Arthur Conan Doyle — Semnul celor patru

Arthur Conan Doyle 


Arthur Conan Doyle 


SEMNUL CELOR PAIRU 


CUPRINS: 

Ştiinţa deducţiei. 

Prezentarea cazului. 

În căutarea unei soluţii. 

Povestea bărbatului chel. 

Tragedia din Pondicherrry Lodge. 
Sherlock Holmes face o demonstraţie. 
Episodul cu butoiul. 

Trupele neregulate de pe strada Baker. 
O verigă lipsă. 

Sfârşitul băştinaşului. 

Minunata comoară din Agra. 

Ciudata poveste a lui Jonathan Small. 


Capitolul 1 

Ştiinţa deducţiei. 

Sherlock Holmes a luat sticla de pe colţul poliţei de 
deasupra căminului, şi a scos seringa hipodermică din cutia 
ei cochetă de marochin. Cu degetele-i lungi, albe şi 
nervoase, a potrivit acul fin, şi şi-a suflecat mâneca stângă. 
Pentru câteva clipe, ochii i-au zăbovit gânditori pe 
antebraţul şi încheietura viguroase, pline de semnele lăsate 
de nenumăratele înţepături. In cele din urmă, a împins acul 
în carne, a apăsat pistonul minuscul, şi s-a lăsat pe spate în 
fotoliul îmbrăcat în catifea, cu un lung oftat de satisfacţie. 

De trei ori pe zi, timp de multe luni, am fost de faţă la 
această acţiune, însă obişnuinţa nu m-a făcut să mă împac 
cu ideea. Din contră, deveneam de la o zi la alta din ce în ce 
mai iritat la vederea acesteia, iar conştiinţa îmi reproşa 


noapte de noapte lipsa de curaj în a protesta. Mi-am jurat 
solemn, iar şi iar, că o să-mi eliberez sufletul de această 
povară, însă exista ceva în aerul calm şi relaxat al 
tovarăşului meu, ce-l făcea să fie ultima persoană faţă de 
care ţi-ai fi permis vreo libertate. Facultăţile sale 
impresionante, îndemânarea sa, şi experienţa pe care o 
aveam privind calităţile sale extraordinare, toate acestea 
mă făceau să-mi pierd încrederea şi zelul, când era vorba să 
imă opun. 

Totuşi, în acea după-amiază, fie din pricina vinului de 
Beaune pe care îl servisem la prânz, fie din cauza 
exasperării suplimentare provocate de concentrarea sa 
exagerată, am simţit brusc că nu mai pot să mă abţin. 

— Care din ele este astăzi?, l-am întrebat. - morfină sau 
cocaină? 

Şi-a ridicat încet privirea din vechiul volum cu litere negre 
pe care îl deschisese. 

— Cocaină, a spus, o soluţie de 7%. Vrei s-o încerci şi tu? 

— Cu siguranţă nu! i-am răspuns cu bruscheţe. Sănătatea 
mea nu şi-a revenit încă de pe urma campaniei din 
Afganistan. Nu-mi pot permite s-o solicit în plus. 

A zâmbit la impetuozitatea cu care am rostit aceste 
cuvinte. 

— Poate ai dreptate, Watson, mi-a spus. Presupun că, din 
punct de vedere fizic, are o influenţă rea. Cu toate acestea, 
simt că îmi stimulează atât de intens mintea, şi o face să 
vadă lucrurile atât de clar, încât acţiunea sa asupra corpului 
meu îmi pare neînsemnată prin comparaţie. 

— Dar reflectează puţin!, am spus serios. Gânde-şte-te 
dacă merită! Creierul tău poate fi, după cum spui, activat şi 
excitat, dar acesta este un proces patologic şi morbid, ce 
presupune o schimbare tot mai pronunţată a ţesuturilor, şi 
poate duce în cele din urmă la o infirmitate permanentă. 
Ştii, de asemenea, ce reacţie teribilă îţi provoacă. Cu 
certitudine, e mai mare daraua decât ocaua. De ce trebuie 
ca, pentru o simplă plăcere trecătoare, să rişti să-ţi pierzi 


acele facultăţi extraordinare cu care ai fost înzestrat? Nu 
uita că-ţi vorbesc nu numai ca de la prieten la prieten, ci şi 
ca de la medic la unul de a cărui stare este într-o oarecare 
măsură responsabil. 

Nu a părut a fi ofensat. Din contră, şi-a sprijinit capul în 
mâini şi coatele pe braţele fotoliului, ca şi cum ar fi fost 
doritor să converseze. 

— Mintea mea, a spus el, se revoltă împotriva stagnării. 
Dă-mi probleme de rezolvat, dă-mi de lucru, dă-mi cea mai 
absconsă criptogramă sau cea mai complicată analiză, şi o 
să mă simt în elementul meu. Mă pot lipsi atunci de 
stimulente artificiale. Dar îmi repugnă rutina monotonă a 
existenţei. Tânjesc după ceva care să-mi exalte mintea. De 
aceea, mi-am şi ales propria-mi profesie, sau, mai degrabă, 
am creat-o eu însumi, căci sunt singurul din lume cu o 
asemenea meserie. 

— Singurul detectiv particular?, am spus eu, ridicând din 
sprâncene. 

— Singurul detectiv particular consultant, mi-a răspuns el. 
Am ultimul şi cel mai greu cuvânt de spus în investigația 
defectivă. Atunci când Gregson sau Lestrade sau Athelney 
Jones sunt depăşiţi de situaţie, ceea ce, apropo, este starea 
lor normală, cazul îmi este prezentat mie. Examinez datele 
problemei ca un expert, şi emit o opinie de specialist. Nu 
cer să mi se recunoască meritele în astfel de cazuri. 
Numele meu nu apare în nici un ziar. Munca însăşi, 
plăcerea de a găsi un teritoriu în care să-mi pot folosi 
facultăţile speciale, este cea mai înaltă recompensă. Dar ai 
avut tu însuţi o mostră a metodelor mele de lucru, în cazul 
lui Jefferson Hope. 

— Da, aşa este, am spus eu, cordial. N-am fost în viaţa mea 
mai uimit de ceva. Chiar am descris acest caz într-o mică 
lucrare, cu titlul întrucâtva ciudat de „Studiu în roşu 
intens”. 

A dat trist din cap. 

— M-am uitat peste ea, a spus. 


Sincer, nu te pot felicita. Detectarea este, sau ar trebui să 
fie o ştiinţă exactă, şi ar trebui să fie tratată în aceeaşi 
manieră rece şi obiectivă. Tu ai încercat însă să-i insufli o 
notă romantică, ceea ce este ca şi cum ai încerca să 
foloseşti a cincea teoremă a lui Euclid pentru a reda o 
poveste de dragoste sau fuga unor îndrăgostiţi. 

— Dar exista ceva romantic acolo, am protestat. N-am 
intervenit asupra faptelor. 

— Unele fapte ar trebui să fie suprimate, sau cel puţin, ar 
trebui să fie tratate în ordinea importanţei lor. Singurul 
aspect al cazului respectiv care merita să fie menţionat ar fi 
fost curiosul raţionament analitic de la efecte spre cauze, 
prin care am reuşit să rezolv cazul. 

Criticile lui la adresa unei lucrări care a fost creată special 
să-i facă plăcere m-au supărat. Mărturisesc, de asemenea, 
că am fost iritat de egotismul lui, care părea să pretindă ca 
fiecare rând din lucrarea mea să fi fost dedicat numai 
acţiunilor sale deosebite. Am observat nu o dată, în timpul 
anilor în care am locuit împreună cu el pe strada Baker că, 
sub maniera sa liniştită şi didactică se ascundea în fond o 
mică vanitate. Cu toate acestea, n-am făcut nici o remarcă, 
ci am început să-mi îngrijesc piciorul rănit. Un glonte afgan 
îl străpunsese cu ceva timp în urmă şi, deşi nu mă mai 
împiedica la mers, mă durea extrem de tare la fiecare 
schimbare a vremii. 

Munca mea s-a extins recent pe continent, a spus Holmes, 
după un timp, umplându-şi vechea-i pipă din lemn de iarbă 
neagră. Am fost consultat săptămâna trecută de Francois 
Le Villard care, după cum ştii probabil, se numără printre 
cei mai buni detectivi francezi ai momentului. Deşi are o 
intuiţie rapidă, este deficient la capitolul cunoaşterii exacte, 
care este esenţială pentru ca arta sa să ajungă pe culmi. 
Cazul se referea la un testament, şi prezenta un anume 
interes. Am putut să-l trimit la două cazuri similare, unul 
din Riga din 1857, iar altul din St. Louis din 1871, care i-au 
sugerat soluţia corectă. lată scrisoarea pe care am primit-o 


în această dimineaţă, în care îmi mulţumeşte pentru ajutor. 
Mi-a înmânat, în timp ce vorbea, o foaie mototolită de hârtie 
de provenienţă străină. Am parcurs-o rapid, împiedicându- 
mă la tot pasul de expresii de genul „magnific”, „o lovitură 
de maestru” şi „un tur de forţă”, dovezi ale admiraţiei 
puternice a francezului. 

— Se adresează ca un învățăcel maestrului său, am spus 
eu. 

Oh! Supraestimează ajutorul pe care i l-am dat, a spus 
Sherlock Holmes într-o doară. Are mari talente el însuşi. 
Beneficiază de două dintre cele trei calităţi care sunt 
necesare detectivului ideal: capacitatea observaţiei şi a 
deducţiel. Îi lipseşte doar cunoaşterea; însă aceasta poate 
evolua cu timpul. Îmi traduce acum lucrările mai mici în 
franceză. 

— Lucrările tale? 

— O, nu ştii?, a exclamat el, râzând. Da, m-am făcut 
vinovat de câteva monografii. Sunt toate despre subiecte de 
ordin tehnic. lată una, de exemplu: „Despre distincţia 
dintre scrumurile de diverse tipuri de tutun”. In aceasta 
enumăr o sută patruzeci de tipuri de trabuce, ţigări şi tutun 
de pipă, oferind ilustraţii în culori, care arată diferenţa 
dintre scrumuri. Este un aspect ce apare permanent în 
procesele penale, şi care este uneori de o importanţă 
capitală ca indiciu. Dacă poţi spune sigur că o crimă a fost 
comisă de un om care fuma tutun indian, aceasta reduce 
evident numărul suspecţilor. Pentru ochiul versat, există tot 
atâta diferenţă între scrumul negru de Trichinopoly şi cel 
pufos de ruscuţă ca între o varză şi un cartof. 

— Ai un geniu extraordinar în privinţa amănuntelor, am 
remarcat. 

— Apreciez importanţa lor. lată monografia mea despre 
identificarea paşilor, cu unele comentarii privind folosirea 
ipsosului pentru păstrarea urmelor. Sau o lucrare aparent 
ciudată despre influenţa meseriei asupra formei mâinilor, 
cu ilustraţii tipice de mâini de constructori de acoperişuri, 


de marinari, de tăietori de stejari de plută, de compozitori, 
de ţesători şi de şlefuitori de diamante. Acesta este un 
aspect care prezintă un foarte mare interes de ordin 
practic pentru detectivul profesionist - mai ales, în cazul 
cadavrelor neidentificate, sau în descoperirea 
antecedentelor criminalilor. 

Dar te plictisesc cu pasiunea mea. 

— Deloc, i-am răspuns eu, cu însufleţire. Mă interesează 
extrem de mult, mai ales de când am avut ocazia să observ 
aplicaţia ei practică. Dar tocmai ce-ai vorbit de observaţie şi 
deducție. Cu siguranţă, una o implică într-o anumită 
măsură pe cealaltă. 

— Păi, nu prea, mi-a răspuns el, lăsându-se cu voluptate pe 
spate în fotoliu, şi scoțând dense rotocoale albastre din 
pipă. De exemplu, observaţia îmi arată că ai fost la poşta de 
pe strada Wigmore în această dimineaţă, însă deducţia mă 
informează că ai trimis o telegramă de acolo. 

— Aşa e, am spus. Eşti corect în ambele cazuri! Insă 
mărturisesc că nu înţeleg cum ţi-ai dat seama. A fost vorba 
de un impuls neaşteptat, şi n-am vorbit cu nimeni despre 
asta. 

— Este simplu ca bună ziua, a remarcat el, chicotind să mă 
vadă surprins, atât de absurd de simplu încât explicaţia este 
superfluă; şi, totuşi, poate fi de folos pentru definirea 
limitelor observaţiei şi deducţiei. Observaţia îmi spune că ai 
puţin noroi roşiatic pe căputa pantofului. Pe partea de vis-a- 
vis de poşta de pe strada Seymour a fost scos trotuarul, şi a 
fost turnat nişte pământ, astfel încât este dificil să eviţi să 
calci pe el atunci când intri. Pământul are această nuanţă 
roşiatică specială, care nu se găseşte, după câte ştiu, 
nicăieri altundeva în împrejurimi. Asta în ce priveşte 
observaţia. Restul este deducție. 

— Cum ai dedus că am trimis o telegramă? 

Păi, fireşte că am ştiut că nu ai scris o scrisoare, căci am 
stat împreună toată dimineaţa. Văd de asemenea o mulţime 
de timbre şi un vraf de cărţi poştale pe biroul tău. In ce 


scop ai putea merge atunci la poştă, dacă nu pentru a 
trimite o telegramă? Elimină toate celelalte elemente, iar 
cel care rămâne trebuie să fie cel adevărat. 

— În acest caz, este cu siguranţă aşa, am replicat, după ce 
am gândit puţin. Totuşi, faptul este, aşa cum spui, foarte 
simplu. M-ai considera impertinent dacă ţi-aş testa teoriile 
într-un caz mai complicat? 

— Din contră, mi-a răspuns, asta m-ar împiedica să iau oa 
doua doză de cocaină. Aş fi încântat să examinez cu atenţie 
orice problemă pe care ai vrea să mi-o propui. 

— Te-am auzit spunând că este dificil ca un om să 
folosească zilnic un obiect, fără să-i transmită ceva din 
individualitatea sa, şi că un observator experimentat poate 
interpreta această amprentă personală. Acuma am aici un 
ceas care a ajuns recent în posesia mea. Ai fi atât de amabil 
să-mi spui opinia ta privind caracterul şi obiceiurile 
ultimului lui posesor? 

I-am dat ceasul, amuzându-mă uşor înăuntrul meu, căci 
testul era, după cum credeam, unid imposibil, şi-l 
concepusem ca o lecţie la adresa tonului întrucâtva 
dogmatic pe care-l adopta din când în când. A mişcat ceasul 
în mână, s-a uitat cu atenţie la cadran, l-a deschis la spate şi 
i-a examinat mecanismul mai întâi cu ochiul liber, iar apoi 
cu o lupă puternică. De abia puteam să mă abţin să nu 
zâmbesc văzându-i faţa abătută când, în cele din urmă, l-a 
închis zgomotos, şi mi l-a înapoiat. 

— De abia dacă există câteva informaţii, a remarcat. 
Ceasul a fost curăţat recent, ceea ce mă lipseşte de 
elementele cele mai relevante. 

— Ai dreptate, i-am răspuns. A fost curăţat înainte de a- 
mifi trimiS. În străfundul inimii însă, l-am acuzat de a fi 
venit cu una dintre cele mai neconvingătoare şi 
neputincioase scuze pentru a-şi ascunde eşecul. Ce 
informaţii putea să-i ofere un ceas necurăţat? 

Deşi nesatisfăcătoare, cercetările mele n-au fost total 
lipsite de roade, a observat el, fixând tavanul cu o privire 


visătoare şi stinsă. Poţi să mă corectezi, dar cred că ceasul a 
aparţinut fratelui tău mai în vârstă, care l-a moştenit de la 
tatăl tău. 

— Asta ai dedus, fără îndoială, văzând inițialele H. W. Pe 
spatele lui? 

— Aşa este. W. Sugerează propriu-ţi nume. Data de pe 
ceas este de acum aproape cincizeci de ani, iar inițialele 
sunt la fel de vechi ca şi ceasul: prin urmare, a fost făcut 
pentru ultima generaţie. Bijuteriile rămân de obicei la fiul 
mai în vârstă, iar acesta are cel mai adesea acelaşi nume ca 
tatăl său. Tatăl tău, dacă-mi amintesc corect, a murit acum 
mulţi ani. Ceasul a fost, prin urmare, în posesia fratelui tău 
mai mare. 

— Până acum, corect, am spus. Altceva? 

— Era un om dezordonat - foarte dezordonat şi neatent. A 
avut perspective bune de viitor, dar şi-a ratat şansele, a 
trăit un timp în sărăcie, cu scurte intervale de prosperitate 
când şi când, iar în final s-a apucat de băut, şi a murit. Asta- 
i tot ce pot observa. 

Am sărit de pe scaun, şchiopătând nerăbdător prin 
cameră, extrem de dezamăgit. 

— Acest lucru nu este demn de tine, Holmes, i-am spus. N- 
aş fi putut crede că poţi cobori atât de jos. Ai făcut cercetări 
privind trecutul nefericitului meu frate, iar acum pretinzi că 
ai dedus toate acestea, folosindu-te de o metodă fantezistă. 
Nu te poţi aştepta să cred că ai descoperit toate acestea 
doar privind acest ceas vechi! Nu este frumos din partea ta 
şi, ca să spun lucrurilor pe nume, sună a şarlatanie. 

Dragul meu doctor, a spus el politicos, te rog acceptă-mi 
scuzele. Considerând problema doar dintr-un punct de 
vedere abstract, am trecut cu vederea că pentru tine este 
ceva personal şi dureros. Cu toate acestea, te asigur că nici 
măcar n-am ştiut că ai avut un frate până când nu mi-ai 
arătat acest ceas. 

— Atunci, cum naiba ai aflat aceste lucruri? Sunt absolut 
corecte, în cel mai mic detaliu. 


— Ah, am avut noroc. Am spus numai ceea ce mi s-a părut 
a fi probabil. Nu m-am aşteptat deloc să fiu atât de exact. 

— Dar n-a fost vorba numai de ghicit? 

— Nu, nu; eu nu ghicesc niciodată. Este un obicei foarte 
prost, care distruge capacitatea de a gândi logic. Lucrurile 
îţi par ciudatE. Numai pentru că nu urmezi traiectoria 
gândurilor mele, sau nu observi micile amănunte pe baza 
cărora se pot deduce lucrurile importante. De exemplu, am 
început prin a afirma că fratele tău era neatent. Dacă te uiţi 
la partea inferioară a cutiei ceasului, poţi observa că 
prezintă nu numai două adâncituri, ci este tăiată şi plină de 
urme peste tot, datorită obiceiului de a-l ţine în acelaşi 
buzunar cu alte obiecte tari, precum monede sau chei. Cu 
siguranţă, nu este cine ştie ce să presupui că un om, care 
tratează un ceas de cincizeci de guinee cu atâta lipsă de 
respect, trebuie să fie neatent. Şi nici nu este o inferenţă 
atât de exagerată să presupui că un om care moşteneşte un 
obiect de o asemenea valoare dispune de mijloace şi în alte 
privinţe. 

Am dat afirmativ din cap, pentru a-i arăta că i-am urmărit 
raţionamentul. 

Cămătarii din Anglia obişnuiesc adesea ca, atunci când iau 
un ceas, să scrijelească cu un ac cu gămălie înăuntrul cutiei 
numărul de pe bon. Este mai convenabil decât să pună o 
etichetă, căci nu există riscul ca numărul să se piardă, sau 
să se încurce cu un altul. Dacă priveşti cu lupa în interiorul 
cutiei, poţi vedea cel puţin patru astfel de numere. 
Inferenţa care se poate face este că fratele tău era deseori 
lefter. A doua inferenţă este că trecea prin scurte faze de 
prosperitate din când în când, altminteri neputând să-şifi 
răscumpărat obiectul. 

În final, îţi cer să te uiţi la partea dinăuntru, unde se află 
gaura pentru cheiţă. Priveşte miile de zgârieturi din jurul 
găurii, semnele unde cheia a alunecat. Cheia cărui om treaz 
ar fi putut face atâtea crestături? Insă nu vei vedea 
vreodată ceasul unui beţiv fără ele. Acesta îşi întoarce 


ceasul în timpul nopţii, şi lasă aceste urme ale mâinii sale 
nesigure. Ce mister vezi în toate acestea? 

— Este clar ca lumina zilei, i-am răspuns. Regret felul 
nedrept în care team tratat. S-ar fi cuvenit să am mai multă 
încredere în talentul tău extraordinar. Pot să te întreb dacă 
eşti implicat în vreo investigaţie profesională la momentul 
de faţă? 

— Nu. Dovadă cocaina. Nu pot trăi fără să-mi pun creierul 
la treabă. Pentru ce altceva să trăiesc? Uită-te pe fereastră. 
Ai văzut vreodată o lume mai deprimantă, mai mizerabilă şi 
inutilă ca aceasta? Uită-te cum ceața gălbuie se răsuceşte 
pe stradă şi pluteşte peste casele cenuşii. Există ceva mai 
exasperant de prozaic şi material? Ce sens are să dispui de 
asemenea talente, dacă nu ai unde să le foloseşti? Crima 
este ceva banal, existenţa este banală, şi nici un alt fel de 
calităţi în afara celor banale nu sunt de folos pe acest 
pământ. 

Tocmai ce deschisesem gura ca să răspund acestei tirade 
când, cu o bătaie energică în uşă, proprietăreasa noastră a 
intrat în cameră, aducând o carte de vizită pe tăviţa de 
alamă. 

Vă caută o domnişoară, domnule, a spus ea, adresându-se 
tovarăşului meu. 

Domnişoara Mary Morstan, a citit el. Hm! Nu-mi amintesc 
acest nume. Cere-i tinerei să intre, doamnă Hudson. Nu 
pleca, doctore. Prefer să rămâi. 

Capitolul II. 

Prezentarea cazului. 

Domnişoara Morstan a intrat în cameră cu un pas ferm şi o 
atitudine relaxată. Era o tânără blondă, scundă şi delicată, 
cu mănuşi în bună stare, şi îmbrăcată cu un gust perfect. 
Totuşi, costumaţia ei era de rând şi simplă, sugerând 
mijloace limitate. Purta o rochie bej spre gri închis, fără nici 
un fel de panglici sau dantele, şi un mic turban de aceeaşi 
nuanţă ştearsă, răscumpărată doar de o idee de pană albă 
într-o parte. Faţa ei nu se recomanda nici prin regularitatea 


trăsăturilor, nici prin frumuseţea pielii, însă avea o expresie 
dulce şi prietenoasă, iar ochii săi mari şi albaştri erau 
extrem de spirituali şi plini de simpatie. In întreaga mea 
experienţă cu femeile, ce acoperea totuşi multe naţii şi trei 
continente, n-am văzut niciodată o faţă care să promită mai 
clar o natură rajinată şi sensibilă. Am observat că, 
aşezându-se pe scaunul pe care i l-a oferit Sherlock Holmes, 
buzele au început să-i tremure, la fel ca şi mâinile, arătând 
toate semnele unei agitaţii lăuntrice intense. 

— Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, a spus ea, 
pentru că aţi ajutat-o odată pe stăpâna mea, doamna Cecil 
Forrester, să rezolve o mică complicaţie de ordin domestic. 
A fost foarte impresionată de amabilitatea şi îndemânarea 
dumneavoastră. 

Doamna Cecil Forrester, a repetat el pe gânduri. Cred că i- 
am fost de un mic ajutor. Totuşi, dacă îmi amintesc bine, 
cazul a fost foarte simplu. 

— Ea nu l-a considerat astfeL. Însă cel puţin nu se poate 
afirma acelaşi lucru despre al meu. Nu pot să-mi imaginez 
ceva mai ciudat, mai inexplicabil, decât situaţia în care mă 
aflu. 

Holmes şi-a frecat mâinile, iar ochii au început să-i 
strălucească. S-a aplecat înainte în scaun, cu o expresie de 
concentrare intensă pe trăsăturile sale bine definite şi 
agere. 

— Prezentaţi-vă cazul, i-a spus el, pe tonul energic cu care 
se rezolvă o afacere. 

M-am simţit jenat. 

— Pe mine, vă rog, să mă scuzaţi, am spus, ridicându-mă 
de pe scaun. Spre surprinderea mea, tânăra femeie şi-a 
ridicat mâna înmănuşată pentru a mă reţine şi privind către 
Holmes spuse: 

— Dacă prietenul dumitale ar ji atât de amabil să rămână, 
ar putea să-mi fie de un ajutor de nepreţuit. 

M-am lăsat din nou pe scaun. 


Pe scurt, a continuat ea, faptele sunt următoarele. Tatăl 
meu era militar într-un regiment din India, şi m-a trimis 
acasă când eram încă mică. Mama mea murise şi nu aveam 
nici o rudă în Anglia. Am” fost lăsată însă într-un internat 
confortabil din Edinburgh, şi am rămas acolo până am 
împlinit 17 ani. In 1878, tatăl meu, care era căpitan în 
regimentul său, a obţinut o permisie de un an şi s-a întors 
acasă. Mi-a telegrafiat din Londra că a ajuns cu bine şi mi-a 
cerut să mă duc imediat acolo, dându-mi adresa sa de la 
hotelul Langham. Din câte îmi amintesc, mesajul său era 
plin de bunătate şi dragoste. Ajungând la Londra, m-am dus 
la Langham, unde am fost informată că, deşi căpitanul 
Morstan locuia acolo, ieşise în noaptea dinainte şi nu se 
întorsese încă. Am aşteptat toată ziua, fără să primesc vreo 
ştire de la el. Seara, la sfatul directorului hotelului, m-am 
dus la poliţie, iar în dimineaţa următoare am pus anunţuri 
în toate ziarele. Cercetările noastre n-au dat nici un 
rezultat şi din acea zi până astăzi nu s-a mai auzit nimic de 
nefericitul meu tată. A venit acasă cu inima plină de 
speranţă, pentru a trăi în linişte şi confort, iar în loc de 
asta... 

Şi-a dus mâna la gât şi, înecându-se într-un hohot de 
plâns, s-a oprit. 

— In ce dată, a întrebat-o Holmes, deschizându-şi agenda? 

— A dispărut pe 3 decembrie 1878, acum aproape zece 
ani. 

— Unde a rămas bagajul său? 

— La hotel. Nu exista nimic în el care să ofere vreun 
indiciu, doar nişte haine, nişte cărţi şi un număr 
considerabil de curiozităţi din Insulele Andaman. A fost unul 
din militarii însărcinaţi cu paza puşcăriaşilor de acolo. 

— Avea vreun prieten în oraş? 

— Numai unul de care se ştie, maiorul Sholto, din acelaşi 
regiment cu el, regimentul 34 de infanterie din Bombay. 
Maiorul se pensionase cu ceva timp în urmă, şi locuia în 


Upper Norwood. L-am contactat, fireşte, dar nici măcar nu 
ştia că tovarăşul său se afla în Anglia. 

— Un caz ciudat, a remarcat Homes. 

Nu v-am descris încă partea cea mai ciudată. Cam acum 
şase ani, pe 4 mai 1882, ca să fiu mai precisă, a apărut un 
anunţ în ziarul Times, întrebând de adresa lui Mary 
Morstan, şi afirmând că ar fi în interesul acesteia să dea un 
semn. Nu exista nici un nume sau adresă în el. La acea 
vreme, tocmai ce mă angajasem la familia doamnei Cecil 
Forrester pe postul de guvernantă. La sfatul său, mi-am 
publicat adresa la rubrica „anunţuri”. In aceeaşi zi, am 
primit prin poştă o cutiuţă de carton, în care am găsit o 
perlă f oarte mare şi lucioasă. Nu era inclus nici un cuvânt. 
De atunci, în fiecare an, în aceeaşi dată, am primit o cutie 
similară, conţinând o perlă similară, fără nici un indiciu cine 
era expeditorul. Un expert le-a evaluat ca fiind o varietate 
rară şi implicit de o valoare considerabilă. Puteţi vedea cu 
proprii ochi că sunt foarte frumoase. A deschis o cutiuţă 
plată în timp ce vorbea, arătându-ne şase dintre cele mai 
frumoase perle pe care le-am văzut vreodată. 

— Cazul dumitale este extrem de interesant, i-a spus 
Sherlock Holmes. Ţi s-a mai întâmplat şi altceva? 

— Da, şi nu mai târziu de astăzi. De aceea am venit la 
dumneavoastră. In această dimineaţă, am primit această 
scrisoare pe care vă rog s-o citiţi. 

— Mulţumesc, i-a spus Holmes. Daţi-mi şi plicul, vă rog. 
Ştampila poştei din Londra, sud-vest, data 7 iulie. Hm! 
Degetul mare al unui bărbat într-un colţ, probabil al 
poştaşului. Hârtie de calitate superioară. Plicuri de şase 
pence pachetul. Un om cu gusturi speciale în privinţa 
obiectelor de papetărie. Nici o adresă. 

„Să fiţi în dreptul celei de-a treia coloane din stânga, în 
faţa teatrului Lyceum, astă-seară la ora şapte. Dacă nu aveţi 
încredere, aduceţi doi prieteni cu dumneavoastră. Aţi fost 
nedreptăţită şi vi se va face dreptate. Nu aduceţi poliţia. 
Dacă o faceţi, totul va fi în van. Un prieten necunoscut.” 


Păi, chiar că este un mister incitant. Ce intenţionaţi să 
faceţi, domnişoară Mor stan? 

— Aceasta-i exact ceea ce vreau să vă întreb. 

— Atunci, cu siguranţă, vom merge acolo. Dumneavoastră 
şi cu mine, da, iar doctorul Watson este chiar omul care ne 
trebuie. Corespondentul dumneavoastră spune „doi 
prieteni”. Doctorul şi cu mine am lucrat împreună înainte. 

— Dar doreşte să vină?, a întrebat ea, cu ceva rugător în 
voce şi în expresie. 

— Aş fi onorat şi fericit s-o fac, am spus eu, entuziast, dacă 
pot fi de vreun folos. 

— Sunteţi amândoi foarte amabili, a răspuns ea. Am dus o 
viaţă retrasă, şi nu am nici un prieten la care să apelez. 
Dacă sunt aici la şase, e bine, presupun? 

— Să nu fiţi mai târziu, i-a spus Holmes. Există totuşi încă 
un aspect. Acest scris este cumva identic cu acela de pe 
cutiuţele cu perle? 

— Am aici hârtiile care au fost lipite pe ele, a răspuns ea, 
scoțând douăsprezece bucățele de hârtie. 

— Sunteţi, sigur, un client model. Aveţi o intuiţie precisă. 
Hai să le vedem. A răsfirat hârtiile pe masă, aruncând 
priviri rapide de la una la alta. 

— Cu excepţia scrisorii, adoptă maniere diferite de stilul 
lui obişnuit de a scrie, a spus el, dar nu poate exista nici o 
îndoială că este vorba de aceeaşi mână. Uite cum nu-şi 
poate controla e-ul grecesc, şi cum răsuceşte ultimul s. Fără 
îndoială, sunt scrise de aceeaşi persoană. Nu vreau să vă 
dau speranţe false, domnişoară Morstan, dar există vreo 
asemănare între acest scris şi cel al tatălui dumneavoastră? 

— Nimic nu poate fi mai diferit. 

— M-am aşteptat să vă aud spunând aceasta. Osăvă 
aşteptăm, atunci, la şase. Vă rog, daţi-mi voie să păstrez 
hârtiile. O să le cercetez cu mai multă atenţie. Este numai 
trei şi jumătate. Pe curând, atunci. 

Pe curând, a spus vizitatoarea noastră, şi, cu o privire 
luminoasă şi prietenoasă de la unul la altul, a pus cutiuţa cu 


perlele la piept şi a ieşit grăbită. M-am dus la fereastră, şi 
am privit-o cum se îndepărta sprintenă pe stradă, până 
când turbanul său gri cu pană albă a devenit doar o pată în 
mulţimea întunecată. 

— Ce femeie atrăgătoare!, am exclamat, întorcân-du-mă 
spre tovarăşul meu. 

Îşi aprinsese din nou pipa, şi se lăsase pe spate, cu 
pleoapele lăsate. 

— Aşa crezi?, a spus el, apatic. N-am observat. 

— Eşti realmente ca un automat, ca o maşină de calcul!, i- 
am strigat. Câteodată, eşti de-a dreptul inuman. 

A zâmbit uşor. 

— Este de cea mai mare importanţă, mi-a spus, să nu-ţi 
laşi judecata să fie influenţată de calităţile persoanei. 
Pentru mine, clientul este doar o entitate - un factor într-o 
problemă. Sentimentele împiedică judecata clară. Te asigur 
că cea mai atrăgătoare dintre femeile pe care le-am 
cunoscut vreodată a fost spânzurată pentru că a otrăvit trei 
copilaşi ca să obţină banii de la asigurări, iar bărbatul cel 
mai dezgustător dintre cunoştinţele mele este un filantrop 
care a cheltuit aproape un sfert de milion pentru săracii din 
Londra. 

— Cu toate acestea...în acest caz... 

— Nu fac niciodată excepţii. O excepţie infirmă regula. Ai 
avut vreodată ocazia să studiezi caracterul cuiva pe baza 
scrisului său? Ce crezi despre mâzgălelile acestui bărbat? 

— Are un scris lizibil şi regulat, i-am răspuns. Un om 
obişnuit cu afacerile şi ceva forţă de caracter. 

Holmes a dat negativ din cap. 

Uită-te la înălţimea literelor, a spus. 'Toate sunt cam la fel. 
Acest d ar putea fi a, iar acest lun e. Oamenii de caracter 
scriu întotdeauna distinct literele mai lungi, indiferent cât 
de ilizibil scriu în rest. Există nehotărâre în litera k şi 
respect de sine în literele majuscule. les acum. Vreau să 
verific ceva. Dă-mi voie să-ţi recomand această carte, una 
dintre cele mai remarcabile care au fost scrise vreodată. Se 


numeşte „Martiriul omului”, iar autorul este Winwood 
Reade. Mă întorc într-o oră. 

M-am aşezat la fereastră cu volumul respectiv în mână, 
însă gândurile mele vagabondau departe de speculaţiile 
îndrăzneţe ale autorului. Mintea mea era absorbită de 
vizitatoarea noastră, de zâmbetele ei, de timbrul bogat şi 
adânc al vocii sale, de misterul ciudat ce-i învăluia viaţa. 
Dacă avea şaptesprezece ani când a dispărut tatăl ei, acum 
avea probabil douăzeci şi şapte, o vârstă minunată, când 
tinereţea nu mai are aceeaşi plinătate de sine, fiind 
întrucâtva temperată de experienţă. Stăteam aşa şi 
rejlectam, când m-au invadat asemenea gânduri 
periculoase, că m-am năpustit la biroul meu, şi m-am 
adâncit cu furie în cel mai recent tratat de patologie. Cine 
mă credeam eu, un chirurg militar cu un picior anemic şi un 
cont în bancă şi mai şi, ca să îndrăznesc să mă gândesc la 
astfel de lucruri? Ea era o entitate, un factor, nimic mai 
mult. Dacă viitorul meu se anunţa a fi întunecat, era cu 
siguranţă” mult mai potrivit să-l înfrunt ca un bărbat, decât 
să încerc să-l fac mai luminos iluzionându-mă într-un 
asemenea hal. 

Capitolul III. 

În căutarea unei soluţii. 

Se făcuse cinci şi jumătate până s-a întors Holmes. Era 
vioi, plin de zel şi într-o dispoziţie excelentă - o stare care 
alterna în cazul său cu crize de teribilă depresie. 

— Nu există cine ştie ce mister în acest caz, a spus el, 
luând ceaşca de ceai pe care i-am umplu ţ-o. Faptele par a 
admite doar o singură explicaţie. 

— Ce! L-ai rezolvat deja? 

— Ei bine, asta ar însemna să afirm prea mult. Am 
descoperit un fapt sugestiv, asta-i tot. Este cu toate acestea 
foarte relevant. Trebuie să aflu încă detaliile. Tocmai ce-am 
descoperit, consultând numerele din urmă ale ziarului 
Times, că maiorul Sholto din Upper Norwood, care făcuse 


parte din regimentul 34 de infanterie din Bombay, a murit 
pe 28 aprilie 1882. 

— Poate că sunt un încuiat, Holmes, dar nu văd ce vrea să 
spună asta. 

Nu? Mă surprinzi. Priveşte lucrurile astfel, atunci. 
Căpitanul Morstan dispare. Singura persoană din Londra 
pe care ar fi putut-o vizita este maiorul Sholto. Maiorul 
Sholto neagă că ar fi ştiut că acesta se afla în Londra. Patru 
ani mai târziu, Sholto moare. LA O SĂPTĂMÂNĂ DE LA 
MOARTEA SA, fata căpitanului Morstan primeşte un cadou 
valoros, lucru ce se repetă în fiecare an, iar acum, culmea, o 
scrisoare în care este considerată o femeie nedreptăţită. La 
ce nedreptate poate face referire această scrisoare, dacă 
nu la faptul că a fost lăsată fără tată? Şi de ce trebuiau 
cadourile să apară imediat după moartea lui Sholto, dacă 
nu cumva deoarece moştenitorul acestuia ştie ceva de acest 
mister, şi doreşte să o recompenseze într-un fel? Poţi să vii 
cu vreo altă teorie care să se potrivească? 

