Edgar Wallace — Anchetele inspectorului Rater

EDGAR WALLACE 


ANCHETELE INSPECTORULUI RA TER DE LA 


SCOTLAND YARD 


IEI ERA TEIR 


CÂTEVA CUVINTE DESPRE O CELEBRITATE A „CURȚII 
SCOTȚI EH E” 

Inspectorul get OLI"Ț/ER RATEFR era cunoscut mai degrabă ca 
OFRATORUL, vocabulă obținută prin reducerea prenumelui la o 
inițială, căreia i-a anexat apoi nume la de familie, Geneza poreclei a 
fost astfel clanhcată, dar rai puțin este cunoscut faptul că 
detectivul vorbea la general foarte puțin, astfel că supranumele rai 
dobândea şi o încărcătură ironică, Atât superioru săi, cât şi ceilalți 
oameni ştiau foarte bine că tăcerea era răscumpărată de o gândire 
profundă, 

Era înalt şi lat în umeri, avea trăsăturile feței regulate gi nete, dar 
chipul său rămânea de obicei imobil. Indubitabil, prirna impresie a 
persoanei cu care discuta era că inspectorul set nu o crede. În afară 
de asta, conversaţia odată terrunată, rnai realiza zi că dl, Eater nu 
spusese nici zece cuwntel 

lau exista gi câte un infractor cara avea un alibi atât de sold, încât 
părea riclicol să-l arestezi,. Când era pus însă în tața Oratorului, 


E PO ot e Ho a ia cate asa] Îsi] 
E n m E e m af | a SI a PI Ei spa Ma E, ri i Ade e II ls n E ui PS ri RER) L-A A E] Pui E DL N a E e E i — d A d, Pa E m E i 


EDGAR WALLACE 


ANCHETELE 
INSPECIORULUI RAIER DE 
LA SCOILAND YARD 


THE ORATOR 


CÂTEVA CUVINTE DESPRE O CELEBRITATE A „CURŢII 
SCOȚIENE” 

Inspectorul şef OLIVER RATER era cunoscut mai degrabă 
ca ORATORUL, vocabulă obţinută prin reducerea 
prenumelui la o iniţială, căreia i-a anexat apoi nume la de 
familie. Geneza poreclei a fost astfel clarificată, dar mai 
puţin este cunoscut faptul că detectivul vorbea la general 
foarte puţin, astfel că supranumele mai dobândea şi o 
încărcătură ironică. Atât superiorii săi, cât şi ceilalţi oameni 
ştiau foarte bine că tăcerea era răscumpărată de o gândire 
profundă. 

Era înalt şi lat în umeri, avea trăsăturile feţei regulate şi 
nete, dar chipul său rămânea de obicei imobil. Indubitabil, 
prima impresie a persoanei cu care discuta era că 
inspectorul şef nu o crede. În afară de asta, conversaţia 
odată terminată, mai realiza şi că dl. Rater nu spusese nici 
zece cuvintel 

Mai exista şi câte un infractor cara avea un alibi atât de 
solid, încât părea ridicol să-l arestezi. Când era pus însă în 
faţa Oratorului, deseori tăcerea mormântală a acestuia îl 


aducea la disperare, aşa că în cele din urmă spunea totuşi 
adevărul... 

1. VECINUL MISTERIOS. 

DI. Giles păşi arogant şi sigur de sine în biroul 
inspectorului şef Rater. Deja din ţinuta lui se putea 
recunoaşte că n-avea a se teme de Scotland Yard. Un 
zâmbet se aşternu pe chipul său sănătos şi rumen, şi arăta 
într-adevăr ca o persoană care are conştiinţa curată. 

— Bună dimineaţa, d-le Rater. Foarte drăguţ din partea 
dvs. că mă întâmpinați. Când v-am scris mă întrebam: „cine 
ştie dacă acest domn foarte ocupat va avea un minut şi 
pentru mine?” 

— Ia loc Farmer?, îi spuse inspectorul şef. 

Vizitatorul zâmbi radios şi îşi trase un scaun în apropierea 
biroului. Porecla Farmer o primise din cauza imaginii sale 
înfloritoare. 

— Ştiţi cum stau lucrurile în lumea asta, dle. Rater. Dacă ai 
avut vreodată un conflict cât de mic cu poliţia şi vrei apoi 
să-ţi refaci existenţa, nu-ţi mai convine să ai de-a face cu ea. 

— Şi zici că te-ai cuminţit acum? întrebă Oratorul şi îl 
scrută circumspect 

— Indiscutabil. Ştiţi, nu merită să te ocupi de lucruri 
nelegale. Asta nu-i o noutate pentru dvs. În afară de asta, 
pot afirma că în ultimul timp am avut şi noroc. Un unchi de- 
al meu mi-a asigurat capitalul necesar pentru a începe o 
afacere. Slavă Domnului că nu prea ştia de greşelile 
trecului meu... 

— Dar de ce bussines3 te ocupi? 

Individul scoase din buzunar o carte de vizită şi i-o întinse 
peste birou. 

GILES & CO (FOST OLNEY, BROW & STERNER) 
REPREZENTANŢA 7/49, Canion Street E. C. 

— Reprezentanţa? Asta poate să însemne o groază de 
lucruri. Despre ce-i vorba de fapt? Eşti bookmaker? 

Dar Farmer era deţinătorul unei agenturi generale 
prospere. 


— Afacerea devine de la o lună la alta, tot mai rentabilă, 
declară el entuziasmat. Într-un an şi jumătate, firma s-a 
lansat atât de bine, încât, la ora actuală, cifra de afaceri s-a 
dublat. Unchiul meu... Of, mai bine să vă spun adevărul gol- 
goluţ, d-le Rater. Am cumpărat reprezentanța asta cu banii 
mei, cu o mie două sute de lire sterline. Ştiţi că am fost 
dintotdeauna un tip prevăzător. Mi-am pus şi am nişte bani 
deoparte. N-ar avea nici un rost să vă spun poveşti. Sunteţi 
prea inteligent, aşa că n-am cum să îndrug verzi şi uscate. 
Dar mi-am propus deja de câtva timp să vă vizitez şi să 
vorbesc cu dvs... 

— Te-am zărit de curând în oraş, şi-am constatat că şi d-ta 
m-ai recunoscut, îl întrerupse Oratorul. Firma dumitale este 
absolut în regulă. Am pus să se verifice treaba asta. 

„Fermierul” radia. 

— Vedeţi, am spus eu că pe dl. Rater poate conta omul! De 
curând vorbeam cu soţia - şi să ştiţi că e într-adevăr o Lady 
- „Molly, nu există vrea persoană mai inteligentă decât dl. 
Inspector şef”. Chiar aşa i-am spus. 

— Deci te-ai căsătorit? 

Dl. Giles dădu din cap. 

— De un an şi jumătate. Şi v-aş ruga să veniţi la noi într-o 
duminică după amiază, la un ceai. Soţia mea este într- 
adevăr foarte primitoare şi o să vă placă. Şi este şi tare 
frumuşică. E adevărat că nu locuim într-o zonă prea 
distinsă - Acacia Street 908. Avem vreo câţiva vecini ciudaţi 
- mă rog... Cât de curând intenţionez să închiriez o locuinţă 
în Westend şi să mă mut. Dar aşa sunt eu, mereu am spus 
că trebuie mai întâi să economiseşti bănuţii şi apoi să-i 
cheltuieşti. 

— Acacia Street 908. 

Oratorul avea într-adevăr motive să se mire. Cunoştea 
Acacia Street. Era o stradă lungă pe care se găseau mici 
case individuale. Şi nu se aşteptase ca proprietarul firmei 
GILES & CO., care avea birourile în City, să locuiască atât 
de modest. 


— Trebuie să înţelegeţi punctul meu de vedere. Farmer 
punea mare preţ ca inspectorul şef să înţeleagă cât de 
modeste îi erau pretenţiile. Încerc acum să răzbat cinstit. 
Dar ce se întâmplă dacă mă mut în Westend şi stau într-o 
locuinţă mare? Poliţia începe imediat să cerceteze, eu îmi 
întâlnesc vechii prieteni şi uite aşa se iveşte ispita. Ba poate 
chiar că într-o zi ajung iar pe căi greşite. Vedeţi, asta 
înseamnă că m-aţi înţeles pe deplin, zise Farmer, apoi îşi luă 
pălăria de pe podea şi-o netezi. Cunoaşteţi pe un oarecare 
Smith... George Smith? întrebă el. 

Oratorul privi în tavan. 

— Un nume extraordinar de rar, zise el gânditor. 

Farmer rânji: 

— Omul vă va interesa. Este vecinul meu direct, şi m-aş 
mira foarte tare dacă n-a stat şi el la pârnaie. O face mereu 
pe cumsecadele şi pe onestul, ba se duce şi la biserici, dar 
în noaptea când s-a dat gaura aia la Blackheath, acest 
George n-a dat de loc pe acasă. Ştiţi doar că băieţii au săltat 
atunci bijuuri de opt mii de lire! Omul nostru a revenit de- 
abia la ora cinci dimineaţa. 

— Oho, ai lucrat până în zorii zilei în biroul de la domiciliu? 
întrebă încet Oratorul. 

DI. Giles păru oarecum jenat. 

— Nu, dar sunt o persoană care se scoală devreme. 

— Da, asta ai fost dintotdeauna, ripostă dl. Rater ironic şi-i 
întinse mâna deloc entuziasmat musafirului. 

Acacia Street 908! La 910 locuia un alt bărbat pe care îl 
cunoştea, care de meserie era sculptor în lemn, dar care o 
făcea şi pe electricianul. 

Putea să fie o coincidenţă - poate însă una foarte 
importantă. În orice caz Oratorul avea la ce să se 
gândească. 

Giles se întoarse la biroul său din Cannon Street, unde 
avea câteva încăperi frumoase, la etajul doi al unei clădiri 
care adăpostea diverse sedii de întreprinderi comerciale. 
Preluase într-adevăr o firmă care dăduse faliment, dar se 


ocupa relativ puţin de ea. GILES & CO era de fapt condusă 
de director - un tip capabil - care rezolva toată 
corespondenţa mai importantă şi care aducea şefului doar 
cecurile, ce urmau a fi semnate pe o parte sau alta. Dl. Giles 
se ocupa cu precădere de o altă activitate, despre care 
salariaţii săi habar n-aveau. 

Îmbarcarea pentru Orientul Îndepărtat a unor maşini 
uzate este o afacere rentabilă, mai ales când ele nu te costă 
prea mult, iar dl. Giles le obținea cu cheltuieli minime. Avea 
un garaj mare în apropiere de docurile Londrei, şi acolo se 
confecţionau nişte lăzi mari de lemn în care acest „hot 
stuff”4 era ambalată. Astfel se poate câştiga o avere. Pontul 
i-l vânduse un tovarăş de suferinţă din închisoarea 
Dartmoor. Farmer era pe cale să devină cel mai mare 
tăinuitor de automobile din Londra. În mod curios prospera 
şi firma „oficială”. 

În noaptea anterioară vizitei sale la dl. Rater, se folosise de 
o maşină furată pentru a ajunge la Sunningdale. Îl 
însoţiseră doi complici şi reuşiseră să prade bijuterii de 
peste o mie cinci sute de lire sterline. Şi asta nu era prima 
aventură de acest fel de când fusese eliberat clin temniţă. 

Metoda pe care o dezvoltase cu oamenii lui era foarte 
simplă. Un membru al bandei fura de undeva o maşină şi 
îmbarca rapid pe o stradă lăturalnică doi colegi de echipă. 
Apoi se îndreptau spre casa pe care o studiaseră temeinic 
în prealabil. Singura dificultate era să găseşti „meseriaşii” 
de care aveai nevoie. Higgy James, cel care venise mai de 
curând, făcu totuşi un reproş: 

— Eşti foarte capabil în „specialitatea” d-tale Farmer, dar 
porţi mereu pocnitoarea asta afurisită. Să fie clar, dacă n-o 
laşi acasă, să ştii că nu mă mai prinzi. Ai mai făcut pârnaie 
şapte ani fiindcă ai rănit un paznic şi dacă te mai găbjesc 
iar, să ştii că ajungi vieţaş. Şi oricare din trupa dumitale pe 
care-l dibuie gaborii, are această soartă. 

Argintul care reprezenta ultima lor captură fusese de mult 
topit şi firma GILES & CO vânduse lingourile. 


În această zi Farmer îşi părăsi biroul mai devreme şi plecă 
spre casa din Acacia Street. Când ajunse la Nr. 910 unde 
locuia vecinul său nesuferit, privi către ferestrele 
întunecate. 

Deschise uşa locuinţei sale şi intră în sufragerie. Helen, 
tânără sa soţie, care şedea lângă cămin şi cosea, se ridică 
repede. Şi un străin care n-ar fi cunoscut relaţiile dintre 
aceşti doi oameni, ar fi avut fără să vrea impresia, că, în 
ciuda zâmbetului ei forţat, femeia se temea îngrozitor de 
soţul ei. Dacă frumuseţea ei avusese de suferit după puţinul 
timp care se scursese de când se căsătoriseră, doar 
tratamentul inuman la care fusese supusă de Giles era de 
vină. Dar cicatricea aproape dispăruse, constată el 
mulţumit. Oricum, era oricând posibil ca blestematul ăsta 
de Rater să-i la invitaţia în serios, şi chiar să-l viziteze. 

— Adu-mi ceaiul, spuse el scurt. 

— Da, imediat. 

În timp ce ea se ducea spre uşă, Giles o opri. 

— Individul de-alături s-a mai învârtit pe aici? 

— Nu, n-a vorbit cu mine, şi nici nu l-am văzut... 

— Să nu care cumva să minţi, răspunse el ameninţător. 
Dacă vin odată acasă şi te prind că trâncăni cu el peste 
zidul care desparte grădinile, atunci va fi vai de tine! 

Ea nu replică, dar păli, în vreme ce continua să aştepte 
lângă uşă. 

— Te-am scos din mocirlă - nu erai nimic altceva decât o 
biată vânzătoare fomistă, înglodată în datorii până la 
prăsele! De ce naiba te-oi fi luat de nevastă, tot nu-mi dau 
seama. Cred că mă prinsese insolaţia. Şi apoi am instalat o 
astfel de făptură de pripas ca tine într-o locuinţă frumoasă 
şi ţi-am dat orice... orice-şi poate dori cineva! 

— Dar îţi şi port recunoştinţă pentru tot ce ai făcut, 
răspunse ea repede. 

Cu un gest brusc al mâinii el o reduse la tăcere. 

— Adu-mi ceaiul ăla odată! 


Deseori, dimineaţa când se trezea se supăra iar şi iar că se 
însurase cu această tânără. Bărbaţii ar trebui să-şi vadă 
doar de meserie, iar el asta era şi rămânea - un spărgător! 
Bigamia nu era de el. În felul ăsta şi Scotland Yard-ul ar fi 
avut un motiv să intervină deîndată ce-ar fi aflat ceva 
despre prima sa căsnicie. Şi prostia asta o făcuse în clipa în 
care agonisise primele trei mii de lire sterline şi le depusese 
la bancă. Cu cât se gândea mai mult la primejdia care-l 
ameninţa din partea asta, cu atât mai mult îşi ura nevasta. 
Dar cu toate astea nu-i convenea defel că vecinul lor se 
interesa de ea. Crezuse la început că l-ar putea convinge să 
participe la loviturile lor - dar bătrânul nerod le bătuse într- 
o noapte în perete, ba chiar apăruse la uşa lor! Smith îşi 
aruncase un palton peste pijama şi întrebase ce înseamnă 
ţipetele acelea. Omul nu arăta rău, doar că era cărunt şi 
destul de rezervat. Când Farmer îl luă de gât şi voi să-l 
arunce în stradă, Smith îl apucă pur şi simplu de guler şi 
dădu cu el de pământ. 

Giles privi gânditor la jocul flăcărilor până când tânără 
femeie adusese tava cu ceaiul şi o puse pe masă. 

Multă vreme o ignoră pur şi simplu, şi când începu să-i 
vorbească n-o învrednici cu o privire măcar. 

— Este posibil ca un anume Rater să ne viziteze. Omul este 
de la Scotland Yard şi-i un vechi prieten de-al meu. N-ai ce 
să-i povesteşti despre mine. S-a înţeles? 

— Da, spuse ea sfioasă. 

— Cu ce şi-o câştiga tipul de alături existenţa? 

— Nu ştiu, Joe. 

— Nu ştiu, Joe! o imită el batjocoritor. Nu ştii nimic, 
proasto! 

Ea se dădu înapoi, speriată de pumnul lui ridicat, şi Giles 
râse zgomotos. 

— Poartă-te ca lumea şi nu-ţi fac nimic. În seara asta mă va 
căuta un domn. În momentul când apare, faci imediat paşi 
spre dormitorul de la etaj. Dacă am nevoia de tine, te chem. 


Se uită la ceas şi căscă, apoi urcă şi el la toaletă, se 
schimbă şi-i spuse că se duce preţ de-un ceas la plimbare. 
Când erau încă foarte tineri căsătoriţi, ea comisese 
imprudenţa de-al întreba unde anume se duce. Lucrul 
acesta nu-l mai repetă. 

Ea aşteptă până-l auzi trântind uşa de la intrare şi-l urmări 
cu privirea printre perdelele camerei de zi. Apoi se grăbi să 
iasă pe la bucătărie, dar lăsă deschise după ea toate uşile, 
astfel încât să-l poată auzi. Ştia că şi vecinul trebuie să audă 
zgomotul uşii. 

Bărbatul o aştepta deja în grădină. În umbră, chipul său 
păru morocănos şi întunecat. 

— A trebuit să-l mint, d-le Smith. I-am spus că n-am vorbit 
cu dv. Dar ce era să fac? 

Vocea ei tremura de disperare, totuşi Helen simţi o 
oarecare uşurare că se putea încrede bărbatului acesta. În 
fiecare seară, se ducea pe la ora asta în grădină şi vorbea 
cu vecinul despre situaţia ei deznădăjduită. 

— De fapt aşa e, nici n-aţi discutat azi cu mine până acum, 
o linişti el. Vocea lui suna puţin cam aspru, dar prietenos. 
Iarăşi v-a lovit? 

Ea negă din cap. Mai era încă atâta lumină încât el să 
poată vedea gestul. 

— Nu, de când aţi venit la noi, m-a lăsat în pace. Nu mai 
ştiu ce să mă fac, d-le Smith. Mi-e o teamă îngrozitoare de 
el. Nu-mi dă bani deloc, aşa că nici nu-l pot părăsi. Şi dacă 
mi-aş relua serviciul la Harridge sunt convinsă că m-ar 
urmări până acolo. Deseori m-am gândit că ar fi cel mai 
bine dacă aş deschide robinetul de la gaze. Atunci s-ar 
termina cu toată mizeria asta. 

— Dar ăsta-i un fel total greşit de-a judeca, spuse omul 
hotărât. O să găsesc eu o cale de scăpare pentru dvs. 

— Cine-i de fapt dl. Rater de la Scotland Yard? întrebă ea 
deodată. 

— Dar cum aţi ajuns la asta? replică vecinul, evident uluit. 


— Joe a vorbit azi despre el. Spunea că-i posibil ca domnul 
să ne viziteze. Îl cunoaşteţi? 

— Da, îl cunosc, răspunse el după o scurtă pauză. L-am 
întâlnit de curând. Dar când vine? 

Vocea-i avea acum un ton aproape speriat, şi ea se întreba 
ce fel de relaţii vor fi existând între dl. Smith şi dl. Rater. 

— Nici nu ştiu dacă vine sau nu. Joe a spus doarcă ar fi 
posibil. Apoi m-a întrebat cu ce vă câştigaţi existenţa. 

Dl. Smith râse uşor. 

— Da, asta ar vrea să ştie? Ei, atunci puteţi să-i răspundeţi 
chiar conform cu realitatea, că fasonez lemnul, că îl 
cioplesc. Doar m-a văzut destul de des la bancul meu de 
lucru. În afară de asta mai am o preocupare personală, 
despre care însă nu discut. 

— Şi probabil că ai destule motive s-o faci, derbedeu 
ordinar ce eşti! 

Helen scoase un strigăt şi se răsuci îngrozită. Bărbatul ei 
se afla la doi paşi! Se apropiase pe furiş şi auzise ultima 
parte a discuţiei. Voia să treacă în grabă pe lângă el, dar 
Giles o prinse de braţ cu atâta brutalitate încât femeia ţipă 
din nou. 

— Tu rămâi aici! Deci aşa te porţi haimana-o, când lipsesc 
de acasă! Cu d-ta vorbesc eu mai târziu, Smith! 

O târi în casă şi zăvori uşa. 

DI. Smith, care de obicei nu era prea sensibil, tresări când 
auzi strigătele de durere ale Helenei. 

Zăcea în pat şi-n cele din urmă nu mai avu putem nici să 
strige, nici să plângă. 

Dl. Giles îşi încheie nasturii la vestă şi îmbrăcă haina. 

— Bun, şi acum n-ai decât să dormi. Şi mulţumeşte lui 
Dumnezeu că nu ţi-am frânt gâtul! 

Încuie dormitorul, cobori în bucătărie şi căută un sifon gol. 
Apoi părăsi casa şi bătu la uşa d-lui Smith. Se bucură că 
holul rămase tot în întuneric, atunci când vecinul veni şi 
deschise. 

— Da, ce este? 


Era vizibil că omul îl recunoscuse pe Joe Giles. 

— Voiam doar să discut cu dvs., răspunse Farmer politicos. 
În primul rând aş vrea să vă rog să nu staţi mereu de vorbă 
cu soţia mea. Ea este imprudentă şi n-aş voi să ajungă într-o 
situaţie compromiţătoare... 

Giles reuşi să-şi înşele în atare măsură vecinul, încât 
acesta avu un moment de neatenţie. Când Smith descoperi 
sticla, era deja prea târziu. Încercă, e drept, să-şi tragă 
capul într-o parte, când Joe îl izbi cu toată forţa, dar căzu în 
genunchi şi apoi se nărui pe podea. Farmer închise grijuliu 
uşa şi se întoarse acasă. Rămase o jumătate de ceas în 
camera de zi, meditând sumbru, supărat pe sine şi pe 
întreaga lume. Ce se va întâmpla dacă omul se va duce la 
poliţie şi dacă-l va reclama? Iar făcuse o boacănă din cale 
afară de trăsnită! 

Din când în când îşi lipea urechea de zidul despărțitor, 
subţire, şi-n cele din urmă oftă uşurat, când omul din casa 
vecină începu să se mişte. Mai târziu, îl auzi şi umblând 
încoace şi încolo. Se aşeză astfel să poată supraveghea prin 
fereastră intrarea, fiindcă se aştepta ca dintr-o clipă într- 
alta Smith să-l calce. 

Dar se scurse o jumătate de oră, apoi una întreagă... şi nu 
se întâmplase nimic! 

Farmer zâmbi. Vecinul avea, probabil, motive temeinice să 
nu meargă la poliţie. 

La ora zece veni Higgy, ajutorul său cel mai de nădejde. 
Noul lor plan fusese temeinic pregătit. De astă dată era 
vorba de o vilă impozantă de la marginea Horsham-ului. 
Familia respectivă era plecată într-un voiaj. În imobil se 
aflau însă patru slujnice şi doi valeţi bătrâni. 

