Arthur Conan Doyle — Povestiri V3 Intoarcerea lui Sherlock Holmes

ARIHUR CONAN DOYLE 


ARTHUR CONAN DOYLE 


Întoarcerea lui Sherlock 
Holmes 


CUPRINS: 

[. Aventurile din casa goală. 

II. Aventura constructorului din Norwood. 
III. Aventura omuleţilor dansatori. 

IV. Aventura biciclistului singuratic. 

V. Aventură de la şcoala de stareţi. 

VI. Aventura lui Peter „cel negru” 

VII. Aventura lui Charles Augustus Milverton. 
VIII. Aventura celor şase Napoleoni. 

IX. Aventura celor trei studenţi. 

X. Aventura ochelarilor de aur. 

XI. Aventura fundaşului dispărut. 

XII. Aventura de la Abbey Grange. 

XIII. Aventura celei de-a doua pete. 


[. Aventurile din casa goală. 

În primăvara anului 1894, întreaga Londra era interesată, 
iar lumea de seamă înspăimântată de uciderea onorabilului 
Ronald Adair în cele mai neobişnuite şi inexplicabile 
circumstanţe. Publicul aflase deja detaliile despre crimă, 
care reieşiseră în urma investigaţiei efectuate de poliţie; 
dar, tot cu această ocazie, o bună parte a poveştii a fost 
ascunsă întrucât argumentele în favoarea acuzării au fost 
atât de puternice încât nu era necesar să se facă publice 
toate detaliile. Abia acum, după aproape zece ani, îmi este 
permis să fac cunoscute detaliile absente care întregesc 
acest remarcabil proces. Crima în sine prezenta interes, 


dar nici nu se compara cu urmările uluitoare care mi-au 
oferit cel mai mare şoc şi cea mai mare surpriză din toate 
evenimentele petrecute în aventuroasa mea viaţă. Chiar şi 
acum, după atâta timp, mă gândesc cu emoție şi simt din 
nou acea mare bucurie, uimire şi scepticism care mi-au 
invadat mintea. Permiteţi-mi să mă adresez acelui public 
care a arătat un oarecare interes pentru sclipirile de 
moment, gânduri şi acţiuni ale unui om remarcabil, pe care 
le-am oferit ocazional şi să nu mă învinovăţească pentru că 
nu mi-am împărtăşit cunoştinţele cu el, lucru pe care l-aş fi 
considerat cea dintâi datorie a mea dacă nu aş fi fost oprit 
de interdicţia venită chiar de pe buzele sale, interdicţie 
care a fost ridicată pe data de trei luna trecută. 

Puteţi să vă imaginaţi că, datorită relaţiei mele apropiate 
cu Sherlock Holmes, eram foarte interesat de crime şi că 
după dispariţia lui nu am încetat să citesc cu atenţie despre 
diversele probleme prezentate în mod public şi chiar am 
încercat, de mai multe ori, pentru propria satisfacţie, să 
aplic metodele sale pentru soluţionarea acestora, deşi fără 
succes. Şi totuşi, niciuna nu mă atrăgea într-atât că 
tragedia lui Ronald Adair. Pe măsură ce citeam dovezile 
anchetei care conduceau către verdictul de crimă cu 
premeditare împotriva unei persoane sau unor persoane 
necunoscute, mi-am dat seama, mai clar că oricând, de 
pierderea suferită de comunitate prin moartea lui Sherlock 
Holmes. Existau unele aspecte ale acestei afaceri ciudate 
care sunt sigur că i-ar fi atras atenţia, iar eforturile poliţiei 
ar fi fost suplimentate, sau mai de grabă anticipate, de fină 
observaţie şi gândirea alerta a celui mai mare agent 
criminalist din Europa. 

Toată ziua cât am condus ca să-mi fac rondul, am întors 
cazul pe toate părţile şi nu am găsit nici o explicaţie care să 
mi se pară potrivită. Cu riscul de a vă spune pentru a doua 
oară aceeaşi poveste, voi recapitula evenimentele, aşa cum 
erau cunoscute ele de toată lumea, la sfârşitul anchetei. 


Onorabilul Ronald Adair era cel de-al doilea fiu al contelui 
de Maynooth, la acea dată guvernator al unei colonii 
australiene. Mama lui Adair se întorsese din Australia 
pentru a se opera de cataracta şi locuia împreuna cu fiul ei 
Ronald şi fiica ei Hilda pe Park Lane la numărul 427. 
Tânărul se învârtea în cercurile cele mai selecte ale 
societăţii şi nu avea, sau cel puţin nu se ştia să aibă, 
duşmani sau vreun viciu. Fusese logodit cu domnişoara 
Edith Woodley din Carstairs, dar logodna fusese ruptă cu 
acordul ambelor părţi cu câteva luni înainte şi nu era nici 
un semn că ar fi lăsat în urma sentimente extrem de 
profunde. În rest, viaţa acestui om se limita la un cerc 
restrâns şi convenţional, întrucât avea obiceiuri liniştite şi 
era, de felul lui, destul de rece. Cu toate acestea, moartea s- 
a abătut asupra acestui tânăr aristocrat liniştit, sub forma 
cea mai stranie şi neaşteptată, în noaptea de 30 martie 
1894, între orele zece şi unsprezece şi douăzeci de minute. 

Ronald Adair era pasionat de jocul de cărţi şi juca des, dar 
niciodată pe mize care ar fi putut să-i dăuneze. Era 
membru al cluburilor Baldwin, Cavendish şi Bagatelle. S-a 
arătat că la acesta din urmă a jucat o partidă de whist după 
cină, în ziua decesului sau. Tot acolo jucase şi în după- 
amiaza aceleiaşi zile. Mărturiile celor ce jucaseră cu el - 
domnul Murray, Sir John Hardy şi colonelul Moran - au 
dovedit că jucaseră whist şi ca mâinile fuseseră luate 
aproape în mod egal. E posibil ca Adair să fi pierdut cinci 
lire, dar nu mai mult. Era destul de norocos şi o astfel de 
pierdere nu l-ar fi putut afecta în nici un fel. Juca aproape 
zilnic la un club sau altul, era un jucător atent şi, de obicei, 
câştiga. La ancheta a reieşit că, jucând în pereche cu 
colonelul Moran, a câştigat chiar patru sute douăzeci de lire 
de la Godfrey Milner şi lordul Balmoral, la o partidă, în 
urmă cu câteva săptămâni. Cam atât despre evenimentele 
recente, după cum a reieşit în urma anchetei. 

În seara crimei, Adair s-a întors de la club la ora zece fix. 
Mama şi sora lui îşi petreceau seara în oraş cu o rudă. 


Servitoarea a depus mărturie că l-a auzit intrând în prima 
cameră de la etajul al doilea, folosită de obicei ca 
sufragerie. Aprinsese focul acolo şi, pentru că era fum, a 
deschis fereastra. Nu s-a auzit nici un sunet din camera 
până la unsprezece şi douăzeci de minute, când s-au întors 
doamna Maynooth şi fiica ei. Dorind să-i spună noapte 
bună, mama a încercat să intre în camera fiului ei. Uşa era 
încuiata pe dinăuntru şi nu au primit nici un răspuns când 
au bătut la uşă şi l-au strigat. Uşa a fost forţată după ce au 
primit ajutor. Nefericitul tânăr a fost găsit zăcând lângă 
masă. Capul îi fusese mutilat, în cel mai groaznic mod, de 
glonţul unui revolver, dar în cameră nu a fost găsită nici o 
armă. Pe masă se aflau două bancnote de zece lire fiecare şi 
încă şaptesprezece lire, din care zece erau monezi de aur şi 
argint, banii fiind aranjaţi în grămezi de diferite valori. Pe o 
foaie de hârtie erau scrise nişte numere lângă numele unor 
prieteni de-ai lui de la club, lucru care ne face să credem 
că, înainte de a muri, încerca să facă o socoteală a 
pierderilor şi a câştigurilor de la jocul de cărţi. 

O examinare superficială a circumstanțelor nu putea decât 
să facă acest caz şi mai dificil. În primul rând, nu ar fi 
existat nici un motiv pentru că tânărul să încuie uşa pe 
dinăuntru. Exista posibilitatea că asasinul să-l fi omorât şi 
apoi să fi fugit pe fereastră. Dar înălţimea era de cel puţin 
şapte metri, iar sub fereastră era un strat de brânduşe 
înflorite. Nici pământul şi nici florile nu arătau semne că ar 
fi fost deranjate şi nici nu era vreo urmă pe fâşia îngusta de 
iarbă care separa casa de stradă. Prin urmare, aparent, 
tânărul Adair era cel care încuiase uşa. Dar cum a murit? 
Nimeni nu ar fi putut să se urce până la fereastra fără să 
lase urme. Să presupunem că cineva ar fi tras prin 
fereastră. Atunci ar fi fost într-adevăr un ţintaş remarcabil 
dacă ar fi provocat astfel o rană mortală, folosind un 
revolver. Pe de altă parte, Park Lane e o stradă foarte 
circulată, iar la câteva sute de metri de casa se afla o staţie 
de birje. Nimeni nu auzise împuşcătura. Şi totuşi, exista un 


om mort, exista glonţul de la revolver care se deformase, 
aşa cum se întâmpla cu toate gloanţele cu cap moale, şi era 
rana care trebuie să fi cauzat moartea instantanee. Acestea 
erau împrejurările misterului din Park Lane care, în 
continuare, au fost complicate de absenţă totală a 
mobilului, din moment ce, aşa cum am mai spus, tânărul 
Adair nu avea duşmani şi nu se încercare sustragerea 
banilor sau a lucrurilor de valoare din cameră. 

Toată ziua m-am gândit la acele lucruri încercând să 
găsesc o teorie care să le reunească pe toate şi acea linie de 
minimă rezistenta despre care sărmanul meu amic spunea 
că este începutul fiecărei investigaţii. Mărturisesc că nu am 
prea făcut progrese. Seara mă plimbam de-a lungul străzii 
Park Lane şi, pe la ora şase, m-am trezit la capătul ei care 
dădea în stradă Oxford. Un grup de pierde-vară aşezaţi pe 
caldarâm, care se uitau cu toţii la o anumită fereastră, m-a 
îndrumat spre casa pe care venisem s-o văd. Un bărbat 
înalt, slab, cu ochelari colorați, pe care eu îl bănuiam a fi un 
detectiv, îşi expunea o teorie în timp ce ceilalţi se adunaseră 
în jurul său să asculte ce avea de spus. M-am apropiat de el 
cât am putut de mult, dar observaţiile sale mi s-au părut a fi 
absurde, aşa încât m-am retras oarecum dezgustat. În timp 
ce făceam acest lucru m-am lovit de un bărbat diform care 
era în spatele meu şi i-am răsturnat o parte din cărţile pe 
care le cara. Îmi amintesc că atunci când le-am ridicat, am 
observat titlul uneia dintre ele: „Originea venerării 
copacilor” şi m-am gândit că individul trebuie să fie vreun 
bibliofil care colecţiona volume ori ca hobby, ori pentru 
comercializare. Am încercat să-mi cer scuze pentru 
accident, dar era evident că acele cărţi pe care le 
maltratasem erau foarte preţioase în ochii deţinătorului lor. 
Bombănind cu dispreţ, acesta s-a întors şi i-am văzut 
favoriţii cărunţi dispărând în mulţime. 

Observațiile mele asupra casei de la numărul 427 de pe 
Park Lane nu m-au ajutat la clarificarea problemei care mă 
interesa. Casa era separată de stradă printr-un zid mic şi 


un gard care, per ansamblu, nu era mai înalt de doi metri şi 
jumătate. Aşa că era foarte uşor pentru oricine să intre în 
grădină, dar fereastră era complet inaccesibilă din moment 
ce nu era nici o ţeavă de apă sau orice altceva pe care chiar 
şi cel mai atletic om să se poată urca. Mai nedumerit ca 
niciodată, am făcut cale întoarsa la Kensington. Nu mă 
adâncisem în studiul meu de nici cinci minute când a intrat 
servitoarea să-mi spună că venise cineva să mă vadă. Spre 
uimirea mea nu era altcineva decât ciudatul bătrânel 
colecţionar de cărţi, cu fata aspră şi zbârcita ivindu-se 
dintr-un cadru de păr alb şi cu pretioasele-i volume, cel 
puţin o duzină, sub braţul drept. 

— Sunteţi surprins să mă vedeţi, domnule, spuse elcu o 
voce stranie, croncanita. 

Am recunoscut că eram. 

— Ei bine, am o conştiinţă, domnule, şi când am băgat de 
seamă că intraţi în această casă, cum veneam eu după 
dumneavoastră şchiopătând, mi-am zis: „O să intru şi o să-l 
văd pe domnul acela drăguţ şi o să-i spun că, dacă am fost 
cam nepoliticos, nu am vrut să fac vreun rău şi că îi sunt 
îndatorat pentru că mi-a ridicat cărţile de pe jos.” 

— Exageraţi pentru un fleac, am spus eu, pot să vă întreb 
cum aţi ştiut cine sunt? 

— Ei bine, domnule, dacă nu-mi permit prea multe, sunt 
un vecin de-al dumneavoastră, am o mică librărie pe colţul 
străzii Church şi, cu siguranţă, mă bucur să vă văd. Poate 
colecţionaţi şi dumneavoastră, domnule, am aici „Păsări 
britanice”, „Catullus” şi „Războiul Sfânt”, un chilipir fiecare 
dintre ele. Cu cinci volume aţi putea să ocupați acel spaţiu 
de pe al doilea raft. Arata dezordonat nu-i aşa, domnule? 

Mi-am întors capul să mă uit la dulapul din spatele meu. 
Când m-am întors, Sherlock Holmes îmi zâmbea de cealaltă 
parte a măsuţei de studiu. M-am ridicat în picioare, l-am 
fixat pentru câteva secunde într-o uimire totală, iar apoi se 
pare că am leşinat pentru prima şi ultima oară în viaţa mea. 
Desigur, o ceaţă cenuşie se înfăţişa înaintea ochilor mei, iar 


când s-a limpezit m-am trezit cu gulerul desfăcut şi cu 
gustul înţepător al coniacului pe buze. Holmes era aplecat 
pe scaunul meu cu butelca în mâna. 

— Dragul meu Watson, rosti bine cunoscută voce, îţi 
datorez mii de scuze. Nu mi-am închipuit că vei fi atât de 
afectat. 

L-am apucat de braţ. 

— Holmes, am strigat, chiar tu eşti? Chiar eşti viu? Se 
poate să fi reuşit să ieşi din acel groaznic abis? 

— Aşteaptă un moment, spuse el. Crezi că eşti în stare să 
discutăm despre aceste lucruri? Ţi-am pricinuit un şoc 
serios prin dramatică şi inutilă mea reapariţie. 

— Sunt bine, dar, ce-i drept, Holmes, nu-mi pot crede 
ochilor. DoamneDumnezeule, să mă gândesc că tu, tu din 
toţi oamenii, te vei afla din nou în biroul meu! 

L-am apucat din nou de mâneca şi am simţit mâna subţire 
şi vânjoasa de dedesubt. 

— Ei bine, oricum nu eşti fantomă, am spus. Dragul meu, 
sunt nespus de fericit să te văd. Ia loc şi spune-mi, 
povesteşte-mi cum ai scăpat cu viaţa din acea prăpastie 
îngrozitoare? 

S-a aşezat în faţa mea şi şi-a aprins o ţigară în cunoscuta 
sa maniera nonşalantă. Era îmbrăcat în anteriul ponosit de 
comerciant de cărţi, dar, în rest, tot ce mai rămăsese din 
acel individ era claia de păr alb şi cărţile vechi de pe masă. 
Holmes arata mai degrabă slab şi puternic decât bătrân, 
dar pe faţa lui acvilina se distingea o umbră palidă care-mi 
spunea că viaţa lui în ultimul timp nu fusese prea sănătoasă. 

— Mă bucur că pot să mă întind, Watson, spuse el. Nu e de 
glumă când un bărbat înalt trebuie să-şi scurteze din 
înălţime câteva ore la rând. Acum, dragul meu amic, în 
privinţa acestor explicaţii, dacă ţi-aş cere cooperarea, ne-ar 
aştepta o noapte grea şi periculoasă. Poate că ar fi mai bine 
dacă ţi-aş povesti toată situaţia când îmi voi termina treaba. 

— Sunt foarte curios. Aş prefera, mai degrabă, să aud 
acum. 


— Vei veni cu mine la noapte? 

— Când doreşti şi unde doreşti. 

— Este într-adevăr ca pe vremuri. Avem timp să cinăm 
înainte să fim nevoiţi să plecăm. Ei bine, acum, în legătură 
cu prăpastia. N-am întâmpinat nici o dificultate la ieşire 
pentru simplul motiv că nu am fost niciodată în prăpastie. 

— Nu ai fost niciodată? 

— Nu, Watson, nu am fost niciodată. Scrisoarea mea 
pentru tine este autentică. Nici urmă de îndoiala, nu eram 
la sfârşitul carierei mele când, deodată, am observat silueta 
oarecum sinistră a profesorului Moriarty pe potecă îngusta 
care ducea spre un loc sigur. Am citit în ochii lui un scop 
bine definit şi de nezdruncinat. Am schimbat câteva cuvinte 
şi astfel am obţinut politicos permisiunea de a-ţi scrie un 
bilet pe care l-ai primit ulterior. L-am lăsat alături de port- 
tigaretul şi bastonul meu şi am pornit pe potecă, cu 
Moriarty pe urmele mele. Când am ajuns la capătul potecii, 
eram deja în mare pericol. Nu a scos nici o armă, dar s-a 
repezit la mine şi şi-a aruncat braţele lungi în jurul meu. 
Ştia că nu mai are ce să facă şi nu mai voia decât să se 
răzbune pe mine. Ne-am clătinat pe marginea prăpastiei. 
Desigur am ceva cunoştinţe de baritsu sau sistemul japonez 
de luptă, care în mai multe ocazii mi-au fost de folos. Am 
scăpat din strânsoarea lui, iar el, urlând groaznic, s-a 
zbătut nebuneşte pentru câteva secunde şi a încercat în gol 
să se agaţe cu mâinile. Dar cu tot efortul, nu a reuşit să-şi 
menţină echilibrul şi a căzut. M-am aplecat peste marginea 
prăpastiei şi l-am văzut cazând. Apoi s-a lovit de o stânca, a 
sărit şi a ajuns în apă. 

Am ascultat uimit explicaţia dată de Holmes prin fumul de 
la ţigară. 

— Dar urmele? am zis, am văzut cu ochii mei cele două 
urme coborând pe potecă şi niciuna coborând înapoi. 

— S-a întâmplat cam aşa. În momentul când profesorul a 
dispărut, mi-am dat seama de extraordinară oportunitate 
pe care mi-o oferise destinul. Ştiam că Moriarty nu era 


singurul care jurase să mă ucidă. Mai erau cel puţin alţi trei 
a căror dorinţa de răzbunare ar fi crescut după moartea 
liderului lor. 'Toţi erau oameni foarte periculoşi. Unul sau 
altul cu siguranţă m-ar fi prins. Pe de altă parte, dacă toată 
lumea era convinsă că sunt mort, atunci ei şi-ar fi permis 
anumite lucruri şi aş fi putut să-i distrug. Atunci ar fi fost 
timpul să anunţ că încă mă aflu printre cei vii. Atât de 
repede gândeşte creierul încât cred că m-am gândit la toate 
aceste lucruri înainte ca profesorul Moriarty să fi ajuns în 
fundul prăpastiei Reichenbach. 

M-am ridicat şi am examinat zidul de piatră din spatele 
meu. În relatarea expresivă pe care ai dat-o faptelor şi pe 
care am citit-o cu mult interes câteva luni mai târziu, afirmi 
că zidul stâncos este subţire. Nu este chiar adevărat. Am 
văzut câteva locuri mici de pus piciorul şi erau lucruri care 
indicau existenţa unui tăpşan. Stânca este atât de înalta 
încât ar fi fost evident imposibil să o urc în întregime şi la 
fel de imposibil ar fi fost să plec pe cărarea umedă fără să 
las urme. Ce-i drept, aş fi putut să întorc ghetele cum am 
mai făcut cu alte ocazii, dar trei seturi de urme în aceeaşi 
direcţie cu siguranţă ar fi sugerat o înscenare. Atunci, în 
concluzie, cel mai bine ar fi fost să risc şi să urc. Nu a fost 
un lucru plăcut, Watson. Prăpastia se căsca sub mine. Nu 
sunt o persoană cu o imagina-tie bogată, dar ai cuvântul 
meu că mi se părea că aud vocea lui Moriarty ţipând la 
mine din abis. Orice greşeală ar fi fost fatală. Nu o singură 
dată, când atingeam cu mâna smocuri de iarbă sau piciorul 
aluneca pe crestăturile ude ale stâncii, credeam că mă duc. 
Dar m-am zbătut şi, în final, am ajuns la un tăpşan lung de 
câţiva metri, acoperit de muşchi moale şi verde, unde 
puteam să stau perfect confortabil şi fără să fiu văzut. Eu 
eram acolo, întins, când tu şi oamenii tăi, dragul meu 
Watson, investigaţi, în maniera cea mai plină de 
compătimire şi ineficientă, împrejurările morţii mele. 

În fine, după ce aţi ajuns la nişte concluzii inevitabile şi 
total eronate, aţi plecat spre hotel, iar eu am rămas singur. 


Mi-aş fi închipuit că aventurile mele au luat sfârşit, dar, o 
întâmplare neaşteptată mi-a demonstrat că încă mă mai 
aşteptau surprize. O piatră uriaşă, cazând de sus, a trecut 
pe lângă mine, a căzut pe potecă şi s-a rostogolit în 
prăpastie. Pe moment, am crezut că a fost o întâmplare, 
dar, în secunda următoare, uitându-mă în sus, am zărit 
capul unui bărbat pe fundalul unui cer întunecat şi o altă 
piatră a căzut chiar pe tăpşanul pe care eram eu lungit, 
aproape de capul meu. Desigur, scopul era evident. 
Moriarty nu fusese singurul. Un aliat - şi chiar cu acea 
unică privire mi-am dat seama ce periculos era acel aliat - 
fusese de pază când profesorul m-a atacat. De la distanţă, 
nevăzut de mine, fusese martor al morţii amicului sau şi al 
fugii mele. A aşteptat şi apoi, urcându-se până în vârful 
stâncii, a încercat să ducă la bun sfârşit misiunea în care 
eşuase martorul sau. 

N-am avut timp să mă gândesc prea mult, Watson. Am 
văzut din nou chipul acela sinistru aplecat deasupra stâncii 
şi mi-am dat seama că urmează altă piatră. M-am târât în 
jos până la potecă. Nu cred că aş fi reuşit s-o fac cu sânge 
rece. A fost de o sută de ori mai greu decât urcuşul. Dar am 
avut timp să mă gândesc la pericol pentru că altă piatră a 
zburat pe lângă mine când mă aflam agăţat cu mâinile de 
marginea tăpşanului. Pe la jumătatea drumului am alunecat 
dar, slavă Domnului, am aterizat pe poteca zgâriat şi plin de 
sânge. M-am ridicat în picioare, am mers cincisprezece 
kilometri prin munţi pe întuneric şi, o săptămână mai 
târziu, m-am trezit în Florence cu certitudinea că nici o 
persoană de pe faţa pământului nu ştia ce se întâmplase cu 
mine. 

Am avut un singur confident - fratele meu Mycroft. Îţi 
datorez multe scuze, dragul meu Watson, dar era foarte 
important pentru mine să se creadă că sunt mort şi sunt 
convins că nu ai fi putut scrie o relatare atât de 
convingătoare a nefericitului final dacă nu ai fi crezut chiar 
tu că este adevărat. De mai multe ori în ultimii trei ani am 


încercat să-ţi scriu, dar de fiecare dată m-am temut că 
afecțiunea ta pentru mine te-ar conduce la vreo indiscreţie 
care ar putea să-mi trădeze secretul. Din acest motiv am 
plecat de lângă tine în seara asta când mi-ai deranjat 
cărţile, pentru că în acel moment mă aflam în pericol şi 
orice semn de surpriză şi emoție din partea ta ar fi atras 
atenţia asupra identităţii mele şi ar fi condus la cele mai 
deplorabile şi ireparabile rezultate. Cât despre Mycroft, am 
fost nevoit să am încredere în el ca să obţin banii de care 
aveam nevoie. În Londra, lucrurile nu s-au derulat atât de 
bine pe cât mă aşteptam întrucât în urma procesului găştii 
lui Moriarty, doi dintre cei mai periculoşi membri, cei mai 
răzbunători duşmani ai mei, au rămas în libertate. Prin 
urmare, am călătorit doi ani prin Tibet şi m-am distrat 
vizitând Lhassa şi petrecând câteva zile în compania 
marelui Lama. Poate ai citit despre remarcabilele explorări 
ale unui norvegian pe nume Sigerson, dar sunt sigur că nici 
nu te-ai gândit că primeşti veşti de la amicul tău. Apoi am 
trecut prin Persia, am vizitat Mecca şi am făcut o scurtă, 
dar interesantă vizita califului din Khartoum, rezultatele 
acesteia comunicându-le Biroului de Externe. Întorcându- 
mă în Franţa, am petrecut câteva luni cercetând derivatele 
gudronului de huila într-un laborator din Montpellier în 
sudul Franţei. Spre satisfacția mea, la finalizarea acestuia şi 
la aflarea veştii că doar unul dintre duşmanii mei mai 
rămăsese în Londra, mă pregăteam să revin, când acţiunile 
mele au fost grăbite de primirea vestii acestui remarcabil 
mister din Park Lane, care m-a atras nu doar pentru ceea 
ce reprezintă, ci şi pentru că părea să-mi ofere cele mai 
stranii oportunităţi personale. Am venit îndată la Londra, 
am făcut o vizită pe strada Baker, am adus-o pe doamna 
Hudson în pragul isteriei şi am descoperit că Mycroft îmi 
păstrase camerele şi hârtiile exact aşa cum fuseseră 
întotdeauna. Aşa se face, dragul meu Watson, ca astăzi la 
ora două mă găseam în vechiul meu fotoliu din vechea mea 
odaie, singura mea dorinţă fiind să-l pot vedea pe vechiul 


meu amic Watson aşezat pe celălalt scaun, pe care de 
atâtea ori a stat. 

Aceasta este remarcabilă istorie pe care am ascultat-o în 
acea seară de aprilie - istorie care mi s-ar fi părut perfect 
incredibila dacă nu ar fi fost confirmată de prezenţa siluetei 
înalte şi subţiri, a chipului ager şi nerăbdător pe care nu 
credeam să le mai văd vreodată. Aflase cumva de marea 
mea nenorocire şi şi-a arătat compasiunea mai degrabă 
prin comportament decât prin vorbe. 

— Munca este cel mai bun antidot pentru supărare, dragul 
meu Watson, spuse el, şi în seara asta am ceva de lucru 
pentru amândoi, iar, dacă ajungem la un final victorios, asta 
va influenţa viaţa unui om pe această planetă. 

Degeaba l-am rugat să-mi spună mai mult. 

— Vei auzi şi vei vedea destul până dimineaţă, răspunse el. 
Avem de discutat despre trei ani din trecut. Hai să ne 
rezumăm la asta până la ora nouă şi jumătate când vom 
porni în memorabila aventura a casei goale. 

Într-adevăr, la acea oră era ca în vremurile de demult, mă 
aflam aşezat în birja lângă el, cu revolverul în buzunar şi 
emoția aventurii în inimă. Holmes era rece, sever şi tăcut. 
Cum licărea lumina lampadarelor pe trăsăturile lui aspre, 
am remarcat că avea sprâncenele încruntate de gânduri şi 
ţinea strânse buzele subţiri. Nu ştiam ce bestie sălbatică 
aveam să hăituim prin jungla întunecata a Londrei 
criminale, dar puteam fi sigur după purtarea acestui mare 
vânător ca aventura urma să fie una dintre cele mai 
palpitante, în timp ce zâmbetul sarcastic care-i trecea când 
şi când peste tristeţea ascetică nu vestea lucruri bune 
pentru obiectul căutării noastre. 

Credeam că ne îndreptam spre strada Baker, dar Holmes 
a oprit birja la colţul Pieței Cavendish. Am remarcat că 
după ce a ieşit din birja s-a uitat cercetând în stânga şi-n 
dreapta şi la fiecare colţ de stradă se străduia din răsputeri 
să se asigure că nu este urmărit. Ruta noastră era mai mult 
ca sigur una specială. Cunoştinţele lui Holmes despre 


străzile lăturalnice din Londra erau extraordinare, iar în 
situaţia de fata mergea repede, cu paşi siguri, printr-un 
labirint de garaje şi grajduri, despre care n-am ştiut 
vreodată că existau. În final, am ajuns pe o stradă mică, cu 
case vechi şi întunecate de-o parte şi de alta prin care am 
ajuns în stradă Manchester şi, mai departe, în stradă 
Blandford. Aici Holmes intra iute într-un pasaj strâmt, apoi 
într-o curte părăsită printr-o poartă de lemn şi deschise cu 
o cheie uşa din spate a unei case. Am intrat împreuna, iar el 
închise uşa în spatele nostru. 

Era întuneric beznă, dar era evident că ne aflăm într-o 
casă goală. Duşumeaua scârţâia şi trosnea sub paşii noştri, 
iar eu, cu mâna întinsa, am atins un perete pe care tapetul 
atârna în fâşii. Degetele subţiri şi reci ale lui Holmes mă 
apucară de încheietura mâinii şi mă conduseră pe un hol 
lung până am întrezărit o fereastră întunecata în formă de 
evantai, deasupra uşii. Aici Holmes se întoarse brusc la 
dreapta şi ne-am trezit într-o cameră goală, mare, pătrată, 
cu colţurile foarte întunecate, dar uşor luminată în centru 
de felinarele de vizavi. Nu era nici o lampă prin apropiere, 
iar fereastră era acoperită cu un strat gros de praf, astfel că 
de-abia ne puteam distinge trăsăturile. lovarăşul meu puse 
mâna pe umărul meu şi-şi apropie buzele de urechea mea. 

— Ştii unde ne aflăm? îmi şopti el. 

— Pe strada Baker, desigur, am răspuns, uitându-mă prin 
fereastră. 

— Exact. Ne aflam în Camden House, chiar vizavi de fostul 
tău apartament. 

— Dar de ce ne aflăm aici? 

— Pentru că ne oferă o vedere excelentă asupra acelui 
pitoresc ansamblu arhitectonic. Pot să te rog, dragul meu 
Watson, să te apropii de fereastră, având grijă să nu fi 
văzut, şi să te uiţi la vechile noastre odăi, punctul de 
plecare al atâtora dintre aventurile noastre? Vom vedea 
dacă cei trei ani de absenţa mi-au diminuat în întregime 
capacitatea de a te surprinde. 


M-am apropiat încet şi m-am uitat la cunoscută fereastra. 
Când mi-a căzut privirea asupra acesteia, mi s-a tăiat 
răsuflarea şi am scos un sunet de uimire. Storurile erau 
trase şi în cameră era o lumină puternică. Înăuntru se 
vedea umbra unui bărbat aşezat pe scaun şi lăsat mult pe 
spate, un contur întunecat pe fundalul luminos al ferestrei. 
Nu era nici o îndoiala: capului, umerii laţi, 
trăsăturile ascuţite... Chipul era întors pe jumătate, efectul 
fiind cel dat de siluetele întunecate pe care bunicii noştri le 
înrămau. Era o reproducere perfectă a lui Holmes. Am fost 
atât de uimit încât am întins mâinile să mă asigur că el se 
afla tot lângă mine. Corpul îi tresălta râzând încet. 

— Ei bine? mă întreba. 

— Dumnezeule! am strigat, este minunat. 

— Sper că nici vârsta şi nici apucăturile nu mi-au ruginit 
infinită îndemânare, spuse el, şi am recunoscut în vocea lui 
bucuria şi mândria unui artist în fata creaţiei sale. Chiar 
seamănă cu mine, nu-i aşa? 

— Aş fi gata să jur că tu eşti. 

— Meritul operei îi revine domnului Oscar Meunier din 
Grenoble, care a petrecut câteva zile făcând acest mulaj. 
Este un bust din ceară. Restul l-am aranjat chiar eu, în 
această după-amiază, în timpul vizitei în stradă Baker. 

— Dar de ce? 

— Deoarece, dragul meu Watson, am avut cel mai bun 
motiv să conving anumiţi oameni că sunt acolo când eu de 
fapt sunt în altă parte. 

— Şi credeai că îţi sunt supravegheate camerele? 

— Ştiam că sunt supravegheate. 

— De cine? 

— De vechii mei inamici, Watson. De încântătoarea 
societate al cărei lider zace pe fundul prăpastiei 
Reichenbach. Ţi-aduci aminte că ei şi doar ei ştiau că sunt 
încă în viaţă. Mai devreme sau mai târziu aveau să creadă 
că mă voi întoarce în apartamentul meu. Au urmărit 
încontinuu şi în dimineaţa aceasta m-au văzut sosind. 


— De unde ştii? 

— Pentru că le-am recunoscut santinela când m-am uitat 
pe fereastră. E un tip destul de inofensiv, pe nume Parker, 
un hoţ care obişnuia să-şi stranguleze victimele şi un 
remarcabil interpret de cântece evreieşti din harfa. Nu 
aveam nimic cu el. Dar aveam ceva de împărţit cu persoana 
mult mai importantă din umbra acestuia, prietenul intim al 
lui Moriarty. Cel care a aruncat cu pietre de pe stânca, cel 
mai viclean şi periculos criminal din Londra. El este cel care 
se afla pe urmele mele în seara asta, Watson, şi tot el este 
cel care nu are nici cea mai mică idee că noi îl urmărim la 
rândul nostru. 

Uşor, uşor, planurile prietenului meu ieşeau la iveală. Din 
acest adăpost avantajos, spionii erau spionaţi, iar 
urmăritorii - urmăriţi. Umbra colţuroasă de sus era 
momeală, iar noi eram vânătorii. Tăcuţi, stăteam împreuna 
în întuneric şi priveam siluetele grăbite care treceau 
încontinuu prin faţa noastră. Holmes era tăcut şi 
încremenit, dar mi-am dat seama că era extrem de atent şi 
că ochii lui erau fixaţi la trecători. Era o noapte rece şi 
furtunoasă şi vântul pătrunzător şuieră pe strada lungă. 
Mulţi oameni se mişcau încolo şi-ncoace, majoritatea 
înfofoliţi în haine. O dată sau de două ori mi s-a părut că am 
mai văzut aceeaşi persoană înainte şi am remarcat în mod 
special doi bărbaţi care păreau să se adăpostească de vânt 
la intrarea unei case mai sus pe stradă. Am încercat să 
atrag atenţia tovarăşului meu, dar el arata o uşoară 
manifestare de nerăbdare şi continuă să se uite în stradă. 
Nu o dată a bătut nervos din picioare şi rapid cu degetele 
pe perete. Îmi era evident că devenea neliniştit şi că 
planurile nu îi ieşeau cum sperase. În final, pe măsură ce se 
apropia miezul nopţii şi stradă se golea, începu să meargă 
încolo şi-ncoace prin cameră, într-o agitaţie de necontrolat. 
Tocmai voiam să-i spun ceva când mi-am ridicat privirea 
spre fereastra luminată şi, din nou, am avut o surpriză 


aproape la fel de mare ca prima oară. L-am apucat pe 
Holmes de braţ şi am arătat în sus. 

— Umbra s-a mişcat! am spus. 

Într-adevăr, nu mai era profilul, ci spatele, întors acum 
spre noi. Cu siguranţă, trecerea celor trei ani nu-i 
domoliseră temperamentul său nerăbdarea dându-i o 
inteligenţă mai puţin vioaie. 

— Desigur că s-a mişcat, spuse el, crezi că o dădeam în 
bară chiar atât de prosteşte, Watson, încât să plasez pur şi 
simplu un manechin uşor de observat şi să mă aştept ca unii 
dintre cei mai ageri oameni din Europa să fie păcăliţi? Ne 
aflam în această cameră de două ore, aşa că doamna 
Hudson a făcut câteva schimbări la manechin, de opt ori 
sau, mai exact, o dată la un sfert de oră. Îl manevrează din 
faţă, astfel încât umbra ei să nu fie văzută. Ah! 

Inspiră adânc, pătrunzător, plin de emoție. În lumina 
palidă i-am văzut capul aplecat în faţă, întreaga sa fiinţa 
încremenita de atenţie. Afară strada era complet goală. 
Poate că cei doi bărbaţi încă mai erau înghesuiți la uşa de la 
intrare, dar nu-i mai puteam vedea. Totul era nemişcat şi 
întunecat în afară de acel paravan puternic luminat în 
galben din faţa noastră cu silueta neagră conturată în 
centru. Din nou, în liniştea completă, am auzit acel sunet 
vag, şuierător care trăda o emoție intensă suprimată. În 
secunda următoare mă trase în cel mai întunecat colţ al 
odăii şi i-am simţit mâna pe buze, avertizându-mă. Degetele 
care mă ţineau tremurau. Nicicând nu-mi mai văzusem 
amicul atât de mişcat şi totuşi strada întunecata încă se 
întindea solitară în faţa noastră. 

Dar deodată mi-am dat seama de ceea ce simţurile sale 
ascuţite deja distinseseră. Am auzit un sunet slab, tainic, 
dar nu dinspre strada Baker, ci chiar din spatele casei în 
care ne ascundeam. O uşă s-a deschis şi s-a închis. O 
secundă mai târziu se auzeau paşi prin hol - paşi care voiau 
să fie silenţioşi, dar al căror sunet reverbera puternic în 
casa goală. Holmes s-a ghemuit lângă perete şi eu am făcut 


la fel, mâna apropiindu-se de mânerul revolverului. 
Uitându-mă prin întuneric, am văzut slab conturul unui 
bărbat, cu o nuanţă mai închisa de negru decât întunericul 
din uşa deschisă. A stat o secundă şi apoi s-a furişat 
ameninţător mai departe în cameră, ghemuindu-se. Era la 
câţiva paşi de noi, sinistru, şi mă hotărâsem să-l înfrunt 
când am realizat că nu ştia de prezenţa noastră acolo. A 
trecut pe lângă noi, s-a strecurat până la fereastră, foarte 
uşor şi fără zgomot, şi a ridicat o jumătate de picior. Se lasă 
la acel nivel şi atunci, lumina de afară, care nu mai era 
palidă din cauza prafului, îi căzu pe fată. Omul părea că-şi 
iese din piele de emoție. Ochii îi străluceau puternic şi 
trăsăturile îi tremurau spasmodic. Era un om în vârsta, cu 
un nas subţire proeminent, frunte înalta, chel şi cu o 
mustață uriaşă încărunţita. Jobenul era tras pe ceafă şi sub 
pardesiul deschis se vedea pieptarul de la o ţinută de seară. 
Avea un chip slab, dar oacheş, marcat de riduri adânci, 
sălbatice. În mâna avea ceva care semăna cu un baston, dar 
când l-a pus pe podea, a scos un sunet metalic. Apoi, din 
buzunarul pardesiului scoase un obiect greoi şi se adânci 
într-o îndeletnicire la finalul căreia se auzi o pocnitură 
ascuţită, tare, asemănătoare zgomotului scos de un arc sau 
un zăvor care se închide. Fiind în continuare îngenuncheat 
pe podea, se aplecă în faţă şi îşi puse toată forţa şi 
greutatea pe o pârghie, rezultatul fiind un sunet şuierător, 
ameţitor care s-a sfârşit, încă o dată, cu o pocnitură 
puternică. Apoi s-a îndreptat şi am văzut că în mâna avea 
un fel de puşcă cu patul uşor deformat. Trase închizătorul, 
puse ceva înăuntru şi puse piedica. Apoi ghemuindu-se, 
sprijinii capătul ţevii de pervazul ferestrei deschise şi i-am 
văzut mustaţa atârnând peste patul puştii şi ochii lucindu-i 
pe măsură ce cercetă împrejurimile. Când a sprijinit patul 
puştii de umăr am auzit un geamăt de satisfacţie şi am 
văzut uimitoarea ţinta, conturul negru de pe fundalul 
galben înfăţişându-se clar în faţa ochilor lui. Timp de o 
secundă rămase nemişcat. Apoi degetul i se încleştă pe 


trăgaci. Se auzi un şuierat straniu, puternic şi zâăngănitul 
prelung al geamului spart. În acel moment Holmes se 
repezi ca un tigru în spatele ţintaşului şi-l dărâmă cu faţa în 
jos. Acesta se ridică într-o secundă şi cu o forţă convulsiva îl 
apucă pe Holmes de gât, dar l-am lovit eu cu patul 
revolverului şi căzu din nou pe podea. Am căzut peste el şi, 
în timp ce-l ţineam, Holmes fluieră. Se auzi tropăitul paşilor 
alergând pe ciment şi doi poliţişti în uniformă şi un detectiv 
în haine civile intrară în grabă pe intrarea principală şi apoi 
în cameră. 

— Tu eşti, Lestrade? întreba Holmes. 

— Da, domnule Holmes, am preluat chiar eu sarcina. Mă 
bucur să vă văd înapoi în Londra, domnule. 

— Cred că ai nevoie de puţin ajutor, neoficial. Trei crime 
nerezolvate într-un an nu prea merge, Lestrade. Dar în 
cazul misterului Molesey te-ai descurcat, nu ca de obicei, 
adică să spunem că te-ai descurcat binişor. 

Ne ridicarăm toţi în picioare, prizonierul respirând greu, 
de fiecare parte a sa fiind câte un ofiţer de poliţie robust. În 
stradă deja începuseră să se adune câţiva gură-cască. 
Holmes se duse la fereastră, o închise şi trase jaluzelele. 
Lestrade făcuse rost de două lumânări şi poliţiştii îşi 
scoaseră lanternele. În final, puteam să văd prizonierul. 

Fata care se întoarse spre noi era extrem de virila şi totuşi 
sinistra. Cu o frunte de filosof şi un maxilar senzual, 
bărbatul trebuie să fi avut predispoziţie atât pentru bine, 
cât şi pentru rău. Dar nimeni nu se putea uita în ochii săi 
albaştri şi cruzi, cu pleoape căzute batjocoritor, sau la nasul 
agresiv şi la fruntea brăzdată şi amenințătoare fără să vadă 
cele mai clare semne ale firii periculoase. Nu ne băga în 
seamă pe niciunul, dar ochii îi erau fixaţi pe chipul lui 
Holmes cu o expresie plină de ură şi uimire, în egală 
măsură. 

— Ticălosule! mormăia întruna. Isteţ, isteţ ticălos! 

— Ah, colonele! exclamă Holmes aranjându-şi gulerul 
şifonat. „Călătoriile sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor”, 


spune o veche piesa. Nu cred că am avut plăcerea să vă văd 
de când m-aţi gratulat cu acele mici atenţii pe când mă 
aflam pe tăpşanul de deasupra prăpastiei Reichenbach. 

Colonelul se uita în continuare la chipul amicului meu, ca 
un om în transă. 

— 'Ticălos şiret ce eşti! era tot ce putea spune. 

— Încă nu te-am prezentat, spuse Holmes. Domnilor, vi-l 
prezint pe domnul colonel Sebastian Moran, fost membru în 
armata indiană a Maiestăţii Sale şi cel mai bun vânător de 
pradă mare pe care l-au dat vreodată Indiile. Cred că nu mă 
înşel, colonele, când afirm că a rămas neegalata colecţia 
dumneavoastră de tigri. 

Bătrânul fioros nu spuse nimic, dar continua să se uite 
urât la tovarăşul meu cu acei ochi sălbatici şi mustaţa 
ţepoasă, el însuşi semănând foarte mult cu un tigru. 

— Mă mir că stratagema mea simplă a înşelat un vânător 
bătrân ca dumneata, spuse Holmes. Cred că îţi este foarte 
cunoscută. Nu ai priponit niciodată un ied de un copac, nu 
te-ai ascuns în copac deasupra cu puşca în mâna, nu ai 
aşteptat ca momeala să atragă tigrul? Casa goală este 
copacul meu, iar dumneata eşti tigrul meu. Probabil că ai 
avut alte arme de rezervă în cazul în care apăreau mai 
mulţi tigri sau presupunând prin absurd că nu mai nimereai 
ţinta. Acestea, şi arata de jur-împrejur, sunt celelalte arme 
ale mele. Comparaţia este perfectă. 

Colonelul Moran sări în faţă cu un mârâit de furie, dar 
poliţiştii îl traseră înapoi. Furia de pe chipul lui era 
evidentă. 

— Mărturisesc că mi-ai făcut o surpriză, spuse Holmes. Nu 
m-am gândit că tocmai dumneata vei folosi această casă 
goală şi aceasta convenabilă fereastra. Mi te închipuisem 
operând din stradă, unde te aşteptau amicul meu Lestrade 
şi oamenii lui. Cu aceasta excepţie, totul a decurs cum mă 
aşteptam. 

Colonelul Moran se întoarse către Lestrade. 


— Poate că ai sau poate că nu aiun motiv bun casămă 
arestezi, spuse el, dar nu este nici un motiv pentru care ar 
trebui să suport ironiile acestui om. Dacă mă aflu în mâna 
legii, atunci lucrurile să fie făcute legal. 

— Bine, cred că-i destul de rezonabil, a fost de acord 
Lestrade. Domnule Holmes, mai ai ceva de zis înainte să 
plecăm? 

Holmes ridicase puternică armă pneumatica de pe podea 
şi îi examina mecanismul. 

— O armă admirabilă şi unică, spune el, silenţioasă şi cu 
bătaie extraordinară. L-am cunoscut pe Von Herder, 
mecanicul german orb care a construit-o în urma comenzii 
primite de la defunctul profesor Moriarty. De câţiva ani ştiu 
de existenţa ei, dar până acum nu am avut şansa s-o încerc. 
Vreau să-ţi atrag atenţia la ea în mod special, Lestrade, şi la 
gloanţele potrivite. 

— Poţi să ai încredere că o vom cerceta, domnule Holmes, 
spuse Lestrade în timp ce toţi se îndreptau către uşă. Maie 
ceva? 

— Vreau doar să te întreb, ce acuzaţie preferi? 

— Ce acuzaţie, domnule? Bineînţeles că tentativa de omor 
asupra domnului Sherlock Holmes. 

— Nu Lestrade. Nu am de gând să particip la această 
problemă. Dumitale şi numai dumitale îţi revine meritul de 
a fi efectuat această remarcabilă arestare. Da, Lestrade, te 
felicit! Cu obişnuitul tău amestec fericit de viclenie şi 
îndrăzneala, l-ai prins. 

— L-am prins! Pe cine, domnule Holmes? 

— Pe cel pe care întreaga poliţie l-a căutat fără nici un 
rezultat, pe colonelul Sebastian Moran, care l-a împuscat pe 
onorabilul Ronald Adair, cu un glonte expandabil, dintr-o 
puşcă pneumatică, prin fereastra deschisă de la etajul al 
doilea al casei din Park Lane, numărul 427, pe data de 30 
lună trecută. Aceasta-i acuzaţia, Lestrade. lar acum, 
Watson, dacă poţi suporta curentul de la fereastră spartă, 


cred că o jumătate de oră în biroul meu la un trabuc îţi va 
aduce o porţie bună de amuzament. 

Vechile noastre camere rămăseseră neschimbate sub 
supravegherea lui Mycroft şi prompta îngrijire a doamnei 
Hudson. Adevărat, când am intrat am remarcat o ordine 
perfectă, iar vechile repere erau toate la locul lor. Erau şi 
colţul cu substanţe chimice, şi masa cu furnir din scândura 
de brad. Pe un raft, era un rând cu albume cu tăieturi din 
ziare şi cărţi de referinţă pe care mulţi compatrioți de-ai 
noştri ar fi fost fericiţi să le vadă arse. Diagramele, cutia de 
la vioară şi suportul pipei - chiar şi papucul persan care 
conţinea tutunul - pe toate le-am văzut uitându-mă în jurul 
meu. Erau doi ocupanţi în camera - unul, doamna Hudson, 
care ne-a zâmbit amândurora când am intrat; celălalt, 
manechinul ciudat care a jucat un rol atât de important în 
aventurile din acea seară. Era un model colorat, din ceară, 
al prietenului meu, atât de perfect executat încât era un 
duplicat perfect. Era aşezat pe o masă cu piedestal, cu un 
halat vechi de-al lui Holmes astfel înfăşurat în jurul lui, 
încât, din stradă, iluzia era perfectă. 

— Sper că ai luat toate măsurile de precauţie, doamna 
Hudson, spuse Holmes. 

— Am mers în genunchi domnule, exact cum mi-aţi spus. 

— Evident. Ai îndeplinit sarcina foarte bine. Ai observat 
unde s-a dus glonţul? 

— Da, domnule. Mă tem că v-a stricat frumosul bust 
întrucât a trecut chiar prin cap şi s-a turtit de perete. L-am 
luat eu de pe covor. lată-l! 

Holmes mi-l arata. 

— Un glonte cu vârf moale de revolver, după cum îţi dai 
seama, Watson. E un lucru genial aici pentru că cine s-ar fi 
aşteptat să găsească aşa ceva tras dintr-o puşcă cu arc? 
Bine, doamna Hudson, îţi sunt îndatorat pentru ajutorul 
dumitale. Iar acum, Watson, asaza-te încă o dată în vechiul 
tău scaun, pentru că sunt câteva lucruri pe care aş vrea să 
le discut cu tine. 


Îşi aruncase halatul ponosit, iar acum era vechiul Holmes, 
îmbrăcat în halatul grisoarece pe care l-a luat din cuier. 

— Siguranţa bătrânului vânător nu şi-a pierdut fermitatea 
şi nici ochii acurateţea, spuse el râzând, pe măsură ce 
inspecta fruntea zdrobită a bustului. 

— Exact prin centrul părţii din spate a capului şi fix prin 
creier. Era cel mai bun ţintaş din India şi cred că mai sunt 
câţiva mai buni în Londra. N-ai auzit de el? 

— Nu, n-am auzit. 

— Of, of, aşa-i celebritatea! Dar, dacă-mi amintesc bine, nu 
auziseşi nici de profesorul James Moriarty, posesorul uneia 
din cele mai grozave minţi ale secolului. Dă-mi indexul de 
biografii de pe raft. 

Dădu paginile leneş, trântit în scaunul său şi pufăind nori 
de fum din trabuc. 

— Colecţia mea, la litera „M”, este grozavă, spuse el. Doar 
Moriarty este îndeajuns pentru a face orice literă măreaţă 
şi iată-i pe Morgan „Otrăvitorul”, şi Merriden, a cărui 
amintire e abominabila, şi Matheus, care mi-a scos caninul 
stâng în camera de aşteptare de la Charing Cross, şi, în 
sfârşit, iată-l pe prietenul nostru din seara asta. 

Mi-a dat cartea şi am citit: „Moran, Sebastian, colonel, 
şomer. Fost prim-pionier în Bengalore. Născut: Londra, 
1840. Fiu al domnului Augustus Moran, C. B., fost ministru 
britanic în Persia. Educat la Eton şi Oxford. A luptat în 
campaniile din Jowaki, Afganistan, Clearasiab (urgente), 
Sherpur şi Kabul. Autor al lucrărilor: Vânatul mare din 
vestul Himalayei, 1881; Trei luni în junglă, 1884; adresă: 
str. Condnit. Cluburi frecventate: The Anglo-Indian 
Tankerville, Bagatelle Card Club”. 

Pe margine se putea citi scrisul migălos al lui Holmes: „Al 
doilea cel mai periculos om din Londra”. 

— E uimitor, spusei înmânându-i volumul. Acest om are 
cariera unui soldat onorabil. 

— Adevărat, răspunse Holmes. S-a descurcat bine, până la 
un punct. A fost întotdeauna un om cu nervi de oţel, iar în 


India încă se mai povesteşte despre cum s-a târât printr-un 
canal de scurgere după un tigru ucigaş de oameni. Ştii, 
Watson, sunt unii copaci care cresc până la o anumită 
înălţime, iar apoi dezvolta o dorinţă dizgraţioasă de a ieşi 
din comun. O s-o remarci adeseori şi la oameni. Eu am o 
teorie conform căreia individul reprezintă în dezvoltarea sa 
întreaga linie a strămoşilor lui şi o astfel de turnură către 
bine sau rău se datorează unei puternice influente 
survenite în arborele genealogic. Astfel, omul a devenit 
ii istoriei propriei familii. 

— Desigur, este uşor fantezistă. 

— Ei bine, nu mai insist asupra ei. Indiferent de cauză, 
colonelul Moran a luat-o pe căi greşite. Fără să fi fost vreun 
scandal public, India nu l-a mai suportat. S-a retras, a venit 
la Londra şi, din nou, a căpătat un renume prost. Pe atunci 
a fost căutat de profesorul Moriarty pentru care a lucrat un 
timp ca şef de personal. Moriarty îi furniza bani din plin şi l- 
a folosit doar la două-trei lovituri de clasă pe care un 
criminal de rând nu le-ar fi putut îndeplini. Sigur îţi aduci 
aminte de moartea doamnei Stewart, din Lander, în 1887. 
Nu? Ei bine, sunt sigur că Moran a făcut-o; dar nu s-a putut 
dovedi nimic. Atât de bine ascuns era colonelul, încât nici 
chiar când banda i-a fost dezbinata nu l-am putut incrimina. 
Mai ţii minte că atunci când te-am vizitat la apartament am 
tras obloanele de teama unei puşti pneumatice? Desigur ai 
crezut că mă port bizar. Ştiam exact ce fac, deoarece ştiam 
de existenţa acestei uimitoare puşti şi, de asemenea, ştiam 
că unul din cei mai buni ţintaşi din lume se afla în spatele ei. 
Când ne aflam în Elveţia, ne-a urmărit împreuna cu 
Moriarty şi nu am nici o îndoiala că el este cel care mi-a 
oferit cele cinci minute de iad pe tăpşanul de la 
Reichenbach. Îţi închipui că am citit foarte atent ziarele, în 
timpul şederii mele în Franţa, aşteptând prima ocazie să-l 
prind. Atâta timp cât el era liber în Londra, viaţa mea nu 
avea sens. Zi şi noapte umbra lui m-ar fi bântuit şi ocazia ar 
fi venit mai devreme sau mai târziu. Ce puteam face? Nu 


puteam să-l împuşc pur şi simplu, că intrăm în boxa 
acuzaților. N-ar fi folosit la nimic dacă apelam la un 
magistrat. N-ar fi putut interveni doar în baza unei 
suspiciuni. Astfel că nu puteam face nimic. Dar am urmărit 
veştile despre ultimele crime, pentru că ştiam că, mai 
devreme sau mai târziu, tot l-aş fi prins. Apoi a survenit 
moartea lui Ronald Adair. În sfârşit, mi se ivise ocazia! 
Ştiind ce a făcut, nu era logic ca autorul fusese colonelul 
Moran? A jucat cărţi împreuna cu tânărul; l-a urmărit acasă 
de la club; l-a împuscat prin fereastra deschisă. Nu era nici 
o îndoiala. Doar gloanţele sunt de ajuns ca să-i pună laţul de 
gât. Am venit aici de îndată. Am fost văzut de santinelă şi 
ştiam că aceasta îi va atrage atenţia colonelului. Îşi va fi dat 
seama curând că întoarcerea mea avea legătură cu crima şi 
se va fi alarmat teribil. Eram sigur că va încerca DE 
ÎNDATĂ să mă elimine şi, în acest scop, va aduce arma 
crimei. l-am lăsat o ţintă excelentă la fereastră şi, după ce 
am anunţat poliţia că ar putea fi nevoie de ei - apropo, 
Watson, le-ai remarcat prezenta în pragul uşii cu o 
acuratețe infailibilă -, am ocupat un loc de observare care 
mi s-a părut prudent şi nici prin gând nu mi-a trecut ca el 
va alege acelaşi loc pentru atac. Acum, dragul meu Watson, 
mai e ceva care trebuie să-ţi explic? 

— Da, spusei. Nu-mi este clar care au fost motivele 
colonelului Moran pentru asasinarea onorabilului Ronald 
Adair. 

— Ah! Dragul meu Watson, aici intrăm în domeniul 
ipotezelor, unde cea mai logică minte poate greşi. Fiecare 
poate crea propriile supoziţii pe baza dovezilor prezente, 
iar ale tale pot fi la fel de corecte ca ale mele. 

— Înseamnă că deja ţi-ai format o ipoteză? 

— Cred că evenimentele nu sunt prea greu de explicat. A 
reieşit ca tânărul Adair şi colonelul Moran câştigaseră 
împreuna o sumă considerabilă de bani. Acum fără îndoiala 
că Moran trişase - asta o ştiam de mult. Cred că în ziua 
crimei, Adair a descoperit că Moran trişa. E foarte probabil 


că, într-un cadru intim, să fi vorbit cu el şi să-l fi ameninţat 
că-l demasca dacă nu renunţa la apartenenţa la club şi 
promite că niciodată nu va mai juca cărţi. Epuţin probabil 
că un tânăr ca Adair să işte un scandal monstruos prin 
demascarea unui bărbat bine cunoscut şi mult mai în vârsta 
decât el. Probabil că a acţionat aşa cum am sugerat. 
Excluderea din club ar fi însemnat ruină pentru Moran, 
care trăia de pe urma câştigurilor ilicite de la jocul de cărţi. 
Prin urmare, l-a ucis pe Adair care, în acel moment, încerca 
să-şi dea seama câţi bani trebuia să returneze el, întrucât 
nu putea profita de pe urma jocului necinstit al partenerului 
său. A încuiat uşa pentru cazul în care doamnele l-ar putea 
surprinde şi insistă să afle ce făcea cu acele nume şi 
monede. Crezi că merge? 

— N-am nici o urmă de îndoiala că ai descoperit adevărul. 

— Se va confirma sau infirma la proces. Între timp, fie ce-o 
fi, colonelul Moran nu ne va mai deranja, celebra puşca 
pneumatică a lui Von Herder va împodobi Muzeul Scotland 
Yard-ului, iar domnul Sherlock Holmes va fi încă o dată liber 
să-şi dedice viaţa examinării acelor mici probleme 
interesante pe care viaţa complexă a Londrei ni le oferă din 
plin. 

II. Aventura constructorului din Norwood 

— Din punctul de vedere al expertului criminalist, spuse 
Sherlock Holmes, Londra a devenit un oraş deosebit de 
neinteresant de la moartea profesorului Moriarty. 

— Nu cred că sunt mulţi cetăţeni onorabili care să fie de 
acord cu tine, am răspuns. 

— Bine, bine, nu trebuie să fiu egoist, spuse el zâmbind şi 
trăgându-şi scaunul la masă la care serveam micul-dejun. 
Cu siguranţă, comunitatea a ieşit în câştig şi nimeni nu a 
pierdut în afară de sărmanul specialist şomer a cărui 
ocupaţie a pierit. Când omul acela era liber, ziarul de 
dimineaţă oferea infinite posibilităţi. Adeseori, Watson, era 
cea mai mică urmă, cel mai puţin probabil semn şi, cu toate 
acestea, era îndeajuns să ştiu ce e vorba despre cea mai 


malefică minte, aşa cum cel mai fin tremurat de pe 
marginea pânzei de păianjen aminteşte de păianjenul 
mârşav care pândeşte în centru. Hoţii mărunte, atacuri 
violente, nelegiuiri inutile... pentru cel care deţinea cheia, 
toate erau unite într-un mare întreg. Pentru studentul 
eminent care examinează lumea criminalilor de elită, nici o 
capitală a Europei nu poseda avantajele oferite de Londra. 
Dar acum... ridică din umeri dezaprobând vesel actuala 
stare a lucrurilor la producerea căreia chiar el contribuise. 

La momentul de care vorbesc, Holmes se întorsese de 
câteva luni, iar eu, la cererea lui, îmi vândusem cabinetul şi 
mă întorsesem să împărţim vechiul apartament din strada 
Baker. Un tânăr doctor pe nume Verner achiziţionase micul 
meu cabinet din Kensington şi aproape fără obiecţii plătise 
cel mai mare preţ pe care îndrăznisem să-l cer - incident 
care mi s-a clarificat câţiva ani mai târziu când am 
descoperit că Verner era o rudă îndepărtată a lui Holmes şi 
că amicul meu era cel care a procurat de fapt banii. 

Lunile noastre de parteneriat nu fuseseră chiar atât de 
lipsite de evenimente precum a afirmat întrucât, uitându- 
mă peste notițele mele, am descoperit că această perioadă 
inclusese cazul actelor fostului preşedinte Murillo şi, de 
asemenea, afacerea şocantă a vasului cu aburi olandez 
„Friesland”, care aproape că ne-a costat pe amândoi vieţile. 
Cu toate acestea, firea lui rece şi mândra era întotdeauna 
potrivnică oricăror aplauze publice şi m-a obligat în 
termenii cei mai stricţi să nu mai amintesc nici un cuvânt 
despre el, metodele sau succesele lui - interdicţie care, aşa 
cum am mai spus, de-abia acum a fost înlăturată. 

Domnul Sherlock Holmes stătea întins în scaunul său în 
urma bizarului protest şi îşi despăturea leneş ziarul, când 
atenţia ne-a fost atrasă de sunetul puternic al soneriei 
urmat imediat de nişte bătăi surde, ca şi cum cineva ar fi 
bătut în uşa principală cu pumnii. Când s-a deschis, se auzi 
o fugă tumultuoasa prin hol, paşi repezi pe scări şi, în 
secunda imediat următoare, un tânăr frenetic cu ochi 


turbaţi, palid, ciufulit şi palpitând dădu buzna în cameră. 
Ne-a privit pe amândoi şi, sub privirile noastre 
întrebătoare, deveni conştient că era nevoie de scuze 
pentru intrarea lipsită de elegantă. 

— Îmi cer scuze, domnule Holmes, spuse. Nu mă 
învinovăţiţi, sunt aproape nebun. Domnule Holmes, eu sunt 
nefericitul John Hector McFarlane. 

Se prezentase ca şi cum doar numele sau ar fi fost de 
ajuns ca să explice atât vizită, cât şi comportamentul său; 
dar mi-am dat seama după chipul lipsit de orice expresie al 
tovarăşului meu că nici lui nu-i spunea mai mult decât mie. 

— Luaţi o ţigară, domnule McFarlane, zise el împingând 
tabachera. Desigur, cu simptomele pe care le prezentaţi, 
amicul meu aici de faţă, doctorul Watson, ţi-ar prescrie un 
sedativ. A fost foarte cald în ultimele zile. Acum, dacă v-aţi 
revenit puţin, v-aş ruga să luaţi loc pe acel scaun şi să ne 
spuneţi clar şi rar cine sunteţi şi ce doriţi. V-aţi recomandat 
ca şi cum numele dumneavoastră ar trebui să-mi spună 
ceva, dar vă asigur că în afară de lucrurile evidente, şi 
anume că sunteţi necăsătorit, avocat, francmason şi 
astmatic, nu ştiu absolut nimic despre dumneata. 

Cum metodele amicului meu îmi erau cunoscute, nu mi-a 
fost greu să-mi dau seama de deducţiile sale şi am observat 
dezordinea veşmintelor, teancul de acte, ceasul-pandantiv 
cu însemnele specifice şi respiraţia care ajutaseră la 
dezvăluire. Clientul nostru însa era uimit din cale-afară. 

— Da, toate cele menţionate sunt adevărate, domnule 
Holmes, şi, mai mult decât atât, în acest moment, sunt cel 
mai nefericit om din Londra. Pentru Dumnezeu, domnule 
Holmes, nu mă lăsaţi! Dacă vin să mă aresteze înainte să-mi 
termin povestea, convingeţi-i să-mi lase timp să vă spun 
întregul adevăr. Aş merge liniştit la închisoare dacă aş şti că 
dumneavoastră lucraţi pentru mine. 

— Să te aresteze! exclamă Holmes. Asta chiar e amuz... 
interesant. Sub ce acuzaţie te aştepţi să te aresteze? 


— Sub acuzaţia de ucidere a domnului Jonas Oldacre din 
Lower Norwood. 

Expresia de pe fata tovarăşului meu trăda compasiune, 
dar nu în totalitate întrucât era combinată cu satisfacţie. 

— Vai de mine, spuse el, chiar acum, la micul-dejun, îi 
spuneam amicului meu, doctorul Watson, că au dispărut din 
ziarele noastre toate cazurile senzaţionale. 

Musafirul nostru întinse tremurând o mâna şi apucă ziarul 
„Daily Telegraph” care încă se mai afla pe genunchii lui 
Holmes. 

— Dacă v-aţi fi uitat, domnule, aţi fi văzut dintr-o privire 
misiunea pentru care am venit la dumneavoastră în această 
dimineaţă. Mă simt de parcă numele şi necazul meu se afla 
pe buzele fiecărui om. 

Întoarse ziarul ca să se vadă o pagină. 

— lată-l! şi cu permisiunea dumneavoastră, vi-l voi citi. 
Ascultaţi aici, domnule Holmes. Titlurile sunt următoarele: 
„Afacere misterioasă la Lower Norwood”, „Dispariţia unui 
renumit constructor”, „Bănuit de crimă şi incendiere”, 
„Indicii despre criminal”. Indiciul acesta îl urmăresc ei, 
domnule Holmes, şi sunt sigur că îi conduce la mine. Am 
fost urmărit încă de la staţia London Bridge şi sunt sigur că 
nu aşteaptă decât mandatul ca să mă aresteze. Va rupe 
inima mamei mele... îi va zdrobi inima! 

Îşi frângea mâinile în agonia temerilor şi se legăna în faţa 
şi-n spate pe scaun. Mi s-a părut interesant cazul acestui 
om acuzat de a fi autorul unei crime violente. Avea părul 
bălai şi era arătos într-o manieră negativă, spălăcită, cu 
ochi albaştri înspăimântați şi fata proaspăt bărbierită, cu o 
gură slabă, sensibilă. Să fi avut vreo douăzeci şi şapte de 
ani; îmbrăcămintea şi purtarea erau cele ale unui 
gentleman. Din buzunarul redingotei ieşea teancul de acte 
care-i trădau profesia. 

— Trebuie să ne folosim de timpul pe care-l avem la 
dispoziţie, spuse Holmes. Watson, eşti drăguţ să iei ziarul şi 
să-mi citeşti paragraful în cauză? 


În continuarea sugestivelor titluri citite de clientul nostru 
se desfăşura următoarea relatare: „Târziu în noapte sau 
dis-de-dimineaţă, la Lower Norwood, a avut loc un incident 
care, din păcate, a condus la o gravă crimă. Domnul Jonas 
Oldacre este un cunoscut localnic al acestei suburbii unde, 
timp de mulţi ani, şi-a dezvoltat afacerea de constructor. 
Domnul Oldacre era necăsătorit, avea cincizeci şi doi de ani 
şi locuia în Deep Dene House, la capătul străzii cu acelaşi 
nume care dă în Sydenham. A avut reputaţia unui om cu 
obiceiuri excentrice, secretos şi retras. De câţiva ani s-a 
retras practic din afacerea în care se spune că a investit o 
avere. Totuşi, în spatele casei mai exista o mică fabrica şi un 
depozit de cherestea, iar azi-noapte, pe la ora 
douăsprezece, s-a dat alarma, pentru că o stivă de lemne 
luase foc. Pompele de incendiu au fost aduse imediat, dar 
lemnul uscat ardea atât de tare încât incendiul nu a putut fi 
stins decât după ce toată stiva arsese. Până aici, incendiul 
părea a fi un simplu accident, dar noi probe ne-au condus la 
o crimă gravă. A fost surprinzătoare absenta stăpânului 
acestui stabiliment de la incendiului şi a urmat o 
anchetă în urma căreia s-a arătat că acesta dispăruse din 
casă. După o examinare a camerei sale, s-a descoperit că 
acesta nu dormise acolo, ca seiful din cameră era deschis, 
ca un număr de documente importante erau împrăştiate 
prin cameră şi, în final, că existau semnele unei lupte sau 
crime întrucât în camera s-au găsit vagi urme de sânge şi 
un baston din lemn de stejar - care, de asemenea, prezenta 
pete de sânge pe mâner. Este ştiut faptul că domnul Jonas 
Oldacre primise o vizită târzie în acea seară, în dormitorul 
său, iar bastonul găsit a fost identificat ca aparţinând 
acestei persoane, un tânăr avocat londonez pe nume John 
Hector McFarlane, asociatul mai tânăr al firmei Graham 
and McFarlane din Gresham Buildings numărul 426 E. C. 
Poliţia este de părere că are în posesie dovezi care 
furnizează un motiv foarte convingător pentru crimă şi, per 


total, nu exista nici un dubiu că vom asista la urmări 
senzaţionale. 

ULTIMA ORĂ... La închiderea ediţiei se zvonea că domnul 
John Hector McFarlane a fost arestat sub acuzaţia de 
ucidere a domnului Jonas Oldacre. Este cert că a fost emis 
un mandat de arestare. În cadrul investigaţiei de la 
Norwood, în continuare au avut loc dezvăluiri sinistre. Pe 
lângă semnele de luptă găsite în camera nefericitului 
constructor, acum se ştie că ferestrele franţuzeşti de la 
dormitor (care se afla la parter) au fost găsite deschise, că 
erau semne care sugerau că un obiect voluminos a fost 
târât de-a lungul stivei de cherestea şi, în final, s-a declarat 
că au fost găsite urme de cărbune în cenuşă de la foc. 
n poliţiei susţine comiterea unei crime de senzaţie, 
victima fiind bătută până la moarte în propriul dormitor, 
actele i-au fost răvăşite, iar corpul lipsit de viaţă a fost târât 
peste stiva de cherestea căreia apoi i s-a dat foc pentru a 
ascunde toate urmele crimei. Conducerea anchetei privind 
crima a fost încredinţată experimentatului inspector 
Lestrade de la Scotland Yard, care urmăreşte indiciile cu 
obisnuitele-i energie şi perspicacitate.” 

Sherlock Holmes asculta această remarcabilă relatare cu 
ochii închişi şi vârfurile degetelor apropiate. 

— Cu siguranţă acest caz are câteva puncte de interes, 
spuse el în maniera-i apatica. În primul rând, permiteţi-mi 
să vă întreb, domnule McFarlane, cum se face că vă aflaţi 
încă în libertate din moment ce s-ar părea că există destule 
dovezi care să justifice arestarea dumneavoastră? 

— Domnule Holmes, locuiesc împreuna cu părinţii mei la 
Torrington Lodge, Blackheath; dar aseară, întrucât am avut 
treabă până târziu cu domnul Jonas Oldacre, am rămas la 
un hotel din Norwood şi de acolo m-am dus la treabă. Nu 
am aflat nimic despre crimă decât când eram în tren, unde 
am citit ceea ce aţi auzit. Mi-am dat seama imediat de 
pericolul groaznic în care mă aflam şi am venit în grabă să 
vă încredinţez cazul. Nu am nici o îndoiala că aş fi fost 


arestat ori la biroul din oraş, ori acasă. Din staţia London 
Bridge m-a urmărit un bărbat şi nu am nici o îndoiala... 

Dumnezeule, ce e asta? 

Era sunetul de la sonerie urmat imediat de paşi apăsaţi pe 
scări. În secunda următoare, vechiul meu prieten Lestrade 
apăru în dreptul uşii. Uitându-mă peste umărul său, am 
văzut afară unul sau doi poliţişti în uniformă. 

— Domnul John Hector McFarlane? întreba Lestrade. 

Nefericitul nostru client se ridică cu o fată cadaverică. 

— Sunteţi arestat pentru uciderea din culpă a domnului 
Jonas Oldacre din Lower Norwood. 

McFarlane se întoarse spre noi într-un gest de disperare şi 
se prăbuşi din nou în scaun ca un om care tocmai a fost 
zdrobit. 

— Un moment Lestrade, spuse Holmes. O jumătate de oră 
mai mult sau mai puţin nu are nici o importanţă pentru tine, 
iar domnul tocmai se pregătea să ne relateze această 
interesantă chestiune, ceea ce ne-ar putea ajuta să lămurim 
puţin lucrurile. 

— Cred că nu vom avea nici o problemă cu lămuritul 
lucrurilor, spuse Lestrade furios. 

— Cu toate acestea, cu permisiunea dumitale, aş fi foarte 
interesat să-i ascult povestea. 

— Bine, domnule Holmes, mi-e greu să vă refuz ceva, 
întrucât aţi fost de ajutor poliţiei o dată sau de două ori în 
trecut şi vă datorăm o schimbare în bine a Scotland Yard- 
ului, spuse Lestrade. În acelaşi timp trebuie să rămân cu 
prizonierul meu şi sunt obligat să-l avertizez că tot ceea ce 
va spune poate fi folosit împotriva sa. 

— Nimic nu-mi doresc mai mult, aproba clientul nostru. 
Tot ce vă cer este să auziţi şi să acceptaţi adevărul absolut. 

Lestrade se uita la ceas. 

— Aveţi la dispoziţie o jumătate de oră. 

— Mai întâi trebuie să vă explic, spuse McFarlane, că nu 
ştiu nimic despre domnul Jonas Oldacre. Numele îmi era 
cunoscut deoarece cu mulţi ani în urmă părinţii mei îl 


cunoscuseră, dar apoi s-au îndepărtat. Prin urmare, am fost 
foarte surprins când ieri, pe la trei după-amiază, dumnealui 
a intrat în biroul meu din oraş. Dar şi mai uimit am fost 
când mi-a spus cu ce scop venise. Avea în mâna câteva 
hârtii dintr-un caiet, scrise în grabă - iată-le - şi le puse pe 
masă. „Acesta este testamentul meu, mi-a zis. Vreau ca 
dumneata, domnu-le McFarlane, să-l transformi într-o 
formă legală. Voi sta aici până atunci.” Am început să-l 
copiez şi vă imaginaţi uimirea când am descoperit că, cu 
mici excepţii, îmi lăsase mie toată averea. Era un om 
mărunt, ciudat, ca o nevăstuică, cu gene albe şi când am 
ridicat privirea i-am observat ochii gri fixaţi asupra mea cu 
o expresie amuzată. Nu-mi venea să-mi cred ochilor ce 
citeam în testament; dar mi-a explicat că era burlac şi nu 
avea aproape nici o rudă în viaţă, ca în tinereţe îmi 
cunoscuse părinţii şi că auzise despre mine că sunt un tânăr 
merituos şi că era sigur că banii săi vor fi pe mâini sigure. 
Desigur, nu am putut decât să-mi bâlbâi mulţumirile. 
Testamentul a fost terminat în timp util şi a fost semnat în 
prezenţa funcţionarului, ca martor. Acesta este, pe hârtia 
albastră, iar aceste hârtii, aşa cum am explicat, sunt 
ciornele. Apoi, domnul Jonas Oldacre m-a informat că era 
nevoie să văd şi să înţeleg un număr de documente - 
contracte de închiriere pentru nişte clădiri, titluri de 
proprietate, ipoteci, certificate şi aşa mai departe. Mi-a 
spus că nu se va linişti până ce nu se vor aranja lucrurile şi 
m-a implorat să vin în seara aceea la casa sa din Norwood şi 
să aduc cu mine testamentul ca să aranjeze treburile. „[ine 
minte, băiete, nici un cuvânt părinţilor tăi despre treaba 
asta până nu aranjam totul. Le facem o surpriză.” A insistat 
foarte mult asupra acestui aspect şi m-a pus să-i promit 
solemn. Vă puteţi imagina, domnule Holmes, că nu puteam 
să-i refuz nimic din ce-mi cerea. Era binefăcătorul meu şi 
nu-mi doream altceva decât să-i îndeplinesc dorinţele sub 
fiecare aspect. Astfel că am trimis o telegramă acasă, 
spunând că am treburi importante de rezolvat şi că mi-ar fi 


imposibil să spun cât de târziu voi sta. Domnul Oldacre îmi 
spusese că ar fi dorit să cinăm împreuna la ora nouă pentru 
că mai devreme era posibil să nu fie acasă. Mi-a fost totuşi 
greu să-i găsesc casa şi era aproape nouă şi jumătate când 
am ajuns. L-am găsit... 

— Un moment! îl întrerupse Holmes. Cine a deschis uşa? 

— O femeie între două vârste care presupun că era 
menajera. 

— Şi bănuiesc că ea v-a menţionat numele? 

— Exact, aproba McFarlane. 

— Continuaţi, vă rog. 

McFarlane îşi şterse fruntea asudată şi-şi continua 
povestea. 

— Această femeie m-a condus într-o sufragerie unde pe 
masă era aranjată o cină frugală. După aceea, domnul Jonas 
Oldacre m-a condus în dormitorul său unde se afla un seif 
mare. L-a deschis şi a scos un teanc de documente pe care 
le-am parcurs apoi împreuna. Când am terminat, ceasul se 
făcuse unsprezece-doisprezece. Mi-a atras atenţia că 
trebuie să nu deranjăm menajera. M-a condus afară prin 
fereastra franţuzească care fusese deschisă în tot acest 
timp. 

— Oblonul era tras? întreba Holmes. 