— Dar ce ciudată recompensă! Şi cât de bizar pusă în 
aplicare! Şi de ce trebuia să scrie scrisoarea acum, în loc să 
fi făcut asta acum şase ani? Apoi, scrisoarea menţionează că 
i se va face dreptate. Ce fel de dreptate? Este exagerat să 
presupunem că tatăl ei este încă în viaţă. Şi nu există nici 
un alt fel de nedreptate care i s-a făcut, după câte ştim. 

— Există dificultăţi, există anumite dificultăţi, a spus 
Sherlock Holmes, gânditor. Dar incursiunea noastră din 
această seară le va rezolva pe toate. Ah,. Uite trăsura cu 
domnişoara Morstan. Eşti gata? Atunci, mai bine am cobori, 
căci este puţin mai târziu de ora pe care am stabilit-o. 

Mi-am luat pălăria şi bastonul cel mai solid, însă am 
observat că Holmes şi-a scos revolverul din sertar, şi şi l-a 
băgat în buzunar. Evident, gândea că aventura noastră din 
seara asta putea să devină serioasă. 

Domnişoara Morstan era îmbrăcată într-o pelerină închisă 
la culoare, iar faţa ei sensibilă era liniştită, dar palidă. Nu ar 
fi fost femeie dacă nu s-ar fi simţit întrucâtva neliniştită de 


ciudata aventură în care ne lansasem, totuşi stăpânirea sa 
de sine era deplină, şi a răspuns cu promptitudine celor 
câteva întrebări suplimentare pe care Sherlock Holmes i le- 
a pus. 

Maiorul Sholto a fost un prieten foarte bun de-al tatălui 
meu, a spus. Scrisorile sale erau pline de aluzii la maior. El 
şi cu tata comandau trupele de pază de pe Insulele 
Andaman, prin urmare îşi petreceau foarte mult timp 
împreună. Apropo, în biroul tatălui meu, a fost găsită o 
hârtie ciudată, pe care nimeni na putut s-o înţeleagă. 
Bănuiesc că e lipsită de importanţă, dar m-am gândit că 
poate doriţi s-o vedeţi, şi am adus-o cu mine. Poftim. 

Holmes a desfăcut hârtia cu atenţie, şi şi-a întins-o pe 
genunchi. Apoi a examinat-o foarte metodic cu lupa, peste 
tot. 

— Hârtia este făcută de băştinaşii indieni, a remarcat el. A 
fost cândva prinsă pe un panou. Schița de pe ea pare să fie 
planul unei părţi a unei clădiri mai mari cu numeroase săli, 
coridoare şi pasaje. Într-un punct, există o mică cruce cu 
cerneală roşie, iar deasupra ei scrie şters cu creionul „3,37 
din stânga”. In colţul din partea stângă, se află o hieroglifă 
ciudată, reprezentând, se pare, patru cruci una după alta, 
cu braţele atingându-se. Lângă ea scrie cu litere foarte 
neîngrijite şi grosolane „Semnul celor patru - Jonathan 
Small, Mahomet Singh, Abdullah Khan, Do st Akbar.” Nu, 
mărturisesc că nu văd cum ar putea aceasta să aibă vreo 
legătură cu cazul. Totuşi, este evident un document 
important. A fost păstrat cu grijă într-un port-vizit, căci este 
la fel de curat şi pe o parte şi pe cealaltă. 

— Chiar în port-vizitul său l-am găsit. 

Păstrează-l cu grijă, atunci, domnişoară Morstan, căci ne 
poate fi de folos cândva. Încep să bănuiesc că acest caz se 
poate dovedi a fi mai complicat şi mai subtil decât am 
presupus iniţial. Trebuie să-mi reconsider ideile. S-a lăsat 
pe spate în birjă, şi am putut vedea, după sprâncenele sale 
ridicate şi privirea-i în gol, că gândea intens. Domnişoara 


Morstan şi cu mine discutam încet despre incursiunea 
noastră şi posibilul ei rezultat, însă tovarăşul nostru şi-a 
menţinut rezerva-i de nepătruns până la sfârşitul călătoriei. 

Era o seară de septembrie şi nu se făcuse încă şapte, dar 
ziua fusese mohorâtă, iar o ceaţă densă, care cobora în 
picuri, învăluia marele oraş. Nori de culoarea noroiului 
atârnau trişti deasupra străzilor mocirloase. Pe Ştrand 
felinarele păreau doar pete neclare de lumină difuză, 
aruncând o licărire circulară pe trotuarele lipicioase. 
Lumina gălbuie a vitrinelor se amesteca cu aerul umed, plin 
de aburi, proiectând o strălucire melancolică şi mişcătoare 
asupra străzii aglomerate. Era ceva straniu şi fantomatic în 
nesfârşita procesiune de feţe, care alunecau printre aceste 
dungi înguste de lumină, feţe triste şi vesele, deprimate şi 
voioase, ca tot restul omenirii, ce alunecau din întuneric în 
lumină, şi iar înapoi în întuneric. Nu sunt prea 
impresionabil, însă seara mohorâtă şi apăsătoare laolaltă cu 
povestea ciudată în care intraserăm mă făceau nervos şi 
deprimat. Puteam vedea din atitudinea domnişoarei 
Morstan că şi ea era într-o stare similară. Holmes singur 
putea să se ridice deasupra acestor influenţe neînsemnatE. 
Îşi ţinea agenda deschisă pe genunchi şi, la lumina unei 
mici lanterne, îşi nota din când în când tot felul de cifre şi 
însemnări. 

Când am ajuns la teatrul Lyceum, mulţimea se îmbulzise 
deja la intrările laterale. In faţă, huruia un necontenit alai 
de birji şi trăsuri, depunându-şi încărcăturile de bărbaţi în 
cămăşi şi femei înfăşurate în şaluri şi pline de diamante. De 
abia ajunsesem la a treia coloană, unde trebuia să aibă loc 
întâlnirea, că am fost acostaţi de un bărbat sprinten, scund 
şi cu pielea întunecată, îmbrăcat în vizitiu. 

Dumneavoastră sunteţi persoanele care o însoțesc pe 
domnişoara Morstan?, a întrebat. 

— Eu sunt domnişoara Morstan, iar aceşti doi domni sunt 
prietenii mei, a spus ea. 


Acesta ne-a fixat cu o pereche de ochi extrem de 
pătrunzători şi interogativi. 

— Mă scuzaţi, domnişoară, a spus pe un ton insistent, dar 
trebuie să vă rog să-mi daţi cuvântul de onoare că niciunul 
din însoțitorii dumneavoastră nu lucrează la poliţie. 

— Aveţi cuvântul meu, i-a răspuns ea. 

La fluierătura lui ascuţită, o haimana ne-a condus spre o 
trăsură, şi ne-a deschis portiera. Bărbatul care a vorbit cu 
noi s-a urcat pe capră, în timp ce noi ne-am urcat înăuntru. 
De abia ce făcusem asta, că vizitiul a dat bici calului, şi am 
pornit în mare viteză pe străzile ceţoase. 

Situaţia era curioasă. Ne îndreptam spre un loc 
necunoscut, într-o misiune necunoscută. Totuşi, această 
invitaţie era fie o farsă deplină, ceea ce părea a fi o ipoteză 
de neconceput, fie altminteri, aveam un motiv serios să 
credem că de această călătorie puteau depinde nişte lucruri 
foarte importante. Comportamentul domnişoarei Morstan 
era la fel de hotărât şi calm ca întotdeauna. Am încercat s-o 
înveselesc şi s-o amuz povestindu-i din aventurile mele din 
Afganistan; dar, sincer vorbind, eram eu însumi atât de 
tulburat de situaţia în care ne aflam şi atât de curios în 
privinţa destinaţiei noastre că poveştile mele erau cam 
absurde. Până în ziua de azi susţine că i-am spus o anecdotă 
impresionantă despre cum o muschetă s-a uitat în cortul 
meu în puterea nopţii şi cum am tras după ea cu un pui de 
tigru cu două ţevi. Lia început aveam o oarecare idee 
privind direcţia în care ne îndreptam; însă în curând, 
datorită vitezei, ceţii şi cunoaşterii mele limitate a Londrei, 
mi-am pierdut direcţia, şi n-am mai ştiut nimic altceva decât 
că păream a merge foarte departe. Cu toate acestea, 
Sherlock Holmes nu s-a înşelat o clipă, mormăind numele 
locurilor prin care treceam pe măsură ce birja hurducăia 
prin pieţe şi întortocheate străduţe laterale. 

— Rochester Row, a spus el. Acum Piaţa Vincent. Acuma 
intrăm pe drumul Vauxhall Bridge. Se pare că ne îndreptăm 


spre Surrey. Da, aşa este. Acuma suntem pe pod. Puteţi 
vedea fluviul. 

Într-adevăr, am putut arunca o scurtă privire asupra unei 
fâşii din Tamisa, felinarele de pe pod luminând apa întinsă şi 
tăcută; dar birja noastră s-a năpustit înainte, înfruntând în 
curând un labirint de străzi de pe partea cealaltă a fluviului. 

— Drumul Wordsworth, a spus tovarăşul meu. Drumul 
Priory. Aleea Lark Hali. Stockwell. Strada Robert. Aleea 
Cold Harbor. Drumul nostru nu pare să ducă spre zone 
prea stilate. 

Ajunsesem într-adevăr într-o vecinătate suspectă şi 
neprietenoasă. 

Şirurile lungi de case întunecate din cărămidă se 
răscumpărau numai prin lumina grosolană şi strălucirea 
ţipătoare a cârciumilor din colţ. Apoi au apărut rânduri de 
vile cu două etaje, cu grădini minuscule în faţă, iar apoi din 
nou şiruri fără sfârşit de clădiri noi din cărămidă, 
tentaculele monstruoase pe care oraşul imens şi le întindea 
până la ţară. În cele din urmă, birja s-a oprit în faţa celei 
de-a treia case dintr-un bloc nou de clădiri. Niciuna din 
celelalte case nu era locuită, iar cea în faţa căreia ne-am 
oprit era la fel de întunecată ca şi vecinele ei, cu excepţia 
unei singure luminiţe la fereastra bucătăriei. Totuşi, la 
bătăile noastre, uşa a fost imediat deschisă de un servitor 
indian cu turban galben, îmbrăcat în haine albe şi largi, 
prinse cu o cingătoare galbenă. 

Exista ceva ciudat de nepotrivit în această figură orientală 
stând în cadrul unei uşi obişnuite a unei case de mâna a 
treia dintr-o suburbie a Londrei. 

— Stăpânul vă aşteaptă, ne-a spus şi, chiar în timp ce 
vorbea, s-a auzit o voce piţigăiată şi ascuţită venind de 
undeva dintr-o cameră. 

Condu-i înăuntru, servitorule, a ţipat. Condu-i direct la 
mine. 

Capitolul IV. 

Povestea bărbatului chel. 


L-am urmat pe indian printr-un hol sordid şi banal, prost 
luminat şi chiar şi mai prost mobilat, până când a ajuns la o 
uşă pe dreapta, pe care a deschis-o. O lumină strălucitoare 
şi galbenă s-a revărsat asupra noastră, iar în centrul ei 
stătea un bărbat scund, cu o frunte foarte înaltă şi un păr 
roşu zbârlit pe marginea ei, având un creştet chel şi lucios, 
care se ivea din păr ca o culme muntoasă dintre brazi. Îşi 
răsucea mâinile, iar trăsăturile sale erau într-o continuă 
mişcare, acuN. C zâmbind, acuma încruntându-se, dar nici 
o singură clipă în repaus. Natura îl înzestrase cu nişte buze 
ce atârnau şi un rând prea vizibil de dinţi galbeni şi 
neregulaţi, pe care încerca timid să-i ascundă, trecându-şi 
mâna constant peste partea inferioară a feţei. In ciuda 
cheliei sale avansate, dădea impresia de tinereţe. In 
realitate, tocmai ce împlinise treizeci de ani. 

— Servitorul dumneavoastră, domnişoară Morstan, 
continua să repete cu o voce subţire şi ascuţită. Servitorul 
dumneavoastră, domnilor. Vă rog intraţi în micul meu 
cabinet. Un loc mic, domnişoară, însă mobilat după propria- 
mi plăcere. O oază de artă în deşertul imens al sudului 
Londrei. 

Am rămas cu toţii uluiţi de înfăţişarea încăperii în care ne- 
a invitat. In acea casă sărăcăcioasă, arăta la fel de 
nepotrivit ca un diamant de prima mână încrustat în alamă. 
De-a lungul pereţilor, se aflau cele mai bogate şi lucioase 
draperii şi tapiserii, ridicate ici şi colo pentru a lăsa să se 
vadă vreo pictură sau vază orientală într-o montură 
prețioasă. Covorul galben cu negru era atât de moale şi de 
gros că piciorul pătrundea plăcut în el, ca într-un înveliş de 
muşchi. Două mari piei de tigru puse de-a curmezişul 
intensificau nota de lux oriental, şi tot aşa o narghilea 
imensă, ce se afla pe o carpetă într-un colţ. In mijlocul 
camerei, fusese atârnată de un fir de aur aproape invizibil, 
o lampă de argint în formă de porumbiţă. Pe măsură ce 
ardea, umplea aerul cu o mireasmă subtilă şi aromată. 


— Domnul Thaddeus Sholto, a spus omuleţul, încă 
strâmbându-se şi zâmbind. Aşa mă numesc. Dumneavoastră 
sunteţi, desigur, domnişoara Morstan. lar aceşti domni... 

— Acesta este domnul Sherlock Holmes, iar acesta este 
doctorul Watson. 

— Doctor, ei?, a strigat el, foarte interesat. Aveţi 
stetoscopul la dumneavoastră? Pot să vă întreb, aţi fi atât de 
amabil? Am mari îndoieli privind valva mea mitrală, dacă aţi 
fi atât de bun. Pe cea aortică mă pot baza, dar aş aprecia 
opinia dumneavoastră despre cea mitrală. 

I-am ascultat inima, aşa cum mi-a cerut, dar n-am putut 
descoperi nimic în neregulă, trecând peste faptul că era 
extrem de înfricoşat, căci tremura din creştet până în tălpi. 

— Pare a fi normală, am spus. N-aveţi nici un motiv de 
îngrijorare. 

O să-mi scuzaţi anxietatea, domnişoară Morstan, a 
remarcat el degajat. Sufăr din greu, şi de mult timp am 
bănuieli privind acea valvă. Sunt încântat să aflu că sunt 
nejustificate. Dacă tatăl dumneavoastră, domnişoară 
Morstan, s-ar fi ferit să-şi suprasolicite inima, ar putea fi 
încă în viaţă. 

Aş fi putut să-i trag una, atât de tare mă înfuriasem la 
auzul acestei afirmaţii abrupte şi lipsite de delicateţe 
despre un subiect atât de sensibil. Domnişoara Morstan s-a 
aşezat, albindu-se complet la faţă. 

— In străfundul inimii, am simţit că a murit, a spus ea. 

— Pot să vă dau toate detaliile, a spus el, şi, ceea ce este 
mai important, pot să vă fac dreptate; şi o s-o fac, indiferent 
ce ar spune fratele meu, Bartholomew. Sunt atât de fericit 
să-i am aici pe prietenii dumitale, nu numai ca să te 
acompanieze, dar şi ca martori la ceea ce o să fac şio să 
spun. 'Toţi trei putem să-l înfruntăm pe fratele meu, 
Bartholomew. Dar să nu lăsăm pe nimeni din afară - poliţie 
sau persoane oficiale. Putem aranja totul, în mod 
satisfăcător, între noi, fără nici o imixtiune. Nimic nu l-ar 
supăra mai mult pe fratele meu, Bartholomew decât 


publicitatea. S-a aşezat pe o sofa lungă, clipind spre noi 
cercetător, din ochii săi slăbiţi, de un albastru spălăcit. 

— In ceea ce mă priveşte, a spus Holmes, indiferent ce veţi 
spune, va rămâne aici. 

Am dat afirmativ din cap pentru a-mi exprima acordul. 
Asta-i bine! Asta-i bine!, a spus el. Pot să vă ofer un pahar 
de Chianti, domnişoară Morstan? Sau de Tokay? Nu ţin alte 
vinuri. Doriţi să deschid o sticlă? Nu? Păi, atunci sper că nu 
aveţi nici o obiecţie împotriva fumului de tutun, a mirosului 

fin şi aromat al tutunului oriental. Sunt puţintel nervos, şi 
găsesc că narghileaua mea este un calmant de nepreţuit. A 
aprins-o, slujindu-se de o lumânare de spermanţet, iar 
fumul a început să bolborosească vesel prin apa de 
trandafiri. Stăteam toţi trei în semicerc, având capetele 
aduse înainte şi bărbiile în mâini, în timp ce bizarul omuleţ 
în continuă mişcare, cu fruntea-i înaltă şi lucioasă, pufăia 
stingherit în mijloc. 

— Când m-am decis prima dată să vă comunic aceste 
lucruri, a spus el, aş fi putut să vă transmit adresa mea, însă 
mi-a fost teamă că o să-mi ignoraţi rugămintea, şi o să 
aduceţi persoane dezagreabile cu dumneavoastră. Prin 
urmare, mi-am permis libertatea să vă fixez o întâlnire, 
astfel încât omul meu, Williams, să aibă posibilitatea să vă 
vadă mai întâi. 

Am o încredere deplină în judecata lui, şi i-am ordonat ca, 
dacă era nesatisfăcut, să renunţe. O să mă scuzaţi pentru 
aceste precauţii, dar sunt o persoană cu gusturi singulare, 
aş putea afirma chiar rafinate, şi nu există nimic mai 
inestetic decât un poliţist. Am o aversiune naturală 
împotriva oricărei forme de materialism necizelat. Vin 
foarte rar în contact cu mulţimea necioplită. Trăiesc, aşa 
cum vedeţi, într-o atmosferă elegantă. Mă pot considera un 
patron al artelor. Acestea sunt slăbiciunea mea. Peisajul de 
acolo este un Corot autentic, şi, deşi un expert ar putea să 
aibă îndoieli referitor la acel Salvator Rosa, nu poate exista 
nici cea mai mică îndoială în privinţa autenticităţii lui 


Bouguereau. Sunt îndrăgostit de şcoala franţuzească 
modernă. 

— Mă veţi scuza, domnule Sholto, a spus domnişoara 
Morstan, dar mă aflu aici la cererea dumneavoastră, pentru 
a afla ceva ce doriţi să-mi spuneţi. Este foarte târziu, şi aş 
dori ca întrevederea să fie cât de scurtă posibil. 

— În cel mai bun caz, o să ia ceva timp, i-a răspuns el; căci, 
cu siguranţă, va trebui să mergem la Norwood să ne 
întâlnim cu fratele meu, Bartholomew. O să mergem cu toţii 
să vedem dacă nu-l putem face să cedeze. Este foarte furios 
pe mine pentru că am ales conduita care mi s-a părut a fi 
corectă. Am schimbat cuvinte tari noaptea trecută. Nu vă 
puteţi imagina ce teribil este când se mânie. 

— Dacă urmează să mergem la Norwood, ar fi bine poate 
să pornim chiar acum, am îndrăznit să remarc. 

A râs până când s-a înroşit complet. 

— Asta ar fi foarte dificil, a strigat. Nu ştiu ce ar spune, 
dacă v-aş aduce acolo aşa, de-a dreptul. Nu, trebuie să vă 
pregătesc mai întâi, dezvăluindu-vă care este poziţia 
fiecăruia în această poveste. In primul rând, trebuie să vă 
spun că există câteva aspecte cu care nu sunt nici eu 
familiar. Pot să vă prezint faptele numai în măsura în care le 
cunosc eu însumi. 

— Tatăl meu a fost, aşa cum probabil bănuiţi, maiorul John 
Sholto din armata noastră din India. S-a pensionat cam 
acum unsprezece ani, şi s-a stabilit în Pondicherry Lodge, în 
Upper NorwooD. În India, a prosperat, şi a adus înapoi cu el 
o sumă de bani considerabilă, o colecţie mare de curiozităţi 
de valoare şi nişte servitori indigeni. Astfel înzestrat, şi-a 
cumpărat o casă, trăind în mare lux. Fratele meu geamăn, 
Bartholomew, şi cu mine eram singurii lui copii. 

Îmi amintesc foarte bine vâlva care a fost stârnită de 
dispariţia căpitanului Morstan. Am citit amănuntele în ziare 
şi ştiind că a fost prieten cu tata, discutam nestânjeniţi 
despre asta, în prezenţa lui. Obişnuia să ni se alăture în 
speculaţiile noastre privind ceea ce se întâmplase. Nu am 


bănuit nici măcar pentru o clipă că ţinea secretul ascuns în 
sinea sa şi că, dintre toţi oamenii, el singur ştia ce soartă 
avusese Arthur Morstan. 

Ştiam, totuşi, că un anume mister, un pericol sigur plana 
asupra tatălui nostru. Ii era foarte frică să iasă singur, şi 
întotdeauna folosea doi boxeri profesionişti ca paznici la 
Pondicherry Lodge. Williams, care v-a adus aici, era unul 
dintre ei. A fost odată campion al Angliei la categoria 
uşoară. Tatăl nostru nu ne-a spus niciodată de ce anume îi 
era teamă, însă arăta o aversiune extremă faţă de bărbaţii 
cu picioare de lemn. Odată chiar a tras cu pistolul într-un 
bărbat cu picior de lemn, care s-a dovedit a, fi un neguţător 
inofensiv, umblând după comenzi pentru marfa sa. A trebuit 
să plătim o groază de bani să aplanăm scandalul. Eu şi cu 
fratele meu obişnuiam să credem că aceasta era doar vreo 
fantezie de-a tatălui nostru, însă evenimentele care au avut 
loc între timp ne-au făcut să ne schimbăm opinia. 

La începutul lui 1882, tatăl meu a primit o scrisoare din 
India, care l-a şocat teribil. Aproape c-a leşinat, când a 
deschis-o la micul dejun şi începând din ziua respectivă s-a 
îmbolnăvit de moarte. N-am putut niciodată descoperi ce 
conţinea scrisoarea respectivă, dar am putut vedea, când o 
ţinea în mâini, că era scurtă şi scrisă neglijent. Suferea de 
ani de zile de o splină mărită, însă acum starea lui s-a 
înrăutățit rapid şi, spre sfârşitul lui aprilie, am aflat că nu 
mai era nici o speranţă şi că dorea să ne comunice ultimele- 
i dorinţe. 

Când am intrat în camera lui era sprijinit de perne şi 
respira cu greu. Ne-a cerut să încuiem uşa şi să ne aşezăm 
fiecare de o parte a patului. Apoi, prinzându-ne de mâini, 
ne-a comunicat nişte lucruri extraordinare, cu o voce 
întreruptă atât de emoție cât şi de durere. O să încerc să vă 
reproduc ce a spus. 

— Există un singur lucru care-mi apasă cugetul în acest 
ultim moment. Este felul în care am tratat-o pe biata orjană 
a lui Morstan. Blestemata lăcomie, care a fost păcatul care 


m-a chinuit toată viaţa, a ţinut-o la distanţă de comoara din 
care cel puţin jumătate trebuia să-i revină. Şi, totuşi, nu 
mam atins nici eu de ea, atât de oarbă şi prostească este 
avariţia. Simplul sentiment al posesiei a fost atât de dulce 
că nu m-am îndurat s-o împart cu altcineva. Vedeţi acea 
diademă cu perle de lângă sticluţa cu chinină. Nici măcar 
de ea nu m-am putut îndura să mă despart, deşi am scos-o 
cu intenţia de a i-o trimite. Voi, fiii mei, îi veţi trimite partea 
ce i se cuvine din comoara din Agra. Dar nu-i trimiteţi 
nimic, nici măcar diadema, până nu mor.” 

La urma urmei, au mai existat cazuri când oameni într-o 
stare la fel de disperată şi-au revenit. 

— O să vă spun cum a murit Morstan, a continuat el. 
Suferea de ani buni de inimă, dar se ascunsese de toată 
lumea. Numai eu ştiam de asta. Când ne-am aflat în India, 
el şi cu mine, în urma unei înşiruiri de circumstanţe 
extraordinare, am intrat în posesia unei comori însemnate. 
Eu am adus-o în Anglia iar, când Morstan a sosit şi el într-o 
noapte, a venit direct aici să-şi ia partea. A mers pe jos din 
staţie, şi a fost lăsat înăuntru de credinciosul meu servitor 
Lai Chowdar, care a murit între timp. Morstan şi cu mine 
ne-am certat privind partea care ne revenea fiecăruia, şi 
am ajuns să ne aruncăm cuvinte tari. Morstan a sărit de pe 
scaun în culmea furiei când, deodată, şi-a apăsat mâna pe 
inimă, faţa i s-a făcut lividă, şi a căzut pe spate, tâindu-şi 
capul în colţul sipetului în care se afla comoara. Când m-am 
aplecat asupra lui, am văzut, spre spaima mea, că murise. 

Un timp îndelungat am stat pe scaun pierdut, întrebându- 
mă ce să fac. Primul meu impuls a fost, desigur, să chem pe 
cineva în ajutor; însă a trebuit să recunosc că existau toate 
şansele să fiu acuzat că l-am ucis. Faptul că a murit când ne 
certam, şi rana adâncă de la cap constituiau dovezi clare 
împotriva mea. lar apoi o investigaţie oficială avea să scoată 
la iveală nişte fapte privind comoara, pe care eram foarte 
doritor să le ţin secrete. Părea să nu fie deloc necesar ca 
cineva să afle ce sa întâmplat. 


Mai reflectam încă la toate acestea, când, ridicându-mi 
privirea, l-am văzut în pragul uşii pe servitorul meu, Lai 
Chowdar. S-a strecurat înăuntru şi a zăvorât uşa. 

— Nu-ţi fie frică, stăpâne, mi-a spus. Nimeni nu trebuie să 
ştie că l-ai omorât. Hai să-l ascundem, şi cine o să afle ceva? 

— Nu l-am omorât eu, am spus. 

Lai Chowdar a dat din cap şi a zâmbit. A scos un oftat 
foarte trist. 

— Am auzit totul, stăpâne. V-am auzit certându-vă, şi am 
auzit lovitura. Dar buzele îmi sunt pecetluitE. În casă toţi 
dorm. Hai să-l ducem undeva. 

Asta a fost îndeajuns să mă facă să mă hotărăsc. Dacă 
propriul meu servitor nu credea în nevinovăția mea, cum 
puteam spera să-i fac să creadă pe cei douăsprezece 
negustori stupizi din boxa juriului? Lai Chowdar şi cu mine 
am scăpat de cadavru în noaptea respectivă, iar în câteva 
zile ziarele din Londra vuiau de dispariţia misterioasă a 
căpitanului Morstan. Sper că înţelegeţi, din ce spun, că nu 
pot fi învinuit de moartea lui. Vina mea este că am ascuns 
nu numai corpul, ci şi comoara, şi că am păstrat partea lui 
Morstan împreună cu a mea. Vreau, prin urmare, ca voi să 
o înapoiaţi. Apropiaţi-vă urechile de gura mea. Comoara 
este ascunsă în... In acel moment, faţa lui a luat o expresie 
oribilă; ochii i se holbau sălbatic, falca i s-a lăsat, şi a ţipat 
Cu 0 voce pe care nu o voi uita vreodată: 

Nu-l lăsaţi să intre! Pentru Dumnezeu, nu-l lăsaţi înăuntru! 
Ne-am holbat amândoi la fereastra din spatele nostru, unde 
îi era fixată privirea. O faţă ne privea de acolo, din 
întuneric. Am putut vedea nasul albit fiindcă fusese apăsat 
pe geam. Era o faţă păroasă şi cu barbă, cu ochi sălbatici şi 
cruzi şi o expresie de adâncă răutate. Fratele meu şi cu 
mine neam năpustit spre fereastră, dar omul dispăruse. 
Când ne-am întors lângă tatăl nostru, capul îi căzuse, şi 
pulsul nu-i mai bătea. 

În noaptea aceea am căutat prin grădină, dar n-am dat de 
nimeni şi de nimic, cu excepţia unei singure urme de picior 


chiar sub fereastră, în răzorul cu flori. Dacă n-ar fi fost acel 
pas, am fi putut crede că acea faţă sălbatică şi teribilă era 
doar produsul imaginaţiei noastre. Insă am avut în curând o 
altă dovadă, şi mai izbitoare, că existau nişte forţe secrete, 
care acționau în preajma noastră. Dimineaţa, fereastra 
camerei tatălui meu a fost găsită deschisă, cineva scotocise 
prin dulapurile şi cutiile acestuia, iar pe biroul lui fusese 
prinsă o bucată de hârtie, având pe ea mâzgălite cuvintele 
„semnul celor patru”. Ce însemnau acestea, sau cine a fost 
vizitatorul secret, n-am aflat vreodată. După toate 
aparențele, nimic nu fusese furat, deşi totul fusese răscolit. 
Fratele meu şi cu mine am asociat fireşte acest incident 
ciudat cu teama care l-a urmărit pe tatăl nostru toată viaţa; 
dar este încă un mister total pentru noi. 

Omuleţul a făcut o pauză, pentru a-şi reaprinde 
narghileaua, şi a pufăit gânditor câteva clipe. Ascultasem cu 
toţii absorbiți această poveste extraordinară. La succinta 
descriere a morţii tatălui său, domnişoara Morstan s-a făcut 
albă ca moartea, şi pentru o clipă mi-a fost teamă că va 
leşina. Şi-a revenit totuşi după ce a băut paharul cu apă pe 
care i l-am umplut în tăcere, dintr-o carafă venețiană de pe 
masa rezemată de perete. Sherlock Holmes s-a lăsat pe 
spate pe scaun, cu o expresie absentă şi pleoapele lăsate 
peste ochii scânteietori. Mă gândeam privindu-l, că exact în 
acea zi se plânsese amarnic de banalitatea vieţii. Aici cel 
puţin apăruse o problemă care să-i încerce perspicacitatea 
la maximum. Domnul Thaddeus Sholto s-a uitat la noi de la 
unul la altul, evident mândru de efectul poveştii sale, iar 
apoi a continuat povestea, printre pufăiturile din imensa sa 
pipă. 

— Fratele meu şi cu mine, a spus el, am fost, precum vă 
puteţi imagina, extrem de excitaţi la ideea comorii de care 
vorbise tatăl nostru. Săptămâni şi luni întregi am săpat şi 
scotocit în fiecare loc din grădină, fără să descoperim nimic. 
Te înnebunea să te gândeşti că ascunzătoarea acesteia îi 
stătea tatălui nostru pe buze în momentul în care a murit. 


Puteam să ne facem o idee privind splendoarea bogățiilor 
absente după diadema pe care o scosese. Eu şi cu fratele 
Bartholomew am avut ceva discuţii în privinţa acesteia. 

Perlele erau evident foarte valoroase, şi el nu vroia să se 
despartă de ele căci, vă spun ca între prieteni, fratele meu 
are, ca şi tata, o înclinaţie spre avariţie. Tot ceea ce am 
putut face a fost să-l conving să mă lase să găsesc adresa 
domnişoarei Morstan, şi să-i trimit câte o singură perlă la 
intervale fixe de timp, astfel încât cel puţin să nu se afle 
niciodată în nevoie. 

— A fost foarte generos din partea dumneavoastră, a spus 
cu însufleţire însoţitoarea noastră. Aţi fost extrem de bun. 

Omuleţul a dat din mână dezaprobator. 

Eram administratorii dumneavoastră, a spus el. Aceasta 
era lumina în care priveam eV. Lucrurile, deşi fratele meu, 
Bartholomew, n-a putut să accepte în întregime acest punct 
de vedere. Noi eram plini de bani. 

Eu unul nu doream mai mulţi. În plus, ar fi fost ceva de un 
asemenea prost gust să tratezi o tânără doamnă într-o 
manieră atât de josnică. „Le mauvais gout mene au crime”, 
Prostul gust duce la crimă. Francezii au o manieră foarte 
eficientă de a exprima astfel de lucruri. Opiniile noastre în 
privinţa acestui subiect erau atât de diferite încât am 
considerat că e cel mai bine să mă mut în propria-mi casă 
prin urmare, am părăsit Pondicherry Lodge, luându-l pe 
vechiul servitor şi pe Williams cu mine. Ieri însă am fost 
înştiinţat că avusese loc un eveniment de cea mai mare 
importanţă. Comoara fusese descoperită. Am contactat-o 
imediat pe domnişoara Morstan şi tot ceea ce ne mai 
rămâne de făcut este să mergem la Norwood şi să ne cerem 
partea. lam explicat punctul meu de vedere fratelui meu 
Bartholomew noaptea trecută: prin urmare, ne aşteaptă, 
chiar dacă nu suntem nişte vizitatori bineveniţi. 

Domnul Thaddeus Sholto s-a oprit, contractându-se în 
continuare pe sofaua luxoasă. Am rămas toţi tăcuţi, cu 


gândurile la întorsătura pe care o luase misterioasa 
afacere. Holmes a fost primul care s-a ridicat în picioare. 

— Aţi procedat bine, domnule, de la început până la sfârşit, 
a spus el. Este posibil să ne revanşăm, aruncând o lumină 
asupra ceea ce este încă neclar pentru dumneavoastră. Dar, 
aşa cum domnişoara Morstan a remarcat deja, este târziu şi 
ar fi cel mai bine să rezolvăm lucrurile fără nici cea mai 
mică întârziere. 

Noua noastră cunoştinţă şi-a înfăşurat cu mare grijă 
narghileaua şi a extras din spatele unei draperii un 
pardesiu foarte lung cu brandenburguri, având guler şi 
manşete de astrahan. S-a încheiat strâns la toţi nasturii, în 
ciuda nopţii extrem de umede, şi şi-a terminat toaleta 
punându-şi pe cap o căciulă din blană de iepure, cu clape 
ce-i acopereau urechile, astfel încât nu se mai vedea nimic 
din el cu excepţia feţei sale palide şi mobile. 

— Sănătatea mea este cam fragilă, a remarcat el, în timp 
ce ne conducea prin hol. Sunt obligat să fiu foarte atent. 

Birja ne aştepta afară şi, evident, programul nostru fusese 
stabilit de dinainte, căci vizitiul a pornit imediat în mare 
viteză. Thaddeus Sholto vorbea fără încetare, cu o voce 
ascuţită ce acoperea huruitul roţilor 

— Bartholomew este un individ inteligent, a spus el. Cum 
credeţi că a descoperit unde se afla comoara? A ajuns la 
concluzia că era undeva înăuntru: prin urmare, a calculat 
întregul volum al casei, făcând măsurători peste tot, astfel 
încât nici măcar un singur centimetru nu a rămas neluat în 
considerare. A descoperit, printre altele, că înălţimea 
clădirii era de 22,50 de metri, însă, adunând înălțimile 
separate ale tuturor camerelor şi luând în considerare 
spaţiul dintre acestea, pe care l-a măsurat făcând perforări, 
nu putea ajunge la mai mult de 21,30 metri. Prin urmare, 
nu putea da socoteală de 1,20 metri. Aceştia puteau fi 
numai undeva deasupra. Deci, a făcut o gaură în tavanul din 
şipci şi ipsos al camerei de sub acoperiş, iar acolo, a 
descoperit o mică mansardă ce se afla deasupra acesteia, şi 


care fusese” încuiată, nimeni neştiind de ea. In mijlocul ei, 
se afla sipetul cu comoara, aşezat pe două grinzi. L-a 
coborât prin gaură, şi l-a deschis. A calculat valoarea 
bijuteriilor ca fiind nu mai mică de o jumătate de milion de 
lire sterline. 

La menţionarea acestei sume imense, ne-am holbat cu toţii 
unii la alţii. Dacă puteam face ca drepturile să-i fie 
respecate, domnişoara Morstan avea să se transforme 
dintr-o guvernantă săracă în cea mai bogată moştenitoare 
din Anglia. Desigur, un prieten credincios trebuia să se 
bucure la auzul unei asemenea veşti; totuşi, mi-e ruşine să 
spun că egoismul a pus stăpânire pe mine, iar inima mea s-a 
făcut grea ca plumbul. Am bâlbâit câteva cuvinte şovăitoare 
de felicitare, iar apoi am rămas trist, cu capul lăsat, surd la 
flecăreala noii noastre cunoştinţe. Era clar un ipohondru, şi 
auzeam ca prin vis interminabilele serii de simptoame pe 
care le scotea din el, cerându-mi informaţii în privinţa 
compoziţiei şi acţiunii a nenumărate leacuri şarlataneşti, 
dintre care purta unele în buzunar, într-o cutiuţă de piele. 
Sper să nu-şi amintească niciunul din răspunsurile pe carei 
le-am dat în acea noapte. Holmes declară că m-a auzit 
avertizându-l în privinţa marelui pericol de a lua mai mult 
de două picături de ulei de castoreum şi recomandându-i 
stricnina în doze mari pe post de calmant. Indiferent dacă 
aşa a fost, m-am simţit cu siguranţă uşurat când birja 
noastră s-a oprit cu o smucitură, iar vizitiul a sărit jos să ne 
deschidă portiera. 