— Baba căreia-i aparţine căsoaia se găseşte la 
Bornemouth, spuse Higgy. Dar toate sculele sunt în seif. În 
mod normal n-ai cum să-l vezi, fiindcă e zidit în perete şi 
patu-i tras în faţa lui. Stokey Barmond a fost ieri acolo. S-a 
împrietenit cu una dintre cameriste şi a văzut tot ce trebuia 
văzut. Spune că treaba-i lesnicioasă: un lădoi franţuz de 


modă veche pe care-l deschizi cu unghia! Iar giuvaerurile 
sunt şi ele de pe vremea lui Baboi, da” pietricelele-s 
valoroase. 

— Şi cum se ajunge cel mai bine cu maşina? 

Higgy îi explică. Şi într-o stradă laterală din apropiere se 
putea parca. Urcându-te apoi peste un zid nu prea înalt, te 
aflai deja pe proprietatea babei. Apoi puse un plan pe masă 
şi Farmer îl studie cu atenţie. 

— Minunat, spuse el apoi. Spune-i deci lui Stockey să 
„organizeze” mâine seară o maşină cu care ne va lua de la 
capătul lui Denmark Hill. 

— Dar nu cumva să luaţi vreun pistol! îl avertiză Higgy. Şi 
asta o spunea întotdeauna, când porneau în câte o acţiune. 

— Dar ce, crezi că sunt atât de prost? întrebă Farmer 
dispreţuitor. 

Când îşi termină seara următoare preparativele, vâri în 
buzunar şi-un Browning, după ce verificase dacă e încărcat. 
Ştia foarte bine că dacă îl înhăţa poliţia, îl aşteaptă temniţa 
pe viaţă. Şi cum asta ar dura, totuşi, cam mult, prefera să 
ajungă rapid la ştreang. 

Văzuse dimineaţa că vecinul purta un bandaj în jurul 
capului. Sticla nu-l lovise pe Smith din plin, ci-l rănise doar 
la frunte. Cioplitorul stătea lângă gardul scund, de fier, care 
împrejmuia grădiniţa din faţa casei şi dl. Giles îşi prinse 
boxul, înfricoşat, când îi zări. Această armă nu-l părăsea 
niciodată. 

— Bună dimineaţa, spuse vecinul, am o răfuială cu 
dumneata. 

— Bine, dă-i drumul dacă ai chef de scandal, răspunse 
Farmer, dar rămase la o distanţă suficient de mare. 

Dar Dl. Smith clătină din cap. 

— Momentul oportun îl vei hotări dumneata, ripostă el şi 
după ce făcu observaţia asta, dispăru în casă. 

Peste zi dl. Smith îl supraveghe pe Farmer cu atenţie şi, 
după ce acesta plecă pentru a-şi pune planul în aplicare, se 
duse la primul telefon public şi ceru legătura cu dl. Rater. 


Cum ştim, peretele despărțitor dintre cele două case nu era 
prea gros, şi dl. Smith, care era un bricoler, meşterise un 
microfon, pe care-l plasase unde trebuie... 

— În locul dumitale nu-i răbdam asta, Smith, spuse 
inspectorul şef. 

— Ştiţi foarte bine că nu pot apare ca martor în faţa 
Justiţiei. Treaba asta m-a sâcâit toată ziua. 

Oratorul mai zăbovi doar până când Scotland Yard-ul reuşi 
să ia legătura telefonic cu Poliţia din Sussex, apoi urcă într- 
o maşină care plecă îndată spre Horsham. 

Farmer ştia să organizeze asemenea lovituri. Exact la 
minutul şi la locul stabilit, maşina care trebuia să-l ia îşi făcu 
apariţia. Higgy era la volan, iar Stokey Barmond şedea în 
spate. 

— Da-n seara asta ai dibuit o maşină pe cinste, spuse Giles 
bine dispus, ceea ce însemna o laudă mare. 

Când trecură prin Horsham tocmai cădea o aversă, ceea 
ce ar fi îngreunat şi mai tare o eventuală supraveghere din 
partea poliţiei, chiar dacă, preventiv, Higgy n-ar fi schimbat 
deja numărul de înmatriculare al maşinii. 

Ajunşi în apropiere de locul unde urma să se desfăşoare 
acţiunea, Higgy se mai informă o dată speriat, dacă Giles nu 
luase cumva totuşi pistolul. 

— Da” ce se întâmplă azi cu tine? intră Farmer tare în el. 
Pe tine te vor pedepsi, dacă-mi găsesc un pistol în buzunar? 
Eu suport urmările şi nu alţii. 

Dar Higgy insistă: 

— Aş vrea un răspuns desluşit. Ai asupra dumitale arma de 
foc? 

— Nu, n-am la mine nici un fel de pârâitoare, explică 
Farmer supărat. 

Higgy nu mai spuse nimic, dar nu era convins. Avea 
misiunea să rămână la maşină şi-şi propuse să dispară 
imediat cu ea, imediat ce-ar auzi vreo împuşcătură. În felul 
ăsta putea să fie deja aproape în Horsham, încă înainte ca 


Giles să ajungă înapoi în stradă - ba îşi mai pregătise şi-o 
explicaţie plauzibilă pentru asta. 

Automobilul intră în strada lăturalnică şi se opri. După o 
discuţie scurtă, purtată cu vocea scăzută, Farmer şi Stockey 
escaladară zidul şi se mistuiră în întuneric. Între timp, 
Higgy întoarse maşina spre direcţia din care venise. Apoi 
aşteptă, cu motorul pornit. După un sfert de oră, zgomotul 
monoton aproape că-l adormise. 

Dar dintr-odată tresări, fiindcă auzi paşi - apoi lumina unei 
lanterne se aţinti asupra lui. 

— Coboară şi... fără gălăgie! se auzi o voce aspră. 

Higgy văzu că strada mişuna de poliţişti. Doi dintre ei 
tocmai treceau peste zid. 

Farmer deschise cu instrumentele sale o fereastră a 
dormitorului. Apoi reuşi s-o scoată rapid la capăt cu seiful. 
Într-un sfert de oră îl desfăcuse, ba îşi umpluse buzunarele 
cu lucruri de preţ. Când reveni pe verandă, Stockey, cel 
care „ţinuse acolo de şase”, şi dispăruse! 

Giles trecu repede peste balustradă şi cobori. 

Dar jos îl înşfăcă un braţ puternic. Se smulse cu violenţă şi 
recunoscu conturul vag al unei căşti. Mai avea câţiva metri 
până la zid, când polițistul îl ajunse şi-l dobori. În clipa 
următoare însă Farmer se redresase. 

— Acum te-ai pricopsit! strigă el furios şi trase de două ori 
fără a mai scoate pistolul din buzunar. Apoi se grăbi să 
ajungă la zid şi-l urcă. Dincolo îl aşteptau doi detectivi care 
îl şi luară în primire. 

— M-am luptat cu un poliţist, spuse Farmer imediat, 
pentru a-şi susţine nevinovăția. A vrut să mă dezarmeze şi 
pistolul s-a descărcat... 

— Asta puteţi să le-o spuneţi juraţilor, ripostă Oratorul, 
glacial. 

Era o crimă obişnuită. Doar faptul că fusese ucis un poliţist 
concentra interesul general asupra procesului. Şi la 
judecătoria poliţienească, şi în faţa juraţilor, Farmer fu 
apărat cu brio. Cum avea trei mii de lire, putea să-şi 


permită aşa ceva. Astfel, procesul dură două zile în loc de 
una, dar deznodământul rămase acelaşi. Reporterii îşi 
ascuţeau creioanele; aprozii se sprijineau plictisiţi de 
perete, auditoriul şi juraţii ştiau că procesul nu se poate 
sfârşi altfel decât cu condamnarea vinovatului. Doar 
judecătorul şi apărătorii mai acordau un oarecare interes 
dezbaterii. 

Dar, după ce se pronunţă condamnarea la moarte şi după 
ce osânditul fu transportat - continuu supravegheat de trei 
gardieni - la temniţa din Wandsworth, Giles continuă să mai 
spere. 

Recursul său fu însă respins de instanţa superioară, şi 
acum îi adresa d-lui Rater rugămintea scrisă de-ai acorda o 
convorbire. 

Inspectorul şef îl vizită într-adevăr pe Farmer în celulă şi 
fu primit de individ cu un rânjet. 

— Deci ai reuşit să mă aduci în pragul spânzurătorii, 
Rater. Dar de ce l-aţi lăsat pe Higgy să scape atât de ieftin - 
doar cu trei ani?! 

Oratorul tăcu. 

— Şi pe urmă, individul ăsta ordinar, Smith, îşi închipuie 
desigur că-i las soţiei banii, ca el să se poată căsători cu ea. 
Dar să ştiţi d-le Rater, că nici nu-i soţia mea. Am fost deja 
dinainte însurat. Căsătoria cu ea este complet ilegală, aşa- 
că femeia nu poate obţine nici măcar un cent 

Îi povesti inspectorului şef toate detaliile privind prima sa 
căsnicie, dar nu din câinţă, ci pentru a se răzbuna. 

— Am să i-o plătesc! Nu se va alege cu nimic de pe urma 
mea. Din totdeauna n-a fost decât o piatră de moară de 
gâtul meu! 

Şi pe dl. Rater nu-l chemase decât din pură răutate. 
Inspectorul şef îi spuse deschis ce crede despre el, dar Giles 
doar ricană, mulţumit de sine. 

— Smith nu se va căsători cu ea - cel puţin banii mei... 

— Lui Smith n-ar trebui să-i porţi de grijă, începu 
Oratorul, dar se opri imediat. 


— Sunt convins că individul este un spărgător, spuse 
Farmer batjocoritor. De mult l-am ghicit. Pleacă mereu 
noaptea şi lipseşte câteva zile. Trăieşte de unul singur şi 
sunt convins că veţi găsi la el munţi de lucruri furate. 

Oratorul fu fericit, când reuşi să-l părăsească pe Farmer. 

Până în ultima clipă, vecinul continuă să-i stârnească 
mânia lui Giles - tot timpul le vorbea temnicerilor despre 
acesta, dar oamenii se obişnuiseră cu ideea lui fixă şi de 
abia îl mai ascultau. 

— Măcar de i-aş fi crăpat într-adevăr ţeasta. Oricum, chiar 
dacă aş fi omorât cincizeci de oameni, tot nu mă puteau 
spânzura decât o dată. Dar cicatricea de pe frunte o s-o 
aibă întotdeauna. Vedeţi, aici l-am lovit. Apoi le arătă locul. 

În cele din urmă, se iviră şi zorii ultimei dimineţi. Dl. Giles 
suportă cu răbdare rugăciunea preotului. În ciuda detenţiei 
destul de îndelungate arăta proaspăt şi înfloritor şi nu 
părea să simtă nici cea mai mică frică faţă de execuţia 
iminentă. Când clericul termină, Giles se ridică, vizibil 
uşurat. 

— Buun, şi acum să facem cunoştinţă cu călăul, zise el, dar 
cuvintele i se opriră în gât, fiindcă acesta tocmai îşi făcea 
apariţia. Avea o frânghie neagră în mână. Giles se holbă 
îngrozit la el. Cicatricea era într-adevăr foarte vizibilă. Nu 
exista nici un dubiu, acesta era Smith - vecinul său 
misterios! 

— Nemaipomenit! strigă el cu răsuflarea tăiată. Deci asta 
ai vrut să spui, când ai zis că te vei răfui cu mine? Şi că eu 
voi stabili momentul când răfuiala va avea loc... 

Smith nu răspunse însă, fiindcă îşi făcuse un principiu din 
a nu discuta în timpul orelor de serviciu. 

2. BLESTEMUL LUI SIRIUS. 

Oratorul nu era chiar în cea mai bună dispoziţie când sună 
telefonul. Se uită neputincios după asistentul său, fiindcă 
nu-i plăcea să fie deranjat. 

— Dl. Rater este? 


Vocile tinerilor sună destul de asemănător la telefon, dar 
Inspectorul şef îşi dădu imediat seama cine îl solicita. 

— Da, d-ră Linstead. Ce s-a întâmplat? 

Ar fi fost de neiertat din partea lui dacă ar fi uitat-o, 
fiindcă până acum doar, îi fusese secretară. Tânăra cu bucle 
negre era foarte timidă şi rezervată. La dorinţa unchiului, 
renunţase la serviciul ei la Scotland Yard. Omul îşi amintise 
deodată că are o nepoată şi-i pusese la dispoziţie o locuinţă 
frumoasă în Mayfair. 

— Aş putea să vorbesc cu dvs., d-le Rater? Este vorba de o 
chestiune foarte importantă pentru mine... nu este ceva de 
competenţa comisiei..., dar, de fapt, poate că într-o măsură, 
totuşi... aţi fost întotdeauna amabil cu mine... 

Vorbea destul de dezlânat şi el înţelese imediat că era 
agitată. 

Îşi frecă gânditor fruntea. În general era greu abordabil şi 
existau doar puţine persoane cu care îi plăcea să aibă de-a 
face, dar cu atât mai abitir erau destule altele, care, în forul 
lui lăuntric, îi erau antipatice. De Betty Linstead se simţea, 
însă, atras. Făcând abstracţie de faptul că era foarte 
drăguță, lucra rapid şi conştiincios, şi-n primul rând nu 
vorbea mult. Secretarele tinere, care vorbesc mult, puteau 
să-l aducă la disperare. 

— Nu sunt tocmai foarte ocupat acum, o să vă fac o vizită, 
promise el. 

Îşi închipuise şi până acum - oarecum neclar - că Brook 
Manor trebuia să fie o casă foarte frumoasă, dar când 
ajunse în faţa intrării, rămase totuşi surprins de portalul 
somptuos din bronz şi sticlă, şi de livreaua distinsă a 
portarului. Covoare grele şi adânci erau întinse pe culoare 
şi pe treptele scării, iar locuinţa Bettyei era mobilată cu un 
lux orbitor. Şi tânăra se transformase complet. Aceasta nu 
mai era secretara simplă, îmbrăcată modest, pe care o 
cunoştea. La încheieturile ei străluceau brățări scumpe a 
căror valoare - rapid estimată - însemna cam patru salarii 


pe un an ale inspectorului şef. Involuntar, atitudinea lui 
deveni ceva mai rezervată. 

— Vă sunt atât de recunoscătoare că aţi venit, d-le Rater, 
spuse ea cu respiraţia tăiată. Pot să vi-l prezint pe Arthur... 
pe dl. Arthur Menden? 

Starea ei psihică nu se îmbunătăţise defel, de când 
părăsise Scotland Yardul. Şi dacă dl. Rater era deja mirat 
de eleganța deosebită a locuinţei, fu cu atât mai surprins de 
prezenţa acestui bărbat tânăr şi arătos. 

— Totul este îngrozitor de complicat, începu Betty 
încurcată. Şi anume, e vorba despre unchiul meu şi despre 
Arthur. Unchiul meu nu doreşte să mă căsătoresc cu 
Arthur... 

Oratorul nu prea ştia ce să răspundă la asta. De fapt se 
aşteptase să fie confruntat cu vreo problemă dificilă, dar 
nici prin gând nu-i trecuse că tânără s-ar fi putut îndrăgosti 
de o persoană neagreată de familie. Se părea că ea bănuia 
ceea ce se petrecea în el, astfel că-l dirijă repede către un 
fotoliu mare şi comod. 

— Trebuie să vă povestesc totul de la început. ÎL ştiţi, 
desigur, pe unchiul Julian - sigur că da, el este foarte 
cunoscut. Atunci ştiţi şi că este burlac. A fost mereu foarte 
bun şi foarte drăguţ cu mine. Chiar şi mai înainte, când încă 
mai aveam serviciu, îmi plătea o sumă mică, lunar, care mă 
ajuta să trăiesc decent. Sigur că ar fi avut posibilitatea ca 
această subvenție să fie mai mare, dar aprecia tinerele care 
îşi câştigă singure existenţa. În perioada aceasta nu-l 
vedeam decât rareori, aproximativ la şase luni o dată, dacă 
întâmplarea nu făcea să ne întâlnim. În prima zi de Crăciun 
eram invitata lui, iar într-un rând am fost şi acasă la el, la 
Ascot. Dar, în general, nu ne simţeam prea bine la 
asemenea întrevederi. 

— Dar nu trebuie să-i explici d-lui Rater, că de fapt n-ai ce-i 
imputa d-lui Linstead. Are, poate, doar o mică antipatie 
vizavi de tinere, se făcu auzit Arthur Menden. E într-adevăr 
un bătrân domn niţeluş ciudat, adăugă el zâmbind, şi n-am, 


de fapt, nici un motiv să-i iau apărarea dar nu prea am fost 
corect faţă de el... 

— Greşeala este a mea în întregime, îl întrerupse Betty. 

— Dar de când vă merge aşa bine? întrebă Oratorul, 
arătând spre mobilierul splendid şi celelalte elemente ale 
decoraţiei interioare. 

— Păi, tocmai asta voiam să vă povestesc. Când încă mai 
lucram la Scotland Yard, am primit într-o zi o scrisoare 
urgentă din partea unchiului meu, în care mă ruga să cinez 
cu el. Pe vremea aceea îl cunoşteam deja pe Arthur; suntem 
prieteni de mai mult timp. M-am întâlnit, deci, cu unchiul 
meu la Carlton şi mi-a făcut o propunere curioasă. Mi-a 
promis că va închiria acest imobil pentru mine, că îl va 
amenaja aşa cum se vede şi că, în afară de asta, îmi va plăti 
o rentă anuală de 5 000 de lire sterline, cu condiţia să nu 
mă mărit! La început n-am ştiut ce să răspund, dar cu 
ocazia celei de a doua întrevederi m-a convins să fiu de 
acord cu dorinţa lui. Cred că nici o tânără n-ar fi şovăit prea 
multă vreme să accepte o asemenea propunere. Este 
fratele tatălui meu; sunt singura-i rubedenie şi trec drept 
moştenitoarea lui. 

Făcu o mică pauză, înainte de a continua: 

— Atunci nu mi-am făcut griji prea mari în privinţa 
condiţiei de a nu mă căsători. Aveam impresia că prin 
clauza asta încearcă să mă protejeze de nenoroc şi de 
dezamăgiri. Dar curând mi-am dat seama că lua chestiunea 
mult mai în serios decât crezusem eu vreodată. A aflat că 
aveam relaţii de prietenie cu Arthur şi probabil că a angajat 
detectivi care să ne urmărească. Într-o zi, a venit aici foarte 
agitat şi m-a rugat din nou, insistent, să cu mă căsătoresc 
cu Arthur sau cu oricare altul. A trebuit să-i promit sus şi 
tare că-l voi încunoştinţa neapărat dacă, totuşi, vreodată m- 
aş îndrăgosti de un bărbat şi că intenţiona să mă căsătoresc 
cu el. 

— Unchiul dvs. îl cunoaşte pe dl. Menden? 

Ea scutură din cap. 


— Nu. Şi nici nu a avut nimic împotriva lui, până în clipa 
când a aflat că ţin la el. 

— Şi apoi? 

— Din acel moment s-a purtat îngrozitor - a făcut tot ce i-a 
stat în putinţă, să-l ruineze pe Arthur... 

DI. Menden o întrerupse. Era destul de tânăr şi avea încă 
viu un simţ deosebit de pronunţat al dreptăţii. 

— Nu cred că avem voie să folosim această expresie. Mi-a 
oferit doar un post în Argentina, astfel încât să părăsesc 
ţara. Asta nu se poate numi tocmai „ruinat”. Sigur că n-am 
vrut ca Betty să piardă renta ei confortabilă, dar din fericire 
câştig oricum destul pentru a putea să ne întreţinem din 
banii mei. 

— Deci aveţi intenţia să vă căsătoriţi? 

— Suntem deja căsătoriţi de patru luni, răspunse Betty 
încet şi se uită speriată la dl. Rater. 

— Ei drăcie! îi scăpă Oratorului. 

Ea dădu din cap repede. 

— Bineînţeles că ne-am căsătorit în taină, dar..., nu ştiu, 
cred că de fapt nu prea a fost în regulă din partea mea. Dar 
n-am avut curajul s-o spun unchiului Julian şi l-am rugat şi 
pe Arthur s-o treacă sub tăcere. l-am scris astăzi, că mă voi 
căsători mâine. Noi n-am fost decât la Starea civilă şi aş 
vrea să ne căsătorim şi religios. 

— Deci sunteţi căsătorită cam de multişor, aţi făcut o 
afirmaţie falsă vizavi de bătrânul dvs. unchi şi doriţi ca eu 
să vă scot din toate necazurile şi contradicţiile astea? 

— Nu, nu despre asta e vorba, spuse repede fosta 
domnişoară Linstead. Nu am încălcat legea. Căsătoria 
noastră este perfect valabilă. Arthur s-a interesat, şi aşa 
este. Dar eu doresc neapărat să mă căsătoresc şi religios... 
dintr-un anume motiv... 

Oratorul oftă din greu. 

— Foarte interesantă treaba, dar tot nu-mi dau seama cu 
ce-aş putea să vă ajut. 


Cei doi tineri îşi aruncară o privire, apoi dl. Menden 
începu să vorbească. 

— D-le Rater, Betty a ajuns la convingerea că unchiul ei nu 
mai este normal. Nu faptul că ar pierde nişte bani o 
îngrijorează. I-e teamă de ce mi se va întâmpla dacă Julian 
Linstead află despre căsătoria ei. Doar este complet absurd 
să încerci prin toate mijloacele s-o determini pe Betty să nu 
se mărite! În rest, este într-adevăr un domn foarte agreabil 
şi cumsecade, şi tocmai de aceea nu reuşesc să-i înţeleg 
comportarea în această privinţă. Nu-mi vine a crede că am 
vreun duşman pe lumea asta, şi nici nu-mi fac vreo grijă în 
legătură cu persoana mea, dar mi-e teamă de ceea ce ar fi 
capabil să-i facă lui Betty. 

Încetul cu încetul dl. Rater înţelese. 

— Deci aşa, vreţi să vă puneţi sub protecţia poliţiei? 

Cei doi dădură din cap cu atâta însufleţire ca doi copii 
fricoşi care au dat de siguranţa râvnită, încât Oratorul de- 
abia reuşi să-şi reprime râsul. 

— Cred că sunteţi într-adevăr prea temători, răspunse el. 
Dar să vedem ce se poate face. 

Ar fi fost relativ uşor pui pe cineva să păzească imobilul, 
dar considera că este de prisos să jertfeşti timpul a trei 
salariaţi în acest scop. Lipsa lui de grijă avea să se răzbune, 
însă. 

Julian George Linstead era negustor de antichităţi, dar 
speculase cu succes la bursă, drept care, n-ar mai fi avut 
nevoie să se ocupe de magazin. De fapt nici nu-şi prea iubea 
meseria, dar cum îi consacrase totuşi energia sa, continua 
s-o exercite. 

Era un burlac în vârstă de patruzeci şi cinci de ani şi arăta 
destul de bine, în ciuda naturii sale oarecum rezervate şi 
morocănoase. Când voia totuşi, ştia să fie şi amabil, ba chiar 
dovedea şi un anume simţ al umorului. Mai trebuie spus în 
favoarea lui că participa cu dărnicie la toate colectele 
pentru scopuri filantropice, cu condiţia, însă, ca numele său 
să nu fie pomenit. 


Locuia în Curzon Street, unde se îngrijea de el dna Aldred, 
o persoană ceva mai în vârstă. Soţul ei îndeplinea funcţia 
unui intendent şi camerist totodată. 

