Arthur Conan Doyle — Doua Aventuri Ale Lui Sherlock Holmes

ARIHUR CONAN DOYLE 


Două aventuri ale lui Sherlock Holmes 


AVENTURA BARBATULUI CU GURA STRÂMBA, 

Isa Whitney, fratele răposatului Elias Whitriex, doctor în teologie. 
Director al Colegiului Teologic Sfântul Gheorghe, era apiomar, 
Deprinzese acest viciu, după câte ru-au ajuns la urechu, dintr-un 
capriciu prostesc, încă de pe vremea când se afla la colegiu, din 
pricină că citise descrierea lui De Quincey a visurilor gi senzațiilor 
zale de furnătar de opium, Atunci îzi imbibase tutunul cu 
lau dimurm, vrând să încerce şi el aceleaşi senzațu şi descoperise, ca 
zi atâția alțu, că acest nărav e mai ugor de deprins decât de lăsat; 
arii în gir a continuat să fie robul acestui drog, lucru pe care rudele 
şi prietenii săi îl priveau cu un amestec de groază şi ură. Îl văd şi 
acurmn parcă, străveziu şi gălbeşit la tață, cu pleoapele atârnând gi 
pupilele rniozarate de tat, ghemuit într-un fotoliu — o epavă, o funţă 
nobilă ruinată, 

Într-o seară, era prin iunie 1899, se auzi elopoţelul sunând, cam 
pe la ceasul când te toropeste sornnul gi căscând ț-arunci ochiu la 
ceas, M-ar îndreptat în scaun, iar nevastă-mea a lăsat să-i cadă 
lucrul de mâna în poală cu o mutră dezamăgită, 

— Încă un pacient! Spuse ea. O să trebuiască să pleci iar, 

m rormăit ceva, pentru că abia ră întorsesem acasă, după o zi 
istomitoare, Am auzit uga deschizându-se, câteva cuwmnte schimbate 
în fugă şi apoi pagi grăbiţi pe linoleum. Uza cameriu în care ne aflarn 


ARIHUR CONAN DOYLE 


Două aventuri ale lui 
Sherlock Holmes 


AVENTURA BĂRBATULUI CU GURA STRÂMBĂ. 

Isa Whitney, fratele răposatului Elias Whitney, doctor în 
teologie. Director al Colegiului Teologic Sfântul Gheorghe, 
era opioman. Deprinsese acest viciu, după câte mi-au ajuns 
la urechi, dintr-un capriciu prostesc, încă de pe vremea 
când se afla la colegiu, din pricină că citise descrierea lui 
De Quincey a visurilor şi senzaţiilor sale de fumător de 
opium. Atunci îşi îmbibase tutunul cu laudimum, vrând să 
încerce şi el aceleaşi senzaţii şi descoperise, ca şi atâţia 
alţii, că acest nărav e mai uşor de deprins decât de lăsat; 
ani în şir a continuat să fie robul acestui drog, lucru pe care 
rudele şi prietenii săi îl priveau cu un amestec de groază şi 
ură. Îl văd şi acum parcă, străveziu şi gălbejit la faţă, cu 
pleoapele atârnând şi pupilele micşorate de tot, ghemuit 
într-un fotoliu - o epavă, o fiinţă nobilă ruinată. 

Într-o seară, era prin iunie 1899, se auzi clopoţelul 
sunând, cam pe la ceasul când te toropeşte somnul şi 
căscând ţi-arunci ochii la ceas. M-am îndreptat în scaun, iar 
nevastă-mea a lăsat să-i cadă lucrul de mâna în poală cu o 
mutră dezamăgită. 

— Încă un pacient! Spuse ea. O să trebuiască să pleci iar. 


Am mormăit ceva, pentru că abia mă întorsesem acasă, 
după o zi istovitoare. Am auzit uşa deschizându-se, câteva 
cuvinte schimbate în fugă şi apoi paşi grăbiţi pe linoleum. 
Uşa camerii în care ne aflam s-a deschis înlături lăsând să 
intre o doamnă înfăşurată într-o mantie întunecată şi cu un 
văl negru care îi acoperea faţa 

— Vă rog să mă iertaţi pentru că am îndrăznit să vin atât 
de târziu, începu ea. Apoi deodată, pierzându-şi cumpătul, 
se repezi înainte şi, aruncându-şi braţele de gâtul nevesti- 
mi, hohoti de plâns pe umărul ei. Ah, vai! Cât sunt de 
amărâtă! Se jelui ea. Am aţâţa nevoie de ajutor! 

— Doamne, spuse nevastă-mea ridicându-i vălul, dar e 
Kate Whitney! Vai, cum m-ai speriat, Kate! Nu te-am 
recunoscut deloc când ai intrat. 

— Nu ştiam ce să fac, aşa că am venit drept la tine. 

Aşa se întâmpla întotdeauna. Oamenii care aveau vreun 
necaz veneau la nevastă-mea ca puii la cloşcă. 

— Foarte bine. Acum să-ţi dăm puţin vin cu apă, iar tu 
aşează-te aici şi spune-ne tot, de-a fir-a-păr. Sau preferi să-l 
trimit pe James la culcare? 

— A, nu, nu. Am nevoie şi de sfatul şi de ajutorul 
doctorului. E vorba de Isa. N-a mai dat pe acasă de două 
zile. Sunt din cale afară de speriată din pricina lui! 

Nu era prima dată când ne vorbea de năravul soţului ei. 
Mie ca doctor, iar nevestei mele ca unei vechi prietene şi 
colege de şcoală. Am încercat s-o mângâiem şi să-i alinăm 
mâhnirea cu vorbele cele mai potrivite pe care le-am putut 
găsi. Ştia oare unde se afla bărbatul ei? I-l puteam aduce 
înapoi? Se părea că da. Avea informaţii sigure că în ultima 
vreme, când îl cuprindea patimă, se ducea la o tavernă din 
capătul răsăritean al City-ului, unde se fuma opium. Până 
acum orgiile lui nu ţinuseră niciodată mai mult de o zi, şi 
seara se întorcea întotdeauna acasă sleit de puteri şi 
tremurând din tot trupul. De data aceasta, însă, accesul 
dura de 48 de ore, şi fără îndoială că zăcea printre 
scursurile societăţii sorbind otravă sau dormind sub 


influenţa ei. Era sigură că putea fi găsit la „Lingoul de aur” 
din ulicioara Uprer Swandamlane. Dar ce putea ea să facă? 
Cum ar fi putut ea, o femeie tânără şi sfioasă, să-şi croiască 
drum până într-o speluncă de felul acesteia, ca să-şi smulgă 
bărbatul din mijlocul ticăloşilor cu care se înhăitase? 

Asta era situaţia şi bineînţeles că nu exista decât o singură 
soluţie. M-a întrebat dacă n-aş putea s-o însoțesc până 
acolo, iar apoi, răzgândindu-se, a zis că la ce bun să mai 
vină cu mine? Eu eram medicul curant al lui Isa Whiney şi 
ca atare aveam oarecare influenţă asupra lui. Mă 
descurcam mai bine chiar dacă mă duceam singur, i-am dat 
atunci cuvântul de onoare că o să i-l trimit acasă cu trăsura 
până în două ceasuri, dacă era într-adevăr de găsit la 
adresa pe care mi-o dăduse. Aşa că peste zece minute 
părăsisem deja fotoliul şi salonaşul meu confortabil, gonind 
cu birja spre partea de răsărit a oraşului. Aveam o misiune 
ciudată, după câte mi se părea, deşi numai viitorul a putut 
să-mi arate cât de ciudată avea să fie cu adevărat. 

Prima etapă a aventurii mele n-a prezentat însă mari 
neajunsuri. U'pper Swandamlane e o stradelă prăpădită, 
ascunsă în dosul docurilor înalte. Înşiruite de-a lungul 
țărmului de nord al Tamisei, la est de podul Londrei. Între 
un birt popular şi o cârciumă, am găsit taverna căutată. Ca 
să ajungi la ea, trebuia să cobori câteva trepte, după care 
dădeai de o spărtură sumbră în zid, ce aducea mai mult cu 
gura unei peşteri. Poruncindu-i birjarului să aştepte, am 
coborât scările scobite de atâta umblet de oameni beţi şi, la 
lumina unui opaiţ ce pâlpâia deasupra uşii, am dibuit clanţa, 
apoi am intrat într-o încăpere lungă şi joasă, în care puteai 
tăia cu cuțitul fumul roşiatic de opium. De jur împrejur erau 
înşirate paturi de lemn ca pe un vas de emigranţi. 

La lumina slabă din odaie abia puteai desluşi trupuri care 
zăceau în atitudini neînchipuit de ciudate, cu umerii 
încovoiaţi, cu genunchii strânşi la piept, cu capetele 
răsturnate pe spate şi cu bărbiile împungând aerul; doar 
ici-colo câte un ochi searbăd şi stins se întorcea către noul 


venit. Cerculeţe roşii de lumină licăreau printre umbrele 
negre, aci mai viu, aci mai şters, după cum pâlpâia otrava 
arzânda în găoacea lulelelor de metal. Cei mai mulţi zăceau 
în tăcere, unii mormăiau ceva pentru sine, iar alţii vorbeau 
laolaltă cu un glas ciudat - înăbuşit şi monoton. Bâiguielile 
lor aveau izbucniri năvalnice, pentru ca apoi să se piardă 
deodată în tăcere, fiecare murmurându-şi gândurile şi 
luând prea puţin în seamă cuvintele celui de alături. La 
capătul celălalt al odăii, la gura unei vetre mici cu jăratic de 
mangal, un bătrân înalt şi uscăţiv stătea pe un scăunel cu 
trei picioare, cu bărbia rezemată în pumni, cu coatele pe 
genunchi, cu privirea pierdută în flăcările focului. La 
intrarea mea, un servitor malaez, cu faţa ca de ceară, se 
repezise să-mi aducă o pipă şi o doză de opium, poftindu-mă 
acum către un culcuş gol. 

— Mulţumesc, n-am venit să stau, l-am lămurit eu. E pe- 
aici un prieten de-al meu, domnul Isa Whitney, cu care aş 
vrea să vorbesc. Din dreapta mea se auzi o mişcare bruscă 
urmată de un icnit. Încercând să străpung întunericul difuz, 
am desluşit privirea lui Whitney aţintită asupra mea. Era 
livid, istovit, zbârlit şi murdar. 

— Dumnezeule, e Watson! Exclamă el. 

Reacţia drogului îl adusese într-o stare de plâns, cu toţi 
nervii cuprinşi de un tremur spasmodic. 

— Ascultă, Watson, cât e ceasul? 

— Aproape unsprezece. 

— Şi ce zi? 

— Vineri, 19 iunie. 

— Doamne, dumnezeule! Credeam că-i miercuri. Sigur că 
e miercuri. Ce-ţi veni să mă sperii? Se prăbuşi cu faţa în 
mâini şi începu să plângă-n hohote pe tonuri înalte, 
neomeneşti 

— Ascultă, omule, ţi-am spus că-i vineri. Nevastă-ta te 
aşteaptă de două zile. Ar trebui să-ţi fie ruşine. 

— Păi chiar îmi e. Dar nu se poate, Watson, te-ai zăpăcit. 
Nu sunt aici decât de câteva ceasuri. Am fumat doar trei 


pipe. Poate patru sau, ştiu şi eu, poate mai multe. Dar vin 
acasă cu tine. Nu vreau s-o sperii pe KatE. Pe micuța mea 
Kate. Dă-mi mâna! Ai o birjă? 

— Da, mă aşteaptă. 

— Atunci plec cu ea. Dar probabil că trebuie să plătesc mai 
întâi. Vezi te rog cât datorez, Watson. Sunt cam dărâmat. 
Nu sunt în stare să fac nimic singur. 

M-am strecurat printre cele două şiruri de culcuşuri 
ţinându-mi respiraţia ca să nu trag în piept fumul uricios al 
drogului care îndobitoceşte oamenii şi l-am căutat pe 
patron. Trecând pe lângă bătrânul uscăţiv din faţa vetrei cu 
mangal, am simţit deodată că mă trage cineva de cămaşă şi 
o voce joasă mi-a şoptit în ureche. „Treci pe lângă mine şi 
apoi întoarce-te şi priveşte-mă”. Am auzit aceste vorbe 
foarte desluşit. M-am uitat în jos. Nu putea să le fi rostit 
decât bătrânul de lângă mine şi totuşi el era la fel de ţeapăn 
ca şi până atunci, cufundat în gânduri. Din cale-afară de 
slab, zbârcit tot, gârbovit sub povara anilor. Pipa de opium îi 
atârna între genunchi, de parcă i-ar fi scăpat dintre degete 
din cauza istovelii şi plictisului. Am făcut câţiva paşi şi m-am 
întors să mă uit. Cu greu mi-am putut înăbuşi un strigăt de 
uimire. Se întorsese astfel încât nu-l puteam vedea decât 
eu. Trupul i se împlinise, zbârciturile dispăruseră ca prin 
farmec, ochii trişti îşi recăpătaseră flacăra arzătoare şi 
acolo lângă foc stătea râzând de surprinderea mea - 
Sherlock Holmes în persoană. Mi-a făcut un semn discret să 
mă apropii şi îndată, când s-a întors iarăşi pe jumătate către 
cei din tavernă, şi-a recăpătat poza senilă de bătrân ramolit 
căruia îi atârna buza de jos. 

— Holmes, i-am şoptit eu, ce dumnezeu faci aici în 
spelunca asta? 

— Poţi să vorbeşti şi mai încet, mi-a răspuns el, că am 
urechi foarte bune. Dacă ai fi aşa de amabil să-i faci vint 
idiotului ăla de prieten al tău, mi-ar face mare plăcere să 
stau puţin la taifas cu tine. 

— Mă aşteaptă birja afară. 


— Atunci fă te rog bine şi trimite-l acasă cu ea. Cred că 
poţi să ai încredere în el: pare prea frânt ca să mai facă 
vreun bucluc. Te-aş mai sfătui să trimiţi prin birjar un bileţel 
nevestei tale şi să-i spui că ţi-ai legat soarta de a mea. Apoi 
te rog să mă aştepţi afară, unde am să te găsesc în cinci 
ninute. 

Mi-era tare greu să-i refuz lui Sherlock Holmes vreo 
rugăminte, deoarece era întotdeauna deosebit de precis şi 
îţi vorbea cu un calm de stăpân. Simţeam pe de altă parte 
că, odată Whitney urcat în birjă, misiunea mea era practic 
încheiată; cât despre rest, nu-mi puteam dori nimic mai bun 
decât să-l însoțesc pe prietenul meu într-una din acele 
aventuri cu totul neobişnuite, de care viaţa lui era plină. 
Peste câteva minute, terminasem de scris biletul, plătisem 
nota lui Whitney şi-l condusesem la trăsură. O văzui 
îndepărtându-se prin beznă. Curând, din taverna 
fumătorilor de opium ieşi o siluetă bătrânicioasa. 
Alăturându-mă ei, mă aflam împreună cu Sherlock Holmes. 
A mai mers vreo două străzi cu spatele încovoiat şi cu paşi 
nesiguri. Apoi, aruncând repede o privire în juR. S-a 
îndreptat şi a izbucnit într-un hohot de râs sănătos. 

— Sper, Watson, că nu-ţi închipui că am adăugat patima 
opiului la injecţiile cu cocaină şi la celelalte mici slăbiciuni 
despre care ai avut bunătatea să-mi dai sfaturi medicale? 

— Bineînţeles că am fost surprins să te găsesc acolo. 

— Dar nu mai surprins decât am fost eu când am dat cu 
ochii de tine. 

— Venisem să caut un prieten. 

— Şi eu să caut un duşman. 

