Arthur Conan Doyle — Coama Leului

Arthur Conan Doyle 


Arthur Conan Doyle 


COAMA LEULUI 


CUPRINS: 

Fir de-argint. 

O întâmplare cu şase Napoleoni. 
O întâmplare cu trei studenţi. 
Coama leului. 

Povestea corabiei GLORIA SCOTT. 
Tratatul naval. 


FIR-DE-ARGINT 

— Dragă Doctore Watson, tare mă tem că o să trebuiască 
să plec - zise Holmes într-o dimineaţă când tocmai ne 
aşezasem la micul dejun. 

— Să pleci? Unde? 

— În ţinutul Dartmoor, la domeniul King's Pyland. 

Vestea nu m-a surprins câtuşi de puţin. Într-adevăr, ceea 
ce mă mira era că Holmes nu se amestecase până atunci în 
acest caz extraordinar, subiectul principal de conversaţie al 
întregii Anglii. O zi întreagă tovarăşul meu măsurase odaia 
în sus şi în jos, cu capul în piept, cu sprâncenele încruntate, 
umplându-şi mereu pipa cu mahorcă din cea mai tare şi ne- 
auzind - sau făcându-se că nu aude - nici o întrebare şi nici 
o observaţie de-a mea. Agenţia noastră de presă îi trimitea 
mereu ultimele ediţii ale ziarelor, dar el nu făcea decât să-şi 
arunce o clipă ochii pe ele, şi apoi le trântea într-un colţ al 
odăii. Şi totuşi, aşa tăcut cum era, vedeam bine ce-l macină. 
O singură problemă atrăgea atenţia publicului şi numai ea 
putea să-i pună la încercare capacitatea de analiză: era 
vorba de dispariţia misterioasă a favoritului din cursa 
dotată cu cupa Wessex şi tragica ucidere a antrenorului 


acestui cal. Prin urmare, când Holmes şi-a anunţat deodată 
intenţia de a cerceta la faţa locului dramatica întâmplare, n- 
a făcut decât să-mi spună ceea ce aşteptasem şi sperasem 
să se întâmple. 

— O să-mi facă mare plăcere să vin cu tine, dacă nu cumva 
te incomodez. 

— Dragul meu Watson, îmi faci o mare favoare venind cu 
mine şi bânuiesc că n-o să-ţi iroseşti timpul fără folos, 
întrucât sunt o serie de amănunte ale acestui caz, care 
făgăduiesc să-i dea un caracter de-a dreptul unic. Am 
impresia că avem exact timpul necesar pentru a prinde un 
tren din gara Paddington şi pe drum o să-ţi expun mai pe 
larg problema. Mi-ai face un mare serviciu dacă ai avea 
amabilitatea să-ţi iei şi excelentul tău binoclu. 

Şi, într-adevăr, peste un ceas mă aflam într-un 
compartiment de clasa întâi, în drum spre Exeter, în timp ce 
Sherlock Holmes, cu faţa sa ascuţită şi concentrată, 
încadrată de şapca lui de voiaj cu apărători pentru urechi, 
se cufunda cu toată atenţia în parcurgerea unui nou stoc de 
ziare de ultimă oră, pe care şi le cumpărase în gară. După 
ce trecusem bine de oraşul Reading, aruncă ultimul ziar 
sub banchetă şi-mi oferi o havană din tabachera lui. 

— Mergem destul de repede - zise el, uitându-se pe 
fereastră şi controlându-şi ceasul. În momentul de faţă 
viteza noastră este de cincizeci şi trei de mile şi jumătate pe 
oră. 

— N-am văzut stâlpii care marchează sferturile de milă. 

— Nici eu. Însă stâlpii de telegraf de pe linie sunt aşezaţi 
la o distanţă de şaizeci de iarzi, aşa că nu e greu de calculat 
viteza trenului. Bănuiesc că ai luat cunoştinţă de chestiunea 
asta a asasinatului lui John Straker şi a dispariţiei lui Fir-de- 
Argint. 

— Am văzut ce scrie în ziarele „Ielegraph” şi „News 
Chronicle”. 

— E un caz dintre acelea în care arta raţionamentului 
trebuie folosită mai degrabă pentru cernerea detaliilor, 


decât pentru acumularea unor noi dovezi. Tragedia a fost 
atât de neobişnuită, atât de totală şi atât de importantă din 
punct de vedere personal pentru atâţia oameni, încât 
suferim de o supraabundenţă de sugestii, ipoteze şi 
presupuneri. Dificultatea este să limpezeşti canavaua 
faptelor, a faptelor absolute şi incontestabile, de floricelele 
şi podoabele pe care le adaugă teoreticienii şi gazetarii. 
Apoi, după ce ne-am aşezat pe această bază solidă, este de 
datoria noastră să vedem ce concluzii se pot trage, şi care 
sunt punctele speciale în jurul cărora se învârte întregul 
mister. Marţi seara am primit telegrame atât de la colonelul 
Ross, proprietarul calului, cât şi de la inspectorul Gregory, 
cel care se ocupă de cazul respectiv, ambii îmi solicitau 
colaborarea. 

— Marţi seara?! Am exclamat. Şi acum suntem joi 
dimineaţa! De ce nu te-ai dus ieri la faţa locului? 

— Pentru că am făcut o greşeală, dragul meu Watson, şi 
mă tem că e o greşeală dintre acelea care mi se repetă mult 
mai des decât şi-ar putea închipui cei ce mă cunosc doar 
prin intermediul memoriilor scrise de tine. Realitatea este 
că nu mi s-a părut cu putinţă ca cel mai remarcabil cal din 
Anglia să poată rămâne ascuns multă vreme, în special pe 
meleaguri atât de puţin populate ca nordul ținutului 
Dartmoor. leri am aşteptat din oră în oră să aud că 
armăsarul a fost găsit şi că persoana care l-a răpit este 
totodată şi asasinul lui John Strarker. Însă când am văzut că 
mai trece încă o dimineaţă şi că, în afară de arestarea 
tânărului Fitzroy Simpson nu s-a făcut nimic altceva, mi-am 
dat seama că e momentul să intru în acţiune. Şi totuşi, într- 
un fel mi se pare că ziua de ieri n-a fost irosită zadarnic. 

— Deci ţi-ai alcătuit o teorie? 

— Cel puţin sunt în posesia elementelor esenţiale ale 
acestui caz. Am să ţi le enumăr, pentru că nimic nu 
lămureşte mai bine un caz din acestea decât prezentarea 
faptelor în faţa altcuiva; pe de altă parte, nu prea văd cum 


ţi-aş putea solicita colaborarea, dacă nu-ţi arăt punctul 
nostru de pornire. 

M-am lăsat pe spate, cufundându-mă în pernele 
compartimentului, trăgând din havană, în timp ce Holmes 
se aplecă înainte şi începu să enumere punctele problemei, 
prezentându-mi astfel o schiţă a evenimentelor, care 
determinaseră călătoria noastră. 

— Fir-de-Argint - vorbi el - se trage din armăsarul 
lasonomy şi are un palmares la fel de strălucit ca şi celebrul 
său strămoş. Împlineşte cinci ani şi a adus, rând pe rând, 
toate premiile turfului colonelului Ross, fericitul său 
proprietar. Până în momentul catastrofei era primul favorit 
în „Cupa Wessex”, pariurile fiind cam trei la unu în favoarea 
lui. De altfel, el a fost întotdeauna primul favorit al 
amatorilor de curse şi deocamdată nu i-a dezamăgit 
nicicând, aşa că şi în cazul unor cote mici s-au pariat pe el 
sume enorme de bani. Este evident deci că mulţi oameni 
aveau un mare interes să-l împiedice pe Fir-de-Argint să ia 
startul în cursa de marţea viitoare. Bineînţeles, acest fapt a 
fost apreciat cum se cuvine şi pe domeniul King's Pyland, 
unde se află grajdul de antrenament al colonelului. S-au 
luat toate precauţiile necesare pentru păzirea favoritului. 
Antrenorul John Straker este un fost jocheu, care a apărat 
culorile colonelului Ross înainte de a se îngrăşa prea tare 
pentru a mai face greutatea obligatorie a unui jocheu. El l-a 
slujit pe colonel cinci ani ca jocheu, şi şapte ani ca antrenor 
şi instructor şi s-a dovedit întotdeauna un om zelos şi 
cinstit. Avea în subordinele lui trei băieţi, întrucât grajdul 
nu e de prea mari proporţii şi colonelul nu ţine decât patru 
cai. Dintre aceşti băieţi, unul stătea de veghe noapte de 
noapte în grajd, pe când ceilalţi dormeau în podul grajdului. 
Toţi trei băieţii au recomandări excelente. John Straker, 
fiind căsătorit, locuia într-o vilă situată la vreo două sute de 
metri de grajd. Nu avea copii, o singură servitoare îi vedea 
de gospodărie şi o ducea destul de bine cu banii. lerenul 
din jur e pustiu, dar la o distanţă de circa jumătate de milă 


spre nord se află un grup de vile construite de un 
antreprenor din Tavistock, pentru persoane cu sănătatea 
şubredă şi pentru acelea care doresc să respire aerul curat 
din Dartmoor. Localitatea Tavistock e situată la vreo două 
mile mai spre apus, iar pe bărăganul de acolo, tot la vreo 
două mile depărtare, se află marile grajduri de curse de la 
Capleton, care aparţin lordului Backwater şi sunt conduse 
de Silas Brown. Încolo, străbătând câmpia, găseşti peste tot 
Iccuri sălbatice şi mlăştinoase, în care nu locuieşte nimeni 
altcineva decât vreo câţiva ţigani nomazi. Asta era situaţia 
lunea trecută, când s-a produs catastrofa. În seara aceea 
caii fuseseră plimbaţi şi adăpaţi ca de obicei, iar grajdul s-a 
închis la ora nouă. Doi dintre băieţi s-au dus acasă la 
instructor şi au luat cina în bucătărie, pe când al treilea, 
Ned Hunter, a rămas de pază. Câteva minute după ora 
nouă, servitoarea, Edith Baxter, i-a dus la grajd cina, 
alcătuită dintr-o mâncare de berbec foarte condimentată. 
De băut nu i-a dus nimic, dat fiind că în grajd este instalată 
apă curentă şi regulamentul îi interzicea băiatului de 
serviciu să bea altceva. Fata avea cu ea un felinar, întrucât 
era foarte întuneric pe poteca care taie terenul acela 
pustiu. Edith Baxter mai avea vreo treizeci de metri de 
mers până la grajd, când din întuneric s-a ivit un bărbat 
care i-a strigat să se oprească. În momentul când a intrat în 
cercul de lumină al felinarului, fata a văzut că e un domn 
bine şi distins, îmbrăcat într-un costum sport de culoare gri, 
cu o şapcă de postav pe cap. Purta ghetre şi avea un baston 
greu cu măciulie. Cel mai mult însă a impresionat-o pe fată 
chipul neobişnuit de palid al bărbatului şi nervozitatea sa 
evidentă. Fetei i s-a părut că ar fi în vârstă de treizeci şi 
ceva de ani. 

— Nu poţi să-mi spui unde mă aflu? A întrebat-o 
necunoscutul. Aproape că mă resemnasem la gândul că voi 
dormi în aer liber, când am văzut felinarul dumitale. 

— Vă aflaţi în preajma grajdului de pe domeniul King's 
Pyland. 


— A, da! Ce noroc pe mine! Strigă el. După câte ştiu, un 
grăjdar doarme în fiecare seară singur acolo. Poate că asta 
e cina pe care i-o duci. Sunt sigur că dumneata nu eşti aşa 
de mândră, încât să refuzi să câştigi nişte bani cu care să-ţi 
poţi cumpăra o rochie nouă, nu? Bărbatul a scos din 
buzunarul de la vestă o hârtiuţă împăturită şi i-a spus fetei. 
Ai grijă să-i dai astă-seară băiatului acest bilet, şi în schimb 
ai să-ţi poţi lua cea mai frumoasă rochie ce se poate 
cumpăra cu bani. 

Fata s-a speriat de insistența cu care i-a vorbit 
necunoscutul şi fugi de el, îndreptându-se spre ferestruia 
prin care dădea întotdeauna mâncare grăjdarului. 
Ferestruia era deschisă şi Hunter se afla înăuntru, aşezat la 
măsuţa din dreptul ferestrei. Edith începuse să-i 
povestească ce i s-a întâmplat, când necunoscutul se 
apropie din nou. 

— Bună seara - zise el, uitându-se pe fereastră. Aş vrea să 
stau de vorbă cu dumneata. 

Fata jură că în momentul în care vorbea necunoscutul, a 
observat în mâna lui un colţ de hârtie albă - parc-ar fi fost 
un pacheţel. 

— Dar ce vă aduce aici? Întrebă băiatul. 

— Mă aduce o întâmplare care poate să-ţi umple 
buzunarele - îi răspunse necunoscutul. Ai doi cai în cursa 
dotată cu „Cupa Wessex”: Fir-de-Argint şi Bayard. Vinde-mi 
şi mie un pont bun şi să ştii că am să te răsplătesc cum se 
cuvine. E adevărat că Bayard ar putea să-i dea celuilalt cal 
sută de yarzi avans la kilometru şi că proprietarul grajdului 
a pariat tocmai pe acest cal? 

— Va să zică dumneata eşti o iscoadă dintr-aia blestemată! 
Strigă băiatul. Stai să-ţi arăt cum ne purtăm noi cu 
asemenea oameni la King's Pyland! Băiatul sări în sus şi 
traversă grajdul, ca să asmută câinele asupra lui. Fata fugi 
acasă, dar se mai uită o dată înapoi şi-l văzu pe necunoscut 
aplecându-se pe ferestruică în grajd. Peste o clipă însă, 
când Hunter se repezi după el cu dulăul pe care-l 


dezlegase, necunoscutul dispăruse, şi cu toate că băiatul 
alergă în jurul tuturor clădirilor, nu izbuti să-i mai dea de 
urmă. 

— O clipă! Am strigat. Dar, mă rog, când a fugit afară cu 
câinele, grăjdarul a lăsat uşa descuiată în urma lui? 

— Straşnic, Watson! Straşnic! Mi-a şoptit tovarăşul meu. 
Însemnătatea acestui amănunt m-a izbit atât de puternic, 
încât am trimis ieri o telegramă în Dartmoor, anume ca să 
lămuresc chestiunea. Băiatul a încuiat grajdul înainte de a 
ieşi din el. De asemenea, îmi permit să adaug că ferestruica 
era prea mică pentru ca un om să poată trece prin ea. 

Hunter aşteptă până se întoarseră colegii lui, după care îi 
trimise vorbă antrenorului despre cele întâmplate. Straker 
se tulbură auzind această veste, deşi se pare că nu şi-a dat 
seama pe deplin de sensul întâmplării. Era însă vag 
neliniştit şi doamna Straker, trezindu-se peste noapte, pe la 
ora unu, îl văzu îmbrăcându-se. Drept răspuns la întrebările 
ei, Straker îi spuse că nu poate dormi, fiind neliniştit din 
pricina cailor, şi că are de gând să se ducă până la grajd să 
vadă dacă totul e în ordine. Nevastă-sa îl imploră să rămână 
acasă, cu atât mai mult cu cât auzea cum bate ploaia în 
fereastră, dar în ciuda rugăminţilor ei, el îşi puse pelerina şi 
plecă. 

Trezindu-se la şapte dimineaţa, doamna Straker constată 
că soţul nu s-a întors încă. Se îmbrăca în grabă, chemă 
servitoarea şi porni împreună cu ea către grajd. Uşa 
grajdului era deschisă, înăuntru, ghemuit pe un scaun, se 
afla Hunter, într-o stare de toropeală completă, boxa 
armăsarului favorit era goală şi nici urmă de antrenor. 

Cei doi băieţi, care dormeau în podul de deasupra 
cămăruţei cu harnaşamentele, fură treziţi în mare grabă. 
Nu auziseră nimic peste noapte, pentru că de felul lor 
aveau un somn greu. Era evident că Hunter se afla sub 
înrâurirea unui drog puternic; şi întrucât de la el nu se 
putea obţine nici o vorbă de înţeles, fu lăsat să doarmă 
până-i trecu toropeala, iar cei doi băieţi şi femeile fugiră să- 


] caute pe Straker şi armăsarul. În momentul acela cu toţii 
nădăjduiau că antrenorul o fi avut vreun motiv serios 
pentru a scoate calul la plimbare dis-de-dimineaţă, însă 
urcând movila din preajma casei, de pe care se poate vedea 
tot terenul înconjurător, nu numai că nu găsiră nici o urmă 
a favoritului, dar descoperiră unele semne care prevesteau 
că se aflau în prezenţa unei tragedii. 

La câteva sute de metri de grajd, pe un tufiş, atârna 
pelerina lui John Straker. Imediat alături se afla o mică 
văgăună, sau mai degrabă o groapă în mijlocul bărăganului 
şi în fundul ei descoperiră cadavrul nefericitului antrenor. 
Capul îi fusese sfărâmat de o lovitură cruntă, aplicată cu o 
armă grea; şi mai avea o altă rană la coapsă: o tăietură 
lungă şi dreaptă, făcută evident cu o armă foarte ascuţită. 
Era limpede însă că Straker se apărase cu dârzenie 
împotriva atacatorilor, pentru că în mâna dreaptă avea un 
cuţitaş plin de sânge închegat până în plasele, iar în mâna 
stângă ţinea strâns un fular de culoare roşie, cu buline 
negre; servitoarea îl recunoscu a fi cel purtat la gât, cu o 
seară înainte, de necunoscutul care-şi făcuse apariţia la 
grajd. 

Când îşi reveni din toropeală, Hunter declară şi el că e 
absolut sigur că fularul aparţine necunoscutului. De 
asemenea, era sigur că acelaşi necunoscut, în timp ce 
stătea la fereastră, i-a drogat mâncarea de berbec, lipsind 
astfel grajdul de paznic. 

Cât despre calul care lipsea, noroiul din fundul gropii a- 
celeia fatale purta destule semne din care reieşea prezenţa 
lui acolo în momentul luptei, însă din dimineaţa aceea calul 
a dispărut şi cu toate că s-a oferit o mare recompensă şi au 
fost înştiinţaţi toţi ţiganii de pe bărăganul Dartmoor, nu s-a 
aflat nici o veste în privinţa calului. În sfârşit, analiza a 
arătat că resturile de cină lăsate de grăjdar conţineau o 
cantitate apreciabilă de praf de opium, în timp ce oamenii 
din casă, care cinaseră din aceeaşi mâncare, n-au avut 
nimic de suferit. 


Acestea sunt elementele principale ale cazului în 
chestiune, prezentate fără nici un fel de înflorituri ori 
supoziţii. Acum am să recapitulez ce a făcut poliţia în 
această chestiune. 

Inspectorul Gregory, căruia i-a fost încredinţat acest caz, 
este un poliţist extrem de competent. Dacă ar avea norocul 
să fie înzestrat şi cu imaginaţie, ar putea să se ridice la un 
rang foarte înalt în meseria lui. De îndată ce a sosit acolo, a 
găsit şi arestat prompt pe omul asupra căruia cad în mod 
firesc bănuielile. N-a fost prea greu să pună mâna pe el, 
pentru că era binecunoscut în împrejurimi. Se pare că 
numele său este Fitzroy Simpson. E un om de familie foarte 
bună, cu o educaţie aleasă, care şi-a ripisit averea la curse 
şi trăieşte acum din câştigul destul de modest pe care îl 
realizează ca bookmaker de mică anvergură şi mare fineţe, 
pe la cluburile sportive ale Londrei. Din cercetarea 
registrelor sale de pariuri a reieşit că el înregistrase pariuri 
în valoare de 5 000 lire împotriva favoritului în această 
cursă. 

La arestarea sa, el spuse că venise în Dartmoor cu 
speranţa de a căpăta oarecari informaţii privitoare la caii 
de la King's Pyland, precum şi cu privire la Desborough, cel 
de-al doilea favorit al cursei, îngrijit de Silas Brown la 
grajdurile Capleton. El nu încercă să nege că a făcut în 
seara anterioară tot ceea ce se spusese, dar declară că n- 
avusese nici un fel de scopuri criminale, ci pur şi simplu 
dorise să obţină informaţii de la sursă. În momentul când i 
se arătă fularul pe care îl purtase la gât, fu absolut 
incapabil să justifice prezenţa lui în mâna celui ucis. Hainele 
sale erau ude, ceea ce trăda faptul că umblase prin ploaie şi 
furtună în noaptea anterioară, iar bastonul lui de lemn 
malaez, cu o greutate de plumb la cap, constituia o armă 
care, prin lovituri repetate, ar fi putut să producă rănile 
îngrozitoare de pe urma cărora sucombase Straker. 

Pe de altă parte, el personal nu avea nici un fel de rană, în 
timp ce cuțitul lui Straker era o dovadă că cel puţin unul 


dintre atacatorii săi prezenta o asemenea urmă. Deci, ţi-am 
înfăţişat pe scurt toate faptele, dragă Watson, şi dacă ai 
putea să aduci vreo lumină cu inteligenţa ta, ţi-aş fi extrem 
de recunoscător. 

Ascultasem cu maximum de interes relatarea pe care mi-o 
făcuse Holmes cu claritatea sa caracteristică; deşi 
majoritatea lucrurilor îmi erau binecunoscute, nu 
apreciasem îndeajuns importanţa lor şi nici legătura dintre 
ele. 

— Nu e oare posibil - i-am sugerat eu - ca tăietura din 
coapsa lui Straker să şi-o fi făcut singur, în cursul 
zbuciumului şi convulsiilor care au urmat rănii primite la 
creier? 

— E mai mult decât posibil, e chiar probabil - mi-a răspuns 
Holmes. În cazul acesta, unul din principalele puncte în 
favoarea acuzatului cade. 

— Şi totuşi - i-am spus - nici acum nu pot să înţeleg care 
este teoria poliţiei. 

— Mă tem că orice teorie am prezenta, ar fi însoţită de 
obiecţii foarte serioase - mi-a răspuns tovarăşul meu. După 
câte cred eu, poliţia îşi închipuie că acest Fitzroy Simpson |- 
a drogat pe băiat şi după ce a izbutit într-un fel sau altul să 
facă rost de o altă cheie, a deschis uşa grajdului, a scos 
calul din el, aparent cu intenţia de a-l răpi. Frâul calului 
lipseşte, deci se prea poate să i-1 fi pus Simpson. Apoi, 
lăsând uşa deschisă în urma lui, a plecat cu calul peste 
bărăgan, când deodată l-a întâlnit sau l-a ajuns din urmă 
antrenorul. Bineînţeles că între ei a început o luptă 
Simpson i-a zdrobit lui Straker ţeasta cu măciulia 
bastonului, fără ca victima, în legitimă apărare, să-l 
rănească cu cuțitul ce-l avea asupra lui. Cât despre cal, a 
fost dus probabil de hoţ într-o ascunzătoare secretă, sau 
poate a fugit în timpul luptei şi rătăceşte acum pe undeva 
pe bărăgan, sau prin mlaştini. Cam aşa se înfăţişează cazul 
în concepţia poliţiei şi oricât de improbabilă ar fi această 
explicaţie, altele sunt şi mai puţin probabile. În orice caz, de 


îndată ce mă voi afla la faţa locului, voi verifica ipoteza. Dar 
până atunci nu prea văd cum am putea să mai obţinem date 
suplimentare care să ne facă să avansăm în această 
problemă. 

Abia seara am ajuns în orăşelul 'Tavistock, care se înalţă ca 
partea bombată a unui scut în mijlocul terenurilor 
mlăştinoase din Dartmoor. La gară ne aşteptau doi domni. 
Unul era înalt şi blond, cu o coamă leonină şi cu barbă; ochii 
de un albastru deschis, aveau o privire curioasă şi 
pătrunzătoare. Celălalt era mic şi vioi, foarte elegant şi 
dichisit, îmbrăcat cu redingotă şi ghetre, cu favoriţi mici şi 
bine îngrijiţi, şi cu monoclu. Acesta era colonelul Ross, 
binecunoscutul sportsman, iar celălalt, inspectorul Gregory, 
un om care făcea o carieră frumoasă şi rapidă în corpul de 
detectivi al poliţiei engleze. 

— Sunt încântat de venirea dumitale, domnule Holmes - 
spuse colonelul. Domnul inspector, aci de faţă, a făcut tot ce 
se putea presupune că ar fi indicat; dar nu vreau să las 
nefolosită nici o posibilitate de a-l răzbuna pe bietul Straker 
şi pentru a-mi recăpăta calul. 

— A mai intervenit ceva nou? Întrebă Holmes. 

— Cu regret trebuie să spun că nu am făcut decât prea 
puţine progrese - răspunse inspectorul. În faţa gării ne 
aşteaptă o trăsură deschisă şi, întrucât fără doar şi poate 
doriţi să vedeţi locul cu pricina înainte de căderea nopţii, o 
să discutăm chestiunea pe drum. 

Peste o clipă ne aflam cu toţii instalaţi în landoul 
confortabil şi mergeam la trap prin ciudatul şi vechiul 
orăşel din comitatul Devonshire. Inspectorul Gregory era 
obsedat da cazul respectiv şi dădea drumul la un şuvoi 
neîntrerupt de observaţii şi comentarii, iar Holmes 
intervenea doar din când în când cu câte o întrebare sau 
exclamaţie. Colonelul Ross stătea rezemat de pernele 
trăsurii, cu braţele încrucişate, cu pălăria trasă pe ochi, în 
timp ce eu ascultam cu interes dialogul celor doi detectivi. 


Gregory expunea o teorie identică cu cea pe care 
presupusese Holmes în tren că o va formula. 

— S-a strâns laţul destul de tare în jurul lui Fitzroy 
Simpson - zise Gregory - şi eu personal cred că el e omul 
pe care-l căutăm. Pe de altă parte, recunosc că dovezile 
sunt pur circumstanţiale şi că ar putea să intervină vreun 
eveniment nou care să ne răstoarne complet teoria. 

— Dar cum rămâne cu cuțitul lui Straker? 

— Am ajuns la concluzia de netăgăduit că s-a rănit singur 
în cădere. 

— Aceeaşi sugestie mi-a făcut-o şi prietenul meu, doctorul 
Watson, când veneam încoace. Dacă se dovedeşte 
adevărată, ea nu e câtuşi de puţin în favoarea lui Simpson 
ăsta. 

— Fără doar şi poate. El nu are nici cuţit, şi nici vreo urmă 
de rană. Dovezile împotriva lui sunt fără îndoială puternice. 
El avea un mare interes să facă să dispară favoritul. E 
bănuit de drogarea grăjdarului. Nu încape îndoială că a 
circulat pe ploaie şi furtună în noaptea respectivă, era 
înarmat cu un baston cu măciulie grea, iar fularul de la 
gâtul lui a fost găsit în mâna mortului. Cred că avem destule 
probe pentru a ne putea prezenta cu această acuzaţie în 
faţa Curţii cu Juri. 

Holmes clătină din cap. 

— Un avocat deştept ar face praftoată această teorie - 
zise el. Ce motiv ar fi avut Simpson să scoată calul din 
grajd? 

Dac-ar fi dorit să-i facă un rău, de ce nu l-a săvârşit chiar 
acolo, la faţa locului? S-a găsit în posesia lui o cheie falsă? 
Ce farmacist i-a vândut praful de opiu şi, mai presus de 
toate, unde ar fi putut el, care nu e de prin partea locului, 
să ascundă un cal, şi încă un cal aşa de celebru ca acesta? 
Ce explicaţie a dat el cu privire la hârtia pe care i-a cerut 
fetei să i-o înmâneze grăjdarului? 

— El zice că era o bancnotă de zece lire. S-a găsit într- 
adevăr o asemenea bancnotă în punga lui. Celelalte obiecţii 


pe care le-aţi ridicat dumneavoastră nu sunt chiar aşa 
redutabile cum par. El nu e total străin de meleagurile 
acestea. În timpul verii a stat de două ori la Tavistock. Opiul 
l-a cumpărat, probabil, de la Londra. Cheia care i-a slujit 
pentru deschiderea grajdului putea să fi fost aruncată 
ulterior. Calul se prea poate să se afle în fundul vreunei 
gropi sau a unei mine părăsite de pe bărăgan. 

— Ce zice el în privinţa fularului? 

— Recunoaşte că e al lui şi declară că l-a pierdut. Dar a 
intervenit un element nou, care poate să justifice scoaterea 
calului din grajd de către Simpson. Holmes îşi ciuli urechile. 

— Am descoperit urme care arată că o şatră de ţigani se 
aşezase luni seara la depărtare de circa o milă de locul 
crimei. Marţi au plecat. Acum, presupunând că a existat o 
înţelegere între Simpson şi aceşti ţigani, nu e oare posibil 
ca el să fi dus armăsarul la aceşti ţigani, înainte de a se fi 
cercetat zona sau, pe de altă parte, ca armăsarul să se afle 
acum în posesia ţiganilor? 

— Tot ce se poate. 

— Se fac acum cercetări pe tot cuprinsul ținutului, pentru 
a da de urma acestor ţigani. De asemenea, am cercetat 
personal toate grajdurile şi acareturile caselor din Tavistock 
pe o rază de zece mile de jur împrejur. 

— După câte am înţeles, există un alt grajd de cai de curse 
în apropiere. 

— Da, şi acesta e un factor pe care bineînţeles nu trebuie 
să-l neglijăm, întrucât Desborough, calul antrenat la aceste 
grajduri, era al doilea favorit al cursei. Proprietarul său 
avea tot interesul să dispară favoritul principal. Se ştie că 
Silas Brown. Antrenorul calului Desborough, a pariat sume 
mari în cursa respectivă şi de asemeni că nu era de loc 
prieten cu bietul Straker. Am cercetat însă grajdurile şi n- 
am găsit nici un indiciu în legătură cu cazul nostru. 

— Şi nici un indiciu din care să se vadă că acest Simpson e 
legat de interesele grajdurilor Capleton? 

— Niciunul. 


Holmes se lăsă pe spate şi conversaţia încetă. Peste câteva 
minute, vizitul nostru opri în faţa unei vilişoare drăguţe, de 
cărămidă roşie, cu streşinile joase, de la marginea 
drumului. La o oarecare distanţă, dincolo de o peluză de 
gazon, se afla o clădire lungă, cu acoperişul de ţiglă 
cenuşie. În toate celelalte direcţii se întindeau până la 
marginea zării curbele domoale ale bărăganului, căruia 
ferigile veştede îi dădeau culoarea bronzului: zarea era 
întreruptă doar de turlele din Tavistock şi de un grup de 
case aflate departe, spre apus - grajdurile Capleton. Cu 
toţii ne-am grăbit să coborâm, cu excepţia lui Holmes, care 
a continuat să rămână rezemat de pernele trăsurii, cu ochii 
pierduţi în zare; era complet absorbit de propriile lui 
gânduri. Abia când i-am atins braţul s-a trezit cu o tresărire 
violentă, şi s-a dat jos din trăsură. 

— Ilertaţi-mă - zise el, întorcându-se spre colonelul Ross, 
care-l privea surprins. Visam cu ochii deschişi. 

În privirile lui Holmes stăruia o lucire puternică şi o 
oarecare agitaţie stăpânită. Pentru mine, deprins cu 
obiceiurile lui era clar că a prins un fir, deşi nu-mi puteam 
închipui de unde. 

— Poate aţi prefera să mergeţi imediat la locul crimei, 
domnule Holmes? Zise Gregory. 

— Ba nu, aş prefera să mai rămân puţin aici şi să cercetez 
vreo două chestiuni de amănunt. Bănuiesc că Straker a fost 
adus îndărăt aici, nu? 

— Da, e sus. Mâine are loc ancheta parchetului. 

— Era de mulţi ani în serviciul dumneavoastră, domnule 
colonel? 

— Totdeauna m-a slujit cât se poate de bine. 

— Domnule inspector, bănuiesc că aţi făcut un inventar al 
lucrurilor care se aflau în buzunarele lui Straker, în 
momentul când a murit? 

— Am toate aceste obiecte în odaia de toate zilele; dacă 
doriţi, le puteţi vedea. 

— Mi-ar face mare plăcere să le văd. 


Ne-am dus cu toţii în odaia din faţă şi ne-am aşezat în jurul 
mesei din mijlocul încăperii, în timp ce inspectorul a 
descuiat o cutie pătrată de metal şi a aşternut în faţa 
noastră o grămăjoară de lucruri. Era o cutie de chibrituri, o 
lumânare arsă până la jumătate, o soluţie pentru oprirea 
sângerării, e pipă de lemn, o pungă de piele de focă cu 
tutun de pipă, un ceas de argint cu lanţ de aur, cinci 
monede de aur de o liră, o trusă de creioane din aluminiu, 
câteva hârtii şi un cuţit cu mâner de fildeş şi lamă rigidă dar 
foarte fină, neflexibilă, de la firma Weiss & Comp, Londra. 

— Cuţitul ăsta e foarte ciudat - zise Holmes, luându-l în 
mână şi cercetându-l cu atenţie. Întrucât văd pete de sânge 
pe el, bănuiesc că e cel care a fost găsit în mâna mortului. 
Watson, un asemenea cuţit e, fără îndoială, un lucru din 
specialitatea ta. 

— E ceea ce numim noi un bisturiu pentru operaţii pe ochi 
- am răspuns. 

— Aşa am bănuit şi eu. O lamă foarte fină, destinată unor 
operaţii foarte delicate. Destul de ciudat ca un om să-l ia cu 
el într-o expediţie dificilă, cu atât mai mult cu cât nici nu e 
vorba de un briceag pe care să-l poţi închide când îl pui în 
buzunar. 

— Vârful lamei era apărat de un disc de plută, pe care l-am 
găsit lângă trupul victimei - zise inspectorul. Nevastă-sa ne 
spune că de câteva zile Straker avea acest cuţit pe noptieră 
şi că plecând din odaie l-a luat cu el. Nu era o armă prea 
bună, dar poate că alta mai potrivită nu a găsit la îndemână 
în momentul respectiv. 

— Se prea poate. Şi cu hârtiile astea ce-i? 

— Trei dintre ele sunt facturi de la negustorii de furaje. 
Una este o scrisoare cu instrucţiuni de la colonelul Ross. 
Astălaltă e o notă de plată de la o croitoreasă din Bond 
Street, madame Lesurier, adresată domnului Darbyshire, 
pentru suma de treizeci şi şapte de lire şi cincisprezece 
şilingi. Doamna Straker spune că Darbyshire era un prieten 
de-al soţului ei, şi că uneori scrisorile lui erau trimise aici. 


— Doamna Darbyshire are gusturi destul de costisitoare - 
remarcă Holmes cu ochii la nota de plată. Douăzeci şi două 
de guinee (treizeci şi şapte de lire) e un preţ destul de mare 
pentru o singură toaletă. Dar, mă rog, se pare că altceva e 
greu să mai aflăm de aici, aşa că ar fi bine să mergem acum 
la locul crimei. 

Când am ieşit din odaia de toate zilele, o femeie care 
aştepta pe coridor a făcut un pas înainte şi l-a apucat de 
mânecă pe inspector. Avea faţa răvăşită, slabă şi agitată; se 
vedea bine că a trecut de curând prin nişte clipe de groază. 

— I-aţi prins? I-aţi găsit? Întrebă ea gâfâind. 

— Nu, doamnă Straker; dar domnul Holmes, aici de faţă, a 
venit de la Londra ca să ne ajute şi o să facem împreună tot 
posibilul. 

— Sunt sigur că v-am cunoscut la un picnic la Plymouth, 
acum câţiva ani, nu-i aşa, doamnă Straker? Zise Holmes. 

— Nu, domnule, vă înşelaţi. 

— Vai de mine, aş fi putut să jur că-i aşa! Eraţi îmbrăcată 
cu un taior de mătase gris-perle, cu garnitură de pene de 
struţ. 

— În viaţa mea nu am purtat o asemenea toaletă - 
răspunse doamna. 

— Atunci înseamnă că m-am înşelat - zise Holmes şi, 
cerându-şi scuze, îl urmă pe inspector afară din casă. 

Am pornit cu toţii de-a curmezişul câmpiei şi curând am 
ajuns la groapa în care fusese descoperit trupul lui Straker. 
La marginea adânciturii se aflau tufişurile de grozamă pe 
care atârnase pelerina. 

— După câte am înţeles, în noaptea cu pricina nu bătea 
vântul - zise Holmes. 

— Nu vântul nu bătea, însă ploua cu găleata. 

— Atunci înseamnă că pelerina n-a fost aruncată de vânt 
pe tufişurile respective, ci a fost pusă acolo. 

— Da, era întinsă peste arbust. 

— Ceea ce-mi spuneţi e extrem de interesant. Văd că sunt 
multe urme de paşi. Fără îndoială că au mai călcat mulţi 


oameni pe locul ăsta de luni seara încoace. 

— Nu, pentru că am pus aici la o parte o rogojină şi cu toţii 
am stat numai pe ea. 

— Perfect. 

— În sacul ăsta am una din cizmele pe care le purta 
Starker şi un pantof de-al lui Fitzroy Simpson, precum şi o 
potcoavă de-a lui Fir-de-Argint. 

— Domnule inspector, depăşiţi toate aşteptările! 

Holmes luă sacul şi, coborând în scobitura terenului, trase 
rogojina mai spre centru. Apoi, întinzându-se pe burtă şi 
sprijinindu-şi bărbia în mână, cercetă cu multă atenţie 
urmele de paşi rămase în noroiul din faţa lui. 

— Hei! Strigă el deodată. Dar ce-i asta? 

Era un chibrit de ceară, ars pe jumătate, atât de plin de 
noroi, încât părea la început să fie doar o aşchie de lemn. 

— Nu-mi dau seama cum a putut să-mi scape acest 
amănunt - zise inspectorul, cu o vădită expresie de 
enervare. 

— Era aproape invizibil, fiind îngropat pe jumătate în 
noroi. Eu unul l-am văzut doar pentru că-l căutam. 

— Cum adică? Vă aşteptaţi să-l găsiţi? 

— Nu mi s-a părut imposibil să dau de el. 

Holmes scoase ghetele din sac şi compară urma pe care o 
lăsa fiecare din ele cu cea de pe pământ. Apoi se căţără 
până la marginea gropii şi începu să se târască printre 
ferigi şi tufişuri. 

— Mă tem că alte urme nu mai sunt - zise inspectorul. Am 
cercetat cu atenţie terenul în toate direcţiile, pe o rază de o 
sută de metri. 

— Serios? Întrebă Holmes ridicându-se. Atunci ar fi o 
obrăznicie nepermisă din partea mea, după cele ce mi-aţi 
spus, să reiau operaţia. Dar aş dori să fac o mică plimbare 
pe locul acesta pustiu, înainte de lăsarea întunericului o să 
recunosc terenul pentru investigaţiile de mâine, şi cred că 
am să iau şi potcoava asta în buzunar, ca să-mi poarte 
noroc. 


Colonelul Ross, care manifestase oarecare enervare faţă 
de metoda calmă şi sistematică de lucru a tovarăşului meu, 
se uită la ceas. 

— Te-aş ruga să te întorci cu mine, domnule inspector - 
zise el. Sunt câteva chestiuni în care aş dori să te consult, în 
special dacă nu cumva avem faţă de public datoria să 
ştergem numele calului nostru de pe lista concurenţilor la 
cupa Wessex. 

— Asta în nici un caz! Strigă Holmes hotărât. Eu unul aş 
lăsa calul pe listă. 

Colonelul se înclină. 

— Îmi pare foarte bine că am putut afla părerea dumitale, 
domnule - zise el. Când vă terminaţi plimbarea, ne găsiţi 
acasă la bietul Straker, şi vom putea merge apoi împreună 
cu trăsura la 'Tavistock. 

Colonelul se întoarse împreună cu inspectorul, în timp ce 
Holmes şi cu mine o pornirăm încet, de-a curmezişul 
bărăganului. Soarele începea să asfinţească îndărătul 
grajdurilor de la Capleton şi câmpia lungă şi uşor înclinată 
din faţa noastră căpătă nuanţe aurii, preschimbate pe 
alocuri într-un cafeniu-roşiatic, acolo unde ferigile şi ciulinii 
prindeau ultimele raze ale înserării. Însă frumuseţea 
peisajului îl lăsa absolut rece pe tovarăşul meu, care era 
copleşit de gânduri. 

— Uite cum stau lucrurile, Watson - zise el în cele din 
urmă. Cred că pentru moment am putea să lăsăm la o parte 
problema asasinului lui John Straker şi ar trebui să ne 
limităm să aflăm ce s-a întâmplat cu calul. Presupunând că 
a luat-o la fugă în timpul tragediei sau după consumarea ei, 
unde ar fi putut să se ducă? Calul e un animal cu un 
pronunţat spirit de turmă. Dacă a fost lăsat singur, 
instinctele sale l-ar fi dus fie înapoi la King's Pyland, fie la 
Capleton. Ce rost ar fi avut să fugă într-aiurea pe bărăgan? 
Şi în orice caz până în momentul de faţă ar fi dat cineva de 
urma lui. lar pe de altă parte, ce rost ar fi avut să-l 
răpească ţiganii? Oamenii ăştia întotdeauna o iau din loc 


când aud de vreun bucluc, pentru că n-au nici un chef să-i 
sâcâie poliţia cu cercetările. Cât despre vânzare, nu puteau 
trage nădejde să vândă un asemenea cal. Ar fi riscat enorm 
de mult şi n-ar fi câştigat nimic furându-l. Asta-i mai presus 
de orice îndoială. 

— Atunci unde e calul? 

— Ţi-am mai spus că trebuie să se fi dus ori la King's 
Pyland ori la Capleton. La King's Pyland nu e. Deci este la 
Capleton. Să folosim această presupunere ca o ipoteză 
experimentală şi să vedem la ce ne duce. După cum a 
remarcat şi inspectorul, această parte a bărăganului este 
un teren tare şi uscat. El însă coboară spre Capleton şi, 
după cum văd de aici, în partea aceea se află o scobitură 
mai lungă, care probabil marţi noaptea a fost foarte jilavă. 
Dacă presupunerea noastră este justă, atunci calul trebuie 
să fi traversat acest teren, şi acolo cred eu că ar fi cazul să-i 
căutăm urmele. 

În timpul acestei conversații ne continuasem, drumul cu 
paşi destul de repezi şi după câteva minute ne şi aflam la 
scobitura cu pricina. La rugămintea lui Holmes, am coborât 
malul vâlcelei către dreapta, în timp ce el s-a îndreptat spre 
stânga. Nici nu apucasem bine să facem cincizeci de paşi, 
când l-am şi auzit strigând, şi l-am văzut făcându-mi semn 
cu mâna să mă apropii. Pe terenul moale din faţa lui se 
vedeau bine adâncituri de copite şi potcoava pe care a scos- 
o din buzunar se potrivea exact cu urmele calului respectiv. 

— Iată, dragul meu, valoarea imaginaţiei - zise Holmes. 
Asta e tocmai calitatea care-i lipseşte lui Gregory. Noi ne- 
am închipuit ce s-ar fi putut întâmpla, ne-am slujit de 
această presupunere, şi am găsit că realitatea ne dă 
dreptate. Să mergem mai departe. 

Am traversat fundul mlăştinos al vâlcelei şi am străbătut 
apoi cam un sfert de milă de terenuri ierboase, uscate şi 
tari. Apoi, pe panta care urma, am văzut din nou urmele 
calului. lar le-am pierdut pe parcursul unei jumătăţi de 
milă, dar le-am regăsit foarte aproape de Capleton. Holmes 


a fost primul care a dat cu ochii de ele şi mi le-a arătat, cu o 
expresie de triumf pe faţă. Alături de urmele calului se 
vedeau limpede şi urmele paşilor unui om. 

— Dar până acum calul era singur! Am strigat. 

— Tocmai. Până acum a fost singur. Ei, dar asta ce mai 
este? 

Cele două şiruri de urme se întorceau brusc şi luau 
direcţia domeniului King's Pyland. Holmes a scos un şuierat 
şi am pornit amândoi de-a lungul urmelor. El nu le scăpa 
din ochi, dar eu m-am uitat întâmplător puţin într-o parte şi, 
spre surprinderea mea, am văzut aceleaşi urme întorcându- 
se înapoi, în direcţia opusă. 

— Bravo ţie, Watson! Mi-a spus Holmes, când i le-am 
arătat. Ne-ai scutit de un drum lung, care ne-ar fi făcut 
numai să pierdem vremea. Hai să cercetăm drumul de 
înapoiere. 

N-a trebuit să mergem prea mult. Urmele încetau la 
asfaltul aleii care ducea la poarta grajdului Capleton. La 
apropierea noastră, din grajd a ieşit un argat. 

— N-avem nevoie de vagabonzi pe aici! Strigă el. 

— Vreau să pun numai o întrebare - zise Holmes, cu mâna 
în buzunarul de la vestă. Dac-aş veni mâine dimineaţă, la 
ora cinci, ar fi prea devreme ca să vorbesc cu stăpânul 
dumitale, domnule Silas Brown? 

— Hei domnule, dac-o să fie cineva sculat, apoi sigur că 
dânsul e ăla, pentru că se trezeşte totdeauna primul. Dar 
uitaţi-l aici, domnule, aşa că vă poate răspunde chiar el la 
întrebări. Nu, domnule, nu! Dacă mă vede că mă ating de 
banii dumneavoastră, îmi pierd pâinea. Dacă vreţi, mi-i daţi 
mai pe urmă. 

În timp ce Sherlock Holmes punea la loc în buzunar 
moneda de jumătate de coroană pe care tocmai o scosese, 
pe poartă ieşi un bărbat mai în vârstă, cu o înfăţişare 
feroce, care pocnea într-una dintr-o cravaşa grea. 

— Ce-i asta, Dawson? Strigă el. Lasă trâăncăneala! Du-te şi 
vezi-ţi de treabă! lar voi ce naiba căutaţi pe-aici? 


— Voiam să vorbim cinci minute cu dumneavoastră, 
scumpe domn - zise Holmes cu glas mieros. 

— N-am timp să vorbesc cu orice pierde-vară. N-avem 
nevoie de intruşi pe-aici. Căraţi-vă, că altfel asmut câinele 
asupra voastră! 

Holmes se aplecă înainte şi şopti ceva în urechea 
instructorului. Acesta tresări puternic şi se înroşi până în 
albul ochilor. 

— E o minciună! Strigă el. O minciună sfruntată! 

— Mă rog! Ne certăm în privinţa asta aici, în public, sau 
discutăm în taină, în biroul dumneavoastră? 

— Bine, dacă doriţi, poftiţi înăuntru. 

Holmes zâmbi. 

— Nu te ţin decât vreo câteva minute, Watson - zise el. Şi 
acum, domnule Brown, sunt întru totul la dispoziţia 
dumneavoastră. 

A durat o jumătate de oră bună şi până s-a întors Holmes 
şi cu instructorul, toate nuanțele roşiatice ale peisajului 
deveniseră cenuşii. În viaţa mea nu am văzut o schimbare 
atât de rapidă la un om, ca aceea care se petrecuse în acest 
răstimp cu Silas Brown. Faţa lui era pământie, ca cenuşa 
parcă, pe frunte îi străluceau picături de sudoare şi mâinile 
în care ţinea cravaşa îi tremurau, aşa că acum aceasta 
flutura ca o rămurică bătută de vânt. Dispăruse şi maniera 
lui arogantă şi teroristă şi acum se gudura pe lângă 
tovarăşul meu ca o javră pe lângă stăpân. 

— Instrucţiunile dumneavoastră vor fi îndeplinite întocmai 
- zise el. 

— Nu trebuie să se producă nici cea mai mică eroare - zise 
Holmes, uitându-se în jur. Celălalt tresări văzând 
ameninţarea din ochii detectivului. 

— Nu, nu. Vă asigur că nu voi tolera nici o greşeală. Va fi 
acolo la timp. Îl schimb mai întâi, sau după aceea? 

Holmes se gândi o clipă şi apoi izbucni în râs. 

— Nu, nu-l schimba - zise el. Am să-ţi scriu în privinţa asta. 
Şi acum, te rog să nu cumva să recurgi la vreo şmecherie, 


că altfel... 

— Puteţi avea toată încrederea în mine. Toată încrederea! 

— Să ai grijă de el în ziua respectivă, ca şi cum ar fi al 
dumitale. 

— Lăsaţi pe mine. 

— Da, bănuiesc că mă pot bizui pe dumneata. Bine, mâine 
o să ai veşti de la mine. 

Drept care se răsuci pe călcâi, fără să ia în seamă mâna 
tremurătoare pe care i-o întinsese celălalt şi porni 
împreună cu mine spre King's Pyland. 

— Rar mi-a fost dat să întâlnesc o combinaţie mai 
desăvârşită de terorist, laş şi pungaş, decât e domnul Silas 
Brown - remarcă Holmes, în timp ce grăbeam amândoi 
pasul. 

— Va să zică armăsarul e la el, da? 