Dl. Linstead era membrul unui club select, aparţinea 
partidului conservator şi nu era, în măsura în care 
asemenea lucruri se află, încurcat în vreo aventură 
sentimentală. Evaluarea impozitului pe venit era privită de 
el dintr-o perspectivă filosofică şi, în rest, ducea viaţa unui 
cetăţean liniştit şi stimat. Asta nu-l împiedica să facă voiaje 
de plăcere în străinătate. Astfel, putea fi văzut la Deauville 
şi la Lido - atunci când sezonul o cerea; anual mai petrecea 
în timpul iernii trei săptămâni la St. Moritz. 

Sigur că mai avea şi anumite pasiuni mai deosebite, cum 
ar fi interesul său aparte pentru problemele esoterice, 
oculte. Din acest motiv era şi unul dintre prietenii lui Henry 
Hoylash, care nu se ocupa doar de astronomie, ci şi de 
astrologie, şi care-l vizita deseori în Curzon Street. 

Profesorul, un domn scund cu un caracter blând, ştia să 
prevadă evenimentele din politica de factură mondială cu o 
precizie remarcabilă. În cercurile apropiate lui era 
cunoscut ca „Ihe Sirius Man”6, fiindcă toate profeţiile sale 
erau cumva legate de această stea. Punctul de plecare al 
calculelor sale era poziţia lui Sirius în perioada când 
fuseseră construite marile piramide de la Gizeh. Astrologia 
avea mulţi adepţi; şi dl. Linstead care mai înainte nici nu 
avusese habar că există o stea cu acest nume, se simţea 
puternic atras de această posibilitate de a citi viitorul din 
poziţia aştrilor. Şi Egiptul, cel pe care-l considerase până 
atunci doar un obiectiv turistic profitabil pentru firma 
THOMAS COOK & SONS, îi apăru acum într-o lumină nouă, 
tainică. 

Într-o seară prof. Hoylash îl convinse pe dl. Linstead ca în 
loc de a-şi face obişnuita călătorie în Elveţia, să viziteze 
Egiptul. Dl. Rater dispuse investigaţii şi află ceea ce se 
cunoştea despre dl. Linstead. Unul dintre detectivi îl invită 
pe dl. Aldred la un pahar de Whisky and Soda, îl descusu şi 


se alese cu informaţia că dl. Linstead era cel mai bun 
stăpân pe care ţi-l puteai dori. 

— Desigur că s-a ocupat mult în ultima vreme cu duhurile, 
cu spiritismul şi cu altele asemănătoare. De când îl 
cunoaşte pe bătrânul profesor, vorbeşte despre zei egipteni 
şi alte chestii din astea trăsnite. Dar, în definitiv, fiecare om 
are dreptul să aibe un cal de bătaie. 

Detectivul vru să afle şi mai multe amănunte despre 
preocupările oculte ale d-lui Linstead. 

— Ei, nu-i chiar prea mare lucru. Atât doar că-i face o 
deosebită plăcere să întocmească horoscoape. M-a întrebat 
nu de mult în ce zi şi la ce oră m-am născut; la fel şi pe 
soţie. De celelalte nu-mi mai aduc aminte. 

DI. Linstead se părea că-şi ia foarte în serios studiile 
astrologice. Avea o bibliotecă ce cuprindea toate lucrările 
de referinţă ale literaturii oculte, pusese să i se 
construiască o machetă a marii piramide, machetă care se 
putea uşor demonta, şi seara se ocupa multe ceasuri cu 
calcule mistice. 

Oratorul nu dădu prea mare importanţă acestei ocupaţii 
predilecte a d-lui Linstead. Îndată după ce dispuse de 
informaţiile necesare, uită toată tărăşenia, fiindcă într- 
adevăr nu vedea nimic neobişnuit în acest caz. În definitiv, o 
persoană bogată avea voie să se ocupe de relaţiile nepoatei 
sale, care urma cândva să-i moştenească averea. Mai semnă 
nişte corespondențe, ascultă câteva rapoarte ale unor 
subordonați şi părăsi biroul, îndreptându-se spre casă. 

În seara asta se culcă mai devreme şi, fiindcă avea un 
somn sănătos şi adânc, nu auzi la început apelurile 
telefonului. În cele din urmă se trezi totuşi, se extrase din 
pat înjurând buimac şi se duse la aparat. 

— Aici e Arthur Menden, anunţă o voce răguşită şi 
speriată. Vă amintiţi, nu-i aşa, că ieri, în locuinţa lui Betty, 
am vorbit cu dvs.? 

— Da... şi ce-i... ce s-a întâmplat? 


Tonul agitat al lui Menden îi trădă imediat Oratorului că 
avusese loc ceva cu totul deosebit. 

— Betty a fost răpită - vorbesc de la ea de acasă. 

— Răpită? repetă dl. Rater mirat şi îşi ciupi urechea 
pentru a constata dacă este treaz sau nu. Dar la naiba, ce 
vreţi să spuneţi? Dar nu, fără detalii la telefon, aşteptaţi 
acolo, vin imediat. 

Se echipă în cea mai mare grabă, dar era foarte supărat 
că un înalt funcţionar de poliţie este silit să părăsească 
patul în toiul nopţii, pentru o astfel de aiureală. 

Când ajunse la locuinţa Bettyei, îl găsi pe dl. Menden 
zbuciumându-se. Până la miezul nopţii, tânărul soţ nu 
avusese habar de dispariţia ei. 

Cu toate că erau căsătoriţi, cei doi locuiau separat. În 
general, petreceau seara împreună, dar de astă dată, la 
rugămintea ei, plecase ceva mai devreme la el acasă. La 
zece şi jumătate fusese sunat de un necunoscut. Omul 
pretindea că vorbeşte din dispoziţia firmei de inginerie 
pentru care lucra Menden, şi-l rugă să se ducă imediat la 
domiciliul din Kingston Hall al directorului fondator. Sosise 
o telegramă din Bermude pe care şeful dorea s-a discute cu 
dânsul. Dl Menden cunoştea în detaliu situaţia unui 
contract care urma a se derula acolo. 

N-avu nici cel mai mic dubiu, luă un taxi şi se transportă la 
Kingston. Când ajunse la casa şefului, tocmai era în toi o 
petrecere prilejuită de aniversarea zilei de naştere a soţiei 
acestuia şi nimeni nu ştia nimic despre vreun mesaj 
telefonic, Cât despre o telegramă din Bermude, nici vorbă! 
Uimit şi supărat din pricina glumei tâmpite, Menden se 
reîntoarse acasă. 

La unu fără un sfert ajunse acolo şi, de-abia ajuns în hol, 
auzi telefonul zbârnâind. Era fata în casă a lui Betty. 
Încerca deja de-o oră să ia legătura cu el. 

Betty primise un telefon la ora unsprezece, chipurile de la 
portarul imobilului în care locuia dl. Menden. Era rugată să 
vină imediat acolo. Discuţia durase ceva mai mult, dar 


stăpâna nu-i spusese totul. În faţa casei se afla o maşină şi 
fata văzuse că doamna vorbise ceva cu bărbatul care 
aştepta acolo. Apoi, Betty se urcase şi maşina demară. 

— Dar de ce nu ai sunat la staţia de taximetre ca să ceri o 
maşină pentru stăpâna dumitale? întrebă Oratorul. 

Ea motivă că era dezbrăcată şi că Betty deja plecase, până 
când a reuşit să se echipeze. Dar în treacăt, când cobora, 
stăpâna-i strigase în grabă încotro pleacă. 

— Aţi recunoscut cumva bărbatul sau maşina? 

Scutură din cap, în semn de negare. Era foarte întuneric, 
dar credea că fusese vorba de un Rolls Royce. O maşină 
mare, de lux în orice caz... Nu se mai culcă, pentru a 
aştepta revenirea doamnei; cum aceasta nu revenise până 
la ora douăsprezece şi nici nu sunase, începuse să fie 
îngrijorată şi sunase la Menden, fără a primi insă răspuns. 

Alte relaţii nu mai reuşi să dea. 

— În spatele trebii ăsteia se ascunde Julian Linstead, n-are 
cum să fie altcineva, spuse Arthur nervos şi agitat. V-am 
aşteptat pe dvs., d-le Rater, altminteri m-aş fi dus personal 
la locuinţa sa. 

Nici Oratorul nu izbuti să găsească altă explicaţia pentru 
dispariţia tinerei doamne. Nu avea prieteni în Londra şi în 
nici un caz n-ar fi plecat cu un străin - mai ales la o 
asemenea oră. 

Un mic indiciu îl constituia totuşi faptul că-şi luase cu ea 
pijamaua, capotul, papucii şi diverse obiecte de toaletă. 

La scurt timp după asta, dl. Rater şi Arthur Menden 
ajunseră la dl. Linstead. Bătură câtva timp la uşă, până 
când intendentul, în halat de casă, le deschise. 

DI. Aldred cam forţase nota, încercând să arate prin 
înfăţişarea sa exterioară, dezordonată, că tocmai fusese 
smuls din aşternut. Părul îi atârna încâlcit şi Oratorul 
constată imediat, în afară de aceasta, că pantofii bărbatului 
erau încheiaţi la şireturi. 

— Nu, dl. Linstead nu se află acasă. A plecat ieri 
dimineaţă. După câte ştiu, e vorba de un voiaj la Paris. 


Vorbea exagerat de tare şi dl. Rater îl privi pătrunzător. 

— Sunt funcţionar de poliţie, spuse el şi văzu cum 
pleoapele intendentului tresar nervos. Aş vrea să-i las 
câteva rânduri d-lui Linstead. Permiteţi-mi să intru. 

DI. Aldred dădu tăcut din cap, îl conduse în selectul 
cabinet de lucru şi aprinse lumina. Oratorul se aşeză la 
birou, se uită în juru-i şi săltă coşul de hârtie spre el. Găsind 
că are un conţinut interesant, extrase cele două plicuri 
mototolite care se aflau în el. Le puse pe masă şi le netezi. 
Pe unul din ele se vedea scrisul lui Betty şi fusese expediat 
în dimineaţa zilei trecute. 

DI. Rater îi făcu intendentului semn să se apropie. 

— Plicul ăsta a fost trimis ieri dimineaţa d-lui Linstead, 
ceea ce înseamnă că a ajuns după amiază aici. Cine l-a 
deschis? 

Omul înghiţi încurcat, dar nu răspunse. 

— Deci dl. Linstead a primit scrisoarea şi a citit-o, continuă 
dl. Rater. Asta înseamnă că n-avea cum să fi plecat ieri 
dimineaţă la Paris?! 

Dl. Aldred fusese încolţit şi nu ştia cum să reacționeze. 

— Unde e dl. Linstead? 

Intendentul îşi clătină capul şi murmură cuvinte 
neinteligibile. Pesemne că nu ştia ceva exact despre asta. În 
cele din urmă, spuse că dl. Linstead posedă două case la 
ţară şi că uneori se duce acolo. Una se găsea la Brighton, 
cealaltă la Sunningdale. În afară de aste, stăpânul său mai 
avea şi-un bungalow7 lângă Tamisa, dar a cărui poziţie 
Alfred n-o cunoştea. Şi Tamisa era un fluviu lung, cum 
observă Oratorul ironic, iar pe malurile lui se aflau o 
sumedenie de vile şi bungalow-uri ale celor avuţi. 

Dl. Rater mai chestionă şi pe ceilalţi servitori, dar nu reuşi 
să afle nimic de la ei. Dacă era cineva care ştia ceva despre 
locul unde se găseşte dl. Linstead, acesta era dl. Aldred, dar 
acesta ştia să păstreze un secret. În cele din urmă 
Inspectorul şef îl concedie şi se întreţinu cu dl. Manden. 


— După opinia mea, chestiunea nu-i atât de gravă cum 
credeţi. Cred că o să aflu totuşi mai multe, dacă-l mai 
descos o dată pe intendent. Ar fi bine să vă plimbaţi măcar 
o oră - după care puteţi reveni. Ştiţi că n-am un mandat 
oficial şi aş putea avea mari dificultăţi dacă aş întreprinde şi 
alte demersuri. 

Ceva mai târziu, Oratorul îl chemă iarăşi pe dl. Aldred şi se 
ocupă de el timp de o oră. Îlinterogă în modul cel mai 
sever, cercetă amănunţit conţinutul sertarelor şi, într-un 
târziu, luă de pe rafturile bibliotecii câteva dintre tratatele 
d-lui Linstead despre ştiinţele oculte. Răsfoindu-le, află o 
sumedenie de lucruri privind zei şi demoni până atunci 
necunoscuţi lui. Dar descoperirea lui cea mai importantă o 
făcu totuşi într-un compartiment al biroului. 

Când Arthur Menden reveni, dl. Rater înaintase cu 
investigaţiile sale până la un anume punct, care-i permisese 
şi formularea unei concluzii. 

— Nu cred că pe soţia dvs. o ameninţă o primejdie. Dacă 
pot să vă dau un sfat, duceţi-vă liniştit acasă şi culcaţi-vă. 
Rămân aici până se iveşte unchiul Julian. 

— Ştiţi unde se află în momentul de faţă? 

Inspectorul şef clătină capul. 

— N-am habar, dar asta nu contează, răspunse el scurt. 

Menden îşi luă rămas bun fără tragere de inimă, dar era 
prea agitat pentru a adormi. Când Oratorul se uită mai 
târziu pe geam, îl văzu patrulând pe trotuarul celălalt. 

La ora şapte dl. Rater auzi pe cineva deschizând intrarea 
din spate şi, luând-o înaintea intendentului, îl sfătui pe 
acesta să se retragă în camera lui. Apoi cobori la parter. 

Julian Linstead intră din hol, dar era atât de extenuat şi de 
somnoros, că nici nu băgă de seamă că un străin şedea pe 
sofa. Nu aprinse lumina şi se îndreptă imediat spre camera 
de lucra. Ajuns acolo, îl izbi mirosul - dl. Rater îşi petrecuse 
timpul fumând şi, când se răsuci, îl văzu pe inspectorul şef 
la câţiva paşi de el. 

— Ce... ce s-a întâmplat? întrebă el cu vocea întreruptă. 


— Mă aflu aici din pricina dvs. 

Linstead îl recunoscu acum. 

— Sunteţi dl. Rater de la Scotland Yard, nu? răspunse el 
agitat şi nervos. 

Oratorul dădu din cap. 

— Unde-i d-ra Linstead? întrebă el scurt. 

— Vorbeşti despre nepoata mea? Julian făcea eforturi să 
pară degajat. Pentru numele lui Dumnezeu, i s-a întâmplat 
ceva? Dar de unde să ştiu eu?... 

— Unde se află? 

— Vă jur că... 

— Lăsaţi lucrurile astea, d-le Linstead, ripostă Oratorul 
supărat. În definitiv n-am rămas treaz toată noaptea, ca să- 
mi spuneţi acum poveşti. Ea se află în bungalow-ul de pe 
Tamisa, asta este limpede. Atât doar, că nu ştiu locul exact 
unde se găseşte acesta. Dar dacă mă duc acum la Scotland 
Yard, nu-mi va fi prea greu să aflu. 

DI. Linstead îl privi palid şi tulburat. 

— Probabil că n-am încotro, zise el şi păru dintr-o dată 
îmbătrânit cu câţiva ani. Este într-adevăr acolo unde 
spuneţi, dar se află în siguranţă, şi îi merge bine. Am dus-o 
aseară acolo şi am angajat o infirmieră de la un spital de 
boli mintale, care să aibe grijă de ea. Nu va păţi nimic şi 
sper să-şi bage minţile în cap - nu vreau să spun că-i tocmai 
alienată, adaugă el repede, dar... 

— Dar acordaţi prea multă importanţă spuselor 
prietenului dvs. smintit, prof. Hoylash, răspunse Oratorul 
liniştit. 

Julian Linstead îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Da, şi din cauza asta voiţi s-o împiedicaţi pe nepoata 
dvs. să se mărite. Dar sunt în măsură să vă comunic ceva 
care precis că vă va interesa: Este căsătorită! 

În privirea d-lui Linstead se putea citi frică şi disperare. 

— Ce... o căsătorită? întrebă el cu vocea răguşită. 

— Da, cununia civilă a avut loc acum patru luni! 


Frica dispăru încetul cu încetul din trăsăturile lui Linstead 
şi, în cele din urmă, oftă uşurat. 

— Acum patru luni? Dar asta-l imposibil... 

— Nimic nu-i imposibil. Horoscoapele mai greşesc şi ele 
uneori. Câte ceva am citit în cărţile dvs., iar celelalte 
elemente am reuşit să le deduc. Şi în afară de asta, am găsit 
două astfel de horoscoape în biroul dvs., pe care le-a 
întocmit profesorul Hoylash - unul pentru dvs., altul pentru 
nepoată. Profesorul ăsta cumsecade al dvs. separe căă 
ajuns la concluzia că veţi muri în ziua nunţii nepoatei. Dar 
după câte îmi dau seama, la patru luni după acest termen 
fatal sunteţi încă bine-mersi în viaţă! 

— Dar ea nu mi-a spus niciodată că... De ce mi-a scris că 
mâine... că mâine se va căsători... într-o biserică? 

— Va fi având ea motivele ei, răspunse Oratorul sec. N-o să 
mă mire prea tare, dacă în curând veţi mai fi o dată unchi. 

8. SECRETARA PARTICULARĂ. 

Oratorul cunoştea THE LONDON AND SOUTHERN BANK 
fiindcă avea şi el un mic cont acolo. Şi pe dl. Baide, 
directorul filialei Piccadilly al acesteia, îl ştia din vedere, 
fiindcă el însuşi stătuse cândva, o bună bucată de vreme, 
într-o locuinţă relativ ieftină din Saint James Street. 
Proprietarul făcuse oareşicari concesii în ce priveşte chiria, 
deoarece considera că prezenţa unui atât de înalt 
funcţionar de poliţie este un factor de descurajare vizavi de 
tendinţele infracţionale... 

Când dl. Rater şedea uneori dimineaţa la fereastră şi 
trăgea din pipă, îl vedea destul de des pe dl. Baide care 
trecea încet de-a lungul lui St. James Street înspre 
Piccadilly. Bancherul avea, invariabil, jobenul dat puţin pe 
spate şi - fie vară, fie iarnă - purta paltonul desfăcut; 
Oratorul îl considera drept un filosof. 

Putem să vorbim despre o coincidenţă remarcabilă: THE 
LONDON AND SOUTHERN BANK ceru sprijinul 
Inspectorului şef Rater, tocmai când acesta se ocupa de dl. 
Joseph Purdew, care, cu câtva timp în urmă, absolvise la 


închisoarea de la Dartmoor o pedeapsă privativă de 
libertate pentru culpe cum ar fi excrocheriile ori abuzul de 
încredere. Acum, individul era proprietarul unei firme şi dl. 
Rater voia să ştie cât de cinstit era în momentul de faţă. Joe 
Purdew avea un sediu frumos într-o stradă selectă din 
vestul Londrei şi se ocupa de pariuri la cursele de cai. 

Vizita inspectorului şef nu prea îl bucură pe Joe. Falsa 
amabilitate cu care-l salută, nu reuşi să-l înşele pe Orator în 
nici un fel. 

— Dar, vă rog... apropiaţi-vă, d-le Rater! Îmi permiteţi să 
vă ofer un pahar de vin? 

Tipul avea o statură îndesată, iar chipul său era puţin prea 
roşu. Se agita de colo-colo şi cotcodăcea ca o găină bătrână. 
În cele din urmă, închise grijuliu uşa de mahon care ducea 
spre biroul exterior. 

— Curios că veniţi tocmai azi la mine. Acum câteva zile 
avusesem intenţia să vă scriu. 

— Ce şarlatanii mai plănuieşti? întrebă Rater şi făcu un 
semn de refuz cu mâna, când Joe Purdew vru să scoată o 
sticlă de vin din dulap. 

Individul radia. 

— Dar d-le Rater, nu-i deloc o şarlatanie. Ocupaţia mea 
este absolut cinstită. Patru sute dintre cei mai bine situaţi 
oameni din Londra sunt clienţii mei. Câştig săptămânal cam 
o mie de lire sterline. Toţi aceştia sunt niţeluş cam proşti, 
dar, în definitiv, nu-i o infracţiune să câştigi bani datorită 
prostiei unora! 'Totul se desfăşoară strict în limitele 
legalităţii, d-le Rater. Şi cu obiceiurile mele de odinioară, 
am rupt-o definitiv, explică Joe cu o mutră virtuoasă. Mă 
bucur că pot locui liniştit în căsuţa mea din Bayswater şi că 
nu trebuie să-mi fie teamă în orice moment că un poliţist să 
mă bată pe umăr, invitându-mă la cea mai apropiată 
circumscripție. Vă mai aduceţi aminte cum m-aţi arestat 
atunci la Southampton? Dar Dumnezeu mi-e martor că nu 
vă port ranchiună. 


Dl. Rater n-avea un motiv special pentru vizita sa. Auzise 
numai despre ocupaţia cea nouă a lui Joe şi voise să se 
orienteze niţeluş. 

Când deschise uşa spre biroul exterior, aproape că se 
ciocni cu o doamnă, care tocmai voia să intre. Era înaltă şi 
impunătoare, avea părul castaniu şi cunoştea perfect arta 
de a se farda decent. Şi fiindcă mai era şi foarte bine 
îmbrăcată, Oratorul presupuse că face parte din cei „patru 
sute de londonezi bine situaţi” - care alcătuiau clientela lui 
Joe. 

În acelaşi timp, avu impresia că o mai văzuse undeva. 
Memoria îi juca însă o festă - nu reuşi să-şi aducă aminte 
unde anume, dar o puse cumva în relaţie cu o foaie de geam 
spartă... 

Se dădu la o parte ca să-i facă loc, şi ea trecu foşnindu-şi 
maiestuos veşmintele. 

Când se reîntoarse la Scotland Yard, i se aduse primul 
raport despre frauda de la THE LONDON AND SOUTHERN 
BANK - dar, deşi materialul cuprindea două pagini format 
in-folio, conţinea extrem de puţine data concrete. Starea de 
lucruri era următoarea: fusese prezentat un cec de peste 
35 000 de lire sterline, pe care banca îl onorase. Apoi se 
constată că semnătura fusese falsificată! 

Dl. Baider se ivi îndată în biroul unde aştepta inspectorul 
şef. Arăta foarte supărat şi neliniştit. Părul său grizonant 
era răvăşit şi privirea sa obosită vorbea despre o noapte de 
nesomn. 

Filiala Piccadilly a lui LONDON AND SOUTHERN BANK 
fusese renovată de curând şi oferea tot ce putea fi mai nou 
în materie de lux, de distincţie. Inspectorul şef se simţea 
bine în astfel de încăperi frumoase. 

Directorul îl conduse la cabinetul său, închise grijuliu uşa 
şi trase un scaun în apropierea biroului, pentru oaspetele 
său. 

— Este pur şi simplu o problemă catastrofală, spuse, el 
abătut. De treizeci şi doi de ani lucrez la bancă, dar până 


acum n-am avut de-a face cu o astfel de fraudă. 

— Înseamnă că aţi avut noroc, opină Oratorul. 

Nu-l interesa totuşi povestea vieţii acestei persoane, voia 
doar să cunoască realitatea în legătură cu cecul de 35 000 
de lire sterline falsificat. Constată că documentul fusese 
prezentat de o persoană pe care nimeni n-o văzuse! 
Casierul nu-l onorase şi înregistrarea o făcuse un amploaiat 
pe care nu-l cunoştea nimeni... 

— Prima ştire despre existenţa unei nereguli ne-a furnizat- 
o secretarul d-lui Gillan. A venit la mine, mi-a arătat 
registrul de casă şi mi-a spus că nu există nici o menţiune în 
registru privind cele 35 000 de lire sterline. Noi mai avem o 
înregistrare, dar cu un scris necunoscut. 