— Un duşman? 

— Da, unul dintre duşmanii mei fireşti sau, cum să zic, 
dintre victimele mele fireşti. În două vorbe, Watson, sunt în 
plină anchetă, un caz cu totul remarcabil, ale cărui iţe 
speram să le găsesc în hoinărelile fără căpătâi ale acestor 
beţivani vicioşi... Dacă aş fi fost recunoscut în taverna 
aceasta deochiată, viaţa mea n-ar mai fi prețuit nici cât o 


ceapă degerată, pentru că m-am mai slujit de acest local 
pentru scopurile mele şi ticălosul de marinar indian, 
patronul, mi-a jurat răzbunare. În spatele clădirii, aproape 
de colţul docului Paul. Se află o trapă, care ar putea spune 
multe poveşti sinistre despre lucrurile care au căzut prin ea 
în nopţi fără lună. 

— Lucruri! Nu cumva vrei să spui trupuri omeneşti? 

— Ba chiar aşa, Watson dragă. Am fi bogaţi dacă am avea 
câte o mie de lire pentru fiecare nenorocit care a fost 
lichidat în spelunca asta. E cea mai deochiată capcană 
pentru oameni de pe tot malul fluviului şi mă tem că Neville 
St. Clair a intrat în ea şi nu o va mai părăsi niciodată. Cam 
pe aici trebuie să fie trapa! Îşi puse degetele arătătoare 
între dinţi şi fluieră ascuţit. Din depărtare, un fluierat 
asemănător răspunse acestui semnal, după care se auzi 
curând zgomot de roţi şi tropot de copite pe caldarâm. 

— Şi-acum, Watson, spuse Holmes în momentul în care din 
întuneric se ivea un docar cu roţile înalte şi cu felinare de o 
parte şi de alta, ca două fâşii de lumină galbenă, vii cu mine, 
nu? 

— Dacă-ţi pot fi de vreun folos. 

— A, un tovarăş de încredere e întotdeauna de folos. Şi cu 
atât mai mult un cronicar. Odaia mea de la The Cedars are 
două paturi. 

— The Cedars? 

— Da, aşa se cheamă vila domnului St. Clair. Locuiesc 
acolo rn timpul cercetărilor. 

— Dar unde-i asta? 

— Aproape de Lee, în Kent. Ne aşteaptă o călătorie de 
şapte mile. 

— Dar nu pricep nimic. 

— Bineînţeles, curând însă o să ştii totul. Hai, saltă-te sus! 
E-n regulă, John, nu mai avem nevoie de dumneata. Uite o 
jumătate de coroană. Caută-mă mâine pe la unsprezece. 
Aşa, lasă-i frâul liber! La revedere! Plesni calul cu biciul şi o 
luarăm iute din loc prin şirul nesfârşit de străduţe 


întunecate pe care nu vedeai ţipenie de om. Cu timpul se 
mai lărgiră şi traversarăm în goană un pod larg cu 
balustradă peste fluviul care-şi purta leneş apele 
întunecate. De partea cealaltă a podului, acelaşi labirint de 
străduţe. Liniştea o curmau doar din când în când paşii 
apăsaţi şi ritmici ai poliţistului sau cântecele şi ţipetele 
vreunor cheflii întârziaţi. Un văl de nori plutea alene pe cer 
şi ici-colo prin spărturile lor licărea câte o stea. Holmes 
mina calul în tăcere cu capul plecat în piept. Eu însă 
stăteam alături de el arzând de nerăbdare să aflu despre ce 
fel de cercetări era vorba, de vreme ce-l puneau la aşa grea 
încercare fiindu-mi teamă totuşi să'i tulbur şirul gândurilor. 
După ce am străbătut vreo câteva mile şi am ajuns pe la 
marginea brâului de vile periferice, s-a scuturat deodată, a 
dat din umeri şi şi-a aprins pipa. Cu înfăţişarea omului 
mulţumit că acţionează cum nu se poate mai bine. 

— Ai un mare dar al tăcerii Watson. Mi-a zis el în cele din 
urmă. Asta te face un tovarăş de nepreţuit, Pe cuvântul meu 
de onoare, e mare lucru pentru mine să am pe cineva cu 
care să vorbesc pentru că propriile mele gânduri nu sunt 
cine ştie ce plăcute, mă întrebam tocmai ce i-aş putea 
spune acestei duduiţe nostime când mă va întâmpina astă 
seară la uşă. 

— Uiţi, se vede, că habar n-am despre ce e vorba. 

— Abia am să am timp să-ţi expun cazul înainte de-a 
ajunge la Lee. Pare neînchipuit de simplu şi totuşi nu ştiu 
cum se face că mi găsesc de unde să-i apuc. Sunt 
nenumărate iţe, fără îndoială, dar nu pot prinde niciuna. 
Acum am să-ţi explic lucrurile limpede şi pe scurt, dragă 
Watson şi poate că tu ai să zăreşti vreo scânteie acolo unde 
eu nu văd decât beznă. 

— Dă-i drumul atunci! 

— Ei bine, cu vreo câţiva ani în urmă, ca să fiu mai exact, 
în mai 1884, a venit la Lee un gentleman pe nume neviNe 
St. Clair, care părea să fie putred de bogat. A cumpărat o 
vilă spațioasă, a aranjat curtea şi grădina cu multă artă., 


trăind în genere pe picior mare. Încetul cu încetul, şi-a 
făcut mulţi prieteni printre vecini, şi în 1887 s-a căsătorit, 
cu fiica unui berar din împrejurimi, de la care are până 
acum doi copii. Nu se ocupa cu nimic precis, dar avea 
acţiuni la mai multe societăţi, aşa că dimineaţa se ducea 
întotdeauna la Londra, întorcându-se în fiecare seară din 
Canrton Street cu trenul de 5,14. Domnul St. Clair are 
acum treizeci şi şapte de ani e în genere cumpătat, un 
bărbat bun, un tată foarte iubitor şi un om pe care toate 
cunoştinţele lui îi au la inimă. Aş putea să adaug că totalul 
datoriilor lui se ridică - după câte am putut afla - doar la 88 
lire şi 10 şilingi, pe când contul lui la Capital and Counties e 
de 220 lire. Prin urmare, n-avem nici un motiv să 
presupunem că încurcături băneşti i-au putut împovăra 
cugetul. Luna trecută, domnul Neville St. Clair a plecat la 
Londra ceva mai devreme decât de obicei, spunând înainte 
de a porni că are de îndeplinit două treburi importante şi că 
o să-i aducă băieţelului său nişte cuburi. Acum, printr-o 
simplă întâmplare, nevasta lui a primit în aceeaşi luni, la 
scurtă vreme după plecarea lui. O telegramă, care o 
înştiinţa că un pachet de mare valoare, pe care îl aştepta de 
multă vreme, sosise pe numele ei la birourile societăţii 
Aberdeen Shipping Company. Acum, dacă cunoşti bine 
Londra, îţi vei aduce aminte că birourile acestei societăţi se 
află în Fresno Street, care se desparte din U'pper 
Swandamfane, unde m-ai găsit pe mine astă-seară. Doamna 
St. Clair a luat masa de prânz, s-a dus în City, a făcut câteva 
cumpărături, a trecut pe la biroul societăţii, a ridicat 
pachetul şi exact la ora 4,35 dupăamiază se îndrepta pe 
Swandamlarie spre gară. M-ai urmărit cu atenţie, ai înţeles 
totul? 

— E cum nu se poate mai limpede. 

— Poate că-ţi mai aduci aminte ce zădufa fost luni; 
doamna St. Clair mergea încet, uitându-se în toate părţile şi 
trăgând nădejdea să zărească vreo birjă, deoarece nu-i 
plăcea deloc stradă pe care se afla. În timp ce cobora astfel 


pe Swandamlane a auzit deodată o exclamaţie sau un 
strigăt şi a înmărmurit când şi-a văzut bărbatul privind-o şi, 
după cum i s-a părut ei, făcându-i semn de la o fereastră 
aflată la etajul unei clădiri. Fereastră era deschisă şi i-a 
văzut desluşit faţa, grozav de tulburată, după spusele ei. El 
îi făcea semne desperate cu mâna şi apoi a dispărut atât de 
brusc de la fereastră, încât ei i s-a părut că a fost tras înapoi 
de o forţă căreia nu i s-a putut împotrivi. Un amănunt 
ciudat, pe care ochiul ei ager de femeie nu l-a scăpat, a fost 
că deşi purta tot haina de culoare închisă cu care plecase 
de acasă, n-avea nici guler, nici cravată. 

Convinsă că i s-a „mtâmplat ceva rău, s-a repezit pe scări 
în jos - pentru că această casă nu era alta decât spelunca 
fumătorilor de opium în care m-ai găsit astă-seară - şi, 
trecând în goană prin încăperea din faţă, a încercat să urce 
scara care duce la etaj. Chiar la picioarele scării însă a dat 
nas în nas cu ticălosul de marinar indian de care ţi-am 
pomenit. El a împins-o înapoi şi, cu ajutorul unui danez care 
slujeşte acolo, a aruncat-o în stradă. Covârşita de îndoială şi 
de temeri înnebunitoare, a alergat în jos pe ulicioară şi un 
noroc nemaipomenit a făcut să întâlnească în Fresno Street 
câţiva comisari şi un inspector care se duceau să-şi ia în 
primire posturi le. Inspectorul, împreună cu doi poliţişti au 
însoţit-o la casa amintită şi, în ciuda împotrivirii neîncetate 
a patronului, şi-au croit drum către camera în care fusese 
văzut ultima dată domnul St. Clair. Aici însă nici o urmă a 
acestuia. De fapt, la catul de sus a fost găsit doar un biet 
schilod cu înfăţişare hidoasă, aciuat pare-se acolo. Atât el 
cât şi marinarul indian au jurat pe toţi dumnezeii că în tot 
cursul după-amiezii nu mai fusese nimeni altcineva în odaia 
din faţă. Dezminţirea lor era aşa de hotărâtă, încât 
inspectorul a început să şovăie şi era cât pe-aci să ajungă la 
concluzia că doamna St. Clair se înşelase - când aceasta se 
repezi deodată ţipând la o cutie mică de brad de pe masă şi- 
i smulse nerăbdătoare capacul. Dinăuntru au căzut, 


răspândindu-se pe jos, nişte cuburi: era tocmai jucăria pe 
care domnul St. Clair promisese s-o cumpere copilului său. 

Această descoperire şi stânjeneala vădită pe care a 
manifestat-o schilodul i-au făcut pe inspector să-şi dea 
seama că e ceva grav la mijloc. S-au cercetat cu grijă toate 
odăile şi rezultatele anchetei au indicat o crimă 
îngrozitoare. Odaia din faţă era mobilată simplu, ca un 
salonaş, şi dădea într-un mic dormitor, de la fereastra 
căruia se vedea spatele docului. Între clădirea aceasta şi 
fereastra dormitorului se afla o fâşie îngustă de pământ 
uscat la ora refluxului, dar acoperită de cel puţin patru 
picioare de apă când fluxul ajunge la maximum. Fereastra 
dormitorului e largă şi se deschide de jos în sus. Cercetările 
au indicat urme de sânge pe pervazul ferestrei, iar câteva 
picături stropiseră ici-colo podeaua de lemn a odăii. S-a mai 
găsit aruncată în dosul unei perdele toată îmbrăcămintea 
domnului Neville St. Clair, cu excepţia hainei sale de 
culoare închisă, În schimb, erau acolo ghetele, Ciorapii, 
pălăria şi ceasul. Nici o urmă de violenţă nu se vedea pe 
vreuna din ele şi nici alte urme nu mai erau de la domnul 
Neville St. Clair. Se pare că fusese azvârlit pe fereastră, 
pentru că o altă ieşire nu s-a găsit, iar petele de sânge de 
pe fereastră, semne prevestitoare de rău, lăsau prea puţine 
speranţe c-ar fi putut să se salveze înot, pentru că în 
momentul tragediei fluxul atinsese maximul. 

Acum să-ţi spun de ticăloşii care par să fie amestecați 
îndeaproape în această chestiune. Marinarul indian era 
cunoscut pentru antecedentele sale nelegiuite, dar întrucât 
după relatările doamnei St. Clair reieşea că nu fusese sus, 
ci la parter, la picioare le scării la câteva secunde după 
ivirea bărbatului ei la fereastră, nu putea fi bănuit decât cel 
mult de complicitate la crimă. S-a apărat susţinând că 
habar nu avea de cele petrecute, de ce face Hugh Boone, 
locatarul său, şi că nu poate să dea socoteală în nici un fel 
de prezenţa în odaie a hainelor domnului dispărut. 


Asta în ceea ce-l priveşte pe patronul tavernei, fostul 
marinar indian. Cât despre schilodul înspăimântător care 
locuieşte catul de sus al speluncii fumătorilor de opium şi 
care a fost, fără îndoială, ultimul om care l-a văzut pe 
Neville St. Clair, el se numeşte Hugh Boone şi faţa lui 
hidoasă este binecunoscută tuturor acelora care trec 
adesea prin City. E un cerşetor de profesie, deşi, ca să nu se 
pună rău cu poliţia, ţine drept paravan un mic negoţ de 
chibrituri de ceară. Puţin mai jos pe strada Threadneeule, 
pe mâna stânga, se află, după cum ai remarcat, poate, un 
intrând în perete. Aici se aşază turceşte individul, zi de zi, 
ţinând în poală câteva pachete de chibrituri, şi întrucât 
înfăţişarea lui stârneşte mila tuturor, o adevărată ploaie de 
danii se scurge mereu în şapca soioasă de piele ce se află 
pe trotuar alături de el. L-am privit cu atenţie de multe ori 
înainte de a mă fi gândit vreodată că o să am de-a face cu el 
şi am fost surprins de recoltă bogată pe care o strângea 
într-un timp extrem de scurt. Înţelegi, înfăţişarea lui e aşa 
de izbitoare, încât nimeni nu poate trece pe lângă el fără 
să-l remarce. Un smoc de păr portocaliu, faţa palidă, 
desfigurată de o cicatrice îngrozitoare, care, datorită 
contracţiei, a răsucit colţul buzei de sus, o bărbie de buldog 
şi doi ochi întunecaţi, dar foarte pătrunzători, într-un 
izbitor contrast cu culoarea părului său. 

— 'Toate acestea îl deosebesc de restul gloatei de cerşetori. 
De altfel, el se mai deosebeşte de ceilalţi şi prin isteţimea lui 
ieşită din comun, pentru că are totdeauna un răspuns 
prompt la orice glumă pe care i-o aruncă la repezeală 
trecătorii. Aflăm acum că locuieşte de multă vreme 
deasupra tavernei fumătorilor de opium şi că a fost ultimul 
care l-a văzut pe gentlemanul căutat de noi. 

— Bine, dar e infirm, l-am întrerupt eu, ce-a putut să facă 
el sin* gur împotriva unui bărbat în floarea vârstei? 

— E infirm pentru că şchioapătă. Dar altminteri pare să fie 
un om voinic şi bine hrănit. Desigur, experienţa ta de medic, 
Watson, va spune că slăbiciunea unei părţi a trupului e 


adeseori compensată de puterea excepţională a celorlalte 
membre. 

— Continuă-ţi, te rog, povestirea! 