Aceasta, domnişoară Morstan este Pondicherry Lodge, a 
spus domnul Thaddeus Sholto, ajutând-o să coboare. 

Capitolul V. 

Tragedia din Pondicherry Lodge. 

Se făcuse aproape unsprezece când am ajuns în faza finală 
a aventurilor noastre nocturne. Lăsasem în urmă ceața 
jilavă a marelui oraş şi noaptea era frumoasă. Un vânt cald 
sufla dinspre vest şi nori întunecaţi treceau încet pe cer, 
jumătate din lună ivindu-se din când în când printre ei. Era 


destul de luminos pentru a vedea la ceva distanţă, dar 
Thaddeus Sholto a luat unul din felinarele de la trăsură 
pentru a ne vedea mai bine drumul. 

Pondicherry Lodge era înconjurată de un parc, îngrădit de 
un zid foarte înalt de piatră, cu sticlă pisată deasupra. O 
poartă îngustă, încastrată în fier, era singura cale de acces. 
La aceasta a bătut gazda noastră, cu un ciocănit ciudat ca 
de poştaş - rat-tat. 

— Cine-i acolo?, a strigat o voce morocănoasă dinăuntru. 

— Eu sunt, McMurdo. Cu siguranţă îmi cunoşti ciocănitul. 

S-a auzit o mormăială, urmată de zornăitul şi zdrâăngănitul 
cheilor. Poarta s-a deschis înapoi cu putere, iar un bărbat 
scund, lat în piept, stătea în cadrul ei, cu lumina galbenă a 
unui felinar strălucind deasupra feţei sale proeminente şi a 
ochilor săi clipind neîncrezători. 

— Dumneata eşti, domnule Thaddeus? Dar cine sunt 
ceilalţi? N-am ordine de la stăpân în privinţa lor. 

Nu, McMurdo? Mă surprinzi! l-am spus fratelui meu 
noaptea trecută că o să aduc nişte prieteni. 

— N-a ieşit azi din camera sa, domnule Thaddeus, şi nu am 
nici un fel de ordine. Ştiţi foarte bine că trebuie să respect 
instrucţiunile. Pe dumneavoastră vă pot lăsa să intraţi, însă 
prietenii dumneavoastră trebuie să rămână unde sunt. 

Acesta era un obstacol neaşteptat. Thaddeus Sholto s-a 
uitat în jurul lui uimit şi neajutorat. 

— Foarte urât din partea ta, McMurdo!, a spus el. Dacă 
garantez pentru ei, ar trebui să-ţi ajungă. Şi apoi mai este şi 
tânăra doamnă. Nu poate aştepta în drum la ora asta. 

— Îmi pare foarte rău, domnule Thaddeus, a spus paznicul, 
neînduplecat. Se poate ca dânşii să fie prietenii dumitale, 
dar nu sunt prietenii stăpânului. Mă plăteşte bine să-mi fac 
treaba, şi o să mi-o fac aşa cum trebuie. Nu-l cunosc pe 
niciunul dintre prietenii dumitale. 

— O, ba da, mă cunoşti, McMurdo, a strigat Sherlock 
Holmes jovial. Nu cred că ai putut să mă uiţi. Nu-ţi 
aminteşti amatorul care a luptat trei runde cu tine pe ringul 


lui Alison în noaptea meciului de binefacere, acum patru 
ani? 

— Nu se poate, domnul Sherlock Holmes!, a urlat boxerul. 
Dumnezeule!, cum am putut să nu vă recunosc? Dacă în loc 
de a sta acolo atât de liniştit, aţi fi înaintat şi mi-aţi fi tras un 
croşeu sub falcă, v-aş fi recunoscut pe loc. 

Ah, v-aţi risipit talentul, chiar aşa! Aţifi putut ajunge 
departe, dacă aţifi vrut. 

— Vezi, Watson, dacă dau greş în toate celelalte, mai îmi 
rămâne încă o profesie ştiinţifică la îndemână, mi-a spus 
Homes, râzând. Prietenul nostru no să ne mai ţină în frig 
acum, sunt sigur. 

— Intraţi, domnule, intraţi împreună cu prietenii 
dumneavoastră, i-a răspuns acesta. Îmi pare foarte rău, 
domnule 'Thaddeus, dar ordinele sunt foarte stricte. A 
trebuit să mă asigur cine sunt prietenii dumneavoastră, 
înainte de a-i lăsa să intre. 

Înăuntru, o cărare de pietriş şerpuia pe pământul pustiu 
până la o urieşenie de casă, pătrată şi prozaică, învăluită în 
întuneric, cu excepţia locurilor în care o rază de lună 
lumina un colţ, licărind în fereastra mansardei. 
Dimensiunile imense ale casei, întunericul şi tăcerea ei de 
moarte îţi înfiorau inima. Chiar şi Thaddeus Sholto a părut a 
se simţi inconfortabil, iar felinarul îi tremura şi zăngănea în 
mână. 

— Nu pot să înţeleg, a spus el Trebuie să fie vreo greşeală. 
I-am spus clar lui Bartholomew că venim încoace, şi totuşi 
fereastra lui nu e luminată. Nu ştiu ce să mai cred. 

— Îşi păzeşte întotdeauna casa în felul ăsta?, l-a întrebat 
Holmes. 

— Da; a urmat obiceiul tatălui meu. A fost fiul favorit ştiţi şi 
câteodată cred că tatăl meu i-a spus mai multe decât mi-a 
spus mie. Aceea este fereastra lui Bartholomew, acolo sus, 
unde luminează luna. Este luminată, dar nu se vede nici o 
lumină dinăuntru, cred. 


— Niciuna, a spus HolmeS. Însă văd o luminiţă în acea 
fereastră mică de lângă uşă. 

— Ah, aceea este camera menajerei. Acolo locuieşte 
bătrâna doamnă Bernstone. Ea ne poate spune ce s-a 
întâmplat. Dar poate mă puteţi aştepta aici un minut sau 
două căci, nefiind prevenită că venim, poate să se alarmeze 
dacă intrăm cu toţii deodată. Tăcere! Ce-a fost asta? 

A ridicat felinarul, iar mâna îi tremura atât de tare că 
cercurile de lumină pâlpâiau şi se mişcau peste tot în jurul 
nostru. Domnişoara Morstan m-a prins de încheietura 
mâinii, şi am rămas toţi cu inimile bătându-ne puternic, 
încordându-ne auzul. Dinspre casa mare şi neagră se 
auzeau în noaptea tăcută sunetele cele mai triste şi demne 
de milă - scâncetul ascuţit, întretăiat al unei femei 
înfricoşate. 

— Este doamna Bernstone, a spus Sholto. Este singura 
femeie din casă. Aşteptaţi aici. O să mă întorc într-o clipă. S- 
a năpustit spre uşă şi a ciocănit în stilul lui ciudat. Am văzut 
cum o bătrână înaltă l-a lăsat să intre, extrem de bucuroasă 
să-l vadă. 

— O, domnule Thaddeus, sunt atât de fericită că aţi venit! 
Sunt atât de fericită că sunteţi aici, domnule Thaddeus! Am 
auzit-o repetându-şi exclamaţia de bucurie până când uşa s- 
a închis, iar vocea ei s-a stins în nişte sunete înăbugşite. 
Ghidul nostru ne-a lăsat felinarul. Holmes l-a întors încet în 
jurul nostru, uitându-se cu atenţie la casă şi la grămezile 
imense de gunoi strânse de-a valma în jur. Eu şi cu 
domnişoara Morstan stăteam împreună, iar mâna ei se afla 
într-a mea. Ce lucru extraordinar de subtil este dragostea, 
căci iată-ne pe noi doi, care nu ne văzusem înainte de acea 
zi, care nu schimbasem vreun cuvânt sau privire 
afectuoasă, şi totuşi acum, la vreme de necaz, mâinile 
noastre s-au căutat instinctiv una pe cealaltă. M-am 
minunat de atunci încoace de acest fapt, dar la momentul 
respectiv mi-a părut a fi cel mai firesc lucru să-mi exprim 
simpatia faţă de ea în acest fel şi, aşa cum mi-a spus ea mai 


târziu, şi ea a simţit instinctiv nevoia de a fi reconfortată şi 
protejată de mine. Prin urmare, ne ţineam de mâini, ca doi 
copii, cu pacea în inimi, în ciuda lucrurilor întunecate din 
jurul nostru. 

Ce loc ciudat!, a spus ea, privind în jur. 

— Arată ca şi cum toate cârtiţele din Anglia ar fi fost lăsate 
libere pe aici. Am văzut ceva de felul acesta pe coasta unui 
deal în apropiere de Ballarat, unde s-au făcut prospectări. 

— Arată astfel din aceeaşi cauză, a spus Holmes. Acestea 
sunt urme lăsate de căutătorii de comori. Nu trebuie să 
uitaţi că o căutau de şase ani. Nu-i de mirare că locul pare a 
fi o carieră de pietriş. 

În acel moment, uşa casei a fost deschisă cu putere, iar 
Thaddeus Sholto a apărut alergând, cu mâinile în faţă şi 
groază în ochi. 

— Ceva nu este în regulă cu Bartholomew!, a strigat el. 
Sunt înspăimântat! Nervii îmi cedează. Într-adevăr, 
aproape că se sufoca de frică, iar faţa lui slabă şi 
contorsionată, cE. De abia se vedea din gulerul mare de 
astrahan, avea expresia imploratoare şi neajutorată a unui 
copil înfricoşat. 

— Haideţi în casă, a spus Holmes, în maniera sa energică 
şi hotărâtă. 

— Da, vă rog!, ne-a rugat Ihaddeus Sholto. Realmente, nu 
mă simt capabil să raţionez. 

L-am urmat cu toţii în camera menajerei, ce se afla în 
stânga holului. Bătrâna păşea înainte şi înapoi cu o privire 
speriată, iar degetele i se mişcau fără astâmpăr, însă 
vederea domnişoarei Morstan a părut a avea un efect 
calmant asupra ei. 

— Dumnezeu să-ţi binecuvânteze faţa dulce şi destinsă!, a 
strigat ea, cu un hohot isteriC. Îmi face bine să te văd. O, am 
fost teribil de încercată pe ziua de azi! 

Însoţitoarea noastră i-a atins uşor mâna subţire şi 
muncită, şi i-a murmurat câteva cuvinte prietenoase de 


încurajare, care i-au adus acesteia culoarea înapoi în obrajii 
livizi. 

— Stăpânul s-a încuiat în odaie şi n-a vrut să-mi răspundă, 
a explicat ea. Toată ziua am aşteptat să aud ceva din partea 
lui, căci îi place adesea să fie singur; însă, acum o oră, mi-a 
fost teamă că ceva nu era în regulă, şi am urcat şi m-am 
uitat prin gaura cheii. Trebuie să urcați, domnule 
Thaddeus, trebuie să urcați şi să vedeţi cu proprii ochi. L- 
am văzut pe domnul Bartholomew Sholto bucuros şi trist în 
ultimii zece ani, însă nu l-am văzut niciodată cu o asemenea 
expresie pe faţă ca cea de acum. 

Sherlock Holmes a luat lampa, mergând în frunte, căci lui 
Thaddeus Sholto îi clănţăneau dinţii. Era atât de zdruncinat 
că a trebuit să-mi trec braţul pe sub al său în timp ce urcam 
scările, căci genunchii îi tremurau. De două ori în timp ce 
urcam, Holmes şi-a scos lupa din buzunar, examinând cu 
atenţie urmele de pe rogojinile de cocos ce serveau drept 
covor pe scări, şi care mie îmi păreau a fi doar pete de praf 
fără nici o formă. Păşea încet de pe o treaptă pe alta, ţinând 
lampa şi aruncând priviri atente în dreapta şi în stânga. 
Domnişoara Morstan a rămas în urmă cu menajera 
înfricoşată. 

Al treilea rând de scări se termina în faţa unui hol drept 
destul de lung, cu o mare tapiserie indiană înrămată pe 
dreapta şi trei uşi pe stânga. Holmes a înaintat de-a lungul 
lui în aceeaşi manieră înceată şi metodică, în timp ce noi ne 
ţineam aproape în urma lui, umbrele noastre lungi şi negre 
refiectându-se în jos pe coridor. A treia uşă era aceea pe 
care o căutam. Holmes a bătut fără să primească nici un 
răspuns, iar apoi a încercat să mişte mânerul şi s-o deschidă 
cu forţa. Era însă încuiată pe dinăuntru şi încă cu un zăvor 
lat şi solid, aşa cum am putut observa când am apropiat 
lampa de ea. Cheia fiind întoarsă totuşi în broască, gaura 
nu fusese în întregime acoperită. Sherlock Holmes s-a 
aplecat să se uite, şi imediat s-a ridicat din nou, respirând 
adânc. 


— E ceva diavolesc în toate astea, Watson, mi-a spus el, 
mai mişcat de cât l-am văzut vreodată. Ce zici de asta? 

M-am aplecat să mă uit şi eu, şi m-am retras îngrozit. 
Lumina lunii se revărsa în cameră, luminând-o cu razele ei 
neclare şi tremurătoare. Uitându-se direct la mine, şi ca şi 
cum ar fi fost suspendată în aer, căci totul dedesubt era în 
umbră, atârna o faţă, exact faţa însoţitorului nostru 
Thaddeus. Avea aceeaşi frunte înaltă şi lucioasă, acelaşi păr 
roşu zburlit în jur, şi aceeaşi expresie lividă. Trăsăturile 
erau împietrite cu toate acestea într-un zâmbet oribil, un 
rânjet înţepenit şi nefiresc, care, în acea odaie liniştită şi 
luminată de lună, avea un efect mai şocant asupra nervilor 
decât orice încruntare sau strâmbătură. Faţa era atât de 
asemănătoare cu aceea a prietenului nostru că m-am întors 
spre el, să mă asigur că se afla într-adevăr cu noi. Apoi mi- 
am amintit că menţionase că el şi fratele lui erau gemeni. 

— Ce groaznic!, i-am spus lui Holmes. Ce e de făcut? 

— Uşa trebuie să cedeze, mi-a răspuns, şi, împingându-se 
în ea, s-a lăsat cu toată greutatea pe zăvor. Uşa a scârţăit şi 
a gemut, însă nu a cedat. Ne-am aruncat încă o dată 
împreună în ea, şi de data aceasta a cedat cu o pocnitură 
bruscă şi ne-am trezit în camera lui Bartholomew Sholto. 

Părea a fi fost amenajată ca laborator de chimie. Două 
rânduri de sticle cu dopuri se aflau de-a lungul peretelui din 
faţa uşii iar masa era acoperită de lămpi Bunsen, eprubete 
şi retortE. În colţuri se aflau recipiente cu acizi puse în 
coşuri de nuiele. Unul dintre acestea părea să se fi spart 
căci nişte lichid întunecat se scursese din el iar aerul era 
îmbibat de un miros extrem de puternic, ca de smoală. Într- 
o parte a camerei, în mijlocul unor resturi de şipci şi ipsos, 
se afla o scară, iar deasupra ei exista o deschizătură în 
tavan, suficient de mare să lase să treacă un om. O frânghie 
fusese aruncată neglijent la piciorul ei. 

Lângă masă, stăpânul casei se afla aşezat grămadă pe un 
scaun de lemn, cu capul căzut pe umărul stâng, şi având 
acel zâmbet înfricoşător şi enigmatic pe faţă. Era ţeapăn şi 


rece, şi era clar că murise cu multe ore în urmă. Mi s-a 
părut că nu numai trăsăturile sale, ci toate membrele i se 
convulsionaseră şi se răsuciseră într-un chip absolut bizar. 
Pe masă, lângă mâna sa, se afla un instrument ciudat, 
arătând ca un ciocan: un ciomag maroniu, cu granulaţie 
fină de care era legată, grosolan, cu sfoară aspră o piatră. 
Lângă acesta era o bucată de hârtie cu nişte cuvinte 
mâzgălite pe ea. Holmes s-a uitat la ea, şi apoi mi-a dat-o 
mie. 

— Vezi, a spus el, ridicând cu înţeles din sprâncene. 

La lumina lămpii am citit, cu o senzaţie de groază „semnul 
celor patru”. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce înseamnă toate astea? 

— Înseamnă crimă, a spus el, aplecându-se deasupra 
bărbatului mort. 

Ah, m-am aşteptat la asta. Priveşte aici! A arătat cu mâna 
spre ce părea a fi un spin lung şi întunecat înfipt în piele 
exact deasupra urechii acestuia. 

— Pare a fi un spin, am spus eu. 

— Chiar este un spin. Poţi să-l scoţi. Dar fii atent, căci este 
otrăvit. 

L-am luat între arătător şi degetul mare. A ieşit din piele 
cu atâta uşurinţă că de abia dacă a lăsat vreo urmă. Numai 
o mică pată de sânge indica unde fusese înţepătura. 

— Toate astea sunt un mister de nedezlegat pentru mine, 
am spus eu. Devine din ce în ce mai abscons în loc să se 
clarifice. 

Din contră, mi-a răspuns el. Se clarifică în fiecare clipă. 
Am nevoie numai de câteva verigi care-mi lipsesc ca să am 
întregul tablou. 

De când intrasem în cameră, aproape că am uitat de 
prezenţa gazdei noastre. Stătea încă în pragul uşii, 
întruchiparea vie a groazei, frângându-şi mâinile şi gemând 
încet. Brusc, a izbucnit însă într-un țipăt ascuţit şi 
plângăreţ. 


— Comoara a dispărut!, a spus el. L-au furat comoara! 
Uitaţi gaura prin care am coborât-o. L-am ajutat eu însumi! 
Am fost ultima persoană care l-a văzut în viaţă! L-am lăsat 
aici noaptea trecută, şi l-am auzit încuind uşa când coboram 
scările. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? 

— Era zece. lar acum e mort, şi va fi chemată poliţia, şi o 
să fiu bănuit că am fost implicat. O, da, sunt sigur că aşa va 
fi. Dar dumneavoastră nu credeţi asta, domnilor? Cu 
siguranţă, nu credeţi că eu am făcut-o? Ar fi fost posibil să 
vă aduc aici, dacă aş fi făcut-o? Oh, Doamne! Oh, Doamne! 
Cred că o să înnebunesc! îşi smucea braţele şi bătea din 
picioare, cuprins de un fel de frenezie convulsivă. 

— N-aveţi nici un motiv să vă fie frică, domnule Sholto, i-a 
spus Holmes, prietenos, punându-şi mâna pe umărul său. 
Urmaţi-mi sfatul şi duceţi-vă la poliţie să raportați ce s-a 
întâmplat. Oferiţi-vă să-i ajutaţi cu tot ce puteţi. Vă vom 
aştepta aici până când vă întoarceţi. 

Omuleţul s-a supus cu un aer tâmp, şi l-am auzit 
împiedicându-se pe scări în întuneric. 

Capitolul VI. 

Sherlock Holmes face o demonstraţie 

— Acum, Watson, mi-a spus Holmes, frecându-şi mâinile, 
avem o jumătate de oră numai pentru noi. Hai s-o folosim 
judicios. Tabloul îmi este, aşa cum ţi-am spus, aproape 
complet; dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, fiind prea 
încrezători. Aşa simplu cum pare acum acest caz, s-ar putea 
să existe ceva mai adânc dedesubt. 

— Simplu?!, am exclamat. 

— Cu siguranţă, a spus el, având ceva din aerul unui 
profesor care explică o lecţie clinică clasei sale. Pur şi 
simplu, aşează-te în colţul de acolo, ca urmele paşilor tăi să 
nu complice lucrurile. Acum, la treabă! In primul rând, cum 
au intrat aici aceşti oameni, şi cum au plecat? Uşa nu a fost 
deschisă de noaptea trecută. Dar fereastra? A luat lampa la 


fereastră, mormăindu-şi observaţiile cu voce tare în tot 
acest timp, dar adresându-şi-le mai degrabă sieşi decât mie. 

— Fereastra este prinsă pe dinăuntru. Rama este solidă. 
Nu există balamale pe laterală. Hai s-o deschidem. Nici o 
conductă de apă în apropiere. Nu se poate ajunge la 
acoperiş. Totuşi, un om a urcat pe fereastră. A plouat puţin 
astă-noapte. Pe pervaz se află urma unui picior. lar aici este 
o urmă rotundă de noroi, şi alta pe podea, şi alta aici, lângă 
masă. 

Vezi, Watson! Aceasta este realmente o probă foarte 
frumoasă. 

M-am uitat la discurile de noroi clar conturate. 

— Aceasta nu este urma unui picior, am spus. 

— Este ceva ce ne este mult mai folositor. Este urma unui 
ciot de lemn. Vezi, aici pe pervaz este o urmă de cizmă, o 
cizmă grea cu un călcâi lat de metal, iar lângă ea este urma 
piciorului de lemn. 

— Este vorba de bărbatul cu piciorul de lemn. 

— Exact. Dar a mai fost cineva, un aliat foarte capabil şi 
eficient. Poţi să te caţeri pe zid, doctore? 

M-am uitat pe fereastra deschisă. Luna încă strălucea 
puternic în acea parte a casei. Eram la mai mult de 18 
metri de pământ şi indiferent unde mă uitam, nu vedeam 
nici un loc unde să pun piciorul, nici măcar o crăpătură în 
zidărie. 

— Îmi este absolut imposibil, i-am răspuns. 

— Fără ajutor, aşa şi este. Dar presupune că ai avea un 
prieten aici sus, care ţi-ar lăsa în jos această frânghie bună 
şi solidă pe care o văd în colţ, legând-o la un capăt de acest 
mare cârlig de pe perete. Atunci, cred că dacă eşti o 
persoană agilă, te-ai putea căţăra, cu tot cu piciorul de 
lemn. Ai pleca, fireşte, în acelaşi fel, iar complicele tău ar 
trage în sus frânghia, ar desface-o din cârlig, ar închide 
fereastra, ar prinde-o în interior, şi ar dispărea în felul în 
care a venit. O observaţie minoră pe care vreau s-o fac, a 
continuat el, jucându-se cu frânghia, este că amicul nostru 


cu piciorul de lemn, deşi un bun căţărător, nu este marinar 
de meserie. Mâinile lui nu sunt bătătorite. Văd prin lupă 
multe pete de sânge, mai ales spre capătul frânghiei, de 
unde deduc că a alunecat în jos atât de repede încât şi-a 
jupuit pielea de pe mâini. 

— 'Toate astea sunt bune şi frumoase, am spus eu, dar 
lucrurile devin şi mai de neînțeles decât înainte. Cine este 
acest complice misterios? Cum a pătruns în odaie? 

— Da, complicele!, a repetat Holmes, pe gânduri. Există 
nişte aspecte interesante privindu-l pe acest complice. 
Datorită lui, cazul iese din zona banalului. Cred că acest 
complice este un deschizător de drumuri în analele crimei 
din această ţară, deşi cunosc cazuri similare din India, iar, 
dacă memoria nu mă înşeală, din Senegambia. 

— Cum a intrat acesta, deci?, am repetat întrebarea. Uşa 
era încuiată, fereastra inaccesibilă. Oare pe horn? 

— Grătarul este mult prea mic, a răspuns el. M-am gândit 
deja la această posibilitate. 

— Cum atunci?, am insistat. 

— Nu vrei să aplici ceea ce te-am învăţat, mi-a spus, 
scuturând din cap. Cât de des ţi-am spus că, după ceai 
eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, INDIFERENT CÂT DE 
IMPROBABIL PARE, trebuie să fie adevărul? Ştim câ nu a 
intrai pe uşă, fereastră sau horn. Ştim de asemenea că nu 
se putea afla ascuns în cameră, căci nu avea unde să se 
ascundă. De unde a venit deci? 

— A venit prin gaura din tavan, am strigat. 

— Fireşte că pe acolo. Aşa trebuie să fi fost. Dacă o să fii 
atât de amabil să-mi ţii lampa, o să cercetez şi camera de 
deasupra, camera secretă în care a fost găsită comoara. 

— A urcat pe scară şi prinzându-se cu mâinile de o grindă 
s-a împins în sus în mansardă. Apoi, lăsându-se pe burtă, s-a 
întins după lampă, ţinând-o în timp ce-l urmam. 

Odaia în care am pătruns era de aproximativ trei metri pe 
şase. Podeaua era constituită de grinzi, cu şipci şi ipsos 
între ele, astfel încât, când mergeai, trebuia să păşeşti de 


pe o grindă pe alta. Tavanul o lua în sus până la un vârf, şi 
era evident partea interioară a acoperişului întregii case. 
Nu exista nici o piesă de mobilier, iar praful care se 
strânsese cu anii se lăsase gros pe podea. 

— Poftim, vezi, mi-a spus Sherlock Holmes, atingând cu 
mâna peretele înclinat. Acesta este un chepeng care duce 
afară pe acoperiş. Pot să-l împing înapoi, şi iată acoperişul 
ca atare, uşor înclinat. Acesta este deci locul prin care a 
intrat numărul unu. Hai să vedem dacă putem găsi vreo altă 
urmă a acestui individ. 

A apropiat lampa de podea şi, când a făcut aceasta, am 
văzut pentru a doua oară în acea noapte acea privire 
surprinsă şi şocată pe faţa lui. In ceea ce mă priveşte, am 
îngheţat urmându-i privirea. Podeaua era acoperită peste 
tot de urmele unui picior gol, bine conturat, perfect format, 
dar având abia jumătate din mărimea unuia obişnuit. 

— Holmes, am spus, în şoaptă, un copil a Jăcut acest lucru 
oribil. 

Într-o clipă şi-a recâştigat sângele rece. 

— Am ezitat un moment, a spus, dar lucrul este cât se 
poate de normal. Am avut o scăpare de memorie, ori, 
altminteri, aş fi putut să prezic asta. Nu mai e nimic de aflat 
aici. Hai să coborâm. 

Care este, atunci, teoria ta, privind aceste urme de paşi?, 
l-am întrebat precipitat, când am ajuns din nou în camera 
de dedesubt. 

— Dragul meu Watson, încearcă să analizezi lucrurile 
singur, mi-a spus, puţin nerăbdătoR. Îmi cunoşti metodele. 
Aplică-le, şi va fi instructiv să comparăm rezultatele. 

— Nu pot să mă gândesc la nimic ce ar corespunde 
faptelor, i-am răspuns. 

O să-ţi fie cât se poate de clar în curând, mi-a spus el 
degajat. Cred că nu mai este nimic important aici, dar o să 
mă mai uit. Şi-a scos lupa şi panglica de măsurat, şi a 
început să se mişte în genunchi repede prin cameră, 
măsurând, comparând, examinând, cu nasul lui lung şi 


subţire la numai câţiva centimetri de podea şi cu ochii ca 
nişte mărgele, lucind şi adânciţi în orbite ca ai păsărilor. 
Mişcările lui erau atât de repezi, tăcute şi furişe, aidoma 
acelora unui copoi bine dresat adulmecând o urmă, că nu 
am putut să nu mă gândesc ce teribil criminal ar fi fost, 
dacă şi-ar fi folosit energia şi perspicacitatea împotriva 
legii, în loc de a şi le utiliza pentru a o apăra. In timp ce 
cerceta, a continuat să bolborosească încet tot felul de 
lucruri, iar în final a izbucnit într-un strigăt puternic de 
încântare. 

— Avem sigur noroc, a spus el. Ar trebui ca acum lucrurile 
să meargă uşor. Numărul unu a avut ghinionul să calce în 
creozot. Poţi vedea conturul micului său picior aici, pe 
marginea acestei murdării urât mirositoare. Recipientul s-a 
crăpat, vezi, şi conţinutul s-a scurs afară. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Păi, am pus mâna pe el, asta-i tot, a spus el. Ştiu un 
câine care ar urma acest miros până la capătul lumii. Dacă 
o haită de câini poate urma un hering tras de sfoară de-a 
lungul unui întreg comitat, cât de departe crezi că poate un 
câine special dresat urma un miros atât de puternic ca 
acesta? 

Sună ca a rezolva ceva cu regula de trei simplă. Răspunsul 
ar trebui să ne dea... Dar uite! Aici sunt reprezentanţii 
acreditaţi ai legii. 

Nişte paşi apăsaţi şi larma făcută de nişte voci zgomotoase 
se auzeau dedesubt, iar uşa din hol s-a închis cu un pocnet 
puternic. 

— Înainte ca să vină, mi-a spus Holmes, puneţi mâna 
numai pe braţul acestui biet individ, şi aici pe piciorul lui. 
Ce simţi? 

— Mugşchii sunt tot atât de tari ca o scândură, i-am 
răspuns. 

Exact. Sunt extrem de contractaţi, mult mai mult decât în 
obişnuita rigiditate cadaverică. Dacă iei în considerare 
aceasta, împreună cu această strâmbătură a feţei, acest 


zâmbet hippocratic sau, risus sardonicus', după cum îl 
numesc cei vechi, la ce concluzie ajungi? 

— Moarte prin otrăvire cu un puternic alcaloid vegetal, i- 
am răspuns, o substanţă asemănătoare stricninei, care 
provoacă tetanos. 

— Aceasta a fost ideea care mi-a trecut prin minte în clipa 
în care am văzut muşchii întinşi ai feţei. Când am intrat în 
cameră, m-am uitat imediat după instrumentul cu ajutorul 
căruia otrava i-a pătruns în corp. Aşa cum ai văzut, am 
descoperit spinul care fusese înfipt sau tras nu cu prea 
mare putere în piele. Observi că partea unde a intrat este 
aceea care a fost probabil întoarsă spre gaura din tavan, 
dacă omul stătea pe scaun. Acum, examinează spinul. 

L-am ridicat cu mare atenţie, ţinându-l în lumina lămpii. 
Era lung, ascuţit şi negru, cu o aparenţă lucioasă în 
apropierea vârfului, ca şi cum vreo substanţă cleioasă s-ar fi 
uscat pe el. Capătul neascuţit fusese netezit şi rotunjit cu 
un cuţit. 

— Este un spin englezesc?, m-a întrebat. 

— Nu, cu siguranţă nu. 

— Având toate aceste informaţii, ar trebui să fii capabil să 
faci o inferenţă corectă. Dar iată trupele regulate: prin 
urmare, trupele auxiliare pot bate în retragere. 

— In timp ce vorbea, paşii care se apropiau se auzeau 
zgomotoşi în hol, şi un bărbat foarte solid, într-un costum 
gri, a intrat apăsat în cameră. Avea faţa roşie, era 
mătăhălos şi pletoric, cu o pereche de ochi foarte mici şi 
strălucitori, ce priveau cu mare atenţie de deasupra 
pungilor umflate şi buhăite de sub ei. Era urmat 
îndeaproape de un inspector în uniformă şi de încă 
tremurândul Thaddeus Sholto. 

Ce caz!, a spus cu o voce înăbușită şi seacă. Ce caz ca 
lumea! Dar cine sunt toţi ăştia? Păi, casa pare a fi tot atât 
de plină ca o crescătorie de iepuri! 

— Cred că vă amintiţi de mine, domnule Athelney Jones, a 
spus Holmes încet. 


— Fireşte că da!, a şuierat acesta. Sunteţi domnul 
Sherlock Holmes, teoreticianul. Cum să nu-mi amintesc! N- 
o să uit niciodată prelegerea pe care ne-aţi ţinut-o privind 
cauzele, inferenţele şi efectele în cazul bijuteriilor de la 
Bishopgate. Este adevărat că ne-aţi pus pe pista cea bună; 
dar, o să recunoaşteţi acum, că aţi făcut-o mai mult datorită 
norocului decât unor criterii judicioase. 

— Am urmat un raţionament foarte simplu. 

— Oh, fiţi serios acum, ce naiba! Nu trebuie să vă fie 
ruşine să recunoaşteţi. Dar ce avem aici? Ce treabă urâtă! 
Ce treabă urâtă! Fapte serioase aici, nu este loc de teorii. 
Ce noroc că s-a întâmplat să fiu la datorie în Norwood 
pentru un alt caz! Eram la post când a sosit vestea. Din ce 
cauză credeţi că a murit omul? 

— O, acesta nu prea este un caz în care să-mi permit să 
teoretizez, i-a răspuns Holmes sec. 

— Nu, nu. Totuşi nu putem nega că le nimeriţi uneori. O, 
dragă! Uşa încuiată, înţeleg. Bijuterii lipsă în valoare de o 
jumătate de milion. Cum era fereastra? 

— Prinsă în cârlig; dar sunt urme de paşi pe pervaz. 

Bine, bine, dacă era prinsă în cârlig, paşii nu puteau să 
aibă nimic dea face cu asta. E o chestiune de bun-simţ. 
Omul putea să moară într-o criză; dar apoi bijuteriile 
lipsesc. Ha! Am o teorie. Am străfulgerări câteodată. Ieşiţi 
un moment, sergent şi dumneavoastră, domnule Sholto. 
Prietenul dumneavoastră poate rămâne. Ce crezi despre 
asta, Holmes? Sholto a fost, după cum a mărturisit, cu 
fratele său noaptea trecută. Fratele a murit într-o criză, iar 
Sholto a plecat cu comoara. Cum îţi sună? 

— După care mortul, foarte grijuliu, s-a ridicat şi a încuiat 
uşa pe dinăuntru. 

— Hm! Există o neconcordanţă undeva. Hai să ne folosim 
de bunul-simţ. Acest Thaddeus Sholto A FOST cu fratele 
său; a EXISIA T o ceartă; ştim toate astea. Fratele a murit, 
iar bijuteriile au dispărut. Ştim şi asta. Nimeni nu l-a mai 
văzut pe frate din momentul în care a plecat Thaddeus. 


Patul este neatins, deci nu s-a dus la culcare. Thaddeus este 
evident extrem de tulburaT. Înfăţişarea lui nu este prea 
atrăgătoare. Vedeţi că îmi ţes pânza în jurul lui Thaddeus. 
Plasa începe să se închidă în jurul lui. 

— Nu ştii încă toate faptele, i-a spus Holmes. Această 
aşchie de lemn, despre care am toate motivele să cred că 
este otrăvită, se ajla în capul omului, unde încă mai poţi 
vedea urma; această hârtie, scrisă precum vezi, se afla pe 
masă; iar lângă ea, era acest instrument mai degrabă 
ciudat, cu mâner de piatră. Cum se potrivesc toate acestea 
cu teoria ta? 

— O confirmă sub toate aspectele, a spus grasul detectiv, 
pompos. Casa este plină de curiozităţi indiene. Thaddeus 
ne-a spus asta, iar dacă această aşchie este otrăvită, 
Thaddeus putea la fel de bine ca oricare altă persoană s-o 
folosească într-un scop criminal. Hârtia este o şmecherie, 
mai degrabă praf în ochi. Singura întrebare este cum a 
ieşit? Ah, fireşte, iată o gaură în tavan. 

Foarte agil, dat fiind volumul său, a luat-o repede pe scară 
şi apoi s-a strâns, pătrunzând în mansardă, iar imediat după 
aceea l-am auzit jubilând la descoperirea chepengului. 

Poate găsi câte ceva, a remarcat Holmes, strângând din 
umeri. Are străfulgerări de rațiune din când în când. Nu 
există proşti mai incomozi decât aceia care au spirit, spun 
francezii! 

— Vedeţi!, a spus Athelney Jones, reapărând iar pe scară. 
La urma urmei, faptele sunt mai bune decât simplele teorii. 
Opinia mea asupra cazului se confirmă. Există un chepeng 
comunicând cu acoperişul, şi este parţial deschis. 

— Eu l-am deschis. 

— Oh, aşa stau lucrurile! L-ai observat atunci? A părut 
puţin dezamăgit de această descoperire. Păi, indiferent cine 
l-a observat, arată pe unde a ieşit omul nostru. Inspectore! 

— Da, domnule, s-a auzit din hol. 

— Cere-i domnului Sholto să vină încoace. Domnule 
Sholto, este de datoria mea să vă informez că tot ceea ce 


spuneţi va putea fi folosit împotriva dumneavoastră. In 
numele reginei, vă arestez, ca fiind implicat în moartea 
fratelui dumneavoastră. 

— Ei, asta-i acum! V-am spus eu!, a strigat bietul omuleţ, 
ridicându-şi mâinile, şi uitându-se pe rând la noi. 

— Nu te îngrijora, domnule Sholto, i-a spus Holmes. Cred 
că mă pot angaja să te disculp de orice învinuire. 

— Nu-i promite prea multe, domnule Teoretician, nu 
promite prea multe!, s-a răstit la el detectivul. Poţi găsi că e 
mai dificil decât crezi. 

— Nu numai că o să-l disculp de orice învinuire, domnule 
Jones, dar o să-ţi fac un cadou oferindu-ţi numele şi 
descrierea uneia dintre cele două persoane care au fost în 
această cameră în noaptea trecută. Am toate motivele să 
cred că numele său este Jonathan Small. Este un om nu 
prea educat, scund, agil, fără piciorul drept, şi poartă un 
ciot de lemn care este tocit înspre interior. Cizma stângă 
are o talpă grosolană, pătrată la vârf şi o fâşie de fier în 
jurul călcâiului. Este un bărbat de vârstă mijlocie, foarte ars 
de soare, şi a fost în puşcărie. Aceste câteva indicii, 
împreună cu faptul că îi lipseşte o mulţime de piele de pe 
palmă, te pot ajuta întrucâtva. Celălalt bărbat... 

