Arthur Conan Doyle — Studiu In Rosu Intens

ARIHUR CONAN DOYLE 


ARIHUR CONAN DOYLE 


STUDIU ÎN ROȘU INTENS 


CUPRINS: 

PARTEA |. 

Din însemnările lui John H. Watson, doctor în Serviciul 
Medical al Armatei. 

Domnul Sherlock Holmes. 

Ştiinţa deducţiei. 

Misterul din Lauriston Garden. 

Ce a avut de spus John Rance. 

Anunţul nostru ne aduce un vizitator. 

Tobias Gregson arată de ce este capabil. 

O lumină în întuneric. 

PARTEA A II-A. 

Ţinutul Sfinţilor. 

Pe întinsa câmpie alcalină. 

Floarea întregului Utah. 

John Ferrier vorbeşte cu Profetul. 

Fuga pentru a scăpa cu viaţă. 

Îngerii răzbunători. 

O continuare a însemnărilor doctorului John Watson. 

Concluzie. 


PARTEA |. 

Din însemnările lui John H. Watson, doctor în Serviciul 
Medical al Armatei. 

Capitolul 1. 

Domnul Sherlock Holmes. 

În anul 1878 am absolvit Facultatea de Medicină a 
Universităţii din Londra, devenind doctor, şi m-am înscris la 


Netley, ca să audiez cursurile cerute chirurgilor militari. 
După ce mi-am terminal studiile acolo, am fost numit 
chirurg asistent în regimentul al V-lea de puşcaşi din 
Northumberland Regimentul se afla la acea vreme în India 
şi înainte de aimă alătura a izbucnit cel de-al doilea război 
afgan Când am debarcat în Bombay, am aflat că regimentul 
înaintase prin trecători şi se afla deja în inima ţării duşmane 
L-am urmat, cu toate acestea, împreună cu mulţi alţi 
militari care se aflau într-o situaţie similară, şi am reuşit să 
ajung în siguranţă la Candahar, unde mi-am găsit 
regimentul şi mi-am început imediat activitatea. 

Campania le-a adus onoruri şi înaintări în grad multora, 
însă mie nu mi-a adus decât nenorocire şi dezastru. Am fost 
mutat din brigada meu în cea din Berkshire, alături de care 
am luptat în fatala bătălie de la Maiwand. Acolo am fast lovit 
în umăr de un glonte, ce mi-a distrus osul şi mi-a atins 
artera subclaviculară. Aş fi căzut în mâinile ucigaşe ale 
luptătorilor musulmani fără devotamentul şi curajul arătat 
cu acest prilej de Murray, infirmierul meu, care m-a aruncat 
pe un cal de samar şi a reuşit să mă aducă cu bine în liniile 
britanice. 

Terminat de durere şi slăbit de greutăţile îndelungate prin 
care am trecut, am fost mutat cu alţi mulţi răniţi la spitalul 
de la Peşawar. Aici mi-am revenit, şi starea mea s-a 
ameliorat într-atât încât să fiu capabil să mă plimb prin 
saloane şi chiar să stau puţin la soare pe verandă, când am 
fost lovit de un acces de febră tifoidă, binecunoscutul 
blestem al coloniei noastre indiene. Timp de luni am fost ca 
şi mort şi, când în cele din urmă mi-am revenit şi am intrat 
în convalescenţă, eram atât de slăbit şi împuţinat încât 
comisia medicală a hotărât să fiu trimis fără întârziere 
înapoi în Anglia. Am fost pus ca atare pe vasul militar 
Orontcs şi o lună mai târziu, am debarcat pe cheiul din 
Portsmouth, cu sănătatea iremediabil distrusă, însă având 
permisiunea unui guvern grijuliu să-mi petrec următoarele 
nouă luni încercând să mi-o ameliorez. 


N-aveam nici prieteni nici rude în Anglia, şi eram, prin 
urmare, liber ca pasărea cerului, sau, mai precis, pe cât de 
liber îmi permitea să fiu un venit de unsprezece şilingi şi 
şase pence pe zi. În aceste circumstanţe, am fost fireşte 
atras ae Londra, acea imensă hazna spre care se îndreaptă 
irezistibil toţi leneşii şi cei care-şi irosesc vremea din 
imperiul nostru. Acolo, am locuit un timp într-un han din 
Strand, ducând o existenţă lipsită de confort şi de sens, şi 
cheltuind banii pe cure-i aveam mult mai liberal decât s-ar 
fi cuvenit. Starea mea financiară a devenit atât de 
alarmantă încât am realizai în curând că trebuia fie să 
părăsesc metropola şi să mă aşez undeva la ţară, fie să-mi 
schimb radical stilul de viaţă. Alegând cea de-a doua 
opţiune, am început prin a hotări să părăsesc hanul, şi să-mi 
stabilesc domiciliul într-un loc mai puţin pretenţios şi 
scump. 

Exact în ziua în care am ajuns la această concluzie, 
stăteam în birtul Criterion, când cineva m-a bătut pe umăr: 
întorcându-mă, l-am recunoscut pe tânărul Stamford, care 
mă ajuta la operaţii la Bart. Pentru un om singur, vederea 
unei feţe prietenoase în imensa aglomeraţie din Londra 
este, realmente, un lucru plăcut. Pe vremuri, Stamford nu 
mi-a fost niciodată un prieten apropiat, însă acum l-am 
întâmpinat cu entuziasm, iar el, la rândul lui, a părut să fie 
încântat să mă vadă. În bucuria mea exuberantă, l-am 
invitat să ia prânzul cu mine la Holborn, şi am pornit într- 
acolo cu o birjă. 

— Ce ţi s-a întâmplat, Watson? M-a întrebat el, fără să-şi 
ascundă uimirea, în timp ce birja huruia pe drumurile 
aglomerate ale Londrei. 

— Eşti subţire ca un ţâr şi negru ca smoala. 

I-am relatat pe scurt aventurile mele şi de abia ce mi-am 
terminat povestea, că am şi ajuns la destinaţie. 

— Bietul de tine! A spus el, după a mi-a ascultat 
nenorocirile, arătându-şi compasiunea. 

— Ce faci acum? 


— Caut un loc pe care să-l închiriez, i-am răspuns. Încerc 
să văd ducă este posibil să fac rost de o locuinţă 
confortabilă la un preţ rezonabil. 

— Ce lucru ciudat, a remarcat însoţitorul meu. 

— Eşti al doilea om astăzi care îmi spune aşa ceva. 

— Şi cine a fost primul? Am întrebat eu. 

— Un individ care lucrează la laboratorul de chimie de la 
spital. Se plângea în această dimineaţă că nu putea găsi pe 
cineva cu care să împartă chiria pentru o locuinţă drăguță 
pe care a găsit-o, şi care este prea scumpă pentru 
buzunarul lui. 

— Pe Joe! Am strigat, dacă chiar vrea pe cineva cu care să 
împartă locuinţa şi cheltuielile, sunt exact persoana 
potrivita. Prefer să am un coleg decât să fiu singur. 

Tânărul Stamford mi-a aruncat o privire mai degrabă 
ciudată pe deasupra paharului său cu vin 

— Nu-l cunoşti încă pe Sherlock Holmes, a apus el. Poate 
nu ţi l-ai dori coleg. 

— De ce, ce ai împotriva lui? 

— O, n-am spus că aş avea ceva împotriva lui. Are idei 
puţin cam ciudate - este un entuziast în privinţa unor ştiinţe 
Pe câte ştiu eu, este un individ decent. 

— Este student la medicină, presupun? Am spus eu. 

— Nu - n-am nici cea mai mică idee ce carieră o să aleagă. 
Cred că ştie bine anatomie şi este un chimist de primă 
clasă; însă. După câte ştiu, n-a urmat niciodată în mod 
sistematic cursuri medicale. Studiile lui sunt nesistematice 
şi excentrice, însă a strâns o mulţime de cunoştinţe 
neobişnuite, care i-ar uimi pe profesorii săi. 

— Nu l-ai întrebat vreodată ce carieră are în vedere? L-am 
întrebat eu. 

— Nu, nu este omul pe care să-l faci uşor să vorbească, 
deşi poate deveni destul de comunicativ, atunci când are 
chef 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc, am spus. Daca e să-mi împart 
locuinţa cu cineva, prefer un om studios şi liniştit. Nu sunt 


încă suficient de refăcut să rezist la zgomot sau senzaţii 
tari. Am avut suficient din ambele în Afganistan ca să-mi 
ajungă pentru tot restul vieţii. Unde pot să-l întâlnesc pe 
acest prieten al tău? 

— Este cu siguranţă la laborator, mi-a răspuns însoţitorul 
meu. Fie evită locul cu săptămânile, fie lucrează acolo de 
dimineaţa până seara. Dacă doreşti, mergem acolo 
împreună după prânz. 

— Fireşte, am răspuns, iar conversaţia a alunecat spre alte 
subiecte. 

După ce am plecat de la Holborn, pe drumul spre spital, 
Stamford mi-a dat mai multe informaţii despre persoana cu 
care îmi propusesem să împart locuinţa. 

— Să nu mă învinuieşti pe mine dacă n-o să te înţelegi cu 
el, mi-a spus. Nu ştiu mai multe despre el decât am aflat 
întâlnindu-l din când în când la laborator. Acest aranjament 
este ideea ta, deci nu-mi asum nici o responsabilitate. 

— Dacă nu ne înţelegem, o să fie uşor să ne separăm, am 
răspuns. Mi se pare, Stamford, am adăugat, uitându-mă 
intens la el, că ai vreun motiv să le speli pe mâini. Are 
cumva o fire atât de teribilă, sau despre ce este vorba? 
Spune-mi pe şleau. 

— Nu este uşor să exprimi ceea ce nu poate fi pus în 
cuvinte, a răspuns el, râzând. Holmes este un pic prea 
ştiinţific pentru gustul meu - este aproape crud. Mi-l pot 
imagina dându-i unui prieten un grăunte din cel mai recent 
alcaloid vegetal, nu din răutate, să ne înţelegem, ci pur şi 
simplu din curiozitate, ca să-şi facă o idee precisă în 
privinţa efectelor acestuia. Ca să nu-l nedreptăţesc, cred că 
ar fi gata să înghită el însuşi aşa ceva. Pare a muri o pasiune 
pentru cunoaşterea exactă şi clară. 

— Şi are dreptate. 

— Da, dar poate s-o împingă prea departe. Când ajunge să 
lovească cu băţul cadavrele din sala de disecţie, pasiunea 
lui ia, fireşte, o formă cam bizară. 

— Loveşte cadavrele! 


— Da, pentru a afla pentru cât timp după moarte apar 
vânătăi pe corp. L-am văzul făcând aşa ceva cu proprii mei 
ochi 

— Şi, totuşi, spui că nu este student la medicină? 

— Nu. Numai Dumnezeu ştie care este obiectul studiilor 
sale. Dar iată-ne ajunşi, şi-ţi poţi face tu însuţi o părere. În 
timp ce rostea aceste cuvinte, am luat-o pe o alee îngustă, şi 
am trecut printr-o mică uşă laterală, ce ducea într-a aripă a 
marelui spital. Totul îmi părea familiar, şi n-am avut nevoie 
de nici o îndumare, când am coborât scările mohorâte din 
piatră, şi am luat-o pe coridorul lung cu pereţii văruiţi şi 
nenumărate uşi cenuşii. Aproape de capătul acestuia, se 
despărţea un pasaj arcuit şi scund ce ducea la laboratorul 
de chimie. 

Acesta era o cameră înaltă, căptuşită literalmente cu 
nenumărate sticle. Nişte mese late şi joase erau dispuse la 
întâmplare, fiind încărcate cu retorte, eprubete şi mici 
lămpi Bunsen, cu flăcările lor albastre pâlpâitoare. În 
cameră se afla numai un singur student aplecat asupra unei 
mese mai îndepărtate, absorbit de munca sa. La sunetul 
paşilor noştri, s-a întors şi a sărit în picioare, cu un strigăt 
de plăcere. 

— L-am descoperit! L-am descoperii, a strigai el către 
însoţitorul meu, alergând spre noi cu o eprubetă în mână. 
Am găsit un reactiv care esle precipitat numai de 
hemoglobină şi de nimic altceva Dacă ar fi descoperii o 
mină de aur, încântarea ce i se zugrăvea pe faţă n-ar fi 
putut fi mai mare 

— Domnul Watson, domnul Sherlock Holmes, a spus 
Stamford, prezentându-ne. 

— Încântat, a zis el prietenos, prinzându-mi mâna cu o 
putere de care cu greu l-aş fi bănuit capabil. Ai fost în 
Afganistan, după câte văd. 

— Pentru Dumnezeu, cum de ştii asta? L-am întrebat plin 
de uimire 


— Nu contează, a spus el, chicotind în barbă. Problema la 
momentul de faţă se referă la hemoglobină. Fără îndoială, 
înţelegi importanţa descoperirii pe care am făcut-o? 

— Este interesantă, cu certitudine, din punct de vedere 
chimic, am răspuns, insă din punct de vedere practic... 

— Păi, domnule, este cea mai practică descoperire medico- 
legală făcută de ani buni încoace. Nu vezi că ne oferă 
posibilitatea de a face a analiză infailibilă a urmelor de 
sânge? Ia vino fncoace! În entuziasmul său, m-a înşfăcat de 
mâneca hainei, şi m-a tras spre masa unde lucra. Hai să 
facem rost de nişte sânge proaspăt, a spus înţepându-se cu 
un ac lung în deget şi colectând picătura eu o pipetă. Acum, 
adaug această cantitate mică de sânge inlr-un litru de apă. 
Observă că amestecul ce rezultă pare a fi apă curată. 
Proporția sângelui nu poate fi mai mare de unu la milion. 
Cu toate acestea, n-am nici o îndoială că vom putea să 
obţinem reacţia caraceristică. În timp ce vorbea, a aruncat 
în vas câteva cristale albe, iar apoi a adăugat nişte picături 
de lichid transparent. Într-o clipă, conţinutul vasului a luat o 
culoare întunecată de mahon, iar un praf maroniu s-a lăsat 
pe fundul borcanului de sticlă. 

— Ha! Ha! A strigat el, bătând din palme, şi părând la fel 
de încântat ca un copil în faţa unei jucării noi. Ce părere ai 
de asta? 

— Pare a fi o probă de îndemânare, am remarcat. 

— Frumos! Frumos! Vechiul experiment cu răşină de 
guaiac era foarte stângace şi nesigur. La fel ca examinarea 
microscopică a globulelor de sânge. Aceasta devine complet 
lipsită de valoare, dacă urmele de sânge sunt vechi de 
câteva ore. Pe când analiza mea este la fel de eficientă fie 
că sângele este vechi sau proaspăt. Dacă această analiză ar 
fi fost descoperită până acum, sute de oameni şi-ar fi ispăşit 
de multă vreme pedeapsa pentru crimele înfăptuite. 

— Chiar aşa! Am murmurat. 

— Cazurile criminale depind incă de acest unic aspect. Un 
om este suspectat de crimă la luni de zile după ce a comis-o. 


Lenjeria sau hainele acestuia sunt examinate, şi pe ele sunt 
descoperite pete cafenii Sunt acestea pete de sânge, de 
noroi, de rugină, de fructe, ori ce sunt? Această întrebare a 
încurcat mulţi specialişti, şi de ce? Pentru că nu există nici o 
analiză de încredere. Acum avem experimentul lui Sherlok 
Holmes, şi nu va mai exista nici o dificultate. 

Ochii săi realmente scânteiau în timp ce vorbea, şi şi-a pus 
mâna pe inimă, aplecându-se ca şi cum s-ar fi aflat în faţa 
unei mulţimi care-l aplauda, invocată în imaginaţie. 

— Se cuvine să fii felicitat, am remarcat, destul de surprins 
de entuziasmul lui. 

— Să luam de pildă cazul lui Von Bischoff din Frankfurt, de 
anul trecut. Ar fi fost cu siguranţă spânzurat, dacă analiza 
aceasta ar fi fost posibilă. Apoi Mason din Bradford şi 
faimosul Muller şi Lefevre din Montpellier şi Samson din 
New Orleans. Aş putea aminti douăzeci de cazuri pentru 
care aceasta s-ar fi dovedit hotărâtoare. 

— Pari a fi o istorie vie a crimelor, a spus Stamford râzând. 
Poţi începe un articol astfel. Numeşte-l „Informaţii criminale 
din trecut”. 

— Ar putea constitui o lectură foarte interesantă, a 
remarcat Sherlock Holmes, aplicându-şi o bucăţică de 
plasture peste înţepătura din deget. Trebuie să fiu atent, a 
continuat el, întorcându-se spre mine cu un zâmbet, pentru 
că mă stropesc cu otrăvuri destul de des. Spunând aceasta, 
a întins mana, şi am observat că era toată împestriţată cu 
bucăţi similare de plasture şi decolorată din pricina acizilor 
puternici 

— Am venit aici pentru o afacere, a spus Stamford, 
aşezându-se pe un taburet înalt, şi împingând cu piciorul un 
altul spre mine. Prietenul meu vrea să închirieze o locuinţa, 
şi, ştiind că te plângeai că nu poţi găsi pe cineva cu care să 
împărţi locuinţa, m-am gândit să vă fac cunoştinţa. 

Sherlock Holmes a părut încântat de ideea de a împărţi 
locuinţa cu mine. 


— Am în vedere un apartament pe strada Baker, a spus, 
care ni s-ar potrivi perfect. Nu te deranjează mirosul de 
tutun puternic, sper? 

— Fumez întotdeauna aşa ceva, am răspuns. 

— Asta-i bine. În general, ţin substanţe chimice, şi, din 
când în când, fac experimente. Te-ar deranja aşa ceva? 

— Deloc. 

— Hai să vedem - ce alte defecte am? Sunt deprimat 
uneori, şi nu deschid gura zile în şir. Nu trebuie să presupui 
că sunt îmbufnat când mă comport astfel. Pur şi simplu, 
lasă-mă în pace şi în curând voi fi din nou cum trebuie. Tu 
ce ai de mărturisit? E bine ca două persoane să-şi ştie 
defectele înainte de a începe să convieţuiască. 

Am râs de acest interogatoriu. 

— Ţin un pui de buldog, am spus, nu-mi place zgomotul 
pentru că am nervii zdruncinaţi, mă trezesc la tot felul de 
ore imposibile, şi sunt extrem de leneş. Am o altă serie de 
defecte când sunt sănătos, dar acestea sunt cele principale 
în momentul de faţă. 

— Incluzi cântatul la vioară în categoria zgomotului? M-a 
întrebat neliniştit. 

— Depinde de interpret, am răspuns. O interpretare bună 
este ceva divin - una rea însă... 

— O, atunci e în regulă, a exclamat, cu un râs vesel. Cred 
că putem considera înţelegerea ca şi făcută - dacă îţi vor 
plăcea camerele. 

— Când le putem vedea? 

— Caută-mă aici mâine după-amiază, şi vom merge acolo 
împreună şi vom aranja totul, a răspuns. 

— Bine - exact la prânz, am spus eu, dându-i mâna. L-am 
lăsat lucrând printre subtanţele chimice, şi ne-am îndreptat 
pe jos spre hanul meu. 

— Apropo, am întrebat brusc, oprindu-mă şi întorcându- 
mă spre Stamford, cum naiba a ştiut că am fost în 
Afganistan? 

Tovarăşul meu a zâmbit enigmatic. 


— Aceasta-i mica lui ciudăţenie, a spus el. Mulţi oameni au 
vrut să ştie cum descoperă unele lucruri 

— O, este vorba de un mister, nu-i aşa? Am exclamat, 
frecându-mi mâinile. Aceasta este foarte incitant. Iţi sunt 
extrem de recunoscător că ne-ai făcut cunoştinţă. Obiectul 
potrivit pentru studiul omenirii este omul ştiai? 

— Trebuie să-l studiezi atunci, a spus Stamford, în timp ce- 
şi lua rămas bun. Vei găsi totuşi că este dificil. Pariez că va 
afla mai multe despre tine decât tu despre el. La revedere. 

— La revedere, am răspuns, şi am luat-o spre han, foarte 
interesat de noua mea cunoştinţă. 

Capitolul 2 

Ştiinţa deducţiei. 

Ne-am întâlnit în ziua următoare, aşa cum am stabilit, şi 
am vizitat locuinţa de pe strada Baker, nr. 221B, despre 
care a vorbit când ne-am întâlnit. Avea două dormitoare 
confortabile şi um salon mare şi aerisit, mobilat într-un stil 
vioi, şi luminat de două ferestre mari. Dat fiind că locuinţa 
corespundea în toate privinţele, iar chiria devenea 
acceptabilă când era împărţita la doi, ne-am hotărât pe loc, 
şi am devenit imediat noii chiriaşi. În seara respectivă, mi- 
am mutat lucrurile de la han, iar în dimineaţa următoare s-a 
mulat şi Sherlock Holmes, cu câteva cutii şi geamantane. O 
zi sau două am fost foarte ocupați cu despachetatulşi 
aranjarea cât mai potrivită a lucrurilor. Acestea fiind făcute, 
am început treptat să ne liniştim şi să ne obişnuim cu noul 
mediu. 

Holmes nu era cu siguranţă un om dificil cu care să 
convieţuieşti. Era liniştit, iar obiceiurile lui erau 
neschimbătoare. Rareori stătea treaz după zece seara, şi 
întotdeauna îşi lua dejunul şi pleca înainte ca eu să mă fi 
trezit. Uneori îşi petrecea ziua la laboratorul de chimie, 
alteori în sala de disecţie, şi din când în când în plimbări 
lungi, ce păreau să-l poarte în cartierele mărginaşe ale 
oraşului. Când era în dispoziţia de a munci, energia lui nu 
cunoştea limite; însă câteodată o stare contrară punea 


stăpânire pe el, şi rămânea întins pe sofaua din camera 
comună zile întregi, de abia scoțând câte un cuvânt sau 
mişcându-se cât era ziua de lungă. Cu acest prilej, am 
observat că ochii lui priveau în gol cu o expresie visătoare, 
şi aş fi presupus că era dependent de vreun narcotic, dacă 
cumpătarea şi igiena întregii sale existenţe nu ar fi făcut 
imposibil aşa ceva. 

Pe măsură ce săptămânile treceau, interesul şi 
curiozitatea mea privind scopul său în viaţă creşteau tot 
mai mult. Persoana şi înfăţişarea sa erau de natură să 
atragă atenţia celui mai superficial observator. Avea peste 
un metru optzeci înălţime, şi era atât de slab încât părea 
mult mai înalt. Privirea lui era ascuţită şi pătrunzătoare, cu 
excepţia acelor perioade de torpoare pe care le-am 
menţionat; iar nasul său îngust şi coroiat îi dădea o expresie 
atenta şi hotărâtă. Bărbia îi era şi ea proeminenta şi 
ascuţită ca a unui om hotărât. Mâinile îi erau în permanenţă 
mânjite cu cerneală şi pătate de substanţe chimice; totuşi, 
am observat că erau extrem de agile atunci când manipulau 
fragilele sale instrumente. 

Cititorul m-ar putea cataloga ca fiind o persoană care-şi 
bagă nasul unde nu-i fierbe oala, dacă mărturisesc cât de 
mult îmi incita curiozitatea acest individ, şi cât de des am 
încercat să străâung rezerva pe care o arăta în privinţa 
chestiunilor personale. Totuşi, înainte de a mă considera 
astfel, nu uitaţi cât de lipsită de obiect era viaţa mea, şi cât 
de puţine lucruri care să-mi solicite atenţia existau în ea. 
Sănătatea precară nu-mi permitea să mă aventurez afară, 
daca vremea nu era extrem de caldă, şi nu aveam nici un 
prieten care să mă viziteze şi să schimbe ceva în monotonia 
existenţei mele cotidiene. În aceste împrejurări, am salutat 
cu mult interes misterul ce-l învăluia pe colegul meu, şi am 
petrecut mult timp încercând să-i dau de capăt. 

Nu studia medicina. El însuşi, răspunzându-mi la o 
întrebare, a confirmat opinia lui Stamford în această 
privinţă. Nici nu părea să fi urmat nişte lecturi ce l-ar fi 


putut pregăti pentru obţinerea unei licenţe în ştiinţă sau în 
orice altă cale recunoscută de acces la lumea educată. 
Totuşi, zelul pe care-l avea pentru anumite studii era 
remarcabil şi în anumite limite excentrice cunoaşterea lui 
era atât de vastă şi detaliată încât observaţiile sale mă 
uimeau teribil. Cu siguranţă, nici o persoană n-ar fi lucrat 
atât de serios, sau nu şi-ar fi însuşit informaţii atât de 
precise, dacă n-ar fi avut în vedere un anume scop. Cititorii 
nesistematici se remarcă rareori prin exactitatea a ceea ce 
învaţă. Nici un om nu-şi împovărează mintea cu detalii, dacă 
nu are un motiv serios s-o facă. 

Ignoranţa lui era la fel de remarcabilă ca şi cunoştinţele 
lui. Nu ştia aproape nimic despre literatura, filosofia şi 
politica contemporană. Odată când l-am citat pe Thomas 
Carlyle, m-a întrebat cu naivitate cine era şi ce anume a 
făcut. Surprinderea mea n-a mai cunoscut însă margini, 
când am descoperit întâmplător că nu ştia nimic despre 
teoria lui Copernic şi despre structura sistemului solar. 
Faptul că o fiinţă civilizată din secolul XIX nu ştia că 
pământul se învârte în jurul soarelui îmi părea a fi un lucru 
extraordinar, de domeniul imposibilului. 

— Pari a fi uimit, a spus el, zâmbind la surprinderea mea. 
Acum c-o ştiu, o să fac tot ce-mi stă în putinţă s-o uit. 

— S-o uiţi! 

— Vezi, mi-a explicat el, cred despre creierul uman că este 
iniţial ca o mică mansardă goală pe care trebuie s-o umpli 
cu mobila pe care o doreşti. Cine e nebun, o umple cu toată 
mobila greoaie ce-i iese în cale, astfel încât cunoştinţele 
care îi pot fi de folos nu mai au loc înăuntru, sau, în cel mai 
bun caz, sunt amestecate cu o mulţime de alte lucruri, 
astfel încât îi este dificil să le găsească atunci când are 
nevoie de ele. Insă muncitorul îndemânatic este realmente 
foarte atent în privinţa a ceea ce introduce în mansarda 
creierului său. Nu va ţine acolo nimic altceva decât 
instrumentele ce-i pot fi de folos în munca sa, dar dintr- 
acestea are o colecţie vastă, şi toate sunt ţinute într-o 


ordine perfectă. Este o greşeală să credem că acea 
cămăruţă are pereţi elastici ce se pot întinde oricât dorim. 
Putem fi siguri că va veni o vreme când, pentru fiecare 
cunoştinţă nouă, o să uităm ceva ce am ştiut înainte. Prin 
urmare, este de cea mai mare importanţă să nu ţinem acolo 
cunoştinţe inutile, care să le împingă afară pe cele 
folositoare. 

— Dar sistemul solar! Am protestat eu. 

— Ce semnificaţie are acesta pentru mine? M-a întrerupt 
nerăbdător. Spui că ne învârtim în jurul soarelui. Dacă ne- 
am învârti în jurul lunii, pentru mine sau munca mea ar fi 
exact acelaşi lucru. 

Eram pe punctul de a-l întreba în ce consta munca lui, dar 
ceva în felul lui de a se comporta mi-a dat de înţeles că 
întrebarea n-ar fi fost binevenită. Totuşi, am reflectat 
asupra scurtei noastre conversații, şi am încercat să deduc 
unele lucruri. A spus că nu ar asimila cunoştinţe care să nu 
fie relevante pentru obiectul său de studiu. Prin urmare, 
toate cunoştinţele pe care le poseda erau strict folositoare. 
Am enumerat toate diversele subiecte în privinţa cărora mi- 
a demonstrat că era extrem de bine informat. Am luat chiar 
un creion şi le-am notat. N-am putut să mă abţin să nu 
zâmbesc văzând ce-am scris. Arăta precum urmează: 

Sherlock Holmes - limitele lui 

1. Cunoştinţe de literatură - deloc. 

2. Cunoştinţe de filosofie - deloc. 

3. Cunoştinţe de astronomie - deloc. 

4. Cunoştinţe de politică - câteva. 

5. Cunoştinţe de botanică - variabile. 

Foarte informat despre belladona, opium şi otrăvuri, în 
general. 

Nu ştie nimic despre grădinărit. 

6. Cunoştinţe de geologie - practice, dar limitate. 

Recunoaşte dintr-o privire diferitele tipuri de pământ. 

După plimbări, mi-a arătat stropii de pe pantaloni, 
indicându-mi, în funcţie de culoarea şi consistenţa lor, din 


ce parte a Londrei erau. 

7. Cunoştinţe de chimie - profunde. 

8. Cunoştinţe de anatomie - precise, dar nesistematice. 

9. Cunoştinţe de literatură polițistă - imense. 

Pare a cunoaşte în cel mai mic detaliu toate crimele comise 
în acest secol. 

10. Cântă bine la vioară. 

11. Este foarte bun la scrima cu băţul, la box, şi este un 
excelent spadasin. 

12. Cunoaşte bine legile britanice. 

Când am ajuns cu lista până aici, am aruncat-o disperat în 
foc. Dacă este posibil să descopăr ce urmăreşte acest 
individ numai prin găsirea unui numitor comun al acestor 
talente şi aflarea unei profesii care să le presupună pe 
toate, mi-am spus, pot renunţa să încerc chiar de acum. 

Văd că am menţionat înainte talentul lui la vioară. Acesta 
era de excepţie, dar la fel de excentric ca toate celelalte 
aptitudini ale sale. Ştiam bine că putea interpreta piese 
dificile, pentru că, la cererea mea, mi-a cântat unele din 
liedurile lui Mendelssohn şi alte piese favorite. Dacă nu era 
solicitat, însă, rareori improviza sau încerca vreo melodie 
cunoscută. Seara, lăsându-se pe spate în fotoliu, îşi închidea 
ochii şi scârţâia neatent la vioara pe care o ţinea pe 
genunchi. Uneori acordurile erau adânci şi melancolice. Din 
când în când erau fantastice şi vioaie. In mod vădit, ele 
reflectau gândurile care-l preocupau, însă nu puteam să-mi 
dau seama dacă muzica ajuta acele gânduri, sau cântatul 
era, pur şi simplu, rezultatul unui capriciu sau fantezii. M-aş 
fi revoltat împotriva acestor solo-uri exasperante, dacă 
acesta nu le-ar fi încheiat în mod obişnuit interpretând într- 
o succesiune rapidă o serie din melodiile mele favorite, ca 
un fel de compensație pentru felul în care îmi încerca 
răbdarea. 

În timpul primei săptămâni, nu am avut vizitatori, şi am 
început să cred că tovarăşul meu era la fel de lipsit de 
prieteni ca şi mine. Apoi, am descoperit însă că avea multe 


cunoştinţe din cele mai variate clase sociale. Un individ 
gălbejit, cu faţa de şobolan şi ochi închişi la culoare, care 
mi-a fost prezentat drept domnul Lestrade, a venit de trei 
sau patru ori într-o singură săptămână. Într-o dimineaţă, a 
venit o fată, îmbrăcată la modă, care a stat o jumătate de 
oră sau mai mult. În aceeaşi după-amiază, a apărut un 
vizitator cărunt, ponosit, care arăta ca un negustor 
ambulant şi părea foarte tulburat, urmat de o femeie în 
vârstă, neîngrijită. Cu altă ocazie, un bătrân cu părul alb a 
avut o conversaţie cu tovarăşul meu; altădată, un hamal din 
gară, în uniforma lui de catifea. Când vreunul din aceşti 
indivizi comuni îşi făcea apariţia, Sherlock Holmes obişnuia 
să mă roage să folosească salonul, şi mă retrăgeam în 
camera mea. Întotdeauna îşi cerea scuze pentru acest 
inconvenient. 

— Trebuie să folosesc această cameră pentru afaceri, 
spunea el, iar aceste persoane sunt clienţii mei. 

Din nou am avut ocazia să-i pun întrebarea decisivă, şi din 
nou delicateţea m-a împiedicat să oblig o altă persoană să- 
mi încredinţeze secretele sale. La vremea respectivă, mi-am 
închipuit că avea vreun motiv puternic să nu menţioneze 
ocupaţia sa, dar el însuşi mi-a destrămat în curând această 
presupoziţie, atingând voit subiectul. 

Era 4 martie, am un motiv serios să-mi amintesc data. M- 
am trezit ceva mai devreme decât de obicei, şi am văzut că 
Sherlock Holmes nu-şi terminase încă micul-dejun. Gazda 
noastră s-a obişnuit atât de mult cu faptul că mă trezeam 
târziu că nu-mi pusese încă masa, şi nici nu-mi făcuse 
cafeaua. Cu o nerăbdare nu prea rezonabilă, am sunat din 
clopoțel, şi i-am sugerat abrupt că eram gata. Apoi am luat 
un ziar de pe masă, încercând să-mi trec timpul cu el, în 
timp ce colegul meu mesteca tăcut pâinea prăjită. Unul din 
articole era subliniat cu creionul, şi, în mod firesc, am 
început să-l parcurg. 

Titlul întrucâtva ambițios era „Cartea vieţii”, iar autorul 
încerca să arate cât de multe putea afla un om cu spirit de 


observaţie prin examinarea precisă şi sistematică a tuturor 
faptelor pe care le întâlnea. M-a surprins amestecul ciudat 
de perspicacitate şi absurditate. Raționamentul era riguros 
şi plin de forţă, dar deducţiile îmi păreau a fi trase de păr şi 
exagerate. Autorul pretindea că, în urma unei expresii 
momentane, a unei contracţii musculare sau a unei priviri, 
putea pătrunde gândurile cele mai ascunse ale unui om. 
Potrivit lui, era imposibil să înşeli pe cineva obişnuit cu 
observaţia şi analiza. Concluziile lui erau la fel de infailibile 
ca teoremele lui Euclid. Rezultatele la care ajungea puteau 
să pară atât de şocante celor neiniţiaţi, încât până aflau 
procesele prin care acesta le obținea, puteau foarte bine să- 
l ia drept magician. 

„Dintr-o picătură de apă, spunea autorul, un logician poate 
infera posibilitatea Atlanticului sau a Niagarei, fără să le fi 
văzut sau să fi auzit de ele. Prin urmare, întreaga viaţă 
formează un lanţ imens, a cărui natură o descoperim ori de 
câte ori ni se arată o singură verigă din el. Ca toate 
celelalte ştiinţe, ştiinţa deducţiei şi analizei poate fi 
deprinsă numai în urma unui studiu îndelungat şi răbdător, 
iar viaţa nu este suficient de lungă pentru a-i permite 
vreunui muritor să atingă perfecțiunea absolută în ea. 
Înainte de a se ocupa de aspectele morale şi mentale ale 
problemei, care prezintă cea mai mare dificultate, cel care 
cercetează ar trebui să înceapă cu stăpânirea unor aspecte 
elementare. De exemplu, când întâlneşte un om, trebuie să 
înveţe să determine dintr-o singură privire trecutul aceluia 
şi meseria sau profesia lui. Oricât de pueril ar părea un 
asemenea exerciţiu, acesta ascute facultatea de observaţie 
şi te învaţă unde să priveşti şi ce să cauţi. Unghiile unei 
persoane, mâneca hainei, cizmele, genunchii pantalonilor, 
bătăturile de pe degetul mare şi arătător, expresia feţei, 
manşetele - fiecare din acestea dezvăluie clar ocupaţia unei 
persoane. Faptul că toate acestea împreună n-ar putea să 
lămurească un investigator competent este, oricum, 
aproape de neconceput.” 


— Ce imensă absurditate, am spus, indicând articolul cu 
linguriţa, în timp ce mi-am început micul dejun. Văd că ai 
citit-o, din moment ce ai însemnat-o cu creionul. Nu neg că 
este scrisă inteligent. Mă irită totuşi. Este evident teoria 
vreunui şoarece de bibliotecă care dezvoltă toate aceste 
paradoxuri curăţele în izolarea propriului birou. Nu este 
ceva practic. Mi-ar plăcea să-l văd înghesuit într-un vagon 
de clasa treia, şi să-i cer să descopere ocupațiile tuturor 
călătorilor. Pariez că ar fi incapabil. 

— Ţi-ai pierde banii, a remarcat calm, Holmes. În ceea ce 
priveşte articolul, eu l-am scris. 

— Tu! 

— Da, am o înclinaţie atât spre observaţie cât şi spre 
deducție. Teoriile pe care le-am exprimat acolo şi care-ţi par 
atât de himerice, sunt în realitate extrem de practice - într- 
atât de practice încât îmi câştig pâinea folosindu-mă de ele. 

— În ce fel? Am întrebat fără să vreau. 