— Doamna St. Clair leşinase la vederea petelor de sânge 
de pe fereastră, aşa că a trebuit dusă acasă într-o birjă 
păzită de poliţişti, prezenţa ei nemaifiind de nici un ajutor 
pentru cercetări. Inspectorul Barton, care fusese însărcinat 
cu ancheta, a cercetat cu multă atenţie încăperile casei, 
fără să găsească însă nici un amănunt ce ar fi putut arunca 
lumină asupra acestui caz. S-a făcut o greşeală de la 
început, şi anume că nu l-au arestat de îndată pe Boone, şi 
în felul acesta i s-au lăsat câteva minute libere în care a 
putut să comunice cu marinarul indian. Această greşeală a 
fost însă curând reparată şi el a fost prins şi percheziţionat, 
fără să se găsească însă asupră-i nici o dovadă de vinovăţie. 
E adevărat că pe mâneca dreaptă a cămăşii avea câteva 
pete de sânge, dar ela arătat că se tăiase lingă unghia 
degetului inelar şi a explicat că sângele vine de acolo, 
adăugind că se dusese până la fereastră cu puţină vreme 
înainte şi că petele observate pe pervaz aveau negreşit 
acelaşi izvor. A negat cu încăpățânare că l-ar fi văzut 
vreodată pe domnul Neville St. Clair şi a jurat că prezenţa 
hainelor în camera lui este şi pentru el o taină tot atât de 
mare ca şi pentru poliţie. Cât despre afirmaţia doamnei St. 
Clair că-şi văzuse cu adevărat bărbatul la fereastră, declară 
că ori e nebună, ori a visat. A fost dus la poliţie, în ciuda 
protestelor sale violente, iar inspectorul a rămas pe loc 
sperând că retragerea apelor la ora refluxului ar putea să-i 
dea cheia misterului. Şi aşa s-a şi întâmplat, deşi n-au găsit 
pe malul noroios al apei ceea ce se temuseră că vor găsi. Pe 
măsură ce apa se retrăgea, a început să se ivească haina lui 
Neville St. Clair, dar nu şi trupul lui. Ei, şi ghici ce-au găsit 
poliţiştii în buzunarele hainei? 

— De unde să ştiu? 

— Nu, nici nu speram să poţi ghici. Buzunarele erau 
doldora de monede de un penny şi de o jumătate de penny, 


421 de penny şi 270 de o jumătate. Nu e deci de mirare că 
fluxul nu putuse să măture haina de acolo. În schimb, trupul 
unui om e cu totul altceva. Între doc şi casa cu pricina e o 
bulboană puternică. Pare destul de probabil că haina, 
îngreunată de numeroasele monezi, să fi rămas acolo când 
trupul despuiat a fost supt de vâltoare. 

— Dar după câte înţeleg, restul îmbrăcămintei s-a găsit în 
cameră. Oare domnul St. Clair avea pe el doar haina? 

— Nu, dragă, dar faptele trebuie să le luăm aşa cum ne-au 
fost spuse. Să presupunem că acest individ Boone l-a 
aruncat pe Neville St. Clair pe fereastră. Ei bine, nimeni n- 
ar fi putut vedea ce s-a întâmplat. Ce era să facă? 
Bineînţeles că primul lui gând a fost să se descotorosească 
de veşmintele ce-l puteau trăda. Atunci a apucat, să zicem, 
haina şi, tocmai când se pregătea s-o arunce pe fereastră, i- 
a trecut prin minte că ea va pluti în loc să se ducă la fund. 
Avea prea puţin timp la dispoziţie pentru că auzise cearta 
provocată de doamna St. Clair, care încerca să-şi croiască 
drum sus şi poate că-l şi anunţase asociatul său indian că 
vin poliţiştii. Neavând nici o clipă de pierdut, s-a repezit la 
cotlonul unde-şi ţinea roadele cerşetoriei şi a înfundat în 
buzunare toate monedele pe care le-a putut apuca, ca să fie 
sigur că haina se va duce la fund. A aruncat-o afară şi ar fi 
făcut acelaşi lucru şi cu celelalte veşminte dacă n-ar fi auzit 
jos zgomot de paşi grăbiţi. Abia a mai avut timp să închidă 
fereastra până la ivirea poliţiei. 

— Da, lucrul pare cu putinţă. 

— Atunci o să considerăm ipoteza demnă de crezare în 
lipsa alteia mai bune. După cum ţi-am spus, Boone a fost 
arestat, dar nu s-a putut dovedi că ar mai fi fost vreodată 
acuzat de ceva. Era cunoscut de ani de zile ca cerşetor de 
profesie, dar se părea că duce o viaţă foarte liniştită, fără a 
supăra pe cineva. Aşa stau lucrurile deocamdată, şi 
problemele care trebuie rezolvate, adică ce căuta NevilSe 
St. Clair în taverna aceea deocheată ce i s-a întâmplat 
acolo, unde se află acum şi ce legătură are Hugh Boone cu 


dispariţia lui sunt tot atât de încâlcite ca şi la început. 
Mărturisesc că nu-mi pot aminti nici un caz din întreaga 
mea experienţă care să fi părut atât de simplu la prima 
vedere şi totuşi să prezinte asemenea complicaţii. 

În timp ce Sherlock Holmes îmi dădea toate amănuntele 
despre aceste întâmplări neobişnuite, străbătusem în goana 
calului periferiile Londrei, lăsând în urmă şi ultimele case 
răzlețe; acum hurducăiam pe un drum de ţară mărginit de 
o parte şi de alta de garduri vii. Tocmai când termină ce 
avusese de spus, am trecut printre două sate cu casele 
răsfirate, pe la ferestrele cărora mai licărea ici-colo câte o 
lumină. 

— Acum intrăm în Lee, spuse tovarăşul meu. În scurta 
noastră plimbare am trecut prin trei comitate britanice - 
începând cu Mi'ddlesex, trecând peste un cot al comitatului 
Surrey şi ajungând în Kent. Vezi lumina aceea dintre pomi? 
Acolo e vila The Cedars şi alături de lampa care se vede stă 
o femeie nerăbdătoare şi neliniştită, care fără îndoială a şi 
prins, cu auzul ei încordat, tropotul copitelor. 

— Dar de ce n-ai rămas tot în Baker Street pe timpul 
anchetei? 

— Pentru că am o sumedenie de lucruri de cercetat aici. 
Doamna St. Clair mi-a pus cu multă amabilitate la dispoziţie 
două camere şi poţi să fii sigur că nu va avea decât cuvinte 
de bun venit pentru un prieten şi coleg. Să ştii însă, Watson, 
că îmi vine tare greu să dau ochii cu ea, fără nici o veste 
despre bărbatul ei. lată-ne ajunşi. Ho-ho-prr! 

Trăsesem în faţa unei vile impunătoare, înconjurată de 
grădini şi curţi. Un băiat de la grajduri s-a repezit să prindă 
calul de căpăstru. Sărind jos, l-am urmat pe Holmes pe 
aleea îngustă de pietriş, care şerpuia spre casă. La 
apropierea noastră, uşa s-a deschis larg şi o femeie 
mărunţică şi blondă s-a ivit în prag. Era îmbrăcată într-o 
muselină subţire de mătase, cu garnitură de şifon roz 
vaporos la gât şi la manşete. Silueta ei se desprindea în 
valul de lumină din casă. Cu o mână se sprijinea de uşă, pe 


cealaltă o ridicase nerăbdătoare în aer, cu trupul uşor 
aplecat, cu bărbia şi cu faţa întreagă întinsă înainte, cu 
ochii nerăbdători şi cu buzele întredeschise - toată fiinţa ei 
o singură întrebare: „Ei? Strigă ea. Ei? „ Apoi, văzând că 
suntem doi, a scos un strigăt de nădejde, care s-a prefăcut 
însă într-un geamăt, când mi-a văzut tovarăşul clătinând din 
cap şi dând din umeri. 

— Nici o veste bună? 

— Niciuna. 

— Nici rea? 

— Nu. 

— Mulţumesc lui dumnezeu şi pentru atât. Dar intraţi. 
Trebuie să fiţi obosiţi pentru că aţi avut o zi grea. 

— Îngăduiţi-mi să vă prezint pe prietenul meu, doctorul 
Watson. S-a dovedit de nepreţuit folos în multe cazuri 
anchetate de mine şi o întâmplare fericită mi l-a scos în cale 
dându-mi posibilitatea să-l aduc aici şi să mi-l fac tovarăş la 
cercetări. 

— Sunt încântată să vă cunosc, spuse ea strângându-mi 
mâna cu căldură. Sper că veţi scuza halul în care găsiţi 
casa, dată fiind lovitura atât de neașteptată pe care am 
primit-o. 

— Stimată doamnă, i-am răspuns eu. Am fost În război şi 
chiar dacă n-aş fi fost, îmi pot da seama că nu e nevoie de 
nici un fel de scuză. Dacă pot fi de folos, fie dumneavoastră, 
fie prietenului meu, asta va fi un prilej de adevărată fericire 
pentru mine. 

— Şi-acum, domnule Sherlock Holmes, spuse doamnă pe 
când intrăm într-o sufragerie bine luminată, pe masa căreia 
fusese întins un supeu rece, ard de nerăbdare să vă pun 
foarte deschis vreo două întrebări la care vă rog din suflet 
să-mi răspundeţi tot atât de deschis. 

— Cu plăcere, doamnă. 

— Nu ţineţi seamă de sentimentele mele. Nu sunt isterică 
şi nici n-am obiceiul să leşin. Doresc pur şi simplu să vă aud 
părerea adevărată. Convingerea intimă. 


— În ce privinţă? 

— În adâncul inimii dumneavoastră, mai credeţi că Neville 
e în viaţă? 

Sherlock Hoâmes părea încurcat de această întrebare şi 
doamna St. Clair a repetat rugămintea de a-i vorbi pe şleau. 
Stătea ţeapănă pe covoraşul de la cămin, cu ochii ţintă la el, 
pe când Holmes s-a iăsat într-un fotoliu de pai. 

— Ei bine, doamnă, să vă spun deschis, nu cred. 

— Credeţi că a murit? 

— Da. 

— C-a fost omorât? 

— Nu spun asta, dar e cu putinţă. 

— Şi în ce zi şi-a găsit moartea? 

— Luni. 

— Atunci, domnule Holmes, veţi avea poate bunătatea să- 
mi explicaţi cum se face că am primit azi această scrisoare 
din partea lui? Sherlock Holmes sări ca ars din fotoliu: 

— Ce face? Strigă el. 

— Da, chiar azi. 

Femeia stătea zâmbitoare fluturând o bucăţică de hârtie. 

— Pot s-o văd? 

— Desigur. 

I-a smuls-o din mână şi, punând-o pe masă, a netezit-o. 
Apoi a tras lampa mai aproape şi a cercetat hârtia cu toată 
atenţia. Mă ridicasem şi eu de pe scaun şi o priveam peste 
umărul lui. Plicul era de cea mai proastă calitate, marca 
purta ştampila poştei din Gravesend cu data aceleiaşi zile 
sau, mai bine zis, a celei anterioare, căci trecuse mult de 
miezul nopţii. 

— Ce scris grosolan! Murmură Holmes. Cu siguranţă că nu 
e scrisul soţului dumneavoastră. 

— Nu, dar înăuntru e ceva scris de el. 

— Observ de asemenea că cel ce a scris adresa pe plic a 
trebuit să se ducă şi să se informeze în privinţa ei. 

— De unde ştiţi asta? 


— Vedeţi, numele e scris cu o cerneală absolut neagră, 
care s-a uscat de la sine, restul însă e de o nuanţă mai mult 
cenuşie, ceea ce arată că s-a folosit sugativa. Dacă ar fi fost 
totul scris de la început şi s-ar fi aplicat sugativa imediat 
după aceea, niciunul dintre cuvinte n-ar avea această 
nuanţă neagră întunecată. Omul acesta a scris numele şi 
apoi a trecut un răstimp până ce a scris adresa, ceea ce nu 
poate însemna altceva decât că n-o cunoştea. Bineînţeles, 
acesta nu-i decât un fleac, dar nimic nu-i mai important 
decât fleacurile. Acum să vedem scrisoarea. Ha! A mai fost 
ceva înăuntru? 

— Da, a fost un inel. Inelul lui cu pecete. 

— Şi sunteţi sigură că ăsta e scrisul soţului 
dumneavoastră? 

— Unul din scrisurile lui. 

— Cum asta? 

— Scrisul lui când era grăbit. Nu seamănă aproape deloc 
cu scrisul lui obişnuit, şi totuşi îl cunosc foarte bine. 

Sherlock Holmes citi mesajul: „Scumpa mea, nu fii 
speriată. Toate se vor sfârşi cu bine. E la mijloc o mare 
greşeală care nu poate fi îndreptată prea curând. Ai 
răbdare şi aşteaptă. Neville”. 

— E scris cu creionul pe pagină albă de la începutul unei 
cărţi, formatul în octavo, fără filigranul fabricantului. Hm! A 
fost pusă azi la poşta din Gravesend de un om cu degetele 
murdare. Ha! Şi lipiciul plicului, dacă nu mă înşel prea mult, 
a fost lins de un om care mestecă tutun. Şi, dumneavoastră 
doamnă, nu aveţi nici o îndoială că e scrisul soţului? 

— Niciuna. Neville a scris aceste rânduri. 

— Şi ele au fost trimise azi prin poştă de la Gravesend. Ei 
bine, doamnă St. Clair, norii au început să se risipească, 
deşi n-aş îndrăzni să spun că primejdia a trecut. 

— Dar e sigur în viaţă, domnule Holmes. 

— Dacă nu cumva e la mijloc vreo viclenie care urmăreşte 
să ne pună pe o pistă falsă. La urma urmei, inelul nu 
dovedeşte nimic. Poate i-a fost smuls din deget. 


— Nu, nu, nu se poate! E scrisul lui, e scrisul lui! Negreşit. 

— Prea bine. Se poate totuşi ca rândurile să fi fost scrise 
luni şi puse la poştă abia azi. 

— Asta e cu putinţă. 

— Dacă e aşa, multe lucruri s-au putut întâmpla între timp. 

— O, nu trebuie să mă descurajaţi, domnule Holmes. Ştiu 
că nu i s-a întâmplat nimic rău. Între noi doi e o legătură 
sufletească aşa de strânsă, încât aş şti cu siguranţă dacă ar 
fi păţit ceva rău. Chiar în ziua în care l-am văzut pentru 
ultima dată s-a tăiat când era în dormitor şi totuşi eu, care 
mă aflam în sufragerie, m-am repezit în aceeaşi clipă pe 
scări, având siguranţa că i s-a întâmplat ceva. Credeţi că ar 
fi posibil să simt un fleac ca acesta şi în schimb să nu ştiu 
dacă a murit? 

— Am văzut prea multe în viaţă ca să nu ştiu că impresia 
unei femei poate fi de mult mai mare preţ decât concluziile 
unui analist raţional. Şi această scrisoare constituie pentru 
dumneavoastră o probă foarte puternică ce vă întăreşte 
convingerea. Dar dacă soţul dumneavoastră e în viaţă şi e în 
stare să scrie scrisori de ce ar sta departe de 
dumneavoastră? 

— Nu-mi pot închipui. E de neînțeles. 

— Şi luni nu v-a spus nimic înainte de a pleca? 

— Nu. 

— Şi aţi fost surprinsă văzându-l în Swandamlane? 

— Chiar foarte surprinsă. 

— Fereastră era deschisă? 

— Da. 

— Atunci ar fi putut să vă strige, nu? 

— Desigur. 

— Dar, după câte am înţeles, n-a scos decât un strigăt 
nearticulat. 

— Da. 

— Un strigăt de ajutor, după câte vi s-a părut, nu? 

— Da. Şi a făcut semn cu mâinile. 


— Dar putea să fie şi un strigăt de surprindere. Uimirea 
care l-a cuprins văzându-vă pe neaşteptate ar fi putut să-l 
facă să-şi ridice mâinile în sus. 

— Se prea poate. 

— Iar dumneavoastră aţi crezut că a fost tras înapoi. 

— A dispărut atât de brusc. 