— Ah! Celălalt bărbat...?, a întrebat Athelney Jones, pe un 
ton dispreţuitor, dar nu mai puţin impresionat de precizia 
lui Holmes, aşa cum am putut cu uşurinţă observa. 

— Este mai degrabă o persoană curioasă, a spus Sherlock 
Holmes, întorcându-se să plece. Sper să fiu în curând 
capabil să-ţi fac cunoştinţă cu ambii. Vreau să-ţi spun ceva, 
Watson. 

M-a condus spre capul scărilor. 

— Această întâmplare neaşteptată, mi-a spus, ne-a făcut să 
pierdem din vedere scopul iniţial al călătoriei noastre. 

Chiar la asta mă gândeam, i-am răspuns. Nu este potrivit 
ca domnişoara Morstan să rămână în această casă lovită de 
soartă. 


— Nu. Trebuie s-o duci acasă. Locuieşte la doamna Cecil 
Forrester, în Lower Camberwell; prin urmare, nu foarte 
departe. O să te aştept aici, dacă vrei să te întorci. Sau eşti 
poate prea obosit? 

— Deloc. Nu cred că mă pot odihni până nu aflu mai multe 
despre această poveste extraordinară. Am văzut câte ceva 
din partea urâtă a vieţii, dar ai cuvântul meu că 
succesiunea rapidă de surprize ciudate din seara aceasta 
mi-a zdruncinat complet nervii. Aş dori totuşi să văd 
povestea dusă până la capăt, acuma că am ajuns atât de 
departe. 

— Prezenţa ta mi-ar fi de mare ajutor, mi-a răspuns el. O 
să rezolvăm cazul singuri şi o să-l lăsăm pe acest individ, 
Jones, să se bucure nestingherit de ficţiunile pe care le 
creează. După ce o laşi pe domnişoara Morstan, vreau să te 
duci la numărul 3 pe Pinchin, aproape de fluviu, la 
Lambeth. A treia casă pe dreapta este a unuia care 
împăiază păsări, numit Sherman. O să vezi în fereastră o 
nevăstuică ce ţine în gheare un pui de iepure. Trezeşte-l pe 
Sherman, şi transmite-i complimentele mele, şi faptul că-l 
vreau imediat pe Toby. O să-l aduci pe Toby cu tine în birjă. 

— Un câine, presupun. 

— Da, o potaie ciudată, cu un miros uimitor. Aş prefera mai 
degrabă ajutorul lui decât al întregii poliţii din Londra. 

— O să-l aduc, atunci, i-am spus. Este ora unu acum. Ar 
trebui să mă întorc înainte de trei, dacă pot face rost de un 
alt cal. 

lar eu, mi-a spus Holmes, o să văd ce pot afla de la doamna 
Bernstone şi de la servitorul indian care, după câte mi-a 
spus domnul Thaddeus, dormea în mansarda de alături. 
Apoi voi studia excelentele metode ale domnului Jones, şi o 
să-i ascult nu prea delicatele remarci sarcastice. „Wir sind 
gewohnt das die Menschen verhoehnen was sie nicht 
verstehen.” Goethe” este întotdeauna plin de miez. 

— Ne-am obişnuit cu faptul că oamenii ridiculizează ceea 
“e nu pot înţelege. 


Capitolul VII. 

Episodul cu butoiul. 

Poliţiştii veniseră cu o birjă, şi în aceasta am însoţit-o pe 
domnişoara Morstan înapoi acasă. In maniera angelică a 
femeilor, a suportat plină de calm necazurile atâta vreme 
cât a existat cineva mai slab decât ea care trebuia sprijinit, 
şi am simţit-o ca fiind senină şi liniştită cât a stat cu 
menajera înspăimântată. In birjă însă, mai întâi i s-a făcut 
rău iar apoi a izbucnit în hohote de plâns - ceea ce arăta cât 
de teribil fusese încercată de aventurile din timpul acestei 
nopţi Mi-a spus mai târziu că m-a perceput ca fiind rece şi 
distant în timpul acelei călătorii. N-a putut ghici lupta din 
interiorul meu, ori efortul de a mă abţine, care mă inhibau. 
Simpatia şi dragostea mea îi aparţineau în întregime, la fel 
ca mâna mea atunci în grădină. Am simţit că ani întregi de 
întâlniri convenţionale n-ar fi putut să-mi dezvăluie natura 
ei plăcută şi curajoasă, aşa cum o făcuse această singură zi 
de experienţe ciudate. Totuşi, existau două gânduri care îmi 
opreau cuvintele de afecţiune pe buze. Era slăbită şi 
neajutorată, cu mintea şi nervii zdruncinaţi. Să-i impun 
dragostea mea într-un asemenea moment ar fi însemnat să 
profit de această situaţie. Şi, mai rău încă, era bogată. Dacă 
investigația lui Holmes se dovedea a fi încununată de 
succes, urma să fie moştenitoare. Era cinstit, era onorabil 
ca un chirurg pe o jumătate de soldă să profite, într-un 
asemenea mod, de intimitatea născută dintr-o întâmplare? 
N-ar fi putut să mă considere un simplu vânător de averi? 
Nu puteam risca să-i treacă prin minte un asemenea gând. 
Această comoară din Agra s-a interpus între noi ca un 
obstacol de netrecut. 

Se făcuse aproape două când am ajuns la reşedinţa 
doamnei Cecil Forrester. Servitorii se duseseră la culcare 
cu ore în urmă, însă doamna Forrester a fost atât de 
interesată de mesajul cel ciudat pe care îl primise 
domnişoara Morstan că a rămas trează, aşteptând-o să se 
întoarcă. Ne-a deschis uşa ea însăşi, o femeie de vârstă 


mijlocie, graţioasă, şi m-am bucurat să văd cu câtă tandreţe 
şi-a pus braţul în jurul mijlocului celeilalte, şi cât de 
maternă suna vocea cu care a întâmpinat-o. Domnişoara 
Morstan era clar nu numai o guvernantă plătită, ci şi o 
prietenă respectată. Am fost prezentat, iar doamna 
Forrester m-a rugat cu însufleţire să intru, şi să-i povestesc 
aventurile noastre. I-am explicat însă importanţa misiunii 
mele şi i-am promis s-o vizitez şi s-o ţin la curent cu 
progresele noastre în privinţa cazului respectiv. În timp ce 
birja se îndepărta, am aruncat o privire în urmă şi încă îmi 
pare că mai văd micul grup de pe trepte, cele două figuri 
graţioase, lipite una de alta, uşa pe jumătate deschisă, 
lumina din hol strălucind prin sticla colorată, barometrul şi 
balustrada lucioasă. Era calmant să arunci până şi o privire 
din mers asupra acestei case englezeşti liniştite, în mijlocul 
poveştii sălbatice şi întunecate în care ne cufundasem. 

Şi cu cât mă gândeam mai mult la ce s-a întâmplat, cu atât 
lucrurile deveneau mai teribile şi mai întunecate. In timp ce 
trăsura huruia pe străzile tăcute, luminate cu gaz am 
revăzut în minte întreaga serie de evenimente 
extraordinare. Problema iniţială era destul de clară acum. 
Moartea căpitanului Morstan, trimiterea perlelor, anunţul, 
scrisoarea, toate acestea fuseseră elucidate. Cu toate 
acestea, ele doar ne-au condus la un mister mai adânc şi 
mult mai tragic. Comoara indiană, planul bizar găsit în 
bagajul lui Morstan, scena ciudată petrecută la moartea 
maiorului Sholto, redescoperirea comorii, urmată imediat 
de uciderea descoperitorului, detaliile extrem de bizare de 
la locul crimei, urmele de paşi, armele extraordinare, 
cuvintele de pe bucata de hârtie, aceleaşi cu cele de pe 
schiţa căpitanului Morstan, toate acestea alcătuiau un 
labirint în care o persoană mai puţin înzestrată decât 
colegul meu de locuinţă putea să dispere, neajungând 
vreodată să găsească ieşirea. 

Aleea Pinchin era un şir de case de cărămidă ponosite, de 
câte două etaje, în partea inferioară din Lambeth. A trebuit 


să bat ceva timp la numărul 3 până m-am făcut auzit. Totuşi, 
în cele din urmă, lumina unei lumânări s-a văzut în spatele 
draperiei, iar o faţă la fereastra de sus s-a uitat afară. 

— Pleacă, vagabond beat ce eşti, a spus figura respectivă. 
Dacă mai faci multă gălăgie, deschid cuştile câinilor, şi las 
patruzeci şi trei de patrupezi pe tine. 

— Lasă numai unul, căci după el am venit, i-am spus. 

— Pleacă!, a ţipat vocea. Aşa să-mi ajute cel de sus, dacă 
nu scot un bătător, şi ţi-l aplic peste cap, dacă nu dispari. 

— Dar vreau un câine, am strigat eu. 

— Nu stau la discuţii!, a strigat domnul Sherman. Acum 
şterge-o, căci număr până la trei, şi bătătorul o să-ţi vină în 
cap. 

Domnul Sherlock Holmes..., am început eu, iar cuvintele 
au avut un efect cât se poate de magic, căci fereastra s-a 
lăsat imediat în jos, iar într-un minut uşa a fost descuiată şi 
deschisă. Domnul Sherman era un bătrân lungan şi slab, cu 
umerii lăsaţi şi un gât vânos, şi purtând ochelari albăstrui. 

— Prietenii domnului Sherlock Holmes sunt întotdeauna 
bineveniţi, a spus el. Intră, domnule. Fereşte-te de viezure, 
căci muşcă. Ei, răule, răule, vrei să-l muşti pe domnul? 
Aceasta, care-şi scoate capul răutăcios şi ochii roşii printre 
barele cuştii, este o hermelină. Nu-ţi fie frică, domnule: 
acela este doar un şarpe de casă. N-are dinţi, prin urmare îl 
las prin casă să mai omoare gândacii. Sper că nu te-ai 
supărat că te-am cam repezit la început, dar copiii îşi râd de 
mine, şi sunt mulţi care o iau pe aici ca să mă trezească. Ce 
doreşte de la mine domnul Sherlock Holmes? 

— Un câine de-al dumneavoastră. 

— Ah!, probabil pe Toby. 

— Exact, Toby era numele pe care l-a spus. 

— 'Toby se află la nr.7 pe stânga. S-a mişcat încet înainte, 
ţinând lumânarea în mijlocul ciudatei familii de animale pe 
care o strânsese în jurul lul. În lumina neclară şi slabă, am 
putut observa vag o mulţime de ochi privindu-ne strălucitori 
din fiecare colţişor. Chiar şi grinzile de deasupra noastră 


erau pline de păsări solemne, care şi-au mutat greutatea de 
pe un picior pe celălalt, când vocile noastre le-au deranjat 
somnul. 

Toby era o creatură urâtă, cu părul lung şi urechile 
pleoştite, pe jumătate spaniei, pe jumătate copoi, cafeniu cu 
alb, având un mers nesigur şi stângace. După câteva clipe 
de ezitare, a acceptat bucata de zahăr pe care mi-a dat-o 
bătrânul, şi împrietenindu-ne astfel, m-a urmat spre birjă, 
neopunându-se să mă însoţească. Tocmai ce bătuse ora trei 
la orologiul de la Palat, când am ajuns înapoi la Pondicherry 
Lodge. Am aflat că fostul boxer, McMurdo, fusese arestat 
drept complice, şi că atât el cât şi domnul Sholto fuseseră 
luaţi la poliţie. Doi poliţişti păzeau poarta îngustă însă când 
am menţionat numele detectivului mi-au dat voie să trec cu 
câinele. 

Holmes stătea în prag, cu mâinile în buzunare, fumându-şi 
pipa. 

— Ah, l-ai adus!, mi-a spus. Un câine într-adevăr bun! 
Athelney Jones a plecat. A făcut un enorm exces de zel de 
când ne-ai părăsit. L-a arestat nu numai pe prietenul nostru 
Thaddeus, ci şi pe paznic, pe menajeră şi pe servitorul 
indian. Avem întreg locul la dispoziţia noastră, cu excepţia 
unui sergent deasupra. Lasă câinele aici şi hai sus. 

L-am legat pe Toby de masa din hol, şi am urcat scările. 
Camera rămăsese aşa cum am lăsat-o, cu excepţia faptului 
că un cearşaf fusese întins peste figura din centru. Un 
sergent de poliţie, cu o înfăţişare obosită, stătea înclinat 
într-un colţ. 

— Dă-mi felinarul dumitale, sergent, i-a spus tovarăşul 
meu. Leagă această bucată de hârtie în jurul gâtului meu, 
astfel încât să atârne în faţa mea. Mulţumesc. Iar acum 
trebuie să-mi scot cizmele şi ciorapii. la-le cu tine jos, 
Watson. O să mă caţăr puţin. Şi înmoaie-mi batista în 
creozot! Aşa e perfect. Acuma, urcă cu mine în mansardă 
pentru o clipă. 


Ne-am cocoţat acolo prin gaură. Holmes a întors încă o 
dată lumina spre urmele de paşi lăsate în praf. 

— Vreau să observi în special aceste urme, mi-a spus. Vezi 
ceva interesant în privinţa lor? 

— Aparţin, am spus, unui copil sau unei femei scunde. 

— Dar lăsând la o parte dimensiunea lor. Vezi altceva? 

Par să fie ca oricare alte urme de paşi. 

— Deloc. Uită-te aici! Aceasta este urma piciorului drept. 
Acuma fac una cu piciorul desculţ lângă ea. Care este 
diferenţa fundamentală dintre ele? 

— Degetele tale sunt strânse laolaltă. Cealaltă urmă are 
fiecare deget separat clar. 

— Exact. Aceasta-i problema. "Ține minte asta. Acuma, te 
rog să te apropii de fereastră, şi să miroşi rama. Rămân 
aici, căci am batista asta în mână. 

— Am făcut ce mi-a spus, şi am simţit imediat un miros 
puternic de smoală. 

— Acolo şi-a pus piciorul, când a ieşit. Dacă tu poţi să-l 
simţi, nu cred că Toby va întâmpina vreo dificultate să-l 
urmeze. Acuma, repede-te până jos, dezleagă câinele, şi 
caută-l pe Blondin. 

Pe când am ieşit afară, Sherlock Holmes se afla deja pe 
acoperiş, şi l-am putut vedea cum aidoma unui licurici 
imens, se ţâra foarte încet de-a lungul crestei acoperişului. 
A dispărut în spatele unor coşuri, dar a reapărut apoi, 
dispărând încă o dată pe partea cealaltă. Când am ajuns 
acolo, l-am găsit aşezat pe colţul unei streşini. 

— Tu eşti, Watson?, a strigat. 

— Da. 

— Acesta-i locul cu pricina. Ce e lucrul ăla negru de acolo? 

— Un butoi cu apă. 

— Acoperit? 

— Da. 

— Nici urmă de scară? 

— Nu. 


La naiba cu tipul ăsta! Este un loc extrem de primejdios. 
Ar trebui să fiu capabil să cobor pe unde ela putut să urce. 
Burlanul pare a fi sigur. Hai să vedeM. Oricum. 

— S-a auzit o învălmăşeală de picioare, iar lampa s-a văzut 
alunecând repede pe o parte a zidului. Holmes a coborât pe 
butoi cu o săritură uşoară, şi de acolo jos. 

— A fost uşor să-l urmez, mi-a spus, punându-şi ciorapii şi 
cizmele. Olanele erau mişcate pe tot drumul, iar, în grabă, a 
scăpat asta. Ceea ce-mi confirmă diagnosticul, după cum vă 
exprimaţi voi, doctorii. 

— Obiectul pe care mi l-a arătat era un buzunăraş sau o 
punguliţă făcută din ierburi, cu câteva mărgele ţipătoare 
înşiruite în jur. Ca formă şi dimensiuni, nu se deosebea de o 
tabacheră. Înăuntru se aflau şase spini de lemn închis la 
culoare, ascuţiţi la un capăt şi rotunjiţi la celălalt, similari 
celui care l-a omorât pe Bartholomew Sholto. 

— Sunt nişte lucruri diavoleşti, a spus el. Fii atent să nu te 
înţepi. Sunt încântat că i-am găsit, căci probabil sunt 
singurii pe care i-a avut. Acum mi-e mai puţin teamă că o să 
ne trezim în curând eu sau tu, cu unul în piele. In ceea ce 
mă priveşte, aş prefera mai degrabă un glonte Martini. Eşti 
gata de o plimbare obositoare de vreo opt kilometri, 
Watson? 

— Fireşte, i-am răspuns. 

— Crezi că piciorul tău va face faţă? 

— Bineînţeles că da. 

Poftim, căţel! Bătrâne şi bunule 'Toby! Miroase-o, Toby, 
miroase-o! A împins batista îmbibată în creozot sub nasul 
câinelui, care stătea cu picioarele-i pufoase distanţate şi cu 
părul zburlit comic pe cap, ca un expert mirosind buchetul 
vreunui vin faimos. Apoi Holmes a aruncat batista la 
distanţă, a legat o frânghie puternică de zgarda potăii, şi l-a 
lăsat lângă butoiul cu apă. Creatura s-a lansat imediat într-o 
serie de lătrături ascuţite şi tremurate şi, cu nasul în 
pământ şi coada în aer, a luat-o repede pe urma 
adulmecată, cu o asemenea viteză că lesa era gata să 


cedeze, iar noi trebuia să mergem cu toată repeziciunea de 
care eram capabili. 

Se albea treptat de ziuă în est, iar acum puteam vedea la o 
oarecare distanţă, în recea lumină gri. Casa pătrată şi 
masivă, cu ferestrele negre şi pustii, şi cu pereţii ei înalţi şi 
golaşi se înălța, tristă şi părăsită, în urma noastră. Drumul 
nostru ducea de-a curmezişul parcului, prin şanţurile şi 
gropile împrăştiate peste toT. Întregul loc, cu grămezile de 
mizerie şi tufişurile pipernicite, avea o înfăţişare bolnavă, 
prevestitoare de rău, care se potrivea cu tragedia 
întunecată ce plana asupra lui. 

Ajungând la zidul ce împrejmuia proprietatea, Toby a 
început să alerge de-a lungul lui, scheunând puternic în 
umbra acestuia, şi oprindu-se, în final, într-un colţ ascuns 
de un fag tânăr. In locul în care cele două ziduri se uneau, 
câteva cărămizi fuseseră dezlipite, iar crăpăturile lăsate 
erau tocite şi rotunjite pe partea dinspre pământ, ca şi cum 
fuseseră frecvent folosite pe post de scară. Holmes a urcat 
pe ele şi, luându-mi câinele, l-a lăsat pe cealaltă parte. 

— Iată urma piciorului de lemn, a remarcat el, când am 
urcat şi eu. Vezi urma vagă de sânge pe tencuiala albă. Ce 
noroc că n-a plouat puternic de ieri încoace! Urma va 
rămâne pe drum în ciuda celor douăzeci şi opt de ore pe 
care le au înaintea noastră. 

Mărturisesc că mă îndoiam de asta, gândindu-mă la 
traficul de pe drumul respectiv în tot acest interval. Cu 
toate acestea, temerile mele au fost în curând risipite. Toby 
n-a ezitat şi nu s-a abătut din drum nici un moment, ci a 
continuat să se clatine înainte, rostogolindu-se în felul lui 
ciudat. Evident, mirosul puternic al creozotului depăşea 
toate celelalte mirosuri din jur. 

— Să nu crezi că succesul meu în acest caz depinde doar 
de faptul că unul dintre aceşti indivizi şi-a pus din 
întâmplare piciorul în substanţa chimică. Am acum 
informaţii care mi-ar da posibilitatea să-i urmez în multe 
alte feluri. Acesta este, cu toate acestea, cel mai la 


îndemână şi, întrucât soarta ni l-a pus la dispoziţie, ar fi 
condamnabil să-l ignor. A împiedicat însă cazul să devină 
atrăgătoarea problemă intelectuală ce promitea să fie la un 
moment dat. Dacă nu ar fi fost acest indiciu prea concret, aş 
Ji putut să am ceva merit dacă-l rezolvam. 

— Ai merit şi de dat, i-am spus. Te asigur, Holmes, că mă 
minunez de mijloacele prin care îţi obţii rezultatele în acest 
caz, chiar mai mult decât am făcut-o în cazul lui Jefferson 
Hope. Lucrul acesta îmi pare a fi mai adânc şi mai 
inexplicabil. Cum ai putut descrie cu atâta siguranţă 
bărbatul cu piciorul de lemn? 

Hm, dragul meu băiat! A fost simplitatea însăşi. Nu vreau 
să par teatral. Totul este accesibil şi vădit. Doi militari care 
comandă paznicii unor puşcăriaşi află un secret important 
privind o comoară îngropată. O hartă este desenată pentru 
ei de către un englez numit Jonathan Small. Iţi aminteşti că 
am văzut acest nume pe schiţa căpitanului Morstan. A 
semnat-o în numele său şi al asociaţilor lui, cu „semnul celor 
patru”, după cum l-a numit el, întrucâtva pompos. Ajutaţi de 
această schiţă, cei doi militari - sau numai unul dintre ei - 
pune mâna pe comoară şi o aduce în Anglia, neîndeplinind, 
să presupunem, vreo condiţie cu care a primit-o. Acuma, de 
ce nu a luat comoara Jonathan Small însuşi? Răspunsul este 
clar. Schița a fost făcută la o vreme când Morstan se afla în 
strânsă legătură cu puşcăriaşii. Jonathan Small nu a luat el 
însuşi comoara pentru că el şi asociaţii lui erau puşcăriaşi, 
şi nu puteau să plece. 

— Dar asta-i simplă speculație, am spus eu. 

— Este mai mult decât atât. Este singura ipoteză care 
acoperă toate faptele. Hai să vedem cum se potriveşte cu 
ceea ce urmează. Maiorul Sholto rămâne nederanjat timp 
de câţiva ani, fericit cu posesia comorii. Apoi primeşte o 
scrisoare din India, care îl înspăimântă. Ce fel de scrisoare 
era? 

— O scrisoare în care era informat că oamenii pe care i-a 
nedreptăţit au fost eliberaţi. 


— Sau au scăpat. Aceasta este mult mai probabil, căci ştia 
cu siguranţă cât de lungă era sentinţa acestora. Asta nu l-ar 
fi surprins. Ce face apoi? Se păzeşte de un bărbat cu 
piciorul de lemn, unul alb, fii atent, căci ştim că l-a 
confundat pe un negustor alb cu acesta, şi chiar a tras cu 
pistolul în el. Acuma, numai un singur nume de alb se află 
pe schiţă. Ceilalţi sunt hinduşi sau mahomedani. Nu există 
nici o altă persoană albă. Prin urmare, putem afirma cu 
toată încrederea că bărbatul cu piciorul de lemn este unul 
şi acelaşi cu Jonathan Small. Acest raţionament ţi se pare 
cumva greşit? 

— Nu: este clar şi concis. 

Ei bine, acum, hai să ne punem în locul lui Jonathan Small. 
Hai să privim lucrurile din punctul lui de vedere. Vine în 
Anglia cu două idei în cap, să recâştige ceea ce consideră a 
fi dreptul său, şi să se răzbune pe omul care l-a nedreptăţit. 
A aflat unde locuieşte Sholto şi foarte posibil, a intrat în 
legătură cu cineva din casă. De pildă, cu majordomul, Lai 
Rao, pe care nu lam cunoscut. Doamna Bernstone nu-i face 
o caracterizare prea bună. Cu toate acestea, Small n-a 
putut afla unde fusese ascunsă comoara, căci nimeni nu 
ştia, cu excepţia maiorului şi a servitorului său credincios, 
care murise. Brusc, Small află că maiorul este pe moarte. 
Cuprins de panică, ca nu cumva secretul comorii să dispară 
odată cu acesta, trece printre cele două rânduri de paznici, 
ajunge până la fereastra muribundului şi este împiedicat să 
intre numai de prezenţa celor doi fii ai acestuia. Totuşi, 
nebun de ura pe care i-o purta mortului, pătrunde în 
noaptea respectivă în cameră, caută printre hârtiile 
acestuia în speranţa de a descoperi ceva însemnări 
referitoare la comoară şi, în final, lasă un semn că a trecut 
pe acolo, prin intermediul scurtei inscripţii de pe hârtie. 
Fără îndoială, plănuise dinainte că, dacă era să-l ucidă pe 
maior, va lăsa vreun semn pe corpul acestuia, care să arate 
că nu era vorba de o crimă obişnuită, ci de una în numele 
celor patru asociaţi, ceva de felul unui act de dreptate. 


Fanteziile şi bizareriile de acest fel sunt destul de 
obişnuite în istoria crimei, şi oferă de obicei indicaţii 
preţioase privindu-l pe criminal. Mă poţi urmări? 

— Foarte clar. 

— Acum, ce ar putea face Jonathan Small? Ar putea doar 
să continue să ţină sub observaţie, în secret, eforturile 
făcute pentru descoperirea comorii. Probabil, părăseşte 
Anglia şi vine înapoi numai din când în când. Apoi este 
descoperită mansarda şi este-imediat informat. Din nou se 
poate observa prezenţa unui complice în casă. Jonathan, cu 
piciorul său de lemn, este în întregime incapabil să ajungă 
în camera înaltă a lui Bartholomew Sholto. Ia însă cu el un 
complice foarte ciudat, care trece peste acest obstacol, care 
însă calcă în creozot cu piciorul gol. Astfel ajungem la Toby 
şi o şontâcăială de opt kilometri pentru un militar cu 
jumătate de soldă şi având călcâiul lui Ahile rănit. 

Dar complicele, şi nu Jonathan, a fost cel care a comis 
crima. 

— Exact. Şi mai degrabă fără ca acesta din urmă să vrea, 
dacă e să ne luăm după felul în care a tropăit din picior, 
când a pătruns în cameră. Nu-i purta nici o pică lui 
Bartholomew Sholto, şi ar fi preferat ca acesta să fie doar 
legat şi să i se pună un căluş în gură. Nu vroia să ajungă în 
ştreang pentru el. Lucrurile n-au putut fi totuşi împiedicate: 
instinctele sălbatice ale complicelui său au ieşit la iveală, iar 
otrava şi-a făcut efectul: apoi Jonathan Small şi-a lăsat 
semnul, a coborât comoara pe fereastră, coborând apoi şi el 
pe frânghie. Aceasta a fost succesiunea în care au avut loc 
lucrurile, după câte pot să-mi dau seama. Fireşte, referitor 
la înfăţişarea acestuia, trebuie să fie de vârstă mijlocie şi 
ars de soare, după ce şi-a executat sentinţa într-un cuptor 
precum Andaman. Înălţimea lui poate fi calculată uşor după 
lungimea pasului său, şi ştim că purta barbă. Faptul că era 
hirsut a fost ceea ce i-a rămas în memorie lui Thaddeus 
Sholto, după ce l-a văzut la fereastră. Nu ştiu să mai fie şi 
altceva. 


— Complicele? 

Ei bine, nu există cine ştie ce mister în privinţa acestuia. 
Dar o să afli în curând totul despre acest aspect. Cât de 
dulce este aerul dimineţii! Uite cum pluteşte norişorul 
acela, ca pana roz a unui uriaş flamingo. Acuma marginea 
roşie a discului solar pătrunde prin grămada de nori de 
deasupra Londrei. Străluceşte deasupra atâtor oameni, dar 
deasupra nimănui, îndrăznesc să pariez, care să fie într-o 
misiune mai ciudată decât a noastră. Cât de mici ne simţim 
cu ambițiile şi eforturile noastre neînsemnate în prezenţa 
marilor forţe elementare ale naturii! Stai bine acum cu Jean 
Paul? 

— Aşa cred. M-am întors la el după ce am trecut prin 
Carlyle. 

— Asta este ca şi cum ai urma pârâul înapoi spre lacul de 
unde a izvorât. Face o remarcă curioasă, dar adâncă. Şi 
anume că dovada fundamentală a mărimii omului este 
percepţia micimii propril. Îşi sprijină afirmaţia referindu-se 
la capacitatea de comparaţie şi evaluare pe care o posedă 
acesta, care este prin ea însăşi o dovadă de nobleţe. Există 
multe lucruri care îţi dau de gândit în Richter. Ai cumva 
vreun pistol? 

— Am bastonul. 

— Este posibil să avem nevoie de ceva de felul ăsta, dacă 
ajungem în vizuina lor. Pe Jonathan ţi-l las ţie, însă dacă 
celălalt face probleme, îl împuşc. Şi-a scos revolverul în 
timp ce vorbea şi încărcând două din camere, l-a pus înapoi 
în buzunarul drept al hainei. 

În tot acest timp, l-am urmat pe Toby pe drumurile pe 
jumătate rurale, mărginite de vile, ce duceau spre 
metropolă. Acum, însă, începeam să intrăm pe străzi 
neîntrerupte, pe care muncitorii şi docherii erau deja în 
mişcare, şi femei murdare deschideau obloanele şi măturau 
treptele. In colţ, cârciumile tocmai ce se deschideau, iar 
bărbaţi neîngrijiţi apăreau din ele, frecându-şi mânecile de 
bărbi, după duşca de dimineaţă. Câini ciudaţi mergeau 


agale, uitându-se uluiţi la noi când treceam, însă 'Toby al 
nostru, cel fără egal, nu se uita nici în dreapta nici în 
stânga, ci tropăia înainte, cu botul în pământ şi, cu câte o 
schelăitură entuziastă din când în când, dovadă unei urme 
intense. 

Am trecut astfel prin Streatham, Brixton şi Camberwell, 
iar acum ne găseam în Kennington, fiind purtaţi prin tot 
felul de străduţe laterale spre estul oraşului. Oamenii pe 
care îi urmam păreau a fi mers pe un drum curios, în 
zigzag, probabil cu intenţia de a nu fi observați. Nu au 
urmat niciodată drumul principal, dacă puteau găsi o 
străduţă laterală paralelă cu acesta. La capătul lui 
Kennington, s-au furişat spre stânga, prin străzile Bond şi 
Miles. Acolo unde cea de-a doua ajunge în Knight, Toby s-a 
oprit din înaintare, începând să alerge înainte şi înapoi, cu o 
ureche ridicată şi alta lăsată, Părând a fi întruchiparea vie a 
nehotărârii canine. Apoi a început să se învârtă în cerc, 
uitându-se din când în când la noi, ca şi cum ne-ar fi cerut 
să simpatizăm cu stinghereala lui. 

Ce naiba se întâmplă cu acest câine?, a bombănit Holmes. 
Cu siguranţă, n-au luat o birjă şi nici nu s-au ridicat cu un 
balon. 

— Poate au rămas un timp aici, am sugerat. 

— O, e în regulă. A pornit din nou, a spus tovarăşul meu, 
pe un ton uşurat. 

Într-adevăr, câinele pornise din nou, căci, după cea 
adulmecat prin jur încă o dată, s-a decis pe neaşteptate şi s- 
a năpustit înainte cu o energie şi hotărâre aşa cum n- 
arătase până atunci. Urma părea a fi mult mai puternică 
decât până acum, căci nici măcar nu i-a trebuit să apropie 
botul de pământ, ci smucea de lesă şi încerca s-o ia la fugă. 
Strălucirea din privirea lui Holmes indica faptul că acesta 
credea că ne apropiam de sfârşitul călătoriei noastre. 

Drumul nostru a luat-o acum prin Nine Elms, până când 
am ajuns în Broderick şi la marele depozit de cherestea al 
lui Nelson, imediat după taverna Vulturul alb. Aici, câinele 


extrem de excitat, a trecut prin poarta laterală, intrând în 
curte, unde tăietorii se aflau deja la lucru. Câinele a 
continuat să alerge prin rumeguş şi aşchii, străbătând o 
alee, înconjurând un pasaj între două grămezi de lemne şi, 
în final, cu un lătrat triumfător, a sărit pe un butoi mare, 
care încă se mai afla pe căruţul cu care fusese adus. Toby 
stătea pe butoi cu limba atârnându-i şi clipind din ochi, 
uitându-se la noi de la unul la altul, şi aşteptând pare-se un 
semn de apreciere. Doagele butoiului şi roţile căruţului 
erau mânjite cu un lichid întunecat, şi întregul aer mirosea 
puternic a creozot. 

Sherlock Holmes şi cu mine ne-am uitat albi la faţă unul la 
celălalt, iar apoi am izbucnit simultan într-un hohot 
nestăpânit de râs. 

Capitolul VIII. 

Trupele neregulate de pe strada Baker 

— Ce facem acum?, l-am întrebat. Toby nu s-a dovedit a fi 
infailibil. 

— A acţionat după cât l-a dus mintea, a spus Holmes, 
punându-l jos de pe butoi, şi scoţându-l din depozitul de 
cherestea. Dacă iei în considerare cât creozot este 
transportat prin Londra într-o singură zi, nu prea e de 
mirare că pista a fost intersectată de alte urme. Este foarte 
folosit acum, în special la prelucrarea lemnului. Bietul Toby 
n-are nici o vină. 

— Trebuie să ajungem iar pe pista cea bună, presupun. 

— Da. Şi, din fericire, nu avem mult de mers. Evident, ceea 
ce l-a încurcat pe câine la colţul lui Knight a fost că existau 
două piste diferite, ce mergeau în direcţii opuse. Am luat-o 
pe cea greşită. Ne rămâne numai s-o luăm pe cealaltă. 

N-am avut nici o dificultate să facem asta. Ducându-l pe 
Toby în locul unde a greşit, s-a învârtit într-un cerc mare şi, 
în final, s-a năpustit într-o nouă direcţie. 

— Trebuie să avem grijă să nu ne ducă în locul de unde a 
venit butoiul cu creozot, am remarcat. 


M-am gândit la asta. Dar observă că merge pe trotuar, în 
timp ce butoiul a trecut pe drum. Nu, acum suntem pe pista 
cea bună. 

— A luat-o spre malul fluviului, trecând prin Belmont şi 
strada Prince. La capătul străzii Broad, a luat-o până la 
marginea apei, unde se afla un mic ponton de lemn. Toby 
ne-a dus chiar pe marginea acestuia, şi a rămas acolo 
scheunând şi uitându-se la curentul întunecat de dedesubt. 

— N-avem noroc, a spus Holmes. Au luat o barcă de aici. 
Câteva bărci mici şi schifuri se aflau în apă şi pe marginea 
pontonului. L-am luat pe Toby pe lângă fiecare şi, deşi a 
adulmecat cu putere, n-a dat nici un semn. 

În apropierea debarcaderului grosolan, se afla o căsuţă de 
cărămidă, cu o placă de lemn prinsă lângă cea de-a doua 
fereastră. „Mordecai Smith”, scria pe ea cu litere mari, iar 
sub acest nume, „bărci de închiriat cu ora sau cu ziua „. Oa 
doua inscripţie deasupra uşii ne informa că exista şi o 
şalupă, anunţ confirmat de o mare grămadă de cocs aflată 
pe debarcader. Sherlock Holmes s-a uitat încet în jur, iar 
faţa lui a adoptat o expresie de rău augur. 

— N-arată bine, a spus el. Aceşti indivizi sunt mai deştepţi 
decât m-am aşteptat. Se pare că şi-au acoperit urmele. Mi-e 
teamă că au plănuit totul dinainte. 

Tocmai ce se apropia de uşa casei, când aceasta s-a 
deschis, şi un băieţel cu păr cârlionţat, de vreo şase ani, a 
ieşit alergând, urmat de o femeie corpolentă, roşie la faţă, 
având un burete mare în mână. 

— Vino înapoi să te spăl, Jack, i-a strigat ea. Vino înapoi, 
drăcuşorule; că dacă vine taică-tău acasă şi te găseşte aşa, 
o s-o primeşti. 

— Drăguţule!, a spus Holmes, strategic. Ce puşlama mică 
cu obrăjori roşii! Acuma, Jack, ce ţi-ai dori tu? 

Copilul s-a gândit un moment. 

— Mi-aş dori un şiling, a spus el. 

Ce ţi-ai dori şi mai mult? 


— Doi şilingi, a răspuns minunea de copil, după câteva 
clipe de gândire. 

— Poftim, atunci! Prinde-i! Ce copil drăguţ, doamnă Smith! 

— Domnul să vă binecuvânteze, domnule. Este, dar este 
un obraznic. 

Este mai mult decât pot face eu faţă, mai ales când 
bărbatu-meu lipseşte zile întregi. 

— Lipseşte, nu-i aşa?, a spus Holmes, dezamăgiT. Îmi pare 
rău să aud asta, căci am vrut să vorbesc cu dânsul. 

— E plecat de ieri dimineaţă, domnule şi, ca să vă spun 
drept, încep să-mi fac griji pentru el. Dar dacă e vorba de o 
barcă, domnule, poate vă pot fi de folos şi eu. 

Ce ţi-ai dori şi mai mult? 

Am vrut să închiriez şalupa cu motor. 

— Păi, domnule, chiar cu ea a plecat. Asta mă pune pe 
gânduri, căci ştiu că nu avea cărbuni mai mult decât să 
meargă până la Woolwich şi înapoi. Dacă ar fi plecat cu 
barja, nu-mi făceam griji; căci de multe ori s-a dus cu ea 
până la Gravesend, iar apoi, dacă avea multă treabă, 
rămânea acolo peste noapte. Dar ce poţi face cu o şalupă 
fără cărbuni? 

