Edgar Wallace — Casa Misterelor

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


CASA MISIERELOR 


Capitolul 1. 

În faţa portalului impunător al palatului Cainbury stătea 
nehotărât un individ. În acea clădire îşi aveau sediul vreo 
treizeci de întreprinderi diferite după cum se putea vedea 
pe firmele de la uşă. Îmbrăcămintea uzată şi ghetele 
scâlciate ale omului dovedeau cu prisosinţă sărăcia lui. 
Părea să fie străin. Faţa complet rasă, cu trăsături aspre, 
era cam negricioasă iar deasupra ochilor întunecaţi avea 
două sprâncene drepte şi foarte negre. 

După ce urcă cele câteva trepte ce duceau în holul clădirii, 
rămase gânditor, cercetând cu atenţie firmele. Dar iată că 
găsi ceea ce căuta. Sus de tot, pe lista locatarilor de la 
etajul al cincilea era trecută şi firma ziarului Bârfa. 

Scoţând din buzunarul vestei un anunţ decupat dintr-un 
alt ziar îl confruntă cu firma, apoi intră satisfăcut în clădire, 
aşteptând liftul. 

Îşi încheiase paltonul până la ultimul nasture de sus căci 
gulerul îi era cam ros, cămaşa de pe el era neschimbată de 
aproape o săptămână, pălăria îi era veche iar dacă cineva s- 
ar fi hotărât să-l privească mai cu atenţie ar fi văzut că 
ambele mănuşi erau pentru mâna stângă. 

Când ajunse la etajul cinci, liftierul îi arătă cu o mutră acră 
sediul ziarului pe care-l căuta. Omul rămase pe loc uitându- 
se o vreme la uşa cu pricina. Pe partea de sus, din sticlă 
mată, era scris simplu: „Redacţia ziarului BÂRFA. Bateţi în 
uşă!” 

Bătu la uşa care se deschise ca şi cum ar fi fost manevrată 
de o mână nevăzută. Se miră deşi în fond nu era nimic 
extraordinar în faptul că o uşă se deschisese în mod 


automat. Intrând, se trezi într-o încăpere mobilată destul de 
sumar: o masă pe care se aflau câteva ziare şi alături de 
masă, un scaun; pe perete atârnau o hartă a Angliei şi un 
desen de Landseer. Se îndreptă spre uşa din partea cealaltă 
a camerei şi după o nouă şovâire, ciocăâni cu discreţie. 

— Intră! strigă o voce. 

Străinul deschise uşa şi intră. Încăperea, mult mai 
spațioasă decât prima, era mobilată foarte luxos: lămpi 
electrice cu abajururi frumoase aşezate de o parte şi de alta 
a biroului masiv de stejar sculptat cu multă artă iar pe unul 
din pereţi o bibliotecă plină cu cărţi. Cum pe birou era 
dezordine străinul presupuse că se afla în încăperea 
principală a redacţiei. Însă ceea ce atrăgea cel mai mult 
atenţia era individul ce stătea la birou. Era un bărbat voinic 
şi judecând după voce, părea a fi de vârstă mijlocie. Obrazul 
nu i se vedea fiindcă şi-l ascunsese după un văl de dantelă 
fină de mătase, tras ca o pungă peste cap şi legat cu un 
şiret pe sub bărbie. Văzând mirarea celuilalt, individul râse 
pe înfundate. 

— la loc, zise el şi nu te speria! 

— Vă asigur domnule că nu sunt câtuşi de puţin speriat. 
Nimic pe lume nu m-a scos până acum din sărite decât 
propria-mi sărăcie şi gândul că va trebui să mor sărac. 

Voalatul tăcu o vreme. 

— Ai venit în urma anunţului meu? întrebă el. 

Străinul dădu uşor din cap. 

— Am înţeles că aveţi nevoie de un om care să ştie să tacă, 
să cunoască două-trei limbi străine şi să fie sărac. Ei bine, 
domnule, eu cred că îndeplinesc aceste condiţii. lar dacă aţi 
mai fi adăugat că respectivul trebuie să fi avut o viaţă 
aventuroasă şi să fie lipsit de scrupule, aş fi îndeplinit cu 
vârf şi îndesat toate aceste condiţii. 

Deşi nu-i putea vedea ochii, străinul îşi dădu seama că cel 
care stătea la birou îl observa cu multă atenţie. 

— Cred că vei corespunde cerinţelor mele. 


— Mai mult ca sigur, răspunse cu răceală şi nepăsare 
vizitatorul. Acum aş dori să-mi spuneţi ce-mi puteţi oferi ca 
să văd dacă-mi convine slujba. Ca om de afaceri ştiţi că 
pentru încheierea unei tranzacţii e nevoie de 
consimţământul ambelor părţi. Dar mai întâi vă rog să-mi 
spuneţi care vor fi obligaţiile mele... 

Mascatul se rezemă de speteaza scaunului şi-şi vâri 
mâinile în buzunare. 

— Sunt editorul unui ziar modest, spuse el, citit mai ales 
de servitorii oamenilor bogaţi. Din când în când primesc 
informaţii interesante despre aristocrație şi despre 
nobilimea de la ţară, informaţii trimise de cameristele 
franceze cam isterice şi exaltate sau de valeţii italieni, 
dornici de răzbunare. Din păcate eu nu cunosc limbi 
străine; am însă ferma convingere că scrisorile acestea 
conţin multe lucruri interesante pe care aş dori să le 
cunosc. lată de ce am nevoie de o persoană discretă care 
să-mi selecteze corespondenţa şi să-mi traducă în engleză 
tot ceea ce i se pare interesant şi în acelaşi timp să-mi facă 
şi câte un rezumat al scrisorilor venite de la acei oameni 
binevoitori. Ştii foarte bine că bărbaţii nu prea sunt virtuoşi, 
femeile şi mai puţin iar cei care angajează astfel de oameni 
sunt complet certaţi cu morala. De obicei servitorii au 
întotdeauna de povestit lucruri care nu fac cinste stăpânilor 
lor, istorii urâte, dragul meu. Dar nu mi-ai spus cum te 
cheamă... 

— Poltavo, răspunse străinul după o scurtă ezitare. 

— Italian sau polonez? 

— Polonez. 

— Ei bine, ţi-am spus că redacţia ziarului se căzneşte să 
adune cât mai multe ştiri despre tot ce se întâmplă în 
societatea înaltă; ne interesează mai ales ceea ce se 
petrece în culise. Dacă putem tipări ceea ce aflăm, nu ne 
dăm în lături şi tipărim. Dacă - şi ajungând aici ridică 
prevenitor degetul - intrăm în posesia unor amănunte 


deocheate, nu le aruncăm ci le păstrăm la arhivă pentru 
plăcerea noastră. 

Spuse toate aceste lucruri, indiferent, nepăsător dar 
Poltavo nu se lăsă înşelat. Din nou se făcu linişte; voalatul 
păru că se gândeşte la ceva. 

— Unde locuieşti? întrebă el. 

— Într-o căsuţă din Bloomsbury, la etajul patru. 

— Când ai venit în Anglia? întrebă mascatul. 

— Acum şase luni. 

— De ce ai venit? 

Poltavo ridică din umeri. 

— De ce ai venit? insistă editorul. 

— Pentru că am avut o divergență cu stimatul şef al poliţiei 
din San-Sebastian, răspunse el la fel de indiferent ca şi 
celălalt. 

— Dacă mi-ai fi spus altceva nu te-aş fi angajat. 

— De ce? întrebă mirat Poltavo. 

— Pentru că n-ai fi spus adevărul. Divergenţa dumitale de 
păreri cu poliţia din San-Sebastian era legată de o sumă de 
bani care se volatilizase. Încăperea din care au dispărut 
banii se afla alături de camera dumitale despărțită doar 
printr-o uşă. Deci dacă cineva ar fi fost atât de isteţ să 
descuie cu o cheie potrivită acea uşă, afacerea era 
rezolvată. Plecarea dumitale a fost dealtminteri 
determinată şi de faptul că n-ai fost în stare să-ţi achiţi nota 
la hotel. 

— Sunteţi un om foarte bine informat, spuse Poltavo fără a 
se arăta câtuşi de puţin mirat sau încurcat. 

— Este de datoria mea să ştiu câte ceva despre unii 
oameni. Dealtfel poţi să-mi zici Brown, domnul Brown. Dacă 
vei observa uneori că nu răspund când îmi spui astfel să nu 
te sesizezi pentru că de fapt ăsta nu e numele meu. Ei, după 
cum văd, dumneata eşti exact omul de care am nevoie. 

— Mi se pare curios că m-aţi găsit, zise Poltavo. Anunţul 
din ziar mi-a fost trimis de un necunoscut care... 

— Necunoscutul am fost eu, amice! Acum înţelegi? 


— Înţeleg. Dar lucrul care mă interesează în cel mai înalt 
grad este să ştiu ce salariu voi primi. 

Domnul Brown spuse o sumă care însemna foarte mult 
pentru Poltavo. Editorul îl privi cu atenţie şi se bucură când 
văzu că noul său ajutor nu păru nici surprins nici 
nemulţumit. 

— Pe mine n-ai să mă prea vezi pe aici. Dacă vei lucra bine 
şi voi căpăta încredere în dumneata, îţi voi dubla salariul. 
Dacă însă mă vei înşela, te vei căi amarnic. Atât am avut de 
spus, adăugă el ridicându-se de pe scaun. De mâine îţi vei 
deschide singur biroul. lată cheia de la uşă, iată şi cheia de 
la casa de bani unde păstrez corespondenţa. Vei găsi un 
maldăr de scrisori care apasă greu asupra multor persoane 
din înalta societate dar prea puţin material în legătură cu 
mine. Aştept să-ţi dai toată silinţa în noua dumitale slujbă! 

— Puteţi fi sigur că... începu Poltavo. 

— Stai puţin că n-am terminat. Când spun „să-ţi dai toată 
silinţa”, înţeleg că nu-ţi vei pierde timpul să cercetezi cine 
sunt. Am posibilitatea să părăsesc casa asta într-un fel pe 
care nu sunt dispus să-l divulg. Nimeni nu ştie că eu sunt 
editorul acestui interesant ziar. După ce vei termina de citit 
corespondenţa să-mi rezumi scrisorile mai importante şi să 
mi le traduci. Rezumatele traduse le vei înmâna unui 
comisionar care va veni zilnic la ora cinci după masă; 
salariul îţi va fi plătit cu regularitate. Nu vei fi sâcâit cu nici 
o problemă redacțională şi nu vei avea nimic de a face cu 
ziarul. Acum am să te rog să aştepţi cinci minute în camera 
din faţă, după care te poţi întoarce în acest birou ca să te 
ocupi de acest vraf de scrisori. 

Poltavo se înclină uşor şi ieşi, închizând uşa după el. Auzi 
un clic şi înţelese că acelaşi mecanism care deschisese uşa 
din faţă, acum o închisese pe cea dinăuntru. După cinci 
minute de aşteptare, deschise uşa şi intră în birou. 
Încăperea era goală. Mascatul dispăruse. Mai văzu o uşă 
care dădea pe coridor dar Poltavo era convins că şeful său 
nu ieşise pe acolo. Deşi cercetă cu multă atenţie camera nu 


descoperi nici o uşă secretă. În spatele scaunului pe care 
stătuse mascatul se afla un dulap mare. Îl deschise dar nu 
descoperi modul în care dispăruse domnul Brown. Dulapul 
era plin cu cărţi, cu hârtii şi cu diverse acte. Poltavo 
examină minuţios toată încăperea. Încercă toate sertarele 
biroului; văzând însă că erau descuiate nu-l mai interesă 
conţinutul lor. Ştia precis că un om cu experienţa lui Brown 
nu va lăsa lucruri importante în nişte sertare neîncuiate. 
Ridicând din umeri, îşi răsuci o ţigară, şi-o aprinse, apoi 
începu să citească scrisorile puse acolo pentru el. 

Poltavo lucra de şase săptămâni cu multă sârguinţă. În 
fiece vineri dimineaţă, venind la birou, zărea pe masa de 
lucru un plic ce conţinea două bancnote. În fiece zi, la ora 
cinci, venea un comisionar care lua cu sine într-un plic 
mare, închis, toate traducerile făcute de Poltavo peste zi. 
Citind zilnic ziarul la care lucra, constată că numai o foarte 
mică parte din traducerile sale erau publicate. Era clar că 
domnul Brown, editând acel ziar de scandal, urmărea alte 
scopuri. Descoperi în parte secretul într-o după-amiază, 
când auzi pe cineva sunând la uşa de la intrare. Poltavo 
apăsă pe butonul de sub placa biroului şi după puţin cineva 
ciocăni la uşa camerei sale. În prag apăru o tânără doamnă. 

— N-aţi vrea să vă apropiaţi? întrebă Poltavo ridicându-se 
în picioare. 

— Dumneavoastră sunteţi directorul ziarului? întrebă ea. 

Poltavo se înclină. Era întotdeauna dispus să primească 
orice onoruri pe care i le acorda soarta. Întrebat dacă el 
era domnul Brown probabil că s-ar fi înclinat şi atunci. 

— Am primit o scrisoare din partea dumneavoastră... 
Tânăra se opri în faţa biroului, puse mâna pe marginea lui şi 
se uită la Poltavo cu teamă dar şi cu dispreţ. 

Poltavo se înclină din nou. De fapt nu scrisese nimănui. 

— Scriu multe scrisori, răspunse el cu indiferenţă şi nu 
mai ştiu dacă v-am scris sau nu şi dumneavoastră. Vreţi să- 
mi arătaţi scrisoarea? 


Deschizând geanta, tânăra scoase un plic din care luă 
scrisoarea pe care i-o întinse lui Poltavo. Acesta se uită 
atent la hârtie. Titlul ziarului rămăsese tipărit în colţul din 
stânga dar adresa fusese ştearsă. Conţinutul era următorul: 

Stimată doamnă, Am primit câteva informaţii foarte 
interesante privind legăturile dumneavoastră cu căpitanul 
Brackly. Ca fiică şi ca moştenitoare a răposatului sir George 
Bilk aţi putea crede că averea pe care o deţineţi precum şi 
stima de care vă bucuraţi în societate, vă scutesc de bârfeli. 

Vă asigur însă că informaţiile pe care le posed ar putea 
avea urmări grave dacă le-aş aduce la cunoştinţa soţului 
dumneavoastră. Pentru a pune stavilă clevetelilor şi pentru 
a-i determina pe bârfitori să tacă, secţia noastră de 
informaţii este dispusă să înăbuşe acest scandal. 
Cheltuielile acestei acţiuni se ridică însă la zece mii de lire 
ce urmează a-mi fi plătite cu bani gheaţă. Dacă acceptaţi 
propunerea mea vă rog să inseraţi un anunţ la rubrica 
«Diverse» a ziarului «Megafon». În urma acestui anunţ voi 
accepta să mă întâlnesc cu dumneavoastră pentru a-mi 
înmâna suma cerută. Nu-mi scrieţi pe adresa ziarului meu 
şi nu mă vizitaţi la redacţie. 

Cu toată stima, ]. Brown” 

După ce isprăvi de citit scrisoarea, lui Poltavo i se lămuri 
brusc activitatea ziarului la care lucra. Îndoind scrisoarea, o 
înmână tinerei doamne. 

— Poate că nu fac bine, spuse ea, dar ştiu ce înseamnă 
şantaj şi cum e pedepsit de lege. 

Deşi era teribil de nedumerit, Poltavo îşi reveni imediat. 

— Nu eu am scris epistola asta! spuse el calm; v-a fost 
trimisă fără ştirea mea. Eu sunt doar redactorul-şef al 
acestui ziar. Director e domnul Brown care-şi conduce 
afacerile cum crede de cuviinţă. Sigur că sunt la curent cu 
tot ce se întâmplă în redacţie, adăugă el repede temându-se 
că tânăra nu-i va mai spune nimic şi-l va trata ca pe un 
conţopist oarecare. Vă cred când afirmaţi că sunteţi 
neliniştită din pricina acestei scrisori. 


Tânăra surâse. Poltavo, care cunoştea bine femeile îşi dădu 
imediat seama că nu era o fiinţă fricoasă şi că nu s-ar fi 
lăsat intimidată de teama de a fi compromisă. 

— Pot lăsa reglementarea acestei chestiuni în grija soţului 
meu şi a căpitanului Brackly. Voi arăta scrisoarea aceasta 
avocaţilor mei precum şi celor doi domni despre care am 
vorbit. 

Poltavo, care văzuse că scrisoarea fusese datată cu patru 
zile în urmă, îşi spuse că dacă cei doi domni n-o văzuseră în 
primele momente de iritare, apoi n-o vor mai vedea 
niciodată. 

— Sunteţi o persoană foarte inteligentă, doamnă, răspunse 
el împăciuitor. În definitiv ce contează o neplăcere atât de 
neînsemnată? Cine se mai interesează azi de publicarea 
câtorva scrisori? 

— Credeţi că şeful dumneavoastră are şi scrisori? întrebă 
ea cu voce schimbată. 

Poltavo se înclină din nou. 

— Dacă plătesc suma cerută credeţi că scrisorile mi se vor 
înapoia? 

Poltavo dădu din cap afirmativ iar ea îşi muşcă gânditoare, 
buzele. 

— Înţeleg. Apoi se mai uită o dată la scrisoare şi fără să 
scoată o vorbă părăsi biroul. 

Poltavo o conduse până la uşa de la intrare. Înapoindu-se, 
rămase surprins, căci pe scaunul pe care stătuse până 
atunci, acum şedea mascatul. Acesta râse de mirarea 
zugrăvită pe faţa lui Poltavo deşi părea să-l amuze mai mult 
altceva. 

— "Te-ai descurcat admirabil, Poltavo! Ai ieşit frumos din 
încurcătură. 

— Aţi auzit discuţia? întrebă surprins polonezul. 

— Fiecare cuvânt! Ei, acum ce mai zici? 

Poltavo trase un scaun lângă birou şi se aşeză în faţa 
şefului său. 


— Consider că afacerea asta a fost foarte abil şi inteligent 
concepută, spuse el pe un ton admirativ. Un singur lucru nu 
mai corespunde acum situaţiei: salariul meu care e mult 
prea mic. 

Brown fu de acord cu el. 

— Cred că ai dreptate. Mă voi strădui să ţi-l măresc. Ce 
prostie din partea acelei femei să vină aici! 

— Ori e proastă ori e o artistă lipsită de talent. 

— Cum adică? Ce vrei să spui cu asta? întrebă Brown. 

Poltavo ridică din umeri. 

— Sunt ferm convins că tot ceea ce s-a petrecut adineauri 
e pur şi simplu o înscenare. În orice caz scopul a fost atins. 

— Şi ce anume crezi că a intenţionat? 

— Păi, patroane, ai ţinut să-mi dezvălui adevăratul 
caracter al afacerilor dumitale. Trag această concluzie 
datorită următoarelor puncte. Şi începu să numere pe 
degetele sale lungi şi albe: 

1. După adresa de pe plic doamna se numea lady 
Cruxbury; numai că numele ei adevărat începea cu un W pe 
care l-am zărit pe marginea de argint a poşetei sale. 
Această literă era dealtfel brodată şi pe colţul batistei. 

2. Nu era ea persoana căreia îi fusese adresată scrisoarea. 

3. Sunt convins că nu există nici o lady Cruxbury şi că 
scrisoarea a fost concepută special pentru mine şi adusă de 
acea persoană mie; în tot acest timp dumneata mă 
urmăreai cu atenţie ca să vezi cum mă comport, cât sunt de 
loial şi de discret, dorind să-mi lămureşti totodată 
dedesubtul afacerilor dumitale. 

Domnul Brown râse. 

— Eşti deştept, Poltavo, spuse el cu admiraţie şi pe bună 
dreptate meriţi să-ţi măresc salariul. Sunt de acord, că totul 
n-a fost decât o comedie. Mai eşti dispus să lucrezi pentru 
mine? 

— Da, dar cu o condiţie. 

— S-o auzim... 

— Sunt un om sărac... începu Poltavo. Viaţa mea... 


— Termină cu balivernele astea! Doar nu-ţi închipui că-ţi 
voi dărui o avere! îl întrerupse supărat domnul Brown. Am 
de gând să-ţi pun la dispoziţie tot ceea ce este necesar unei 
vieţi îndestulate, ba chiar într-o oarecare măsură luxoase. 

Poltavo se îndreptă spre fereastră şi se uită afară. Apoi se 
întoarse şi spuse: 

— Am nevoie de o locuinţă în St. James Street, de un 
automobil şi de ce nu şi de o lojă la Operă. 

— Eu aş zice să fii serios şi să te mulţumeşti cu ce-ţi voi da. 

Poltavo surâse. 

— Preţuiesc o avere şi dumneata ştii foarte bine acest 
lucru. Luă o scrisoare din grămada aflată pe masă şi o 
deschise. 

— lată o scrisoare trimisă de un italian, care pentru 
majoritatea oamenilor ar conţine doar câteva fleacuri. 
Pentru un om ca mine scrisoarea asta deţine elementele 
unei afaceri nelimitate. Datorită acestei scrisori ne-am 
putea alege cu o avere, şefule! Individul care scrie ar dori 
să intre în legătură cu marile ziare engleze pentru a afla 
cum trăieşte lumea bună şi a cunoaşte pe un oarecare 
domn Fallock. 

Brown fu surprins. 

— Fallock! repetă el. 

Poltavo aprobă. „Prietenul nostru Fallock a construit o 
casă mai mult decât ciudată, scrie corespondentul nostru. 
În casa aia sunt ascunse milioane de lire...” Treaba asta 
chiar nu-ţi spune nimic, patroane? 

— A clădit o casă ciudată? 

— Păi corespondenţii îmi aduc la cunoştinţă - ţi-am spus 
oare că scrisoarea asta a fost scrisă de doi indivizi? - că-i 
cunosc adresa lui Fallock ăsta... Sunt ferm convinşi că face 
afaceri necurate dar au nevoie de o confirmare a 
presupunerilor lor. 

Brown tăcu bătând nervos cu degetele în birou. Stătea cu 
capul plecat ca şi cum ar fi meditat asupra unei probleme 
foarte dificile. 


— Copilării, spuse el. Doar nu crezi în povestea cu 
milioanele ascunse. Am auzit şi eu de această afacere. 
Corespondenţii dumitale sunt oameni cu fantezie bogată, 
amice. Nu cumva te-au întrebat dacă nu eşti dispus să le 
plăteşti şi drumul până aici? 

— Păi tocmai asta şi cer! 

Râzând sarcastic, Brown se ridică de pe scaun. 

— Asta-i trucul închisorilor spaniole! Doar n-o să te laşi 
păcălit de astfel de fleacuri! 

Poltavo ridică din umeri. 

— Eu am fost într-o închisoare spaniolă, răspunse el 
surâzând. Am scris şi eu unor oameni bogaţi din Anglia 


rugându-i să mă scoată din situaţia în care mă aflam. Numai 


că eliberarea mea era condiţionată de nişte sume foarte 
piperate. Înţeleg şi sunt de acord cu acest procedeu numai 


că hoţii spanioli nu scriu în limba lor; bine sau prost, ei scriu 


în engleză, dar nu într-o italiană plină de greşeli. Cei care 
primesc astfel de scrisori nu se deranjează niciodată să le 


dea la tradus. Nu, domnule Brown, în cazul de faţă nu avem 
de-a face cu un truc. Scrisoarea e autentică şi tot ce scrie în 


ea e adevărat. 
— Pot s-o văd şi eu? 


Poltavo i-o dădu. Întorcându-se cu spatele, Brown îşi ridică 


partea de jos a voalului şi citi scrisoarea. Pe urmă, îndoind- 
O, o vâri în buzunar. 

— Voi reveni asupra acestei chestiuni, spuse el uşor 
răguşit. între timp am să mai meditez asupra ei. 

— Domnule Brown, aş vrea să-ţi cer o favoare... rosti 
Poltavo. 

— Da! Ce anume? 

— Sigur că o vei socoti drept o slăbiciune, dar ţin să 
frecventez din nou lumea bună... Vreau să văd bărbaţi 
îmbrăcaţi elegant şi femei frumoase. Poate că e o prostie 
din partea mea dar doresc să vin în contact cu cei care 
frecventează Bursa, cu financiari, cu oameni politici, cu 
marii industriaşi. Mi-ar plăcea să duc o viaţă pe picior 


mare... îmi place muzica bună, la fel cum îmi place să beau 
din când în când un pahar cu vin bun... 

— Şi ce legătură am eu cu aceste dorinţe ale dumitale? 

— Te-aş ruga să mă introduci în înalta societate, răspunse 
simplu Poltavo. Ţin mai ales să-l cunosc pe marele financiar 
despre ale cărui afaceri se preocupă atât de mult ziarele. 
Domnul... cum îl cheamă? A, da, Farrington. 

Domnul Brown rămase o vreme tăcut, apoi ridicându-se de 
pe scaun deschise dulapul şi vâri o mână în el. Poltavo auzi 
un zgomot apoi întreg dulapul cu conţinutul lui cu tot se 
dădu la o parte şi Poltavo văzu o încăpere ce ţinea de un alt 
apartament. Domnul Brown rămase un minut în 
deschizătură, cu capul în piept şi cu mâinile la spate. 

— Eşti deosebit de inteligent şi de perspicace, rosti el, apoi 
trecu în cealaltă cameră. Dulapul reveni la locul său şi 
închise trecerea. 

— Asasinule! Ucigaşule! 

Strigătele acestea în toiul nopţii treziră interesul şi 
curiozitatea unui locatar din Brakely Square, locatar care 
încă nu se culcase. Având adesea insomnii, auzind acele 
ţipete, domnul Gregory Farrington puse deoparte cartea 
din care citea, se ridică din fotoliu, îşi strânse halatul în 
jurul trupului său voinic şi se apropie de fereastră. 
Jaluzelele fiind trase, vâri degetul între două interstiţii ca să 
se poată uita afară. Dar fereastra era atât de aburită încât 
nici lumina felinarelor nu se vedea bine. Ştergând cu 
degetul geamul, văzu în mijlocul străzii pustii doi indivizi 
care discutau foarte aprins. După gesturi îşi dădu seama că 
erau italieni. Văzu cum unul dintre ei ridicase mâna ca să-l 
lovească pe celălalt, apoi zări lucind patul unui revolver. 

— Hm! exclamă domnul Farrington. Era singur în toată 
acea superbă casă din Brakely Square. Intendentul, 
bucătăreasa, jupâneasa, ba chiar şi şoferul se duseseră la 
balul servitorilor. 

Vocea din stradă deveni şi mai stridentă. 

— Hoţule! Vrei să mă jefuieşti... 


Pe partea cealaltă a pieţei se ivi silueta masivă a unui 
poliţist. Domnul Farrington mai şterse o dată geamul, se 
uită cu teamă la poliţist, apoi cobori scara, deschise clapa 
cutiei de scrisori de la uşă şi trase cu urechea. Era destul 
de uşor de auzit ce vorbeau cei doi căci acum ajunseseră la 
piciorul scării ce ducea la uşa de la intrare. 

— De fapt ce vrei? întrebă unul din ei. Putem câştiga 
parale serioase dacă punem mâna pe el! Apoi mai spuse 
ceva dar mult prea încet ca să mai poată fi auzit. 

Farrington stătea în hol mestecând nervos capătul ţigării 
de foi pe care o avea în gură. Cei doi trebuie să fi fost 
complicii sau ajutoarele lui Montague Fallock. Mai mult ca 
sigur că era vorba de Fallock, marele şantajist căutat de 
mai toate poliţiile europene. Probabil că fiecare dintre cei 
doi indivizi îşi făcuseră planul să-l şantajeze sau să-l 
denunțe. 

Domnul T. B. Smith locuia şi el în Brakely Square. Domnul 
Smith era funcţionar superior la prefectura poliţiei şi abia 
aştepta să pună mâna pe Montague Fallock. Farrington, 
care ştia acest lucru, înţelese imediat motivul discuţiei 
purtate de cei doi în faţa uşii sale. 

— Ei, zise unul dintre cei doi, doar ţi-am mai spus că am 
aranjat să mă întâlnesc cu domnul în cauză! Ar trebui să ai 
încredere, ce dracu! 

— Mergem împreună, răspunse furios celălalt. Eu n-am 
încredere în nimeni darămite într-un napolitan mincinos ca 
tine! 

După cum s-a dovedit mai pe urmă, polițistul Habit nu 
auzise cearta dintre cei doi aşa că mai târziu a declarat cu 
mâna pe inimă: „N-am auzit nici o discuţie, pe cuvântul meu 
de onoare!” Iată însă că pe neaşteptate răsunară două 
împuşcături. Apoi se auzi fluierul strident al unui poliţist şi 
Habit se îndreptă în goană spre locul de unde răsunaseră 
detunăturile. Când ajunse la locul crimei găsi trei bărbaţi 
dintre care doi erau morţi. Cel de-al treilea era Farrington 
care stătea tremurând în uşa casei sale. Halatul său cenuşiu 


flutura scuturat da vântul ce sufla cu putere dinspre vest. 
Peste zece minute apăru şi T. B. Smith. Între timp se 
adunase o mulţime de oameni curioşi sau dornici de senzaţii 
tari. Apoi sosi şi ambulanţa poliţiei. 

— Sunt morţi amândoi, spuse polițistul. 

Domnul T. B. Smith se uită la cei care zăceau neînsufleţiţi 
pe pământ. După toate aparențele erau străini. Unul dintre 
ei era îmbrăcat cu mult gust, aproape luxos, în timp ce 
celălalt purta nişte haine uzate de chelner sub un pardesiu 
lung ce-l învăluia de la gât şi până la picioare. Cei doi 
zăceau cu capetele foarte apropiate; unul dintre ei era însă 
cu faţa în jos. Poliţiştii sosiți între timp se străduiau să ţină 
la distanţă mulţimea adunată. Între timp domnul Smith 
examină cu atenţie terenul. Găsi un revolver pe jos iar pe 
cel de al doilea, sub mortul cu faţa în jos. În timp ce 
cadavrele erau vârâte în ambulanţă, domnul Smith se 
adresă lui Farrington care continua să tremure de frig, 
rugându-l să-i spună ce văzuse. 

— Vreţi să fiţi atât de amabil şi să veniţi cu mine sus? Vă 
voi relata cu plăcere tot ce am văzut şi auzit. 

Intrând în casă, Smith simţi un miros deosebit. Simţul său 
olfactiv era deosebit de dezvoltat, dar fiind un om discret şi 
plin de tact nu spuse nimic. Farrington îi era cunoscut - 
cine nu-l cunoştea dealtfel? - atât ca vecin cât şi ca om 
foarte bogat. 

— Fiica dumneavoastră... începu el. 

— Vreţi să spuneţi nepoata mea, îl corectă Farrington 
după ce aprinse toate lămpile din camera de zi. Nu e acasă, 
s-a dus la prietena mea, doamna Constance Dex, unde va 
rămâne peste noapte. O cunoaşteţi pe doamna Dex? 

Domnul Smith dădu din cap afirmativ. 

— Din păcate nu vă pot da decât foarte puţine relaţii 
despre cei doi tipi care au murit... Farrington era palid şi 
tremura. Starea sa era explicabilă căci omul fusese crescut 
de mic în respectul legilor. 


— Am auzit doi care se certau... M-am dus la uşă cu 
intenţia de a chema un poliţist dar chiar atunci am auzit 
două detunături. Când am deschis uşa i-am văzut pe cei doi 
indivizi zăcând în drum aşa cum i-a găsit mai apoi polițistul. 

— Despre ce anume vorbeau? 

Farrington întârzie cu răspunsul. 

— Sper că nu voi fi chemat ca martor când se va judeca 
această crimă... 

Dar Smith îi tăie această speranţă. 

— Păi, zise el, vorbeau despre Montague Fallock pe care-l 
ştie toată lumea. Unul dintre cei doi striga că-l va da pe 
mâna poliţiei. 

— Cine era al treilea individ? întrebă Smith pe 
neaşteptate. 

Farrington rămase tablou. 

— Al treilea? întrebă el. 

— Da. Mă refer la individul care i-a ucis pe cei doi căci din 
revolverele găsite nu s-a tras nici un foc. Ambele aveau 
piedica pusă. Aşa că, dragă domnule Farrington, sunt ferm 
convins că se mai afla de faţă şi o a treia persoană. Aveţi 
ceva împotrivă dacă vă voi cerceta puţin casa? 

— Absolut nimic, zâmbi milionarul. Cu ce vreţi să începeţi? 

— Cu bucătăria de la parter. 

Domnul Farrington îl conduse pe poliţist pe scara de 
serviciu în aripa unde se afla bucătăria; ajungând acolo 
aprinse lumina. Dar se părea că nimeni nu dăduse nici o 
raită pe acolo. 

— Asta e uşa pivniţei, explica Farrington; asta e cămara iar 
pe aici ieşim în curte. Uşa e încuiată. 

Domnul Smith apăsă pe clanţă şi, culmea! uşa se deschise 
imediat. 

— Cred că vedeţi şi dumneavoastră că nu e încuiată, spuse 
el păşind în coridorul întunecos. 

— Asta-i vina intendentului, răspunse supărat Farrington. 
Am dat un ordin sever ca toate uşile să fie încuiate. Dacă 


mergem mai departe veţi vedea că uşa care dă în curte are 
zăvorul pus şi în plus e prevăzută şi cu un lanţ de siguranţă. 

Domnul Smith lumină uşa cu lampa electrică. 

— Păi nu e chiar aşa, zise el. Văd că uşa e uşor 
întredeschisă. 

Domnul Farrington păru foarte contrariat. 

— Cum se poate? se miră el. 

Domnul Smith trecu în curtea pavată unde, din stradă, se 
putea ajunge foarte uşor doar urcând câteva trepte. Tot 
uitându-se în jos, zări ceva lucind. Aplecându-se, ridică o 
sticluţă cu câpăcel de aur căzută probabil din poşeta unei 
femei. Ducând sticluţa la nas şi mirosind-o, zise: 

— Da, e exact aşa cum am presupus. 

— Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă intrigat Farrington. 

— E acelaşi miros pe care l-am simţit când am intrat în 
casă. Un parfum cu totul deosebit. Duse din nou sticluţa la 
nas. 

— Obiectul acesta nu aparţine cumva nepoatei 
dumneavoastră? 

Farrington dădu din cap în semn negativ. 

— Doris n-a fost niciodată aici, spuse el; şi în afară de asta, 
nu poate suferi parfumurile. 

Domnul Smith băgă sticluţa în buzunar. Cercetările nu 
duseră la nici un rezultat şi Smith îl urmă pe Farrington în 
odaia acestuia. 

— Ce părere aveţi despre toată povestea asta? îl întrebă el 
pe Smith. 

Înainte de a răspunde acesta se uită pe fereastră. Lumea 
care se adunase atrasă de focurile de revolver, se risipise. 

Ceaţa luase în stăpânire piaţa liniştită, întinzându-şi 
pânzele alburii peste felinarele galbene. 

— Cred că am dat, în sfârşit, de urma lui Montague 
Fallock. 

Domnul Farrington îl privi cu gura căscată de uimire. 

— Vorbiţi serios? întrebă el neîncrezător. Sper că nu vă 
închipuiţi că Montague Fallock a fost în seara asta la mine 


în casă! E adevărat că a încercat să mă escrocheze... Dar 
de aici şi până la a intra în casă... 

Smith îşi ridică gulerul paltonului. 

— Mai am de făcut un lucru foarte neplăcut, spuse el. 
Trebuie să-i cercetez pe cei doi nefericiţi care au fost 
omorâţi. 

Farrington se scutură îngrozit. 

— E cumplit! spuse el puţin răguşit. 

Smith mai admiră o dată camera aceea elegantă. 
Ornamentele de argint luceau în lumina mată a lămpilor. 
Pereţii erau îmbrăcaţi în lambriuri din lemn de trandafir. În 
sobă ardea un foc zdravăn iar parchetul era acoperit de 
covoare scumpe. Pe pereţi se vedeau câteva tapiserii care 
probabil costaseră o avere. Pe birou se afla o fotografie într- 
o frumoasă ramă de argint, care înfăţişa o femeie în epoca 
deplinei sale frumuseți. 

— Scuzaţi-mă, spuse Smith, apropiindu-se de masă, 
doamna nu este... 

— Ba da, răspunse Farrington; este doamna Constance 
Dex, o foarte bună prietenă a mea şi a nepoatei mele. 

— Nu ştiţi, doamna Dex se află acum în oraş? 

— Nu. Este în Great Bradley; fratele ei e preot acolo. 

— Great Bradley? Smith îşi încreţi fruntea, ca şi când s-ar 
fi străduit să-şi amintească ceva. Nu cumva tot pe acolo e şi 
casa aceea ciudată despre care se tot vorbeşte atât? 

— Mda... Am auzit şi eu despre ea, zise Farrington cu o 
umbră de surâs. 

— C. D., murmură Smith îndreptându-se spre uşă. 

— Aţi spus ceva? 

— Da. C. D. sunt inițialele doamnei Constance Dex iar 
literele astea sunt gravate pe capacul de aur al sticluţei de 
parfum. Noapte bună, domnule Farrington! 