— Poate o fi sărit înapoi. N-aţi mai văzut pe nimeni 
altcineva în odaie? 

— Nu dar bărbatul ăla înspăimântător a mărturisit că se 
afla acolo, iar indianul era la picioarele scării. 

— Perfect, după câte aţi putut vedea, soţul dumneavoastră 
era îmbrăcat cu hainele lui obişnuite. 

— Dar fără guler şi fără cravată. Am văzut limpede că era 
cu gâtul gol. 

— A pomenit vreodată de Swandamlane? 

— Niciodată. 

— A dat vreodată semne că ar fi fumat opium? 

— Nicicând. 

— Mulţumesc, doamnă St. Clair. Acestea sunt punctele 
principale asupra cărora am vrut să fiu pe deplin lămurit. 
Acum 0 să mâncăm ceva şi pe urmă o să ne retragem, că s- 
ar putea să avem mâine o zi foarte agitată. 

Ni se pusese la dispoziţie un dormitor confortabil cu două 
paturi, şi eu m-am băgat repede în aşternut, pentru că 
eram istovit după această seară plină de peripeții. Sherlock 
Holmes era însă un om care, când avea în minte o problemă 
nerezolvată, era în stare să umble zile întregi, dacă nu chiar 
o săptămână, fără să se odihnească, sucind-o şi învârtind-o 
când pe o parte, când pe alta, regrupând elementele 
cunoscute, analizându-le din toate punctele de vedere, până 
ce ajungea, fie să-i dea de capăt, fie la convingerea că 
datele de care dispune sunt insuficiente. Curând mi-am dat 
prea bine seama că se pregătea să stea treaz toată noaptea. 
Şi-a scos haina şi vesta, s-a îmbrăcat cu un halat albastru 
foarte larg şi apoi a început să se învârte prin cameră 
adunând pernele de pe patul lui şi cele de pe sofa şi fotolii, 


înjghebându-şi din ele un fel de divan oriental pe care s-a 
aşezat turceşte, punându-şi în faţă o porţie bună de 
mahorcă şi o cutie de chibrituri. La lumina slabă a lămpii, l- 
am văzut stând acolo cu o pipă veche de spumă de mare 
între dinţi, cu ochii aţintiţi în gol spre colţul tavanului. 
Scotea alene rotocoale de fum albăstrui, iar lumina îi 
accentua trăsăturile puternice acviline. A rămas aşa 
nemişcat şi tăcut până când am trecut în lumea viselor şi tot 
aşa stătea şi în momentul când un strigăt m-a făcut să mă 
trezesc brusc; am văzut că soarele de vară inundase 
camera. Holmes ţinea încă pipa între dinţi, inelele de fum se 
ridicau încă spre tavan camera era învăluită într-un nor de 
fum, iar mormanul de mahorcă pe care îl văzusem de cu 
seară se isprăvise. 

— Te-ai trezit, Watson? Întrebă el. 

— Da. 

— Eşti pregătit sufleteşte pentru o plimbare cu trăsura? 

— Desigur. 

— Atunci îmbracă-te. Deocamdată nu se mişcă nimeni prin 
casă, dar ştiu unde doarme grăjdarul şi curând docarul va fi 
gata. 

Râse pe înfundate, clipi din ochi cu înfăţişarea unui om cu 
totul deosebit de gânditorul sumbru de noaptea trecută. 

În timp ce mă îmbrăcam, mi-am aruncat ochii pe ceas. Nu 
era de mirare că nu se trezise încă nimeni în casă. Abia se 
făcuse 4,25. Nici nu mă îmbrăcasem încă de tot, când 
Holmes s-a şi întors cu vestea că băiatul de la grajduri 
înhamă calul. 

— Vreau să-mi verific o mică teorie, îmi spuse Holmes 
trăgându-şi ghetele în picioare. Ştii, Watson, cred că te afli 
în faţa unuia din cei mai mari zevzeci din Europa. Aş merita 
să-mi dea cineva un picior în spate şi să mă arunce până la 
Charing-cross. Totuşi cred că am descoperit în sfârşit cheia 
afacerii. 

— Unde? L-am întrebat zâmbind. 


— În baie, răspunse el. Da, da, nu glumesc deloc, continuă 
el când mă văzu că-l privesc neîncrezător. Chiar acum vin 
de acolo. Am scos-o şi am pus-o în acest geamantan. Haide, 
frate, să vedem dacă se potriveşte cheia în broască. 

Am coborât scările tiptil, să nu trezim pe nimeni; apoi am 
ieşit în lumina strălucitoare a dimineţii de vară. În drum se 
afla docarul şi calul pe care-l ţinea de căpăstru grăjdarul 
acela tânăr, care abia apucase să-şi tragă ceva pe el. Am 
sărit amândoi sus şi am pornit în goană pe şosea spre 
Londra. Am mai întâlnit pe drum câteva căruţe de ţară care 
duceau legume şi zarzavaturi în metropolă, dar şirurile de 
vile de o parte şi de alta a şoselei erau tăcute şi 
neînsufleţite ca un oraş de vis. 

— Din unele puncte de vedere a fost un caz unic, spuse 
Holmes dând bice calului ca să pornească în galop. 
Mărturisesc că am fost orb ca o cârtiţă, dar tot e mai bine 
să mă deştept mai târziu decât niciodată. 

În oraş, cei ce se scoală totdeauna devreme începuseră să 
se ivească somnoroşi pe la ferestre când treceam prin, 
Surrey. Străbătând podul Waterloo am traversat Tamisa şi 
urcând pe Wallington Street am cotit brusc la dreapta 
ieşind în Bow Street. Sherlock Holmes era bine cunoscut 
poliţiştilor, aşa că cei doi sergenţi de la poarta 
comisariatului l-au salutat respectuos. Unul a ţinut calul de 
căpăstru, pe când celălalt ne-a condus înăuntru. 

— Cine-i de serviciu? A întrebat Holmes. 

— Inspectorul Bradstreet. 

— Bună, Bradstreet, ce mai faci? Spuse el când un comisar 
înalt şi bine legat, cu şapcă şi jachetă, cu centură şi 
diagonală apăru pe coridorul pavat cu dale de piatră. Aş 
vrea să-ţi spun două vorbe. 

— Sigur, domnule Holmes. Poftiţi, vă rog, la mine! 

Era un birou mic, cu un registru pe masă şi un telefon 
montat în perete. Inspectorul se aşeză la masa-i de lucru. 

— Cu ce te pot servi, domnule Holmes? 


— Am venit în chestiunea cerşetorului aceluia, Boone, cel 
care a fost acuzat că e implicat în dispariţia domnului 
Neville St. Clair din Lee. 

— Da, a fost adus la noi şi reţinut pentru completarea 
dosarului. 

— Da, am auzit. Îl aveţi aici? 

— ! în celulă. 

— E liniştit? 

— Da. Nu dă nimănui de furcă, dar e mare ticălos şi 
cumplit de murdar... 

— Murdar? 

— Da, abia putem să-l facem să se spele pe mâini, iar faţa 
lui e murdară ca a unui tinichigiu. Ei bine, când o să ne 
lămurim ce-i cu el, o să-i facem baie cum trebuie, ca la 
închisoare. Şi cred că dacă l-aţi vedea, aţi fi de acord cu 
mine că tocmai de asta are mare nevoie. 

— "Ţin chiar foarte mult să-l văd. 

— Serios? Nimic mai uşor. Veniţi pe aici. Poţi să laşi 
geamantanul în birou. 

— Nu, mai bine îl iau cu mine. 

— Cum vrei. Pe aici, vă rog. 

Ne-a condus de-a lungul unui coridor, a deschis o uşă 
zăvorâta cu un drug de fier, a coborât pe o scară în spirală 
şi ne-a dus pe un alt coridor, cu uşi de o parte şi de alta. 

— E în a treia celulă pe dreapta, spuse inspectorul, iat-o! 

Trase încetişor înlături un oblon din partea de sus a uşii şi 
se uită înăuntru. 

— Doarme, zise el, îl puteţi vedea foarte bine. 

Ne-am uitat printre zăbrele. Deţinutul stătea întins cu faţa 
spre noi cufundat într-un somn adânc. Era un om de statură 
mijlocie, prost îmbrăcat, aşa cum se cuvenea în meseria lui, 
cu o cămaşă colorată care se ivea printre rupturile hainei 
lui zdrenţăroase. Era într-adevăr din cale-afară de murdar, 
aşa cum ne spusese şi inspectorul, dar stratul de murdărie 
care-i acoperea faţa nu-i putea ascunde urâţenia 
respingătoare. De la ochi până la bărbie faţa îi era brăzdată 


de o cicatrice, şi, datorită contracţiei, colţul buzei de susi 
se răsucise, dezvelindu-i neîncetat trei dinţi într-un rânjet 
de câine rău. Un smoc de păr roşu aprins îi cădea peste 
frunte şi peste ochi. 

— Ce zici, ce frumos e? Zise inspectorul. 

— Fără îndoială că are nevoie de apă şi săpun, remarcă 
Holmes. M-am gândit eu la asta, aşa că mi-am permis să 
aduc cu mine cele trebuincioase. 

În timp ce vorbea, deschise, valiză şi scoase spre marea 
mea surprindere un burete mare de baie. 

— Hee-hee-hee! Mare şoltic eşti! Chicoti încântat 
inspectorul. 

— Acum, dacă ai să fii aşa de amabil să deschizi uşa asta 
cât mai încetişor, îl vom face curând să arate mai ca lumea. 
— A, cum să nu, spuse inspectorul. Nu face deloc cinste 

poliţiei din Bow Street, nu? 

Strecură cheia în broască şi intrarăm cu toţii tiptil în 
odaie. Cel ce dormea se întoarse pe jumătate, dar apoi se 
afundă iar într-un somn adânc. Holmes se îndoi din şale, 
ridică cană cu apă, udă buretele şi frecă de două-trei ori cu 
el faţa deţinutului. 

— Permiteţi-mi să vă prezint, strigă el pe domnul Neville 
St. Clair din localitatea Lee, comitatul Kent. 

În viaţa mea n-am văzut minunăţie mai mare. Buretele 
cojise faţa individului, aşa cum cojeşte cuțitul scoarţa unui 
copac. Culoarea brună murdară se dusese! Se dusese şi 
cicatricea îngrozitoare care îi brăzda faţa şi buza răsucită 
care-i strâmbă gura într-un rânjet respingător! Şi făcu să 
dispară cu o smucitură smocul de păr roşu încâlcit, aşa că 
într-o clipă înaintea noastră se afla, ridicat în capul oaselor 
pe pat, un om cu o înfăţişare distinsă, palidă şi tristă, cu 
părul negru, cu pielea netedă. Se frecă la ochi şi se uită în 
jurul lui nedumerit şi încă somnoros. Dându-şi însă deodată 
seama că a fost demascat, izbucni într-un strigăt desperat 
şi-şi îngropă faţa în pernă. 


— Dumnezeule mare! Strigă inspectorul. Asta-i chiar 
dispărutul. Îl cunosc din fotografie. Deţinutul se întoarse cu 
aerul nepăsător al omului care se lasă în voia soartei. 

— Fie şi aşa, spuse el. Şi dacă nu vă supăraţi, spuneţi-mi 
ce acuzaţie mi se aduce? 

— Că l-ai făcut să dispară pe domnul Neville St... Ba, stai! 
Nu te pot acuza de asta decât dacă ar fi vorba de o 
încercare de sinucidere, spuse inspectorul rânjind. Ei bine, 
aflaţi că lucrez de douăzeci şi şapte de ani în poliţie, dar 
cazul ăsta zău că le întrece pe toate. 

— Dacă eu sunt Neville St. Clair, atunci e limpede că nu s-a 
comis nici o crimă şi că deci sunt deţinut pe nedrept. 

— N-a fost comisă nici o crimă, ci doar o mare eroare, 
spuse Holmes. Era mai bine dacă aveai încredere în soţia 
dumitale. 

— Nu de soţie m-ascundeam, ci de copii, gemu deţinutul. 
Nu voiam să le fie ruşine de tatăl lor. Ah, doamne! Acum 
sunt dat de gol. Ce să mă fac? Sherlock Holmes se aşeză 
lângă el pe pat şi-l bătu cu blândeţe pe umăr. 

— Dacă laşi cazul pe mâna unui tribunal, spuse el, 
bineînţeles că o să fie imposibil să nu se facă publicitate. Pe 
de altă parte, dacă convingi autorităţile poliţieneşti că nu 
te-ai făcut vinovat de nimic, nu văd de ce amănuntele 
acestea ar mai ajunge în jurnale. Sunt sigur că inspectorul 
Bradstreet va fi amabil să noteze ce vei vrea să declari 
autorităţilor în drept. Atunci cazul n-ar fi niciodată deferit 
vreunui tribunal. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! Strigă deţinutul din 
toată inima. Mai degrabă aş fi îndurat închisoarea, ba chiar 
şi execuţia decât să las că taina mea nenorocită să arunce o 
pată asupra numelui copiilor mei. Dumneavoastră veţi fi 
primii care îmi veţi auzi povestea. Tatăl meu a fost învăţător 
la Chesterfield, unde am primit şi eu o educaţie aleasă. În, 
tinereţe am călătorit mult, m-am apucat apoi de teatru şi în 
cele din urmă am ajuns reporter la un ziar de seară din 
Londra. Într-o bună zi, directorul ziarului a cerut o serie de 


articole despre cerşetorii din metropolă şi eu m-am oferit să 
i le scriu. Acesta a fost punctul de plecare al tuturor 
peripeţiilor mele. Numai încercând cerşetoria ca amator am 
izbutit să adun faptele pe care îmi puteam baza articolele. 
Ca actor, învăţasem tainele machiajului şi mi se dusese 
vestea în lumea teatrului pentru măiestria mea în această 
privinţă. Acum am profitat de priceperea pe care o 
căpătasem atunci. Mi-am machiat faţa şi pentru ca să capăt 
o înfăţişare cât mai vrednică de milă mi-am desenat o 
cicatrice de toată frumuseţea şi mi-am prins cu un plasture 
mic de culoarea pielii colţul buzei răsucind-o în sus. Apoi, cu 
o perucă roşie şi haine potrivite, m-am înfiinţat în partea 
cea mai aglomerată a City-ului făcând pe negustorul de 
chibrituri, dar în realitate ca cerşetor. Timp de şapte 
ceasuri mi-am exersat profesiunea, iar când m-am întors 
seara acasă am descoperit spre marea mea surprindere că 
strânsesem nu mai puţin de 26 şilingi şi 4 penny. 

Mi-am scris articolele şi nu m-am mai gândit la asta până 
mai târziu, când într-o bună zi a trebuit să plătesc suma de 
25 de lire pentru că girasem o poliţă unui prieten. Dădeam 
din colţ în colţ şi nu ştiam de unde să scot banii, când 
deodată mi-a venit în cap o idee. 

I-am cerut creditorului să mă mai îngăduie două 
săptămâni, mi ani luat apoi un concediu de la patron şi mi- 
am petrecut timpul cerşind travestit în City. În zece zile am 
scos banii şi mi-am plătit datoria. Ei bine, vă puteţi închipui 
ce greu a fost să mă apuc iarăşi de o slujbă anevoioasă, 
pentru două lire pe săptămână, când ştiam că pot câştiga 
atâta într-o singură zi făcând doar efortul de a-mi mânji faţa 
cu un pic de vopsea şi de a sta nemişcat cu şapca în faţă. S- 
a dat o luptă îndelungată între mândria mea şi dorinţa de a 
câştiga bani, dar în cele diin urmă ochiul dracului a învins, 
aşa că am lăsat baltă gazetăria şi mi-am luat zi de zi locul în 
colţul pe care-l ochisem de la început, inspârând milă prin 
înfăţişarea mea înspăimântătoare şi umplându-mi 
buzunarele cu bănuţi. U n singur om îmi cunoştea taina, şi 


acesta era patronul unei spelunci deochiate în care mă 
instalasem, tn Swandamlane. De acolo puteam ieşi în 
fiecare dimineaţă cu înfăţişarea unui cerşetor jegos, iar 
seara mă puteam transforma tot acolo, într-o persoană 
mondenă şi bine îmbrăcată. Îl plăteam bine pe individul 
ăsta, un fost marinar din Indiile Orientale, pentru că mă 
găzduia şi deci ştiam că-mi va păstra bine taina. 