— Nu ştiu sigur, dar cred că era tras doar pe jumătate. Da, 
mi-aduc aminte că l-a ridicat de tot ca să poată deschide 
fereastra. Nu-mi găseam bastonul şi mi-a spus: „Lasă, 
băiete, te voi tot vedea de acum înainte, sper, şi-ţi păstrez 
eu bastonul până te întorci să-l recuperezi.” L-am lăsat 
acolo, cu seiful deschis şi actele puse în teancuri pe masă. 
Era atât de târziu încât n-am putut să mă întorc la 
Blackheath şi mi-am petrecut noaptea la Anerley Arms şi nu 
am ştiut nimic până azi de dimineaţă când am citit despre 
aceasta groaznică întâmplare. 

— Mai aveţi ceva de întrebat, domnule Holmes? vorbi 
Lestrade ale cărui sprâncene se ridicaseră o dată sau de 
două ori pe parcursul acestei explicaţii. 


— Până nu mă voi fi dus la Blackheath, nu. 

— Vreţi să spuneţi la Norwood, spuse Lestrade. 

— A, da; desigur că asta am vrut să zic, aproba Holmes cu 
zâmbetul sau enigmatic. Lestrade aflase în urmă mai multor 
experienţe decât ar fi dorit să admită că acea minte brici 
putea pătrunde acolo unde pentru el era impenetrabil. L- 
am văzut privindu-l întrebător pe tovarăşul meu. 

— Cred că aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, domnule 
Sherlock Holmes, zise el. Acum, domnule McFarlane, doi 
dintre ofiţerii mei sunt la uşă şi o trăsură vă aşteaptă. 

Tânărul remarcabil se ridică şi, cu o ultimă privire 
stăruitoare, ieşi din cameră. Poliţiştii l-au condus la trăsură, 
dar Lestrade rămase. 

Holmes ridicase paginile care reprezentau schiţa 
testamentului şi le privea cu cel mai aprig interes întipărit 
pe fată. 

— Sunt nişte lucruri ciudate în legătură cu documentul 
acesta, Lestrade, nu-i aşa? spuse el împingându-le. 

Oficialul se uita la ele cu o expresie nedumerită. 

— Pot să citesc primele câteva rânduri, acestea din 
mijlocul celei de-a două pagini şi încă unul sau două la 
sfârşit. Acestea sunt clare ca tiparul, dar scrisul dintre ele 
este groaznic şi în trei locuri nu înţeleg nimic. 

— Ce spuneţi despre asta? întreba Holmes. 

— Dar dumneavoastră ce spuneţi despre asta? 

— Că a fost scris în tren; scrisul citeţ reprezintă gările, 
scrisul urât mişcarea, iar scrisul foarte urât trecerea peste 
macaz. O expertiza ştiinţifică ar demonstra imediat că a fost 
scris pe o rută suburbana întrucât numai în vecinătatea 
unui mare oraş există o succesiune atât de rapidă de 
macazuri. Întrucât testamentul a fost scris pe parcursul 
întregii călătorii, atunci trenul a fost expres, cu o singură 
oprire între Norwood şi London Bridge. 

Lestrade începu să râdă. 

— E prea mult pentru mine când începi cu teoriile 
dumitale, Holmes. Cum influenţează asta cazul? 


— Ei bine, confirma povestea tânărului în sensul că 
testamentul a fost întocmit de Jonas Oldacre în timpul 
călătoriei de ieri. E ciudat, nu-i aşa, ca un om întocmeşte un 
document atât de important la întâmplare. Înseamnă că s-a 
gândit că nu va fi atât de important. Dacă cineva ar întocmi 
un testament, pe care niciodată nu ar dori să-l legalizeze, 
poate l-ar scrie aşa. 

— Ei bine, în acelaşi timp şi-a semnat sentinţa la moarte, 
spuse Lestrade. 

— A, aşa credeţi? 

— Dumneavoastră nu? 

— Se poate, dar cazul nu îmi este încă clar. 

— Nu e clar? Păi dacă asta nu e clar ce AR PUTEA fi clar? 
Avem un tânăr care află dintr-o dată că, dacă un anume om 
mai în vârsta moare, el va moşteni o avere. Ce face? Nu 
spune nimic nimănui, dar aranjează în aşa fel încât să iasă 
în seara aceea să-şi vadă clientul cu un pretext; aşteaptă 
până când singura persoană care mai era în casa adoarme 
şi apoi, în intimitatea camerei acelui bărbat, îl ucide, îi arde 
cadavrul în stiva de cherestea şi pleacă la un hotel din 
apropiere. Petele de sânge din cameră şi de pe baston sunt 
foarte vagi. E posibil să-şi fi închipuit crimă ca 
nesângeroasa şi a sperat că, o dată cu eliminarea 
cadavrului, a şters toate urmele crimei, urme care, pentru 
un oarecare motiv, l-ar fi acuzat. Toate acestea nu sunt 
evidente? 

— Mi se pare, bunul meu Lestrade, că sunt puţin prea 
evidente, răspunse Holmes. Imaginaţia nu se număra 
printre celelalte calităţi ale dumitale, dar dacă ai putea, 
pentru o secundă, să te pui în pielea acestui tânăr, ai fi ales 
chiar noaptea următoare legalizării documentului ca să 
comiţi crima? Nu ţi s-ar fi părut periculos să legi imediat 
cele două incidente? Mai mult, ai fi ales o ocazie când se 
ştie că eşti în casă, când menajera ţi-a dat drumul în casă? 
Şi, în final, ţi-ai bate capul să ascunzi cadavrul şi totuşi ai 


lăsa propriul baston acolo ca indiciu ca tu eşti criminalul? 
Mărturiseşte, Lestrade, că e foarte puţin probabil. 

— Cât despre baston, domnule Holmes, ştii la fel de bine 
ca mine ca de multe ori criminalul îşi pierde capul şi face 
lucruri pe care un om raţional le-ar evita. E foarte posibil 
să-i fi fost frică să se întoarcă în cameră. Spune-mi o altă 
teorie care să se potrivească cu aceste fapte. 

— Aş putea să-ţi dau o jumătate de duzină, spuse Holmes. 
lată, de exemplu, una foarte posibilă şi foarte probabilă. Ţi- 
o ofer cadou. Bărbatul în vârsta prezintă nişte documente 
care, evident, sunt de valoare. Un cerşetor care era în 
trecere le vede prin fereastra al cărei oblon e ridicat pe 
jumătate. lese avocatul. Intră vagabondul! Apucă un baston 
pe care îl vede acolo, îl ucide pe Oldacre şi pleacă după ce 
arde cadavrul. 

— De ce ar incendia cerşetorul cadavrul? 

— Apropo de asta, de ce ar fi făcut-o McFarlane? 

— Ca să ascundă nişte dovezi. 

— Probabil că vagabondul a vrut să ascundă faptul că s-ar 
fi comis o crimă. 

— Şi de ce nu a luat vagabondul nimic? 

Lestrade scutură din cap, deşi mi s-a părut că nu mai era 
absolut sigur că mai înainte. 

— Ei bine, domnule Sherlock Holmes, nu ai decât să-ţi 
cauţi cerşetorul şi, în timp ce dumneata îl găseşti, noi îţi 
vom reţine omul. Viitorul ne va arăta ce e corect. Dar ia în 
considerare un lucru, domnule Holmes, din câte ştim noi, 
nu a fost luat nici un document şi prizonierul este singurul 
om din întreaga lume care nu ar fi avut nici un motiv să le 
ia, din moment ce este moştenitor legal şi va intra în 
posesia lor oricum. 

Prietenul meu păru uimit de această remarcă. 

— Nu o să neg că, întrucâtva, dovezile sunt foarte mult în 
favoarea teoriei dumitale, aproba el. Nu vreau decât să 
evidenţiez că mai sunt şi alte teorii posibile. Aşa cum ai 
spus, viitorul va decide. Bună dimineaţa! Îndrăznesc să 


spun că în cursul zilei voi trece pe la Norwood să văd cum 
te descurci. 

După plecarea detectivului, amicul meu se ridică şi începu 
pregătirile pentru o zi de lucru cu aerul alert al unui om pe 
care îl aşteaptă o sarcină plăcută. 

— Prima mea mişcare, Watson, spuse el zorindu-se să-şi 
îmbrace redingota, după cum am spus, trebuie să fie în 
direcţia Blackheath. 

— Şi de ce nu la Norwood? 

— Pentru că în cazul acesta avem un incident singular, 
foarte apropiat de un alt incident singular. Poliţia face 
greşeala de a se concentra asupra celui de-al doilea, pentru 
că se întâmpla să fie cel criminal. Mi se pare normal ca 
modalitatea logică de abordare a acestui caz să fie 
încercarea de a clarifica primul incident - ciudatul 
testament întocmit deodată şi cu un moştenitor atât de 
neaşteptat. Poate va simplifica ceea ce a urmat. Nu, dragul 
meu amic, nu cred că mă poţi ajuta. Nu se prefigurează nici 
un pericol, pentru că altfel nici prin gând nu mi-ar trece să 
acţionez fără tine. Sper că deseară, când te voi vedea, să-ţi 
pot spune că am reuşit să fac ceva pentru tânărul nenorocit 
care s-a aruncat cu totul sub protecţia mea. 

Era târziu când s-a întors amicul meu şi mi-am dat seama, 
doar uitându-mă la chipul nerăbdător şi tras, că speranţele 
pe care şi le făcuse la început nu s-au îndeplinit. Timp de o 
oră a zbârnâit la vioară, încercând să-şi calmeze sufletul 
răvăşit. În final azvârli instrumentul şi porni să-mi 
povestească detaliat nenorocirea. 

— Totul merge prost, Watson, mai prost de atât nu se 
poate. M-am ţinut tare în faţa lui Lestrade, dar, îţi spun, pe 
sufletul meu, cred că de data asta el se afla pe drumul cel 
bun, iar noi pe cel greşit. Instinctele mele îmi spun ceva, 
dar toate dovezile spun altceva şi mă tem că juraţii britanici 
nu au atins acel nivel de inteligenta încât să prefere teoriile 
mele în fata dovezilor lui Lestrade. 

— Ai fost la Blackheath? 


— Da, Watson, am fost şi am aflat foarte repede că 
răposatul Oldacre a fost un mare ticălos. Tatăl era plecat în 
căutarea fiului său. Mama era acasă - o persoană măruntă, 
cu părul vâlvoi şi ochii albaştri, cuprinsă de teamă şi 
indignare. Desigur nici nu a vrut să admită posibilitatea 
vinovăţiei lui. Dar nu şi-a exprimat nici surpriză, nici 
regretul asupra sorții lui Oldacre. Dimpotrivă, vorbea 
despre el cu atâta amar încât, fără să-şi dea seama, întărea 
cazul poliţiei pentru că, bineînţeles, dacă ar fi auzit-o 
vorbind astfel despre omul acela, l-ar fi împins către ura şi 
violenţă. 

— Era mai degrabă o maimuţă rea şi vicleană decât o 
fiinţă umană, a spus, şi aşa a fost mereu, încă de când era 
tânăr. 

— L-aţi cunoscut atunci? întrebai. 

— Da, l-am cunoscut bine; de fapt, a fost un vechi 
admirator de-al meu. Slavă Domnului că am avut instinctul 
să-l refuz şi să mă căsătoresc cu un alt bărbat, mai sărac 
dar mai bun! Domnule Holmes, eram logodită cu el când am 
auzit povestea şocantă despre cum a dat drumul unei pisici 
în coteţul păsărilor şi am fost atât de oripilata de cruzimea 
de care a dat dovadă, încât nu am mai vrut să am de-a face 
cu el. 

Scotoci într-un birou şi numaidecât scoase fotografia unei 
femei, desfigurata groaznic şi mutilata cu un cuţit. 

— Aceasta e fotografia mea, spuse ea. El mi-a trimis-o în 
halul ăsta, împreuna cu blestemul lui, în dimineaţa nunţii 
mele. 

— Ei bine, am zis, cel puţin acum v-a iertat, din moment ce 
a lăsat toată averea fiului dumneavoastră. 

— Nici eu, nici fiul meu nu vrem nimic de la Jonas Oldacre, 
mort sau viu, mi-a strigat din tot sufletul! Domnule Holmes, 
acolo sus este un Dumnezeu şi acelaşi Dumnezeu care l-a 
pedepsit pe acest om rău va arăta, când va crede El de 
cuviinţă, ca mâinile fiului meu nu sunt pătate de sângele lui. 


— Am încercat câteva piste, dar nu am ajuns la nici o 
concluzie care să ne ajute în ipoteza noastră, dar am ajuns 
la câteva care ar contrazice-o. În final am renunţat şi am 
plecat la Norwood. Locul acesta, Deep Dene House, este o 
vilă mare, modernă, din cărămidă ţipătoare, înconjurata de 
un parc, cu un pâlc de dafini pe peluza din faţă. În dreapta, 
la distanţă de stradă, se aflau fabrica şi depozitul de 
cherestea care fuseseră locul producerii incendiului. lată 
planul schiţat pe o foaie din carneţelul meu. Fereastra 
aceasta din stânga este cea care dă în camera lui Oldacre. 
Observi, se poate vedea în stradă dinăuntru. Cam asta este 
singura consolare pe ziua de azi. Lestrade nu era acolo, dar 
ofiterul-sef a făcut onorurile. Tocmai descoperiseră din 
întâmplare ceva. Petrecuseră toată dimineaţa scotocind 
prin cenuşa de la stiva de lemne arsă şi, pe lângă rămăşiţele 
organice carbonizate, izolaseră câteva discuri metalice 
pătate. Le-am examinat atent şi, fără nici un dubiu, erau 
nasturi de la pantaloni. Am remarcat chiar ca unul din ei 
era gravat cu numele „Hyams”, croitorul lui Oldacre. Apoi 
am examinat foarte atent peluza ca să găsesc urme şi 
semne, dar, din cauza secetei, totul e tare ca fierul. Nu se 
vedea nimic, decât ca un corp sau un obiect a fost târât prin 
gardul scund de lemn-câinesc care era în linie cu stiva de 
lemne. Desigur, toate acestea se potrivesc perfect cu 
versiunea oficială. M-am târât pe gazon cu soarele 
moleşitor în spate şi după o oră nu ştiam nimic în plus. Ei 
bine, după acest fiasco, am intrat în dormitor şi l-am 
cercetat. Petele de sânge erau vagi, mai mult mânjeli şi 
erau decolorate, dar cu siguranţă erau proaspete. Bastonul 
fusese luat, dar şi acolo urmele de-abia se vedeau. Nici o 
îndoiala ca bastonul era al clientului meu. A recunoscut 
asta. Pe covor se vedeau urmele picioarelor celor doi 
bărbaţi, dar nu erau semne de un altreilea, un alt punct în 
plus în favoarea celorlalţi. Ei adunau tot timpul dovezi peste 
dovezi, iar noi eram în impas. Am întrezărit o mică 
speranţă... dar s-a dovedit a nu fi nimic. Am examinat 


lucrurile din seif, din care mare parte fuseseră scoase şi 
lăsate pe masă. Documentele erau puse în plicuri sigilate, 
din care câteva fuseseră deschise de poliţişti. Din câte mi- 
am dat seama, nu erau de prea mare valoare şi din carnetul 
de banca reieşea că domnul Oldacre nu avea o situaţie 
materială excepţională. Dar mi s-a părut că nu erau toate 
documentele acolo. Se făceau aluzii la nişte titluri - probabil 
mai valoroase - pe care nu le-am găsit. Desigur că, dacă am 
putea dovedi acest lucru, argumentele lui Lestrade nu ar 
mai fi valide (s-ar întoarce împotriva lui) pentru că cine ar 
fura ceva dacă ar şti că-l va moşteni curând? În final, după 
ce am cercetat tot şi nu am găsit nimic, mi-am încercat 
norocul cu menajera. Se numeşte doamna Lexington, e 
măruntă, brunetă, tăcută, cu ochi prelungi şi suspicioşi. Ar 
fi avut ce să ne spună dacă ar fi vrut - sunt sigur de asta. 
Dar a tăcut chitic. Da, l-a primit înăuntru pe domnul 
McFarlane la nouă şi jumătate. Ar fi preferat să i se usuce 
mâna decât să-l fi lăsat înăuntru. S-a culcat la zece 
jumătate. Camera ei este în celălalt capăt al casei şi nu a 
auzit nimic din ce s-a întâmplat. Domnul McFarlane îşi 
lăsase în hol pălăria şi, din câte ştia ea, şi bastonul. A trezit- 
o alarma de incendiu. Săracul, sărmanul ei stăpân fusese 
sigur ucis. Avea duşmani? Ei bine, toţi oamenii au duşmani, 
dar domnul Oldacre era destul de secretos şi nu se vedea 
cu oameni decât în interes de serviciu. A văzut nasturii şi 
era sigură că erau de la hainele pe care le purta în noaptea 
aceea. Stiva de lemne era foarte uscată pentru că nu mai 
plouase de o lună. A ars ca iasca şi, până a ajuns ea acolo, 
nu se vedeau decât flăcări. Atât ea, cât şi pompierii simțeau 
mirosul de carne arzând dinăuntru. Nu ştia nimic de acte 
sau de afacerile personale ale domnului Oldacre. Aşadar, 
dragul meu Watson, aceasta e relatarea unui eşec. Şi 
totuşi... şi totuşi..., îşi încleştă mâinile subţiri într-o criză de 
convingere. Ştiu că totul e în neregulă. O simt până în 
măduva oaselor. E ceva care nu a ieşit la iveală şi menajeră 
ştie. În ochii ei se citea o sfidare ursuză care apare doar o 


dată cu vinovăția de a şti ceva. Oricum, nu are rost să mai 
vorbim despre asta, Watson, dar, dacă nu da peste noi un 
noroc chior, mă tem că acest caz al dispariţiei din Norwood 
nu va figura în acea cronică a succeselor noastre care 
prevăd că mai devreme sau mai târziu va fi suportată de 
public. 

— Sigur, am spus, nu crezi că faptele acestui bărbat vor 
impresiona orice juriu? 

— E un argument periculos, dragul meu Watson. Îţi 
aminteşti de acel criminal îngrozitor, Bert Stevens, care 
voia să-l ajutăm în ' 87? Mai era vreun tânăr atât de 
binecrescut, de manierat? 

— Adevărat. 

— Dacă nu reuşim să descoperim o ipoteză alternativă, 
omul ăsta e pierdut. De-abia dacă găseşti o lacună în cazul 
care va fi prezentat împotriva lui, iar investigaţiile 
ulterioare nu au făcut decât să-l consolideze. Apropo, este 
un detaliu curios în legătură cu actele acelea, care mi-ar 
putea servi ca punct de plecare într-o anchetă. Când m-am 
uitat peste carnetul de banca am descoperit că starea 
materială proastă se datora în principal unor cecuri mari 
care au fost emise pe parcursul anului trecut unui domn 
Cornelius. Mărturisesc că aş fi interesat să aflu cine este 
acest domn Cornelius care conduce tranzacţii importante 
cu un constructor retras. Se poate să fi fost implicat în 
această afacere? Cornelius ar putea fi broker, dar nu am 
găsit nici o chitanţă care să corespundă acestor plati uriaşe. 
În lipsa altor dovezi, cercetările mele trebuie să se îndrepte 
către bancă pentru a afla cine este domnul care a încasat 
aceste cecuri. Dar mă tem, dragul meu prieten, ca acest caz 
al nostru va avea un final nefericit, cu Lestrade 
spânzurându-ne clientul, ceea ce, desigur, va fi un triumf 
pentru Scotland Yard. 

Nu ştiu în ce măsură a dormit Sherlock Holmes în acea 
noapte, dar, când am coborât la micul-dejun, l-am găsit 
palid şi răvăşit, cu ochii lui luminoşi, şi mai luminoşi, din 


cauza cearcănelor din jurul lor. Covorul din jurul scaunului 
său era plin de mucuri de ţigară şi primele ediţii ale ziarelor 
de dimineaţă. Pe masă era o telegramă deschisă. 

— Ce părere ai de asta, Watson? întreba el aruncându-mi- 
0. 

Era de la Norwood şi scria după cum urmează: „NOI 
DOVEZI IMPORTANTE DE ÎNMÂNAT. 

VINOVĂŢIA LUI MCFARLANE DEFINITIV STABILITĂ. TE 
SFĂTUIESC SĂ ABANDONEZI CAZUL. LESTRADE.” 

— Pare grav, am spus. 

— E cântecul de victorie al lui Lestrade, răspunse Holmes 
cu un zâmbet amar. Şi, cu toate acestea, ar putea fi 
prematur să abandonez cazul. În fond, dovezile noi 
importante sunt cu două tăişuri şi se poate să funcţioneze 
într-o direcţie total diferită decât s-ar aştepta Lestrade. 
Serveşte micul-dejun, Watson, şi vom pleca împreuna să 
vedem ce putem face. Simt ca astăzi voi avea nevoie de 
compania ta şi de suport moral. 

Amicul meu nu a luat micul-dejun întrucât una dintre 
ciudăţeniile lui în momentele de maximă intensitate era 
abţinerea de la mâncare şi l-am văzut bazându-se pe forţa 
lui de fier până când a leşinat de inaniţie. „În prezent, nu-mi 
permit să cheltuiesc energie şi vigoare pentru digestie”, 
răspundea în fata admonestărilor doctorilor. Astfel că nu am 
fost surprins azi de dimineaţă când a lăsat mâncarea 
neatinsă şi a pornit împreuna cu mine la Norwood. Încă mai 
era o gloată de gură-cască în faţa casei Deep Dene, care 
era o vilă din suburbii exact aşa cum mi-o imaginasem. 
Lestrade ne-a întâmpinat la poartă cu fata radiind de 
victorie şi cu o purtare grosolan de triumfătoare. 

— Ei bine, domnule Holmes, ne-ai dovedit că ne înşelăm? 
Ţi-ai găsit vagabondul? întreba el. 

— Nu mi-am format nici o concluzie, îi răspunse tovarăşul 
meu. 

— Dar noi ne-am format-o ieri, iar acum s-a dovedit că e 
corectă; deci trebuie să recunoşti că de data asta, domnule 


Holmes, am fost cu un pas în faţa dumitale. 

— În mod sigur te comporţi de parcă s-ar fi întâmplat ceva 
neobişnuit, spuse Holmes. 

Lestrade râse zgomotos. 

— Nu-ţi place să fii învins, aşa cum nu-i place nimănui, 
comenta. Nu te poţi aştepta ca întotdeauna lucrurile să iasă 
aşa cum doreşti, nu-i aşa, doctore Watson? Poftiţi, vă rog, 
domnilor, pe aici şi cred că vă pot convinge pentru 
totdeauna că autorul acestei crime este John McFarlane. 

Ne-a condus prin pasaj până într-un hol întunecat. 

— Acesta este locul unde cred că a venit tânărul 
McFarlane după crima să-şi ia pălăria, spuse el. Acum, 
priviţi aici. 

Cu o bruscheţe dramatică aprinse un chibrit la lumina 
căruia s-a văzut o pată de sânge pe peretele alb. Când a 
apropiat chibritul, am văzut că era mai mult decât o pată. 
Era amprenta bine definită a degetului mare de la mâna. 

— Priveşte-o cu lupa, domnule Holmes. 

— Da, aşa am să fac. 

— Ştii că nu există două amprente identice? 

— Am auzit ceva de genul acesta. 

— Atunci, vrei să compari acea amprentă cu 
degetului mare de la mâna dreaptă a lui McFarlane, luată 
pe ceară azi-dimineaţă din ordinul meu? 

A ridicat amprenta în ceara aproape de amprenta în sânge 
şi nu era nevoie de lupa ca să-ţi dai seama că cele două 
aparţineau fără nici un dubiu aceluiaşi deget. Îmi era clar 
că nefericitul nostru client era pierdut. 

— Asta a fost, spuse Lestrade. 

— Da, asta a fost, am rostit involuntar. 

— Este finalul, spuse Holmes. 

Ceva din tonul vocii lui mi-a captat atenţia şi m-am întors 
să mă uit la el. Pe chipul lui se citea o extraordinară 
schimbare. Se abţinea pentru a-şi ascunde o bucurie interi- 
oara. Ochii îi luceau ca două stele. Mi s-a părut că făcea un 
efort deosebit să-şi stăpânească un acces convulsiv de râs. 


— Vai de mine! Vai de mine! exclamă în final. Ei bine, cine 
s-ar fi gândit? Şi ca să vezi cât de înşelătoare pot fi 
aparențele! Şi ce tânăr drăguţ! E o lecţie pentru noi, să nu 
avem încredere în propria judecata, nu-i aşa, Lestrade? 

— Da, unii dintre noi tind să fie prea convinşi, domnule 
Holmes, spuse Lestrade. Era de o impertinentă 
îngrozitoare, dar nu puteam fi ofensaţi. 

— Ce noroc pe noi ca tânărul şi-a atins degetul cel mare de 
perete când şi-a luat pălăria din cuier! O mişcare foarte 
normală, nu-i aşa, dacă stai să te gândeşti! 

Holmes era aparent calm, dar, pe măsură ce vorbea, tot 
corpul îi zvâcnea din cauza agitaţiei suprimate. 

— Apropo, Lestrade, cine a făcut această remarcabilă 
descoperire? 

— Menajera, doamna Lexington, este cea care a atras 
atenţia ofițerului de noapte. 

— Unde era ofiţerul de noapte? 

— A rămas de pază în dormitorul unde a fost comisă crimă 
ca să aibă grijă să nu fie atins nimic. 

— Dar ieri de ce nu au văzut poliţiştii amprenta? 

— Păi nu am avut nici un motiv să examinăm cu atenţie 
holul. Şi apoi, nici nu este un loc foarte expus, după cum 
vezi. 

— Nu, nu, desigur că nu. Presupun că nu e nici un dubiu 
că amprenta era acolo şi ieri! 

Lestrade îl privi pe Holmes ca şi cum ar fi crezut că e 
nebun. Mărturisesc că şi eu eram surprins atât de 
comportamentul hilar, cât şi de observaţiile relativ ciudate. 

— Doar nu crezi că McFarlane a ieşit în miezul nopţii din 
închisoare doar ca să întărească bănuielile împotriva lui, 
spuse Lestrade. Las la latitudinea oricărui expert din lume 
să verifice dacă amprenta aceasta este a lui sau nu. 

— Este fără îndoiala degetului sau. 

— Poftim, ajunge! exclamă Lestrade. Sunt o persoană 
practică, domnule Holmes, şi, când am dovada, trag 


concluziile. Dacă ai ceva să-mi spui, mă găseşti în camera 
de zi scriindu-mi raportul. 

Holmes îşi recăpătase calmul, deşi încă detectăm 
străfulgerări de amuzament în expresia lui. 

— Vai de mine, lucrurile merg foarte prost, nu-i aşa, 
Watson? spuse el. Şi totuşi sunt unele detalii care dau 
speranţe clientului nostru. 

— Mă bucur să aud asta, am spus încântat. Mă temeam că 
i-a sosit sfârşitul. 

— Nu aş merge chiar atât de departe, dragul meu Watson. 
De fapt, un singur lucru este în neregulă cu dovada aceasta 
căreia prietenul nostru îi dă atâta importanţă. 

— Chiar aşa, Holmes! Ce este? 

— Doar atât: ŞTIU că amprenta nu era aici ieri când am 
examinat holul. Şi acum, Watson, să ne plimbăm puţin la 
soare. 

Mi-am acompaniat amicul într-o plimbare prin grădină, cu 
mintea confuză, dar cu ceva speranţa în suflet. Holmes a 
luat fiecare faţadă a casei în parte şi a examinat-o cu mult 
interes. Apoi m-a condus înăuntru şi am mers prin toată 
clădirea, din subsol până în pod. Majoritatea camerelor 
erau nemobilate, dar, cu toate acestea, Holmes le-a cercetat 
minuţios. În final, pe coridorul de la ultimul etaj, care dădea 
în trei dormitoare nelocuite, Holmes fu cuprins de un fior 
de bucurie. 

— Sunt într-adevăr nişte aspecte unice în cazul acesta, 
Watson, spuse el. Cred că e timpul să-i încredinţăm amicului 
Lestrade secretul nostru. A râs el pe seama noastră şi poate 
că o să avem şi noi parte de porţia noastră de râs dacă 
viziunea mea asupra problemei se dovedeşte a fi corectă. 
Da, da; cred că ştiu cum să abordăm problema. 

Inspectorul de la Scotland Yard încă mai scria în salon 
când l-a întrerupt Holmes. 

— Am înţeles că întocmeşti raportul cazului, spuse el. 

— Da. 


— Nu crezi că e puţin prematur? Nu pot să nu mă gândesc 
că dovezile nu sunt complete. 

Lestrade îl cunoştea pe amicul meu prea bine ca să-i 
ignore vorbele. Lasă tocul din mâna şi-l privi mirat. 

— Ce vrei să spui, domnule Holmes? 

— Doar că mai este un martor important pe care nu l-ai 
văzut. 

— Poţi să-l aduci? 

— Cred că da. 

— Atunci fă-o. 

— Îmi voi da silinţa. Câţi ofiţeri ai? 

— Trei şi încă trei la dispoziţie. 

— Excelent! spuse Holmes. Pot să te întreb dacă sunt mari, 
solizi, cu voci răsunătoare? 

— N-am nici o îndoiala că aşa sunt, deşi nu-mi dau seama 
ce legătură au vocile lor. 

— Poate că te pot ajuta să înţelegi asta şi încă alte unu sau 
două lucruri, spuse Holmes. De eşti drăguţ să-ţi chemi 
oamenii, voi încerca. 

Cinci minute mai târziu, trei poliţişti se adunaseră în hol. 

— În cealaltă aripă a casei se afla o cantitate considerabilă 
de paie, începu Holmes. O să vă rog să aduceţi două 
grămezi. Cred că îmi va fi de cel mai mare ajutor ca să pot 
aduce martorul de care am nevoie. Mulţumesc foarte mult. 
Watson, cred că ai nişte chibrituri în buzunar. Acum, 
domnule Lestrade, te voi ruga să mă însoţeşti până la 
ultimul palier. 

Aşa cum am spus, acolo era un coridor îngust care dădea 
în trei dormitoare goale. La un capăt al coridorului eram 
noi, conduşi de Sherlock Holmes, ofiţerii zâmbind nervos şi 
Lestrade privindu-l pe amicul meu cu uimire, nerăbdare şi 
batjocură pe chip. Holmes stătea în faţa noastră cu aerul 
unui magician care face o scamatorie. 

— Eşti amabil să trimiţi doi ofiţeri după găleți cu apă? 
Puneţi fânul acolo pe podea, fără să se atingă de vreun 
perete. Acum cred că e gata. 


Faţa lui Lestrade începuse să se înroşească şi devenea 
nervos. 

— Nu-mi dau seama de ce te joci cu noi, domnule Sherlock 
Holmes, spuse el. Dacă ştii ceva, poţi să ne spui şi fără 
caraghioslâcul ăsta. 

— 'Te asigur, bunul meu Lestrade, că am motive întemeiate 
pentru tot ceea ce fac. Cred că-ţi aduci aminte că acum 
câteva ore m-ai luat peste picior, atunci când lucrurile erau 
de partea ta aşa că îngăduie-mi şi mie puţin tam-tam acum. 
Watson, pot să te rog să deschizi fereastra aceea şi apoi să 
pui un chibrit la marginea fânului? 

Aşa am făcut şi, din cauza curenților de aer, fânul uscat 
pocni şi se aprinse, scoțând spirale de fum negru pe 
coridor. 

— Acum să vedem dacă putem face rost de acel martor, 
Lestrade. Pot să te rog să ni te alături când strigam „Foc!”? 
Ei bine, un, doi, trei... 

— Foc! am strigat cu toţii. 

— Mulţumesc. Vă rog, încă o dată. 

— Foc! 

— Doar o singură dată, domnilor, toţi împreuna. 

— Foc! 

Ţipătul trebuie să se fi auzit în tot Norwoodul. De-abia 
terminasem când cel mai uimitor lucru se întâmpla. 
Deodată se deschise o uşă din ceea ce părea a fi un zid solid 
de la capătul coridorului şi de-acolo ţâşni ca un iepure din 
vizuina un bărbat mărunt, zbârcit. 

— Splendid! exclamă Holmes calm. Watson, o găleată cu 
apă peste paie. Ajunge! Lestrade, permite-mi să-ţi prezint 
principalul martor lipsa, domnul Jonas Oldacre. 

Detectivul îl privea uimit pe noul venit. Acesta, la rândul 
lui, clipea în lumina puternică de pe coridor şi ne privea 
prin focul mocnit. Avea o fată odioasă, vicleană, crudă, 
răutăcioasă, cu privire şireată, cu ochii de un gri deschis şi 
gene albe. 


— Ce înseamnă asta? întreba într-un final Lestrade. Ce ai 
făcut tot timpul acesta, ei? 

Oldacre râse forţat, retrăgându-se din faţa chipului roşu 
de furie al detectivului. 

— Nu am făcut nici un rău. 

— Nici un rău? Ai făcut tot ce ţi-a stat în putere ca să 
spânzuri un nevinovat. Dacă nu ar fi fost domnul de aici, nu 
sunt sigur că nu ai fi reuşit. 

Mizerabilă creatura începu să se smiorcăie. 

— Desigur, domnule, nu a fost decât o farsă. 

— Aha! O farsă, nu-i aşa? Îţi promit că nu o să apuci să râzi 
pe seama ei. Du-l jos şi ţine-l în sufragerie până vin. 
Domnule Holmes, continuă el după ce restul plecaseră, nu 
puteam vorbi în faţa ofiţerilor, dar în prezenţa doctorului 
Watson nu mă deranjează să spun că acesta este cel mai 
inteligent lucru pe care l-ai făcut până acum, deşi pentru 
mine este un mister cum ai reuşit. Ai salvat viaţa unui băiat 
nevinovat şi ai prevenit un scandal grav care mi-ar fi stricat 
reputaţia în poliţie. 

Holmes zâmbi şi-l bătu pe Lestrade pe umăr. 

— În loc de a fi stricată, dragul meu domn, vei afla că 
reputaţia ţi-a crescut enorm. Fă doar câteva schimbări în 
raportul pe care-l scriai şi vor înţelege că nu-i aşa de uşor 
să arunci praf în ochii inspectorului Lestrade. 

— Şi nu vrei să figureze şi numele tău? 

— Deloc. Munca în sine este răsplata mea. Poate că îmi voi 
primi recunoaşterea în viitor, când voi permite zelosului 
meu cronicar să-şi mai publice o dată scrierile... Ei, 
Watson? Acum, să vedem unde se ascundea şobolanul ăsta. 

Un perete despărțitor din scânduri şi mortar fusese ridicat 
pe coridor la doi metri de capăt şi o uşă ascunsă cu viclenie 
în el. Înăuntru era luminat prin nişte deschizături în 
cornişă. Mai era ceva mobilă şi o rezervă de mâncare şi apa 
împreuna cu nişte cărţi şi nişte hârtii. 

— Iată avantajul unui constructor, spuse Holmes, când 
ieşeam. A reuşit să-şi facă singur propria ascunzătoare, fără 


vreun complice... desigur, cu excepţia iubitei sale menajere 
pe care nu aş pierde timpul şi aş băga-o în aceeaşi oală, 
Lestrade. 

— Voi ţine cont de sfatul tău. Dar cum ai ştiut de locul 
acesta, domnule Holmes? 

— Eram convins că individul era ascuns undeva în casă. 
Când am mers pe coridor şi mi-am dat seama că este cu 
şase paşi mai scurt decât cel de dedesubt, mi s-a părut 
foarte clar unde era. M-am gândit că nu ar avea curaj să 
rămână ascuns în faţa unei alarme de foc. Desigur, am fi 
putut să intrăm şi să-l ridicăm, dar m-a amuzat să-l văd cum 
se dă de gol; şi apoi, îţi eram dator cu o farsă, Lestrade, 
pentru felul în care mi-ai râs în nas azi-dimineaţă. 

— Ei bine, domnule, cu siguranţă acum suntem chit. Dar 
cum Dumnezeului ştiai că este chiar în casă? 

— Amprentă, Lestrade. Ai spus că este finalul şi aşa a şi 
fost, dar în cu totul alt sens. Ştiam că nu fusese acolo ieri. 
Acord mare atenţie detaliilor, aşa cum poate ai observat, 
cercetasem holul şi eram sigur că peretele fusese curat. 
Prin urmare, amprenta fusese pusă acolo în timpul nopţii. 

— Dar cum? 

— Foarte uşor. Când au fost sigilate pachetele, Jonas 
Oldacre l-a pus pe McFarlane să verifice unul dintre sigilii şi 
astfel a pus degetul mare pe ceară moale. A fost o mişcare 
atât de rapidă şi de normală încât îndrăznesc să spun că 
nici tânărul nu-şi aduce aminte. E foarte posibil să se fi 
întâmplat chiar aşa şi poate că nici Oldacre nu şi-a dat 
seama la ce-i va folosi. În timp ce se gândea la caz în 
bârlogul lui, deodată şi-a dat seama ce proba 
incriminatoare putea fabrica împotriva lui McFarlane, 
folosind amprenta aceea. A fost cel mai uşor lucru din lume 
pentru el să ia ceară de pe sigiliu, s-o înmoaie în cât sânge 
putea curge dintr-o înţepătură şi s-o pună pe perete în 
timpul nopţii, ori el, ori menajera. Dacă examinezi 
documentele pe care le-a luat cu el în ascunzătoare, pot să 
pun rămăşag că vei găsi sigiliul cu amprenta pe el. 


— Minunat! exclamă Lestrade. Minunat! După cum spui, 
totul e limpede. Dar care a fost motivul acestei înşelăciuni, 
domnule Holmes? 

Mi s-a părut amuzant să văd cum comportamentul 
autoritar al detectivului se schimbase dintr-o dată în 
comportamentul unui copil care pune întrebări 
învățătorului sau. 

— Păi nu cred că e greu de explicat. Persoana care 
aşteaptă acum jos este un om bătrân, ranchiunos, 
răzbunător. Ştiai că odată a fost refuzat de mama lui 
McFarlane? Nu sti-ai! 'Ţi-am spus să te duci mai întâi la 
Blackheath şi apoi la Norwood. Ei bine, aceasta jignire, cum 
a considerat-o el, i-a înveninat mintea haina, intriganta şi 
toată viaţa a tânjit după răzbunare, dar nu a găsit niciodată 
ocazia. În ultimii doi ani, lucrurile i-au fost potrivnice - 
speculaţii secrete, cred - şi se găsea în impas. Se hotărăşte 
să-şi însele creditorii şi, în acest scop, plăteşte sume mari 
de bani unui anume domn Cornelius care cred că este tot 
el, sub alt nume. Încă nu am dat de urma acestor cecuri, 
dar sunt sigur că banii au fost depuşi sub acest nume în 
vreun oraş din provincie unde Oldacre a dus din când în 
când o dublă existenta. Intenţiona să-şi schimbe numele 
definitiv, să scoată banii şi să dispară, începându-şi viaţa din 
nou, în altă parte. 

— Da, se prea poate... 

— S-a gândit că prin dispariţia sa ar fi eliminat orice 
posibilitate de a fi descoperit şi, în acelaşi timp, ar fi avut 
parte de o amplă şi zdrobitoare răzbunare asupra vechii lui 
iubite, dacă dădea impresia că fusese ucis de unicul ei fiu. A 
fost o capodoperă de răutate şi a dus-o la bun sfârşit ca un 
maestru. Ideea cu testamentul care ar fi dat evident motivul 
crimei, vizita secretă, neştiută de părinţii lui, reținerea 
bastonului, sângele şi resturile animale, şi nasturii din stiva 
de lemne, totul a fost admirabil. A fost o plasa din care, 
acum câteva ore, mi se părea că nu exista nici o scăpare 
posibilă. Dar nu a avut calitatea supremă a artistului, nu a 


ştiut când să se oprească. A vrut să îmbunătăţească ceea ce 
era deja perfect... să strângă laţul în jurul gâtului nefericitei 
victime... şi a stricat totul. Să coborâm, Lestrade. Am o 
întrebare, doua să-i pun. 

Perfida fiinţă era aşezată în propriul salon, încadrata de 
doi poliţişti. 

— A fost o glumă, bunul meu domn, o farsă, nimic mai 
mult, se smiorcăia fără încetare. Vă asigur, domnule, că m- 
am ascuns doar ca să văd efectul dispariţiei mele şi sunt 
sigur că nu aţi fi lăsat să i se întâmple vreun rău bietului 
McFarlane. 

— Asta va decide judecătorul, spuse Lestrade. Oricum veţi 
fi acuzat de conspirație dacă nu de tentativa de omor. 

— Şi probabil vei afla că creditorii dumitale vor bloca 
contul bancar al domnului Cornelius, completa Holmes. 

Omuleţul tresări şi-şi întoarse privirea perfidă spre 
prietenul meu. 

— Trebuie să vă mulţumesc pentru multe lucruri, zise el. 
Poate că într-o zi îmi voi plăti datoria. 

Holmes zâmbi indulgent. 

— Mă gândesc că vei fi ocupat câţiva ani, spuse el. Apropo, 
ce ai pus în stiva de lemne, lângă pantalonii tăi vechi? Un 
câine mort, sau un iepure sau ce? Nu vrei să spui? Vai de 
mine, nu eşti deloc amabil! Bine, îndrăznesc să spun că vreo 
doi iepuri ar fi de ajuns pentru sânge şi pentru rămăşiţele 
carbonizate. Dacă vei scrie vreodată o relatare a cazului, 
Watson, poţi să spui că erau iepuri. 

III. Aventura omuleţilor dansatori. 

Holmes şedea în tăcere de câteva ore, cu spatele său lung 
şi subţire aplecat deasupra unui vas cu substanţe chimice în 
care prepara un produs extrem de urât mirositor. Capul îi 
era aplecat în piept şi, din punctul meu de vedere, arata ca 
o pasăre ciudată, uscăţivă, cu penajul de un gri şters şi o 
creastă neagră. 

— Aşadar, Watson, spuse el deodată, nu ai de gând să 
investeşti în acţiuni sud-africane? 


Am tresărit de uimire. Oricât de obişnuit eram cu 
abilităţile uluitoare ale lui Holmes, aceasta subită invazie în 
gândurile mele cele mai intime îmi era total inexplicabilă. 

— De unde Dumnezeului ai ştiut asta? am întrebat. 

Se răsuci cu scaunul, cu o eprubetă aburindă în mâna şi o 
privire amuzată în ochi-i afundaţi în orbite. 

— Hai, Watson, mărturiseşte că te-am luat prin 
surprindere, spuse el. 

— Recunosc. 

— Ar trebui să te oblig să semnezi că ai recunoscut. 

— De ce? 

— Pentru că în cinci minute vei spune că totul e absurd de 
simplu. 

— Bineînţeles că nu voi spune aşa ceva. 

— Vezi tu, dragul meu Watson - îşi propti eprubeta în 
suport şi începu să vorbească cu aerul unui profesor care se 
adresează clasei -, în realitate nu este chiar aşa de greu să 
îmbini o serie de deducţii, fiecare pe baza precedentei şi 
fiecare, la rândul ei, simplă. Dacă după ce faci aşa, elimini 
deducţiile centrale şi prezinţi audienței doar punctul de 
început şi concluzia, se poate produce un efect uimitor, deşi 
probabil doar de faţadă. Acum, nu a fost chiar greu, prin 
inspectarea liniilor fine dintre degetul mare şi cel arătător 
al mâinii stângi, m-am asigurat că nu ai de gând să-ţi 
investeşti modestul capital în minele de aur. 

— Nu văd legătura. 

— Se prea poate; dar îţi voi arăta imediat care e legătura. 
lată verigile lipsa dintr-o succesiune foarte simplă: 1. Ai 
avut creta între degetul mare şi cel arătător al mâinii stângi 
când te-ai întors aseară de la club. 2. Ai ţinut creta în mâna 
când ai jucat biliard, ca să nu alunece tacul. 3. Nu joci 
biliard decât cu Thurston. 4. În urmă cu patru săptămâni 
mi-ai spus că Thurston avea nişte acţiuni ale unor 
proprietăţi sud-africane care aveau să expire într-o lună şi 
pe care dorea să le împartă cu tine. 5. Carnetul tău de 


cecuri este încuiat la mine în sertar, iar tu nu mi-ai cerut 
cheia. 6. Nu ai de gând să-ţi investeşti banii astfel. 

— E absurd de simplu! strigai. 

— Chiar aşa, spuse el uşor iritat. Orice problemă pare de-a 
dreptul puerila când îţi este explicată. lată una neexplicată. 
Vezi ce poţi să înţelegi din asta, amice Watson. 

Aruncă pe masă o foaie de hârtie şi se întoarse din nou la 
analizele sale chimice. 

M-am uitat cu mirare la hieroglifele absurde de pe hârtie. 

— A, asta este părerea ta! 

— Ce altceva ar putea fi? 

— Asta este nerăbdător să afle domnul Hilton Cubitt de pe 
moşia Riding Thorpe din Norfolk. Această mică ghicitoare a 
venit cu prima transa a poştei, iar el urma să vină cu 
următorul tren. Sună cineva la uşă, Watson. Naş fi foarte 
uimit dacă ar fi chiar el. 

Pe scara s-au auzit paşi grei şi în secunda următoare, în 
cameră intră un domn înalt, roşcat, proaspăt bărbierit, ai 
cărui ochi şi obraji îmbujoraţi dovedeau că trăise departe 
de ceața din strada Baker. Pe măsură ce intra, părea să 
aducă cu el o boare din aerul tare, proaspăt, înviorător, de 
pe coasta de est. Am dat mâna şi se pregătea să se aşeze 
când îi căzură ochii pe hârtia cu însemnele stranii pe care 
tocmai le examinasem şi le lăsasem pe masă. 

— Ei bine, domnule Holmes, ce înţelegi din asta? întreba. 
Mi s-a spus că vă plac misterele cât mai ciudate şi nu cred 
că veţi găsi unul mai ciudat ca acesta. Am trimis hârtia mai 
devreme ca să aveţi timp să o studiaţi până vineri. 

— Cu siguranţă este un lucru ciudat, spuse Holmes. La 
prima vedere pare să fie o farsă copilărească. Consta dintr- 
un număr de siluete mici şi absurde care dansează pe 
hârtia pe care sunt desenate. De ce să acordaţi importanţa 
unui lucru atât de grotesc? 

— N-ar fi trebuit, domnule Holmes. Dar soţia mea i-a 
acordat importanta. O sperie de moarte. Nu spune nimic, 


dar văd teroarea din ochii ei. locmai de aceea vreau să-i 
dăm de capăt. 

Holmes ridica hârtia astfel încât lumina cădea pe ea în 
întregime. Era o pagină ruptă dintr-o agendă. Holmes o 
examina un timp şi apoi o împături cu grijă şi o puse în 
buzunar. 

— Cazul acesta promite să fie unul foarte interesant şi 
neobişnuit, spuse el. Mi-aţi oferit câteva detalii în scrisoare, 
domnule Hilton Cubitt, dar v-aş rămâne dator dacă aţi fi 
amabil să le reluaţi pentru amicul meu, doctorul Watson. 

— Nu sunt un povestitor prea bun, spuse vizitatorul nostru 
împletindu-şi şi despletindu-şi nervos mâinile mari, 
puternice. Să mă întrebaţi ce nu vă este clar. Voi începe cu 
momentul căsătoriei mele de anul trecut; dar mai întâi aş 
vrea să spun că, deşi nu sunt un om bogat, familia mea este 
stabilită la Ridling Thorpe de cinci secole şi nu exista familie 
mai renumită în comitatul Norfolk. Anul trecut am venit la 
Londra cu ocazia jubileului şi am tras la o pensiune din 
Russel Square pentru că acolo stătea Parker, vicarul 
parohiei noastre. Era acolo o domnişoară americană... se 
numea Patrick... Elsie Patrick. Am devenit într-un fel 
prieteni, iar până la sfârşitul lunii eram îndrăgostit lulea. 
Ne-am căsătorit pe ascuns la oficiul civil şi ne-am întors la 
Norfolk ca un cuplu căsătorit. Poate credeţi că este o 
nebunie, domnule Holmes, ca un bărbat dintr-o familie 
bună, cu renume, să se căsătorească astfel neştiind nimic 
despre soţia şa sau despre familia ei; dar, dacă aţi vedea-o 
şi aţi cunoaşte-o, aţi înţelege. Elsie a fost foarte cinstită cu 
mine în privinţa asta. Nu pot spune că nu mi-a oferit ocazia 
să mă retrag dacă aş fi vrut. „Am cunoscut oameni foarte 
neplăcuţi la viaţa mea”, mi-a spus. „Aş vrea să uit totul. Aş 
prefera să nu vorbesc niciodată despre trecutul meu, 
pentru că este foarte dureros pentru mine. Dacă mă iei, 
Hilton, vei lua o femeie care nu are de ce să se ruşineze; 
dar va trebui să te mulţumeşti cu cuvântul meu şi să-mi 
permiţi să nu spun nimic despre trecutul meu înainte de 


momentul când voi fi a ta. Dacă aceste condiţii sunt prea 
grele, atunci întoarce-te la Norfolk şi lasă-mă să trăiesc în 
singurătatea mea, aşa cum m-ai găsit”. Mi-a spus aceste 
cuvinte chiar în ziua dinaintea nunţii noastre. lam spus că 
sunt de acord să ne căsătorim în condiţiile impuse de ea şi 
m-am ţinut de cuvânt. Ei bine, suntem căsătoriţi de un an şi 
am fost fericiţi. Dar acum o lună, pe la sfârşitul lunii iunie, 
am remarcat pentru prima dată semne de necaz. Într-o 
bună zi, soţia mea primi o scrisoare din America. Am văzut 
timbrul american. S-a albit la faţă, a citit scrisoarea şi a 
aruncat-o în foc. Nu mi-a vorbit despre scrisoare şi nici eu 
n-am întrebat... promisiunea e promisiune; dar din acel 
moment nu a mai avut o clipă de linişte. Pe chipul ei se 
citeşte permanent teama... de parcă tot s-ar aştepta la 
ceva. Ar face bine dacă ar avea încredere în mine. Şi-ar da 
seama că îi sunt cel mai bun prieten. Dar, până nu vorbeşte, 
nu am ce să vă spun. Trebuie totuşi să vă spun, domnule 
Holmes, că este o femeie demnă de încredere şi, orice 
probleme ar fi avut în trecut, vina nu a fost a ei. Eu sunt 
doar un biet moşier, dar nu e om în Anglia care să pună 
onoarea familiei sale mai prejos decât mine. Ea ştie asta 
bine şi o ştie dinainte de a se fi măritat cu mine. Nu ar păta 
niciodată renumele familiei... sunt sigur de asta. Ei bine, 
acum am ajuns la partea ciudată a poveştii mele. În urmă cu 
o săptămână - marţea trecută - am găsit desenaţi pe 
pervazul ferestrei câţiva omuleţi absurzi care dansau, la fel 
ca aceştia de pe foaie. Erau făcuţi cu cretă. Am crezut că îi 
făcuse grăjdarul, dar băiatul a jurat că nu ştie nimic. 
Oricum, fuseseră desenaţi în timpul nopţii. Am şters 
desenul şi numai soţiei mele i-am spus despre acest 
incident. Spre surpriza mea, ea a luat lucrurile foarte în 
serios şi m-a implorat să o las să-i vadă dacă mai apăreau. 
Timp de o săptămână nu s-a întâmplat nimic şi apoi, ieri- 
dimineaţă, am găsit hârtia aceasta pe cadranul solar din 
grădină. l-am arătat-o lui Elsie şi ea a leşinat. De atunci 
arată de parcă ar visa, pe jumătate adormită şi cu o 


permanentă teama în privire. Atunci v-am scris şi v-am 
trimis hârtia, domnule Holmes. Nu era ceva care să pot 
arăta poliţiei pentru că ar fi râs de mine, dar 
dumneavoastră îmi veţi spune ce să fac. Nu sunt bogat, dar 
dacă soţia mea este în pericol, aş da şi ultimul ban ca s-o 
protejez. 

Era o fiinţă plăcută acest bărbat de vită veche, simplu, 
onest şi blând, cu ochi sinceri, albaştri şi faţa lată şi plăcută. 
Dragostea pentru soţia lui şi încrederea în ea i se citeau pe 
fată. Holmes îi ascultase povestea cu mare atenţie, iar acum 
şedea gândindu-se în tăcere. 

— Domnule Cubitt, spuse el, nu credeţi că cel mai bine ar 
fi să vă adresaţi direct soţiei dumneavoastră şi s-o rugaţi să 
vă împărtăşească secretul ei? 

Hilton Cubitt scutură capul său masiv. 

— Promisiunea e promisiune, domnule Holmes. Dacă Elsie 
ar fi vrut, mi-ar fi povestit. Dacă nu, nu-i voi forţa 
încrederea. Dar am tot dreptul să acţionez de unul singur... 
şi asta voi face. 

— Atunci vă voi ajuta din toată inima. În primul rând aţi 
auzit să fi fost străini prin vecinătate? 

— Nu. 

— Presupun că este un loc foarte liniştit. Prezenţa unei 
figuri noi ar da naştere la comentarii? 

— În imediata vecinătate, da. Dar avem câteva adăpători 
nu foarte departe, iar fermierii iau oameni cu chirie. 

— În mod evident, aceste hieroglife au o semnificaţie. Dacă 
este una aleatorie, ne va fi imposibil să rezolvăm cazul. Pe 
de altă parte, dacă sunt legate între ele, nu am nici o 
îndoiala că vom desluşi cazul. Dar aceasta mostră este 
insuficientă şi nu pot face nimic, iar faptele prezentate sunt 
atât de vagi încât nu avem nici o bază pentru investigaţii. V- 
aş ruga să vă întoarceţi la Norfolk, să fiţi foarte atent la tot 
ce se întâmpla şi să faceţi o copie exactă a omuleţilor care 
vor mai apărea. Mare păcat că nu avem reproducerea celor 
desenaţi cu creta pe pervaz. De asemenea, cercetaţi discret 


persoanele străine din zonă. Când veţi avea dovezi noi, 
veniţi din nou la mine. Acesta este cel mai bun sfat pe care 
vi-l pot da, domnule Hilton Cubitt. Dacă sunt evenimente 
noi, presante, sunt oricând dispus să vin să vă văd la 
Norfolk. 

După ce întrevederea a luat sfârşit, Sherlock Holmes a 
rămas foarte gânditor şi în următoarele zile l-am văzut 
luând de câteva ori hârtia din agendă, privind lung şi serios 
la desenele ciudate de pe ea. Cu toate acestea, nu a scos 
nici un cuvânt referitor la toată treaba până într-o după- 
amiază, cam două săptămâni mai târziu. Tocmai ieşeam 
când mă strigă înapoi. 

— Mai bine ai sta aici, Watson. 

— De ce? 

— Pentru că azi-dimineaţă am primit o telegramă de la 
Hilton Cubitt... 'Ţi-l aduci aminte pe Hilton Cubitt, cu 
omuleţii dansatori? Trebuia să ajungă în stradă Liverpool la 
ora unu şi douăzeci de minute. Poate ajunge dintr-o clipă în 
alta. Am înţeles din telegrama că au avut loc noi incidente 
importante. 

Nu am avut mult de aşteptat pentru că moşierul nostru din 
Norfolk a venit direct din staţie, cât de repede a putut, cu 
birja. Părea îngrijorat şi deprimat, avea ochii obosiţi şi 
fruntea încruntata. 

— Începe să mă enerveze treaba asta, domnule Holmes, 
spuse el afundându-se obosit într-un fotoliu. E destul de 
neplăcut să te simţi înconjurat de persoane nevăzute, 
necunoscute, care au ceva planificat pentru tine; dar când, 
pe lângă asta, ştii că îţi omoară soţia puţin câte puţin, 
atunci devine mai mult decât poate îndura un om. Se stinge 
din cauza asta... pur şi simplu se stinge sub ochii mei. 

— Tot nu a spus nimic? 

— Nu, domnule Holmes, nu a spus nimic. Şi totuşi, au fost 
momente când sărmana fată a vrut să vorbească şi cu toate 
acestea nu a îndrăznit. Am încercat s-o ajut, dar pot să spun 
că am făcut-o cu stângăcie şi mai degrabă am speriat-o. Mi- 


a vorbit despre familia mea veche, de reputaţia noastră în 
comitat şi de cât de mândri suntem de onoarea noastră 
nepătată, şi de fiecare dată am simţit că vroia să ajungă la 
ceva; dar, cumva, se oprea înainte de a ajunge acolo. 

— Dar aţi aflat ceva dumneavoastră, de unul singur? 

— Multe, domnule Holmes. Am pentru dumneavoastră 
câteva desene noi cu omuleţi dansând ca să le examinaţi şi, 
ceva ce e mai important, l-am văzut pe individ. 

— Pe cine, pe cel care îi desenează? 

— Da, l-am văzut desenând. Dar să vă spun totul în ordine. 
Când m-am întors din vizită făcută dumneavoastră, primul 
lucru pe care l-am văzut în dimineaţa următoare a fost o 
colecţie proaspătă de omuleţi dansând. Fuseseră desenaţi 
cu creta pe uşa neagră de lemn a atelierului care este lângă 
peluza, în dreptul ferestrelor din faţă. Am făcut o copie 
fidelă şi iat-o. 

Desfăcu o hârtie şi o puse pe masă. 

— Iată o copie a hieroglifelor. 

— Excelent! exclamă Holmes. Excelent! Continuă, te rog. 

— După ce am făcut copia, am şters urmele; dar două zile 
mai târziu, dimineaţa, a apărut o altă inscripţie. Am aici o 
copie. 

Holmes îşi freca mâinile şi chicoti de plăcere. 

— Acumulam rapid material, spuse el. 

— Trei zile mai târziu am găsit un mesaj mâzgălit pe o 
foaie de hârtie, pus sub o piatră, pe cadranul solar. Iată-l. 
După cum vedeţi, literele sunt aceleaşi ca la cel de dinainte. 
După aceea m-am hotărât să stau şi să aştept; aşa că mi-am 
luat revolverul şi m-am aşezat la birou, care are vedere 
spre peluza şi grădina. Pe la două dimineaţa, eram aşezat 
lângă fereastră, într-un întuneric total, în afară de lumina 
lunii, când am auzit paşi în spatele meu şi am văzut-o pe 
soţia mea în halat. M-a rugat să vin în pat. l-am spus 
deschis că vroiam să văd cine este cel care ne joacă farse 
atât de absurde. Mi-a răspuns că era doar o farsă fără nici 
un sens şi că ar trebui să nu o bag în seamă. 


— Dacă într-adevăr te deranjează, Hilton, putem să facem 
o călătorie împreuna şi aşa uitam neplăcerea. 

— Ce, să ne alunge din propria casă un farseur? am 
strigat. Păi o să râdă tot comitatul de noi. 

— Hai, vino în pat, mi-a spus, şi vorbim dimineaţa. 

— Deodată, cum vorbea, am văzut la lumina lunii cum se 
albea la faţă şi mâna i se încleştase pe umărul meu. Ceva se 
mişca în atelierului. Am văzut o siluetă neagră 
furişându-se tiptil după colţ care se ghemui în dreptul uşii. 
Am luat pistolul şi m-am repezit să ies când soţia mea îşi 
aruncă braţele în jurul meu şi mă strânse puternic. Am 
încercat să o desprind de mine, dar până am deschis uşa şi 
am ajuns la casă, fiinţa dispăruse. Totuşi, a lăsat un set de 
semne că a fost acolo pentru că pe uşa era acelaşi 
aranjament dansând care mai apăruse de două ori şi pe 
care l-am copiat pe acea hârtie. Nu mai era nici urmă de 
individ nicăieri, deşi am căutat peste tot. Şi ceea ce este 
uimitor este că trebuie să fi fost acolo tot timpul pentru că 
de dimineaţă când am examinat din nou uşa, mai mâzgălise 
câteva desene sub rândul pe care deja îl văzusem. 

— Ai acel desen? 

— Da, este foarte scurt, dar am făcut o copie şi iat-o. 

Scoase din nou o hârtie. 

— Spune-mi, rosti Holmes - şi vedeam în ochii lui cât de 
entuziasmat era -, era o adăugire faţă de primul sau părea 
total separat? 

— Era pe altă parte a uşii. 

— Excelent! Este de departe cel mai important lucru 
pentru scopul nostru. Sunt plin de speranţă. Acum, 
domnule Hilton Cubitt, continua, te rog acea propoziţie 
extrem de interesantă. 

— Nu mai am ce să spun, domnule Holmes, exceptând 
faptul că am fost extrem de supărat pe soţia mea pentru că 
m-a ţinut când puteam să-l prind pe ticălosul acela care se 
ascundea. Mi-a spus că se temea să nu mi se întâmple ceva. 
Pe moment m-am gândit că poate se temea că lui să nu i se 


întâmple ceva pentru că nu-mi ieşea din cap că m-a ţinut 
când puteam să-l prind pe ticălosul acela, ca ea ştie cine 
este acel bărbat şi ce vroia să spună cu acele semne bizare. 
Dar, domnule Holmes, tonul vocii soţiei mele şi privirea din 
ochii ei nu lasă loc de îndoiala şi sunt sigur că într-adevăr 
de siguranţa mea se temea. Acesta este întregul caz, iar 
acum vreau sfatul dumitale în legătură cu ce voi face. Eu 
mă gândesc să pun vreo şase din flăcăii mei de la fermă să 
se ascundă în tufişuri şi, când apare individul ăsta din nou, 
să-i dea o bătaie încât să ne lase în pace pe viitor. 

— Mă tem că este un caz prea complex pentru remedii 
atât de uşoare, spuse Holmes. Cât timp poţi sta în Londra? 

— Trebuie să mă întorc azi. Nu mi-aş lăsa soţia singură o 
noapte întreaga pentru nimic în lume. Este foarte nervoasă 
şi m-a rugat să mă întorc. 

— Cred că ai dreptate. Dar, dacă ai fi putut rămâne, peste 
o zi sau două aş fi putut să vin cu tine. Între timp lasă-mi 
mie hârtia asta şi cred că este foarte posibil să te vizitez 
curând şi să am informaţii valoroase despre cazul tău. 

Sherlock Holmes şi-a păstrat comportamentul calm, 
profesional până când vizitatorul nostru ne-a părăsit, deşi 
pentru mine, care îl ştiam atât de bine, era uşor să-mi dau 
seama că era profund exaltat. În momentul în care spatele 
lat al lui Hilton Cubitt a dispărut din uşa, tovarăşul meu se 
repezi la masă, aşeză în faţa lui toate fâşiile de hârtie cu 
omuleţii dansatori şi se adânci într-un calcul complicat şi 
minuţios. Timp de două ore l-am urmărit umplând foaie 
după foaie cu forme şi litere, atât de absorbit de sarcina lui 
încât, în mod evident, uitase de prezenţa mea. Câteodată 
făcea progrese, aşa că fluiera şi cânta pe măsură ce lucra; 
câteodată era nedumerit şi stătea răstimpuri lungi cu 
sprâncenele încruntate şi privirea absentă. În final sari de 
la masa cu un strigăt de satisfacţie şi merse de colo-colo 
prin cameră, frecându-şi mâinile. Apoi scrise o telegramă 
pe un formular. 


— Dacă răspunsul la telegrama este după cum mă aştept, 
vei avea un caz drăguţ de adăugat la colecţie, Watson, 
spuse el. Sper că ne vom putea duce la Norfolk mâine şi-i 
vom duce amicului nostru veşti clare referitoare la secretul 
neliniştii sale. 

Mărturisesc că eram foarte curios, dar ştiam că lui Holmes 
îi place să facă dezvăluirile când şi cum consideră el că e 
bine; aşa că am aşteptat până când ar considera că e bine 
să se încreadă în mine. 

Dar răspunsul la telegrama a întârziat şi au urmat două 
zile de nerăbdare, timp în care Holmes tresărea la fiecare 
clinchet al soneriei. În seara celei de-a doua zi sosi o 
scrisoare de la Hilton Cubitt. Totul era în regulă cu el, cu 
excepţia unei inscripţii mari care apăruse în acea dimineaţă 
pe piedestalul cadranului solar. Anexase şi o copie. 

Holmes se aplecă pentru câteva minute asupra frizei cu 
arabescuri, pentru că apoi, dintr-o dată, să se ridice în 
picioare cu un strigăt de surpriză şi teamă. Fata îi era 
palidă de anxietate. 

— Am permis acestui lucru să meargă prea departe, spuse 
el. Există vreun tren către North Walsham în seara asta? 

Am găsit orarul trenurilor. Ultimul tren tocmai plecase. 

— Atunci vom servi micul-dejun devreme şi vom lua primul 
tren de dimineaţă, spuse Holmes. Este nevoie urgentă de 
prezenţa noastră. Ah! uite şi cablograma mult-aşteptata. O 
secundă, doamna Hudson; s-ar putea să am un răspuns. Nu, 
este aşa cum ne-am aşteptat. Acest mesaj îmi întăreşte 
credinţa că nu ar mai trebui să pierdem nici o oră ca să-l 
înştiinţăm pe Hilton Cubitt cum stau lucrurile, pentru că 
moşierul nostru simplu din Norfolk se afla încâlcit într-o 
pânza stranie şi periculoasă. 

Într-adevăr aşa s-a dovedit a fi şi, pe măsură ce mă apropii 
de concluzia sumbră a poveştii care mie mi s-a părut 
puerila şi bizară, trăiesc din nou groaza şi oroarea care ne- 
au copleşit. Aş vrea să fi avut un final mai frumos pentru 
cititorii mei, dar acestea sunt cronicile şi trebuie să urmez 


prin crizele întunecate straniul curs al evenimentelor care 
timp de câteva zile au făcut ca moşia Ridling Thorpe să fie 
pe buzele tuturor. 

De-abia am ajuns la North Walsham şi am menţionat 
numele destinaţiei noastre când şeful de gara se grăbi spre 
noi. 

— Presupunem că sunteţi detectivi din Londra? ne întreba 
el. 

O privire supărată copleşi chipul lui Holmes. 

— Ce va face să credeţi asta? 

— Pentru că tocmai a trecut inspectorul Martin din 
Norwich. Dar poate sunteţi chirurgi. Nu e moartă... sau cel 
puţin nu era conform ultimelor spuse. Poate că aţi venit să o 
salvaţi... deşi nu ar servi decât pentru spânzurătoare. 

Fruntea lui Holmes se înnegrise de nervozitate. 

— Ne îndreptam spre moşia Ridling Thorpe, spuse el, dar 
nu am auzit nimic despre ce s-a întâmplat acolo. 

— E ceva groaznic, făcu şeful de gară. Sunt împuşcaţi 
amândoi, şi domnul Hilton Cubitt, şi soţia lui. Ea l-a 
împuscat şi apoi s-a împuscat singura - aşa spun servitorii. 
El este mort, iar ea este disperată. Doamne, Doamne, una 
din cele mai vechi şi mai onorabile familii din Comitatul 
Norfolk! 

Fără să spună un cuvânt, Holmes se repezi într-o trăsură şi 
nu deschise gura pe tot parcursul celor şapte mile cât am 
călătorit. Rareori l-am văzut atât de mâhnit. A fost tulburat 
pe întreg parcursul călătoriei noastre spre oraş şi am 
observat că citise ziarele de dimineaţă cu o atenţie 
neliniştită; dar acum, după ce a realizat brusc că i s-au 
îndeplinit cele mai mari temeri, l-au cuprins melancolia şi 
îngândurarea. Se lăsă pe spate, pierdut în speculaţii 
neclare. Şi totuşi multe lucruri din jurul nostru erau 
interesante întrucât treceam printr-o zonă unică în Anglia, 
unde câteva colibe împrăştiate reprezentau actuala 
populaţie şi de fiecare parte biserici enorme cu turnuri 
pătrate se înălţau din peisajul verde, plat, vorbind oarecum 


despre gloria şi prosperitatea vechii Anglii de Est. În final, 
deasupra marginii verzi a coastei Norfolkului, se zări 
marginea violeta a Marii Nordului, iar birjarul îşi îndrepta 
biciul către două frontoane vechi din cărămidă şi cherestea 
care răsăreau deasupra unei dumbraăvi. 

— Asta-i moşia Ridling Thorpe, ne informa. 

Când ne apropiam de porticul uşii principale, am remarcat 
în faţa acesteia, lângă terenul de tenis, atelierul negru şi 
cadranul solar cu piedestal despre care auzisem în 
împrejurări atât de stranii. Un bărbat iute şi mărunt, cu un 
mers rapid, alert şi mustaţa cernită, tocmai coborâse dintr- 
un docar. S-a prezentat ca fiind inspectorul Martin de la 
corpul polițienesc din Norfolk şi s-a arătat destul de uimit 
când a auzit numele tovarăşului meu. 

— Dar, domnule Holmes, crima s-a comis de-abia azi 
dimineaţă la ora trei. Cum aţi putut să auziţi de la Londra şi 
să veniţi la locul crimei o dată cu mine? 

— Am anticipat-o. Am venit în speranţa de a o împiedica. 

— Atunci trebuie să aveţi vreo dovadă importantă, despre 
care noi nu ştim, pentru că se spune că erau un cuplu 
foarte unit. 

— Am doar omuleţilor dansatori, spuse Holmes. Vă 
voi explica problema mai târziu. Între timp, din moment ce 
este prea târziu să mai previn această tragedie, sunt 
extrem de nerăbdător să folosesc cunoştinţele pe care le 
posed pentru a mă alătura investigaţiei dumneavoastră sau 
preferaţi să acţionez independent? 

— Aş fi mândru dacă ne-am uni forţele în această 
investigaţie, domnule Holmes, mărturisi sincer inspectorul. 

— În acest caz, m-aş bucura să aud ce dovezi aveţi şi să 
cercetez locurile, fără nici o secundă de întârziere inutilă. 

Inspectorul Martin a avut inspiraţia să-l lase pe amicul 
meu să facă lucrurile în propria maniera şi s-a mulţumit să 
noteze cu grijă rezultatele. Din camera domnului Hilton 
Cubitt tocmai coborâse chirurgul local, un bărbat în vârsta, 
cu părul alb, care ne-a relatat că rănile doamnei erau 


severe, dar nu neapărat fatale. Glonţul trecuse prin partea 
frontală a creierului şi probabil că va mai trece un timp 
până va fi din nou conştientă. Cât despre dilema dacă a fost 
împuşcată sau s-a împuscat singură, glonţul fusese tras de 
la distanţă mică. În cameră s-a găsit doar un pistol şi două 
butoiaşe golite. Domnul Hilton Cubitt fusese împuscat în 
inimă. La fel de posibil ar fi fost ca el s-o fi împuscat pe ea şi 
mai apoi să se fi sinucis, pe cât de posibil era ca ea să fi fost 
criminală pentru că revolverul fusese găsit pe jos, între cei 
doi. 

— Cadavrul a fost mişcat? întreba Holmes. 

— N-am mişcat nimic, cu excepţia doamnei. Nu puteam s-o 
lăsăm raniţa, pe jos. 

— De cât timp sunteţi aici, doctore? 

— De la ora patru. 

— Altcineva? 

— Da, ofiţerul, aici de fată. 

— Şi nu aţi atins nimic? 

— Nimic. 

— Aţi acţionat cu multă discreţie. Cine v-a chemat? 

— Menajera, Saunders. 

— Ea a dat alarma? 

— Ea şi doamna King, bucătăreasa. 

— Unde sunt cele două acum? 

— Cred că în bucătărie. 

— Atunci cred că cel mai bine ar fi să le auzim de îndată 
povestea. 

Holul vechi, cu ferestre înalte, placat cu lemn de stejar, 
fusese transformat într-o scenă de investigaţie. Holmes 
stătea într-un scaun mare, demodat, ochii-i neînduplecaţi 
licărindu-i pe chipul palid. Citeam în privirea lui scopul bine 
definit de a-şi devota întreaga putere acestei căutări, până 
când clientul pe care nu reuşise să-l salveze va fi fost 
răzbunat. În rest, ciudatul grup era format din cochetul 
inspector Martin, bătrânul doctor de ţară cu părul alb, eu şi 
un apatic poliţist de ţară. 


Cele două femei şi-au spus povestea destul de clar. 
Fuseseră trezite din somn de sunetul unei explozii, urmată 
un minut mai târziu de o alta. Ele dormeau în camere 
alăturate şi doamna King a dat fuga la Saunders. Au 
coborât împreuna scările. Uşa de la birou era deschisă şi pe 
masa ardea o lumânare. Stăpânul lor zăcea cu faţa în jos în 
centrul camerei. Era mort. Soţia lui era ghemuită lângă 
fereastră, cu capul sprijinit de perete. Era grav rănită şi o 
parte din faţă era plină de sânge. Respira greu şi nu putea 
spune nimic. Atât holul, cât şi camera erau pline de fum şi 
de mirosul de praf de puşcă. Fereastră era sigur închisa şi 
încuiata pe dinăuntru. Ambele femei erau sigure de acest 
lucru. Imediat au trimis după medic şi după poliţist. Apoi, cu 
ajutorul grăjdarului şi a rândaşului, şi-au mutat stăpâna 
rănită în camera ei. Şi ea, şi soţul ei dormiseră în pat. Ea 
era îmbrăcată în rochie, el în halat peste pijama. Nimic din 
birou nu fusese mişcat. Din câte ştiau, între soţ şi soţie nu 
avusese loc nici o ceartă. Întotdeauna i-au privit ca pe un 
cuplu foarte unit. 

Acestea sunt principalele puncte din mărturiile 
servitoarelor. Ca răspuns la întrebarea inspectorului 
Martin, erau sigure ca toate uşile fuseseră încuiate pe 
dinăuntru şi ca nimeni nu ar fi putut fugi din casă. Ca 
răspuns la întrebarea lui Holmes, amândouă şi-au adus 
aminte că au simţit mirosul de praf de puşca din momentul 
în care au ieşit din camerele lor aflate la ultimul etaj. 

— Vă atrag atenţia asupra acestui lucru, spuse Holmes 
tovarăşului său în ale profesiei. lar acum cred că putem 
începe o examinare temeinică a camerei. 

Biroul s-a dovedit a fi o cameră mică, căptuşită cu cărţi pe 
trei pereţi şi o masă de scris aşezată în faţa unei ferestre 
obişnuite care dădea în grădină. Atenţia noastră s-a 
îndreptat în primul rând către cadavrul nefericitului moşier 
al cărui corp uriaş zăcea întins în mijlocul camerei. Hainele 
dezordonate arătau că fusese trezit în grabă din somn. 
Glonţul fusese tras din faţă şi rămăsese în corp după cea 


penetrat inima. Cert e ca moartea fusese instantanee şi 
nedureroasă. Nu erau urme de praf de puşcă pe halat sau 
pe mâini. Conform afirmațiilor chirurgului, doamna avea 
pete pe faţă, dar nu şi pe mâini. 

— Absența prafului de puşcă nu înseamnă nimic, dar 
prezenţa lui înseamnă totul, afirma Holmes. Dacă praful de 
la un cartuş prost pus nu se împrăştie în spate, atunci se 
pot trage oricâte focuri fără a lăsa vreun semn. Acum cred 
că poate fi mutat corpul domnului Cubitt. Doctore, 
presupun că nu aţi recuperat glonţul care a rănit-o pe 
doamna. 

— Va fi nevoie de o operaţie foarte complicată pentru asta. 
Dar încă mai sunt patru cartuşe în revolver. Două au fost 
trase, au fost provocate doua răni, astfel că am rezolvat 
problema celor două cartuşe. 

— Aşa s-ar părea, spuse Holmes. Poate îmi spuneţi şi cum 
rezolvaţi problema cartuşului care în mod evident a lovit 
marginea ferestrei? 

Se întoarse brusc, iar degetul lui lung şi subţire arata spre 
o gaură făcută prin cerceveaua de jos a ferestrei, la câţiva 
centimetri deasupra bazei. 

— În numele lui George! strigă inspectorul. Cum de ai 
văzut aia? 

— Pentru că am căutat-o. 

— Minunat! exclamă doctorul de ţară. Cu siguranţă aveţi 
dreptate, domnule. Aşadar, un al treilea foc a fost tras şi 
deci trebuie să fi fost prezentă o a treia persoană. Dar cine 
ar fi putut fi şi cum a putut fugi? 

— Asta este problema pe care urmează să o rezolvăm, 
răspunse Sherlock Holmes. Inspectore Martin, vă amintiţi 
că atunci când servitoarele au afirmat că mirosul de praf de 
puşcă se simţea din momentul în care au ieşit din cameră, 
eu am spus că acest detaliu este extrem de important? 

— Da, domnule; dar mărturisesc că nu înţeleg. 

— Sugera faptul că în momentul în care s-a tras, atât 
fereastră, cât şi uşa camerei erau deschise. Altfel fumul de 


la praful de puşcă nu s-ar fi putut răspândi atât de repede 
prin toată casa. Pentru asta era nevoie de curent în cameră. 
Şi totuşi, fereastra şi uşa au fost deschise pentru scurt timp. 

— Cum poţi dovedi asta? 

— Pentru ca lumânarea nu s-a topit. 

— Extraordinar! strigă inspectorul. Extraordinar! 

— Fiind sigur că fereastră a fost deschisă în momentul 
tragediei, mi-am dat seama că trebuie să mai fi fost o a treia 
persoană implicată, care a stat afară şi a tras prin fereastra 
deschisă. Orice foc îndreptat către această persoană ar lovi 
cerceveaua. M-am uitat şi, bineînţeles, acolo era urmă de la 
glonţ! 