— Păi, am propria meserie. Presupun că sunt singurul din 
lume cu o astfel de ocupaţie. Sunt detectiv consultant, dacă 
poţi înţelege ce vrea să spună. Aici în Londra avem o 
mulţime de detectivi guvernamentali şi privaţi. Când aceşti 
indivizi dau greş, vin la mine, şi reuşesc să-i pun pe pista 
cea bună. Îmi arată toate probele, şi sunt, în general, 
capabil să-i lămuresc, cu ajutorul cunoştinţelor pe care le 
deţin despre istoria crimei. Există o puternică asemănare 
de familie între crime, iar dacă ai în degetul mic toate 
detaliile a o mie de astfel de crime, ar fi ciudat să nu o poţi 
rezolva pe a o mie una. Lestrade este un detectiv 
binecunoscut. S-a împotmolit recent într-un caz de 
falsificare, şi asta l-a adus aici. 

— Şi celelalte persoane? 

— Majoritatea sunt trimise de agenţii private de 
investigaţii. Toţi au vreo problemă şi vor puţină clarificare. 
Le ascult povestea, ei îmi ascultă comentariile, iar apoi îmi 
dau banii. 


— Vrei să spui, am zis, că, fără să-ţi părăseşti un moment 
camera, poţi descurca o încâlceală pe care alţii nu pot s-o 
descurce, deşi au văzut în persoană toate detaliile? 

— Exact. Am un fel de intuiţie în această direcţie. Apare 
din când în când câte un caz puţin mai complex. Atunci 
trebuie să mă mişc într-acolo, ca să văd lucrurile cu proprii 
ochi. Vezi, dispun de o mulţime de cunoştinţe speciale pe 
care le aplic cazului, şi care îmi facilitează extrem de mult 
rezolvarea lui. Acele reguli ale deducţiei pe care le-am 
expus în articolul ce ţi-a stârnit disprețul sunt, din punct de 
vedere practic, de nepreţuit pentru mine. Observaţia este a 
doua mea natură. Ai părut a fi surprins când ţi-am spus la 
prima noastră întănire că ai venit din Afganistan. 

— Ţi-a spus cineva, fără îndoială. 

— Nimic de acest fel. Am ştiut că te-ai întors din 
Afganistan. Datorită unei obişnuinţe îndelungate, şirul 
gândurilor mele s-a derulat atât de rapid că am ajuns la 
această concluzie fără să fiu conştient de paşii intermediari. 
Au existat totuşi asemenea paşi. Raționamentul s-a 
desfăşurat astfel: „Iată un individ genul medic, dar având 
aerul unui militar. Clar, un doctor militar, atunci. Tocmai ce 
s-a întors de la tropice, pentru că faţa îi este închisă la 
culoare, iar aceasta nu este culoarea naturală a pielii lui, 
deoarece la încheieturi pielea este deschisă. A trecut prin 
privaţiuni şi boală, lucru clar indicat de faţa sa scofâlcită. S- 
a rănit la braţul stâng. Il ţine într-un fel ţeapăn şi nefiresc. 
Oare unde la tropice putea un doctor englez să treacă prin 
asemenea greutăţi şi să-şi rănească braţul? Clar în 
Afganistan.” Întregul raţionament nu mi-a luat o secundă. 
Apoi am remarcat că te-ai întors din Afganistan şi ai fost 
uimit. 

— Pare simplu aşa cum o explici, am spus, zâmbind, îmi 
aminteşti de personajul Dupin al lui Edgar Alan Poe. N-am 
crezut că asemenea personaje există altundeva decât în 
povestiri. 

Sherlock Holmes s-a ridicat şi şi-a aprins pipa. 


— Fără îndoială, crezi că îmi faci un compliment 
comparându-mă cu Dupin, a observat el. În opinia mea, 
Dupin era un individ inferior. Trucul prin care îşi întrerupea 
prietenii din gândit cu câte un apropo, după un sfert de oră 
de tăcere, este realmente de prost gust şi superficial. Avea 
un geniu analitic, cu certitudine; dar nu era nicidecum un 
astfel de fenomen pe cât părea să-şi imagineze Poe. 

— Ai citit operele lui Gaboriau? Am întrebat. Răspunde 
Lecoq ideii tale de detectiv? 

Sherlock Holmes a pufnit dispreţuitor. 

— Lecoq era un cârpaci nenorocit, a spus pe un ton 
mânios; avea numai un singur lucru bun, şi acesta era 
energia sa. Acea carte pur şi simplu m-a îmbolnăvit. 
Problema era cum să identifici un deţinut necunoscut. 
Puteam s-o rezolv în douăzeci şi patru de ore. Lui Lecogi-a 
luat şase luni. Ar putea fi un manual pentru detectivi care 
să-i înveţe ce să evite. 

M-am simţit cam jignit să văd cele două personaje pe care 
le admiram tratate cu o asemenea lipsă de respect. M-am 
îndreptat spre fereastră, şi am început să privesc strada 
aglomerată. Poate că acest individ este foarte inteligent, mi- 
am spus, dar cu siguranţă este foarte înfumurat. 

— Nu există crime şi criminali în zilele noastre, a spus el, 
iritat. Ce folos să ai creier în profesia noastră? Ştiu bine că 
pot să devin faimos. Nu există şi n-a existat vreodată un om 
care să aibă tot atât de multe cunoştinţe şi un talent 
înnăscut pentru detectarea unei crime ca şi mine. Şi care 
este rezultatul? Nu există nici o crimă de detectat, sau, în 
cel mai bun caz, e crima vreunui ageamiu, cu un motiv atât 
de clar încât chiar şi unul de la Scotland Yard o poate 
rezolva. 

Eram încă deranjat de stilul încrezut în care conversa. Mi 
s-a părut că e cel mai bine să schimb subiectul. 

— Mă întreb ce caută individul acela? Am spus, arătând cu 
mâna spre un bărbat robust, îmbrăcat simplu, care mergea 
încet pe cealaltă parte a străzii, uitându-se cu atenţie la 


numerele caselor. 'Ținea un plic mare albastru în mână şi 
era, evident, un mesager. 

— Vrei să spui sergentul acela din marină, în retragere, a 
spus Sherlock Holmes. 

„Grozăveşte-te şi bucură-te!” am gândit eu. 

Ştie că nu pot să verific corectitudinea ipotezei sale. De 
abia mi-a trecut acest gând prin minte, când omul pe care-l 
priveam a zărit numărul de pe uşa noastră, şi a traversat 
rapid strada. Am auzit o bătaie puternică în uşă, o voce 
adâncă jos şi nişte paşi apăsaţi urcând scara. 

— Pentru domnul Sherlock Holmes, a spus el, intrând în 
cameră, şi înmânându-i prietenului meu o scrisoare. 

lată ocazia de a-i destrăma înfumurarea. Nu i-a trecut prin 
minte aşa ceva, când a făcut acea afirmaţie arbitrară. 

— Pot să te întreb, dragul meu, am spus cu cea mai afabilă 
voce posibil, cu ce te ocupi? 

— Sunt comisionar, domnule, a spus el. Arţăgos. Uniforma 
mi-e la reparat. 

— Şi ai fost? Am întrebat, cu o privire uşor maliţioasă spre 
colegul meu. 

Sergent, domnule, de infanterie uşoară în marina regală. 
Spuse el, apoi continuă întorcându-se către Holmes: Nu 
răspundeţi? Bine, domnule. 

A bătut din călcâie, a făcut un salut cu mâna, şi a plecat. 

Capitolul 3 

Misterul din Lauriston Garden. 

Mărturisesc că am fost extrem de şocat de această nouă 
dovadă a naturii practice a teoriilor colegului meu. 
Respectul meu pentru aptitudinile sale analitice a crescut 
imens. A rămas totuşi în mintea mea o suspiciune ascunsă 
că întreaga poveste a fost aranjată dinainte cu intenţia de a 
mă impresiona, deşi ce scop ar fi putut avea să mă înşele 
într-un asemenea mod depăşea înţelegerea mea. Când m- 
am uitat la el, terminase de citit scrisoarea, iar ochii lui 
aveau iar acea expresie goală, depărtată, ce indica că 
mintea lui era altundeva. 


LLA 


— Cum ai putut să deduci asta? Am întrebat. 

— Să deduc ce? A spus el iritat. 

— Păi, că era un sergent din marină, în retragere. 

— N-am timp de nimicuri, a răspuns el brusc, iar apoi cu 
un zâmbet: 

— Scuză-mi grosolănia. Mi-ai întrerupt şirul gândurilor, 
dar poate este totuna. Deci n-ai putut ghici că acel bărbat a 
fost sergent în marină? 

— Cu siguranţă, nu. 

— A fost mai uşor s-o ştiu decât să-ţi explic cum am aflat-o. 
Dacă ţi s-ar cere să dovedeşti că doi şi cu doi fac patru, ţi-ar 
fi poate fi dificil şi, totuşi, eşti absolut sigur că aşa este. Deja 
când era pe partea cealaltă a străzii, am putut observa o 
mare ancoră albastră tatuată pe dosul mâinii sale. Aceasta 
mi-a sugerat marea. Avea un mers militar, totuşi, şi favoriţi. 
Asta m-a dus cu gândul la marină. Era într-o oarecare 
măsură plin de sine, şi avea un anume aer de autoritate. 
Trebuie să fi observat felul în care îşi ţinea capul şi îşi 
balansa bastonul. Un bărbat serios, respectabil, de vârstă 
mijlocie, după toate aparențele - toate aceste fapte m-au 
făcut să cred că a fost sergent. 

— Extraordinar! Am exclamat. 

— Banal, a spus Holmes, deşi am dedus de pe faţa sa că i- 
au făcut plăcere surprinderea şi admiraţia mea vădită. 
Tocmai ce am afirmat că nu există criminali. Se pare că m- 
am înşelat - uită-te la asta! Mi-a înmânat scrisoarea pe care 
a adus-o comisionarul. 

— Vai, am strigat, după ce mi-am aruncat ochii peste ea, ce 
groaznic! 

— Pare a fi puţin neobişnuit, a remarcat el calm. Ai vrea să 
mi-o citeşti cu voce tare? 

Aceasta este scrisoarea pe care i-am citit-o: 

DRAGUL MEU DOMN SHERLOCK HOLMES, S-a 
întâmplat un lucru urât în timpul nopţii, la numărul 3 din 
Lauriston Gardens, cum intri din Brixton. Omul care patrula 
în zonă a văzut o lumină acolo în jurul orei două dimineaţa 


şi, întrucât clădirea nu este locuită, a presupus că ceva nu 
este în regulă. A găsit uşa deschisă, iar în camera din faţă, 
care nu este mobilată, a descoperit cadavrul unui domn 
bine îmbrăcat şi având cărţi de vizită în buzunar pe numele 
Enoch J]. Drebber, din Cleveland, Ohio, S. U. A. N-a fost 
jefuit, şi nici nu există vreo urmă care să indice cum a 
murit. Există urme de sânge în cameră, dar mortul nu 
prezintă nici o rană. Nu înţelegem cum a ajuns în această 
casă goală; realmente, întreaga poveste este o enigmă. 
Dacă poţi veni încoace oricând înainte de prânz, mă găseşti 
aici. Las totul aşa cum l-am găsit până la venirea ta. Dacă 
nu poţi veni, o să-ţi dau detalii complete, şi aş lua-o ca pe o 
mare favoare, dacă mi-ai împărtăşi părerea ta. 

Cu respect, TOBIAS GREGSON. 

— Gregson este cel mai deştept de la Scotland Yard, a 
remarcat prietenul meu; el şi Lestrade sunt cei mai buni 
dintre incapabilii de acolo. Sunt ambii alerţi şi plini de 
energie, dar convenţionali, şocant de convenţionali. Nu se 
suportă, în plus. Sunt la fel de invidioşi ca o pereche de 
frumuseți. Cazul ăsta o să devină amuzant, dacă îi pun pe 
ambii pe urma criminalului. 

Am fost uimit de calmul cu care continua să comenteze. 

— Cu siguranţă, nu trebuie pierdut nici un moment, am 
strigat eu, vrei să mă duc să-ţi caut o birjă? 

— Nu sunt sigur că o să merg. Sunt cel mai incurabil leneş 
care a existat vreodată, vreau să spun când sunt într-o 
asemenea dispoziţie, căci pot deveni destul de activ 
câteodată. 

— Dar aceasta este exact şansa la care sperai. 

— Dragul meu, ce importanţă are pentru mine? 
Presupunând că-i dau de capăt problemei, poţi fi sigur că 
Gregson, Lestrade şi ceilalţi o să fie cei care vor primi toate 
laudele. Aşa e când eşti un personaj neoficial. 

— Dar te roagă să-l ajuţi. 

— Da. Ştie că îi sunt superior, şi o recunoaşte faţă de mine; 
dar mai degrabă şi-ar tăia limba decât s-o recunoască în 


faţa unei terţe persoane. Totuşi, putem să mergem şi să 
aruncăm o privire. O să rezolv cazul pe cont propriu. Pot cel 
puţin să râd de ei, dacă nu mai mult. Vino! 

S-a repezit la manta, şi a început să se agite într-un fel ce 
indica faptul că starea energică o înlocuise pe cea apatică. 

— la-ţi pălăria, a spus. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Da, dacă nu ai altceva mai bun de făcut. 

Un minut mai târziu, ne aflam într-o birjă, îndreptându-ne 
cu repeziciune spre Brixton. 

Era o dimineaţă ceţoasă, cerul era înnorat, şi un văl 
cenuşiu atârna deasupra caselor, părând a fi reflecţia 
străzilor noroioase de dedesubt. Tovarăşul meu era în cea 
mai bună dispoziţie şi sporovăia despre viorile de Cremona 
şi diferenţa dintre una Stradivarius şi una Amati. In ceea ce 
mă priveşte, eram tăcut, deoarece vremea mohorâtă şi 
trista poveste în care ne implicasem mă deprimau. 

— Nu pari să te gândeşti prea mult la crimă, i-am spus în 
cele din urmă, întrerupându-i discursul muzical. 

— Nu am încă informaţii, a răspuns el. Este o greşeală 
capitală să teoretizezi înainte de a dispune de toate 
probele. Iţi afectează judecata. 

— Vei avea datele problemei în curând, am remarcat, 
arătând cu degetul; acesta este Brixton, iar aceea este casa, 
dacă nu mă înşel. 

— Aşa este. Opreşte, birjar, opreşte! Eram încă la cam o 
sută de metri de ea, însă a insistat să coborâm, şi ne-am 
încheiat călătoria pe jos. 

Numărul 3 de pe Lauriston Gardens avea o înfăţişare 
prevestitoare de rău şi amenințătoare. Era una dintre cele 
patru case care se aflau la o mică distanţă de stradă, două 
fiind ocupate, iar două nelocuite. Ultimele afişau trei 
rânduri de ferestre triste şi pustii, ce erau goale şi 
deprimante, doar pe ici pe colo lăsând să se vadă un anunţ 
„De închiriat”, ca un fel de cataractă pe geamurile aburite. 
O grădiniţă prin care erau împrăştiate ici şi colo nişte 


plante bolnave separa fiecare din aceste case de stradă, şi 
era traversată de o cărare îngustă, gălbuie, formată, după 
cât se părea, dintr-un amestec de argilă şi pietriş. Întregul 
loc mustea de apă de la ploaia din timpul nopţii. Grădina 
era mărginită de un perete de cărămidă de un metru, cu un 
rând de zăbrele de lemn deasupra, iar de acest zid se 
sprijinea un poliţist robust, înconjurat de un mic grup de 
pierde-vară, care îşi întindeau gâturile şi îşi sforţau vederea 
în vana speranţă de a zări ceva din ce se întâmpla înăuntru. 

Mi-am imaginat că Sherlock Holmes se va grăbi să intre 
imediat în casă, şi se va afunda în studierea misteriosului 
eveniment. Dar nimic nu părea mai străin de intenţiile sale. 
Cu un aer nonşalant ce, date fiind împrejurările, mi s-a 
părut a fi cam deplasat, acesta se târâia dintr-o parte în alta 
pe trotuar şi privea absent pământul, cerul, casele de pe 
partea opusă şi rândul de zăbrele. După ce a terminat 
această inspecţie, a înaintat alene pe cărare sau, mai 
degrabă, pe marginea de iarbă de-a lungul cărării, ţinându- 
şi ochii fixaţi în pământ. S-a oprit de două ori, iar o dată l- 
am văzut zâmbind şi l-am auzit scoțând o exclamaţie de 
satisfacţie. Erau multe urme de paşi pe pământul umed şi 
argilos şi dat fiind faptul că poliţia a circulat încoace şi 
încolo pe el, nu puteam să înţeleg cum spera tovarăşul meu 
să descopere ceva acolo. Totuşi, am avut dovezi atât de 
extraordinare ale perspicacităţii sale, că nu mă îndoiam 
câtuşi de puţin că putea să vadă multe lucruri care mie îmi 
rămâneau ascunse. 

La uşa casei am fost întâmpinați de un bărbat înalt, cu faţa 
albă şi părul gălbui, ţinând o agendă în mână, care s-a 
năpustit înainte, şi a strâns puternic şi cu efuziune mâna 
tovarăşului meu. 

— Este, într-adevăr, amabil din partea ta că ai venit, a spus 
el. Am lăsat totul neatins. 

— Cu o excepţie! A răspuns prietenul meu, indicând aleea. 
Dacă o turmă de bizoni ar fi trecut pe ea, n-ar fi putut lăsa o 


dezordine mai mare. Fără îndoială însă că ai ajuns la nişte 
concluzii, Gregson, înainte de a permite aşa ceva. 

— Am avut atât de multe de făcut în casă, a spus evaziv 
detectivul. Colegul meu, domnul Lestrade este aici. M-am 
bazat pe el să se ocupe de asta. 

Holmes s-a uitat la mine şi a ridicat batjocoritor din 
sprâncene. 

— Cu oameni ca voi doi la faţa locului nu vor rămâne prea 
multe de descoperit pentru o terță persoană, a spus el. 

Gregson şi-a frecat mâinile cu satisfacţie. 

— Cred că am făcut tot ceea ce putea fi făcut, a răspuns el; 
este un caz ciudat, totuşi, şi-ţi cunosc pasiunea pentru astfel 
de lucruri. 

— N-ai venit aici cu o birjă? L-a întrebat Sherlock Holmes. 

— Nu, domnule. 

— Nici Lestrade? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, hai să mergem şi să vedem camera. Cu această 
remarcă ilogică, a intrat cu paşi mari în casă, urmat de 
Gregson, căruia i se citea uimirea pe faţă. 

Un hol mic, fără podea şi plin de praf ducea în bucătărie şi 
spre birouri. Două uşi se deschideau din acesta: una pe 
dreapta şi una pe stânga. Una dintre acestea a fost vădit 
închisă timp de multe săptămâni. Cealaltă aparţinea 
sufrageriei, care era camera în care s-a întâmplat 
misteriosul eveniment. Holmes a intrat înăuntru, iar eu l-am 
urmat, într-acea stare de calm pe care ţi-o inspiră prezenţa 
morţii. 

Era o cameră mare şi pătrată, arătând şi mai mare din 
pricina absenței mobilei. Un tapet vulgar în culori ţipătoare 
împodobea pereţii, pătat pe alocuri de mucegai, iar ici şi 
colo mari bucăţi din el se dezlipiseră şi atârnau, lăsând să 
se vadă tencuiala galbenă de dedesubt. În partea opusă uşii 
se afla un şemineu pretenţios deasupra căruia era o poliţă 
dintr-o imitație de marmură albă. Într-un colţ al acesteia 
era lipit mucul unei lumânări roşii de ceară. Unica fereastră 


era atât de murdară încât lumina pătrundea ceţoasă şi 
nesigură, imprimând o nuanţă de gri închis tuturor 
lucrurilor, intensificată de stratul gros de praf ce acoperea 
întreaga încăpere. 

Aveam să observ toate aceste detalii mai târziu. În clipa de 
faţă, atenţia mea era concentrată asupra corpului mohorât 
şi nemişcat care zăcea întins pe podea, cu ochii goi şi orbi 
fixaţi asupra tavanului decolorat. Îi aparţinea unui bărbat 
de aproximativ patruzeci şi trei sau patruzeci şi patru de 
ani, de înălţime mijlocie, lat în umeri, cu păr negru 
cârlionţat şi o barbă scurtă şi ţepoasă. Era îmbrăcat într-o 
redingotă groasă de postav negru şi vestă, în pantaloni de 
culoare deschisă, şi avea gulerul şi manşetele imaculate. Un 
joben bine periat şi îngrijit se afla pe podea alături de el. 
Avea mâinile încleştate şi braţele în lături, iar picioarele îi 
erau împletite, ca şi cum lupta dinaintea morţii fusese 
îndârjită. Pe faţa lui rigidă rămăsese o expresie de oroare şi, 
precum mi s-a părut, de ură, aşa cum n-am mai văzut 
vreodată pe trăsăturile cuiva. Această strâmbătură rea şi 
înfricoşătoare împreună cu fruntea joasă, nasul teşit şi 
mandibula prognatică îi dădeau mortului o înfăţişare 
neobişnuită, ca de maimuţă, amplificată de poziţia lui 
chircită şi nefirească. Am văzut moartea sub diverse 
înfăţişări, dar nu mi-a apărut niciodată sub un aspect mai 
înfricoşător decât în acea încăpere întunecată şi mohorâtă, 
situată pe una dintre principalele artere ale suburbiilor 
Londrei. 

Lestrade, slab şi cu veşnica lui înfăţişare de dihor, stătea în 
cadrul uşii, şi ne-a salutat pe amândoi. 

— Acest caz va face vâlvă, domnule, a remarcat el. E mai 
teribil decât tot ce-am văzut până acum, şi nu sunt 
nicidecum un laşi. 

— Nu există nici un indiciu? A întrebat Gregson. 

— Niciunul, s-a băgat Lestrade. 

Sherlock Holmes s-a apropiat de cadavru şi, îngenunchind, 
a început să-l examineze cu atenţie. 


— Sunteţi siguri că nu există nici o rană? A întrebat el, 
arătând numeroşii stropi şi pete de sânge care se aflau 
peste tot. 

— Absolut siguri! Au exclamat ambii detectivi. 

— Atunci, fireşte, acest sânge aparţine unui al doilea 
individ - probabil criminalului, dacă este vorba de crimă, 
îmi aminteşte de împrejurările în care a murit Van Jansen 
din Utrecht, în 1934. Iţi aminteşti cazul, Gregson? 

— Nu, domnule. 

— Cercetează-l - realmente, trebuie s-o faci. Nu există 
nimic nou sub soare. Totul a fost făcut înainte. 

În timp ce vorbea, degetele lui agile se mişcau peste tot, 
pipăind, apăsând, desfăcând nasturi, examinând, iar ochii 
lui aveau aceeaşi expresie absentă pe care am remarcat-o 
deja. Examinarea a fost făcută atât de rapid că ai fi putut cu 
greu ghici minuţiozitatea cu care a fost realizată. In final, a 
mirosit buzele celui mort, iar apoi s-a uitat la tălpile 
cizmelor lui de piele. 

— N-a fost deloc mişcat? A întrebat Holmes. 

— Nu mai mult decât a fost necesar pentru a fi examinat. 

— Puteţi să-l luaţi acum la morgă, a spus el. Nu maie 
nimic de aflat. 

Gregson avea o targă şi patru oameni disponibili. Fiind 
chemaţi, aceştia au intrat în cameră, iar străinul a fost 
ridicat şi dus afară. Când l-au ridicat, un inel s-a rostogolit 
pe podea cu un clinchet. Lestrade l-a înşfăcat, şi s-a holbat 
la el cu o privire uimită. 

— A fost şi o femeie aici, a strigat el. Aceasta este 
verigheta unei femei. 

— O ţinea la distanţă, în palmă, în timp ce vorbea. Ne-am 
strâns cu toţii în jurul lui şi ne-am uitat la ea. Nu exista nici 
o îndoială că acel inel de aur a împodobit odată degetul 
unei mirese. 

— Asta complică lucrurile, a spus Gregson. Dumnezeu ştie, 
că erau destul de complicate şi fără asta. 


— Eşti sigur că nu le simplifică? A observat Holmes. Nu 
putem afla nimic holbându-ne la ea. Ce aţi găsit în 
buzunarele lui? 

— Avem totul aici, a spus Gregson, arătând cu mâna nişte 
obiecte învălmăşite pe una din treptele de sus ale scării. Un 
ceas de aur, nr. 97163 făcut de Barraud din Londra. Cu lanţ 
masiv de aur Albert, foarte greu. Un inel de aur cu simbol 
masonic. Un ac de cravată de aur - cu un cap de buldog, 
având ochi de rubin. Un portvizit rusesc de piele, conţinând 
cărţile de vizită ale lui Enoch ]. Drebber din Cleveland, 
iniţiale corespunzând celor E. ]. D. De pe lenjerie. Nici o 
pungă de bani, doar mărunţiş totalizând şapte lire şi 
treisprezece pence. O ediţie de buzunar a „Decameronului” 
lui Boccaccio, având numele lui Joseph Stangerson pe 
pagina de gardă. Două scrisori - una adresată lui E.]. 
Drebber şi una lui Joseph Stangerson. 

— La ce adresă? 

— American Exchange, Strand - să fie lăsate acolo până 
când vor fi cerute. Amândouă sunt din partea Companiei de 
Vase cu Aburi Guion şi se referă la plecarea vaselor lor din 
Liverpool. Este clar că acest om nenorocos era pe punctul 
de a se întoarce la New York. 

— Aţi făcut vreo cercetare în privinţa acestei persoane, 
Stangerson? 

— Am făcut-o imediat, a spus Gregson. Am trimis anunţuri 
la toate ziarele, iar unul din oamenii mei s-a dus la 
American Exchange, dar nu s-a întors încă. 

— Ai trimis şi în Cleveland? 

— Am telegrafiat în această dimineaţă. 

— Cum ţi-ai formulat întrebările? 

— Pur şi simplu, am descris în detaliu circumstanţele, şi 
am spus că am fi îndatoraţi pentru orice informaţie ce ne-ar 
putea fi de ajutor. 

— N-ai cerut detalii privind vreun aspect ce ţi s-a părut 
esenţial? 

— Am întrebat despre Stangerson. 


— Nimic altceva? Nu există nici o împrejurare de care 
pare să depindă întregul caz? Nu vei telegrafia din nou? 

— Am spus tot ce am avut de spus, a zis Gregson pe un ton 
ofensat. 

Sherlock Holmes a chicotit încet, şi părea să fie pe punctul 
de a face o remarcă, când Lestrade, care se afla în camera 
din faţă, în timp ce noi aveam această conversaţie în hol, a 
reapărut printre noi, frecându-şi mâinile fudul şi plin de 
sine. 

— Domnule Gregson, a spus el, tocmai ce-am făcut o 
descoperire de cea mai mare importanţă şi una care ar fi 
fost trecută cu vederea, dacă n-aş fi examinat cu atenţie 
pereţii. 

Ochii omuleţului scânteiau în timp ce vorbea, şi era 
evident că îşi reţinea cu greu bucuria iscată de faptul că 
marcase un punct în plus faţa de colegul lui. 

— Vino aici, a spus, repezindu-se înapoi în camera a cărei 
atmosferă părea mai luminoasă după îndepărtarea 
înfricoşătorului ei locatar. Acum, stai aici! 

A aprins un chibrit pe talpa cizmei şi l-a ţinut aproape de 
perete. 

— Priveşte aici! A spus triumfător. 

Am remarcat că tapetul a căzut în multe părţi. In acest colţ 
al camerei se desprinsese o bucată mare, lăsând vizibil un 
pătrat galben de tencuială zgrunţuroasă. De-a curmezişul 
acestui loc gol era mâzgălit cu litere roşii de sânge un 
singur cuvânt - 

RACHE 

— Ce crezi despre asta? A strigat detectivul, cu aerul unui 
circar ce-şi prezintă numărul. Acest cuvânt a fost ignorat 
pentru că se afla în cel mai întunecat colţ al camerei, şi 
nimeni nu s-a gândit să se uite acolo. Criminalul l-a scris cu 
propriul sânge. Vezi această urmă unde sângele s-a scurs 
pe perete! Aceasta exclude ideea sinuciderii. De ce a ales 
acel colţ pentru a-l scrie? O să vă spun. Vedeţi acea 
lumânare pe poliţa deasupra şemineului. Ardea la 


momentul respectiv, iar când era aprinsă, acest colţ era cea 
mai luminată şi nu cea mai întunecată porţiune de pe 
perete. 

— Şi ce semnificaţie are acum că l-ai descoperit? A 
întrebat Gregson pe un ton depreciativ. 

— Ce înseamnă? Păi, înseamnă că cel care l-a scris avea de 
gând să scrie numele de femeie Rachel, dar a fost deranjat 
înainte ca să aibă timp să termine. Ascultaţi ce vă spun, 
când acest caz va fi rezolvat, veţi vedea că o femeie numită 
Rachel are ceva de-a face cu el. Poţi râde, domnule 
Sherlock Holmes. Poate că eşti foarte perspicace şi 
inteligent, dar în final, vulpea bătrână este cea mai bună. 

— Îmi cer scuze! A spus tovarăşul meu, care îl scosese din 
fire pe omuleţ, izbucnind într-un râs puternic. Cu siguranţă, 
îţi revine meritul de a fi fost primul dintre noi să descoperi 
asta şi, aşa cum spui, după toate aparențele, cuvântul a fost 
scris de un alt participant la misterul de astă-noapte. N-am 
avut încă timpul să cercetez această încăpere, dar, cu 
permisiunea dumitale, o voi face acum. 

În timp ce vorbea, a scos cu repeziciune din buzunar o 
ruletă şi o lupă mare şi rotundă. Cu aceste două 
instrumente, s-a învârtit tăcut prin cameră, uneori oprindu- 
se, alteori îngenunchind, iar o dată întinzându-se pe burtă. 
Era atât de absorbit de această ocupaţie că părea a fi uitat 
de prezenţa noastră, căci vorbea singur în şoaptă în tot 
acest timp, scoțând o serie neîntreruptă de exclamaţii, 
mormăieli, fluierături şi mici strigăte, ce sugerau 
încurajarea şi speranţa. În timp ce îl priveam, mă gândeam 
la asemănarea dintre el şi un câine de vânătoare pursânge, 
bine dresat, năpustindu-se dintr-o parte în alta prin desiş, 
chelălăind de nerăbdare, până când ajunge să adulmece din 
nou prada. Timp de douăzeci de minute sau mai mult, şi-a 
continuat cercetările, măsurând cu cea mai mare grijă 
distanţa dintre nişte semne care pentru mine erau complet 
invizibile, şi punând din când în când ruleta pe pereţi într- 
un scop la fel de ininteligibil. Într-un loc, a strâns cu mare 


atenţie o grămăjoară de praf cenuşiu de pe podea, şi a pus- 
o într-un plic. La urmă, a examinat cu lupa cuvântul de pe 
perete, parcurgând fiecare literă cu cea mai amănunţită 
concentrare. După aceasta, a părut a fi mulţumit, căci şi-a 
pus ruleta şi lupa înapoi în buzunar. 

— Se spune că geniul este o nesfârşită capacitate de a face 
efort, a remarcat cu un zâmbet. Este o definiţie foarte 
proastă, dar se potriveşte muncii de detectiv. 

Gregson şi Lestrade au privit manevrele colegului lor 
amator cu o mare curiozitate şi cu dispreţ. Era evident că 
nu înțelegeau faptul, pe care eu am început să-l realizez, că 
cele mai neînsemnate acţiuni ale lui Sherlock Holmes 
urmăreau un scop precis, de ordin practic. 

— Ce părere aveţi despre aceasta, domnule? L-au întrebat 
amândoi deodată. 

— Ar însemna să atentez la meritul ce vă revine în 
rezolvarea cazului, dacă aş pretinde să vă ajut, a remarcat 
prietenul meu. Vă descurcaţi atât de bine la momentul de 
faţă că ar fi păcat ca cineva să intervină. Tonul lui spunând 
acestea era plin de sarcasm. Dacă o să mă ţineţi la curent 
privind mersul investigaţiei, a continuat el, voi fi fericit să vă 
ajut cât de mult pot. Între timp, aş dori să vorbesc cu 
polițistul care a găsit cadavrul. Puteţi să-mi daţi numele şi 
adresa lui? 

Lestrade a aruncat o privire în agendă. 

— John Rance, a spus el. Este liber acum. Îl găseşti în 
Audley Court, nr. 46, cum vii dinspre Kensington Park. 

Holmes şi-a notat adresa. 

— Vino, doctore, mi-a spus: vom merge să-i facem o vizită. 
O să vă spun un lucru ce vă poate ajuta la rezolvarea 
cazului, a continuat el, întorcându-se spre cei doi detectivi. 
Este vorba de o crimă, iar criminalul este bărbat. Are peste 
1, 80 metri, este în floarea vârstei, are piciorul mic în 
comparaţie cu înălţimea lui, şi la momentul respectiv, purta 
cizme grosolan lucrate, pătrate la vârf, şi fuma trabuce 
Trichinopoly. A venit aici împreună cu victima într-o birjă cu 


patru roţi, trasă de un cal cu trei potcoave vechi şi una nouă 
la piciorul din faţă ce nu era spre trotuar. După toate 
probabilitățile, criminalul este rumen la fată, şi are unghiile 
de la mâna dreaptă foarte lungi. Acestea sunt numai câteva 
indicii, dar vă pot fi de ajutor. 

Lestrade şi Gregson s-au uitat unul la celălalt, zâmbind 
neîncrezători. 

— Dacă e vorba de crimă, cum anume a fost ucis acest om? 
A întrebat primul dintre ei. 

— Cu otravă, a spus Sherlock Holmes scurt, şi s-a 
îndepărtat. Şi încă ceva, Lestrade, a adăugat el, întorcându- 
se de la uşă: „Rache” este cuvântul nemţesc pentru 
„răzbunare”; prin urmare, nu-ţi pierde vremea căutând-o 
pe domnişoara Rachel. 

Cu această replică finală, a dispărut, lăsându-i pe cei doi 
rivali cu gurile căscate. 

Capitolul 4 

Ce a avut de spus John Rance. 

Era unu după amiaza când am plecat de pe Lauriston 
Gardens, nr.3. Sherlock Holmes m-a tras după el la cel mai 
apropiat telegraf, de unde a trimis o lungă telegramă. Apoi 
a strigat o birjă şi i-a ordonat birjarului să ne ducă la adresa 
pe care ne-a dat-o Lestrade. 

— Nu există nimic mai preţios ca informaţiile martorilor 
oculari, a remarcat; de fapt, mintea mea este absolut 
lămurită în privinţa acestui caz, dar totuşi putem la fel de 
bine afla tot ce mai este de aflat. 

— Mă uimeşti, Holmes, am spus. Cu certitudine, nu eşti 
atât de sigur pe cât pretinzi de toate amănuntele acelea pe 
care le-ai dat. 

— Nu există nici o marjă de eroare, a răspuns el. Primul 
lucru pe care l-am observat ajungând acolo a fost că o birjă 
a lăsat două urme de roţi în apropierea bordurii. Cum până 
azi-noapte n-a plouat timp de o săptămână, roţile care au 
lăsat o urmă atât de adâncă trebuie să fi trecut pe acolo în 
timpul nopţii. Erau vizibile de asemenea urmele copitelor 


calului, iar conturul uneia era mult mai bine definit decât 
ale celorlalte trei, ceea ce arată că era vorba de o potcoavă 
nouă. Întrucât birja a fost acolo după ce a început ploaia şi 
nu era acolo în timpul dimineţii - am mărturia lui Gregson 
în această privinţă - urmează că trebuie să fi fost acolo în 
timpul nopţii şi prin urmare i-a adus pe cei doi indivizi 
acolo. 

— Asta pare destul de simplu, am spus eu; dar cum ţi-ai 
dat seama cât de înalt era celălalt bărbat? 

— Păi, în nouă cazuri din zece, înălţimea unui om poate fi 
dedusă după lungimea pasului său. Este un calcul extrem 
de simplu, deşi n-are rost să te plictisesc cu aşa ceva. 
Aveam pasul acestuia atât pe argila de afară cât şi pe praful 
dinăuntru. Apoi exista o modalitate să-mi verific calculele. 
Atunci când un om scrie pe perete, o face, din instinct, 
deasupra nivelului ochilor. lar scrisul de pe perete era puţin 
mai sus de 1, 80 metri de la pământ. Precum vezi, floare la 
ureche. 

— Dar vârsta lui, am întrebat. 

— Păi, dacă un om poate face un salt de 1, 40 metri fără 
nici un efort, nu poate fi nici trecut, nici fricos. Asta era 
lăţimea bălţii de pe cărarea din grădină peste care evident 
a trecut. Cizmele de piele au înconjurat balta, iar cele cu 
vârf pătrat au sărit peste ea. Nu există nici un mister în 
această privinţă. Pur şi simplu, aplic în viaţa obişnuită 
câteva din regulile observaţiei şi deducţiei pe care le 
apăram în articol. Mai există ceva ce te nelămureşte? 