Curând mi-am dat seama că puteam pune deoparte sume 
însemnate de bani. Nu vreau să spun că orice calic de pe 
străzile Londrei poate câştiga 700 de lire pe an - ceea ce 
reprezintă ceva mai puţin decât media încasărilor mele - 
dar eu aveam avantajul unui excepţional dar în arta 
machiajului şi al unei mari uşurinţe de a răspunde la 
glumele oamenilor - pe care de altfel mi-am sporit-o prin 
exerciţiu - şi asta m-a făcut o personalitate binecunoscută 
în City. Toată ziulica se revărsa asupra mea un şuvoi de bani 
de aramă, dacă nu chiar de argint, şi ziua în care nu 
adunam două lire era fără îndoială o zi proastă. 

Pe măsură ce mă îmbogăţeam deveneam şi mai ambițios, 
aşa că mi-am luat o casă la ţară şi, în cele din urmă, m-am 
căsătorit, fără ca cineva să-mi bănuiască adevărata 
ocupaţie. Scumpa mea nevastă ştia că am treburi în City. Ce 
anume, nu avea habar. 

Lunea trecută îmi încheiasem tocmai ziua şi mă îmbrăcam 
în camera mea de deasupra tavernei fumătorilor de opium, 
când, privind pe fereastră, am văzut spre marea mea 
groază şi uluire că nevastă-mea stă locului în stradă, cu 
ochii aţintiţi drept asupra mea. Am scos un strigăt de 
surprindere, am ridicat mâinile în sus ca să-mi acopăr faţa 
şi repezindu-mă la omul meu de încredere, patronul indian, 
l-am rugat în genunchi să împiedice pe oricine ar vrea să 
urce sus în camera mea. Am auzit jos glasul nevestei, dar 
ştiam bine că n-o să poată urca. Repede mi-am aruncat de 
pe mine hainele, le-am tras la loc pe cele de cerşetor, m-am 
machiat din nou şi mi-am pus peruca. Nici chiar ochii unei 
neveste nu pot să străpungă o mască atât de desăvârşită. 


Atunci însă mi-a dat prin gând că s-ar putea să se facă 
percheziţie în cameră şi atunci hainele m-ar fi putut trăda. 
De aceea am deschis larg fereastra, şi din grabă am făcut 
iar să sângereze o mică rană, pe care mi-o produsesem 
dimineaţa în dormitor, la mine acasă. Pe urmă am apucat 
haina îngreunată de banii de aramă pe care tocmai îi 
trecusem în ea din săculeţul de piele în care îmi duceam 
câştigurile. Am azvârlit-o pe fereastră şi s-a făcut nevăzută 
în valurile Tamisei. Celelalte haine ar fi urmat acelaşi drum, 
dar în momentul acela am auzit tropăitul poliţiştilor pe 
scări, şi după câteva clipe am văzut, spre marea mea 
uşurare, mărturisesc, că în loc să fiu identificat ca Nevilie 
St. Clair am fost arestat ca ucigaş al lui. Nu ştiu dacă îmi 
mai rămâne ceva de lămurit. Eram hotărât să-mi păstrez 
cât mai mult timp masca şi de aceea preferam să nu mă 
spăl. Ştiind că nevastă-mea va fi grozav de neliniştită, mi- 
am scos pe furiş inelul şi i l-am încredinţat patronului 
tavernei într-un moment în care nici un poliţist nu mă 
veghea, împreună cu câteva cuvinte pe care le-am scris în 
grabă nevestei, spunându-i că nu are nici un motiv de 
îngrijorare. 

— Abia ieri a primit scrisoarea, spuse Sherlock Holmes. 

— Doamne dumnezeule! Prin ce chinuri trebuie să fi trecut 
o săptămână întreagă. 

— Poliţia l-a ţinut sub supraveghere pe indian, spuse 
inspectorul Bradstreet. E de la sine înţeles că i-a fost greu 
să pună la poştă o scrisoare fără să fie văzut. Probabil i-a 
înmânat-o vreunui marinar care-i frecventează spelunca şi 
acela şi-a adus aminte de ea abia după câteva zile. 

— Aşa trebuie să fie, spuse Holmes, încuviinţând din cap. 
Nu mă îndoiesc de asta. Dar n-ai avut niciodată de furcă cu 
autorităţile pentru că practicai cerşetoria? 

— Ba da, de nu ştiu câte ori. Dar ce conta pentru mine o 
amendă? 

— Şi totuşi, trebuie să te opreşti aici. Spuse Bradstreet. 
Pentru că poliţia să poată muşamaliza afacerea, Hugh 


Boone trebuie să dispară. 

— Ăsta e jurământul pe care l-am făcut şi eu. Cel mai sfânt 
legământ care se poate face. 

— În cazul ăsta, cred că e probabil ca lucrurile să nu 
meargă mai departe. Dar dacă te descoperă din nou, totul 
va ieşi la iveală. Domnule Holmes, te asigur că-ţi rămânem 
profund îndatoraţi, pentru că ai lămurit această chestiune. 
Aş da nu ştiu cât să ştiu cum ajungi la aceste rezultate 
uimitoare. 

— De data asta, spuse prietenul meu am ajuns la rezultatul 
pe care-l vezi stând cocoţat pe cinci perne şi, consumând o 
uncie de mahorcă. Watson dragă, cred că dacă mergem 
acum cu docarul în Baker Street, ajungem tocmai la timp 
pentru gustarea de dimineaţă. 


(Sfârşit) 

AVENTURA GRANATULUI ALBASTRU. 

Mă dusesem în vizită la prietenul meu Sherlock Holmes a 
doua zi de Crăciun, dimineaţa, ca să-i fac urările obişnuite 
de sărbători. L-am găsit tolănit pe un divan, într-un halat 
purpuriu, cu un rastel de pipe alături şi un teanc de ziare 
de dimineaţă la îndemână, toate răvăşite şi boţite. Era 
limpede că le cercetase de curând. Lângă divan, pe colţul 
spetezei unui scaun de lemn se afla o pălărie tare, foarte 
soioasă şi ponosită, crăpată în mai multe locuri, în două 
vorbe o ruşine. O lupă şi o pensă lăsate pe scaun îmi dădeau 
a înţelege că pălăria fusese atârnata acolo pentru a fi 
cercetată cu atenţie. 

— Văd că eşti ocupat, i-am spus eu. Mă tem că te întrerup 
din lucru. 

— Dimpotrivă, sunt încântat să-mi văd un prieten cu care 
pot discuta rezultatele cercetărilor mele. Chestiunea e cum 
nu se poate mai banală (arătă cu degetul spre pălăria 
veche), dar are unele puncte care nu sunt total lipsite de 
interes şi chiar de învăţăminte folositoare. 


M-am instalat în fotoliul lui să-mi încălzesc mâinile la focul 
care trosnea molcom, pentru că se lăsase un ger năpraznic 
ce pictase pe geamuri măiestre flori de gheaţă. 

— Presupun, am început eu, că deşi n-are nimic deosebit 
în ea, pălăria aceasta e legată totuşi de vreo poveste fatală, 
că este cheia care-ţi va deschide porţile spre dezvăluirea 
unei taine şi va aduce pedeapsa făptuitorului vreunui omor. 

— Aş! Nu e vorba de nici o crimă, spuse Sherlock Holmes 
râzând. E doar una din întâmplările acelea mărunte şi 
ciudate, nelipsite atunci clnd 4.000.000 de oameni roiesc pe 
câteva mile pătrate. Printre acţiunile şi reacţiunile unui 
astfel de furnicar înţesat de oameni se pot întâlni toate 
îmbinările posibile de incidente şi se vor ivi nenumărate 
chestiuni mărunte care pot fi izbitoare şi stranii fără a fi 
legate de vreo crimă. Cunoaştem deja din experienţă o 
sumedenie de fapte dintr-astea. 

— Atât de multe, am remarcat eu, încât dintre ultimele 
şase cazuri pe care le-am adăugat notelor mele, trei nu au 
avut absolut nici o legătură cu vreo crimă. 

— Exact. Te referi desigur la încercarea mea de a regăsi 
documentele Irenei Adler, la cazul nemaipomenit al 
domnişoarei Mary Sutherland şi la aventura bărbatului cu 
gura strâmbă. Ei bine, nu mă îndoiesc că şi această 
chestiune măruntă va intra în aceeaşi categorie de cazuri 
nevinovate. Îl cunoşti pe Peterson, comisionarul? 

— Da. 

— Lui îi aparţine acest trofeu. 

— E pălăria lui? 

— Aş, nu, a găsit-o. Nu se ştie cui aparţine. Te rog foarte 
mult să o consideri nu atât ca o gambetă uzată, cât că o 
problemă intelectuală; şi în primul rând am să-ţi spun cum 
a ajuns aici. A sosit în ziua de Crăciun împreună cu o gâscă 
bună şi grasă care, nu mă îndoiesc, se rumeneşte acum în 
cuptorul familiei Peterson. lată care sunt faptele. Cam pe la 
patru dimineaţa, în ziua de Crăciun. Peterson, pe care îl ştii 
cât de cinstit e, se întorcea de la un chefuleţ nevinovat 


îndreptându-se spre casă pe Tottenham Court Road. La 
lumina felinarului, a văzut înaintea lui un bărbat de statură 
înaltă, care mergea împleticindu-se şi ducea o gâscă 
atârnata pe umăr. Când ajunse în colţul străzii Goodge, s-a 
iscat o harţă între acest necunoscut şi o mina de 
scandalagii. L'nul dintre aceştia l-a lovit pe individ peste 
pălărie aruncându-i-o cât colo; vrând să se apere, omul 
atacat a ridicat bastonul şi, învârtindu-l pe deasupra 
capului, a spart vitrină din spatele lui. Peterson s-a repezit 
înainte, ca să-l ocrotească pe necunoscut de agresori, dar 
acesta, speriat că a spart vitrina şi văzând un om în 
uniformă şi cu o înfăţişare oficială venind repede spre el, a 
scăpat jos gâscă, şi-a luat picioarele la spinare şi s-a făcut 
nevăzut în labirintul de străduţe din spatele căii Tottenham 
Court. Scandalagiii o luaseră şi ei la sănătoasa când s-a ivit 
Peterson, aşa că acesta din urmă a rămas stăpân pe câmpul 
de bătaie, precum şi pe trofeele victoriei constând în 
această pălărie ponosită şi o gâscă de toată frumuseţea 
pentru ospăţul de Crăciun. 

— Lucruri pe care, bineînţeles, le-a înapoiat 
proprietarului, nu? 

— Dragul meu prieten, tocmai aici e problema. E adevărat 
că pe un cartonaş legat de piciorul stâng al păsării erau 
tipărite cuvinte'? Pentru doamna Henry Baker”, după cum 
iarăşi e adevărat că pe căptuşeala acestei pălării se pot citi 
inițialele H. B., dar în oraşul nostru există câteva mii de 
oameni cu numele Baker şi câteva sute cu numele Henry 
Baker, aşa că nu e deloc uşor să-i înapoiezi vreunuia din ei 
darurile pierdute. 

Şi atunci ce a făcut Peterson. 

— Mi-a adus chiar în aceeaşi dimineaţă atât pălăria cât şi 
gâscă, ştiind că pe mine mă interesează până şi problemele 
cele mai neînsemnate. Gâsca am păstrat-o până azi 
dimineaţă, când s-au ivit unele semne că, în ciuda gerului 
de peste noapte, n-ar fi rău să fie mâncată fără întârziere. 
Găsitorul ei a dus-o prin urmare acasă, pentru a împlini 


soarta neiertătoare a oricărei gâşte, în timp ce eu păstrez 
încă pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut 
praznicul de Crăciun. 

— Dar n-a publicat nici un anunţ în ziar? 

— Nu. 

— Atunci cum o să poţi să-l identifici? 

— Numai prin deducţiile noastre. 

— În legătură cu pălăria lui? 

— Exact. 

— Glumeşti. Ce poţi să descoperi din această gambetă 
uzată? 

— Uite lupa mea. Îmi cunoşti metodele. Vezi ce poţi să 
deduci singur în privinţa individului care a purtat-o? 

Am luat pălăria ponosită în mina şi, cu inima îndoită, am 
întors-o cu faţa-n sus. Era o pălărie neagră obişnuită, de 
formă rotundă, tare şi uzată în ultimul hal. Căptuşeala 
fusese de mătase roşie, dar se decolorase destul de tare. 
Nu purta numele pălărierului, dar, după cum îmi spusese şi 
Holmes, pe o parte erau mâăzgălite inițialele H. B. Borul 
pălăriei fusese găurit în două locuri, ca să poată fi prinsă cu 
un elastic, dar acesta lipsea. În rest era crăpată în mai 
multe locuri, prăfuită din cale-afară şi plină de pete, deşi 
părea să se fi făcut unele încercări de a ascunde locurile 
mai decolorate, înnegrindu-le cu cerneală. 

— Nu văd nimic, i-am spus eu înapoindu-i-o. 

— Dimpotrivă, Watson, vezi totul. Nu izbuteşti însă să tragi 
concluzii de pe urma celor văzute. Eşti prea timid ca să 
ajungi la deducţii personale. 

— Atunci spune-mi, te rog, ce poţi tu deduce din această 
pălărie? 

Sherlock Holmes a ridicat-o, a privit-o lung cu acel aer de 
introspecţie care-l caracteriza. 

— E poate mai puţin sugestivă decât a fost mai demult, 
remarcă el, totuşi unele deducţii apar foarte limpezi şi mai 
sunt câteva care au destule şanse de probabilitate. Că omul 
era de o înaltă factură intelectuală e desigur evident de la 


început, ca şi faptul că acum doi-trei ani era destul de 
înstărit, deşi în ultima vreme o duce mai rău. Omul avea un 
simţ al prevederii, dar acum l-a mai pierdut, lucru care 
arată o decădere morală, şi acest considerent, îmbinat cu 
înrăutățirea situaţiei lui materiale, pare să indice vreo 
influenţă nefastă la care e supus - probabil băutura. Asta ar 
putea să justifice, de asemenea, şi faptul evident că nevastă- 
sa a încetat să-l mai iubească. 

— Dragă Holmes! 

— l-a mai rămas totuşi o oarecare decenţă, continuă el 
neluându-mi în seamă dojană. E un om care duce o viaţă 
sedentară, iese prea puţin, nu e într-o bună formă fizică. E 
cam între două vârste, are păr cărunt, şi l-a tuns acum 
câteva zile şi şi-l unge cu pomadă. Acestea sunt elementele 
evidente care se pot deduce din această pălărie. S-ar mai 
putea, de asemenea, spune că e foarte puţin probabil să 
aibă iluminat cu gaz aerian în casă. 

— Holmes, de bună-seamă, glumeşti. 

— Câtuşi de puţin. E posibil oare ca nici măcar acum când 
ţi-am expus rezultatele cercetărilor mele să nu fii în stare să 
vezi cum am ajuns la ele? 

