Edgar Wallace — Asociatia Secreta Broscoiul

Edgar Wallace 


Edgar Wallace 


Asociaţia SECRETĂ 
„broscoiul” 


CAPITOLUL 1. 

ÎN VILA MAYTREE. 

Întâmplarea făcuse ca scurgerea apei din radiator să 
coincidă cu plesnirea unui cauciuc. A doua coincidenţă a 
fost că accidentul a avut loc în apropierea Vilei Maytree pe 
drumul spre Horsham. Vila era mai mare decât celelalte de 
prin partea locului. Avea faţada împodobită cu bârne şi 
acoperişul de şindrilă. Oprit în faţa porţii, Richard Gordon 
stătu în loc cuprins de oarecare admiraţie. Casa era de pe 
timpul Reginei Elisabetha; dar interesul şi admiraţia lui nu 
erau nici ale unui amator de antichităţi, nici ale unui 
horticultor, cu toate că-i plăcea covorul de flori de culori 
diferite ce părea întins peste întreaga grădină, iar 
miresmele trandafirilor îi desfătau simţurile. Nu-l uimise 
nici aerul de bună întreţinere şi de curăţenie care umplea 
tot cuprinsul, nici poteca de cărămizi roşii bine frecate care 
ducea până la uşă, nici perdelele strălucitor de albe 
dindărătul gemuleţelor încadrate în rame de plumb. 

Ceea ce, însă, îi oprise cu adevărat privirea era o fată 
aşezată într-un jilţ de nuiele căptuşit cu roşu, ce trona în 
mijlocul unei mici pajişti, la umbra unui dud. Fata avea o 
carte în mână şi o cutie mare plină cu bomboane de 
ciocolată lângă dânsa. Părul ei avea culoarea aurului vechi, 
un aur vechi plin de viaţă şi de lucire, ce îi împodobea o faţă 
fără cusur, iar când îşi întoarse capul spre Gordon, el mai 
văzu şi o pereche de ochi gravi şi întrebători, nişte ochi 


mari, adânci, mai mult cenuşii decât albaştri... Fata tresări 
şi se ridică din jilţ când Dick se apropiase. 

— Îmi pare foarte rău că vă supăr - şi Dick, cu pălăria în 
mână, zâmbea, scuzându-se - dar îmi trebuie puţină apă 
pentru biata mea Lizzie. A apucat-o o sete nemaipomenită. 

Fata se încruntă o clipă apoi începu să râdă. 

— Lizzie! - vrei să zici, maşina? Dacă vrei să vii până în 
spatele casei, am să-ţi arăt unde este fântâna. 

Dick o urmă, întrebându-se cine putea să fie fata asta. 
Simţise în glasul ei un oarecare ton de superioritate. Era 
tonul obişnuit al unei fetişcane mature când vorbeşte cu un 
băiat de aceeaşi vârstă cu dânsa. Dick, care deşi era de 
treizeci de ani părea totuşi a fi de optsprezece, cu obrazul 
său neted şi tânăr; mai fusese întâmpinat şi altădată cu 
acest ton adresat de obicei băieţandrilor şi se ţinu să nu 
râdă. 

— Uite găleata şi aici e fântâna, arătă cu mâna fata. Aş 
trimite servitoarea să-ţi ajute, dar n-avem servitoare şi nici 
n-am avut vreodată! 

— Atunci, servitoarea a pierdut un loc foarte bun, zise 
Dick, căci grădina asta e cu adevărat încântătoare. 

Fata nici nu aprobă, nici nu se împotrivi. Poate că-i părea 
rău că-i arătase atâta familiaritate. 

Între ei parcă se deschise un gol, cât timp aşteptau 
umplerea găleţilor. Dar după ce Dick porni cu ele spre 
maşină, pe şosea, ea se luă după dânsul. 

— Eu credeam că e 0... - cum i-ai zis? Lizzie? 

— Pentru mine ea este Lizzie, răspunse hotărât Dick pe 
când umplea radiatorul marelui Rolls, şi niciodată nu va fi 
altceva. 

Fata se învârti în jurul maşinii cercetându-o amănunţit. 

— Nu ţi-e frică să conduci o maşină atât de mare? întrebă 
ea. Eu aş muri de frică. E aşa de enormă şi aşa de greu de 
mânuit. 

Dick se opri cu găleata în mână. 


— Frică? exclamă el, lăudăros. „Frica” e o vorbă pe care 
am şters-o de mult din veselul dicţionar al tinereţii mele. 

Uimită o clipă, fata începu apoi să râdă încet. 

— Vii dinspre Wellfort? întrebă ea. 

Dick dădu din cap. 

— Aş vrea să ştiu, dacă nu cumva ai întâlnit pe tatăl meu 
pe drum? 

— N-am văzut pe nimeni în drum, decât pe un domn de 
vârstă mijlocie şi, cam posomorât, care nesocotea repaosul 
duminical, purtând în spate o cutie mare. 

— Unde l-ai întâlnit? întrebă ea, cu interes. 

— La vreo doi kilometri de aici. Apoi cuprins de-o îndoială. 
Îmi place să cred însă că nu pe tatăl dumitale l-am descris 
astfel? 

— Ba cam seamănă cu el, zise ea fără să se supere. 

— Dady e naturalist şi fotograf... Fotografiază tot felul de 
păsări în zbor. Dar bineînţeles, nu e de profesie. 

— Bineînţeles, conveni şi Dick. 

După ce duse găleţile înapoi de unde le luase, căută un 
prilej să mai întârzie. Prilejul îl găsi în priveliştea grădinii. 
Ne putem închipui, cât de mult s-ar fi prelungit această 
admiraţie dacă nu s-ar fi ivit un tânăr care ieşi din vilă, pe 
uşa principală. Era înalt, frumos şi cu forme atletice... Dick 
îi dădu vreo douăzeci de ani. 

— Hallo, Ella! S-a întors tata? întrebă el, mai înainte de a fi 
dat cu ochii de străin. 

— E fratele meu, îi explică fata. 

Dick Gordon dădu din cap. Pricepu că acest mod, puţin 
ceremonios de a face prezentările, se datora în mare parte 
înfăţişării lui de băiat foarte tânăr. 

— Tocmai îi spuneam, că n-ar trebui să se permită unui 
băiat ca dânsul, să conducă o maşină aşa de mare, zise fata. 
Ţi-aduci aminte de groaznica ciocnire întâmplată la 
răscrucea de la Shorekam? 

Ray Bennett începu să râdă. 


— Asta face parte din conspirația pusă la cale, ca să n-am 
eu motocicletă. Tata îşi închipuie că aş omori pe cineva, iar 
Ella crede, că m-aş omori chiar pe mine însumi. 

Se vede că zâmbetul lui Dick deşteptase în Ella temerea că 
poate se grăbise în aprecierea vârstei lui, fiindcă deodată şi 
aproape brusc, îi făcu din cap un semn de rămas bun şi se 
întoarse gata să plece. 

Dick însă, abia ajunse la poartă, când îl zări pe omul ce-l 
întâlnise în drum. Înalt, slab, cu chipul palid şi supt, el se 
uita la străin, bănuitor, cercetându-l din ochi. 

— Bună dimineaţa. Apoi întrebă scurt: Pană de motor? 

— Nu, mulţumesc. Mi-a trebuit numai puţină apă şi Miss... 
Miss... 

— Bennett, completă omul, ţi-a dat, da? Ei, foarte bine... 
Bună dimineaţa! 

Şi se dădu la o parte, ca să treacă Gordon, dar Dick 
deschise poarta şi-o ţinu aşa până ce intră mai întâi 
stăpânul vilei Maytree. 

— Numele meu e Gordon, zise el şi cu coada ochiului 
aruncă o privire spre Ella care se oprise în loc cu fratele ei 
şi ascultau. 

— Vă mulţumesc foarte mult, pentru bunătate. 

Bătrânul dădu din cap şi îşi urmă drumul spre casă, 
purtându-şi greaua povară din spate, iar Dick, pierzând 
nădejdea de a mai putea întârzia, se întoarse spre fată din 
nou: 

— 'Te înşeli dacă crezi că e greu de condus această maşină. 
Nu vrei să încerci? Sau poate fratele dumitale? 

Fata stătu la îndoială. Tânărul Bennett, însă, se grăbi să 
primească invitaţia. 

— Mi-ar plăcea să încerc, răspunse el, repede. N-am 
condus niciodată o maşină mare. 

Şi îndată ce se ivi prilejul, dovedi că ştia să conducă. 
Rămaseră privind, cum luneca maşina; fata uşor încruntată. 
Iar Dick Gordon, încântat că mai smulsese câteva clipe, ce 
avea să le petreacă în apropierea fetei. 


„Mă simt cam neghiob, îşi zise el în gând. Eu, persoană 
oficială; avocat cu reputaţie, mă port ca un tânăr de 
nouăsprezece ani, îndrăgostit.” 

Vorbele fetei îi sporeau şi mai mult emoția. 

— Îmi pare rău c-ai lăsat pe Ray să conducă, zise ea. Nu e 
bine ca unui băiat, care mereu doreşte ceva mai bun, să i se 
dea pe mână o maşină atât de frumoasă... Poate că nu mă 
înţelegi, Ray, e foarte ambițios şi visează milioane. O 
întâmplare ca aceasta îl poate tulbura şi mai mult. 

În clipa aceea bătrânul, care ieşi din casă cu o pipă neagră 
între dinţi, şi cu un nor de fum în jurul frunţii, dădu cu ochii 
de cei doi la poartă. 

— L-ai lăsat să-ţi conducă maşina? întrebă el, aspru. Rău ai 
făcut, a fost o bunătate prea mare din partea dumitale, Mr. 
Gordon, iar în cazul lui Ray, o bunătate care dă greş. 

— Îmi pare foarte rău, răspunse Dick, simțindu-se vinovat. 
lată-l! 

Maşina veni spre ei, apoi stopă. Ray Bennett sări din 
maşină şi apoi se opri lângă ea, privind-o cu admiraţie şi 
regret. 

— Straşnică maşină! Dacă ar fi a mea!... 

— Dar vezi că nu e, exclamă brusc bătrânul, şi apoi, ca şi 
cum i-ar fi părut rău de asprimea sa: Poate că într-o zi, Ray, 
ai să stăpâneşti o flotă întreagă, nu o singură maşină! 

— Mergi la Londra, domnule Gordon? 

Dick dădu din cap afirmativ. 

— Poate c-ai vrea să mai rămâi însă, ca să împarţi cu noi 
un dejun... de altfel foarte frugal? întrebă Bennett, tatăl, 
spre marea bucurie şi mirare a lui Dick. 

— Cu ocazia asta ai putea spune zvăpăiatului meu de fiu, 
că posesiunea unei maşini mari nu înseamnă o bucurie prea 
mare şi eternă! 

Primul lucru ce impresionă pe Dick fu mirarea fetei. După 
cât se părea, i se făcea o cinste neobişnuită şi această 
convingere îi fu întărită, după ce John Bennett se depărtă 
de ei. 


— Eşti primul băiat, care a fost vreodată poftit la masă la 
n0i, se destăinui fata când rămaseră singuri. Nu-i aşa, Ray? 

Acesta zâmbi. 

— Lui Dady nu-i prea plac primirile... ăsta-i lucru sigur, 
zise el. Voiam să-l rog să-l invite pe Philo Johnson la noi, 
pentru vreo două zile, dar el mi-a ucis ideea, înainte de a se 
naşte. Şi totuşi bătrânul filosof e un om bun, şi este şi 
secretarul particular al patronului. Cred c-ai auzit de 
Maitland şi de Banca sa? 

Dick afirmă cu o mişcare din cap. 

Palatul de marmură, de pe cheiul de la Strand, în care 
patrona domnul Maitland, cunoscut prin bogăţia sa 
fabuloasă, era una din cele mai măreţe clădiri din Londra. 

— Eu sunt funcţionar în birourile sale, la casa de schimb, 
zise tânărul, şi Philo ar fi în stare să facă foarte mult pentru 
mine, dacă aş putea să storc de la Dady o invitaţie pentru 
el. Dar după cât se pare, sunt osândit să rămân funcţionar 
de bancă, toată viaţa mea! 

Mâna albă a fetei, îi astupă buzele. 

— Ray dragă, ai răbdare că ai să fii bogat într-o zi şi tu. E o 
prostie să învinuieşti pe Dady. 

Tânărul mai mormăi ceva sub degetele fetei, şi-apoi râse, 
cu oarecare amărăciune. 

— Dady a încercat să se îmbogăţească repede, în toate 
felurile, pe care le-a născocit vreodată isteţimea unui om. 

— Şi pentru ce? 

Glasul care pronunţase această frază era aspru şi tremura 
de mânie. Nimeni nu băgase de seamă că se întorsese John 
Bennett. 

— Nu-ţi place meseria pe care o ai? Oh! Doamne!... Atunci 
ce să mai zic de mine, care am încercat timp de douăzeci de 
ani, să scap de nevoi?... Adevărat... Am făcut tot soiul de 
încercări proaste. Dar le-am făcut pentru voi! 

Şi se opri deodată, văzând cât de stânjenit părea Gordon. 

— Te-am invitat la dejun, şi-ţi dezvălui toate tainele 
familiei, zise el cu multă bunăvoință şi sinceritate. Apoi luă 


braţul lui Dick, şi-l conduse de-a lungul potecii, prin 
grădină. 

— Nu ştiu de ce te-am oprit, tinere, zise el. Poate dintr-un 
îndemn! Ştiu eu?... Ba chiar o remuşcare. Nu dau destul 
acestor doi tineri prilejul de a se distra acasă la dânşii. Dar 
eu nu prea sunt un tovarăş potrivit pentru ei. 

Vocea şi apucăturile lui erau ale unui om cultivat. Dick se 
întrebă, care să fie îndeletnicirea lui. Fata rămase tăcută, în 
tot timpul prânzului. Era aşezată la stânga lui Dick şi 
vorbea foarte puţin. Dick, care îşi furişa din când în când 
câte o privire spre dânsa, o găsea îngândurată şi tulburată 
şi se temea să nu fie aşa din pricina prezenţei sale. După 
cât se părea, nu era în vilă nici o servitoare. Fata care făcea 
serviciul singură, tocmai aşeza la locul lor farfuriile, când 
bătrânul întrebă pe Dick: 

— Mi se pare că nu eşti atât de tânăr, pe cât pari, domnule 
Gordon. 

— Ce ocupaţie ai? 

— Sunt mult mai bătrân - răspunse Dick, zâmbind. Am 
treizeci şi unu de ani. 

— Treizeci şi unu? exclamă Ella, uimită, şi apoi roşindu -se. 
Şi eu ţi-am vorbit, parcă ai fi fost un copil. 

— Te rog să-ţi închipui că în inimă am rămas tot copil, zise 
el grav. Cât despre ocupaţia mea, sunt un prigonitor al 
hoţilor şi al celor cu musca pe căciulă. Mă cheamă Richard 
Gordon! 

Cuţitul căzu cu zgomot din mâna lui John Bennett, care se 
făcu alb ca varul. 

— Gordon - Richard Gordon? întrebă el, cu glasul 
sugrumat. Şi în clipa aceea, ochii lor se întâlniră, doi ochi 
albaştri limpezi, cu doi ochi albaştri şterşi. 

— Da, eu sunt directorul asistent al Biroului de urmăriri, 
adăugă liniştit Gordon. 

— Şi dacă nu mă înşel mi se pare că noi ne-am mai întâlnit 
şi altădată? 


Ochii şterşi ai bătrânului nu mai aruncau nici o sclipire. 
Faţa lui John Bennett era ca o mască. 

— Dacă nu în exerciţiul funcţiei dumitale, sper, corectă el 
şi în glasul lui era parcă o provocare. 

Dick râse iar, ca şi cum ar fi fost vorba de o glumă. 

— A, nu. Nu! răspunse el cu o gravitate hazlie. 

Întorcându-se în acea seară la Londra, memoria lui 
cerceta zadarnic vremurile trecute, căci nu putu găsi 
nicăieri pe John Bennett. 

CAPITOLUL II. 

CONVORBIRE DESPRE BROAŞTE. 

Banca Maitland crescuse dintr-un mic birou, până la 
actualele ei proporţii de palat, într-un timp relativ destul de 
scurt. Maitland era un om de vârstă înaintată, cu înfăţişare 
de patriarh, şi foarte zgârcit la vorbă. Sosise la Londra 
neanunţat, şi ajunsese un om mare, mai înainte de a-şi da 
seama Londra de existenţa lui. Dick Gordon văzuse pentru 
prima oară pe financiar, pe când aştepta în vestibulul cu 
pereţi de marmură al băncii. Era un om de înălţime 
mijlocie, cu barba aproape până la brâu, şi cu ochii pe 
jumătate ascunşi sub grelele sprâncene albe. Gras şi greoi 
la mers, ieşise dintr-un birou, în care lucrau vreo douăzeci 
de funcţionari, şi fără a se uita nici la dreapta nici la stânga, 
intră în ascensor şi dispăru. 

— Acesta e bătrânul; l-ai mai văzut până acum? îl întrebă 
Ray Bennett care ieşise cu o clipă înainte, să-l întâmpine pe 
noul venit. E un moş venerabil, dar zgârcit ca o casă de bani 
cu încuietoare patentă. N-ai putea scoate bani de la el, nici 
cu dinamită! Îi plăteşte lui Philo o leafă pe care n-ar primi-o 
nici chiar un ajutor de secretar, şi dacă Philo n-ar fi un tip 
atât de nepăsător, de mult ar fi plecat de la dânsul. 

Dick Gordon se simţea cam stânjenit. 

Prezenţa lui la Banca Maitland, era fără nici o noimă, iar 
pretextul ales de dânsul, cel mai fără temei, din câte le-ar fi 
putut născoci o minte slabă. Dacă ar fi mărturisit adevărul 
tânărului foarte măgulit, pentru ce-i făcea această vizită în 


timpul serviciului, i-ar fi spus: „M-am îndrăgostit ca un 
nebun de sora ta. De tine nu prea îmi pasă, dar te privesc 
ca pe mijlocitorul ce mă va duce spre o altă întâlnire cu 
dânsa. De aceea am găsit ca pretext, pentru a veni să te 
văd, mai ales că mă aflam prin apropiere. Şi acum, din 
pricina iubirii nebune ce am pentru sora ta, iată că primesc 
să cunosc şi pe Philo, care desigur are să mă plictisească.” 

În loc de toate acestea, Dick zise: 

— Eşti prieten cu Philo - de ce l-au poreclit astfel? 

— Pentru că e un măgar filosof - numele lui adevărat e 
Philip - explică celălalt cu o sclipire glumeaţă în ochi. Toată 
lumea e prietenă cu Philo - fiindcă aşa este el. Face parte 
din acei oameni care se împrietenesc uşor. 

În clipa aceea, uşa ascensorului se deschise, şi un om 
apăru în faţa lor. Dick Gordon simţi instinctiv că acel om, de 
vârstă mijlocie, cu faţa plină, binevoitoare, era chiar 
subiectul convorbirii lor. Obrazul lui grăsun şi rotund, se 
încreţi într-un zâmbet de bucurie, când recunoscu pe Ray. 

— Îţi prezint pe domnul Gordon, zise Ray. 

Apoi întorcându-se către Dick: 

— Acesta este prietenul meu, Johnson. 

Philo strânse călduros mâna ce i se întindea. 

— Dumneata eşti domnul Gordon de la Departamentul 
Urmăririlor, mi-a spus Ray, zise el. Aş vrea să vii într-o zi, să 
urmăreşti pe bătrânul Maitland! E gentlemanul cel mai 
demn de urmărire, ce-am întâlnit vreodată! 

Gluma înveseli mult pe Johnson. Dick se gândi că-i plăcea 
să-şi bată joc de el însuşi. 

— Trebuie să mă înapoiez sus; e necăjit foc astăzi. S-ar 
crede că fug după el „Broaştele”. 

Şi după un salut vesel, Philo Johnson se întoarse grăbit 
spre ascensor. 

Să fi fost închipuire din partea lui Dick? Dar i se păru că 
obrazul lui Ray, în clipa aceea se făcuse roşu stacojiu, şi că 
în ochii lui era o privire îngrijorată. 


— E foarte frumos din partea dumitale, că te-ai ţinut de 
cuvânt şi ai venit... Gordon; voi dejuna cu dumneata cu 
plăcere. Şi desigur că şi sora mea va primi invitaţia. Vine 
foarte des în oraş. 

Îşi luă apoi rămas bun cu oarecare grabă şi cam sfios. Dick 
Gordon ieşi în stradă nedumerit. De un lucru, însă, era 
sigur: că pricina îngrijorării tânărului, era glumeaţa aluzie 
la „Broaşte”. 

Când se întoarse la birou, găsi acolo pe şeful poliţiei care-l 
aştepta foarte tulburat. Văzându-l, Dick îşi ascuţi privirea: 

— Ei! Ce-i cu Genter? 

Şeful poliţiei făcu o strâmbătură. 

— Mi-au alunecat printre degete, zise el. Broasca a venit 
cu maşina... La aşa ceva nu mă aşteptam. Genter a sărit 
repede înăuntru, şi până să-mi dau seama ce se întâmplă se 
făcură nevăzuţi. Eu însă nu-i duc grija, că Genter poartă 
revolver, şi la momente de grea cumpănă, ştie să s-arate 
dârz. 

Dick Gordon rămase cu ochii pironiţi pe om, privind 
dincolo de dânsul, apoi zise: 

— Mi se pare că trebuia să te aştepţi că Broasca avea să 
vină cu maşina. Dacă răspunsul trimis de Genter era 
îndreptăţit şi dacă erai pe urmele Broaştei, trebuia să te 
aştepţi la o maşină. Stai jos, Wellingdale. 

Omul cărunt împlini porunca, mormăind: 

— Nu caut să-mi găsesc nici o scuză. Broaştele mi-au venit 
de hac. Era o vreme însă, când le socoteam drept o glumă. 

— Mi se pare c-am fi mai înţelepţi dacă le-am socoti şi 
acum drept o glumă, sugeră Dick, muşcând capătul unei 
ţigări. Poate că nu sunt nimic, decât vreo neghioabă 
societate secretă. Au şi vagabonzii dreptul să aibă adunări, 
parole şi insigne. 

Wellingdale scutură din cap. 

— Nu putem trece peste cele întâmplate în cursul ultimilor 
şapte ani, zise el. Nu e numai faptul că fiecare hoţ de 
drumul-mare pe care-l prindem, are o broască tatuată pe 


braţ; ar putea fi o simplă chestie de imitație; toţi 
răufăcătorii de speța cea mai joasă, poartă asemenea 
semne tatuate. Dar în aceşti şapte ani, am avut o serie de 
crime, foarte urâte. Întâi a fost agresiunea împotriva unui 
însărcinat cu afaceri de la Ambasada Statelor Unite - lovit 
în cap, mortal, cu o măciucă, în Hyde-Park. Apoi a fost cazul 
Prezidentului Companiei Nordice de Comerţ - atacat cu 
măciucile pe când se dădea jos din automobil în faţa casei 
lui din Park Lane. Pe urmă marele incendiu, care a distrus 
depozitele de cauciuc al lui Mersey, prefăcând în scrum, 
cauciuc brut, în valoare de patru milioane lire sterline. 
Desigur că aici trebuie să fi operat vreo doisprezece 
răufăcători, căci depozitele constau din şase mari clădiri şi 
toate au fost incendiate în acelaşi timp. Tot „Broaştele” erau 
amestecate şi aici. Am prins doi din lucrătorii de la depozit. 
Amândoi erau Broaşte şi purtau insigna asociaţiei. Fuseseră 
amândoi ocnaşi şi unul din ei a mărturisit chiar că primise 
ordin să ia parte la complot, dar că a doua zi îşi luase 
îndărăt cuvântul. De când sunt, n-am văzut un om mai 
speriat ca acest lucrător. Dacă-i adevărat tot ce mi-ai spus 
despre „Broaşte”, desigur că a plătit cam scump 
mărturisirea sa. Acesta este adevărul, domnule Gordon. Aş 
putea să-ţi mai spun încă o duzină de cazuri la fel. Genter îi 
urmăreşte de doi ani. A pribegit în ţara întreagă, a dormit 
pe sub tufişuri, s-a împrietenit cu tot felul de vagabonzi şi 
când mi-a scris c-a intrat în legătură cu organizaţia lor şi că 
aştepta să fie iniţiat, credeam că eram gata să-i prindem. 
Dar ne-au scăpat din nou din mână. Şi fiindcă am urmărit 
pe Genter de când a părăsit oraşul, iată pentru ce îmi vine 
rău, când mă gândesc la păţania de azi. 

Dick deschise sertarul de la birou, scoase un album de 
piele şi începu să-l răsfoiască. Conţinea multe pagini, cu 
fotografii de antebraţe omeneşti. Dick le cercetă cu atenţie. 
Apoi închise, îngândurat, albumul şi-l ascunse iar în sertar. 
Câteva minute rămase cu fruntea încreţită bătând distrat 
cu vârful degetelor, în marginea biroului. 


— Broasca e totdeauna tatuată pe antebraţul stâng, e 
totdeauna cam strâmbă, şi totdeauna mai e tatuată şi o 
mică pată dedesubt, zise el. Nu ţi se pare ceva ciudat? 

Şeful poliţiei, care n-avea mintea prea ageră, nu găsi în 
asta nimic ciudat. 

CAPITOLUL III. 

BROASCA. 

Se întunecase când cei doi vagabonzi, ocolind satul Morby, 
ajunseră iarăşi pe şosea. Înconjurul satului Morby fusese 
obositor şi greu, căci ploaia care căzuse toată ziua 
preschimbase ogoarele arate într-o mare cafenie şi 
lipicioasă. Unul dintre vagabonzi era înalt, neras, jerpelit. 
Haina lui cafenie, decolorată, era închisă cu nasturi până 
sub bărbie, iar pălăria pleoştită şi roasă, era înfundată pe 
ceafă. Tovarăşul său părea mic în comparaţie cu el, cu toate 
că era un om voinic, cu umeri laţi şi întrecea înălţimea 
obişnuită. 

Mergeau greoi, pe drumul noroios, fără să rostească o 
vorbă. Cel mai scurt se opri de două ori ascuţindu-şi 
privirea, uitându-se înapoi, prin întunericul tot mai adânc, 
plin de teama de a fi urmărit. Ba chiar o dată, apucă de braţ 
pe cel înalt, şi-l trase într-un ascunziş după nişte tufişuri. 
Aceasta o făcu când trecu vâjâind un automobil. 

— Mi se pare c-am ajuns, mormăi cel mai scurt, după ce 
cotiră de pe şosea pe un drum mai îngust. 

Celălalt bombăni ceva neînțeles. Se desluşea în zare o 
clădire singuratică, semănând a hambar. După numărul 
automobilului ce trecuse, ghici că se afla în districtul Essex. 
Deşi era prea întuneric pentru a citi tăbliţa de pe stâlpul 
înfipt la începutul drumului, totuşi el desluşi cuvântul 
„Lime”. Să fi fost Limestone? Singura primejdie era, ca 
„Broaştele” să fie întrunite în număr mare. Omul se pipăi 
sub palton, scoase browningul, şi-l vâri în buzunarul 
paltonului. Dacă vor fi prea multe Broaşte adunate, s-ar 
putea isca o încăierare. Ajutor de nicăieri, de altfel nici nu 
se aşteptase să fie. Carlo îl culesese pe Genter de pe drum 


în rabla sa de maşină şi-l duse prin ploaie, pe drumuri 
lăturalnice ocolind oraşele şi satele, astfel încât de-ar fi stat 
chiar lângă Carlo şi tot nu s-ar fi dumirit pe unde treceau. 
Dar nu şezuse lângă Carlo, ci înăuntru în întuneric, şi de 
aceea nu văzuse nimic. Wellingdale şi cu agenţii care-l 
urmau, nu se aşteptau la acest automobil. Un vagabond să 
aibă o maşină, era ceva neobişnuit. Până şi Genter 
rămăsese încremenit când se oprise maşina şi glasul lui 
Carlo şuierase: „Sări înăuntru!”. 

Genter zări în sfârşit un loc părăginit, plin de băltoace, de 
şine ruginite, smulse din pământ, şi o colibă de scânduri, 
către care Carlo îndreptă maşina. 

— Ţi-o fi frică, hai? zise Carlo, cu glas ironic. 

— Nu prea, răspunse celălalt, liniştit. Crezi că tovarăşii 
sunt în magherniţa aia? 

Carlo râse încet. 

— Nu e nimeni altul, decât Broasca însăşi, zise el. Vine din 
fundul carierei pe nişte trepte care-l duc drept sub colibă. 
Bună idee, hai? Nu se văd nici treptele, oricât te-ai apleca 
afară din colibă. Nu poate nimeni să-l prindă, chiar dacă ar 
încerca cu sute de oameni. 

— Dar dacă ar pune oameni în jur, împrejurul carierei? 
sugeră Genter. 

Celălalt râse batjocoritor. 

— Parcă el n-ar şti că are să fie înconjurată cariera, înainte 
de a se vâri într-însa? Broasca ştie toate. 

Apoi se uită la mâna celuilalt. 

— Nu are să te doară, zise el, şi-apoi chiar dacă doare, 
face! N-ai să mai fii niciodată fără prieteni, măi băiete, şi 
dacă dai de bucluc, ai totdeauna ca apărător pe cel mai bun 
dintre avocaţi. Eşti tocmai omul de care aveam nevoie. Sunt 
totdeauna tot felul de ciurucuri, care vor să intre la noi, 
doar or ciupi câte ceva! Dar tu poţi să faci carieră, şi dacă 
izbuteşti o treabă de seamă pentru el, pui mâna pe sute şi 
pe mii, să ştii! 


Genter nu zicea nimic. Ajunseseră acum la vreo zece metri 
de colibă, care era o construcţie solidă, făcută din bârne 
groase, cu o singură uşă şi o fereastră cu obloane. Omul ce 
purta numele de Carlo făcu semn lui Genter să rămână 
unde era şi se duse să bată la uşă. Genter auzi un glas, apoi 
văzu pe Carlo apropiindu-se de fereastră şi oblonul 
deschizându-se cât să-ţi vâri un deget. Urmă o lungă 
convorbire pe şoptite, după care Carlo se întoarse. 

— Zice că are să-ţi dea de lucru ceva, de la care să câştigi 
o mie de şilingi. Ai noroc! Cunoşti Rochmore? 

Genter dădu din cap, cunoştea acea suburbie 
aristocratică. 

— Acolo-i un om care trebuie să o mierlească. Vine acasă 
de la club, în fiecare seară, cu trenul de unsprezece. Casa 
lui e pe o stradă întunecoasă şi poţi să-i dai, fără grijă, una 
în cap cu măciuca. Numai una bună şi l-ai dat gata. Nu se 
cheamă că-l omori, mă înţelegi! 

— Şi de ce vrea să fac chiar eu treaba asta? întrebă plin de 
curiozitate vagabondul cel înalt, care nu era altul decât 
Genter. 

Răspunsul fu logic: 

— Toţi cei noi trebuie să facă ceva ca să-şi arate curajul şi 
credinţa. Ei, ce zici? 

Genter nu stătu la îndoială. 

— Am s-o fac, răspunse el. 

Carlo se întoarse la fereastră, şi peste o clipă, îşi chemă 
tovarăşul. 

— Stai aici, şi trece-ţi mâna stângă prin fereastră! 

Genter îşi suflecă mâneca stângă, leoarcă de ploaie, şi-şi 
vâri antebraţul gol prin crăpătură. Mâna îi fu prinsă de o 
alta, puternică, şi îndată simţi ceva moale şi ud, apăsat pe 
antebraţul său. „O ştampilă de cauciuc”, îşi zise în gând, şi 
se întări dinainte pentru durerea pe care o aştepta. 
Începură miile de înţepături repezi ale unor ace şi obrazul 
lui Genter se strâmbă de durere. Apoi mâna ce-o strângea 
pe a lui se retrase, el îşi scoase braţul din crăpătura 


oblonului şi privi mirat la desenul încâlcit de cerneală şi de 
sânge, pe care-l lăsase tatuajul. 

— Să nu-l ştergi, zise un glas înfundat din întunericul 
colibei. Acum poţi să intri. 

Oblonul fu închis şi zăvorât. Apoi se deschise uşa. Genter 
intră în bezna colibei şi auzi, cum o mână nevăzută încuia 
uşa. 

— Numărul tău e K 971, zise un glas profund. Când îl vei 
vedea în coloanele de corespondenţă ale ziarului „Limes” ai 
să vii aici, oriunde ai fi. 

Genter întinse mâna şi un plic fu pus în palma lui deschisă. 
S-ar fi părut că misterioasa Broască vede chiar şi în 
întuneric. 

— Vei găsi în plic bani de drum şi harta localităţii. Dacă 
cheltuieşti în alt scop banii de drum sau dacă nu vii când 
eşti chemat, vei fi ucis. E limpede, hai? 

— Da. 

— Vei găsi şi alţi bani, pentru nevoile tale. Acum ascultă: la 
Rochmore, 17, Park Avenue, locuieşte bancherul Hallwell 
Jones. 

Broasca trebuie să fi simţit tresărirea de mirare a 
recrutului. 

— Îl cunoşti? 

— Da - am lucrat pentru dânsul mai de mult, zise Genter şi 
pe ascuns îşi scoase browningul din buzunar şi pregăti 
trăgaciul. 

— De azi până vineri, trebuie să-l dai gata, nu-i nevoie să-l 
omori. Dar dacă-l omori, nu face nimic. 

Genter ghicise acum locul unde era omul, şi prin întuneric 
simţi, mai mult decât zări, conturul său. Îşi aruncă mâna 
înainte şi prinse braţul Broaştei. 

— Am un pistol şi trag, zise printre dinţi. le-am prins, 
Broască! Eu sunt inspectorul Genter, de la Poliţia de 
Siguranţă, şi dacă te împotriveşti, te ucid. 

Timp de o clipă, domni o tăcere de moarte. Apoi, Genter 
simţi că braţul care ţinea pistolul este prins de-o mână ca 


de fier. Cu mâna cealaltă, Genter izbi înaintea lui, dar omul 
se aplecă şi lovitura căzu în aer, apoi dintr-o smucitură 
pistolul fu smuls din mâna lui puternică şi lupta piept la 
piept începu între cei doi oameni. 

Într-un rând, obrazul lui Genter atinse pe al Broaştei. 
Purta oare mască?... 

Genter simţi pe obrazul lui ochelarii de cauciuc. Acum 
înţelese Genter de ce era glasul atât de înfundat... Puternic 
cum era Genter nu se putea descleşta din braţele care-i 
încercuiau mijlocul şi se opintea înainte şi înapoi, prin 
întuneric. Deodată Broasca ridică piciorul, iar Genter, 
presimţind piedica, se suci înapoi. Atunci se auzi un zgomot 
de sticlă spartă şi detectivul simţi un miros slab, însă 
pătrunzător. Încercă să răsufle, dar simţi că se îneacă, şi 
braţele îi căzură neputincioase în jos. 

Broasca îl mai ţinu o clipă, apoi lăsă trupul moale să cadă 
greoi la pământ. 

A doua zi de dimineaţă, o patrulă de poliţie londoneză, găsi 
trupul inspectorului Genter, aruncat în grădina unei case 
nelocuite. Telefonară după o ambulanţă. Însă un om care a 
aspirat vapori de acid cianhidric concentrat, moare în 
foarte scurt timp şi Genter murise zece secunde după ce 
Broasca spărsese micul tub de sticlă, pe care-l ţinea în 
colibă, pentru asemenea ocazii. 

CAPITOLUL IV. 

ELK. 

Nu era în lumea toată un om care să semene mai puţin a 
poliţist decât Elk. Era înalt şi subţire şi umerii uşor 
încovoiaţi îl arătau parcă şi mai slăbănog. Hainele păreau 
că nu i se potrivesc pe corp şi că sunt atârnate pe el mai 
degrabă decât îmbrăcate. Pe chipul lui oacheş şi cadaveric, 
era întipărită o expresie neschimbată, de cea mai adâncă 
melancolie, aşa că puţini oameni l-au văzut vreodată 
zâmbind. Şefii lui îl găseau, de obicei, într-o stare 
apăsătoare, căci părerea lui despre viaţă, era înnegrită şi 
amară din pricină că nu izbutea să capete avansarea. La 


fiecare examen, de zece ori repetat, căzuse la aceeaşi 
materie: istoria. 

Dick Gordon, care-l cunoştea mai bine decât şefii lui, 
ghicise totuşi că aceste insuccese nu-l supărau pe Elk atât 
cât credea lumea. 

— Hei, Mr. Gordon, oftă el într-o zi, lăsându-se într-un 
scaun, se vede că celor răi nu le e hărăazită odihna. 
Credeam că o să mă odihnesc, după călătoria mea în 
America... Dar de unde... 

— Vreau să-mi afli tot despre Lola Bassano - ce prieteni 
are şi pentru ce, deodată, a intrat în legături cu Raymond 
Bennett, funcţionar la Banca Maitland? Şi mai ales, pentru 
ce l-a cules din drum aseară, şi l-a dus până la Horsham? I- 
am văzut din întâmplare când ieşeam de la club, şi m-am 
dus după dânşii. Au stat în maşina ei, vreo două ceasuri la 
vreo sută de metri de casa lui Bennett, şi nu mai isprăveau 
de vorbit. Ştiu, pentru c-am stat în ploaie, în spatele maşinii, 
ascultându-i. Dacă ar fi vorbit de dragoste aş mai fi înţeles, 
dar vorbeau numai şi numai de bani. Pe la patru, Bennett s- 
a dat jos din maşină şi a intrat în casă. lar Lola a plecat 
înapoi. 

Elk, pufăind, dădu mâhnit din cap. 

— Lola. În orice caz, nu poate vorbi de altceva decât de 
bani, zise el. 

— Parcă e regina, nu ştiu cum îi zice, care s-a măritat cu 
regele Henric sau cu regele Charles, pentru că-i plăcea 
tabachera lui de aur, sau un pat de argint, nu ştiu bine. A 
fost decapitată în... anul nu prea ştiu care. 

— Îţi mulţumesc pentru comparaţie, zâmbi Dick. Dar Lolei 
nu-i arde de tabachere, fie chiar de aur ori de argint. 
Tânărul Bennett nu are doi bani ai lui. Ceea cemă 
interesează în special, este legătura dintre ei. 

Elk fuma, dus pe gânduri. 

— Bennett are o soră, continuă el spre mirarea lui Gordon. 
Destul de frumuşică. Cu bătrânul Bennett, e ceva necurat, 


nu are nici o meserie, dar se face nevăzut din când în când 
şi se întoarce slab, prăpădit. 

— Îl cunoşti? 

Elk afirmă din cap. 

