pentru 
mine dacă aţi putea găsi iar drumul într-acolo. 

După cum vă puteţi imagina, am fost complet surprins de 
asemenea cuvinte. Însoţitorul meu era un individ tânăr, 
puternic şi lat în umeri şi, lăsând la o parte arma, eu n-aş fi 
avut nici cea mai mică şansă într-o luptă cu el. 

— Vă comportaţi într-un mod ieşit cu totul din comun, 
domnule Latimer, am bâlbâit eu. Vă daţi seama desigur că 


ceea ce faceţi este ilegal. 

— Este fără îndoială o oarecare îndrăzneală, dar ne vom 
revanşa faţă de dumneavoastră, zise el. Totuşi, trebuie să vă 
previn, domnule Melas, că dacă veţi încerca vreodată în 
seara asta să daţi alarma sau să faceţi ceva împotriva 
intereselor mele, veţi descoperi că e un lucru foarte grav. 
Vă rog să vă aduceţi aminte că nu ştie nimeni unde sunteţi 
şi că, fie în trăsură, fie acasă la mine, vă aflaţi în aceeaşi 
măsură în puterea mea. 

Vocea îi era calmă, dar avea un fel aspru de a rosti 
cuvintele, care era foarte ameninţător. Am stat liniştit, 
întrebându-mă ce motiv ar fi putut avea să mă răpească în 
acest mod extraordinar. Orice ar fi fost, era clar ca lumina 
zilei că nu avea nici un rost să mă împotrivesc şi că tot ce 
puteam face era să aştept să văd ce se va întâmpla. 

Am mers cu trăsura aproape două ore, fără să am nici cea 
mai vagă idee încotro ne îndreptam. Câteodată, zornăitul 
unor pietre îmi dădea de înţeles că era vorba de o potecă 
pavată, iar alteori, drumul lin şi fără zgomot sugera asfalt, 
dar, în afară de această variaţie de sunet, nu era absolut 
nimic care să mă ajute să ghicesc unde ne aflam. Hârtia 
care acoperea fiecare fereastră nu lăsa lumina să treacă, 
iar peste geamul din faţă era trasă o perdea albastră. 
Plecasem din Pall Mall la şapte şi un sfert, iar, când ne-am 
oprit, ceasul îmi arăta nouă fără zece. Însoţitorul meu a 
lăsat fereastra în jos şi eu am putut să zăresc o uşă joasă, 
arcuită, cu o lampă aprinsă deasupra ei. În timp cemă 
zorea afară din trăsură, uşa s-a deschis şi eu m-am trezit în 
interiorul casei, cu o vagă impresie că, atunci când am 
intrat, văzusem o peluză şi copaci deo parte şi de alta mea. 
Dar dacă era sau nu vorba de o proprietate privată sau de 
pământ „bona-fide”, acest lucru este mai mult decât mă pot 
aventura să zic. 

Înăuntru era o lampă cu gaz, colorată, care răspândea o 
lumină atât de palidă, încât nu vedeam mai nimic, în afară 
de faptul că holul era destul de mare şi erau tablouri pe 


pereţi. La lumina slabă, am putut să-mi dau seama că 
persoana care deschisese uşa era un bărbat scund, de 
vârstă mijlocie, cu o expresie de răutate pe faţă şi cu umeri 
încovoiaţi. Când s-a întors spre noi, o rază de lumină mi-a 
arătat că purta ochelari. 

— Acesta e domnul Melas, Harold? a întrebat el. 

— Da. 

— Foarte bine, foarte bine! Sper că nu ne purtaţi 
ranchiună, domnule Melas, dar nu puteam continua fără 
dumneavoastră. Dacă sunteţi cinstit cu noi, nu veţi regreta, 
dar dacă încercaţi vreo şmecherie, Dumnezeu să vă ajute! 

Vorbea nervos, cu izbucniri şi chicoteli, dar, într-un fel, m-a 
înfricoşat mai tare decât celălalt. 

— Ce vreţi de la mine? am întrebat. 

— Doar să-i puneţi câteva întrebări unui domn grec care e 
la noi în vizită, iar nouă să ne daţi răspunsurile lui. Dar să 
nu spuneţi mai mult decât vi se cere, dacă nu, şi aici chicoti 
iar nervos, mai bine nu vă mai năşteaţi. 

În timp ce vorbea, deschise o uşă şi mă conduse într-o 
cameră care părea bogat mobilată, dar şi aici singura 
lumină era oferită de o lampă cu flacăra lăsată la jumătate. 
Camera era cu siguranţă mare, iar felul în care picioarele 
mi s-au scufundat în covor când am călcat pe el, mi-a dat de 
înţeles că era luxoasă. Am putut să zăresc scaune îmbrăcate 
în catifea, o poliţă de şemineu înaltă, din marmură albă, iar 
în colţ era ceva ce părea a fi o armură japoneză. Chiar sub 
lampă se afla un scaun şi bătrânul îmi făcu semn să stau jos. 
Tânărul plecase, dar s-a întors imediat pe o altă uşă, 
aducând cu el un domn îmbrăcat într-un fel de halat larg, 
care se apropie încet de noi. Când a ajuns în cercul de 
lumină slabă, unde am putut să-l disting mai bine, am fost 
înfiorat de groază văzându-i înfăţişarea. Era palid ca un 
mort şi teribil de slăbit, cu ochii bulbucaţi şi strălucitori ai 
omului a cărui inteligenţă îi depăşeşte forţa. Dar ceea ce m- 
a şocat pe mine mai mult decât slăbiciunea lui fizică, a fost 


faptul că faţa îi era acoperită în cruciş cu fâşii de leucoplast, 
iar una din ele îi era lipită pe gură. 

— Ai adus tăbliţa, Harold? strigă bătrânul, în timp ce 
această fiinţă ciudată mai degrabă căzu decât se aşeză pe 
un scaun. Are mâinile libere? Ei bine, atunci, dă-i creionul. 
Dumneavoastră îi veţi pune întrebările, domnule Melas, iar 
el va scrie răspunsurile. Întrebaţi-l mai întâi dacă e gata să 
semneze hârtiile. 

Ochii omului scăpărară flăcări. 

„Niciodată!” scrise el în greacă pe tăbliță. 

— Sub nici o formă? l-am întrebat eu, la îndemnul tiranului 
nostru. 

„Numai dacă o văd căsătorită în prezenţa mea de către un 
preot grec pe care îl cunosc. , 

Bărbatul chicoti în felul lui veninos. 

— Atunci ştii ce te aşteaptă? 

„Nu-mipasă de mine.” 

Acestea sunt câteva exemple din întrebările şi 
răspunsurile care au alcătuit bizara noastră conversaţie, 
jumătate vorbită, jumătate scrisă. Iar şi iar a trebuit să-l 
întreb dacă cedează şi semnează documentele. Iar şi iar am 
primit aceeaşi replică indignată. Curând însă mi-a venit o 
idee inspirată. Am început să adaug la fiecare întrebare 
mici propoziţii de-ale mele, mai întâi unele inocente, să 
verific dacă vreunul din însoțitorii noştri îşi dă sau nu seama 
de asta, apoi, văzând că nu s-au prins, am jucat un joc mai 
periculos. Conversaţia noastră a fost ceva în genul acesta: 

— Nu foloseşte la nimic să te încăpăţânezi. Cine eşti? 

„Nu-mi pasă. Sunt un străin în Londra. , 

— 'Ţi-o faci cu mâna ta. De cât timp eşti aici? 

„Şi ce dacă? De trei săptămâni. , 

— Proprietatea nu va fi niciodată a ta. Ce te doare? 

„Nu va cădea în mâna unor ticăloşi. Mă înfometează. , 

— Vei fi liber dacă semnezi. Ce casă e asta? 

„Nu voi semna niciodată. Nu ştiu. , 

— Nu o ajuţi cu nimic. Cum te cheamă? 


„Vreau s-o aud de la ea. Kratides.” 

— O s-o vezi dacă semnezi. De unde eşti? 

„Atunci n-o voi vedea niciodată. Atena. , 

Încă cinci minute, domnule Holmes, şi aş fi aflat toată 
povestea chiar sub nasul lor. Următoarea mea întrebare ar 
fi clarificat totul, dar în acel moment s-a deschis uşa şi o 
femeie a intrat în cameră. N-am putut să o disting foarte 
clar şi nu ştiu decât că era înaltă şi graţioasă, cu păr negru 
şi îmbrăcată într-un fel de rochie albă şi largă. 

— Harold, a zis ea în engleză, cu accent stricat. N-am 
putut să mai stau deoparte. Mă simt atât de singură acolo 
sus doar cu... O, Doamne, e Paul! 

Aceste ultime cuvinte au fost în greacă; în aceeaşi clipă 
bărbatul smulse cu un efort convulsiv leucoplastul de pe 
gură şi strigând „Sophy! Sophy!”, se repezi în braţele 
femeii. Însă îmbrăţişarea lor nu a durat decât o secundă, 
căci tânărul a luat-o pe femeie şi a scos-o din cameră, în 
timp ce bătrânul şia covârşit cu uşurinţă victima slăbită şi a 
târât-o afară pe uşa cealaltă. Pentru puţin timp, am fost 
lăsat singur în cameră, iar eu am sărit în picioare gândindu- 
mă vag că aş putea cumva obţine un indiciu în legătură cu 
casa în care mă aflam. Din fericire, totuşi, n-am făcut nici un 
pas, căci, ridicândumi privirea, l-am văzut pe bătrân în 
cadrul uşii, uitându-se fix la mine. 

— Asta a fost tot, domnule Melas, zise el. După cum vedeţi, 
v-am făcut părtaş la nişte treburi de-ale noastre, foarte 
intime. Nu v-am fi deranjat, numai că prietenul nostru care 
vorbeşte greaca şi care a început aceste negocieri a fost 
obligat să se întoarcă înapoi în est. Era necesar să găsim pe 
cineva să-i ia locul şi am avut norocul să auzim de calităţile 
dumneavoastră. 

M-am înclinat. 

— Uitaţi aici cinci coroane, zise el, venind spre mine. Sper 
că e de ajuns ca onorariu. Dar ţineţi minte, adăugă el, 
lovindu-mă uşor peste piept şi chicotind, dacă vorbiţi cuiva 


despre asta, chiar şi unui singur om, ei bine, Dumnezeu să 
aibă milă de sufletul dumneavoastră! 

Nici nu vă pot spune dezgustul şi groaza pe care mi le-a 
inspirat acest bărbat cu înfăţişare neînsemnată. Acum că 
lumina lămpii cădea pe el, puteam să îl văd mai bine. 
Trăsăturile lui erau palide şi ofilite, iar mica barbă ascuţită 
era ciufulită şi prost îngrijită. Îşi împingea faţa înainte, 
atunci când vorbea şi avea un tic nervos la buze şi la 
pleoape, ca un om care suferă de boala lui Vitus. Nu m-am 
putut abţine să nu mă gândesc că şi râsul lui bizar, care 
atrăgea atenţia, era tot un simptom al vreunei boli 
nervoase. Dar teroarea pe care o inspira stătea în ochii lui 
de un cenuşiu ca oţelul, în ale căror adâncuri reci strălucea 
o cruzime necruțătoare. 

— Vom şti dacă aţi vorbit despre asta, zise el. Avem 
mijloacele noastre de informaţie. Acum, trăsura vă 
aşteaptă, iar prietenul meu vă va conduce. 

Am fost zorit prin hol şi apoi în trăsură, având iar impresia 
că zăresc copaci şi o grădină. Domnul Latimer mă urmă 
îndeaproape şi se aşeză în faţa mea, fără să scoată nici un 
cuvânt. Am parcurs în linişte, cu ferestrele ridicate, o 
distanţă interminabilă, până când, în sfârşit, puţin după 
miezul nopţii, trăsurase opri. 

— Veţi cobori aici, domnule Melas, zise însoţitorul meu. Îmi 
pare rău că vă las atât de departe de casă, dar nu există 
altă alternativă. Orice încercare de a urmări trăsura nu va 
duce decât la rănirea dumneavoastră. 

Deschise uşa în timp ce vorbea, iar eu abia am avut timp 
să sar afară, că vizitiul dădu deja bice cailor şi trăsura se 
îndepărtă zdrăngănind. M-am uitat uimit în jur. Eram pe un 
fel de islaz ierbos, pătat din loc în loc cu pâlcuri întunecate 
de tufişuri pinoase. Departe în zare se întindeau nişte case, 
cu o lumină ici-colo, la ferestrele superioare. Pe partea 
cealaltă am văzut lămpile roşii care semnalizau o cale 
ferată. 


Trăsura care mă adusese dispăruse deja din vedere, am 
rămas uitândumă în jur şi întrebându-mă unde naiba mă 
aflam, când deodată am văzut în întuneric pe cineva care 
venea spre mine. Când s-a apropiat, mi-am dat seama că 
era un conductor de tren. 

— Puteţi să-mi spuneţi ce loc este acesta? am întrebat. 

— Iazul Wandsworth, a zis el. 

— Pot lua un tren spre oraş? 

— Dacă mergeţi vreo milă şi ceva până la 
ClaphamJunction, o să ajungeţi la timp să-l prindeţi pe 
ultimul spre Victoria. 

Şi iată, aşa s-a terminat aventura mea, domnule Holmes. 
Nu ştiu unde am fost, nici cu cine am vorbit, nici nimic 
altceva în afară de ceea ce v-am spus. Dar ştiu că se 
întâmplă o ticăloşie şi vreau să-l ajut pe acel om nefericit, 
dacă pot. A doua zi dimineaţă, i-am spus întreaga poveste 
domnului Mycroft Holmes şi ulterior poliţiei. 

După ce am ascultat această extraordinară relatare, am 
stat cu toţii tăcuţi un timp. Apoi, Sherlock se uită la fratele 
lui. 

— Ai luat vreo măsură? întrebă el. 

Mycroft luă ziarul „DailyNews”, care era pe masă. 

— Oricine poate da informaţii despre locul unde se află un 
domn grec pe nume Paul Kratides din Atena, care nu 
vorbeşte engleza, va fi răsplătit. O răsplată similară va fi 
oferită oricui poate da informaţii despre o doamnă de 
origine greacă, al cărei prenume este Sophy. X 2473.” Asta 
a fost publicată în toate ziarele. Nici un răspuns. 

— Dar cei de la ambasada Greciei? 

— l-am întrebat. Nu ştiu nimic. 

— Atunci, o telegramă trimisă şefului poliţiei din Atena? 

— Sherlock a moştenit toată energia familiei, zise Mycrofit, 
întorcânduse spre mine. Ei bine, ia tu cazul atunci şi dă-mi 
de ştire dacă rezolvi ceva. 

— Absolut, răspunse prietenul meu, ridicându-se de pe 
scaun. O să te anunţ şi pe tine şi pe domnul Melas. Între 


timp, domnule Melas, eu m-aş păzi dacă aş fi în locul 
dumneavoastră, căci cu siguranţă indivizii şi-au dat seama 
din anunţuri că i-aţi trădat. 

În drumul nostru spre casă, Holmes se opri la telegraf şi 
trimise mai multe telegrame. 

— Vezi tu, Watson, replică el, seara noastră n-a fost nici pe 
departe irosită. Unele din cele mai interesante cazuri ale 
mele le-am obţinut în felul acesta, prin Mycroft. Problema 
pe care tocmai am ascultat-o, deşi nu admite decât o 
singură explicaţie, are totuşi câteva trăsături deosebite. 

— Ai speranţe că o vei rezolva? 

— Păi, ştiind atât cât ştim, ar fi într-adevăr ciudat să nu 
descoperim şi restul. Probabil că ţi-ai format şi tu o teorie 
care ar explica faptele pe care leam auzit. 

— Da, oarecum. 

— Care e deci ideea ta? 

— Mi se pare evident că această fată de origine grecească 
a fost luată pe sus de tânărul englez numit Harold Latimer. 

— Luată pe sus, de unde? 

— Atena, poate. 

Sherlock Holmes clătină din cap. 

— Acest tânăr nu vorbea o iotă greceşte. Doamna vorbea 
engleza destul de bine. Concluzie - ea a stat în Anglia un 
timp, dar el nu a fost niciodată în Grecia. 

— Ei bine, atunci vom presupune că ea a venit în vizită în 
Anglia, iar acest Harold a convins-o să fugă cu el. 

— Asta e mai plauzibil. 

— Apoi fratele ei, căci aceasta îmi închipui că trebuie să fie 
relaţia dintre ei, vine din Grecia ca să intervină. În mod 
imprudent, intră în puterea tânărului şi a asociatului său 
mai vârstnic. Aceştia pun mâna pe el şi folosesc violenţa 
împotriva lui ca să determine să semneze nişte acte prin 
care să le treacă lor averea fetei, al cărei tutore poate că 
este el. Fratele refuză. Ca să poată negocia cu el, au nevoie 
de un traducător şi îl răpesc pe acest domn Melas, după ce 
înainte folosiseră pe altcineva. Fetei nu i se spune de 


sosirea fratelui, iar ea află despre asta printr-un simplu 
accident. 

— Excelent, Watson! Cred într-adevăr că nu eşti departe 
de adevăr. După cum vezi, avem toate cărţile în mână şi nu 
ne-am putea teme decât de un act brusc de violenţă din 
partea lor. Dacă ne vor da suficient timp, îi vom prinde cu 
siguranţă. 

— Dar cum putem afla unde este această casă? 

— Păi, dacă presupunerea noastră este corectă şi numele 
fetei este sau a fost SophyKratides, n-ar trebui să ne fie 
greu să-i dăm de urmă. Pe asta trebuie să ne bazăm 
speranţa, pentru că fratele este, bineînţeles, complet străin. 
Este clar că a trecut ceva timp de când acest Harold a 
intrat în relaţii cu fata, câteva săptămâni, cel puţin, din 
moment ce fratele din Grecia a avut timp să audă despre 
acest lucru şi să vină aici. Dacă în tot acest timp au locuit în 
acelaşi loc, e probabil că vom primi un răspuns la anunţul 
lui Mycroft. 

În timp ce vorbeam, am ajuns acasă, în strada Baker. 
Holmes urcă primul scările şi, când deschise uşa, tresări 
surprins. Uitându-mă peste umărul lui, am fost la fel de 
uimit. În fotoliu stătea şi fuma fratele lui, Mycrofit. 

— Intră, Sherlock! Intraţi, domnule! zise el amabil, 
zâmbind la vederea feţelor noastre surprinse. Nu te 
aşteptai la atâta energie din partea mea, nui aşa, Sherlock? 
Dar, cumva, cazul acesta mă atrage. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Am trecut pe lângă voi într-o birjă. 

— A apărut ceva nou? 

— Am primit un răspuns la anunţul meu. 

— Aha! 

— Da, a sosit la câteva minute după ce aţi plecat. 

— Şi care e rezultatul? 

Mycroft Holmes scoase o hârtie. 

— Iată-l, zise el, e scris cu tocul pe hârtie crem, de cea mai 
bună calitate, de către un bărbat între două vârste, cu o 


constituţie slabă. Zice: „Domnule, ca răspuns la anunţul 
dumneavoastră de astăzi, vă informez că o cunosc foarte 
bine pe domnişoara în chestiune. Dacă veţi avea 
amabilitatea să-mi faceţi o vizită, vă voi oferi câteva detalii 
despre povestea ei tragică. În prezent, fata locuieşte în vila 
The Myritles, din Beckenham. Al dumneavoastră sincer, ]. 

Davenport.” Scrie din Lower Brixton, zise Mycroft Holmes. 
Nu crezi că am putea merge până la el acum, Sherlock, să 
aflăm aceste detalii? 

— Dragul meu Mycrofit, viaţa fratelui e mai valoroasă decât 
povestea surorii. Cred că trebuie să-l chemăm pe 
inspectorul Gregson de la Scotland Yard şi să plecăm 
imediat spre Beckenham. Ştim că un om e condamnat la 
moarte şi fiecare oră poate fi vitală. 

— Mai bine îl luăm şi pe domnul Melas cu noi, am sugerat. 
S-ar putea să avem nevoie de un traducător. 

— Excelent, zise Sherlock Holmes. Trimite băiatul să 
aducă o birjă şi să mergem imediat. 

În timp ce vorbea, a deschis sertarul de la masă şi eu am 
observat că şi-a băgat revolverul în buzunar. 

— Da, zise el drept răspuns la privirea mea, din tot ce am 
auzit până acum, cred că avem de-a face cu o bandă foarte 
periculoasă. 

Era aproape întuneric când am ajuns în Pall Mail, la 
apartamentul domnului Melas. Tocmai fusese vizitat de un 
domn şi acum nu mai era acasă. 

— Îmi puteţi spune unde a plecat? întrebă Mycroft 
Holmes. 

— Nu ştiu, domnule, răspunse femeia care deschisese uşa. 
Ştiu doar că a plecat cu domnul acela într-o trăsură. 

— Domnul şi-a lăsat vreun nume? 

— Nu, domnule. 

— Nu era cumva un tânăr înalt, frumos, cu părul negru? 

— O, nu, domnule. Era un domn mic, cu ochelari, slab la 
faţă, dar foarte plăcut, pentru că râdea tot timpul când 
vorbea. 