— Unghiile şi Trichinopoly, am sugerat. 

— Scrisul de pe perete era făcut cu arătătorul înmuiat în 
sânge. Lupa mi-a permis să observ că tencuiala a fost uşor 
zgăriată în timpul scrisului, ceea ce nu s-ar fi întâmplat, 
dacă unghia omului ar fi fost tăiată. Am strâns nişte scrum 
împrăştiat pe podea. Era închis la culoare şi fărâmicios - un 
astfel de scrum aparţine în exclusivitate unui Trichinopoly. 
Am studiat în particular scrumurile de trabuc - de fapt, am 
scris o monografie pe acest subiect. Mă pot lăuda că pot 


distinge dintr-o privire scrumul oricărei mărci cunoscute, 
de trabuce sau tutun. În astfel de detalii, se deosebeşte un 
detectiv abil de unul de tipul Gregson sau Lestrade. 

— Iar faţa rumenă? Am întrebat. 

— Ah, aceea a fost o presupunere mai îndrăzneață, deşi n- 
am nici o îndoială că am avut dreptate. Dar nu trebuie să 
mă întrebi despre aceasta la faza în care a ajuns 
investigația acum. 

Mi-am trecut mâna peste frunte. 

— Simt că-mi vâjâie capul, am remarcat eu; cu cât te 
gândeşti mai mult la asta, cu atât mai misterios devine totul. 
Cum au ajuns aceşti doi bărbaţi - dacă erau doi bărbaţi - 
într-o casă nelocuită? Ce s-a întâmplat cu birjarul care i-a 
dus acolo? Cum poate un om să-l oblige pe un altul să ia 
otravă? Cui îi aparţinea sângele? Care era motivul 
criminalului, dacă jaful n-a jucat nici un rol? Cum a ajuns 
acolo inelul de femeie? Şi cel mai important, de ce a scris 
cel de-al doilea bărbat cuvântul nemţesc RACHE, înainte de 
a pleca? Mărturisesc că nu văd nici o modalitate de a 
îmbina toate aceste fapte. 

Tovarăşul meu a zâmbit aprobator. 

— Ai rezumat foarte succint şi corect dificultăţile situaţiei, 
a spus el. Există multe lucruri care sunt încă obscure, deşi 
principalele fapte îmi sunt cât se poate de clare. În ceea ce 
priveşte descoperirea bietului Lestrade, era pur şi simplu 
praf în ochi, menit să pună poliţia pe o pistă greşită, 
trimițând la socialism şi societăţi secrete. Scrisul nu-i 
aparţinea unui neamţ. Litera A, dacă ai observat, a fost 
scrisă întrucâtva în stilul unui neamţ. Dar, un neamţ 
autentic scrie întotdeauna cu caractere latine, deci putem 
afirma în deplină siguranţă că acest cuvânt nu a fost scris 
de unul autentic, ci de un imitator stângace, care a 
exagerat ce ştia. A fost pur şi simplu o şmecherie pentru a 
devia investigația într-o direcţie greşită. N-am de gând să-ţi 
spun mai multe despre caz, doctore. Ştii că un scamator îşi 
pierde audiența odată ce şi-a explicat trucul, şi, dacă îţi 


destăinui prea multe în privinţa metodei mele de lucru, vei 
ajunge la concluzia că sunt un individ foarte banal, la urma 
urmei. 

— Nu voi face niciodată aşa ceva, am răspuns; ai făcut din 
detectare o ştiinţă exactă cum n-ar fi putut s-o facă nimeni 
vreodată. 

Tovarăşul meu s-a înroşit de plăcere la auzul cuvintelor 
mele şi a felului serios în care le-am rostit. Observasem deja 
că era la fel de sensibil la laude în privinţa artei sale ca o 
fată în legătură cu frumuseţea ei. 

— O să-ţi spun încă ceva, mi-a spus. Cizmele de piele şi 
cele cu vârf pătrat au venit cu aceeaşi birjă şi au străbătut 
aleea împreună cât de amical posibil - braţ la braţ, după 
toate probabilitățile. Când au ajuns înăuntru, au umblat de 
colo până colo prin cameră - sau mai degrabă, cizmele de 
piele au stat liniştite, în timp ce cele cu vârful pătrat s-au 
plimbat. Am putut să-mi dau seama de toate acestea din 
urmele de praf. Şi am putut vedea că pe măsură ce ultimul 
se plimba a devenit din ce în ce mai tulburat. Aceasta este 
indicat de paşii lui din ce în ce mai mari. A vorbit în tot 
acest timp, devenind cu siguranţă din ce în ce mai furios. 
Apoi a avut loc tragedia. Ţi-am spus tot ceea ce ştiu 
deocamdată, căci restul este numai presupunere şi ipoteză. 
Avem cu toate acestea o bază bună pe care să începem. 
Trebuie să ne grăbim, căci vreau să mă duc în după-amiaza 
aceasta la concertul de la Halle, s-o ascult pe Norman 
Neruda. 

Această conversaţie a avut loc în timp ce birja noastră îşi 
urma drumul printr-o lungă succesiune de străzi murdare şi 
străduţe triste. În cea mai murdară şi mai tristă dintre ele, 
birjarul nostru s-a oprit brusc. 

— Acolo-i Audley Court, a spus el, arătând cu mâna o 
deschizătură îngustă în şirul uniform de clădiri din 
cărămidă. Mă găsiţi aici când vă întoarceţi. 

Audley Court nu era un loc atrăgător. Pasajul îngust ne-a 
condus într-o curte pătrată pavată cu dale şi înconjurată de 


locuinţe sordide. Ne-am făcut drum printre grupurile de 
copii murdari şi sforile cu lenjerie decolorată până când am 
ajuns la numărul 46, ce avea pe uşă o bucăţică de alamă 
gravată cu numele Rance. La întrebarea noastră ni s-a 
răspuns că polițistul se afla în pat, şi am fost invitaţi într-un 
salonaş pentru a-l aştepta. 

A intrat părând puţin iritat că a fost deranjat din somn. 

— Am raportat la birou, a spus el. 

Holmes a luat o jumătate de liră din buzunar, jucându-se 
gânditor cu ea. 

— Ne-am gândit că ne-ar face plăcere să auzim povestea 
din gura ta, a spusel. 

— Aş fi extrem de fericit să vă spun tot ce ştiu, a răspuns 
polițistul, cu ochii la moneda de aur. 

— Hai să auzim totul aşa cum s-a întâmplat, cu propriile 
tale cuvinte. 

Rance s-a aşezat pe sofaua îmbrăcată în păr de cal, şi a 
strâns din sprâncene ca şi cum era hotărât să nu omită 
nimic din istorisirea sa. 

— O să încep cu începutul, a spus el. Schimbul meu este de 
la zece seara la şase dimineaţa. La unsprezece a avut loco 
încăierare la Cerbul Alb; dar, în afară de asta, totul a fost 
foarte liniştit când patrulam. La unu a început să plouă şi l- 
am întâlnit pe Harry Murcher - cel care patrulează în 
Holland Grove - şi am petrecut un timp împreună la colţul 
străzii Henrietta, stând de vorbă. Apoi - poate în jurul orei 
două sau un pic mai târziu - ne-am gândit să aruncăm o 
privire să vedem dacă totul este în regulă pe Brixton. Era 
extrem de murdar şi pustiu. N-am întâlnit suflet de om tot 
drumul, deşi o birjă sau două au trecut pe lângă noi. 
Mergeam aşa, gândindu-ne cât de binevenit ar fi fost un gin 
fierbinte, când deodată o rază de lumină în fereastra acelei 
case mi-a arestat privirea. Acuma ştiam că cele două case 
din Lauriston Gardens erau nelocuite, deoarece 
proprietarul nu vroia să repare canalele de scurgere, deşi 
ultimul chiriaş, care a locuit într-una din ele, a murit de 


febră tifoidă. Am fost prin urmare uluit peste măsură să văd 
lumină într-o fereastră, şi am bănuit că ceva nu este în 
regulă. Când am ajuns la uşă... 

— Te-ai oprit şi te-ai întors la poarta grădinii, l-a întrerupt 
tovarăşul meu. De ce ai făcut asta? 

Rance a tresărit violent şi s-a holbat la Sherlock Holmes, 
trăsăturile lui exprimând o uimire imensă. 

— Păi, a fost întocmai aşa, domnule, a spus el; deşi, cum aţi 
putut-o afla, numai Dumnezeu ştie. Vedeţi, când am ajuns la 
uşă, era totul atât de tăcut şi pustiu, că n-ar fi fost deloc rău 
să mai fie cineva cu mine. Nu mi-e frică de nimic pe lumea 
asta; dar m-am gândit că poate cel care a murit de febră 
tifoidă s-a întors să cerceteze canalele care l-au ucis. 
Gândul ăsta m-a făcut să trag o sperietură, şi m-am întors la 
poartă, să văd dacă nu puteam zări lampa lui Murcher, dar 
nu era nici urmă de el sau altcineva. 

— Nu era nimeni pe stradă? 

— Nici o suflare, domnule, nici măcar un câine. Apoi m-am 
adunat, şi am mers înapoi şi am deschis uşa. Totul era 
liniştit înăuntru, deci m-am îndreptat spre camera unde 
ardea lumina. Era o lumânare ce pâlpâia pe poliţa deasupra 
căminului - una din ceară roşie - şi la lumina ei am văzut... 

— Da, ştiu tot ce-ai văzut. Ai înconjurat camera de câteva 
ori şi ai îngenuncheat lângă cadavru, iar apoi ai străbătut 
camera şi ai încercat uşa bucătăriei, iar apoi... 

John Rance a sărit în picioare cu o faţă speriată şi 
suspiciune în ochi. 

— Unde eraţi ascuns de aţi putut vedea toate astea? A 
strigat. Mi se pare că ştiţi mult mai multe decât s-ar cuveni. 

Holmes a râs şi i-a aruncat peste masă cartea de vizită. 

— Vezi nu mă aresta pentru crimă, a spus el. Sunt unul din 
dulăi, şi nu lupul; domnul Gregson sau domnul Lestrade te 
vor lămuri. Continuă, totuşi. Ce ai făcut apoi? 

Rance şi-a reluat locul, fără să renunţe, totuşi, la expresia 
de totală uimire. M-am întors la poartă şi am fluierat. Asta L- 
a adus pe Murcher şi pe încă doi la faţa locului. 


— Era strada pustie în acel moment? 

— Păi, era, cel puţin nu erau oameni cum trebuie prin jur. 

— Ce vrei să spui? 

— Trăsăturile poliţistului s-au destins într-un rânjet. Am 
văzut mulţi oameni beţi la vremea mea, a spus el, dar 
niciodată unul atât de mort de beat ca acel individ. Era la 
poartă când am ieşit, sprijinindu-se de grilaj şi cântând cât 
îl ţinea gura despre Columbine şi alte lucruri de acelaşi fel. 
Nu putea sta pe picioare, cu atât mai puţin să mă ajute. 

— Ce fel de om era? L-a întrebat Sherlock Holmes. 

John Rance păru să fie întrucâtva iritat de această 
digresiune. 

— Era extrem de beat, a spus el. S-ar fi trezit la post, dacă 
n-ar fi fost atât de îmbibat. 

— Nu i-ai văzut faţa, hainele? L-a întrerupt Holmes 
nerăbdător. 

— Trebuie că le-am văzut, având în vedere că a trebuit să-l 
sprijin între mine şi Murcher. Era un tip înalt cu faţa roşie, 
cu partea din jos acoperită... 

— E destul, a exclamat Holmes. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Aveam destulă treabă fără să ne mai batem capul şi cu 
el, a spus polițistul supărat. Fac pariu că şi-a găsit drumul 
spre casă până la urmă. 

— Cum era îmbrăcat? 

— Într-o redingotă cafenie. 

— Avea o biciuşca în mână? 

— O biciuşca... Nu. 

— Trebuie c-a lăsat-o în birjă, a mormăit tovarăşul meu. 

— Nu cumva ai văzut sau auzit o birjă mai târziu? 

— Nu. 

— Şilingii ăştia sunt pentru tine, a spus tovarăşul meu, 
ridicându-se şi luându-şi pălăria. Mi-e teamă, Rance, că nu 
vei fi niciodată promovat. Ar trebui să-ţi şi foloseşti capul, 
nu să-l ţii numai pe post de podoabă. Ai fi putut să înaintezi 
în grad astă-noapte. Omul pe care l-ai ţinut în braţe este 
exact persoana care cunoaşte dezlegarea acestui mister şi 


pe care o căutăm. N-are rost să-ţi demonstrez cum ştiu 
asta; îţi spun doar că-i aşa. Vino, doctore. 

Am pornit spre birjă, lăsându-l pe informatorul nostru, 
neîncrezător, însă vădit stingherit. 

— Prost nepriceput! A spus Holmes, cu amărăciune, pe 
drumul spre locuinţa noastră. Să te gândeşti numai că a 
avut aşa un noroc şi l-a lăsat să-i scape printre degete. 

— Sunt încă în ceaţă. Este adevărat că felul în care l-a 
descris pe acel om se potriveşte cu ideea ta privind cel de-al 
doilea părtaş la acest mister. Dar ce l-a făcut să se întoarcă 
după ce a plecat? Criminalii nu se comportă aşa. 

— Inelul, omule, inelul: s-a întors după el. Dacă nu avem 
nici o altă modalitate de a-l prinde, putem să folosim inelul 
ca momeală. O să pun mâna pe el, doctore. Pun pariu cu 
tine că aşa se va întâmpla. Trebuie să-ţi mulţumesc pentru 
toate acestea. Nu mergeam dacă nu erai tu, şi aş fi ratat cel 
mai frumos studiu ce mi-a ieşit până acum în cale: un studiu 
în roşu intens, ei? De ce n-am folosi puţin din jargonul 
pictorilor? Iată firul roşu al crimei amestecat în ghemul 
cenuşiu al vieţii, iar datoria noastră este să-l derulăm şi 
separăm, şi să scoatem la iveală fiecare centimetru din el. 
Şi, acum, hai să luăm prânzul, iar apoi mă aşteaptă Norman 
Neruda. Felul în care atacă bucata şi tehnica ei sunt 
minunate. Ce e oare acea bucată de Chopin pe care o cântă 
atât de magnific: Tra-la-la-lira-lira-lei. 

Lăsându-se pe spate în trăsură, acest detectiv amator 
cânta voios ca o ciocârlie, în timp ce eu meditam la 
complexitatea minţii omeneşti. 

Capitolul 5 

Anunţul nostru ne aduce un vizitator. 

Eforturile din timpul dimineţii au fost prea mult pentru 
sănătatea mea şubredă, şi după-amiază eram extenuat. 
După ce Holmes a plecat la concert, m-am întins pe sofa şi 
am încercat să dorm câteva ore. A fost o încercare lipsită de 
succes. Mintea îmi era prea excitată de tot ceea ce se 
întâmplase şi era asaltată de cele mai ciudate fantezii şi 


presupuneri. De fiecare dată când îmi închideam ochii, 
vedeam faţa diformă ca de maimuţă a celui ucis. Impresia 
pe care o producea asupra mea era atât de sinistră încât 
îmi era imposibil să simt altceva decât gratitudine faţă de 
cel care l-a omorât pe posesorul ei. Dacă vreodată 
trăsăturile unui om au exprimat clar viciul de cea mai joasă 
teapă, acestea aparţineau cu siguranţă lui Enoch ]. Drebber 
din Cleveland. Iotuşi recunoşteam că trebuia făcută 
dreptate, şi că depravarea victimei nu era o justificare în 
ochii legii. 

Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât îmi părea mai 
extraordinară ipoteza colegului meu că omul fusese otrăvit. 
Îmi aminteam cum îi mirosise buzele, şi nu aveam nici o 
îndoială că a depistat ceva ce i-a dat această idee. Apoi, 
dacă nu otrava, ce anume cauzase moartea omului, atâta 
vreme cât nu prezenta răni şi nici urme de strangulare? 
Dar, pe de altă parte, cui îi aparţinea sângele care se găsea 
din abundență pe podea? Nu existau urme de luptă, iar 
victima nu poseda nici o armă cu care să-şi fi putut răni 
duşmanul. Atâta vreme cât toate aceste aspecte rămâneau 
nerezolvate, simţeam că atât eu cât şi Holmes vom 
întâmpina dificultăţi în a dormi. Aerul lui liniştit, sigur de 
sine m-a convins că avea deja o teorie care explica toate 
faptele, deşi care era aceasta nu-mi puteam nicidecum 
imagina. 

S-a întors foarte târziu - atât de târziu încât am ştiu că nu 
concertul era acela care ar fi putut să-l reţină atât de mult. 
Cina se afla pe masă înainte ca el să-şi fi făcut apariţia. 

— A fost magnific, mi-a spus, în timp ce se aşeza. Îţi 
aminteşti ce spune Darwin despre muzică? Susţine că 
oamenii dispuneau de aptitudinea de a crea şi aprecia 
muzica cu mult înainte de a avea capacitatea vorbirii. Poate 
acesta este motivul pentru care suntem atât de subtil 
influenţaţi de ea. Există în sufletele noastre amintiri vagi 
din acele secole pierdute în ceaţă când lumea se afla în faza 
de început. 


— Aceasta este mai degrabă o generalizare, am remarcat. 

— Ideile noastre trebuie să fie la fel de vaste ca natura, 
când e vorba s-o interpreteze, mi-a răspuns. Ce-i cu tine? 
Nu prea pari în apele tale. Povestea asta din Brixton te-a 
dat peste cap. 

— Să-ţi spun adevărul, cam aşa e, am spus. Ar trebui să fiu 
mai nesimţitor după experienţele din Afganistan. Mi-am 
văzut camarazii făcuţi bucăţi la Maiwand, fără să mă pierd 
cu firea. 

— Pot înţelege aşa ceva. Există un mister în acest caz ce 
stimulează imaginaţia; unde nu există imaginaţie, nu există 
oroare. Ai văzut ziarul de seară? 

— Nu. 

— Oferă o relatare destul de exactă a întregii poveşti. Nu 
menţionează faptul că atunci când cadavrul a fast ridicat, o 
verighetă de femeie a căzut pe podea. E mai bine că n-o 
face. 

— De ce? 

— Uită-te la acest anunţ, mi-a răspuns. L-am trimis la toate 
ziarele în această dimineaţă, imediat după ce ne-am întors. 

Mi-a aruncat ziarul şi m-am uitat în locul indicat. Era 
primul anunţ de la rubrica „Obiecte găsite”. În Brixton, în 
această dimineaţă, spunea, a fost găsită o verighetă din aur 
pe porţiunea dintre taverna Cerbul Alb şi Holland Grave. 
Apelaţi la dr. Watson pe strada Baker, la nr. 221 B, între opt 
şi nouă în această seară. 

— Scuză-mă că ţi-am folosit numele, mi-a spus. Dacă l-aş fi 
folosit pe al meu, unii dintre stupizii ăştia l-ar fi recunoscut, 
şi ar fi încercat să se amestece. 

— Este în regulă, i-am răspuns. Dar, presupunând că 
cineva ar veni, n-am nici un inel. 

— O, ba da, ai, a spus el, dându-mi unul. Acesta merge. 
Este o copie aproape perfectă. 

— Şi cine te aştepţi să răspundă la acest anunţ? 

— Păi, omul în redingota cafenie - amicul nostru rumen, cu 
vârfuri pătrate la încălțări. Dacă nu vine el însuşi, va trimite 


vreun complice. 

— N-o să considere că este prea periculos? 

— Deloc. Dacă felul în care văd eu cazul este corect, şi am 
toate motivele să cred că este, acest bărbat ar risca orice ca 
să nu piardă acel inel. Cred că l-a scăpat când s-a aplecat 
deasupra cadavrului lui Drebber, şi nu şi-a dat seama 
atunci. După ce plecat, a descoperit că nu-l mai are, şi s-a 
grăbit înapoi, dar a găsit deja poliţia la faţa locului, datorită 
propriei nesăbuinţe de a lăsa lumânarea arzând. A trebuit 
să se prefacă că este beat pentru a nu trezi suspiciunile ce 
s-ar fi iscat în mod firesc datorită prezenţei lui la poartă. 

Acuma pune-te în locul lui. Reflectând asupra faptelor 
poate să-i pară posibil să fi pierdut inelul pe drum, după ce 
a plecat din casă. Ce ar face în acest caz? Ar aştepta cu 
nerăbdare ziarele de seară în speranţa de a-l vedea la 
„obiecte găsite”. Cu siguranţă, ochii i-ar cădea pe acest 
anunţ. Ar fi extrem de bucuros. De ce i-ar fiteamă de o 
capcană? N-ar exista nici un motiv în mintea lui pentru care 
găsirea inelului să fie pusă în legătură cu crima. Ar veni. Va 
veni. Îl vei vedea aici într-o oră. 

— Şi atunci? L-am întrebat. 

— O, o să mă ocup eu de el. Ai vreo armă? 

— Am vechiul meu pistol de serviciu şi câteva cartuşe. 

— Ai face mai bine să-l cureţi şi să-l încarci. El va fi 
disperat, şi, deşi o să-l iau prin surprindere, este bine să fim 
pregătiţi pentru orice eventualitate. 

M-am dus în camera mea şi i-am urmat sfatul. Când m-am 
întors cu pistolul, masa fusese curățată, iar Holmes era 
adâncit în ocupaţia sa favorită de a scârţâi la vioară. 

— Intriga se complică, mi-a spus, când am intrat; tocmai 
ce am primit un răspuns la telegrama pe care am trimis-o în 
America. Felul în care văd eu cazul este corect. 

— Iar acesta este? Am întrebat nerăbdător. 

— Ar fi bune nişte arcuri noi pentru vioara mea, a 
remarcat. Pune-ţi pistolul în buzunar. Când individul vine, 


vorbeşte-i pe un ton obişnuit. Lasă restul pe mine. Nu-l 
speria, privindu-l prea intens. 

— Este opt acum, am spus, uitându-mă la ceas. 

— Aşa este. Va sosi probabil în câteva minute. 
Întredeschide puţin uşa. Atâta e de ajuns. Acum pune cheia 
pe dinăuntru. Mulţumesc! lată o carte veche şi ciudată pe 
care am cules-o de pe otarabă ieri - De Jure inter Gentes - 
tipărită în latină la Liege, în Ţările de Jos, în 1642. Lui 
Charles încă i se afla capul pe umeri când această cărţulie 
cafenie a fost scoasă. 

— Cine a tipărit-o? 

— Philippe de Croy, cine o fi fost el. Pe pagina de gardă 
este scris cu litere şterse „Ex libris Guliolmi Whyte”. Mă 
întreb cine o fi fost William Whyte. Vreun judecător 
pragmatic din secolul al XVII-lea, presupun. 

În timp ce vorbea, s-a auzit clopotul sunând ascuţit. 
Sherlock Holmes s-a ridicat uşor, şi şi-a mişcat scaunul 
înspre uşă. Am auzit cum servitoarea a traversat holul, şi 
sunetul ascuţit al încuietorii când a deschis-o. 

— Dr. Watson locuieşte aici? A întrebat o voce clară, dar 
mai degrabă groasă. N-am putut auzi răspunsul servitoarei, 
dar uşa a fost închisă şi cineva a început să urce scările. 
Pasul îi era nesigur şi târşit. În timp ce-l asculta, faţa 
tovarăşului meu arăta surprinsă. Persoana a trecut alene 
prin hol, şi am auzit o bătaie uşoară în uşă. 

— Intră, am spus tare. 

La invitaţia mea, în loc de bărbatul violent pe care-l 
aşteptam, o femeie foarte bătrână şi plină de riduri a 
şontâcăit în încăpere. A părut a fi orbită de lumina bruscă, 
şi, după ce a făcut o plecăciune, a rămas clipind la noi cu 
ochii ei trişti şi scotocind prin buzunar cu degete febrile şi 
tremurânde. Am aruncat o privire spre tovarăşul meu, a 
cărui faţă arborase o expresie atât de dezamăgită că de 
abia puteam să-mi ţin râsul. 

Băbătia a scos ziarul de seară şi a arătat cu degetul 
anunţul nostru. 


— Stimaţi domni, anunţul acesta m-a adus la 
dumneavoastră, a spus ea, făcând încă o plecăciune; o 
verighetă de aur în Brixton. Aparține fetei mele Sally, care 
s-a măritat cam pe vremea asta acum douăsprezece luni, şi 
al cărei soţ este ospătar pe un vas al Uniunii, şi ce-ar spune 
să vină acasă şi s-o găsească fără inel, nici nu pot gândi, el 
fiind aspru chiar şi când e-n toane bune, dormite când e 
băut. Fapt e că ea s-a dus la circ noaptea trecută cu... 

— Este acesta inelul ei? Am întrebat-o. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! A exclamat bătrâna; Sally o 
să fie fericită în seara asta. Asta-i inelul ei. 

— Şi la ce adresă locuiţi, am întrebat-o, luând un creion. 

— Strada Duncan, nr. 13, Houndsditch. Foarte departe de 
aici. 

— Brixton nu se află între circ şi Houndsditch, a spus 
Sherlock Holmes tăios. 

Bătrâna s-a întors, şi s-a uitat atent la el, cu ochii ei roşii. 

— Domnul mi-a cerut adresa mea, a spus. Sally locuieşte 
pe Mayffield, nr. 3, în Peckham. 

— lar numele dumneavoastră este? 

— Numele meu este Sawyer, al ei este Dennis, fiind 
măritată după Tom Dennis, un băiat deştept şi curat câtă 
vreme e pe mare, şi un ospătar fără egal; dar când e pe 
uscat, cu femeile şi cu băutura... 

— Poftim inelul, doamnă Sawyer, am întrerupt-o, 
supunându-mă unui semn pe care mi l-a făcut tovarăşul 
meu; e clar că aparţine fiicei dumneavoastră, şi sunt fericit 
să pot să-l returnez proprietarului de drept. 

Mormăind multe binecuvântări şi exprimându-şi 
gratitudinea, băbătia şi-a băgat inelul în buzunar şi a luat-o 
încet pe scări. Sherlock Holmes a sărit în picioare imediat 
ce aceasta a ieşit, şi s-a năpustit în camera lui. S-a întors în 
câteva secunde în manta şi cu fularul la gât. 

— O s-o urmăresc, a spus, grăbit; trebuie să fie o complice, 
şi mă va duce la el. Aşteaptă-mă. 


De abia s-a închis uşa în urma vizitatoarei noastre, că 
Holmes coborâse deja scările. Uitându-mă pe fereastră, am 
putut s-o văd mergând tremurat pe partea cealaltă, în 
vreme ce urmăritorul ei se ţinea la o distanţă mică în 
spatele ei. „Fie întreaga lui teorie este incorectă, m-am 
gândit, fie va ajunge acum în însăşi inima misterului.” N-a 
fost nevoie să-mi ceară să-l aştept, căci am simţit că mi-era 
imposibil să dorm până nu ştiam rezultatul aventurii lui. 

Era aproape nouă când a plecat. N-aveam nici cea mai 
mică idee cât putea să lipsească, însă stăteam pufăind 
indiferent din pipă şi răsfoind paginile Vieţii boeme de 
Henri Murger. Era trecut de zece când am auzit paşii uşori 
ai servitoarei care mergea la culcare. La unsprezece, paşii 
mai apăsaţi ai proprietăresei au trecut prin dreptul uşii 
mele cu aceeaşi destinaţie. Era aproape douăsprezece, 
când am auzit sunetul ascuţit al cheii lui Holmes. În clipa în 
care a intrat, am văzut pe faţa lui că n-a avut succes. 
Amuzamentul şi dezamăgirea păreau a lupta să se impună 
până când primul a învins, şi l-am auzit izbucnind într-un 
râs puternic. 

— N-aş vrea pentru nimic în lume ca cei de la Scotland 
Yard să afle, a spus, lăsându-se să cadă pe un scaun; i-am 
necăjit într-atâta că nu m-ar anunţa cum s-a sfârşit 
povestea. Pot să-mi permit să râd pentru că ştiu că o să fim 
chit în cele din urmă. 

— Ce s-a întâmplat? Am întrebat. 

— O, nu mi-e ruşine să spun ceva ce mă pune într-o lumină 
proastă. Fiinţa aceea mersese puţin când deodată a început 
să şchiopăteze şi să dea toate semnele că o dureau 
picioarele. Apoi s-a oprit şi a strigat un birjar care trecea. 
Am reuşit să fiu aproape de ea ca să aud adresa, dar nu era 
nevoie să fiu atât de grijuliu, căci a spus-o atât de tare încât 
ar fi putut fi auzită de pe partea cealaltă a strazii: 

— la-o spre strada Duncan, nr. 13, Houndsditch, a strigat. 
Asta începe să pară autentic, m-am gândit, şi, văzând-o 
înăuntru, m-am cocoţat în spatele trăsurii. Aceasta este o 


artă în care ar trebui să fie expert orice detectiv. Ei bine, 
huruiam într-acolo, şi nu ne-am oprit deloc până am ajuns 
pe strada în chestiune. Am sărit jos înainte de a ajunge în 
dreptul porţii, şi am luat-o alene pe stradă. Am văzut cum 
birja s-a oprit. Birjarul a sărit jos, şi l-am văzut deschizând 
uşa şi aşteptând. Totuşi, nimeni nu ieşea. Când am ajuns în 
dreptul lui, acesta bâjbâia cu frenezie în trăsura goală, 
scoțând cea mai bine garnisită colecţie de înjurături pe care 
le-am auzit vreodată. Nu era nici urmă de pasager, şi mi-e 
teamă că va trece ceva timp până când o să fie plătit pentru 
cursa respectivă. Întrebând la numărul 13, am aflat că 
locuinţa aparţinea unui tapiţer respectabil, numit Keswick, 
şi că nimeni de acolo nu auzise vreodată de cineva numit 
Sawyer sau Dennis. 

— Nu vrei să spui, am strigat uimit, că acea bătrânică 
slabă, care abia mergea a putut să se dea jos din trăsura în 
mişcare, fără ca nici tu, nici birjarul s-o vedeţi? 

— Bătrânică pe dracu! A spus Sherlock Holmes tăios. Noi 
am fost nişte bătrânici, dacă am putut fi duşi de nas atât de 
uşor. Trebuie să fi fost un tânăr agil, pe lângă faptul de a fi 
fost un actor excelent. Deghizarea a fost extraordinară. A 
observat, fără îndoială, că era urmărit, şi s-a folosit de 
povestea cu birja ca să scape de mine. Asta arată că omul 
pe care-l căutăm nu este atât de singuratic pe cât am 
presupus, ci are prieteni care sunt gata să rişte pentru el. 
Acuma, doctore, arăţi vlăguit. Urmează-mi sfatul, şi du-te la 
culcare. 

Cu siguranţă mă simţeam obosit, prin urmare i-am urmat 
sugestia. L-am lăsat aşezat în faţa focului ce ardea înăbuşit, 
şi târziu în noapte, când am auzit plânsetele joase şi triste 
ale viorii, am ştiut că încă mai reflecta asupra problemei pe 
care şi-a propus s-o rezolve. 

Capitolul 6 

Tobias Gregson arată de ce este capabil. 

Ziarele de a doua zi vuiau de „Misterul din Brixton”, după 
cum îl numeau. Toate conţineau o lungă prezentare a 


poveştii, iar unele aveau chiar şi articole de fond despre 
aceasta. Existau unele informaţii în ele care erau noi pentru 
mine. Încă mai păstrez în albumul meu numeroase tăieturi 
şi extrase referitoare la caz. Aici este un rezumat al câtorva 
dintre ele: 

Daily Telegraph remarca că în istoria crimei a existat mai 
rar o tragedie atât de ciudată. Numele german al victimei, 
absenţa oricărui alt motiv, şi inscripţia sinistră de pe perete, 
toate sugerau comiterea ei de către nişte refugiaţi politici şi 
revoluționari. Socialiştii aveau multe filiale în America, iar 
decedatul a încălcat fără îndoială legile lor nescrise şi a fost 
descoperit de ei. După ce făcea aluzii degajate la 
Vehmgericht, aqua tofana, Carbonari, Marchiza de 
Brinvilliers, teoria lui Darwin, legile lui Malthus şi criminalii 
de pe Ratcliff, articolul se încheia prin admonestarea 
guvernului şi propunerea de a veghea mai îndeaproape 
asupra străinilor în Anglia. 

Ziarul „Standard” comenta faptul că acest fel de cruzimi 
nelegiuite aveau loc de obicei în timpul unei administrații 
liberale. Acestea erau rezultatul tulburării minţilor maselor 
şi al slăbirii autorităţii ce îi urma acesteia. Victima era un 
domn american care a lociut câteva săptămâni în 
metropolă. A stat la pensiunea doamnei Charpentier, în 
Torquay Terrace, Camberwell. Era acompaniat în călătoriile 
sale de secretarul său, domnul Joseph Stangerson. Cei doi 
şi-au luat rămas bun de la gazda lor marţi, şi s-au îndreptat 
spre gara Euston, cu intenţia mărturisită de a lua expresul 
spre Liverpool. Au fost văzuţi apoi împreună pe peron. Nu 
s-a mai aflat nimic despre ei până când corpul domnului 
Drebber a fost, aşa cum se ştie, descoperit într-o casă 
nelocuită din Brixton, la mulţi kilometri distanţă de Euston. 
Cum a ajuns acolo, sau cum a murit, sunt întrebări care 
rămân încă învăluite în mister. Nu se ştie nimic despre unde 
se află Stangerson. Suntem încântați să aflăm că domnul 
Lestrade şi domnul Gregson de la Scotland Yard se ocupă 


ambii de caz, şi suntem siguri că aceşti detectivi bine 
cunoscuţi vor arunca în curând lumină asupra acestui caz. 

Daily News comenta că nu există nici o îndoială, crima era 
una din motive politice. Despotismul şi ura faţă de 
liberalism ce anima guvernele de pe continent au avut 
drept rezultat îndreptarea spre țărmurile noastre a unor 
oameni care ar fi devenit cetăţeni excelenți, dacă nu ar fi 
fost deja înăcriţi de amintirea a ceea ce au trebuit să 
suporte. Aceşti oameni aveau un cod strict de onoare, şi 
orice încălcare a acestuia era pedepsită cu moartea. 
Trebuie făcute toate eforturile pentru a-l găsi pe secretarul 
Stangerson, şi a afla detalii prvind obiceiurile decedatului. 
Un pas important a fost făcut prin descoperirea adresei 
casei în care a locuit acesta - acest rezultat datorându-se 
acuităţii şi energiei domnului Gregson de la Scotland Yard. 

Sherlock Holmes şi cu mine am citit împreună aceste 
însemnări în timpul micului dejun, şi se pare că ele l-au 
amuzat teribil. 

— 'Ţi-am spus că, indiferent ce se întâmplă, Lestrade şi 
Gregson vor ieşi în câştig. 

— Asta depinde cum se termină totul. 

— O, cerule, nu contează câtuşi de puţin. Dacă omul e 
prins, faptul va fi datorat eforturilor lor; dacă scapă, va fi în 
ciuda eforturilor lor. Câştigă oricum. Indiferent ce fac, vor 
avea susţinători. Un prost găseşte întotdeauna unul mai 
prost ca el care să-l admire. 

— Ce naiba se aude? Am strigat, căci în acel moment s-au 
auzit mulţi paşi în hol şi pe scări, însoţiţi de exclamaţiile 
dezgustate ale proprietăresei. 

— Este plutonul de detectivi de pe strada Baker, a spus 
grav tovarăşul meu; şi, în timp ce vorbea, au năvălit în 
cameră şase dintre cei mai murdari şi zdrenţăroşi copii ai 
străzii, pe care mi-au căzut vreodată ochii. 

— Atenţie! A strigat Holmes pe un ton tăios, şi cei şase 
ticăloşi mizerabili s-au aşezat în rând ca tot atâtea statui. În 


viitor, îl trimiteţi numai pe Wiggins să raporteze, iar restul 
aşteptaţi în stradă. L-aţi găsit, Wiggins? 

— Nu, domnule, nu l-am găsit, a spus unul din tineri. 

— Nu mă prea aşteptam s-o faceţi. Trebuie să continuaţi 
să căutaţi până îl găsiţi. Aici sunt banii voştri. Le-a dat 
fiecăruia un şiling. Acum plecaţi, şi veniţi cu un raport mai 
bun data viitoare. 

A făcut un semn cu mâna, şi aceştia au tropăit pe scări ca 
nişte şobolani, iar în momentul următor, le-am putut auzi 
vocile ascuţite în stradă. 