— Bătrânul Bennett mi-a atras luarea aminte. Apucăturile 
lui dau mult de bănuit şi mi-a fost semnalat de către poliţia 
locală. L-am ţinut sub observaţie, dar niciodată n-am dat de 
rostul treburilor lui. El s-a apucat de tot soiul de lucruri. 
Într-un rând a scris o piesă, ba chiar a jucat-o, dar a căzut a 
patra seară. Apoi s-a apucat să joace la curse după un 
sistem şi asta l-a dat gata. Acum s-a apucat de fotografiat. 

— De când încearcă astfel de meserii pentru a trăi? 

— De ani de zile! Acum vreo şaptesprezece ani avea un 
birou de copiat acte. Totuşi n-a dat greş cu toate. Din câteva 
a scos parale. Mi-aş da capul ca să ştiu, care-i adevărata lui 
îndeletnicire. O dată pe lună regulat şi câteodată de două 
ori, se face nevăzut, şi nu-i chip să dai de el. Lew Brady, 
marele sportman care a lucrat cu Lola, stă şi el la pândă. Îl 
urăşte pe Bennett. Acum câţiva ani şi-a pus în cap să afle 
taina lui Bennett, dar l-a cam zgâlţâit bătrânul. 

— Cine, bătrânul? se miră Dick. 

— Da, bătrânul. Are puterea unui taur, asta să n-o uiţi. Am 
să mă întâlnesc cu Lola. Nu-i o fată rea, de altfel. Am aflat c- 
a murit Genter. Astea sunt tot de-ale „Broaştei”. 

— De asta nu mă îndoiesc, zise Dick sculându-se. Şi uite 
colo, Elk, unul din oamenii care l-au omorât. 

Se apropie de fereastră urmat de Elk. Dar omul care era 
pe trotuar, cu un minut înainte, dispăruse. 

— Unde-i? întrebă Elk. 

— A dispărut! 

Într-o clipă, geamul se sparse, căzu înăuntru şi ţăndări îi 
zgâriară obrazul. Trecu încă o clipă şi Elk fu tras înapoi cu 
repeziciune. 

— De pe acoperişul lui Onslow Gardens, zise Richard 
Gordon, liniştit. Mă întrebam, de unde au să tragă, ai 
dracului. A doua oară, azi, încearcă să mă nimerească. 


Un cartuş tras de pe acoperişul casei de la numărul 94, 
Onslow Gardens, şi câteva urme de paşi, erau singurele 
dovezi lăsate de atentatori. Casa cu numărul 94 nu era 
locuită de nimeni, afară de un paznic, care mărturisi că 
avea obicei să iasă în fiecare dimineaţă ca să târguiască de- 
ale gurii pentru toată ziua. 

Elk rămăsese tăcut şi posomorât. Dick, de asemenea tăcut, 
însă vesel, până se întoarseră amândoi în biroul lui Dick. 

— Cercetarea mea la garaj trebuie să-i fi supărat, zise el. 
Trebuie să recunosc că sunt oameni repezi în hotărâri! Mă 
întorceam acasă, când au făcut prima încercare împotriva 
mea. Au vrut să mă calce cu o maşină uşoară, pe care au 
urcat-o foarte dibaci pe trotuar. 

— Ce număr? 

— XL. 19741, răspunse Dick, dar e fals. Nu există numărul 
ăsta în registre. 

Elk îşi scărpină bărbia. 

— 'Toate astea îmi par interesante, zise el. Bineînţeles că 
am auzit şi eu câte ceva despre Broaşte, dar nu-i firesc ca 
nişte vagabonzi, să facă lucrurile astea în mod sistematic. 
De altfel, mă duce gândul că Lola ştie ceva despre ei, 
adăugă el deodată. 

Elk se întoarse acasă pe drumurile cele mai ocolite. Merse 
întâi la Trafalgar Square, se opri în loc pe gânduri şi o luă 
înapoi pe unde venise. În faţa Biroului de urmăriri, se 
oprise un vânzător înalt, cu o tavă plină de cutii cu 
chibrituri, inele pentru chei, creioane şi altele. Marfa lui, 
pentru moment, era acoperită cu o muşama lucioasă. Elk 
nu-l observase până atunci şi se miră de ce se oprise într-un 
loc aşa neprielnic. Omul avea o manta de ploaie jerpelită, 
care-i venea până la călcâie; pălăria de fetru moale îi 
acoperea ochii, dar Elk îi văzu profilul de vultur şi se opri. 

— Merge treaba? 

— Nu preal!... 

Elk simţi pe dată că i se deşteaptă interesul. Omul era 
american, dar încerca să-şi prefacă glasul ca să pară 


londonez. 

— Eşti american - din ce stat? 

— Din Georgia, fu răspunsul, şi de data asta, vânzătorul nu 
căută să-şi prefacă accentul. 

Elk întinse mâna. 

— la arată-mi permisul, frăţioare, zise el. 

Fără şovăire, omul scoase autorizaţia de vânzător 
ambulant. Era pe numele „Joshua Broad” şi era în regulă. 

— Nu eşti din Georgia, zise Elk, dar nu face nimic. Eşti din 
Hampshire ori din Massachusetts? 

— Din Connecticut, răspunse omul, liniştit, dar am stat 
mult în Georgia. Vrei un inel pentru chei? - şi ochii lui avură 
o lucire glumeaţă. 

— Nu, de când sunt, n-am avut o cheie. Niciodată n-am 
avut ce să încui, zise Elk, scotocind printre lucrurile de pe 
tavă. Nu prea e bun locul ăsta. 

— Nu. Prea este aproape de Scotland-Yard, Mr. Elk. 

Elk aruncă asupra omului o privire dură. 

— Mă cunoşti, hai? 

— Toată lumea te cunoaşte. Nu-i aşa? întrebă celălalt. 

Elk îl privi, de la tălpi până la pălăria murdară, apoi, dând 
din cap, se depărtă. 

Vânzătorul se uită după detectiv până-l pierdu din ochi, 
apoi îşi întinse muşamaua peste marfă, îşi îndreptă pe umăr 
cureaua care ţinea tava, şi porni în direcţia luată de Elk. 

Ray Bennett, ieşind de la Banca Maitland la ora dejunului, 
văzu un om slab şi posomorât oprit la marginea trotuarului, 
dar nu-i aruncă decât o privire fugară. 

EI, cel puţin, nu-l cunoştea pe Elk, şi nu-şi dădu seama că a 
fost urmărit până la micul restaurant, unde el şi Philo 
Johnson, dejunau. 

În orice împrejurare, Ray n-ar fi observat umbra care se 
ţinea de dânsul, dar mai ales astăzi, în starea sufletească în 
care se afla, n-avea alt gând decât pentru el însuşi şi pentru 
purtarea jignitoare a bătrânului Maitland. 


— Diavol bătrân! zicea el, păşind alături de Johnson. Să 
taie 19% lefuri, şi să înceapă tocmai cu mine! Şi am citit azi 
în ziare că a dat cinci mii de lire sterline unui spital! 

— E o canalie, însă darnică; iar în ce priveşte reducerea 
lefii, ori o primeai, ori pierdeai postul, zise Johnson vesel. 
Mai uită-te şi la partea plăcută a lucrurilor, Ray. 

— Plăcută, se răsti Ray, roşindu-se de mânie. Îmi plăteşte 
ca unui băieţaş, dar mie îmi trebuie bani, nu glumă, Philo. 

Secretarul oftă şi de data asta, iar faţa lui plină de 
bunăvoie, se întunecă. Apoi iarăşi se descreţi într-un larg 
surâs. 

— Dacă aş gândi la fel ca dumneata, ori aş înnebuni, ori m- 
aş face un mare pungaş. Eu nu câştig mai mult de cincizeci 
la sută peste leafa dumitale şi bătrânul îmi dă pe mână sute 
de mii. Păcat de Dumnezeu! Arta de a fi fericit - adăugă 
Philo, dând la o parte farfuria şi aprinzând o ţigară - e dea 
nu pofti la nimic, şi atunci, ţi se pare totdeauna că ai mai 
mult decât îţi trebuie. Ce mai face sora dumitale? 

— E bine, zise Ray, nepăsător. Şi Ella are aceeaşi părere ca 
dumneata. E uşor să faci filosofie, când e vorba de 
necazurile altuia. Cine să fie jerpelitul ăla? adăugă el 
văzând un om care se aşezase la o masă în apropiere. 

Philo îşi îndreptă ochelarii, fiindcă era cam miop. 

— E Elk de la Scotland Yard, şi zâmbi noului venit, ceea ce, 
spre necazul şi neliniştea lui Ray, făcu pe jerpelit să vină la 
masa lor. 

— Prietenul meu, Mr. Bennett. 

— Inspectorul Elk - prezentă Philo. 

— Sergentul Elk, corectă acru, acesta. Soarta mi-a fost 
totdeauna potrivnică în privinţa avansărilor. Ce să-i fac dacă 
nu-mi intră în cap datele din istorie? 

Mr. Elk, departe de a-şi ascunde insuccesele, nu se sătura 
vorbind de ele. 

— Nu pricep de ce un om ar prinde mai bine hoţii, dacă ar 
şti când s-a născut George Washington şi când a murit 


Napoleon Bonaparte... Aici mănânci în fiecare zi, Mr. 
Bennett? 

Ray dădu din cap, afirmativ. 

— Mi se oare că-l cunosc pe tatăl dumitale, John Bennett 
din Horsham, nu-i aşa? 

Ray, pierzându-şi răbdarea, se sculă şi după un scurt salut, 
plecă. 

— Drăguţ băiat, zise Elk. 

CAPITOLUL V. 

MR. MAITLAND SE DUCE ACASĂ. 

Philo şi cu Elk se apropiau de impunătoarea clădire a 
Băncii Maitland, când deodată Philo se opri în mijlocul 
expunerii filosofiei sale, şi grăbi pasul. 

Văzuse în faţa lor, pe trotuar, pe Ray Bennett, cu o tânără 
şi zveltă fată. Deşi erau cu spatele întors spre ei, Elk ghici 
că fata era Ella Bennett. O mai văzuse el de vreo două ori şi 
avea o minunată memorie a femeilor. Ella, întorcându-se şi 
văzând pe grăsuliul Philo, care înainta spre dânsa cu 
pălăria în mână, îl salută cu un zâmbet prietenos. 

— Întâlnirea aceasta e o neaşteptată plăcere, Miss 
Bennett. 

Faţa lui urâţică se roşise şi strângerea lui de mână, fu mai 
mult decât cordială. 

— Nu aveam de gând să vin în oraş, zise ea, râzând. Însă, 
iar a plecat tata într-o misterioasă expediţie de-a lui; de 
data aceasta înspre apus. Şi, lucru ciudat, sunt absolut 
sigură că l-am văzut chiar acum într-un tramvai, cu toate că 
trenul lui a plecat de vreo două ceasuri. 

Şi aruncă o privire spre Elk, care sta la câţiva paşi, cu 
chipul lui posomorât, care părea că redeşteaptă în ea o 
amintire neplăcută, căci veselia de pe faţa ei se stinsese. 

— Prietenul meu, Mr. Elk, zise Philo cam stânjenit, şi Elk 
dădu din cap. 

— Încântat de cunoştinţă, Miss Bennett, zise el, şi băgă de 
seamă, cu o bucurie ascunsă, neliniştea lui Ray. 

Ella salută uşor, apoi cu glas scăzut, spuse ceva fratelui ei. 


Elk văzu pe tânăr încruntându-se. 

— N-am să întârzii mult, zise Ray tare, pentru a fi auzit de 
detectiv. 

Ella întinse mâna lui Johnson, iar lui Elk îi adresă un mic 
salut, şi plecă. 

Elk mai făcu câţiva paşi, pe când Johnson urcă treptele 
Băncii Maitland, dar nu se depărtă mult. Trecu drumul, 
merse o bucată înapoi, pe unde venise, şi se opri la pândă, 
într-un gang. 

La orele patru, un taxi se opri în faţa impunătoarei clădiri 
a Băncii Maitland, şi după câteva clipe, ieşi din bancă cu pas 
greoi, bătrânul Maitland, fără a se uita nici la dreapta, nici 
la stânga. 

Elk îl privi cu un deosebit interes, îl cunoştea din vedere, 
căci de două-trei ori, intrase prin birourile băncii, cu prilejul 
unor mici furturi, comise de servitori. Astfel făcuse 
cunoştinţă cu Philo Johnson. Elk fu de părere că Maitland 
avea aproape şaptezeci de ani, şi se întrebă pentru prima 
oară, unde locuieşte, şi cu cine? Avea oare rude? 1 se părea 
ciudat că nu ştia nimic despre acest financiar. 

Detectivul nu avea nimic de-a face cu marele potentat. 
Scopul lui era de-a descoperi legăturile dintre Lola Bassano 
şi tânărul funcţionar cu buzunarele goale. În fundul inimii 
lui ştia că interesul ce-l purta Dick Gordon tânărului, nu era 
fără rădăcini de alt soi şi bănuia pe drept cuvânt, că 
frumoasa surioară a lui Ray Bennett, era pricina acestui 
interes. 

Când porni taxiul cu Maitland, Elk, stăpânit de curiozitate, 
făcu semn altui taxi. 

— Urmează acel taxi! zise Elk, şi şoferul dădu din cap cu 
înţeles, căci nu era om să nu cunoască pe acest posomorât 
poliţist. 

Primul taxi porni înspre nordul Londrei, şi se opri la o 
răscruce în Finbury Park. Când bătrânul se dădu jos uşurel, 
gura lui Elk rămase încă căscată de mirare. Maitland nu 
plăti şoferului, ci ocoli colţul străzii, amestecându-se în 


vârtejul trecătorilor, cu Elk după dânsul. Umblă cam vreo 
sută de paşi, apoi sări într-un tramvai. 

Elk făcu la fel. Când ajunseră la Tottenham, Mr. Maitland 
se dădu jos. Apucă pe o stradă laterală de-o lungime 
nesfârşită, apoi o luă pe o străduţă mai sărăcăcioasă şi spre 
mirarea lui Elk, deschise poarta de fier a unei căsuțe 
întunecoase şi murdare, unde intră şi închise uşa după 
dânsul. 

Ferestrele erau murdare, perdelele răpănoase, iar 
curticica din faţă, cu totul neîngrijită. 

Asta era casa lui Ezra Maitland, stăpânul atâtor milioane, 
omul care dădea 5 000 de lire unui spital!... 

Era de necrezut!... 

Elk se hotărit: se apropie de uşă şi bătu. Întâi nu răspunse 
nimeni, pe urmă auzi în vestibul un pas târşâit, în papuci, 
apoi o bătrână cu chip măsliniu deschise uşa. 

— Scuză-mă, zise Elk - mi se pare că domnul care a intrat 
a pierdut această batistă - scoase una din buzunar. 

Femeia se uită furioasă, o clipă, la batistă, apoi i-o smulse 
din mână, şi-i închise uşa în nas. 

Elk putuse să furişeze totuşi o privire înăuntrul casei. 
Văzuse un vestibul murdar, cu o fâşie de preş roasă, şi o 
scară fără covor. Restul încercă să-l afle de la vecini. 

— Maitland sau Mainland, declară băcanul din colţ. În 
fiecare dimineaţă la nouă, bătrânul iese şi se întoarce cam 
pe la ora asta. Nu ştiu cine e şi nici ce e. Atâta pot să-ţi 
spun: că nu prea mănâncă mult!... Ştiu lucrul acesta, 
fiindcă de la mine cumpără tot. Şi un copil sănătos ar 
mânca la un singur prânz mai mult decât mănâncă acele 
două fiinţe. 

Elk se întoarse în centru, nedumerit şi hotărât să 
cerceteze această taină. Deocamdată îşi concentră toată 
luarea aminte asupra Lelei Bassano. Într-una din străzile 
cele mai elegante de pe lângă Cavendish Square, se află o 
casă de raport, locuită de chiriaşi bogaţi. Chiriile erau aşa 
de mari, că până chiar şi Elk, care nu se impresiona aşa 


uşor, rămase mirat când află că Lola Bassano ocupa unul 
din acele apartamente. Când întrebă pe portar - care se 
uită la dânsul cu bănuială, ceea ce era şi firesc, dacă te uitai 
în ce hal e costumul său - Elk află că Miss Bassano locuia la 
etajul al treilea. 

— De când locuieşte aici? întrebă Elk. 

— Asta nu te priveşte, zise omul de la ascensor. 

— Ia te uită, zise Elk. Şi omul văzându-i insigna, se făcu 
îndată mai politicos şi mai vorbăreţ. 

— Stă aici de două luni, zise el. Şi la drept vorbind, Mr. 
Elk, m-am întrebat şi eu adesea, cum de are ea un 
apartament în strada asta. Am auzit că a avut o casă de joc, 
pe Jerming Street. Iată uşa ei, adăugă omul, arătând una 
din cele două elegante uşi de mahon. Celălalt apartament e 
al unui milionar american. 

Deodată însă, Elk observă, cum omul de la ascensor se 
apropie de uşa apartamentului, cu privirea pironită pe unul 
din panourile bine lustruite. 

— Ciudat! exclamă omul - ce să fie asta? 

Elk se apropie şi el, şi dintr-o aruncătură de ochi văzu şi 
înţelese ce era: pe panou fusese imprimată o mică Broască 
albă, - întocmai ca acelea ce le văzuse de dimineaţă în 
fotografiile arătate de Dick Gordon - o broască puţin cam 
strâmbă... O atinse cu mâna. Cerneala era încă udă şi-i 
mânji degetele. 

Dar în clipa aceea se întâmplă ceva şi mai ciudat: uşa se 
deschise deodată, şi un om de vârstă mijlocie, se arătă în 
prag. În mână ţinea un browning, cu care ameninţa capul 
lui Elk. 

— Mâinile sus! strigă el, aspru. Apoi se opri cu ochii ţintă 
asupra detectivului. 

Elk, fără un cuvânt, se uita lung la dânsul, căci omul în 
costum elegant, ce sta în faţa lui, era vânzătorul cu profil de 
vultur, pe care-l văzuse în stradă. 

Americanul se reculese cel dintâi, fără să-şi clintească nici 
un muşchi de pe obrazul lui, dar Elk descoperi în ochi săi 


aceeaşi sclipire glumeaţă, pe când făcea un pas înapoi şi 
deschidea mai larg uşa. 

— Poftim înăuntru, Mr. Elk, îl invită el, apoi se întoarse 
către omul de la lift: Nu-i nimic Worth. Glumeam cu Mr. Elk. 

După aceea pofti pe detectiv într-un salon, frumos mobilat. 

— Suntem cu totul singuri, Mr. Elk, astfel, n-ai nevoie să 
şopteşti, când vei vorbi de năzbâtiile mele. Fumezi? 

Elk întinse mâna şi alese o havană groasă. 

— Dacă nu mă înşel, te-am văzut azi dimineaţă? începu el 
vorba. 

— Nu te înşeli deloc, răspunse celălalt, liniştit. M-ai văzut 
în stradă, vânzând inele pentru chei. Mă cheamă Joshua 
Broad. Ca orice american, îmi place să cercetez problemele 
sociale; sunt de părere că pentru a cunoaşte clasele sărace 
din orice ţară, mijlocul cel mai bun e de a te amesteca 
printre ele. 

Vorbea cu un ton liniştit şi stăpân pe sine. 

Elk îşi îndreptă ochelarii pe nas şi furişă o privire spre 
buzunarul în care Mr. Broad îşi vârâse revolverul. 

— Aici e o ţară foarte liberă, şi-i e permis unui om să vândă 
inele pentru chei, chiar dacă e membru în Camera Lorzilor. 
Numai un singur lucru nu are voie să facă, Mr. Broad, 
anume: să-şi învârtească revolverul sub nasul unui 
respectabil poliţist. 

Broad râse înfundat. 

— Se pare că eram cam tulburat; de un ceas aştept pe 
cineva să vină la uşa mea. 

Ochii neclintiţi ai lui Elk nu-l slăbeau o clipă. 

— Nu-ţi voi face insulta să întreb dacă aşteptai un prieten, 
zise el. Dar aş vrea să ştiu numele musafirului aşteptat. 

— Aşteptam pe un om care are toate motivele de a se teme 
foarte mult de mine, zise el. Îl cheamă... Nu importă cum. 
Nu l-am întâlnit decât o dată în viaţa mea, şi atunci nu i-am 
văzut faţa. N-am stat alături de dânsul decât timp de cinci 
minute într-o odaie întunecoasă, fără altă lumină, decât un 


felinar pe masă. Şi... mi se pare că mai mult nu-ţi pot spune, 
domnule inspector. 

— Vecina e o prietenă de-a dumitale? întrebă Elk arătând 
cu capul spre vestibul. 

— Cine? Bassano şi prietenul ei? Nu. Eşti în urmărirea lor? 
întrebă Broad, repede. 

Elk scutură din cap. 

— Făceam o vizită prietenească, zise el. Nimic altceva. M- 
am întors de curând din ţara dumitale, Mr. Broad. 
Frumoasă ţară, n-am ce zice, dar prea nu ştiu cum... 

Stătu câteva clipe pe gânduri, cu ochii pironiţi pe covor, 
apoi zise: 

— Tare aş vrea să întâlnesc pe acel prieten al dumitale, Mr. 
Broad. 

— E american? 

Broad scutură din cap. Nu rostiră nici un cuvânt, până 
ajunseră la uşă; s-ar fi crezut că Elk pleacă fără a-şi lua ziua 
bună, căci tocmai în prag îşi aduse aminte să zică: 

— M-aş bucura să te mai întâlnesc, Mr. Broad. Poate te voi 
mai vedea pe stradă, cu tava de gât. 

Şi deodată îi lunecară ochii spre ciudata broască de pe 
uşă. Broad nu zise nimic. Puse degetul pe desen, care se lăţi 
sub atingerea lui. 

— Ştampilată de curând, rosti el, tărăgănat. Cum ţi se 
pare asta, Mr. Elk? 

Elk privi amănunţit semnul de pe uşă. Era o mică pată albă 
dedesubt. El o atinse cu degetul şi întinse vopseaua. 

— Da e de curând, trebuie să fi fost pusă chiar înainte de 
venirea mea, zise el. 

Apoi se prefăcu a pierde orice interes pentru broască şi 
adăugă: 

— Acum trebuie să plec. 

În apartamentul minunat mobilat de la nr. 5, Lola Bassano 
sta într-un fotoliu adânc, încărcat cu perne, cu picioarele 
strânse sub ea, şi cu o ţigară subţire în gură. Obrazul ei 
frumos era încreţit de mânie. Din când în când, arunca o 


privire spre omul ce sta în picioare la fereastră, cu mâinile 
în buzunare, privind în jos, spre grădină. Era înalt, greoi 
croit, cu trăsături grosolane, fără nici un farmec. Oricât 
ajutor îi dădeau croitorul şi feciorul său, nimic nu-i putea 
ascunde originea. Era un boxeur care se îngrăşase prea 
mult. Un timp scurt, prea de tot scurt, Lew Brady fusese 
campionul Europei. Un luptător nemilos, care avea într- 
însul acea fărâmă de laşitate în care sta deosebirea între 
desăvârşire şi mediocritate, în lumea boxeurilor. Un 
filantrop îl găsise ca copil, hoinărind pe străzi, şi-i dăduse 
educaţie. Fusese trimis la şcoală şi se împrietenise cu băieţi 
care vorbeau cum se cade limba engleză. Folosul acestor 
prietenii nu se ştersese niciodată. Brady avea un fel de a 
vorbi, foarte cultivat, şi lumea care auzea pentru prima 
oară pe această brută, vorbind, îl asculta cu gura căscată. 

— La ce oră îl aşteptaţi pe maimuţoiul dumitale? întrebă 
el. 

Lola ridică din umerii îmbrăcaţi în mătase, scoase ţigareta 
din gură, căscă, se înfundă mai bine în scaun, apoi zise: 

— Nu ştiu, iese de la birou la ora cinci. 

Omul se întoarse de la fereastră şi începu să umble încet 
prin odaie. 

— Nu ştiu de ce Broasca îi mai duce grija, mormăi el. Lola, 
să ştii că mi s-a urât cu bătrânul Broscoi. 

Lola zâmbi şi suflă un rotogol de fum. 

— Poate că ţi s-a urât căpătând bani degeaba, Brady, zise 
ea. Eu una, nu simt că mi se urăşte vreodată, cu aşa ceva. 
Un lucru e sigur: Broasca nu ar duce grija tânărului 
Bennett, dacă n-ar avea vreun motiv. 

Brady scoase ceasornicul împodobit cu pietre scumpe. 

— E cinci. Îmi închipui că băiatul acela nu ştie că eşti 
nevasta mea. 

— Nu vorbi prostii, zise Lola, plictisită. Crezi că mă laud cu 
aşa ceva? 

El zâmbi amar şi începu să se plimbe. Peste o clipă auzi 
clopoţelul şi aruncă o privire Lolei. Ea se sculă, aşeză 


pernele şi dădu din cap. 

— Deschide-i uşa, zise ea, şi omul ieşi supus din odaie. 

Ray Bennett intră cu paşi repezi şi luă amândouă mâinile 
Lolei într-ale lui. 

— Am întârziat. M-a ţinut pe loc Johnson, după ce plecară 
toţi ceilalţi. Parol! frumoasă odaie ai, Lola! Nu ştiam că 
trăieşti în aşa lux. 

— Cunoşti pe Lew Brady? 

Ray dădu din cap, zâmbind. Parcă întruchipa în el 
fericirea, şi prezenţa lui Lew Brady nu-i strica cheful 
nicidecum. Cunoscuse pe Lola la un prânz într-un club şi 
ştia că ea şi Lew Brady erau asociaţi într-o afacere. 

— Ei, acum, spune minunatul dumitale plan, zise tânărul; 
după ce la un semn al ei, se aşezase pe un scaun lângă 
dânsa. Ştie şi Brady? 

— Planul e al lui Lew, zise ea, cu uşurinţă. El e cel care 
caută totdeauna ceva bun - nu pentru dânsul, ci pentru 
ceilalţi. 

— E o slăbiciune a mea, zise Lew, parcă s-ar fi scuzat. 

— Şi apoi nu ştiu dacă are să-ţi placă planul meu; l-aş fi 
luat pe seama mea, dar am prea multe pe cap. Ţi-a vorbit 
Lola despre asta? 

Ray dădu din cap afirmativ. 

— Parcă nu-mi vine să cred, zise el. Mi s-a părut totdeauna 
că astfel de lucruri sunt scorneli de prin poveşti. Îmi spunea 
Lola, că guvernul Japonez are nevoie de un agent secret în 
Londra. Cineva pe care să-l poată tăgădui la nevoie. Dar nu 
ştiu, ce-aş avea de făcut? 

— Pentru asta mă ai pe mine, zise Lew, scuturând din cap. 
După cât mi se pare, n-ai nimic de făcut, decât să trăieşti 
bine! Poate că vor să urmăreşti ceea ce se întâmplă în 
lumea politică. Singurul lucru ce nu-mi place e că va trebui 
să trăieşti o viaţă dublă. Nimeni nu trebuie să ştie că eşti 
funcţionar la Banca Maitland. Poţi să-ţi iei ce nume vrei, iar 
acasă la dumneata, te vei aranja cum vei putea. 


— Asta e uşor, întrerupse tânărul. Mi-a spus tata c-ar fi 
bine să-mi iau o cameră în oraş; i se pare că drumul de la 
Horsham, în fiecare zi, dus şi întors, e prea costisitor. Dar 
spune-mi, ce voi avea de făcut şi de cine voi depinde? 

Lola râse încet. 

— Bietul băiat, zise ea pe un ton glumeţ. Pare necâjit de 
prilejul de a avea un frumos apartament în oraş şi dea mă 
vedea în fiecare zi. 

CAPITOLUL VI. 

MR. MAITLAND TÂRGUIEŞTE. 

Eldor Street, este una din sutele de străduţe urâte şi 
murdare din care sunt alcătuite mahalalele centrale ale 
Londrei. 

Elk se afla în Eldor Street, în acea seară la orele nouă. 
Ploua cu găleata, aşa că nu era nimeni pe stradă. Aproape 
toate casele erau întunecoase, căci în Eldor Street lumea 
trăieşte mai mult în bucătăriile care se află în dosul caselor. 

La fereastra casei cu nr. 47, o rază de lumină trecea pe 
sub storul lăsat în jos. Elk, apropiindu-se tiptil de fereastră, 
auzi nedesluşit zgomotul unei convorbiri. Îi venea greu să 
creadă că se află în faţa casei lui Ezra Maitland. 

Pe când sta la pândă, lumina se stinse, şi Elk prinse cu 
urechea un zgomot de paşi în vestibulul fără covor. Avusese 
vreme să se adăpostească în întuneric, în partea cealaltă a 
străzii, când se deschisese uşa şi ieşiră Maitland şi bătrâna 
care îi deschisese în ziua când sunase la uşă. 

La lumina unui felinar, Elk văzu că Maitland avea un 
palton încheiat până sus. Bătrâna purta un pardesiu lung, şi 
în mână avea un coş de sfoară împletită. Se duceau după 
târguieli. 

Elk aşteptă până-i văzu că au dat colţul străzii. Apoi se 
îndreptă spre casă şi scoase din buzunar o cutie din care 
luă un mic mâner de lemn, după aceea alese din mai multe 
cârlige unul foarte subţire, şi-l împinse fără zgomot în 
broasca uşi. Uşa cedă. Trecu prin vestibulul gol şi se află în 
camera din care văzuse ieşind raza de lumină. Era mobilată 


sărăcăcios. Fotoliul de lângă cămin era desfundat, într-un 
colţ era un pat în mare neorânduială, iar în mijlocul odăii, o 
masă acoperită cu un postav cârpit. Pe masă se aflau mai 
multe cărţi şi câteva foi de hârtie, acoperite cu o scriere 
neîndemânatică de copil. Acesta trebuie să fi fost în casă. 

Elk aprinse gazul după ce a pus ivărul la uşă. O hârtie pe 
cămin îi atrase atenţia. Era copia unui contract de un milion 
de lire sterline pe care îl iscălise Maitland în acea 
dimineaţă. 

Elk puse hârtia la loc şi începu să cerceteze locuinţa. Într- 
un dulap, lângă cămin, găsi o casetă de fier, în care se ţin 
bani, care i se păru plină pe jumătate. Mai erau şi vreo sută 
de scrisori adresate lui E. Maitland, 47 Eldor Street, 
Tottenham. Toate erau fără însemnătate. În toată odaia nu 
era nimic de seamă. Elk era sigur că aici dormea bătrânul. 
Dar copilul unde era? 

Stinse lumina şi se urcă la etajul de sus. Uşa era închisă, 
dar aici instrumentul nu-i fu de folos, căci era o broască 
patentă. 

„Poate acolo era copilul”, gândi el. 

A doua cameră, desigur a bătrânei, avea mobila tot aşa 
dărăpănată, ca salonul de jos. Era gata să coboare şi pusese 
piciorul pe treaptă, când deodată auzi jos un zgomot uşor 
ca o uşă ce se închidea. 

Elk se opri, ascultând. Sunetul nu se mai repetă şi Elk se 
cobori tiptil. Întâi îşi închipui că se întorsese bătrânul, dar 
când se apropie de uşă ca să asculte, nu auzi nici un 
zgomot. Atunci intră în odaia alăturată şi-şi puse lampa 
electrică pe podea. 

Elk, care avea memorie foarte ageră, îşi amintea precis că 
această uşă a doua, era crăpată când intrase el în casă, şi 
acum era închisă şi încuiată pe dinăuntru, cu cheia rămasă 
în broască. Oare copilul s-o fi înspăimântat de prezenţa lui? 

Elk era destul de înţelept ca să nu cerceteze prea de 
aproape. Părăsi casa şi ieşi înapoi în stradă. Aici se opri într- 


un loc de unde putea vedea strada în toată lungimea ei. 
Peste câteva minute îl văzu pe Maitland, reîntorcându-se. 

Bătrânul purta coşul, care acum era umflat. Elk văzu 
culoarea verde a unei verze, când trecură pe lângă un 
felinar. Aşteptă până auzi zgomotul uşii lor când se închise. 

Cinci minute mai târziu, Elk zări un om care ieşise pe uşa 
din dos, în străduţa din spatele caselor. Elk, care pândise 
încordat o luă la picior după dânsul. Străinul se afundă într- 
un labirint de străzi încâlcite, cu detectivul pe urma lui. 

Omul mergea repede, dar nu prea repede pentru Elk, care 
era foarte iute de picior. În sfârşit, străinul intră în lumina 
unei străzi principale, iar Elk îl urmă la o distanţă de zece 
paşi. Nu-i văzu faţa, până nu se opri lângă un automobil ce-l 
aştepta şi în care sări. Tocmai atunci îl ajunse şi Elk care 
ridică mâna, imediat. 

O clipă, omul din limuzină rămase uimit, apoi deschise uşa. 

— Intră, Elk, nu mai sta în ploaie, zise el, şi Elk se supuse. 
Atunci îl recunoscu pe Mr. Broad. 

Omul se întoarse către el: 

— la spune, Elk, ai văzut copilul? 

Elk scutură din cap fără să răspundă. În momentul acela, 
însă, auzi râsul înfundat al tovarăşului său pe când apucau 
spre partea civilizată a oraşului. 

— Dar eu l-am văzut, zise Mr. Broad, liniştit, trăgând din 
ţigară; şi crede-mă, Elk, de acum înainte nu mai iubesc 
copiii. Da! - să ştii, domnule, am isprăvit pentru totdeauna 
cu educaţia copiilor... Şi sper că mă vei ierta dacă nu-ţi mai 
dau alte amănunte. Eram în casă de vreo oră, când ai sosit 
dumneata - eram în odaia din dos, care pot să-ţi spun că e 
goală. M-ai speriat. Te-am auzit intrând, şi am crezut că era 
bătrânul Sf. Nicolae cu barba lui. Mai ales când am văzut 
lumina aprinsă. Ei, cum ţi se pare? 

— Cine, Maitland? 

— Cam ciudat, nu? Nici nu-ţi dai seama cât e de ciudat! 

Când se opri automobilul la casa americanului, Elk 
întrerupse lunga tăcere ce se aşternuse între ei. 


— Dumneata ce eşti, domnule Broad? 

— Sunt un detectiv amator, care are slăbiciunea de a 
studia lumea criminală - vii sus la mine să bem ceva? 

— Vin, dar nu beau, zise Elk, plin de virtute, nu beau chiar 
dacă-mi dai gin. Călătoria mea în Statele Unite mi-a 
prăpădit digestia. 

Broad, tocmai băga cheia în broasca uşii sale, când Elk 
simţi pe spinare un fior de gheaţă şi-l apucă pe american de 
braţ. 

— Nu deschide uşa, zise el cu glas sugrumat. 

Broad se întoarse uimit. Chipul lui Elk era încordat şi 
schimbat. 

— Pentru ce să nu deschid? 

— Nu ştiu... Aşa numai o presimţire, nimic altceva. Sunt de 
origine scoțiană... La noi se zice că cineva este „fey” când 
simte ceva nefiresc. Şi cineva din mine îmi spune să nu 
deschizi uşa. 

Broad îşi lăsă mâna în jos. 

— Eşti „fey” ori ţi-e rău? întrebă el. 

— Dacă ţi se pare că mi-e rău, zise Elk, vina e că sufăr de 
ficat. Dar îndărătul acestei uşi e ceva care nu e bun. Aş 
putea să jur! Dă-mi încoace asta! - şi apucă cheia din mâna 
lui Broad, care se împotrivea. Luă cheia, o vâri în broască şi 
descuie. Apoi, dintr-o mişcare deschise larg uşa şi împinse 
pe Broad la adăpostul zidului. 

Timp de o clipă nu se întâmplă nimic, apoi... 

— Fugi! strigă Elk, şi fugi spre scară. 

Americanul văzu primul val de ceaţă verzui-gălbui, care 
năvălea prin uşa deschisă şi fugi împreună cu Elk. 

Portarul îşi închidea biroul pentru noapte, când apăru Elk, 
fără pălărie şi fără răsuflare. 

— Poţi să telefonezi chiriaşilor din apartamente? 

— Bine! Cheamă imediat pe cei de la etajul al treilea şi pe 
cei de dedesubt şi spune-le că pentru nimic în lume să nu-şi 
deschidă uşile. Spune-le să-şi astupe cu hârtie toate 


crăpăturile şi să deschidă ferestrele. Nu mai întreba - fă ce- 
ţi spun! Toată clădirea e plină de gaz otrăvitor! 

EI însuşi telefonă la postul de pompieri şi în câteva minute 
răsună strada de clopotele maşinilor şi oamenii cu măşti 
pentru gaze, se repeziră tropăind pe scări. 

Din fericire, aproape toţi chiriaşii, erau plecaţi. 

— Iar Miss Bassano, zise portarul, nu se întoarce acasă, 
decât spre dimineaţă. 

Se făcuse ziuă până să fie toată clădirea curățată cu 
materii chimice şi aer comprimat; afară de oxidarea 
lucrurilor de argint, şi acoperirea geamurilor şi oglinzilor 
cu precipitat verziu, nici un rău nu se întâmplase. Elk şi 
Broad cercetaseră toată camera pentru a vedea în ce chip 
fusese introdus gazul. 

— Prin căminul deschis - zise Elk. 

— Acel gaz e mai greu decât aerul şi poate fi turnat pe 
coşul căminului cum ai turna apă. 

Cercetarea acoperişului casei dovedi ca părerea lui era 
îndreptăţită. 

— Făptuitorul a intrat probabil în clădire, pe când portarul 
era ocupat; poate ţinea locul celui de la ascensor. Apoi, s-a 
suit pe acoperiş, cu toate uneltele lui. N-a fost ceva greu, 
dar i-a trebuit multă isteţime. Se vede că cercetase locul 
mai înainte, altfel n-ar fi ştiut care coş dă în odaia dumitale. 

Soarele poleia acoperişurile caselor, când în sfârşit plecă 
Elk, obosit şi nedumerit. Auzi glasuri zgomotoase în stradă 
înainte de a ieşi şi zări lângă trotuar, oprită, o maşină mare, 
în care şedea un tânăr, în ţinută de seară. Lângă dânsul era 
Lew Brady şi pe trotuar o femeie tânără în toaletă de seară. 

Cu un țipăt vesel, tânărul recunoscu pe detectiv. 

— Ah, iată-l pe Elk! Cel mai Elk dintre Elki! 

— Omagiile mele stimabile! 

— Lola, fă cunoştinţă cu Elkuşor de la Eksburg, Sherlockul 
la modă... 

— Frumoasă maşină, domnule Bennett, zise Elk, uitându- 
se gânditor la automobil. E un cadou de la babacu? 


Pomenirea tatălui său înmuie veselia tânărului. 

— Aş, nicidecum! protestă el, răstit. Este a unui prieten. 
Pa, Lola! 

Vru să pună în mişcare maşina, dădu greş, şi încercă iar. 

— Pa, Elk! 

Cu o zmucitură maşina porni, şi Elk privi lung după dansa. 

— Tânărul ăsta e în mare primejdie să se dea cu capul de 
pereţi, zise Elk. 

— Ai petrecut bine, Lola? 

— Da - pentru ce mă întrebi? şi Lola aţinti asupra lui doi 
ochi plini de bănuială. 