— Dar cum a fost închisa şi încuiata fereastra? 

— Primul instinct al femeii ar fi să închidă şi să încuie 
fereastra. Dar ia uite! Ce este asta? 

Pe birou se afla poşeta unei doamne - o poşetă mică, 
cocheta, din piele de crocodil şi argint. Holmes o deschise 
şi-i varsă conţinutul. Înăuntru erau douăzeci de bancnote 
de 50 de lire emise de Banca Londrei, legate cu o bandă de 
cauciuc... Nimic mai mult. 

— Asta trebuie păstrat pentru că va fi probă la proces, 
spuse Holmes înmânându-i inspectorului geanta cu tot cu 
conţinut. 

— Acum ar fi cazul să ne lămurim cu acest al treilea glonţ 
care în mod clar a fost tras dinăuntru, după cum arata 
lemnul despicat. Aş dori s-o văd din nou pe doamna King, 
bucătăreasa. Doamna King, aţi afirmat că v-a trezit o 
explozie PUTERNICĂ. Când aţi spus asta, aţi vrut să spuneţi 
că vi s-a părut mai puternică decât cea de-a doua? 

— Ei bine, domnule, m-a trezit din somn aşa că mi-e greu 
să-mi dau seama. Dar într-adevăr a părut foarte puternică. 

— Nu credeţi că au fost două focuri trase în acelaşi timp? 

— N-aş putea să spun, domnule. 

— Eu cred că aşa a fost, n-am nici un dubiu. Inspectore 
Martin, cred că am epuizat cam tot ceea ce ne putea oferi 


această cameră. Dacă sunteţi amabil să veniţi cu mine, vom 
vedea ce dovezi noi ne poate oferi grădina. 

Un pat de flori se întindea până la biroului şi 
când ne-am apropiat am rămas cu toţii uimiţi. Florile erau 
călcate şi peste tot pământul era împânzit de urme de paşi. 
Erau picioare mari, masculine, cu degete ciudat de lungi şi 
ascuţite. Holmes vâna prin iarbă şi frunze aşa cum face un 
retriever după o pasăre rănită, când, cu un strigăt de 
satisfacţie, se aplecă în faţă şi ridică un mic cilindru de 
alamă. 

— Am avut dreptate, spuse el; revolverul avea ejector şi 
iată cel de-al treilea tub de cartuş. Inspectore Martin, chiar 
cred că este aproape complet cazul nostru. 

Chipul inspectorului de ţară îşi arata uimirea profundă 
faţă de progresele rapide şi precise în ancheta lui Holmes. 
La început arată semne că ar fi vrut să-şi exprime propria 
poziţie; dar acum era copleşit de admiraţie şi era dispus să-l 
urmeze pe Holmes oriunde şi fără să pună întrebări. 

— Pe cine suspectaţi? întreba el. 

— Vorbim mai târziu. Sunt câteva detalii în această 
problemă, pe care încă nu ţi le-am explicat. Acum că am 
ajuns atât de departe, ar fi mai bine să continuu cum cred 
eu şi apoi să clarific tot cazul o dată pentru totdeauna. 

— Cum doriţi, domnule Holmes, atâta timp cât îl prindem 
pe fâptaş. 

— Nu doresc să creez mister, dar în acest moment al 
acţiunii, este imposibil să intru în explicaţii lungi şi 
complexe. "Ţin hăţurile în mâna. Chiar dacă această doamnă 
nu-şi mai recăpătă niciodată cunoştinţă, tot vom putea 
reconstitui evenimentele nopţii trecute şi ne vom asigura că 
s-a făcut dreptate. Mai întâi aş vrea să ştiu dacă prin 
vecinătate se afla un han numit „Elrige's”. 

Au fost interogaţi servitorii, dar niciunul nu auzise de 
acest loc. Grăjdarul m-a luminat amintindu-şi că la câteva 
mile spre East Ruston, locuia un fermier cu acest nume. 

— E o fermă izolată? 


— Foarte izolată, domnule. 

— Poate încă nu au auzit despre cele întâmplate azi- 
noapte. 

— Poate că nu, domnule. 

Holmes se gândi puţin timp, pentru că apoi să i se citească 
pe faţă un zâmbet jucăuş. 

— Pune şaua pe un cal, băiete, spuse el. Vreau să duci o 
scrisoare la ferma Elrige. 

Scoase din buzunar diversele hârtii cu omuleţi dansând. 
Pentru un timp, se aşeză la birou şi lucra cu acestea în faţă. 
Într-un final, îi dădu băiatului scrisoarea indicându-i să o 
înmâneze persoanei căreia îi era adresată şi, mai ales, să nu 
răspundă la nici o întrebare care îi va fi adresată. Am văzut 
exteriorul scrisorii, cu numele destinatarului scris cu litere 
împrăştiate, neregulate, lucru foarte neobişnuit pentru 
mâna precisă a lui Holmes. Era destinată domnului Abe 
Slavey de la ferma Elrige din East Ruston, Norfolk. 

— Inspectore, îşi dădu cu părerea Holmes, cred că cel mai 
bine ar fi să telegrafiezi să ţi se trimită o escortă pentru că, 
dacă nu mă înşală calculele, vei avea de condus un 
prizonier foarte periculos spre închisoarea comitatului. 
Fără îndoiala, băiatul care duce scrisoarea poate să trimită 
şi telegrama dumitale. Dacă e vreun tren spre oraş în după- 
amiaza asta, Watson, ar fi bine să-l luăm întrucât trebuie să 
termin nişte analize chimice şi investigația aceasta se 
apropie repede de sfârşit. 

După ce tânărul fu trimis cu scrisoarea, Sherlock Holmes 
dădu instrucţiuni servitorilor. Dacă ar fi sunat cineva 
întrebând de doamna Hilton Cubitt, nu i s-ar fi dat nici o 
informaţie despre starea ei, dar ar fi fost de îndată invitat în 
sufragerie. Le transmise aceste informaţii pe un ton foarte 
grav. În sfârşit, Holmes ne conduse în sufragerie 
menţionând că acum problema nu mai era la latitudinea 
noastră şi că ar trebui să ne ocupăm timpul cât mai bine 
posibil până vedem ce ne aşteaptă. Medicul plecase la 
pacienţii săi şi rămăsesem doar eu cu inspectorul. 


— Cred că vă pot ajuta să petreceţi o oră într-un mod 
interesant şi profitabil, spuse Holmes trăgându-şi scaunul la 
masă şi împrăştiind în faţa lui numeroasele hârtii pe care 
era imprimată omuleţilor dansatori. Cât despre 
tine, amice Watson, îţi datorez o recompensă pentru că ţi-ai 
lăsat curiozitatea înnăscută atâta timp nesatisfăcută. Pentru 
dumneata, inspectore, întregul incident se va înfăţişa ca un 
studiu profesional de excepţie. În primul rând trebuie să vă 
povestesc despre împrejurările interesante relaţionate cu 
consultaţiile pe care domnul Hilton Cubitt le-a avut anterior 
cu mine, în stradă Baker. 

Apoi recapitula pe scurt datele deja prezentate. 

— Am aici, în faţa mea, aceste elemente unice la care 
oricine ar zâmbi dacă nu s-ar fi dovedit a fi cauza unei 
tragedii atât de groaznice. Cunosc cam toate formele de 
scrieri secrete şi sunt chiar autorul unei monografii 
neînsemnate asupra acestui subiect, în care analizez o sută 
şaizeci de coduri distincte; dar mărturisesc că acesta îmi 
este necunoscut. În aparenţă, scopul celor care au inventat 
acest sistem a fost de a ascunde faptul că aceste figurine 
transmiteau un mesaj şi de a da impresia că sunt doar nişte 
desene de copii. Desigur, după ce mi-am dat seama că 
simbolurile reprezentau litere şi după ce am aplicat regulile 
care ne ghidează în orice formă de cod, soluţia a fost destul 
de simplă. Primul mesaj care mi-a parvenit era atât de scurt 
încât mi-a fost imposibil să spun mai mult decât că simbolul 
XXX însemna „E”. După cum ştiţi, „E” este literă cea mai 
folosită în alfabetul englez şi este prezentă în atâtea cuvinte 
încât te aştepţi să o întâlneşti şi în cea mai scurtă 
propoziţie. Din cele cincisprezece simboluri ale primului 
mesaj, patru erau identice astfel că mi-a fost uşor să-mi dau 
seama că acesta era „E”. Ce-i drept, în unele cazuri, 
figurina purta un steag şi în altele nu, dar se poate că după 
modul de distribuţie al steagurilor, acestea să fi fost folosite 
pentru despărţirea propoziției în cuvinte. Am acceptat 
această ipoteză şi am notat că „E” era reprezentat cu: XXX. 


Dar de-abia acum a apărut adevărata dificultate a anchetei. 
Ordinea literelor englezeşti de după litera „E” nu este deloc 
bine delimitată şi preponderenta oricăreia care poate fi 
arătată pe o jumătate de imprimata poate fi tradusă într-o 
singură propoziţie scurtă. Aceasta este ordinea numerică în 
care apar literele nearanjate: TI, A, O, I, N, S,H,R,DşilL; 
dar TI, A, O şi I sunt prea apropiate una de cealaltă şi n-aş 
mai fi ajuns niciodată la un sens dacă aş fi încercat fiecare 
combinaţie. Astfel că am aşteptat materiale noi. La cea de-a 
doua întrevedere cu domnul Hilton Cubitt, acesta mi-a dat 
alte două propoziţii scurte şi un mesaj care părea a fi un 
singur cuvânt pentru că nu avea steag. lată simbolurile. 
Acum, în acel cuvânt de cinci litere, am identificat deja „E”- 
urile ca fiind cea de-a doua şi cea de-a patra literă. Ar putea 
fi „sever” (a despărţi) sau „lever” (reazem) sau „never” 
(niciodată). Nu-i nici o îndoiala că, întrucât era vorba 
despre un răspuns la o chemare, ultimul cuvânt este de 
departe cel mai probabil şi împrejurările sugerau că ar fi 
fost scrisă de doamnă. Acceptând-o ca fiind corectă, putem 
spune în acest stadiu că simbolul XXX reprezintă 
corespondentele literelor N, V şi R. Chiar şi acum mă aflam 
într-o situaţie dificilă, dar norocul mi-a adus încă alte câteva 
scrisori. M-am gândit că dacă era aşa cum credeam, dacă 
aceste apeluri veneau din partea cuiva care o cunoscuse în 
mod intim pe doamna înainte, o combinaţie cu două „E-uri 
şi alte trei litere ar putea reprezenta numele „ELSIE”. La o 
examinare atentă am descoperit că aceasta combinaţie se 
afla la sfârşitul mesajului şi era repetată de trei ori. În mod 
cert era un apel către Elsie. Astfel am aflat literele L, S şi 1. 
Dar ce mesaj să fi fost? Cuvântul dinaintea lui „ELSIE” avea 
doar patru litere şi se termină în „E”. Cu siguranţă trebuie 
să fi fost „COME” (vino). Am încercat toate celelalte cuvinte 
din patru litere care se termină în „E”, dar niciunul nu se 
potrivea. Aşadar, acum aveam şi literele C, O şi M şi puteam 
să mă reîntorc la primul mesaj, să-l împart în cuvinte şi să 
punctez simbolurile încă necunoscute. Astfel, iată ce a 


reieşit: „M..."ERE...”„E...ŞL„NE” Aşadar, prima literă 
poate fi DOAR 

„A”, ceea ce este o descoperire foarte utilă întrucât apare 
de nu mai puţin de trei ori în această scurtă propoziţie şi, 
de asemenea, „H” este evident în cel de-al doilea cuvânt. 
Acum mesajul devine: „AM HERE A... E SLANE...” Dar, 
completând ceea ce evident lipsea din nume: rezulta AM 
HERE ABE SLANEY. (Sunt aici Abe Slaney.). În acel 
moment aveam atât de multe litere încât puteam să trec 
foarte bine la cel de-al doilea mesaj care suna cam aşa: A... 
ELRI...ES. Aici nu avea sens decât punând „I” şi „G” în 
spaţiile libere - AT ELRIGES (La Elrige's) - şi presupunând 
că era numele unei case sau al unui han unde stătea cel ce- 
a scris mesajul. 

Împreuna cu inspectorul Martin am ascultat cu mult 
interes raportul detailat al modalităţii în care amicul meu 
ajunsese la rezultatele care ne-au uşurat dificultăţile 
întâmpinate. 

— Ce-aţi făcut după aceea domnule? întreba inspectorul. 

— Aveam toate motivele să cred că acest Abe Slaney este 
american întrucât Abe este o prescurtare folosită la 
americani şi pentru că necazurile au început cu o scrisoare 
din America. De asemenea, îmi era permis să cred că în 
această situaţie era ascuns un secret referitor la o crimă. 
Aluziile doamnei la trecutul dumneaei şi refuzul de a se 
încrede în soţul ei arătau acest lucru. Astfel că am trimis o 
telegramă amicului meu Wilson Hargreave de la Biroul de 
Poliţie din New York care de mai multe ori s-a folosit de 
cunoştinţele mele despre crimele din Londra. L-am întrebat 
dacă numele Abe Slaney îi este cunoscut. Iată răspunsul: 
„Cel mai periculos tâlhar din Chicago”. În aceeaşi seară în 
care am primit răspunsul, Hilton Cubitt mi-a trimis ultimul 
mesaj de la Slaney. Lucrând cu literele cunoscute, 
scrisoarea a căpătat următoarea formă: ELSIE...RE...ARE 
TO MEET THY GO... 


Adăugarea lui „P” şi a lui „D” a completat mesajul - ELSIE 
PREPARE TO MEET THY GOD (Elsie pregăteşte-te să-L, 
întâlneşti pe Dumnezeu) - din care a reieşit ca ticălosul 
trecuse de la încercarea de convingere la ameninţări şi 
ceea ce ştiam eu despre tâlharii din Chicago m-a ajutat să 
descopăr că şi-a materializat cuvintele în fapte foarte 
repede. Am venit imediat la Norfolk cu prietenul şi colegul 
meu, doctorul Watson, dar, din nefericire, am ajuns cât să 
aflăm că răul deja s-a produs. 

— Este o onoare să vă asist în rezolvarea unui caz, spuse 
cu căldură inspectorul. Mă veţi scuza totuşi că vă spun 
sincer. Dumneavoastră nu răspundeţi decât în faţa 
dumneavoastră, dar eu trebuie să răspund în faţa 
superiorilor mei. Dacă acest Abe Slaney, care stă la Elrige, 
este într-adevăr criminalul şi dacă a reuşit să evadeze cât 
timp eu am stat aici, atunci voi intra în mari necazuri. 

— Nu e nevoie să vă impacientaţi. Nu va încerca să fugă. 

— De unde ştiţi? 

— Dacă ar fugi, şi-ar recunoaşte vina. 

— Atunci să mergem să-l arestăm. 

— Îl aştept să vină din clipă-n clipă. 

— De ce ar veni? 

— Pentru că i-am scris şi l-am rugat să vină. 

— Dar e incredibil, domnule Holmes! De ce ar veni la 
chemarea dumitale? O astfel de cerința nu l-ar îndemna mai 
degrabă să devină suspicios şi să fugă? 

— Cred că am reuşit să maschez scrisoarea, răspunse 
Holmes. De fapt, dacă nu mă înşel, iată-l în persoana venind 
pe drum. 

Un bărbat mergea pe cărarea ce ducea spre casă. Era un 
individ înalt, bine făcut, oacheş, îmbrăcat într-un costum gri 
din flanela, cu o pălărie Panama şi barba neagră ţepoasă, 
înălţând în aer un baston, pe măsură ce mergea. Venea 
fudul pe alee, de parcă totul i-ar fi aparţinut şi l-am auzit 
bătând tare şi încrezător la uşă. 


— Domnilor, spuse Holmes încet, cred că ar fi bine să ne 
ocupăm poziţiile în spatele uşii. E nevoie de precauţie când 
avem de-a face cu un asemenea individ. Veţi avea nevoie de 
cătuşe, inspectore. Lăsaţi vorbitul în seama mea. 

Am aşteptat un minut în tăcere... unul din acele minute 
imposibil de uitat. Apoi, se deschise uşa şi bărbatul păşi 
înăuntru. Într-o secundă, Holmes îl lovi cu pistolul în cap şi 
Martin îi puse cătuşele la încheieturi. Totul a fost făcut atât 
de repede şi de abil încât individul era neputincios când şi-a 
dat seama că a fost atacat. Ne privea mirat când pe unul, 
când pe celălalt, cu ochi negri înflăcăraţi. Apoi izbucni într- 
un râs amar. 

— Ei bine, domnilor, s-ar părea că aveţi un avantaj asupra 
mea de data asta. Se pare că m-am lovit de ceva tare. Dar 
am venit aici ca răspuns la scrisoarea doamnei Hilton 
Cubitt. Nu-mi spuneţi că şi ea este implicată? Nu-mi spuneţi 
că v-a ajutat să-mi întindeţi o cursă? 

— Doamna Hilton Cubitt este grav rănită şi este pe patul 
morţii. 

Bărbatul elibera un strigăt răguşit de durere care răsună 
în toată casa. 

— Eşti nebun! strigă fioros. El a fost cel rănit, nu ea. Cine 
ar fi rănit-o pe micuța Elsie? Să mă ierte Dumnezeu, am 
ameninţat-o, dar nu aş fi atins nici un fir de păr din câpşorul 
ei drăguţ. Retrage-ţi cuvintele... Tu! Spune-micănue 
rănită! 

— A fost găsită grav rănită lângă cadavrul soţului ei. 

Cu un oftat adânc se prăbuşi pe banca şi-şi cuprinse faţa 
cu mâinile încătuşate. Rămase tăcut timp de cinci minute. 
Apoi îşi ridică capul şi vorbi cu sângele rece adus de 
disperare. 

— Nu am nimic de ascuns, domnilor, spuse el. Eu am tras 
în bărbat, iar el m-a împuscat, şi nu-i nici o crimă în asta. 
Dar dacă credeţi că aş fi putut râni acea femeie, atunci nu 
ne cunoaşteţi, nici pe mine, nici pe ea. Vă spun, niciodată nu 
a iubit un bărbat o femeie aşa cum am iubit-o eu pe ea. 


Aveam dreptul. Mi-a fost promisă cu mulţi ani în urmă. Cine 
era englezul ăsta să intervină între noi? Vă spun, eu am 
avut primul dreptul la ea şi doar ceream ce era al meu. 

— S-a despărţit de dumneata când a aflat ce fel de om eşti, 
spuse Holmes calm. A plecat din America ca să te evite şi s- 
a căsătorit cu un domn onorabil în Anglia. Te-ai ţinut după 
ea, ai urmărit-o şi i-ai făcut viaţa un calvar ca s-o convingi 
să-şi abandoneze soţul pe care îl iubea şi-l respecta, ca să 
fugă cu dumneata, de care se temea şi pe care te ura. Ai 
sfârşit prin a aduce moartea unui bărbat nobil şi prin a o 
împinge pe soţia lui să se sinucidă. Aceasta este contribuţia 
dumitale în acest caz, domnule Abe Slaney, şi pentru asta 
veţi răspunde în faţa legii. 

— Dacă Elsie moare, nu-mi pasă ce se întâmpla cu mine, se 
văietă americanul. Deschise o mâna şi privi scrisoarea din 
palmă. Vedeţi aici, domnule, strigă el cu o privire 
suspicioasă în ochi, acum nu mai încercaţi să mă speriaţi, 
nu-i aşa? Dacă doamna este atât de grav rănită precum 
spuneţi, cine a scris asta? 

O aruncă pe masă. 

— Eu am scris-o ca să te aduc aici. 

— Dumneata ai scris-o? În afară de „Uniune”, nimeni 
altcineva nu ştia de secretul omuleţilor dansatori. Cum de 
aţi scris-o? 

— Ceea ce un om inventează, altul poate descoperi, spuse 
Holmes. O trăsură va veni să vă conducă la Norwich, 
domnule Slaney. Dar, între timp, poţi să repari o mică parte 
din râul pe care l-ai cauzat. Ştiaţi că doamna Hilton Cubitt 
este acuzată de această gravă crimă asupra soţului ei şi că 
numai prezenţa mea aici şi cunoştinţele pe care întâmplător 
le posed au fost singurele lucruri care au salvat-o de 
acuzaţie? Cel puţin îi eşti dator să clarifici lucrurile şi să 
afirmi în faţa tuturor că în nici un caz, direct sau indirect, 
nu a fost responsabilă pentru tragicul sfârşit. 

— Nu vreau nimic mai mult, întări americanul. Cred că cel 
mai bun lucru pentru mine ar fi adevărul gol-goluţ. 


— Este de datoria mea să vă avertizez că ceea ce veţi 
spune poate fi folosit împotriva dumneavoastră, interveni 
inspectorul cu acel magnific fair-play din justiţia britanică. 

Slaney ridică din umeri. 

— Îmi asum acest risc, rosti el. În primul rând, vreau ca 
dumneavoastră, domnilor, să înţelegeţi că am cunoscut-o pe 
această doamnă de mic copil. Eram şapte într-o bandă din 
Chicago, iar tatăl lui Elsie era şeful „Uniunii”. 

Era un bărbat inteligent, bătrânul Patrick. El este cel care 
a inventat această scriere care ar putea trece drept 
mâzgăliturile unui copil dacă nu ai cheia codului. Ei bine, 
Elsie prinsese metodele noastre; dar nu putea suporta 
afacerea şi pentru că avea câţiva bani câştigaţi cinstit, ai ei, 
ne-a părăsit şi a fugit la Londra. Fusese logodită cu mine şi 
cred că s-ar fi căsătorit cu mine dacă aş fi optat pentru altă 
profesie; dar nu voia să aibă nimic de-a face cu 
escrocheriile. De-abia după ce s-a căsătorit cu englezul ăsta 
am reuşit să descopăr unde era. l-am scris, dar nu mi-a 
răspuns. După asta, am venit aici şi, din moment ce 
scrisorile nu erau de nici un folos, am pus mesajele acolo 
unde le putea citi. Ei bine, sunt aici de o lună. Am locuit la 
ferma aceea unde aveam o cameră jos şi puteam ieşi şi intră 
în fiecare noapte fără să ştie nimeni. Am încercat totul ca s- 
o conving pe Elsie să plece. Ştiam că citise mesajele pentru 
că o dată a scris răspunsul sub un mesaj de-al meu. Pe urmă 
nu m-am mai putut stăpâni şi am început s-o ameninţ. 
Atunci ea mi-a trimis o scrisoare în care mă imploră să plec 
şi îmi spunea că i s-ar frânge inima dacă s-ar isca vreun 
scandal în legătură cu soţul ei. Mi-a spus că va cobori la trei 
dimineaţa după ce va fi adormit soţul ei şi va vorbi cu mine 
prin fereastra din spate, dacă promiteam să plec după 
aceea şi s-o las în pace. A venit şi a adus cu ea bani, 
încercând să mă mituiască să plec. Asta m-a scos din minţi, 
am prins-o de mâna şi am încercat s-o trag pe fereastră. În 
momentul acela se repezi în camera bărbatul cu revolverul 
în mâna. Elsie se prăbuşise pe podea, iar noi eram fată în 


faţă. Şi eu aram înarmat, aşa că am ridicat mâna ca să-l 
sperii şi să pot fugi. A tras, dar nu m-a nimerit. Eu am tras 
aproape în aceeaşi secundă şi el a căzut. Am fugit prin 
grădină şi, pe când fugeam, am auzit fereastra închizându- 
se în spatele meu. Pentru Dumnezeu, asta e adevărul, 
domnilor, fiecare cuvânt, şi nu am mai ştiut nimic până în 
momentul în care a venit băiatul acela călare, cu un bilet 
care m-a făcut să vin aici ca un imbecil şi să mă predau în 
mâinile dumneavoastră. 

În timp ce americanul vorbea, venise o trăsură. Înăuntru 
erau doi poliţişti în uniforme. Inspectorul Martin se ridică şi 
atinse prizonierul pe umăr. 

— E timpul să plecăm. 

— Pot s-o văd mai întâi? 

— Nu, nu este conştientă. Domnule Sherlock Holmes, sper 
doar că, dacă mai am vreun caz important, voi avea norocul 
să vă am de partea mea. 

Stăteam la fereastră şi priveam trăsura îndepărtându-se. 
Când mi-am întors privirea, am zărit cocoloşul de hârtie pe 
care prizonierul îl aruncase pe masă. Era biletul cu care îl 
ademenise Holmes. 

— Vezi dacă poţi să-l citeşti, Watson, îmi spuse el zâmbind. 

Nu conţinea cuvinte, decât un rând de omuleţi dansând. 

— Dacă foloseşti codul pe care ţi l-am explicat, spuse 
Holmes, vei afla că înseamnă pur şi simplu „Vino încoace de 
îndată”. Eram sigur că e o invitaţie pe care nu o putea 
refuza din moment ce nu şi-ar fi închipuit că a venit de la 
altcineva decât de la doamna. Aşadar, dragul meu Watson, 
am încheiat prin a-i folosi pe omuleţii dansatori în sprijinul 
binelui, când de atâtea ori au fost agenţi ai râului şi cred că 
mi-am îndeplinit promisiunea de a-ţi oferi ceva deosebit 
pentru notițele tale. Trenul nostru pleacă la trei şi patruzeci 
de minute şi cred că ar trebui să ne întoarcem în stradă 
Baker la timp pentru cină. 

Un singur cuvânt ca epilog. Americanul Abe Slaney a fost 
condamnat la moarte la sesiunile judecătoreşti din 


Norwich; dar aceasta pedeapsă a fost schimbată în serviciu 
în folosul public datorită reducerii pedepsei şi certitudinii 
ca Hilton Cubitt a tras primul foc. De doamna Hilton Cubitt 
ştiu doar că am auzit că şi-a revenit complet şi că în 
continuare este văduvă, petrecându-şi întreaga viaţă 
îngrijind de săraci şi administrând averea soţului ei. 

IV. Aventura biciclistului singuratic. 

Între 1894 şi 1901 inclusiv, domnul Sherlock Holmes a fost 
foarte ocupat. Aş putea să spun că nu a fost caz public, de 
orice grad de dificultate, în care să nu fi fost consultat pe 
perioada acestor opt ani, şi au fost câteva sute de cazuri 
particulare, unele dintre ele foarte complicate şi de 
extraordinare, în care a jucat un rol important. Rezultatul 
acestei lungi perioade de muncă continuă s-a materializat 
în multe succese răsunătoare şi câteva eşecuri care nu au 
putut fi evitate. Întrucât am păstrat notițe complete de la 
toate aceste cazuri şi eu însumi am fost implicat în multe 
dintre ele, vă puteţi imagina că nu mi-a fost uşor să-mi dau 
seamă pe care să-l aleg şi să-l prezint publicului. Şi totuşi 
voi da întâietate acelor cazuri care sunt interesante nu atât 
prin brutalitatea crimei, cât prin ingeniozitatea şi calitatea 
dramatică a soluţiei. Din acest motiv voi prezenta acum, în 
fata cititorilor, evenimentele legate de domnişoara Violet 
Smith, biciclista solitară din Charlington, şi bizară 
desfăşurare a investigaţiei care a culminat cu o neaşteptată 
tragedie. Este drept că împrejurările nu au permis 
ilustrarea perfectă a acelor abilităţi pentru care era celebru 
amicul meu, dar sunt detalii din acest caz, care l-au făcut să 
se remarce din lungul şir de crime, din care am strâns eu 
materialul pentru aceste povestiri. 

Uitându-mă în agenda mea pentru anul 1895, am 
descoperit că pe 23 aprilie, într-o sâmbătă, am auzit pentru 
prima dată de domnişoara Violet Smith. Din câte-mi aduc 
aminte, vizita ei nu i-a fost prea prielnica lui Holmes, 
întrucât pe atunci era adâncit într-o problemă foarte 
complicată şi profundă, referitoare la persecuția ieşită din 


comun la care fusese supus John Vincent Harden, bine 
cunoscutul milionar din industria tutunului. Prietenul meu, 
care aprecia mai presus de orice precizia gândirii şi 
concentrarea, nu putea suporta nimic din ceea ce-i 
distrăgea atenţia de la problema de care se ocupă. Şi, cu 
toate acestea, fără nici o răutate, de altfel străină de felul 
lui de-a fi, i-a fost imposibil să refuze a asculta povestea 
tinerei şi frumoasei femei, înalta, graţioasă, cu aer 
aristocratic, care s-a arătat târziu în noapte în stradă Baker 
şi l-a rugat s-o ajute şi s-o sfătuiască. Ar fi fost inutil să-i 
spună că era deja foarte ocupat, deoarece tânăra 
domnişoară venise hotărâtă să-şi spună povestea şi nimic, în 
afara forţei, nu ar fi determinat-o să plece până nu ar fi 
terminat ce avea de spus. Cu un aer reţinut şi un zâmbet 
oarecum dezgustat, Holmes invita frumoasă musafira 
nepofitita să ia loc şi să ne spună ce o preocupa. 

— Cel puţin, nu poate fi sănătatea, spuse el ţintind-o cu 
privirea tăioasă; un biciclist atât de înfocat trebuie să fie 
plin de energie. 

Se uită surprinsă la propriile picioare şi am observat că 
partea laterală a tălpii de la pantofi era uşor tocita din 
cauza frecării de marginea pedalei. 

— Da, domule Holmes, merg foarte mult cu bicicleta şi 
asta are legătură cu vizita mea de azi la dumneavoastră. 

Amicul meu luă mâna fără mănugşa a domnişoarei şi o 
examină cu atenţie şi atât de puţine sentimente, aidoma 
unui om de ştiinţă care examinează un specimen. 

— Vă rog să mă scuzaţi, asta este treaba mea, zise el 
lăsându-i mâna liberă. Era cât pe ce să cred că 
dactilografiaţi. Desigur, este evident că faceţi muzica. 
Watson, ai observat vârful spatulat al degetului, aspect 
comun ambelor profesii? Dar este ceva nepământesc la chip 
- o întoarse uşor cu faţa spre lumina - ceva care nu apare la 
dactilografe. Domnişoară este muzician. 

— Da, domnule Holmes, predau muzica. 


— După tenul dumneavoastră, aş presupune că undeva la 
ţară. 

— Da, domnule, lângă Farnham, la graniţa cu Surrey. 

— O zonă frumoasă şi plină de amintiri interesante. 
Watson, îţi aduci aminte că acolo l-am prins pe Archie 
Stamford, falsificatorul. Aşadar, domnişoara Violet, ce vi s-a 
întâmplat lângă Farnham, la graniţa cu Surrey? 

Cu mare stăpânire de sine şi claritate, tânăra domnişoară 
făcu următoarea destăinuire: 

— Domnule Holmes, tatăl meu a murit. Se numea James 
Smith şi era dirijorul orchestrei la vechiul Teatru Imperial. 
Eu şi mama am rămas fără nici o rudă cu excepţia unui 
unchi, Ralph Smith, care a plecat în Africa acum douăzeci şi 
cinci de ani şi de atunci nu am mai auzit nimic de el. Cânda 
murit tata am rămas foarte sărace, dar, într-o zi, mi s-a spus 
că în ziarul „Limes” era un anunţ prin care eram căutate. 
Vă imaginaţi ce fericite eram, ne gândeam că ne-a lăsat 
cineva vreo avere. Ne-am dus imediat la avocatul al cărui 
nume era specificat în ziar. Acolo am cunoscut doi domni, 
domnul Carruthers şi domnul Woodley, care veniseră în 
vizită din Africa de Sud. Mi-au spus că unchiul meu le era 
prieten şi că a murit într-o sărăcie lucie, acum câteva luni, 
la Johannesburg, şi pe patul morţii a rugat să i se caute 
toate rudele şi să vadă dacă nu erau în necazuri financiare. 
Ni s-a părut ciudat ca unchiul Ralph, care nici măcar nu ştia 
că existăm când era în viaţă, ar fi atât de grijuliu încât să 
aibă grijă de noi după moarte, dar domnul Carruthers ne-a 
explicat că motivul era ca unchiul meu de-abia auzise de 
moartea fratelui său şi s-a simţit responsabil pentru soarta 
noastră. 

— Scuzaţi-mă, o întrerupse Holmes, când a avut loc 
această întrevedere? 

— Decembrie trecut - acum patru luni. 

— Continuaţi, vă rog. 

— Domnul Woodley mi s-a părut o persoană odioasă. Îmi 
tot făcea ochi dulci - un tânăr cu o fată comună, umflată şi 


cu mustaţa roşcată, cu părul despărţit în cărare, lipit de 
frunte. Mi s-a părut perfect oribil - şi în mod sigur Cyril nu 
ar fi dorit să cunosc o astfel de persoană. 

— A! Cyril se numeşte! spuse Holmes zâmbind. 

Tânăra domnişoară roşi şi râse. 

— Da, domnule Holmes, Cyril Morton, inginer electrici-an, 
şi speram să ne căsătorim la sfârşitul verii. Doamne, cum 
am ajuns să vorbesc despre el? Vroiam să spun că domnul 
Woodley era o persoană execrabilă, dar domnul Carruthers, 
un bărbat mult mai în vârsta, era mai plăcut. Era un bărbat 
tăcut, brunet, cu tenul palid, proaspăt bărbierit; era 
politicos şi avea un zâmbet plăcut. A întrebat despre starea 
noastră materială şi când a aflat că suntem sărace mi-a 
sugerat să vin să predau muzica unicei sale fiice, care avea 
zece ani. l-am spus că nu mi-ar plăcea s-o las singură pe 
mama, la care mi-a răspuns că aş veni acasă la fiecare 
sfârşit de săptămână şi mi-a oferit o sută pe an, ceea ceeo 
sumă frumuşică. Aşa că am terminat prin a accepta şi am 
plecat la Chiltern Grange, la aproximativ şase mile 
depărtare de Farnham. Domnul Carruthers era văduv, dar 
angajase o menajeră, doamna Dixon, o persoană 
respectabilă, în vârsta, care să se îngrijească de 
stabiliment. Copila era foarte drăguță şi totul promitea să 
fie bine. Domnul Carruthers era foarte amabil şi o persoană 
atrasă de muzică şi am petrecut multe seri plăcute 
împreuna. La fiecare sfârşit de săptămâna plecăm la mama, 
în oraş. Primul lucru neplăcut care mi-a tulburat fericirea a 
fost venirea domnului Woodley, cel cu mustață roşie. A venit 
într-o vizită de o săptămână dar, Doamne, mi s-au părut trei 
luni! Era o persoană îngrozitoare, toată lumea îl vedea că 
pe un fanfaron, dar pentru mine era ceva mult mai rău. Îmi 
făcea curte într-un mod odios, se lauda cu averea lui, îmi 
spunea că, dacă m-aş fi căsătorit cu el, aş fi avut cele mai 
scumpe diamante din Londra şi într-un final, când i-am spus 
că nu vreau să am de-a face cu el, într-o zi după cină, m-a 
prins în braţe - era extrem de puternic - şi-a jurat că nu-mi 


da drumul până nu-l sărut. Domul Carruthers a intrat în 
cameră şi l-a smuls de pe mine, moment în care acesta s-a 
întors împotriva gazdei sale lovindu-l de l-a dărâmat şi i-a 
spart nasul. Acesta a fost sfârşitul vizitei lui, după cum vă 
imaginaţi. A doua zi domnul Carruthers şi-a cerut scuze şi 
m-a asigurat că niciodată nu voi mai fi supusă la asemenea 
jignire. De atunci nu l-am mai văzut pe domnul Woodley. Şi 
acum, domnule Holmes, am ajuns la acel lucru special care 
m-a făcut să vin astăzi la dumneavoastră şi să vă cer sfatul. 
Trebuie să vă spun că în fiecare sâmbătă dimineaţă merg cu 
bicicleta până la gara Farnham ca să prind trenul de 
douăsprezece şi douăzeci şi două de minute spre oraş. 
Drumul de la Chiltern Grange este izolat, mai ales într-un 
anumit loc, puţin mai mult de o milă, între Charlington 
Heath pe de-o parte şi pădurea care înconjoară conacul 
Charlington, pe de altă parte. Nicăieri nu mai găseşti o 
porţiune de drum atât de izolată şi foarte rar întâlneşti vreo 
căruţă sau vreun ţăran până ajungi la şoseaua de lângă 
Crooksbury Hill. Acum două săptămâni treceam prin acest 
loc când, din întâmplare, uitându-mă peste umăr, am văzut 
la aproximativ trei sute de metri în spate un bărbat, de 
asemenea pe bicicletă. Părea a fi un bărbat între două 
vârste, cu barba scurtă, neagră. Înainte să ajung la 
Farnham m-am mai uitat o dată în spate, dar bărbatul 
dispăruse, aşa că nu m-am mai gândit la asta. Dar 
imaginaţi-vă ce uimită am fost, domnule Holmes, când luni, 
la întoarcere, am văzut acelaşi bărbat, pe aceeaşi porţiune 
de drum. Uimirea a fost şi mai mare când acelaşi lucru s-a 
întâmplat, exact ca mai înainte, următoarea sâmbăta şi 
lunea următoare. Întotdeauna a păstrat distanţa şi nu m-a 
molestat în vreun fel, totuşi e foarte ciudat. I-am menţionat 
acest lucru domnului Carruthers care părea interesat de 
ce-i spuneam şi mi-a spus că va da ordin pentru un cal şi o 
brişcă, pentru că pe viitor să nu mai merg prin acele locuri 
singuratice fără vreun tovarăş de drum. Calul şi brişca 
trebuiau să vină săptămâna aceasta, dar nu ştiu din ce 


motiv nu au fost livrate şi iarăşi a trebuit să merg cu 
bicicleta până la gară. Asta se întâmpla azi-dimineaţă. Vă 
daţi seama că m-am uitat când am ajuns la Charlington 
Heath şi, desigur, bărbatul era acolo, exact la fel ca în 
celelalte săptămâni. Întotdeauna a mers la o distanţă mare 
de mine şi nu i-am putut vedea clar fata, dar sigur era 
cineva necunoscut. Era îmbrăcat într-un costum închis la 
culoare şi avea şapca. Singurul lucru pe care l-am văzut 
clar la faţa lui este barba neagră. Astăzi nu eram alarmată, 
dar eram extrem de curioasă şi eram hotărâtă să aflu cine e 
şi ce voia. Am încetinit, dar a încetinit şi el. Apoi m-am oprit 
de tot, dar s-a oprit şi el. Apoi i-am întins o cursă. Strada 
are o curbă strânsa şi eu am pedalat foarte repede până am 
trecut de ea, m-am oprit şi am pândit. Mă aşteptam să 
treacă în viteză pe lângă mine înainte să fi putut opri. Dar 
nu a apărut. Atunci m-am întors şi m-am uitat după colţ. 
Vedeam un kilometru din drum, dar el nu era. Ca să fie şi 
mai ciudat, în acel loc nu era nici un drum lăturalnic pe 
unde să fi putut merge. 

Holmes râse înfundat şi-şi frecă mâinile. 

— Cazul acesta are nişte particularităţi, spuse el. Cât timp 
s-a scurs între momentul opririi după curba şi până în 
momentul descoperirii că drumul era liber? 

— Două sau trei minute. 

— Atunci nu s-ar fi putut întoarce din drum şi spuneţi că 
nu erau drumuri lăturalnice? 

— Niciunul. 

— Atunci cu siguranţă a luat-o pe o potecă de-o parte sau 
de cealaltă a drumului. 

— Nu se poate să fi mers pe câmp pentru că l-aş fi văzut. 

— Deci, prin excludere, am ajuns la situaţia în care 
bărbatul s-a îndreptat spre conacul Charlington care, după 
cum am înţeles, este înconjurat de pădure chiar de acea 
parte a străzii. Altceva? 

— Nimic domnule Holmes, doar că am fost atât de mirată 
încât am simţit că trebuie să vin să vă cer sfatul. 


Holmes rămase puţin timp în tăcere. 

— Unde este domnul cu care sunteţi logodită? întreba el. 

— Este la Coventry, la Compania de Electricitate Midland. 

— Nu se poate să va fi făcut o vizita-surpriza? 

— Vai, domnule Holmes! De parcă nu l-aş cunoaşte! 

— Aţi mai avut şi alţi admiratori? 

— Câţiva înainte să-l cunosc pe Cyril. 

— Şi de atunci? 

— A fost omul acela groaznic, Woodley, dacă poate fi numit 
admirator. 

— Nimeni altcineva? 

Frumoasa noastră clienta părea uşor confuză. 

— Cine era? întreba Holmes. 

— Of, poate că mi se pare mie; dar câteodată am impresia 
că angajatorul meu, domnul Carruthers, este foarte 
interesat de mine. Stăm cam tot timpul împreuna. Eu îi cânt 
acompaniamentele seara. Nu a spus niciodată nimic. Este 
un adevărat domn. Dar o fata îşi dă seama întotdeauna. 

— Ha! Holmes părea preocupat. Cu ce se ocupă? 

— Este un bărbat bogat. 

— Fără trasuri sau cai? 

— Păi, cel puţin e înstărit. Dar pleacă în oraş de două, trei 
ori pe săptămână. E foarte interesat de acţiunile pentru 
aurul sud-african. 

— Mă veţi pune la curent cu ceea ce se va mai întâmpla, 
domnişoara Smith. Sunt foarte ocupat, dar îmi voi găsi timp 
să fac cercetări în cazul dumneavoastră. Între timp, nu 
întreprindeţi nici o acţiune fără să mă anunţaţi. La revedere 
şi sper să am doar veşti bune de la dumneavoastră. 

— Este normal că o astfel de faţă să aibă admiratori, spuse 
Holmes trăgând din pipa pe care o fuma când medita, dar 
nu pe biciclete prin porțiunile singuratice ale unui drum de 
ţară. Un amorez secret, fără îndoiala. Dar sunt nişte detalii 
ciudate şi sugestive în acest caz, Watson. 

— Faptul că apare doar în acel loc? 


— Exact. În primul rând trebuie să aflăm cine sunt chiriaşii 
de la conacul Charlington. Şi apoi ce e cu legătura dintre 
Carruthers şi Woodley din moment ce par a fi oameni atât 
de diferiţi? Cum de au căutat ei amândoi, atât de aprig, 
rudele lui Ralph Smith? Încă ceva. Ce fel de casa este de 
plăteşte pentru o guvernantă dublu faţă de preţul de pe 
piaţă, dar nu are cal, deşi sunt şase mile până la gară? 
Ciudat Watson... foarte ciudat! 

— Mergi acolo? 

— Nu, dragul meu, TU vei merge acolo. Se poate dovedia 
fi un lucru neînsemnat şi nu pot renunţa la cealaltă ancheta 
importantă, doar de dragul ei. Vei ajunge luni, devreme, la 
Farnham; te vei ascunde lângă Charlingon Heath; vei 
observa tu însuti faptele şi vei acţiona după cum îţi dictează 
judecata. Apoi, după ce te-ai interesat de ocupanţii de la 
conac, te vei întoarce şi-mi vei raporta. Şi acum, Watson, 
nici un cuvânt în plus despre caz până nu avem câteva 
elemente sigure pe care să ne bazăm ca să ajungem la o 
soluţie. 

Am dedus din spusele domnişoarei că luni a plecat cu 
trenul care iese din Waterloo la nouă şi cincizeci de minute, 
aşa că am pornit mai devreme şi am prins trenul de noua şi 
treisprezece minute. De la gara Farnham nu mi-a fost greu 
să fiu direcționat spre Charlington Heath. Era imposibil să 
ratez aventurii tinerei domnişoare pentru că drumul 
trece prin câmp pe de-o parte şi de cealaltă sunt tufişuri 
bătrâne de tisă în jurul unui parc plin de copaci minunaţi. 
Era o poartă principală din piatră plină de muşchi, pe 
fiecare pilon de pe părţi fiind aşezate embleme heraldice 
modelate; dar în afara acestui drum pentru trasuri, am 
observat câteva locuri unde erau găuri în tufişuri şi cărări 
ce treceau prin ele. Casa nu se vedea din stradă, dar 
împrejurimile denotau întunecime şi decadenţă. Câmpul era 
acoperit cu pâlcuri de grozamă înflorita strălucind superb 
în lumina soarelui de primăvară. În spatele unui astfel de 
pâlc mi-am găsit poziţia astfel încât să văd şi poarta de la 


conac şi o bună parte de drum pe ambele părţi. Când am 
părăsit drumul, era gol, dar acum am văzut un biciclist 
venind din direcţia opusă celei pe care venisem eu. Era 
îmbrăcat cu un costum închis la culoare şi am văzut că avea 
barbă neagră. Când am ajuns la capătul terenului 
Charlington, sari de pe bicicletă şi o conduse printr-o gaură 
din tufiş astfel că nu mai putea fi văzut. 

Trecu un sfert de oră şi un al doilea biciclist apăru. De 
data asta era tânără domnişoară ce venea dinspre gară. Am 
văzut-o uitându-se în spate când venea spre tufişurile de la 
Charlington. O secundă mai târziu, bărbatul ieşi din 
ascunzătoare, se urcă pe bicicletă şi o urmă. În tot peisajul 
acesta vast, doar cele două siluete se mişcau, graţioasa fata 
stând foarte dreapta pe bicicletă şi bărbatul din spatele ei 
aplecându-se mult peste ghidon, cu gesturi ascunse în 
fiecare mişcare. Ea se întoarse către el şi încetini mersul. Şi 
el încetini. Ea se opri. Şi el se opri de îndată, păstrând 
distanţă de trei sute de metri în spatele ei. Următoarea ei 
mişcare fu pe cât de neaşteptata pe atât de curajoasă. 
Dintr-o dată întoarse bicicleta şi se repezi spre el. Dar şi el 
era la fel de rapid şi porni într-o fugă disperată. Curând 
după aceea se întoarse din nou ţinându-şi capul semeţ, fără 
să catadicsească a-l băga în seamă pe admiratorul tăcut. Şi 
el se întoarse şi în continuare păstra distanţa până când 
curba străzii îi ascunse de privirea mea. Am rămas în 
ascunzătoarea mea şi bine am făcut, pentru că, în scurt 
timp, bărbatul reapăru mergând uşor pe bicicletă, înapoi. A 
întors la poarta de la conac şi a coborât de pe bicicletă. 
Timp de câteva minute l-am văzut stând în picioare printre 
copaci. Avea mâinile ridicate şi părea că-şi aranjează 
cravata. Apoi urcă pe bicicletă şi se îndepărta de mine pe 
aleea spre conac. Am străbătut în fugă câmpul şi m-am uitat 
printre copaci. În depărtare zăream vechea clădire cenuşie 
cu semeţele ei hornuri în stil Tudor, dar drumul trecea 
printr-un tufăriş des, astfel că nu mai puteam să-l văd pe 
bărbat. 


Totuşi, mi s-a părut că făcusem o treabă destul de bună 
pentru o singură dimineaţă şi m-am întors bine dispus la 
Farnham. Agentul imobiliar local nu putu să-mi spună nimic 
despre conacul Charlington şi mă îndruma spre o bine 
cunoscută firmă din Pall Mall. M-am oprit acolo în drumul 
spre casă şi am fost primit cu amabilitate de către un 
reprezentant. Nu, nu aş fi putut să închiriez conacul 
Charlington pentru perioada de vară. Pur şi simplu era prea 
târziu. Fusese închiriat în urmă cu o lună. Numele 
chiriaşului era domnul Williamson. Era un respectabil domn 
în vârsta. Politicosul agent nu putea să-mi spună mai multe, 
întrucât afacerile clienţilor nu erau lucruri care să poată fi 
discutate. 

Domnul Holmes asculta cu atenţie raportul lung pe carei 
l-am prezentat în acea seară, dar nu am primit scurtă lauda 
la care speram şi pe care aş fi preţuit-o. Dimpotrivă, chipul 
lui auster era chiar mai sever decât era de obicei în timp ce 
comenta pe marginea lucrurilor pe care le făcusem sau nu 
le făcusem. 

— Dragul meu Watson, ascunzătoarea ta a fost foarte 
proastă. Ar fi trebuit să te ascunzi în spatele tufişului; 
atunci ai fi putut să vezi mai bine această persoană 
interesantă. Aşa cum ai făcut tu, ai fost la câteva sute de 
metri distanţă şi-mi poţi spune chiar mai puţin decât 
domnişoara Smith. Ea crede că nu-l cunoaşte pe bărbat; eu 
sunt convins că îl cunoaşte. Altfel, de ce ar fi atât de 
disperat să nu se apropie de el, să nu-i vadă trăsăturile? Tu 
l-ai descris aplecându-se peste ghidon. S-a ascuns din nou, 
înţelegi? Nu te-ai descurcat deloc. El se întoarce în casă şi 
tu vrei să afli cine este. Te duci la un agent imobiliar în 
Londra! 

— Ce-ar fi trebuit să fac? am strigat, uşor înflăcărat. 

— Să te duci la cea mai apropiată cârciuma. Acolo este 
centrul bârfei la ţară. Ţi-aş fi spus fiecare nume, de la 
stăpân până la ajutorul de la bucătărie. Williamson! Numele 
nu-mi spune nimic. Dacă este un bărbat în vârsta, atunci nu 


este acest biciclist activ care fuge de sub urmărirea 
domnişoarei. Ce am câştigat din călătoria ta? Confirmarea 
că povestea fetei este adevărată? Nu m-am îndoit niciodată. 
Că este o legătură între biciclist şi conac? Nici de asta nu 
m-am îndoit. Ca acela care a închiriat conacul se numeşte 
Williamson? Ce-am câştigat din asta? Ei hai, hai, dragul 
meu domn, nu mai fi deprimat. Nu mai putem face multe 
până sâmbăta viitoare, iar între timp voi face eu însumi 
câteva anchete. 

A doua zi de dimineaţă, am primit un bilet de la 
domnişoara Smith, repovestindu-mi pe scurt şi foarte clar, 
aceleaşi incidente pe care le văzusem, dar esenţa scrisorii 
era în post scriptum: „Sunt sigură că veţi respecta 
încrederea mea în dumneavoastră când vă voi spune că 
şederea mea aici a devenit dificilă din cauză că angajatorul 
meu m-a cerut în căsătorie. Sunt convinsă că sentimentele 
lui sunt puternice şi onorabile. Dar, în acelaşi timp, eu sunt 
logodită. A luat refuzul meu în serios, dar foarte delicat. 
Totuşi, vă daţi seama că atmosfera este uşor încordata.” 

— S-ar părea că tânăra noastră prietenă intra în necazuri, 
spuse Holmes gânditor, după ce termină scrisoarea. Cu 
siguranţă, cazul prezintă mai multe caracteristici 
interesante şi o mai mare posibilitate de evoluţie decât îmi 
închipuisem la început. Cred că mi-ar plăcea o zi liniştită, 
relaxanta la ţară şi parcă m-aş duce chiar în această după- 
amiază ca să verific vreo două teorii la care m-am gândit. 

Ziua liniştită a lui Holmes la ţară a avut un final ne-obisnuit 
întrucât a ajuns în stradă Baker târziu în noapte, cu buza 
spartă şi o umflătură murdară pe frunte, asta în afară de 
aspectul general de descompunere care l-ar fi făcut chiar 
pe el să fie obiectul unei investigaţii a Scotland Yard-ului. 
Era extrem de amuzat de propriile aventuri şi râdea din 
toată inima când mi le povesti. 

— Am parte de atât de puţin exerciţiu fizic încât 
întotdeauna este o plăcere, afirma el. Ştiţi desigur că ştiu 


ceva box. Ocazional îmi este de folos. De exemplu azi, fără 
acest ajutor aş fi avut parte de dureri ruşinoase. 

L-am rugat să-mi spună ce se întâmplase. 

— Am găsit acea cârciuma de ţară pe care ţi-am 
recomandat-o pentru observaţie şi acolo mi-am condus 
cercetările discrete. Eram în bar şi un proprietar guraliv 
îmi spunea tot ce aveam nevoie. Williamson este un bărbat 
cu barbă albă şi locuieşte singur la conac împreuna cu un 
mic personal de serviciu. Se zvoneşte că este sau a fost 
preot; dar câteva incidente petrecute în timpul scurtei sale 
şederi la conac mi s-au părut extrem de neecleziastice. Am 
făcut deja o anchetă la o agenţie ecleziastică unde mi s-a 
spus că într-adevăr a fost un bărbat cu acel nume, dar a 
cărui cariera a fost ne-obisnuit de sumbră. În continuare, 
proprietarul m-a informat că, de obicei, la sfârşitul 
săptămânii, are vizitatori - „o gaşcă prietenoasă, domnule” 
- la conac, în special un domn cu mustaţa roşcată numit 
domnul Woodley, care era mai tot timpul acolo. Aici 
ajunsesem când, cine intra în încăpere? Chiar domnul în 
cauză, care îşi băuse berea în cârciuma şi auzise întreaga 
conversaţie. Cine sunt? Ce vreau? Unde vreau să ajung cu 
toate întrebările acelea? Vorbea dezinvolt şi folosea 
adjective foarte viguroase. A încheiat succesiunea de 
abuzuri cu un puternic dos de palma pe care nu am reuşit 
complet să-l evit. Următoarele câteva minute au fost 
delicioase. A fost o directă de stânga într-un ticălos bătăuş. 
M-am ridicat aşa cum mă vezi. Domnul Woodley a plecat 
acasă cu o căruţă. Aşa s-a sfârşit călătoria mea la ţară şi 
trebuie să mărturisesc că, oricât de plăcută a fost, ziua 
petrecută la graniţa cu Surrey nu a fost mult mai profitabilă 
decât a ta. 

Ziua de joi ne-a adus o altă scrisoare de la clienta noastră. 

„Domnule Holmes, scria ea, nu veţi fi surprins să aflaţi că 
am renunţat la slujba oferită de domnul Carruthers. Nici 
măcar salariul mare nu mă poate împăca cu disconfortul 
situaţiei mele. Sâmbăta vin în oraş şi nu am de gând să mă 


mai întorc. Domnul Carruthers are o brişcă, astfel ca 
pericolele de pe drumul izolat, dacă au existau vreodată, 
acum au luat sfârşit. Cât despre cauza plecării mele, nu 
este vorba despre situaţia încordata cu domnul Carrtuhers, 
ci reapariţia acelui odios bărbat, domnul Woodley. 
Întotdeauna a fost hidos, dar acum arata mai groaznic ca 
niciodată; pare să fi suferit un accident şi este foarte 
desfigurat. L-am văzut pe fereastră, dar sunt bucuroasă că 
nu l-am întâlnit. A avut o discuţie lungă cu domnul 
Carruthers care după aceea părea foarte agitat. Cred că 
Woodley sta prin zona pentru că nu a dormit aici şi azi- 
dimineaţă l-am zărit din nou intrând pe furiş în plantaţia de 
arbuşti. Mai degrabă aş avea un animal sălbatic liber. Îl 
dispreţuiesc şi mi-e teamă de el, mai mult decât atât pot 
spune. Cum POATE domnul Carruthers suporta un astfel de 
om chiar şi o secundă? Oricum, toate necazurile mele se vor 
sfârşi sâmbăta.” 

— Sper, Watson; sper, făcu Holmes pe un ton grav. În jurul 
acestei tinere femei este ţesuta o intriga periculoasă şi este 
de datoria noastră să ne îngrijim ca nimeni nu-i va face rău 
în această ultimă călătorie a ei. Watson, cred că trebuie să 
ne facem timp să tragem o fugă împreuna până acolo 
sâmbătă dimineaţa şi să ne asigurăm că această investigaţie 
ciudată şi neconcludenta nu va avea un final nefericit. 

Mărturisesc că până atunci nu am luat cazul prea în 
serios, mi se păruse mai degrabă grotesc şi bizar decât 
periculos. Ca un bărbat ar sta ascuns, ar aştepta şi ar 
urmări o femeie foarte frumoasă nu este un lucru 
neobişnuit şi că ar avea atât de puţin curaj încât nu numai 
că nu ar îndrăzni să-i vorbească, dar chiar ar fugi de ea 
înseamnă că nu este un agresor de temut. Sălbaticul 
Woodley era însa o persoană diferită, dar, în afara unei 
ocazii, n-o molestase pe clienta noastră, iar acum vizita casa 
lui Carruthers fără să o deranjeze în intimitatea ei. Fără 
îndoiala, bărbatul de pe bicicletă era un membru al 
petrecerilor de sfârşit de săptămână de la conac, despre 


care vorbise cârciumarul; dar cine era sau ce voia era la fel 
de necunoscut. Severitatea din comportamentul lui Holmes 
şi faptul că înainte de a ieşi din camera şi-a băgat în 
buzunar un revolver mi-au imprimat sentimentul de 
tragedie care se poate dovedi ascuns în spatele acestui şir 
de evenimente. 

Noaptea ploioasă fusese urmată de o glorioasă dimineaţa, 
iar zona aceea de ţară acoperită de câmpuri cu pâlcuri de 
grozamă înflorita părea cu atât mai frumoasă pentru ochii 
obosiţi de grâul şi cenuşiul Londrei. Împreuna cu Holmes 
mergeam pe drumul îngust şi nisipos, respirând aerul 
proaspăt al dimineţii şi ne bucurăm de pasarelelor şi 
adierea proaspătă a primăverii. De pe un dâmb al drumului 
pe vârful dealului Crooksbury, puteam vedea conacul 
cenuşiu ivindu-se din mijlocul stejarilor bătrâni care, aşa 
bătrâni cum erau, tot mai tineri erau decât clădirea pe care 
o înconjurau. Holmes arata spre o porţiune lungă de drum 
şerpuit, o bandă galben-rosiatica între maroniul câmpului şi 
verdele deschis al pădurii. În depărtare se vedea că un 
punct negru un vehicul venind în direcţia noastră. Holmes 
eliberă o exclamaţie de nerăbdare. 

— Luasem o marjă de o jumătate de oră, spuse el. Dacă 
aceea este brişca ei înseamnă că vrea să prindă trenul de 
dimineaţă. Mă tem, Watson, că va fi trecut de Charlington 
până să ne putem întâlni cu ea. 

Din secunda în care am trecut de dâmb, n-am mai putut 
vedea vehiculul, dar ne-am grăbit într-atât pe drum încât 
viaţa mea sedentara începuse să-şi spună cuvântul şi am 
fost forţat să rămân în urmă. Holmes totuşi era întotdeauna 
în formă pentru că avea surse inepuizabile de energie din 
care să se aprovizioneze. Pasul sau săltăreţ nu încetini până 
când, deodată, pe când era la două sute de metri în faţa 
mea, se opri şi l-am văzut ridicându-şi mâinile într-un gest 
de durere şi disperare. În acelaşi timp, un docar gol, cu 
calul galopând şi haturile căzute, apăru de după curba şi 
goni huruind spre noi. 


— Prea târziu, Watson; prea târziu! strigă Holmes în timp 
ce eu fugeam gâfâind spre el. Prost am fost că nu am luat 
trenul mai devreme! Este răpire, Watson... răpire! Crima! 
Dumnezeu ştie ce! Blochează drumul! Opreşte calul! Aşa. 
Acum sari înăuntru şi să vedem dacă pot îndrepta 
consecinţele gafei mele. 

Am intrat în docar şi Holmes, după ce întoarse calul, îl lovi 
iute cu biciul şi o luarăm înapoi pe drum. Cum am ocolit 
curbă, întreaga porţiune de drum dintre câmp şi conac, se 
deschise în faţa noastră. L-am apucat pe Holmes de braţ: 

— Uite bărbatul! am strigat gâfâind. 

Un biciclist singur se îndrepta spre noi. Ţinea capul în jos 
şi umerii încovoiaţi pe măsură ce punea fiecare dram de 
putere pe care-o mai avea în pedale. Gonea ca la curse. 
Brusc, ridica faţa bărboasă, ne văzu apropiindu-ne de el şi 
se opri sărind de pe bicicletă. Se uita insistent la noi şi la 
docar. Apoi faţa i se lumina de uimire. 

— Alo! Opriţi aici! strigă ţinând bicicleta astfel încât să ne 
blocheze drumul. De unde aţi luat docarul? Opreşte, omule! 
urlă el, dând la iveală un pistol din buzunarul lateral. 
Opreşte, spun, dacă nu, pentru numele lui George, împuşc 
calul! 

Holmes arunca hăţurile în mâinile mele şi sări din brişca. 

— Sunteţi bărbatul pe care doream să-l vedem. Unde este 
domnişoara Violet Smith? rosti el repede şi clar că de 
obicei. 

— Asta vă întreb eu. Dumneavoastră sunteţi în docarul ei. 
Ar trebui să ştiţi unde este. 

— Am găsit docarul pe drum. Nu era nimic înăuntru. Am 
venit s-o ajutăm pe tânăra domnişoară. 

— Doamne, Dumnezeule! Ce fac? tipa străinul într-un 
acces de disperare. E la ei, la diavolul acela de Woodley şi 
preotul acela escroc. Hai, omule, hai, dacă într-adevăr îi eşti 
prieten! Vino cu mine şi o vom salva chiar dacă trebuie să- 
mi las leşul în pădurea Charlington. 


Fugi ca un nebun, cu pistolul în mâna, spre o gaură din 
tufiş. Holmes îl urmări, iar eu am lăsat calul să pască lângă 
drum şi îl urmai pe Holmes. 

— Pe aici au venit, spuse el arătând spre câteva urme de 
paşi pe cărarea noroioasă. Alo! Opreşte-te puţin! Cine este 
în tufiş? 

Era un tânăr cam de şaptesprezece ani, îmbrăcat în haine 
de rândaş, cu pantaloni şi ghete din piele. Era trântit pe 
spate, cu genunchii în sus şi o tăietură groaznică la cap. Nu 
era conştient, dar era viu. Cu o singură privire la rana, mi- 
am dat seama că era penetrat osul. 

— Acesta este Peter, grăjdarul, strigă necunoscutul. Elo 
conducea. Bestiile l-au tras jos şi l-au bătut. Lăsaţi-l acolo, 
nu avem ce să-i facem, dar putem s-o salvăm pe ea de la cea 
mai groaznică soarta care-o poate paşte pe o femeie. 

Am alergat ca nebuni pe cărarea care şerpuia printre 
copaci. Am ajuns la tufărişul care înconjura casa, când 
Holmes se opri. 

— Nu s-au dus în casă. Iată-le urmele la stânga... aici, 
lângă tufişurile de dafin! Ah, a exclamat el! 

Cum vorbea, din pâlcurile dese şi verzi de tufişuri din faţa 
noastră, se auzi ţipătul tăios al unei femei - un țipăt vibrant, 
nebun de groază. Brusc se opri cu un bolborosit. 

— Pe aici! Pe aici! Sunt la popicărie, strigă necunoscutul 
pornind ca din puşcă prin tufişuri. Ah, laşi nenorociţi! 
Urmaţi-mă, domnilor! Prea târziu! Prea târziu! Pe legea 
mea! 

Ajunseserăm brusc într-o pajişte verde înconjurata de 
copaci bătrâni. În depărtare, la umbra unui stejar uriaş se 
afla un neobişnuit grup de trei persoane. Una era o femeie, 
clienta noastră, leşinată, cazând de pe picioare, cu o batistă 
legată peste gură. În faţa ei se afla un tânăr aspru, cu fată 
mare şi mustață roşie, cu picioarele purtând ghetre 
despărțite larg, cu o mâna în şold şi cu cealaltă fluturând un 
bici, întreaga-i atitudine sugerând o bravadă de triumf. 
Între ei, un bărbat în vârsta, cu barba grizonată, cu un 


stihar scurt peste un costum uşor din tweed, care în mod 
evident tocmai terminase slujba de oficiere a unei căsătorii 
pentru că în momentul apariţiei noastre, baga în buzunar o 
carte de rugăciuni şi îl bătea pe spate pe sinistrul mire în 
semn de felicitare. 

— Sunt căsătoriţi! am bâlbâit. 

— Haideţi! strigă ghidul nostru. Haideţi! 

O luă la goană peste luminiş, cu mine şi Holmes imediat în 
spatele lui. Când ne apropiam, doamna se sprijini de 
trunchiul copacului. Williamson, fostul preot, făcu o 
plecăciune cu o politeţe batjocoritoare şi bătăuşul de 
Woodley avansa cu un râs brutal şi încântat. 

— Bob, poţi să-ţi dai jos barba, spuse el. Te cunosc destul 
de bine. Ei bine, tu şi amicii tăi aţi venit la timp ca să-mi 
permiteţi să vă prezint doamnei Woodley. 

Răspunsul ghidului nostru fu extrem de neobişnuit. Îşi 
smulse barba neagră cu care se deghizase şi o aruncă pe 
jos, dând la iveală un chip lunguieţ, palid, proaspăt 
bărbierit. Apoi ridică revolverul şi-l îndrepta către tânărul 
ticălos care avansa spre el fluturând periculoasă cravaşa în 
mâna. 

— Da, spuse aliatul nostru. Eu sunt Bob Carruthers şi voi 
face dreptate pentru această femeie chiar dacă ajung la 
spânzurătoare pentru asta. Ţi-am spus ce-ţi voi face dacă 
păţeşte ceva şi, pentru Dumnezeu, mă voi ţine de cuvânt! 

— E prea târziu! E soţia mea! 

— Nu, este văduva ta. 

Revolverul lui pocni şi am văzut sângele ţâşnind din jiletca 
lui Woodley. Acesta se roti ţipând şi căzu pe spate, hidoasa-i 
fata roşie transformându-se dintr-o dată într-o teribilă 
paloare. Bărbatul, încă îmbrăcat cu stiharul, izbucni într-un 
asemenea şir de blesteme dezgustătoare cum n-am mai 
auzit, şi scoase propriul revolver, dar, până să-l ridice, se 
uita prin ţeava armei lui Holmes. 

— S-a ajuns prea departe, vorbi cu răceală amicul meu. 
Lasă pistolul! Watson, ridică-l! Tine-i-l la cap! Mulţumesc. 


Tu, Carruthers, dă-mi celălalt revolver. Nu va mai fi 
violenta. Hai, dă-mi-l! 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Numele meu este Sherlock Holmes. 

— Doamne-Dumnezeule! 

— Văd că aţi auzit de mine. Voi fi reprezentantul poliţiei 
până când vor veni oficialii. Tu, aici! strigă el către 
grăjdarul înfricoşat care apăruse la marginea luminişului. 
Vino încoace. Du biletul acesta cât de repede poţi la 
Farnham. 

Scrijeli câteva cuvinte pe o foaie din agenda. 

— Înmâneaza-i-l şefului de la secţia de poliţie. Până la 
sosirea acestuia, trebuie să vă rețin pe toţi în custodia mea. 

Personalitatea puternică, poruncitoare a lui Holmes 
domina tragica scenă şi toţi erau marionete în mâinile lui. 
Williamson şi Carruthers l-au cărat în casă pe rănitul 
Woodley, iar eu o ajutăm pe tânăra înfricoşată. Bărbatul 
rănit a fost întins în pat şi, la rugămintea lui Holmes, l-am 
examinat. I-am dat raportul în vechea sufragerie tapetată 
unde stătea cu cei doi prizonieri în faţa lui. 

— Va trăi, am spus. 

— Ce! strigă Carruthers sărind de pe scaun. Mă dus sus 
să-l termin. Vrei să-mi spui că fata aceea, îngerul acela, va fi 
legată pe viaţă de violentul Jack Woodley? 

— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, îl calmă Holmes. 
Sunt două motive foarte bune pentru care fata aceea în nici 
un caz nu ar trebui să fie soţia lui. În primul rând, suntem 
îndreptăţiţi să punem la îndoiala dreptul domnului 
Williamson de a oficia căsătorii. 

— Am fost hirotonisit! strigă bătrânul ticălos. 

— Şi, de asemenea, răspopit. 

— Odată preot, întotdeauna preot! 

— Nu prea cred. Cum rămâne cu certificatul? 

— Am avut certificat de căsătorie. Îl am aici în buzunar. 

— Atunci l-ai obţinut printr-un şiretlic. Dar, în orice caz, o 
căsătorie forţată nu este căsătorie, dar este un delict grav 


după cum vei descoperi chiar dumneata în curând. Vei avea 
timp să te gândeşti la acest lucru în următorii zece ani, 
dacă nu mă înşel. Cât despre dumneata, Carruthers, ar fi 
fost mai bine dacă ţi-ai fi ţinut revolverul în buzunar. 

— Asta am început şi eu să cred, domnule Holmes; dar 
când m-am gândit la toate precauţiile ca s-o apăr pe fata 
asta - pentru că am iubit-o, domnule Holmes, şi a fost 
singura dată când am ştiut ce este dragostea -, aproape că 
am înnebunit gândindu-mă că se afla în puterea celei mai 
mari brute din Africa de Sud, un bărbat al cărui nume este 
o teroare de la Kimberley la Johannesburg. Vai, domnule 
Holmes, poate n-o să mă credeţi, dar de când fata aceasta s- 
a angajat la mine, niciodată nu am lăsat-o să treacă prin 
faţa acestei case unde sălăşluiesc ticăloşii aceştia, fără să o 
urmăresc pe bicicletă doar ca să mă asigur că nui se 
întâmpla nimic. Am păstrat distanţa şi am purtat o barbă ca 
să nu mă recunoască pentru că este o fată bună şi 
curajoasă şi nu ar mai fi lucrat pentru mine dacă ar fi ştiut 
că o urmăresc pe drumurile de ţară. 

— De ce nu aţi avertizat-o despre pericol? 

— Pentru că m-ar fi părăsit şi nu aş fi suportat asta. Chiar 
dacă nu m-a putut iubi, era foarte important pentru mine 
să-i văd silueta gingaşă prin casă şi să aud sunetul vocii ei. 

— Ei bine, am spus eu, dumneata, domnule Carruthers 
numeşti asta dragoste, dar eu i-aş spune egoism. 

— Poate ambele lucruri împreuna. Oricum, n-am putut să 
renunţ la ea şi apoi, cu gloata asta prin preajmă, era bine să 
aibă pe cineva care să aibă grijă de ea. Apoi când a venit 
telegrama, am ştiut că urmau să facă ceva. 

— Ce telegrama? 

Carruthers scoase o telegramă din buzunar. 

— Iat-o, spuse el. 

Era scurtă şi concisa: „Bătrânul este mort.” 

— A-ha! spuse Holmes. Cred că ştiu cum au mers lucrurile 
şi înţeleg cum mesajul acesta i-a făcut să acţioneze după 


cum spui dumneata. Dar, cât aşteptăm, spuneţi-mi tot ce 
ştiţi. 

Bătrânul excomunicat cu stiharul izbucni într-un potop de 
înjurături. 

— Pentru Dumnezeu, izbucni el, dacă ne trădezi, Bob 
Carruthers, îţi voi aplica acelaşi tratament pe care i l-ai 
aplicat lui Jack Woodley! Poţi să flecăreşti despre fata cât 
vrei, este treaba ta, dar dacă îţi torni prietenii acestui 
poliţai în haine simple, va fi cea mai proastă zi din viaţa ta! 

— Cucernicia dumneavoastră, nu vă agitaţi, spuse Holmes 
aprinzându-şi o ţigară. Este destul de clar, cazul este 
împotriva dumitale şi tot ce-ţi cer sunt câteva detalii pentru 
propria curiozitate. Totuşi, dacă vă este greu să-mi spuneţi, 
voi vorbi eu şi dumneavoastră veţi vedea până la ce punct 
vă puteţi păstra secretele. În primul rând, pentru jocul 
acesta, aţi venit toţi trei din Africa de Sud - dumneata 
Williamson, dumneata Carruthers şi Woodley. 

— Minciuna numărul unu, îl opri bătrânul; nu i-am văzut 
pe niciunul până acum două luni şi nu am fost în viaţa mea 
în Africa. Aşa că poţi să-ţi iei toate părerile şi să ţi le vâri 
unde oi vrea, domnule Holmes, „Băgăciosul”! 

— E adevărat ce spune, rosti Carruthers. 

— Ca să vezi, aţi venit doi. Cucernicia sa este un produs 
indigen. L-aţi cunoscut pe Ralph Smith în Africa de Sud. 
Aveaţi motive să credeţi că nu va mai trăi mult. Aţi aflat că 
nepoata lui va moşteni averea. Ei, cum e? 

Carruthers dădu din cap şi Williamson înjura. 

— Ea îi era cea mai apropiată rudă şi ştiaţi că bătrânul nu 
va face testament. 

— Nu ştia să scrie sau să citească, completa Carruthers. 

— Aşa că voi doi aţi venit şi aţi căutat fata. Ideea era ca 
unul dintre voi să se căsătorească cu ea, iar celălalt îşi avea 
partea lui din pradă. Cumva, Woodley a fost ales să fie soţul. 
De ce? 

— Am jucat cărţi pe drum. Ela câştigat. 


— Înţeleg. Dumneata ai angajat-o pe tânăra şi acolo 
Woodley urma să o curteze. Ea şi-a dat seama că era o 
brută beţivă şi n-a vrut să audă de el. Între timp, 
aranjamentul s-a stricat pentru că dumneavoastră v-aţi 
îndrăgostit de domnişoară. Nu mai puteaţi suporta ideea că 
acest ticălos va fi stăpânul ei. 

— Nu, în numele lui George, nu am putut! 

— V-aţi certat. V-a lăsat pe dumneavoastră furios şi a 
început să-şi facă singur planuri, independent de 
dumneavoastră. 

— Williamson, mi se pare că nu prea avem multe de spus 
domnului, strigă Carruthers cu un râs amar. Da, ne-am 
certat şi m-a doborât. Oricum, ne-am achitat în privinţa 
asta. Apoi nu am mai ştiut nimic despre el. Asta din 
momentul în care s-a aliat cu răspopitul aici de fată. Am 
descoperit că aranjaseră o gospodărie comună în acest loc, 
pe unde trecea ea spre gară. După aceea am stat cu ochii 
pe ea pentru că mi-am dat seama că este ceva putred la 
mijloc. Îi vedeam din când în când pentru că eram 
nerăbdător să aflu ce urmăreau. Acum două zile, Woodley a 
venit la mine acasă cu aceasta telegramă care demonstra 
că Ralph Smith este mort. M-a întrebat dacă respect 
învoiala. I-am spus că nu. M-a întrebat dacă mă voi căsători 
eu cu fata şi-i voi da lui o parte din avere. l-am spus că aş 
face-o cu cea mai mare plăcere, dar ca ea nu mă vrea. 
Atunci el mi-a zis: „S-o căsătorim mai întâi şi într-o 
saptamâna-doua s-ar putea să vadă lucrurile puţin altfel.” I- 
am spus că nu vreau să apelăm la violenţă. Aşa că a plecat 
înjurând ca un ticălos spurcat ce este şi jurând că tot o va 
avea. Urma ca ea să mă părăsească la sfârşitul săptămânii 
şi îi făcusem rost de o brişcă să o ducă la gară, dar nu eram 
liniştit, aşa că am urmărit-o pe bicicletă. Totuşi o luase 
înainte şi, până să o prind din urmă, ticăloşia s-a produs... 
Primul lucru l-am aflat când v-am văzut pe dumneavoastră, 
domnilor, venind înapoi în docarul ei. 

Holmes se ridică şi aruncă mucul de ţigară în cămin. 


— Am fost orb, Watson, spuse el. Când mi-ai spus în raport 
că ai văzut biciclistul, după cum credeai tu, aranjându-şi 
cravata în tufişuri, numai asta şi ar fi trebuit să-mi spună 
tot. Totuşi, putem să ne felicităm că am rezolvat un caz 
ciudat şi, în multe privinţe, unic. Văd trei dintre ofiţerii de 
poliţie ai comitatului pe alee şi mă bucur să văd că micul 
rândaş a ţinut pasul cu ei; aşa că se prea poate că nici el, 
nici interesantul mire să nu fie vătămaţi în urma aventurii 
din această dimineaţă. Watson, cred că, în calitate de 
medic, te poţi ocupa de domnişoara Smith şi să-i spui că, 
dacă şi-a revenit îndeajuns, am fi bucuroşi s-o escortăm 
până acasă la mama ei. Dacă nu este încă destul de 
însănătoşita, atunci este o aluzie că ar trebui să telegrafiem 
unui tânăr electrician din Middlands care ar completa 
vindecarea. Cât despre dumneavoastră, domnule 
Carruthers, cred că aţi făcut tot ce aţi putut ca să vă 
recompensaţi pentru că aţi luat parte la un complot nefast. 
Aceasta este cartea mea de vizită, domnule, şi dacă 
mărturia mea vă va fi de folos în cadrul procesului, voi fi la 
dispoziţia dumneavoastră. 

În vârtejul activităţii noastre continue, deseori mi-a fost 
greu, după cum poate cititorul a observat, să-mi completez 
povestirile şi să dau acele detalii finale pe care curioşii le 
aşteaptă. Fiecare caz a fost preludiul unui alt caz şi, odată 
trecută criza, actorii au plecat pentru totdeauna din vieţile 
noastre ocupate. Cu toate acestea, am găsit la sfârşitul 
manuscrisului un mic bilet legat de acest caz, în care am 
însemnat că, într-adevăr, domnişoara Violet Smith a 
moştenit o avere mare şi că acum este soţia lui Cyril 
Morton, partener la celebra firma de electrice din 
Westminster „Morton şi Kennedy”. Williamson şi Woodley 
au fost amândoi judecaţi pentru răpire şi agresiune, primul 
primind şapte ani, iar cel de-al doilea, zece. Cât despre 
soarta lui Carruthers, nu ştiu nimic, dar sunt sigur că atacul 
său nu a fost privit de curte ca fiind grav, din moment ce 
Woodley avea reputaţia de a fi un escroc foarte periculos, şi 


câteva luni cred că au fost îndeajuns pentru a satisface 
cerinţele justiţiei. 