— Sunt desigur din cale-afară de tâmpit, dar trebuie să 
mărturisesc că nu izbutesc să-ţi urmăresc raţionamentul. 
De exemplu, cum ai dedus că acest om are înclinații 
intelectuale? Drept răspuns, Holmes îşi trânti pălăria pe 
cap, iar aceasta îi căzu peste frunte şi se opri numai pe nas. 

— E o chestiune de volum şi capacitate, spuse el. Un 
bărbat cu un creier atât de mare trebuie să aibă ceva în el. 

— Dar cu scăpătarea? 

— Pălăria asta e veche de trei ani. Cam atunci erau la 
modă borurile astea răsucite. E o pălărie de cea mai bună 
calitate, uită-te la panglica de mătase în dungi şi la 
căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a putut permite să 
cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani şi nu şi-a 
mai cumpărat alta de atunci încoace, fără doar şi poate că a 
scăpătat. 


— Ei da, asta e desigur destul de clar. Dar cum e cu simţul 
de prevedere şi cu decăderea morală? 

Sherlock Holmes râse: 

— Uite simţ de prevedere, spuse el, punând degetul pe 
capsele şi găurelele pentru elasticul de siguranţă. Pălăriile 
nu se vând niciodată cu capse dintr-astea, iar dacă cineva 
le-a comandat în mod special, apoi asta dovedeşte un 
oarecare simţ al prevederii, de vreme ce s-a deranjat să ia 
această precauţie împotriva vântului. Dar întrucât vedem că 
a rupt elasticul fără să-şi mai bată capul să-l înlocuiască, e 
evident că posedă mai puţin simţ al prevederii acum decât 
înainte, dovadă clară a unei delăsări. Pe de altă parte, s-a 
străduit să ascundă unele pete de pe fetrul pălăriei 
mânjindu-le cu cerneală, semn sigur că nu şi-a pierdut pe 
de-a-ntregul decenţa. 

— Raționamentul tău e fără îndoială demn de crezare. 

— Elementele următoare, şi anume că e între două vârste, 
că a încărunţit, că s-a tuns de curând şi că-şi dă părul cu 
pomadă pot fi toate determinate printr-o cercetare atentă a 
părţii de sus a căptuşelii. Lupa dezvăluie un mare număr de 
fire de păr tăiate scurt de foarfecile frizerului. Par tare 
lipicioase şi pe urmă, din toată pălăria, se degajă un miros 
puternic de pomadă de tei. Observă, de asemenea că praful 
care o acoperă nu este pulberea aceea grăunţoasă, cenuşie 
de pe străzi, ci puful bej al prafului menajer care arată că 
mai tot timpul stă agăţată în cuier acasă. În schimb, urmele 
de umezeală dinăuntru dovedesc limpede că posesorul 
acestei pălării asudă din plin, ceea ce exclude posibilitatea 
de a fi într-o bună formă fizică. 

— Dar nevastă-sa, spuneai că nu-l mai iubeşte. 

— Păi, pălăria asta nu a mai fost periată de săptămâni 
întregi. Când te voi vedea şi pe tine, dragul meu Watson, cu 
praful strâns de o săptămână pe pălărie şi când nevastă-ta 
îţi va îngădui să ieşi pe stradă într-un asemenea hal, am să 
mă tem că şi tu ai avut nenorocirea să pierzi dragostea 
soţiei. 


— Dar poate că-i holtei. 

— Nu, pentru că-i aducea gâsca nevesti-şi, ca dar pentru 
împăcare. Nu uita de cartonaşul prins de piciorul păsării. 

— Văd că ai gata răspunsuri la toate întrebările. Dar cum 
dumnezeu ai dedus că nu are iluminat cu gaz aerian? 

— O pată de seu, sau chiar două pete pot să se ivească 
întâmplător. Dar când văd nu mai puţin decât cinci, pot, 
fără îndoială, să cred că individul are deseori de-a face cu 
lumânările de seu - probabil urcă seara scările cu pălăria 
într-o mână şi cu lumânarea aprinsă în cealaltă. Ei, acum 
eşti mulţumit? 

— "Totul e foarte ingenios, i-am răspuns râzând, dar 
întrucât, cum spuneai adineauri nu s-a comis nici o crimă şi 
nu s-au făcut alte pagube decât o gâscă pierdută totul mi se 
pare o risipă de energie. Sherlock Holmes era tocmai gata 
să-mi răspundă, când uşa se deschise de perete, şi 
Peterson, comisionarul, dădu buzna în odaie, aprins la faţă 
şi uluit la culme. 

— Gâscă, domnule Holmes, gâsca! Strigă el înecându-se. 

— Ei, ce-i cu ea? A înviat, a zburat pe fereastra bucătăriei? 
Holmes se răsuci într-un cot, ca să privească mai bine faţa 
agitată a lui Peterson. 

— Ia uitaţi-vă, domnule. Iată ce i-a găsit nevastă-mea în 
guşă! Întinse palma, în care ţinea o nestemată albastră, ce 
arunca văpăi de foc, mai mică puţin decât o fasole, dar de o 
puritate şi strălucire care o făceau să scânteieze în căuşul 
palmei, ca un bec electric. Sherlock Holmes se ridică în 
capul oaselor fluierând uşor. 

— Extraordinar, Peterson, spuse el, asta e o adevărată 
comoară găsită. Îmi închipui că ştii ce ţii în palmă, nu? 

— O piatră prețioasă, domnule. Un giuvaer. Taie în sticlă 
ca în brânză. 

— Nu-i o simplă piatră prețioasă. O piatră prețioasă cu P 
mare. 

— Nu cumva e Granatul Albastru al contesei de Morcar? 
Am exclamat eu. 


— Ba chiar aşa. Îi cunosc mărimea şi forma, dat fiindcă în 
ultimele zile am citit mereu în ziarul „limes” anunţul 
dispariţiei lui. E un giuvaer fără seamăn, a cărui valoare nu 
poate fi stabilită cu precizie, dar recompensa de o mie de 
lire, ce a fost oferită, nu reprezintă, fără îndoială, nici 
măcar a douăzecea parte a preţului său real. 

— O mie de lire! Ţine-mă, doamne! Strigă comisionarul 
prăbuşindu-se într-un fotoliu şi uitându-se când la Holmes, 
când la mine. 

— Asta e doar recompensa, însă am motive să cred că mai 
există unele considerente sentimentale care ar face-o pe 
contesă să-şi dea şi jumătate din avere numai să recapete 
nestemata. 

— Dacă nu mă înşel, s-a pierdut la hotelul... 
Cosmopolitan”, am intervenit eu. 

— Exact. Acum cinci zile, adică la 22 decembrie, John 
Horner, un instalator mecanic, a fost acuzat că l-ar fi 
sustras din caseta de bijuterii a contesei. Dovezile împotriva 
lui erau atât de puternice încât cazul a fost deferit Curţii cu 
Juri. Cred că am aici o relatare a întregii afaceri. Scotoci 
printre ziare uitându-se la data fiecăruia, şi în cele din urmă 
scoase unul din ele, îl netezi, îl împături şi citi următorul 
paragraf: „Furtul de bijuterii de la hotelul „Cosmopolitan”. 

Instalatorul John Horner, în vârstă de 26 de ani, a fost 
arestat sub învinuirea de a fi sustras în ziua de 22 ale lunii 
curente, din caseta de bijuterii a contesei de Morcar, 
preţiosul giuvaer cunoscut sub numele de Granatul 
Albastru. James Ryder, şeful personalului de serviciu din 
hotel, a depus mărturie în sensul că l-a condus pe Horner în 
camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua când s-a 
săvârşit furtul, ca să lipească o bară de la grătarul 
căminului, care se rupsese. Rămăsese câtăva vreme cu 
Horner, dar apoi fusese chemat la treburi. Întorcându-se, a 
constatat că Horner dispăruse, că biroul fusese forţat şi 
caseta mică de marochin în care - după cum s-a aflat mai 
târziu - îşi ţinea de obicei contesa preţiosul giuvaer se 


găsea goală pe măsuţa de toaletă. Ryder a dat imediat 
alarma şi Horner a fost arestat în seara aceleiaşi zile; piatră 
prețioasă n-a putut fi însă găsită nici asupra lui, nici la el 
acasă. Catherine Cusack, camerista contesei, a depus şi ea 
mărturie, spunând că a auzit strigătul de spaimă al lui 
Ryder când a descoperit furtul, s-a repezit în odaie unde a 
găsit situaţia descrisă de primul martor. Inspectorul 
Bradstreet din Divizia B a Poliţiei londoneze a depus 
mărturie cu privire la arestarea lui Horner, care s-a luptat 
desperat cu poliţia protestând şi strigând sus şi tare că e 
nevinovat. Întrucât s-a mai găsit împotriva prevenitului 
dovada unei detenţiuni anterioare pentru jaf, magistratul a 
refuzat să facă instrucţia sumară a cazului şi l-a deferit 
Curţii cu Juri. Horner, care a dat semne de emoție 
puternică în timpul dezbaterilor, a leşinat la încheierea lor 
şi a trebuit să fie scos pe braţe din tribunal”. 

— Hm! Asta în ceea ce priveşte tribunalul de instrucţie, 
spuse Holmes gânditor, aruncând ziarul la o parte. Acum 
problema de care trebuie să ne ocupăm noi este înlănţuirea 
evenimentelor pornind de la jefuirea unei casete de bijuterii 
şi sfârşind cu guşa unei gâşte din Tottenham Court Road. 
Vezi tu, Watson, micile noastre deducţii au luat deodată o 
înfăţişare mult mai importantă şi mult mai puţin nevinovată. 
Asta e piatră prețioasă, piatra vine din guşa gâştei, iar 
gâsca vine de la domnul Henry Baker, gentlemanul cu 
pălăria ponosită şi cu toate celelalte însuşiri cu care te-am 
plictisit. Aşa că acum trebuie să ne punem foarte serios pe 
treabă, să-l descoperim pe acest gentleman şi să lămurim 
exact ce rola jucat el în acest mic mister. Pentru a face 
acest lucru, trebuie să încercăm mai întâi mijloacele cele 
mai simple, unul din ele fiind fără îndoială un anunţ publicat 
în toate ziarele de după-amiază. Dacă acesta dă greş, va 
trebui să recurg la altă metodă. 

— Ce vei spune în anunţ? 

— Dă-mi te rog un creion şi hârtiuţa de colo. Ei, acum să 
vedem: „S-a găsit în colţul străzii Goodge o gâscă şi o 


pălărie melou de culoare neagră. Domnul Henry Baker le 
poate căpăta înapoi venind astă-seară la 6,30 în Baker 
Street la numărul 221B”. Cred că e destul de clar şi concis. 

— Chiar foarte. Dar o să-l vadă oare? 

— Sunt sigur că cercetează neîncetat gazetele pentru că 
pierderea suferită e destul de grea pentru un om sărac. A 
fost fără îndoială atât de speriat de ghinionul pe care l-a 
avut spărgând fereastra şi de ivirea lui Peterson, încât nu s- 
a mai gândit decât la fugă; dar de atunci trebuie să fi 
regretat amarnic pornirea care l-a făcut să scape pasărea 
din mină. Şi pe urmă, faptul că i-am menţionat numele, va 
face că anunţul să-i ajungă la urechi, pentru că oricine îl 
cunoaşte îi va atrage atenţia asupra lui. Ei, uite, Peterson, 
dă o fugă până la agenţia de publicitate şi cere să se 
insereze anunţul în ziarele de după-amiază. 

— Prea bine, domnule Holmes, şi cu piatra ce facem? 

— A, piatra? O păstrez eu, mulţumesc. Şi, ascultă, 
Peterson, cumpără şi o gâscă la înapoiere şi las-o aici 
pentru că trebuie să i-o dăm domnului ăsta în schimbul 
celei cu care se ospătează acum familia dumitale. 

După plecarea comisionarului, Holmes a ridicat piatra în 
dreptul luminii şi-o privi îndelung. 

— Frumoasă bijuterie! Spuse el. Ia uită-te cum mai 
scânteiază şi aruncă văpăi! E bineînţeles un sâmbure şi un 
focar de crime, ca toate giuvaerurile de preţ. Sunt momelile 
favorite ale diavolului. În giuvaerurile mai mari şi mai vechi 
fiecare faţetă poate să corespundă unui fapt sângeros. 
Piatra aceasta însă n-are nici douăzeci de ani vechime. A 
fost găsită în mâlul râului Amoy din sudul Chinei şi e 
remarcabilă prin aceea că are toate caracteristicile 
granatului. Numai că în loc să fie roşie ca rubinul, 
străluceşte în albastru. Deşi atât de tânără ca vârsta, are 
încă de pe acum un trecut înspăimântător. De dragul 
acestei bucăţi de cărbune cristalizat de zece carate s au 
comis până acum două omoruri, o sinucidere, câteva furturi 
şi un atentat cu vitriol. Cui i-ar trece prin cap că o jucărie 


atât de drăguță poate să fie un asemenea furnizor al 
spânzurătorilor şi temniţelor? O s-o închid acum în casa de 
fier şi am să-i scriu două rânduri contesei ca s-o anunţ că 
piatra se află în posesia noastră. 

— Crezi că individul ăsta, Horner, e nevinovat? 

— N-am de unde să ştiu. 

— Atunci îţi închipui că ăstălalt, Henry Baker, are vreun 
amestec în această poveste? 

— E mult mai probabil, cred, ca Henry Baker să fie absolut 
nevinovat şi să n-aibă habar că pasărea din braţele lui 
valora mai mult decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. 
Amănuntul ăsta însă am să-l stabilesc printr-o probă foarte 
simplă, dacă vom căpăta vreun răspuns la anunţ. 

— Şi până atunci nu poţi face nimic? 

— Nimic. 

— În cazul ăsta mă duc să-mi termin vizitele pe la pacienţi, 
dar am să mă întorc deseară la oră pe care ai pomenit-o, 
pentru că sunt curios să văd cum scoţi la capăt o afacere 
atât de încâlcită. 

— Va fi o plăcere să te revăd. Cinez la şapte. Cred că am la 
masă un sitar. Apropo, dată fiind ultima întâmplare, poate 
n-ar fi rău să-i spun doamnei Hudson să-i cerceteze şi lui 
guşa. 

Fiind reţinut mai mult la un bolnav, m-am înapoiat în Baker 
Street puţin după şase jumătate. Apropiindu-mă de casa lui 
Holmes, am văzut un bărbat înalt cu beretă pe cap, cu o 
redingotă încheiată până sub bărbie, aşteptând afară în 
semicercul de lumină aruncat de ferestruica de deasupra 
uşii. Chiar când soseam eu, s-a deschis uşa şi am fost poftiţi 
amândoi în camera lui Holmes. 

— Domnul Henry Baker, dacă nu mă înşel, spuse acesta 
ridicându-se din fotoliu şi salutându-şi musafirul cu aerul 
degajat şi jovial pe care izbutea să-l adopte cu atâta 
uşurinţă. Luaţi, vă rog, loc aici lângă foc, domnule Baker. E 
o seară tare friguroasă şi îmi face impresia că circulaţia 
dumneavoastră sanguină se împacă mai bine cu căldura 


verii decât cu gerul. Ah, Watson, ai venit tocmai la timp. 
Pălăria asta e a dumneavoastră, domnule Baker? 

— Da, domnule, fără îndoială e a mea. Era un bărbat 
voinic, cu umerii rotunzi, cu capul masiv şi o faţă lată, 
inteligentă, prelungită cu un cioc castaniu, uşor încărunţit. 
Roşeaţa uşoară de pe nas şi din obraji, deopotrivă cu 
tremurul uşor al mâini lui întinse, mi-au amintit de bănuiala 
lui Holmes cu privire la năravurile lui. Redingota-l neagră, 
ieşită de soare, era închisă până sus, gulerul ridicat, iar 
mâinile îi ieşeau din mâneci, fără a se vedea vreo urmă de 
manşete sau cămaşă. Vorbea sacadat, alegându-şi cu grijă 
vorbele şi lăsând în genere impresia unui om învăţat şi citit, 
dar năpăstuit de soartă. 