Şi Smith plecă, lăsându-l pe Farrington care de iritat ce 
era, începu să-şi roadă unghiile. 

Capitolul II. 


Domnul 'T. B. Smith se afla singur în biroul său din 
Scotland Yard. Malul Tamisei, fluviul, clădirea palatului 
parlamentului erau învăluite aproape în întregime într-o 
ceaţă deasă. De două zile Londra era acoperită de un strat 
gros şi negricios de pâclă şi dacă ar fi fost să se dea crezare 
meteorologilor, mai urmau încă două zile de ceaţă. 

Încăperea oferea - cu pereţii săi îmbrăcaţi în lambriuri 
lustruite de stejar şi cu lămpile sale elegante - un interior 
plăcut chiar şi pentru un bărbat cu gusturi mult mai 
rafinate. Un foc zdravăn ardea în căminul îmbrăcat în 
faianţă. Pe placa de marmură a şemineului ticăia vesel un 
ceas de argint. Pe măsuţa de lângă Smith, se afla un 
serviciu cu toate cele necesare pentru ceai. Smith se uită la 
ceas. Era unu şi douăzeci şi cinci. Apăsând pe butonul 
soneriei, un poliţist îşi făcu imediat apariţia. 

— Du-te până la registratură şi adu-mi - se uită pe o foaie 
de hârtie de lângă el, apoi continuă... dosarul numărul G. 
7941. 

După ce polițistul se retrase, T. B. Smith îşi turnă ceai în 
ceaşcă. Faţa sa frumoasă, bronzată de soarele din sudul 
Franţei, de obicei liniştită, acum părea îngrijorată. Se 
reîntorsese din concediu pentru a se ocupa de o treabă pe 
care nu o putea rezolva decât un om cu calităţile sale ieşite 
din comun. Trebuia să dea de urma celui mai mare escroc 
al timpului: Montague Fallok. Treaba devenise cu atât mai 
presantă cu cât avea dovezi că fie el, fie complicii săi erau 
vinovaţi de uciderea celor doi oameni din noaptea trecută. 
Nimeni nu-l văzuse pe Montague, nu exista nici o fotografie 
a lui aşa că nimeni nu putuse încă a-i da de urmă.E 
adevărat că poliţia pusese mâna pe câţiva adepţi de-ai lui 
care fuseseră supuşi la interogatorii aspre. Dar din păcate, 
cei prinşi erau agenţii unor alţi agenţi. Montague se 
ascundea în dosul unei adevărate reţele de Bănci şi de 
avocaţi anonimi aşa că era foarte greu de găsit. 

Dar iată că se înapoie polițistul care aduse o mapă din 
piele neagră pe care o aşeză respectuos în faţa lui Smith, 


după care se retrase. 

Domnul Smith deschise mapa şi scoase din ea trei 
pacheţele legate cu câte un şnur. Desfăcând unul din ele, 
puse pe masă trei fotografii ce reprezentau trei amprente 
digitale mărite mult. Chiar şi un ageamiu şi-ar fi dat seama 
că era vorba de unul şi acelaşi deget cu toate că fotografiile 
fuseseră făcute în etape diferite. Domnul Smith le compară 
cu o fotografie pe care o scoase din buzunarul vestei sale. 
Dar şi această fotografie arăta clar că era vorba de acelaşi 
deget. Fotografia fusese luată de pe urma vagă rămasă pe 
scrisoarea pe care doamna Dex o primise din partea acestui 
escroc. Smith sună din nou şi-i spuse funcţionarului care-şi 
făcuse apariţia: 

— Domnul Ela mai este aici? 

— Da. Lucrează la afacerea de la vamă. 

— Da. Îmi aduc aminte. Cei doi indivizi care au fost prinşi 
în timp ce devalizau bagajele depuse acolo. Din nefericire 
au reuşit să dispară după ce au ucis un gardian. 

— Au dispărut, adăugă funcţionarul, dar unul dintre ei a 
fost rănit de gloanţele trase de poliţist. Pe locul unde 
aştepta maşina s-au găsit urme de sânge. 

— Pofteşte-l la mine pe domnul Ela dacă şi-a terminat 
lucrul. 

Se pare că inspectorul îşi isprăvise treaba fiindcă sosi 
imediat. Avea un aer cam melancolic. 

— Vino mai aproape, îi zise Smith şi spune-mi de ce eşti 
necâjit. 

Ela se aşeză într-un fotoliu de trestie. 

— Mă tot străduiesc să găsesc nişte martori oculari care 
să-mi poată da amănuntele de care am nevoie. Până acum 
n-am nici un fel de indicii datorită cărora să pot stabili, 
identitatea răufăcătorilor. Mai mult ca sigur că numărul 
automobilului era fals. Şi culmea ghinionului e că n-a putut 
fi urmărit mai departe de Limehouse. Mă aflu în faţa unor 
greutăţi aproape cu neputinţă de înlăturat. Ştiu doar că 
unul dintre pungaşi a fost rănit sau ucis şi că prietenul său 


l-a târât până la maşină. Cred că numai când vom da de 
rănit sau de cadavrul lui vom putea merge mai departe. 

— Ce-ar fi ca cel rănit să fie din întâmplare chiar „bunul 
meu amic” Montague Fallock? glumi Smith. Atunci aş fi şi 
eu într-adevăr fericit. Ce voiau să fure caraghioşii ăia doi? 
Aur? 

— Nu cred. Se pare că e vorba de doi borfaşi obişnuiţi. Au 
spart câteva cufere ale pasagerilor de pe vaporul Mandavia 
care sosise în ajun din Africa de Sud. Cuferele făceau parte 
din bagajele depuse în vamă de către pasagerii care peste 
câteva zile urmau să-şi continue călătoria. Astfel au fost 
devalizate cuferele secretarului unui guvernator al statului 
Congo, apoi cel al unei doamne al cărei nume l-am uitat - 
precum şi cuferele unui doctor - Goldworthy - întors din 
Congo unde a studiat boala somnului. 

— Ceea ce-mi spui nu-i prea îmbucurător, zise gânditor 
domnul Smith. Nu prea înţeleg cum de hoţii ăştia moderni 
şi eleganţi care sparg cuferele oamenilor, au la dispoziţie 
maşini, sunt înarmaţi şi pe deasupra se mai şi maschează. 
Căci erau mascaţi, nu-i aşa? Ce-or fi căutat oare oamenii 
ăştia? 

— Acum povestiţi-mi şi care sunt necazurile 
dumneavoastră, spuse inspectorul. 

— Montague! răspunse Smith îndârjit. „Nobilul” Montague 
Fallock. A fost atât de „cum se cade”, încât i-a cerut lady-ei 
Constance Dex zece mii de lire sterline. Lady Dex este sora 
cunoscutului şi stimatului preot Jeremiah Bangley din Great 
Bradley. Scrisoarea e la fel ca toate celelalte: cum că dacă 
nu plăteşte o va compromite cu nu ştiu ce poveste veche. 
Preotul este un aristocrat, un nobil ce se află cu totul sub 
influenţa surorii sale. Doamna e o femeie impunătoare şi 
încă frumoasă. Problema nu mai e de fapt interesantă 
întrucât amantul ei a murit de curând în Africa. Astea sunt 
amănuntele mai importante. Dealtfel fratele ei era la curent 
cu toată povestea asta. Montague voia s-o compromită în 
ochii societăţii. A avut îndrăzneala s-o amenințe că o va 


ucide dacă va dezvălui ceva poliţiei. Dealtfel nu e prima 
oară când îi ameninţă în felul acesta pe cei pe care-i 
şantajează. Ultimul pe care a încercat să-l escrocheze a fost 
milionarul Farrington dar ca să vezi şi dumneata ce 
coincidenţă curioasă: Farrington este prieten bun cu 
doamna Dex. 

— Mda, cam ciudată coincidenţă, răspunse Ela. N-aţi găsit 
nici un indiciu când aţi examinat cadavrele celor doi 
nefericiţi ucişi noaptea trecută, nu-i aşa? 

— Pe unul îl chema Ferreira da Costa, pe celălalt Henri 
Sans. Am ferma convingere că amândoi se aflau în slujba lui 
Montague. Primul era un om cult care-i servea de mijlocitor. 
A fost arhitect şi din cauza unor fraude, a trebuit să plece 
din Paris. Sans era doar un simplu agent de legătură care 
se bucura de oarecare încredere. N-am găsit asupra nici 
unuia dintre ei ceva care să mă poată pune pe urmele lui 
Montague Fallock. N-am, găsit decât acest flecuşteţ. 

Trase un sertar al biroului şi scoase un medalion de argint 
pe care se aflau câteva încrustaţii şi o monogramă aproape 
ştearsă. Smith apăsă pe un buton şi deschise capacul 
medalionului. înăuntru nu se afla decât o hârtie mică, 
rotundă, un fel de etichetă lipită bine. 

— Uită-te şi dumneata! Inscripţia mi se pare interesantă. 

Ela luă medalionul şi citi următoarele: „Moor; cot. 
Dumnezeu să-l apere pe rege”. 

— Imnul regal, dar numai bunul Dumnezeu ştie ce 
semnificaţie va fi având. 

Smith luă medalionul, îl puse în buzunar şi încuie într-un 
sertar dosarul pe care-l primise de la Registratură. Ela 
căscă. 

— Scuzaţi-mă, dar sunt foarte obosit. Apropo, în Great 
Bradley nu se află şi casa aceea bizară despre care 
vorbeşte lumea? 

Smith dădu afirmativ, din cap. 

— Da. Great Bradley este orăşelul unde se află casa cu 
pricina, spuse el ridicându-se de pe scaun. Numai că poliţia 


nu se interesează de astfel de case aiurite construite de 
americani ţicniţi. Vrei să mergi cu mine până în Chelsea? 

Spunând aceasta Smith îşi îmbrăcă paltonul şi-şi luă 
mâănuşile. 

— Poate că avem noroc să dăm cu maşina peste Montague 
pe ceața asta, glumi Smith. 

— Văd că sunteţi într-o dispoziţie deosebită, ca şi cum aţi 
crede că pe pământ se mai pot întâmpla minuni, spuse Ela. 

— Singura mea dispoziţie, dacă pot s-o numesc astfel, e să 
mă culc, răspunse surâzând Smith. 

leşind în stradă, văzură că ceața era atât de deasă încât 
aproape că ezitară să mai plece. Ceva îi spunea lui Smith că 
nu trebuie să se îndrepte spre Chelsea într-o astfel de 
seară. Şoferul, deşi foarte experimentat, nu se încumeta 
nici el s-o pornească la drum. 

— Am dat un telefon la postul de poliţie din Westminster şi 
cei de acolo mi-au spus că nu se poate circula pe ceața asta. 
— Atunci, spuse Smith, voi dormi aici la poliţie. Caută-ţi şi 
dumneata un loc într-una din camerele de gardă, îi spuse 

Smith şoferului. Dumneata, Ela, ce ai de gând să faci? 

— Să mă plimb prin parc, zise mucalit Ela. 

Smith se îndreptă spre biroul său urmat de Ela. 

Ajuns sus, aprinse lumina, dar rămase uluit în uşă. În 
timpul absenței sale, care durase doar zece minute, cineva 
intrase în cameră, deschisese cu forţa sertarele biroului şi 
aruncase pe jos, claie peste grămadă, toate hârtiile. Smith 
se repezi speriat la birou, dar dosarul pe care-l pusese în 
sertar, dispăruse. Una dintre ferestre era larg deschisă şi 
prin ea pătrundeau în cameră trâmbe mari de ceaţă. 

— Ia uitaţi-vă, domnule Smith, spuse Ela, ce pete de sânge 
sunt aici. Şi arătă sugativa de pe birou plină de sânge. 

— Probabil că şi-a tăiat mâna în geam! zise Smith. 

Apoi se uită pe fereastra deschisă. O scară uşoară, cam în 
genul celor pe care le folosesc pompierii americani, atârna 
în jos. Ceaţa era atât de deasă încât nu i se putea vedea 
capătul. Cei doi traseră scara în cameră şi văzură că era 


făcută din bețe subţiri de bambus şi că din loc în loc avea 
nişte cârlige scurte de fier. 

— Şi aici sunt pete de sânge! strigă Ela. 

Apoi, adresându-se poliţistului care venise în goană la 
soneria lui, îi spuse: 

— Inspectorul de serviciu să înconjoare prefectura poliţiei 
cu toţi oamenii pe care-i are! Apoi telefonează postului de 
poliţie Canoon Row ca să ne pună la dispoziţie tot 
personalul de care dispune. Trebuie arestat urgent un 
individ rănit la mână! Transmite acest ordin tuturor 
posturilor de poliţie! 

— Nu prea avem şanse să punem mâna pe amicul nostru, 
zise Smith. Apoi luând o lupă mare, privi atent una din 
picăturile de sânge. 

— Cine să fi fost oare? întrebă Ela. 

Smith îi arătă urma de sânge a unui deget. 

— Montague Fallock care ştie acum exact ceea ce nu 
trebuie să ştie. 

— Ce anume? 

Smith nu răspunse imediat. Stând în mijlocul camerei se 
uita atent în jurul său să vadă dacă nu cumva zăreşte vreo 
urmă pe care s-o fi lăsat spărgătorul. 

Capitolul III. 

Era o noapte îngrozitoare; e adevărat că nu bătea vântul şi 
nici nu ploua cu găleata dar oraşul întreg era învăluit într-o 
ceaţă deasă ca o turcoaică voalată până la ochi. Pâcla 
cenuşie ce se lăsase peste Londra făcea imposibilă orice 
circulaţie. Nu te puteai orienta nici pe străzile lăturalnice 
nici pe cele principale sau în pieţele publice. Oamenii 
păreau nişte fantome care se strecurau printr-o lume 
străină şi necunoscută. Valul de ceaţă se risipea un moment 
apoi cădea din nou şi mai des. În faţa teatrului „Jollity” 
ardeau nenumărate becuri electrice dar care abia izbuteau 
să lumineze puţin piaţa. Un şir lung de vehicole ce se 
îndreptau într-acolo făceau impresia unor gândaci mari, 
lucitori, care apăreau de undeva şi care după ce pasagerii 


coborau, dispăreau în ceaţă. În mulţimea de pietoni ce 
furnica în acea piaţă slab luminată, se afla şi un băieţaş cu 
mutră comună, care părea că vinde ziare dar care în 
realitate observa cu atenţie vehicolele ce soseau. 

Deodată se repezi spre marginea trotuarului unde se 
oprise un automobil elegant. Din el cobori mai întâi un 
domn în vârstă, apoi o fată foarte tânără. Apariţia superbă a 
acelei făpturi atrase o clipă atenţia micului vânzător de 
ziare. Domnişoara, învăluită într-o pelerină largă de 
culoarea fildeşului, era înaltă, zveltă şi cu faţa foarte albă. 
Ochii săi mari care priveau de sub sprâncenele frumos 
arcuite, erau albaştri şi strălucitori ca două safire. 

— Fii atentă, mătuşică, spuse ea unei doamne scunde, care 
cobori din maşină. Ceaţa londoneză e adesea periculoasă. 

Vânzătorul de ziare care o privea extaziat, îşi aminti de 
sarcina pe care o avea de îndeplinit. Apropiindu-se de 
domnul în vârstă, îl întrebă: 

— Domnule, nu doriţi un ziar? 

Domnul se pregăti să-l refuze dar ceva din privirea 
băiatului îl făcu să-şi schimbe intenţia. Tânăra cea frumoasă 
râse văzând că însoţitorul ei era preocupat şi în acel loc de 
ziare şi se îndreptă spre un tânăr în haine de seară care 
tocmai coborâse dintr-o maşină. Băiatul, văzând că atenţia 
celorlalţi era îndreptată în altă parte, se apropie şi mai mult 
de domnul cel bătrân şi-i şopti: 

— T.B.S. 

Domnul păli brusc scăpând jos moneda pe care o ţinea în 
mână. Băiatul se aplecă şi o ridică. 

— T. B. S. şopti el din nou. 

— Aici? întrebă bătrânul căruia îi tremurau buzele. 

— El supraveghează teatrul iar o droaie de poliţişti au 
împânzit locul, spuse repede băiatul, mulţumit că se 
achitase de sarcina primită. În timp ce-i înapoia moneda 
căzută, băiatul îi strecură domnului în mână un bileţel, apoi 
dispăru în mulţime. 'Ioată povestea nu durase decât câteva 
secunde. La puţin timp după această întâmplare toată acea 


societate se afla într-o lojă ascultând captivantă muzică a 
operetei Strand Girll. 

— Cât mi-ar plăcea să fiu şi eu un băieţaş care aleargă 
noaptea pe străzile Londrei, spuse tânăra aranjându-şi 
buchetul de violete de la piept. Nu ţi-ar plăcea şi dumitale 
aşa ceva, domnule Frank? 

Frank Doughton o privi cu un surâs care o făcu să 
Troşească. 

— Mărturisesc că nu mi-ar plăcea, spuse el amabil. 

Doris surâse dând din umeri. 

— Eşti prea tânăr şi prea încrezător pentru un proaspăt 
ziarist, domnule Frank, aş putea spune, chiar lipsit de 
experienţă. Ar trebui să te obişnuieşti să fii mai diplomat şi 
să lucrezi cu mai multă perspicacitate. la exemplu de la 
prietenul nostru comun, contele Poltavo. 

Vocea ei părea să-l admonesteze, aşa încât tânărul se simţi 
ofensat, iar când auzi rostindu-se numele lui Poltavo chipul i 
se întunecă brusc. 

— Vine şi el astă-seară? întrebă Frank indispus. 

Doris dădu din cap afirmativ. 

— Nu ştiu ce-ţi place la omul ăsta! Sunt gata să pun pariu 
că individul e un pungaş. O fi el îndemânatic dar Poltavo are 
un caracter urât; lady Dinsmore, spuse Frank adresându-se 
doamnei în vârstă. Vă place şi dumneavoastră tot atât de 
mult? 

— N-o întreba pe mătuşa Patricia, răspunse Doris. Ea îl 
socoate bărbatul cel mai amabil şi mai seducător din 
Londra. 

— Ei, nici chiar aşa, răspunse lady Dinsmore privind prin 
lornion câţiva vizitatori care intraseră în loja de vizavi. Dar 
nu văzu decât luciul unei rochii cenuşii şi o mână cu o 
mânuşă lungă, albă, fiindcă loja nu era luminată. Contele 
Poltavo este într-adevăr un bărbat interesant şi încântător, 
zise ea închizând lornionul. Îmi face plăcere să discut cu el. 
Povesteşte anecdote nostime, citează din Talleyrand şi din 
latini şi ai impresia că în timpul discuţiei îşi face 


întotdeauna o părere asupra persoanelor din jurul său, 
înregistrând în memorie rezultatele observaţiilor sale. 
Fiecare îşi are deci dosarul său şi pe fiecare e scris corect 
numele respectivului. Părerile par a fi aranjate în capul lui 
ca şi sticluţele cu medicamente dintr-o farmacie. 

Doris clătină gânditoare din cap. 

— Aş dori să pot lua odată câteva din sticluţele acelea şi să 
le pot analiza. Cine ştie? Poate că într-o bună zi o voi face. 

— Bagă de seamă, spuse Frank supărat, s-ar putea ca în 
fiecare din ele să nu găseşti decât otravă. 

Frank observase că în ultima vreme Doris îşi schimbase 
mult atitudinea faţă de el. Dintr-o prietenă foarte apropiată 
şi de încredere, acum devenise o străină care aproape că-l 
duşmănea. Chiar în acest moment de pildă, găsea o plăcere 
diabolică să-i facă rău, îl ironiza, râdea de tinereţea, de 
firea lui deschisă şi cinstită. Cel mai greu de suportat 
pentru Frank era ironia cu care Doris îi primea declaraţiile 
sale timide de dragoste. Şi cu câtă plăcere şi-ar fi exprimat 
pasiunea care-l stăpânea aproape fără voia lui! Fără să 
vrea, Frank începu a se gândi la filfizonul acela elegant, la 
acel conte care devenise pe neaşteptate rivalul său. Ce 
şanse mai putea avea el, un tânăr modest, faţă de Poltavo şi 
de predilecţia lui pentru artă şi literatură? Curios să audă şi 
părerea tutorelui fetei, Frank se întoarse spre el. 

— Dumneavoastră, domnule Farrington, ce părere aveţi 
despre... Hopa... Frank sări şi întinse repede mâna ca să-l 
sprijine pe bătrân. Ridicându-se de pe scaun Farrington, 
palid ca ceara se clătină ca şi cum ar fi îndurat nişte dureri 
cumplite. După o încordare extremă, întrebă: 

— Doris, unde te-ai despărţit de lady Constance? 

Fata se uită mirată la el. 

— Azi nici n-am văzut-o. A plecat aseară la Great Bradley... 
Nu-i aşa, mătuşică? 

— Da, mi s-a părut şi mie cam ciudat, ca să nu spun 
nepoliticos, răspunse lady Dinsmore, să-şi părăsească astfel 


musafirii şi să plece pe ceața asta la ţară. Uneori îmi vine să 
cred că Constance e puţin cam sucită. 

— Ar fi bine să am şi eu aceeaşi părere, spuse Farrington 
necăjit. Apoi se întoarse spre Doughton: 

— Ocupă-te, te rog, de Doris. Am uitat cu totul că mai 
aveam o întâlnire. Îi făcu lui Frank un semn aproape 
imperceptibil şi amândoi părăsiră loja. 

— Ai descoperit ceva? întrebă Farrington când ajunseră pe 
coridor. Eşti cam neglijent pentru un bărbat care se ocupă 
cu nişte lucruri atât de importante. 

— Te referi la afacerea Tollington? Nu, domnule 
Farrington, până acum n-am putut afla nimic. Dealtfel nici 
nu e genul meu să fac pe detectivul, să cercetez, să spionez. 
Pot scrie nuvele apreciate dar ca detectiv nu fac două 
parale. E foarte drăguţ din partea dumitale că mi-ai 
încredinţat această sarcină dar nu-s în stare s-o... 

— Nu vorbi prostii, îl întrerupse Farrington. N-am făcut-o 
ca să fiu drăguţ ci pentru că e în interesul meu. În ţara asta 
trebuie să se afle pe undeva moştenitorul milioanelor lui 
Tollington. Eu sunt unul dintre curatorii imensei sale averi 
şi am tot interesul să scap de răspundere. Ştii foarte bine că 
voi plăti aceluia care-l descoperă pe moştenitor suma de o 
mie de lire sterline. Apoi uitându-se la ceas, zise: Aş dori să 
mai discut totuşi ceva cu dumneata, ceva ce-o priveşte pe 
Doris. 

Stăteau pe coridorul din spatele lojilor şi Frank se mira de 
ce alesese Farrington tocmai acel loc ca să discute cu ei o 
chestiune atât de importantă şi de intimă. Sigur că Frank îi 
era recunoscător milionarului că-i încredinţase acea sarcină 
cu toate că problema de a-i găsi pe moştenitorii necunoscuţi 
ai lui 'Tollington era tot atât de grea ca şi cum ar fi fost pus 
de cineva să caute un ac într-un car cu fân. Îşi asumase însă 
această sarcină pentru că avea astfel posibilitatea s-o vadă 
cât mai des pe Doris. 

— Îmi cunoşti părerea, spuse Farrington şi se uită din nou 
la ceas. Doresc din tot sufletul să te însori cu Doris. Să ştii 


că-i o fată foarte bună şi e singura fiinţă din lume la care ţin 
ca şi la copilul meu. Vocea îi tremura de înduioşare încât 
puteai fi sigur de sinceritatea sa. Mă simt neliniştit, focurile 
acelea de revolver al căror martor involuntar am fost m-au 
făcut foarte nervos. Acum du-te înăuntru şi încearcă să-i 
faci curte lui Doris. 

Farrington îi întinse mâna. Tânărul aproape că se sperie 
când îi strânse degetele reci ca gheaţa. Farrington mai 
clătină o dată din cap apoi spuse din mers: 

— N-o să lipsesc prea mult. leşi apoi în stradă unde un 
fluierat ascuţit al portarului făcu să apară imediat un taxi. 

— Savoy Hotel”, spuse el şoferului sărind în maşină. Dar 
după cinci minute îi spuse omului de la volan: Opreşte! 
Vreau să mă dau jos aici. Plăti cu largheţe apoi adăugă cu 
indiferenţă: Vreau să fac câţiva paşi pe jos. 

— E cam neplăcut în seara asta, răspunse politicos şoferul. 
Ar fi fost mai bine să vă fi condus până la hotel. 

Dar Farrington şi dispăruse în ceaţă. Nu după mult se opri 
şi făcu semn unui alt taxi. 

Capitolul IV. 

Ceaţa era la fel de deasă ca şi mai înainte. Felinarele 
răspândeau o lumină galbenă. Vânzătorul de ziare care nu 
îndeplinise decât jumătate din sarcina încredinţată, se 
îndreptă în goană spre fluviu. Scăpă de jurnalele pe care le 
mai avea aruncându-le pur şi simplu într-o cutie de gunoi. 
Apoi sări pe platforma unui autobuz şi ajunse după o 
jumătate de ceas în Southwark. Se îndreptă către una din 
străzile înguste ce porneau din Borough. Aici ardeau doar 
câteva felinare care răspândeau o lumină tulbure. Băiatul o 
luă pe drumul întunecos şi plin de gropi, uitându-se mereu 
înapoi ca să vadă dacă nu cumva e urmărit. Ceaţa era aici 
parcă şi mai deasă, iar aerul era de-a dreptul sufocant. Deşi 
strada era îngustă nu se puteau distinge nici măcar casele. 
Uneori auzea câte un fluierat aproape de el; alteori îi 
apărea ca o vedenie faţa umflată a vreunui beţiv. Băieţaşul 
era însă aici ca la el acasă. Mergea repede ferindu-se de 


băltoacele din drum precum şi de indivizii pe care-i întâlnea 
în cale. Când dădu colţul se izbi de un bărbat care-l prinse 
cu putere în braţe. Fără să şovăie, băiatul se aplecă şi-l 
muşcă de mână. Individul care-l înşfăcase începu să înjure 
şi-l lăsă să fugă căci nu-l putea urmări prin ceața aceea 
deasă. Băiatul fugi până când se deschise deodată în faţa lui 
o uşă în pragul căreia apăru un bărbat. 

— Vino repede înăuntru! 

Băiatul se supuse ştergându-şi pe ascuns fruntea năduşită 
şi străduindu-se să-şi potolească respiraţia agitată. Camera 
în care intră avea pardoseala stricată şi murdară. 

Tapetul de pe pereţi era rupt iar aerul era stătut. Într-un 
colţ se aflau o masă şi câteva scaune. Băiatul se aşeză pe un 
scaun şi se uită la stăpânul său care-i mai încredinţase şi 
altădată astfel de comisioane. Ochii i se îndreptară apoi 
către cel care zăcea jos, cu faţa la perete, acoperit cu o 
manta neagră. 

— Ei, s-a făcut? întrebă cu un accent străin omul care-l 
aşteptase. Era un bărbat slab, cu părul şi barba negre, dar 
cu un chip distins. Îşi aruncase jobenul şi mantia şi 
rămăsese în faţa băiatului îmbrăcat în haine de seară. La 
butoniera fracului avea un buchet de violete de Parma care 
împrăştiau un miros delicat. Băiatul ştia că stăpânul său era 
străin, că trăia pe picior mare într-o casă din apropiere de 
Portland Place şi că-i plătea bine serviciile pe care i le făcea. 
Nu bănuia că acea casă mare era un hotel la care Poltavo 
nu achitase încă nota de plată destul de mare. Băiatul 
povesti ce i se întâmplase insistând mai ales asupra 
întâlnirii cu individul care-l urmărise. Poltavo îl ascultă o 
vreme liniştit, sprijinindu-şi obrazul în palmă. Rubinul fixat 
pe capul unui şarpe de aur strălucea la inelul pe care-l 
purta în deget. Se ridică brusc de pe scaun, scoase din 
portofel o liră sterlină şi i-o dădu băiatului. 

— Asta, spuse el, arătându-i piesa de aur e pentru 
discreţia ta. Să-ţi ţii gura, m-ai înţeles? 


Băiatul se uită cu teamă la cel care zăcea jos, lângă 
perete, promise că nu va spune nimănui nimic şi părăsi 
încăperea. Afară răsuflă uşurat. După ce băiatul plecă, 
printr-o uşă laterală intră Farrington. Sosise doar cu câteva 
minute înaintea puştiului. 

— În sfârşit, spuse Poltavo liniştit. Iată că roţile încep să se 
învârtească. 

Farrington clătină din cap privind spre cel care zăcea jos 
nemişcat. 

— Roţile ar fi trebuit să se învârtească cu mult înainte de 
noaptea asta, răspunse el cu subînţeles. Nu e nevoie să-ţi 
mai spun că trebuie să fim cu foarte mare băgare de seamă. 
Un singur pas greşit, o urmă de bănuială şi totul se 
prăbuşeşte. 

— Aşa e, ai dreptate, domnule Farrington, răspunse 
Poltavo aplecându-se spre el pentru a-i simţi mai bine 
mireasma violetelor de la butonieră. Uiţi însă un lucru: eu 
nu cunosc clădirea aceea misterioasă... 

Făcu o pauză uitându-se insistent la Farrington. Pe buze îi 
flutura un zâmbet ironic. Accentul străin cu care vorbea 
conferea vocii sale o nuanţă de căldură. 

— Adevărul e, continuă el, că eu nu cunosc niciunul dintre 
planurile dumitale. 

Purtarea să era plină de condescendenţă, vorbea calm 
deşi răsuflarea sa uşor gâfâită dovedea că era totuşi foarte 
nervos. 

Farrington se foi neliniştit pe scaun. 

— E vorba de nişte probleme financiare, spuse el 
indiferent. 

— Să ştii că în afară de bani mai sunt şi alte probleme 
importante, ripostă Poltavo. Văd, de pildă, că mâna 
dumitale dreaptă e vârâtă într-o mănuşă mult mai mare ca 
cea stângă, ceea ce înseamnă că ai tras-o peste un bandaj. 
Ca milionar, te porţi cam bizar şi ai o atitudine care dă de 
bănuit. 

— Taci, şopti cu spaimă Farrington. 


Făcându-se că nu-i observă teama, Poltavo - punând o 
mână pe braţul lui Farrington - continuă: 

— Îmi îngădui să-ţi dau un sfat? Ar trebui să ai mai multă 
încredere în mine. Te asigur că nu urmăresc nici un interes 
personal. Sunt însă ferm convins că ai mare nevoie de 
ajutor. Ţi-am mai spus că am căpătat o oarecare experienţă 
lucrând în redacţia unui ziar. Trăiesc, şi încă foarte bine, 
datorită agerimii minţii mele. La urma urmei, sunt contele 
Poltavo, ce dracu! Când te-ai dus astă-seară la teatru ţi s-a 
comunicat că . B. Smith te filează şi că tot teatrul e 
împânzit de agenţi. Ei bine, află că datorită mie ţi s-a 
comunicat acest lucru. Ţi-am dovedit nu numai că eram pe 
deplin informat de ceea ce urma să întreprindă poliţia ci şi 
că ştiam precis unde te vei duce. 

Se uită apoi ostentativ prin odaie şi privirea îi rămase 
aţintită asupra mortului acoperit cu o manta. 

— Eşti un om interesant, Poltavo, răspunse Farrington 
uitându-se la ceas. Hai cu mine la teatru... Vom mai discuta 
pe drum... Poate că-l vom provoca pe Smith, spuse el 
râzând. Dar redevenind brusc serios adăugă uitându-se la 
mortul de pe podea: Am pierdut azi un prieten foarte bun. 
Dacă ţii atât de mult, ai putea să-l înlocuieşti. Te pricepi 
cumva şi la mecanică? 

— Sunt diplomat al şcolii politehnice din Padova, răspunse 
cu modestie, Poltavo. 

Capitolul V. 

La ora zece, în timp ce cortina se lăsa după sfârşitul 
primului act, lady Dinsmore întoarse capul şi întinse mâna 
primului dintre cei doi bărbaţi care intraseră în lojă. 

— Dragă conte, sunt foarte supărată pe dumneata. Nu 
cumva din cauza dumitale a plecat Gregory atât de grăbit 
mai adineauri? 

— Sunt dezolat, doamnă, răspunse el. Avea un fel special 
de a-l privi pe cel din faţa sa ca şi cum ar fi vrut să-i 
pătrundă până în cele mai tainice cute ale sufletului. Era un 
ascultător plin de răbdare şi această trăsătură a firii sale îi 


atrăsese simpatia societăţii în care pătrunsese. Înainte de a 
mă condamna, continuă el, îngăduiţi-mi, lady Dinsmore, să 
vă cer scuze pentru întârzierea mea. 

— Eşti incorigibil, conte; dar ia loc, te rog! O cunoşti pe 
nepoata mea? Dar pe domnul Doughton? Să ştii căe un 
tânăr de mare viitor. 

Contele se înclină, apoi se aşeză lângă lady Dinsmore. 
Frank, care dăduse cu răceală din cap, îşi continuă discuţia 
cu Doris. 

— Ei, de ce-ai întârziat? îl luă la rost lady Dinsmore. 

— Am avut de făcut o treabă urgentă şi neplăcută la care a 
trebuit să fie de faţă şi domnul Farrington. 

— Chestiunile de afaceri nu mă interesează, răspunse lady 
Dinsmore. Gregory Farrington nu ştie să vorbească decât 
despre afaceri. Când stătea la mine, trimitea tot timpul 
telegrame sau descifra telegramele cifrate pe care le 
primea. Nu aveam linişte nici noaptea din pricina lui. Aşa că 
sătulă până peste cap de extravaganţele sale i-am pus în 
vedere să se mute la hotelPoltavo se uită la Farrington ca şi 
cum abia acum ar fi observat felul curios de a fi al acestuia. 

— Cum o duce cu sănătatea? întrebă el încet. 

— Bănuiesc că nu extraordinar, dar am impresia că-şi 
exagerează, indispoziţia numai ca să nu ia parte la discuţia 
noastră. Dealtfel nici muzica nu-l prea încântă. Doris e 
foarte necăjită din pricina lui de când a observat că nu se 
simte prea bine. Fata îşi iubeşte mult unchiul... Nu ştiu dacă 
ţi-am spus dar Doris este fiica surorii mele; Gregory 
Farrington a fost frate cu tatăl ei, deci după cum vezi, 
suntem rude. 

Poltavo se uită la Doris. Fata stătea cu mâinile în poală, 
privind cu indiferenţă la publicul din jur ca şi cum s-ar fi 
gândit la cu totul altceva. Veselia ei de altădată părea s-o fi 
părăsit fiindcă acum, contrar felului ei de a fi era tristă şi 
tăcută. 

— Nepoata dumneavoastră e într-adevăr superbă, zise 
încet Poltavo. 


Un accent ciudat din vocea contelui o determină pe lady 
Dinsmore să-l privească cu atenţie. Dar contele îi susţinu 
privirea. 

— Îmi îngăduiţi să vă întreb dacă e cumva logodită cu 
tânărul Frank? Vă rog să mă credeţi că nu întreb din simplă 
curiozitate, zise el încet. 

— Din păcate, răspunse lady Dinsmore, eu nu mă prea 
bucur de încrederea ei. E genul de fată care nu cere sfatul 
nimănui. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă şovăind: Să ştii 
însă că nu-i placi! Îmi pare rău că poate te mâhnesc, dar 
asta e situaţia! 

— Mi-aţi face un serviciu într-adevăr prietenesc dacă mi- 
aţi putea spune de ce nu-i sunt simpatic, zise Poltavo. 

Lady Dinsmore surâse. 

— Voi face chiar mai mult decât atât. Am să-ţi ofer ocazia 
s-o întrebi singur! zise lady Dinsmore atingând cu evantaiul 
umărul lui Frank. 

— Nu vrei să stai puţin de vorbă şi cu mine, tinere ziarist? 
Aş vrea să ştiu ce urmăreşte redactorul şef al ziarului la 
care lucrezi difuzând tot mai des ştiri despre pregătirile de 
război ale Germaniei. O să ne dea peste cap sezonul atât de 
plăcut de la Baden-Baden! 

Poltavo se ridică de pe scaun şi ocupă imediat locul rămas 
liber lângă fată. La început domni o tăcere cam penibilă dar 
Poltavo nu se dădu bătut cu una, cu două. 

— Domnişoara Grey, începu el, mătuşa dumitale a fost 
deosebit de amabilă oferindu-mi prilejul să te întreb ceva. 

Doris îl privi mirată şi în acelaşi timp intrigată. 

— Dacă nu ţi-a putut răspunde ea la întrebare, atunci cum 
crezi, domnule, că-ţi voi putea răspunde eu? 

— Întrebarea te priveşte pe dumneata! 

— Dragă domnule Poltavo, vreau să fiu sinceră cu 
dumneata. Persoana dumitale nu mă interesează câtuşi de 
puţin. Am aflat că dumneata nu spui niciodată ce crezi şi nu 
crezi niciodată ce spui. 