V. Aventură de la şcoala de stareţi. 

Am avut parte de ceva intrări şi ieşiri dramatice pe mica 
noastră scena din str. Baker, dar nu-mi amintesc o apariţie 
mai neaşteptata şi mai surprinzătoare decât aceea a lui 
Thorneycroft Huxtable, doctor în filosofie, colecţionar de 
artă etc. Cartea lui de vizită, care părea prea mică ca să 
poată susţine toată greutatea distincţiilor sale academice, a 
sosit cu câteva secunde înaintea lui, pentru că apoi să intre 
chiar el - atât de mare, de pompos şi de impunător, încât 
era însăşi personificarea stăpânirii de sine şi a rezistenţei. 
Şi, cu toate acestea, primul lucru pe care l-a făcut după ce 
uşa s-a închis în spatele lui a fost să se clatine lângă masa 
pentru că apoi să cadă pe podea, şi iată cum acel bărbat 
maiestuos stătea întins şi inconştient pe blana de urs din 
faţa căminului. 

Ne-am ridicat şi, timp de câteva secunde, am privit uimiţi, 
în tăcere, aceasta epavă masivă care stătea dovadă a unei 
furtuni neaşteptate şi fatale undeva în oceanul vieţii. Apoi 
Holmes se grăbi să-i aducă o pernă pentru cap, iar eu, 
coniac să-i pun pe buze. Chipul mare şi alb era brăzdat de 
griji, pungile de sub ochii închişi erau plumburii, gura 
deschisă atârna dureros la colţuri, iar bărbia rotundă era 
nerasa. Gulerul şi cămaşa îi erau murdare în urma unei 
lungi călătorii, iar părul nepieptănat era zburlit pe capul de 
o formă perfectă. În faţa noastră zăcea un om extrem de 
răvăşit. 

— Ce este, Watson? întreba Holmes. 

— Epuizare totală... poate doar foame şi oboseala, am spus 
eu luându-i pulsul, unde firul vieţii se scurgea subţire şi 
încet. 

— Un bilet de întoarcere din Mackleton, în nordul Angliei, 
remarca Holmes, scoţându-l din buzunarul pentru ceas. 
Încă nu este ora douăsprezece. Cu siguranţă a plecat foarte 
devreme. 


Pleoapele încreţite începuseră să tremure, iar acum o 
pereche de ochi gri ne priveau absenţi. O secundă mai 
târziu, bărbatul se ridica anevoios în picioare, cu faţa 
îmbujorata de ruşine. 

— lertaţi-mi slăbiciunea, domnule Holmes; am fost cam 
epuizat. Vă mulţumesc, dacă aş avea un pahar cu lapte şi un 
biscuit, cu siguranţă m-aş simţi mai bine. Domnule Holmes, 
am venit personal că să mă asigur că vă veţi întoarce cu 
mine. M-am temut că nici o telegramă nu vă va convinge de 
absolută urgentă a acestui caz. 

— După ce vă reveniţi... 

— Mă simt destul de bine. Nu-mi dau seama cum de sunt 
aşa de slăbit. Domnule Holmes, vreau să vă întoarceţi cu 
mine la Mackleton cu următorul tren. 

Prietenul meu scutură din cap. 

— Colegul meu, doctorul Watson, ţi-ar putea spune că în 
prezent suntem foarte ocupați. Sunt ocupat cu cazul 
documentelor lui Ferrers şi crima lui Abergavenny urmează 
să fie judecata. Doar o problemă extrem de importanta m- 
ar putea convinge să plec acum din Londra. 

— Important! şi musafirul nostru îşi aruncă mâinile în aer. 
Nu aţi auzit de răpirea unicului fiu al ducelui de 
Holdernesse? 

— Poftim? Fostul ministru al Cabinetului? 

— Exact. Am încercat să evităm să afle presa, dar s-a scris 
ceva despre asta aseară în „Globe”. M-am gândit că poate 
aţi auzit şi dumneavoastră. 

Holmes întinse braţul său lung şi slab şi apucă volumul cu 
litera „H” din enciclopedia să. 

— Holdernesse, duce, generaţia a VI-a, cavaler în Ordinul 
Jartierei, print consort...” jumătate din alfabet! „Baron de 
Beverley, conte de Carston...”, vai de mine, ce mai lista! 
„Locotenent lord de Hallamshire din 1900. Căsătorit în 
1888 cu Edith, fiica lui Sir Charles Appledore. Moştenitor şi 
unic fiu, lord Saltire. Deţine aproximativ 250 de acri de 
pământ. Minereuri în Lancashire şi Wales. Adresă: Carlton 


House Terrace, conacul Hallamshire, Castelul Carston, 
Bangor, Wales. Lord al Amiralității în 1872; ministru 
secretar de stat pentru...”. Măi, mai, bărbatul acesta este 
cu siguranţă unul din cei mai înalţi supuşi ai Coroanei! 

— Cel mai celebru şi poate cel mai bogat. Domnule 
Holmes, ştiu că sunteţi foarte meticulos în problemele 
profesionale şi că sunteţi pregătit să lucraţi de dragul de a 
lucra. Totuşi, vă pot spune că Înălţimea Sa deja a dat de 
înţeles că un cec de cinci mii le lire va fi înmânat acelei 
persoane care îi poate spune unde este fiul lui şi o altă mie 
de lire celui care îi poate spune numele răpitorului sau 
răpitorilor. 

— Este o ofertă demnă de un prinţ, aproba Holmes. 
Watson, cred că o să-l însoţim pe doctorul Huxtable până în 
nordul Angliei. Şi acum, doctore Huxtable, după ce 
terminaţi de băut laptele vă rog să-mi spuneţi ce s-a 
întâmplat, cum s-a întâmplat şi, în final, ce are de-a face cu 
toată treaba asta doctorul Thorneycroft Huxtable de la 
Şcoala de Stareţi de lângă Mackleton şi de ce vine să-mi 
ceară umilele servicii la trei zile după eveniment - starea 
bărbii dumneavoastră mi-o demonstrează. 

Musafirul nostru şi-a terminat laptele şi biscuiţii. Lumina îi 
reapăruse în ochi şi culoarea în obraji în timp ce se 
pregătea să explice situaţia cu energie şi luciditate. 

— Domnilor, trebuie să vă informez că Stăreţia este o 
şcoală pregătitoare al cărei fondator şi director sunt. Poate 
că vă sunt cunoscut datorită lucrării „Informaţii 
suplimentare oferite de Huxtable despre Horaţiu.” Stăreţia 
este, fără excepţie, cea mai bună şi cea mai selecta şcoală 
pregătitoare din Anglia. Lordul Leverstoke, contele de 
Blackwater, Sir Cathcart Soames - toţi mi-au încredinţat fiii 
lor. Dar am simţit ca şcoala a atins apogeul acum trei 
săptămâni când ducele de Holdernesse l-a trimis pe 
secretarul său, domnul James Wilder, ca să-mi comunice că 
tânărul lord Saltire îmi va fi încredinţat. Nu aveam de unde 
să ştiu că acesta va fi începutul celui mai zdrobitor ghinion 


din viaţa mea. Băiatul a ajuns pe întâi mai, adică la 
începutul trimestrului de vară. Era un tânăr fermecător şi 
curând s-a acomodat cu obiceiurile noastre. Sper că nu sunt 
indiscret, dar ar fi absurd ca în cazul de faţă să vă spun 
doar jumătăţi de adevăr; băiatul nu era chiar fericit acasă. 
Nu mai este un secret că mariajul ducelui nu a fost liniştit şi 
foarte curând s-a terminat cu o despărţire de comun acord, 
ducesa mutându-se în sudul Franţei. Acest lucru se 
întâmplase cu puţin timp înainte ca băiatul să fi venit la 
mine şi se ştie că era mult mai ataşat de mama. Băiatul a 
fost foarte trist din cauza plecării ei de la conacul 
Holdernesse şi din acest motiv a dorit ducele să-l trimită la 
şcoala mea. După două săptămâni băiatul se simţea la noi 
ca acasă şi era aparent fericit. Ultima dată a fost văzut în 
noaptea de treisprezece mai, adică lunea trecută. Camera 
lui era la etajul al doilea şi se ajungea la ea printr-o altă 
cameră, mai mare, în care dormeau doi băieţi. Aceştia n-au 
văzut şi n-au auzit nimic, aşa că sigur tânărul Saltire nu a 
ieşit pe acolo. Fereastră era deschisă şi afară este o iederă 
solidă care merge până pe pământ. Nu am găsit urme de 
paşi dedesubt, dar în mod sigur era singura ieşire posibilă. 
Marţi dimineaţa la ora şapte s-a descoperit că tânărul 
lipseşte. Patul arata că dormise acolo. Se îmbrăcase 
complet înainte de a-şi pune costumul obişnuit de şcoală: 
haina neagră, scurtă şi pantaloni gri-închis. Nu existau 
semne că ar fi intrat cineva în cameră şi, cu siguranţă, orice 
țipăt sau zgomot de luptă s-ar fi auzit, din moment ce 
Caunter, băiatul mai mare din cealaltă cameră, are un somn 
foarte uşor. Când s-a descoperit dispariţia lordului Saltire, 
am apelat imediat la întregul personal, băieţi, profesori, 
servitori. Atunci s-a aflat faptul că lordul Saltire nu fusese 
singur în momentul plecării, lipsea şi Heidegger, profesorul 
german. Camera lui era tot la etajul al doilea, dar în celălalt 
capăt al clădirii şi de aceeaşi parte cu lordului 
Saltire. Şi patul lui arata că dormise acolo, dar se pare că 
plecase doar parţial îmbrăcat din moment ce şosetele şi 


cămaşa zăceau pe jos. Nu exista nici o îndoiala că fugise pe 
iedera pentru că am văzut urmele picioarelor pe gazon, 
acolo unde aterizase. Bicicleta lui stătea de obicei într-o 
mică magazie de lângă peluza, dar şi aceasta lipsea. Era la 
mine de doi ani şi venise cu cele mai bune referinţe. Era un 
bărbat tăcut, ursuz, nu era prea popular nici printre 
profesori, nici printre băieţi. Nici urmă de fugari, şi iată-ne 
joi dimineaţa la fel de ignoranţi cum eram marţi. Desigur, a 
avut loc imediat o anchetă la conacul Holdernesse. Este la 
distanţă de doar câteva zile de casa lui şi ne-am gândit că 
într-un atac brusc de dor de casă, a fugit să-şi vadă tatăl, 
dar cei de acolo nu auziseră nimic de el. Ducele este foarte 
agitat... cât despre mine, aţi văzut şi dumneavoastră în ce 
stare de nervozitate m-au adus suspansul şi 
responsabilitatea. Domnule Holmes, dacă vreodată va 
angrenaţi toate puterile, vă rog s-o faceţi acum pentru că 
niciodată în viaţa dumneavoastră nu aţi avut vreun caz care 
să merite asta mai mult decât acum. 

Sherlock Holmes ascultase cu cea mai mare atenţie 
relatarea nefericitului director de şcoală. Sprâncenele lui 
adunate şi fruntea încreţită demonstrau că nu trebuia să fie 
îndemnat să-şi focalizeze toată atenţia asupra unei 
probleme care, pe lângă uriaşele interese implicate, apela 
în mod direct la pasiunea lui pentru lucrurile complexe şi 
neobişnuite. Imediat îşi scoase agenda şi nota repede 
câteva idei. 

— Aţi fost foarte nechibzuit pentru că nu aţi venit la mine 
mai devreme, spuse el grav. Aţi întârziat mult începutul 
acestei investigaţii. De exemplu, este de neconceput ca 
iedera şi gazonul să nu fi dezvăluit nimic unui expert. 

— Nu sunt eu de vină, domnule Holmes. Înălţimea Sa a 
dorit extrem de mult să evite un scandal public. Se teme 
foarte mult de aşa ceva. 

— Dar a avut loc vreo investigaţie oficială? 

— Da, domnule, dar s-a dovedit a fi o dezamăgire totală. 
Aparent au obţinut imediat un indiciu întrucât un băiat şi un 


bărbat tânăr au fost văzuţi plecând cu primul tren dintr-o 
gară din apropiere. De-abia aseară am primit veşti că acel 
cuplu a fost prins în Liverpool şi s-a dovedit că nu aveau nici 
o legătură cu problema noastră. Apoi, după o noapte de 
nesomn, disperare şi dezamăgire, am venit direct la 
dumneavoastră cu primul tren. 

— Presupun că investigația locală a fost ceva mai relaxată 
cât timp au urmărit această pistă falsă? 

— Au renunţat de tot. 

— Deci s-au pierdut trei zile. Cazul a fost abordat 
deplorabil. 

— Aşa cred şi eu şi o recunosc. 

— Şi totuşi ar putea exista o soluţie în ultimă instanţă care 
să rezolve problema. M-aş bucura să mă ocup de caz. Aţi 
reuşit să găsiţi vreo legătură între băiatul absent şi 
profesorul german? 

— Absolut niciuna. 

— Era înscris la orele profesorului? 

— Nu, din câte ştiu, nu au schimbat nici o vorbă. 

— Asta chiar este ciudat. Băiatul avea bicicleta? 

— Nu. 

— Lipsea vreo altă bicicletă? 

— Nu. 

— Sigur? 

— Da. 

— Ei, doar nu vrei să-mi spui că germanul a plecat în 
miezul nopţii, pe bicicletă, cu băiatul în braţe? 

— Desigur că nu. 

— Atunci la ce ipoteza v-aţi gândit? 

— Poate bicicleta a fost luată ca pretext. Poate au ascuns-o 
undeva şi au plecat pe jos. 

— Da, ca pretext, dar cam absurd, nu credeţi? Mai erau şi 
alte biciclete în această magazie? 

— Câteva. 

— N-ar fi ascuns DOUĂ dacă ar fi vrut să dea impresia că 
au plecat cu ele? 


— Cred că da. 

— Desigur. Teoria aceasta nu merge, dar incidentul 
reprezintă un bun început pentru investigaţie. În fond, o 
bicicletă nu este uşor de ascuns sau de distrus. Încă o 
întrebare. A vrut cineva să vadă băiatul în ziua anterioară 
dispariţiei? 

— Nu. 

— A primit vreo scrisoare? 

— Da, una. 

— De la cine? 

— De la tatăl lui. 

— Citiţi scrisorile băieţilor? 

— Nu. 

— De unde ştiţi că era de la tatăl lui? 

— Avea blazonul pe plic şi adresa era scrisă în stilul 
specific, rigid, al ducelui. Şi apoi, ducele îşi aduce aminte că 
i-a Scris. 

— Înainte de aceasta, când a mai primit altă scrisoare? 

— Cu câteva zile în urmă. 

— A primit vreuna din Franţa? 

— Nu, niciodată. 

— Desigur, vă daţi seama unde vreau să ajung. Băiatul ori 
a fost luat cu forţa, ori a plecat de bunăvoie. Dacă a plecat 
de bunăvoie, avea nevoie de ajutor din afară. Dacă nu a 
avut musafiri, atunci ajutorul trebuie să fi venit prin 
scrisori. De aceea am încercat să aflu cine sunt cei care i-au 
scris. 

— Mă tem că nu vă pot ajuta prea mult. Din câte ştiu eu, 
singurul care-i scria era tatăl lui. 

— Care i-a scris chiar în ziua dispariţiei lui. Legătura 
dintre tată şi fiu era bună? 

— Înălţimea Sa nu prea era prietenos cu nimeni. Este 
foarte implicat în probleme de interes public şi nu este prea 
deschis în faţa problemelor obişnuite. Dar, în felul lui, era 
întotdeauna drăguţ cu fiul lui. 

— Dar copilul era mai ataşat de mama? 


— Da. 

— A spus-o el? 

— Doamne, fereşte, nu! 

— Atunci de unde puteaţi afla? 

— Am purtat câteva discuţii confidenţiale cu domnul James 
Wilder, secretarul Înălţimii Sale. Dumnealui mi-a dat aceste 
informaţii despre sentimentele lordului Saltire. 

— Înţeleg. Apropo, acea ultimă scrisoare a ducelui... a fost 
găsită în camera băiatului după ce acesta a dispărut? 

— Nu, a luat-o cu el. Domnule Holmes, cred că a sosit 
timpul să plecăm la Euston. 

— Voi face comanda pentru o trăsură. Într-un sfert de oră 
vă stăm la dispoziţie. Domnule Huxtable, dacă telegrafiaţi 
acasă, ar fi bine să-i lăsaţi pe oamenii din vecinătate să 
înţeleagă că ancheta se continua în Liverpool sau oriunde 
vreţi dumneavoastră, ca să le distragem atenţia. Între timp 
voi lucra liniştit la dumneavoastră şi poate că urmele nu s- 
au dus, iar doi câini de vânătoare ca mine şi Watson mai pot 
„Mirosi” ceva. 

Seara acelei zile ne-a găsit în atmosfera rece şi 
înviorătoare a provinciei Peak, unde se afla celebra şcoală a 
doctorului Huxtable. Se întunecase deja când am ajuns noi. 
Pe masa din hol se afla o carte de vizită şi valetul îi şopti 
ceva la ureche stăpânului său care se întoarse spre noi 
extrem de agitat. 

— Ducele este aici, spuse el. Ducele şi domnul Wilder sunt 
în birou. Veniţi, domnilor, să vă prezint. 

Desigur, ştiam din fotografii cum arata celebrul om de stat, 
dar omul în sine era foarte diferit de reprezentările sale. 
Era o persoană înalta şi impunătoare, îmbrăcat cu 
scrupulozitate, cu un chip tras, slab şi un grotesc nas lung, 
curbat. Tenul avea o paloare cadaverică, fiind şi mai 
înspăimântător în contrast cu barba de un roşu puternic, 
care îi cădea în jos pe jiletca albă, cu lanţul de la ceas 
strălucind prin deschizătură. Acesta era omul de stat care 
ne privea încremenit din faţa căminului doctorului 


Huxtable. Lângă el era un bărbat foarte tânăr, cu ochi de un 
albastru deschis şi trăsături mobile. El este cel care a 
deschis discuţia pe un ton incisiv şi pozitiv. 

— Doctore Huxtable, am sunat azi-dimineaţă, dar prea 
târziu, ca să împiedic vizita dumneavoastră la Londra. Am 
aflat că obiectul vizitei dumneavoastră era să-l invitaţi pe 
domnul Sherlock Holmes să preia conducerea cazului. 
Doctore Huxtable, Înălţimea Sa este surprins că aţi 
întreprins o asemenea acţiune fără să-l fi consultat. 

— Când am aflat că poliţia nu a reuşit... 

— Înălţimea Sa nu crede, sub nici o formă, ca poliţia a dat 
greş. 

— Dar cu siguranţă, domnule Wilder... 

— Doctore Huxtable, ştiţi foarte bine ca Înălţimea Sa 
doreşte foarte mult să evite un scandal public. Prefera să se 
confeseze la cât mai puţini oameni. 

— Problema poate fi uşor rezolvată, mormăi încruntat 
doctorul. Domnul Sherlock Holmes se poate întoarce la 
Londra cu trenul de dimineaţă. 

— Prea puţin posibil, doctore, prea puţin posibil, spuse 
Holmes cu o voce extrem de blânda. Aerul acesta din nord 
este atât de plăcut şi de revigorant, încât mi-am propus să 
petrec câteva zile pe terenurile acestea mlăştinoase şi să-mi 
ocup mintea cum voi putea. Dacă mă voi adăposti la 
dumneavoastră sau la hanul satului, este, desigur, la 
latitudinea dumneavoastră. 

Se vedea clar că nefericitul doctor era indecis, dar fu 
salvat de vocea gravă, pătrunzătoare a ducelui cu barbă 
roşie, voce care răsuna ca un gong. 

— Doctore Huxtable, sunt de acord cu domnul Wilder că ar 
fi trebuit să mă consultaţi. Dar, din moment ce domnul 
Holmes ştie deja toate detaliile, ar fi absurd să nu ne 
folosim de serviciile sale. Nici gând să mergeţi la han, 
domnule Holmes; aş fi încântat dacă aţi veni să locuiţi cu 
mine la conacul Holdernesse. 


— Mulţumesc Înălţimii Sale, dar pentru scopul 
investigaţiei mele, cred că ar fi mai bine dacă aş rămâne pe 
d. misterului. 

— Cum doriţi dumneavoastră, domnule Holmes. Desigur, 
orice informaţie vă putem oferi, eu sau domnul Wilder, vă 
stăm la dispoziţie. 

— Probabil va fi nevoie să vin să vă văd la conac, spuse 
Holmes. Aş vrea să vă întreb totuşi acum, domnule, dacă v- 
aţi format vreo părere în legătură cu misterioasa dispariţie 
a fiului dumneavoastră. 

— Nu, domnule, nu mi-am format nici o părere. 

— Scuzaţi-mă dacă apelez la lucruri dureroase pentru 
dumneavoastră, dar nu am de ales. Credeţi că ducesa a 
avut vreun amestec în toată afacerea aceasta? 

Marele ministru ezita vizibil. 

— Nu cred, vorbi el într-un final. 

— Cealaltă explicaţie evidentă este ca băiatul a fost răpit 
pentru a vă cere recompensa. Nu vi s-a cerut până acum? 

— Nu, domnule. 

— Încă o întrebare, Înălţimea Voastră, am înţeles că i-aţi 
scris fiului dumneavoastră în ziua incidentului. 

— Nu, i-am scris cu o zi înainte. 

— Exact. Dar a primit scrisoarea în acea zi? 

— Da. 

— Era ceva în scrisoare care l-ar fi putut nedumeri sau l-ar 
fi putut determina să facă acest pas? 

— Nu, domnule, desigur că nu. 

— Aţi trimis chiar dumneavoastră scrisoarea? 

Răspunsul nobilului fu întrerupt de secretarul sau care 
izbucni înflăcărat. 

— Înălţimea Sa nu obişnuieşte să trimită personal 
scrisorile, spuse el. Această scrisoare era pusă împreuna cu 
altele pe masa din birou şi eu cu mâna mea le-am pus în 
aici cult postaşului. 

— Sunteţi sigur că şi aceasta era printre scrisori? 

— Da, am văzut-o. 


— Câte scrisori a scris Înălţimea Voastră în acea zi? 

— Douăzeci sau treizeci. Am o corespondentă foarte vastă. 
Dar nu este cumva irelevant? 

— Nu în totalitate, răspunse Holmes. 

— Cât despre mine, continua ducele, am sfătuit poliţiştii 
să-şi îndrepte atenţia către sudul Franţei. Am spus deja că 
nu cred că ducesa ar încuraja o acţiune atât de 
monstruoasa, dar tânărul avea nişte păreri complet greşite 
şi se poate să fi fugit la ea, ajutat şi încurajat de acest 
german. Acum, domnule Huxtable, cred că ne vom întoarce 
la conac. 


Mi-am dat seama că mai erau şi alte întrebări pe care 
Holmes ar fi vrut să i le adreseze; dar maniera tăioasă a 
nobilului arata că interviul luase sfârşit. Era evident că 
pentru firea lui profund aristocratică, această discuţie 
despre probleme intime de familie cu un străin era absolut 
respingătoare şi că se temea ca fiecare nouă întrebare vă 
pune în lumina cele mai adânci secrete din viaţa sa de duce. 

După ce nobilul şi secretarul sau au plecat, prietenul meu 
se repezi, cu obişnuita-i nerăbdare, să pornească ancheta. 

Camera băiatului fu atent examinată, dar nu dezvălui 
nimic în afară de absolută convingere că numai pe fereastra 
ar fi putut fugi. Nici camera şi efectele personale ale 
profesorului german nu au dezvăluit alte indicii. În cazul lui, 
plecase pe şirul de iederă şi, la lumina de la lanterna, am 
văzut urmele călcâielor lui, pe gazon, acolo unde căzuse. 
Acea urmă din iarbă scurtă şi verde era singura dovadă 
materială care rămăsese în urma acestei inexplicabile 
dispariţii nocturne. 

Sherlock Holmes părăsi singur casa şi se întoarse după 
ora unsprezece. Obţinuse o hartă mare a împrejurimilor şi o 
adusese în camera mea, unde o puse pe pat şi, după ce fixa 
lampa deasupra ei, începu să fumeze şi să-mi arate 
punctele de interes cu chihlimbarul pipei fumegânde. 

— Cazul acesta mi-a intrat pe sub piele, Watson, spuse el. 
Sigur sunt câteva puncte de interes în legătură cu acest 
caz. În această primă fază vreau să-ţi dai seama de 
caracteristicile geografice ale zonei, care s-ar putea să aibă 
mare importanţă în ancheta noastră. Priveşte harta 
aceasta. Pătratul negru reprezintă şcoala de stareţi. O s-o 
însemnez cu un ac. Acum, linia aceasta este strada 
principală. Vezi că merge de la est la vest, pe lângă şcoală 
şi, de asemenea, vezi că nu exista drumuri laterale pe o 
porţiune de o milă în ambele sensuri. Dacă cei doi au mers 
pe stradă, au mers pe ACEASTĂ stradă. 

— Exact. 


— Datorită unei ocazii fericite şi neobişnuite, putem, într-o 
oarecare măsură, să verificăm ce s-a întâmplat pe această 
stradă în timpul acelei nopţi. În punctul acesta, unde ţin eu 
pipa acum, a fost de gardă un ofiţer de poliţie, de la 
douăsprezece la şase. După cum îţi dai seama, este prima 
răscruce pe partea de est. Bărbatul acesta declara că nu a 
lipsit din post nici o secundă şi este absolut sigur că nici un 
băiat sau bărbat nu ar fi putut trece neobservat. Am vorbit 
cu polițistul acesta chiar în seara asta şi mi se pare o 
persoană de încredere. Aşa se blochează partea asta de 
drum. Acum trebuie să ne ocupăm de cealaltă parte. Aici 
este un han, „laurul Roşu”; proprietăreasa era bolnavă. 
Trimisese la Mackleton după un medic, dar acesta nu a 
putut veni până de dimineaţă pentru că fusese la un alt caz. 
Oamenii de la han au fost toată noaptea de gardă, 
aşteptând venirea sa şi se pare că, pe rând, au 
supravegheat toată noaptea drumul. Au declarat că nu a 
trecut nimeni. Dacă mărturia lor este valabilă, suntem 
destul de norocoşi să blocăm şi partea de vest şi să afirmăm 
că fugarii NU au folosit deloc stradă. 

— Dar bicicleta? am obiectat eu. 

— Exact. Ajungem în curând şi la bicicleta. Ca să 
continuăm şirul de idei, dacă oamenii aceştia nu au mers pe 
stradă, au traversat provincia prin nord sau prin sud. Asta 
este sigur. Să le comparăm. După cum îţi dai seama, la 
sudul casei este o regiune mare de teren arabil, împărţit în 
câmpuri mici, despărțite de ziduri de piatră. Aici, recunosc, 
este imposibil de mers cu bicicleta. Putem renunţa la idee. 
Să ne întoarcem în partea de nord a provinciei. Aici este o 
pădure numită „Dumbrava părăsită”, iar pe partea mai 
îndepărtată este un mare teren mlăştinos, Lower Gill 
Moore, care se întinde pe zece mile şi urcă gradual, în 
pantă. Aici, într-o parte a sălbăticiei, se afla conacul 
Holdernesse, la o distanţă de zece mile pe stradă, dar doar 
şase prin terenul mlăştinos. Este o stranie câmpie părăsită. 
Câţiva fermieri au gospodarii mici unde cresc vaci şi oi. În 


afară de aceştia, singurii locuitori până la şoseaua din 
Chesterfield sunt fluierarul şi ploierul mare. Acolo este o 
biserică, vezi, câteva colibe şi un han. După regiunea asta, 
dealurile sunt abrupte. Sunt sigur că aici, la nord, trebuie 
să căutăm. 

— Şi bicicleta? am insistat eu. 

— Ei, ei! spuse Holmes nerăbdător. Un biciclist bun nu are 
nevoie neapărat de un drum drept. Mlaştina este străbătută 
de cărări şi era luna plină. Ah! Ce este asta? 

Se auzea un ciocănit nervos la uşă şi în secunda imediat 
următoare, doctorul Huxtable era în cameră. Ţinea în mâna 
o şapcă de cricket albastră cu o tresă albă în vârf. 

— În sfârşit, avem un indiciu! strigă el. Slavă Domnului! În 
sfârşit suntem pe urmele sarmanului băiat! Este şapca lui. 

— Unde a fost găsită? 

— În caravana ţiganilor care îşi întinseseră corturile în 
terenurile mlăştinoase. Au plecat marţi. Poliţiştii i-au găsit 
astăzi şi le-au verificat caravana. Au găsit asta. 

— Cum explică existenţa ei? 

— Au ezitat, au minţit... au zis că au găsit-o marţi 
dimineaţa la mlaştină. Ştiu ei unde este, nenorociţii! Slavă 
Domnului, sunt închişi. Şide legii, ori de dragul 
banilor pe care îi poate oferi ducele, vor spune tot ce ştiu. 

— Până aici este bine, făcu Holmes după plecarea 
doctorului. Cel puţin susţine teoria noastră cum că pe 
partea cu Lower Gill Moore putem spera să găsim ceva. 
Poliţia chiar nu a făcut nimic la nivel local, în afară de 
arestarea ţiganilor. Priveşte aici, Watson! Este un curs de 
apă prin mijlocul terenului. Este marcat aici, pe hartă. În 
unele părţi se lăţeşte şi formează mlaştini. Asta mai ales în 
regiunea dintre conacul Holdernesse şi şcoala. Pe vremea 
asta uscată este inutil să cauţi urme în altă parte; dar în 
ACEST punct, putem spera să mai găsim ceva dovezi. Te voi 
trezi mâine dimineaţă devreme şi împreuna vom încerca să 
elucidăm misterul. 


Tocmai se crăpase de zi, când m-am trezit cu silueta lungă, 
subţire a lui Holmes lângă mine. Era complet îmbrăcat şi, 
aparent, fusese plecat. 

— Am cercetat peluza şi magazia cu biciclete, îmi spuse el. 
De asemenea, am hoinărit prin „Dumbravă părăsită”. Hai, 
Watson, este cacao pregătită în cealaltă cameră. O să te rog 
să te grăbeşti pentru că ne aşteaptă o zi lungă. 

Ochii îi luceau şi obrajii erau roşii de bucurie, întocmai ca 
un maistru care-şi vede lucrarea pregătită înaintea ochilor. 
Acest Holmes activ, sprinten era foarte diferit de visătorul 
introspectiv şi palid din strada Baker. Am privit în sus la 
silueta suplă, vie, plină de energie şi am simţit că, într- 
adevăr, ne aştepta o zi istovitoare. Şi cu toate acestea, 
debuta cu o mare dezamăgire. Plini de speranţă, am mers 
pe terenul roşu-cafeniu, mirosind a turba, străbătut de o 
mie de cărări de la oi, până când am ajuns la o porţiune 
îngusta, de un verde deschis, care marca mlaştina dintre 
noi şi Holdernesse. Desigur, dacă tânărul s-ar fi dus spre 
casă, ar fi trebuit să treacă pe aici şi nu ar fi putut trece 
fără să lase urme. Dar nu era nici urmă de el sau de 
german. Cu chipul întunecat, prietenul meu se plimba pe 
margine, observând atent fiecare pată de noroi de pe 
suprafaţa plină de muşchi. Urme de oi erau din plin şi într- 
un loc, câteva mile mai jos, erau urme de vaci. Nimic mai 
mult. 

— Proba numărul unu, spuse Holmes privind posomorât 
peste întinderea vastă a mlaştinii. Mai este o mlaştină acolo 
jos şi o limbă de pământ între ele. Hei, hei, hei! Ce avem noi 
aici? 

Nimerisem peste o porţiune mică, neagră, de drum. În 
centru, bine înscrisa pe solul îmbibat cu apa, era o urmă de 
bicicletă. 

— Ura! am strigat eu. Am găsit! 

Dar Holmes îşi scutură corpul şi chipul său era mai 
degrabă nedumerit şi în expectativă decât bucuros. 


— Cu siguranţă o bicicletă, dar nu ACEA bicicletă, spuse 
el. Cunosc 42 de urme diferite de cauciucuri. Aceasta, după 
cum îţi dai seama, este „Dunlop”, cu un petic pe învelişul 
exterior. Cauciucurile de la bicicleta lui Heidegger erau 
„Palmer's”, care lasă dungi longitudinale. Aveling, 
profesorul de matematică, era absolut sigur de acest 
detaliu. Aşadar, nu este urma lui Heidegger. 

— Atunci e a băiatului? 

— Se poate, dacă dovedim că avea o bicicletă, dar nu am 
reuşit să facem asta. Urma aceasta, după cum îţi dai seama, 
a fost lăsată de cineva care mergea din direcţia şcolii. 

— Sau spre ea? 

— Nu, nu, dragul meu Watson. Urma mai adânca este 
desigur lăsată de roată din spate, pe care se lasă toată 
greutatea. Vezi, sunt mai multe locuri pe unde a trecut şi a 
şters urma mai superficială de la roata din faţă. Nu am nici 
o îndoiala că se îndepărta de şcoală. O fi având, n-o fi având 
legătura cu ancheta noastră, vom urmări semnele în sens 
invers, înainte de orice altceva. 

Asta am şi făcut, şi la câteva sute de metri distanţă, când 
am ieşit din mlaştină, am pierdut urmele. Urmând potecă în 
sens invers, am găsit un alt loc, de-a lungul căruia susura 
un izvor. Aici se vedeau iar urmele lăsate de bicicletă, deşi 
aproape şterse de copitele vacilor. După acest loc nu mai 
erau urme, dar poteca ducea chiar la „Dumbravă părăsită”, 
păduricea din spatele şcolii. Din această pădure trebuie să 
fi început ciclul. Holmes se aşeză pe un bolovan şi îşi sprijini 
bărbia în palme. Până s-a ridicat el, eu am fumat două 
ţigări. 

— Bine, spuse el în final. Desigur, este posibil ca un bărbat 
viclean să încerce să schimbe cauciucurile de la bicicletă 
pentru a lăsa urme necunoscute. Aş fi mândru să lucrez cu 
un tâlhar care s-a gândit la aşa ceva. Vom lăsa aspectul 
acesta nelămurit şi ne vom întoarce de îndată la mlaştina 
noastră, pentru că am lăsat o foarte mare parte 
neexplorată. 


Am continuat ancheta sistematică a porțiunii de teren 
îmbibate cu apă şi, curând, perseverenta noastră avea să fie 
extrem de bine răsplătită. De-a lungul părţii joase a 
mlaştinii se afla o potecă noroioasă. Pe când se apropia de 
ea, Holmes scoase un strigăt de bucurie. Prin centrul 
potecii erau nişte urme care semănau cu un snop de fire de 
la telegraf. Era cauciucul „Palmer's”. 

— Mai mult ca sigur, acesta este Herr Heidegger! strigă 
expansiv Holmes. Judecata mea se pare că a fost chiar 
bună, Watson. 

— 'Te felicit. 

— Dar încă mai avem mult. 'le rog, ai grijă cum calci pe 
potecă. Acum, să urmărim pista. Mă tem că nu ne va duce 
prea departe. 

Şi totuşi, pe măsură ce avansăm, am descoperit că terenul 
se intersecta cu porţiuni moi de pământ şi, deşi pierdeam 
frecvent din vedere pistă, reuşeam întotdeauna s-o 
redescoperim. 

— Observi că acum biciclistul, mai mult ca sigur, grăbeşte 
pasul, vorbi Holmes. Nu este nici o urmă de îndoiala. 
Priveşte acea urmă unde se văd clar ambele cauciucuri. 
Prima este la fel de adânca ca a doua. Asta nu poate să 
însemne decât ca ciclistul se sprijină cu toată greutatea pe 
ghidon, întocmai ca un om care sprintează. În numele lui 
lov! a căzut. 

Pe parcursul câtorva metri, urmele erau mânjite de pete 
înguste, neregulate. Apoi se vedeau nişte urme de tălpi şi 
cauciucul reapăru. 

— A alunecat într-o parte, am sugerat eu. 

Holmes ridica o cracă ruptă de grozamă înflorita. Spre 
disperarea mea, am văzut că florile galbene erau toate 
pătate cu ceva roşu închis. De asemenea, pe potecă şi prin 
tufişuri, se vedeau pete închise de sânge închegat. 

— Nu-i bine! spuse Holmes. Nu-i bine! Stai de-o parte, 
Watson! Nici un pas inutil! Ce înţeleg eu din asta? A căzut 
rănit, s-a ridicat, a urcat din nou pe bicicletă, a mers în 


continuare. Dar nu este nici o altă urmă. De partea asta a 
potecii, vaci. Doar nu a fost rănit de un taur? Imposibil! Dar 
nu văd urme că ar mai fi fost şi altcineva. Trebuie să 
continuăm, Watson. Cu petele astea şi cu pista bicicletei, 
acum sigur nu ne poate scăpa. 

Căutarea noastră nu a durat mult. Urmele de la cauciucuri 
începuseră să se curbeze fantastic de mult pe cărarea udă 
şi strălucitoare. Deodată, uitându-mă în faţă, privirea îmi fu 
captată de lucirile metalice ce veneau din mijlocul 
tufişurilor dese de grozamă. De acolo am scos o bicicletă, cu 
cauciucuri „Palmer's”, o pedală îndoita şi toată partea 
frontală era împroşcată şi oribil pătată cu sânge. De 
cealaltă parte a tufişurilor se vedea un pantof. Am fugit 
până acolo, unde l-am găsit zăcând pe jos pe nefericitul 
biciclist. Era un bărbat înalt, cu barba şi ochelari, o lentilă 
fiind sparta. Cauza morţii fusese o lovitură teribilă în cap, 
care-i zdrobise o parte din craniu. Faptul că a fost în stare 
să continue cu o asemenea rană spune multe despre 
vitalitatea şi curajul bărbatului. Purta pantofi, dar nu şi 
şosete, iar haina desfăcută dezvăluia o cămaşă de noapte 
dedesubt. Fără nici o îndoiala, era profesorul german. 
Holmes întoarse reverenţios cadavrul şi îl examină cu mare 
atenţie. Apoi se adânci în gânduri pentru mult timp şi, după 
fruntea-i încruntata mi-am dat seama că, după părerea lui, 
descoperirea aceasta întunecata nu ne ajutase prea mult în 
ancheta noastră. 

— E greu de ştiut ce o să facem, Watson, spuse el în final. 
După părerea mea, ar trebui să ne continuăm anchetă 
pentru că şi-aşa am pierdut mult timp şi nu ne putem 
permite să mai pierdem încă o oră. Pe de altă parte, trebuie 
să informăm poliţia despre descoperirea noastră şi să ne 
asigurăm că cineva va avea grijă de corpul neînsufleţit al 
sarmanului om. 

— Aş putea duce un bilet. 

— Dar am nevoie de compania şi ajutorul tău. Aşteaptă 
puţin! Acolo este un bărbat care extrage turbă. Adu-l aici şi 


el va ghida poliţiştii. 

Am adus ţăranul şi Holmes l-a trimis pe bărbatul 
înspăimântat cu un bilet la doctorul Huxtable. 

— Acum, Watson, spuse el, în dimineaţa asta am găsit două 
indicii. Primul este bicicleta cu cauciucul „Palmer's” şi am 
văzut la ce m-a condus asta. Celălalt este bicicleta cu 
cauciucurile peticite „Dunlop”. Înainte să începem să 
anchetăm asta, hai să încercam să ne dăm seama ce este 
ceea ce ŞTIM că să putem profita de asta şi să separăm ce 
este cert de ce este nesigur. În primul rând, aş vrea să 
specific că băiatul a plecat din proprie voinţă. A coborât pe 
geam şi a plecat, singur sau cu altcineva. Asta este sigur. 

Am consimţit. 

— Ei, acum, să ne întoarcem la nefericitul profesor 
german. Băiatul era complet îmbrăcat când a ieşit. Prin 
urmare, ştia ce face. Dar germanul a plecat fără şosete. Cu 
siguranţă, el a plecat în grabă. 

— Fără îndoiala. 

— De ce a plecat? Pentru că, de la fereastra dormitorului 
său, l-a văzut pe băiat fugind. A vrut să-l prindă din urmă şi 
să-l aducă înapoi. A luat bicicletă, l-a urmărit pe tânăr şi, 
făcând acest lucru, şi-a găsit sfârşitul. 

— Aşa s-ar părea. 

— Acum am ajuns la punctul-forte al argumentului meu. În 
mod normal, pentru a urmări un băieţel, ai fugi după el. Ai 
şti că-l poţi prinde din urmă. Dar germanul nu a făcut aşa. 
S-a dus la bicicleta. Mi s-a spus că era un ciclist excelent. N- 
ar fi acţionat aşa dacă nu ar fi văzut că băiatul avea 
mijloace rapide de evadare. 

— Cealaltă bicicleta. 

— Să continuăm reconstituirea. Moare la o distanţă de opt 
kilometri de şcoală... nu de glonţ, ţin să specific, un glonţ 1- 
ar fi putut trage şi un copil, ci în urma unei lovituri bestiale 
executate de un braţ foarte puternic. Aşadar, băiatul AVEA 
un tovarăş în fugă lui. Şi evadarea a fost rapidă, din 
moment ce unui ciclist expert i-au trebuit opt kilometri ca 


să-l prindă din urmă. Şi totuşi, noi cercetam terenul din 
jurul scenei unei tragedii. Ce găsim? Câteva urme de vite, 
nimic mai mult. M-am plimbat de jur-împrejur şi nu mai este 
nici o potecă pe o rază de o sută de metri. Un alt ciclist 
poate că nu are nici o legătură cu crima în sine. Şi nici nu 
erau urme de picioare de om. 

— Holmes, am strigat, este imposibil! 

— Admirabil! exclamă. O remarcă ce arunca lumină 
asupra cazului. Într-adevăr ESTE imposibil, aşadar, am 
greşit în legătură cu ceva. Şi totuşi, ai văzut şi tu cu ochii 
tăi. Ai vreo sugestie, unde am greşit? 

— N-ar fi putut să-şi fractureze craniul în urma unei 
căzături? 

— Într-o mlaştină, Watson? 

— Inteligența mea a ajuns la sfârşit. 

— Hai, hai, am rezolvat noi probleme mai grave. Cel puţin, 
avem material din plin, doar să-l putem folosi. Aşadar, din 
moment ce am terminat cu cauciucurile „Palmer's”, să 
vedem ce ne pot oferi cauciucurile „Dunlop” peticite. 

— Am găsit pistă şi am urmărit-o un timp; dar curând 
mlaştina dădea într-o curbă mărginită de tufişuri şi am lăsat 
în spate cursul apei. Urmele nu ne mai puteau ajuta. Locul 
în care am văzut ultimele urme ale cauciucurilor „Dunlop” 
putea foarte bine să ducă la conacul Holdernesse ale cărui 
turnuri impunătoare se vedeau la câţiva kilometri în stânga 
noastră sau la satul mic cenuşiu care se întindea în faţa 
noastră şi care marca poziţia şoselei Chesterfield. 

Pe măsură ce ne îndreptam către hanul respingător şi 
sărăcăcios cu sigla unui cocos de luptă deasupra uşii, 
Holmes răcni dintr-o dată groaznic şi se prinse de umărul 
meu ca să nu cadă. Avusese un atac din acela violent care 
afectează glezna şi te lasă neajutorat. A şchiopătat groaznic 
până la uşa unde un bărbat brunet, bondoc, în vârsta, fuma 
o pipă neagră de lut. 

— Bună ziua, domnule Reuben Hayes, saluta Holmes. 


— Cine sunteţi şi cum de mi-aţi aflat numele pe loc? 
întreba ţăranul privindu-l suspicios cu ochii-i vicleni. 

— Păi scrie pe tăblia de deasupra capului dumitale. E uşor 
de recunoscut cine e stăpânul. Presupun că nu aveţi vreo 
trăsură în grajduri? 

— Nu, nu am. 

— De-abia mă pot sprijini în picior. 

— Nu vă sprijiniți. 

— Dar nu pot merge. 

— Atunci săriţi. 

Domnul Reuben Hayes era departe de a fi binevoitor, dar 
Holmes l-a suportat cu o bunăvoință admirabilă. 

— Omule, ascultă aici, spuse el. Este o situaţie neplăcută 
pentru mine. Nu mă interesează cum plec. 

— Nici pe mine, răspunse ursuzul proprietar. 

— Este foarte important. Ţi-aş oferi un sovereign dacă m- 
ai lăsa să folosesc o bicicletă. 

Proprietarul ciuli urechile. 

— Unde vrei să mergi? 

— La conacul Holdernesse. 

— Amici de-ai ducelui, cred? întreba proprietarul, 
analizând cu priviri ironice hainele noastre pătate de noroi. 

Holmes râse din toată inima. 

— Oricum, se va bucura să ne vadă. 

— De ce? 

— Pentru că îi aducem veşti despre fiul rătăcit. 

Proprietarul tresări vizibil. 

— Ce, îi sunteţi pe urme? 

— A fost văzut în Liverpool. Îl prind imediat. 

Din nou, expresia de pe chipul său greoi, nebărbierit se 
schimbă. Dintr-o dată deveni amabil. 

— Am mai multe motive decât alţii să nu-i doresc cele bune 
ducelui, spuse el, pentru că odată i-am fost vizitiu-sef şi m-a 
tratat foarte urât. M-a concediat fără remuşcări doar în 
baza spuselor unui negustor mincinos de grâne şi nutreţ. 


Dar mă bucur să aud ca tânărul a fost găsit la Liverpool şi o 
să vă ajut să duceţi vestea la conac. 

— Mulţumesc, îi zise Holmes. Mai întâi vom mânca. După 
aceea poţi aduce bicicleta. 

— Nu am bicicleta. 

Holmes ridica un sovereign. 

— Îţi spun că n-am. O să-ţi dau doi cai până la conac. 

— Bine, bine, aproba Holmes, mai vorbim când primim 
ceva de mâncare. 

Când am rămas singuri în bucătăria pavată cu dale de 
piatră, glezna sucită a lui Holmes îşi reveni uimitor de 
repede. Era aproape seara şi nu mâncasem nimic de 
dimineaţă, aşa că am zăbovit un timp asupra mesei. Holmes 
se pierduse în gânduri şi, de mai multe ori, se plimba până 
la fereastră şi se uită îndelung afară. Fereastra dădea spre 
o curte părăsită. În colţul opus era un atelier de fierărie 
unde lucră un flăcău soios. De cealaltă parte erau 
grajdurile. După o astfel de plimbare, Holmes se aşeză din 
nou şi deodată sari de pe scaun şi exclamă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Watson, cred că am găsit! 
ţipă el. Da, da, aşa trebuie să fie. Watson, ţi-aminteşti să fi 
văzut urme de vaci azi? 

— Da, mai multe. 

— Unde? 

— Păi peste tot. Erau la mlaştină, pe urmă pe potecă şi din 
nou, lângă locul unde a murit sărmanul Heidegger. 

— Exact. Acum, Watson, câte vaci ai văzut? 

— Nu-mi amintesc să fi văzut vreuna. 

— Ciudat, Watson, să vedem urme peste tot, dar nici o 
vacă în toată regiunea; foarte straniu, Watson, nu? 

— Da, e ciudat. 

— Hai, Watson, fă un efort; încearcă să-ţi aduci aminte! 
Poţi să-ţi imaginezi cum arătau urmele de pe potecă? 

— Da. 

— Îţi aminteşti forma lor, Watson? 

Aranjă câteva firimituri de pâine. 


— Şi uneori aşa? Iar alte ori aşa? Îţi aduci aminte? 

Mai puse câteva firimituri de pâine pe masă. 

— Nu, răspunsei. 

— Dar eu da. Sunt absolut sigur. Oricum, vom merge acolo 
liniştiţi şi vom verifica. Cât am putut fi de orb, să nu realizez 
ce înseamnă! 

— Şi ce înseamnă? 

— Doar că este o vacă remarcabilă care merge la trap, 
galop mic şi galop. Pentru numele lui George, Watson, nu 
oricine s-ar fi gândit la aşa ceva! Drumul e liber, în afară de 
băiatul de la fierărie. Hai să ieşim, să vedem ce putem găsi. 

În grajdul dărăpănat erau doi cai zbârliţi, neîngrijiţi. 
Holmes ridica unul din picioarele din spate ale unui cal şi 
râse puternic. 

— Potcoave vechi, dar recent tălpuite... potcoave vechi, 
dar cuie noi. Cazul acesta ar trebui să fie clasic. Să mergem 
la fierărie. 

Băiatul îşi continua lucrul fără să ne bage în seamă. L-am 
văzut pe Holmes căutând cu privirea printre resturile de 
fier şi lemn împrăştiate pe podea. Deodată, am auzit paşi în 
urma noastră şi când ne-am întors, l-am văzut pe proprietar 
cu sprâncenele-i groase încruntate peste ochii sălbatici şi 
trăsăturile întunecate, convulsionate de furie. Avea în mâna 
un baston scurt cu vârf de metal şi avansă spre noi atât de 
ameninţător încât m-am simţit bine atingând revolverul din 
buzunar. 

— Spioni nenorociţi! strigă bărbatul. Ce căutaţi aici? 

— Vai, domnule Hayes, îl atacă Holmes calm, s-ar putea 
spune că vă este frică să nu aflăm cine ştie ce. 

Bărbatul depuse un efort puternic să se abţină şi buzele-i 
crispate se relaxară într-un zâmbet fals, mult mai 
ameninţător decât încruntarea anterioară. 

— Sunteţi bineveniţi să căutaţi în fierăria mea tot ce doriţi, 
bodogăni el. Dar, domnule, asculta la mine, nu-mi plac 
oamenii care scotocesc prin lucrurile mele fără acordul 


meu, aşa că, cu cât vă achitaţi mai repede nota de plată şi 
plecaţi, cu atât voi fi eu mai fericit. 

— În regulă, domnule Hayes... nu am vrut să vă facem nici 
un rău, spuse Holmes. Ne-am uitat puţin la caii 
dumneavoastră, dar până la urmă, cred că voi merge pe jos. 
Cred că nu este departe. 

— Nu sunt mai mult de trei kilometri până la porţile 
conacului. E stradă din stânga. 

Ne-a urmărit supărat până când am plecat. Nu am mers 
prea mult pentru că Holmes s-a oprit în momentul în care 
am trecut de curba şi eram feriţi de privirile proprietarului. 

— Acolo la han era cald, cum spun copiii, începu el. Pe 
măsură ce ne îndepărtăm, e mai rece. Nu, nu, nu putem 
pleca. 

— Sunt convins, continuai eu, ca acest Reuben Hayes ştie 
totul. Un răufăcător mai evident nici că am văzut. 

— Ah! Aşa ţi s-a părut, nu? Sunt caii, este fierăria... da, 
acest „Cocos de luptă” este un local foarte interesant. Cred 
că o să ne mai uităm pe acolo, dar fără să fim supărători. 

Înaintea noastră se vedea un deal abrupt presărat cu 
bolovani de calcar. leşisem de pe stradă şi ne urcăm pe deal 
privind spre conacul Holdernesse, când am văzut un 
biciclist trecând în grabă. 

— Jos, Watson! strigă Holmes, apăsându-mă pe umăr. 
De-abia ne ferisem, ca biciclistul a şi trecut pe lângă noi. 
Printre norii de praf am zărit un chip palid, agitat... un chip 
pe care fiecare trăsătură trăda teamă: gura deschisă, ochii 
privind înnebuniţi în faţă. Parcă era o caricatură bizară a 
spilcuitului James Wilder pe care-l cunoscusem cu o seară 

înainte. 

— Secretarul ducelui! strigă Holmes. Hai, Watson, să 
vedem ce face. 

Ne-am căţărat pe bolovani câteva secunde până am ajuns 
într-un punct de unde puteam vedea uşa hanului. Bicicleta 
lui Wilder era sprijinită de un zid, lângă uşă. Nimeni nu 
mişca pe lângă casa şi nici nu puteam vedea nimic pe la 


ferestre. Uşor, pe măsură ce soarele se ascunsese în spatele 
conacului Holdernesse, se lasă amurgul. Apoi, prin 
întuneric am văzut cele două lumini laterale ale docarului în 
grădina grajdului şi, scurt timp după aceea, am auzit 
zgomot de copite, pe măsură ce ieşeau în stradă şi se 
îndreptau cu paşi repezi spre Chesterfield. 

— Ce zici de asta, Watson? şopti Holmes. 

— Seamănă cu o fugă. 

— Un bărbat singur într-un docar, din câte îmi dau seama. 
Cu siguranţă nu era domnul James Wilder pentru că el este 
la uşă. 

În întuneric se ivise un pătrat roşiatic de lumină. În centru 
era silueta neagră a secretarului, cu capul aplecat în faţă, 
privind în întuneric. Era evident că aştepta venirea cuiva. 
Apoi, într-un final, se auziră paşi pe stradă, pentru o 
secundă se văzu în lumina o a doua siluetă, uşa se închise şi 
totul redeveni negru. Cinci minute mai târziu, o lampă se 
aprinse într-o cameră de la primul etaj. 

— Se pare că este un obicei ciudat care se practică la 
„Cocoşul de luptă”, mormăi Holmes. 

— Barul este de cealaltă parte. 

— Chiar aşa. Aceştia sunt aşa-numiţii musafiri privaţi. 
Acum, ce Dumnezeu cauta domnul James Wilder la ora 
aceasta, în spelunca aceea şi cine este tovarăşul său care 
vine să-l întâlnească aici? Hai, Watson, chiar trebuie să 
riscăm puţin şi să anchetăm mai de aproape. 

Împreuna ne-am furişat pe drum şi ne-am strecurat până 
la uşa hanului. Bicicleta era încă sprijinită de perete. 
Holmes aprinse un chibrit şi-l ţinu în dreptul rotii din spate, 
iar eu l-am auzit chicotind când descoperi un cauciuc 
„Dunlop” peticit. Deasupra noastră era fereastra luminată. 

— Trebuie să trag cu ochiul pe aici, Watson. Dacă te apleci 
şi te sprijini de perete, cred că mă descurc. 

În secunda următoare, picioarele lui erau pe umerii mei. 
Dar de-abia se urcă, ca şi cobori. 


— Hai, amice, spuse el, am avut o zi de lucru destul de 
lungă. Cred că am strâns cam toate informaţiile posibile. 
Avem mult de mers până la şcoală şi, cu cât plecăm mai 
repede, cu atât mai bine. 

De-abia dacă a deschis gura în timpul întoarcerii prin 
mlaştină şi nu a vrut să intre în şcoală când am ajuns acolo, 
ci s-a dus la gara Mackleton de unde putea trimite nişte 
telegrame. Noaptea târziu, l-am auzit consolându-l pe 
doctorul Huxtable, consternat de tragedia morţii 
profesorului şi, mai târziu, intra în camera mea mai vioi şi 
plin de viaţă decât azi dimineaţa când plecaserăm. 

— Totul merge bine, prietene, spuse el. Îţi promit că până 
mâine seară vom avea soluţia misterului. 

La ora unsprezece, a doua zi dimineaţa, eu şi amicul meu 
ne plimbam pe celebra strada mărginită cu tisa, de la 
conacul Holdernesse. Am trecut de minunată uşa în stil 
elisabetan şi am intrat în biroul Înălţimii Sale. Acolo l-am 
găsit pe domnul James Wilder, reţinut şi curtenitor, dar cu 
unele urme ale terorii de noaptea trecută încă zăcând în 
ochii săi ascunşi şi în trasaturile-i spasmodice. 

— Aţi venit la Înălţimea Sa? Îmi pare rău, de fapt ducele 
nu se simte deloc bine. A fost foarte supărat de tragică 
veste. leri după-amiază am primit o telegramă de la 
doctorul Huxtable, în care ne-a spus despre descoperirea 
dumneavoastră. 

— Domnule Wilder, trebuie să-l văd pe duce. 

— Dar este la el în cameră. 

— Atunci trebuie să mă duc la el în cameră. 

— Cred că este în pat. 

— Îl voi vedea acolo. 

Maniera rece şi inexorabilă a lui Holmes i-a arătat 
secretarului că era inutil să se certe cu el. 

— Foarte bine, domnule Holmes, îi voi spune că sunteţi 
aici. 

După o întârziere de o jumătate de oră, nobilul apăru. 
Chipul său era mai cadaveric ca niciodată, umerii i se 


lăsaseră şi, per ansamblu, părea a fi un om mai bătrân 
decât cel din dimineaţa anterioară. Ne-a întâmpinat cu 
curtoazie şi s-a aşezat la birou, cu barba-i roşie atârnând pe 
masă. 

— Ei bine, domnule Holmes? întreba el. 

Dar privirea amicului meu era fixată pe secretarul care 
stătea lângă scaunul stăpânului său. 

— Înălţimea Voastră, cred că aş fi mai în largul meu dacă 
aş vorbi fără să fie prezent domnul Wilder. 

Bărbatul paăli şi-i aruncă lui Holmes o privire răutăcioasă. 

— Dacă Înălţimea Voastră doreşte... 

— Da, da, mai bine pleacă. Aşadar, domnule Holmes, ce 
aveţi să-mi spuneţi? 

Prietenul meu aştepta până ce uşa se închise în urma 
secretarului. 

— Înălţimea Voastră, începu Holmes, eu şi amicul meu, 
doctorul Watson, am fost asiguraţi de doctorul Huxtable că 
există o recompensă pentru acest caz. Aş dori să-mi 
confirmaţi dumneavoastră. 

— Desigur, domnule Holmes. 

— Dacă sunt informat corect, sumă era de 5000 de lire 
pentru cel care vă va spune unde este fiul dumneavoastră? 

— Exact. 

— Şi încă 1000 pentru cel care va numi persoană sau 
persoanele care îl ţin? 

— Exact. 

— În ceea ce priveşte cea de-a doua recompensa, aici nu 
intra doar cei care l-au luat, ci şi cei care conspira ca să-l 
ţină acolo? 

— Da, da, strigă nerăbdător ducele. Domnule Holmes, 
dacă lucraţi bine, nu aveţi de ce să vă temeţi de un 
tratament zgârcit. 

Prietenul meu îşi frecă palmele cu o aparentă aviditate, 
surprinzătoare pentru mine, care-i ştiam gusturile modeste. 

— Cred că văd carnetul de cecuri al Înălţimii Tale pe masă, 
spuse el. Aş fi foarte fericit dacă mi-aţi completa un cec 


pentru 6000 de lire. De asemenea ar fi bine să-l tăiaţi. 
Banca Capitalei şi a Comitatelor, sucursala din strada 
Oxford este banca mea. 

Înălţimea Sa şedea consternat, drept în scaun şi îl privea 
împietrit pe amicul meu. 

— E o glumă, domnule Holmes? Nu prea este un subiect 
amuzant. 

— Deloc, Înălţimea Voastră. N-am fost mai cinstit niciodată 
în viaţă. 

— Atunci ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că am câştigat recompensa. Ştiu unde se 
afla fiul dumneavoastră şi-i ştiu cel puţin pe unii din cei care 
care-l ţin. 

dei ducelui se făcu şi mai roşie în comparaţie cu fata 
albicioasă. 

— Unde este? întreba. 

— Este, sau era aseară, la hanul „Cocoşul de luptă” la trei 
kilometri de poarta dinspre parc. 

Ducele se prăbuşi în scaun. 

— Şi pe cine acuzaţi? 

Răspunsul lui Sherlock Holmes fu uimitor. Se repezi 
înainte şi îl atinse pe umăr pe duce. 

— Vă acuz pe DUMNEAVOASTRĂ, afirma el. Şi acum, 
Înălţimea Voastră, vă deranjez pentru cecul acela. 

Nu voi uita niciodată imaginea ducelui când se ridică şi-şi 
încleştă mâinile ca cineva care se prăbuşeşte într-un abis. 
Apoi, cu un extraordinar efort de autostapânire demnă de 
un aristocrat, se aşeză şi-şi cufunda chipul în palme. După 
câteva minute vorbi. 

— Cât ştiţi? întreba în final fără să ridice capul. 

— V-am văzut aseară împreuna. 

— În afară de amicul dumneavoastră, mai ştie cineva? 

— N-am vorbit cu nimeni. 

Ducele luă un toc în mâinile-i tremurânde şi deschise 
carnetul de cecuri. 


— Mă voi ţine de cuvânt, domnule Holmes. Vă voi scrie 
cecul chiar dacă informaţia pe care aţi căpătat-o nu este 
binevenită. Când am făcut oferta pentru prima dată, nu m- 
am gândit la turnura pe care o vor lua evenimentele. Dar 
dumneavoastră şi amicul dumneavoastră sunteţi oameni 
discreţi, domnule Holmes? 

— Nu înţeleg, Înălţimea Voastră. 

— Să vorbim pe şleau, domnule Holmes. Dacă numai 
dumneavoastră ştiţi de acest incident, nu văd nici un motiv 
pentru care am merge mai departe. Cred că vă datorez 
12.000 de lire, nu-i aşa? 

Dar Holmes zâmbi şi clătină din cap. 

— Înălţimea Voastră, mă tem că lucrurile nu se pot aranja 
aşa se repede. Trebuie luată în considerare moartea 
profesorului. 

— Dar James nu a ştiut nimic despre asta. Nu puteţi să-l 
consideraţi responsabil pentru acest lucru. A fost opera 
acelui tâlhar violent pe care, din păcate, l-a angajat. 

— Înălţimea Voastră, trebuie să vă spun că atunci când 
cineva se angajează la comiterea unei crime este la fel de 
vinovat din punct de vedere moral pentru orice altă crimă 
care ar fi comisă ca urmare a primei. 

— Din punct de vedere moral, domnule Holmes, aveţi 
dreptate, fără îndoiala. Dar nu şi în faţa legii. Un om nu 
poate fi condamnat pentru o crimă la care nu a luat parte şi 
de care este la fel de dezgustat şi oripilat ca 
dumneavoastră. Cum a auzit de crimă, mi-a mărturisit totul, 
atât era de îngrozit şi de plin de remuşcări. N-a pierdut nici 
o oră şi a rupt alianţa cu criminalul. Vai, domnule Holmes, 
trebuie să-l salvaţi... trebuie să-l salvaţi! Vă spun că trebuie 
să-l salvaţi! 

Ducele renunţase la ultima încercare de a se auto-controla 
şi mergea prin cameră cu chipul convulsionat şi cu mâinile-i 
încleştate fluturând prin aer. În final se stăpâni şi se aşeză 
din nou la birou. 


— Apreciez faptul că aţi venit aici înainte de a vorbi cu 
altcineva, spuse el. Cel puţin ne putem sfătui să vedem cum 
putem muşamaliza acest scandal groaznic. 

— Exact, aproba Holmes. Înălţimea Voastră, cred că se 
poate doar dacă există o sinceritate absolută între noi. Sunt 
dispus să vă ajut cât de bine pot, dar, ca să pot face asta, 
trebuie să înţeleg problema până la ultimul detaliu. Am 
înţeles că vorbele dumneavoastră se refereau la domnul 
James Wilder şi că nu el este criminalul. 

— Nu, ucigaşul a scăpat. 

Sherlock Holmes zâmbi reţinut. 

— Înălţimea Voastră nu cred că a auzit de reputaţia mea şi 
nu vă imaginaţi că este aşa de uşor să scape cineva de 
mine. Din câte ştiu, domnul Reuben a fost arestat la 
Chesterfield, aseară la ora unsprezece. Am primit o 
telegramă azi dimineaţă de la şeful poliţiei locale, înainte să 
fi plecat de la şcoală. 

Ducele se lăsă pe spate în scaun şi-l privea mirat pe 
prietenul meu. 

— Păreţi a avea puteri supranaturale, se miră el. Deci 
Reuben Hayes este arestat? Mă bucur să aud asta, dar dacă 
nu va avea repercusiuni asupra sorții lui James. 

— Secretarul dumneavoastră? 

— Nu, domnule, fiul meu. 

De data aceasta, Holmes fu cel uimit. 

— Înălţimea Voastră, mărturisesc că acesta este un lucru 
nou pentru mine. Vă rog să-mi explicaţi. 

— Nu vă voi ascunde nimic. Oricât de dureros ar fi pentru 
mine, sunt de acord cu dumneavoastră ca în situaţia 
aceasta disperată în care ne-au adus nebunia şi gelozia lui 
James, cea mai bună metodă este sinceritatea totală. 
Domnule Holmes, când eram foarte tânăr, am iubit aşa cum 
iubeşti o singură dată în viaţă. Am cerut-o pe doamna în 
căsătorie, dar m-a refuzat pe motiv ca un asemenea mariaj 
mi-ar distruge cariera. Dacă ar fi trăit, cu siguranţă nu m-aş 
mai fi căsătorit cu altcineva. A murit şi a lăsat în urma acest 


copil, iar eu, de dragul ei, l-am iubit şi l-am îngrijit. Nu mi- 
am putut recunoaşte paternitatea în faţa lumii întregi, dar i- 
am oferit cea mai bună educaţie şi, când s-a făcut mare, l- 
am ţinut aproape de mine. Mi-a aflat secretul şi, din acel 
moment, şi-a cerut drepturile şi a ameninţat cu un scandal, 
ceea ce pentru mine ar fi îngrozitor. Din cauza lui am avut 
necazuri în mariaj. Dar, mai presus de toate, mi-a urât 
moştenitorul legitim din prima secundă. Mă puteţi întreba, 
atunci de ce, în împrejurările acestea, am continuat să-l ţin 
pe James sub acelaşi acoperiş cu mine. Vă răspund că am 
făcut-o pentru că vedeam chipul mamei sale pe chipul său şi 
că, de dragul ei, nu am pus sfârşit acestei lungi suferinţe. 
Dar şi din cauza gesturilor ei... nu era unul care să nu-mi 
aducă aminte de ea. NU AM PUITIUI să-l alung. Dar m-am 
temut să nu-i facă ceva lui Arthur, adică lordul Saltire, şi din 
motive de siguranţă, l-am trimis pe acesta la scoala 
doctorului Huxtable. James l-a cunoscut pe acest Hayes 
deoarece bărbatul era un chiriaş de-al meu, iar James era 
agent. Individul a fost un ticălos de la bun început, dar, nu 
ştiu în ce fel, James s-a apropiat de el. Întotdeauna a avut o 
afinitate pentru oamenii de proastă calitate. Când James s-a 
hotărât să-l răpească pe lordul Saltire, a apelat la serviciile 
acestui bărbat. Vă amintiţi că în ultima zi îi scrisesem lui 
Arthur. Ei bine, James a deschis plicul şi a băgat înăuntru 
un bilet prin care-l ruga pe Arthur să-l întâlnească într-o 
pădurice mică numită „Dumbrava părăsită” care se afla 
lângă scoala. A folosit numele ducesei şi aşa l-a determinat 
pe băiat să vină. În seara aceea, James a mers până acolo 
cu bicicleta - vă spun ceea ce mi-a mărturisit chiar el - şi i-a 
spus lui Arthur, când s-au întâlnit în pădure, ca mama lui 
dorea să-l vadă, că îl aştepta la mlaştină şi că, dacă ar veni 
din nou în pădure la miezul nopţii, s-ar întâlni cu un bărbat 
călare care-l va duce la ea. Bietul Arthur a căzut în 
capcană. A venit la întâlnire şi l-a găsit pe individul acela, 
Hayes, cu un ponei legat. Arthur a urcat şi au plecat 
împreuna. Deşi James mi-a spus asta de-abia ieri, se pare că 


au fost urmăriţi, ca Hayes l-a lovit cu bastonul lui pe cel 
care-i urmărea şi că bărbatul a murit din cauza rănilor. 
Hayes l-a dus pe Arthur la hanul sau, „Cocoşul de luptă”, 
unde l-a închis într-o cameră de sus, sub supravegherea 
doamnei Hayes, o femeie bună, dar aflată complet sub 
controlul bărbatului ei violent. Aşadar, domnule Holmes, aşa 
stăteau treburile acum două zile când v-am văzut pentru 
prima dată. Nu ştiam cu nimic mai mult decât 
dumneavoastră. O să vă întrebaţi care a fost motivul lui 
James pentru a comite o asemenea faptă. Vă răspund ca 
mare parte din ură ce o purta moştenitorului meu era fără 
motiv şi fanatică. După el, cel care ar fi trebuit să fie 
moştenitorul tuturor proprietăţilor mele era el şi era foarte 
furios din cauza legilor care nu-i permiteau acest lucru. În 
acelaşi timp, a avut şi un scop precis. Ar fi vrut să anulez 
actul prin care-l lăsăm pe Arthur moştenitor fără drept de 
înstrăinare şi credea că acest lucru stă în puterea mea. 
Intenţia lui era să facem un schimb: mi-l înapoia pe Arthur 
dacă anulăm actul, iar el devenea moştenitor prin 
testament. Ştia foarte bine că nu aş fi apelat niciodată la 
poliţie ca să-l acuz. Cred că într-adevăr mi-ar fi propus 
acest schimb, dar nu a făcut-o pentru că lucrurile s-au 
precipitat şi nu a avut timpul necesar să-şi pună planul în 
aplicare. Faptul că dumneavoastră aţi descoperit cadavrul 
lui Heidegger i-a distrus tot planul. James a fost cuprins de 
groază la auzul veştii. Aceasta mi-a parvenit ieri, pe când 
eram împreuna în birou. Doctorul Huxtable ne trimisese o 
telegramă. James a fost atât de copleşit de supărare şi 
agitaţie, încât suspiciunile mele - care niciodată nu au fost 
complet absente - au devenit reale şi l-am confruntat. Mi-a 
mărturisit singur totul. Apoi m-a implorat să-i păstrez 
secretul încă trei zile ca să-i poată da posibilitatea 
complicelui său nenorocit să-şi salveze viaţa. Am cedat, aşa 
cum întotdeauna cedez în fata rugăminţilor lui, şi James a 
plecat imediat, în grabă, spre „Cocoşul de luptă” pentru a-l 
preveni pe Hayes şi pentru a-l ajuta să fugă. Nu puteam 


merge acolo în plină zi fără să se işte comentarii, dar, de 
îndată ce s-a lăsat noaptea, am fugit să-l văd pe dragul meu 
Arthur. L-am găsit bine, sănătos, dar terifiat de fapta oribilă 
la care fusese martor. Ca să-mi respect promisiunea, deşi 
împotriva voinţei mele, am fost de acord să-l las acolo trei 
zile sub supravegherea doamnei Hayes, din moment ce ar fi 
fost imposibil să informez poliţia despre locul în care se afla 
fiul meu, fără să le spun şi cine a fost criminalul şi nu 
vedeam cum ar fi putut fi pedepsit acesta, fără a-l distruge 
pe nefericitul meu James. Mi-aţi cerut onestitate, domnule 
Holmes, şi m-am ţinut de cuvânt, v-am spus totul fără 
ezitare şi fără să vă ascund nimic. La rândul 
dumneavoastră, sper că veţi fi la fel de onest cu mine. 

— Voi fi, spuse Holmes. În primul rând, Înălţimea Voastră, 
trebuie să vă spun că v-aţi pus într-o situaţie foarte gravă în 
ochii legii. Aţi trecut cu vederea o infracţiune şi aţi 
contribuit la fugă unui criminal; pentru că nu mă îndoiesc 
că banii luaţi de James Wilder pentru a-şi ajuta complicele 
să fugă au venit din buzunarul Înălţimii Voastre. 

Ducele se înclina în semn de confirmare. 

— Într-adevăr este o situaţie gravă. Dar, Înălţimea Voastră, 
în opinia mea, mai de acuzat este atitudinea faţă de fiul 
dumneavoastră cel mic, să-l lăsaţi în spelunca aceea trei 
zile. 

— Am promis solemn... 

— Ce sunt promisiunile faţă de astfel de oameni? Nu aveţi 
nici o garanţie că nu va fi din nou răpit. De dragul fiului 
dumneavoastră cel mare, v-aţi expus băiatul cel mic unui 
pericol iminent şi deloc necesar. A fost o mişcare complet 
nejustificată. 

Semeţul lord de Holdernesse nu era obişnuit să fie astfel 
mustrat în propriul conac. Sângele i-a urcat până în 
creştetul capului, dar conştiinţa l-a ţinut amuţit. 

— Vă voi ajuta, dar cu o singură condiţie. Să chemaţi 
valetul şi să-mi permiteţi să-i dau ordinele cum consider eu. 


Fără nici un cuvânt, ducele apăsă pe soneria electrică. 
Intră un slujitor. 

— Veţi fi fericit să aflaţi, spuse Holmes, ca tânărul stăpân a 
fost găsit. Ducele doreşte să trimită o trăsură imediat la 
hanul „Cocoşul de luptă” ca să-l aducă acasă pe lordul 
Saltire. 

— Acum, continua Holmes după ce lacheul pleca bucuros, 
după ce am asigurat viitorul, putem fi mai îngăduitori cu 
trecutul. Nu mă aflu aici în postura oficială şi, atâta timp cât 
se face dreptate, nu am nici un motiv să spun tot ceea ce 
ştiu. Cât despre Hayes, nu am nimic de spus. Va înfunda 
puşcăria şi nu aş face nimic ca să-l ajut. Ce va divulga el nu 
am de unde să ştiu, dar nu mă îndoiesc că Înălţimea Voastră 
îl poate face să înţeleagă că ar fi spre binele lui dacă nu ar 
spune nimic. Din poliţiei, el a răpit băiatul 
pentru a cere răscumpărare. Dacă ei înşişi nu afla adevărul, 
nu văd de ce i-aş îndemna să aibă o viziune mai largă 
asupra lucrurilor. Cu toate acestea, aş vrea să previn pe 
Înălţimea Voastră ca prezenţa lui James Wilder în 
continuare în gospodăria dumneavoastră nu poate conduce 
decât la nenorociri. 

— Înţeleg, domnule Holmes, şi deja am aranjat ca elsă 
plece pentru totdeauna, să-şi găsească norocul în Australia. 

— În acest caz, Înălţimea Voastră, din moment ce chiar 
dumneavoastră aţi spus că nefericirea în mariaj v-a fost 
cauzată de prezenţa lui, v-aş sugera să îndreptaţi situaţia 
pe cât posibil pentru ducesa şi să încercaţi să reluaţi acele 
legături care au fost, din nefericire, întrerupte. 

— Şi acest lucru a fost aranjat, domnule Holmes. I-am scris 
ducesei în această dimineaţă. 

— În acest caz, vorbi Holmes ridicându-se, cred că eu şi 
amicul meu ne putem felicita pentru câteva rezultate 
fericite de pe urma scurtei noastre vizite în nord. Mai este 
un mic aspect pe care aş dori să mi-l clarificaţi. Individul 
acesta, Hayes, îşi potcovise caii cu potcoave care lăsau 


urme ce semănau cu copitele de vaci. De la domnul Wilder a 
primit un sfat atât de bun? 

Ducele rămase puţin pe gânduri, cu o expresie de mare 
uimire întipărită pe chip. Apoi deschise o uşă şi ne conduse 
într-o cameră mare, mobilată ca un muzeu. Ne duse la o 
cutie de sticlă dintr-un colţ, şi ne arată inscripţia. Aceasta 
era după cum urmează: „Aceste potcoave au fost 
descoperite în şanţul cu apa din jurul conacului 
Holdernesse. Sunt folosite pentru căi; dar dedesubt au 
forma unei copite despicate, pentru a-i deruta pe 
urmăritori. Se presupune că au aparţinut baronilor tâlhari 
de la Holdernesse în timpul Evului Mediu.” 

Holmes deschise cutia şi trecu peste potcoava degetul 
umezit. Pe el îi rămase o peliculă subţire de noroi proaspăt. 

— Mulţumesc, zise el, închizând cutia. Este al doilea lucru 
deosebit de interesant pe care l-am văzut în nord. 

— Şi primul? 

Holmes impături cecul şi-l puse cu grijă în agendă. 

— Sunt un om sărac, spuse el mângâindu-l cu afecţiune şi 
aruncându-l în buzunarul interior al hainei. 

VI. Aventura lui Peter „cel negru” 

Niciodată nu mi-am văzut prietenul mai în formă, atât fizic 
cât şi mental, ca în '95. Faima-i crescânda i-a adus şi o 
mulţime de cazuri şi aş fi indiscret dacă aş oferi cel mai mic 
indiciu referitor la identitatea unora dintre iluştrii clienţi 
care au trecut pragul locuinţei noastre umile din strada 
Baker. Şi totuşi, Holmes, că mai toţi marii artişti, trăia de 
dragul artei şi, în afară de cazul ducelui de Holdernesse, 
rareori l-am văzut cerând vreo sumă impresionantă de bani 
pentru inestimabilele servicii furnizate de el. Parcă trăia pe 
altă lume sau poate era doar un capriciu, dar deseori refuza 
să ajute vreo persoană cu autoritate sau mai bogată dacă 
problema nu-l atrăgea, iar pe de altă parte, îşi dedică 
câteva săptămâni de lucru intens pentru a rezolva 
problemele unui client umil al cărui caz prezenta acele 


trăsături stranii şi dramatice care făceau apel la imaginaţia 
să şi îi provocau ingeniozitatea. 