— Poate c-o fi cumpărat unii la vreun debarcader în josul 
fluviului. 

— Poate, domnule, deşi nu-i stătea în fire. L-am auzit de 
multe ori revoltându-se împotriva preţurilor care i se 
cereau pentru câteva plase în plus. Pe lângă asta, nu-mi 
place bărbatul acela cu piciorul de lemn, cu faţa lui urâtă Şi 
vorba-i ciudată. De ce se tot învârtea pe aici? 

— Un bărbat cu piciorul de lemn?, a spus Holmes, Părând 
uşor surprins. 

Da, domnule, un tip bronzat, cu faţa de maimuţă, care l-a 
căutat nu o dată pe omul meu. Ell-a trezit ieri noapte, şi pe 
deasupra, omul meu ştia că vine, căci Wcălzise cazanele. Vă 
spun fără să mă ascund, domnule, nu mă simt deloc liniştită. 

— Dar dragă doamnă Smith, i-a spus Holmes, dând din 
umeri, vă faceţi griji degeaba. De unde ştiţi că bărbatul cu 


piciorul de lemn a fost cel care a venit azi-noapte? Nu prea 
înţeleg cum puteţi fi atât de sigură. 

— După vocea lui, domnule. I-am recunoscut vocea, ce-i 
cam groasă şi neclară. A bătut în fereastră - cam pe la trei. 
„Arată-ţi faţa, amice”, a spus el: „e vremea să ne strângem 
de pe drumuri.” Omul meu l-a trezit pe Jim, ăsta-i fiul meu 
mai mare, şi duşi au fost, fără să-mi spună măcar o 
vorbuliţă. Am auzit piciorul de lemn când izbea pietrele. 

— Şi acest om cu piciorul de lemn era singur? 

— Sunt sigură că asta n-aş şti să vă spun, domnule. N-am 
auzit pe nimeni altcineva. 

— Îmi pare rău, doamnă Smith, căci aveam nevoie de o 
şalupă, şi am auzit numai lucruri bune de... Stai un pic, cum 
se numeşte? 

— Aurora, domnule. 

— Aha! Nu e şalupa aceea veche şi verde cu o dungă 
galbenă şi cu o punte foarte lată? 

— Nu, chiar că nu. Este la fel de în bună stare ca oricare 
alta de pe fluviu. Tocmai ce-a fost vopsită în negru, cu două 
dungi roşii. 

— Mulţumesc. Sper că o să auziţi în curând veşti de la 
domnul Smith. Mă duc în josul fluviului; şi dacă văd vreo 
urmă de Aurora, o să-i dau de ştire soţului duneavoastră că 
sunteţi îngrijorată. Are coşul negru, aţi spus? 

— Nu, domnule. Negru cu o dungă albă. 

Ah, desigur. Doar pe laturi e negru. La revedere, doamnă 
Smith. Văd un vâslaş cu o barcă, Watson. O luăm şi trecem 
fluviul. 

Principalul lucru, când ai de-a face cu oameni de tipul ăsta, 
mi-a spus Holmes, în timp ce ne aşezam în barcă, este să 
nu-i laşi niciodată să vadă că informaţiile pe care ţi le dau îţi 
sunt de vreun folos. Dacă-i laşi, o să se închidă instantaneu 
ca un melc în cochilie. Dacă îi asculţi ca şi cum asta ar fi 
împotriva voinţei tale, e foarte probabil să obţii ceea ce vrei. 

— Calea noastră pare destul de limpede acum, am spus. 

— Ce ai face în acest caz? 


— Aş închiria o şalupă, şi aş lua-o în josul fluviului, pe 
urmele Aurorei. 

— Dragul meu, asta ar fi o sarcină imensă. Poate nu s-a 
oprit la nici un debarcader între locul ăsta şi Greenwich. 
Sub pod există un adevărat labirint de pontoane pe 
kilometri întregi. 'Ți-ar lua zile după zile să le acoperi pe 
toate de unul singur. 

— Apelează la poliţie, atunci. 

— Nu. Probabil că o să-l chem pe Athelney Jones în ultimul 
moment. Nu e băiat rău, şi nu mi-ar face nici o plăcere să 
fac ceva ce ar putea să-i dăuneze profesional. Dar, acuma 
că am ajuns atât de departe, vreau să rezolv cazul singur. 

— N-am putea pune atunci anunţuri, cerând informaţii de 
la proprietarii pontoanelor? 

Ar fi şi mai rău! Oamenii noştri ar afla că suntem pe 
urmele lor, şi ar părăsi ţara. Şi aşa este destul de probabil s- 
o şteargă. Însă, atâta vreme cât cred că sunt în perfectă 
siguranţă, n-o să se prea grăbească. Zelul lui Jones o să ne 
fie de folos în această privinţă, căci perspectiva sa asupra 
cazului va apărea cu siguranţă în ziarele cotidiene, iar 
fugarii vor crede că toţi sunt pe o Pistă greşită. 

— Şi ce facem în acest caz?, l-am întrebat, în timp ce 
coboram în apropierea închisorii Millbank. 

— Ia birja asta, du-te acasă, ia-ţi micul dejun, şi dormi o 
oră. Este destul de posibil să fim din nou în picioare în 
noaptea asta. Opreşte la telegraf birjar! O să-l ţinem pe 
Toby, căci ne poate fi încă de folos. 

Am oprit la poşta de pe strada Petru cel Mare, iar Holmes 
a trimis o telegramă. 

— Cui crezi că i-am trimis-o?, m-a întrebat, când ne-am 
reluat călătoria. 

— Sunt sigur că nu ştiu. 

— Îţi aminteşti de plutonul de detectivi de poliţie de pe 
strada Baker, pe care l-am angajat pentru cazul lui 
Jefferson Hope? 

— Ei, am spus eu, râzând. 


— Acesta este tocmai momentul în care ajutorul lor poate 
fi de nepreţuit. Dacă dau greş, am alte idei; dar mai întâi, o 
să-i încerc pe ei. Acea telegramă a fost pentru locotenentul 
meu murdar, Wiggins, şi mă aştept ca el şi cu banda lui să 
apară aici înainte de a ne termina micul dejun. 

Era acum între opt şi nouă, şi am simţit o reacţie fizică 
puternică ca urmare a excitaţiei de peste noapte. Mă 
simţeam slăbit şi extenuat, cu mintea înceţoşată şi corpul 
obosit. Nu beneficiam de entuziasmul profesional ce-l 
împingea înainte pe tovarăşul meu, şi nici nu puteam privi 
lucrurile ca fiind doar o problemă intelectuală abstractă. 
Referitor la moartea lui Bartholomew Sholto, auzisem 
puţine lucruri bune despre el, şi nu puteam simţi o antipatie 
puternică faţă de criminalii lui. Comoara, cu toate acestea, 
era altă mâncare de peşte. Aceea, sau o parte a ei, 
aparţinea de drept domnişoarei Morstan. Atâta vreme cât 
exista cea mai mică şansă de a o recupera, eram gata să-mi 
dedic viaţa acestui scop. E drept că, dacă aş fi găsit-o, 
aceasta ar fi devenit probabil intangibilă pentru mine odată 
pentru totdeauna. Totuşi o dragoste influenţată de un 
asemena considerent ar fi fost neînsemnată şi egoistă. Dacă 
Holmes putea să se zbată să-i găsească pe criminali, eu 
aveam un motiv de zece ori mai puternic să mă stimuleze să 
găsesc comoara. 

O baie pe strada Baker şi schimbarea hainelor m-au 
înviorat extraordinar. Când am coborât în salon, am găsit 
micul dejun servit, iar pe Holmes turnând cafeaua. 

— Iată-l, a spus el, râzând, arătând spre un ziar deschis. 
Energicul Jones şi reporterul omniprezent au hotărât cum 
stau lucrurile. Dar cred că te-ai săturat de acest caz. Mai 
bine, mănâncă-ţi mai întâi şunca şi ouăle. 

Am luat ziarul şi am citit scurta notă, care era intitulată „O 
poveste misterioasă în Upper Norwood”. 

„Cam la douăsprezece în noaptea trecută, spunea ziarul 
Standard, domnul Bartholomew Sholto, locuind în 
Pondicherry Lodge, în Upper Norwood, a fost găsit mort în 


camera sa, în circumstanţe absolut îndoielnice. După câte 
am fost informaţi, nu s-au descoperit urme de violenţă 
asupra persoanei domnului Sholto, însă o valoroasă colecţie 
de pietre preţioase din India, pe care cel mort le moştenise 
de la tatăl său, a dispărut. Descoperirea a fost făcută de 
domnul Sherlock Holmes şi doctorul Watson, care se aflau 
în vizită acolo, împreună cu domnul Thaddeus Sholto, 
fratele decedatului. Printr-un noroc ieşit din comun, domnul 
Athelney Jones, binecunoscutul detectiv din rândurile 
poliţiei noastre, s-a întâmplat să se afle la staţia de poliţie 
din Norwood, şi a ajuns la faţa locului, la o jumătate de oră 
după ce poliţia o fost anunţată. Pregătirea şi experienţa lui 
au fost canalizate imediat spre găsirea criminalilor, cu 
rezultatul satisfăcător că fratele victimei, Thaddeus Sholto, 
a fost deja arestat, împreună cu menajera, doamna 
Bernstone, un majordom indian, numit Lai Rao, şi un portar 
sau paznic, numit McMurdo. Este cât se poate de sigur că 
hoţul sau hoţii erau foarte la curent cu reşedinţa, căci 
binecunoscutele cunoştinţe tehnice şi capacitatea de 
observaţie amănunţită ale domnului Jones i-au permis 
acestuia să dovedească convingător faptul că răufăcătorii 
nu puteau să fi intrat pe uşă sau fereastră, ci trebuie să fi 
pătruns prin acoperişul clădirii, printr-un chepeng, într-o 
cameră care comunica cu aceea în care a fost găsit 
cadavrul. Acest fapt, ce a fost clar demonstrat, arată fără 
urmă de îndoială că aceasta nu a fost doar o spargere 
întâmplătoare. Acţiunea promptă şi energică a 
reprezentanţilor legii arată marele avantaj al prezenţei, în 
asemenea ocazii, a unei minţi viguroase şi abile. Nu putem 
să nu ne gândim că acesta este un argument în favoarea 
acelora care doresc decentralizarea poliţiei, astfel încât 
detectivii să fie într-un contact mai nemijlocit şi mai eficient 
cu cazurile pe care le au de investigat. , 

— Nu-i aşa că-i minunat!, a spus Holmes, rânjind deasupra 
ceştii cu cafea. Ce crezi? 


— Cred că am scăpat ca prin urechile acului de a fi arestai 
pentru crimă. 

— Aşa cred şi eu. N-aş garanta pentru siguranţa noastră 
dacă s-ar întâmpla să-l apuce iar o criză de energie. 

În acest moment, s-a auzit sunând puternic clopoţelul, şi 
am putut-o auzi pe doamna Hudson, gazda noastră, 
ridicându-şi vocea până la a ţipa ascuţit, în semn de pre test 
şi descurajare. 

Pentru Dumnezeu, Holmes, am spus, ridicându-mă pe 
jumătate, cred că realmente au venit după noi. 

— Nu, lucrurile nu stau chiar atât de rău. Sunt trupele 
neoficiale, trupele neregulate de pe strada Baker. 

— În timp ce vorbea, s-a auzit un tropăit rapid de picioare 
goale pe scări, o larmă de voci ascuţite, şi s-au năpustit 
înăuntru douăsprezece copii ai străzii, murdari şi în 
zdrenţE. În ciuda intrării lor năvalnice, s-au arătat a fi 
întrucâtva disciplinaţi, căci imediat s-au aşezat pe un rând, 
cu faţa spre noi şi cu feţele în aşteptare. Unul dintre ei, mai 
înalt şi mai în vârstă decât ceilalţi, a făcut un pas înainte, cu 
un aer superior, ce era foarte comic pe faţa unei asemenea 
sperietori de ciori îndoielnice. 

— Am primit mesajul dumneavoastră, domnule, a spus el, 
şi i-am adus imediat. Trei şilingi şi şase penny pentru bilete. 

— Poftim, i-a spus Holmes, scoțând nişte monede. In viitor, 
îţi pot raporta ţie, Wiggins, iar tu, mie. Nu pot să vă las să 
invadaţi casa în felul acesta. Cu toate acestea, este bine că 
sunteţi toţi aici să auziţi instrucţiunile. Vreau să aflu unde 
se află o şalupă numită Aurora, aparţinând lui Mordecai 
Smith, neagră, cu două dungi roşii, având coşul negru, cu o 
dungă albă. Este undeva în josul râului. Vreau ca un băiat 
să meargă la pontonul lui Mordecai Smith, vizavi de 
Millbank, şi să mă anunţe dacă barca se întoarce. Trebuie 
să vă împrăştiaţi astfel încât să cercetaţi ambele maluri în 
întregime. Înştiinţaţi-mă de îndată ce aveţi veşti. Este clar? 

— Da, şefu', a spus Wiggins. 


— Băiatul care descoperă barca are vechea plată plus o 
guinee. Aici aveţi plata pe o zi înainte. Acuma, plecaţi! Le-a 
dat la fiecare câte un şiling, iar aceştia au luat-o gălăgioşi 
pe scări, şi, un moment mai târziu, i-am văzut revărsându- 
se în stradă. 

Dacă şalupa se află undeva pe apă, o s-o găsească, a spus 
Holmes, în timp ce se ridica de la masă, şi îşi aprindea pipa. 
Pot merge peste tot, pot vedea totul şi auzi totul. Mă aştept 
să aud că au dat de ea, înainte de a se face seară. Între 
timp, nu putem face nimic altceva decât să aşteptăm 
rezultatele. Nu putem să ne reluăm pista până nu dăm de 
Aurora sau de Mordecai Smith. 

— 'Toby poate mânca resturile astea, îndrăznesc să cred. 
Te duci la culcare, Holmes? 

— Nu, nu sunt obosit. Am o constituţie ciudată. Nu-mi 
amintesc să mă fi simţit vreodată obosit din pricina muncii, 
deşi leneveala mă extenuează complet. O să fumez şi o să 
reflectez la această poveste bizară, în care ne-a băgat 
frumoasa mea clientă. Dacă a fost vreodată o sarcină 
uşoară, aceasta ar trebui să fie astfel. Bărbaţii cu picioare 
de lemn nu se găsesc pe toate drumurile, deşi celălalt 
bărbat trebuie să fie, cred, absolut unic. 

— Iar celălalt bărbat! 

— Nu doresc să îl învălui în mister, nu faţă de tine, în orice 
caz. Dar cred că ţi-ai format deja o părere. Acuma, ia în 
considerare datele despre el. Urme de paşi foarte mici, 
degete care n-au fost vreodată băgate în cizme, picioare 
goale, o ghioagă de lemn cu măciulie de piatră, o mare 
agilitate, săgeți mici şi otrăvite. Ce înţelegi din toate astea? 

— Un sălbatic!, am exclamat. Poate unul dintre acei indieni 
care erau asociaţii lui Jonathan Small. 

Nu prea cred, a spus el. Când am văzut pentru prima oară 
armele ciudate, am fost înclinat să cred asta; dar 
caracteristicile remarcabile ale urmelor de paşi m-au făcut 
să-mi reconsider părerea. Unii din locuitorii peninsulei 
indiene sunt scunzi, dar niciunul dintre ei n-ar fi putut lăsa 


asemenea urme. Indianul propriu-zis are piciorul lung şi 
subţire. Mahomedanul, care poartă sandale, are degetul 
mare de la picior clar separat de celelalte, deoarece 
cureaua sandalei trece pe acolo. Aceste mici capete de 
săgeți puteau fi trase numai într-un singur fel. Printr-o 
ţeavă de suflat. Acuma, unde să căutăm un astfel de 
sălbatic? 

— În America de Sud, am hazardat o părere. 

— Şi-a întins mâna, şi a luat o carte voluminoasă de pe 
raft. Acesta este primul volum al unui lexicon geografic ce 
se publică acum. Poate fi considerat ca cea mai recentă 
autoritate în materie. Ce avem aici? „Insulele Andaman, 
situate la aproximativ 455 de kilometri la nord de Sumatra, 
în golful Bengal. „Hm! Hm! Ce-s toate astea? Climat umed, 
recife de corali, rechini, Port Blair, barăci cu puşcăriaşi, 
Insula Rutland, păduri de bumbac. A, iată! „Aborigenii din 
Insulele Andaman pot să pretindă că sunt cea mai scundă 
rasă de pe pământ, deşi unii antropologi îi consideră astfel 
pe boşimanii din Africa, pe indienii care se hrănesc cu 
rădăcini din America, sau pe locuitorii de pe Terra del 
FuegO. Înălţimea medie este sub 1,20 metri, deşi sunt mulţi 
adulţi mult mai scunzi de atât. Sunt nişte oameni sălbatici, 
nesociabili şi de needucat, deşi sunt capabili de cele mai 
devotate prietenii, odată ce le-ai câştigat încrederea.” 
Observă asta, Watson. Acum, ascultă aici. „Sunt hidoşi de la 
natură, având capetele mari şi diforme, ochii mici şi cruzi şi 
trăsăturile pocite. Picioarele şi mâinile le sunt, totuşi, 
extrem de mici. Sunt atât de nesupuşi şi sălbatici încât toate 
eforturile pe care oficialii britanici le-au făcut pentru a-i 
câştiga cât de cât de partea lor au eşuat. Au fost 
întotdeauna spaima echipajelor naufragiate, căci obişnuiesc 
să spargă capetele supravieţuitorilor cu ciomegele lor cu 
măciulie de piatră, ori să tragă în ei cu săgeți otrăvite. 
Aceste masacre se încheie întotdeauna cu un festin 
canibal.” Ce oameni prietenoşi, Watson! Dacă acest individ 
ar fi fost lăsat să-şi folosească mijloacele obişnuite, această 


poveste ar fi luat o întorsătură şi mai îngrozitoare. Cred că 
şi aşa, Jonathan Small ar da orice să nu-l fi folosit. 

— Dar cum a ajuns să aibă un tovarăş atât de ciudat? 

— Ah, asta e mai mult decât îmi pot imagina, întrucât, însă, 
am hotărât deja că Small a venit din Andaman, nu este ceva 
chiar atât de extraordinar că acest indigen l-a însoţit. Cu 
siguranţă, o să aflăm totul despre asta cu timpul. Fii atent, 
Watson; arăţi realmente extenuaT. Întinde-te pe sofa, şi să 
vedem dacă nu te pot adormi. 

Şi-a luat vioara din colţ şi, în timp ce mă întindeam, a 
început să cânte o bucată înceată, visătoare şi melodioasă, 
fără îndoială compusă de el, căci avea un talent 
extraordinar în a improvizA. Îmi amintesc vag braţele-i 
subţiri şi faţa-i serioasă, precum şi mişcările arcuşului. Apoi 
mi-a părut că pluteam liniştit pe marea diafană a sunetului 
până când am ajuns pe tărâmul viselor, unde dulcea faţă a 
lui Mary Morstan stătea aplecată deasupra mea. 

Capitolul IX. 

O verigă lipsă. 

S-a făcut după-amiază târziu până m-am trezit, întărit şi 
înviorat. Sherlock Holmes încă şedea aşa cum îl lăsasem, 
doar că pusese vioara deoparte, şi era adâncit într-o carte. 
S-a uitat la mine când m-am mişcat, şi am observat că faţa îi 
era întunecată şi tulburată. 

— Ai dormit bine, mi-a spus. Mi-a fost teamă că discuţia 
noastră putea să te trezească. 

— N-am auzit nimic, i-am răspuns. Ai primit veşti noi, deci? 

— Din păcate, nu. Mărturisesc că sunt surprins şi 
dezamăgit. M-am aşteptat la ceva precis până la vremea 
asta. Wiggins tocmai ce-a fost aici să raporteze. Spune că 
nu poate fi găsită nici urmă de şalupă. Este un obstacol 
enervant, căci fiecare oră este importantă. 

— Pot să te ajut cu ceva? Sunt în perfectă stare acum, şi 
cât se poate de pregătit pentru o altă ieşire de noapte. 

— Nu, nu putem face nimic. Putem doar aştepta. Dacă 
plecăm, mesajul poate veni în absenţa noastră, ceea ce ar 


cauza o întârziere. Poţi face ceea ce vrei, dar eu trebuie să 
rămân de pază. 

— Atunci mă reped până în Camberwell s-o vizitez pe 
doamna Cecil Forester. M-a rugat ieri să fac asta. 

— Pe doamna Cecil Forrester?, m-a întrebat Holmes, cu 
ochi zâmbitori. 

Fireşte şi pe domnişoara Morstan. Erau neliniştite să afle 
ce s-a mai întâmplat. 

— Nu le-aş spune prea multe, a spus Holmes. Nu trebuie 
să ai niciodată încredere deplină în femei, nici măcar în cele 
mai bune dintre ele. 

N-am mai stat să mă cert cu el referitor la acest sentiment 
rău-voitor la adresa femeilor. 

— O să mă întorc într-o oră sau două, am remarcat. 

— E în regulă! Noroc! însă, dacă traversezi fluviul, poţi să-l 
duci înapoi pe Toby, căci nu cred că mai este probabil să-l 
folosim. 

— Am luat prin urmare potaia, şi am lăsat-o împreună cu 
zece şilingi la bătrânul naturalist din Pinchin. In 
Camberwell, am găsit-o pe domnişoara Morstan puţin 
obosită după aventurile de peste noapte, însă foarte 
doritoare să asculte veştile. Şi doamna Forrester era foarte 
curioasă. Le-am spus tot ceea ce am făcut, omiţând totuşi 
părţile mai teribile ale tragediei. Astfel, deşi am vorbit de 
moartea domnului Sholto, n-am spus nimic despre maniera 
şi metoda concretă ce au fost utilizate. Cu toate omisiunile 
mele, au fost destule lucruri să le uimească şi şocheze pe 
cele două. 

— Este o poveste romantică!, a strigat doamna Forrester. 
O doamnă nedreptăţită, o comoară de o jumătate de milion 
de lire, un canibal negru şi un bandit cu piciorul de lemn. Ii 
înlocuiesc pe carabinierul tradiţional sau contele cel rău. 

— Plus doi cavaleri rătăcitori care sar în ajutor, a adăugat 
domnişoara Morstan, aruncându-mi o privire strălucitoare. 

Păi, Mary, averea ta depinde de rezultatul acestei 
investigaţii. Nu cred că eşti îndeajuns de mişcată. 


Imaginează-ţi numai ce poate însemna să fii atât de bogată, 
şi să ai lumea întreagă la picioare! 

M-am bucurat din inimă să observ că nu dădea nici un 
semn de bucurie la această perspectivă. Din contră, şi-a 
scuturat capul mândru, ca şi cum n-ar fi fost prea interesată 
de acest subiect. 

— Sunt neliniştită în privinţa domnului Thaddeus Sholto, a 
spus. Nimic altceva nu contează; însă cred că el s-a 
comportat extrem de amabil şi onorabil în toată povestea 
asta. Este de datoria noastră să-l sprijinim să fie disculpat 
de această acuzaţie îngrozitoare şi nefondată. 

S-a făcut seară până să plec din Camberwell, şi întuneric 
de-a binelea până când am ajuns acasă. Cartea şi pipa 
tovarăşului meu se aflau lângă scaun, însă el dispăruse. M- 
am uitat în jur, în speranţa de a găsi vreun bilet, dar n-am 
văzut nimic. 

— Presupun că domnul Sherlock Holmes a ieşit, i-am spus 
doamnei Hudson, când a intrat să lase jaluzelele. 

— Nu, domnule. S-a dus în camera sa. Ştiţi, domnule, a 
spus ea, coborându-şi vocea şi vorbind în şoaptă, mi-e 
teamă pentru sănătatea sa. 

— De ce, doamnă Hudson? 

— Păi, este atât de ciudat, domnule. După ce aţi plecat, s-a 
plimbat încoace şi încolo, încoace şi încolo, până când am 
obosit să-i aud paşii. Apoi l-am auzit vorbind singur şi 
mormăind, şi de fiecare dată când suna clopotul, ieşea în 
capul scărilor, întrebându-mă cine e. lar acum s-a închis în 
camera lui, dar îl pot auzi plimbăn-du-se ca întotdeauna. 
Sper că nu e pe cale să se îmbolnăvească, domnule. Am 
îndrăznit să-i sugerez un calmant, dar mi-a aruncat o 
asemenea privire că nici nu Ştiu cum am ieşit din cameră. 

Nu cred că aveţi vreun motiv de îngrijorare, doamnă 
Hudson, i-am răspuns. L-am mai văzut aşa înaintE. Îl 
preocupă ceva şi de aceea n-are astâmpăr. Am încercat să 
vorbesc degajat cu buna noastră gazdă, însă eu însumi mi- 
am făcut întrucâtva griji când, de-a lungul nopţii, am 


continuat să aud sunetul monoton al paşilor săi, ştiind cum 
spiritul său activ se înfuria împotriva acestei involuntare 
lipse de acţiune. 

La micul dejun, arăta obosit şi slăbit, iar obrajii lui roşii 
păreau cuprinşi de febră. 

— Te extenuezi, bătrâne, am remarcat. Te-am auzit 
umblând încoace şi încolo toată noaptea. 

— Nu, n-am putut dormi, mi-a răspuns el. Problema asta 
infernală mă consumă. Este prea de tot să fii împiedicat de 
un obstacol atât de neînsemnat, când toate celelalte au fost 
învinse. Ştiu oamenii, şalupa, totul; şi totuşi, nu pot afla 
nimic nou. Am pus şi alte forţe la treabă, şi am folosit toate 
mijloacele disponibilE. Întregul fluviu a fost cercetat pe 
fiecare mal, dar nu există nici o veste, şi nici doamna Smith 
n-a auzit ceva de la soţul ei. În curând, o să ajung la 
concluzia că au scufundat vasul. Dar există impedimente în 
privinţa acestei presupuneri. 

— Ori poate doamna Smith ne-a pus pe o pistă greşită. 

— Nu, cred că putem elimina această ipoteză. Am făcut 
investigaţii, şi există o şalupă care arată tocmai aşa. 

— Poate a luat-o în susul fluviului? 

— M-am gândit şi la această posibilitate, şi există o echipă 
care va investiga până la Richmond. Dacă nu aflu nimic nou 
astăzi, mâine o să pornesc eu însumi, şi o să caut oamenii 
mai degrabă decât barca. Dar sigur, sigur o să auzim ceva. 

Cu toate acestea, n-am auzit nimic. Nu ne-a parvenit nici o 
ştire, nici de la Wiggins, nici de la celelalte surse, în 
majoritatea ziarelor, existau articole despre tragedia din 
Norwood. Toate păreau a fi mai degrabă ostile nefericitului 
Thaddeus Sholto. Nu se găseau însă detalii noi în niciunul 
dintre ele, cu excepţia faptului că urma să aibă loco 
anchetă în ziua următoare. Seara, m-am dus în Camberwell 
ca să le înştiinţez pe doamne despre lipsa noastră de succes 
şi, când m-am întors, l-am găsit pe Holmes deprimat şi cam 
ursuz. De abia de răspundea întrebărilor mele, şi toată 
seara s-a ocupat cu un obscur experiment chimic, ce a 


presupus încălzirea fără sfârşit a retortelor şi distilarea 
vaporilor, sfârşind în cele din urmă într-un miros care 
aproape m-a gonit din apartament. Până la primele ore ale 
dimineţii, am putut auzi clinchetul eprubetelor, care mă 
înştiinţa că Holmes încă se ocupa cu experimentul său urât 
mirositor. 

La prima geană a zorilor, m-am trezit cu o tresărire, şi am 
fost surprins să-l descopăr stând la creştetul meu, îmbrăcat 
în haine grosolane de marinar, cu o jachetă scurtă de 
postav şi o eşarfă roşie, aspră în jurul gâtului. 

— Plec pe fluviu, Watson, mi-a spus el. M-am tot gândit, şi 
nu pot vedea decât un singur fel de a rezolva problema. 
Merită să-l încerc cel puţin. 

— Sigur, pot veni cu tine, atunci?, am spus. 

— Nu; poţi fi mult mai folositor dacă rămâi aici, ca 
reprezentantul meu. 

Nu prea vreau să merg, căci este cât se poate de probabil 
să sosească vreun mesaj în timpul zilei, deşi Wiggins era 
cam lipsit de speranţă noaptea trecută. Vreau să deschizi 
toate scrisorile şi telegramele, şi să acţionezi după cum 
crezi, dacă apare vreo noutate. Pot să mă bazez pe tine? 

— Cu siguranţă. 

Mi-e teamă că n-o să ai posibilitatea să-mi telegrafiezi, căci 
nu prea pot să spun unde o să mă aflu. Dacă am noroc, însă, 
e posibil să nu lipsesc foarte mult. O să am ştiri de un fel 
sau altul înainte de a mă întoarce. 

— N-am auzit nimic de la el până la dejun. Deschizând 
ziarul Standard însă, am găsit o nouă informaţie referitoare 
la caz. „In privinţa tragediei din Upper Norwood, se 
spunea, avem motive să credem că problema promite să fie 
chiar mai complexă şi mai misterioasă decât s-a presupus 
iniţial. Noi dovezi au arătat că este absolut imposibil ca 
domnul Thaddeus Sholto să fi fost implicat în vreun fel în 
această poveste. El şi cu menajera, doamna Bernstone, au 
fost eliberaţi ieri seară. Se crede, totuşi, că poliţia are un 
indiciu referitor la realii vinovaţi, şi că acesta este urmat de 


domnul Athelney Jones de la Scotland Yard, cu toată 
energia şi perspicacitatea lui binecunoscute. Noi arestări 
sunt aşteptate la tot momentul. , 

Asta este cât de cât satisfăcător, m-am gândit. Amicul 
Sholto este în siguranţă, oricum. Mă întreb care poate fi 
noul indiciu; deşi pare fi mai degrabă o formulare 
stereotipă, folosită ori de câte ori poliţia comite câte o gafă. 

Am pus ziarul pe masă, dar în acel moment privirea mi-a 
fost atrasă de un anunţ de la rubrica persoanelor dispărute. 
Suna astfel: „Dispăruţi. Mordecai Smith, barcagiu, şi fiul 
său, Jim, au plecat de pe pontonul lui Smith cam la trei 
dimineaţa marţea trecută, pe şalupa cu motor Aurora, un 
vas negru cu două dungi roşii şi coş negru cu o dungă albă; 
suma de cinci lire va fi plătită oricui care poate să-i dea vreo 
informaţie în această privinţă doamnei Smith, la pontonul 
lui Smith, sau pe strada Baker, la nr.221B. 

Aceasta era clar mâna lui Holmes. Adresa de pe strada 
Baker era o dovadă în acest sens. Mi s-a părut ingenios, 
căci putea fi citit de fugari, fără ca aceştia să vadă în el mai 
mult decât neliniştea firească a unei soţii, iscată de 
dispariţia soţului său. 

A fost o zi lungă. De fiecare dată când se auzea o bătaie în 
uşă sau nişte paşi apăsaţi în stradă, credeam că era fie 
Holmes, care se întorcea, sau un răspuns la anunţul lui. Am 
încercat să citesc, dar gândurile mele hoinăreau la ciudata 
noastră investigaţie, şi la perechea nepotrivită şi ticăloasă 
pe care o urmăream. Era posibil să existe, mă întrebam, 
vreo eroare majoră în raţionamentul tovarăşului meu? 
Poate că e vorba pur şi simplu de o imensă autoiluzionare? 
Nu e, prin urmare, posibil ca mintea sa agilă şi speculativă 
să fi construit această teorie exagerată, pornind de la 
premize eronate? Nu l-am văzut să se înşele vreodată; dar, 
totuşi, până şi cel mai abil logician poate greşi din când în 
când. E probabil, m-am gândit, să fi comis vreo eroare, 
datorită rafinamentului excesiv al judecăților sale logice, 
preferinţei sale pentru explicaţiile subtile şi bizare, atunci 


când unele mai simple şi mai banale se aflau la îndemână. 
Totuşi, pe de altă parte, eu însumi am văzut probele, şi am 
auzit motivele ce stăteau la baza deducţiilor sale. Când 
priveam înapoi la lungul lanţ de circumstanţe ciudate, 
multe neînsemnate, luate singure, însă toate ducând în 
aceeaşi direcţie, nu puteam să nu recunosc că, chiar dacă 
explicaţia lui Holmes era incorectă, teoria corectă trebuia 
să fie tot atât de bizară şi şocantă ca şi ele. 

La trei după-amiaza, s-a auzit zgomotul puternic al 
clopoţelului, apoi o voce autoritară în hol şi, spre surpriza 
mea, a apărut sus nimeni altul decât Athelney Jones. Arăta 
însă foarte diferit de profesorul abrupt şi abil de bun simţ, 
care preluase atât de plin de încredere cazul din Upper 
Norwood. Avea o expresie abătută şi un aer umil, care îşi 
cerea parcă scuze. 

— Bună ziua, domnule; bună ziua, mi-a spus el. Înţeleg că 
domnul Sherlock Holmes nu se află acasă. 

— Aşa e, şi nu sunt sigur când o să se întoarcă. Dar poate 
doriţi să-l aşteptaţi. Luaţi loc, şi încercaţi unul din aceste 
trabuce. 

— Mulţumesc, a spus el, ştergându-şi faţa cu o batistă 
mare şi roşie. 

— Doriţi nişte whisky cu sifon? 

— Da, dar numai o jumătate de pahar. Este foarte cald 
pentru vremea asta a anului; şi am avut o mulţime de griji şi 
încercări. Îmi cunoaşteţi teoria referitoare la acest caz din 
Norwood? 

— Îmi amintesc că aţi exprimat una. 

— Ei bine, am fost obligat să mi-o reconsideR. Îmi 
strânsesem plasa în jurul domnului Sholto, când acesta a 
ieşit brusc printr-o gaură din mijlocul ei. 

A fost capabil să dovedească că avea un alibi imbatabil. 
Din momentul în care a plecat din camera fratelui său, a 
fost văzut tot timpul ba de unul, ba de altul. Deci nu putea fi 
el persoana care s-a căţărat pe acoperiş, şi a trecut prin 
chepeng. Este un caz tare complicat, şi este în joc însuşi 


profesionalismul meu. Aş fi foarte bucuros să fiu puţin 
ajutat. 

— Toţi avem nevoie de ajutor uneori, am spus eu. 

Prietenul dumitale, domnul Sherlock Holmes, este un om 
minunat, domnule, mi-a spus el cu o voce uscată şi 
confidențială. Este un om care nu poate fi întrecut. L-am 
văzut ocupându-se de o mulţime de cazuri, însă n-am văzut 
încă unul asupra căruia să nu poată arunca o lumină. 
Metodele lui sunt neconvenţionale, şi este poate un pic cam 
grăbit să construiască teorii, însă, pe ansamblu, cred că ar 
fi fost un detectiv foarte promiţător, şi pot să recunosc asta 
în faţa oricul. În această dimineaţă mi-a trimis o telegramă, 
din care am înţeles că are un indiciu referitor la povestea 
asta cu Sholto. lată mesajul. 

A scos telegrama din buzunar, şi mi-a înmânat-o. Fusese 
trimisă din Poplar la ora douăsprezece. „Mergi imediat pe 
strada Baker”, spunea. „Dacă nu m-am întors, aşteaptă-mă. 
Sunt pe urmele bandei care l-a ucis pe Sholto. Dacă vrei să 
vezi sfârşitul, poţi să ne însoţeşti în seara asta.” 

— Asta sună bine. Evident e din nou pe pista cea bună, am 
spus eu. 

— Ah, atunci şi el s-a rătăcit, a exclamat Jones, cu vădită 
satisfacţie. 

Chiar şi cei mai buni dintre noi o dăm în bară uneori. 
Fireşte, asta se poate dovedi afi o alarmă falsă; însă este de 
datoria mea, ca reprezentant al legii, să nu las nici o şansă 
să-mi scape. Dar este cineva la uşă. Poate este el. 

S-a auzit un pas apăsat urcând scările, cu multe şuierături 
şi huruieli, ca şi cum omul respira foarte greu. S-a oprit o 
dată sau de două ori, de parcă urcuşul era prea mult pentru 
el, dar în final a ajuns la uşă, şi a intrat, înfăţişarea lui 
corepundea sunetelor pe care le-am auzit. Era un bărbat în 
vârstă, îmbrăcat în haine de marinar, cu o veche jachetă de 
postav încheiată până la ultimul nasture. Era adus de spate, 
genunchii îi tremurau, iar respiraţia-i greoaie era aceea a 
unui astmatic. Când s-a sprijinit de un ciomag gros de 


stejar, umerii i s-au ridicat din pricina efortului de a trage 
aer în plămâni. Avea o eşarfă colorată în jurul bărbiei, şi n- 
am putut vedea prea mult din faţa lui, cu excepţia unei 
perechi de ochi întunecaţi şi pătrunzători, acoperiţi de 
sprâncene albe şi dese şi a unor favoriţi cărunţi. Impresia 
de ansamblu pe care mi-a făcut-o a fost aceea a unui 
respectabil căpitan de vas comercial, care îmbătrânise şi 
sărăcise. 