Deschise un registru de conturi şi indică un rând pa care 
se putea citi: 

Cec deschis pentru f£. 35 000. 

— După îndelungi căutări am reuşit să găsim în cele din 
urmă şi cecul care din greşeală nu se afla lângă cele din 
ziua respectivă. Este categoric falsificat. lată-l! 

Spunând aceasta, îi întinse detectivului formularul. Dl. 
Rater îl privi, îl mirosi, apoi îl ţinu în contre-jour şi într-un 
târziu îl depuse cu precauţie pe masă. 

— Provine din carnetele de cecuri ale d-lui. Gillan? Sunt 
convins că aveţi o evidenţă a carnetelor pe care le înmânaţi 
clienţilor? 

Dl. Baide confirmă, dând din cap. 

— Da, este penultimul cec dintr-un carnet pe care l-am 
trimis d-lui Gillan în urmă cu o lună. De obicei, îi 
transmitem zece carnete a o sută de file semestrial. Dl. 
Gillan este un foarte bogat om de bursă pe Grosvenor 
Square şi are la noi atât contul său personal cât şi cei 
comercial. 

Oratorul mai verifică o dată documentul. Deasupra 
numelui băncii scria cu caractere mai mici: „Contul Thomas 
L.. Gillan” şi în colţul din stânga cecul era marcat cu literele 
Re 0 a 


— Cine este „C.E.'? 

Bancherul zâmbi uşor. 

— Cele două litere sunt identice cu cifra treizeci şi cinci de 
mii. „A” înseamnă, de pildă, o mie, „B” două mii ş.a.m.d. 
Este un cod secret, pe care l-am convenit ca măsură de 
control. 

— Cine îl cunoaşte? Bineînţeles că dvs. îl ştiţi - dar mai 
există şi alte persoane? 

— A fost doar o înţelegere între dl. Gillan şi mine. Toate 
cecurile mai mari trebuie să-mi fie prezentate, în vederea 
verificării. Este foarte ciudat că în cazul de faţă nu s-a 
respectat această regulă. Secretara mea spunea încă azi 
dimineaţă, că aş fi descoperit falsul cu siguranţă. 

— Dar cine-i secretara dvs.? 

— Veţi vedea îndată. 

Dl. Baide apăsă pe un buton, după câteva secunde îşi făcu 
apariţia d-ra Helen Lyne. 

Depăşea puţin statura medie şi era foarte zveltă. Părul 
negru era pieptănat pe spate şi ochelarii cu rama de corn o 
prindeau de minune. Oratorul aprecie că are douăzeci şi 
patru de ani. Arăta foarte inteligentă şi capabilă, avea o 
atitudine calmă şi sigură de sine - întâlni privirea 
detectivului fără a se intimida defel. 

Dl. Rater o salută, dând din cap. 

— Cunoaşteţi codul acesta? o întrebă el fără nici o altă 
introducere şi-i arătă cela două majuscule de la colţul 
formularului. 

O clipă îşi încruntă fruntea. 

— A, vorbiţi despre codul pe care dl. Gillan îl foloseşte 
pentru cecurile sale. Da, mi-e cunoscut. 

Directorul avu o mină surprinsă. 

— Dar nu v-am pomenit niciodată despre asta, replică el. 

Ea zâmbi uşor. 

— Nu, dar treaba este extraordinar de simplă - aşa că am 
ghicit-o rapid. 

— Cecul n-a fost prezentat în timpul absenței d-lui Baide? 


Ea negă din cap. 

— Nu, eu nu le văd niciodată înaintea lui. 

Oratorul îi mai puse câteva întrebări. Avu involuntar 
impresia, că secretara se amuza cumva pe seama lui, ceea 
ce începu să-l supere. În cele din urmă îi permise să plece şi 
aşteptă până când închise uşa. Apoi, având grijă să nu facă 
zgomot, merse spre uşă şi o deschise brusc. Dar femeia nu 
se afla acolo. 

— Când aţi angajat-o? 

Dl. Baide oftă. 

— Este foarte capabilă, dar nu mă înţeleg prea bina cu ea. 
În urmă cu o jumătate de an mi-a fost repartizată de 
direcţia noastră generală. N-am totuşi motive să mă plâng 
de ea. Este harnică şi deseori face ore suplimentare. 

— Unde vă ţineţi cheile? 

Directorul îl duse la seiful discret care făcea corp comun 
cu un perete. 

— Aici. Arătă un rând de vreo douăzeci de chei de diferite 
mărimi, care erau agăţata pe nişte cârlige de oţel. 

— D-ra Lyne poate deschide seiful? 

— În mod obişnuit, nu. Odată sau de două ori am trimis-o 
eu să-mi aducă o cheie. Am deplină încredere în ea. 

După asta, Oratorul îi mai chestionă pe directorul adjunct, 
contabilul şi casierul, dar, când termină, n-aflase prea mare 
lucru. 

— Escrocheria a fost comisa de un salariat al băncii, care 
are acces la registru şi la seiful dvs., spuse el d-lui Baide, 
când se pregăti să plece. 

Acesta îl privea încordat; dacă spera ca detectivul să-i 
comunice mai pe larg părerea lui despre acest caz, se 
înşela. 

Dl. Rater se înapoiase la Scotland Yard şi îi prezentă 
şefului său toate detaliile pe care reuşise să le constate. 

— Deci cecul cu semnătura d-lui Gillan e falsificat? Foarte 
curios. Cu o zi înainte ca formularul să fie prezentat în 
vederea onorării, a apărut în presă informaţia eronată că 


dl. Gillan ar fi murit. Este vorba de acel accident de avion 
petrecut în comitatul Kent. Dar pe semne că a fost vorba de 
o confuzie. 

Oratorul îl privi gânditor, dar tăcu. 

Când se duse dimineaţa următoare la bancă, află că dl. 
Baide nu venise. Făcuse o criză de nervi şi se părea că-i 
merge prost. 

— Cred că şi dvs. mă puteţi ajuta, se adresă polițistul d-lui 
Wilde, directorul adjunct. 

— Puneţi să se întocmească o listă cu clienţii dvs. care au 
răposat în ultimele douăsprezece luni... 

Auzi o exclamaţie înăbuşită şi se răsuci rapid. D-ra Lyne 
intrase fără zgomot şi-l fixă uimită. Apoi îi scăpară nişte 
vorbe, pe care Oratorul nu i le putu ierta. 

— Cât de inteligent din partea dvs.! 

Încă o mai privea perplex, neştiind cum să răspundă 
acestei afirmaţii impertinente, când îşi făcu apariţia un 
salariat. 

— D-na Luben-Keller doreşte să vă vorbească, se adresă el 
directorului adjunct. 

Numele era cunoscut inspectorului şef. D-na Luben-Keller 
era proprietara unui grajd de cai de curse şi se bucura de o 
reputaţie ciudată în lumea sportivă. Caii ei nu prea aveau 
succes, iar echipa ei era considerată drept una din cele mai 
proaste din Anglia, cu toate că plătise o grămadă de bani 
pentru animalele ei. Părerea generală era că insuccesele 
proveneau din dorinţa de-a antrena personal caii. Era 
singura antrenoare feminină din Anglia în această ramură 
sportivă - şi era foarte mândră de acest fapt. 

Bancherul îl privi şovăind pe detectiv. 

— De fapt ar trebui s-o primesc pe doamna. 

— Să ies? 

— A, nu, nu cred că discuţia are un caracter personal. 
Dacă n-aveţi nimic împotrivă, o poftesc să intre aici. 

Oratorul scutură din cap, negând. N-avea nimic împotrivă 
să aibe de-a face cu tot felul de oameni. 


Doamna intră şi dl. Rater nu se minună puţin, când o 
recunoscu pe aceeaşi femeie, pe care o întâlnise cu scurt 
timp în urmă în biroul lui Joe Purdew. Dar şi ea îl identifică 
imediat. Îi aruncă o privire scurtă şi, când vorbi, avu vocea 
uşor voalată. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă deranjez, dar de fapt, 
unde-i dl. Baide? 

— Nu se simte bine, răspunse locţiitorul său. Dar sunt în 
măsură să rezolv orice chestiune. 

Ea îl privi din nou pe Orator şi şovăi. 

— Aş dori însă să discut chestiunea doar cu dv. şi nu în 
prezenţa cuiva străin, replică ea cu destulă îndrăzneală. 

Inspectorul şef n-avu încotro şi trebui să părăsească 
biroul. Şi iarăşi imaginea ei îl duse cu gândul la un ochi de 
geam spart sau ceva asemănător... Dar ce anume? 

După un timp adjunctul ieşi, apoi pătrunse în biroul lui 
Baide şi după scurt timp se reîntoarse la vizitatoarea sa. Dl. 
Rater aşteptă până când aceasta plecă. 

— Cine a fost dânsa? întrebă el apoi. 

Dl. Wilde dădu din umeri. Ştia doar că dispune de venituri 
mari. Mai mult nu ştia sau nu voia să spună şi bancherii 
sunt în general foarte rezervaţi în spusele lor, mai ales faţă 
de detectivi - atunci când este vorba despre clienţii lor. 

— Nu a venit să discutăm vreo problemă de afaceri, ci să 
ia un carnet de notițe pe care l-a uitat ieri în biroul d-lui 
Baide. 

Oratorul îşi petrecuse răgazul oferit de prezenţa 
musafirului, încercând să se ocupe mai îndeaproape de 
secretară. Nu reuşi să afle prea mare lucru. După ce se 
despărţi de dl. Wilde, intră din nou la ea. Şedea la măsuţa 
unde avea maşina de scris şi nu-l auzi - detectivul ştia cum 
se deschide silențios o uşă. Când i se adresă, d-ra Lyne 
tresări şi închise rapid agenda pe care o studiase. Mişcarea 
ei fu atât de precipitată, încât intră la bănuieli. 

— Ce-aţi vrut să ziceţi mai înainte când aţi făcut 
observaţia: „Cât de inteligent din partea dv.”? 


Ea se răsuci pe scaunul ei turnant şi-l privi deschis, în faţă. 
Cu cea mai mare neplăcere, detectivului i se păru că 
desluşeşte iarăşi, un zâmbet ironic pe chipul ei. 

— Am avut convingerea că sunteţi foarte perspicace şi că 
procedaţi cu multă iscusinţă. Dvs. sunteţi dl. Rater, nu? 

Inspectorul înclină capul, confirmând. 

— Cineva mi-a povestit odată că sunteţi foarte tăcut, dar 
aici aţi vorbit destul de mult. 

Dl. Rater se roşi brusc - se supărase atât pe sine cât şi pe 
secretară. 

— Până acum au încercat două persoane să mă inducă în 
eroare - doar una din ele a scăpat deocamdată de ştreang! 

Ea zâmbi prietenos. 

— S-ar părea că mă aşteaptă vremuri grele! Îmi pare rău, 
d-le Rater. N-am făcut decât o glumă. Dar aţi avut într- 
adevăr o idee foarte inteligentă. Aţi ajuns desigur la 
concluzia că în cazul unui deces se face mult mai puţină 
zarvă despre un cec cu semnătură falsificată, decât dacă 
respectivul ar mai fi printre cel vii şi s-ar putea ocupa 
personal de chestiune. Toată lumea crezuse că dl. Gillan şi-a 
pierdut viaţa în accidentul acela de avion. Dar el trăieşte şi 
face un tărăboi nemaipomenit. 

Oratorul îi aruncă o privire ciudată. 

— Cât de inteligent din partea dvs. ripostă el. Ştiţi atât de 
mult, că-mi vine să vă iau la Scotland Yard, ca să stăm de 
vorbă şi să ne putem explica acest caz deosebit! 

D-ra Lyne negă din cap. 

— Ar fi doar pierdere de vreme. Dar pot să înţeleg foarte 
bine punctul dvs. de vedere. Ia staţi puţin - vreau să vă arăt 
ceva. 

Deschise primul sertar al biroului ei micuţ şi scoase de 
acolo o agendă legată în piele. O răsfoi rapid şi se opri la o 
pagină acoperită în întregime cu cifre. Văzu că pe ultimul 
rând era notat: „£ 35 000”. 

— Asta-i agenda, pe care d-na Luben-keller a uitat-o aici... 
Am spus că n-am văzut-o! 


Inspectorul şef i-o luă din mână şi o vâri în buzunar. 

— Foarte interesant. Dar şi eu vreau să vă comunic câteva 
fapte ciudate. Cunoaşteţi pe un oarecare Joseph Purdew? 

Spre marea lui mirare, secretara confirmă. 

— Şi nu consideraţi că tipul este un Bookmaker8 rafinat? 

— Foarte rafinat! răspunse ea sec. 

— Şi-n afară de asta are şi-un caracter murdar. Ştiţi că în 
fiecare seară o tânără îl vizitează? Părul ei nu este 
pieptănat atât de lins ca al dvs., şi nici nu poartă ochelari cu 
ramă de corn. 

— Poate că şi-i pune în biroul lui. Precis că este mioapă, 
răspunse ea calm. 

— Da, dar ea nu se numeşte d-ra Lyne, ci d-ra Lamer, dacă 
nu mă înşel prea tare. 

Ea zâmbi. 

— Sunteţi într-adevăr foarte inteligent, îl lăudă ea. 

— Dar nu-i nimic deosebit în treaba asta, pur şi simplu am 
pus să fiţi supravegheată. Acum însă vă rog să-mi spuneţi 
de ce şi pentru ce trebuie să-l vizitaţi seara pe acest 
infractor notoriu?! 

Zâmbetul se şterse de pe faţa ei. 

— Îi ţin registrele contabile. Nu trebuie să-mi plătească 
prea mult pentru asta şi a renunţat în cele din urmă şi la 
încercările sale de apropiere - dar la început am avut mari 
dificultăţi cu el... 

— D-na Keller este una din clientele sale? 

Ea dădu din cap. 

— Cea mai bună! 

— Nu pot s-o înţeleg, nici ce se întâmplă cu mine nu pot 
înţelege. Ori de câte ori o văd, trebuie să mă gândesc la o 
placă de sticlă sau o foaie de geam - dar sparte! 

— Poate cumva un geam care acoperă o fotografie? opină 
d-ra Lyne. 

El o privi uimit, o apucă impulsiv de mână şi i-o strânse 
foarte bucuros. 

— Unde locuieşte? 


— În Pentley, Berkshire, dacă vreţi s-o vizitaţi. 

— E măritată? 

— Da. Şi e aproape cinstită, spuse ea grav, dar suferă de 
orgoliul ăsta prostesc în legătură cu caii ei - e convinsă că 
se pricepe la hipism. Am impresia că în această privinţă 
este victima primului ei soţ. Nu ştiu dacă aţi văzut cum se 
„transportă” cel de-al doilea soţ al ei. În ce fel ajunge ella 
Londra? Circulă cu o limuzină mare şi luxoasă, dar de 
fiecare dată coboară la monumentul de la Green Park şi 
restul drumului îl parcurge pe jos... 

Oratorul îi făcu semn să înceteze. Era posibil să constaţi că 
există o persoană care te întrece?! Şi această d-ra Lyne ştia 
într-adevăr prea multe?! 

La mai bine de-o oră faţă de Londra, la poalele dealurilor 
din Berkshire se află un sătuc. În apropierea acestuia se 
află o casă mare, roşie, înconjurată de-o grădină frumoasă. 
Inspectorul şef Rater nu-şi opri maşina în faţa intrării... O 
făcuse deja, şi restul drumului îl parcurse pe jos, aşa cum 
făcea cel de-al doilea soţ al d-nei Luben-Keller. Ajuns în 
apropierea clădirii, zăbovi un moment în spatele unul tufiş 
şi observă că uşa era larg deschisă. Îndată după aceea, 
pătrunse în hol fără a mai suna şi ascultă atent. 

Auzi voci care veneau dintr-o cameră ce se afla dincolo de 
scară; se furişă în apropierea uşii şi trase cu urechea. Părea 
că-l preocupă foarte puţin gândul la ce s-ar fi întâmplat; 
dacă venea un servitor ar fi dat peste el. 

În orice caz d-ra Luben-Keller părea că este capabilă să 
devină foarte violentă şi agresivă...: 

— şi acum zaci aici şi faci zâmbre, în loc să te duci la birou, 
ca să te vadă lumea... ce-o să creadă poliţaiul ăla, o să 
ajungi să mă ruinezi! Cum, doamne iartă-mă, ai fost în stare 
să laşi agenda aia blestemată pe masă - să citească toată 
lumea! Dl. Purdew zice că până la urmă ar putea să aibă şi 
dânsul neplăceri. 

Oratorul auzi cum cineva geme nedesluşit, apoi femeia cu 
voce stridentă continuă: 


— Dacă ai să procedezi aşa cum crede Joe... cum crede dl. 
Purdew, atunci totul va fi în ordine. În primul rând, va 
trebui să te duci mâine la birou... nimeni nu bănuieşte ceva, 
şi nimănui nu-i va trece prin cap că tocmai tu... 

În acest moment dl. Rater deschise uşa. Dl. Baide zăcea 
prăbuşit într-un fotoliu maro, îşi sprijinea coatele pe 
genunchi şi îşi îngropase faţa în mâini. 

— Oare de ce am făcut asta? se întrebă el înspăimântat. Tu 
eşti vinovată de toate astea, tu m-ai împins... Urăsc caii şi 
cursele hipice... ce n-aş da să nu te fi întâlnit nicicând... îmi 
doresc să scap odată de tine! 

— Poate vă ajut eu, zise Rater. 

Ambii săriră în sus îngroziţi. 

— Îmi pare foarte rău că mi-a scăpat impertinenţa aceea, 
spuse d-ra Lyne puţin ruşinată. Dar trebuie să vă gândiţi, d- 
le Rater, că vă consideram drept un intrus. AGENŢIA DE 
DETECTIVI DOBELL se ocupă de acest caz deja de doi ani 
şi Harry Dobell este fratele meu. De şase luni lucrez la 
bancă - din aceeaşi cauză. Directorul general bănuia ceva 
de multă vreme. Ori de câte ori se întâmpla ca un client să 
moară brusc, aveau loc îndată discuţii aprinse cu executorii 
testamentari despre un cec mare, emis de regulă cu o zi 
înainte de decesul persoanei respective. Cred că asta a fost 
ideea lui Purdew. Am impresia că-l cunoaşteţi de mai mult 
timp? Cum auzea despre un deces convenabil, se falsifica 
imediat un cec, iar bietul şi bătrânul Baide trebuia să 
efectueze plata. Câteodată, e drept că se întâmpla să nu se 
înregistreze astfel de proteste şi n-ar fi fost exclus ca 
întreaga poveste să nu ajungă la lumina zilei, dacă dl. Gillan 
n-ar fi fost în mod eronat socotit printre victimele 
accidentului. Cel mai curios este că d-na Purdew încheia 
toate pariurile la curse prin soţul ei - ba chiar se mai 
aştepta să şi câştiga ceva! 

Oratorul îşi îndepărtă câteva şuviţe de pe frunte: 

— Ce curios că nu mi-am dat seama îndată. Am văzut 
fotografia ei în geamantanul lui Joe Purdew, când l-am 


arestat data trecută la Southampton! 

— Tare aş vrea să ştiu cum de-a ajuns bătrânul domn 
Baide sub influenţa acestei femei, răspunse d-ra Lyne şi 
clătină tristă din cap. Era un bătrân domn atât de drăguţ! 
Ce acuzaţii se vor aduce d-nei Luben-Keller? 

— Bigamie şi înşelăciune. 

— Îmi pare rău de ea. De fapt este şi aşa destul de 
pedepsită. Lucrul acesta dvs. nu-l puteţi înţelege, fiindcă dl. 
Purdew n-a încercat niciodată să vă curteze... 

4. SMARALDE DE CONTRABANDĂ. 

Inspectorul şef Rater avea un amic la administraţia 
financiară care era le fel de tăcut ca şi el. Când serviciul îl 
solicita prea tare şi voia apoi să se recreeze, îl invita la câte- 
o plimbare mai lungă. Uneori, în timpul excursiei, dl. Rater 
făcea observaţie că sunt semne de ploaie, iar în drumeţia 
următoare prietenul său avea o intervenţie asemănătoare. 
Câteodată, funcţionarul de la administraţia financiară era 
de părere că pesemne greşiseră drumul, dar, de cele mai 
multe ori, temerea nu se justifica, aşa că nu existau motive 
temeinice nici pentru asemenea comentarii. Din când în 
când, cei doi prieteni petreceau împreună tot week-endul. 
Atunci şedeau într-o barcă plată, legată de mal şi aruncau 
în tăcere undiţa, rivalizând în această materie cu 
potenţialele lor victime - peştii... 

Un anume Mark Lining, a cărui ocupaţie de bază o 
constituiau infracțiunile, avea o vilă în apropiere de Marlow 
şi visul vieţii sale era ca într-o bună zi inspectorul să se 
răstoarne cu barca şi să moară înecat. Ore întregi se făcea 
una cu pământul, mascat de neregularităţile terenului şi 
pândea cele două făpturi nemişcate, care stăteau în luntrea 
lor ca nişte idoli de lemn. Dar destinul nu se grăbea să-i 
îndeplinească dorinţa, cu toată că avea mereu lângă el şi-o 
cange, cu care intenţiona la momentul potrivit să-l menţină 
sub apă cât mai multă vreme pe odiosul domn Rater. 

Câteodată, dl. Lining era vizitat. Musafirul său era 
invariabil acelaşi Steiny Lamb cu care avea destule puncte 


de interese comune, şi, de cele mai multe ori, discutau 
„chestiuni de afaceri”. Aceste conferinţe serioase despre 
chei false, scule speciale pentru deschis ferestrele şi 
modalităţile cele mai eficiente de a evita patrulele poliţiei 
erau deseori ţinute în aer liber, cu burta pe iarbă şi 
supraveghindu-l pe dl. Rater şi pe amicul său. 

— Ăştia te asurzesc cu atâta vorbărie, făcu Mark ironic. Aş 
vrea numai să ştiu cine o fi celălalt. 

— Nu arată de parcă ar fi presar, răspunse Steiny. 

— Poliţaii nu se împrietenesc între ei, explică Mark. Nu pot 
avea încredere reciprocă - doar ştiu ce le poate pielea. 

Mark mai avea o locuinţă şi în Soho. Nu făcea parte dintre 
infractorii care timp de trei luni dintr-un an au de-a face cu 
sărăcia şi mizeria, după care urmează două săptămâni de 
chefuri şi petreceri, iar celelalte opt luni şi jumătate se 
gândesc la toate acestea, ca pensionari ai statului. 
Dimpotrivă, Mark Lining câştiga bani tot timpul. Planurile 
lui erau îndeplinite de nişte executanţi mărunți, în spatele 
cărora ştia cum să se ascundă. Şi Steiny lucra pentru el, dar 
avea un cusur - începuse să devină prea curios... 

— Cine a dat deunăzi lovitura asta în Leicester? întrebă el 
cu ocazia celei mai recente vizite. 

Mark se uită urât la el. Treaba asta din Leicester era 
foarte neplăcută. Îi trebuise aproape un an pentru a afla 
toate detaliile despre celebra cataramă de cordon a familiei 
Cooper şi, după asta, venise cineva şi i-o suflase de sub nas. 
Catarama era ovală, cu paisprezece briliante şi fiecare 
piatră avea zece carate. Toţi giuvaiergii cunoşteau această 
minunăţie. 