— Păstrăm de câteva zile aceste obiecte, spuse Holmes, 
pentru că ne aşteptam să vedem în ziare vreun anunţ care 
să ne dea adresa dumneavoastră. Nu înţeleg nici acum de 
ce n-aţi înserat un anunţ? 

Vizitatorul râse oarecum jenat; 

— Şilingii nu se mai îmbulzesc în buzunarul meu ca 
altădată, spuse el. Nu aveam nici cea mai mică îndoială că 
banda de bătăuşi care m-au atacat îmi luaseră şi pălăria şi 
gâsca. Nu ţineam să mai risipesc şi alţi bani într-o încercare 
deznădăjduită de a le recăpăta. 

— Natural. Dar apropo, pasărea am fost siliţi s-o mâncăm. 

— S-o mâncaţi?! Vizitatorul se ridică pe jumătate de pe 
scaun, tulburat. 

— Da, dacă n-am fi mâncat-o, n-ar mai fi fost bună de 
nimic. Dar presupun că gâsca asta de pe bufet, cam de 
aceeaşi greutate şi foarte proaspătă, va corespunde tot atât 
de bine scopului dumneavoastră, nu? 

— A, desigur, desigur, răspunse domnul Baker, cu un oftat 
de uşurare. 

— Bineînţeles că mai avem încă penele, picioarele, guşa şi 
celelalte măruntaie de la pasărea dumneavoastră, aşa că 
dacă doriţi... 

Individul râse din toată inima. 


— Ar putea să-mi servească doar ca suvenir al peripeţiilor 
prin care am trecut, spuse el, dar în afară de asta, nu prea 
văd ce-aş putea să fac cu aceste „disjecta membra” ale 
fostei mele cunoştinţe. Nu, domnule, cred că - cu voia 
dumneavoastră - mă voi mărgini să-mi îndrept atenţia doar 
asupra păsării minunate pe care o zăresc pe bufet. 

Sherlock Holmes îmi aruncă iute o privire ridicând uşor 
din umeri. 

— Perfect, atunci iată pălăria şi pasărea dumneavoastră, 
spuse el. Dar, apropo, vă supără dacă vă întreb de unde aţi 
cumpărat cealaltă gâsca? Mă ocup şi eu niţeluş de crescutul 
păsărilor şi rareori mi-a fost dat să întâlnesc pasăre mai 
bine îngrăşată. 

— Cu plăcere, domnule, spuse Baker, care se ridicase 
strecurându-şi sub braţ averea proaspăt recăpătată. 
Suntem câţiva prieteni care frecventăm hanul „Alpha”, 
lingă Muzeu - ziua, ştiţi, stăm chiar la Muzeu. Anul acesta, 
bunul nostru cârciumar, Windigate pe nume, a înfiinţat un 
club al gâştelor, în cadrul căruia, în schimbul unei sume de 
câţiva penny pe săptămână, aveam să primim fiecare câte o 
gâscă de Crăciun. Eu mi-am plătit regulat taxa, iar restul 
faptelor vă sunt cunoscute. Vă rămân foarte îndatorat, 
domnul meu, pentru că bereta asta no e potrivită nici 
pentru vârsta, nici pentru seriozitatea mea. Ceremonios, 
dar oarecum ridicol, s-a înclinat solemn în faţa fiecăruia 
dintre noi şi duş a fost. 

— Ei, am terminat şi cu domnul Kenry Baker, spuse 
Holmes după ce închise uşa în urma lui. E absolut sigur că 
n-are habar de toată afacerea noastră. Ţi-e foame, Watson? 

— Nu cine ştie ce. 

— Atunci propun să ne transformăm cina într-un supeu şi 
să batem fierul cât e cald. 

— Sunt perfect de acord. 

Era un ger năpraznic în seara aceea, aşa că ne am 
înfăşurat în mantale şi ne-am pus fulare la gât. Afară, stelele 
străluceau îngheţate pe un cer fără nori, iar răsuflarea 


trecătorilor se ridica în aer ca fumul din ţeava pistoalelor. 
Paşii noştri iuți şi apăsaţi răsunau pe caldarâm când 
treceam prin cartierul doctorilor, Wimpoie Street, Harley 
Street şi Wigmore Street, până ce am intrat pe Oxford 
Street. Într-un sfert de ceas eram în Bloomsbury, la hanul 
„Alpha”, o cârciumă din colţul unei străzi ce cobora în 
cartierul Hoiborn. Holmes a împins uşa hanului şi i-a cerut 
patronului roşcovan, cu şorţul alb în faţă, să ne dea două 
halbe de bere, adăugind: 

— Trebuie să aveţi o bere excelentă, dacă o fi tot aşa de 
bună ca gâştele dumneavoastră. 

— Gâştele mele?! Omul părea surprins. 

— Da, nu-i nici o jumătate de oră de când am vorbit cu 
domnul Henry Baker, membru al clubului gâştelor de la 
dumneavoastră. 

— Aha, înţeleg. Dar ştiţi, domnule, nu sunt gâştele noastre. 

— Serios, dar ale cui? 

— Am cumpărat două duzini de la un precupeţ din piaţa 
Covcnt Garden. 

— Aşa vasăzică! Îi cunosc Şi eu pe unii dintre ei. De la care 
le-ai luat? 

— Îl cheamă Breckinridge. 

— Da? Pe ăsta nu-l cunosc. Ei, în orice caz, noroc 
patroane, bem în sănătatea dumitale şi pentru bunul mers 
al negoţului cu care te îndeletniceşti. Ei, noapte bună! Şi 
acuM. La domnul Breckinridge, continuă el încheindu-şi 
mantaua, când ne aflăm din nou în aerul îngheţat de afară. 
Nu uita, Watson, că deşi la un capăt al acestui fir se află un 
lucru aşa de banal - o gâscăde celălalt capăt atârna soarta 
unui om care va căpăta, fără îndoială, şapte ani de muncă 
silnică, dacă nu-i putem dovedi nevinovăția. E cu putinţă că 
ancheta noastră să nu facă decât să confirme că e vinovat. 
Dar, în orice caz, avem o linie pe care să ne ducem 
cercetările şi pe care poliţia a scăpat-o din vedere. Printr- 
un noroc nemaipomenit am apucat de acest capăt al firului, 


aşa că să nu-l lăsăm din mină, orice s-ar întâmpla. Prin 
urmare. Direcţia spre sud şi pas alergător! 

Am trecut prin Hoiborn, am coborât pe Endell Street şi 
printr-o întortochietură de străduţe murdare am ajuns în 
piaţa Covent Garden. Una din cele mai mari gherete purta 
firma cu numele Breckinridge; proprietarul, cu o mutră de 
cal, cu faţa ascuţită şi favoritele îngrijite, dădea o mina de 
ajutor unui vânzător să pună obloanele. 

— Bună seara! Cam frig astă-seară, spuse Holmes. 

Negustorul dădu din cap şi-i aruncă o privire scrutătoare 
tovarăşului meu. 

— Văd că aţi vândut toate gâştele, continuă Holmes 
arătând spre tarabele de marmură pe care nu mai era 
marfă. 

— Dacă vreţi, vă dau şi cinci sute, mâine dimineaţă. 

— N-am făcut nimic. 

— Ei, mai sunt vreo câteva la dugheana cu lampa de gaz 
aerian. 

— Da, numai că pe mine m-a îndreptat la dumneata... 

— Cine anume? 

— Hangiul de la „Alpha”. 

— A, da. l-am trimis vreo două duzini. 

— Erau grozave. De unde le-ai căpătat? 

Spre marea mea surprindere, întrebarea îl scoase din 
sărite pe negustor. 

— Ascultă, domnule, spuse el dându-şi capul pe-o parte şi 
punându-şi mâinile în şold. Unde vrei să ajungi? Haide, 
haide, ia să dăm cărţile pe faţă. 

— Să le dăm. Aş vrea să ştiu cine ţi-a vândut gâştele pe 
care le-ai trimis la hanul, Alpha”? 

— Ei, bine, n-am să-ţi spun, şi cu asta basta. 

— A, n-are mare importanţă, dar nu înţeleg de ce te 
înfierbânţi aşa pentru un fleac? 

— Mă înfierbânt! Te-ai înfierbânta şi dumneata la fel dacă 
te-ar hărţui atâţia cu aceleaşi întrebări. Când dai bani buni 
pe un lucru bun, cu asta afacerea ar trebui să se sfârşească. 


Dar eu nu mai scap de întrebări. „Unde sunt gâştele?”, „Cui 
i-ai vândut gâştele?”, „Cât vrei pe gâştele astea?”. S-ar zice 
că alte gâşte n-au mai fost pe lume, când auzi câtă zarvă se 
face în jurul lor. 

— O fi, numai că eu n-am nici o legătură cu niciunul din cei 
care te-au necăjit cu întrebările lor, spuse nepăsător 
Holmes. Dacă nu vrei să-mi spui, pierd un pariu şi-atâta tot. 
Dar eu sunt gata oricând să-mi susţin părerile în privinţa 
păsărilor de curte şi am pus rămăşag pe cinci lire că 
pasărea pe care am mâncat-o e dintr-o crescătorie de la 
ţară. 

— Ei, bine, atunci ai pierdut banii, pentru că e dintr-o 
crescătorie de la oraş, îi spuse repezit negustorul. 

— Nu se poate. 

— Ba se poate. 

— Nu cred. 

— Nu cumva îţi închipui că te pricepi la păsări mai bine 
decât mine, care tot cu ele am avut de-a face de când eram 
băiat de prăvălie? Ascultă ce-ţi spun, toate păsările care le- 
am trimis la „Alpha” erau crescute la oraş. 

— Asta n-am s-o cred nici în ruptul capului. 

— Faci prinsoare, atunci? 

— Înseamnă să-ţi iau banii de pomană, pentru că ştiu bine 
că am dreptate. Dar în orice caz, te ţin rămăşag o liră, doar 
aşa ca să te invit minte să nu te mai încăpăţânezi altădată. 

Precupeţul rânji mulţumit. 

— Bill, ia dă-mi condicile, strigă el. 

Băieţelul aduse un registru mai subţirel şi altul mai mare 
şi soios punându-le pe amândouă sub lampa atârnata în 
vitrină. 

— Ei, acum, domnule Căpăţâna, spuse negustorul, 
credeam că am isprăvit gâştele, dar până în două minute o 
să-ţi dai seama că mai am una în prăvălie. Vezi condica 
asta? 

— Ei, ce-i cu ea? 


— Asta e lista acelora de la care cumpăr. Înţelegi? Ei bine, 
aici pe pagina asta sunt furnizorii de la ţară şi după numele 
lor scriu numărul contului din registrul cel mare. Ei, hai să 
vedem acum. Uite pagina asta de dincoace scrisă cu 
cerneală roşie. Aici am furnizorii de la oraş. la priveşte al 
treilea nume de aici. Citeşte-mi-l tare. 

— Doamna Oakshott de pe Brixton Road 117, citi Holmes, 
şi apoi cifra 249. 

— Întocmai. Ei, acum să căutăm cifra asta în registrul de 
intrări şi ieşiri. 

Holmes întoarse foile la pagina indicată, iată: „Doamna 
Oakshott, Brixton Road 117, furnizoare de ouă şi păsări de 
curte”. 

— Ei, ia vezi. Care e ultima înregistrare? 

—, 22 decembrie, 24 de gâşte la preţul de 7 şilingi şi 6 
pennii bucată”. 

— Chiar aşa. Ei, asta-i. Şi dedesubt ce scrie? 

— Vândute domnului Windigate de la „Alpha” cu 12 şilingi 
bucată”. 

— Ei. Ce mai ai de spus? 

Sherlock Holmes făcu o mutră tare amărâtă. Scoase o 
monedă de o liră din buzunar şi o aruncă pe tejghea, 
îndepărtându-se cu aerul omului care nu-şi poate exprima 
în vorbe dezgustul. După câţiva metri se opri sub un felinar 
şi râse fără zgomot, dar din toată inima, aşa cum făcea 
întotdeauna. 

— Ei, de câte ori vei vedea un om cu favoriţi potriviţi în 
felul ăsta şi cu batista roz atârnându-i din buzunar, să ştii că 
întotdeauna îl poţi trage de limbă printr-un rămăşag, spuse 
Holmes. Ba mai mult, aş zice chiar că dacă i-aş fi pus un 
teanc de o sută de lire în faţă, nu mi-ar fi dat informaţii mai 
complete decât am putut scoate de la el făcându-| să creadă 
că mă bate la un rămăşag. Ei bine, Watson, cred că ne 
apropiem de sfârşitul anchetei noastre şi singurul punct 
care mai rămâne de stabilit este dacă e mai bine să mergem 
la această doamnă Oakshott chiar în seara asta sau să ne 


rezervăm plăcerea pentru mâine? E limpede din ceea ce 
ne-a spus ţâfnosul ăsta că afacerea i-a mai pus pe jăratic şi 
pe alţii şi eu aş crede că... 

Dar părerile i-au fost brusc întrerupte de o hărmălaie 
cumplită ce venea de la prăvâălia pe care tocmai o 
părăsisem. Întorcându-ne am dat cu ochii de un individ 
prăpădit, cu o faţă de şobolan, ce se proţăpise în mijlocul 
cercului de lumină galbenă răspândită de lampa ce se 
legăna în geamul prăvăliei, în timp ce Breckinridge, 
negustorul, stătea în prag ameninţându-l fioros cu pumnii 
pe bietul omuleţ. 

— Mi s-a făcut lehamite de dumneata şi de gâştele 
dumitale. Strigă el. De v-aţi duce dracului cu toţii! Dacă mai 
vii să-mi baţi capul cu prostiile dumitale, am să asmuţ 
câinele asupră-ţi. Ad-o aici pe madam Oakshott şi am să 
stau de vorbă cu ea, dar ce amestec ai dumneata? Ce, de la 
dumneata am cumpărat eu gâştele? 

— Nu, dar oricum, una era a mea, se scânci omuleţul. 

— Ei bine, atunci cere-o lui madam Oakshott. 

— Dar ea mi-a spus să ţi-o cer dumitale. 

— Mă rog, din partea mea, n-ai decât să i-o ceri şi regelui 
Prusiei, că eu unul m-am săturat până-n gât. Cară-te de 
aici! Se repezi furios înainte şi cel cu întrebările dispăru 
îndată în întuneric. 

— Ha, asta poate să ne scutească de o vizită la casa din 
Brixton Road, şopti Holmes. Haide cu mine să vedem ce 
putem scoate de la individul ăsta. 

Mergând cu paşi mari printre grupurile de oameni care se 
răsfiraseră căscând gura pe la dughenele luminate, 
tovarăşul meu îl ajunse repede pe omuleţ şi-l bătu pe umăr. 
Acesta se răsuci speriat pe călcâie şi la lumina felinarului 
am putut vedea că se făcuse alb ca varul la faţă. 

— Cine eşti dumneata? Ce vrei? Întrebă el cu tremur în 
glas. 

— Te rog să mă ierţi, spuse Holmes cu glas blajin, dar mi-a 
fost cu neputinţă să nu aud din întâmplare întrebările pe 


care le-ai pus chiar adineauri negustorului. Cred că ţi-aş 
putea ajuta. 

— Dumneata? Dar cine eşti dumneata? De unde ai putea 
să ai habar de toată tărăşenia asta? 