În acest memorabil an '95, o ciudată şi absurdă succesiune 
de cazuri i-a captat atenţia - de la celebra investigaţie a 
morţii subite a Cardinalului Toşca - ancheta pe care a 
condus-o la cererea expresă a Sfinţiei Sale Papa - până la 
arestarea lui Wilson, infamul dresor de canari, îndepărtând 
astfel un focar de infecţie din capătul estic al Londrei. 
Apropiată de aceste două cazuri a fost tragedia de la 
Woodman's Lee şi împrejurările bizare din jurul morţii 
căpitanului Peter Carey. Nici o relatare a faptelor domnului 
Sherlock Holmes nu ar fi completă dacă nu ar conţine şi 
câteva detalii despre această neobişnuită afacere. 

În prima săptămână a lunii iulie, prietenul meu a lipsit atât 
de mult şi atât de des din apartamentul nostru încât mi-am 
dat seama că meştereşte ceva. Faptul că mai mulţi bădărani 
au sunat în acea perioadă, întrebând de căpitanul Basil, m-a 
făcut să înţeleg că Holmes lucra undeva sub una din 
nenumăratele sale deghizări şi nume cu care-şi ascundea 
formidabila identitate. Avea cel puţin cinci refugii în diferite 
părţi ale Londrei, unde-şi ascundea persoană. Nu mi-a 
menţionat nimic, iar eu nu obişnuiam să-i forţez încrederea. 
Primul semn pozitiv pe care mi l-a dat în legătură cu 
investigația lui a fost unul extraordinar. Fusese plecat 
înainte de micul dejun, iar eu tocmai mă aşezasem la masa 
când el intră în cameră, cu pălăria pe cap şi cu o uriaşă 
ţepuşa cu vârf ascuţit ascunsă ca o umbrelă sub braţ. 

— Doamne-Dumnezeule, Holmes! am strigat eu. Doar nu 
vrei să-mi spui că te-ai plimbat prin Londra cu chestia aia? 

— Am fost până la măcelărie şi înapoi. 

— La măcelărie? 

— Şi m-am întors cu un apetit fantastic. Dragul meu 
Watson, nu poate fi pusă la îndoiala valoarea exerciţiului 
fizic înainte de micul dejun. Dar pun pariu că nu ghiceşti ce 
formă a luat exerciţiul meu fizic. 

— Nici nu voi încerca. 


Chicoti şi-şi turna cafea. 

— Dacă te-ai fi putut uita în spatele magazinului lui 
Allardyce, ai fi văzut un porc mort atârnat de un cârlig din 
tavan şi un domn în cămaşa înjunghiindu-l cu această armă. 
Eu eram acea persoană energică şi mi-am satisfăcut 
curiozitatea: oricât de tare aş da, nu pot străpunge porcul 
dintr-o singură lovitură. Poate doreşti să încerci? 

— Pentru nimic în lume! Dar de ce făceai aşa ceva? 

— Pentru că mi s-a părut că are o legătură indirectă cu 
misterul de la Woodman's Lee. Ah, Hopkins, ţi-am primit 
telegrama aseară; te aşteptam. Vino să ni te alături. 

Musafirul nostru era un bărbat excesiv de vigilent, de vreo 
treizeci de ani, îmbrăcat într-un costum tern de tweed, dar 
menţinând statura dreaptă a unuia care a fost obişnuit cu o 
uniformă oficială. L-am recunoscut imediat ca fiind Stanley 
Hopkins, un tânăr inspector de poliţie pentru viitorul căruia 
Holmes avea mari speranţe, iar el, în schimb, arata 
admiraţia şi respectul unui elev pentru metodele ştiinţifice 
ale celebrului amator. Fruntea lui Hopkins era îngândurata. 
Se aşeză cu un aer de deplină descurajare. 

— Nu, mulţumesc, domnule. Am luat micul dejun înainte 
de a veni. Am petrecut noaptea în oraş pentru că am venit 
ieri la raport. 

— Şi ce aţi raportat? 

— Eşec, domnule; eşec total. 

— Nu aţi făcut progrese? 

— Deloc. 

— Vai de mine! Trebuie să văd despre ce este vorba. 

— Mă rog la Dumnezeu să vedeţi despre ce este vorba, 
domnule Holmes. Este prima mea şansă majoră şi nu mai 
ştiu ce să fac. Pentru Dumnezeu, veniţi să-mi daţi o mâna de 
ajutor. 

— Păi, din întâmplare, am citit deja foarte atent toate 
dovezile disponibile, inclusiv raportul anchetei. Apropo, ce 
părere aveţi despre săculeţul cu tutun găsit la scena 
crimei? Nu e nici un indiciu acolo? 


Hopkins păru surprins. 

— Era chiar săculeţul bărbatului, domnule. Iniţialele lui 
erau înăuntru. Şi era făcut din blană de focă... iar el era un 
bătrân vânător de foci. 

— Dar nu avea pipa. 

— Nu, domnule, nu am găsit nici o pipă; într-adevăr fuma 
foarte puţin. Dar poate că păstra tutun pentru prieteni. 

— Fără îndoiala. Am adus vorba despre asta doar pentru 
că, dacă eu aş fi anchetat cazul, de acolo aş fi început 
investigația. Oricum, prietenul meu, doctorul Watson, nu 
ştie nimic despre această problemă şi nici mie nu mi-ar 
prinde rău să mai aud o dată succesiunea evenimentelor. 
Fă-ne o mică descriere a punctelor esenţiale. 

Stanley Hopkins scoase din buzunar o bucată de hârtie. 

— Am aici câteva date despre cariera unui om mort, 
căpitanul Peter Carey. S-a născut în '45... avea cincizeci de 
ani. A fost vânător de foci şi balene, cutezător şi de succes. 
În 1883 a fost comandantul balenierei cu aburi „Inorogul de 
mare” din Dundee. În acea perioadă, a avut câteva călătorii 
succesive încununate de succes şi în anul următor, 1884, s-a 
retras. După aceea, a călătorit câţiva ani şi, în final, a 
cumpărat un loc mic numit Woodman's Lee, lângă Forest 
Row, în Sussex. A trăit acolo timp de şase ani şi tot acolo a 
murit acum fix o săptămână. Sunt câteva lucruri 
neobişnuite în legătură cu acest bărbat. În viaţa de zi cu zi, 
era un puritan convins... un tip tăcut, posac. Casa sa era 
formată din soţie, fiica de vreo douăzeci de ani şi două 
slujnice. Acestea din urmă se schimbau mereu pentru că nu 
era o atmosferă veselă şi câteodată, era mai mult decât 
poate suporta un om. Bărbatul bea din când în când şi, când 
îl apucă, devenea un drac împieliţat. Adeseori îşi scotea 
nevasta şi fiica afară din casă în miezul nopţii şi le biciuia 
prin ogradă, până trezeau tot satul cu ţipetele lor. A fost 
adus în faţa instanţei, o dată, pentru agresiune extrem de 
gravă asupra bătrânului vicar care-l chemase ca să-l 
dojenească pentru purtarea lui. Pe scurt, domnule Holmes, 


n-aţi mai găsi curând un bărbat mai periculos ca Peter 
Carey şi am auzit că acelaşi comportament îl avea şi la 
cârma navei. Era cunoscut în breasla ca Peter „Cel Negru”, 
iar numele i-a fost dat nu doar datorită chipului întunecat şi 
culorii bărbii uriaşe, dar şi pentru toanele lui care erau 
terorizante pentru toţi cei din jurul său. Nu mai este nevoie 
să spun că era disprețuit şi evitat de toţi vecinii săi şi că nu 
am auzit nici un singur cuvânt de regret pentru sfârşitul 
său teribil. Cred că aţi citit în rezumatul anchetei despre 
cabina bărbatului, domnule Holmes; dar poate prietenul 
dumneavoastră nu ştie. Îşi construise singur o dependinţă 
din lemn - a numit-o întotdeauna „cabina” - la câteva sute 
de metri distanţă de casă şi acolo dormea în fiecare noapte. 
Era o colibă mică, cu o singură cameră, de cinci pe trei 
metri. 'Ţinea cheia în buzunar, îşi făcea singur patul, făcea 
curăţenie şi nu lasă pe nimeni să-i treacă pragul. De fiecare 
parte sunt ferestre mici, acoperite întotdeauna de perdele 
şi niciodată deschise. Una din aceste ferestre mici dă spre 
şosea şi noaptea, când era lumină înăuntru, oamenii se 
uitau întotdeauna şi se întrebau ce face acolo Peter „Cel 
Negru”. Acea fereastră, domnu-le Holmes, ne-a oferit cele 
câteva părticele de dovezi pozitive care au reieşit în timpul 
anchetei. Vă aduceţi aminte că un zidar pe nume Slater 
care mergea, cu două zile înainte de crimă, pe la unu 
dimineaţa, de la Forest Row s-a oprit când era în dreptul 
colibei şi s-a uitat la pătratul de lumină care încă lumină 
printre copaci. A jurat că se vedea clar prin oblon umbra 
unui cap de bărbat, întors într-o parte, şi că umbra nu era a 
lui Peter Carey pe care el îl cunoştea foarte bine. Era 
umbra unui bărbat cu barbă, dar barba era scurtă şi 
zbârlita în faţă, foarte diferită de cea a căpitanului. Aşa 
spune el, dar tocmai petrecuse două ore într-un local şi este 
o distanţă destul de mare din stradă până la fereastră. Şi 
apoi, asta s-a întâmplat luni şi crima a fost comisă miercuri. 
În ziua de marţi, Peter Carey a fost într-o dispoziţie extrem 
de proastă, plin de băutură şi sălbatic ca o fiară 


periculoasă. S-a plimbat de colo-colo prin casă şi femeile au 
fugit când l-au auzit venind. Seara târziu a plecat la coliba 
lui. Pe la ora două, dimineaţa următoare, fiica lui, care 
dormea cu geamul deschis, a auzit un strigăt groaznic din 
direcţia colibei, dar nu era un lucru neobişnuit ca el să urle 
şi să ţipe când era beat, aşa că nu l-au băgat în seamă. La 
ora şapte, când s-a trezit, una dintre slujnice a observat că 
uşa de la coliba era deschisă, dar teroarea provocată de 
bărbat era atât de mare, încât de-abia la prânz a îndrăznit 
cineva să vadă ce s-a întâmplat cu el. Trăgând cu ochiul 
prin uşa deschisă, au văzut o privelişte care i-a determinat 
să fugă îngroziţi până în sat. Într-o oră am ajuns acolo şi am 
preluat cazul. Ei bine, după cum ştiţi, domnule Holmes, sunt 
un om cu nervii tari, dar aveţi cuvântul meu că am avutun 
şoc când am băgat capul pe uşă. Era un bâzâit ca de orgă 
din cauza muştelor, iar podeaua şi pereţii arătau de parcă 
era un abator. O numea cabină, şi cabina era, ai fi crezut că 
eşti pe un vapor. Într-o parte era o cuşetă, un cufăr, hărţi şi 
tabele, o poză a „Inorogului de mare”, un şir de jurnale de 
bord pe un raft, totul exact cum te-ai aştepta să găseşti în 
camera unui căpitan. Şi pe urmă, în centrul camerei era 
chiar bărbatul, cu faţa schimonosită ca un suflet chinuit şi 
uriasa-i barba bălţată înţepenită în sus în agonia să. În 
pieptu-i lat fusese înfipt un harpon care intrase adânc în 
peretele de lemn din spatele lui. Era țintuit ca un cărăbuş 
de o bucată de carton. Desigur, era mort din momentul în 
care eliberase ultimul strigăt de agonie. Vă cunosc 
metodele, domnule, şi le-am aplicat. Înainte de a permite să 
fie mutat ceva, am examinat foarte atent pământul de afară 
şi, de asemenea, podeaua camerei. Nu erau urme de tălpi. 

— Adică nu aţi văzut niciuna? 

— Vă asigur, domnule, că nu erau. 

— Bunul meu Hopkins, am anchetat multe crime, dar până 
acum nu am văzut niciuna comisă de vreo creatură 
zburătoare. Atâta timp cât criminalul sta în două picioare, 
trebuie să fie vreo amprentă, o zgârietura, vreun lucru uşor 


mişcat din loc, lucruri ce pot fi detectate de un anchetator 
ştiinţific. Nu se poate că acea cameră împroşcată cu sânge 
să nu conţină urme care să ne poată ajuta. Am înţeles totuşi 
din anchetă că sunt câteva obiecte pe care aţi omis să le 
verificaţi? 

Tânărul inspector tresări la auzul comentariilor ironice ale 
prietenului meu. 

— Ce prost am fost că nu v-am chemat atunci, domnu-le 
Holmes. Oricum, ce a fost a fost. Da, erau câteva obiecte în 
camera care necesitau o atenţie specială. Unul era 
harponul cu care fusese comisă crima. Fusese smuls dintr- 
un suport de pe perete. Altele doua rămăseseră acolo şi era 
un loc liber pentru al treilea. Pe patul harponului erau 
înscrise cuvintele: SS „Inorogul de mare”, Dundee. Asta 
părea să stabilească faptul că crima a fost înfăptuita într-un 
moment de furie şi ca ucigaşul a luat prima armă care i-a 
căzut în mâna. Faptul că crima a fost comisă la ora două 
dimineaţa şi, cu toate acestea, Peter Carey era complet 
îmbrăcat sugerează că ar fi avut o întâlnire cu criminalul, 
fapt susţinut şi de existenţa unei sticle cu rom şi a două 
pahare murdare găsite pe masă. 

— Da, spuse Holmes, cred că ambele deducţii sunt 
corecte. Mai era vreo băutură alcoolică în camera în afară 
de rom? 

— Da, pe cufăr era un suport de carafe plin cu whisky şi 
coniac. Dar nu are nici o importanţă pentru noi, deoarece 
carafele erau pline şi deci nu fuseseră folosite. 

— Chiar şi aşa, prezenţa lor are o semnificaţie, spuse 
Holmes. Mă rog, să auzim mai multe despre obiectele care 
vi se pare că ar avea importanţă pentru caz. 

— Mai era acest săculeţ cu tutun pe masă. 

— În ce parte a mesei? 

— În mijloc. Era făcut din blană neprelucrată de focă - din 
blană cu păr drept şi o curea de piele ca să-l lege. Înăuntru, 
pe capac erau inițialele „P C.”. În săculeţ era tutun tare. 

— Excelent! Ce altceva? 


Stanley Hopkins scoase din buzunar o agendă învelita în 
postav de culoare bej. Exteriorul era aspru şi uzat, cu filele 
decolorate. Pe prima pagină erau scrise inițialele „]. H. N.” 
şi data „1883”. Holmes puse agendă pe masă şi o examina 
în felul lui minuţios, în timp ce eu şi Hopkins priveam peste 
umăr. Pe cea de-a doua pagină erau literele „C.P R.” şi pe 
urmă erau mai multe pagini cu numere. Alte titluri erau: 
Argentina, Costa Râca şi San Paulo, fiecare urmate de 
pagini cu semne şi cifre. 

— Ce zici de asta? întreba Holmes. 

— Par a fi liste cu acţiuni la Bursa de Valori. M-am gândit 
că „]. H. N.” sunt inițialele unui broker şi „C. P R.” o fi fost 
clientul lui. 

— Mai degrabă „Canadian Pacific Railways”, spuse 
Holmes. 

Stanley Hopkins înjura mărunt şi-şi lovi coapsa cu mâna 
încleştată. 

— Ce prost am fost! strigă el. Desigur, asta este. Atunci 
singurele iniţiale care mai rămân de aflat sunt „|. H. N.”. Am 
examinat deja vechea lista de la bursa de valori şi nu am 
găsit nimic în 1883, nici unui broker nu-i corespund aceste 
iniţiale, nici de la Bursa din Londra, nici dintre ceilalţi 
brokeri. Şi totuşi presimt că acest indiciu este cel mai 
important pe care îl avem. Sunteţi de acord cu mine, 
domnule Holmes, că este posibil ca aceste iniţiale să 
aparţină celei de-a două persoane prezente în casă, cu alte 
cuvinte, criminalului? De asemenea, aş ţine să menţionez că 
introducerea în cutie a unui document referitor la cantităţi 
mari de acţiuni valoroase ne oferă pentru prima dată 
motivul crimei. 

Expresia de pe chipul lui Sherlock Holmes arata că era 
profund nedumerit de această ultimă descoperire. 

— Sunt de acord cu ambele menţiuni, aproba el. Trebuie 
să mărturisesc că aceasta agendă care nu a apărut în 
ancheta schimba orice ipoteză care mi-am format-o. 
Elaborasem o teorie despre crimă, dar în care această 


dovadă nu-şi are locul. Aţi încercat să daţi de urma 
acţiunilor menţionate aici? 

— În prezent se conduc anchete la birouri, dar mă tem că 
registrul complet al acţionarilor acestor concerne sud- 
americane se afla în America de Sud şi că vor mai trece 
câteva săptămâni până vom da de urma lor. 

Holmes examina agendei cu lupa. 

— Aici este o pată! exclamă. 

— Da, domnule, este o pată de sânge. V-am spus că am 
găsit agendă pe podea. 

— Pata de sânge era deasupra sau dedesubt? 

— Într-o parte, lângă scena crimei. 

— Ceea ce demonstrează, desigur, ca agendă a fost 
scăpată după ce a fost comisă crima. 

— Exact, domnule Holmes. Şi eu am gândit astfel, am zis 
că probabil criminalul a scăpat-o în timp ce se grăbea să 
plece. Am găsit-o lângă uşă. 

— Presupun că printre obiectele personale ale bărbatului 
nu s-a găsit niciuna dintre acţiunile acestea? 

— Nu, domnule. 

— Există vreun motiv să bănuiţi că a fost jefuit? 

— Nu, domnule. Nimic nu pare să fi fost atins. 

— Vai de mine, într-adevăr este un caz foarte interesant. 
Atunci trebuie să fi fost un cuţit, nu? 

— Un cuţit suedez, nescos din teacă. Era căzut la 
picioarele mortului. Doamna Carey l-a identificat ca 
aparţinând soţului ei. 

Pentru un timp, Holmes se pierdu în gânduri. 

— Ei bine, vorbi el într-un final, presupun că va trebui să 
vin şi să văd eu. 

Stanley Hopkins strigă de bucurie. 

— Mulţumesc, domnule, mi-aţi luat o piatră de pe inimă. 

Holmes îndrepta degetul către inspector şi spuse. 

— Acum o săptămână, ar fi fost o misiune mult mai uşoară. 
Dar şi acum, poate că vizita mea nu va fi total inutilă. 
Watson, dacă ai avea timp, aş fi fericit dacă m-ai însoţi. 


Hopkins, dacă chemi o trăsură, într-un sfert de oră suntem 
gata să pornim spre Forest Row. 

Ajungând la mica gară de la marginea drumului, am mers 
câţiva kilometri printre rămăşiţele acelei păduri întinse, 
odată parte a măreţei păduri care mult timp i-a ţinut 
departe pe saxoni... impenetrabilă pădure care timp de 
şaizeci de ani a fost bastionul Britaniei. Porţiuni mari 
fuseseră defrişate pentru că aici a fost înfiinţată prima 
turnătorie din ţară, iar copacii au fost tăiaţi ca să se poată 
topi minereurile. Acum meşteşugul s-a răspândit în 
câmpurile mai bogate din nord şi, în afară de aceasta 
pădurice distrusă şi aceste cicatrici uriaşe de pe pământ, 
nimic nu mai vorbeşte despre lucrările din trecut. Aici, într- 
un luminiş pe panta verde a dealului, se afla o casă lungă 
din piatră la care se ajungea pe o stradă şerpuită printre 
câmpuri. Aproape de stradă, înconjurata din trei părţi de 
tufişuri, era o mică dependinţa, cu o fereastră şi uşa în 
direcţia noastră. Era locul crimei! 

Stanley Hopkins m-a condus întâi în casa unde m-a 
prezentat unei femei slabe, cu păr grizonat, văduva 
bărbatului ucis, o femeie al cărei chip uscăţiv şi brăzdat de 
riduri, cu o privire îngrozita ascunsă în spatele ochilor 
înroşiţi vorbea despre anii de greutăţi şi de chinul pe care-l 
îndurase. Lângă ea era fiica ei, o fată palidă, blondă, ai 
cărei ochi m-au privit sfidători în momentul în care ne-a 
spus că este fericită că tatăl ei a murit şi că binecuvântează 
mâna care l-a zdrobit. Peter „Cel Negru” crease o 
atmosferă familială cumplită şi ne-am simţit uşuraţi când 
am ieşit la lumina soarelui şi ne-am îndreptat spre o potecă 
formată în câmp de urmele paşilor bărbatului mort. 

Dependinţa era o căsuţă extrem de simplă, cu pereţi din 
lemn, acoperiş din şindrila, o fereastră lângă uşă şi alta de 
cealaltă parte. Stanley Hopkins scosese cheia din buzunar 
şi se pregătise să descuie, dar se opri surprins şi privi atent. 

— Cineva a umblat aici! exclamă. 


Nu era nici o îndoiala că aşa era. Construcţia din lemn era 
tăiată, iar zgârieturile lăsau să se vadă alb prin vopsea, ca şi 
cum ar fi fost făcute chiar atunci. 

Holmes examinase ferestrele. 

— Cineva a forţat şi fereastra. Oricine a fost, nu a reuşit să 
intre. Trebuie să fi fost un hot prea puţin iscusit. 

— Este un lucru extraordinar, spuse inspectorul; aş putea 
să jur că semnele acestea nu erau aici ieri-seară. 

— Probabil vreun sătean curios, am sugerat. 

— Putin probabil. Puţini ar îndrăzni să pună piciorul pe 
teritoriul lui, cu atât mai puţin să încerce să intre cu forţa în 
cabină. Ce credeţi, domnule Holmes? 

— Cred că suntem foarte norocoşi. 

— Credeţi că, oricine a fost, va veni din nou? 

— Se prea poate. A venit sperând să găsească uşa 
deschisă. A încercat să intre cu ajutorul unei lame de la un 
briceag foarte mic. Dar nu a reuşit. Ce ar putea să facă? 

— Să vina noaptea următoare cu o unealtă mai folositoare. 

— Aşa aş zice şi eu. Va fi numai vina noastră dacă nu 
suntem aici să-l întâmpinam. Între timp, vreau să văd 
interiorul cabinei. 

Urmele tragediei fuseseră îndepărtate, dar mobilierul din 
camera aceea mică era la fel ca în noaptea crimei. Timp de 
două ore, extrem de concentrat, Holmes a examinat fiecare 
obiect în parte, dar pe chipul lui se citea clar că ancheta nu 
avusese succes. O singură dată s-a oprit din investigația 
atentă. 

— Hopkins, ai luat ceva de pe raftul acesta? 

— Nu, nu am luat nimic. 

— A fost luat ceva. În colţul acesta al raftului este mai 
puţin praf ca în restul camerei. Poate o fi fost o carte 
sprijinită într-o parte. Poate o cutie. Oricum, nu mai pot face 
nimic. Să ne plimbăm puţin, Watson, prin pădurile acestea 
frumoase şi să acordăm câteva ore păsărilor şi florilor. 
Hopkins, ne întâlnim aici mai târziu ca să vedem dacă 


putem face cunoştinţă cu domnul care ne-a vizitat azi- 
noapte. 

Era trecut de ora unsprezece când am creat mica noastră 
ambuscadă. Hopkins spunea că ar trebui să lăsăm uşa de la 
coliba deschisă, dar Holmes credea că asta l-ar face 
suspicios pe necunoscut. Încuietoarea era foarte simplă şi 
nu era nevoie decât de o lamă puternică care s-o împingă 
înapoi. De asemenea, Holmes a sugerat că ar trebui să 
aşteptăm nu în coliba, ci afară, printre tufişurile care 
crescuseră în jurul ferestrei îndepărtate. Astfel am fi putut 
vedea bărbatul dacă aprindea lumina şi am fi văzut motivul 
pentru această vizită tainică, nocturnă. A fost o pânda lungă 
şi deprimantă şi, cu toate acestea, a adus cu sine ceva din 
emoția pe care o simte vânătorul când stă lângă apa şi 
aşteaptă animalul de pradă însetat. Ce creatura sălbatică 
ne va surprinde în întuneric? Oare un tigru fioros care nu 
poate fi înfrânt decât după ce s-a luptat cu ghearele şi colții 
sau poate s-ar dovedi a fi un şacal ascuns, periculos doar 
pentru cei slabi şi neprotejaţi? 

Într-o tăcere absolută, ne-am ghemuit în tufişuri, 
aşteptând orice avea să vină. La început am tresărit la auzul 
paşilor câtorva sateni întârziaţi şi la vocile ce se auzeau 
dinspre sat; dar una câte una, aceste întreruperi au pierit şi 
ne-am cufundat într-o tăcere absolută, excepţie făcând 
dangătul clopotului de la biserica din depărtare, care ne 
anunţă ce oră este, şi freamătul şi foşnetul ploii uşoare ce 
cădea peste frunzişul care ne acoperea. 

Clopotul a bătut de ora două, cea mai întunecata ora 
dinaintea răsăritului, şi totul a început cu un zgomot încet, 
dar ascuţit dinspre poarta. Cineva intrase pe alee. Din nou 
se lăsă o tăcere lungă şi începusem să mă tem să nu fie o 
alarmă falsă, când în fata colibei se auziră paşi strecurându- 
se şi, o secundă mai târziu, se auziră un zăngănit şi un 
scârţâit. Bărbatul încerca să forţeze încuietoarea! De data 
acesta, ori a fost mai îndemânatic, ori unealtă a fost mai 
bună, pentru că, deodată, balamalele pocniră şi scârţâiră. 


Apoi se aprinse un chibrit şi, în secunda următoare, lumina 
unei lumânări scalda interiorul colibei. Prin perdeaua 
transparenta, ochii noştri erau pironiţi la ceea ce se 
întâmpla înăuntru. Vizitatorul nocturn era un tânăr subţire 
şi fragil, cu o mustață neagră care intensifica paloarea 
cadaverică a chipului său. Nu avea cu mult peste douăzeci 
de ani. În viaţa mea nu am văzut om atât de înfricoşat încât 
dinţii să-i clănţăne vizibil şi să tremure din tot corpul. Era 
îmbrăcat ca un domn perfect, cu jacheta Norfolk şi 
pantaloni de călărie, cu o beretă din pânza pe cap. L-am 
privit cum se uita în jurul lui cu ochi înspăimântați. Apoi 
aşeză pe masa lumânarea şi dispăru într-un colţ. Reveni cu 
o carte mare, unul din jurnalele de bord aliniate pe rafturi. 
Sprijinindu-se de masă, dădu rapid paginile acestui volum 
până când ajunse la datele pe care le cauta. Apoi, 
gesticulând furios cu mâna-i încleştata, închise cartea, o 
puse la loc în colţ şi stinse lumina. Se întorsese să iasă din 
colibă, când mâna lui Hopkins se agaţa de gulerul 
individului şi l-am auzit ţipând înfricoşat când şi-a dat 
seama că este prins. Lumânarea s-a aprins din nou şi l-am 
văzut pe amărâtul nostru captiv tremurând tot în mâna 
detectivului. Se prăbuşi pe cufăr şi se uită neajutorat când 
la unul, când la celălalt. 

— Acum, dragul meu, vorbi Stanley Hopkins, cine eşti şi ce 
cauţi aici? 

Bărbatul se adună şi ne privi făcând un efort imens ca să 
se stăpânească. 

— Presupun că sunteţi detectivi? spuse el. Vă închipuiţi că 
am vreo legătură cu moartea căpitanului Peter Carey. Vă 
asigur că sunt nevinovat. 

— Vom mai vedea noi, comenta Hopkins. În primul rând, 
cum te numeşti? 

— John Hopely Neligan. 

I-am văzut pe Holmes şi Hopkins schimbând priviri între 
ei. 

— Ce cauţi aici? 


— Pot să vă vorbesc confidenţial? 

— Nu, desigur că nu. 

— De ce v-aş spune? 

— Dacă nu răspunzi, s-ar putea să nu-ţi meargă bine la 
proces. 

Tânărul tresări. 

— Bine, vă voi spune. De ce nu v-aş spune? Dar mă 
gândesc cu groază că va reieşi la iveală scandalul acela 
vechi. Aţi auzit vreodată de Dawson şi Neligan? 

Era clar de pe chipul lui Hopkins că nu auzise niciodată, 
dar Holmes era foarte interesat. 

— Adică bancherii din comitatele de vest, preciză el. Au 
dat faliment pentru un milion, au adus în ruină jumătate din 
familiile din Cornwall, iar Neligan a dispărut. 

— Exact. Neligan a fost tatăl meu. 

Cel puţin aveam parte de informaţii sigure, totuşi nu părea 
să fie vreo legătură între un bancher fugar şi căpitanul 
Peter Carey înfipt în perete cu unul din harpoanele sale. Am 
ascultat toţi foarte atenţi cuvintele tânărului. 

— De fapt, tatăl meu era cel afectat. Dawson ieşise la 
pensie. La vremea respectivă aveam doar zece ani, dar 
eram destul de mare ca să-mi pot da seama de ruşinea şi 
oroarea acestei situaţii. Întotdeauna s-a spus că tatăl meu a 
furat toate acţiunile şi a fugit. Nu este adevărat. El credea 
că, dacă avea suficient timp la dispoziţie să realizeze ce 
voia, totul avea să fie bine şi fiecare creditor avea să fie 
plătit. A plecat cu iahtul lui mic spre Norvegia, exact înainte 
de a se emite mandatul pentru arestarea lui. Încă mai ţin 
minte acea ultimă noapte în care şi-a luat rămas-bun de la 
mama. Ne-a lăsat o listă cu acţiunile pe care le luase şia 
jurat că se va întoarce cu onoarea spălată şi că niciunul 
dintre cei care au avut încredere în el nu va suferi. Ei bine, 
n-am mai auzit nimic de la el de atunci. Şi el, şi iahtul au 
dispărut cu desăvârşire. Eu şi mama am crezut că iahtul, 
împreuna cu el şi acţiunile pe care le luase zăceau pe 
fundul mării. Totuşi, avem un prieten de încredere care este 


om de afaceri şi el este cel care a descoperit în urmă cu 
ceva timp că acţiunile pe care tatăl meu le luase cu el 
reapăruseră pe piaţa londoneză. Vă imaginaţi uimirea 
noastră. Am petrecut luni întregi încercând să le dau de 
urmă şi, într-un final, după multe şiretlicuri şi dificultăţi 
întâmpinate, am descoperit că cel care le vindea era 
căpitanul Peter Carey, proprietarul acestei colibe. Desigur, 
am făcut investigaţii despre bărbat. Am descoperit că 
acesta comandase o balenieră care trebuia să se întoarcă 
din apele arctice în aceeaşi perioadă în care tata traversa 
marea spre Norvegia. Toamna acelui an a fost foarte 
furtunoasa şi a fost o lungă succesiune de furtuni din sud. 
Se prea poate că iahtul tatălui meu să fi fost împins spre 
nord şi acolo să întâlnească vaporul căpitanului Peter Carey. 
Şi dacă aşa era, ce se întâmplase cu tata? Oricum, dacă 
dovedeam prin mărturia lui Peter Carey cum ajunseseră pe 
piaţa acele acţiuni ar fi fost o dovadă că tatăl meu nu le 
vânduse şi deci nu avusese de gând să profite el personal 
de ele când le-a luat. Am venit la Sussex cu intenţia de a-l 
vedea pe căpitan, dar s-a întâmplat să fie exact în momentul 
morţii sale. La ancheta am citit descrierea cabinei sale în 
care figura că păstrase vechiul jurnal de bord al navei sale. 
M-am gândit că dacă aş vedea ce s-a întâmplat în august 
1883 la bordul navei „Inorogul de mare”, aş putea elucida 
misterul morţii tatălui meu. Am încercat aseară să ajung la 
aceste jurnale de bord, dar nu am putut deschide uşa. În 
seara aceasta am încercat din nou şi am reuşit. Dar am 
descoperit că paginile referitoare la acea lună fuseseră 
rupte. În momentul acela am devenit prizonier în mâinile 
dumneavoastră. 

— Asta este tot? întreba Hopkins. 

— Da, asta este tot. 

Îşi mută privirea când spusese aceste vorbe. 

— Nu mai ai nimic altceva să ne spui? 

Ezită. 

— Nu, nu mai este nimic. 


— Nu ai fost aici înainte de noaptea trecută? 

— Nu. 

— Atunci cum explici ASTA? strigă Hopkins ridicând 
agenda incriminatoare cu inițialele prizonierului nostru pe 
prima pagină şi pătată cu sânge pe copertă. 

Nenorocitul se prăbuşi. Îşi adâncise fata în palme şi 
tremura tot. 

— De unde o aveţi? murmură el. N-am ştiut. Am crezut că 
am pierdut-o la hotel. 

— Ajunge! îl opri Hopkins. Ce mai ai de zis vei spune la 
tribunal. Acum mă vei însoţi la sediul poliţiei. Ei bine, 
domnule Holmes, vă sunt dator, dumneavoastră şi amicului 
dumneavoastră, că aţi venit să mă ajutaţi. După câte se 
pare, prezenţa dumneavoastră nu era necesară şi aş fi 
rezolvat acest caz şi fără dumneavoastră; dar, oricum, vă 
sunt recunoscător. Aveţi camere rezervate la hotelul 
Brambletye, aşa că putem merge împreuna până în sat. 

— Ei bine, Watson, ce părere ai? întreba Holmes a doua zi 
dimineaţa pe când ne întorceam. 

— Văd că nu eşti mulţumit. 

— Ba da, dragul meu Watson, sunt foarte mulţumit. În 
acelaşi timp, metodele lui Stanley Hopkins nu se potrivesc 
cu ale mele. Sunt dezamăgit de Stanley Hopkins. Sperasem 
lucruri mai bune pentru el. Întotdeauna trebuie să cauţi o 
alternativă posibilă şi să iei măsuri în direcţia acesteia. Este 
prima regulă a unei investigaţii criminaliste. 

— Şi atunci, care este alternativa? 

— Pistă pe care eu însumi o urmăresc. Poate că nu o să 
dea rezultate. Naş putea să spun. Dar cel puţin o s-o urmez 
până la sfârşit. 

În stradă Baker, pe Holmes îl aşteptau câteva scrisori. Luă 
una, o deschise şi izbucni într-un râs victorios. 

— Excelent, Watson. Alternativa se conturează. Ai 
formulare de telegraf? Scrie te rog, două mesaje pentru 
mine: „Sumner, agent cărăuş, şoseaua Ratcliff. Trimite trei 
oameni pentru mâine dimineaţă la ora zece... Basil.” Acesta 


e numele sub care sunt cunoscut în acele părţi. Celălalt 
este: „Inspector Stanley Hopkins, strada Lord, numărul 46, 
Brixton. Vino la micul-dejun mâine la nouă şi jumătate. 
Important. lelegrafiază dacă nu poţi să vii. Sherlock 
Holmes.” Poftim, Watson, cazul acesta infernal mă bântuie 
de zece zile. Acum îl alung complet din prezenţa mea. Am 
încredere că mâine vom auzi despre el pentru ultima dată. 

Fix la ora specificată, inspectorul Stanley Hopkins a apărut 
şi ne-am aşezat împreuna la micul-dejun excelent preparat 
de doamna Hudson. Tânărul detectiv era foarte încântat de 
succesul sau. 

— Crezi cu adevărat că soluţia ta este cea corectă? întreba 
Holmes. 

— Nu mi-aş putea imagina un caz mai complet. 

— Mie nu mi s-a părut concludent. 

— Mă uimiţi, domnule Holmes. Ce altceva aş mai putea 
cere? 

— Explicaţia dumneavoastră acoperă toate punctele? 

— Fără îndoiala. M-am gândit că tânărul Neligan a ajuns la 
hotelul Brambletye chiar în ziua crimei. A venit sub 
pretextul că joacă golf. Camera lui era la parter şi putea ieşi 
când dorea. Chiar în acea seară s-a dus la Woodman's Lee, 
l-a văzut pe Peter Carey la coliba, s-au certat şi l-a ucis cu 
harponul. Apoi, îngrozit de ceea ce făcuse, ieşi în fugă din 
colibă, scăpând agendă pe care o luase cu el ca să-l întrebe 
pe Peter Carey despre acele acţiuni. Poate aţi remarcat că 
unele dintre ele erau însemnate şi celelalte - majoritatea - 
nu erau. Celor însemnate li s-a dat de urmă pe piaţa 
londoneză; dar celelalte se presupune că încă erau în 
posesia lui Carey, iar tânărul Neligan, conform propriilor 
spuse, era nerâbdător să le recupereze ca să facă ceea ce 
era bine pentru creditorii tatălui său. După ce a fugit, un 
timp nu a îndrăznit să se mai apropie de colibă; dar în final 
se forţa să se întoarcă pentru a obţine informaţiile de care 
avea nevoie. Desigur, totul este simplu şi evident! 

Holmes zâmbi şi scutură din cap. 


— Mie mi se pare că are doar o singură deficienţa, şi 
anume că este absolut imposibil. Ai încercat să înfigi un 
harpon printr-un corp? Nu? Vai, dragul meu, trebuie într- 
adevăr să fii atent la astfel de detalii. Amicul meu Watson îţi 
poate spune că am petrecut o dimineaţă întreaga făcând 
exerciţii. Nu e un lucru uşor şi cere un braţ puternic şi 
experimentat. Dar lovitura aceasta a fost dată cu o 
asemenea violenţă încât vârful armei s-a înfipt în perete. 
Chiar îţi închipui că tânărul acesta anemic a fost în stare de 
un asemenea atac? El să fie bărbatul cu care Peter „Cel 
Negru” a băut rom în timpul nopţii? Profilul lui a fost văzut 
prin oblon cu două nopţi înainte? Nu, nu, Hopkins; este 
altcineva şi este o persoană mult mai puternică cel pe care 
îl căutam. 

Faţa detectivului se lungise cât timp vorbise Holmes. 
Speranţele şi ambițiile lui se prăbugşiseră în jurul său. Dar 
nu voia să renunţe la luptă. 

— Nu puteţi nega că Neligan a fost prezent în seara aceea. 
Agenda o poate dovedi. Cred că am destule probe că să-l 
pot acuza în faţa unui juriu chiar dacă dumneavoastră îi 
găsiţi defecte. Şi apoi, domnule Holmes, am pus mâna pe 
omul MEU. Cât despre persoana aceea teribilă a 
dumneavoastră, unde este? 

— Cred că pe scări, spuse Holmes, calm. Watson, cred că 
ar fi bine dacă ai pune revolverul acela la îndemâna. 

Se ridică şi puse pe masă o hârtie pe care era ceva scris. 

— Acum suntem gata, ne informă el. 

Afară se auziseră voci groase, iar acum doamna Hudson 
deschisese uşa ca să spună că afară erau trei bărbaţi care 
voiau să-l vadă pe căpitanul Basil. 

— Condu-i înăuntru, pe rând, zise Holmes. 

Primul care a intrat era un bărbat care avea obrajii 
bronzaţi şi favoriţi albi şi zbârliţi. Holmes scoase o scrisoare 
din buzunar. 

— Ce nume? întreba. 

— James Lancaster. 


— Îmi pare rău, Lancaster, dar poziţia a fost ocupată. 
Poftiţi o jumătate de sovereign pentru deranj. Poftiţi în 
camera aceasta şi aşteptaţi acolo câteva minute. 

Cel de-al doilea bărbat era un tip înalt, uscăţiv, cu păr lins 
şi obraji palizi. Numele său era Hugh Pattins. Şi el a fost 
respins, a primit jumătatea de sovereign şi ordinul să 
aştepte. 

Cel de-al treilea aplicant era un bărbat cu o înfăţişare 
remarcabilă. Avea faţa unui buldog fioros înconjurata de o 
claie de păr, barba şi doi ochi negri îndrăzneţi care priveau 
pe sub nişte sprâncene groase, stufoase şi prea mari. A 
salutat şi s-a oprit într-o poziţie de marinar învârtind basca 
în mâini. 

— Numele dumneavoastră? întreba Holmes. 

— Patrick Cairns. 

— Lucraţi cu harponul? 

— Da, domnule. Douăzeci şi şase de voiaje. 

— Dundee, presupun? 

— Da, domnule. 

— Şi sunteţi pregătit să lucraţi cu o navă de exploatare? 

— Da, domnule. 

— Ce tarif? 

— Opt lire pe lună. 

— Puteţi începe imediat? 

— De îndată ce-mi iau bagajul. 

— Aveţi actele? 

— Da, domnule. 

Scoase din buzunar un teanc de acte foarte uzate şi 
unsuroase. Holmes se uită peste ele şi i le înapoie. 

— Sunteţi exact bărbatul pe care-l caut, concluziona el. 
lată contractul pe masă. Dacă-l semnaţi, toată treaba este 
rezolvată. 

Se clătină până la masă şi apucă tocul. 

— Să semnez aici? întreba el sprijinindu-se de masă. 

Holmes se aplecă peste umărul lui şi îşi trecu ambele 
mâini peste gâtul bărbatului. 


— Asta e de ajuns, zise el. 

Am auzit un clinchet de oţel şi un urlet, ca de taur furios. 
În secunda imediat următoare, Holmes şi marinarul se 
rostogoleau împreuna pe podea. Era un bărbat cu o forţă 
atât de mare încât, chiar cu cătuşele pe care Holmes i le 
pusese cu atâta îndemânare la încheieturi, ar fi reuşit 
foarte repede să-l răpună pe amicul meu dacă Hopkins şi cu 
mine nu am fi intervenit. Doar când i-am pus ţeava 
revolverului la tâmpla, a înţeles că rezistenţa ar fi fost 
inutilă. I-am legat gleznele cu o sfoară şi ne-am ridicat cu 
răsuflarea tăiată. 

— Hopkins, trebuie neapărat să-mi cer scuze, începu 
Sherlock Holmes. Mă tem că ouăle prăjite s-au răcit. Dar, 
oricum, te vei bucura de micul-dejun, nu-i aşa, pentru că ai 
rezolvat cazul şi ai o concluzie fantastică. 

Stanley Hopkins amuţise de uimire. 

— Nu ştiu ce să spun, domnule Holmes, bolborosi el cu 
fata înroşita. Se pare că de la bun început m-am făcut de 
râs. Acum înţeleg ceea ce nu ar fi trebuit niciodată să uit, şi 
anume ca eu sunt elevul şi dumneavoastră profesorul. Chiar 
şi acum, văd ce aţi făcut, dar nu ştiu cum aţi făcut-o şi ce 
semnifica. 

— Bine, bine, rosti Holmes bine dispus. Toţi învăţăm din 
experienţă, iar lecţia ta, de data asta, este că niciodată nu 
ar trebui să uiţi de alternativa. Ai fost atât de absorbit de 
tânărul Neligan încât nu te-ai gândit nici o secundă la 
Patrick Cairns, adevăratul asasin al lui Peter Carey. 

Vocea aspră a marinarului ne întrerupse conversaţia. 

— Ascultă aici, domnule, spuse el, nu m-am plâns că am 
fost tratat în asemenea hal, dar aş vrea să spui lucrurilor pe 
nume. Ai spus că l-am asasinat pe Peter Carey. Eu aş spune 
că l-am OMORÂT pe Peter Carey, şi iată diferenţa. Poate 
credeţi că vă vând gogoşi. 

— Deloc, răspunse Holmes. Te ascultam, ce vrei să ne 
spui? 


— V-am spus deja şi, pentru Dumnezeu, fiecare cuvânt 
este adevărat. Îl ştiam pe Peter „Cel Negru” şi când a scos 
cuțitul, i-am înfipt harponul în el pentru că ştiam că era ori 
el, ori eu. Aşa a murit. Voi îi spuneţi crima. Oricum, mai 
degrabă aş muri cu frânghia de gât decât cu cuțitul lui 
Peter „Cel Negru” în inimă. 

— Cum s-a ajuns la situaţia asta? întreba Holmes. 

— Vă voi spune de la început. Doar să mă ridic ca să pot 
vorbi mai uşor. În '83 s-a întâmplat... în august. Peter Carey 
era comandantul navei „Inorogul de mare”, iar eu eram 
vânător rezervă la harpon. leşeam dintre ghețari pe drumul 
spre casă, cu vânt din prova şi, de-o săptămână, cu furtuni 
dinspre sud, când am descoperit o ambarcaţiune mică ce 
fusese împinsa spre nord. Pe ea era un bărbat... nu era 
marinar. Echipajul a crezut că se va scufunda, aşa că s-au 
îndreptat spre coasta Norvegiei într-o barcă de salvare. 
Cred că s-au înecat cu toţii. Mă rog, l-am luat la bord pe 
acest bărbat, iar el şi căpitanul au vorbit mult timp în 
cabină. Tot bagajul pe care îl luase era o cutie de tablă. Din 
câte ştiu, numele bărbatului nu a fost menţionat niciodată 
şi, a doua seară, a dispărut ca şi cum nici n-ar fi existat. Ni 
s-a spus că ori s-a aruncat singur peste bord, ori a căzut în 
timpul furtunii. Un singur bărbat ştia ce i se întâmplase, şi 
acela eram eu, pentru că eu cu ochii mei l-am văzut pe 
căpitan apucându-l de călcâie şi ridicându-l peste 
balustradă, în miezul nopţii, cu două zile înainte de a zări 
farul de la Shetland. Ei bine, am păstrat pentru mine ce 
ştiam, aşteptând să văd ce se întâmpla. Când ne-am întors 
în Scoţia, evenimentul a fost muşamalizat şi nimeni nu a 
întrebat nimic. Un necunoscut a murit în urma unui 
accident şi nu era treaba nimănui să întrebe. Curând după 
aceea, Peter Carey a renunţat la mare şi au trecut ani buni 
fără să-mi dau seama unde era. M-am gândit că a făcut cea 
făcut de dragul a ceea ce era în cutia de tablă şi că acum şi- 
ar fi permis să mă plătească bine ca să-mi ţin gura. Am aflat 
unde era prin intermediul unui marinar cu care se întâlnise 


în Londra şi am venit să-l storc de bani. În prima seară a 
fost destul de înţelegător şi era dispus să-mi dea atât cât să 
nu mai merg pe mare toată viaţa. Urma să punem lucrurile 
la punct peste două seri. Când am venit l-am găsit deja băut 
şi într-o dispoziţie foarte proastă. Am stat, am băut şi am 
depanat amintiri, dar, pe măsură ce bea, mai puţin îmi 
plăcea expresia de pe chipul său. Am zărit harponul de pe 
perete şi m-am gândit că până la urmă voi avea nevoie de 
el. Apoi, în final, a răbufnit scuipând şi înjurând, dornic de 
crimă şi cu un briceag în mâna. N-a avut timp să-l scoată 
din toc că l-am şi străpuns cu harponul. Dumnezeule! Ce-a 
mai ţipat, iar chipul lui mă împiedica să dorm! Am stat 
acolo, cu sângele lui gâlgâind în jurul meu, şi-am aşteptat 
puţin; dar era linişte, aşa că m-am încumetat încă o dată. M- 
am uitat împrejur şi am văzut cutia de tablă pe un raft. 
Aveam dreptul asupra ei, tot atât ca şi Peter Carey; oricum, 
am luat-o cu mine şi am plecat din colibă. Ca un prost ce 
sunt, am uitat săculeţul cu tutun pe masă. Acum să vă spun 
partea cea mai ciudată a povestirii. De-abia ieşeam, când 
am auzit pe cineva venind şi m-am ascuns în tufişuri. Un 
bărbat se furişă, a intrat în coliba, a ţipat de parcă ar fi 
văzut o stafie şi a luat-o la goană cât de repede a putut 
până a dispărut. Cine era sau ce voia e mai mult decât vă 
pot spune. Cât despre mine, am mers pe jos 15 kilometri, 
am luat un tren la Tunbridge Wells şi aşa am ajuns la 
Londra. M-am dus bou, am venit vaca, Ei bine, când am 
examinat cutia, am descoperit că înăuntru nu erau bani, nu 
erau decât hârtii, pe care nu aş fi îndrăznit să le vând. M- 
am pierdut cu firea acasă la Peter „Cel Negru” şi 
rămăsesem în Londra fără nici un ban. Nu-mi rămăsese 
decât meseria. Am văzut anunţurile despre lucrători cu 
harponul şi salariul ridicat, aşa că m-am dus la agenţii 
cărăuşi, iar ei m-au trimis aici. Asta-i tot ce ştiu şi vă spun 
din nou justiţia ar trebui să-mi mulţumească că l-am omorât 
pe Peter „Cel Negru” pentru că i-am scutit de banii daţi pe 
frânghie. 


— O declaraţie foarte clară, spuse Holmes ridicându-se şi 
aprinzându-şi pipa. Hopkins, cred că ar trebui să nu mai 
pierzi nici o secundă şi să-ţi duci prizonierul într-un loc 
sigur. Camera aceasta nu este adaptată pentru o celulă, iar 
domnul Patrick Cairns ocupa o porţiune prea mare din 
COvor. 

— Domnule Holmes, zise Hopkins, nu ştiu cum să-mi 
exprim recunoştinţa. Nici nu-mi dau seama cum aţi ajuns la 
acest rezultat. 

— Pur şi simplu am avut norocul de a avea indiciul bun de 
la început. Dacă aş fi avut agenda aceea, poate că mi-aş fi 
îndreptat gândurile în altă direcţie, ca şi dumneata. Forţa 
extraordinară, priceperea în utilizarea harponului, 
săculeţul din piele de focă, cu tutun neprelucrat, toate 
acestea indicau un marinar, şi încă unul care a fostpe o 
balenieră. Eram convins că inițialele „P C.” de pe săculeţ 
erau o coincidenţă şi nu cele ale lui Peter Carey, din 
moment ce el fuma rar şi nici o pipă nu a fost găsită în 
cabină. Vă amintiţi că am întrebat dacă erau whisky şi 
coniac în cabină. Aţi spus că erau. Ce alt om, fără a fi 
marinar, ar bea rom când ar avea aceste băuturi la 
dispoziţie? Da, cu siguranţă, era vorba de un marinar. 

— Şi cum l-aţi găsit? 

— Dragul meu domn, problemă devenise simplă. Dacă era 
un marinar, nu putea fi decât un marinar care fusese cu el 
pe „Inorogul de mare”. Din câte am aflat, nu mai fusese pe 
o altă navă. Am petrecut trei zile scriind la Dundee şi la 
sfârşitul acelei perioade am aflat numele membrilor 
echipajului de pe „Inorogul de mare” din 1883. Când l-am 
găsit pe Patrick Cairns printre vânători, căutarea mea s-a 
apropiat de final. M-am gândit că omul e probabil în Londra 
şi că ar vrea să plece pentru un timp din ţară. Prin urmare, 
am petrecut câteva zile în partea de est, am pus la cale o 
expediţie în Oceanul Arctic, am afişat oferte tentante 
pentru vânătorii care ar lucra sub comanda căpitanului 
Basil... şi iată rezultatul! 


— Minunat! strigă Hopkins. Minunat! 

— Trebuie să-l eliberezi cât mai repede pe Neligan, spuse 
Holmes. Cred că îi datorezi scuze. Cutia aceea din tabla 
trebuie să-i fie returnata, dar desigur acţiunile vândute de 
Peter Carey sunt pierdute pentru totdeauna. A venit 
trăsură, Hopkins, poţi lua bărbatul. Dacă ai nevoie de mine 
pentru proces, eu şi Watson vom fi undeva în Norvegia... îţi 
trimit detaliile mai târziu. 

VII. Aventura lui Charles Augustus Milverton. 

Au trecut ani buni de când au avut loc incidentele despre 
care vă povestesc, şi totuşi vă vorbesc despre ele cu ruşine. 
Mult timp a fost imposibilă dezvăluirea acestor fapte 
publicului larg, chiar de am fi fost rezervaţi şi discreţi, dar 
acum, personajul central aflat în cauză este mai presus de 
mâna legii şi, cu rezervele de rigoare, povestea poate fi 
spusă astfel încât să nu supere pe nimeni. Reprezintă o 
experienţă absolut unică atât în cariera lui Sherlock 
Holmes, cât şi a mea. Rog cititorii să mă scuze dacă ascund 
dată la care a avut loc întâmplarea şi oricare alte 
evenimente care ar putea dezvălui adevărata întâmplare. 

Holmes şi cu mine fusesem într-una din obişnuitele 
noastre plimbări nocturne şi ne întorsesem pe la ora şase 
într-o seară rece, geroasă, de iarnă. Holmes aprinse lampa 
şi lumina căzu pe o carte de vizită de pe masă. O privi şi 
apoi, cu o expresie de dezgust, o aruncă pe podea. Am 
ridicat-o şi am citit: 

CHARLES AUGUSTUS MILVERTON. 

APPLEDORE TOWERS. 

AGENT HAMPSTIEAD 

— Cine este? am întrebat. 

— Cel mai groaznic bărbat din Londra, îmi răspunse 
Holmes aşezându-şi picioarele în faţa focului. Scrie ceva pe 
spatele cărţii de vizită? 

Am întors-o. 

— Voi veni la şase şi jumătate... C. A. M., am citit eu. 


— Acum! Trebuie să vină, Watson, când te afli în fata 
şerpilor, la grădina zoologică, şi vezi creaturile acelea 
veninoase, alunecoase, care se târăsc înaintea ta cu ochii 
lor rai şi mortali şi cu feţele lor aplatizate, nu simţi o 
senzaţie înfiorătoare, de oripilare? Ei bine, aceeaşi senzaţie 
mi-o provoacă mie Milverton. Am avut de-a face în cariera 
mea cu cincizeci de criminali, dar nici cel mai rău dintre ei 
nu mi-a provocat repulsia pe care o simt faţa de individul 
acesta. Şi totuşi, nu pot să-l evit în afacerile mele... într- 
adevăr, se afla aici la invitaţia mea. 

— Dar cine este? 

— Să-ţi spun, Watson. Este regele tuturor şantajiştilor. 
Dumnezeu să ajute bărbatul său, şi mai rău, femeia ale 
cărei secrete şi reputaţie ar putea ajunge la îndemâna lui 
Milverton. Cu zâmbetul pe faţă şi cu privirea îngheţată te va 
stoarce şi te va stoarce până te va secătui. În felul lui, 
individul este un geniu şi ar fi reuşit să se facă cunoscut 
într-o meserie mai plăcută. Metoda lui este următoarea: 
face cunoscut faptul că este dispus să plătească suma de 
bani pentru scrisori care compromit oameni influenţi sau 
bogaţi. Primeşte aceste dovezi nu numai de la valeţi sau 
slujnice trădătoare, dar şi de la ticăloşi binevoitori care au 
câştigat încrederea şi afecțiunea femeilor naive. Nu este 
deloc zgârcit. Ştiu sigur că a plătit unui valet 700 de lire 
pentru un bileţel de două rânduri, iar rezultatul a fost 
ruinarea unei familii nobile. Tot ceea ce este legat de acest 
subiect poate fi găsit la Milverton, iar în oraşul acesta mare 
sunt câteva sute de oameni care ar păli la auzul numelui 
său. Nimeni nu ştie când o să înceteze, pentru că este prea 
bogat şi prea viclean ca să lucreze de pe-o zi pe alta. [ine 
dovada ani buni, ca să-şi joace cartea atunci când miza este 
mare şi merita câştigată. Am mai spus că este cel mai 
groaznic om din Londra şi te întreb, cum poţi compara un 
nemernic care-şi ciomăgeşte colegul cu acest om, care în 
mod sistematic şi cu mare uşurinţă torturează suflete şi 


încordează nervii oamenilor ca să mai adauge ceva la 
buzunarul lui deja doldora de bani? 

Rareori mi-am auzit amicul vorbind cu un asemenea patos. 

— Cu siguranţă se afla în vizorul legii? am întrebat. 

— Teoretic, fără nici o îndoiala, practic, nu. De exemplu, cu 
ce ar ajuta o femeie să-l bage la închisoare pentru câteva 
luni, dacă imediat după aceea ar fi distrusă? Victimele lui nu 
îndrăznesc să riposteze. Dacă ar fi şantajat vreodată o 
persoană nevinovată, atunci ar fi trebuit să-l prindem, dar 
este viclean ca diavolul. Nu, nu, trebuie să găsim alte 
metode să-l înfrângem. 

— Şi de ce vine aici? 

— Pentru că o ilustra clienta mi-a încredinţat cazul ei 
vrednic de milă. Este vorba despre doamna Eva Brackwell, 
cea mai frumoasă debutanta a sezonului trecut. Peste două 
săptămâni se căsătoreşte cu contele de Dovencourt. Acest 
nemernic are în posesia lui câteva scrisori imprudente - 
imprudente, Watson, nimic mai mult - adresate unui tânăr 
cavaler de la ţară, fără situaţie materială. Ar fi de ajuns ca 
să strice nunta. Dacă nu i se plăteşte o sumă mare de bani, 
Milverton va trimite aceste scrisori contelui. Eu m-am 
angajat să mă întâlnesc cu el şi... să negociez cele mai 
acceptabile condiţii. 

În acel moment, jos, pe stradă, se auziră zgomote. Privind 
afară, am văzut o impunătoare trăsura cu doi cai, cu 
felinarele strălucitoare luminând lucioasele picioare dinapoi 
ale superbilor murgi. Un lacheu deschise uşa şi din trăsură 
cobori un bărbat mic, îndesat, cu o haină din blană de 
astrahan. Un minut mai târziu, se afla în cameră. 

Charles Augustus Milverton era un bărbat de vreo 
cincizeci de ani, cu un cap mare, de intelectual, o faţă 
rotundă, durdulie, lipsită de păr, un zâmbet îngheţat şi doi 
aprigi ochi verzi care luceau intens din spatele ochelarilor 
laţi, cu rame aurii. Înfăţişarea lui avea ceva din mărinimia 
domnului Pickwick, stricată doar de lipsa de sinceritate a 
zâmbetului mobil şi de lucirile intense ale ochilor săi 


pătrunzători, neobosiţi. Avansa cu o mâna mică, rotofeie, 
întinsa şi-şi exprimă regretul că nu ne-a găsit la prima lui 
vizită, pe o voce la fel de suava şi calmă că înfăţişarea lui. 
Holmes ignora mâna întinsa şi-l privi cu chipul împietrit. 
Milverton zâmbi larg, ridică din umeri, îşi scoase haina, o 
împături atent pe spătarul scaunului şi apoi luă loc. 

— Domnul acesta? întreba arătând spre mine. Este 
discret? Este în regulă? 

— Doctorul Watson îmi este prieten şi partener. 

— Foarte bine, domnule Holmes. Am protestat doar în 
numele clientei dumneavoastră. Problema este atât de 
delicată... 

— Doctorul Watson ştie deja despre ce este vorba. 

— Atunci putem trece la afaceri. Aţi spus că aţi venit în 
numele doamnei Eva. V-a împuternicit să acceptaţi 
condiţiile impuse de mine? 

— Care sunt condiţiile dumneavoastră? 

— Şapte mii de lire. 

— Şi alternativa? 

— Dragul meu domn, mi-e greu să vorbesc despre asta, 
dar dacă banii nu sunt plătiţi pe paisprezece, cu siguranţă 
că pe optsprezece nu va mai avea loc nici o nuntă. 

Zâmbetul lui nesuferit era mai satisfăcut că niciodată. 
Holmes se gândi puţin timp. În final spuse: 

— Mie mi se pare că prea mergeţi la sigur. Cunosc, 
desigur, conţinutul acestor scrisori. Cu siguranţă, clienta 
mea va acţiona după cum o sfătuiesc. Îi voi propune să-i 
povestească soţului ei întreaga istorie şi să aibă încredere 
în generozitatea lui. 

Milverton chicoti. 

— Este clar că nu-l cunoaşteţi pe conte, spuse el. 

După expresia năstruşnică de pe chipul lui Holmes, mi-am 
dat seama că ştia. 

— Ce rău pot face scrisorile? întreba el. 

— Sunt pătimaşe... foarte pătimaşe, răspunse Milverton. 
Doamna era un corespondent fermecător. Dar vă asigur că 


domnul conte nu le va aprecia la valoarea lor. Oricum, din 
moment ce aveţi altă părere, să lăsăm lucrurile aşa cum 
sunt. Este vorba doar de afaceri. Dacă dumneavoastră 
consideraţi că este în interesul clientei să plasați aceste 
scrisori în mâna contelui, atunci într-adevăr ar fi o nebunie 
să plătiţi o sumă mare de bani ca să le recăpătaţi. 

Se ridică şi lua haina de astrahan. 

Holmes se înnegrise de furie şi supărare. 

— Aşteptaţi puţin, spuse el. Mergeţi prea repede. Desigur 
că vom depune toate eforturile ca să evităm scandalul într- 
un mod delicat. 

Milverton se trânti din nou pe scaun. 

— Eram sigur că aşa o să vedeţi lucrurile, murmură el. 

— În acelaşi timp, continua Holmes, doamna Eva nu este o 
femeie bogată. Vă asigur că două mii de lire i-ar seca toate 
resursele, iar suma propusă de dumneavoastră este cu mult 
peste puterile ei. De aceea vă rog, dacă sunteţi amabil, să 
vă regândiţi cererea şi să înapoiaţi scrisorile în schimbul 
preţului propus de mine, care, vă asigur, este cel mai mare 
pe care-l veţi obţine. 

Zâmbetul lui Milverton se lărgi şi ochii-i luciră veseli. 

— Ştiu că ceea ce afirmaţi despre posibilităţile financiare 
ale doamnei este adevărat, spuse el. În acelaşi timp, trebuie 
să recunosc că, o dată cu ocazia nunţii doamnei, este timpul 
ca rudele şi prietenii dumneaei s-o ajute puţin. Poate nu ar 
decide asupra unui cadou de nuntă acceptabil. Vă asigur că 
acest teanc de scrisori va provoca mai multă bucurie decât 
toate untierele şi candelabrele din Londra. 

— Este imposibil! exclamă Holmes. 

— Vai, vai, ce ghinion! comentă Milverton scoțând o 
agendă groasă. Nu pot să nu mă gândesc că doamnele sunt 
prost sfătuite să nu încerce. Priviţi! 

Ridică un bilet mic, cu blazonul pe plic. 

— Acesta aparţine... ei, poate că este corect să spun 
numele de-abia mâine dimineaţă. Dar la acea oră, va fi în 
mâinile soţului doamnei. Şi toate acestea pentru că nu a 


avut amarata suma pe care o putea strânge dacă-şi schimbă 
diamantele în imitații. ESTE păcat. Vă amintiţi de brusca 
ruptură a logodnei dintre onorabila domnişoara Miles şi 
colonelul Dorking? Cu doar două zile înainte de nuntă, în 
„Morning Post” a apărut un paragraf în care se spunea că 
nunta a fost anulată. Şi de ce? Pare aproape incredibil, dar 
suma absurdă de o mie două sute de lire ar fi rezolvat 
întreaga problemă. Nu este păcat? Iar dumneavoastră, un 
bărbat înţelept, vă speriaţi de nişte condiţii când onoarea şi 
viitorul clientei dumneavoastră sunt puse la îndoiala. Mă 
surprindeţi, domnule Holmes. 

— Este adevărat ce vă spun, răspunse Holmes. Nu are de 
unde să facă rost de bani. Desigur, ar fi mai bine pentru 
dumneavoastră să acceptaţi sumă considerabilă de bani pe 
care v-o ofer decât să distrugeţi cariera unei femei, lucru 
care nu v-ar aduce nici un profit! 

— Aici greşiţi, domnule Holmes. Indirect, dar aş profita 
dacă aş da-o în vileag, şi încă foarte mult. Mai am vreo opt- 
zece cazuri în vedere. Dacă aş face din cazul doamnei Eva 
un exemplu, atunci toţi ceilalţi ar fi mult mai dispuşi să 
coopereze. Mă înţelegeţi? 

Holmes se ridică repede de pe scaun. 

— Treci în spatele lui, Watson! Nu-l lasă să fugă! Acum, 
domnule, să vedem ce aveţi în acea agendă. 

Milverton se strecurase ca un şobolan până în cealaltă 
parte a camerei şi stătea cu spatele lipit de perete. 

— Domnule Holmes, domnule Holmes, vorbi el deschizând 
haina şi arătându-ne patul unui revolver mare care se 
vedea în buzunarul interior. Mă aşteptam la ceva original 
din partea dumneavoastră. Lucrul acesta a fost făcut de 
atâtea ori, şi ce bun s-a ales din asta? Vă asigur că sunt 
înarmat până-n dinţi şi sunt oricând pregătit să-mi folosesc 
armele întrucât legea mă va susţine. Şi apoi, dacă aţi crezut 
că voi aduce aici scrisorile, într-o agendă, v-aţi înşelat 
amarnic. Nu aş face o asemenea prostie. Şi acum, domnilor, 


mai am două întâlniri în seara aceasta, iar drumul până la 
Hampstead este lung. 

Înainta, îşi lua haina, puse mâna pe revolver şi se duse la 
uşă. Am apucat un scaun, dar Holmes scutură din cap şi l- 
am pus la loc. Cu o reverență, un zâmbet şi o mişcare 
bruscă, Milverton ieşi din cameră şi câteva minute mai 
târziu am auzit uşa de la trăsură trântindu-se şi zgomotul 
roţilor pe măsură ce se îndepărta. Holmes stătea nemişcat 
în faţa focului, cu mâinile în buzunarele de la pantaloni, cu 
bărbia aplecată şi ochii ţintuiţi pe tăciunii aprinşi. Timp de o 
jumătate de oră stătu nemişcat şi tăcut. Apoi, cu expresia 
unui om care a luat o hotărâre, se ridică în picioare şi trecu 
în dormitor. Puțin mai târziu, un muncitor tânăr şi dezinvolt, 
extrem de fudul, cu cioc, îşi aprindea pipa de lut înainte de 
a cobori în stradă. 

— Mă voi întoarce cândva, Watson, spuse el şi dispăru în 
noapte. 

Mi-am dat seama că începuse ofensiva împotriva lui 
Charles Augustus Milverton; dar nici nu mi-am închipuit ce 
formă va lua această ofensivă a lui. 

Câteva zile, Holmes veni şi plecă la orice oră dorea, cu 
aceeaşi deghizare, dar, în afara faptului că mi-a spus că stă 
la Hampstead şi că nu pierde timpul degeaba, nu ştiam ce 
face. Şi totuşi, în final, într-o seară rece, furtunoasa când 
vântul şuiera pe la ferestre, se întoarse şi el din ultima 
expediţie şi după ce şi-a scos deghizarea, s-a aşezat în faţa 
focului şi râse din toată inima în maniera lui. 

— Watson, ţi se pare că sunt genul care se însoară? 

— Nu, desigur! 

— Te informez că m-am logodit. 

— Dragul meu prieten! Te feli... 

— Cu menajera lui Milverton. 

— Pentru Dumnezeu, Holmes! 

— Aveam nevoie de informaţii, Watson. 

— Nu ai mers prea departe? 


— A fost un pas necesar. Mă numesc Escote şi sunt un 
instalator cu o afacere înfloritoare. Ne-am plimbat în 
fiecare seară şi am discutat. DoamneDumnezeule, 
conversațiile acelea! Oricum, am aflat tot ce doream. 
Cunosc casa lui Milverton ca-n palmă. 

— Dar fata, Holmes? 

Ridică din umeri. 

— Nu am ce face, dragul meu Watson. Trebuie să joci tare 
atunci când este vorba de o astfel de miză. Oricum, mă 
bucur să-ţi spun că rivalul meu nu este un om plăcut şi cu 
siguranţă m-ar omori dacă i-aş întoarce spatele. Ce noapte 
minunată! 

— Îţi place vremea asta? 

— Este perfectă pentru planul meu, Watson. În seara asta 
am de gând să intru în casa lui Milverton. 

Mi s-a oprit respiraţia şi am înnebunit când am auzit 
aceste cuvinte rostite rar, pe un ton hotărât şi concentrat. 
Aşa cum fulgerul căzut în miezul nopţii luminează cel mai 
mic detaliu al unui peisaj vast, aşa am văzut şi eu fiecare 
posibil rezultat al acestei acţiuni - surprinderea, 
capturarea, onorabilă carieră sfârşindu-se în eşec şi 
nenorocire, iar prietenul meu aflându-se la discreţia 
odiosului Milverton. 

— Pentru Dumnezeu, Holmes, gândeşte-te ce faci! am 
exclamat. 

— Dragul meu domn, am analizat lucrurile cu atenţie. 
Niciodată nu mă grăbesc să acţionez şi nici nu aş adopta o 
metodă atât de energică şi, într-adevăr, atât de periculoasă, 
dacă o altă ar fi fost posibilă. Hai să privim lucrurile clar şi 
obiectiv. Presupun că eşti de acord ca o astfel de acţiune 
este justificată din punct de vedere moral, deşi din punct de 
vedere tehnic este o fărădelege. A-i sparge casa nu 
înseamnă decât a-i lua cu forţa agenda... o acţiune la care 
erai pregătit să mă ajuţi. 

M-am gândit puţin. 


— Da, am spus, este justificabila din punct de vedere 
moral atâta timp cât nu luăm decât acele obiecte care sunt 
folosite în scop ilegal. 

— Asta face parte din risc. Nu există altă metodă de a 
recupera acele scrisori. Nefericită doamna nu are banii şi 
nu se poate încrede în nimeni. 

Mâine este termenul-limita şi, dacă nu luam scrisorile în 
noaptea asta, ticălosul se va ţine de cuvânt şi o va nenoroci 
pe nefericită. Prin urmare, ori îmi las clienta în mâna sorții, 
ori îmi joc ultima carte. Între noi doi fie vorba, Watson, este 
un duel între mine şi individul acesta, Milverton. După cum 
ai văzut, a câştigat prima rundă, dar respectul de sine şi 
reputaţia mea mă îndeamnă să lupt până la capăt. 

— Nu-mi place, dar presupun că aşa este, am fost de 
acord. Când începem? 

— Tu nu vii. 

— Atunci nu te duci nici tu, am spus eu. Ai cuvântul meu de 
onoare - şi ştii că nu l-am încălcat niciodată - că voi lua o 
birjă până la secţia de poliţie şi te voi da în vileag dacă nu 
mă laşi să împărtăşesc această aventură cu tine. 

— Nu mă poţi ajuta. 

— De unde ştii? N-ai de unde să ştii ce se poate întâmpla. 
Şi, oricum, m-am hotărât. Şi alţi oameni în afară de tine au 
respect de sine şi chiar reputaţie. 

Holmes părea deranjat, dar fruntea i se încreţi şi mă bătu 
pe umăr. 

— Bine, bine, dragul meu, aşa să fie. De câţiva ani 
împărţim aceeaşi cameră şi ar fi amuzant dacă am termina 
împărțind aceeaşi celulă. Ştii, Watson, nu-mi pare rău să-ţi 
spun, dar întotdeauna am avut impresia că aş fi un infractor 
foarte eficient. Asta este şansa vieţii mele. Uite aici! 

Scoase dintr-un sertar o trusă mică din piele şi, 
deschizând-o, scoase o rangă placată cu nichel, cutter cu 
vârf de diamant pentru tăiat geamuri, chei adaptabile şi 
orice altă îmbunătăţire modernă cerută de civilizaţie. 


— Şi aici este lanterna mea. Totul este în ordine. Ai o 
pereche de pantofi silenţioşi? 

— Am tenişi cu talpa de cauciuc. 

— Excelent. Şi masca? 

— Pot să fac două din mătase neagră. 

— Văd că ai o pornire înnăscută pentru astfel de lucruri. 
Foarte bine; tu vei face măştile. O să mâncam ceva hrana 
rece înainte de a pleca. Acum este nouă şi jumătate. La 
unsprezece vom merge până la Church Row. De acolo până 
la Appledore Towers mai este un sfert de oră de mers pe 
jos. Până la miezul nopţii vom fi la lucru. Milverton are 
somnul greu şi se retrage în fiecare seară la ora zece şi 
jumătate. Cu puţin noroc, ne vom întoarce pe la ora două, 
cu scrisorile doamnei Eva în buzunar. 

Holmes şi cu mine ne-am îmbrăcat în haine elegante ca să 
pară că am fost la teatru şi ne întoarcem acasă. Pe strada 
Oxford am luat o birjă care ne-a condus la o adresă din 
Hampstead. Acolo am plătit şi am pornit pe marginea 
câmpului, cu hainele noastre mari închise până sus pentru 
că era extrem de frig şi vântul ne lua pe sus. 

— Afacerea asta trebuie abordata delicat, începu Holmes. 
Documentele se afla într-un seif din biroul individului, iar 
biroul se afla în dormitorului său. Pe de altă 
parte, la fel ca toţi bărbaţii mici şi îndesaţi care se respectă, 
doarme foarte greu. Agatha - adică LOGODNICA mea - 
spune că servitorii glumesc între ei că este imposibil să-l 
trezeşti pe stăpân. Are un secretar care îi este extrem de 
devotat şi toată ziua nu se clinteşte din birou. Tocmai de 
aceea mergem noaptea. Şi pe urmă are o bestie de câine 
care se plimba de colo-colo prin grădină. Ultimele două 
seri, m-am întâlnit destul de târziu cu Agatha şi a închis 
bestia ca să pot intra. Asta este casa, asta mare cu grădina. 
Pe poartă... acum la dreapta printre dafini. Cred că ar fi 
bine să ne punem măştile aici. Vezi, nu este pic de lumină 
pe la geamuri şi totul merge perfect. 


Ne-am furişat până la casa tăcută şi întunecata cu măştile 
acelea de mătase neagră care ne transformaseră în doi 
dintre cei mai feroce spărgători din Londra. De-a lungul 
unei părţi a casei era un fel de veranda acoperită cu plăci 
de ceramică, limitată de câteva ferestre şi două uşi. 

— Acesta-i dormitorul lui, şopti Holmes. Uşa asta da direct 
în birou. Ne-ar fi cel mai de folos, dar este închisa şi 
zăvorâta şi am face prea mult zgomot dacă am intra pe aici. 
Hai pe aici. Este o seră care dă în salon. 

Uşa era încuiata, dar Holmes scoase o bucată rotundă din 
geam şi descuie din interior. O secundă mai târziu închidea 
uşa în spatele nostru, iar noi deveniserăm tâlhari în ochii 
legii. Atmosfera grea, caldă data de miresmele bogate 
tradiţionale şi cele înecăcioase ale plantelor exotice ne 
astupase gâtul. Mă apuca de mâna prin întuneric şi mă 
conduse uşor pe lângă mulţimea de tufe care se loveau de 
fetele noastre. Holmes avea calităţi remarcabile, cultivate 
cu atenţie, de a vedea prin întuneric. Tot ţinându-mă de 
mâna deschise o uşă şi mi-am dat seama că intraserăm într- 
o cameră mare unde cu puţin timp înainte se fumase 
trabuc. Înainta pipăind mobilă, deschise o altă uşă şi o 
închise în urma noastră. Întinzând mâna, am simţit câteva 
haine atârnând pe perete şi am înţeles că suntem într-un 
hol. Am mers prin hol şi, foarte uşor, Holmes a deschis o uşă 
pe dreapta. Ceva se repezi spre noi şi într-o secundă mi-a 
sărit inima din piept, dar era de râs, pentru că mi-am dat 
seama că fusese pisica. În această nouă camera, ardea focul 
şi, din nou, aerul era îmbâcsit de fumul de tutun. Holmes 
intra păşind în vârful picioarelor, m-a aşteptat să vin după el 
şi apoi, foarte uşor, închise uşa. Ne aflam în biroul lui 
Milverton şi o uşă aflată de cealaltă parte a camerei marca 
intrarea în dormitorul lui. Focul ardea bine şi toată camera 
era luminată de el. Lângă uşă am văzut lumina slabă 
reflectată de un întrerupător electric, dar ar fi fost inutil să- 
l aprind, chiar dacă ar fi fost în siguranţă. Într-o parte a 
şemineului era o perdea grea care acoperea fereastra 


boltita pe care o văzusem de afară. De cealaltă parte era 
uşa care comunică cu verandă. În centru era un birou cu un 
scaun rotativ din piele roşie, lucioasă. În faţa acestuia se 
afla o bibliotecă mare cu bustul din marmură al Atenei 
deasupra. În colţul dintre biblioteca şi perete, se afla un seif 
mare, verde în ale cărei mânere lustruite, din alamă se 
reflecta lumina focului. Holmes se strecura până acolo şi se 
uita la el. Apoi se furişa până la uşa dormitorului şi asculta 
îndelung cu capul plecat. Nu se auzea nici un sunet 
dinăuntru. Între timp m-am gândit că ar fi bine să ne 
asigurăm retragerea prin uşa exterioară, aşa că am 
examinat-o. Spre uimirea mea, nu era nici încuiata, nici 
zăvorâta! L-am atins pe Holmes pe mâna şi el îşi întoarse 
chipul spre acea direcţie. L-am văzut tresărind şi evident 
era la fel de uimit ca mine. 

— Nu-mi place, şopti el apropiindu-şi buzele de urechea 
mea. Nu-mi dau seama ce este. Oricum, nu avem timp de 
pierdut. 