— A încercat el să bâiguie ceva că n-ar fi, însă i-am descris 
aşa de exact acţiunile lui din dimineaţa aceea, încât e 
convins că eu îl supravegheam din umbră. Bineînţeles nu ţi- 
a scăpat amănuntul că urmele acelea de picioare aveau o 
formă cu totul deosebită, cu botul încălțămintei drept, ceea 
ce corespunde exact cu cizmele ăstuia. Pe de altă parte, e 
de la sine înţeles că nici o slugă n-ar fi îndrăznit să facă un 
asemenea lucru. l-am povestit cum, în dimineaţa respectivă, 
a fost ca de obicei în picioare mai devreme decât toţi 
ceilalţi, cum a văzut rătăcind pe bărăgan un cal necunoscut, 
cum s-a dus către el şi ce uimit a fost recunoscând pata albă 
din fruntea favoritului, de la care se trage şi numele de Fir- 
de-Argint; cum şi-a dat astfel seama că norocul i-a adus în 
puterea lui singurul cal care ar fi putut să-l învingă pe cel 
pe care miza el. Apoi i-am descris cum a simţit mai întâi 
imboldul de a duce calul înapoi la King's Pyland, dar 
diavolul i-a arătat că e mai bine să ţină calul închis până 
după cursă, drept care el l-a dus înapoi şi l-a ascuns la 
Capleton. După ce i-am expus astfel toate amănuntele, s-a 
dat bătut şi s-a gândit numai cum să-şi scape pielea. 

— Bine, dar grajdurile lui au fost percheziţionate. 


— A, un şnapan dintr-ăsta specializat în curse de cai ştie 
multe trucuri. 

— Bine, dar nu ţi-e frică să laşi calul în puterea lui acum, 
când are tot interesul să-i facă un rău? 

— Dimpotrivă, o să-l păzească, dragul meu, ca pe ochii din 
cup. Ştie că singura lui speranţă de a obţine îndurare este 
să aducă armăsarul nevătămat. 

— Colonelul Ross nu mi s-a părut câtuşi de puţin un om 
capabil să manifeste vreodată prea multă îndurare. 

— Chestiunea nu depinde de colonelul Ross. Eu îmi urmez 
propriile mele metode şi îi spun lui mai multe sau mai 
puţine, după cum am chef. Asta e avantajul de a lucra 
neoficial. Nu ştiu dacă ai remarcat, Watson, dar colonelul 
m-a luat cam de sus, aşa că parcă aş fi tentat să mă distrez 
puţin pe socoteala lui. Te rog să nu-i spui absolut nimic 
despre cal. 

— Ei, cum o să-i spun fără permisiunea ta? 

— Şi, bineînţeles, asta rămâne încă o chestiune minoră 
faţă de problema asasinării lui John Straker. 

— Şi acum o să te consacri acestei probleme? 

— Dimpotrivă. Ne întoarcem amândoi la Londra cu trenul 
de seară. 

Cuvintele prietenului meu m-au uluit. Nu stătusem decât 
vreo câteva ore în Devonşhire şi mi-era cu neputinţă să 
înţeleg cum îi venea să lase baltă o cercetare pe care o 
începuse într-o manieră atât de strălucitoare. N-am mai 
putut scoate o vorbă de la el, până ce ne-am întors în casa 
antrenorului. Colonelul şi cu inspectorul ne aşteptau în 
salonaş. 

— Prietenul meu şi cu mine ne întoarcem la Londra cu 
expresul de la miezul nopţii - zise Holmes. Ne-a făcut mare 
plăcere să respirăm puţin aerul dumneavoastră minunat 
din Dartmoor. 

Inspectorul făcu ochii mari, iar colonelul îşi strâmbă gura 
într-un rânjet batjocoritor. 


— Va să zică aţi abandonat orice speranţă de a-l aresta pe 
ucigaşul bietului Straker - zise el. 

Holmes dădu din umeri. 

— Fără doar şi poate că există mari obstacole în această 
privinţă - zise el. Am însă toate speranţele ca armăsarul 
dumneavoastră să ia startul în cursa de marţi şi vă rog din 
suflet să vă pregătiţi jocheul. Dacă nu vă supăraţi, aţi putea 
să-mi furnizaţi o fotografie a domnului John Straker? 

Inspectorul scoase o fotografie din plicul pe care 1 avea în 
buzunar şi i-o dădu lui Holmes. 

— Dragul meu Gregory, dar îmi anticipezi toate dorinţele! 
Dacă îmi permiteţi să vă mai rețin o clipă, aş dori să pun o 
întrebare fetei de serviciu. 

— Trebuie să mărturisesc că mă cam descumpăneşte 
consilierul nostru de la Londra - zise colonelul Ross pe 
şleau, de îndată ce prietenul meu părăsi încăperea. Eu nu 
văd să fi înaintat cu ceva de la sosirea lui. 

— Cel puţin aveţi asigurarea că armăsarul dumneavoastră 
va lua startul în cursă - i-am zis eu. 

— Da, am această asigurare - mi-a răspuns colonelul dând 
din umeri. Însă eu aş prefera să am calul. 

Eram gata să-i spun ceva ca să-mi apăr prietenul, când 
acesta reveni în odaie. 

— Şi acum, domnilor - zise el - sunt gata să merg cu 
dumneavoastră la Tavistock. 

La urcarea noastră în trăsură ne ţinu uşa deschisă unul 
dintre băieţii de la grajd. Deodată, se păru că lui Holmes i-a 
venit o idee, pentru că se aplecă uşor înainte şi-l apucă de 
mânecă pe băiat: 

— În ţarcul ăla aveţi nişte oi - zise el. Cine vede de ele? 

— Eu, domnule. 

— N-ai observat nimic ciudat la ele în ultima vreme? 

— Nu, domnule, mare lucru n-am văzut; dar vreo trei din 
ele au început să şchiopăteze. 

Mi-am dat seama că Holmes e extrem de încântat, pentru 
că a râs satisfăcut şi a început să-şi frece mâinile. 


— O ipoteză hazardată - zise el, ciupindu-mă de braţ. 
Gregory, permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra acestei 
neobişnuite epidemii care bântuie printre oi. Putem porni, 
vizitiu. 

Pe faţa colonelului Ross stăruia şi acum o expresie 
grăitoare pentru părerea proastă la care ajunsese în 
privinţa capacităţii tovarăşului meu. Inspectorul însă deveni 
deodată foarte atent. 

— Şi asta vi se pare important? Întrebă el. 

— Extrem de important. 

— Mai e vreun alt amănunt asupra căruia aţi vrea să-mi 
atrageţi atenţia? 

— Asupra curiosului incident care s-a petrecut în cursul 
nopţii cu câinele. 

— Dar câinele n-a făcut nimic în cursul nopţii. 

— Păi tocmai ăsta e incidentul curios - remarcă Sherlock 
Holmes. 

Peste patru zile Holmes şi cu mine ne aflam din nou în 
trenul de Winchester, ca să participăm la cursa dotată cu 
cupa Wessex. În urma mesajului transmis, colonelul Ross ne 
întâmpină în faţa gării şi ne conduse cu trăsura lui la 
hipodromul de la marginea oraşului. Avea un aer foarte 
grav şi maniere cât se poate de glaciale. 

— N-am văzut încă nici urmă de cal - zise el. 

— Bânuiesc că dacă o să-l vedeţi, o să-l recunoaşteţi? 
Întrebă Holmes. 

Colonelul se supără cumplit: 

— Sunt de douăzeci de ani turfist şi niciodată nu mi s-a pus 
o asemenea întrebare - îi răspunse el. Pe Fir-de-Argint îl 
poate recunoaşte şi un copil, pentru că este ţintat şi are 
picioarele din faţă pătate. 

— Pariurile cum merg? 

— Ei, asta e partea curioasă! Ieri puteai obţine cota 
cincisprezece la unu, dar diferenţa a scăzut din ce în ce, şi 
astăzi nu poţi obţine decât cel mult trei la unu. 


— Hm! Zise Holmes. E limpede că cineva ştie anumite 
lucruri! 

Când trăsura ne-a adus în îngrăditura din preajma 
tribunei principale, m-am uitat pe tabel, ca să văd lista 
participanţilor. lată ce scria: 

Cupa Wessex - cincizeci lire fiecare, cu un admis de o mii 
de lire pentru caii de patru şi cinci ani; 

Premiul doi - trei sute lire; 

Premiul trei - două sute lire. 

Cursa se desfăşoară pe un traseu nou (2 614 metri) |. 
Armăsarul Negruţul, grajdurile domnului Heath Newton 
(Jocheu: şapcă roşie, cazacă havan). 

2. Armăsarul Boxerul, grajdurile colonelului Warllaw 
(Jocheu: şapcă roz, cazacă albastru cu negru). 

3. Armăsarul Desborough, grajdurile lordului Backwater 
(Jocheu: şapcă galben, cazacă cu mâneci galbene). 

4. Armăsarul Fir-de-Argint, grajdurile colonelului Ross 
(Jocheu: şapcă neagră, cazacă roşie). 

5. lapa Iris, grajdurile ducelui de Balmoral (Jocheu: şapcă 
verde, cazacă cu dungi galbene şi negre). 

6. Calul Rasper, grajdurile lordului Singleford (Jocheu: 
şapcă vişinie, cazacă cu mâneci negre). 

— Am retras din cursă celălalt cal al nostru şi ne-am pus 
toate speranţele în promisiunea dumneavoastră - zise 
colonelul. Hei, ce-i asta? Fir-de-Argint e favorit? 

— Cinci la patru pentru Fir-de-Argint - se auzeau peste tot 
strigătele. Cinci la patru pentru Fir-de-Argint! 
Cincisprezece la cinci pentru Desborough! Cinci la patru 
cota pentru pluton! 

— lată, s-au ridicat steguleţele pentru participanţi! Am 
strigat eu. Toţi cei şase cai sunt prezenţi la start. 

— Toţi şase iau startul? Atunci înseamnă că aleargă şi calul 
meu! Strigă colonelul foarte agitat. Dar nu-l văd. Culorile 
mele n-au trecut. 

— Au trecut doar cinci, ăsta trebuie să fie al 
dumneavoastră. 


În momentul în care vorbeam, un roib voinic ieşi din padoc 
şi trecu în trap mărunt pe lângă noi, fiind încălecat de un 
jocheu cu binecunoscutele culori ale colonelului: negru şi 
TOŞu. 

— Ala nu e calul meu! Strigă proprietarul. Animalul ăsta 
nu are nici o pată albă! Ce i-ai făcut, domnule Holmes? 

— Staţi niţel. Să vedem cum se descurcă - zise 
imperturbabil prietenul meu. Timp de câteva minute privi 
cu ajutorul binoclului meu. Bravo! Un start excelent! Strigă 
el deodată. Uite-i că vin la turnantă! 

Din trăsură vedem perfect concurenţii cum se apropie de 
linia dreaptă. Cei şase cai mergeau aproape piept la piept, 
atât de strâns, încât i-ai fi putut acoperi cu un singur covor, 
însă pe la jumătatea distanţei, se detaşă puţin galbenul 
grajdului Capleton. În schimb, până să ajungă la noi, elanul 
lui Deborough se epuizase şi calul colonelului, distanţându- 
se dintr-o zvâcnitură, ajunse primul la potou, bătându-şi 
rivalul cu cel puţin şase lungimi: iapa Iris a ducelui 
Balmoral ocupa la mare luptă, locul trei. 

— În orice caz, cursa am câştigat-o - zise cu greu 
colonelul, gâfâind şi ştergându-se la ochi cu dosul mâinii. 
Mărturisesc că nu am înţeles absolut nimic. Domnule 
Holmes, nu ţi se pare că ai păstrat cam prea multă vreme 
această taină? 

— Desigur, domnule colonel. O să aflaţi totuşi. Să mergem 
la faţa locului şi să ne uităm împreună la cal. lată-i - 
continuă el, în timp ce ne îndreptam spre padocul 
cântarului, în care nu sunt primiţi decât proprietarii şi 
prietenii lor. Dacă o să vă daţi osteneala să spălaţi cu spirt 
fruntea şi picioarele calului, o să descoperiţi că este tot 
bunul şi bătrânul dumneavoastră Fir-de-Argint. 

— Mă uluieşti! 

— L-am descoperit în mâinile unui pungaş de falsificator, şi 
mi-am permis să pun calul să alerge exact aşa cum a fost 
trimis încoace. 


— Scumpe domn, ai făcut minuni. Calul arată foarte bine şi 
e în formă bună. În viaţa lui n-a alergat mai bint ca azi. Nu 
ştiu cum să mă scuz faţă de dumneata, pentru că ţi-am pus 
la îndoială capacitatea. Mi-ai făcut un mare serviciu re- 
găsindu-mi calul. Mi-ai face un serviciu şi mai mare dacă ai 
găsi şi pe ucigaşul lui John Straker. 

— Păi, am şi făcut-o! Zise calm Sherlock Holmes. Şi 
colonelul, şi eu, ne-am holbat la el. 

— L-ai prins? Atunci unde e? 

— E aici. 

— Aici? Unde? 

— E alături de mine, în momentul de faţă. Colonelul se roşi 
la faţă, furios. 

— Recunosc că-ţi sunt obligat, domnule Holmes - strigă el 
- dar mă văd silit să consider ceea ce-ai spus acum fie o 
glumă proastă, fie o insultă. 

Sherlock Holmes râse: 

— Vreau să vă asigur, domnule colonel, că nu v-am asociat 
în nici un fel cu această crimă - zise el. Adevăratul ucigaş se 
află îndărătul dumneavoastră! 

Trecu pe lângă colonel şi puse mâna pe gâtul lucios al 
pursângelui. 

— Calul! Fu strigătul care izbucni deodată din gura 
colonelului şi a mea. 

— Da, calul. Dar aş vrea să-i uşurez vinovăția, spunând că 
a făptuit această crimă în legitimă apărare şi că John 
Straker a fost un om care nu merita câtuşi de puţin 
încrederea dumneavoastră. Dar iată că a sunat clopotul; şi 
întrucât sper să câştig vreo câţiva gologani la cursa 
următoare, am să amân o explicaţie amănunţită pentru un 
moment mai potrivit. 

În seara aceea, întorcându-ne cu rapidul la Londra, ne 
aflam singuri în colţul unui vagon pulman, şi aş putea să 
spun că, atât pentru colonelul Ross, cât şi pentru mine, 
ceasurile călătoriei au trecut extrem de repede întrucât am 
ascultat mândoi relatarea făcută de tovarăşul meu cu 


privire la evenimentele care se petrecuseră în grajdurile de 
cai de curse din Dartmoor, în noaptea de luni spre marţi, 
precum şi cu privire la mijloacele folosite de el pentru a 
dezlega enigma. 

— Mărturisesc - zise Holmes - că toate teoriile pe care le 
elaborasem, pe baza relatărilor din ziare, erau complet 
greşite. Şi totuşi existau acolo câteva indicaţii bune, numai 
că din nefericire, erau înecate într-un noian de alte a- 
mănunte, care ascundeau adevărata lor semnificaţie. Am 
plecat în Devonshire cu convingerea că Fitzroy Simpson 
este adevăratul vinovat, deşi, bineînţeles, am văzut că 
probele împotriva lui sunt departe de a fi complete. 

În timp ce mă aflam în trăsură, tocmai când am ajuns la 
casa antrenorului, am înţeles deodată imensa importanţă a 
acelei mâncări condimentate de berbec. Poate vă aduceţi 
aminte că eram foarte absorbit şi că am rămas în trăsură, 
după ce dumneavoastră, ceilalţi, coborâserăţi. Mă miram 
singur cum Dumnezeu am putut să trec cu vederea peste o 
soluţie atât de evidentă a acestui caz. 

— Mărturisesc - zise colonelul - că nici acum nu văd în ce 
măsură ne poate ajuta acest lucru. 

— Asta a fost prima verigă în lanţul raţionamentului meu. 
Praful de opiu are un gust pronunţat. Nu putea trece 
neobservat. Nu e dezagreabil, dar e perceptibil. Dac-ar fi 
fost amestecat într-o mâncare obişnuită, consumatorul l-ar 
fi detectat fără doar şi poate, şi, foarte probabil, n-ar mai fi 
mâncat. În schimb, sosul picant cu condimente indiene era 
mediul cel mai potrivit pentru a ascunde gustul acestui praf. 
Era imposibil de presupus ca acest străin, Fitzroy Simpson, 
să fi determinat prepararea mâncării condimentate de 
berbec în familia antrenorului în seara aceea şi ar însemna, 
fără doar şi poate, să mizezi pe o coincidenţă prea 
fantastică, dacă am fi presupus că el s-a întâmplat să aducă 
praful de opiu tocmai în seara în care se servea o mâncare 
potrivită pentru a ascunde gustul acela deosebit. Asta e de 
neconceput. Prin urmare, Simpson este eliminat din cazul 


respectiv şi atenţia noastră se concentrează asupra lui 
Straker şi a soţiei lui, singurele două persoane care ar fi 
putut să aleagă pentru cină acea mâncare picantă de 
berbec. Opiul a fost adăugat după ce s-a scos deoparte 
porţia grăjdarului, pentru că ceilalţi au mâncat acelaşi 
lucru, fără nici un iei de urmări. Deci care dintre aceste 
persoane a avut acces la mâncarea respectivă fără ca fata 
de serviciu să observe? Înainte de a răspunde precis la 
această întrebare, reţinusem faptul deosebit de important 
că în noaptea aceea clinele nu a lătrat, pentru că orice 
deducție justă are întotdeauna darul de a sugera o altă 
deducție. Incidentul cu Simpson mi-a arătat că la grajd 
ţineau un câine şi totuşi, deşi cineva a intrat şi a scos un cal 
din grajd, câinele n-a lătrat destul de tare pentru a-i trezi 
pe cei doi băieţi din pod. E deci evident că vizitatorul 
nocturn a fost o persoană pe care câinele o cunoaşte foarte 
bine. 

Eram convins sau aproape convins că John Straker s-a dus 
în toiul nopţii la grajd şi l-a scos afară pe Fir-de-Argint. Dar 
în ce scop? Evident, într-un scop necinstit, pentru că altfel 
de ce l-ar fi drogat pe grăjdar? Şi totuşi nu-mi puteam da 
seama de ce. S-au mai cunoscut cazuri în care antrenorii îşi 
asigurau câştiguri însemnate, făcând pariuri împotriva 
propriilor cai, prin intermediul unor prepuşi, iar apoi îşi 
împiedicau caii, prin înşelăciune, să câştige cursa. Uneori e 
folosit un jocheu care ţine calul în frâu. Alteori e vorba de 
mijloace mai sigure şi mai subtile. Ce mijloc fusese folosit în 
cazul de faţă? Trăgeam nădejdea că obiectele găsite în 
buzunarele lui mă vor ajuta să ajung la o concluzie. 

Şi aşa s-a şi întâmplat. E imposibil ca dumneavoastră să fi 
uitat de cuțitul cu totul neobişnuit, care s-a găsit în mâna 
mortului, şi pe care, fără doar şi poate, nici un om cu 
mintea întreagă nu l-ar fi ales drept armă. După cum ne-a 
spus doctorul Watson, un tip de cuţit folosit pentru cele mai 
delicate operaţii cunoscute în chirurgie şi în seara aceea, 
tocmai pentru o operaţie delicată, urma să fie folosit. 


Dumneavoastră, domnule colonel, cu îndelungatele 
dumneavoastră legături cu turful, ştiţi, fără îndoială, că se 
poate face o mică incizie la tendoanele de la pulpa calului, 
printr-o operaţie subcutanată, care nu lasă absolut nici o 
urmă. Un cal supus acestei operaţii începe să şchiopăteze 
niţel şi defectul este de obicei atribuit unei întinderi 
musculare sau unui acces de reumatism, dar niciodată nu 
este considerat a fi rezultatul unei ticăloşii. 

— Ticălosul! Criminalul! Strigă colonelul. 

— Aşadar, avem aci explicaţia dorinţei lui John Straker de 
a scoate calul afară în noaptea respectivă. Un animal atât 
de focos ar fi trezit fără doar şi poate chiar şi pe oamenii cu 
somnul cel mai greu, dac-ar fi simţit înţepătura unui 
bisturiu. Deci era absolut necesar să facă operaţia în aer 
liber. 

— Vai, ce orb am fost! Strigă colonelul. Bineînţeles că de 
asta a avut nevoie de lumânare şi de asta a aprins chibritul. 

— Sigur că da. Dar, cercetând obiectele din buzunarele lui 
Straker, am avut norocul să descopăr nu numai metoda 
folosită de el pentru delict, ci şi mobilul lui. Ca un om cu 
experienţă ce sunteţi, domnule colonel, ştiţi bine că bărbaţii 
nu poartă prin buzunare notele de plată ale altor oameni. 
Avem mai toţi destule note de plată de achitat şi aşa. Am 
dedus deci imediat că Straker ducea o viaţă dublă şi că 
ţinea două case. Caracterul notei de plată mi-a arătat că e 
vorba de o doamnă, şi încă de una cu nişte gusturi foarte 
costisitoare. Oricât de generos aţi fi dumneavoastră cu 
angajaţii pe care îi aveţi, ar fi foarte greu de presupus că, 
din salariul pe care i-l plătiţi, să poată cumpăra soțiilor lor 
rochii de douăzeci de guinee bucata. Am întrebat-o pe 
doamna Straker, fără ca ea să-şi dea seama, cu privire la 
toaletă, şi convingându-mă că nu i-a parvenit niciodată, am 
reţinut adresa croitoresei şi mi-am dat seama că, făcându-i 
o vizită şi arătându-i fotografia lui Straker, voi putea uşor să 
fac să dispară enigmaticul personaj Darbyshire. 


Începând din acel moment, totul a fost limpede pentru 
mine. Straker scosese calul din grajd, ducându-l într-o 
groapă din care să nu se zărească flacăra lumânării. În fuga 
lui, Simpson îşi pierduse fularul de la găt, şi Straker îl luase 
de jos, gândindu-se că ar putea eventual să-l folosească 
pentru a lega picioarele armăsarului. Odată ajuns în 
groapă, se duse în spatele calului, aprinse un chibrit, dar 
acesta, speriat de flacără şi având în plus şi ciudatul instinct 
al animalelor când simt că se pune la cale vreo ticăloşie, 
dădu cu copita şi potcoava de oţel îl izbi drept în frunte pe 
Straker. Mai înainte, cu toată ploaia, îşi scoase pelerina, 
pentru a putea îndeplini delicata operaţie şi aşa se face că 
în cădere s-a rănit cu cuțitul la coapsă. Am prezentat destul 
de limpede lucrurile? 

— Minunat! Strigă colonelul. Minunat! Parca-i fi fost de 
faţă! 

— Mărturisesc că ultima mea supoziţie a fost destul de 
îndrăzneață. Mi-a dat prin gând că un om atât de ager la 
minte ca Straker n-o să întreprindă delicata incizie a 
tendonului fără puţin exerciţiu prealabil. Şi pe cine ar fi 
putut să facă această practică? S-a întâmplat ca ochii să-mi 
cadă asupra oilor, şi am pus întrebarea care, oarecum, spre 
propria mea surprindere, a arătat că presupunerea e 
îndreptăţită. 

— Ne-ai lămurit perfect, domnule Holmes. 

— Când m-am întors la Londra, m-am dus la croitoreasă, 
care l-a recunoscut imediat pe Straker ca fiind un excelent 
client, pe nume Darbyshire, cu o nevastă fascinantă şi 
mondenă, foarte pasionată de rochiile scumpe. Nu am nici o 
îndoială că această femeie îl făcuse să se înglodeze până 
peste cap în datorii, şi deci ea l-a împins la această ticăloşie 
încheiată atât de tragic. 

— Aţi explicat totul, cu excepţia unui lucru - strigă 
colonelul. Unde era calul meu? 

— A, calul a rupt-o la fugă şi a fost îngrijit de un vecin de-al 
dumneavoastră. Cred însă că în privinţa asta trebuie să 


obţinem o amnistie. Dacă nu mă înşel, am ajuns la Clapham 
Junction şi peste câteva minute vom fi în gara Victoria. Dacă 
vă face plăcere să fumaţi o ţigară în apartamentul nostru, 
domnule colonel, voi fi fericit să vă mai furnizez orice alt 
detaliu care v-ar putea interesa. 

O ÎNTÂMPLARE CU ŞASE NAPOLEONI. 

Adeseori se întâmpla ca domnul Lestrade de la Scotland 
Yard să treacă seara pe la noi şi vizitele lui erau primite cu 
multă încântare de Sherlock Holmes, pentru că-i dădeau 
posibilitatea să fie la curent cu ce se petrece la cartierul 
general al poliţiei. În schimbul veştilor pe care le aducea 
Lestrade, Holmes era gata întotdeauna să dea atenţie 
amănuntelor vreunui caz cu care se ocupa detectivul şi 
adeseori, poate chiar fără vreo intervenţie activă, să-i ofere 
câte o sugestie sau o indicație izvorâtă din vastele sale 
cunoştinţe şi din îndelungata sa experienţă. În seara despre 
care vreau să vă vorbesc, Lestrade nu discutase decât 
despre vreme şi despre ziare. Apoi rămăsese tăcut şi îşi 
fuma gânditor trabucul. Holmes îl privi ţintă. 

— Ai pe cap vreo afacere mai deosebită? Întrebă el. 

— Nu, domnule Holmes, nimic deosebit. 

— Atunci povesteşte-mi şi mie despre ce e vorba. 

Lestrade râse. 

— Mde, domnule Holmes, într-adevăr, n-are rost să neg că 
sunt preocupat de ceva, dar, pe de altă parte, e o poveste 
atât de absurdă, încât am stat la îndoială dacă să vă 
plictisesc cu ea. Cu toate că-i un lucru extrem de mărunt, e 
totuşi deosebit de straniu şi ştiu că dumneavoastră aveţi un 
gust deosebit pentru tot ceea ce-i ieşit din comun. După 
părerea mea, lucrul e mai degrabă de competenţa 
doctorului Watson decât de a noastră. 

— E vorba de o boală? Am întrebat eu. 

— Mai degrabă de nebunie, şi încă o nebunie foarte 
stranie. Dumneavoastră aţi putea oare să concepeţi ca o 
persoană din vremurile noastre să-l urască atât de mult pe 


Napoleon ÎI, încât să fie-n stare să-i sfărâme orice imagine 
pe care o întâlneşte? 

Holmes se lăsă pe speteaza scaunului. 

— Asta nu mă priveşte - zise el. 

— "Tocmai asta am zis şi eu. Pe de altă parte, dacă omul 
pătrunde în diverse case prin efracţie, pentru a distruge 
asemenea imagini, deşi nu-i aparţin, asta înseamnă că e 
totuşi o chestinue de competenţa doctorului, nu de cea a 
poliţistului. 

— Efracţie? Devine interesant. la să aud şi eu amănunte! 

Lestrade îşi scoase agenda şi-şi împrospăta memoria din 
paginile ei. 

— Prima spargere a fost semnalată acum patru zile - 
începu el. S-a produs la magazinul de obiecte de artă al lui 
Morse Hudson, de pe Kennington Road. Vânzătorul intrase 
o clipă în cămăruţa din dosul prăvăliei, când, deodată, auzi 
o izbitură şi, repezindu-se înăuntru, găsi un bust de ghips, 
reprezentându-l pe Napoleon, şi aşezat împreună cu alte 
opere de artă pe tejghea, sfărâmat în bucăţi. leşi repede în 
stradă, dar cu toate că mai mulţi trecători i-au declarat că 
au observat un bărbat fugind din prăvălie, n-a putut să-i 
dea de urmă, şi nici să găsească vreun mijloc de a-l 
identifica pe răufăcător. Se părea că e vorba de o acţiune 
huliganică fără sens, dintre acelea care se întâmplă din 
când în când. Cazul a fost raportat ca atare gardianului din 
colţul străzii. Bustul nu valora decât vreo câţiva şilingi, şi 
toată istoria părea să fie prea copilărească pentru a da 
naştere la o cercetare mai atentă. 

Al doilea caz însă a fost mult mai grav şi de altfel mult mai 
deosebit. S-a produs astă-noapte. 

Tot în Kennington Road, la câteva sute de metri de 
magazinul lui Morse Hudson, stă un doctor binecunoscut. 
Barnicot, pe nume, care are o clientelă foarte numeroasă 
pe malul de sud al Tamisei. Locuinţa şi cabinetul principal le 
are pe Kennington Road, dar mai ales are şi un cabinet- 
sucursală, cu farmacie, la o depărtare de vreo două mile, pe 


Lower Brixton Road. Doctorul Barnicot e un admirator 
entuziast al lui Napoleon şi casa lui este plină de cărţi, de 
tablouri şi relicve ce ţin trează amintirea împăratului 
Franţei. Cu puţină vreme în urmă a cumpărat de la Morse 
Hudson două copii similare ale celebrului bust al lui 
Napoleon, făcut de sculptorul francez Devine. Una dintre 
ele a pus-o în holul casei lui din Kennington Road, iar 
cealaltă pe cămin, în cabinetul din Lower Brixton. Ei bine, 
când a coborât azi-dimineaţă, doctorul Barnicot a constatat 
cu surprindere că peste noapte s-a făcut o spargere m casa 
lui, din care însă nu i s-a luat decât bustul lui Napoleon, 
aflat în hol. Cineva l-a scos afară şi l-a trântit cu sălbăticie 
de zidul grădinii, lângă care au fost găsite cioburile. 

Holmes începu să-şi frece miiniie. 

— Ei, asta e o chestie cu totul originală - zise el. 

— M-am gândit eu c-o să vă placă. Dar staţi, că n-am 
terminat. Doctorul Barnicot urma să vină la cel de-al doilea 
cabinet al lui la ora douăsprezece şi vă puteţi închipui cât 
de uimit a fost când, odată sosit aici, a descoperit că peste 
noapte cineva a forţat fereastra şi a răspândit pe toată 
pardoseala sfărâmăturile celui de-al doilea bust al lui 
Napoleon, care fusese făcut ţăndări chiar acolo unde se 
afla. Nici într-un caz, nici în celălalt nu erau alte semne care 
să ne dea vreo indicație cu privire la răufăcătorul sau 
nebunul care comisese această faptă ticăloasă. Ei, domnule 
Holmes, acestea sunt faptele. 

— Foarte ciudate, ca să nu zic chiar groteşti - zise Holmes. 
Aş putea să vă întreb dacă cele două busturi sfărâmate în 
camerele doctorului Barnicot erau replici fidele ale celui 
distrus în prăvălia lui Morse Hudson? 

— Fuseseră făcute cu acelaşi tipar. 

— Un asemenea fapt ar trebui să ne prevină împotriva 
teoriei, că omul care le sfărâmă ar fi stăpânit de vreo ură 
generală împotriva lui Napoleon. Gândindu-ne câte sute de 
statui ale marelui împărat trebuie să existe cu totul la 
Londra, ar fi exagerat să credem într-o asemenea 


coincidenţă: ca iconoclastul nostru necunoscut să-şi înceapă 
din întâmplare acţiunea tocmai cu trei exemplare ale 
aceluiaşi bust. 

— Ei bine, şi eu m-am gândit ca şi dumneavoastră - zise 
Lestrade. Pe de altă parte, acest Morse Hudson e 
principalul furnizor de busturi de felul ăsta în partea 
respectivă a Londrei şi acestea trei erau singurele pe care 
le-a avut în prăvălie de ani de zile. Aşa că, deşi după cum 
spuneţi şi dumneavoastră, sunt câteva sute de statui la 
Londra, este foarte probabil că acestea trei să fi fost 
singurele din cartierul respectiv. Prin urmare, un fanatic de 
prin partea locului ar fi început cu ele. Dumneavoastră, 
domnule doctor, ce părere aveţi? 

— Maniile oamenilor sunt diverse şi nu cunosc nici un fel 
de limită - i-am răspuns eu. Există şi starea medicală pe 
care psihologii francezi moderni au denumit-o „idee fixă”. 
Ea poate să fie neînsemnată în aparenţă şi pe de altă parte 
însoţită de o sănătate perfectă din toate celelalte puncte de 
vedere. Un om care a citit foarte mult despre Napoleon sau 
care, cine ştie, a suferit poate vreun neajuns în familie din 
pricina împăratului, ar fi putut să ajungă la o asemenea 
„idee fixă” şi sub înrâurirea ei ar putea să fie capabil de 
orice faptă nebunească. 

— Imposibil, dragul meu Watson - zise Holmes clătinând 
din cap - pentru că oricât de puternică ar fi o asemenea 
„idee fixă” ea n-ar putea să-i dea maniacului tău atât de 
interesant posibilitatea de a descoperi unde se află 
busturile astea. 

— Ei bine, atunci tu ce explicaţie ai? 

— Deocamdată n-am încercat să dau vreo explicaţie. Aş 
vrea numai să remarc faptul că aceste acţiuni excentrice ale 
domnului în discuţie nu sunt întâmplătoare şi nu sunt lipsite 
de oarecare metodă. De exemplu, în holul casei doctorului 
Barnicot, unde zgomotul ar fi putut să trezească familia, 
bustul a fost scos afară înainte de a fi sfărâmat, pe când la 
cel de-al doilea cabinet al lui, unde exista în mai mică 


măsură pericolul de a se da alarma, a fost sfărâmat pe loc. 
Afacerea pare să fie un fleac, o absurditate dacă vrei, şi 
totuşi nu îndrăznesc să afirm că vreun lucru este 
neînsemnat, deoarece, când mă gândesc, unele dintre 
cazurile clasice pe care le-am cercetat nu făgăduiau nici ele 
cine ştie ce la început. Poate-ţi aduci aminte, Watson, cum 
povestea aceea îngrozitoare cu familia Abernetty s-a impus 
atenţiei mele prin faptul că pătrunjelul se afundase adânc în 
unt într-o zi foarte caldă. Prin urmare, îmi vine greu să 
zâmbesc la auzul povegştii dumitale cu cele trei busturi 
sfărâmate şi ţi-aş fi foarte recunoscător, Lestrade. Dacă ai fi 
amabil să mă înştiinţezi de orice eveniment nou care ar 
surveni într-un lanţ atât de ciudat de în-tâmplări. 

* 

Evenimentul în legătură cu care rămăsese să fie înştiinţat 
prietenul meu se produse mult mai repede şi într-o formă 
infinit mai tragică decât ar fi putut el să-şi închipuie. A doua 
zi dimineaţă mă îmbrăcam încă în dormitorul meu, când am 
auzit o uşoară bătaie în uşă şi Holmes a intrat în odaie cu o 
telegramă în mână. Mi-a citit-o cu glas tare: „Veniţi repede 
în cartierul Kensinsington, Pitt Street numărul o sută 
treizeci şi unu. Semnează: Lestrade”. 

— Dar ce s-o fi întâmplat? Am întrebat eu. 

— Habar n-am. Cine-ar putea să ştie? Orice se putea 
întâmpla. Dar bănuiesc că este urmarea poveştii cu statuile. 
În cazul ăsta, amicul nostru, iconoclastul, a început să 
opereze şi într-un alt cartier al Londrei. Watson, ai o ceaşcă 
de cafea pe masă; la scară ne aşteaptă o birjă. 

Peste o jumătate de oră ne aflam pe Pitt Street, o alee 
liniştită, ferită oarecum de larma uneia din arterele cele 
mai agitate ale vieţii londoneze. La numărul o sută treizeci 
şi unu am dat de o locuinţă tip, una dintre acele construcţii 
plate, onorabile şi foarte puţin romantice de acest gen. 
Oprind trăsura în dreptul casei, am găsit o ceată de curioşi 
strânşi în faţa gardului. Holmes nu-şi putu stăpâni un 
fluierat: 


— Dumnezeule! 'Trebuie să fie cel puţin o încercare de 
asasinat. Altfel n-ai vedea pe un comisionar londonez 
pierzându-şi vremea să caşte gura. După felul cum se ridică 
ăla în vârful picioarelor şi întinde gâtul, trebuie să se fi 
produs un act de violenţă. Dar ce e asta, Watson? Primele 
trepte sunt ude, iar celelalte sunt uscate. În orice caz sunt 
destule urme de paşi! Oho, uite-l pe Lestrade la geamul de 
la stradă, curând o să ne povestească tot ce s-a întâmplat. 

Detectivul ne primi cu o faţă foarte gravă şi ne introduse 
într-o odaie de zi, unde se plimba în sus şi în jos un domn 
mai în vârstă, extrem de agitat şi într-o pijama peste care îşi 
pusese un halat de flanelă. Domnul Lestrade ni-l prezentă 
ca fiind proprietarul casei - domnul Horace Harker, de la 
Uniunea ziarelor centrale. 

— E iarăşi vorba de povestea cu busturile lui Napoleon - 
zise Lestrade. Aseară, domnule Holmes, mi s-a părut că vă 
interesează problema, aşa că m-am gândit că poate osăvă 
facă plăcere să veniţi la faţa locului, acum, când cazul a luat 
o întorsătură mult mai gravă. 

— Şi anume? 

— S-a ajuns la crimă. Domnule Harker, vreţi să fiţi amabil 
să le spuneţi acestor domni foarte exact ce s-a întâmplat? 

Domnul în halat se întoarse cu o faţă cât se poate de tristă 
spre noi: 

— E un lucru extraordinar - zise el - dar toată viaţa am 
cules veşti de la alţii şi pentru alţii, iar acum, când mi-a ieşit 
în cale un adevărat material de presă, sunt aşa de zăpăcit şi 
de necăjit, încât nu mă văd în stare să leg două vorbe. Dac- 
aş fi venit aici ca ziarist, mi-aş fi luat singur un interviu şi aş 
fi putut să am două coloane pline în toate ziarele de seară. 
Dar aşa nu fac decât să dau altora, pe gratis materialul 
meu, povestind şi relatând propria mea întâmplare la tot 
felul de oameni, fără ca eu personal s-o pot folosi. În orice 
caz, de numele dumneavoastră am auzit, domnule Sherlock 
Holmes, şi dacă o să puteţi explica această poveste stranie, 


am să fiu răsplătit pentru osteneala pe care mi-o dau 
relatând-o. 

Holmes luă loc pe un scaun şi ascultă cu atenţie. 

— Se pare că totul se învârte în jurul acelui bust al lui 
Napoleon, pe care l-am cumpărat acum patru luni, peniru 
a-l instala chiar în camera asta. L-am luat destul de ieftin de 
la prăvălia Fraţii Harding, care se află cu două case mai 
încolo de staţia High Street. Ca ziarist, lucrez foarte mult 
noaptea şi adesea scriu până în zori. Aşa s-a întâmplat şi 
aseară. Stăteam în vizuina mea, care se afla la mansardă, şi 
pe la ora trei dimineaţa am fost aproape convins că aud un 
zgomot la parter. Am ciulit urechile, dar zgomotul nu s-a 
repetat, şi am tras concluzia că vine de undeva de afară. 
Apoi, deodată, peste vreo cinci minute, s-a auzit un țipăt 
înfiorător, cel mai cumplit țipăt pe care l-am auzit în viaţa 
mea, domnule Holmes. Cred că n-o să-l uit până la moarte. 
Vreo câteva minute am rămas încremenit de groază, apoi 
am pus mâna pe vătrai şi am coborât scările. Când am 
intrat în camera asta, am găsit fereastra larg deschisă şi am 
observat imediat că a dispărut bustul de pe poliţa 
căminului. Nici în ruptul capului nu pot să înţeleg ce l-a 
putut face pe un spărgător să-mi fure acest obiect, pentru 
că era doar o copie în ghips, lipsită de orice valoare. 

Puteţi vedea şi dumneavoastră că oricine ar fi ieşit pe 
fereastra aceea deschisă putea să ajungă dintr-un pas niţel 
mai lung în pragul uşii din faţă. Evident, asta a făcut şi 
spărgătorul, aşa că eu m-am dus şi am deschis uşa. Păşind 
prin întuneric, era cât p-aci să cad, împiedicându-mă de un 
cadavru, care zăcea acolo. M-am întors în goană, ca să iau o 
lumânare, şi am dat peste un biet om care avea o tăietură 
cât toate zilele la beregată, şi zăcea într-o baltă de sânge. 
Era întors pe spate, cu genunchii la bărbie şi cu gura 
căscată înfiorător. Abia am avut timp să fac uz de fluierul pe 
care îl folosesc când vreau să chem poliţia, şi apoi pesemne 
că am leşinat, pentru că nu mai ştiu nimic din ce s-a 


întâmplat pe urmă. Când m-am trezit, eram în hol, şi am 
văzut un gardian aplecat asupra mea. 

— Cine era victima? Întrebă Holmes. 

— Nu avem nici un indiciu asupra identităţii - zise 
Lestrade. O să-i vedeţi corpul la morgă, dar deocamdată nu 
am descoperii nimic în privinţa lui. E un bărbat înalt, 
bronzat, foarte puternic, de cel mult treizeci de ani. E 
foarte prost îmbrăcat şi totuşi nu pare să fi fost lucrător. În 
balta de sânge de lângă el s-a găsit un briceag cu plasele de 
os. Dacă e arma cu care a fost comis asasinatul sau dacă 
aparţinea de fapt mortului, asta nu prea ştim. Hainele lui nu 
aveau nici o etichetă cu vreun nume, iar în buzunare nu i- 
am găsit nimic, decât un măr, nişte sfoară, un plan ieftin al 
Londrei şi o fotografie. Uitaţi-o! 

Se vedea bine că fotografia e un instantaneu, luat cu un 
aparat mic. Reprezenta un bărbat ager, cu trăsături 
ascuţite, cu o mutră de maimuţă, date fiind sprâncenele 
foarte groase şi maxilarul foarte pronunţat, cam ca botul 
unui babuin. 

— Dar cu bustul ce s-a întâmplat? Întrebă Holmes, după ce 
cercetă cu atenţie fotografia. 

— Am primit veşti în privinţa lui chiar înainte de sosirea 
dumneavoastră. A fost descoperit în grădina din faţa unei 
case părăsite din Campden House Road. Era făcut ţăndări. 
Mă duc acum să-l văd. Vreţi să veniţi cu mine? 

— Cu plăcere. Dar aş dori mai întâi să arunc o privire prin 
locurile astea. Holmes cercetă covorul şi fereastra. Bărbatul 
ăsta trebuie să fi avut ori picioare foarte lungi, ori o 
agilitate deosebită - zise Holmes. Dat fiind terenul de 
dedesubt, pe care nu-i nici un sprijin, nu e chiar aşa de uşor 
să ajungi la pervazul ferestrei şi s-o deschizi. În schimb, 
înapoierea a fost un lucru relativ simplu. Veniţi cu noi să 
vedeţi resturile bustului dumneavoastră, domnule Harker? 
Ziaristul, neconsolat, se aşezase la masa de scris. 

— Trebuie să încerc să scriu ceva în legătură cu povestea 
asta, deşi nu mă îndoiesc - zise el - că primele ediţii aie 


ziarelor de după-amiază sunt sub tipar, fiind de pe acum 
pline de toate amănuntele cazului. Ghinionul meu obişnuit! 
Vă aduceţi aminte când s-a prăbuşit tribuna aceea de la 
Doncaster? Ei bine, eu eram singurul ziarist prezent şi 
totuşi ziarul meu a fost singurul care nu a putut relata 
întâmplarea, pentru că eram prea tulburat ca să pot scrie 
ceva. lar acum am să ajung prea târziu cu relatarea unei 
crime care s a produs în pragul propriei mele case. 

Părăsind încăperea, i-am auzit peniţa scârţâind febril pe 
hârtie. 

Locul unde se descoperiseră sfărâmăturile bustului era la 
câteva sute de metri de acolo. Pentru prima dată dădurăm 
cu ochii de această reprezentare a marelui împărat, care 
părea să stârnească o furie nebună şi distrugătoare în 
mintea necunoscutului. Bustul zăcea în cioburi pe iarbă. 
Holmes luă în mână vreo câteva din ele şi le cercetă cu 
atenţie. Expresia lui concentrată şi siguranţa comportării 
mă făcură să-mi dau seama că, în sfârşât, dăduse peste fir. 

— Ei? Întrebă Lestrade. 

Holmes dădu din umeri. 

— Mai avem încă de bătut o cale lungă - zise el - şi totuşi 
avem câteva elemente foarte grăitoare, pe baza cărora 
putem lucra. În ochii straniului criminal posesia acestui 
bust de duzină făcea mai mult decât viaţa unui om. Asta e 
un element. Apoi mai există şi elementul tare ciudat că el nu 
l-a sfărâmat în casă sau în preajma casei, în cazul când 
spargerea bustului era singurul lui scop. 

— Probabil că a fost tulburat şi pus în dificultate de 
întâlnirea cu acel individ. Nici nu ştia ce face. 

— Mde, şi asta e posibil. Dar aş vrea, în orice caz, să vă 
atrag atenţia foarte serios asupra aşezării grădinii acesteia 
în care a fost distrus bustul. 

Lestrade se uită în jurul lui. 

— Casa era pustie, şi el ştia că în grădină n-o să-l tulbure 
nimeni. 


— Da, dar mai există şi o altă casă pustie în susul străzii, 
pe lângă care a trecut, probabil, venind încoace. De ce n-a 
spart bustul acolo de vreme ce este evident că fiecare 
metru pe care îl parcurgea cu bustul în miână sporea riscul 
de a se întâlni cu cineva? 

— Nu ştiu ce să răspund - zise Lestrade. 

Holmes arătă cu degetul către felinarul de deasupra 
capetelor noastre. 

— Aici putea să vadă ce face, pe când dincolo nu. lată 
motivul. 

— Doamne! Asta-i adevărat - zise detectivul Dacă stau să 
mă gândese, bustul de la doctorul Barnicot a fost spart 
foarte aproape de lampa lui roşie. Ei, domnule Holmes, şi ce 
facem cu acest element? 

— Să-l ţinem minte; să-l înregistrăm. S-ar putea să 
descoperim mai târziu vreun amănunt care să aibă legătură 
cu aceasta. Ce măsuri îţi propui să iei, domnule Lestrade? 

— După părerea mea, calea cea mai practică de abordare 
a problemei este să identificăm mortul. Nu cred că-i un 
lucru prea dificil. După ce am descoperit cine este şi prin 
care cercuri se învârtea, înseamnă că avem un punct destul 
de bun de pornire, pentru a afla ce căuta astă-noapte în Pitt 
Street şi cine l-a întâlnit şi l-a ucis în pragul casei domnului 
Horace Harker. Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Fără îndoială: şi totuşi nu este tocmai calea pe care m- 
am gândit eu s-o adoptăm în acest caz. 

— Dar dumneavoastră ce-aţi vrea să faceţi? 

— O, te rog să nu te laşi câtuşi de puţin influenţat de mine! 
Eu propun ca dumneata să urmezi calea pe care ţi-ai ales-o, 
iar eu pe-a mea. După aceea, putem să ne comparăm notele 
şi fiecare va putea să-i furnizeze celuilalt date suplimentare. 

— S-a făcut - zise Lestrade. 

— Dacă te întorci în Pitt Street, s-ar putea să-l întâlneşti pe 
domnul Horace Harker. Te rog să-i spui din partea mea că 
am ajuns la o concluzie, şi anume că fără doar şi poate în 
casa dumisale a pătruns astă-noapte un criminal dement şi 


extrem de primejdios, care are o manie împotriva lui 
Napoleon. Cred că acest lucru ar putea să-i slujească la 
redactarea articolului pe care l-a început. 

Lestrade se holbă la Holmes: 

— Dumneavoastră credeţi cu adevărat acest lucru? 

Holmes zâmbi: 

— Ce ţi se pare ciudat? Poate-l cred, poate nu-l cred. Dar 
în orice caz, socot că acest lucru o să-l intereseze pe 
domnul Horace Harker, după cum o să-i intereseze pe 
abonaţii Uniunii ziarelor centrale. 

Ei, şi acum, Watson, bănuiesc că o să ne dăm curând 
seama că ne aşteaptă o zi lungă şi tare complicată. Avem 
multe de făcut. Domnule Lestrade, mi-ar părea bine dacă ai 
putea trece pe la noi în Baker Street, astă-seară, în jurul 
orei şase. Până atunci, aş vrea să păstrez această fotografie 
descoperită în buzunarul mortului. Se prea poate să avem 
nevoie de tovărăşia şi ajutorul dumitale într-o mică 
expediţie pe care a vom avea de întreprins astă-noapte, 
dacă lanţul raţionamentelor mele se dovedeşte a fi corect. 
Până atunci, la revedere şi mult noroc! 

Am mers împreună cu Sherlock Holmes până la staţia 
High Street. S-a oprit la prăvălia Fraţilor Harding - locul de 
unde fusese cumpărat bustul. Un tânăr vânzător ne-a 
informat că domnul Harding revine abia după-amiază şi că 
el personal lucrează de tare puţină vreme în magazin, şi 
deci nu ne poate furniza prea multe informaţii. Holmes îşi 
manifestă pe dată dezamăgirea şi necazul: 

— Ei, da, Watson, ce să faci, nici nu ne putem aştepta să ne 
meargă toate ca pe roate - zise el în cele din urmă. Trebuie 
să mai facem un drum, din moment ce domnul Harding nu 
se va afla aici decât după-amiază. După cum ai şi presupus, 
fără îndoială, mă străduiesc să urmăresc aceste busturi 
până la sursa lor, pentru a descoperi dacă nu există vreun 
element mai special care să justifice soarta lor cu totul 
ieşită din comun. Să ne îndreptăm spre prăvălia domnului 


Morse Hudson, de pe Kennington Road şi să vedem dacă nu 
poate arunca el puţină lumină asupra acestei probleme. 

Un drum de aproape un ceas cu birja ne aduse la prăvălia 
negustorului de obiecte de artă. Era un omuleţ grăsuţ, roşu 
la faţă şi teribil de ţâfnos. 

