Arthur Conan Doyle — Povestiri V5 Arhiva lui Sherlock Holmes

ARIHUR CONAN DOYLE 


Arhiva lui Sherlock Holmes 


CUPRINS: 

I. Cazul diamantului Mazarin. 

II. Problema podului Thor, 

Il, Aventurile omului-rnairnuță. 

IV, Vampirul din Sussex, 

17, Aventura celar trei Garrnideb, 

YI, Un client ilustru, 

VII, Aventură în casa cu trei frontoane. 
VIII, Aventura soldatului alb ca varul, 
[, Coarmna leului, 

X, Povestea bătrânului fabricant de vopsea. 
XI, Aventura chiriagei cu văl, 

XII, Aventuri pe domeniul Shoscombe. 


|, Cazul diamantului Mazarin. 

Capitolul |, 

Doctorul 'Wastan constată că e foarte plăcut să se găsească din 
nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde îşi au începutul atât de 
multe aventuri neobienuite, Se uită în jur, la hecare lucru care se 
afla în încăpere, gi-n cele din urmă, ochiu îi reverură la hgura 
lurminoasă şi zârnbitoare a lui Bully, biiatul atăt de tânăr şi de 


ARIHUR CONAN DOYLE 


Arhiva lui Sherlock Holmes 


CUPRINS: 

I. Cazul diamantului Mazarin. 

II. Problema podului Thor. 

III. Aventurile omului-maimuță. 

IV. Vampirul din Sussex. 

V. Aventura celor trei Garrideb. 

VI. Un client ilustru. 

VII. Aventură în casa cu trei frontoane. 
VIII. Aventura soldatului alb ca varul. 
IX. Coama leului. 

X. Povestea bătrânului fabricant de vopsea. 
XI. Aventura chiriaşei cu văl. 

XII. Aventuri pe domeniul Shoscombe. 


I. Cazul diamantului Mazarin. 

Capitolul 1. 

Doctorul Waston constată că e foarte plăcut să se găsească 
din nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde îşi au începutul 
atât de multe aventuri neobişnuite. Se uită în jur, la fiecare 
lucru care se afla în încăpere, şi-n cele din urmă, ochii îi 
reveniră la figura luminoasă şi zâmbitoare a lui Billy, băiatul 
atât de tânăr şi de inteligent, care-l ajuta pe Holmes să uite 
că era singur pe lume. 

— Pare să nu se fi schimbat nimic pe aici, Billy. Şi nici tu nu 
te-ai schimbat. Sper să poţi spune acelaşi lucru şi despre 
Holmes? 


Billy aruncă o privire îngrijorată către uşa închisă a 
dormitorului. 

— Cred că doarme, spuse el. 

Era o frumoasă zi de vară şi ceasul bătea doar ora şapte 
seara, dar Dr. Watson nu fu surprins să audă că prietenul 
său este în pat. Zi sau noapte, era acelaşi lucru pentru 
Sherlock Holmes, când lucra la un caz dificil. 

— Înseamnă că lucrează la un caz? îl întrebă pe Billy. 

— Da, domnule, munceşte foarte mult; mă tem pentru 
sănătatea lui. Nu mănâncă nimic şi slăbeşte pe zi ce trece. 

Doamna Hudson l-a întrebat „Când veţi servi cina, 
domnule'Holmes?” şi el a răspuns „La 7,30, poimâine.” Ieri 
a fost plecat toată ziua, îmbrăcat ca un muncitor sărac. Azi, 
ca o bătrână... Billy se îndreptă către un scaun aflat într-un 
colţ mai întunecos al camerei, luă o pălărie veche şi i-o 
arătă lui Watson. Aceasta face parte din îmbrăcămintea 
bătrânei. Sunt sigur că urmăreşte pe cineva. 

— Ai vreo idee ce reprezintă acest caz? 

— Vă voi spune, domnule, dar nu mai trebuie să afle 
altcineva, începu Billy să vorbească încet, cu voce joasă. 
Este cazul diamantului coroanei. 

— Care? Diamantul de o sută de mii de lire, luat de la 
Muzeul Naţional? 

— Da, domnule. Se încearcă regăsirea lui. Primul Ministru 
însuşi a venit să vorbească personal cu domnul Holmes. 
Domnul Holmes a fost foarte amabil cu el; i-a promis că va 
face tot ce-i stă în putinţă. 

— Ei bine, să sperăm că va reuşi. Dar, Billy, spune-mi, de 
ce aţi pus o draperie la fereastră? 

Billy se îndreptă spre fereastră şi trase draperia într-o 
parte. Dr. Watson a fost foarte surprins să vadă că între 
draperie şi fereastră, într-un fotoliu mare, se află o 
marionetă având figura lui Sherlock Holmes şi care era 
îmbrăcată cu hainele lui. 

— Asta poate G văzută din stradă şi din casa de peste 
drum, a spus Billy; se apropie de fereastră: Uitaţi-vă, acum 


este cineva la fereastra acelei case. 

Watson făcu un pas înainte, dar chiar în acel moment uşa 
dormitorului se deschise; i Holmes intră în încăpere. Fără 
să spună un cuvânt, veni repede spre fereastră, îl împinse 
pe Billy deoparte; i trase draperia la loc. 

— Billy, eşti nebun! strigă el la băiatul care rămase speriat. 
Ţi-am spus să nu atingi draperia asta. Viaţa ta este în 
pericol, ori de câte ori te apropii de fereastră! ... Se 
întoarse apoi către Watson: Watson, bătrâne, ce bine îmi 
pare să te văd din nou aici. 

Îşi strânseră mâinile. 

— Şezi, omule, nu te-am mai văzut de o sută de ani. 

— Despre ce pericol e vorba? întrebă Watson, pe când se 
aşeză. 

— Viaţa mea este în pericol, răspunse Holmes. Cineva vrea 
să mă omoare. 

— Desigur, glumeşti! 

— 'Ţi se pare o glumă? Cred că am suficient umor, ca să mă 
gândesc la o glumă mai bună decât asta. Nu, nu, nu 
glumesc şi, dacă se întâmplă, vreau ca tu să te duci la 
poliţie şi să le spui numele şi adresa criminalului. El îşi 
spune contele Negretto Sylvius - notează - contele Sylvius, 
136 Moorside Gardens. 

Pe chipul cinstit a lui Watson se putea citi îngrijorarea în 
timp ce-şi privea prietenul. 

— Dacă ştii numele şi adresa făptaşului, întrebă el, de ce 
nu te duci la poliţie să le spui să-l aresteze? 

— Pot, Watson, şi el ştie asta şi-i este teamă de mine. 

— Atunci, de ce nu o faci? 

— Pentru că nu ştiu unde este diamantul 

— O! Mi-a spus Billy, diamantul coroanei. 

— Da, marele diamant galben al coroanel. Într-adevăr, ştiu 
care sunt făptaşii, pot să-i prind când vreau, dar asta nu mă 
ajută să obţin diamantul. 

— Şi unul dintre aceştia este contele Sylvius? 


— Da, şi el este rechinul. Celălalt este Sam Merton, 
boxerul. Acesta este doar un peşte, nu un rechin; este un fel 
de servitor al contelui. 

— Unde este acest conte Sylvius acum? 

— Locuieşte în casa aceea de peste drum. Acum se aşează 
la fereastră şi se uită la marioneta din fereastra mea. Crede 
că se uită la mine şi sunt sigur că se gândeşte să mă 
omoare... Da, Billy, ce este? îl întrebă Sherlock pe băiatul, 
care apăruse în uşă. 

— Un domn vrea să vă vadă, domnule. Spune că se 
numeşte Sylvius, contele Sylvius. 

— Omul nostru, spuse Holmes, văd că nu este un laş. Are 
destul curaj să vină aici, deşi ştie că sunt duşmanul lui. Ce 
să fac, Watson? 

— Cheamă poliţia. 

— Poate, poate... Dar nu încă. Uită-te, te rog, pe fereastră, 
şi spune-mi dacă vezi pe cineva, pe stradă, care se uită la 
uşa casei mele. 

Watson se uită cu atenţie şi zise: 

— Da, un om voinic cu o figură neplăcută. 

— Ăsta e Sam Merton, buldogul contelui. Billy, îl introduci 
pe conte în această încăpere, când voi suna clopoţelul. Eu 
nu voi fi în cameră, dar asta nu schimbă situaţia. 

Când s-a închis uşa, Watson s-a întors către Holmes: 

— Însă, asta este pur şi simplu imposibil! Omul este 
periculos. De unde ştii că el n-a venit aici să te ucidă? 

— Poate că da. 

— Voi sta aici cu tine. 

— Dragul meu, vei fi pur şi simplu în apropiere. 

— Dar nu te pot lăsa singur cu el! 

— Ba, poţi, Watson. Şi o vei face, pentru că sunt sigur că 
mă vei ajuta să joc până la capăt. Omul ăsta a venit fiindcă a 
vrut, dar va sta aici fiindcă vreau eu. Holmes şi-a scos 
carneţelul şi a scris câteva cuvinte: Du asta la poliţie, la 
căpitanul Parsons, şi întoarce-te cu câţiva oameni. Va urma 
arestarea contelui. 


— O voi face cu plăcere! 

— Înainte de-a te întoarce, sper să aflu unde este 
diamantul. 

EI a atins clopoţelul. Cred că ne vom duce în dormitor. 
Vreau să-mi văd rechinul, dar vreau ca el să nu mă vadă 
încă. Există o uşă din dormitor, care dă spre stradă, aşa că 
te poţi duce la poliţie pe acolo. 

Capitolul II. 

Nu era nimeni în încăpere când Billy a intrat un minut mai 
târziu cu contele Sylvius, un bărbat masiv cu un nas lung 
deasupra unei guri cu buze subţiri. Când uşa s-a deschis în 
spatele lui, s-a uitat repede împrejur prin cameră; ochii i-au 
căzut pe figura pe care o putea zări prin draperia subţire 
şezând pe fotoliu, în faţa ferestrei; pe chipul lui s-a zărit o 
speranţă teribilă. Ela încercat să se mişte foarte încet prin 
cameră ridicându-şi bastonul greu, pe când se apropia de 
fotoliU. În ultimul moment a fost oprit de o voce rece şi 
ironică, care venea de dincolo de uşa deschisă a 
dormitorului. 

— Nu-mi strica marioneta, conte! M-a costat zece lire. 

Ucigaşul s-a întors şi ochii îi erau larg deschişi, foarte 
surprinşi. A făcut un pas înainte, ridicându-şi din nou 
bastonul greu; dar era ceva în ochii de culoare gri rece ai 
lui Holmes, care l-a obligat să-şi lase mâna în jos. 

— Pune-ţi pălăria şi bastonul pe masă, te rog. Mulţumesc! 
Poate ai vrea să pui şi revolverul pe masă? Nu? Foarte bine, 
cum vrei. Mă bucur că te-ai hotărât să-mi faci o vizită; 
ţineam foarte mult să stau câteva minute de vorbă cu 
dumneata. 

Vorbele atât de plăcute ale lui Holmes nu l-au făcut pe 
conte să-şi îmblânzească privirea înfuriată. 

— Şi eu vreau să schimb câteva cuvinte cu tine, Holmes, 
spuse el, înţepat. Recunosc că am avut intenţia să te atac 
chiar acum. 

— Dar, de ce? întrebă Holmes. 


— Pentru că îmi stai în cale. Pentru că oamenii tăi mă 
urmăresc. 

— O, nu, domnule, spuse Holmes. N-am nici un om, dacă 
vrei să-i spui aşa. 

Contele râse. 

— Crezi că sunt copil? Pot vedea la fel de bine ca şi tine. 
Ieri, oriunde m-am dus, în spatele meu era un muncitor. lar 
azi, o bătrână. 

Holmes râse: 

— Îţi mulţumesc pentru compliment. Vreau să cred că sunt 
un actor bun. 

— Tu erai... tu însuţi? 

Holmes zâmbi. 

— Poţi vedea pălăria bătrânei pe scaun. 

Contele se uită repede la scaun. 

— N-am ştiut, spuse. Eşti norocos. Deci nu erau oamenii 
tăi, ci tu însuţi. Recunoşti că m-ai urmărit. De ce? 

— Eşti bine cunoscut ca sportiv, conte. Ai făcut multe 
călătorii în Africa, să vânezi lei. De ce? 

— De ce? Simplu; îmi place sportul - pericolul! 

— Şi, desigur, pentru a elibera ţara de animale rele şi 
periculoase? 

— Desigur! 

— Ai răspuns la propria ta întrebare. Ştii de ce te-am 
urmărit. 

Contele a sărit în picioare şi a dus mâna la buzunar. 

— Stai jos, domnule, stai jos! Există un alt răspuns mai 
important. Vreau acel diamant! 

Contele s-a aşezat cu un zâmbet dezagreabil: 

— Nu înţeleg ce vrei să insinuezi. 

— Nu-i nici o insinuare. Ştii că te-am urmărit, pentru că 
am vrut să obţin diamantul. Ai venit aici, ca să afli ce ştiu. Şi 
dacă ştiu prea mult, te-ai hotărât să mă ucizi. Ei bine, îţi pot 
spune că ştiu totul, în afară de un singur lucru. 

— Da? Dă-mi voie să te întreb care este acel lucru? 

— Nu ştiu unde este diamantul coroanei. 


— Şi cum îţi pot spune eu unde este? 

— Poţi şi-mi vei spune! îţi pot ghici gândurile, pot vedea tot 
ce este în mintea ta. 

— Atunci, desigur, vezi unde este diamantul. 

Holmes râse: 

— Deci ştii unde este. Trebuie să recunoşti! 

— Nu recunosc nimic. 

Holmes se duse spre biroul său, îl deschise şi scoase un 
mic carneţel maroniu. 

— Ştii ce am în acest carneţel? 

— Nu, domnule, nu ştiu. 

— Pe dumneata! 

— Pe mine? 

— Da, domnule, pe dumneata! Dumneata eşti aici, cu 
fiecare moment al vieţii dumitale criminale şi periculoase! 

— Fii atent, Holmes! strigă contele, cu ochii numai flăcări. 
Fii atent! Nu te voi asculta la nesfârşit! 

— Totul este aici, conte. Adevărul despre moartea bătrânei 
doamne Harold, care ţi-a lăsat toţi banii şi pe care i-ai 
pierdut jucându-i la cărţi. 

— Visezi! 

— Şi toată povestea vieţii domnişoarei Minnie Warrender. 

— Nu poţi dovedi că am avut vrko legătură cu ea. 

— Aici se găsesc mai multe - mult mai multe. De exemplu, 
despre aurul care a dispărut din tren, după plecarea din 
Paris pe data de 13 februarie... 

— Nici măcar nu am fost în acel tren. De data asta 
greşeşti! 

— Atunci am dreptate în privinţa cclorlalte. 

— Vorbeşti prea mult! Ce vrei să spui despre diamant, 
diamantul coroanei? 

— Încetişor, conte, nu te grăbi! Trebuie să-mi spui ce şti 
tu; trebuie să-ţi arăt că ştiu totul despre tine şi Sam 
Merton, câinele tău de pază. 

— Aiurea! 


— Îl cunosc pe şoferul de taxi care te-a dus la muzeu, îl 
cunosc pe şoferul care te-a dus la locuinţa lui Mickey 
Sanders. Ştiu că Mickey Sanders a refuzat să taie 
diamantul pentru tine. Mickey a povestit totul la poliţie. Ai 
pierdut jocul, conte! 

Faţa întunecată a contelui se înroşi de furie. Din ochii lui 
scăpărau flăcări, gura era deschisă, dar nu putea articula o 
vorbă. 

— Vezi, conte, ce valoroase sunt cărţile mele, a continuat 
Holmes. Le-am pus pe toate pe masă. Dar există o carte pe 
care o am încă - cea mai importantă carte. Nu ştiu unde 
este diamantul. 

— Şi nu vei şti niciodată! 

— Nu? Uite care este situaţia, conte. Tu vei fi băgat în 
închisoare pentru 20 de ani. Şi Sam Merton împreună cu 
tinp. Ce faceţi voi cu diamantul? Mai nimic. Dar probabil te 
pot ajuta: N-am nevoie nici de tine, nici de Sam Merton; am 
nevoie de diamant. Dacă mi-l dai, voi arde acest carneţel şi 
nimeni nu va şti vreodată de acest caz sau de vreunul dintre 
celelalte care sunt notate mc. Este singura ta şansă, conte. 
Profită, nu fii prost! 

— Şi dacă refuz? 

— Dacă nu obţinem diamantul, te vom lua pe tine, conte. 
Alege. 

Holmes a atins clopoţelul de la biroul său şi Billy a apărut 
în uşă. 

— Cred, conte, că trebuie să-l rugăm pe prietenul tău, 
Sam Merton, să participe la şedinţa noastră. El are dreptul 
de a hotărî. Billy, vei vedea un bărbat solid şi dezagreabil 
lângă uşa din faţă. Spune-i să vină sus, te rog. 

— Şi dacă nu vrea să vină, domnule? 

— O, să nu-l bruschezi, Billy, să nu-i faci nici un rău. Dacă 
îi vei spune că vrea să-l vadă contele Sylvius, sunt sigur că 
va veni. 

De îndată ce Billy a ieşit, contele s-a ridicat în picioare şi 
mâna i s-a îndreptat spre buzunar. Dar, din nou, privirea de 


gheaţă a lui Holmes îl opri. 

— Nu atinge revolverul, conte! spuse Holmes, cu vocea 
calmă. Chiar dacă-ţi las timp să-l scoţi din buzunar, este 
prea periculos să-l foloseşti. Casa asta este plină de oameni 
şi un revolver face atâta zgomot! O! Cred că aud paşii uşori 
ai prietenului nostru, Sam Merton... Bună ziua, domnule 
Merton. Mă tem că nu era foarte interesant să aştepţi atât 
de mult în stradă. 

Boxerul, un tânăr solid cu ochi fără nici o culoare, îşi 
plimbă privirea de la Holmes la prietenul său, încercând să 
înţeleagă situaţia. 

— S-a întâmplat ceva, conte? întreabă el. 