— Pot face ceva? 

— Da, stai lângă uşă. Dacă auzi pe cineva venind, pune 
zăvorul şi putem ieşi pe unde am intrat. Dacă vine din 
cealaltă parte putem ieşi pe uşă dacă ne-am terminat 
treaba sau dacă nu, ne putem ascunde în spatele acestor 
perdele. Ai înţeles? 

Am dat din cap şi m-am aşezat lângă uşă. Prima senzaţie 
de teama trecuse şi eram încântat, mult mai însufleţit acum 
decât atunci când eram apărătorii legii. Scopul misiunii 
respective, faptul că ştiam că este un gest altruist şi nobil, 
caracterul josnic al oponentului respectiv, toate acestea 
dădeau un plus de interes aventurii. Departe de a simţi 
vinovaţii, eram încântat şi jubilam în fata pericolelor. L-am 
urmărit plin de admiraţie pe Holmes cum îşi desfăşură 
trusa de instrumente şi-şi alegea unealtă cu calmul şi 
acurateţea unui chirurg care efectuează o operaţie 
delicată. Ştiam că deschisul seifurilor era un hobby de-al lui 
şi i-am înţeles bucuria de a se afla în faţa acestui monstru 


verde cu auriu, dragonul care ţinea în viscere reputaţiile 
multor doamne nobile. Suflecând mânecile de la costum - 
paltonul îl pusese pe un scaun -, Holmes scoase două 
foreze, o rangă şi mai multe şperacle. Eu stăteam la uşa din 
centru uitându-mă pe rând la celelalte uşi, pregătit pentru 
orice urgentă, deşi într-adevăr planurile mele despre ce ar 
trebui să fac dacă suntem întrerupţi erau destul de neclare. 
Timp de o jumătate de oră, Holmes a lucrat concentrat, 
punând pe jos câte o unealtă, pe rând, luând alta, 
manevrându-le cu forţa şi delicateţea unui mecanic iscusit. 
În final am auzit un clic, uşă mare şi verde s-a deschis şi 
înăuntru am zărit câteva pachete de hârtii, fiecare legate, 
sigilate şi inscripţionate. Holmes ridica un pachet, dar era 
greu de citit la lumina flăcărilor care jucau, aşa că scoase 
lanterna lui mică pentru că, cu Milverton în camera 
cealaltă, ar fi fost prea periculos să aprindem lumina. 
Deodată l-am văzut că se opreşte, asculta atent şi, într-o 
secundă, a împins uşa seifului, şi-a luat paltonul, şi-a îndesat 
uneltele în buzunare şi s-a ascuns în spatele draperiei, 
arătându-mi să fac acelaşi lucru. De-abia când am ajuns 
acolo, am auzit ceea ce îi trezise simţurile. Undeva în casă 
se auzea un zgomot. În depărtare se trânti o uşă. Apoi, un 
murmur înfundat, confuz se transforma în zgomotul clar al 
unor paşi grei apropiindu-se rapid. Se auzeau din holul de 
lângă camera. S-au oprit la uşă. Uşa s-a deschis. Se auziun 
zgomot ascuţit şi lumină electrică fu aprinsă. Uşa se mai 
închise o dată şi mirosul usturător de fum de trabuc ne 
invada nările. Apoi paşii continuară înainte şi înapoi, la 
câţiva metri distanţă de noi. Într-un final se auzi un scaun 
scârţâind şi paşii se opriră. Apoi se auzi o cheie într-o 
încuietoare şi foşnetul unor hârtii. 

Până acum nu îndrăznisem să mă uit, dar acum, am dat 
uşor în părţi draperiile din faţa mea şi am tras cu ochiul. Am 
simţit umărul lui Holmes împingându-se în al meu şi mi-am 
dat seama că şi el face acelaşi lucru. Chiar în faţa noastră, 
aproape de noi, era spatele lat, rotunjit al lui Milverton. Era 


evident că estimasem greşit toate mişcările lui, că nu fusese 
deloc în dormitor şi că fusese în vreo sală de biliard sau 
vreun fumoar din cealaltă aripă a casei, ale cărei ferestre 
nu le văzusem. În prim-plan se afla capul lui mare şi cărunt, 
cu pata lucioasă de chelie. Se lăsase pe spate în scaunul 
roşu din piele, cu picioarele întinse şi cu un trabuc ieşindu-i 
din gură. Era îmbrăcat cu o jachetă militară, de culoare 
bordo şi cu guler negru din catifea. În mâna avea un 
document legal lung, pe care-l citea leneş, scoțând cercuri 
de fum pe gură. După atitudinea confortabilă şi manieră 
calmă, nu dădea semne că ar vrea să plece prea curând. 

Am simţit mâna lui Holmes strângându-mă în semn 
liniştitor, ca şi cum ar fi zis că situaţia este sub control şi că 
nu este deloc îngrijorat. Nu ştiam dacă vede ce vedeam eu, 
şi anume ca uşa de la seif nu era bine închisa şi Milverton ar 
fi putut oricând să o observe. În mintea mea, eram hotărât 
că, dacă aş fi văzut din privirea-i rigidă că şi-a dat seama, să 
ies imediat, să-mi arunc paltonul peste capul lui, să-i 
imobilizez braţele, iar restul să-l las în seama lui Holmes. 
Dar Milverton nu şi-a ridicat deloc privirea. Era interesat, 
deşi leneş, de hârtiile din mâna şi dădea pagina după 
pagina urmărind pledoaria avocatului. Cel puţin, am gândit 
eu când îşi terminase trabucul şi documentul, se va duce în 
camera lui; dar înainte să termin vreuna din cele două 
variante, se întâmpla ceva deosebit care mi-a îndreptat 
gândurile în altă direcţie. 

De câteva ori am observat că Milverton se uita la ceas şi o 
dată s-a ridicat şi s-a aşezat la loc cu un gest de nerăbdare. 
Şi totuşi, ideea că ar avea o întâlnire la acea oră 
neobişnuită din noapte nu mi-a trecut prin cap până nu am 
auzit un sunet slab venind dinspre veranda. Milverton lasă 
hârtiile şi stătu drept în scaun. Sunetul se repetă şi apoi 
urmă un ciocănit uşor la uşă. Milverton se ridică şi deschise 
uşa. 

— Ei bine, spuse el scurt, ai întârziat aproape o jumătate 
de oră. 


Deci asta era explicaţia pentru uşă descuiată şi pânda 
nocturnă a lui Milverton. Se auzi foşnetul delicat al unei 
rochii de femeie. Apropiasem perdelele la loc pentru că 
Milverton se întorsese cu faţa spre noi, dar acum am 
îndrăznit din nou să le deschid, cu atenţie. Se aşezase la loc 
pe scaun, cu trabucul încă atârnându-i impertinent din 
gură. În faţa lui, în lumină electrică, se vedea o femeie 
înalta, subţire, brunetă, cu un val pe faţă şi o capă legată 
sub bărbie. Respira repede şi scurt şi fiecare por din fiinţa 
ei mlădioasa tremura de o emoție puternică. 

— Şi, zise Milverton, draga mea, m-ai făcut să pierd o 
noapte de odihnă. Sper să merite. Şi zici că nu puteai veni 
la altă oră, nu? 

Femeia dădu din cap. 

— Păi, dacă nu ai putut, nu ai putut. Dacă doamna contesa 
este o stăpână severă, acum ai ocazia să te răzbuni. 
Doamne, fata, de ce tremuri aşa? Aşa, adună-te! Acum, să 
trecem la afaceri. 

Scoase un bilet din sertarul biroului. 

— Zici că ai cinci scrisori care o compromit pe contesa 
d'Albert. Tu vrei să le vinzi. Eu vreau să le cumpăr. Până aici 
e bine. Nu mai rămâne decât să fixăm un preţ. Desigur, o să 
vreau să văd scris... Dacă sunt ceva bun... 

Dumnezeule mare, dumneata eşti? 

Fără să spună un cuvânt, femeia îşi ridică valul şi lasă capă 
să cadă de pe bărbie. Chipul fetei care-l înfrunta pe 
Milverton era bine definit, tenul închis şi frumos, un nas 
puternic, curbat, sprâncene negre, groase, ochi strălucitori 
şi o gură dreaptă, cu buze subţiri care formau un zâmbet 
periculos. 

— Eu sunt, vorbi ea, femeia pe care ai nenorocit-o. 

Milverton râse, dar în vocea lui se simţea teama. 

— Ai fost foarte încăpăţânată, spuse el. De ce m-ai făcut să 
ajung la aşa ceva? Te asigur că nu aş omori nici o muşcă de 
bunăvoie, dar fiecare om are afacerile lui şi ce era să fac? 
Am stabilit preţul ca să puteţi plăti. N-aţi vrut să plătiţi. 


— Aşa că ai trimis scrisorile soţului meu lui, cel mai nobil 
bărbat care a trăit vreodată, un om de care nu am fost 
vrednică nici să-i lustruiesc ghetele, i s-a frânt inima şi a 
murit. Îţi aduci aminte că seara trecută când am venit pe 
uşa aceea te-am rugat, te-am implorat să ai milă, iar tu mi- 
ai râs în fată aşa cum încerci să râzi acum, doar că acum 
uimirea ta de las nu poate opri buzele să-ţi tremure? Da, nu 
ai crezut că o să mă mai vezi pe aici din nou, dar în seara 
aceea am înţeles cum te pot întâlni singura faţă-n faţă şi 
bine, domnule Milverton, ce ai de spus? 

— Să nu crezi că mă poţi intimida, contracara el ridicându- 
se. Nu trebuie decât să ridic vocea şi-mi chem servitorii să 
te aresteze. Dar sunt îngăduitor, eşti supărată. Părăseşte 
imediat camera pe unde ai venit şi nu voi spune nimic. 

Femeia stătea cu mâna în sân şi acelaşi zâmbet mortal pe 
buzele-i subţiri. 

— Nu vei mai strica alte vieţi aşa cum ai stricat-o pe a mea. 
Nu vei mai frânge inimi, aşa cum ai frânt-o pe a mea. Voi 
elibera lumea de o otravă. la asta, nemernicule, şi asta... şi 
asta... şi asta! 

Scosese un mic revolver lucios şi l-a golit în corpul lui 
Milverton, cu ţeava la o distanţă de un metru de pieptul lui. 
Bărbatul se chirci şi apoi căzu cu faţa în jos pe masă, tuşind 
groaznic şi răvăşind hârtiile încercând să le prindă. Apoi se 
clătină pe picioare, primi un alt glonţ şi se rostogoli pe jos. 

— M-ai omorât! strigă el şi încremeni. 

Femeia îl privi lung şi-şi îngropa călcâiul în faţa lui. Se uită 
din nou, dar nu era nici un sunet sau mişcare. Am auzit un 
zgomot acut, aerul nopţii a intrat în camera încălzită şi 
răzbunătoarea dispăruse. 

Nici o intervenţie din partea noastră nu l-ar fi putut scuti 
de soarta ce-l aştepta; dar cât pe ce să ies când am simţit 
mâna rece a lui Holmes apucându-mă de încheietura. Am 
înţeles motivul pentru acea strângere fermă care m-a 
oprit... nu era treaba noastră; dreptatea răpusese un 
nemernic; noi aveam treburile noastre şi scopurile noastre 


care nu trebuiau pierdute din vedere. Dar de-abia ieşi 
femeia din cameră ca Holmes, cu paşi uşori şi silenţioşi, era 
la uşă şi o încuie. În acelaşi moment am auzit voci în casă şi 
sunetul paşilor grăbindu-se. Împuşcăturile treziseră toată 
casa. Perfect calm, Holmes se duse la seif, îşi umplu braţele 
de teancuri de scrisori şi le puse pe toate în foc. Repetă 
acelaşi lucru iar şi iar până când seiful se goli. Cineva apasa 
pe mâner şi bătu la uşă. Holmes se uită repede în jos. 
Scrisoarea care anunţase moartea lui Milverton era pătată 
de sânge, pe masă. Holmes o aruncă printre celelalte hârtii 
care ardeau. Apoi scoase cheia din uşa exterioară, trecu 
după mine şi o încuie pe dinafară. 

— Pe aici, Watson, spuse el, pe aici putem sări zidul din 
grădină. 

N-aş fi crezut că o alarmă s-ar împrăştia atât de repede. 
Privind înapoi, casa uriaşa era un bulgăre de lumină. Uşa 
din faţă era deschisă şi se vedeau oameni fugind pe alee. 
Toată grădina era plină de oameni şi un individ ne făcu 
semne când ieşeam de pe verandă şi ne urmări 
îndeaproape. Holmes părea să ştie terenurile la perfecţie şi- 
şi croi drum printre o plantație de copaci mici, eu imediat în 
urma lui şi urmăritorul nostru imediat după noi. Un zid înalt 
de doi metri ne bloca drumul, dar el sări până în vârf şi apoi 
peste. Când am făcut şi eu acelaşi lucru, am simţit mâna 
omului din spatele meu apucându-mă de gleznă, dar m-am 
eliberat şi m-am căţărat peste zidul presărat cu sticla. Am 
căzut pe burtă printre nişte tufişuri, dar Holmes mă ridica 
imediat şi împreuna am fugit prin vasta câmpie de la 
Hampstead. Cred că am alergat vreo trei kilometri când 
Holmes se opri şi asculta atent. În spatele nostru era linişte 
absolută. Scăpasem de urmăritori şi eram în siguranţă. 

A doua zi după această remarcabilă experienţă, luasem 
micul dejun şi fumasem pipa de dimineaţă, când domnul 
Lestrade de la Scotland Yard, foarte solemn şi 
impresionant, fu condus în modesta noastră camera de zi. 


— Bună dimineaţa, domnule Holmes, saluta el, bună 
dimineaţa. Pot să vă întreb dacă sunteţi ocupat acum? 

— Nu prea ocupat ca să vă ascult. 

— M-am gândit că, dacă nu aveţi ceva important de făcut, 
poate aţi dori să ne asistați la un remarcabil caz care a avut 
loc azi-noapte la Hampstead. 

— Vai de mine! exclamă Holmes. Ce a fost? 

— Crima... o crimă dramatică. Ştiu cât de mult vă plac 
lucrurile acestea şi aş fi onorat dacă aţi veni până la 
Appledon 'Towers ca să ne daţi un sfat. Nu e o crimă 
obişnuită. Îl urmărim de ceva timp pe acest domn Milverton 
şi, între noi fie vorba, era cam nelegiuit. Se ştie că avea 
documente pe care le folosea ca să şantajeze oamenii. Toate 
aceste hârtii au fost arse de criminali. Nu a fost luat nici un 
lucru de valoare şi e foarte probabil că aceşti criminali să fi 
fost oameni cu un statut al căror unic scop era să prevină 
expunerea în fata societăţii. 

— Criminali! exclamă Holmes. Plural! 

— Da, erau doi. Aproape că i-am prins în flagrant. Avem 
urmele picioarelor lor, avem descrierea, avem şanse mari 
să-i prindem. Primul individ a fost cam prea rapid, dar cel 
de-al doilea, a fost prins de ajutorul de grădinar şi nu a 
scăpat decât după ce s-a luptat. Era un bărbat de înălţime 
medie, bine făcut, maxilar pătrat, gât gros, mustaţa, o 
mască peste ochi. 

— Este cam vag, comenta Sherlock Holmes. Ar putea 
foarte bine să fie o descriere a lui Watson! 

— E adevărat, zise inspectorul, foarte amuzat. Ar putea fi 
o descriere a lui Watson. 

— Ei bine, mă tem că nu te pot ajuta, Lestrade, spuse 
Holmes. Problema e că îl cunoşteam pe individul acesta, 
Milverton, şi îl considerăm unul dintre cei mai periculoşi 
oameni din Londra şi cred că sunt anumite crime de care 
legea nu se poate atinge şi care, prin urmare, într-o 
anumită măsură, justifica o vendetă personală. Nu, nu e 


cazul să insişti. M-am hotărât. Simpatizez mai degrabă cu 
criminalii decât cu victima şi nu mă voi ocupa de acest caz. 

Holmes nu mi-a spus nici un cuvânt despre tragedia la 
care fusesem martori, dar toată dimineaţa am observat că 
era foarte gânditor şi ochii lui absenţi şi maniera distrasă 
mi-au dat impresia unui bărbat care se chinuie să-şi 
amintească ceva. Eram în toiul prânzului când, deodată, 
sări în picioare. 

— Pentru numele lui Iov, Watson, am găsit! strigă el. la-ţi 
pălăria! Vino cu mine! 

Se grăbi cât putu de tare pe strada Baker şi de-a lungul 
străzii Oxford până am ajuns aproape de Piaţă Regent. 
Acolo, pe stânga, este un magazin a cărei vitrina este plină 
cu fotografii ale celebrităților şi frumuseţilor de azi. Ochii 
lui Holmes se fixară pe o poză şi, urmărind privirea lui, am 
văzut poza unei doamne impunătoare, de viţă nobilă, 
îmbrăcată ca la curte, cu o tiară mare de diamante pe 
nobilul său cap. Am privit delicatu-i nas coroiat, 
sprâncenele groase, gura dreaptă şi bărbia mică şi 
puternică. Apoi mi-am ţinut răsuflarea când am citit numele 
nobilului om de stat cu titluri onorabile căruia îi fusese 
soţie. Am întâlnit privirea lui Holmes, iar el şi-a pus degetul 
pe buze şi ne-am îndepărtat de la vitrină. 

VIII. Aventura celor şase Napoleoni. 

Nu era un lucru neobişnuit ca domnul Lestrade să ne 
viziteze în câte-o seară, iar vizitele lui erau binevenite 
pentru Sherlock Holmes întrucât îl ajutau să rămână la 
curent cu tot ce se petrecea la sediul central al poliţiei. Ca 
recompensă pentru veştile aduse de Lestrade, Holmes 
întotdeauna asculta cu atenţie detaliile oricărui caz în care 
era implicat detectivul şi ocazional, fără vreo intervenţie 
fizică, reuşea să-i dea vreun indiciu sau vreo sugestie ca 
urmare a vastelor lui experienţe şi cunoştinţe. 

În seara cu pricina, Lestrade vorbise despre vreme şi 
ziare. Apoi rămase tăcut, pufăind gânditor din trabucul sau. 
Holmes îl privi intens. 


— Te ocupi de vreun caz interesant? întreba el. 

— A, nu, domnule Holmes, nimic prea special. 

— Atunci povesteşte-mi despre ce e vorba. 

Lestrade râse. 

— Bine, domnule Holmes, nu are rost să neg că ESTE ceva 
care mă preocupă. Şi totuşi, este un lucru atât de absurd 
încât am ezitat să te deranjez. Pe de altă parte, deşi banal, 
este, fără îndoiala, bizar şi ştiu că aveţi o afinitate pentru 
tot ceea ce este ieşit din comun. Dar părerea mea este că 
mai degrabă intra în atribuţiile doctorului Watson decât în 
ale noastre. 

— Boală? am întrebat eu. 

— Nebunie, oricum. Şi încă o nebunie bizară! N-aţi crede 
că mai există cineva în zilele noastre cu o ură atât de mare 
pentru Napoleon I încât să spargă orice imagine a lui pe 
care o vede. 

Holmes se lăsă pe spate în scaun. 

— Asta nu e treaba mea, spuse el. 

— Exact. Asta am zis şi eu. Dar, pe urmă, dacă bărbatul 
comite infracţiuni ca să spargă reprezentări care nu-i 
aparţin, asta nu mai intra în atribuţiile doctorului, ci în ale 
poliţistului. 

Holmes se ridică din nou. 

— Intrare prin efracţie! Asta este mult mai interesant. 
Vreau toate detaliile. 

Lestrade scoase agenda cu datele oficiale şi-şi 
reîmprospăta memoria din paginile ei. 

— Primul caz a fost raportat acum patru zile, spuse el. S-a 
întâmplat la magazinul lui Morse Hudson care are un loc pe 
strada Kennington unde vinde tablouri şi statuete. 
Vânzătorul a lăsat pentru o secundă tejgheaua 
nesupravegheată, a auzit o bufnitură şi, când s-a grăbit 
înapoi, a găsit un bust din ipsos reprezentându-l pe 
Napoleon împreuna cu alte opere de artă, pe tejghea, 
făcute bucăţi. Se repezi pe stradă şi, deşi mai mulţi 
trecători au declarat că au văzut un bărbat fugind din 


magazin, el nu a văzut pe nimeni şi nici nu a găsit vreo 
modalitate de a-l identifica pe pungaş. Părea a fi un act din 
acelea de huliganism care mai are loc din când în când şia 
fost raportat ca atare ofițerului care patrula în zonă. 
Mulajul din ghips nu valora mai mult de doi şilingi şi 
întreaga întâmplare părea a fi prea puerila pentru o 
investigaţie amănunţită. Dar cel de-al doilea caz fu mult mai 
serios şi mai neobişnuit. S-a întâmplat chiar aseară. În 
stradă Kennington, la numai câţiva metri distanţă de 
magazinul lui Morse Hudson, locuieşte un renumit medic, 
pe nume doctorul Barnicot, care are unul din cele mai mari 
cabinete din partea sudică a Tamisei. Locuinţa şi cabinetul 
principal sunt pe strada Kennington, dar are un dispensar 
şi un cabinet chirurgical pe strada Lower Brixton, la trei 
kilometri depărtare. Doctorul Barnicot este un mare 
admirator al lui Napoleon şi casa lui este plină de cărţi, 
portrete şi vestigii ale împăratului francez. Cu puţin timp în 
urmă, a achiziţionat de la Morse Hudson doua duplicate din 
ghips ale celebrului cap al lui Napoleon, realizat de 
sculptorul francez Devine. Unul dintre acestea a fost aşezat 
în holul casei din strada Kennington, iar celălalt pe poliţa de 
deasupra căminului din cabinetul de chirurgie din Lower 
Brixton. Ei bine, când doctorul Barnicot a venit azi- 
dimineaţă, a descoperit cu uimire că locuinţa îi fusese 
tâlhărita în timpul nopţii, dar nimic nu fusese luat în afară 
de capul de ghips de pe hol. Fusese dus afară şi zdrobit cu 
sălbăticie de peretele grădinii, lângă care s-au descoperit 
bucăţile sparte. 

Holmes îşi frecă palmele. 

— Cu siguranţă este foarte ciudat, spuse el. 

— M-am gândit că o să vă placă. Dar încă nu am terminat. 
Doctorul Barnicot trebuia să se ducă la cabinetul de 
chirurgie la ora douăsprezece şi imaginaţi-vă uimirea lui 
când, ajungând acolo, a descoperit că fereastra fusese 
deschisă în timpul nopţii şi bucăţile sparte ale celui de-al 
doilea bust erau împrăştiate prin toată camera. Fusese 


spulberat chiar acolo unde se afla. În niciunul dintre cazuri 
nu s-au găsit semne care să indice cine a fost tâlharul sau 
nebunul care a comis această faptă. Acum, domnule 
Holmes, aveţi toate datele. 

— Sunt neobişnuite, ca să nu zic caraghioase, comenta 
Holmes. Pot să ştiu dacă cele două busturi sparte din 
camerele doctorului Barnicot sunt duplicatele exacte ale 
celui distrus în magazinul lui Morse Hudson? 

— Au fost făcute pe acelaşi mulaj. 

— Asta înseamnă că nu mai este valabilă teoria conform 
căreia cel care le sparge este influenţat de o mare ură 
asupra lui Napoleon. Având în vedere câte sute de statui ale 
marelui împărat exista în Londra, ar fi o prea mare 
coincidenţă că un spărgător oarecare să înceapă cu trei 
exemplare ale aceluiaşi bust. 

— Am gândit la fel, confirma Lestrade. Pe de altă parte, 
acest Morse Hudson este principalul furnizor de busturi din 
acea parte a Londrei şi acestea trei erau singurele care 
erau de ani de zile în magazinul lui. Aşa că, deşi, cum spui 
dumneata, sunt câteva sute de stătui în Londra, este foarte 
posibil ca acestea trei să fie singurele din acea regiune. 
Aşadar, un fanatic local ar începe de acolo. Ce părere ai, 
doctore Watson? 

— Posibilităţile monomaniei sunt nelimitate, am răspuns 
eu. Mai este o boală pe care psihologii moderni francezi o 
numesc „idee fixă” care poate părea neînsemnata şi însoţită 
în orice alt aspect de o perfectă sănătate mintală. Un 
bărbat care a citit mult despre Napoleon sau a cărei familie 
poate că a fost afectată în timpul marelui război poate 
forma o astfel de „idee fixă” şi, sub influenţa acesteia, ar 
putea fi capabil de orice formă de încălcare a legii. 

— Nu merge, dragul meu Watson, spuse Holmes 
scuturând din cap; nici o idee fixă nu ar ajuta un 
monomaniac să afle unde sunt busturile. 

— Atunci, cum explici TU asta? 


— Nici nu încerc să explic. "Ţin doar să arăt ca procedurile 
excentrice ale acestui domn au o anumită metoda. De 
exemplu, în holul doctorului Barnicot, unde cel mai mic 
zgomot ar fi trezit toată familia, bustul a fost dus afară 
înainte de a fi spart, pe când la cabinetul de chirurgie, unde 
nu era pericol de alarmă, a fost spart chiar unde se afla. 
Povestea pare neglijabilă, dar nu îndrăznesc să spun banală 
când mă gândesc că cele mai celebre cazuri ale mele au 
debutat puţin promiţător. Îţi aduci aminte, Watson, cum mi- 
a fost prezentat cazul groaznic al familiei Abernetty. Aşadar, 
nu-mi pot permite să râd în faţa celor trei busturi sparte ale 
tale, Lestrade, şi ţi-aş rămâne îndatorat dacă mi-ai aduce la 
cunoştinţa orice noutate în acest caz neobişnuit. 

Noutatea pe care o ceruse prietenul meu veni sub o formă 
mult mai tragica decât şi-ar fi imaginat. A doua zi, 
dimineaţa, eram încă în dormitor, mă îmbrăcam, când am 
auzit ciocănind la uşă şi Holmes intra cu o telegramă în 
mâna. O citi cu voce tare: „Vino dimineaţa, str. Pitt, 131, 
Kensington. Lestrade.” 

— Ce este? am întrebat. 

— Nu ştiu... poate fi orice. Dar bănuiesc că este urmarea 
poveştii cu statuile. În cazul acesta, prietenul nostru, 
spărgătorul de statui, a început operaţiunile în alt cartier al 
Londrei. Ai cafea pe masă, Watson, şi ne aşteaptă o birjă la 
uşă. 

În jumătate de oră am ajuns la strada Pitt, o mică zona 
tăcută, înapoiata, aflată lângă cea mai energică zona a vieţii 
londoneze. Numărul 131 făcea parte dintr-un şir de case, 
toate din scânduri, respectabile şi foarte puţin romantice. 
Pe măsură ce înaintam, am văzut că în fata gardului casei 
respective erau o mulţime de curioşi. Holmes fluieră. 

— În numele lui George! Este cel puţin tentativa de omor. 
Nimic mai puţin important nu ar aduna o asemenea gloată. 
Umerii adunaţi ai individului aceluia şi gâtul alungit indică 
un act de violenţă. Ce e asta, Watson? Treptele de sus sunt 
ude, celelalte uscate. Oricum, destule urme de paşi. Ei bine, 


iată-l pe Lestrade la fereastră şi în curând vom afla despre 
ce este vorba. 

Reprezentantul oficial ne întâmpina cu o fată serioasă şi 
ne conduse într-o cameră de zi, unde un bărbat în vârsta, 
extrem de neîngrijit şi agitat, îmbrăcat într-o cămaşă de 
noapte din flanel, se plimba de colo-colo. Ne-a fost 
prezentat ca fiind proprietarul casei, domnul Horace 
Harker de la Sindicatul Central al Presei. 

— E din nou povestea cu bustul lui Napoleon, spuse 
Lestrade. Aţi părut interesat aseară, domnule Holmes, şi m- 
am gândit că poate v-aţi bucura să fiţi de faţă acum că 
lucrurile au luat o întorsătură gravă. 

— La ce s-a ajuns deci? 

— La crimă. Domnule Harker, vreţi să le spuneţi acestor 
domni exact ce s-a întâmplat? 

Bărbatul în cămaşa de noapte se întoarse spre noi cu o 
fată extrem de tristă. 

— E un lucru extraordinar, începu el; toată viaţa mea am 
adunat veşti despre oameni, iar acum, ca o ştire fantastică 
mi-a venit în cale, sunt atât de confuz şi de emoţionat că nu 
pot lega două cuvinte. Dacă aş fi venit aici pe post de ziarist 
m-ar fi intervievat şi aş fi vrut două rubrici în fiecare ziar de 
seară. Aşa cum se prezintă acum situaţia, dau în vileag o 
ştire absolut valoroasă unor nenumărați domni, iar eu nu o 
pot folosi. Oricum, am auzit de dumneavoastră, domnule 
Sherlock Holmes şi, dacă îmi explicaţi situaţia, atunci mă voi 
mulţumi măcar cu asta dacă nu pot scrie eu ce s-a 
întâmplat. 

Holmes se aşeză şi ascultă. 

— Se pare că totul este concentrat în jurul acelui bust al 
lui Napoleon pe care l-am cumpărat acum câteva luni chiar 
pentru această cameră. L-am luat ieftin de la „Fraţii 
Harding”, a doua casă de la staţia High Street. O mare 
parte a muncii mele jurnalistice se desfăşoară noaptea şi 
deseori scriu până în zorii zilei. Aşa a fost şi azi. Pe la ora 
trei, stăteam în cabinetul meu care este la ultimul etaj al 


casei, în spate, şi am auzit zgomote jos. Am ascultat, dar nu 
s-au mai repetat şi mi-am zis că au fost afară. Apoi, dintr-o 
dată, cinci minute mai târziu, se auzi un țipăt oribil... 
domnule Holmes, cel mai groaznic sunet pe care l-am auzit 
vreodată. Îmi va suna în urechi cât timp voi trăi. Am rămas 
încremenit de teama un minut sau două. Apoi am apucat 
vătraiul şi m-am dus jos. Când am ajuns în camera asta, am 
găsit fereastra larg deschisă şi imediat am observat că 
bustul lipsea depe căminului. De ce ar doriun hoţ să 
fure un asemenea lucru nu pot să înţeleg pentru că era 
făcut din ghips şi nu avea absolut nici o valoare. Vedeţi 
dumneavoastră ca oricine ar ieşi pe fereastra aceea, cu un 
pas mare, ar ajunge la pragul uşii. Evident, asta făcuse şi 
hoţul, aşa că m-am dus şi am deschis uşa. Păşind prin 
întuneric, aproape că am căzut peste un bărbat care zăcea 
acolo, mort. Am fugit înapoi să iau ceva cu care să luminez 
şi l-am văzut pe sărmanul om cu o rană uriaşă la gât şi tot 
locul plin de sânge. Era întins pe spate, cu genunchii traşi şi 
gura deschisă oribil. O să-mi bântuie visele. Am avut timp 
cât să fluier polițistul ca apoi cred că am leşinat pentru că 
nu mai ştiu nimic până în momentul în care am văzut 
polițistul aplecat asupra mea, în hol. 

— Şi cine era bărbatul ucis? întreba Holmes. 

— N-avem nimic care să ne arate cine era, spuse Lestrade. 
O să vedeţi cadavrul la morgă, dar până acum nu am găsit 
nimic. Este un bărbat înalt, ars de soare, foarte puternic, nu 
avea mai mult de treizeci de ani. Este îmbrăcat prost şi 
totuşi nu prea pare a fi muncitor. Într-o baltă de sânge de 
lângă el am găsit un briceag făcut dintr-un corn de animal. 
Nu ştiu dacă este arma crimei sau dacă a aparţinut 
mortului. Pe haine nu era nici un nume şi în buzunare nu 
avea decât un măr, nişte sfoară, o harta de un siling a 
Londrei şi o fotografie. Iat-o. 

Era evident că este un instantaneu luat cu o cameră mică. 
Reprezenta un bărbat ager, cu trăsături ascuţite, ca de 


maimuţă, cu sprâncene groase şi partea de jos a feţei uşor 
ieşită în afară, ca un boţ de babuin. 

— Şi ce s-a întâmplat cu bustul? întreba Holmes după ce 
studie atent poza. 

— Chiar înainte să veniţi, am aflat. A fost găsit în grădina 
din faţa casei goale din strada Campden House. Era spart în 
bucăţi. Mă duc chiar acum să văd. Veniţi cu mine? 

— Desigur. Trebuie să arunc doar o privire. 

Cerceta covorul şi fereastra. 

— Individul ori avea picioare foarte lungi, ori era un 
bărbat foarte activ, spuse el. Neavând nimic dedesubt, nu i- 
a fost foarte uşor să ajungă la pervaz şi să deschidă geamul. 
Întoarcerea a fost relativ simplă. Veniţi cu noi să vedeţi 
rămăşiţele bustului, domnule Harker? 

Ziaristul dezamăgit se aşezase la masa de scris. 

— Trebuie să încerc să scriu ceva, spuse el, deşi nu mă 
îndoiesc că primele ediţii ale ziarelor de seara au ieşit deja 
şi au o mulţime de detalii. Asta-i norocul meu! Vă amintiţi 
când a căzut tribuna la Doncaster? Ei bine, eu eram 
singurul ziarist din tribună şi ziarul meu este singurul care 
nu a publicat o relatare a întâmplării, pentru că eram prea 
nervos să pot scrie despre asta. lar acum voi întârzia cu 
relatarea unei crime comise în pragul casei mele. 

Am părăsit camera şi i-am auzit peniţa scârţâind pe hârtie. 

Locul unde au fost găsite fragmente din bust era la câteva 
sute de metri distanţă. Pentru prima dată ne-au căzut ochii 
pe această reprezentare a marelui împărat care părea să 
nască atâta ură nebunească şi distructivă în mintea 
necunoscutului. Cioburile erau împrăştiate prin iarbă. 
Holmes lua câteva şi le examină atent. După chipul lui 
concentrat şi modul în care le cerceta, eram sigur că, în 
sfârşit, găsise un indiciu. 

— Ei bine? întreba Lestrade. 

Holmes ridică din umeri. 

— Încă mai avem mult, bombăni. Şi totuşi... şi totuşi... 
Posesia acestui neînsemnat bust valora mai mult în ochii 


criminalului decât viaţa unui om. Acesta este un fapt. Apoi 
mai este neobişnuit faptul că nu l-a spart în casa sau 
imediat lângă casă dacă scopul său unic era să-l spargă. 

— A fost buimăcit şi speriat să-l vadă pe celălalt individ. Nu 
ştia ce să facă. 

— Da, e foarte posibil. Dar aş vrea să atrag atenţia asupra 
poziţiei acestei case, în grădina căreia a fost distrus bustul. 

Lestrade se uita în jurul lui. 

— Era o casă goală şi ştia că nu va fi deranjat în grădină. 

— Da, dar mai este o casă goală pe stradă pe lângă care a 
trecut ca să ajungă la asta. De ce nu l-a spart acolo din 
moment ce era evident că, cu fiecare metru în plus, creştea 
riscul de a se întâlni cu cineva? 

— Mă dau bătut, ceda Lestrade. 

Holmes arata spre felinarul de deasupra capetelor 
noastre. 

— Aici putea să vadă ce face, acolo nu. Acesta a fost 
motivul. 

— În numele lui Iov! Este adevărat! exclamă detectivul. 
Acum că stau să mă gândesc, bustul doctorului Barnicot a 
fost spart nu departe de felinarul roşu. Bine, domnule 
Holmes, ce facem acum? 

— Reţinem acest amănunt... îl punem la păstrare. Mai 
târziu putem da peste cine ştie ce detaliu şi ne-ar putea 
ajuta. Ce propui să facem acum, Lestrade? 

— După părerea mea, cel mai uşor mod de a-i da de capăt 
este să identificăm bărbatul mort. N-ar trebui să 
întâmpinam dificultăţi. După ce aflăm cine este şi cine-i sunt 
apropiații, ar trebui să avem un început bun ca să aflăm ce 
cauta noaptea trecută în strada Pitt şi cine este cel cu care 
s-a întâlnit şi l-a ucis pe pragul uşii domnului Horace 
Harker. Nu credeţi? 

— Fără îndoiala; şi totuşi, eu nu aş aborda cazul aşa. 

— Dar ce aţi face? 

— A, nu mă lasă să te influenţez în vreun fel! V-aş sugera 
să urmaţi pista dumneavoastră şi eu o voi urma pe a mea. 


După aceea, putem face schimb de notițe şi ne vom 
suplimenta reciproc. 

— Foarte bine, a fost de acord Lestrade. 

— Dacă vă întoarceţi în strada Pitt, se poate să-l întâlniți 
pe Horace Harker. Transmiteţi-i din partea mea că sunt 
hotărât şi este sigur că azi-noapte în casa lui a intrat un 
lunatic periculos cu tendinţe criminale şi iluzii napoleonice. 
Îi va fi util pentru articol. 

Lestrade se uita fix. 

— Doar nu crezi asta cu adevărat? 

Holmes zâmbi. 

— Nu? Ei, poate că nu. Dar sunt sigur că îi va interesa pe 
Horace Harker şi pe abonaţii Sindicatului Central al Presei. 
Acum, Watson, cred că-ţi dai seama că ne aşteaptă o zi de 
munca cam lungă. Lestrade, ar fi bine dacă ai putea să ne 
întâlnim pe strada Baker diseară la ora şase. Până atunci aş 
vrea să păstrez fotografia aceasta găsită în buzunarul 
mortului. E posibil să am nevoie de compania şi ajutorul 
dumitale într-o mică expediţie în care am putea pleca la 
noapte dacă se dovedeşte că raţionamentele mele sunt 
corecte. Până atunci, la revedere şi succes! 

Am mers împreuna cu Sherlock Holmes pe strada Gigh 
unde ne-am oprit la magazinul fraţilor Harding, de unde 
fusese achiziţionat bustul. Un vânzător tânăr ne-a informat 
că domnul Harding va lipsi până după-amiaza şi că el era 
nou-venit şi nu ne putea ajuta cu informaţii. Pe chipul lui 
Holmes se citeau dezamăgirea şi enervarea. 

— Ei, Watson, nu ne putem aştepta ca toate să ne meargă 
cum vrem, spuse el. Trebuie să ne întoarcem după-amiaza 
dacă domnul Harding nu vine până atunci. După cum, fără 
îndoiala, ai bănuit, încerc să urmăresc busturile la sursa ca 
să văd dacă nu este ceva bizar care să le marcheze 
remarcabilă soarta. Să ne îndreptăm spre domnul Morse 
Hudson din strada Kennington, să vedem dacă nu putem 
arunca puţină lumină asupra cazului. 


După o oră de mers cu trăsura am ajuns la magazinul 
vânzătorului de picturi. Era un bărbat mic, îndesat, cu faţa 
roşie şi o fire ţâfnoasă. 

— Da, domnule. Chiar pe tejgheaua mea, domnule, spuse 
el. Nu ştiu pentru ce plătesc impozite şi taxe dacă orice 
tâlhar poate intra să-mi spargă bunurile. Da, domnule, eu i- 
am vândut doctorului Barnicot cele două statui. 

Nenorocire, domnule! Un complot nihilist, asta cred eu. 
Doar un anarhist s-ar putea duce de colo-colo să spargă 
statui republicane roşii, asta sunt. De unde am luat statuile? 
Nu văd ce legătură are asta. Ei, dacă ţineţi neapărat să ştiţi, 
le-am luat de la „Gelder and Co.”, pe strada Church, în 
Stepney. Sunt renumiţi în breaslă, cunoscuţi de douăzeci de 
ani. Câte am avut? Trei... două şi cu unul sunt trei... două 
ale doctorului Barnicot şi unul spart în plină zi pe tejgheaua 
mea. Dacă îl cunosc pe cel din fotografie? Nu, nu-l cunosc. 
Ba, parcă da. Hei, e Beppo. Era un fel de muncitor în acord, 
italian, care se făcea folositor în magazin. Ştia să sculpteze 
puţin, să înrămeze, sufla cu aur şi făcea o mulţime de 
treburi ciudate. Individul m-a părăsit săptămâna trecută şi 
de atunci nu am mai auzit nimic de el. Nu, nu ştiu de unde 
era, nici unde se ducea. N-am avut nimic cu el cât timp a 
stat aici. A plecat cu două zile înainte să fie spart bustul. 

— Ei bine, asta este tot ce ne puteam aştepta să obţinem 
de la Morse Hudson, spuse Holmes ieşind din magazin. Îl 
avem pe acest Beppo ca factor comun, atât în Kennington 
cât şi în Kensington, aşa că au meritat cele zece minute 
străbătute până aici. Acum, Watson, să mergem la „Gelder 
şi Co.” din Stepney, sursă şi originea busturilor. M-ar mira 
să nu primim ajutor acolo. 

Într-o succesiune rapidă am trecut pe la marginea zonei 
elegante a Londrei, pe lângă hotelul „London”, zona cu 
teatre a Londrei, Londra literară, Londra comercială şi, în 
final, Londra maritimă, până am ajuns într-un oraş riveran 
de 100.000 de suflete, unde locuinţele muncitoreşti se 
înăbuşe şi sunt ticsite de renegaţii Europei. Aici, la o 


răspântie importantă, odată reşedinţa comercianților bogaţi 
din oraş, am găsit sculpturile pe care le căutam. Afară era o 
grădină maricica plină de zidărie monumentală. Înăuntru 
era o cameră mare în care cincizeci de muncitori sculptau 
sau modelau. Directorul, un german înalt şi blond, ne-a 
primit politicos şi a răspuns clar la toate întrebările lui 
Holmes. Din registre reieşea că fuseseră făcute sute de 
mulaje din ghips după o copie din marmură a capului lui 
Napoleon, realizat de Devine, dar ca cele trei care fuseseră 
trimise lui Morse Hudson în urmă cu aproape un an făceau 
parte dintr-un set de şase, celelalte trei fiind trimise fraţilor 
Harding din Kensington. Nu exista nici un motiv pentru 
care cele şase ar fi fost diferite de alte busturi. Nu va putea 
sugera nici un motiv pentru care cineva ar putea dori să le 
distrugă... De fapt, ideea l-a amuzat. Preţul de vânzare en- 
gross era de şase şilingi, dar un comerciant en-detail l-ar fi 
putut vinde cu doisprezece sau chiar mai mult. Mulajul a 
fost luat cu două modele, de fiecare parte a feţei şi apoi, 
aceste două profile din ipsos de Paris erau îmbinate pentru 
a completa bustul. Acest lucru era, de obicei, făcut de 
italienii din camera în care ne aflăm. 

Busturile terminate erau puse pe o masă, pe hol, ca să se 
usuce şi apoi erau înmagazinate. Asta era tot ce ne putea 
spune. 

Dar fotografia avu un efect remarcabil asupra directorului. 
Se înroşi de furie şi sprâncenele i se împreunară deasupra 
ochilor săi de teuton. 

— Ah, nemernicul! strigă el. Da, într-adevăr, îl cunosc 
foarte bine. Acest stabiliment a fost întotdeauna respectabil 
şi singura dată când poliţia a intrat aici a fost pentru acest 
individ. Asta a fost acum mai mult de un an în urmă. A 
înjunghiat un alt italian în stradă şi a venit aici urmărit de 
poliţie, care l-a arestat. Se numea Beppo... nu i-am ştiut 
niciodată celălalt nume. Aşa-mi trebuie dacă angajez un 
bărbat care arată aşa. Dar era un lucrător bun, unul din cei 
mai buni. 


— Cât a primit? 

— Bărbatul a trăit şi el a scăpat cu un an. Fără îndoiala că 
acum a ieşit; dar nu a îndrăznit să se arate pe aici. Un văr 
de-al lui lucrează aici şi cred că v-ar putea spune unde este. 

— Nu, nu, strigă Holmes, nici un cuvânt varului... nici un 
cuvânt, vă rog. Situaţia este foarte importantă şi cu cât mă 
adâncesc mai mult, cu atât se complica mai mult. Când aţi 
citit în registru despre vânzarea mulajelor, am văzut că 
data era 3 iunie, anul trecut. Puteţi să-mi ziceţi când a fost 
arestat Beppo? 

— V-aş putea spune aproximativ, după statul de plată, 
răspunse directorul. Da, continuă el, după ce întoarse 
câteva pagini, ultima dată a fost plătit pe 20 mai. 

— Mulţumesc, spuse Holmes. Cred că nu vă voi mai răpi 
din timp sau din răbdare. 

Cu un ultim avertisment că nu ar trebui să spună nimic 
despre cercetările noastre, ne-am îndreptat din nou spre 
vest. 

Era deja târziu când am reuşit să prânzim repede la un 
restaurant. La intrare era un afiş din ziar pe care scria 
„Nenorocire la Kensington. Crima unui nebun” şi din 
conţinutul ziarului reieşea că domnul Horace Harker 
reuşise până la urmă să-şi publice articolul. Relatarea 
senzaţională şi frumos „înflorita” a întregului incident se 
întindea pe două coloane. Holmes propti ziarul de oliviera şi 
citi în timp ce mânca. O dată sau de două ori chicoti. 

— "Totul e bine, Watson, aproba el. Ascultă aici: „Este bine 
de ştiut că nu exista diferenţe de opinie asupra acestui caz, 
din moment ce atât domnul Lestrade, unul dintre cei mai 
experimentați membri ai poliţiei, cât şi domnul Sherlock 
Holmes, bine cunoscutul expert consultant, au ajuns la 
concluzia că această bizară serie de incidente care a sfârşit 
atât de tragic este mai degrabă rodul nebuniei decât al 
crimei premeditate. În afară de nebunia mentală, nimic nu 
poate explica aceste evenimente.” Presa, Watson, este o 
instituţie remarcabilă dacă ştii cum s-o foloseşti. Şi acum, 


dacă ai terminat, vom porni înapoi la Kensington să vedem 
ce are de spus directorul de la „Fraţii Harding” despre 
această situaţie. 

Fondatorul acelui măreț imperiu se dovedi a fi o persoană 
ageră, severă, foarte sprintena şi rapidă, un bărbat cu 
mintea limpede şi deschis la vorbă. 

— Da, domnule, am citit deja relatarea în ziarele de seară. 
Domnul Horace Harker este un client de-al nostru. l-am 
furnizat nişte busturi în urmă cu câteva luni. Am comandat 
trei astfel de busturi de la „Gelder şi Co.” din Stepney. S-au 
vândut toate. Cui? Păi, dacă o să consult registrele, vă pot 
spune foarte uşor. Da, avem trei înregistrări aici. Vedeţi, 
unul domnului Harker, unul domnului Josiah Brown din 
Laburnum Lodge, Laburnum Vale, Chiswick, şi unul 
domnului Sandeford din strada Lower Grove, Reading. Nu, 
nu am văzut niciodată chipul acestui om din fotografie. Nu 
l-aş putea uita, domnule, rar am văzut un chip mai urât. 
Dacă avem italieni printre angajaţi? Da, domnule, avem 
câţiva printre muncitori şi dăltuitori. Pot să spun că se pot 
uita în registrul de vânzări dacă vor. Nu exista nici un motiv 
pentru care aş păzi registrul. Of, of, este o situaţie bizară şi 
sper că mă veţi anunţa dacă descoperiţi ceva la ancheta. 

Holmes luase notițe cât timp ne-a vorbit Harding şi mi-am 
dat seama că era extrem de nemulţumit de desfăşurarea 
anchetei. Şi totuşi nu a spus nimic în afară de faptul că, 
dacă nu ne grăbim, întârziem la întâlnirea cu Lestrade. 
Desigur, când am ajuns în stradă Baker, detectivul era deja 
acolo şi l-am găsit umblând de colo-colo prin cameră, 
arzând de nerăbdare. Pe chipul lui se citea ca ziua lui 
fusese spornica. 

— Ei bine, întreba el, aţi avut noroc, domnule Holmes? 

— Am avut o zi plină şi nu în întregime pierdută, explica 
amicul meu. Ne-am întâlnit şi cu furnizorii en-detail şi cu 
producătorii en-gross. Acum ştiu traseul fiecărui bust. 

— Busturile! strigă Lestrade. Bine, bine, aveţi metodele 
dumneavoastră, domnule Sherlock Holmes, şi nu sunt în 


măsură să spun nimic împotriva lor, dar cred că am avut o 
zi mai bună decât dumneata. L-am identificat pe bărbatul 
mort. 

— Nu mai spune! 

— Şi am găsit motivul crimei. 

— Minunat! 

— Avem un inspector specializat în Saffron Hill şi cartierul 
italian. Ei bine, acest cadavru avea o emblemă catolică în 
jurul gâtului şi asta, împreuna cu culoarea lui, m-a făcut să 
mă gândesc că este din sud. Inspectorul Hill l-a recunoscut 
imediat. Numele lui este Pietro Venucci, din Napoli, şi este 
unul din cei mai mari asasini din Londra. Are legături cu 
Mafia care, după cum ştii, este o asociaţie politică secretă 
care-şi susţine decretele cu crime. Acum vedeţi cum începe 
să se clarifice situaţia? Celălalt tip este, probabil, tot un 
italian şi membru al Mafiei. A încălcat, cumva, legile. Pietro 
este pus pe urmele lui. Probabil că fotografia pe care am 
găsit-o în buzunar îl reprezintă chiar pe el, ca să nu omoare 
din greşeală altă persoană. Îl urmăreşte pe individ, îl vede 
intrând într-o casă, îl aşteaptă afară şi în toiul încăierării, el 
primeşte lovitură mortală. Cum vi se pare, domnule 
Sherlock Holmes? 

Holmes îl aplaudă în semn de aprobare. 

— Excelent, Lestrade, excelent! strigă el. Dar nu am prea 
înţeles cum explici distrugerea busturilor. 

— Busturile! Nu te poţi gândi decât la busturi. În fond, nu 
înseamnă nimic; furt minor, cel mult şase luni. Noi cercetam 
crima şi-ţi spun că am hăţurile în mâna. 

— Şi următoarea etapă? 

— Este foarte simplu. Mă voi duce cu Hill în cartierul 
italian, îl găsim pe cela cărui fotografie o avem şi-l arestăm 
pentru crimă. Veniţi cu noi? 

— Nu cred. Eu zic că putem ajunge la final într-un mod 
mult mai simplu. Nu pot spune cu certitudine, pentru că 
totul depinde... mă rog, totul depinde de un factor care este 
complet în afara controlului nostru. Dar am mari speranţe... 


de fapt, şansele sunt de 2 la 1... că dacă ne însoţeşti la 
noapte, te pot ajuta să-l prinzi. 

— În cartierul italian? 

— Nu; mai degrabă îl găsim în Chiswick. Lestrade, dacă vii 
cu mine diseară la Chiswick, promit că mâine voi veni cu 
tine în cartierul italian şi întârzierea nu ne va afecta. Şi 
acum, cred că ne-ar prinde bine la toţi câteva ore de somn, 
pentru că nu am de gând să plec până la unsprezece şi este 
foarte probabil să nu ne întoarcem decât mâine dimineaţă. 
Vei cina cu noi, Lestrade, şi apoi, eşti bine venit să dormi pe 
canapea până va fi timpul să plecăm. Între timp, Watson, ţi- 
aş fi recunoscător dacă ai suna după un mesager expres 
pentru că am de trimis o scrisoare şi este foarte important 
să fie trimisă de îndată. 

Holmes îşi petrecu seara căutând printre filele vechilor 
ziare cu care era plină una din debarale. Când în sfârşit 
termina, privirea îi era triumfătoare, dar nu a spus nici 
unuia nici măcar un cuvânt despre rezultatul căutării sale. 
Cât despre mine, am reluat pas cu pas metodele prin care 
dăduse de urma rezultatelor acestui caz complex şi, deşi 
nu-mi dădeam seama ce scop urmarea, am înţeles că 
Holmes se aştepta ca acest grotesc criminal să încerce să 
distrugă şi cele două busturi care mai rămăseseră, dintre 
care mi-am adus aminte că unul se afla la Chiswick. Fără 
îndoiala că scopul călătoriei noastre era să-l prindem pe 
criminal asupra faptului şi nu aveam decât cuvinte de 
admiraţie pentru şiretenia cu care prietenul meu a transmis 
ziarelor de seara un indiciu greşit, ca să-l convingă pe 
individ că ar fi putut să continue fără a fi pedepsit. Nu am 
fost surprins când Holmes mi-a sugerat să iau un revolver 
cu mine. El însuşi luase cravaşa, arma lui preferată. La ora 
unsprezece, ne aştepta o trăsură la uşă şi am mers cu ea 
până într-un loc de cealaltă parte a Podului Hammersmith. 
Aici, vizitiului i se spuse să ne aştepte. Am mers puţin pe 
jos, până am ajuns la o stradă izolată, mărginită de case 
plăcute, cu grădini. La lumina felinarelor, am citit pe stâlpul 


porţii unei case numele „Vila Laburnum”. Ocupanţii casei se 
retrăseseră în mod evident la culcare, pentru că totul era în 
întuneric, în afara unui felinar aflat deasupra uşii din hol, 
care lumina cărarea din grădină, cu un singur cerc de 
lumină ceţoasă. Gardul de lemn care despărţea grădina de 
stradă umbrea foarte bine în interior şi acolo ne-am 
ghemuit. 

— Mă tem că vom aştepta ceva timp, şopti Holmes. Slavă 
Cerului că nu plouă! Cred că nici nu putem fuma ca să 
treacă timpul. Oricum, avem o şansă din două să aflăm ceva 
care să ne răsplătească efortul. 

Totuşi, s-a dovedit că nu aveam atât de mult de aşteptat 
cum ne-a zis Holmes şi s-a sfârşit brusc şi într-o manieră 
neobişnuită. Într-o secundă, fără cel mai mic sunet care să 
ne prevină, poarta grădinii se deschise şi o siluetă 
mlădioasă, rapidă şi energică ca o maimuţă fugi pe cărarea 
din grădină. L-am văzut trecând în fugă prin lumina de la 
uşă şi dispărând după umbra neagră a casei. Fu o linişte 
lungă, timp în care ne-am ţinut răsuflarea şi apoi am auzit 
un scârţâit slab. Am văzut deodată lumina unei lanterne în 
cameră. Evident, ceea ce cauta nu se afla acolo pentru că 
am văzut lumina prin alt oblon şi apoi prin altul. 

— Haideţi la fereastra deschisă. Îl înhăţam când coboară, 
şopti Lestrade. 

Dar, înainte de a ne mişca, bărbatul coborâse înapoi. Când 
ieşea, în lumina slabă, am văzut că avea ceva alb la subraţ. 
Se uita pe furiş în jurul lui. Liniştea străzii părăsite îl 
asigură. Întorcându-se cu spatele la noi, lasă jos povara şi, 
în secunda imediat următoare, se auzi un zgomot tăios 
urmat de zangănituri şi clinchete. Bărbatul era atât de 
concentrat încât nici nu ne-a auzit paşii pe când ne furişăm 
prin iarbă. Ca un tigru, Holmes îi sări în spate şi, imediat 
după aceea, eu şi Lestrade l-am prins de fiecare încheietura 
şi i-am pus cătuşele. Când l-am întors, am văzut chipul 
hidos, palid, cu trăsături crispate, nervoase, uitându-se la 


noi şi am ştiut că, într-adevăr, cel pe care-l prinsesem era 
bărbatul din fotografie. 

Dar Holmes nu acordă atenţie prizonierului nostru. 
Ghemuit în pragul uşii, examină cu atenţie ceea ce adusese 
bărbatul din casă. Era un bust al lui Napoleon exact ca 
acela pe care-l văzusem dimineaţa şi, la fel, fusese spart în 
bucățele. Holmes ridica atent în lumină fiecare ciob, dar nu 
era sub nici o formă diferit de alt ciob de ghips. Tocmai 
terminase de examinat când luminile din hol se aprinseră, 
uşa se deschise şi proprietarul casei, un tip jovial, rotund, 
îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni, se arată. 

— Domnul Josiah Brown, presupun? spuse Holmes. 

— Da, domnule, şi fără îndoiala, dumneavoastră sunteţi 
domnul Sherlock Holmes? Am primit biletul pe care mi l-aţi 
trimis cu mesagerul expres şi am făcut întocmai cum mi-aţi 
spus. Am încuiat toate uşile şi am aşteptat. Ei bine, mă 
bucur să văd că l-aţi prins pe nelegiuit. Domnilor, sper că 
veţi intra să bem ceva răcoritor. 

Domnul Lestrade era nerăbdător să-l închidă pe bărbat, 
aşa că, în câteva minute, birja noastră fu chemată şi toţi 
patru ne îndreptam spre Londra. Captivul nostru nu vru să 
spună un cuvânt, dar ne privea prin părul lui încâlcit şi, o 
dată, când mâna mea era aproape de el, se repezi la ea ca 
un lup înfometat. La poliţie am aşteptat destul de mult ca să 
aflăm că, după ce i-au verificat hainele, nu s-au găsit decât 
câţiva şilingi şi un cuţit suedez lung pe mânerul căruia erau 
din belşug urme recente de sânge. 

— E-n regulă, aproba Lestrade la despărţire. Hill cunoaşte 
oamenii ăştia, ne va spune cum îl cheamă. O să vezi că 
teoria mea cu Mafia se va dovedi corectă. Dar, desigur, 
domnule Holmes, îţi sunt extrem de îndatorat pentru 
iscusinţa cu care l-ai prins. Încă nu am înţeles totul. 

— Cred că este o oră prea târzie pentru explicaţii, spuse 
Holmes. Şi apoi, mai sunt câteva detalii care nu sunt încă 
lămurite şi acest caz este unul din acelea care merita 
elucidat până la capăt. Dacă mai vii mâine la mine, pe la ora 


şase, cred că-ţi voi putea demonstra că, chiar şi acum, nu 
ştii toate dedesubturile acestei afaceri care are nişte 
caracteristici care o fac absolut originală în istoria crimei. 
Watson, dacă-ţi voi mai permite să publici cazurile mele, 
prevăd că vei însufleţi paginile cu o relatare a acestei 
neobişnuite aventuri a busturilor lui Napoleon. 

Seara următoare, când ne-am întâlnit din nou, Lestrade 
avea mult mai multe informaţii despre prizonierul nostru. 
Se pare că numele lui era Beppo, cel de-al doilea nume... 
necunoscut. Era un nelegiuit cunoscut în comunitatea 
italiană. Cândva fusese un sculptor priceput şi-şi câştigase 
existenta într-un mod cinstit, dar o luase pe căi greşite şi 
fusese în închisoare de două ori - o dată pentru furt minor 
şi o dată, după cum auzisem deja, pentru înjunghierea unui 
compatriot. Vorbea engleza la perfecţie. Motivele pentru 
care distrugea busturile erau încă necunoscute şi refuza să 
răspundă la orice întrebare despre acest subiect, dar poliţia 
descoperise că aceste busturi puteau foarte bine să fie 
făcute de mâinile lui, din moment ce cu asta se ocupa la 
„Gelder şi Co.”. Holmes asculta cu atenţie politicoasă toate 
acest informaţii, din care o mare parte deja o cunoşteam; 
dar eu, care-l cunoşteam atât de bine, vedeam clar că 
gândurile-i erau în altă parte şi, sub masca aceea pe care 
era deprins să o afişeze, am detectat o umbră de aşteptare 
şi stinghereală. Se auzise soneria. Un minut mai târziu, am 
auzit paşi pe scări şi înăuntru intră un bătrân cu faţa roşie 
şi favoriţi grizonati. În mâna dreaptă ţinea o bocceluţă 
demodată pe are o puse pe masă. 

— Domnul Sherlock Holmes este aici? 

Amicul meu se înclina şi zâmbi. 

— Domnul Sandeford din Reading, presupun? întreba el. 

— Da, domnule, mă tem că am întârziat puţin, dar 
trenurile au mers aiurea. Mi-aţi scris despre un bust care se 
afla în posesia mea. 

— Exact. 


— Am aici scrisoarea dumneavoastră. Aţi scris: „Aş dori să 
achiziţionez o copie după Napoleonul lui Devine şi sunt 
dispus să vă plătesc zece lire pentru exemplarul pe care-l 
deţineţi.” Aşa este? 

— Desigur. 

— Scrisoarea m-a uimit pentru că nu-mi imaginez de unde 
ştiaţi că deţin aşa ceva. 

— Cred că aţi fost surprins, dar explicaţia este foarte 
simplă. Domnul Harding, de la „Fraţii Harding” mi-a spus 
că v-a vândut dumneavoastră ultimul exemplar şi mi-a dat 
adresa dumneavoastră. 

— A, deci asta a fost? V-a spus cât am plătit pe el? 

— Nu, nu mi-a spus. 

— Ei bine, eu sunt om cinstit, deşi nu foarte bogat. Am dat 
doar cincisprezece şilingi pentru bust şi cred că ar trebui să 
ştiţi asta înainte să accept zece lire de la dumneavoastră. 

— Înţeleg că aveţi mustrări de conştiinţă, domnule 
Sandeford. Dar am spus preţul şi am de gând să mă ţin de 
cuvânt. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule Holmes. Am adus bustul 
cu mine, aşa cum m-aţi rugat. lată-l! 

Deschise bocceluţa şi în final am văzut şi noi aşezat pe 
masă un exemplar complet al acelui bust pe care l-am mai 
văzut în bucățele. 

Holmes scoase din buzunar o hârtie şi puse pe masă o 
bancnotă de zece lire. 

— Dacă doriţi, semnaţi această hârtie, domnule Sandeford, 
în prezenţa acestor martori. Este doar ca să certificaţi că- 
mi transferați toate drepturile asupra bustului. Sunt un om 
meticulos şi, vedeţi dumneavoastră, niciodată nu ştiţi ce 
turnură pot lua lucrurile. Mulţumesc, domnule Sandeford; 
aici sunt banii dumneavoastră şi vă doresc o seară plăcută. 

După ce musafirul nostru a ieşit, mişcările lui Sherlock 
Holmes ne atraseră atenţia. Începu prin a scoate dintr-un 
sertar o cârpa albă şi o puse pe masă. Apoi aşeză bustul de- 
abia achiziţionat în centrul cârpei. În final, ridica cravaşa şi- 


| lovi tare pe Napoleon în cap. Statuia se făcu bucățele şi 
Holmes se aplecă nerăbdător deasupra fragmentelor 
împrăştiate. În secunda următoare, cu un strigăt de triumf, 
Holmes se ridică cu o aşchie în care era fixat un obiect 
negru, rotund, exact ca o prună în budincă. 

— Domnilor, strigă el, permiteţi-mi să vă prezint celebra 
perla neagră care aparţinea familiei Borgia! 

Eu şi Lestrade am rămas tăcuţi pentru o secundă şi apoi, 
sub impulsul momentului, amândoi am început să aplaudăm 
ca la finalul unei piese bine jucate. Obrajii palizi ai lui 
Holmes se înroşiră şi se înclina în faţa noastră întocmai ca 
un dramaturg care primeşte omagii din partea audienței. În 
astfel de momente înceta a mai fi o maşină de gândit şi lasă 
să se vadă iubirea lui pentru admiraţie şi aplauze. Aceeaşi 
fire rezervată şi, mai ales, mândra care se ferea cu dispreţ 
de notorietate era capabilă să fie mişcată într-un asemenea 
mod de uimirea şi mărirea aduse de un prieten. 

— Da, domnilor, spuse el, este cea mai celebră perla care 
există acum în lume şi am avut norocul că, printr-un şir de 
deducţii, să-i dau de urmă, din dormitorul prinţului de 
Colonna din hotelul Dacre unde a fost pierdută, până 
înăuntrul acestui ultim bust din cele şase ale lui Napoleon, 
falsificate de „Gelder şi Co.” din Stepney. Îţi aminteşti, 
Lestrade, ce senzaţie a făcut dispariţia acestei bijuterii 
valoroase şi zadarnicele eforturi ale poliţiei londoneze în 
încercarea de a o recupera. Şi eu am fost consultat în 
legătură cu acest caz, dar nu am reuşit să-i dau de capăt. A 
fost suspectata prinţesei, o italiancă, şi s-a dovedit 
că avea un frate în Londra, dar nu am reuşit să facem vreo 
legătură între ei. Numele menajerei este Lucreția Venucci şi 
nu am nici o îndoiala că acest Pietro care a fost ucis în urmă 
cu două nopţi era fratele ei. Am verificat datele în ziarele 
vechi şi am descoperit că perla a dispărut cu exact două zile 
înainte de arestarea lui Beppo pentru un act de violenţă, 
incident care a avut loc în fabrica „Gelder şi Co.” în acelaşi 
timp când erau făcute busturile. Acum vă daţi seama clar de 


succesiunea evenimentelor, deşi le vedeţi, desigur, în ordine 
inversă faţă de cum mi s-au prezentat ele mie. Poate le-a 
furat de la Pietro, poate că a fost confratele lui Pietro, poate 
că a fost intermediarul dintre Pietro şi sora lui. Nu are nici 
o importanţă care este răspunsul corect. Ceea ce contează 
este că AVEA perla şi în momentul acela, când o avea 
asupra lui, era urmărit de poliţie. S-a dus la fabrică unde 
lucra şi ştia că are la dispoziţie doar câteva minute pentru a 
ascunde acest premiu extrem de valoros care altfel ar fi fost 
găsit asupra lui la percheziţie. În hol se uscau şase mulaje 
din ghips ale lui Napoleon. Unul dintre ele era încă moale. 
Într-o secundă, Beppo, un bucătar foarte iscusit, a făcut o 
gaură în ipsosul ud, a băgat înăuntru perla şi din câteva 
retuşuri, a acoperit gaură la loc. Era o ascunzătoare 
perfectă. Nimeni n-ar fi putut s-o găsească. Dar Beppo a 
fost condamnat la un an de închisoare şi, între timp, cele 
şase busturi au fost împrăştiate în întreaga Londra. N-avea 
de unde şti care era cel ce conţinea comoara. Nu putea să- 
şi dea seama decât dacă le spărgea. Chiar dacă le zgâlţăia, 
nu afla nimic pentru că, ipsosul fiind ud, perla putea să se 
lipească de el - cum de fapt, s-a şi întâmplat. Bepponua 
disperat şi şi-a condus căutările cu ingeniozitate şi 
perseverenţa. Printr-un văr care lucrează cu Gelder, a aflat 
ce firme au cumpărat busturile. A reuşit să se angajeze la 
Morse Hudson şi astfel a reuşit să găsească trei dintre ele. 
Perla nu era acolo. Apoi, cu ajutorul unui angajat italian, a 
reuşit să găsească şi unde s-au dus celelalte trei busturi. 
Primul era la Herker. Acolo a fost urmărit de confratele lui 
care l-a învinovăţit pe Beppo de pierderea perlei şi l-a 
înjunghiat în timpul încăierării ce a urmat. 

— Dacă îl ştia, atunci de ce avea la el poza lui? am întrebat 
eu. 

— Ca să poată da de el dacă dorea să întrebe pe cineva de 
el. Acesta este evident motivul. Ei bine, după crima m-am 
gândit că Beppo mai degrabă s-ar grăbi decât să amâne 
operaţiunea. S-ar teme că poliţia să nu-i afle secretul, aşa 


că s-a grăbit înainte ca aceştia să i-o ia înainte. Desigur, n- 
am putut spune că nu a găsit perla în bustul lui Harker. Nici 
măcar nu eram sigur că perla o caută. Dar era evident că 
ceva căuta din moment ce a cărat bustul pe lângă celelalte 
case ca să-l spargă în grădină care era luminată de far. Din 
moment ce bustul lui Harker era unul din cele trei, şansele 
erau exact aşa cum v-am spus, 2 la 1, ca perla să fie 
înăuntru. Mai rămăseseră doua busturi şi era normal să se 
ducă întâi la cel din Londra. Am avertizat locuitorii casei ca 
să evit producerea unei alte tragedii şi am avut cele mai 
bune rezultate. Desigur, până la acel moment. Ştiam cu 
siguranţă că după perla Borgia venisem. Numele mortului a 
legat cele două evenimente. Mai rămăsese un singur bust - 
cel din Reading - şi acolo trebuia să fie perlă. În prezenţa 
dumneavoastră l-am cumpărat de la proprietar... şi aici se 
afla. 

Pentru un moment, am rămas tăcuţi. 

— Ei bine, domnule Holmes, spuse Lestrade. V-am văzut 
ocupându-vă de multe cazuri, dar nu ştiu dacă am fost 
martorul unuia mai iscusit ca acesta. Noi, la Scotland Yard, 
nu suntem geloşi pe dumneata. Nu, domnule, suntem foarte 
mândri de dumneavoastră şi mâine dacă veniţi, nu este om, 
de la cel mai bătrân inspector, până la cel mai tânăr ofiţer, 
care să nu fie fericit să vă strângă mâna. 

— Mulţumesc! spuse Holmes. Mulţumesc! Şi când se 
întoarse mi se păru că era mai emoţionat că niciodată de 
sentimentele umane. Un moment mai târziu, redeveni 
acelaşi gânditor sobru şi practic. 

— Watson, pune perla în seif, zise el şi scoase hârtiile 
despre cazul de fals Conk-Singleton. La revedere Lestrade. 
Dacă ai vreo problemă, cât de mică, dacă pot voi fi fericit 
să-ţi dau câteva indicii despre soluţie. 

IX. Aventura celor trei studenţi. 

În anul '95, dintr-o combinaţie de evenimente, în care nu o 
să intru în detalii, domnul Sherlock Holmes şi cu mine am 
fost nevoiţi să petrecem câteva săptămâni într-unul din 


marile noastre oraşe universitare şi în acest timp am avut 
parte de o mică aventură instructiva pe care v-o voi relata. 
Evident, orice detalii care ar putea ajuta cititorul la 
identificarea colegiului sau a criminalului ar fi nesăbuite şi 
ofensatoare. Un scandal atât de mare merita uitat. Şi totuşi, 
cu discreţie, incidentul în sine poate fi descris pentru că 
serveşte la ilustrarea acelor calităţi pentru care este 
celebru prietenul meu. În relatarea mea, voi încerca să evit 
acele date care ar servi la limitarea evenimentelor într-un 
loc anume sau dezvăluirea vreunui indiciu referitor la 
persoanele implicate. 

Pe atunci locuiam într-un apartament mobilat aproape de 
o bibliotecă unde Sherlock Holmes făcea nişte cercetări 
laborioase în vechile legi engleze - cercetări care au condus 
la rezultate atât de remarcabile încât poate că vor fi 
subiectul uneia din viitoarele mele povestiri. Acolo am 
primit într-o seară o vizită de la o cunoştinţă, domnul Hilton 
Soames, supraveghetor şi lector la colegiul „Sf. Luke”. 
Domnul Soames era un bărbat înalt, uscăţiv, cu un 
temperament nervos şi neliniştit. L-am cunoscut 
întotdeauna că fiind un tip agitat, dar cu acea ocazie era de 
o agitaţie de necontrolat şi era clar că ceva neobişnuit se 
întâmplase. 

— Domnule Holmes, sper că puteţi rupe câteva ore din 
valorosul dumneavoastră timp pentru mine. Am avut un 
incident grav la „Sf. Luke” şi, serios, dacă nu aş fi avut 
norocul să fiţi în oraş, nu ştiu ce aş fi făcut. 

— Acum sunt foarte ocupat şi aş vrea să nu mă distrageţi, 
răspunse prietenul meu. Aş prefera să cereţi ajutorul 
poliţiei. 

— Nu, nu, dragul meu domn, aşa ceva este imposibil. O 
dată ce invocam legea, nu mai putem da înapoi şi aşa este şi 
cazul de faţă când, pentru reputaţia unui colegiu, este vital 
să evităm scandalul. Discreţia dumneavoastră este la fel de 
renumită că abilităţile dumneavoastră şi sunteţi singurul 


om din lume care mă poate ajuta. Domnule Holmes, vă 
implor să faceţi tot ce puteţi. 

Temperamentul prietenului meu nu se îmbunătăţise din 
moment ce a fost privat de împrejurimile apropiate 
sufletului său, din strada Baker. Fără albumele lui cu 
tăieturi din ziare, fără substanţele lui chimice şi fără 
dezordinea de acasă, nu se simţea deloc bine. Ridică scârbit 
din umeri în semn de încuviinţare, în timp ce musafirul 
nostru începu să povestească grăbit şi gesticulând intens. 

— Domnule Holmes, trebuie să vă spun că mâine este 
prima zi de examinări pentru Bursa Fortescue. Eu sunt unul 
dintre examinatori. Materia mea este limba greacă şi 
primul test consta dintr-un pasaj mare de tradus la prima 
vedere. Acest pasaj este tipărit pe foaia de examinare şi, 
evident, ar fi un avantaj uriaş dacă studentul ar putea s-o 
pregătească dinainte. Din acest motiv, avem mare grijă ca 
hârtiile să rămână secrete. Azi pe la ora trei, au venit 
mostrele testului de la tipografie. A trebuit să-l citesc foarte 
atent pentru că textul trebuie să fie absolut corect. La ora 
patru şi jumătate încă nu terminasem. Dar promisesem să 
iau ceaiul cu un amic, aşa că am lăsat mostră pe biroul meu. 
Am lipsit puţin mai mult de o oră. Ştiţi, domnule Holmes, ca 
uşile de la colegiul nostru sunt duble - cea din interior cu 
postav verde, cea din exterior din stejar masiv. Când mă 
apropiam de uşa exterioară, am fost uimit să văd o cheie în 
broască. Pe moment, m-am gândit că o lăsasem eu, dar am 
pus mâna în buzunar şi a mea era acolo. Din câte ştiu eu, 
singura dublura care există este a servitorului meu, 
Bannister, un bărbat care a avut grijă de camera mea timp 
de zece ani şi a cărui onestitate nu poate fi pusă la îndoiala. 
Am descoperit că, într-adevăr, era cheia lui, că intrase în 
camera să mă întrebe dacă vreau ceai şi că, din neglijenţă, 
a uitat cheia în uşă la ieşire. Vizita lui în camera mea 
trebuie să fi fost la câteva minute după plecarea mea. 
Faptul că a uitat cheia n-ar fi contat prea mult în altă 
ocazie, dar astăzi, a avut cele mai deplorabile consecinţe. În 


momentul în care m-am uitat pe masă, mi-am dat seama că 
cineva umblase printre hârtiile mele. Mostra consta din trei 
foi lungi. Eu le lăsasem pe toate laolaltă. Acum, am găsit 
una pe podea, una pe masa sprijinită de peretele de lângă 
fereastra şi a treia unde o lăsasem. 

Holmes tresări pentru prima oară. 

— Prima pagină pe jos, a doua la fereastră, a treia unde o 
lasaserăţi, spuse el. 

— Exact, domnule Holmes. Mă uimiţi. De unde puteaţi şti 
asta? 

— Vă rog, continuaţi aceasta relatare interesantă. 

— Pe loc m-am gândit că Bannister şi-a permis să se uite 
prin hârtiile mele. Dar a negat cu cea mai mare sinceritate 
şi sunt convins că spune adevărul. Alternativa ar fi ca 
cineva, în trecere, să fi observat cheia în uşă, să fi ştiut că 
sunt plecat şi să fi intrat să vadă hârtiile. O sumă mare de 
bani este pusă la bătaie, bursa este foarte valoroasă şi un 
bărbat fără scrupule ar putea foarte bine să rişte ca să 
obţină un avantaj în faţa celorlalţi candidaţi. Bannister era 
foarte supărat din cauza acestui incident. Aproape că a 
leşinat când am descoperit că cineva umblase cu hârtiile. I- 
am dat puţin coniac şi l-am lăsat leşinat în scaun cât timp 
am examinat atent camera. Curând am observat că intrusul 
mai lăsase şi alte urme în afară de hârtiile împrăştiate. Pe 
masa de la geam erau câteva bucăţi de la un creion care 
fusese ascuţit. De asemenea era şi un vârf rupt acolo. 
Evident că nemernicul a copiat hârtia în mare grabă, a rupt 
mâna şi a fost nevoit să pună una nouă. 

— Excelent! exclamă Holmes care-şi recăpătase bună 
dispoziţie pe măsură ce atenţia lui era focalizată asupra 
cazului. V-a surâs norocul. 

— Asta nu e tot. Am o masă de scris nouă, cu o suprafaţă 
fină, din piele roşie. Sunt dispus să jur, şi eu şi Bannister, că 
era netedă şi nepătata. Acum am găsit o tăietură lungă cam 
de zece centimetri - nu doar o zgărietura, ci o tăietură în 
toată regula. Nu numai asta, dar pe masă am găsit o bilă 


mică de pastă neagră sau lut, cu bobite de ceva care semna 
cu rumeguş. Sunt convins că aceste urme au fost lăsate de 
bărbatul care a umblat în hârtii. Nu erau urme de tălpi şi 
nici alte dovezi despre identitatea lui. Nu mai ştiam ce să 
fac când, deodată, mi-am adus aminte că sunteţi în oraş şi 
am venit direct aici ca să vă încredinţez cazul. Ajutaţi-mă, 
domnule Holmes! Înţelegeţi-mi dilema. Ori găsesc bărbatul, 
ori amân examinarea până se fac alte subiecte şi, din 
moment ce asta nu se poate fără să dau o explicaţie, se va 
isca un scandal uriaş care va strica reputaţia colegiului şi a 
universităţii. Mai presus de toate aş dori să rezolv problema 
în linişte şi cu discreţie. 