— Veniţi! strigă Sherlock Holmes brusc. Devine serioasă 
treaba, remarcă el, în timp ce ne îndreptam spre Scotland 
Yard. Aceşti bărbaţi au pus iar mâna pe Melas. Omul nu 
este curajos, după cum şi-au dat şi ei seama din experienţa 
de noaptea trecută. Acest ticălos a fost capabil să-l 
terorizeze de îndată ce a ajuns în preajma lui. Fără îndoială 
că au nevoie de serviciile lui de traducător, dar, după ce-l 
vor fi folosit, ar putea fi tentaţi să-l pedepsească pentru 
ceea ce ei consideră trădarea lui. 

Speranţa noastră era ca, luând trenul, să fim la 
Beckenham în acelaşi timp cu trăsura sau chiar înaintea ei. 
Dar, când am ajuns la Scotland Yard, a durat mai bine de o 
oră până să dăm de inspectorul Gregson şi să ne supunem 
formalităţilor legale care ne dădeau dreptul să pătrundem 
în casă. Era zece fără un sfert când am ajuns la Podul 
Londrei şi zece şi jumătate când am coborât toţi patru pe 
peronul din Beckenham. După o jumătate de milă de mers 
cu trăsura, ne-am oprit în faţa vilei The Myrtles - o casă 
mare, întunecată, aşezată mai departe de marginea 
drumului, pe teren propriu. Aici, am lăsat birja să plece, iar 
noi am luat-o cu toţii pe alee. 

— E întuneric la ferestre, observă inspectorul. Casa pare 
părăsită. 

— Păsările noastre au zburat şi cuibul e gol, zise Holmes. 

— De ce spuneţi asta? 

— O trăsură încărcată din greu cu bagaje a plecat de aici, 
în decursul ultimei ore. 

Inspectorul râse. 

— Am văzut urmele de roţi la lumina lămpii de la poartă, 
dar de unde aţi mai scos şi bagajele? 

— Poate că aţi observat aceleaşi urme de roţi care veneau 
spre casă. Dar cele care plecau erau mult mai adânci, atât 
de adânci, încât putem spune cu siguranţă că trăsura avea 
o greutate considerabilă. 

— Aici mă cam depăşiţi, zise inspectorul, ridicând din 
umeri. N-o să fie uşor să forţăm uşa asta, dar vom încerca, 


în caz că nu reuşim să ne facem auziţi. 

Începu să bată cu putere în uşă şi să sune din clopoțel însă 
fără nici un succes. Între timp, Holmes dispăruse, dar 
reveni după câteva minute. 

Am reuşit să deschid o fereastră, zise el. 

— E un noroc că sunteţi de partea legii şi nu împotriva ei, 
domnule Holmes, replică inspectorul, când văzu maniera 
isteaţă în care prietenul meu forţase încuietoarea. Ei bine, 
având în vedere împrejurările, cred că putem intra fără să 
fim invitaţi. 

Unul câte unul, am intrat într-o încăpere spațioasă, care 
era desigur cea în care se găsise domnul Melas. Inspectorul 
îşi aprinsese felinarul şi, la lumina lui, am văzut cele două 
uşi, perdeaua, lampa şi armura, japoneză din zale, aşa cum 
le descrisese el. Pe masă erau două pahare, o sticlă goală 
de rachiu şi resturi de mâncare. 

— Ce-i asta? întrebă Holmes deodată. 

Ne-am oprit şi am ascultat. Un geamăt înăbuşit se auzea 
de undeva de deasupra capetelor noastre. Holmes se repezi 
la uşă şi ieşi în hol. Jalnicul sunet venea de la etaj. O luă la 
fugă pe scări, fiind urmat îndeaproape de mine şi de 
inspector, în timp ce fratele lui, Mycroft, se ţinu după noi 
cât de repede îi permitea volumul său mare. 

În coridorul de la etaj dădeau trei uşi, iar sunetele sinistre 
veneau din spatele celei din mijloc, scufundându-se uneori 
într-un mormăit monoton, devenind apoi iar un văicărit 
ascuţit. Uşa era încuiată, dar cheia fusese lăsată pe 
dinafară. Holmes trânti uşa de perete şi se năpusti 
înăuntru, dar ieşi imediat afară, ţinându-se cu mâna de gât. 

— E mangal! strigă el. Mai staţi puţin. O să se risipească. 

Aruncând o privire înăuntru, am văzut că singura lumină 
din încăpere venea de la o flacără albastră mocnită, care 
licărea pe un mic trepied din alamă, aflat în centru. Flacăra 
arunca pe podea un cerc de lumină lividă şi nefirească, în 
timp ce, dincolo de umbre, se zăreau vag două siluete 
ghemuite lângă perete. Pe uşa deschisă venea o duhoare 


toxică oribilă, care ne tăâie răsuflarea şi ne făcu să tuşim. 
Holmes fugi până la capătul scărilor şi trase o gură de aer 
curat, apoi, repezindu-se în cameră, deschise fereastra şi 
aruncă în grădină trepiedul arzând. 

— O să putem intra imediat, gâfâi el, ţâşnind iar afară. 
Unde e o lumânare? Mă îndoiesc că putem aprinde un 
chibrit în atmosfera aia. Ţine lumina la uşă, Mycroft, iar noi 
o să-i scoatem afară, acum! 

Dintr-o săritură, am ajuns la bărbaţii intoxicaţi şi i-am 
târât afară pe holul bine luminat. Amândoi aveau buzele 
vinete şi erau inconştienţi, cu feţele umflate şi 
congestionate şi cu ochii ieşiţi din orbite. Trăsăturile lor 
erau într-adevăr atât de deformate, încât, cu excepţia bărbii 
negre şi a siluetei masive, aproape că nu l-am recunoscut 
într-unul din ei pe traducătorul de greacă de care ne 
despărţisem la Clubul Diogene cu doar câteva ore în urmă. 
Avea mâinile şi picioarele strâns legate, iar la un ochi purta 
semnele unei lovituri violente. Celălalt, legat în acelaşi fel, 
era un bărbat înalt, slăbit în ultimul hal, cu mai multe fâşii 
de leucoplast lipite întrun mod grotesc pe faţă. Încetase să 
mai geamă atunci când l-am pus jos şi, privindu-l, mi-am dat 
seama că ajutorul nostru venea prea târziu pentru el. Dar 
domnul Melas era încă în viaţă şi, în mai puţin de o oră, cu 
ajutorul amoniacului şi al rachiului, am avut satisfacția de a- 
|] vedea deschizând ochii şi de a şti că îl smulsesem din acea 
vale neagră unde toate drumurile se întâlnesc. 

Povestea lui a fost una simplă, care n-a făcut decât să ne 
confirme deducţiile. După ce intrase în apartament, 
musafirul său scosese din mânecă o măciucă şi îl 
înspăimântase atât de mult cu pierderea imediată şi 
inevitabilă a vieţii, încât îl răpise pentru a doua oară. Într- 
adevăr, efectul pe care acest ticălos chicotitor îl produsese 
asupra nefericitului lingvist era aproape hipnotic, căci nu 
putea vorbi despre el fără să-i tremure mâinile şi să devină 
palid la faţă. Fusese adus în viteză la Beckenham, unde 
servise din nou ca traducător într-o a doua întrevedere, 


mult mai dramatică decât prima, în care cei doi englezi îşi 
ameninţaseră prizonierul că-l vor omori pe loc dacă nu se 
supune cererilor lor. În cele din urmă, văzând că 
amenințările lor nu au nici un efect asupra lui, îl aruncaseră 
înapoi în închisoare şi, după ce îi reproşaseră lui Melas 
trădarea care reieşea din anunţul apărut în ziar, îl 
ameţiseră cu o lovitură de ciomag, iar el nu-şi mai amintea 
nimic altceva, până în momentul în care ne-a văzut aplecaţi 
deasupra lui. 

Acesta a fost bizarul caz al traducătorului de greacă, a 
cărui explicaţie este încă învăluită într-un oarecare mister. 
Prin intermediul domnului care răspunsese la anunţ, am 
putut afla că nefericita domnişoară provenea dintro familie 
bogată de greci şi că venise în Anglia să-şi viziteze nişte 
prieteni. Aici, cunoscuse un tânăr pe nume Harold Latimer, 
care reuşise să o aducă sub influenţa lui şi, în cele din urmă, 
o convinsese să fugă cu el. Şocaţi de această întâmplare, 
prietenii ei se mulţumiseră doar să-l informeze pe fratele 
din Atena, spălându-se apoi pe mâni de toată povestea. La 
sosirea lui în Anglia, fratele căzuse din imprudenţă în 
puterea lui Latimer şi a asociatului său, pe nume Wilson 
Kemp, iar faptul că nu cunoştea limba îl făcea neputincios în 
mâinile lor. Aceştia îl ţinuseră prizonier şi încercaseră prin 
cruzime şi înfometare să-l determine să semneze actele 
prin care ei ar fi intrat în posesia averii lui şi a surorii sale. 
Îl ţinuseră în casă fără ştirea fetei, iar leucoplastul de pe 
faţă avea ca scop să-l facă de nerecunoscut în caz că ea l-ar 
fi zărit. Totuşi, cu intuiţia ei feminină, fata îşi dăduse imediat 
seama că era el, atunci când, cu ocazia vizitei 
traducătorului, îl văzuse pentru prima dată. Dar biata fată 
era ea însăşi prizonieră, căci nu mai era nimeni altcineva în 
casă, în afară de bărbatul care servea de vizitiu şi soţia 
acestuia, amândoi fiind instrumente ale conspiratorilor. 
Văzând că secretul lor fusese descoperit şi că prizonierul nu 
se lăsa silit, cei doi ticăloşi fugiseră câteva ore mai târziu 
împreună cu fata din casa pe care o închiriaseră, după ce se 


răzbunaseră mai întâi, aşa cum gândeau ei, şi pe omul care 
îi sfidase şi pe cel care îi trădase. 

Mai multe luni după aceea, ne-a parvenit din Budapesta o 
tăietură curioasă din ziar. În ea se spunea cum doi englezi, 
care călătoreau împreună cu o femeie, îşi găsiseră un 
sfârşit tragic. Se pare că amândoi fuseseră înjunghiaţi, iar 
poliţia din Ungaria credea că cei doi se certaseră şi se 
omorâseră reciproc. Dar Holmes, îmi închipui, e de altă 
părere şi susţine chiar şi acum că, dacă cineva ar găsi-o pe 
fata din Grecia, ar putea afla cum au fost răzbunate 
suferinţele ei şi ale fratelui ei. 

10. Tratatul naval. 

Luna iulie a anului în care m-am căsătorit a rămas 
memorabilă din pricina a trei cazuri interesante, care mi-au 
oferit privilegiul de a fi alături de Sherlock Holmes şi de a-i 
studia metodele. În însemnările mele, găsesc aceste cazuri 
relatate sub titlurile „Aventura celei de-a doua pete”, 
„Aventura tratatului naval” şi „Aventura căpitanului obosit”. 
Dar în primul dintre ele este vorba de interese atât de mari 
şi implică atât de multe persoane din familii de vază din 
regat, încât mulţi ani de-acum încolo va fi imposibil să-l fac 
public. Totuşi, niciunul din cazurile în care Holmes a fost 
vreodată implicat n-a ilustrat mai clar valoarea metodelor 
sale analitice sau n-a impresionat mai adânc pe cunoscuţii 
lui. Şi acum mai păstrez o relatare aproape cuvânt cu 
cuvânt a întrevederii în care a dezvăluit adevărul în faţa 
domnului Dubuque de la poliţia din Paris şi a domnului Fritz 
von Waldbaum, binecunoscutul specialist din Danzig, care 
îşi irosiseră amândoi energia cu ceea ce s-au dovedit a fi 
probleme neînsemnate. Cu toate astea, va trebui să treacă 
mult timp până când povestea va putea fi spusă fără riscuri. 
Până atunci, trec la al doilea caz de pe lista mea, care şi el 
promitea la un moment dat să fie de importanţă naţională şi 
care a fost marcat de câteva incidente ce-i dau un caracter 
unic. 


În timpul anilor mei de şcoală, fusesem prieten foarte 
apropiat cu un băiat pe nume Percy Phelps, care era cam de 
aceeaşi vârstă cu mine, deşi era cu două clase înaintea mea. 
Era un băiat foarte deştept şi câştiga toate premiile din 
şcoală, dar în cele din urmă a obţinut o bursă prin 
intermediul căreia şi-a continuat cariera triumfătoare la 
Cambridge. Îmi amintesc că avea relaţii foarte sus-puse şi, 
încă de când eram copii, ştiam cu toţii că fratele mamei lui 
era lordul Holdhurst, marele politician conservator. Această 
înrudire nu-l ajuta însă cu nimic la şcoală. Dimpotrivă, nouă 
ni se părea interesant să-l necăjim pe terenul de joc şi să-l 
lovim peste fluierele picioarelor cu beţele de cricket. Dar 
lucrurile s-au schimbat atunci când a ieşit în lume. Am auzit 
vag că influenţa de care se bucura şi capacităţile lui îi 
asiguraseră un post bun în cadrul Ministerului de Externe, 
dar apoi am uitat complet de el, până când următoarea 
scrisoare mi-a amintit de existenţa lui: „Briarbrae, Woking. 

Dragul meu Watson, nu mă îndoiesc că îţi aduci aminte de 
Phelps, poreclit „Mormolocul”, care era în clasa a cincea 
când tu erai într-a treia. Se poate chiar să fi auzit că, prin 
influenţa unchiului meu, am obţinut o numire bună în 
cadrul Ministerului de Externe şi că aveam o slujbă 
onorabilă şi de încredere, până când o nenorocire 
îngrozitoare mi-a distrus deodată cariera. 

Nu are rost să îţi scriu detaliile acelei întâmplări oribile. În 
cazul în care îmi vei accepta rugămintea, e probabil că va 
trebui oricum să ţi le povestesc. Tocmai mi-am revenit după 
nouă săptămâni de suferinţă din cauza unei meningite şi 
sunt încă foarte slăbit. Crezi că ai putea să vii la mine cu 
prietenul tău, domnul Holmes? Aş vrea să-i cer părerea în 
acest caz, deşi autorităţile m-au asigurat că nu se mai poate 
face nimic altceva. Te rog, încearcă să-l aduci aici, cât de 
curând posibil. Cât trăiesc în această stare oribilă de 
încordare, fiecare minut mi se pare o oră. Te rog să-l asiguri 
că nu iam cerut sfatul mai devreme nu pentru că nu-i 
apreciez talentele, ci pentru că mi-am pierdut minţile de 


când am primit această lovitură. Acum mi-e capul limpede 
din nou, deşi nu îndrăznesc să mă gândesc prea mult la 
toate astea, de frică să nu mi se întoarcă boala. Sunt încă 
atât de slăbit, încât, după cum vezi, sunt nevoit să dictez 
această scrisoare. Te rog, încearcă să-l aduci. 

Vechiul tău camarad de şcoală, Percy Phelps. , 

A fost ceva care m-a mişcat profund atunci când am citit 
această scrisoare, ceva jalnic în rugăminţile repetate de 
aladuce pe Holmes. Am fost atât de înduioşat, încât, chiar 
dacă ar fi fost vorba de un lucru dificil, tot aş fi încercat să-l 
fac, dar ştiam, bineînţeles, că Holmes îşi iubea arta, astfel 
că era mereu la fel de pregătit să-şi ofere ajutorul, pe cât 
era clientul de dornic să-l primească. Soţia mea a fost de 
acord cu mine că nu mai trebuia să pierd nici o clipă ca să-i 
aduc la cunoştinţă problema şi de aceea, la o oră după 
micul dejun, m-am aflat din nou în vechiul apartament din 
strada Baker. 

Holmes stătea la masă, îmbrăcat în halat şi lucrând intens 
la o experienţă chimică. O retortă enormă fierbea furioasă 
deasupra flăcării albastre a unei lămpi Bunsen, iar 
picăturile distilate se condensau într-un recipient de doi 
litri. Prietenul meu abia dacă îşi ridică privirea atunci când 
am intrat, iar eu, văzând că trebuie să fie o experienţă 
importantă, m-am aşezat într-un fotoliu şi am aşteptat. El 
umbla când la o sticlă, când la alta, scoțând cu pipeta 
câteva picături din fiecare, şi în cele din urmă aduse la 
masă o eprubetă cu o soluţie în ea. În mâna dreaptă ţinea o 
fâşie de hârtie de turnesol. 

— Ai venit într-un moment crucial, Watson, zise el. Dacă 
această hârtie rămâne albastră, totul e în ordine. Dacă 
devine roşie, înseamnă viaţa unui om. 

Înmuie hârtia în eprubetă, iar aceasta se coloră imediat 
într-un roşu stacojiu, murdar şi estompat. 

— Hm! Eram sigur! exclamă el. Voi fi la dispoziţia ta într-o 
clipă, Watson. Găseşti tutun în papucul persan. 


Se întoarse către biroul lui şi mâzgăli câteva telegrame, pe 
care i le dădu pajului. Apoi, se trânti în fotoliul din faţa mea 
şi-şi ridică genunchii până când cuprinse cu degetele de la 
mâini fluierele picioarelor lui lungi şi subţiri. 

— Un mic omor, foarte banal, zise el. Sper că tu ai ceva 
mai bun. Tu eşti pasărea furtunii care prevesteşte crime, 
Watson. Despre ce este vorba? 

I-am dat scrisoarea, pe care el o citi cât se poate de 
concentrat. 

— Nu ne spune prea multe, nu-i aşa? replică el, dându-mi- 
o înapoi. 

— Aproape nimic. 

— Şi totuşi, scrisul e interesant. 

— Dar nu e scrisul lui. 

— Exact. E al unei femei. 

— Al unui bărbat, fără îndoială! am exclamat eu. 

— Ba nu, al unei femei şi încă o femeie cu un caracter 
excepţional. Vezi tu, la începutul unei anchete este 
important să ştii că clientul tău este în relaţii strânse cu 
cineva care are o fire excepţională, fie în bine, fie în rău. 
Deja sunt interesat de caz. Dacă eşti gata, vom porni 
imediat spre Woking să-l vedem pe acest diplomat care are 
necazuri şi pe femeia căreia îi dictează scrisorile. 

Am fost destul de norocoşi să prindem un tren care pleca 
devreme din Waterloo, astfel că ne-am trezit în mai puţin de 
o oră printre pădurile de brazi şi ierburile negre din 
Woking. Vila Briarbrae se dovedi a fi o casă mare, izolată, 
aflată pe un teren vast, la câteva minute distanţă de gară. 
După ce ne-am prezentat cărţile de vizită, am fost conduşi 
într-o sufragerie elegant mobilată, unde ni s-a alăturat 
peste câteva minute un bărbat voinic, care ne-a întâmpinat 
cu ospitalitate. Părea să aibă mai degrabă patruzeci decât 
treizeci de ani, dar obrajii lui erau atât de rumeni şi ochii 
atât de jucăuşi, încât mai dădea încă impresia unui băiat 
durduliu şi neastâmpărat. 


— Mă bucur aşa de mult că aţi venit, zise el, strângându- 
ne mâinile cu efuziune. Percy a întrebat de dumneavoastră 
toată dimineaţa. Bietul băiat, se agaţă de orice pai! Tatăl şi 
mama lui m-au rugat să vorbesc eu cu dumneavoastră, căci 
simpla menționare a subiectului este foarte dureroasă 
pentru ei. 

— Încă nu ni s-a dat nici un detaliu, observă Holmes. Din 
câte văd, nu sunteţi un membru al familiei. 

Cunoştinţa noastră păru surprinsă, apoi, uitându-se în jos, 
începu să râdă. 

— Desigur, aţi văzut inițialele ]. H. Pe medalionul meu, zise 
el. Pentru o clipă am crezut că aţi făcut cine ştie ce 
deducție. Numele meu este Joseph Harrison şi întrucât 
Percy urmează să se căsătorească cu sora mea, Annie, voi fi 
cel puţin o rudă prin alianţă. Pe sora mea o găsiţi în camera 
lui, căci de două luni îl îngrijeşte fără să-l scape din ochi. 
Poate că ar fi mai bine să mergem imediat la el, fiindcă ştiu 
cât de nerăbdător este. 

Camera în care ne conduse era la acelaşi etaj cu 
sufrageria. Era mobilată jumătate ca şi cameră de zi, 
jumătate ca dormitor, cu flori aranjate delicat în fiecare colţ 
al încăperii. Un tânăr foarte palid şi istovit zăcea pe o 
canapea de lângă fereastra deschisă, prin care pătrundea 
parfumul puternic al grădinii şi aerul îmbălsămat al verii. La 
căpătâiul lui se afla o femeie, care se ridică la intrarea 
noastră. 

— Vrei să plec, Percy? întrebă ea. 

EI o strânse de mână ca s-o oprească. 

— Ce mai faci, Watson? zise el cordial. Nu te-aş fi 
recunoscut cu mustață şi îndrăznesc să spun că nici tu n-ai 
fi jurat în privinţa identităţii mele. Bănuiesc că acesta e 
celebrul tău prieten, domnul Sherlock Holmes? 