— Nu ştiu, dar îmi vine să cred că a fost banda din 
Birmingham, răspunse Lining supărat. Şi îmi pare bine că 
n-am nimic de-a face cu treaba asta. Tare aş vrea să ştiu 
cum vor tipii să scoată pietricelele din ţară! Cine încearcă 
asta, îşi pune singur funia în jurul gâtului. Doar puţine 
persoane bănuiau câte ceva despre adevărata activitate a 
lui Mark. Era mai mult decât un spărgător iscusit, era şi cel 


mai abil în materie de a valorifica prada. Ştia cum pot fi 
transportate în ţară bijuteriile sfeterisite, dar ştia şi cum să 
le treacă peste hotare; cunoştea toţi tăinuitorii mai 
importanţi de pe continent şi ştia întotdeauna care-i 
ascunzătoarea cea mai potrivită pentru marfa de furat. În 
intervalul a câteva zile, era capabil să plaseze în nu ştiu 
câte oraşe străine, bancnote englezeşti sustrase, ale căror 
serii şi numere erau cunoscute. 

Cei pentru care lucra nu erau întotdeauna foarte 
mulţumiţi, fiindcă se întâmpla ca uneori, în timpul 
transportului, să dispară din bani şi din bijuterii. În 
aparenţă, oamenii se mulţumeau cu explicaţia că a trebuit 
să mituiască poliţia de peste canal, dar de-acuma erau 
avertizaţi şi nu-l mai solicitau prea curând. Existau totuşi şi 
anume trasee care nu se puteau rezolva fără el - pachetele 
trimise prin poştă la Bruxelles, Anvers sau Amsterdam erau 
deseori deschise de vameşi şi în felul acesta se pierduseră 
destule giuvaieruri obţinute pe căi ilicite. 

Cum se vede, Mark nu şoma. Stăpânea trei limbi străine, 
cunoştea arta de a călători, iar cu vamegşii se descurca mai 
bine ca oricare altul. 

Odată înşelă însă pe un mic tăinuitor din Newcastle şi 
acesta-i purta ranchiună. 

Scotland Yard-ul îşi dădu mare osteneală să găsească locul 
unde se afla acum faimoasa cataramă. Parcă nu ţi-ar fi venit 
să crezi asta văzând cu câtă devoțiune se consacra Oratorul 
pescuitului. 

Steiny era scund şi avea o faţă ridată, ciupită de vărsat. În 
afară de asta, avea două vicii: era limbut şi, am mai spus-o, 
era curios, chiar foarte curios; voia cu tot dinadinsul să afle 
detalii privind spargerea recentă, care avusese mobil 
câteva bijuterii de mare preţ. 

— Dar la chestia de la Burrow-Hill aţi participat şi Dvs., d- 
le Lining. 

Mark îi arunca o privire glacială. 

— Cine te-a minţit în halul ăsta? 


Steiny se scuză îndată: 

— Ştiţi doar că se discută multe, dar vreau să vă spun 
adevărul, d-le Lining. V-am văzut ieşind din gara St. Pancras 
în dimineaţa următoare spargerii, şi-am pus şi eu toate 
astea cap la cap. 

— Curios că tot mereu tragi astfel de concluzii anapoda, 
replică Mark zâmbind. Apropo, în ce priveşte pe cămătarul 
acela... Pot să-ţi furnizez sculele şi tot ce mai trebuie şi pot 
să-ţi spun şi de unde să-ţi procuri maşina necesară. De câţi 
oameni ai nevoie? 

Steiny chibzui puţin, după care fu de părere că trei sunt 
îndeajuns. Pentru procurarea uneltelor şi automobilului, 
Lining beneficia de o cotă de participare, în cazul loviturilor 
la care nu lua parte efectiv. 

— Sper că nu-mi veţi lua în nume de rău ceea ce am zis 
mai înainte, îl rugă Steiny, care băgase imediat de seamă că 
situaţia devenise încordată. Sunteţi într-adevăr mare şi aş 
vrea să lucrez cu dvs. şi-n continuare. Nu va fi nici în 
detrimentul dvs. Cunosc şi eu o grămadă de oameni în 
„specialitate”, poate mai mulţi decât dvs. Astfel, de curând 
am dat de un tăinuitor pe care sunt sigur că nu-l ştiţi. Sunt 
în stare să pariez pe orice. Sunt singurul care l-am dibuit şi 
care-i cunosc metodele. 

— Când voi avea nevoie de sfatul şi cunoştinţele dumitale 
ţi le voi solicita. 

— Vroiam doar să spun că v-am văzut de curând, în seara 
când... începu Steiny. 

— Vezi al dracului de mult, mârâi Mark şi pe buzele sale 
flutura un zâmbet ambiguu. 

O săptămână după aceea, Steiny se întâlni cu doi „colegi” 
în apropiere de Soho Square. De acolo plecară pe drumuri 
diferite la biroul unui anume cămătar. 

Era sâmbătă seara şi din cauza asta totul era închis. Mark 
mirosise pontul şi întocmise şi planul loviturii. Mark şi amicii 
săi se strecurară pe-o străduţă laterală, pentru a pătrunde 
în casă prin partea din spate. La doisprezece paşi staţiona 


un camion de transport, pe care se putea citi cu litere mari, 
numele unei spălătorii rapide. Dar singurele textile pe care 
le conţinea maşina, erau ale celor unsprezece poliţişti 
pregătiţi pentru o intervenţie imediată. 

Urmă o scurtă încăierare, în care tabăra lui Steiny fu 
desigur învinsă. 

— Ce să fac d-le Rater, spuse el. Asta a fost o chestie 
aranjată anume ca să ne înfunde. Dar de când lucraţi în 
cadrul brigăzii mobile? Nici nu mai ştii cum e cu poliţia asta 
- în fiecare zi sunteţi la alt serviciu. 

Oratorul tăcu. 

— Fiţi cumsecade, d-le Rater, îl rugă Steiny. De fapt noi nu 
făcusem încă nimic rău, nu ne puteţi reclama conform cu 
noul decret. 

Inspectorul şef era bine dispus. În actul de acuzare 
împotriva lui Steiny se folosise formula: „arestat pentru 
evitarea unei infracţiuni”. Astfel scăpa mai ieftin decât dacă 
s-ar fi stipulat, de pildă, că fusese reţinut: „pentru tentativă 
de spargere”. 

În timpul dezbaterilor, Steiny, care se afla pe banca 
acuzaților, îşi plimbă de câteva ori privirea prin sală. Printre 
alţi cunoscuţi, îl descoperi şi pe Mark - care şi de astă dată 
era foarte elegant îmbrăcat - în compania unei noi prietene, 
o tânără zveltă şi drăguță. Mark ştia cum să facă mereu 
cunoştinţă cu doamne tinere şi frumoase. Lining se uită şi el 
spre Steiny, dar acesta păru că nu observă privirea. 

Auzise despre noua prietenă a lui Mark, fiindcă dl. Lining 
vorbea cu plăcere despre cuceririle sale. Asta era deci 
tânăra al cărei tată era proprietarul unui magazin de 
bijuterii. Steiny era interesat de acest caz. După ce se 
pronunţă pedeapsa, îl întrebă pe inspectorul şef: 

— Şi totuşi, nu vreţi să-mi spuneţi cine m-a turnat? 

Oratorul clătină doar capul, în semn de dezaprobare. 

— Pariez cu dvs. că e vorba despre un tip drăguţ şi elegant 
care o face mereu pe donjuanul. 

Steiny era exasperat, fiindcă Oratorul nu suflă o vorbuliţă. 


— La naiba d-le Rater, cred că dvs. nu vorbiţi nici măcar în 
somn! 

— Începi să devii obraznic, Steiny, îl atenţionă inspectorul, 
domol. 

Nu exista în lumea interlopă decât un singur „tip drăguţ şi 
elegant, care...” şi acesta era Mark Lining. Oratorul ştia 
foarte bine că Mark dăduse poliţiei pontul despre spargeri, 
ce viza biroul cămătarului. Dacă ar fi avut un cât de mic 
indiciu despre participarea lui Mark la furtul cataramei 
Cooper, ar fi urmărit pista; alibiul acestuia era însă 
inatacabil. 

— Ştii ceva despre briliantele Cooper, Steiny? 

— Nu, şi chiar dacă aş şti ceva nu v-aş spune, răspunse 
tipul mărunt. Nu fac parte dintre denunţători. 

Deodată îl pufni râsul şi continuă să râdă nestăpânit, încât 
Oratorul aproape crezu că delicventul este pradă unui 
acces de isterie. 

— E în regulă, d-le Rater, spuse Steiny şi îşi şterse ochii 
înecaţi de lacrimi. Nu-i decât o glumă care m-a distrat 
grozav - în orice caz, vă mulţumesc foarte mult pentru tot 
ce-aţi făcut în favoarea mea, continuă el, redevenind serios. 

De la Judecătorie, Mark plecă în Westend cu însoţitoarea 
sa drăguță. Pauline era fiica cunoscutului bijutier Edderank, 
iar „tipul drăguţ şi elegant” făcuse cunoştinţă cu ea la un 
film. 

— Mi s-a părut totuşi trist că bietul om a fost osândit, 
spuse ea. 

El râse. 

— Nu-i decât vina dvs., nu v-aş fi dus niciodată acolo. Dar 
aţi spus că n-aţi mai văzut până acum în ce fel decurge o 
asemenea judecată. 

— Şi totuşi nu m-aş fi dus acolo, dacă n-aţi fi spus că 
prezenţa dvs. este necesară. Aveţi o influenţă ciudată 
asupra mea. 

D-ra Edderank vorbea uneori ca un personaj romanesc, 
dar maniera asta îl impresiona puternic pe Mark. 


— Când plecaţi în străinătate? întrebă ea deodată. 

— Vinerea viitoare. 

Avea însă intenţia să părăsească Londra deja de joi, 
deoarece începuse să devină nesigur din pricina lui Steiny. 
Îl neliniştea extrem de mult şi faptul că poliţiştii fuseseră de 
două ori în imobilul său, descosându-l pe portar în legătură 
cu alte eventuale domicilii ale sale. Spre regretul său trebui 
să realizeze că era obligat să renunţe la micuța vilă de 
lângă Marlow. 

Tânăra oftă iarăşi. 

— Îmi doresc să nu plecaţi. Vineri sunt absolut singură 
acasă şi trebuie să dorm deasupra acestui magazin 
îngrozitor. Tatăl meu este chemat la Manchester, iar eu mor 
de frică atunci când rămân singură. Dacă mă mai gândesc 
şi la un spărgător care ar putea să... Chiar la acest proces 
am văzut câte lucruri sunt posibile. Seiful nostru nu este 
foarte solid, oricine poate să-l deschidă. Of, dacă tatăl meu 
ar vrea să depună smaraldele la bancă! Atunci aş fi mult 
mai liniştită... 

Se întrerupse brusc, ca şi cum şi-ar fi dat seama că a 
vorbit prea multe. 

— Despre smaralde n-ar fi trebuit să vă povestesc nimic, 
regretă ea. Dar e pur şi simplu ridicol! Pietre în valoare de 
şaptesprezece mii de lire ţinute într-un lădoi de tablă 
subţire! 

Mark nu se folosi de ocazie pentru a afla mai multe, 
dimpotrivă, părea să n-aibe nici cel mai mic interes faţă de 
chestiunea asta. 

— Într-adevăr, o grămadă de bani... tatăl dvs. pare a fi 
destul de bogat. 

— Bogat? Da de unde? Nu cred că tata are măcar o mie de 
lire. Smaraldele astea i-au fost încredințate de o rusoaică 
nobilă. Dorea o altă montură. Asta s-a întâmplat acum doi 
ani şi de atunci n-am mai auzit nimic de ea. Iata bânuieşte 
că s-a înapoiat în Rusia şi că a fost închisă acolo... 


Mark o conduse acasă şi îl întâlni acolo pe tatăl ei. Era a 
doua oară că-l vedea pe bijutier. Dl. Edderank era un 
bărbat ceva mai în vârstă şi gârbov, care de-abia părea că 
se interesează de fiica lui, nicidecum de prietenul acesteia. 

Magazinul în sine era mic, dar se părea că negoţul cu 
bijuteriile ce aveau un preţ destul de modic, era relativ 
înfloritor. Avu ocazia să vadă seiful - şi-l privi cu ochi de 
cunoscător. Piesa oricum demodată era plasată sub măsuţa 
pe care se afla casa de bani. Un spărgător versat ar fi reuşit 
să deschidă acest seif, poate chiar şi cu un briceag! 

— Nu prea merg bine afacerile, mormăi dl. Edderank, 
clătinând capul. Avea tot timpul ceva de obiectat. Azi de- 
abia am vândut două perechi de verighete. 

— l-am povestit d-lui Lewis - sub acest nume se 
prezentase dl. Lining Paulinei - despre aristocrata rusă şi 
despre smaraldele pe care ţi le-a dat, îi explică fiica, atunci 
când se aşezară la masa de ceai. 

Între timp, de magazin se ocupa un ajutor. 

Bijutierul îşi freca supărat bărbia nerasă. 

— Tare aş vrea să ştiu care-i de fapt situaţia juridică a 
acestei afaceri, spuse el şi-l privi pe Mark cu fruntea 
încreţită. 

— Unii dintre prietenii mei de afaceri sunt de părere că ar 
trebui să inserez în ziar că vând pietrele, pentru a-mi încasa 
manopera. Dar procedeul mi se pare prea drastic. În 
definitiv, toată lucrarea mea nu depăşeşte două zeci de lire. 

— Mie-mi cam plac smaraldele - aţi fi de acord să-mi 
arătaţi aceste pietre? întrebă Mark nepăsător. 

Dl. Edderank îi aruncă o privire indispusă şi clatină din 
cap. 

— N-am cum. Sunt deja împachetate pentru doamna şi nu 
vreau să desfac pachetul sigilat. 

— Cel puţin, sunt asigurate? 

Bijutierul îl privi aproape cu dispreţ. 

— Cum vă imaginaţi că aş putea fi atât de prost, încât să 
nu asigur asemenea giuvaeruri preţioase? 


Ceva mai încolo intră iar în magazin şi-i lăsă singuri pe cei 
doi. 

— Uneori chiar îmi vine să cred că tata nu mai e în toate 
minţile, zise Pauline descumpănită. Ia uitaţi-vă la asta. 

Arătă pe fereastră spre curticica din spatele casei. Era 
împrejmuită de un zid care de-abia depăşea înălţimea de 
doi metri. 

— Oricine se poate căţăra peste aşa ceva şi după aia n-are 
decât să forţeze fereastra. N-a fost de acord să instaleze 
nici măcar un clopot de alarmă. Câteodată am o spaimă de 
moarte în mine. De fapt, tata are un revolver, dar cred că la 
o adică, nici măcar nu va face uz deel. 

— N-ar trebui să vă lase singură, răspunse Mark 
scuturând capul. În afară de dvs., cine mai doarme în casă? 

Află că tânăra servitoare avea o cămăruţă la parter, dar 
era atât de fricoasă, încât se încuia în fiecare noapte. În 
afară de asta, la subsol mai locuia un portar destul de 
bătrân. 

— Sigur că avem şi telefon, dar e instalat jos, sub camera 
asta. Ce să fac dacă mă voi trezi noaptea şi o să aud că în 
magazin se află cineva? 

— Extrem de simplu - deschideţi îndată fereastra şi 
strigaţi după ajutor. 

— Nu cred că am curajul pentru aşa ceva, spuse ea 
tremurând. Cred că mi-aş vâri capul sub plapumă şi aş 
aştepta până când pleacă. 

Mark mai rămase o oră. Când părăsi imobilul, constată cu 
spaimă că pe celălalt trotuar se afla un funcţionar al 
Scotland Yard-ului, şi anume, unul dintre cei mai buni 
oameni ai inspectorului şef Rater. 

Lining făcu vreo câţiva paşi, sperând în van că n-ar fi fost 
zărit. Dar, după scurt timp, se întâlni cu un al doilea 
detectiv. Aproape că se ciocniră şi fu recunoscut. 

— Hello, Mark, spuse omul prietenos. Ai făcut 
cumpărături? 


Felul acesta familiar de a i se adresa jigni sensibilitatea d- 
lui Lining. Nu fusese niciodată încă în mâinile poliţiei, şi, 
chiar dacă ar fi fost foarte suspectat, asta nu însemna - 
după părerea lui - că orice detectiv de categoria a treia era 
îndreptăţit să-i spună pe numele mic. Era într-adevăr 
timpul să-şi transfere arena activităţilor sale într-o ţară 
unde poliţia ştia să se comporte mai politicos. Îşi văzu de 
drum, fără a răspunde un cuvânt. 

Seara se duse la Marlow, strânse tot ce era mai important 
şi se reîntoarse la locuinţa sa londoneză. Aici împachetă o 
valiză mare şi-o trimise printr-un comisionar, pentru a fi 
depozitată la gară. 

De fapt, intenţia sa nu fusese să părăsească Anglia de unul 
singur, dar d-ra Edderank avea nişte concepţii ciudat de 
învechite şi considera că nu este potrivit ca o tânără să 
călătorească prin Belgia şi Franţa doar în compania 
prietenului ei. Poate că ar fi reuşit s-o convingă totuşi, dar 
situaţia se schimbase acum. Dacă poliţia îl urmărea, Pauline 
n-ar fi fost decât un obstacol pentru el. 

În după-amiaza următoare o întâlni şi constată cu 
mulţumire că nu trebuie să-şi modifice planurile. Dl. 
Edderank nu plecă la Manchester vinerea, ci urma s-o facă 
deja de miercuri. Asta-i convenea lui Mark de minune, 
fiindcă pentru joi reţinuse o cabină... 

— M-am hotărât să nu rămân joia asta acasă. După ora de 
închidere mă duc la o prietenă. N-aş fi în stare să rămân 
singură. 

— Sper că tatăl dvs. a angajat un paznic special pentru 
noaptea asta când şi dvs. lipsiţi de acasă, se dădu el 
îngrijorat. 

Ea scutură capul, negând. 

— E teribil de zgârcit. Mi-e foarte neplăcut că trebuie să 
spun aşa ceva despre propriul meu tată. Se bizuie pe seiful 
ăsta vechi şi şubred. 

În seara aceea, cineva sună la uşa lui Mark Lining, şi el se 
duse să vadă cine este. Când deschise, văzu în faţa lui 


singurul om de pe lume, pe care n-ar fi vrut să-l întâlnească. 

— Pot să intru? întrebă Oratorul. 

Mark deschise uşa şi mai mult, şi-l lăsă pe dl. Rater să 
intre. Îl costă un efort uriaş de voinţă să nu se năpustească 
asupra detectivului, când îl conduse în camera de zi. 

— Singur? se informă dl. Rater. 

Mark dădu din cap. 

— Voiam să discut cu dumneata despre briliantele Cooper. 

— Dar ştiţi foarte bine că n-am nimic de-a face cu povestea 
asta, răspunse Mark râzând. Niciodată nu m-am ocupat cu 
asemenea treburi necurate. De ce i-o fi intrat în cap poliţiei 
că aş fi un răufăcător, nu ştiu, doar n-am fost arestat 
niciodată... 

— Majoritatea celor care ajung la ştreang, nu au stat mai 
înainte la închisoare. 

Mark râse. 

— Ei cum aşa, chiar vreţi să mă spânzurați? 

Dl. Rater se aşeză la masă şi începu să-şi răsfoiască 
agenda. 

— Ştiu foarte bine că n-ai fost în Anglia Centrală când a 
avut loc spargerea, dar nu scap de senzaţia că eşti totuşi 
implicat. Vreau să-ţi spun deschis de ce am venit încoace. 
Am nevoie de pietrele astea şi sunt în măsură să plătesc o 
sumă destul de mare, dacă le pot recăpăta. 

— Trebuie să vă adresaţi altcuiva, răspunse Mark uşurat. 

Şi chiar avea de ce, fiindcă de astă dată era bănuit de o 
infracţiune în care nu fusese deloc amestecat. 

— Cred că ai nişte păreri complet anapoda. Îţi închipui că 
neavând antecedente penale, n-o să fii drastic pedepsit, 
dacă te vom prinde? 

— De aici se vede încă o dată ce fel de idei preconcepute 
are poliţia, spuse Mark ironic. Dacă mă pricopsiţi cu o 
pedeapsă de-asta mai „dezvoltată”, sunt sigur victima unei 
uneltiri poliţieneşti. 

Respiră uşurat când Rater plecă. Ultimele preparative 
pentru călătoria lui erau gata. lar joi seara, odată cu 


lăsarea întunericului, se înfiinţă în faţa clădirii în care se 
găsea giuvaiergeria. Storurile erau trase şi uşa închisă 
temeinic. În niciuna din camerele de sus nu ardea lumina. 

Mark o luă agale spre străduţa din spate, până când 
ajunse lângă zidul cel scund. Se uită prudent de jur 
împrejur, dar nu reuşi să descopere ceva suspect. Câteva 
clipe mai târziu, se afla în curte, fiindcă era un căţărător 
iscusit. 

Fereastra din spate cedă repede, astfel că intră pe acolo în 
sufragerie, unde încă se mai simţea mirosul pipei d-lui 
Edderank. Uşa care ducea spre magazin avea zăvorul tras, 
dar broasca nu era încuiată. Mai trase cu urechea pe 
coridorul care separa partea asta de cea a locuinţelor 
propriu-zise, apoi îşi începu „lucrarea”. Îşi prinse mica 
lanternă de nasturele de sus al vestei şi atacă seiful. Liniştit, 
deşurubă un bec din lustră şi racordă burghiul electric. 
După trei sferturi de oră, învinse rezistenţa broaştei şi cu o 
smucitură deschise uşa. După ce scoase o sumedenie de 
registre de afaceri, descoperi un sertar mic, care nu era 
nici măcar închis. În el se găsea un pachet plat, sigilat cu 
mare grijă. Pe o etichetă scria: „Prinţesa Suvarov - smarald 
cu montură nouă”. 

Îl vâri în buzunar, dar mai cercetă şi restul conţinutului. 
Nu găsi mai nimic ce-ar fi meritat să fie luat. 

Închise uşa seifului, decuplă burghiul şi părăsi casa pe 
acelaşi drum pe care venise. Mai întâi zăvori magazinul şi, 
înainte de a sări în curte, închise fereastra. 

Când ajunse în strada principală, se uită la ceas. Până la 
ora zece mai erau douăzeci de minute. Îşi alesese cu 
minuţiozitate momentul plecării. Urma să se ataşeze unei 
asociaţii care făcea o excursie în comun la Bruxelles, având 
pentru asta la dispoziţie atât un tren special, cât şi un vapor 
rapid. Când trenul ieşi la ora zece din staţia Victoria, Mark 
se afla printre pasageri şi îşi ocupase deja locul în vagonul 
restaurant, aşteptând cina. 


Încercă să nu atragă atenţia. Când ajunse la Dover, îl zări 
pe hamalul care îi mai dusese bagajele şi altădată şi îi predă 
valiza. În acelaşi timp, scoase şi pachetul din haină. 

— Bagă-l în buzunar. Când ajungem pe vas, mi-l dai înapoi. 

Precauţia se arătă a fi justificată, fiindcă Mark se dovedi a 
fi unul dintre cei trei pasageri, care fuseseră aleşi, pentru o 
verificare foarte atentă, 

— Îmi pare grozav de rău că trebuie să vă inoportunez, se 
scuză cel care efectua percheziţia. Dar o nouă dispoziţie ne 
obligă ca fiecare al o sutălea pasager să fie obiectul unul 
control extrem de riguros. 