— Aş fi bucuros să cercetez şi să vă sfătuiesc cum pot, 
spuse Holmes ridicându-se şi punându-şi pardesiul. Cazul 
nu este total lipsit de interes. Va vizitat cineva în cameră 
după ce aţi primit hârtiile? 

— Da, tânărul Dăulat Râs, un student indian care locuieşte 
pe aceeaşi scară, a venit să mă întrebe nişte detalii despre 
examinare. 

— La care era înscris? 

— Da. 

— Şi hârtiile erau pe masă? 

— Din câte mi-aduc aminte. Erau rulate. 

— Dar puteau fi recunoscute ca fiind mostre? 

— Posibil. 

— Nu mai era nimeni în cameră? 

— Nu. 

— Mai ştia cineva ca mostrele vor fi acolo? 

— Nimeni în afară de tipograf. 

— Acest Bannister ştia? 

— Nu, sigur nu. Nimeni nu ştia. 

— Unde este Bannister acum? 

— E bolnav, sărmanul. L-am lăsat leşinat în scaun. Eram 
atât de grăbit să vin la dumneavoastră. 

— Aţi lăsat uşa deschisă? 

— Am încuiat mai întâi hârtiile. 


— Atunci totul se reduce la asta, domnule Soames, dacă 
studentul indian nu a recunoscut hârtiile ca fiind mostrele, 
atunci cel care le-a răvăşit le-a descoperit accidental, fără 
să ştie ce erau. 

— Aşa mi s-a părut şi mie. 

Holmes zâmbi enigmatic. 

— Ei bine, spuse el, să mergem. Nu este la fel ca restul 
cazurilor noastre... mental, nu fizic. Bine, vino dacă doreşti. 
Şi acum, domnule Soames, sunt la dispoziţia 
dumneavoastră. 

Camera de zi a clientului nostru dădea printr-o fereastră 
lungă, joasă, cu zabrele în vechea curte plină de licheni a 
bătrânului colegiu. O uşă boltită, în stil gotic, ducea către o 
scară uzată din piatră. La parter era camera 
supraveghetorului. Deasupra erau trei studenţi, fiecare la 
un etaj. Era deja amurg când am ajuns la problemei 
noastre. Holmes se opri şi se uită atent la fereastră. Apoi se 
apropie şi stând în vârfurile picioarelor, cu gâtul lungit, se 
uita în cameră. 

— Trebuie să fi intrat pe uşă. Altceva nu se deschide, decât 
geamul, zise învățatul nostru ghid. 

— Vai de mine! exclamă Holmes şi zâmbi ciudat uitându-se 
la însoţitorul nostru. Păi dacă nu avem ce afla de aici, mai 
bine să mergem înăuntru. 

Lectorul descuie uşa exterioară şi ne pofti în cameră. Noi 
am rămas la intrare cât timp Holmes a examinat covorul. 

— Mă tem că aici nu sunt semne, spuse el. Nici nu am 
putea spera să găsim ceva pe o vreme aşa de uscată. Se 
pare că servitorul dumneavoastră şi-a revenit. Spuneţi că l- 
aţi lăsat pe scaun; care scaun? 

— Cel de lângă geam. 

— Văd. Lângă măsuţa asta mică. Acum puteţi intra. Am 
terminat cu covorul. Să vedem mai întâi măsuţa. Desigur, 
este clar ce s-a întâmplat. Bărbatul a intrat şi a luat hârtiile 
foaie cu foaie, de pe masa din centru. S-a dus cu ele până la 


masa de la geam pentru că de acolo vedea dacă veniţi prin 
curte şi putea fugi. 

— De fapt, nu putea, spuse Soames, pentru că eu am intrat 
pe uşa laterală. 

— Ah, asta e bine! Oricum, la asta s-a gândit. Lasă-mă să 
văd cele trei foi. Nu, nu sunt amprente! Oricum, pe asta a 
luat-o prima şi a copiat-o. Cât i-ar lua să facă asta, folosind 
fiecare secundă? Un sfert de oră, nu mai puţin. Apoia 
aruncat-o pe jos şi a luat-o pe următoarea. Era la mijlocul 
acesteia când venirea dumneavoastră l-a forţat să fugă în 
grabă... FOARTE în grabă, din moment ce nu a avut timp să 
pună la loc hârtiile care l-ar fi dat de gol. 

Nu aţi auzit paşi grăbiţi pe scara când aţi intrat pe uşa 
exterioară? 

— Nu, n-aş putea spune. 

— Ei bine, a scris atât de furios încât a rupt creionul şi, 
cum aţi observat şi dumneavoastră, a trebuit să-l ascută din 
nou. Asta e important, Watson. Creionul nu era unul 
obişnuit. Era mai mare decât mărimea obişnuită, cu cap 
moale; culoarea exterioară era albastru închis, numele 
producătorului era scris cu litere argintii, iar bucată care a 
rămas are aproximativ patru centimetri. Căutaţi un astfel 
de creion, domnule Soames, şi veţi avea omul. Dacă vă spun 
că are şi un cuţit mare şi foarte bont, aveţi un plus de 
ajutor. 

Domnul Soames era oarecum copleşit de acest flux de 
informaţii. 

— De celelalte îmi dau seama, rosti el, dar, serios, povestea 
asta cu lungimea... 

Holmes ridica o aşchie pe care erau literele „NN” şi un 
spaţiu gol după ele. 

— Vedeţi? 

— Nu, mă tem că nici acum... 

— Watson, întotdeauna te-am nedreptăţit. Mai sunt alţii. 
Ce-ar putea fi „NN”? Este la sfârşitul unui cuvânt. Ştiţi, 
desigur, ca numele celui mai cunoscut fabricant este Johann 


Faber. Nu este clar că bucata rămasă din creion este cea 
care urmează după Johann? 

Îndrepta măsuţa spre lumină. 

— Speram că, dacă hârtia pe care a scris ar fi fost subţire, 
să fi rămas vreo urmă cât de slabă pe suprafaţa lustruită. 
Nu, nu văd nimic. Nu cred că mai avem ce afla de aici. 
Acum să vedem masa din centru. Presupun că acest cocoloş 
este substanţa păstoasă de care mi-aţi vorbit. Din câte văd, 
are o formă uşor piramidala şi bombata. Cum aţi spus şi 
dumneavoastră, înăuntru pare să fie rumeguş. Hmm, este 
foarte interesant. Şi tăietura... o sfâşietura clară. A început 
cu o zgărietura superficială şi s-a terminat cu o crestătură. 
Domnule Soames, vă sunt profund îndatorat că mi-aţi atras 
atenţia asupra acestui caz. Uşa aceea unde duce? 

— Spre dormitorul meu. 

— Aţi intrat acolo după incident? 

— Nu, am venit imediat după dumneavoastră. 

— Aş vrea să arunc o privire. Ce cameră fermecătoare, în 
stil vechi! Dacă aţi fi drăguţ, aşteptaţi un minut până exa- 
minez podeaua. Nu, nu văd nimic. Şi perdeaua aceasta? Vă 
atârnaţi hainele în spatele ei. Dacă cineva ar fi fost obligat 
să se ascundă în camera aceasta, aici trebuie să o fi făcut 
pentru că patul este prea jos, iar şifonierul prea scund. 
Presupun că nu-i nimeni aici? 

Când Holmes dădu la o parte perdeaua, mi-am dat seama 
din atitudinea lui rigidă şi alertă că era pregătit pentru o 
urgenţă. De fapt, perdeaua nu dezvălui nimic mai mult 
decât trei sau patru costume atârnând pe un şir de 
umeraşe. Holmes se îndepărta şi deodată îşi aţinti privirea 
asupra podelei. 

— Hei! Ce-i asta? întreba el. 

Era o piramidă mică, neagră, dintr-o substanţă precum 
chitul, exact ca aceea de pe masa din birou. Holmes o ţinu 
în palma deschisă sub lumina becului. 

— Se pare ca musafirul dumneavoastră a lăsat urme şi în 
dormitor, nu numai în camera de zi, domnule Soames. 


— Ce-ar fi putut să caute aici? 

— Cred că este destul de clar. V-aţi întors pe drumul la 
care nu se aştepta, aşa că nu a ştiut nimic până în 
momentul în care aţi ajuns la uşă. Ce-ar fi putut să facă? A 
adunat tot ce-l putea incrimina şi a fugit în dormitor ca să 
se ascundă. 

— Doamne-Dumnezeule, domnule Holmes, vreţi să-mi 
spuneţi că tot timpul cât am vorbit cu Bannister în camera 
asta am ţinut bărbatul închis acolo şi nu am ştiut? 

— Din câte-mi dau seama, da. 

— Sigur, trebuie să mai fi existat o opţiune, domnule 
Holmes. Nu ştiu dacă aţi observat fereastra dormitorului? 

— Cu gratii, cadru de plumb, trei geamuri separate, unul 
deschizându-se cu balamale şi fiind destul de mare pentru a 
încăpea un om. 

— Exact. Şi da într-un unghi al curţii aşa încât este parţial 
invizibil. E posibil ca bărbatul să fi intrat pe aici, să fi lăsat 
urme trecând prin dormitor şi, în final, găsind uşa, să fi 
fugit pe acolo. 

Holmes scutură nerăbdător din cap. 

— Să gândim practic, spuse el. Am înţeles că mai sunt trei 
studenţi care utilizează aceeaşi scară şi care trec de obicei 
prin faţa uşii dumneavoastră? 

— Da. 

— Şi toţi sunt înscrişi la această examinare? 

— Da. 

— Aveţi vreun motiv să suspectaţi pe unul mai mult decât 
pe ceilalţi doi? 

Soames ezita. 

— Este o întrebare foarte delicată, răspunse el. Nu este 
uşor să arunci suspiciuni dacă nu sunt dovezi. 

— Să auzim suspiciunile. Eu voi căuta dovezile. 

— Atunci vă voi descrie caracterele celor trei bărbaţi care 
locuiesc în aceste camere. Cel mai jos sta Gilchrist, un 
student şi un atlet bun, joacă în echipa de rugby şi cea de 
cricket a colegiului şi a câştigat medalii la cursa cu 


obstacole şi săritura în lungime. Este un individ plăcut, 
masculin. Tatăl lui este celebrul Sir Jabez Gilchrist care s-a 
nenorocit la alergări. Studentul meu a rămas foarte sărac, 
dar este muncitor şi sârguincios. Se va descurca. La cel de- 
al doilea etaj locuieşte Dăulat Râs, indianul. Este un tip 
tăcut, închis, la fel ca majoritatea indienilor. Se descurcă 
bine, deşi greacă este un punct slab al lui. Este perseverent 
şi ordonat. Ultimul etaj îi aparţine lui Miles McLaren. Este 
un tip strălucit când vrea să muncească... una din cele mai 
strălucite minţi din universitate, dar este capricios, 
împrăştiat şi fără principii. Aproape că a fost exmatriculat în 
primul an în urma unui scandal despre o fisă. Tot trimestrul 
acesta a lenevit şi cred că aşteaptă îngrozit examinarea. 

— Atunci, pe el îl suspectaţi? 

— N-aş merge până acolo. Dar, dintre toţi, cel mai 
probabil, el ar fi. 

— Exact. Acum, domnule Soames, să-l vedem pe servitorul 
dumneavoastră, Bannister. 

Era un tip mărunt, de vreo cincizeci de ani, cu faţa albă, 
proaspăt bărbierita şi păr grizonat. Încă suferea de pe 
urma acestui brusc deranj din rutina sa liniştită. Faţa lui 
bucălata tremura nervos şi degetele nu-i puteau sta 
liniştite. 

— Noi investigăm această întâmplare nefericită, Bannister, 
îi spuse stăpânul lui. 

— Da, domnule. 

— Nu este ciudat că s-a întâmplat aşa ceva tocmai în ziua 
când hârtiile erau înăuntru? 

— A fost o întâmplare nefericită, domnule. Dar mi s-a 
întâmplat şi altă dată. 

— Când aţi intrat în cameră? 

— Pe la patru şi jumătate. Atunci îşi bea domnul Soames 
ceaiul. 

— Cât timp aţi stat înăuntru? 

— Când am văzut că nu este, m-am retras imediat. 

— V-aţi uitat la hârtiile de pe masă? 


— Nu, domnule, sigur că nu. 

— Cum de aţi lăsat cheia în uşă? 

— Aveam tava cu ceaiul în mâna. M-am gândit să mă întorc 
înapoi după cheie, dar am uitat. 

— Uşa exterioară are broasca cu închidere automată? 

— Nu, domnule. 

— Atunci înseamnă că tot timpul a stat deschisă? 

— Da, domnule. 

— Oricine ar fi putut ieşi din cameră? 

— Da, domnule. 

— Când v-a chemat domnul Soames, aţi fost afectat? 

— Da, domnule. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva în toţi 
anii pe care i-am petrecut aici. Aproape că am leşinat, 
domnule. 

— Aşa mi s-a spus. Unde eraţi când a început să vi se facă 
râu? 

— Unde eram, domnule? Păi aici, lângă uşă. 

— Asta e foarte ciudat, pentru că v-aţi aşezat pe scaunul 
de acolo, din colţ. De ce aţi trecut de toate celelalte scaune? 

— Nu ştiu, domnule. N-avea importanţă unde stăteam. 

— Nu prea cred că-şi dădea seama prea mult, domnule 
Holmes. Arata foarte râu... ca mort. 

— Aţi rămas aici după ce a plecat stăpânul 
dumneavoastră? 

— Doar în jur de un minut. Apoi am încuiat uşa şi m-am 
dus în camera mea. 

— Pe cine bânuiţi? 

— Ah, nu aş putea spune, domnule. Nu cred că există 
vreun domn în această universitate capabil să profite de pe 
urma unei astfel de fapte. Nu, domnule, nu pot să cred. 

— Mulţumesc, este de ajuns, spuse Holmes. Ah, încă ceva. 
Nu aţi menţionat nici unuia din cei trei domni pe care-i 
serviţi ca ceva este în neregulă? 

— Nu, domnule, nici un cuvânt. 

— Nu l-aţi văzut pe niciunul? 

— Nu, domnule. 


— Foarte bine. Acum, domnule Soames, să ne plimbăm 
puţin prin curte, dacă sunteţi amabil. 

La lăsarea întunericului, deasupra noastră luminau trei 
pătrate galbene. 

— Toate cele trei pasarele sunt la cuiburile lor, spuse 
Holmes privind în sus. Hei! Ce-i asta? Unul dintre ei este 
chiar agitat. 

Era indianul, a cărui silueta neagră apăru deodată în 
dreptul oblonului. Mergea repede de colo-colo prin cameră. 

— Aş vrea să mă uit la fiecare, zise Holmes. Se poate? 

— Nimic mai simplu, răspunse Soames. Aceste camere 
sunt cele mai vechi din tot colegiul şi nu este deloc 
neobişnuit ca vizitatorii să treacă pe acolo. Veniţi cu mine, 
vă conduc personal. 

— Fără nume, vă rog! îi spuse Holmes când băteau la uşa 
lui Gilchrist. 

Un tânăr înalt, blond, zvelt ne deschise şi ne pofti înăuntru 
când înţelese de ce venisem. În cameră erau câteva piese 
interesante de arhitectura medievală autohtonă. Holmes fu 
atât de încântat de una dintre ele încât insista să o 
deseneze în carneţelul lui, rupse creionul, împrumuta unul 
de la gazda noastră şi, în final, împrumuta un cuţitaş ca să-l 
ascută pe-al lui. Acelaşi incident neobişnuit i se întâmpla în 
camera indianului - un tip mărunt, tăcut, cu nas acvilin, 
care ne privea pieziş şi fu evident bucuros când Holmes 
termina studiile sale arhitecturale. Nu mi-am putut da 
seama dacă Holmes a găsit indiciul pe care-l caută la 
vreunul din cei doi. De-abia la al treilea, vizita noastră se 
dovedi nereugşită. Uşa exterioară nu se deschise în urma 
bătăilor noastre şi din spatele ei nu veni decât un torent de 
vorbe urâte. 

— Nu mă interesează cine sunteţi. Puteţi să vă duceţi 
naibii! răcni vocea supărată. Mâine am examenul şi nu voi fi 
distras de nimeni. 

— Un tip nepoliticos, spuse ghidul nostru pe când cobora 
înfuriat scările. Desigur, nu şi-a dat seama că eu băteam la 


uşă, dar, oricum, s-a purtat foarte nepoliticos şi, ce-i drept, 
în împrejurările de faţă, destul de suspicios. 

Replica lui Holmes fu extrem de ciudată. 

— Îmi puteţi spune exact cât are în înălţime? întreba el. 

— Serios, domnule Holmes, n-aş putea să vă spun. Este 
mai înalt decât indianul, dar nu la fel de înalt ca Gilchrist. 
Cred că are în jur de doi metri. 

— Asta e foarte important, nota Holmes. Şi acum, domnule 
Soames, vă doresc noapte bună. 

Ghidul nostru strigă în gura mare de uimire şi supărare. 

— Doamne-Dumnezeule, domnule Holmes, doar nu aveţi 
de gând să mă lăsaţi aşa. Cred că nu vă daţi seama de 
situaţie. Mâine are loc examinarea. Trebuie să fac ceva în 
seara asta. Nu pot permite desfăşurarea examinării dacă s- 
a umblat la una din foi. Trebuie să facem faţă situaţiei. 

— Trebuie să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Voi veni mâine 
dimineaţă devreme şi mai vorbim. Probabil că atunci voi 
putea să vă spun ce vom face. Între timp, nu schimbaţi 
nimic... absolut nimic. 

— Foarte bine, domnule Holmes. 

— Puteţi să vă liniştiţi. Cu siguranţă, vom găsi o cale de 
scăpare. Voi lua cu mine pământul negru şi rămăşiţele de 
creion. La revedere. 

Când ne-am aflat în întunericul grădinii, ne-am uitat la 
ferestre. Indianul încă mărşăluia prin cameră. Ceilalţi erau 
nevăzuţi. 

— Ei bine, Watson, ce părere ai? întreba Holmes când 
ieşeam în strada principală. Un mic joc de salon... un fel de 
truc cu trei cărţi de joc, nu-i aşa? Sunt cei trei bărbaţi. Unul 
din ei trebuie să fie. Alege. Care este al tău? 

— Individul cu gură spurcată de la etajul trei. Este cel cu 
cea mai proastă reputaţie. Şi totuşi, parcă şi indianul era 
viclean. De ce ar merge tot timpul prin cameră? 

— Asta nu înseamnă nimic. Mulţi o fac când încearcă să 
înveţe ceva pe dinafară. 

— Ne-a privit cumva, straniu. 


— La fel ai face tu dacă o ceată de străini ar intra la tine în 
cameră când te pregăteşti pentru examinarea de a doua zi 
şi fiecare moment este preţios. Nu, nu văd nimic rău în asta. 
Şi creioanele, şi cuţitele... totul e în regulă. Dar individul 
acela ÎNTR-ADEVĂR mă uimeşte. 

— Cine? 

— Bannister, servitorul. Ce joc face el? 

— Mie mi-a lăsat impresia unui bărbat cinstit. 

— Şi mie. Asta e partea ciudată. De ce un bărbat cinstit... 
hei, hei, uite o papetărie mare. O să începem cercetările 
aici. 

Existau doar patru papetarii mai importante în oraş şi la 
fiecare Holmes arata resturile de creion şi cerea o dublură. 
Toţi au fost de acord că putea fi comandat, dar nu era o 
mărime obişnuită pentru un creion şi rareori îl aveau în 
stoc. Prietenul meu nu părea supărat de eşecul lui, dar 
ridică din umeri aproape amuzat în semn de resemnare. 

— Degeaba, dragul meu Watson. Acest ultim indiciu şi cel 
mai bun pe care-l aveam nu m-a condus la nimic. Dar, ce-i 
drept, cred că avem un caz solid şi fără el. Pentru numele 
lui lov! prietene, este aproape ora nouă şi proprietăreasa 
spunea ceva de mazăre la şapte şi jumătate. Tu, cu eternul 
tău tutun, Watson, şi cu mesele tale neregulate, cred că vei 
primi avertisment să pleci, iar eu voi cădea după tine... dar, 
desigur, nu înainte de a rezolva problema 
supraveghetorului agitat, a servitorului neatent şi a celor 
trei studenţi întreprinzători. 

Holmes nu mai spuse nimic referitor la asta toată ziua, 
deşi a stat gânditor mult timp după cina noastră târzie. 

La ora opt dimineaţă a venit în camera mea tocmai când 
îmi terminasem toaleta. 

— Ei bine, Watson, spuse el. E timpul să mergem la „Sf. 
Luke”. Poţi să te descurci şi fără micul dejun? 

— Desigur. 

— Soames va fi într-o continuă agitaţie până reuşim să-i 
spunem ceva sigur. 


— Şi avem ce? 

— Aşa cred. 

— Ai tras o concluzie? 

— Da, dragul meu Watson, am rezolvat misterul. 

— Dar ce dovadă ai putea avea? 

— Aha! Nu degeaba m-am ridicat eu din pat la ora şase. 
Am muncit timp de două ore şi am străbătut cel puţin opt 
kilometri, aşa că am ce să-ţi arăt. Priveşte aici! 

Întinse mâna. În palma erau trei piramide mici din pământ 
negru, lipicios. 

— Dar Holmes, ieri aveai doar două! 

— Şi una azi-dimineaţă. E un argument corect ca de 
oriunde a venit numărul 3, tot acolo este sursă pentru 
numărul 1 şi 2. Nu, Watson? Hai, hai să mergem să curmăm 
suferinţa amicului Soames. 

Nefericitul supraveghetor era într-adevăr într-o stare 
jalnică de nelinişte când l-am găsit în camera lui. 
Examinarea începea în câteva ore şi el încă nu ştia dacă să 
facă evenimentul public sau să permită delincventului să 
concureze pentru valoroasă bursa. De-abia putea sta 
locului, atât era de agitat şi-l întâmpina nerăbdător pe 
Holmes, alergând spre el cu braţele deschise. 

— Slavă Domnului că aţi venit! Mă temeam că aţi renunţat. 
Ce să fac? Să permit începerea examinării? 

— Da, desigur, să înceapă. 

— Dar nemernicul...? 

— Nu va concura. 

— Ştiţi cine este? 

— Cred că da. Dacă situaţia nu poate fi făcută publică, 
atunci trebuie să ne asumăm anumite atribuţii şi să formăm 
o curte marţială. Soames, dacă vrei, stai te rog acolo! 
Watson, tu aici! Eu voi sta pe fotoliul din centru. Cred că 
acum suntem destul de impresionanţi ca să aducem groaza 
în sufletul vinovatului. Te rog, suna clopoţelul! 

Bannister intra şi se dădu în spate fiind evident surprins şi 
temându-se de apariţia noastră judiciara. 


— Închide, te rog, uşa, spuse Holmes. Acum, Bannister, 
eşti amabil să ne spui adevărul despre incidentul de ieri? 

Bărbatul se albi până la rădăcina părului. 

— V-am spus totul, domnule. 

— N-ai nimic de adăugat? 

— Absolut nimic, domnule. 

— Atunci trebuie să fac câteva sugestii. Ieri, când ai stat pe 
scaun, ai făcut-o ca să ascunzi un obiect care ar fi 
demonstrat cine a fost în cameră? 

Faţa lui Bannister era ca de mort. 

— Nu, domnule, sigur că nu. 

— Era doar o sugestie, rosti Holmes suav. Sincer, recunosc 
că nu pot demonstra asta. Dar pare foarte probabil din 
moment ce, atunci când domnul Soames a întors spatele, ai 
eliberat bărbatul care se ascundea în acel dormitor. 

Bannister îşi umezi buzele uscate. 

— Nu era nici un bărbat, domnule. 

— Ah, ce păcat, Bannister! Până acum poate că ai spus 
adevărul, dar acum ştiu că ai minţit. 

Chipul bărbatului ne înfrunta tăcut. 

— Nu era nici un bărbat, domnule! 

— Haide, haide, Bannister! 

— Nu, domnule, nu era nimeni! 

— În cazul acesta, nu ne mai poţi da informaţii. Vrei te rog 
să rămâi în cameră? Stai acolo, lângă uşa de la dormitor. 
Acum, Soames, o să te rog, dacă eşti bun, să te duci până la 
camera tânărului Gilchrist şi să-l rogi să vină la dumneata. 

Puțin mai târziu, supraveghetorul reveni aducând cu el 
studentul. Era un bărbat foarte frumos, înalt, vioi, agil, cu 
pas uşor şi o faţă plăcută, deschisă. Ochii lui albaştri, 
nedumeriţi, ne priviră şi apoi, cu o expresie extrem de 
uimită, ochii i se fixară în colţul celălalt, pe Bannister. 

— Închide uşa, îi ceru Holmes. Acum, domnule Gilchrist, 
aici suntem singuri şi nu trebuie să ştie nimeni ce se 
întâmpla între noi. Putem fi sinceri unul cu celălalt. 
Domnule Gilchrist, am dori să ştim cum aţi ajuns 


dumneavoastră, un bărbat cinstit, să comiteţi o astfel de 
faptă că aceea de ieri? 

Nefericitul tânăr făcu câţiva paşi înapoi şi îi aruncă lui 
Bannister o privire plină de reproş şi teroare. 

— Nu, nu, domnule Gilchrist; nu am spus nimic... nici un 
cuvânt! strigă servitorul. 

— Nu, dar acum ai făcut-o, spuse Holmes. Acum, domnule, 
cred că vă daţi seama în ce situaţie v-au pus cuvintele lui 
Bannister şi singura dumneavoastră şansă e să mărturisiţi. 

Pentru un moment, Gilchrist, cu mâna ridicată, încerca să- 
şi controleze tremuratul. În secunda următoare se aruncă 
în genunchi lângă masă şi, adâncindu-şi chipul în palme, 
izbucni într-un plâns puternic. 

— Hai, hai, spuse Holmes amabil; a greşi e omenesc şi, cel 
puţin, nu eşti acuzat că ai fi vreun criminal nemilos. Poate v- 
ar fi mai uşor dacă i-aş spune eu domnului Soames ce s-a 
întâmplat şi mă puteţi corecta dacă greşesc. Aşa facem? Ei, 
hai, nu te obosi să răspunzi. Ascultă şi ai grijă să nu te 
nedreptăţesc. Domnule Soames, din momentul în care mi- 
aţi spus că nimeni, nici măcar Bannister, n-ar fi avut de 
unde să ştie că hârtiile sunt la dumneavoastră în cameră, 
cazul a început să ia o formă în mintea mea. Desigur, 
puteam elimina tipograful. El putea examina hârtiile în 
biroul lui. Nici la indian nu m-am gândit. Dacă hârtiile erau 
rulate, nu avea de unde să ştie ce sunt. Pe de altă parte, ar 
fi fost prea mare coincidenţă că un bărbat să fi îndrăznit să 
intre în cameră şi, din întâmplare, în aceeaşi zi când hârtiile 
erau pe masă. Am eliminat şi posibilitatea asta. Cel care a 
intrat ştia că hârtiile sunt acolo. De unde a ştiut? Când am 
venit spre cameră, am examinat fereastra. M-aţi amuzat 
crezând că mă gândeam cum ar fi putut cineva intra cu 
forţa, în plină zi, sub ochii tuturor celor din camerele de 
vizavi. O astfel de idee ar fi fost absurdă. Măsurăm ca să 
văd cât de înalt ar fi trebuit să fie cineva ca să vadă, în 
trecere, ce hârtii erau pe masa din centru. Eu am doi metri 
înălţime şi am reuşit cu ceva efort. Cineva mai scund n-ar fi 


reuşit. Vă daţi seama deja că aveam motive să cred că dacă 
unul dintre cei trei studenţi era ne-obisnuit de înalt, merita 
să fie urmărit mai mult decât ceilalţi. Am intrat şi am luat în 
considerare sugestiile dumneavoastră referitoare la măsuţa 
de la geam. N-am ştiut ce să gândesc despre masa din 
centru până când, în descrierea lui Gilchrist, aţi menţionat 
că practica săritura în înălţime. Apoi, totul mi s-a clarificat 
şi nu mai aveam nevoie decât de anumite probe doveditoare 
pe care le-am obţinut rapid. S-a întâmplat următorul lucru. 
Acest tânăr îşi petrecuse după-amiaza pe terenul de sport 
unde îşi exersase săritura. S-a întors ţinând în mâna 
pantofii pentru sărituri care, dacă aţi văzut, sunt prevăzuţi 
cu nişte ţepi ascuţiţi. Trecând pe lângă fereastra 
dumneavoastră, a văzut, din cauza înălţimii, mostrele de pe 
masă şi şi-a dat seama ce sunt. Nu s-ar fi întâmplat nimic 
dacă nu ar fi trecut pe lângă uşa dumneavoastră ca să vadă 
cheia care, din neatenţie, fusese lăsată acolo de servitorul 
dumneavoastră. Sub impulsul momentului, intra să vadă 
dacă într-adevăr sunt mostrele. Nu era ceva periculos 
pentru că oricând putea spune că a intrat doar ca să 
întrebe ceva. Ei bine, când a văzut că într-adevăr sunt 
mostrele, atunci a căzut pradă tentaţiei. Şi-a pus pantofii pe 
masă. Ce ai pus pe scaunul de lângă fereastră? 

— Mănuşile, răspunse tânărul. 

Holmes se uita triumfător la Bannister. 

— Şi-a pus mănuşile pe scaun şi a luat mostrele, foaie cu 
foaie, ca să le copieze. S-a gândit că supraveghetorul se va 
întoarce pe poarta principală şi că l-ar vedea. După cum 
ştim, dumnealui s-a întors pe la poarta secundară. Deodată 
l-a auzit chiar la uşă. N-avea pe unde scapa. A uitat 
mănuşile, dar şi-a luat pantofii şi a fugit ţinta spre dormitor. 
Vedeţi că zgârietura de pe masa este superficială într-un 
capăt, dar se adânceşte în direcţia uşii de la dormitor. Doar 
asta şi ajunge să ne arate ca pantofii au fost traşi în acea 
direcţie şi ca delincventul s-a refugiat acolo. Pământul 
strâns în jurul crampoanelor a rămas pe masă şi o a doua 


mostră s-a desprins şi a căzut în dormitor. Aş putea să 
adaug că azi-dimineaţă m-am dus până la terenul de sport, 
am văzut pământul acela negru folosit în groapa de sărituri 
şi am luat o mică mostra împreuna cu rumeguşul care se 
presara deasupra ca să împiedice atletul să alunece. Am 
spus adevărul, domnule Gilchrist? 

Studentul se ridicase în picioare. 

— Da, domnule, este adevărat, răspunse el. 

— Dumnezeule, nu ai nimic de adăugat? strigă Soames. 

— Ba da, domnule, dar şocul acestei ruşinoase dezvăluiri 
m-a dezarmat. Domnule Soames, am aici o scrisoare pe 
care am scris-o dimineaţa devreme, după o noapte de 
nelinişte. Am scris-o înainte să ştiu că se aflase totul. Iat-o, 
domnule. O să vedeţi ce am scris: „M-am hotărât să nu mai 
particip la examinare. Mi s-a oferit un post în Poliţia 
Rodhesiana şi plec imediat spre Africa de Sud.” 

— Într-adevăr, mă bucur să aud că nu aveţi de gând să 
profitaţi de această întâmplare, spuse Soames. De ce v-aţi 
răzgândit? 

Gilchrist arata spre Bannister. 

— lată omul care m-a adus pe calea cea bună, răspunse el. 

— Haide, Bannister, îl îndemna Holmes. Ţi-e clar din ce am 
spus că numai dumneata l-ai fi putut lăsa pe acest băiat să 
iasă, întrucât erai singurul din cameră şi ai încuiat uşa la 
ieşire. Cât despre fugă pe acea fereastră, ar fi fost 
incredibil. Nu poţi să ne lămureşti acest ultim aspect al 
misterului şi să ne spui care au fost motivele pentru 
acţiunea dumitale? 

— Ar fi fost destul de simplu, domnule, doar dacă aţi fi 
ştiut; dar cu toată isteţimea dumitale, ar fi fost imposibil să 
ştiţi. Într-o vreme, domnule, am fost valetul bătrânului 
domn Jabez Gilchrist, tatăl tânărului domn. Când a fost 
ruinat, am venit la colegiu ca servitor, dar niciodată nu mi- 
am uitat vechiul angajator doar pentru că decăzuse în ochii 
lumii. Am avut grijă de fiul lui cât am putut, de dragul 
vechilor timpuri. Ei bine, domnule, ieri când am intrat în 


cameră, după ce s-a dat alarma, primul lucru pe care l-am 
văzut au fost mănuşile cafenii ale domnului Gilchrist lăsate 
pe acel scaun. Ştiam bine acele mănuşi şi am înţeles ce se 
întâmplase. Dacă domnul Soames le vedea, totul era 
terminat. M-am aruncat în scaunul acela şi nu m-am clintit 
de acolo până ce domnul Soames a plecat după 
dumneavoastră. Apoi ieşi sărmanul meu domnişor, pe care 
l-am ţinut pe genunchi când era copil, şi mi-a spus tot. Nu 
era normal, domnule, să-l salvez şi de asemenea, nu era 
normal să încerc să-i vorbesc aşa cum ar fi făcut-o răposatul 
lui tata şi să-l fac să înţeleagă că nu putea profita de pe 
urma unei asemenea fapte? Mă puteţi învinovăţi, domnule? 

— Nu, într-adevăr, răspunse Holmes însufleţit, sărind în 
picioare. Ei bine, Soames, cred că am rezolvat mica ta 
problemă, iar pe noi ne aşteaptă un mic dejun acasă. Hai, 
Watson! Cât despre dumneavoastră, domnule, sunt sigur că 
vă aşteaptă un viitor glorios în Rodhesia. Aţi decăzut o dată, 
să vedem în viitor cât de mult vă veţi înălța. 

X. Aventura ochelarilor de aur. 

Mărturisesc că atunci când mă uit la cele trei volume 
masive de manuscrise care conţin munca noastră de pe 
parcursul anului 1894, îmi este foarte greu să selectez 
dintr-un material atât de bogat cazurile interesante atât 
prin ele însele, cât şi prin faptul că au contribuit la etalarea 
acelor aptitudini speciale pentru care prietenul meu era 
renumit. Răsfoind paginile, văd notițele mele despre 
povestea respingătoare a lipitorii roşii şi a morţii groaznice 
a bancherului Crosby. 'Tot aici am găsit o relatare a 
tragediei domnului Addleton şi a conţinutului neobişnuit al 
vechiului vagonet britanic. Tot în această perioadă a avut 
loc celebra succesiune de cazuri Smith-Mortimer, împreuna 
cu urmărirea şi arestarea lui Huret, asasinul de pe bulevard 
- ancheta care i-a adus lui Holmes o scrisoare de mulţumire 
de la preşedintele Franţei şi Ordinul Legiunii de Onoare. 
Fiecare din cele menţionate mai sus ar putea constitui o 
poveste, dar, per ansamblu, cred că niciuna nu reuneşte 


atâtea detalii interesante că episodul de la Yoxley Old Place, 
care conţine nu doar regretabila moarte a tânărului 
Willoughby Smith, dar şi evenimentele ulterioare care au 
evidenţiat straniile cauze ale crimei. 

Era o noapte furtunoasă, dezlănţuită, aproape de sfârşitul 
lunii noiembrie. Holmes şi cu mine stătuserăm tăcuţi toată 
seara, el încercând cu o lupă mare să descifreze rămăşiţele 
inscripţiei originale de pe un palimpsest1*, eu adâncit într- 
un recent tratat de chirurgie. Afară, pe strada Baker, vântul 
şuiera, în timp ce ploaia bătea puternic în ferestre. Era 
ciudat că acolo, în mijlocul oraşului, înconjurați de 
cincisprezece kilometri de civilizaţie, să simţim furia naturii 
şi să conştientizăm că, pentru stihiile naturii, Londra nu e 
decât un muşuroi de cârtita care găureşte câmpul. Mam 
dus până la fereastră şi m-am uitat la strada părăsită. 
Felinarele răzlețe luminau strada noroioasă şi trotuarul 
lucios. Doar o birjă venea dinspre strada Oxford împrăştiind 
apa de jur-împrejur. 

— Ei, Watson, mai bine că nu trebuie să ieşim la noapte, 
spuse Holmes lăsând lupa la o parte şi înfăşurând 
palipmsestull. E de ajuns pentru o şedinţă. E o muncă 
obositoare pentru ochi. Din câte-mi dau seama nu este 
nimic fabulos, sunt înregistrările unui abate, datând din a 
doua jumătate a secolului al XV-lea. Hei! Hei! Hei! Ce este 
asta? 

1 palimpsest = pergament sau papirus de pe care s-a şters 
sau s-a râs scrierea iniţială pentru a se putea utiliza din nou 
şi pe care se mai văd urmele vechiului text. (n.tr.) 

Prin şuieratul vântului se auziră zgomotele făcute de 
copitele cailor şi scârţâitul lung al roţilor care se hârjâie de 
Se e trotuarului. Birja pe care o văzusem oprise în faţa 
uşii noastre. 

— Ce-ar putea să vrea? am exclamat eu văzând un bărbat 
care cobora. 

— Să vrea! Pe noi ne vrea. lar noi, sărmanul meu Watson, 
vrem paltoane, şi fulare, şi galoşi şi orice alt ajutor inventat 


de om ca să facă faţă intemperiilor. Dar aşteaptă puţin! 
Birja pleacă! Încă mai este o speranţă. Ar fi păstrat-o dacă 
ar fi vrut să venim şi noi. Fugi jos, dragul meu şi deschide 
uşa, pentru că un om fără griji ar fi de mult în pat. 

Când lumina becului din hol căzu pe chipul musafirului 
nostru, nu mi-a fost greu să-l recunosc. Era tânărul Stanley 
Hopkins, un detectiv promiţător de a cărui cariera Holmes 
s-a arătat de multe ori interesat. 

— Este acasă? întreba el nerăbdător. 

— Urcă, dragul meu domn, se auzi de sus vocea lui 
Holmes. Sper că nu ai planuri pentru o noapte ca asta. 

Detectivul urca scările şi lampa noastră îi lumina 
impermeabilul lucios. L-am ajutat să se dezbrace cât timp 
Holmes atâta focul din cămin. 

— Hai, dragul meu Hopkins, trage-ţi un scaun şi 
încălzeşte-ţi picioarele, spuse le. Ia un trabuc, iar doctorul 
are o reţetă de apă fierbinte cu lămâie care funcţionează de 
minune pe o astfel de vreme. Trebuie să fie important dacă 
ai venit până aici pe o asemenea furtună. 

— Într-adevăr, domnule Holmes. Am avut o după-amiază 
agitată, vă asigur. Ştiţi ceva din ziare despre cazul Yoxley? 

— Azi nu am văzut nimic mai nou de secolul al XV-lea. 

— Ei, oricum era doar un paragraf şi ăla greşit, aşa că nu 
aţi pierdut nimic. N-am pierdut timpul degeaba. Locaţia 
este în Kent, la zece kilometri de Chatham şi cinci de linia 
de cale ferată. Am fost chemat la trei şi un sfert, am ajuns la 
Yoxley Old Place la ora cinci, am cercetat, m-am întors la 
Charing Cross cu ultimul tren şi am venit direct la 
dumneavoastră cu birja. 

— Ceea ce bănuiesc că înseamnă că nu prea sunteţi 
lămuriţi. 

— Înseamnă că nu înţeleg nimic. Din câte-mi dau seama, 
este cel mai încâlcit caz de care m-am ocupat vreodată şi 
totuşi părea atât de simplu, că nu aveai cum să greşeşti. Nu 
exista motiv, domnule Holmes. Asta mă deranjează... nu pot 
să-mi dau seama de motiv. Este un cadavru - asta e sigur - 


dar, din câte îmi dau seama, nu exista nici un motiv pentru 
care ar fi vrut cineva să-i facă rău. 

Holmes îşi aprinse trabucul şi se lăsă pe spate în scaun. 

— Să auzim, spuse el. 

— Faptele sunt clare, începu Stanley Hopkins. Tot ce vreau 
să ştiu este ce semnificaţie au. Din câte mi-am dat eu 
seama, povestea e cam aşa. În urmă cu câţiva ani, casa 
aceasta ţărănească, Yoxley Old Place, a fost cumpărată de 
un om bătrân, pe nume profesorul Coram. Bărbatul era 
invalid; jumătate din timp şi-o petrecea în pat, cealaltă 
jumătate şchiopătând prin casa în baston sau plimbat pe 
afară de grădinar, într-un fotoliu cu rotile. Era plăcut de cei 
câţiva vecini care-l vizitau şi este cunoscut pe acolo ca fiind 
un om învăţat. Din gospodăria lui făceau parte doamna 
Marker, o menajeră în vârsta şi Susan Tarton, o servitoare. 
Amândouă au fost cu el de când a venit şi par a fi femei cu 
caractere puternice. Profesorul scrie o carte şi, acum un an, 
i s-a părut necesar să angajeze un secretar. Primii doi pe 
care i-a încercat nu au avut succes; dar cel de-al treilea, 
domnul Willoughby Smith, un bărbat foarte tânăr venit 
direct de pe băncile facultăţii, păru a fi ceea ce-şi dorea. 
Munca lui consta în faptul că-şi petrecea toată dimineaţa 
scriind după dictarea profesorului. Acest Willoughby Smith 
nu are nici o pată, nici ca băiat, la Uppingham, nici ca 
student, la Cambridge. I-am văzut scrisoarea de 
recomandare şi, din prima zi, a fost un tip decent, tăcut, 
muncitor, fără nici o slăbiciune. Şi totuşi, acest tânăr şi-a 
găsit sfârşitul în dimineaţa aceasta, în biroul profesorului, în 
împrejurări care conduc la o singură concluzie: crima! 

Vântul şuiera şi bătea la ferestre. Eu şi Holmes ne-am 
apropiat de foc în timp ce tânărul inspector ne povestea rar 
şi amănunţit această poveste ieşită din comun. 

— Dacă ar fi să căutaţi prin toată Anglia, spuse Hopkins, 
nu cred că aţi putea găsi gospodărie mai autonomă, mai 
lipsită de influenţe din exterior. Ar putea trece săptămâni 
întregi şi niciunul nu ar trece mai departe de poarta 


grădinii. Profesorul era ocupat cu lucrul lui şi nu trăia 
pentru nimic altceva. Tânărul Smith nu cunoştea pe nimeni 
prin vecini şi trăia cam la fel că angajatorul lui. Cele două 
femei nu aveau nimic care să le atragă afară din casă. 
Mortimer, grădinarul, care împinge fotoliul cu rotile, este 
pensionar şi a lucrat în armata - un bătrân din Crimeea, de 
un caracter excelent. El nu locuieşte în casă, ci într-o altă 
casă cu trei camere aflată în cealaltă parte a grădinii. 
Aceştia sunt singurii oameni care trăiesc pe terenul de la 
Yoxley Old Place. În acelaşi timp, poarta grădinii se afla la 
distanţă de strada principală Londra-Chatham. Se deschide 
cu un zăvor şi nimeni nu poate fi împiedicat să intre. Acum 
vă voi relata mărturia lui Susan Tarton, singura care spune 
ceva cert în legătură cu această problemă. Era înainte de 
amiază, între orele unsprezece şi douăsprezece. În acel 
moment, dumneaei întindea nişte perdele în dormitorul din 
faţă, de la etaj. Profesorul Coram era încă în pat pentru că 
rareori se trezeşte înainte de prânz dacă afară este urât. 
Menajera era ocupată cu ceva prin spatele casei. 
Willoughby Smith fusese în dormitor, pe care-l folosea drept 
cameră de zi; dar servitoarea l-a auzit atunci trecând prin 
hol şi coborând în biroul de sub ea. Nu l-a văzut, dar spune 
că nu i-ar putea confunda mersul hotărât, alert. Nu a auzit 
uşa de la birou închizându-se, dar, cam un minut mai târziu, 
din camera de dedesubt se auzi un strigăt terifiant. Era un 
țipăt puternic, gros, atât de straniu şi de nenatural încât ar 
fi putut fi şi de bărbat, şi de femeie. În aceeaşi secundă se 
auzi o bufnitură puternică care a zguduit toată casa şi apoi, 
totul se cufunda în tăcere. O secundă, servitoarea rămase 
împietrita, dar apoi, recăpătându-şi curajul, fugi jos. Uşa 
biroului era închisa şi ea o deschise. Înăuntru tânărul 
Willoughby Smith era întins pe podea. La început, nu a 
văzut nici o rană, dar încercând să-l ridice îşi dădu seama 
că îi curgea sânge din spatele gâtului. Era o rană mică, dar 
foarte adânca, rana care îi spărsese artera carotidă. 
Instrumentul cu care fusese provocată rana se afla pe 


covor, lângă el. Era un accesoriu de pe masa profesorului. 
La început, servitoarea s-a gândit că tânărul Smith era deja 
mort, dar, după ce a turnat apa din carafa pe fruntea lui, 
acesta a deschis pentru o secundă ochii. „Profesorul. Ea a 
fost”, a murmurat, Servitoarea e gata să jure că acestea au 
fost exact cuvintele lui. A încercat cu disperare să mai 
spună ceva şi şi-a ridicat mâna dreaptă în aer. Apoi căzu pe 
spate mort. Între timp ajunsese şi menajeră, doar că prea 
târziu ca să mai prindă ultimele cuvinte ale muribundului. A 
lăsat-o pe Susan cu cadavrul şi a fugit în camera 
profesorului. Acesta era în pat, extrem de agitat, pentru că 
auzise destul ca să se convingă că se întâmplase ceva 
groaznic. Doamna Marker este pregătită să jure că 
profesorul era încă îmbrăcat cu hainele de noapte şi că, 
într-adevăr, i-ar fi fost imposibil să se îmbrace fără ajutorul 
lui Mortimer căruia îi ordonase să vină la ora douăsprezece 
fix. Profesorul a declarat că a auzit ţipătul îndepărtat, dar 
că nu ştie nimic mai mult. Nu au nici o explicaţie pentru 
ultimele cuvinte ale tânărului „Profesorul... Ea a fost.” dar 
s-a gândit că pot fi rodul delirului. Crede că Willoughby 
Smith nu avea nici un duşman pe lume şi nu poate explica 
crima. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l trimită pe 
Mortimer, grădinarul, după poliţia locală. Puţin mai târziu 
ofiterul-sef a trimis după mine. Nimic nu a fost mutat până 
am ajuns eu acolo şi primiseră ordine stricte să nu meargă 
nimeni pe cărările care duceau spre casă. A fost o ocazie 
extraordinară să pun teoriile dumneavoastră în practică, 
domnule Sherlock Holmes. Nu mai era nevoie de nimic. 

— Decât de Sherlock Holmes, spuse prietenul meu cu un 
zâmbet uşor amar. Păi, hai să auzim. Ce ai descoperit? 


— Întâi, domnule Holmes, trebuie să vă rog să vă uitaţi la 
aceasta schiţa de plan care să vă dea o imagine generală 
asupra poziţiei biroului profesorului şi alte câteva locuri din 
casă. Vă va ajuta ca să puteţi urmări investigația mea. 

Desfăşură harta schiţată şi o aşeză pe genunchii lui 
Holmes. Eu m-am ridicat şi, aşezându-mă în spatele lui 
Holmes, am studiat-o peste umărul lui. 

— Desigur este doar o schiţă sumară şi reprezintă doar 
acele puncte care mi s-au părut mie esenţiale. Restul îl veţi 
vedea dumneavoastră. Acum, mai întâi de toate, 
presupunând că asasinul a intrat în casă, pe unde a intrat el 
sau ea? Fără dubii, pe cărarea din grădină şi prin uşa din 
spate, care are acces direct la birou. Orice altă modalitate 
ar fi fost mult prea complicată. Şi la ieşire trebuie s-o fi luat 
tot pe acolo, pentru că celelalte două ieşiri din camera erau 
una blocată de Susan care cobora pe scări, iar cealaltă 
ducea chiar în dormitorul profesorului. Aşadar, mi-am 
îndreptat imediat atenţia spre cărarea din grădină care era 
saturată de recenta ploaie şi, cu siguranţă, ar fi prezentat 
urme de paşi. În urma examinării am realizat că am de-a 
face cu un criminal atent şi expert. Nu s-au găsit urme pe 
cărare. Dar cineva, fără îndoiala, a trecut pe fâşia de iarbă 
care delimitează cărarea şi a făcut-o ca să nu lase urme. N- 
am putut găsi nimic care să semene cu o urmă clară, dar 
iarbă fusese călcată şi cineva fără îndoiala trecuse pe acolo. 
N-ar fi putut fi decât criminalul din moment ce în acea 
dimineaţă nici grădinarul, nici altcineva nu fusese acolo şi 
ploaia a început de-abia noaptea. 

— Un moment, îl întrerupse Holmes. Unde duce aceasta 
cărare? 

— În stradă. 

— Cât de lungă este? 

— Cam trei sute de metri. 

— Cu siguranţă, din punctul unde cărarea trece de poartă, 
aţi găsit urmele? 

— Din păcate, în acel punct cărarea este pavată. 


— Atunci chiar pe stradă? 

— Nu, era toată numai mocirlă. 

— Hmm! Atunci, urmele acestea de pe iarba veneau sau 
plecau? 

— E imposibil de spus. N-am găsit nici un contur. 

— Picior mare sau mic? 

— Nu se poate distinge. 

Holmes se manifesta nerăbdător. 

— De atunci ploua cu găleata şi vântul nu se mai opreşte, 
bombăni el. Acum va fi mai greu de descifrat decât 
palimpsestul acesta. Ei, asta e, n-avem ce face! Hopkins, ce 
aţi făcut după ce v-aţi asigurat că nu sunteţi sigur de nimic? 

— Cred că sunt sigur de multe lucruri, domnule Holmes. 
Am ştiut că cineva a intrat atent în casă, din afară. După 
aceea am examinat coridorul. Pereţii sunt îmbrăcaţi în 
rogojini de cocos şi nu era nici o urmă. Aşa am ajuns în 
birou. Este o cameră puţin mobilată. Principalul articol de 
mobilier este o masă mare de scris cu un birou fixat. Acest 
birou consta din două rânduri de sertare cu un dulăpior mic 
în centru între ele. Sertarele erau descuiate, dulapul 
încuiat. Se pare că sertarele erau întotdeauna descuiate 
pentru că nu se ţinea nimic de valoare în ele. Erau nişte 
acte relativ importante în dulap, dar nu erau semne că s-ar 
fi umblat la ele, iar profesorul ne-a asigurat că nu lipsea 
nimic. Este cert că nu s-a furat nimic. Acum am ajuns la 
cadavrul tânărului. A fost găsit lângă birou, în stânga, aşa 
cum am însemnat pe plan. Rana era pe partea dreaptă a 
gâtului şi era din spate în faţă, aşa că este aproape 
imposibil să se fi rănit singur. 

— Asta dacă nu a căzut într-un cuţit, comenta Holmes. 

— Exact. Mi-a trecut şi mie prin cap. Dar am găsit cuțitul 
la câţiva paşi de corp aşa că pare imposibil. Şi apoi sunt, 
desigur, cuvintele mortului. Şi, în final, este o foarte 
importantă dovada găsită în mâna dreaptă încleştată a 
mortului. 


Stanley Hopkins scoase din buzunar un mic pachet de 
hârtie. Îl desfăcu şi scoase la iveală nişte ochelari aurii cu 
două bucăţi rupte de mătase neagră atârnând de la capete. 

— Willoughby Smith avea o vedere excelentă, adăugă el. 
Nu e nici o îndoiala că a smuls asta de pe faţă sau din altă 
parte a criminalului. 

Sherlock Holmes lua ochelarii în mâna şi îi examină cu 
mare atenţie şi interes. Îi puse pe nas, încerca să citească 
cu ei, se duse la geam şi se uita prin ei la stradă, îi privi 
minuţios sub lumina lămpii şi, în final, chicotind, se aşeză la 
masă şi scrise câteva rânduri pe o foaie de hârtie pe care i-o 
aruncă lui Stanley Hopkins. 

— Asta e tot ce pot face pentru dumneata, spuse el. S-ar 
putea să vă fie util. 

Uimit, detectivul citi biletul cu voce tare. Spunea 
următoarele: „Se cauta o femeie înstărită, îmbrăcată ca o 
doamnă. Are nasul extrem de gros şi ochii foarte apropiaţi 
de el. Are fruntea încruntata, privire iscoditoare şi, 
probabil, umerii arcuiţi. Sunt semne că a apelat la un 
optician de cel puţin două ori în ultimele câteva luni. Cum 
ochelarii ei sunt foarte puternici şi cum nu sunt prea mulţi 
opticieni, n-ar trebui să fie greu de depistat.” 

Holmes zâmbi de mirarea lui Hopkins care cred că se 
reflectă şi pe chipul meu. 

— Desigur, deducţiile mele sunt extrem de simple, spuse 
el. Mi-ar fi greu să numesc alt articol care să ofere o gamă 
mai largă de deducţii, mai ales o pereche atât de deosebită 
că aceasta. Că aparţin unei femei am dedus din delicateţea 
lor şi, desigur, din ultimele cuvinte ale mortului. Cât despre 
faptul că este o persoană rafinată şi bine îmbrăcată, după 
cum vedeţi, ochelarii sunt montați în aur masiv şi este de 
neconceput ca cineva care poartă asemenea ochelari este 
neglijent în alte aspecte. Veţi descoperi că perniţele sunt 
prea îndepărtate pentru nasul dumneavoastră, 
demonstrând că nasul doamnei este foarte lat la bază. Acest 
tip de nas este, de obicei, scurt şi grosolan, dar sunt 


suficiente excepţii care să mă împiedice să fiu dogmatic sau 
să insist asupra acestui detaliu în descrierea mea. Fata mea 
este îngusta şi totuşi nu reuşesc să-mi fixez ochii în centru 
sau lângă centrul acestor ochelari. Aşadar, ochii doamnei 
sunt aşezaţi foarte aproape de nas. Vei observa, Watson, ca 
ochelarii sunt concavi şi extrem de puternici. O doamnă a 
cărei vedere a fost atât de forţată toată viaţa cu siguranţă 
are caracteristici fizice de la vedere, care se văd la nivelul 
frunţii, al pleoapelor şi al umerilor. 

— Da, am aprobat, înţeleg fiecare argument. Totuşi, 
mărturisesc că nu pot să înţeleg cum aţi ajuns la vizita 
dublă la optician. 

Holmes lua ochelarii în mâna. 

— Veţi observa, arata el, ca perniţele sunt căptuşite cu felii 
de plută, ca să atenueze presiunea asupra naşului. Una din 
acestea este decolorată şi uzată până la un punct, dar 
cealaltă este nouă. Evident, una a căzut şi a fost înlocuita. 
Aş zice că cea mai veche nu a fost pusă mai mult decât cu 
câteva luni în urmă. Cele două sunt exact la fel, deci am 
dedus că doamna s-a dus în acelaşi loc ca s-o înlocuiască pe 
cea de-a doua. 

— Pentru numele lui George! Este minunat! strigă 
Hopkins, extaziat de admiraţie. Când te gândeşti că am avut 
toate aceste dovezi în mâna şi n-am ştiut! Dar oricum 
aveam de gând să merg la opticienii din Londra. 

— Desigur că aveaţi de gând. Între timp, mai aveţi să ne 
spuneţi ceva despre caz? 

— Nimic, domnule Holmes. Cred că ştiţi cât ştiu şi eu - 
probabil mai mult. Am investigat să vedem dacă au fost 
văzuţi străini pe drumurile de ţara sau la gară. Nu am avut 
rezultate. Ce mă macină este ce s-a urmărit cu crima. 
Nimeni nu poate sugera nici o urmă de motiv. 

— Ah! Aici nu te pot ajuta. Dar presupun că vrei să te 
însoţim mâine dimineaţă? 

— Dacă nu vă cer prea mult, domnule Holmes. La şase 
dimineaţa este un tren de la Charing Cross la Chatham şi ar 


trebui să ajungem la Yoxley Old Place între opt şi nouă. 

— Atunci îl vom lua. Cazul dumneavoastră are câteva 
caracteristici interesante şi aş fi bucuros să-l cercetez. Ei 
bine, este aproape ora unu şi ar fi bine să dormim câteva 
ore. Cred că veţi sta foarte bine pe canapea în faţa focului. 
Înainte să începem, voi aprinde lampa cu spirt şi vă ofer o 
ceaşcă cu cafea. 

A doua zi, furtuna se potolise, dar era o dimineaţă aspră 
când ne-am început călătoria. Am văzut soarele, rece de 
iarnă, răsărind peste mlaştinile nehotărâte ale Tamisei şi 
malurile lungi şi posace ale râului pe care le voi asocia 
mereu cu urmărirea individului din insulele Andaman pe la 
începuturile carierei noastre. După o călătorie lungă şi 
obositoare, am ajuns într-o gară mică la câţiva kilometri de 
Chatham. În timp ce un cal era înhămat la birja, noi am luat 
repede micul-dejun la hanul de acolo şi, când am ajuns la 
Yoxley Old Place, eram pregătiţi de treabă. La poarta 
grădinii ne-a întâmpinat un poliţist. 

— Ei, vreo veste îl întreba Hopkins? 

— Nu, domnule, nimic. 

— Nu s-a raportat nici un străin? 

— Nu, domnule. La sediu sunt siguri că necunoscutul a 
venit sau a plecat ieri. 

— Aţi întrebat pe la hanuri şi apartamente de închiriat? 

— Da, domnule, dar nu a fost văzut nimeni. 

— Păi Chatham e destul de aproape. Oricum ar fi putut sta 
acolo sau ar fi putut lua un tren fără să fie observat. 
Aceasta este cărarea de care v-am vorbit, domnule Holmes. 
Vă dau cuvântul meu ca ieri nu erau urme. 

— Pe care parte erau semnele din iarba? 

— Pe partea asta, domnule. Fâşia aceasta subţire de iarbă 
dintre cărare şi stratul de flori. Acum nu mai văd urmele, 
dar atunci erau vizibile. 

— Da, da, cineva a trecut pe aici, zise Holmes uitându-se 
peste fâşia de iarbă. Doamna noastră şi-a ales cu grijă paşii 
- nu-i aşa? -, din moment ce pe de-o parte a lăsat o urmă 


clară pe cărare şi pe de alta, o urmă şi mai clară pe stratul 
moale? 

— Da, domnule, trebuie să fi avut mult calm. 

Am văzut o privire intensă pe chipul lui Holmes. 

— Spui că trebuie să fi venit înapoi pe aici? 

— Da, domnule, altfel nu se poate. 

— Pe fâşia asta de iarbă? 

— Desigur, domnule Holmes. 

— Hm! O mişcare remarcabilă, remarcabilă... Ei bine, cred 
că am epuizat cărarea. Să mergem mai departe. Presupun 
că poarta grădinii este de obicei ţinuta deschisă. Atunci 
musafirul acesta nu a trebuit decât să intre. Nu a venit 
hotărâtă să comită crima, altfel şi-ar fi adus o armă în loc să 
ia cuțitul de pe masa de scris. A mers pe acest coridor fără 
să lase urme pe rogojinile de cocos. Apoi a intrat în birou. 
Cât timp a stat acolo? Nu avem de unde să ne dăm seama. 

— Nu mai mult de câteva minute, domnule. Am uitat să vă 
spun că doamna Marker, menajera, făcuse curat aici, cu 
puţin timp în urma - cam un sfert de oră, aşa a spus. 

— Bine, asta ne dă o marjă de timp. Doamna noastră intră 
în cameră şi ce face? Se duce la masa de scris. Pentru ce? 
Nu pentru ceva din sertare. Dacă ar fi fost ceva care să fi 
meritat să fie luat, atunci cu siguranţă că ar fi fost încuiat. 
Nu, a fost ceva din acest birou de lemn. Hei! Ce este 
zgârietura asta de pe suprafaţa? Aprinde un chibrit, 
Watson. De ce nu mi-ai menţionat asta, Hopkins? 

Zgârietura pe care o examina începea pe lucrătura în 
alamă din dreapta încuietorii şi se lungea aproximativ zece 
centimetri până în locul unde zgâriase luciul de pe 
suprafaţa. 

— Am remarcat-o, domnule Holmes. Dar întotdeauna se 
găsesc zgârieturi în jurul găurii de cheie. 

— Aceasta este recentă, foarte recentă. Priveşte cum 
luceşte alamă în tăietură. O zgârietura mai veche ar avea 
aceeaşi culoare ca suprafaţă. Priveşte prin lupa mea. Şi mai 


este lacul, ca pământul din jurul unui şanţ. Doamna Marker 
este aici? 

O femeie în vârsta, tristă, intra în cameră. 

— Aţi şters praful de pe birou ieri-dimineaţa? 

— Da, domnule. 

— Aţi remarcat aceasta zgârietura? 

— Nu, domnule. 

— Bineînţeles că nu aţi văzut-o pentru că altfel aţi fi şters 
urmele de luciu. Cine are cheia de la birou? 

— Profesorul o ţine pe şanţul de la ceas. 

— E o cheie simplă? 

— Nu, domnule, este o cheie Chubb. 

— Foarte bine, doamna Marker, vă puteţi retrage. Acum 
facem ceva progrese. Doamna noastră intră în cameră, se 
duce la birou şi ori îl deschide, ori doar încearcă. În timp ce 
este ocupată cu această îndeletnicire, tânărul Willoughby 
Smith intra în cameră. Grăbindu-se să scoată cheia, zgârie 
uşa. El o prinde, iar ea, apucând un obiect la îndemâna care 
se întâmpla să fie acest cuţit, îl loveşte ca să-l determine să-i 
dea drumul. Lovitura este fatală. El cade, iar ea fuge cu sau 
fără obiectul după care venise. Susan, servitoarea, este 
acolo? Susan, ar fi putut ieşi cineva pe uşa aceea după ceai 
auzit ţipătul? 

— Nu, domnule, e imposibil. Înainte să cobor pe scări aş fi 
văzut dacă era cineva pe hol. Şi apoi, uşa nu s-a deschis, aş 
fi auzit-o. 

— Atunci am rezolvat problema cu ieşirea asta. Fără 
îndoiala că doamna a ieşit pe unde a intrat. Am înţeles că 
celălalt pasaj duce spre camera profesorului. Nu se iese pe 
acolo? 

— Nu, domnule. 

— Să mergem să-l cunoaştem pe profesor. Hei, Hopkins! 
Asta este foarte important, într-adevăr foarte important. Şi 
coridorul profesorului este placat cu rogojini de cocos. 

— Şi ce-i cu asta domnule? 


— Nu-ţi dai seama ce implicaţii are asupra cazului? Bine, 
bine, nu voi insista. Sigur mă înşel. Şi totuşi, mi se pare 
sugestiv. Vino cu mine să mă prezinţi. 

Am mers pe holul care era de aceeaşi lungime cu cel care 
ducea spre grădina. La capăt era un mic rând de scări care 
se termină cu o uşă. Ghidul nostru bătu şi apoi ne pofiti în 
dormitorul profesorului. Era o cameră foarte mare, plină de 
cărţi care, nemaiincapând pe rafturi, erau aşezate în 
teancuri pe la colţuri sau în jurul bibliotecilor. Patul era în 
centrul camerei şi acolo, sprijinit pe perne, se afla 
proprietarul casei. Rareori am mai văzut o persoană atât de 
remarcabilă. Chipul care se întoarse spre noi era slăbit, 
acvilin, cu ochi negri, pătrunzători, înfundaţi în orbite care 
ne priveau de sub sprâncene groase, stufoase. Părul şi 
barba îi erau albe, doar că aceasta din urmă avea nişte pete 
ciudate, galbene în jurul gurii. Din mijlocul clăii de păr alb 
se vedea o ţigară şi aerul din cameră era împuţit de mirosul 
închis de fum de ţigară. Când a întins mâna spre Holmes, 
am băgat de seamă că şi mâna era pătată de nicotină. 

— Sunteţi fumător, domnule Holmes? rosti el într-o 
engleză aleasă, cu un uşor accent grav. Vă rog, serviţi o 
ţigară. Dumneavoastră, domnule? Vi le recomand, sunt 
făcute la comanda de Ionides din Alexandria. Îmi trimite o 
mie o dată şi mă tem că la fiecare două săptămâni trebuie 
să fac o nouă comandă. Grav, domnule, foarte grav, dar câte 
plăceri poate avea un bătrân? Tutunul şi munca... asta e tot 
ce mi-a mai rămas. 

Holmes îşi aprinsese o ţigară şi aruncă priviri iscoditoare 
prin cameră. 

— Tutunul şi munca, dar acum doar tutunul, exclamă 
bătrânul. Vai! Ce fatală întrerupere! Cine ar fi prevăzut o 
catastrofă atât de groaznică? Un tânăr atât de valoros! Vă 
asigur că după câteva luni de practică ajunsese un asistent 
remarcabil. Ce părere aveţi despre povestea aceasta, 
domnule Holmes? 

— Încă nu m-am hotărât. 


— Vă voi fi profund îndatorat dacă ne veţi lumina. Pentru 
un biet şoarece de biblioteca invalid ca mine, o astfel de 
lovitura este paralizantă. Parcă nu mai pot gândi. Dar 
dumneavoastră sunteţi un om activ... un om de afaceri. 
Face parte din rutina dumneavoastră zilnică. Vă puteţi 
menţine echilibrul în orice tip de urgenţă. Într-adevăr, 
suntem norocoşi să vă avem de partea noastră. 

Tot timpul cât vorbi profesorul, Holmes s-a plimbat în 
stânga şi-n dreapta, într-o parte a camerei. Am observat că 
fuma cu o rapiditate fantastică. Evident, împărtăşea 
afinitatea gazdei noastre pentru ţigările din Alexandria. 

— Da, domnule, este o lovitură zdrobitoare, relua 
bătrânul. Aceea este magnum opusul meu - teancul acela 
de hârtie de acolo. Este analiza mea asupra documentelor 
găsite în manăstirile copte din Siria şi Egipt, o lucrare care 
va zdruncină din temelii religia actuală. Cu sănătatea mea 
şubreda nu ştiu dacă o să pot să o termin vreodată, acum, 
că asistentul meu a fost luat de lângă mine. Vai de mine, 
domnule Holmes, vai, dar fumaţi mai mult chiar şi decât 
mine. 

Holmes zâmbi. 

— Sunt un cunoscător, aproba el luând o altă ţigară din 
cutie - a patra - şi aprinzând-o cu chiostocul celei pe care 
tocmai o terminase. Nu vă voi obosi pentru că îmi dau 
seama că la momentul crimei eraţi în pat şi nu aveaţi de 
unde să ştiţi ceva. Vreau doar să vă întreb un lucru. Ce 
credeţi că a vrut să spună sărmanul băiat cu ultimele-i 
cuvinte: Profesorul... Ea a fost”? 

Profesorul scutură din cap. 

— Susan este o faţă de la ţară, răspunse el, şi ştiţi şi 
dumneavoastră cât de proşti pot fi cei de acolo. Mă gândesc 
că sărmanul băiat a murmurat câteva cuvinte incoerente, 
iar ea probabil că le-a răstălmăcit şi am ajuns la mesajul 
acesta fără sens. 

— Înţeleg. Nu aveţi o explicaţie pentru tragedia în sine? 


— Poate un accident, poate - între noi fie vorba - o 
sinucidere. Tinerii au problemele lor ascunse... Poate 
necazuri din dragoste de care nu am ştiut niciodată. Este o 
ipoteză mai probabilă decât crima. 

— Şi ochelarii? 

— Ah! Sunt doar un învățăcel... un visător. Nu pot explica 
lucrurile practice ale vieţii. Şi totuşi, prietene, suntem 
conştienţi că provocările dragostei iau nenumărate forme. 
Vă rog, luaţi altă ţigară. Este o plăcere să văd că cineva le 
apreciază într-atât. Un evantai, o mănuşă, ochelari... cine 
ştie ce articol preţuieşte sau e luat ca simbol de un bărbat 
atunci când îşi ia viaţa? Domnul acesta vorbeşte despre 
urme de paşi prin iarbă, dar, în fond, este uşor să te înşeli 
asupra acestui aspect. Cât despre cuţit, poate că a sărit 
departe de corp când sărmanul bărbat a căzut. Poate că 
sunt copilăros, dar mie mi se pare că tânărul Willoughby 
Smith şi-a întâlnit destinul de bunăvoie. 

Holmes păru uimit de teoria ce tocmai fusese expusă şi 
pentru un timp continua să meargă de colo-colo, pierdut în 
gânduri, fumând ţigara după ţigară. 

— Spuneţi-mi, profesore Coram, rosti el într-un final, ce se 
afla în dulapul acela din birou? 

— Nimic pentru hoţi. Acte de-ale familiei, scrisori de la 
sărmana mea soţie, diplome de la universităţile care m-au 
onorat. lată cheia. Puteţi să vă uitaţi şi singur. 

Holmes apuca cheia şi o privi timp de o secundă; apoi i-o 
înapoie. 

— Nu, nu cred că ne-ar ajuta, spuse el. Aş prefera să merg 
în grădina dumneavoastră şi să întorc povestea aceasta pe 
toate părţile. Am câteva remarce despre teoria 
dumneavoastră cu sinuciderea. Ne cerem scuze că v-am 
întrerupt, profesore Coram, şi vă promit că nu vă vom mai 
deranja până după prânz. La ora două vom veni din nou să 
vă raportăm tot ce s-a întâmplat în acest interval. 

Holmes era uşor neatent şi, un timp, am mers tăcuţi pe 
cărarea din grădină. 


— Ai vreun indiciu? am întrebat eu, într-un final. 

— Depinde de ţigările acelea pe care le-am fumat, spuse 
el. Este posibil să mă înşel. 'Ţigările îmi vor demonstra. 

— Dragul meu Holmes, am exclamat eu, cum 
Dumnezeului... 

— Ehei, vei vedea singur. Dacă nu, nu se întâmpla nimic. 
Desigur, mai avem şi indiciul cu opticianul pe care să ne 
bazăm, dar întotdeauna profit de o scurtătură dacă o 
găsesc Ah, iat-o pe bună doamnă Marker! Să vorbim cinci 
minute cu dumneaei, poate ne ajută. 

Am mai observat şi înainte ca Holmes, atunci când vroia, 
era foarte insinuant cu femeile şi foarte repede le câştigă 
încrederea. În jumătate din timpul pe care-l prevăzuse, 
captase încrederea menajerei şi vorbeau de parcă s-ar fi 
cunoscut de ani de zile. 

— Da, domnule Holmes, aveţi dreptate, domnule. Într- 
adevăr fumează îngrozitor de mult. Toată ziua şi câteodată 
toată noaptea, domnule. Am văzut într-o dimineaţă camera 
aceea... vai, domnule, aţi fi crezut că este ceata londoneză! 
Săracul, tânărul domn Smith, şi dumnealui era fumător, dar 
nu chiar ca profesorul. Sănătatea lui... ei, nu ştiu dacă e mai 
bună sau mai rea din cauza fumatului. 

— Da, spuse Holmes, dar diminuează apetitul. 

— Asta nu ştiu, domnule. 

— Presupun că de-abia dacă mănâncă ceva. 

— Mmm, depinde. Asta nu pot să spun sigur. 

— Pot să pun pariu că nu a servit micul dejun azi 
dimineaţă şi nici nu va prânzi după câte ţigări l-am văzut 
fumând. 

— Ei bine, domnule, aici nu aţi nimerit-o, pentru că, 
întâmplător, azi-dimineaţă a mâncat chiar foarte mult. Nu 
ştiu când l-am mai văzut mâncând atât şi pentru prânz a 
comandat o porţie mare de cotlete. Şi eu sunt uimită pentru 
că de ieri, de când am intrat în camera aceea şi l-am văzut 
pe tânărul domn Smith zăcând pe podea, n-am putut nici să 


mă uit la mâncare. Ei, sunt tot felul de oameni pe lume, iar 
profesorul nu a permis că aşa ceva să-i strice apetitul. 

Toată dimineaţa am pierdut vremea prin grădină. Stanley 
Hopkins se dusese în sat să cerceteze în amănunt nişte 
zvonuri despre o femeie ciudată care fusese văzută în 
dimineaţa trecută de nişte copii pe strada Chatham. Cât 
despre prietenul meu, toată energia părea să-l fi părăsit. 
Niciodată nu l-am văzut atât de puţin entuziasmat de un 
caz. Chiar şi vestea adusă de Hopkins că a găsit copiii şi că 
fără îndoiala au văzut o femeie care corespundea descrierii 
făcute de Holmes şi purta ochelari de vedere sau pincenez, 
nu a reuşit să-i trezească câtuşi de puţin interesul. Mai 
atent a fost când Susan, care ne-a servit prânzul, ne-a 
informat că ea crede că domnul Smith făcuse o plimbare 
ieri-dimineaţa şi că s-a întors cu doar o jumătate de oră 
înainte de a avea loc tragedia. Personal, nu mi-am dat 
seama de implicaţiile acestui incident, dar Holmes îl 
adăugase cu siguranţă la planul pe care şi-l formase în 
minte. Deodată sari de pe scaun şi se uita la ceas. 

— E ora două, domnilor, anunţă el. Trebuie să mergem sus 
să vorbim cu prietenul nostru profesorul. 

Bătrânul tocmai terminase de prânzit şi farfuria goală cu 
siguranţă demonstra apetitul de care vorbise menajera lui. 
Într-adevăr, era o figură ciudată cea care se întoarse spre 
noi cu părul alb şi ochi pătrunzători. Eterna ţigara ardea în 
gură. Fusese îmbrăcat şi stătea într-un scaun cu rotile, 
lângă foc. 

— Aşadar, domnule Holmes, aţi reuşit să rezolvaţi 
misterul? 

Întinse tovarăşului meu o cutie mare de ţigări de pe masa 
de lângă el. Holmes întinse mâna în acelaşi moment şi, 
ciocnindu-se, au vărsat cutia. limp de un minut sau două 
am stat toţi în genunchi încercând să adunăm ţigările 
împrăştiate prin locuri imposibile. Când m-am ridicat din 
nou am văzut că ochii lui Holmes luceau şi obrajii erau plini 


de culoare. Doar în momente de criza am mai văzut aceste 
simptome. 

— Da, răspunse el, l-am rezolvat. 

Eu şi Stanley Hopkins îl priveam uimiţi. Un fel de rânjet 
tremurat apăru pe chipul sfrijit al profesorului. 

— Chiar aşa! În grădină? 

— Nu, aici. 

— Aici! Când? 

— Chiar acum. 

— Desigur, glumiţi, domnule Sherlock Holmes. Mă obligaţi 
să vă atenţionez că este o problemă mult prea serioasă ca 
să fie abordată de aşa natură. 

— Am realizat şi am testat fiecare verigă din argumentul 
meu, profesore Coram, şi sunt sigur că sunt reale. Încă nu 
sunt în măsură să spun care au fost motivele 
dumneavoastră sau exact ce rol aţi jucat în această afacere 
stranie. Poate că o voi auzi chiar din gura dumneavoastră în 
câteva minute. Între timp, voi reconstitui ce s-a întâmplat, 
în locul dumneavoastră, ca să ştiţi ce informaţii îmi lipsesc. 
Ieri, o doamnă a intrat în biroul dumneavoastră. Venise cu 
intenţia de a lua anumite documente din biroul 
dumneavoastră. Avea propria cheie. Am avut ocazia s-o 
examinez pe a dumneavoastră şi nu am găsit acea 
decolorare uşoară pe care ar fi produs-o zgârietura pe lac. 
Prin urmare, nu i-aţi fost complice şi, din dovezi, îmi dau 
seama că a venit fără ca dumneavoastră să ştiţi că să vă 
fure. 

Profesorul scoase fumul pe gură. 

— Este foarte interesant şi instructiv, spuse el. Nu mai 
aveţi nimic de adăugat? Dacă v-aţi dat seama de femeie 
până la acest punct, sigur puteţi să-mi spuneţi ce s-a ales de 
ea. 

— Voi încerca. În primul rând, a fost surprinsă de 
secretarul dumneavoastră şi l-a înjunghiat ca să poată fugi. 
Înclin să cred că această catastrofă este un accident 
nefericit pentru că sunt convins că doamna nu avea nici o 


intenţie să provoace o rană atât de gravă. Un asasin nu vine 
neînarmat. Îngrozita de ceea ce a făcut, a fugit disperată de 
la tragediei. Din nefericire pentru ea, îşi pierduse 
ochelarii în încăierare şi, fiind foarte mioapă, era de-a 
dreptul neajutorată fără ei. A fugit pe un hol care a crezut 
ea că este cel pe care a venit - ambele erau placate cu 
rogojini de cocos -, dar prea târziu şi-a dat seama că o luase 
pe coridorul greşit şi retragerea îi era blocată. Ce să facă? 
Nu se putea întoarce. Nu putea rămâne acolo unde era. 
Trebuia să continue. Şi a continuat. A urcat pe nişte scări, a 
deschis o uşă şi s-a trezit în camera dumneavoastră. 

Bătrânul stătea cu gura deschisă şi-l privea fix pe Holmes. 
Pe trăsăturile lui expresive se citeau uimirea şi teamă. 
Atunci, cu un efort, ridică din umeri şi izbucni într-un râs 
fals. 