— Da, domnule. Da, chiar pe tejgheaua mea - zise el. Nu 
ştiu de ce dracu mai plătim impozite şi tot felul de taxe, 
dacă orice mizerabil poate să intre şi să ne strice marfa. Da, 
domnule, eu i-am vândut doctorului Barnicot cele două 
statui. O ruşine, domnule! Un complot nihilist, după părerea 
mea. Cine altul decât un anarhist ar putea să înceapă să 
sfărâme statui? De la cine am luat statuile? Dar nu văd ce 
legătură ar putea să aibă una cu alta? Mă rog, dacă ţineţi 
neapărat să aflaţi le am de la firma Gelder & Co, de pe 
Church Street, suburbia Stepney. E o firmă cu o reputaţie 
bine stabilită în branşa noastră, şi cunoscută de peste 
douăzeci de ani Câte busturi am avut? Trei, două şi cu unul 
fac trei: cele două ale doctorului Barnicot şi cel sfărâmat 
ziua în amiaza mare pe tejgheaua mea. Dacă cunosc 
fotografia asta? Nu, n-o cunosc. A, ba da! Ha! Dar ăsta-i 
Beppo! Era un fel de zilier italian, care făcea diverse 
treburi prin prăvălie. Se pricepea la tot felul de lucruri, 
printre altele ştia niţel să sculpteze şi să aurească ramele. 
Individul m-a părăsit săptămâna trecută, şi de atunci n-am 
mai auzit de el. Nu, nu ştiu nici de unde venea şi nici unde 
s-a dus. N-am avut nici o plângere împotriva lui cât a lucrat 
la mine. A plecat cu două zile înaintea sfărâmării bustului. 

— Ei, cam asta-i tot ce puteam să aflăm de la Morse Hud- 
son - zise Holmes, la ieşirea noastră din prăvălie. Îl avem pe 
acest Beppo ca factor comun, atât în cartierul Kennington 
cât şi în cartierul Kensington şi ăsta e un amănunt care 
merită osteneala unei călătorii de zece mile. Şi acum, 
Watson, hai să mergem la firma Gelder & Co, din suburbia 
Stepney, sursa şi originea acestor busturi. Tare m-ar mira 
să nu putem obţine ceva lămuriri folositoare de acolo! 


Trecurăm într-o succesiune rapidă pe la marginea 
cartierului eleganţei, prin cartierul hotelurilor, prin 
cartierul teatrelor, prin cartierul literar, prin cartierul 
comercial şi, în fine, prin cartierul docurilor, până ce 
ajunserăm la suburbia riverană în care casele de raport 
sunt înţesate de o sută de mii de suflete. Aci, pe o stradă 
mai lată, pe vremuri locuinţa unor negustori bogaţi din City, 
am descoperit atelierul de sculptură pe care-l căutam. În 
faţă avea o curte mare, plină de monumente cioplite. 
Înăuntru era o sală vastă, în care vreo cincizeci de 
muncitori sculptau sau modelau diferite lucrări. Directorul, 
un neamţ blond şi înalt, ne primi cu multă politeţe şi 
răspunse limpede la toate întrebările lui Sherlock Holmes. 
O privire aruncată în registru indică faptul că se făcuseră 
sute de copii ale unui bust al lui Napoleon, sculptat în 
marmură de Devine, dar că cele trei exemplare trimise lui 
Morse Hudson, cu aproximativ un an în urmă, făceau parte 
dintr un lot de şase bucăţi, celelalte trei fiind expediate 
fraţilor Harding din cartierul Kensington. Nu exista nici un 
motiv să se creadă că cele şase busturi ar fi diferit în vreun 
fel de celelalte tipare. Directorul nu avea posibilitatea să 
sugereze nici un mobil pentru care vreun om ar fi dorit să 
le distrugă), ba chiar această idee îi stârni râsul. Preţul de 
vânzare cu ridicata era de şase şilingi, dar cu amănuntul se 
puteau vinde cu circa doisprezece şilingi bucata, sau poate 
chiar mai mult. Statuile se făceau cu ajutorul a două tipare 
unul pentru fiecare jumătate a feţei, şi apoi aceste două 
profile de ghips erau îmbinate, pentru a completa bustul. 
Operația o făceau de obicei nişte muncitori italieni din 
atelierul pe care îl văzusem. La terminarea lor, busturile se 
puneau la uscat pe o masă din coridor, iar apoi erau trimise 
la magazie. Asta era tot ce se putea spune... 

Dar când i-am arătat fotografia, directorul a avut o reacţie 
cu totul deosebită. Se făcu roşu ca racul de furie şi 
deasupra ochilor lui albaştri, de teuton, sprâncenele se 
încruntară. 


— Ah, ticălosul! Strigă el. Da, sigur, îl cunosc chiar prea 
bine! Firma mea a fost întotdeauna o întreprindere 
onorabilă şi singura dată când ni s-a întâmplat să intre 
poliţia aici a fost tocmai din pricina acestui individ. E mai 
bine de un an de atunci. S-a bătut cu un altitalian pe 
stradă, l-a înjunghiat şi după aceea a venit la atelier, având 
poliţia pe urmele lui, şi a fost arestat chiar aici. Se numea 
Beppo, celalalt nume nu l-am ştiut niciodată. Asta să-mi fie 
învăţătură ca să nu mai angajez un om cu asemenea mutră. 
Pe de altă parte insă. Era un muncitor bun. Chiar unul 
dintre cei mai buni pe care i-am avut. 

— Cu ce pedeapsă s-a ales? 

— Omul pe care l-a înjunghiat n-a murit, aşa că Beppoa 
scăpat numai cu un an de închisoare. Nu mă îndoiesc că 
intre timp a ieşit; dar n-a îndrăznit să-şi arate mutra pe aici. 
Avem însă în slujba noastră pe un văr de-al lui şi bănuiesc 
că el ar putea să ne spună unde se află Beppo. 

— Nu, nu! Strigă Holmes. Să nu-i suflaţi o vorbă vărului 
acestuia! Nici o vorbă, vă implor! Chestiunea este deosebit 
de gravă şi pe măsură ce mergem mai departe, pare să 
crească în importanţă. Când v-aţi uitat în registrul 
dumneavoastră, la vânzarea acestor busturi, am observat 
că data era 3 iunie anul trecut. Aţi putea să-mi spuneţi data 
arestării lui Beppo? 

— Aş putea să vă spun aproximativ, după statele de plată - 
răspunse directorul. Da - continuă el, după ce răsfoi 
registrul - ultima dată a primit salariul de la noi la 20 mai. 

— Vă mulţumesc - zise Holmes. Cred că nu mai e nevoie să 
vă rețin atenţia şi răbdarea. 

Cu o ultimă rugăminte de a nu pomeni nimic despre scopul 
cercetării noastre, ne întoarserăm din nou în partea de vest 
a oraşului. 

Se făcuse destul de târziu până am ajuns să ne luăm în 
grabă dejunul la un restaurant. Afişul unui ziar de după- 
amiază anunţa, O faptă nemaipomenită în Kensington. 
Asasinatul comis de un nebun”. lar conţinutul ziarului arăta 


că domnul Horace Harker izbutise în cele din urmă să-şi 
publice relatarea. 

Întreaga întâmplare era povestită cu multe înflorituri şi 
într-un chip cu totul senzaţional, pe două coloane. Holmes 
sprijini ziarul de serviciul de salată şi-1 citi în timp ce 
mânca. De vreo două ori râse satisfăcut 

— E-n regulă, Watson - zise el - ia ascultă niţel: „Ceea ce 
ne mulţumeşte este faptul că, după câte ştim nu există nici 
cea mai mică divergență de păreri în acest caz. Întrucât 
domnul Lestrade, unul dintre reprezentanţii cei mai rutinaţi 
ai autorităţilor, şi domnul Sherlock Holmes binecunoscutul 
expert consultat de poliţie, au ajuns amândoi la concluzia că 
seria aceasta de incidente groteşti, care s-au sfârşit într-un 
mod atât de tragic, este cauzată de nebunie şi nu de intenţii 
criminale. Nici o altă pricină, afară doar de alienaţia 
mintală, n-ar putea să explice aceste acţiuni” Ascultă-mă pe 
mine, Watson, presa este o instituţie cât se poate de 
prețioasă, cu condiţia să ştii cum să te slujeşti de ea. Şi 
acum, dacă ai terminat de mâncat, o să ne întoarcem 
repede în Kensington, să vedem ce poate să ne spună în 
această chestiune directorul magazinului Fraţii Harding. 

Întemeietorul acestui mare magazin se dovedi a fi un om 
activ şi repezit, mic de statură, foarte elegant. Avea mişcări 
iuți, judecata limpede şi vorba promptă. 

— Da, domnule, am şi citit relatarea din ziarele de după- 
masă. Domnul Horace Harker este clientul nostru. Acum 
câteva luni i-am furnizat bustul. Comandasem trei busturi 
de acest gen de la firma Gelder & CO. Din Stepney. S-au 
vândut toate între timp. Cui? A, cred că dacă vom consulta 
registrul nostru de vânzare, vom putea foarte uşor să vă 
spunem. Da, avem aici înregistrările. Unul a fost vândut 
domnului Harker, după cum vedeţi, şi unul domnului Josiah 
Brown, care locuieşte în vila Laburnum, suburbia Chiswick; 
iar ultimul, domnului Sandford de pe Lower Grove Road, 
oraşul Reading. Nu, n-am văzut niciodată persoana aceasta 
a cărei fotografie mi-o arătaţi. E o faţă pe care ar fi greu s-o 


uiţi dacă o cunoşti vreodată, nu sunteţi de aceeaşi părere? 
Pentru că rareori mi s-a întâmplat să văd un om mai urât ca 
ăsta. Dacă este vreun italian printre angajaţii noştri? Da, 
domnule, avem câţiva italieni printre muncitorii şi 
îngrijitorii noştri. Cred că n-ar fi nici o dificultate pentru ei 
să-şi bage nasul în registrul de vânzări, dacă au chef s-o 
facă. N-am nici un motiv deosebit pentru a ţine sub 
supraveghere acest registru. Mda, da, într-adevăr, e o 
poveste foarte ciudată şi sper că o să mă informaţi şi pe 
mine dacă cercetările dumneavoastră duc la vreun rezultat. 

Holmes luase câteva note în timpul relatărilor domnului 
Harding şi am văzut că-i foarte mulţumit de întorsătura pe 
care o luau lucrurile. De făcut însă nu făcu nici o observaţie, 
îmi spuse doar că dacă nu ne grăbim, o să întârziem la 
întâlnirea cu Lestrade. Şi într-adevăr, când am ajuns la 
Baker Street, detectivul se şi afla acolo şi l-am găsit 
plimbându-se în sus şi în jos, pradă nerăbdării. Aerul său 
plin de importanţă arăta că truda lui din ziua respectivă nu 
fusese zadarnică. 

— Ei? Întrebă el. Aţi avut noroc sau ghinion, domnule 
Holmes? 

— Am avut o zi foarte grea, dar n-a fost câtuşi de puţin o zi 
irosită - explică prietenul meu. Am luat contact şi cu 
negustorii de busturi, şi cu producătorul lor. Acum pot să 
urmăresc calea fiecărei statui de la început până la sfârşit. 

— Busturile! Strigă Lestrade. Ei da, domnule Sherlock 
Holmes, dumneavoastră aveţi metode proprii şi nu este 
cazul să le critic eu în vreun fel, dar pe de altă parte cred că 
eu personal am avut astăzi mai mult succes decât 
dumneavoastră; am identificat cadavrul. 

— Ce vorbeşti? 

— Şi am găsit o cauză a crimei. 

— Splendid! 

— Avem un inspector care s-a specializat în problemele 
cartierului italienesc şi ale cartierului străinilor, Saffron 
Hill. Ei bine, mortul avea la gât un medalion catolic şi acest 


indiciu, împreună cu culoarea pielei, m-a făcut să mă 
gândesc că este meridional. Inspectorul Hill l-a recunoscut 
de cum l-a văzut. Se numeşte Pietro Venucci, originar din 
Neapole, şi a fost unul dintre cei mai vestiți cuţitari ai 
Londrei. Avea legături cu Mafia. Acum vedeţi că afacerea 
începe să se limpezească. Celălalt individ este probabil şi el 
italian şi face şi el parte din Mafia. Într-un fel sau altul, a 
încălcat regulile organizaţiei. Pietro a fost trimis pe urmele 
lui şi probabil fotografia pe care am găsit-o în buzunarul lui 
reprezenta chiar pe omul căutat, pentru ca nu cumva să se 
întâmple să înjunghie pe altul. Pietro l-a urmărit pe individ, 
l-a văzut intrând într-o casă, l-a aşteptat afară şi în 
încăierarea care a urmat a primit o rană mortală. Cum vi se 
pare ipoteza mea, domnule Holmes? 

Holmes bătu din palme aprobator. 

— Excelentă, domnule Lestrade, excelentă! Dar n-am prea 
înţeles cum ai explicat dumneata distrugerea busturilor? 

— Busturile! Dumneavoastră nu vă mai puteţi gândi la 
altceva decât la busturi! Dar, la urma urmei, ăsta-i un fleac; 
e vorba de un furtişag mărunt, pentru care se dau cel mult 
şase luni de închisoare. Noi, de fapt, cercetăm un caz de 
Omor, şi vă spun că încet-încet strâng toate firele acestui 
caz în mâinile mele. 

— Şi stadiul următor? 

— Este foarte simplu. O să mă duc cu inspectorul Hill în 
cartierul italian, o să găsesc omul a cărui fotografie o avem 
şi o să-l arestez sub învinuire de omor. Nu vreţi să veniţi cu 
noi? 

— Mă tem că nu. Bănuiesc că ne putem atinge scopulpe o 
cale mai simplă, dar n-aş putea să spun cu siguranţă, 
pentru că totul depinde, mă rog, totul depinde de un factor 
care nu e câtuşi de puţin în puterile noastre să-l rezolvăm. 
În orice caz, am mari speranţe, chiar aş putea să spun că 
pariez doi contra unu că dacă ai vrea să vii cu noi astă- 
seară, o să te pot ajuta să pui mâna pe acest individ. 

— În cartierul italian? 


— Nu; bănuiesc că este o adresă la care avem mai multe 
şanse să-l găsim, în suburbia Chiswick. Dacă vrei să vii cu 
mine în Chiswick astă-seară, Lestrade, îţi promit că mâine p 
să merg cu dumneata în cartierul italian şi întârzierea n-o 
să dăuneze nimănui. Şi acum, cred că vreo câteva ceasuri 
de somn nu ne-ar strica la niciunul, dat fiind că nu 
intenţionez să plec m ai devreme de ora unsprezece şi e 
puţin probabil să apucăm să ne întoarcem înainte de 
revărsatul zorilor. Te rog să iei cina cu noi, domnule 
Lestrade, şi pe urmă te vei putea odihni pe canapea până se 
face ora plecării. Între timp, Watson, ţi-aş fi recunoscător 
dacă ai avea amabilitatea să chemi un comisionar, căci am 
de trimis o scrisoare şi e foarte important să plece fără 
întârziere. 

Holmes petrecu seara scotocind nişte colecţii de ziare 
vechi cu care înţesase una din camerele noastre de debara. 
Când veni jos într-un târziu, în ochii lui licărea o expresie 
triumfătoare, dar nu ne spuse nici unuia nimic cu privire la 
rezultatul investigaţiilor făcute. În ceea ce mă priveşte, 
urmărisem pas cu pas metodele prin care străbătuse calea 
şerpuitoare a acestui caz extrem de complicat, şi cu toate 
că încă nu-mi putusem da seama de țelul pe care îl aveam 
de atins, am înţeles limpede că Holmes se aştepta ca acest 
răufăcăror ciudat să încerce să pună mâna pe celelalte 
două busturi care mai rămăseseră, dintre care, după câte 
îmi aminteam, unul era la Chiswick. Nu încăpea îndoială că 
scopul călătoriei noastre era să-l prindem asupra faptului şi 
nu puteam decât să admir viclenia cu care prietenul meu 
strecurase în ziarul de după-amiază o indicație greşită, un 
adevărat fitil, pentru a da individului în chestiune impresia 
că poate să-şi urmeze planul fără nici un risc. Nu m-a 
surprins de loc faptul că Holmes m-a sfătuit să-mi iau şi 
pistolul. El personal şi-a luat arma favorită - cravaşa cu 
măciulie de metal. 

La ora unsprezece a tras la scara o trăsură şi cu ea ne-am 
dus până într-un loc, de partea cealaltă a podului 


Hammersmith. Holmes a poruncit birjarului să ne aştepte 

acolo. Mergând câteva minute pe jos, am ajuns la un drum 
izolat, străjuit de nişte căsuțe cochete, fiecare înconjurată 
de un teren mărişor. La lumina unui felinar am desluşit pe 
stâlpul porţii unei case o tăbliță: „Vila Laburnum”. 

Fără doar şi poate, locatarii se retrăseseră la culcare 
deoarece casa era cufundată în întuneric, cu excepţia 
oberlihtului semicircular de deasupra uşii de la intrare, 
care arunca o pată slabă de lumină pe poteca din grădină. 
Gardul de lemn, care separa curtea de stradă, arunca o 
umbră deasă pe partea dinăuntru şi acolo ne-am ales noi 
ascunzătoarea. 

— Mă tem că va trebui să aşteptăm multă vreme - spuse 
Holmes în şoaptă. Să mulţumim cerului că nu plouă. Nu 
cred că ne putem permite luxul de a fuma ca să treacă 
timpul mai repede. În orice caz, însă, avem două şanse 
contra una de a descoperi ceva care să ne răsplătească 
pentru deranj. 

Veghea noastră n-a fost însă chiar aşa de îndelungată cum 
ne făcuse Sherlock Holmes să ne temem şi s-a sfârşit într- 
un mod ciudat şi neaşteptat. Fără să fim preveniţi măcar de 
cel mai mic sunet, portiţa de la grădină s-a deschis deodată, 
şi o siluetă suplă şi întunecată, iute şi agilă ca o maimuţă, s- 
a repezit pe poeca grădinii. Am văzut-o cum se strecoară 
într o clipă pe lângă pata de lumină de la intrare şi cum 
dispare în umbra întunecată a casei. A urmat o pauză 
lungă, în timpul căreia ne-am ţinut răsuflarea şi apoi ne-a 
ajuns la ureche un scârţâit uşor. Se deschidea o fereastră. 

Zgomotul a încetat, după care a urmat un nou răstimp 
îndelungat de tăcere. Individul se strecura în casă. Am 
văzut cum licăreşte o clipă în interiorul odăii o lanternă 
camuflată. Ceea ce căuta răufăcătorul nu se afla acolo, 
lucru cure a rezultat limpede din faptul că am văzut apoi 
lanterna licărind îndărătul jaluzelelor unei alte ferestre şi 
mai târzâu în altă parte. 


— Să ne ducem la fereastra deschisă. O să-l prindem când 
coboară - şopti Lestrade. 

Dar înainte să fi putut noi face măcar o mişcare, omul ieşi 
din casă. Ajungând la pata de lumină din grădină, se văzu 
că poartă ceva alb sub braţ. Se uită ca un hoţ de jur 
împrejur, dar tăcerea străzii pustii îi dădu curaj. 
Întorcându-se cu spatele spre noi, îşi lăsă jos povara şi în 
clipa următoare se auzi un ciocănit uşor, urmat de zgomotul 
sfărâmării obiectului. Omul era aşa de concentrat asupra 
operaţiei pe care o făcea, încât nu ne auzi traversând tiptil 
peluza de iarbă. Cu o zvâcnitură de tigru, Holmes îi sări în 
spinare, iar peste o clipă Lestrade şi cu mine îi ţineam bine 
strânse încheieturile de la mââni, potrivindu-i şi cătuşele. 
Întors cu de-a sila spre noi, ne înfruntă cu o faţă hidoasă, 
spână, cu nişte trăsături eare se zbuciumau furioase, şi ne 
aruncă nişte priviri ca fulgerele. Era uşor de recunoscut că, 
într-adevăr, pusesem mâna pe omul din fotografie. 

Dar Sherlock Holmes nu-şi îndreptă atenţia asupra 
prizonierului nostru. Lăsându-se pe vine în pragul uşii, se 
ocupa cu cercetarea atentă a obiectului pe care-l scosese 
omul din casă. Era un bust al lui Napoleon, asemănător cu 
cel pe care îl văzusem în dimineaţa aceea şi era şi el 
sfărâmat în acelaşi fel, în bucăţi. Holmes cercetă la lumină 
fiecare ciob, dar nu era nici o diferenţă între aceste cioburi 
şi cele de mai înainte. Tocmai îşi încheiase cercetarea, când 
luminile din hol se aprinseră, se descuie uşa şi ni se 
prezentă proprietarul casei, o persoană jovială şi 
rubicondă, îmbrăcată sumar. 

— Bănuiesc că dumneavoastră sunteţi domnul Josiah 
Browns? Zise Holmes. 

— Da, domnule; iar dumneavoastră sunteţi, fără doar şi 
poate, domnul Sherlock Holmes. Am primit scrisorica pe 
care mi-aţi trimis-o prin comisionar şi am făcut întocmai ce 
mi-aţi spus. Am încuiat pe dinăuntru toate uşile, şi am 
aşteptat evenimentele. Îmi pare foarte bine că văd că l-aţi 


prins pe ticălos. Sper, domnilor, că veţi avea amabilitatea să 
intraţi să luaţi o gustare. 

Lestrade însă era nerăbdător să-şi vadă prizonierul pus 
bine la păstrare, aşa că peste câteva minute am chemat 
trăsura şi ne-am îndreptat toţi patru spre Londra. 
Răufăcătorul n-a scos o vorbă; ne arunca însă priviri 
furioase pe sub părul răvăşit, care-i cădea în ochi şi într-un 
rând, când i s-a părut că mâna mea e destul de aproape a 
dat să mă muşte, ca un lup flămând. Am stat cu toţii la 
poliţie destul ca să aflăm că percheziţia corporală n-a scos 
la iveală nimic, decât vreo câţiva şilingi şi un cuţit lung, cu 
teacă; pe mânerul lui se aflau numeroase urme de sânge de 
curând închegat. 

— E-n regulă - zise Lestrade, când ne luarăm rămas bun. 
Inspectorul Hill îi cunoaşte pe toţi indivizii ăştia şi o să ne 
dea, fără doar şi poate, numele lui. O să vedeţi că teoria 
mea cu privire la Mafia o să se dovedească întemeiată. 
Trebuie să-mi exprim, desigur, neţărmurita recunoştinţă 
faţă de dumneavoastră, domnule Holmes, pentru modul 
expeditiv în care l-aţi arestat. Eu nu înţeleg nici acum prea 
bine totul. 

— Mă tem că e ora cam târzie pentru explicaţii - zise 
Holmes. Şi în afară de asta, mai sunt vreo două-trei detalii 
pe care nu le-am pus încă la punct şi ăsta e un caz dintre 
acelea în care merită să duci lucrurile până la capăt. Dacă 
vrei să vii iarăşi la noi mâine la ora şase, sper că voi putea 
să-ţi arăt că nici acum n-ai prins sensul complet al acestui 
caz, deşi el prezintă unele trăsături care-i conferă un loc cu 
totul aparte în istoria crimei. Watson, dacă-ţi voi permite 
vreodată să mai relatezi câteva din micile mele probleme, 
prevăd că vei înviora scrierile tale cu povestirea ciudatei 
întâmplări legate de busturile lui Napoleon. 

* 

Când ne-am reîntâlnit în seara următoare, Lestrade 
deţinea numeroase informaţii referitoare la persoana pe 
care o prinsesem. Se pare că numele individului era Beppo, 


iar celălalt nume nu-l ştia nimeni. Era o haimana 
binecunoscută în colonia italiană. Pe vremuri fusese 
sculptor, şi încă destul de talentat, şi-şi câştiga în mod 
cinstit existenţa, dar a apucat pe căi greşite şi a nimerit de 
vreo două ori la închisoare, o dată pentru un furtişag 
mărunt şi o dată (ceea ce noi aflasem mai înainte) pentru 
înjunghierea unui conaţional de-al lui. Vorbea foarte bine 
englezeşte. Nu se cunoştea încă motivul care-l îndemna să 
distrugă busturile, iar el refuza să răspundă la orice 
întrebări în această privinţă; dar poliţia descoperise că era 
foarte posibil ca aceste busturi să fi fost făcute chiar de el, 
întrucât cu asta se îndeletnicise la întreprinderea Gelder & 
Co. 

Holmes ascultă cu atenţie politicoasă toate aceste 
informaţii, dintre care multe ne erau familiare; dar eu, 
care-l cunoşteam atât de bine, vedeam limpede că 
gândurile lui sunt în cu totul altă parte şi puteam să sesizez 
un amestec de nelinişte şi nerăbdare sub masca pe care o 
adopta de obicei. În cele din urmă, sări de pe scaun şi în 
ochii lui apăru o licărire de bucurie. Desluşise ţârâitul 
soneriei. Peste o clipă se auziră paşi pe scări şi servitorul 
pofti înăuntru un domn bătrâior şi roşcovan, cu favoriţi 
cărunţi. În mâna dreaptă ţinea o sacoşă de modă veche, pe 
care o aşeză pe masă. 

— Domnul Sherlock Holmes se află aici? 

Prietenul meu se înclină zâmbind. 

— Bânuiesc că dumneavoastră sunteţi domnul Sandeford 
din Reading, nu? Zise el. 

— Da, domnule Mă tem că am întârziat puţin; dar n-am 
avut un tren convenabil. Mi-aţi scris o scrisoare în legătură 
cu un bust care se află în posesia mea. 

— Exact. 

— Am dâci scrisoarea dumneavoastră, în care spuneţi 
„Doresc să am un exemplar din bustul lui Napoleon 
executat de sculptorul Devine şi sunt gata să vă plătesc 
suma de 10 lire pentru acela pe care-l deţineţi”. E exact? 


— Fără doar şi poate. 

— Am fost foarte surprins de scrisoarea dumneavoastră, 
pentru că nu mi-a dat prin minte de unde ştiţi că deţin un 
asemenea ooiecit. 

— E normal să fi fost surprins, dar explicaţia este foarte 
simplă. Domnul Harding de la firma Fraţii Harding mi-a 
spus că v-a vândut ultimul exemplar din acest bust, şi tot el 
mi-a dat şi adresa dumneavoastră. 

— A, da? Va să zică aşa a fost. Dar va spus cumva şi cât am 
plătit pe acest bust? 

— Nu, nu mi-a spus. 

— Ei bine, eu sunt un om cinstit, deşi n-o duc prea bine cu 
banii. Bustul m-a costat doar cincisprezece şilingi şi cred că 
ar trebui să vă înştiinţez de acest lucru înainte de a primi 
din partea dumneavoastră cele zece lire promise. 

— Vă rog să mă credeţi, domnule Sandeford, că aceste 
scrupule vă fac cinste, dar din moment ce am făgăduit să 
plătesc acest preţ, nu am câtuşi de puţin intenţia să dau 
înapoi. 

— Mă rog, e foarte frumos din partea dumneavoastră, 
domnule Holmes. Am adus bustul cu mine, aşa cum m-aţi 
rugat. Uitaţi-l! 

Domnul Sandeford deschise sacoşa şi, în sfârşit, dădurăm 
şi noi cu ochii de un exemplar întreg din acest bust pe care- 
| văzusem în repetate rânduri făcut ţăndări. 

Holmes scoase din buzunar o hârtie şi apoi puse pe masă o 
bancnotă de zece lire. 

— Vă rog, domnule Sandeford, să fiţi amabil să semnaţi în 
prezenţa martorilor aci de faţă această hârtie. Ea confirmă 
pur şi simplu că-mi transferați toate drepturile pe care le- 
aţi avut vreodată asupra bustului. Ştiţi, pe de o parte, eu 
sunt de felul meu un om foarte tipicar, iar pe de altă parte, 
nu se ştie niciodată ce întorsături pot să ia ulterior 
asemenea evenimente. Vă mulţumesc, domnule Sandeford; 
iată banii dumneavoastră şi vă spun cu tot respectul la 
revedere. 


După ce musafirul ne părăsi, mişcăriie lui Sherlock Holmes 
avură darul de a ne concentra asupra sa toată atenţia. 
Începu prin a scoate dintr-un sertar o pânză albă, 
imaculată, pe care o întinse imediat. Apoi puse în mijlocul ei 
bustul de curând achiziţionat. În sfârşit, îşi luă cravaşa cu 
măciulie de metal, şi-i dădu lui Napoleon o lovitură 
puternică în creştetul capului. Bustul se făcu bucăţi şi 
Holmes se aplecă cu febrilitate asupra sfărâmăturilor. În 
clipa următoare, cu un puternic strigăt de triumf, ridică un 
ciob în care se afla înfipt un obiect rotund şi întunecat, ca o 
stafidă într-un cozonac. 

— Domnilor - strigă el - daţi-mi voie să vă fac cunoştinţă 
cu celebra perlă neagră a familiei Borgia. 

Lestrade şi cu mine am rămas o clipă muţi, iar apoi dintr- 
un impuls spontan, am început amândoi să aplaudăm, ca şi 
cum am fi asistat la deznodământul fericit al unei piese, 
adus cu măiestrie din condei. Obrajii palizi ai lui Holmes se 
colorară niţel şi el se înclină în faţa noastră, ca un mare 
dramaturg ce primeşte ovaţiile publicului. În asemenea 
momente el înceta, pentru scurtă vreme, să mai fie o 
maşină de raţionat, şi-şi trăda setea atât de firească de 
admiraţie şi aplauze. El, care era de o demnitate şi o 
modestie cu totul ieşite din comun, care respingea cu 
dispreţ publicitatea ieftină, iată că se simţea totuşi profund 
mişcat de uimirea şi lauda spontană a unor prieteni. 

— Da, domnilor - zise el - este cea mai celebră perlă care 
există astăzi pe lume, şi am avut norocul, datorită unui lanţ 
bine închegat de raționamente inductive, să-i urmăresc 
drumul de unde s-a pierdut în dormitorul prinţului de 
Colonna la hotelul Dacre, până în interiorul acestui obiect, 
ultimul dintre cele şase busturi ale lui Napoleon, produse 
de firma Gelder & CO. Din Stepney. Cred că-ţi aduci aminte, 
Lestrade, de senzaţia produsă de dispariţia acestui giuvaer 
de preţ şi de eforturile zadarnice ale poliţiei londoneze de 
al regăsi. Am fost şi eu consultat în această chestiune, dar 
n-am izbutit să arunc nici un pic de lumină asupra acestui 


caz. Bănuiala a căzut asupra cameristei prinţesei, o 
italiancă, şi s-a dovedit că are un frate la Londra, dar noi n- 
am izbutit să stabilim nici o legătură între ei. Camerista se 
numea Luereţia Venucci şi în mintea mea nu încape îndoială 
că acest Pietro care a fost asasinat acum două zile, este 
fratele ei. Am cercetat datele respective în colecţiile vechi 
de ziare şi am descoperit că dispariţia perlei s-a produs cu 
exact două zile înainte de arestarea lui Beppo, pentru atac 
criminal, efectuată la întreprinderea Gelder & Co., tocmai 
în momentul în care se fabricau aceste busturi. Acum 
bănuiesc că vedeţi limpede înlănţuirea evenimentelor, deşi, 
bineînţeles, ele vi se înfăţişează într-o ordine inversă faţă de 
felul cum le-am avut eu în faţa ochilor. Beppo avea perla în 
posesia lui. Poate o furase de la Pietro, poate era asociatul 
lui Pietro, poate fusese omul de legătură al lui Pietro şi al 
surorii acestuia. Pentru noi n-are nici o importanţă care 
dintre soluţii este corectă. 

Ceea ce contează este faptul că el deţinea această perlă şi 
că în momentul acela, când o avea asupra lui, era urmărit 
de poliţie. Atunci se îndreptă spre fabrica în care lucra, 
ştiind că nu are la dispoziţie decât vreo câteva minute 
pentru a ascunde această pradă extrem de valoroasă, care 
altfel ar fi fost găsită asupra lui la percheziţie. Pe coridor se 
uscau şase busturi de ghips ale lui Napoleon. Unul dintre 
ele era încă moale. Muncitor foarte abil, Beppo făcu într-o 
clipă o găurică în gipsul moale, puse perla înăuntru şi din 
câteva mişcări acoperi la loc deschizătura. Era o 
ascunzătoare admirabilă. Nimeni n-ar fi putut s-o 
descopere. Dar Beppo a fost condamnat la un an de 
închisoare şi, între timp, cele şase busturi ale lui s-au 
răspândit în toată Londra. N-avea de unde să ştie care din 
ele conţine comoara. Singura cale de a da de urma ei este 
sfărâmarea busturilor. Simpla lor scuturare nu putea să-i 
dea nici o indicație. Întrucât ghipsul fiind moale în 
momentul ascunderii, era probabil ca perla să se fi lipit de 
el, ceea ce am văzut că s-a întâmplat. Însă Beppo nu şi-a 


pierdut nădejdea şi şi-a continuat cercetările cu multă 
ingeniozitate şi perseverenţă. Cu ajutorul unui văr care 
lucrează în slujba întreprinderii Gelder, a căpătat lista 
magazinelor care au cumpărat busturile pentru a le 
revinde. El a izbutit să intre în slujba lui Morse Hudson şi în 
felul acesta a dat de urma a trei dintre busturi. Dar perla 
nu era în niciunul din ele. Apoi, cu ajutorul vreunui salariat 
italian, a izbutit să descopere unde s-au dus celelalte trei 
busturi. Primul era la Harker acasă. Acolo însă l-a urmărit şi 
complicele lui, care l-a făcut răspunzător pe Beppo pentru 
pierderea mărgăritarului, drept care Beppo l-a înjunghiat 
în cursul încăierării ce a urmat. 

— Dacă era complicele lui, atunci de ce-i ţinea fotografia în 
buzunar? Am întrebat eu. 

— Ca cei pe care-i întreba despre Beppo să-l poată 
recunoaşte. În felul acesta credea că-i va da mai uşor de 
urmă. Este evident că ăsta a fost motivul. Ei şi, după 
comiterea crimei, eu mi-am făcut socoteala că Beppo, aşa 
cum era de aşteptat, o să-şi grăbească ritmul acţiunilor. 
Probabil se temea să nu fie descoperit de poliţie şi deci s-a 
repezit să-şi urmeze cercetările ca nu cumva să i-o ia 
înainte autorităţile. Bineînţeles, nu aveam de unde să ştiu 
dacă a găsit sau nu mărgăritarul în bustul care aparţinea 
domnului Harker. Nici măcar nu putusem să trag concluzia 
certă că e vorba despre această perlă, pentru mine era însă 
evident că el caută ceva, întrucât a dus bustul la o mare 
distanţă, trecând pe lângă atâtea case, pentru a-l sfărâma 
în grădina luminată de un felinar. Întrucât bustul lui Harker 
era o copie care mai avea două surori, şansele erau exact 
aşa cum v-am spus, două contra una ca perla să nu se afle 
în acel bust. Mai rămâneau două busturi şi era evident că el 
o să-l caute întâi pe acela din Londra. De aceea i-am 
prevenit pe locatarii casei pentru a evita o nouă tragedie şi 
ne-am dus cu toţii acolo. Ştiţi care este rezultatul. 
Bineînţeles, între timp aflasem precis că sunt pe urmele 
perlei familiei Borgia. Numele victimei ucise lega un 


eveniment de celălalt. Mai rămânea un singur bust, acela al 
lui Reading, şi perla trebuia să fie neapărat în el. Am 
cumpărat bustul în prezenţa voastră de la proprietarul lui, 
şi iată-l aici pe masă. 

O clipă, în odaie se făcu tăcere. 

— Ei bine, domnule Holmes - zise Lestrade - v-am văzut 
soluţionând multe cazuri, dar nu ştiu dacă am asistat 
vreodată la o rezolvare mai eficientă decât aceasta. Noi 
care lucrăm la Scotland Yard nu suntem geloşi pe 
dumneavoastră. Nu, domnule, suntem foarte mândri de 
dumneavoastră, şi dacă veţi trece mâine pe la noi, cred că 
nu va exista un singur om, începând cu cel mai bătrân 
dintre inspectori şi sfârşind cu cel mai tânăr dintre gardieni 
căruia să nu-i facă plăcere să vă strângă mâna. 

— Mulţumesc! Zise Holmes. Mulţumesc! Şi în momentul în 
care-şi întoarse capul, mi se păru mai frământat ca oricine 
de emoţiile acestea profund omeneşti. Peste o clipă însă 
redeveni gânditorul cu mintea rece şi practică. Watson, 
pune te rog perla în seif şi scoate documentele referitoare 
la falsul din afacerea Conk-Singleton. La revedere, domnule 
Lestrade. Dacă îţi mai iese în cale vreo problemă dintr- 
astea mărunte, te rog să mă crezi că o să-mi facă 
întotdeauna plăcere să-ţi dau vreo sugestie sau o indicație 
pentru rezolvarea ei, dacă o să pot. 

O ÎNTÂMPLARE CU TREI STUDENŢI. 

Prin anul 1895, un complex de împrejurări, asupra cărora 
nu vreau să stărui prea mult, a făcut ca domnul Sherlock 
Holmes şi cu mine să petrecem vreo câteva săptămâni într- 
unul din marile noastre centre universitare; tocmai atunci 
ni s-a întâmplat aventura aceasta măruntă, dar instructivă, 
pe care sunt pe cale de a v-o povesti. Este evident că toate 
amănuntele care l-ar ajuta pe cititor să identifice exact 
colegiul sau delicventul ar fi cu totul nejuste şi supărătoare. 
E normal ca un scandal atât de penibil să fie lăsat să se 
stingă în tăcere. Dar cu discreţia corespunzătoare, 
incidentul în sine poate fi relatat, întrucât slujeşte la 


ilustrarea unora dintre calităţile care alcătuiau faima 
prietenului meu. În relatarea mea mă voi strădui să evit 
elementele care ar putea să producă o limitare a 
evenimentului la vreo localitate anume sau să furnizeze o 
cheie cu privire la persoanele implicate. 

Pe vremea aceea locuiam într-un apartament mobilat în 
preajma unei biblioteci în care Sherlock Holmes făcea nişte 
cercetări extrem de laborioase, referitoare la vechi 
documente englezeşti. Aceste cercetări l-au condus la 
rezultate atât de surprinzătoare, încât ele ar putea foarte 
bine să formeze subiectul vreuneia dintre povestirile mele 
viitoare. Aici s-a întâmplat ca într-o seară să primim vizita 
unei cunoştinţe, domnul Hilton Soames, profesor şi 
meditator la Colegiul Sf. Luca. Domnul Soames era un 
bărbat înalt şi subţirel, cu o fire foarte nervoasă şi uşor 
iritabilă; îl ştiam dintotdeauna că e neliniştit de felul lui, dar 
în ziua aceea părea într-o agitaţie atât de greu de stăpânit, 
încât se vedea limpede că i s-a întâmplat ceva cu totul 
deosebit. 

— Domnule Holmes, sper că puteţi să-mi acordaţi câteva 
ceasuri din timpul dumneavoastră preţios. La Colegiul Sf. 
Luca s-a petrecut un lucru foarte neplăcut şi realitatea este 
că dacă n-aş fi avut norocul să fiu la curent cu prezenţa 
dumneavoastră în localitate, pur şi simplu n-aş fi ştiut ce să 
fac. 

— Sunt tare ocupat m momentul de faţă şi n-aş vrea să fiu 
deranjat - răspunse prietenul meu. Aş prefera, dacă aţi 
putea, să chemaţi poliţia în ajutor. 

— Nu, nu, stimate domn! Este absolut imposibil să 
procedez în felul acesta. Odată chemate autorităţile, ele nu 
mai pot fi oprite şi e vorba tocmai de un caz în care, pentru 
păstrarea bunei reputaţii a colegiului, este absolut esenţial 
să evităm orice scandal. În ceea ce vă priveşte, discreţia şi 
înţelepciunea vă sunt la fel de binecunoscute ca şi marea 
dumneavoastră capacitate, şi prin urmare sunteţi singura 


persoană de pe lume care mă poate ajuta. Vă rog foarte 
mult, domnule Holmes, să faceţi tot ce puteţi pentru mine. 

Prietenul meu era în aceeaşi proastă dispoziţie care-l 
chinuia de când nu se mai afla în atmosfera plăcută a 
locuinţei sale din Londra. Nu se simţea de loc la largul său 
fără carnetele sale de note, fără chimicalele sale şi chiar 
fără dezordinea familiară a casei din Baker Street. Dădu 
din umeri, acceptând fără prea multă amabilitate, în timp 
ce musafirul nostru se grăbi să-şi toarne povestea cu o 
agitaţie vădită şi gesturi cât se poate de neliniştite. 

— Trebuie să vă explic, domnule Holmes, că mâine este 
prima zi a concursului pentru bursa Fortescue. Eu sunt 
unul dintre examinatori. Materia pe care o predau este 
elina şi prima lucrare scrisă constă în traducerea la prima 
vedere a unui pasaj substanţial din limba greacă. Acest 
pasaj este tipărit pe foaia de examen şi deci ar fi un imens 
avantaj pentru candidat dacă ar putea să-l pregătească 
dinainte. Ilocmai de aceea ne-am dat osteneala să păstrăm 
secretul acestei teze. 

Astăzi, pe la ora trei, au sosit de la tipografie şpalturile 
acestei traduceri - o jumătate de capitol din Tucidide. Urma 
să le recitesc cu multă grijă, întrucât textul trebuie să fie 
absolut corect. La ora patru şi jumătate încă nu reuşisem 
să-mi îndeplinesc această sarcina. Din nefericire însă, 
promisesem să iau ceaiul la un prieten, aşa că am lăsat 
şpalturile pe birou. Am lipsit ceva mai mult de un ceas. 

Dumneavoastră aţi văzut, domnule Holmes, că uşile de la 
colegiul nostru sunt duble. Înăuntru este una capitonată cu 
pânză verde, iar în afară o uşă grea de stejar. În momentul 
când mă apropiam de uşa exterioară, am văzut cu uimire o 
cheie în broască. O clipă, mi-am închipuit că mi-am uitat eu 
cheile, dar căutându-mă în buzunar, le-am găsit acolo. 
Singura dublură care există, după ştirea mea, e cheia 
servitorului meu, Bannister, omul care-mi îngrijeşte odaia 
de mai bine de zece ani şi a cărui cinste este mai presus de 
orice bănuială. Am aflat că, într-adevăr, cheia e a lui, căela 


intrat în camera mea ca să vadă dacă nu doresc să-mi 
servească ceaiul şi că, fără să-şi dea seama, a făcut 
imprudenţa de a lăsa cheia în uşă când a ieşit. Probabil că a 
intrat în camera mea, la câteva minute după ce plecasem 
eu. Neglijenţa lui în privinţa cheii ar fi avut prea puţină 
importanţă altădată, dar împrejurarea de faţă a avut cele 
mai neplăcute urmări. 

În clipa în care m-am uitat pe masa mea de lucru, mi-am 
dat seama că mi-a umblat cineva prin hârtii. Corectura 
venise sub forma a trei şpalturi lungi. Le lăsasem pe toate 
laolaltă. Acum am descoperit unul din ele trântit pe podea 
altul pe măsuţa de lângă fereastră, iar al treilea la locul lui. 

Holmes reacţiona pentru prima dată: 

— Pagina întâi pe podea, a doua la fereastră şi ultima 
pagină unde o lăsaseţi? Zise el. 

— Exact, domnule Holmes! Mă uimiţi! De unde aţi putut să 
ştiţi asta? 

— Vă rog, continuaţi-vă relatarea, pentru că este deosebit 
de interesantă. 

— O clipă mi-am închipuit că Bannister a avut îndrăzneala 
de neiertat de a-mi umbla prin hârtii. Dar el a negat cu 
multă hotărâre şi sunt convins că mi-a spus adevărul. Altă 
posibilitate era doar ca cineva să fi observat, trecând prin 
faţa uşii, că sunt cheile în broască şi, ştiind că sunt plecat, 
să fi intrat să se uite la hârtii. Întrucât bursa e foarte 
substanţială, e la mijloc o sumă destul de mare de bani, o 
persoană lipsită de scrupule ar fi putut foarte bine să 
forţeze şansele, pentru a obţine un avantaj asupra colegilor 
săi. Bannister a fost foarte tulburat de această întâmplare. 
Era cât pe-aci să leşine când a văzut că a umblat cineva 
prin hârtiile mele. I-am dat un strop de coniac şi l-am lăsat 
prăbuşit pe scaun, în timp ce eu am cercetat camera cu de- 
amănuntul. Curând, am descoperit că intrusul a lăsat şi alte 
urme ale prezenţei sale în afară de hârtiile răvăşite. Pe 
masa de la fereastră erau mai multe aşchii de lemn, de la 
un creion care fusese ascuţit. Tot acolo am găsit şi-un vârf 


de creion rupt. Fără doar şi poate ticălosul a copiat hârtia în 
mare grabă, şi-a rupt mina la creion şi a trebuit să-l ascută 
din nou. 

— Perfect! Spuse Holmes, care-şi recăpăta buna dispoziţie 
pe măsură ce se lăsa tot mai profund absorbit de relatarea 
cazului. Norocul v-a venit în ajutor. 

— Asta nu e totul. Masa mea de scris e nouă şiare o 
acoperitoare foarte frumoasă de piele roşie. Aş fi gata să 
jur, şi Bannister la fel, că pielea era netedă şi imaculată. 
Acum am găsit o tăietură, lungă de vreo şapte-opt 
centimetri, nu o simplă zgârietură, ci chiar o tăietură 
adevărată. Şi nu numai asta, dar pe masă am găsit un 
bulgăre mic dintr-un aluat negru sau lut, plin de nişts 
fărâme din alt material, probabil rumeguş de lemn. Sunt 
convins că aceste semne au fost lăsate de omul care mi-a 
răvăşit hârtiile. Nu erau urme de paşi, şi nici alte dovezi ale 
identităţii sale. Nu mai ştiam ce să mă fac, când, deodată, 
m-a luminat gândul fericit că dumneavoastră vă aflaţi în 
localitate, şi atunci m-am repezit aici, ca să vă încredinţez 
acest caz. Vă rog foarte mult să mă ajutaţi, domnule 
Holmes! Vă daţi seama în ce dilemă mă aflu. Ori găsesc pe 
vinovat, ori trebuie să amân examenul până ce se 
pregăteşte o altă temă, şi întrucât acest lucru nu se poate 
face fără o explicaţie, ar însemna să urmeze un scandal 
cumplit, care va arunca o umbră nu numai asupra 
colegiului, ci şi asupra întregii universităţi. În primul rând, 
doresc să rezolv chestiunea în linişte şi cu discreţie. 

— Aş fi foarte fericit să mă pot ocupa de această chestiune, 
şi să vă ofer sfaturile de care sunt capabil - zise Holmes 
ridicându-se şi punându-şi pardesiul. Cazul nu e lipsit de 
interes. Spuneţi-mi, aţi primit vizita cuiva în camera 
dumneavoastră, după ce vi s-au adus şpalturile? 

— Da, tânărul Dăulat Ras, un student indian, care 
locuieşte într-o cameră pe aceeaşi scară cu mine, a intrat 
să-mi ceară nişte detalii în privinţa examenului. 

— La care se prezintă şi el? 


— Da. 

— Şi hârtiile erau pe masa dumneavoastră? 

— După câte cred, în momentul acela erau făcute sul. 

— Dar îşi putea da seama cineva că sunt şpalturi? 

— Eventual. 

— Altcineva n-a mai fost în camera dumneavoastră? 

— Nu. 

— Ştia cineva că veţi primi aceste şpalturi acolo? 

— Nimeni, în afară de tipograf. 

— Dar omul ăsta, Bannister, ştia? 

— Aş, de unde, nu ştia nimeni! 

— Unde-i Bannister acum? 

— Se simţea foarte râu, bietul om! L-am lăsat prăbuşit în 
fotoliu. Eram foarte grăbit să ajung la dumneavoastră. 

— Şi aţi lăsat uşa deschisă? 

— Mai întâi am încuiat hârtiile într-un sertar. 

— Atunci lucrurile se rezumă astfel, domnule Soames: 
dacă studentul indian n-a recunoscut sulul respectiv ca fiind 
corectura textului, omul care a umblat cu şpalturile a dat 
peste ele din întâmplare, neavând de unde să ştie că ele se 
află acolo. 

— Aşa mi se pare şi mie. 

Holmes zâmbi enigmatic. 

— De - zise el - hai să mergem până acolo. Watson, ăsta 
nu-i un caz care să te intereseze. Este vorba de e chestiune 
mintală, nu fizică. Mă rog, dacă vrei neapărat să vii, vino. 
Domnule Soames, sunt la dispoziţia dumneavoastră! 

Camera în care locuia clientul nostru avea o fereastră 
lungă şi joasă, cu gratii care dădeau spre curtea interioară 
a vechiului colegiu - o curte cu ziduri vechi, pline de licheni. 
O uşă în formă de ogivă dădea spre o scară de piatră foarte 
uzată. La parter se afla camera profesorului. Deasupra 
locuiau trei studenţi, fiecare la câte un etaj. Când am ajuns 
la faţa locului, se lăsa întunericul. Holmes se opri şi se uită 
cu multă atenţie la fereastră Apoi se apropie de geam şi, 


ridicându-se în vârful picioarelor şi întinzând gâtul, se uită 
în cameră 

— Probabil că a intrat pe uşă. Fereastra nu are nici un fel 
de deschizătură decât acel ochi - zise învăţata noastră 
călăuză. 