— lartă-mă, domnişoară Grey, dar constat că nu mă 
cunoşti deloc. Eu cred întotdeauna ce spun şi mai ales când 
vorbesc cu o persoană ca dumneata. Dar să spun chiar tot 
ce cred, să-mi dau în vileag visurile, năzuinţele... Să-mi 
întorc sufletul pe dos şi să-l expun ca pe un buzunar în faţa 
oamenilor, asta nu, n-am s-o fac niciodată! Spune-mi te rog, 
domnişoară, te-am ofensat cu ceva? Sau îţi displace 
persoana mea? 

Poltavo vorbea cu multă căldură şi sinceritate numai că 
fata era cu gândurile în altă parte. Ochii săi mari şi albaştri 
îl priveau cu răceală. Timp de o clipă chipul ei semănă cu 
cel al lui Farrington. 

— Asta-i întrebarea pe care voiai să mi-o adresezi? 

Contele se înclină în tăcere. 

— Atunci am să-ţi răspund, spuse ea pe un ton iritat. Află 
domnule, că într-adevăr nu-mi placi! 'Te rog să mă ierţi că ţi- 
o spun fără ocolişuri, dar chipul dumitale enigmatic îmi 
inspiră o vădită antipatie. Există în dumneata ceva 
întunecat şi mi-e grozav de teamă de influenţa dumitale 
asupra unchiului meu. Nu-l cunoşti decât de o săptămână şi 
totuşi ai cutezat să-i ceri să-ţi acorde mâna mea. Scuză-mă 
că ţi-o spun, dar faptul mi se pare pur şi simplu o 
impertinenţă. Ai petrecut astăzi aproape trei ceasuri cu 
unchiul meu... 

— Nu doresc altceva decât să-ţi fiu aproape în ziua în care 
vei avea nevoie de mine, spuse el încet. Şi te rogsă mă 
crezi că ziua aceea va veni în curând! 

— Vorbeşti serios? întrebă ea îngrijorată. 

El dădu afirmativ din cap. 

— Adevărul e că am nevoie de cineva ou care să mă 
sfătuiesc dar din păcate nu am încredere în dumneata. Mă 
chinuie frica, îmi trec prin minte tot felul de gânduri... 
Totuşi pot să te întreb ceva? Vreau să ştiu însă dacă-mi vei 
răspunde sincer şi cinstit. 

— Da, îţi voi răspunde sincer şi cinstit. Îţi voi spune 
adevărul indiferent despre ce va fi vorba. 


— Bun! Atunci spune-mi... Doctorul Fall e prietenul 
dumitale? 

— Dimpotrivă. E cel mai înverşunat duşman al meu. 

Habar n-avea cine era acel Fall dar situaţia în care se afla 
justifica minciuna. Dealtfel Poltavo putea să mintă cu o 
nemaipomenită uşurinţă. 

— Dar pe Gorth îl cunoşti? 

El negă dând energic din cap. Fata răsuflă uşurată. 

— Ce legătură este între dumneata şi unchiul meu? Eşti 
prieten cu el? Vorbi foarte încet dar se uită fix în ochii lui ca 
şi cum de răspunsul său ar fi depins totul. Poltavo ezită. 

— E greu de spus. Dacă unchiul dumitale nu s-ar afla sub 
influenţa doctorului Fall, aş putea spune că mi-e prieten. 
Vorbea la nimereală sub imboldul momentului. Pot să te 
întreb domnişoară Doris, cum a făcut unchiul dumitale 
cunoştinţă cu Fall ăsta? Poltavo pusese această întrebare ca 
şi când ar fi ştiut totul şi nu i-ar mai fi rămas de lămurit 
decât acest lucru. 

— Nu ştiu precis, răspunse fata. Pe doctorul Fall îl 
cunoaşte demult. Nu stă în oraş iar noi nu-l vedem decât 
foarte rar. El este... Doris şovăi din nou. Fall are o meserie 
foarte grea: este medic de nebuni. 

— N-ai putea să-mi povesteşti mai în amănunt? 

— Nu cumva îţi plac bârfele? spuse ea zâmbind ironic. Dar 
revenind imediat serioasă, continuă: Eu personal nu pot să-l 
sufăr. Dar unchiul meu Gregory spune că n-am dreptate; că 
Fall este un om liniştit şi serios care vorbeşte foarte puţin. 
Adevărul e că ori de câte ori îl văd am o senzaţie ciudată: 
parcă aş dansa tango cu un sfinx. 

Poltavo izbucni în râs. 

— Ai să ai în curând prilejul să-l vezi şi ai să-mi dai 
dreptate. 

— Şi Gorth? El cum e? 

— Ăsta e un om de rând. Are o mutră de criminal. Se pare 
însă că l-a slujit cu credinţă vreme îndelungată pe unchiul 
meu. 


— Ce legătură e între doctorul Fall şi unchiul dumitale? Îl 
tratează ca pe egalul său? 

— Desigur. Doctorul e un gentleman şi face parte din 
înalta societate. Dealtfel cred că e şi foarte bogat. 

— Dar Gorth? Care sunt relaţiile domnului Farrington cu 
Gorth? 

Îl interesa în mod deosebit acest lucru întrucât el urma să- 
i ia locul. Îşi aduse brusc aminte de mortul care zăcea în 
cămăruţa aceea sordidă dintr-o mahala a Londrei. 

— Mi-e greu să vorbesc despre relaţiile dintre Gorth şi 
unchiul meu. Uneori îl tratează ca pe egalul său, alteori se 
supără cumplit pe el. Adevărul e că Gorth e un om pur şi 
simplu hidos. "Ţi-a căzut vreodată în mână ziarul Bârfa? 

Poltavo recunoscu că da, că citise mai mult ca să se 
distreze unele articole scandaloase publicate acolo. 

— Ei bine, asta e lectura de predilecție a lui Gorth. Unchiul 
nu îngăduie ca foaia asta abjectă să intre în casa lui, dar ori 
de câte ori îl vezi pe Gorth, care-l aşteaptă de obicei pe 
unchiul Gregory în bucătărie, poţi fi sigur că vei găsi şi 
Bârfa lângă el. Face un haz nebun când citeşte lucrurile 
acelea imunde tipărite acolo! Unchiul se supără rău când îl 
prinde cu acest ziar... 

Întorcând uşor capul, Poltavo îl văzu pe Farrington care 
nu-l slăbea din priviri. Milionarul părea aproape furios. 
Întorcându-se brusc spre el, Poltavo spuse: 

— Ce aspect plăcut oferă publicul unui teatru londonez! 
Nu-i aşa, domnule Farrington? 

— Da, răspunse scurt milionarul. 

— O mulţime de oameni celebri, spuse Poltavo. 

— Da, fu de acord Farrington; i-am recunoscut pe toţi. 
Numai pe doamna aceea din loja de lângă scenă n-am putut 
s-o zăresc deloc. Se ascunde tot timpul în fundul lojei. O fi 
vreo polițistă, spuse el râzând. 

Între timp Frank Doughton, doamna Dinsmore şi nepoata 
sa începură o discuţie foarte animată. 


— Poltavo, spuse Farrington încet, trebuie să ştiu cine e 
femeia aceea... Am motivele mele, crede-mă... 

Orchestra executa un intermezzo, luminile se stinseseră şi 
zarva din teatru se potolise. Cortina se ridicase pentru actul 
al doilea. Câţiva spectatori se aşezară mai comod ca să 
poată vedea cât mai bine scena. Apoi foiala încetă. Dar 
brusc, din loja din faţă, unde se afla femeia pe care 
Farrington nu izbutise s-o identifice, ţâşni un fulger scurt şi 
se auzi o detunătură. 

— Dumnezeule! rosti Farrington dându-se speriat înapoi. 

De la parter răsunară glasuri iritate: „Aprindeţi luminile! 
Aprindeţi luminile!” Smith care auzise şi el detunătura 
revolverului, ieşi pe coridor. Se îndreptă spre loja cu pricina 
dar loja era goală. Alergă apoi în hol însă nu văzu nici 
ţipenie de om. Dar uşa folosită în caz de incendiu era larg 
deschisă şi prin ea intra ceața în valuri groase. Smith ieşi 
imediat în stradă. Uitându-se într-o parte şi în alta scoase 
un fluierat strident. Un gardian care apăruse imediat îi 
raportă că nu văzuse pe nimeni ieşind. Smith intră din nou 
în teatru şi se îndreptă spre loja lui Farrington unde-i găsi 
pe toţi foarte îngrijoraţi. 

— Unde e domnul Farrington? îl întrebă el pe Poltavo. 

— A plecat, răspunse acesta ridicând din umeri. A fost însă 
aici când s-a tras cu revolverul. Arma a fost îndreptată spre 
loja asta! Uitaţi-vă unde a pătruns glonţul! Şi-i arătă gaura 
din peretele din fund al lojei acoperit cu panouri 
strălucitoare. Când s-au reaprins luminile, Farrington 
dispăruse. Asta-i tot. Mai mult nu vă putem spune pentru că 
nu ştim! 

— N-avea pe unde să plece! spuse Smith. Tot teatrul e 
înconjurat de poliţişti iar eu am în buzunar un mandat de 
arestare. 

Doris scoase un țipăt scurt. Era palidă şi tremura. 

— Vreţi să-l arestaţi pe unchiul Gregory? întrebă cu glasul 
pierit. De ce, ce-a făcut? 


— O spargere la vamă împreună cu un oarecare Gorth, 
precum şi o crimă. 

— Gorth! strigă Doris. Dacă cineva are vreo vină, apoi 
atunci numai Gorth e vinovatul! 

— Nu vorbiţi aşa despre un mort, domnişoară, spuse 
Smith. în timpul spargerii Gorth a fost rănit atât de grav 
încât se pare că a murit. Poate că-mi poţi da dumneata, 
domnule Poltavo, mai multe amănunte. 

Dar contele îşi frânse disperat mâinile. 

Smith ieşi din nou pe coridor unde descoperi o uşă folosită 
doar în caz de pericol. Probă uşa dar era încuiată. Pe podea 
însă găsi o mănuşă iar pe uşă văzu amprenta unei mâini 
însângerate. 

Nici o urmă însă de Farrington. 

Capitolul VI. 

Două zile mai târziu, la ora zece dimineaţa, Frank 
Doughton îşi opri automobilul în faţa ziarului Evening 
Times. Timp de câteva clipe trase cu putere în piept aerul 
primăvăratec al lunii martie. Ceaţa din ultimele zile 
dispăruse. Dintr-o florărie venea mireasmă proaspătă de 
liliac. Urcă repede scara suind câte trei trepte deodată. 

— A venit şeful? îl întrebă pe redactorul de serviciu care se 
uită mirat întâi la el, apoi la ceas. 

— Nu, n-a venit încă. Dar ce-i cu dumneata la ora asta? 

— Nimic. Am plecat azi mai devreme. 

După ce-şi aruncă pălăria pe un birou se aşeză şi citi ştirile 
primite. Gândurile îi fugeau însă mereu la dispariţia lui 
Farrington. Prima foaie care-i căzu în mână era ediţia de 
dimineaţă a unui ziar ce le făcea concurenţă. După ce se 
uită în grabă la titlurile din pagina întâi, sări ca ars de pe 
scaun, scoțând un strigăt. Pălise iar mâna în care ţinea 
ziarul îi tremura de spaimă. 

— Dumnezeule mare! articulă el. 

Colegul se întoarse spre el. 

— Farrington... spuse Frank răguşit; Farrington s-a 
sinucis... 


— A, ştiam! Am dat şi noi o ştire în sensul ăsta. L-ai 
cunoscut? întrebă celălalt curios. 

Doughton se uită lung la el. 

— Am fost cu ella teatru în seara când a dispărut... 

Amicul şuieră printre dinţi. Luându-şi pălăria de pe birou, 
Frank spuse: Trebuie să mă duc s-o văd pe Doris. S-ar 
putea să aibă nevoie de mine. 

Colegul său îl privi plin de compătimire. 

— Dacă aş fi în locul dumitale, eu m-aş duce la Brakely 
Square; poate că între timp chestiunea s-a lămurit. Poate că 
e o eroare. N-ai văzut că nu i s-a descoperit cadavrul? 

Frank nu-l mai ascultă. leşind repede în stradă, opri un 
taxi căci în starea de surescitare în care se afla nu era în 
stare să conducă. Se opri mai întâi la biroul lui Farrington 
unde avu o scurtă discuţie cu secretarul acestuia. Omul 
primise o scrisoare de la Farrington în care acesta declara 
că se săturase de viaţă şi că se hotărâse să-şi pună capăt 
zilelor. 

— Dar de ce, pentru Dumnezeu? întrebă Frank. 

— Dragă domnule Doughton, spuse secretarul, Farrington 
fusese considerat până mai ieri un multimilionar. Dar ieri, 
cercetându-i-se registrele, s-a constatat că în ultimele 
săptămâni a pierdut la Bursă sume uriaşe. Aproape tot ce 
avea. Aşa că nu e de mirare, că într-un moment de 
disperare şi-a pus capăt vieţii. Din păcate noi n-am avut nici 
o idee despre tranzacţiile sale. 

Frank se uită la el fără a-l înţelege. Cum, secretarul 
vorbea despre Farrington care cu o săptămână în urmă îi 
povestise cum sporise averea nepoatei sale la un milion de 
lire? 

— Mă tem să nu înnebunesc, spuse el. Farrington nu era 
omul care să-şi ia singur viaţa! 

— Lumea nu ştie încă dar dumitale, ca prieten al 
defunctului, pot să-ţi spun că, cu lămurirea acestui caz a 
fost însărcinat comisarul Smith. Bănuiesc că va avea nevoie 


şi de adresa dumitale. Dacă din întâmplare mai afli ceva 
ţine-mă şi pe mine la curent. 

— Smith este un poliţist foarte destoinic. Spunând acestea, 
Frank plecă în grabă îndreptându-se către Doris. 

Îl primi lady Dinsmore îmbrăcată într-o rochie de casă. 

— E foarte drăguţ din partea dumitale că ai venit atât de 
repede! Ai auzit vestea, nu? 

— Doris ce face? 

Clătinând din cap, doamna Dinsmore se aşeză într-un 
fotoliu. 

— Sărmana de ea! Nu plânge dar are un chip ca de piatră. 
N-a vrut să creadă până ce n-a văzut scrisoarea lui 
Farrington. După ce a citit-o, a leşinat. 

Lady Dinsmore îşi şterse ochii cu batista. 

— Doris a trimis după Poltavo. 

Frank se uită nedumerit la ea. 

— De ce a făcut asta? 

— Nici eu nu ştiu, răspunse lady Dinsmore oftând. O fi 
crezut că Poltavo ştie ceva, că Gregory a fost omorât, sau că 
cine ştie ce i s-a întâmplat. O fi înşelat pe cineva... 

— Îmi pare rău, dar nu pot fi de acord cu dumneavoastră. 
Aşa cum îl ştiam eu pe Farrington, ori a fost omorât, ori s-a 
sinucis. 

— Frank, dumneata chiar crezi că e mort? întrebă ea 
încet. 

Frank se uită la ea uluit. 

— Cum adică? Credeţi că pierderea averii l-a făcut să-şi 
piardă mintea? 

— Ei bine, ca să fiu sinceră cu dumneata, eu cred că-i tot 
atât de mort cum suntem noi doi, şopti lady Dinsmore. Avem 
dovezi? Doar amărâta aceea de scrisoare prin care ne 
înştiinţează că s-a săturat de viaţă şi că s-a hotărât să 
moară. Nu ţi se pare ciudat? Aşa cum îl ştiu eu, cred că 
ăsta-i ultimul lucru la care s-ar fi gândit. Gregory nu prea 
avea obiceiul să spună adevărul şi cu atât mai mult despre 
locurile pe unde se ascundea din când în când. Nu, crede- 


mă, „iubitul” meu cumnat nu e mort. Dacă susţine acest 
lucru înseamnă că are motivele lui s-o facă. Sunt ferm 
convinsă că trăieşte şi că e ascuns pe undeva. 

— Dar din ce cauză? întrebă năucit tânărul. 

Uşa de la capătul coridorului se deschise încet. Frank 
trase o secundă nădejdea că-l va vedea apărând pe 
Farrington. Dar cea care intră fu Doris. Rămase o clipă 
nemişcată uitându-se la Frank fără să-l vadă. Îmbrăcată 
într-o rochiţă albă, cu părul legat cu o panglică albă, părea 
o fetiţă speriată şi neajutorată. Era foarte palidă şi după 
cearcănele pe care le avea se vedea că nu dormise toată 
noaptea. Frank îi ieşi în întâmpinare şi-i luă mâna 
strângându-i-o cu căldură în mâinile sale. Doris se uită lung 
la el, buzele îi tremurară apoi izbucnind într-un hohot lung 
de plâns se aruncă în braţele tânărului, punându-şi capul pe 
umărul său. 

— Nu plânge, iubita mea, îi spuse el strângând-o uşor în 
braţe. 

Abia acum îşi dădu seama Frank cât îi era de dragă 
această fată. Ea îşi ridică spre el ochii săi mari şi 
înlăcrimaţi. 

— Cât eşti de bun cu mine, Frank, şopti ea. Sub privirea lui 
caldă, roşi uşor, apoi se desprinse din braţele sale şi se 
aşeză pe un scaun. 

Lady Dinsmore se apropie de ea şi-i înconjură umerii cu 
braţele. 

— Ia loc, Frank, nu sta în picioare; aş vrea să stăm puţin 
de vorbă şi să-mi exprim încă o dată convingerea fermă că 
Gregory trăieşte. 

Doris se uită gânditoare la Frank. 

— Ai mai aflat ceva? 

— N-am prea avut când. Văd că Scotland Yardul se ocupă 
de povestea asta şi comisarul Smith şi-a asumat sarcina s-o 
clarifice. 

Fata îşi acoperi faţa cu mâinile. 


— Smith, spuse ea, a declarat ieri la teatru că voia să-l 
aresteze pe unchiul meu. Ce ciudate mi se par toate 
lucrurile astea şi cum mă sperie! Sărmanul meu unchi, oare 
îmi va fi dat să-l mai văd vreodată? Şi se porni din nou pe 
plâns. 

Dar chiar în acel moment un servitor aduse o scrisoare. 

— Trebuie să fie de la Poltavo, spuse lady Dinsmore 
încruntându-şi sprâncenele. 

Doris se repezi, luă plicul, scoase scrisoarea din el şi după 
ce citi cele scrise, scoase un strigăt de bucurie. Faţa sa 
palidă se coloră brusc, buzele i se întredeschiseră, toată 
fiinţa sa exprima o nădejde nebună dacă nu cumva chiar o 
certitudine. După ce isprăvi de citit, îndoi scrisoarea, o vâri 
la loc în plic şi părăsi odaia fără să spună nimănui o vorbă. 
Frank se uită după ea uluit. Pălise de mânie dar mai ales de 
gelozie. Lady Dinsmore se ridică în grabă. 

— Aşteaptă-mă puţin aici, Frank, zise ea şi se duse după 
nepoată-sa. 

Frank începu să se plimbe distrat prin odaie. Ce putea să 
conţină scrisoarea aceea care s-o bucure atât de mult? Nu 
cumva o fi fost vreo declaraţie de dragoste din partea 
cuiva? 

Între timp servitorul, care intrase neobservat, tuşi uşor. 

— Lady Dinsmore vă roagă s-o scuzaţi. A spus să vă 
transmit că o să vă caute ea mâine. După care îl conduse pe 
Frank până la uşă. 

Dar tânărul înţepeni în prag fiindcă în clipa în care se 
pregătea să iasă dădu nas în nas cu Poltavo. Contele îl 
salută grav. 

— 'Tristă afacere! spuse el. Cum a suportat domnişoara 
Grey lovitura? 

— Scrisoare dumitale a înviorat-o brusc! 

— Scrisoarea mea? întrebă mirat Poltavo. Dar eu nu i-am 
scris nici o scrisoare. Vezi doar că vin personal să mă 
interesez... 


Dar Frank nu-l crezu. Îşi puse pălăria şi cobori atât de 
furios scările încât era cât pe-aci să se ciocnească de un 
domn care tocmai le urca, surâzând. 

— A, domnul Smith, spuse Frank. Aveţi cumva noutăţi? 

Polițistul se uită lung la fel. 

— Da. Poliţia fluvială a găsit în Tamisa trupul unui om în 
ale cărui buzunare se află o mulţime de lucruri de-ale lui 
Farrington. 

— Va să zică e adevărat că s-a sinucis! 

— Dacă un om, înainte de a se arunca în apă, spuse Smith, 
poate să-şi taie singur capul, atunci înseamnă că Farrington 
s-a sinucis; căci trupul pe care l-am găsit n-are cap. Dar 
pentru că de când trăiesc, n-am mai auzit despre o astfel de 
minune sunt foarte sceptic în ceea ce priveşte moartea lui 
Farrington. 

În staţia Waterloo tocmai sosise un tren din care cobori un 
bărbat înalt şi zvelt. Dacă te uitai însă mai de aproape la el, 
vedeai că nu era chiar atât de tânăr cum părea la prima 
vedere. Părul îi încărunţise pe la tâmple iar în jurul gurii 
avea câteva riduri. Faţa sa arsă de soare dovedea că se 
înapoiase de curând dintr-un loc cu climă caldă. Stând în 
faţa gării, nu se hotări dacă să ia un taxi sau să meargă pe 
jos ca să-şi primenească plămânii cu aerul curat de afară 
căci trenul fusese arhiplin. În timp ce stătea astfel pe 
gânduri se apropie de el o limuzină al cărui şofer îl salută 
cu condescendenţă. 

— Dacă tot ai apărut, zise el surâzând, du-mă la Metropol. 

Deschise uşa maşinii şi tocmai dădea să se urce când simţi 
o mână așezându-se peste mâna sa. Dându-se un pas 
îndărăt văzu în faţa lui chipul simpatic cu ochi cenuşii ai 
comisarului Smith care-l privea vesel. 

— Eu aş zice să te urci în maşina mea, zise Smith, 
zâmbind. 

După ce aruncase o privire asupra noului venit şoferul cel 
amabil o ştersese englezeşte. 


— Ia loc, doctore Goldworthy, îi spuse Smith. Ai scăpat ca 
prin urechile acului. Era cât pe-aci să fii răpit. 

Smith îl conduse pe medic la Scotland Yard şi după o 
convorbire mai îndelungă, află povestea unui oarecare 
George Doughton care murise în braţele doctorului 
Goldworthy, precum şi istoria unei casete plină cu scrisori 
pe care doctorul trebuia s-o înmâneze doamnei Constance 
Dex. Polițistul mai află şi modul cum i se adusese la 
cunoştinţă acestei femei, moartea fostului ei logodnic. 

— Îţi mulţumesc, domnule doctor, spuse Smith. Cred că 
abia acum am înţeles în sfârşit, despre ce e vorba. 

Capitolul VII. 

A doua zi după descoperirea cadavrului lui Farrington, 
domnul 'I. B. Smith se afla în biroul său prin ferestrele 
căruia putea vedea tot Brakely Spuare. Tocmai îşi 
terminase dejunul frugal când servitorul îi aduse cartea de 
vizită a doamnei Constance Dex. 

— Pofteşte-o pe doamna înăuntru, George, spuse el 
indiferent. 

Doamna Dex intră ţanţoşă în birou. „E o femeie deosebit 
de frumoasă, îşi spuse polițistul, deşi pare să fie puţin cam 
dură.” 

Doamna avea într-adevăr un ten minunat, ochi migdalaţi şi 
trăsături delicate. Nu părea să aibă mai mult de treizeci de 
ani. Era îmbrăcată foarte elegant însă fără ostentaţie. 
Polițistul o pofti să ia loc pe scaunul din faţa biroului. 

— Luaţi loc, vă rog... 

— Tare mi-e teamă, dragă domnule Smith, că mă vei socoti 
drept o persoană care te inoportunează când dumneata ai 
atâta de lucru. Dar am ţinut să-ţi vorbesc neapărat despre 
unele întâmplări ciudate petrecute în ultimele zile. M-am 
înapoiat azi în oraş şi... 

— Spuneţi-mi, doamnă, domnul Farrington a fost sau nu 
prietenul dumneavoastră? 

— Am fost vreme îndelungată prieteni foarte buni, 
răspunse ea. Era un om deosebit şi plin de calităţi. 


— Spuneţi-mi, nepoata lui a fost acum câteva zile în vizită 
la dumneavoastră? 

— Da. A fost la un bal pe care l-am dat apoi a dormit la 
mine. După bal, eu m-am înapoiat la Great Bradley iar de 
atunci n-am mai avut prilejul s-o văd... Domnule Smith, am 
aflat, spuse ea, că posezi un mic flacon de parfum care-mi 
aparţine. 

— Da. Am găsit flaconul în curtea lui Farrington în noaptea 
când au fost ucişi cei doi italieni în Brakely Square. 

— Şi la ce concluzie ai ajuns, domnule Smith, dacă nu-s 
indiscretă? 

— Că dumneavoastră, doamnă, vă aflaţi în noaptea aceea 
în casa domnului Farrington, răspunse Smith fără 
menajamente. Lady Constance, propun să fim cât se poate 
de sinceri. Eu presupun că atunci când s-a tras cu arma, 
dumneavoastră nu vă aflaţi în casă. Când aţi auzit 
detunăturile aţi intrat totuşi în casă, apoi, după o vreme aţi 
părăsit locuinţa, ieşind prin spatele ei. Cred că vă daţi 
seama că nu m-am mulţumit doar cu ceea ce descoperisem 
atunci acolo. Continuându-mi cercetările în dimineaţa 
următoare, am văzut urmele paşilor dumneavoastră. Uşa 
din spatele casei dă într-o stradă lăturalnică. Într-un garaj 
aflat acolo am văzut patru maşini dar niciuna nu avea 
cauciucuri ca cele ale căror urme le observasem. Deci, după 
părerea mea, lucrurile s-au petrecut cam aşa: auzind ceva 
din discuţia purtată de cei doi amărâţi, în faţa casei aţi ieşit 
afară ca să vă lămuriţi despre ce anume era vorba. După ce 
s-a terminat totul v-aţi urcat în maşina dumneavoastră şi aţi 
plecat. 

— Eşti poliţist sau ghicitor? întrebă mirată doamna 
Constance. Altceva ce-mi mai poţi spune? 

— În afară de faptul că aţi condus singură maşina, nimic, 
răspunse Smith. 

— Îmi pare foarte rău, dragă domnule Smith, că te-ai dus 
până la Great Bradley ca să afli că-mi conduc singură 


maşina, lucru pe care îl ştie toată lumea care mă cunoaşte. 
Da, urmele pe care le-ai văzut erau ale maşinii mele. 

— N-am aflat aceste amănunte ducându-mă la Great 
Bradley, răspunse Smith surâzând. Aş fi totuşi curios să ştiu 
ce-aţi căutat atunci în casa lui Farrington. Nu-mi închipui că 
dumneavoastră i-aţi fi ucis pe cei doi bărbaţi. Am destule 
dovezi că focurile de revolver n-au fost trase din casa lui 
Farrington. 

— Şi dacă ţi-aş spune că în noaptea cu pricina n-am ieşit 
din casă fiindcă aveam musafiri? 

— Dacă aţi susţine aşa ceva v-aţi contrazice. Nu mi-aţi 
spus mai adineauri că aţi ieşit din casă? Or, drumul pe care 
l-aţi făcut a fost pentru dumneavoastră, după câte îmi pot 
da seama, de o importanţă capitală. 

Lady Constance se uită în altă parte, dusă pe gânduri. 

— Ei, dragă domnule Smith, spuse ea întorcându-se brusc 
spre el, ţi-aş putea povesti multe lucruri pe care nu le ştii! 
Motivul pentru care am venit de la Great Bradley a fost 
faptul că unul dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape pe 
logodnicul meu, venise din Africa şi-mi adusese nişte 
scrisori. 

Fiindcă vocea începuse să-i tremure, Smith era convins că 
femeia spune adevărul oricât de bună actriţă ar fi fost. 

— Trebuia să-l găsesc cu orice preţ pe acel bărbat, declară 
lady Constance, cu toate că nu doream să se afle acest 
lucru. 

— Mă văd nevoit să vă întrerup, spuse Smith. Domnul 
despre care vorbiţi este doctorul Thomas Goldworthy, 
reîntors de curând dintr-o expediţie în Congo unde s-a 
ocupat îndeaproape de boala somnului. Varianta 
dumneavoastră nu prea corespunde cu faptul că doctorul a 
venit de fapt la Great Bradley cu o noapte înaintea celei în 
care a avut loc balul dat de dumneavoastră. A stat de vorbă 
cu dumneavoastră fiindcă adusese cu sine o casetă de lemn 
pe care o scosese de la Vamă şi pe care doi indivizi 
încercaseră să i-o fure. Deci doctorul Goldworthy a adus cu 


sine caseta la Great Bradley după ce vă telegrafiase că va 
veni acolo. Aţi stat de vorbă cu el apoi după discuţia avută, 
dumneavoastră v-aţi înapoiat la Londra ca să daţi acel bal. 
Îmi pare rău, doamnă, dar memoria vă joacă feste. 

Lady Constance se uită la el provocatoare. 

— Ce urmăreşti, domnule Smith? Cred câănu mă 
învinuieşti de asasinarea celor doi nenorociţi! Nu mă poţi 
acuza că l-am omorât pe Farrington! Deşi ştii foarte multe 
despre mine şi despre trecutul meu, e bine să mai afli unele 
amănunte. Domnule Smith, cu mulţi ani înainte am fost 
logodită cu un bărbat pe care-l iubeam cu patimă şi care se 
numea George Doughton. 

— Da, exploratorul, zise Smith. 

— Dar tocmai când mă aşteptam mai puţin, el a plecat 
brusc din ţară, rupând logodna fără să-mi spună nimic. 
Toate scrisorile şi telegramele mele au rămas fără răspuns 
şi toate încercările de a intra în legătură cu el cât timp s-a 
aflat în Africa, n-au avut nici un rezultat. Vreme de patru 
ani n-am primit nici un rând de la el, nici o explicaţie a 
purtării sale ciudate. Tocmai când mă aşteptam mai puţin 
am primit vestea că a murit în urma unui atac violent de 
friguri. Doctorul Goldworthy mi-a explicat însă că George 
fusese otrăvit de un individ care avea tot interesul să-l 
ucidă... 

Vocea femeii tremura atât de tare încât Smith se temu să 
nu izbucnească în lacrimi. 

— De atunci îl văd mereu în faţa ochilor. Femeile de vârsta 
mea uită greu dragostea, domnule Smith şi iubirea mea 
jignită şi rănită a trezit în mine toate patimile şi mai ales 
toată ura de care e în stare sufletul unei femei năpăstuite 
pe nedrept, căci abia acum am aflat, că George a plecat 
atunci distrus sufleteşte, hotărât să-şi găsească moartea pe 
acele meleaguri. De acum încolo nu-l văd prea bine pe cel 
care a ţesut din umbră toată această intrigă. 

— Cine anume? 


— Ei, surâse ea, ştii şi aşa prea multe. Restul îl vei 
descoperi singur, metodele dumitale sunt infailibile. Te rog 
mult să nu mă împiedici să mă răzbun. Poate că sună cam 
teatral ce spun eu acum, dar George a fost singurul om pe 
care l-am iubit cu adevărat. 

Lady Constance nu mai dădu alte amănunte iar Smith era 
mult prea inteligent ca s-o mai întrebe ceva. O conduse 
curtenitor până în stradă unde o aştepta o limuzină 
splendidă. 

— Sper să vă revăd curând, lady Constance, spuse el. 

— Fără mandat de arestare? întrebă ea surăâzând. 

— Fără, răspunse Smith liniştit. Mandatul de arestare ar 
putea fi emis cel mult asupra prietenului lui Montague 
Fallock. 

Se uită gânditor, o vreme, după maşina ei, care dispăru 
apoi după colţul străzii. În aceeaşi clipă un motociclist 
ascuns într-o străduţă lăturalnică se şi luă după ea. Smith 
dădu mulţumit din cap. Prevăzător din fire nu-i plăcea să 
lase lucrurile la voia întâmplării. De acum încolo lady 
Constance avea să fie supravegheată zi şi noapte. 

„Nici măcar n-a adus vorba despre moartea lui Farrington, 
îşi spuse el urcând scările; ca şi cum doamna ar fi sigură că 
milionarul trăieşte.” 

Maşina condusă de lady Dex se afla pe la nouă seara pe 
şoseaua ce ducea spre parohia fratelui ei. La o răspântie 
părăsi şoseaua şi o luă pe un drum lăturalnic ce o scoase 
drept în faţa casei parohiale clădită pe un vast domeniu 
privat. La zgomotul motorului se ivi imediat un servitor. 
Lady Dex trecu pe lângă el fără să-i adreseze nici un 
cuvânt, intră în odaia ei şi încuie repede uşa înainte chiar 
de a aprinde lumina electrică, avantaj enorm pentru 
locuinţa lor, într-un orăşel atât de neînsemnat ca Great 
Bradley, avantaj sau mai bine-zis favoare pe care o datorau 
- ea şi fratele ei - vecinului lor, acel ciudat locatar al „Casei 
misterelor”. 


Clădirea înaltă, care nu putea fi zărită din casa parohială, 
se afla la vreo trei mile depărtare, într-o vale. Se povestea 
că proprietarul ei, care nu avusese noroc în dragoste, se 
hotărâse să fugă de oameni şi să trăiască retras. Locuitorii 
din Great Bradley, oameni simpli dar plini de bun-simţ, îi 
respectară această dorinţă... 

„Casa misterelor” era - după cum am mai spus - clădită 
într-o vale cunoscută de toţi cei din jur sub numele de 
„Valea asasinilor”. Aici se petrecuse cu mulţi ani în urmă o 
crimă cumplită. Casa se potrivea cum nu se poate mai bine 
cu numele pe care-l avea valea. Nimeni nu-l văzuse 
vreodată pe locatarul ei, la Great Bradley. După 
cumpărături, veneau secretarul şi cei doi servitori italieni ai 
casei. Din când în când se vedea câte o maşină închisă, cu 
perdelele trase, care se plimba pe străzile orăşelului. 
Nimeni nu-l deranja deci pe curiosul proprietar al „Casei 
misterelor” care, în locuinţa lui putea face orice poftea. 

Adevărul e că omul acela, se pare că foarte bogat, avea 
într-adevăr unele obiceiuri stranii. Îşi instalase o uzină 
electrică dar nu una mică ci una foarte mare dotată cu 
motoare puternice care luminau ca ziua, din pod şi până-n 
pivniţă, toată casa aceea uriaşă precum şi cu altele care 
produceau energia necesară încălzirii ei. Muncitorii din 
Great Bradley erau foarte supăraţi că proprietarul casei, în 
loc să-i angajeze pe ei, adusese muncitori străini care să 
efectueze toate lucrările. Aceştia îşi aveau locuinţele afară 
din oraş, nu-şi părăseau grupul şi refuzau să vină în contact 
cu locuitorii din Great Bradley. Toţi erau italieni, oameni 
care se mulţumeau cu oricât şi care nu doreau altceva 
decât să strângă ban de ban ca să se poată întoarce într-o zi 
în ţara lor. Oricum, se pare că tăcerea lor era bine plătită. 
Casa doamnei Dex primea lumină printr-un cablu subteran 
de la uzina vecinului ei. Dealtfel era singura persoană care 
putea intra neanunţată în „Casa misterelor”. 

Ajungând deci acasă, lady Dex îşi schimbă toaleta apoi 
camerista îi aduse pe o tavă, masa de seară. După ce 


mâncă, scoase dintr-un sertar al biroului un revolver, îl 
încărcă, îi trase piedica apoi îl vâri în buzunarul paltonului. 
Închise sertarul şi cobori în hol. Automobilul rămăsese afară 
în faţa peronului. Adresându-se servitorului care rămăsese 
la uşă, îi spuse: 

— Fii drăguţ şi du maşina la garaj. Eu mă duc să faco 
vizită doamnei Jackson. 

— Am înţeles, milady. 

Capitolul VIII. 

T. B. Smith venise cu intenţii precise la Greath Bradley. 
Ştia că nu numai dispariţia misterioasă a lui Farrington dar 
poate chiar şi identitatea acelui Montague Fallok se puteau 
clarifica mai uşor în orăşelul acela decât în Metropolă. 
Acum era în joc onoarea faimosului Scotland Yard! În 
interval de şapte zile se petrecuseră două crime, o 
dispariţie misterioasă, apoi o sinucidere. Poliţia nu fusese în 
stare să ofere publicului nerăbdător nici cea mai mică 
explicaţie pentru aceste ciudate întâmplări! Adăugând şi 
spargerea şi împuşcăturile de la Vamă, se înţelege că 
Scotland Yardul se afla într-o situaţie neplăcută din care 
trebuia să iasă cât mai repede. 

— Circulă cam multe calomnii pe seama noastră, îi spusese 
prefectul poliţiei lui T. B. Smith în dimineaţa în care acesta 
se pregătea să plece la Great Bradley. Şi-i întinse un ziar pe 
care comisarul îl luă surâzând. Citi titlul apoi articolul în 
care se punea la îndoială capacitatea poliţiei de a rezolva 
toate aceste mistere apoi îl înapoie şefului său. 