— Ce doriţi domnul meu?, l-am întrebat. 

S-a uitat în jurul lui, încet şi metodic cum fac bătrânii. 

— Domnul Sherlock Holmes este acasă?, a spusel. 

— Nu, însă eu acţionez în numele său. Puteţi să-mi 
comunicaţi orice mesaj pe care-l aveţi pentru el. 

— Am vrut să i-l spun lui însuşi, a spus el. 

— Dar vă spun că acţionez în numele lui. Este vorba de 
barca lui Mordecai Smith? 

— Da. Ştiu bine unde este. Şi ştiu unde se află oamenii pe 
care îi caută. 

Şi ştiu unde este comoara. Ştiu tot ce-i de ştiut. 

— Atunci, spune ţi-mi mie, şi o să-i dau de ştire. 

— Urma să-i spun lui în persoană, a repetat el, cu 
încăpăţânarea iritată a unui bătrân. 

— Ei bine, atunci trebuie să-l aşteptaţi. 

— Nu, nu, n-o să-mi pierd toată ziua că aşa vrea cineva. 
Dacă domnul Holmes nu se află aici, atunci trebuie să 
descopere singur toate acestea. Numi pasă de niciunul 
dintre voi, şi n-o să spun un cuvânt. 

S-a îndreptat cu paşi târşiţi spre uşă, însă Athelney Jones a 
ajuns acolo înaintea lui. 

— Aşteaptă puţin, amice, a spus el. Deţii informaţii 
importante, şi nu trebuie să pleci. Fie că-ţi place sau nu, o 
să te reținem până se întoarce prietenul nostru. 

Bătrânul a încercat să fugă spre uşă, însă cum Athelney 
Jones s-a pus cu spatele-i lat de-a curmezişul ei, acesta şi-a 
dat seama că era inutil să se opună. 


— Ce frumos tratament, ăsta!, a strigat el, bătând cu 
ciomagul în podea. Am venit aici să văd un domn, iar voi doi, 
pe care nu v-am văzut în viaţa mea, mă opriţi cu forţa şi mă 
trataţi în felul ăsta! 

— N-o să păţeşti nimic, i-am spus. O să te recompensăm 
pentru timpul pierdut. Aşează-te pe sofa, şi nu vei avea mult 
de aşteptat. 

S-a îndreptat destul de posac într-acolo, şi s-a aşezat cu 
faţa în palme. Jones şi cu mine ne-am reluat trabucele şi 
discuţia. Insă pe neaşteptate, vocea lui Holmes ne-a 
întrerupt. 

— Cred că aţi putea să-mi oferiţi şi mie un trabuc, a spus 
el. 

— Amândoi ne-am holbat de pe scaunele noastre. Acolo 
era Holmes, stând în faţa noastră, cu un aer liniştit şi 
amuzat. 

— Holmes!, am exclamat eu. Tu aici! Dar unde este 
bătrânul? 

— Iată-l, a spus el, ridicând o grămadă de păr alb. Uite-l: 
peruca, favoriţii, sprâncenele, totul. Am considerat 
deghizarea mea destul de bună, dar nu mam aşteptat să 
treacă acest test. 

— Ah, ştrengarule!, a strigat Jones, extrem de încântat. Ce 
actor ai fi fost, şi încă unul de excepţie. Aveai exact tuşea 
unuia de la azilul de bătrâni, iar picioarele alea slabe ale 
dumitale au făcut toţi banii. Mi s-a părut însă că-ţi recunosc 
ochii. Nu ai putut, totuşi, scăpa de noi aşa uşor, vezi. 

— Am lucrat sub masca asta toată ziua, a spus el, 
aprinzându-şi trabucid. Vedeţi, mulţi criminali încep să mă 
cunoască deja, mai ales de când prietenul nostru aici de 
faţă a început să facă publice unele din cazurile mele: prin 
urmare, numai deghizat în acest fel pot să-mi continui 
munca. Mi-ai primit telegrama? 

— Da; de asta am venit. 

— Cum îţi mai merge cazul? 


S-a ales praful de el. A trebuit să-i eliberez pe doi din 
prizonierii mei, şi nu există nici un fel de probe împotriva 
celorlalţi doi. 

— Nucţifă griji. O să-ţi dăm alţii doi în locul lor. Dar trebuie 
să-mi asculţi ordinele. Meritul oficial o să-ţi revină ţie, dar 
trebuie să acţionezi după cum spun eu. Eşti de acord? 

— In întregime, dacă mă ajuţi să pun mâna pe oameni. 

— Ei bine, atunci, am nevoie în primul rând de o barcă a 
poliţiei extrem de rapidă, o şalupă, la ora şapte, la 
Westminster Stairs. 

Asta e uşor de făcut. Totdeauna există una pe acolo; însă 
pot să trec strada şi să dau un telefon, ca să mă asigur. 

— Apoi am nevoie de doi oameni solizi, în caz că fugarii se 
opun. 

— O să se afle doi sau trei în barcă. Altceva? 

— Când punem mâna pe oameni, o să obţinem comoara. 
Cred că i-ar face plăcere amicului meu aici de faţă să ducă 
în persoană sipetul la tânăra doamnă, căreia îi aparţine de 
drept jumătate din conţinutul lui. Vreau ca ea să fie prima 
care îl va deschide. Ei, ce zici, Watson? 

— Ar fi o mare plăcere pentru mine. 

— Aceasta este mai degrabă ceva neconvențional, a spus 
Jones, scuturând din cap. Cu toate acestea, întreaga 
poveste este ieşită din comun, şi, presupun, că trebuie să 
închidem ochii. Insă după aceea, comoara trebuie să fie 
predată autorităţilor, până după investigația oficială. 

— Cu siguranţă. Asta este uşor de făcuT. Încă un lucru. Aş 
dori foarte mult să aud chiar din gura lui Jonathan Small 
câteva detalii referitoare la această poveste. Ştii că îmi 
place să rezolv în amănunţime cazurile mele. Nu va exista 
nici o obiecţie să am o discuţie neoficială cu el, fie aici sau 
altundeva, atâta vreme cât este păzit aşa cum trebuie? 

— Păi, eşti stăpân pe situaţie. N-am avut încă nici o dovadă 
privind existenţa lui Jonathan Small. Totuşi, dacă poţi să-l 
prinzi, nu văd cum aş putea refuza să ai o discuţie cuel. 

— Atunci ne-am înţeles? 


— Cu siguranţă. Mai ai altceva? 

Capitolul X. 

Sfârşitul băştinaşului. 

Cina noastră a fost veselă. Holmes putea vorbi extrem de 
bine când vroia, iar în noaptea respectivă a vrut. Părea a fi 
într-o stare de exaltare. Nu l-am văzut niciodată atât de 
strălucitor. A vorbit despre o succesiune rapidă de subiecte, 
despre mistere, ceramica medievală, viorile Stradivarius, 
budismul din Ceylon şi vasele de război din viitor, tratându-l 
pe fiecare de parcă îl studiase în mod special. Umorul său 
inteligent era contrareacţia la starea de adâncă deprimare 
din zilele precedente. Athelney Jones s-a dovedit a fi sociabil 
în orele sale de relaxare şi a tratat cina cu aerul unui om de 
petreceri. In ceea ce mă priveşte, mă simţeam fericit la 
gândul că ne apropiam de sfârşitul misiunii noastre şi am 
fost contaminat de veselia lui Holmes. Niciunul dintre noi 
nu a făcut aluzie în timpul cinei la motivul pentru care ne 
adunasem laolaltă. 

Când masa a fost strânsă, Holmes s-a uitat la ceas, şi a 
umplut trei pahare cu port. 

— Închin paharul, a spus el, pentru succesul micii noastre 
expediţii. Şi acum e timpul să plecăm. Ai un pistol, Watson? 

— Am vechiul meu revolver de serviciu în birou. 

Ar fi cel mai bine să-l iei atunci. Este bine să fim pregătiţi. 
Văd că birja este la uşă. Am comandat-o pentru şase şi 
jumătate. 

Trecuse puţin de şapte când am ajuns la debarcaderul 
Westminster, unde am găsit şalupa aşteptându-ne. Holmes 
i-a aruncat o privire critică. 

— Există ceva care ar putea indica că aparţine poliţiei? 

— Da, lampa aceea verde într-o parte. 

— Atunci ia-o jos. 

Mica schimbare a fost făcută, am păşit pe punte, iar 
frânghiile au fost desprinse. Jones, Holmes şi cu mine ne-am 
aşezat la pupă. Un om se afla la cârmă, unul se ocupa de 
motoare, iar doi inspectori de poliţie solizi stăteau în faţă. 


— Încotro?, a întrebat Jones. 

— Spre Turn. Spune-le să oprească vizavi de atelierul lui 
Jacobson. 

Şalupa noastră era evident una foarte rapidă. Am trecut în 
viteză pe lângă şiruri de şlepuri încărcate, ca şi cum 
acestea ar fi stat pe loc. Holmes a zâmbit satisfăcut când am 
ajuns din urmă o corabie cu aburi şi am depăşit-o. 

— Ar trebui să fim capabili să prindem orice pe fluviu, a 
spus el. 

— Păi, nici chiar aşa. Insă nu există multe şalupe care să 
ne poată întrece. 

— Va trebui s-o ajungem pe Aurora, care e renumită ca 
fiind un vas rapid. O să-ţi spun cum stau lucrurile, WatsoN. 
Îţi aminteşti cât de iritat am fost să mă împiedic de lucru 
atât de mic? 

— Da. 

Ei bine, mi-am relaxat complet mintea, cufundân-du-mă 
într-un experiment chimic. Unii dintre marii noştri oameni 
de stat spunea că schimbarea felului de muncă este cea mai 
bună odihnă. Chiar aşa şi este. După ce am reuşit să dizolv 
hidrocarbonul de care mă ocupam, m-am întors la problema 
noastră cu familia Sholto, şi am revăzut din nou întregul 
caz. Băieţii mei au fost şi-n susul şi-n josul fluviului, fără nici 
un rezultat. Şalupa nu se afla la nici un ponton sau 
debarcader, şi nici nu se întorsese. Totuşi era puţin probabil 
să fi fost scufundată pentru a se ascunde urmele, deşi acest 
lucru îmi rămânea ca posibilă ipoteză, în caz că celelalte 
dădeau greş. Ştiam că acest om Small dispunea într-o 
anumită măsură de o viclenie rudimentară, însă nu-l 
credeam capabil de nimic de fineţe. Aceasta este de obicei 
produsul educaţiei. M-am gândit apoi că, întrucât cu 
siguranţă a stat în Londra ceva timp, căci aveam dovezi că a 
pândit în continuu Pondicherry Lodge, nu prea putea să 
plece imediat, având nevoie de ceva timp, fie şi numai de o 
zi, pentru a-şi rezolva treburile. Aşa ar fi stat oricum 
lucrurile, după toate probabilitățile. 


— Raționamentul tău îmi pare a fi neconvingător, am spus 
eu. Cred mai degrabă că şi-a aranjat treburile înainte de a 
porni în această expediţie. 

Nu, nu cred. Ascunzătoarea ar fi fost prea valoroasă ca loc 
de retragere în caz de nevoie, ca să renunţe la ea înainte de 
a se fi asigurat că se poate descurca fără ea. Dar o a doua 
consideraţie m-a izbit. Trebuie ca Jonathan Small să-şi fi dat 
seama că înfăţişarea ciudată a tovarăşului său, indiferent 
cât de multe haine ar fi pus pe el, putea fi pricină de bârfă, 
şi putea fi asociată cu tragedia din Norwood. Era destul de 
perspicace să realizeze asta. Au pornit din ascunzătoarea 
lor la adăpostul întunericului, şi el dorea probabilsă se 
întoarcă înainte de a se face plină zi. Acuma, potrivit 
doamnei Smith, era trecut de trei, când au luat barca. 
Urma să se lumineze, iar oamenii s-ar fi trezit într-o oră sau 
cam atât. Prin urmare, am raţionat, nu s-au dus prea 
departe. L-au plătit bine pe Smith ca să-şi ţină gura, au 
păstrat şalupa pentru scăparea finală, şi s-au grăbit spre 
locuinţa lor, cărând cutia cu bijuterii. Peste câteva nopţi, 
după ce aveau timp să vadă ce spuneau ziarele, şi dacă 
exista vreo suspiciune, aveau să se îndrepte, la adăpostul 
întunericului, spre vreun vas din Gravesend sau Downs, 
unde cu siguranţă îşi aranjaseră deja călătoria spre 
America sau spre colonii. 

— Dar şalupa? Nu ar fi putut s-o ia cu ei. 

— Fireşte. Am presupus că şalupa nu putea fi foarte 
departe, chiar dacă devenise invizibilă. M-am pus apoi în 
locul lui Small, şi am privit problema cum ar fi făcut-o el. 
Probabil considera că, dacă ar fi trimis şalupa înapoi, sau 
dacă ar fi ţinut-o pe un debarcader, ar fi fost găsit cu 
uşurinţă, în caz că poliţia se afla deja pe urmele lui. Cum ar 
fi putut, prin urmare, să ascundă şalupa, şi totuşi să o aibă 
la îndemână, când avea nevoie de ea? M-am întrebat ce-aş 
fi făcut eu însumi, dacă aş fi fost în locul lui. M-aş fi putut 
gândi doar la o singură cale. Aş fi dus şalupa la vreun 
constructor sau reparator de bărci, cerându-i să facă mici 


schimbări. Ar fi fost luată la atelierul sau debarcaderul 
acestuia, fiind astfel ascunsă într-un mod eficace, putând s- 
o am disponibilă în acelaşi timp în câteva ore. 

— Asta pare destul de simplu. 

Exact lucrurile acestea foarte simple sunt de obicei 
trecute cu vederea. Totuşi, m-am hotărât să acţionez în 
funcţie de raţionamentul meu. Am pornit imediat la drum, 
echipat ca un marinar inofensiv, şi am întrebat la toate 
atelierele de pe fluviu. N-am obţinut nici un rezultat la 
cincisprezece dintre ele, însă la al şaisprezecelea, cel al lui 
Jacobson, am aflat că Aurora fusese adusă la ei cu două zile 
în urmă, de către un bărbat cu piciorul de lemn, care le 
ceruse să-i repare cârma. 

„Nu e nimic stricat la cârmă.” mi-a spus maistrul. „Uite-o 
acolo cu dungile ei roşii. , 

— Cine credeţi că a apărut în acel moment, dacă nu însuşi 
Mordecai Smith, proprietarul dispărut? Nu prea era într-o 
stare bună, din pricina băuturii. Nu mi-aş fi dat fireşte 
seama că el este, dacă nu ar fi urlat numele său şial 
şalupei. 

— O vreau în seara asta la opt, a spus el, la opt fix, fii 
atent, că am doi domni care nu pot fi lăsaţi să aştepte. 
Evident, îl plătiseră bine, căci era doldora de bani, 
aruncând şilingii încoace şi încolo la oameni. L-am urmărit 
un timp, dar s-a afundat într-o berărie: prin urmare, m-am 
întors la atelier şi, întâlnindu-mi unul din băieţi pe drum, |- 
am pus să stea de santinelă lângă şalupă, l-am ordonat să 
stea la maginea apei şi să-şi fluture batista spre noi când 
aceştia pornesc. O să fim duşi de curent, şi ar fi ciudat să 
nu-i ajungem 

— Oameni şi comoară şi tot. 

— Ai plănuit totul foarte atent, fie că sunt oamenii care ne 
trebuie sau nu, a spus Jones; însă dacă eu aş conduce 
operaţiunea, aş fi chemat o mulţime de poliţişti la atelierul 
lui Jacobson, şi i-aş fi arestat când ieşeau. 


— Ceea ce nu s-ar fi întâmplat vreodată. Bărbatul ăsta 
Small este un tip extrem de deştept. Ar trimite pe cineva 
înainte să cerceteze şi, dacă ceva iar da de bănuit, ar 
rămâne undeva liniştit încă o săptămână. 

— Dar puteai să te ţii după Mordecai Smith, care te-ar fi 
condus la ascunzătoarea lor, am spus eu. 

— În cazul ăsta, mi-aş fi irosit ziua. Cred că este aproape 
imposibil ca Smith să ştie unde locuiesc ei. Atâta vreme cât 
are băutură şi e plătit bine, de ce ar trebui să pună 
întrebări? I-au trimis mesaje ce să facă. Nu, m-am gândit la 
toate căile posibile şi aceasta este cea mai bună. 

În timp ce se desfăşura această conversaţie, alunecam 
repede pe sub lunga serie de poduri care traversează 
TamisA. În timp ce treceam pe lângă oraş, ultimele raze de 
soare străluceau pe crucea de pe catedrala Sfântul Pavel. 
Până am ajuns la Turn, se lăsase deja amurgul. 

— Acela este atelierul lui Jacobson, a spus Holmes, arătând 
spre o îngrămădeală de catarge şi velaturi pe malul dinspre 
Surrey. Luaţi-o încet în sus, şi apoi aici, la adăpost de şirul 
ăsta de felinare. A scos un binoclu din buzunar, şi s-a uitat 
un timp pe mal. Îmi văd santinela la post, a remarcat el, 
dar nici urmă de batistă. 

— Ce ar fi să o luăm în jos puţin, şi să-i aşteptăm, a spus 
Jones cu însufleţire. 'Toţi eram plini de avânt, chiar şi 
poliţiştii şi fochiştii, care aveau o idee extrem de vagă 
despre ce era vorba. 

— N-avem dreptul să luăm nimic ca sigur, i-a răspuns 
Holmes. Fireşte, este aproape sigur că o s-o ia în josul 
fluviului, dar nu putem fi absolut siguri. Din acest loc, 
putem vedea intrarea în atelier, iar ei nu prea pot să ne 
vadă. Va fi o noapte senină, cu foarte multă lumină. Trebuie 
să rămânem unde suntem. Uite cum roieşte de lume acolo, 
în lumina felinarelor. 

— Oamenii de la atelier ies de la muncă. 

— Ticăloşi murdari, însă presupun că fiecare păstrează 
ascunsă undeva o mică scânteie de nemurire. Când îi 


priveşti, n-ai crede că aşa stau lucrurile. Nu există nici o 
probabilitate în acest sens, independent de experienţă. Ce 
enigmă ciudată este omul! 

Cineva îl defineşte ca fiind un suflet ascuns într-un animal, 
am sugerat. 

— Winwood Reade e foarte bun în privinţa acestui subiect, 
a spus Holmes. El observă că, în timp ce individul singur 
este o enigmă de nedezlegat, în grup acesta devine o 
certitudine matematică. De exemplu, nu poţi să prezici 
vreodată ce va face un om, însă poţi afirma cu precizie ce 
vor face mai mulţi. Indivizii diferă, însă procentele rămân 
constante. Aşa ne spune statisticianul. Dar văd oare o 
batistă? Sigur se vede ceva alb fluturând acolo. 

— Da, este băiatul tău, am strigat. Pot să-l văd clar. 

— Şi iat-o şi pe Aurora, a exclamat Holmes, şi zboară ca 
săgeata! Cu toată viteza înainte, căpitane. la-o după şalupa 
aceea cu lampa galbenă. Pe ceruri, n-o să mi-o iert 
vreodată, dacă ne întrece cumva! 

A alunecat nevăzută prin intrarea atelierului, şi a trecut 
prin spatele a două sau trei vase mici, astfel încât, înainte 
de a o vedea noi, prinsese deja viteză. Acuma zbura în josul 
apei, în apropierea malului, mergând cu o viteză extremă. 
Jones a privit-o cu gravitate, şi a scuturat din cap. 

— E foarte rapidă, a spus el. Mă îndoiesc că putem s-o 
ajungem. 

— TREBUIE s-o ajungem!, a strigat Holmes, printre dinţi. 
Azvârliţi cărbuni, oameni! Scoateţi tot ce se poate din vas! 
Chiar dacă aprindem barca, trebuie să punem mâna pe ei! 

Eram acum bine pe urmele ei. Cuptoarele vuiau, iar 
motoarele puternice şuierau şi sunau ca o inimă imensă de 
metal. Prora ei ascuţită şi abruptă despica apa fluviului, 
lăsând în urmă două valuri, ce se rostogoleau la stânga şi la 
dreapta noastră. Cu fiecare pulsaţie a motoarelor, şalupa 
ţâşnea şi tremura ca o fiinţă vie. Lampa mare şi galbenă de 
la proră arunca o dâră lungă şi tremurătoare de lumină în 
faţa noastră. Drept înainte, o pată vagă şi întunecată pe apă 


arăta unde era Aurora, iar vârtejul de spumă albă din 
spatele ei indica cât de repede mergea. Zburam pe lângă 
şlepuri, corăbii cu aburi, vase comerciale, în spatele unuia, 
înconjurându-l pe celălalt. Voci ne întâmpinau în întuneric, 
iar Aurora continua să meargă ca fulgerul, dar cu toate 
acestea o urmam îndeaproape. 

— Azvârliţi mai mulţi cărbuni, oameni buni, şi mai mulţi!, 
striga Holmes, uitându-se jos în sala cazanelor, în timp ce 
lumina teribilă de dedesubt se reflecta pe faţa lui alertă şi 
ascuţită. Faceţi rost de toţi aburii de care puteţi! 

— Cred că ne-am apropiat un pic, a spus Jones, cu ochii la 
Aurora. 

— Sunt sigur de asta, am spus eu. O s-o ajungem în câteva 
minute. 

Spre ghinionul nostru, în acel moment, un remorcher ce 
trăgea după el trei şalupe în şir a intervenit între noi. 
Numai învârtind repede cârma am putut evita să ne izbim 
de el şi, înainte ca să le înconjurăm şi să ne reluăm drumul, 
Aurora avansase deja cu două sute bune de metri. Se vedea 
totuşi încă bine, iar amurgul întunecat şi neclar ceda locul 
unei nopţi senine şi înstelate. Cazanele noastre erau forţate 
la maximum, iar carcasa fragilă vibra şi scârţâia din pricina 
energiei teribile ce ne împingea înainte. Am trecut repede 
pe lângă Pool, cheiurile West India, lungul Deptford şi după 
ce am înconjurat Insula Câinilor am luat-o din nou în sus. 
Pata vagă şi întunecată din faţa noastră se transformase 
acum destul de clar în delicata Aurora. Jones a întors 
reflectorul nostru pe ea, astfel încât puteam vedea bine 
persoanele de pe punte. Un om stătea la pupă, cu ceva 
negru între genunchi, deasupra căruia era aplecat. Lângă 
el se afla o masă întunecată ce arăta ca un câine 
Newfoundland. Băiatul ţinea fusul cârmei, iar pe fundalul 
luminii roşii a cuptorului am putut să-l văd pe bătrânul 
Smith, gol până la brâu şi azvârlind cărbuni ca să scape de 
moarte. Poate că la început au avut ceva îndoieli, dacă 
realmente îi urmăream, însă acum, dat fiind că urmam 


fiecare cotitură şi mişcare pe care o făceau, devenise totul 
clar. La Greenwich ne aflam la aproximativ trei sute de paşi 
în spatele lor. La Blackwall, nu puteam fi la mai mult de 
două sute cincizeci. Am urmărit multe creaturi în multe ţări 
în timpul carierei mele pestriţe, dar niciodată sportul acesta 
nu mi-a dat o asemenea emoție sălbatică ca această 
vânătoare nebunească pe Tamisa. Ne apropiam de ei sigur, 
metru cu metru. In liniştea nopţii, puteam auzi şuierul şi 
zdrăngănitul motoarelor lor. Omul de la pupă era încă 
ghemuit pe punte, mişcându-şi braţele ca şi cum s-ar fi 
ocupat cu ceva, în timp ce se uita adesea în sus, măsurând 
cu privirea distanţa care ne mai separa. Ne-am apropiat din 
ce în ce mai mult. Jones a urlat la ei să oprească. Nu eram 
la mai mult de patru lungimi de barcă în spatele lor, ambele 
şalupe zburând cu o viteză extremă. Fluviul era complet 
pustiu între două meandre, cu Barking pe o parte şi tristele 
mlaştini Plumstead pe alta. La strigătul nostru, omul de la 
pupă a sărit în picioare pe punte, arătându-ne pumnii 
strânşi, şi înjurând între timp cu o voce ascuţită şi spartă. 
Era un om puternic, de mărime potrivită şi în timp ce stătea 
aplecat puţin în spate am putut vedea doar un ciot de lemn 
pe partea dreaptă. La auzul ţipetelor lui stridente şi 
furioase, mănunchiul aflat grămadă pe punte a început să 
se mişte. S-a ridicat, transformându-se într-un negru scund 
- cel mai scund pe care l-am văzut vreodată - având un cap 
mare şi pocit, şi o chică de păr încâlcit şi neîngrijit. 

La vederea acestei creaturi sălbatice şi diforme, Holmes îşi 
scosese deja revolverul, şi l-am scos şi eu pe-al meu. Era 
înfăşurat într-un soi de manta sau pătură întunecată, ce-i 
lăsa numai faţa la vedere; dar acea faţă era îndeajuns să nu 
te lase să dormi. N-am văzut niciodată nişte trăsături atât 
de adânc marcate de bestialitate şi cruzime. Ochii lui mici 
străluceau şi ardeau cu o lumină întunecată, iar buzele-i 
groase se răsuceau dezvelindu-i dinţii, ce rânjeau şi 
scrâşneau la noi cu o furie pe jumătate animalică. 


— Dacă ridică mâna, trage, a spus Holmes, încet. La 
vremea asta, ajunsesem doar la o lungime de barcă de ei, şi 
aproape că ne puteam atinge prada. Pot să-i văd şi acum pe 
cei doi aşa cum stăteau, bărbatul alb cu picioarele 
răşchirate, înjurându-ne, şi piticul nelegiuit cu faţa lui 
hidoasă şi dinţii lui puternici şi galbeni, scrâşnind la noi în 
lumina felinarului. 

A fost bine că puteam să-l vedem atât de clar. Chiar în timp 
ce ne uitam la el, a scos de sub învelitoarea lui o bucată 
scurtă, rotunjită de lemn, ca un fel de riglă de şcoală, pe 
care a dus-o la buze. Pistoalele noastre au sunat deodată. S- 
a răsucit, ridicându-şi braţele, şi, cu un fel de tuse 
înecăcioasă, a căzut pe o parte în apă. l-am zărit pentru o 
clipă ochii veninoşi şi ameninţători prin vârtejul alb al apel. 
În acelaşi moment, omul cu piciorul de lemn s-a aruncat 
asupra cârmei, învârtind-o cu putere, astfel încât barca lor 
a luat-o drept spre ţărmul sudic, în timp ce noi am ţâşnit pe 
lângă pupa ei, la o distanţă de doar câteva zeci de 
centimetri. Am întors după ea într-o clipă, dar aceasta se 
afla deja aproape de țărm. Era un loc sălbatic şi pustiu, 
unde luna strălucea deasupra unei întinderi vaste de teren 
mlăştinos, cu bălți de apă stătută şi grămezi de vegetaţie 
putrezită. Cu un zgomot înăbuşit, şalupa a intrat în ţărmul 
noroios, cu prora în aer, şi pupa plină cu apă. Fugarul a 
sărit de pe ea, însă ciotul de lemn i s-a afundat complet în 
pământul îmbibaT. În van s-a chinuit şi s-a răsucit el. Nu 
putea să facă nici un pas, nici înainte nici înapoi. Urla cu o 
furie neputincioasă, şi izbea cu disperare în noroi cu celălalt 
picior, însă sforţările lui nu făceau decât să împingă piciorul 
de lemn şi mai adânc în ţărmul lipicios. Când am ajuns cu 
şalupa acolo, era atât de adânc împotmolit, că, numai 
legându-l de umeri, am putut să-l tragem afară, târându-l 
ca pe un peşte uriaş spre locul unde trăsesem la mal. Cei 
doi Smith, tatăl şi fiul, stăteau posaci în şalupa lor, dar au 
urcat cu un aer destul de umil pe-a noastră, atunci când li s- 
a ordonat astfel. Am tras-o şi pe Aurora, şi am legat-o de 


pupă. O lădiţă solidă de fier, cu lucrătură indiană, se afla pe 
punte. Nu exista nici o îndoială că aceasta era una şi 
aceeaşi cu aceea care conţinea comoara de rău augur a 
familiei Sholto. Nu avea nici o cheie, însă era de o greutate 
considerabilă, prin urmare am transportat-o cu atenţie în 
mica noastră cabină. În timp ce înaintam încet în susul apei, 
am îndreptat reflectorul în toate direcţiile, dar nu se vedea 
nici urmă de băştinaş. Oasele acelui straniu vizitator al 
ţărmurilor noastre zac undeva în nămolul întunecat de pe 
fundul Tamisei. 

Ia uitaţi-vă, a spus Holmes, arătând spre bocaportul de 
lemn. N-am fost destul de rapizi cu pistoalele noastre. 
Acolo, chiar în spatele locului în care stătusem, se afla 
înfiptă una dintre acele săgeți criminale pe care le ştiam 
atât de bine. Trebuie să fi şuierat printre noi, în momentul 
în care am tras. Holmes a zâmbit la vederea ei, şi a dat din 
umeri în maniera sa relaxată, dar mărturisesc că mie mi s-a 
făcut rău gândindu-mă la moartea oribilă care trecuse în 
acea noapte atât de aproape de noi. 

Capitolul XI. 

Minunata comoară din Agra. 

Prizonierul nostru şedea în cabină, în faţa lădiţei de fier 
pentru care făcuse atâtea, şi pe care aşteptase atât de mult 
timp s-o recâştige. Era un individ ars de soare, cu ochi 
îndrăzneţi, cu o grămadă de riduri pe toate trăsăturile sale 
ca mahonul, ce arătau că dusese o viaţă aspră, în aer liber. 
Bărbia lui păroasă era extrem de proeminentă, indicând un 
om care nu putea fi determinat cu uşurinţă să-şi schimbe 
țelul. Putea avea cincizeci de ani sau cam atât, căci părul 
său negru şi cârlionţat era însemnat din abundență cu fire 
cărunte. Faţa lui nu era neplăcută când era relaxată, deşi 
sprâncenele groase şi bărbia agresivă îi dădeau, aşa cum 
văzusem recent, o expresie teribilă atunci când se înfuria. 
Şedea acum cu mâinile încătuşate în poală iar capul i se 
lăsase pe piept, în timp ce se uita cu ochii săi ageri şi 
strălucitori la sipetul care fusese cauza tuturor acestor 


nelegiuiri. Mi s-a părut că pe faţa lui rigidă şi relaxată era 
mai multă suferinţă decât furie. O dată m-a privit chiar cu o 
lucire de umor în ochi. 

— Ei bine, Jonathan Small, a spus Holmes, aprinzându-şi 
un trabuc, regret că s-a ajuns la asta. 

Şi eu, domnule, a răspuns el, cu sinceritate. Nu cred că 
pot să evit urmările. Vă dau cuvântul meu că n-am ridicat 
niciodată mâna la domnul Sholto. Diavolul ăla mic, Tonga, a 
tras în el cu una din săgețile lui blestemate. 

N-am avut nimic de-a face cu asta, domnule. Am fost la fel 
de îndurerat ca şi cum ar fi fost rudă cu mine. L-am bătut 
măr cu frânghia pe micul diavol, dar faptul era împlinit, şi 
nu mai puteam face nimic. 

— Ia un trabuc, i-a spus Holmes; şi trage mai bine o gură 
din sticla mea, căci eşti foarte ud. Cum te aşteptai ca un om 
atât de mic şi slab ca acest negru să-l înfrângă pe domnul 
Sholto şi să-l ţină, în timp ce te căţărai pe frânghie? 

— Păreţi a şti tot atâtea despre asta ca şi cum aţi fi fost 
acolo, domnule. Adevărul este că am sperat să găsesc 
camera goală. Ştiam destul de bine obiceiurile casei, şi era 
ora când domnul Sholto cobora de obicei la cină. N-o să vă 
ascund nimic. Cea mai bună apărare la care pot apela este 
adevărul gol-goluţ. Acuma, dacă ar fi fost vorba de bătrânul 
maior, aş fi acceptat cu inima uşoară să fiu spânzurat 
pentru eL. Înjunghierea lui nu m-ar fi afectat mai mult 
decât fumatul acestui trabuc. Dar este al dracului de greu 
să fiu trimis la ocnă pentru tânărul Sholto, cu care n-am 
avut nici un conflict. 

— Eşti în grija domnului Athelney Jones, de la Scotland 
Yard. Dânsul urmează să te aducă la locuinţa mea, şi o să-ţi 
cer atunci descrierea adevărată a ceea ce s-a întâmplat. 
Trebuie să ne oferi o mărturie completă, iar dacă faci asta, 
sper să-ţi pot fi de folos. Cred că pot dovedi că otrava 
respectivă acţionează atât de rapid, că omul murise înainte 
ca tu să fi ajuns în cameră. 


Aşa a fost, domnule. Nu m-am speriat niciodată mai râu ca 
atunci când l-am văzut rânjind la mine cu capul pe umăr, 
atunci când coboram de pe fereastră. M-a zguduit de-a 
binelea, domnule. Cred că l-aş fi omorât pe Tonga, dacă n-ar 
fi şters-o. De aceea, şi-a lăsat ciomagul Şi unele săgeți, după 
cum mi-a spus, ceea ce cred că v-a pus pe urmele noastre; 
deşi cum ne-aţi găsit, chiar că mă depăşeşte. Nu vă port nici 
o pică pentru asta. Dar chiar că pare un lucru ciudat, a 
adăugat el, cu un zâmbet amar, că eu, care am tot dreptul 
la jumătate de milion de lire, a trebuit să-mi petrec prima 
jumătate a vieţii construind un dig în Andaman şi e probabil 
să-mi petrec cealaltă jumătate săpând canale la Dartmoor. 
Cred că a fost blestemată ziua în care mi-a căzut pentru 
prima oară privirea pe negustorul Achmet, şi am văzut 
comoara din Agra, ce n-a adus niciodată nimic altceva decât 
nenorocire asupra capetelor celor care o deţineau. Luii-a 
adus moartea, maiorului Sholto frica şi vina, mie sclavia pe 
viaţă. 

În acest moment, Athelney Jones şi-a vârât faţa lată şi 
umerii greoi în micuța cabină. 

— O adunare de familie, a remarcat el. Cred că o sătrago 
duşcă din sticla aceea, Holmes. Ei bine, cred că ne putem 
felicita reciproc. Păcat că nu l-am prins viu pe celălalt; dar 
n-am avut de ales. Holmes, cred că trebuie să recunoşti că 
am făcut totul la timp. Am făcut tot ce-am putut noi face să 
ajungem din urmă şalupa. 

— Totul e bine când se termină cu bine, a spus Holmes. 
Dar, cu siguranţă, n-am ştiut că Aurora este aşa de rapidă. 

— Smith spune că este una dintre cele mai rapide şalupe 
de pe fluviu şi că dacă mai avea un om să-l ajute la motoare, 
nu am fi ajuns-o vreodată. Jură că n-a avut habar de această 
poveste din Norwood. 

— Nici n-a avut, a strigat prizonierul nostru, nici măcar un 
singur cuvânt. Am ales şalupa lui pentru că am auzit că era 
rapidă. Nu i-am spus nimic, dar l-am plătit bine, şi urma să 


primească o recompensă, dacă ne ducea la Gravesend, la 
vasul nostru, Esmeralda, ce urma să plece spre Brazilia. 

Păi, dacă n-a făcut nimic rău, o să avem grijă să nu i se 
facă nici un rău. Dacă suntem rapizi când e vorba să-i 
prindem pe oamenii noştri, nu suntem la fel de rapizi în a-i 
condamna. Era amuzant de observat cum înfumuratul Jones 
începea să-şi dea deja aere datorită capturii. Din zâmbetul 
uşor ce apăruse pe faţa lui Sherlock Holmes, am realizat că 
se amuza de acest discurs. 

— Imediat suntem la podul Vauxhall, a spus Jones, şi o să 
te debarcăm, doctore Watson, împreună cu lădiţa prețioasă. 
Nu e nevoie să-ţi spun cred, că îmi asum o responsabilitate 
foarte mare făcând asta. Nu este deloc conform uzanțelor; 
dar fireşte, înţelegerea rămâne înţelegere. Trebuie, totuşi, 
să-mi fac datoria, şi să trimit un inspector cu dumneata, 
întrucât duci un lucru atât de valoros. O să iei o birjă, nu-i 
aşa? 

— Da, fireşte. 

— Păcat că n-avem cheia ca să putem face mai întâi un 
inventar. Va trebui s-o forţezi. Unde este cheia, omule? 

— Pe fundul fluviului, a spus Small sec. 

— Hm! Nu era necesar să ne dai o bătaie de cap inutilă. 
Am avut deja destule de făcut datorită ţie. Insă, doctore, 
cred că nu trebuie să te previn să fii atent. Adu cutia înapoi 
cu dumneata pe strada Baker. Ne vei găsi acolo, pe drumul 
nostru spre staţia de poliţie. 