Mark ştia însă foarte bine că o asemenea dispoziţie nu 
exista. 

Pe puntea de jos îl găsi pe hamal foarte tulburat. 

— Închipuiţi-vă, au deschis valiza dvs.! Tocmai am dus-o la 
cabină. 

Îi întinse pachetul. Mark se afla chiar lângă una din bărcile 
de salvare şi, dacă înălța mâna, reuşea să ajungă la 
marginea ei de sus. Plasă cu grijă pacheţelul la capătul unei 
banchete şi se îndreptă apoi spre cabină, unde era deja 
aşteptat de un domn. Era îmbrăcat civil, dar Mark 
recunoscu îndată un detectiv de la Scotland Yard. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru acest nou deranj. Colegul 
meu mi-a spus că a omis să verifice paltonul dvs. 

Bineînţeles, colegul nu-i spusese aşa ceva, dar Mark 
suportă zâmbind şi această nouă percheziţie. 

În dimineaţa următoare ajunseră la Ostende, cu destul 
timp înainte de revărsatul zorilor. În timpul călătoriei care 
durase patru ceasuri, Mark se orientase şi reuşise să 
descopere un domn în vârstă, pe care-l chinuia răul de 
mare şi care era complet indiferent la tot ce întâmpla în 
juru-i. Mark avu grijă de el cu un devotament surprinzător 
şi omul fu extrem de mulţumit când omenosul său tovarăş 
de călătorie îl mai ajuta şi să-şi strângă bagajele, în timp ce 
se apropiau de țărm. 


Când dl. Lining se îndreptă spre punctul de vamă, se 
bucură iarăşi de o atenţie specială. De astă dată, doi 
detectivi belgieni îl rugară să-l însoţească într-un birouaş, 
unde fu din nou scrupulos perchiziţionat. Pachetul cu 
pricina se afla însă într-un buzunar al paltonului 
pasagerului bolnav de rău de mare şi, când îl ajută să se 
urce într-un taxi, îl extrase neobservat de-acolo. 

Mark îşi lăsase deocamdată valiza la vamă şi în ciuda 
adierii reci, porni pe jos în lungul străzii paralele cu ţărmul. 
Ajunse astfel în preajma unui mic hotel situat cam izolat la 
extremitatea de nord a cheiului. Ilocmai vru să dea colţul, 
când auzi somaţia: 

— Mâinile sus! 

Din întuneric se desprinse un bărbat cu figura pe jumătate 
acoperită de o batistă şi cu un Browning în mână. 

Mark se supuse. 

— Ia-i pachetul, Annie, spuse străinul şi îndată apăru şi o 
doamnă care se îndreptă spre dl. Lining. 

Se apropie de el, vâri mâna în buzunar şi scoase 
pacheţelul. 

Pauline Edderank folosea un anume parfum cu totul 
aparte. Mark recunoscu îndată mirosul delicat şi încremeni 
de uimire. 

— Te cunosc de mult, Mark Lining, spuse bărbatul cu 
pistolul. Când mă ocupam la Newcastle cu ce mă ocupam, ai 
reuşit să mă înşeli cu trei mii de lire. Trebuia să aduc aceste 
pietre pe Continent şi erai cel mai în măsură s-o faci... 

Dintr-o dată se treziră prinşi în fasciculele de lumină ale 
mai multor lanterne, şi din toate părţile năvăliră poliţişti 
înarmaţi. 

Mark auzi cum respiraţia tinerei se acceleră brusc şi simţi 
pacheţelul lunecând înapoi, înainte ca el să-l poată arunca. 
Inspectorul şef Rater i se adresă: 

— Nu cumva ai întâmplător la dumneata briliantele 
Cooper? 


În închisoarea Pentonvile, Steiny o făcea pe zugravul, aşa 
că avea şi timp din belşug şi ocazii berechet să tăifăsuiască 
după pofta inimii cu „colegii” săi: 

— Uitaţi-vă, ăsta e cel pe care tocmai îl vâră în celulă. 
Mâine o să-l ducă la Warmwood Scrubbs. Aţi auzit vreodată 
de Mark Lining? E un tip al dracului de rafinat. Şi puteam 
să-l scutesc pe câinele ăsta afurisit de pârnaie. În clipa în 
care l-am văzut cu fata, mi-am şi dat seama ce se pune la 
cale. Îl cunosc pe tatăl ei - am făcut nişte afaceri cu el. Ea 
este la fel de capabilă ca şi bătrânul... Lui Mark i-au dat 
şapte ani - şaptezeci merita, turnătorul! 

5. INFRACTORUL DIN MEMPHIS/S. U. A. 

Există la Londra o anumită asociaţie constituită din 
doamne şi domni care-şi dedică timpul şi banii de prisos, 
convertirii infractorilor înveteraţi. În fiecare joi seara, 
Duvern Hall găzduia floarea lumii interlope, care nu era 
căutată în acel moment de poliţie sau care nu era reţinută 
de obligaţii profesionale. Diferite personalităţi marcante 
ţineau conferinţe. Printre ei se aflau şi câţiva renumiţi 
scriitori. 

La şedinţele comitetului de conducere, membrii acestuia 
se felicitau pentru progresele înregistrate de eforturile lor 
şi citeau încântați în scriptele puse la dispoziţia lor, referate 
de felul acestora: „H. X., persoana cu antecedente penale 
(condamnat până acum de şaptesprezece ori) este acum 
angajatul firmei B.&. C. şi se mulţumeşte cu câştigul de 
treizeci şi cinci de shillingi pe săptămână”. 

Când se află mai târziu că numitul X. mai adăugă celor 
treizeci şi cinci de shillingi, anumite câştiguri secundare 
provenind din furtişaguri de la aceeaşi firmă, numele său 
era radiat din Cartea lertării şi penibila chestiune era dată 
grabnic uitării. 

Membrii asociaţiei nu realizaseră că fiecare liră investită 
în recuperarea acestor delincvenţi înrăiţi reprezenta bani 
aruncaţi pe fereastră. 


Câteodată, erau invitaţi să ia cuvântul şi foşti salariaţi ai 
poliţiei, de-acum pensionaţi. Din discursurile lor picurau 
vorbe mieroase despre iubirea aproapelui. Auditoriul critica 
după aceea pe oratori în fel şi chip. 

— Ai văzut acul cu diamant la cravata individului? Tare aş 
vrea să ştiu, cum de are aşa ceva. Când era încă la slujbă n- 
ar fi îndrăznit să-l poarte! 

Doar puţini funcţionari activi fuseseră solicitaţi să 
participe la strădaniile asociaţiei şi inspectorul şef Oliver 
Rater acceptase fără tragere de inimă să rostească „o 
scurtă alocuţiune”. 

În seara în care îşi făcu apariţia, sala era arhiplină, ceea ce 
era uşor de explicat, deoarece în lumea infractorilor avea 
destui cunoscuţi care-şi văzuseră „cariera” întreruptă de 
strădaniile lui. 

Cuvântarea lui fu scurtă şi aspră, ba chiar brutală: „Mă 
îmbolnăveşte pur şi simplu când vă văd adunaţi la un loc, 
începu el. Dacă afirmaţi că duceţi o viaţă nouă, ar trebui să 
şi explicaţi ce înţelegeţi voi prin asta. Credeţi, pesemne, că 
sunteţi deja pe calea de a vă îndrepta, dacă între două 
spargeri mai dificile acceptaţi ca divertisment să ocupați un 
post pe la vreun burtă-verde mărginit, pe care drept 
răsplată îl mai şi prădaţi. 

Doi dintre ai voştri au încercat săptămâna trecută să mă 
atace. Aflaseră că urmează să iau cuvântul aici - le 
mulţumesc oricum pentru acest compliment! Majoritatea 
dintre voi se simt cel mai bine când stau la zdup. Acolo 
sunteţi acasă. Unul dintre voi - nu vreau să-i pomenesc 
numele acum - a ieşit joia trecută din închisoare - un fel de 
concediu, cum s-ar zice. N-a avut bineînţeles nimic mai bun 
de făcut decât să falsifice poliţe. Iar toată chestia cu 
asociaţia de-aici şi încercările ei le priviţi drept o farsă. Dar 
vă avertizez! Nu vreau să vă ţin cuvântări frumoase sau să 
vă fac morală. Ar fi păcat de orice lacrimă vărsată pentru 
indivizi de teapa voastră. Doar o singură dată am încercat 
să-l ajut pe unul să-şi găsească servici. Care a fost răsplata? 


I-a furat stăpânului un costum nou şi după aceea a dato 
spargere la Finsbury. Ce vreţi, omul nu se simţea bine decât 
la Dartmoor. Printre voi nu-i niciunul care să nu spună că 
persecuțiile poliţiei l-au nenorocit. 

Bun, cam asta ar fi totul - pentru azi e de-ajuns. Oricum, e 
cel mai mare discurs pe care l-am ţinut în viaţa mea. Pe cei 
mai mulţi dintre voi o să-i revăd desigur la dezbaterile 
tribunalului, şi, dacă nu va fi aşa, de vină va fi doar faptul că 
nu pot participa personal la toate procesele penale”. 

Sigur că aceasta n-a fost o cuvântare chiar pe placul 
comitetului de conducere. Membrii asociaţiei se 
înspăimântară peste măsură de maniera în care dl. Rater îşi 
spuse părerea vizavi de protejaţii lor. 

Indignarea lor se concretiza mai apoi şi printr-o plângere 
privind incidentul, pe care o înaintară prefectului de poliţie. 
Acesta le răspunse că a primit scrisoarea lor din 21 ale lunii 
curente şi că va dispune cercetarea cazului. 

— Tare aş fi vrut să fiu acolo când Oratorul şi-a ţinut 
Speech-ul9, exclamă el şi aruncă reclamaţia la coş. Probabil 
că şi-a epuizat acum tot stocul disponibil de elocinţă pentru 
următorii doi ani - cred că n-o să-i mai putem stoarce o 
vorbuliţă măcar... 

Totuşi, printre cei mulţi din sală, inspectorul şef avusese o 
ascultătoare foarte atentă. Asociaţia o angajase pe Lidia 
Grayne, o dactilografă blondă, care era nu numai foarte 
frumoasă, dar şi la fel de harnică. Deja respinsese şapte 
invitaţii la cină, pe care i le adresaseră şapte din membri 
prezidiului. lar prezidiul se compunea din şapte domni mai 
vârstnici şi binevoitori. 

Lidia Grayne se apropie timidă de Orator, tocmai când 
acesta era pe punctul de a părăsi clădirea. 

— Vă rog să mă scuzaţi, îmi puteţi da autograful dvs., d-le 
Rater? 

EI îi zâmbi prietenos, luă apoi foaia pe care se găsea 
programul conferinţei şi îşi aşternu semnătura, fără a rosti 
un cuvânt. 


Ea îi povesti apoi că era originară din Canada şi că venise 
în Anglia de-abia de trei luni; mai târziu, inspectorul şef 
auzi că-şi părăsise postul de la asociaţie, dar mai trecu o 
vreme până când află amănunte despre noua-i ocupaţie. 

Scotland Yard-ul tocmai avea pe-atunci un musafir: 
căpitanul Martin ]. Snell din Philadelphia, S. U. A. În 
general, dl. Rater nu agrea persoanele vorbăreţe, dar dintr- 
un anume motiv nu numai că suporta compania 
americanului, ba îl şi provoca să-şi dea drumul. O explicaţie 
ar fi faptul că în aceeaşi perioadă Oratorul suferea de 
insomnie. 

Căpitanul Snell venise în Europa pentru a-şi desăvârşi 
studiile de criminalistică, iar o lună fusese alocată Scotland 
Yardului. Deja i se arătase tot ceea ce era demn de a fi 
văzut, de la muzeul de specialitate până la birourile 
destinate cercetărilor. Dar seara o petrecea de obicei la dl. 
Rater acasă şi îi povestea aventuri mai deosebite. 

— În Memphis am avut de-a face cu un ticălos extrem de 
afurisit. Se numea Lew Oberack şi era escrocul cel mai 
versat pe care l-am întâlnit vreodată... 

De abia începea americanul să depene întâmplarea, că 
Oratorul şi aţipea domol, fiindcă vocea căpitanului Snell 
suna monotonă, liniştitoare şi... soporifică. Dacă dl. Rater ar 
fi reuşit să-l asculte până la capăt pe american, ar fi aflat o 
grămadă de informaţii preţioase şi sigur că ar fi înţeles încă 
de la început întâmplările din casa unui anume Demetrios 
Horopolos. 

DI. Horopolos era un grec foarte bogat, care nu numai că 
avea o mare firmă comercială, dar se ocupa şi de afaceri 
bancare şi financiare. Participa aproape la toate tranzacţiile 
internaţionale. 

Arăta foarte bine, avea culoarea feţei sănătoasă, ochi 
căprui şi o mustață neagră. Era mândru de forţa sa fizică, 
fiindcă se antrena sistematic - exerciţiile atletice şi călăria îl 
pasionau. La fel de mândru era şi de casa sa frumoasă din 


Elman Street. Mai ales era convins că exercita o atracţie 
irezistibilă asupra femeilor. 

Odată, inspectorul şef Rater primi o plângere care-l viza 
direct şi fu obligat să-l caute. Grecul îl primi cu un zâmbet 
amabil. 

— Dar, scumpe prietene, asta-i o absurditate! Fata mi s-a 
aruncat de gât. Am făcut tot ce era posibil s-o potolesc, dar 
cum n-a vrut cu nici un chip să devină rezonabilă, a trebuit 
s-o concediez. Un bărbat cu poziţia mea socială este deseori 
vizat de asemenea acuzaţii. 

— Nici nu e vorba de o acuzaţie. 

Puțin mai târziu, Oratorul o vizită pe tânără, dar cu 
rezultate modeste, deoarece ea se temea de o eventuală 
publicitate. După câtva timp, află că urmaşa ei abandonase 
deasemenea postul în grabă. Nici pe această tânără nu 
reuşi s-o convingă să-i povestească motivul real. 

Scurt timp după asta, dl. Horopolos îl întâlni întâmplător 
pe Orator pe Bond Street. 

— lar mi-am pierdut secretara. Nu mai ştiu cum să 
procedez ca domnişoarele să fie mulţumite de mine. 

DI. Rater îşi morfoli ţigara de foi şi-l privi urât pe levantin. 

— Aţi încercat vreodată să renunţaţi la tot ce nu le 
convine, şi să vă purtaţi decent? 

Demetrios o luă drept o glumă şi râse. În dimineaţa asta 
era împăcat cu sine şi cu întreaga lume, fiindcă, în sfârşit, 
găsise o perlă de secretară; o tânără blondă, cu ochi mari şi 
albaştri acceptase oferta lui de serviciu. După câte reuşise 
să-şi dea seama, nu era din Londra şi nu avea rude sau 
cunoscuţi în oraş. Ce-i drept, ea respinsese propunerea de- 
a locui în casa lui. Dar asta era o dificultate care putea fi 
eliminată curând. În definitiv, nu poţi să pretinzi totul 
îndată. 

Şi Oratorul află destul de repede că dl. Horopolos avea o 
nouă secretară, fiindcă grecul - cu o cutezanţă demnă de 
predecesorii săi din antichitate - o trimise pe tânără cu o 
scrisoare la Scotland Yard: „Dragă d-le Rater, am avut până 


acum atâtea neplăceri cu secretarele mele, încât doresc în 
acest fel să vă prezint tânăra pe care am angajat-o. Vă rog 
să-mi comunicaţi dacă vi se pare convenabilă. Consideraţi 
că am venit şi în întâmpinarea intenţiilor dvs. puteţi încă de 
acum s-o avertizaţi în ce mă priveşte, cum de altminteri aţi 
mai făcut-o şi cu celelalte tinere pe care le-am angajat.” 

Oratorul o privi pe tânăra modestă căreia îi oferise un loc 
în faţa biroului său. 

— Ei, d-ră Grayne, nu prea v-a plăcut să convertiți 
criminali inveteraţi. 

Tânăra se bucură că inspectorul şef îşi mai amintea 
numele ei. 

— Dar acum am un post foarte bun, d-le Rater. Şeful nou, 
dl. Horopolos este extrem de amabil şi arată şi foarte bine. 
N-am avut până acum un şef atât de drăguţ. 

Oratorul şovăi, fiindcă nu ştia dacă în aceste circumstanţe 
se mai impunea un avertisment sau nu. Probabil că Dmitri 
(aşa cum îi spuneau prietenii) îi explicase deja d-rei Grayne 
că Scotland Yard-ul n-are o opinie prea favorabilă despre el 
şi că diversele sale secretare anterioare părăsiseră foarte 
repede serviciul. Poate ajunsese chiar la o înţelegere cu ea, 
aşa că... Dar respinse acest ultim gând, după ce-i mai privi 
odată chipul. 

— Veţi constata că grecul plăteşte foarte bine, dar este 
poate prea „prietenos”. Dar nici eu, nici dvs. nu vom reuşi 
să-l schimbăm. Atât doar, că în locul dvs. aş stabili împreună 
cu el nişte ore exacte privind activitatea la birou, de care m- 
aş ţine. 

Ea îi fu foarte recunoscătoare pentru acest sfat. 

— Nu ştiu cam care ar fi orele de program ale 
dactilografelor din Anglia. Când poţi să te duci seara acasă? 

— De îndată ce se întunecă. 

În aceeaşi seară, Oratorul şedea în locuinţa sa lângă cămin 
şi-l asculta pe dl Snell. 

— şi să revin la acest Oberack. V-am mai povestit despre 
el - e originar din Memphis, S.U.A. 


„Memphis” fu ultimul cuvânt care ajunse la cunoştinţa lui, 
apoi adormi. 

Secretara cea nouă justifica pe zi ce trece, impresia bună 
ce şi-o făcuse dl. Horopolos încă de la început despre ea. Nu 
avea vederi mărginite, nu se formaliza pentru orice şi chiar 
râdea de nişte poante la care „înaintaşele” ei n-ar fi clintit o 
fibră a feţei sau ar fi făcut cel mult o mutră indignată. În 
afară de asta, era foarte capabilă şi-i rezolva corespondenţa 
într-un timp record. 

— Draga mea copilă, eşti într-adevăr foarte utilă şi 
şarmantă, spunea el şi o bătea pe umăr. 

Astfel începeau de obicei încercările lui de apropiere. 

D-ra Grayne privi în sus la el cu ochii ei albaştri şi surâse. 

— Cred că aici o să mă simt foarte bine. Acolo unde am 
fost ultima dată... 

Îi povesti despre experienţele neplăcute pe care le făcuse 
la proprietarul unei firme de comercializare a ceaiului şi 
mai vorbi şi despre alte întâmplări supărătoare de acest fel, 
avute mai demult. 

— Deci aţi încercat odată să aduceţi pe drumul cel bun şi 
infractori? făcu el amuzat. Nu făcuse niciodată puşcărie, 
aşa că nici nu putea fi convertit oficial. Cred că v-aţi plictisit 
îngrozitor. 

De cele mai multe ori, poşta de dimineaţă aducea o 
mulţime de scrisori, pe care le rezolva înainte de a pleca în 
oraş. Pe la ora patru revenea şi se ocupa cu ceea ce mai 
sosise în cursul zilei. Îşi construise o casă frumoasă şi mare, 
de care aveau grijă o sumedenie de servitori. 

— Într-una din zilele următoare vă voi arăta şi colecţia 
mea de diamante, spuse el apăsat, fiindcă era foarte 
mândru de aceste comori. 

Vestea făcu într-adevăr o impresie puternică d-rei Grayne. 

— Dar ce ţineţi colecţia asta prețioasă aici, în casă? 

El zâmbi. 

— Nu în, ci sub casă, explică el şi se bucură de ardoarea 
ei. Cred că vă va interesa să aflaţi că s-a încercat deja de 


şase ori să se intre aici prin efracţie. De două ori, indivizii - 
care aparţineau celor mai rafinate bande pariziene - au şi 
reuşit să pătrundă în casă. Dar chiar dacă izbuteau să intre 
două sute de bande, tot n-aveau cum să deschidă camera 
blindată a tezaurului. 

Şi afirmaţia lui nu era defel exagerată. Încăperea 
respectivă realizată din beton şi din oţel era construită 
subteran şi dispunea de o uşă groasă de şaizeci de 
centimetri - ba avea chiar şi instalaţie de ventilaţie. 

— Trebuie să vedeţi odată construcţia asta, spuse el. 

În realitate n-avea deloc intenţia să i-o arate, fiindcă 
supraveghea cu străşnicie camera blindată, iar intrarea era 
păzită în trei schimburi. 

Era şeful cel mai atent de care puteai avea parte. Lidia 
Grayne nu apucase încă să lucreze o săptămână la el, că 
Dmitri insista deja s-o conducă personal la ieşire, când se 
terminau orele de program. Într-o seară se afla sub portal 
şi se uita după ea cum mergea pe strada care cobora uşor 
spre stânga. Deodată, văzu că un bărbat iese din umbră şi 
vorbeşte cu ea. Câteva clipe ea se opri, în vreme ce străinul 
îi adresă câteva cuvinte cu ton grav, apoi ea se întoarse şi 
reveni la dl. Horopolos. 

— Da' ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Nu prea ştiu ce să cred. Probabil că este un poliţist, 
răspunde ea cu vocea tremurândă. Mi-a spus să mă feresc 
de dvs. şi să nu rămân seara prea târziu. 

Demetrios Horopolos o împinse uşor la o parte şi se grăbi 
furios către bărbatul care o oprise. La lumina unui felinar 
reuşi să-i desluşească destul de bine faţa. Era ovală şi 
îngustă. În afară de asta, necunoscutul avea o mustață 
neagră şi sprâncene dese. 

— La dracu, cum de vă permiteţi s-o acostaţi pe 
domnişoara? întrebă el. Sunteţi cumva un poliţist în civil? 
Atunci fiţi bun şi duceţi-vă la dl. Rater al dvs. şi comunicaţi-i 
din parte-mi că mă voi plânge la Scotland Yard, dacă mă va 
trata în continuare cu aceeaşi neobrăzare! 


Străinul surâse. 

— Dar cine v-a spus ca sunt de la poliţie? întrebă el liniştit. 
Şi chiar dacă sunt, aveţi ceva de obiectat dacă o avertizez 
pe-o tânără despre primejdiile care o pot pândi pe stradă? 

Dmitri tocmai voi să-i răspundă cu asprime, dar se 
răzgândi deodată şi încercă să-şi stăpânească supărarea. 

— Ce ar fi dacă aţi intra să bem un pahar, replică el atât de 
binevoitor cât îi puteau permite circumstanţele. 

Omul şovăi o clipă, ca şi cum iniţiativa nu i-ar fi pe plac, 
apoi însă comportarea lui se schimbă brusc. 

— Îmi pare rău că v-am provocat neplăceri, dar ştiţi, 
datoria... 

— Ei, lăsaţi asta, haideţi cu mine, repetă dl. Horopolos. 

Ascultător, tipul îl urmă. D-ra Grayne stătea încă lângă 
portal, aşa că grecul se despărţi de ea cu un salut scurt. 
Apoi îl conduse pe tip în camera sa de lucru superb 
amenajată şi îi arătă un scaun. Străinul se aşeză cam 
stânjenit şi îşi ţinu pălăria pe genunchi. 

— Nu vă pretind să-mi divulgaţi secretele de serviciu, 
începu dl. Horopolos cu un zâmbet cuceritor, în vreme ce-i 
turna musafirului un whisky, la care adăugă apoi sifonul şi 
cuburile de gheaţă. Dar dacă aveţi într-adevăr misiunea de 
a mă supraveghea, pot să vă scutesc de o groază de 
eforturi. N-am deloc dorinţa de-a fi în hâră cu poliţia, 
dimpotrivă, aş vrea să fiu pe bune cu ea. 