— Doamne! Exclamă Holmes şi zâmbi foarte ciudat, 
uitându-se la însoţitorul nostru. Dacă nu mai este nimic de 
aflat aici, cred că cel mai bine e să intrăm înăuntru. 

Profesorul descuie uşa exterioară şi ne pofti în camera lui. 
Rămaserăm în prag, în timp ce Holmes cercetă covorul. 

— Mă tem că, din păcate, aici nu se vede nici o urmă - zise 
el. De altfel, ar fi şi greu să vedem vreuna într-o zi fără 
ploaie. Se pare că servitorul dumneavoastră şi-a venit în 
fire. L-aţi lăsat şezând pe un scaun, ziceaţi; pe care anume? 

— Acela de lângă fereastră. 

— Aha, lângă măsuţa asta. Acum puteţi intra. Cu covorul 
am terminat. Să luăm la rând lucrurile, începând cu 
măsuţa. Bineînţeles, ceea ce s-a întâmplat e cât se poate de 
limpede. Omul a intrat, a luat hârtiile, una câte una, de pe 
masa din mijloc, le-a adus la măsuţa de la fereastră, pentru 
că de acolo putea să vadă dacă nu cumva veniţi 
dumneavoastră traversând curtea, şi în felul ăsta să se 
poată refugia la timp. 

— De fapt n-a fost chiar aşa - zise Soames - pentru că eu 
am intrat pe poarta laterală. 

— Aha, bine! Mă rog, în orice caz ăsta a fost planul pe care 
şi-l făcuse. la să văd şi eu cele trei foi de hârtie! N-au rămas 
amprente digitale, nu? Ei, el a luat mai întâi prima pagină şi 
a copiat-o. Socotind timpul la minimum, cât credeţi că i-a 
cerut această operaţie? Cel puţin un sfert de oră, nu? Apoi 
a aruncat primul şpalt pe jos şi l-a luat pe cel următor. Era 
tocmai pe la mijlocul lui, când întoarcerea dumneavoastră l- 
a făcut să se retragă în mare grabă, ba chiar aş zice în 
foarte mare grabă, de vreme ce n-a avut timp să pună la loc 
hârtiile care aveau să-i trădeze prezenţa. Când aţi intrat 
prin uşa exterioară, n-aţi auzit paşi grăbiţi pe scară? 


— Nu, cred că nu. 

— Mă rog; el a scris într-o grabă nebună, cu atâta furie, 
încât a rupt vârful la creion şi, după cum observați, a 
trebuit să-l ascută din nou. Asta e foarte interesant, Watson. 
Creionul nu era de tip obişnuit. Era aproximativ de mărime 
normală, cu mina foarte moale; vopseaua exterioară era 
albastră-închis şi numele fabricantului era scris cu litere 
argintii, iar bucata care a mai rămas din creion e, probabil, 
doar un ciot de vreo trei patru centimetri. Să căutăm acest 
creion, domnule Soames, şi vom găsi omul care vă trebuie. 
Dacă aş mai adăuga că are un cuţit mare şi nu prea ascuţit, 
mai aveţi un amănunt în plus. 

Domnul Soames era oarecum copleşit de acest şuvoi de 
informaţii. 

— În celelalte chestiuni reuşesc să urmăresc 
raţionamentul dumneavoastră - zise el - dar sincer să vă 
spun, amănuntul ăsta cu lungimea... 

Holmes îi întinse o aşchie mică de lemn, o cioplitură de la 
creion, pe care se vedeau literele NN, după care urma un 
spaţiu nescris. 

— Vedeţi? 

— Nu, mă tem că nici acum... 

— Waston, totdeauna ţi-am subestimat posibilităţile. Dar se 
mai ivesc şi alte prilejuri de raţionament. Ce-ar putea să fie 
acest NN? Este sfârşitul unui cuvânt. Toată lumea ştie că 
marca cea mai obişnuită de creion este Johann Faber. Nu e 
oare limpede că a rămas din creion cam atât cât e spaţiul 
de după cuvântul Johann? 

În continuare, Holmes ţinu măsuţa oblic în dreptul becului 
electric. Apoi continuă: 

— Speram că dacă hârtia pe care a scris a fost foarte 
subţire, atunci unele urme ar fi putut să se imprime pe 
această suprafaţă lustruită. Nu văd nimic însă. Nu cred că 
mai avem ceva de aflat aici. Acum să vedem masa din 
mijloc. Bănuiesc că bulgărele ăsta mic este substanţa aceea 
negră, argiloasă, de care vorbeşti. După câte îmi dau 


seama, e un fel de piramidă scobită. După cum ziceaţi şi 
dumneavoastră, pare să fie plină de firişoare de rumeguş 
de lemn. Doamne! Dar asta este foarte interesant! Şi 
scrijelitura, o adevărată tăietură, după câte văd. A început 
cu o zgărietură subţire şi s-a terminat cu e gaură 
colţuroasă. Vă sunt extrem de recunoscător, domnule 
Soames, că mi-aţi atras atenţia asupra acestui caz. Uşa 
aceea unde dă? 

— În dormitorul meu. 

— Aţi mai intrat în dormitor de la întâmplarea respectivă? 

— Nu, am venit direct la dumneavoastră. 

— Aş dori să arunc şi eu o privire pe acolo. Vai, ce odaie 
frumoasă de modă veche! Dacă nu vă supăraţi, aşteptaţi o 
clipă, până ce apuc eu să cercetez podeaua. Nu, nu văd 
nimic. Dar cu perdeaua asta ce e? A, dumneavoastră vă 
atârnaţi hainele îndărătul ei. Dacă cineva ar fi silit să se 
ascundă în această odaie, nu ar putea s-o facă decât în acel 
loc, întrucât patul e prea puţin înalt, iar garderobul prea 
puţin adânc. Bănuiesc că nu-i nimeni acolo, nu? 

În momentul în care Holmes trăgea perdeaua la o parte, 
mi-am dat seama, dintr-o oarecare încordare şi agerime a 
gesturilor lui, că era pregătit pentru orice eventualitate. De 
fapt însă, perdeaua dată la o parte n-a dezvăluit nimic, 
decât vreo trei-patru costume de haine, atârnate pe nişte 
cuiere. Holmes s-a întors în altă parte, şi deodată s-a 
aplecat până la podea. 

— Hei, ce mai e şi asta? Strigă el. 

Era o mică piramidă din acelaşi material negru, care 
semăna cu un fel de chit, ca şi cealaltă bucată găsită pe 
masa din birou. 

Holmes o luă în palmă şi o ridică în sus, ca s-o examineze 
mai bine la lumina becului. 

— S-ar părea că vizitatorul dumneavoastră a lăsat urme şi 
în dormitor, ca şi în odaia de lucru, domnule Soames. 

— Dar ce-a putut să caute aici? 


— Mie mi se pare destul de limpede. Dumneavoastră v-aţi 
întors prin altă parte decât se aştepta, aşa că n-a fost 
prevenit decât în momentul în care eraţi chiar la uşă. Ce 
era să facă? A strâns toate lucrurile care ar fi putut să-l 
trădeze şi s-a repezit în dormitorul dumneavoastră, ca să se 
ascundă. 

— Dumnezeule! Domnule Holmes, adică dumneavoastră 
vreţi să spuneţi că tot timpul cât vorbeam eu cu Bannister 
în camera asta, îl aveam pe individ în mâinile noastre, dacă 
am fi ştiut? 

— După părerea mea, da. 

— Dar nu se poate să nu existe şi o altă alternativă, 
domnule Holmes. Nu ştiu dacă v-aţi uitat la fereastra 
dormitorului meu. 

— Are geam, un cadru de plumb, trei canaturi separate şi 
o deschizătură destul de mare ca să poată trece un om prin 
ea. 

— Exact; şi dă spre un colţ al curţii, care e relativ ferit de 
privirile oamenilor. Individul ar fi putut să intre pe geam, să 
lase armele în trecerea lui prin dormitor şi, în sfârşit, 
găsind usa deschisă, să fi fugit de acolo. 

Holmes clătină nervos din cap. 

— Să fim practici - zise el. Din câte am înţeles, aţi spus că 
sunt trei studenţi care circulă pe această scară, şi care în 
mod obişnuit trec prin faţa uşii dumneavoastră. 

— Da. Aşa este. 

— Şi toţi trei se prezintă la acest concurs? 

— Da 

— Aveţi vreun motiv să bănuiţi pe vreunul din ei mai mult 
decât pe ceilalţi? 

Soames şovăi. 

— E o întrebare foarte delicată - zise el. Nimănui nu-i 
place să arunce bănuiala asupra cuiva, dacă nu există 
dovezi. 

— Staţi să auzim întâi bănuielile. Dovezile le voi căuta 
după aceea. 


— Bine, atunci o să vă spun în câteva cuvinte cam cum se 
prezintă cei trei bărbaţi care locuiesc în aceste camere. La 
primul etaj stă Gilchrist, un băiat foarte studios şi un mare 
sportiv: joacă în echipa de rugbi şi în cea de cricket a 
colegiului, pe care-l mai reprezintă şi la alergările de 
garduri, şi la săritura în lungime. E un bărbat bine făcut şi 
foarte vânjos. Taică-său era celebrul sir Jabez Gilchrist, care 
şi-a pierdut toată averea la curse. Studentul meu a rămas 
foarte sărac de tânăr, dar e extrem de muncitor şi de serios. 
O să se descurce bine. 

La etajul al doilea locuieşte Dăulat Ras, indianul. E un 
băiat tăcut, cu un caracter indescifrabil, ca majoritatea 
indienilor. Lucrează foarte bine şi a progresat mult, deşi 
greaca e punctul lui slab. Este foarte tenace şi metodic. 

La ultimul etaj stă Miles McLarer. E un element strălucit, 
când are chef de lucru, una din minţile cele mai luminate 
din toată universitatea, dar din nefericire e încăpățânat, 
destrăbălat şi lipsit de scrupule. Chiar în anul întâi era cât 
pe-aci să fie eliminat din universitate, pentru un scandal 
pornit de la jocul de cărţi. În ultimul semestru n-a învăţat 
mai nimic, şi probabil că aşteaptă cu spaimă examenul. 

— Va să zică, pe el îl bănuiţi? 

— Mi-ar fi greu să merg chiar aşa departe. Dar dintre toţi 
trei mai degrabă el ar fi în stare de asemenea fapte. 

— Tocmai. Acum, domnule Soames, să-l vedem şi pe 
servitorul dumneavoastră, Bannister. 

Era un omuleţ de vreo cincizeci de ani, cu faţa albă, fără 
barbă sau mustață, cu părul cărunt. Suferea încă şi acum 
de pe urma întâmplării neaşteptate care-i tulburase viaţa 
liniştită. Faţa sa rotundă căpătase un tic nervos şi omul nu- 
şi putea stăpâni tremurul mâinilor. 

— Cercetăm această poveste nefericită, Bannister - zise 
stăpânul lui. 

— Da, domnule! 

— După câte înţeleg - spuse Holmes - ţi-ai lăsat cheia în 
uşă? 


— Da, domnule! 

— Nu e oare extraordinar că ai făcut acest lucru tocmai în 
ziua în care se aflau în casă aceste hârtii? 

— A fost o mare nenorocire, domnule, dar mi s-a mai 
întâmplat şi altă dată să fac această greşeală. 

— Când ai intrat în cameră? 

— Pe la patru şi jumătate. Asta e ora obişnuită de ceai a 
domnului Soames. 

— Şi cât timp ai stat? 

— Când am văzut că dumnealui lipseşte, m-am retras de 
îndată. 

— Te-ai uitat la hârtiile acelea de pe masă? 

— Nu, domnule, câtuşi de puţin. 

— Dar cum s-a întâmpiat că ai lăsat cheia în uşă? 

— Aveam în mână tava cu ceaiul. M-am gândit că mă pot 
întoarce să iau cheia după aceea. Şi pe urmă am uitat. 

— Dar uşa de afară nu are yale? 

— Nu, domnule. 

— Va să zică a rămas deschisă tot timpul? 

— Da, domnule. 

— Şi, deci, oricine se afla în cameră ar fi putut să iasă? 

— Da, domnule. 

— Când domnul Soames s-a întors şi te-a chemat, ai fost 
foarte tulburat? 

— Da, domnule. De ani de zile, de când sunt aici, nu mi s-a 
mai întâmplat un asemenea lucru Era cât pe aci să leşin. 

— Bine, am înţeles. Dar unde erai când ţi s-a făcut rău? 

— Unde eram, domnule? Cam aici, aproape de uşă. 

— Asta e foarte ciudat, pentru că te-ai aşezat tocmai în 
fotoliul de colo din colţ. De ce ai trecut pe lângă toate 
celelalte scaune? 

— Nu ştiu, domnule. Nu-mi mai păsa unde mă aşez. 

— Eu nu cred că-şi dădea prea bine seama ce face, 
domnule Holmes. Arăta foarte rău, era palid ca moartea. 

— Ai rămas aici, după plecarea stăpânului dumitale? 


— Doat câteva minute. Apoi am încuiat uşa şi m-am dus în 
camera mea. 

— Pe cine bânuieşti? 

— Mde, domnule, eu n-aş îndrăzni să-mi dau cu părerea. 
Nu cred că există vreun domn în toată această universitate 
care să fie în stare să se slujească de un asemenea prilej. 
Nu domnule, mie nu-mi vine să cred. 

Mulţumesc, ajunge - zise Holmes. A, încă un amănunt 
numai, nu cumva ai pomenit vreunuia dintre aeşti trei 
domni pe care-i slujeşti, că s-a întâmplat ceva rău? 

— Nu, domnule, n-am suflat o vorbă. 

— N-ai vorbit cu niciunul din ei? 

— Nu, domnule. 

— Bine, mulţumesc. Acum, domnule Soames, dacă nu vă 
supăraţi, să facem o mică plimbare prin curtea interioară. 

Deasupra noastră, prin întunericul care se îngroşase, 
străluceau trei petice de lumină galbenă. 

— Cele trei păsărele ale dumneavoastră sunt în cuiburile 
lor - zise Holmes, ridicându-şi privirea. Hei! Dar asta ce-o 
mai fi? Unul din ei pare să fie teribil de agitat. 

Era indianul, a cărui siluetă întunecată apăru deodată în 
dreptul jaluzelelor. Umbla în lung şi în lat prin cameră. 

— Aş vrea să-i cântăresc din ochi pe fiecare - zise Holmes. 
E oare posibil? 

— Nimic mai uşor - răspunse Soames. Grupul acesta de 
camere este cel mai vechi din tot colegiul şi de aceea vin 
adeseori străini să le viziteze. Poftiţi pe aici, şi o să vă 
conduc chiar eu. 

— Vă rog să nu pomeniţi nici un nume! Zise Holmes, în 
momentul în care băteam la uşa lui Gilchrist. 

Ne deschise un tânăr înalt şi subţirel, cu părul blond- 
cânepiu; de îndată ce înţelese despre ce e vorba, ne pofti 
binevoitor înăuntru. Într-adevăr, în odaie se aflau câteva 
elemente de arhitectură medievală extrem de interesante. 
Pe Holmes îl pasiona în atare măsură unul din ele, încât ţinu 
morţiş să şi-l deseneze în carnetul de note, şi în timp ce 


făcea această operaţie, îşi rupse vârful la creion, ceea ce-l 
sili să împrumute creionul gazdei, după care ceru şi un cuţit 
ca să şi-l reascută pe al lui. 

Acelaşi accident ciudat i se întâmplă şi în camera 
indianului - un individ mărunt, morocăânos, cu un nas de 
vultur, care se uită chiorâş la noi şi se bucură vizibil în 
momentul în care Holmes îşi încheie studiile arhitectonice. 
Mie nu mi se păru nici într-un caz, nici în celălalt că Holmes 
a dat de cheia problemei. Cea de-a treia vizită a noastră 
dădu greş. Când băturăm, uşa exterioară nu se deschise şi 
dindărătul ei nu se putu auzi nimic altceva decât un şuvoi 
de vorbe urâte. 

— Puțin îmi pasă cine sunteţi! Duceţi-vă la dracu! 

— Urlă glasul furios. Mâine am examen şi nu vreau să mă 
deranjeze nimeni. 

— Un mojic - zise călăuza noastră, roşind de indignare, în 
momentul în care ne retrăgeam pe scară în jos. Bineînţeles 
că n-a avut de unde să ştie că eu bat, dar, în orice caz, 
purtarea lui a fost cât se poate de necivilizată şi, date fiind 
împrejurările, chiar puţin suspectă. 

Dar reacţia lui Holmes a fost foarte ciudată: 

— Puteţi să-mi spuneţi exact cât e de înalt? 

— Zău, domnule Holmes, mi-e destul de greu să spun. E 
mai înalt decât indianul, dar nu e chiar aşa de înalt ca 
Gilchrist. Cred că trebuie să aibă cam 1,65 metri. 

— Asta e foarte important - zise Holmes. Şi acum, domnule 
Soames, vă urez noapte bună. 

Călăuza noastră ţipă pur şi simplu de uimire şi desperare: 

— Dumnezeule, domnule Holmes, dar nu se poate să 
plecaţi aşa pe nepusă masă şi să mă lăsaţi baltă! Am 
impresia că dumneavoastră nu vă daţi seama de situaţie. 
Mâine este examenul. Astă-seară trebuie să iau o hotărâre, 
să acţionez într-un fel sau altul. Nu pot permite să se ţină 
examenul, dacă unul dintre subiecte este cunoscut cuiva. 
Trebuie să privim realitatea drept în faţă. 


— Puteţi să lăsaţi lucrurile aşa cum sunt. Am să trec mâine 
dimineaţă devreme pe la dumneavoastră, ca să discutăm 
împreună problema. Se prea poate ca în momentul acela să 
vă pot indica ce cale să alegeţi. Între timp, vă rog să nu 
schimbaţi nimic, absolut nimic, din comportarea 
dumneavoastră. 

— Bine, domnule Holmes. 

— Puteţi să fiţi cât se poate de liniştit. Nu încape îndoială 
că vom găsi o soluţie pentru dificultatea în care vă aflaţi. 
Am să iau cu mine argila aceea neagră şi resturile de 
creion. La revedere. 

În momentul în care am ieşit în întunericul din curte, am 
ridicat din nou ochii către ferestre. Indianul tot se mai 
plimba prin odaie. Ceilalţi nu se vedeau. 

— Ei, Watson, ce părere ai? Întrebă Holmes, în momentul 
în care ieşeam pe strada principală. Un fel de joc de 
societate, parc-ar fi un truc cu trei cărţi. lată cei trei 
oameni, trebuie să fie unul dintre ei, alege. Pe care îl alegi? 

— Mitocanul ăla spurcat la gură, de la mansardă. El are 
certificatul cel mai prost. Şi, totuşi, indianul era al dracului 
de viclean. De ce oare se tot învârte ca un leu în cuşcă? 

— Asta n-are nici o importanţă. Mulţi oameni adoptă 
această metodă când încearcă să înveţe ceva pe dinafară. 

— Ne-a aruncat nişte priviri foarte ciudate. 

— Bănuiesc că şi tu ai face la fel, dacă ţi-ar năvăli în odaie 
un cârd de străini, când tu te pregăteşti pentru examenul 
de a doua zi, şi fiecare minut contează enorm. Nu, asta nu 
mă pune de loc pe gânduri. Şi pe urmă, şi creionul, şi 
cuţitele, ambele probe au fost mulţumitoare. Însă individul 
ăla îmi dă foarte mult de gândit. 

— Care? 

— Cum care? Bannister, servitorul. Ce amestec o fi având 
el în aceasta afacere? 

— Mie mi-a făcut impresia că este un om cât se poate de 
cinstit. 


— Şi mie la fel. Tocmai asta e partea cea mai încurcată. De 
ce un om absolut cinstit ca el... Hei, uite o papetărie. la să 
începem chiar de-aici cercetările. 

Erau vreo patru-cinci papetarii mai de soi în oraş, şi la are 
Holmes a arătat ciopliturile de creion şi a rugat insistent să 
i se dea un creion similiar. Toţi negustorii au fost unanimi în 
a spune că pot să comande un astfel de creion, darnueo 
mărime obişnuită şi că foarte rar aduc asemenea mărfuri. 
Prietenul meu nu părea deprimat de acest eşec, ci dădea 
din umeri, resemnându-se pe jumătate amuzat. 

— Degeaba, dragul meu Watson, acest indiciu, cel mai bun 
şi singurul cu adevărat hotărâtor, n-a dus la nici un rezultat. 
Şi, totuşi, nu mă îndoiesc că până la urmă o să putem aduce 
suficiente dovezi şi fără el. Aoleu, dragul meu, dar e 
aproape nouă, şi propietăreasa noatstră zicea că ne face o 
mazăre grozavă la ora şapte şi jumătate! Tu, care fumuzi 
într-una, Watson, şi nu vii niciodată la timp la masă mă tem 
că ai să fii curând dat afara ge gazdă şi eu o să împărtăşesc 
soarta ta nefericită, dar nu înainte de a fi rezolvat problema 
agitatului profesor, a servitorului neglijent şi a celor trei 
studenţi plini de iniţiativă. 

În seara aceea, Holmes nu mai pomeni de loc de 
chestiunea discutată, deşi după cina noastră întârziată 
rămase multă vreme în fotoliu, pierdut în gânduri. La opt 
dimineaţa veni în camera mea tocmai când îmi terminasem 
toaleta. 

— Ei, Watson - zise el - e momentul să mergem la Colegiul 
Sf. Luca. Poţi să renunţi la micul dejun? 

— Sigur. 

— Soames trebuie să fie într-o agitaţie nemaipomenită 
până ce o să-i putem spune ceva pozitiv. 

— Dar ai ceva pozitiv să-i spui? 

— Cred că da. 

— Ai ajuns la vreo concluzie? 

— Da, dragul meu Watson. Am rezolvat misterul. 

— Bine, dar ce noi dovezi ai putut să mai capeţi? 


— Oho! Nu m-am dat eu degeaba jos din pat la o oră atât 
de matinală. Ştii la cât? La şase. Am lucrat din plin două ore 
şi am mers cel puţin opt kilometri, dar măcar am obţinut un 
rezultat palpabil. Ia uite aici! 

Întinse mâna. În palmă erau trei piramide de pământ, ca 
un fel de aluat negru. 

— Hei, Holmes, dar ieri nu aveai decât două! 

— Azi-dimineaţă am căpătat-o şi pe a treia. Este o teză 
destul de uşor de susţinut cu argumente. Locul de unde 
provine numărul trei poate să constituie şi sursa pentru 
numărul unu, şi numărul doi. Ce zici, Watson, nu e destul de 
convingător? Ei, hai cu mine, ca să alinăm chinurile 
prietenului nostru Soames. 

Când l-am găsit pe nefericitul profesor, în apartamentul 
lui, era într-adevăr într-o stare de plâns. Peste câteva 
ceasuri avea să înceapă examenul, şi el se mai afla încă în 
dilemă, dacă urmează să dea în vileag realitatea, sau să 
permită vinovatului să intre în competiţie pentru bursa 
aceea valoroasă. Nu izbutea să stea locului, era pradă unei 
puternice agitaţii, iar când îl văzu pe Holmes, se repezi la 
el, cu mâinile întinse, nerăbdător. 

— Slavă Domnului că aţi venit! Mă temeam că aţi renunţat, 
în disperare de cauză. Ce să mă fac? Să ţin examenul? 

— Da, asta fără-doar şi poate. 

— Bine, dar ticălosul... 

— N-o să se prezinte. 

— Dar ştiţi cine este? 

— Cred că da. Din moment ce chestiunea asta nu trebuie 
să devină publică, suntem siliţi să ne arogăm anumite 
puteri, şi să ne constituim pe cont proprii într-o micuță 
curte marţială particulară. Domnule Soames, vă rog să luaţi 
loc acolo. Watson, tu stai aici. Eu am să mă aşez în fotoliul 
din mijloc. Cred că în momentul de faţă suntem destul de 
impozanţi, ca să înspăimântăm un om cu conştiinţa 
încărcată. Vă rog sunaţi! 


Intră Bannister, care se dădu înapoi, vizibil surprins şi 
înspăimântat de înfăţişarea noastră autoritară. 

— Fii bun, te rog, şi închide uşa - îi spuse Holmes. Ei, 
Bannister, te rog spune-ne adevărul cu privire la 
întâmplarea de ieri. 

Omul păli. 

— Dar v-am spus totul, domnule. 

— N-ai nimic de adăugat? 

— Absolut nimic, domnule. 

— Ei, atunci mă văd silit să-ţi fac eu anumite sugestii. Când 
te-ai aşezat ieri pe fotoliul acela, ai făcut-o pentru a 
ascunde un obiect care ar fi indicat ce persoană s-a aflat în 
odaie? 

Bannister se făcu palid ca moartea. 

— Nu, domnule, câtuşi de puţin. 

— Asta era doar o sugestie - zise Holmes suav. Recunosc în 
mod sincer că n-am posibilitatea de a o dovedi. Dar mie mi 
se pare că este un lucru destul de probabil, întrucât în clipa 
în care domnule Soames s-a întors cu spatele, ai şi eliberat 
pe omul care se ascundea colo, în dormitor. 

Bannister îşi trecu limba peste buzele uscate. 

— Dar nu era nimeni acolo! 

— Vai, Bannister, ce păcat! Până acum poate că ai spus 
adevărul, dar acum ştiu precis că ai minţit. 

Trăsăturile feţei lui Bannister devenirii sfidătoare şi 
încăpăţânate. 

— Nu era nimeni, domnule! 

— Ei, haide, haide, Bannister! 

— Nu, domnule, nu era nimeni. 

— În cazul ăsta, nu mai poţi să ne dai nici o informaţie. 
Vrei să rămâi aici? Stai, te rog, acolo, lângă uşa de la 
dormitor. Acum, domnule Soames, am să vă rog să fiţi aşa 
de bun, să vă duceţi până în camera tânărului Gilchrist şi 
să-l poftiţi la dumneavoastră. 

Protesorul se întoarse peste o clipă, aducându-l cu el pe 
student. Era un bărbat foarte bine făcut, înalt, suplu şi agil, 


cu un pas elastic, cu o faţă plăcută, deschisă. Ochii lui 
albaştri, neliniştiţi, ne priviră pe rând, şi în cele din urmă se 
aţintiră, cu o expresie de spaimă şi deznădejde, asupra lui 
Bannister, care se afla în capătul celălalt al camerei. 

— Închide, te rog, uşa - zise Holmes. Ei, domnule Gilchrist, 
aici suntem absolut singuri şi nu e nevoie să afle vreodată 
cineva ce cuvinte se vor rosti între noi. Putem să fim cât se 
poate de sinceri unul cu altul. Am vrea să ştim, domnule 
Gilchrist, cum se poate ca dumneata, un om de onoare, să 
săvârşeşti o faptă ca cea de ieri? 

Nenorocitul tânăr se dădu câţiva paşi înapoi şi aruncă o 
privire îngrozită şi plină de reproşuri lui Bannister. 

— Nu, nu, domnule Gilchrist; nu domnule, eu n-am spus 
nici un cuvânt, n-am suflat o vorbă! Strigă servitorul. 

— Până acum nu, dar acum te-ai dat de gol - zise Holmes. 
Ei, domnule, îţi poţi da seama că după cele spuse de 
Bannister, situaţia dumitale este deznădăjduită, şi nu ai altă 
şansă decât să mărturiseşti sincer cele întâmplate. 

O clipă, Gilchrist ridicând mâna în sus, încercă să-şi 
stăpânească spasmul ce-i schimonosea trăsăturile feţei. 
Peste o clipă, se trânti în genunchi lângă masă şi, 
îngropându-şi capul în palme, izbucni într-o furtună de 
suspine şi gemete desperate. 

— Ei, haide, haide - zise Holmes cu blândeţe - a greşi e un 
lucru omenesc şi cel puţin nimeni nu poate să te acuze că 
eşti un răufăcător cu inima împietrită. Poate ţi-ar veni mai 
uşor dacă i-aş spune eu domnului Soames ce s-a întâmplat: 
iar dumneata eşti liber să mă corectezi pe unde greşesc. 
Facem aşa? Ei, lasă, lasă, nu te mai osteni să-mi răspunzi. 
Ascultă numai, şi ai grijă să nu te nedreptăţesc. 

Domnule Soames, din clipa în care mi-aţi spus că nimeni, 
nici măcar Bannister n-ar fi putut să ştie cu precizie că 
hârtiile acelea se află în odaia dumneavoastră, în mintea 
mea cazul a început să ia o formă precisă. Pe tipograf 
puteam bineînţeles să-l lăsăm de la început la o parte, 
pentru că ar fi avut posibilitatea să cerceteze hârtiile şi la el 


la întreprindere. Nici la indian nu m-am prea gândit. Dacă 
şpalturile erau făcute sul, nu avea de unde să ştie ce sunt. 
Pe de altă parte, mie mi s-a părut o coincidenţă de 
neînchipuit ca un om să îndrăznească să intre în odaie, şi 
întâmplător chiar în ziua în care hârtiile se aflau pe masă. 
Am eliminat şi această posibilitate Omul care a intrat ştia 
precis că hârtiile sunt aici. Dar de unde a ştiut? 

Când m-am apropiat de camera dumneavoastră, am 
cercetat fereastra. Eram amuzat de presupunerea 
dumneavoastră cum că eu acceptam posibilitatea ca cineva 
să fi intrat pe acolo în plină zi, sub ochii tuturor locatarilor 
din camerele înconjurătoare. O asemenea idee era absurdă. 
Eu măsurăm numai să văd cât de înaltă trebuia să fie 
persoana, pentru ca, trecând prin dreptul ferestrei, să vadă 
ce hârtii se află pe masa din mijlocul încăperii. Eu am un 
metru optzeci înălţime şi am izbutit s-o fac cu oarecare 
dificultate. Nimeni care ar fi avut o statură mai mică n-ar fi 
avut nici o şansă în această privinţă. Vedeţi deci încă de pe 
acum ce puternice motive am avut să mă gândesc că dacă 
unul dintre cei trei studenţi ai dumneavoastră e de o 
statură ieşită din comun, el e cel mai suspect dintre toţi. 

Am intrat şi v-am ascultat indicaţiile şi sugestiile cu privire 
la măsuţa laterală. Despre masa din mijloc nu mi-am putut 
da seama de nimic, n-am căpătat nici un indiciu decât în 
momentul în care vorbindu-mi despre Gilchrist, aţi pomenit 
de faptul că e un bun atlet, specialist în săritura în lungime. 
Atunci, într-o clipă mi-am lămurit totul şi n-aveam nevoie 
decât de vreo câteva dovezi, care să coroboreze teza mea, 
iar aceste dovezi le-am obţinut foarte curând. 

lată cum a fost toată povestea. Tânărul acesta şi-a 
petrecut după-amiaza pe terenul de sport, unde a făcut 
antrenament la sărituri. La întoarcere, a venit cu papucii 
speciali de atletism, care, după cum ştiţi şi dumneavoastră, 
au nişte cuie. Trecând pe lângă fereastra dumneavoastră, 
dat fiind că e aşa de înalt, a văzut şpalturile pe masă şi şi-a 
închipuit ce sunt. Nimic grav nu s-ar fi întâmplat dacă, 


ajungând în dreptul uşii n-ar fi observat că din negilijenţa 
servitorului, a rămas cheia în broască. Atunci a simţit un 
îndemn brusc să intre şi să vadă dacă într-adevăr e vorba 
de şpalturile respective. Nu era un lucru prea primejdios, 
întrucât putea oricând să pretindă că a trecut pe acolo doar 
ca să întrebe ceva. 

Ei bine, când a văzut că e vorba într-adevăr de textul 
respectiv, atunci a cedat ispitei. Şi-a pus pantofii pe masă. 
Dar pe scaunul acela de lângă fereastră ce-ai pus, tinere? 

— Mănuşile - zise studentul. Holmes se uită triumfător la 
Bannister. 

— Şi-a pus mănuşile pe scaun şi a luat şpalturile, foaie cu 
foaie, ca să le copieze. S-a gândit că profesorul o să se 
întoarcă pe poarta principală, şi deci o să-l vadă la timp. 
Dar după câte ştim, domnul prefesor s-a întors pe poarta 
laterală. Deodată l-a auzit chiar la uşă. N-avea nici o 
scăpare. A uitat de mănuşi, dar şi-a smuls pantofii de pe 
masă şi s-a repezit în dormitor. Observaţi că zgârietura de 
pe masa aceea este foarte uşoară într-o parte, dar se 
adânceşte în direcţia uşii de la dormitor. Această dovadă în 
sine este suficientă ca să ne arate că pantofii au fost traşi în 
direcţia respectivă şi că vinovatul s-a ascuns acolo. Argila 
strânsă în jurul cuielor din talpă a căzut pe masă, iaroa 
doua mostră, slăbindu-se pe drum, a căzut în dormitor. Aş 
putea adăuga că azi-dimineaţă m-am deplasat până la 
terenul de atletism, am văzut această argilă lipicioasă şi 
neagră, care este folosită în groapa pentru sărituri, şi am 
adus o mostră, împreună cu ceva din rumeguşul presărat 
pe teren, pentru a-i feri pe atleți să alunece. Ceea ce am 
spus corespunde adevărului, domnule Gilchrist? Studentul 
se îndreptase din şale. 

— Da, domnule, este perfect adevărat. 

— Dumnezeule, altceva nu mai ai de spus? Strigă Soames. 

— Ba da, domnule profesor, am: dar şocul acestei 
demascări ruşinoase m-a zăpăcit. Am aici o scrisoare, pe 
care v-am scris-o dis-de-dimineaţă, domnule profesor, după 


ce m-am zvârcolit toată noaptea, fără să pot închide un 
ochi. Când am scris-o, nu ştiam încă de dezvăluirea 
păcatului meu. Poftiţi scrisoarea, domnule profesor. O să 
vedeţi că am spus acolo „M-am hotărât să nu mă mai 
prezint la examen. Mi s-a oferit o slujbă ca ofiţer de poliţie 
în Rhodesia, şi voi pleca de îndată în Africa de Sud”. 

— Îmi pare foarte bine să aud că nu intenţionai să profiţi 
de avantajul necinstit pe care l-ai căpătat asupra colegilor 
dumitale - zise Soames. Dar ce te-a făcut să te răzgândeşti? 

Gilchrist îl arătă pe Bannister: 

— lată omul care m-a adus pe calea cea bună - zise el. 

— Ei, haide, Bannister - zise Holmes - cred că acum ţi-e 
clar din ceea ce am spus că numai dumneata ai fi putut să-i 
dai drumul acestui tânăr din casă, întrucât dumneata ai 
rămas în odaia asta şi probabil ai încuiat uşa când ai ieşit. 
Despre posibilitatea de a fi fugit pe fereastra aceea, nici 
vorbă. N-ai putea să ne lămureşti dumneata ultimul punct 
al acestui mister şi să ne spui ce te-a îndemnat să te porţi 
cum te-ai purtat? 

— Pricina era destul de simplă, domnule, dacă aţi fi avut 
de unde s-a aflaţi; dar cu toată isteţimea dumneavoastră, ar 
fi fost imposibil s-o cunoaşteţi. Aflaţi, domnule, că pe 
vremuri am fost majordom în casa bătrânului sir Jabez 
Gilchrist, tatăl acestui domn. Când bătrânul şi-a pierdut 
averea, am venit să mă angajez ca servitor la colegiu, dar 
pe fostul meu stăpân nu l-am dat niciodată uitării pentru că 
a scăpătat. Am vegheat după puterile mele asupra fiului lui, 
în amintirea zilelor bune de pe vremuri. Ei bine, domnule, 
ieri, când am intrat în camera aceasta, de îndată ce se 
dăduse alarma, primul lucru pe care l-am văzut a fost o 
pereche de mănuşi galbene ale domnului Gilchrist pe 
fotoliul de colo. Le cunoşteam foarte bine şi am înţeles pe 
dată ce înseamnă prezenţa lor. Dacă le vedea domnul 
Soames, totul era pierdut. Drept care m-am trântit în 
fotoliul acela, şi pentru nimic în lume n-am vrut să mă mişc 
de acolo până ce n-a plecat domnul Soames să vă aducă pe 


dumneavoastră. Atunci a ieşit bietul meu stăpân, tânărul pe 
care, pe vremuri, îl legănasem pe genunchi, şi mi-a 
mărturisit totul. Nu era oare firesc, conaşule, să-l salvez? Şi 
totodată nu era oare la fel de firesc să încerc să-i vorbesc 
aşa cum i-ar fi vorbit răposatul taică-său, ca să-l fac să 
înţeleagă că nu poate să profite de pe urma unei asemenea 
fapte? Mă puteţi oare ţine de rău? 

— Nu, asta în nici un caz - spuse Holmes entuziasmat, 
sărind în picioare. Ei, domnule Soames, cred că acum v-am 
lămurit mică dumneavoastră problemă, iar pe noi ne 
aşteaptă acasă gustarea de dimineaţă. Haide, Watson! Cât 
despre dumneata, domnule, bănuiesc că te aşteaptă un 
viitor strălucit în Rhodesia. Astăzi eşti doborât la pământ. 
Dar vom vedea cât de sus te poţi ridica în viitor. 

Coama leului. 

Oricât de ciudat ar putea să pară, s-a întâmplat totuşi ca o 
problemă care fără doar şi poate era cel puţin la fel de 
încurcată şi neobişnuită ca toate celelalte întâlnite în lunga 
mea carieră profesională, să mi se înfăţişeze abia după ce 
m-am retras din meserie: şi mai ciudat a fost că mi-a 
apărut, ca să zic aşa, chiar în pragul uşii. S-a întâmplat 
după retragerea mea în căsuţa din comitatul Sussex, când 
mă înfundasem complet în încântătoarea viaţă în sânul 
naturii către care tânjisem atât de des în cursul lungilor ani 
petrecuţi în mijlocul întunecatei Londre. În această 
perioada a vieţii mele, bunul doctor Watson dispăruse 
aproape complet din raza mea vizuală. Cel mult de-l mai 
vedeam vreodată într-un week-end, în cazul când se 
întâmpla să mă viziteze. Aşadar de data asta trebuia să-mi 
slujesc singur de cronicar. O, dar dac-ar fi fost el cu mine, ce 
splendoare ar fi ieşit din pana lui de pe urma unei 
întâmplări atât de pasionante şi din triumful meu final 
asupra tuturor dificultăţilor! Dată fiind situaţia, n-am însă 
încotro şi trebuie să-mi spun povestea aşa simplu cum mă 
taie capul, arătând, prin propriile mele cuvinte, fiecare pas 


făcut pe drumul străbătut cu greu în căutarea unei chei 
pentru misterul legat de Coama Leului. 

Vila mea se află pe panta de sud a colinelor dinspre 
Canalul Mânecii, şi de acolo se desfăşoară în faţa ochilor o 
privelişte minunată. În acest loc, coasta e alcătuită numai 
din stânci de cretă, pe care nu le poţi cobori decât de-a 
lungul unei singure poteci lungi şi şerpuitoare, alunecoase 
şi abrupte. La capătul de jos al potecii se află o întindere 
lată de vreo sută de metri, acoperită cu pietricele şi 
sfărâmături de piatră, chiar şi atunci când fluxul e la 
maximum. Ici colo însă, sunt unele dune şi scobituri în care 
apa se adăposteşte o dată cu fiecare flux, alcătuind nişte 
piscine splendide. Ateastă plajă admirabilă se întinde pe 
câteva mile în dreapta şi în stânga, întreruptă fiind doar 
într-un loc de golfuleţul şi satul Fulwurth. 

Casa mea e izolată şi singuratică. Tot domeniul e în 
stăpânirea mea, a bătrânei mele menajere şi a albinelor 
mele. Dar la o distanţă de mai puţin de un kilometru se află 
vestita şcoală a lui Harold Stackhurst. Situată pe un 
domeniu destul de vast, instituţia este instalată într-un 
edificiu numit Vila Frontoanelor. Vreo douăzeci de tineri se 
pregătesc aici pentru diferite profesiuni, sub oblăduirea 
mai multor cadre didactice. Stackhurst personal a fost pe 
vremea lui un student foarte bun, excelent la toate materiile 
şi ce deasupra mare campion la canotaj academic. Din ziua 
în care m-am stabilit pe coastă, am fost în cei mai buni 
termeni cu el şi de fapt era singurul cu care eram în relaţii 
atât de intime încât puteam să ne facem seara vizite fără să 
fie vorba de o invitaţie oficială. 

Spre sfârşitul lui iulie 1907 s-a stârnit o furtună teribilă, 
vântul sufla dinspre sud, îngrămădind parcă valurile 
Canalului Mânecii la temelia falezei şi lăsând în urmă o 
adevărată lagună la venirea refluxului. În dimineaţa la care 
mă refer, vântul se mai potolise şi toată natura parcă era 
proaspătă şi de curând spălată. Era imposibil să lucrezi 
într-o zi atât de încântătoare şi am făcut o mică plimbare 


înainte de micul dejun, ca să mă bucur de aerul minunat al 
acelei zile. Am pornit pe poteca de pe faleză care ducea la 
coborârea abruptă spre plajă. Pe drum am auzit că mă 
strigă cineva şi întorcându-mă, l-am văzut pe Harold 
Stackhurst care-mi făcea semne vesele cu mâna. 

— Ce dimineaţă splendidă, domnule Holmes! Eram convins 
că o să ieşi la plimbare şi c-o să te întâlnesc. 

— După câte înţeleg, te duci să te scalzi în mare. 

— Nu te laşi de loc de meserie - râse el, bătând cu palma 
buzunarul umflat. Da, într-adevăr, McPherson a pornit-o 
mai de dimineaţă şi sper să-l găsesc încă pe mal. 

Fitzroy McPherson era profesorul de ştiinţe naturale, un 
tânăr bine şi foarte promiţător, a cărui viaţă fusese amărâtă 
cumplit de o afecţiune cardiacă cu care se alesese în urma 
unei crize reumatice. De felul lui, însă, era un adevărat atlet 
şi strălucea în practicarea tuturor sporturilor care nu-i 
cereau un efort prea mare. Vara ca şi iarna, înota în mare şi 
întrucât şi mie îmi plăcea înotul, s-a întâmplat adesea să ies 
cu el în larg. 

Chiar în clipa aceea l-am zărit amândoi pe McPherson. I se 
vedea capul deasupra lagunei falezei, acolo unde se 
termina poteca. Apoi s-a ivit tot trupul; se clătina pe 
picioare ca un beţiv. În clipa următoare a ridicat mâinile în 
sus şi, cu un strigăt îngrozitor, a căzut cu faţa la pământ. 
Staekhurst şi cu mine ne-am repezit la el - era o distanţă de 
vreo cincizeci de metri - şi l-am întors pe spate. Se vedea 
bine că omul e pe moarte, pentru că avea ochii sticloşi şi 
duşi în fundul capului, iar obrajii înspăimântător de livizi. O 
clipă, i-a apărut pe faţă o licărire de viaţă şi omul a rostit 
vreo câteva cuvinte, vizibil din dorinţa de a ne preveni 
împotriva unei primejdii. Cuvintele erau bălmăjite şi 
neclare, dar, după părerea mea, ultimele care au izbucnit 
aproape ca un țipăt de pe buzele lui au fost „Coama Leului”. 
Ceea ce a spus era neinteligibil şi, pe de altă parte, nici nu 
părea să aibă vreo legătură cu întâmplarea respectivă; 
totuşi, oricât am încercat să le găsesc vreo altă 


interpretare, n-am izbutit. Apoi McPherson s-a ridicat puţin 
de la pământ, a zvâcnit odată cu braţele în aer şi a căzut pe 
o parte. Era mort. 

Tovarăşul meu a fost pur şi simplu paralizat de aceasta 
neaşteptată grozăvie, iar eu, după cum e lesne de închipuit, 
am simţit cum toată fiinţa mi se încordează, în start de 
alarmă. Şi aveam şi nevoie de încordarea forţelor, pentru că 
se va vedea imediat că e vorba de un caz cu totul ieşit din 
comun. 

Omul era îmbrăcat doar cu pardesiul şi pantalonii, şi se 
încălţase în grabă cu nişte papuci de pânză, la care nu 
apucase să-şi lege şireturile. În căderea lui, pardesiul, pe 
are şi-l pusese doar pe umeri, alunecase într-o parte, 
dezgolindu-i trupul. Ne-am uitat la el uimiţi. Toată spinarea 
îi era acoperită de nişte dungi purpurii, de parcă l-ar fi 
bătut cineva cu un bici de sârmă subţire. Era limpede că 
instrumentul cu care îi fusese aplicată această pedeapsă 
era foarte flexibil, întrucât răni lungi se încolăceau după 
umeri şi coaste. Pe bărbie i se prelingea o dâră de sânge, 
deoarece, cuprins de dureri insuportabile, îşi muşcase buza 
de jos. Faţa lui trasă şi schimonosită trăda chinurile 
îngrozitoare prin care trecuse. 

Eu stăteam în genunchi, iar Stackhurst în picioare, lângă 
trupul celui mort, când o umbră alunecă spre noi; 
întorcându-ne, l-am văzut în faţa noastră pe lan Murdoch. 
Murdoch era profesorul de matematică al şcolii, un bărbat 
înalt, subţire şi oacheş, atât de morocănos şi de distant, 
încât nimeni n-ar fi putut spune că e prieten cu el. Părea că 
trăieşte într-o zonă înaltă şi abstractă de ecuaţii şi de 
secţiuni conice, din care nimic nu-l putea smulge şi lega de 
viaţa de fiecare zi. Era considerat de către studenţi ca un 
adevărat fenomen şi cu siguranţă că ar fi fost calul lor de 
bătaie, dar în vinele omului ăsta curgea un sânge ciudat şi 
exotic, vizibil nu numai în expresia ochilor de culoarea 
tăciunelui, şi în faţa sa oacheşă, ci şi în izbucnirile sale de 
furie, uneori de-a dreptul feroce. Odată, când îl necăjise 


cățelul lui McPherson, el luase animalul şi-l zvârlise pe 
geam, lucru pentru care Stackhurst l-ar fi concediat, fără 
îndoială, dacă n-ar fi fost un profesor atât de capabil. lată, 
în linii mari, care era natura acestui om straniu şi complex, 
care se ivise lângă noi. Părea sincer înspăimântat de ceea 
ce vede, cu toate că incidentul cu câinele ar fi putut să 
sugereze o totală lipsă de simpatie pentru cel mort. 

— Bietul om, bietul de el! Ce pot să fac? Cum aş putea să-l 
ajut? 

— Ai fost cumva cu el? Nu ne poţi spune ce s-a întâmplat? 

— Nu, nu, azi-dimineaţă am întârziat. N-am fost încă pe 
plajă. Vin direct de la Vila Frontoanelor. Ce pot să fac? 

— Te poţi repezi până la jandarmeria din Fulworth. Anunţă 
imediat cazul. 

Fără o vorbă, profesorul a pornit cât a putut de repede, iar 
eu am început să mă ocup de toate aspectele accidentului, 
în timp ce Stackhurst a rămas lângă cadavru, năucit de cele 
întâmplate. Bineînţeles, prima mea sarcină era să observ 
cine se afla pe mal. Din vârful potecii puteam cuprinde cu 
privirea toată plaja: era absolut pustie. În afară doar de 
vreo două-trei siluete negre, care se zăreau în depărtare, în 
drum spre satul Fulworth. După ce m-am asigurat în ce 
priveşte această direcţie, am pornit încet pe potecă. 
Stâncile erau de calcar acoperit cu argilă şi marnă şi din loc 
în loc am putut identifica urmele aceloraşi tălpi care 
coborau şi urcau. În dimineaţa aceea nu se mai dusese 
nimeni pe plajă. Într-un loc am observat urma unei mâini cu 
degetele desfăcute, îndreptate spre partea de sus a pantei. 
Singura interpretare posibilă era că bietul McPherson 
căzuse în patru labe la urcare. Erau şi câteva scobituri 
rotunde, din care se putea deduce că în repetate rânduri 
căzuse în genunchi. La capătul de jos al potecii se afla acea 
lagună mare, lăsată de reflux. McPherson se dezbrăcase la 
marginea ei, pentru că pe o stâncă i-am găsit prosopul. Era 
împăturit şi uscat, ceea ce îmi dovedea că de fapt nici n-a 
intrat măcar în apă. Cercetând cu atenţie pietricelele din 


jur, am găsit vreo două urme ale papucilor săi de pânză pe 
nisip, precum şi urmele piciorului său gol. Asta dovedea că 
se pregătise să se scalde, deşi prosopul arăta că n-a făcut-o. 