Contele nu spuse nimic şi atunci vorbi Holmes în locul lui: 

— Dă-mi voie să-ţi explic, domnule Merton. Aţi pierdut 
jocul. 

Sam Merton continuă să i se adreseze contelui Sylvius: 

— Omul ăsta încearcă să glumească? 

Holmes îi răspunse din nou. 

— Nu, Sam, nu încerc să glumesc şi curând vei vedea că 
nu-i nimic hilar aici. Conte Sylvius, îi poţi explica totul 
prietenului tău. Mă voi duce în dormitor să exersez câteva 
minute la vioară şi apoi mă voi întoarce să aflu răspunsul. 
Sunt sigur că n-ai uitat întrebarea la care amândoi trebuie 
să hotărâți răspunsul: voi sau diamantul. 

Holmes s-a întors şi s-a îndreptat spre dormitor, luându-şi 
în drum şi vioara din colţul ei. Un minut mai târziu, cei doi 
oameni din birou au auzit, prin uşa închisă, sunetele viorii. 

Capitolul III 

— Vorbea despre diamant, îi spuse Merton contelui. Ce 
ştie el despre diamant? 

— Ştie prea mult! Mickey Sanders a vorbit! 

— Da?! îl voi învăţa să tacă! îi voi sparge capul pentru 
treaba asta! 

— N-o să ne ajute. Trebuie să hotărâm ce avem de făcut. 

— Numai o clipă! spuse Sam Merton. Se îndreptă spre uşa 
dormitorului şi-şi lipi urechea de ea. Sper că nu ascultă? 


— Cântă la vioară. Cum poate să şi asculte în acelaşi timp? 

— Adevărat. Dar poate este cineva în spatele draperiei... 

Sam s-a dus să se uite şi s-a dat înapoi când a văzut figura 
din fotoliu. 

— Nu te speria, a spus contele. Este numai o marionetă. 
Nu te mai plimba de colo-colo! Nu avem mult timp şi 
trebuie să ne hotărâm. Ne poate băga în închisoare, dacă 
nu-i dăm diamantul. 

— Ce? Să-i dăm o sută de mii de lire? 

— Diamantul, sau pe noi. Aşa a spus. 

Merton îşi trecu mâna prin păr şi se gândi: „E singur în 
cameră. De ce nu l-am lichida? Suntem doi contra unu”. 
Contele dădu din cap. „Nu vom ieşi din casă. In plus, sunt 
sigur că a anunţat deja poliţia. Ce-i asta?” Se auzi un mic 
zgomot care părea că vine prin fereastră. Cei doi se 
năpustiră spre draperie; acolo, nimeni. Nu se găsea nimeni 
în cameră, cu excepţia lor şi a figurii stranii din fotoliu. 

— O fi fost ceva pe stradă, spuse Merton. Acum, conte, va 
trebui să găseşti o modalitte să ieşim din situaţie. Eu o să 
lucrez cu mâinile, iar tu cu mintea. 

— Mă gândesc şi,., cred că am un plan. Diamantul este 
aici, în buzunarul meu secret. Seddar îl spoate scoate din 
Anglia în seara asta şi-l poate taie în patru la Amsterdam, 
înainte de duminică. 

— Dar geanta specială nu este gata! 

— Va trebui să plece fără ea. Pur şi simplu va duce 
diamantul în buzunar; nu mai avem timp de altceva. Şi îmi 
voi bate joc de acest HolmeS. Îi voi spune că diamantul este 
la Liverpool şi-i voi promite că i-1 voi aducE. În timp ce 
Holmes va fi pe drum spre Liverpool, diamantul va ajunge 
în Olanda şi noi ne vom plimba pe apa cea albastră. Ce 
muzică! Urăsc sunetul viorii! Vino la fereastră, unde nu ne 
poate vedea nimeni prin gaura cheii. 

— Mă surprinde că nu ţi-e teamă să porţi acest diamant 
mare la tine. 


— Unde poţi găsi un loc mai bun? Dacă l-am putut scoate 
din muzeu, crezi că altcineva nu l-ar putea scoate din casa 
mea? ... Priveşte, nu este o frumuseţe?! 

Contele ţinea diamantul, sus, în lumină. În acelaşi 
moment, Holmes, care şedea în fotoliu în locul marionetei, 
sări în picioare şi-l înhăţă. Îl ţinea în mâna stângă, iar în 
dreapta îi apăru un revolver. Cei doi criminali se dădură 
înapoi, prea surprinşi pentru a vorbi. Până să-şi revină ei, 
Holmes sună clopoţelul. 

— Atenţie, domnilor, atenţie, vă rog! S-a terminat, nu mai 
puteţi face nimic. Poliţia se află la uşa dinspre stradă. 

Contele părea prea uimit pentru a se înfuria. 

— Ce...cum naiba ai putut...?” 

— Sunteţi surprinşi, este foarte normal. Nu ştiai, conte, că 
există o a doua uşă care dă din dormitorul meu, aici, în 
spatele draperiei. Am făcut puţin zgomot în momentul în 
care am luat marioneta din fotoliu şi voi aţi auzit. Dar am 
avut noroc; ai crezut că zgomotul venise din stradă. Aşa că 
tot ce aveam de făcut era să stau aici liniştit şi să ascult 
conversaţia voastră atât de amuzantă. 

— Eşti dracu în carne şi oase, Holmes! spuse contele. 

— Încerc să fiu ca el, uneori, răspunse Holmes. 

Mintea înceată a lui Sam Merton de-abia începea să 
înţeleagă situaţiA. În cele din urmă, îi reveni graiul, când se 
auziră paşi grei apropiindu-se de uşa biroului. 

— Cine cânta la acea blestemată de vioară? întrebă el. O 
aud şi acum. 

— Ai dreptate, răspunse Holmes. Las-o să cânte! 
Gramofoanele astea sunt o invenţie minunată! 

Uşa se deschise, o ţinea Watson, în timp ce un poliţist intră 
în cameră şi-i înşfăcă pe cei doi criminali, dezarmându.-i. 
Câteva minute mai târziu, după ce toţi plecară, Watson şi 
Billy (care fusese, desigur, de faţă) începură să vorbească, 
fireşte, cu mare admiraţie despre noua izbândă a 
prietenului lor; dar Sherlock Holmes îi opri. 


— Vorbe, spuse el, reuşesc să potolesc curiozitatea omului, 
dar nu şi nevoia de mâncare. l-am spus doamnei Hudson că 
azi vom cina la şapte şi jumătate. Şi acum este chiar şapte şi 
jumătate, sunt sigur că are ceva special pentru noi. Billy, te 
rog du-te şi spune-i doamnei Hudson că, dacă cina noastră 
este gata, şi noi suntem gata să luăm loc în jurul mesei. 

VI. Un client ilustru 

— De-acum încolo nu mai poate face rău nimănui. 

Acesta a fost comentariul lui Sherlock Holmes când i-am 
cerut permisiunea - cred că era pentru a zecea oară - dea 
publica întâmplarea ce urmează. 

Şi iată cum am obținut-o: Holmes avea, ca şi mine, de 
altfel, o adevărată slăbiciune pentru baia turcească. În 
atmosfera aceea fierbinte, îmbibată de vaporii străvezii, 
prietenul meu era mai blând, mai puţin încăpățânat. La 
etajul superior al clădirii din Northumberland Avenue, una 
din băile noastre preferate, se află un colţişor ferit în care 
îşi au locul două canapele gemene; Holmes şi cu mine 
şedeam pe ele în ziua de 3 septembrie 1902, dată la care 
începe povestirea mea. 

Tocmai îl întrebasem ce mai era interesant la ordinea zilei; 
în loc de răspuns, prietenul meu îşi scoase braţul uscăţiv, 
dar puternic, de sub cearceaful lung care-l acoperea şi, 
scotocind în buzunarul hainei agăţată alături de el, îmi 
întinse un plic. 

— S-ar putea să fie vorba de o chestiune de viaţă sau de 
moarte. Nu ştiu însă nimic precis despre conţinutul acestui 
mesaj. 

Plicul provenea de la Clubul Carlton şi purta dala poştei 
din seara precedentă. Textul era următorul: 

— Sir James Damery îşi prezintă omagiile domnului 
Sherlock Holmes şi va veni la domnia sa mâine la orele 
patru şi jumătate. Sir James îşi ia permisiunea de a preciza 
că afacerea pentru care doreşte să îl cunoască pe domnul 
Holmes este foarte delicată şi în acelaşi timp deosebit de 
importantă. El speră că domnul Holmes va binevoi să-l 


primească, confirmând telefonic acordul său la Carlton 
Club. 

— Bineînţeles că am acceptat, îmi spuse Holmes când i-am 
înapoiat mesajul. Ştii ceva despre acest Damery? 

— Doar faptul că numele lui deschide orice uşă în înalta 
societate. 

— Eu pot să-ţi spun ceva mai mult. E un om care se 
pricepe ca nimeni altul să medieze acele afaceri delicate 
despre care ziarele nu vorbesc. Îţi aduci aminte, fără 
îndoială, tratativele cu Sir George Lewis în problema 
testamentului Hammerford. Este un om de lume, înzestrat 
din naştere pentru diplomaţie. Sunt obligat deci să cred că 
nu-i vorba de o glumă şi că are efectiv nevoie de ajutorul 
nostru. 

— Ai spus: „al nostru”? 

— Desigur, dacă vei accepta, Watson. 

— Voi fi deosebit de onorat! 

— Ştii deci ora: patru şi jumătate. 

La vremea aceea locuiam într-un apartament pe Queen 
Anne street, dar am ajuns la Holmes, în Baker street, 
înainte de ora convenită. 

Valetul ne-a anunţat sosirea lui James Damery exact la ora 
stabilită. Mai trebuie să descriu oare personajul? Toată 
lumea îşi aminteşte, cu siguranţă, de omul acela 
cumsecade, puţin snob, de faţa sa mereu rasă proaspăt şi 
mai ales, de vocea lui catifelată, plăcută. Ochii albaştri îi 
străluceau de sinceritate, buna dispoziţie era întipărită în 
jurul buzelor surâzătoare şi foarte mobile. 

Pălăria de culoare deschisă, redingota neagră, toate 
detaliile costumului său, de la perla ce lucea stins pe 
cravata de mătase grea, la ghetrele în culoarea lavandei, 
vorbeau despre grija meticuloasă cu care acest gentleman 
îşi alegea îmbrăcămintea care-i adusese o binemeritată 
celebritate. 

Mica încăpere era efectiv dominată de prezenţa acestui 
adevărat aristocrat. 


— Evident, mă aşteptam să-l reîntâlnesc pe doctorul 
Watson! spuse el înclinându-şi capul cu deosebită curtoazie. 
Colaborarea lui ne poate fi cu adevărat de folos, pentru că 
avem de-a face în această împrejurare, domnule Holmes, cu 
un om care nu se dă înapoi de la nimic, nici de la violenţă. 
Cred că nu există în toată Europa un individ mai periculos. 

— Am avut mai mulţi adversari, cărora li se potrivea acest 
calificativ măgulitor, răspunse Holmes surâzând. Fumaţi? 
Scu-zaţi-mă, dar îmi voi aprinde pipa. Dacă omul 
dumneavoastră este mai periculos decât Moriarty sau 
colonelul Sebastian Mo-rau va trebui să mi-l prezentaţi 
neapărat. Vă pot întreba care este numele lui? 

— Aţi auzit vreodată vorbindu-se despre baronul Gruner? 

— Asasinul austriac? 

Sir James Damery îşi scoase mănuşile şi începu să râdă. 

— Nu există nici o posibilitate de a vă surprinde, domnule 
Holmes! Minunat! Deci, ştiaţi deja că este un asasin? 

— Este meseria mea să urmăresc în detaliu anchetele 
criminale de pe continent! S-ar mai putea îndoi cineva, 
după întâmplările de la Praga, de vinovăția acestui individ? 
Doar moartea - suspectă - a martorului l-a salvat! Sunt atât 
de convins că şi-a omorât soţia în acel aşa zis „accident”, de 
parcă aş fi văzut scena cu propriii mei ochi. Ştiam, de 
asemenea, că omul se află acum în Anglia şi că-mi va da de 
lucru, acum sau mai târziu. Ei bine, de ce s-a mai făcut 
vinovat baronul Gruner? îmi place să cred că nu despre 
vechea tragedie este vorba... 

— Nicidecum; avem de-a face cu ceva mai grav. A răzbuna 
o crimă este ceva firesc, a preveni un asasinat mi se pare 
însă cu mult mai important. Este îngrozitor, domnule 
Holmes, să asişti la pregătirea unui eveniment 
înspăimântător, a unei grozăvii, să ştii cu precizie tot ce se 
va întâmpla şi să fii în acelaşi timp incapabil de a acţiona. Se 
poate afla o fiinţă omenească într-o situaţie mai oribilă? 

— Cu greu. 


— Atunci, pot să înţeleg că veţi accepta propunerea 
clientului pe care îl reprezint? 

— Nu înţelesesem că sunteţi doar un intermediar. Cine 
este principalul interesat? 

— Domnule Holmes, iată-mă nevoit să vă cer permisiunea 
de a nu insista asupra acestui subiect. Este aproape 
obligatoriu să-l pot asigura pe clientul meu că numele său, 
apreciat şi stimat, nu va fi amestecat în afacere. Motivele 
sunt absolut onorabile şi cavalereşti; el preferă totuşi să 
rămână necunoscut. Este inutil, cred, să vă precizez că veţi 
avea onorariile pe care le credeţi de cuviinţă. Sunt sigur că 
numele clientului dumneavoastră nu vă interesează... 

— Regret, îl întrerupse Holmes. Obişnuiesc să intru pe 
firul unui mister de la un capăt al lui. Cu taine şi la început 
şi la sfârşit este mult prea complicat. Aşa că, sir James, sunt 
obligat să vă refuz propunerea. 

Vizitatorul nostru era profund tulburat. Faţa lui se 
întunecase de-a binelea. 

— Domnule Holmes! Mă puneţi în faţa unei dileme grave, 
pentru că nu mă îndoiesc nici o clipă că aţi fi deosebit de 
mândru să luaţi cazul acesta în mâini, dacă vă voi furniza 
toate elementele; în acelaşi timp, o promisiune mă 
împiedică să vi-l dezvălui pe unul dintre ele. Pot, cel puţin, 
să vă povestesc tot ceea ce îmi este permis? 

— Cum doriţi, nu am nimic împotrivă, bineînţeles dacă 
aceasta nu mă angajează cu nimic. 

— Fie. Primul punct: aţi auzit de generalul Merville? 

— Celebrul şef militar? Da. 

— El are o fiică: pe Violet de Merville, tânără, bogată, 
frumoasă, minunată din toate punctele de vedere. Pe 
această domnişoară, adorabilă şi naivă, încercăm să o 
salvăm din ghearele unui monstru. 

— Trebuie să înţeleg că baronul Gruner are o influenţă 
asupra ei? 

— Cea mai importantă, când este vorba de o femeie: 
dragostea. El este, aşa cum ştiţi, un bărbat de o 


extraordinară frumuseţe, are maniere fascinante, o voce 
blândă, aerul romantic şi misterios care place atât de mult 
tinerelor fete. Se spune că nu i-a rezistat mei o 
reprezentantă a sexului frumos. 

— Cum a ajuns un astfel de exemplar în preajma 
domnişoarei de Merville? 

— S-au întâlnit pur şi simplu, într-o croazieră pe 
Mediterana. Deşi aleşi cu grijă, unii pasageri au înşelat 
vigilenţa organizatorilor. Şi trebuie să ţinem seama şi de 
sumele uriaşe plătite pentru călătorie. Nemernicul de 
baron s-a ocupat atât de convingător de tânăra domnişoară, 
încât biata de ea a fost înfrântă aproape fără rezistenţă. Ar 
fi puţin spus că-l iubeşte. Este obsedată, pur şi simplu, de 
persoana lui. S-a încercat totul pentru a o vindeca; 
zadarnic! Nunta este programată pentru luna viitoare. 
Fiind majoră şi având o voinţă de fier, fata nu poate fi 
împiedicată de la acest pas. 

— Cunoaşte ea, oare, episodul austriac? 

— Ticălosul i-a povestit toate scandalurile din trecutul său, 
dar într-un fel care-l prezintă victima inocentă a 
împrejurărilor. Ea acceptă, desigur, numai versiunea lui, pe 
ceilalţi nici nu vrea să-i asculte. 

— Dumnezeule! Dar spuneţi-mi: aţi lăsat din greşeală să 
vă scape numele clientului dumneavoastră? Este într- 
adevăr vorba de generalul Merville? 

Vizitatorul nostru se foi pe scaunul său. 

— Aş putea să vă răspund afirmativ, domnule Holmes, dar 
aş minţi. Generalul este redus la tăcere. Această întâmplare 
l-a distrus. Calmul său proverbial, demonstrat nu o dată pe 
câmpul de bătaie, a rămas doar o amintire; generalul s-a 
transformat într-un bătrân sleit de puteri, incapabil să lupte 
cu forţa şi neruşinarea escrocului austriac. Clientul meu 
este un bătrân prieten intim al generalului şi care a 
manifestat dintotdeauna o grijă părintească faţă de tânăra 
copilă, încă de la naşterea ei. La sugestia sa am venit să vă 
caut, dar cu condiţia ca numele lui să nu apară vreodată în 


lumina acestei afaceri. Nu mă îndoiesc, domnule Holmes, că 
puterea dumneavoastră de deducție va identifica cu 
uşurinţă numele clientului meu, dar trebuie să vă cer 
cuvântul că incognito-ul său nu va fi niciodată trădat. 

Figura lui Holmes se lumină de un zâmbet maliţios. 

— Cred că pot promite, zise el. Problema dumneavoastră 
mă interesează şi sunt dispus să mă ocup de ea. Unde pot 
lua legătura cu dumneavoastră? 

— Pot fi oricând găsit prin intermediul Clubului. În caz de 
urgenţă iată numărul meu personal: XX-31. 

Holmes îl notă conştiincios şi rămase aşezat, cu zâmbetul 
pe buze; ţinea încă pe genunchi carnetul de notițe deschis. 
„Adresa actuală a baronului, vă rog”, ceru el. 