Omul tuşi scurt, luă paharul şi-l goli. 

— Da, dar eu am datoria să... începu el. 

— Asta nici nu contează, îl întrerupse Dmitri, prietenos. 
Mai întâi de toate trebuie să aveţi grijă de dvs. Asta este 
prima datorie a oricui. Veniţi în fiecare zi aici? 

Străinul, care în cele din urmă se prezentă ca fiind dl. 
Olcott, dădu din cap afirmativ. 

— Doar duminica nu... 

Dmitri râse. 

— Bine, vă promit că duminica voi fifoarte cuminte. 


Şi spunând aceste cuvinte îşi scoase portvizitul şi extrase o 
bancnotă de zece lire din el. 

— Asta chiar n-am cum s-o accept. Aş putea avea cele mai 
mari necazuri. 

— Aiurea! Cine vă ascultă? Chiar credeţi că pe lume sunt 
doar necazuri? Asta se pare că-i un fel de complex al 
poliţiştilor. 

Mai insistă, şi-n cele din urmă dl. Olcott vâri bancnota fără 
tragere de inimă în buzunar. 

În seara următoare, dl. Horopolos trecu pe lângă el şi 
Olcott salută respectuos. În cea de-a treia seară, levantinul 
îl invită din nou în casă. 

— Dar tare aş vrea să ştiu ce misiune specială aveţi, spuse 
el după ce Olcott se aşezase, având în faţa lui un pahar 
mare cu whisky. 

Polițistul tuşi încurcat. 

— Dacă vă voi spune totul, vă aşteaptă mari neplă... 

— Neplăceri voiaţi să spuneţi, completă Horopolos 
supărat. Da, chestia asta am mai auzit-o, parcă! Deci, ce 
instrucţiuni aveţi? 

În cele din urmă omul vorbi. 

Olcott avea ordin să supravegheze casa până când d-ra 
Grayne ieşea, după care mai rămânea încă o oră, pentru a 
se convinge dacă nu cumva revine. 

— Şi dacă trebuie să facă ore suplimentare - ce se 
întâmplă atunci? 

— Atunci urmează să-l anunţ pe dl. - n-aş vrea să spun nici 
un nume - dacă a părăsit sau nu casa până la ora nouă şi 
jumătate. 

Domnul Demetrios Horopolos surâse dispreţuitor. 

— O asemenea poveste ridicolă chiar că nu mi s-a mai 
întâmplat. Bine Olcott, îţi voi spune când te vei putea duce 
acasă mai devreme! 

Prietenia lui cu secretara evolua aşa cum îşi dorise. Ea 
acceptase chiar să cineze cu el într-un restaurant select. 


Dar Dmitri nici n-avea de gând s-o ducă acolo. La momentul 
potrivit, doar va schimba locul acţiunii. 

Când o rugă în dimineaţa zilei cu pricina, să vină la el 
seara la ora zece, tânăra făcu totuşi o mină îngrijorată. 

— O asemenea masă în doi ar fi foarte plăcută, zise el. Şi 
ce importanţă are, dacă vom cina în sufrageria mea? 

Ea scutură din cap. Deodată tânăra îşi aminti de regulile 
bunelor maniere şi spuse că ar dori, în această situaţie, să 
aducă măcar un prieten. 

— Dar asta chiar că este o idee imposibilă, zise el zâmbind. 
la mai gândiţi-vă. 

Ea se gândi toată ziua şi îşi modifică opinia. Propuse mai 
întâi ca masa să aibe loc la şapte. lar după ce el insistă 
asupra orei nouă, căzură de acord că opt şi jumătate este 
totuşi convenabil. Şi el trebuie să promită că o va conduce 
acasă. Dmitri acceptă şi aceasta, fiindcă în mod cert d-ra 
Grayne era cea mai frumoasă fată dintre câte cunoscuse... 

Inspectorul şef Rater şedea la biroul său din Scotland 
Yard. Prietenul său din America luase loc în faţa lui. 
Umpluse încăperea cu fumul trabucului său şi-l adormise pe 
Orator în maniera obişnuită. 

— vorbesc deci despre individul ăla din Memphis, cel mai 
abil escroc cu care... 

Când Oratorul se trezi, musafirul dispăruse. Un curier îl 
deşteptase pe dl. Rater. Morocănos, Oratorul se uită la 
raportul doar pe jumătate terminat care se afla în faţa lui şi 
pe care îl întrerupsese când Snell îşi făcuse apariţia. 
Documentul trebuia prezentat în dimineaţa următoare 
înainte de unsprezece, prefectului de poliţie. 

Buimac încă, de-abia recepționa ce-i spunea curierul. 

— Despre ce-i vorba? întrebă el şi căscă. 

— Acum cinci minute a venit un domn şi mi-a spus să vă 
predau personal asta. 

Dl. Rater luă hârtia mototolită şi o netezi. Bileţelul se 
părea că era smuls dintr-o agendă. Cele câteva rânduri 
scrise cu creionul erau tremurate şi neclare: „Pentru 


numele lui Dumnezeu, ajutaţi-mă! Grecul m-a închis în 
camera sa de oţel. M-am dus la el ca să cinăm”. Apoi urmau 
două rânduri ilizibile. „Vă rog, salvaţi-mă!”. 

Lidia Grayne. 

Oratorul era acum perfect treaz. Se uită la ceas - era zece. 
Lidia se dusese la grec! Orice altă explicaţie era de prisos. 
În momentul acela nu se gândi în ce chip ajunsese mesajul 
acesta la el. Asta n-avea nici o importanţă. Sună, dar realiză 
îndată prezenţa curierului aşa că-i dădu ordin să alarmeze 
brigada mobilă de intervenţie. 

Cinci minute mai târziu maşina poliţiei gonea spre apus 
într-un tempo care sfida regulile circulaţiei. Cu o smucitură 
brutală se opri în faţa casei levantinului şi Oratorul fu cel 
dintâi care sări în stradă. 

Sună de două ori, înainte de a i se răspunde şi, spre 
mirarea lui, îi deschise chiar Dmitri. Purta un halat de casă 
şi îl privi sumbru pe detectiv. 

— Ce doriţi de fapt? întrebă el supărat. 

— Vreau să ştiu unde este Lidia Grayne! 

— Aici, în nici un caz, răspunse dl. Horopolos furios. 
Afurisitul ăla de agent al dvs. ar fi putut să vă comunice 
treaba asta. 

— Îmi daţi drumul în casă de buna voie sau aşteptăm până 
mi se aduce mandatul oficial? 

Dmitri deschise uşa şi mai mult, apoi începu să urce 
treptele. Ajuns sus, se răsuci supărat. 

— Unul din oamenii dvs. ar putea măcar să închidă uşa, 
nu? 

D-lui Rater i se părea foarte suspect că nu se zărea nici 
picior din personalul de serviciu. De abia mai târziu află că 
se găseau cu toţii într-o parte a clădirii de care te puteai 
izola încuind uşi. 

Dl. Horopolos nu-i conduse pe poliţişti în camera sa de 
lucru, ci într-un salonaş. Oratorul văzu o măsuţă pregătită 
pentru două persoane. 


— Poate îmi explicaţi acum ce înseamnă vizita dvs.? 
întrebă grecul indignat. 

Inspectorul şef îi întinse biletul pe care-l primise. 

Dmitri citi mesajul şi îşi încruntă fruntea. 

— Asta-i o minciună ordinară, spuse el furios. Trebuia să 
vină, dar până la ora asta n-a apărut încă. 

— În pivniţa casei aveţi şi o încăpere blindată? 

DI. Horopolos şovăi. 

— Da... desigur. Acolo îmi păstrez obiectele de valoare. 
Doar nu vă închipuiţi că am închis-o acolo pe d-ra Grayne? 
Asta chiar că ar fi ridicol la culme. V-am spus deja că urma 
să vină în seara asta dar... 

— Aş vrea să văd şi eu camera asta de oţel, răspunse 
Oratorul decis. 

— Dar d-ra Grayne n-a venit - o mai aştept încă. Vedeţi 
doar că masa era pregătită, că mâncărurile sunt neatinse; 
este clar: nu-i aici... 

— Pentru mine asta nu-i o dovadă. Doresc în primul rând 
să văd şi eu acea încăpere subterană. 

Demetrios Horopolos se făcu mai întâi stacojiu, apoi păli şi 
arăta de parcă urma să explodeze de ciudă. Într-un târziu 
merse alături şi după puţin timp reveni cu două cheiţe: 

— Ca să potolesc curiozitatea asta afurisită a dvs. - vă voi 
arăta cămăruţa. 

Coborâră împreună o scară îngustă şi, la capătul unui 
coridor lung, stăpânul casei descuie o uşă de oţel. Aprinse 
lumina, şi dl. Rater examină încăperea micuță. Pe console 
de sticlă se vedeau sute de punguţe de piele. 

Dar asta nu-l interesa acum. Observă un scaun, o măsuţă 
şi un pat de campanie, dar nici urmă de Lidia. 

— Mai există o altă încăpere asemănătoare cu aceasta? 

— Nu, şi v-am explicat deja de nu ştiu câte ori că d-ra 
Grayne n-a venit încă. 

Oratorul mai privi o dată în juru-i, confuz. Nu putea să 
înţeleagă ce se întâmplă. Îi jucase cineva o festă? În 
cămăruţa asta nu se putea ascunde un şoarece măcar! 


Când urcară din nou la parter, Demetrios drăcuia şi înjura 
în cele mai diferite graiuri din pricina deranjului la care 
fusese supus. Vocea lui deveni din ce în ce mai stridentă 
până când se frânse. Vâslea disperat prin aer cu mâinile şi 
briliantele de pe inelele sale scăpărau mii de reflexe. 

— Este foarte interesant că vă agitaţi într-un asemenea 
hal, dar să ştiţi că sunt într-adevăr îndreptăţit să vă 
percheziţionez casa. Şi nici acum nu sunt chiar încredinţat 
că tânăra nu-i pe aici, pe undeva. 

— Atunci n-aveţi decât să căutaţi prin toată clădirea! urlă 
dl. Horopolos. 

Aceasta era o invitaţie pe care Oratorul n-avea cum s-o 
rateze. 

Dar oricât de mult se străduiră funcţionarii săi, nu reuşiră 
să găsească nimic, şi-n cele din urmă, stupefiat, inspectorul 
şef trebui să se înapoieze la maşina de intervenţie, fără să fi 
făcut vreo ispravă. 

Dmitri bubui uşa în urma lor şi intră spumegând în camera 
sa de zi, unde începu să se plimbe nervos încoace şi încolo. 
Tocmai vroia să sune un servitor pentru a-i spune să 
debaraseze măsuţa din salon, când se auziră ciocănituri în 
uşa de jos. Poate că era Lidia! Inima lui începu să bată mai 
repede. Se grăbi să ajungă acolo şi deschise brusc uşa... 

În faţa lui se afla dl. Olcott. 

— La dracu, ce mai vrei şi dumneata? 

— Lăsaţi-mă să intru, îl rugă omul cu glas scăzut. Vin chiar 
de la dl. Rater. M-a begştelit îngrozitor. A percheziţionat 
camera blindată? 

— Sigur că a făcut asta, răspunse Demetrios excedat. 

Închise uşa şi urcară spre salonaşul unde se afla măsuţa 
pregătită pentru cină. 

— Şi ce doreşti? N-am ce zice, m-ai ajutat grozav! Ai văzut- 
o cumva pe d-ra Grayne, sau ai îndepărtat-o de aici? 

Olcott dădu din cap nerâbdător. 

— Vreau doar să ştiu, d-le Horopolos dacă inspectorul şef a 
luat cu sine cheile de la camera blindată. 


— Bineînţeles că nu! 

— Sunteţi absolut sigur? întrebă omul, grav. 

Levantinul băgă mâna în buzunarul halatului său de casă 
şi scoase o verigă pe care se aflau două cheiţe. 

— Vedeţi, astea sunt. 

— Atunci, daţi-le încoace imediat şi nici o mişcare de 
prisos, altfel vă zbor creierii, replică dl. Olcott, în mâna 
căruia apăru ca prin farmec un Browning. 

Dl. Horopolos aproape că leşină de spaimă. Nu opuse nici 
o rezistenţă când fu legat şi i se puse şi un căluş. Apoi, dl. 
Olcott cobori în pivniţă învârtind pe deget veriga cu 
cheiţele, pentru a cerceta comorile camerei de oţel. 

Când Oratorul reveni la Scotland Yard, dl. Snell şedea pe 
locul său obişnuit. Dar dl. Rater nu avea dispoziţia necesară 
să-i asculte poveştile. Cum însă căpitanul cunoştea şi el 
foarte bine metodele infractorilor, îi spuse, în câteva cuvinte 
ce i se întâmplase. 

— Ei, drăcie! exclamă americanul. Asta cam miroase a 
individul ăla rafinat din Memphis. Este cel mai mare escroc, 
cel mai mare şarlatan la momentul actual. Lucrează mereu 
împreună cu nevastă-sa. Are un păr galben ca paiul şi ochi 
albaştri. Şi ştia să aranjeze astfel lucrurile, încât cineva să 
se îndrăgostească de ea. Dar are grijă să aleagă 
întotdeauna ca victimă pe câte un tip cu caracter dubios. 
După asta apare soţul ei, individul din Memphis, se dă drept 
detectiv şi-i fură omului tot ce nu-i bătut în cuie. Aş paria 
că... 

Înainte ca dl. Snell să poată termina ultima propoziţie, 
Oratorul se grăbi să ajungă la maşina de intervenţie, pe 
care şoferul tocmai se pregătea s-o vâre în garaj. Sări pe 
treapta automobilului şi făcu semn unor detectivi care 
procedară identic. Când ajunse în casa levantinului, sparse 
uşa salonaşului şi-l eliberă pe proprietar. Între timp, „tipul 
rafinat din Memphis/SUA” plecase de o bună bucată de 
vreme împreună cu blonda lui soţie spre apus, într-o maşină 
rapidă... 


6. ARSENIC ŞI HAINE ARSE. 

Cu toate că inspectorul şef Rater era o persoană care 
gândea modern şi acţiona tot aşa, avea o aversiune 
inexplicabilă împotriva noilor descoperiri. Un admirator 
entuziast îi dăruise un aparat de radio preţios, dar scula 
rămase timp de şase luni ignorată într-un colţ. Când 
Oratorul se hotărî într-o bună zi s-o pună în funcţiune, 
constată că are totuşi o defecţiune, astfel că mai trecură 
alte şase luni până se hotări să ducă drăcia la reparat. 

Încetul cu încetul se obişnui cu aparatul - mai cu seamă îi 
convenea că puteai să auzi alţi oameni vorbind, fără a fi 
nevoit să le răspunzi. în fiecare zi îşi consulta gazeta pentru 
a afla programul, şi seara căuta emisiunile ce-l interesau. 

Muzica simfonică sau operele nu-l prea entuziasmau, în 
schimb se concentra pe conferinţe. Câteodată, îl scula din 
somn jazbandul hotelului-restaurant ORPHEUM, alteori se 
trezea de la sine. Din când în când asculta şi muzică de 
dans, transmisă direct din sălile respective. Cel mai mult îl 
interesau în asemenea cazuri fragmentele din discuţiile 
captate de microfoanele sensibile în intervalul dintre două 
dansuri. 

Odată auzi vocea unui domn care vorbea despre comerţul 
său. îl desluşi atât de clar, de parcă acesta s-ar fi aflat în 
faţa lui. 

„„„Nu mă mulţumesc niciodată doar cu faptul că avem o 
evidenţă exactă. Ştiam întâmplător că ne-a scris la 
Glasgow...” 

Aici îl întrerupse râsul unei doamne. 

«...şi azi dimineaţă l-am întâlnit la ştrand pe răul platnic. 
„Hello!” i-am spus. „Dvs. ne mai datoraţi încă opt shillingi”. 
Curios însă că mi-am adus îndată aminte de figura lui, cu 
toate că nu-l văzusem decât o singură dată... nu, arsenic 
furnizăm doar reprezentanţelor noastre.» 

Probabil că toată lumea cunoaşte legea reiteraţiei 
întâmplărilor. Dacă într-o dimineaţă medicul vă va vorbi 
despre virtuțile curative ale foilor de siminichie, puteţi fi 


convinşi că încă în aceeaşi seară, discutând cu o cunoştinţă, 
veţi auzi acelaşi cuvânt. Oratorul, care credea întrucâtva în 
veridicitatea acestei legi, nu fu deloc surprins, când în 
dimineaţa următoare, citind raportul directorului poliţiei 
din Wessex despre asasinatul Fainer, dădu peste cuvinţelul 
arsenic. 

Scotland Yardul fusese informat relativ târziu despre acest 
caz. Doamna Fainer fusese arestată şi aştepta în închisoare 
începerea procesului. Oratorul citi documentul cu 
meticulozitatea lui obişnuită. 

„..„nNu sunt absolut deloc convins că femeia aceasta este o 
asasină”, scria directorul de poliţie, un prieten al d-lui 
Rater. „Nu sunt mulţumit nici de prestaţia detectivilor mei, 
deşi, de obicei se descurcă mulţumitor. Îmi pare rău că nu 
m-am adresat mai de mult Scotland Yard-ului. Dar dacă vă 
este cumva posibil, v-aş ruga să vă deplasaţi la noi, deşi 
sunt convins că orice încercare de a elucida cazul, este 
inutilă”. 

Oratorul luă raportul şi se duse cu ella prefectul de 
poliţie. Cum nu erau alte urgenţe, obţinu aprobarea de a 
merge la Burntown. Prietenul său îl aştepta la gară. 

— Dezbaterile încep deja de săptămâna viitoare, şi nu 
întrezăresc posibilitatea ca dvs. să puteţi strânge până 
atunci suficient material care ar putea-o scoate de sub 
acuzaţie. Dovezile pe care le deţinem sunt arhisuficiente 
pentru a o da pe mâna călăului. Îmi pare într-adevăr rău de 
ea, adăugă el, este o făptură frumoasă şi era mult prea 
bună pentru soţul ei, un individ neîngăduitor şi cusurgiu, 
care pe deasupra mai era şi invalid parţial, şi care o chinuia 
de dimineaţa până seara. A fost cumva îndreptăţită s-o facă 
- dacă a făcut-o într-adevăr. 

Răposatul dl. Fainer fusese un comerciant bogat, care, de- 
abia trecut de treizeci de ani, se retrăsese din afaceri. Zece 
ani mai târziu se căsătorise cu tânăra care era acum 
întemniţată. N-avusese parte de-o viaţă fericită alături de 
el, deoarece era un bărbat dur, cu care nu te puteai 


înţelege. Dar după toate aparențele, femeia-şi dusese 
povara, fără să se plângă şi fără să crâcnească. Nu prea 
avea nici cunoştinţe. Era prietenă doar cu dl. Alexander 
Brait, care deţinea reprezentanța unor firme importante şi 
care avea o agentură generală. Dl. Brait era un cetăţean cu 
mare vază în Burntown. Activa în cadrul asigurărilor sociale 
pentru mineri, era un bun vorbitor şi membru al corului 
bisericii, se interesa de tot felul de activităţi cu scopuri 
filantropice şi se bucura de un foarte bun renume. 

— Fără nici o îndoială, răposatul Fainer avea mai multă 
încredere în amicul său Brait decât în oricare altul, îl 
informă colegul pe dl. Rater. Asta-i uşor explicabil, dacă ne 
gândim că Brait are un caracter deschis şi liber, cu simţul 
umorului şi care prin conversaţia sa - deseori cu tentă 
glumeaţă - reuşea să-l smulgă pe Fainer din starea-i 
depresivă. Prin asta a reuşit să uşureze întrucâtva şi viaţa 
femeii. Este de-a dreptul tragic că tocmai el e martorul 
principal al procuraturii. 

— Cum adică? A văzut că i-a dat otravă? întrebă 
inspectorul şei. 

Spre marea lui mirare, constată că prietenul dădea din 
cap, afirmativ. 

— După toate aparențele, a fost otrăvit în timp ce bea 
ceaiul. În încăpere se aflau Fainer, soţia sa şi Brait. Doamna 
Fainer i-a întins soţului o farfurie cu prăjituri. După asta, 
bărbatului i-a venit rău. În dimineaţa următoare, a murit. 
Autopsia a stabilit că era vorba de otrăvire cu arsenic. Brait 
n-a ştiut nimic despre asta, fiindcă a plecat imediat după ce 
s-a servit ceaiul. A aflat-o abia în ziua următoare şi a ajuns 
apoi într-o situaţie imposibilă. Şi asta fiindcă o întâlnise pe 
d-na Fainer în după-amiaza zilei când se întâmplase 
nenorocirea şi ea-l rugase să-i procure arsenic de la o 
farmacie! Dl. Brait a fost consternat vizavi de o asemenea 
pretenţie, n-a vrut însă să jignească şi i-a spus că nu poate 
să procure aşa ceva decât dacă îi explică farmacistului 
pentru ce îi trebuie şi-i prezintă concomitent şi reţeta. D-na 


Fainer se zăpăci, atunci foarte tare şi-l rugă să renunţe. 
Când a ajuns mai târziu la ceai, doamna n-a mai amintit 
nimic despre asta. 

— S-a găsit mai târziu arsenic în casă? 

— Nu. Cu toate că am căutat pretutindeni, n-am reuşit să 
găsim cea mai mică urmă. N-am reuşit să aflăm nici de 
unde-l cumpărase. Ea contesta ritos că şi-ar fi otrăvit soţul. 
Confirma că l-a întâlnit după amiaza pe Brait în oraş, şi 
anume pe strada principală pe care sunt înşirate 
magazinele - aşa cum spune şi el - dar pretinde ferm că n-a 
vorbit cu el despre arsenic. Brait nu şi-a exprimat uimirea 
în legătură cu asta. Este un tip inteligent şi îşi dă seama că 
o femeie care se găseşte într-o astfel de situaţie trebuie să 
mintă ca să-şi salveze viaţa. 

— De cât timp e Brait în oraşul ăsta? 

— Are aproximativ cinci ani deja. Este bine văzut aici - 
chiar foarte bine. 

Şi Oratorul fu obligat să asculte din nou înşiruirea 
meritelor acestui bărbat. 

— Doamna avea vreun amant? îşi întrerupse el prietenul. 

— Nu, dragule, nici vorbă de aşa ceva. Am încercat pe 
toate căile să aflăm câte ceva, dar nu există nimic ce ar 
putea constitui un indiciu în acest sens. 

— De fapt, nu-mi dau seama cum aş putea să vă ajut în 
elucidarea cazului. Cel mult ar trebui să arătăm de unde 
provine arsenicul. 

— Da, aşa e, răspunse colegul lui Rater. Exact în 
chestiunea asta detectivii mei au dat chix. 

În acel moment, Oratorul îşi aminti întâmplător de 
fragmentul de discuţie surprins la radio, şi-l sună îndată pe 
chelnerul şef de la ORPHEUM, pe care-l cunoştea personal. 

— Domnii vorbeau despre arsenic? Trebuie să fi fost în 
mod sigur dl. Langfort din Glasgow. Este proprietarul unei 
mari uzine chimice. Este aici de ieri, şi mâine pleacă iar la 
Glasgow. Doriţi să vorbiţi cu dânsul? 

— Da, dacă se poate. 