— N-ai uitat să închizi gazul când ai ieşit azi? Dacă aş fi 
Sherlock Holmes, poate c-aş cunoaşte după pata de pe 
manşetă că nu l-ai închis. 

— Ce tot îndrugi despre gaz? Eu nu gătesc cu gaz în 
bucătărie. 

— Nu? Atunci altcineva era să ne dea gata pe prietenul 
meu şi pe mine! 

Elk o văzu cum se încruntă. Deoarece era femeie, era gata 
s-o socotească drept o prefăcută, dar i se păru oarecum că 
poate crede în sinceritatea ei. 

— A fost un atentat cu gaz în casa dumitale, şi nu era gaz 
aerian, te asigur. Cred c-ai să simţi mirosul când te vei sui. 

— Ce fel de gaz? - întrebă ea - otrăvitor? 

Elk dădu din cap. 

— Cine să fi făcut aşa ceva? 

Elk se uită la dânsa cu o privire înţepată care totdeauna 
scotea din fire pe victimele sale. 

— Dacă aş şti, Lola, aş mai sta eu aici, să discut despre 
întâmplare? Poate că prietenul meu Sherlock Homles ar 
face-o - dar eu, nu. Eu una ştiu: că gazul a fost turnat în 
apartamentul domnului Broad. 

— E americanul care stă faţă în faţă cu noi - cu mine adică, 
zise ea. L-am văzut numai o dată. Pare foarte simpatic. 

— Se vede că altcineva nu e de aceeaşi părere, zise Elk. Ia 
spune, Lola, de ce meserie s-a apucat tânărul ăla - tânărul 


Bennett? 

— Pentru ce mă întrebi pe mine? zise ea. Văd că câştigă o 
groază de bani de câtva timp şi mi se pare că petrece cam 
mult. Aşa sunt toți. 

— Eu unul n-am fost aşa, zise Elk, dar dacă aş fi avut bani 
şi m-aş fi apucat de ceva, aş fi luat alt sfătuitor, nu un 
boxeur fără angajament. 

Chipul frumos al fetei, se înroşi de mânie, şi privirea ce-i 
arunca lui Elk, era tot atât de veninoasă ca şi gazul, 
împotriva căruia acesta se luptase toată noaptea. Dar Elk, 
urmă fără milă: 

— Şi-apoi, aş fi făcut câteva cercetări la biroul poliţiei 
despre tinerele mele prietene. Pricep de ce te ţii dumneata 
de aceşti doi oameni: pentru că banii în chip firesc te atrag 
dar ce mă încurcă pe mine, e că nu ştiu de unde vin banii 

— Au să mai fie şi alte lucruri care să te încurce, zise ea 
printre dinţi, trecând prin faţa lui dispreţuitoare şi intrând 
apoi pe uşa întredeschisă a clădirii. 

CAPITOLUL VII. 

O VIZITĂ LA DOMNUL MAITLAND. 

În aparenţă, John Bennett privea noua viaţă a fiului ca o 
întâmplare firească, ce trebuia aşteptată în cariera unui 
tânăr. Dar în gândul lui era neliniştit şi plin de teamă. Ray 
era singurul lui fiu şi-l iubea cu mândrie părintească, cu 
toate că niciodată nu vroia să i-o arate. Nimeni, mai bine 
decât John Bennett, nu cunoştea ispitele la care e expus un 
tânăr, în mijlocul unui oraş ca Londra. Şi, spre mai marea 
nelinişte a sufletului său, cunoştea bine pe Ray. 

Ella nu vorbea de aceasta cu tatăl său, dar ghicise 
tulburarea lui şi se tot muncea în gând, întrebându-se ce-ar 
fi trebuit să facă. Cu o duminică înainte, Ray se jeluise amar, 
de scăderea lefii lui. Era disperat şi pomenea mereu de 
părăsirea postului său şi de căutarea altei funcţii. Şi această 
idee o umplea pe Ella de îngrijorare. 

Vila era proprietatea lui Bennett şi viaţa la Horsham era 
nespus de ieftină. O femeie din sat venea în fiecare 


dimineaţă să ajute în casă, la ce era mai greu, şi o dată pe 
săptămână, pentru a spăla rufele. Asta era singura înlesnire 
pe care şi-o permitea Bennett, din micul lui venit. 

Din această pricină Ella privea cu groază ieşirea lui Ray 
din funcţie şi se hotări să-şi făurească ea însăşi un plan de 
acţiune. 

Într-o zi, Johnson, trecând prin marele hol de marmură al 
Băncii, văzu o făptură încântătoare în pragul unei uşi şi se 
repezi spre dânsa în pas alergător. 

— Scumpa mea, Miss Bennett, ce minunată surpriză - Ray 
nu e aici, dar dacă vrei să aştepţi un moment... 

— Îmi pare bine că nu e aici, răspunse ea uşurată. Vreau 
să vorbesc cu Mr. Maitland, în privinţa lefii lui Ray. (Şi pe 
când el scutură din cap, ea urmă stăruitor): E ceva foarte 
important, Mr. Johnson, Ray are gusturi costisitoare şi dacă- 
i scade din leafă, înţelegi dumneata... îl cunoşti destul de 
bine pe Ray! 

Johnson dădu din cap. 

— Nu ştiu dacă aş putea face ceva, zise el, îndoielnic. Mă 
duc să vorbesc cu Mr. Maitland, dar nu e decât o şansă la 
un milion ca să zică el,da”. 

Când se întoarse, faţa jovială a lui Johnson era toată numai 
zâmbet. 

— Haide sus cu mine, până nu-şi schimbă gândul, zise el şi 
o conduse spre ascensor. Dumneata va trebui să-i vorbeşti, 
Miss Bennett - căci el e un moşneag excentric şi tare ca 
oţelul. 

O introduse într-un birou bine mobilat, şi-i arătă printr-un 
gest, o masă de scris acoperită cu hârtie. 

— Aici e colţişorul meu, zise el. 

O uşă mare de lemn de trandafir, indica biroul lui Mr. 
Maitland. 

Johnson bătu uşor, şi Ella, cu inima cât un purice, fu 
introdusă în biroul ciudatului bătrân, care stăpânea lumea 
financiară. Camera era încăpătoare şi luxul mobilierului îi 
tăiase Ellei toată răsuflarea. Pereţii aveau lambriuri din 


lemn de trandafir, cu încrustaţii de argint, de un rar 
meşteşug. Lumina venea de la nişte lămpi ascunse în nişa 
tavanului şi de la ferestrele cu vitralii artistic colorate. 

Fiecare bucată din mobilier preţuia o avere şi Ella ghici că, 
covorul în care i se afundau picioarele costa cât mobilierul 
întreg al unei case obişnuite. 

Aşezat la biroul încrustat, bătrânul Maitland sta ţeapăn, 
privind-o pe sub sprâncenele albe şi zbârlite. Câteva fire din 
barba albă, atingeau biroul şi când ridica mâna pentru a le 
netezi la locul lor, Ella văzu că purta mănuşi de lână, fără 
degete. Capul lui era cu desăvârşire chel - Ella se uita 
fascinată la urechile lui mari, depărtate de cap. Era 
patriarhal, însă respingător. Era într-însul ceva grosolan şi 
obscen care o jigni. Privirea lui cercetătoare nu avea 
autoritatea la care te-ai fi aşteptat. S-ar fi părut mai 
degrabă că este sfios şi neliniştit. Privirea îi fugea de la fată 
la secretar, de la secretar la ferestrele bogat colorate şi 
apoi iar, pe furiş, spre Ella. 

— Aceasta este Miss Bennett, Sir. Vă amintiţi de tânărul 
Bennett, care e funcţionar la biroul de schimb, şi e un băiat 
foarte de ispravă. Miss Bennett ar dori să reveniţi asupra 
hotărârii dumneavoastră de a-i micşora leafa. 

— Vedeţi, Mr. Maitland, noi nu suntem bogaţi, şi această 
reducere de salariu, este pentru noi de-o foarte mare 
însemnătate, zise Ella. 

Capul chel al lui Maitland, se mişcă nerăâbdător. 

— Prea puţin îmi pasă mie dacă sunteţi bogaţi sau nu, zise 
dânsul, cu glas ridicat. Când fac o reducere de salariu o fac 
- ai înţeles? 

Ella rămase încremenită, privindu-l. Glasul era aspru şi 
vulgar. Tonul şi vorba, erau de mahala. Această singură 
frază întări desăvârşit prima ei impresie. 

— Dacă nu-i place, nu are decât să plece, mai adăugă el 
pironindu-şi ochii stinşi pe bietul Johnson care era foarte 
stânjenit - şi dacă nu-ţi place nici dumitale, poţi să pleci şi 


dumneata. Parcă numai unul ca dumneata găsesc? Strada-i 
plină! Sunt milioane! Am terminat! 

Johnson se îndreptă spre uşă în vârful picioarelor, urmat 
de Ella, şi-o închise încet după ei. 

— E un om îngrozitor! zise Ella, abia regăsindu-şi 
răsuflarea. Cum poţi să suferi să fii în contact cu el, Mr. 
Johnson? 

Johnson, zâmbi liniştit. 

— E un om ridicat de jos, dar nu-i rău la inimă, zise 

— Nu are obicei să primească? 

— Numai când e neapărată nevoie, şi asta se întâmplă cam 
de vreo două ori pe an. Nu ştiu dacă în toată clădirea e 
vreun funcţionar cu care să fi vorbit - nici măcar cu 
intendentul. 

Coborâră în birourile de jos. Ray tot nu se întorsese. 

— Adevărul e - mărturisi Johnson - că Ray nici n-a venit la 
Bancă astăzi şi a trimis vorbă că nu se simte prea bine. Am 
aranjat eu să aibă liber azi. 

— N-o fi bolnav? întrebă ea îngrijorată. 

— Nu. Am vorbit la telefon - are telefon în locuinţa cea 
nouă. 

— Credeam că are o locuinţă din cele mai simple, zise 
încremenită Ella, tulburată în simţul ei de economie. Are 
apartament - unde? 

— În Knigtsbridge, răspunse liniştit Johnson. Vrei să-ţi 
spun adevărul, Miss Bennett? 

— Dacă e vorba de Ray - zise repede Ella - te rog sa mi-l 
spui fără şovâire. 

— Ray mă cam îngrijorează - zise Johnson. Trăieşte pe un 
picior de lux, care nu se potriveşte cu venitul lui. Şi l-am 
văzut în costume foarte la modă, în tovărăşia celor mai de 
seamă oameni din lumea elegantă. Cel puţin aşa păreau. 

Fata simţi că îngheaţă, şi grija nelămurită ce-o chinuia se 
prefăcu în spaimă. 

— Nu s-o fi întâmplat ceva aici la birou? întrebă ea cu 
teamă. 


— Nu. Mi-am permis să-i cercetez registrele. Sunt în 
regulă. Ca să vorbesc deschis, nu fură, cel puţin nu de la 
noi. Dar mai e ceva. La Knigtsbridge se dă drept Raymond 
Lester. Am aflat din întâmplare, şi l-am întrebat de ce şi-a 
schimbat numele. Mi-a dat o explicaţie destul de limpede. A 
găsit de lucru în afară de Bancă şi nu vrea să ştie tatăl său 
că trăieşte aşa de larg. Dar ce fel de lucru a găsit, nu a vrut 
să-mi spună. 

Ella, plecând de la Bancă, regăsi bucuroasă singurătatea 
marelui parc. Vroia să poată gândi liniştit, pentru a lua o 
hotărâre. Se aşeză pe o bancă din parc, luptând în minte cu 
problema ce se ivise în viaţa ei şi atât de cufundată era în 
gânduri, încât nu băgă de seamă că cineva se oprise în faţa 
ei. 

— Ce minune! zise un glas vesel şi Ella, ridicând capul, 
privi în ochii albaştri ai lui Dick Gordon. 

— Ei, acum ai putea să-mi spui, care-i încurcătura? zise el 
aşezându-se lângă ea. 

— Încurcătura... cine ţi-a spus că sunt în vreo încurcătură? 

— Mă bate gândul că trebuie să fie vorba de fratele 
dumitale, zise Dick. L-am văzut acum câteva minute - uite-l 
colo, chiar acum. 

Ella ridică ochii şi aproape să sară de pe bancă, atât era 
de uimită. Pe aleea călăreţilor, în faţa lor, treceau călări, un 
tânăr şi o fată. Tânărul era Ray. Era în costum elegant şi de 
la cizmele de călărie lustruite şi până la pălăria gri, făcea 
cinste celui mai scump magazin. Fata de lângă el, era 
tânără, frumoasă şi subţirică. 

Călăreţii trecură, fără ca Ray să bage de seamă că era 
privit cu atâta interes. Era plin de bunăvoie şi sunetul 
râsului său ajunse până la fata încremenită, Ella. 

— Dar eu nu înţeleg... O cunoşti pe doamna aceea, Mr. 
Gordon? 

— O cunosc foarte bine, din reputaţie, zise Gordon, ironic. 
O cheamă Lola Bassano. 

— E o doamnă din lumea bună? 


Ochii lui Dick sclipiră glumeţ. 

— Elk zice că nu, dar Elk, e plin de prejudecăţi. 

Ella rămase mută, cuprinsă de ameţeală. 

— Mi se pare că ai nevoie de ajutor, în ceea ce priveşte pe 
fratele dumitale? zise Dick. Te-am umplut de teamă, nu-i 
aşa? 

Ella dădu din cap. 

— Cred şi eu. Şi pe mine mă îngrijorează. Ştiu tot despre 
dânsul. Ce leafă are şi ce viaţă duce sub alt nume. Nu de 
asta mă îngrijesc, căci tinerilor le place tot ce seamănă a 
mister, dar la el misterul e cam costisitor, şi mă întreb de 
unde are bani. 

Dick spuse o cifră şi Ella scoase un strigăt de uimire. 

— Cam atât trebuie să-l coste felul lui de viaţă, zise Dick. 

Ea îl întrerupse cu un gest atât de plin de disperare, încât 
Dick simţi o remuşcare. 

— Dar Miss Bassano e o femeie cumsecade, cu care poate 
Ray să fie în relaţii? 

— E încântătoare, zise Gordon, după o scurtă pauză. 

Ella înţelese că se ferea să răspundă şi nu stărui. Apoi 
povesti despre vizita ei la Maitland şi Gordon o ascultă fără 
să arate vreo mirare. 

— De ce poartă mănuşi, în birou? întrebă ea deodată. 

— Mănuşi? Asta nu ştiam, zise el mirat. Şi de ce să nu 
poarte? 

— Nu ştiu, zise fata. Poate-i o idee prostească a mea, dar 
mi s-a părut, când a ridicat mâna să-şi netezească barba, că 
am zărit un tatuaj pe braţul stâng - numai o bucăţică se 
zărea, sub marginea mănuşii - capul şi ochii unei broaşte. 

Dick Gordon asculta, încremenit. 

— Eşti sigură că nu e numai închipuire, Miss Bennett? zise 
el. Mi se pare că Broasca ni s-a suit la cap la toţi. 

— Poate că o fi fost închipuire, zise ea, dar eram la câţiva 
paşi de dânsul şi lumina căzu câteva clipe drept pe braţul 
lui... 


Dick era nedumerit. Nu-i venea să creadă că acest om, 
capul unei vaste întreprinderi financiare, să fie în legătură 
cu o bandă de vagabonzi. Şi totuşi... 

— Când vine fratele dumitale la Horsham? întrebă el. 

— Duminică, zise fata. A spus tatei că vine la dejun. 

— Oare s-ar putea, zise cu şiretenie tânărul - să fiu şi eu 
invitat ca al patrulea tacâm? 

— Ai să fii al cincilea, zâmbi fata. Vine şi Mr. Johnson. 
Bietul Mr. Johnson, se teme de tata şi mi se pare că şi tata 
de el. Iata seamănă cu Mr. Maitland, prin aceea că nici lui 
nu-i plac străinii. Dar oricum, eu te invit. 

Elk veni în acea seară să vadă pe Dick, tocmai când pleca 
la teatru şi acesta-i povesti bănuiala Ellei. Spre marea lui 
mirare Elk primi uimitoarea veste, foarte liniştit. 

— S-ar putea, zise el, dar s-ar mai putea ca tatuajul să nu 
fie o Broască. Bătrânul Maitland a fost marinar în copilărie 
- cel puţin aşa spune singura biografie cunoscută a lui. Să 
ştii un lucru, Mr. Gordon: despre bătrânul Maitland sunt 
gata să cred orice. 

— De ce? întrebă mirat Dick, care nu ştia nimic despre 
descoperirile făcute de Elk. 

— Uite, de-aia, zise scurt Elk. Cei ce fac milioane, nu sunt 
oameni ca toţi oamenii. Dacă ar fi, n-ar ajunge milionari. Am 
să văd eu ce e cu aceltatuaj... 

Dick pierdu din vedere Broasca, în timpul acelei 
săptămâni, din pricina unei întâmplări neaşteptate. Fu 
chemat la Ministerul de Externe, de către secretarul 
general, şi spre mirarea lui fu primit de însuşi titularul 
acestui departament. Acolo află pricina neaşteptatei cinste. 

— Domnule căpitan Gordon, zise ministrul, aştept din Paris 
textul tratatului de comerţ, care trebuie semnat între noi şi 
guvernele francez şi italian. E nevoie ca aceşti document să 
fie bine păzit, deoarece - ţi-o spun confidenţial - e vorba de 
o revizuire a tarifelor vamale. E absolut necesar ca trimisul 
Franţei, care aduce acel document, să fie bine apărat şi aş 
vrea să întăresc obişnuita pază poliţienească, trimiţându-te 


să-l întâmpini la Dover. Trei membri din poliţia secretă 
franceză şi italiană îl vor însoţi până la Dover, unde 
dumneata şi oamenii dumitale, veţi lua asupra 
dumneavoastră misiunea de a-l întovărăşi şi de a sta cu 
dânsul până ce veţi vedea în persoană documentul depus în 
lada mea de fier. 

Trimisul Franţei fu întâmpinat pe cheiul de la Dover, 
însoţit până la vagonul Pullman rezervat pentru el, unde doi 
oameni de la Scotland-Yard stăteau de pază în faţa uşii lui. 
La gara Victoria, un automobil cu şofer poliţist şi păzit de 
oameni armaţi, aştepta pe trimisul Franţei şi pe Dick şi-i 
conduse la minister. Ministrul de Externe, în biroul său, 
cercetă cu grijă sigiliile, apoi, în prezenţa lui Dick şi a 
inspectorului de poliţie, care comandase escorta, închise 
plicul în lada de fier. 

După ce plecară toţi, afară de Dick, Ministrul de Externe 
zâmbi: 

— Nu-mi închipui că prietenii noştri, Broaştele, se vor 
amesteca şi aici. Lucru ciudat, nu ştiu de ce m-am gândit la 
ei, şi de aceea am stăruit pentru o pază atât de neobişnuită. 
Mi se pare că nu s-a aflat nimic despre uciderea lui Genter? 

— Pe cât ştiu eu, nu, Sir. Crime de felul acesta nu privesc 
departamentul meu. 

— Îmi pare rău că urmărirea Broaştelor e lăsată toată în 
mâna celor de la Scotland Yard. Aş fi mulţumit dacă şi un alt 
birou al urmăririlor ar conduce cercetările. 

A doua zi de dimineaţă, Dick fu chemat la Preşedinţia 
Consiliului unde i se aduse la cunoştinţă că se instituise un 
departament special pentru a lupta contra acestei 
ameninţări sociale. 

— Domnule căpitan Gordon, ai mână liberă să faci cum e 
mai eficient. Poate vor fi discuţii că-ţi dau această 
însărcinare, dar sunt pe deplin încredinţat c-am ales omul 
cel mai potrivit, zise Primul Ministru, şi poţi să-ţi iei ca 
ajutor pe cine vrei de la Scotland Yard. 


— Voi lua pe polițistul Elk, zise repede Dick şi vă rog să-i 
daţi, în mod provizoriu, titlul de inspector. 

— Fă cum vrei, zise ministrul, râzând. 

Polițistul Elk, intrând la raport în acea dimineaţă, fu 
salutat c-un titlu nou. O clipă rămase nedumerit, apoi faţa 
lui urâtă se lumină de un zâmbet. 

— Sunt sigur - zise el, nu fără oarecare mândrie - că sunt 
singurul inspector din ţară care nu ştie unde-i îngropată 
Regina Elisabetha. 

CAPITOLUL, VIII. 

RAY NEPRICOPSITUL. 

E o prostie fără seamăn, îşi zicea Dick de zece ori pe zi, ca 
un om în toată firea ca mine să şteargă în fiecare dimineaţă 
în calendar, zilele care-l mai despart de duminică. 

Un chip frumos?... Dick mai văzuse şi altele. O mlădiere în 
mers, o desăvârşită distincţie în tot ce face... Dar degeaba 
încerca el să analizeze farmecul pe care-l răspândea în 
jurul ei, Ella Bennett. Tot ce ştia era că aştepta cu 
nerăbdare duminica. 

Când Dick deschise portiţa de la grădină, văzu pe grăsuliul 
Johnson, foarte comod aşezat într-un fotoliu de paie. Philo 
se sculă c-un zâmbet plin de bunăvoie, şi-i întinse mâna. Lui 
îi plăcea acest om. 

— Mi-a spus Ray că vei veni, Mr. Gordon. E cu Miss 
Bennett în grădina din dos, şi după înfăţişarea lui, pricep că 
i se spun câteva adevăruri, nu prea plăcute. Cum ţi se par 
toate astea? 

— Nu mai dă pe la Bancă? întrebă Dick. 

— Mi se pare că a fost dat afară de-a binelea, zise Philo 
Johnson, mâniat. Am fost nevoit să-l concediez. A aflat 
bătrânul despre purtările lui, prin nu ştiu ce sistem de 
spionaj, ascuns şi misterios. Era cât p-aci să mă dea şi pe 
mine afară. 

— Dumneata ştii unde stă Maitland - are casă în oraş? 
întrebă Dick. 

Johnson zâmbi. 


— O, da - zise ironic - are casă. Abia acum un an am 
descoperit unde e, şi până acum n-am spus nimănui. Dar 
nici acum n-am să-ţi dau amănunte. Bătrânul Maitland şade 
în cea mai murdară mahala, şi-n desăvârşită sărăcie, ca 
orice lucrător! Măcar că e plin de milioane! 

— Spune-mi, Mr. Johnson, de ce poartă bătrânul mănuşi 
peste zi? 

— Nu ştiu. Credeam că vrea să ascundă vreun semn de pe 
mână dar el nu-i dintre aceia care ar purta mănuşi pentru 
aşa ceva. E tatuat cu ancore şi delfini pe amândouă 
braţele... 

— Şi cu broaşte? întrebă liniştit Dick. 

Philo păru mirat. 

— Nu. Broaşte n-am văzut. Pe unul din braţe are un grup 
de şerpi - asta am văzut-o. Doar n-o fi şi bătrânul Maitland o 
Broască - ce zici? 

Şi Dick zâmbi, văzând spaima celuilalt. 

— Mă întreb şi eu, zise el. 

Chipul, de obicei, vesel al lui Johnson se întunecase. 

— E destul de scârbos ca să mai fie şi Broască, zise el. 

În acea clipă se iviră, din fundul grădiniţii, Ray şi cu soră- 
sa. Un nor de furtună întunecă fruntea lui Ray şi se făcu şi 
mai negru, când zări pe Dick Gordon. 

Fata avea obrajii aprinşi şi se vedea că-i venea să plângă. 

— la ascultă, Gordon - zise de-a dreptul băiatul - mi se 
pare că dumneata eşti acel care a împuiat urechile surorii 
mele cu vorbe despre mine. L-ai pus pe Elk să mă spioneze. 
Ştiu, pentru că l-am prins. 

— Ray, nu-ţi dau voie să vorbeşti cu Mr. Gordon, întrerupse 
aprins fata. Nu mi-a spus niciodată ceva rău de tine. Tot ce 
ştiu am văzut eu însumi. Mi se pare că uiţi că Mr. Gordon 
este musafirul tatei. 

— Nu mă lasă nimeni în pace, bombăni Ray, până şi 
Johnson! 

Şi se întoarse cu un zâmbet către omul chel, dar Johnson 
nu zâmbi la rândul său. 


— Trebuie să vadă cineva de tine, băiete, zise el. 

Atmosfera între ei nu se limpezi, până nu apăru John 
Bennett, pe cărarea de cărămizi, cu aparatul de fotografiat 
pe umăr. 

— Îmi pare bine că te văd în sfârşit la noi, Mr. Johnson. 
Cum se poartă Ray la Bancă? 

Johnson aruncă lui Dick o privire disperată. 

— Hm... bine, Mr. Bennett, bâlbâi el. 

Va să zică nu trebuie să afle John Bennett că Ray se 
apucase de altă carieră? Amestecul lui în această minciună, 
îl stânjenea pe Gordon. Se vede că-l apăsa şi pe Johnson, 
căci după ce se ridicară de la dejun, care se desfăşura într-o 
stare sufletească cam încordată, bietul Johnson îşi descărcă 
sufletul faţă de Gordon: 

— Simt că-l trag pe sfoară pe bătrânul Bennett, Ray ar fi 
trebuit să-i spună adevărul. 

Dick îi dădu dreptate. Nu avea poftă să discute despre 
Ray, în acea clipă. Venise ceasul să descopere ceea ce 
descoperă orice îndrăgostit: că strălucirea ce înconjoară 
fiinţa iubită, nu înconjoară şi rudele şi prietenii ei. Şi mai 
făcu încă o descoperire: grăsuliul Mr. Johnson, era şi el 
îndrăgostit de Ella. Când se depărta ea, îl vedeai cum îi 
piere cheful. 

Aşa se întâmplă când o luă Dick de braţ şi se îndreptă cu 
dânsa spre grădina de trandafiri din dosul casei. 

— Nu ştiu de ce vine omul ăsta pe aici, zise mânios Ray, 
după ce dispăruse Dick şi fata. Nu e din acelaşi rang social 
cu noi şi nu mă poate suferi. 

— Nu mi se pare, că nu te poate suferi, Ray, zise Philo 
deşteptându-se din întunecata visare în care se cufundase! 
E un băiat foarte drăguţ. 

— Mofturi, zise celălalt cu dispreţ. E un încrezut! Şi apoie 
şi poliţist, şi eu nu-i pot suferi! Dacă-ţi închipui că nu ne 
dispreţuieşte, pe dumneata şi pe mine, te-nşeli. Ce e mai 
mult decât mine? Şi pun rămăşag că am să am o dată şi 
odată, mai mulţi bani decât el! 


— Banii nu sunt singurul lucru de seamă în lume, zise 
apăsat Johnson. De ce meserie te-ai apucat, Ray? 

— Nu pot să-ţi spun. E ceva confidenţial, zise misterios 
Ray. N-am putut să spun nici Ellei, cu toate că s-a ţinut de 
mine, ore întregi. Sunt unele lucruri despre care un om nu 
poate vorbi, fără a destăinui secrete ce nu sunt ale lui. 

În liniştea grădinii cu trandafiri, un alt membru al familiei 
Bennett îşi destăinuia îngrijorările unui ascultător plin de 
simpatie. 

— Eu simt că tata a ghicit ceva, zicea Ella. Ieri a lipsit de 
acasă mai toată noaptea. Eram trează când s-a întors şi 
avea o înfăţişare care m-a îngrozit. Mi-a spus că a umblat 
de colo, colo, jumătate din noapte, şi după noroiul de pe 
ghetele lui, trebuie să fi fost adevărat. 

Dick nu împărtăşea părerea fetei. 

— Fără a cunoaşte mult pe Mr. Bennett, nu cred că-i omul 
care să sufere ceva în tăcere, când e vorba de fratele 
dumitale. Mai uşor mi-aş închipui că i-ar trage o săpuneală 
fără pereche. 

— De ce s-a purtat Ray aşa de nesuferit cu mine? 

Fata scutură din cap. 

— Nu ştiu. Ray s-a schimbat cu totul. Azi dimineaţă când 
m-a sărutat, mirosea a whisky - până acum nu avea obicei 
să bea. Viaţa nouă pe care o duce îl prăpădeşte. De ce şi-a 
luat alt nume, dacă noua lui meserie e cinstită? 

Era o zi călduroasă şi cerul fără nori. Ella servi ceaiul pe 
pajişte şi găsi în Dick şi Johnson, două ajutoare, dar Ray 
rămase tot duşmănos, şi nici prezenţa bătrânului Bennett, 
nu izbuti să schimbe cu ceva situaţia. 

— Ce-i rău când faci parte din poliţie e că nici un minut nu- 
ţi întrerupi meseria, zise Ray, în timpul ceaiului. Bunăoară 
acum, Mr. Gordon, îmi închipui că-ţi notezi în minte toate 
spusele noastre ca să-ţi fie poate de folos vreodată. 

Dick îşi luă foarte tacticos o bucată de pâine cu unt, 
înainte de a răspunde. 


— Adevărul e că am o memorie foarte bună, zise el. Îmi 
ajută uneori pentru a uita şi alteori, îmi ajută să tac, în 
împrejurări foarte grele. 

Ray se învârti deodată în scaun. 

— Nu v-am spus eu, că-şi face meseria? strigă el cu un ton 
de triumf. Ah, iată-l colo pe credinciosul Elk, căpetenia 
spionilor! 

Dick ridică ochii, mirat. Când se despărţise de Elk, acesta 
era gata să plece spre nord, pe urma unei noi crime a 
Asociaţiei Broaştelor, care ieşise la lumină. Şi acum, iată-l 
colo, cu braţele rezemate de gard, şi bărbia de braţe, 
uitându-se melancolic, prin ochelari, la sindrofia de pe 
pajişie. 

— Pot să intru, Mr. Bennett? 

John Bennett, cu ochi isteţi şi ageri, îi făcu semn să intre. 

— Treceam pe aici din întâmplare şi m-am gândit să vă fac 
o vizită. Bună ziua, Miss - bună ziua, Mr. Johnson. 

— Dă scaunul tău sergentului Elk, mormăi John Bennett, şi 
Ray se sculă încruntându-se. 

— Inspector, corectă Elk. Nu, mulţumesc, mulţumesc. Mai 
bine stau în picioare, să mai cresc, hai? Da, acum sunt 
inspector. Parcă nu-mi vine să cred şi când mă salută 
oamenii mei, uit să le răspund la salut. 

Apoi se întoarse către Dick Gordon. 

— Voiam să ştiu, domnule căpitan, dacă pot să am un 
concediu de o zi, săptămâna viitoare; am ceva încurcături în 
familie. 

Dick, care nici nu ştia că prietenul său avea familie, 
rămase mirat. 

— Îmi pare rău, Elk, zise el, binevoitor. 

Elk oftă. 

— Îmi vine greu, dar simt c-ar fi nevoie să-ţi spun chiar 
acum, dacă îmi permite Miss Bennett?... 

Dick se sculă, îl urmă pe detectiv până la portiţă, şi atunci 
Elk şopti. 


— Azi noapte au intrat hoţii în reşedinţa Ministrului de 
Externe, Lord Farmley; Broaştele au dispărut cu tratatul de 
comerţ. 

Fata, care-i privea pe furiş, pe amândoi, nu zări nimic pe 
figura lui Dick Gordon, care să dovedească că primise vreo 
veste însemnată. Dick se întoarse încet, spre masa de ceai. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să plec, zise el. Vestea lui Elk 
mă sileşte să mă întorc în oraş. 

Citi părerea de rău în ochii Ellei şi se simţi plin de 
mulţumire. Îşi luă scurt rămas bun şi porni spre oraş cât îl 
putea duce maşina de repede. 

În drum, Elk îi spuse tot ce ştia. 

Lord Farmley petrecuse sfârşitul săptămânii în locuinţa sa 
din oraş. Tocmai lucra la nişte clauze din tratat, în privinţa 
cărora ambasadorul american ceruse şi obținuse câteva 
amendamente folositoare ţării lui. 

Toate acestea le află Dick mai târziu. Atunci nu ştia că 
ambasada americană cunoştea existenţa tratatului. Lord 
Farmley pusese înapoi tratatul, în casa de fier, care era 
patentată după cel mai nou sistem, închisă cu o încuietoare 
dublă şi zidită în peretele biroului său, apoi deschise alarma 
electrică, împotriva hoţilor, şi se duse să se culce. Nu avu 
nevoie să deschidă casa de fier până după dejun. Se părea 
că uşile de fier nu fuseseră atinse. După dejun, vrând să 
lucreze din nou la tratat, Lordul Farmley vâri cheia în 
broască şi văzu că nu era încuiată; trase de mâner, care nu 
opuse nici o rezistenţă, deschise şi văzu că dispăruse 
tratatul, precum şi notele lui. 

— Cum au intrat? întrebă Dick, pe când maşina vâjâia ca 
nebună de-a lungul şoselei. 

— Prin fereastra de la cămară - cămările se vede c-au fost 
născocite de un arhitect pungaş, zise Elk. A fost al dracului 
de bine chibzuit. N-am văzut, în douăzeci de ani, o spargere 
făcută cu mai mult meşteşug şi numai doi oameni în lume ar 
fi putut s-o facă. Nici urme de degete, nici găuri în uşa de 


fier, totul curat şi lucrat cu măiestrie. Parcă-ţi place să vezi 
aşa ceva. 

— Aş dori ca Lord Farmley să fi găsit în toate astea, tot 
atâta plăcere cât şi dumneata, zise Dick, cu glas amar. 

— Pot să-ţi spun că nu-i venea să râdă, răspunse Elk, cel 
puţin cât am fost eu acolo. 

Şi Lord Farmley nu râdea nici când veniră Elk şi Dick la 
dânsul. 

— E grozav, Gordon, grozav! Avem diseară un consiliu de 
miniştri pentru această chestie. Primul Ministru s-a întors în 
oraş. Pentru mine e sfârşitul carierei politice. 

— Şi credeţi că e tot o ispravă, de-a Broaştelor? 

Drept răspuns, Lord Farmley deschise uşa casei de fier. Pe 
partea dinăuntru a uşii, imprimat în alb, întocmai acelaşi 
desen pe care-l văzuse Elk pe uşa apartamentului domnului 
Broad. 

Pentru cine nu era expert în materie era cu neputinţă să 
ghicească în ce chip fusese deschisă casa de fier. Singur Elk 
arătă cum fusese scos din loc mânerul în mod aproape 
nevăzut şi cum fusese apoi introdus un explosiv puternic 
care distrusese sistemul de încuietoare, fără a fi auzit de 
nimeni din casă. 

— A întrebuințat un explozibil fără zgomot, zise Elk. În 
ziua de azi se poate împiedica gazul de a ieşi cu violenţă 
dintr-o bombă ca şi din ţeava unui pistol. V-am spus că 
numai doi oameni în lume ar fi putut face aceasta. 

— Cine sunt? 

— Tânărul Harry e unul - dar a murit de mult şi Saul 
Morris este al doilea, dar a murit şi el. 

— Deoarece această faptă nu e datorită celor doi morţi, 
zise Lord Farmley, cu firească nerăbdare, cred c-ai face 
bine să te gândeşti la a treia persoană. 

Elk scutură încet din cap. 

— Vezi bine că e şi un al treilea, mai al dracului chiar decât 
ceilalţi doi, zise el, rostindu-şi gândul, tare. Cunosc pe cei 
mai de seamă spărgători de azi şi pot să jur că n-a fost 


niciunul dintre ei. Asta e lucru de mare maestru, mylord, şi 
mi se pare că ştiu cine e. 

Lord Farmley, care ascultase răbdător, ieşi cu paşi mari 
din birou, lăsând pe cei doi oameni singuri. 

— Domnule căpitan - zise atunci Elk - ai putea să-mi spui 
unde era bătrânul Bennett, ieri noapte? 

Tonul lui Elk era nepăsător, dar Gordon simţi înţelesul 
ascuns al întrebării şi pricepând însemnătatea unei 
asemenea bănuieli, pentru fata pe care o iubea, mai mult 
decât crezuse, simţi că i se opreşte răsuflarea. 

— N-a fost acasă mai toată noaptea, răspunse el. Mi-a spus 
Miss Bennett că a plecat de vineri şi nu s-a întors decât azi 
dimineaţa în zori. Dar pentru ce? 

Elk scoase o hârtie din buzunar, o desfăşură încet, şi-şi 
potrivi ochelarii. 

— Am pus un om să-mi însemne toate lipsurile de acasă ale 
lui Bennett. Mi-a fost uşor pentru că femeia care se duce în 
fiecare dimineaţă să-i facă curăţenie în casă are memorie 
foarte bună, zise el, tacticos. A lipsit de acasă de 
cincisprezece ori anul acesta şi de câte ori a lipsit s-a făptuit 
câte o spargere, c-un neîntrecut meşteşug. 

Dick răsuflă adânc. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Vreau să zic, răspunse Elk, foarte liniştit că de n-o putea 
Bennett să dea socoteală de faptele sale de sâmbătă 
noaptea, am de gând să pun mâna pe el. Pe Saul Morris nu 
l-am văzut niciodată şi nici pe Wal Cormon, dar poate că nu 
sunt chiar aşa de morţi cum merge vorba. Am de gând să 
mă duc pe la moş Bennett şi poate mă apuc de ceva: de 
învierea morţilor! 

CAPITOLUL IX. 

UN NAUFRAGIU. 

John Bennett lucra în grădină la el de dimineaţă când sosi 
inspectorul Elk, care intră de-a dreptul în subiect. 

— A fost o spargere la reşedinţa lordului Farmley, în 
noaptea de sâmbătă spre duminică. Probabil între miezul 


nopţii şi trei dimineaţa. S-a pus un explozibil în casa de bani 
şi s-au furat documente importante. Am venit să-ţi cer 
socoteală de ceea ce ai făcut de sâmbătă noaptea până 
duminică dimineaţa. 

Bennett se uită drept în ochii detectivului. 

— Eram pe drumul de la Londra încoace, am venit acasă 
pe jos. La orele două, stăteam de vorbă cu un poliţist la 
Rodking. La douăsprezece eram la Kingsbridge şi iarăşi am 
vorbit cu un poliţist. Amândoi mă cunosc pentru că fac 
adesea drumul pe jos la Dorking şi la Kingsbridge. Cel de la 
Dorking e, ca şi mine, fotograf amator. 

Elk stătu pe gânduri. 

— Sunt cu automobilul. Ce-ar fi să vii cu mine să vorbim cu 
cei doi poliţişti? propusese el, şi spre mirarea lui, Bennett 
primi îndată. 

La Dorking dădură de omul căutat. Tocmai pleca la postul 
său. 

— Da, domnule inspector, ţin minte c-am vorbit cu Mr. 
Bennett. Vorbeam despre fotografii de animale. 

— Ştii bine? Ce oră era? 

— Cât se poate de bine. La două trece patrula pe la mine, 
şi-a venit pe când şedeam de vorbă. 

Sergentul de patrulă, deşteptat din somnul de dimineaţă, 
întări cele spuse de poliţist. 