— "Totul e foarte bine, domnule Holmes, spuse el. Este doar 
o mică hiba în teoria dumneavoastră. Eu eram în cameră şi 
nu am părăsit-o toată ziua. 

— Ştiu asta, profesore Coram. 

— Şi vreţi să-mi spuneţi că aş putea să stau în pat şi să nu- 
mi dau seama că o femeie a intrat în camera mea? 

— N-am spus asta. V-aţi DAT SEAMA! Aţi vorbit cu ea. Aţi 
recunoscut-o. Aţi ajutat-o să fugă. 

Din nou profesorul izbucni într-un râs nervos. Se ridicase 
în picioare şi ochii îi scânteiau ca tăciunii. 

— Sunteţi nebun! strigă el. Vorbiţi tâmpenii. Eu am ajutat- 
o să fugă? Unde este acum? 

— Acolo, spuse Holmes şi arata spre o bibliotecă înalta din 
colţul camerei. 

Bătrânul ridică mâinile în aer, o grimasă trecu peste chipul 
lui furios şi se lăsă pe spătarul scaunului. În acelaşi 
moment, biblioteca spre care arătase Holmes se deschise şi 
o femeie apăru în cameră. 

— Aveţi dreptate! strigă ea cu o voce stranie, cu accent 
străin. Aveţi dreptate! Aici sunt. 


Era murdară de praf şi acoperită de pânze de păianjen de 
pe pereţii ascunzătorii. Şi faţa îi era murdară, dar poate că 
niciodată nu a fost arătoasa pentru că prezenta toate 
caracteristicile fizice prezise de Holmes şi, în plus, o bărbie 
lungă şi hotărâtă. Fiind slab văzătoare şi datorită schimbării 
de la întuneric la lumină, stătea ca trăsnită clipind tot 
timpul ca să-şi dea seama cine suntem. Şi totuşi, în ciuda 
acestor dezavantaje, femeia avea o anumită nobleţe în 
purtare, un rafinament dovedit de bărbia sfidătoare şi capul 
semeţ care era demn de respect şi admiraţie. Stanley 
Hopkins pusese mâna pe braţul ei şi avea de gând s-o ia în 
custodie, dar ea îl îndepărta gentil şi totuşi cu demnitate 
suverană care nu putea fi ignorată. Bătrânul stătea sprijinit 
cu spatele de spătarul scaunului, chipul îi tremura şi o 
privea cu ochi gânditori. 

— Da, domnule, sunt prizonieră dumneavoastră, spuse ea. 
De unde stăteam am auzit tot, am auzit că aţi descoperit 
adevărul. Mărturisesc totul. Eu l-am ucis pe tânărul acela. 
Dar aveţi dreptate când spuneţi că a fost un accident. Nici 
nu ştiam că ţineam un cuţit în mâna; în disperarea mea am 
apucat ce-am nimerit de pe masă şi l-am lovit ca să-mi dea 
drumul. Vă spun adevărul. 

— Doamnă, vorbi Holmes, sunt sigur că acesta este 
adevărul. Mă tem că nu vă este bine. 

Femeia se albise groaznic pe sub dârele de praf de pe 
chip. Se aşeză pe marginea patului, apoi îşi reveni. 

— Am doar puţin timp la dispoziţie, începu ea, dar aş vrea 
să aflaţi adevărul. Sunt soţia acestui bărbat. Nu este englez. 
Este rus. Nu vă voi spune numele lui. 

Pentru prima oară, bătrânul se emoţiona. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Ana! strigă el. 
Dumnezeu să te binecuvânteze! 

Femeia aruncă o privire plină de dispreţ în direcţia 
bărbatului. 

— De ce te-ai agăța cu atâta înverşunare de viaţa aia 
nenorocită a ta, Sergiu? întreba ea. A făcut atâta rău şi nici 


un bine... nici măcar ţie. Oricum, nu voi fi eu motivul pentru 
care viaţa îi va fi curmata, înainte de voinţa lui Dumnezeu. 
Deja am destul pe suflet din momentul în care am călcat 
pragul acestei case blestemate. Dar trebuie să vorbesc 
până nu e prea târziu. Domnilor, am spus că sunt soţia 
acestui bărbat. El avea cincizeci de ani, iar eu eram o 
tânără prostuţă de douăzeci de ani când ne-am căsătorit. 
Era într-un oraş din Rusia, un centru univer... nu voi numi 
locul. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Ana! murmură din nou 
bătrânul. 

— Eram militanţi - revoluționari - nihilişti, înţelegeţi. EL, 
eu şi mulţi alţii. Mult mai târziu au venit vremuri grele, un 
poliţist a fost omorât, mulţi au fost arestaţi, vroiau dovezi şi, 
ca să-şi salveze propria viaţă şi să câştige o recompensă 
mare, soţul meu şi-a trădat propria soţie şi tovarăşii lui. Da, 
toţi am fost arestaţi pe baza mărturiei lui. Unii dintre noi 
am ajuns în închisoare, alţii în Siberia. Eu am fost printre 
cei din urmă, dar nu am fost condamnată pe viaţă. Soţul 
meu a venit în Anglia cu banii lui astfel câştigaţi şi de atunci 
a trăit în tăcere, ştiind foarte bine că dacă frăţia ar fi ştiut 
unde este, în mai puţin de o săptămână s-ar fi făcut 
dreptate. 

Bătrânul întinse o mâna tremurând şi-şi luă o ţigară. 

— Sunt la mila ta, Ana, suspină el. Tu ai fost mereu bună 
cu mine. 

— Încă nu v-am spus tot, reveni ea. Printre tovarăşii din 
oraş, era unul care-mi era prieten drag. Era nobil, altruist, 
iubitor... tot ceea ce nu era soţul meu. Ură violentă. Toţi 
eram vinovaţi - dacă aia era vina -, dar el nu era. Ne scria 
tot timpul încercând să ne convingă să nu alegem acea cale. 
Acele scrisori l-ar fi salvat. L-ar fi salvat şi jurnalul meu în 
care scriam zilnic despre sentimentele mele pentru el şi 
concepţiile fiecăruia dintre noi. Soţul meu le-a găsit şi le-a 
păstrat - şi scrisorile, şi jurnalul. Le-a ascuns şi a încercat 
să scape de tânărul bărbat. Nu a reuşit, dar Alexis a fost 


deportat în Siberia unde acum, în prezent, lucrează într-o 
ocnă. Gândeşte-te la asta, nemernicule, nemernicule; acum, 
acum, în momentul acesta, Alexis, un bărbat de care nu eşti 
demn nici măcar să-i rosteşti numele, munceşte şi trăieşte 
ca un sclav şi, cu toate acestea, eu am viaţa ta în mâinile 
mele şi te las liber. 

— Întotdeauna ai fost o femeie nobilă, Ana, murmură 
bătrânul pufăind din ţigară. 

Ea se ridicase în picioare, dar căzu înapoi gemând de 
durere. 

— Trebuie să închei, zise ea. Când mi s-a terminat 
sentinţa, am plecat în căutarea scrisorilor şi a jurnalului 
care mi-ar fi eliberat prietenul dacă le trimiteam 
Guvernului rus. Ştiam că soţul meu venise în Anglia. După 
luni întregi de căutări, am descoperit unde era. Ştiam că 
încă mai are jurnalul pentru că odată, când eram în Siberia, 
am primit o scrisoare de la el în care îmi reproşă şi-mi cita 
pasaje din paginile lui. Şi totuşi eram sigură că, răzbunător 
cum este, niciodată nu mi l-ar fi dat de bunăvoie. Trebuia 
să-l iau eu. Cu acest scop am angajat un detectiv de la o 
firmă de detectivi particulari, care a intrat în casa soţului 
meu ca secretar - era al doilea secretar, Sergiu, cel care a 
plecat în grabă. A descoperit că cheile erau ţinute în dulap 
şi a făcut o copie. N-a vrut să meargă mai departe. Mi-a dat 
un plan al casei şi mi-a spus că întotdeauna înainte de 
amiază, biroul este gol, pentru ca secretarul are treabă aici, 
sus. Aşa că, într-un final, mi-am luat inima în dinţi şi am 
venit să iau chiar eu hârtiile. Am reuşit, dar cu ce preţ! 
Tocmai luasem hârtiile şi încuiam dulapul, când m-a prins 
un tânăr. Îl mai văzusem în dimineaţa aceea. M-am întâlnit 
cu el pe stradă şi l-am întrebat unde locuieşte profesorul 
Coram, neştiind că lucra pentru el. 

— Exact! Exact! exclamă Holmes. Secretarul a venit înapoi 
şi i-a povestit angajatorului sau despre femeia cu care se 
întâlnise. Pe urmă, cu ultima răsuflare a încercat să spună 
că era ea... cea care vorbise cu el. 


— Trebuie să mă lăsaţi să vorbesc, îl opri femeia pe un ton 
sever şi chipul i se schimonosi de durere. După ce bărbatul 
a căzut, am fugit din camera pe uşă greşită şi m-am trezit în 
ta iai soţului meu. A vrut să mă predea. l-am arătat că, 
dacă făcea asta, viaţa lui era în mâinile mele. Dacă mă 
dădea pe mâna legii, eu îl dădeam pe mâna frăţiei. Nu 
doream să trăiesc de dragul meu, dar doream să-mi ating 
scopul. Ştia că aş fi făcut tot ce am spus... ştia că soarta lui 
depindea de a mea. Doar pentru acest motiv m-a ascuns. M- 
a azvârlit în ascunzătoarea aceea întunecata, o ruină din 
vechile timpuri, cunoscută numai de el. A mâncat numai în 
cameră şi aşa mi-a dat mie o parte din mâncarea lui. Ne-am 
înţeles că atunci când pleacă poliţia din casă, eu voi ieşi 
noaptea şi nu mă voi mai întoarce. Dar, cumva, v-aţi dat 
seama de planurile noastre. 

Scoase de la sân un pachet mic. 

— Acestea sunt ultimele mele cuvinte, spuse ea. Aici este 
pachetul care-l va salva pe Alexis. Vi-l încredinţez pentru că 
onoraţi şi iubiţi dreptatea. Luaţi-l! Îl veţi duce la Ambasada 
Rusiei. Acum mi-am terminat treaba şi... 

— Opriţi-o! strigă Holmes. 

Sări în partea cealaltă a camerei şi-i smulse din mâna o 
sticluţă. 

— Prea târziu... rosti ea alunecând pe pat. Prea târziu! Am 
înghiţit otrava înainte de a ieşi din ascunzătoare. Îmi vâjâie 
capul! Mă duc! Vă rog, domnule, nu uitaţi de pachet! 

— Un caz simplu şi totuşi, în multe privinţe, instructiv, 
remarca Holmes pe când ne întorceam în oraş. De la bun 
început totul s-a învârtit în jurul ochelarilor. Dacă nu am fi 
avut norocul că mortul să-i fi luat, nu ştiu dacă am fi 
rezolvat vreodată cazul. Mi-a fost foarte clar, judecând după 
puterea lentilelor, ca acela care purta ochelarii trebuie să fi 
fost aproape orb şi în lipsa lor ar fi fost complet neajutorat. 
Când aţi vrut să mă faceţi să cred că a mers pe o fâşie 
îngusta de iarbă fără să facă nici măcar un pas greşit, am 
spus, dacă vă amintiţi, că ar fi fost o performanţă 


remarcabilă. În cazul meu, am considerat că ar fi fost 
imposibil, excepţie făcând cazul că ar avea o a doua 
pereche de ochelari. Aşadar, am fost nevoit să iau în 
consideraţie ipoteza că ar fi rămas în casă. Când am văzut 
cât de asemănătoare sunt cele două holuri, mi-am dat 
seama cât de uşor ar fi putut greşi şi, în acest caz, era 
evident că a intrat în camera profesorului. Prin urmare, am 
fost extrem de atent la orice detaliu care ar fi susţinut 
această teorie şi am examinat cu grijă camera căutând 
orice ar fi putut fi o ascunzătoare. Covorul părea continuu 
şi bine fixat, aşa că am eliminat ideea unui chepeng. Ar fi 
putut foarte bine să fie o firidă în spatele cărţilor. După cum 
ştiţi, asemenea lucruri sunt obişnuite în vechile biblioteci. 
Am observat că erau cărţi puse în teancuri pe podea, peste 
tot în afară de acea bibliotecă care era liberă. Atunci, aceea 
trebuie să fie uşa. Nu am văzut urme după care să mă 
ghidez, dar covorul avea o culoare cenuşie, lucru care 
putea îndemna spre o examinare. Prin urmare, am fumat 
multe ţigări din acelea excelente şi am scuturat scrumul în 
fata bibliotecii suspecte. A fost un truc simplu, dar extrem 
de eficient. După aceea am coborât şi, în prezenţa ta, 
Watson, am insinuat că profesorul Coram a început să 
mănânce mai mult, lucru la care ne-am fi aşteptat dacă 
hrănea şi o a doua persoană, dar nu ai înţeles aluziile mele. 
Apoi am urcat din nou în cameră şi vărsând cutia cu ţigări 
pe jos, am obţinut o privelişte excelentă asupra podelei şi 
am văzut foarte clar, după urmele de pe scrumul de la 
ţigara, ca în absenţa noastră prizoniera ieşise din 
ascunzătoare. Aşadar, Hopkins, iată-ne la Charing Cross şi 
te felicit pentru rezolvarea cu succes a acestui caz. Fără 
îndoiala, te duci la sediu. Watson, cred că noi doi vom 
merge împreuna până la Ambasada Rusiei. 

XII. Aventura de la Abbey Grange. 

Într-o dimineaţă geroasă din iarnă lui '97 m-am trezit 
simțind că cineva mă mişcă de umăr. Era Holmes. 
Lumânarea pe care o avea în mână proiecta lumina pe 


chipul său agitat, înclinat spre mine, şi a fost suficient să-l 
văd ca să-mi dau seama că s-a întâmplat ceva rău. 

— Scoală, Watson, haide! îmi strigă. N-avem timp de 
pierdut. Nici un cuvânt! Îmbracă-te şi vino! 

Zece minute mai târziu mergeam amândoi într-o maşină, 
care înainta zgomotoasă pe străzile liniştite care duc spre 
gara Charing Cross. Începuseră să apară zorii unei dimineţi 
de iarnă şi vedeam confuz, din când în când, silueta câte 
unui muncitor matinal care traversa, nedesluşit şi estompat, 
irizanta ceaţă a Londrei. Holmes mergea în linişte, bine 
încotoşmănit în pardesiul său gros, iar eu eram bucuros că 
mă îmbrăcasem bine căci aerul era foarte rece; nici eu şi 
nici el nu luasem micul dejun. Până să ajungem la gară am 
băut puţin ceai cald, apoi ne-am ocupat locurile în trenul de 
Kent, unde ne-am încălzit puţin, cât Holmes să poată vorbi 
iar eu să ascult. Holmes scoase din buzunar o scrisoare şi o 
citi cu voce tare: „Ferma Abbey, Marsham, Kent 3:30 A. M. 

Dragă domnule Holmes, V-aş fi foarte recunoscător dacă 
m-aţi ajuta de urgenţă într-un caz care promite să fie 
extraordinar. Este vorba de specialitatea dumneavoastră. În 
afară de faptul că o voi elibera pe doamnă, voi avea grijă să 
păstrez totul exact aşa cum am găsit, dar vă rog să nu 
întârziaţi nici o clipă, căci este dificil să-l las aici pe sir 
Eustace. 

Al dumneavoastră, Stanley Hopkins” 

— De şapte ori a apelat la mine Hopkins, şi în toate cele 
şapte ocazii a rezultat că cererile sale erau întemeiate, zise 
Holmes. Cred că toate cazurile sale figurează deja în 
colecţia ta şi trebuie să recunosc, Watson, că abilitatea pe 
care o demonstrezi în colecţionarea cazurilor compensează 
mare parte din ceea ce eu regret în povestirile tale. 
Nefastul tău obicei de a privi totul din punct de vedere al 
interesului pentru povestire, în loc de a-l considera ca un 
exerciţiu ştiinţific, a făcut să se piardă ceea ce ar fi putut 
constitui o serie instructivă şi chiar clasică de expuneri 
demonstrative. Dumneata treci repede peste lucruri de 


maximă abilitate şi fineţe pentru a face legături între detalii 
senzaţionale capabile să excite, dar care nu-l pot instrui pe 
cititor. 

— De ce nu le scrii dumneata? îi răspunsei cu oarecare 
asprime. 

— Am s-o fac, dragă Watson, am s-o fac. În prezent, aşa 
cum ştii, sunt destul de ocupat, dar am în intenţie să-mi 
consacru anii bătrâneţii compunerii unei cărţi care va 
concentra într-un singur volum toată arta detectivistă. 

— Revenind la oile noastre, crezi că sir Eustace e mort. 

— Eu aşa cred. Felul în care Hopkins şi-a redactat 
scrisoarea demonstrează o mare nervozitate, deşi nu este 
un om emotiv. Da, deduc că s-a procedat cu violenţă şi că 
păstrează cadavrul ca să putem să-l examinăm. Dacă ar fi 
fost vorba de o simplă sinucidere, Hopkins nu m-ar fi 
chemat. Menţiunea pe care o face că o va lăsa liberă pe 
doamnă, pare să indice că aceasta a fost închisă cu cheia în 
cameră în timp ce avea loc tragedia. Ne mişcăm într-o lume 
elegantă, Watson: hârtie de lux cu monogramă, un scut, 
adresă pitorească. Cred că prietenul Hopkins va fi la 
înălţimea faimei sale iar noi vom petrece o dimineaţă 
interesantă. Crima s-a petrecut în noaptea de ieri, înainte 
de ora douăsprezece. 

— Cum ai aflat? 

— Am consultat mersul trenurilor şi am calculat timpul. A 
trebuit să fie chemată poliţia locală, iar aceasta să ia 
legătura cu Scotland Yard-ul. Hopkins este cel care a luat 
legătura, iar la rândul său a trebuit să trimită după mine. 
Toate astea ia foarte bine o jumătate de noapte. În fine, deja 
suntem la gara Chislehurst şi în scurt timp ne vom lămuri. 

După un drum de patru kilometri cu maşina, pe străzi 
înguste şi întortocheate, ajungem la poarta exterioară a 
parcului, care ne-a fost deschisă de bătrânul paznic al 
pavilionului, pe al cărui chip speriat se reflectă un mare 
dezastru. Drumul de acces la palat traversa un parc 
magnific, printre ulmi bătrâni, şi ajungea la o construcţie 


măruntă şi foarte întinsă, cu o colonadă în partea din faţă, 
în stilul arhitectului Palladio. Corpul central al edificiului 
era foarte vechi, fiind acoperit cu iederă; dar vastele 
ferestre arătau că se efectuaseră modificări în timpurile 
moderne, iar una dintre aripi părea nou-nouţă. Chipul 
tânăr, vioi, plin de viaţă al inspectorului Stanley Hopkins se 
înfruntă cu noi în poartă, care era deschisă. 

— Domnule Holmes, mă bucur mult că aţi venit. În acelaşi 
timp, sunt fericit că vă văd domnule Watson. Dar, ca să fiu 
cinstit, dacă ştiam nu vă mai deranjam, căci, după ce femeia 
şi-a revenit în fire, ne-a dat o declaraţie atât de clară că nu 
ne mai rămâne mare lucru de verificat. Vă amintiţi de 
banda de spărgători de case din Lewisham? 

— Care, cea a celor trei Randalls? 

— Întocmai; tatăl şi cei doi fii. E mâna lui. Nu încape nici o 
îndoială. Se împlinesc cincisprezece zile de când au lucrat 
ceva în Sydenham şi au fost văzuţi; semnalmentele 
corespund. E vorba de mult sânge rece ca să dai atât de 
repede şi de aproape altă lovitură; de data asta nu am nici o 
îndoială că este vorba de această bandă. Şi acum e caz de 
spânzurătoare. 

— De vreme ce sir Eustace e deja mort? 

— Da; i-au crăpat craniul cu propriul vătrai. 

— Este vorba într-adevăr de sir Eustace Brackenstall, aşa 
cum mi-a spus şoferul? 

— Exact. Unul dintre cei mai bogaţi oameni din Kent. Lady 
Brackenstall este în camera de zi. Sărăcuţa de ea! A trecut 
printr-o încercare înspăimântătoare. Când am văzut-o 
prima dată era mai mult moartă. Cred că ar fi mai bine să 
staţi de vorbă cu ea şi să ascultați din gura ei cum s-au 
petrecut faptele. După aceea vom merge şi vom examina 
împreună sufrageria. 

Lady Brackenstall nu era o femeie obişnuită. Rareori am 
văzut o femeie atât de graţioasă, de feminină, cu un chip 
atât de frumos. Era blondă, cu un păr ca aurul şi ochi 
albaştri; tenul său avea, fără îndoială, o culoare perfectă, în 


armonie cu celelalte calităţi, dar acea încercare dureroasă 
prin care trecuse îi dăduse o nuanţă palidă. Durerea sa era 
atât fizică cât şi mentală, căci avea deasupra unui ochi un 
cucui oribil, vineţiu, pe care subreta sa, femeie cu o statură 
impunătoare şi un chip sever, îl tampona asiduu cu apă şi 
oţet. Femeia zăcea epuizată, răsturnată pe o canapea, dar 
privirea-i iute şi iscoditoare, pe care şi-o îndreptă spre noi, 
văzându-ne că intrăm în cameră, ca şi vivacitatea expresivă 
a trăsăturilor ei frumoase, ne-a dat să înţelegem că 
inteligenţa şi valoarea ei nu fuseseră periclitate de teribila 
încercare la care fusese supusă. Era îmbrăcată într-un 
capot lung, albastru cu argintiu, iar pe scaunul care se afla 
lângă ea, atârna o rochie de seară acoperită cu paiete. 

— Domnule Hopkins, v-am spus deja tot ce s-a întâmplat, 
zise cu un accent de supărare. N-aţi putea să-i informaţi 
dumneavoastră? Mă rog, dacă apreciaţi că e necesar, am să 
le relatez şi acestor domni ce s-a întâmplat. Nu aţi fost încă 
în sufragerie? 

— Am socotit că ar fi mai bine să vă asculte mai întâi pe 
dumneavoastră. 

— Voi fi foarte bucuroasă când se va termina totul. Mă 
terorizează faptul că e mort şi că se află încă aici. 

O trecu un fior şi îşi ascunse faţa pentru o clipă între 
palme. Făcând acest gest, mâneca largă a capotului îi lăsă 
descoperit antebraţul. Holmes scoase o exclamaţie. 

— Aveţi şi alte răni, doamnă? Ce este asta? 

Două pete de un roşu aprins se distingeau pe unul din 
braţe, alb şi subţire. Ea îl acoperi cu repeziciune. 

— Nu e nimic. Asta nu are legătură cu oroarea din noaptea 
trecută. Vă voi povesti tot ce ştiu, dacă împreună cu colegul 
dumneavoastră veţi lua loc. Sunt soţia lui sir Eustace 
Brackenstall. Sunt căsătorită cu el de circa un an. Presupun 
că nu are rost să vă ascund că nu aveam o căsnicie fericită. 
Dacă aş nega acest lucru, vi l-ar spune vecinii noştri. Poate 
că vina a fost şi a mea. Am crescut într-un mediu mai liber şi 
mai puţin convenţional din Australia de Sud şi acest mod de 


viaţă englez, cu atenţiile şi meticulozităţile sale, nu se 
potriveşte cu firea mea. Dar cauza principală o constituie 
un fapt pe care îl cunoaşte toată lumea: sir Eustace era un 
beţiv inveterat. A trăi o singură oră cu un astfel de om este 
dezagreabil. Vă puteţi face o idee ce înseamnă pentru o 
femeie, sensibilă şi elevată, să se vadă legată de el zi şi 
noapte? A considera 0 astfel de căsătorie ca viabilă este un 
sacrilegiu, o crimă, o mojicie. Vă asigur că aceste legi ale 
dumneavoastră reprezintă un blestem pentru ţară. 
Dumnezeu nu va permite mult timp un asemenea blestem. 

Pentru o clipă se ridică în capul oaselor, obrajii i se 
îmbujorară şi ochii îi străfulgerară de sub teribilul cucui pe 
care îl avea într-o sprânceană. Dar mâna fermă şi 
mângâietoare a severei subrete, îi reaşeză capul pe o pernă 
mare, şi acea furie de ură se estompă într-un suspin 
pătimaş. În cele din urmă, lady Brackenstall continuă: 

— Vă voi explica ce s-a întâmplat azi-noapte. Probabil ştiţi 
că servitorii din această casă dorm în aripa modernă a 
clădirii. Acest corp central se compune din camere în care 
stăm noi, o bucătărie în spate şi un dormitor deasupra. 
Subreta mea, Teresa, doarme într-o cameră care se află 
deasupra dormitorului meu. Nu mai există nimeni în 
această parte a casei şi nici un zgomot nu i-ar putea alarma 
pe cei care se află în aripă mai îndepărtată. Tâlharii trebuie 
să fi cunoscut aceste detalii, căci altfel nu ar fi acţionat aşa 
cum au acţionat... Sir Eustace s-a retras cam pe la zece şi 
jumătate. Servitorii plecaseră în camerele lor. Doar subreta 
mea nu se culcase: rămâne în camera sa de la etajul întâi, 
cât timp am nevoie de serviciile ei. Am rămas până la 
unsprezece în această cameră, cufundată în lectura unei 
cărţi. Apoi, înainte de a urca la etajul următor, am trecut să 
văd dacă totul este în ordine. Eu aveam obiceiul să fac acest 
lucru căci, aşa cum v-am explicat, nu se putea avea 
încredere în sir Eustace. Am fost la bucătărie, m-am uitat în 
cămară, în camera puştilor, în cea cu biliarde, în salon, şi, în 
sfârşit, în sufragerie. Fereastra de aici e mare, de tipul aşa- 


numitelor ferestre franţuzeşti. În realitate o uşă prin care 
se iese în grădină. Ţineam în mână sfeşnicul din camera 
mea cu lumânarea aprinsă, şi, la lumina ei am zărit, în 
spatele primului bărbat, pe încă doi, în momentul în care 
încercau să intre. M-am dat înapoi, dar individul s-a repezit 
spre mine. M-a prins mai întâi de încheietura mâinii, apoi 
de gât. Am deschis gura ca să ţip, dar m-a lovit cu 
sălbăticie, cu pumnul, în arcadă şi m-a trântit la pământ. 
Cred că mi-am pierdut cunoştinţa timp de câteva minute, 
fiindcă atunci când mi-am revenit am văzut că smulseseră 
şnurul clopoţelului şi mă legaseră cu el strâns de jilţul ce se 
afla în capătul mesei din sufragerie. Eram legată atât de 
strâns încât nici nu mă puteam mişca. lar batista cu care 
îmi astupaseră gura mă împiedica să scot vreun sunet. 
Chiar în acea clipă nefericitul meu soţ a intrat în cameră. 
Era clar că auzise zgomote suspecte şi că venise pregătit 
pentru scena care i se înfăţişa acum înaintea ochilor. Era 
doar în cămaşă şi ţinea în mână bastonul său preferat. L-a 
atacat pe unul dintre agresori, dar celălalt (bătrânul) s-a 
aplecat, a înşfăcat vătraiul şi l-a lovit cumplit, când i-a 
trecut prin faţă. A căzut la pământ fără să scoată un geamăt 
şi a rămas nemişcat. Am leşinat din nou, dar şi de data 
aceasta am rămas doar câteva minute în nesimţire. Când 
am deschis ochii am văzut că luaseră din dulap serviciul de 
argint şi goliseră o sticlă cu vin. Fiecare dintre ei avea câte 
un pahar în mână. V-am mai spus, nu-i aşa? că unul dintre ei 
era bătrân, purta barbă, iar ceilalţi erau tineri şi imberbi. 
Puteau fi luaţi drept un tată cu cei doi fii ai săi. Au discutat 
între ei în şoaptă. Apoi s-au apropiat de mine şi au verificat 
dacă eram bine legată. În cele din urmă au plecat închizând 
fereastra. Am întârziat vreun sfert de oră până să scap de 
batista din gură. Când am reuşit, ţipetele mele au făcut-o pe 
cameristă să-mi vină în ajutor. Imediat au venit şi restul 
servitorilor şi am anunţat poliţia locală, care a luat 
numaidecât legătura cu Londra. Domnilor, asta e tot ce pot 


să vă spun şi cred că nu va trebui să repet o întâmplare atât 
de dureroasă. 

— Mai aveţi vreo întrebare, domnule Holmes? zise 
Hopkins. 

— Nu vreau să abuzez de răbdarea şi nici de timpul 
doamnei Brackenstall, spuse Holmes. Dar mi-ar place să 
ascult întâmplările la care aţi asistat dumneavoastră. 

Şi zicând acestea, Holmes privi spre cameristă. Aceasta 
spuse: 

— I-am văzut pe acei bărbaţi înainte de a intra în casă. 
Stăteam în faţa ferestrei dormitorului meu şi am zărit la 
lumina lunii trei bărbaţi care se aflau mai departe, lângă 
poarta de la intrare, dar în acea clipă nu le-am dat 
importanţă. A trecut mai bine de o oră şi, deodată, am 
auzit-o pe stăpâna mea ţipând, am coborât în fugă şi am 
văzut-o legată, cum dânsa v-a povestit deja, iar pe stăpân 
trântit la pământ cu creierii împrăştiaţi peste tot, într-o 
baltă de sânge. Era o privelişte care putea să aducă pe 
orice femeie în pragul nebuniei; să te vezi legată şi cu 
rochia stropită cu sânge; dar domnişoarei Mary Fraser din 
Adelaide nu i-a lipsit niciodată curajul, şi doamna 
Brackenstall de la Abbey Grance nu şi-a uitat niciodată 
vechiul ei fel de a fi. Dumneavoastră domnilor i-aţi pus deja 
destule întrebări şi acum ea se va retrage în camera ei 
împreună cu 'leresa, care o iubeşte de atâta timp, pentru a 
se putea odihni, căci are atâta nevoie de linişte. 

Teresa o luă de mijloc pe stăpâna sa cu o tandreţe maternă 
şi o conduse afară din încăpere. 

— A fost în serviciul ei toată viaţa, spuse Hopkins. A 
îngrijit-o de pe când era copil, s-a mutat cu ea în Anglia, 
după ce au părăsit Australia cu vreun an şi jumătate în 
urmă. O cheamă Teresa Wright şi cameriste de talia ei nu se 
mai găsesc în ziua de azi. La noi, domnule Holmes, la noi! 

De pe faţa expresivă a lui Holmes dispăruse viul interes de 
care dăduse semne înainte, şi înţelese că acest caz îşi 
pierduse farmecul, pierzându-şi misterul. Mai rămânea 


doar să opereze o arestare. Dar ce amestec aveau cei trei 
răufăcători ca să-şi murdărească mâinile cu ei? Un medic 
specialist, serios şi doct, care află că a fost chemat pentru a 
vindeca un caz de pojar, ar încerca acel plictis pe care eu l- 
am citit în ochii prietenului meu. Totuşi, ceea ce a văzut în 
sufrageria de la Abbey Grange a fost destul de ieşit din 
comun pentru a-i atrage atenţia şi a-i deştepta interesul 
care acum se destrăma. 

Sufrageria era o încăpere foarte spațioasă şi înaltă, cu 
tavanul din stejar frumos lucrat, cu lambriuri tot din stejar 
şi cu o splendidă expoziţie de capete de cerbi şi de arme 
vechi etalate pe toţi pereţii. Vis-r-vis de uşă se afla fereastra 
franţuzească despre care s-a vorbit deja. Trei ferestre mai 
mici situate la dreapta umpleau camera cu razele unui 
soare rece de iarnă. La stânga se afla un şemineu mare şi 
adânc cu o consolă de stejar masiv. Lângă şemineu se afla 
un jilţ greu de stejar cu fundul din stinghii. Prin spaţiile 
dintre stinghii era trecut un şnur stacojiu, legat de ambele 
capete ale ultimei stinghii prinse pe picioarele jilţului. 
Eliberând-o pe stăpână, şnurul se slăbise, dar nodurile cu 
care fusese legat de jilţ rămăseseră intacte. Aceste 
amănunte nu ne-au atras atenţia până mai târziu, căci 
gândurile noastre erau în întregime concentrate asupra 
obiectului groaznic care se afla întins pe pielea de tigru din 
faţa şemineului. Acesta era cadavrul unui bărbat înalt, bine 
făcut, de vreo patruzeci de ani. Zăcea pe spate, cu faţa în 
sus şi cu dinţii săi albi strălucind în barba scurtă şi neagră. 
Avea mâinile încleştate pe baston şi le ţinea deasupra 
capului. Chipul său măsliniu, cu trăsături frumoase, 
bărbăteşti, era convulsionat într-un spasm de ură 
răzbunătoare, dându-i o expresie demoniacă. E limpede că 
se afla în pat când auzise zgomote, căci purta o cămaşă de 
noapte brodată, elegantă şi avea picioarele goale. Capul, 
era sfărâmat şi toată încăperea stătea mărturie sălbăticiei 
loviturii care-l omorâse. Lângă el se afla vătraiul care se 


îndoise în urma impactului. Holmes examină vătraiul şi 
efectul cumplit pe care îl produsese 

— Bătrânul Randall ăsta trebuie să fie un, om cu o forţă 
herculeană. 

— Da, răspunse Hopkins. Am câteva date despre individ şi 
am luat măsurile necesare. 

— Vă va fi uşor să-l prindeţi. 

— Foarte uşor. De mai multă vreme îl căutăm şi se zvonise 
că a fugit în America. Acum că ştiu că banda se află aici nu 
văd cum ar putea să ne mai scape. Am anunţat deja toate 
porturile şi înainte de căderea nopţii se va oferi o 
recompensă. Ceea ce eu nu reuşesc să înţeleg este motivul 
pe care l-au avut să comită o astfel de barbarie ştiind că 
doamna îi va descrie şi că noi îi vom identifica imediat după 
această descriere. 

— Întocmai. Logic mi se părea s-o fi asasinat şi pe doamna 
Brackenstall. 

— Poate nu şi-au dat scama că ea îşi revenise din leşin, am 
intervenit eu. 

— Asta se prea poate. Văzând-o leşinată, n-au mai omorât- 
0. Ce puteţi să-mi spuneţi, domnule Hopkins, despre acest 
nenorocit care zace aici? Cred că am auzit despre el lucruri 
ciudate. 

— Când nu era beat avea un suflet bun, dar odată ce se 
îmbăta devenea un diavol, sau mai bine zis când era doar 
ameţit, căci rareori se întâmpla ca beţia lui să fie completă. 
În acele clipe părea că avea în el spiritul răului şi era 
capabil de orice. După câte am auzit, în ciuda bogăției şi a 
titlurilor sale, acest om a fost de multe ori pe punctul de a 
avea de-a face cu noi. Se zvonise că odată a turnat gaz pe 
un câine şi apoi i-a dat foc (şi pentru ca scandalul să fie şi 
mai mare alesese câinele soţiei lui). Incidentul a fost 
aplanat cu greu. Altădată, a aruncat cu o garafă în 
cameristă, în Teresa Wright. Asta i-a adus neplăceri. În 
concluzie, fie vorba între noi, casa asta va fi mult mai veselă 
fără el. La ce vă uitaţi? 


Holmes îngenunchease şi cerceta cu mare atenţie nodurile 
şnurului stacojiu cu care fusese legată doamna. În 
continuare, examină în amănunţime capătul unde fusese 
rupt şi destrămat şnurul, când hoţul îl smulsese dintr-o dată 
pentru a se folosi de el. 

— Când au smuls şnurul acesta, trebuie să fi răsunat 
foarte zgomotos clopoţelul în bucătărie, comentă Holmes. 

— Nimeni nu l-ar fi putut auzi. Bucătăria se afla în spate. 

— Şi de unde ştia hoţul că n-o să-l audă nimeni? Cum de a 
îndrăznit să tragă de şnurul unui clopoțel cu atâta curaj? 

— Întocmai, domnule Holmes, întocmai. Aţi pus aceeaşi 
problemă pe care cu mi-o pun întruna. Nu încape nici o 
îndoială că acest individ cunoştea casa şi obiceiurile ei. Ştia 
precis că servitorii se culcaseră, deşi era relativ devreme şi 
că era imposibil ca să audă cineva clopoţelul din bucătărie. 
În consecinţă, trebuie să fi fost în combinaţie cu unul dintre 
servitori. Asta este limpede. Dar sunt opt servitori şi toţi au 
recomandări favorabile. 

— Aflându-se toţi în aceeaşi situaţie, ai putea bănui-o pe 
servitoarea în care stăpânul a aruncat cu garafa, spuse 
Holmes. Dar asta ar presupune o trădare faţă de stăpâna 
pentru care această femeie are o mare afecţiune. Bine, ăsta 
e un amănunt minor şi când îl veţi prinde pe Randall mai 
mult ca sigur că nu veţi avea dificultăţi în a-i descoperi 
complicii. Relatarea doamnei pare coroborată, dacă era 
nevoie de aşa ceva, cu toate detaliile pe care le cunoaştem. 

Holmes se duse la fereastra franceză şi o deschise. 

— Aici nu se văd urme, iar pământul e tare ca fierul şi nu 
ne putem aştepta să descoperim ceva. Văd că lumânările de 
pe consolă au fost aprinse. 

— Aşa este. Hoţii s-au mişcat la lumina acestor lumânări şi 
la cea de la sfeşnicul din dormitorul doamnei. 

— Şi ce au furat? 

— Nu mare lucru; doar câteva obiecte de argint, care se 
aflau în servantă. Doamna Brackenstall e de părere că 
moartea lui sir Eustace le-a produs tâlharilor o asemenea 


impresie încât au renunţat să fure tot din casă, cum ar fi 
făcut în alte împrejurări. 

— Fără îndoială. Totuşi, după cum am înţeles, au băut câte 
un pahar de vin. 

— Ca să-şi calmeze nervii. 

— Da. Cred că n-a atins nimeni cele trei pahare care se 
află pe servantă. 

— Nimeni; şi sticla este aşa cum am lăsat-o eu. 

— Să ne aruncăm o privire. Oh, dar ce e asta? 

Deci cele trei pahare se aflau unul lângă altul, toate trei 
aveau urme de vin, dar numai în unul erau şi resturi de 
floare. Lângă pahare se află sticla plină pe trei sferturi, iar 
lângă sticlă un dop lung şi îmbibat cu vin. Aspectul dopului 
şi praful de pe sticlă demonstrează că asasinii degustaseră 
un vin deosebit. 

Pe chipul lui Holmes se observă o schimbare, îşi pierduse 
expresia dezinteresată şi din nou ochii săi pătrunzători şi 
adânci se aprinseseră de flacăra unui viu interes. Luă dopul 
şi îl examină îndeaproape. 

— Cum au reuşit să-l scoată? întrebă. 

Hopkins arătă cu degetul un sertar întredeschis în care se 
aflau câteva feţe de masă şi un tirbuşon mare. 

— Doamna Brackenstall a spus că au folosit tirbuşonul? 

— Nu. Îmi amintesc că în momentul în care au deschis 
sticla, doamna era leşinată. 

— Da, desigur. Dar în realitate acest tirbuşon nu a fost 
folosit. Dopul a fost scos cu un tirbuşon de buzunar, de la un 
briceag, şi nu avea mai mult de patru centimetri. Dacă vă 
uitaţi cu atenţie, în partea de sus a dopului, veţi vedea că 
înainte de a reuşi să-l scoată au băgat de trei ori tirbuşonul 
în el. N-au reuşit să-l străpungă de la un capăt la altul cum 
ar fi făcut-o cu celălalt tirbuşon mai lung, cu care ar fi scos 
dopul dintr-o singură încercare. Când îl veţi prinde pe acel 
individ, veţi vedea că are un briceag la fel ca acela descris 
mai sus. 

— Minunat! spuse Hopkins. 


— Dar vă mărturisesc că mă intrigă aceste pahare. Nu ne- 
a spus doamna Brackenstall că i-a văzut bând pe cei trei 
bărbaţi? 

— Atunci să nu mai discutăm despre asta. Ce am mai putea 
spune? Totuşi, domnule Hopkins, trebuie să recunoaşteţi că 
la aceste pahare există ceva ciudat. Cum de nu vă daţi 
seama de asta? În sfârşit... Este foarte probabil că faptul de 
a fi în posesia, aşa cum sunt eu, a unor cunoştinţe speciale 
şi a unor facultăţi deosebite, te împinge să găseşti explicaţii 
complicate deşi ai la îndemână o explicaţie cât se poate de 
simplă. Fireşte, chestiunea paharelor trebuie să fie o pură 
întâmplare. Cu bine, domnule Hopkins. Nu cred că vă pot fi 
de folos cu ceva şi, după cât se pare, pentru dumneavoastră 
cazul este foarte limpede. Voi fi informat de arestarea lui 
Randall şi cu alte noutăţi care vor apărea. Cred că voi avea 
ocazia să vă felicit în curând pentru încheierea cu succes a 
acestui caz. Să mergem Watson; mă gândesc că ne putem 
ocupa de lucruri mai folositoare. 

Pe drum, la întoarcere, am văzut după expresia feţei lui 
Holmes că era foarte intrigat de ceva. Din când în când, şi 
după un oarecare efort, reuşea să se debaraseze de acea 
impresie, exprimându-se ca şi cum problema îi fusese 
lămurită, dar era din nou invadat de îndoieli şi fruntea 
încruntată şi privirea concentrată îţi dădeau de înţeles că 
gândurile îi fugiseră din nou în spaţioasa sufragerie de la 
Abbey Grange, în care se petrecuse acea tragedie 
nocturnă. Deodată, sub influenţa unui impuls, în momentul 
în care trenul pleca încet dintr-o gară, Holmes sări pe 
peron şi mă trase după el. 

— Iartă-mă, dragul meu prieten, spuse, în timp ce vedeam 
cum dispar la o curbă ultimele vagoane ale trenului. Îmi 
pare rău că te-am făcut victima a ceea ce la prima vedere 
pare un capriciu, dar, pe viaţa mea Watson! Îmi este 
imposibil, absolut imposibil, să las cazul ăsta neelucidat. 
Instinctul nu-mi dă pace. S-a făcut o greşeală (totul este 
greşit interpretat), sunt dispus să jur că s-au înşelat. Totuşi, 


relatarea doamnei n-a avut nici o scăpare; camerista a 
confirmat întocmai, se poate spune că amănuntele erau 
exacte. Ce pot eu să aduc împotriva acestei versiuni? Trei 
pahare de vin, nimic mai mult. Dar dacă eu n-aş fi luat 
lucrurile aşa cum mi-au fost prezentate, dacă eu aş fi 
analizat totul cu atenţia pe care aş acorda-o dacă am 
analiza lucrurile din nou şi nu aş fi ţinut cont de o versiune 
contrafăcută, de care subconştientul m-a prevenit, n-aş fi 
descoperit eu un argument mai concret care să-mi 
servească drept punct de plecare? Bineînţeles că da! 
Watson, aşează-te pe banca asta până vine trenul care o să 
ne ducă la Chislehurst şi dă-mi voie să-ţi expun motivele, 
implorându-te, în primul rând, să-ţi scoţi din minte ideea că 
ceea ce au spus camerista sau stăpâna este adevărat. Nu 
trebuie să acceptăm ca încântătoarea personalitate a 
doamnei să ne influenţeze în vreun fel judecata... Există, cu 
siguranţă, în relatarea ei anumite detalii care, analizate cu 
sânge rece, ne trezesc bănuieli. Acei hoţi au comis acum 
două săptămâni, în Sydenham, un furt fără importanţă. 
Ziarele au publicat unele fapte ale lor şi date despre 
aspectul lor exterior şi oricine ar dori să inventeze o 
poveste fireşte că i-ar veni în minte să se folosească de 
aceşti hoţi imaginari. Ca să spunem adevărul, orice hoţ care 
a dat o lovitură spectaculoasă caută, în general, să se 
bucure în tihnă de prada sa, fără să se arunce atât de 
repede într-o altă acţiune periculoasă. Pe lângă asta, nu 
este în obiceiul spărgătorilor de case să opereze la ore atât 
de nepotrivite; nu este în obiceiul spărgătorilor de case să 
lovească o doamnă pentru a o împiedica să ţipe, căci oricui 
îi trece prin minte că folosind asemenea metode o face să 
ţipe; nu se obişnuieşte ca hoţii să omoare, când prin 
numărul lor pot imobiliza o persoană. De obicei nu se 
mulţumesc cu o pradă atât de săracă atunci când le stă la 
îndemână una mult mai mare; şi, în sfârşit, eu te asigur că 
nu se obişnuieşte, sub nici o formă, ca oameni de teapa lor 


să golească o sticlă doar pe jumătate. Ce concluzie tragi, 
Watson; din toate aceste amănunte atât de neobişnuite? 

— Desigur, ţinând cont de toate amănuntele, ai dreptate; 
dar luate fiecare în parte, nu mai par neobişnuite. Ceea ce 
mi se pare cel mai ciudat este că au legat-o pe doamnă de 
jilţ. 

— De asta nu sunt atât de sigur, căci e limpede că, sau 
aveau de gând s-o omoare, sau trebuiau s-o imobilizeze în 
aşa fel încât să nu poată da alarma în timp ce ei trebuiau să 
fugă. Dar, în orice caz, am demonstrat, nu-i aşa, că 
relatarea acestei doamne poate fi pusă la îndoială. Şi, în 
sfârşit, mai avem şi amănuntul paharelor de vin. 

— Ce e cu ele? 

— Mai ştii cum arătau? 

— De parcă le-aş avea în faţa ochilor. 

— Ne-au spus că cei trei bărbaţi au băut. Asta ţi se pare 
verosimil? 

— De ce nu? Ioate cele trei pahare aveau resturi de vin. 

— Exact, dar numai unul avea urme de floare. Cred că ai 
remarcat, fără îndoială. Ce îţi sugerează asta? 

— Probabil că paharul în care s-a turnat la urmă are 
floare. 

— Nicidecum. Sticla era plină de floare şi e de neconceput 
ca primele două pahare să fie curate, iar cel de-al treilea 
nu. Există doar două explicaţii. Prima este că, o dată umplut 
al doilea pahar, au agitat puternic sticla şi în acest fel în cel 
de-al treilea pahar a curs şi floare. Dar asta nu pare 
verosimil. Nu, nu; sunt sigur că am dreptate. 

— Atunci ce crezi? 

— Că au fost folosite doar două pahare şi că drojdia de pe 
fundul lor a fost vărsată în al treilea pahar pentru a crea 
impresia că acolo au fost trei persoane. În acest caz toată 
floarea se află în ultimul pahar, nu-i aşa? Da, am 
convingerea că aşa s-a întâmplat. Dar dacă eu am găsit 
adevărata explicaţie a acestui amănunt, atunci cazul trece 
din sfera obişnuitului în cea a extraordinarului, căci asta 


înseamnă că doamna Brackenstall şi camerista ei ne-au 
minţit intenţionat, că nu trebuie să credem nici o vorbă din 
relatarea lor, că ele au un motiv foarte puternic pentru a 
ascunde numele adevăratului criminal, iar noi trebuie să 
elucidăm acest caz, fără nici un ajutor din partea lor. Asta e 
misiunea care ne stă în faţă şi iată şi trenul de Chislehurst. 

Locatarii de la Abbey Grange fură foarte surprinşi de 
întoarcerea noastră. Sherlock Holmes, aflând că Stanley 
Hopkins plecase pentru a-şi informa superiorii, se instală în 
sufragerie, închise uşa pe dinăuntru şi două ore se dedică 
acelor investigaţii minuţioase şi dificile care constituie baza 
solidă deasupra căreia îşi înalţă minunatele lui construcţii 
deductive. Stând într-un colţ, ca un student, care urmăreşte 
cu interes demonstraţia profesorului său, am urmărit pas 
cu pas acea remarcabilă cercetare. Fereastra, perdelele, 
covorul, jilţul, şnurul..., au fost, unul după altul, minuţios 
examinate şi analizate cum se cuvine. Scoseseră de acolo 
cadavrul nefericitului barony, dar lucrurile rămăseseră aşa 
cum le văzusem noi de dimineaţă. Apoi, spre uluirea mea, 
Holmes se căţără pe consola masivă a şemineului. Deasupra 
capului atârna o bucată de şnur stacojiu de câţiva 
centimetri. Holmes privi o vreme acea bucăţică de şnur şi 
dintr-o dată, vrând să se apropie şi mai mult de el, se 
sprijini cu genunchiul de altă consolă de lemn prinsă de 
perete. Astfel, mâna îi ajungea la mică distanţă de capătul 
şnurului rupt; dar mai mult decât şnurul se pare că atenţia 
îi fusese atrasă chiar de consolă. În sfârşit, sări jos, lăsând 
să-i scape o exclamaţie de mulţumire: 

— E în regulă, Watson, îmi spuse. Avem deja scenariul 
cazului care este unul dintre cele mai deosebite din colecţia 
noastră. Era cât pe ce să fac cea mai mare prostie din viaţa 
mea! Cred că-mi mai lipsesc câteva verigi ca lanţul meu să 
fie complet. 

— l-ai descoperit pe răufăcători? 

— Pe răufăcător, Watson, pe răufăcător. Unul singur, dar 
nemaipomenit. Are o forţă de taur; dovadă, lovitura care a 


îndoit vătraiul. Înalt de aproape doi metri, ager ca o 
veveriţă, foarte îndemânatec şi, în sfârşit, cu o inteligenţă 
remarcabilă, căci el a fost cel care a urzit abil toată această 
poveste. Da, Watson, am dat peste opera unui individ 
extraordinar. Totuşi, ne-a oferit cu acest şnur de clopoțel o 
pistă care ne duce la descoperirea adevărului. 

— Cum adică? 

— Uite, Watson, dacă ai fi smuls dintr-o smucitură şnurul 
clopoţelului de unde crezi că s-ar fi rupt? Desigur că din 
locul unde este legat de limba clopoţelului. De ce trebuia să 
se rupă la câţiva centimetri de acest punct, cum s-a 
întâmplat? 

— Probabil pentru că acolo era ros. 

— Exact. Acest capăt al şnurului e destrămat. Criminalul a 
fost atât de viclean încât l-a destrămat cu cuțitul. Dar 
celălalt capăt nu este destrămat. De aici de jos nu se poate 
vedea, dar dacă te-ai fi căţărat pe consola şemineului ai fi 
văzut că este tăiat pur şi simplu, fără nici o urmă de 
destrămare. Poţi să refaci acum tot ce s-a întâmplat. 
Bărbatul acela avea nevoie de o sfoară. N-a vrut să smulgă 
şnurul dintr-o dată de frică să nu sune clopoţelul şi să 
alarmeze toată casa. Ce-a făcut? S-a urcat pe consola 
şemineului, dar de acolo nu a ajuns unde vroia el, şi-a 
sprijinit genunchiul pe consolă (acolo se vede urma în praf) 
şi a tăiat şnurul cu cuțitul. Mie îmi lipseau câţiva centimetri 
pentru a ajunge la punctul de unde a fost tăiat şnurul, de 
unde deduc că acest bărbat este mai înalt decât mine cu cel 
puţin şapte centimetri. Uită-te la pata asta de pe fundul 
jilţului. Ce este? 

— Sânge. 

— Fără îndoială că e sânge. Numai cu proba asta şi se 
pune sub semnul îndoielii versiunea doamnei. Dacă ea se 
afla în jilţ când s-a comis crima, cum de a putut să cadă 
picătura asta aici? Nu, nu, ea s-a aşezat în jilţ după moartea 
soţului ei. Pun pariu că rochia cea neagră are aceeaşi pată. 
Watson, încă nu am avut un Waterloo, dar acum avem un 


Marengo al nostru, căci am început prin eşec şi am 
terminat cu victorie. Mi-ar place să schimb câteva cuvinte 
cu Teresa camerista. Câtva timp trebuie să ne purtăm cu 
mult tact, dacă vrem să obţinem informaţiile de care avem 
nevoie. 

Era o femeie interesantă acea severă australiancă. 
Taciturnă, bănuitoare, antipatică; trecură câteva minute 
până când bunele maniere ale lui Holmes şi acceptarea 
sinceră a tot ceea ce spunea ea, s-o cucerească, deşteptând 
o simpatie reciprocă. Nu încercă să-şi ascundă ura resimţită 
pentru defunctul său stăpân. 

— Da, domnule, este adevărat că ela aruncat cu garafa în 
mine. O jignise pe soţia sa şi eu i-am spus că el n-ar fi 
îndrăznit să vorbească astfel dacă fratele stăpânei mele ar 
fi fost în casă. Atunci a aruncat cu garafa. Mi-ar fi fost 
indiferent dacă ar fi aruncat în mine cu o sută de garafe, 
dacă astfel ar fi lăsat-o în pace pe iubita mea stăpână. Elo 
chinuia încontinuu, dar ea era prea orgolioasă ca să se 
plângă. Nici mie nu-mi povestea tot ceea ce îndura. 
Niciodată nu mi-a explicat cauza urmelor pe care le-aţi 
văzut dumneavoastră în dimineaţa asta pe braţul ei, dar eu 
ştiu sigur că sunt împunsăturile unui ac de pălărie. 
Blestematul ăsta! ... Să mă ierte Dumnezeu că vorbesc 
despre el astfel după ce a murit dar, dacă a existat pe lume 
vreun diavol, apoi bărbatul acesta îl întruchipa. Când l-am 
cunoscut era numai miere; asta s-a întâmplat acum 
optsprezece luni, dar nouă ni se pare că au trecut de atunci 
optsprezece ani. Domnişoara tocmai sosise la Londra. Da, 
era prima sa călătorie, căci nu mai plecase niciodată din 
ţara ei. El a cucerit-o prin titlu, prin bani şi prin false 
linguşiri, cum se obişnuieşte la Londra. Dacă ea a făcut vreo 
greşeală a plătit-o cu vârf şi îndesat. În ce lună l-am 
cunoscut? Păi, imediat după sosirea noastră. Am venit în 
iunie, aşa că prin iulie l-am cunoscut. S-au căsătorit în 
ianuarie anul trecut. Da, doamna a coborât în camera de zi 
şi sunt sigură că va vorbi cu dumneavoastră, dar nu trebuie 


să-i puneţi prea multe întrebări, căci ea a trecut prin toate 
încercările prin care poate trece un om. 

Doamna Brackenstall stătea pe aceeaşi sofa, dar părea 
mai vioaie decât înainte. Camerista intră cu noi şi îi schimbă 
compresa de la arcadă. 

— Cred, spuse doamna, că nu mă veţi supune unui nou 
interogatoriu, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Holmes, cu multă blândeţe. N-o să vă 
cauzăm nici o neplăcere şi vom aborda problema de aşa 
manieră încât să nu vă necăjim deloc, căci sunt convins că 
aţi suferit mult. Dacă mă veţi considera prietenul 
dumneavoastră şi veţi avea încredere în mine, veţi vedea că 
vă voi justifica încrederea. 

— Ce doriţi de la mine? 

— Să-mi spuneţi adevărul. 

— Domnule Holmes! 

— Nu, nu, doamnă Brackenstall, este inutil. Poate aţi auzit 
de faima de care mă bucur. Ei bine, sunt dispus să mi-o pun 
în joc, pariind pe ea că relatarea pe care mi-aţi făcut-o e o 
pură fantezie. 

Stăpâna şi camerista îl priviră pe Holmes cu chipurile 
palide şi ochi înspăimântați. 

— Sunteţi un neruşinat! exclamă Teresa. Vreţi să spuneţi 
că stăpâna mea v-a minţit? 

Holmes se ridică în picioare. 

— Nu aveţi nimic să-mi spuneţi? 

— V-am povestii tot. 

— Reflectaţi încă o dată, doamnă Brackenstall. Nu ar fi 
mai bine să fiţi sinceră? 

Frumosul său chip păru că ezită o clipă. Dar o 
reconsiderare de mare forţă o reţinu. 

— V-am spus tot ce ştiu. 

Holmes duse mâna la pălărie şi dădu din umeri. 

— Îmi pare rău, spuse, şi, fără să mai adauge vreun 
cuvânt, am părăsit camera şi casa. 


În parc exista un bazin şi prietenul meu se îndreptă spre 
el. Era acoperit cu gheaţă, cu excepţia unei copci, spre 
bucuria unei lebede solitare. Holmes privi copca respectivă, 
apoi ne-am îndreptat spre poarta exterioară a pavilionului 
de la intrare Aici însăilă o scurtă scrisoare pentru Stanley 
Hopkins pe care o lăsă paznicului. 

— Pot să reuşesc sau să dau greş, dar trebuie să facem 
ceva pentru prietenul Hopkins, în ultimă instanţă pentru a 
justifica aceasta a doua vizită, zise. Deocamdată, însă, nu îi 
spun planurile mele. Cred că, în continuare, trebuie să 
acţionăm de urgenţă la biroul maritim al liniei Adelaide- 
Southampton, care se află, dacă-mi aduc bine aminte, la 
capătul străzii Pall Mall. Există şi o altă linie de vapoare 
care face legătura între Australia de Sud cu Anglia, dar vom 
explora în primul rând bârlogul cel mare. 

A fost suficient să arătăm cartea de vizită a lui Holmes ca 
să fim numaidecât primiţi de director; prietenul meu nu 
întârzie mult ca să obţină toate datele de care avea nevoie. 
În luna iunie a anului '95, doar un vapor al liniei sale intrase 
într-un port englezesc. Era vorba de Rock of Gibraltar, cel 
mai mare şi mai bun dintre toate. Nu a fost nevoie decât de 
o consultare a listei de pasageri pentru a dovedi că 
domnişoara Fraser, din Adelaide, acompaniată de camerista 
sa, călătorise cu acel vapor. În prezent, Rock of Gibraltar 
naviga spre Australia prin sudul canalului de Suez. Ofițerii 
de pe vas erau aceiaşi din anul '95, cu o singură excepţie. 
Primul ofiţer, domnul Jack Croker, fusese avansat la gradul 
de căpitan, şi îi fusese încredinţat vasul Bass Rock, care 
urma să ridice ancora două zile mai târziu din 
Southampton. Îşi avea locuinţa în Sydenham, dar probabil 
că urma să se prezinte la birou în acea dimineaţă pentru a 
primi instrucţiuni; ne-au spus că dacă dorim putem să-l 
aşteptăm. 

Nu, Domnul Holmes nu dorea să vorbească cu el, însă 
dorea să cunoască mai multe detalii despre cariera şi 
conduita sa. 


Dosarul său era magnific. Nu exista în acea flotă nici un 
ofiţer cu care să poată fi comparat. Cu privire la conduita 
sa, era un om care îşi făcea datoria, dar furios şi violent 
dincolo de puntea vasului său. Irascibil şi exaltat, dar 
cinstit, onest şi cu suflet bun. Acestea erau, în principal, 
informaţiile obţinute de Holmes de la biroul companiei 
Adelaide-Southampton. De aici ne-am deplasat cu maşina la 
Scotland Yard, dar în loc să intre înăuntru Holmes rămase 
în maşină, cu sprâncenele încordate, pierzându-se în 
analize profunde. La sfârşit, dădu dispoziţie şi maşina ne 
duse la telegraful din Charing Cross; trimise de aici o 
telegramă, după care am plecat spre Baker Street. 

— Watson, ăsta este mai puternic ca mine, zise când 
intram în camera noastră. Odată pronunţată hotărârea 
judecătorească nu-l va mai putea nimeni salva pe acest om. 
O dată sau de două ori, în cariera mea, am avut senzaţia că 
descoperind criminalul, am produs daune mai mari decât 
făptuitorul crimei. Am învăţat să fiu precaut şi prefer să 
înşel justiţia din Anglia decât propria-mi conştiinţă. Mai 
trebuie să aflăm ceva înainte de a acţiona. 

Înainte de căderea nopţii am primit vizita inspectorului 
Stanley Hopkins, căruia nu-i prea ieşiseră socotelile. 

— Domnule Holmes, cred că dumneavoastră sunteţi un 
fachir. Există momente în care, v-o spun cinstit, mă gândesc 
că posedaţi puteri supranaturale. De exemplu: cum 
Dumnezeu aţi putut descoperi ai argintăria furată se găsea 
pe fundul bazinului? 

— Nu ştiam. 

— Dar dumneavoastră m-aţi sfătuit să verific bazinul. 

— Şi ai găsit serviciul de argint? 

— Da, l-am găsit. 

— Mă bucur mult că am putut să te ajut. 

— Dar dumneavoastră nu m-aţi ajutat, atâta timp cât 
afacerea devine şi mai dificilă. Ce fel de hoţi sunt ăştia care 
fură un serviciu de argint şi apoi îl aruncă în prima băltoacă 
pe care o întâlnesc în cale? 


— Desigur, este vorba de o comportare foarte excentrică. 
Eu am raţionat plecând de la ideea că dacă obiectele 
respective au fost luate de persoane pentru care nu 
prezentau interes, fiind furate doar pentru a deruta, este o 
supoziţie, era normal să se grăbească să scape de ele cât 
mai repede. 

— Dar cum a putut să vă treacă prin cap o asemenea idee? 

— Foarte simplu: mi s-a părut posibil. Când hoţii au ieşit 
pe fereastra franceză, le-a apărut în faţă bazinul, cu o 
tentantă gaură în copertina de gheaţă. Ce altă 
ascunzătoare putea fi mai bună ca asta? 

— Da, asta pare mai rezonabil... o ascunzătoare! exclamă 
Stanley Hopkins. Da, da; acum înţeleg tot. Era devreme, pe 
stradă era încă lume, şi le-a fost frică să nu fie văzuţi cu 
obiectele respective, motiv pentru care le-au ascuns în 
bazin, urmând să se întoarcă şi să le ia când nu mai era 
nimeni prin jur. Magnific, domnule Holmes! Este un 
raţionament mai bun decât ideea cum că ne-au întins o 
cursă ca să ne deruteze. 

— Aşa este, şi deja ai o admirabilă teorie. Nu încape nici o 
îndoială că ideile mele erau complet aiurite, dar trebuie să 
recunoşti că datorită lor s-a descoperit locul unde se afla 
serviciul de argint. 

— Da, domnule. Totul a fost opera dumneavoastră, dar eu 
am suferit o mare decepţie. 

— O decepţie? 

— Da, domnule Holmes. Persoanele din banda Randall au 
fost arestate azi-dimineaţă la New York. 

— Doamne fereşte, Hopkins! Asta contrazice teoria ta cum 
că ei au fost cei care au comis crima din Kent. 

— Este o lovitură mortală, domnule Holmes, de-a dreptul 
mortală. Dar mai există, în afară de familia Randall, o altă 
bandă alcătuită din trei indivizi, sau poate că este vorba de 
vreun grup nou, necunoscut încă de poliţie. 

— Desigur, asta e foarte posibil. Dar ce, pleci? 


— Da, domnule Holmes. Nu voi avea linişte până nu voi 
clarifica această afacere. Aveţi să-mi faceţi vreo sugestie? 

— Deja ţi-am făcut una. 

— Care? 

— Cea în care ţi-am spus că e vorba de o cursă. 

— Dar, cu ce scop, domnule Holmes, cu ce scop să apeleze 
la aşa ceva? 

— E, asta e problema. Eu îţi recomand să-i acorzi atenţie. 
Poate o să descoperi ceva. Nu vrei să rămâi să servim masa 
împreună? Bine, la revedere şi ţine-ne la curent cu 
demersurile pe care le faci. 

Am cinat. În tot acest timp Holmes nu a făcut nici o aluzie 
la afacerea noastră. După ce şi-a aprins pipa şi-a întins 
picioarele spre foc. Apoi, s-a uitat la ceas 

— Watson, aştept noutăţi. 

— Când. 

— Acum..., peste câteva minute. Mă gândesc că poate ţi s- 
o fi părut că m-am purtat destul de urât cu Stanley Hopkins, 
adevărat? 

— Am încredere în criteriile tale. 

— Răspuns foarte rezonabil, Watson. Tu trebuie să înţelegi 
următorul lucru: ceea ce eu ştiu, nu este oficial; ceea ce el 
ştie este oficial. Eu am dreptul să judec pentru mine, el nu 
are acest drept. El trebuie să descopere tot ce ştie, căci 
altfel este un trădător al funcţiei sale. Fiind vorba despre un 
caz dubios, eu nu vreau să-l pun într-o situaţie atât de 
dificilă, de aceea îmi rezerv informaţiile până când mă voi 
lămuri eu însumi care este adevărul. 

— Şi când se va întâmpla asta? 

— A sosit deja momentul. O să fii martorul ultimului act al 
acestei drame extraordinare. 

Se auziră paşi pe scară şi uşa noastră se deschise pentru a 
lăsa să intre o persoană magnifică, deosebită, cum nu cred 
că mai trecuse pragul acelei camere. Era un bărbat tânăr, 
corpolent, cu mustăţi galbene, ochi albaştri, piele bronzată 
de soarele tropical, mers elastic, care demonstra că toată 


acea voluminoasă creaţie era plină de energie şi forţă. 
Închise uşa după ce intră şi imediat se aşeză în faţa noastră 
cu pumnii strânşi şi pieptul gâfâitor, ascunzând emoția care 
îl domina. 

— Luaţi loc, domnule căpitan Croker. Aţi primit telegrama 
mea? 

Vizitatorul nostru se înfundă într-un fotoliu şi ne privi pe 
rând cu ochi întrebători. 

— Am primit telegrama şi am venit la ora pe care mi-aţi 
indicat-o. Am aflat că aţi fost la biroul meu. Nu este chip ca 
cineva să scape de dumneavoastră. Ce vreţi să faceţi cu 
mine? Să mă arestaţi? Plecaţi odată, domnule! Nu consimt 
să staţi aici şi să vă jucaţi cu mine ca pisica cu şoarecele. 

— Dăi o ţigară, îmi spuse Holmes. Domnule căpitan 
Croker, luaţi o ţigară şi ţineţi-vă nervii în frâu. Dacă aş fi 
crezut că sunteţi un criminal obişnuit, puteţi fi sigur că nu 
stam acum să fumez cu dumneavoastră. Fiţi sincer cu mine 
şi poate ajungem la o înţelegere. 

— Ce doriţi să fac? 

— Să-mi faceţi o prezentare exactă a tot ceea ce s-a 
întâmplat noaptea trecută la Abbey Grange; o prezentare 
corectă fără să adăugaţi sau să uitaţi ceva. Cunosc atâtea 
lucruri despre acest caz că dacă dumneavoastră vă veţi 
abate câtuşi de puţin de la adevăr, voi da drumul sirenei de 
la fereastră şi din acel moment nu mă voi mai ocupa deloc şi 
pentru totdeauna de el. 

Marinarul medită o clipă, şi brusc îşi dădu o palmă peste 
coapsă cu mâna sa mare, bronzată şi exclamă: 

— Voi evita o asemenea posibilitate. Cred că sunteţi un om 
de cuvânt, un om demn, şi am să vă spun tot ce s-a 
întâmplat. Dar am să încep precizându-vă un lucru. În ceea 
ce mă priveşte, nu regret nimic, şi nici nu mă tem, oricând 
aş repeta ceea ce am făcut şi m-aş simţi orgolios de asta. 
Fiară blestemată! ... Chiar dacă ar fi avut mai multe vieţi, ca 
pisica, mi le-ar fi datorat mie! Dar asta datorită doamnei 
Mary, pe care niciodată nu o s-o mai numesc cu acel nume 


blestemat de Brackenstall. Când mă gândesc că îi pot face 
greutăţi, eu care mi-aş da viaţa doar pentru a-i stârni un 
zâmbet pe chipul ei frumos, simt că înnebunesc. Şi totuşi, 
ce aş putea să fac? Vă voi povesti viaţa mea, domnilor, şi 
apoi vă voi întreba, ca de la om la om, ce puteam să fac. 
Trebuie s-o iau puţin mai de la capăt. Se pare că 
dumneavoastră ştiţi totul, şi de aceea cred că ştiţi că am 
cunoscut-o când ea era pasageră, iar eu ofiţer principal pe 
vasul Rock of Gibraltar. Din prima zi când ara cunoscut-o, a 
fost pentru mine singura femeie. Pe zi ce trecea, în timpul 
acelui voiaj, o iubeam şi mai mult, şi de atunci, de multe ori 
am îngenunchiat, când eram noaptea de cart, şi am sărutat 
puntea vasului, căci ştiam că scumpele ei picioruşe au 
călcat pe acolo. Nu s-a logodit cu mine. M-a tratat cu toată 
noblețea, cum niciodată o femeie tratează un bărbat. Nu 
am nici un motiv să mă plâng. Din partea mea a fost o 
dragoste totală, din partea ei numai o prietenie. Când ne- 
am despărţit, ea a continuat să fie o femeie liberă, dar eu 
nu am mai putut fi niciodată un bărbat liber... Când m-am 
întors din voiajul următor am aflat că s-a căsătorit. Şi de ce 
nu s-ar fi căsătorit dacă îi făcea plăcere? Titlu şi bani; cine 
ar fi putut mai bine ca ea să împugşte doi iepuri dintr-un foc? 
Ea s-a născut pentru tot ceea ce e mai frumos şi mai delicat. 
Nu m-am plâns că s-a căsătorit. Eu nu sunt un bărbat atât 
de egoist. M-am bucurat că a avut noroc şi că nu s-a măritat 
cu un marinar fără bani. În felul acesta am iubit-o cu pe 
Mary Fraser. Nu m-am gândit că am s-o mai văd, dar în 
timpul ultimului voiaj am fost avansat şi cum noul meu vas 
nu fusese lansat la apă, a trebuit să aştept două luni, pe 
care le-am petrecut cu familia Sydenham. Într-o bună zi, m- 
am întâlnit pe o stradă din apropiere cu Teresa Wright, 
vechea sa cameristă. Mi-a vorbit de Mary, de el, despre tot. 
Vă asigur, domnilor, că am fost pe punctul de a înnebuni. Un 
câine beţiv îndrăznea să ridice mâna asupra acelei femei 
căreia nu merita nici măcar să-i lingă pantofii! Am început 
să mă întâlnesc cu Teresa. Apoi m-am văzut cu Mary 


însăşi..., şi am început s-o vizitez. Dar s-a opus să ne mai 
vedem. În urmă cu câteva zile am aflat că în mai puţin de o 
săptămână urma să plece şi am reuşit s-o văd, o dată în 
plus, înainte de a pleca. Teresa era încă prietena mea, 
pentru că o iubea pe Mary şi îl ura pe canalia de soţ, 
aproape ca şi mine. Ea m-a pus la curent cu obiceiurile 
casei. Mary obişnuia să citească în cămăruţa sa de la parter. 
Eu am venit până aici, pe furiş, noaptea trecută şi am 
ciocănit la fereastră. La început nu a vrut să-mi deschidă, 
dar acum ştiam că ea mă iubea, deşi ascundea acest lucru, 
şi că nu mă putea lăsa în frig în plină noapte. Mi-a spus în 
şoaptă să ocolesc fereastra cea mare din faţă, care era 
deschisă, şi că pot intra pe acolo în sufragerie. Din nou am 
auzit de pe buzele ei cuvinte care au făcut să-mi fiarbă 
sângele şi din nou am blestemat acea bestie care o maltrata 
pe femeia pe care eu o iubeam. Deci, domnilor, mă aflam cu 
ea înăuntru, fără să se întâmple absolut nimic între noi, 
când ela venit ca un nebun din camera lui. A insultat-o 
adresându-i-se cu cel mai josnic cuvânt pe care un bărbat îl 
poate adresa unei femei şi a lovit-o peste faţă cu un baston 
pe care îl avea în mână. Eu am sărit spre vătrai şi ne-am 
luptat în condiţii absolut egale. Priviţi vă rog braţul meu şi 
observați locul unde mi-a aplicat prima lovitură. A fost apoi 
rândul meu, şi i-am crăpat capul ca şi când ar fi fost vorba 
de un dovleac putred. Credeţi că am regretat? În nici un 
caz! Am zis, ori îl omor, ori mă omoară (şi mai mult), ori 
viaţa lui, ori viaţa ei, căci cum puteam s-o las pe mâna 
acelui nebun furios? Aşa l-am omorât. Am făcut rău? 
Domnilor, spuneţi-mi, ce aţi fi făcut dacă aţi fi fost în locul 
meu? Când ela lovit-o, ea a scos un țipăt şi leresa a venit 
repede, auzind ţipătul din camera ei, care se află la etajul 
superior. În dulap era o sticlă cu vin, am destupat-o şi i-am 
turnat puţin şi lui Mary căci leşinase după acea scenă. Apoi, 
am băut şi eu o gură. leresa rămăsese ca de gheaţă şi a 
contribuit ca şi mine la complot. Trebuia să prezentăm 
lucrurile de parcă ar fi fost opera unor tâlhari. Teresa o 


instruia întruna pe stăpâna ei, în vreme ce eu mă căţărasem 
şi tăiam şnurul clopoţelului. Apoi am legat-o de jilţ şi am 
destrămat capătul şnurului pentru a da impresia de 
veridicitate, căci altfel s-ar fi pus întrebarea cum se putuse 
urca un hoţ până acolo ca să-l taie. Am strâns apoi câteva 
farfurii şi tăvi de argint cu scopul de a face viabilă ideea 
unui furt şi le-am lăsat acolo pe cele două femei, instruindu- 
le ca să dea alarma la un sfert de oră după plecarea mea. 
Am aruncat obiectele în bazin şi am plecat spre Sydenhanm, 
cu sentimentul că, cel puţin o dată în viaţă, făcusem o 
treabă bună. Acesta este adevărul, domnule Holmes, 
adevărul adevărat, deşi spunându-l îmi risc viaţa. 

Holmes fumă o vreme în tăcere. Apoi străbătu încăperea 
şi-i strânse mâna musafirului nostru, spunându-i: 

— Iată ceea ce gândesc eu. Ştiu că tot ce aţi spuse 
adevărat, căci aproape n-aţi spus nimic din ceea ce eu nu 
ştiam. Nimeni în afară de un acrobat sau un marinar n-ar fi 
putut să ajungă la şnurul clopoţelului de pe consolă şi 
nimeni în afară de un marinar n-ar fi putut să facă nodurile 
astfel încât şnurul să rămână legat de jilţ. O singură dată 
această doamnă luase legătura cu marinari şi anume în 
timpul călătoriei sale şi trebuia să fie vorba despre un om 
care aparţine aceleiaşi categorii sociale, căci astfel se 
explica dorinţa ei de a-l proteja şi astfel dovedea, pe lângă 
asta, că îl şi iubea. Vedeţi acum cât de uşor mi-a fost să vă 
dau de urmă odată ce mă aflam pe drumul cel bun. 

— Credeam că poliţia nu va ajunge niciodată să cunoască 
adevărul datorită farsei noastre. 

— Şi nici nu a reuşit, nici nu va reuşi, după părerea mea. 
Şi acum, căpitane Croker, aceasta e o problemă de mare 
importanţă, deşi sunt dispus să recunosc că aţi acţionat în 
urma unei teribile provocări. Nu sunt sigur că, acţionând în 
apărarea propriei vieţi, nu se va hotărî că aţi fost în legitimă 
apărare. Totuşi, un jurat britanic va trebui s-o spună. În 
aceste condiţii, simpatia pe care v-o port este atât de mare 


încât vă promit că dacă veţi dispărea în următoarele 
douăzeci şi patru de ore nimeni nu vă va opri. 

— Şi după expirarea acestui termen totul se va da 
publicităţii? 

— Bineînţeles. 

Marinarul se înroşi de mânie. 

— Aceasta este o propunere demnă de a se face unui 
bărbat? Cunosc legea destul de bine pentru a şti că Mary va 
fi întemniţată pentru complicitate. Mă credeţi capabil să 
accept ca ea să se predea în timp ce eu fug? Nu, domnule; 
să se răfuiască cu mine, domnule Holmes, dar pentru 
numele lui Dumnezeu, căutaţi dumneavoastră mijlocul ca 
biata Mary să nu ajungă la tribunal. 

Pentru a doua oară Holmes îi întinse mâna marinarului. 

— Am vrut să vă pun la încercare, dar şi de data asta aţi 
dat dovadă de loialitate. Ei bine, mi-am asumat o mare 
răspundere, dar deja i-am sugerat lui Hopkins o pistă 
excelentă, astfel încât dacă el nu va şti să profite de 
indicaţia mea, eu nu mai pot face nimic în plus. Căpitane 
Coker, să procedăm aşa cum trebuie. Dumneata eşti 
inculpatul. Dumneata, Watson, eşti juratul englez şi 
adevărul e că eu nu cunosc pe altcineva mai potrivit pentru 
acest rol. Eu sunt judecătorul. Şi acum, domnilor juraţi, aţi 
auzit tot ce trebuie pentru a putea pronunţa sentinţa. Îl 
declaraţi pe inculpat vinovat sau nevinovat? 

— Nevinovat, domnule judecător, răspunsei eu. 

— Vox papali, vox Dei. Eşti achitat, căpitane Croker. În 
timp ce justiţia nu vrea să facă victimă o altă persoană, nu 
ai de ce să te temi de mine. Întoarce-te peste un an în 
căutarea acestei doamne, şi să dea Dumnezeu ca amândoi 
să justificaţi prin viitorul ce v-aşteaptă sentinţa pe care am 
pronunţat-o în noaptea asta. 


SFÂRŞIT