Prin urmare, coordonatele problemei erau clar definite - 
dar în acelaşi timp nespus de stranii, cum nu mi-a mai fost 
dat să întâlnesc: omul nu rămăsese pe plajă decât cel mult 
un sfert de oră. Stackhurst venise în urma lui de la Vila 
Frontoanelor, deci era limpede că nu se scursese prea mult 
timp. McPherson se dusese să facă baie în mare şi se 
dezbrăcase, lucru pe care-l indicau urmele piciorului gol. 
Apoi brusc îşi pusese la loc hainele pe el - erau aşa de 
răvăşite şi desfăcute, încât graba era evidentă - şi se 
întorsese fără să intre în apă sau cel puţin fără să se mai 
şteargă. lar motivul pentru care se răzgândise era că-l 
biciuise cineva în felul acesta sălbatic, inuman, chinuindu-l 
până ce durerea îl silise să-şi muşte buzele, lăsându-l atât 
de istovit, încât abia a avut puterea să mai urce panta 
înainte de a cădea jos fără viaţă. Cine săvârşise această 
faptă barbară? E adevărat că la baza falezei se aflau câteva 
grote şi peşteri mici, însă soarele, care nu se înălţase încă 
prea tare pe cer, le lumina direct şi se vedea bine că nu era 
loc să se ascundă nimeni în ele. Mai pomenisem şi de acele 
siluete de pe mal, la o mare distanţă. Erau atât de departe, 
încât nu puteau să aibă nici o legătură cu crima; şi pe urmă, 
la mijloc se afla laguna în care intenţionase McPherson să 
facă baie, şi valurile ei se înălţau până la nivelul stâncilor. Pe 
mare se zăreau destul de aproape vreo două-trei luntre de 
pescari. Pe aceştia îi puteam cerceta pe îndelete. Existau 
mai multe piste, dar niciuna nu putea să ducă la vreun 
rezultat mulţumitor. 

Întorcându-mă în cele din urmă la cadavru, am văzut că 
între timp se strânseseră în jurul lui un mic grup de 
trecători. Bineînţeles, Stackhurst se afla încă acolo, iar lan 
Murdoch tocmai sosise cu Anderson, jandarmul satului. O 
matahală mustăcioasă, masivă şi înceată, cum sunt mulţi 
dintre locuitorii comitatului Sussex. Genul ăsta de oameni 


ascunde mult bun simţ sub o înfăţişare greoaie şi tăcută. 
Andersoa a ascultat povestea, şi-a însemnat tot ce i-am spus 
noi şi în cele din urmă m-a luat deoparte: 

— Aş fi foarte fericit dacă mi-aţi da vreun sfat domnule 
Holmes. E o poveste prea complicată ca s-o pot rezolva 
singur şi dacă dau greş, o să am de furcă cu şefii de la 
Lewes. 

L-am sfătuit să-şi anunţe superiorul direct şi să trimită şi 
după un doctor; de asemenea, l-am sfătuit să nu permită să 
se mişte absolut nici un lucru de la locul lui şi să se lase cât 
mai puţine urme cu putinţă până la sosirea celor două 
persoane anunţate. Între timp, am percheziţionat 
buzunarele mortului. I-am găsit batista, briceagul şi un 
poitvizit. Din a-cesta din urmă a ieşit o hârtiuţă, pe care am 
despăturit-o şi i-am întins-o jandarmului. O mână de femeie 
scrisese nu prea citeţ: „Fii sigur că voi veni, Maudie”. Părea 
să fie vorba de e întâlnire de dragoste, era o confirmare, 
dar nu reieşea din ea nici data, nici locul. Jandarmul a pus-o 
din nou în portvizit şi a băgat şi acest obiect şi pe celelalte 
înapoi în buzunarele pardesiului. Apoi, întrucât nu se mai 
ivea nici un alt indiciu, m-am întors acasă să iau micul 
dejun, după ce am aranjat mai întâi să se facă o cercetare 
amănunţită a părţii de jos a falezei. 

* 

Stackhurst a trecut pe la mine peste vreun ceas, ca să-mi 
spună că mortul a fost transportat la şcoală, unde urma să 
se facă ancheta Parchetului. Venea, de asemenea, cu câteva 
veşti foarte serioase şi precise. După cum mă aşteptasem n- 
au găsit nimic în peşterile de la baza falezei, dar uitându-se 
prin hârtiile din biroul lui McPherson, Stackhurst scosese la 
iveală o corespondenţă intimă cu o oarecare domnişoară 
Maud Bellamy din Fulworth. Prin urmare, am putut stabili 
în felul a-cesta cine a scris bileţelul. 

— Scrisorile sunt în mâna jandarmilor - mi-a explicat 
Stackhurst. N-am putut să ţi le aduc. Dar nu încape îndoială 
că era vorba de o dragoste foarte puternică. Prin urmare, 


nu văd nici un motiv de a o lega de această oribilă 
întâmplare, afară doar de faptul că duduia avea o întâlnire 
cu McPherson. 

— Dar în nici un caz nu aici,. Unde vă scăldaţi cu toţii în 
mod frecvent - l-am contrazis eu. 

— Întâmplarea face - zise el - că studenţii nu se aflau cu 
McPherson. 

— Dar a fost într-adevăr o simplă întâmplare? 

Stackhurst se încruntă şi căzu pe gânduri. 

— l-a reţinut lan Murdoch - zise el. A insistat foarte mult 
să le facă o demonstraţie algebrică înainie de gustarea de 
dimineaţă. Bietul om, e teribil de tulburat de toată povestea 
asta! 

— Şi totuşi, după câte am înţeles, nu erau prea buni 
prieteni. 

— Într-o vreme, nu. Dar de mai bine de un an Murdoch era 
cât se poate de apropiat de McPherson, deşi firea lui nu e 
de loc prietenoasă. 

— Da, mi-am dat seama de asta. De altfel, după câte îmi 
amintesc, mi-ai spus odată că s-au certat din pricina unui 
câine maltratat. 

— Aia e o poveste veche. 

— Dar poate c-a lăsat o dorinţă de răzbunare? 

— Nu, nu, sunt sigur că erau buni prieteni. 

— Ei, atunci rămâne să cercetăm chestiunea cu fata. O 
cunoşti? 

— Toată lumea o cunoaşte. Este zâna ținutului, o 
adevărată frumuseţe, Holmes, care atrage atenţia peste tot 
unde se duce. Ştiam că-i place lui McPherson, dar habar n- 
aveam că lucrurile merseseră atât de departe cum par să 
indice a-ceste scrisori. 

— Dar cine e fata? 

— E fiica bătrânului Tom Bellamy, proprietarul tuturor 
bărcilor şi cabinelor de baie de la Fulworth. A fost pescar la 
început, dar acum a prins niţel cheag. Afacerile le conduce 
el şi cu fiul său William. 


— N-ai vrea să facem o plimbare până la Fulworth să stăm 
de vorbă cu ei? 

— Dar ce pretext am putea găsi? 

— A, în privinţa asta nu-i nici o greutate. La urma urmelor, 
e imposibil ca bietul profesor să-şi fi făcut singur seama în 
modul ăsta înfiorător. Coada biciului a fost totuşi în mâna 
unui om, dacă într-adevăr un bici i-a pricinuit aceste răni. 
Cercul cunoştinţelor sale din această localitate izolată era 
fără doar şi poate limitat. Să căutăm să explorăm tate 
pistele şi nu se poate să nu dăm peste mobilul crimei, iar 
acesta la rândul lui, ne va conduce la făptaş. 

Plimbarea pe dunele din împrejurimi, îmbălsămate de 
parfumul cimbrului sălbatic, ar fi fost foarte plăcută dacă 
minţile noastre n-ar fi fost de-a dreptul otrăvite de tragedia 
la care fusesem martori. Satul Fulworth se află într-o 
depresiune care alcătuieşte un semicerc în jurul golfului. 
Îndărătul cătunului de modă veche s-au ridicat mai mulle 
case moderne pe terenul în pantă. Stackhurst m-a condus 
la una din ele. 

— lată vila „Limanul”, cum a botezat-o Bellamy. Cea cu un 
turn în colţ şi cu acoperişul de ardezie. Nu e rău da loc 
pentru un om care n-a avut la început nici măcar... O, 
Doamne, ia uită-te! 

Portiţa grădinii de la vila „Limanul” se deschisese brusc şi 
un om ieşise în goană. Nu încăpea nici o îndoială, silueta 
înaltă, colţuroasă şi deşelată era a lui lan Murdoch, 
matematicianul. O clipă mai târziu, i-am ieşit în întâmpinare 
pe drum. 

— Bună! Zise Stackhurst. 

Matematicianul făcu un semn din cap, ne aruncă o privire 
piezişă cu ochii lui negri, iscoditori, şi dădu să treacă mai 
departe, dar directorul îl opri: 

— Ce căutai aici? Întrebă el. 

Murdoch se roşi de furie. 

— Sub acoperişul casei dumneavoastră, domnule, vă sunt 
subaltern. Dar n-am cunoştinţă de faptul că ar trebui să vă 


dau socoteală şi pentru acţiunile mele particulare... 

După toate prin câte trecuse, Stackhurst era la capătul 
răbdării. Altfel, poate ar mai fi aşteptat, dar aşa, îşi pierdu 
complet cumpătul. 

— În împrejurările de faţă, răspunsul dumitale, domnule 
Murdoch, este pur şi simplu impertinent. 

— N-ar fi exclus ca şi întrebarea dumneavoastră să poată 
primi aceeaşi etichetă. 

— Nu e prima dată când a trebuit să trec cu vederea 
atitudinea dumitale refractară. Dar, fără doar şi poate, este 
pentru ultima dată. Am să te rog să ai amabilitatea de a-ţi 
luat cât de repede poţi toate măsurile pentru a-ţi aranja 
viitorul. 

— Asta şi intenţionam să fac. Astăzi am pierdut singura 
persoană de la Vila Frontoanelor care făcea această 
instituţie suportabilă. 

Murdoch îşi văzu de drum, în timp ce Stackhurst, cu ochii 
tulburi, se uită în urma lui. 

— Ce zici, nu e un om imposibil, de nesuportat? Strigă el. 

Singurul lucru care-mi rămase puternic întipărit în minte 
era faptul că domnul lan Murdoch se grăbise să folosească 
cel dintâi prilej pentru a fugi de la locul crimei. În capul 
meu începea să se contureze o bănuială vagă şi nebuloasă. 
Poate că vizita la familia Bellamy avea să mai arunce puţină 
lumină asupra acestei chestiuni. Stackhurst îşi veni în fire şi 
astfel ne urmarăm drumul spre casa respectivă. 

Domnul Bellamy era un om între două vârste, cu părul şi 
barba roşii ca para focului. Părea să fie în culmea furiei şi 
faţa lui căpătă curând aceeaşi culoare ca şi părul. 

— Nu, domnule, nu doresc să aflu nici un fel de amănunte. 
Fiul meu, aci de faţă - spuse el, arătând un tânăr voinic, cu 
e faţă greoaie şi posacă, instalat în colţul odăii de toate 
zilele - este de aceeaşi părere cu mine, şi anume că 
atenţiile cu care o înconjura domnul McPherson pe Maud 
erau de-a dreptul jignitoare. Da, domnule, cuvântul 
„căsătorie” n-a fost pomenit niciodată şi totuşi scrisorile şi 


întâlnirile se ţineau lanţ, ca şi diverse alte lucruri pe care 
niciunul din noi nu poate să le aprobe. Fata nu are mamă şi 
noi suntem singurii ei păzitori. Sunt hotărât... 

Şuvoiul vorbelor lui fu întrerupt de apariţia domnişoarei în 
chestiune. Fără doar şi poate, prezenţa ei ar fi fost o 
podoabă splendidă în orice societate. Pe mine personal, 
femeile m-au atras doar rareori, pentru că creierul mi-a fost 
întotdeauna stăpânul inimii, dar îmi era imposibil să privesc 
faţa ei de e extraordinară perfecţiune, cu un colorit delicat, 
plin de toată prospeţimea dulce a ținutului, fără a-mi da 
seama că nici un tânăr nu i-ar fi putut ieşi în cale fără să 
tragă consecinţele. Aşa era fata care intrase şi care stătea 
acum în faţa lui Harold Stackhurst, cu ochii mari deschişi, şi 
cu o privire pătrunzătoare. 

— Am aflat că Fitzroy a murit - zise ea. Să nu vă fie frică 
să-mi daţi amănunte. 

— Celălalt profesor de la şcoala dumneavoastră ne-a adus 
vestea - explică taică-său. 

— Nu văd de ce trebuie ca sora mea să fie vârâtă în toată 
povestea asta - mârâi fiul lui. 

Soră-sa se năpusti asupra lui cu o expresie aspră, 
sălbatică. 

— Asta e treaba mea, William. Fă, te rog, bine şi lasă-mă să 
mă descurc cum vreau. După cât se pare, s-a comis o crimă. 
Dacă aş putea contribui la descoperirea făptaşului, şi încă 
ar fi un omagiu prea mic adus aceluia care nu mai e printre 
noi. 

Fata ascultă scurta relatare, făcută de tovarăşul meu, cu o 
linişte şi o concentrare care îmi dovedeau că, pe lângă 
frumuseţe, mai avea şi o mare tărie de caracter. Maud 
Bellamy va rămâne de-a pururi în amintirea mea ca o 
femeie remarcabilă şi într-adevăr desăvârşită. Cred că mă 
cunoştea din vedere, întrucât în cele din urmă se întoarse 
către mine. 

— Vă rog să faceţi dreptate, domnule Holmes. Oricine ar fi 
vinovaţii, vă puteţi bizui pe înţelegerea şi sprijinul meu. 


În timp ce vorbea, mi se păru că se uită sfidătoare la tatăl 
şi fratele ei. 

— Vă mulţumesc - i-am răspuns. Eu preţuiesc foarte mult 
instinctul femeilor în asemenea chestiuni. Dumneavoastră 
vorbiţi despre „vinovaţi”. Deci sunteţi de părere că e vorba 
de mai multe persoane? 

— L-am cunoscut pe domnul McPherson destul de bine ca 
să-mi dau seama că era un bărbat viteaz şi puternic. Nu 
există om pe lume care să fi putut să-l doboare de unul 
singur. 

— Aş putea să schimb două vorbe între patru ochi cu 
dumneavoastră? 

— Maud ţi-am spus să nu te amesteci în încurcătura asta! 
Strigă furios taică-său. 

Fata mă privi neputincioasă. 

— Ce să fac? 

— Şi aşa toată lumea va cunoaşte curând amănuntele, 
încât nu se întâmplă nimic grav dacă le discutăm aici - i-am 
răspuns. 

Aş fi preferat să păstrăm secretul, dar din moment ce tatăl 
dumneavoastră nu ne permite, trebuie să participe şi el la 
ceasta dezbatere. Apoi i-am vorbit despre biletul găsit în 
buzunarul mortului. Fără doar şi poate, acest bilet va fi scos 
la iveală în cadrul anchetei Parchetului. Îmi permit să vă 
rog să aruncaţi puţină lumină asupra acestei probleme, 
dacă vă este cu putinţă. 

— Nu văd nici un motiv pentru care aş face un mister din 
povestea asta - răspunse sa. Eram logodiţi şi am păstrat 
taina numai din pricina unchiului lui Fitzroy, care e foarte 
bătrân şi, pare-se, pe moarte, pentru că el ar fi fost în stare 
să-l dezmoştenească dacă s-ar fi căsătorit împotriva voinţei 
lui. Alt motiv nu exista. 

— Ai fi putut să ne spui şi nouă - mârâi domnul Bellamy. 

— V-aş fi spus tot, dacă aţi fi fost vreodată cât de cât mai 
înţelegători. 


— Nu vreau ca fata mea să se înhăiteze cu bărbaţi de altă 
condiţie decât ea. 

— Tocmai prejudecățile tale împotriva lui ne-au împiedicat 
să-ţi spunem adevărul. Cât despre această întâlnire (fata se 
scotoci prin buzunarul rochiei şi scoase un bileţel 
mototolit), biletul meu era un răspuns la ăsta. 

„Scumpa mea - suna scrisorica scoasă la iveală - marţi 
după apusul soarelui, la locul ştiut pe plajă. E singurul 
moment în care voi putea să fiu liber. Semnat: Fitzroy 
McPherson”. 

— Azi e marţi, şi urma să-l întâlnesc deseară. 

Am luat scrisorica în mână şi am răsucit-o pe toate părţile. 

— Biletul nu l-aţi primit prin poştă. Cum v-a parvenit? 

— Aş prefera să nu răspund la aceeastă întrebare. De fapt, 
nici nu are o legătură directă cu chestiunea pe care o 
anchetați. Dar la orice lucru care are legătură cu această 
chestiune voi răspunde cu dragă inimă. 

Fata se ţinu de cuvânt, dar nimic din ce ne spuse nu ne fu 
de ajutor în cercetările noastre. Nu avea nici un motiv să 
bănuiască prezenţa vreunui duşman ascuns al logodnicului 
ei, dar recunoscu că ea personal avusese câţiva admiratori 
foarte pasionaţi. 

— Îmi permiteţi să vă întreb dacă domnul lan Murdoch se 
numără şi el printre ei? 

Fata roşi, părând stânjenită. 

— Într-o vreme am crezut că aşa este. Dar lucrurile s-au 
schimbat complet când a înţeles natura adevărată a 
relaţiilor dintre Filzroy şi mine. 

Din nou mi s-a părut că umbra care îl înconjura pe acest 
om ciudat prinde un contur mai precis. Trebuia neapărat 
să-i studiez anteoedenlele. Trebuia să-i percheziţionez în 
taină locuinţa. Stackhurst era un colaborator plin de 
bunăvoință, întrucât şi în mintea lui începeau să încolţească 
unele bănuieli. Ne-am întors de la vizita noastră la vila 
„Limanul” cu speranţa că avem, în sfârşit, în mâini un fir al 
acestui caier încâlcit. 


* 


Trecu o săptămână. Ancheta Parchetului nu aruncă nici un 
pic de lumină asupra chestiunii, ceea ce necesita amânarea 
ei până la completarea probelor. Stackhurst făcuse unele 
investigaţii discrete în privinţa subalternului său şi se 
efectuare şi o percheziţie superficială a camerei lui, dar 
fără nici un rezultat. Personal, mă străduiam să parcurg din 
nou în amănunt tot terenul pe care-l cercetasem - atât la 
propriu cât şi la figurat - dar fără a izbuti să ajung la vreo 
concluzie nouă. În toate cronicile aventurilor mele, cititorul 
nu va găsi un caz care să mă fi împins atât de departe spre 
limita răbdării. Nici măcar imaginaţia mea nu izbutea să 
închipuie vreo soluţie a acestui mister. Şi apoi surveni 
incidentul cu câinele. 

Bătrâna mea menajeră auzi mai întâi de el. 

— Tristă poveste, conaşule, cu câinele domnului 
McPherson! Zise ea într-o seară. 

De obicei, nu prea îi dau concursul la asemenea 
conversații, dar aceste cuvinte avură darul să-mi atragă 
atenţia. 

— Dar ce s-a întâmplat cu câinele domnului McPherson? 

— A murit. A murit de durere că şi-a pierdut stăpânul. 

— Cine ţi-a spus? 

— Cum, conaşule? Dar toată lumea vorbeşte despre asta. 
Câinele s-a întristat cumplit şi n-a mâncat nimic timp de o 
săptămână şi pe urmă azi doi domni tineri de la Vila 
Frontoanelor l-au găsit mort, jos pe plajă, conaşule, unde şi- 
a găsit sfârşitul stăpânul lui. Chiar în locul acela. 

„Chiar în locul acela”: aceste cuvinte mi-au rămas limpezi 
în amintire. În mintea mea s-a născut deodată un vag 
presentiment că această chestiune are o importanţă vitală. 
Ca un câine să moară curând după stăpân, asta era în 
armonie cu firea frumoasă şi credincioasă a acestor 
animale. Dar „chiar în locul acela...”! De ce oare această 
plajă singuratică să-i fi fost fatală? Nu cumva era cu putinţă 
ca şi acest câine să fi căzut jertfă unei duşmănii 


răzbunătoare? Să fi fost oare cu putinţă?... Nu, nu era prea 
desluşit, dar în mintea mea şi începuse să se înalțe un 
întreg eşafodaj. Peste câteva minunte mă aflam în drum 
spre Vila Frontoanelor, unde l-am găsit pe Stackhurst în 
biroul lui. La rugămintea mea, i-a chemat pe Sudbury şi 
Blount, cei doi studenţi care descoperiseră leşul câinelui. 

— Da, era chiar pe marginea lagunei - zise unul din ei. 
Probabil că a adulmecat urmele stăpânului său mort. 

Am văzut şi bietul animal credincios, un terrier din rasa 
Airedale, întins pe rogojina din hol. Leşul era ţeapăn şi 
încordat, cu ochii bulbucaţi şi cu labele contorsionate. Se 
vedeau limpede chinurile prin care trecuse animalul. De la 
Vila Frontoanelor am coborât spre lagună. Soarele scăpata 
spre asfinţit şi umbra falezei se întindea din ce în ce mai 
întunecată asupra apei care licărea ştearsă ca o foaie de 
plumb. Locul era pustiu şi nu se vedea nici o urmă de viaţă 
afară doar de pescăruşii care se învârteau ţipând pe 
deasupra capului meu. În lumina mereu mai slabă, am 
putut să desluşesc urmele lăsate de câine pe nisipul din 
jurul stâncii pe care fusese aşezat prosopul stăpânului său. 
Am rămas multă vreme cufundat într-o meditaţie adâncă în 
timp ce umbrele se ridicau din ce în ce mai negre în jurul 
meu. În cap mi se învălmăşeau tot felul de gânduri. Ştiţi ce 
înseamnă să trăieşti un coşmar, simțind că există un lucru 
cât se poate de important pe care-l cauţi şi-l ştii că e acolo, 
undeva, deşi rămâne mereu prea departe ca să-l poţi 
atinge. Aşa era şi sentimentul meu în seara aceea, când mă 
aflam singur, la locul fatal. Apoi, într-un târziu, m-am întors 
şi am pornit încet spre casă. Şi, în sfârşit, ajungând în vârful 
potecii, m-am luminat. Într-o străfulgerare mi-am amintit 
lucrul după care bâjbâisem cu atâta înfrigurare, dar fără 
folos, vreme îndelungată. Probabil că ştiţi - sau altfel 
degeaba a mai scris Watson - că am destule cunoştinţe, 
destul de împrăştiate şi nesistematice de altfel, din domenii 
diverse, dar foarte utile pentru munca mea. Mintea mi-e ca 
o debara în care se înghesuie în vrafuri tot felul de lucruri 


puse de-a valma acolo - aşa de multe, încât abia dacă îmi 
mai dau seama de prezenţa lor. Ştiam eu că există în 
depozitul meu de cunoştinţe ceva care are o legătură cu 
această chestiune. Acel ceva era încă vag, dar cel puţin 
acum ştiam cum pot să-l clarific. Era un ceva puţin 
monstruos, de necrezut şi totuşi rămânea posibil. Urma să 
verific totul. 

Podul căsuţei mele e plin de cărţi. Acolo m-am repezit şi 
am început să scotocesc. După un ceas, am ieşit cu un 
volumaş cu copertă argintie, ca un pachet de ciocolată. L- 
am deschis cu nerăbdare la capitolul de care-mi aminteam 
ca prin vis. Da, într-adevăr, era o soluţie mai mult decât 
vagă şi cam trasă de păr, totuşi nu mă puteam linişti până 
ce nu mă asiguram că există o şansă ca lucrurile să stea 
într-adevăr aşa. M-am culcat târziu de tot, arzând de 
nerăbdare să mă apuc dis-de-dimineaţă de treabă. 

Dar n-am putut s-o fac din pricina unei neplăcute 
întreruperi. Nici nu-mi înghiţisem bine ceaşca de ceai când, 
pregătindu-mă să pornesc spre plajă, am primit vizita 
inspectorului Bardle, de la poliţia comitatului Sussex - o 
matahală mare cât un bivol, cu o înfăţişare prostească, deşi 
ochii cu care mă privea acum nu erau inexpresivi, ci păreau 
gânditori şi tulburaţi. 

— Am auzit de experienţa dumneavoastră vastă şi 
îndelungată - zise el. Bineînţeles, vizita pe care v-o fac e cu 
totul neoficială şi nu e nevoie să se afle mai departe. Dar am 
impresia că în cazul McPerson am dat de bucluc. Întrebarea 
este: să procedez la o arestare sau nu? 

— Vă referiţi la domnul lan Murdoch? 

— Da, domnule. Dacă stai să te gândeşti, altcineva nici nu 
poate fi implicat. lată avantajul acestei pustietăţi. Lucrurile 
se reduc la o scară foarte mică. Dacă nu ela făptuit crima, 
atunci cine? 

— Dar ce dovezi aveţi împotriva lui? 

El spicuise câte ceva de pe aceleaşi brazde ca şi mine. 
Avea în vedere caracterul lui Murdoch şi misterul care 


părea să plutească în jurul acestui om; izbucnirile sale de 
furie, ca, de pildă, în incidentul cu câinele; faptul că pe 
vremuri se certase cu McPherson şi că existau anumite 
motive de a crede că-i displăcea atenţia cu care o înconjura 
McPherson pe domnişoara Bellamy. Deţinea aceleaşi 
elemente ca şi mine, dar niciunul în plus, afară doar de 
faptul că Murdoch părea să se pregătească de plecare. 

— În ce situaţie m-aş afla dacă l-aş lăsa s-o şteargă, când 
avem toate aceste dovezi împotriva lui? 

Omul acesta corpolent şi flegmatic părea să aibă mintea 
complet tulburată. 

— Bine, dar gândiţi-vă la toate lacunele esenţiale din 
raţionamentul dumneavoastră - i-am spus eu. Pentru 
dimineaţa crimei, el poate cu siguranţă să aducă un alibi 
perfect valabil. A fost până în ultimul moment împreună cu 
elevii săi, iar la câteva minute după ivirea lui McPherson, a 
venit din urma noastră. Apoi nu uitaţi că ar fi fost absolut 
imposibil ca de unul singur să-l fi doborât pe acest om, cel 
puţin la fel de puternic, ca el. Şi, în sfârşit, mai rămâne şi 
chestiunea instrumentului cu care au fost pricinuite aceste 
răni. 

— Ce altceva ar fi putut să fie decât un bici sau o cravaşa 
flexibilă, de un gen oarecare? 

— Aţi cercetat urmele? L-am întrebat eu. 

— Le-am văzut. Le-a văzut şi doctorul. 

— Dar eu le-am cercetat foarte atent cu o lupă. Au 
anumite particularităţi. 

— Care anume, domnule Holmes? 

M-am apropiat de birou şi i-am arătat o fotografie mărită. 

— Iată metoda pe care o folosesc eu în asemenea cazuri - 
i-am explicat. 

— Fără doar şi poate, dumneavoastră faceţi toate lucrurile 
meticulos şi cu competenţă. 

— Dacă nu le-aş face aşa, n-aş fi ceea ce sunt. Acum, să 
examinăm această rană ce se întinde în jurul umărului 
drept. Nu observați nimic? 


— Parcă nu. 

— În primul rând, este evident că nu are aceeaşi 
intensitate pe tot parcursul. Aici e o pată de sânge 
extravazat şi dincoace alta. Există indicaţii similare şi pe 
cealaltă rană de aici. Ce-ar putea să însemne toate acestea? 

— N-am nici cea mai mică idee. Dumneavoastră aveţi? 

— Poate că am, poate că n-am. Cred că în curând voi putea 
să vă spun mai mult. Orice descoperire de natură a 
determina obiectul care a produs aceste urme ne va 
apropia foarte mult de găsirea criminalului. 

— Ce-o să vă spun acum e, bineînţeles, o idee absurdă - 
zise polițistul - dar dacă pe spinarea lui s ar fi aplicat o 
reţea de sârmă înroşită în foc, atunci aceste puncte mai 
intens marcate ar reprezenta întretăierile plasei. 

— Comparaţia este cât se poate de inteligentă. Sau dacă 
am lua de pildă, o pisică cu nouă cozi cu nişte noduri mici şi 
foarte tari. 

— Pe legea mea, domnule Holmes, cred că aţi nimerit-o 
bine! 

— Dar se prea poate să fie şi o cauză complet diferită, 
domnule Bardle. În orice caz, însă, dovezile de care 
dispunem sunt mult prea slabe pentru a justifica emitera 
unui mandat de arestare Şi pe lângă asta, mai avem şi acele 
ultime cuvinte: „Coama Leului”. 

— M-am întrebat dacă Ian... 

— Da, am ţinut seama şi de asta. Dacă cuvântul manel ar 
fi avut vreo asemănare cu numele Murdoch, ceea cenue 
adevărat, asta ar fi putut să justifice o confuzie între 
pronunţarea numelui lan şi cea a cuvântului lion2. Darela 
rostit vorbele astea într-un țipăt. Sunt convins că am auzit 
cuvântul „coamă”. 

— N-aveţi nici o altă explicaţie, ca o alternativă, domnule 
Holmes? 

— Poate că am. Dar nu ţin prea mult s-o dau în vileag până 
ce nu avem posibilitatea să discutăm un lucru mai precis. 

— Şi când se va întâmpla asta? 


— Peste vreo oră sau, cine ştie, şi mai curând. 

Inspectorul îşi frecă bărbia şi se uită la mine cu ochi 
neîncrezători. 

— Aş da nu ştiu cât să aflu ce e în mintea dumneavoastră, 
domnule Holmes. Poate că vă gândiţi la vasele alea da 
pescuit. 

— Nu, nu. Erau mult prea departe în larg. 

— Made, atunci poate la Bellamy şi la huiduma aia de fiu- 
său? Nu-l prea aveau pe McPherson la stomac. Nu cumva i- 
au făcut ei de petrecanie? 

— Nu, nu; nu mă puteţi trage de limbă până ce nu-mi pun 
la punct cercetările - i-am răspuns eu, zâmbind. Şi acum, 
domnule inspector, avem fiecare treburile noastre. Ce-aţi 
zice dacă ne-am întâlni aici la amiază...? 

lată unde ajunsesem când s-a produs acea întrerupere 
îngrozitoare, care a constituit începutul sfârşitului. 

Uşa de afară s-a trântit de perete, apoi am auzit pe coridor 
nişte paşi grăbiţi, dar şovăielnici şi lan Murdoch a dat 
buzna în odaie, palid, cu părul răvăşit, cu hainele într-un hal 
fără de hal. Se ţinea de mobilă cu mâinile lui osoase, ca să 
poată să rămână în picioare. 

— Coniac! Coniac! Strigă el şi căzu gemând pe canapea. 

Nu era singur. In urma lui venea Stackhurst, fără pălărie 
şi gâfâind aproape la fel de înnebunit ca şi tovarăşul lui. 

— Da, da, coniac! Strigă el. Omul îşi dă sufletul. Abia am 
izbutit să-l aduc până aici. A leşinat de două ori pe drum. 

O lumătate de pahar de coniac tare produse o schimbare 
remarcabilă. Omul se ridică într-un cot şi-şi scoase haina de 
pe umeri. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, daţi-mi puţin untdelemn, 
sau opiu, sau morfină! Strigă el. Orice, numai să-mi aline 
durerile astea înfiorătoare! 

Şi eu şi inspectorul am scos un țipăt de spaimă când ne-am 
uitat la el. Pe umărul gol al lui Murdoch se afla imprimat în 
zigzag acelaşi şablon - o reţea de linii inflamate, semnul pe 
care-l purtase şi Fitzroy McPherson când murise. 


Se vedea bine că durerea e cumplită şi răspândită în trup, 
întrucât din când în când bietul om nu mai putea nici măcar 
să respire, se învineţea la faţă şi apoi, gâfâind înfiorător, îşi 
ducea mâna la inimă; fruntea i se îmbrobonise de sudoare. 
Putea să moară dintr-o clipă într-alta. I-am turnat mereu 
coniac pe gât şi fiecare doză înghițită îl readucea tot mai 
mult la viaţă. Tamponându-i rănile stranii cu vată înmuiată 
în untdelemn, am izbutit să-i mai alin chinul. În cele din 
urmă, capul i se lăsă moale pe pernă. Istoit, părea că-şi 
consumă ultima rezervă de vitalitate. Căzuse într-o 
toropeală care era pe jumătate somn şi pe jumătate leşin, 
dar cel puţin însemna o alinare a durerii. 

Fusese imposibil să-i punem vreo întrebare, dar în 
momentul în care ne-am asigurat de starea lui, Stackhurst 
s-a întors către mine: 

— Dumnezeule! Strigă el. Dar ce-i asta, domnule Holmes? 
Ce este? Nu înţeleg nimic! 

— Unde l-ai găsit? 

— Jos, pe plajă. Exact unde a păţit şi McPherson 
nenorocirea. Dac-ar fi avut inima la fel de slabă ca a lui 
McPherson, nici nu s-ar mai afla acum aici. În timp ce-l 
aduceam, am crezut de mai multe ori că moare. Era prea 
departe ca să mai ajungem la Vila Frontoanelor, aşa că m- 
am repezit spre casa dumitale. 

— L-ai văzut pe plajă? 

— Mă plimbam pe faleză când i-am auzit strigătul. Era la 
marginea apei şi se clătina pe picioare ca un beţiv. Am 
coborât cât am putut de repede, l-am învelit în nişte haine şi 
l-am adus sus. Pentru numele lui Dumnezeu, Holmes, 
foloseşte-ţi toate puterile şi nu-ţi cruța eforturile pentru a 
ridica blestemul care apasă asupra locului ăsta, pentru că 
viaţa devine insuportabilă. Cum, dumneata care ai o 
reputaţie mondială, nu poţi să faci nimic pentru noi? 

— Ba cred că da, Stackhurst. Vino imediat cu mine! Vino şi 
dumneata, domnule inspector. O să vedem dacă nu putem 
să predăm în mâinile dumneavoastră pe acest asasin. 


Lăsându-l pe Murdoch în stare de inconştienţă în grija 
menajerei mele, am coborât tustrei spre laguna fatală. Pe 
pietriş erau aşezate prosoapele şi hainele lăsate de bietul 
Murdoch. M-am plimbat încet pe la marginea apei, urmat în 
şir indian de însoțitorii mei. Mai toată laguna era prea puţin 
adâncă, dar sub faleză, unde există o scobitură în plajă, 
avea o adâncime de un metru - un metru şi jumătate. Ăsta 
era locul pe care, în mod firesc, şi l-ar fi ales orice înotător, 
pentru că forma o piscină verde, transparentă, cu apa 
limpede ca cristalul. Deasupra se aflau un şir de stânci şi pe 
acolo am pornit, scrutând plin de curiozitate apa de la 
picioarele mele. Tocmai ajunsesem la partea cea mai 
adâncă şi mai liniştită a apei, când am dat cu ochii de ceea 
ce căutam şi am izbucnit într-un strigăt de triumf: 

— Cyanea! Am strigat. Cyanea - Priviţi, „Coama Leului'! 

Într-adevăr, obiectul neobişnuit pe care îl arătam semăna 
cu un smoc de fire încâlcite din coama unui leu. Pe un prag 
stâncos, la aproximativ un metru sub apă, zăcea un animal 
ciudat şi păros, care vibra şi flutura, având dungi argintii 
printre pletele galbene. Pulsaţia îi era înceată şi greoaie - 
dilatări urmate de contracţii. 

— A făcut destul rău, acum i-a sunat şi lui ceasul! Am 
strigat eu. Ajută-mă, Stackhurst, să-l distrugem definitiv pe 
acest ucigaş. 

În preajma stâncilor se afla un bolovan imens şi, unindu-ne 
eforturile, l-am împins până ce, cu o pleoscăială cumplită, l- 
am trântit în apă. Când s-au liniştit vălurelele, am văzut că 
ajunsese pe pragul stâncos de la fund. O margine 
fluturândă de membrană galbenă arăta că dedesubtul lui 
zăcea victima noastră. De sub piatră se prelingea o 
substanţă uleioasă, groasă, care păta apa din jur, ridicându- 
se încet la suprafaţă. 

— Să fiu al dracului dacă înţeleg ceva! Strigă inspectorul. 
Ce era asta, domnule Holmes? Aici m-am născut şi aici am 
crescut, dar în viaţa mea n-am văzut una ca asta. Nu e un 
lucru de prin părţile noastre. 


— Din fericire pentru comitatul Sussex - i-am spus eu. 
Probabil că animalul a fost adus aici de uraganul acela din 
sud-est. Întoarceţi-vă amândoi acasă la mine şi am să vă 
relatez experienţa sinistră, ţinută minte vreme îndelungată, 
şi pe bună dreptate, de cineva care s-a întâlnit cu aceeaşi 
primejdie pe mare. 

* 


Când am ajuns în biroul meu, l-am găsit pe Murdoch mult 
mai bine; îşi revenise suficient ca să şadă în capul oaselor. 
Era încă năuc, şi din când în când îl mai scutura câte un fior 
de durere. Vorbind dezlânat şi cu frânturi de cuvinte, ne-a 
explicat că habar n-are ce i s-a întâmplat, doar atât că 
deodată a fost cuprins de nişte dureri groaznice şi că a 
trebuit să facă apel la toate resursele sale morale şi fizice 
pentru a putea ajunge la mal. 

— Aici avem o carte - am spus eu ridicând volumaşul - 
care a adus pentru prima dată lumină într-o chestiune ce ar 
fi putut să rămână de-a pururi întunecată. Este cartea „În 
lumea largă”, de celebrul observator ]. C. Wood. Era cât pe- 
aci să piară de pe urma atingerii acestei fiinţe scârboase, 
aşa că a scris totul în deplină cunoştinţă de cauză. Cyanea 
capillata este numele complet al fiarei şi atingerea ei e cel 
puţin la fel de periculoasă ca şi muşcătura cobrei, iar pe de 
altă parte, e şi mult mai dureroasă. Daţi-mi voie să vă 
spicuiesc câte ceva din această lucrare: „Dacă înotătorii văd 
o masă rotundă şi nedesluşită de membrane şi fibre de 
culoare galben-închis, ceva ca un smoc din coama unui leu, 
amestecat cu beteală argintie, să se ferească pentru că este 
înspăimântătorul animal Cyanea capillata, cu o înţepătură 
cumplită” 

Oare sinistra noastră cunoştinţă poate fi descrisă mai 
limpede decât aşa? Şi autorul ne povesteşte mai departe 
întâlnirea sa cu un asemenea animal: odată, pe când înota 
în largul coastei comitatului Kent, a descoperit că fiinţa 
aceasta radiază filamente aproape invizibile până la o 
distanţă de cincisprezece metri, şi că orice persoană ce se 


nimereşte înăuntrul acestei circonferinţe, chiar la o 
asemenea depărtare de centrul funest, este de asemenea în 
pericol de moarte. Chiar la o atare distanţă efectul asupra 
lui Wood a fost aproape fatal. 

„Numeroase fire au pricinuit dungi de culoare purpurie pe 
piele; la o examinare mai atentă, ele s au dovedit a fi nişte 
puncte sau pustule extrem de mici, fiecare punct fiind, cum 
s-ar zice, făcut cu un ac înroşit în foc, ce străpunge nervii”. 

După cum explică el, durerea locală e partea cea mai puţin 
însemnată a acestui chin cumplit. 

„Tot corpul mi-era străbătut de junghiuri, de parc-aş fi fost 
lovit de un glonţ. Pulsaţia a încetat şi apoi inima a zvâcnit de 
vreo cinci-şase ori, de parcă voia să-mi spargă pieptul”. 

Durerea era cât p-aci să-l omoare, deşi îi căzuse victimă 
numai în oceanul agitat şi nu în apa mică şi liniştită a 
lagunei. El zice că abia s-a mai putut recunoaşte după 
aceea, atât de albă, zbârcită şi schimonosită îi era faţa. A 
sorbit o duşcă de rachiu şi apoi a băut o sticlă întreagă. Şi 
se pare că asta l-a salvat. Domnule inspector, aveţi aici 
cartea, pe care v-o las, e mai presus de orice îndoială că ea 
conţine explicaţia completă a tragediei bietului McPherson. 

— Şi întâmplător, mă scoate şi pe mine basma curată - 
remarcă lan Murdoch, zâmbind trist. Nu vă ţin de rău, 
domnule inspector, şi nici pe dumneavoastră domnule 
Holmes, pentru că bănuielile împotriva mea erau fireşti. Am 
impresia că în chiar ajunul arestării mele am izbutit să scap 
de acuzaţii doar împărtăşind soarta bietului meu prieten. 

— Nu, domnule Murdoch, eu mă aflam pe calea cea bună 
şi dacă aş fi pornit de-acasă, aşa cum intenţionam, aş fi 
putut să vă cruţ de această experienţă înspăimântătoare. 

— Dar cum aţi ştiut, domnule Holmes? 

— Sunt un cititor omnivor, cu o memorie extrem de 
receptivă şi de bună pentru tot felul de fleacuri. Cuvintele 
„coama leului” m-au obsedat. Ştiam că le-am întâlnit 
undeva, într-un context neaşteptat. Aţi văzut şi 
dumneavoastră că într-adevăr e un nume foarte potrivit 


pentru acest animal. Nu mă îndoiesc că animalul plutea pe 
apă când l-a văzut McPherson şi că vorbele lui au fost 
singurele în stare să ne transmită un avertisment împotriva 
fiinţei care-i pricinuise moartea. 

— Atunci, cel puţin eu am scăpat de învinuire - zise 
Murdoch, ridicându-se încet în picioare. Ar trebui totuşi să 
vă spun vreo câteva cuvinte ca explicaţie, întrucât ştiu în ce 
direcţie au mers cercetările dumneavoastră. E adevărat că 
am iubit-o pe domnişoara Bellamy, dar în ziua în care 
alegerea ei s-a îndreptat asupra prietenului meu 
McPherson, singura mea dorinţă a fost să contribui la 
realizarea fericirii ei. Am fost foarte mulţumit să mă dau la 
o parte şi să le pot fi de folos. Adeseori, le duceam eu 
bileţelele şi tocmai pentru că eram confidentul lor şi pentru 
că ţineam aşa de mult la ea, m-am grăbit să-i spun de 
moartea prietenului meu, ca nu cumva să mi-o ia cineva 
înainte, înfăţişându-i brusc şi fără delicateţe lucrurile. Ea n- 
a vrut să vă spun nimic despre relaţiile noastre, ca nu 
cumva să trageţi concluzii împotriva mea şi să am şi eu ceva 
de suferit. Dar cu voia dum-neavoastră, trebuie să încerc să 
mă întorc la Vila Frontoanelor, pentru că tare aş vrea să mă 
culc. 

Stackhurst îi întinse mâna: 

— Aveam cu toţii nervii teribil de încordaţi, ca strunele 
unui instrument de concert. le rog să ierţi trecutul, 
Murdoch. În viitor o să ne înţelegem mai bine. 

Plecară împreună braţ la braţ, ca doi prieteni. Inspectorul 
rămase în picioare, uitându-se la mine cu ochii lui bovini. 

— Ei bine, aţi izbutit! Strigă el în cele din urmă. Citisem eu 
multe despre dumneavoastră, dar nu crezusem o iotă din 
toate poveştile alea. E minunat! 

M-am văzut silit să clatin din cap. A accepta o asemenea 
laudă înseamnă o depreciere în proprii tăi ochi. 

— La început am mers cam încet, neiertat de încet. Dac- 
am fi descoperit cadavrul în apă, nu mi-ar fi scăpat soluţia. 
Dar prosopul m-a indus în eroare. Bietului om nu i-a trecut 


prin minte să se şteargă cu prosopul, iar eu la rândul meu 
am fost determinat să cred că nici n-a intrat în apă. Atunci 
cum aş fi putut să mă gândesc că era vorba de atacul unui 
animal acvatic? Iată de ce am fost împins pe o urmă greşită. 
Ei, domnule inspector, adeseori mi-am permis să vă iau 
peste picior pe dumneavoastră poliţiştii! Dar Cyanea 
capillata era cât pe-aci să răzbune necazurile Scotland 
Yard-ului. 

POVESTEA CORABIEI 

GLORIA SCOTT 

— Am aici nişte hârtii, peste care zău, doctore Watson, 
cred că ar merita să-ţi arunci ochii - zise prietenul meu 
Sherlock Holmes, într-o seară de iarnă când stăteam lângă 
cămin, vizavi unul din celălalt. Sunt documentele privind 
cazul extraordinar al vasului „Gloria Scott”, şi acesta este 
mesajul care l-a făcut pe judecătorul de pace Trevor să 
înnebunească de groază când l-a citit. 

Scoase dintr-un sertar un sul îngălbenit şi, desfăcând 
panglicuţa cu care era legat, îmi înmână un bileţel mâzgălit 
pe o jumătate de coală de hârtie gri. 

„Toate pregătirile vânătorii s-au apropiat de sfârşit. 
Paznicul vânatului, Hudson, se pare, ne-a pregătit fazanul 
vândut. De la scăparea lui, glaspapirul e bun ca fuga.” 

Ridicând ochii de pe această hârtie după ce am citit 
enigmaticul mesaj, l-am văzut pe Holmes râzând satisfăcut 
de expresia întipărită pe faţa mea. 

— Pari cam încurcat, nu? Zise el. 

— Nu prea văd cum un asemenea mesaj ar putea să-i 
inspire cuiva groază. Mie mi se pare cel mult grotesc. 

— Se prea poate. Şi totuşi, nu-i mai puţin adevărat că 
adresantul, care era un bătrânel robust şi destul de bine, a 
fost doborât la pământ când l-a citit de parcă ar fi fost lovit 
în cap cu tocul unui pistol. 

— Ai reuşit să-mi stârneşti curiozitatea - i-am zis eu. Dar 
de ce spuneai adineaori că există nişte motive cu totul 
speciale pentru care ar trebui să studiez acest caz? 


— Pentru că este primul de care m-am ocupat. 

Mă străduisem adeseori să aflu de la tovarăşul meu ce 
anume îl făcuse să-şi îndrepte pentru prima dată atenţia 
către munca de detectiv, dar până atunci nu-l prinsesem 
niciodată într-o dispoziţie favorabilă de a mi se destăinui. 
Acum stătea în fotoliu, aplecat înainte şi întinzând pe 
genunchi documentele. Îşi aprinse pipa şi câtăva vreme 
fumă răsfoindu-le în tăcere. 

— Nu m-ai auzit niciodată vorbind de Victor Trevor? 
Întrebă el. A fost singurul meu prieten în timpul celor doi 
ani petrecuţi la colegiu. Ştii, Watson, eu n-am fost niciodată 
prea sociabil, întotdeauna mi-a plăcut să meditez 
morocănos în camera mea şi să-mi elaborez micile metode 
de gândire, aşa că nu m-am împrietenit cu prea mulţi 
colegi. În afară de scrimă şi box n-am prea avut înclinații 
sportive, şi apoi cursurile pe care le urmam se deosebeau 
cu totul de ale celorlalţi, aşa că n-aveam aproape nici un 
punct de contact cu ei. Trevor era singura mea cunoştinţă 
mai intimă, şi chiar şi asta se datora unui accident, şi anume 
faptului că într-o dimineaţă, în timp ce mă duceam la 
capelă, câinele lui şi-a înfipt cam tare dinţii în glezna mea. 

Este un mod destul de prozaic de a lega o prietenie, dar s- 
a dovedit eficace. Zece zile a trebuit să stau la orizontală şi 
Trevor venea din când în când să mă întrebe de sănătate. 
La început făceam doar o conversaţie de un minut-două, 
dar curând vizitele lui s-au prelungit şi sfârşitul trimestrului 
ne-a găsit legaţi într-o strânsă prietenie. Era un băiat 
inimos şi entuziast, vioi şi plin de energie, exact contrariul 
meu în multe privinţe; dar am descoperit că avem câteva 
subiecte comune de discuţie, şi ceea ce ne-a apropiat şi mai 
tare a fost faptul că mi-a mărturisit că nici el nu are mai 
mulţi prieteni decât aveam eu. În cele din urmă, m-a invitat 
la moşia lui taică-su de la Donnitrope în comitatul Norfolk, 
aşa că m-am bucurat de ospitalitatea lor timp de o lună în 
vacanţa mare. 


Bătrânul Trevor era, fără doar şi poate, un om înstărit şi 
respectat, judecător de pace şi latifundiar. Donnithorpe e 
un sătuc situat la nord de Langmere, în regiunea mlaştinilor 
sărate. Conacul lor era o clădire masivă şi demodată, 
construită din cărămidă, cu tavanele din bârne de stejar. 
Ajungeai la ea străbătând o alee splendidă, mărginită de tei. 
Bălţile din jur ofereau un teren excelent pentru vânătoarea 
de rațe sălbatice, perecum şi pentru pescuit. Conacul avea 
o bibliotecă mică, dar bine selecționată, preluată, după câte 
am înţeles, de la fostul proprietar, de asemenea şi un 
bucătar destul de iscusit, aşa ca numai unui om mofturos nu 
i-ar fi plăcut să petreacă acolo o lună de zile. 

Trevor-senior era văduv şi prietenul meu era singurul lui 
fiu. Am auzit că mai avusese şi o fiică, dar murise de difterie 
în timpul unei vizite făcute la Birmingham. M-a interesat 
foarte mult tatăl colegului meu. Era un om cu prea puţină 
cultură, dar cu o imensă forţă naivă, şi fizică, şi spirituală. 
Nu cunoştea mai nici o carte, însă călătorise foarte mult, 
văzuse aproape toată lumea şi nu uitase nimic din ceea ce 
învățase. Era voinic şi îndesat, chiar corpolent, avea o claie 
de păr cărunt, faţa smolită şi arsă de soare şi ochi albaştri 
de o agerime vecină cu ferocitatea. Şi totuşi, în ţinutul 
respectiv avea o reputaţie de om blând şi filotim şi era vestit 
pentru indulgenţa sentimentelor pe care le pronunţa ca 
judecător. 