La fel se întâmplă şi cu cercetarea făcută la Kingsbridge. 
Elk porunci şoferului să-i înapoieze la Horsham. 

— N-am de gând să-ţi cer scuze, Bennett, zise el; cunoşti 
destul meseria mea ca să-ţi dai seama de situaţie. 

— Nu mă plâng de nimic, zise posomorât Bennett, datoria- 
i datorie. Dar am dreptul să ştiu de ce din toţi oamenii de pe 
lume, tocmai pe mine, mă băânuieşti? 

Elk bătu în geam şi maşina se opri. 

— Hai să umblăm: pe jos pot vorbi mai bine, zise el. 

Se dădură jos şi merseră câtva timp fără a vorbi. 

— Bennett, eşti bănuit din două motive. Eşti un om 
misterios, din pricină că nimeni nu ştie din ce trăieşti. N-ai 


nici un venit, n-ai nici o meserie şi din când în când dispari 
de-acasă şi nu ştie nimeni unde te duci. Dac-ai fi mai tânăr, 
aş bănui că ai o viaţă tăinuită, în sensul obişnuit al 
cuvântului. Dar aşa ceva nu se potriveşte cu dumneata. Asta 
a fost numărul unu. Acum iată numărul doi: de câte ori 
dispari de-acasă se întâmplă undeva o mare spargere. Şi 
mi-a intrat în cap că de data asta e o pungăşie de-a 
Broaştelor. Broaştele plătesc sume bune, chiar în afară de 
tovărăşia lor, pentru o muncă bine făcută. 

Şi dumneata bănuieşti că m-aş pricepe la aşa aşa muncă? 
zise Bennett. 

— Tocmai - spargerea de la Lord Farmley e fapta unui 
expert - îmi aminteşte de Saul Morris. 

Ochii lui pătrunzători erau pironiţi pe faţa lui Bennett, dar 
acesta nu-şi destăinui gândurile nici printr-o tremurătură 
de geană. 

— Mi-aduc aminte de Saul Morris - repetă încet Bennett. 
Nu l-am văzut, dar am auzit despre faptele lui. Semăna 
oare cu mine? 

Elk strânse din buze şi-şi încordă şi mai mult privirea. 

— Dacă ştii ceva despre Saul Morris, ştii că niciodată n-a 
pus poliţia mâna pe el, şi că nimeni în afară de banda lui, nu 
l-a văzut vreodată, aşa încât nu poate fi recunoscut. 

Iarăşi se făcu tăcere o clipă. 

— Asta n-am ştiut, zise Bennett. Apoi întorcându-se spre 
maşină, vorbi din nou: eu nu m-am supărat pe dumneata. 
Ştiu că purtarea mea dă de bănuit, dar în ceea ce priveşte 
spargerea, nu ştiu nimic despre ea. De altfel, tot aşa aş 
spune în orice caz, fie c-aş şti, fie că n-aş şti. Te-aş ruga să 
nu vorbeşti despre aceasta cu fiica mea, pentru că... nu mai 
e nevoie să-ţi spun pentru ce. 

Elk înţelese. În aceeaşi dimineaţă, mărturisi lui Dick, că 
dăduse greş. 

— Nu ştiu de ce m-am legat de Bennett zise el. 

— Se vede că m-am prostit. Văd că ziarele vorbesc de 
spargere. 


— Da, însă nu ştiu ce s-a furat - adăugă încet Dick. 

— Asta trebuie să rămână secret. 

Se aflau în biroul unde lucra provizoriu Dick. În biroul cel 
mare, doi zidari reparau zidul găurit de pistolul care 
trăsese în Gordon. Elk şi Gordon aruncară o privire pe 
braţul stâng al lucrătorilor. Elk îşi adusese aminte că nu 
aflase încă identitatea vagabondului Carlo. Cu toate 
străduinţele lui Gordon şi paza bine organizată, Carlo se 
făcuse nevăzut şi nu mai fusese regăsit. Această întâmplare 
îl necăjea rău pe Gordon şi Elk o ştia, căci Carlo era 
cunoscuta unealtă a numărului şapte, omul cel mai de 
seamă din toată tovărăşia, afară de Broasca însuşi. 

— Tare aş vrea să văd pe acest Carlo, exclamă Elk, pe 
gânduri, şi mult aş da să aflu ce ştie Lola... 

— Despre Broaşte? întrebă Dick. N-aş prea crede că s-ar 
da aşa uşor pe mâna ei. Mai degrabă trebuie să fie cum spui 
dumneata că dau de lucru la persoane din afară de banda 
lor şi că le plătesc bine. 

Elk nu-şi mai bătu capul şi petrecu restul zilei, făcând 
cercetări fără folos. 

Întorcându-se la biroul lui, la Scotland Yard, stătu multă 
vreme ghemuit pe scaun, cu mâinile în buzunare, cu ochii 
pironiţi pe masa de scris. Apoi sună şi intră subalternul său, 
Balder. 

— Du-te la arhivă şi caută-mi tot ce se ştie despre 
spărgătorii de case de bani din toată ţara. Şi caută şi pe 
suedezi şi americani. Printre ei sunt doi-trei, foarte dibaci. 

Omul se întoarse peste câtva timp, cu un vraf de hârtii, 
fotografii şi amprente digitale. 

— Poţi pleca, Balder - omul de serviciu le va pune la loc, la 
noapte. 

Şi se pregăti pentru o noapte de plăcută cercetare. 

Ajunsese la sfârşitul vrafului, când dădu de fotografia unui 
tânăr cu mustaţa lăsată în jos şi o claie de păr creţ. Era o 
fotografie neretuşată în care se vedeau cele mai mici 
cusururi ale pielii. Pe fotografie era tipărit: „Henry John 


Lyme, r.v.” „R. V” erau litere din codul închisorilor: anii de 
la 1874 până la 1889 se însemnau cu câte o literă capitală 
din alfabet. După aceea începeau literele mici:r” însemna că 
Henry ]. Lyme, fusese în închisoare în anul 1891, iar „v” 
însemna că mai fusese o dată închis în 1895. 

Elk mai citi scurtul şi groaznicul rezumat: născut în 
Guernesy, în 1873, fusese de şase ori închis, înainte de a 
împlini douăzeci de ani. În pagina în care erau înşirate 
crimele lui, se citea: „primejdios; poartă pistol”. Mai jos, era 
scris de altă mână, şi cu cerneală roşie care se 
întrebuinţează la încheierea carierei unui criminal: „mort 
pe mare pe vasul „Channel Quen” la Black Rock în 
februarie 1898”. 

Elk îşi reaminti de naufragiul de la Black Rock. Întoarse 
pagina ca să citească înşirarea crimelor omului şi 
comentariile persoanelor oficiale, care din când în când, 
fuseseră în contact cu el. Unul din comentarii era: lucrează 
singur. Altul era: niciodată n-a fost văzut cu vreo femeie. A 
treia notiţă era rău scrisă dar când Elk reuşi s-o descifreze, 
aproape sări de pe scaun văzând următoarele: „de adăugat 
la semnele de pe trup, o broască tatuată pe antebraţul 
stâng”. 

Data la care erau însemnate acestea, era data ultimei 
închisori a omului. Elk mai întoarse o pagină şi găsi D. P 
adică „descrierea Prizonierului” în care nu se pomenea de 
broasca tatuată. Se vede că cercetătorul nu-şi făcuse bine 
datoria. Citi cuvânt cu cuvânt descrierea: „Henry John Lyme 
sau Young Harry sau Bombas Martin sau Ray Pleace sau 
Boy Harry înălţimea 1,80 m, pieptul lat, pieliţa trandafirie, 
ochi cenuşii, dinţi buni, gura potrivită, gropiţă în bărbie. 
Nasul drept. Păr castaniu, ondulat, îl poartă lung. Faţa 
rotundă. Mustaţa lăsată în jos, are favoriţi. Picioare şi mâini 
normale. Degetul cel mic de la piciorul stâng amputat din 
pricina unui accident. Vorbeşte bine şi scrie frumos. 
Particularităţi n-are. Fumează ţigări. Se dă drept 
funcţionar, perceptor, inspector al sănătăţii, lucrător la 


compania de gaz sau de canalizare. Vorbeşte bine franceza 
şi italiana. Nu bea; joacă cărţi, dar nu e jucător, se ascunde 
de obicei la Roma sau Milano. N-a făcut închisoare în ţară 
străină. Nu are familie... îndată după o crimă trebuie căutat 
sau într-un hotel bun, sau în docuri, lucrând la vapoare 
olandeze sau scandinave. A fost văzut de câteva ori la 
Guernsey...” 

După aceasta, urmau măsurătorile după sistemul Bertillon 
şi semnele de pe trup - acestea se întâmplaseră înainte de a 
se introduce sistemul amprentelor digitale. Dar nu se 
pomenea de broasca de la antebraţul stâng. 

Elk adăugă pe document, acest amănunt care lipsea. Şi 
dedesubt scria: „Acest om poate să fie încă în viaţă” şi 
semnă cu inițialele sale. 

CAPITOLUL X. 

ÎN HARLEY TERRACE. 

Pe când scria astfel, sună telefonul. Elk îşi termină notiţa 
cu liniştea obişnuită, apoi luă receptorul şi auzi un glas: 

— Căpitanul Gordon vă roagă să luaţi un taxi şi sa veniţi 
cât se poate de repede la dânsul... E o chestie urgentă. 
Vorbesc din Harley Terrace. 

— Foarte bine, răspunse Elk care îşi luă umbrela şi 
pălăria, puse îndărăt documentele la locul lor şi ieşi în 
curtea întunecoasă. 

Scotland Yard are două intrări: una se deschide în 
Withehall, unde ar fi găsit îndată un taxi, iar cealaltă se 
deschide pe cheiul Tamisei, ceea ce ar fi fost pentru un ocol, 
mai ales că la această oră, nu prea trăgea nădejde să 
găsească un taxi. Elk era aşa de adâncit în gânduri, că se 
pomeni pe chei, înainte de a-şi da seama unde era. Găsi în 
sfârşit o rablă de birjă şi se urcă într-însa, dând adresa. 
Birjarul era bătrân şi pesemne cam afumat, căci în loc să 
oprească la nr. 273, trecu mai departe cu vreo 
douăsprezece case şi se opri numai la o interpelare violentă 
a clientului său. 


Pe când Elk aştepta ca birjarul să-i dea restul, se uită 
înapoi în lungul străzii. O maşină era oprită în faţa uşii lui 
Dick Gordon, cu luminile stinse. Tot acolo se mai aflau doi 
oameni, cu spatele rezemat de grilaj. Elk auzea zgomotul 
înfundat al motorului. Mai făcu un pas şi aruncă o privire şi 
pe trotuarul celălalt. Acolo erau alţi doi oameni, care 
păreau că se plimbă alene, faţă în faţă cu cei doi dintâi. Elk 
se uită împrejur. Birja se oprise în faţa locuinţei unui doctor. 
Nu stătu mult pe gânduri şi zise: 

— Aşteaptă până mă întorc. 

— Să nu stai mult - se rugă bătrânul birjar. 

— Peste un sfert de ceas se închid cârciumile. 

Din fericire, doctorul era acasă, şi Elk îi mărturisi cine era. 
Peste câteva minute, vorbi la telefon cu cel mai apropiat 
comisariat. 

— Sunt Elk, de la Poliţia Centrală, zise repede, şi-şi dădu 
numărul din codul secret. Trimiteţi câţi oameni puteţi să 
închidă Harley Terrace din ambele părţi ale nr. 273 şi opriţi 
orice maşină îndată ce veţi vedea semnalul meu: două 
lumini lungi şi două scurte. În cât timp pot sosi oamenii 
voştri? 

— În cinci minute, Mr. Elk. 

Puse la loc receptorul şi ieşi în hol. Doctorul întrebă 
speriat: 

— S-a întâmplat ceva? 

Îşi scoase pistolul şi pregăti trăgaciul. 

— Sper că da, zise cu gravitate. Căci dacă aş fi scos geaba 
toată divizia, pentru că nişte trecători nevinovaţi se 
reazămă de un grilaj în Harley Terrace, aş plăti cam scump, 
crede-mă. 

Aşteptă cinci minute, apoi deschide uşa şi ieşi în stradă. 
Oamenii erau în acelaşi loc, şi zări două camioane- 
automobile, care veneau fiecare din altă direcţie şi se opriră 
punându-se de-a curmezişul străzii. 

Elk fulgeră două lumini la dreapta şi două la stânga şi sări 
pe trotuar. Văzu atunci că bănuielile lui erau îndreptăţite. 


Oamenii de pe celălalt trotuar alergară în pas alert până la 
automobilul oprit cu luminile stinse şi săriră în el pe când 
pornea. În acelaşi timp săriră în maşină şi cei doi care 
păzeau intrarea nr. 273. Dar era prea târziu. Maşina se 
ciocni cu camionul, se auzi un zgomot de geamuri sparte şi 
când ajunse Elk la locul ciocnirii, toţi cei cinci fugari erau în 
mâinile agenţilor care mişunau în toată strada. Cei prinşi nu 
se împotriviră câtuşi de puţin. Unul dintre ei, şoferul, care 
încercă să-şi apuce revolverul pe ascuns, se trezi cu mâinile 
legate, iar ceilalţi patru se lăsară duşi fără greutate. 

Ajungând la poliţie, Elk putu să-şi vadă prinşii. Patru din ei 
erau vagabonzi, fără nici o îndoială şi purtau cu stângăcie 
hainele cumpărate de la vechituri. Al cincilea, şoferul, care 
purta un nume rusesc, era un om mititel, cu ochi ageri, care 
priveau îngrijoraţi feţele tuturor. Doi dintre prinşi, aveau 
revolvere încărcate, şi în automobil se găsiră patru 
bastoane, cu plumb înăuntru. 

— Scoateţi-vă hainele şi ridicaţi-vă mâinile! porunci 
inspectorul. 

— De prisos, Elk, interveni şoferul. Cu toţii suntem Broaşte 
din cele mai bune. 

— Broaşte bune nu există - zise Elk. Broaşte nu sunt decât 
rele şi una e mai rea decât toate, dar să lăsăm asta. Du-l pe 
fiecare în celula sa - porunci sergentului - să nu se mai 
întâlnească între ei. Pe Litnov să-l ducă la Poliţia centrală. 

Şoferul se uită neliniştit, când la Elk, când la sergentul 
postului. 

— Ce-aveţi de gând cu mine? întrebă el. În Anglia nu e voie 
să întrebuinţaţi tortura. 

— S-a modificat legea - zise ameninţător Elk - şi prinse 
mâinile rusului în cătuşe. 

Legea nu fusese modificată, însă asta n-o ştia rusul. Tot 
drumul până Ia Scotland-Yard, omul rămăsese pe gânduri, 
iar când fu băgat în biroul lui Elk, era gata să facă a 
destăinuiri. 


Dick, care nu aşteptase pe detectiv la Harley Terrace, află 
tot ce se petrecuse, abia după sosirea lui Elk. 

— Nu mi-am dat seama că era un complot, până ce nu am 
văzut băieţii ce ne aşteptau la uşă - zise Elk. Bineînţeles că 
nu ai telefonat dumneata. Aici m-am arătat eu cam prost. 
Dar Broaştele sunt oameni pricepuţi! Se aşteptau să intru 
în Scotland-Yard prin Withehall şi aveau un taxi gata să mă 
ia, şi dacă nu izbuteau aşa, puseseră oameni să m-aştepte în 
Halley Terrace. Pricepuţi, nu glumă! 

— Şi cine comanda? 

Elk ridică din umeri. 

— Nu ştiu cine, răspunse el. Litnov primise ordinul prin 
poştă, era iscălit numărul „şapte” şi nimic altceva. Spune că 
n-a văzut niciodată o Broască, din ziua când a intrat cu ele 
în tovărăşie. Nu-şi aduce aminte unde a depus jurământul. 
Maşina aparţine Broaştelor şi el e plătit în fiecare 
săptămână ca să îngrijească de ea. De obicei este în 
serviciul Clubului Herron şi conduce camionul lor. Îmi 
spune că mai sunt douăzeci de maşini, ascunse prin Londra, 
care stau degeaba în garaj, şi fiecare are câte un şofer care 
se duce o dată pe săptămână să îngrijească de ele. 

— Clubul Herron - e un bar, condus în tovărăşie de Lola şi 
de Brady, zise Dick. 

La rândul lui, Elk chibzui o clipă apoi zise: 

— La asta nu mă gândeam încă. Dar asta nu înseamnă că 
cei de la Herron ştiu ce-a făcut Litnov azi noapte. Am să 
trec pe la acel club. 

Dar fu scutit de osteneală, căci a doua zi, când ajunse la 
birou, găsi un om care-l aştepta. 

— Numele meu este Hagn şi sunt directorul clubului 
Herron zise, prezentându-se. Am aflat că unul din oameni a 
dat de bucluc; ce s-a întâmplat, Mr. Elk? 

Acesta scutură din cap: 

Nu pot să-ţi dau nici o informaţie în această privinţă. 

— Aş putea să-l văd? 

— Nu! - răspunse Elk. 


— A dormit bine şi vă trimite salutări amicale. 

Mr. Hagn păru mâhnit. 

— S-ar putea să aflu unde mi-a pus cheia de la pivniţa cu 
cărbuni? - stărui el. Îmi vine foarte greu fără acea cheie. 

Polițistul stătu la îndoială. 

— Pot să-l întreb, zise el, şi lăsând pe Mr. Hagn sub ochii 
ageri ai secretarului său, trecu prin curte, până la celula 
unde era închis rusul. 

Litnov se sculă de pe patul de scânduri, când se deschise 
uşa celulei. 

— A venit un prieten de-al dumitale; întreabă unde ai pus 
cheia de la pivniţa de cărbuni. 

O foarte uşoară licărire se aprinse în ochii şireţi ai rusului. 
Dar Elk o zări. 

— Spune-i c-am lăsat-o omului de la Wandsworth, zise el. 

— Bun! făcu Elk şi se întoarse la Hagn. 

— Zice c-a lăsato pe drumul de la Pentonville, minţi Elk, 
dar Hagn păru mulţumit. 

Întorcându-se la celulă, Elk căuta pe paznic. 

— Te-a întrebat omul ăsta unde va fi dus de aici? îi cercetă 
el. 

— Da, răspunse sergentul şi i-am spus că are să fie dus la 
Wandsworth. 

Elk ghicise că întrebarea despre cheie era dinainte pusă la 
cale între ei. 

— Aceşti oameni vor fi duşi la închisoarea din Wormwood 
şi nu trebuie să li se spună, ordonă Elk. 

În după-amiaza aceleaşi zile, o dubă celulară, trasă de cai, 
ieşi din Scotland-Yard şi se îndreptă spre Shaftesbury 
Avenue; acolo se întâlni cu un camion, al cărui şofer 
neîndemânatic, o ciocni în coastă apucându-i o roată. Pe 
dată răsări, nu se ştie de unde, o gloată de oameni cu 
înfăţişări ciudate. S-ar fi părut că toţi vagabonzii din lume 
ar fi stat la pândă ca să se adune în jurul trăsurii oprite. Uşa 
fu smucită şi paznicul tras cu sila afară din trăsură. Dar 
înainte de a-i face vreun rău, douăzeci de agenţi ieşiră din 


trăsură şi din capul străzii sosiră în trap douăzeci de 
poliţişti călări, cu măciuci în mână. Încăierarea ţinu mai 
puţin de trei minute. Câţiva din vagabonzi izbutiră să scape, 
dar cei mai mulţi, înlănţuiţi doi câte doi, porniră fără multă 
împotrivire, între agenţii călări. 

Dick Gordon, care se pricepea în ordonarea lucrurilor, 
privise toată întâmplarea de pe acoperişul unui omnibus, 
încărcat de agenţi, care se luase pe urmele camionului cu 
pricina. 

După ce se potoliră toate, regăsi pe Elk. 

— Aţi arestat pe cineva mai de seamă? întrebă el. 

— E prea devreme ca să ştiu - zise Elk. Mie îmi par 
Broaşte fără importanţă. Cred că Litnov e acum la 
Wandsworth - l-au dus într-o maşină închisă, înainte de a 
ieşi duba. 

Când ajunse la Scotland-Yard, înşiră Broaştele pe două 
rânduri, păzite de o sumedenie de agenţi, adunaţi la 
amândouă ieşirile. Cercetă braţul fiecăruia şi la fiecare găsi 
tatuajul. Când termină cercetarea, puse pe toţi vagabonzii 
într-o curte interioară, sub pază înarmată. 

— Unul din oameni vrea să vă vorbească, domnule 
inspector. 

Elk aruncă lui Dick o privire întrebătoare. 

— Primeşte-l - zise Dick. Ar fi păcat să pierdem vreo 
informaţie, ce ne-ar putea da. 

Un poliţist aduse un vagabond. Era un om înalt, cu barba 
nerasă de-o săptămână, zdrenţuit şi murdar. 

— Ei, ce e, Broască? zise Elk, încruntându-se la el. Ce-ai de 
orăcăit? 

— Orăcăit e bine nimerit, răspunse omul, la auzul glasului 
căruia, Elk deschise ochii mari. Cred că nu-ţi închipui că 
rabla dumneavoastră de maşină are să ajungă la 
Wandsworth? 

— Tu cine eşti? întrebă Elk, ascuţindu-şi privirea. 

— Ei au mare nevoie de Litnov, explică Broasca. Vor să 
încheie socotelile cu el, şi dacă bietul neghiob crede că din 


iubire frăţească pentru dânsul face Broasca atâta tămbălău, 
se înşală amarnic. 

— Broad! Ce dracu!... 

Americanul îşi linse degetul şi îşi şterse cu scuipat broasca 
de pe braţ. 

— Îţi voi explica mai târziu, Mr. Elk, dar ascultă povaţa 
unui prieten şi cheamă Wandsworth la telefon. 

Telefonul lui Elk sună furtunos când intră la el în birou. 
Închisoarea de la Wandsworth îl chema. 

— Automobilul poliţiei a fost întâmpinat de-o bandă, doi 
oameni de-ai dumneavoastră răniţi, prizonierul omorât de- 
un glonţ; fu raportul dat lui Elk. 

— Mulţumesc! zise Elk, cu amărăciune. 

CAPITOLUL XI. 

BROAD DĂ LĂMURIRI. 

Reţinut sub pază poliţienească, Mr. Broad nu părea deloc 
stânjenit sau necăjit. Dick Gordon şi ajutorul său, ajunseră 
la Wandsworth, zece minute după comunicarea telefonică şi 
găsiră rămăşiţele maşinii, înconjurate de o gloată de 
oameni, ţinuţi la distanţă de către poliţie. Prizonierul mort 
fusese dus în închisoare, împreună cu unul din agresori, 
care fusese prins de nişte paznici de-ai închisorii, pe când 
se întorceau acasă după dejun. 

Prizonierul adus din celula sa, era un om de vreo treizeci 
de ani, de condiţie ceva mai bună, decât obişnuitele 
Broaşte. Nu purta arme şi stăruia în afirmaţia că nu avea 
nici o cunoştinţă despre complot. După spusele sale, el era 
un fost slujbaş, şomer, care trecea din întâmplare pe şosea, 
când avusese loc ciocnirea. Văzuse lupta şi văzuse maşina 
plină de agresori, fugind cu dânşii; ba fusese prins când se 
repezise după ucigaşi; dar păzitorii care-l prinseseră, 
povesteau cu totul altfel. Însă dovada minciunilor sale se 
vedea în tatuajul de pe braţ. 

— Broască, eşti un om mort, răcni Elk furios. 

— Nu puteţi să mă spânzurați, eu n-am făcut nimic, zise 
omul cu glas scăzut. 


— Ai ucis un om, zise Elk, închizând uşa. Eşti singurul pe 
care am pus mâna, şi-o să trebuiască să plăteşti pentru toţi. 

Omul îşi duse mâna la gură, apoi zise sugrumat: 

— Am să-ţi spun tot ce ştiu. 

Elk îl duse îndărăt în celulă. Peste un ceas, Dick pornise 
înapoi la birou, ducând cu el importante destăinuiri. În 
primul rând, trimise după Mr. Joshua Broad, şi vagabondul 
cu ochi de vultur, se înfăţişă bucuros. 

— Acum, Mr. Broad, să-mi spui toată povestea, zise Dick 
poftindu-l să stea jos. 

Joshua se aşeză încet. 

— Nu e mult de spus, zise el. Acum o săptămână am intrat 
în legătură cu Broaştele. Mi-am dat seama că o mare parte 
dintre ei nu era cunoscută de ceilalţi şi m-am lipit de cel 
dintâi care mi-a ieşit în cale. Atunci am aflat că azi avea să 
fie o încăierare mai de seamă şi m-am unit cu ei. Pe când ne 
îndreptam spre Scotland Yard pentru atacul asupra dubei 
celulare, am aflat că o bandă fusese trimisă la Wandsworth, 
ca să prindă pe Litnov. 

— Ai văzut pe vreuna din căpeteniile lor? 

Broad scutură din cap. 

— Păreau toţi la fel, dar desigur că erau doi, trei care 
comandau. Niciodată nu se vorbea de scăparea cuiva, 
scopul lor era de a ucide. Aflaseră că Litnov spusese tot ce 
ştie, şi-l osândiseră; desigur că l-au ucis, nu-i aşa? 

— Da - l-au dat gata! zise Dick, apoi adăugă: 

— Dar dumneata de ce te interesezi de Broaşte? 

— Aşa, degeaba, zise celălalt, cu ton leneş. Sunt un om 
bogat şi n-am nimic de făcut şi criminologia îmi pare nespus 
de interesantă. Acum câţiva ani am auzit vorbindu-se 
despre Broaşte şi mi-au aţâţat curiozitatea. De atunci m-am 
ţinut după ei. 

Privirea lui nu se plecă în faţa ochilor pătrunzători ai lui 
Gordon. 

— Acum, vrei să-mi spui, - zise Dick foarte liniştit - cum ai 
ajuns aşa bogat? Pe la sfârşitul războiului ai sosit în Anglia, 


pe un vas care transporta vite cornute; aveai doar douăzeci 
de dolari în buzunar. Apoi deodată, ai dispărut, şi ai ieşit la 
iveală la Paris, în ajunul Crăciunului din acelaşi an. Ai atras 
luarea aminte a tuturor salvând o familie, care fusese 
bombardată de un avion şi poliţia îţi luase numele cu gândul 
să-ţi dea o răsplată. Poliţia franceză spune că erai foarte, 
foarte rău îmbrăcat - credeau ca eşti poate un dezertor din 
armata americană. lar în februarie, te aflai în Hotel de Paris 
la Monte-Carlo, cu bani mulţi şi nenumărate costume noi. 

— În adevăr, judecând după aparenţe, trecerea mea de la 
sărăcie la bogăţie, e neaşteptată. 

Dick se uită la vagabondul jerpelit, aşezat la biroul său şi 
râse înfundat. 

— Vrei să zici, că dacă azi te joci de-a vagabondul, poate te 
jucai şi atunci şi că, sub înfăţişarea unui calic erai bogat şi 
în 1917? 

— Chiar aşa! zise Joshua Broad. 

Gordon devenise iarăşi serios. 

— Mi-ar plăcea mai bine să te arăţi sub înfăţişarea de om 
cumsecade, zise el. Nu mi-ar plăcea să spun unui american 
că voi fi nevoit să-l trimit în ţara lui, căci s-ar părea că 
plecarea spre Statele Unite, s-ar socoti drept pedeapsă. Dar 
poate că nu voi avea încotro. 

Joshua Broad se sculă. 

— Ca aluzie, e prea uşoară de înţeles; ca ameninţare e 
prea binevoitoare. De acum înainte mă prefac de-a binelea 
într-un respectabil membru al societăţii. Tot ce te roge să 
nu spui Poliţiei să-mi retragă permisul, zise el. 

Dick ridică din sprâncene. 

— Ce permis? 

— Port cu mine două pistoale şi se apropie vremea, când 
două nu vor fi de ajuns, zise Broad. 

CAPITOLUL XII. 

ÎNFRUMUSEŢAREA LUI MAITLAND. 

În acea seară se dădea un concert la Queen's Hall şi 
marea sală era ticsită de lume pentru a auzi concertul de 


vară al unui mare violonist. 

Dick Gordon, în toiul activităţii lui de seară, îşi aminti că-şi 
luase un bilet. Era ostenit, plictisit şi cam descurajat. 
Primise o scrisoare de la Lord Farmley, în care stăruia să se 
găsească cât mai grabnic tratatul furat. În pauză, ieşi în 
vestibul să fumeze, şi dădu cu ochii de un om de la 
Scotland-Yard care se făcu că nu-l vede. Sunase clopoţelul 
de intrare şi Dick se pregătea să-şi arunce ţigara, când o 
splendidă limuzină se apropie şi se opri în faţa clădirii; un 
lacheu în livrea elegantă sări jos şi deschise uşa maşinii, din 
care cobori greoi, Mr. Ezra Maitland. 

Dick auzi un strigăt uşor de mirare în spatele lui, se 
întoarse şi zări pe Elk în ţinuta de seară pe care o avea de 
când lumea. 

— Doamne, Maica Domnului! şopti uimit Elk. 

Şi în adevăr era îndreptăţită uimirea lui. Automobilul lui 
Mr. Maitland era vrednic de un monarh, cu accesoriile lui 
de argint lacul strălucitor şi livrelele servitorilor. Dar şi Mr. 
Maitland purta un costum de seară după ultima şi cea mai 
costisitoare modă. Barba fusese scurtată cu vreo două 
degete şi pe jiletca strălucitor de albă sclipea un lanţ gros 
de aur. Pe mână îi luceau mai multe inele, în lumina 
felinarului de la intrare. Purta o camelie la butonieră şi pe 
cap, jobenul cel mai lustruit din lume. Rezemat de un 
baston de abanos şi fildeş, păşi pe trotuar. 

— Ciorapi de mătase... pantofi de lac. Ia te uită la inelele 
lui, suflă Gordon lui Elk. 

— A înnebunit, zise Elk, luându-se după dânsul, ca un 
somnambul. 

Dick, de la locul lui, vedea foarte bine pe milionar. Tot 
timpul cât ţinu programul, Maitland rămase cu ochii închişi, 
şi începea să bată din palme după fiecare bucată, aşa de 
târziu, încât Dick era încredinţat că bătrânul dormea şi era 
deşteptat numai de zgomotul aplauzelor celorlalţi. 

Când se sfârşi concertul, Maitland se uită cu teamă 
împrejur parcă ar fi vrut să se asigure că într-adevăr se 


sfârşise, şi apoi ieşi în hol ţinându-şi cu stângăcie jobenul în 
mână. Directorul teatrului se repezise să-l ajute la urcarea 
în automobil. 

— E milionarul Maitland, Mr. Elk, zise el. E prima oara 
când vine aici, dar acum de când locuieşte în oraş... 

— Dar unde locuieşte? întrebă Elk. 

— A cumpărat palatul Prințului de Caux, în Berkeley 
Square, zise directorul. 

Elk deschise ochii mari. 

— la mai spune o dată! 

— A cumpărat Palatul Prințului de Caux, repetă directorul. 
Mi-a spus-o sigur misitul, azi dimineaţă. 

Elk rămăsese mut; directorul urmă cu povestirea. 

— Nu cred că se pricepe la muzică, dar şi-a reţinut locul 
pentru orice concert s-ar da, în toată stagiunea. Mi-a venit 
azi secretarul său. Parcă era cam zăpăcit. 

— Bietul Johnson! se gândi Dick. 

— Vroia să fac rost de un profesor de dans pentru 
bătrânul. 

Elk se bătu cu mâna peste gură - îi venea să ţipe. 

— E adevărat tot ce-mi spui? Bătrânul Maitland, s-a apucat 
de dans şi de petreceri? 

— Desigur! zise celălalt. N-a început încă să danseze, dar 
de aici a plecat la clubul Herron. L-am auzit când a dat 
şoferului adresa. 

Detectivul rămăsese cu gura căscată, auzind aceste veşti. 

— Clubul Herron, după părerea mea, îţi oferă prilejul de a 
sfârşi o seară fericită, zise Elk după o tăcere. Apoi făcu un 
semn unui agent de-al său: Câţi oameni îţi trebuie pentru a 
înconjura Clubul Herron? întrebă el. 

— Şase răspunse omul, repede. Zece ca să pătrundă 
înăuntru şi douăzeci, dacă e vorba de încăierare. 

— Ia treizeci! zise Elk, cu înţeles. 

Clubul Herron, văzut din afară, părea o clădire fără 
însemnătate. Dar îndată ce treceai de uşile cu perdele, uitai 
de înfăţişarea exterioară. Un coridor cu covoare moi, te 


ducea până la sala cea mare, care era totodată şi 
restaurant şi sală de dans. 

Dick rămăsese în prag, aşteptând pe director şi se uită 
împrejur, uimit de bogăţia şi de frumuseţea acelei încăperi. 
Mesele erau aşezate deasupra unui parchet lustruit, de 
formă pătrată. De la galeria de sus, răsunau cântecele unei 
orchestre de negri; iar pe parchet, vreo zece-douăsprezece 
perechi, se legănau şi lunecau uşor în ritmul muzicii. 

Maitland era aşezat, bătător la ochi, la masa cea mai 
vizibilă din toate. În faţa lui era un pahar plin cu bere. 

— Văd că-i om ca toţi oamenii, zise Elk. 

În acea clipă sosi Hagn, foarte politicos şi doritor de a se 
face plăcut. 

— Avem mulţi clienţi de seamă în astă-seară, zise 
frecându-şi mâinile. Domnul acela cu barbă albă e marele 
Maitland; secretarul său, nu ştiu cum îl cheamă, e şi el pe 
aici. Bietul om, mi se pare că nu e prea fericit, dar l-am 
invitat şi pe el în astă-seară. Se cuvine să fiu uneori 
curtenitor faţă de... servitorii superiori, ca să zic aşa, ai 
persoanelor de seamă. 

— Johnson? întrebă Dick, mirat. Unde e? 

Peste câteva minute îl zăriră şi pe omul grăsuliu şi filosof. 
Stătea vârât într-un colţ, stânjenit şi nenorocit în ţinuta lui 
de seară, demodată. 

În faţa lui era un pahar de oranjadă. 

Elk care nu era niciodată intimidat, se strecură printre 
dansatori, şi se apropie de Johnson, care-i strânse mâna cu 
puterea unui om salvat dintr-o insulă pustie. 

— Foarte gentil din partea dumitale să mă inviţi la masă, 
zise el lui Dick, mă găsesc aici pentru prima oară şi mă simt 
cam tot aşa de bine, ca un pui într-o frigare. 

— E prima oară când vii aici? 

— Şi ultima, te asigur, zise apăsat Johnson. Nu e acesta 
felul de viaţă care-mi place. Nu mă lasă să-mi văd de citit şi 
apoi... îmi pare ceva întristător. 


Ochii lui priveau ţintă la un grup de clienţi zgomotoşi într- 
o mică înfundătură, ca o lojă. Gordon îi văzuse îndată ce 
intrase. Erau Ray, mai surescitat decât oricând, Lola 
Bassano, într-o toaletă îndrăzneață şi frumoasă şi greoiul 
Lew Brady, fost boxeur. 

Ray Bennett nu văzuse pe fostul său patron. Era prea 
preocupat în bucuria de a fi lângă Lola, prea însufleţit din 
alte pricini mai materiale, pentru a putea vedea altceva, 
decât propria lui plăcere şi fiinţa scumpă pe care o 
întovărăşea. 

— Mai astâmpără-te Ray, toată lumea se uită la tine, îi 
spuse Lola, potolindu-l. 

Ray se uită împrejur şi începu să vadă cine era în sală. 

Deodată dădu cu ochii de capul chel al lui Mr. Maitland şi 
rămase încremenit. Nu-i venea să-şi creadă privirilor şi 
începu, cu pas nesigur, să-şi facă drum printre dansatori, 
lovindu-i cu umărul izbindu-se de scaune şi de mese până 
ajunse la masa fostului său patron. 

— Va să zică, dumneata erai, zise Ray. 

Bătrânul ridică ochii de pe faţa de masă la care se uita 
necontenit de vreo zece minute şi privirea lui rece întâlni 
pe-a lui Ray. 

— Uite al dracului păcătos bătrân! exclamă Ray. 

— Pleacă de aici! mârâi Maitland. 

— Să plec? Nicidecum. Am de gând să stau de vorbă cu 
dumneata şi să-ţi dau câteva poveţe şi învăţăminte, 
Patriarhule! 

Ray se lăsă deodată într-un scaun şi rămase privind ţintă 
la bătrân cu solemnitate de om beat. Însă poveţele lui 
rămaseră nerostite. Cineva îl apucă de mână şi-l smuci din 
scaun şi Ray văzu asupra lui ochii întunecaţi ai lui Lew 
Brady. 

— Ei, lasă-mă! - protestă Ray - dar Brady îl târi după el, şi- 
| împinse spre masa lor. 

— Dobitocule! îi şopti el la ureche. 


— N-am poftă să-mi vorbeşti astfel, răspunse aspru Ray, 
smulgându-şi braţul din mâna lui Brady. 

— Stai jos Ray, îi şopti Lola. Jumătate din Scotland Yard 
este aici, cu ochii pe tine. 

Ray urmări privirea ei şi dădu cu ochii de Dick, care se 
uita la el grav. Ideea că era supravegheat îl înnebuni pe 
Ray. Sărind în picioare, străbătu sala, până la locul unde 
stătea Dick. 

— Pe mine mă căutaţi? zise cu glas ridicat. Aveţi vreo 
treabă cu mine? 

Dick scutură din cap. 

— Al dracului spion poliţist - urlă tânărul, înnebunit de 
furie. Vii cu câinii de vânătoare după mine! Şi tu, Johnson, 
ce cauţi în banda lor? Şi tu te-ai făcut poliţist? 

— Dragă Ray - zise încet Johnson. 

— Dragă Ray - repetă celălalt în batjocură. Ţi-e necaz, 
vierme ce eşti, pentru că am scăpat din ghearele canaliei 
care ne sugea sângele! Cât despre dumneata - zise, 
arătând pe Dick c-un deget ameninţător - ai să faci bine să 
te întorci la prietenii dumitale, sau şi mai bine, să duci 
vorba despre mine la sora mea. 

— Mi se pare - zise Dick, foarte liniştit - c-ai face bine să te 
întorci la prietenii dumitale, sau şi mai bine, să te duci 
acasă să te culci. 

Dick se uită împrejur şi căută pe isteţul Hagn. Ştia că 
directorul sau oricine alt funcţionar al clubului, ar şti să 
potolească lucrurile. Nu veni însă Hagn, ci un chelner, care 
împinse pe Ray îndărăt la locul său. 

Atât de încordat urmărea toată lumea scena dintre tânărul 
aprins la faţă şi chelnerii care încercau, domol însă 
perseverent să-l dea la o parte, încât nimeni nu băgă de 
seamă că în prag se oprise cineva, care privea neclintit la 
scena din sală, apoi dând la o parte pe toată lumea, veni în 
mijlocul sălii. 