— Poţi obţine mai multe de la unul din aceşti mici cerşetori 
decât de la o duzină din cei de la poliţie, a remarcat 
Holmes. Simpla vedere a unei persoane oficiale pecetluieşte 
buzele oamenilor. Aceşti băieţandri, pe de altă parte, merg 
peste tot şi aud totul. Sunt la fel de ascuţiţi ca nişte ace; tot 
ce le lipseşte este organizarea. 

— I-ai angajat pentru cazul din Brixton? L-am întrebat. 

— Da, există un aspect pe care vreau să mi-l clarific. Este 
numai o chestiune de timp. Nu mai spune! O să auzim se 
pare mai multe veşti decât ne aşteptăm! Iată-l pe Gregson 
venind încoace cu o expresie de fericire pe fiecare 
trăsătură. Vine aici, ştiu sigur. Da, se opreşte. Auzi-l! 

Clopotul a fost smucit cu putere, şi în câteva secunde 
bălanul detectiv a urcat scările, trei trepte odată, năvălind 
în salon. 

— Dragul meu, a strigat, strângând cu putere mâna inertă 
a lui Holmes, felicită-mă! Am dezlegat misterul. 

O uşoară nelinişte mi-a părut a traversa faţa expresivă a 
tovarăşului meu. 

— Vrei să spui că eşti pe pista cea bună? A întrebat el. 

— Pista cea bună! Păi, domnule, l-am arestat deja. 

— lar numele lui este? 

— Arthur Charpentier, sublocotenent în marina Majestății 
Sale, a declamat Gregson, frecându-şi satisfăcut mâinile 
grase şi umflându-şi pieptul. 


Sherlock Holmes a răsuflat uşurat şi a început să 
zâmbească. 

— Ia loc, şi încearcă unul din aceste trabuce, a spus. 
Suntem nerăbdători să aflăm cum ai reuşit. Doreşti nişte 
whisky cu apă? 

— Da, te rog, a răspuns detectivul. Eforturile imense pe 
care le-am făcut în ultimele două zile m-au epuizat. Nu atât 
de mult sforţarea fizică, înţelegi, cât cea a minţii. Sunt sigur 
că poţi înţelege aceasta, căci amândoi muncim cu capul. 

— Mă onorezi, a spus Holmes cu gravitate. Hai să auzim 
cum ai ajuns la acest rezultat pe deplin satisfăcător. 

Detectivul s-a aşezat în fotoliu şi a pufăit satisfăcut din 
trabuc. Apoi şi-a tras o palmă peste coapsă, teribil de 
amuzat. 

— Ceea ce este caraghios, a spus el, este că idiotul de 
Lestrade, care se crede atât de deştept, s-a îndreptat pe o 
pistă complet greşită. Îl caută pe secretarul Stangerson, 
care are tot atât de-a face cu crima ca un copil nou-născut. 
N-am nici o îndoială că l-a prins până în momentul de faţă. 

Ideea îl amuza atât de mult încât a râs până a început să 
se înece. 

— Şi de ce indicii te-ai folosit? 

— Ah, o să-ţi spun totul. Fireşte, dr. Watson, asta rămâne 
între noi. Prima greutate cu care a trebuit să mă lupt a fost 
să descopăr trecutul acestui american. Unele persoane ar fi 
aşteptat până li s-ar fi răspuns la anunţuri sau până când ar 
fi apărut cunoştinţe care să ofere informaţii. Dar ăsta nu e 
stilul de muncă al lui Tobias Gregson. Vă amintiţi pălăria de 
lângă cadavru? 

— Da, a spus Holmes; făcută de John Underwood şi Fiii, 
Camberwell, nr. 129. 

Gregson l-a privit cam dezumflat. 

— N-am ştiut că ai observat asta, a spus el. Ai fost acolo? 

— Nu. 

— Ha! A exclamat el, cu uşurare; nu trebuie niciodată să 
treci cu vederea o şansă, indiferent cât de neînsemnată 


pare. 

— Pentru o minte mare, nimic nu este mic, a remarcat 
Holmes sentenţios. 

— Ei bine, am mers la Underwood şi l-am întrebat dacă a 
vândut o pălărie de mărimea şi forma respectivă. S-a uitat 
în registrul său, şi a dat imediat de ea. A trimis pălăria unui 
domn Drebber, care locuia la pensiunea doamnei 
Charpentier, pe 'Torquay Ilerrace. Aşa i-am aflat adresa. 

— Inteligent, foarte inteligent! A murmurat Sherlock 
Holmes. 

— Apoi am vizitat-o pe doamna Charpentier, a continuat 
detectivul. Am găsit-o foarte palidă şi îndurerată. Fiica ei se 
afla de asemenea în cameră - o fată extrem de frumoasă; 
avea ochii roşii, iar buzele îi tremurau în timp ce îi vorbeam. 
Nu mi-a scăpat acest lucru. Am început să miros că ceva nu 
e în regulă. Ştii senzaţia, domnule Holmes, când ajungi pe 
pista cea bună - un fel de tresărire a nervilor. 

— Aţi auzit de moartea misterioasă a fostului 
dumneavoastră chiriaş, domnul Enoch ]. Drebber din 
Cleveland? Am întrebat. 

Mama a dat afirmativ din cap. Nu părea să fie capabilă să 
scoată vreun cuvânt. Fiica a izbucnit în lacrimi. Am simţit 
mai clar ca niciodată că aceste persoane ştiau ceva în 
legătură cu fapta. 

— La ce oră a plecat domnul Drebber din casă spre gară? 
Am întrebat. 

— La ora opt, a spus ea, înghițind în sec pentru a-şi 
ascunde agitația. Secretarul său, domnul Stangerson, 
spunea că sunt două trenuri - unul la 9, 15 şialtulla 11. 
Urmau să-l ia pe primul. 

— Şi aceasta a fost ultima oară când l-aţi văzut? 

— La această întrebare, s-a schimbat complet la faţă. 
Trăsăturile ei au devenit livide. I-a luat câteva secunde până 
când a putut rosti cuvântul „Da” - şi când a făcut-o, vocea ei 
era răguşită şi nefirească. 


A urmat un moment de tăcere, iar apoi fiica ei a spus cu o 
voce calmă şi limpede: 

— Nimic bun nu se poate întâmpla dacă minţim, mamă. 
Hai să fim sincere cu acest domn. L-am văzut din nou pe 
domnul Drebber. 

— Dumnezeu să te ierte! A strigat doamna Charpentier, 
ridicându-şi mâinile şi căzând înapoi pe scaun. Ţi-ai ucis 
fratele. 

— Arthur preferă să spunem adevărul, a răspuns fata cu 
fermitate. 

— Mai bine mi-aţi spune totul acum, am spus. Mărturisirile 
pe jumătate sunt mai rele decât deloc. În plus, nu ştiţi cât 
ştim noi deja. 

— Să cadă pe tine, Alice! A exclamat mama ei; şi apoi, 
întorcându-se către mine: Vă voi spune totul, domnule. Să 
nu credeţi că tulburarea mea în legătură cu fiul meu vine 
din frica că a avut ceva de-a face cu această poveste 
îngozitoare. El este complet inocent. Teama mea este, cu 
toate acestea, că în ochii dumneavoastră şi ai celorlalţi, 
poate părea compromis. Aceasta este, totuşi, complet 
imposibil. Caracterul lui deosebit, profesia şi trecutul său 
stau mărturie împotrivă. 

— Cea mai bună atitudine este să faceţi o mărturisire 
completă, i-am răspuns. Fiţi sigură că, dacă fiul 
dumneavoastră este inocent, nu va avea nimic de suferit. 

— Alice, mai bine ne-ai lăsa singuri, a spus ea, iar fata s-a 
retras. Acum, domnule, a continuat ea, n-am avut intenţia 
să vă spun toate acestea, dar întrucât biata mea fată m-a 
dat de gol, n-am nici o altă posibilitate. Dat fiind că m-am 
decis să vorbesc, o să vă spun totul, fără să omit niciun 
amănunt. 

— Este cea mai înţeleaptă atitudine, am spus eu. 

— Domnul Drebber a stat la noi aproape trei săptămâni. El 
şi secretarul său, domnul Stangerson, călătoreau pe 
continent. Am observat o etichetă din Copenhaga pe 
cuferele lor, ceea ce arăta că aceea fusese ultima lor oprire. 


Stangerson era un om tăcut şi rezervat, dar stăpânul său, 
îmi pare rău s-o spun, era complet diferit. Era necioplit şi 
brutal. Chiar în noaptea în care a sosit, s-a îmbăiat, şi, după 
ora prânzului, era rareori treaz vreodată. Comportamentul 
lui faţă de servitoare era dezgustător de familiar şi libertin. 
Şi cel mai grav, a început rapid să adopte acelaşi tip de 
atitudine faţă fiica mea, Alice, vorbindu-i nu o dată într-un 
fel pe care, din fericire, ea era prea inocentă să-l înţeleagă. 
O dată, de fapt, chiar a prins-o şi a îmbrăţişat-o - o ofensă 
ce l-a făcut pe propriul lui secretar să-i reproşeze 
comportamentul lipsit de bărbăţie. 

— Dar de ce aţi suportat toate acestea? Am întrebat-o. 
Presupun că puteţi să scăpaţi de chiriaşii dumneavoastră 
când doriţi. 

Doamna Charpentier s-a înroşit la remarca mea firească. 

— Ar fi trebuit să-i cer să plece chiar în ziua în care a 
venit, a spus ea. Însă ispita a fost mare. Plăteau o liră pe zi - 
paisprezece lire pe săptămână, şi e sezon mort acum. Sunt 
văduvă, şi m-a costat mult să-mi ţin băiatul în marină. M-am 
împotrivit ideii de a pierde bani. Am făcut ce-am crezut că e 
cel mai bine. Dar ultima lui faptă a fost prea mult, totuşi, şi 
i-am cerut să se mute. Acesta a fost motivul plecării sale. 

— Ei bine? 

— Am simţit o uşurare când l-am văzut îndepărtându-se. 
Fiul meu este în permisie acum, dar nu i-am spus nimic din 
toate astea, pentru că are o fire violentă şi ţine extrem de 
mult la sora lui. Când am închis uşa în urma lor, am simţit 
ca şi cum o povară mi-ar fi fost luată de pe inimă. Vai, în mai 
puţin de o oră, s-a auzit clopoţelul, şi am fost înştiinţată că 
domnul Drebber s-a întors. Era foarte excitat şi evident şi 
mai mult astfel din pricina băuturii. S-a năpustit în camera 
în care stăteam împreună cu fiica mea, şi a dat nişte 
explicaţii incoerente despre faptul că a pierdut trenul. Apoi 
s-a întors spre Alice, şi chiar de faţă cu mine i-a propus să 
plece cu el. 


— Eşti majoră, i-a spus, şi nu există nici o lege care te-ar 
putea opri. Am bani mai mult decât suficienţi. Să nu-ţi pese 
de bătrână, a spus, referindu-se la mine, ci vino cu mine, 
chiar acum. Vei trăi ca o prinţesă. Biata Alice era atât de 
înspăimântată că s-a tras scârbită în lături, însă el a prins-o 
de încheietura mâinii, încercând s-o tragă spre uşă. Am 
ţipat şi în acel moment fiul meu, Arthur, a intrat în cameră. 
Ce s-a întâmplat după aceea nu ştiu. Am auzit doar 
înjurături şi zgomotele indistincte ale unei încăierări. Am 
fost prea înspăimântată ca să-mi ridic capul. Când m-am 
uitat în cele din urmă în jurul meu, l-am văzut pe Arthur 
stând în cadrul uşii şi râzând, cu un băț în mână. 

— Nu cred că individul acela o să ne mai deranjeze 
vreodată, a spus. O să-l urmăresc să văd ce face. Cu aceste 
cuvinte, şi-a luat pălăria şi a pornit pe stradă. În dimineaţa 
următoare, am auzit de moartea misterioasă a domnului 
Drebber. 

Această poveste a ieşit din gura doamnei Charpentier cu 
multe poticniri şi pauze. Uneori vorbea atât de încet că de 
abia puteam să-i înţeleg cuvintele. Am făcut, totuşi, 
însemnări succinte a tot ceea ce a spus, ca să nu existe 
posibilitatea vreunei greşeli. 

— Este extrem de interesant, a spus Sherlock Holmes, 
căscând. Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Când doamna Charpentier a făcut o pauză, a continuat 
detectivul, am înţeles că întregul caz depindea de un singur 
lucru. Fixând-o cu privirea într-un mod care se dovedeşte a 
fi întotdeauna eficace în cazul femeilor, am întrebat-o la ce 
oră s-a întors fiul său. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns. 

— Nu ştiţi? 

— Nu, are propria-i cheie şi a intrat fără să sune. 

— După ce aţi mers la culcare? 

— Da. 

— Când aţi mers la culcare? 

— Pe la unsprezece. 


— Deci fiul dumneavoastră a lipsit cel puţin două ore? 

— Da. 

— E posibil să fi fost patru sau cinci? 

— Da. 

— Ce a făcut în tot acest timp? 

— Nu ştiu, mi-a răspuns, devenind albă ca varul. 

— Fireşte, după aceasta, n-a mai fost mare lucru de făcut. 
Am aflat unde era locotenentul Charpentier, am luat doi 
oameni cu mine, şi l-am arestat. Când l-am atins pe umăr şi 
l-am rugat să vină în linişte cu noi, ne-a răspuns foarte 
impertinent: 

— Presupun că mă arestaţi ca fiind implicat în moartea 
acelui ticălos de Drebber, a spus. N-am menţionat aşa ceva, 
deci faptul că a făcut referire la asta mi s-a părut foarte 
suspect. 

— Foarte, a spus Holmes. 

— Încă mai avea la el bâta pe care o pomenise mama lui ca 
fiind la el când l-a urmat pe Drebber. Era de fapt un ciomag 
solid de stejar. 

— Care este teoria ta, prin urmare? 

— Păi, cred că l-a urmat pe Drebber până pe Brixton. 
Când au ajuns acolo, a izbucnit o nouă ceartă între ei, în 
timpul căreia Drebber a primit o lovitură cu ciomagul, 
probabil la lingurea, ce l-a omorât fără să lase vreo urmă. 
Noaptea era atât de ploioasă că nimeni nu era prin jur, deci 
Charpentier a târât cadavrul victimei sale în casa nelocuită. 
În ceea ce priveşte lumânarea şi sângele şi scrisul de pe 
perete şi inelul, toate acestea pot fi simple trucuri menite să 
pună poliţia pe o pistă falsă. 

— Bravo! A exclamat Holmes pe un ton încurajator. 
Realmente, Gregson, faci progrese. O să iasă ceva din tine. 

— Cred că m-am descurcat destul de bine, a răspuns 
detectivul, cu mândrie. Tânărul ne-a dat o depoziţie în care 
a spus că, după ce l-a urmărit pe Drebber un timp, acesta l- 
a văzut şi a luat o birjă pentru a scăpa de el. Pe drumul spre 
casă, s-a întâlnit cu un vechi coleg de pe vas şi au făcut o 


plimbare lungă împreună. Când l-am întrebat unde locuia 
acesta, n-a putut să ne dea un răspuns satisfăcător. Cred că 
toate lucrurile se potrivesc cum nu se poate mai bine. Ce 
mă amuză e să mă gândesc la Lestrade care a luat-ope o 
pistă greşită. Mi-e teamă că n-o să scoată prea mult din ea. 
Nu se poate, Dumnezeule, iată-l chiar aici! 

Era într-adevăr Lestrade, care urcase scările în timp ce 
vorbeam, şi care tocmai ce-a intrat în cameră. Nu mai avea 
încrederea de sine şi dezinvoltura care-i caracterizau de 
obicei atitudinea şi felul de a se îmbrăca. Şocul şi neliniştea 
i se citeau pe faţă, iar hainele îi erau în dezordine şi 
neîngrijite. Venise cu intenţia vădită de a-l consulta pe 
Sherlock Holmes, căci, zărindu-l pe colegul lui, a părut a fi 
jenat şi deranjat. Stătea în picioare în mijlocul camerei, 
jucându-se nervos cu pălăria, nesigur ce să facă. 

Capitolul 7 

O lumină în întuneric. 

Vestea cu care ne-a întâmpinat Lestrade era atât de 
serioasă şi neaşteptată că toţi trei am rămas muţi de uimire. 
Gregson a sărit de pe scaun, vărsând restul de whisky cu 
apă. L-am fixat tăcut pe Sherlock Holmes, care stătea cu 
buzele strânse şi sprâncenele încruntate. 

— Şi Stangerson acum, a şoptit el. Intriga se complică. 

— Era destul de complicată şi înainte, a mormăit Lestrade, 
luând un scaun. Se pare că am nimerit într-un fel de 
consiliu de război. 

— Eşti tu, eşti absolut sigur de această informaţie? S-a 
bâlbâit Gregson. 

— Vin acum din camera lui, a spus Lestrade. Am fost cel 
care a descoperit ce s-a întâmplat. 

— Noi tocmai ce am ascultat părerea lui Gregson despre 
întreaga poveste, a remarcat Holmes. Vrei să ne povesteşti 
ce ai văzut şi ce ai făcut? 

— N-am nici cea mai mică obiecţie, a răspuns Lestrade, 
aşezându-se. Mărturisesc că eu credeam că Stangerson a 
fost implicat în moartea lui Drebber. Acest nou eveniment 


mi-a arătat însă că m-am înşelat complet. Cu această idee în 
cap, mi-am propus să aflu ce s-a întâmplat cu secretarul. Au 
fost văzuţi împreună la gara Euston în jurul orei opt şi 
jumătate în seara zilei de 3. La două dimineaţa. Drebber a 
fost găsit în Brixton. Problema care mi se punea era să aflu 
unde a fost Stangerson între 8, 30 şi ora la care s-a 
petrecut crima, şi ce s-a întâmplat cu el după-aceea. Am 
telegrafiat la Liverpool, descriind individul, şi atenţionându- 
i să ţină sub observaţie vasele americane. Am pornit apoi la 
treabă, vizitând toate hanurile şi pensiunile din vecinătatea 
lui Euston. Vedeţi, am raţionat că, dacă Drebber şi tovarăşul 
lui s-au despărţit, era normal ca cel din urmă să tragă 
undeva prin apropiere pentru noaptea respectivă, iar apoi 
să se învârtă din nou prin gară în dimineaţa următoare. 

— E probabil să se fi înţeles dinainte în privinţa unui loc de 
întâlnire, a remarcat Holmes. 

— S-a dovedit a fi întocmai aşa. Mi-am petrecut toată 
seara de ieri în cercetări lipsite de succes. În această 
dimineaţă, am pornit foarte devreme, iar la opt am ajuns la 
hanul lui Halliday, în strada Little George. La întrebările 
mele dacă un domn Stangerson locuia acolo, mi-au răspuns 
imediat în afirmativ. 

— Fără îndoială, dumneavoastră sunteţi domnul pe care îl 
aşteaptă, mi-au spus. Aşteaptă un domn de două zile. 

— Unde este acum? Am întrebat. 

— Este sus în patul său. A cerut să fie trezit la nouă. 

— Mă duc sus să-l văd chiar acum, am spus. 

M-am gândit că apariţia mea neaşteptată îi poate provoca 
un ŞOC, şi asta o să-l facă să scape vreo vorbă imprudentă. 
Băiatul de serviciu s-a oferit să-mi arate camera: era la 
etajul al doilea, şi exista un mic coridor ce ducea într-acolo. 
Băiatul de serviciu mi-a indicat uşa, şi tocmai era pe cale să 
se întoarcă jos când am văzut ceva ce m-a făcut să tremur, 
în ciuda celor douăzeci de ani de experienţă. De sub uşă se 
scurgea un firişor de sânge, ce şerpuia de-a curmezişul 
holului, formând o mică baltă pe marginea de pe partea 


opusă. Am scos un țipăt, care l-a adus înapoi pe băiat. 
Aproape că a leşinat, când l-a văzut. Uşa era încuiată pe 
dinăuntru, dar ne-am proptit umerii în ea şi am deschis-o. 
Fereastra era deschisă, iar lângă fereastră zăcea strâns 
laolaltă cadavrul unui bărbat în pijama. Era mort de ceva 
vreme, căci avea membrele ţepene şi reci. Când l-am întors 
cu faţa în sus, băiatul l-a recunoscut pe loc ca fiind domnul 
care a închiriat camera sub numele de Joseph Stangerson. 
Cauza morţii fusese o junghietură adâncă în partea stângă, 
care a atins inima. Şi acum vine partea cea mai ciudată. Ce 
credeţi că se afla deasupra mortului? 

Am simţit cum mă trec fiorii, şi am avut presentimentul 
unei orori, chiar înainte ca Sherlock Holmes să răspundă. 

— Cuvântul RACHE, scris cu sânge, a spus Holmes. 

— Chiar asta era, a spus Lestrade, pe un ton înfricoşat, şi 
am rămas cu toţii tăcuţi pentru o clipă. 

Exista ceva atât de metodic şi de neînțeles în faptele 
acestui asasin necunoscut, încât stârnea iar şi iar groaza. 
Nervii mei, care erau îndeajuns de tari pe câmpul de luptă, 
se înfiorau când mă gândeam la asta. 

— Bărbatul a fost văzut, a continuat Lestrade. Un băiat 
care se îndrepta spre lăptărie mergea pe drumul ce duce 
de la grajduri în spatele hanului a observat că o scară, care 
de obicei stătea pe jos, era proptită de una din ferestrele de 
la etajul al doilea, ce era larg deschisă. După ce a trecut, s-a 
uitat înapoi, şi a văzut un om coborând scara... Acesta a 
coborât atât de liniştit şi fără să se ascundă că băiatul a 
crezut că e vreun dulgher sau tâmplar care lucra în han. 
Nu i-a acordat o atenţie deosebită, doar că s-a gândit că era 
cam devreme pentru a fi la lucru. Crede că bărbatul era 
înalt, avea faţa rumenă, şi era îmbrăcat cu o haină lungă şi 
cafenie. Trebuie să fi rămas în odaie un timp după crimă 
pentru că am găsit apa din lighean murdară de sânge, căci 
s-a spălat pe mâini, şi urme de sânge pe cearşaful cu care 
şi-a şters în mod intenţionat cuțitul. 


M-am uitat la Holmes, auzind o descriere a criminalului 
care se potrivea atât de exact cu a sa. Cu toate acestea, n- 
am putut observa nici o urmă de bucurie sau satisfacţie pe 
faţa lui. 

— N-ai găsit nimic în cameră care ne-ar putea trimite la 
criminal? L-a întrebat el. 

— Nimic, Stangerson avea în buzunar punga cu bani a lui 
Drebber, dar asta nu e ceva neobişnuit, dat fiind că el achita 
totul. Erau opt lire şi ceva în ea, dar n-a fost luat nici un 
ban. Indiferent care au fost motivele acestor crime ieşite 
din comun, jaful nu s-a numărat printre ele. N-am găsit 
hârtii sau notițe în buzunarul celui ucis, cu excepţia unei 
singure telegrame, datate acum o lună, din Cleveland, şi 
conţinând cuvintele „|. H. Este în Europa.” Nu era niciun 
nume sub acest mesaj. 

— Şi n-ai găsit chiar nimic altceva? L-a întrebat Holmes. 

— Nimic important. Romanul pe care-l citea omul înainte 
de a adormi zăcea pe pat, iar pipa lui se afla pe un scaun 
lângă el. Pe masă era un pahar cu apă, iar pe pervaz o 
cutiuţă cioplită de pomadă, conţinând câteva pastile. 

Sherlock Holmes a sărit de pe scaun cu un strigăt de 
încântare. 

— Ultima verigă, a exclamat, plin de bucurie. Cazul meu 
este complet acum. 

Cei doi detectivi s-au holbat uimiţi la el. 

— Dispun acum, a spus tovarăşul meu, plin de încredere, 
de toate firele care au format o asemenea încâlceală. 
Există, fireşte, detalii care mai trebuie adăugate, dar sunt 
atât de sigur de principalele evenimente, din momentul în 
care Drebber s-a despărţit de Stangerson în gară până la 
descoperirea cadavrului său, de parcă le-aş fi văzut cu 
proprii mei ochi. O să vă ofer dovada cunoaşterii mele. Poţi 
să faci rost de pastilele respective? 

Le am la mine, a spus Lestrade, scoțând o cutiuţă albă; le- 
am luat împreună cu punga şi telegrama, intenţionând să le 
pun în siguranţă la. Poliţie. Numai din întâmplare am luat şi 


pastilele, căci, trebuie să mărturisesc, că nu le acord nici o 
importanţă. 

— Dă-mi-le, i-a cerut Holmes. Acuma, doctore, a spus 
întorcându-se către mine, crezi că sunt obişnuite? 

Cu siguranţă, nu erau. Erau de o culoare gri perlat, mici, 
rotunde şi aproape transparente la lumină. 

— Lipsa lor de greutate şi transparenţa lor mă fac să cred 
că se dizolvă în apă, am remarcat. 

— Ai perfectă dreptate, mi-a răspuns Holmes. Vrei să fii 
atât de amabil să te duci jos şi să aduci bietul terrier, care s- 
a simţit rău atâta vreme, şi pe care proprietăreasa ţi-a 
cerut ieri să-l omori? 

Am coborât şi am adus câinele în braţe. Respirația lui 
îngreunată şi ochii stinşi arătau că nu mai avea mult de 
trăit. Într-adevăr, botul său alb ca zăpada indica fără 
îndoială că trecuse deja de limita existenţei canine. L-am 
pus pe o perniţă pe covor. 

— O să tai acum în două una din aceste pastile, a spus 
Holmes, şi, scoţându-şi briceagul, şi-a însoţit cuvintele cu 
acţiunea respectivă. O jumătate o punem înapoi în cutie 
pentru o utilizare viitoare. Cealaltă jumătate o voi pune în 
acest pahar de vin în care se află o linguriţă de apă. 
Observaţi că prietenul nostru, doctorul, are dreptate, şi că 
se dizolvă foarte repede. 

— Poate că acest fapt este foarte interesant, a spus 
Lestrade, pe tonul ofensat al unuia care bănuieşte că cineva 
îşi râde de el; nu pot vedea, cu toate acestea, ce are aceasta 
de-a face cu moartea domnului Joseph Stangerson. 

— Răbdare, prietene, răbdare! Vei afla la timp că are totul 
de-a face cu ea. O să adaug acum puţin lapte pentru a face 
amestecul acceptabil, iar, oferindu-i-l câinelui, vom vedea că 
îl înghite degrabă. 

În timp ce vorbea astfel, a turnat conţinutul paharului pe o 
farfurioară pe care a pus-o în faţa terrierului, ce a lins-o 
complet cu mare repeziciune. Atitudinea hotărâtă a lui 
Sherlock Holmes ne-a convins într-atâta că am rămas cu 


toţii tăcuţi, privind cu mare atenţie animalul şi aşteptând 
vreun efect şocant. Nimic de felul ăsta n-a avut loc, totuşi. 
Câinele a continuat să stea întins pe perniţă, respirând cu 
greu, dar, după toate aparențele, starea lui nu era nici mai 
bună nici mai rea decât înainte. 

Holmes şi-a scos ceasul, şi, pe măsură ce minutele se 
scurgeau fără nici un rezultat, trăsăturile lui luau o 
expresie de tristeţe şi dezamăgire cumplită. Şi-a muşcat 
buzele, a răpăit cu degetele pe masă, prezentând toate 
simptoamele unei nerăbdări extreme. Era atât de tulburat 
că mi-a părut realmente rău pentru el; cei doi detectivi 
zâmbeau batjocoritor, fără să le displacă deloc acest 
obstacol care se ivise în calea lui. 

— Nu poate fi o coincidenţă, a strigat el, sărind în cele din 
urmă de pe scaun, şi păşind cu frenezie prin cameră; este 
imposibil să fie o simplă coincidenţă. Exact pastilele pe care 
le-am presupus în cazul lui Drebber sunt găsite după 
moartea lui Stangerson. Şi totuşi sunt inofensive. Ce poate 
însemna asta? Cu certitudine, întregul meu raţionament nu 
poate fi fals. Este imposibil! Şi totuşi acest câine nenorocit 
nu se simte mai rău. Ah, ştiu despre ce este vorba! Ştiu! Cu 
un strigăt de încântare, s-a năpustit asupra cutiuţei, a tăiat 
în două cealaltă pastilă, a dizolvat-o, i-a adăugat nişte lapte, 
oferindu-i apoi amestecul terrierului. Limba nefericitei 
creaturi de abia l-a atins că tot corpul a început să i se 
convulsioneze, şi a rămas la fel de rigid şi lipsit de viaţă ca 
şi cum ar fi fost lovit de trăsnet. 

Sherlock Holmes a respirat adânc şi şi-a şters sudoarea de 
pe frunte. Ar trebui să am mai multă încredere, a spus el; ar 
fi trebuit să ştiu până acum că, atunci când un fapt pare a 
se opune unui lung şir de deducţii, poate fi întotdeauna 
interpretat şi altfel. Dintre cele două pastile din cutie, una 
era cea mai mortală otravă, iar cealaltă era în întregime 
inofensivă. Trebuia să-mi fi dat seama de asta încă înainte 
de a vedea cutia. 


Această ultimă remarcă mi s-a părut atât de şocantă că de 
abia puteam crede că era în toate minţile. Cu toate acestea, 
acolo era câinele mort, ce dovedea că ipoteza lui a fost 
corectă. Mi s-a părut că ceața din mintea mea începea 
treptat să dispară, şi am început să am o percepţie slabă, 
neclară încă, asupra adevărului. 

— "Toate acestea vi se par ciudate, a continuat Holmes, 
pentru că nu aţi observat la începutul investigaţiei 
importanţa singurului indiciu real care v-a fost oferit. Am 
avut şansa s-o observ, şi tot ceea ce s-a întâmplat de atunci 
încoace a servit să-mi confirme presupoziţia iniţială, 
decurgând logic din aceasta. Pe când pe voi lucrurile v-au 
pus în încurcătură, făcând cazul şi mai obscur, pe mine m- 
au luminat şi mi-au întărit concluziile. Este o greşeală să 
confunzi ciudăţenia cu misterul. Cea mai banală crimă este 
adesea cea mai misterioasă pentru că nu prezintă nici o 
trăsătură nouă sau specială din care să se poată face 
inferenţe. Această crimă ar fi fost infinit mai dificil de 
rezolvat, dacă cadavrul victimei ar fi fost găsit pur şi simplu 
zăcând în drum, fără niciunul din acele detalii bizare şi 
senzaţionale, care au făcut-o atât de remarcabilă. Aceste 
amănunte ciudate, departe de a face cazul mult mai dificil 
pentru mine, au avut rezultatul de a-l face mai puţin 
complicat. 

Domnul Gregson, care a ascultat acest discurs cu o 
nerăbdare considerabilă, nu s-a mai putut abţine. 

— Uite ce e, domnule Holmes, i-a spus, suntem toţi gata să 
recunoaştem că eşti un om inteligent şi că ai propriile 
dumitale metode de lucru. Dar vrem totuşi şi altceva decât 
teorii şi predici acum. Este vremea să prindem omul. Mi-am 
prezentat părerea şi se pare că m-am înşelat. Tânărul 
Charpentier nu putea fi implicat în a doua crimă. Lestrade 
s-a dus după omul său, Stangerson, şi se pare că s-a înşelat 
şi el. Ai făcut câte o aluzie pe ici pe colo, şi paria şti mai 
multe decât noi, dar a venit momentul în care simţim că 


avem dreptul să te întrebăm clar cât de multe ştii despre 
această poveste. Ştii numele celui care a comis crimele? 

— Nu pot să simt altceva decât că Gregson are dreptate, 
domnule, a remarcat Lestrade. Amândoi am încercat şi 
amândoi am eşuat. Ai afirmat nu o dată de când mă aflu aici 
că ai toate dovezile de care ai nevoie. Cu siguranţă nu o să 
ni le mai ascunzi. 

— Orice întârziere în arestarea asasinului, am remarcat 
eu, îi poate lăsa timp să comită o nouă atrocitate. 

Strâns astfel cu uşa de noi toţi, Holmes dădea încă semne 
de nehotărâre. A continuat să se plimbe prin cameră cu 
capul lăsat în piept şi sprâncenele încruntate, după cum îi 
era obiceiul când era pierdut în gânduri. 

— N-o să mai fie nici o crimă, a spus în cele din urmă, 
oprindu-se brusc în faţa noastră. Puteţi renunţa la acest 
considerent. M-aţi întrebat dacă ştiu numele asasinului. Îl 
ştiu. Dar doar faptul că-l ştiu este ceva neînsemnat, totuşi, 
în comparaţie cu posibilitatea de a-l prinde. Mă aştept să 
fac asta foarte curând. Am mari şanse să reuşesc aceasta cu 
propriile forţe; dar e ceva delicat, căci e vorba de un om 
ager şi disperat, care este sprijinit, aşa cum am avut ocazia 
s-o dovedesc, de un altul la fel de deştept. Atâta vreme cât 
acest om n-are nici cea mai mică suspiciune că cineva poate 
avea vreun indiciu în privinţa lui, există şansa de a pune 
mâna pe el - însă dacă ar avea cea mai mică bănuială, şi-ar 
schimba numele şi ar dispărea într-o secundă printre cei 
patru milioane de locuitori ai acestui mare oraş. Fără să am 
intenţia de a vă jigni, trebuie să vă mărturisesc că eu 
consider că aceşti oameni sunt mai mult decât poate mânui 
poliţia, şi de aceea nu v-am cerut ajutorul. Dacă dau greş, 
fireşte, îmi asum responsabilitatea pentru această 
independenţă; dar sunt pregătit să-l prind. În clipa de faţă, 
sunt gata să promit că în momentul în care pot să vă spun 
ceva, fără să-mi pun în pericol propriile planuri, o s-o fac. 

Gregson şi Lestrade păreau departe de a fi satisfăcuţi de 
aceste asigurări, sau de aluzia deloc măgulitoare la adresa 


poliţiei. Primul s-a înroşit până în vârful urechilor, în timp ce 
ochii ca două mărgele ai celuilalt luceau de curiozitate şi 
indignare. Niciunul dintre aceştia n-a avut timp să 
vorbească, însă, căci am auzit o bătaie în uşă, iar 
reprezentantul copiilor străzii, tânărul Wiggins, şi-a făcut 
apariţia, insignifiant şi dezgustător. 

— Vă rog, domnule, a spus el, atingându-şi moţul de păr de 
pe frunte, birja este jos. 

— Băiat bun, a spus Holmes cu blândeţe. 

— De ce nu introduceţi acest model la Scotland Yard? A 
continuat el, scoțând o pereche de cătuşe de oţel dintr-un 
sertar. Vedeţi cât de frumos funcţionează arcul. Se închid 
într-o secundă. 

— Vechiul model este suficient de bun, a remarcat 
Lestrade, dacă putem numai să-l găsim pe omul căruia săi 
le punem. 

— Foarte bine, foarte bine, a spus Holmes, zâmbind. 
Birjarul poate să-mi ajute la cufere. Spune-i să urce, 
Wiggins. 

Am rămas surprins să-l aud vorbind ca şi cum era pe 
punctul de a porni într-o călătorie, întrucât nu mi-a spus 
nimic despre aşa ceva. În cameră se afla un mic geamantan 
pe care l-a scos şi a început să-l închidă. Era ocupat cu 
aceasta, când birjarul a pătruns în cameră. 

— Dă-mi, te rog, o mână de ajutor să închid această curea, 
birjar, i-a spus el, îngenunchind şi fără să-şi întoarcă deloc 
capul. 

Individul a înaintat cu un aer întrucâtva morocănos şi 
sfidător, şi şi-a întins mâinile să-l ajute. In acel moment, s-a 
auzit un clinchet ascuţit, zăngănitul metalului, iar Sherlock 
Holmes a sărit în picioare. 

— Domnilor, a strigat el cu ochii strălucind, daţi-mi voie să 
vă fac cunoştinţă cu domnul Jefferson Hope, ucigaşul lui 
Enoch Drebber şi al lui Joseph Stangerson. 