Într-o seară, la puţin timp de la sosirea mea, am rămas 
după cină şi stăteam tustrei la un păhărel de porto, când 
tânărul Trevor se apucă să vorbească despre maniile mele 
în privinţa observaţiei şi deducţiei, pe care le şi alcătuisem 
într-un fel de sistem, deşi încă nu cunoşteam rolul pe care 
aveau să-l joace în viaţa mea. Evident, bătrânului i se păru 
că fiul lui cam exageţase descriind vreo două din realizările 
mele mai spectaculoase. 

— Ei, domnule Holmes - zise bătrânul, râzând cu bonomie. 
la să vedem: eu sunt un subiect excelent, dacă reuşeşti să 
deduci ceva din ceea ce vezi la mine. 


— Mă tem că nu văd mare lucru - i-am răspuns eu. Aş 
putea eventual să sugerez că de un an încoace vă apasă 
teama unui atac împotriva persoanei dumneavoastră. 

Râsul pieri de pe buzele bătrânului, care rămase cu ochii 
holbaţi la mine. 

— Mde, asta cam aşa e - zise el. Ştii, Victor - continuă, 
adresându-se fiului său - când am pus pe fugă banda aia de 
braconieri, au jurat că o să ne înjunghie; iar Sir Edward 
Hoby chiar a fost victima unui atac. De atunci mă păzesc 
mereu. Dar nu-mi dau de loc seama cum ai văzut acest 
lucru 

— Aveţi un baston foarte frumos - i-am răspuns. După 
inscripţie, am observat că nu-l purtaţi decât de un an. Dar 
v-aţi dat osteneala să-i sfredeliţi măciulia şi să turnaţi plumb 
topit în gaură ca să-l transformați într-o armă redutabilă. 
De aici am tras concluzia că n-aţi fi luat asemenea precauţii 
dacă nu v-aţi teme de o primejdie oarecare. 

— Şi altceva? Întrebă zâmbind bătrânul. 

— În tinereţe aţi practicat cu asiduitate boxul. 

— Şi cu asta ai nimerit-o. Dar de unde ştii? Am nasul puţin 
turtit sau strâmb? 

— Nu - i-am răspuns. După conformaţia urechilor. Sunt 
turtite şi îngroşate, aşa cum au de obicei boxerii 
profesionişti. 

— Şi altceva? 

— Aţi săpat multă vreme în viaţa dumneavoastră, judecând 
după bătăturile din palme. 

— Mi-am câştigat averea pe terenurile aurifere. 

— Aţi fost în Noua Zeelandă. 

— Şi cu asta ai nimerit-o. 

— Aţi vizitat Japonia. 

— Perfect adevărat. 

— Şi aţi fost foarte strâns legat de o persoană ale cărei 
iniţiale erau ]. A. Şi pe care, ulterior, aţi dorit din suflet s-o 
daţi cu totul uitării. 


Domnul Trevor se ridică încet în picioare, îşi aţinti ochii 
mari, albaştri, asupra mea, o privire stranie şi înnebunită, 
apoi căzu cu faţa peste cojile de nucă împrăştiate pe masă, 
într-un leşin vecin cu moartea. 

Cred că poţi să-ţi închipui, Watson, cât de şocaţi am fost şi 
eu, şi fiul lui. Dar criza n-a durat mult, pentru că, de îndată 
ce i-am desfăcut gulerul şi i-am stropit obrajii cu apa dintr- 
un bol pentru clătit mâinile, a horcăit de vreo două ori, apoi 
s-a ridicat în capul oaselor. 

— Hei, băieţi! Ne-a zis el cu un zâmbet silit. Sper că nu v- 
am speriat. Aşa voinic cum par, am şi eu un punct slab la 
inimă şi nu e greu să mă dea cineva peste cap. Nu ştiu cum 
izbuteşti dumneata, domnule Holmes, să faci lucrurile 
astea, dar cred că orice detectiv care se bazează fie pe 
realitate, fie pe imaginaţie nu-i decât o jucărie în mâinile 
dumitale. Domnule, să ştii că eşti făcut pentru cariera asta. 

Şi, dacă vrei să mă crezi, Watson, această recomandaţie, 
împreună cu aprecierea exagerată a talentului meu, a fost 
primul lucru care m-a determinat să cred că pot să 
transform într-o profesie ceea ce până atunci nu fusese 
decât o pasiune de amator sau o distracţie. În momentul 
acela însă eram prea preocupat de tulburarea bruscă a 
sănătăţii gazdei mele ca să mă mai gândesc la altceva. 

— Sper că n-am spus nimic care să vă rănească, domnule 
Trevor? 

— Mde, fără doar şi poate, ai atins un punct sensibil, îmi 
permit să te întreb de unde ştii acest lucru şi cât ştii? 

Acum vorbea pe jumătate în glumă, dar în adâncul ochilor 
lui tot mai stăruia o expresie de groază. 

— E simplu ca bună ziua - i-am răspuns. Când v-aţi 
suflecat mânecile ca să trageţi peştele ăla în barcă, am 
văzut că la încheietura braţului aveţi un tatuaj cu literele ]. 
A. Se mai pot citi, dar, judecând după aspectul lor şters şi 
după petele din jur, de pe piele, e limpede că s-au făcut 
eforturi pentru a le îndepărta. Evident deci că inițialele 


acelea v-au fost cândva foarte familiare, însă ulterior aţi 
dorit să le uitaţi. 

— Vai, ce ochi ai! Strigă el cu un oftat de uşurare. 
Lucrurile stau întocmai cum ai spus. Dar să nu mai vorbim 
despre asta. Dintre toţi strigoii, cei mai îngrozitori sunt cei 
ai iubirilor de demult. Veniţi în sala de biliard, să fumăm în 
linişte un trabuc. 

Din ziua aceea, în ciuda cordialităţii lui, domnul Trevor a 
avut întotdeauna o undă de suspiciune în comportarea lui 
faţă de mine. Chiar şi fiul său mi-a spus odată: 

— L-ai speriat aşa de tare pe babacu', că niciodată n-o să 
mai fie sigur de ce ştii şi ce nu ştii. 

Sunt absolut încredinţat că bătrânul Trevor nu intenţiona 
câtuşi de puţin să-şi manifeste acest sentiment, dar îl 
obseda în aşa măsură, încât se vădea în fiecare acţiunea a 
lui. În cele din urmă m-am convins că-i stric liniştea, astfel 
că mi-am scurtat vizita în casa lor. Dar, exact cu o zi înainte 
de plecarea mea, s-a produs un incident care ulterior s-a 
dovedit a fi de o mare importanţă. 

Stăteam trustrei pe nişte scaune de răchită în grădină, 
prăjindu-ne la soare şi admirând priveliştea din ţinutul 
mlaştinilor, când fata din casă veni să ne anunţe că la uşă se 
află un om care doreşte să vorbească cu domnul Trevor. 

— Cine e? Întrebă gazda. 

— N-a vrut să-şi spună numele. 

— Dar ce vrea? 

— Zice că-l cunoaşteţi şi că nu doreşte decât să vă 
vorbească o clipă. 

— Pofteşte-l aici. 

Peste câteva clipe îşi făcu apariţia un omuleţ smochinit 
care mergea şontâc-şontăc, cu un aer de o slugărnicie 
respingătoare. Purta o jachetă descheiată, mânjită cu 
catran pe mânecă, o cămaşă în carouri roşii şi negre, 
pantaloni strâmţi fără dungă şi nişte ciubote greoaie şi 
scâlciate. Avea faţa arsă de soare, ascuţită şi vicleană; 
zâmbetul care n-o părăsea niciodată îi dezgolea dinţii 


strâmbi şi îngălbeniţi. Mâinile aspre şi crăpate şi le ţinea 
încleştate, aşa cum e obiceiul marinarilor. În timp ce 
străbătea cu pas greoi pajiştea, l-am auzit pe domnul 
Trevor scoțând un fel de sughiţ: sărind de pe scaun, alergă 
în casă, dar se întoarse într-o clipă: în momentul când 
trecea pe lângă mine, duhnea a coniac. 

— Ei, omule - zise el - cu ce-ţi pot fi de folos? Marinarul 
stătea în faţa lui, privindu-l cu ochii mijiţi şi cu acelaşi 
zâmbet ce-i lăbărţa gura. 

— Nu mă cunoaşteţi? Întrebă el. 

— Phii, Doamne! Bănuiesc că trebuie să fii Hudson! Zise 
domnul Trevor, surprins. 

— Hudson în carne şi oase, domnule - încuviinţă 
marinarul. Ehe, or fi trezeci de ani şi mai bine de când v-am 
văzut ultima dată. Dumneavoastră sunteţi instalat aici la 
casa dumneavoastră, iar eu, sireacul, tot mai molfăi bucăţi 
de carne conservată din butoiul cu saramură. 


— Ei lasă, o să vezi dumneata că n-am uitat vremurile de 
demult - strigă domnul Trevor şi, apropiindu-se de marinar, 
îi şopti ceva. Apoi vorbi cu glas tare: Du-te la bucătărie şi o 
să-ţi dea de mâncare şi de băut. Nu mă-ndoiesc că-ţi voi 
putea găsi o slujbă. 

— Mulţumesc frumos, domnule - zise marinarul, ducând 
un deget la moţul din frunte. Tocmai mi s-a isprăvit 
angajamentul de doi ani pe un vas de emigranţi, o rablă 
veche şi înceată, cu un echipaj neîndestulător, aşa că nu mi- 
ar strica şi mie o ţâră de odihnă. Şi aşa chiteam eu că ori 
'mneavoastră, ori domnu' Beddoes o să-mi daţi prilejul s-o 
mai las încolo de muncă. 

— A! Strigă domnul Trevor. Ştii unde e domnul Beddoes? 

— Să fiţi 'mneavoastră sănătos, că eu ştiu unde-mi sunt 
toţi vechii prieteni! Răspunse individul, zâmbind sinistru, şi 
porni cu mersul lui şleampăt către bucătărie, condus de 
fata din casă. 

Domnul Trevor ne spuse mormăind ceva, cum că ar fi fost 
îmbarcat pe acelaşi vas cu individul acesta pe când se 
ducea la exploatările aurifere; apoi, lăsându-ne singuri în 
grădină, intră în casă. Peste o oră, când neam dus şi noi 
înăuntru, l-am găsit beat mort pe canapeaua din sufragerie. 
Incidentul mi-a lăsat o impresie foarte urâtă, aşa că a doua 
zi nu-mi mai părea rău de loc că plec din Donnithorpe, 
întrucât simţeam că prezenţa mea poate fi stingheritoare 
pentru prietenul meu. 

Toate astea s-au întâmplat în prima lună a vacanței de 
vară. M-am întors în garsoniera mea de la Londra, unde am 
petrecut şapte săptămâni lucrând la nişte experienţe de 
chimie organică. Într-o zi însă, când venise şi toamna, iar 
vacanţa se apropia de sfârşit, am primit o telegramă de la 
prietenul meu, care mă implora să mă duc la Donnithorpe, 
spunând că are mare nevoie de sfatul şi ajutorul meu. 
Bineînţeles c-am lăsat totul baltă şi am pornit-o spre 
comitatul acela nordic. 


Victor Trevor m-a întâmpinat la gară cu docarul şi dintr-o 
privire mi-am dat seama că cele două luni care se 
scurseseră de la ultima noastră întâlnire au fost foarte 
chinuitoare pentru el. Slăbise, părea ros de griji şi-şi 
pierduse firea entuziastă şi zgomotoasă pentru care era 
vestit. 

— Bătrânul e pe moarte - fură primele lui cuvinte. 

— Nu se poate! Am strigat eu. Dar ce-a păţit? 

— L-a lovit apoplexia. A suferit un şoc nervos. Toată ziua s- 
a agitat cumplit. Mă întreb dacă o să-l mai găsim în viaţă 
când om sosi. 

După cum îţi poţi închipui, Watson, m-am îngrozit la auzul 
acestei veşti neaşteptate. 

— Care-i cauza? L-am întrebat. 

— Ei vezi, tocmai aici e buba. Hai urcă-te şi o să vorbim pe 
drum. Ţi-aduci aminte de individul ăla care a sosit în ajunul 
plecării tale de la noi? 

— Da, mi-l amintesc perfect. 

— Ştii pe cine am primit noi în casă în ziua aceea? 

— Habar n-am. 

— Pe Scaraoţchi, Holmes! Strigă el. 

L-am privit uimit. 

— Da; era diavolul în persoană. Din ziua aceia n-am mai 
avut un ceas liniştit, nici măcar un ceas. Bătrânul n-a mai 
ţinut capul sus din seara aceea, iar acum viaţa lui e zdrobită 
şi inima i s-a frânt. Şi toate astea numai din pricina 
blestematului de Hudson. 

— Bine, dar ce putere avea omul ăsta? 

— Ei, tocmai asta aş vrea cu orice preţ să aflu. Şi ce om 
bun şi de treabă era bătrânul! Pâinea lui Dumnezeu! Cum a 
putut el să cadă în ghearele unui asemenea bandit? Dar îmi 
pare grozav de bine că ai venit, Holmes. Am foarte multă 
încredere în inteligenţa şi-n discernământul tău şi ştiu că tu 
o să mă sfătuieşti cum e mai bine. 

Docarul aluneca repede pe drumul neted şi alb de ţară şi 
în faţa noastră se întindea regiunea nesfârşită a mlaştinilor, 


licărind sub razele roşii ale soarelui în asfinţit. Dintr-o 
dumbravă din stânga noastră se şi iveau hornurile înalte şi 
stâlpul pavilionului, care ne vesteau apropierea de conacul 
moşierului. 

— Tata l-a angajat pe individ ca grădinar - începu 
tovarăşul meu - şi apoi, întrucât asta nu l-a mulţumit, a fost 
ridicat la rangul de majordom. Toată casa era la cheremul 
lui. Şi el se lăfăia de colo până colo şi făcea tot ce-i trăsnea 
prin cap. Femeile de serviciu se plângeau de faptul că o ţine 
numai într-o beţie şi că le spune vorbe urâte. Tata le-a mărit 
salariul la toate ca să le compenseze acest necaz. Individul 
lua barca şi puşca cea mai bună a bătrânului şi pleca la 
vânătoare când avea chef. Şi toate astea le făcea cu un 
rânjet atât de greţos şi de insolent, încât dacă n-ar fi fost 
mult mai în vârstă ca mine, de multe ori i-aş fi tras o mamă 
de bătaie să mă pomenească. Te rog să mă crezi pe cuvânt, 
Holmes, că tot timpul a trebuit să fac eforturi 
nemaipomenite ca să mă stăpânesc şi acuma mă întreb 
dacă nu cumva ar fi fost înţelept din partea mea să-mi fi dat 
drumul niţel. Ei, şi cum îţi spun, lucrurile au mers la noi din 
rău în mai rău, iar animalul ăsta de Hudson şi-a luat din ce 
în ce nasul la purtare până când într-o zi, răspunzându-i 
obraznic lui taică-meu, l-am luat de guler şi l-am dat afară 
din cameră. S-a furişat pe uşă cu o faţă lividă şi cu priviri 
veninoase care rosteau ameninţări mai cumplite decât ar fi 
putut s-o facă gura lui. Nu ştiu ce s-a petrecut între bietul 
taică-meu şi el după aceea, dar a doua zi bătrânul a venit la 
mine şi m-a întrebat dacă aş avea ceva împotrivă să-i cer 
scuze lui Hudson. Îţi dai seama că am refuzat şi l-am 
întrebat pe taică-meu cum poate tolera ca nenorocitul ăla 
să-şi permită atâtea faţă de el şi faţă de ceilalţi din casă. 
„Ah, băiete mi-a răspuns tata, e foarte uşor să vorbeşti aşa, 
însă habar n-ai în ce situaţie sunt. Dar ai să afli tu, Victor. 
Am să am grijă să afli, orice s-ar întâmpla! Tu, băiete, nu 
eşti în stare să crezi nimic rău despre bietul şi bătrânul tău 
tată, aşa-i?” 


Bătrânul era tare emoţionat - îşi continuă Victor Trevor 
relatarea - şi stătu încuiat toată ziua în birou. Uitându-mă 
pe fereastră, am văzut că scrie de zor. În seara aceea s-a 
petrecut ceea ce ni s-a părut nouă a fi marea eliberare, 
întrucât Hudson ne-a spus că are de gând să ne părăsească. 
După cină, în timp ce stăteam în sufragerie cu tata, intră şi, 
cu glas răguşit, ne anunţă intenţia lui. Se vedea de lao 
poştă că e beat. 

— M-am săturat până în gât de Norfolk - zise el. Am să 
trag o fugă până la domnul Beddoes în Hampshire. Să mor 
eu dacă n-o să se bucure când o da cu ochii de mine, la fel 
de mult cum v-aţi bucurat şi 'mneavoastră. 

— Vai, Hudson, dar sper că nu pleci supărat de la noi?! 
Zise taică-meu pe un ton atât de blând, că m-a scos din 
sărite. 

— Încă nu mi s-au cerut scuze - replică morocănos, cu 
ochii la mine. 

— Victor, de ce nu vrei să recunoşti că te-ai purtat cam 
brutal cu acest cetăţean onorabil? Mi se adresă tata, 
întorcându-se spre mine. 

— Dimpotrivă, părerea mea este că şi tu, şi eu am dat 
dovadă de o răbdare ieşită din comun faţă de el - i-am 
răspuns. 

— A, da? Aşa ţi-e vorba? Mârâi individul. Bine, şefule! O să 
mai stăm noi de vorbă în privinţa asta! 

După care, cu mersul lui şleampăt, ieşi din odaie şi peste o 
jumătate de oră părăsi casa, lăsându-l pe tata într-o stare 
de agitaţie care-ţi făcea milă. Noapte de noapte, l-am auzit 
plimbându-se prin cameră în lung şi-n lat şi tocmai când 
începuse să-şi recapete încrederea, s-a abătut asupra lui 
ultima lovitură. 

— Cum? L-am întrebat eu, curios. 

— Într-un chip cu totul extraordinar. Aseară a sosit o 
scrisoare pentru taică-meu purtând ştampila poştei din 
Fordingbridge. Tata a citit-o, şi-a prins capul în mâini şi a 
început să se învârtească prin cameră într-un cerc din ce în 


ce mai mic, ca un om scos din minţi. Într-un târziu, când am 
izbutit să-l aşez pe canapea, buzele şi pleoapele i se 
strâmbaseră: mi am dat seama că suferise o congestie 
cerebrală. A venit imediat doctorul Fordham şi, ajutat de 
mine, l-a culcat în pat; dar paralizia avansase, tata nu dădea 
nici un semn că şi-ar fi recăpătat cunoştinţa şi tare mă tem 
că nici n-o să-l mai găsim în viaţă. 

— Vai, Trevor, mă sperii! Am strigat eu. Oare ce-a putut să 
conţină scrisoarea aia ca să aibă un efect atât de 
înspăimântător? 

— Nimic. Tocmai asta-i partea inexplicabilă. Mesajul era 
absurd şi lipsit de importanţă. Ah, Doamne, uite că temerile 
mele s-au adeverit. 

În timp ce vorbeam, ne apropiam de coţul aleii şi, în 
lumina ce scădea, am văzut că jaluzele fuseseră trase la 
toate ferestrele casei. În clipa când ne repezeam la uşă, 
prietenul meu având faţa schimonosită de durere, din casă 
ieşi un domn în negru. 

— Când s-a întâmplat domnule doctor? Întrebă Trevor. 

— Aproape imediat după ce-ai plecat. 

— Şi-a mai recăpătat cunoştinţa? 

— O singură clipă. Înainte de a se produce 
deznodământul. 

— Mi-a lăsat vreo vorbă? 

— Doar atât: că hârtiile sunt în sertarul din fund al 
dulăpiorului japonez. 

Prietenul meu a urcat împreună cu doctorul în camera 
mortuoară, pe când eu am rămas în birou, tot sucind şi 
răsucind în minte întreaga poveste, mai mohorât ca 
niciodată. Care o fi fost trecutul acestui domn Trevor? 
Boxer, călător şi căutător de aur; şi cum de se dăduse pe 
mâna acestui marinar cu mutră acră? Şi-apoi, de cea 
leşinat când a auzit o simplă aluzie la inițialele pe jumătate 
şterse de pe braţul lui? Şi de ce să moară de spaimă la 
primirea unei scrisori din Fording-bridge? Îmi veni în minte 
că Fordingbridge se află în comitatul Hampshire şi că acest 


domn Beddoes, pe care marinarul se dusese să-l viziteze şi, 
foare probabil, să-l şantajeze, locuia în Hampshire. Aşadar, 
scrisoarea putea să vină fie de la Hudson, marinarul, 
anunţându-l că a dat în vileag taina aceea vinovată care 
părea să existe, fie de la Beddoes, care-l avertiza pe un 
vechi complice că dezvăluirea secretului lor comun este 
iminentă. Până aici totul părea să fie destul de limpede. Dar 
atunci cum era posibil ca scrisoarea să fie caraghioasă şi 
lipsită de importanţă, aşa cum o socotea fiul? De bună 
seamă că n-a citit-o cu atenţie. Dacă aşa stau lucrurile, 
probabil că era vorba de unul dintre acele ingenioase 
coduri secrete care spun cu totul altceva decât par să 
spună. Trebuia neapărat să văd scrisoarea. Dacă avea un 
sens ascuns, mă credeam în stare să-l pot descifra. Un ceas 
am stat şi am tot chibzuit la aceste lucruri în întunericul din 
birou, până când, într-un târziu, o servitoare cu ochii plânşi 
mi-a adus o lampă. În curând a sosit şi prietenul meu 
Trevor. Era palid, dar calm şi ţinea strâns în mână toate 
hârtiile pe care le am acum pe genunchi. S-a aşezat în faţa 
mea, a tras lampa spre marginea mesei şi mi-a întins un 
bileţel mâzgălit, după cum vezi, pe o hârtie gri. Suna astfel: 
„Toate pregătirile vânătorii s-au apropiat de sfârşit. 
Paznicul vânatului, Hudson, se pare, ne-a pregătit fazanul 
vândut. De la scăparea lui, glaspapirul e bun ca fuga”. 

La prima lectură a acestui mesaj, bănuiesc că pe chipul 
meu se citea aceeaşi nedumerire pe care o manifestai şi tu 
adineauri. Apoi l-am recitit cu multă atenţie. Nu încăpea 
îndoială că era exact ceea ce mă aşteptasem să fie, şi 
această stranie combinaţie de cuvinte ascundea, fără doar 
şi poate, un cu totul alt înţeles. Oare împerecherile de 
cuvinte „fazanul vândut” ori „glaspapirul e bun ca fuga” să 
aibă o semnificaţie prestabilită printr-un cod? Un asemenea 
sens ar fi fost arbitrar şi ar fi fost totodată imposibil de 
dedus printr-o metodă oarecare. Şi totuşi nu-mi venea să 
cred că aşa stau lucrurile, iar prezenţa cuvântului Hudson 
părea să indice că subiectul scrisorii este cel presupus de 


mine, iar, pe de altă parte, că autorul scrisorii e Beddoes, şi 
nu marinarul. Am încercat să citesc mesajul de-a-ndoaselea 
dar combinaţia „fuga ca bun e” nu părea să ducă nicăieri. 
Apoi am încercat să citesc cuvintele pe sărite, dar nici 
„toate vânătorii apropiat”, nici „scăparea glaspapirului” nu 
făgăduiau câtuşi de puţin să arunce vreo lumină asupra 
problemei. Într-o străfulgerare mi-am dat seama că deţin 
cheia enigmei, constatând că, dacă citeşti cuvintele din trei 
în trei, începând cu primul, alcătuieşti un mesaj care, într- 
adevăr, a avut darul să-l împingă la disperare pe bătrânul 
Trevor. Avertismentul, aşa cum i l-am citit în cele din urmă 
prietenului meu, era scurt şi concis: „Ioate s-au sfârşit. 
Hudson ne-a vândut. Scăparea e fuga”. 

Victor Trevor îşi îngropa faţa în mâinile tremurătoare. 

— Asta trebuie să fie, bănuiesc - zise el. E mai rău decât 
moartea, deoarece înseamnă nu numai o viaţă pierdută, ci 
şi dezonoarea. Dar ce pot să însemne lucrurile astea 
„paznicul vânatului”, „fazanul vândut”? 

— N-au nici un sens pentru mesajul în sine, însă ar putea 
să aibă un sens, şi încă foarte important pentru noi, dacă n- 
am avea alte mijloace de a-l descoperi pe expeditor. Vezi că 
el a început prin a scrie „Iloate... S-au... Sfârşit” şi aşa mai 
departe. După aceea, pentru a corespunde cifrului 
prestabilit între ei, s-a apucat să completeze fiecare spaţiu 
cu câte două cuvinte. În mod firesc a folosit primele cuvinte 
care i-au trecut prin minte, şi dacă printre acestea s-au 
nimerit să fie a-tâtea cu referire la vânătoare, poţi fi 
aproape sigur că expeditorul este pasionat fie de vânătoare, 
fie de creşterea vânatului. Ştii ceva despre acest Beddoes? 

— A, fiindcă ai pomenit de asta - mi-a replicat Trevor - îmi 
amintesc că bietul taică-meu primea în fiecare toamnă o 
invitaţie de la Beddoes să vină să vâneze pe domeniile lui. 

— Atunci nu mai încape îndoială că scrisoarea e de la el-i- 
am răspuns eu. Ne mai rămâne doar să stabilim în ce 
constă acest secret pe care marinarul Hudson pare-se că l-a 


păstrat, plutind ca o ameninţare deasupra capetelor 
acestor doi oameni bogaţi şi respectaţi? 

— Vai, Holmes, tare mă tem că e vorba de un păcat 
ruşinos! Strigă prietenul meu. Dar de tine n-am să mă 
feresc. lată declaraţia pe care a redactat-o taică-meu când 
şi-a dat seama că ameninţarea lui Hudson a devenit 
iminentă. Am găsit-o în dulăpiorul japonez, aşa cum i-a spus 
el doctorului. la-o şi citeşte-mi-o, căci eu n-am nici puterea, 
nici curajul s-o fac. 

Ei, bine, Watson, astea sunt hârtiile pe care mi le-a 
înmânat şi am să ţi le citesc şi ţie, cum i le-am citit şi lui 
atunci seara, în încăperea aceea bătrânească. După cum 
vezi, pe prima pagină stă scrisă următoarea însemnare: 
„Câteva detalii despre călătoria vasului „Gloria Scott, din 
clipa când a părăsit portul Falmouth, la 8 octombrie 1855, 
până la distrugerea lui, la data de 6 noiembrie, în punctul 
situat la 150 20' latitudine nordică şi 25* 15' longitudine 
vestică”. Relatarea este făcută sub forma unei scrisori şi 
sună astfel: „Dragul meu, scumpul meu fiu, acum când 
primejdia dezonoarei este gata să-mi întunece ultimii ani ai 
vieţii, îţi pot scrie cu toată sinceritatea şi cinstea că nici 
frica de autorităţi, nici teama de a-mi pierde situaţia pe 
care o deţin în ţinutul nostru, şi nici faptul de a decădea în 
ochii tuturor celor care m-au cunoscut nu-mi sfâşie inima; 
mă doare doar gândul că va trebui să te fac să roşeşti, 
tocmai pe tine care mă iubeşti şi care nădăjduiesc că 
rareori ai avut vreo pricină de a mă privi altfel decât cu 
respect. Dar dacă totuşi se va abate asupra mea lovitura 
care mă ameninţă, doresc ca tu să citeşti aceste rânduri 
pentru a afla chiar de la mine în ce măsură am fost vinovat. 
Pe de altă parte, dacă totul va merge bine (ah, dacă ai şti 
cum mă rog lui Dumnezeu autoputernicul să se îndure de 
mine) şi dacă întâmplarea va face ca aceste hârtii să nu fie 
încă distruse şi să cadă în mâinile tale, te rog în numele 
tuturor lucrurilor pe care le consideri sacre, te conjur în 
memoria răposatei tale mame şi în numele dragostei care 


ne-a legat pe noi doi, să le arunci pe foc şi să nu te mai 
gândeşti niciodată le ele. 

Aşadar, dacă ochiul tău merge mai departe şi citeşte 
rândul următor, ştiu că asta înseamnă că am fost demascat 
şi smuls din căminul meu, sau, ceea ce e mult mai probabil - 
deoarece ştii că sunt bolnav de inimă - înseamnă că gura 
mea a fost pecetluită de-a pururi de tăcerea morţii. Oricum 
vor sta lucrurile, a trecut timpul când se mai poate ascunde 
ceva, şi fiecare cuvânt pe care ţi-l spun este adevărul 
adevărat; îţi jur că aşa e şi că nu mint, căci nădăjduiesc să 
fiu iertat. 

Dragul meu băiat, eu nu mă numesc Trevor. Când eram 
tânăr mă numeam James Armitage şi cred că acum vei 
înţelege ce spaimă mi-a pricinuit colegul tău, cu câteva 
săptămâni în urmă, când mi-a spus unele lucruri din care 
părea să reiasă că mi-a întrezărit taina. Deci, sub numele de 
Armitage, m-am angajat la o bancă din Londra şi tot sub 
numele de Armitage am fost condamnat pentru încălcarea 
legilor ţării şi deportat. Să nu mă judeci prea aspru, băiete. 
Era vorba de o aşa-zisă datorie de onoare pe care a trebuit 
s-o plătesc şi, ca să fac acest lucru, am folosit bani care nu- 
mi aparţineau, fiind convins că voi putea să-i pun la loc 
înainte ca cineva să constate lipsa lor. Dar am fost urmărit 
de un ghinion îngrozitor. Banii pe care contam să-i primesc 
nu mi-au parvenit şi o cercetare prematură a conturilor a 
scos la iveală deficitul adus de mine. Cazul meu ar fi putut 
să beneficieze de o sentinţă indulgentă, dar acum treizeci 
de ani legile erau aplicate cu mult mai multă asprime, aşa 
că, în ziua când împlineam douăzeci şi trei de ani, m-am 
trezit pus în lanţuri împreună cu treizeci şi şapte de alţi 
deţinuţi, pe puntea interioară a corăbiei „Gloria Scott”, şi 
îmbarcat cu destinaţia Australia. 

Asta se petrecea în anul 1855, când războiul Crimeii era în 
toi şi vechile vase pentru deportaţi erau folosite pe scară 
largă la transporturile militare în Marea Neagră. De aceea, 
pentru expedierea deţinuţilor, guvernul s-a văzut silit să 


recurgă la vase mai mici şi mai puţin potrivite acestui scop. 
„Gloria Scott” slujise pentru importurile de ceai din China, 
dar era un vas demodat, cu prova greoaie şi cu traverse 
late, aşa că noile vase rapide îl scoseseră din cursă. Era o 
ambarcaţiune de cinci sute de tone şi, în afară de cei 
treizeci şi opt de ocnaşi, mai transporta un echipaj, de 
douăzeci şi şase de mateloţi, optsprezece soldaţi, un 
căpitan, trei ofiţeri secunzi, un doctor, un preot şi patru 
gardieni. Cu mic cu mare, pe bord se aflau aproape o sută 
de suflete când am ridicat ancora în portul Falmouth. 

Pereţii despărțitori dintre celulele condamnaților, în loc să 
fie din stejar masiv, cum sunt de obicei pe vasele pentru 
deportaţi, erau foarte subţiri şi şubrezi. Ocnaşul de lângă 
mine, închis în partea dinspre pupa, îmi făcuse o impresie 
deosebiră în momentul când ne mânau paznicii spre chei. 
Era un tânăr fălcos, cu o faţă spână, foarte luminoasă, cu un 
nas lung şi subţire. Spinteca aerul cu bărbia şi mergea 
mândru şi semeţ, legănându-se voinicos. Dar mai presus de 
orice se remarca datorită staturii sale cu totul deosebite. 
Mă tem că niciunul dintre noi nu-i ajungea cu capul nici 
măcar până la umăr şi sunt convins că avea aproape doi 
metri. Printre atâtea feţe triste şi obosite, părea ciudat să 
vezi un chip plin de energie şi hotărâre. Pentru mine, 
înfăţişarea lui era ca focul din cămin când afară viscoleşte. 
De aceea m-am bucurat încă şi mai şi când, în toiul nopţii, 
am auzit o şoaptă foarte aproape de urechea mea şi am 
descoperit că izbutise să facă o scobitură în scândura ce 
despărţea celulele noastre... 

— Bună, prietene - zise el. Cum te cheamă şi de ce te-au 
adus aici? 

I-am răspuns şi, la rândul meu, l-am întrebat cu cine 
vorbesc. 

— Sunt Jack Prendergast - mi-a răspuns el - şi pe legea 
mea dacă nu-mi vei binecuvânta numele înainte de a se fi 
încheiat cunoştinţa noastră! 


Mi-am adus aminte că auzisem de cazul lui, deoarece 
stârnise vâlvă mare în toată ţara cu puţin înainte de 
propria-mi arestare. Era un băiat capabil şi de familie bună, 
dar se dovedise foarte stricat şi ticălos; printr-un ingenios 
sistem de înşelăciune, storsese sume enorme de bani de la 
cei mai mari negustori din Londra. 

— Aha! Ţi aminteşti de cazul meu? Mă întrebă el mândru. 

— Chiar foarte bine. 

— Atunci, poate mai ţii minte şi ceva ciudat în legătură cu 
asta. 

— Ce anume? 

— Că am luat cam un sfert de milion de lire, nu? 

— Aşa se spunea. 

— Şi nici un ban din toată suma n-a fost recuperat, nu? 

— Nu. 

— Ei bine, unde bănuieşti că se află acest cont? Mă întrebă 
el. 

— Habar n-am - i-am răspuns. 

— Iac-aici. În palma mea! Strigă el. Să fiu afurisit dacă n- 
am mai multe lire sterline decât ai tu fire de păr în cap! Şi 
dacă ai bani, băiete, şi ştii cum să-i mânuieşti şi să-i 
înmulţeşti poţi face orice pofteşti pe lumea asta! Acum de 
bună seamă ţi s-o fi părând puţintel ciudat ca un om care ar 
putea face orice să-şi mai roadă turul pantalonilor stând 
într-o gaură împuţită din sicriul nostru plutitor, corabia asta 
care mişună de şobolani şi gândaci. Vezi bine, domnule, un 
asemenea om o să poarte de grijă şi lui, şi tovarăşilor lui în 
privinţa asta n-ai decât să pui rămăşag! Fă-te frate cu el şi 
poţi să juri pe evanghelie c-o să te scoată de la ananghie. 

Cam aşa mi-a vorbit şi, la început, am crezut că bate 
câmpii, dar după o vreme, când m-a pus la încercare şi m-a 
silit să jur cât se poate de solemn, mi-a dat a înţelege că, de 
fapt, chiar există un complot pentru a pune stăpânire pe 
vas. Fusese pus la cale de doisprezece dintre deţinuţi 
înainte de a fi îmbarcaţi: Prendegrast era căpetenia, iar 
banii lui erau momeala. 


— Am avut un tovarăş - mi-a zis el - un băiat de zahăr şi 
credincios ca un câine. E putred de bogat omul nostru. Şi 
unde crezi că se află în momentul de faţă? Ai să te cruceşti 
când ai s-auzi: nici mai mult, nici mai puţin, el e preotul de 
pe vas! S-a îmbarcat purtând veşmintele negre şi are la el 
acte în regulă, iar în ladă ţine destui bani ca să poată să 
cumpere rabla asta de la pupa la prova, cu parâme cu tot. 
Iar echipajul îl ascultă ca pe un sfânt. I-a cumpărat pe toţi 
dintr-un condei şi a avut grijă s-o facă încă înainte ca ei să 
fie angajaţi. Îi are în plamă şi pe doi dintre gardieni, şi pe 
secundul Mercer, şi l-ar putea cumpăra chiar şi pe căpitan 
dacă ar socoti că merită osteneala. 

— Şi-atunci, noi ce trebuie să facem? L-am întrebat. 

— Păi tu ce crezi? Mi-a zis el. O să facem uniformele 
soldaţilor de pe punte mai roşii decât le-a făcut croitorul. 

— Bine, dar sunt înarmaţi! Am obiectat eu. 

— Hei, băiete, parcă noi n-o să fim?! Există câte o pereche 
de pistoale pentru fiecare dintre noi şi, dacă n-o să fim în 
stare să punem laba pe corabie cu echipaj cu tot atunci 
cred că ar fi mai bine să ne trimită pe toţi la un pension de 
domnişoare. Ia vorbeşte tu la noapte cu colegul din stânga 
şi vezi dacă ne putem bizui pe el. 

Zis şi făcut. Am constatat că celălalt vecin al meu e un 
tânăr cam în aceeaşi situaţie ca şi mine, care se făcuse 
vinovat de fals în acte publice. Se numea Evans, dar mai 
târziu şi-a schimbat numele ca şi mine şi astăzi e un om 
bogat şi prosper, stabilit în sudul Angliei. S-a arătat foarte 
dispus să se alăture complotului, ca fiind singurul mijloc de 
a ne salva, şi mai înainte de a fi traversat golful Biscaia, nu 
mai rămăseseră decât doi deţinuţi care nu ne împărtăşeau 
taina. Unul era cam slab de minte şi ne-a fost teamă să ne 
bizuim pe el, iar celălalt suferea de gălbinare, aşa că nu ne 
putea fi de nici un ajutor. 

Din capul locului n-a existat aproape nici un obstacol care 
să ne împiedice să punem mâna pe corabie. Echipajul era 
alcătuit dintr-o bandă de ticăloşi, aleşi anume pentru 


această treabă. Aşa-zisul preot venea în celulele noastre ca 
să ne ţină predici şi avea întotdeauna la el o geantă neagră, 
care, chipurile, ar fi trebuit să fie plină cu broşuri 
religioase; şi atât de des ne vizita, încât, cam după trei zile 
fiecare aveam, depozitate la căpătâiul patului, câte o pilă, o 
pereche de pistoale, o livră de praf de puşcă şi douăzeci de 
plumbi. Doi dintre gardieni erau oamenii lui Prendergast, 
iar secundul, mâna lui dreaptă. Căpitanul, cei doi ofiţeri, 
ceilalţi doi gardieni, locotenentul Martin cu cei optsprezece 
soldaţi ai lui şi doctorul erau singurele forţe ce ne stăteau 
împotrivă. Şi totuşi, chiar aşa uşoară cum părea situaţia, ne- 
am hotărât să ne luăm toate măsurile de precauţie cu 
putinţă şi să pornim la atac pe neaşteptate, în toiul nopţii. 
Numai că lucrurile s-au precipitat mult mai repede decât ne 
aşteptam noi, şi iată cum: 

Într-o seară, cam în a treia săptămână de călătorie, 
doctorul a coborât în cală să examineze pe unul din deţinuţi 
care se îmbolnăvise şi, punând întâmplător mâna la 
căpătâiul patului pe care zăcea omul, a simţit forma unui 
pistol. Dacă ar fi tăcut, ar fi putut să ne vină la toţi de hac, 
zădărnicindu-ne complotul; dar fiind un omuleţ sperios ca 
un iepure, a scos un strigăt de uimire şi s-a îngălbenit aşa 
de tare la faţă, încât deţinutul a priceput ce s-a întâmplat şi 
într-o clipă l-a înhăţat de gâtlej. Până să poată doctorul să 
dea alarma, s-a şi trezit cu un căluş în gură şi legat fedeleş 
de pat. Cum lăsase descuiată uşa ce dădea pe punte, cât ai 
bate din palme ne-am năpustit cu toţii afară. Cele două 
santinele fură ucise cu focuri de pistol, ca şi caporalul care 
ieşise în fugă să vadă ce se petrece. La uşa sălii ofiţerilor se 
aflau alţi doi soldaţi, dar se pare că flintele lor nu erau 
încărcate, deoarece n-au tras în noi şi, până să apuce să-şi 
pună baionetele la armă, s-au prăbuşit sub gloanţele 
noastre. Apoi ne-am repezit spre cabina căpitanului, dar în 
clipa când izbeam în uşa lui, s-a auzit înăuntru o 
împuşcătură. Drept care l-am găsit cu capul pe harta 
Atlanticului pe care o avea întinsă pe masă, iar lângă el 


stătea preotul ţinând în mină un pistol fumegând. Pe cei doi 
ofiţeri i-a prins echipajul, aşa că toată povestea apărea 
lămurită. 

Careul ofiţerilor era alături şi ne-am strâns cu toţii acolo 
tolănindu-ne alene pe canapele şi sporovâind toţi odată, 
nebuni de bucurie că suntem iarăşi liberi. De jur împrejur 
erau nişte dulăpioare, şi Wilson, aşa-zisul preot, a forţat 
unul şi a scos vreo zece sticle de vin negru de Xeres. 
Nemaiavând răbdare să le destupăm, le-am spart gâturile 
cu ce ne-a picat la îndemână, ne-am umplut paharele şi-am 
început să le dăm de duşcă; deodată, cu totul pe 
neaşteptate, ne-au răsunat în urechi focuri de puşcă, şi în 
careu era atâta fum, că nu se mai vedea om cu om. Când s-a 
risipit, încăperea avea înfăţişarea unui câmp de bătălie. 
Wilson şi alţi opt oameni se zvârcoleau claie peste grămadă 
pe podea, iar sângele amestecat cu vinul ce se vărsase pe 
masă, îmi întoarce stomacul pe dos şi-acum, când îmi aduc 
aminte. Această privelişte ne-a înspăimântat atât de 
cumplit, încât cred că ne-am fi dat bătuţi cu dragă inimă, 
dacă n-ar fi fost Prendergast. Ela început să urle ca un taur 
şi s-a năpustit la uşă, urmat îndeaproape de toţi cei care 
mai rămăseseră în viaţă. leşind pe punte, l-am găsit pe 
locotenent cu zece dintre soldaţii lui. Tabachera ce servise 
de luminator careului era întredeschisă, şi soldaţii trăseseră 
asupra noastră prin acest orificiu. Ne-am năpustit asupra 
lor înainte de a apuca ei să-şi încarce flintele, dar s-au 
apărat vitejeşte. Numai că superioritatea numerică era de 
partea noastră, aşa că în cinci minute totul s-a sfârşit. 
Doamne! Oare s-a văzut vreodată un măcel mai cumplit 
decât a fost pe vasul acela? Prendergast părea un diavol 
întărâtat. Îi înşfăca pe soldaţi de parcă ar fi fost nişte 
copilandri şi-i arunca peste bord, vii sau morţi, cum se 
nimerea. Un plutonier, deşi rănit îngrozitor, ne-a uimit pe 
toţi datorită felului cum s-a luptat vreme îndelungată cu 
valurile, până când cineva s-a îndurat de el şi i-a zburat 
creierii. Când s-a terminat încăierarea, dintre duşmanii 


noştri, doar gardienii, ofiţerii vasului şi doctorul scăpaseră 
cu viaţă. 

Ei bine, tocmai în privinţa lor s-a iscat o ceartă cumplită. 
Cei mai mulţi dintre noi eram mulţumiţi şi bucuroşi că ne- 
am redobândit libertatea şi nu doream să ne încărcăm 
conştiinţa cu un omor. Una e să dai la cap soldaţilor care ţin 
flinta în mână, şi cu totul altceva, să stai cu mâinile 
încrucişate şi să priveşti cum nişte oameni sunt asasinați cu 
sânge rere. Opt dintre noi - cinci deţinuţi şi trei marinari - 
am declarat că nu vrem să fim martori la o asemenea faptă. 
Dar cu greu ai fi putut să-l clinteşti pe Prendergast şi pe cei 
care îi ţineau partea de la hotărârea luată. Singura noastră 
şansă de a trăi în siguranţă era să ducem lucrurile până la 
capăt, zicea el, adăugând că n-are chef să lase în viaţă pe 
nimeni care ar putea să trăncănească în boxa martorilor. N- 
a lipsit mult ca să împărtăşim şi noi soarta prizonierilor, dar 
în cele din urmă, Prendergast ne-a spus nouă, dizidenţilor, 
că, dacă dorim, n-avem decât să ne urcăm într-o barcă şi să 
părăsim corabia. Am primit cu bucurie această soluţie, 
pentru că şi-aşa eram scârbiţi de atâtea fapte sângeroase şi 
ne dădeam seama că o să se întâmple lucruri şi mai rele. Ni 
s-a dat fiecăruia câte o uniformă de matelot şi ni s-a pus în 
barcă un butoi cu apă, două balercuţe - una cu carne 
sărată, cealaltă cu pesmeţi - şi o busolă. Prendergast ne-a 
mai aruncat şi o hartă, povăţuindu-ne să spunem că, 
suntem marinari salvaţi de pe un vas naufragiat la 15* 
latitudine nordică şi 250 longitudine vestică apoi a tăiat 
odgonul şi ne-a lăsat să plecăm. 

Ei, şi acum ajung la partea cea mai surprizătoare a 
povestirii mele, dragul meu fiu. În timpul răzmeriţei, 
marinarii coborâseră verga mizenei, dar, după plecarea 
noastră, o întinseră din nou, şi, întrucât o briză uşoară 
bătea dinspre nord-est, corabia se îndepărta încet de noi. 
Barca noastră sălta în sus şi în jos pe valurile prelungi şi 
blânde, iar Evans şi cu mine, fiind cei mai învăţaţi din 
grupul respectiv, şedeam pe banca din spate şi încercam să 


stabilim pe hartă poziţia unde ne aflam şi să vedem câtre ce 
coastă ne-am fi putut îndrepta. Situaţia era destul de 
delicată, căci ne aflam la o distanţă de vreo cinci sute de 
mile de Arhipelagul Capului Verde, spre sud şi şapte sute de 
mile la apus de coasta Africii. Cumpănind bine lucrurile, 
cum vântul bătea mai mult dinspre miazănoapte, ne-am 
gândit că cel mai bine ar fi să ne îndrepătm spre Sierra 
Leone, drept care am întors capul în direcţia aceea. În 
momentul acela, corabia se afla la tribord faţă de noi 
spintecând cu repeziciune apele. Deodată, în timp ce o 
priveam, am văzut un nor gros de fum negru izbucnind din 
mijlocul ei şi ridicându-se ca un copac uriaş spre cer. Peste 
câteva secunde ne-a ajuns la urechi un bubuit ca de tunet; 
când fumul s-a mai subţiat nu mai rămăsese nici urmă din 
„Gloria Scott”. Într-o clipă am întors barca şi am vâlsit din 
răsputeri ca să ajungem la locul unde un fel de ceaţă, ce se 
mai târa deasupra valurilor, indica locul catastrofei. 

Ne-a trebuit un ceas încheiat până să ne apropiem şi, la 
început, ne-a fost teamă că am sosit prea târziu ca să mai 
salvăm pe careva. O luntre sfărâmată, câteva lăzi sau coşuri 
şi bucăţi de catarge plutind în voia valurilor ne arătau locul 
unde fusese distrus vasul. Dar nu se vedea nici ţipenie de 
om şi tocmai ne îndepărtam deznădăjduiţi, când am auzit 
un strigăt de ajutor şi, la o oarecare depărtare, am dat cu 
ochii de o epavă pe care zăcea întins un om. Când l-am tras 
în barcă, am văzut că e un tânăr matelot, pe numele său 
Hudson, care suferise arsuri grave şi era atât de istovit, 
încât abia a doua zi dimineaţa a fost în stare să ne 
povestească ce se întâmplase. 

Se pare că, după ce am părăsit noi corabia, Prendergast şi 
cu banda lui s-au apucat să-i execute pe cei cinci prizonieri: 
cei doi gardieni fură împuşcaţi şi aruncaţi peste bord; al 
treilea ofiţer împărtăşi aceeaşi soartă. Apoi Prendergast 
cobori pe puntea inferioară şi, cu propria-i mână, reteză 
beregata nefericitului doctor. Nu mai rămăsese în viaţă 
decât primul ofiţer, un om curajos şi energic. Când îl văzu 


pe deţinut apropiindu-se de el cu cuțitul plin de sânge în 
mână, îşi smulse picioarele din funia cu care era legat şi pe 
care izbutise, cine ştie cum, s-o slăbească puţin, străbătu 
puntea în goană şi se aruncă în cala de la pupa. 

Vreo doisprezece deţinuţi coborâră să-l caute, înarmaţi cu 
pistoale; îl găsiră ţinând în mână o cutie de chibrituri, 
aşezat îndărătul unui butoi cu praf de puşcă - unul dintre 
cele o sută care se găseau pe bord. El jură că, dacă se ating 
măcar de un fir de păr din capul lui, îi aruncă pe toţi în aer. 
O clipă mai târziu se produse explozia, deşi Hudson credea 
că a fost pricinuită de vreun glonţ prost ţintit, tras de 
vreunul dintre deţinuţi, mai degrabă decât de chibritul 
ofițerului. Dar, indiferent de cauză, acesta a fost sfârşitul 
vasului „Gloria Scott” şi al gloatei de secături ce pusese 
mâna pe el. 

lată, aşadar, dragul meu băiat, în puţine cuvinte, istoria 
acestei întâmplări îngrozitoare în care am fost implicat. A 
doua zi am fost găsiţi de bricul „Hotspur”, cu destinaţia 
Australia, şi căpitanul lui ne-a crezut pe cuvânt, fără multe 
vorbe, că suntem supraviețuitorii unui vas de pasageri 
naufragiat. Vasul „Gloria Scott” a fost dat dispărut de către 
amiralitate şi niciodată nu s-a auzit nimic cu privire la 
adevărata lui soartă. După o călătorie în condiţii excelente, 
„Hotspur” ne-a debarcat la Sidney, unde Evans şi cu mine 
ne-am schimbat numele şi ne-am îndreptat spre terenurile 
aurifere. Acolo, în forfota aceea de oameni veniţi din toate 
colţurile lumii, n-a fost deloc greu să ne pierdem adevărata 
identitate. 