Ray, uitându-se, împrejur, se dezmetici deodată, văzând pe 
tatăl său. Omul cărunt, în hainele lui de lucru de toate 


zilele, forma un contrast izbitor cu eleganta gloată din jur. 
Bennett stătea în picioare, cu mâinile la spate, cu faţa 
palidă şi aspră, privind ţintă la fiul său, care cobori ochii, 
ruşinat, în faţa lui. 

— Să vii cu mine, Ray! zise simplu bătrânul. 

Nimeni nu mai dansa pe parchet şi muzica tăcuse, parc-ar 
fi ştiut dirijorul că s-a întâmplat ceva. 

— Hai cu mine la Horsham, băiete. 

— Ba rămân aici, zise Ray şi glasul era ridicat şi îndrăzneţ. 
Nu sunt copil mic, să nu pot ieşi singur. N-ai dreptul să vii 
aici, să mă faci de râs în faţa lumii! (Şi se încruntă la tatăl 
său). M-ai ţinut închis atâţia ani, n-ai vrut să-mi dai banii ce 
mi se cuveneau. Şi cine eşti dumneata să te arăţi supărat că 
mă găseşti într-un club cumsecade? Sunt un om cinstit. Poţi 
să spui şi dumneata la fel? Şi dacă n-aş fi cinstit ai putea să- 
mi găseşti vină? Cred că n-ai să te apuci să-l joci pe tatăl 
binevoitor... 

— Hai cu mine, Ray, zise Bennett cu glas răguşit. 

— Ba rămân aici, zise Ray, răstit. Şi de acum înainte te rog 
să mă laşi în pace. Odată şi odată, trebuia s-o rupem. De ce 
n-ar fi azi? 

— Haide! zise John blând, şi puse mâna pe braţul băiatului. 

Cu un urlet de furie, Ray îl respinse... şi într-o clipă se 
întâmplă grozăvia: lovitura care izbi pe John Bennett şi îl 
făcu să se clatine, dar nu-l trânti jos. Şi deodată, printre 
mulţimea ce se adunase, apăru Ella. 

Îşi dădu seama îndată, de ceea ce se întâmplase. Elk se 
sculase de pe scaun şi se furişase la spatele băiatului, gata 
să-l apuce de braţe şi să-l ţintuiască pe loc, dacă mai ridica 
mâna. Dar Ray Bennett rămăsese îngheţat de groază şi fără 
cuvânt, în neputinţă de a mai face o mişcare. 

— Tată! şopti fata, albă ca varul. 

John Bennett înclină fruntea şi se lăsă târât afară din sală. 
Dick Gordon vroia să-i urmeze şi să-i îmbărbăteze, dar 
văzând pe Philo Johnson că se ia după ei, se întoarse la 
masa lui. 


Muzica începuse iarăşi şi Ray Bennett fusese dus la locul 
său, unde îşi lăsă capul în mâini, până ce Lolo făcu semn 
unui chelner, să mai aducă vin. 

— Uneori - zise Elk - fiul risipitor şi viţelul seamănă aşa de 
bine unul cu altul, încât nu-i poţi deosebi. 

Dick nu zicea nimic, dar inima îi sângera de mila omului 
misterios de la Horsham, căci citise pe chipul lui Bennett, 
chinul unui osândit din iad. 

CAPITOLUL, XIII. 

O DESCINDERE ÎN ELDOR STREET. 

Johnson nu se mai întoarse şi lui Dick şi Elk le păru bine. 
Bătrânul Maitland se sculă după ce se potoli zarva. În tot 
timpul scenei petrecute între Ray şi tatăl său, păstrase o 
înfăţişare de desăvârşită nepăsare. Se părea că mintea lui 
rătăcea atât de departe, încât îi era cu neputinţă să-şi dea 
seama de cele ce-l înconjurau. 

— Uite-l că pleacă şi nu şi-a plătit consumaţia, şopti Elk. 

Cinci minute după aceasta, clubul era ocupat de poliţie. Pe 
la ora unu şi un sfert se golise, şi nu mai erau de faţă decât 
cei treizeci de poliţişti şi personalul. 

— Unde e Hagn? - întrebă Dick pe şeful chelnerilor. 

— A plecat acasă, monsieur - răspunse posomorât omul. 
Totdeauna pleacă devreme acasă. 

— Minţi! - zise Elk. Du-mă la camera lui. 

Biroul lui Hagn se găsea în subsol, în partea veche a casei 
care rămăsese neschimbată. 

Elk şi Dick fură conduşi la o cameră fără ferestre, însă 
bine mobilată, care era biroul lui Hagn, dar el se făcuse 
nevăzut. 

Pe când subalternii lui Elk, cercetau registrele foaie cu 
foaie, Elk examina camera. Într-un colţ era o mică casă de 
bani pe care puse sigiliu poliţia, iar pe divan era un rând de 
haine, aruncate în neorânduială, parcă le-ar fi dezbrăcat 
cineva cu mare grabă. Erau hainele pe care le purtase 
Hagn în acea seară. 

— Chemaţi-mi pe şeful chelnerilor, zise Elk. 


Dar acesta nu voi, sau nu putu să dea nici o lămurire. 

— Mr. Hagn se schimbă totdeauna înainte de a pleca 
acasă, zise el. 

— Dar de ce a plecat înainte de a se închide clubul? 

Omul ridică din umeri. 

Într-un colţ se afla o masă de toaletă, cu o lampă mică cu 
abajur. Elk o aprinse şi în lumina vie zări pe masă, două 
mici şuviţe de păr, iar în sertar, o sticlă cu gumă arabică şi o 
perie. Apoi, zări un coş cu hârtii şi-l răsturnă pe masă. Nu 
găsi altceva decât scrisori, reclame şi facturi rupte şi câteva 
capete de ţigări. Unele din hârtii erau pline de gumă 
arabică şi lipite una de alta. 

— Îmi închipui că şi-a şters peria pe hârtiile astea, zise Elk 
şi dezlipi una din ele. 

Era scrisă la maşină şi cuprindea trei linii: „Urgent. Să 
întânleşti pe NO. 2 la E. S.”. Nici o descindere. Să capeţi 
raportul lui M. Urgent. FE. 1”. 

Dick luă hârtia din mâna lui Elk şi o citi. 

— Se înşeală când zice că nu va fi descindere, zise el. E. S. 
Este desigur Eldor Street şi doi, e ori numărul doi, ori 
ceasul două. 

— Cine să fie „M”, zise încruntându-se Elk. Evident că e 
vorba de Mills - omul pe care l-am prins la Wandsworth. Mi 
se pare că a făcut un raport în scris. 

Elk mai scotoci prin hârtii, găsi ce căutase: un plic mic. 
Adresa era scrisă la maşină: „G. V. Hagn”. 

Elk trimise după portar. 

— Când s-a adus această scrisoare? îl întrebă Elk. 

Portarul era un fost soldat şi dintre tot personalul, singurul 
care părea stânjenit de cele întâmplate. 

— A venit pe la ora nouă, Sir, zise portarul, fără şovăire, şi 
arătă spre confirmare, registrul de intrări. A fost adusă de 
un comisionar. 

— Primeşte domnul Hagn multe scrisori, prin comisionar? 
îl întrebă Elk. 


— Foarte puţine, Sir, zise portarul şi întrebă cu îngrijorare, 
ce avea să i se întâmple lui. 

Poţi să pleci la dumneata acasă, însă sub escortă, zise Elk. 
N-ai voie să comunici cu nimeni, nici să spui cuiva din 
personal, că ţi-am pus întrebări despre această scrisoare. 
Pricepi? 

— Da, Sir. 

Elk, pentru mai multă siguranţă, oprise orice comunicare 
prin telefon. Pe la ceasurile două lăsă în club un număr de 
paznici şi împreună cu Dick, plecă în maşină spre Eldor 
Street, cu cea mai mare grabă, urmat de alt automobil plin 
de agenţi. 

La vreo sută de metri de intrare, automobilul se opri şi toţi 
coborâră. Grija lor de căpetenie era că oricine avea să vină 
să întâlnească pe NO. 7, să nu-şi dea seama de apropierea 
poliţiştilor. Se putea ca spionii Broaştei să fi stat la pândă la 
capetele străzii. Dick trimise agenţii pe căi ocolite, iar el 
împreună cu Elk se apropiară de casă şi-şi dădură seama că 
bănuielile lor erau îndreptăţite. Elk zări sub un felinar un 
om care părea că aşteaptă. Atunci începu deodată, cu Dick, 
o convorbire zgomotoasă şi răguşită, iar când ajunse lângă 
omul de strajă, îi ceru un chibrit. Omul stătu o clipă la 
îndoială şi peste un minut era trântit la pământ, cu 
genunchiul osos al lui Elk, înfipt în piept şi cu o mână 
puternică în jurul gâtului. 

— Dacă zbieri, Broască, te sugrum, zise fioros Elk. 

Nu se auzise nici un zgomot, nici o luptă. 

Totul se petrecuse aşa de repede încât, dacă erau pe 
stradă şi alte santinele, nu puteau să ştie ce s-a întâmplat. 
Omul fu dat pe mâna a doi agenţi care îi astupară gura, îi 
legară mâinile şi-l băgară în automobilul poliţiei, înainte de 
a se putea dezmetici. 

Sub alt felinar sta de strajă un om înalt, voinic, mai 
destoinic în împlinirea datoriei decât tovarăşul său, căci 
Dick văzu ceva strălucind în gura lui şi ghici că era un 
ţignal. Elk începu să cânte tărăgănat, păşind împleticit, pe 


două cărări şi întovărăşind cântecul cu gesturi potrivite. Cu 
mâna întinsă, nimeri ţignalul din gura omului, i-l smulse, şi 
într-o clipă, atât el cât şi Dick săriseră asupra lui şi-l 
trântiseră cu faţa în jos. Elk înfundă omului şapca peste 
ochi, apoi îi apăsă lângă ureche ceva rece şi rotund ca ţeava 
unui revolver. 

— Dacă faci cel mai mic zgomot, eşti o Broască moartă, 
zise Elk. 

În acel minut, sosind câţiva din agenţii trimişi pe căi 
ocolite, Elk îşi băgă liniştit înapoi în buzunar revolverul, şi 
dădu în seama oamenilor săi, pe noul prizonier. Se vede că 
a treia strajă se găsea în străduţa alăturată, căci nu auzise 
nici un zgomot. Elk făcu semn lui Dick să rămână pe loc, 
apoi se furişă în vârful picioarelor în străduţa în care păzea 
a treia strajă, lângă uşa din dosul locuinţei lui Maitland. 

— Cine-i acolo? întrebă omul, răstit. 

— Eu sunt, şopti Elk. Nu vorbi aşa tare. Şi nu-i aicea locul 
tău; nu ţi-am spus să stai lângă felinar? 

Elk în tinereţe jucase fotbal; măsură distanţa cât putu de 
bine, apoi deodată sări, apucă pe om, îl trânti jos şi cu atâta 
repeziciune, încât nu rămăsese omului, nici răsuflare 
pentru a icni, când se lungi la pământ. Într-o clipă, Elk se 
azvârlise pe el cu genunchiul ascuţit, pe beregata omului. 

— Roagă-te lui Dumnezeu, Broască, îi şopti Elk la ureche, 
dar nu striga! 

Omul izbit, era încă fără răsuflare, când îl târâră mâinile 
agenţilor, până la automobil. 

— Trebuie să intrăm pe din dos, şopti Elk. 

De data asta nu întâmpinară greutăţi, căci poarta nu era 
încuiată. Găsiră o fereastră de la cămară, pe care Elk o 
deschise fără zgomot. Îşi scosese ghetele şi, numai în 
ciorapi, se furişă de-a lungul holului întunecos. Ajuns la uşa 
camerei lui Maitland, puse mâna încet pe ivăr şi deschise. 
Odaia era goală şi întunecoasă. Se întoarse în coridor. 

— Nu e nimeni, aici la parter, zise el. Să încercăm sus. 


Ajunse la jumătatea scării, când auzi un zgomot de glasuri 
şi se opri. Zări atunci o rază de lumină care trecea pe sub 
uşa uneia din odăi - era camera în care locuise servitoarea 
lui Maitland. 

Elk ascultă, dar nu putu prinde cuvinte cu înţeles. Atunci 
sui dintr-un salt treptele ce mai rămâneau, alergă de-a 
lungul coridorului şi se repezi vijelios în uşa odăii. Era 
încuiată. La zgomotul paşilor săi lumina dinăuntru se stinse. 

De două ori Elk se aruncă cu toată greutatea în uşă şi la a 
treia izbire, ea se nărui. 

— Mâinile sus, toţi! strigă el. 

Odaia era întunecată şi cufundată în tăcere. 

Ghemuindu-se jos, pe prag, proiectă lumina lămpii în toată 
odaia. Camera era goală. Agenţii săi năvăliră în urma lui, 
aprinseră lampa de pe masă - sticla, era încă fierbinte - şi 
se puseră să cerceteze toată odaia. 

Era prea mică pentru ca să fie nevoie de multă osteneală. 
Era un pat sub care s-ar fi putut ascunde cineva, dar nu 
găsiră pe nimeni. La un capăt al odăii era un dulap, plin cu 
rochii vechi, atârnate de cuiere. 

— Azvârliţi hainele astea! porunci Elk. Trebuie să fie o uşă 
care dă în casa vecină. 

O privire aruncată spre fereastră, îl încredinţase că nu pe 
acolo fugiseră cei din cameră. Peste o clipă hainele erau în 
mijlocul camerei şi detectivii lucrau la fundul de lemn al 
dulapului, care în adevăr era o uşă ce ducea în casa 
alăturată. În acelaşi timp, Gordon cerceta masa care era 
acoperită cu hârtii. 

— Ce să fie asta, Elk? zise el. 

Polițistul îi luă din mână patru foi de hârtie, scrise la 
maşină. 

— Mărturisirea lui Mills, zise el, uimit. Mai sunt două copii: 
una o am eu şi alta se află la departamentul dumitale, Mr. 
Gordon. 

În acelaşi timp se desfundase dulapul şi poliţiştii se 
repeziră în casa de alături. Şi atunci făcură interesanta 


descoperire că exista o comunicaţie între zece case, care 
formau un singur bloc până la capătul străzii. Şi toate erau 
locuite. 'Trei Broaşte se aflau în prima cameră în care se 
repeziseră poliţiştii. Mai găsiră şi alte Broaşte în etajul de 
jos. Atunci îşi dădură seama că tot imobilul servea de 
dormitor pentru recruţii Broaştelor. Cu gândul că unul din 
ei ar putea fi NO. 7, poliţiştii îi arestară pe toţi. Erau 
deschise acum toate uşile de comunicaţie. 

— Nu ştiu dacă l-am arestat pe NO. 7 - zise el, întorcându- 
se; niciunul din ei nu părea om cu cap. 

În acel moment se apropie un agent, zicând: 

— Domnule inspector am găsit un om în curtea din dos. 
Doriţi să-l vedeţi? 

— Adu-l aici! - zise Elk şi într-o clipă un om cu mâinile în 
cătuşe, fu împins în odaie. 

Era de-o înălţime neobişnuită; avea părul blond şi lung şi 
barba îi era tăiată cu îngrijire. Timp de o clipă, Dick se uită 
mirat la dânsul, apoi zise: 

— Eşti Carlo, aşa mi se pare! 

— Hagn - strigă Elk; scoate-ţi barba aia de pe obraz şi 
apoi vom vorbi de nişte numere care încep cu şapte. 

— Hagn! 

Lui Dick, nici acum nu-i venea să-şi creadă ochilor. Peruca 
era atât de bine potrivită şi barba atât de bine aşezată încât 
nu-i venea să creadă, că omul era director clubului Herron. 

— Numărul şapte, hai? - zise tărăgănat, Hagn. Mi se pare 
că numărul şapte o să-ţi scape printre degete, jur Elk, căci 
e în termeni buni cu poliţia. Dar cu mine ce aveţi? 

— Am nevoie de dumneata din pricina participării 
dumitale la uciderea inspectorului şef Genter. 

Hagn zâmbi. 

— De ce nu-l prindeţi pe Broad, căci şi el era acolo. Poate 
va veni ca martor în favoarea mea, zise el. Uită-te pe 
fereastră, că-i acolo! 

Dick se apropie de fereastră şi se aplecă în afară. O gloată 
de spectatori din toată strada, privea la transferarea 


prizonierilor. Dick zări printre ei un joben; glasul uşor de 
recunoscut al lui Broad îi strigă: 

— Hello, căpitane Gordon, mi se pare c-ai pus mâna pe 
Broaşte. Dar copilul l-ai găsit? 

CAPITOLUL XIV. 

TOŢI BROSCOII AUD. 

Elk ieşi în stradă să vorbească cu americanul. Mr. Broad 
era în elegantă ţinută de seară şi farurile maşinii lui 
luminau strada sărăcăcioasă. 

— Se vede că te trage o aţă acolo unde este bucluc! zise cu 
admiraţie Elk; şi până nu-mi spui cum ai aflat de această 
descindere, care s-a hotărât acum vreo jumătate de ceas, n- 
am să mă dezmeticesc din uimirea în care m-ai vârât. 

— Nu ştiam de descindere, mărturisi Broad, dar când am 
văzut douăzeci de poliţişti repezindu-se afară din Clubul 
Herron, mi-am dat seama că nu se duceau la culcare. Te-am 
văzut ieşind în grabă şi m-am luat după dumneata. Şi acum 
îţi repet întrebarea: 

— Ai văzut copilaşul care învaţă să scrie L-a-c, lac? 

— Nu! răspunse scurt Elk, care simţea că în mod politicos 
americanul îşi bătea joc de el. 

— Hai înăuntru vorbeşti cu şeful. 

Broad însoţi pe Elk în camera unde Gordon scotocea 
printre hârtiile pe care No. 7, în graba sa, le lăsase pe 
masă. Prinderea hoţilor de azi fusese cea mai de seamă de 
când se începuse lupta contra Broaştelor. Multe hârtii erau 
criptograme, neînţelese pentru cititor. Altele erau în limba 
obişnuită. Erau scrise la maşină şi semănau cu ordinele 
date unei armate de un general. Toate aveau drept 
iscălitură: „Numărul şapte”. 

Un ordin cuprindea următoarele: „Raymond Bennett să 
lucreze mai cu temei. L.. Să-i spună că e şi el Broască. Orice 
ar face el, să fi pus la cale de cineva, de care nu se ştie că e 
Broască”. 

În altul scria: „Gordon e poftit la masă joi, la ambasada 
americană. Să-l daţi gata! Elk a pus clopoțel de alarmă sub 


a patra treaptă a scării. Elk seduce mâine la Wandsworth, 
pentru a se întâlni cu Mills”. 

Dick zâmbea de laconismul ordinului privitor la dânsul, 
când intră americanul. 

— Stai jos, Mr. Broad. După melancolia lui Elk, ghicesc că 
ţi-ai explicat în mod satisfăcător prezenţa aici? 

Broad dădu din cap, zâmbind. 

— Şi Mr. Elk nu e convins, zise el. Apoi văzând hârtiile de 
pe masă adăugă: îmi dai voie să întreb dacă astea sunt de- 
ale Broaştei? 

— Nu-ţi dau voie să întrebi nimic, zise Dick, până nu ne 
spui, ce mai ştii şi dumneata. 

— Un lucru pot să-ţi spun, răspunse liniştit americanul, 
Numărul şapte a fugit. 

— De unde ştii? întrebă Dick. 

— Am auzit Broaştele strigând de bucurie pe când trecea 
sub pază, de-a lungul străzii, zise Broad. Numărul şapte era 
travestit în poliţist. 

Elk mormăi câteva înjurături furioase. 

— Dar dumneata, Broad, întrebă fără înconjur, ce amestec 
ai cu Broaştele? Uită o clipă că eşti un criminologist amator, 
şi închipuie-ţi că scrii pagina cea mai adevărată a biografiei 
dumitale. 

Broad stătu pe gânduri câteva minute, cu ochii ţintă pe 
ţigara lui. 

— De Broaşte nu-mi pasă mie - dar de Broască îmi pasă 
mult. (Americanul suflă un rotogol de fum şi se uită lung 
cum se destramă în aer). 

— Tare-aş vrea să ştiu, adăugă apoi, ce are de gând 
Broasca cu Ray Bennett! Asta-i punctul cel mai important, 
din strategia lui. 

Vorbind astfel, americanul se sculă şi-şi luă pălăria şi apoi 
cu o clipire glumeaţă în ochi spuse lui Elk: 

— Să nu uiţi de copilaş, Elk. 

După plecarea lui Broad, Elk cercetă cu de-amănuntul 
toată casa. Găsi două abecedare şi un caiet de caligrafie în 


care o mână de copil copiase cu multă grijă modelele din 
capul paginilor. Într-un dulap dădu peste un rând de haine 
complet şi nou pentru un băieţaş de şase ani. Nimic nu 
fusese purtat. Elk arătă lui Dick descoperirea sa. 

— Asta ce să fie? întrebă el. 

Dick pipăi toate lucrurile şi apoi rămase cu ochii pierduţi 
pe gânduri. 

Pe urmă începu să zâmbească. Elk, nevăzând nimic ciudat 
în bocceaua cu hăinuţe, se întrebă ce l-a găsit pe Dick. 

— Mi se pare că aceste haine dau o indicație foarte 
prețioasă: dar asta cum ţi se pare? 

Şi trecu lui Elk o hârtie pe care era scris: „Ioţi Broscoii 
aud Miercuri 3.1.A.L.V MB. Important”. 

— Sunt douăzeci şi cinci de copii ale acestei mici notițe, 
zise Dick: nefiind plicuri cred că se împart cu mâna, fie de 
la Clubul Herron, fie de aici. Cam astfel îmi închipui 
organizarea Broaştelor: Broasca numărul unu lucrează prin 
Numărul şapte, care poate nici nu ştie pe cine are drept şef. 
Hagn - al cărui număr e treisprezece - foarte nenorocos 
pentru el - execută ordinele numărului şapte, şi e în 
comunicaţie cu şefii secţiunilor. Poate că nu cunoaşte pe 
numărul şapte, dar mai probabil e că-l cunoaşte. Numărul 
şapte îşi primeşte ordinele de la şef, dar la nevoie poate 
lucra din iniţiativă proprie. 

Elk se uită de aproape la notiţa scrisă la maşină, apoi zise: 

— Dactilograf începător, şi cu degetul mic de la mâna 
stângă slab. Literele,p” şi „a” sunt şterse. Dactilografii 
destoinici nu prea întrebuinţează degetul al cincilea. După 
o indicație de acest fel, am prins o dată pe un funcţionar de 
bancă hoţ. 

Elk citi iar notiţa: 

— "Toţi Broscoii aud Miercuri. Broscoii sunt Broaştele cele 
mari, hei... Unde aud? - 3.1. A? Asta n-o pot ghici, domnule 
căpitan. Dumneata ce zici? 

Dick se uită la dânsul, ciudat. 


— Ba eu ghicesc, zise tacticos. La ora 3.1. A.m. Miercuri 
dimineaţa, voi aştepta să aud semnalul cu literele din codul 
lor L. V. M.B. - vom auzi atunci pe temutul Broscoi vorbind! 

— Oare are să ne vorbească despre tratatul şterpelit? 
mormâăi Elk. 

CAPITOLUL XV. 

A DOUA ZI. 

Ray Bennett, deşteptându-se, scoase un geamăt. Îl durea 
capul de-i plesnea şi limba îi era uscată şi fierbinte. Îşi turnă 
un pahar cu apă şi-l bău cu lăcomie, apoi, aşezat pe 
marginea patului, cu capul între mâini, încercă să 
gândească. 

Îşi aducea aminte, ca prin vis de seara din ajun şi îşi dădea 
seama că se întâmplase ceva îngrozitor. Deodată îi sări 
inima, aducându-şi aminte, că lovise pe tatăl său. Era ceva 
de neiertat; se gândi să scrie tatălui său, cerându-i iertare, 
şi arătând starea de beţie în care se găsise, ca o scuză 
pentru o asemenea faptă. Şi apoi ce? S-au mai întâmplat 
certuri urmate de împăcări între fii şi părinţi. El avea de 
gând să se întoarcă bogat la tatăl său. Bani mulţi avea şi 
acum. Avea un apartament frumos, bancnote noi şi curate. 
Îi soseau mereu prin poştă. Avea şi o maşină de împrumut... 
Cât aveau să ţină toate astea? Nu se opri la acest gând; 
avea darul să-şi gonească din minte orice îi pricinuia 
neplăceri. 

Deschizând uşa înspre sufrageria lui, rămase încremenit în 
prag, ţeapăn de uimire. Ella era aşezată pe un scaun, la 
fereastră, şi rezemată în coate se uita afară. Era palidă şi cu 
cearcăne sub ochi. 

— Ella, ce cauţi aici? strigă Ray. Cum ai intrat? 

— Portarul mi-a deschis când i-am spus că sunt sora ta, 
zise ea, fără vlagă. Am venit dis-de-dimineaţă. Ah, Ray nu ţi- 
e ruşine de ce-ai făcut? 

Ray se încruntă. 

— De ce să-mi fie ruşine? întrebă el cu glas ridicat. 


— Trebuia să mă lase în pace tata când a văzut că sunt 
beat. Bineînţeles, ce-am făcut e ceva grozav, dar în 
momentul acela nu ştiam ce fac. 

— Ce-a spus? întrebă cam stânjenit. 

— Nimic - n-a spus nimic. Era mai bine dacă vorbea. Nu 
vrei să vii la Horsham, să-l vezi, Ray? 

— Nu lasă să mai treacă, răspunse grăbit Ray. 

— Şi apoi, dacă mă va ierta, are să vrea să mă întorc acasă 
şi îmi schimb felul de viaţă. 

— Nu vii azi acasă sa ceri iertare tatei? 

— Nu! Am de gând să-i scriu. 

Se auzi bătând uşor în uşă şi omul de serviciu, care venea 
în fiecare dimineaţă la Ray, intră, şi spuse, privind plin de 
înţeles spre Ella: 

— Vreţi să primiţi pe Miss Bassano şi pe Mr. Brady, Sir? 

— Desigur, că mă primeşte, zise un glas afară. Pentru ce 
atâtea mofturi? Ah, pricep. 

Privirea Lolei căzuse asupra fetei de lângă fereastră. 

— Sora mea Ella - Miss Bassano şi Mr. Brady. 

Ella se uită la graţioasa făptură din prag şi nu se putu 
împiedica de a o admira. 

— Încântată, Miss Bennett, zise Lola. Îmi închipui c-ai venit 
să tragi o săpuneală fratelui dumitale pentru purtarea lui 
nesăbuită de aseară, când a venit tatăl dumitale. Îţi place 
apartamentului fratelui dumitale? întrebă ea, lăsându-se 
într-un scaun şi întinzând spre o pată de soare picioarele ei 
strânse în ciorapi de mătase. 

— Este foarte frumos, zise Ella. N-are să-i mai placă 
Horsham, când s-o întoarce acasă! 

— Dar se întoarce oare? întrebă Lola, zâmbind tânărului. 

— Nici gând, zise hotărât Ray. Am încercat să fac pe sora 
mea să priceapă că afacerile mele aici sunt prea 
importante, pentru ca să le părăsesc. 

Lola aprobă din cap. 

Duşmănia pe care o reţinuse Ella până atunci, se aprinse 
deodată. 


— Ce afaceri? zise ea. 

Ray încercă să-i expună cu mult înconjur şi chibzuială 
ocupațiile lui; ea-l ascultă fără a zice nimic. 

— Şi apoi, adăugă Ray, află că nu mi-e frică nici de Gordon, 
nici de Elk, nici de toată gloata lor. Nu-i aşa, Brady? 

— Desigur, zise Brady. Gordon e din acei oameni încrezuţi, 
care-şi închipuiesc că numai ei sunt cinstiţi. Şi-a permis 
chiar să trimită pe Elk, să se lege de tatăl dumitale, Miss 
Bennett, dar să ştii... 

Toc, toc, - toc toc toc... se auzi deodată bătând în uşă uşor, 
dar stăruitor. Deodată, Brady parcă se făcu mai mic, obrajii 
lui umflaţi parcă slăbiră. 

Mâinile lui Brady începură să tremure. 

Ella, mirată, se uită spre Lola, şi o văzu că îngălbenise sub 
fardul de pe obraz. Brady păşi împleticindu-se spre uşă, şi 
răsuflarea lui greoaie, se auzi în tăcerea camerei. 

— Intră! mormăi el şi deschise larg uşa. 

Intră Dick Gordon. Se uită cu ochi veseli, la fiecare dintre 
ei. 

— Vechiul semnal al Broaştelor, pare că sperie pe câţiva 
dintre dumneavoastră, zise el prieteneşte. 

CAPITOLUL XVI. 

RAY AFLĂ ADEVĂRUL 

— Vrei ceva de la mine Gordon? întrebă Ray. 

— Vreau o convorbire între patru ochi cu dumneata, zise 
Dick. 

— N-ai nimic de spus, care să nu poată fi auzit şi de 
prietenii mei, zise Ray, cuprins de mânie. 

— Singura persoană vrednică de acest nume, este sora 
dumitale, zise Gordon. 

— Hai să mergem, Lew, zise Lola ridicând din umeri. 

Dar Ray îl opri. 

— Staţi niţel. Sunt la mine în casă, ori nu? întrebă el, 
răstit. N-ai decât să pleci dumneata, Gordon! M-am săturat 
de dumneata şi de intrigile dumitale. Uite uşa, poţi pleca. 


— Plec, zise Dick, dacă aşa ţi-e pofta, dar vreau numai să-ţi 
vestesc că Broasca vrea ca de acum înainte să munceşti 
pentru banii ce primeşti! Atâta am vrut să-ţi spun! 

Se făcu o tăcere de moarte, pe care o rupse Ella: 

— Broasca? repetă ea, deschizând ochii mari. Dar... dar... 
Domnule Gordon, Ray nu face parte dintre Broaşte! 

— Poate că nici el n-o ştie, zise Dick. Dar Ray, aceşti doi 
oameni, zise el arătând cu degetul, sunt credincioase ale 
Broscoiului. Lola e plătită de Broaşte şi soţul ei, Brady, tot 
de Broaşte. 

— Minţi! strigă Ray. Lola nu e măritată! Eşti un mincinos! 
leşi afară până nu te azvârl eu! 

Privirea rugătoare a Ellei făcu pe Gordon, să se îndrepte 
spre uşă. Înainte de a ieşi, aruncă lui Brady o privire rece, 
zicând: 

— Brady, în registrele Broaştei, este un mare semn de 
întrebare, lângă numele dumitale! 

Lew şovăi sub lovitură, căci lovitură era. De-ar fi îndrăznit, 
s-ar fi luat după Dick, în vestibul, ca să-l mai descoasă. Dar 
nu îndrăzni şi rămase cu ochii disperaţi, pironiţi pe uşa prin 
care ieşise Gordon. 

— Pentru Dumnezeu, să intre puţin aer în odaie, strigă 
RaY. Deschizând fereastra. Omul ăsta e o adevărată ciumă. 
Auzi, Lola măritată! 

Ella îşi luă poşeta de pe masă. 

— Ce, pleci, Ella? 

Fata dădu din cap. 

— Spune-i tatei, c-am să-i scriu; vorbeşte-i şi arată-i ce 
greşeală a făcut... 

Ella îi întinse mâna. 

— Adio, Ray, zise ea. Poate într-o zi te vei întoarce la noi. 
Poate va da Dumnezeu să se sfârşească curând această 
nebunie. Ah, Ray, nu-i aşa că nu-i adevărat... asta... despre 
Broască... nu-i aşa? Nu este aşa că nu eşti tovarăş cu astfel 
de oameni? 

Râsul lui o linişti pentru moment. 


— Bineînţeles că nu; e o minciună gogonată, ca şi 
căsătoria Lolei. 

Ray duse pe Ella până la ascensor şi se întoarse. 

— Uf, bine c-a plecat, zise el. Ce dimineaţă!... Broaşte, 
Broaşte şi iar Broaşte! Mare dobitoc! 

Lola scoase o tabacheră de aur, din care luă o ţigară şi o 
aprinse, apoi îşi întoarse frumoşii ei ochi, asupra lui Ray. 

— Cine are de împărţit ceva cu Broaştele? Aş vrea să ştiu! 
Ele plătesc bine şi nu cer mare lucru. 

Ray se uită la ea cu gura căscată. 

— Doar n-oi fi în slujba lor? întrebă el, încremenit. Ce sunt 
ei decât nişte vagabonzi murdari, care ucid lumea! 

Lola scutură din cap. 

— Nu toţi, îndreptă ea. Ăştia sunt numai slugile. Broaştele 
cele mari, sunt cu totul altfel. Eu sunt dintr-alea mari şi 
Lew, de asemeni. 

— Ce dracu îndrugi acolo? zise Lew, jumătate speriat, 
jumătate furios. 

— Trebuie să-i spunem, zise Lola. Trebuie să ştie adevărul 
odată şi odată. E băiat prea deştept pentru a crede că 
ambasada japoneză, sau oricare alta, i-a plătit cheltuielile 
nesăbuite: lasă-l să afle că e Broască. 

Ray căzuse într-un scaun, fără a putea rosti un cuvânt. 

— Broască?... repetă el. Ce vrei să zici? 

Lola începu să râdă. 

— Nu văd că e mai rău să fii Broască, decât să fii agentul 
unei ambasade străine, căreia îi vinzi secretele ţării tale, 
zise ea. Nu fii prost, Ray! Ar trebui să-ţi pară bine şi să simţi 
că-i o cinste. le-au ales dintr-o mie, pentru că le trebuie 
tocmai un om ca tine... 

Şi atât îl încântă şi îl măguli, încât mintea lui, care era de 
ceară în mâinile ei, se preschimbă cu totul. 

Ray îi luă mâna şi i-o mângâie: 

— Spune, Lola... Povestea lui Gordon, cum că eşti 
măritată, e minciună nu-i aşa? 

Ea începu să râdă, bătându-l uşor pe mână. 


— Gordon e gelos, zise ea. Nu pot să-ţi spun pentru ce. 
Dar are motivele lui. 

Deodată însă se înveseli şi sări de lângă el: 

— Ascultă Ray, vreau să telefonez, să ne reţină o masă la 
dejun, ca să bem împreună în sănătatea marelui Broscoi 
care ne hrăneşte! 

Când ridică receptorul văzu o placă de metal fixată la baza 
aparatului. 

— O invenţie nouă, Ray? întrebă ea. 

— Mi-a pus-o alaltăieri; e un soi de placă de rezistenţă. 
Omul de la telefoane mi-a spus că cine vorbeşte în timpul 
unei furtuni poate să fie în primejdie şi de aceea s-au pus 
aceste plăci. E urât şi greoi... dar... 

Lola puse încet receptorul la loc şi se plecă să se uite la 
placă. 

— E un detectafon, zise ea, şi pe când am vorbit, cineva 
ne-a notat convorbirea. 

Se duse la sobă luă cleştele şi izbi cu el, din toată puterea 
micul aparat. 

Inspectorul Elk, cu casca la urechi într-un mic birou, de pe 
cheiul Tamisei, lăsă creionul din mână, c-un oftat. Îşi luă 
telefonul în mână şi chemă Scotland-Yard-ul. 

— Puteţi să închideţi detectafonul de la Knightbridge 
93.71, 93.718, zise el, nu cred să mai fie nevoie de el. 

— 'Ţi-am dat legătura la vreme, Sir? întrebă glasul 
operatorului. De-abia începuseră să vorbească, când te-am 
sunat. 

— Mulţumesc. Angus, mi-ai dat-o chiar la vreme, zise Elk. 

Îşi adună notițele şi le strânse cu grijă, în biroul lui. Apoi 
se apropie de fereastră şi se uită la râul care sclipea în 
soare; în inima lui era pace şi linişte, pentru că peste 
noapte prizonierul Mills se hotărâse să spună tot ce ştia 
despre Broaşte, după ce i se făgăduise iertarea şi drumul 
plătit până acum în Canada. Şi Mills ştia şi mai multe decât 
spusese până acum. 


— Pot să-ţi dau o scrisoare către Numărul 7, spusese Mills, 
şi în acest chip îl vei avea în mână. 

— Numărul şapte! Elk răsuflă adânc. 

Numărul şapte era osia în jurul căreia se învârtea roata. 
Elk îşi frecă mâinile de bucurie căci se părea că avea să se 
dezvăluie în sfârşit, misterul Broaştei. Poate că acelaşi drum 
avea să-i ducă până la tratatul furat, şi faţa lui Elk se 
întunecă, la gândul documentului pierdut. Elk se duse la 
pardesiul lui atârnat în cui, să-şi ia din buzunar ţigările. Aici 
mâna lui dădu de un rotocol gros de hârtii. Le scoase din 
buzunar şi le aruncă pe birou unde se răvăşiseră; primele 
vorbe ce citi, erau: „În Consiliul de miniştri, prezidat de 
Majestatea Sa...” Elk încercă să strige, dar glasul îi pierise. 
Începu să întoarcă foile cu mâini înfrigurate. 

Era tratatul furat! Elk ţinea nepreţuita hârtie în mână, 
mintea lui revedea în fugă, întâmplările din acea noapte. 
Când îşi scosese el pardesiul? Când îşi băgase pentru ultima 
oară mâna în buzunar? Îşi scoase pardesiul la Clubul 
Herron şi nu-şi aducea aminte să mai fi umblat în buzunare 
de atunci. Era un pardesiu uşor pe care ori îl îmbrăca ori îl 
purta pe braţ, vara şi iarna. În acea dimineaţă venise la 
birou cu el pe mână. Dar la Club? Îl dăduse în mâna 
garderobierului. Pesemne că Broasca era pe acolo. Poate că 
era îmbrăcat ca chelner - admirabilă travestire pentru 
căpetenia bandei. Elk sună şi veni asistentul său Balder. 

— Balder, m-ai văzut când am trecut pe la uşa dumitale? 

— Da, domnule inspector. 

— Îmi ţineam pardesiul pe mână, nu-i aşa? 

— N-am băgat de seamă, zise Balder, cu un fel de 
mulţumire. Parcă-i părea bine, că nu putea fi de nici un 
ajutor. 

— Ciudat, zise Elk. În ceea ce priveşte pe Mills, adăugă el, 
îndată ce va sosi, să-l duceţi în sala de aşteptare, şi să nu 
comunice cu nimeni. 

Rămas singur în birou, el chemă la telefon pe Lord 
Farmley, şi-i spuse vestea cea bună. Peste puţin sosi un 


delegat al Ministerului de Externe, pentru a lua în primire 
preţiosul document şi pentru a prezenta lui Elk mulţumirile 
ministrului. Mai rămânea un ceas până la sosirea lui Mills. 

Elk petrecu acel ceas supunând pe Hagn unui 
interogatoriu. Hagn, de-acum fără barbă blondă, nu 
mărturisi nimic, chiar când fu acuzat de uciderea 
inspectorului Genter. 

— N-ai nici o dovadă, Elk, zise Hagn, şi ştii foarte bine că 
sunt nevinovat. 