Întreaga poveste a avut loc într-o clipă - atât de repede că 
nici n-am avut timp să realizez ce se întâmplă. Păstrez încă 


amintirea vie a expresiei triumfătoare a lui Holmes din acea 
clipă şi a timbrului vocii sale, precum şi a feţei uluite şi 
sălbatice a birjarului, holbându-se la cătuşele strălucitoare 
care au apărut ca printr-o minune în jurul încheieturilor lui. 
Timp de o clipă sau două am părut a fi un grup de statui. 
Apoi, cu un urlet nearticulat de furie, prizonierul s-a smuls 
din mâinile lui Holmes, şi s-a năpustit prin fereastră. 
Lemnăria şi sticla au cedat, dar înainte de a reuşi să iasă 
complet, Gregson, Lestrade şi Holmes au tăbărât pe el ca 
nişte câini de vânătoare. L-au tras înapoi în cameră, iar apoi 
a început o luptă teribilă. Era atât de puternic şi sălbatic că 
ne respingea pe toţi patru iar şi iar. Părea a dispune de 
forţa convulsivă a unui om aflat într-o criză de epilepsie. 
Faţa şi mâinile îi fuseseră mutilate de trecerea prin sticlă, 
dar pierderea de sânge nu i-a slăbit rezistenţa pe care ne-o 
opunea. Până când Lestrade nu a reuşit să-i prindă mâna 
înăuntrul legătorii sale de gât şi să-l spânzure aproape, n-a 
părut a înţelege că zbaterea sa era inutilă; şi chiar şi atunci, 
nu ne-am simţit în siguranţă până ce nu i-am legat şi 
picioarele. Odată ce-am făcut aceasta, ne-am ridicat în 
picioare, fără suflare şi gâfâind. 

— Avem birja lui, a spus Sherlock Holmes. Îl vom lua cu ea 
la Scotland Yard. Şi acum domnilor, a continuat el cu un 
zâmbet plăcut, am ajuns la sfârşitul micului nostru mister. 
Sunteţi bineveniţi să puneţi orice întrebări doriţi, şi nu 
există nici cel mai mic risc să nu vă răspund. 

PARTEA A II-A. 

Ţinutul Sfinţilor. 

Capitolul 1 

Pe întinsa câmpie alcalină. 

În partea centrală a întinsului continent nord-american se 
află un deşert arid şi respingător, care a constituit timp de 
nenumărați ani o barieră în calea civilizaţiei. Din Sierra 
Nevada pană în Nebraska, şi de la râul Yellowstone, în nord, 
până în Colorado, în sud, se întinde o regiune pustie şi 
tăcută. Natura însăşi nu este uniformă în această regiune 


deprimantă. Cuprinde munţi înalţi, cu vârfurile acoperite de 
zăpadă, şi văi întunecate şi mohorâte. Există acolo râuri 
repezi, ce se năpustesc prin defileuri stâncoase şi câmpii 
imense, care iarna sunt acoperite de zăpadă, iar vara sunt 
gri de la praful alcalin. Toate prezintă totuşi aceleaşi 
caracteristici, fiind golaşe, inospitaliere şi sărăcăcioase. 

Nimeni nu locuieşte în acest ţinut teribil. Poate că vreun 
trib de indieni îl traversează câteodată, pentru a ajunge în 
alte zone cu vânat, dar şi cel mai îndrăzneţ dintre cei 
curajoşi se bucură când nu mai vede acele câmpii 
înfricoşătoare, şi ajunge din nou în preerie. Coioţii se 
furişează prin vegetaţia pipernicită, ulii bat greoi din aripi 
prin aer, iar neîndemânaticul urs grizzly se mişcă încet prin 
râpele întunecoase, şi culege ce poate printre stânci. 
Aceştia sunt singurii locuitori ai sălbăticiei. 

Nu poate exista nicăieri în lume o privelişte mai dezolantă 
ca aceea dinspre coasta nordică a Sierrei Blanco. Cât se 
poate vedea cu ochii, se întinde o câmpie imensă şi plată, 
acoperită peste tot cu pete de alcaliu şi pâlcuri de tufişuri 
pitice de mărăcini. La marginea orizontului, se vede un lanţ 
lung de culmi muntoase, cu vârfurile lor colţuroase 
acoperite ici colo cu zăpadă. În această regiune, nu există 
nici un semn de viaţă, sau de ceva ce ar avea vreo legătură 
cu viaţa. Nu poţi vedea nici o pasăre pe cerul azuriu, nici o 
mişcare pe pământul cenuşiu şi monoton - şi peste toate 
domneşte o tăcere absolută. Oricât ai asculta, n-o să auzi 
nici cel mai mic sunet în acea sălbăticie atotputernică; nimic 
altceva decât tăcerea - cea deplină, care copleşeşte 
sufletul. 

Am spus că nu se află nimic amintind de viaţă pe vasta 
câmpie. Aceasta nu-i adevărat. Uitându-te în jos din Sierra 
Blanco, poţi vedea o cărare prin deşert, ce şerpuieşte 
pierzându-se în depărtare. Este plină de urme de roţi şi 
bătătorită de tălpile multor aventurieri. Ici colo sunt 
împrăştiate nişte obiecte albe ce strălucesc în soare, 
distingându-se pe fondul cenuşiu de alcaliu. Aproprie-te şi 


cercetează-le! Sunt oase: unele mari şi grosolane, altele 
mai mici şi mai fine. Primele au aparţinut vitelor, iar 
celelalte oamenilor. Poţi urmări de-a lungul a peste două mii 
de kilometri acest drum înspăimântător al caravanelor, pur 
şi simplu, luându-te după rămăşiţele împrăştiate ale celor 
care au căzut la marginea drumului. 

În patru mai 1847, un călător solitar se uita la această 
privelişte. După înfăţişare, s-ar fi spus că era geniul sau 
demonul acestei regiuni. Unui observator i-ar fi fost greu să 
ghicească dacă avea patruzeci sau şaizeci de ani. Faţa lui 
era slabă şi obosită, iar pielea-i arsă de soare şi tare ca 
pergamentul era foarte întinsă pe oasele ieşite în afară; 
avea părul şi barba lungi şi castanii, pline de smocuri şi fire 
albe; ochii îi erau căzuţi în fundul capului şi străluceau 
nefiresc, iar mâna în care ţinea puşca n-avea nici ea mai 
multă carne pe ea decât cea a unui schelet. În timp ce 
stătea astfel, s-a aplecat deasupra armei să se sprijine de 
ea, deşi statura înaltă şi oasele sale masive sugerau o 
constituţie vânoasă şi puternică. Faţa lui scofâlcită, totuşi, şi 
hainele care-i atârnau pe membrele uscate, indicau motivul 
înfăţişării sale senile şi decrepite. Omul era pe moarte - 
murea de foame şi sete. 

A înaintat cu greu de-a lungul râpei, şi apoi pe această 
mică culme în speranţa zadarnică de a găsi vreun semn de 
apă. Acum întinsa câmpie sărată se desfăşura în faţa ochilor 
lui, laolaltă cu lanţul îndepărtat al munţilor sălbatici, lipsiţi 
de orice plantă sau copac, ce ar fi indicat prezenţa apei. În 
tot acel vast peisaj nu se vedea nici o licărire de speranţă. 
S-a uitat cu ochi sălbatici şi cercetători spre nord, spre est, 
spre vest, realizând în cele din urmă că rătăcirile sale au 
ajuns la sfârşit, şi că acolo, pe stânca aceea golaşă, urma să 
moară. „De ce nu aici la fel de bine ca într-un pat cu puf 
peste douăzeci de ani? „, a şoptit, aşezându-se sub o 
lespede de stâncă. 

Înainte de a se aşeza, a pus jos puşca-i inutilă şi o legătură 
mare dintr-un şal gri, pe care o purta pe umărul drept. 


Părea a fi întrucâtva prea grea pentru puterile sale, căci 
lăsând-o jos, aceasta a atins pământul cam abrupt. Imediat 
s-a auzit un mic geamăt, iar o faţă mică şi speriată, cu ochi 
căprui strălucitori şi doi pumni pistruiaţi şi dolofani s-au ivit 
din bocceaua gri. 

— M-ai lovit! A rostit o voce copilărească cu reproş. 

— Am făcut-o? A răspuns omul plin de căinţă. N-am avut 
intenţia. In timp ce vorbea, a desfăşurat şalul gri, scoțând 
din el o fetiţă drăguță de vreo cinci ani, ai cărei pantofi fini 
şi rochie roz elegantă, cu un şorţuleţ de in, indicau grija 
maternă. Copila era palidă şi obosită, dar braţele şi 
picioarele ei sănătoase sugerau că a suferit mai puţin decât 
tovarăşul ei. 

— Te mai doare? A întrebat-o el neliniştit, căci aceasta încă 
îşi mai freca zulufii aurii ciufuliţi de pe ceafă. 

— Sărută locul şi o să-mi treacă, a spus ea extrem de 
serioasă, arătându-i locul lovit. Aşa făcea mama. Unde este 
mama? 

— Mama ta a plecat. Cred că o s-o vezi în curând. 

— A plecat! A spus fetiţa. Ce ciudat că nu mi-a spus la 
revedere; făcea asta aproape întotdeauna, chiar dacă 
mergea în vizită la mătuşa la ceai, iar acum a lipsit trei zile. 
Nu-i aşa că este teribil de uscat? Nu avem apă sau ceva de 
mâncat? 

— Nu, nu avem nimic, dulceaţă. Trebuie doar să ai ceva 
răbdare, iar apoi totul va fi în regulă. Pune-ţi capul pe 
pieptul meu şi o să te simţi mai învigorată. Nu e prea uşor 
să vorbeşti când îţi simţi buzele uscate, dar presupun că e 
cel mai bine să-ţi spun cum stau lucrurile. Ce ai acolo? 

— Lucruri frumoase! Lucruri superbe! A strigat 
entuziasmată fetiţa, arătându-i două bucăţi strălucitoare de 
mică. Când ne întoarcem acasă, o să i le dau fratelui meu 
Bob. 

— O să vezi în curând lucruri şi mai frumoase, a spus 
bărbatul, convins. Numai aşteaptă puţintel. Aveam de gând 
să-ţi spun totuşi. Iţi aminteşti când am părăsit râul? 


— O, da. 

— Ei bine, am socotit că o să ajungem la un alt râu în 
curând. Dar ceva n-a fost cum trebuie; busola sau harta, ori 
altceva, şi răul n-a mai apărut. Apa s-a terminat. Cu 
excepţia unui strop pentru cei ca tine, şi... Şi... 

— Şi nu te-ai putut spăla, l-a întrerupt însoţitoarea lui cu 
gravitate, fixându-i faţa întunecată. 

— Nu, şi nici să beau. Iar domnul Bender a fost primul 
care a murit, iar apoi indianul Pete, iar apoi doamna 
McGregor, iar apoi Johnny Hones, iar apoi, drăguță, mama 
ta. 

— Atunci mama a murit şi ea, a strigat fetiţa, îngropându- 
şi faţa în şorţ şi hohotind amarnic. 

— Da, toţi au murit în afară de tine şi de mine. Apoi m-am 
gândit că poate există vreo şansă să găsim apă în direcţia 
asta, prin urmare te-am ridicat pe umăr şi am luat-o 
încoace. Dar se pare că degeaba. Nu mai avem decât o 
şansă foarte mică acum! 

— Vrei să spui că o să murim şi noi? L-a întrebat copilul, 
oprindu-se din plâns, şi ridicându-şi faţa pătată de lacrimi 
spre el. 

— Cam aşa stau lucrurile. 

— De ce nu mi-ai spus asta mai dinainte? A spus ea, 
râzând bucuroasă. M-ai speriat atât de tare. Păi, fireşte, 
dacă murim, o să fim iar cu mama. 

— Da, dulceaţă, o să fii. 

— Şi tu. O să-i spun cât de bun ai fost cu mine. Fac pariu 
că ne aşteaptă la poarta raiului cu un ulcior mare de apă şi 
o mulţime de turte din hrişcă, fierbinţi şi rumenite pe 
ambele părţi, aşa cum îmi plăceau mie şi lui Bob. Cât de 
mult o să dureze? 

— Nu ştiu, nu foarte mult. Ochii bărbatului priveau fix 
nordul. Pe bolta albastră, apărură trei pete mici ce creşteau 
în mărime în fiecare moment, atât de repede se apropiau. 
S-au transformat cu repeziciune în trei păsări mari şi 
cafenii, zburând în cerc deasupra capetelor celor doi 


drumeţi, şi aşezându-se apoi pe nişte stânci deasupra lor. 
Erau ulii, vulturii vestului ce prevestesc moartea. 

— Cocoşi şi găini, a strigat fetiţa cu bucurie, arătând 
păsările prevestitoare de rău, şi bătând din palme ca să le 
facă să zboare. Spune-mi, Dumnezeu a creat acest ţinut? 

— Fireşte că da, a spus însoţitorul ei, surprins mai 
degrabă de această întrebare neaşteptată. 

— Ela creat Illinois şi Missouri, a continuat fetiţa. Cred că 
altcineva a făcut aceste ţinuturi. Nu sunt deloc la fel de bine 
făcute. Nu au apă şi copaci. 

— Ce-ai zice de nişte rugăciuni? A întrebat-o şovăind 
bărbatul. 

— Nu este încă noapte, i-a răspuns ea. 

— Nu contează. Ştiu că nu se obişnuieşte ziua, dar lui 
Dumnezeu nu-i va păsa de asta, fii sigură. Spune-le pe 
acelea pe care obişnuiai să le spui noapte de noapte în 
căruţă, când eram pe câmpie. 

— De ce nu spui şi tu unele? L-a întrebat copilul cu ochi 
uimiţi. 

— Nu mi le amintesc, i-a răspuns el. N-am spus vreuna de 
când eram cât jumătate din puşca asta. Presupun că nu este 
niciodată prea târziu. Spune-le tu cu voce tare, şi eu repet 
după tine. 

— Atunci va trebui să îngenunchem, a spus ea, întinzând 
şalul pe jos în acest scop. Trebuie să-ţi ţii mâinile ridicate în 
felul ăsta. Ie face să te simţi bine. 

Ar fi oferit o privelişte ciudată, dacă ar fi fost şi altcineva în 
afară de ulii să-i vadă. Unul lângă celălalt, cei doi călători au 
îngenuncheat pe şalul îngust - copilul flecăritor şi 
aventurierul îndrăzneţ şi aspru. Faţa ei dolofană şi a lui 
sleită şi colţuroasă s-au întors ambele spre cerul senin, 
implorând din toată inima acea fiinţă temută cu care se 
aflau faţă în faţă, în timp ce vocile lor - una subţire şi clară, 
cealaltă adâncă şi groasă - s-au alăturat în apelul la milă şi 
iertare. Rugăciunea s-a sfârşit, şi ei şi-au reluat locul în 
umbra lespedei până când fetiţa a adormit, cuibărindu-se 


pe pieptul lat al protectorului său. Un timp, a privit-o 
dormind, însă natura s-a dovedit a fi mai tare decât el. Timp 
de trei zile şi trei nopţi nu şi-a dat voie nici să se 
odihnească, nici să doarmă. Încetul cu încetul, pleoapele s- 
au lăsat peste ochii obosiţi, iar capul i-a căzut în piept, 
barba încărunţită amestecându-i-se cu pletele aurii ale 
însoţitoarei lui; ambii au fost cuprinşi de un somn adânc şi 
fără vise. 

Dacă pribeagul ar fi rămas treaz încă o jumătate de oră, 
ochii lui ar fi văzut o privelişte ciudată. Departe, la 
marginea câmpiei alcaline, a apărut un norişor de praf, 
neînsemnat la început şi greu de distins de ceţurile din 
depărtare, dar care a crescut treptat în înălţime şi lăţime 
până când a devenit un nor consistent, bine definit. Acest 
nor a continuat să crească în dimensiuni până când era 
vădit că putea fi ridicat numai de o mulţime de fiinţe în 
mişcare. În locuri mai fertile, observatorul ar fi ajuns la 
concluzia că se apropia de el una dintre acele mari turme 
de bizoni care pasc pe preerie. Asta era evident imposibil în 
această aridă sălbăticie. Pe măsură ce vârtejul de praf se 
apropia de stânca singuratică pe care cei doi pribegi se 
odihneau, coviltirele din pânză ale căruţelor şi trupurile de 
călăreţi înarmaţi începeau să se întrevadă prin praf, iar 
apariţia s-a dovedit, în cele din urmă, a fi o caravană imensă 
în drumul ei spre Vest. Dar ce caravană! Când capul ei a 
ajuns la poalele munţilor, coada ei nu era încă vizibilă la 
orizont. De-a curmezişul câmpiei enorme se întindea 
cortegiul răzleţ, format din căruţe şi care, oameni călare şi 
oameni pe jos. Existau nenumărate femei care se clătinau 
sub poveri şi copii care mergeau cu paşi mărunți pe lângă 
căruţe sau priveau din spatele coviltirelor albe. Aceasta nu 
era cu siguranţă o caravană obişnuită de emigranţi, ci mai 
degrabă vreo populaţie nomadă, obligată, datorită 
circumstanțelor, să-şi caute un nou teritoriu. În aerul 
limpede se auzea huruitul şi zornăitul scos de această 
mulţime de oameni, scârţâitul roţilor şi nechezatul cailor. 


Aşa puternic cât era, zgomotul n-a fost suficient să-i 
trezească pe cei doi călători istoviţi de deasupra lor. 

În capul coloanei călăreau vreo douăzeci de bărbaţi 
serioşi, cu feţele ca de piatră, îmbrăcaţi în haine întunecate 
ţesute în casă, şi înarmaţi cu puşti. Ajungând la baza stâncii 
abrupte, s-au oprit şi au ţinut o scurtă consfătuire. 

— Fântânile sunt înspre dreapta, fraţii mei, a spus unul 
buzat, cu faţa spână şi păr cărunt. 

— În dreapta Sierrei Blanco - aşa o să ajungem la Rio 
Grande, a spus un altul. 

— Nu vă fie frică că n-o să găsim apă, a strigat un al 
treilea. Cel care a putut s-o scoată din piatră, n-o să-şi 
abandoneze poporul pe care l-a ales. 

— Amin! Amin! Au răspuns cu toţii. 

Erau pe punctul de a-şi relua drumul, când unul dintre cei 
mai tineri şi ageri, a scos o exclamaţie, şi a arătat spre 
stânca colţuroasă de deasupra lor. De pe culmea acesteia 
flutura o fâşie roz, strălucind intens pe fundalul gri al 
stâncilor. La vederea acesteia, toţi şi-au oprit caii şi şi-au 
coborât puştile, în timp ce alţi călăreţi au sosit în galop 
drept întăriri pentru cei din frunte. Cuvintele „pieile roşii” 
erau pe toate buzele. 

— Nu pot fi indieni pe aici, a spus bărbatul în vârstă, care 
părea să-i conducă. Am trecut deja de ultimul trib, şi nu mai 
există altele până să traversăm munţii cei mari. 

— Să mă duc înainte să văd, frate Stangerson? A întrebat 
unul din grup. 

— Şi eu, şi eu, şi eu... au strigat douăsprezece voci. 
Lăsaţi-vă caii dedesubt, şi vă vom aştepta aici, a răspuns 
bătrânul. Într-o clipă, tinerii au descălecat, şi-au legat caii, 

şi au început să se caţere pe panta abruptă care ducea la 
obiectul ce le stârnise curiozitatea. Înaintau rapid şi fără 
zgomot, având siguranţa şi dexteritatea unor cercetaşi cu 
experienţă. Cei care-i priveau de pe câmpia de dedesubt i- 
au putut vedea alunecând de pe o stâncă pe alta, până când 
siluetele lor s-au conturat clar pe cer. Tânărul care a fost 


primul să dea alarma era în frunte. Brusc, cei care-l urmau 
l-au văzut ridicându-şi mâinile, ca şi cum ar fi fost copleşit 
de uimire, şi, ajungând lângă el, au rămas şi ei muţi la 
priveliştea ce li s-a arătat. 

Pe micul podiş de deasupra dealului golaş se afla o singură 
lespede gigantică de stâncă, şi sprijinit de ea, un bărbat 
înalt cu barbă lungă şi trăsături pronunţate, dar excesiv de 
slab. Faţa lui relaxată şi respiraţia regulată arătau că 
dormea adânc. Lângă el stătea întinsă o fetiţă, cu braţele-i 
albe şi rotunde în jurul gâtului lui bronzat şi muşchiulos, iar 
capul ei cu păr auriu se lăsase pe pieptul lui acoperit de o 
tunică de catifea. Buzele ei roşii erau întredeschise, scoțând 
la iveală două şiruri regulate de dinţi albi ca zăpada, iar un 
zâmbet jucăuş îi rămăsese pe trăsăturile copilăreşti. 
Picioruşele ei albe şi plinuţe, cu ciorapi albi şi pantofi 
îngrijiţi, cu catarame lucitoare, alcătuiau un contrast ciudat 
cu membrele lungi şi slăbănoage ale tovarăşului ei. Pe 
ieşitura stâncii deasupra acestui cuplu bizar stăteau trei ulii 
solemni, care, la vederea noilor veniţi, au început să scoată 
ţipete dezamăgite, şi s-au îndepărtat ursuzi. 

? Ipetele dezgustătoarelor păsări i-au trezit pe cei doi, 
care s-au holbat în jur plini de uimire. Bărbatul s-a ridicat în 
picioare, clătinându-se, şi s-a uitat în jos la câmpia care era 
atât de pustie când l-a luat somnul, şi care era acum 
traversată de acest grup imens de oameni şi animale. În 
timp ce privea, faţa lui a arborat o expresie neîncrezătoare, 
şi şi-a trecut mâna osoasă peste ochi. 

— Asta-i ceea ce se numeşte delir, bănuiesc, a şoptit el. 
Fetiţa stătea lângă el, ţinându-l de poalele hainei, şi nu 
spunea nimic, ci se uita în jurul ei cu acea privire mirată şi 
întrebătoare caracteristică copiilor. 

Grupul salvator i-a convins cu repeziciune pe cei doi 
pribegi că nu era o iluzie. Unul dintre ei a luat-o pe fetiţă şi 
şi-a pus-o pe umăr, în timp ce alţi doi l-au sprijinit pe 
însoţitorul slăbit al acesteia, conducându-l spre căruţe. 


— Numele meu este John Ferrier, a spus drumeţul; eu şi 
fetiţa suntem singurii care am mai rămas din douăzeci şi 
unu de persoane. Restul au murit cu toţii de sete şi foame, 
departe în sud. 

— Este copilul tău? A întrebat cineva. 

— Bănuiesc că este acum, a strigat celălalt, sfidător; este a 
mea, căci eu am salvat-o. Nimeni nu mi-o va lua. Începând 
de astăzi, se numeşte Lucy Ferrier. Da' voi cine sunteţi? A 
continuat el, uitându-se plin de curiozitate la salvatorii lui 
robuşti şi arşi de soare; se pare că sunteţi o grămadă. 

— Aproape zece mii, a spus unul dintre tineri; suntem 
copiii persecutați ai lui Dumnezeu - cei aleşi de îngerul 
Moron. 

— N-am auzit niciodată de el, a răspuns drumeţul. Pare că 
a ales o mulţime destul de mare. 

— Nu glumi cu lucrurile sfinte, a spus celălalt, cu 
severitate. Facem parte dintre aceia care cred în acele 
scrieri sacre, scrise cu litere egiptene pe tăblițe de aur, 
care i-au fost înmânate sfântului Joseph Smith la Palmyra. 
Venim din Nauvoo, statul Illinois, unde ne-am ridicat 
templul. Am plecat să căutăm un refugiu din faţa oamenilor 
agresivi şi fără Dumnezeu, chiar dacă ar fi să rămânem în 
inima deşertului. 

Numele de Nauvoo i-a părut, vădit, familiar lui John 
Ferrier. 

— Înţeleg, a spus el; sunteţi mormoni. 

— Suntem mormoni, au răspuns însoțitorii săi, pe o 
singură voce. 

— Şi unde mergeţi? 

— Nu ştim. Mâna lui Dumnezeu, prin intermediul 
profetului nostru, este cea care ne călăuzeşte. Trebuie să 
apari în fata lui. El ne va spune ce să facem cu tine. 

Au ajuns la poalele dealului, unde au fost imediat 
înconjurați de o mulţime de pelerini - femei supuse cu 
feţele palide; copii puternici râzând; şi bărbaţi neliniştiţi, cu 
ochii pătrunzători. La vederea tinereţii unuia din străini şi a 


slăbiciunii celuilalt, s-au auzit multe strigăte de uimire şi 
compătimire. Cu toate acestea, cei care-i escortau nu s-au 
oprit, ci au continuat să-şi facă loc, urmaţi de o mare 
mulţime de mormoni, până când au ajuns la o căruţă ce 
ieşea în evidenţă prin dimensiunile şi eleganța ei bătătoare 
la ochi. Şase cai erau înhămaţi la ea, în timp ce celelalte 
dispuneau de doi sau, în cel mai bun caz, de câte patru. 
Lângă vizitiu şedea un bărbat care nu putea să aibă mai 
mult de treizeci de ani, dar al cărui cap masiv şi expresie 
hotărâtă îl arătau a fi conducătorul lor. Citea o carte în 
învelitoare cafenie, însă când mulţimea s-a apropiat, a pus-o 
deoparte, şi a început să asculte cu atenţie relatarea 
episodului ce avusese loc. Apoi s-a întors către cei doi 
pribegi. 

— Dacă vă luăm cu noi, a spus el, solemn trebuie să 
deveniți credincioşi ca şi noi. Nu ne aducem lupi la stână. 
Mai bine să vă putrezească oasele în această sălbăticie 
decât să vă dovediţi a fi cauza decăderii, care atinge cu 
timpul întregul fruct. Veniţi cu noi în aceste condiţii? 

— Bănuiesc că o să venim cu voi în orice condiţii, a spus 
Ferrier cu o asemenea forţă încât serioşii Bătrâni nu s-au 
putut abţine să nu zâmbească. Numai conducătorul lor şi-a 
menţinut expresia severă şi impunătoare. 

— a-l, frate Stangerson, a spus el, dă-i mâncare şi băutură 
şi lui şi copilului. De asemenea, te însărcinez să-l înveţi 
sfânta noastră credinţă. Am întârziat destul de mult. 
Înainte! Înainte, înainte spre Sion! 

— Înainte, înainte spre Sion! A strigat mulţimea de 
mormoni, şi cuvintele s-au auzit de-a lungul întregii 
caravane, trecând din gură în gură, până când s-au stins în 
depărtare, într-un murmur monoton. Cu şfichiuit de bici şi 
scârţâit de roţi, marile căruţe s-au pus în mişcare, şi, în 
curând, întreaga caravană şerpuia de-a lungul drumului. 
Bătrânul în grija căruia au fost încredințate cele două 
făpturi găsite le-a condus pe acestea spre căruţa lui, unde îi 
aştepta deja masa. 


— Veţi rămâne aici, a spus el. În câteva zile, vă veţi reveni 
din oboseală. Între timp, nu uitaţi că acum şi pentru 
totdeauna sunteţi de religia noastră. Brigham Young a spus- 
O, şi a vorbit cu vocea lui Joseph Smith, care este vocea lui 
Dumnezeu. 

Capitolul 2 

Floarea întregului Utah. 

Acesta nu este locul potrivit să amintim încercările şi 
privaţiunile pe care le-au îndurat mormonii emigranţi 
înainte de a ajunge la destinaţia finală. De pe malurile 
fluviului Mississippi până pe pantele vestice ale Munţilor 
Stâncoşi au răzbătut cu o hotărâre aproape fără egal în 
istorie. Indienii şi animalele sălbatice, foamea, setea, 
oboseala şi boala - fiecare obstacol pe care natura l-a putut 
pune în drumul lor - toate au fost învinse cu o tenacitate 
anglo-saxonă. Totuşi, lunga călătorie şi spaimele teribile 
care i-au asaltat pe parcurs au zdruncinat chiar şi sufletele 
celor mai puternici dintre ei. N-a existat unul care să nu 
cadă în genunchi într-o rugăciune din adâncul inimii, când 
au zărit dedesubtul lor valea largă din Utah, scăldată în 
lumina soarelui, şi când au aflat din gura conducătorului lor 
că acesta era pământul făgăduinţei, şi că aceşti acri de 
pământ virgin vor fi ai lor pentru totdeauna. 

Young s-a dovedit repede a fi un administrator priceput, 
precum şi un conducător hotărât. Au fost trasate hărţi şi au 
fost făcute planuri în care a fost schiţat viitorul oraş. Toate 
fermele din jur au fost împărţite şi alocate proporţional cu 
statutul fiecărui individ. Negustorul a fost pus să-şi facă 
meseria, iar meşteşugarul să-şi practice profesia. În oraş, 
străzile şi pieţele au apărut ca prin magie. La ţară, s-au 
făcut desecări şi împrejmuiri, plantări şi defrişări, până 
când în vara următoare toate câmpurile erau aurii de grâul 
copt. Totul prospera în aşezarea aceea ciudată. În primul 
rând, templul cel mare pe care l-au ridicat în centrul 
oraşului devenea din ce în ce mai înalt şi mai impunător. De 
la prima geană a zilei şi până la lăsarea nopţii, bătăile de 


ciocan şi zăngănitul fierăstrăului nu încetau o clipă pentru 
monumentul pe care emigranții i l-au ridicat celui care i-a 
condus în siguranţă prin atâtea pericole. 

Cei doi pribegi, John Ferrier şi fetiţa, cu care şi-a împărţit 
existenţa, şi pe care a adoptat-o, i-au însoţit pe mormoni 
până la sfârşitul peregrinărilor lor. Micuța Lucy Ferrier a 
fost transportată destul de plăcut în căruţa bătrânului 
Stangerson, adăpost pe care l-a împărţit cu cele trei 
neveste ale mormonului şi cu fiul acestuia, un băiat de 
doisprezece ani, încăpățânat şi impertinent. Revenindu-şi, 
cu uşurinţa proprie vârstei, din şocul provocat de moartea 
mamei sale, a devenit în scurtă vreme favorita femeilor, şi s- 
a obişnuit cu această viaţă nouă în casa ei mişcătoare 
acoperită de coviltir. Între timp, Ferrier şi-a revenit şi el 
după atâtea lipsuri, impunându-se ca un ghid util şi un 
vânător neobosit. Şi-a câştigat atât de repede stima noilor 
săi tovarăşi, încât, când au ajuns la capătul peregrinărilor 
lor, toţi au fost de acord ca el să primească o bucată de 
pământ la fel de mare şi fertilă ca toţi ceilalţi, cu excepţia 
lui Young şi a lui Stangerson, Kemball, Johnston şi Drebber, 
care erau cei mai de seamă Bătrâni. 

Pe ferma pe care a primit-o, John Ferrier şi-a construit o 
casă solidă de buşteni, care a primit atâtea adăugiri în anii 
care au urmat că s-a transformat până la urmă într-o vilă 
spațioasă. Era un om practic, plin de zel în ceea ce făcea, şi 
foarte îndemânatic. Constituţia lui de fier îi permitea să 
lucreze de dimineaţa până seara, îmbunătăţind şi 
cultivându-şi pământul. Aşa s-a întâmplat că ferma lui şi tot 
ceea ce îi aparţinea a prosperat din cale afară. În trei ani, el 
a devenit mai înstărit decât vecinii lui, în şase era prosper, 
în nouă bogat, iar în douăsprezece nu existau şase oameni 
în întregul oraş Salt Lake care să se poată compara cu el. 
De pe țărm până la munţii Wasatch din depărtare nu exista 
un nume mai bine cunoscut ca acela al lui John Ferrier. 

Într-un singur fel a rănit el susceptibilităţile 
coreligionarilor săi. Nici un argument sau convingere nu l- 


au putut determina să îşi ia câteva femei, în maniera 
tovarăşilor săi. N-a oferit niciodată motive pentru refuzul lui 
constant, ci s-a mulţumit să-şi urmeze hotărârea, strict şi 
inflexibil. Au existat unii care l-au acuzat că-i lipseşte 
tragerea de inimă în ceea ce priveşte religia pe care a 
adoptat-o, iar alţii au atribuit această hotărâre lăcomiei de 
a strânge avere şi dorinţei de a evita cheltuielile. Alţii 
vorbeau de o poveste de dragoste dinainte şi de o fată cu 
părul bălan, care a murit de durere pe ţărmul Atlanticului. 
Indiferent de motiv, Ferrier a rămas un celibatar convins. 
Din toate celelalte puncte de vedere, s-a conformat religiei 
proaspetei aşezări, şi şi-a câştigat faima de a fi un drept- 
credincios şi un om dintr-o bucată. 

Lucy Ferrier a crescut în casa din buşteni, ajutându-l pe 
tatăl ei adoptiv în toate acţiunile sale. Aerul tare al munţilor 
şi mirosul îmbălsămat al pinilor i-au fost tinerei fete şi 
dădacă şi mamă. Pe măsură ce anii au trecut, s-a făcut mai 
înaltă şi mai puternică, mai rumenă în obraji, iar pasul i-a 
devenit mai agil. Mulţi călători pe drumul ce trecea pe 
lângă ferma lui Ferrier simțeau cum gânduri demult uitate 
le reînvie în minte, când o priveau pe fata sprintenă care 
păşea prin lanurile de grâu, sau când o întâlneau călare pe 
mustangul tatălui ei, pe care îl călărea cu uşurinţa şi graţia 
unei adevărate copile a Vestului. Astfel, bobocul a înflorit, 
iar în anul în care tatăl ei a devenit cel mai bogat dintre 
fermieri, ea devenise una dintre cele mai frumoase fete 
americane de pe întreaga coastă a Pacificului. 

Cu toate acestea, nu tatăl ei a fost primul care a 
descoperit că fata se făcuse femeie. Rareori se întâmplă aşa 
ceva în astfel de cazuri. Schimbarea aceea misterioasă este 
prea subtilă şi prea treptată ca să poată fi măsurată prin 
intermediul datelor. Iar fata însăşi este ultima care să-şi dea 
seama până când tonul unei voci sau o atingere de mână o 
fac să-i bată puternic inima, şi realizează, cu un amestec de 
mândrie şi teamă, că ceva nou şi mai important a luat viaţă 
înăuntrul ei. Sunt puţine acelea care nu-şi pot aminti de 


acea zi, de acel mic incident care a anunţat zorii unei vieţi 
noi. În cazul lui Lucy Ferrier, ocazia în sine a fost destul de 
serioasă, pe lângă influenţa pe care urma s-o aibă asupra 
destinului ei şi a multor altora. 

Era o dimineaţă caldă de iunie, iar mormonii erau la fel de 
ocupați ca şi albinele al căror stup şi l-au ales drept simbol. 
Pe câmpuri şi străzi se auzea acelaşi zumzăit al hărniciei 
omeneşti. Pe drumurile prăfuite defilau şiruri lungi de 
catâri încărcaţi, ce se îndreptau spre vest, căci în California 
începuse goana după aur, şi drumul pe uscat trecea prin 
oraşul celor aleşi. Erau de asemenea turme de oi şi tauri 
venind de pe păşunile îndepărtate, şi convoaie de emigranţi 
obosiţi, bărbaţi şi cai la fel de extenuaţi de călătoria lor 
interminabilă. Făcându-şi loc prin toată această adunătură 
pestriță, cu îndemânarea unei călăreţe desăvârşite, galopa 
Lucy Ferrier, cu faţa ei frumoasă roşie de efort, şi părul ei 
lung şi castaniu fluturându-i pe spate. Avea de îndeplinit o 
misiune de la tatăl ei în oraş, şi se grăbea să ajungă acolo, 
cum făcuse de multe ori înainte, cu lipsa de frică, 
caracteristică tinerilor, gândindu-se numai la sarcina ei şi 
cum să se achite de ea. Aventurierii marcați de greutăţile 
călătoriei se uitau uimiţi după ea, şi chiar şi impasibilii 
indieni, care călătoreau cu pieile lor, au renunţat la 
obişnuita lor indiferenţă, minunându-se de frumuseţea 
fecioarei. 

Ajunsese la marginea oraşului, unde drumul fusese blocat 
de o mare turmă de vite, condusă de şase păstori de la 
câmpie, cu o înfăţişare sălbatică. În nerăbdarea ei, a 
încercat să treacă de acest obstacol, împingându-şi calul în 
ceea ce părea a fi o gaură. Dar de abia a intrat acolo, că 
animalele au înconjurat-o, şi s-a trezit complet prinsă în 
râul în mişcare, de tauri cu ochi sălbatici şi coarne lungi. 
Fiind obişnuită să aibă de-a face cu vitele, nu s-a alarmat de 
situaţia în care se afla, ci a încercat să profite de fiecare 
ocazie ca să-şi îndemne calul înainte, în speranţa de a-şiface 
drum prin cavalcadă. Din nefericire, coarnele unui animal, 


fie din întâmplare, fie cu voia, au intrat în şalele 
mustangului, ceea ce l-a înnebunit de-a binelea pe acesta. 
Într-o clipită, s-a ridicat pe picioarele dinapoi, cu un sforăit 
furios, şi a început să salte în două picioare, şi să se învârtă 
astfel că ar fi azvârlit la pământ pe oricine altcineva decât 
pe un călăreț priceput. Situaţia era plină de pericol. Fiecare 
săritură a animalului furios făcea ca acele coarne să-i intre 
din nou în trup, şi-l întărâta să se înfurie şi mai mult. Tot 
ceea ce fata putea face era să rămână în şa, căci o 
alunecare ar fi însemnat o moarte teribilă sub copitele 
animalelor greoaie şi înspăimântate. Neobişnuită cu 
situaţiile neaşteptate, capul a început să i se învârtă, iar 
strânsoarea hăţului a început să cedeze. Înecându-se în 
norul de praf şi aburi de la respiraţia animalelor ce se 
înfruntau, ar fi renunţat disperată să mai facă vreun efort, 
dacă o voce prietenoasă lângă ea, nu ar fi asigurat-o de 
sprijin. În acelaşi moment, o mână bronzată şi muşchiuloasă 
a prins de zăbală calul înfricoşat şi făcându-i loc prin turmă, 
l-a adus la margine. 