DI. Rater trebui să aştepte cinci minute până dl. Langfort 
fu chemat. Recunoscu îndată vocea pe care o auzise aseară 
în difuzor. Se prezentă - şi dl. Langfort fu foarte 
impresionat - şi-i explică rostul convorbirii. 

— Ce curios că am fost auzit la radio?! Treaba asta cred că 
ar interesa-o mult şi pe soţia mea! Într-adevăr, am vorbit 
despre arsenic. Dar v-aş fi foarte recunoscător, dacă n-aţi 
aminti că mă întreţineam cu o doamnă... 

Oratorul zâmbi şi-l linişti în această privinţă. 

— Este vorba despre un bărbat pe care l-am întâlnit ieri pe 
stradă. Trebuie să fie un voiajor sau reprezentantul unor 
mari firme. Întâmplător mi l-am reamintit. A cumpărat de la 
mine o livră de arsenic - pot chiar să spun şi data exactă 
când a făcut-o. Memoria mea nu mă trădează... 

Oratorul îl lăsă să vorbească cinci minute despre sine, 
înainte de-ai reaminti politicos subiectul propriu-zis al 
convorbirii. 

— Doriţi să aflaţi cum îi cheamă? Numele său este Grinnet. 
Şi avea un magazin în Bristol. După câte ştiu, se ocupa şi cu 
un modest negoţ cu coloniile, dar tipul n-a plătit. După 
atâţia ani, l-am întâlnit aici, în Londra! 

— Şi măcar a plătit acum? 

— Puteţi fi convins, spuse dl. Langfort triumfător. Era 
foarte prietenos şi ar fi vrut să povestească tot ce ştia, dar 
Oratorul temperă avalanşa de cuvinte ale omului, fiindcă 
nu-l interesau decât unele amănunte. Îşi făcu şi câteva 
notițe, deşi nu era deloc convins că vor avea cândva vreo 
importanţă practică pentru el. 

Cină cu prietenul şi colegul său şi-l întrebă cu ocazia asta 
dacă o poate vizita pe doamna întemniţată. 

— Sigur că da. Mâine dimineaţă chiar. Voi avea grijă ca 
toate formalităţile să fie rezolvate. Ce-i drept, nu-mi vine a 
crede că va avea ce să vă spună, şi-mi pare rău dacă în felul 
ăsta contribui poate şi mai mult la strângerea unor probe 
împotriva ei. Dar poate că izbutiţi să vorbiţi cu ea şi o faceţi 
să devină mai rezonabilă. Eventual n-ar strica să-i sugeraţi 


că o mărturisire completă o poate salva de la pedeapsa 
capitală. 

În dimineaţa următoare, la ora nouă, Oratorul trecu prin 
intrarea sumbră a închisorii Wilsey şi fu condus la sala de 
aşteptare a sectorului feminin. De îndată se deschise o uşă 
în partea opusă şi femeia intră în încăpere. Arăta palidă şi 
apatică, dar avea ţinută. 

Oratorul nu era defel sentimental, dar niciodată încă o 
femeie frumoasă nu-i păruse atât de captivantă şi de 
atractivă. Înfăţişarea ei îl cutremură. Dar n-ar fi ştiut să 
spună dacă îl îngrijora situaţia disperată în care se afla, sau 
dacă nu era decât un reflex al comportării ei liniştite, care 
vorbea atât de convingător despre conştiinţa nevinovăţiei. 

— Sunt inspectorul şef Rater de la Scotland Yard, spuse el 
prietenos, şi aş dori mult să vorbesc cu dvs. 

Ea închise o clipă ochii şi dădu din cap obosită. 

— Nu ştiu ce v-aş putea spune. Le-am povestit deja totul 
celorlalţi domni. 

El păşi spre masă, se aşeză chiar lângă ea şi-i făcu semn 
gardianului să se retragă într-un colţ al spaţioasei încăperi. 

— Eu vă voi pune întrebări şi dvs. veţi răspunde. 

— Vreţi probabil să ştiţi de unde era otrava? Nu ştiu. Am 
explicat lucrul acesta de atâtea ori. Nici măcar nu mă 
aştept să credeţi asta... 

— Procesul începe săptămâna viitoare. Rămâneţi la 
varianta dvs. privind discuţia cu dl. Brait? 

— N-am vorbit niciodată cu dl. Brait despre otravă. Pot să 
jur asta. Probabil că n-ar avea însă importanţă. 

— V-aţi întrebat de ce oare dl. Brait contestă declaraţiile 
dvs.? 

Ea dădu din umeri! 

— Nu-mi dau seama. 

Oratorul avea o capacitate uimitoare, ba chiar de-a 
dreptul extraordinară de transpunere, de penetrare în eul 
celor care îl interesau. 


Ridicatul din umeri şi tonul vocii îi relevară mai multe 
decât ar fi reuşit să bănuie d-na Fainer. 

— Sunteţi foarte prietenă cu dl. Brait? 

— Nu, răspunse ea şovâind, nu prea. 

— A încercat vreodată să se apropie de dvs., să schimbe 
natura relaţiilor? 

— N-aş vrea să vorbesc despre asta. 

— Nu v-a făcut nici o declaraţie de dragoste? 

Ea-l privi perplexă. 

— Cine v-a spus asta? 

— Deci v-a făcut-o? 

Ea oftă: 

— Într-un anume fel, da. Dar de unde ştiţi asta? 

— Cum arată acest domn Brait? 

O privire sfioasă, mirată, îl atinse. 

— Nu l-aţi văzut până acum? 

— Nu, până acum n-am avut de a face decât cu directorul 
poliţiei. Nu ştiu, d-na Fainer, dacă mă credeţi, dar aş vrea 
într-adevăr să vă ajut şi nu vă întind deloc capcane, dacă vă 
întreb ceva. 

Ea îl privi mult timp, examinându-l cu atenţie. 

— Vă cred, răspunse ea apoi. Am mai auzit numele dvs., d- 
le Rater. Nu vi se mai spune şi Oratorul? Un zâmbet uşor îi 
alunecă peste trăsăturile palide ale feţei. Astăzi vă justificaţi 
din nou acest supranume. 

Nu se putu împiedica să nu roşească uşor. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, spuse el rezervat. Dar nu 
vreţi să-mi istorisiţi mai multe despre dl. Brait? 

Povestea ei nu fu prea lungă. De două ori avusese câte un 
asemenea incident neplăcut cu el, ba dl. Brait îi trimisese şi 
câteva scrisori. 

Oratorul ştia că-i trece sub tăcere cât de neplăcute 
fuseseră pentru ea acele scene. 

— Aţi păstrat scrisorile? 

Ea şovăi din nou. 


— Da. N-aş fi vrut s-o fac, dar a trebuit totuşi, pentru cazul 
când... Vedeţi, soţul meu era convins de caracterul integru 
al d-lui Brait, dar eu m-am temut întotdeauna foarte tare de 
acest domn. Am pus scrisorile într-o casetă şi am încuiat-o, 
dar cred că soţul meu a deschis-o în absenţa mea. După un 
timp oarecare, când am umblat iar prin ea, am constatat că 
ele nu mai sunt acolo. Nu ştiu cum de i-a venit în gând să 
caute în casetă, fiindcă, de obicei, nu ţin în ea decât hârtie 
de scris. 

— Soţul dvs. v-a spus ceva despre asta? 

— Nu. 

— Poate că scrisorile au fost furate de careva dintre 
servitori. Sunteţi chiar sigură că scrisorile au fost într- 
adevăr scoase de acolo? Poate că mai sunt încă înăuntru? 

— Sunt foarte sigură de ceea ce vă spun. Cu puţin timp 
înainte de arestare, am mai controlat-o. Caseta se află la 
poliţie acum. Dar în ea nu s-a găsit nimic incriminant 
împotriva mea. 

Ea zâmbi din nou. 

— Şi nu-mi spuneţi cum arată acest Brait? 

Îl descrise în câteva cuvinte. 

— În unele privinţe caracterul său are destule părţi rele - 
poate nici n-ar trebui să-i impuţi că s-a îndrăgostit. De nu 
mi-ar fi făcut asta! Arată destul de bine, dar este mult mai 
în vârstă decât s-ar crede în primul moment. Probabil că-l 
veţi vedea şi dvs. 

— Da, în seara asta voi sta de vorbă cu el, răspunse dl. 
Rater, şi spre marea ei mirare, se ridică. Cred că nu mai 
este cazul să vă pun alte întrebări. Cel mult, să-mi spuneţi 
ce fel de încuietoare are caseta dvs., una simplă sau?... 

Ea clatină din cap negând. 

— Nu, şi asta e iarăşi de mirare. Caseta este un dar de 
nuntă şi are o yală. Singura cheie a acestei broaşte se afla 
la mine. 

— Dar de ce vă păstraţi hârtia de scris în casetă? 

Ea roşi. 


— Soţul meu nu vedea cu ochi buni faptul că scriu. Era 
într-adevăr foarte zgârcit şi în fiecare dimineaţă îmi număra 
colile de pe birou. Trebuia să justific orice coală de hârtie 
sau plic. Pare caraghios, nu? Din cauza asta, îmi cumpăram 
hârtie de scris din oraş şi o păstram în casetă. Era mereu 
gelos pe faptul că mai cultivam încă vechile amiciţii şi că 
mai corespondam cu unele doamne, pe care le ştiu din 
timpul anilor de şcoală. Lucrul acesta îl veţi putea uşor 
dovedi, dar nu ştiu la ce v-ar ajuta. 

— De când aţi fost arestată n-aţi povestit nimic poliţiei 
despre declaraţiile de dragoste ale lui Brait? 

Ea se înfioră. 

— Nu m-am gândit că asta mi-ar ajuta la ceva. 

Oratorul părăsi închisoarea cu convingerea fermă că 
femeia era nevinovată, şi n-ar fi fost pentru prima oară în 
viaţa lui când s-ar fi situat de partea apărării. Niciodată însă 
până atunci simţul său lăuntric nu pledase atât de hotărât 
în favoarea unui învinuit, ca în acest caz. 

Se întâlni în seara respectivă şi cu dl. Brait şi îi spuse că 
discutase cu d-na Fainer la închisoare, şi că arestata stăruia 
asupra depaoziţiei ei, că nu au vorbit niciodată despre 
arsenic. 

DI. Brait făcu o figură tristă. 

— Chiar mi-aş fi dorit să n-o întâlnesc în acea zi. Nu 
avusesem nici măcar intenţia să mă duc în oraş. A fost o 
pură întâmplare că am întâlnit-o mai târziu. Chiar ţin la 
doamna. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? O iubiţi? 

Dl. Brait se înroşi. 

— Nu ştiu cum de-aţi ajuns să-mi puneţi o astfel de 
întrebare, răspunse el cam de sus. Îmi place mult de ea, 
fiindcă este o apariţie interesantă. Cu soţul ei am fost în 
relaţii şi mai strânse decât cu ea. Asta-i totul. 

— Aţi adresat scrisori doamnei? 

Omul zâmbi. 


— A afirmat ea asta? Ei, atunci nu contest. l-am trimis 
câteva scurte mesaje, despre faptul că voi veni seara pentru 
un joc de cărţi şi altele de acest fel. Credeţi că i-am mai 
scris şi altceva? 

— Eu nu cred nimic, eu doar vă întreb, ripostă Oratorul 
scurt. 

După ce Brait plecă, directorul de poliţie - în al cărui birou 
avusese loc discuţia - îi făcu imputări colegului său. 

— N-ar trebui să vă purtaţi în felul acesta cu Brait. Este 
vorba totuşi despre un om foarte onorabil şi respectat. N-a 
făcut rău nimănui. Dar ce impresie aveţi despre d-na 
Fainer? 

— Am cea mai bună părere despre ea. 

În ziua următoare, dl. Rater se sculă foarte matinal şi 
tânărul detectiv care-i fusese repartizat ca ajutor, îi aduse 
diferite noutăţi interesante. 

— Tânărul curier al lui Brait şi-a pierdut postul fiindcă 
şeful său l-a prins fumând în timpul orelor de serviciu. Am 
stat de vorbă cu el, e un băieţaş deştept. 

— Nu suport băieţaşii deştepţi, mormăi Oratorul. Mi-e de 
ajuns dacă sunt cuminţi şi normali. 

Mai târziu totuşi fu obligat să aprecieze inteligenţa 
tinerelului, când prin intermediul acestuia, obţinu o anume 
agendă. În zilele următoare dl. Rater vizită de trei ori un 
oraş învecinat, care se afla la o distanţă de trei mile. Asta o 
făcu doar fiindcă de acolo putea telefona fără a stârni 
atenţia centralei locale. Avu convorbiri interurbane cu St. 
Helens din Lancashire şi cu un paroh dintr-un oraş din 
Somerset. Când reveni seara la Burntown, clarificase deja 
totul, exceptând misterul casetei încuiate. 

Directorul poliţiei o păstra în biroul său. 

— N-are nici o valoare, D-na Fainer ne-a dat şi cheia. Dar 
înăuntru nu-i decât hârtie nescrisă. 

— Mai este încă înăuntru? 

— Cred că da, răspunse mirat prietenul şi aduse caseta. 
Poftim şi cheia. 


Dl. Rater descuie şi săltă capacul. 

Înăuntru se afla aproximativ o duzină de coli de scris de 
diverse mărimi şi cinci-şase plicuri. 

— Oare de ce o fi cumpărat hârtie de scris cu formate atât 
de diferite? întrebă inspectorul şefi. 

Luă cele trei coli care se aflau deasupra şi le puse pe 
masă. Alături le întinse şi pe celelalte, care erau mai mari. 

— Şi de ce o fi păstrat hârtia asta de scris care este un pic 
pătată? 

— Da' cum Dumnezeu să ştiu şi asta? 

Dl. Rater zâmbi, ceea ce se întâmplă destul de rar. 

— Iau cu mine colile astea, dacă n-aveţi nimic împotrivă. 
Mâine plec la Londra, duminică revin. Dar înainte de a 
pleca, aş vrea să mai vorbesc odată cu d-na Fainer. 

Avu cu ea o discuţie ciudată. Când intră de astă dată, pasul 
ei era mai sigur şi apatia îi dispăruse din trăsături. 

Şi totuşi ţinuta asta schimbată avea un cu totul alt motiv 
decât îşi închipuise el. 

— Am renunţat, spuse ea. Aşa e cel mai bine, şi mi-e mult 
mai uşor. Îmi doresc doar ca procesul să se termine cât mai 
repede. 

— Nu aveţi voie să vorbiţi astfel, răspunse el sumbru. 

O clipă doar ochii ei străluciră, dar imediat lumina lor păli. 

— D-le Rater, chiar dacă juraţii, printr-o întâmplare 
norocoasă pe care nu mi-o pot imagina, m-ar găsi 
nevinovată, viaţa tot n-ar mai avea vreo rațiune pentru 
mine. Sunt stigmatizată pentru vecie. Ar trebui să părăsesc 
ţara, şi bărbatul nu mi-a lăsat nimic. Cu câteva ceasuri 
înainte de a muri şi-a schimbat testamentul fiindcă era 
convins că l-am otrăvit. Nu mă mai simt în stare, astfel 
împovărată, să reiau lupta pentru existenţă. 

— Dar puteţi să vă recăsătoriţi, replică Oratorul, fără s-o 
privească. 

Ea îl privi într-un fel ciudat. 

— Cât sunteţi de deosebit, d-le Rater! Nu semănaţi defel 
cu descrierile pe care le-am citit despre dvs. prin ziare. 


E] se ridică şi îşi drese vocea. 

— Trebuie să priviţi cu totul altfel viaţa. 

— Dar ce, credeţi că juraţii mă vor achita? întrebă ea 
surprinsă. 

— Nu numai că o cred, o ştiu chiar foarte sigur. Vedeţi, 
femeia de serviciu a păstrat haina, ca să poată petici 
pantalonii băieţaşului ei. 

Ea-l privi de parcă ar fi avut în faţă un ins beat, şi el reuşi 
să-i citească gândul în privire. 

— Nu, nu sunt nebun, spuse el şi părăsi camera rapid. 

Tânărul detectiv dăduse de femeia de serviciu cu ocazia 
cercetărilor sale, iar un referat al d-lui Rater - în care 
acesta opina ca polițistul să fie transferat la comandamentul 
poliţiei Londoneze - fusese deja expediat pe adresa 
Scotland Yard-ului. 

Oratorul rămase la Londra două zile, apoi reveni la 
Burntown cu trenul de ora şase. Colegul său îl luă iarăşi de 
la gară. 

— Conform dorinţei dvs. l-am rugat pe dl. Brait să vină la 
biroul meu, spuse el cam scurt. 

Deja regreta că se adresase Scotland Yard-ului. 

— Dar n-aş vrea să-l jigniţi iarăşi, continua el. Ne-a fost de 
mare folos şi ne-a furnizat toate informaţiile posibile. 

— Nu ştiu dacă-l voi supăra sau nu, dar am reuşit să aflu, 
ceea ce dvs. doreaţi, şi ar trebui de fapt să fiţi mulţumit. 

— Aţi aflat de unde provenea otrava? 

Oratorul dădu afirmativ din cap, dar nu mai continuă 
discuţia. 

Când ajunseră la poliţie, în birou se mai aflau şi alţi doi 
detectivi. Dl. Brait se ridică şi-l salută pe Orator surâzând. 
Dar dl. Rater nu-i observă mâna întinsă... 

— De cât timp locuiţi la Burntown? întrebă el fără alt 
preambul. 

— De cinci ani. 

— Unde aţi locuit mai înainte? 

DI. Brait îi explică. 


— Acolo aţi avut şi o agentură generală? 

Martorul dădu din cap, aprobând. 

— Aţi fost foarte surprins, când d-na Fainer v-a rugat să 
cumpăraţi arsenic pentru ea? 

— Desigur. 

— Nu v-aţi ocupat niciodată cu vânzarea acestei otrăvi? 

— Nu, răspunse dl. Brait răspicat. 

— N-aţi cumpărat niciodată livre întregi de arsenic de la 
fabrică? Vă întreb asta, fiindcă în ziua în care a murit dl 
Fainer, aţi primit de la producător un pachet recomandat în 
registrele dvs. se regăseşte la poziţia „Chimicale”, dar am 
găsit firma din St. Helens, care v-a furnizat otrava. 

Brait dădu din cap liniştit. 

— Da, acum mi-aduc aminte. Am cumpărat o livră, sau 
poate doar o jumătate - nu mai ştiu exact şi în aceiaşi zi a 
fost expediată unui client din Shanghai. 

— Cine era acest client? 

— Asta chiar că nu mi-o amintesc acum... 

— Aveţi recipisa de predare pentru coletul recomandat 
trimis la Shanghai, da sau nu? 

Dl. Brait şovăi o secundă. 

— Nu l-am trimis recomandat. 

— De ce nu? Firma din St. Helens avea comanda din 
partea dvs. să vă trimită arsenicul recomandat. De ce aţi 
trimis această substanţă atât de toxică în China, fără a 
respecta măsurile de siguranţă? 

Dl. Brait nu răspunse. 

— La ce oră aţi depus coletul la poştă? 

— La unu, răspunse dl. Brait imprudent. 

Oratorul profită imediat de această greşeală. 

— Cum adică?! La zece minute înainte de a vă despărţi de 
dna. Fainer? Aveaţi deci atunci otrava în buzunar? 

DI. Brait se înroşi, apoi păli. 

— Nu mai răspund la nici o întrebare, replică el furios. 

— Ba dimpotrivă, veţi răspunde la toate întrebările pe care 
vi le voi pune! spuse inspectorul şef, tăios. Nu v-aţi dus 


imediat la poştă? 

— Nu, pachetul l-am expediat de-abia seara, explică dl. 
Brait posomorât. 

— Asta înseamnă că aveaţi la dvs. arsenicul când aţi 
apărut la ceaiul familiei Fainer? Presupun că învelişul 
pachetului s-a rupt puţin în buzunarul sacoului dvs., când v- 
aţi dus acasă. A doua zi aţi ars sacoul. Dar ghinion - femeia 
de serviciu l-a luat pentru a face petece din el. Haina nu era 
complet arsă, buzunarele tot aşa... Şi într-unul din ele se 
găsesc urme de arsenic. Ce spuneţi despre asta? 

DI. Brait respira greu... 

— Şi să vă mai spun ceva, continuă dl. Rater. Acum cinci 
ani aţi mai procurat arsenic de la o firmă din Glasgow, dar 
marfa n-aţi plătit-o decât de curând, când furnizorul v-a 
întâlnit la Londra întâmplător. Persoana respectivă va fi şi 
ea convocată ca martor la proces, în vederea unei 
identificări. Şi în legătură cu prima livrare de arsenic - 
marfa vi s-a trimis în oraşul unde aţi locuit mai înainte şi 
unde aveaţi o agentură generală. Şi acel arsenic l-aţi 
expediat în China? 

DI. Brait nu răspunse nici de astă dată. 

— Soţia dvs. a murit trei zile mai târziu! 

Acum bărbatul sări în sus furios. 

— Cum de vă permiteţi aşa ceva? strigă el ieşindu-şi din 
fire. De ce să-l fi ucis pe dl. Fainer - doar era cel mai bun 
prieten al meu! 

— Fiindcă o iubeaţi pe soţia lui şi fiindcă i-aţi făcut în 
scrisorile dvs. propunerea să fugă cu dvs. 

— Pentru a vă crede, ar trebui mai întâi să prezentaţi 
aceste scrisori! 

— Voi face şi lucrul acesta. Am găsit şase bucăţi într-o 
casetă a d-nei Fainer. Ea credea că au fost scoase de acolo, 
dar se înşela. Ce-i drept, cerneala se estompase complet. 
Iar cine scrie billet doux-uri10 cu cerneală simpatică, este 
un ticălos. Arestaţi-l! 


Un detectiv sări la uşă pentru a-l intercepta pe dl. Brait, 
care încercase să fugă. Criminalul şovăi o clipă ca şi cum n- 
ar fi ştiut ce să facă, apoi smulse revolverul din buzunar, 
mai-nainte ca Oratorul să-l poată ajunge. 

Răsună o împuşcătură şi dl. Brait căzu pe podea. 

Procesul împotriva d-nei Fainer - acuzată că şi-ar fi ucis 
soţul - dură foarte puţin, şi după aceea Oratorul o rugă să-l 
însoţească până la Londra în maşina sa sport. 

Tot drumul nu vorbi nimic, exceptând momentul când se 
opriră pe creştetul unui deal. De acolo aveai o perspectivă 
splendidă asupra unei văi largi şi minunate, prin care 
trecea un râu cu numeroase meandre. Ce-i drept, vorbi 
îndelung şi insistent11. 

Soţia îi mai reaminti apoi deseori de această încălcare 
plină de urmări greu previzibile a principiului său sfânt. 


SFÂRŞIT 


1 Cititorul care ne va însoţi statornic, va afla şi când s-a 
produs excepţia de la această regulă (N. 1.) 

2 Farmer - Fermier (lb. engleză) 

3 Bussines - afacere (lb. engleză) 

4 Hott stuff - marfă furată (lb. engleză), expresie argotică. 

5 Cent - monedă subdivizionară engleză. 

6 Omul stelei Sirius (lb. engleză). 

7 Casă cu verandă gen vilă (lb. engleză). 

8 Bookmaker - Cel ce se ocupă de pariuri la cursele de cai 
(lb. engleză). 

9 Speech - discurs (lb. engleză). 

10 Scrisori de dragoste (lb. Franceză). 

11 lată excepţia despre care vorbeam când l-am prezentat 
pe dl. Rater.