— Vernon Lodge, lângă Kingston. Este o casă foarte mare. 
Individul a avut noroc în speculaţiile financiare, unele 
destul de dubioase, dar acum este bogat şi aceasta îl face şi 
mai periculos. 

— Se află la Londra, în acest moment? 

— Da. 

— În afară de cele pe care mi le-aţi spus, îmi mai puteţi da 
şi alte amănunte despre el? 

— Este un risipitor. Fanatic după cai. Un timp a jucat polo 
la Hurlingham, dar după întâmplarea din Praga a părăsit 
sportul. Colecţionează cărţi şi tablouri. Are un gust artistic 
desăvârşit. Este considerat o autoritate în materie de 
porţelanuri chinezeşti, a scris şi o carte despre acest 
subiect. 

— Spirit complex! exclamă Holmes. Aidoma marilor 
criminali. Bătrânul meu prieten Charlie Peaceera un virtuoz 
al viorii. Mainwright era şi el un artist. Aş mai putea cita şi 
alte nume. Ei bine, sir James, anunţaţi-l pe clientul 
dumneavoastră că preiau cazul baronului Gruner. Sper că 
vom descoperi mijlocul prin care să lămurim decent această 
afacere. 

După plecarea vizitatorului nostru, Holmes rămase 
cufundat în meditaţie, făcându-mă să cred că uitase, pur şi 


simplu, de prezenţa mea. Şi-a revenit însă la un moment 
dat. 

— Ei, Watson, ce e nou? 

— M-aş fi aşteptat să mergi de îndată să o vezi pe tânăra 
fată. 

— Dragul meu Watson, dacă imaginea propriului ei tată 
doborât de durere nu reuşeşte să o impresioneze, ce şanse 
aş avea eu, un necunoscut oarecare? Şi totuşi, dacă toate 
celelalte metode dau greş, va trebui să mă hotărăsc într-un 
fel. O să începem dintr-altă parte. Cred că Shinwell Johnson 
m-ar putea ajuta primul. 

Nu am avut până acum ocazia să pomenesc numele lui 
Shinwell Johnson, pentru că nu am povestit încă nimic 
despre întâmplările mai recente ale carierei prietenului 
meu. Johnson, regret că trebuie să o spun, a debutat în 
viaţă printr-o condamnare la Parkhurst. După care s-a 
asociat cu Holmes! A fost un timp agentul său în lumea 
interlopă a Londrei, oferindu-i informaţii ce s-au dovedit a fi 
extrem de importante. Dacă ar fi făcut-o pentru poliţie, tipul 
ar fi fost rapid demascat; implicându-se însă în cazuri care 
nu ajungeau niciodată direct în faţa tribunalelor, vechii săi 
tovarăşi nu-i cunoşteau noile îndeletniciri. Precedat de 
cartea de vizită a condamnării sale, pătrundea în orice 
night-club, în oricare cerc, iar creierul lui fecund, dublat de 
un simţ înnăscut al observaţiei, îl transformaseră într-o 
sursă de informaţii ideală. La el se gândise, deci, Holmes. 

Mi-a fost imposibil să urmăresc direct toate demersurile 
întreprinse de prietenul meu, pentru că aveam, la rândul 
meu, misiunile mele. Holmes îmi fixă pentru seara 
următoare o întâlnire la Simpson, unde, aşezat comod în 
faţa unei ferestre deschise, mi-a dat câteva veşti noi. 

— Johnson a plecat la vânătoare, zise el. Îmi va aduce, 
poate, câteva târâturi scoase din colţurile cele mai 
întunecate ale lumii interlope, dar asta e; acolo, printre 
rădăcinile adânci ale crimei, trebuie să scotocim pentru a 
pătrunde în tainele acestui om de nimic. 


— Dar, devreme ce domnişoara nu vrea să dea crezare nici 
realităţii însăşi, crezi că o nouă descoperire, fie ea făcută şi 
de tine, ar putea-o abate de la convingerile ei? 

— Cine poate şti, Watson? Inima şi sufletul unei femei sunt 
enigme de nepătruns pentru un bărbat. O crimă poate fi 
iertată; o jignire, fie ea şi nesemnificativă, poate crea însă 
ruptura. Baronul Gruner mi-a spus... 

— Ţi-a spus?! 

— Oh! e adevărat, nu ţi-am spus ce planuri am. Ei bine, 
Watson, mie îmi place lupta dreaptă. Îmi place să-mi înfrunt 
direct adversarul şi să-i văd cu ochii mei reacţiile. După ce i- 
am dat instrucţiuni lui Johnson, am luat o trăsură şi m-am 
dus la Kingston, unde l-am găsit pe baron într-o dispoziţie 
extrem de favorabilă. 

— Te-a recunoscut? 

— Fără nici o greutate, deoarece i-am dat cartea mea de 
vizită. Este un tip rece ca gheaţa, cu voce suavă şi dulce, 
dar tot aşa de periculos ca o cobră. Are însă stofă, îl 
consider un adevărat aristocrat al crimei; te invită la o 
ceaşcă de ceai, rămânând în acelaşi timp neînduplecat ca 
moartea. Sunt încântat că l-am cunoscut. 

— Spuneai că a fost amabil? 

— Ca un motan care toarce văzând un şoarece apropiindu- 
se. Amabilitatea unor anume persoane este mai ucigătoare 
decât violenţa indivizilor fără educaţie. Felul în care m-a 
primit mi-a arătat-o din plin! 

— Mi-am spus nu o dată că voi ajunge să vă întâlnesc, 
domnule Holmes!, a zis el. Aţi fost desigur angajat de 
generalul Merville pentru a împiedica căsătoria mea cu fiica 
sa, Violet; nu-i aşa? 

I-am răspuns afirmativ. 

— Dragul meu domn, a continuat el, nu veţi reuşi altceva 
decât să compromiteţi o reputaţie, care este de altfel 
binemeritată: a dumneavoastră. V-aţi înhămat la o treabă 
neplăcută, nu lipsită de pericole. Daţi-mi voie să vă dau un 
sfat amical: retrageţi-vă din combinaţie şi chiar imediat! 


— Foarte ciudat, i-am răspuns. Acesta este exact sfatul pe 
care doream să vi-l dau eu însumi. Am un mare respect 
pentru mintea dumneavoastră, domnule baron, iar părerea 
pe care mi-am făcut-o despre personalitatea 
dumneavoastră nu mi l-a micşorat deloc. Să vorbim ca între 
bărbaţi. Nimeni nu doreşte să scormonească în trecutul 
dumneavoastră să vă facă greutăţi. Ce a fost, a fost; iar 
acum, din câte ştiu, duceţi o viaţă fără pată. Dar dacă veţi 
persevera în ideea acestei căsătorii, veţi reuşi să vă faceţi 
duşmani puternici, care nu se vor lăsa până nu vor obţine 
expulzarea dumneavoastră din Anglia. Merită oare 
deranjul? Veţi fi mult mai avantajat lăsând-o în pace pe 
tânăra persoană, căreia nu i-ar fi deloc plăcut să afle anume 
episoade ale trecutului dumneavoastră. 

Baronul are câteva fire de păr sub nas, asemănătoare cu 
antenele unei insecte. Ele au început să tremure de 
plăcerea pe care spusele mele i-o provocau; răspunsul său a 
fost însoţit de un chicot amuzat. 

— Iertaţi-mi veselia, domnule Holmes, îmi spuse el imediat. 
Dar este de-a dreptul comic să vă văd intrând în joc fără să 
cunoaşteţi nici măcar una dintre cărţile ce v-au fost date. 
Absolut nici o carte, domnule Holmes, nici măcar un atu, fie 
el cât de mic! 

— Ah, credeţi acest lucru? 

— Bineînţeles. Daţi-mi voie să vă lămuresc. Cărţile mele 
sunt atât de bune încât îmi pot permite să joc deschis. Am 
avut deosebitul noroc de a dobândi totala încredere a 
acestei domnişoare. Mi-a acordat-o în pofida faptului că 
este la curent cu toate, absolut toate întâmplările nefericite 
din trecutul meu. Am avertizat-o, de asemenea, că anumiţi 
intriganţi, indivizi periculoşi (vă recunoaşteţi sper în aceste 
caracterizări, nu?) vor veni să-i povestească acele fapte şi 
am învăţat-o ce atitudine să ia în asemenea situaţii. Aţi auzit 
oare de sugestia posthipnotică, domnule Holmes? Ei bine, 
aveţi ocazia să o cunoaşteţi în plină desfăşurare, pentru că 
un om cu o personalitate puternică poate sugestiona pe 


cineva fără a putea fi catalogat drept şarlatan. Ea este gata 
să vă primească; sunt convins că nu vă va refuza o întâlnire; 
fata este extrem de docilă, cu excepţia unui singur mic 
detaliu. 

Ei bine, Watson, aveam clar impresia că nu mai era nimic 
de spus; m-am retras deci, cu toată demnitatea şi 
sobrietatea de care eram capabil; în momentul în care 
atingeam clanţa uşii, m-a oprit. 

— Apropo, domnule Holmes! L-aţi cunoscut pe Le Brun, 
detectivul francez? 

— Ştiţi ce i s-a întâmplat? 

— Cred că a fost atacat de către câţiva nemernici în 
Montmartre şi că a rămas infirm pe viaţă. 

— Foarte adevărat, domnule Holmes. Printr-o ciudată 
coincidenţă, tocmai se amestecase, cu o săptămână mai 
înainte, în afacerile mele. Să nu faceţi şi dumneavoastră aşa 
ceva, domnule Holmes! V-ar purta ghinion. Au mai încercat 
şi alţii, pe propria lor răspundere. Acesta este ultimul meu 
cuvânt: vedeţi-vă de treburile dumneavoastră; noapte 
bună! 

lată unde ne aflăm, Watson. Acum eşti la curent cu 
ultimele noutăţi. 

— Tipul ăsta mi se pare chiar periculos. 

— Extrem de periculos! Nu pot să sufăr lăudăroşenia, dar 
el face parte din categoria acelora care spun puţine şi fac 
multe. 

— Şi e nevoie să te ocupi de el? Admiţând că se va căsători 
cu tânăra domnişoară, ce importanţă are? 

— Pe lângă faptul că şi-a asasinat, indiscutabil, ultima 
soţie, este foarte important să nu o ia în căsătorie pe 
această copilă. Şi oricum avem un client! Dar să nu mai 
discutăm. După ce îţi vei termina cafeaua, ar fi foarte bine 
să vii cu mine acasă, pentru că năstruşnicul Shinwell va 
veni să-şi prezinte raportul. 

Omul nostru se afla deja în Baker Street. Era un colos cu 
figură roşiatică, vulgar: ochii lui, de o vioiciune 


nemaipomenită, constituiau singurul semn de spiritualitate 
în acel cap de brută. Fusese nevoit să pătrundă adânc în 
tranşeele lumii sale; lângă el, pe canapea, era aşezată o 
femeie tânără, slabă, a cărei figură palidă, patetică, era o 
oglindă vie a anilor cumpliţi petrecuţi în viciu. 

— V-o prezint pe domnişoara Kitty Winter, spuse Shinwell 
Johnson, agitându-şi mâinile unsuroase. O să vă spună 
singură tot ce ştie. M-am pus pe treabă, domnule Holmes, la 
mai puţin de o oră de la primirea mesajului dumneavoastră. 

— Nu-i greu să dai de mine, începu tânăra femeie. Oricine 
o poate face, în iad sau în Londra. Aşa şi cu Porky Shinwell. 
Suntem prieteni vechi, Porky, tu şi cu mine. Dar, la naiba, 
ştiu pe cineva care ar trebui să se ducă drept în iad, dacă 
mai există dreptate pe lume! Este omul de care vă ocupați, 
domnule Holmes. 

Prietenul meu surise. 

— Mă asociez urării dumneavoastră, domnişoară Winter! 

— Dacă vă pot ajuta să-l trimiteţi acolo unde îi este locul, la 
dispoziţia dumneavoastră! spuse vizitatoarea noastră, 
animată subit de o energie sălbatică. 

O ură grozavă fulgeră pe figura ei, iar ochii îi străluciră cu 
o intensitate aidoma cu aceea a privirii fiarelor turbate. 

— Nu este nevoie să vă ocupați de trecutul meu, domnule 
Holmes. El nu prezintă interes. Am devenit ceea ce a făcut 
din mine Adelbert Gruner. Dacă l-aş putea aduce... 

Femeia îşi agita frenetic mâinile. 

— Oh! Dacă l-aş putea târi iar în prăpastia din care a 
plecat... 

— Ştiţi despre ce este vorba? 

— Porky Shinwell mi-a spus ceva. Tipul aleargă după o 
biată năroadă şi de data aceasta vrea să se căsătorească. 
Dumneavoastră doriţi să-i staţi împotrivă. Ştiţi probabil 
destule despre acest diavol pentru a împiedica o persoană 
cinstită să i se alăture. 

— Ea şi-a pierdut judecata. Este îndrăgostita nebuneşte. 
Ştie totul despre el, dar nu ţine seama de nimic. 


— Ştie despre asasinat? 

— Da. 

— Dumnezeule! Trebuie că are nervii tari! 

— Crede că este vorba de calomnii. 

— Nu puteţi să-i vârâţi nişte probe adevărate sub ochii ei 
de proastă? 

— Dumneata ne-ai da o mină de ajutor să o facem? 

— Dar nu sunt eu oare dovada în carne şi oase? Dacă aş 
apărea în faţa ei şi i-aş povesti cum s-a purtat cu mine... 

— O să faci asta? 

— Dacă o s-o fac? Dar, bineînţeles! 

— Bine, merită să încercăm. Numai că el i-a mărturisit cea 
mai mare parte a păcatelor lui şi ea l-a iertat. Nu ştiu dacă 
fata ar mai accepta să o ia de la capăt. 

— Îi voi demonstra că nu ştie chiar tot, spuse femeia. Am 
fost la curent cu două sau trei crime despre care nu s-au 
aflat prea multe. El îmi povestea cu vocea lui de catifea 
despre câte cineva, apoi, privindu-mă în ochi, îmi şoptea: 
„Este mort de o lună”. Nu vorbea numai ca să se afle în 
treabă! Dar eu nu dădeam nici o atenţie spuselor lui; 
înţelegeţi; îl iubeam! Tot ceea ce făcea îmi era drag, exact 
ca şi fata aceea nebună! Un singur lucru m-a întors pe dos. 
La naiba! fără limba aia a lui, mincinoasă, otrăvită, care 
explica totul şi te făcea să crezi că nimic nu are importanţă, 
l-aş fi părăsit în noaptea aceea! Avea o carte. O carte legată 
în piele maro, cu o încuietoare şi cu blazon pe copertă. Cred 
că băuse; altfel nu mi-ar fi arătat-o. 

— Ce carte? ... 

— Vă spun, domnule Holmes, că individul ăsta 
colecţionează femei cu aceeaşi pasiune cu care un altul 
strânge fluturi sau insecte. A scris totul în cartea aceea. 
Instantanee, nume, detalii, totul! Este o carte obscenă, o 
carte pe care nici un bărbat, nici cei crescuţi în mocirlă, nu 
ar fi putut-o scrie. Dar ea există şi îi aparţine. „Sufletele pe 
care le-am distrus”. Ar fi putut să-i dea acest titlu dacă s-ar 
fi gândit. Dar vorbim degeaba, pentru că această carte nu 


v-ar fi de folos, şi chiar dacă v-ar ajuta cu ceva, tot nu aţi 
putea pune mâna pe ea. 

— Unde este? 

— De unde să ştiu unde e? L-am părăsit pe Adelbert acum 
un an. Când eram cu el, ştiam unde o ţinea. În multe 
privinţe seamănă cu o pisică: e tot aşa de curat şi ordonat. 
S-ar putea să o ţină în mobila aceea veche din cabinetul de 
lucru. Cunoaşteţi încăperea? 

— Am fost acolo, zise Holmes. 

— Oh, deja? Nu v-aţi pierdut vremea... Poate că Adelbert a 
găsit în sfârşit un rival pe măsura lui! Masa lui de lucru, pe 
care aţi văzut-o, avea porţelanuri chinezeşti pe ea şi era 
aşezată între ferestre, nu? în spatele ei se află o uşă prin 
care se intră în cămăruţa lui tainică: o cameră mică, în care 
păstrează hârtii şi tot felul de lucruri. 

— Nu se teme de hoţi? 

— Adelbert nu este laş. Nimeni, nici chiar cel mai aprig 
duşman al său, n-ar putea să spună aşa ceva. E în stare să- 
şi apere viaţa. Pentru noapte are o sonerie de alarmă. Şi 
apoi, ce ar putea atrage atenţia unui hoţ în casa aceea? 
Eventual porţelanurile chinezeşti! 

— Nici o scofală! se pronuţă Shinwell Johnson cu aerul 
unui expert. Nimeni n-ar risca pentru aşa ceva. 

— De acord, zise şi Holmes. Ei bine, domnişoară Winter, 
mai treceţi mâine la ora cinci pe aici? Să mă gândesc între 
timp la propunerea dumneavoastră de a o întâlni pe tânăra 
logodnică. O să încerc să aflu dacă e posibilă o întrevedere. 
Oricum, vă sunt extrem de obligat pentru amabilitate. Cred 
că nu este nevoie să vă spun cât de recunoscător vă va fi 
clientul meu... 

— Las-o baltă, strigă femeia. N-am venit aici pentru bani. 
Să-l văd pe omul ăsta la popreală. Asta ar fi marea mea 
răsplată. În lanţuri, să-i dau cu piciorul drept în mutra aia 
blestemată. Nu-mi doresc altceva. O să viu la întâlnire 
mâine, oricând şi oricât veţi dori. Porky ştie unde mă poate 
găsi. 