— Sper că nu eşti rănită, domnişoară, a spus salvatorul ei, 
cu respect. Ea s-a uitat în sus la faţa lui întunecată şi 
sălbatică, râzând ştrengăreşte. Sunt groaznic de 
înspăimântată, a spus cu naivitate; cine s-ar fi gândit că 
Poncho se poate speria atât de rău de o grămadă de vite? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, că ai rămas în şa, a spusel 
serios. Era un tânăr înalt, cu o înfăţişare sălbatică, care 
călărea un cal murg puternic, şi era îmbrăcat în haine aspre 
de vânătoare, o puşcă lungă atârnându-i pe umăr. Bănuiesc 
că eşti fata lui John Ferrier, a remarcat; te-am văzut 
călărind dinspre casa lui. Când îl vezi, întreabă-l dacă îşi 
aminteşte de familia lui Jefferson Hope din St. Louis. Dacă e 
acelaşi Ferrier, tatăl meu şi cu el erau cândva buni prieteni. 

— N-ar fi mai bine să vii şi să-l întrebi tu însuţi? L-a 
întrebat ea, cu pretinsă nepăsare. 

Tânărul a părut încântat de sugestie, iar ochii lui 
întunecaţi au strălucit de plăcere. 


— Aşa voi face, a spus el; am fost în munţi timp de două 
luni, şi nu prea arăt de făcut vizite. Trebuie să mă accepte 
aşa cum sunt. 

— Are pentru ce să-ţi mulţumească, şi eu tot aşa, i-a 
răspuns ea; mă iubeşte foarte mult. Dacă vitele alea m-ar fi 
călcat în picioare, nu şi-ar fi revenit vreodată. 

— Nici eu, a spus însoţitorul ei. 

— Tu! Păi, nu văd de ce ţi-ar fi păsat de asta. Nu eşti nici 
măcar prietenul nostru. 

Faţa întunecată a tânărului vânător a devenit atât de 
posomorâtă auzind această remarcă, că Lucy Ferrier a râs 
tare. 

— Ei acum, n-am spus-o serios, a spus ea; fireşte, că eşti 
acum prietenul nostru. Trebuie să vii să ne vizitezi. Acuma 
trebuie să te părăsesc, altminteri tata n-o să mă mai pună 
să-i rezolv treburile. La revedere! 

— La revedere, i-a răspuns el, ridicându-şi largul 
sombrero, şi aplecându-se asupra mâinii ei mici. Ea şi-a 
întors mustangul, i-a tras una cu biciuşca, şi a dispărut în 
goană într-un nor de praf. 

Tânărul Jefferson Hope a continuat să călărească alături 
de tovarăşii săi, posomorât şi tăcut. Se întorceau din munţii 
Nevada, unde fuseseră să caute aur, şi au venit în Salt Lake 
în speranţa de a strânge destui bani să exploateze nişte 
zăcăminte pe care le-au descoperit acolo. Fusese la fel de 
interesat ca toţi ceilalţi în privinţa acestei afaceri, până 
când acest incident neaşteptat i-a deviat gândurile pe un alt 
făgaş. Vederea frumoasei fete, la fel de candidă şi sănătoasă 
ca adierile din Sierra, i-a mişcat până în străfunduri inima 
neîmblânzită şi vulcanică. Când a dispărut din ochii săi, el 
şi-a dat seama că totul se schimbase, şi că nici afacerile cu 
argint, nici o altă problemă nu puteau deveni vreodată la fel 
de importante ca această noutate ce-i absorbea întreaga 
atenţie. Dragostea care îi invadase inima nu era fantezia 
bruscă şi schimbătoare a unui băiat, ci mai degrabă 
pasiunea sălbatică, teribilă a unui bărbat cu o voinţă 


puternică şi un temperament năvalnic. Era obişnuit să aibă 
succes în tot ceea ce făcea. Şi-a jurat că nu va da greş nici 
aici, atâta vreme cât efortul şi perseverenţa îi puteau 
garanta succesul. 

L-a vizitat pe John Ferrier în acea seară şi de multe ori 
după aceea, până când faţa lui a devenit familiară la fermă. 
John, izolat în valea lui şi cufundat în muncă, nu prea a avut 
ocazia să audă veşti din lumea de afară în timpul ultimilor 
doisprezece ani. Pe toate acestea Jefferson Hope putea săi 
le comunice acum, într-un stil care o interesa şi pe Lucy, şi 
nu numai pe tatăl ei. Se numărase printre primii exploratori 
din California şi putea povesti multe istorii ciudate despre 
averi făcute şi averi pierdute în acele zile furtunoase şi 
fericite. Fusese cercetaş, vânător, căutător de argint şi 
fermier. Oriunde era vorba de aventuri ieşite din comun, 
Jefferson Hope se avânta în căutarea lor. A devenit în 
curând favoritul bătrânului fermier, care vorbea elocvent de 
virtuțile sale. În asemenea ocazii, Lucy devenea tăcută, dar 
obrazul ei roşu şi ochii strălucitori şi fericiţi arătau cât se 
poate de clar că inima nu-i mai aparţinea. Poate că onestul 
ei tată nu observase aceste semne, dar cu siguranţă ele 
fuseseră înţelese de bărbatul care i-a câştigat dragostea. 

Într-o seară de vară, el a sosit galopând pe drum şi s-a 
oprit la poartă. Ea era în pragul uşii şi a ieşit să-l 
întâlnească. Acesta a aruncat hăţul peste gard şi a luat-o cu 
paşi mari pe cărare. 

— Plec, Lucy, i-a spus, luându-i mâinile într-ale sale şi 
uitându-se tandru la faţa ei: nu-ţi cer să vii cu mine acum, 
dar vei fi gata s-o faci când mă întorc? 

— Şi când va fi asta? L-a întrebat ea, roşindu-se şi râzând. 

— În cel mai rău caz, peste două luni. O să vin să te cer 
atunci, draga mea. Nu există nimeni care să se opună. 

— Dar tata? L-a întrebat ea. 

— Şi-a dat consimţământul, cu condiţia să deschidem 
minele acelea. N-am nici o îndoială în privinţa lor. 


— O, bine; fireşte, dacă tu şi cu tata v-aţi înţeles, nu mai e 
nimic de spus, a şoptit ea lăsându-şi obrazul pe pieptul lui 
lat. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! A spus el cu o voce groasă, 
aplecându-se şi sărutând-o. S-a aranjat atunci. Cu cât 
rămân mai mult, cu atât mi-e mai greu să plec. Oamenii mă 
aşteaptă în defileu. La revedere, iubita mea - la revedere. 
În două luni o să mă întorc. 

S-a smuls de lângă ea în timp ce vorbea şi aruncându-se 
pe cal, s-a îndepărtat năvalnic în galop, neîntorcându-se 
deloc, ca şi cum s-ar fi temut că ar fi putut ceda, dacă ar fi 
aruncat o privire la fata de la care pleca. Ea a rămas în 
poartă, uitându-se după elpână când nu l-a mai văzut. Apoi 
a intrat în casă, cea mai fericită fată din Utah. 

Capitolul 3 

John Ferrier vorbeşte cu Profetul. 

Se scurseseră trei săptămâni de când Jefferson Hope şi 
tovarăşii săi au plecat din Salt Lake. John Ferrier avea 
inima strânsă când se gândea la întoarcerea tânărului şi la 
pierderea iminentă a copilei adoptate. Cu toate acestea, 
faţa ei luminoasă şi fericită l-a făcut să se împace cu 
înţelegerea făcută mai mult decât ar fi putut-o face vreun 
argument. A fost dintotdeauna hotărât, în străfundul inimii 
lui, că nimic nu putea să-l determine să-şi lase fata să se 
căsătorească cu un mormon. În ochii lui, o asemenea 
căsătorie nu era căsătorie, ci o ruşine şi o luare în 
derâdere. Indiferent ce credea despre doctrinele 
mormonilor, în privinţa acestui aspect era inflexibil. Cu 
toate acestea, trebuia să-şi ţină gura asupra subiectului 
respectiv întrucât în ţinutul mormonilor era periculos să 
exprimi o opinie diferită în acele zile. 

Da, un lucru periculos - într-atât de periculos încât nici 
chiar cei mai credincioşi nu îndrăzneau să-şi exprime altfel 
decât în şoaptă opiniile religioase, ţinându-şi răsuflarea ca 
nu cumva ceva ce le-a ieşit din gură să fie prost înţeles, iar 
pedeapsa să se abată iute asupra capetelor lor. Victimele 


persecuției au devenit la rândul lor persecutori, şi încă din 
cei mai îngrozitori. Nici Inchiziția din Sevilla, nici germana 
Vehmgericht, nici societăţile secrete din Italia nu au putut 
vreodată să pună în mişcare o maşinărie mai formidabilă 
decât aceea care a adus norii deasupra statului Utah. 

Invizibilitatea şi misterul ce o învăluia au făcut această 
organizaţie de două ori mai teribilă. Părea a fi omniscientă 
şi omnipotentă şi, cu toate acestea, nu fusese nici văzută, 
nici auzită. Omul care se răzvrătea împotriva bisericii 
dispărea fără urmă, şi nimeni nu ştia unde s-a dus sau cei 
s-a întâmplat. Soţia şi copiii săi îl aşteptau acasă, dar nici un 
tată nu se mai întorcea vreodată să povestească ce i-au 
făcut judecătorii din umbră. Un cuvânt necugetat sau un 
act impulsiv era urmat de anihilare, şi totuşi nimeni nu ştia 
de ce natură era această putere teribilă ce plana deasupra 
lor. Nu era de mirare că oamenii se mişcau cu frică şi 
tremurând, şi nici chiar în inima sălbăticiei nu îndrăzneau 
să şoptească ceva despre îndoielile care-i apăsau. 

La început, această putere vagă şi înspăimântătoare era 
exercitată numai asupra recalcitranţilor care, adoptând 
credinţa mormonă, au dorit după aceea să se pervertească 
sau s-o abandoneze. În curând totuşi, domeniul ei de 
acţiune s-a extins. Rezerva de femei era pe sfârşite, iar 
poligamia, în lipsa unei populaţii feminine care s-o 
alimenteze, era o doctrină golită de sens. Au început să se 
răspândească zvonuri ciudate - zvonuri privind uciderea 
unor emigranţi şi împuşcături prin tabere aflate în zone în 
care nu existau indieni. Femei noi şi-au făcut apariţia în 
haremurile Bătrânilor - femei care sufereau şi plângeau, şi 
aveau întipărite pe faţă urmele unei orori de neuitat. 
Călătorii târzii prin munţi vorbeau de bande de oameni 
înarmaţi şi mascaţi, care se furişau fără zgomot, şi care 
alunecaseră pe lângă ei în întuneric. Aceste istorii şi zvonuri 
au început să fie din ce în ce mai credibile, şi fuseseră 
confirmate şi reconfirmate până când primiseră un nume 
bine definit. Până în ziua de astăzi, în fermele singuratice 


din Vest, numele bandei Danite sau Îngerii Răzbunători 
sună sinistru şi prevestitor de rău. 

O cunoaştere mai adâncă a organizaţiei ce făcea 
asemenea lucruri groaznice a dus la creşterea, mai degrabă 
decât la diminuarea ororii pe care o inspira oamenilor. 
Nimeni nu ştia cine făcea parte din această societate 
necruțătoare. Numele celor care participau la fapte 
sângeroase şi violente făcute în numele religiei erau ţinute 
într-un secret absolut. Chiar prietenul căruia îi comunicai 
îndoielile pe care le aveai în legătură cu Profetul şi misiunea 
sa putea fi unul dintre aceia care venea în puterea nopţii să- 
ţi treacă casa prin foc şi sabie drept pedeapsă. De aceea, 
fiecăruia îi era frică de vecini, şi nimeni nu mai vorbea de 
lucrurile care-i stăteau la inimă. 

Într-o dimineaţă frumoasă John Ferrier era pe punctul de 
a porni la muncă pe câmpul cu grâu, când a auzit clinchetul 
încuietorii şi, privind pe fereastră, a zărit un bărbat de 
vârstă mijlocie, solid, şi roşcat, venind pe cărare. Inima a 
încetat să-i bată, căci acesta era nimeni altul decât marele 
Brigham Young în persoană. Febril - căci ştia că o 
asemenea vizită nu anunţa nimic bun - Ferrier a alergat 
spre uşă, pentru a-l întâmpina pe conducătorul mormonilor. 
Cu toate acestea, el i-a primit salutul cu răceală, urmându-l 
cu o faţă severă în salon. 

— Frate Ferrier, i-a spus, aşezându-se, şi fixându-l pe 
fermier atent de sub genele sale deschise la culoare, 
adevărații credincioşi ţi-au fost buni prieteni. Te-am luat cu 
noi când mureai de foame în deşert, am împărţit cu tine 
mâncarea noastră, te-am adus în siguranţă în Valea Aleşilor, 
ţi-am dat o bucată mare de pământ, şi te-am lăsat să te 
îmbogăţeşti sub protecţia noastră. Nu e aşa? 

— Ba aşa e, i-a răspuns John Ferrier. 

— În schimbul acestor lucruri, ţi-am cerut să îndeplineşti 
doar o condiţie: şi aceea a fost să îmbrăţişezi credinţa 
adevărată, şi să te supui din toate punctele de vedere 


cerinţelor ei. Ai promis să faci asta dar, dacă ceea ce aude 
adevărat, nu te-ai ţinut de cuvânt. 

— Cum aşa? L-a întrebat Ferrier, ridicându-şi mâinile în 
semn de protest. Nu am donat bani în fondul comun? Nu m- 
am rugat la templu? N-am făcut toate astea? 

— Unde-ţi sunt nevestele? L-a întrebat Young, uitându-se 
în jur. Cheamă-le ca să le salut. 

— Este adevărat că nu m-am căsătorit, i-a răspuns Ferrier. 
Dar femeile erau puţine şi existau mulţi care aveau mai 
multe drepturi decât mine. Nu am fost singur: am avut-o pe 
fiica mea să aibă grijă de mine. 

— Chiar despre fiica ta vreau să-ţi vorbesc, a spus 
conducătorul mormonilor. A devenit floarea statului Utah, şi 
este plăcută de multe persoane însemnate. 

John Ferrier a oftat înăuntrul său. 

— Se povesteşte, deşi eu unul nu cred, că este promisă 
unui necredincios. Asta trebuie să fie numai bârfa celor 
care n-au treabă. Care este cea de-a treisprezecea regulă 
din codul preasfinţitului Joseph Smith? „Orice fecioară de 
credinţă adevărată trebuie să se căsătorească cu un ales; 
căci, dacă se căsătoreşte cu un necredincios, comite un 
păcat teribil.” Aşa stând lucrurile, este imposibil ca tu, care 
profesezi credinţa sfântă, să-ţi laşi fata s-o încalce. 

John Ferrier n-a răspuns nimic, dar se juca nervos cu 
biciuşca. 

— Prin aceasta, îţi vom testa credinţa - aşa s-a hotărât în 
Sfatul Sfânt al Celor Patru. Fata e tânără, şi nu o să 
aşteptăm să se mărite cu părul cărunt, şi nici nu o s-o lipsim 
de posibilitatea de a alege. Noi Bătrânii avem multe soţii, 
însă şi copiii noştri trebuie să aibă. Stangerson are un fiu şi 
Drebber are un fiu, şi oricare dintre ei ar fi fericit să-ţi 
primească fiica în casa lui. Las-o să aleagă între ei. Sunt 
tineri şi bogaţi, şi urmează credinţa adevărată. Ce spui de 
asta? 

Ferrier a rămas tăcut câteva clipe, cu sprancele 
încruntate. 


— O să ne daţi timp, a spus el, în cele din urmă. Fiica mea 
este foarte tânără - de abia de e de măritiş. 

— O să aibă o lună să hotărască, a spus Young, ridicându- 
se de pe scaun. La sfârşitul acestei perioade, ne va da 
răspunsul. 

leşea pe uşă, când s-a întors cu faţa roşie şi ochii 
strălucind: 

— Ar fi fost mai bine pentru tine, John Ferrier, a tunat el, 
ca tu şi cu ea să fi fost acum nişte schelete albite în Sierra 
Blanco decât să încerci să-ţi opui slaba voinţă împotriva 
ordinelor celor Patru Sfinţi! 

Făcând un gest ameninţător cu mâna, a trecut de uşă, iar 
Ferrier i-a auzit paşii apăsaţi luând-o alene de-a lungul 
cărării pietruite. 

Stătea încă jos cu cotul pe genunchi, gândindu-se cum să-i 
spună aceasta fiicei lui, când o mână uşoară s-a lăsat peste 
a sa, şi, uitându-se în sus, a văzut-o în picioare lângă el. O 
singură privire la faţa ei palidă şi speriată i-a fost de ajuns 
să ştie că auzise ce s-a petrecut. 

— N-am putut să mă abţin; i-a spus ea, răspunzând privirii 
sale. Vocea sa răsuna prin toată casa. O, tată, tată, ceo să 
facem? 

— Nu-ţi fie teamă, i-a răspuns el, trăgând-o înspre el, şi 
trecându-şi mângâietor mâna sa lată şi aspră peste părul ei 
castaniu. O s-o rezolvăm într-un fel sau altul. Nu cred că 
dragostea ta pentru acest tânăr începe să scadă, nu-i aşa? 

Un suspin şi o strângere a mâinii au fost singurul răspuns. 

— Nu, fireşte că nu. Nu aş fi vrut să te aud spunând da. 
Este un tânăr ca lumea şi este creştin, de preferat 
oamenilor ăştia de aici, cu toate rugile şi predicile lor. Ştiu 
un grup care pleacă mâine spre Nevada, şi o să-i trimit 
vorbă în ce situaţie groaznică ne aflăm. Dacă îl cunosc bine, 
o să se întoarcă cu o viteză mai mare decât a telegrafului. 

Lucy rădea printre lacrimi la descrierea făcută de tatăl ei. 

— Când vine, o să ne sfătuiască ce e mai bine de făcut. Dar 
mi-e frică pentru tine, dragul meu. Se aud, se aud atâtea 


poveşti înspăimântătoare în legătură cu aceia care i se opun 
Profetului; întotdeauna li se întâmplă ceva teribil. 

— Dar noi nu i ne-am opus încă, i-a răspuns tatăl ei. Va 
trebui să fim cu ochii în patru când o s-o facem. Avem o lună 
întreagă în faţa noastră; la sfârşitul ei, bănuiesc că ar fi cel 
mai bine s-o ştergem din Utah. 

— Să părăsim Utah?! 

— Cam aşa ceva. 

— Dar ferma? 

— Vom lua cât de mulţi bani putem, şi o să renunţăm la 
restul. Ca să-ţi spun drept, Lucy, nu e prima oară când m- 
am gândit la asta. Nu pot să mă închin în fala vreunui om, 
aşa cum fac oamenii ăştia în faţa Profetului naibii. Sunt un 
american liber şi nu mă pot împăca cu asta. Cred că sunt 
prea bătrân să mai schimb ceva. Dacă Profetul mai, apare 
iscodind pe la fermă, s-ar putea să fie întâmpinat de nişte 
gloanţe din direcţia opusă. 

— Dar n-o să ne lase să plecăm, a obiectat fiica lui. 

— Aşteaptă până vine Jefferson, şi o să-i dăm de capăt. 
Între timp, nu-ţi fă griji, draga mea, şi nu plânge să ţi se 
umfle ochii, căci altminteri omul tău o să se lege de mine. 
N-are de ce să-ţi fie teamă, şi nu există nici un pericol. 

John Ferrier a rostit aceste remarci consolatoare pe un ton 
plin de încredere, dar ea n-a putut să nu observe atenţia 
neobişnuită cu care a încuiat uşile în noaptea aceea, şi nici 
faptul că a curăţat şi încărcat vechea puşcă ruginită ce 
atârna pe peretele camerei sale. 

Capitolul 4 

Fuga pentru a scăpa cu viaţă. 

În dimineaţa de după această convorbire cu Profetul 
mormon, John Ferrier s-a dus în Salt Lake şi, găsindu-şi 
cunoştinţa care urma să plece în munţii Nevada, i-a dat o 
scrisoare pentru Jefferson Hope. În ea, l-a înştiinţat pe 
tânăr de pericolul iminent ce-i ameninţa, arătându-i cât de 
necesar era să se întoarcă. După ce a făcut aceasta, s-a 


simţit mai în largul lui, şi s-a întors acasă cu inima mai 
uşoară. 

Pe când se apropia de fermă, a rămas surprins să vadă 
câte un cal prins de fiecare din stâlpii porţii. Când a intrat, 
a fost şi mai uimit să descopere doi tineri care puseseră 
stăpânire pe salon. Unul, cu o faţă lunguiaţă şi palidă, 
stătea pe spate în balansoar, cu picioarele ridicate pe 
cămin. Celălalt, un tânăr cu gâtul gros şi trăsături buhăite şi 
neregulate, stătea la fereastră, cu mâinile în buzunare, 
fluierând un imn cunoscut. Ambii au dat din cap când a 
intrat, iar cel din balansoar a început conversaţia. 

— Poate nu ştii cine suntem, i-a spus. Acesta de aici este 
fiul Bătrânului Drebber, şi eu sunt Joseph Stangerson, cel 
care a călătorit cu tine prin deşert, când Domnul ţi-a întins 
mâna şi te-a primit în comunitatea cea adevărată. 

— Aşa cum va face cu toate naţiile, când va veni vremea, a 
spus celălalt cu o voce nazală; Macină încet, dar foarte fin. 

John Ferrier a făcut rece o plecăciune. 

— Am venit, a continuat Stangerson, la sfatul părinţilor 
noştri, ca să cerem mâna fiicei tale pentru oricare din noi 
care-ţi place ţie şi ei. Întrucât am numai patru soţii, iar 
fratele Drebber are şapte, mi se pare că sunt mai în drept. 

— Nu, nu, frate Stangerson, a strigat celălalt; problema nu 
este câte soţii avem, ci câte putem ţine. Tata mi-a dat mie 
morile sale, şi eu sunt cel mai bogat dintre noi doi. 

— Însă speranţele mele de viitor sunt mai bune, a spus 
celălalt, cu înflăcărare. Când Domnul îl cheamă pe tata la el, 
o să îmi rămână tăbăcăria şi fabrica de piele. În plus, sunt 
mai în vârstă decât tine şi mai mare în rândurile bisericii. 

— Fata va decide, a intervenit tânărul Drebber, surâzând 
încrezut la propria-i reflecţie în oglindă. O s-o lăsăm pe ea 
să hotărască. 

În timpul acestui dialog, John Ferrier a rămas înfuriindu-se 
în uşă, de abia abţinându-se să nu-şi încerce biciuşca pe 
spatele celor doi vizitatori ai săi. 


— Fiţi atenţi, le-a spus în cele din urmă, luând-o înspre ei, 
când o să vă cheme fata mea, puteţi veni, dar până atunci 
nu vreau să vă mai văd mutrele din nou. 

Cei doi tineri mormoni s-au holbat la el uluiţi. În ochii lor, 
competiţia dintre ei pentru mâna fetei era cea mai mare 
onoare posibilă atât pentru ea, cât şi pentru tatăl ei. 

— Există două căi de ieşire din cameră, a zbierat Ferrier, 
pe uşă sau pe fereastră. Pe care vreţi s-o folosiţi? 

Faţa lui arsă de soare arăta atât de sălbatică, iar mâinile 
lui osoase atât de amenințătoare că vizitatorii au sărit în 
picioare, şi s-au retras în grabă. Bătrânul fermier i-a urmat 
spre uşă. 

— Înştiinţaţi-mă când vă hotărâți care dintre voi va fi, le-a 
spus batjocoritor. 

— O să-mi plăteşti scump pentru asta! A urlat Stangerson, 
roşu de furie. Ai sfidat Profetul şi Sfatul celor Patru. O să 
regreţi asta până la sfârşitul zilelor tale. 

— Mâna Domnului o să coboare asupra ta, a strigat 
tânărul Drebber; se va scula şi te va lovi! 

— Atunci eu o să încep loviturile, a exclamat Ferrier furios, 
şi s-ar fi năpustit jos să-şi ia puşca, dacă Lucy nu l-ar fi prins 
de braţ, oprindu-l. Înainte de a putea să scape din 
strânsoarea ei, zgomotul copitelor cailor celor doi vizitatori 
i-a dat de ştire că nu putea să-i mai ajungă. 

— Fanfaroni şi ticăloşi! A exclamat el, ştergându-şi 
sudoarea de pe frunte; mai degrabă te-aş vedea moartă, 
fata mea, decât soţia oricăruia dintre ei. 

— Şi eu simt la fel, tată, i-a răspuns ea vioaie; dar Jefferson 
va fi în curând aici. 

— Da. Nu va trece mult până când va veni. Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine, căci nu ştim care va fi următoarea 
lor mişcare. 

Era într-adevăr cât se poate de necesar ca cineva care-i 
putea sfătui şi sprijini să sară în ajutorul robustului fermier 
în vârstă şi al fiicei lui adoptive. În întreaga istorie a 
aşezării, n-a existat vreodată un asemenea caz de 


nesupunere vădită în faţa autorităţii Bătrânilor. Dacă 
greşelile minore fuseseră pedepsite cu atâta severitate, 
care urma să fie soarta acestui rebel înveterat? Ferrier ştia 
că averea şi poziţia sa nu aveau să-i fie de nici un folos. Alţii 
la fel de cunoscuţi şi bogaţi ca şi el au fost făcuţi să dispară 
înainte, iar bunurile le-au fost confiscate de biserică. Era un 
om curajos, dar tremura în faţa amenințărilor vagi şi 
ascunse ce planau asupra lui. Putea să înfrunte orice 
pericol clar cunoscut, dar această aşteptare nesigură îl 
descuraja. Cu toate acestea, şi-a ascuns temerile de fata sa, 
pretinzând că nu era nimic serios, deşi aceasta, cu simţul 
pătrunzător al dragostei ce i-o purta, şi-a dat seama că nu 
era în apele lui. 

S-a aşteptat să primească vreun mesaj sau mustrare de la 
Young pentru comportamentul său, şi nu s-a înşelat, deşi 
aceasta a venit într-o manieră neaşteptată. Trezindu-se în 
dimineaţa următoare, a găsit, spre surprinderea lui, o 
bucăţică de hârtie prinsă de cuvertura de pe pat, chiar 
deasupra pieptului. Pe aceasta se aflau scrise cu litere mari 
şi răzlețe: „Ai douăzeci şi nouă de zile la dispoziţie pentru 
îndreptare, iar apoi -”, Liniuţa de la sfârşit era mai 
înfricoşătoare decât ar fi putut fi vreo ameninţare directă. 
Cum a ajuns acest avertisment în odaia sa, l-a uimit teribil 
pe John Ferrier, întrucât servitorii nu dormeau în casă, iar 
uşile şi ferestrele fuseseră toate încuiate. A mototolit hârtia, 
şi nu i-a spus nimic fiicei lui, dar incidentul i-a dat fiori. Cele 
douăzeci şi nouă de zile făceau evident parte din perioada 
stabilită de Young. Ce forţă sau curaj putea rezista acestui 
duşman, înarmat cu nişte puteri atât de misterioase? Mâna 
care prinsese acul de cuvertură ar fi putut să-i străpungă 
inima, şi nici măcar n-ar fi ştiut vreodată cine l-a omorât. 

În dimineaţa următoare, a fost încă şi mai tulburat. 
Stăteau la micul dejun, când Lucy, cu un strigăt de 
surprindere, a arătat în sus. În mijlocul tavanului, era 
scrijelit cu un băț aprins, se pare, numărul 28. Pentru fata 
sa, acesta era de neînțeles, şi el n-a lămurit-o. În noaptea 


aceea, a stat treaz, cu puşca alături. N-a văzut şi n-a auzit 
Nimic, şi totuşi, dimineaţa, un mare 27 a fost trasat pe 
exteriorul uşii. 

Astfel zilele s-au scurs una după alta; şi în fiecare 
dimineaţă putea vedea că duşmanii săi îi ţineau evidenţa, 
marcând într-un loc vizibil câte zile mai avea din luna de 
graţie. Uneori numerele fatale apăreau pe pereţi, alteori pe 
podea, din când în când pe plăcuţe prinse de poarta 
grădinii sau de grilaj. Oricât de vigilent era, John Ferrier nu 
putea descoperi de unde apăreau aceste avertismente 
zilnice. O oroare aproape superstiţioasă îl cuprindea la 
vederea lor. A devenit palid şi neliniştit, iar ochii lui aveau 
privirea tulbure a unei creaturi vânate. Nu mai avea decât o 
speranţă de supravieţuire, iar aceea era sosirea tânărului 
vânător din Nevada. 

Douăzeci a devenit cincisprezece, iar cincisprezece zece, 
dar nici urmă de cel absent. Rând pe rând, numerele se 
micşorau, şi totuşi nici un semn. Ori de câte ori se auzea 
câte un călăreț pe drum sau un văcar strunindu-şi oamenii, 
bătrânul fermier se năpustea la poartă, crezând că ajutorul 
a sosit în cele din urmă. În final, când a văzut că cincia 
devenit patru, iar patru trei, s-a pierdut cu firea, şi a 
abandonat orice speranţă de scăpare. Singur şi având o 
cunoaştere limitată a munţilor ce înconjurau aşezarea, ştia 
că era lipsit de putere. Drumurile mai umblate erau strict 
controlate şi păzite, şi nimeni nu putea trece pe ele fără 
permisiunea Sfatului. Ori încotro ar fi luat-o, nu părea să 
existe vreo cale de a evita lovitura care-l aştepta. Cu toate 
acestea, bătrânul nu a ezitat nici un moment în hotărârea 
lui de a renunţa mai degrabă la viaţă decât să consimtă la 
ceea ce considera a fi dezonorarea fiicei lui. 

Într-o seară şedea singur, cufundat în necazurile sale, şi 
căutând în van o cale de scăpare. În acea dimineaţă cifra 2 
apăruse pe peretele casei, iar ziua următoare era ultima 
din timpul care-i fusese acordat: ce urma să se întâmple 
atunci? Tot felul de imagini vagi şi înfricoşătoare îl asaltau. 


Iar fiica sa - ce urma să se aleagă de ea, după ce elera 
ucis? Nu exista nici o scăpare din reţeaua nevăzută ce îi 
înconjura? Şi-a lăsat capul pe masă, şi a suspinat gândindu- 
se la neajutorarea sa. 

Ce fusese asta? În tăcerea din jur, a auzit o zgârietură 
uşoară, înceată dar foarte distinctă în liniştea nopţii. Venea 
de la uşa casei. Ferrier s-a strecutat în hol şi a ascultat cu 
atenţie. Câteva momente a existat o pauză, iar apoi sunetul 
încet, insidios s-a repetat. Evident cineva bătea foarte 
delicat în uşă. Era vreun asasin care venise să 
îndeplinească ordinele tribunalului secret? Ori era vreun 
mesager care vroia să lase un semn că ultima zi de graţie 
sosise? John Ferrier a simţit că moartea pe loc ar fi fost de 
preferat aşteptării care-i zdruncina nervii şi îi îngheţa 
inima. Sărind înainte, a tras zăvorul şi a deschis uşa. 

Afară totul era calm şi liniştit. Noaptea era frumoasă, iar 
stelele străluceau deasupra. Grădiniţa din faţă, împrejmuită 
de gard şi poartă, se întindea în faţa ochilor fermierului, 
însă nici acolo nici pe drum nu se putea vedea vreun un om. 
Cu un suspin de uşurare, Ferrier s-a uitat în stânga şi în 
dreapta, până când, privind din întâmplare în jos, a văzut cu 
uimire la picioarele sale un om zăcând întins pe burtă, cu 
braţele şi picioarele răşchirate. 

S-a speriat atât de tare că s-a sprijinit de perete, 
astupându-şi gura ca să nu strige. Primul lui gând a fost că 
făptura culcată la pământ era un om rănit sau pe moarte, 
dar, privind-o mai bine, a văzut-o sucindu-se spre hol, rapid 
şi fără zgomot, aidoma unui şarpe. Odată în casă, omul s-a 
ridicat brusc în picioare, a închis uşa, şi fermierul uluit a 
putut vedea faţa sălbatică şi expresia hotărâtă a lui 
Jefferson Hope. 

— O, Dumnezeule! A gâfâit John Ferrier. Cum m-ai mai 
speriat! Ce te-a făcut să te comporţi astfel? 

— Dă-mi să mănânc, a spus celălalt răguşit. N-am avut 
timp să iau o îmbucătură în ultimele patruzeci şi opt de ore. 
S-a năpustit asupra fripturii reci şi pâinii care se aflau încă 


pe masă de la cina gazdei sale, şi le-a devorat vorace. Lucy 
e bine? L-a întrebat când şi-a satisfăcut foamea. 

— Da. Nu e conştientă de pericol, a răspuns tatăl ei. 

— Asta-i bine. Casa este păzită pe toate părţile. De aceea a 
trebuit să mă târăsc până aici. Pot fi ei ai dracului de atenţi, 
dar nu sunt destul de ageri pentru a prinde un vânător 
Washoe. 

John Ferrier se simţea un alt om, acum că a văzut că are 
un aliat de nădejde. A prins mâna bătătorită a tânărului şi a 
strâns-o prieteneşte. 

— Sunt mândru de tine, i-a spus. Nu sunt prea mulţi aceia 
care ar fi venit să împartă pericolul şi necazurile cu noi. 

— Ai perfectă dreptate, amice, i-a răspuns tânărul vânător. 
Te respect, dar dacă ai fi singur în această situaţie, aş gândi 
de două ori înainte de a mă băga într-un asemenea cuib de 
viespi. Din pricina lui Lucy sunt aici şi înainte de a i se 
întâmpla ceva rău, bănuiesc că va exista cu unul mai puţin 
în familia Hope din Utah. 

— Ce-o să facem? 

— Mâine este ultima zi, şi, dacă nu acţionăm în noaptea 
asta, suntem pierduţi. Am un catâr şi doi cai care ne 
aşteaptă în Ravena Vulturului. Câţi bani ai? 

— Două mii de dolari în aur şi cinci în bancnote. 

— E de ajuns. Pot adăuga încă pe atâţia. Trebuie să ne 
grăbim spre Carson, prin munţi. Trezeşte-o mai bine pe 
Lucy. E bine că servitorii nu dorm în casă. 

În timp ce Ferrier s-a dus s-o pregătească pe fiica sa 
pentru călătorie, Jefferson Hope a împachetat într-o boccea 
toată mâncarea pe care a găsit-o, şi a umplut cu apă o 
ulcea, căci ştia din experienţă că erau puţine surse de apă 
pe munte, şi departe una de alta. De abia terminase 
pregătirile, când fermierul s-a întors cu fiica sa, gata 
îmbrăcată şi pregătită să. Pornească la drum. Cei doi iubiţi 
s-au salutat cu căldură, dar în grabă, căci minutele erau 
preţioase şi aveau multe de făcut. 


— Trebuie să pornim de îndată, a spus Jefferson Hope 
încet dar hotărât, ca unul care realiza pericolul, dar îşi 
întărise inima să-l înfrunte. Intrările din faţă şi spate sunt 
păzite dar, cu precauţie, putem ieşi prin fereastra laterală şi 
s-o luăm prin lanuri. Odată ce ajungem în drum, avem doar 
trei kilometri până la ravena unde ne aşteaptă caii. La 
ivirea zorilor, o să fim la jumătatea distanţei în munţi. 

— Ce se întâmplă, dacă ne opresc? L-a întrebat Ferrier. 

Hope a lovit patul pistolului care i se vedea din tunică. 

— Dacă sunt prea mulţi pentru noi, o să luăm doi sau trei 
pe lumea cealaltă, a spus el cu un zâmbet sinistru. 

Luminile din casă au fost toate stinse, iar de la fereastra 
întunecată, Ferrier a cercetat cu privirea câmpurile care i- 
au aparţinut şi pe care urma să le abandoneze acum pentru 
totdeauna. S-a pregătit totuşi de multă vreme pentru acest 
sacrificiu, iar gândul la onoarea şi fericirea fetei sale era 
mai important decât orice regret privind averea-i ruinată. 
Totul arăta atât de paşnic şi fericit, copacii foşnind şi 
câmpul cu grâne, lat şi făcut, încât era greu să crezi că 
spiritul crimei pândea pretutindeni. Totuşi faţa albă şi 
expresia hotărâtă a tânărului vânător arătau că, 
apropiindu-se de casă, a văzut destule ca să fie sigur că aşa 
stăteau lucrurile. 