— Am credinţa că vom putea dezlega toate aceste enigme 
dacă mă voi duce să fac o vizită proprietarului acelei case, 
zise el. Acolo se înnoadă şi se deznoadă toate iţele. 

Prefectul poliţiei se uită la el cu interes. 

— Mi se pare foarte curios că-mi vorbeşti tocmai despre 
această casă fiindcă mai acum o oră am primit un raport de 
la şeful poliţiei din acea zonă. 

— Şi ce vă comunică? întrebă Smith. 


— Raportul pare cam fără sens, cam aşa cum îl fac mai toţi 
şefii de post. Se pare că proprietarul „Casei misterelor” e 
un om bolnav, cu apucături cam ciudate. Mai mult decât 
atăt, vei fi desigur mirat să afli că proprietarul acelei case a 
fost declarat de medici, nebun. 

— Nebun? se miră Smith. 

— Da. E iresponsabil şi se bucură de toate drepturile pe 
care legea le acordă acestor bieţi oameni. Cine ar fi crezut 
aşa ceva? 

Smith rămase pe gânduri. 

— Trăgeam totuşi nădejde ca proprietarul acelei case să 
fie un bun prieten al lui Fallok. 

— În cazul acesta îţi înţeleg dezamăgirea, zise prefectul 
poliţiei. Să ştii că n-ai şanse de reuşită. Bărbatul acela a fost 
într-adevăr cercetat de două mari somităţi medicale. Acum 
îl tratează un medic care locuieşte acolo şi care e totodată 
şi secretarul acestui domn Moole. După cum vezi, secretul 
„Casei misterelor” a fost dezvăluit. E pur şi simplu casa 
unui nebun autentic. 

Smith tăcu o vreme. 

— Socot că nu-i nici o nenorocire dacă am să-i fac totuşi o 
vizită acestui bolnav numai ca să pot vedea şi eu cum arată 
acea casă ciudată, răspunse el liniştit. 

Aşa că după-amiază Smith ajungând la Great Bradley se 
îndreptă imediat spre casa cu pricina. Şoferul opri mai 
departe de poartă pentru ca Smith să poată cerceta în 
linişte împrejurimile. Casa era într-adevăr ciudată. Clădită 
departe de drum, în mijlocul unui teren mare neîngrijit, 
casa nu avea nici un fel de ornamente arhitecturale. Smith 
cercetă apoi cu atenţie uzina electrică aflată la vreo sută de 
metri de casă, în mijlocul unei pădurici dese. A doua zi făcu 
o vizită oficială. Condus de şoferul său, merse încet pe o 
cărare pietruită, până în faţa casei, cu ochii aţintiţi la ceasul 
uriaş al uzinei electrice pe care o văzuse în ajun. Ceva nu 
era totuşi în regulă: cu forţa electrică produsă de acea 
uzină se putea pune în mişcare un tren întreg. În timpul 


vizitei sale acolo, Smith văzuse un tip respingător, chior de 
ochiul drept şi cu o cicatrice mare pe partea dreaptă a 
obrazului. Smith ar mai fi colindat prin preajma uzinei dar 
la un moment dat, în timp ce privea printr-o fereastră, simţi 
troznindu-i ceva sub picioare, apoi auzi un clopot; de 
undeva căzu fără zgomot un oblon, astupându-i fereastra 
aşa că nu mai putu vedea ce se petrece în uzină. Abia apucă 
să iasă repede pe poartă, că aceasta se şi închise. Bine că 
nu-l prinsese nimeni în curte! Probabil că toate 
mecanismele acelea se puneau în funcţiune în mod 
automat. 

Precaut, Smith îşi luase acum cu el doi poliţişti pe care-i 
postase la uşa principală. N-avea rost să se expună în mod 
inutil. Urcă o scară lată de marmură, îşi şterse ghetele pe 
un ştergător de metal şi apăsă pe butonul soneriei. Uşa era 
acoperită cu o perdea cum mai vedem şi azi prin unele 
frizerii acele ridicole perdele de mărgele colorate. Aici 
mărgelele erau de oţel, înşirate pe o sârmă groasă şi prinse 
sus de un drug de metal. Când se deschise uşa, perdeaua 
aceea metalică se trase la o parte la fel ca o cortină pe 
scenă. În pragul uşii apăru un bărbat slab, cu faţa palidă. 
Era îmbrăcat într-un costum negru, bine croit. 

— Sunt comisarul Smith de la Scotland Yard. Aş dori să 
vorbesc cu domnul Moole. 

Individul se uită bănuitor la el. 

— Vă rog să poftiţi înăuntru, spuse el şi-l conduse pe Smith 
într-o încăpere mare, frumos mobilată. 

— Mă tem că nu-l veţi putea vedea pe domnul Moole. După 
cum ştiţi e bolnav. Dar poate că vă pot fi eu de folos cu ceva. 

— Mă puteţi conduce la domnul Moole? insistă Smith 
surâzând. 

Individul ezită. 

— Ştiţi, eu sunt medicul şi secretarul său. Mă numesc Fall. 
N-aş vrea să am neplăceri cu bolnavul meu. Aşa că vă rog 
să-mi comunicaţi mie în ce chestiune doriţi să-l vedeţi. 


— Prefer să i-o spun domnului Moole, răspunse calm, 
Smith. 

— Vă rog să veniţi cu mine, zise medicul şi-l conduse pe 
Smith la un mic lift. Deschizând uşa îl pofti să intre. 

— După dumneavoastră, spuse Smith politicos. 

Doctorul surâse şi intră în lift urmat de poliţist. Se opriră 
la etajul al treilea. 

„Casa seamănă cu un hotel”, îşi zise Smith în sinea lui. De 
la lift porneau mai multe coridoare acoperite cu covoare. În 
faţa liftului se aflau câteva uşi. Doctorul Fall o luă pe 
coridorul din stânga apoi se opri în faţa unei uşi duble din 
lemn de trandafir pe care o deschise şi intrară într-o 
cameră mare, mobilată simplu dar cu mobile de mare preţ. 
Pereţii erau îmbrăcaţi în lambriuri din lemn de mirt. În 
mijlocul camerei, pe un covor scump, albastru, se afla un 
pat de argint. Dar nici mobilierul scump, nici măsuţa aurită 
din faţa patului şi nici superbele candelabre de cristal nu-l 
uimiră pe Smith atât cât îl uimi individul care stătea culcat 
în pat. Faţa îi era atât de palidă şi ochii atât de lipsiţi de 
viaţă încât puteai jura că te afli în faţa unei figurine de 
ceară. Numai respiraţia regulată şi mişcarea buzelor 
dovedeau că omul trăieşte. Comisarul îşi spuse că avea 
probabil vreo şaptezeci de ani. 

— Ele domnul Moole, spuse politicos, doctorul. Mi-e teamă 
că nu veţi putea afla prea multe de la el! 

— Ce mai faci, domnule Moole? spuse Smith apropiindu-se 
de pat. 

Dar nu primi nici un răspuns. 

— Cum te cheamă, omule? întrebă Smith. 

Chipul bătrânului se învioră o clipă. 

— Jim Moole, spuse el cu o voce răguşită, eu mi-s bietul 
Jim Moole; n-am făcut nimănui nici un rău! Apoi aruncă o 
privire speriată doctorului. Oricât se strădui Smith să-l mai 
facă să vorbească nu mai izbuti să mai scoată nici un cuvânt 
de la el. În cele din urmă Smith părăsi camera. 


— V-am avertizat, zise doctorul Fall politicos, că domnul 
Moole e bolnav... Nu e în stare să poarte o discuţie... 

— Ai avut dreptate, zise Smith. Spune-mi, e adevărat că 
domnul Moole e un milionar american? 

— Da, răspunse el privindu-l atent pe poliţist, e american 
şi e milionar. 

— Numai că nu vorbeşte cu accent american. Am avut deci 
în faţă, continuă Smith, un bogătaş american cât de cât 
cultivat, fapt ce trebuia să se reflecte şi în felul său de a 
vorbi. Mi se pare foarte curios că bogătaşul se exprimă ca 
un ţăran din Sommerset. 

— Cum adică? întrebă cam băţos doctorul. 

— Aşa cum ai auzit. Domnul Moole vorbeşte cu accentul 
unui om care s-a născut şi a trăit în Sommerset. Nu pare 
câtuşi de puţin cultivat şi, te rog să mă ierţi, doctore, nu 
cred câtuşi de puţin că e milionar. 

— Se vede că dumneavoastră n-aţi avut de-a face cu 
nebuni; e foarte greu să apreciezi după vorba sau 
comportamentul lor cărei categorii sociale aparţin. 

Doctorul Fall îl conduse din nou pe Smith spre lift. Dar 
acesta refuză. 

— Aş vrea să cobor pe scări, zise el. Află, doctore, că ştiu 
destule despre nebuni; mai ales despre cei care fac parte 
din pleava societăţii. 

— Am impresia că nu mă credeţi, zise Fall uşor iritat. Sunt 
nu numai medicul ci şi secretarul acestui bolnav, zise el. 

— Ştiu, doctore, răspunse Smith surâzând. Eşti medic 
american, ai studiat şi ţi-ai luat doctoratul în Pensylvania. În 
1896 ai venit în Anglia cu vaporul Lucania. A trebuit să pleci 
cam pe nepusă masă din New-York fiind implicat într-o 
afacere scandaloasă. Vezi că mi-e uşor să aflu amănunte 
despre dumneata, lucru ce nu se întâmplă şi cu Moole care 
dealtfel nu e câtuşi de puţin cunoscut la ambasada 
americană. 

— Vă cam depăşiţi atribuţiile, zise Fall roşu de mânie. Vă 
referiţi la o faptă unde n-am fost decât o biată victimă. 


— Da. Se poate, într-adevăr, să-mi fi depăşit atribuţiile, 
recunoscu Smith. 

Înclinându-se uşor, coborî scara de marmură. La uşă, unul 
din cei doi poliţişti care nu era altul decât inspectorul Ela, îl 
întrebă: 

— Aţi reuşit să aflaţi ceva? 

— Am văzut o mulţime de lucruri care ne vor fi de folos pe 
viitor, zise Smith urcându-se în maşină urmat de inspector. 
Întorcându-se spre celălalt poliţist, îi spuse: 

— Dumneata rămâi aici şi vezi cine intră şi mai ales cine 
iese din casă. Mă întorc peste câteva ore! 

Maşina porni. 

— Trebuie să mai vizitez pe cineva, zise Smith şi ar fi bine 
să mă duc singur. Spune-i şoferului să oprească aproape de 
parohie! 

Lady Constance Dex se aştepta la vizita poliţistului fiindcă- 
| văzuse pe fereastră trecând de parohie şi îndreptându-se 
spre casa fratelui ei. T. B. Smith intră direct în subiect: 

— Am văzut chiar acum pe cineva care vă e prieten... 

— Pe domnul Moole? întrebă ea. 

— Da, pe domnul Moole, răspunse polițistul. 

— Presupun că acum cunoşti toate amănuntele, zise ea 
după o pauză. Dar ia loc, te rog... [i-am vorbit despre 
dragostea dintre mine şi George Doughton... începu ea pe 
neaşteptate. Probabil că-l cunoşti pe fiul său, Frank 
Doughton... 

Smith dădu afirmativ din cap. 

— A fost o dragoste fulgerătoare. George Doughton era 
văduv. Era un om cu o fire blândă şi plăcută, era curajos, 
vesel şi se bucura de faima unui mare explorator după cum 
dealtfel a şi fost. L-am cunoscut la Londra; el mi l-a 
prezentat pe Farrington. George Doughton fusese 
oaspetele acestuia în casa pe care Farrington o închiriase în 
Great Bradley... Femeia făcu o pauză. 

— Dragostea dintre noi a fost puternică şi deplină. De ce 
n-aş mărturisi această iubire de care sunt mândră? 


Hotărâsem să ne căsătorim chiar în ziua în care el urma să 
plece ca să ne putem îmbarca împreună pe vapor. George 
Doughton era însă un om profund cinstit. Nu putea suferi 
bârfa şi scandalurile, nu se putea acomoda cu felul modern 
de viaţă şi nici cu libertatea moravurilor. Îşi făcuse un ideal 
din puritatea sufletească a femeii şi din cinstea ei. Avea 
obiceiul să rupă orice legătură cu femeile sau cu bărbaţii 
divorţaţi. Iar eu eram divorțată. Făcusem o greşeală în 
tinereţea mea zvăpăiată. M-am măritat la şaisprezece ani 
cu un bărbat josnic şi ticălos care mi-a făcut viaţa un infern. 
N-am putut scăpa de el decât fugind de acasă ajutată de un 
alt bărbat pe care-l iubeam ca pe un frate şi al cărui ajutor 
a fost total dezinteresat... Un om bun pe care aventura asta 
l-a costat însă mult. Făcând dovada vinovăţiei mele, 
bărbatul meu a obţinut imediat divorţul. Dar toate aceste 
lucruri neplăcute trecuseră de mult. Mi-era totuşi teamă ca 
nu cumva Doughton să afle ceva. Şi iată că de ce mi-a fost 
frică n-am scăpat. Cu două zile înainte de căsătorie, 
Georges m-a părăsit fără un cuvânt. Prima şi ultima veste 
despre el a fost că a plecat spre Africa de Vest... Vocea-i 
devenise atât de slabă încât Smith abia o mai putea auzi. 
Polițistul o privi plin de compătimire. 

— Farrington a fost atunci foarte amabil cu mine. Mil-a 
recomandat pe doctorul Fall... 

— Avea vreun motiv? 

— Da. Doctorul Fall avea unele interese în Africa şi prin el 
puteam intra în legătură cu doctorul George Doughton. M- 
am agăţat de speranţa asta ca omul care atunci când se 
îneacă se agaţă şi de un pai. Aşa am devenit vizitatoarea 
„Casei misterelor”. Am fost singura persoană străină care a 
pus piciorul acolo. Prin doctorul Fall îi trimiteam lui George 
scrisori la care însă n-am primit niciodată răspuns. Acum 
am motive să cred că Farrington avea cu totul alte gânduri 
când mi l-a recomandat pe Fall. Adevărul e că nu voia 
pentru nimic în lume ca eu să reiau legătura cu George. 


Cam asta-i toată povestea mea legată de „Casa misterelor”. 
Pe domnul Moole nu l-am văzut niciodată. 

— Dar pe Farrington? 

— Acolo nu l-am întâlnit niciodată. 

— Dar pe Montague Fallock? 

— Pe Montague Fallock nu l-am văzut în viaţa mea cu toate 
că am auzit multe despre el, zise ea. Cunoştea toată 
povestea divorţului meu şi a încercat să mă escrocheze. 

— Despre asta nu mi-aţi spus nimic. 

— Ei, dragă domnule Smith, n-am spus eu multe lucruri, 
răspunse ea plictisită. Mă tem că acest şantajist ordinar e 
cauza fugii lui George. Probabil că Montague Fallock i-a 
povestit nefericita întâmplare prin care trecusem. Mi-a 
cerut sume enorme. La început i-am dat ca să tacă dar după 
ce George m-a părăsit n-a mai văzut un ban de la mine. 

Iritată, femeia se ridică şi începu să se plimbe prin odaie 
întorcând spre poliţist o faţă aspră şi crispată. 

— Aş putea să-ţi povestesc multe, domnule Smith, în 
legătură cu acest ticălos, cel mai josnic şi mai mizerabil din 
câţi a răbdat vreodată pământul ăsta! 

— Spuneţi-mi tot ce ştiţi, lady Constance, zise Smith. 

— Nu pot, dragă domnule Smith! Vreau ca cel care mi-a 
distrus viaţa, să moară de mâna mea. Măcar atâta 
satisfacţie să am şi eu! 

Capitolul IX. 

De o bucată de vreme contele Poltavo era foarte ocupat. 
Acum, vesel şi mulţumit de sine, urca treptele casei 
impozante unde-şi închinase un apartament modest. Venise 
la Londra cu câteva luni în urmă, zdrenţăros, flămând şi 
fără un ban în buzunare. Acum sigur că avea de ce să fie 
mulţumit. Avea leafă mare, fusese introdus în lumea bună, 
era prieten cu câţiva aristocrați şi făcea o curte discretă 
uneia din cele mai frumoase fete din Londra care nu era 
alta decât nepoata lui Farrington. Printr-o întâmplare 
neaşteptată Poltavo avusese marele noroc de a afla 
adevărata situaţie financiară a lui Farrington, dându-şi 


seama că presupusul milionar era de fapt un mare escroc 
care mai mult ca sigur că se afla în relaţii strânse cu 
Montague Fallock. Situaţia pe care şi-o crease Farrington 
nu era de fapt decât un castel din cărţi de joc. Poltavo se 
căznea acum să afle dacă Farrington îşi sărăcise şi nepoata 
căci avea prostul obicei de a-şi jecmăni prietenii şi 
cunoştinţele. În tot cazul, Poltavo era convins că avea toate 
atuurile şi că până la urmă avea să pună mâna şi pe 
încântătoarea Doris. Deşi crud şi lipsit de scrupule, undeva 
în adâncul sufletului său, Poltavo era un sentimental capabil 
de a iubi cu patimă, însă nu pentru mult timp. 

Sosind acasă, intră în dormitor şi rămase câteva clipe în 
faţa oglinzii. Avea obiceiul să se privească atent şi să-şi ţină 
un mic discurs. Dacă cineva l-ar fi ironizat spunându-i că-i 
infatuat, Poltavo n-ar fi negat. Era, după cum am spus, vesel 
şi bine dispus pentru că influenţa lui asupra lui Doris sporea 
zi de zi, prinzând-o tot mai mult pe nevinovata tânără în 
mrejele sale. 

Trăia singur, fără nici un servitor. În fiece dimineaţă venea 
o bătrână care-i făcea curăţenie şi atât. În timp ce încă se 
mai admira în oglindă, auzi clopoţelul de la intrare. Se duse 
să deschidă şi dădu nas în nas cu Frank. 

— Pofteşte înăuntru, domnule Doughton. Cărei împrejurări 
datorez onoarea vizitei dumitale? întrebă el oferind un 
scaun vizitatorului. 

— Aş vrea să discut cu dumneata o problemă care ne 
priveşte pe amândoi, spuse Frank sumbru. 

Poltavo sesiză imediat duşmănia lui Frank împotriva lui 
dar nu fu mirat nici speriat. leşise el victorios din situaţii 
mult mai grele! 

— Îmi pare rău, dar nu-ţi pot sta la dispoziţie mai mult de 
un sfert de ceas. Trebuie să mă duc la Brakely Square ca să 
asist la deschiderea testamentului lui Farrington. 

— Nu eşti singurul care a fost invitat la deschiderea 
testamentului. 


— Cum? Vii şi dumneata? întrebă Poltavo cu o mirare 
oarecum jignitoare. El se ducea în calitate de prieten şi de 
sfătuitor al lui Doris. Dar amărâtul ăsta ce căuta acolo? 

— Domnule Poltavo, zise Frank, a doua zi după dispariţia 
lui Farrington, domnişoara Doris a primit o scrisoare în care 
i se spunea că poate să aibă încredere în dumneata. 
Totodată i se dădea speranţa că decapitatul găsit în Tamisa, 
după toate probabilitățile, nu era unchiul ei. 

Poltavo îşi încruntă sprâncenele. 

— Autorităţile au fost de altă părere, răspunse el. 
Tribunalul a fost ferm convins că mortul era Farrington. 

— Scrisoarea cu pricina a determinat-o pe Doris să capete 
încredere în dumneata şi să nu mai pună preţ pe prietenia 
pe care i-o port. Eu sunt un om dintr-o bucată şi-mi place să 
spun deschis ceea ce mă frământă. De la o vreme Doris e 
influenţată de cineva împotriva mea! 

Poltavo ridică din umeri, surâzând. 

— Dragul meu, cred că n-ai venit să mă rogi să intervin pe 
lângă Doris ca să se poarte altfel cu dumneata! Dacă ăsta e 
scopul vizitei, regret! Eu sunt adeptul proverbului care 
spune că: „În dragoste şi în război ţi-e îngăduit orice”. 

— Dragoste? întrebă Frank. 

— Da, dragoste! Nimeni nu poate susţine că iubeşte o 
anumită femeie pe care numai el are voie s-o iubească. 
Rivalitatea dintre noi e evidentă şi n-are sens s-o negăm. 
Ştiu că Farrington avea anumite planuri în legătură cu 
nepoata sa şi-mi place să mă amăgesc cu ideea că aceste 
planuri erau în favoarea mea. 

— Ce vrei să spui? 

— Am avut o discuţie cu Farrington în privinţa asta şi el 
mi-a mărturisit că ar fi bucuros să ştie că-mi asum 
răspunderea de a avea grijă de viitorul nepoatei sale. 

— Minciună sfruntată! strigă Frank. Am cunoscut şi eu 
planurile lui Farrington şi chiar mai bine decât le-ai 
cunoscut dumneata. Ştii ce? Eu refuz să mai discut despre 
acest subiect. Vreau să-ţi spun doar atât: că dacă voi afla că 


mă denigrezi în ochii lui Doris prin intrigă sau minciună, te 
vei căi amarnic. 

— Îmi îngădui să-ţi arăt pe unde se iese din odaia asta? 
întrebă Poltavo. Oamenii în situaţia mea nu suportă să fie 
ameninţaţi fără să-i pedepsească pe cei care-i jignesc! 

— Situaţia dumitale? Te rog să nu mă obligi să spun ce 
bănuiesc şi nici să mă apuc să fac anchete! Fii sigur că ştiu 
cui să cer amănunte! 

— Cui, dacă nu sunt indiscret? 

— Directorului închisorii din Alexandrowski! spuse Frank 
trântind uşa şi lăsându-l pe Poltavo încremenit. 

Persoanele care se adunară peste un ceas într-una din 
spaţioasele camere ale casei din Brakely Square, erau 
abătute şi deprimate. Spre marea nemulţumire a lui 
Poltavo, venise şi Frank care se aşezase lângă Doris cu care 
discuta foarte preocupat. Poltavo socoti că nu era momentul 
să se vâre între ei şi să le tulbure intimitatea mai ales că era 
de faţă şi domnul Smith. La masă luă loc şeful cunoscutului 
birou de avocatură „Debenham şi Tree”, împreună cu 
secretarul său. Pe masa plină cu acte, călimări, tocuri şi 
hârtie se mai afla un plic mare, galben şi sigilat pe care 
secretarul avocatului nu-l părăsea din ochi. Pentru câţiva 
dintre cei de faţă deschiderea testamentului însemna un 
eveniment important. Se ştia că Farrington nu avea datorii 
iar averea sa personală se părea că este foarte mare. 
Domnul Smith cunoştea aproape tot testamentul lui 
Farrington şi era sigur că citirea lui va produce multe 
mirări şi nedumeriri printre cei de faţă. Cum Doris se 
ridicase ca să-l întrebe ceva pe avocat, Smith îi luă locul şi 
se aşeză lângă Frank. 

— Spune-mi, dumneata ai fost prieten cu Farrington? 
întrebă el încet. 

Frank dădu din cap afirmativ. 

— L-ai cunoscut îndeaproape? 

— Nu pot spune că am fost prea intim cu el dar s-a purtat 
întotdeauna amabil şi prietenos cu mine. 


— Cum îţi arăta acest lucru? lartă-mă că insist, dar 
această poveste mă interesează în cel mai înalt grad. 

— Nu cred că dumneata, domnule Smith, îl simpatizai. 
Chiar mă şi mir că te afli aici după cele ce s-au întâmplat la 
teatru. 

— A, pentru că am venit să-l arestez? întrebă Smith. Asta 
nu trebuie să te mire. Şi milionarii pot fi amestecați 
câteodată în afaceri necinstite. Aş vrea totuşi să ştiu de ce 
Farrington se purta cu dumneata atât de prietenos. 

— Îmi încredinţase o anumită sarcină pe care dacă o 
duceam la bun sfârşit, puteam câştiga bani serioşi... 

— Despre ce anume e vorba? întrebă Smith. 

Frank îi povesti pe scurt cum îl pusese Farrington să-l 
caute pe moştenitorul milioanelor lui 'Tollington. 

— Din păcate n-am putut rezolva această treabă, spuse 
tânărul surâzând. Ar fi fost mult mai bine să se fi adresat 
dumitale căci eu nu am talente de detectiv. El însă insista 
întruna să mă ocup de această treabă... 

— Mda, spuse gânditor Smith, am auzit şi eu despre 
această uriaşă avere. Este vorba de averea regelui lemnului 
din Statele-Unite, milionarul care a murit fără să lase 
testament. Se presupune că moştenitorii ar trăi în Anglia. 
Am primit şi noi, la Scotland Yard, unele informaţii despre 
această moştenire. Se pare că Farrington fusese bun 
prieten cu Tollington... Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai 
spus. Mă voi ocupa eu de această afacere şi sunt gata să te- 
ajut să-ţi duci la bun sfârşit sarcina încredinţată de 
Farrington. 

— Doamnelor şi domnilor, începu avocatul ridicându-se de 
pe scaun, este de datoria mea să citesc testamentul 
domnului Farrington şi cum aproape toţi cei de faţă sunt 
direct interesaţi în această problemă, v-aş ruga să păstraţi 
puţină linişte. 

Avocatul citi rar introducerea în care Farrington donase 
câteva sume mici în scopuri filantropice. 


— Nu cred că mai e necesar să subliniez faptul că toate 
aceste sume nu sunt disponibile, zise avocatul. „Ştiind că 
iubita mea nepoată, continuă avocatul, îşi are averea 
asigurată, nu pot decât să-mi exprim încă o dată dragostea 
pe care o nutresc faţă de ea, considerând-o ca şi copilul 
meu şi o rog să ţină seama de ultima mea dorinţă şi 
rugăminte şi să se mărite cu tânărul pe care i l-am ales de 
soţ. lar acest bărbat, continuă avocatul pe un ton solemn, 
este bunul şi dragul meu prieten Frank Doughton.” 

Frank răsuflă adânc, Doris îşi opri pe buze exclamaţia de 
uimire pe care se pregătea s-o scoată, iar Poltavo se înroşi, 
apoi păli de ciudă. Smith, care cunoştea partea aceasta a 
testamentului, se uită pe rând la toţi cei trei protagonişti. 
Văzu surpriza fetei, uimirea lui Frank şi furia lui Poltavo. 

— Având în vedere nesiguranța de azi în ceea ce priveşte 
capitalul şi temându-mă ca nu cumva să irosesc fără voia 
mea, averea nepoatei mele, am depus toţi banii ei în valoare 
de opt sute de mii de lire sterline, într-un seif la «London 
Safe Depozit Bank» din Londra. În baza procurii pe care mi- 
a dat-o defunctul ei tată am spus avocatului meu să-i 
înmâneze cheile şi să deschidă seiful numai în ziua în care 
se va mărita cu Frank Doughton. Dacă dintr-un motiv sau 
altul nu va vrea să-mi îndeplinească această dorinţă, atunci 
hotărăsc ca averea să nu i se înmâneze decât după ce vor 
trece cinci ani de la moartea mea.” 

O tăcere adâncă se lăsă după ce avocatul citi aceste 
cuvinte. Smith se uită atent la Poltavo. Din furios, acum 
devenise bănuitor. Polițistul ar fi dat nu ştiu cât să poată citi 
în sufletul acelui aventurier primejdios. Avocatul începu din 
nou să citească. 

— Las domnului Frank Doughton suma de o mie de lire 
sterline ca să continue cercetările privitoare la moştenitorii 
lui Tollington. Domnului 1. D. Smith, cunoscutul comisar al 
Scotland Yard-ului, pe care am avut plăcerea să-l cunosc, îi 
las de asemenea suma de o mie de lire sterline, ca răsplată 
pentru numeroasele servicii aduse semenilor săi. De 


asemenea, în ziua în care îl va descoperi pe Montaque 
Fallok, cel mai mare şi mai primejdios duşman al semenilor 
săi, să i se mai plătească încă o mie de lire sterline.” 

Avocatul se uită la comisar. 

— Numai că îndeplinirea acestei clauze a testamentului 
depinde de unele lucruri, domnule Smith. 

Comisarul surâse. Partea aceasta a testamentului nu-i era 
cunoscută căci fusese adăugată doar cu câteva zile înainte 
ca Farrington să dispară. 

Mai rămăseseră de citit câteva dispoziţii. 

— Dragului mei prieten, contele Poltavo, îi las moştenire 
câteva bijuterii...” (Şi urma enumerarea bijuteriilor). 
Trebuie să adaug, continuă avocatul scoţându-şi ochelarii şi 
băgându-i în cutie, că la Banca domnului Farrington se 
găseşte depusă o sumă mare de bani. Tribunalul va decide 
însă, dacă şi în ce măsură aceşti bani vor sluji la acoperirea 
datoriilor unei societăţi anonime condusă de domnul 
Farrington şi dacă averea personală a răposatului poate fi 
oprită total sau parţial pentru a putea satisface creditorii. 

După ce avocatul isprăvi, Poltavo se îndreptă spre el şi în 
timp ce toţi ceilalţi discutau între ei, Poltavo vorbi câteva 
minute cu acesta. După care contele se întoarse şi părăsi 
brusc camera. Smith, care-i observase manevra, se luă 
după el ajungându-l în hol. 

— Pot să te întreb câteva lucruri, domnule Poltavo? 

Coborâră împreună scara şi ieşiră în stradă. 

— Testamentul lui Farrington te-a surprins, nu-i aşa? 

— Da, mărturisi el foarte calm, m-a mirat întrucâtva. Nu 
înţeleg de ce prietenul meu Farrington o împinge pe... 

— Domnişoara Grey să se mărite cu Frank, nu-i aşa? 

Poltavo nu se mai putu stăpâni şi se întoarse furios spre 
Smith deşi furia sa nu era îndreptată împotriva acestuia. 

— Nemernicul! strigă el, să-mi facă tocmai mie una ca 
asta! strigă el roşu de mânie. Numai că lucrurile nu vor 
rămâne aşa, ascultă-mă pe mine! Fata ăsta înseamnă 


pentru mine mai mult decât îţi închipui! Unde aş putea să-ţi 
vorbesc între patru ochi? 

Smith ridică mâna şi făcu un semn aproape imperceptibil. 
Un automobil care-l urmase îndeaproape se apropie şi opri 
lângă trotuar. Smith deschise uşa şi contele Poltavo se urcă 
în maşină. Smith se urcă alături de el. Maşina porni şi nu 
după mult timp opri în faţa Scotland Yardului. Când intră în 
biroul lui Smith, Poltavo se liniştise complet. Se plimbă o 
vreme prin cameră cu mâinile în buzunare şi cu capul 
plecat. 

— Ei bine, ce vrei să-mi spui? întrebă Smith care se 
aşezase pe scaunul din faţa biroului său. 

— Ei, aş avea eu multe de spus, zise Poltavo; dar mă 
gândesc dacă e în interesul meu să spun acum tot ce ştiu 
sau e mai bine să mai aştept... 

— Tăcerea dumitale e legată de unele fapte pe care le 
cunoşti privitoare la Farrington? întrebă Smith. Poate că te 
pot ajuta eu cu ceva. 

— Nu cred. E cu neputinţă ca dumneata să ştii tot atâtea 
lucruri câte ştiu eu. Aveam de gând să-ţi mărturisesc unele 
amănunte care te-ar fi surprins din cale-afară. Cred totuşi 
că e mai bine să mai aştept o zi sau două ca să lămuresc 
câteva lucruri. Or, pentru asta trebuie să plec urgent la 
Paris. 

Smith nu răspunse. N-avea nici un motiv să insiste. Era 
convins că până la urmă Poltavo va vorbi deşi îşi recăpătase 
prezenţa de spirit. 

— Ce loc ciudat, spuse contele uitându-se prin odaie. Asta-i 
deci faimosul Scotland Yard de care se tem toţi infractorii şi 
pe care îl cunosc şi polonezii certaţi cu legea. 

— Da, e un loc foarte interesant; vrei să-ţi arăt de fapt 
partea cea mai importantă a clădirii? 

— 'Ţi-aş fi recunoscător, zise Poltavo. 

Smith îl duse la lift şi urcă împreună cu ella etajul al 
treilea. Acolo, la capătul unui coridor se afla o sală mare 
plină cu dosare. 


— Asta-i registratura noastră, zise polițistul. Pentru 
dumneata mai ales este deosebit de interesantă. 

— De ce pentru mine? întrebă Poltavo mirat. 

— Pentru că presupun că te interesează descoperirea unor 
criminali, răspunse Smith degajat: lată, de pildă aici, 
dosarul unui individ curios. Deschise un sertar şi scoase 
afară o mapă. Apoi aşezându-se amândoi la masa de lângă 
fereastră, Smith spuse: 

— Ia loc te rog... 

Smith deschise mapa şi scoase două documente pe care le 
puse pe masă. Într-unul se afla fotografia unui bărbat în 
uniformă rusească. Poltavo se uită la ea şi păli. 

— Acesta a fost guvernatorul militar al Poloniei; a fost ucis 
acum câţiva ani de un individ care se pare că era fiul său. 

Contele se ridică brusc de pe scaun tremurând din tot 
corpul. 

— Nu l-am văzut niciodată... se bâlbâi el. Ce zăpuşeală! N- 
aveţi nici un ventilator aici? 

— Aşteaptă puţin... Smith desfăcu cel de al doilea 
document, scoase fotografia unui tânăr chipeş şi o aşeză 
lângă prima. 

— Îl cunoşti pe domnul acesta? 

Poltavo tăcu. 

— Este fotografia unui ucigaş. Din nefericire nu s-a oprit 
doar la o singură crimă. Cred că ai observat că mapele 
acestea stau în raftul condamnaților la spânzurătoare. 

Smith scoase apoi o a treia fotografie care înfăţişa o fată 
foarte tânără îmbrăcată într-un costum naţional rusesc. 
Fotografia fusese făcută la un bal costumat căci chipul 
delicat al fetei nu se potrivea cu costumul. 

— E prinţesa Lidia Botanski, o altă victimă a criminalului. 

A patra fotografie înfăţişa un om cu faţa tristă şi 
îngrijorată. 

— Femeia a fost împuşcată la Kiev de către tânărul 
criminal şi a murit în urma rănilor primite. Aici avem 
amănunte asupra unei spargeri la o Bancă. Spargerea a 


avut loc în urmă cu cinci ani şi a fost dată de nişte indivizi 
care-şi ziceau anarhişti. Dar am impresia că toate aceste 
lucruri nu te interesează... 

Polițistul închise dosarul înainte de a se uita la Poltavo care 
se făcuse palid ca un mort. 

— Foarte interesant, bâlbâi Poltavo care se îndreptă 
clătinându-se către una din uşi. 

— leşirea e pe-aici, zise Smith. Te sfătuiesc să fii 
prevăzător, domnule Poltavo. E de datoria mea să anunţ 
Poliţia din Rusia că te afli în Anglia. Adevărul e că bunii 
dumitale compatrioți nu se prea omoară cu firea când aud 
că e vorba de crime petrecute cu cinci ani în urmă. le 
avertizez însă că dacă te vei amesteca în treburile mele, vei 
avea de întâmpinat greutăţi serioase. 

Trei minute mai târziu Poltavo părăsea Scotland Yardul 
asemenea unui somnambul. Opri primul taxi pe care-l văzu 
şi se duse acasă. După alte zece minute îşi părăsi locuinţa 
cărând cu sine un geamantan. Trase la hotelul „Grand 
Marylebone”. Inspectorul Ela, care-l urmărea pas cu pas, 
aşteptă până ce Poltavo intră în hotel apoi se luă după el. 
Ela intră în hotel dar Poltavo dispăruse. Ela o luă încet spre 
Sala Palmierilor de unde o altă ieşire dădea spre 
Marylebone Road. Întrebat, portarul răspunse că-l văzuse 
pe Poltavo chemând un taxi şi dispărând. Ela se înfurie 
văzând cât fusese de neîndemânatic. Umilit, îi raportă lui 
Smith eşecul urmăririi. 

— Cred totuşi că ştiu unde s-a dus, spuse comisarul. 
Aşteaptă-mă în gara Waterloo; trebuie să prindem neapărat 
trenul de 6 şi 15 minute spre Great Bradley. 

Capitolul X 

— Vrei să vorbeşti cu domnul Moole? întrebă Fall. 

— Da, răspunse Poltavo aflat la intrarea principală a 
„Casei misterelor”. 

După ce-l privi câteva secunde, doctorul îi îngădui să intre, 
închizând uşa după el. Văzând semnul ciudat pe care-l 


făcuse cu mâna - semn ce dădea unor oameni din afară 
posibilitatea de a intra în casă - Fall îl întrebă scurt: 

— Spune-mi ce doreşti? 

— Vreau să-l văd pe Farrington! 

— Farrington? se miră doctorul. 

— Haide, nu mai juca teatru, domnule Fall; trebuie 
neapărat să vorbesc cu el. Eu sunt Poltavo. 

— Ştiu, răspunse liniştit, Fall. Dar nu pricep de ce ai venit 
aici şi de ce crezi că Farrington e unul dintre locatarii 
acestei case. Doar ştii bine că aici e un ospiciu, spuse 
sarcastic Fall. 

Îl conduse totuşi într-o odaie de la etajul întâi. 

— Ei, despre ce e vorba? întrebă Fall închizând uşa. 