Nu l-am mai întâlnit pe Holmes până a doua zi, seara, când 
am cinat împreună la restaurantul nostru din Ştrand. A 
ridicat din umeri în momentul în care l-am întrebat dacă 
întâlnirea plănuită avusese vreun ecou. Apoi, îmi povesti ce 
voi repeta mai jos, într-o formă mai concisă: 

— Întrevederea cerută ne-a fost acordată fără nici o 
greutate, deoarece tânăra fată se întrecea în a îndeplini 
orice rugăminte, fie ea cât de mică, venită de la tatăl său; 
aceasta, probabil, pentru a-şi răscumpăra totala lipsă de 
supunere în ceea ce privea problema căsătoriei. Generalul 
mi-a telefonat deci şi totul era pregătit în momentul când 
domnişoara Winter - feroce şi nemiloasă - se urcă alături de 
mine în trăsura ce urma să ne ducă în Berkeley Square 
104, la reşedinţa bătrânului militar; este una dintre acele 
clădiri austere ale Londrei pe lângă care şi o biserică pare 
neserioasă. Un valet ne-a condus până în salonul cel mare, 
unde se afla tânăra domnişoară, palidă, gravă, distantă, 
inflexibilă şi îngheţată aidoma zăpezilor nordului. 

Nu ştiu să ţi-o descriu, Watson. Poate că o vei întâlni 
înainte de a încheia cazul şi darurile tale scriitoriceşti se vor 
dovedi atunci utile. E frumoasă, dar are acel aer 
nepământesc al chipurilor diafane ce par a aparţine altei 
lumi. Vechii maeştri ai Evului Mediu pictau astfel de figuri 
transparente şi pure. Cum reuşise oare acel satir mârşav să 
acapareze o asemenea fiinţă? Lucrul acesta mă depăşeşte. 
Dar, pe de altă parte, ştii că extremele se atrag: 
spiritualitatea este atrasă de animalitate, omul cavernelor 
de îngerul înaltului. Acest caz este cel mai groaznic din tot 
ceea ce-ţi poţi închipui. 

Fata ştia, evident, care este motivul vizitei noastre; 
banditul nu întârziase să o anunţe. Apariţia domnişoarei 
Winter a surprins-o puţin, dar imediat am fost invitaţi să 
luăm loc. Gazda noastră avea aerul unei stareţe de 
mănăstire primind vizita unor cerşetori leproşi. Dacă vei 
dori într-o zi, dragul meu Watson, să înveţi cum să-ţi dai 
importanţă, du-te şi ia lecţii de la Violet de Merville. 


— Domnule, mi s-a adresat ea cu un ton ce evoca sunetul 
vântului alunecând pe coastele unui iceberg, numele 
dumneavoastră nu-mi este necunoscut. Aţi venit aici - dacă 
am înţeles bine - pentru a-mi calomnia logodnicul, pe 
baronul Gruner. V-am primit doar la insistenţele tatălui meu 
şi vă previn că, indiferent ce îmi veţi spune, părerea mea 
rămâne neschimbată. 

Mi-a făcut milă, Watson. Mă uitam la ea aşa cum mi-aş fi 
privit, poate, propriul copil. Ştii, eu nu sunt un tip elocvent. 
Mă folosesc mai mult de creier decât de sentimente. Dar 
crede-mă, am pledat în faţa ei cu toată căldura pe care am 
găsit-o în temperamentul meu. I-am descris îngrozitoarea 
situaţie în care femeia îşi dă seama de caracterul unui 
bărbat abia după consumarea căsătoriei: o femeie care este 
nevoită să suporte mângâierea unor buze însângerate sau a 
mâinilor pătate de sânge. Nu i-am ascuns nimic: ruşinea, 
teama, neliniştile, disperarea pe care şi le hărăzea 
măritându-se. Frazele mele n-au reuşit însă nici măcar să 
aducă o undă de culoare în obrajii ei de fildeş sau vreo 
sclipire de emoție în privirea ei pierdută în depărtare. 

M-am gândit la cele pe care ticălosul mi le povestise 
despre starea posthipnotică. Tânăra fată părea într-adevăr 
că trăieşte într-un fel de vis extatic. Şi totuşi, mi-a răspuns 
cu o precizie cât se poate de concretă: 

— V-am ascultat cu răbdare, domnule Holmes. Efectul 
cuvintelor dumneavoastră asupra sufletului meu este exact 
acela despre care v-am vorbit. Ştiu că Adelbert, logodnicul 
meu, a traversat numeroase furtuni în timpul cărora şi-a 
atras un feroce şi aversiuni cu totul nejustificate. Sunteţi 
ultimul dintr-o serie întreagă de calomniatori. Nu exclud 
posibilitatea că îmi doriţi binele, deşi am aflat că sunteţi un 
agent plătit şi că aţi fi putut la fel de bine să apăraţi 
interesele baronului. Dar aceasta nu are nici o importanţă. 
Aş vrea să înţelegeţi odată pentru totdeauna că îl iubesc, că 
el mă iubeşte şi că părerea întregii lumi nu mă 
impresionează mai mult decât croncănitul păsărilor de 


afară. Dacă nobila lui făptură nu a avut niciodată apărători, 
probabil că eu sunt aceea destinată a arăta lumii înălţimea 
superiorității sale. Dar nu am înţeles, a zis ea, întorcându-se 
către însoţitoarea mea, cine este această tânără doamnă. 

Eram gata să-i răspund când aceasta a intervenit brusc, ca 
o furtună. Închipuie-ţi focul şi gheaţa faţă în faţă. 

— Am să-ţi spun imediat! a strigat femeia străzii, sărind de 
pe scaun, cu buzele crispate de ură. Sunt ultima amanta 
dintre sutele de femei pe care le-a sedus, ruinat şi părăsit, 
aşa cum va face şi cu dumneata. Experienţa de faţă va 
însemna pentru dumneata mormântul şi aceasta ar fi cea 
mai bună variantă. Îţi spun clar, biată nebună: dacă îl vei 
lua de bărbat, asta o să însemne moartea dumitale. Nu din 
dragoste îţi vorbesc sau din gelozie. Nu-mi pasă dacă o să 
trăieşti sau o să mori. Vorbesc din ura imensă pe care o port 
în suflet şi nu trebuie să mă priveşti în felul în care o faci, 
pentru că este foarte posibil să ajungi mai jos decât mă aflu 
eu acum! 

— Aş fi preferat să nu ajungem aici cu discuţia, a replicat 
domnişoara de Merville cu răceală. Vă repet că am 
cunoştinţă de trei episoade din viaţa logodnicului meu, pe 
parcursul cărora a avut de-a face cu tot felul de intrigante 
şi sunt asigurată de sincera sa părere de rău pentru 
necazurile pe care le-a făcut altora. 

— Trei episoade? urlă însoţitoarea mea. Proasto! Biată 
năroa-dă fără apărare! 

— Domnule Holmes, v-aş fi recunoscătoare dacă aţi pune 
capăt acestei întrevederi, a rostit vocea de gheaţă. Am 
urmat dorinţa tatălui meu primindu-vă, dar nu mă puteţi sili 
să ascult delirul acestei persoane. 

Cu o înjurătură pe buze, femeia străzii se azvârli înainte; 
dacă nu i-aş fi prins braţul, s-ar fi înfipt cu mâinile drept în 
părul fetei generalului. Am tras-o repede către uşă şi am 
avut norocul să o pot urca într-o trăsură, evitând astfel 
scandalul: sărmana fiinţă nu mai era stăpână pe minţile ei. 
În ceea ce mă priveşte, Watson, eram furios; este greu să 


suporţi aroganţa unei femei pe care, de fapt, doreşti să o 
salvezi. E clar că trebuie să găsesc altceva; voi păstra 
legătura cu tine, Watson, s-ar putea să ai un rol ceva mai 
încolo; deocamdată, însă, actul care urmează nu ne 
aparţine. 

Avea să aibă din nou dreptate, pentru că mâna celorlalţi 
nu întârzie să acţioneze. Am rămas aproape fără suflare în 
momentul în care ochii mei se opriră din întâmplare pe 
titlurile unui ziar; groaza m-a străbătut ca un curent 
electric. Aceasta ie petrecea între Grand Hâtel şi gara 
Charing Cross. Ultima mea convorbire cu Holmes avusese 
loc cu două zile în urma Acum, pe pagina ziarului, literele 
mari, negre, pe fond galben, evidenţiau următorul anunţ: 

Atentat criminal împotriva lui Sherlock Holmes. 

Am rămas țintuit locului câteva secunde. Apoi am smuls un 
ziar din mâna unui vânzător şi m-am refugiat în faţa uşii 
unei farmacii, ca să citesc rândurile fatale. Iată textul: 

— Aflăm cu regret faptul că domnul Sherlock Holmes, 
celebrul detectiv, a fost în această dimineaţă victima unei 
agresiuni criminale, care l-a adus într-o stare asupra căreia 
este prematur să ne pronunţăm. Detaliile nu sunt încă 
foarte clare; întâmplarea s-a petrecut probabil în jurul orei 
prânzului în Regent street, aproape de Cafe Royal. Doi 
indivizi înarmaţi cu bastoane l-au atacat pe domnul Holmes, 
care a primit numeroase lovituri pe trup şi în cap; doctorii 
apreciază cazul drept grav. Rănitul a fost transportat la 
Charing Cross Hospital, iar apoi la domiciliul personal în 
Baker street, în urma insistențelor sale. Agresorii erau bine 
îmbrăcaţi, fapt care le-a permis să scape de sub 
supravegherea celor care le luaseră urma, intrând în Cafe 
Royal şi părăsind apoi localul pe uşa din spate. Cei doi 
aparţin, fără îndoială, acelei organizaţii a crimei care a avut 
de multe ori de suferit în urma activităţii şi ingeniozităţii 
victimei. 

Trebuie să mai spun că m-am aruncat pur şi simplu în 
prima trăsură cerând să fiu dus de urgenţă în Baker 


street?! La uşă am zărit trăsura lui Sir Leslie Oakshott; în 
vestibul m-am ciocnit de celebrul chirurg, care tocmai ieşea 
din camera prietenului meu. 

— Nici un pericol imediat! îmi spuse el. Două sfâşieri ale 
pielii capului şi numeroase vânătăi. A trebuit să-i pun câteva 
copci. l-am făcut o morfină şi are acum nevoie de repaus. 
Dar poţi să-l vezi câteva minute. 

Odată ce mi s-a dat voie, m-am repezit către camera 
cufundată în întuneric. Bolnavul era complet treaz; cu o 
şoaptă abia rostită îmi pronunţă numele. Jaluzelele erau pe 
trei sferturi lăsate, dar în fulgerarea unei raze de soare 
zării capul bandajat al rănitului. O pată mare roşie trecuse 
deja prin pansamentele groase. M-am aşezat lângă el şi-mi 
plecai fruntea. 

— Totul merge bine, Watson. Hai, nu mai fă figura asta! îmi 
zise el; vocea era foarte slăbită. Răul nu e chiar aşa de mare 
cum se crede. 

— Slavă Domnului! 

— Nu sunt de lepădat la lupta cu bastonul, ştii doar, aşa că 
am deviat cea mai mare parte a loviturilor. Dar erau doi. 

— Ce pot să fac, Holmes? Evident, aici e mâna 
blestematului de baron. Dacă-mi dai voie, mă duc să-l jupoi 
de viu! 

— Viteazul meu Watson! Nu, nu putem face nimic până ce 
poliţia nu-i va prinde pe cei doi complici. Dar ei şi-au 
pregătit bine retragerea. Aşteaptă puţin. Am planurile 
mele. Primul lucru pe care-l avem de făcut este să 
exagerăm gravitatea rănilor mele. [i se vor cere veşti, 
Watson. Forţează nota. Spune-le că am noroc dacă mai 
apuc o săptămână de viaţă. Vorbeşte de deliruri, nebunie, 
de ce-ţi trece prin cap. Şi cât mai mult. 

— Dar Sir Leslie Oakshott? 

— Oh, în privinţa lui nici o problemă! O să arate şi mai 
pesimist. Am eu grijă. 

— Altceva, nimic? 


— Ba da. Dă-i de ştire lui Shinwell Johnson şi spune-i să 
pună fata la adăpost. Cei doi haidamaci se vor ocupa şi de 
ea. Dacă au avut îndrăzneala să mă atace pe mine, e foarte 
probabil că nu o vor uita nici pe ea. E urgent. Acţionează 
chiar în această seară. 

— Plec. Mai e ceva? 

— Pune-mi pipa pe noptieră şi alături punga de tutun. 
Perfect! Vino să mă vezi în fiecare dimineaţă şi vom stabili 
planul nostru de bătaie. 

Am convenit chiar în acea seară cu Johnson ca domnişoara 
Winter să plece într-un cartier liniştit de la periferie, 
urmând să stea ascunsă până la înlăturarea pericolului. 

Timp de şapte zile, publicul a trăit cu ideea că Holmes este 
pe moarte. Buletinele lui de sănătate erau foarte alarmante 
iar ziarele publicau ştiri din ce în ce mai sinistre. Vizitele 
mele regulate la bolnav îmi dădeau ocazia să constat că 
starea lui era în progres. Robusteţea constituţiei şi voinţa sa 
de fier făceau minuni. Holmes se refăcea rapid. Mă 
întrebam dacă nu cumva se simţea chiar mai bine decât îmi 
mărturisea mie. Există în acest om o adevărată manie a 
tăinuirii, care-i permitea, desigur, obţinerea unor efecte 
dramatice şi care, în acelaşi timp, îl împiedica şi pe cel mai 
bun prieten al lui să-i ghicească intenţiile. Eram mai 
aproape de el decât oricine pe lume şi totuşi ne despărţea o 
adevărată prăpastie. 

În cea de-a şaptea zi i s-au scos copcile. În ediţia de seară 
a jurnalelor am citit o notiţă pe care trebuia să i-o aduc 
imediat la cunoştinţă prietenului meu, fie că ar fi fost 
bolnav, fie că era sănătos. Printre pasagerii vasului 
Ruritania al Companiei Cu-nard, plecat vineri din Liverpool, 
scria ziarul, figura şi baronul Adelbert Gruner, care avea de 
rezolvat importante probleme financiare în Statele Unite, 
înainte de căsătoria sa cu domnişoara Violet de Merville, 
unica fiică... etc. Etc. Holmes primi ştirea cu răceală. 
Paloarea sa îmi arăta însă cât de puternic îl lovise ceea ce 
aflase. 


— Vineri! exclamă el în cele din urmă. Nu mai mult de trei 
zile! Cred că ticălosul intenţionează să-şi creeze un alibi. 
Dar nu va reuşi, Watson! Pe Dumnezeul meu că nu va reuşi! 
Auzi, Watson? Aş dori să faci ceva pentru mine. 

— Sunt aici pentru a-ţi fi de ajutor, Holmes. 

— Bine, bine, atunci consacră-ţi următoarele 24 de ore 
studierii porţelanului chinezesc. 

Nu mi-a mai dat alte explicaţii, nici eu nu i le-am cerut. 

O lungă experienţă mă învățase să ascult fără să obiectez. 
Dar, coborând în Baker street am început să mă gândesc ce 
pot face ca să-i împlinesc dorinţa. În cele din urmă m-am 
îndreptat către London Library în St. James's Square, mi- 
am expus planul prietenului meu, Lomax, ajutorul de 
bibliotecar şi apoi m-am întors în apartamentul meu cărând 
sub braţ un volum de dimensiuni mari. Se spune despre un 
avocat care a studiat o anume problemă cu deosebită grijă, 
că este capabil să o discute cu un expert în respectivul 
domeniu de pe poziţii egale. Aceasta, lunea, pentru ca 
sâmbăta imediat următoare să fi uitat total ceea ce ştia atât 
de bine cu doar câteva zile în urmă. Categoric, nu doream 
să mă erijez în specialist în domeniul ceramicii! Dar, în 
seara ce a urmat, apoi toată noaptea (cu o scurtă pauză de 
somn) şi în continuare dimineaţa am învăţat o groază de 
lucruri despre această ramură a artei şi mi-am îndopat pur 
şi simplu memoria cu numele marilor artişti ai genului; 
puteam vorbi cu uşurinţă despre marca Hung-wu, de 
frumuseţile ceramicii Yunglo, inscripţiile Tang-Jing sau 
despre rarităţile perioadei primitive Sung şi Yuan. Obsedat 
de aceste noi cunoştinţe, mă prezentai în seara următoare 
la Holmes. El îşi părăsise patul (lucru pe care cu greu l-ai fi 
putut bănui dacă ai fi citit în continuare comunicatele de 
presă) şi era aşezat în fotoliul său preferat. 

— Pe cinstea mea, dragul meu prieten, îi spusei, dacă am 
da crezare ziarelor ar trebui să fii în agonie! 

— Este exact ceea ce doresc să se ştie. Tu. Watson, ţi-ai 
învăţat lecţia? 


— Oricum, nu pot spune că nu m-am străduit. 

— Excelent! te simţi capabil să susţii o conversaţie 
inteligentă pe acest subiect? 

— Cred că da. 

— Atunci dă-mi cutia aceea de pe cămin. 

Deschise încuietoarea şi scoase din cutie un obiect mic, 
învelit într-o mătase fină de Orient. O desfăcu cu grijă şi 
scoase la iveală o farfurioară extrem de delicată de culoare 
albastră, absolut fascinantă. 

— Trebuie să umbli cu precauţii, Watson. Este un porțelan 
veritabil „coajă de ou” din timpul dinastiei Ming. Nu s-a 
făcut niciodată ceva mai extraordinar de atunci. Un serviciu 
complet ar valora sume exorbitante, regeşti. Nu cred că 
mai există ceva asemănător, cu excepţia unui exemplar care 
se află în palatul imperial din Pekin. La vederea acestui 
obiect, un adevărat cunoscător ar înnebuni pur şi simplu de 
plăcere. 

— Ce trebuie să fac eu? 

Holmes îmi întinse o carte de vizită pe care erau gravate 
următoarele: „Dr. HUI Barton, 369 Half Moon Street”. 

— Aşa te vei numi în această seară, Watson. Te duci la 
baronul Gruner. Îi ştiu obiceiurile. Pe la opt şi jumătate va fi 
probabil liber. Un bilet îţi va anunţa vizita din timp; îi vei 
spune că vrei să-i arăţi un eşantion dintr-un serviciu unicat 
de porțelan Ming. Poţi să te prezinţi ca doctor; este un rol 
pe care o să-l joci sigur cu naturaleţe. Eşti colecţionar, acest 
serviciu ţi-a parvenit printr-o toană a norocului, ai auzit de 
interesul pe care baronul îl manifestă pentru porţelanuri şi 
eşti dispus să-l vinzi la un preţ acceptabil. 