I l-am prezentat în câteva cuvinte, apoi ne-am aşezat 
amândoi. Tânărul voinic ne părăsise, dar sora lui rămăsese 
încă acolo, ţinându-l pe bolnav de mână. Era o femeie cu o 
înfăţişare izbitoare, puţin cam scundă şi cam plinuţă, dar cu 


un ten măsliniu frumos, cu ochi mari, negri, de italiancă şi 
cu un păr bogat şi întunecat ca abanosul. Prin contrast, 
culoarea ei închisă făcea chipul palid al celui de lângă ea să 
pară mai istovit şi mai stors decât era. 

— N-am să vă irosesc timpul, zise el, ridicându-se în capul 
oaselor pe canapea. Voi intra direct în problemă, fără prea 
multă introducere. Domnule Holmes, eram un tânăr fericit, 
plin de succes şi pe punctul de a mă căsători, când o 
nenorocire neaşteptată şi îngrozitoare mi-a distrus tot 
viitorul. 

Poate că Watson v-a spus că lucram în Ministerul de 
Externe şi, prin influenţa unchiului meu, lordul Holdhurst, 
am ajuns repede într-un post de răspundere. Când unchiul 
meu a devenit ministru de externe în actualul cabinet, mi-a 
dat câteva misiuni importante şi, întrucât le duceam mereu 
la bun sfârşit, a ajuns să aibă încredere absolută în 
capacităţile şi în tactul meu. 

În urmă cu vreo zece săptămâni, pe 23 mai, ca să fiu mai 
exact, m-a chemat la el în birou şi, după ce m-a felicitat 
pentru treaba bună pe care o făcusem până atunci, m-a 
informat că are să-mi dea o nouă misiune importantă. 

— lată, a zis el, scoțând un sul de hârtie cenugşie din birou, 
acesta este originalul acelui tratat secret încheiat între 
Anglia şi Italia, despre care, regret că trebuie s-o spun, s-au 
şi răspândit câteva zvonuri care au ajuns în presă. Este de o 
importanţă vitală să nu mai existe nici o scurgere de 
informaţii. Ambasada Franţei sau cea a Rusiei ar plăti sume 
enorme ca să afle conţinutul acestor documente. Ele nici n- 
ar trebui să părăsească biroul meu, dacă n-ar fi absolut 
necesar să le dau la copiat. Ai o masă de lucru în biroul tău? 

— Da, domnule. 

— Atunci ia tratatul şi încuie-l acolo. Voi da instrucţiuni ca 
tu să poţi rămâne după program, când ceilalţi pleacă acasă, 
şi să copiezi documentul fără teama că ar putea cineva să 
se uite peste umărul tău. După ce termini, încuie şi 


originalul şi copia la tine în birou şi dă-mi-le mie personal 
mâine dimineaţă. 

— Am luat hârtiile şi... 

— Scuzaţi-mă o clipă, zise Holmes. Eraţi singuri în timpul 
acestei conversații? 

— Absolut. 

— Într-o cameră mare? 

— Nouă metri pe nouă. 

— În mijlocul ei? 

— Da, cam pe-acolo. 

— Şi vorbeaţi cu voce scăzută? 

— Vocea unchiului meu e întotdeauna remarcabil de 
scăzută. lar eu abia dacă am vorbit. 

— Vă mulţumesc, zise Holmes, închizând ochii. Vă rog, 
continuaţi. 

— Am făcut exact aşa cum mi-a spus şi am aşteptat până 
când toţi ceilalţi funcţionari au plecat. Unul dintre ei, care 
lucra în acelaşi birou cu mine, Charles Gorot, rămăsese în 
urmă cu nişte lucrări şi vroia să le termine, aşa că l-am lăsat 
acolo şi m-am dus să cinez. Când m-am întors, el plecase. 
Eram nerăbdător să-mi termin treaba, pentru că ştiam că 
Joseph, domnul Harrison, pe care tocmai l-aţi întâlnit 
adineauri, era în oraş şi că va pleca la Woking cu trenul de 
ora unsprezece, iar eu vroiam, dacă era posibil, să prind 
acelaşi tren. 

Când am ajuns să examinez tratatul, mi-am dat seama 
imediat că era de o importanţă enormă şi că unchiul meu 
nu exagerase cu nimic în ceea ce-mi spusese. Fără să intru 
în detalii, pot să vă spun doar că definea poziţia Marii 
Britanii faţă de Tripla Alianţă şi prevedea politica pe care ar 
adopta-o ţara noastră în cazul în care flota franceză ar 
obţine dominaţia totală asupra flotei italiene în Marea 
Mediterană. Chestiunile tratate acolo erau de domeniu pur 
naval. La sfârşit erau semnăturile marilor demnitari care îl 
încheiaseră. Am aruncat o privire asupra documentului, 
apoi am început sămi îndeplinesc sarcina de a-l copia. 


Era un document lung, scris în franceză şi conţinând 
douăzeci şi şase de articole. Am copiat cât de repede am 
putut, dar la ora nouă abia terminasem nouă articole şi îmi 
pierdusem orice speranţă de a mai prinde trenul. Mă 
simţeam toropit şi prostit, pe jumătate din pricina cinei, dar 
şi de pe urma unei zile lungi de muncă. O ceaşcă cu cafea 
mi-ar fi limpezit mintea. În ghereta de la capătul scărilor 
rămâne toată noaptea un om de serviciu, care are obiceiul 
de a face cafea la lampa lui cu spirt, pentru orice funcţionar 
care se întâmplă să lucreze până târziu. Prin urmare, am 
sunat clopoţelul, ca să-l chem. 

Spre surprinderea mea, la chemare a răspuns o femeie în 
vârstă, masivă, cu faţă aspră şi cu şorţ. Mi-a explicat că ea 
este soţia omului de serviciu şi că este îngrijitoare acolo, iar 
eu i-am comandat ei cafeaua. 

Am mai copiat încă două articole, apoi, simţindu-mă mai 
toropit ca niciodată, m-am ridicat şi m-am plimbat prin 
cameră ca să-mi dezmorţesc picioarele. Cafeaua mea nu 
sosise încă şi n-am întrebat care ar putea fi pricina 
întârzierii. Deschizând uşa, am ieşit pe coridor şi m-am dus 
să aflu. Culoarul era strâmt şi prost luminat şi era singura 
ieşire din camera unde lucrasem eu până atunci. La capătul 
lui era o scară cotită, la piciorul căreia se afla ghereta 
omului de serviciu. La jumătatea acestei scări este un mic 
palier, pe care dă perpendicular un alt coridor. Acest al 
doilea coridor duce prin intermediul unei alte scăriţe la o 
uşă laterală, folosită de servitori, dar care e utilizată şi ca 
scurtătură de funcţionarii care vin dinspre strada Charles. 
Uitaţi o schiţă aproximativă a locului. 

— Mulţumesc, dar cred că pot să vă urmăresc destul de 
bine şi fără ea, zise Sherlock Holmes. 

— Este foarte important să nu scăpaţi din vedere acest 
amănunt. Am coborât scările şi am ajuns în hol, unde l-am 
găsit pe omul de serviciu dormind dus în ghereta lui, în 
timp ce ibricul fierbea furios pe lampa cu spirt. Am dat la o 
parte ibricul şi am stins lampa, căci apa începuse să dea pe- 


afară. Apoi am întins mâna şi eram gata să-l scutur pe om şi 
să-l scol din somnul lui profund, când deasupra capului lui a 
sunat puternic un clopoțel, iar el s-a trezit, tresărind. 

— Domnule Phelps! a zis el, privindu-mă cu uimire. 

— Am coborât să văd dacă e gata cafeaua mea. 

— Tocmai pusesem apa la fiert, când am adormit, domnule. 

Se uită la mine, apoi în sus la clopoţelul care încă mai 
vibra, cu o expresie din ce în ce mai uimită pe faţă. 

— Dacă dumneavoastră sunteţi aici, atunci cine a sunat 
clopoţelul? întrebă el. 

— Clopoţelul! am exclamat eu. Ce clopoțel e ăsta? 

— E clopoţelul din camera unde lucraţi. 

Am simţit cum o mână îngheţată îmi strânge inima. Aşadar, 
cineva era în camera unde zăcea pe masă preţiosul meu 
tratat. M-am năpustit ca un nebun pe scări şi apoi de-a 
lungul culoarului. Nu era nimeni pe coridoare, domnule 
Holmes. Nici în cameră nu era nimeni. Totul era aşa cum îl 
lăsasem, cu excepţia faptului că hârtiile care îmi fuseseră 
încredințate nu mai erau pe masă. Copia era acolo, dar 
originalul lipsea. 

Holmes se îndreptă din şale şi începu să-şi frece mâinile. 
Mi-am dat seama că problema era în întregime pe placul 
lui. 

— Spuneţi-mi, vă rog, ce aţi făcut atunci? murmură el. 

— Am înţeles imediat că hoţul trebuie să fi urcat pe scările 
din spate, intrând pe uşa laterală. Dacă ar fi venit pe 
dincolo, m-aş fi întâlnit bineînţeles cu el pe drum. 

— Sunteţi sigur că n-a fost tot timpul ascuns în cameră sau 
pe coridorul despre care aţi spus că era prost luminat? 

— E absolut imposibil. Un singur şobolan nu s-ar putea 
ascunde nici în cameră, nici pe coridor. N-ar avea unde să 
se adăpostească. 

— Mulţumesc. Vă rog, continuaţi. 

— Omul de serviciu, dându-şi seama după paloarea feţei 
mele că se întâmplase ceva grav, venise sus după mine. 
Acum ne-am repezit amândoi de-a lungul coridorului şi am 


coborât scările abrupte care duceau spre strada Charles. 
Uşa de jos era închisă, dar nu încuiată. Am trântit-o de 
perete şi ne-am repezit afară. Îmi amintesc perfect că în 
acel moment am auzit trei bătăi de clopot de la un orologiu 
din apropiere. Era zece fără un sfert. 

— Acest lucru e de o importanţă enormă, zise Holmes, 
notându-şi amănuntul pe manşetă. 

— Era o noapte foarte întunecoasă şi cădea o ploaie 
măruntă şi caldă. Nu era nimeni pe strada Charles, dar la 
celălalt capăt, pe Whitehall, era ca de obicei aglomeraţie. 
Am fugit amândoi de-a lungul trotuarului, aşa cu capul gol 
cum eram, iar la colţ am găsit un poliţist. 

— S-a comis un jaf, am gâfâit eu. Un document de o 
valoare imensă a fost furat din Ministerul de Externe. A 
trecut cineva pe aici? 

— Stau aici de un sfert de oră, domnule, zise el. N-a trecut 
decât o singură persoană în tot acest timp - o femeie în 
vârstă şi înaltă, cu un şal colorat. 

— A, aia nu era decât nevastă-mea, strigă omul de 
serviciu, n-a mai trecut nimeni altcineva? 

— Nimeni. 

— Înseamnă că hoţul a luat-o în partea cealaltă, strigă 
individul, trăgându-mă de mânecă. 

Dar eu nu eram mulţumit, iar încercările lui dea mă 
îndepărta de acolo mi-au întețit bănuielile. 

— În ce direcţie a luat-o femeia? am strigat. 

— Nu ştiu, domnule. Am văzut-o trecând, dar n-am avut 
nici un motiv special s-o urmăresc. Părea că se grăbeşte. 

— Cu cât timp în urmă a fost asta? 

— A, doar câteva minute. 

— Mai mult de cinci? 

— Păi, nu cred să fie mai mult de cinci. 

— Nu faceţi decât să pierdeţi timpul, domnule, şi orice 
minut e acum de mare importanţă, strigă omul de serviciu; 
credeţi-mă pe cuvânt că bătrâna mea n-are nimic de-a face 


cu asta şi veniţi la celălalt capăt al străzii. Foarte bine, dacă 
dumneavoastră nu vreţi, mă duc eu. 

Şi zicând acestea, s-a repezit în direcţia opusă. Dar eu l- 
am ajuns imediat din urmă şi l-am prins de mânecă. 

— Unde locuieşti? am întrebat. 

— În Brixton, pe Ivy Lane, la numărul 16, răspunse el. Dar 
nu vă lăsaţi atras pe o pistă falsă, domnule Phelps. Veniţi la 
celălalt capăt al străzii, să vedem dacă aflăm ceva. 

Nu aveam nimic de pierdut, dacă îi urmam sfatul. Aşa că 
am fugit împreună cu polițistul în direcţia respectivă, dar n- 
am găsit decât o stradă intens circulată, cu mulţi oameni 
care treceau încoace şi-ncolo, toţi cum nu se poate mai 
nerăbdători să se pună la adăpost de ploaie. N-am dat peste 
nici un pierde-vară care să ne spună cine trecuse pe acolo. 

Apoi, ne-am întors la birou şi am cercetat scările şi 
culoarul, dar fără rezultat. Coridorul care duce spre 
cameră e acoperit cu un fel de linoleum de culoare gălbuie, 
pe care se vede uşor orice urmă. L-am examinat cu mare 
atenţie, dar n-am găsit conturul niciunui picior de om. 

— Plouase toată seara? 

— De pe la şapte. 

— Atunci, cum se face că femeia care a intrat în cameră pe 
la ora nouă n-a lăsat nici o urmă cu ghetele ei pline de 
noroi? 

— Mă bucur că aţi ridicat această problemă. Mi-a trecut şi 
mie prin cap în momentul respectiv. Femeile de serviciu au 
obiceiul să-şi lase ghetele în gheretă şi să-şi pună papuci de 
pânză. 

— Asta lămureşte totul. Deci, nu era nici o urmă, deşi 
seara era ploioasă? Lanţul evenimentelor este cu siguranţă 
unul extrem de interesant. Ce aţi făcut după aceea? 

— Am cercetat şi camera. Nu există nici o uşă secretă, iar 
ferestrele se află la aproape nouă metri înălţime. Ambele 
erau încuiate pe dinăuntru. Covorul împiedică existenţa 
vreunei trape, iar tavanul este unul obişnuit şi văruit. Pun 


mâna în foc că persoana care a furat documentele n-avea 
pe unde să intre decât pe uşă. 

— Dar şemineul? 

— N-avem. Folosim o sobă. Cordonul de la clopoțel e 
atârnat de o sârmă, chiar în dreapta mesei mele de lucru. 
Cel care l-a făcut să sune, trebuie să fi venit până la masă 
pentru asta. Dar de ce ar dori un infractor să sune 
clopoţelul? Este un mister de nepătruns. 

— Într-adevăr, a fost un incident neobişnuit. Ce altceva aţi 
mai făcut? Bănuiesc că, aţi examinat camera să vedeţi dacă 
intrusul a lăsat vreo urmă - un chiştoc, o mănuşă pierdută, 
un ac de păr sau cine ştie ce alt fleac? 

— Nu era nimic de genul acesta. 

— Nici un fel de miros? 

— Păi, nu ne-am gândit deloc la asta. 

— A, un miros de tutun ar fi fost un indiciu foarte preţios 
pentru noi într-o asemenea anchetă. 

— Eu unul nu fumez, aşa că presupun că mi-aş fi dat 
seama dacă ar fi fost vreun miros de tutun în cameră. Nu 
era absolut nici un indiciu, de nici un fel. Singurul lucru 
palpabil era faptul că soţia omului de serviciu, doamna 
Tangey o chema, plecase de acolo în grabă. El n-a putut da 
nici o explicaţie în privinţa asta decât aceea că era ora la 
care femeia se ducea de obicei acasă. Eu şi polițistul am fost 
de acord că cel mai bun lucru ar fi să punem mâna pe 
femeie înainte ca ea să apuce să scape de documente, 
presupunând că erau într-adevăr în posesia ei. 

Între timp fusese înştiinţat şi Scotland Yardul, iar 
detectivul Forbes a sosit imediat la faţa locului şi a preluat 
cercetările cu multă energie. Am închiriat o birjă şi am 
ajuns într-o jumătate de oră la adresa care ne fusese 
indicată. Ne-a deschis o tânără, care s-a dovedit a fi fiica 
cea mare a doamnei Tangey. Mama ei nu se întorsese încă, 
aşa că am fost invitaţi s-o aşteptăm în camera din faţă. 

După aproximativ zece minute s-a auzit o bătaie în uşă, iar 
aici am făcut singura mare greşeală pe care mi-o reproşez 


în loc să deschidem noi uşa, am lăsat-o pe fată s-o deschidă. 
Am auzit-o spunând: „Mamă, te aşteaptă doi domni în casă, 
care vor să-ţi vorbească” şi o secundă mai târziu am auzit 
tropăit de picioare fugind pe coridor. Forbes a împins uşa la 
perete, şi am alergat amândoi în camera din spate sau în 
bucătărie, ce-o fi fost, însă femeia ajunsese acolo înaintea 
noastră. Ne-a privit cu ochi sfidători, dar apoi, 
recunoscându-mă brusc, expresia de pe faţa ei s-a 
transformat în uluială. 

— Ia te uită! E chiar domnul Phelps, de la birou! exclamă 
ea. 

— Haide, haide, cine credeai că suntem când ai fugit de 
noi? întrebă însoţitorul meu. 

— Am crezut că sunteţi creditorii, zise ea, am avut nişte 
necazuri cu un negustor. 

— Mă tem că asta nu e o scuză prea bună, răspunse 
Forbes. Avem motive să credem că dumneata ai luat un 
document foarte important de la Ministerul de Externe şi că 
ai fugit aici în cameră ca să te descotoroseşti de el. Trebuie 
să vii cu noi la Scotland Yard să fii percheziţionată. 

În zadar a protestat şi s-a împotrivit femeia. Am chemat o 
trăsură şi am plecat toţi trei cu ea. Mai înainte însă, am 
cercetat bucătăria şi mai ales focul din vatră, ca să vedem 
dacă nu cumva aruncase acolo hârtiile în acel moment în 
care fusese singură în încăpere. Dar nu am găsit nici urmă 
de cenuşă sau de bucăţi arse de hârtie. Când am ajuns la 
Scotland Yard, doamna Tangey a fost predată imediat 
funcţionarei care percheziţiona femeile. Am aşteptat într-o 
adevărată agonie până s-a întors să ne raporteze rezultatul. 
Nu era nici urmă de documente. 

Atunci, pentru prima dată, m-a izbit realitatea îngrozitoare 
a situaţiei în care mă aflam. Până în acel moment 
acţionasem, iar acţiunea îmi amorţise gândurile. Fusesem 
atât de convins că voi recupera imediat tratatul, încât nu 
îndrăznisem să mă gândesc care ar fi consecinţele dacă aş 
da greş. Dar 


VV1,VVVI1 acum nu mai rămăsese nimic de făcut, aşa 
că aveam răgaz să-mi dau seama de situaţia mea. Era 
îngrozitoare. Watson, aici de faţă, poate să vă spună că şi la 
şcoală eram un băiat nervos şi sensibil. Aşa e firea mea. M- 
am gândit la unchiul meu şi la colegii lui din cabinet, la 
faptul că-l făcusem de ruşine, pe el, pe mine, pe toţi cei care 
mă cunoşteau. Şi ce dacă eram victima unui accident 
extraordinar? Atunci când la mijloc sunt interese 
diplomatice, nu se ţine seamă de nici un accident. Eram 
ruinat, ruinat în mod ruşinos şi fără de speranţă. Nu mai 
ştiu ce-am făcut. Probabil că am făcut o criză de nervi. Îmi 
amintesc vag că mai mulţi funcţionari s-au îngrămădit în 
jurul meu, încercând să mă calmeze. Unul din ei m-a condus 
până la Waterloo şi m-a urcat în trenul spre Woking. Cred 
că ar fi venit cu mine tot drumul dacă nu s-ar fi întâmplat ca 
doctorul Ferrier, care îmi este vecin, să meargă cu acelaşi 
tren. Doctorul, extrem de amabil, m-a luat în grija lui şi 
foarte bine a făcut, pentru că în gară am făcut o criză şi, 
până să ajung acasă, eram practic scos din minţi. 

Vă imaginaţi ce au simţit cei de-aici când au fost sculaţi din 
somn de doctorul care suna la uşă şi au văzut în ce hal 
eram. Biata Annie şi mama mea erau distruse. Doctorul 
Ferrier aflase în gară, de la detectiv, doar atât cât să le dea 
o idee despre ce se întâmplase, iar relatarea lui nu a 
îmbunătăţit deloc lucrurile. Era clar pentru toată lumea că 
mă aştepta o boală îndelungată, aşa că Joseph a fost zvârlit 
urgent afară din acest vesel dormitor, care a fost 
transformat într-o cameră de spital pentru mine. Aici am 
zăcut, domnule Holmes, timp de nouă săptămâni, 
inconştient şi delirând din cauza meningitei. Dacă n-ar fi 
fost domnişoara Harrison, aici de faţă, şi îngrijirile 
doctorului, n-aş fi stat acum de vorbă cu dumneavoastră. Ea 
a avut grijă de mine în timpul zilei, iar noaptea am fost 
supravegheat de o infirmieră, căci în accesele mele de 
nebunie eram în stare de orice. Încet-încet, mintea mi s-a 


limpezit, dar abia în ultimele trei zile mi-a revenit şi 
memoria. Uneori îmi doresc ca ea să nu fi revenit niciodată. 
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i trimit o telegramă 
domnului Forbes, care se ocupa de caz. A venit la mine şi 
mi-a spus că, deşi s-a făcut tot posibilul, nu s-a descoperit 
nici un indiciu. Omul de serviciu şi soţia lui au fost cercetaţi 
pe toate părţile, fără ca situaţia să se lămurească în vreun 
fel. Apoi, bănuielile poliţiei s-au îndreptat asupra tânărului 
Gorot, care, după cum poate vă amintiţi, făcuse ore 
suplimentare la birou în seara aceea. Faptul că rămăsese 
după program şi că numele lui era de origine franceză erau 
în fond singurele elemente care aruncau bănuiala asupra 
lui, în realitate însă, eu nu începusem să lucrez decât după 
ce plecase el. Familia lui e hughenotă, dar e la fel de 
engleză în simpatii şi tradiţii ca mine şi ca dumneavoastră. 
Nu s-a găsit nimic care să-l implice câtuşi de puţin în 
povestea asta şi, în acest punct, chestiunea a fost lăsată 
baltă. Mă adresez dumneavoastră, domnule Holmes, ca 
fiind cu adevărat ultima mea speranţă. Dacă şi 
dumneavoastră daţi greş, atunci şi onoarea şi situaţia mea 
sunt pe veci pierdute. 