Poltavo relată discuţia lui cu Smith nevrând să-i destăinuie 
doctorului adevăratul motiv al vizitei sale. Fall îl ascultă în 
tăcere. 

— Mă cam îndoiesc că va vrea să te vadă. E într-o 
dispoziţie foarte proastă. Mă duc totuşi să-l întreb. 

Se înapoie după vreo zece minute şi-i făcu un semn lui 
Poltavo să-l urmeze. Fall îl duse pe musafir în odaia unde 
zăcuse Moole. Când intrară, bărbatul din acea odaie, se 
întoarse cu faţa spre ei şi Poltavo îl recunoscu pe 
Farrington, acelaşi Farrington care dispăruse într-o seară 
din loja teatrului „Jollity”. 

— De ce ai venit aici, întrebă el aspru? Ca să aduci după 
tine jumătate din poliţia londoneză? 

— Nu-ţi fă griji din pricina asta! Vreau să vorbesc ceva cu 
dumneata, zise Poltavo uitându-se pieziş la Fall. 

Farrington îi făcu semn doctorului să-i lase singuri. 

După ce Fall plecă, Poltavo se îndreptă grăbit spre 
Farrington. 

— Aş vrea să ştiu, trădătorule, ce e cu testamentul pe care 
l-ai făcut? Ai zis că-mi eşti prieten... 

— Ia loc, îi spuse Farrington pe un ton de gheaţă. E timpul 
să-ţi dai seama, Poltavo, că eu nu sunt omul căruia să-i ceri 


socoteală. Află că nu îngădui nimănui să-mi vorbească pe un 
astfel de ton! Ai înţeles? 

— Ştii foarte bine că te am la mână, ripostă Poltavo cu 
dispreţ. E de ajuns să ridic doar un deget şi tot castelul 
dumitale din cărţi de joc se năruie cât ai clipi. 

— Dacă ai şti tot ce ştiu eu, ai tăcea din gură. De fapt ce 
vrei? 

— De ce ai obligat-o pe Doris să se mărite cu neisprăvitul 
ăla de Doughton? 

— Am avut motivele mele! 

— Ce motive? 

— Asta-i treaba mea! De când sunt obligat să-ţi dau 
socoteală? Ei drăcia dracului! zise Farrington mâniat. Nu 
m-am gândit decât la fericirea fetei. E singura fiinţă de pe 
pământul ăsta la care ţin ca la ochii mei! Ştiu că Doughton e 
singurul om care o poate face într-adevăr fericită. 

— Află, strigă Poltavo, că Doris mă iubeşte! 

— Haida deh! Nu-ţi fă iluzii! îmi cunosc nepoata, răspunse 
Farrington. E cu neputinţă să iubească un om ca tine! 

— Şi de ce, mă rog, e cu neputinţă? 

— Pentru că nu valorezi nici măcar cât ajutorul ei de 
grădinar. Cum de-ţi trece prin minte să vrei să te însori cu o 
fată ca Doris, tu, un hoţ, un falsificator de bani şi de acte, un 
ucigaş? Îţi cunosc în amănunt isprăvile tot atât de bine ca şi 
Smith. Neruşinarea şi obrăznicia ta întrece orice limită. 
Vrei bani? Vrei neapărat să te îmbogăţeşti? Foarte bine, pot 
să te ajut să-ţi realizezi acest vis, dar mută-ţi gândul de la 
Doris. 

— Asta e ultimul dumitale cuvânt? 

— Ultimul. Şi dacă vrei să-mi asculţi sfatul, nu te întinde 
mai mult decât ţi-e plapuma. 

— Deci nu-mi vei îngădui niciodată s-o iau pe Doris? 

— Niciodată, omule, pricepe, ce dracu! 

— Dar dacă vei fi silit să mi-o dai? întrebă Poltavo 
surâzând. 


— În ce fel mă vei sili? întrebă Farrington încruntându-şi 
sprâncenele. 

— Să presupunem că voi profita de faptul că Doris, o 
tânără candidă, nevinovată, romantică, va cădea în plasa 
mea şi vom fugi împreună. Atunci ce-ai să mai zici? 

— Faci rău că te gândeşti la astfel de lucruri, zise 
Farrington calm. Nu mă sperie ameninţarea ta, dimpotrivă, 
te compătimesc. Încă nu ştii, băiete, cu cine vrei să te lupţi! 
Oricum, mă bucur că ţi-ai dat arama pe faţă. O vrei pe Doris 
pentru banii ei, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Poltavo, o vreau pentru că-mi place mai 
mult decât orice altă femeie pe care am întâlnit-o până 
acum! 

— Hai să fim serioşi! Şi alte femei ţi-au plăcut la fel de 
mult. Dar cât timp s-au bucurat de dragostea ta? Când te-ai 
plictisit de ele le-ai părăsit fără nici o remuşcare. Îţi cunosc 
bine trecutul, domnul meu! Dacă totuşi te vei încăpăţâna în 
ideile tale prosteşti, atunci... 

— Atunci? 

— Nu vei mai ieşi viu de aici şi crede-mă că nu glumesc! 

— Fiindcă mă aşteptam la aşa ceva am venit pregătit, zise 
el, scoțând un revolver din buzunar. 

— Trage, Poltavo, dacă ai cu ce! Căci revolverul ţi-e gol. 
Aruncând o privire asupra revolverului şi convingându-se 
că celălalt avea dreptate, Poltavo îngălbeni. Farrington sună 

şi Fall îşi făcu apariţia. 

— Doctore, fii drăguţ şi dă-i musafirului ceva de mâncare 
înainte de a se înapoia la Londra! 

Tonul cu care Farrington rostise aceste cuvinte îl linişti pe 
Poltavo care, uitându-şi spaima, redeveni insolent: 

— Spune-mi, ţi-ai schimbat părerea în privinţa lui Doris? 

— Am să mă mai gândesc, răspunse Farrington indiferent. 

Medicul îl scoase pe Poltavo pe coridor şi-l pofti într-un lift 
apoi închise imediat uşa în urma lui. 

— Cum pornesc liftul ăsta? întrebă el. 


— Îl pornesc eu, n-ai grijă, zise Fall apăsând pe un buton. 
Liftul o porni în jos, trecu prin faţa unei uşi de oţel de la 
etajul întâi, apoi prin faţa uşii de la parter, fără să se 
oprească. Cobori mereu, tot mai adânc, până când în sfârşit 
înţepeni în faţa unei uşi alcătuită din gratii de fier aşezate 
orizontal. Uşa se deschise fără zgomot. Poltavo era pur şi 
simplu consternat. El, pe care nimeni nu-l păcălise 
niciodată, el, care înşelase şi trădase pe toată lumea, să se 
lase dus astfel, ca un copil! Scoase un creion şi mâzgăli 
câteva cuvinte pe unul din pereţii liftului. Apoi deschise uşa 
şi păşi într-o odaie destul de mare în care se aflau un pat, 
câteva scaune şi o masă pe care ardea o lumină slabă. Pe 
peretele opus se aflau câteva comutatoare electrice ceea ce 
însemna că va putea să lumineze mai bine camera. 
Mângâindu-se cu gândul că avea la dispoziţie ascensorul, 
începu să se caute prin buzunare să vadă dacă nu cumva 
mai avea câteva gloanţe. Găsi două şi-şi încărcă repede 
revolverul. Probabil că înainte de a pleca de acasă, femeia 
de serviciu care-i fusese recomandată de Farrington, îi 
golise încărcătorul. Tot ea îi anunţase probabil pe locatarii 
„Casei misterelor” că Poltavo plecase cu valiza. 

Furios că se lăsase astfel prins în capcană, Poltavo se duse 
şi aprinse toate luminile. Pereţii acelei încăperi subterane, 
mobilată cu mult bun-gust, erau zugrăviți în roşu într-un 
colţ se afla un pat frumos de alamă iar aerul din odaie era 
proaspăt şi curat. 

„De fapt e o închisoare destul de plăcută”, îşi zise Poltavo, 
în vreme ce examina atent camera, auzi un zgomot în 
spatele său. Întorcându-se brusc, văzu uşa liftului 
închizându-se şi liftul urcând. Cum naiba fusese atât de 
prost? Ar fi trebuit să pună un scaun în uşă ca să nu se mai 
poată închide! Unde-i fuseseră minţile? Dar te pomeneşti că 
şi scaunele erau înţepenite de podea. Încercă să ridice unul 
din ele şi văzu că bănuiala sa era neîntemeiată. Toate 
scaunele se puteau ridica afară de unul singur, scaunul cel 
mare de la capătul mesei, un scaun solid şi masiv care nu 


putea fi clintit din loc. Într-un colţ se afla o uşă cu gratii şi 
presupuse că era uşa altui lift care aducea mâncarea. În 
timp ce analiza uşa, văzu deschizându-se în partea de sus a 
ei o trapă prin care apăru o tavă plină cu tot felul de 
mâncăruri. Printre farfurii găsi şi un bileţel scris cu 
creionul: „Poţi mânca liniştit totul. Doctorul Fall te asigură 
că mâncarea nu este otrăvită. Dacă doreşti ceva, foloseşte- 
te de soneria de pe masă”. 

Poltavo se uită la mâncare. Cum îi era cumplit de foame, 
mâncă cu poftă tot ce i se trimisese. După ce isprăvi, îşi 
aduse aminte de sonerie. Sună şi nu după mult timp auzi un 
zgomot. Se îndreptă cu revolverul în mână, spre uşa liftului 
când iată că se auzi strigat pe nume. Întorcându-se, dădu 
nas în nas cu doctorul Fall care nu se ştie pe unde intrase. 

— Sper că nu te-am speriat, spuse surâzând medicul. 
Există trei intrări în această odaie dar pe unde nu pot 
pătrunde decât eu. 

— Pot să te întreb de ce am fost închis aici? 

Doctorul se aşeză pe un scaun, îşi scoase tabachera cu 
țigări de foi, luă una şi-i oferi şi lui Poltavo. 

— A, dumneavoastră nu fumaţi ţigări de foi... Poate vreţi 
țigări obişnuite... 

— Mulţumesc, am ţigări, răspunse Poltavo. 

Înainte de a-i răspunde, doctorul tăie calm vârful ţigării, o 
aprinse, apoi spuse: 

— Eu, dragul meu, nu fac nimic altceva decât să execut 
ordinele domnului Farrington. Se pare că l-ai supărat foarte 
tare din moment ce s-a hotărât să te trateze astfel şi să-ţi 
aplice aceeaşi pedeapsă pe care le-a aplicat-o şi celor doi 
indivizi care au lucrat la construcţia acestei case şi care au 
vrut să-l şantajeze. 

— Nu ştiu la ce anume te referi, răspunse Poltavo. 

— Atunci înseamnă că eşti unul dintre puţinii oameni din 
Londra care n-au habar despre acest caz. Unul dintre cei 
doi era arhitect, celălalt, un om simplu care putea foarte 
bine să fie şi electrician dar şi chelner... Amândoi au fost 


angajaţi la construcţia acestei case. Au fost aduşi din Italia 
împreună cu alţi muncitori şi li s-a încredinţat o parte din 
lucrări. Nemulţumiţi cu leafa foarte mare care li s-a dat, au 
vrut să-l şantajeze pe domnul Farrington. Dar într-o noapte, 
au fost amândoi împuşcaţi. 

— Au fost ucişi de Farrington? întrebă Poltavo speriat. 

— Nu pot susţine acest lucru, răspunse Fall; am spus doar 
că au murit fiindcă au vrut să-l şantajeze pe domnul 
Farrington. Şi dumneata, domnule Poltavo, te afli acum în 
aceeaşi situaţie. Nu cred că te-ai mai aflat vreodată într-o 
situaţie tot atât de tristă ca asta. Adevărul e că domnul 
Farrington intenţionează să te omoare. 

— Am fost un prost că n-am observat imediat legătura... 

— Ce legătură? întrebă nedumerit Fall. 

— Faptul că cei doi amărâţi au fost ucişi în faţa casei lui 
Farrington. Cine altul i-ar fi putut împuşca dacă nu el? 

— Ţi-am spus că voiau să-l şantajeze şi că voiau să-şi 
procure cât mai mulţi bani! Dumneata, domnule Poltavo, te 
afli în aceeaşi situaţie. 

— Am fost eu în situaţii şi mai grele, spuse Poltavo 
surâzând. 

— Mă îndoiesc că te-ai mai aflat vreodată într-o situaţie 
atât de dificilă ca asta fiindcă se pare că vei fi ucis, domnule 
Poltavo! Ţi-o spun deschis, n-are rost să mai ocolesc 
adevărul. Domnul Farrington vrea cu orice preţ să scape de 
dumneata, fiindcă ai început să devii incomod. Depinde 
numai de dumneata dacă te va ierta sau nu. Sigur, nu te va 
pune să juri că nu te vei mai amesteca în treburile sale! 
Dacă vei lucra cinstit, nu-l vei trăda şi-l vei sluji cu credinţă, 
e dispus să te ierte şi să te plătească regeşte. Dacă însă îi 
vei înşela aşteptările, nu vei mai fi cruțat. Bagă bine de 
seamă ce-ţi spun! Sper că m-ai înţeles! 

— Da, te-am înţeles. Mâna cu care Poltavo îşi duse ţigara 
la gură, începu să-i tremure. 

— Aş vrea să mai adaug... continuă doctorul, dar chiar în 
aceeaşi clipă se auzi sunetul strident al unui clopoțel. 


Doctorul se ridică, se apropie de unul din pereţi, îşi lipi 
urechea de un anumit loc care nu se deosebea prin nimic 
de restul peretelui şi ascultă o vreme. Poltavo presupuse că 
acolo se afla probabil vreun telefon. 

— Da, am înţeles, răspunse doctorul. Apoi întorcându-se 
către Poltavo, îl anunţă: 

— "Ţin să-ţi spun că toată casa este încercuită de poliţie, 
ceea ce e foarte rău pentru dumneata. 

— Eu, dimpotrivă, cred că e mai rău pentru dumneata, 
răspunse Poltavo. Stai! strigă el. 

Medicul se întoarse şi văzu un revolver îndreptat spre el: 

— Pot să te asigur că arma are acum două gloanţe pe care 
le-am descoperit în buzunarul vestei. În tot cazul socot că 
sunt suficiente pentru... Nu putu continua fiindcă în cameră 
se făcu brusc întuneric beznă. Un râs batjocoritor se auzi 
din partea unde se afla Fall. 

— Trage! spuse acesta. 

Dar cele două cartuşe i se părură lui Poltavo mult prea 
preţioase pentru a le strica degeaba. Aşteptă. Peste câteva 
secunde lumina se reaprinse. În odaie nici urmă de doctor. 
Poltavo se hotări să aştepte. Dacă 1. B. Smith înconjurase 
casa cu poliţia, putea dintr-un moment într-altul să ajungă 
şi la el şi să-l elibereze din situaţia nenorocită în care se 
afla. Dacă nu, îl va elibera Farrington care se pare că mai 
avea încă nevoie de el. Dar iată că auzi zgomotul liftului 
care cobora şi care se opri brusc în faţa odăii sale. Uşa cu 
zăbrele de oţel se deschise şi Poltavo sări în lift şi închise 
uşa. Spre mirarea sa, mecanismul funcţiona perfect şi liftul 
începu să urce. Dar cum cele două becuri din plafon îl 
deranjau, le sparse cu patul revolverului. 

T. B. Smith se afla în hol înconjurat de trei poliţişti. În faţa 
lui, liniştit şi politicos ca de obicei, se afla doctorul Fall. 

— Aveţi libertatea să percheziţionaţi toată casa, zise el. 
Vizita domnului Poltavo nu e secretă. A mai venit pe aici, ca 
orice om atras de lucruri mai deosebite. În momentul 


acesta cred că e pe undeva pe la subsol unde admiră 
instalaţia electrică. 

— Dragă doctore, n-ai vrea să mi-l arăţi pe Poltavo? 

— Cu plăcere, zise Fall. 

În aceeaşi clipă uşa liftului se deschise şi Poltavo ieşi 
repede afară cu revolverul în mână. Acum trebuia să se 
decidă de partea cui să treacă. Nu şovăi nici o clipă. La 
poliţie nu avea prieteni iar Farrington putea să-l ajute. 

— Ai o armă cam ciudată în mână, domnule Poltavo, spuse 
Smith surâzând ironic. Presupun că ai admirat cu frica în 
sân maşinăriile de la subsolul acestei case! 

— Deloc, răspunse Poltavo, vârând arma în buzunar. Am 
făcut câteva exerciţii de tragere. Jos e un loc amenajat 
special în acest scop şi te-aş sfătui să-l vezi şi dumneata. 

Uitându-se la doctorul Fall, Poltavo văzu în ochii negri ai 
acestuia un semn de aprobare. 

— În alte împrejurări, nu m-aş deranja să vă vizitez sala de 
arme, zise Smith, pentru că ştiu că nu spui niciodată 
adevărul, domnule Poltavo. Acum însă am impresia că te 
simţi cât se poate de fericit că mă vezi aici. Am să dau totuşi 
şi eu o raită pe la subsol fiindcă n-am apucat să-l văd încă. 

— De fapt, zise doctorul Fall nu e propriu-zis o sală de 
arme, dar cum camerele de locuit sunt departe de acest loc, 
folosim din când în când subsolul ca sală de tras cu arma. 
Aşa că sunteţi liber să vizitaţi orice doriţi. 

Smith intră în liftul fără becuri şi Fall închise uşa după el. 
După vreo zece minute ascensorul urcă şi Smith ieşi afară. 

— Am fost şi am vizitat camera, zise el aruncându-i lui 
Poltavo o privire semnificativă. Casa asta este într-adevăr 
extraordinară, dragă doctore, îi zise el lui Fall. 

— O puteţi vizita oricând doriţi, răspunse Fall cam 
posomorât. 

Smith se jucă puţin cu lampa electrică pe care o avea în 
mână, o vâri apoi în buzunar, salută şi se îndreptă spre uşă. 
La jumătatea drumului se opri însă din mers şi se întoarse 
spre Poltavo. 


— Când ai căzut în cursă, ai fost destul de prevăzător să 
scrii pe unul din pereţii liftului, câteva cuvinte, cerând 
ajutor. Ei bine, cuvintele dumitale după cum vezi, şi-au atins 
scopul, spuse el observând cu satisfacţie spaima de pe 
chipul lui Poltavo. Ai face bine dacă l-ai ruga pe amicul 
dumitale să le şteargă de acolo! 

După ce-i salută încă o dată pe cei doi bărbaţi, Smith 
părăsi casa împreună cu toţi ceilalţi poliţişti. 

— Ce-a vrut să spună domnul Smith? întrebă Fall. 

— Eu... bâlbâi Poltavo... am scris câteva cuvinte pe 
peretele cabinei. Nimic îngrijorător, doar o frază în care 
spuneam că sunt prizonier. 

Doctorul se repezi înjurând spre lift şi aprinse un chibrit 
ca să vadă ce scrisese Poltavo. Din fericire, nu era nimic 
care să divulge secretul „Casei misterelor”. 

— Ne-ai băgat în mare încurcătură, îi spuse el aspru lui 
Poltavo. Ai grijă şi nu ne compromite mai mult, fiindcă a 
doua oară nu te vom mai ierta. Dacă ne vei oferi ocazia să 
ne mai plângem o dată, urmările vor fi dezastruoase pentru 
dumneata, Poltavo. Şi te rog să mă crezi că nu glumesc. 

Capitolul XI. 

Când ceasornicul bisericii din Little Bradley bătu ora unu 
noaptea, comisarul Smith ieşi din tufişul aflat în partea de 
apus a „Casei misterelor”. Doi poliţişti ascunși într-un colţ al 
străzii îi ieşiră înainte. 

— Cred că în sfârşit am găsit un loc potrivit, zise încet 
Smith. Pe zidul care înconjoară clădirea se află într-adevăr 
numai semnale de alarmă iar pe toate potecile au fost 
întinse sârme electrice. Trag însă nădejde să putem ocoli 
semnalele de alarmă. Apoi îi conduse pe cei doi poliţişti 
înapoi, pe drumul pe care venise el. 

— Vedeţi? Aici e o sârmă, spuse el arătându-le un fir foarte 
subţire întins pe jos. Unul dintre poliţişti se uită cu atenţie 
la sârmă. 

— Dar pot foarte uşor devia curentul electric, spuse el 
scoțând din buzunar o bucăţică de cablu electric. 


Datorită poliţistului-electrician, cei trei putură sări zidul 
ajungând în curtea casei. 

— Să fim cu ochii în patru ca să nu dăm peste paznicul de 
noapte! şopti Smith. Dealtfel sunt convins că şi în jurul casei 
sunt întinse sârme electrice menite să dea alarma. Uite, una 
am şi găsit-o, spuse Smith, luminând-o cu lanterna a cărei 
lumină cădea numai în jos, fără să se reflecte şi în părţi. 

Trecură toţi trei cu băgare de seamă peste sârma întinsă 
doar la câţiva milimetri de la pământ. 

— Întind sârmele astea în fiecare seară, imediat după 
apusul soarelui. I-am văzut lucrând, spuse Smith. O a doua 
sârmă se află aproape de casă. 

Găsiră şi acea sârmă peste care trecură cu mare băgare 
de seamă. 

— Culcaţi-vă! şopti brusc Smith. 

Toţi trei se întinseră la pământ. Inspectorul Ela văzu o 
persoană înaltă care se îndrepta în direcţia unde se aflau ei. 
Era paznicul care-şi făcea rondul. Cu tot întunericul, Ela 
observă că omul purta o puşcă în spate. 

Aşteptară încordaţi până ce omul dădu colţul casei apoi 
toţi trei se îndreptară în goană spre uşa din faţă. Ajunşi 
acolo, Smith vâri mâna în geantă şi scoase un iepure. 

— Îmi pare rău, drăguţule, că trebuie să te sacrificăm dar 
n-avem încotro! Datorită ţie vom afla cam ce i-a dat prin 
minte criminalului. 

Urcă treptele de la intrare. Perdeaua din bile de oţel 
atârna aproape până jos în faţa uşii. Smith dădu drumul 
iepurelui. Animalul, speriat, vru să coboare treptele ca să 
fugă, dar când Smith îl sperie cu mâna se îndreptă spre uşa 
de la intrare atingând cu capul perdeaua din bile de oţel. O 
flamă puternică şi bietul animal fu aruncat cât colo. Murise 
electrocutat. 

— Deci am presupus just, spuse încet Smith. Perdeaua se 
află sub tensiune electrică. Oricine o atinge moare 
fulgerător. Fă-ţi deci datoria, Johnson! 


Acesta îşi puse o pereche de galoşi în picioare, îşi trase pe 
mână o pereche de mănuşi speciale, groase, din cauciuc şi 
urcă liniştit scara. Încercă să tragă perdeaua în jos dar nu 
reuşi. Atunci apucă fiecare şir de mărgele de oţel şi-l izolă 
pe fiecare în parte, legându-le apoi între ele cu benzi din 
cauciuc. După ce Johnson isprăvi, Smith - care între timp îşi 
pusese şi el galoşi şi mănuşi din cauciuc - se îndreptă spre 
uşa pe care o deschise cu o cheie potrivită. Broasca uşii 
fiind simplă, a fost uşor de deschis; dacă însă cei din casă ar 
fi tras un zăvor pe dinăuntru, treaba s-ar fi complicat mult 
dar locatarii considerând suficientă perdeaua de oţel nu 
mai puseseră zăvorul. 

T. B. Smith intră în hol şi trase cu urechea; dar cum 
domnea o linişte desăvârşită, intrară repede şi ceilalţi doi: 
Ela şi Johnson. 

— Aş vrea ca voi doi să rămâneţi aici, spuse Smith. Să 
sperăm că paznicul nu va observa că am izolat firele de la 
uşă. 

Cercetară cu multă atenţie holul dar nu descoperiră nici 
un fel de semnale de alarmă. Smith o porni încet pe scară, 
lăsându-i pe cei doi în hol. Oprindu-se la fiecare treaptă, 
trăgea cu urechea. În sfârşit ajunse la etajul al treilea. 
Recunoscu coridorul după o zgârietură pe uşa ascensorului. 
Era deci pe drumul cel bun. Fără să şovăie, Smith se 
îndreptă spre uşa din lemn de trandafir care dădea în odaia 
lui Moole. Apăsă pe clanţă, uşa se deschise şi polițistul intră 
în cameră. Dar rămase în prag căci îşi dădu brusc seama că 
nu se afla în odaia pe care o mai văzuse. Se trezi într-o 
splendidă cameră de lucru, cu pereţii îmbrăcaţi cu 
lambriuri scumpe din lemn de trandafir. La birou se afla, cu 
spatele spre uşă, un bărbat care scria ceva. Când Smith 
deschise uşa, individul se ridică şi ieşi în întâmpinarea 
oaspetelui său nocturn. Smith văzu că avea faţa acoperită 
cu o mască neagră. Când îl zări pe comisar, mascatul întinse 
mâna şi în cameră se făcu brusc întuneric. În aceeaşi clipă 
Smith se trezi azvârlit dincolo de prag iar uşa se închise de 


la sine în urma sa. Acum Smith se afla din nou pe coridor 
iar în faţa lui stătea doctorul Fall, îmbrăcat elegant ca de 
obicei, care-l privea ironic. 

— Cărei împrejurări îi datorez onoarea acestei vizite, 
domnule Smith? întrebă el politicos. 

— Curiozităţii, răspunse simplu, Smith. Aş fi vrut să-l mai 
văd o dată pe Moole al dumitale! Dar din păcate am greşit 
uşa şi am deranjat un domn care purta o mască pe faţă din 
motive pe care probabil că numai el le cunoaşte. 

— Nu vă prea înţeleg, spuse Fall. 

— Dacă vrei să mă înţelegi, hai cu mine încă o dată în 
camera de colo, zise Smith. 

În aceeaşi clipă, polițistul auzi un zgomot ciudat şi simţi 
sub picioare o zguduitură ca şi cum ar fi trecut un tractor 
greu prin faţa casei. 

— Ce e zgomotul ăsta? 

— Asta-i una dintre neplăcerile pe care eşti obligat să le 
suporţi când îţi clădeşti casa pe o mină, răspunse doctorul. 
Şi acum să mergem în odaia în care pretindeţi că aţi văzut 
un om mascat, zise Fall. 

Se înapoie în odaia cu pricina. Cum în odaie era întuneric 
Fall aprinse lumina. Era aceeaşi încăpere pe care Smith o 
mai văzuse o dată. În mijlocul ei se afla patul de argint 
aşezat pe covorul albastru iar în pat zăcea bolnavul cu faţa 
palidă ca ceara. Pereţii erau îmbrăcaţi în lambriuri din lemn 
de mirt iar în plafon atârnau aceleaşi magnifice candelabre 
de cristal. Surprins, Smith îşi trecu mâna peste frunte. 

— Se pare că aţi fost victima propriei dumneavoastre 
fantezii, domnule Smith. Dacă nu cumva n-aţi visat. 

— Dumneata poţi presupune ce vrei! răspunse Smith cu o 
politeţe rece. Aş dori să văd încăperile care se află 
deasupra şi dedesubtul acesteia. 

— Vi le arăt cu plăcere! Sus se află o cameră! 

Fall îl conduse pe Smith la etajul al patrulea şi deschise 
uşa încăperii care se afla exact deasupra camerei pe care 
abia o părăsiseră. Încăperea era nemobilată, pe jos avea 


duşumele iar pereţii erau daţi cu var. Luminatorul din tavan 
dovedea că doctorul spusese adevărul. 

— După câte văd nu vă prea folosiţi de camera asta! 

— Aşa e! Dar datoria noastră e ca peste tot să fie ordine şi 
curăţenie. Şi acum haideţi să vă arăt şi odaia de dedesubt! 

În timp ce coborau scara se auzi din nou zgomotul acela 
ciudat pe care-l mai auziseră o dată. Pereţii aproape că se 
cutremurau. 

— Vi se pare înspăimântător, nu-i aşa? Eu, cel puţin când L- 
am auzit, m-am speriat îngrozitor. În realitate însă nu se 
întâmplă nimic. 

Intrară în încăperea de la etajul al doilea, situată sub odaia 
lui Moole, care se dovedi a fi un dormitor. 

— Asta e un dormitor de rezervă, spuse Fall. Ne folosim de 
el foarte rar. 

Smith aruncă o privire rapidă în jurul său dar nu 
descoperi nimic. 

— Sper că acum sunteţi mulţumit şi că poliţiştii care vă 
aşteaptă în hol nu sunt neliniştiţi, spuse doctorul 
conducându-l spre uşă. 

— L-ai şi văzut? întrebă Smith. 

— Sigur. I-am văzut de îndată ce-au intrat în hol. Ştiţi, 
domnule Smith, noi nu folosim semnale zgomotoase de 
alarmă. De îndată ce se deschide uşa de la intrare se 
aprinde imediat o lampă roşie deasupra patului meu. Şi mai 
am şi alte semnale pe care sunt gata să vi le arăt dacă vreţi 
să veniţi până în odaia mea. 

— Cu plăcere! S-ar putea să-mi fie de folos! 

Camera de lucru a doctorului Fall se afla la etajul al doilea 
chiar deasupra vestibulului. O uşă ducea într-un dormitor 
extrem de elegant. Lângă patul doctorului se afla un tub 
care semăna cu un vas înalt pentru flori. 

— Uitaţi-vă înăuntru! 

Smith se uită. Vasul era gol. Ceva mai jos văzu o placă 
subţire ce părea că e din argint şi care-ţi făcea impresia că 


se mişcă. Smith văzu în ea două chipuri: cele ale lui Ela şi 
Johnson. 

— Asta e invenţia mea, spuse cu mândrie doctorul. M-am 
gândit s-o brevetez. E vorba de un sistem de oglinzi care 
reflectă imaginea pe o foiţă metalică. 

— Îţi mulţumesc, doctore, spuse Smith căruia nu-i mai 
rămânea decât să-şi recunoască înfrângerea. 

— N-o să puteţi deschide uşa de jos, spuse Fall amabil. 

— Cred că te înşeli, zise surâzând Smith. 

Doctorul aprinse lumina în hol. Cei doi poliţişti se uitară 
curioşi în jurul lor. 

— Noi am lăsat uşa întredeschisă... 

— Totuşi n-o veţi putea deschide, spuse Fall. Încercaţi şi 
veţi vedea! 

Ela încercă dar în zadar. 

— Uşa e închisă electric, spuse Fall. N-o puteţi mişca din 
loc cu nici un chip. Şi asta e tot o invenţie de-a mea! 

Scoase din buzunar o cheie pe care-o introduse într-o 
broască abia vizibilă a panoului de stejar din hol. Uşa 
începu să se deschidă încet. 

— Noapte bună, zise Fall. Sper că ne vom mai revedea! 

— Poţi fi convins de asta, spune Smith furios. 

Capitolul XII. 

Tânăra şi frumoasa domnişoară Doris Grey se afla într-o 
mare dilemă: nici acum nu ştia dacă unchiul ei într-adevăr 
murise. Dar fie că era mort fie că trăia, situaţia ei era dintre 
cele mai penibile. Frank Doughton îi era deosebit de 
simpatic, ţinea mult la el, dar de aici şi până la a-l lua de 
bărbat era cale lungă. Inima ei începuse să încline mai mult 
către acel Poltavo care ştia să povestească atât de frumos, 
atâtea lucruri interesante din toate capitalele ţărilor pe 
unde cutreierase. Felul lui politicos şi discret de a-i face 
curte produsese o impresie destul de puternică asupra ei. 
Adevărul e că dacă ar fi obligat-o cineva să spună pe loc pe 
care dintre cei doi bărbaţi îl prefera - pe Frank sau pe 
Poltavo - n-ar fi putut să spună. 


Dacă reflecta mai profund, sigur că Frank i se părea mai 
potrivit şi mai atrăgător. Dar faptul că unchiul ei îi alesese 
el viitorul soţ în loc s-o lase pe ea să şi-l aleagă, o irita şi o 
revolta. De fapt încă nu voia să se mărite. Dacă unchiul ei 
nu-i dădea averea, foarte bine, va aştepta încă cinci ani 
până se va mai maturiza; avea timp suficient să-şi analizeze 
sentimentele faţă de Frank. Băiatul îi era totuşi drag, lângă 
el se simţea ocrotită şi fericită. Dar de iubit încă nu-l iubea. 
Dispoziţia testamentară a unchiului ei o revolta fiindcă i se 
părea că-i îngrădeşte libertatea. 

Într-o frumoasă dimineaţă de aprilie în timp ce se plimba 
prin Green Park, se întâlni cu Frank. Băiatul era vesel şi 
apropiindu-se repede de ea îi spuse entuziasmat: 

— Am o veste bună pentru dumneata! 

— Să ne aşezăm pe o bancă, îi spuse fata surâzând, 
invitându-l să ia loc lângă ea. Ce veste bună ai pentru mine? 

— Ţi-aduci aminte că domnul Farrington mă rugase 
insistent să-l găsesc pe moştenitorul milioanelor lui 
Tollington? 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— Ei bine, l-am găsit, spuse el triumfător. Bătrânul 
Tollington avusese un nepot, fiul surorii sale moarte şi acest 
nepot era moştenitorul averii. Sora lui Tollington fusese 
logodită cu un bancher bogat din Chicago, dar dispăruse în 
ajunul nunţii, fugind cu un englez pe care familia ei nu-l 
cunoştea. Familia presupuse că englezul era de fapt un 
aventurier care voise să-şi refacă averea pierdută în 
America. Se pare însă că lucrurile n-au stat chiar aşa 
pentru că nu numai că ginerele a refuzat să stea de vorbă 
cu părinţii fetei deşi ştia că fata era extrem de bogată dar 
nici măcar nu i-a îngăduit acesteia să ia legătura cu părinţii 
ei ca să le spună cum se numea ca doamnă. Aşa că din 
momentul dispariţiei sale, părinţii i-au pierdut urma. Mai 
târziu aceştia au auzit că s-ar fi înapoiat în Anglia, unde - 
prin muncă îndârjită şi răbdare - englezul cu pricina şi-a 
creat o situaţie. Cu timpul sora lui Tollington a început să le 


scrie părinţilor, fără însă a le spune vreodată nici cum se 
numea şi nici unde anume se afla. Părinţii îi răspundeau 
prin oficiul de anunţuri al ziarului Times. Cu toate eforturile 
depuse n-au reuşit să intre în legătură cu ea. După moartea 
părinţilor săi, nici fratele ei n-a reuşit să afle unde este. 

— Şi dumneata ai reuşit? îl întrebă surâzând, Doris. 

— N-am ajuns încă până acolo dar am descoperit că 
bărbatul care plecase în urmă cu şaizeci de ani în America 
împreună cu sora lui Tollington, au trăit o vreme la Great 
Bradley. 

— Nu tot acolo stă şi lady Constance Dex? întrebă Doris. 

— Ba da... Se pare că locuiesc mai multe persoane acolo. 
Chiar şi amicul nostru... zise el şovăind. 

— La cine te referi? 

— La prietenul dumitale, Poltavo. Acum e acolo în calitate 
de musafir al doctorului Fall. N-ai auzit încă de „Casa 
misterelor”? Ce naiba, ştie toată Londra de ea! 

— Îmi pare rău dar n-am auzit, răspunse Doris. Hai, 
povesteşte mai departe. Cum ai aflat că au trăit în Great 
Bradley? 

— Printr-o simplă întâmplare. Am locuit şi eu câţiva ani 
acolo timp în care l-am cunoscut pe unchiul dumitale. Se 
înţelege că pe atunci eram un puşti. Dar nu faptul că am 
stat acolo m-a ajutat ci faptul că dărâmându-se un oficiu 
poştal, au fost găsite o droaie de scrisori ce nu mai fuseseră 
expediate. Da... Scrisori scrise în urmă cu, ştiu eu, 
patruzeci şi ceva de ani... Una din aceste scrisori era 
adresată lui Tollington şi purta semnătura surorii sale. Din 
întâmplare mi-a căzut în mână o comunicare adresată 
redacţiei ziarului la care lucrez. Ei bine, corespondentul 
nostru din Great Bradley primise o listă cu adrese pe care 
ne-a trimis-o nouă. M-am dus atunci la Great Bradley şi 
datorită bunăvoinţei unui funcţionar am făcut o copie după 
acea scrisoare. 

Frank se căută în buzunare, scoase hârtia şi citi cele ce 
urmează: „Dragă George, Vreau să-ţi comunic că suntem 


sănătoşi şi ne merge bine. Am citit rândurile tale din Times, 
şi m-am bucurat mult aflând unele noutăţi. Salutări de la 
Henry. Cu dragoste, sora ta, Annie”. 

Sigur că nu e vorba de o descoperire senzaţională, dar 
este totuşi un început, spuse Frank parcă vrând să se scuze, 
vârând scrisoarea în buzunar. Probabil că în Great Bradley 
locuiau o mulţime de femei cu numele de Annie. Din păcate, 
scrisoarea asta acum nu mai are pentru mine tot atâta 
importanţă cât ar fi avut mai înainte... 

— Te referi la partea materială? întrebă Doris. 