— Cât anume? 

— Bună întrebare, Watson! Ai fi demascat iute dacă nu ai 
cunoaşte valoarea acestui obiect. Farfurioara mi-a fost 
adusă de sir James; provine, dacă am înţeles bine, din 
colecţia clientului său. Nu vei exagera cu nimic dacă vei 
afirma că nu are pereche în lume. 


— Aş putea face propunerea ca serviciul să fie supus 
expertizei unor specialişti? 

— Excelent, Watson. Astăzi eşti în mare formă. Propune-i 
pe Christie sau Sotheby. Delicateţea te opreşte să te 
pronunţi asupra preţului. 

— Dar dacă nu o să mă primească? 

— Nici o grijă! Suferă de „colecţionită” acută şi are mania 
porţelanurilor chinezeşti. Stai jos, Watson. O să-ţi dictez 
scrisoarea. Nu ceri nici un răspuns. Anunţi pur şi simplu 
vizita şi scopul ei. 

Scrisoarea era admirabilă: concisă, de o desăvârşită 
politeţe, capabilă să trezească curiozitatea cunoscătorului. 
Un comisionar din cartier a fost rugat să o ducă imediat la 
destinaţie. În aceeaşi seară, cu preţioasa farfurioară într-un 
buzunar şi cu cartea de vizită a doctorului Barton în 
celălalt, plecam în aventură! 

Reşedinţa, ca şi întregul domeniu, arătau fără tăgadă că 
baronul Gruner era într-adevăr foarte bogat. Aleea lungă 
care conducea spre intrare era mărginită de statui şi plante 
rare. Proprietatea fusese amenajată la început pentru unul 
dintre regii aurului din America de Sud. Un maâtre d'hâtel 
cu prestanţă de arhiepiscop îmi deschise poarta, dându-mă 
apoi în grija unui servitor îmbrăcat în livrea. Apoi, am fost 
prezentat baronului. 

Omul stătea în picioare sprijinindu-se de o masă de lucru 
veche, aşezată între cele două ferestre ale încăperii. Aici îşi 
avea locul colecţia de porţelanuri chinezeşti. Când am 
intrat, baronul se întoarse către mine; ţinea în mâini un vas 
Mic, brun. 

— Vă rog, doctore, luaţi loc! îmi spuse el. Tocmai îmi 
admiram comorile şi mă întrebam dacă voi putea cu 
adevărat să-mi mai ofer una. Acest exemplar Tang, datând 
din secolul al VII-lea vă va interesa, fără îndoială. Sunt sigur 
că nu aţi mai văzut niciodată o lucrătură mai delicată şi un 
colorit mai bogat. Aveţi într-adevăr farfurioara Ming despre 
care mi-aţi scris? 


Am scos cu infinită precauţie pacheţelul şi i l-am întins. 
Baronul se aşeză la biroul său, apropie lampa şi se scufundă 
în contemplaţie. Pentru că lumina îi cădea direct pe figură, 
am început să-l studiez la rândul meu. 

Era cu adevărat un bărbat superb. Reputația pe care 
frumuseţea sa şi-o câştigase în Europa era îndreptăţită. Era 
de talie mijlocie, însă grațios şi suplu. Faţa îi era bronzată, 
apropiată de culoarea orientală; ochii negri, languroşi, 
aveau cu siguranţă puterea de a fascina. Părul, la rândul 
său, era negru ca pana corbului. Dacă nu văzusem însă 
până atunci gura unui asasin, eram convins că o aveam 
acum în faţa ochilor. Era pur şi simplu o deschizătură în 
ansamblul figurii, dreaptă, subţire, fioroasă. Avusese grijă 
să şi-o acopere aproape total cu o mustață bine tăiată, 
pentru că buzele acelea erau un adevărat semnal de alarmă 
al naturii, un avertisment pentru eventualele victime. Avea 
o voce insinuantă, maniere perfecte. I-aş fi dat cam treizeci 
şi ceva de ani; urma să aflu mai târziu că avea exact 
patruzeci şi doi. 

— Minunată! Cu adevărat minunată! spuse el într-un 
târziu. Şi spuneţi că aveţi un serviciu de şase piese? Mi se 
pare curios că n-am auzit nimic despre ele până acum. Nu 
cunosc în Anglia decât un singur serviciu care ar putea 
rivaliza cu această splendoare, dar nu e de vânzare. As fi 
indiscret dacă v-aş întreba, domnule doctor. Barton, de 
unde-l aveţi? 

— Chiar este important acest lucru? îl întrebai cât se poate 
de calm. Vedeţi că piesa este autentică; în ceea ce priveşte 
valoarea, voi apela pur şi simplu la un expert. 

— Este foarte ciudat, şopti el în timp ce prin ochii săi trecu 
o uşoară umbră de bănuială. Când se negociază astfel de 
valori este firesc să ştii totul despre tranzacţie. 
Autenticitatea acestei piese este indiscutabilă. Dar dacă se 
va demonstra la un moment dat că nu aveţi dreptul să o 
vindeţi? 

— Vă pot garanta acest lucru. 


— Problema este ce bază se poate pune pe garanţia 
dumneavoastră. 

— Bancherii mei vă vor răspunde. 

— Bine. Dar oricum, tranzacţia aceasta are ceva 
neobişnuit în ea. 

— Puteţi spune da sau nu. M-am adresat dumneavoastră 
mai întâi pentru că vă ştiam un fin cunoscător. Pot însă 
merge şi în altă parte. 

— Cine v-a spus că sunt un cunoscător? 

— Ştiam că ati scris o carte cu acest subiect. 

— Aţi citit-o? 

— Nu. 

— Dumnezeule! nu mai înţeleg nimic. Sunteţi cunoscător 
şi sunteţi colecţionar, aveţi în proprietate o piesă cu valoare 
imensă şi cu toate acestea nu v-aţi deranjat să cunoaşteţi 
singura carte care v-ar fi lămurit cu exactitate asupra 
acestei piese. Cum vă explicaţi asta? 

— Sunt un om extrem de ocupat. Sunt medic. Am o 
clientelă numeroasă. 

— Nu este un răspuns. Dacă un om are un hobby, i se 
consacră, indiferent de alte îndeletniciri pe-care le are. Îmi 
scriaţi în biletul dumneavoastră că sunteţi un cunoscător, 
nu? 

— Este adevărat. 

— Pot să vă adresez câteva întrebări pentru a verifica 
afirmaţia dumneavoastră? Sunt nevoit să spun, domnule 
doctor, în cazul în care sunteţi cu adevărat doctor, că toată 
această situaţie mi se pare suspectă. Aş vrea să vă întreb ce 
ştiţi despre împăratul Shomu şi cum îl asociaţi cu Shoso-in 
de la Nara? Şi dacă acest lucru vă creează probleme, 
vorbiţi-mi despre dinastia Wei şi locul ei în istoria ceramicii! 

Am sărit din fotoliul meu spumegând de furie. 

— Asta-i intolerabil, domnule! am strigat. Am venit aici ca 
să vă acord o prioritate, nu ca să fiu examinat ca un şcolar. 
Cunoştinţele mele pot fi inferioare celor pe care le aveţi, 


dar oricum, nu voi răspunde unor întrebări adresate într-un 
mod atât de injurios. 

Omul mă fixa gânditor. Ultima urmă de înţelegere 
dispăruse din ochii săi. Apoi, deodată, un fulger i se aprinse 
în privire. 

— Ce joc jucaţi, domnule? Aţi venit aici să mă spionaţi! 
Sunteţi emisarul lui Holmes şi încercaţi să mă înşelaţi. Se 
pare că Holmes este pe moarte şi drept urmare îşi trimite 
valeţii să mă iscodească. Aţi intrat aici fără permisiunea 
mea, dar veţi vedea, va fi mult mai greu să ieşiţi. 

Se ridicase dintr-o mişcare; am dat înapoi pentru că omul 
îşi ieşise din fire. Cred că mă suspecta chiar de la început, 
iar dialogul nostru îl lămurise pe deplin. Îmi era clar că nu- 
mi mai puteam face nici o iluzie. II văzui căutând febril în 
sertarul biroului. A auzit însă probabil un zgomot, deoarece 
se opri brusc şi ciuli urechile. 

— Ah! exclamă el şi se repezi în camera din spatele lui. În 
două clipe am ajuns şi eu la uşă. N-o să uit niciodată scena 
care a urmat. Fereastra celei de a doua camere dădea în 
grădină şi era larg deschisă. În cadrul ferestrei, aidoma 
unei fantome, şedea Holmes; faţa îi era lividă. O clipă mai 
târziu, sări peste canatul geamului şi dispăru în tufişuri. 
Stăpânul casei se repezi în urma lui. Dar atunci... Oh! totul 
n-a durat decât o secundă! Am văzut atât de clar! Braţul alb 
al unei femei se ivi dintre ramurile unui tufiş. În aceeaşi 
clipă baronul scoase un strigăt îngrozitor. Îşi acoperi faţa cu 
ambele mâini şi reveni în fugă către casă. În drum se lovea 
cu capul de pereţi, apoi se prăbuşi pe covor, rostogolindu-se 
în dureri cumplite. Urletele lui răsunau în toată casa. 

— Apă! Pentru Dumnezeu, aduceţi apă - striga el întruna. 

Am luat o carafă de pe masă şi m-am apropiat să-i acord 
primul ajutor. Personalul casei se năpusti în vestibul. Îmi 
amintesc că unul a leşinat văzând chipul oribil desfigurat al 
stăpânu-lui. Vitriolul lucra extrem de repede. Unul din ochi 
era complet ars. Celălalt, foarte roşu, era cumplit inflamat. 
Faţa, pe care cu câteva minute mai înainte o admirasem, 


semăna cu o pictură minunată peste care cineva trecuse cu 
un burete umed. Era lividă, neomenească, groaznică. În 
câteva cuvinte am explicat cele petrecute. Câţiva servitori 
săriseră pe fereastră în grădină şi scotoceau tufişurile, dar 
era noapte şi începuse să plouă. 

Victima continua să urle de furie şi de durere. 

— Este talpa iadului! Este Kitty Winter! Oh! Mizerabila! O 
să-mi plătească asta! Da, o să plătească! Oh! Dumnezeule 
din cer, nu mai pot suporta aceste dureri! 

Am turnat puţin ulei peste figura mutilată, apoi i-am 
injectat o morfină. Nefericitul se agăța de mâinile mele ca şi 
cum aş fi putut să redau viaţă acelor ochi de peşte mort 
care mă fixau. Aş fi vărsat o lacrimă în faţa acestui dezastru 
fizic dacă nu mi-aş fi reamintit de murdăria existenţei lui. 
Apariţia medicului de familie m-a eliberat. Foarte repede a 
sosit apoi şi un specialist. Nici autorităţile n-au întârziat. Am 
dat cartea mea de vizită, cea adevărată, inspectorului de 
poliţie. Ar fi fost stupid să procedez altfel, pentru că la 
Scotland Yard eram cunoscut aproape la fel ca şi prietenul 
meu Holmes. Am părăsit apoi casa aceea sinistră, în mai 
puţin de o oră ajunsesem în Baker street. 

Holmes era aşezat în fotoliul său; părea epuizat. Mai mult 
decât rănile, evenimentele din seara aceea îi epuizaseră 
nervii; ascultă cuprins de oroare istorisirile mele. 

— Plata păcatelor, Watson! Plata păcatelor, îmi spuse el. 
Mai devreme sau mai târziu totul se plăteşte. Şi, Dumnezeu 
ştie, el a păcătuit destul, adăugă el luând de pe masă o 
carte mare, închisă la culoare. Iată cartea despre care ne-a 
vorbit femeia aceea. Dacă acum nu se va rupe logodna, 
nimeni pe lume n-o va mai putea împiedica. Dar se va rupe, 
cu siguranţă. Trebuie. Nici o femeie care se respectă n-ar 
rezista. 

— Este jurnalul lui de dragoste? 

— Mai mult al viciului. Din momentul în care femeia Winter 
ne-a dezvăluit existenţa lui, am înţeles că am putea avea o 
armă formidabilă dacă am intra în posesia acestei cărţi a 


groazei. N-am spus nimic pe moment pentru că s-ar fi putut 
afla. Apoi a urmat agresiunea; ea mi-a dat şansa de a-l face 
pe baron să creadă că sunt scos din cursă. Iotula mers 
perfect. Aş mai li putut aştepta, dar intenţia lui de a merge 
în America mi-a forţai mâna. N-ar fi plecat pentru nimic în 
lume lăsând în urma lui un document atât de 
compromiţător. Am fost deci obligat să acţionez. O spargere 
nocturnă era exclusă din pricina dispozitivului de alarmă. 
Doar seara exista o posibilitate, cu condiţia ca atenţia lui să 
fie reţinută de ceva. lată de ce tu şi farfurioara de porțelan 
aţi intrat în scenă. Aveam nevoie însă să ştiu exact unde se 
află cartea; îmi era foarte clar că nu voi avea la dispoziţie 
decât câteva clipe. Timpul meu era limitat de cunoştinţele 
tale reduse în materie de porţelanuri chinezeşti. Am luat-o 
cu mine pe femeia aceea doar în ultimul moment. Cum aş fi 
putut ghici conţinutul pacheţelului pe care-l ascundea cu 
atâta grijă sub haină? Eram convins că venise să mă ajute în 
treburile mele; iată însă că, de fapt, s-a ocupat de ale ei. 

— El ghicise că tu m-ai trimis. 

— Bănuiam eu. L-ai ţinut totuşi în şah exact cât am avut 
nevoie pentru a găsi cartea, dar nu suficient ca să părăsesc 
locul fără să fiu văzut. Ah! Sir James! sunt deosebit de 
bucuros că aţi venit! 

Venise sir James Damery, chemat de urgenţă de Holmes. 
După ce ascultă istorisirea celor petrecute, el spuse: 

— V-aţi descurcat minunat! Minunat! dacă rănile sunt atât 
de îngrozitoare pe cât povesteşte Watson, nu vom mai avea, 
probabil, nevoie de acea carte infamă pentru a rupe 
logodna. Ea se va desface de la sine. Holmes ridică fruntea. 

— Femei ca domnişoara de Merville nu procedează aşa. Ea 
îl va iubi mai tare în noua postură, aceea de martir. Nu. Va 
trebui să-i distrugem substanţa morală, cea fizică nu 
contează în astfel de situaţii. Această carte o va readuce cu 
picioarele pe pământ. Şi nu văd altă soluţie. 

Sir James plecă luând cu el cartea şi preţioasa farfurioară 
de porțelan. Pentru că eram şi eu în întârziere am coborât 


împreună cu el. O trăsură îl aştepta în faţa casei. La ordinul 
său scurt, caii se puseră rapid în mişcare. Deşi a încercat să 
acopere portiera cu mantaua, am avut totuşi timpul să 
observ blazonul regal încrustat cu aur. Am rămas pur şi 
simplu cu gura căscată. M-am întors imediat în camera lui 
Holmes. 

— Am descoperit cine este clientul nostru! strigai eu 
extrem de mândru. Ei bine, Holmes, este vorba de... 

— De un prieten credincios şi cinstit, mă întrerupse 
Holmes, încercând să-mi stăvilească elanul. Sper ca asta să 
ne fie de învăţătură pentru totdeauna. 

Nu ştiu cum a fost folosită cartea aceea infamă. Poate că 
Sir James şi-a asumat el însuşi sarcina de a o arăta tinerei 
fete. Mai normal ar fi fost însă ca această delicată misiune 
să revină tatălui ei. În orice caz, efectul a fost cel scontat. 

Trei zile mai târziu, Morning Post publica un anunţ laconic, 
potrivit căruia căsătoria domnişoarei Violet de Merville cu 
baronul Gruner nu va mai avea loc. Acelaşi ziar descria pe 
larg depoziţia lui Kitty Winter, adusă în faţă tribunalului sub 
acuzaţia de a fi folosit vitriolul. Procesul a pus în lumină 
câteva circumstanţe atenuante, astfel că verdictul a fost 
deosebit de indulgent. Sherlock Holmes s-a văzut pus în 
urmărire pentru spargere, dar când scopul urmărit este 
nobil, iar clientul suficient de celebru, chiar şi legea engleză 
devine mai elastică şi mai înţelegătoare. Prietenul meu nu 
se aşezase încă pe banca acuzaților şi este foarte probabil 
că nu o va face niciodată. 

IX. Coama leului. 

Oricât de ciudat ar putea să pară, s-a întâmplat totuşi ca o 
problemă care fără doar şi poate era cel puţin la fel de 
încurcată şi neobişnuită ca toate celelalte întâlnite în lunga 
mea carieră profesională, să mi se înfăţişeze abia după ce 
m-am retras din meserie: şi mai ciudat a fost că mi-a 
apărut, ca să zic aşa, chiar în pragul uşii. S-a întâmplat 
după retragerea mea în căsuţa din comitatul Sussex, când 
mă înfundasem complet în încântătoarea viaţă în sânul 


naturii către care tânjisem atât de des în cursul lungilor ani 
petrecuţi în mijlocul întunecatei Londre. În această 
perioada a vieţii mele, bunul doctor Watson dispăruse 
aproape complet din raza mea vizuală. Cel mult de-l mai 
vedeam vreodată într-un week-end, în cazul când se 
întâmpla să mă viziteze. Aşadar de data asta trebuia să-mi 
slujesc singur de cronicar. O, dar dac-ar fi fost el cu mine, ce 
splendoare ar fi ieşit din pana lui de pe urma unei 
întâmplări atât de pasionante şi din triumful meu final 
asupra tuturor dificultăţilor! Dată fiind situaţia, n-am însă 
încotro şi trebuie să-mi spun povestea aşa simplu cum mă 
taie capul, arătând, prin propriile mele cuvinte, fiecare pas 
făcut pe drumul străbătut cu greu în căutarea unei chei 
pentru misterul legat de Coama Leului. 