Bolnavul căzu înapoi pe perne, epuizat de această relatare 
îndelungată, în timp ce infirmiera lui îi turnă un pahar 
dintr-o doctorie stimulentă. Holmes rămase tăcut, cu capul 
pe spate şi cu ochii închişi, într-o atitudine care unui străin 
i-ar putea părea absentă, dar despre care eu ştiam că 
indică o concentrare intensă. 

— Relatarea dumneavoastră a fost atât de explicită, zise el 
în cele din urmă, încât nu mai am de fapt decât foarte 
puţine întrebări de pus. Totuşi, există una care este extrem 
de importantă. Aţi spus cuiva că aveţi această sarcină 
specială de îndeplinit? 

— Nimănui. 

— Nici măcar domnişoarei Harrison, de exemplu? 

— Nu. Nu m-am întors la Woking în intervalul care a trecut 
de la primirea ordinului şi până la executarea lui. 


— Şi nimeni din familie nu a venit din întâmplare să vă 
viziteze? 

— Nimeni. 

— Ştia vreunul din ei să se orienteze prin clădire? 

— O, da, le arătasem la toţi unde lucrez. 

— Deşi, dacă n-aţi spus nimănui nimic despre tratat, 
aceste întrebări sunt bineînţeles irelevante. 

— N-am spus nimic. 

— Ştiţi ceva despre omul de serviciu? 

— Nimic, decât că este un fost soldat. 

— În ce regiment? 

— Păi, din câte am auzit, în regimentul de gardă 
Coldstream. 

— Mulţumesc. Nu mă îndoiesc că voi obţine restul 
detaliilor de la Forbes. Autorităţile sunt excelente în ceea ce 
priveşte adunarea informaţiilor, deşi nu întotdeauna ştiu să 
le folosească în avantajul lor. Ce lucru minunat e un 
trandafir! 

Holmes trecu pe lângă canapea şi se îndreptă spre 
fereastra deschisă, ridică tulpina aproape ofilită a unui 
trandafir şi admiră amestecul delicat de stacojiu şi verde. 
Aceasta era pentru mine o latură nouă a caracterului său, 
pentru că nu-l mai văzusem niciodată să manifeste vreun 
interes deosebit faţă de frumuseţile naturii. 

— Nicăieri nu e deducţia mai necesară ca în religie, zise el, 
rezemânduse cu spatele de obloane. Detectivul o poate 
construi ca pe-o ştiinţă exactă. Mie mi se pare că dovada 
noastră cea mai palpabilă a bunătăţii divine este 
întruchipată în flori. Toate celelalte lucruri, puterile 
noastre, dorinţele noastre, hrana noastră sunt într-adevăr 
necesare existenţei noastre de bază. Dar acest trandafir 
reprezintă un cadou. Parfumul şi culoarea lui sunt o 
înfrumusețare a vieţii, nu o condiţie a ei. Doar bunătatea 
oferă cadouri, aşa că, o spun din nou, avem multe de sperat 
de la flori. 


În timpul acestei digresiuni, Percy Phelps şi infirmiera lui îl 
priviră pe Holmes cu nişte feţe surprinse şi foarte 
dezamăgite. Holmes căzuse în reverie, cu trandafirul în 
mână. Stătu aşa câteva minute bune, până ce tânăra 
domnişoară îi întrerupse visarea. 

— Credeţi că există vreo şansă să rezolvaţi acest mister, 
domnule Holmes? întrebă ea, cu o nuanţă de asprime în 
voce. 

— A, da, misterul! răspunse el, revenind cu o tresărire la 
realităţile vieţii. Păi, ar fi absurd să neg că acesta e un caz 
foarte complicat şi greu de înţeles, dar vă pot promite că voi 
cerceta chestiunea şi vă voi pune la curent cu orice element 
care mă va frapa. 

— Aveţi vreun indiciu? 

— Mi-aţi furnizat şapte, dar trebuie bineînţeles să le verific 
înainte de a mă pronunţa cu privire la valoarea lor. 

— Bănuiţi pe cineva? 

— Mă bănuiesc pe mine însumi. 

— Ce? 

— Că trag concluziile prea repede. 

— Atunci, duceţi-vă la Londra şi verificaţi-vă concluziile. 

— Sfatul dumneavoastră este excelent, domnişoară 
Harrison, zise Holmes, ridicându-se. Watson, nu cred că 
putem face altceva mai bun. Să nu vă faceţi iluzii false, 
domnule Phelps. Afacerea este una foarte încurcată. 

— Voi fi în agonie până când o să vă revăd! strigă 
diplomatul. 

— Ei bine, voi veni cu acelaşi tren mâine, deşi e mai mult 
ca sigur că raportul meu va fi negativ. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru promisiunea de 
a veni! strigă clientul nostru. Simt că renasc când ştiu că se 
face ceva. Apropo, am primit o scrisoare de la lordul 
Holdhurst. 

— Aha! Şi ce a zis? 

— Tonul lui a fost rece, dar nu aspru. Cred că boala mea l- 
a împiedicat să fie aspru. Mi-a repetat că problema este de 


o importanţă vitală şi a adăugat că nu se vor lua măsuri în 
privinţa viitorului meu, prin asta înțelegând desigur 
concedierea mea, până când nu mă voi întrema şi nu voi 
avea ocazia să îndrept această situaţie nefericită. 

— Drăguţ din partea lui să fie aşa de rezonabil şi de 
grijuliu, zise Holmes. Haide, Watson, ne aşteaptă o zi 
frumuşică de muncă în oraş. 

Domnul Joseph Harrison ne conduse cu trăsura la gară şi 
în curând ne deplasam ca vântul cu un tren de Porthmouth. 
Holmes era complet absorbit în gânduri şi abia dacă 
deschise gura până ce trenul n-a trecut de 
ClaphamJunction. 

— E un lucru foarte plăcut să vii la Londra pe una din 
liniile astea, care sunt mai înalte şi care îţi permit să te uiţi 
de sus la case. 

Am crezut că glumeşte, pentru că priveliştea era destul de 
oribilă, dar el explică imediat ce voia să spună. 

— Uită-te la pâlcurile acelea de clădiri mari şi izolate, care 
se ridică deasupra ţiglelor ca nişte insule din cărămidă, în 
mijlocul unei mări plumburii. 

— Şcolile cu internat. 

— Faruri, băiete! Faruri ale viitorului! Capsule cu sute de 
mici seminţe inteligente în fiecare dintre ele, din care va 
răsări Anglia mai înţeleaptă şi mai bună a viitorului. Sper că 
individul acela, Phelps, nu e beţiv. 

— Nu cred. 

— Nici eu, dar trebuie să luăm în considerare orice 
posibilitate. Bietul om a intrat cu siguranţă în bucluc până 
peste cap şi se pune întrebarea dacă putem sau nu să-l 
scoatem la liman. Ce impresie ţi-a făcut domnişoara 
Harrison? 

— O fată cu personalitate puternică. 

— Da, dar e o fată bună, dacă nu mă înşel. Ea şi fratele ei 
sunt singurii copii ai unui armator de prin Northumberland. 
Phelps s-a logodit cu ea iarna trecută, în timpul unei 
călătorii, iar fata a venit aici însoţită de fratele ei, ca să fie 


prezentată familiei lui. Apoi a venit lovitura şi ea a rămas 
să-şi îngrijească logodnicul, în vreme ce Joseph, găsind că 
locşorul e confortabil, a rămas şi el. După cum vezi, am 
făcut câteva investigaţii pe cont propriu. Dar ziua de azi 
trebuie dedicată cercetărilor. 

— Cabinetul meu..., am început eu. 

— Mă rog, dacă găseşti cazurile tale mai interesante decât 
ale mele..., zise Holmes, oarecum îmbufnat. 

— Voiam să spun că, pentru o zi sau două, cabinetul meu 
se poate lipsi foarte bine de prezenţa mea, mai ales că 
această perioadă a anului este cea mai puţin aglomerată. 

— Excelent, zise el, recăpătându-şi buna dispoziţie. Atunci 
ne vom ocupa împreună de această chestiune. Cred că ar 
trebui să începem prin a-i face o vizită lui Forbes. Probabil 
că el o să ne dea toate detaliile de care avem nevoie şi, între 
timp, aflăm din ce unghi trebuie să abordăm cazul. 

— Ai zis că ai un indiciu. 

— De fapt, avem mai multe, dar nu le putem verifica 
valoarea decât făcând noi cercetări. Cel mai dificil e să 
investighezi o crimă care n-are scop. Dar în cazul acesta 
crima are scop. Cine beneficiază cel mai mult de pe urma 
ei? Păi, ar fi ambasadorul Franţei, ambasadorul Rusiei, 
persoana care ar putea vinde documentul unuia din aceştia 
doi şi ar fi şi lordul Holdhurst. 

— Lordul Holdhurst! 

— Ei bine, se poate ca un politician să se găsească într-o 
situaţie în care să pună fără regret pe cineva să distrugă 
aparent din greşeală un astfel de document. 

— Dar nu un politician cu o carieră atât de onorabilă ca a 
lordului Holdhurst. 

— Este o posibilitate şi nu ne putem permite să n-o luăm în 
seamă. O să-l vizităm azi pe nobilul lord şi o să aflăm dacă 
ne poate spune ceva. Între timp, am demarat deja câteva 
cercetări. 

— Deja? 


— Da, am trimis telegrame din gara Woking către toate 
ziarele de seară din Londra. Acest anunţ va apărea în 
fiecare dintre ele. 

Mi-a întins o foaie ruptă dintr-un caiet, pe care erau 
mâzgălite cu creionul următoarele cuvinte: „Zece lire 
recompensă pentru numărul birjei care a lăsat un client în 
faţa sau în apropierea uşii Ministerului de Externe din 
strada Charles, la ora zece fără un sfert, în seara de 23 mai. 
Adresaţi-vă în strada Baker, numărul 221B. , 

— Eşti sigur că hoţul a venit cu birja? 

— Dacă nu, n-o să se întâmple nimic. Dar dacă domnul 
Phelps nu se înşală când spune că nu există nici o 
ascunzătoare, nici în birou, nici pe coridoare, atunci 
persoana trebuie să fi venit de afară. Dacă a venit de afară 
pe o seară aşa de ploioasă şi nu a lăsat nici un pic de 
umezeală pe linoleumul care a fost examinat la câteva 
minute după trecerea ei, atunci e mai mult decât probabil 
că a venit cu birja. Da, cred că putem presupune, fără riscul 
de a ne înşela, că a fost o birjă. 

— Pare plauzibil. 

— Acesta e unul dintre indiciile de care vorbeam. S-ar 
putea să ne ducă la ceva. Şi apoi mai este, bineînţeles, 
chestiunea cu clopoţelul, care este cea mai deosebită 
trăsătură a cazului. De ce să sune clopoţelul? Hoţul a făcut- 
o ca să se dea mare? Sau mai era cineva cu hoţul şi acest 
cineva a făcut-o ca să împiedice infracţiunea? Sau a fost un 
accident? Sau a fost...? 

Holmes căzu din nou în starea de meditaţie intensă şi 
tăcută din care abia ieşise, dar mie, obişnuit fiind cu toate 
toanele lui, mi se părea că o nouă posibilitate îi răsărise 
brusc în minte. 

Era trei şi douăzeci când am ajuns la capătul călătoriei 
noastre şi, după ce am luat pe fugă prânzul la bufet, am 
pornit imediat spre Scotland Yard. Holmes îi trimisese deja 
o telegramă lui Forbes, aşa că l-am găsit aşteptându-ne. Era 
un om scund şi viclean, cu o faţă ascuţită şi o expresie deloc 


amabilă. Ne primi cât se poate de rece, mai ales când auzi 
în ce problemă venisem. 

— Am mai auzit eu de metodele dumneavoastră, domnule 
Holmes, zise el acru. Sunteţi întotdeauna gata să folosiţi 
toate informaţiile pe care vi le pune poliţia la dispoziţie, 
apoi încercaţi să soluţionaţi singur cazul şi să ne discreditaţi 
pe noi. 

— Dimpotrivă, zise Holmes. Din ultimele cincizeci şi trei de 
cazuri pe care le-am rezolvat, numele meu a apărut doar în 
patru, iar în restul de patruzeci şi nouă poliţia a primit toate 
laudele. Nu vă învinovăţesc pentru că nu ştiţi asta, fiindcă 
sunteţi tânăr şi n-aveţi experienţă, dar, dacă doriţi să 
ajungeţi departe în noua dumneavoastră slujbă, vă sfătuiesc 
să lucraţi cu mine şi nu împotriva mea. 

— Aş fi foarte fericit dacă mi-aţi da câteva indicii, zise 
detectivul, schimbându-şi imediat atitudinea. Cu siguranţă, 
până acum n-am primit nici o laudă pentru cazul acesta. 

— Ce măsuri aţi luat? 

— Tangey, omul de serviciu, a fost pus sub urmărire. A 
părăsit regimentul de gardă cu referinţe bune şi nu am 
putut găsi nimic împotriva lui. Nevastă-sa însă e o poamă 
rea. Cred că ştie mai multe despre problema asta decât lasă 
să se vadă. 

— Pe ea aţi pus-o sub urmărire? 

— Am pus pe urmele ei o femeie din serviciul nostru. 
Doamna Ilangey are obiceiul să bea, iar funcţionara noastră 
a fost de două ori în preajma ei când aceasta era criţă, dar 
n-a putut scoate nimic de la ea. 

— Am înţeles că i-au căutat şi nişte creditori. 

— Da, dar i-au plătit. 

— De unde au avut bani? 

— Chestia asta n-a fost dubioasă. Şi-a primit el pensia. Nu 
există nici un indiciu că s-ar scălda dintr-o dată în bani. 

— Cum a explicat doamna Tangey că a răspuns ea cânda 
sunat domnul Phelps după cafea? 


— A zis că soţul ei era foarte obosit şi a vrut să-l scutească 
de un efort. 

— Mda, asta s-ar potrivi într-adevăr cu faptul că el a fost 
găsit puţin mai târziu dormind pe scaun. Nu există nimic 
împotriva lor decât caracterul femeii. Ai întrebat-o de ce se 
grăbea în seara aceea? Graba ei a atras atenţia ofițerului 
de poliţie. 

— Plecase mai târziu ca de obicei şi voia să ajungă acasă. 

— l-aţi atras atenţia asupra faptului că dumneavoastră şi 
domnul Phelps, care aţi pornit la drum cu cel puţin 
douăzeci de minute după ea, aţi ajuns acasă înaintea ei? 

— Ea zice că asta e din cauză că omnibuzul merge mai 
încet decât birja. 

— A explicat de ce, după ce a ajuns acasă, a fugit în 
bucătăria din spate? 

— Pentru că acolo ţinea banii cu care voia să-i plătească pe 
creditori. 

— Cel puţin are un răspuns pentru toate. Aţi întrebat-o 
dacă nu cumva, atunci când a plecat, s-a întâlnit cu cineva 
sau a văzut pe cineva dând târcoale pe strada Charles? 

— N-a văzut pe nimeni în afară de poliţist. 

— Ei bine, se pare că aţi interogat-o foarte amănunţit. Ce 
altceva aţi mai făcut? 

— Funcţionarul Gorot a fost supravegheat pe tot parcursul 
acestor nouă săptămâni, dar fără rezultat. N-avem nici o 
dovadă împotriva lui. 

— Altceva? 

— Păi, nu mai e nimic altceva, nici un fel de indiciu. 

— V-aţi format vreo teorie despre faptul că a sunat 
clopoţelul? 

— Ei bine, trebuie să mărturisesc că acest lucru mă 
depăşeşte. Oricine a fost, trebuie să fi avut mult sânge rece, 
dacă a dat alarma în felul ăsta. 

— Da, a fost într-adevăr o chestie ciudată. Vă mulţumesc 
mult pentru tot ce mi-aţi spus. Dacă voi fi în măsură să vă 
dau individul pe mână, vă voi da de veste. Haide, Watson. 


— Şi acum unde mergem? am întrebat eu, după ce am 
ieşit din birou. 

— Acum mergem să vorbim cu lordul Holdhurst, actualul 
ministru şi viitorul prim-ministru al Angliei. 

Am avut norocul să-l găsim pe lordul Holdhurst încă în 
biroul lui din strada Downing şi, după ce Holmes îi trimise 
cartea lui de vizită, am fost conduşi imediat la el. Politicianul 
ne primi cu acea amabilitate demodată pentru care e atât 
de celebru şi ne invită să luăm loc în două fotolii luxoase, 
de-o parte şi de alta a şemineului. Aşa cum stătea în 
picioare pe covorul dintre noi, cu silueta sa înaltă şi subţire, 
cu trăsăturile sale ascuţite, faţa gânditoare şi părul 
cârlionţat, încărunţit prematur, părea să fie întruchiparea 
acelei categorii rare de oameni, un nobil care este într- 
adevăr nobil. 

— Numele dumneavoastră îmi este foarte cunoscut, 
domnule Holmes, zise el zâmbind. Şi desigur, nu pot 
pretinde că nu ştiu de ce aţi venit. În aceste birouri nu a 
avut loc decât un singur eveniment care ar fi putut să vă 
atragă atenţia. Ale cui interese le reprezentaţi, dacă-mi 
permiteţi să vă întreb? 

— Ale domnului Percy Phelps, răspunse Holmes. 

— A, nefericitul meu nepot! Înţelegeţi, desigur, că relaţia 
noastră de rudenie mă pune într-o imposibilitate şi mai 
mare de a-l proteja în vreun fel. Mă tem că incidentul va 
avea un efect foarte dăunător asupra carierei lui. 

— Dar dacă documentul este găsit? 

— A, bineînţeles, asta ar fi cu totul altceva. 

— Aş avea una sau două întrebări pe care aş dori să vi le 
pun, lord Holdhurst. 

— Voi fi fericit să vă dau orice informaţii pe care le am. 

— În camera aceasta aţi dat instrucţiunile cu privire la 
copierea documentului? 

— Da. 

— Atunci înseamnă că ar fi fost greu să vă audă cineva de 
afară, nu-i aşa? 


— Nici nu se pune problema. 

— Aţi pomenit vreodată cuiva de intenţia dumneavoastră 
de a da tratatul la copiat? 

— Niciodată. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Absolut. 

— Ei bine, din vreme ce dumneavoastră n-aţi spus nimănui 
nimic, şi nici domnul Phelps n-a spus nimănui nimic, şi 
nimeni altcineva n-a ştiut nimic despre acest lucru, atunci 
prezenţa hoţului în cameră a fost pur întâmplătoare. Şi-a 
dat seama că i se oferă o şansă deosebită şi a profitat de ea. 

Politicianul zâmbi. 

— Aici e un domeniu la care nu mă pricep, zise el. 

Holmes se gândi o clipă. 


— Mai este un element important pe care vreau să-l discut 
cu dumneavoastră, zise el. Din câte am înţeles, vă era 
teamă că aflarea unor detalii din acest tratat ar putea avea 
consecinţe foarte grave. 

Pe faţa expresivă a politicianului trecu o umbră. 

— Foarte grave, într-adevăr. 

— Şi aceste consecinţe s-au manifestat? 

— Încă nu. 

— Dacă tratatul ar fi ajuns, să zicem, la Ministerul de 
Externe al Franţei sau la cel al Rusiei, aţi fi auzit despre 
asta? 

— Fără îndoială, zisei lordul Holdhurst, cu o strâmbătură. 

— Din moment ce au trecut aproape zece săptămâni şi nu 
s-a auzit nimic, atunci nu e greşit să presupunem că, dintr- 
un motiv sau altul, tratatul n-a ajuns încă la străini. 

Lordul Holdhurst ridică din umeri. 

— E greu de presupus, domnule Holmes, că hoţul a luat 
tratatul doar ca să-l pună în ramă şi să-l atârne pe perete. 

— Poate că aşteaptă un preţ mai bun. 

— Dacă mai aşteaptă mult, n-o să mai obţină nici un fel de 
preţ. Peste câteva luni, tratatul nu va mai fi secret. 