— Mă numesc Sherlock Holmes. Treaba mea este să am 
habar de lucruri de care n-au alţii. 

— Dar de data asta nu poţi să ştii nimic, de bună-seamă? 

— lartă-mă, te rog, dar ştiu totul. Dumneata te străduieşti 
să dai de urma unor gâşte care au fost vândute de doamna 
Oakshott din Brixton Road unui negustor numit 
Breckinridge şi pe care acesta, la rândul lui, le-a vândut 
domnului Windigate de la hanul, Alpha”, care le-a vândut 
mai departe membrilor clubului său, printre care şi 
domnului Kenry Baker. 

— Vai, domnule, atunci sunteţi chiar omul pe care ţineam 
să-l cunosc, strigă stârpitura fără să-şi poată stăpâni 
tremurul mâinilor întinse. Nici nu vă pot spune cât de mult 
mă interesează această chestiune. Sherlock Holmes strigă o 
birjă care trecea tocmai pe acolo. 

— În cazul acesta, ar fi mai bine să stăm de vorbă în tihnă, 
colea într-o odăiţă bună, decât în piaţa aceasta în care suflă 
vântul ca-n plin câmp, spuse el. Dar, spune-mi te rog înainte 
de a merge mai departe, pe cine am plăcerea să ajut? 

Omul şovăi o clipă şi apoi răspunse cu privirile piezişe: 

— Numele meu e John Robinson. 

— A nu, vreau numele adevărat, spuse Holmes, mieros. E 
întotdeauna foarte neplăcut să ai de-a face cu cineva care 
se ascunde sub un nume fals. 

Obrajii albi ai necunoscutului se îmbujorară: Ei bine, 
atunci numele meu adevărat este James Ryder. 

— Întocmai. Eşti şeful personalului de serviciu de la 
hotelul „Cosmopolitan”. Urcă, te rog, în birjă şi curând voi 
putea să-ţi spun tot ce doreşti să afli. 

Omuleţul stătu locului uitându-se când la unul când la 
celălalt cu ochii plini pe jumătate de spaimă şi pe jumătate 
de nădejde, ca unul ce nu e sigur dacă e gata să-i pună 


dumnezeu mina în cap sau să se prăbuşească în prăpastie. 
Apoi se urcă în birjă şi peste o jumătate de oră ne aflam iar 
în salonaşul din Baker Street. Pe drum n-am schimbat nici o 
vorbă, dar respiraţia agitată şi prelungă a noului nostru 
tovarăş, precum şi mâinile lui care se încleştau şi se 
descleştau nervos, vorbeau lămurit despre încordarea 
pradă căreia era. 

— Iată-ne ajunşi! Spuse Holmes vesel când am intrat unul 
după altul în camera lui. Focul e foarte binevenit pe o 
vreme ca asta. S-ar zice că ţi-e frig. Domnule Ryder, ia te 
rog loc în fotoliul de paie. Îmi pun doar papucii şi pe urmă 
lămurim povestea asta a dumitale. Ei, acum e gata! Vrei să 
ştii ce s-a întâmplat cu gâştele alea? 

— Da, domnule. 

— Sau poate mai degrabă cu gâsca aceea. Bănuiesc că 
doar una singură te interesa - una albă, cu o dungă neagră 
pe coadă. 

Ryder tremura de emoție. 

— 0oo, domnule! Strigă el. Poţi să-mi spui unde a ajuns? 

— Aici. 

— Aici? 

— Da. Şi s-a dovedit o pasăre cu adevărat măiastră. Nici 
nu mă mir că te interesează atât de mult. A făcut un ou 
după ce a murit - cel mai frumos, cel mai strălucitor ouşor 
albastru ce s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu. 

Vizitatorul nostru se ridică, se clătină pe picioare 
apucându-se cu mâna de marginea căminului ca să nu cadă. 
Holmes descuie casa de fier şi îi arătă Granatul Albastru 
care licărea ca o stea cu mii de raze reci şi scânteietoare. 
Ryder stătea ţintă, cu faţa încremenită, nestând dacă 
trebuie să recunoască giuvaerul sau să se lepede de el. 

— Acum, Ryder, jocul s-a sfârşit, spuse Holmes liniştit. 
Ţine-te bine, omule, că altfel cazi în foc. Watson, ajută-l să 
se aşeze din nou în fotoliu. N-are destulă tărie de caracter 
ca să facă o nelegiuire fără să se teamă de urmări. Dă-i un 


strop de rachiu. Aşa! Ei, acum mai arată şi el a om. Ce 
prăpădit e, zău aşa! 

O clipă i se muiaseră de tot picioarele şi era cât pe-aci să 
cadă, dar rachiul îi mai aduse puţin sânge în obraji, aşa că 
acum stătea şi-l privea speriat pe acuzatorul său. 

— Am toate inelele lanţului în mâini şi toate dovezile de 
care aş putea să am nevoie, aşa că n-a rămas să-mi spui 
decât câteva lucruri. Totuşi, aceste câteva lucruri ar fi bine 
să le lămurim pentru a completa dosarul. Ryder, auziseşi 
desigur de această piatră prețioasă a contesei de Morcar, 
nu? 

— Catherine Cusack mi-a vorbit de ea, spuse el cu glasul 
spart. 

— Înţeleg, camerista contesei. Şi fără îndoială ispita 
îmbogăţirii neaşteptate şi atât de uşoară a fost prea mare 
pentru tine; dar ţi-ai ales mijloacele fără pic de scrupul. Se 
pare Ryder că sub înfăţişarea ta se ascunde un mare ticălos. 
O să ajungi rău. Ştiai că acest individ Horner, instalatorul, 
mai fusese implicat într-o afacere de felul ăsta şi că 
bănuielile ar putea să cadă mai uşor asupra lui. Ce-ai făcut 
atunci? Ai făcut o stricăciune în camera contesei - cu 
ajutorul complicei tale Catherine Cusack - şi ai aranjat în 
aşa fel ca să fie tocmai el chemat pentru reparaţie. Şi pe 
urmă, după plecarea lui, ai prădat caseta cu bijuterii ai dat 
alarma şi-ai pus să-l aresteze pe acest nenorocit. Pe urmă 
al... 

Ryder s-a aruncat deodată pe covor la picioarele lui 
Holmes cuprinzându-i genunchii cu braţele. 

— Pentru numele Lui dumnezeu, fie-vă milă! Gândiţi-vă la 
tatăl meu, la mama. Li s-ar frânge inima de jale dacă ar afla. 
În viaţa mea n-am păcătuit, n-am mai făcut vreun lucru rău! 
Şi nici n-am să mai fac. O jur, jur pe Evanghelie! Nu mă daţi 
pe mâna justiţiei! Vă rog! Vă rog ca pe dumnezeu. 

— Întoarce-te la locul tău! Spuse Holmes sever. Foarte 
uşor să te umileşti acum la picioarele mele, să te târăşti în 
genunchi, dar nici nu ţi-a păsat de bietul Horner care a fost 


adus în boxa acuzaților pentru o crimă cu care n-avea nici 
în clin nici în mânecă. 

— Am să fug, domnule Holmes. Am să plec din ţară şi 
atunci va cădea şi acuzaţia împotriva lui. 

— Hm! Mai vorbim noi despre asta. Dar acum ne spui 
exact ce s-a petrecut după aceea. Cum a ajuns piatra în 
guşa gâştei şi cum a ajuns gâsca pe piaţă. Spune-ne 
adevărul pentru că de aceasta atârna singura speranţă de 
scăpare pe care o mai poţi avea. 

— Am să vă spun exact cum s-a întâmplat domnule 
Holmes, grăi Ryder umezindu-şi buzele fripte. Când a fost 
arestat Horner, mi s-a părut că cel mai bine ar fi să plec de 
îndată cu giuvaerul pentru că nu ştiam când şi cum i-ar 
putea da în gând poliţiei să mă perchiziţioneze şi să-mi 
scotocească prin cameră. În hotel nu se afla nici o 
ascunzătoare sigură. Atunci am ieşit ca şi cum aş fi avut 
vreo treabă şi m-am îndreptat spre casa surorii mele. Ea e 
căsătorită cu un oarecare Oakshott, stu pe Brixton Road şi 
se îndeletniceşte cu îngrăşatul păsărilor pentru piaţă. Până 
am ajuns acolo mi se părea că fiecare om pe care-l întâlnesc 
e poliţist sau detectiv şi cu toate că era o seară friguroasă, 
îmi şiroiau sudorile pe faţă până am ajuns în Brixton Road. 
Sora mea m-a întrebat ce-i cu mine de ce sunt aşa de palid? 
Dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului de 
bijuterii de la hotel. Pe urmă m-am dus în curtea din dos şi 
am fumat o pipă întrebându-mă ce ar fi fost mai bine să fac? 
Am avut pe vremuri un prieten numit Maudsley, care a 
ajuns rău de tot şi care de curând terminase de ispăşit o 
pedeapsă la Pentonville. Ne-am întâlnit într-o zi şi, vorbind 
despre obiceiurile hoţilor, mi-a spus cum fac ei ca să scape 
de lucruri de furat. Ştiam că el o să-mi fie credincios pentru 
că eu îi cunoşteam unele taine, aşa că m-am hotărât să mă 
duc drept la el la Kilburn şi să mă destăinuiesc lui. Avea să 
mă înveţe el cum să prefac piatra în bani. Dar cum puteam 
să ajung la el fără primejdie? M-am gândit la chinurile prin 
care trecusem venind de la hotel. În orice moment puteam 


fi arestat şi percheziţionat - şi piatra colea în buzunarul de 
la vestă. Cum îmi frământam aşa creierii sprijinit de zid şi 
privind la gâştele care se legănau pe lângă mine, mi-a venit 
deodată ideea care m-a învăţat cum aş putea să-i întrec şi 
pe cei mai isteţi detectivi de pe lumea asta. Soră-mea îmi 
spusese cu câteva săptămâni mai înainte că pot să-mi aleg 
gâsca cea mai grasă ca dar de Crăciun şi ştiam că-şi ţine 
întotdeauna făgăduiala. Aveam să-mi iau gâsca acum şi să 
duc în ea nestemata până la Kilburn. În fundul curţii era un 
mic şopron şi am minat una dintre orătănii până acolo, una 
mai mare şi mai frumoasă, cu o dungă neagră pe coadă. Am 
prins-o, i-am căscat ciocul cu de-a sila şi i-am înfundat 
piatra pe gât cu degetul, cât mai adânc am putut. Pasărea 
era să se înece, dar pe urmă am simţit piatra coborând pe 
gâtlej în jos până în guşă. Numai că biată pasăre a dat din 
aripi şi s-a zbătut atâta încât soră-mea a ieşit din casă să 
vadă ce s-a întâmplat. Când m-am întors să vorbesc cu ea, 
blestemata mi-a scăpat şi a fugit bătând din aripi, 
amestecându-se cu celelalte orătănii., Ce naiba făceai cu 
gâsca aia, Jem?, - m-a întrebat soră-mea. Da, i-am răspuns 
eu - ziceai că-mi dai una de Crăciun şi voiam să văd care e 
mai grasă. „A - zice ea -pea ta am şi pus-o deoparte. Aşa îi 
şi zicem: gâsca lui Jem. E aia mare albă de acolo. Sunt 
douăzeci şi şase cu totul, care va să zică, una pentru tine, 
una pentru noi şi două duzini pentru piaţă,. „Mulţumesc, 
Maggie. 

— Îi zic - dar dacă ţi-e tot una, mi-ar place mai mult s-o iau 
pe ăsta care o aveam adineaori în mina,., Dar ailaltă trage 
mult mai mult la cântar - spuse ea - şi am îngrăşat-o anume 
pentru tine”. „Nu-i nimic, o vreau pe astălaltă - zic - şi-o s-o 
iau chiar acum”. „Mă rog, cum pofteşti - zise ea cam 
bosumflată - Atunci pe care o vrei?” „Aia albă cu o dungă pe 
coadă, din mijlocul cârdului”. „Prea bine - zice - tai-o şi ia-o 
cu tine!” „Ei bine, domnule Holmes, am făcut întocmai cum 
mi-a zis şi am dus pasărea până la Kilburn. l-am spus 
prietenului meu ce făcusem, pentru că era un om căruia nu 


te sfieşti să-i spui un lucru ca ăsta. Era să moară de râs. Pe 
urmă am luat noi un cuţit şi am tăiat guşa gâştei. Când colo, 
să mor nu alta nici urmă de piatră nu era şi atunci am 
înţeles că s-a făcut vreo greşeală îngrozitoare. Am lăsat 
baltă pasărea, m-am întors în goană la soră-mea şi m-am 
repezit drept în curtea din dos. Când colo, ce să vezi, nu 
mai era nici o pasăre. „Unde sunt păsările, Maggie?, - am 
strigat eu. „La precupeţ în piaţă,. „La care anume? 
„Breckinridge din Covent Garden”., Dar ce, mai era una cu 
coadă vărgată, am întrebat eu, ca aia pe care am ales-o eu? 
„ „Da, Jem. Erau două cu coadă vărgată şi niciodată nu le- 
am putut deosebi una de alta”. 

„Ei bine, vă închipuiţi că atunci mi s-a luminat mintea şi 
am alergat cât m-au ţinut picioarele până la individul ăsta, 
Breckinridge, dar el le vânduse pe toate o dată şi n-a vrut 
să-mi spună cât de cât cui le-a dat. L-aţi auzit şi 
dumneavoastră astă-seară. Ei bine, întotdeauna mi-a 
răspuns la fel. Soră-mea crede că am început să-mi pierd 
minţile. Uneori aşa mă tem şi eu. Şi acum, şi acum sunt şi 
eu înfierat ca un hoţ, fără măcar să mă fi atins de bogăţia 
pentru care mi-am vândut sufletul diavolului. Doamne, fie-ţi 
milă. Fie-ţi milă, doamne! Izbucni în hohote de plâns, cu 
faţa îngropată în mâini. 

Urmă apoi o tăcere lungă, întreruptă doar de răsuflarea 
lui greoaie şi de Sherlock Ho'mes care bătea darabana cu 
degetele pe marginea mesei. Pe urmă prietenul meu s-a 
ridicat şi a deschis larg uşa. 

— leşi afară! l-a spus el. 

— Cum, domnule? Oo, cerul să vă binecuvânteze! 

— Fără vorbă! leşi afară. 

De alte vorbe nici n-a mai fost nevoie. Ryder a dat buzna 
afară, s-a auzit un tropot grăbit pe scări, o uşă trântita, şi 
răpăiala paşilor lui gonind pe stradă. 

— La urma urmei, Vatson, spuse Holmes, întinzând mâna 
după luleaua lui de lut, nu sunt ţinut câtuşi de puţin să 
împlinesc lipsurile poliţiei. Dacă Homer s-ar afla în 


primejdie ar fi cu totul altceva. Dar individul ăsta nu va 
depune mărturie împotriva lui şi atunci procesul se va 
închide cu siguranţă. Presupun că ascund într-adevăr o 
fără-de-lege, dar se prea poate ca prin asta să salvez un 
suflet. Individul ăsta nu va mai păcătui în viaţa lui. Spaima 
prin care a trecut l-a vindecat pe veci. Dacă-l trimit acum la 
închisoare, îl fac ocnaş pe viaţă. Şi apoi, zilele astea sunt 
sărbătorile iertării. Norocul ne-a scos în cale o problemă 
unică şi tare ciudată, şi răsplata pe care o aduce e însăşi 
rezolvarea ei. Dacă vrei să fii aşa de amabil, doctore, să suni 
clopoţelul, o să ne apucăm de o altă cercetare, în care 
elementul esenţial va fi tot o pasăre. 


SFÂRŞIT