— Eşti ultimul om care a fost văzut în tovărăşia lui Genter, 
zise sever Elk, şi apoi Mills a făcut destăinuiri. 

— Ba mi se are că nu prea ştii, zise Elk. Şi mai e ceva ce nu 
ştii: l-am prins pe Numărul şapte, şi-l ţinem închis de ieri 
dimineaţă. 

— Eu ştiu ce-a spus Mills, răspunse celălalt. 

Spre mirarea lui, faţa lui Hagn se destinse toată, într-un 
zâmbet larg. 

— Asta-i bluff, zise el, şi încă un bluff ieftin care ar putea 
păcăli pe un pungaş de mâna a doua, dar cu mine nu 
merge. Dacă ai fi prins pe Numărul şapte, n-ai mai sta aici 
de vorbă cu mine. Du-te de-l prinde, Elk, adăugă el 
batjocoritor şi când îl vei prinde, ţine-l bine, pune-i sare pe 
coadă. 

Elk ieşi din celulă nemulţumit de întrevedere. Plecând de 
la birou, chemă pe inspectorul şef. 

— Am să trimit un spion să descoasă pe Hagn. Bagă-l la el 
în celulă şi lasă-i singuri. 

Inspectorul dădu din cap, cu înţeles. 

CAPITOLUL XVII. 

SOSIREA LUI MILLS. 

În dimineaţa când era aşteptat Mills la Scotland-Yard, se 
luară tot felul de precauţii pentru transferarea lui de la 
închisoare la Poliţia Centrală. Toată noaptea fusese păzită 
închisoarea de O. Gardă înarmată. 

Broasca prizonieră era un om de condiţie bună, ajuns în 
mizerie şi fusese înrolat de doi vagabonzi care făceau parte 


din Asociaţie. La unsprezece fu scos din celulă şi cu toată 
stăpânirea de sine, era sfios şi înfricoşat. Mai era şi răcit şi 
tuşea. Poate că tusea nu era decât nervoasă. La unsprezece 
şi un sfert se deschiseră uşile închisorii; trei motociclişti 
ieşiră la poartă, unde aştepta un automobil cu perdelele 
trase. De amândouă părţile maşinii erau alţi motociclişti 
înarmaţi şi în urmă venea un alt automobil plin de agenţi. 
Cortegiul ajunse la Scotland-Yard, fără vreun incident. 

Balder, asistentul lui Elk, şi un alt agent, primiră la uşă pe 
prizonier, care era galben la faţă şi tremura. Fu dus, într-o 
cameră de lângă biroul lui Elk, ale cărei ferestre erau 
zăbrelite cu fier. Doi oameni păzeau uşa. 

— L-am dus în sala de aşteptare, Sir, zise paznicul. 

Dick, care venise pentru interogatoriu, întrebă: 

— A spus ceva? 

— Nu, Sir, a întrebat numai, dacă se poate închide 
fereastra şi am închis-o. 

— Aduceţi-l aici, zise Elk. 

Aşteptară o clipă, auziră zgomotul cheilor în broască Şi 
apoi un zvon de glasuri. Balder se repezi, strigând: 

— L-a venit rău, a leşinat, nu ştiu ce are. 

Elk sări în coridor şi se repezi în cameră. Mills era pe 
jumătate culcat, rezemat de perete. Ochii îi erau închişi şi 
faţa ca ceară. Dick se aplecă asupra prizonierului şi-l întinse 
pe podea. Pe urmă, îl mirosi. 

— Cianură de potasiu, zise Dick. E mort. 

În aceeaşi dimineaţă, Mills fu dezbrăcat până la piele şi 
fiecare bucăţică din îmbrăcămintea lui, cu atenţie 
cercetată. Cu poliţiştii care-l însoțeau în maşină, vorbise 
plin de nădejde de plecarea lui în Canada. Nu comunicase 
cu nimeni şi nu vorbise decât cu poliţiştii. Primul lucru ce 
observă Gordon, fu fereastra pe care o închisese Balder. 
Era deschisă de vreo şase centimetri. Dick ridică fereastra 
mai sus, băgă cu greutate capul printre gratiile orizontale şi 
văzu lipită de perete o scară de fier, care cobora de la 


acoperiş până la pământ. Camera se afla la etajul al treilea 
şi sub ferestre era o grădiniţă cu tufişuri dese. 

— Ce grădini sunt acolo? zise Dick, arătând dincolo de 
grilajul grădiniţei. 

— Fac parte din Onslov Gardens, fu răspunsul. 

— Onslov Gardens? zise Dick, pe gânduri. De acolo au 
încercat Broaştele să tragă în mine? 

Elk, descurajat, scutură din cap. 

— Ce să mai facem, domnule căpitan? 

— Nici eu nu mai ştiu, mărturisi Dick. Parcă nu-mi vine să 
cred, că s-a suit cineva pe scară şi i-a dat otrava lui Mills; şi 
mai puţin îmi vine a crede că a luat-o el de bunăvoie. Dar 
faptul rămâne: Balder jură c-a închis geamul şi acum 
geamul e deschis. Puteam avea încredere în Balder? 

Elk dădu din cap. Peste câteva clipe sosi doctorul care 
confirmă moartea prin acid cianhidric. După ridicarea 
cadavrului, Elk însoţi pe Gordon, în biroul său. 

— Până acum n-am ştiut ce e frica, zise el, dar Broaştele 
astea mi-au venit de hac. 

— Eu nu ştiu o mai bună doctorie, contra spaimei, decât o 
havană, zise Dick, vesel, poftindu-l pe Elk în birou. Eu unul, 
adăugă Dick, nu mă tem. Broasca e şi ea om, şi-o să vedem 
care pe care. Unde-o fi prietenul nostru Broad? 

Elk luă telefonul în mână, chemă Scotland-Yard-ul şi 
porunci ca un agent să urmeze pas cu pas, pe Joshua Broad 
şi la opt seara să vină cu raportul. Apoi se lăsă în fotoliu şi 
aprinse ţigara oferită de Dick 

— Azi e marţi, zise el, pe gânduri, mâine e miercuri. De 
unde ai de gând să asculţi, domnule căpitan? 

— Din palatul Amiralității, zise Dick. M-am înţeles cu 
Lordul Amiral să fiu în camera aparatelor la ora două şi un 
sfert. 

— Nu mă prea pricep la telegrafia fără fir, zise Elk. Dar un 
lucru mi-aduc aminte şi anume că dacă vrei să ştii de unde 
vine o comunicare aeriană, trebuie să asculţi din două, trei 
puncte deosebite... 


— Ai dreptate! zise Dick. Ce prostie din partea mea! 
Uitasem că trebuie să prindem postul central de emisiune. 

— Aşa îmi vine mie câte o idee, răspunse Elk, modest. 
Amiralitatea a transmis ordinul, posturilor din Harvick, 
Portsmouth şi Plymouth, ca să asculte vapoarele şi apoi să 
ne comunice locul de emitere. Oare a apărut în ziare 
afacerea cu Mills? 

— Nu, slavă Domnului, răspunse Dick, am anunţat eu să 
nu iasă până într-o săptămână; şi nu ştiu de ce, simt că 
până în opt sau zece zile, are să se întâmple ceva. 

— Eu prevăd că nouă are să ni se întâmple ceva, zise Elk, 
posomorât. De când cu moartea ăluia nu mai îndrăznesc să 
mănânc nici un cârnat prăjit şi mă înnebunesc după cârnaţi 
prăjiţi. 

CAPITOLUL XVIII. 

POSTUL DE EMISIE. 

Elk îşi găsi asistentul, morocănos de obicei, mai amărât 
decât oricând. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Elk. 

— Mi-ai făcut aici un tămbălău nemaipomenit şi pentru o 
nimica toată! Ţii minte că acum câteva zile m-ai pus să-ţi 
aduc de la arhivă, dosarul unuia, nu ştiu cum îi zice... 

— Lyme? întrebă Elk. 

— Aşa, răspunse celălalt, Lyme. Cei de la arhivă pretind că 
ar lipsi o fotografie şi fac o gură, parcă tot Scotland-Yard-ul 
ar fi numai al lor... pentru o fotografie şi nişte 
semnalmente! 

— Cum, zise Elk, vrei să zici că s-au pierdut? 

— Dacă s-au pierdut, zise posacul Balder, le-au pierdut cei 
de la arhivă, nu eu! Doar nu şi-or fi închipuind că sunt şi eu 
Broască! 

— Ţi-am promis să-ţi dau prilejul să faci ceva mare Balder 
şi am de gând să ţi-l dau acum, vrei? 

Balder, mut de bucurie, dădu din cap. 

— Hagn e în celulă; îmbracă-te în haine civile, fă-te cam 
zburlit şi jerpelit, şi te bag în celulă cu dânsul. Dacă ţi-e 


frică îţi dau voie să-ţi iei un revolver. Fă-l pe Hagn să 
vorbească. Spune-i că eşti arestat pentru omorul de la 
Dundec. El n-are să te cunoască. Fă-mi asta, Balder, şi peste 
o săptămână ai galoanele pe umăr. 

Balder dădu din cap. Vocea lui plângătoare se schimbase 
cu totul, când zise: 

— Asta-i un mare noroc, domnule inspector, şi-ţi 
mulţumesc că te-ai gândit la mine. 

Peste o oră, doi poliţişti aduceau un vagabond murdar şi-l 
vârau în sala de aşteptare. Nimeni nu-l recunoscuse, afară 
de inspectorul şef, care aşteptase la uşă sosirea spionului. 
Inspectorul însuşi duse pe Balder, până la celula lui Hagn şi- 
| împinse înăuntru. 

— Noapte bună, Broască! îi zise inspectorul. 

Balder răspunse printr-o înjurătură. 

După aceasta, Elk se întoarse, cu gândul să prindă câteva 
clipe de somn. Era obiceiul lui, când avea de lucru, să-şi 
facă rost de puţin somn, peste zi, unde putea şi cum putea. 
Dar văzând că nu-i chip să doarmă, plecă iar spre corpul de 
case unde erau celulele. Paznicul îi spuse că prizonierul cel 
nou nu mai isprăvea de vorbit cu Hagn. Elk zâmbi mulţumit 
şi la două şi un sfert, se duse să-l întâlnească pe Dick, în 
camera aparatelor din Palatul Amiralității. Li se puse la 
dispoziţie un operator şi după câteva minute se aşezară toţi 
la masa de unde se acționau aparatele. Dick asculta fascinat 
auzind chemările persoanelor depărtate şi convorbirile 
diferitelor posturi. 

Deodată auzi un sunet atât de uşor, încât crezu că e numai 
părere. 

— E de la Capul Racei, zice operatorul; peste puţin ai să 
auzi Chicago; cam pe la ora asta îl apucă cheful de vorbă. 

Când se apropie ora trei, operatorul începu să modifica 
lungimea undelor, dibuind în văzduh, comunicarea ce avea 
vină. La trei şi un minut zise deodată: 

— lată L. V. M.B. Al dumneavoastră. 

Dick ascultă sunetele răzlețe, apoi auzi: 


— "Toţi Broscoii aud! Mills a murit. Numărul şapte l-a ucis 
azi dimineaţă. Numărul şapte primeşte o gratificaţie de o 
sută de lire sterline. 

Vocea era limpede şi nespus de dulce. 

— Secţiunea douăzeci şi trei să primească ordinele 
Numărului şapte, la locul obişnuit. 

Inima lui Dick bătea furtunos. Recunoştea vocea, sunetul 
ei blând şi tonul ei dulce. Nu putea să se îndoiască câtuşi de 
puţin: era glasul Ellei Bennett! Dick simţi că-i vine rău, însă 
văzând ochii lui Elk, pironiţi asupra lui, făcu o sforţare să se 
stăpânească. 

— Nu mai vine nimic, spuse operatorul după o aşteptare 
de câteva minute. 

Dick îşi scoase casca şi se ridică. 

— Trebuie să aşteptăm să ne vină indicaţia locului de 
emisie zise cât putut de liniştit. 

Un ofiţer de marină nota pe o hartă mare diferitele 
direcţii. 

— Postul de emisie e în Londra, zise el. Toate liniile se 
împreună într-un punct din vestul Londrei, mi se pare; 
poate chiar în centrul oraşului. Ai întâmpinat vreo greutate, 
pentru a prinde comunicarea Broaştei? întrebă el pe 
operator. 

— Da, Sir, zise omul. Mi se pare că emiteau din mare 
apropiere. 

— Cam din ce parte a oraşului crezi că venea? întrebă Elk. 

Operatorul arătă o linie pe care o făcuse cu creionul pe 
hartă. 

— Cam pe aici, zise; şi Elk, uitându-se peste umărul lui 
văzu că linia trecea pe la Cavendish Square. 

— Pe acolo e locuinţa lui Ray, mormăi Dick. 

Simţea că are nevoie să iasă la aer, să discute cu Elk acest 
fapt monstruos. Oare recunoscuse şi polițistul glasul? se 
întrebă Dick. După câţiva paşi, Elk începu: 

— Glasul cam semăna cu al unei prietene de-a noastră, 
domnule căpitan. 


Dick nu răspunse. 

— Semăna chiar bine, adăugă Elk, ca şi când ar fi vorbit cu 
el însuşi. De fapt, aş putea să jur, că cunosc pe tânăra fată, 
care a vorbit în numele Broscoiului. 

— Dar pentru ce ar face ea aşa ceva? zise Dick, cu un 
geamăt în glas. 

— Pentru Dumnezeu, de ce-ar face ea, aşa ceva? Mi-aduc 
aminte c-am mai auzit-o acum mulţi ani; juca pe scenă, era 
copil de tot. Pe atunci era poreclită copila Mimă şi am mai 
băgat de seamă un lucru, domnule căpitan. Dacă te uiţi cu o 
lupă la pielea dumitale, îi vezi toate cusururile, nu-i aşa? 
Telegrafia fără fir e ca un fel de lupă, prin care priveşti 
glasul. Am recunoscut un accent puţin cam peltic, care m-a 
încredinţat că nu greşesc, cum l-am auzit. Ea nu pronunţă 
pe,s” clar de tot: am urechi foarte agere şi băgasem de 
seamă de mult. 

Dick dădu din cap. 

— Şi eu băgasem de seamă. A fost glasul ei fără îndoială; 
nu ştiam că jucase pe scenă. Tatăl său e oare amestecat în 
toate astea? 

— După câte ştiu, nu are tată, fu răspunsul neaşteptat al 
lui Elk şi Dick rămase pe loc, încremenit. 

— Ai înnebunit? întrebă el. Ella Bennett are tată. 

— Dar eu nu vorbesc de Ella Bennett, zise liniştit Elk. 
Vorbesc de Lola Bassano. 

Se făcu o clipă, tăcere. 

— Glasul era al ei? întrebă Gordon, cu răsuflarea oprită. 

— Bineînţeles că era Lola. Era o imitație destul de bună a 
glasului lui Miss Bennett, dar orice actor îţi poate spune că 
glasurile astea dulci, sunt uşor de imitat. 

— Ticălosule, zise Gordon, răsuflând uşurat. Ştiai bine că 
eu vorbesc de Ella Bennett şi m-ai păcălit toată vremea. 

— Ocărăşte-mă, zise Elk. 

— Ce oră este? 

Era trei şi jumătate. Îşi adunară agenţii şi peste câteva 
minute automobilele poliţiei aduceau o mână de poliţişti în 


faţa uşii închise a locuinţei din Cavendish Square. Îndată ce 
sunară se arătă portarul de noapte, care recunoscu pe Elk. 

— Iarăşi gaze otrăvitoare? întrebă el. 

— Vreau să cunosc planul casei, zise Elk. 

Şi ascultă pe când portarul îi înşira numele şi ocupaţia 
fiecărui chiriaş. 

— Al cui este acest imobil? întrebă polițistul. 

— Aparține Băncii Maitland. A cumpărat şi Palatul 
prinţului de Caux şi... 

— Când s-a întors acasă Miss Bassano, aseară? 

— A fost acasă de la unsprezece seara. 

— Era cineva la dânsa? 

Omul stătu la îndoială. 

— Mr. Maitland intrase cu dânsa, dar n-a stat mult. 

— Nu mai era nimeni? 

— Nimeni, afară de Mr. Maitland. 

— Dă-mi cheile dumitale. 

Portarul stătu la îndoială. 

— Am să-mi pierd postul, zise el, rugător. N-ai putea să 
baţi la uşă? 

— La bătut mă cam pricep eu, nu-i zi de la Dumnezeu să 
nu bat pe cineva. Adu încoace cheile! 

După cum ghicise Elk, uşa Lolei era zăvorâtă. Când bătu 
Elk, Lola apăru în prag în kimono. 

— Ce înseamnă asta, Mr. Elk? întrebă ea, semeţ. 

Nici măcar nu încercă să arate mirare. 

— Nimic - o vizită prietenească, îmi dai voie să intru? 

Lola deschise uşa mai larg şi Elk intră urmat de Gordon şi 
de doi poliţişti. 

— Am să vorbesc mâine cu şefii dumneavoastră; dacă nu- 
mi dau satisfacţie, vă voi reclama prin ziare. Purtarea 
dumneavoastră e ceva nemaiauzit! Să intraţi cu sila, 
noaptea, în casa unei femei singure... 

— Dacă e vreodată cuviincios ca o femeie să fie singură, e 
de bună seamă în mijlocul nopţii, zise foarte virtuos Elk. Nu 
vreau nimic decât să arunc o privire în locuinţa dumitale. 


Dar în toată casa nu era nimic care să insufle bănuieli. 
Lângă camera de culcare, era baia, a cărei fereastră era 
deschisă. Proiectând o rază a lămpii sale electrice pe zidul 
din faţă, Elk zări un mic mosor de sticlă, atârnat de perete. 

— Mi se pare că-i un insulator, zise el. 

Întorcându-se în dormitor, începu să caute aparatul. Pe un 
perete se afla un mare garderob de mahon. Când îl 
deschise văzu că era plin de rochii; vâri mâna înăuntru. Era 
dulapul cel mai puţin adânc, ce văzuse vreodată şi fundul de 
scânduri era cald la pipăit. 

— Ce dulap cald ai, Lola! zise Elk. 

Lola nu răspunse şi rămase privindu-l încruntată şi cu 
braţele încrucişate. Elk închise uşa dulapului, şi-şi plimbă 
degetele agere pe lemnul lustruit în căutarea unui resort. 
În sfârşit, găsi o parte a lemnului care se lăsă împinsă sub 
degetele lui. 

Resortul făcu „ţanc” şi partea din faţă a dulapului începu 
să se lase în jos. 

— E dulap-pat, hai? zise Elk. Foarte bun lucru, într-o 
cameră de culcare. 

Dar dulapul nu era pat şi Elk ar fi fost foarte dezamăgit 
dacă ar fi fost aşa. Ceea ce se dezvălui când se lăsă în jos 
dulapul, erau şiruri după şiruri de lămpi electrice, tot ceea 
ce trebuia pentru un post de emisie. Elk privea şi privind se 
umplea de admiraţie. 

— Ai permis, îmi închipui, zise Elk, cu toate că îşi închipuia 
că nu are, căci permisul de a avea post de emisie, se dădea 
cu greu în Anglia. 

Fu mirat însă când Lola scoase din birou un permis în 
regulă. Elk îl citi şi dădu din cap. 

— Văd că eşti foarte dibace, zise el cu oarecare respect. 
Acum vreau să văd permisul de Broască. 

— Nu face spirite, Elk, zise scurt Lola. Aş vrea să ştiu dacă 
ai obiceiul să deştepţi oamenii din somn ca să le ceri 
permisul? 


— Te-ai servit de acest aparat, azi-noapte, pentru a 
comunica cu Broaştele, zise Elk ameninţător. Şi poate vei 
binevoi să explici domnului căpitan Gordon, pentru ce. 

Lola păru că-şi dă seama pentru prima oară de prezenţa 
lui Dick. 

— N-am umblat la aparat de câteva săptămâni, zise ea. 
Dar sora unui prieten al meu - poate îţi dai seama cine e - 
mi-a cerut voie să-l întrebuinţeze; a plecat de aici mai acum 
o oră. 

— Vrei să zici Miss Bennett, bineînţeles, zise Gordon şi 
Lola ridică din sprâncene, prefăcându-se mirată. 

— Cum de-ai ghicit-o? zise ea. 

— Am ghicit, zise Elk, imediat ce te-am auzit, dând o probă 
din vestitele dumitale imitații. Am ghicit că a fost pe aici şi 
că ai învăţat cum să vorbeşti la fel ca ea, imitând-o. Lola, te- 
am dat de gol. Miss Bennett era chiar lângă mine, când ai 
început să vorbeşti limba Broaştelor. Era lângă mine şi mi-a 
spus; „Uite Mr. Elk, ai văzut vreodată o fiinţă mai vicleană!” 
Te-am dat de gol, Lola, şi nu-ţi rămâne altceva de făcut, 
decât să stai jos şi să spui adevărul. Am să am eu grijă de 
dumneata. L-am prins pe Numărul şapte aseară şi ne-a spus 
totul. Broasca o să fie în lanţuri chiar azi şi am venit aici ca 
să-ţi dau un ultim prilej de a scăpa din încurcăturile astea. 

— Ce drăguţ din partea dumitale, zise ea, batjocoritor. Zău 
ai prins pe Numărul şapte, şi-l prinzi şi pe Broscoi? Pune-i 
sare pe coadă! 

— Da, zise netulburat Elk, şi Hagn a dat totul de gol. Dar 
mie mi-eşti dragă, Lola, - şi totdeauna mi-ai fost. Mi-aduci 
aminte de-o fată pe care am iubit-o la nebunie, dar nu m-am 
însurat cu ea; a fost o tragedie pentru mine! 

— Dar nu pentru ea, răspunse Lola. Vreau să-ţi spun ceva, 
Elk! N-ai prins pe nimeni şi nici n-ai să prinzi. Ai băgat un 
dobitoc de spion în celula lui Hagn, cu gândul să aflaţi ceva, 
dar ai să ai o dezamăgire. 

În alte împrejurări, Dick s-ar fi prăpădit de râs, la efectul 
acestor cuvinte asupra poliţistului. Bietul Elk rămăsese cu 


gura căscată, privind disperat peste ochelari; la fata care 
zâmbea de triumful ei. 

— Hagn n-a vorbit, zise Lola, pentru că ştia că Broasca 
poate să-l dea gata, cum i-a dat gata pe Mills şi pe Litnov şi 
cum o să vă dea gata şi pe dumneavoastră, când i se va 
părea că a sosit ceasul. Şi acum, arestaţi-mă dacă poftiţi. Eu 
sunt Broască - şi niciodată n-am zis că nu sunt. M-ai auzit 
când am vorbit cu Ray, m-ai auzit în dectafonul instalat la 
dumneata. Poftim, arestaţi-mă şi inculpaţi-mă! 

Elk ştia că nu avea nici o dovadă ca s-o aresteze şi ea era 
convinsă că el îşi dă seama de asta. 

— Şi crezi că ai să scapi aşa de uşor, Bassano? 

Dick vorbise şi ea se întoarse furioasă spre el. 

— Ai putea să pui „Miss” înaintea numelui meu Gordon! se 
răsti ea. 

— În curând vei avea nu un nume, ci un număr, zise Dick 
liniştit. Acum dumneata şi ai dumitale vă faceţi mendrele, 
poate pentru că sunt eu nepriceput sau fără noroc. Dar 
într-o zi tot o să punem mâna pe voi, eu sau urmaşii mei. În 
lupta cu legea nu poţi izbândi pentru că legea e neclintită şi 
veşnică. 

— Permit să-mi scotociţi prin apartament, dar o predică nu 
permit, zise ea, dispreţuitor. Şi acum, oameni buni, dacă aţi 
terminat, eu aş avea poftă să dorm puţin. Dumneata nu eşti 
om rău, Elk, eşti un poliţist prost, dar ai inimă de aur... 

— Dacă ar fi de aur, n-aş îndrăzni să stau singur cu 
dumneata, zise Elk, trimiţându-i o ultimă săgeată. 

CAPITOLUL XIX. 

PĂDUREA DE LA ELSHAM. 

Dick Gordon, cu sufletul uşurat pentru că văzuse 
neîntemeiată grozava lui teamă, găsea că acea noapte 
fusese bine întrebuințată. Dar Elk era de altă părere. 

— N-ai vrea să te asiguri, domnule căpitan? 

— Să mă asigur, de ce lucru? întrebă Gordon mirat. 

— Să te asiguri că Miss Bennett nu-i amestecată în toate 
astea. 


— Doar nu crezi oare că-i amestecată, zise Dick, 
încremenind la această idee. 

— Eu am început să cred că orice se poate, zise Elk. Avem 
vreme să ajungem la Horsham într-o oră; suntem datori să 
ne convingem de adevăr. 

— Bine, zise Dick gânditor, şi dădu şoferului adresa la 
Horsham. 

Începuse să se lumineze de ziuă, când ajunseră la vila 
Maytree. Pe John Bennett nu fu nevoie să-l deştepte. El îşi 
auzi numele strigat de sus şi când ridică ochii, văzu pe omul 
tainelor, la fereastră, cu braţele rezemate de pervaz. 

— Ce s-a întâmplat, Elk? zise el cu glas domol, parcă s-ar fi 
ferit să nu deştepte pe Ella. 

— Nimic rău, zise Elk, vesel. Am prins o comunicare 
aeriana azi-noapte şi mi s-a păru că era glasul fiicei 
dumneavoastră. 

John Bennett se încrunta. 

— Ciudată poveste. Stai că vin să deschid. 

John Bennett, în halat, le deschise uşa şi-i pofti în salonul 
întunecos. 

— Am să chem pe Ella şi poate vă va încredința că aseară 
era în pat, de pe la zece. 

Bătrânul ieşi din odaie după ce trase perdelele ca să intre 
lumină; Dick aşteptă cu o înfrigurare plină de bucurie. 
Peste un minut, intră iarăşi Bennett cu o adâncă îngrijorare 
ce i se citea pe faţă. 

— Nu înţeleg nimic, zise el. Nu pot găsi pe Ella. Patul îi e 
răvăşit, parcă ar fi dormit, dar se vede că s-a îmbrăcat şi a 
ieşit. Asta nu s-a mai întâmplat până acum şi, lucru ciudat, 
n-am auzit-o ieşind, fiindcă am dormit foarte rău, azi- 
noapte. Daţi-mi voie vă rog. 

Bătrânul ieşi şi se întoarse peste câteva minute îmbrăcat, 
apoi merseră toţi trei, în grădină. 

Se luminase de-a binelea, cu toate că soarele nu răsărise 
încă. Căutară în zadar, prin prejurul casei. Atunci bătrânul 
zise: 


— Aţi venit cu maşina. N-aţi întâlnit pe nimeni în drum? 

Dick scutură din cap. 

— Sunt de părere s-o căutăm înspre Shoreham; găsesc că 
e primejdios să fie pe drum la aşa o oră; drumurile sunt 
pline de vagabonzi. 

Bătrânul nu răspunse. Stătea lângă şofer, cu ochii pironiţi 
plini de îngrijorare, pe şosea. Deodată Dick, arătând cu 
degetul zise: 

— Ce-i pădurea aceea? 

— E pădurea de la Elsham; dar nu cred să fie ea acolo, 
zise el îndoielnic. 

— Să încercăm, zise Dick. 

Peste câteva minute, îşi făceau drum printre pomii deşi ale 
căror vârfuri împreunate, întunecau poteca. 

— Uite urme de automobil, pe cărare, zise Dick, dar 
bătrânul Bennett scutură din cap. 

— Vine lume pe aici de petrece, zise bătrânul. 

Dick însă, nu se mulţumi cu acest răspuns. Urmele erau 
proaspete, însă nicăieri nu se zărea vreo maşină. Atunci 
întoarseră automobilul şi ieşiră în marginea pădurii, dar 
deodată Dick scoase un strigăt. John Bennett zărise şi el pe 
fată. Mergea repede prin mijlocul drumului şi fără a se uita 
împrejur, se urcă pe marginea cu iarbă când auzi că se 
apropie o maşină. Apoi ridicând ochii zări pe tatăl său şi 
îngălbeni. 

Bătrânul sări din maşină, într-o clipă. 

— Draga mea, zise el, unde umbli la ora asta? 

„Fata pare speriată, gândi Dick.” 

Elk îşi ascuţi privirea asupra ei. 

— Nu puteam să dorm, tată, de aceea m-am îmbrăcat şi 
am ieşit să mă plimb, zise ea, salutând din cap pe Dick. 

— Cum se face că eşti aici, la aşa oră, Mr. Gordon? întrebă 
ea. 

— Căpitanul Gordon ţi-a auzit glasul azi-noapte prin 
telegrafia fără fir, şi a venit să-ţi ceară lămuriri, zise tatăl ei. 
E ceva care priveşte pe Ray? A fost el pe aici? j 


— Nu zise fata liniştită; cât despre telegrafia fără fir, 
niciodată n-am vorbit într-un astfel de aparat şi nici n-am 
văzut vreunul. 

— Să-mi spui un lucru, Miss Bennett, o întrebă Elk, ai fost 
în oraş astă-noapte? 

Ella nu răspunse. 

— Fata mea s-a culcat la zece, zise răstit John Bennett. La 
ce-o mai întrebi dacă a fost în oraş? 

— Ai fost în oraş, azi-dimineaţă, înainte de răsărit, Miss 
Bennett? stărui Elk şi spre marea mimare a lui Dick, fata 
afirmă din cap. 

— Ai fost în apartamentul lui Ray? 

— Nu, zise ea repede. 

— Dar bine, Ella, ce făceai în oraş? întrebă John Bennett. 
Te-ai dus să vezi pe nepricopsitul ăla de frate-tău? 

Fata iarăşi stătu la îndoială, apoi zise: 

— Nu. 

— Erai singură? 

— Nu, zise Ella şi buzele-i tremurau. Aş vrea să nu mă mai 
întrebaţi nimic. Ce fac nu fac de bună voie. Dady totdeauna 
ai avut încredere în mine, te rog să ai şi acum! 

Bătrânul îi luă mâna şi i-o ţinu într-ale sale. 

— Totdeauna voi avea încredere în tine, fetiţa mea, zise el; 
şi aceşti domni trebuie să se încreadă şi ei, în tine. 

Ochii ei întrebători se întoarseră spre Dick şi el dădu din 
cap. 

— Eu unul împărtăşesc această încredere, zise Dick şi 
privirea fetei îl răsplăti. 

Elk îşi frecă bărbia. 

— Eu fiind o fire încrezătoare, nu mă îndoiesc de 
dumneata cum nu mă îndoiesc de mine însumi, Miss 
Bennett, zise el. (Apoi se uită la ceas). Cred că putem 
merge acum să scoatem pe bietul Balder din celulă. 

— Rămâneţi să dejunaţi cu noi, zise Bennett. 

Dick se uită rugător la Elk, care se învoi cam fără chef. 

— Nu s-o prăpădi Balder pentru un ceas mai mult, zise el. 


Pe când pregătea Ella dejunul, Dick şi Elk se plimbau 
împreună pe şosea. 

— Cum ţi se par toate astea, căpitane? zise Elk. 

— Nu pricep nimic, dar sunt încredinţat că Miss Bennett n- 
a minţit, zise Dick. 

— Credinţa e lucru mare, zise Elk şi Dick se întoarse 
repede spre dânsul. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Vreau să zic, ceea ce spun: am încredere în Miss 
Bennett, răspunse el potolind pe Dick. 

De unde se aflau, vedea în depărtare, capătul drumului ce 
ducea în pădurea de la Elsham. 

— Ce mă încurcă pe mine, zise Elk, e că nu ştiu ce căuta ea 
în pădure, în mijlocul nopţii. 

Se opri deodată, ciulind urechile. Auzea de departe uruitul 
uşor al unei maşini. Zăriră apropiindu-se tot mai repede o 
mare limuzină, care ieşea din drumul lateral ce ducea în 
pădure. Apoi maşina trecu ca fulgerul pe lângă ei şi văzură 
că singur în maşină stătea Ezra Maitland. 

— Afurisenia dracului, şopti Elk, care nu prea avea obiceiul 
să drăcuie şi Dick găsi că de data asta avea de ce, căci 
înţelese că pentru a vedea pe Maitland se dusese fata în 
pădurea de la Elsham. 

CAPITOLUL XX. 

HAGN. 

După un minut se ivi în uşă Ella, chemându-i la dejun. 

— Parcă a trecut un automobil? întrebă ea şi poliţiştii 
descoperiră o îngrijorare în glasul ei. 

— Da, zise Elk, a fost o maşină mare. N-am văzut însă, cine 
era înăuntru. 

Dick auzi oftatul ei de uşurare. 

— Poftiţi înăuntru, vă rog, zise fata. Vă aşteaptă dejunul. 

Peste o jumătate de oră, poliţiştii plecară şi erau atât de 
cufundaţi în gândurile lor, încât nu scoaseră nici o vorbă, 
până ajunseră la vila unde fusese găsit cadavrul lui Genter. 


— Pe lângă Horsham a fost ucis Genter, se gândi Dick, 
înfiorându-se uşor. Din pricina asta, trebuie să moară Hagn; 
Broască sau nu, e părtaş la acest omor. 

Elk parcă i-ar fi ghicit gândurile, se întoarse spre el. 

— Crezi că avem dovezi îndestulătoare, pentru a spânzura 
pe Hagn? 

— Tocmai mă întrebam, zise Dick. 

— Uşor n-are să fie, să găsim dovezi împotriva acestui 
Hagn, crede-mă, Mr. Gordon! 

Dar Dick era cu gândul aiurea: 

— Ce-a avut ea de vorbit cu Maitland? 

Elk scutură din cap. 

— Nu ştiu, mărturisi el. E unul din micile mistere pe care 
le vom dezlega, când vom descoperi identitate Broaştei. 

Automobilul se opri în faţa Poliţiei Centrale şi amândoi 
săriră jos. Sergentul de pază se uită la ei mirat. 

— Mă duc să scot pe Balder din celulă, zise Elk. 

— Balder? întrebă sergentlul; n-am ştiut că e pe aici. 

— L-am băgat în celulă la Hagn - zise Elk. 

Celălalt începu să priceapă. 

— Acum îmi dau seama de ce au vorbit atât, au pălăvrăgit 
până la unu noaptea. 

— Dar acum ce fac? - zise Elk. 

— Acum au adormit, domnule inspector - răspunse 
sergentul. 

Dick şi Elk urmară pe paznic, de-a lungul coridorului. 
Ajunşi la capăt, cotiră la dreapta. Al doilea coridor avea o 
singură uşă, tocmai la sfârşit. Paznicul o descuie şi Elk intră. 
Apoi se apropie de primul prizonier şi-i trase plapuma care- 
i acoperea faţa. 

Era Balder, învelit de la cap până la picioare, într-o pătură. 
Un fular de mătase îi astupa gura; mâinile şi picioarele 
legate şi puse în cătuşe. Elk se repezi şi la celălalt prizonier, 
dar când atinse pătura, se înmuie sub mâna lui. Nu era 
nimic sub pătură, decât un palton şi o pereche de ghete, 
aşezate ca să aibă înfăţişarea unui om culcat. 


Hagn se făcuse nevăzut! După ce îl duseră pe Balder în 
birou la Elk şi-i înviorară cu puţin coniac, acesta putu 
povesti păţania. 

— Mi se pare că era cam pe la ceasul două când s-a 
întâmplat, zise el. Vorbisem până atunci cu Hagn, cu toate 
că-mi dădeam seama că m-a ghicit de cum am intrat şi că şi- 
a bătut joc de mine, toată vremea. Totuşi stăruiam pentru 
că începuse să-mi vorbească despre Broaşte şi să-mi spună 
că peste noapte avea să vină prin telegrafia fără fir o 
comunicare către toţi şefii lor. Apoi mi-a spus că Numărul 
şapte niciodată nu va fi prins, pentru că e prea deştept. M-a 
întrebat cum a murit Mills, dar sunt sigur că ştia. Pe la unu 
şi un sfert, încetarăm de a mai vorbi şi eu adormii îndată. Şi 
deodată mă pomenii că mă leagă la gură, m-am luptat, dar 
erau mai mulţi... 

— Mai mulţi? întrebă Elk, câţi erau? 

— Doi sau trei, răspunse Balder. Nu sunt sigur. Dacă ar fi 
fost numai doi, cred că puteam să le ţin piept, căci sunt 
voinic din fire. N-am văzut decât doi, în afară de Hagn. 

— Era deschisă uşa celulei? 

— Da, era crăpată, zise Balder, după ce se gândi o clipă. 

— Ce înfăţişare aveau? 

— Purtau paltoane lungi, negre, dar nu căutau să-şi 
ascundă faţa. Aş putea oricând să-i recunosc. Erau tineri, 
cel puţin unul dintre ei. Ce s-a mai întâmplat pe urmă, nu 
mai ştiu. Mi-au pus pătura pe cap şi n-am mai văzut nimic, 
până s-a închis uşa celulei. Am petrecut toată noaptea 
culcat aşa domnule inspector, gândindu-mă la nevastă şi la 
Copii... 

Elk se întoarse în celulă ca să cerceteze mai de-aproape. 
Află că omul de pază, în coridorul cel lung, care cotea în cel 
scurt, în unghi drept, formând litera L, părăsise de vreo 
două ori, în timpul nopţii, ghereta de sticlă, din care vedea 
ambele braţe ale literei L. O dată, pentru că un deţinut 
ceruse un doctor, şi a doua oară, pentru a lua în primire un 
spărgător care fusese prins asupra faptului, pe la ora două. 


— Desigur, că în timpul lipsei lui, au putut fugi acei 
oameni, zise Elk. 

Trimise apoi după polițistul de strajă de la intrarea 
închisorii. Acesta nu văzuse pe nimeni. Polițistul de pază, la 
a doua intrare, îşi aminti că văzuse un inspector trecând pe 
la ora două. Ştia bine că era inspector, căci îi văzuse sabia şi 
steaua de la galoane; îl salutase şi el răspunsese. 

— Dar ceilalţi pe unde ieşiseră? 

La întrebarea asta nu putu căpăta nici un răspuns. 
Oamenii se făcuseră nevăzuţi şi pace. 

— O să ne găsim beleaua din pricina asta, domnule 
căpitan, - zise Elk; şi dacă scăpăm fără să ne pierdem 
gradul, avem noroc. Din fericire nimeni afară de noi nu ştie 
că Hagn fusese arestat. Ai face bine să te duci acasă să te 
culci; eu m-am mai odihnit puţin peste noapte. 

Era aproape zece dimineaţa; Dick simţea că-i vine rău de 
foame şi de lipsă de somn, căci nu mâncase nimic la 
Horsham. 

— Să luăm un taxi, zise Dick, şi lăsă să treacă trei, apoi 
opri pe al patrulea. 

— Intră! - zise Dick, când ajunseră acasă la el, îţi ofer o 
odaie, dacă vrei să dormi. 

Elk intră în casă cu Gordon. Era vădit, că omul care le 
deschisese uşa avea ceva de spus. 