— Nu, spuse el încet. Ştii, Doris, n-am avut până acum 
posibilitatea să-ţi spun cât de rău îmi pare că testamentul 
unchiului dumitale conţine acea clauză. Gândul că eşti silită 
să faci ceva ce nu-ţi convine, mă mâhnegşte profund. 

Fata se înroşi şi-şi întoarse privirea. 

— Crede-mă, nu vreau să trag nici un folos de pe urma 
acestei clauze, continuă el timid; vreau să fii fericită. Să nu 
mă accepţi decât dacă mă iubeşti cu adevărat. 

Ea nu-i răspunse ci doar oftă adânc. 

— Speram să-ţi pot oferi într-o zi toate avantajele 
materiale pe care un bărbat le pune la picioarele iubitei 
sale. 

— Crezi, Frank, că m-ar fi impresionat acest lucru? 

— Cel puţin ai fi fost sigură că nu te iubesc pentru averea 
dumitale. 

Ochii fetei se umplură de lacrimi. 

— Ascultă-mă, Frank, spuse Doris încet; îmi eşti foarte 
drag dar încă nu sunt sigură că te iubesc îndeajuns de mult 
încât să te iau de bărbat. Povestea asta prea a venit pe 
neaşteptate! 

— Există altcineva la care ţii mai mult? 

Fata îi evită privirea jucându-se cu minerul umbrelei. 

— Nu, deocamdată nu. Ştii, Frank, n-am o părere prea 
grozavă despre mine şi nu cred că meriţi să te frămânţi atât 
din pricina mea. 


Tânărul o conduse până la poarta parcului, o ajută să se 
urce într-un taxi şi urmări cu ochii maşina până ce o pierdu 
din vedere. 

Adevărul e că Poltavo începuse a avea o măre influenţă, 
asupra ei. Chipul, glasul lui, toată acea aură de străin 
interesant şi cultivat începuseră s-o obsedeze. Când ajunse 
acasă, în Brakely Square, fu oprită de intendent. 

— Am o scrisoare urgentă pentru dumneavoastră, 
domnişoară Grey; cel care mi-a adus-o m-a rugat să v-o 
predau imediat. 

Ea luă plicul din mâna intendentului, îl desfăcu şi găsi în el 
un al doilea plic pe care scria - cu litere de maşină - 
următoarele: „Citeşte scrisoarea când vei fi singură. Încuie 
uşa şi asigură-te că nu e nimeni prin apropiere”. Fata îşi 
încruntă sprâncenele. Oare ce secret conţinea acea 
scrisoare? Făcu însă ceea ce i se ceruse. Când desfăcu al 
doilea plic, începu să gâfâie, căci recunoscu scrisul 
unchiului ei. Scrisoarea lui suna astfel: „Doresc ca în şapte 
zile să te măriţi cu Frank. Ioată averea, toată viaţa mea 
depind de acest lucru. Dacă siguranţa mea înseamnă ceva 
pentru tine, distruge imediat această scrisoare. Cu drag, 
Gregory Farrington”. 

Smith intră cu pas ferm în biroul şefului său. 

— Ceva nou? întrebă Sir George. 

— Vă voi spune tot ce ştiu sigur, apoi ce presupun. 

— Ia-o întâi cu certitudinile, apoi cu presupunerile. 

— Punctul unu, începu comisarul, luând un scaun şi 
aşezându-se în faţa biroului; Gregory Farrington trăieşte. 
Individul decapitat pe care l-au scos din Tamisa trebuie să 
fie cel ucis de un glonte la Vamă. De aici deduc că cel de al 
doilea hoţ care a luat parte la spargerea de la Vamă, a fost 
Farrington. Planul de a fura cufărul doctorului Goldworthy 
a fost conceput cu multă meticulozitate. În cufăr se afla, 
printre altele, un carnet cu nişte însemnări zilnice care 
dacă ar fi căzut în mâna lady-ei Dex, aceasta i-ar fi putut 
căşuna lui Gregory mult rău, fiindcă el poartă toată vina 


morţii iubitului ei. Carnetul acela ar fi lămurit multe lucruri 
iar Farrington avea tot interesul ca el să nu cadă în mâinile 
lady-ei Constance. 

— Poţi dovedi acest lucru? 

— Sigur. Smith scoase din buzunar câteva scrisori şi le 
puse pe birou. Am, uitaţi-vă, copia scrisorii pe care 
Doughton a scris-o doamnei Dex. Nu vă mai spun cum am 
ajuns în posesia ei. Ştiţi, oamenii noştri nu prea aleg 
mijloacele... 

— Ştiu, ştiu, zise Sir George, surâzând. Dealtfel în locuinţa 
parohială s-a săvârşit acum câteva zile o spargere... Am 
motiv să cred că vinovatul a fost chiar secretarul particular 
al preotului, unul Sekes. 

— Aşa e, răspunse Smith, bine dispus. În al doilea rând, 
continuă el, aflaţi că Gregory Farrington şi şantajistul 
internaţional Montague Fallock sunt una şi aceeaşi 
persoană. 

— Eşti convins de ceea ce spui? 

— Pe deplin. Un paragraf din testamentul lui Farrington a 
fost scris cu scopul precis de a mă induce în eroare. Dar de 
curând s-au ivit noi scrisori cu iscălitura lui Montague 
Fallock prin care încearcă să stoarcă bani de la diverse 
persoane cu stare. 

— Unde se află acum Montague Fallock? 

— În „Casa misterelor”. 

— Atunci de ce nu punem imediat mâna pe el? întrebă Sir 
George. 

— Nu e chiar aşa de uşor cum credeţi dumneavoastră. 
„Casa misterelor', ascunde o mulţime de taine pe care 
deocamdată nu le putem dibui. Casa a fost construită de un 
om dibaci, foarte bun cunoscător al tehnicii moderne. 
Scopul pentru care Farrington şi-a ridicat această casă a 
fost ca să aibă unde se ascunde atunci când îl va dibui 
poliţia. Sunt absolut sigur că o descindere acolo ar duce la 
dispariţia inculpatului. Trebuie să mai avem puţină răbdare. 


— Eu tot nu pricep de ce a trebuit să dispară în 
împrejurări atât de dramatice, zise Sir George. 

— Am să vă explic imediat. A dispărut de frică. Ştia că 
descoperisem că el era Montague Fallock; ştia de asemenea 
că-l bănuiam că-i ucisese pe cei doi amărâţi din faţa uşii 
sale. Nu vedeţi cum se înlănţuie totul? Farrington adusese 
din Europa lucrători străini care i-au terminat casa. Deşi 
clădirea fusese începută acum treizeci de ani a fost 
terminată doar de doi, trei ani. Toate marile îmbunătăţiri au 
fost făcute la urmă. Am aflat că cei doi pe care i-a împuşcat, 
fuseseră angajaţi să efectueze unele schimbări şi să 
monteze nişte motoare. Farrington auzise cearta dintre ei. 
Asta a mărturisit-o dealtfel el singur. Cum a văzut că cei doi 
şi-au scos revolverele şi-a spus probabil că sosise momentul 
să scape de ei. A deschis uşa şi i-a împuşcat stând în 
vestibul; a închis apoi uşa şi a pus revolverul la loc în 
sertarul biroului. A venit pe urmă repede înapoi pentru a 
povesti poliţiei cât e de speriat! Numai că atunci când am 
intrat în casă am simţit imediat mirosul prafului de puşcă. 
Şi lady Dex a fost acolo. A fost de faţă când Farrington i-a 
împuşcat pe cei doi. 

— Ce căuta femeia asta acolo? 

— Ştiu eu? Poate ca să-i reproşeze lui Farrington crimele 
săvârşite. 

— De ce n-o fi dispărut Farrington în alt mod? Şi la urma 
urmei de ce a trebuit să dispară? întrebă Sir George. Se 
bucura de credit în City şi apoi administra averea nepoatei 
sale. Farrington nu era dintre aceia care îşi pierd lesne 
cumpătul. 

— Nici eu nu mi-am explicat acest lucru cu atât mai mult 
cu cât nu-i stau în caracter lui Farrington astfel de gesturi. 
La urma urmei putea dispune de averea nepoatei sale. Dacă 
s-ar fi atins de banii fetei sau dacă i-ar fi pierdut în diverse 
speculaţii mai înţeleg, dar aşa... 

— Ce ai de gând să faci în continuare? 


— Am pus sub supraveghere „Casa misterelor”, am luat de 
asemenea toate măsurile de prevedere ca Farrington să nu- 
şi dea seama că este vizat de poliţie. Încerc chiar să-l 
ademenesc să iasă din vizuină... 

— Şi Poltavo? 

— Poltavo e acum în oraş, spuse Smith. Cu el putem isprăvi 
uşor. Se pare că a devenit agentul lui Farrington căci e 
foarte sigur de sine. 

Capitolul XIII. 

Într-adevăr aşa după cum spusese Smith, Poltavo revenise 
la Londra după scurta sa şedere în Great Bradley 
continuând să ducă aceeaşi viaţă ca mai înainte. Oamenii îl 
priveau cu oarecare suspiciune pentru că nu erau prea 
edificaţi în ceea ce priveşte situaţia sa materială. În plus nu 
se prea ştia dacă avea sau nu dreptul să poarte titlul de 
conte. În almanahul Gotha erau trecute vreo şase familii 
Poltavo. Sigur că domnul conte putea aparţine oricărei 
dintre cele şase familii; numai că el răspundea la întrebările 
care i se puneau, cu un surâs ironic şi cu un cuvânt sau 
două din care nu prea aveai ce alege. 

Acum nu mai putea fi exclus din societate pe motivul că nu 
era destul de bogat. După ce s-a întors la Londra a închiriat 
un apartament la Barlington Gardens, şi-a cumpărat două 
maşini ultimul tip, şi-a comandat o garderobă de o eleganţă 
rafinată şi şi-a mobilat apartamentul cu mobile de mare 
preţ. În mai puţin de o săptămână arăta atât de distins şi de 
deosebit încât până şi el avu impresia că nu arătase 
niciodată altfel. 

Cu toate acestea Poltavo nu era în apele lui. Faptul că 
fusese la un pas de moarte, îi tulburase echilibrul interior 
şi-l făcuse nervos. 

Poltavo fusese trimis la Londra de către Farrington care-i 
încredinţase o mare sumă de bani ca să-i execute 
dispoziţiile şi planurile, punându-l în legătură cu aproape o 
sută de agenţi din toate straturile sociale, agenţi care-i 
furnizau informaţiile pentru ziarul Bârfa. Farrington câştiga 


foarte puţin de pe urma acelui ziar; în schimb era tot timpul 
la curent cu toate bârfele, cancanurile şi scandalurile de pe 
urma cărora se alegea cu bani grei: bărbaţi cu situaţii înalte 
care-şi înşelau nevestele, soţii infidele, fete foarte tinere din 
înalta societate care-şi făceau de cap fără ştirea părinţilor şi 
câte şi mai câte. Misteriosul domn Montague Fallock avea 
însă grijă de fiecare. Şi nimănui nu-i trecea prin minte să 
facă vreo legătură între ziarul acela abject citit aproape 
numai de slugi şi şantajistul Montague Fallock. Cei cu 
musca pe căciulă plăteau şi tăceau ca nu cumva Fallock să 
publice în ziare vreo ştire compromiţătoare, care să le 
atragă blamul public. Acest şantajist ordinar, acest ticălos 
nu zdruncina numai averea victimelor sale ci, de cele mai 
multe ori, le distrugea şi viaţa. Scotland Yardul descoperise 
drept cauză a unui număr mare de sinucideri, scrisorile de 
ameninţare ale lui Fallock. 

Biroul ziarului Bârfa se afla la ultimul etaj al unei case de 
raport din Fleet Street. Redacţia se afla într-o singură odaie 
unde un individ tăcut primea corespondenţa pe care mai 
apoi o depunea la oficiul de bagaje al unei gări din Londra. 
După un ceas era luată de un alt comisionar care o depunea 
la altă gară. Abia de aici ajungea în mâinile redactorului-şef 
care selecta scrisorile şi le traducea în engleză pe cele mai 
interesante. Unele scrisori conţineau articole scrise de 
scriitori cunoscuţi. Fallock avea nevoie de aceste articole ca 
să dea Bârfei aparenţa unui ziar cât de cât onorabil dar ca 
să-l şi umple cu ceva. De obicei scria el singur câte o pagină 
sau chiar două cu diverse informaţii din înalta societate fără 
însă a jigni sau ofensa pe cineva. Numai că în fiecare pachet 
cu scrisori se găseau întotdeauna cel puţin două, dacă nu 
mai multe, care-i ofereau escrocului posibilitatea de a face 
rău. Cei care trimiteau astfel de scrisori primeau o răsplată 
de cinci lire sterline; de câteva ori s-a întâmplat ca 
materialele interesante să fie atât de numeroase încât 
Fallock a plătit aproape o mie de lire într-o săptămână. 
Poltavo se dovedea a fi un foarte conştiincios şi îndemânatic 


elev al lui Fallock-Farrington. Lucra ceasuri în şir în biroul 
său însă în ultima vreme gândurile îi zburau aiurea. Foarte 
mulţumit de slujba pe care o avea - era doar o meserie 
uşoară care făgăduia să-i aducă o mulţime de bani - făcea 
ce făcea şi oftând îşi spunea în sinea lui: „Aşadar într-o 
săptămână va trebui să se mărite cu Frank Doughton! Deci 
Farrington mă obligă să renunţ la această fată frumoasă, 
graţioasă şi bogată! Nu, nu şi iar nu! Nu vreau să-i fac pe 
plac escrocului! Trebuie să găsesc ceva ca s-o împiedic pe 
Doris să se mărite cu Frank!” 

Dar iată că brusc sună telefonul. 

— Alo! Ai putea să treci mâine pe la mine? întrebă Doris. 

— Pot veni chiar acum, răspunse mieros Poltavo. 

— Dacă ai putea veni acum m-aş bucura... Sunt foarte 
îndurerată! 

— Sper că nu s-a întâmplat ceva grav? 

— Am primit o scrisoare de la cineva, spuse ea cu 
subînţeles. 

— Pricep. Cineva vrea să faci ceva ce nu-ţi convine. 

— "Tot ce pot să-ţi spun e că sunt complet dezorientată. 
Ultimele întâmplări m-au dat peste cap! 

— Cunosc conţinutul scrisorii fiindcă eu ţi-am adus-o! 

— Da? Şi ce părere ai? 

— Ştii foarte bine! Cred că nu te aştepţi să fiu de acord cu 
ceea ce ţi se spune să faci! 

— Te aştept mâine, spuse ea. 

— Nu, vin chiar acum! 

În clipa aceea de revoltă împotriva tiraniei şefului său 
Poltavo uitase primejdia care-l ameninţa dinspre „Casa 
misterelor”. În el se trezise brusc instinctul unei fiare 
dezlănţuite care vede cum i se ia prada din faţă. O găsi pe 
Doris palidă, lipsită de vlagă, nervoasă. Sub ochi avea 
cearcăne dovadă că-şi petrecuse noaptea stând trează. 

— Nu ştiu ce să fac... [in mult la Frank dar... ei bine, nu-l 
iubesc până într-atât încât să-l iau de bărbat. 

— Păi atunci de ce-l iei? 


— Cum aş putea să-l refuz pe unchiul meu? Şi-i arătă 
scrisoarea. Poltavo luă scrisoarea şi-o aruncă în foc. 

— Văd, dragă domnişoară, că nu eşti câtuşi de puţin 
prevăzătoare. 

Ceva din purtarea lui îi displăcu fetei. Poltavo se gândea 
mai mult la siguranţa lui şi la obligaţia pe care o avea faţă 
de Farrington, decât la situaţia ei. 

— Acum ascultă-mă, spuse Poltavo; nu te mai necăji din 
pricina asta. Dă-mi voie să discut cu Farrington. Ştiu că e un 
om încăpățânat şi ambițios. Poate are un motiv special să te 
mărite cu Frank. Lasă-mă să discut întâi cu el. 

— Dacă nu primesc de la tutorele meu o nouă scrisoare 
care s-o revoce pe prima atunci va trebui să fac ce mi-a 
poruncit. Doamne, în ce situaţie mă aflu! Zău dacă pricep în 
ce fel pot să-l ajut eu măritându-mă cu Frank! Poate ştii 
dumneata, domnule Poltavo! 

Dar el clătină din, cap negativ. 

— Ai luat legătura cu Doughton? 

— Da, i-am scris! Vrei să vezi copia scrisorii? 

— Da, sigur, mă interesează. „Dragă Frank, citi el, dintr-un 
motiv pe care nu ţi-l pot explica pentru că nu-l ştiu, 
căsătoria dorită de unchiul meu va trebui să aibă loc 
săptămâna viitoare. Ştii că încă nu te iubesc destul şi că 
dacă ar fi după mine nu m-aş mărita. Dar sunt silită să 
procedez astfel contrar voinţei mele. Îmi vine foarte greu 
să-ţi spun toate aceste lucruri dar îţi cunosc caracterul 
nobil, mărinimia şi bunătatea sufletului dumitale şi ştiu că 
vei înţelege pe deplin revolta mea.” 

Poltavo puse scrisoarea pe masă şi începu să se plimbe 
prin odaie fără să scoată o vorbă. Apoi se întoarse şi zise: 

— Spune-mi, domnişoară Doris, dacă aş fi eu în locul lui 
Frank Doughton ai ezita tot atât? 

Ea se uită speriată la el şi Poltavo înţelese că făcuse o 
mare greşeală: confundase încrederea şi simpatia ei cu un 
sentiment mult mai puternic pe care fata era departe de a-l 
avea pentru el. În acea privire a ei Poltavo citi mai mult 


decât ştia ea însăşi; şi anume că în adâncul sufletului ei 
Doris îl alesese demult pe Frank. Ridică mâna împiedicând- 
o să-i răspundă: 

— Nu-mi spune nimic, zise el surâzând. Dar poate că-ţi vei 
da seama cândva că declaraţia mea de dragoste a fost cel 
mai mare compliment pe care l-am făcut vreodată unei 
femei fiindcă dumneata ai fost singura fiinţă care mi-a 
inspirat o iubire dezinteresată. 

Vocea îi tremura şi poate că şi credea ce spunea în acel 
moment. Fiindcă tot la fel le vorbise şi altor femei pe care le 
iubise în trecut, dar care duseseră cu ele în mormânt 
amintirea chipului său fascinant. 

— Acum trebuie să aşteptăm răspunsul domnului 
Doughton, adăugă el. 

— L-am şi primit căci Frank mi-a telefonat imediat. 

— Da? Şi când va avea loc fericitul eveniment? 

— Te rog nu vorbi astfel, zise ea, acoperindu-şi obrazul cu 
palmele. Nu ştiu nici măcar acum, în ultimul ceas, dacă voi 
avea puterea să îndeplinesc dorinţa unchiului meu. 

— Când te măriţi? întrebă Poltavo din nou. 

— Peste trei zile... Ne vom duce la Paris, spuse ea roşindu- 
se. Frank doreşte... şi făcu o pauză - ei bine, Frank doreşte 
să trăim separat cu toate că ne va fi foarte greu să 
ascundem că suntem căsătoriţi. 

— Înţeleg. Domnul Doughton şi-a dovedit astfel delicateţea 
înnăscută pe care i-o apreciez foarte mult. 

Doris se încruntă. 'Tonul lui protector nu era câtuşi de 
puţin justificat iar părerea sa despre Frank aducea mai 
curând a impertinenţă. 

— Te-ai gândit, întrebă el, ce s-ar întâmpla dacă nu te-ai 
căsători cu Frank şi n-ai îndeplini dorinţa unchiului 
dumitale? Ai cumva idee ce i s-ar putea întâmpla? 

— Nu, răspunse ea sincer. Am crezut întotdeauna că 
unchiul meu e un om bun, înţelegător şi că mă iubeşte dar... 
— Dar, continuă Poltavo, acum ştii că e un om care uzează 

cu brutalitate de îngăduinţa şi de încrederea celor din jur, 


că e un egoist şi un escroc. Cred că a fost cumplit pentru 
dumneata să descoperi acest lucru. 

— Da, a fost îngrozitor! Mătuşa mea, lady Dinsmore avea 
dreptate când spunea ce spunea despre unchiul Gregory. 

— Lady Dinsmore are întotdeauna dreptate. Asta e 
apanajul vârstei şi al experienţei. Dar de ce crezi că are 
dreptate? 

— Păi mătuşa mea a fost întotdeauna convinsă că unchiul 
era amestecat în tot soiul de afaceri necinstite. Mi-a spus de 
mai multe ori acest lucru dar eu n-am crezut-o. 

„Deci trei zile, îşi spuse Poltavo, nemaiascultând-o pe 
Doris. De ce se grăbeşte atât de tare Farrington? Şi de ce l- 
a ales tocmai pe tânărul Frank, care e sărac ca un şoarece, 
drept soţ pentru nepoata sa?” 

Răspunsul la aceste întrebări avea să-l coste mari eforturi. 
Înclinându-se în faţa fetei, o părăsi fără un cuvânt. 

Frank Doughton avea impresia că visează. Nu putea crede 
că tocmai pe el îl aştepta o asemenea fericire. Numai că în 
toată bucuria asta se amesteca gândul amar că urma să se 
însoare cu o fată care nu dorea să se mărite. În optimismul 
şi exaltarea sa îşi spunea însă că până la urmă Doris va 
ajunge totuşi să-l iubească. În acele zile munci cu greu atât 
la ziar cât şi la descurcarea afacerii Tollington... Cercetase 
toate registrele bisericilor însemnându-şi într-un carnet 
toate femeile cu numele de Annie; treaba era extrem de 
dificilă fiindcă existau o mulţime de Annie. Cu două zile 
înainte de a se însura adusese redactorului-şef ultimul său 
articol. Acesta îl felicită spunându-i: 

— Presupun că de-acum încolo vom aştepta cam mult până 
vom mai primi un articol din partea dumitale... 

— Deşi soţia mea va fi foarte bogată, răspunse Frank 
liniştit, acest lucru nu va afecta munca mea, pentru că n-am 
de gând să iau o centimă din banii ei. 

— Bine faci! îl aprobă redactorul-şef bătându-l pe umăr. 
Bărbatul care trăieşte pe spinarea nevestei sale, nu merită 
nici un fel de stimă! 


La ora nouă Frank plecă de la ziar şi cum încă nu 
mâncase, se gândea să intre într-un restaurant din Soho să 
ia masa de seară apoi să se ducă să se culce. Muncise mult 
în ziua aceea şi mai avea şi a doua zi o mulţime de lucruri 
de terminat. 

În faţa clădirii ziarului staţiona o maşină elegantă a cărei 
vopsea strălucea în lumina lămpilor electrice. Frank vru să 
treacă pe lângă ea, dar fu oprit de şofer. 

— Scuzaţi vă rog, spuse el, dumneavoastră sunteţi domnul 
Doughton? 

— Da, răspunse Frank mirat. 

— Am ordin să vă conduc la Sir George Frederik. 

Frank - care auzise de numele acestui membru al 
Parlamentului - încercă să-şi aducă aminte dacă-l 
cunoscuse personal. 

— Dar de ce să mă cheme, Sir George? 

— Ar dori să discute câteva minute cu dumneavoastră. 

Frank n-avea nici un motiv să-l refuze. În plus maşina avea 
să-l conducă chiar în direcţia în care intenţiona să meargă. 
Deschise deci uşa şi se urcă în maşină. Dar abia după ce se 
aşeză observă că nu era singur. 

— Ce înseamnă asta... dar nu mai apucă să termine. 
Cineva îl apucă de gât şi-l trânti pe pernele maşinii. 
Automobilul o porni din loc trecând în goană prin centrul 
oraşului. 

Capitolul XIV. 

După o noapte de insomnie petrecută în casa parohială din 
Great Breadley, lady Constance Dex se dădu jos din pat. 
Cobori în sufragerie şi se aşeză la masă lângă fratele ei. 
Preotul Jeremiah Bangley rămase surprins când o văzu. 
Preotul era un bărbat scund cu o figură binevoitoare, 
mulţumit de sine şi de cei din jur. Era genul de om, pe care 
un cutremur de pământ în Little Bradley care i-ar fi 
dărâmat biserica nu l-ar fi preocupat mai mult decât 
înflorirea pomilor din grădină. Văzându-şi sora la masa de 
dimineaţă rămase totuşi surprins. 


— Vii la micul dejun, Constance? Nu te-am mai văzut de 
ani de zile la masa de dimineaţă. 

— N-am putut dormi, răspunse ea luându-şi o bucată de 
şuncă de pe platou. Cred că o să mă duc la Moor Cottage. 

Auzind aceste cuvinte, fratele ei îşi încruntă sprâncenele. 

— Am fost întotdeauna convins că Moor Cottage n-a fost 
darul cel mai potrivit pe care ţi l-a făcut răposatul 
Farrington. E un loc mult prea retras... Mi-e teamă ca nu 
cumva, într-o bună zi, să nu te atace vreun vagabond sau, 
Doamne fereşte, vreun criminal. 

Cuvintele sale conţineau mult adevăr. Moor Cottage era o 
casă mică, drăguță, cu un singur etaj care fusese clădită de 
către proprietarul „Casei misterelor” în acelaşi timp cu 
aceasta. Farrington avusese la început intenţia să 
folosească acea casă ca locuinţă de vară. Acolo nu l-ar fi 
deranjat nimeni căci strada pe care se afla casa nu era prea 
frecventată. Cu mulţi ani în urmă, când din subsolul acelui 
teren se scoteau cositor şi plumb Moor Cottage se afla într- 
o regiune plină de activitate! Pe partea cealaltă a dealului 
se mai vedeau încă locuinţele pe jumătate dărâmate ale 
foştilor mineri. Proprietarul „Casei misterelor” clădise acea 
căsuţă dintr-un motiv necunoscut; cu toate că se afla la vreo 
trei kilometri depărtare de casa sa, nu cruţase nici banii 
nici osteneala aranjând-o şi mobilând-o în modul cel mai 
elegant cu putinţă. 

Lady Constance Dex primise de la Farrington şi de la 
prietenii acestuia multe daruri. Ba fusese o vreme când 
orice ar fi făcut Farrington pentru ea i se părea chiar prea 
puţin, deşi o copleşise cu dovezile adoraţiei sale. Moor 
Cottage fusese poate cel mai scump cadou. Aici lady Dex se 
putea retrage să-şi amintească de zilele fericite trăite în 
Great Bradley. 

— Da, casa e cam singuratecă, zise ea surâzând. Dar tu 
ştii, Jerry, că mă pot descurca foarte bine şi singură. Afară 
de asta îl am pe Brown. 


Preotul dădu din cap şi-şi reluă lectura ziarului Times pe 
care o întrerupsese la venirea ei. 

— La urma urmei fă cum crezi, spuse el, lăsând ziarul pe 
masă. Cine este acest domn Smith? 

— Domnul Smith? spuse ea cu interes. Dar despre care 
Smith vorbeşti? 

— Despre polițistul care a vizitat în ultimul timp de mai 
multe ori Great Bradley. Oare să fie ceva nelalocul său în 
„Casa misterelor”? 

— Ce poate să fie? în ultimii douăzeci de ani nu s-a 
întâmplat nimic extraordinar în acel loc. 

— Eu n-am fost niciodată de acord cu construcţia acelei 
case. 

Constance termină în grabă micul dejun şi se ridică de pe 
scaun. 

— Tu n-ai fost niciodată de acord cu nimic, Jerry. 

Trecând pe lângă el îl bătu uşor pe umeri apoi se uită pe 
fereastră. Trăsura o aştepta în faţa casei. Brown, pe care 
nimic nu-l putea scoate din indolenţa lui, şedea pe capră. 

— La prânz sunt înapoi, spuse Constance fratelui ei. 
Jeremiah Bangley se uită după ea şi o văzu urcându-se în 
trăsură cu o mapă în mână. În acea mapă se aflau scrisorile 
şi însemnările zilnice pe care i le adusese doctorul 
Goldworthy din Congo. Dar despre asta preotul nu ştia 
nimic. Ajungând, lady Constance deschise o poartă şi trecu 
pe sub un arc acoperit cu verdeață. 

— Poţi să deshami calul, Brown, eu rămân aici cel puţin 
două ore, îi spuse ea vizitiului. 

Brown o salută. Era obişnuit cu drumurile astea şi avea 
răbdarea necesară meseriei sale. Duse deci trăsura în 
spatele casei unde se afla un grajd care însă nu fusese 
folosit niciodată. Deshămă calul, îi puse sacul cu ovăz pe 
după cap iar el se aşeză ca să-şi citească ziarul favorit, un 
ziar care vorbea despre păcatele celor bogaţi. Peste un ceas 
i se păru că aude vocea stăpânei sale. Se sculă, se duse 
până la uşă şi trase cu urechea. Dar neauzind nimic se 


înapoie de unde plecase şi-şi continuă lectura. După 
aproape patru ore de aşteptat constată că i se făcuse 
foame. Se ridică, înhămă calul şi trase în faţa ferestrei 
biroului stăpânei sale. Trecând însă o jumătate de oră fără 
ca lady Constance să-şi facă apariţia, cobori de pe capră, şi 
bătu la uşă. Dar nu-i răspunse nimeni. Mai bătu o dată dar 
fără rezultat. Îngrijorat, îşi apropie chipul de geam şi se 
uită înăuntru: toată pardoseala era acoperită cu hârtii, un 
scaun fusese răsturnat, călimara de asemenea. Omul îşi 
dădu imediat seama că se întâmplase ceva. Scutură cu 
putere uşa, încercă să deschidă fereastra, dar ambele erau 
încuiate. Chiar în acel moment văzu venind cu viteză 
dinspre casa parohială, o maşină care opri brusc. 

— Unde e lady Constance? întrebă Smith sărind din 
maşină. 

Vizitiul arătă, tremurând, cu mâna spre casă. 

— Era acolo, spuse el. Dar acum toate lucrurile sunt 
răvăşite iar stăpâna nu răspunde. 

Uitându-se pe fereastră, Smith îi spuse. 

— Dă-te la o parte, băiete, şi ridicând bastonul sparse 
fereastra şi în câteva secunde pătrunse în cameră. Alergă 
din încăpere în încăpere dar nici urmă de lady Constance. 
Pe pardoseala biroului se afla o bucată de dantelă care 
fusese probabil ruptă din gulerul doamnei Dex. 

— Uitaţi-vă, spuse inspectorul Ela care-l urmase pe Smith, 
arătându-i pe o bucată de hârtie de pe masă, urma unei 
mâini însângerate. 

— Deci Farrington a trecut pe aici, strigă Smith. Dar cum o 
fi părăsit această casă? 

Îl interogă amănunţit pe vizitiu dar Brown nu ştia mai 
multe decât îi spusese înainte. 

— Nu, domnule, e cu neputinţă ca cineva să fi părăsit casa 
fără ca eu să-l fi văzut. Din locul unde şedeam vedeam nu 
numai casa dar şi toate împrejurimile. 

— Mai există vreun loc unde obişnuia lady Dex să stea? 


— Uneori stătea în spatele casei, răspunse Brown după ce 
se gândise câteva clipe. 

În spatele casei se afla o remiză mare pentru trăsuri şi un 
mic grajd. Uşa nefiind închisă cu lacăt, Smith o putu 
deschide uşor. Într-un colţ se afla o grămadă de fân unde 
dormea uneori vizitiul. Smith se apropie, se aplecă brusc, 
apucă pe cineva de guler şi-l ridică în picioare. 

— Ce-ar fi stimabile, să-mi spui ce faci aici? 

Dar tăcu brusc, surprins, căci cel pe care se pregătea să-l 
aresteze nu era altul decât Frank Doughton. 

— Curioasă poveste, spuse Smith. Mi-ai istorisit că ai fost 
răpit aseară, că ai fost plimbat prin toată Londra, apoi dus 
la ţară şi că ai scăpat în zorii zilei sărind din maşina care 
mergea foarte încet. 

— Da, e adevărat. Habar n-am unde mă aflu. Nu cumva ştii 
dumneata? 

— 'Te afli în apropiere de Great Bradley, răspunse Smith. 
Mă mir că nu-ţi recunoşti locul de baştină căci după câte 
ştiu ţi-ai petrecut copilăria şi o parte din tinereţe pe aici. 

Frank se uită mirat în jurul său. 

— Oare de ce m-or fi adus aici? Spune-mi domnule Smith, 
nu crezi că au vrut să mă ducă în „Casa misterelor”? 

— Nu cred. Presupun mai curând că amicul nostru Poltavo 
a pus la cale toată povestea asta poruncind să fii adus aici 
ca să cadă bănuiala asupra celor din „Casa misterelor”. Dar 
nu mi-ai spus cum ai ajuns în grajdul ăsta! 

— Căznindu-mă să scap de urmăritorii mei, am ajuns în 
faţa casei ăsteia ce părea a fi singura locuinţă din 
împrejurimi şi după ce am încercat în zadar să-i scol din 
somn pe locatarii ei, am intrat în grajd unde am adormit 
imediat. 

— Spune-mi, cât ai stat aici n-ai auzit nici un țipăt, nici o 
ceartă? Şi-i vorbi lui Frank despre dispariţia ciudată a 
doamnei Dex. 

— Poate că mai e încă în casă... 


Intrară din nou în locuinţă şi începură s-o percheziţioneze 
temeinic. La etaj se aflau un dormitor şi o cameră de baie. 
La parter, în afară de camera de lucru, mai exista o 
încăpere mică, frumos mobilată în care trona un pian 
scump. Dar toată osteneala celor doi fu de prisos; lady Dex 
dispăruse parcă o înghiţise pământul. Smith era extrem de 
mirat. 

— Toate corpurile ocupă un loc în spaţiu, îi spuse el lui Ela. 
Lady Constance trebuie să fie undeva! Nu voi părăsi casa 
asta până n-o găsesc! 

Uitându-se la dezordinea de pe birou Ela spuse pe 
neaşteptate: 

— Vă mai amintiţi de medalionul pe care l-aţi găsit asupra 
unuia dintre cei doi omorâţi în faţa casei lui Farrington? 

Smith scoase din buzunarul vestei medalionul pe care-l 
purta tot timpul la el. 

— la să ne mai uităm o dată la inscripţia de pe el, spuse 
Ela. 

După ce examină cu atenţie bucăţica de mucava din 
interiorul medalionului, Ela zise: 

— Sunt convins că vom putea face un pas mare înainte 
numai dacă vom cunoaşte sensul celor scrise aici. Uitaţi-vă 
la prima frază: Moor, cot; asta înseamnă cu siguranţă Moor 
Cottage. 

— Ei drăcie! Sigur că ai dreptate! Uite că la aşa ceva nu 
m-am gândit. Sigur că individul căruia îi aparținuse 
medalionul, descoperise secretul lui Moor Cottage şi 
intenţiona să-l escrocheze pe Farrington. Dar cu fraza care 
urmează nu sunt lămurit. 

— Trebuie să însemne şi ea ceva. Nu e vorba de nici un 
alfabet secret fiindcă vedeţi, e scrisă doar de un om incult. 
Are şi greşeli de ortografie. 

Cei doi poliţişti rămaseră aşteptând în faţa casei în timp ce 
vizitiul se dusese să-l aducă pe fratele doamnei Dex. 
Jeremiah Bangley era cât se poate de liniştit şi faptul că 
sora sa dispăruse nu părea să-l mire prea mult cu toate că 


îşi exprimase părerea că întâmplarea era de-a dreptul 
extraordinară. 

— Eu i-am atras surorii mele atenţia să nu stea singură 
aici. 

— Vă puteţi explica într-un fel această dispariţie? 

Preotul clătină din cap. Nu cunoştea casa şi nu fusese 
niciodată în ea. 

După vreo jumătate de oră sosiră şi funcţionarii poliţiei 
locale. 

— N-ar fi mai bine ca domnul să vină cu mine? spuse un 
poliţist arătându-l pe Frank. 

— De ce, întrebă liniştit Smith. Ce vei rezolva dacă-l vei 
aresta? Nu există nici un indiciu împotriva domnului 
Doughton, iar eu sunt dispus să garantez personal că-ţi va 
sta la dispoziţie oricând vei avea nevoie de el. Apoi 
întorcându-se spre Frank îi spuse: 

— Părerea mea e să te întorci în oraş. Înainte de toate să 
te căsătoreşti. 

Frank dădu afirmativ de cap. 

— Aş dori să ştiu numai dacă răpirea dumitale are vreo 
legătură cu evenimentul de mâine! Cine ar fi avut interesul 
să împiedice căsătoria? 

— Mi-e greu să bănuiesc pe cineva, totuşi Poltavo... 

— Poltavo? repetă Smith. 

— Da. Se pare că avea unele intenţii în legătură cu 
domnişoara Grey. 

— Da, Poltavo ar fi avut într-adevăr un motiv... Povesteşte- 
mi ce s-a întâmplat de fapt în maşină. 

Frank istorisi pe scurt cum fusese răpit. 