— Asta e foarte important, zise Holmes. Desigur, se poate 
presupune că hoţul a căzut dintr-o dată bolnav... 

— De meningită, de exemplu? întrebă politicianul, 
fulgerându-l cu privirea. 

— N-am spus asta, zise Holmes imperturbabil. Şi acum, 
lord Holdhurst, cred că v-am răpit deja prea mult din timpul 
dumneavoastră preţios, drept care o să ne luăm la 
revedere. 

— Vă urez succes în cercetările dumneavoastră, indiferent 
cine o fi răufăcătorul, răspunse nobilul cu o înclinare a 
papului, în timp ce ne conducea la uşă. 

— E un om bun, zise Holmes când am ieşit afară în strada 
Whitehall. Dar se luptă ca să-şi menţină poziţia. E departe 
de a fi bogat şi e foarte solicitat. Ai observat, desigur, că a 
trebuit să-şi pună tălpi noi la ghete. Şi acum, Watson, nu te 


voi mai reţine din treburile tale legitime. Azi nu voi mai face 
nimic, decât dacă primesc vreun răspuns la anunţul meu în 
privinţa birjei. Dar îţi voi fi extrem de îndatorat dacă ai veni 
cu mine mâine la Woking, cu acelaşi tren pe care l-am luat 
şi azi. 

Ca atare, m-am întâlnit cu el a doua zi de dimineaţă şi am 
călătorit împreună până la Woking. Mi-a spus că nu primise 
nici un răspuns la anunţ şi că nu intervenise nimic nou care 
să mai lămurească puţin cazul. Atunci când vroia, Holmes 
afişa expresia perfect imobilă a unui indian, aşa că nu mi- 
am putut da seama din înfăţişarea lui dacă este sau nu 
mulţumit de situaţia cazului. Îmi aduc aminte că a vorbit 
doar despre sistemul de măsurători al lui Bertillon, 
exprimându-şi admiraţia entuziastă pentru savantul 
francez. 

Pe clientul nostru l-am găsit tot sub îngrijirea devotatei lui 
infirmiere, dar arătând mult mai bine decât înainte. Când 
am intrat, s-a ridicat fără dificultate de pe canapea şi ne-a 
salutat. 

— Aveţi noutăţi? întrebă el nerăbdător. 

— După cum m-am aşteptat, raportul meu este negativ, 
zise Holmes. Am vorbit cu Forbes şi cu unchiul 
dumneavoastră şi am demarat câteva cercetări, care s-ar 
putea să ducă la ceva. 

— Atunci înseamnă că nu v-aţi descurajat? 

— În nici un caz. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru că spuneţi asta! 
strigă domnişoara Harrison. Dacă ne păstrăm curajul şi 
răbdarea, adevărul trebuie să iasă la suprafaţă. 

— Se pare că noi avem mai multe să vă spunem 
dumneavoastră, decât aveţi dumneavoastră să ne spuneţi 
nouă, zise Phelps, aşezându-se iar pe canapea. 

— Speram eu să fie aşa. 

— Da, am trecut printr-o aventură azi-noapte şi s-ar putea 
să se dovedească a fi una gravă. 


În timp ce vorbea, expresia lui deveni sumbră şi în ochi îi 
apăru un sentiment înrudit cu frica. 

— Ştiţi că încep să cred că, fără să ştiu, sunt ţinta unei 
conspirații monstruoase şi că mi-e ameninţată nu numai 
onoarea, ci şi viaţa? zise el. 

— Aha! exclamă Holmes. 

— Pare incredibil, căci eu, din câte ştiu, nu am nici un 
duşman pe lumea asta. Şi totuşi, după experienţa de azi- 
noapte, e singura concluzie la care pot ajunge. 

— Povestiţi-mi, vă rog. 

— Trebuie să ştiţi că azi-noapte a fost pentru prima dată 
când am dormit fără să am infirmiera în cameră. Mă 
simţeam atât de bine, încât mam gândit că mă pot lipsi de 
ea. Cu toate astea, am lăsat aprinsă o lumină de noapte. Ei 
bine, pe la două noaptea, tocmai aţipisem, când am fost 
trezit deodată de un zgomot uşor. Semăna cu sunetul făcut 
de un şoarece când roade scândurile, iar eu am stat o 
vreme să-l ascult, crezând că, într-adevăr, de la asta vine. 
Apoi, zgomotul s-a întețit şi deodată s-a auzit dinspre 
fereastră un sunet metalic ascuţit. M-am ridicat uimit în 
capul oaselor. Acum nu mai exista nici o îndoială ce 
însemnau sunetele. Primul fusese provocat de cineva care 
împingea un instrument în deschizătura dintre canaturile 
ferestrei, iar al doilea de forțarea încuietorii. 

Apoi a urmat o pauză de aproape zece minute, ca şi cum 
persoana respectivă aştepta să vadă dacă zgomotul mă 
trezise. După care, am auzit scârţâitul uşor al ferestrei care 
se deschidea, puţin câte puţin. N-am mai putut suporta, 
căci nervii mei nu mai sunt cum au fost. Am sărit din pat şi 
am deschis obloanele. Un bărbat stătea ghemuit la 
fereastră. Nu l-am văzut prea bine, pentru că a fugit ca din 
puşcă. Era înfăşurat într-un fel de manta, care îi acoperea şi 
partea de jos a feţei. Nu sunt sigur decât de un lucru şi 
anume că avea o armă în mână. Mi s-a părut a fi un cuţit 
lung. Am văzut clar licărirea lamei, atunci când omul s-a 
întors să o ia la fugă. 


— Asta e foarte interesant, zise Holmes. Spuneţi-mi, vă 
TOg, ce aţi făcut după aceea? 

— Dacă aş fi fost mai în putere, aş fi fugit după el pe 
fereastră. Dar în situaţia de faţă, n-am făcut decât să sun 
clopoţelul şi să scol toată casa. Mi-a luat ceva timp, întrucât 
clopoţelul sună în bucătărie, iar servitorii dorm toţi la etaj. 
Dar am început să strig şi asta l-a făcut pe Joseph să 
coboare, iar el ia sculat pe ceilalţi. Joseph şi grăjdarul au 
găsit urme pe stratul cu flori din faţa ferestrei, dar pe aici 
n-a mai plouat deloc în ultimul timp, aşa că le-a fost 
imposibil să se ia după urme prin iarbă. Cu toate acestea, 
mi-au spus că se văd urme pe gardul din lemn dinspre 
drum, ca şi cum cineva ar fi sărit pe deasupra şi ar fi rupt 
vârful uneia dintre şipci. Deocamdată n-am spus nimic 
poliţiei locale, pentru că m-am gândit că ar fi mai bine să 
aud întâi părerea dumneavoastră. 

Această relatare a clientului nostru păru că are un efect 
extraordinar asupra lui Sherlock Holmes. Acesta se ridică 
de pe scaun şi începu să măsoare camera în lung şi-n lat, 
pradă unei agitaţii de necontrolat. 

— O nenorocire nu vine niciodată singură, zise Phelps 
zâmbind, deşi era evident că aventura lui îl cam 
zdruncinase. 

— Cu siguranţă dumneavoastră aţi avut din plin parte de 
aşa ceva, zise Holmes. Credeţi că aţi putea să vă plimbaţi cu 
mine în jurul casei? 

— O, da, mi-ar prinde bine puţin soare. O să vină şi Joseph 
cu noi. 

— Şi eu, zise domnişoara Harrison. 

— Mă tem că nu, zise Holmes, clătinând din cap. Cred că 
trebuie să vă rog să rămâneţi aşezată exact acolo unde vă 
aflaţi. 

Tânăra domnişoară îşi reluă locul, cu un aer de 
nemulţumire. În schimb, fratele ei ni se alătură şi ieşirăm 
toţi patru afară. Am înconjurat peluza până când am ajuns 
în dreptul ferestrei de la camera tânărului diplomat. Aşa 


cum spusese, erau urme pe stratul cu flori, dar erau mult 
prea neclare şi prea şterse. Holmes se aplecă o clipă 
deasupra lor, apoi se ridică dând din umeri. 

— Nu cred că poate cineva să înţeleagă ceva din ele, zise 
el. Haideţi să dăm un ocol casei şi să vedem de ce a ales 
hoţul această cameră în mod special. După părerea mea, 
ferestrele mari de la salon şi de la sufragerie ar fi trebuit să 
constituie o atracţie mult mai mare. 

— Poate că sunt mai vizibile din drum, sugeră domnul 
Joseph Harrison. 

— A, da, bineînţeles. Văd o uşă aici, pe care ar fi putut 
încerca s-o forţeze. La ce serveşte? 

— E intrarea de serviciu pentru furnizori. Desigur, peste 
noapte e încuiată. 

— Aţi mai avut vreodată o alarmă de acest gen? 

— Niciodată, zise clientul nostru. 

— 'Ţineţi argintărie în casă sau altceva care ar putea să-i 
tenteze pe spărgători? 

— Nimic de valoare. 

Holmes se plimbă în jurul casei, cu mâinile în buzunare şi 
cu un aer neatent, ceea ce nu-i stătea în fire. 

— Apropo, îi zise el lui Joseph Harrison, din câte am 
înţeles, aţi găsit un loc pe unde individul a sărit gardul, ia 
să-l vedem! 

Tânărul grăsunel ne conduse într-un loc unde vârful uneia 
din şipcile de lemn fusese crăpat. O bucăţică de lemn 
rămăsese atârnată în jos. Holmes o smulse şi o examină cu 
un ochi critic. 

— Credeţi că bucăţica asta a fost ruptă azi-noapte? Pare 
mai degrabă o crăpătură veche, nu-i aşa? 

— Păi, tot ce se poate. 

— Nu văd nici un fel de urme cum că ar fi sărit cineva de 
partea cealaltă a gardului. Nu, nu cred că vom găsi vreun 
indiciu aici. Să ne întoarcem în dormitor şi să mai discutăm 
chestiunea. 


Percy Phelps mergea foarte încet, sprijinindu-se de braţul 
viitorului său cumnat. Holmes traversă repede peluza şi noi 
doi ajunserăm la fereastra deschisă a dormitorului cu mult 
înaintea celorlalţi. 

— Domnişoară Harrison, zise Holmes, vorbind cât se poate 
de febril, trebuie să rămâneţi toată ziua exact acolo unde vă 
aflaţi. Este un lucru de o importanţă vitală. 

— Desigur, domnule Holmes, dacă aşa doriţi, zise fata cu 
uimire. 

— Când vă veţi duce la culcare, încuiaţi pe dinafară uşa 
acestei camere şi păstraţi cheia la dumneavoastră. Vă rog 
să-mi făgăduiţi că o veţi face. 

— Dar Percy? 

— Elva veni cu noi la Londra. 

— Iar eu trebuie să rămân aici? 

— Pentru el faceţi asta. Îl puteţi ajuta. Repede! Făgăduiţi- 
mi! 

Fata încuviinţă iute din cap, tocmai când ceilalţi doi se 
apropiau. 

— De ce stai aşa morocănoasă acolo, Annie? strigă fratele 
ei. Vino şi tu afară la soare! 

— Nu, mulţumesc, Joseph. Mă doare puţin capul, iar în 
camera asta e atât de răcoare şi de plăcut. 

— Şi acum ce propuneţi, domnule Holmes? întrebă clientul 
nostru. 

— Păi, chiar dacă ne ocupăm de această chestiune 
măruntă, nu trebuie să pierdem din vedere investigația 
noastră principală. M-ar ajuta foarte mult dacă aţi putea să 
veniţi la Londra cu noi. 

— Chiar acum? 

— Mă rog, cât de repede puteţi. Să zicem, peste o oră. 

— Să ştiţi că mă simt destul de în putere, dacă aveţi într- 
adevăr nevoie de ajutorul meu. 

— Mai mult decât credeţi. 

— Poate că aţi dori să rămân acolo peste noapte? 

— Tocmai voiam să vă propun acest lucru. 


— Atunci, dacă prietenul meu de azi-noapte îmi va face iar 
o vizită, va găsi cuibul gol. Suntem cu toţii în mâinile 
dumneavoastră, domnule Holmes, şi vă rog să ne spuneţi 
exact ce vreţi să facem. Poate că aţi prefera să vină şi 
Joseph cu noi, ca să aibă grijă de mine? 

— O, nu, după cum ştiţi, prietenul meu, Watson, este medic 
şi va avea el grijă de dumneavoastră. Vom lua prânzul aici, 
dacă ne veţi permite, apoi vom porni toţi trei spre oraş. 

Lucrurile fură aranjate aşa cum sugerase el, deşi 
domnişoara Harrison îşi ceru scuze că nu poate părăsi 
dormitorul, îndeplinind astfel rugămintea lui Holmes. Eu 
nu-mi puteam da seama care era scopul manevrelor 
prietenului meu, decât dacă nu cumva voia s-o ţină pe 
domnişoară departe de Phelps, care, bucurându-se de 
însănătoşirea lui şi de perspectiva unei activităţi, luă 
prânzul cu noi în sufragerie. Dar Holmes mai avea o 
surpriză pentru noi, căci, după ce ne-a însoţit până la gară 
şi ne-a văzut urcându-ne în vagon, ne-a anunţat calm că el 
nu are nici o intenţie să plece din Woking. 

— Mai sunt câteva elemente pe care aş dori să le lămuresc 
înainte de a pleca, zise el. Absența dumneavoastră, 
domnule Phelps, îmi va fi într-un fel de folos. Watson, când 
vei ajunge la Londra, ţi-aş fi îndatorat dacă te-ai duce 
imediat în strada Baker cu prietenul nostru aici de faţă şi 
dacă ai rămâne cu elpână când voi veni şi eu. E bine că aţi 
fost colegi de şcoală şi, fără îndoială, aveţi multe de 
discutat. Domnul Phelps poate sta în dormitorul de oaspeţi 
în seara asta, iar eu o să vă regăsesc mâine dimineaţă la 
timp ca să luăm micul dejun, întrucât am un tren care mă 
va aduce la Waterloo la ora opt. 

— Dar cum rămâne cu investigația noastră din Londra? 
întrebă Phelps trist. 

— Ne vom ocupa de ea mâine. Cred că acum pot fi mai de 
folos aici. 

— Ar fi bine să le spuneţi celor de la Briarbrae că sper să 
mă întorc mâine seară, strigă Phelps, când trenul se puse în 


mişcare. 

— Nu prea cred că o să mă întorc la Briarbrae, răspunse 
Holmes şi ne făcu vesel cu mâna, în timp ce trenul părăsea 
în viteză gara. 

Eu şi Phelps ne-am apucat să discutăm chestiunea pe 
drum, dar niciunul din noi nu găsi o explicaţie 
satisfăcătoare pentru această nouă întorsătură a lucrurilor. 

— Bănuiesc că vrea să descopere vreun indiciu în legătură 
cu spargerea de azi-noapte, dacă a fost vorba de o 
spargere. Eu unul nu cred că a fost un simplu hoţ. 

— Atunci, care e teoria ta? 

— Pe cuvântul meu, poţi să pui asta pe seama nervilor mei 
slăbiţi dacă vrei, dar eu cred că se ţese o puternică intrigă 
politică în jurul meu şi că, din cine ştie ce motiv, care 
depăşeşte puterea mea de înţelegere, conspiratorii 
urmăresc să-mi ia viaţa. Pare pompos şi absurd, dar 
gândeşte-te la fapte! De ce ar încerca un hoţ să spargă 
fereastra unui dormitor, de unde n-ar avea ce să fure, şi de 
ce să vină cu un cuţit lung în mână? 

— Eşti sigur că nu era o rangă? 

— O, nu, era un cuţit. Am văzut foarte clar când a strălucit 
lama. 

— Dar de ce să te urmărească cineva cu atâta duşmănie? 

— A, iată întrebarea! 

— Ei bine, dacă Holmes e de aceeaşi părere, asta ar 
explica purtarea lui, nu-i aşa? Presupunând că teoria ta este 
corectă, dacă va reuşi să pună mâna pe omul care te-a 
ameninţat azi-noapte, va face un mare pas înainte către 
descoperirea celui care a furat tratatul naval. E absurd să 
presupunem că ai doi duşmani, dintre care unul te jefuieşte, 
iar celălalt îţi ameninţă viaţa. 

— Dar Holmes a zis că nu se duce la Briarbrae. 

— Eu îl cunosc de mult timp, am zis, dar nu l-am văzut 
niciodată să facă ceva fără un motiv întemeiat. 

Şi cu aceasta, conversaţia noastră alunecă spre alte 
subiecte de discuţie. 


Pentru mine, ziua a fost una obositoare. Phelps era încă 
slăbit după boala lui îndelungată, iar nenorocirea prin care 
trecea îl făcea plângăreţ şi agitat. Am încercat în zadar să-i 
trezesc interesul în privinţa Afganistanului, a Indiei, a 
problemelor sociale, a oricărui subiect care i-ar fi abătut 
gândurile în altă parte. El se întorcea mereu la tratatul lui 
pierdut, punându-şi întrebări, făcând presupuneri şi 
speculând cu privire la ceea ce făcea Holmes în acel 
moment, la ce fel de măsuri lua lordul Holdhurst sau la ce 
noutăţi vom afla a doua zi de dimineaţă. Pe măsură ce seara 
trecea, agitația lui devenea din ce în ce mai supărătoare. 

— Tu ai încredere absolută în Holmes? mă întrebă el. 

— L-am văzut făcând nişte lucruri de-a dreptul 
remarcabile. 

— Dar n-a făcut niciodată lumină într-un caz atât de 
întunecat ca acesta, nu-i aşa? 

— Ba, cum să nu, l-am văzut rezolvând probleme care 
aveau şi mai puţine indicii decât cazul tău. 

— Dar nu erau la mijloc interese atât de mari, nu? 

— Asta nu ştiu. Dar ştiu sigur că, acţionând în numele a 
trei dintre casele regale din Europa, a fost implicat în nişte 
chestiuni de o importanţă vitală. 

— Dar tu îl cunoşti bine, Watson. Este un om atât de 
misterios, încât nu prea ştiu niciodată ce să cred despre el. 
Crezi că are speranţe în privinţa cazului meu? Crezi că se 
aşteaptă să-l rezolve cu succes? 

— N-a spus nimic. 

— Ăsta e semn rău. 

— Dimpotrivă, am observat că atunci când e pe o pistă 
greşită, de obicei o mărturiseşte. De-abia când adulmecă o 
urmă şi nu e absolut sigur că e cea bună, atunci e foarte 
tăcut. Acum, dragă prietene, nu ajută la nimic dacă stăm şi 
ne agităm din pricina acestor lucruri, aşa că te rog să 
încerci să dormi puţin, ca să fii odihnit pentru ceea ce ar 
putea să ne aştepte mâine. 


Am reuşit în cele din urmă să-mi conving prietenul să-mi 
asculte sfatul, deşi îmi dădeam seama din purtarea lui 
agitată că nu existau speranţe să adoarmă. Starea lui s-a 
dovedit a fi însă molipsitoare, pentru că şi eu m-am zvârcolit 
aproape toată noaptea, gândindu-mă la această chestiune 
ciudată şi formulând sute de teorii, una mai imposibilă ca 
alta. De ce rămăsese Holmes la Woking? De ce o rugase pe 
domnişoara Harrison să rămână în camera de spital toată 
ziua? De ce avusese atâta grijă să nu le spună celor de la 
Briarbrae că intenţiona să rămână în preajma lor? Mi-am 
stors creierii până m-a luat somnul tot încercând să găsesc 
o explicaţie care ar elucida toate aceste lucruri. 

M-am trezit la ora şapte şi m-am dus imediat în camera lui 
Phelps, pe care l-am găsit frânt de oboseală după o noapte 
de nesomn. Prima lui întrebare a fost dacă sosise Holmes. 

— O să fie aici la ora la care a promis şi nici o secundă mai 
devreme sau mai târziu, am zis eu. 

Şi am avut dreptate, pentru că, puţin după ora opt, o birjă 
se opri cu zgomot la uşă, iar din ea cobori prietenul nostru. 
Stând amândoi la fereastră, am văzut că avea mâna stângă 
înfăşurată într-un bandaj şi că faţa lui era palidă şi 
întunecată. Intră înăuntru, dar trecu ceva timp până urcă 
sus. 

— Arată ca un om înfrânt! strigă Phelps. 

Am fost obligat să admit că avea dreptate. 

— Cine ştie, am zis, se poate ca rezolvarea problemei să fie 
aici, în oraş. 

Phelps scoase un geamăt. 

— Nu ştiu de ce, zise el, dar îmi pusesem mari speranţe în 
întoarcerea lui. Dar ieri ştiu sigur că n-avea mâna 
bandajată. Ce s-o fi întâmplat? 

— Holmes, sper că nu eşti grav rănit, am zis eu, când 
prietenul meu intră în cameră. 

— Aş, e doar o zgârietură cauzată de neghiobia mea, 
răspunse el, urându-ne bună dimineaţa cu o înclinare a 
capului. Cazul ăsta al dumneavoastră, domnule Phelps, e 


fără îndoială unul din cele mai încurcate pe care le-am 
investigat vreodată. 

— M-am temut eu că s-ar putea să vă depăşească. 

— A fost o experienţă de-a dreptul remarcabilă. 