Vila mea se află pe panta de sud a colinelor dinspre 
Canalul Mânecii, şi de acolo se desfăşoară în faţa ochilor o 
privelişte minunată. În acest loc, coasta e alcătuită numai 
din stânci de cretă, pe care nu le poţi cobori decât de-a 
lungul unei singure poteci lungi şi şerpuitoare, alunecoase 
şi abrupte. La capătul de jos al potecii se află o întindere 
lată de vreo sută de metri, acoperită cu pietricele şi 
sfărâmături de piatră, chiar şi atunci când fluxul e la 
maximum. Ici colo însă, sunt unele dune şi scobituri în care 
apa se adăposteşte o dată cu fiecare flux, alcătuind nişte 
piscine splendide. Ateastă plajă admirabilă se întinde pe 
câteva mile în dreapta şi în stânga, întreruptă fiind doar 
într-un loc de golfuleţul şi satul Fulwurth. 

Casa mea e izolată şi singuratică. Tot domeniul e în 
stăpânirea mea, a bătrânei mele menajere şi a albinelor 
mele. Dar la o distanţă de mai puţin de un kilometru se află 
vestita şcoală a lui Harold Stackhurst. Situată pe un 
domeniu destul de vast, instituţia este instalată într-un 
edificiu numit Vila Frontoanelor. Vreo douăzeci de tineri se 
pregătesc aici pentru diferite profesiuni, sub oblăduirea 
mai multor cadre didactice. Stackhurst personal a fost pe 
vremea lui un student foarte bun, excelent la toate materiile 


şi ce deasupra mare campion la canotaj academic. Din ziua 
în care m-am stabilit pe coastă, am fost în cei mai buni 
termeni cu el şi de fapt era singurul cu care eram în relaţii 
atât de intime încât puteam să ne facem seara vizite fără să 
fie vorba de o invitaţie oficială. 

Spre sfârşitul lui iulie 1907 s-a stârnit o furtună teribilă, 
vântul sufla dinspre sud, îngrămădind parcă valurile 
Canalului Mânecii la temelia falezei şi lăsând în urmă o 
adevărată lagună la venirea refluxului. În dimineaţa la care 
mă refer, vântul se mai potolise şi toată natura parcă era 
proaspătă şi de curând spălată. Era imposibil să lucrezi 
într-o zi atât de încântătoare şi am făcut o mică plimbare 
înainte de micul dejun, ca să mă bucur de aerul minunat al 
acelei zile. Am pornit pe poteca de pe faleză care ducea la 
coborârea abruptă spre plajă. Pe drum am auzit că mă 
strigă cineva şi întorcându-mă, l-am văzut pe Harold 
Stackhurst care-mi făcea semne vesele cu mâna. 

— Ce dimineaţă splendidă, domnule Holmes! Eram convins 
că o să ieşi la plimbare şi c-o să te întâlnesc. 

— După câte înţeleg, te duci să te scalzi în mare. 

— Nu te laşi de loc de meserie - râse el, bătând cu palma 
buzunarul umflat. Da, într-adevăr, Mepherson a pornit-o 
mai de dimineaţă şi sper să-l găsesc încă pe mal. 

Fitzroy Mepherson era profesorul de ştiinţe naturale, un 
tânăr bine şi foarte promiţător, a cărui viaţă fusese amărâtă 
cumplit de o afecţiune cardiacă cu care se alesese în urma 
unei crize reumatice. De felul lui, însă, era un adevărat atlet 
şi strălucea în practicarea tuturor sporturilor care nu-i 
cereau un efort prea mare. Vara ca şi iarna, înota în mare şi 
întrucât şi mie îmi plăcea înotul, s-a întâmplat adesea să ies 
cu el în larg. 

Chiar în clipa aceea l-am zărit amândoi pe Mepherson. I se 
vedea capul deasupra lagunei falezei, acolo unde se 
termina poteca. Apoi s-a ivit tot trupul; se clătina pe 
picioare ca un beţiv. În clipa următoare a ridicat mâinile în 
sus şi, cu un strigăt îngrozitor, a căzut cu faţa la pământ. 


Staekhurst şi cu mine ne-am repezit la el - era o distanţă de 
vreo cincizeci de metri - şi l-am întors pe spate. Se vedea 
bine că omul e pe moarte, pentru că avea ochii sticloşi şi 
duşi în fundul capului, iar obrajii înspăimântător de livizi. O 
clipă, i-a apărut pe faţă o licărire de viaţă şi omul a rostit 
vreo câteva cuvinte, vizibil din dorinţa de a ne preveni 
împotriva unei primejdii. Cuvintele erau bălmăjite şi 
neclare, dar, după părerea mea, ultimele care au izbucnit 
aproape ca un țipăt de pe buzele lui au fost „Coama Leului”. 
Ceea ce a spus era neinteligibil şi, pe de altă parte, nici nu 
părea să aibă vreo legătură cu întâmplarea respectivă; 
totuşi, oricât am încercat să le găsesc vreo altă 
interpretare, n-am izbutit. Apoi Mepherson s-a ridicat puţin 
de la pământ, a zvâcnit odată cu braţele în aer şi a căzut pe 
o parte. Era mort. 

Tovarăşul meu a fost pur şi simplu paralizat de aceasta 
neaşteptată grozăvie, iar eu, după cum e lesne de închipuit, 
am simţit cum toată fiinţa mi se încordează, în start de 
alarmă. Şi aveam şi nevoie de încordarea forţelor, pentru că 
se va vedea imediat că e vorba de un caz cu totul ieşit din 
comun. 

Omul era îmbrăcat doar cu pardesiul şi pantalonii, şi se 
încălţase în grabă cu nişte papuci de pânză, la care nu 
apucase să-şi lege şireturile. În căderea lui, pardesiul, pe 
are şi-l pusese doar pe umeri, alunecase într-o parte, 
dezgolindu-i trupul. Ne-am uitat la el uimiţi. Ioată spinarea 
îi era acoperită de nişte dungi purpurii, de parcă l-ar fi 
bătut cineva cu un bici de sârmă subţire. Era limpede că 
instrumentul cu care îi fusese aplicată această pedeapsă 
era foarte flexibil, întrucât răni lungi se încolăceau după 
umeri şi coaste. Pe bărbie i se prelingea o dâră de sânge, 
deoarece, cuprins de dureri insuportabile, îşi muşcase buza 
de jos. Faţa lui trasă şi schimonosită trăda chinurile 
îngrozitoare prin care trecuse. 

Eu stăteam în genunchi, iar Stackhurst în picioare, lângă 
trupul celui mort, când o umbră alunecă spre noi; 


întorcându-ne, l-am văzut în faţa noastră pe lan Murdoch. 
Murdoch era profesorul de matematică al şcolii, un bărbat 
înalt, subţire şi oacheş, atât de morocănos şi de distant, 
încât nimeni n-ar fi putut spune că e prieten cu el. Părea că 
trăieşte într-o zonă înaltă şi abstractă de ecuaţii şi de 
secţiuni conice, din care nimic nu-l putea smulge şi lega de 
viaţa de fiecare zi. Era considerat de către studenţi ca un 
adevărat fenomen şi cu siguranţă că ar fi fost calul lor de 
bătaie, dar în vinele omului ăsta curgea un sânge ciudat şi 
exotic, vizibil nu numai în expresia ochilor de culoarea 
tăciunelui, şi în faţa sa oacheşă, ci şi în izbucnirile sale de 
furie, uneori de-a dreptul feroce. Odată, când îl necăjise 
cățelul lui Mepherson, el luase animalul şi-l zvârlise pe 
geam, lucru pentru care Stackhurst l-ar fi concediat, fără 
îndoială, dacă n-ar fi fost un profesor atât de capabil. lată, 
în linii mari, care era natura acestui om straniu şi complex, 
care se ivise lângă noi. Părea sincer înspăimântat de ceea 
ce vede, cu toate că incidentul cu câinele ar fi putut să 
sugereze o totală lipsă de simpatie pentru cel mort. 

— Bietul om, bietul de el! Ce pot să fac? Cum aş putea să-l 
ajut? 

— Ai fost cumva cu el? Nu ne poţi spune ce s-a întâmplat? 

— Nu, nu, azi-dimineaţă am întârziat. N-am fost încă pe 
plajă. Vin direct de la Vila Frontoanelor. Ce pot să fac? 

— Te poţi repezi până la jandarmeria din Fulworth. Anunţă 
imediat cazul. 

Fără o vorbă, profesorul a pornit cât a putut de repede, iar 
eu am început să mă ocup de toate aspectele accidentului, 
în timp ce Stackhurst a rămas lângă cadavru, năucit de cele 
întâmplate. Bineînţeles, prima mea sarcină era să observ 
cine se afla pe mal. Din vârful potecii puteam cuprinde cu 
privirea toată plaja: era absolut pustie. În afară doar de 
vreo două-trei siluete negre, care se zăreau în depărtare, în 
drum spre satul Fulworth. După ce m-am asigurat în ce 
priveşte această direcţie, am pornit încet pe potecă. 
Stâncile erau de calcar acoperit cu argilă şi marnă şi din loc 


în loc am putut identifica urmele aceloraşi tălpi care 
coborau şi urcau. În dimineaţa aceea nu se mai dusese 
nimeni pe plajă. Într-un loc am observat urma unei mâini cu 
degetele desfăcute, îndreptate spre partea de sus a pantei. 
Singura interpretare posibilă era că bietul Mepherson 
căzuse în patru labe la urcare. Erau şi câteva scobituri 
rotunde, din care se putea deduce că în repetate rânduri 
căzuse în genunchi. La capătul de jos al potecii se afla acea 
lagună mare, lăsată de reflux. Mepherson se dezbrăcase la 
marginea ei, pentru că pe o stâncă i-am găsit prosopul. Era 
împăturit şi uscat, ceea ce îmi dovedea că de fapt nici n-a 
intrat măcar în apă. Cercetând cu atenţie pietricelele din 
jur, am găsit vreo două urme ale papucilor săi de pânză pe 
nisip, precum şi urmele piciorului său gol. Asta dovedea că 
se pregătise să se scalde, deşi prosopul arăta că n-a făcut-o. 
Prin urmare, coordonatele problemei erau clar definite - 
dar în acelaşi timp nespus de stranii, cum nu mi-a mai fost 
dat să întâlnesc: omul nu rămăsese pe plajă decât cel mult 
un sfert de oră. Stackhurst venise în urma lui de la Vila 
Frontoanelor, deci era limpede că nu se scursese prea mult 
timp. Mepherson se dusese să facă baie în mare şi se 
dezbrăcase, lucru pe care-l indicau urmele piciorului gol. 
Apoi brusc îşi pusese la loc hainele pe el - erau aşa de 
răvăşite şi desfăcute, încât graba era evidentă - şi se 
întorsese fără să intre în apă sau cel puţin fără să se mai 
şteargă. lar motivul pentru care se răzgândise era că-l 
biciuise cineva în felul acesta sălbatic, inuman, chinuindu-l 
până ce durerea îl silise să-şi muşte buzele, lăsându-l atât 
de istovit, încât abia a avut puterea să mai urce panta 
înainte de a cădea jos fără viaţă. Cine săvârşise această 
faptă barbară? E adevărat că la baza falezei se aflau câteva 
grote şi peşteri mici, însă soarele, care nu se înălţase încă 
prea tare pe cer, le lumina direct şi se vedea bine că nu era 
loc să se ascundă nimeni în ele. Mai pomenisem şi de acele 
siluete de pe mal, la o mare distanţă. Erau atât de departe, 
încât nu puteau să aibă nici o legătură cu crima; şi pe urmă, 


la mijloc se afla laguna în care intenţionase Mepherson să 
facă baie, şi valurile ei se înălţau până la nivelul stâncilor. Pe 
mare se zăreau destul de aproape vreo două-trei luntre de 
pescari. Pe aceştia îi puteam cerceta pe îndelete. Existau 
mai multe piste, dar niciuna nu putea să ducă la vreun 
rezultat mulţumitor. 

Întorcându-mă în cele din urmă la cadavru, am văzut că 
între timp se strânseseră în jurul lui un mic grup de 
trecători. Bineînţeles, Stackhurst se afla încă acolo, iar lan 
Murdoch tocmai sosise cu Anderson, jandarmul satului. O 
matahală mustăcioasă, masivă şi înceată, cum sunt mulţi 
dintre locuitorii comitatului Sussex. Genul ăsta de oameni 
ascunde mult bun simţ sub o înfăţişare greoaie şi tăcută. 
Andersoa a ascultat povestea, şi-a însemnat tot ce i-am spus 
noi şi în cele din urmă m-a luat deoparte: 

— Aş fi foarte fericit dacă mi-aţi da vreun sfat domnule 
Holmes. E o poveste prea complicată ca s-o pot rezolva 
singur şi dacă dau greş, o să am de furcă cu şefii de la 
Lewes. 

L-am sfătuit să-şi anunţe superiorul direct şi să trimită şi 
după un doctor; de asemenea, l-am sfătuit să nu permită să 
se mişte absolut nici un lucru de la locul lui şi să se lase cât 
mai puţine urme cu putinţă până la sosirea celor două 
persoane anunţate. Între timp, am percheziţionat 
buzunarele mortului. I-am găsit batista, briceagul şi un 
portvizit. Din a-cesta din urmă a ieşit o hârtiuţă, pe care am 
despăturit-o şi i-am întins-o jandarmului. O mână de femeie 
scrisese nu prea citeţ: „Fii sigur că voi veni, Maudie”. Părea 
să fie vorba de e întâlnire de dragoste, era o confirmare, 
dar nu reieşea din ea nici data, nici locul. Jandarmul a pus-o 
din nou în portvizit şi a băgat şi acest obiect şi pe celelalte 
înapoi în buzunarele pardesiului. Apoi, întrucât nu se mai 
ivea nici un alt indiciu, m-am întors acasă să iau micul 
dejun, după ce am aranjat mai întâi să se facă o cercetare 
amănunţită a părţii de jos a falezei. 


Stackhurst a trecut pe la mine peste vreun ceas, ca să-mi 
spună că mortul a fost transportat la şcoală, unde urma să 
se facă ancheta Parchetului. Venea, de asemenea, cu câteva 
veşti foarte serioase şi precise. După cum mă aşteptasem n- 
au găsit nimic în peşterile de la baza falezei, dar uitându-se 
prin hârtiile din biroul lui Mepherson, Stackhurst scosese la 
iveală o corespondenţă intimă cu o oarecare domnişoară 
Maud Bellamy din Fulworth. Prin urmare, am putut stabili 
în felul a-cesta cine a scris bileţelul. 

— Scrisorile sunt în mâna jandarmilor - mi-a explicat 
Stackhurst. N-am putut să ţi le aduc. Dar nu încape îndoială 
că era vorba de o dragoste foarte puternică. Prin urmare, 
nu văd nici un motiv de a o lega de această oribilă 
întâmplare, afară doar de faptul că duduia avea o întâlnire 
cu Mepherson. 

— Dar în nici un caz nu aici,. Unde vă scăldaţi cu toţii în 
mod frecvent - l-am contrazis eu. 

— Întâmplarea face - zise el - că studenţii nu se aflau cu 
Mepherson. 

— Dar a fost într-adevăr o simplă întâmplare? 

Stackhurst se încruntă şi căzu pe gânduri. 

— I-a reţinut lan Murdoch - zise el. A insistat foarte mult 
să le facă o demonstraţie algebrică înainie de gustarea de 
dimineaţă. Bietul om, e teribil de tulburat de toată povestea 
asta! 

— Şi totuşi, după câte am înţeles, nu erau prea buni 
prieteni. 

— Într-o vreme, nu. Dar de mai bine de un an Murdoch era 
cât se poate de apropiat de Mepherson, deşi firea lui nu e 
de loc prietenoasă. 

— Da, mi-am dat seama de asta. De altfel, după câte îmi 
amintesc, mi-ai spus odată că s-au certat din pricina unui 
câine maltratat. 

— Aia e o poveste veche. 

— Dar poate c-a lăsat o dorinţă de răzbunare? 

— Nu, nu, sunt sigur că erau buni prieteni. 


— Ei, atunci rămâne să cercetăm chestiunea cu fata. O 
cunoşti? 

— Toată lumea o cunoaşte. Este zâna ținutului, o 
adevărată frumuseţe, Holmes, care atrage atenţia peste tot 
unde se duce. Ştiam că-i place lui Mepherson, dar habar n- 
aveam că lucrurile merseseră atât de departe cum par să 
indice a-ceste scrisori. 

— Dar cine e fata? 

— E fiica bătrânului Tom Bellamy, proprietarul tuturor 
bărcilor şi cabinelor de baie de la Fulworth. A fost pescar la 
început, dar acum a prins niţel cheag. Afacerile le conduce 
el şi cu fiul său William. 

— N-ai vrea să facem o plimbare până la Fulworth să stăm 
de vorbă cu ei? 

— Dar ce pretext am putea găsi? 

— A, în privinţa asta nu-i nici o greutate. La urma urmelor, 
e imposibil ca bietul profesor să-şi fi făcut singur seama în 
modul ăsta înfiorător. Coada biciului a fost totuşi în mâna 
unui om, dacă într-adevăr un bici i-a pricinuit aceste răni. 
Cercul cunoştinţelor sale din această localitate izolată era 
fără doar şi poate limitat. Să căutăm să explorăm tate 
pistele şi nu se poate să nu dăm peste mobilul crimei, iar 
acesta la rândul lui, ne va conduce la făptaş. 

Plimbarea pe dunele din împrejurimi, îmbălsămate de 
parfumul cimbrului sălbatic, ar fi fost foarte plăcută dacă 
minţile noastre n-ar fi fost de-a dreptul otrăvite de tragedia 
la care fusesem martori. Satul Fulworth se află într-o 
depresiune care alcătuieşte un semicerc în jurul golfului. 
Îndărătul cătunului de modă veche s-au ridicat mai mulle 
case moderne pe terenul în pantă. Stackhurst m-a condus 
la una din ele. 

— Iată vila „Limanul”, cum a botezat-o Bellamy. Cea cu un 
turn în colţ şi cu acoperişul de ardezie. Nu e rău da loc 
pentru un om care n-a avut la început nici măcar... O, 
Doamne, ia uită-te! 