— Odată în maşină, am făcut pe mortul. Automobilul 
mergea cu o viteză de necrezut; atâta timp cât ne-am aflat 
în Londra lampa din plafon a rămas tot timpul aprinsă. Cei 
doi care mă însoțeau, erau mascaţi şi păreau a fi străini. 
Unul din ei ţinea un revolver pe genunchi, asigurându-mă 
din cinci în cinci minute că la nevoie nu va ezita să facă uz 
de el. Nu ştiam încotro mergem dar iată că ne-am văzut 


ajunşi pe un câmp. Unul dintre ei a deschis o fereastră şi 
aerul proaspăt care a intrat în maşină m-a făcut să-mi dau 
seama că ne aflam departe de oraş. Probabil că aţipisem 
căci când m-am trezit se lumina de ziuă. Cei doi însoțitori ai 
mei, adormiseră şi ei. M-am uitat cu precauţie în jur. Maşina 
mergea încet; m-am uitat apoi la mânerele interioare ale 
uşilor gândindu-mă prin ce parte aş putea fugi mai uşor. M- 
am decis pentru uşa din dreapta care era mai aproape de 
mine. Mi-am adunat toată puterea, am deschis uşa şi am 
sărit afară. Aveam experienţă de pe autobuzele londoneze 
din care obişnuiam să sar din mers. Mă aflam pe o câmpie 
care nu-mi oferea nici un fel de apărare. Dar la vreo cinci 
sute de metri de acolo am văzut o pădurice către care m-am 
îndreptat în goană. Din fericire am fost obligat să trec 
printr-o vâlcea aşa că am ieşit din raza vizuală a celor care 
eventual mă puteau urmări. Abia când am ajuns pe partea 
cealaltă a vâlcelei, unul dintre urmăritori m-a zărit şi a tras 
asupra mea. Am auzit gloanţele şuierându-mi pe la ureche. 
Asta-i tot, spuse Frank. 

Jeremiah Bangley îl invită pe Frank să meargă cu ella 
parohie. Tânărul jurnalist se despărţi de Smith care rămase 
să continue cercetările asupra dispariţiei doamnei Dex. Dar 
o nouă cercetare a casei nu duse la nici un rezultat. 

— Singura explicaţie, spuse Smith deprimat, e că lady 
Constance a părăsit casa în timp ce vizitiul era adâncit în 
citirea ziarului. Culmea ar fi să ne aştepte în casa fratelui ei. 

Dar Smith ştia însă foarte bine că nu putea fi vorba de aşa 
ceva. Uşile încuiate dar mai ales urmele luptei care avusese 
loc în camera de lucru, precum şi urmele mâinii 
însângerate, arătau clar că era vorba de o intenţie 
criminală. 

— Şi totuşi lady Dex se află pe aproape, spuse el furios, iar 
eu o voi găsi chiar de-ar fi să dărâm piatră cu piatră 
blestemata aia de casă. 

Capitolul XV. 


Ziua nunţii domnişoarei Doris Grey s-a dovedit a fi 
splendidă. Doris stătea la fereastră cu mâinile împreunate 
în jurul genunchilor şi privea spre grădinile din Bradley 
Square. Fata era îngrijorată şi cam nervoasă. Din fericire 
avea o mulţime de lucruri de făcut înaintea ceremoniei 
nunţii încât nu prea avea timp să cugete. În seara 
precedentă primise de la Frank o telegramă expediată din 
Great Bradley. Un sentiment ciudat şi nelămurit o făcu să se 
supere pe el că părăsise Londra. O mâhnea faptul că 
lucrase până şi în ziua dinaintea nunţii. Presupunea că 
Frank plecase la Great Bradley în interesul cercetărilor 
privitoare la moştenitorul milioanelor lui Tollington. În 
ajunul nunţii ar fi fost totuşi cazul să nu plece pentru că s-ar 
fi putut să aibă nevoie de el. În schimb Poltavo îi fusese de 
mare ajutor. În după-amiaza zilei din ajunul nunţii luase 
ceaiul împreună cu el. Respectuos şi atent, acesta evitase să 
amintească de căsătorie. Dar tot ce nu exprimase prin 
cuvinte i se putea citi în priviri. O servitoare o trezi din 
visurile sale aducând-o la realitate. 

— A venit domnul Debenham, domnişoară. L-am condus în 
camera de lucru. 

— A, avocatul! Vin numaidecât. 

Când intră ea, domnul Debenham se plimba gânditor prin 
încăpere. 

— Presupun că ştiţi că trebuie să asist la cununia 
dumneavoastră, spuse el întinzându-i mâna. Trebuie să vă 
predau cheile de la seiful Băncii. Aveţi aici specificarea 
exactă a sumei pe care o veţi găsi acolo. Vă rog săvă 
aruncaţi ochii pe această hârtie. În cifră rotundă averea 
lăsată de decedatul dumneavoastră părinte se ridică la 
suma de opt sute de mii de lire sterline. Această sumă este 
investită în hârtii de valoare de prim ordin! 

O sumă foarte mare vă revine de asemenea din dividende. 
Domnul Farrington a ales acest mod neobişnuit de a vă 
asigura averea cu toate că eu îi dădusem un alt sfat. 
Împrejurările care au urmat au dovedit că eu n-am avut 


dreptate. Farrington a avut pierderi mari la Bursă cum 
reiese din registrele sale. Şi cu toate că nu vreau să 
învinuiesc pe nimeni trebuie totuşi să remarc că un om mai 
puţin energic decât Farrington ar fi căzut atunci în păcat. 
Acum vreau să scap de răspunderea pe care mi-am asumat- 
O. Aş mai vrea să vă întreb dacă unchiul dumneavoastră v-a 
spus vreodată ceva despre moştenirea enormă a lui 
Tollington. El a fost unul din administratorii averii. Doris se 
uită mirată la el. 

— Curios că-mi adresaţi această întrebare deoarece 
Doughton se căzneşte să-l găsească pe moştenitorul acestei 
imense averi. 

— Amănuntul îmi este cunoscut. V-am întrebat numai 
fiindcă am primit o ştire de la ceilalţi administratori din 
America. îmi pare rău dar cercetările soţului 
dumneavoastră nu vor mai fi de nici un folos dacă nu va 
reuşi să-l găsească pe moştenitor în douăzeci şi patru de 
ore. 

— De ce? întrebă ea mirată. 

— Dispoziţiile testamentului sunt ciudate. Averea 
Tollington, cum poate că vă este cunoscut... 

— Nu ştiu nimic, îl întrerupse ea. 

— Atunci am să vă spun eu. Averea aceasta trebuie 
împărţită în două părţi egale între moştenitor şi soţia lui. 

— Şi dacă moştenitorul nu e însurat? 

— Atunci averea revine în mod automat femeii pe care 
moştenitorul o va lua în căsătorie. Dar testamentul 
stipulează că moştenitorul trebuie totuşi găsit până la 
împlinirea a douăzeci de ani de la moartea lui Tollington. 

Or, termenul acesta expiră mâine. 

— O, bietul Frank! Şi el care-şi dă toată osteneala! Dacă 
nu-l găseşte până mâine pe acest moştenitor enigmatic, 
atunci nu mai capătă nimic pentru toată munca depusă. 

— Nu cred să capete ceva. Recompensa revine doar celui 
care-l găseşte pe moştenitor în intervalul de timp stabilit. 
De fapt am venit aici fiindcă ştiam că domnul Doughton e 


interesat în această problemă şi că... Ei bine, credeam că 
unchiul dumneavoastră v-a spus mai multe. 

— Credeţi cumva că unchiul meu a ştiut cine e şi a păstrat 
secret acest lucru pentru un motiv oarecare? 

— Vă rog să nu vă supăraţi pe mine, spuse avocatul. 
Domnul Farrington era un om inteligent şi priceput. Am 
presupus că poate v-a mărturisit câte ceva aşa încât să-l 
puteţi ajuta pe viitorul dumneavoastră soţ în căutările sale. 

— Nu ştiu nimic; unchiul nu mi-a spus nimic. Era foarte 
rezervat când era vorba de afaceri. Şi totuşi am 
convingerea că mă iubea foarte mult. 

— Cum nu mai am altceva ce să vă spun, declară domnul 
Debenham, vă voi revedea la Oficiul stării civile. 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— Pot să-mi exprim încrederea, spuse el, că această 
căsătorie vă va aduce împlinirea tuturor speranţelor legate 
de ea? 

— Nici eu nu ştiu ce speranţe trebuie să-mi fac, spuse ea 
obosită, conducându-l până la uşă. 

„A mai existat oare o căsătorie aşa de prozaică şi de 
searbădă ca a mea?” se întrebă Doris când se urcă în taxiul 
ce trebuia s-o ducă la Oficiul stării civile. Ca multe alte fete 
îşi făurise şi ea visuri despre această zi minunată când, în 
sunetele ample ale orgii, trebuia să urce treptele altarului 
la braţul unchiului ei. Acum însă visurile se sfârşiseră. 
Mogştenitoarea unei averi mari, una dintre cele mai 
frumoase fete din Londra, mergea într-un taxi la cununie. 
Frank o aştepta în faţa clădirii. Ceremonia fu scurtă şi 
neinteresantă. Doris deveni doamna Doughton înainte chiar 
de a-şi fi dat seama ce se întâmplă cu ea. 

— Nu ne mai rămâne de făcut decât un singur lucru, spuse 
Debenham. leşind în strada luminată de soare. Să mergem 
la Bancă să vă luaţi în primire averea. Această treabă 
trebuie făcută cu toate formele necesare. 

Doris fu de acord. Frank tăcuse tot timpul. Doris îi era 
recunoscătoare pentru rezerva pe care şi-o impusese. Era 


măritată - faptul acesta îi ocupa acum toate gândurile - cu 
un bărbat pe care i-l alesese altcineva, care, ce-i drept, îi 
era drag dar nu chiar atât cât ar fi trebuit ca să-l ia de 
bărbat. Se uită pe furiş la Frank şi văzu că şi el era foarte 
abătut. Frumos început de căsnicie, nimic de zis! 

Automobilul se opri în faţa unei clădiri sobre. Domnul 
Debenham plăti şoferului şi coborâră cu toţii scara de 
piatră care ducea către seifurile Băncii. În timp ce 
funcţionarii cercetau registrele, apăru Poltavo. Îi sărută 
mâna lui Doris şi o păstră într-a sa mai mult decât s-ar fi 
cuvenit. 

— Contele Poltavo se află aici în urma dorinţei unchiului 
dumneavoastră, explică avocatul. Am primit această ştire cu 
câteva zile înainte de dispariţia sa. Deşi nemulţumit Frank 
fu destul de cavaler ca să se arate politicos faţă de Poltavo. 
Un funcţionar în uniformă îi conduse prin mai multe 
coridoare spre o boltă unde se a o uşă masivă de fier. 
Funcţionarul deschise uşa şi intrară cu toţii într-o cameră 
luminată de nişte lămpi puternice instalate în plafon. 
Singura mobilă din acea încăpere era o casă de fier aşezată 
într-un colţ. Avocatul învârti de mai multe ori cheia şi 
deschise uşa de oţel. Deodată se întoarse extrem de 
surprins. 

— Casa de bani este goală, spuse el. 

— Goală? strigă Doris. 

— Da, nu se află în ea decât acest plic, şi-i întinse fetei un 
plic pe care ea îl deschise în mod mecanic. Apoi citi tare 
conţinutul scrisorii. 

„Din nefericire am fost nevoit să mă folosesc de averea ta 
pentru a-mi îndeplini unele planuri. Chiar dacă mă 
condamni pentru asta, iartă-mă, fiindcă îţi dau o avere mult 
mai mare decât cea pierdută, îţi dau un soţ...” Fata ridică 
privirea. 

— Ce înseamnă asta? întrebă ea în şoaptă. Frank luă 
scrisoarea din mâna ei şi o citi până la capăt. 


— Un soţ, pe Frank Doughton, care e moştenitorul 
milioanelor lui Tollington cum a fost şi tatăl său înaintea lui. 
Toate actele doveditoare se găsesc în plicul sigilat aflat în 
păstrarea avocatului. Plicul are pe el scrisă litera C”. 
Scrisoarea era semnată Gregory Farrington. 

— Confirm, spuse Debenham că am într-adevăr în păstrare 
un asemenea plic. Domnul Farrington mi l-a predat cu 
ordinul strict de a nu-l înmâna executorilor săi testamentari 
înainte de a fi primit instrucţiuni precise de la el. Vă felicit, 
domnule Doughton. 

Se întoarse spre Frank şi îi strânse mâna. El era 
moştenitorul milioanelor lui Tollington, el, fiul lui George 
Doughton? El, care tot timpul o căutase pe sora lui 
Tollington, adică pe bunica sa? Deodată totul i se lămuri. 
Cât timp şi-ar fi cruțat dacă ar fi cunoscut numele bunicii, 
sale dinspre tată! Îşi aminti de acea femeie bună care 
murise când el încă era elev. Niciodată nu şi-ar fi putut 
închipui că acea bunică ce murise doar la câteva ceasuri 
după soţul ei pe care-l iubise mai presus de orice, ar fi putut 
să fie sora lui Tollington pe care el o căutase cu atâta 
asiduitate. Se uită la soţia sa. Lovitura fusese însă prea 
puternică pentru a-şi da seama de intensitatea ei. O 
cuprinse înduioşat cu mâna pe după umeri. Poltavo, care se 
uita la ei pe sub sprâncene, surâse sarcastic. 

— Iubita mea, spuse Frank averea ta e asigurată. 
Farrington n-a avut decât temporar nevoie de ea. 

— Ah, nu de asta sunt necăjită, spuse ea plângând 
înăbuşit. Mi-e ciudă că unchiul meu te-a silit să te însori cu 
mine printr-un vicleşug. Nu-mi pasă că mi-a luat averea ci 
că s-a slujit de mine ca de o momeală! Şi ruşinată Doris îşi 
acoperi obrazul cu mâinile. Frank o conduse la maşină. 
Poltavo se uită după automobil până ce acesta dispăru, apoi 
se adresă avocatului: 

— Şiret om Farrington ăsta, spuse el cu amărăciune. 

— Închisorile ţării răspunse Debenham, sunt pline de 
oameni a căror specialitate o constituie tocmai acest gen de 


şiretlicuri; după care plecă lăsându-l pe Poltavo încremenit. 

Capitolul XVI. 

T. B. Smith tocmai juca golf în Walton Heath când fu 
chemat urgent la telefon. Întrerupse imediat jocul şi plecă 
să se întâlnească cu Ela pe care-l găsi luând masa la „Fritz 
Hotel”. 

— Abia acum înţeleg totul. Abia acum se explică dispariţia 
lui Farrington, deşi nu mi-e chiar pe deplin lămurită, spuse 
Ela. 

— Atunci am să ţi-o explic eu, zise Smith mâncând o 
sardea. Farrington ştia de mult că George Doughton este 
moştenitorul lui Tollington. Din cauza asta îşi şi fixase 
reşedinţa în Great Bradley unde locuia familia Doughton, pe 
care el o căutase cu atâta asiduitate. Bătrânii Doughton 
decedaseră iar familia era acum reprezentată doar prin 
George, exploratorul acela romantic. George se 
îndrăgostise de lady Constance Dex şi Farrington se 
străduia prin toate mijloacele să intre în grațiile acelei 
femei superbe. Ştia că averea lui Tollington ar fi revenit 
jumătate lui George şi jumătate soţiei acestuia. George era 
văduv şi n-avea decât un băiat care abia mergea la şcoală. 
Faptul că acest copil trăia l-a făcut pe Farrington să-şi 
schimbe planurile. Practic nu avea nimic împotriva 
căsătoriei celor doi dar voia cu orice preţ să pună mâna pe 
milioanele lui Tollington. În timp ce se afla la Great Bradley 
i se încredinţă tutela nepoatei sale. Interesându-se din ce în 
ce mai mult de soarta acestei fete pe care începu s-o 
iubească ca şi cum ar fi fost propriul său copil, întrezări 
şansa extraordinară pe care soarta i-o scosese în cale. Cu o 
genialitate diabolică şi cu o consecvență fără seamăn, ce 
amintea de familia Borgia, plănui moartea lui George 
Doughton pentru a-l căsători apoi pe fiul acestuia cu 
nepoata sa. Toate acţiunile lui ulterioare dovedesc 
urmărirea acestui scop. Farrington le-a mijlocit cunoştinţa 
celor doi tineri, le-a oferit posibilitatea să se vadă cât mai 
des ajungând pe această cale la rezultatul dorit. Numai că 


lucrurile n-au evoluat chiar atât de repede cum spera el. În 
afară de asta aflase că testamentul preciza o anumită dată 
până la care moştenitorul trebuia găsit. Dar toate 
încercările sale de a o determina pe Doris să consimtă la 
căsătoria cu Frank dădură greş. Termenul la care trebuia 
să predea fetei averea, se apropia cu paşi repezi. Tutela sa 
expira odată cu data la care moştenitorul milioanelor lui 
Tollington trebuia să fi fost găsit. Farrington fu deci silit să 
recurgă la un gest disperat. Dar să ştii că mai există şi alte 
motive care explică felul cum a procedat. Faptul că-l 
bănuiam, precum şi certitudinea că lady Constance l-ar fi 
trădat de îndată ce ar fi descoperit că era răspunzător de 
moartea iubitului ei, au contribuit la hotărârea sa. 
Principala cauză a dispariţiei a fost însă testamentul care 
după moartea sa trebuia imediat deschis. În acest 
testament el hotărâse că Doris trebuia vrând, nevrând să se 
mărite cu Frank. 

T. B. Smith se uită prin geam, pe stradă, la mulţimea de pe 
Picadilly. 

— Aş putea să-l prind chiar mâine pe Farrington, spuse el 
dar nu vreau să pun mâna doar pe el ci pe întreaga bandă. 

— Ce părere aveţi despre dispariţia doamnei Dex? întrebă 
Ela. Dacă şi ea e în pericol? 

Smith clătină din cap în semn negativ. 

— Nu, dacă nu e moartă, de acum încolo nu i se va mai 
întâmpla nimic. Cum Farrington e cel care a răpit-o ar fi 
putut foarte bine s-o omoare chiar la Moor Cottage. Şi 
nimeni n-ar fi ştiut cine a ucis-o. Lady Constance poate să 
mai aştepte. Trebuie să avem încredere în steaua noastră 
norocoasă până voi putea să cercetez camera aceea 
subterană în care bănuiesc că e închisă. 

— Dar Poltavo? 

— Şi Poltavo poate să mai aştepte. 

Părăsind hotelul trecură pe partea cealaltă a străzii. Un 
individ care se uita într-o vitrină se luă după ei. Un al doilea 
individ, care citea un ziar, se luă imediat după primul. Smith 


şi însoţitorul său ajunseră în Cork Street care la acea oră 
era pustie. Primul dintre cei doi urmăritori iuți bine pasul, 
vâri mâna în buzunar şi scoase un obiect lucitor. Dar mai 
înainte de a putea ridica mâna fu ajuns de celălalt care, 
apucându-l de gât, îi smulse arma din mână. Auzind 
zgomotul luptei, Smith se întoarse şi sări în ajutorul 
poliţistului. Arestatul era un bărbat mic de statură, cu o faţă 
aspră şi urâtă. Mustaţa neagră, tenul bronzat şi ochii şi mai 
negri dovedeau că era de undeva, din sud. Cei trei poliţişti îl 
dezarmară, îi puseră cătuşe la mâini şi îl vârâră într-o 
maşină ducându-l la poliţia din Vine Street. 

Individul fu imediat interogat dar nu vru să răspundă la 
nici o întrebare. Nimeni nu se îndoia că primise sarcină să-l 
omoare pe Smith, căci în afară de revolver mai găsiră 
asupra sa şi un pumnal. Dar cel mai important lucru era 
bucata de hârtie pe care i-o descoperiră în buzunar şi în 
care fuseseră scrise câteva instrucţiuni precise, în limba 
italiană, asupra obiceiurilor lui Smith. 

— Închideţi-l într-o celulă, ordonă T. B. Smith. Aflăm noi 
cine e omul ăsta! Dacă n-a fost angajat de Poltavo să nu-mi 
spuneţi mie pe nume! 

A doua zi dimineaţă arestatul fu luat în primire de doi 
poliţişti care-l duseră cu o maşină la Dover. Acolo fu urcat 
pe un vapor ce se îndrepta spre Calais. Ajunşi aici poliţiştii îl 
părăsiră dându-i o sută de franci şi comunicându-i că fusese 
expulzat în urma ordinului dat de ministrul de interne. 
Foarte mulţumit de a se vedea din nou liber, individul intră 
într-un birou de poştă şi-i expedie o telegramă lui Poltavo. 
Smith care ştia dinainte ce avea să conţină telegrama, 
aştepta la poşta centrală din Londra. După ce citi textul 
înapoie hârtia dirigintelui poştei spunându-i: 

— Puteţi preda telegrama destinatarului. Acum ştiu ce 
voiam să ştiu. 

Peste o oră când Poltavo primi telegrama, îl înjură ca un 
birjar pe agentul său neprevăzător. Telegrama fusese scrisă 


în limba italiană şi oricine o putea citi şi înţelege despre ce 
era vorba mai ales dacă ştia la ce anume se referea. 

Poltavo îl aşteptă toată ziua pe Smith şi când acesta sosi 
tocmai seara, avea de mult pregătite scuzele necesare. Dar 
care nu-i fu mirarea când văzu că Smith nu-i cere nici o 
explicaţie şi că-i pune o întrebare legată de cu totul altă 
problemă: 1. B. Smith se interesă de doamna Doughton şi 
de averea ei. 

— Deşi m-am bucurat de încrederea lui Farrington 
răspunse Poltavo am fost foarte surprins când am văzut că 
în casa de bani nu se afla nimic. A fost o lovitură cumplită 
pentru doamna Doughton. Ştiu că acum e la Paris împreună 
cu soţul ei. 

— Vrei să fii atât de amabil şi să-mi dai adresa ei? spuse 
Smith. 

— Cu plăcere! Poltavo scoase din sertarul biroului un 
carneţel cu adrese. 

— E posibil să plec mâine la Paris, continuă Smith şi am 
intenţia să fac o vizită tinerei perechi. Nu e prea frumos să 
deranjezi nişte tineri căsătoriţi, în luna lor de miere, dar 
poliţia se bucură de unele avantaje. 

Poltavo răsuflă uşurat. Avea un respect deosebit faţă de 
acest funcţionar superior al Scotland Yardului, respect 
bazat în mare parte pe frică. Dar cine putea bănui că Smith 
venise în vizită la Poltavo numai ca să-i risipească bănuiala 
şi să-l liniştească? Acesta fusese singurul motiv al vizitei 
sale căci Poltavo trebuia să se simtă în siguranţă. 

Poltavo aşteptă până ce detectivul ieşi din casă, se urcă în 
maşină şi plecă. Abia atunci deschise sertarul de jos al 
biroului, apăsă pe un buton şi dintr-o despărţitură secretă 
scoase un pachet cu scrisori. Multe din cele pe care le 
împrăştie pe masă purtau stema şi inițialele ducelui de 
Ambury. Scrisul era însă al unui om incult. Ducele se 
însurase de tânăr cu o spaniolă în Gibraltar unde se afla cu 
regimentul său. Pe atunci nici nu visa că va moşteni 
vreodată titlul de duce. Femeia cu care se însurase, o 


oarecare Welson (cum reieşea din scrisori şi din copia 
actului de căsătorie) era o tânără fascinantă, însă dintr-o 
familie de rând. Se pare că ducele a regretat mai târziu 
pasul făcut căci după ce a intrat în posesia moştenirii şi a 
titlului de duce s-a recăsătorit cu cea de-a treia fiică a 
ducelui de Westchester, fără însă să fi divorţat de prima 
soţie. Asta era cea mai grasă afacere care-i căzuse până 
acum în mână lui Poltavo căci ducele de Ambury era unul 
dintre cei mai bogaţi oameni din Anglia. Aproape jumătate 
din Londra îi aparţinea, iar moşiile îi erau risipite prin mai 
toate ţinuturile ţării. Spaniola murise lăsând un fiu pe care-l 
avusese din căsătoria ei cu actualul duce. Deci problema 
moştenirii titlului şi a averii era periclitată de darea la 
iveală a acelor documente. Paginile scrisorilor aflate în faţa 
lui Poltavo erau pline de un scris ciudat, ascuţit, rece. 
Servitorul trădător trimisese şi câte o copie după primul 
certificat de căsătorie şi după actul de deces al spaniolei. 
Afacerea era de acum în plină desfăşurare. Poltavo primise 
chiar şi răspuns prin ziarul Times, din partea victimei sale. 
Ducele era de acord să plătească arătându-se gata să facă 
orice sacrificiu numai ca să salveze onoarea familiei sale. 
Poltavo ceruse cincizeci de mii de lire sterline, bani cu care 
putea părăsi Anglia şi trăi în altă ţară pe picior mare. După 
ce o pierduse pe Doris nu-i mai plăceau relaţiile cu 
societatea înaltă. Visa la o viaţă nouă cu aventuri noi. Se 
înţelesese cu Farrington să-i plătească două treimi din suma 
încasată. Dar în realitate Poltavo nici nu visa la aşa ceva 
închipuindu-şi că-l are pe Farrington la mână. Un bărbat 
care nu mai voia să apară în public nu putea fi un om 
periculos pentru el. Activitatea sa în Londra îi şi adusese 
până acum lui Poltavo câteva zeci de mii de lire sterline. 
Deşi primise scrisori drastice din partea doctorului Fall care 
îi cerea să trimită urgent cota-parte destinată „Casei 
misterelor”, lui Poltavo nici nu-i păsa. Expediase la o Bancă 
din Paris cea mai mare parte din banii încasaţi iar acum 


aştepta să primească cele cincizeci de mii de lire. După ce 
avea să capete suma cerută, Poltavo era hotărât să fugă. 

Cineva sună la uşă şi un italian cu o mutră respingătoare 
intră în cameră. Era unul dintre agenţii pe care Poltavo îl 
angajase ca să-i rezolve din când în când unele treburi. 

— Carlo, spuse Poltavo în italiană. Antonio a fost arestat şi 
expediat de poliţie la Calais. 

— Ştiu asta, signor. A avut mare noroc. Mi-a fost teamă că- 
l vor băga la închisoare. 

— Procedeul poliţiei engleze este uneori de neînțeles. 
Antonio a vrut să-l ucidă pe şeful poliţiei secrete şi uite că 
poliţia i-a dat drumul! Treaba asta nu ţi se pare o nebunie 
curată? Cred că-ţi dai seama că Antonio nu se va mai 
înapoia. Eu i-am telegrafiat să plece la Paris şi să mă 
aştepte acolo. Dacă ţi se va întâmpla vreodată să ajungi în 
vreo situaţie similară te rog să nu-mi trimiţi telegrame. 

— De asta puteţi fi sigur, signor. Nu vă voi trimite 
telegrame fiindcă nu ştiu să scriu. 

— Uite, Carlo, vei da scrisoarea asta unui bărbat cu care 
te vei întâlni în Bronson Square. Italianul dădu din cap 
afirmativ. 

— În schimb vei primi de la acel om o altă scrisoare. Nu vei 
veni aici ci te vei duce la fratele dumitale în Great Saffron 
Street. Acolo te va aştepta cineva îmbrăcat cu o manta 
lungă. Vei trece pe lângă el şi-i vei vâri scrisoarea în 
buzunar. M-ai înţeles? 

— Da, excelenţă, am înţeles totul! 

— Atunci du-te cu Dumnezeu, spuse Poltavo pios, 
încredinţându-i scrisoarea care trebuia să-l sperie şi să-l 
zăpăcească pe ducele de Ambury. 

Carlo Freggetti ajunse seara târziu în Great Saffron 
Street. 


Străbătu repede strada pustie până ajunse în dreptul casei 
fratelui său. În uşă văzu un bărbat care părea să aştepte pe 
cineva. Carlo trecu pe lângă el, simulă că se împiedică, se 
scuză şi vâri repede scrisoarea în buzunarul mantalei 
străinului. Strada era pustie şi în semiintunericul ce se 
lăsase nimeni nu putuse observa manevra lui. Poltavo (căci 
el era străinul) merse încet până la capătul străzii, sări într- 
un taxi care-l aştepta şi ajunse acasă după ce schimbase de 
mai multe ori maşina de teamă să nu cadă în mâna vreunuia 
dintre vigilenţii agenţi ai Scotland Yardului. Ajuns în biroul 
său deschise repede scrisoarea. Oare va plăti ducele suma 
cerută? Dar primele cuvinte pe care le citi îl făcură să 
răsufle uşurat. 

„Sunt dispus să plătesc suna cerută deşi am ferma 
convingere că săvârşiţi o crimă. Fiindcă mi se pare că vă 
îndoiţi de sinceritatea mea, banii vă vor fi predaţi de către 
un om de pe moşia mea din Lancashire care nu ştie nimic 
despre această afacere. Indicaţi locul iar eu voi trimite 
acolo omul care vă va aştepta cu banii”. 

Un surâs triumfător flutură pe buzele lui Poltavo când 
isprăvi de citit scrisoarea. „Ei, a venit momentul să ne 
despărţim, amice Farrington şopti el; nu mai am nevoie de 
tine. Bravo Poltavo! Europa te aşteaptă! În sfârşit acum poţi 
părăsi oricând Anglia asta mohorâtă!” 

Locul unde trebuia să se întâlnească cu trimisul ducelui 
era o treabă foarte importantă. Cu toate că victima 
declarase că voia să evite orice scandal public Poltavo tot nu 
avea încredere în duce. Că va trimite un om de pe moşia lui 
era o treabă bună, dar cum se va întâlni cu el? Ca să se 
simtă în siguranţă era bine să aleagă un loc viran. Sau mai 
curând să se oprească asupra casei din Great Bradley? Ar fi 
fost bine din două motive: bănuiala ar fi căzut asupra „Casei 
misterelor” iar în caz că afacerea ar fi dat greş el ar fi avut 
unde se refugia. În cazul cel mai rău ar fi putut spune că 
trebuia să încaseze banii pentru Farrington. Da, Great 


Bradley şi poziţia ei izolată era locul cel mai bun, aşa că 
pregăti totul în acest sens. Dar a doua zi se răzgândi. 

Capitolul XVII. 

A treia zi după ce făcuse schimbul de scrisori, Poltavo 
îmbrăcat ca un ţăran cu stare urca încet spre vârful uneia 
dintre colinele aflate în partea de sud a oraşului de unde 
putea vedea până departe. Cerul era înnorat şi sufla un 
vânt rece. Putea fi sigur că pe o astfel de vreme nimeni n-ar 
fi ieşit afară din casă fără treabă. În stânga sa, acoperit de 
un val de ceaţă, se afla orăşelul Great Bradley; în dreapta 
se vedea faţada masivă a „Casei misterelor” ascunsă în 
parte de numeroşii pomi care o înconjurau. Undeva şi mai 
în dreapta se vedea coşul înalt al uzinei din care se înălța 
un fum subţire. Dincolo de uzină se afla Moor Cottage de 
unde dispăruse în mod atât de enigmatic lady Constance. 
Timp de nouă zile poliţia din Great Bradley cercetase 
sistematic împrejurimile dar fără nici un rezultat. 

Înarmat cu un binoclu puternic Poltavo scruta 
împrejurimile. Văzu undeva departe un automobil mergând 
pe şoseaua întortocheată şi îndreptându-se spre Londra. 
Întorcându-se îl descoperi brusc pe trimisul ducelui. Se afla 
le câteva sute de metri depărtare de el. Întins pe pământ, 
Poltavo văzu un om bătrân, cu barba albă şi cu parul 
cărunt, îmbrăcat ţărăneşte. La gât avea un fel de şal scoţian 
şi-şi ţinea pălăria în mână. 

„Nu pare să fie un om care să mă înşele”, îşi zise Poltavo. 
Precaut îşi luase totuşi unele măsuri. Pe fiecare din cele trei 
drumuri ale colinei îl aştepta câte o maşină gata pregătită 
pentru orice eventualitate. Bătrânul se apropie din ce în ce 
mai mult. Când ajunse la doi paşi de el, Poltavo îl întrebă: 

— Ai vreo scrisoare pentru mine? 

Trimisul băgă încet mâna în buzunarul hainei şi scoase 
afară un pachet mare. 

— Dar mai întâi trebuie să-mi daţi dumneavoastră ceva, 
spuse el. 


Poltavo îi înmână un pachet sigilat şi primi în schimb un alt 
pachet. 

— Momentul acesta este pentru mine un moment istoric, 
spuse Poltavo. Toate speranţele pe care şi le legase de plicul 
ce se afla acuma în buzunarul lui aveau şansa de a deveni 
realitate. 

— Spune-mi te rog cum te cheamă ca să beau un pahar în 
sănătatea dumitale! 

— Mă numesc TI. B. Smith, spuse bătrânul şi te arestez 
pentru şantaj. 

Poltavo sări ca ars. Duse mâna la buzunarul unde-şi ţinea 
revolverul dar mai înainte de a-şi putea pune planul în 
aplicare se şi trezi înhăţat de două braţe ca de oţel. Când îşi 
reveni din uluială, Smith îi şi pusese cătuşele. 

— În sfârşit, am pus mâna pe tine, zise Smith vesel în timp 
ce-i scotea peruca şi-şi ştergea cu batista vopseaua cenuşie 
de pe faţă. 

— O să vă fie greu să-mi dovediţi vinovăția, zise Poltavo 
îndrăzneţ. Nu avem martori iar în ceea ce priveşte ducele 
de Ambury... Smith râse cu poftă. 

— Caraghiosule, spuse el compătimitor. Nu există nici un 
duce de Ambury. Eram sigur că n-ai idee de aristocrația 
engleză. Dar nu-mi închipuiam că vei cădea atât de repede 
în capcană. Demnitatea de duce de Ambury nu mai există 
de vreo două sute de ani. Titlul acesta nu se mai acordă. 
Scrisorile ţi-au fost trimise din Ambury Castle, o vilă aflată 
la periferia oraşului, pentru care plătesc patruzeci de lire 
chirie pe an. Să ştii că noi, englezii, avem mai multă 
imaginaţie de cât s-ar crede. 

— Ce veţi face acum cu mine? întrebă Poltavo. 

— Mai întâi te voi duce la comisariatul de poliţie din Great 
Bradley iar de acolo vei fi transportat la Londra. Am trei 
mandate de arestare împotriva ta, dintre care unul al 
guvernului rus. Cum drumul lor trecea pe la Moor Cottage, 
Smith se opri aşteptându-i pe poliţiştii ce urmau să 


sosească dintr-o clipă în alta. Deschizând uşa îl împinse pe 
Poltavo în casă. 

— Nu mergem în birou, spuse Smith, fiindcă doamna Dex 
a dispărut din acea încăpere în împrejurări necunoscute. 
Intră aici, zise el împingându-l pe Poltavo în încăperea unde 
se afla pianul şi poftindu-l să se aşeze pe un scaun. Ei bine, 
dragul meu, acum avem ocazia să stăm puţin de vorbă. N- 
am să-ţi ascund că te aşteaptă o pedeapsă grea. Ştiu că eşti 
un agent care lucrează pentru alţii dar în cazul de faţă ai 
lucrat doar pentru tine, pregătindu-te să părăseşti Anglia. 

— Aşa e, aveţi dreptate, zise Poltavo. 

— 'Ţi-am văzut geamantanele noi, foarte elegante şi frumos 
etichetate şi le-am percheziţionat pe fiecare. 

— Nu există vreun mijloc să ies din încurcătură? 

— Ba da. Ţi-ai putea uşura mult situaţia, răspunse Smith. 

— În cel fel? 

— Dacă-mi vei spune tot ce ştii despre Farrington şi dacă- 
mi vei da toate lămuririle necesare despre „Casa 
misterelor”. Apropo, unde se află acum lady Dex? 

— Tot ce pot să vă spun e că trăieşte. Am aflat acest lucru 
dintr-o scrisoare pe care am primit-o de la doctorul Fall. 
Ştiu că e sănătoasă şi bine îngrijită. Farrington a fost 
obligat s-o închidă fiindcă a vrut să-l împuşte. De aceea a şi 
trebuit să dispară mai repede decât intenţionase. 
Farrington ştia că lady Dex nu se va lăsa până nu-l va ucide. 
În ce priveşte „Casa misterelor” nu ştiu aproape nimic 
despre ea. Ştiu doar atât că Farrington este... 

— Aceeaşi persoană cu Montague Fallock, completă Smith. 
Asta o ştiam de mult. 

— Atunci ce mai vreţi să aflaţi de la mine? întrebă Poltavo 
mirat. Sunt gata să vă spun tot ce doriţi dacă-mi veţi uşura 
situaţia. Individul care trăieşte acolo sub numele de Moole 
este un fost servitor complet sclerozat, pe care Farrington 1- 
a luat acum câţiva ani în slujba lui ca să se servească de el. 
Asta-i „milionarul american” din „Casa misterelor”. Totul a 
fost special aranjat ca să nu-i viziteze nimeni. 


— Asta ştiu şi ideea mi s-a părut genială. Ce poţi să-mi spui 
despre doctorul Fall? 

— Dumneavoastră ştiţi tot atât de mult cât şi mine. Poate 
că mai sunt unele amănunte pe care nu le cunoaşteţi şi 
anume faptul că nu-l veţi prinde niciodată pe Farrington. 

— Şi de ce să nu-l prind? întrebă Smith cu interes. 