— E un domn care aşteaptă să vă vadă, Sir, e aici de-o 
jumătate de oră. 

— Cum îl cheamă? 

— E Mr. Johnson, Sir. 

— Johnson? - zise Dick mirat şi se grăbi spre sufragerie, 
unde se afla musafirul. 

Era în adevăr „filosoful” care zăcea în prada unei tulburări 
neobişnuite. 

— Sper că mă vei ierta, domnule căpitan - zise el; la drept 
vorbind, n-ar trebui să te plictisesc cu necazurile mele. 

— Nădăjduiesc că necazurile dumitale nu sunt aşa de 
grele ca ale mele - zise Dick pe când îi strângea mâna. 


Cunoşti pe Elk? 

— Mr. Elk e un vechi prieten, zise Philo, luminându-se o 
clipă. 

— Ei, spune-mi despre ce e vorba. Şezi jos te rog, zise 
Dick. Am de gând să dejunez. Doreşti şi dumneata să 
împarţi cu mine? 

— Cu plăcere, Sir. N-am luat nimic azi de dimineaţă, dar 
nu prea am poftă de mâncare, Mr. Gordon, adevărul e că 
mi-am pierdut postul. 

Dick ridică din sprâncene. 

— Ce?... Te-a dat afară, Maitland? 

Johnson dădu din cap. 

— Şi când te gândeşti că l-am servit pe afurisitul de 
moşneag atâţia ani, pe o leafă de nimic. Şi mi-au trecut prin 
mână sute, mii şi milioane, şi niciodată nu i-am greşit cu 
nimic. N-are în el pic de omenie. Cred că singura simţire ce 
are într-însul este dragostea pentru acel băieţaş. 

— Care băieţaş? întrebă îndată Elk. 

— Nu l-am văzut niciodată, zise Johnson. Nu l-a adus 
niciodată la Bancă, nu ştiu unde e, nici al cui e, îmi închipui 
că e un nepot de-al lui. 

Dick tăcu o clipă, apoi zise încet: 

— Înţeleg. 

Şi vorbise drept, căci din clipa aceea, începu el să priceapă 
ce era Broasca şi care era secretul Broaştei. 

— Şi pentru ce te-a dat afară? întrebă el. 

Johnson ridică din umeri. 

— Dintr-o prostie, parcă nici nu face să vorbesc despre ea. 
Se vede că m-a văzut la clubul Herron în acea seară, şi de 
atunci îmi purică toate socotelile, parcă şi-ar închipui că 
cheltuiesc banii fără noimă! De altfel, nu arăta întru nimic 
că avea de gând să mă dea afară, dar azi dimineaţă, când 
am sosit la birou, el era acolo, înaintea mea, ceea ce nu 
prea se întâmplase. 

„Johnson, începu el, am aflat că cunoşti pe o oarecare Miss 
Ella Bennett”. Îi spusei că am norocul s-o cunosc. „Şi am 


aflat, urmă el, c-ai fost la dejun la dânsa de vreo două, trei 
ori”. Absolut adevărat, Mr. Maitland răspunsei eu. 

„Foarte bine, Johnson, continuă Maitland. Eşti dat afară!” 

— Şi atâta tot? întrebă Dick, uimit. 

— Atâta tot, zise Johnson cu glas scăzut. Înţelegi ceva 
dumneata? 

Dick ar fi putut să răspundă „da”, însă tăcu, dar Elk, 
împins de dorinţa pătimaşă de a mai afla ceva despre 
Maitland, întrebă: 

— Johnson ai fost pe lângă acest om atâţia ani; ai băgat de 
seamă la el, ceva ce-ar da de bănuit? 

— Cam ce fel de lucruri, Mr. Elk? 

— A primit vreo vizită, pe care să nu ţi-o poţi explica? A 
făcut vreodată ceva care să te facă să presupui că are vreo 
legătură cu Broaştele? 

— Cu Broaştele? Johnson deschise ochii mari, şi glasul său 
arătă cea mai adâncă mirare. Vai de mine, nicidecum, nu-mi 
închipui că ştie ceva despre acele fiinţe. Vrei să zici 
vagabonzii care au comis atâtea omoruri? Niciodată n-am 
auzit ceva care să-mi dea de bănuit că-i cunoaşte. 

— Ei, şi ce-ai de gând, să te faci de-acum, Mr. Johnson? 
întrebă Dick. 

— Ce să mă fac, Mr. Gordon? zise celălalt, cu-un gest de 
nedumerire. Sunt aproape de cincizeci de ani, toată viaţa 
mea am lucrat în Bancă, şi nu ştiu de ce aşputeasămă 
apuc acum. Din fericire, am pus ceva bănişori de o parte şi 
pentru asta trebuie să mulţumesc bătrânului. Venisem să te 
întreb, Mr. Gordon, dacă n-ai putea să-mi găseşti ceva de 
lucru. Aş lucra cu drag, alături de dumneata. 

Dick stătu la îndoială, căci nu prea vedea vreun prilej, de a 
se sluji de talentele lui Johnson, totuşi ar fi dorit să-l ajute. 

— Lasă-mă să mă gândesc o zi, două, zise el în sfârşit. Dar 
Maitland ce se face fără secretar? 

— Nu ştiu, Sir. Dar am văzut pe biroul lui o scrisoare 
adresată lui Miss Ella Bennett şi îmi închipui că vrea să-i 
ofere ei, postul de secretară. 


Lui Dick nu-i venea să creadă. 

— Ce te face să-ţi închipui aşa ceva? zise el. 

— Nu ştiu, Sir, dar ştiu că bătrânul m-a întrebat în vreo 
două rânduri dacă Ray are o soră. 

— Eu unul, zise Dick, nu-mi închipui că Miss Bennett ar 
accepta acest post, dacă i s-ar oferi. Dumneata lasă-ţi 
adresa la mine ca să-ţi pot comunica, în cazul când s-ar ivi 
ceva. 

Înainte de a ieşi, Johnson se opri la uşă şi zise sfios: 

— Am mare afecţiune pentru Miss Bennett, şi-aş dori să 
ştie că Mr. Maitland nu-i atât de rău, cât pare. Ce e drept 
nu-i păcat. 

— Bietul om! zise Elk, privind pe fereastră la Johnson cum 
trecea mohorât de-a lungul trotuarului. 

CAPITOLUL XXI. 

O VIZITA LA MR. JOHNSON. 

Johnson locuia la parter, într-o casă cu trei etaje în Fitzroy 
Square. În subsol se mai afla un apartament, locuit de un 
portar cu soţia sa, care făcea curăţenie în casă la Johnson 
şi-i gătea şi mâncarea când se întâmpla să prânzească 
acasă. În acea seară, filosoful Johnson ajunse acasă pe la 
ora zece, foarte obosit. Ziua întreagă o petrecuse ducându- 
se la mai multe bănci şi instituţii financiare. Peste tot, primi 
acelaşi răspuns negativ. Totuşi, fără a pierde răbdarea, sună 
şi la alte uşi, de unde plecă tot atât de descurajat. Când 
ajunse acasă intră în micul lui salon şi se lăsă istovit pe 
divan, căci nu era obişnuit să umble atât de mult. 

Odăiţa lui era mobilată frumos, dar ieftin. Pereţii erau 
acoperiţi de rafturi cu cărţi, ceea ce dădea o înfăţişare de 
intimitate, care nu se poate cumpăra cu bani. 

Johnson, după ce se odihni puţin, îşi luă o carte de pe 
poliţă şi timp de vreo două ore se cufundă în citit. Era 
aproape douăsprezece noaptea, când stinse lumina şi se 
duse să se culce. Peste cinci minute era şi adormit. Abia 
dormise vreun ceas, când deodată se deşteptă. Nu auzise 
nimic, dar fusese cuprins de presimţirea unei mari 


primejdii. Îşi puse papucii şi halatul, luă ceva din sertarul 
mesei şi porni tiptil, de-a lungul coridorului, unde paşii i se 
afundau în covor. Puse mâna pe ivărul uşii de la salonaş şi 
era s-o deschidă, când auzi un zgomot uşor. Era zgomotul 
comutatorului care stingea lumina. Atunci deschise uşa 
repede şi întinse mâna să aprindă lumina dar din întuneric 
auzi o voce amenințătoare: 

— Dacă aprinzi lumina, eşti mort! Pune-ţi repede 
revolverul jos la picioare! Al meu e ţintit asupra ta! 

Johnson se aplecă şi puse jos revolverul pe care-l luase din 
sertar. 

— Acum intră repede! zise glasul. 

— Cine este? întrebă liniştit Johnson. 

— Toate numele sunt deopotrivă de bune, îmi aleg numele 
de Broască, răspunse străinul. Aruncă-mi cheia biroului 
dumitale. 

— N-am cheia aici, zise Johnson; e în odaia de culcare. 

— Să nu te mişti, ameninţă glasul. 

Johnson îşi scoase piciorul din papuc şi începu să pipăie 
revolverul pe care în prima spaimă îl pusese jos cu atâta 
supunere. Peste câteva clipe îl dibui şi-l trase uşor spre el 
cu degetele de la picior. 

— Ce vrei de la mine? zise pentru a câştiga timp. 

— Vreau să-ţi văd hârtiile, cele aduse de la Banca 
Maitland. 

— N-am nimic important aici, zise Johnson. 

Cu toate că ochii i se obişnuiseră cu întunericul, nu 
desluşea deloc conturul spărgătorului, 

— Vino mai aproape, zise străinul, şi întinde mâinile. 

Johnson făcu un pas înainte, dar deodată se lăsă în 
genunchi şi trase. Explozia îl asurzi. Auzi un strigăt, văzu în 
lumina pistolului o fiinţă abia desluşită, apoi ceva îl lovi în 
cap. 

Îşi recapătă simţirea după zece minute când se regăsi 
singur în odaie. Împleticindu-se se întoarse în odaia de 
culcare, unde îşi pipăi cu teamă cucuiul de pe cap. 


Deodată auzi în uşa de intrare, nişte lovituri puternice şi 
autoritare. Înfăşurându-şi cu un prosop ud capul rănit, se 
duse să deschidă. Găsi în prag doi poliţişti şi o mulţime de 
lume ce se adunase. 

— S-a tras cu revolverul aici? 

— Da, domnule sergent, am tras; dar mi se pare că n-am 
nimerit, zise Johnson. 

— Ai fost rănit? A fost vreun spărgător? 

— N-aş şti să-ţi spun, zise Johnson. Poftim înăuntru, şi-i 
conduse pe agenţi în salonaş. 

Storul flutura în vânt, căci fereastra care dădea pe o 
stradă laterală era deschisă. 

— Îţi lipseşte ceva din casă? 

— Nu, zise Johnson, dar cred c-a fost cineva mai de seamă 
decât un spărgător obişnuit. Am de gând să chem pe 
inspectorul Elk de la Scotland-Yard, şi cred că trebuie să nu 
se atingă nimic din odaie, până la sosirea lui. 

Elk tocmai era în birou la el, muncindu-se să scrie raportul 
asupra evadării lui Hagn, când fu chemat prin telefon. 
Ascultă în tăcere povestea lui Johnson, apoi zise: 

— Aşteaptă un moment, că vin. 

Când ajunse Elk la Johnson, acesta era îmbrăcat. 

— Ţi-a tras una zdravănă, zise el, văzând cucuiul lui 
Johnson. 

— Trebuie să mă fi lovit pe când trăgeam într-însul. 

— Vrei să-mi spui că era însăşi Broasca? zise neîncrezător 
Elk. Nu-mi vine să cred. După câte ştiu. Broasca niciodată 
nu s-a amestecat ea însăşi, în astfel de lucruri. 

— Era ori Broasca, ori unul din trimişii de încredere, zise 
Johnson. Ia priviţi aici. 

Pe hârtia sugătoare de pe birou era întipărită o Broască şi 
mai era una pe uşă. 

Elk inspectă cu grijă toată camera şi nu găsi nimic, până 
ajunse la storul suflat de vânt. Acolo, printre cutele lui, găsi 
o recipisă a depozitului de bagaje. Era o fiţuică verde, în 


care era consemnată depunerea unei valize la gara de 
Nord. 

— E a dumitale, recipisa asta? întrebă Elk. 

Johnson se uită, apoi scutură din cap. 

— Nu, zise el. 

Elk se duse lângă lampă, ca să vadă data de pe ştampilă. 
Valiza fusese depusă cu cincisprezece zile înainte şi numele 
proprietarului nu era înscris. 

— Voi cerceta, zise el, şi puse cu grijă recipisa în portofel. 

— Pe agresor l-ai văzut? 

— L-am zărit când am tras într-însul şi mi s-a părut că 
purta mască. 

— I-ai recunoscut glasul? 

— Nu, răspunse Johnson. Şi în casă la mine nu se află nici 
un document important. De fapt, aduceam adesea hârtii ca 
să le lucrez aici, uneori până la miezul nopţii; de aceea mi s- 
a părut destul de nedrept, faptul că m-a dat afară. Dacă vrei 
poţi să cauţi singur în toate cutiile şi sertarele mele, dar te 
asigur că n-am aici nimic de seamă. 

Întorcându-se acasă, Elk cercetă în minte ciudata 
întâmplare. La drept vorbind se bucura că are la ce gândi, 
ca să piardă din vedere neplăcuta întâlnire cu şefii săi, pe 
care o aştepta. 

Desigur, Dick Gordon, avea să ia asupra sa toată 
răspunderea şi să descarce pe Elk de orice vină, dar pentru 
Elk, şefii lui erau tot atât de înfiorători, ca şi Broasca în 
persoană. 

CAPITOLUL XXII. 

ANCHETA. 


Elk îşi puse în minte să facă o cercetare la depozitul de 
bagaje, dar se trezi a doua zi cu gândul la ancheta ce-l 
aştepta şi uită de orice alt lucru. 

— Să n-ai nici o grijă, îi spuse Dick. Desigur, că şefii noştri 
sunt atât de bucuroşi c-au găsit tratatul, încât n-au să-şi 
bată capul prea mult cu Hagn. 

Profeţia lui Dick se împlini întocmai. Şefii adunaţi într-un 
consiliu de judecată, se dovediră mai mult binevoitori decât 
severi. Găsiră foarte bună purtarea lui şi amintiră că 
puterea Broaştelor era mai mare chiar şi mai de temut 
decât a agenţilor unor ţări străine, tocmai fiindcă lucrau în 
deplină cunoştinţă a împrejurărilor locale. 

— Ce zici, domnule căpitan Gordon, vom putea să le dau 
de urmă? întrebă preşedintele comisiei. 

— Va fi foarte greu, Sir, zise Dick, deoarece multe din 
căpeteniile lor n-au fost încă identificate; de altfel, adăugă 
el foarte liniştit, eu ştiu cine e Broasca. 

O clipă rămaseră toţi uimiţi, parcă nu l-ar fi înţeles. 

— Ştii cine e? întrebă neîncrezător, preşedintele comisiei. 

Dick dădu din cap. 

— Dacă v-aş spune cine este, desigur c-aţi râde de mine, 
zise Dick. Şi cu toate că aş putea să-l arestez chiar azi, n-aş 
putea aduce destule dovezi ca să fie osândit; aşadar, vă rog 
să-mi daţi răgaz, dacă vreţi să izbândesc. 

— Dar cum l-ai descoperit, căpitane? întrebă preşedintele, 
şi Elk care ascultase fără răsuflare spusele şefului său, îşi 
încordă atenţia, aşteptând răspunsul. 

— Mi s-a luminat mintea, zise liniştit şi tacticos Dick, atunci 
când am aflat de la Mr. Johnson, secretarul lui Maitland, că 
undeva în casa acestuia era ascuns un copil misterios. 

Dick zâmbi, văzând feţele uimite ale membrilor comisiei. 

— Mi se pare că spusele mele nu prea sunt convingătoare, 
zise el, dar veţi afla în curând, de ce mi-am dat seama 
atunci că pot pune mâna pe Broască oricând voi vrea. Nu 
mai e nevoie să spun că, ştiind cele ce ştiu acum, 
împrejurările de aici înainte se vor desfăşura în chip mai 


mulţumitor şi mai interesant. Nu pretind c-aş putea lămuri 
în ce chip a evadat Hagn. Am eu bănuiala mea, prin care 
pot explica chiar evadarea lui Hagn, dacă cealaltă ipoteză 
nu e întemeiată, cum sunt convins că e. 

După ce se termină ancheta şi rămaseră singuri în birou, 
Dick şi Elk, acesta din urmă nu scoase nici un cuvânt. Apoi 
după un răstimp, începu: 

— Dacă tot ce-ai spus e bluff, domnule căpitan, n-am văzut 
de când sunt, un bluff mai frumos; dar era bluff sau nu? 

— Nu era bluff zise liniştit Dick, sunt absolut sigur că ştiu 
cine e Broasca. 

— Cine e? 

Dick scutură din cap. 

— N-a venit momentul să-ţi spun. Nu văd ce folos ar fi 
dacă mi-aş exprima gândul chiar măcar dumitale Acum 
spune-mi ce-ai făcut cu recipisa de la bagaje? 

Elk se dusese singur la depozitul de bagaje, Dick fiind 
ocupat în birou. Arătând recipisa, plăti suma cuvenită şi 
primi, în schimb un geamantan de piele cafenie. Îl duse la 
inspectorul gării şi acolo, c-o cheie potrivită, îl deschise. 

lată ce conţinea: un rând de haine, o cutie cu brice noi, 
cămăşi şi gulere, o sticlă cu un lichid colorat, un paşaport 
pe numele „John Henry Smith”, însă fără fotografie, un 
Browing încărcat, un plic în care erau 5.000 franci şi cinci 
bancnote de câte o sută de dolari. Elk se uită rând pe rând 
la obiectele înşirate pe masa inspectorului. 

— Ce zici de toate astea? întrebă Elk pe şeful gării. 

— E tot ce trebuie unui om într-o călătorie, fu răspunsul. 

— Da, zise Elk, şi pun rămăşag că la fiecare gară din 
Londra se găseşte un geamantan cu conţinut la fel cu 
acesta! 

Elk strânse toate lucrurile în geamantan. 

— Am de gând să-l duc la Scotland-Yard. Poate vine cineva 
să-l reclame, poate nu! 

Apoi ieşi pe peronul gării, întrebându-se ce mai are de 
făcut. Pe când sta pe gânduri, sosi un tren, încărcat cu 


pasageri care coborâră şi se perindară prin barieră, sub 
ochii îngânduraţi ai lui Elk. Deodată i se păru că zăreşte un 
chip cunoscut. După o clipă de îndoială, Elk fu încredinţat 
că era John Bennett, care trecuse grăbit, furişat, cu hainele 
lui cam învechite, cu pălăria trasă peste ochi, şi cu o valiză 
în mână. Elk se apropie de un hamal, întrebând: 

— De unde vine acest tren? 

— Din Scoţia, domnule. 

— Care este ultima staţie? întrebă Elk. 

— Ultima staţie e Doncaster, răspunse omul. 

Pe când vorbea încă, Elk văzu pe Bennett că se întoarce în 
gară. După cât părea uitase ceva, căci faţa îi era încruntată. 
Pe când se întreba Elk ce o fi uitat Bennett îl văzu trecând 

iarăşi cu aparatul de filmat, prins cu o curea de umăr. 

— Ciudat moşneag, zise Elk, apoi se urcă într-o birjă cu 
valiza achiziționată lângă el şi plecă la Scotland-Yard. 

Închise valiza şi trimise după doi agenţi din cei mai buni. 

— Vreau să vă duceţi la toate depozitele de bagaje din 
toate gările şi să-mi găsiţi valizele la fel cu aceasta. Când le 
veţi găsi, deschide-ţi-le chiar acolo pe loc; dacă au acelaşi 
conţinut ca valiza asta să le aduceţi la Scotland-Yard şi să 
mă vestiți. 

Dick, când i se povestise descoperirea lui Elk, fu de 
aceeaşi părere cu dânsul. 

— Ai dracului şireţi, zise Elk cu admiraţie. În fiecare gară 
au tot ce le trebuie ca să fugă la o adică: haine, bani, un 
lichid ca să-şi schimbe culoarea feţei, iar fotografia, o are 
fiecare, desigur, pe a sa, în buzunar. 

— Uitai să-ţi spun că am văzut pe John Bennett. 

— La gară? întrebă Dick. 

Elk dădu din cap. 

— Venea din nord, din nu ştiu ce oraş. Nu m-a văzut şi nici 
eu nu m-am apropiat de dânsul. Căpitane, ce crezi despre 
acest Bennett? 

Dick nu răspunse. 


— Asta să fie Broasca dumitale? glumi Elk şi Dick râse 
înfundat. Nu doar c-am crezut o asemenea prostie, urmă 
Elk, dar John Bennett mă pune pe gânduri. Dac-ar fi el 
Broasca, nu putea fi ieri noapte în salonaş la Johnson. 

— Ba putea, dacă pleca cu maşina la Doncaster şi prindea 
trenul ca să aibă un alibi. Aş vrea să ştiu dacă poliţia din 
Doncaster va cere ajutor de la Scotland-Yard sau va lucra 
pe seama ei. 

— Despre ce e vorba? zise EIK. Mirat. 

— S-a făcut o spargere lângă Doncaster, azi-noapte, s-a 
furat coroana de diamante a milady-ei Fitz Herman. Se cam 
potriveşte cu bănuielile dumitale, Elk, mi se pare? 

Elk nu răspunse, dar dorea din toată inima să aibă vreun 
prilej pentru a cerceta valiza lui John Bennett. 

CAPITOLUL XXIII. 

O SCRISOARE. 

Clubul Herron, fusese închis câtva timp din ordinul poliţiei, 
dar acum se redeschisese. Ray lua întotdeauna dejunul la 
Herron, când nu era cu Lola, care prefera un local mai 
vesel. Când sosi, nu erau ocupate decât puţine mese. Toţi 
clienţii ştiau că se întâmplase ceva cu Hagn, căci din 
noaptea descinderii poliţiei, nu-l mai văzuse nimeni. 

Ray, de-abia se aşezase la masă, când văzu pe chelner 
venind cu două scrisori în mână: una groasă şi plină de 
peceţi şi alta mai subţire. Deschise întâi pe cea mai groasă 
şi băgând degetele în plic, văzu că nu conţinea decât 
bancnote. Nu voi să scoată banii, de faţă cu ceilalţi clienţi. 
Dar uitându-se în plic se bucură văzând numărul şi valoarea 
bancnotelor. Deschise apoi scrisoarea a doua, care purta pe 
plic aceeaşi scriere ca cealaltă. Conţinea, scrise la maşină, 
următoarele cuvinte: „Vineri de dimineaţă, vei primi un 
costum pe care trebuie să-l îmbraci şi vei pleca spre 
Nottingham, pe şosea. Vei lua numele de Jim Carter, şi vei 
găsi în hainele ce vei primi, actele de identitate pe acel 
nume. De acum înainte nu te vei mai arăta în public nu te 
vei mai rade şi nu vei mai face vizite, nici nu vei mai primi. 


Ţi se va comunica ce ai de făcut la Nottingham. Adu-ţi 
aminte, că trebuie să mergi la Nottingham pe şosea, 
dormind noaptea prin hanuri şi hambare, cum fac 
vagabonzii. La Barnet, lângă piatra kilometrică cu numărul 
nouă, vei întâlni un om pe care îl cunoşti şi-l vei întovărăşi 
până la sfârşitul călătoriei. La Nottingham vei primi alte 
ordine. E probabil, că nu va fi nevoie de tine, şi că treaba ce 
ţi se va da, nu te va compromite câtuşi de puţin. Aducţi 
aminte că te cheamă Carter. Adu-ţi aminte că nu trebuie să 
te razi. Adu-ţi aminte de piatra kilometrică cu numărul 
nouă, vineri de dimineaţă. Când te vei pătrunde de toate 
aceste ordine, să iei plicul şi scrisoarea, precum şi celălalt 
plic şi să le arzi în căminul clubului Herron. Eu te voi 
vedea.” 

Scrisoarea era iscălită „Broasca”. Va să zică, venise ceasul 
în care Broaştele aveau nevoie de el. Se temuse de această 
zi şi pe de altă parte, o aşteptase ca unul ce doreşte să 
cunoască în sfârşit, primejdia. Se supuse, credincios la 
ordin: sub ochii miraţi ai clienţilor, duse hârtiile la căminul 
deşert, le dădu foc cu un chibrit şi risipi cenuşa cu piciorul. 
Inima îi bătea mai tare, când se întoarse la dejunul pe care 
nici nu-l începuse. Îi părea bine că era singur, ca să poată 
gândi la nemaipomenita însărcinare ce căzuse asupra lui. 
Misterul, travestirea, toate ademeneau pe un tânăr 
romantic ca el. Nu se întreba care va fi sfârşitul întâmplării. 
Din fericire pentru pacea minţii lui, n-avea darul presimţirii; 
căci dacă ar fi avut acel dar ar fi fugit ca un nebun să caute 
vreo gaură în pământ, în care să se ascundă şi să tremure. 

CAPITOLUL XXIV. 

CEVA DESPRE SAUL MORRIS. 

Elk telefonă lui Gordon, care raportă Poliţiei Centrale: Am 
descoperit şase valize cu conţinut întocmai la fel, cu cel ce- 
am găsit azi! 

„Dar n-ai aflat nimic despre cel care le-a depus?” „Nimic, 
nici o indicație”. 


— ELlk, zise Dick apoi, aş da câţiva ani din viaţa mea ca să 
aflu întregul mister al Broaştei. De mult am pus să 
urmărească pe Lola, cu toate că n-aş fi crezut să fie 
amestecată aici. Nu cunosc pe nimeni care să semene mai 
puţin a vagabond, decât Lola Bassanno! Cât despre Lew 
Brady a dispărut, iar când am trimis un om de-al meu să 
afle ceva despre tânărul la modă, numit Ray Bennett nu l-a 
primit acasă. A refuzat să-l primească, zicând că e bolnav şi 
că stă în casă toată ziua. Spune, Elk, cine e Broasca? 

Elk umbla de colo, colo, prin casă cu mâinile în buzunar şi 
cu ochelarii lunecându-i din ce în ce mai jos, pe nasu-i lung. 

— Nu sunt decât două ipoteze posibile: una e că ar fi 
Harry Lyme, fost ocnaş, despre care se credea că a murit în 
naufragiul vasului „Channel Queen”, acum câţiva ani. Îl 
bănuiesc pentru că era vestit, ca neîntrecut spărgător, 
singurul în stare să deschidă casa de bani a Lordului 
Farmley. 

— Dar celălalt? zise Dick. 

— Şi el trece drept mort, răspunse Elk ironic. E vorba de 
Saul Morris, care-i întrece pe toţi. Am cercetat vreo două 
mii de rapoarte asupra criminalilor şi am tras concluzia că 
numai aceştia doi ar putea să fie Broasca, dar amândoi sunt 
morţi. Lyme a murit înecat, iar Morris într-o deraiere în 
Statele Unite. Acum ne întrebăm: care dintre cele două 
stafii e cea vinovată? 

Dick deschise sertarul de la birou şi scoase un plic pe care- 
l aruncă lui Elk peste masă 

— Ce-i asta? întrebă Elk. 

— Mi-ai mai pomenit o dată de Saul Morris şi eu am cerut 
informaţii la New York; ăsta e răspunsul. 

Cablograma venea de la şeful poliţiei din New York: „Ca 
răspuns la întrebarea dumneavoastră vă informăm că Saul 
Morris este viu şi se crede că se află în Anglia. Nu este în 
prezent nici o acuzaţie contra lui, dar se crede că ele 
spărgătorul care în februarie 17, 1898, a deschis casa de 


bani a Băncii Mantania din Southampton şi a fugit cu 
55.000.000 de franci”. 

Elk citi şi reciti cablograma, o puse la loc în plic şi o 
înapoie lui Dick. 

— Saul Morris în Anglia, zise pe gânduri! Asta lămureşte 
multe lucruri. 

A doua zi, Elk, care n-avusese vreme să cerceteze cu de- 
amănuntul cele şase valize găsite la diferitele gări din 
Londra, observă că una din ele era ceva mai mare şi că pe 
lângă obiectele identice cu celelalte, conţinea un mare 
număr de cecuri în alb, pe adresa multor bănci din 
străinătate şi din Anglia. Se gândi că dacă ar cerceta la 
câteva din aceste bănci ar afla numele diferiților depozitari. 

Ajunse la biroul său pe la ora nouă, odihnit după prima 
noapte de somn liniştit ce avusese de câteva săptămâni. 

Elk luase ca ajutor, pe lângă Balder, pe un tânăr numit 
Fayre, băiat deştept, în care avea multă încredere. Tot 
atunci sosi la birou şi Dick Gordon, cu comisarul şef. 

— Mă tem, zise Elk, că cercetările noastre pe la bănci, că 
aceste valize, fiind căptuşite, ascund poate ceva, ce nu s-a 
văzut la prima cercetare. 

Elk se pregătea aşadar să deschidă camera ca să scoată 
valizele. Pentru Elk, era o întreagă ceremonie scoaterea la 
iveală a preţioasei chei. Descheia paltonul, jacheta, jiletca, 
scotocea în tot felul de buzunare neaşteptate, până să iasă 
în sfârşit la lumină, tăinuita cheie. Fayre îi ridică o valiză şi- 
o puse pe masă. 

— Ia-o pe cea mai mare întâi, porunci Elk, şi dă-mi un 
cuţit, Balder. 

Elk şi cu Dick ieşiră în vestibul, lăsând pe Fayre singur. 

— Cum ţi se par toate astea, căpitane? întrebă Elk. Oare 
venim noi de hac? 

— De hac, Broaştelor? Eu cred că da, ba chiar pot spune 
că sunt sigur. 

La capătul coridorului îi aştepta Balder, ţinând în mână 
cuțitul cerut. 


— Poftim, domnule inspector, începu Balder, şi-n aceeaşi 
clipă, Dick se pomeni trântit jos, cu Elk peste el. 

Se auzi zgomot de geamuri sparte şi bubuitul unei 
explozii. Elk se ridică de jos cel dintăi şi se repezi în biroul 
lui. Uşa era jumătate scoasă din ţâţâni, toate geamurile 
erau ţăndări. Şi din birou ieşea un nor de fum în care Elk se 
cufundă. De-abia făcu un pas şi se împiedică de Fayre, 
trântit jos. Îl trase cum putu în coridor şi de la prima privire 
îşi dădu seama că, dacă nu era mort, nici mult nu mai avea. 
Clopotele de incendiu răsunau în toată clădirea. Se auziră 
paşi repezi, de-a lungul coridorului şi apărură pompierii 
trăgând după ei furtunul. Focul fu repede stins, însă biroul 
lui Elk era complet distrus. Până şi uşa de la casa de bani 
fusele sfărâmată. Elk se întoarse întâi să vadă pe bietul 
Fayre, pe care-l porni pe o brancardă la spital şi numai 
atunci se întoarse să privească la dezastrul din biroul său. 

— A fost o bombă. Sir, zise Elk către şeful Poliţiei Centrale, 
când sosi la faţa locului şi încă o bombă din cele grele. Mare 
minune că nu ne-a răpus, pe căpitanul Gordon şi pe mine. 
Se vede că bomba era în valiza cea mare, pe care bietul 
Fayre a deschis-o în lipsa noastră. 

— Dar bine, n-aţi examinat valizele mai înainte? întrebă 
mânios şeful poliţiei. 

— Ba da, zise Elk. Le-am cercetat eu însumi, ieri una după 
alta şi am scris pe o listă ce conţinea valiza cea mare. Nici 
pomeneală de bombă; am pus obiectele la loc cu mâna mea. 

— Atunci cum de au umblat la valize? întrebă şeful. 

— Nu ştiu, Sir, zise Elk. A doua cheie de la camera cu 
valize, o mai are cineva şi anume Clintock, care-i în 
concediu şi lipseşte din Londra. 

— Ce explozibil a fost? întrebă şeful. 

— Dinamită, răspunse fără şovăire Elk, arătând o mare 
gaură în podele. 

— Dinamita explodează în jos, nitroglicerina în sus. 

Îndată ce Elk putu să părăsească clădirea, se duse la cel 
mai apropiat spital, unde fusese transportat Fayre. Veştile 


despre rănit erau destul de satisfăcătoare. Doctorii sperau 
că va scăpa cu viaţă şi fără grave mutilări. 

— Mare mirare, zise internul de serviciu. Se vede că 
explozibilele astea tari joacă farse de felul acesta. Am auzit 
că bomba a făcut praf uşa de fier a casei de bani şi cu toate 
astea am găsit în hainele bietului om o hârtie abia pârlită, 
doar cu un colţ ars. 

Elk netezi hârtia şi citi: „Primiţi complimentele. Numărul 
şapte”. 

Elk împături cu grijă hârtia şi o aşeză migălos în tocul 
ochelarilor săi. 

— Domnule doctor, crezi în presimţiri? 

— Da, zise doctorul, trebuie să mărturisesc că, cred. Simţi 
dumneata ceva? 

— Da, răspunse Elk, simt că foarte curând am să mă 
întâlnesc cu Numărul şapte. 

CAPITOLUL XXV. 

BALDER E AVANSAT. 

A şasea zi după explozie, Poliţia Centrală făcu o anchetă în 
toate depozitele de bagaje de la toate gările şi peste tot găsi 
valize noi, toate la fel şi cu conţinut identic, cu al celor 
descoperite de Elk. Niciuna nu conţinea vreun exploziv. 
Tocmai terminase Elk raportul asupra acestei chestii, când 
auzi telefonul sunând. Luă receptorul în mână şi telefonistul 
îi anunţă o vizită. 

— Trimite-l sus, îi zise Elk, când află cine venise. 

Sună pe Balder şi-i dădu raportul ca să-l ducă la căpitanul 
Gordon. În aceeaşi clipă văzu pe Joshua Broad în prag. 

— Bună dimineaţa, Mr. - zise, bună dimineaţa şi lui Balder, 
cu toate că nu-l cunoştea. 

— Bună ziua, răspunse Elk: poftim înăuntru şi stai jos. 
Cărei întâmplări datorez plăcerea acestei vizite? Nu te mira 
de atâta politeţe - aşa sunt eu dimineaţa. Balder poţi pleca. 

— Am venit pentru o afacere cam ciudată, zise Broad. 

— La Scotland-Yard se vine numai pentru asemenea 
afaceri, răspunse Elk. 


— E vorba de nişte vecini ai mei. 

— Lola Bassano? întrebă Elk. 

— Nu, soţul ei, Lew Brady, răspunse celălalt. 

Elk îşi împinse ochelarii pe frunte. 

— Nu vrei să spui că e adevărat măritată cu Brady, zise 
Elk, mirat. 

— Despre asta nu mai încape îndoială, răspunse Broad, cu 
toate că Ray Bennett nu cunoştea acest fapt. Brady sta de 
opt zile în apartament la Lola, fără să iasă din casă, iar 
tânărul Bennett, n-a dat pe acolo de atunci. Nu cred c-a fost 
ceartă între ei doi; cred că aici se ascunde ceva, mult mai 
adânc. Mi s-a întâmplat să văd pe Brady, într-o dimineaţă 
când ieşeam de la mine, uşa lor fiind deschisă; şi Brady 
avea o pereche de favoriţi cum rar am văzut la un fost 
boxeur şi atunci m-am întrebat, adăugă Broad gânditor, 
dacă e vreo legătură între nebărbieritul lui Brady şi lipsa lui 
Ray. M-am dus să fac o vizită lui Ray, pe care l-am cunoscut 
la Club, şi servitorul lui mi-a spus că e bolnav şi nu poate 
primi. 

Broad suflă un rotogol de fum şi se uită lung după el. 

— Servitorii ăştia care vin cu ziua, adăugă el, nu sunt 
oameni de credinţă, ca cei ce locuiesc împreună cu stăpânul 
lor. M-a costat doi dolari şi jumătate ca să aflu de la acel om 
de serviciu că nici Ray Bennett nu se mai bărbiereşte. Eu 
mă întreb ce înseamnă toate astea. 

Elk stătu o clipă pe gânduri, apoi zise: 

— Nu cunosc tocmai bine legile, dar nu cred că e vreuna 
care să împiedice pe un om de a-şi lăsa barbă. O fi vreo 
psihologie specială a bărbilor. Dumneata eşti american, Mr. 
Broad? 

— Am această cinste, zise celălalt, şi în ochi îi răsări 
sclipirea glumeaţă care atât de des îi lumina privirea. 

— Aşa? zise Elk cu gândul aiurea; poate ai auzit de un om 
numit Saul Morris? 

Broad încreţi fruntea în sforţarea de a-şi aminti. 


— Parcă mi-aduc aminte de numele ăsta; era un criminal 
vestit, nu-i aşa?... Da, mi-aduc aminte de el; mi se pare c-a 
murit acum câţiva ani. 

— Tare-aş vrea să întâlnesc pe cineva care a fost la 
înmormântarea lui; cineva pe care să-l pot crede pe cuvânt. 

— Nu vrei să zici că poate Brady... 

— Nu, nu; de Brady nu zic nimic, decât că e un boxeur 
prost. Voi cerceta ce-i şi cu chestia bărbieritului, Mr. Broad: 
îţi mulţumesc pentru că mi-ai spus. 

După ce plecă Broad, Balder se prezentă la şeful său. 

— Domnule inspector, începu el, v-aş ruga să-mi daţi voie 
să plec acasă azi; am făgăduit soţiei mele... 

— Dacă ai făgăduit, ţine-te de cuvânt, îl întrerupse Elk, şi 
Balder plecă cu faţa strălucitoare de bucurie. 

Pe la ora cinci, Elk primi o scrisoare. Când o deschise, 
chipul i se înveseli: era ordinul de avansare al lui Balder la 
gradul de sergent. Sună să-şi cheme asistentul, apoi şi- 
aduse aminte că îi dăduse concediu pe acea zi. Atunci, în 
bunătatea inimii lui, Elk se hotări să-i ducă el însuşi vestea 
cea bună. 

„Ilare-aş vrea să-i văd nevasta şi copiii, îşi zicea el în gând.” 

Căută adresa lui Balder în registru şi plecă cu maşina într- 
acolo. Ajunse la o căsuţă curăţică, tocmai cum îşi închipuia 
Elk că s-ar cădea să fie casa lui Balder. Uşa îi fu deschisă de 
o femeie cam trecută, în costum de soră de caritate. 

— Da, Sir, zise ea, aici stă domnul Balder, adică, are două 
odăi, dar nu doarme aici; vine numai din când în când de se 
schimbă şi apoi nu ştiu unde se duce. 

— Dar nevasta lui, aici stă? 

— Nevasta? zise femeia uimită; nu ştiam că e însurat. 

Elk stătu un moment pe gânduri, apoi zise: 

— Poate că mai are şi altă adresă. 

Femeia păru nehotărâtă; răspunse totuşi: 

— Îl cunosc de mult pe Mr. Balder şi nu ştiu dacă trebuie 
să vorbesc de afacerile lui cu un străin; dar dacă vreţi să-l 


găsiţi, căutaţi-l la Seven Bables pe drumul dintre Slouch. 
Acolo l-am văzut ducându-se cu maşina, destul de des. 