M-au lăsat jos la Vauxhall, cu greaua cutie de fier şi cu un 
inspector neceremonios şi jovial, care să mă însoţească. 
După un sfert de oră, am ajuns la doamna Cecil Forrester. 
Servitoarea a părut a fi surprinsă de o vizită atât de târzie. 
Doamna Cecil Forrester ieşise, ne-a explicat ea, şi urma să 
se întoarcă probabil foarte târziu. Dar domnişoara Morstan 
se afla în salon: deci m-am îndreptat într-acolo, cu lădiţa în 
mâini, lăsându-l pe amabilul inspector în trăsură. 

Era aşezată lângă fereastra deschisă şi era îmbrăcată într- 
un material alb şi diafan, cu puţin roşu intens la gât şi în 


talie. Cum stătea lăsată pe spate pe scaunul de nuiele, 
lumina uşoară a lămpii cu abajur cădea pe ea, jucând pe 
faţa ei dulce şi serioasă, şi colorând cu o scânteiere 
întunecată şi metalică şuviţele bogate ale părului ei des. 
Braţul alb îi căzuse pe lângă scaun, şi întreaga ei atitudine 
şi înfăţişare exprimau o melancolie adâncă. La sunetul 
paşilor mei, a sărit însă în picioare, iar obrajii ei palizi s-a 
înroşit puternic de surpriză şi plăcere. 

— Am auzit o birjă apropiindu-se. Am crezut că doamna 
Forrester s-a întors mai devreme, dar n-aş fi crezut să fii 
dumneata. Ce veşti îmi aduci? 

— Iţi aduc ceva mai mult decât simple veşti, am spus eu, 
lăsând cutia pe masă, şi vorbind vesel şi zgomotos, deşi 
inima îmi era grea. Ţi-am adus ceva ce face cât toate 
noutăţile din lume. Ţi-am adus o avere. 

S-a uitat la cutia de fier. 

— Este comoara, deci?, m-a întrebat, destul de calm. 

— Da, aceasta este minunata comoară din Agra. Jumătate 
din ea îţi aparţine, iar jumătate este a lui Thaddeus Sholto. 
Veţi avea fiecare câteva sute de mii de lire. Gândeşte-te la 
asta! Un venit de zece mii de lire pe an. Puţine doamne 
tinere din Anglia vor fi mai bogate decât dumneata. Nu este 
magnific? 

Cred că îmi exageram întrucâtva încântarea, şi că a simţit 
o notă falsă în felicitările mele, căci sprâncenele i s-au 
ridicat puţin, şi s-a uitat ciudat la mine. 

— Dacă o am, a spus ea, este numai datorită dumitale. 

Nu, nu, am răspuns, nu datorită mie, ci prietenului meu 
Sherlock Holmes. Cu toată bunăvoința din lume, n-aş fi 
putut niciodată să urmez o pistă care i-a pus la încercare 
geniul analitic chiar şi lui. Chiar şi aşa, era cât pe ce s-o 
pierdem în ultimul moment. 

— Te rog, ia loc, şi spune-mi totul despre asta, doctore 
Watson, a spus ea. 

I-am narat pe scurt ce avusese loc de când am văzut-o 
ultima oară, noua metodă de investigare a lui Holmes, 


descoperirea Aurorei, apariţia lui Athelney Jones, expediţia 
noastră din timpul serii şi goana sălbatică pe Tamisa. A 
ascultat relatarea aventurilor noastre cu buzele 
întredeschise şi ochii strălucitori. Când am pomenit săgeata 
care era cât pe ce să ne atingă, s-a albit atât de tare că mi-a 
fost teamă că va leşina. 

— Nu-i nimic, a spus ea, când m-am grăbit să-i torn nişte 
apă. Sunt bine din nou. A fost un şoc să aud că mi-am pus 
prietenii într-un pericol atât de îngrozitor. 

— S-a terminat acum, i-am răspuns. N-a fost cine ştie ce. 
N-o să-ţi mai pomenesc amănuntele întunecate. Hai să 
trecem la ceva mai luminos. La comoară, de pildă. Ce poate 
fi mai luminos decât ea? Am obţinut permisiunea să ţi-o 
aduc personal, gândindu-mă că ai vrea să fii prima care s-o 
vadă. 

— Vreau foarte mult, a spus ea. Dar nu se simţea nici o 
însufleţire în vocea ei. Şi-a dat seama, fără îndoială, că 
putea părea nedelicat din partea ei să pară indiferentă faţă 
de un premiu care a costat atât pentru a fi câştigat. 

— Ce cutie frumoasă!, a spus ea, aplecându-se deasupra 
ei. Lucrătura este indiană, presupun? 

— Da, este lucrătură Benares în metal. 

— Şi este atât de grea!, a exclamat ea, încercând s-o 
ridice. Cred că numai cutia singură valorează o avere. Unde 
este cheia? 

Small a aruncat-o în Tamisa, i-am răspuns. Trebuie să 
împrumut vătraiul doamnei Forrester. In faţă cutia avea o 
încuietoare solidă şi lată, în forma unui Buddha aşezat. Am 
împins sub aceasta capătul vătraiului, ridicându-l în afară 
ca pe o pârghie. Încuietoarea s-a deschis brusc, cu un 
pocnet puternic. Am ridicat capacul cu degetele tremurând. 
Amândoi am rămas holbându-ne uluiţi. Cutia era goală! 

Nu era de mirare că era grea. Lucrătura de fier era 
groasă de aproape doi centimetri. Era masivă, bine făcută şi 
solidă, ca pentru un sipet menit să transporte lucruri de 


mare valoare, însă nici un fragment sau fărâmă de metal ori 
bijuterie nu se afla înăuntru. Lădiţa era absolut goală. 

— Comoara a dispărut, a spus domnişoara Morstan, calmă. 

Auzind aceste cuvinte şi realizând ce însemnau, mi s-a 
ridicat o mare greutate de pe inimă. Până acum, când în 
final dispăruse, nu mi-am dat seama cât de mult mă apăsa 
această comoară din Agra. Eram egoist, cu certitudine, 
neloial, nu aveam dreptate, dar nu puteam simţi altceva 
decât că bariera de aur dintre noi fusese îndepărtată. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu!, am exclamat din străfundul 
inimii. 

S-a uitat la mine cu un zâmbet rapid şi întrebător. 

— De ce spui asta?, m-a întrebat. 

— Pentru că eşti din nou tangibilă pentru mine, i-am spus, 
luându-i mâna. Nu şi-a retras-o. Pentru că te iubesc, Mary, 
pe cât de sincer un bărbat a iubit vreodată o femeie. Pentru 
că această comoară, aceste bogății mi-au pecetluit buzele. 
Acuma că au dispărut, pot să-ţi spun cât de mult te iubesc. 
De aceea am spus „Mulţumesc lui Dumnezeu.” 

Atunci şi eu spun „Mulţumesc lui Dumnezeu”, a şoptit ea, 
în timp ce o trăgeam la pieptul meu. Indiferent cine a 
pierdut o comoară, eu unul am ştiut în acea noapte că am 
câştigat una. 

Capitolul XII. 

Ciudata poveste a lui Jonathan Small. 

Inspectorul care mă aştepta în birjă trebuie să fi fost un 
om foarte răbdător, căci a trecut foarte mult timp până 
când m-am întors. Faţa lui s-a întunecat însă, când i-am 
arătat cutia goală. 

— S-a zis cu recompensa!, a spus el, posomorât. Unde nu 
sunt bani, nu e recompensă. Munca din noaptea asta mi-ar 
fi adus şi mie şi lui Sam Brown câte zece lire, dacă comoara 
ar fi fost aici. 

— Domnul Thaddeus Sholto este un om bogat, i-am spus. O 
să aibă grijă să fiţi plătiţi, cu sau fără comoară. 

Inspectorul a dat însă din cap abătut. 


— Este o treabă proastă, a repetat el; şi aşa va gândi şi 
domnul Athelney Jones. 

Previziunea lui s-a dovedit a fi corectă, căci detectivul s-a 
albit la faţă când m-am întors pe strada Baker, şi i-am arătat 
sipetul gol. Ei tocmai ce sosiseră, Holmes, prizonierul şi cu 
el, căci şi-au schimbat planurile, raportând la o staţie de 
poliţie de pe drum. Tovarăşul meu s-a întins în fotoliul său, 
cu expresia sa obişnuită de apatie, în timp ce Small s-a 
aşezat flegmatic în faţa lui, cu piciorul său de lemn peste cel 
sănătos. Când le-am arătat lădiţa goală, s-a aplecat înapoi 
pe scaunul său şi a râs tare. 

Aceasta-i opera ta, Small, i-a spus furios Athelney Jones. 

— Da, am ascuns-o undeva unde n-o s-o găsiţi vreodată, a 
strigat el triumfător. Este comoara mea; şi dacă nu pot avea 
prada, o să am mare grijă ca nimeni altcineva să n-o aibă. 
Vă spun că nici o altă persoană, în afara celor trei bărbaţi 
care se află în barăcile cu puşcăriaşi din Andaman şi a mea, 
n-are vreun drept asupra ei. Ştiu acum că nu pot să mă 
folosesc de ea, şi ştiu că nici ei nu pot. Tot timpul am 
acţionat la fel de mult pentru ei ca şi pentru mine. Pentru 
noi a fost totdeauna vorba de semnul celor patru. Ei bine, 
ştiu că ei ar fi vrut să fac exact ce-am făcut, adică să arunc 
comoara în Tamisa, mai degrabă decât s-o las să ajungă în 
mâinile unor cunoştinţe sau rude deale lui Sholto sau 
Morstan. Nu ca să-i facem pe ei bogaţi l-am omorât pe 
Achmet. O să găsiţi comoara unde este cheia şi Tonga. Când 
am văzut că şalupa voastră o să ne ajungă, am ascuns prada 
într-un loc sigur. N-aţi câştigat nimic din această escapadă. 

— Ne minţi, Small, a spus Athelney Jones cu severitate. 
Dacă ai fi vrut să arunci comoara în Tamisa, ţi-ar fi fost mai 
uşor s-o arunci cu lădiţă cu tot. 

— Da, mi-ar fi fost mai uşor s-o arunc astfel, şi v-ar ji fost şi 
vouă mai uşor s-o recuperaţi, a răspuns el cu o privire 
şmecheră şi piezişă. Omul care a fost destul de deştept să 
mă prindă este destul de deştept să scoată o cutie de fier de 
pe fundul unui fluviu. Acuma că bijuteriile sunt împrăştiate 


de-a lungul a şapte kilometri şi jumătate sau cam atât, asta 
poate fi o treabă mai grea. Realmente m-a uns la inimă s-o 
fac. Am fost pe jumătate nebun de furie când ne-aţi găsit. 
Totuşi, n-are rost să sufăr acum pentru asta. Am avut 
suişuri şi coborâşuri în viaţă, însă am învăţat să nu regret 
ceea ce nu se mai poate desface. 

Asta este o problemă foarte serioasă, Small, a spus 
detectivul. Dacă în loc de a împiedica justiţia în felul acesta, 
ai fi ajutat-o, ai fi avut şanse mai bune la proces. 

— Justiţie!, a mârâit fostul puşcăriaş. Frumoasă justiţie! 
Cui îi aparţine prada asta, dacă nu nouă? Ce justiţie este 
aceea că ar trebui să renunţ la comoară în favoarea acelora 
care n-au făcut nimic s-o câştige! Douăzeci de ani lungi în 
mlaştina aia bântuită de febră, toată ziua la lucru sub 
manglier, întreaga noapte în lanţuri în colibele împuţite cu 
puşcăriaşi, muşcat de ţânţari, chinuit de malarie, brutalizat 
de fiecare blestemat de poliţist negru, care era dornic să se 
răzbune pe un alb. Aşa am câştigat comoara din Agra; şi voi 
îmi vorbiţi de justiţie, pentru că nu pot suporta să văd că am 
plătit acest preţ numai pentru ca un altul să se poată 
bucura de ea! Aş prefera mai degrabă să fiu spânzurat de 
douăzeci de ori, sau să am una din săgețile lui Tonga în 
piele, decât să trăiesc într-o celulă de puşcăriaş, ştiind că 
un alt om trăieşte în voie într-un palat, cu banii care ar fi 
trebuit să-mi aparţină. Small renunţase la masca sa stoică şi 
toate astea i-au ieşit din gură într-un vârtej sălbatic de 
cuvinte, în timp ce ochii îi ardeau, iar cătuşele zăngăneau 
datorită mişcării febrile a mâinilor sale. Văzând furia şi 
pasiunea care îl posedau, am înţeles că spaima care a pus 
stăpânire pe maiorul Sholto, atunci când a aflat pentru 
prima oară că puşcăriaşul nedreptăţit era pe urmele lui, nu 
fusese lipsită de fundament sau nefirească. 

— Uiţi că noi nu ştim nimic despre toate astea, i-a spus 
Holmes încet. Nu (i-am auzit încă povestea, şi nu putem să 
ne pronunţăm cât de multă dreptate ai putut avea la 
început. 


Ei bine, domnule, tot timpul mi-aţi vorbit foarte frumos, 
deşi îmi dau seama că dumneavoastră trebuie să vă 
mulţumesc pentru brăţările astea de pe încheieturile mele. 
Totuşi, nu vă port nici o pică. lotul este cinstit şi pe faţă. 
Dacă vreţi să-mi auziţi povestea, n-am nici un motiv să nu v- 
o spun. Ceea ce vă spun este adevărul şi numai adevărul, 
fiecare cuvinţel. Mulţumesc, puteţi pune paharul aici lângă 
mine, şi o să-mi apropii buzele de el, dacă o să mi se facă 
sete. 

— Eu sunt din Worcestershire, m-am născut în apropiere 
de Pershore. Cred aţi găsi o mulţime de Small locuind acum 
acolo, dacă v-aţi interesa. M-am gândit adesea să arunc o 
privire într-acolo, dar adevărul este că n-am fost niciodată 
cineva cu care familia s-ar fi putut lăuda, şi mă îndoiesc că 
ar fi foarte fericiţi să mă vadă. Erau cu toţii oameni aşezaţi, 
care mergeau la biserică, mici fermieri binecunoscuţi şi 
respectaţi la ţară, în timp ce eu am fost întotdeauna un 
hoinar. Într-un final totuşi, când aveam aproape 
optsprezece ani, nu le-am mai făcut probleme, căci am 
intrat într-o belea din pricina unei fete, şi am putut să ies 
din ea numai înrolându-mă în armată, în regimentul al 
treilea East Kent, care tocmai ce pornea spre India. 

Nu mi-a fost sortit, totuşi, să fac mult timp pe soldatul. De 
abia învăţasem să mărşăluiesc îndoind genunchii şi să 
folosesc muscheta, când am fost îndeajuns de nebun să mă 
duc la înotat în Gange. Din fericire pentru mine, sergentul 
companiei mele, John Holder, se afla şi el în apă, şi era unul 
dintre cei mai buni înotători din armată. Un crocodil m-a 
ajuns, exact când mă aflam în mijlocul fluviului, şi mi-a 
smuls piciorul drept exact deasupra genunchiului, ca şi cum 
mi l-ar fi tăiat un chirurg. Din pricina şocului şi a pierderii 
de sânge, am leşinat şi m-aş fi înecat, dacă Holder nu m-ar 
fi prins, înotând cu mine spre mal. Am stat cinci luni în 
spital şi, când, în final, am fost capabil să mă mişc cu greu, 
cu acest picior de lemn legat de ceea ce-mi mai rămăsese 


din cel adevărat, mam trezit incapabil de armată şi de orice 
altă ocupaţie activă. 

Am avut, aşa cum vă puteţi imagina, un ghinion teribil, 
căci devenisem un schilod care nu era bun la nimic când nu 
împlinisem încă douăzeci de ani. Un om numit Abelwhite, 
care venise acolo ca plantator, avea nevoie de un 
supraveghetor care să aibă grijă ca muncitorii săi să-şi facă 
bine treaba. Din întâmplare, colonelul nostru, care era 
interesat de mine de când cu accidentul, era prieten cu el. 
Să scurtez povestea, colonelul m-a recomandat călduros 
pentru acest post şi, întrucât munca respectivă se făcea în 
mare parte călare, piciorul meu nu reprezenta cine ştie ce 
obstacol, căci îmi rămăsese destul din genunchi pentru a 
sta bine în şa. Ceea ce aveam de făcut era să călăresc pe 
plantație, să îi supraveghez pe oameni la lucru, şi să-i 
raportez pe cei care pierdeau vremea. Plata era bună, 
aveam o locuinţă confortabilă, şi pe ansamblu m-aş fi 
mulţumit să-mi petrec restul vieţii pe plantație. Domnul 
Abelwhite era un om bun, şi mă vizita adesea în mica mea 
colibă, fumând împreună cu mine, căci acolo albii erau 
prietenoşi unii cu alţii, aşa cum nu sunt niciodată aici, 
acasă. 

Ei bine, n-am fost niciodată norocos pentru multă vreme. 
Brusc, fără nici un anunţ prealabil, a izbucnit marea 
revoltă. O lună India era la fel de liniştită şi calmă, după 
toate aparențele, ca Surrey şi Kent; în luna următoare, 
două sute de mii de diavoli negri scăpau liberi, şi ţara 
devenea un iad deplin. Fireşte, ştiţi totul despre aceasta 
domnilor, foarte probabil mult mai bine decât mine, căci nu 
prea le am cu cititul. Ştiu numai ce am văzut cu proprii 
ochi. Plantaţia noastră se afla într-un loc numit Muttra, în 
apropiere de hotarul cu provinciile nord-vestice. Noapte 
după noapte, întregul cer era luminat de casele care 
ardeau şi zi după zi vedeam mici grupuri de europeni 
trecând cu nevestele şi copiii pe pământurile noastre, pe 
drumul lor spre Agra, unde se aflau cele mai apropiate 


trupe. Domnul Abelwbhite era un om încăpățânat. Era 
convins că ştirile fuseseră exagerate, şi că revolta avea să 
se stingă tot atât de brusc pe cât izbucnise. Şedea pe 
verandă, bând whisky cu sifon şi fumând trabuce, pe când 
ţara în jurul lui era în flăcări. Bineînţeles, am rămas alături 
de el, eu şi cu Dawson, care, cu nevasta lui, obişnuia să se 
ocupe de socoteli şi de administraţie. Ei bine, într-o bună zi, 
a venit sfârşitul. Fusesem plecat pe o plantație îndepărtată, 
şi seara călăream încet spre casă, când privirea mi-a căzut 
pe ceva strâns grămadă pe fundul unei albii secate. Am 
călărit într-acolo să văd ce era, şi m-au cuprins fiori de 
gheaţă când am realizat că era nevasta lui Dawson, tăiată 
toată bucăţi şi pe jumătate mâncată de şacali şi de câini. Un 
pic mai încolo pe drum, Dawson era întins pe burtă, mort, 
cu un revolver descărcat în mână, iar patru şipoi zăceau 
unul peste altul în faţa lui. Trăgeam de hăţuri, întrebându- 
mă în ce direcţie s-o iau, când am zărit un fum gros din casa 
lui Abelwhite, flăcările începând să iasă deja prin acoperiş. 
Am ştiut atunci că nu puteam să-i fiu de nici un ajutor, şi că 
doar mi-aş fi pierdut inutil viaţa, dacă m-aş fi amestecat. De 
unde stăteam, puteam vedea sute de draci negri cu hainele 
lor roşii încă pe ei, dansând şi urlând în jurul casei ce ardea. 
Unii dintre ei au arătat spre mine, iar câteva gloanţe mi-au 
şuierat pe lângă urechi; prin urmare, am luat-o peste 
câmpurile cu orez, iar noaptea târziu am ajuns între 
zidurile sigure din Agra. 

Aşa cum s-a dovedit totuşi mai târziu, nici acolo nu era 
cine ştie ce siguranţă. Întreaga ţară se ridicase ca un roi 
imens de albine. In locurile în care englezii reuşeau să se 
strângă în mici bande, puteau să apere cel puţin terenul din 
bătaia puştilor lor. Oriunde altundeva însă, erau doar nişte 
fugari neajutoraţi. Era lupta unor milioane împotriva unor 
sute; şi partea cea mai atroce era că aceşti oameni 
împotriva cărora luptam - pe jos, pe cal, puşcaşi - erau 
propriile noastre trupe, pe care noi înşine le învăţasem şi le 
instruisem, şi se foloseau de propriile noastre arme, suflând 


din propriile noastre goarne. La Agra se aflau regimentul 3 
de puşcaşi din Bengal, nişte sikhs, două trupe pe cai, şi o 
baterie de artilerie. Se formase un corp de voluntari 
alcătuit din funcţionari şi negustori, şi m-am alăturat 
acestuia, cu tot cu piciorul meu de lemn. La începutul lui 
iulie, am ieşit să luptăm cu rebelii la Shahgunge, şi i-am 
făcut să se retragă pentru un timp, însă ni s-a terminat 
praful de puşcă, şi a trebuit să apelăm la sprijinul oraşului. 
De peste tot ne parveneau cele mai cumplite veşti, ceea ce 
nu era de mirare, căci, dacă vă uitaţi pe hartă, o să vedeţi 
că ne aflam chiar în inima conflictului. Lucknow este cam la 
150 de kilometri spre est, iar Kanpur la tot atâţia spre sud. 
In orice direcţie a busolei nu se putea vedea nimic altceva 
decât tortură, crimă şi nelegiuiri. 

Agra era un oraş mare, plin de fanatici şi de cei care se 
închinau diavolului. Mâna noastră de oameni se pierdea pe 
străzile înguste şi cotite. Prin urmare, comandantul nostru 
a trecut râul, şi s-a aşezat în poziţie în vechiul fort din Agra. 
Nu ştiu dacă vreunul dintre dumneavoastră, domnilor, aţi 
citit sau auzit vreodată ceva de acel vechi fort. Era un loc 
foarte ciudat, cel mai bizar în care am fost vreodată, şi 
trebuie să vă spun că am fost în multe colţişoare 
neobişnuite. Mai întâi era enorm, cred că zidurile lui 
înconjurau acri şi acri de pământ. Avea o parte modernă, 
care adăpostea întreaga noastră garnizoană, femeile, copiii, 
stocurile şi tot ce mai exista, şi încă rămânea o grămadă de 
loc. lar partea modernă era o nimica toată prin comparaţie 
cu partea veche, unde nu mergea nimeni, şi care era lăsată 
la voia scorpionilor şi miriapozilor. Abunda în săli mari şi 
pustii, pasaje întortocheate şi lungi coridoare cotind la 
nesfârşit, astfel încât era foarte uşor să te rătăceşti. Din 
această pricină, rareori mergea cineva într-acolo, deşi din 
când în când câte un grup cu torţe pornea s-o exploreze. 

Un râu scălda partea din faţă a vechiului fort, protejând-o 
astfel, însă pe părţile laterale şi la spate existau o mulţime 
de porţi, iar acestea trebuiau să fie păzite, Jie că se aflau în 


partea veche sau în aceea în care se adăpostiseră trupele 
noastre. Duceam mare lipsă de oameni, neavând destui să 
se ocupe de colţurile clădirii şi să tragă din puşti. Prin 
urmare, era imposibil pentru noi să organizăm o pază 
puternică la fiecare din nenumăratele porţi. De aceea, am 
stabilit un punct central de pază în mijlocul fortului, şi am 
lăsat fiecare poartă în paza unui alb însoţit de trei indigeni. 
Am fost desemnat să păzesc în timpul anumitor ore din 
noapte o poartă mică şi izolată de pe latura de sud-est a 
clădirii. Doi soldaţi sikh au fost puşi sub comanda mea, şi 
am fost instruit ca, dacă ceva mergea prost, să trag în ei cu 
muscheta, căci mă puteam baza pe ajutorul prompt al 
trupelor de pază din centru. Totuşi, dat fiind că acestea se 
aflau la două sute bune de paşi depărtare, şi cum spaţiul 
dintre noi era format dintr-un labirint de pasaje şi 
coridoare, aveam mari îndoieli că puteau ajunge la timp să- 
mi fie de vreun folos în cazul unui atac. 

Ei bine, eram destul de mândru de această comandă, 
întrucât eram un recrut ageamiu şi unul şchiop în plus. 
Timp de două nopţi am stat de pază cu cei din Punjab. Erau 
înalţi, aveau o înfăţişare sălbatică, şi se numeau Abdullah 
Khan şi Mahomet Singh, ambii fiind luptători încercaţi, care 
purtaseră armele împotriva noastră la Chilianwallah. 
Vorbeau engleza destul de bine, dar nu puteam să scot prea 
multe de la ei. Preferau să stea împreună şi să trăncănească 
toată noaptea în ciudatul lor dialect sikH. În ceea ce mă 
priveşte, obişnuiam să stau în faţa porţii, uitându-mă în jos 
la râul plin de meandre şi la luminile scânteietoare ale 
marelui oraş. Bătăile de tobe, zuruiala tam-tamurilor, 
strigătele şi urletele rebelilor ameţiţi de opiu sau haşiş erau 
suficiente să ne reamintească întreaga noapte de vecinii 
periculoşi de peste apă. La fiecare două ore, santinela de 
serviciu obişnuia să inspecteze toate posturile, pentru a se 
asigura că totul era în regulă. 

În cea de-a treia noapte de pază, totul era întunecat şi 
murdar, şi cădea o ploaie rară. Era deprimant, pe o 


asemenea vreme, să stai în faţa porţii oră după oră. Am 
încercat iar şi iar să-i fac să vorbească pe cei doi sikhs, dar 
fără prea mult succes. La două dimineaţa, a trecut 
santinela, întrerupând pentru un moment monotonia de 
peste noapte. Realizând că însoțitorii mei n-aveau de gând 
să converseze cu mine, mi-am scos pipa şi mi-am lăsat jos 
muscheta ca să-mi aprind chibritul. Într-o clipă, cei doi 
sikhs au tăbărât pe mine. Unul dintre ei mi-a înşfăcat puşca, 
îndreptându-mi-o spre cap, în timp ce celălalt îmi ţinea un 
cuţit mare la gât, jurând printre dinţi că, dacă fac un singur 
pas, îl bagă în mine. 

Primul meu gând a fost că aceşti indivizi erau înţeleşi cu 
rebelii, şi că acesta era începutul unui asalt. Dacă poarta 
noastră cădea în mâinile sipoilor, locul avea să fie cucerit, 
iar femeile şi copiii urmau să fie trataţi ca cei din Kanpur. 
Poate dumneavoastră, domnilor, credeţi că vreau doar să 
mă apăr, dar vă dau cuvântul meu că, atunci când m-am 
gândit la asta, deşi am simţit vârful cuţitului în beregată, 
mi-am deschis gura cu intenţia de a striga ca să alarmez 
paza, chiar dacă acesta urma să fie ultimul meu strigăt. 
Omul care mă ţinea părea să-mi pătrundă gândurile; căci, 
chiar când mi-am adunat curajul s-o fac, mi-a şoptit: „Nu fă 
zgomot. Fortul este în siguranţă. Nu există rebeli pe malul 
acesta al râului.” Părea a fi sincer, şi ştiam că, dacă ridicam 
vocea, eram ca şi mort. Puteam s-o văd în ochii lui. Am 
aşteptat, prin urmare, în tăcere, să văd ce vroiau de la 
mine. 

— Ascultă-mă, stăpâne, a spus cel mai înalt şi mai teribil, 
cel care se numea Abdullah Khan. Ori eşti de partea 
noastră acum, ori o să taci pentru totdeauna. E prea 
important pentru noi ca să ezităm. Fie eşti trup şi suflet 
alături de noi, şi juri asta pe crucea creştinilor, fie altminteri 
corpul tău va fi aruncat în această noapte în şanţ, şi o să ne 
unim cu fraţii noştri din armata rebelilor. Nu există cale de 
mijloc. Ce alegi, moartea sau viaţa? Putem să-ţi lăsăm doar 


trei minute pentru a te hotări, căci timpul fuge, şi trebuie să 
facem totul înainte ca santinelele să vină din nou. 

— Cum pot să mă hotărăsc?, am spus eu. Nu mi-aţi spus 
încă ce vreţi de la mine. Dar vă spun clar că, dacă e vorba 
de ceva împotriva siguranţei fortului, nu vreau să am de-a 
face cu asta, prin urmare puteţi să mă înjunghiaţi liniştiţi de 
pe acuma. 

— Nu e vorba de ceva împotriva fortului, a spus eL.. Îţi 
cerem numai să faci ceea ce conaţionalii dumitale au vrut să 
facă venind aici. Iţi cerem să devii bogat. Dacă ni te alături 
în această noapte, îţi jurăm pe acest cuţit şi pe jurământul 
întreit pe care nici un sik nu l-a încălcat vreodată că o să 
primeşti o parte egală din pradă. Un sfert din comoară va fi 
a ta. Nimic nu poate fi mai cinstit. 

— Dar în ce constă comoara despre care vorbeşti?, l-am 
întrebat. Sunt gata să devin bogat la fel ca şi voi, dacă o să- 
mi arătaţi cum să fac. 

— Jură, atunci, a spus el, pe oasele tatălui tău, pe cinstea 
mamei tale, pe crucea credinţei tale, să nu ridici vreodată 
mâna sau să vorbeşti împotriva noastră, fie acum sau mai 
târziu. 

— Jur, am răspuns, cu condiţia ca fortul să nu fie în pericol. 

— Atunci tovarăşul meu şi cu mine jurăm că vei avea un 
sfert din comoara care va fi împărţită egal între noi patru. 

— Dar suntem numai trei, am spus eu. 

— Nu, Dost Akbar trebuie să-şi primească şi el partea. 
Putem să-ţi spunem despre ce este vorba în timp ce-i 
aşteptăm. Stai la poartă, Mahomet Singh şi dă-ne de ştire 
când sosesc. Lucrurile stau astfel stăpâne, şi-ţi spun asta 
pentru că ştiu că un jurământ este ceva sfânt pentru un 
european şi că putem avea încredere în tine. Dacă ar fi 
vorba de un hindus mincinos, chiar dacă ar jura pe toţi zeii 
din templele lor false, sângele lui s-ar afla deja pe cuţit, iar 
corpul lui în apă. Insă un sikh cunoaşte englezii, iar englezii 
îl cunosc şi ei. Ascultă, prin urmare, ce urmează să-ţi spun. 


În provinciile din nord trăieşte un rajah care are multă 
avere, deşi pământurile lui nu sunt întinse. A moştenit 
multă de la tatăl său şi a strâns şi mai multă singur, căci 
este avar şi mai degrabă îşi îngrămădeşte aurul decât să-l 
cheltuiască. Când a izbucnit conflictul, a vrut să împace şi 
capra şi varza, făcându-se prieten şi cu sipoii şi cu 
comandantul Companiei. În curând însă, i s-a părut că zilele 
albilor sunt numărate, căci peste tot nu putea auzi nimic 
altceva decât de uciderea şi răsturnarea lor. Totuşi, fiind un 
om grijuliu, şi-a făcut astfel planurile încât, indiferent ce 
urma să se întâmple, să-i rămână cel puţin jumătate din 
avere. Aurul şi argintul l-a păstrat în beciurile palatului său, 
însă pietrele cele mai preţioase şi perlele cele mai fine pe 
care le avea le-a pus într-un sipet de fier pe care l-a 
încredinţat unui servitor loial care, prefăcându-se negustor, 
urma să-l ducă la fortul din Agra şi să-l lase acolo până când 
se făcea pace. Astfel, dacă învingeau rebelii îi rămâneau 
banii, iar dacă învingea Compania îi rămâneau bijuteriile. 
După ce şi-a împărţit astfel averea, a trecut de partea 
sipuilor, întrucât aceştia deţineau puterea în zonă. Având în 
vedere că a făcut asta, ţine minte stăpâne, că proprietatea 
sa se cuvine acelora care au fost loiali Companiei. 

Acest pretins neguţător, care călătoreşte sub numele de 
Achmet, este acum în oraş, şi vrea să ajungă la fort. Este 
însoţit de fratele meu de lapte, Dost Akbar, care îi ştie 
secretul. Dost Akbar i-a promis ca în noaptea aceasta să-l 
conducă spre o intrare laterală, şi a ales-o pe aceasta. Va 
sosi imediat aici, unde ne va găsi pe Mahomet Singh şi pe 
mine aşteptându-l. Locul este izolat şi nimeni nu ştie că 
vine. Lumea nu va mai şti nimic de Achmet, însă marea 
comoară a lui rajah va fi împărţită între noi. 

În Worcestershire, viaţa unui om pare a fi ceva important 
şi sacru; însă lucrurile stau cu totul altfel când eşti 
înconjurat de foc şi sânge, şi le-ai obişnuit să dai ochii cu 
moartea la tot pasul. Îmi era complet indiferent dacă 
Achmet urma să trăiască sau să moară, insă mă 


înflăcărasem când a venit vorba de comoară, gândin-du-mă 
ce puteam face cu atâţia bani la mine acasă, şi cum s-ar fi 
holbat ai mei, văzându-l pe sărăcan întorcându-se cu 
buzunarele doldora de aur. Prin urmare, m-am hotărâr. 
Însă, crezând că încă ezitam, Abdullah Khan a continuat să 
insiste. 

— Gândeşte-te stăpâne, a spus el, că, dacă acest om este 
prins de comandant, va fi spânzurat sau împuşcat, iar 
bijuteriile sale vor fi luate de guvern, astfel încât nimeni nu 
va fi câştigat. Acuma, întrucât îl prindem noi, de ce să nu 
facem şi restul? Bijuteriile pot rămâne la fel de bine la noi 
ca şi în vistieria Companiei. Vor fi suficiente să ne facă pe 
fiecare dintre noi bogat şi stăpân. Nimeni nu poate afla de 
asta, căci aici suntem izolaţi de toţi ceilalţi. Ce ar putea fi 
mai bine pentru a ne atinge scopul? Spune atunci, stăpâne, 
dacă eşti cu noi sau, altminteri, trebuie să te considerăm 
duşmanul nostru. 

— Sunt trup şi suflet alături de voi, am spus eu. 

— E bine, a răspuns el, dându-mi înapoi puşca. Vezi că 
avem încredere în tine, întrucât cuvântul tău, ca şi al 
nostru, nu poate fi încălcat. Acum n-avem decât să-i 
aşteptăm pe fratele meu şi pe neguţător. 

— Fratele tău ştie ce urmează să facem?, l-am întrebat. 

— Planul îi aparţine. El l-a gândit. Hai să mergem la 
poartă, şi să facem de pază cu Mahomet Singh. 

Ploaia încă mai cădea monoton, căci tocmai ce începuse 
sezonul umed. Nori cafenii şi întunecaţi treceau pe cer, şi 
era dificil să vezi mai departe de o aruncătură de piatră. Un 
şanţ adânc cu apă se afla în faţa porţii noastre, dar pe 
alocuri apa aproape secase şi putea fi trecut cu uşurinţă. 
Mă simţeam cumva ciudat să stau acolo cu cei doi sălbatici 
din Punjab, aşteptându-l pe omul care se îndrepta spre 
propria-i moarte. 

Brusc, ochiul meu a zărit de cealaltă parte a şanţului 
lumina unei lămpi ferite. A dispărut printre ridicăturile de 


pământ, iar apoi a apărut din nou, îndreptându-se încet în 
direcţia noastră. 

lată-i, am exclamat. 

— Cere-i parola, stăpâne, ca de obicei, mi-a şoptit 
Abdullah. Nu-i da nici un motiv de teamă. Trimite-ne 
înăuntru cu el, şi noi o să facem restul, în timp ce tu stai aici 
de pază. Fii gata să ţii lumina asupra lui, ca să fim siguri că 
el este omul. 

Lumina a pâlpâit spre noi, când oprindu-se, când 
înaintând, până când am putut vedea două figuri întunecate 
de cealaltă parte a şanţului. Le-am lăsat să coboare malul 
înclinat, stropindu-se cu noroi, şi apoi să se caţere până la 
jumătate din drum de poartă, înainte de a le soma. 

— Cine-i acolo?, am spus eu cu voce înceată. 

— Prieteni, a venit răspunsul. Mi-am descoperit lampa, şi 
am revărsat un val de lumină asupra lor. Primul era un sikh 
imens, eu o barbă neagră, care-i ajungea până aproape de 
brâu. N-am văzut niciodată un om atât de înalt în alte părţi 
decât la circ. Celălalt era un individ scund şi gras, cu un 
turban mare galben şi o legătură în mână, înfăşurată într- 
un şal. Părea să tremure de frică, căci mâinile i se 
convulsionau ca şi cum ar fi suferit de malarie, iar capul 
continua să i se întoarcă la dreapta şi la stânga, cu doi 
ochişori strălucitori, scăpărători ca aceia ai unui şoarece 
când se aventurează afară din gaură. M-au trecut fiorii, 
gândindu-mă că o să-l omor, însă m-am gândit la comoară, 
şi inima mi s-a făcut tare ca piatra. Când a văzut că eram 
alb, a ciripit de bucurie, şi a alergat spre mine. 

Am nevoie de protecţia dumitale, stăpâne, a gâfâit el, 
protecţia dumitale asupra nefericitului neguţător, Achmet. 
Am traversat Rajputana pentru a ajunge la adăpost în fortul 
Agra. Am fost jefuit şi bătut pentru că sunt prietenul 
Companiei. Este o noapte binecuvântată aceasta când sunt 
din nou în siguranţă, eu şi săracele mele posesii. 