— Asta-i secretul meu, răspunse polonezul şi sunt dispus 
să vi-l vând. 

— Şi care-i preţul acestui secret? întrebă polițistul. 

— Libertatea mea. Voi divulga secretul numai dacă voi fi 
liber, spuse Poltavo cu îndrăzneală. Ştiu că dumneavoastră 
vă bucuraţi de mare trecere la Scotland Yard şi puteţi 
obţine acest lucru. Nu mă tem de legea engleză; şi nici de 
pedeapsa la care mă vor condamna judecătorii 
dumneavoastră, dar mi-e groază de extrădarea în Rusia şi 
de tratamentul la care voi fi supus acolo. În schimbul 
eliberării mele vă voi furniza nu numai planul de fugă al lui 
Farrington dar şi lista completă a tuturor agenţilor săi din 
Anglia. Cât am fost închis în „Casa misterelor” am repetat 
de dimineaţa până noaptea numele şi adresele acestor 
agenţi. 

Smith se uită gânditor la el. 

— Într-adevăr propunerea dumitale nu poate fi refuzată. 
Dar vreau să mai reflectez asupra ei. Auzind un zgomot în 
stradă se uită afară şi văzu că venise maşina cu câţiva 
poliţişti printre care se afla şi Ela. Am să te închid aici 
pentru câteva minute... 

Smith părăsi camera, încuie uşa pe dinafară şi vâri cheia 
în buzunar. 

— L-aţi prins? întrebă Ela. 

— Da, l-am arestat. Trag nădejde să pun mâna pe toată 
banda. 

— Şi cu „Casa misterelor” cum rămâne? 

— Totul depinde acum de ce vom face cu Poltavo. Dacă 
putem manevra în aşa fel lucrurile încât să nu-l aducem în 


faţa tribunalului, atunci vom putea înhăţa toată banda. Câţi 
oameni avem la dispoziţie? 

— Deocamdată în Great Bradley se află cam o sută 
cincizeci de oameni, jumătate localnici, cealaltă jumătate 
oamenii noştri. 

— Trimite pe cineva cu ordinul să înconjoare „Casa 
misterelor.” Nimeni nu are voie să părăsească clădirea. 
Toate vehicolele care vor veni sau vor pleca vor fi oprite. În 
primul rând, nici un vehicul nu are voie să părăsească Great 
Bradley fără ca pasagerii să fie percheziţionaţi. Ia stai! Ce-a 
fost asta? 

Convorbirea fusese întreruptă de un țipăt înăbuşit care se 
auzise din casă. 

— Repede după mine! strigă 1. B. Smith. Alergă spre uşa 
camerei în care îşi lăsase prizonierul, o deschise şi se 
năpusti înăuntru. 

Dar încăperea era goală. 

Capitolul XVIII. 

În „Casa misterelor”, Farrington şi doctorul Fall stăteau de 
vorbă. Primul era profund îngrijorat, cel de al doilea 
spumega de furie. 

— Eşti sigur? întrebă Farrington. 

— Nici nu mâi încape discuţie, răspunse Fall. Şi-a făcut 
toate pregătirile ca să părăsească Londra. Aseară şi-a 
expediat bagajele din Charing-Cross la Paris. Şi-a închiriat 
locuinţa, a luat banii înainte, şi-a vândut mobila. Nu mai 
există nici o îndoială că ne-a tras pe sfoară. 

— Oare să fi îndrăznit să facă aşa ceva? întrebă 
Farrington. Vinele de pe frunte i se umflaseră de mânie, dar 
făcând un efort deosebit reuşi să se stăpânească. L-am 
cules pe ticălosul ăsta de pe stradă, l-am ajutat să se ridice, 
l-am umplut de bani, i-am mai dat o şansă când era cât pe- 
aci să-şi piardă viaţa... Aproape că nu-mi vine să cred că a 
avut atâta tupeu. 

— Secături de felul lui Poltavo îşi îngăduie orice, spuse 
Fall. E şiret, energic, lipsit de scrupule şi cred că l-ar fi 


trădat şi pe frate-său nu numai pe dumneavoastră. Nu l-a 
ucis acum câţiva ani pe taică-său? Eu v-am prevenit să nu 
aveţi încredere în el. Dacă ar fi fost după mine n-ar mai fi 
ieşit viu din casa asta. 

— L-am lăsat să plece din cauza lui Doris. Da, continuă el, 
când văzu privirea surprinsă a doctorului, aveam nevoie de 
cineva căruia să-i fie frică de mine şi care să-mi susţină 
planurile. Căsătoria fetei cu Frank a fost absolut necesară. 

— Aţi procedat cam sentimental, dacă mi-e îngăduit să v-o 
spun. 

— Nu mă interesează părerea dumitale, răspunse aspru 
Farrington. Nu vei înţelege niciodată ce simt eu pentru fata 
asta. Am luat-o la mine de mică, imediat după moartea 
fratelui meu la care am ţinut ca la mine însumi. La început 
m-a obsedat gândul să pun mâna pe banii ei dar cu trecerea 
anilor mi-a devenit tot mai dragă fiindcă a fost singura care 
mi-a dăruit tot ce a fost mai frumos în viaţă: bucuria de a fi 
iubit în mod sincer şi dezinteresat de cineva, sentiment pe 
care nu-l mai cunoscusem niciodată în existenţa mea 
zbuciumată. O iubeam pe Doris ca pe propria mea fiică, o 
iubeam mai mult decât orice, mai mult decât banii sau 
decât puterea. Voiam să fac totul pentru ea ca să fie fericită. 
Dar după ce am intrat în averea ei, după ce mi-am dat 
seama că am ruinat singura fiinţă la care ţineam pe lumea 
asta, m-am hotărât să fac un lucru pe care îl regret cel mai 
mult dintre toate fărădelegile pe care le-am făptuit: l-am 
înlăturat din cale pe George Doughton ca s-o pot mărita pe 
Doris cu moştenitorul milioanelor lui Tollington. L-am 
sacrificat pentru nevasta fiului său! Ce ironie a soartei, râse 
el. Pe Poltavo l-am lăsat liber ca să mă ajute s-o mărit pe 
Doris. Că m-am înşelat în privinţa lui asta nu mai are acum 
nici o importanţă. Pentru mine lucrul cel mai important e că 
Doris e fericită. Chiar dacă nu-şi iubeşte încă bărbatul, cu 
timpul îl va iubi. Îmi cunosc bine nepoata; până la urmă o să 
mă ierte şi o să mă uite. Apoi după o pauză întrebă: 

— Apropo, ai primit azi vreo ştire de la Poltavo? 


— Nu. Agentul nostru însă, care-l supraveghează, a 
raportat că Poltavo se ocupă de-o afacere mare... Acum nu 
mai puteţi face nimic, nu mai e în mâna noastră... 

Dintr-un colţ al camerei se auzi brusc un şuierat. Doctorul 
se uită speriat la Farrington. 

— E şuieratul turnului de semnalizare... Oare ce poate fi? 
În turnul care se ridica deasupra casei se afla zi şi noapte 
un paznic. Fall apucă un receptor şi vorbi câteva minute cu 
acel paznic. După ce isprăvi convorbirea, puse receptorul la 

loc şi se întoarse spre Farrington. 

— Poltavo se află în Great Bradley. Un om de-al nostru l-a 
văzut şi ne-a semnalizat acest lucru. 

— În Great Bradley? Ce caută aici? întrebă Farrington. 

— Ce-a căutat automobilul lui atunci când l-a răpit pe 
Frank Doughton? răspunse Fall. A urmărit ca bănuiala să 
cadă asupra noastră. 

Şuieratul răsună din nou şi doctorul vorbi din nou la 
telefon. 

— Poltavo se află pe una din colinele din sudul oraşului. Se 
pare că a sosit acolo ca să se întâlnească cu cineva. A, omul 
îmi spune că a şi observat un bărbat îndreptându-se spre 
Poltavo. 

— Să mergem sus, zise Farrington. 

Părăsiră odaia trecând într-o altă încăpere unde 
deschiseră uşa unui dulap care însă realitate era uşa unuia 
dintre nenumăratele ascensoare cu care era prevăzută 
casa. În câteva secunde ajunseră în turnul de unde, cu 
ajutorul unor telescoape speciale, se putea vedea totul la 
mare distanţă, de jur împrejurul locuinţei. Farrington se 
uită printr-unul din acele telescoape. Îl recunoscu pe 
Poltavo dar se întrebă cine putea fi bătrânul cu barbă albă. 

— Probabil că e un intermediar, spuse doctorul Fall. Cei 
doi urmăriră cu atenţie întâlnirea şi schimbul de pachete 
care avu loc. Apoi îl văzură pe bătrân năpustindu-se asupra 
lui Poltavo şi punându-i cătuşele. 

— Nenorocitul, a căzut într-o cursă! Oare ne va trăda? 


— Sunt convins că da. Dacă poliţia îl ia cu ea în oraş 
suntem pierduţi! 

— Ia vezi, doctore, sunt poliţişti prin apropiere? 

Cercetară cu atenţie împrejurimile dar nu văzură nimic 
altceva decât pe Smith îndreptându-se cu arestatul spre 
Moor Cottage. 

— Ce noroc! Se duc într-adevăr spre Moor Cottage. 
Trebuie să ne grăbim... 

— Ai o armă la dumneata? întrebă Farrington în ochii 
căruia începu a licări speranţa. 

Fall dădu afirmativ din cap. Părăsiră ascensorul şi o luară 
grăbiţi pe un coridor boltit. Ajungând în dreptul unei uşi 
Farrington spuse încet: 

— Dacă va fi nevoie va trebui s-o scoatem de aici! Doctorul 
Fall dădu din cap în sens negativ. 

— Nu, zise el, n-are nici un rost. E o prizonieră foarte 
liniştită. 

La capătul coridorului se afla o uşă masivă din fier. Fall o 
deschise şi intrară într-o încăpere întunecoasă. Era o 
cameră mică, fără ferestre, luminată slab. Într-un colţ se 
vedea o altă uşă de fier. Doctorul o deschise fără zgomot şi 
cei doi intrară într-un alt ascensor care începu să coboare 
din ce în ce mai adânc. Ajungând la capătul galeriei din 
mâna pe care era clădită casa, Fall aprinse lumina. Pe şinele 
de jos se vedea un vagonet ce funcţiona electric. Cei doi se 
urcară în el şi porniră. După cinci minute ajunseră într-o 
încăpere identică cu cea de unde plecaseră. Şi aici se afla 
un ascensor care însă, de data asta, îi duse cu viteză sus. 

— Să mergem încet, şopti Fall. Să nu uităm că acum avem 
de-a face cu Smith. Ascensorul se opri brusc. N-aveau 
nevoie ca să deschidă uşa liftului pentru a auzi ce discuta 
Poltavo cu polițistul. Poltavo se oferi să-i divulge acestuia 
totul. Farrington şi Fall erau martorii nevăzuţi ai acestei 
trădări. Auziră apoi sosind automobilul poliţiei şi pe Smith 
părăsind odaia. Uşa fu închisă, apoi încuiată. Doctorul Fall 
făcu un pas, apăsă pe un buton ce se găsea pe peretele din 


faţă şi unul din panourile de lemn se dădu la o parte. 
Poltavo nu-i văzu decât atunci când cei doi se aflară în faţa 
sa... Văzându-le chipurile pline de ură bănui ce soartă îl 
aştepta. 

— Ce vreţi? De ce aţi venit? murmură el. 

— Stai liniştit, spuse Farrington, sau te ucid pe loc! Şi-i 
puse vârful unui pumnal în gât. 

— Unde vreţi să mă duceţi? întrebă Poltavo alb ca varul şi 
tremurând din cap până în picioare. 

— Acolo unde nu vei mai avea posibilitatea să ne trădezi, 
răspunse doctorul Fall. 

Bănuind ce-l aştepta, îngrozit, Poltavo uită de pumnal şi 
scoase un țipăt. Fu însă apucat de patru braţe puternice, 
apoi o lovitură zdravănă în ceafă îl făcu să-şi piardă 
cunoştinţa. Când îşi reveni se afla în căruciorul electric 
mergând de-a lungul galeriei subterane. Ajunşi la capătul 
celălalt al galeriei cei doi îl târâră afară fără a scoate o 
vorbă; îl vârâră apoi în alt ascensor şi urcară cu el în 
camera mică de la capătul gangului. Mai apoi Poltavo fu 
împins într-o odaie întunecoasă. Când se aprinse lumina 
văzu că se află în camera care-i servise prima dată de 
închisoare. Masa şi scaunul se mai aflau încă acolo. Poltavo 
se linişti la gândul că scăpase din mâinile poliţiei. Oare ce 
aveau de gând Farrington şi cu Fall să facă cu el? În ce chip 
se putea dezvinovâăţi faţă de ei? Era convins că auziseră 
întreaga discuţie dintre el şi Smith şi se înfurie pe sine 
pentru prostia săvârşită. Îl năpădiră o droaie de gânduri 
sinistre, mai ales că de data asta temnicerii săi nu se prea 
grăbeau să-i dea de mâncare. Cu mâinile încătuşate pipăi 
cum putu buzunarele hainei dar Smith îi luase singura 
armă pe care o avusese şi pentru prima oară în viaţa sa 
Poltavo se văzu dezarmat. Fu apucat de o spaimă 
îngrozitoare. Se întoarse spre perete şi căută uşa pe unde 
intrase. Dar spre marea sa mirare n-o mai văzu. Peretele 
era compact de la un capăt la celălalt, deci nu mai putea 
fugi. Îi mai rămânea doar slaba speranţă că Smith va 


descoperi modul cum dispăruse din Moor Cottage şi că 
până la urmă totuşi îl va găsi. Dar se pare că şi ceilalţi 
locatari ai „Casei misterelor” se temeau de acelaşi lucru 
căci în subterană începură să se audă nişte zgomote, 
curioase, huruituri şi zguduieli ca şi cum întreaga casă se 
rotea aidoma unei scene turnante. După un timp uşa 
ascensorului din fundul camerei se deschise şi doctorul Fall 
îşi făcu apariţia. 

— Comisarul Smith percheziţionează casa, spuse el. Peste 
câteva minute va fi aici. 

Îl apucă de braţe şi-l târt într-un colţ al camerei, apoi, cu 
mâna sau cu piciorul - Poltavo nu-şi putu da seama - apăsă 
pe un buton. Peretele se dădu la o parte şi cei doi 
pătrunseră într-o altă încăpere. 

— Intră aici, spuse Fall dându-i brânci înăuntru. 

Peste câteva minute Smith, însoţit de trei poliţişti intră în 
încăperea unde se aflase mai înainte Poltavo. Cele douăzeci 
de minute cât rămase singur i se părură lui Poltavo lungi 
cât douăzeci de ceasuri. În sfârşit uşa se deschise şi Fall îl 
chemă înăuntru. Farrington, însoţit de italianul cel chior pe 
care Poltavo îl văzuse odată, când cercetase uzina electrică, 
se aflau în încăpere. Doctorul şi italianul îl luară pe sus şi-l 
trântiră pe scaunul masiv fixat cu şuruburi de podea. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? strigă Poltavo galben ca 
ceara. 

După ce îi scoaseră cătuşele îl legară zdravăn de scaun. 
Italianul, rupându-i manşetele pantalonilor, îi legă şi 
picioarele de acelaşi scaun. Apoi Poltavo simţi răceala unui 
instrument de metal fixat direct pe piele. Încă nu-şi dădea 
seama de pericolul în care se afla dar bănuia că primejdia 
era mare. 

— Domnule Farrington, se adresă el acestuia, am pierdut 
partida, fie-vă milă... 

— Într-adevăr, ai pierdut partida, răspunse Farrington. 

— Eliberaţi-mă şi vă făgăduiesc să părăsesc ţara aceasta şi 
să nu vă mai ies niciodată în cale. 


— Dragul meu, am avut şi aşa prea multă încredere în 
dumneata. Dar ne-ai înşelat aşteptările; m-ai furat fără 
ruşine şi m-ai trădat în chip josnic. Nu vreau să-ţi dau 
posibilitatea să-mi mai faci vreun rău. 

— Dumnezeule, ţipă el, doar nu vreţi să mă ucideţi! 

Farrington confirmă dând din cap. 

— Ba da, o să te ucidem, Poltavo. Ca să trăim noi, trebuie 
să mori tu! Nu vei suferi. Vei fi electrocutat. 

— Ceea ce vreţi să faceţi e diabolic, e de necrezut. Predaţi- 
mă poliţiei, faceţi orice, dar nu mă ucideţi! 

Doctorul Fall se aplecă şi ridică de jos o cască de piele pe 
care o aşeză cu multă grijă pe capul lui Poltavo. 

— Nu faceţi asta! Jur că nu vă voi trăda! 

Farrington făcu un semn cu mâna şi Fall se îndreptă spre 
perete învârtind un comutator. Moartea veni instantaneu. 
Farrington făcu un semn şi doctorul Fall întoarse 
comutatorul la loc. Italianul desfăcu în grabă legăturile 
lăsând trupul neînsufleţit să alunece pe podea. Aşa muri 
aventurierul Poltavo, un hoţ, un escroc, un şantajist şi un 
criminal de ultimă speţă. Farrington tocmai se pregătea să 
spună ceva când auzi o voce aspră în spatele său: 

— Sus mâinile! 

Uşa prin care fusese adus Poltavo în camera de supliciu 
era larg deschisă iar în pragul ei stătea Smith, în spatele 
căruia apăru Ela. 

Smith ţinea un revolver în mână. 

Capitolul XIX. 

Comisarul Smith se arătase total nemulţumit de rezultatul 
percheziţiei făcută în „Casa misterelor”. De fapt nici nu se 
prea aştepta să găsească ceva deosebit. Era convins că cei 
doi escroci şterseseră orice urmă a fărădelegilor săvârşite. 

— Şi acum ce facem? întrebă Ela în timp ce părăseau casa. 

— Ne întoarcem imediat la Moor Cottage, răspunse 1. B. 
Smith, urcându-se în maşină. Am convingerea că măcar 
acolo vom descoperi ceva. În casa aceea trebuie să existe 
un tunel care ajunge până aici. Cred că în felul acesta au 


fost răpiți lady Constance Dex cât şi Poltavo. Dacă va fi 
nevoie voi da jos toate panourile de lemn de pe pereţi! 
Trebuie să găsesc drumul spre casa lui Farrington. 

Răscoliră din nou încăperea din care dispăruse Poltavo. 
Făcură găuri în pereţi şi cercetară fiecare panou în parte. 
Cu acest prilej au constatat că panourile de stejar fuseseră 
înşurubate pe nişte plăci de oţel. 

— Ne chinuim degeaba. Eu zic să aducem nişte meseriaşi 
care să îndepărteze plăcile de oţel, spuse Smith. Apoi, dus 
pe gânduri, scoase din buzunar medalionul şi-l deschise. E 
absurd, adăugă el amărăt. Şi totuşi în cuvintele acestea 
simple stă rezolvarea problemei pe care noi, poliţişti 
experimentați, nu suntem în stare să-i dăm de capăt. 

— Trăiască regele” spuse trist Ela... Numai Dumnezeu ştie 
cum ar putea să ne ajute aceste cuvinte. 

Ridicând capul şi zărind pianul Smith se repezi la el, ridică 
iute capacul şi făcu un acord muzical. 

— Pianul ăsta sună ca o flaşnetă. Cred că n-a mai fost 
acordat de ani de zile. Ascultă-mă Ela... Am să cânt o dată 
„Irăiască regele” spuse Smith cu ochii lucind. Cred că vom 
avea o surpriză. Ajuns aproape de sfârşit auzi un zgomot în 
perete. Smith sări ca ars de pe scaun. Unul dintre panouri 
se trăsese singur la o parte. Cei doi bărbaţi se uitară o clipă 
unul la altul. T. B. Smith îşi aprinse lanterna şi intră în 
deschizătura întunecoasă. 

— Am să mă duc deocamdată singur... 

— Ba eu cred că ar fi mai bine să mergem împreună, zise 
Ela. Uitaţi-vă, un comutator electric... 

Smith îl răsuci aprinzând astfel o lampă electrică montată 
în interiorul cabinei unui ascensor. 

— Iată şi butoanele electrice pentru punerea în funcţiune 
a acestei cabine. la să apăsăm pe acesta! Apăsă pe un 
buton şi liftul începu să coboare. După o vreme se opri 
singur. Cei doi poliţişti ieşiră afară. 

— Ne aflăm într-o parte a minei vechi, zise Smith. O idee 
într-adevăr ingenioasă! Luminând pereţii cu lanterna găsi 


butonul electric, îl apăsă şi aprinse lumina. Galeria era 
luminată ca ziua. 

— Ei drăcie, dar văd că şi-au instalat şi un tramvai electric 
subteran! strigă comisarul cu admiraţie. 

Smith şi Ela se urcară în vagonetul care părea că-i 
aşteaptă şi în câteva minute ajunseră la capătul celălalt al 
galeriei unde găsiră un al doilea ascensor. 

— Ticăloşii! Şi-au instalat totul electric! Degeaba mă 
întrebam eu la ce putea servi o uzină atât de mare. Abia 
acum îmi dau seama de cât curent electric aveau nevoie. Fii 
atent, Ela, pe unde mergem. Presupun că ne aflăm la o 
adâncime de vreo treizeci de metri. 

Apăsă pe buton şi ascensorul începu să urce. Ajunşi sus 
intrară într-o cameră şi găsiră uşa spre coridor. 

Se pare că în spatele acestei uşi se află o încăpere mai 
mare, zise Smith când trecură prin faţa unei uşi vopsită în 
roşu. Apăsă clanţa dar nu se mişcă. O cercetară dar nu 
găsiră nici o gaură pentru cheie. 

— la să văd eu despre ce e vorba, şopti Ela care se 
pricepea la tot soiul de mecanisme. Plimbându-şi mâna de-a 
lungul uşii se opri brusc. 

— Am găsit o gaură cam cât grosimea unei andrele, spuse 
el şi scoase din buzunar un briceag universal care avea 
printre altele şi un ac gros de oţel. Introducând acul în 
gaură şi apăsând cu putere, uşa se deschise fără zgomot. 
Smith intră primul în încăperea care nu avea deloc aspectul 
unei temnițe ci dimpotrivă, era chiar foarte elegantă. Pereţii 
erau acoperiţi cu stofe scumpe, covorul era gros şi de mare 
preţ iar mobila dovedea gustul rafinat al proprietarului. 

— Lady Constance! strigă Smith mirându-se. 

O doamnă care citea la lumina unei lămpi electrice se 
ridică de pe scaun şi-l privi uluită pe comisar. 

— Doamne, domnule Smith, nu ştiu cum să mulţumesc 
cerului că în sfârşit aţi venit! 

Apucându-l de mâini, îi venea să plângă de bucurie. 
Vorbea fără noimă încercând să povestească cum fusese 


răpită amestecând de-a valma spaima prin care trecuse cu 
recunoştinţa ei faţă de poliţist. 

— Luaţi loc, lady Constance, spuse Smith prieteneşte, 
încercaţi să vă adunaţi gândurile. L-aţi văzut pe Poltavo? 

— Poltavo? întrebă ea mirată. Nu, nu l-am văzut. Se află şi 
el aici? 

— Trebuie să fie pe undeva... Vreţi să rămâneţi aici sau 
vreţi să veniţi cu noi? 

— Merg cu dumneavoastră, răspunse ea repede. Şi ieşiră 
împreună din cameră. 

— Nu ştiţi, toate uşile astea dau în încăperi ca cea în care 
aţi fost închisă dumneavoastră? întrebă Smith. 

— Mi se pare că sunt mai multe încăperi subterane pe aici, 
dar cea mai mare dintre toate este asta. Şi lady Constance 
arătă spre o uşă vopsită cu roşu aflată cam la vreo douăzeci 
de paşi de ei. 

Ela o cercetă cu de-amănuntul. După toate aparențele, 
uşile se deschideau după acelaşi sistem pe care-l aduseseră 
italienii din ţara lor unde trăiseră odinioară faimoasele 
familii Borgia, Medici şi Visconti. 

— Dumneavoastră rămâneţi aici, spuse Smith încet şi lady 
Constance se rezemă de perete. 

Ela vâri acul în gaura din uşă şi aceasta se deschise încet. 
Comisarul Smith intră în încăpere. O clipă rămase uluit, 
încercând să-şi dea seama de ceea ce vedea: jos zăcea un 
mort iar alături de el stăteau doi bărbaţi cu feţele 
încruntate. Smith ridică revolverul. 

— Sus mâinile! strigă el. Abia rosti aceste vorbe că în 
cameră se şi făcu întuneric beznă iar inspectorul Ela fu 
aruncat dincolo de prag căci Fall pusese în funcţiune 
dispozitivul electric de închidere a uşii. Ela încercă în zadar 
s-o deschidă din nou cu acul dar îi fu cu neputinţă. 

— Dumnezeule! L-au prins pe Smith! şopti el devenind alb 
ca varul. Văzuse şi el scena din odaie şi ştia ce-l aşteaptă pe 
superiorul său. 


— Înapoi în coridor! strigă Ela, luând-o pe lady Constance 
cu el. Găsi fără greutate drumul spre ascensor şi apăsă pe 
buton... Vagonetul îi duseră cu iuţeală până la celălalt 
ascensor, se urcară în el şi intrară în camera din Moor 
Cottage. Maşina lui Smith se afla în faţa casei. 

— Repede! Veniţi cu mine! spuse Ela şi lady Constance sări 
după el în maşină. 

— La „Casa misterelor”, iute! strigă el şoferului. Vă duc eu 
mai târziu la prietenii dumneavoastră. Acum nu-mi pot 
permite să pierd nici o secundă! 

— Dar ce-au de gând să facă ticăloşii ăia? întrebă lady 
Constance. 

— Farrington joacă ultima carte şi dacă nu ne grăbim 
domnul Smith va fi victima sa. 

În bezna din încăpere, Smith, cu degetul pe trăgaciul 
revolverului, spuse calm: 

— Nu vă mişcaţi! La cea mai mică mişcare trag! 

— Nu e nevoie să trageţi, domnule, spuse doctorul Fall 
politicos. Şi în aceeaşi clipă Smith fu aruncat cu putere 
înapoi. Pipăind de-a lungul peretelui ca să-şi găsească 
revolverul atinse cu mâna ceva care i se păru a fi un vârf de 
mătură. În aceeaşi clipă comisarul îşi pierdu cunoştinţa. 

— Pe scaun cu el, strigă Farrington. Ai avut o idee grozavă, 
doctore! 

— Am folosit peria electrică, îi zise Fall mulţumit. Produce 
o comoţie destul de puternică. V-aţi ales într-adevăr un aliat 
pe măsură, domnule Farrington, când v-aţi hotărât să vă 
folosiţi de electricitate. 

Între timp lumina se reaprinse. Smith se trezi legat de 
scaun. Îşi revenise prea târziu din şocul electric. Simţi 
contactele reci pe pielea goală dar strânse din dinţi să 
scoată o vorbă. 

— Domnule Smith, începu Farrington politicos, după câte 
văd v-aţi vârât singur în gura lupului. Dar unde-i celălalt? 
întrebă ei şi se uită la doctorul Fall. 


— Am uitat de el, răspunse aceasta. Trebuie să fie afară pe 
coridor. 

Se duse spre uşa invizibilă, o deschise dar se întoarse 
peste câteva minute. Faţa sa palidă părea îmbătrânită. 

— A plecat şi a dispărut şi femeia. 

Farrington dădu din cap. 

— Ce importanţă mai are asta? întrebă el. Niciunul dintre 
ei nu ştie nimic. Hai, pune siguranţa electrică în funcţiune! 

Fall întoarse un comutator în timp ce Farrington se adresă 
din nou lui Smith. 

— Deşi vedeţi în ce situaţie vă aflaţi încă mai puteţi fi 
salvat. 

— Sunt curios să aflu în ce fel, răspunse pe un ton rece 
polițistul. Dar te previn că e inutil să-mi spui că salvarea 
mea e legată de fuga voastră. Mă tem că în cazul acesta 
sunt condamnat la moarte. 

— Chiar aşa şi e. Ca să scăpaţi trebuie să vă daţi cuvântul 
că eu şi prietenii mei vom putea părăsi nestingheriţi Anglia. 
Îmi veţi răspunde că nu dispuneţi de asemenea prerogative. 
Dar cunosc privilegiile extraordinare de care se bucură 
departamentul dumneavoastră în Scotland Yard. Ştiu că pot 
părăsi, cu ajutorul dumneavoastră „Casa misterelor”, iar 
mâine dimineaţă aş putea fi la Calais. Nimeni nu va poate 
opri să mă ajutaţi. Acceptaţi condiţiile mele şi vă ofer viaţa. 
Altfel... 

— Altfel? întrebă Smith. 

— Vă voi ucide, răspunde scurt Farrington. Aşa cum l-am 
ucis şi pe Poltavo. Sunteţi cel mai înverşunat duşman al 
meu. Vă voi ucide cu mult mai puţine remuşcări decât pe 
alţii pentru că am fost obligat să duc în ultimele luni o viaţă 
de câine. Poate că vă va interesa să aflaţi că o dată era cât 
pe-aci să mă prindeţi. Toată clădirea în care zace Moole se 
poate mişca şi schimba după principiul unui ascensor uriaş. 
Secretul „Casei misterelor” constă într-o serie de 
ascensoare aşezate şi orânduite sistematic; adică, practic, 
eu pot muta camera mea de lucru de la etajul 1 la etajul al 


patrulea. Şi asta fără a face personal nici măcar atâta efort 
cât aţi face dumneavoastră ca să duceţi un scaun dintr-o 
cameră într-alta. 

— Am presupus încă de la început acest lucru, zise Smith. 
Îţi dai seama, Farrington, că ai fi putut câştiga o avere ca 
inginer energetician? 

— Nu-mi prea vine a crede, răspunse Farrington. lar acum 
mă interesează prea puţin trecutul; ceea ce mă interesează 
în momentul de faţă e viitorul meu şi al dumneavoastră. Ce- 
aţi hotărât? 

— Nu pot să-ţi accept propunerea, răspunse comisarul. 
Prefer să mor. Nimic pe lume, nici o ameninţare la adresa 
mea, a rudelor sau prietenilor mei nu m-ar putea determina 
să accept fuga unor criminali atât de periculoşi cum sunteţi 
voi. Faptul că eu voi muri mai devreme sau mai târziu n-are 
nici o legătură cu faptul că voi veţi fi prinşi indiferent dacă 
mă veţi ucide sau îmi veţi da drumul. 

— Aveţi mult curaj să-mi spuneţi aşa ceva în faţă, şuieră 
Farrington. 

— Dacă vă închipuiţi că veţi putea scăpa, continuă Smith 
nepăsător, pierdeţi un timp preţios, căci fiecare moment de 
ezitare vă aduce pe amândoi tot mai aproape de ştreang. 

— Asta înseamnă să vă grăbim moartea, spuse doctorul 
Fall. 

— În această privinţă, răspunse Smith, nu pot face nici o 
profeție. Dacă-mi va fi dat să mor în exerciţiul funcţiunii 
înseamnă că asta mi-a fost soarta; asemănătoare cu cea a 
unui soldat care cade pe câmpul de luptă. 

Fall schimbă o privire Farrington care dădu din cap. 
Doctorul se aplecă, luă de jos casca de piele şi-o aşeză cu 
băgare de seamă pe capul lui Smith. 

— Vă mai acord totuşi trei minute, poate vă răzgândiţi, 
zise Farrington. 

— Pierzi trei minute degeaba! Vocea lui Smith sună 
înăbuşit de sub cască. Farrington scoase totuşi ceasul din 
buzunar şi-l ţinu în mână. Nici un muşchi nu i se clinti de pe 


faţa sa împietrită. Înalt, viguros, rămase încremenit în faţa 
victimei sale. O tăcere de mormânt domni în timpul celor o 
sută optzeci de secunde cât se auzi tic-tacul ceasului. După 
trecea celor trei minute Farrington îl întrebă pe Smith. 

— V-aţi hotărât? Faceţi ce v-am cerut? 

— Nu, răspunse Smith. 

— Lăsă maneta în jos, doctore, strigă Farrington furios. 

Dar când doctorul Fall puse mâna pe manetă, luminile 
începură să pâlpâie şi puterea lor scăzu vertiginos. 

— Mai repede, urlă Farrington. 

Doctorul trase maneta în clipa în care lămpile se stinseră. 

Smith simţi o furnicătură puternică prin tot corpul şi-şi 
pierdu cunoştinţa. 

Capitolul XX. 

Când maşina în care se aflau Ela şi lady Dex ajunse în faţa 
„Casei misterelor” văzură un grup masiv de poliţişti care 
înconjuraseră casa. Ela sări din maşină strigând: 

— L-au prins pe Smith! Toţi cei care poartă o armă să mă 
urmeze! Şi o luă în goană pe cărarea din grădină 
îndreptându-se către uzina electrică. În uşă nimeri peste un 
bărbat posomorât care se uită la el încruntat. Acesta 
încercă să închidă uşa dar Ela îl apucă de guler şi-l aruncă 
înăuntru. O droaie de lucrători înfuriaţi îl înconjurară pe 
inspector. Un bărbat voinic, care părea să fie 
supraveghetorul, se îndreptă spre el având în mână o cheie 
franceză grea. Dar revolverul din mâna lui Ela îl ţinu la 
distanţă. 

— Înapoi! Tu eşti supraveghetorul? strigă Ela într-o 
italiană curentă. 

— Ce înseamnă asta? întrebă supraveghetorul. 

— Îţi dau un minut ca să opreşti dinamul cel mare! 

— E cu neputinţă! N-am voie să fac aşa ceva! 

— Ai de gând să faci ce ţi-am spus? şuieră Ela printre dinţi. 
Dacă nu te supui, te împuşc! 

Italianul se îndreptă spre tabloul de distribuţie pe care 
ardeau mai multe lămpi. Dar iată că brusc se aprinse pe 


tablou şi o lampă roşie. 

— Asta ce mai e? întrebă Ela. 

— E semnalul care vine din încăperile de la subsol, 
răspunse italianul. Se cere mai mult curent... 

Ela se întoarse furios spre el şi ridică arma. Pe faţă i se 
citea o hotărâre neclintită. 

— Nu, strigă omul, iertaţi-mă! Şi întinzând mâna apucă 
maneta deasupra căreia scria „Pericol” şi o trase spre el. 
Toate luminile din sală se stinseră, roţile îşi încetiniră 
mersul şi se opriră. Uzina era luminată acum doar de razele 
soarelui. Ela stătea pe platformă şi-şi ştergea sudoarea 
care-i şiroia pe obraz. Tremura din tot trupul ca şi când ar fi 
avut friguri. 

— Să dea Domnul să fi ajuns la timp! 

Sala maşinilor era înţesată de poliţişti. 

— Arestaţi-i pe toţi aceşti indivizi! ordonă Ela. Băgaţi de 
seamă să nu se apropie nimeni de maneta de comandă! 
Dumitale, zise Ela adresându-se supraveghetorului, îţi dau 
totuşi o şansă. Nu numai că vei fi pus în libertate dar îţi 
făgăduiesc şi o sumă mare de bani dacă-mi execuţii ordinul. 
Sunt poliţist şi am venit să percheziţionez casa asta. Vorbeai 
adineauri de încăperile de la subsol... Cunoşti drumul într- 
acolo? 

— Din păcate ascensorul nu mai merge, răspunse omul. 
Dar mai există o scară... Dacă e vorba de vreo crimă şi dacă 
domnul Moole e un anarhist eu nu ştiu nimic, v-o jur! Sunt 
un muncitor cinstit din Padova... 

— Te cred, spuse Ela. Haide să-mi arăţi drumul. 

Italianul îl conduse apoi pe Ela prin grădina din spatele 
casei până la o uşă pe care o descuie cu o cheie. Trecând 
prin alte două încăperi ajunseră la scara ce ducea în 
subsolul casei. Spre spaima lui Ela care se temea ca nu 
cumva să fi fost pus din nou în funcţiune dinamul cel mare, 
toate coridoarele erau luminate. Dar italianul îl linişti. 

— Nu vă speriaţi, toate lămpile de aici merg cu baterii. 
Întreaga casă e luminată cu ajutorul bateriilor, dar acesta 


nu e curent de înaltă frecvenţă. 

Începură să coboare. Ela numără optzeci şi şapte de 
trepte. Jos se treziră în faţa unei uşi pe care italianul o 
deschise cu ajutorul unui ac gros. Ajuns între timp şi de 
ceilalţi poliţişti, Ela alergă pe coridorul luminat până în faţa 
uşii vopsită în roşu care se deschise acum cu uşurinţă. În 
încăpere mai pâlpâiau două lămpi. Ela îl văzu pe Smith pe 
scaunul electric şi-şi pierdu tot curajul. Se repezi înăuntru 
dar fu întâmpinat de Farrington. Furios, Ela trase trei focuri 
de revolver şi Farrington se prăbuşi rănit de moarte. 

— Arestaţi-l pe acest doctor criminal! strigă Ela distrus 
sufleteşte şi chemaţi repede o ambulanţă! 

Cât ai clipi doctorul Fall fu încătuşat şi înşfăcat de poliţişti. 


SFÂRŞIT