— După bandaj înţeleg că ai trecut prin nişte aventuri, am 
zis eu. N-ai vrea să ne spui ce s-a întâmplat? 

— După micul dejun, dragul meu Watson. Aminteşte-ţi că 
în dimineaţa asta am respirat aerul ținutului Surrey pe 
parcursul a treizeci de mile. Bănuiesc că n-am primit nici un 
răspuns la anunţul meu cu privire la birjă. Asta e, nu putem 
câştiga de fiecare dată. 

Masa a fost pusă şi tocmai eram gata să sun clopotul, când 
intră doamna Hudson cu ceaiul şi cu cafeaua. Câteva 
minute mai târziu, aduse trei platouri acoperite, iar noi ne 
aşezarăm la masă, Holmes mort de foame, eu plin de 
curiozitate şi Phelps căzut în cea mai neagră depresie. 

— Doamna Hudson s-a întrecut pe sine de data asta, zise 
Holmes, ridicând capacul unui platou, pe care era o farfurie 
cu pui cu sos condimentat. Găteşte o gamă cam limitată de 
feluri de mâncare, dar, ca toate scoţienele, are o idee 
sănătoasă despre micul dejun. Tu ce ai acolo, Watson? 

— Ouă cu şuncă, am răspuns. 

— Perfect! Dumneavoastră ce doriţi, domnule Phelps: pui 
cu sos, ouă, sau vă serviţi singur? 

— Mulţumesc. Nu pot să mănânc nimic, zise Phelps. 

— Ei, haideţi! Gustaţi din mâncarea pe care o aveţi în faţă. 

— Mulţumesc, dar chiar nu pot. 

— Foarte bine, atunci, zise Holmes, cu o licărire poznaşă în 
ochi, presupun că nu aveţi nimic împotrivă să mă serviţi pe 
mine, nu-i aşa? 

Phelps descoperi platoul şi în clipa următoare scoase un 
țipăt, iar faţa lui deveni la fel de albă ca farfuria pe care o 
fixa cu privirea. În mijlocul platoului se afla un mic sul de 
hârtie gri-albăstruie. Îl ridică în sus, îl sorbi din ochi, apoi 
începu să sară ca un nebun prin cameră, strângându-l la 
piept şi zbierând de fericire. Apoi căzu într-un fotoliu, atât 


de copleşit şi de epuizat din cauza propriilor emoţii, încât a 
trebuit să-i turnăm rachiu pe gât ca să nu leşine. 

— Gata, gata! zise Holmes, bătându-l liniştitor pe umăr. A 
fost răutăcios din partea mea să vă iau aşa, pe nepregătite, 
dar Watson, aici de faţă, o să vă confirme că nu pot rezista 
niciodată tentaţiei de a dramatiza puţin lucrurile. 

Phelps îi apucă mâna şi o sărută. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze! strigă el. Mi-aţi salvat 
onoarea. 

— Păi, era în joc şi onoarea mea, să ştiţi, zise Holmes. Vă 
asigur că e la fel de îngrozitor pentru mine să eşuez într-un 
caz, cum e pentru dumneavoastră să daţi greş în 
îndeplinirea unei sarcini. 

Phelps vâri preţiosul document în buzunarul din interiorul 
hainei. 

— Nu îndrăznesc să vă întrerup micul dejun şi totuşi mor 
curiozitate să aflu cum l-aţi obţinut şi unde era. 

Sherlock Holmes înghiţi o ceaşcă cu cafea şi îşi îndreptă 
atenţia către ouăle cu şuncă. Apoi, se ridică, îşi aprinse pipa 
şi se instală în fotoliu. 

— O să vă povestesc mai întâi ce am făcut şi abia după 
aceea o să vă spun cum de mi-a venit ideea, zise el. După ce 
ne-am despărţit la gară, am făcut o plimbare încântătoare 
prin peisajul admirabil al ținutului Surrey, până la un sătuc 
drăguţ, numit Ripley, unde am intrat într-un han şi mi-am 
băut ceaiul, având grijă să-mi umplu plosca şi să-mi pun o 
pungă cu sandvişuri în buzunar. Am rămas acolo până 
seara, când am plecat iar spre Woking, ajungând pe drumul 
din faţa vilei Briarbrae puţin după apusul soarelui. Ei bine, 
am aşteptat până când nu mai era nimeni pe drum, deşi 
cred că oricum nu e un loc prea frecventat, oricare ar fi ora, 
şi apoi am sărit gardul în grădină. 

— Bine, dar poarta era sigur deschisă! exclamă Phelps. 

— Da, dar eu am nişte gusturi mai ciudate în domeniul 
ăsta. Am ales locul unde sunt cei trei brazi şi, la adăpostul 
lor, am sărit gardul fără ca cineva din casă să mă poată 


vedea. M-am ghemuit printre tufişurile de pe partea 
cealaltă şi am mers târâş de la unul la altul, după cum 
reiese din starea jalnică a genunchilor de la pantaloni, până 
când am ajuns la pâlcul de rododendroni aflaţi chiar vizavi 
de fereastra de la dormitorul dumneavoastră. Acolo, m-am 
aşezat pe vine şi am aşteptat să văd ce se întâmplă. 

Storurile de la camera dumneavoastră nu erau trase, aşa 
că am putut s-o văd pe domnişoara Harrison stând la masă 
şi citind. La zece şi un sfert a închis cartea, a tras obloanele 
şi s-a dus la culcare. Am auzit-o închizând uşa şi am fost 
convins că a încuiat-o cu cheia. 

— Cu cheia! exclamă Phelps. 

— Da, îi dădusem domnişoarei Harrison instrucţiuni să 
încuie uşa pe dinafară şi să ia cheia cu ea când se duce la 
culcare. Mi-a îndeplinit fiecare indicație, exact aşa cum i-am 
zis şi mai mult ca sigur că fără cooperarea ei nu aţi fi avut 
acum hârtia aceea în buzunar. În fine, ea a plecat, luminile 
sau stins, iar eu am rămas ghemuit în tufişul de 
rododendroni. 

Noaptea era plăcută, dar cu toate acestea pânda mea era 
obositoare. Bineînţeles că într-o astfel de situaţie ai aceleaşi 
emoţii pe care le are vânătorul când se ascunde lângă râu şi 
aşteaptă să vină vânatul să se adape. Totuşi, a fost o 
aşteptare foarte lungă, aproape la fel de lungă, Watson, ca 
atunci când am aşteptat noi în acea cameră îngrozitoare, 
când ne-am ocupat de mica problemă cu „banda pătaţilor”. 
Biserica din Woking avea un ceas care bătea sferturile de 
oră, iar eu am avut de mai multe ori impresia că se oprise. 
Dar, în sfârşit, pe la două noaptea, am auzit deodată 
zgomotul slab al unui zăvor care e tras încet şi scârţâitul 
unei chei. O clipă mai târziu, uşa de serviciu s-a deschis şi 
domnul Joseph Harrison a păşit în lumina lunii. 

— Joseph! exclamă Phelps. 

— Era în capul gol, dar avea pe umeri o manta, astfel încât 
să-şi poată acoperi repede faţa în cazul unei alarme. S-a 
furişat ascuns de umbra zidului, iar când a ajuns în dreptul 


ferestrei, a băgat un cuţit cu lama lungă între canaturi şi a 
forţat încuietoarea. Apoi, a deschis fereastra şi, vârând 
cuțitul în crăpătura dintre obloane, a ridicat opritoarea şi 
le-a dat în lături. 

Din locul unde mă aflam, vedeam perfect interiorul 
camerei şi fiecare mişcare a lui. A aprins două lumânări, 
care erau pe poliţa şemineului, apoi a dat la o parte colţul 
dinspre uşă al covorului. S-a aplecat imediat şi a scos o 
scândură pătrată, ca acelea care permit instalatorilor să 
umble la coturile ţevilor de gaze. De fapt, această scândură 
acoperea cotul ţevilor care alimentează bucătăria de 
dedesubt. Din această ascunzătoare, Joseph a scos sulul 
acela de hârtie, apoi a pus la loc scândura, a aranjat 
covorul, a stins lumânările şi mi-a căzut drept în braţe, căci 
eu îl aşteptam afară la fereastră. 

Ei bine, se pare că domnişorul Joseph e mai nărăvaş decât 
credeam. S-a repezit la mine cu cuțitul, iar eu a trebuit să-l 
trântesc la pământ de două ori, ocazie cu care m-am ales cu 
o tăietură la degete, până să reuşesc să-l imobilizez. Mi-a 
aruncat o privire ucigătoare cu singurul ochi cu care mai 
putea să vadă după ce s-a încheiat încăierarea, dar a 
ascultat de vocea raţiunii şi mi-a dat hârtiile. După ce le-am 
luat, i-am dat omului meu drumul, dar i-am telegrafiat toate 
amănuntele lui Forbes azi-dimineaţă. Dacă e destul de iute 
ca să prindă pasărea, toate bune şi frumoase. Dar dacă, aşa 
cum isteţimea mea mă face să bănuiesc, o să găsească 
cuibul gol până ajunge el acolo, păi, cu atât mai bine pentru 
guvern. Cred că lordul Holdhurst, pe de o parte, şi domnul 
Phelps, pe de alta, ar prefera ca afacerea să nu ajungă la 
tribunal. 

— Dumnezeule! zise clientul nostru, cu răsuflarea 
întretăiată. Vreţi să spuneţi că, în toate aceste zece 
săptămâni lungi de agonie, hârtiile furate au fost tot timpul 
acolo, chiar în aceeaşi cameră cu mine? 

— Exact. 

— Şi Joseph! Joseph, un ticălos şi un hoţ! 


— Hm! Mi-e teamă că Joseph are un caracter mult mai 
ascuns şi mai periculos decât ar crede cineva judecând 
după înfăţişarea lui. Din ceea ce mi-a spus azi-dimineaţă, 
am înţeles că a pierdut foarte mulţi bani speculând la bursă 
şi era gata să facă orice ca să-şi îmbunătăţească situaţia 
financiară. Fiind un om complet egoist, atunci când s-a ivit o 
ocazie, nu a lăsat să-l împiedice nici fericirea surorii lui, nici 
reputaţia dumneavoastră. 

Percy Phelps se înfundă în fotoliu. 

— Mi se învârte capul, zise el. Cuvintele dumneavoastră m- 
au ameţit. 

— Principala dificultate în cazul dumneavoastră, replică 
Holmes în felul lui didactic, a constat în faptul că existau 
prea multe dovezi. Ceea ce era vital era acoperit şi ascuns 
de ceea ce era irelevant. Dintre toate faptele pe care le 
aveam în faţă, trebuia să le alegem doar pe cele pe care le 
consideram esenţiale şi apoi să le punem cap la cap în 
ordine, ca să reconstituim acest lanţ remarcabil de 
evenimente. Eu începusem deja să-l suspectez pe Joseph 
după ce mi-aţi spus că aveaţi de gând să vă întoarceţi acasă 
împreună cu el în seara aceea, prin urmare, era foarte 
probabil ca el să treacă pe la dumneavoastră în drumul lui, 
mai ales că cunoştea bine Ministerul de Externe. Când am 
auzit că cineva a fost atât de nerăbdător să intre în 
dormitor, unde doar Joseph ar fi putut ascunde ceva - 
dumneavoastră ne-aţi povestit cum l-aţi scos pe Joseph 
afară din camera lui, atunci când aţi venit cu doctorul - 
toate bănuielile mele au devenit certitudini, mai ales că 
încercarea de spargere a fost făcută tocmai în prima noapte 
în care infirmiera lipsea din cameră, acest lucru dovedind 
că intrusul cunoştea foarte bine rosturile casei. 

— Ce orb am fost! 

— Faptele în acest caz, aşa cum am reuşit eu să le 
stabilesc, sunt următoarele: acest Joseph Harrison a intrat 
în birou pe uşa din strada Charles şi, cunoscând drumul, s-a 
dus direct în camera dumneavoastră, chiar în clipa în care 


dumneavoastră ieşiserăţi. Negăsind pe nimeni acolo, a 
sunat imediat clopoţelul şi în acel moment ochii i-au căzut 
pe hârtiile de pe masă. Dintr-o privire, şi-a dat seama că 
norocul îi scosese în cale un document de stat de o valoare 
imensă şi, într-o clipă, l-a vârât în buzunar şi a plecat. După 
cum vă amintiţi, au trecut câteva minute până ce omul de 
serviciu, somnoros, v-a atras atenţia asupra clopoţelului, iar 
acele minute au fost suficiente ca să-i dea hoţului timp să 
scape. 

Joseph a plecat la Woking cu primul tren şi, după ce şi-a 
examinat prada şi s-a asigurat că era într-adevăr de o 
valoare imensă, a ascuns-o în ceea ce el considera a fi un 
loc foarte sigur, cu intenţia de a o lua de acolo peste o zi sau 
două şi de a o duce la ambasada Franţei, sau oriunde 
altundeva credea el că va obţină un preţ mare. Dar atunci 
v-aţi întors dumneavoastră pe neaşteptate. Fără nici un 
avertisment, el a fost scos afară din camera lui şi din acel 
moment încolo au existat mereu cel puţin două persoane 
înăuntru, care îl împiedicau să-şi recupereze comoara. 
Trebuie să fi fost o situaţie înnebunitoare pentru el. În cele 
din urmă, a crezut că se iveşte marea ocazie. A încercat să 
se furişeze în cameră, dar a fost bulversat de faptul că 
dumneavoastră eraţi treaz. Vă amintiţi că în seara aceea nu 
v-aţi băut ca de obicei somniferul. 

— Îmi aduc aminte. 

— Îmi închipui că ela luat măsuri să facă băutura cât mai 
eficace şi s-a bazat pe faptul că veţi fi inconştient. Desigur, 
mi-am dat seama că va repetă încercarea atunci când va 
putea s-o facă fără risc. Faptul că dumneavoastră aţi părăsit 
camera i-a dat ocazia pe care o aştepta. Am ţinut-o pe 
domnişoara Harrison înăuntru toată ziua pentru ca el să nu 
aibă cum să neo ia înainte. Apoi, după ce l-am lăsat să 
creadă că drumul e liber, am stat de pază aşa cum v-am 
spus. Deja ştiam că hârtiile sunt probabil în dormitor, dar n- 
aveam nici un chef să m-apuc să smulg podeaua şi să 
devastez camera căutându-le. Aşa că l-am lăsat pe el să le 


scoată din ascunzătoare şi astfel mam scutit de un efort 
considerabil. Mai este vreun lucru pe care doriţi să vi-l 
lămuresc? 

— Dar de ce a încercat să intre pe fereastră prima dată, 
când ar fi putut să folosească uşa? am întrebat. 

— Ca să ajungă la uşă, ar fi trebuit să treacă prin şapte 
dormitoare. Pe când pe peluză putea să iasă fără probleme. 
Altceva? 

— Nu credeţi că avea vreo intenţie criminală, nu-i aşa? 
întrebă Phelps. Cuţitul îl luase doar ca să-i servească drept 
unealtă. 

— Se poate, răspunse Holmes, dând din umeri. Tot ce pot 
să spun cu siguranţă e că stimatul Joseph Harrison e un 
domn în mila căruia eu unul nu m-aş încrede. 

11. Ultima problemă. 

De data asta, am inima grea când iau tocul ca să scriu 
aceste ultime cuvinte cu care voi mai relata vreodată 
talentele deosebite cu care era înzestrat prietenul meu 
Sherlock Holmes. Am încercat, într-un mod incoerent şi mai 
mult ca sigur complet necorespunzător, să povestesc cumva 
experienţele ciudate pe care le-am trăit alături de el, 
începând cu întâmplarea care a făcut să ne întâlnim pentru 
prima dată, la vremea „Studiului în roşu”, şi până la 
amestecul lui în chestiunea „Tratatului naval”, amestec care 
a împiedicat fără îndoială o gravă complicaţie 
internaţională. Intenţia mea a fost să mă opresc aici şi să nu 
spun nimic despre întâmplarea care a lăsat în viaţa mea un 
gol pe care trecerea a doi ani nu a reuşit să-l umple. Dar 
mâna mi-a fost forţată de recentele scrisori în care 
colonelul James Moriarty apără memoria fratelui său, iar eu 
nu am altă alternativă decât să prezint publicului faptele 
exact aşa cum au fost. Numai eu cunosc adevărul absolut 
despre această chestiune şi sunt convins că a venit timpul 
să-l dezvălui, căci nu serveşte la nimic să îl ascund. Din câte 
ştiu, au existat în presă doar trei relatări ale acestei poveşti: 
cea din ziarul de Geneva, din data de 6 mai 1891, 


telegrama agenţiei de presă Reuter, publicată în ziarele 
britanice pe 7 mai şi, în sfârşit, recentele scrisori la care am 
făcut referire. Dintre acestea, prima şi a doua au fost 
extrem de scurte, în timp ce a treia, după cum voi dezvălui 
acum, este o completă distorsionare a faptelor. Îmi revine 
mie responsabilitatea de a spune pentru prima dată ce s-a 
întâmplat cu adevărat între profesorul Moriarty şi domnul 
Sherlock Holmes. 

Poate vă amintiţi că, după ce m-am căsătorit şi ulterior am 
început să profesez în cabinetul meu particular, relaţiile 
intime care existaseră până atunci între mine şi Holmes s- 
au modificat întrucâtva. Încă mai venea ocazional la mine, 
atunci când avea nevoie de un însoțitor în cercetările lui, 
dar aceste ocazii au devenit din ce în ce mai rare, până 
când, în anul 1890, descopăr că au fost doar trei cazuri 
despre care am însemnări. În timpul iernii acelui an şi în 
primăvara lui 1891, am văzut în ziare că fusese angajat de 
guvernul Franţei să rezolve o chestiune de extremă 
importanţă, apoi am primit două înştiinţări de la Holmes, 
expediate din Narbonne şi din Nâmes, din care am înţeles 
că şederea lui în Franţa putea să fie una lungă. De aceea, 
am fost oarecum surprins să-l văd intrând în camera mea 
de consultaţii în seara zilei de 24 aprilie. M-a izbit faptul că 
era mai palid şi mai slab ca de obicei. 

— Da, m-am consumat destul de mult, pe gratis, replică el, 
drept răspuns mai degrabă la privirea mea decât la 
cuvintele mele. Am fost puţin cam aglomerat zilele astea. Ai 
ceva împotrivă dacă îţi închid obloanele? 

Singura lumină din cameră venea de la o lampă de pe 
masă, pe care o folosisem până atunci ca să citesc. Holmes 
se strecură pe lângă perete şi, trântind obloanele, le zăvori 
bine. 

— Ţi-e frică de ceva? am întrebat. 

— Păi, da. 

— De ce? 

— De arme invizibile. 


— Dragul meu Holmes, ce vrei să spui? 

— Cred că mă cunoşti suficient de bine, Watson, ca să ştii 
că eu nu sunt nici pe departe un om care se sperie uşor. În 
acelaşi timp, e mai degrabă prostie decât curaj să refuzi să- 
ţi dai seama de pericol atunci când se apropie de tine. Aş 
putea să-ţi cer un chibrit? 

Trase în piept fumul de ţigară de parcă efectul liniştitor pe 
care îl avea era pentru el o binecuvântare. 

— Trebuie să-mi cer scuze că am venit la o oră aşa de 
târzie, zise el, şi mai trebuie să te rog să treci peste 
convenţionalitate şi să-mi permiţi să părăsesc imediat casa 
prin spate, sărind gardul de la grădină. 

— Dar ce înseamnă toate astea? am întrebat. 

Îmi întinse mâna, iar eu am văzut la lumina lămpii că două 
din încheieturile degetelor lui erau crăpate şi sângerau. 

— După cum vezi, nu e un fleac fără substanţă, zise el 
zâmbind. Dimpotrivă, e destul de solid ca importanţă, dacă 
un om îşi rupe mâna din cauza lui. Doamna Watson e acasă? 

— E plecată în vizită. 

— Aşa deci! Eşti singur? 

— Foarte. 

— Atunci îmi e mai uşor să-ţi propun să vii cu mine pentru 
o săptămână în Europa. 

— Unde? 

— O, oriunde. Mie mi-e indiferent. 

Era ceva ciudat în toate astea. Nu-i stătea în fire lui 
Holmes să-şi ia vacanţă fără scop, iar faţa lui palidă şi 
istovită îmi dădea de înţeles că nervii lui erau întinşi la 
maxim. El văzu întrebarea din ochii mei, aşa că unindu-şi 
vârfurile degetelor şi sprijinindu-şi coatele pe genunchi, se 
apucă să-mi explice situaţia. 

— Probabil că n-ai auzit niciodată de profesorul Moriarty? 
zise el. 

— Nu, niciodată. 