— Ce ai în legătura aia?, l-am întrebat. 


— O lădiţă de fier, mi-a răspuns el, ce conţine câteva 
lucruri personale, fără nici o valoare pentru alţii, însă pe 
care mi-ar părea rău să le pierd. 

Totuşi, nu sunt sărac, şi o să te recompensez şi pe tine, 
stăpâne, şi pe comandantul tău, dacă îmi va acorda 
adăpostul pe care i-l cer. 

— N-am fost în stare să vorbesc mai mult cu el. Cu cât mă 
uitam mai mult la faţa lui grasă şi înspăimântată, cu atât îmi 
părea mai greu să-l omorâm cu sânge rece. Cel mai bine 
era să terminăm odată. 

— Luaţi-l la punctul de pază, am spus eu. Cei doi sikhs l-au 
încadrat de fiecare parte, iar uriaşul mergea în spate, şi au 
intrat astfel pe poarta întunecată. N-a mai existat vreodată 
un om atât de înconjurat de moarte. Am rămas la poartă cu 
lampa. 

Puteam auzi călcatul măsurat al paşilor lor, sunând prin 
coridoarele pustii. Brusc, a încetat, şi am auzit voci şi o 
încăierare, zgomot de lovituri. O clipă mai târziu, s-au auzit, 
spre groaza mea, nişte paşi grăbiţi venind în direcţia mea, 
şi respiraţia zgomotoasă a unui om alergând. Am îndreptat 
lumina spre pasajul lung şi drept, şi l-am văzut pe omul cel 
gras alergând ca vântul, cu o pată de sânge pe faţă, iar 
imediat după el, sărind ca un tigru, sikhul imens cu barbă 
neagră, cu un cuţit strălucindu-i în mâini. N-am văzut 
niciodată un om fugind atât de repede ca acel mic 
neguţător. Se îndepărta de sikh, şi mi-am dat seama că, 
dacă trecea de mine şi ajungea afară, putea să scape încă. 
Inima mea simpatiza cu el, însă din nou gândul la comoară 
m-a făcut tare şi neînduplecat. Mi-am azvârlit puşca între 
picioarele lui când trecea pe lângă mine, iar acesta s-a 
rostogolit de două ori, ca un iepure împuşcat. Înainte de a 
se putea ridica în picioare, sikhul s-a năpustit asupra lui, şi 
l-a înjunghiat de două ori în şale. Omul n-a mai apucat să 
geamă sau să se mişte, ci a rămas ţeapăn unde căzuse. M- 
am gândit că poate îşi frânsese gâtul când a căzut. Vedeţi, 
domnilor, că mă ţin de promisiune. Vă spun fiecare amănunt 


exact aşa cum s-a întâmplat, fie că este sau nu în favoarea 
mea. 

S-a oprit şi şi-a ridicat mâinile încătuşate să ia paharul cu 
whisky şi apă pe care Holmes îl pregătise pentru eL. În ceea 
ce mă priveşte, mărturisesc că simţeam o oroare imensă 
faţă de el, nu numai din pricina sângelui rece dovedit îh 
acea afacere murdară, ci, chiar mai mult, datorită felului 
uşuratic şi degajat în care o povestise. Indiferent ce 
pedeapsă urma să primească, nu simţeam nici o simpatie 
pentru el. Sherlock Holmes şi Jones stăteau cu mâinile pe 
genunchi, extrem de interesaţi de poveste, însă feţele lor 
exprimau acelaşi dezgust. Probabil acesta şi-a dat seama, 
căci o notă de sfidare s-a făcut simțită în vocea şi atitudinea 
sa, atunci când a continuat. 


— Fără îndoială, a fost ceva oribil, a spus el. Aş vrea să ştiu 
însă câţi oameni în situaţia mea ar fi refuzat o parte din 
pradă, ştiind că aveau să aibă beregăţile tăiate drept 
recompensă. În plus, odată ce intrase în fort, aveam de ales 
între viaţa lui şi a mea. Dacă ar fi reuşit să scape, toată 
povestea ar fi ieşit la iveală, şi aş fi fost dus în faţa curţii 
marţiale şi împuşcat, cel mai probabil; căci oamenii nu sunt 
prea îngăduitori în asemenea timpuri. 

— Continuă-ţi povestea, i-a spus Holmes sec. 

Ei bine, l-am cărat, Abdullah şi cu mine. Şi numai uşor nu 
era, chiar dacă era atât de scund. Mahomet Singh a rămas 
să păzească poarta. L-am dus într-un loc care fusese deja 
pregătit de cei doi sikhs. Se afla la ceva distanţă, unde un 
pasaj cotit dădea într-o sală mare şi pustie, ale cărei ziduri 
de cărămidă se prăbuşeau încet. Pământul de pe jos se 
lăsase într-un loc, alcătuind un mormânt natural, deci l-am 
pus pe neguţătorul Achmet acolo, după care l-am acoperit 
cu nişte cărămizi desprinse. Astea făcute, ne-am întors la 
comoară. 

Rămăsese unde o scăpase, când a fost prima oară atacat. 
Cutia era aceeaşi cu aceasta care se află acum deschisă pe 
masa dumneavoastră. O cheiţă atârna de un şnur de 
mătase, legat de mânerul acela sculptat de deasupra. Am 
deschis-o, şi lumina lămpii a strălucit deasupra unei colecţii 
de pietre preţioase despre care poate am citit sau la care 
am gândit când eram un băieţel în Pershore. Pur şi simplu, 
te orbeau. Când ne-am săturat privirile, le-am scos şi am 
făcut o listă cu ele. Erau o sută patruzeci şi trei de diamante 
de prima mână, printre care unul numit cred, „Marele 
mogol”, despre care se spune că este al doilea ca mărime 
din lume. Apoi erau nouăzeci şi şapte de smaralde foarte 
frumoase şi o sută şaptezeci de rubine, dintre care unele 
erau însă foarte mici. Mai erau patruzeci de carbuncule, 
două sute zece safire, şaizeci şi una de agate şi un număr 
mare de beriluri, onixuri, ochi de pisică, turcoaze şi alte 
pietre, ale căror nume nici măcar nu le ştiam la vremea 


respectivă, şi aveam să devin mai târziu mult mai familiar 
cu ele. Pe lângă acestea, erau aproape trei sute de perle 
foarte fine, dintre care douăsprezece erau prinse într-o 
diademă de aur. Apropo, acestea au dispărut din cutie, 
nefiind acolo când am recuperat-o. 

După ce ne-am numărat comorile, le-am pus înapoi în 
sipet, şi le-am cărat la poartă să i le arătăm lui Mahomet 
Singh. Apoi ne-am reînnoit solemn jurământul să ne 
sprijinim unul pe celălalt şi să păstrăm secretul. Am căzut 
de acord să ne ascundem prada într-un loc sigur, până când 
pacea avea să se restabilească, iar apoi s-o împărţim în mod 
egal între noi. Nu avea nici un sens s-o facem la momentul 
de faţă, căci dacă ar fi fost găsite la noi nişte pietre 
preţioase de o asemenea valoare, asta ar fi provocat 
suspiciuni, şi nu exista nici o intimitate în fort, şi nici vreun 
loc unde le-am fi putut păstra. Prin urmare, am cărat cutia, 
prin urmare, în aceeaşi sală în care îngropasem cadavrul, 
iar acolo am făcut o gaură sub anumite cărămizi din 
peretele cel mai bine păstrat, în care am pus comoara. Am 
observat cu atenţie locul, iar în ziua următoare am desenat 
patru planuri, unul pentru fiecare dintre noi, şi la sfârşit am 
pus semnul celor patru sub fiecare, căci jurasem ca fiecare 
dintre noi să acţioneze întotdeauna în numele tuturor, astfel 
încât nimeni altcineva să nu poată profita. Pot să jur cu 
mâna pe inimă că n-am încălcat niciodată acest jurământ. 

Ei bine, domnilor, n-are nici un rost să vă spun 
dumneavoastră ce s-a ales de revolta indienilor. După ce 
Wilson a cucerit Delhi şi Sir Colin a eliberat Lucknow, 
coloana vertebrală cedase. Trupe proaspete s-au revărsat 
în ţară, iar Nana Sahib a dispărut peste graniţă. O coloană 
victorioasă, condusă de colonelul Greathed, a sosit în Agra 
şi i-a îndepărtat pe rebelii de acolo. Pacea a părut a se 
restabili, iar noi patru începeam să sperăm că era aproape 
clipa când puteam să plecăm în siguranţă cu partea noastră 
de pradă. Într-o singură clipă însă, speranţele noastre au 


fost risipite, căci am fost arestaţi pentru omorârea lui 
Achmet. 

S-a întâmplat astfel. Atunci când rajah i-a dat bijuteriile lui 
Achmet, a jăcut-o pentru că ştia că acesta era un om de 
încredere. Oamenii orientali sunt totuşi suspicioşi: prin 
urmare, acest rajah a angajat un al doilea, chiar mai de 
încredere servitor, şi l-a pus să-l spioneze pe primul. Acest 
al doilea om a primit ordinul să nu-l scape nici o clipă din 
ochi pe Achmet, şi l-a urmat ca propria-i umbră peste tot. A 
mers după el în noaptea respectivă, şi l-a văzut trecând pe 
poartă. Fireşte, s-a gândit că se refugiase în fort, şi în ziua 
următoare a cerut şi el să fie admis, dar n-a putut găsi nici 
urmă de Achmet. Aceasta i s-a părut atât de straniu că a 
vorbit cu un sergent cercetaş, care l-a înştiinţat pe 
comandant. Imediat au căutat peste tot, şi au descoperit 
cadavrul. Astfel, exact în clipa în care credeam că totul era 
sigur, am fost toţi patru arestaţi şi judecaţi pentru crimă - 
trei dintre noi pentru că am fost de pază la poartă în acea 
noapte, iar al patrulea pentru că se ştia că l-a acompaniat 
pe cel ucis. La proces n-a fost spus nici un cuvinţel despre 
bijuterii, căci rajah fusese destituit şi expulzat din India: 
prin urmare, nimeni nu era în mod special interesat de ele. 
Crima a fost, cu toate acestea, dovedită, şi era sigur că toţi 
fuseserăm implicaţi. Cei trei sikhs au fost condamnaţi pe 
viaţă, iar eu am fost condamnat la moarte, însă sentinţa mi- 
a fost apoi comutată în închisoare pe viaţă. 

Situaţia în care ne găseam atunci era mai degrabă bizară. 
Eram toţi patru legaţi de mâini şi de picioare, cu o şansă 
extrem de mică de a scăpa vreodată, în timp ce fiecare 
eram părtaşi la un secret care ne-ar fi putut pune la 
dispoziţie un palat, dacă am fi putut numai să ne folosim de 
el. Era ceva să te sece la inimă să suporţi loviturile şi 
ghiontii tuturor funcţionarilor neînsemnaţi şi plini de sine, 
să mănânci orez şi să bei numai apă, în timp ce acea avere 
uimitoare te aştepta afară, trebuind numai să o iei. Aş fi 
putut înnebuni la acest gând; însă am fost întotdeauna 


extrem de încăpățânat, prin urmare pur şi simplu am 
rezistat, aşteptând să vină clipa. 

*****, mi s-a părut că venise. Am fost trimis de la Agra la 
Madras, şi de acolo în insula Blair în Andaman. Acolo erau 
foarte puţini puşcăriaşi albi şi, dat fiind că m-am comportat 
bine de la început, m-am trezit în curând cumva privilegiat. 
Mi s-a dat o colibă în Hope 'lown, care este un mic loc pe 
coasta muntelui Harriet, şi am fost lăsat destul de mult 
singur. Era un loc deprimant, bântuit de febră, şi toate 
regiunile dincolo de aşezarea noastră erau pline de canibali 
indigeni, care erau gata să tragă cu o săgeată otrăvită în 
noi, ori de câte ori aveau ocazia. Aveam de săpat, de drenat, 
de plantat cartofi dulci şi o mulţime de alte lucruri de făcut, 
prin urmare, eram destul de ocupați întreaga zi; însă seara 
aveam ceva timp liber. Printre altele, am învăţat să prepar 
medicamente pentru doctorul de acolo şi am prins câte 
ceva din ştiinţa lui. Tot timpul eram la pândă, urmărind o 
şansă să scap; însă mă aflam la sute de kilometri de alt 
pământ locuit, şi este puţin sau deloc vânt pe acele mări: 
prin urmare, este o treabă extrem de dificilă să fugi. 

Doctorul, domnul Somerton, era un tânăr robust şi sportiv, 
iar ceilalţi militari tineri se întâlneau în camera lui seara, şi 
jucau cărţi. Infirmeria, unde obişnuiam să prepar 
medicamentele, se afla alături de salonul acestuia, de care 
era despărțită doar printr-o mică fereastră. Adesea, când 
mă simţeam singur, stingeam lampa în infirmerie iar apoi, 
rămânând acolo, puteam auzi cum vorbeau şi-i puteam privi 
jucânD. Îmi place şi mie să joc cărţi şi privindu-i, mă 
simţeam aproape la fel de bine ca şi cum aş fi jucat eu 
însumi. Se aflau acolo maiorul Sholto, căpitanul Morstan şi 
locotenentul Bromley Brown, care comandau trupele 
indigene, şi apoi doctorul, şi alţi doi sau trei oficiali ai 
închisorii, vechi mâini îndemânatice, care jucau cu şiretenie 
şi la sigur. Alcătuiau un grupuleţ foarte confortabil. 

Ei bine, exista un lucru care m-a izbit foarte curând, şi 
anume că soldaţii obişnuiau să piardă întotdeauna, iar civilii 


să câştige. Aceşti tipi de la închisoare au făcut puţine alte 
lucruri decât să joace cărţi de când au ajuns în Andaman, şi 
ştiau cum joacă fiecare până la un punct, în timp ce ceilalţi 
jucau doar ca să-şi treacă timpul, şi aruncau cărţile cam la 
întâmplare. 

Noapte după noapte, soldaţii deveneau din ce în ce mai 
săraci, şi cu cât deveneau astfel, cu atât mai mult vroiau să 
joace. Maiorul Sholto fusese cel mai greu încercat. La 
început obişnuia să plătească cu bancnote şi aur, dar în 
curând a ajuns să semneze note de plată şi încă pentru 
sume mari. Uneori câştiga de câteva ori, doar să prindă 
ceva inimă, iar apoi avea ghinion mai rău ca oricând. Toată 
ziua rătăcea negru de supărare, şi a început să bea mai 
mult decât trebuia. 

Într-o noapte, a pierdut chiar mai mult decât de obicei. 
Şedeam în coliba mea, când el şi căpitanul Morstan au 
apărut clătinându-se spre locuinţa lor. Aceştia doi erau 
foarte buni prieteni, aproape nedespărţiţi. Maiorul vorbea 
furios despre pierderile sale. 

— Sunt terminat, Morstan, spunea el, când treceau pe 
lângă coliba mea. Va trebui să-mi înaintez demisia. Sunt 
ruinat. 

— Prostii, bătrâne!, a spus celălalt, bătându-l pe umăr. Am 
primit şi eu o lovitură urâtă, însă... Asta a fost tot ce-am 
putut auzi, dar a fost îndeajuns să mă facă să gândesc. 

Câteva zile mai târziu, maiorul Sholto se plimba pe plajă: 
prin urmare, mam hotărât să-i vorbesc. 

— Vreau să vă cer sfatul, domnule maior, i-am spus. 

Ei bine, Small, despre ce este vorba?, m-a întrebat el, 
scoţându-şi pipa din gură. 

— Vroiam să vă întreb, domnule, am spus eu, cine este 
persoana căreia ar trebui să-i fie predată o comoară 
ascunsă. Ştiu una în valoare de o jumătate de milion de lire 
şi, întrucât eu nu pot s-o folosesc, m-am gândit că cel mai 
bun lucru pe care l-aş putea face este s-o încredinţez 
autorităţilor şi atunci poate mi-ar scurta sentinţa. 


— O jumătate de milion, Small?, a căscat el gura, uitându- 
se intens la mine, să vadă dacă eram serios. 

— Exact atât, domnule, în bijuterii şi perle. Stă acolo la 
îndemâna oricui. Şi cel mai ciudat este că adevăratul 
proprietar este proscris, şi nu poate s-o reclame, astfel 
încât îi aparţine primului venit. 

— Trebuie să înştiinţezi guvernul, Small, s-a bâlbâit el, 
guvernul. Dar a spus-o într-o manieră ezitantă, şi am ştiut 
atunci că-l am în mână. 

— Credeţi, domnule, că ar trebui să-l informez pe 
guvernator?, l-am întrebat calm. 

— Păi, păi, nu trebuie să faci nimic necugetat ori ceva pe 
care să-l regreţi. Spune-mi totul, Small. Spune-mi faptele. 

I-am spus întreaga poveste, cu mici schimbări, ca să nu 
poată identifica locurile. Când am terminat, rămăsese stană 
de piatră, dus pe gânduri. 

Puteam vedea din felul în care-şi mişca buzele că se ducea 
o luptă în interiorul lui. 

— Aceasta-i o chestiune foarte importantă, Small, mi-a 
spus într-un sfârşit. Nu trebuie să-i spui nimănui nimic de 
asta, şi o să te întâlnesc iar în curând. 

Două nopţi mai târziu, el şi cu prietenul său, căpitanul 
Morstan au venit la coliba mea în mijlocul nopţii, cu o 
lampă. 

— Vreau să-i spui şi căpitanului Morstan povestea aceea, 
cu propria-ţi gură, Small, mi-a spus el. 

Am repetat-o aşa cum o spusesem înainte. 

— Pare a fi adevărată, ei?, a spus el. Crezi că justifică o 
acţiune? 

Căpitanul Morstan a dat afirmativ din cap. 

— Fii atent, Small, a spus maiorul. Am discutat despre asta 
cu prietenul meu aici de faţă, şi am ajuns la concluzia că 
acest secret al tău nu prea are de-a face cu guvernul, la 
urma urmei, ci este o chestiune privată, care te priveşte, şi 
pe care poţi s-o rezolvi cum crezi de cuviinţă. Acuma, 
întrebarea este care-i preţul pe care-l ceri? S-ar putea să 


ne intereseze să ne ocupăm de asta, sau cel puţin s-o 
cercetăm, dacă o să cădem de acord asupra condiţiiloR. 
Încerca să vorbească rece şi indiferent, însă ochii îi 
străluceau de excitare şi lăcomie. 

— O, în această privinţă, domnilor, am răspuns eu, 
încercând de asemenea să par rece, dar simţindu-mă la fel 
de tulburat ca şi el, există doar un singur preţ pe care un 
om în situaţia mea poate să-l ceară. Vreau să ne ajutaţi să 
ne recăpătăm libertatea şi eu şi cei trei tovarăşi ai mei. 
Atunci vă facem parteneri, şi vă dăm a cincea parte din 
comoară s-o împărţiţi între voi. 

— Hm!, a exclamat el. A cincea parte! Asta nu-i prea 
tentant. 

— Ar reveni la cincizeci de mii de fiecare, am spus eu. 

— Dar cum putem să vă obţinem libertatea? Ştii foarte 
bine că ceri ceva imposibil. 

Nu-i adevărat, i-am răspuns. Am gândit-o până în cel mai 
mic amănunt. Singurul obstacol în calea evadării noastre 
este că nu putem face rost de o barcă ce să reziste 
călătoriei şi de provizii care să ne ajungă pentru un timp 
atât de lung. Există o mulţime de iahturi şi iole mici în 
Calcutta sau Madras care ar fi tocmai ce ne trebuie. Aduceţi 
una încoace. O să ne îmbarcăm în timpul nopţii, iar dacă ne 
lăsaţi oriunde pe coasta indiană, vă veţi fi achitat de 
obligaţie. 

— Dacă aţi fi numai unul, a spus el. 

— Toţi sau niciunul, i-am răspuns. Am jurat. Noi patru 
trebuie să acţionăm întotdeauna împreună. 

— Vezi, Morstan, a spus el, Small este un om de cuvânt. Nu 
se dezice de prietenii săi. Cred că putem să avem deplină 
încredere în el. 

— Este o treabă murdară, i-a răspuns celălalt. Totuşi, aşa 
cum spui, aceşti bani ne-ar salva la ţanc cariera militară. 

— Ei bine, Small, a spus maiorul, trebuie, presupun, să 
încercăm să te satisfacem. Fireşte, mai întâi, trebuie să 
verificăm adevărul poveştii tale. Spune-mi unde este 


ascunsă cutia, şi o să-mi iau o permisie să mă întorc în India 
cu vasul ce pleacă în fiecare lună, pentru a mă ocupa de 
asta. 

— Nu atât de repede, am spus eu, devenind mai calm, pe 
măsură ce el se înfierbânta. Trebuie să obţin 
consimţământul celor trei prieteni ai mei. Vam spus că 
suntem ori toţi patru ori niciunul. 

— Prostii!, m-a întrerupt el. Ce au de-a face trei negri cu 
înţelegerea noastră? 

— Negri sau albaştri, i-am spus eu, sunt cu mine în această 
poveste, şi acţionăm numai împreună. 

Astfel, am avut o altă întâlnire, la care au fost prezenţi 
Mahomet Singh, Abdullah Khan şi Dost Akbar. Am discutat 
din nou ce-o să facem, şi, în cele din urmă, am ajuns la o 
înţelegere. Urma să le dăm ambilor schiţe ale părţii 
respective din fortul Agra şi să însemnăm pe ele locul din 
perete unde ascunsesem comoara. Maiorul Sholto avea să 
meargă în India pentru a ne verifica spusele. Dacă găsea 
cutia, urma s-o lase acolo, şi să trimită un iaht mic cu 
provizii pentru călătorie, ce avea să ne aştepte lângă insula 
Rutland, la care trebuia să ajungem, iar în final urma să se 
întoarcă la slujbă. Căpitanul Morstan urma să ceară apoi şi 
el permisie, să se întâlnească cu noi la Agra, iar acolo să 
facem împărţeala comorii, el luând atât partea sa cât şi pe 
cea a maiorului. Am pecetluit această înţelegere cu cele mai 
solemne jurăminte pe care mintea le-a putut gândi sau gura 
rosti. Am stat treaz toată noaptea cu hârtie şi cerneală, şi 
până dimineaţă aveam gata două schiţe parafate cu semnul 
celor patru, adică al lui Abdullah, Akbar, Mahomet şi al 
meu. 

Ei bine, domnilor, vă obosesc cu lunga mea poveste, şi ştiu 
că prietenul meu, domnul Jones este nerăbdător să mă vadă 
băgat la răcoare. O s-o scurtez pe cât pot. Josnicul Sholto a 
plecat în India, dar nu s-a mai întors vreodată. La scurt timp 
după aceea, căpitanul Morstan mi-a arătat numele său pe o 
listă de pasageri de pe unul din vasele poştale. Unchiul său 


a murit, şi i-a lăsat o mare avere, iar ela părăsit armata, 
putând totuşi să se coboare până la a trata cinci oameni în 
acest fel. Morstan a mers la Agra la nu mult timp după 
aceea, descoperind, aşa cum am bănuit, lipsa comorii. 
Canalia o furase pe toată, neîndeplinind nici măcar una din 
condiţiile în schimbul căreia îi vândusem secretul. 
Începând din acea zi, am trăit numai în vederea răzbunării. 
Mă gândeam la ea toată ziua şi toată noaptea. Devenise 
pentru mine o pasiune, ce mă stăpânea şi mă absorbea în 
totalitate. Nu-mi păsa de legi, de spânzurătoare. Nu mă 
gândeam decât să evadez, să-l găsesc pe Sholto, şi să-i pun 
mâna în beregată, acesta era unicul meu gând. Până şi 
comoara din Agra devenise ceva mai puţin important decât 
uciderea lui Sholto. 

Ei bine, mi-am pus în cap multe lucruri în decursul vieţii, şi 
n-a fost unul pe care să nu-l duc la bun sfârşit. Dar au 
trecut midţi ani înainte de a avea prilejul. V-am spus că s-a 
prins ceva medicină de minE. Într-o zi, când doctorul 
Somerton era la pat cu febră, un mic indigen andaman a 
fost adus din pădure de un grup de puşcăriaşi. Era extrem 
de bolnav şi se dusese într-un loc pustiu ca să moară. M-am 
ocupat de el, deşi era la fel de veninos ca un mic şarpe şi, 
după câteva luni, s-a făcut bine şi era capabil să meargă. A 
făcut un fel de pasiune pentru mine, şi nu mai vroia să se 
întoarcă în pădure, ci se învârtea toată ziua în jurul colibei 
mele. Am învăţat puţin din limba lui, şi asta l-a făcut şi mai 
ataşat de mine. 

Tonga, căci aşa se numea, era un vâslaş foarte bun, şi 
poseda o canoe mare şi spațioasă. Când am realizat că îmi 
era devotat, şi că ar fi făcut orice pentru mine, am văzut 
prilejul să evadez. Am vorbit despre asta cu el. Trebuia să-şi 
aducă barca într-o anume noapte la un vechi debarcader 
care nu era niciodată păzit, şi de acolo urma să măia cu el. 
I-am dat instrucţiuni să ia câteva tigve cu apă şi o mulţime 
de cartofi, nuci de cocos şi cartofi dulci. 


Era credincios şi sincer, micul Tonga. Nici un om n-a avut 
vreodată un tovarăş mai loial. In noaptea fixată era cu 
barca la debarcader. S-a întâmplat însă ca unul dintre 
paznicii puşcăriaşilor să se afle acolo, un tip josnic care na 
pierdut vreodată vreo şansă să mă insulte şi să mă înjurE. 
Întotdeauna i-am jurat răzbunare, iar acum aveam prilejul. 
A fost ca şi când soarta l-ar fi scos în drumul meu, ca să-i 
pot plăti datoria înainte de a părăsi insula. Stătea pe mal cu 
spatele spre mine şi carabina pe umăr. M-am uitat în jur 
după vreo piatră să-i zbor creierii, dar n-am putut vedea 
niciuna. Apoi un gând ciudat mi-a venit în minte, 
sugerându-mi ce armă puteam să folosesc. M-am aşezat în 
întuneric, şi mi-am desfăcut piciorul de lemn. Cu trei lungi 
sărituri am fost pe el. A încercat să-şi ducă carabina la ochi, 
dar l-am lovit din plin, şi i-am zdrobit faţa. Puteţi vedea 
crăpătura din lemn acolo unde l-am lovit. Am căzut amândoi 
deodată, căci n-am putut să-mi menţin echilibrul, însă, când 
m-am ridicat, l-am găsit zăcând fără suflare. Am luat-o spre 
barcă, şi într-o oră, eram departe în larg. Tonga îşi adusese 
cu sine tot ce poseda, armele şi divinităţile. Printre altele, 
avea o suliță lungă de bambus, şi o rogojină din lemn de 
cocos, din care am făcut un fel de pânză. Timp de zece zile 
ne-am învârtit, în voia sorții, iar într-a unsprezecea am fost 
luaţi de un neguţător care mergea din Singapore la Jidda 
cu o încărcătură de pelegrini malaezieni. Erau o adunătură 
ciudată, dar Tonga şi cu mine am reuşit în curând să ne 
găsim un loc printre ei. Aveau o calitate foarte prețioasă: te 
lăsau în treaba ta şi nu-ţi puneau întrebări. 

Ei bine, dacă ar fi să vă povestesc toate aventurile prin 
care am trecut eu şi cu micul meu tovarăş, nu mi-aţi 
mulţumi, căci v-aş ţine aici până soarele ar străluci din nou 
pe cer. Am hoinărit aşa prin lume, ceva intervenind 
întotdeauna să ne ţină la distanţă de Londra. In tot acest 
timp, însă, n-am pierdut niciodată din vedere țelul meu. Îl 
visam pe Sholto şi noaptea. De o sută de ori îl omorâsem în 
visele mele. In cele din urmă, acum trei sau patru ani, am 


ajuns în Anglia. Nu mi-a fost foarte greu să descopăr unde 
locuia Sholto, şi m-am pus la treabă să aflu dacă vânduse 
comoara sau dacă încă o mai avea. M-am împrietenit cu 
cineva care putea să mă ajute, nu dau nume, căci nu vreau 
să bag pe nimeni în belea. Am aflat în curând că încă mai 
avea bijuteriile. Apoi am încercat să ajung la el în multe 
feluri, însă era destul de viclean, şi era întotdeauna păzit de 
doi boxeri, pe lângă fiii săi şi un servitor. 

Într-o zi, însă, am fost înştiinţat că era pe moarte. Am luat- 
o în grabă prin grădină, înnebunit că avea să-mi scape din 
gheare astfel, şi uitându-mă pe fereastră, l-am văzut zăcând 
în pat, cu cei doi fii de fiecare parte a patului. 

Aş fi pătruns înăuntru şi mi-aş fi încercat şansele cu toţi 
trei, doar că, în timp ce mă uitam la el, falca i-a căzut, şi am 
ştiut că murise. Totuşi, în aceeaşi noapte, am pătruns în 
camera sa, şi am cotrobăit prin hârtiile lui să văd dacă nu 
exista vreo însemnare unde ascunsese bijuteriile. Cu toate 
astea, n-am găsit nici un rând măcar; prin urmare am 
plecat furios şi sălbatic la culmE. Înainte de a pleca, m-am 
gândit că, dacă ar fi fost să-mi întâlnesc prietenii sikhs 
vreodată din nou, ar fi fost o satisfacţie să ştiu că am lăsat 
un semn al urii noastre, deci am mâzgălit semnul celor 
patru, aşa cum fusese pe schiţă, şi i-am prins hârtia pe 
piept. Era prea mult să fie coborât în mormânt fără nici o 
amintire de la oamenii pe care îi jefuise şi înşelase. 

La vremea asta, ne câştigam pâinea arătându-l pe bietul 
Tonga la bâlciuri şi în alte astfel de locuri, ca „negrul 
canibal”. Mânca carne crudă şi dansa dansuri războinice; şi 
astfel strângeam întotdeauna o pălărie de bănuţi la sfârşitul 
zilei. Eram încă la curent cu tot ce se petrecea în 
Pondicherry Lodge, iar timp de câţiva ani, nu s-a auzit nimic 
nou, cu excepţia faptului că erau în căutarea comorii. În 
cele din urmă însă, a sosit ştirea pe care o aşteptam de 
atâta timp. Comoara fusese găsită. Era sus în vârful casei, 
în laboratorul de chimie al domnului Bartholomew Sholto. 
M-am dus imediat acolo, şi am cercetat locul, dar nu-mi 


puteam imagina cum aş fi putut eu, cu piciorul meu de 
lemn, să mă caţăr atât de sus. Am aflat totuşi de un 
chepeng spre acoperiş şi despre ora la care cina domnul 
Sholto. M-am gândit că puteam să rezolv totul cu uşurinţă, 
cu ajutorul lui Tonga. L-am adus cu mine, cu o frânghie 
lungă în jurul mijlocului. Putea să se caţere ca o pisică şi a 
ajuns în curând pe acoperiş, dar ghinionul a făcut ca 
Bartholomew Sholto să fie încă în cameră, ceea ce l-a costat 
viaţa. Tonga a crezut că a făcut ceva foarte inteligent 
omorându-l căci, când am ajuns şi eu pe frânghie, l-am găsit 
mergând ţanţoş prin cameră, mândru ca un păun. A fost 
foarte surprins când l-am bătut cu capătul frânghiei şi l-am 
blestemat ca fiind un diavol însetat de sânge. Am luat 
sipetul în care era comoara şi l-am lăsat în jos, iar apoi am 
coborât uşor şi eu, nu înainte de a lăsa însă semnul celor 
patru pe masă, pentru a arăta că bijuteriile au ajuns în cele 
din urmă înapoi la aceia cărora le aparţineau de drept. 
Tonga a tras apoi frânghia în sus, a închis fereastra, şi a 
dispărut pe drumul pe care venise. 

Nu cred că mai am altceva să vă spun. Am auzit un 
barcagiu vorbind despre viteza şalupei lui Smith, Aurora, 
prin urmare m-am gândit că ar fi un vas bun ca s-o ştergem. 
L-am angajat pe bătrânul Smith şi urma să-i dau o sumă 
bună, dacă ne ducea în siguranţă la corabia noastră. A ştiut, 
fără îndoială, că ceva nu era în regulă, dar n-a intrat în 
secretele noastre. Acesta-i întregul adevăr şi, dacă vi l-am 
spus, nu a fost pentru a vă amuza, căci nu mi-aţi făcut prea 
mult bine - ci deoarece cred că cea mai bună apărare pe 
care pot să mi-o fac este să nu ascund nimic, ci să las toată 
lumea să ştie cât de urât am fost tratat de maiorul Sholto, şi 
cât de nevinovat sunt în privinţa morţii fiului său. 

O poveste extrem de interesantă, a spus Sherlock Holmes. 
O încheiere potrivită pentru un caz atât de neobişnuit. Nu e 
nimic nou pentru mine în ultima parte a naraţiunii tale, cu 
excepţia faptului că v-aţi adus propria frânghie. N-am ştiut 


asta. Apropo, am sperat ca Tonga să-şi fi pierdut toate 
săgețile; totuşi, a reuşit să tragă cu una în noi în barcă. 

— Le-a pierdut pe toate, domnule, în afara celei care se 
afla în ţeava lui de suflat la momentul respectiv. 

— Ah, fireşte, a spus Holmes. Nu m-am gândit la asta. 

— Mai există ceva ce aţi dori să aflaţi?, l-a întrebat afabil 
puşcăriaşul. 

— Nu cred, mulţumesc, i-a răspuns tovarăşul meu. 

— Ei bine, Holmes, a spus Athelney Jones, eşti o persoană 
căreia trebuie să i se facă voia, şi ştim cu toţii că eşti expert 
în crime, însă datoria e datorie, şi am mers mai degrabă 
cam departe în a face ceea ce m-aţi rugat tu şi prietenul 
tău. O să mă simt mai în largul meu, când o să-l am pe 
povestitorul nostru de aici în siguranţă sub cheie. Birja încă 
aşteaptă şi doi inspectori se află jos. Vă rămân foarte 
îndatorat pentru ajutor. Fireşte, va trebui să vă prezentaţi 
la proces. Bună seara! 

— Bună seara, domnilor, la amândoi, a spus Jonathan 
Small. 

— Tu mai întâi, Small, a remarcat Jones prudent, pe când 
ieşeau din cameră. O să am mare grijă să nu mă ciomăgeşti 
cu piciorul tău de lemn, indiferent ce-ai putut să-ifaci 
domnului de pe insulele Andaman. 

— Ei bine, iată sfârşitul micii noastre drame, am remarcat 
eu, după un timp în care am fumat amândoi în tăcere. Mi-e 
teamă că asta s-ar putea să fie ultima investigaţie în care să 
am prilejul să-ţi studiez metodele. Domnişoara Morstan mi- 
a făcut onoarea să mă accepte drept viitor soţ. 

A scos un oftat foarte trist. 

— Mi-a fost frică de aşa ceva, a spus el. Realmente, nu te 
pot felicita. 

— M-am simţit puţin jignit. 

— Ai vreun motiv să fii nemulţumit de alegerea mea?, l-am 
întrebat. 

Niciunul. Cred că este una dintre cele mai încântătoare 
tinere doamne pe care le-am întâlnit vreodată, şi ar fi putut 


fi foarte folositoare în genul de muncă pe care l-am făcut. 
Are hotărât geniu în această direcţie: ai văzut felul în care a 
păstrat schiţa din Agra dintre toate celelalte hârtii ale 
tatălui ei. Dar dragostea este ceva de domeniul 
sentimentelor, şi tot ce are de-a face cu acesta se opune 
raţiunii reci pe care eu o plasez deasupra tuturor lucrurilor. 
N-o să mă căsătoresc niciodată, căci nu vreau să-mi 
prejudiciez judecata. 

— Cred, am spus eu râzând, că judecata mea poate 
supravieţui acestei încercări. Dar arăţi obosit. 

— Da, contrareacţia se face deja simțită. O să fiu moale ca 
o cârpă săptămâna asta. 

— Ciudat, am spus eu, cum ceea ce aş numi în cazul altuia 
lene alternează la tine cu perioade de energie şi vigoare 
extremă. 

— Da, mi-a răspuns, am stofă de trândav, dar şi de un om 
foarte sprinteN. Îmi vin adesea în minte rândurile acelea 
ale bătrânului Goethe: „Din păcate, natura a creat numai 
un singur om din tine, deşi era material şi pentru unul 
respectabil şi pentru un escroc. , 

Apropo, în legătură cu povestea asta din Norwood, ai 
văzut că au avut, aşa cum am presupus, un complice în 
casă, care nu poate fi nimeni altcineva decât Lai Rao, 
majordomul: prin urmare, Jones are de fapt onoarea 
deplină de a fi prins singur un peşte în marea sa plasă. 

— Împărţeala îmi pare a fi mai degrabă necinstită, am 
remarcat. Tu ai făcut toată treaba în cazul ăsta. Eu mă aleg 
cu o nevastă, Jones cu laudele, dar ţie ce-ţi rămâne? 

— Mie, a spus Sherlock Holmes, îmi rămâne încă sticluţa 
de cocaină. Şi şi-a întins mâna lungă şi albă după ea. 


SFÂRŞIT