Ferrier căra desaga cu aurul şi bancnotele, Jefferson Hope 
avea puţinele provizii şi apa, în timp ce Lucy ducea o boccea 
cu câteva din lucrurile la care ţinea. Deschizând fereastra 
foarte încet şi cu mare atenţie, au aşteptat până un nor 
întunecat a făcut noaptea şi mai adâncă iar apoi, unul câte 
unul, au trecut prin ea în grădiniţă. Cu răsuflarea tăiată şi 
ghemuindu-se au traversat-o cu greu, ajungând la 
adăpostul gardului, de-a lungul căruia au mers până când 
au ajuns la spărtura care dădea în câmpul cu porumb. 
Tocmai ce ajunseseră aici, când tânărul i-a înşfăcat pe cei 
doi însoțitori, şi i-a tras în umbră, unde au rămas cu toţii 
tăcuţi şi tremurând. 


Din fericire, obişnuinţa cu preeria a făcut ca urechile lui 
Jefferson Hope să devină foarte fine. De abia au avut timp el 
şi prietenii lui să se ghemuiască, că s-a auzit, doar la câţiva 
metri de ei, ţipătul trist al unei cucuvele, căruia i-a răspuns 
un altul la mică distanţă. În aceeaşi clipă, o figură neclară, 
ascunsă în umbră, a apărut din spărtura spre care se 
îndreptau, şi a scos semnalul plângăreţ din nou, la sunetul 
căruia un al doilea om s-a ivit din întuneric. 

— Mâine la miezul nopţii, a spus primul, care părea a 
comanda. Când rândunica-de-noapte ţipă de trei ori. 

— E în regulă, i-a răspuns celălalt. Să-i spun fratelui 
Drebber? 

— Transmite-i şi lui şi celorlalţi. Nouă la şapte! 

— Şapte la cinci! A repetat celălalt, şi cele două figuri au 
alunecat în direcţii diferite. Ultimele lor cuvinte fuseseră 
clar o parolă şi o contraparolă. În momentul în care paşii lor 
nu s-au mai auzit, Jefferson Hope a sărit în picioare şi, 
ajutându-şi tovarăşii să treacă prin spărtură, a luat-o 
înainte pe câmp cu cea mai mare repeziciune, sprijinind-o şi 
cărând-o pe jumătate pe fată, când aceasta părea să nu mai 
aibă putere. 

— Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă! Gâfâia el din când în când. Am 
trecut de santinele. Totul depinde de viteza noastră. 
Grăbiţi-vă! 

Odată ajunşi în drum, au înaintat rapid. Numai o singură 
dată au întâlnit pe cineva, şi atunci au reuşit să se strecoare 
într-un lan, evitând să fie recunoscuţi. Înainte de a ajunge 
în oraş, vânătorul a luat-o pe o cărare accidentată şi îngustă 
ce ducea în munţi. Două culmi întunecate şi crestate se 
întrevedeau amenințătoare deasupra lor în întuneric, iar 
defileul dintre ele era Ravena Vulturului, în care-i aşteptau 
caii. Cu un instinct fără greş, Jefferson şi-a făcut drum 
printre stâncile uriaşe şi de-a lungul albiei unui pârău secat, 
până când a ajuns într-un colţ retras împrejmuit de stânci, 
în care animalele credincioase fuseseră legate. Fata a fost 
pusă pe catâr, iar bătrânul Ferrier, cu desaga lui cu bani, pe 


unul din cai, în timp ce Jefferson îl conducea pe celălalt pe 
cărarea abruptă şi periculoasă. 

Era un drum înspăimântător pentru cineva care nu era 
obişnuit cu natura în toată sălbăticia ei. Pe o parte, o stâncă 
abruptă se înălța până la trei sute de metri sau mai sus, 
neagră, severă şi amenințătoare, având pe suprafaţa ei 
accidentată lungi coloane de bazalt, aidoma coastelor unui 
monstru împietrit. Pe partea cealaltă, o învălmăşeală de 
stânci şi resturi de copaci făceau înaintarea imposibilă. 
Între cele două, se strecurau cărări neregulate, atât de 
înguste pe alocuri, că trebuiau să treacă în şir indian, şi atât 
de dificile încât numai călăreţii experimentați puteau să le 
traverseze. Totuşi, în ciuda tuturor pericolelor şi greutăților, 
aveau inimile uşoare, căci fiecare pas mărea distanţa dintre 
ei şi despotismul teribil de care fugeau. 

Cu toate acestea, s-a dovedit în curând, că se aflau încă 
sub jurisdicţia Sfinţilor. Ajunseseră în partea cea mai 
sălbatică şi stearpă a trecătorii, când fata a scos un țipăt de 
surpriză, şi a arătat în sus. Pe o stâncă deasupra cărării se 
contura întunecată, dar clară pe fundalul cerului, o 
santinelă solitară. I-a văzut chiar în momentul în care au 
zărit-o şi ei, şi o somaţie militărească „Cine-i acolo? „a 
răsunat în ravena tăcută. 

— Călători spre Nevada, a spus Jefferson Hope, cu mâna 
pe puşca care-i atârna din şa. 

L-au văzut pe paznicul singuratic luându-şi puşca şi 
uitându-se în jos, ca şi cum n-ar fi fost mulţumit de 
răspunsul primit. 

— Cu permisiunea cui? I-a întrebat. 

— A celor Patru Sfinţi, i-a răspuns Ferrier. Ştia din 
experienţa sa cu mormonii că aceasta era cea mai înaltă 
autoritate pe care o putea invoca. 

— Nouă la şapte, a strigat santinela. 

— Şapte la cinci, i-a răspuns prompt Jefferson Hope, 
amintindu-şi contraparola pe care o auzise în grădină. 


— Treceţi şi Domnul să fie cu voi, a răspuns vocea de 
deasupra. Dincolo de acest post, cărarea s-a lărgit, iar caii 
au putut s-o ia la trap. Uitându-se în urmă, l-au putut vedea 
pe paznicul solitar sprijinindu-se în puşcă, şi au ştiut că au 
trecut de ultimul post al aleşilor, şi că acum erau liberi. 

Capitolul 5 

Îngerii Răzbunători. 

Toată noaptea au traversat defileuri întortocheate şi cărări 
accidentate şi pline de stânci. S-au rătăcit nu o dată, însă 
faptul că Hope cunoştea munţii atât de îndeaproape le-a 
permis să regăsească drumul. Când s-a făcut dimineaţă, o 
privelişte de o frumuseţe extraordinară, chiar dacă 
sălbatică, se întindea în faţa lor. În toate părţile, cât vedeau 
cu ochii, erau înconjurați de culmi înalte acoperite de 
zăpadă, una deasupra alteia. Pantele stâncoase pe ambele 
părţi erau atât de abrupte că zada şi pinul păreau să atârne 
deasupra capetelor lor, având nevoie doar de o suflare de 
vânt ca să se prăvălească peste ei. lar teama că asta s-ar 
putea întâmpla nu era în întregime exagerată, căci valea 
golaşă era presărată peste tot de copaci şi stânci care 
căzuseră într-un mod similar. Chiar când treceau, o piatră 
mare s-a prăvălit cu un zgomot teribil, ce a trimis ecouri în 
defileurile tăcute, speriind într-atâta caii obosiţi, încât au 
luat-o la galop. 

Pe măsură ce soarele se ridica încet în est, culmile 
munţilor înalţi se luminau una după alta, ca nişte lampioane 
în timpul unui festival, până când au devenit toate roşii şi 
strălucitoare. Spectacolul magnific i-a înviorat pe cei trei 
fugari, umplându-i de energie. Ajunşi în faţa unui torent ce 
venea dintr-o râpă, s-au oprit şi şi-au adăpat caii, mâncând 
ceva în grabă. Lucy şi tatăl ei vroiau să se odihnească ceva 
mai mult, dar Jefferson Hope era de neînduplecat. 

— La vremea asta sunt pe urmele noastre, a spus el. Totul 
depinde de viteza noastră. Odată în siguranţă în Carson, ne 
putem odihni pentru tot restul vieţii. 


Toată ziua au înaintat cu greu prin defileuri, iar spre seară 
au socotit că trebuiau să fie la mai bine de patruzeci şi cinci 
de kilometri de duşmanii lor. Când s-a lăsat noaptea, s-au 
aşezat la poalele unei stânci ieşite în afară, unde pietrele îi 
protejau de vântul rece, şi acolo, înghesuiți unul în altul ca 
să se încălzească, s-au bucurat de câteva ore de somn. 
Înainte de ivirea zorilor, s-au trezit şi au pornit din nou la 
drum. Nu se vedea nici un semn că ar fi fost urmăriţi, şi 
Jefferson Hope a început să creadă că erau în afara puterii 
teribilei organizaţii, căreia îi treziseră duşmănia. Nu ştia cât 
de departe putea ajunge braţul ei de fier sau cât de curând 
urma să-i prindă şi zdrobească. 

Cam pe la mijlocul celei de-a doua zile de când fugiseră, 
puţinele lor provizii erau pe sfârşite. Aceasta nu l-a 
neliniştit însă pe vânător, căci exista vânat prin munţi, şi de 
multe ori înainte a trebuit să se bazeze pe puşcă pentru a 
supravieţui. Găsind un adăpost pentru cei doi, a îngrămădit 
nişte ramuri uscate făcând un foc puternic, ca aceştia să se 
poată încălzi, căci se aflau acum la aproape o mie cinci sute 
de metri deasupra nivelului mării, şi aerul era aspru şi 
tăios. După ce a priponit caii şi şi-a luat rămas bun de la 
Lucy, şi-a aruncat puşca pe umăr şi a pornit în căutarea 
mâncării. Privind în urmă, l-a văzut pe bătrân şi pe fată 
îngenuncheaţi în faţa focului, în timp ce cele trei animale 
stăteau nemişcate în fundal. Apoi stâncile dintre ei i-au 
ascuns privirii. 

A mers vreo trei kilometri, străbătând râpă după râpă fără 
nici un succes, deşi, după urmele de pe scoarţa copacilor şi 
alte semne, a dedus că existau o mulţime de urşi în 
împrejurimi. În cele din urmă, după două sau trei ore de 
căutări infructuoase, se gândea disperat să se întoarcă 
înapoi, când aruncându-şi ochii în sus, a văzut ceva ce l-a 
făcut să se înfioare de plăcere. Pe marginea unei culmi 
ieşite în afară, la vreo sută de metri deasupra lui, se afla o 
creatură asemănătoare unei oi, dar având o pereche de 
coarne imense. Berbecul de munte - căci asta era - păzea 


probabil o turmă pe care vânătorul nu putea s-o vadă; dar, 
din fericire, era întors în direcţia opusă, şi nu-l zărise. 
Aşezându-se pe burtă, şi-a sprijinit puşca de o stâncă, 
ochind lung şi cu o mână sigură, înainte de a apăsa pe 
trăgaci. Animalul a ţâşnit în aer, s-a clătinat un moment pe 
marginea prăpastiei, iar apoi a căzut zdrobindu-se în valea 
de dedesubt. 

Pentru că era prea greu să-l ridice, vânătorul s-a mulţumit 
să taie o ciosvârtă şi o coastă. Cu acest trofeu pe umăr, s-a 
grăbit înapoi pe propriile-i urme, căci se apropia deja seara. 
De abia pornise, când şi-a dat seama de greutatea cu care 
se confrunta. În entuziasmul lui, a rătăcit mult mai departe 
de ravenele pe care le ştia, şi nu-i era deloc uşor acum să 
găsească cărarea pe care venise. Valea în care se găsea era 
străbătută de nenumărate defileuri, ce semănau atât de 
mult între ele că era imposibil să le deosebeşti pe unele de 
celălalte. A mers printr-unul aproape doi kilometri până a 
ajuns la un torent de munte pe care sigur nu-l mai văzuse. 
Convins că a luat-o greşit, a încercat un altul, dar cu acelaşi 
rezultat. Noaptea se lăsa cu repeziciune, şi se făcuse 
aproape întuneric înainte să ajungă într-un defileu care-i 
era familiar. Chiar nici atunci, nu i-a fost deloc uşor s-o ţină 
pe calea cea bună, pentru că luna nu răsărise încă, şi 
stâncile înalte de pe ambele părţi făceau întunericul şi mai 
adânc. Tras în jos de povara sa, şi obosit de efort, înainta cu 
greu, susţinut numai de gândul că fiecare pas îl aducea mai 
aproape de Lucy şi că aducea destulă mâncare să le ajungă 
pentru restul călătoriei. 

Ajunsese acum la intrarea în ravena în care-i lăsase. Chiar 
şi în întuneric, putea recunoaşte conturul stâncilor care-l 
împrejmuiau. S-a gândit că sigur îl aşteptau neliniştiţi, căci 
lipsea de aproape cinci ore. În bucuria care-l cuprinsese, şi- 
a pus mâinile la gură, făcând ravena să răsune de un 
puternic „heeei”, semnal că venea. S-a oprit şi a aşteptat un 
răspuns. N-a venit niciunul, cu excepţia propriului strigăt ce 
răsuna prin ravenele triste şi tăcute, ecoul repetându-i-se la 


nesfârşit în urechi. A strigat din nou, chiar mai tare decât 
înainte, şi din nou, nici măcar o şoaptă nu s-a auzit din 
partea prietenilor pe care-i lăsase cu aşa puţin timp în 
urmă. O spaimă vagă, fără nume, l-a cuprins, şi s-a năpustit 
febril înainte, scăpând preţioasa mâncare din pricina 
agitaţiei. 

Când a cotit-o, locul în care fusese aprins focul a devenit 
complet vizibil. O grămadă de jar încă mai ardea, dar 
evident nimeni nu avusese grijă de foc de când plecase el. 
Aceeaşi linişte de moarte domnea peste tot. Cu temerile 
devenite convingere, s-a grăbit înainte. Nu exista nici o 
creatură însufleţită lângă rămăşiţele focului: animalele, 
bărbatul, fata, toţi dispăruseră. Era cât se poate de vădit că 
un dezastru neaşteptat şi teribil avusese loc în timpul 
absenței sale - un dezastru care i-a atins pe toţi, nelăsând 
totuşi vreo urmă. 

Înspăimântat şi uluit de această lovitură, Jefferson Hope a 
simţit cum i se învârte capul, şi a trebuit să se sprijine de 
puşcă pentru ca să nu cadă. Totuşi, era, înainte de toate, un 
om de acţiune, şi şi-a revenit cu repeziciune din 
trecătoarea-i neputinţă. Luând o bucată de lemn pe 
jumătate arsă din focul înăbuşit, a suflat până când s-a 
aprins, şi a început să cerceteze cu ajutorul ei mica tabără. 
Pământul era călcat peste tot de picioarele cailor, ceea ce 
indica că un grup mare de bărbaţi călare i-a ajuns pe 
fugari, iar direcţia urmelor lor arăta că s-au întors după 
aceea spre Salt Lake. I-au luat oare cu ei pe ambii lui 
tovarăşi? Jefferson Hope aproape că era convins că aşa au 
făcut, când privirea i-a căzut pe un obiect ce l-a făcut să 
tresară din tot corpul. Puţin mai departe, pe o latură a 
taberei, se afla o movili? Ă de pământ roşiatic, ce cu 
siguranţă nu fusese acolo înainte. Nu puteai s-o iei drept 
altceva decât un mormânt proaspăt săpat. Când tânărul 
vânător s-a apropiat, a observat că un băț fusese înfipt în 
ea, cu o bucată de hârtie prinsă într-o despicătură. 
Inscripţia era scurtă dar clară: 


JOHN FERRIER. 

DIN ORAŞUL SALI LAKE. 

Mort pe 4 august, 1860. 

Bătrânul vânjos, pe care-l lăsase viu cu aşa de puţin timp 
înainte, murise deci, şi acesta era tot epitaful său. Jefferson 
Hope s-a uitat sălbatic în jur să vadă dacă exista şi un al 
doilea momânt, dar nu se vedea nimic. Lucy a fost luată 
înapoi de groaznicii săi urmăritori pentru a-şi urma destinul 
ce-i fusese sortit, de a deveni una din soțiile din haremul 
fiului unui Bătrân. Când tânărul a realizat grozăvia sorții ei 
şi neputinţa lui de a împiedica ceva, ar fi vrut ca şi el să stea 
întins lângă bătrânul fermier în ultimul lui loc de odihnă. 

Din nou, însă, spiritul său activ l-a scos din letargia ce 
izvorăşte din disperare. Dacă nu-i rămânea nimic altceva de 
făcut, putea cel puţin să-şi dedice întreaga viaţă răzbunării. 
Pe lângă o răbdare şi perseverenţă de neînvins, Jefferson 
Hope poseda şi o dorinţă de răzbunare susţinută, deprinsă 
poate de la indienii printre care trăise. Pe când stătea lângă 
focul stins, a simţit că singurul lucru care ar fi putut să-i 
calmeze suferinţa ar fi fost răzbunarea deplină, până la 
capăt, pe duşmanii lui, făcută cu propria-i mână. Voinţa lui 
puternică şi neobosita-i energie trebuiau, a hotărât el, să fie 
dedicate acestui unic scop. Cu faţa posomorâtă şi albă s-a 
întors unde scăpase mâncarea şi după ce a reaprins focul 
mocnit, a gătit suficient ca să-i ajungă pentru câteva zile. A 
pus mâncarea într-o boccea şi aşa obosit cum era, a pornit 
înapoi prin munţi pe urmele Îngerilor Răzbunători. 

Timp de cinci zile s-a chinuit obosit şi cu picioarele umflate 
prin râpele pe care le traversase cu câteva zile înainte 
călare. Noaptea se arunca jos, printre stânci, furând câteva 
ore de somn; dar înainte de venirea zorilor, era deja demult 
pe drum. În cea de-a şasea zi, a ajuns la Ravena Vulturului, 
de unde începuse nefericita lor fugă. De aici putea privi în 
jos peste casele Sfinţilor. Sleit de puteri, s-a sprijinit în 
puşcă, fluturându-şi sălbatic mâna osoasă deasupra vastului 
oraş tăcut de sub el. În timp ce se uita într-acolo, a observat 


steaguri şi alte semne de sărbătoare pe străzile principale. 
Se gândea încă ce putea însemna aceasta, când a auzit 
zgomot de cai, şi a văzut un om călare îndreptându-se spre 
el. Când s-a apropiat, l-a recunoscut ca fiind un mormon 
numit Cowper, căruia i-a făcut servicii cu diverse ocazii. 
Prin urmare, l-a oprit ca să afle ce soartă a avut Lucy 
Ferrier. 

Sunt Jefferson Hope, a spus el. Iţi aminteşti de mine. 

Mormonul s-a uitat la el fără să-şi ascundă uimirea - într- 
adevăr, era dificil să recunoşti în acest pribeag zdrenţăros 
şi neîngrijit, cu o faţă albă înfricoşătoare şi ochi sălbatici, 
tânărul vânător curăţel din zilele de odinioară. Dându-şi 
seama în cele din urmă că el este, totuşi, omul a trecut de la 
surprindere la consternare. 

— Eşti nebun să vii aici, a strigat el. Viaţa mea este în 
pericol, dacă sunt văzut stând de vorbă cu tine. Există un 
ordin împotriva ta de la cei Patru Sfinţi, pentru că i-ai ajutat 
pe Ferrier şi fiica lui să fugă. 

— Trebuie să ştii ceva în această privinţă, Cowper. le 
implor pe ce-ţi este mai drag să-mi răspunzi la câteva 
întrebări. Am fost întotdeauna prieteni. Pentru Dumnezeu, 
răspunde-mi. 

— Ce vrei să ştii? L-a întrebat mormonul, cu reţinere. 
Spune-mi repede. Stâncile au urechi şi copacii ochi. 

— Ce s-a ales de Lucy Ferrier? 

— A fost măritată ieri cu tânărul Drebber. Revino-ţi, omule, 
revino-ţi; nu mai ai deloc sânge în tine. 

— Lasă-mă pe mine, a spus Hope foarte încet. Era alb ca 
varul, şi s-a prăbuşit pe stânca de care se sprijinea. 
Măritată, spui? 

— Da, ieri - de aceea sunt steaguri pe Casa Domnului. A 
existat un schimb de replici între tânărul Drebber şi tânărul 
Stangeson, care s-o aibă. Ambii au făcut parte din grupul 
care i-a urmărit, iar Stangerson i-a împuşcat tatăl, ceea ce 
părea să-i dea un drept mai mare; dar când au disputat 
aceasta în faţa Sfatului, grupul lui Drebber s-a dovedit a fi 


mai puternic, prin urmare Profetul i-a dat-o lui. Niciunul n-o 
s-o aibă prea mult timp însă, căci am citit ieri moartea pe 
faţa ei. Arată mai degrabă a fantomă decât a femeie. Pleci, 
deci? 

— Da, plec, a spus Jefferson Hope, ridicându-se de unde se 
aşezase. Faţa lui arăta ca sculptată în marmură, atât de 
aspră şi hotărâtă îi era expresia, în timp ce ochii îi 
străluceau cu o lumină amenințătoare. 

— Încotro mergi? 

— Nu contează, i-a răspuns; şi, aruncându-şi arma pe 
umăr, a luat-o cu paşi mari în josul defileului, depărtându-se 
în inima munţilor, spre adăposturile fiarelor sălbatice. 
Printre ele nu era niciuna atât de sălbatică şi periculoasă ca 
el însuşi. 

Ceea ce-a prezis mormonul, s-a adeverit întocmai. Fie din 
cauza morţii teribile a tatălui său sau a dezgustătoarei 
căsătorii la care a fost obligată, biata Lucy nu şi-a mai 
revenit, ci a suferit şi s-a stins într-o lună. Beţivanul ei soţ, 
care s-a căsătorit cu ea în principal pentru averea lui John 
Ferrier, n-a dat semne de mare suferinţă la moartea ei; însă 
celelalte soţii ale acestuia au plâns-o şi au vegheat-o în 
noaptea dinaintea înmormântării, după obiceiul mormon. 
Erau strânse în jurul catafalcului în primele ore ale 
dimineţii când, spre frica şi uimirea lor imensă, uşa s-a 
deschis brusc şi un bărbat cu o înfăţişare sălbatică, ars de 
soare şi în haine zdrenţuite, a înaintat în cameră. Fără o 
privire sau un cuvânt către femeile înfricoşate, s-a îndreptat 
spre figura albă şi tăcută care a adăpostit odată sufletul pur 
al lui Lucy Ferrier. Aplecându-se peste ea, şi-a apăsat 
buzele reverenţios pe fruntea-i rece, iar apoi, prinzându-i 
mâna, i-a scos verigheta de pe deget. 

— N-o să fie înmormântată cu asta, a strigat furios, şi, 
înainte ca femeile să poată da alarma, a ţâşnit pe scări şi a 
dispărut. Incidentul a fost atât de ciudat şi atât de scurt, că 
poate celor de faţă le-ar fi fost greu să creadă şi să-i facă şi 
pe alţii să creadă în realitatea lui, dacă n-ar fi existat faptul 


de netăgăduit că inelul de aur care arăta că Lucy fusese 
mireasă a dispărut. 

Timp de câteva luni, Jefferson Hope a rătăcit prin munţi, 
ducând o viaţă ciudată şi sălbatică şi nutrind dorinţa 
arzătoare, care-l poseda trup şi suflet, să se răzbune. În 
oraş circulau zvonuri despre o figură ciudată care a fost 
văzută pândind prin cartierele mărginaşe şi care bântuia 
prin singuraticele defileuri din munţi. Odată un glonte a 
şuierat prin fereastra lui Stangerson, oprindu-se în perete, 
la vreo treizeci de centimetri de el. Cu o altă ocazie, în timp 
ce Drebber trecea pe sub o stâncă, o mare lespede de 
piatră s-a prăbuşit asupra lui, şi, numai aruncându-se la 
pământ, a reuşit să scape de o moarte teribilă. Cei doi tineri 
mormoni au descoperit în curând motivul pentru care se 
atenta la viaţa lor, şi au condus expediţii repetate în munţi, 
în speranţa de a-şi captura sau prinde duşmanul, dar 
întotdeauna fără succes. Apoi au devenit precauţi: nu 
ieşeau niciodată singuri sau după lăsarea întunericului, iar 
casele lor erau păzite. După o vreme, aceste măsuri n-au 
mai fost atât de stricte, căci nu s-a mai auzit nimic de 
duşmanul lor, şi au sperat că trecerea timpului i-a slabit 
dorinţa de răzbunare. 

Departe de a avea acest efect, dimpotrivă, i-a mărit-o. 
Vânătorul avea o minte aspră şi neîmblânzită, iar ideea 
predominantă a răzbunării a pus o asemenea stăpânire pe 
ea, că nu mai exista loc pentru nici un alt sentiment. Era, cu 
toate acestea, în primul rând, o persoană practică. Şi-a dat 
în curând seama că nici măcar constituţia sa de fier nu 
putea rezista la presiunea constantă la care o supunea. Era 
sleit de puteri din pricina expunerii constante la intemperii 
şi a lipsei unei mâncări sănătoase. Dacă murea ca un câine 
prin munţi, ce urma să se aleagă de răzbunarea lui? Şi, 
totuşi, era sigur că o astfel de moarte îl aştepta, dacă 
continua în acest fel. A simţit că asta însemna să facă pe 
placul duşmanului, deci s-a întors fără prea mare tragere 
de inimă la vechile mine din Nevada, să-şi refacă sănătatea 


şi să strângă suficienţi bani pentru a-şi urmări obiectivul, 
fără a fi tracasat de lipsuri. 

Intenţiona să absenteze cel mult un an, dar o înşiruire de 
evenimente neprevăzute l-a împiedicat să-şi lase minele 
pentru aproape cinci ani. În ciuda anilor scurşi amintirea a 
ceea ce a suferit şi dorinţa lui de răzbunare erau la fel de 
puternice ca şi în noaptea aceea, de neuitat, când a stat 
lângă mormântul lui John Ferrier. Deghizat şi sub un nume 
fals, s-a întors în Salt Lake, căci îi era indiferent ce se 
alegea de viaţa lui, atâta vreme cât reuşea să-şi facă 
dreptate. Acolo îl aşteptau veşti rele. Înainte cu câteva luni, 
avusese loc o schismă în sânul Poporului Ales, unii dintre 
membrii mai tineri ai Bisericii răzvrătindu-se împotriva 
autorităţii Bătrânilor, iar rezultatul a fost separarea unui 
număr de nemulţumiţi, care au părăsit statul Utah şi au 
devenit necredincioşi. Printre aceştia, s-au numărat 
Drebber şi Stangerson; şi nimeni nu ştia încotro s-au dus. 
Se spunea că Drebber a reuşit să-şi transforme în bani o 
mare parte din ce poseda, şi că a plecat un om bogat, în 
timp ce tovarăşul său, Stangerson, era comparativ sărac. 
Nu exista nici un indiciu, totuşi, unde puteau fi. 

Mulţi oameni, indiferent cât de răzbunători, ar fi 
abandonat orice gând de răzbunare, confruntându-se cu o 
astfel de dificultate, dar Jefferson Hope nu a ezitat un 
moment. Cu puţinii bani pe care îi avea, la care adăuga cât 
putea din slujbele pe care le făcea, a călătorit dintr-un oraş 
într-altul al Statelor Unite, în căutarea duşmanilor săi. Anii 
au trecut unul după altul, părul său negru a încărunţit, dar 
a continuat totuşi să alerge, ca un câine de vânătoare, cu 
mintea fixată în întregime asupra scopului căruia îi 
dedicase întreaga viaţă. În cele din urmă, perseverenţa i-a 
fost răsplătită. A fost vorba de o simplă privire asupra unei 
feţe într-o fereastră, însă acea privire i-a dat de ştire că 
oamenii pe care-i căuta se aflau în Cleveland, Ohio. S-a 
întors în odaia mizerabilă pe care o închiriase, cu planul 
răzbunării gata făcut. S-a întâmplat, totuşi, că Drebber, 


care se uita pe fereastră, l-a recunoscut pe hoinarul din 
stradă, şi a văzut setea de crimă care i se citea în priviri. 
Însoţit de Stangerson, care a devenit secretarul său 
personal, s-a grăbit să meargă la un judecător de pace, 
convingându-l că viaţa le era în pericol din pricina geloziei 
şi urii unui vechi rival. În acea seară, Jefferson Hope a fost 
arestat şi, pentru că nu putea să-şi plătească cauţiunea, a 
fost reţinut pentru câteva săptămâni. Când a fost eliberat în 
cele din urmă, a aflat că locuinţa lui Drebber fusese 
părăsită, şi că atât el cât şi secretarul său plecaseră în 
Europa. 

Din nou răzbunătorul a eşuat, şi din nou ura sa puternică 
l-a împins să-şi continue urmărirea. Dar banii îi lipseau şi 
pentru ceva timp, a trebuit să muncească, economisind 
fiecare dolar pentru călătoria apropiată. În fine, după ce a 
strâns destui bani să supravieţuiască, a plecat spre Europa, 
şi şi-a urmat duşmanii dintr-un oraş în altul, răzbind cu 
ajutorul a tot felul de slujbe modeste, dar nereuşind 
vreodată să-i ajungă pe fugari. Când ajunsese la St. 
Petersburg, aceştia plecaseră la Paris, iar când i-a urmat 
acolo, a aflat că tocmai ce porniseră spre Copenhaga. În 
capitala daneză a ajuns din nou cu câteva zile mai târziu, 
căci aceştia şi-au continuat călătoria spre Londra, unde în 
cele din urmă a reuşit să dea de ei. În privinţa a ceea ce s-a 
întâmplat acolo, nu putem face nimic mai bun decât să 
cităm ce-a povestit el însuşi, şi a fost transcris cuvânt cu 
cuvânt în jurnalul doctorului Watson, căruia îi suntem deja 
foarte obligaţi. 

Capitolul 6 

O continuare a însemnărilor doctorului John Watson. 

Rezistenţa furioasă a prizonierului nostru nu indica, se 
pare, o atitudine feroce în ceea ce ne privea căci, văzând că 
este lipsit de putere, a zâmbit afabil, şi şi-a exprimat 
speranţa că nu ne-a rănit pe niciunul dintre noi în 
încăierarea dinainte. 


— Bănuiesc că o să mă luaţi la poliţie, i-a spusellui 
Sherlock Holmes. Birja mea este la poartă. Dacă-mi 
dezlegaţi picioarele, o să merg singur. Nu sunt atât de uşor 
de ridicat pe cât eram odată. 

Gregson şi Lestrade au făcut un schimb de priviri, părând 
a crede că această propunere era mult prea îndrăzneață; 
însă Holmes l-a crezut imediat pe cuvânt, şi a desfăcut 
prosopul cu care-i legase gleznele. Acesta s-a ridicat şi şi-a 
întins picioarele, ca şi cum vroia să se asigure că erau din 
nou în libertate. Îmi amintesc că am gândit, în timp ce-l 
priveam, că am văzut rareori un om mai puternic; iar faţa 
lui întunecată, arsă de soare purta o expresie de hotărâre şi 
energie ce era la fel de formidabilă ca şi forţa lui. 

— Dacă există un loc liber ca şef al poliţiei, socotesc că tu 
eşti omul potrivit, a spus el, privindu-l cu o admiraţie 
nedisimulată pe tovarăşul meu. Felul în care te-ai ţinut pe 
urmele mele a fost extraordinar. 

— Mai bine aţi veni cu mine, le-a spus Holmes celor doi 
detectivi. 

— Pot mâna caii, a spus Lestrade. 

— Bun! lar Gregson poate merge înăuntru cu mine. Şi tu, 
doctore. Eşti interesat de caz şi poţi să ne însoţeşti. 

Am încuviinţat fericit, şi am coborât cu toţii. Prizonierul 
nostru nu a făcut nici o încercare de a scăpa, ci a intrat 
calm în birja care-i aparținuse, şi l-am urmat. Lestrade a 
urcat pe capră, a îmboldit calul, şi ne-a adus într-un foarte 
scurt timp la destinaţie. Am fost conduşi într-o caneră mică, 
unde un inspector de poliţie şi-a notat numele prizonierului 
şi pe acelea ale oamenilor de uciderea cărora era învinuit. 
Oficialul era un bărbat cu faţa albă, impasibil, care îşi 
îndeplinea sarcina în mod mecanic, monoton. 

— Prizonierul va apărea în faţa magistraţilor în cursul 
săptămânii, a spus el; între timp, domnule Jefferson Hope, 
doreşti să spui ceva? Trebuie să te previn că tot ceea ce 
spui va fi notat, şi poate fi folosit împotriva ta. 


— Am o mulţime de lucruri de spus, a spus rar prizonierul 
nostru. Vreau, domnilor, să vă spun toată povestea. 

— N-ar fi mai bine să faci asta la proces? L-a întrebat 
inspectorul. 

— E posibil să nu ajung la proces, a răspuns el. N-aveţi de 
ce să fiţi surprinşi. Nu mă gândesc la sinucidere. Eşti 
doctor? Şi-a întors ochii întunecaţi şi sălbatici spre mine, în 
timp ce a pus această întrebare. 

— Da, sunt, am răspuns. 

— Atunci, pune-ţi mâna aici, a spus el, cu un zâmbet, 
mişcându-şi încheieturile încătuşate spre piept. 

Am făcut ce-a spus, şi am simţit dintr-odată palpitaţiile 
nenumărate şi agitația ce aveau loc înăuntru. Pereţii 
pieptului său păreau să se înfioare şi să tremure ca o 
clădire slăbită în care s-ar fi aflat un motor puternic în 
mişcare. În tăcerea care se lăsase în cameră, puteam auzi 
un bâzâit şi un zumzăit monoton venind din acel loc. 

— Nu se poate, am strigat, suferi de anevrism aortic! 

— Aşa se numeşte, a spus el, calm. Am mers la doctor 
săptămâna trecută, şi mi-a spus că inima mea va ceda în 
curând. S-a înrăutățit din ce în ce mai mult de ani buni. Îl 
am de la capriciile vremii şi proasta hrănire de când 
hălăduiam prin munţii din Salt Lake. Mi-am făcut treaba, şi 
nu-mi pasă cât de curând o să mor, dar aş vrea să las în 
urma mea o descriere a ceea ce s-a întâmplat. Nu vreau ca 
lumea să-şi amintească de mine ca de un ucigaş de serie. 

Inspectorul şi cei doi detectivi au avut o discuţie grăbită, 
dacă era recomandabil să-l lase să-şi spună povestea. 

— Doctore, consideri că există un pericol iminent? M-a 
întrebat cel dintâi. 

— Cu siguranţă, da, i-am răspuns. 

— În acest caz, este clar de datoria noastră şi în interesul 
justiţiei să-i luăm depoziţia, a spus inspectorul. Eşti liber, 
domnule, să prezinţi faptele, dar te previn din nou că ceea 
ce spui va fi notat. 


— Cu permisiunea dumneavoastră, o să mă aşez, a spus 
prizonierul, făcând ceea ce a spus. Anevrismul ăsta mă face 
să obosesc foarte uşor, iar lupta pe care am avut-o acum o 
jumătate de oră n-a fost de natură să îmbunătăţească 
lucrurile. Sunt cu un picior în groapă, şi nu am dece săvă 
mint. Fiecare cuvânt pe care-l spun este adevărul absolut, 
iar cum îl folosiţi îmi este complet indiferent. 

Cu aceste cuvinte, Jefferson Hope s-a lăsat pe spatele 
scaunului, şi a început următoarea poveste ieşită din 
comun. Vorbea calm şi metodic, ca şi cum evenimentele pe 
care le nara erau absolut obişnuite. Pot garanta acurateţea 
poveştii ce urmează, întrucât am avut acces la agenda lui 
Lestrade, în care cuvintele prizonierului au fost notate 
exact cum au fost rostite. 

— Nu are relevanţă pentru dumneavoastră de ce-i uram 
pe aceşti oameni, a spus el; e suficient că s-au făcut vinovaţi 
de moartea a două fiinţe umane - un tată şi o fiică - şi că, 
prin urmare, trebuiau să plătească cu viaţa. După multul 
timp ce s-a scurs de la crima lor, îmi era imposibil să obţin 
condamnarea lor la tribunal. Ştiam însă că sunt vinovaţi, şi 
am hotărât să devin judecător, juriu şi călău în acelaşi timp. 
Aţi fi făcut acelaşi lucru, dacă aţi fi avut vreo urmă de 
bărbăţie în voi, şi aţi fi fost în locul meu. Fata de care vă 
vorbesc ar fi trebuit să se mărite cu mine acum douăzeci de 
ani. A fost forţată să se mărite cu Drebber, ceea ce i-a 
sfâşiat inima. Am luat verigheta de pe degetul ei mort, şi am 
jurat că ochii lui vor vedea înainte de a muri acel inel, şi că 
ultimele lui gânduri vor fi iscate de crima pentru care era 
pedepsit. Am purtat inelul cu mine, şi l-am urmărit pe el şi 
pe complicele lui pe două continente, până când i-am prins. 
S-au gândit că o să mă extenueze, dar n-au putut-o face. 
Dacă mor mâine, ceea ce este foarte posibil, o să mor ştiind 
că mi-am făcut treaba şi încă bine. Au murit, şi au făcut-o de 
mâna mea. Nu mai am la ce spera ori ce dori. 