— Ei, iată geniul şi minunea în toată chestia asta! strigă el. 
Omul e peste tot în Londra şi nimeni n-a auzit de el. Asta e 


ceea ce îl situează pe culmea infracţionalităţii. Îţi spun, 
Watson, cu toată seriozitatea că, dacă aş reuşi să-l înving pe 
omul ăla, dacă aş putea să scap societatea de el, mă voi 
simţi îndreptăţit să spun că propria mea carieră a ajuns la 
apogeu şi voi fi pregătit să-mi găsesc o ocupaţie mai 
monotonă. Între noi fie vorba, cazurile recente în care am 
fost de ajutor Republicii Franceze şi familiilor regale din 
Scandinavia mi-au creat o situaţie financiară atât de bună, 
încât aş putea să continuu să trăiesc în felul liniştit care îmi 
place mie şi să-mi concentrez atenţia asupra cercetărilor 
mele chimice. Dar n-aş putea să am pace, Watson, n-aş 
putea sta liniştit în fotoliu dacă aş şti că un om ca profesorul 
Moriarty se plimbă nestingherit pe străzile Londrei. 

— Dar ce a făcut? 

— Cariera lui a fost una extraordinară. Este un om de 
familie bună şi cu o educaţie excelentă, înzestrat de natură 
cu un talent fenomenal la matematică. La vârsta de 
douăzeci şi unu de ani a scris un tratat despre teorema 
binomială, care s-a bucurat de popularitate în toată Europa. 
Pe baza lui a obţinut o catedră de matematică într-una din 
universităţile noastre mai mici şi, după toate aparențele, 
avea o carieră strălucită în faţa lui. Dar omul moştenise 
nişte înclinații extrem de diabolice. Avea o genă de criminal 
în sânge, care, în loc să fie temperată, era sporită şi făcută 
infinit de periculoasă de către extraordinarele lui capacităţi 
mentale. În universitate au început să circule zvonuri 
sumbre despre el, aşa că, în cele din urmă, a fost obligat să 
demisioneze şi să vină la Londra, unde a devenit instructor 
de armată. Cam asta ştie lumea despre el, dar ceea ce-ţi voi 
spune acum este ceea ce am descoperit eu însumi. 

După cum ştii, Watson, nimeni nu cunoaşte elita 
infractorilor din Londra aşa de bine cum o cunosc eu. Ani 
de-a rândul, am fost în continuu conştient de existenţa unei 
puteri în spatele răufăcătorului, o putere ascunsă, care 
organizează totul şi care stă mereu în calea legii, protejând 
infractorul cu scutul ei. De multe ori, în cazuri de tot felul - 


falsificatori, jafuri, omoruri - am simţit prezenţa acestei 
forţe şi i-am dedus acţiunea în multe din crimele 
nerezolvate în care nu mi s-a cerut personal ajutorul. Ani 
de-a rândul m-am străduit să rup vălul care o înconjura şi, 
în sfârşit, a venit o vreme când am prins firul şi l-am urmat, 
până când m-a condus, după mii de întortocheri viclene, la 
fostul profesor Moriarty, celebrul matematician. 

Este un Napoleon al crimei, Watson. El este organizatorul 
a jumătate din ceea ce este rău şi aproape a tot ce trece 
neobservat în acest mare oraş. Este un geniu, un filosof, un 
gânditor abstract. Are o inteligenţă de o calitate superioară. 
Stă nemişcat, ca un păianjen în centrul pânzei, dar acea 
pânză are mii de ramificații, iar el cunoaşte foarte bine 
fiecare mişcare a fiecăreia dintre ele. El însuşi nu face mai 
nimic. El doar planifică. Dar agenţii lui sunt mulţi şi 
organizaţi de minune. Dacă e nevoie să se înfăptuiască o 
crimă, să se sustragă un document, să zicem, să se jefuiască 
o casă sau să se înlăture un om, atunci acest lucru îi este 
comunicat profesorului, treaba este organizată şi dusă la 
îndeplinire. Se poate ca agentul să fie prins. În acest caz, se 
face rost de bani pentru cauţiune sau pentru a plătiun 
avocat care să-l apere. Dar principala putere care se 
foloseşte de agent nu e niciodată prinsă, nici măcar 
suspectată. Aceasta este organizaţia pe care am dedus-o, 
Watson, şi pentru a cărei demascare şi desființare mi-am 
dedicat întreaga energie. 

Dar măsurile de protecţie care îl înconjurau pe profesor 
erau atât de şiret elaborate, încât, orice aş fi făcut, părea 
imposibil să obţin dovezi pe baza cărora să fie condamnat 
de un tribunal. Îmi cunoşti capacităţile, dragă Watson, şi 
totuşi, după trei luni, am fost silit să recunosc că întâlnisem 
în sfârşit un adversar care îmi era egal din punct de vedere 
intelectual. Oroarea pe care o simţeam vizavi de crimele lui 
s-a pierdut în admiraţia pe care o aveam faţă de abilităţile 
lui. În cele din urmă, însă, a făcut un pas greşit, un pas mic, 
mic de tot, dar a fost mai mult decât îşi putea permite, când 


eu eram atât de aproape pe urmele lui. Am profitat de 
ocazie şi, începând din acel moment, mi-am ţesut plasa în 
jurul lui, iar acum e gata să se strângă. Peste trei zile, adică 
lunea care vine, lucrurile vor fi aranjate, iar profesorul şi 
toţi membrii principali ai bandei lui vor fi în mâinile poliţiei. 
Şi apoi va urma cel mai mare proces penal al secolului, 
lămurirea a peste patruzeci de mistere şi ştreangul pentru 
toţi, dar, înţelegi tu, dacă ne mişcăm o secundă prea 
devreme, s-ar putea să ne scape printre degete, chiar şi în 
ultimul moment. 

Acum, dacă aş fi putut face acest lucru fără ştirea 
profesorului Moriarty, totul ar fi fost bine. Dar el era prea 
viclean pentru asta. A văzut fiecare mişcare pe care am 
făcut-o în efortul de a ajunge la el. S-a luptat de multe ori să 
scape, dar tot de atâtea ori i-am tăiat şi eu calea. Îţi spun, 
prietene, că, dacă s-ar putea scrie o relatare amănunţită a 
acelei întreceri tăcute, ar deveni cea mai strălucită operă 
de joc de-a şoarecele şi pisica din istoria activităţii de 
detectiv. Niciodată nu m-am întrecut pe mine însumi atât de 
mult şi niciodată nu am fost presat atât de tare de un 
adversar. Mi-a anihilat multe lovituri şi totuşi eu tocmai am 
reuşit să-l anihilez pe el. Azidimineaţă, am luat ultimele 
măsuri şi nu mai era nevoie decât de trei zile pentru a fi 
totul gata. Cum stăteam în camera mea reflectând la toată 
treaba, uşa s-a deschis şi profesorul Moriarty a apărut în 
faţa mea. 

Nervii mei sunt destul de oţeliţi, Watson, dar trebuie să 
mărturisesc că am tresărit când l-am văzut stând acolo, în 
pragul uşii mele, pe omul la care mă gândisem atât de mult. 
Înfăţişarea lui îmi era familiară. Este un om foarte înalt şi 
slab, cu fruntea albă şi bombată, iar ochii lui sunt înfundaţi 
în cap. E ras, palid şi are o înfăţişare de ascet, păstrând 
ceva din aspectul unui profesor. Are umerii încovoiaţi de 
prea mult studiu, iar capul îi iese în afară şi se mişcă mereu, 
încet, într-o parte şi în alta, în felul ciudat al unei reptile. S- 


a uitat la mine cu ochii încreţiţi, străpungându-mă cu o 
privire foarte curioasă. 

— Aveţi o frunte mai puţin bombată decât m-aş fi aşteptat, 
a zis el în cele din urmă. E un obicei periculos să pipăi arme 
încărcate în buzunarul propriului halat. 

Adevărul este că, atunci când a intrat, mi-am dat imediat 
seama de pericolul extrem în care mă aflam. Singura lui 
posibilitate de a scăpa era să mă reducă la tăcere. Într-o 
clipă, îmi vârâsem revolverul din sertar în buzunar şi îl 
ţineam îndreptat spre el prin halat. La remarca lui, am scos 
arma şi am aşezat-o pe masă, cu cocoşul tras. El încă mai 
zâmbea şi clipea din ochi, dar era ceva în privirea lui care 
mă făcea foarte fericit că aveam revolverul lângă mine. 

— E clar că nu mă cunoaşteţi, a zis el. 

— Dimpotrivă, am răspuns, cred că e destul de evident că 
vă cunosc. Vă rog, luaţi loc. Am cinci minute la dispoziţie, 
dacă aveţi ceva de spus. 

— Tot ce am de spus, v-a trecut deja prin minte, a zis el. 

— Atunci probabil că şi răspunsul meu v-a trecut prin 
minte, am replicat. 

— Sunteţi pregătit? 

— Absolut. 

Îşi băgă mâna în buzunar, iar eu am ridicat pistolul de pe 
masă. Dar el nu scoase decât o agendă, în care mâzgălise 
nişte date. 

— Mi-aţi apărut în cale pe 4 ianuarie, a zis el. Pe 23, mă 
incomodaţi; până la jumătatea lui februarie, eram serios 
deranjat de dumneavoastră; la sfârşitul lui martie, eram 
complet stânjenit în planurile mele; iar acum, la finele lunii 
aprilie, din cauza persecuției dumneavoastră permanente, 
constat că sunt în pericol real de a-mi pierde libertatea. 
Situaţia devine imposibilă. 

— Aveţi vreo sugestie? am întrebat. 

— Trebuie s-o lăsaţi baltă, domnule Holmes, a zis el, 
legănându-şi capul. Chiar trebuie, să ştiţi. 

— După ziua de luni, am spus eu. 


— Aş, a zis el. Sunt sigur că un om inteligent ca 
dumneavoastră îşi va da seama că afacerea asta nu se poate 
termina decât într-un singur fel. Este necesar să vă 
retrageţi. Aţi condus lucrurile de aşa manieră, încât nu ne 
mai rămâne decât o singură alternativă. A fost o desfătare 
intelectuală pentru mine să văd modul în care v-aţi luptat 
cu treaba asta şi vă spun sincer că ar fi dureros pentru 
mine să fiu obligat să iau vreo măsură extremă. Zâmbiţi, 
domnule, dar vă asigur că aşa ar fi. 

— Pericolul face parte din meseria mea, am replicat. 

— Ăsta nu e pericol, a zis el. E distrugere inevitabilă! Staţi 
în calea nu doar a unui singur om, ci a unei organizaţii 
uriaşe, de a cărei adevărată extindere, cu toată isteţimea 
dumneavoastră, încă nu v-aţi dat seama. Trebuie să vă daţi 
la o parte, domnule Holmes, sau veţi fi călcat în picioare. 

— Mi-e teamă că această plăcută conversaţie mă face să 
neglijez nişte afaceri importante care mă aşteaptă în altă 
parte, am zis eu, ridicându-mă. 

S-a ridicat şi el şi m-a privit în tăcere, clătinându-şi capul 
cu tristeţe. 

— Ei, asta e, a zis el în cele din urmă. E păcat, dar am 
făcut tot ce-am putut. Vă cunosc fiecare mişcare. Nu puteţi 
face nimic până luni. A fost un duel între mine şi 
dumneavoastră, domnule Holmes. Speraţi să mă puneţi în 
boxa acuzaților. Eu vă spun că nu voi sta niciodată acolo. 
Speraţi să mă învingeţi. Eu vă spun că nu mă veţi învinge 
niciodată. Dacă sunteţi destul de inteligent ca să mă 
distrugeţi, fiţi sigur că şi eu vă voi plăti cu aceeaşi monedă. 

— Mi-aţi făcut mai multe complimente, domnule Moriarty, 
am zis eu. Permiteţi-mi să vă fac şi eu unul, atunci când vă 
spun că, dacă aş fi sigur de prima posibilitate, în interesul 
publicului, aş accepta-o bucuros pe a doua. 

— V-o pot promite pe una, dar nu şi pe cealaltă, a mârâit 
el, şi cu asta mi-a întors spatele încovoiat şi a ieşit din 
cameră clipind şi scrutând în continuu cu privirea. 


Aceasta a fost ciudata mea întrevedere cu profesorul 
Moriarty. Mărturisesc că a avut un efect neplăcut asupra 
mea. Felul lui calm şi sigur de a vorbi îţi dă convingerea că 
tot ce spune e adevărat, ceea ce nu s-ar întâmpla în cazul 
unui om care n-ar vrea decât să te înspăimânte. Desigur, vei 
spune: „De ce nu apelăm la poliţie, ca măsură de protecţie 
împotriva sa?” Motivul e că sunt ferm convins că agenţii lui 
mă vor lovi şi nu el. Am dovezi solide că aşa va fi. 

— Ai fost deja atacat? 

— Dragul meu Watson, profesorul Moriarty nu e un om 
care să piardă timpul. Pe la prânz am ieşit să închei nişte 
afaceri în strada Oxford. Când să trec de colţul care dă din 
strada Bentick în strada Welbeck, o căruţă cu coviltir, trasă 
de doi cai şi mânată nebuneşte, a dat vâjâind colţul şi s-a 
năpustit asupra mea, ca o săgeată. Am sărit pe trotuar într- 
o fracțiune de secundă, salvându-mi astfel viaţa. Căruţa a 
intrat în viteză pe aleea Marylebone şi a dispărut într-o 
clipită. După asta, Watson, am luat-o numai pe trotuar, dar 
în timp ce mergeam pe strada Vere, o cărămidă a căzut de 
pe acoperişul uneia din case şi s-a zdrobit la picioarele 
mele. Am chemat poliţia şi am cercetat locul. Pe acoperiş 
era o grămadă de cărămizi şi ţigle, adunate acolo pentru 
nişte reparaţii, iar poliţiştii voiau să mă facă să cred că 
vântul răsturnase una din ele. Bineînţeles, eu ştiam care 
era adevărul, dar nu puteam dovedi nimic. După aceea, am 
luat o birjă şi m-am dus la apartamentul fratelui meu din 
Pall Mall, unde mi-am petrecut ziua. Acum am venit la tine, 
dar pe drum am fost atacat de un golan cu o bâtă. L-am 
doborât la pământ, iar poliţia l-a arestat, însă pot să-ţi spun 
cu toată convingerea că nu se va putea face nici o legătură 
între domnul de ai cărui dinţi mi-am zdrelit pumnii şi 
singuraticul matematician, care, îndrăznesc să spun, 
rezolvă în acest moment probleme pe tablă, la zece mile 
depărtare. De aceea, Watson, nu vei fi mirat că primul lucru 
pe care l-am făcut atunci când am intrat aici, a fost să 
închid obloanele şi nici că a trebuit să-ţi cer permisiunea să 


părăsesc casa folosind o ieşire mai puţin evidentă decât uşa 
de la intrare. 

Admirasem deseori curajul prietenului meu, dar niciodată 
mai mult ca acum, când stătea liniştit, recapitulând o serie 
de incidente care, toate adunate, îi făcuseră ziua 
îngrozitoare. 

— Îţi vei petrece noaptea aici? am întrebat. 

— Nu, prietene, aş fi un musafir periculos. Mi-am făcut 
deja planuri şi totul va fi bine. Lucrurile au ajuns acum atât 
de departe, încât poliţiştii pot efectua arestarea şi fără 
ajutorul meu, deşi prezenţa mea e necesară pentru a obţine 
o condamnare. Prin urmare, e evident că nu pot face 
altceva mai bun decât să plec pentru cele câteva zile care 
au mai rămas, până când poliţia va putea să intre în 
acţiune. Aşa că mi-ar face mare plăcere dacă ai putea veni 
cu mine în Europa. 

— Nu am prea mulţi clienţi acum, am zis eu, iar vecinul 
meu este întotdeauna dornic să mă ajute. Voi fi bucuros să 
vin. 

— Şi să plecăm chiar mâine dimineaţă? 

— Dacă este necesar. 

— O, da, este foarte necesar. Atunci, acestea sunt 
instrucţiunile tale şi te implor, dragul meu, Watson, să le 
respecţi întocmai, pentru că acum jucăm împreună 
împotriva celui mai inteligent pungaş şi a celui mai puternic 
sindicat al criminalilor din Europa. Acum ascultă! În seara 
asta, vei trimite la gara Victoria, printr-un mesager de 
încredere, orice bagaj pe care ai de gând să-l iei cu tine. 
Mâine dimineaţă, vei trimite un om să cheme o birjă, 
cerându-i să n-o reţină nici pe prima, nici pe a doua care îi 
va ieşi în cale. Vei sări în această birjă şi te vei duce la 
gangul Lowther, la capătul dinspre strada Ştrand, dându-i 
vizitiului adresa pe o bucată de hârtie, cu rugămintea de a 
nu o arunca. Pregăteşte-ţi dinainte banii, iar în clipa în care 
birja se opreşte, ia-o la fugă prin gang, având grijă să ajungi 
la celălalt capăt la ora nouă şi un sfert. Vei găsi o trăsură 


mică aşteptând aproape de bordură şi având ca vizitiu un 
individ îmbrăcat cu o manta neagră şi cu guler cu vârfurile 
roşii. Vei urca în această trăsură şi vei ajunge la gara 
Victoria la timp ca să prinzi expresul care pleacă spre 
continent. 

— Unde ne vom întâlni? 

— La gară. Al doilea vagon de clasa întâi va fi rezervat 
pentru noi. 

— Atunci, locul nostru de întâlnire e vagonul? 

— Da. 

L-am rugat în zadar pe Holmes să rămână peste noapte la 
mine. Era clar că, el credea că ar putea să-mi aducă 
necazuri şi că acesta era motivul care îl îndemna să plece. 
Mai spuse în grabă câteva cuvinte în legătură cu planurile 
noastre de a doua zi, apoi se ridică şi ieşi cu mine în 
grădină, sări gardul în strada Mortimer şi fluieră imediat 
după o birjă, în care l-am auzit îndepărtându-se. 

În dimineaţa următoare, am respectat întocmai 
instrucţiunile lui Holmes. Am făcut cu mare atenţie rost de 
o birjă, pentru a evita să mă urc într-una pusă în mod 
special la dispoziţia noastră, şi m-am dus imediat după 
micul dejun la gangul Lowther, prin care am alergat cât am 
putut de repede. La capăt mă aştepta o trăsură cu un vizitiu 
masiv, înfăşurat într-o manta neagră, care, în secunda în 
care m-am urcat, a dat bice cailor şi a pornit în goană spre 
gara Victoria. După ce am coborât acolo, vizitiul a întors 
trăsura şi a dispărut imediat, fără să-mi arunce nici măcar o 
privire. 

Până aici totul decursese admirabil. Bagajele mă aşteptau, 
iar eu am găsit cu uşurinţă vagonul pe care mi-l indicase 
Holmes, mai ales că era singurul pe care scria „Rezervat”. 
Tot ce mă îngrijora acum era că Holmes nu apărea. Ceasul 
din gară arăta că mai erau doar şapte minute până la 
plecarea trenului. Am căutat în zadar să descopăr silueta 
firavă a prietenului meu printre grupurile de călători şi cei 
care îi însoțeau la gară. Nu era nici urmă de el. Mi-am 


petrecut câteva minute ajutând un venerabil preot italian, 
care se străduia, într-o engleză stricată, să-l facă pe un 
conductor de tren să înţeleagă că bagajele lui trebuie 
înregistrate până la Paris. Apoi, după ce m-am mai uitat o 
dată în jur, m-am întors la vagon, unde am descoperit că, în 
ciuda a ceea ce scria pe bilet, conductorul îmi dăduse drept 
tovarăş de călătorie pe ramolitul meu prieten italian. Nu 
avea rost să îi explic că prezenţa sa era un deranj, căci 
italiana mea era chiar mai limitată decât engleza lui, aşa că 
am dat resemnat din umeri şi am continuat să mă uit 
îngrijorat după prietenul meu. Un fior de teamă puse 
stăpânire pe mine la gândul că absenţa lui ar putea 
însemna că avusese loc vreo lovitură în timpul nopţii. Deja 
toate uşile de la vagoane fuseseră închise şi se auzise 
fluierul de plecare, când... 

— Dragul meu Watson, zise o voce, nici măcar nu ai 
binevoit să spui bună dimineaţa. 

M-am răsucit plin de uimire. Bătrânul preot îşi întorsese 
faţa câtre mine. Pentru o clipă, ridurile fură netezite, nasul 
se îndepărtă de bărbie, buza de jos încetă să mai iasă în 
afară şi gura să mai molfăie, privirea ştearsă îşi recapătă 
focul, iar silueta gârbovită se îndreptă. În secunda 
următoare, totul reveni la forma iniţială şi Holmes dispăru 
la fel de repede cum apăruse. 

— Dumnezeule mare! am exclamat eu. Ce m-ai speriat! 

— Precauţiile sunt încă necesare, şopti el. Am motive să 
cred că sunt pe urmele noastre. A, uite-l pe Moriarty în 
persoană! 

În timp ce Holmes vorbea, trenul începuse deja să se pună 
în mişcare. Aruncând o privire înapoi, am văzut un om înalt 
făcându-şi furios drum prin mulţime şi fluturându-şi mâna 
ca şi cum ar fi vrut să oprească trenul. Dar era prea târziu, 
pentru că prindeam repede viteză, iar o clipă mai târziu 
lăsasem gara în urmă. 

— După cum vezi, cu toate precauţiile noastre, am scăpat 
ca prin urechile acului, zise Holmes râzând. 


Se ridică şi, dându-şi jos haina preoțească şi pălăria cu 
care se deghizase, le împachetă şi le puse într-o geantă. 

— Ai văzut ziarul de dimineaţă, Watson? 