Portiţa grădinii de la vila „Limanul” se deschisese brusc şi 
un om ieşise în goană. Nu încăpea nici o îndoială, silueta 
înaltă, colţuroasă şi deşelată era a lui lan Murdoch, 
matematicianul. O clipă mai târziu, i-am ieşit în întâmpinare 
pe drum. 

— Bună! zise Stackhurst. 

Matematicianul făcu un semn din cap, ne aruncă o privire 
piezişă cu ochii lui negri, iscoditori, şi dădu să treacă mai 
departe, dar directorul îl opri: 

— Ce căutai aici? întrebă el. 

Murdoch se roşi de furie. 

— Sub acoperişul casei dumneavoastră, domnule, vă sunt 
subaltern. Dar n-am cunoştinţă de faptul că ar trebui să vă 
dau socoteală şi pentru acţiunile mele particulare... 

După toate prin câte trecuse, Stackhurst era la capătul 
răbdării. Altfel, poate ar mai fi aşteptat, dar aşa, îşi pierdu 
complet cumpătul. 

— În împrejurările de faţă, răspunsul dumitale, domnule 
Murdoch, este pur şi simplu impertinent. 

— N-ar fi exclus ca şi întrebarea dumneavoastră să poată 
primi aceeaşi etichetă. 

— Nu e prima dată când a trebuit să trec cu vederea 
atitudinea dumitale refractară. Dar, fără doar şi poate, este 
pentru ultima dată. Am să te rog să ai amabilitatea de a-ţi 
luat cât de repede poţi toate măsurile pentru a-ţi aranja 
viitorul. 

— Asta şi intenţionam să fac. Astăzi am pierdut singura 
persoană de la Vila Frontoanelor care făcea această 
instituţie suportabilă. 

Murdoch îşi văzu de drum, în timp ce Stackhurst, cu ochii 
tulburi, se uită în urma lui. 

— Ce zici, nu e un om imposibil, de nesuportat? strigă el. 

Singurul lucru care-mi rămase puternic întipărit în minte 
era faptul că domnul lan Murdoch se grăbise să folosească 
cel dintâi prilej pentru a fugi de la locul crimei. În capul 
meu începea să se contureze o bănuială vagă şi nebuloasă. 


Poate că vizita la familia Bellamy avea să mai arunce puţină 
lumină asupra acestei chestiuni. Stackhurst îşi veni în fire şi 
astfel ne urmarăm drumul spre casa respectivă. 

Domnul Bellamy era un om între două vârste, cu părul şi 
barba roşii ca para focului. Părea să fie în culmea furiei şi 
faţa lui căpătă curând aceeaşi culoare ca şi părul. 

— Nu, domnule, nu doresc să aflu nici un fel de amănunte. 
Fiul meu, aci de faţă - spuse el, arătând un tânăr voinic, cu 
e faţă greoaie şi posacă, instalat în colţul odăii de toate 
zilele - este de aceeaşi părere cu mine, şi anume că 
atenţiile cu care o înconjura domnul Mepherson pe Maud 
erau de-a dreptul jignitoare. Da, domnule, cuvântul 
„căsătorie” n-a fost pomenit niciodată şi totuşi scrisorile şi 
întâlnirile se ţineau lanţ, ca şi diverse alte lucruri pe care 
niciunul din noi nu poate să le aprobe. Fata nu are mamă şi 
noi suntem singurii ei păzitori. Sunt hotărât... 

Şuvoiul vorbelor lui fu întrerupt de apariţia domnişoarei în 
chestiune. Fără doar şi poate, prezenţa ei ar fi fost o 
podoabă splendidă în orice societate. Pe mine personal, 
femeile m-au atras doar rareori, pentru că creierul mi-a fost 
întotdeauna stăpânul inimii, dar îmi era imposibil să privesc 
faţa ei de e extraordinară perfecţiune, cu un colorit delicat, 
plin de toată prospeţimea dulce a ținutului, fără a-mi da 
seama că nici un tânăr nu i-ar fi putut ieşi în cale fără să 
tragă consecinţele. Aşa era fata care intrase şi care stătea 
acum în faţa lui Harold Stackhurst, cu ochii mari deschişi, şi 
cu 0 privire pătrunzătoare. 

— Am aflat că Fitzroy a murit - zise ea. Să nu vă fie frică 
să-mi daţi amănunte. 

— Celălalt profesor de la şcoala dumneavoastră ne-a adus 
vestea - explică taică-său. 

— Nu văd de ce trebuie ca sora mea să fie vârâtă în toată 
povestea asta - mârâi fiul lui. 

Soră-sa se năpusti asupra lui cu o expresie aspră, 
sălbatică. 


— Asta e treaba mea, William. Fă, te rog, bine şi lasă-mă să 
mă descurc cum vreau. După cât se pare, s-a comis o crimă. 
Dacă aş putea contribui la descoperirea făptaşului, şi încă 
ar fi un omagiu prea mic adus aceluia care nu mai e printre 
noi. 

Fata ascultă scurta relatare, făcută de tovarăşul meu, cu o 
linişte şi o concentrare care îmi dovedeau că, pe lângă 
frumuseţe, mai avea şi o mare tărie de caracter. Maud 
Bellamy va rămâne de-a pururi în amintirea mea ca o 
femeie remarcabilă şi într-adevăr desăvârşită. Cred că mă 
cunoştea din vedere, întrucât în cele din urmă se întoarse 
către mine. 

— Vă rog să faceţi dreptate, domnule Holmes. Oricine ar fi 
vinovaţii, vă puteţi bizui pe înţelegerea şi sprijinul meu. 

În timp ce vorbea, mi se păru că se uită sfidătoare la tatăl 
şi fratele ei. 

— Vă mulţumesc - i-am răspuns. Eu preţuiesc foarte mult 
instinctul femeilor în asemenea chestiuni. Dumneavoastră 
vorbiţi despre „vinovaţi”. Deci sunteţi de părere că e vorba 
de mai multe persoane? 

— L-am cunoscut pe domnul Mepherson destul de bine ca 
să-mi dau seama că era un bărbat viteaz şi puternic. Nu 
există om pe lume care să fi putut să-l doboare de unul 
singur. 

— Aş putea să schimb două vorbe între patru ochi cu 
dumneavoastră? 

— Maud ţi-am spus să nu te amesteci în încurcătura asta! 
strigă furios taică-său. 

Fata mă privi neputincioasă. 

— Ce să fac? 

— Şi aşa toată lumea va cunoaşte curând amănuntele, 
încât nu se întâmplă nimic grav dacă le discutăm aici - i-am 
răspuns. 

Aş fi preferat să păstrăm secretul, dar din moment ce tatăl 
dumneavoastră nu ne permite, trebuie să participe şi el la 
ceasta dezbatere. Apoi i-am vorbit despre biletul găsit în 


buzunarul mortului. Fără doar şi poate, acest bilet va fi scos 
la iveală în cadrul anchetei Parchetului. Îmi permit să vă 
rog să aruncaţi puţină lumină asupra acestei probleme, 
dacă vă este cu putinţă. 

— Nu văd nici un motiv pentru care aş face un mister din 
povestea asta - răspunse sa. Eram logodiţi şi am păstrat 
taina numai din pricina unchiului lui Fitzroy, care e foarte 
bătrân şi, pare-se, pe moarte, pentru că el ar fi fost în stare 
să-l dezmoştenească dacă s-ar fi căsătorit împotriva voinţei 
lui. Alt motiv nu exista. 

— Ai fi putut să ne spui şi nouă - mârâi domnul Bellamy. 

— V-aş fi spus tot, dacă aţi fi fost vreodată cât de cât mai 
înţelegători. 

— Nu vreau ca fata mea să se înhăiteze cu bărbaţi de altă 
condiţie decât ea. 

— Tocmai prejudecățile tale împotriva lui ne-au împiedicat 
să-ţi spunem adevărul. Cât despre această întâlnire (fata se 
scotoci prin buzunarul rochiei şi scoase un bileţel 
mototolit), biletul meu era un răspuns la ăsta. 

„Scumpa mea - suna scrisorica scoasă la iveală - marţi 
după apusul soarelui, la locul ştiut pe plajă. E singurul 
moment în care voi putea să fiu liber. Semnat: Fitzroy 
Mepherson”. 

— Azi e marţi, şi urma să-l întâlnesc deseară. 

Am luat scrisorica în mână şi am răsucit-o pe toate părţile. 

— Biletul nu l-aţi primit prin poştă. Cum v-a parvenit? 

— Aş prefera să nu răspund la aceeastă întrebare. De fapt, 
nici nu are o legătură directă cu chestiunea pe care o 
anchetați. Dar la orice lucru care are legătură cu această 
chestiune voi răspunde cu dragă inimă. 

Fata se ţinu de cuvânt, dar nimic din ce ne spuse nu ne fu 
de ajutor în cercetările noastre. Nu avea nici un motiv să 
bănuiască prezenţa vreunui duşman ascuns al logodnicului 
ei, dar recunoscu că ea personal avusese câţiva admiratori 
foarte pasionaţi. 


— Îmi permiteţi să vă întreb dacă domnul lan Murdoch se 
numără şi el printre ei? 

Fata roşi, părând stânjenită. 

— Într-o vreme am crezut că aşa este. Dar lucrurile s-au 
schimbat complet când a înţeles natura adevărată a 
relaţiilor dintre Filzroy şi mine. 

Din nou mi s-a părut că umbra care îl înconjura pe acest 
om ciudat prinde un contur mai precis. Trebuia neapărat 
să-i studiez anteoedenlele. Trebuia să-i percheziţionez în 
taină locuinţa. Stackhurst era un colaborator plin de 
bunăvoință, întrucât şi în mintea lui începeau să încolţească 
unele bănuieli. Ne-am întors de la vizita noastră la vila 
„Limanul” cu speranţa că avem, în sfârşit, în mâini un fir al 
acestui caier încâlcit. 

Trecu o săptămână. Ancheta Parchetului nu aruncă nici un 
pic de lumină asupra chestiunii, ceea ce necesita amânarea 
ei până la completarea probelor. Stackhurst făcuse unele 
investigaţii discrete în privinţa subalternului său şi se 
efectuare şi o percheziţie superficială a camerei lui, dar 
fără nici un rezultat. Personal, mă străduiam să parcurg din 
nou în amănunt tot terenul pe care-l cercetasem - atât la 
propriu cât şi la figurat - dar fără a izbuti să ajung la vreo 
concluzie nouă. În toate cronicile aventurilor mele, cititorul 
nu va găsi un caz care să mă fi împins atât de departe spre 
limita răbdării. Nici măcar imaginaţia mea nu izbutea să 
închipuie vreo soluţie a acestui mister. Şi apoi surveni 
incidentul cu câinele. 

Bătrâna mea menajeră auzi mai întâi de el. 

— Tristă poveste, conaşule, cu câinele domnului 
Mepherson! zise ea într-o seară. 

De obicei, nu prea îi dau concursul la asemenea 
conversații, dar aceste cuvinte avură darul să-mi atragă 
atenţia. 

— Dar ce s-a întâmplat cu câinele domnului Mepherson? 

— A murit. A murit de durere că şi-a pierdut stăpânul. 

— Cine ţi-a spus? 


— Cum, conaşule? Dar toată lumea vorbeşte despre asta. 
Câinele s-a întristat cumplit şi n-a mâncat nimic timp de o 
săptămână şi pe urmă azi doi domni tineri de la Vila 
Frontoanelor l-au găsit mort, jos pe plajă, conaşule, unde şi- 
a găsit sfârşitul stăpânul lui. Chiar în locul acela. 

„Chiar în locul acela”: aceste cuvinte mi-au rămas limpezi 
în amintire. În mintea mea s-a născut deodată un vag 
presentiment că această chestiune are o importanţă vitală. 
Ca un câine să moară curând după stăpân, asta era în 
armonie cu firea frumoasă şi credincioasă a acestor 
animale. Dar „chiar în locul acela”! ... De ce oare această 
plajă singuratică să-i fi fost fatală? Nu cumva era cu putinţă 
ca şi acest câine să fi căzut jertfă unei duşmănii 
răzbunătoare? Să fi fost oare cu putinţă? ... Nu, nu era prea 
desluşit, dar în mintea mea şi începuse să se înalțe un 
întreg eşafodaj. Peste câteva minunte mă aflam în drum 
spre Vila Frontoanelor, unde l-am găsit pe Stackhurst în 
biroul lui. La rugămintea mea, i-a chemat pe Sudbury şi 
Blount, cei doi studenţi care descoperiseră leşul câinelui. 

— Da, era chiar pe marginea lagunei - zise unul din ei. 
Probabil că a adulmecat urmele stăpânului său mort. 

Am văzut şi bietul animal credincios, un terrier din rasa 
Airedale, întins pe rogojina din hol. Leşul era ţeapăn şi 
încordat, cu ochii bulbucaţi şi cu labele contorsionate. Se 
vedeau limpede chinurile prin care trecuse animalul. De la 
Vila Frontoanelor am coborât spre lagună. Soarele scăpata 
spre asfinţit şi umbra falezei se întindea din ce în ce mai 
întunecată asupra apei care licărea ştearsă ca o foaie de 
plumb. Locul era pustiu şi nu se vedea nici o urmă de viaţă 
afară doar de pescăruşii care se învârteau ţipând pe 
deasupra capului meu. În lumina mereu mai slabă, am 
putut să desluşesc urmele lăsate de câine pe nisipul din 
jurul stâncii pe care fusese aşezat prosopul stăpânului său. 
Am rămas multă vreme cufundat într-o meditaţie adâncă în 
timp ce umbrele se ridicau din ce în ce mai negre în jurul 
meu. În cap mi se învălmăşeau tot felul de gânduri. Ştiţi ce 


înseamnă să trăieşti un coşmar, simțind că există un lucru 
cât se poate de important pe care-l cauţi şi-l ştii că e acolo, 
undeva, deşi rămâne mereu prea departe ca să-l poţi 
atinge. Aşa era şi sentimentul meu în seara aceea, când mă 
aflam singur, la locul fatal. Apoi, într-un târziu, m-am întors 
şi am pornit încet spre casă. Şi, în sfârşit, ajungând în vârful 
potecii, m-am luminat. Într-o străfulgerare mi-am amintit 
lucrul după care bâjbâisem cu atâta înfrigurare, dar fără 
folos, vreme îndelungată. Probabil că ştiţi - sau altfel 
degeaba a mai scris Watson - că am destule cunoştinţe, 
destul de împrăştiate şi nesistematice de altfel, din domenii 
diverse, dar foarte utile pentru munca mea. Mintea mi-e ca 
o debara în care se înghesuie în vrafuri tot felul de lucruri 
puse de-a valma acolo - aşa de multe, încât abia dacă îmi 
mai dau seama de prezenţa lor. Ştiam eu că există în 
depozitul meu de cunoştinţe ceva care are o legătură cu 
această chestiune. Acel ceva era încă vag, dar cel puţin 
acum ştiam cum pot să-l clarific. Era un ceva puţin 
monstruos, de necrezut şi totuşi rămânea posibil. Urma să 
verific totul. 

Podul căsuţei mele e plin de cărţi. Acolo m-am repezit şi 
am început să scotocesc. După un ceas, am ieşit cu un 
volumaş cu copertă argintie, ca un pachet de ciocolată. L- 
am deschis cu nerăbdare la capitolul de care-mi aminteam 
ca prin vis. Da, într-adevăr, era o soluţie mai mult decât 
vagă şi cam trasă de păr, totuşi nu mă puteam linişti până 
ce nu mă asiguram că există o şansă ca lucrurile să stea 
într-adevăr aşa. M-am culcat târziu de tot, arzând de 
nerăbdare să mă apuc dis-de-dimineaţă de treabă. 

Dar n-am putut s-o fac din pricina unei neplăcute 
întreruperi. Nici nu-mi înghiţisem bine ceaşca de ceai când, 
pregătindu-mă să pornesc spre plajă, am primit vizita 
inspectorului Bardle, de la poliţia comitatului Sussex - o 
matahală mare cât un bivol, cu o înfăţişare prostească, deşi 
ochii cu care mă privea acum nu erau inexpresivi, ci păreau 
gânditori şi tulburaţi. 


— Am auzit de experienţa dumneavoastră vastă şi 
îndelungată - zise el. Bineînţeles, vizita pe care v-o fac e cu 
totul neoficială şi nu e nevoie să se afle mai departe. Dar am 
impresia că în cazul Meperson am dat de bucluc. 
Întrebarea este: să procedez la o arestare sau nu? 

— Vă referiţi la domnul lan Murdoch? 

— Da, domnule. Dacă stai să te gândeşti, altcineva nici nu 
poate fi implicat. lată avantajul acestei pustietăţi. Lucrurile 
se reduc la o scară foarte mică. Dacă nu ela făptuit crima, 
atunci cine? 

— Dar ce dovezi aveţi împotriva lui? 

El spicuise câte ceva de pe aceleaşi brazde ca şi mine. 
Avea în vedere caracterul lui Murdoch şi misterul care 
părea să plutească în jurul acestui om; izbucnirile sale de 
furie, ca, de pildă, în incidentul cu câinele; faptul că pe 
vremuri se certase cu Mepherson şi că existau anumite 
motive de a crede că-i displăcea atenţia cu care o înconjura 
Mepherson pe domnişoara Bellamy. Deţinea aceleaşi 
elemente ca şi mine, dar niciunul în plus, afară doar de 
faptul că Murdoch părea să se pregătească de plecare. 

— În ce situaţie m-aş afla dacă l-aş lăsa s-o şteargă, când 
avem toate aceste dovezi împotriva lui? 

Omul acesta corpolent şi flegmatic părea să aibă mintea 
complet tulburată. 

— Bine, dar gândiţi-vă la toate lacunele esenţiale din 
raţionamentul dumneavoastră - i-am spus eu. Pentru 
dimineaţa crimei, el poate cu siguranţă să aducă un alibi 
perfect valabil. A fost până în ultimul moment împreună cu 
elevii săi, iar la câteva minute după ivirea lui Mepherson, a 
venit din urma noastră. Apoi nu uitaţi că ar fi fost absolut 
imposibil ca de unul singur să-l fi doborât pe acest om, cel 
puţin la fel de puternic, ca el. Şi, în sfârşit, mai rămâne şi 
chestiunea instrumentului cu care au fost pricinuite aceste 
răni. 