— Ei erau bogaţi şi eu eram sărac, astfel încât n-a fost uşor 
să-i urmez. Când am ajuns la Londra, buzunarul meu era 


aproape gol, şi mi-am dat seama că trebuia să fac ceva 
pentru a-mi câştiga existenţa. Condusul cailor şi călăritul 
sunt la fel de fireşti pentru mine ca şi mersul pe jos, prin 
urmare, m-am prezentat la un proprietar de birji, şi curând 
mi-am găsit o slujbă. Urma să-i dau o anumită sumă pe 
săptămână, şi tot ce câştigam pe deasupra puteam să 
păstrez. Rareori era ceva mult mai mult, însă am reuşit să 
strâng câte ceva. Cea mai grea treabă era să mă orientez, 
căci socot că, din toate labirinturile care au fost create 
vreodată, acest oraş este cel mai întortocheat. Aveam totuşi, 
o hartă la mine şi, odată ce m-am familiarizat cu 
principalele hanuri şi staţii, am început să mă descurc 
destul de bine. 

— Mi-a luat ceva timp până am descoperit unde locuiau cei 
doi domni; dar am întrebat în stânga şi în dreapta, până ce 
în cele din urmă am dat de ei. Stăteau la o pensiune în 
Camberwell, pe celălalt mal al râului. Odată ce i-am 
descoperit, ştiam că sunt în puterea mea. Mi-am lăsat barba 
să crească, şi nu exista nici o şansă să mă recunoască. 
Aveam de gând să mă ţin pe urmele lor până când se oferea 
vreun prilej. Eram hotărât să nu-mi mai scape. 


— Au fost, cu toate acestea, cât pe ce s-o facă. Indiferent 
pe unde mergeau prin Londra, eram întotdeauna după ei. 
Uneori îi urmam cu birja, alteori pe jos, dar primul fel era 
cel mai bun, căci aşa nu puteau să se îndepărteze. Numai 
dimineaţa foarte devreme sau seara foarte târziu puteam 
face un ban, prin urmare am început să rămân în urmă cu 
plata către cel care mă angajase. Cu toate acestea, nu-mi 
păsa de asta, atâta vreme cât puteam să pun mâna pe 
oamenii pe care-i urmăream. 

— Erau foarte şmecheri, totuşi. Trebuie să se fi gândit că 
era posibil să fie urmăriţi, căci nu ieşeau niciodată singuri, 
şi niciodată după lăsarea întunericului. Timp de două 
săptămâni, m-am ţinut după ei în fiecare zi, şi nici măcar o 
dată nu i-am văzut separat. Drebber era beat în cea mai 
mare parte a timpului, însă Stangerson era întotdeauna 
vigilent, l-am privit şi seara şi dimineaţa, dar n-am găsit nici 
cel mai mic prilej; însă nu m-am descurajat, căci ceva parcă 
îmi spunea că ora era pe aproape. Singura mea teamă era 
ca acest lucru din piept să nu facă poc prea curând, şi să 
mă lase cu munca nefăcută. 

— În cele din urmă, într-o seară, mânam calul în susul şi în 
josul străzii Torquay, căci aşa se numea strada unde locuiau, 
când am zărit o birjă oprindu-se în faţa uşii lor. Imediat ceva 
bagaj a fost scos afară, şi, după un timp, Drebber şi 
Stangerson i-au urmat, iar trăsura a plecat. Mi-am îmboldit 
calul, nepierzându-i din ochi, fiind foarte neliniştit, căci îmi 
era teamă că iar o să-şi schimbe domiciliul. Au coborât la 
gara Euston, şi am lăsat un băiat să aibă grijă de cal, 
urmându-i pe peron. I-am auzit întrebând de trenul spre 
Liverpool, şi li s-a răspuns că unul tocmai ce plecase şi că, 
timp de câteva ore, nu exista altul. Stangerson a părut a fi 
tulburat auzind asta, dar Drebber a fost mai degrabă 
mulţumit. M-am apropiat atât de mult de ei în aglomeraţie, 
că puteam să aud fiecare cuvânt pe care şi-l spuneau. 
Drebber a spus că avea ceva personal de rezolvat şi că, 
dacă Stangerson îl aşteaptă, o să se întoarcă curând. 


Tovarăşul lui a protestat, amintindu-i că au hotărât să 
rămână întotdeauna împreună. Drebber i-a răspuns că 
problema pe care o avea de rezolvat era una delicată, şi că 
trebuia să meargă singur. N-am putut auzi ce i-a răspuns 
Stangerson în acel moment, dar celălalt a început să înjure, 
amintindu-i că nu era nimic altceva decât servitorul lui 
plătit, şi că nu trebuia să-şi permită să-i dea ordine. La 
aceasta, secretarul, văzând că nu are nici o şansă, a 
renunţat şi pur şi simplu l-a rugat ca, dacă nu ajunge la 
ultimul tren, să vină să-l întâlnească la hanul lui Halliday; la 
asta, Drebber i-a răspuns că o să fie înapoi pe peron înainte 
de unsprezece, şi a părăsit gara. 

— Momentul pe care l-am aşteptat atât, în sfârşit, a venit. 
Duşmanii mei erau în puterea mea. Împreună se puteau 
proteja unul pe celălalt, dar separați erau la dispoziţia mea. 
N-am acţionat, cu toate acestea, cu o grabă exagerată. 
Planurile mele erau deja făcute. Răzbunarea nu-ţi oferă 
satisfacţie, dacă cel care ţi-a făcut rău n-are timp să 
realizeze cine îl loveşte, şi de ce l-a ajuns pedeapsa 
cuvenită. Aveam planurile mele prin care să-l fac pe omul 
care mi-a făcut atâta rău să înţeleagă că vechiul lui păcat a 
ieşit la iveală. Din întâmplare, cu câteva zile înainte, un 
domn pe care l-am luat să viziteze nişte case din Brixton a 
scăpat cheia uneia dintre ele în trăsura mea. A fost 
reclamată în aceeaşi seară şi înapoiată; dar, între timp, i-am 
luat tiparul, şi mi-am făcut o copie. Cu aceasta, aveam acces 
la cel puţin un loc în acest mare oraş în care puteam fi sigur 
că n-o să fiu întrerupt. Cum să-l fac pe Drebber să vină 
acolo era următoarea problemă dificilă pe care o aveam de 
rezolvat. A luat-o pe drum în jos, şi a intrat într-una sau 
două prăvălii de băuturi, rămânând aproape o jumătate de 
oră în ultima dintre ele. Când a ieşit, se clătina pe picioare, 
şi era evident bine afumat. O birjă se afla chiar în faţa mea, 
şi a chemat-o. Am urmat-o atât de aproape că nasul calului 
meu fusese la un metru de cel al vizitiului din faţă tot 
drumul. Birjile au huruit peste podul Waterloo şi peste 


kilometri de străzi până când, spre uimirea mea, am ajuns 
înapoi pe strada pe care a locuit. Nu puteam ghici cu ce 
intenţie se întorsese; dar am continuat să merg, şi mi-am 
oprit birja cam la o sută de metri de casă. A intrat, iar birja 
lui a plecat. Daţi-mi un pahar cu apă, vă rog. Mi s-a uscat 
gura de atâta vorbit. 

I-am dat paharul şi l-a băut. 

— Acum e mai bine, a spus el. Ei bine, am aşteptat cam un 
sfert de oră, când s-a auzit brusc un zgomot, ca şi cum nişte 
oameni s-ar fi luptat înăuntru. În clipa următoare, uşa a fost 
deschisă cu putere şi au apărut doi bărbaţi, dintre care 
unul era Drebber, iar altul un tânăr pe care nu-l mai 
văzusem până atunci. Acest individ îl ţinea de guler şi când 
au ajuns în capul scărilor, i-a dat un brânci şi o lovitură ce l- 
au trimis până în mijlocul drumului. 

— Câine, a strigat el, arătându-i băţul. O să te învăţeu să 
insulţi o fată cinstită. Era atât de furios că cred că l-ar fi 
bătut pe Drebber cu el, dacă laşul nu ar fi luat-o, 
clătinându-se, la fugă, cât de repede îl ţineau picioarele. A 
fugit până la colţ, unde, zărindu-mi birja, m-a chemat şi a 
sărit înăuntru. 

— Du-mă la hanul lui Halliday, mi-a spus. 

— Când m-am asigurat că-l am în birja mea, inima îmi sălta 
de o asemenea bucurie că mi s-a făcut teamă ca nu cumva, 
acum la final, anevrismul meu să-mi joace festa. Mânam 
încet, reflectând ce era cel mai bine să fac. Puteam să-l scot 
din oraş, şi acolo pe vreun drum pustiu de ţară, să am 
ultima discuţie cu el. Aproape că mă hotărâsem, când mi-a 
dat chiar el însuşi răspunsul. Îl apucase iar setea de 
băutură, şi mi-a ordonat să opresc în faţa unui debit de 
băuturi spirtoase. A intrat acolo, spunându-mi să-l aştept. A 
rămas acolo până la ora închiderii iar, când a ieşit, era atât 
de beat că am ştiut că aveam vânatul în mână. 

— Să nu vă imaginaţi că intenţionam să-l ucid cu sânge 
rece. Deşi ar fi fost un act de justiţie binemeritat, n-aş fi 
putut s-o fac. Hotărâsem cu mult înainte că o să-i dau o 


şansă, dacă vrea să profite de ea. Printre mititele slujbe pe 
care le-am avut în America în timpul peregrinărilor mele, 
am fost la un moment dat îngrijitor şi om de serviciu la un 
laborator de la colegiul din York. Într-o zi, profesorul ţinea o 
prelegere despre otrăvuri, şi le-a arătat studenţilor un 
alcaloid, după cum l-a numit, pe care-l extrăsese dintr-o 
săgeată otrăvită din America de Sud, şi care era atât de 
puternic că cel mai mic grăunte din el însemna moarte 
instantanee. Am observat cutia în care ţinea acest preparat, 
şi când au plecat cu toţii, am luat puţin din ea. Eram un 
farmacist destul de bun, deci am făcut din acest alcaloid 
nişte pastile mici şi solubile, şi am pus fiecare pastilă într-o 
cutie alături de o pastilă similară, dar fără otravă. Am 
hotărât că, atunci când o să am ocazia, o să le dau domnilor 
mei posibilitatea să tragă la sorţi o pastilă din această cutie, 
iar eu o să înghit pastila rămasă. Era ceva la fel de mortal şi 
mai puţin zgomotos decât să împuşti pe cineva printr-o 
batistă. Din acea zi, am purtat tot timpul cu mine cutiuţele 
cu pastile, iar acum venise momentul să le folosesc. 

— Era aproape unu, şi o noapte furtunoasă şi mohorâtă. 
Vântul sufla puternic, şi ploua torențial. Indiferent cât de 
trist era afară, înăuntru eram fericit - atât de fericit că aş fi 
putut striga de bucurie. Dacă vreunul dintre voi, domnilor, 
aţi fi năzuit la ceva şi aţi fi tânjit după acest lucru timp de 
douăzeci de ani, ca să-l aveţi apoi pe neaşteptate la 
îndemână, aţi putea înţelege ce am simţit atunci. Mi-am 
aprins un trabuc, şi am tras din el ca să-mi calmez nervii, 
dar mâinile îmi tremurau, şi simţeam bătăi în tâmple din 
pricina nervozităţii. În timp ce mânam, îl vedeam pe 
bătrânul John Ferrier şi pe dulcea Lucy uitându-se la mine 
din întuneric, şi zâmbindu-mi, la fel de clar cum vă văd pe 
dumneavoastră în această cameră. Pe tot parcursul 
drumului erau în faţa mea, unul de fiecare parte a calului, 
până când am oprit la casa de pe Brixton. 

— Nu se vedea nici suflare de om, şi nu se auzea niciun 
sunet, cu excepţia picăturilor de ploaie. Când m-am uitat pe 


fereastra trăsurii, l-am zărit pe Drebber strâns tot 
grămadă, într-un somn de beţivan. L-am zgâlţâit de braţ. 

— Este vremea să te dai jos, i-am spus. 

— În regulă, birjar, a spus el. 

— Presupun că a crezut că am ajuns la hanul pe care-l 
menţionase, căci s-a dat jos fără nici un alt cuvânt, şi m-a 
urmat prin grădină. A trebuit să merg alături de el, ca să-l 
ţin în picioare, căci era încă puţin beat. Când am ajuns la 
uşă am deschis-o şi l-am condus în camera din faţă. Vă dau 
cuvântul meu că tatăl şi fata mergeau înaintea noastră. 

— Este al dracului de întuneric, a spus el, bătând din 
picior. 

— O să facem în curând lumină, am spus, aprinzând un 
chibrit, şi apoi o lumânare de ceară pe care o adusesem cu 
mine. Acum, Enoch Drebber, am continuat, întorcându-mă 
spre el şi ţinându-i lumânarea în dreptul feţei, cine sunt eu? 

S-a holbat pentru o clipă la mine, cu ochi lui înceţoşaţi de 
beţiv, iar apoi am văzut oroarea citindu-i-se în ei, şi 
strâmbându-i toate trăsăturile, ceea ce mi-a arătat că mă 
recunoscuse. S-a tras înapoi cu o faţă lividă, şi am văzut 
transpiraţia apărându-i pe frunte, în timp ce dinţii au 
început să-i clănţăne. La această privelişte, m-am sprijinit 
cu spatele de uşă, şi am râs tare şi prelung. Am ştiut 
întotdeauna că răzbunarea va fi dulce, dar nici n-am visat 
vreodată să-mi simt sufletul atât de mulţumit. 

— Câine, i-am spus; te-am urmat din Salt Lake până în St. 
Petersburg, şi întotdeauna mi-ai scăpat. Acuma drumul tău 
se apropie de sfârşit, căci ori tu ori eu nu vom vedea mâine 
răsăritul soarelui. S-a tras şi mai departe în timp ce 
vorbeam, şi am putut vedea pe faţa lui credinţa că sunt 
nebun. Aşa şi eram atunci. Pulsul îmi bătea în tâmple ca un 
baros, şi cred că aş fi avut o criză de un fel sau altul, dacă 
nu mi-ar fi ţâşnit sângele pe nas, calmându-mă. 

— Ce crezi acum de Lucy Ferrier? Am strigat, încuind uşa, 
şi fluturându-i cheia în faţă. Pedeapsa a venit încet, dar te-a 
ajuns în cele din urmă. Am văzut cum buzele-i de laş 


tremurau când îi vorbeam. M-ar fi implorat să-l cruţ, dar 
ştia că ar fi fost inutil. 

— O să mă ucizi? S-a bâlbâit. 

— Nu va fi nici o crimă, i-am răspuns. Ce crimă poate fi 
aceea să omori un câine turbat? Ţie ţi-a fost milă de biata 
mea iubită, când ai târât-o de lângă tatăl ucis, şi ai dus-o în 
blestematul tău de harem neruşinat? 

— Nu eu i-am omorât tatăl, a strigat el. 

— Dar tu i-ai sfâşiat inima, am ţipat ascuţit, aruncându-i 
cutiuţa cu pastile. Să-l lăsăm pe bunul Dumnezeu să judece 
cine are dreptate. Alege şi mănâncă. Este moarte în una şi 
viaţă în cealaltă. O să iau ce laşi tu. Hai să vedem dacă 
există dreptate pe pământ, sau dacă suntem guvernaţi de 
întâmplare. 

S-a tras înapoi cu ţipete sălbatice, şi implorându-mă să-mi 
fie milă, dar mi-am scos cuțitul şi i l-am ţinut la gât până 
când s-a supus. Apoi am înghiţit cealaltă pastilă, şi am stat 
unul în faţa celuilalt în tăcere aproape un minut, aşteptând 
să vedem care urma să trăiască şi care urma să moară. N-o 
să uit vreodată expresia feţei lui, când primele dureri l-au 
anunţat că otrava îşi făcea lucrarea. Am râs văzând-o, şi i- 
am ţinut verigheta lui Lucy în faţa ochilor. N-a durat decât o 
clipă, căci acţiunea alcaloidului este rapidă. Un spasm de 
durere i-a strâmbat trăsăturile, şi-a aruncat mâinile înainte, 
s-a clătinat, şi apoi cu un țipăt răguşit a crezut greoi pe 
podea. L-am întors cu piciorul şi mi-am pus mâna pe inima 
lui. Nu mai bătea. Era mort! 

Sângele îmi curgea din nas, dar nici n-am observat. Nu 
ştiu ce mi-a venit să scriu cu el pe perete. Poate vreo idee 
răutăcioasă să pun poliţia pe o pistă greşită, căci mă 
simţeam cu inima uşoară şi voios. Mi-am amintit de un 
neamţ care a fost găsit în New York, având scris RACHE 
deasupra lui, iar ziarele de la vremea respectivă susțineau 
că au făcut-o societăţile secrete. M-am gândit că ceea ce-i 
pusese în încurcătură pe cei din New York îi va pune şi pe 
cei din Londra, prin urmare mi-am înmuiat degetul în 


sânge, şi am scris cuvântul respectiv într-un loc convenabil 
pe perete. Apoi m-am îndreptat spre birjă, şi am văzut că nu 
era nimeni în jur, şi că noaptea era încă foarte furtunoasă. 
Am mânat un timp când, băgându-mi mâna în buzunarul în 
care ţineam de obicei inelul lui Lucy, am descoperit că nu 
era acolo. Am fost ca lovit de trăsnet, căci era singura 
amintire pe care o aveam de la ea. Gândindu-mă că poate l- 
am scăpat când m-am aplecat asupra cadavrului lui 
Drebber, m-am întors şi, lăsând birja pe o stradă laterală, 
m-am îndreptat cu îndrăzneală spre casă - căci eram gata 
să înfrunt orice mai degrabă decât să rămân fără inel. Când 
am ajuns acolo, am nimerit exact în braţele unui poliţist, 
care tocmai ieşea, şi am reuşit să-i aplanez suspiciunile 
prefăcându-mă că eram teribil de beat. 

Aşa şi-a găsit sfârşitul Enoch Drebber. Tot ceea ce mai 
aveam de făcut era să fac acelaşi lucru cu Stangerson, şi să- 
i plătesc astfel pentru moartea lui John Ferrier. Ştiam că 
stătea la hanul lui Halliday, şi m-am învârtit pe acolo toată 
ziua, dar n-a apărut deloc. Bănuiesc că suspecta ceva de 
când Drebber nu mai apăruse. Stangerson era un tip 
deştept şi totdeauna în gardă. Însă dacă îşi imagina că 
putea să mă ţină la distanţă, rămânând înăuntru, se înşela 
extrem de tare. Am descoperit în curând care era fereastra 
camerei lui, şi în dimineaţa următoare devreme, am profitat 
de o scară care stătea pe jos pe aleea din spatele hanului, 
pătrunzând astfel în camera lui odată cu venirea zorilor. L- 
am sculat şi i-am spus că a venit clipa când trebuia să dea 
socoteală pentru viaţa pe care o luase cu atâta vreme în 
urmă. l-am descris moartea lui Drebber şi i-am oferit 
aceeaşi şansă cu pastilele otrăvite. În loc de a profita de ea, 
a sărit din pat şi s-a aruncat la gâtul meu. În legitimă 
apărare, l-am înjunghiat în inimă. Era oricum acelaşi lucru, 
căci Dumnezeu n-ar fi îngăduit vreodată ca mâna lui pătată 
de sânge să aleagă altceva decât otrava. 

— Mai am puţine de spus şi cu atât mai bine, căci sunt 
aproape gata. Am continuat să conduc birja încă o zi sau 


două, intenţionând să o fac până când aş fi strâns destui 
bani să mă întorc în America. Stăteam în curte, când un 
băieţandru zdrenţăros m-a întrebat dacă se afla acolo un 
vizitiu pe numele de Jefferson Hope, căci birja lui era cerută 
de un domn de pe strada Baker, numărul 221B. M-am dus 
acolo nesuspectând nimic, iar următorul lucru pe care-l ştiu 
este că tânărul de aici mi-a pus cătuşele pe mâini, reuşind s- 
o facă cât de poate de priceput. Aceasta-i toată povestea 
mea, domnilor. Mă puteţi considera un criminal; dar susţin 
că sunt un justiţiar întru nimic deosebit de dumneavoastră. 

Istorisirea bărbatului a fost atât de pasionantă, iar stilul lui 
atât de impresionant, că am rămas cu toţii tăcuţi şi 
absorbiți. Chiar şi detectivii de profesie, familiarizați 
precum erau cu crima în toate detaliile ei, au părut a fi 
extrem de interesaţi de povestea lui. Când a terminat-o, am 
rămas pentru câteva minute într-o tăcere aproape deplină, 
întreruptă numai de scârţâitul creionului lui Lestrade, care 
adăuga ultimele amănunte depoziţiei notate. 

— Există un singur punct în privinţa căruia aş vrea mai 
multe informaţii, a spus Sherlock Holmes, într-un final. 

— Cine a fost complicele care a venit după inel când am 
dat anunţul? 

Prizonierul i-a făcut glumeţ cu ochiul. Sunt liber să-mi 
destăinui propriile secrete, a spus el, dar nu pot să-i bag pe 
alţii în belea. Am văzut anunţul, şi m-am gândit că poate fi o 
capcană sau altminteri, poate fi inelul pe care îl doream. 
Prietenul meu s-a oferit să meargă şi să vadă. Cred că 
recunoaşteţi că a făcut-o inteligent. 

— Nu există nici o îndoială în această privinţă, i-a răspuns 
Holmes, încântat. 

— Acum, domnilor, a remarcat grav inspectorul, trebuie să 
ne supunem uzanțelor legii. Joi, prizonierul va fi adus în faţa 
magistraţilor, şi va trebui să fiţi toţi prezenţi. Până atunci, 
mă declar responsabil pentru el. A sunat din clopoțel în 
timp ce vorbea, iar Jefferson Hope a fost luat de doi paznici, 


în timp ce prietenul meu şi cu mine am ieşit din staţie, şi am 
luat o birjă înapoi pe strada Baker. 

Capitolul 7 

Concluzie. 

Am fost cu toţii atenţionaţi să apărem joi în faţa 
magistraţilor; dar când ziua a sosit, n-am mai avut prilejul 
să depunem mărturie. Un judecător superior a preluat 
cazul, căci Jefferson Hope a fost chemat în faţa unui 
tribunal care urma să-i administreze o justiţie mai strictă. 
Chiar în noaptea de după prinderea lui, aorta i s-a spart, şi 
a fost găsit dimineaţa întins pe podeaua din celulă, având 
un zâmbet calm pe faţă, ca şi cum ar fi avut timp, în 
momentele premergătoare morţii, să privească în urmă 
asupra unei vieţi folositoare şi a unei munci bine făcute. 

— Gregson şi Lestrade vor fi furioşi că a murit, a remarcat 
Holmes, când vorbeam despre asta în seara următoare. Ce 
se va întâmpla cu recunoaşterea pe care o sperau? 

— N-am observat că ar fi avut foarte multe de a face cu 
prinderea lui, i-am răspuns. 

— Ceea ce faci în lumea asta n-are importanţă, mi-a 
replicat tovarăşul meu, cu amărăciune. Problema este ce 
poţi să-i faci pe ceilalţi să creadă că ai făcut. N-are 
importanţă, a continuat el mai senin, după o pauză. N-aş fi 
ratat această investigaţie pentru nimic în lume. N-a existat 
vreodată un caz mai interesant, din câte îmi amintesc. Aşa 
simplu cum a fost, au existat câteva aspecte foarte 
instructive. 

— Simplu?!! Am exclamat. 

— Păi, realmente, ar fi greu să-l consideri altfel, a spus 
Sherlock Holmes, zâmbind la surprinderea mea. Dovada 
simplităţii sale intrinseci este că, fără nici un ajutor, cu 
excepţia câtorva deducţii foarte obişnuite, am fost capabil 
să pun mâna pe criminal în numai trei zile. 

— Asta aşa e, am spus eu. 

— Ţi-am explicat deja că ceea ce este ieşit din comun este, 
de obicei, mai degrabă un ghid decât un obstacol. În 


rezolvarea unei probleme de felul acesta, ceea ce este 
important este să fii capabil să raţionezi retrospectiv. Acesta 
este un talent foarte folositor şi foarte facil, însă oamenii nu- 
] prea practică. În viaţa de zi cu zi, este mai folositor să 
raţionezi în avans şi astfel, celălalt tip de raţionament este 
ignorat. Există cincizeci de oameni capabili să raţioneze 
sintetic, la unul singur care poate raţiona analitic. 

— Mărturisesc, i-am spus, că nu prea înţeleg. 

— Nici nu m-am aşteptat să poţi. Hai să vedem dacă pot să 
te lămuresc mai mult. Majoritatea oamenilor, dacă le descrii 
un şir de evenimente, pot să-ţi spună care va fi rezultatul. 
Pot să combine acele evenimente, şi să deducă din ele ce 
urmează să se întâmple. Există puţini oameni, totuşi, cărora 
dacă le spui un rezultat, sunt capabili să descopere prin 
intuiţie care au fost paşii care au dus la acel rezultat. 
Aceasta este capacitatea la care mă refer, când vorbesc de 
a raţiona retrospectiv sau analitic. 

— Înţeleg, am spus eu. 

— Acesta a fost un caz în care ţi s-a dat rezultatul şi a 
trebuit să descoperi tot restul de unul singur. Acum lasă-mă 
să încerc să-ţi arăt diferiţii paşi ai raţionamentului meu. Să 
încep cu începutul. M-am apropiat de casă, precum ştii, pe 
jos, şi am început prin a examina drumul, iar acolo, aşa cum 
ţi-am explicat deja, am văzut clar urmele unei birje care, 
mi-am dat seama cercetând, a fost acolo în timpul nopţii. 
Am realizat că era vorba de o birjă şi nu de o trăsură 
privată datorită distanţei mici dintre roţi. Birja obişnuită din 
Londra este considerabil mai puţin lată decât o trăsură 
privată. 

— Acesta a fost primul punct câştigat. Apoi am luat-o încet 
pe aleea din grădină, care era din pământ argilos, extrem 
de bun pentru a observa urmele. Fără îndoială, ţie ţi s-a 
părut a fi doar o cărare mocirloasă străbătută de mulţi paşi, 
dar pentru ochii mei experimentați, fiecare semn de pe 
suprafaţa ei era plin de înţeles. Nu există nici o ramură a 
ştiinţei detective care să fie atât de importantă şi atât de 


mult neglijată ca arta de a trasa urmele de paşi. Din 
fericire, i-am acordat întotdeauna o atenţie deosebită şi 
datorită unei practici îndelungate, mi-a devenit o a doua 
natură. Am observat urmele paşilor greoi ai poliţiştilor, dar 
le-am văzut de asemenea pe acelea ale celor doi bărbaţi 
care au trecut primii prin grădină. Era uşor de dedus că au 
trecut înaintea altora, deoarece urmele lor au fost în 
întregime şterse pe alocuri de altele care s-au suprapus 
peste ele. In felul acesta, am obţinut a doua informaţie, 
conform căreia vizitatorii nocturni erau doi la număr, unul 
extrem de înalt (după cum am calculat, pornind de la 
lungimea pasului său), iar celălalt îmbrăcat la modă, 
judecând după urma mică şi elegantă lăsată de cizmele 
sale. 

— Când am intrat în casă, mi s-a confirmat că aşa era. 
Bărbatul meu cu cizme elegante stătea întins în faţa mea. 
Cel înalt deci comisese crima, dacă era vorba de crimă. 
Mortul nu prezenta nici o rană, însă expresia agitată a feţei 
sale m-a asigurat că ştia ce soartă îl aştepta, înainte să i se 
fi întâmplat ceva. Oamenii care mor de o boală de inimă sau 
dintr-o cauză naturală neaşteptată nu au niciodată 
trăsăturile agitate. Mirosind buzele mortului, am detectat 
un uşor miros acru, şi am ajuns la concluzia că fusese forţat 
să ia otravă. Din nou, am dedus că a fost obligat s-o facă, 
datorită urii şi fricii exprimate de trăsăturile sale. Am ajuns 
la acest rezultat prin metoda excluderii, căci nici o altă 
ipoteză nu corespundea faptelor. Să nu-ţi imaginezi că este 
o idee într-atât de neobişnuită. Administrarea forţată a 
otrăvii nu este un lucru nou în istoria crimei. Cazurile lui 
Dolsky din Odessa şi a lui Leturier din Montpellier se vor ivi 
imediat în mintea oricărui toxicolog. 

— Iar acum mă confruntam cu întrebarea importantă care 
fusese motivul. Jaful n-a constituit un obiect al crimei, căci 
nimic nu a fost luat. Era vorba de politică, atunci, sau de o 
femeie? Aceasta era întrebarea la care trebuia să răspund. 
De la început, am fost înclinat spre a doua presupoziţie. 


Asasinii politici sunt fericiţi să-şi facă treaba şi să dispară. 
Această crimă, din contră, a fost făcută cu multă deliberare, 
iar criminalul şi-a lăsat urmele prin toată camera, arătând 
că a fost acolo tot timpul. Trebuie să fi fost vorba de un 
motiv privat şi nu de unul politic, dacă a putut provoca o 
răzbunare atât de metodică. Când a fost descoperită 
inscripţia de pe perete, am fost mai mult ca niciodată sigur 
că opinia mea era adevărată. Lucrul era mult prea vădit 
simplu praf în ochi. Cu toate acestea, când a fost găsit 
inelul, lucrurile au devenit clare. În mod evident, criminalul 
l-a folosit pentru a-i reaminti victimei de o femeie moartă 
sau absentă. În acest punct, l-am întrebat pe Gregson dacă 
în telegrama sa spre Cleveland a întrebat despre vreun 
lucru deosebit privind trecutul lui Drebber. A răspuns, după 
cum îţi aminteşti, că nu. 

— Am trecut apoi la examinarea atentă a camerei, ce mi-a 
confirmat opinia privind înălţimea criminalului, şi mi-a 
furnizat detalii în plus, precum trabucul Trichinopoly şi 
lungimea unghiilor acestuia. Ajunsesem deja la concluzia 
că, întrucât nu existau nici un fel de urme de luptă, sângele 
care acoperea podeaua trebuia să fi curs din nasul 
criminalului, datorită excitării. Am putut observa că urmele 
de sânge coincideau cu urmele picioarelor lui. Este rar ca 
vreun om, care nu este foarte sangvin, să păţească aşa ceva 
datorită emoţiei, deci am presupus despre criminal că era 
probabil un bărbat robust şi rumen la faţă. Evenimentele au 
dovedit că am judecat corect. 

— După ce am părăsit casa, am făcut ceea ce Gregson a 
neglijat. I-am telegrafiat şefului poliţiei din Cleveland, 
mărginindu-mi întrebările la circumstanţe legate de 
căsătoria lui Enoch Drebber. Răspunsul a fost revelator. Mi- 
a spus că Drebber ceruse deja protecţia legii împotriva 
vechiului său rival în dragoste, numit Jefferson Hope, şi că 
acesta se afla în Europa la momentul de faţă. Ştiam acum 
că dezlegasem misterul şi că tot ce mai aveam de făcut era 
să prind criminalul. 


— Ajunsesem deja la concluzia că omul care a intrat în 
casă cu Drebber era unul şi acelaşi cu acela care condusese 
birja. Urmele de pe drum indicau mişcările încoace şi încolo 
ale calului, care fusese lăsat singur. Unde putea fi între timp 
vizitiul, dacă nu în casă? lar apoi este absurd să presupui că 
vreun om sănătos la cap ar face o crimă pregătită de 
înainte, sub privirea unei terţe persoane care, cu siguranţă, 
îl vă trăda. Şi, în ultimul rând, presupunând că cineva vrea 
să se ţină după altcineva prin Londra, ce mijloc mai bun 
poate găsi pentru aceasta decât să devină vizitiu? Toate 
aceste consideraţii m-au condus la concluzia care se 
impunea că Jefferson Hope trebuia să fie unul din vizitii 
metropolei. 

— Dacă a fost unul, nu exista nici un motiv pentru care ar 
fi încetat să fie. Din contră, din punctul lui de vedere, orice 
schimbare bruscă putea atrage atenţia asupra lui. Pentru 
un timp cel puţin, cel mai probabil ar fi continuat să-şi facă 
meseria. Nu exista nici un motiv să presupun că ar fi folosit 
un nume fals. De ce şi-ar fi schimbat numele într-o ţară 
unde nimeni nu i-l cunoştea pe cel adevărat? Prin urmare, 
mi-am organizat micul meu pluton de detectivi din copiii 
străzii, şi i-am trimis sistematic la fiecare proprietar de birji 
din Londra până când l-au depistat pe omul pe care îl 
căutam. Cât de bine au făcut-o, şi cât de prompt am 
acţionat apoi, este încă proaspăt în amintirea ta. Uciderea 
lui Stangerson a fost un incident în întregime neaşteptat, 
însă care oricum n-ar prea putut fi împiedicat. Datorită lui, 
după cum ştii, am intrat în posesia pastilelor, a căror 
existenţă o bănuisem deja. Vezi, întreaga poveste este o 
înlănţuire de secvenţe logice, fără vreo inconsistenţă sau 
eroare. 

— E extraordinar! Am strigat. Meritele tale ar trebui 
recunoscute în public. Ar trebui să publici o descriere a 
cazului. Dacă nu o faci, o s-o fac eu în numele tău. 

— Poţi face ceea ce vrei, doctore, mi-a răspuns el. Uită-te 
la asta! A continuat, dându-mi un ziar, uită-te la asta! 


Era Ecoul din ziua respectivă, iar fragmentul pe care mi-l 
indicase era dedicat chiar acestui caz. 

Publicul, se spunea, a pierdut un spectacol senzaţional 
datorită morţii neaşteptate a lui Hope, suspectat de 
uciderea domnului Enoch Drebber şi a domnului Joseph 
Stangerson. Detaliile privind acest caz nu vor mai fi 
probabil cunoscute, deşi deţinem, dintr-o sursă demnă de 
încredere, informaţia că crima a fost rezultatul unei 
duşmănii vechi de ordin romantic, în care dragostea şi 
mormonismul au avut de jucat un rol. Se pare că ambele 
victime au făcut parte în tinereţe dintre mormoni, iar Hope, 
prizonierul care a decedat, se trăgea de asemenea din 
oraşul Salt Lake. Dacă rezolvarea cazului n-a avut altă 
finalitate, cel puţin a ilustrat într-o manieră extrem de clară 
eficienţa detectivilor din rândurile poliţiei noastre, şi va 
servi drept lecţie tuturor străinilor, că ar fi înţelept să-şi 
rezolve duşmăniile acasă, şi nu să le aducă cu ei la noi în 
ţară. Nu mai este un secret că meritul pentru această 
inteligentă prindere a criminalului aparţine în întregime 
binecunoscuţilor detectivi de la Scotland Yard, domnii 
Lestrade şi Gregson. Bărbatul a fost arestat, se pare, în 
locuinţa unui anume domn Sherlock Holmes, care el însuşi, 
e drept ca amator, a demonstrat ceva talent ca detectiv şi 
care, cu asemenea profesori, poate spera să atingă într-o 
anumită măsură talentul lor cu timpul. Este de aşteptat ca o 
scrisoare de mulţumiri să fie adresată celor doi detectivi, ca 
recunoaştere cuvenită a serviciilor lor. 

— Nu ţi-am spus asta încă de la început? A strigat 
Sherlock Holmes, râzând. Asta-i tot ce am reuşit cu Studiul 
nostru în roşu intens: o scrisoare de mulţumiri pentru ei! 

— Nu contează, i-am răspuns; am toate faptele în jurnalul 
meu, şi le voi prezenta publicului. Între timp, trebuie să te 
mulţumeşti cu faptul că ştii în sinea ta că ai reuşit, ca şi 
romanul cel avar: „Populus me sibilat, at mihi paudo. 

Ipse do mi simul ac nummos contemplar în arca.”11 


— Oamenii mă huiduiesc, însă ce-mi pasă mie, când ajung 
acasă şi-mi admir banii din cufăr. „ - Horaţiu - Satire 


SFÂRŞIT