— Nu. 

— Atunci, n-ai citit despre strada Baker? 

— Strada Baker? 

— Ne-au dat foc la apartament aseară. N-au făcut pagube 
mari. 

— Dumnezeule, Holmes! Asta e intolerabil. 

— Probabil că mi-au pierdut complet urma după ce omul 
lor cu bâta a fost arestat. Altfel, nu şi-ar fi putut închipui că 
m-am întors în apartamentul meu. Dar e evident că te-au 
supravegheat pe tine, ca măsură de precauţie, şi asta l-a 
adus pe Moriarty la gara Victoria. N-ai făcut cumva o 
greşeală pe drum? 

— Am făcut exact aşa cum m-ai sfătuit. 

— Ai găsit trăsura? 

— Da, mă aştepta. 

— L-ai recunoscut pe vizitiu? 

— Nu. 

— Era fratele meu, Mycroft. În astfel de cazuri, e un 
avantaj să te poţi deplasa fără să fii nevoit să te încrezi într- 
un mercenar. Dar acum, trebuie să facem planuri în privinţa 
lui Moriarty. 

— Din moment ce acesta e un expres, iar vaporul merge în 
paralel cu el, cred că am scăpat de profesor de-a binelea. 

— Dragul meu Watson, e clar că nu m-ai înţeles când am 
zis că acest om poate fi considerat a fi cam la acelaşi nivel 
intelectual ca mine. Dacă eu aş fi urmăritorul, tu nu ţi-ai 
închipui că m-aş lăsa învins de un obstacol atât de mic. 
Atunci, de ce l-ai subestima pe el? 

— Dar ce poate să facă? 

— Ce-aş face şi eu. 

— Atunci, ce-ai face tu? 

— M-aş urca într-o cursă specială. 

— Dar e deja prea târziu. 


— Absolut deloc. Acest tren opreşte la Canterbury, iar 
vaporul are mereu o întârziere de cel puţin un sfert de oră. 
Ne va ajunge din urmă acolo. 

— Parcă noi am fi criminalii. Să punem poliţia să-l aresteze 
la sosire. 

— Ar însemna să distrugem o muncă de trei luni. Vom 
prinde peştele cel mare, dar cel mic ne-ar scăpa din plasă. 
Luni îi vom avea pe toţi. Nu, o arestare e inadmisibilă! 

— Şi atunci? 

— Vom cobori la Canterbury. 

— Şi apoi? 

— Ei bine, apoi va trebui să traversăm ţinutul până la 
Newhaven şi după aceea să ajungem la Dieppe. Moriarty va 
face din nou ceea ce aş face şi eu. Se va duce la Paris, va 
descoperi care e bagajul nostru şi va aştepta la depou două 
zile. Între timp, noi ne vom cumpăra nişte genţi de voiaj, 
vom stimula negustorii din regiunile prin care vom călători 
şi vom ajunge lejer în Elveţia, trecând prin Luxembourg şi 
Basle. 

Prin urmare, am coborât la Canterbury, dar am descoperit 
că trebuie să aşteptăm o oră până să putem lua un tren 
spre Newhaven. 

Eu încă mai priveam cu tristeţe în urma vagonului cu 
bagaje, care dispărea rapid împreună cu garderoba mea, 
când Holmes mă trase de mânecă şi-mi arătă şina. 

— Uite, deja vine, zise el. 

Departe, dinspre pădurile din Kent, se ridica o coloană 
subţire de fum. Un minut mai târziu, se văzu locomotiva cu 
vagoane zburând de-a lungul curbei care ducea spre gară. 
De-abia am avut timp să ne ascundem în spatele unei 
grămezi de bagaje, când trecu pe lângă noi cu un zgomot 
infernal, aruncându-ne în faţă un val de aburi. 

— Gata, a trecut, zise Holmes, în timp ce priveam trenul 
hurducându-se în zare. După cum vezi, inteligenţa 
prietenului nostru îşi are şi ea limitele ei. Ar fi fost o lovitură 


de maestru dacă ar fi dedus ceea ce aş fi dedus eu şi aş fi 
acţionat în consecinţă. 

— Şi ce ar fi făcut dacă ne-ar fi prins? 

— Nu poate fi nici o îndoială că ar fi încercat să mă 
omoare. Dar, jocul ăsta se poate juca în doi. Acum, se pune 
întrebarea dacă să dejunăm mai devreme aici sau să riscăm 
să murim de foame până ajungem la bufetul din gara 
Newhaven. 

În seara aceea, am sosit la Bruxelles şi am stat acolo două 
zile, iar în a treia zi ne-am dus până la Strassbourg. Luni 
dimineaţa, Holmes telegrafiase poliţiei din Londra, iar seara 
am găsit răspunsul aşteptându-ne la hotel. Holmes deschise 
telegrama şi apoi, înjurând amarnic, o aruncă în foc. 

— Ştiam eu! gemu el. A scăpat! 

— Moriarty? 

— Au prins toată banda în afară de el. Le-a scăpat printre 
degete. Bineînţeles, atunci când am plecat eu din ţară, n-a 
mai avut cine să-i facă faţă. Dar eram convins că le-am dat 
totul pe tavă. Cred că ar fi mai bine să te întorci în Anglia, 
Watson. 

— De ce? 

— Pentru că acum sunt un însoțitor periculos. Omul ăsta a 
rămas fără ocupaţie. E pierdut dacă se întoarce la Londra. 
Dacă i-am ghicit bine caracterul, îşi va dedica întreaga 
energie să se răzbune pe mine. A spus asta, în timpul 
scurtei noastre întrevederi şi cred că a vorbit serios. Ţi-aş 
recomanda să te întorci la pacienţii tăi. 

Cu siguranţă că o astfel de recomandare nu putea avea 
şanse de reuşită în faţa unui vechi militar şi prieten. Am stat 
în sala de mese din Strassbourg certându-ne pe tema asta o 
jumătate de oră, dar, în aceeaşi seară, ne-am reluat 
călătoria, îndreptându-ne spre Geneva. 

Timp de o săptămână încântătoare, am hoinărit prin valea 
Ronului, apoi de la Leuk am luat-o prin Pasul Gemmi, încă 
acoperit de zăpadă, şi tot aşa, mergând prin Interlaken, 
până am ajuns la Meiringen. A fost o călătorie minunată, 


având sub noi verdele elegant al primăverii şi deasupra 
albul imaculat al iernii, dar vedeam clar că Holmes nu a 
uitat nici o clipă umbra care plana asupra lui. Fie că eram 
în satele primitoare din Alpi sau în trecătorile singuratice 
de munte, îmi dădeam seama, după privirile scurte pe care 
le arunca în jur şi după felul în care cerceta cu atenţie 
fiecare chip care trecea pe lângă noi, că era ferm convins 
de faptul că, oriunde am merge, nu puteam scăpa de 
pericolul care ne urmărea. 

Îmi amintesc că odată, după ce am traversat Pasul Gemmi 
şi mergeam de-a lungul malului melancolicului Daubensee, 
o bucată mare de stâncă, dislocată din creasta aflată în 
dreapta noastră, s-a rostogolit cu zgomot în lacul din 
spatele nostru. Holmes a fugit într-o clipă sus pe creastă şi, 
stând pe o culme înaltă, şi-a lungit gâtul în toate direcţiile. 
Degeaba l-a asigurat ghidul nostru că, în acel loc, căderile 
de pietre erau un lucru obişnuit în timpul primăverii. 
Holmes n-a zis nimic, dar mi-a zâmbit, cu aerul unui om 
care îşi vede îndeplinite aşteptările. 

Cu toate astea, în ciuda faptului că veghea mereu, nu era 
niciodată deprimat. Dimpotrivă, nu-mi amintesc să-l fi văzut 
vreodată într-o stare atât de exuberantă. Repeta neîncetat 
faptul că şi-ar încheia bucuros cariera, dacă ar fi sigur că 
societatea era eliberată de profesorul Moriarty. 

— Cred, Watson, că aş merge până acolo încât să spun că 
nu am trăit pe de-a întregul în zadar, replică el. Dacă ar fi 
să-mi închei cariera în seara asta, aş putea-o încă trece în 
revistă cu calm. Aerul Londrei e mai dulce datorită mie. În 
cele peste o mie de cazuri ale mele nu cred să-mi fi folosit 
vreodată capacităţile de partea cealaltă a legii. În ultima 
vreme, am fost tentat să cercetez mai degrabă problemele 
furnizate de natură decât cele superficiale pentru care e 
responsabilă starea artificială a societăţii noastre. 
Memoriile tale se vor sfârşi, Watson, în ziua în care îmi voi 
încununa cariera capturându-l sau eliminându-l pe cel mai 
periculos şi capabil criminal din Europa. 


Voi fi scurt şi totuşi exact în puţinul care mi-a mai rămas 
de spus. Nu este un subiect asupra căruia aş insista cu 
plăcere, cu toate astea, sunt conştient că am datoria de a 
nu omite nici un detaliu. 

Pe data de 3 mai, am ajuns în micul sat Meiringen, unde 
ne-am cazat la hotelul EnglischerHof, ţinut pe atunci de 
Peter Steiler senior. Gazda noastră era un om inteligent şi 
vorbea o engleză excelentă, întrucât fusese chelner timp de 
trei ani la hotelul Grosvenor din Londra. La sfatul lui, în 
dupăamiaza zilei de 4 mai, eu şi Holmes am pornit amândoi 
cu intenţia de a traversa dealurile şi de a petrece noaptea 
la cătunul din Rosenlaui. Dar aveam instrucţiuni stricte să 
nu trecem sub nici o formă pe lângă cascada Reichenbach, 
aflată la jumătatea drumului în sus pe deal, fără să facem 
un mic ocol ca s-o vedem. 

Este într-adevăr un loc înspăimântător. Torentul, umflat de 
zăpada care se topeşte, se prăbuşeşte într-un abis uriaş, din 
care stropii se ridică precum un fum dintr-o casă în flăcări. 
Puţul în care se aruncă râul este o prăpastie imensă, 
străjuită de stânci strălucitoare şi negre ca smoala, 
îngustându-se într-o groapă spumegândă de o adâncime 
incalculabilă, care mărgineşte şi apoi împinge înainte 
şuvoiul peste buza sa colţuroasă. 'Torentul de apă verzuie 
care se rostogoleşte mereu cu zgomot în jos şi perdeaua 
groasă şi sclipitoare de stropi care ţâşnesc întruna în sus 
pot zăpăci un om cu vârtejul şi zarva lor neîncetată. Am stat 
pe margine şi ne-am uitat în jos la felul cum strălucea apa 
care se spărgea mult sub noi de stâncile negre, ascultând 
ţipătul pe jumătate uman care venea ca un bubuit din abis, 
împreună cu stropii de apă. 

Pe jumătate în jurul cascadei, poteca e croită astfel încât 
să ai o privelişte mai bună, dar drumul se termină brusc, iar 
călătorul trebuie să se întoarcă pe unde a venit. Ne 
pregăteam să ne întoarcem, când am văzut un băiat 
elveţian alergând pe potecă, ţinând în mână o scrisoare. 
Avea antetul hotelului pe care tocmai îl părăsisem şi 


proprietarul mi-o adresase mie. Se părea că, la câteva 
minute după plecarea noastră, sosise o doamnă din Anglia, 
bolnavă de tuberculoză în ultimul stadiu. Femeia îşi 
petrecuse iarna la Davos Platz, iar acum se ducea să-şi 
întâlnească prietenii la Lucerne, când o apucase deodată o 
hemoragie puternică. Se credea că nu va mai trăi decât 
câteva ore, dar ar fi o mare consolare pentru ea dacă ar 
putea fi consultată de un medic englez şi dacă aş avea 
amabilitatea să mă întorc etc. Bunul Steiler m-a asigurat 
într-un postscriptum că el însuşi va privi acceptul meu ca pe 
o imensă favoare, întrucât doamna refuzase categoric să fie 
consultată de un medic elveţian, iar el simţea că avea o 
mare responsabilitate faţă de ea. 

Rugămintea nu putea fi ignorată. Era imposibil să refuzi 
cererea unei compatrioate care era pe moarte într-o ţară 
străină. Şi totuşi, îmi era greu să-l părăsesc pe Holmes. În 
cele din urmă, am căzut de acord ca el să-l ia pe băiatul 
elveţian ca ghid şi însoțitor, în timp ce eu urma să mă întorc 
la Meiringen. Prietenul meu mi-a spus că va mai sta puţin 
timp la cascadă, apoi va traversa încet dealurile spre 
Rosenlaui, unde urma să-l regăsesc seara. În clipa în care 
m-am întors să plec, l-am văzut pe Holmes, cu spatele 
sprijinit de o stâncă şi cu braţele încrucişate, uitându-se în 
jos la şuvoiul de ape. Era pentru ultima dată când îmi mai 
era dat să îl văd vreodată. 

Când aproape terminasem de coborât, m-am uitat înapoi. 
Din acea poziţie, era imposibil să văd cascada, dar puteam 
vedea drumul şerpuit care trece peste culmea dealului şi 
care duce la ea. Îmi amintesc că, de-a lungul acestui drum, 
un om mergea foarte grăbit. 

Îi puteam desluşi silueta întunecată, conturându-se clar pe 
verdele din spatele lui. M-am uitat la el şi la felul energic în 
care mergea, dar mi-a ieşit din minte, în timp ce mă 
grăbeam să-mi îndeplinesc sarcina. 

Se poate să fi trecut puţin mai mult de o oră până am 
ajuns la Meiringen. Bătrânul Steiler stătea pe veranda 


hotelului său. 

— Ei bine, am zis, apropiindu-mă în grabă, sper că nu se 
simte mai rău? 

S-a uitat la mine cu o expresie mirată, iar în clipa în care l- 
am văzut ridicându-şi sprâncenele, am simţit cum inima mi 
se face grea ca plumbul. 

— Nu aţi scris dumneavoastră asta? am zis, scoțând 
scrisoarea din buzunar. Nu există nici o englezoaică 
bolnavă în hotel? 

— Desigur că nu! strigă el. Dar scrisoarea are antetul 
hotelului! Aha, trebuie să fi fost scrisă de acel englez înalt, 
care a venit după ce aţi plecat dumneavoastră. A spus... 

Însă eu nu am stat să mai aştept nici o altă explicaţie de-a 
proprietarului. Furnicat de spaimă, alergam deja pe drumul 
satului, îndreptându-mă spre poteca pe care tocmai o 
coborâsem. Îmi luase o oră ca să cobor. Cu toate eforturile 
mele, mai trecură două ore până să ajung iar la cascada 
Reichenbach. Acolo am văzut bastonul de munte al lui 
Holmes, sprijinindu-se încă de stânca lângă care îmi 
lăsasem prietenul. Dar de el nu era nici urmă, iar eu am 
strigat în zadar. Singurul răspuns pe care l-am primit a fost 
ecoul răsunător al vocii mele, care se răsfrângea de stâncile 
din jur. 

Vederea acelui baston m-a înfrigurat şi m-a scârbit. Deci, 
Holmes nu se dusese la Rosenlaui. Rămăsese pe poteca 
aceea lată de nouăzeci de centimetri, cu pereţi de stâncă pe 
de o parte şi prăpastie pe de alta, până când duşmanul lui îl 
ajunsese din urmă. Tânărul elveţian dispăruse şi el. Fusese 
probabil plătit de Moriarty şi îi lăsase pe cei doi bărbaţi 
singuri. Şi apoi ce se întâmplase? Cine putea să-mi spună ce 
se întâmplase după aceea? 

Am stat o clipă să mă reculeg, căci eram ameţit de oroarea 
situaţiei. Apoi, am început să mă gândesc la metodele lui 
Holmes şi să încerc să mă folosesc de ele ca să reconstitui 
această tragedie. Era, din nefericire, un lucru mult prea 
uşor. În timpul conversaţiei noastre, nu ajunsesem la 


capătul potecii, iar bastonul marca locul unde stătuse 
Holmes. Solul negricios se păstrează mereu atât de moale 
de la stropii neîncetaţi de apă, încât şi o pasăre ar lăsa 
urme. Două şiruri de paşi se vedeau clar la capătul celălalt 
al potecii, amândouă îndepărtându-se de mine. Niciunul din 
şiruri nu se întorcea însă înapoi. La câţiva yarzi de capătul 
drumului, solul era tot numai o baltă de noroi, iar ramurile 
şi ferigile care împodobeau marginea prăpastiei erau rupte 
şi murdărite. M-am întins pe burtă şi am scrutat prăpastia 
cu privirea, împroşcat de stropii din jurul meu. Se 
întunecase de când plecasem, iar acum nu mai puteam să 
văd decât din loc în loc sclipirea apei pe pereţii negri şi 
strălucirea şuvoiului care se spărgea de stânci, departe în 
adâncuri, la capătul puţului. Am strigat, însă nu mi-a ajuns 
la urechi decât acelaşi țipăt pe jumătate uman al cascadei. 

Dar a fost destinat să am totuşi un cuvânt de adio din 
partea prietenului şi camaradului meu. Am spus că bastonul 
lui de munte fusese lăsat sprijinit de o stâncă ieşită în afară 
pe potecă. Ceva care strălucea pe acest bolovan mi-a atras 
atenţia şi, punând mâna, am descoperit că era tabachera de 
argint pe care Holmes obişnuia s-o poarte cu el. Când am 
luat-o, un pătrat mic de hârtie aflat sub ea căzu pe jos. 
Despăturindu-l, am văzut că erau trei pagini rupte din 
carnetul lui şi adresate mie. După cum îi stătea în fire, 
indicaţiile erau la fel de precise, iar scrisul la fel de ferm şi 
lizibil, ca şi când foile ar fi fost scrise la biroul lui: „Dragul 
meu Watson, Scriu aceste rânduri prin bunăvoința 
domnului Moriarty, care mă aşteaptă să lămurim o dată 
pentru totdeauna acele chestiuni dintre noi. Mi-a făcut un 
rezumat al metodelor prin care a scăpat de poliţia britanică 
şi s-a ţinut la curent cu mişcările noastre. Ele îmi confirmă 
cu siguranţă părerea foarte bună pe care mi-o formasem 
despre capacităţile sale. Îmi face plăcere să cred că voi 
putea să scap societatea de orice alte efecte ale prezenţei 
lui, deşi mă tem că acest lucru va fi plătit cu un preţ care îi 
va îndurera pe prietenii mei şi în special pe tine, dragul 


meu Watson. Dar ţi-am explicat deja că, oricum cariera mea 
ajunsese la final şi nici o altă încheiere n-ar putea fi mai 
potrivită pentru mine ca aceasta. Într-adevăr, dacă îmi 
permiţi să-ţi fac o mărturisire completă, eram destul de 
sigur că scrisoarea din Meiringen era falsă şi te-am lăsat să 
pleci într-acolo, convins fiind că ceva de genul acesta se va 
întâmpla după aceea. Spune-i inspectorului Patterson că 
documentele de care are nevoie pentru a condamna banda 
sunt în sertarul cu litera M, băgate într-un plic albastru, pe 
care scrie „Moriarty”. Înainte de a părăsi Anglia, am dat 
instrucţiuni cu privire la proprietatea mea şi i le-am 
înmânat fratelui meu, Mycroft. 'Te rog, salut-o din partea 
mea pe doamna Watson şi crede-mă, dragă prietene, când 
îţi spun că sunt, Foarte sincer al tău, Sherlock Holmes. 

Câteva cuvinte sunt de ajuns pentru a relata puţinul care a 
mai rămas. Examinările făcute de experţi nu prea lasă loc 
de îndoială că lupta personală dintre cei doi bărbaţi s-a 
terminat, cum de altfel nici nu se putea termina într-o astfel 
de situaţie, cu ei prăbuşindu-se în prăpastie, încleştaţi unul 
în braţele altuia. Orice încercare de a recupera corpurile 
era absolut zadarnică şi acolo, în adâncul acelui cazan 
îngrozitor de vârtejuri spumegânde de apă, vor zăcea 
pentru totdeauna cel mai periculos criminal şi cel mai mare 
apărător al legii din generaţia lor. Tânărul elveţian nu a mai 
fost găsit niciodată, dar nu poate exista nici o îndoială că el 
era unul din agenţii aflaţi în serviciul lui Moriarty. În ceea ce 
priveşte banda, publicul îşi va aminti mereu cum dovezile 
adunate de Holmes le-a demascat organizaţia şi cât de greu 
atârna asupra lor mâna celui mort. Despre 
înspăimântătorul lor şef au ieşit puţine detalii la suprafaţă 
în timpul procesului şi dacă acum am fost obligat să fac o 
relatare clară a carierei sale este din pricina acelor 
neînţelepţi susţinători care au încercat să-i apere memoria 
atacându-l pe cel pe care eu îl voi considera întotdeauna 
drept cel mai bun şi mai înţelept om din câţi am cunoscut 
vreodată. 


SFÂRŞIT 


1”At” în engleză - nitr. 

2"to” în engleză - nitr. 

3"quarter” în engleză - n.tr, 
4”"twelve” în engleză - n.tr. 

5”learn” în engleză - n.tr. 

6"maybe” în engleză - n.tr 

7"what” în engleză - n.tr. 

8Aproape 33 de grade Celsius - nutr.