Restul nu mai e nevoie să-l povestesc. Ne-a mers foarte 
bine, am călătorit mult, ne-am întors în Anglia ca nişte 
colonişti bogaţi şi ne-am cumpărat câte o moşie. Timp de 
mai bine de douăzeci de ani am dus o viaţă tihnită şi utilă 
oamenilor şi nădăjduiam că trecutul nostru e îngropat pe 
vecie. 'Tocmai de aceea poţi să-ţi închipui ce simţăminte s-au 
stârnit în mine când în marinarul care ne-a vizitat am 
recunoscut de îndată pe omul salvat de noi pe epavă! Nu 


ştiu cum a izbutit să ne dea de urmă şi să ne găsească aici, 
hotărându-se să trăiască pe spinarea temerilor noastre. 
Acum vei înţelege de ce m-am străduit să mă menţin în 
relaţii paşnice cu el şi, în oarecare măsură, mă vei 
compătimi pentru spaima ce m-a cuprins când a plecat de la 
mine, ducându-se la cealaltă victimă a lui, pe care o 
ameninţă că nu-şi va ţine gura.” 

Dedesubt e scris, cu o mână atât de tremurătoare, încât 
abia se mai pot desluşi cuvintele: „Beddoes mi-a trimis un 
mesaj cifrat prin care mă vesteşte că H. A dezvăluit totul. 
Dumnezeule, ai milă de sufletele noastre!” 

Asta este povestea pe care i-am citit-o în seara aceea 
tânărului Trevor şi bănuiesc, Watson, că în împrejurările 
respective, era foarte dramatică. Bunul meu prieten a fost 
distrus ascultând-o, iar după aceea a plecat pe o plantație 
de ceai din Terai3, unde aud că-i merge bine. Cât despre 
marinar şi Beddoes, nu s-a mai auzit nimic despre niciunul 
dintre ei de la data când a fost scrisă scrisoarea de 
avertisment. Amândoi au dispărut fără urmă. La poliţie nu 
s-a înregistrat nici o plângere, aşa că Beddoes lua o simplă 
ameninţare drept un fapt împlinit. Hudson a fost văzut 
învârtindu-se prin împrejurimi, şi poliţia a fost convinsă că l- 
a lichidat pe Beddoes, iar după aceea a fugit. Eu, personal, 
sunt de părere că adevărul este cu totul altul. Cred mai 
degrabă că Beddoes, deznădăjduit şi socotindu-se trădat, s- 
a răzbunat pe Hudson şi a fugit din ţară cu banii pe care i-a 
putut strânge la repezeală. Astea sunt datele cazului 
respectiv, doctore, şi dacă ele pot fi de vreun folos colecţiei 
tale, ţi le ofer cu dragă inimă. 

TRATATUL NAVAL. 

În vara în care m-am căsătorit, luna iulie a devenit 
memorabilă din pricina a trei cazuri interesante, în care am 
avut prilejul de a fi alături de Sherlock Holmes şi deci de a-i 
putea studia metodele. Găsesc aceste anchete relatate în 
însemnările mele sub titlurile „Povestea celei de a doua 
pete”, „Întâmplarea cu tratatul naval” şi „Aventura 


căpitanului obosit”. Însă primul caz se referă la nişte lucruri 
de o importanţă atât de mare şi implică atâtea familii de 
primă mână din regatul nostru, încât mulţi ani de aici încolo 
va fi încă imposibil să-l dăm în vileag. Totuşi, nu se poate 
spune că vreunul din cazurile de rezolvarea cărora s-a 
ocupat vreodată Holmes a ilustrat mai clar valoarea 
metodelor sale de analiză, sau a impresionat mai puternic 
pe intimii lui. Şi acum păstrez o relatare aproape textuală a 
discuţiei în cadrul căreia a dezvăluit realitatea în cazul 
respectiv, în faţa domnului Dubugue de la poliţia pariziană 
şi în faţa lui Fritz von Waldbaum, binecunoscutul specialist 
din Danzig - după ce aceştia îşi irosiseră zadarnic energia 
pe nişte urme pe care Sherlock Holmes le-a dovedit cu totul 
secundare şi neinteresante. Dar va trebui să las să se mai 
scurgă încă multă vreme până să se poată spune toată 
povestea fără nici un risc. Între timp, voi trece la cel de al 
doilea caz de pe lista mea, care şi el promitea la un moment 
dat să capete o importanţă naţională şi a fost marcat de mai 
multe incidente, din care reiese caracterul său cu totul 
deosebit. 

Pe vremuri, la şcoală eram bun prieten cu un băiat numit 
Percy Phelps, care, deşi cam de aceeaşi vârstă cu mine, se 
afla cu vreo două clase înaintea mea. Era un băiat 
remarcabil şi lua numai premii, în cele din urmă izbutind să 
câştige şi o bursă, datorită căreia a putut să-şi continue 
cariera triumfală la Universitatea din Cambridge. După 
câte îmi aduc aminte, avea nişte rubedenii foarte sus-puse 
şi încă le pe când eram copii ştiam cu toţii că fratele mamei 
lui este lordul Holdhurst, marele politician conservator. 
Această rudă cu o înaltă poziţie în societate nu i-a slujit la 
mare lucru în şcoală; dimpotrivă, pe noi aceste înalte 
rubedenii ne aţâţau oarecum să-l necăjim pe terenul de joc 
şi adeseori se întâmpla să-l pocnim cu câte un băț de cricket 
peste fluierul piciorului. Lucrurile s-au schimbat însă 
radical când a ieşit în lume. Auzisem vag de faptul că, pe de 
o parte, capacitatea lui, şi pe de altă parte protecţia de care 


se bucura, i-au dobândit o situaţie splendidă la Ministerul 
de Externe, dar după aceea Phelps mi-a ieşit complet din 
minte, până ce următoarea scrisoare mi-a amintit de 
existenţa lui: 

Vila Brierbrae Woking „Scumpul meu Watson, Nu mă 
îndoiesc că-ţi mai aminteşti şi acum de Phelps, poreclit 
Mormolocul, care era în clasa a cincea când tu te aflai într-a 
treia. Nu-i imposibil chiar să fi auzit că, datorită influenţei 
unchiului meu, am obţinut un serviciu foarte bun la 
Ministerul de Externe şi că deţineam un post de mare 
încredere şi răspundere, până când a survenit o nenorocire 
îngrozitoare care mi-a zdrobit deodată cariera. N-dre rost 
să-ţi scriu toate amănuntele acestui eveniment 
înspăimântător. În cazul în care îmi vei accepta rugămintea, 
e probabil că va trebui să-ţi povestesc toate aceste lucruri. 
Abia de curână mi-am revenit dintr-o boală îngrozitoare. 
Am zăcut nouă săptămâni din cauza unei meningite, şi sunt 
şi acum teribil de slăbit. Crezi că ai putea reveni la mine cu 
prietenul tău Holmes? Aş vrea să-i cer părerea în acest caz, 
deşi autorităţile mă asigură că nu mai e nimic de făcut. Le 
rog, străduieşte-te să-l aduci încoace cât mai curând posibil. 

Trăind în această aşteptare încordată şi nesuferită, fiecare 
clipă mi se pare un ceas. le rog să-l asiguri că nu i-am cerut 
mai devreme sfatul nu din cauză că nu i-aş aprecia 
talentele, ci pentru că mi-am pierdut minţile din momentul 
când am primit acea lovitură. Acum mi s-a limpezit iarăşi 
capul, deşi nu îndrăznesc să mă gândesc prea mult la toate 
astea, de teamă să nu-mi revină boala. Sunt încă atât de 
slăbit, încât, după cum vezi, nu pot să-ţi scriu eu, ci mă văd 
silit să dictez scrisoarea cuiva. 

Te rog, străduieşte-te să-l aduci aici... 

Vechiul tău camarad de şcoală, Percy Phelps”. 

Când am citit scrisoarea, m-a afectat profund insistența 
înduioşătoare cu care repeta apelurile de a-l aduce pe 
Holmes. Eram atât de mişcat, încât chiar dacă ar fi fost 
pentru mine un lucru dificil, tot aş fi încercat să fac ceea ce 


mi se cerea; dar, bineînţeles, ştiam precis că Holmes e atât 
de îndrăgostit de arta sa, încât trebuia să fie la fel de 
nerăbdător să-i ajute unui client, cât era şi clientul de 
nerăbdător să fie ajutat. Soţia mea a fost de acord cu mine 
că nu e cazul să pierdem nici o clipă în prezentarea 
chestiunii în faţa lui Holmes, aşa că la un ceas după 
gustarea de dimineaţă mă aflam din nou în vechiul 
apartament din Baker Street. 

Holmes, în halat, se afla instalat la măsuţa laterală şi lucra 
intens la o experienţă chimică. O retortă cât toate zilele 
fierbea furioasă deasupra flăcării albastre a unui bec 
Bunsen şi picăturile distilate se condensau într-un recipient 
cu o capacitate de doi litri. Prietenul meu aproape că nici n- 
a ridicat ochii la intrarea mea, iar eu, dându-mi seama că 
trebuie să fie o experienţă foarte importantă, n-am vrut să-l 
deranjez, aşa că m-am aşezat într-un fotoliu şi am aşteptat. 
El a mai umblat când la o sticlă, când la alta, a scos câteva 
picături din fiecare cu pipeta şi în cele din urmă a adus la 
masă o eprubetă cu o soluţie în ea. În mâna dreaptă ţinea o 
fâşie de hârtie de turnesol. 

— Ai picat într-un moment crucial, Watson - zise el. Dacă 
hârtia asta rămâne albastră, totul e în regulă. Dacă se 
înroşeşte, e în joc viaţa unui om. 

Zicând acestea, muie în eprubetă hârtia, care se coloră 
într-o clipă într-un stacojiu murdar, nu prea intens. 

— Hm! Mi-am închipuit eu! Strigă el. Peste o clipă am să 
fiu la dispoziţia ta, Watson. Dacă vrei, găseşti tutun în 
papucul persan. 

Holmes se întoarse către biroul lui şi scrise în grabă 
textele câtorva telegrame, pe care le înmână băiatului de 
serviciu. Apoi se trânti în fotoliul din faţa mea şi-şi trase 
genunchii la gură, împreunându-şi degetele deasupra 
picioarelor lui lungi şi subţiri. 

— Un mic omor cât se poate de banal - zise el. Sper că tu- 
mi aduci ceva mai interesant. Tu eşti un fel de pasăre a 


furtunii, Watson. Prezenţa ta prevesteşte o fărădelege. Ce s- 
a mai întâmplat? 

I-am dat scrisoarea pe care ela citit-o cu atenţia cât se 
poate de concentrată. 

— Da, nu prea spune mare lucru - observă el dându-mi-o 
înapoi. 

— Mai nimic. 

— Şi totuşi scrisul e foarte interesant. 

— Dar nu e scrisul lui. 

— Tocmai, e scrisul unei femei. 

— Al unui bărbat, negreşit! Am strigat eu. 

— Aş, al unei femei, şi încă al unei femei cu o personalitate 
puternică. Vezi tu, la începutul oricărei cercetări contează 
foarte mult să-l ştii pe clientul tău în strâns contact cu o 
persoană care are o fire excepţională, fie în bine, fie în rău. 
Cazul de faţă a şi izbutit să-mi stârnească interesul. Dacă 
eşti gata, pornim imediat în Woking, să dăm ochii cu acest 
diplomat ajuns la ananghie, precum şi cu cucoana căreia îi 
dictează el scrisorile. 

Am avut norocul să prindem foarte devreme un tren din 
gara Waterloo şi după mai puţin de un ceas, ne aflam 
printre brazii şi ierburile înalte din localitatea Woking. Vila 
Brierbrae era o clădire mare, izolată, aflată într-un vast 
parc, foarte aproape de gară. Când ne-am prezentat cărţile 
de vizită, am fost introduşi într-un salonaş mobilat elegant, 
în care, peste câteva minute ne-a întâmpinat, extrem de 
ospitalier un bărbat corpolent. Avea cam treizeci-patruzeci 
de ani, mai probabil aproape de patruzeci, dar era aşa de 
rumen la faţă şi avea nişte ochi atât de jucăuşi, încât îţi mai 
făcea încă impresia unui băieţel durduliu şi neastâmpărat. 

— Vai ce bine-mi pare că aţi venit! Zise el, strângându-ne 
mâinile cu efuziune. Percy a întrebat toată dimineaţa de 
dumneavoastră. Vai, bietul băiat, se agaţă şi de un pai! 
Taică-su şi maică-sa m-au rugat să vă întâmpin eu, pentru 
că lor le face rău până şi să audă de această poveste. 


— Deocamdată nu ni s-au dat nici un fel de amănunte - 
remarcă Holmes. După câte observ, dumneavoastră nu 
sunteţi din familie. 

Gazda noastră păru surprinsă, iar apoi, uitându-se în jos, 
începu să râdă: 

— Bineînţeles, aţi văzut monograma de pe medalionul 
meu. Literele ]. H. 

— Zise gazda. O cilpă m-am gândit că aţi făcut cine ştie ce 
deducție complicată. Numele meu este Joseph Harison şi 
întrucât Percy urmează să se căsătorească cu sora mea, 
Annie, am să fiu rudă cel puţin prin alianţă. Pe sora mea o 
găsiţi în camera lui, pentru că de două luni îl îngriieste cu 
devotament, fără a-l scăpat o clipă din ochi. Poate n-ar fi rău 
să intrăm imediat la el în cameră, căci numai eu ştiu cât de 
nerăbdător e. 

Încăperea în care am fost introduşi se afla tot la parter, ca 
şi salonaşul. Era mobilată jumătate ca odaie de zi şi 
jumătate ca dormitor şi prin toate colţurile erau aranjate 
foarte elegant flori. Un tânăr foarte palid şi epuizat zăcea 
pe o canapea din preajma ferestrei deschise, prin care 
pătrundea mireasma puternică a grădinii şi aerul 
îmbălsămat al verii. Lângă el şedea o femeie care se ridică 
la intrarea noastră. 

— Să ies, Percy? Întrebă ea. 

El o apucă strâns de mână ca s-o reţină. 

— Ce mai faci, Watson? Îmi spuse el cordial. Cu mustaţa 
asta mi-ar fi fost imposibil să te recunosc; şi bănuiesc că nici 
tu n-ai fi jurat în privinţa identităţii mele. Presupun că 
dumnealui e celebrul tău prieten, domnul Sherlock Holmes? 

Am rostit câteva cuvinte de prezentare şi apoi amândoi ne- 
am aşezat. Domnul corpolent care ne primise ne-a părăsit, 
dar sora lui a rămas încă acolo, ţinându-l pe bolnav de 
mână. Era o femeie cu o înfăţişare impresionantă, puţin 
cam scundă şi plină, dar cu un ten frumos, măsliniu, cu 
nişte ochi mari, negri de italiancă şi un păr bogat şi 
întunecat ca abanosul. Prin contrast, coloritul ei puternic 


dădea o înfăţişare şi mai stoarsă şi jalnică feţei albe a 
bolnavului de lângă ea. 

— Nu vreau să vă irosesc timpul - zise el ridicându-se în 
capul oaselor pe canapea. Am să intru în miezul chestiunii 
fără prea multă introducere. Domnule Holmes, am fost un 
om fericit şi cu succes în viaţă şi ajunsesem în pragul 
căsătoriei, când, deodată, o nenorocire îngrozitoare mi-a 
distrus viitorul. 

Se prea poate ca Watson să vă fi spus că lucram la 
Ministrul de Externe şi datorită influenţei unchiului meu 
lordul Holdhurst, m-am ridicat foarte rapid, ajungând la un 
post de înaltă răspundere. Când unchiul meu a devenit 
ministru de externe, în actualul cabinet, mi-a încredinţat 
câteva misiuni confidenţiale şi întotdeauna le-am dus la bun 
sfârşit, ceea ce l-a făcut până în cele din urmă să capete o 
încredere absolută în capacitatea şi tactul meu. 

Acum aproape zece săptămâni sau, ca să fiu mai exact, în 
ziua de 23 mai, m-a chemat în biroul lui şi după ce m-a 
felicitat pentru treaba bună pe care am făcut-o, m-a 
informat că vrea să-mi încredinţeze executarea unei noi 
misiuni de mare răspundere. 

— Uite - mi-a zis el, scoțând din birou un sul de hârtie 
cenuşie - ăsta este originalul acelui tratat secret dintre 
Anglia şi Italia în privinţa căruia, trebuie s-o spun cu tot 
regretul, s-au şi răspândit câteva zvonuri, pătrunzând chiar 
şi în presă. Pentru noi este extrem de important să nu se 
mai afle nimic în plus. Ambasadele străine ar plăti o sumă 
imensă ca să afle conţinutul acestor documente. Ele nici n- 
ar trebui măcar să iasă din biroul meu, dacă n-ar fi absolut 
necesar să le dau la copiat. În biroul tău ai o mobilă pe care 
s-o poţi încuia? 

— Da. 

— Atunci ia tratatul şi încuie-l acolo. Am să dau instrucţiuni 
ca să poţi să rămâi după orele de serviciu, când pleacă 
ceilalţi acasă, pentru a-l putea copia pe îndelete, fără teama 
de a ţi se uita cineva peste umăr. Când ai terminat, închide-l 


la loc, atât originalul cât şi copia, şi dă-mi-le mie personal, 
mâine dimineaţă. 

Eu am luat hârtiile şi... 

— Iertaţi-mă o clipă - zise Holmes - eraţi singuri în timpul 
acestei conversații? 

— Absolut singuri. 

— Într-o cameră mare? 

— Cam zece metri pe zece. 

— În mijlocul ei? 

— Da, aproximativ. 

— Şi vorbeaţi cu glas scăzut? 

— Unchiul meu vorbeşte întotdeauna cu glas foarte scăzut. 
lar eu aproape că n-am vorbit. 

— Mulţumesc - zise Holmes, închizând ochii - vă rog să 
continuaţi. 

— Am făcut exact cum mi-a spus el, şi am aşteptat până au 
plecat ceilalţi funcţionari. Unul dintre ei, care lucra în 
aceeaşi încăpere cu mine, Charles Corot, rămăsese în urmă 
cu nişte lucrări pe care voia să le termine, aşa că l-am lăsat 
acolo şi m-am dus să iau cina. Când m-am întors, el plecase. 
Eram nerăbdător să termin repede lucrarea, întrucât ştiam 
că Joseph, domnul Harrison pe care l-aţi văzut adineauri, e 
la Londra şi o să plece la Woking cu trenul de ora 
unsprezece şi voiam, dacă era posibil, să prind şi eu acelaşi 
tren. 

Când am ajuns să examinez tratatul, am constatat dintr-o 
ochire că este atât de important, încât unchiul meu nu 
exagerase de loc în ceea ce îmi spusese. Fără să intru în 
amănunte, aş putea să zic că el definea poziţia Marii 
Britanii faţa de Tripla Alianţă, şi prevestea politica ţării 
noastre în cazul în care flota franceză ar fi obţinut 
dominaţia totală asupra flotei italiene în Meditera. 
Chestiunile de care se ocupa erau de domeniu pur naval. La 
sfârşitul documentului se aflau semnăturile înalţilor 
demnitari care-l încheiaseră. Mi-am aruncat ochii pe 


document, şi apoi m-am apucat să îndeplinesc sarcina 
copierii lui. 

Era un document lung, scris în limba franceză: conţinea 
douăzeci şi şase de articole. Copiam cât de repede puteam, 
dar se făcuse ceasurile nouă şi eu nu izbutisem să transcriu 
decât nouă articole, aşa că părea pierdută orice speranţă 
de a mai prinde trenul acela. Eram toropit şi chiar prostit 
parcă, poate şi din pricina cinei, dar şi de pe urma muncii 
intense de toată ziua. O cafea mi-ar fi limpezit creierul. 
Toată noaptea rămânea un om de serviciu într-o gheretă 
micuță de la capătul scărilor, şi el avea obiceiul de a face 
cafea la lămpiţa lui cu spirt pentru orice funcţionar ce 
rămânea să lucreze ore suplimentare. Aşadar, am sunat 
clopoţelul, ca să-l chem. 

Spre marea mea surprindere, la chemarea mea a răspuns 
o femeie, o femeie vârstnică, masivă, cu o faţă vulgară şi 
încinsă cu un şorţ pe dinainte. Mi-a explicat că e 
îngrijitoare, soţia omului de serviciu, aşa că i-am comandat 
ei cafeaua. 

Am copiat vreo două articole şi fiindu-mi mai somn ca 
oricând, m-am ridicat şi am început să mă plimb prin odaie, 
ca să mă dezmorţesc. Cafeaua mea tot nu venise, aşa că 
începusem să mă întreb care e pricina întârzierii. 
Deschizând uşa am pornit în jos, pe coridor, ce să aflu ce se 
întâmplă. Culoarul era foarte strâmt şi prost luminat. Era 
singura ieşire a camerei în care lucrasem eu. Se termina cu 
o scară cotită, la capătul căreia se afla ghereta servitorului. 
La jumătatea acestei scări e un mic palier, pe care dă un alt 
culoar perpendicular pe ele. Cel de-al doilea coridor duce la 
o scăriţă, care se termină la o uşă laterală - intrarea de 
serviciu; adeseori şi funcţionarii folosesc acest drum mai 
scurt, când vin prin Charles Street. Uitaţi o mică schiţă a 
clădirii. 

— Mulţumesc, de fapt cred că am reţinut ce aţi spus - zise 
Sherloch Holmes. 


— Este extrem de important să nu pierdeţi din vedere 
acest amănunt. Am coborât scările, şi am ajuns în hol, unde 
l-am găsit pe servitor dormind dus în ghereta lui; ibricul 
fierbea în clocot pe lampa cu spirt, şi apa dădea mereu pe 
dinafară. 'Tocmai întinsesem mâna ca să-l scutur pe individ 
şi să-l scol din somnul lui profund, când deasupra capului lui 
a răsunat puternic un clopoțel, şi el s-a trezit, sărind brusc 
în sus. 

— Vai, domnule Phelps! Zise el, uitându-se năuc la mine. 

— Am coborât să văd dacă mi-e gata cafeaua. 

— Tocmai pusesem ibricul la fiert, când am adormit, 
domnule Phelps. 

Se uită la mine, şi apoi în sus, la clopoţelul care încă vibra, 
şi pe faţa lui se răspândi o uimire din ce în ce mai puternică. 

— Dacă dumneavoastră sunteţi aici, domnule Phelps, 
atunci cine a sunat clopoţelul? Întrebă el. 

— Clopoţelul? Am zis eu. Dar ce clopoțel e ăsta? 

— E clopoţelul din odaia în care lucraţi dumneavoastră. 

În clipa aceea mi-am simţit inima strânsă ca într-un cleşte 
de o mână îngheţată. Prin urmare, se afla cineva în camera 
aceea, unde pe masă zăcea preţiosul meu tratat. Am alergat 
ca un nebun pe scări în sus şi pe coridor. Pe coridor nu era 
nimeni, domnule Holmes. Nici în birou nu era nimeni. Toate 
erau exact aşa cum le lăsasem, afară doar de faptul că 
documentele ce mi se dăduseră mie în grijă dispăruseră de 
pe masa unde erau înainte. Adică mai bine zis, copia era 
acolo, dar originalul se făcuse nevăzut. 

Holmes se îndreptă din şale şi începu să-şi frece mâinile. 
Vedeam limpede că problema îl interesează în mod 
deosebit. 

— Ei, şi ce-aţi făcut atunci, vă rog? Murmură el. 

— Mi-am dat seama imediat că hoţul trebuie să fi urcat 
scările intrând pe uşa de serviciu. Bineînţeles, dacă-ar fi 
venit pe dincolo, ar fi trebuit să mă întâlnesc nas în nas cu 
el. 


— Aţi stabilit cu precizie că n-a rămas cumva ascuns tot 
timpul în cameră, sau pe coridorul pe care l-aţi descris 
chiar adineauri ca fiind prost luminat? 

— E absolut imposibil. Nici în cameră, nici pe coridor nu s- 
ar fi putut ascunde măcar un şobolan. Nu există niciun 
lucru îndărătul căruia să se adăpostească. 

— Mulţumesc, vă rog continuaţi. 

— Omul de serviciu, înțelegând după paloarea feţei mele 
că s-a întâmplat un lucru înspăimântător, venise sus după 
mine. Acum ne-am repezit amândoi pe coridor şi am 
coborât scara abruptă ce dă în Charles Street. Uşa de jos 
era închisă, dar nu încuiată. Am deschis-o de perete şi ne- 
am repezit afară. Mi-aduc perfect aminte că în momentul 
acela s-au auzit trei bătăi de clopot de la o biserică 
învecinată: era ora zece fără un sfert. 

— Asta este o chestiune de enormă importanţă - zisa 
Holmes, notându-şi amănuntul pe manşetă. 

— Era o seară foarte întunecoasă şi cădea o ploaie 
măruntă de vară. Pe Charles Street nu era nimeni, dar pe 
Whitehall, în capătul celălalt, traficul era foarte intens. Am 
pornit-o amândoi în goană pe trotuar, aşa cu capul gol cum 
eram, şi la colţ am găsit un poliţist. 

— S-a săvârşit un jaf! Am strigat eu la el, trăgându-mi 
sufletul. De la Ministerul de Externe s-a furat un document 
de o valoare deosebită. A trecut cineva pe aici? 

— Stau aici de un sfert de oră, domnule - zise polițistul. În 
timpul ăsta n-a trecut decât o singură persoană, o femeie în 
vârstă, înaltă, înfăşurată într-un şal scoţian. 

— A, aia nu poate să fie decât nevastă-mea - strigă 
servitorul. Altcineva n-a mai trecut? 

— Nu. 

— Atunci probabil că hoţul a fugit pe dincolo - strigă 
servitorul, trăgându-mă de mânecă. 

Eu, însă, nu eram mulţumit şi încercările lui de a mă 
îndepărta de acolo mi-au întețit bănuielile. 

— Pe unde a apucat-o femeia? Am strigat eu. 


— Nu ştiu, domnule, am observat-o că a trecut, dar nu 
aveam nici un motiv special de a o urmări sau supraveghea. 
Părea foarte grăbită. 

— Cât timp e de atunci? 

— A, câteva minute. 

— Nu mai mult de cinci? 

— Nu cred să fie mai mult de cinci. 

— Vă pierdeţi vremea de pomană, domnule Phelps, şi 
acum fiecare clipă e prețioasă! Strigă servitorul. Vă rog să 
mă credeţi că baba mea nu are nici un amestec în toată 
povestea asta; haideţi, veniţi la capătul celălalt al străzii. Mă 
TOg, dacă dumneavoastră nu vreţi să mergeţi, mă duc eu - 
zise el, şi cu asta fugi în direcţia opusă. 

Dar eu l-am urmărit într-o clipă şi l-am apucat de mânecă. 

— Unde stai? L-am întrebat. 

— În Brixton, pe Ivy Lane numărul 16 - mi-a răspuns. Dar 
nu vă lăsaţi atras de o urmă înşelătoare, domnule Phelps. 
Veniţi la capătul celălalt al străzii, să vedem dacă nu putem 
afla ceva acolo. 

În fond, dacă-i urmam sfatul, n-aveam nimic de pierdut. 
Împreună cu polițistul am pornit-o foarte repede în josul 
străzii, dar la colţ n-am găsit atlceva decât circulaţia intensă 
de pe strada cealaltă, o mulţime de lume, care venea şi 
pleca, toţi fiind cum nu se poate mai nerăbdători de a-şi 
găsi un adăpost ca lumea într-o seară atât de ploioasă. N- 
am dat peste nici un pierde-vară, ca să ne poată spune cine 
trecuse pe acolo. 

Apoi ne-am întors la birou şi am cercetat şi scările, şi 
coridorul, fără nici un rezultat. Coridorul care duce la 
biroul meu are un fel de linoleum de culoare deschisă pe 
care se vede uşor orice urmă. L-am cercetat amândoi cu 
multă atenţie, dar n am găsit conturul vreunui picior de om. 

— Plouase toată seara? 

— De pe la şapte. 

— Atunci cum se face că femeia care a intrat în cameră pe 
la ora nouă n-a lăsat urme cu ghetele ei pline de noroi? 


— Îmi pare bine că aţi ridicat această problemă. În 
momentul respectiv mi-a venit şi mie în minte. Femeile dc 
serviciu au obiceiul să-şi scoată încălţările acolo în ghereta 
servitorului, şi să-şi pună papuci de cârpa. 

— Asta e foarte limpede. Deci nu erau nici un fel de urme, 
cu toate că era o seară atât de ploioasă? Înlănţuirea 
evenimentelor prezintă un interes extraordinar. Şi 
dumneavoastră ce-aţi mai făcut după aceea? 

— Am cercetat împreună cu ceilalţi şi odaia. Nici urmă de 
uşă secretă, iar ferestrele se află la o înălţime de aproape 
zece metri de la pământ. Amândouă erau închise pe 
dinăuntru. Covorul exclude posibilitatea existenţei unei 
trape, iar tavanul e din acela obişnuit văruit. Aş putea să jur 
că persoana care mi-a furat documentele, cine o fi ea, n-a 
putut să intre prin altă parte decât pe uşă. 

— Dar căminul? 

— N-avem; avea o sobiţă. Şnurul clopoţelului atârnă de o 
sârmă în dreapta mesei mele de lucru. Persoana care l-a 
făcut să sune trebuie să fi venit până la masa de lucru 
pentru a o face. Dar ce rost ar fi avut ca un răufăcător să 
tragă clopoţelul? E un mister de nerezolvat. 

— Fără doar şi poate că incidentul e neobişnuit. Ca măsuri 
aţi mai luat? Aţi cercetat încăperea, bănuiesc, ca să vedeţi 
dacă intrusul a lăsat vreo urmă, de pildă vreun capăt de 
trabuc sau o mănuşă, sau, să zicem, un ac de cap sau cine 
ştie ce alt fleac? 

— Nu era nimic din toate astea. 

— Nici un miros? 

— La asta nu m-am gândit. 

— Într-o asemenea cercetare, mirosul de tutun ar fi puput 
să fie un indiciu foarte preţios. 

— Eu personal nu fumez, aşa că bănuiesc că m-ar fi frapat 
mirosul de ţigară. Dar n-a fost nici un fel de indiciu. 
Singurul lucru palpabil era faptul că soţia omului de 
serviciu, se numeşte doamna Tangey, plecase în mare grabă 
de acolo. El n-a putut să dea altă explicaţie decât că aceea 


era ora obişnuită când pleacă soţia lui de la serviciu. 
Polițistul şi cu mine am căzut de acord că cel mai bun lucru 
pentru noi ar fi fost s-o prindem pe femeie înainte de a 
putea să se descotorosească de documentele acelea, 
presupunând că le-ar fi avut în posesia ei. 

Între timp, Scotland Yardul fusese înştiinţat şi detectivul 
Forbes a venit imediat la faţa locului şi a preluat 
conducerea cercetărilor cu multă energie. Am chemat o 
birjă şi peste o jumătate de oră am ajuns împreună la 
adresa ce ne fusese indicată. Ne-a deschis o tânără, care s- 
a dovedit a fi fiica mai mare a doamnei Ilangey. Maică-sa nu 
se întorsese încă, dar am fost poftiţi să aşteptăm în odaia 
din faţă. 

Cam peste vreo zece minute s-a auzit o bătaie în uşă şi aici 
noi doi am făcut o greşeală gravă, singura, de altfel, pe care 
mi-o reproşez. În loc să deschidem noi uşa, am lăsat-o pe 
fată s-o deschidă. Am auzit-o spunând: „Mamă, te aşteptă în 
casă doi domni, care vor să-ţi vorbească”, şi peste o clipă 
am auzit tropăit de picioare alergând pe coridor. Forbes a 
deschis uşa de perete şi ne-am repezit amândoi în odaia din 
fund sau în bucătărie, ce era, dar femeia ne-o luase înainte. 
Ne-a privit cu ochi sfidători, dar apoi, recunoscându-mă 
deodată, pe faţa ei s-a ivit o expresie de uluire. 

— Vai de mine, să mor eu, dacă nu e domnul Phelps de la 
birou! Strigă ea. 

— Ei, haide, haide, drept cine ne-ai luat când ai fugit de 
noi? 

— Am crezut că sunteţi nişte creditori - zise femeia. Am 
avut ceva neplăceri cu un negustor pe care nu l-am plaît. 

— Mă tem că nu-i ăsta adevărul - insistă Forbes. Avem 
toate motivele să credem că dumneata ai luat de la 
Ministerul de Externe un document important şi ai fugit în 
odaia asta ca să te descotoroseşti de el. Trebuie să vii cu noi 
la Scotland Yard, să te percheziţionăm. 

Degeaba a protestat şi s-a împotrivit femeia! Am chemat o 
trăsură închisă şi am pornit cu ea toţi trei. Mai întâi am 


cercetat bucătăria şi în special focul din vatră, ca să vedem 
dacă nu cumva a aruncat acolo documentele în clipa în care 
a fost singură. Nu existau însă nici un fel de semne sau 
urme de hârtie arsă ori scrum. Când am ajuns la Scotland 
Yard, am predat-o pe doamna langey funcţionarei 
însărcinată cu percheziţionarea femeilor. Am aşteptat, 
chinuiţi de nerăbdare, până am primit raportul ei: nici urmă 
de documente. 

Şi atunci, pentru prima oară, m-am trezit la realitate, 
văzând situaţia înspăimântătoare în care mă aflam. Până 
atunci acţionasem neîncetat, şi activitatea aceasta îmi 
amorţise gândurile. Fusesem atât de încrezător că o să 
reintru imediat în posesia tratatului, încât nici nu 
îndrăzneam măcar să mă gândesc ce consecinţe ar fi urmat 
dacă nu-l regăseam. Acum, însă, nu-mi mai rămăsese nimic 
de făcut, şi deci aveam răgaz să-mi dau seama în ce situaţie 
mă aflu. Era îngrozitor! Watson, aici de faţă, ar putea să vă 
spună că la şcoală eram un băieţel nervos şi sensibil. Aşa e 
firea mea. M-am gândit la unchiul meu şi la colegii săi din 
cabinet, la ruşinea pe care o adusesem asupra lui, asupra 
mea, asupra tuturor persoanelor legate de mine. Deşi eram 
victima unui accident extraordinar, când sunt în joc interese 
diplomatice nu se face nici un fel de concesie în privinţa 
accidentelor. Eram ruinat; eram ruinat într-un mod ruşinos 
şi fără nădejde. Nu ştiu ce-a mai fost cu mine. Probabil că 
am făcut o criză de nervi. Îmi amintesc parcă de un grup de 
funcţionari care s-au strâns în jurul meu, încercând să mă 
liniştească. Unul dintre ei m-a adus cu trăsura la gara 
Waterloo şi m-a urcat în trenul de Woking. Sunt convins că 
ar fi venit cu mine până aici, dacă nu s-ar fi întâmplat ca 
doctorul Ferrier, vecinul nostru, să urce şi el în acelaşi tren. 
Doctorul, foarte amabil, m-a luat sub îngrijirea lui, şi foarte 
bine a făcut, pentru că în gară m-a apucat un acces, şi până 
să ajung acasă eram practic nebun: aiuram. Vă puteţi 
închipui în ce hal s-au speriat cei de aici când i-a trezit din 
somn doctorul sunând, şi când m-au văzut în starea aceea. 


Biata Annie şi cu maică-mea au fost pur şi simplu distruse. 
Doctorul Ferrier aflase în gară, de la detectiv, doar câteva 
lucruri, ca să-i pună la curent cu ceea ce s-a întâmplat, dar 
relatarea lui n-a îndreptat cu nimic situaţia. Era evident 
pentru toată lumea că mă aştepta o boală îndelungată, aşa 
că Joseph a fost dezmoştenit peste noapte de acest 
dormitor agreabil, care s-a transformat în rezervă de spital 
pentru mine. Aici am zăcut, domnule Holmes, mai bine de 
nouă săptămâni, fără cunoştinţă şi aiurând din pricina 
meningitei. Dacă n-ar fi fost dumnişoara Harrison şi 
îngrijirile doctorului, nici n-aş fi putut să vă vorbesc acum. 
Domnişoara Harrison m-a îngrijit zi şi noapte, şi a angajat o 
infirmieră, ca să-mi poarte de grijă noaptea, pen-tru că în 
accesele mele de nebunie eram în stare de orice. Încet- 
încet, mi s-au limpezit minţile, dar abia de trei zile mi-a 
revenit pe deplin memoria. Uneori, parcă-mi zic că era mai 
bine dacă nu-mi revenea. Primul lucru pe care l-am făcut a 
fost să-i telegrafiez domnului Forbes, cel ce se ocupă de 
cazul respectiv. El a venit încoace şi mi-a spus că nu s-a 
descoperit nici cel mai mic indiciu, deşi m-a asigurat că s-a 
făcut tot posibilul. Omul de serviciu şi cu soţia lui au fost 
cercetaţi în tot felul, dar fără să se poată arunca vreo 
lumină asupra acestei chestiuni. Bănuielile poliţiei s-au 
oprit atunci asupra tânărului Corot care, după cum vă 
amintiţi poate, a rămas în seara aceea la birou, făcând ore 
suplimentare. Acest fapt şi cu numele său de origine 
franceză erau în fond singurele elemente care au făcut să 
cadă bănuiala asupra lui; însă, în realitate, eu nu începusem 
să lucrez decât după plecarea sa. Familia lui e hughenotă, 
însă la fel de britanică din punctul de vedere al simpatiilor 
şi tradiţiilor, cum sunteţi şi dumneavoastră, şi eu. Nu s-a 
putut descoperi nimic care să-i implice în vreun fel oarecare 
în această afacere, şi cu asta povestea a căzut baltă. Îmi 
îndrept rugăminţile către dumneavoastră, domnule Holmes, 
ca fiind cu adevărat ultima mea speranţă. Dacă 
dumneavoastră nu mă scoateţi din această situaţie 


disperată, atunci cinstea şi situaţia mea sunt definitiv 
compromise. 

Bolnavul recăzu pe perne, istovit de această lungă 
relatare, în timp ce infirmiera îi turnă un pahar dintr-o 
băutură tonică. Holmes rămase în tăcere, cu capul dat pe 
spate şi cu ochii închişi, într-o atitudine care unui străin ar 
fi putut să-i pară detaşată sau chiar absentă; eu însă, fiind 
în cunoştinţă de cauză, ştiam că, dimpotrivă, ea trădează 
cea mai intensă absorbire. 

— Povestirea dumneavoastră a fost atât de explicită - zise 
el în cele din urmă - încât de fapt n-aţi lăsat decât prea 
puţine puncte în privinţa cărora să mai am de pus întrebări, 
însă o chestiune rămâne de cea mai mare importanţă. Aţi 
spus cumva vreunei persoane că aveţi de îndeplinit aceasta 
sarcină specială? 

— Nimănui. 

— Nici măcar domnişoarei Harrison, de exemplu? 

— Nu. Nu m-am întors la Woking între momentul primirii 
ordinului şi cel în care m-am apucat să-l execut. 

— Şi n-a venit cineva dintre rude să vă viziteze, din 
întâmplare? 

— Nimeni. 

— Dar cunoştea vreuna din rude aşezarea încăperilor de 
la serviciul dumneavoastră? 

— O, da, mai toate rudele fuseseră pe la mine pe la birou, 
şi le plimbasem peste tot. 

— Deşi, bineînţeles, dacă n-aţi spus nimănui despre tratat, 
aceste întrebări sunt cu totul nesemnificative. 

— N-am spus nimic. 

— Despre omul de serviciu ştiţi ceva? 

— Nimic, decât că a fost pe vremuri soldat. 

— În ce regiment? 

— După câte am auzit, în regimentul de gardă Coldstream. 

— Mulţumesc. Nu mă îndoiesc că de la Forbes am să pot 
căpăta şi alte amănunte. Autorităţile sunt excelente în ceea 


ce priveşte culegerea faptelor, deşi nu întotdeauna ştiu să le 
folosească cum trebuie. Vai, ce frumos lucru e un trandafir! 

Sherlock Holmes trecu pe lângă canapea şi se îndreptă 
spre fereastra deschisă, ridică o tulpină de trandafir bătut 
şi privi la amestecul delicat de culori - stacojiul florii şi 
verdele frunzei. Pentru mine, aceasta părea a fi o latură 
nouă a caracterului său, pentru că nu-l văzusem până 
atunci să manifeste vre-un interes atât de intens faţă de 
produsele naturii. 

— În nici o altă privinţă deducţia nu e mai necesară decât 
în religie - zise el rezemându-se cu spatele de obloane. Un 
spirit raţional o poate construi ca pe o ştiinţă exactă. Pentru 
mine, cea mai înaltă asigurare a bunătăţii providenţei mi se 
pare întruchipată în flori. Toate celelalte lucruri, puterile 
noastre, dorinţa noastră, hrana noastră sunt întra-devăr 
primordial necesare pentru existenţa noastră. lată de pildă, 
acest trandafir e un adevărat dar al naturii. Parfumul şi 
culoarea lui sunt o podoabă a vieţii, nu o condiţie esenţială 
a ei. Darurile ni le oferă generozitatea şi, deci, eu susţin din 
nou că avem multe de sperat de la flori. 

Percy Phelps şi cu infirmiera îl priviră pe Holmes în timpul 
acestei exhibiţii pe de o parte cu surprindere, iar pe de altă 
parte cu dezamăgire - ambele fiind clar exprimate de 
mutrele pe care le făcură. Holmes căzuse într-o reverie şi 
continua să ţină în mânăâ trandafirul. Tăcerea dură vreo 
câteva minute bune, până ce tânăra domnişoară o 
întrerupse: 

— Domnule Holmes, vedeţi vreo perspectivă de revolvare 
a acestui mister? Întrebă ea cu puţină asprime în glas. 

— A, misterul! Răspunse el, revenind cu o tresărire la 
realităţile vieţii. Mde, ar fi absurd să neg că acest caz este 
foarte obscur şi complicat; vă pot însă promite că voi studia 
chestiunea şi vă voi informa cu privire la orice elemente 
care mă vor frapa. 

— Dar nu vedeţi nici o cheie a misterului? 


— Dumneavoastră mi-aţi oferit şapte chei ale misterurului, 
dar, bineînţeles, trebuie mai întâi să le încerc, înainte de a 
mă pronunţa cu privire la valoarea lor. 

— Bănuiţi pe cineva? 

— Mă bănuiesc pe mine însumi... 

— Cum...? 

— Că mă fac vinovat de pripeală în tragerea concluziilor. 

— Atunci duceţi-vă la Londra şi puneţi-vă la încercare 
concluziile. 

— Sfatul dumneavoastră este cum nu se poate mai bun, 
domnişoară Harrison - zise Holmes, ridicându-se. Watson, 
cred că nu avem nimic mai bun de făcut. Domnule Phelps, 
nu trebuie să vă lăsaţi legănat de iluzii false. Afacerea este 
foarte încâlcită. 

— O să mor de nerăbdare, până când o să vă revăd - strigă 
diplomatul. 

— Ei bine, voi reveni aici mâine, cu acelaşi tren, deşi e 
foarte probabil ca raportul meu să fie negativ. 

— Vă mulţumesc din suflet pentru promisiunea de a veni - 
strigă clientul nostru. Mă simt renăscând, dacă ştiu că se 
face totuşi ceva. Apropo, am primit o scrisoare de la lordul 
Holdhurst. 

— Da? Şi ce zice? 

— Tonul lui este rece, dar nu aspru. Bănuiesc că gravitatea 
bolii mele l-a împiedicat să-mi vorbească cu asprime. A 
repetat că chestiunea este de cea mai mare importanţă şi a 
adăugat că nu se vor lua nici un fel de măsuri în privinţa 
viitorului meu, cu alte cuvinte, în privinţa concedierii meie, 
până când nu mă însănătoşesc şi nu am posibilitatea de a- 
mi îndrepta situaţia nefericită. 

— Ei, păi asta-i o atitudine foarte rezonabilă şi înţeleapă - 
zise Holmes. Haide, Watson, că ne aştepată o zi grea în 
capitală. 

Domnul Joseph Harrison ne conduse la gară şi curând 
mergeam ca fulgerul cu expresul de Portsmouth. Holmes 
căzuse într-o meditaţie profundă şi aproape că nu deschise 


gura până ce trenul nu se apropie de Londra, trecând de 
gara Cla-pham. 

— E un lucru foarte îmbucurător să vii la Londra pe o linie 
dintr-astea, cu terasament înalt, care îţi permite să priveşti 
de sus acoperişurile caselor. 

Credeam că glumeşte, pentru că priveliştea era destul de 
neatrăgătoare, dar curând el îşi explică gândurile: 

— Uită-te la grupurile acelea de case mari, izolate, care se 
ridică deasupra olanelor ca nişte insule de cărămidă într-o 
mare plumburie. 

— Şcolile comunale. 

— Farurile, băiete! Farurile viitorului. Fructe în formă de 
capsule, fiecare din ele plin de semincioare colorate, din 
care va răsări Anglia mai înţeleaptă şi mai bună a timpurilor 
viitoare. Sper că Phelps ăsta nu e beţiv? 

— Cred că nu. 

— Nici eu nu cred, dar suntem obligaţi să ţinem seama de 
orice posibilitate. Fără doar şi poate, bietul om s-a băgat 
într-o încurcătură înfiorătoare şi e un mare semn de 
întrebare dacă vom izbuti vreodată să-l scoatem la liman. 
Ce părere ai de domnişoara Harrison? 

— O fată cu personalitate foarte puternică. 

— Da, însă o personalitate pozitivă, dacă nu mă înşel. Ea şi 
cu fratele ei sunt singurii copii ai unui mic industriş de prin 
Northumberland. Phelps s-a logodit cu ea iarna trecută, 
când era într-o călătorie, şi ea a venit la Woking ca să fie 
prezentată familiei lui, fiind escortată de fratele ei. Apoi a 
venit marea lovitură şi ea a rămas să-şi îngrijească iubitul, 
în timp ce fratele, Joseph, găsindu-şi un cuib destul de 
comod şi plăcut, a rămas şi el aici. După cum vezi, am făcut 
câteva mici investigaţii pe cont propriu. Dar ziua de astăzi 
trebuie să o consacram întru totul cercetărilor. 

— Clientela mea... 

— Am început eu. 

— Mă rog, dacă ţi se pare că ai de rezolvat cazuri mai 
interesante decât ale mele... 


— Mi-a răspuns Holmes, oarecum iritat. 

— Eu voiam să zic altceva: clientela mea se poate dispensa 
destul de uşor de mine o zi-două, întrucât e perioada cea 
mai puţin solicitată a anului. 

— Perfect! Zise el, recăpătându-şi buna dispoziţie. Atunci o 
să studiem problema împreună. Cred că ar trebui să 
începem prin a lua legătura cu Forbes. Probabil că el o să 
ne poată da amănuntele de care avem nevoie, până ce 
aflăm din ce unghi putem să abordăm acest caz. 

— Dar ziceai că deţii o cheie a problemei? 

— Mde, avem mai multe, dar nu putem să le verificăm 
valoarea decât cu ajutorul a noi investigaţii. Criminalul cel 
mai greu de descoperit este acela care comite o crimă fără 
nici un scop aparent. E drept, de data aceasta crima nu este 
fără scop. Dar cine profită de ea? Poate fi vorba de 
ambasadorul vreunei puteri străine, de persoana, cine o fi 
ea, care vrea să vândă secretul unuia dintre ambasadori, 
sau ar putea să fie însuşi lordul Holdhurst. 

— Lordul Holdhurst...? 

— Da. Nu e de neconceput pentru un politician să se 
găsească într-o situaţie în care să vadă fără regret că un 
asemenea document e distrus datorită unei simple 
întâmplări. 

— Dar nu un politician cu o activitate atât de onorabilă ca 
lordul Holdhurst. 

— "Totuşi, lucrul este posibil şi nu ne putem permite să 
trecem peste această idee. Astăzi o să-l vizităm pe nobilul 
lord şi o să aflăm dacă el ne poate spune ceva. Între timp, 
am şi început câteva cercetări. 

— Dar când? 

— Din gara Woking am trimis telegrame tuturor ziarelor 
londoneze. lată anunţul pe care-l vor insera. 

Holmes îmi înmână e foaie ruptă dintr-un carneţel, pe care 
scria cu creionul: „Recompensă zece lire pentru cine va 
spune numărul birjei care a lăsat un client la poarta 
Ministerului de Externe de pe Charles Street, la 23 mai, ora 


zece fără un sfert seara. Adresaţi-vă în Baker Street 221- 
B”. 

— Dar e sigur că hoţul a venit cu birja? 

— Dacă nu, în orice caz anunţul nu poate să strice. Dar 
dacă domnul Phelps nu greşeşte declarând că nu există nici 
o ascunzătoare, nici în camera lui, nici pe coridoare, atunci 
persoana trebuie să fi venit de afară. Dacă a venit de afară 
pe o seară atât de ploioasă şi totuşi nu a lăsat nici o urmă 
de apă pe linoleumul care a fost examinat la câteva minute 
de la intrarea ei, atunci e mai mult decât probabil că 
persoana a venit cu birja. Da, cred că putem presupune că 
a fost o birjă, fără riscul de a ne înşela. 