— Ce altceva ar fi putut să fie decât un bici sau o cravaşa 
flexibilă, de un gen oarecare? 


— Aţi cercetat urmele? l-am întrebat eu. 

— Le-am văzut. Le-a văzut şi doctorul. 

— Dar eu le-am cercetat foarte atent cu o lupă. Au 
anumite particularităţi. 

— Care anume, domnule Holmes? 

M-am apropiat de birou şi i-am arătat o fotografie mărită. 

— Iată metoda pe care o folosesc eu în asemenea cazuri - 
i-am explicat. 

— Fără doar şi poate, dumneavoastră faceţi toate lucrurile 
meticulos şi cu competenţă. 

— Dacă nu le-aş face aşa, n-aş fi ceea ce sunt. Acum, să 
examinăm această rană ce se întinde în jurul umărului 
drept. Nu observați nimic? 

— Parcă nu. 

— În primul rând, este evident că nu are aceeaşi 
intensitate pe tot parcursul. Aici e o pată de sânge 
extravazat şi dincoace alta. Există indicaţii similare şi pe 
cealaltă rană de aici. Ce-ar putea să însemne toate acestea? 

— N-am nici cea mai mică idee. Dumneavoastră aveţi? 

— Poate că am, poate că n-am. Cred că în curând voi putea 
să vă spun mai mult. Orice descoperire de natură a 
determina obiectul care a produs aceste urme ne va 
apropia foarte mult de găsirea criminalului. 

— Ce-o să vă spun acum e, bineînţeles, o idee absurdă - 
zise polițistul - dar dacă pe spinarea lui s ar fi aplicat o 
reţea de sârmă înroşită în foc, atunci aceste puncte mai 
intens marcate ar reprezenta întretăierile plasei. 

— Comparaţia este cât se poate de inteligentă. Sau dacă 
am lua de pildă, o pisică cu nouă cozi cu nişte noduri mici şi 
foarte tari. 

— Pe legea mea, domnule Holmes, cred că aţi nimerit-o 
bine! 

— Dar se prea poate să fie şi o cauză complet diferită, 
domnule Bardle. În orice caz, însă, dovezile de care 
dispunem sunt mult prea slabe pentru a justifica emitera 


unui mandat de arestare Şi pe lângă asta, mai avem şi acele 
ultime cuvinte: „Coama Leului”. 

— M-am întrebat dacă Ian... 

— Da, am ţinut seama şi de asta. Dacă cuvântul manel ar 
fi avut vreo asemănare cu numele Murdoch, ceea cenue 
adevărat, asta ar fi putut să justifice o confuzie între 
pronunţarea numelui lan şi cea a cuvântului lion2. Darela 
rostit vorbele astea într-un țipăt. Sunt convins că am auzit 
cuvântul „coamă”. 

— N-aveţi nici o altă explicaţie, ca o alternativă, domnule 
Holmes? 

— Poate că am. Dar nu ţin prea mult s-o dau în vileag până 
ce nu avem posibilitatea să discutăm un lucru mai precis. 

— Şi când se va întâmpla asta? 

— Peste vreo oră sau, cine ştie, şi mai curând. 

Inspectorul îşi frecă bărbia şi se uită la mine cu ochi 
neîncrezători. 

— Aş da nu ştiu cât să aflu ce e în mintea dumneavoastră, 
domnule Holmes. Poate că vă gândiţi la vasele alea da 
pescuit. 

— Nu, nu. Erau mult prea departe în larg. 

— Mde, atunci poate la Bellamy şi la huiduma aia de fiu- 
său? Nu-l prea aveau pe Mepherson la stomac. Nu cumva i- 
au făcut ei de petrecanie? 

— Nu, nu; nu mă puteţi trage de limbă până ce nu-mi pun 
la punct cercetările - i-am răspuns eu, zâmbind. Şi acum, 
domnule inspector, avem fiecare treburile noastre. Ce-aţi 
zice dacă ne-am întâlni aici la amiază? ... 

lată unde ajunsesem când s-a produs acea întrerupere 
îngrozitoare, care a constituit începutul sfârşitului. 

Uşa de afară s-a trântit de perete, apoi am auzit pe coridor 
nişte paşi grăbiţi, dar şovăielnici şi lan Murdoch a dat 
buzna în odaie, palid, cu părul răvăşit, cu hainele într-un hal 
fără de hal. Se ţinea de mobilă cu mâinile lui osoase, ca să 
poată să rămână în picioare. 

— Coniac! Coniac! strigă el şi căzu gemând pe canapea. 


Nu era singur. În urma lui venea Stackhurst, fără pălărie 
şi gâfâind aproape la fel de înnebunit ca şi tovarăşul lui. 

— Da, da, coniac! strigă el. Omul îşi dă sufletul. Abia am 
izbutit să-l aduc până aici. A leşinat de două ori pe drum. 

O lumătate de pahar de coniac tare produse o schimbare 
remarcabilă. Omul se ridică într-un cot şi-şi scoase haina de 
pe umeri. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, daţi-mi puţin untdelemn, 
sau opiu, sau morfină! strigă el. Orice, numai să-mi aline 
durerile astea înfiorătoare! 

Şi eu şi inspectorul am scos un țipăt de spaimă când ne-am 
uitat la el. Pe umărul gol al lui Murdoch se afla imprimat în 
zigzag acelaşi şablon - o reţea de linii inflamate, semnul pe 
care-l purtase şi Fitzroy Mepherson când murise. 

Se vedea bine că durerea e cumplită şi răspândită în trup, 
întrucât din când în când bietul om nu mai putea nici măcar 
să respire, se învineţea la faţă şi apoi, gâfâind înfiorător, îşi 
ducea mâna la inimă; fruntea i se îmbrobonise de sudoare. 
Putea să moară dintr-o clipă într-alta. I-am turnat mereu 
coniac pe gât şi fiecare doză înghițită îl readucea tot mai 
mult la viaţă. Tamponându-i rănile stranii cu vată înmuiată 
în untdelemn, am izbutit să-i mai alin chinul. În cele din 
urmă, capul i se lăsă moale pe pernă. Istoit, părea că-şi 
consumă ultima rezervă de vitalitate. Căzuse într-o 
toropeală care era pe jumătate somn şi pe jumătate leşin, 
dar cel puţin însemna o alinare a durerii. 

Fusese imposibil să-i punem vreo întrebare, dar în 
momentul în care ne-am asigurat de starea lui, Stackhurst 
s-a întors către mine: 

— Dumnezeule! strigă el. Dar ce-i asta, domnule Holmes? 
Ce este? Nu înţeleg nimic! 

— Unde l-ai găsit? 

— Jos, pe plajă. Exact unde a păţit şi Mepherson 
nenorocirea. Dac-ar fi avut inima la fel de slabă ca a lui 
Mepherson, nici nu s-ar mai afla acum aici. În timp ce-l 
aduceam, am crezut de mai multe ori că moare. Era prea 


departe ca să mai ajungem la Vila Frontoanelor, aşa că m- 
am repezit spre casa dumitale. 

— L-ai văzut pe plajă? 

— Mă plimbam pe faleză când i-am auzit strigătul. Era la 
marginea apei şi se clătina pe picioare ca un beţiv. Am 
coborât cât am putut de repede, l-am învelit în nişte haine şi 
l-am adus sus. Pentru numele lui Dumnezeu, Holmes, 
foloseşte-ţi toate puterile şi nu-ţi cruța eforturile pentru a 
ridica blestemul care apasă asupra locului ăsta, pentru că 
viaţa devine insuportabilă. Cum, dumneata care ai o 
reputaţie mondială, nu poţi să faci nimic pentru noi? 

— Ba cred că da, Stackhurst. Vino imediat cu mine! Vino şi 
dumneata, domnule inspector. O să vedem dacă nu putem 
să predăm în mâinile dumneavoastră pe acest asasin. 

Lăsându-l pe Murdoch în stare de inconştienţă în grija 
menajerei mele, am coborât tustrei spre laguna fatală. Pe 
pietriş erau aşezate prosoapele şi hainele lăsate de bietul 
Murdoch. M-am plimbat încet pe la marginea apei, urmat în 
şir indian de însoțitorii mei. Mai toată laguna era prea puţin 
adâncă, dar sub faleză, unde există o scobitură în plajă, 
avea o adâncime de un metru - un metru şi jumătate. Ăsta 
era locul pe care, în mod firesc, şi l-ar fi ales orice înotător, 
pentru că forma o piscină verde, transparentă, cu apa 
limpede ca cristalul. Deasupra se aflau un şir de stânci şi pe 
acolo am pornit, scrutând plin de curiozitate apa de la 
picioarele mele. Tocmai ajunsesem la partea cea mai 
adâncă şi mai liniştită a apei, când am dat cu ochii de ceea 
ce căutam şi am izbucnit într-un strigăt de triumf: 

— Cyanea! am strigat. Cyanea - Priviţi, „Coama Leului'! 

Într-adevăr, obiectul neobişnuit pe care îl arătam semăna 
cu un smoc de fire încâlcite din coama unui leu. Pe un prag 
stâncos, la aproximativ un metru sub apă, zăcea un animal 
ciudat şi păros, care vibra şi flutura, având dungi argintii 
printre pletele galbene. Pulsaţia îi era înceată şi greoaie - 
dilatări urmate de contracţii. 


— A făcut destul râu, acum i-a sunat şi lui ceasul! am 
strigat eu. Ajută-mă, Stackhurst, să-l distrugem definitiv pe 
acest ucigaş. 

În preajma stâncilor se afla un bolovan imens şi, unindu-ne 
eforturile, l-am împins până ce, cu o pleoscăială cumplită, l- 
am trântit în apă. Când s-au liniştit vălurelele, am văzut că 
ajunsese pe pragul stâncos de la fund. O margine 
fluturândă de membrană galbenă arăta că dedesubtul lui 
zăcea victima noastră. De sub piatră se prelingea o 
substanţă uleioasă, groasă, care păta apa din jur, ridicându- 
se încet la suprafaţă. 

— Să fiu al dracului dacă înţeleg ceva! strigă inspectorul. 
Ce era asta, domnule Holmes? Aici m-am născut şi aici am 
crescut, dar în viaţa mea n-am văzut una ca asta. Nu e un 
lucru de prin părţile noastre. 

— Din fericire pentru comitatul Sussex - i-am spus eu. 
Probabil că animalul a fost adus aici de uraganul acela din 
sud-est. Întoarceţi-vă amândoi acasă la mine şi am să vă 
relatez experienţa sinistră, ţinută minte vreme îndelungată, 
şi pe bună dreptate, de cineva care s-a întâlnit cu aceeaşi 
primejdie pe mare. 

Când am ajuns în biroul meu, l-am găsit pe Murdoch mult 
mai bine; îşi revenise suficient ca să şadă în capul oaselor. 
Era încă năuc, şi din când în când îl mai scutura câte un fior 
de durere. Vorbind dezlânat şi cu frânturi de cuvinte, ne-a 
explicat că habar n-are ce i s-a întâmplat, doar atât că 
deodată a fost cuprins de nişte dureri groaznice şi că a 
trebuit să facă apel la toate resursele sale morale şi fizice 
pentru a putea ajunge la mal. 

— Aici avem o carte - am spus eu ridicând volumaşul - 
care a adus pentru prima dată lumină într-o chestiune ce ar 
fi putut să rămână de-a pururi întunecată. Este cartea „În 
lumea largă”, de celebrul observator ]. C. Wood. Era cât pe- 
aci să piară de pe urma atingerii acestei fiinţe scârboase, 
aşa că a scris totul în deplină cunoştinţă de cauză. Cyanea 
capillata este numele complet al fiarei şi atingerea ei e cel 


puţin la fel de periculoasă ca şi muşcătura cobrei, iar pe de 
altă parte, e şi mult mai dureroasă. Daţi-mi voie să vă 
spicuiesc câte ceva din această lucrare: 

— Dacă înotătorii văd o masă rotundă şi nedesluşită de 
membrane şi fibre de culoare galben-închis, ceva ca un 
smoc din coama unui leu, amestecat cu beteală argintie, să 
se ferească pentru că este înspăimântătorul animal Cyanea 
capillata, cu o înţepătură cumplită. 

Oare sinistra noastră cunoştinţă poate fi descrisă mai 
limpede decât aşa? Şi autorul ne povesteşte mai departe 
întâlnirea sa cu un asemenea animal: odată, pe când înota 
în largul coastei comitatului Kent, a descoperit că fiinţa 
aceasta radiază filamente aproape invizibile până la o 
distanţă de cincisprezece metri, şi că orice persoană ce se 
nimereşte înăuntrul acestei circonferinţe, chiar la o 
asemenea depărtare de centrul funest, este de asemenea în 
pericol de moarte. Chiar la o atare distanţă efectul asupra 
lui Wood a fost aproape fatal. 

— Numeroase fire au pricinuit dungi de culoare purpurie 
pe piele; la o examinare mai atentă, ele s au dovedit a fi 
nişte puncte sau pustule extrem de mici, fiecare punct fiind, 
cum s-ar zice, făcut cu un ac înroşit în foc, ce străpunge 
nervii. 

După cum explică el, durerea locală e partea cea mai puţin 
însemnată a acestui chin cumplit. 

— Tot corpul mi-era străbătut de junghiuri, de parc-aş fi 
fost lovit de un glonţ. Pulsaţia a încetat şi apoi inima a 
zvâcnit de vreo cinci-şase ori, de parcă voia să-mi spargă 
pieptul. 

Durerea era cât p-aci să-l omoare, deşi îi căzuse victimă 
numai în oceanul agitat şi nu în apa mică şi liniştită a 
lagunei. El zice că abia s-a mai putut recunoaşte după 
aceea, atât de albă, zbârcită şi schimonosită îi era faţa. A 
sorbit o duşcă de rachiu şi apoi a băut o sticlă întreagă. Şi 
se pare că asta l-a salvat. Domnule inspector, aveţi aici 


cartea, pe care v-o las, e mai presus de orice îndoială că ea 
conţine explicaţia completă a tragediei bietului Mepherson. 

— Şi întâmplător, mă scoate şi pe mine basma curată - 
remarcă lan Murdoch, zâmbind trist. Nu vă ţin de rău, 
domnule inspector, şi nici pe dumneavoastră domnule 
Holmes, pentru că bănuielile împotriva mea erau fireşti. Am 
impresia că în chiar ajunul arestării mele am izbutit să scap 
de acuzaţii doar împărtăşind soarta bietului meu prieten. 

— Nu, domnule Murdoch, eu mă aflam pe calea cea bună 
şi dacă aş fi pornit de-acasă, aşa cum intenţionam, aş fi 
putut să vă cruţ de această experienţă înspăimântătoare. 

— Dar cum aţi ştiut, domnule Holmes? 

— Sunt un cititor omnivor, cu o memorie extrem de 
receptivă şi de bună pentru tot felul de fleacuri. Cuvintele 
„coama leului” m-au obsedat. Ştiam că le-am întâlnit 
undeva, într-un context neaşteptat. Aţi văzut şi 
dumneavoastră că într-adevăr e un nume foarte potrivit 
pentru acest animal. Nu mă îndoiesc că animalul plutea pe 
apă când l-a văzut Mepherson şi că vorbele lui au fost 
singurele în stare să ne transmită un avertisment împotriva 
fiinţei care-i pricinuise moartea. 

— Atunci, cel puţin eu am scăpat de învinuire - zise 
Murdoch, ridicându-se încet în picioare. Ar trebui totuşi să 
vă spun vreo câteva cuvinte ca explicaţie, întrucât ştiu în ce 
direcţie au mers cercetările dumneavoastră. E adevărat că 
am iubit-o pe domnişoara Bellamy, dar în ziua în care 
alegerea ei s-a îndreptat asupra prietenului meu 
Mepherson, singura mea dorinţă a fost să contribui la 
realizarea fericirii ei. Am fost foarte mulţumit să mă dau la 
o parte şi să le pot fi de folos. Adeseori, le duceam eu 
bileţelele şi tocmai pentru că eram confidentul lor şi pentru 
că ţineam aşa de mult la ea, m-am grăbit să-i spun de 
moartea prietenului meu, ca nu cumva să mi-o ia cineva 
înainte, înfăţişându-i brusc şi fără delicateţe lucrurile. Ea n- 
a vrut să vă spun nimic despre relaţiile noastre, ca nu 
cumva să trageţi concluzii împotriva mea şi să am şi eu ceva 


de suferit. Dar cu voia dum-neavoastră, trebuie să încerc să 
mă întorc la Vila Frontoanelor, pentru că tare aş vrea să mă 
culc. 

Stackhurst îi întinse mâna: 

— Aveam cu toţii nervii teribil de încordaţi, ca strunele 
unui instrument de concert. le rog să ierţi trecutul, 
Murdoch. În viitor o să ne înţelegem mai bine. 

Plecară împreună braţ la braţ, ca doi prieteni. Inspectorul 
rămase în picioare, uitându-se la mine cu ochii lui bovini. 

— Ei bine, aţi izbutit! strigă el în cele din urmă. Citisem eu 
multe despre dumneavoastră, dar nu crezusem o iotă din 
toate poveştile alea. E minunat! 

M-am văzut silit să clatin din cap. A accepta o asemenea 
laudă înseamnă o depreciere în propriii tăi ochi. 

— La început am mers cam încet, neiertat de încet. Dac- 
am fi descoperit cadavrul în apă, nu mi-ar fi scăpat soluţia. 
Dar prosopul m-a indus în eroare. Bietului om nu i-a trecut 
prin minte să se şteargă cu prosopul, iar eu la rândul meu 
am fost determinat să cred că nici n-a intrat în apă. Atunci 
cum aş fi putut să mă gândesc că era vorba de atacul unui 
animal acvatic? lată de ce am fost împins pe o urmă greşită. 
Ei, domnule inspector, adeseori mi-am permis să vă iau 
peste picior pe dumneavoastră poliţiştii! Dar Cyanea 
capillata era cât pe-aci să răzbune necazurile Scotland 
Yard-ului. 


SFÂRŞIT 


1 Toarnă, în limba engleză. 
2 Leu în limba engleză.