— Pare plauzibil. 

— Ăsta e unul din indiciile de care vorbeam. S-ar putea să 
ne ducă la ceva. Şi apoi, bineînţeles, mai există şi 
chestiunea clopoţelului, care pare să fie trăsătura cea mai 
deosebită a acestui caz. De ce să sune clopoţelul? Oare 
chiar hoţul a sunat, şi doar aşa, numai ca să sfideze? Sau 
mai era cineva cu hoţul, şi acest cineva a tras clopoţelul, 
pentru a împiedica săvârşirea delictului? Sau a fost un 
accident? Sau poate... 

Sherlock Holmes căzu din nou în starea aceea de 
meditaţie intensă şi tăcută din care abia ieşise, dar mie mi 
se păru, datorită experienţei pe care o aveam şi prin care 
mă deprinsesem cu toanele lui, că deodată îi venise în minte 
cine ştie ce nouă posibilitate de interpretare. Când 
ajunserăm la punctul final al călătoriei, era trei şi douăzeci, 
şi după ce luarăm în grabă prânzul la bufetul gării, 
pornirăm imediat spre Scotland Yard. Holmes îi şi 
telegrafiase lui Forbes şi acesta ne aştepta; era un omuleţ 
cu o mutră ascuţită de vulpe şi deloc simpatică. Ne primi 
cât se poate de rece, mai ales când auzi în ce chestiune 
venisem. 

— Vă cunosc eu metodele, domnule Holmes - spuse el 
acru. Dumneavoastră sunteţi întotdeauna gata să folosiţi 
toate informaţiile pe care vi le poate servi pe tavă poliţia, 


dar apoi încercaţi să duceţi cercetările la bun sfârşit pe 
cont propriu, ca să ne discreditaţi. 

— Dimpotrivă - zise Holmes - din ultimele cincizeci şi trei 
de cazuri pe care le-am rezolvat, numele meu a apărut 
numai în patru, pe când în restul de patruzeci şi nouă de 
cazuri, poliţia a primit toate laudele. Nu te ţin de rău, 
pentru că nu ştii toate acestea, întrucât eşti tânăr şi lipsit 
de experienţă; dar dacă doreşti să avansezi în noua 
dumitale slujbă, atunci vei vedea că e mai folositor să 
lucrezi cu mine decât împotriva mea. 

— Aş fi foarte fericit dacă mi-aţi da vreo indicație cât de 
mică - spuse detectivul, schimbând imediat tonul. 
Deocamdată, n-aş putea să zic că am primit vreo apreciere 
favorabilă datorită activităţii mele în acest caz. 

— Ce măsuri aţi luat? 

— L-am pus sub urmărire pe omul de serviciu Iangey. Ela 
părăsit regimentul de gardă cu referinţe foarte bune şi n- 
am putut să găsim absolut nimic împotriva lui. Nevastă-sa 
însă, e o păcătoasă. Bănuiesc că ştie mult mai multe decât 
pare în această chestiune. 

— Pe ea ai pus-o sub urmărire? 

— Am pus o femeie din serviciul nostru pe urmele ei. 
Doamna langey e cam beţivă şi funcţionara noastră a fost 
de două ori cu ea la cârciumă, când se cam făcuse, dar n-a 
putut s-o tragă deloc de limbă. 

— După câte am înţeles, aveau nişte creditori care îi 
urmăreau? 

— Da, însă i-au plătit. 

— Cu ce bani? 

— Nici ăsta nu-i un lucru dubios. Iocmai aştepta să-i vină 
pensia; alte semne că s-ar fi îmbogăţit peste noapte n-au 
existat. 

— Dar cum a explicat femeia că a răspuns ea când a sunat 
domnul Phelps după cafea? 

— Ea zice că soţul ei era foarte obosit, şi a vrut să-l 
scutească de un nou deranj. 


— Mde, asta într-adevăr se potriveşte cu faptul că puţin 
mai târziu domnul Tangey a fost găsit dormind pe un scaun. 
Zici că împotriva lor nu e nici un indiciu decât reputaţia 
acestei femei. Ai întrebat-o de ce era aşa de grăbită în seara 
aceea? Graba cu care a plecat a atras şi atenţia gardianului 
din colţ. 

— Întârziase mai mult decât de obicei, şi voia să ajungă 
acasă mai repede. 

— Ai insistat asupra faptului că dumneata şi cu domnul 
Phelps, pornind la drum cel puţin cu douăzeci de minute 
mai târziu, aţi ajuns acasă înaintea ei? 

— Ea explică asta prin aceea că birja merge mai repede 
decât omnibuzul. 

— Dar nu v-a spus de ce, când a ajuns acasă la ea, s-a 
repezit în bucătăria din fund? 

— Pentru că acolo avea banii cu care să plătească 
creditorii. 

— În orice caz, e greu de spus despre ea că nu are un 
răspuns pregătit pentru fiecare întrebare. Ai întrebat-o 
dacă nu cumva, la plecarea de la Ministerul de Externe, s-a 
întâlnit cu cineva, sau a văzut pe cineva învârtindu-se în 
jurul localului din Charles Street? 

— N-a văzut pe nimeni, decât pe gardian. 

— Ei, în orice caz, se pare că i-ai luat un interogatoriu 
foarte amănunţit. Altceva ce-ai mai făcut? 

— L-am supravegheat atent pe funcţionarul Corot în tot 
cursul acestor nouă săptămâni, dar fără nici un rezultat. Nu 
am putut să dovedim absolut nimic împotriva lui. 

— Altceva? 

— Păi nu mai avem nici un alt indiciu pe care să-l folosim. 
Nici un fel de dovadă. 

— Ai ajuns la vreo teorie în privinţa faptului că a sunat 
clopoţelul? 

— Made, trebuie să mărturisesc că această chestiune mă 
depăşeşte. În orice caz, oricine a fost persoana care a 


făptuit furtul, trebuie să fi avut mult sânge rece ca să dea 
singură alarma în felul ăsta. 

— Da, într-adevăr, a fost ceva foarte ciudat. Îţi mulţumesc 
foarte mult pentru tot ceea ce mi-ai spus. Dacă putem să-ţi 
dăm făptaşul pe mână, o să te anunţ. Haide, Watson! 

— Acum unde mai mergem? L-am întrebat eu, părăsind 
biroul detectivului. 

— Mergem să-i luăm un interviu lordului Holdhurst, 
actualul ministru şi viitor prim-ministru al Angliei. 

Am avut norocul să aflăm că lordul Holdhurst se află încă 
în Downing Street, şi când Holmes i-a trimis cartea de 
vizită, am fost introduşi imediat. Politicianul ne-a primit cu 
acea curtoazie demodată, în privinţa căreia e renumit, şi 
ne-a poftit să luăm loc în două fotolii, de o parte şi de alta a 
căminului. Rămânând în picioare pe covoraşul dintre noi - 
siluetă înaltă şi subţire, o faţă gânditoare, cu trăsături 
ascuţite şi cu părul buclat, încărunţit prematur - părea să 
reprezinte tipul acela destul de rar de găsit - nobilul care 
este cu adevărat nobil. 

— Numele dumneavoastră mi-e foarte cunoscut, domnule 
Holmes - zise el zâmbind - şi, bineînţeles, n-aş putea să mă 
prefac că nu ştiu deloc care este scopul vizitei 
dumneavoastră. În birourile noastre nu s-a petrecut decât 
un singur lucru care ar fi putut să vă atragă atenţia. Dai îmi 
permiteţi să vă întreb, în favoarea cui vreţi să lucraţi? 

— Vreau să vin în ajutorul domnului Percy Phelps - 
răspunse Holmes. 

— A, nefericitul meu nepot! Cred că nu vă este greu să 
înţelegeţi că legătura noastră de rudenie mă pune într-o 
imposibilitate şi mai mare de a-l proteja, decât dacă ar fi 
fost vorba de altcineva. Tare mă tem că incidentul o să aibă 
un efect dăunător asupra carierei lui. 

— Dar dacă documentul se găseşte totuşi? 

— A, bineînţeles, asta ar fi cu totul altceva. 

— Aveam vreo două întrebări, pe care aş fi vrut să vi le 
pun, milord. 


— Sunt fericit să vă pot da orice informaţii pe carte le 
deţin. 

— Asta e camera în care i-aţi dat instrucţiuni nepotului cu 
privire la copierea documentului? 

— Da. 

— Atunci ar fi fost greu să vă audă cineva de afară. 

— E absolut imposibil. 

— Aţi pomenit cuiva de faptul că trebuie să daţi tratatul la 
copiat? 

— Nimănui 

— Sunteţi absolut sigur de lucrul ăsta? 

— Absolut sigur. 

— Atunci, întrucât dumneavoastră n-aţi spus nimic 
nimănui, şi nici domnul Phelps n-a spus nimănui şi nimeni 
altcineva n-a ştiut absolut nimic despre această chestiune, 
înseamnă că prezenţa hoţului în cameră a fost cu totul 
întâmplătoare. Ela văzut că i se prezintă o şansă deosebită 
şi a profitat de ea. 

Politicianul zâmbi. 

— Aici mă atrageţi într-un domeniu în care nu mă pricep 
deloc. 

Holmes chibzui o clipă. 

— Mai e o altă chestiune foarte importantă, pe care aş dori 
s-o discut cu dumneavoastră - zise el. După câte am înţeles, 
v-aţi temut că aflarea unor detalii cu privire la acest tratat 
ar putea să antreneze nişte rezultate foarte grave. 

Pe faţa expresivă a omului de stat se abătu o umbră. 

— Da, chiar foarte grave. 

— Şi ele s-au produs? 

— Încă nu. 

— Dacă tratatul ar fi ajuns la Ministerul de Externe al 
vreunui stat străin, aţi fi auzit, probabil, ceva în această 
privinţă? 

— Fără doar şi poate - zise lordul Holdhurst strâmbându- 
se. 


— Atunci, din moment ce au trecut aproape zece 
săptămâni şi nu s-a auzit nimic n-ar fi oare rezonabil să 
presupunem că, din cine ştie ce motive, tratatul n-a ajuns 
încă în mâinile străine? 

Lordul Holdhurst dădu din umeri. 

— E greu de presupus, domnule Holmes, ca hoţul să fi luat 
tratatul doar ca să-l pună în ramă şi să-l atârne pe perete. 

— Poate că aşteaptă să obţină un preţ mai bun. 

— Dacă mai aşteaptă încă puţin, n-o să mai obţină nici un 
preţ pe el. Peste câteva luni, tratatul va înceta să mai 
constituie un secret. 

— Asta e foarte important - zise Holmes. Bineînţeles, se 
poate face o presupunere, cu o oarecare bază realistă, că, 
pe neaşteptate, hoţul a căzut bolnav. 

— De exemplu, de meningită, nu? Întrebă politicianul, 
fulgerându-l cu privirea. 

— N-am spus asta - răspunse Holmes imperturbabil. Şi 
acum, milord, cred că v-am răpit prea mult din timpul 
dumneavoastră preţios, aşa că o să ne luăm rămas bun. 

— Vă urez succes în cercetările dumneavoastră, indiferent 
cine ar fi delicventul - răspunse aristocratul, înclinându-se 
în faţa noastră, după ce ne condusese până la uşă. 

— E un om bine - zise Holmes, când ieşeam în strada 
Whitehall. Dar se luptă din greu ca să-şi menţină poziţia. 
Nu e prea bogat şi trebuie să facă faţă la multe. Fără doar şi 
poate, ai observat că a trebuit să-şi pingelească de curând 
ghetele vechi. Şi acum, Watson, nu vreau să te mai rețin de 
la treburile tale obişnuite. Astăzi n-am să mai fac nimic, 
decât doar dacă primesc un răspuns de la anunţul din ziare 
în legătură cu birja. Ţi-aş fi însă extrem de recunoscător 
dacă ai vrea să vii mâine cu mine la Woking, cu acelaşi tren 
cu care am fost şi astăzi. 

Drept care, a doua zi dimineaţă m-am întâlnit cu el şi am 
călătorit împreună până la Woking. Mi-a spus că n-a primit 
nici un răspuns la anunţul pe care l-a inserat în ziare, şi că 
nici o rază de lumină n-a venit să lămurească cercetările în 


cazul în chestiune. Când avea o asemenea dispoziţie, figura 
lui Sherlock Holmes căpăta perfecta imobilitate a unei piei 
roşii şi din înfăţişarea lui nu mai puteam să deduc dacă este 
mulţumit sau nu de situaţia cazului respectiv. Îmi aduc 
aminte că toată conversaţia s-a rezumat la sistemul 
antropometric propus de Bertillon, Holmes exprimându-şi 
admiraţia entuziastă pentru savantul francez. 

Pe clientul nostru l-am găsit tot sub îngrijirea devotatei lui 
infirmiere, dar arătând mult mai bine decât cu o zi înainte. 
Când am intrat pe uşă, s-a ridicat fără prea multă greutate 
de pe canapea şi ne-a salutat. 

— Veşti noi? Întrebă el nerăbdător. 

— După cum mă aşteptam, raportul meu este negativ - 
zise Holmes. Am vorbit cu Forbes, am vorbit şi cu unchiul 
dumneavoastră, şi am adoptat vreo două linii de cercetări, 
care ar putea să ducă la vreun rezultat. 

— Deci nu v-aţi pierdut speranţa? 

— Nicidecum. 

— Dumnezeu să vă mulţumească pentru că spuneţi acest 
lucru! Strigă domnişoara Harrison. Dacă ne păstrăm 
curajul şi răbdarea, adevărul trebuie să iasă la lumină. 

— Atunci înseamnă că noi avem mai multe să vă spunem 
decât aveţi dumneavoastră să ne spuneţi nouă - zise Phleps, 
aşezându-se din nou pe canapea. 

— Speram eu să aveţi ceva să ne spuneţi. 

— Da, noi am trecut peste noapte printr-o aventură, şi încă 
o aventură care ar fi putut să se dovedească foarte gravă. 
În timp ce vorbea, expresia lui Phelps deveni sumbră şi în 
ochii lui se ivi un sentiment înrudit cu frica. Vedeţi - zise el - 
încep să cred că, fără să ştiu, am devenit ţinta unei 
conspirații monstruoase şi că mi-e ameninţată şi viaţa, nu 
numai onoarea. 

— Da? Întrebă Holmes cu glas tare. 

— Pare de necrezut, întrucât, după câte ştiu, n-am pe 
lumea asta nici un duşman. Şi, totuşi, este singura concluzie 
la care pot să ajung, după cele ce s-au petrecut astă-noapte. 


— Povestiţi-mi, vă rog. 

— Trebuie să ştiţi că a fost prima noapte din ultima vreme 
în care am dormit fără să am infirmiera în cameră. Mă 
simţeam atât de bine, încât m-am gândit că pot să mă 
dispensez de serviciile ei. Am păstrat însă o lămpiţă aprinsă. 
Ei bine, pe la ora două noaptea mă cuprinsese somnul când, 
deodată, m-a trezit un zgomot slab, cam ca cel pe îl face un 
şoarece când roade scândurile. Am stat o vreme ascultând, 
cu impresia că e într-adevăr un şoarece. Dar apoi zgomotul 
s-a întețit şi deodată am auzit un pocnet metalic la 
fereastră. M-am ridicat, uimit, în capul oaselor. Acum nu 
mai rămânea nici o îndoială în privinţa sunetelor. Zgomotul 
cel slab îl produsese cineva care încerca să strecoare un 
instrument în deschizătura dintre canaturile ferestrei, iar 
cel de-al doilea sunet îl produsese răsucirea foraibărului. 

Apoi a urmat o pauză de vreo zece minute, ca şi cum 
persoana ar fi aşteptat să vadă dacă zgomotul m-a trezit 
sau nu. Pe urmă am auzit un scârţâit uşor. Fereastra se 
deschidea încetişor. Am ajuns la capătul răbdării, pentru că 
nu mai am nervii aşa de buni ca pe vremuri. Am sărit din 
pat şi am deschis larg obloanele. Sub fereastră se tupila un 
bărbat. Nu l-am văzut prea bine, întrucât a dispărut într-o 
clipă. Era înfăşurat într-un fel de pelerină, care-i ascundea 
şi partea de jos a feţei. De un singur lucru sunt sigur, şi 
anume că avea în mână o armă. Mi s-a părut a fi un cuţit 
lung. În momentul în care a luat-o la fugă, am văzut clar 
cum scânteia lama cuţitului. 

— Asta e foarte interesant - zise Holmes. Spuneţi-mi, vă 
TOg, ce-aţi făcut în continuare? 

— Ar fi trebuit să sar prin fereastra deschisă şi să mă iau 
după el, dac-aş fi fost mai în puteri; însă în situaţia în care 
mă aflam, nu am făcut altceva decât să sun şi să trezesc pe 
cei ai casei. Asta mi-a luat oarecare vreme, întrucât 
clopoţelul sună în bucătărie, iar servitorii dorm sus la etaj. 
Am început să strig, şi la strigătul meu a coborât Joseph, 
care i-a trezit pe ceilalţi. Joseph şi cu grăjdarul au găsit 


urme de paşi în faţa ferestrei, pe stratul de flori, dar în 
ultima vreme pe aici n-a mai plouat de loc, aşa că le-a fost 
imposibil să urmărească aceşti paşi pe iarbă. Pe de altă 
parte, în gardul de lemn dinspre drum există, după câte îmi 
spun ei, un loc în care se văd unele semne din care s-ar 
putea deduce că cineva a sărit gardul, rupând vârful unui 
leaţ. Deocamdată, n-am spus nimic poliţiei locale, pentru că 
m-am gândit că ar fi cel mai bine să vă cer întâi părerea 
dumneavoastră. 

Această povestire a clientului nostru păru să aibă un efect 
extraordinar asupra lui Sherlock Holmes. El se ridică de pe 
scaun şi începu să se plimbe agitat prin odaie, prada unei 
emoţii de nestăpânit. 

— Nenorocirile nu vin niciodată singure - zise Phelps 
zâmbind, deşi era evident că aventura prin care trecuse îl 
cam zdruncinase. 

— Fără îndoială, dumneavoastră aţi avut o porţie destul de 
serioasă - zise Holmes. Credeţi că aţi putea să vă plimbaţi 
puţin cu mine în jurul casei? 

— O, da, mi-ar plăcea să umblu puţin pe la soare. O să vină 
şi Joseph. 

— Şi eu - zise domnişoara Harrison. 

— Mă tem că nu - zise Holmes, clătinând din cap. Îmi pare 
rău, dar trebuie să vă rog să rămâneţi aşezată exact unde 
vă aflaţi. 

Domnişoara Harrison îşi reluă locul cu un aer de 
nemulţumire, în schimb, fratele ei se alăturase grupului 
nostru şi pornirăm tuspatru prin grădină. Înconjurarăm 
peluza, ca să ajungem în faţa ferestrei de la camera 
diplomatului. După cum ne spusese, acolo găsirăm urmele 
unor paşi pe răzor, dar erau foarte vagi şi indistincte, aşa că 
nu ne puteau da prea multe speranţe. Holmes se aplecă o 
clipă asupra lor, dar apoi se ridică, dând din umeri. 

— Am impresia că nimeni n-ar putea să tragă vreo 
concluzie datorită acestor urme - zise el. Să mergem de jur 
împrejurul casei, şi să vedem de ce răufăcătorul a ales 


tocmai această cameră. Eu credeam că ferestrele mari de la 
salon şi de la sufragerie ar fi fost mai degrabă de natură să- 
l atragă. 

— Dar poate că sunt mai vizibile din drum - sugeră 
domnul Joseph Harrison. 

— A, da, bineînţeles. Dar văd aici o uşă, la care ar fi putut 
să încerce. La ce serveşte? 

— Este intrarea de serviciu pentru furnizori. Bineînţeles, 
peste noapte e încuiată. 

— Aţi mai avut până acum vreo alarmă de acest gen? 

— Niciodată - răspunse clientul nostru. 

— Aveţi în casă argintărie sau alte lucruri, care să-i 
ispitească pe spărgători? 

— Nici un obiect de mare valoare. 

Holmes se plimbă în jurul casei, cu mâinile în buzunare şi 
cu un aer neglijent, neobişnuit la el. 

— Apropo - îi spuse el lui Joseph Harrison - după câte am 
înţeles, aţi găsit locul pe unde individul a escaladat gardul. 
la să-l vedem şi noi. 

Domnul Harrison ne conduse la un loc în care scândura de 
la gard plesnise. O bucăţică de lemn din ruptura respectivă 
atârna încă şi acum. Holmes o smulse şi o examina cu ochi 
critici. 

— Şi credeţi că bucăţica asta s-a rupt azi-noapte? Mie mi 
se pare destul de veche ruptura. 

— Mde, se prea poate. 

— Nu văd nici un fel de urme lăsate de cineva care să fi 
sărit de partea cealaltă a gardului. Nu, tare mi-e teamă că 
de aici n-o să obţinem nici un indiciu. Să ne întoarcem în 
dormitor, şi să discutăm toată problema. 

Percy Phelps mergea foarte încet, sprijinindu-se de braţul 
viitorului său cumnat. Holmes porni cu pas rapid de-a 
curmezişul peluzei de iarbă, aşa că noi doi ajunserăm la 
fereastra dormitorului cu mult înaintea celorlalţi. 

— Domnişoară Harrison! Zise Holmes, vorbind cât se 
poate de apăsat. Trebuie să rămâneţi exact unde vă aflaţi, 


toată ziua. Să nu lăsaţi să vă abată nimic de la această 
îndatorire. Este un lucru de o importanţă vitală. 

— Cu plăcere, domnule Holmes, dacă asta e dorinţa 
dumneavoastră - zise fata uimită. 

— Când vă culcaţi, vă rog să închideţi pe dinafară uşa de la 
odaia asta, şi să păstraţi cheia la dumneavoastră. Vă rog să- 
mi făgăduiţi că veţi face întocmai ce v-am rugat. 

— Dar Percy? 

— Elo să vină cu noi la Londra. 

— Şi eu trebuie să rămân aici? 

— O faceţi pentru binele lui. Aveţi prilejul de a-i veni în 
ajutor! Făgăduiţi-ne repede! 

Fata încuviinţă din cap, tocmai când se apropiau ceilalţi 
doi bărbaţi. 

— Annie, ce stai aşa bosumflată acolo? Strigă fratele ei. 
Vino şi tu afară, la soare! 

— Nu, mulţumesc, Joseph, mă cam doare capul, şi în odaia 
asta e foarte plăcut, e răcoare şi bine. 

— Şi acum ce intenţionaţi să faceţi, domnule Holmes? 
Întrebă clientul nostru. 

— Păi, ocupându-ne de această chestiune măruntă, nu 
trebuie să pierdem din vedere investigația noastră 
principală. Mi-ar fi de mare ajutor dacă aţi avea 
amabilitatea să veniţi cu noi la Londra. 

— Chiar acum? 

— Mă rog, cât mai curând cu putinţă, dacă nu e deranjul 
prea mare. Să zicem, peste o oră. 

— Acum mă simt destul de zdravăn, aşa că dacă credeţi că 
pot într-adevăr să vă fiu de folos... 

— Chiar de cel mai mare folos. 

— Poate aţi dori să rămân acolo peste noapte? 

— Chiar voiam să vă propun asta. 

— Atunci, dacă prietenul care m-a vizitat astă-noapte mă 
caută din nou, o să găsească cuibul gol. Suntem cu toţii în 
mâinile dumneavoastră, domnule Holmes, şi trebuie să ne 


spuneţi exact ce vreţi să facem. Poate că aţi prefera să vină 
şi Joseph cu noi, ca să mă îngrijească? 

— A, nu, doar ştiţi că prietenul nostru Watson e medic de 
profesie, şi o să vă îngrijească el. O să luăm masa aici, dacă 
ne permiteţi, şi apoi o să pornim împreună spre Londra. 

Lucrurile se aranjară aşa cum propusese el, deşi 
domnişoara Harrison îşi ceru scuze şi refuză să părăsească 
dormitorul, îndeplinind întocmai rugăminţile lui Holmes. Eu 
nu izbuteam să înţeleg scopul manevrelor prietenului meu, 
decât doar dacă o fi fost vorba s-o ţină pe domnişoară 
departe de Phelps, care, bucurându-se că se înzdrăveneşte 
şi că are înaintea lui perspectiva unei oarecari activităţi, luă 
masa cu noi în sufragerie. Dar Holmes avea să ne 
pregătească o surpriză şi mai spectaculoasă, întrucât, după 
ce ne însoţi până la gară şi ne văzu urcați în vagoane, ne 
anunţă foarte calm că n-are intenţia să plece din Woking. 

— Mai sunt vreo două mici amănute pe care aş dori să le 
lămuresc înainte de plecare - zise el. Absența 
dumneavoastră, domnule Phelps, va izbuti oarecum să mă 
ajute. Watson, când ajungi la Londra, fii te rog amabil şi du-l 
pe prietenul nostru cu birja direct în Baker Street, şi rămâi 
cu elpână la revenirea mea. Ce bine s-a nimerit că aţi fost 
colegi de şcoală! Fără doar şi poate, aveţi o mulţime de 
lucruri de discutat împreună. Pe domnul Phelps îl poţi culca 
astă-seară în dormitorul musafirilor, iar eu o să vă regăsesc 
mâine dimineaţă la timp ca să luăm micul dejun împreună, 
întrucât am un tren care mă poate duce la gara Waterloo la 
ora opt. 

— Dar cum rămâne cu cercetările de la Londra? Întrebă 
Phelps cu glas plin de regret. 

— Le putem face şi mâine. Cred că în momentul de faţă 
prezenţa mea e mai utilă aici. 

— Poate n-ar fi rău să le spuneţi la vilă, la Brierbrae, că 
sper să mă înapoiez mâine seară! Strigă Phelps, în 
momentul în care trenul nostru se punea în mişcare. 


— Nu prea cred să mă mai întorc la Brierbrae - răspunse 
Holmes, şi ne făcu semn voios cu mâna, în timp ce trenul lua 
viteză. 

Pe drum am discutat toată chestiunea cu Phelps, 
întorcând-o şi pe o parte şi pe alta, dar niciunul din noi n-a 
putut să găsească o explicaţie plauzibilă pentru această 
nouă întorsătură pe care o luaseră lucrurile. 

— Bănuiesc că vrea să descopere vreun nou indiciu cu 
privire la spargerea săvârşită astă-noapte, dacă într-adevăr 
a fost vorba de o spargere. În ceea ce mă priveşte, eu nu 
cred că a fost un hoţ de rând. 

— Dar ce crezi tu, de fapt? 

— Pe cuvântul meu, se prea poate să atribui toate astea 
nervilor mei slăbiţi, dar eu cred că în jurul meu se ţese o 
puternică intrigă politică şi că, pentru un motiv care 
depăşeşte puterea mea de înţelegere, complotiştii au de 
gând să-mi ia viaţa. Pare pretenţios şi absurd, dar judecă şi 
tu realitatea! Ce rost ar fi avut ca un hoţ să încerce să intre 
pe fereastra de la dormitor când n-avea nici o speranţă de a 
fura ceva şi ce rost ar fi avut să vină cu un cuţit lung în 
mână? 

— Eşti sigur că nu era o rangă? 

— A, nu, era un cuţit! Am văzut limpede cum îi scânteia 
lama. 

— Dar ce rost ar avea să te urmărească cu atâta 
duşmănie? 

— Da, asta e întrebarea. 

— Păi dacă şi Holmes împărtăşeşte acelaşi punct de 
vedere, atunci asta explică acţiunea lui, nu? Presupunând 
că teoria ta este justă, dacă el izbuteşte să pună mâna pe 
omul care ţi-a ameninţat viaţa astă-noapte, înseamnă că a 
făcut un mare pas înainte către descoperirea aceluia care a 
furat tratatul naval. E absurd să presupunem că ai doi 
duşmani, unul care te jefuieşte, în timp ce altul îţi ameninţă 
viaţa. 

— Dar domnul Holmes zicea că nu se duce la Brierbrae! 


— Eu îl cunosc de mult - i-am răspuns - dar niciodată nu 
mi s-a întâmplat să-l văd făcând vreun lucru care să nu aibă 
o justificare foarte serioasă. 

Şi cu asta conversaţia noastră a alunecat spre alt subiect. 
Pentru mine, însă, a fost o zi foarte obositoare. 

Phelps era încă slăbit după boala îndelungată şi necazurile 
îl făceau nervos şi plângăreţ. Degeaba am încercat să-i 
stârnesc interesul în privinţa Afganistanului, a Indiei, a 
problemelor sociale sau a oricărui subiect de natură a-i 
abate puţin gândurile. El revenea mereu la tratatul pierdut, 
îşi punea întrebări, emitea ipoteze, făcea speculaţii cu 
privire la activitatea lui Holmes, la măsurile pe care urma 
să le ia lordul Holdhurst, la veştile pe care urma să le 
căpătăm dimineaţa. Şi pe măsură ce seara trecea, 
nervozitatea lui devenea din ce în ce mai chinuitoare. 

— Mă rog, tu ai o încredere oarbă în Holmes? Întrebă el. 

— L-am văzut făcând lucruri de-a dreptul remarcabile. 

— Dar el n-a adus niciodată lumină într-un caz atât de 
întunecat ca ăsta. 

— Ba da, cum să nu; l-am văzut rezolvând probleme în 
care existau şi mai puţine fire de care să se agaţe decât în 
problema asta. 

— Dar nu şi cazuri în care să fie în joc interese atât de 
mari. 

— Asta nu ştiu. Dar ştiu precis că ela slujit în nişte 
chestiuni de o importanţă vitală pentru trei din casele 
domnitoare ale Europei. 

— Tu îl cunoşti foarte bine, Watson. E un om atât de 
misterios, încât niciodată nu ştiu exact ce să presupun în 
privinţa lui. Crezi că acum e descurajat, sau nutreşte 
oarecari speranţe? Crezi că se aşteaptă să ducă lucrurile la 
bun sfârşit? 

— N-a spus nimic. 

— Asta-i semn rău. 

— Dimpotrivă, am observat că de câte ori a pornit-o pe o 
pistă greşită, nu s-a sfiit s-o mărturisească. În schimb, când 


a adulmecat vreo urmă şi nu-i chiar sigur-sigur că este pista 
cea mai bună, atunci e mai tăcut. Şi acum, dragul meu, n-o 
să putem să ajutăm cu nimic cercetările dacă ne pierdem 
calmul, aşa că nu te superi dacă te rog să te culci, ca să fii 
odihnit şi bine dispus pentru evenimentele pe care ni le 
rezervă ziua de mâine, indiferent de ce natură or fi ele. 

În cele din urmă, am izbutit să-l conving pe prietenul neu 
să-mi asculte sfatul, deşi simţeam din tulburarea lui că nu 
are prea multe şanse de a dormi. Într-adevăr, starea lui s-a 
dovedit molipsitoare, pentru că şi eu am stat treaz peste 
noapte, zvârcolindu-mă în pat şi meditând asupra acestei 
probleme încâlcite şi inventând o sută de teorii, dintre care 
una era mai imposibilă decât cealaltă. De ce rămăsese 
Holmes la Woking? De ce o rugase pe domnişoara Harrison 
să rămână toată ziua în camera bolnavului? De ce avusese 
grijă să nu-i informeze pe cei de la Brierbrae că 
intenţionează să rămână în preajma lor? Mi-am bătut capul 
până n-am mai putut, şi în cele din urmă am adormit 
străduindu-mă încă să găsesc o explicaţie care să elucideze 
toate aceste lucruri. M-am trezit la ora şapte şi m-am dus 
imediat în camera lui Phelps, pe care l-am găsit frânt şi 
istovit, după o noapte de nesomn. Prima lui întrebare a fost 
dacă a sosit Holmes. 

— O să vină când a făgăduit - i-am răspuns eu - nici o clipă 
mai devreme sau mai târziu. 

Şi cuvintele mele se adeveriră, pentru că scurt timp după 
ora opt, pe stradă se auzi trapul unui cal de birjă, din care 
sări într-o clipă prietenul nostru. Stând la fereastră, 
văzurăm amândoi că are mâna înfăşurată într-un bandaj şi 
că e foarte palid şi tras la faţă. Întră în casă, dar nu urcă 
imediat sus. 

— Pare un om înfrânt - strigă Phelps. 

M-am văzut silit să mărturisesc că are dreptate. 

— La urma urmelor - i-am spus - s-ar putea ca totuşi cheia 
enigmei să se afle aici, la Londra. 

Phelps gemu. 


— Nu ştiu cum se face - zise el - dar îmi pusesem mari 
speranţe în întoarcerea lui. Dar parcă ieri nu era bandajat 
la mână, nu? Ce i s-o fi întâmplat? 

— Ce, Holmes, eşti rănit? L-am întrebat în momentul în 
care a intrat în odaie. 

— Aş, o zgârietură pe care am căpătat-o din cauza 
neghiobiei mele - răspunse el, spunându-ne bună 
dimineaţa. Cazul ăsta al dumitale, domnule Phelps, este 
fără doar şi poate unul dintre cele mai încurcate pe care le- 
am anchetat vreodată. 

— Am ştiut eu că s ar putea să vă depăşească. 

— A fost o experienţă de-a dreptul remarcabilă. 

— Bandajul ăla mă face să mă gândesc că au fost multe 
peripeții - i-am spus eu. Nu vrei să ne povesteşti ce s-a 
întâmplat? 

— După ce luăm micul dejun, dragul meu Watson. Nu uita 
că azi dimineaţă, pe parcursul a cincizeci de kilometri, am 
tras în piept aerul provinciei Surrey. Mă tem că nu s-a 
primit nici un răspuns la anunţul meu în privinţa birjei? Ei, 
de, ce să-i faci, nu ne putem aştepta să ne meargă lucrurile 
întotdeauna în plin. 

Masa era pusă, şi tocmai când dădeam să sun, doamna 
Hudson intră cu ceai şi cafea. Peste câteva minute, ne aduse 
şi mâncarea, aşa că ne aşezarăm cu toţii la masă. Holmes 
era mort de foame, eu mort de curiozitate, iar Phelps căzut 
într-o stare de sumbră depresiune. 

— De astă dată, doamna Hudson a fost la înălţime - zise 
Holmes, ridicând capacul unei tăviţe pe care era un pui 
gătit cu multe condimente, ca la indieni. Ea nu face prea 
multe feluri de mâncare, dar, ca toate scoţienele, are cea 
mai justă idee despre micul dejun. Tu ce ai acolo, Watson? 

— Ouă cu şuncă - i-am răspuns. 

— Bravo, Dumneata ce iei, domnule Phelps? Pui, ouă, sau 
te serveşti singur? 

— Mulţumesc, dar nu pot mânca nimic - zise Phelps. 


— Vai de mine şi de mine! Încearcă să vezi dacă nu-ţi place 
mâncarea pe care o ai dinainte. 

— Mulţumesc, dar prefer să nu mănânc. 

— Mă rog, mă rog - zise Holmes clipind şiret şi poznaş din 
ochi. Atunci sper cel puţin că n-ai nimic împotrivă să mă 
serveşti pe mine. 

Phelps săltă capacul şi în momentul următor scoase un 
țipăt, şi rămase cu ochii ţintă la platou. Faţa lui căpătă 
culoarea veselei de porțelan. În mijlocul platoului se afla un 
mic sul de hârtie gri-albăstrie. Îl ridică în sus, sorbindu-l din 
ochi, şi apoi începu să ţopăie nebuneşte prin cameră, 
strângând sulul la piept şi ţipând de fericire. Apoi căzu într- 
un fotoliu, aşa de frânt şi istovit din pricina propriilor sale 
emoţii, încât ne văzurăm siliţi să-i turnăm coniac pe gât ca 
să nu leşine. 

— Ei, gata, gata! Zise Holmes, bătându-l pe umeri ca să-l 
liniştească. A fost o ticăloşie din partea mea să-ţi fac această 
surpriză chiar aşa pe neaşteptate; dar prietenul nostru 
poate să-ţi confirme că n-am izbutit niciodată să rezist 
ispitei de a crea mici efecte teatrale. 

Phelps îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Domnul să vă binecuvânteze - strigă el - mi-aţi salvat 
onoarea! 

— Ei, dar ştii, era şi onoarea mea în joc - zise Holmes. Te 
asigur că nici eu nu pot să sufăr să eşuez în cercetarea unui 
caz, după cum nici dumitale nu-ţi place să dai greş în 
îndeplinirea unei îndatoriri. 

Phelps înfundă preţiosul document în buzunarul dinăuntru 
al hainei. 

— Nu mă lasă inima să vă întrerup micul dejun, dar pe de 
altă parte mor de curiozitate să ştiu unde era şi cum l-aţi 
găsit. 

Sherlock Holmes înghiţi o ceaşcă de cafea, şi apoi îşi 
îndreaptă atenţia către ochiurile cu şuncă. Pe urmă se 
ridică, îşi aprinse pipa şi se instală în fotoliu. 


— Să vă spun ce am făcut mai întâi, şi ce am ajuns să fac 
după aceea - zise el. După ce v-am părăsit la gară, am făcut 
o plimbare încântătoare prin admirabilul peisaj al provinciei 
Surrey, până la un sătuc numit Ripley, unde am luat ceaiul 
la un han, şi pe urmă am avut precauţia de a-mi umple 
plosca şi de a-mi pune în buzunar un pacheţel cu 
sandvişuri. Am rămas acolo până seara, şi atunci am pornit 
din nou către Woking, aflându-mă după apusul soarelui pe 
şosea, în faţa vilei Brierbrae. 

Ei bine, am aşteptat până a fost drumul liber - am 
impresia, de altfel, că nu e un loc prea umblat - şi apoi m- 
am căţărat pe gard, intrând în grădină. 

— Bine, dar bănuiesc că era deschisă şi poarta, nu? Strigă 
Phelps. 

— Da; însă gusturile mele în aceste privinţe sunt foarte 
ciudate. Am ales locul unde se află brazii şi sub protecţia lor 
am sărit gardul, fără ca cineva din casă să mă poată vedea. 
M-am pitit printre tufişurile de pe partea cealaltă, şi m-am 
târât în patru labe printre ele, dovadă starea jalnică a 
genunchilor de la pantaloni, până ce am ajuns la pâlcul de 
rododendroni din faţa ferestrei dormitorului dumitale. M- 
am aşezat pe vine şi am aşteptat să văd ce se întâmplă. 

Jaluzelele nu erau lăsate în odaia dumitale, şi o vedeam pe 
domnişoara Harrison cum stă acolo la masă, cu o carte în 
mână. Era zece şi un sfert când a închis cartea, a tras 
oblonul şi s-a retras. Am auzit-o cum închide uşa şi am fost 
sigur că o încuie cu cheia. 

— Cu cheia?! Strigă Phelps. 

— Da, îi dădusem domnişoarei Harrison instrucţiuni 
precise să încuie uşa pe dinafară şi să ia cheia cu ea, când 
se duce la culcare. Ea mi-a îndeplinit toate indicaţiile punct 
cu punct şi fără doar şi poate că dacă nu m-aş fi bucurat de 
colaborarea ei, n-ai fi avut dumneata acum hârtia aia în 
buzunar. Deci, ea s-a îndepărtat, luminile s-au stins şi eu am 
rămas, şezând pe vine, în tufişul de rododendron. 


Era o noapte frumoasă, dar cu toate acestea, garda pe 
care o făceam nu era de loc odihnitoare. Bineînţeles, o 
asemenea aşteptare nu e lipsită de oarecari emoţii, ca şi 
acelea ale vânătorului care se ascunde la locul de adăpare 
al animalelor şi aşteaptă vânatul să se apropie. Totuşi, a fost 
o aşteptare foarte lungă, aproape la fel de lungă, Watson, 
ca şi garda pe care am făcut-o împreună în camera în care 
domnea o tăcere de moarte, când cu cercetarea fleacului 
aceluia legat de „banda pestriţilor”. Ceasul de la biserica 
din Woking bătea în depărtare sferturile, dar mie mi s-a 
părut în repetate rânduri că s-a oprit. Deodată însă, pe la 
ora două după miezul nopţii, am auzit sunetul unui zăvor 
care este tras uşurel şi apoi scârţâitul unei chei. Peste o 
clipă, s-a deschis intrarea servitorilor, şi la lumina lunii s-a 
ivit domnul Joseph Harrison. 

— Joseph! Strigă Phelps. 

— Era cu capul gol, dar pe umeri avea o pelerină, aşa că-şi 
putea ascunde faţa într-o clipă, dacă era vreo alarmă. O 
porni în vârful picioarelor în umbra peretelui şi când ajunse 
la fereastră băgă un cuţit cu lamă lungă între cercevele şi 
împinse foraibărul. Apoi deschise fereastra şi strecurându- 
şi cuțitul în deschizătura obloanelor, le forţă şi le dădu în 
lături. 

De acolo de unde mă aflam vedeam perfect interiorul odăii 
şi toate mişcările lui. Aprinse cele două lumânări de pe 
poliţa căminului şi apoi ridică colţul dinspre uşă al 
covorului. Îndată după aceea se apleacă şi săltă un pătrat 
de scândură, dintr-acelea care permit instalatorilor să 
umble la racordurile ţevilor de gaz aerian. De fapt, acest 
pătrat acoperea racordul ţevii care alimentează bucătăria 
de la subsol. Scoase din ascunzătoare acest mic sul de 
hârtie, pe care îl cunoaşteţi, puse pătratul de scândură la 
loc, netezi covorul, stinse lumânările şi sări drept în braţele 
mele, dat fiind că eu îl aşteptam cu braţele deschise în faţa 
ferestrei. 


Ei bine, aflaţi că tânărul domn Joseph este capabil de mai 
multă ticăloşie decât l-aş fi crezut în stare. S-a repezit la 
mine cu cuțitul şi a trebuit să-l trântesc de două ori la 
pământ, rănindu-mă la degete, până să-l pot face inofensiv. 
Când am terminat cu el, cu singurul ochi pe care îl mai 
putea folosi, mi-a aruncat o privire criminală, să mă 
omoare, nu alta! Dar până la urmă l-am adus la realitate, şi 
mi-a predat documentul. După ce am reintrat în posesia 
tratatului, i-am dat drumul lui Harrison, însă azi-dimineaţă 
i-am telegrafiat lui Forbes toate amănuntele. Dacă ştie să 
acţioneze destul de rapid ca să prindă pasărea, cu atât mai 
bine pentru el! Dacă însă, după cum bănuiesc cu oarecare 
viclenie, o să găsească cuibul gol până să ajungă el acolo, cu 
atât mai bine pentru guvern. Bănuiesc că, pe de o parte 
lordul Holdhurst şi pe de altă parte domnul Percy Phelps ar 
prefera ca afacerea să nu ajungă să fie dezbătută de un 
tribunal de instrucţie. 

— O, Doamne! Icni clientul nostru cu răsuflarea 
întretăiată. Adică vreţi să-mi spuneţi că de-a lungul acestor 
nesfârşite săptămâni de chin, documentul furat era acolo, 
chiar în camera în care am stat şi eu tot timpul? 

— Chiar aşa. 

— Şi Joseph! Cum, Joseph să fie un ticălos şi un hoţ? 

— Hm! Mă tem că Joseph are un caracter mult mai ascuns 
şi mai primejdios decât am fi putut noi să credem după 
înfăţişarea lui. Din câte am auzit de la el azi-dimineaţă, 
deduc că a pierdut sume mari de bani în nişte speculaţii de 
bursă şi că e gata să facă orice, numai să-şi îndrepte 
situaţia financiară. Fiind un om foarte egoist, când i s-a ivit 
ocazia, el nu s-a dat în lături de la nimic, nici de dragul 
fericirii surorii lui, nici de dragul reputației dumitale. 

Percy Phelps recăzu în fotoliu. 

— Mi se învârte capul - zise el. Cuvintele dumneavoastră 
m-au ameţit. 

— În cazul dumitale, principala dificultate - observă 
Holmes în maniera lui didactică - constă în faptul că erau 


prea multe dovezi. Elementul de o importanţă vitală era 
supraîncărcat şi ascuns de lucruri fără nici o importantă. 
Dintre toate elementele care ni se prezentau nouă, trebuia 
să alegem tocmai pe cele pe care le considerăm esenţiale, şi 
apoi, ca şi într-un joc, să le reaşezăm în ordinea lor 
normală, pentru a putea reconstitui acest şir de evenimente 
de-a dreptul ieşite din comun. Eu şi începusem să-l 
bănuiesc pe Joseph de când mi-ai spus că aveai intenţia să 
te întorci cu el în seara aceea la Woking, şi că, prin urmare, 
era destul de probabil ca el să treacă pe la dumneata, în 
drum spre casă, cunoscând destul de bine birourile de la 
Foreign Office. Când am auzit că cineva a dorit atât de 
intens să pătrundă în dormitorul în care nimeni altul decât 
Joseph nu ar fi putut să ascundă ceva (dumneata ne-ai 
povestit cum l-au mutat pe Joseph din odaie când ai venit 
dumneata bolnav, împreună cu doctorul), bănuielile mele s- 
au transformat în certitudine, mai ales pentru că atentatul 
s-a produs tocmai în prima noapte în care infirmiera n-a 
dormit în odaie, ceea ce arată cu precizie că intrusul 
cunoaşte perfect rosturile casei. 

— Vai, ce orb am fost! 

— Elementele componente ale acestui caz, în măsura în 
care am reuşit să le stabilesc, sunt următoarele: Acest 
Joseph Harrison a intrat în biroul dumitale de la Foreign 
Office prin uşa din Charles Street şi, cunoscând perfect 
drumul, a venit direct la dumneata exact când ieşiseşi de 
acolo. Negăsind pe nimeni, a sunat imediat clopoţelul şi 
chiar în clipa în care a făcut acest lucru, a dat cu ochii de 
hârtiile de pe masă. Dintr-o privire a înţeles că norocul i-a 
scos în cale un document de stat de imensă valoare şi într-o 
străfulgerare l-a băgat în buzunar şi a dispărut. După cum 
îţi aminteşti, au trecut câteva minune până ce omul de 
serviciu, somnoros să-ţi atragă dumitale atenţia în privinţa 
clopoţelului, şi acest timp i-a fost suficient hoţului ca să se 
poată face nevăzut. 


A plecat la Woking cu primul tren şi după ce a cercetat 
prada şi s-a asigurat că într-adevăr are o imensă valoare, a 
ascuns-o în ceea ce considera el un loc sigur, cu intenţia de 
a o scoate imediat, peste o zi sau două, şi de a o duce la 
ambasada franceză sau oriunde credea el că poate să 
obţină un preţ bun. Şi atunci s-a produs brusc întoarcerea 
dumitale. Fără să i se acorde vreun răgaz, a fost scos din 
camera lui şi de atunci încoace tot timpul s-au aflat acolo cel 
puţin doi dintre dumneavoastră, ceea ce-l împiedica deci să 
reintre în posesia comorii. Pentru el, situaţia trebuie să fi 
fost înnebunitoare; dar în cele din urmă i s-a părut că i se 
iveşte marea ocazie. A încercat să se strecoare noaptea în 
cameră, dar l-a zăpăcit faptul că dumneata erai treaz. 
Poate-ţi aduci aminte că în seara aceea nu ţi-ai băut 
obişnuita porţiune somniferă. 

— Da, îmi aduc aminte. 

— Îmi închipui că el avusese grijă să facă acea băutură cât 
mai eficace şi că se bizuia foarte mult pe starea dumitale de 
inconştienţă. Fireşte, mi-am dat seama că avea să repete 
încercarea în orice moment în care ar fi putut s-o facă fără 
primejdii. Faptul că dumneata ai părăsit încăperea i-a 
acordat şansa dorită. Am reţinut-o pe domnişoara Harrison 
toată ziua în casă, pentru ca el să nu poată să ne-o ia 
înainte. Apoi, după ce l-am făcut să creadă că are cale 
liberă, am rămas de strajă, aşa cum v-am povestit. Eu ştiam 
însă că documentele sunt mai mult ca sigur în odaia 
respectivă, dar nu doream să smulg toată podeaua şi să 
scotocesc peste tot. Prin urmare, l-am lăsat pe el să scoată 
hârtiile din ascunzătoare şi am fost scutit astfel de o 
mulţime de complicaţii. Mai rămâne vreun alt punct pe care 
aş putea să vi-l lămuresc? 

— De ce a încercat în primul caz să intre pe fereastră? Am 
întrebat eu, când, de fapt, ar fi putut să intre pe uşă? 

— Ca să ajungă la uşă, ar fi trebuit să treacă prin faţa a 
şapte dormitoare. Pe de altă parte, pe peluză putea să 
ajungă foarte uşor. Altceva? 


— Nu crezi, deci, că avea vreo intenţie criminală? Cuţitul 
avea destinaţia de unealtă de lucru? 

— Se prea poate să fie şi aşa, dar se poate să fie şi altfel - 
răspunse Holmes, dând din umeri. Singurul lucru pe care îl 
pot spune cu certitudine este că domnul Joseph Harrison 
este un gentleman în mila căruia nu m-aş încrede în niciun 
caz. 


SFÂRŞIT 


1 'Toarnă, în limba engleză. 
2 Leu în limba engleză. 
3 Regiune din nordul Indiei.