— Cu maşina? se miră Elk. Are el maşină? 

— El sau prietenii lui, răspunse sora de caritate, apoi 
întrebă îngrijorată: sunteţi prieten cu el? 

— Sunt, întrucâtva, răspunse Elk cu chibzuială. 

— Atunci poftiţi înăuntru, zise sora de caritate. 

Elk o urmă în salonaşul curat. 

— Nu ştiu de ce v-am povestit atâtea, începu femeia, dar 
fapt e că am spus domnului Balder, că nu-l mai ţin ca 
chiriaş. Îmi plăteşte foarte puţin, e foarte năzuros, şi mai 
ales pentru scrisori, face mare tămbălău. Din pricina lui am 
pus o cutie de scrisori nouă, dar uneori primeşte atâtea 
încât tot nu încap. Nu prea ştiu cu ce se ocupă, dar 
scrisorile lui sunt de la uzinele chimice din Didcot. Poate 
veţi crede că sunt o femeie nesuferită şi greu de mulţumit, 
dar... 

— Ba eu cred, zise Elk răsuflând adânc că eşti cea mai de 
treabă femeie, ce-am întâlnit vreodată! Aveai de gând să 
ieşi? adăugă el. 

— Da, răspunse sora de caritate; am un bolnav la care 
trebuie să rămân peste noapte; a fost o întâmplare că m-aţi 
găsit acasă. 

— Ai vorbit de maşina lui: ce fel de maşină e? întrebă Elk. 

— Nu ştiu ce marcă e, mi se pare că-i americană. 

O singură întrebare mai puse Elk: 

— Se întoarce noaptea acasă? 

— Foarte rar, răspunse femeia. Are cheia lui şi eu nu prea 
sunt acasă noaptea, încât nu pot şti când se întoarce. 

Elk îi mulţumi: se întoarse la birou, scoase din sertar 
câteva instrumente de-ale lui, mai dădu câteva ordine, apoi 
se urcă în maşina care-l aştepta şi se duse drept la Dick 
Gordon acasă. Dick în acea seară era invitat într-o lojă la 
teatru, de câţiva membri ai ambasadei americane. În 
mijlocul reprezentaţiei, uşa se deschise încet şi apăru Elk, 


care-l bătu uşor pe umăr şi-l chemă afară în coridor, fără ca 
ceilalţi să fi băgat de seamă 

— S-a întâmplat ceva, Elk? întrebă Gordon. 

— Balder a fost avansat, zise solemn Elk şi Dick îl privi cu 
ochi mari. 

— L-au avansat sergent, urmă Elk, şi nu-i grad care să se 
potrivească mai bine cu Balder. Mare serbare în familie, 
când va afla nevasta şi cu copii. 

„Elk n-are obicei să bea, îşi zicea Dick în gând, privindu-l, 
dar poate că întâmplările din ultimele zile l-au zdruncinat 
atât, încât o fi băut un păhărel mai mult”. 

— Îmi pare foarte bine, pentru Balder, zise blând Dick. 

— Ştiu ce gândeşti, zise Elk. 

— Nu gândesc nimic, zâmbi Dick. 

— Ba gândeşti că sufăr de insolaţie, altfel n-aş fi venit să te 
scot din plăcuta tovărăşie a prietenilor ca să-ţi aduc o astfel 
de veste. Te rog domnule căpitan, i-aţi pardesiul şi vino cu 
mine; avem o veste de dus lui Balder. 

Mirat, însă fără a pune alte întrebări, Dick Gordon urmă 
pe Elk. În drum, Elk vorbi: 

— Mergem la Seven Gables. Casă mare, parc umbros, 
lumini electrice, mobilă de lux, baie sistem nou. N-am fost 
niciodată acolo, dar toate astea le ştiu prin deducție. Şi am 
să-ţi mai spun ceva, tot prin deducție. Vom găsi şi sonerie cu 
alarmă contra spărgătorilor şi vreo sută de servitori... 

— Ce dracu tot îndrugi? întrebă Dick Gordon şi Elk începu 
să râdă nervos. 

Deodată trecură pe lângă ei în goană două mari 
automobile, atât de încărcate, încât unii călători stăteau pe 
genunchii celorlalţi. 

— Mi se pare, zise Dick, că sunt maşini poliţieneşti de-ale 
noastre. 

Trecu a treia maşină şi Dick recunoscu un şofer, un 
detectiv de seamă; atunci făcu cu ochiul lui Elk, care-i 
răspunse în acelaşi fel. Peste câteva clipe, mai trecură două 
maşini pline de poliţişti. 


Deodată Elk zise şoferului: 

— Opreşte aici! 

Elk şi Dick se dădură jos şi porniră înainte şi numai atunci 
începu Elk povestirea, pe care Dick o ascultă încremenit de 
mirare. 

Găsiră în sfârşit intrarea la Seven Gables, între nişte 
garduri vii. Casa era ascunsă de mari tufişuri de brazi; o 
alee lată, pietruită, ducea până la uşa de la intrare. Elk şi 
Dick făcură câţiva paşi: casa era măreaţă, impunătoare, în 
stilul zis,Elisabethan”. Începuse să se însereze şi una din 
ferestre era luminată. Poliţiştii se ascunseră pe sub tufişuri, 
până se făcu de tot întuneric, şi se lăsă în jos storul ferestrei 
luminate. Atunci Elk scoase din buzunar o pereche de 
ciorapi groşi şi-i trecu peste ghetele lui; îi dădu o pereche şi 
lui Dick şi cu lampa electrică în mână începură să păşească 
tiptil pe trotuarul de piatră care înconjura clădirea. 
Deodată Elk se opri: 

— Fă un pas mare, şopti lui Dick. 

Dick văzu sârma culcată de-a lungul drumului şi foarte cu 
grijă trecu peste ea. Mai făcură câţiva paşi şi dădură peste 
altă sârmă, apoi peste o a treia, atât de subţire, încât era 
aproape nevăzută. Le trebui mai mult de-o jumătate de 
ceas, ca să ajungă tiptil şi cu multă chibzuială, până la 
fereastra luminată. 

Elk pipăi cu degetele lui dibace, până găsi semnalul de 
alarmă înfipt în pervazul ferestrei: se feri de el cu grijă şi 
apoi ridică binişor un colţ al storului. Văzu o cameră mare, 
tapetată cu stejar, mobilată cu mult lux. Căminul de piatră 
era plin de flori şi în faţa lui stăteau doi oameni, la o masă 
mică. 

Unul era Balder, fără îndoială, însă un Balder neaşteptat 
de frumos. Nasul roş al lui Balder nu mai era roşu. Era în 
ţinută de seară şi fuma cu un ţigaret de chihlimbar. Dick se 
uita încremenit peste umerii lui Elk. Celălalt om era Mr. 
Maitland. Acesta sta cu obrazul sprijinit în mâini şi Balder îl 


privea cu un zâmbet ironic. Era prea departe ca să audă ce 
vorbeau, dar parcă Balder mustra pe Maitland. 

După o clipă, Maitland se sculă şi începu să vorbească: se 
auzea glasul lui zgomotos, dar nici un cuvânt nu se 
desluşea. Apoi Maitland strânse pumnul şi-l vâri sub nasul 
lui Balder, care nu înceta de a-l privi cu batjocură şi dispreţ. 
După acest gest de ameninţare, bătrânul Maitland ieşi din 
cameră cu pas târşit. Peste câteva minute ieşi din casă nu 
prin intrarea principală ci pe o uşă laterală, şi poliţiştii 
zăriră lumina farurilor de la maşina lui, când se depărtă. 

Rămas singur, Balder îşi turnă de băut şi apăsă pe butonul 
soneriei. Omul care intră atrase îndată luarea aminte a lui 
Dick. Era îmbrăcat ca un lacheu, însă aparenţa şi mişcările 
lui îl distingeau de obişnuiţii servitori. La un ordin dat de 
Balder, luă tava de pe masă şi se depărtă spre uşă cu un pas 
ciudat de leneş, aproape maiestuos. Adevărul răsări 
deodată în mintea lui Dick: 

— E orb! şopti el la urechea lui Elk. 

Iarăşi se deschise uşa şi de data asta intrară trei lachei, 
ducând o masă grea, acoperită cu o pânză. Poliţiştii crezură 
că se aducea prânzul lui Balder, dar într-o clipă aflară 
adevărul. Deasupra căminului era o mare lampă electrică, 
atârnată de un singur fir. Lampa nu era aprinsă. Unul din 
lachei se sui pe scaun, scoase lampa din loc şi fixă în priză 
un fir electric care era în legătură cu masa. 

— Toţi sunt orbi, şopti Elk. Asta este postul de telegrafie 
fără fir de care se serveşte Balder. 

Toţi trei lacheii ieşiră, şi atunci Balder se sculă şi se duse 
să încuie uşa. Apoi începu să închidă obloanele de la 
ferestre. Pe când era cu mâna pe oblonul uneia din ferestre, 
Elk puse piciorul pe pervazul ferestrei lui şi sări în casă. 
Auzind zgomotul Balder se învârti în loc. 

— Salutare, Balder, îi zise Elk. 

Omul nu răspunse. Sta privind cu ochii plini de 
îndrăzneală la fostul său şef. 


— Venisem să-ţi anunţ c-ai fost avansat sergent, pentru 
serviciile aduse Statului, când ai otrăvit pe Broasca Mills, 
când ai dat drumul lui Hagn şi când mi-ai distrus biroul cu o 
bombă cu dinamită. 

Omul nu vorbea, nici nu se mişca din loc, şi asta arăta 
multă chibzuială, căci Browningul din mâna lui Elk, era 
țintuit asupra nasturelui al doilea al vestei lui de pichet alb. 

— Şi-acum, adăugă Elk, cu o notă de triumf în voce, ai să 
faci o mică plimbare cu mine; am nevoie de tine, Numărul 
şapte! 

— Oare nu te înşeli? zise omul cu un glas atât de tărăgănat 
atât de diferit de vocea lui obişnuită, încât Elk, la început, 
rămase uimit. 

— Eu nu mă înşel, decât când e vorba de anul căsătoriei lui 
Henric al VIII-lea, zise Elk. 

— Şi cine crezi că sunt? întrebă liniştit, omul în eleganta 
ţinută de seară. 

— Eu nu-mi închipui nimic despre tine, Balder, eu ştiu 
precis acum. 

Elk făcu un pas repede şi lipi gura revolverului de pieptul 
omului. 

— Mâinile sus şi întoarce-te, zise el. 

Balder se supuse. Elk scoase din buzunar o pereche de 
cătuşe şi închise lanţurile în jurul mâinilor lui. 

— Mi se pare, Mr. Elk, că tot ai făcut o greşeală: numele 
meu este Collett-Danson. 

— Numele tău nu are importanţă, răspunse Elk, dar totuşi 
dacă vrei să-mi vorbeşti despre părerile tale asupra 
cianurei de potasiu, te ascult cu plăcere. Stai jos. 

Deodată Dick zări un fulger de bucurie în ochii omului: 
desigur, îl zărise şi Elk. 

— Să nu-ţi închipui, zise Elk, că poţi scăpa cu ajutorul 
servitorilor, căci cincizeci de agenţi pe care-i cunoşti 
personal, sunt înşiraţi în jurul casei. 

Balder începu să râdă. 


— Pot fi în jurul casei şi pe acoperişul casei, că tot nu-mi 
pasă de ei, zise el. 

Vorbind astfel se apropie de cămin şi se opri în faţa lui. 
Apoi, ca din întâmplare, izbi unul din ornamentele de metal 
ce încadrau căminul. 

Mişcarea lui fusese nervoasă ca a unui om tulburat, care 
nu ştie ce face. Nici chiar Elk, plin de bănuială cum era, nu 
dăduse atenţie acestei mişcări. Deodată, Balder se trânti în 
faţa căminului şi o fâşie din parchet începu să se lase în jos 
sub greutatea lui. Dar Elk prinse de veste la timp. Se 
năpusti asupra lui Balder, îl înhăţă de guler şi cu ajutorul lui 
Dick îl trase în mijlocul odăii. Peste o clipă erau toţi trei 
încăieraţi, luptându-se pe podea, şi Balder în disperare 
avea o putere de necrezut. 

Începuse să urle „ajutor”! şi servitorii se repeziră în odaie 
la strigătul stăpânului, când deodată năvăliră în casă, 
călcând peste toate sârmele cu alarmă, cei cincizeci de 
poliţişti. Lupta fu aprigă, dar scurtă, şi peste câteva minute 
pornea în automobilul poliţiei temutul Număr şapte, care 
era mâna dreaptă a fioroasei Broaşte. 

CAPITOLUL XXVI. 

Mr. BROAD FACE PROPUNERI. 

Dick Gordon îşi termină întrevederea cu Mr. Ezra Maitland 
la orele trei dimineaţa. Când ajunse la Scotland-Yard, Elk îl 
întrebă: 

— Ei, căpitane Gordon, care-i povestea lui Maitland? 

— Povestea lui Maitland nu e lungă: spune că s-a dus la 
Balder, invitat de dânsul şi că nu putea refuza invitaţia unui 
funcţionar al poliţiei. Nici nu mă îndoiesc, adăugă Dick, că 
Maitland ştia cine e Balder şi că lucrează mână în mână cu 
Broasca, dar va fi foarte greu s-o dovedesc. Maitland mă 
cam încurcă pe mine; e grosolan şi încăpățânat, dar 
totodată îmi pare un biet bătrân speriat. Era cât p-aci să 
cadă jos când i-am spus cine sunt şi că am arestat pe 
Balder. 


— Ar fi bine să trimitem după Johnson, zise Elk; Johnson, 
desigur, ştie ceva despre afacerile lui Maitland: trebuie să 
găsim legătura între ei doi. 

Peste o jumătate de oră, sosi Johnson, care fusese 
deşteptat din somn şi vestit că este aşteptat la Scotland- 
Yard. 

— Johnson, îl întâmpină Dick, Balder a fost arestat din 
pricina bombei cu dinamită care a explodat în biroul lui Elk. 
Johnson nici nu ştie cine e Balder. Dick îi explică totul şi îi 

vorbi de vizita bătrânului la Seven Gables. 

— Balder? repetă Johnson; nu ştiam că bătrânul are un 
prieten cu numele acesta. 

— Zice că numele lui adevărat este Collett-Banson, urmă 
Dick. 

— Aha... - zise Johnson, acum pricep: Mr. Banson venea 
foarte des la bancă la bătrân, pe seară după ce plecau toţi 
funcţionarii. Un om înalt, destul de frumos, cam de vreo 
patruzeci de ani? 

— Da, ele. 

— Ştiu unde e casa lui, căci i-am trimis adesea scrisori de- 
ale bătrânului, zise Johnson. 

— Ce treburi avea Collett-Banson cu Maitland? ] 

— Niciodată n-am putut să aflu, dar ştiu că băieţelul sta 
uneori la el, câte-o săptămână, două. 

— Băieţelul, care e în casă la Maitland? întrebă Dick. 

— Da, zise Johnson. 

— Ce legătură este intre acest copil şi Collett-Banson? 
întrebă Elk. 

— Nu ştiu, răspunse Johnson, ştiu însă că mergea pe la el 
pentru că într-o zi am trimis acolo jucării mecanice: trenuri, 
maşini, etc., din ordinul bătrânului. Era în ziua când şi-a 
făcut Mr. Maitland testamentul, acum vreun an şi jumătate. 
Ţin foarte bine minte acea zi, fiindcă m-am cam supărat că 
Mr. Maitland nu m-a chemat pe mine să iscălesc ca martor; 
a chemat doi funcţionari din birou. Astea sunt lucruri ce nu 
se pot uita, adăugă Johnson. 


— Testamentul era în favoarea copilului? 

— Nu ştiu câtuşi de puţin ce cuprinde, răspunse Johnson. 
Mi-aduc aminte că în acea zi m-a trimis să cumpăr o 
mulţime de jucării şi să le aduc la Bancă; bătrânul s-a jucat 
cu ele toată după-masa! 

A doua zi de dimineaţă, Dick se duse la închisoarea de la 
Pentonville unde se afla prizonierul, şi-l găsi foarte înrăit. 

— Nu ştiu nimic despre prunci sau copii, se răsti Balder, şi 
dacă spune Johnson că a trimis jucării, minte. N-am nimic 
de spus despre legăturile mele cu Maitland şi nu sunt 
vinovat cu nimic. Cred că nu e o crimă dea trăica un 
gentleman şi că pentru asta nu mă puteţi ţine în închisoare. 

Se luară toate precauţiile ca să nu poată comunica 
Numărul şapte cu lumea din afară. 

A treia zi după închiderea lui Balder la Pentonville se 
produse o întâmplare romantică în viaţa unui paznic al 
acelei închisori. Era tânăr, frumuşel, ducea o viaţă liniştită 
şi locuia cu mama sa, văduvă, la Shepherdzin, unde se 
întorcea în fiecare seară, cu tramvaiul. În acea zi o doamnă 
tânără care coborâse din tramvai înaintea lui, se împiedică 
şi căzu. Într-o clipă paznicul se repezi şi-o ridică. Era 
tânără, neobişnuit de frumoasă şi el îi ajută să se suie pe 
trotuar. 

— Nu-i nimic, zise ea zâmbind, însă obrazul i se încreţi de 
durere. Eşti bun să-mi chemi un taxi, te rog! 

— Cu plăcere, zise curtenitor paznicul. 

Taxiul care trecea fu oprit, dar fata, înainte de a se sui, se 
uită sfios împrejur: 

— Aş vrea să întâlnesc pe cineva cunoscut... parcă mi-e să 
mă duc singură. 

— Dacă-mi daţi voie, vă pot întovărăşi, zise paznicul. 

Fata îi aruncă o privire plină de recunoştinţă şi primi 
propunerea lui. Ajunseră la locuinţa ei şi paznicul se uită 
împrejur, gândindu-se că niciodată nu văzuse o femeie atât 
de încântătoare şi un apartament atât de frumos. Fata îi 
oferi să bea un whisky, să fumeze o ţigară şi timp de o oră, 


paznicul vrăjit, stătu de vorbă, fumând, bând şi povestind 
toate despre el. 

— Îţi sunt forte recunoscătoare, zise fata, când în sfârşit, 
tânărul se sculă să plece, dacă vrei să vii să mă vezi mâine, 
te primesc cu plăcere. 

A doua zi tânărul se înfiinţă la aceeaşi oră, însă nu în 
uniformă. Plecă la zece seara, nebun de fericire, şi după 
cum scrise fetei a doua zi,cu sufletul îmbătat de mireasma 
ce te înconjoară”. Zece minute după plecarea paznicului 
fata ieşi în stradă, iar un trecător care părea că se plimbă 
fără vreo ţintă îşi aruncă ţigara zicând: 

— Bună seara, Miss Bassano. 

Fata se opri şi zise cu ton rece: 

— Mi se pare ca vă înşelaţi. 

— Nicidecum. Singura mea scuză, dacă v-am vorbit, e, că 
sunt un vecin de-al dumneavoastră. 

Fata se uită mai de-aproape, apoi zise cu un glas mai 
prietenos: 

— A!...Mr. Broad, dumneata eşti! 

— Da, răspunse Broad, începând să umble alături de ea. 
Cunosc şi micul accident ce-ai avut sărind din tramvai la 
Shepherd Bush, zilele astea. De altfel şi eu studiez cu mare 
grijă personalul închisorii de la Pentonville. Nu ştiu dacă ai 
izbutit să afli de la tânărul paznic câteva amănunte asupra 
prizonierului său. L-am urmărit până la Clubul de dans, 
unde are obiceiul să-şi petreacă serile. Am intrat în vorbă 
cu el printr-o tânără de acolo, pentru care are el slăbiciune: 
Mi se pare, Miss Bassano, că nu eşti singura flacără în inima 
lui. 

Lola începu să râdă. 

— Ce om deştept, Mr. Broad, dar nu ştiu despre cine 
vorbeşti. Eu nu port grija nici unui prizonier. 

— Vorbeam de Numărul şapte, răspunse Broad, foarte 
liniştit. Se află în închisoarea de la Pentonville şi parcă-mi 
spune ceva că e un prieten de-al dumitale. 


— Numărul şapte? zise ea cu o mirare atât de bine 
prefăcută încât oricine, afară de Joshua Broad, ar fi luat-o 
drept adevărată. Mi se pare că e vorba de cineva care are 
legătură cu Broaştele? 

— Da e în legătură cu Broaştele, răspunse grav, Broad. 
Miss Bassano, am să-ţi fac o propunere. 

— Propune-mi întâi un taxi, căci sunt ostenită. 

După ce se aşezară în taxi, fata începu: 

— la să-ţi aud propunerea, Mr. Broad? 

— Îţi propun, Miss Bassano, o sumă de bani destul de 
mare, ca să pleci în străinătate şi să stai acolo câţiva ani, 
până plesneşte Broscoiul, ceea ce se va şi întâmpla. Te 
urmăresc de mult, Miss Bassano, şi dacă nu te superi îţi voi 
spune că-mi placi foarte mult. Este în dumneata ceva care 
mă atrage. Nu-mi tăia vorba, te rog, căci n-am de gând să-ţi 
spun că nu mi-a bătut inima pentru nici o femeie până 
acum, dar am pentru dumneata o simpatie, amestecată cu 
un fel de milă şi asta nu poate să te supere. Şi nu vreau să 
dai de belea. 

Broad vorbea foarte serios: şi Lola ghici că era sincer. 
Cuvintele de batjocură pe care le pregătise rămaseră 
nerostite. 

— Îmi spui toate astea pentru binele meu, fără alt interes? 
întrebă Lola. 

— Fără nici un interes, răspunse Mr. Broad; are să se 
dezlănţuiască în curând o nemaipomenită furtună şi n-aş 
vrea să fii şi dumneata prinsă în vârtej. 

Lola tăcu o clipă. Spusele lui Broad înteţeau neliniştea 
care o cuprinsese de câtăva vreme. 

— Credeam că ştii că sunt măritată, zise în sfârşit Lola. 

— Asta o ghicisem, zise Broad. Poţi să-ţi iei bărbatul cu 
dumneata. Dar cu acel băiat ce-ai de gând să faci? 

— Vrei să zici, Ray Bennett? 

Lola se mira singură de sinceritatea cu care destăinuia 
toate secretele vieţii ei, dar Broad avea darul de a scoate la 
lumină adevărul şi nimănui nu-i trecea prin gând să-l înşele. 


— Nici eu nu ştiu, zise Lola în sfârşit. Tare aş vrea sa nu fie 
amestecat în toate astea, îmi vine greu să ştiu ca eu l-am 
băgat în vâltoare. 

— Ghicisem eu ce se petrece în dumneata. Cât despre 
barba pe care n-o mai râde? 

Lola răspunse: 

— Despre asta nu ştiu nimic... Dar de ce-ţi spun toate 
astea? Cine eşti dumneata, Mr. Broad? 

Joshua Broad râse înfundat: 

— O dată şi o dată am să-ţi spun şi dacă vei fi la îndemână, 
Lola, ai să fii prima fiinţă care va afla adevărul. 

Fata nu se supără că îi zisese pe nume, dimpotrivă, se 
simţi parcă mai călduros atrasă spre acel om plin de mister. 
— Şi acum, adăugă Broad, să scrii tânărului Bron, paznic 
la închisoarea Pentonville, că eşti silită să pleci din oraş şi că 

nu-l vei mai putea primi, vreo zece ani de aici înainte. 

Lola nu răspunse. Joshua o duse până la uşa ei şi la 
plecare îi luă mâna ei mică într-ale lui: 

— Dacă-ţi trebuie bani ca să pleci, zise el, îţi voi trimite un 
cec în alb şi să ştii, Lola, că nu e nimeni în toată lumea, 
căruia i-aş da un cec în alb. 

Lola dădu din cap şi, lucru neobişnuit, ochii îi erau plini de 
lacrimi; simţea că o sugrumă emoția şi omul cu profil de 
vultur citea tot ce se petrecea în inima ei. 

CAPITOLUL XXVII. 

OMORUL.. 

Piatra care deşteptă pe Ella Bennett, fusese aruncată cu 
atâta putere, încât sparse geamul. Ella sări din pat şi dădu 
la o parte perdeaua. Toată noaptea plouase, cerul era încă 
plin de nori groşi, aşa încât fata abia putu zări omul de sub 
fereastra ei. John Bennett o auzi ieşind din odaie şi venind 
la uşa lui. 

— Maitland să fie? întrebă Bennett. 

— Aşa mi se pare, răspunse ea. 

Bennett se încruntă. 

— Nu pricep ce caută pe la noi? Iu crezi că e cam nebun? 


Fata scutură din cap, apoi se dădu jos prin întuneric şi 
deschise uşa care dădea în grădină. 

— Dumneata eşti, Miss Bennett? zise tremurând un glas 
din întuneric. 

— Eu sunt, Mr. Maitland. 

— S-a sculat? şopti el plin de teamă, 

— Vrei să zici tata? întrebă fata; da, s-a sculat. 

— Trebuie să te văd, gemu Maitland. L-au prins. 

— Pe cine? întrebă Ella, înspăimântată. 

— Pe acel Balder, zise Maitland. Ştiam eu bine că au să-l 
prindă. 

Ella îşi aduse aminte că auzise pe Dick vorbind de Balder. 

— Cine, polițistul? Ajutorul lui Mr. Elk? 

— Dar acum, pe dumneata te caută, zise Maitland. 

Se apropie c-un pas şi o apucă strâns de braţ. 

— Eu te-am vestit, să nu uiţi că te-am vestit. Să-i spui şi lui, 
că te-am vestit, şi cred că are să ţină seama de asta, adăugă 
bătrânul, cu glas rugător. 

Ella începuse să priceapă în mod nedesluşit, că omul de 
care vorbea Maitland, era Dick Gordon. 

— A stat toată noaptea de capul meu, cercetând şi punând 
întrebări. A fost o noapte îngrozitoare, Miss, îngrozitoare, 
zise bătrânul cu lacrimi în glas. Întâi Balder, şi-apoi el. Are 
să te prindă. Nu domnul de la poliţie, ci Broasca. D-aia ţi-am 
scris eu să vi la mine. Ori n-ai primit scrisoarea, Miss? 

Ella nu pricepea un cuvânt din ce spunea bătrânul şi nici 
nu înţelegea despre cine vorbea. 

— Să-i spui tatei ce ţi-am spus, fetiţo, să nu uiţi să-i spui. 

Deodată, Maitland se potoli. 

— Matilda zice că ar fi trebuit să spun tatălui dumitale, 
mai de mult, drăguță, dar mi-e frică, mi-e frică de el! 

Bătrânul luă una din mâinile fetei, într-ale lui şi începu s-o 
mângâie. 

— Să-mi iei partea, te rog, te rog! 

Ella îl auzea că plânge, cu toate că nu-l vedea. 


— Desigur, că-ţi voi lua partea, Mr. Maitland, răspunse 
Ella. Dar n-ar fi bine să consulţi un doctor? adăuga ea, 
îngrijorată. 

— Nu, nu, nu, nu-mi trebuie doctori, zise bătrânul. Dar să-i 
spui te rog, nu tatălui dumitale; celuilalt să-i spui c-am făcut 
tot ce-am putut pentru dumneata. Pentru asta am venit azi 
la dumneata. Pe Balder l-au arestat. 

Deodată se opri şi întinse gâtul înainte. 

— Vine tatăl dumitale? întrebă într-o şoaptă sugrumată. 

Ella auzi paşii tatălui ei, pe scară. 

— Da, zise ea. Ele. 

Auzind aceste cuvinte, bătrânul îi lăsă mâna şi cu paşi 
târşâiţi, ieşi din grădină în şosea şi dispăru. 

— Ce vroia? întrebă John Bennett. 

— Zău dacă ştiu! răspunse fata. Mi se pare că nu e teafăr. 

— Vrei să zici că e nebun? 

— Da, zise fata. Şi totuşi uneori, vorbea cu înţeles. Mi-a 
spus că l-au închis pe Balder. 

Bennett nu răspunse şi Ella crezu că n-a auzit. 

— L-au prins pe Balder, asistentul lui Mr. Elk, repetă fata. 

Atunci Bennett zise: 

— Fetiţo, ar trebui să fii în pat la ora asta. În ce parte a 
plecat Maitland? 

— A plecat înspre Soreham. Vrei să te duci după el, tată? 
întrebă ea, mirată. 

— Mă duc după el, aş vrea să-i vorbesc, zise John Bennett. 
Tu, drăguță, du-te de te culcă. 

Dar Ella rămase aşteptând în uşă; multă vreme după ce nu 
se mai auzeau pe drum paşii tatălui ei. Trecură cinci 
minute, zece minute, un sfert de oră, apoi auzi zgomotul 
unei maşini, şi văzu trecând în goană prin faţa porţii, o 
limuzină împroşcând noroi, iar după o clipă, apăru John 
Bennett. 

— Ce, nu te-ai culcat? întrebă el, răstit. 

— Nu, tată, nu mi-e somn. L-ai întâlnit? 

— Pe cine? Pe bătrânul? Da, l-am văzut vreo două minute. 


— Ai vorbit cu el? 

— Da, am vorbit. 

Bătrânul nu părea că are poftă de vorbă, dar de data asta, 
Ella stărui. 

— Tată, pentru ce se teme de dumneata? 

— Să-mi faci o cafea, te rog, zise Bennett. 

— Spune-mi, de ce îi e frică de dumneata? 

— De unde vrei să ştiu? Fetiţă, nu mai tot întreba; mă 
plictiseşti. M-a văzut, mă cunoaşte, şi atâta tot. Balder a fost 
închis pentru omor. E un om foarte crunt. 

Mai târziu, peste zi, Ella revăzu în minte vizita lui 
Maitland. 

— Aş vrea să nu mai vină pe aici mă înfricoşează, zise ea. 

— N-are să mai vină, zise Bennett ca o profeție... 

Casa cumpărată de Ezra Maitland, fusese clădită de un 
nobil, în ochii căruia banii n-aveau nici o valoare. În 
splendidul salon, cu coloane de lapis-lazuli şi cu căminul de 
onyx, împodobit cu argint, cu pereţii de lemn sculptați şi 
tapete de mătase, sta Mr. Erza Maitland, ghemuit într-un 
fotoliu, cu un pahar de bere în faţa lui şi ţinând în gură o 
pipă înnegrită. 

După câteva minute, apucă paharul şi bău până la fund 
berea stătută. Apoi iarăşi căzu în toropeală. Se auzi o bătaie 
uşoară în uşă, şi intră un lacheu, în livrea. 

— Trei domni doresc să vă vadă, Sir: Mr. Gordon. Mr. Elk şi 
Mr. Johnson. 

Bătrânul se ridică deodată, drept în scaun. 

— Johnson? întrebă el, ce pofteşte? 

— Sunt în salonul cel mic, Sir. 

— Introdu-i, mormăi bătrânul. 

Păru că nu vede pe cei doi poliţişti şi vorbi mai întâi lui 
Johnson. 

— Ce pofteşti? întrebă răstit. Cum îndrăzneşti să vii aici? 

— Eu am propus să vină Mr. Johnson, zise Dick. 

— Aha! Dumneata ai propus, zise bătrânul, cu o obrăznicie 
care contrasta cu frica ce arâtase de dimineaţă. 


N-am de gând să răspund la nici o întrebare, zise el cu 
glas ridicat. N-am de gând să spun nici un adevăr şi nici o 
minciună. 

Dick şi Elk se uitară unul la altul şi acesta din urmă făcu 
semn din cap, că era de prisos, a mai pune întrebări 
bătrânului. Totuşi, Dick mai făcu o încercare: 

— Pentru ce ai fost azi dimineaţă la Horsham? întrebă el. 

Bătrânul se deşteptă de-a binelea şi urlă: 

— N-am fost la Horsham. Nu ştiu despre ce vorbeşti. N-am 
de gând să vă spun nimic. Dă-i afară, Johnson! 

Când cei trei musafiri ajunseră în stradă, Elk puse lui 
Johnson o întrebare. 

— Nu ştiu să se fi dedat beţiei până acum, răspunse 
Johnson. De când îl cunosc, îl ştiu foarte cumpătat. De altfel, 
nu prea credeam că-l vom putea face să vorbească, aşa că 
tot am obţinut ceva. 

— Nici eu nu credeam, zise Dick Gordon, ceea miră mult 
pe Elk. 

După ce se depărtă Johnson, Dick vorbi aprins lui Elk: 

— Trebuie absolut să punem doi agenţi de pază în casa 
asta, dar ce motiv putem găsi? 

Elk stătu pe gânduri. 

— Nu prea ştiu, mărturisi el; şi ne trebuie un mandat ca 
să-l putem aresta. Am putea căpăta şi un mandat de 
percheziţie; dar mai mult nu putem face, afară de cazul 
când ar cere el însuşi să fie păzit. 

— Atunci, arestează-l, zise Dick, hotărât. 

— Pe ce motiv? 

— Pe motivul că ar fi în legătură cu Broaştele; ba la nevoie, 
îl putem duce la cel mai apropiat comisariat. Dar trebuie s-o 
facem îndată. 

La ora patru, Elk căpătase amândouă mandatele şi însoţit 
de doi poliţişti se prezentă, împreună cu Dick, la palatul 
locuit de Maitland. Lacheul care îi primi, le spuse că Mr. 
Maitland era culcat şi că nu îndrăznea să-l tulbure. Şi ca 


dovadă, trimise după al doilea lacheu, care întări spusele 
lui. 

— Care-i odaia lui? zise Gordon. Sunt de la poliţie şi 
trebuie să-l văd. 

— La etajul al doilea, Sir, răspunse lacheul. 

Şi îi conduse la un ascensor, care-i urcă pe toţi cinci, la 
etajul al doilea. Se opriră în faţa unei uşi, bogat sculptată şi 
poleită. 

— Parcă-i intrarea unui teatru, mormăi Elk. 

Deci bătu în uşă. Nu răspunse nimeni; bătu mai tare, dar 
cu acelaşi rezultat. Şi atunci, spre mirarea lui Elk, Dick se 
aruncă asupra uşii cu toată puterea. 

Se auzi un zgomot de scânduri sfărâmate şi uşa se crăpă. 
Dick rămase în prag, încremenit în loc. Ezra Maitland era 
culcat de-a curmezişul cu picioarele atârnate în jos. La 
picioarele lui, era întinsă bătrâna pe care o numea Matilda. 
Amândoi erau morţi şi fumul prafului de puşcă plutea încă 
în aer în nouri albaştri. 

CAPITOLUL XXVIII. 

UN LACHEU. 

Dick alergă spre pat şi o singură privire aruncată asupra 
celor două fiinţe nemişcate, îi spuse tot ce vroia să ştie. 

— Amândoi împuşcaţi, exclamă el şi se uită la norul de fum 
ce plutea spre tavan. Trebuie să se fi întâmplat acum vreun 
sfert de oră. 

— Arestaţi toţi servitorii din casă!... zise Elk, agenţilor 
care veniseră cu ei. 

O uşă laterală conducea spre o cameră mai mică, locuită 
de sora lui Maitland, Matilda. 

— Din uşa asta trebuie să fi tras, zise Dick, revolverul era 
prevăzut cu un aparat care împiedică zgomotul. Vom 
cerceta aceasta mai târziu. 

Căută pe jos şi găsi două cartuşe de calibru mare. 

— A omorât şi femeia, bineînţeles, adăugă Dick. Mă 
temeam de aşa ceva. Ah, dacă aş fi putut să las aici nişte 
agenţi! 


— Te aşteptai să fie ucis? întrebă Elk, mirat. 

Dick, dădu din cap, inspectând fereastra din odaia femeii. 
Era crăpată şi se deschidea deasupra unui mic balconaş cu 
balustradă. De acolo se putea pătrunde în altă cameră 
nelocuită pe acelaşi etaj şi ucigaşul nici nu încercase să 
ascundă urmele care dovedeau că acesta fusese drumul 
urmat de el. Se vedea în acea cameră fereastra deschisă şi 
pe podele erau urme umede. Acea încăpere mai avea o uşă 
care ducea într-un coridor, unde începea o scară ce urca la 
etajul de sus, la odăile servitorilor. 

— Pe aici, zise Elk repezindu-se pe scară, urmat de şeful 
său. 

Etajul al treilea se compunea tot din camere pentru 
servitori. Elk, după câteva încercări descoperi urmele de 
paşi care duceau la uşa Nr. 1. Puse mâna pe clanţă, uşa era 
încuiată. Elk se dădu cu vreo câţiva paşi înapoi, şi cu o 
puternică lovitură de picior, deschise uşa cu forţa. Astfel 
intră într-o cameră, care era goală. O fereastră se 
deschidea deasupra unui mic parapet mărginit de o 
balustradă. Trebuie să fie un drum de scăpare, rezervat 
pentru caz de incendiu. Dick, fără nici o şovăire, porni de-a 
lungul acestui parapet. Trecu astfel pe sub trei acoperişuri 
până ajunse la o scară de fier, care cobora până la pământ. 
Dick se dădu jos pe această scară şi se pomeni într-o 
curticică înconjurată de ziduri pe trei părţi şi mărginită în 
partea a patra cu o casă ce părea nelocuită, deoarece 
storurile erau trase în jos. În unul din ziduri se află o poartă 
întredeschisă. La vreo câţiva paşi de poliţişti un om spăla un 
automobil. Dick şi Elk se repeziră spre el. 

— Da, domnule, răspunse omul, ştergându-şi năduşeala de 
pe frunte, am văzut un om ieşind de acolo, acum vreo cinci 
minute. Trebuie să fi fost un lacheu - era îmbrăcat în livrea. 
Nu l-am văzut bine, dar părea foarte grăbit. 

— Pălărie avea? 

Omul stătu pe gânduri. 


— Da, Sir, mi se pare că avea. Uite pe aici a plecat, zise 
omul, arătând cu mâna. 

Amândoi poliţiştii se repeziră în direcţia arătată: după ce 
cotiră după colţul străzii, omul care spăla automobilul crăpă 
uşa garajului său şi fluieră încet. Uşa se deschise cu grijă şi 
apăru Mr. Joshua Broad. 

— Mulţumesc, zise Broad şi strecură o bancnotă nouă şi 
curată în mâna omului. 

Broad se făcuse nevăzut când se întoarseră Dick şi Elk, din 
zadarnica lor cercetare. 

Nici o îndoială nu era în mintea lui Dick, asupra identităţii 
ucigaşului. Unul din lachei lipsea. Ceilalţi servitori erau 
oameni de credinţă, bine cunoscuţi şi nu puteau fi bănuiţi. 
Lacheul care lipsea, intrase în serviciu de curând şi cu toate 
că purta livreaua unui servitor, nu prea se pricepea la 
slujba ce avea de îndeplinit. Era un om urât, care vorbea 
puţin şi nu se amesteca deloc printre ceilalţi servitori. 

— Desigur era Broasca, zise Elk, şi se bucură mult când i 
se spuse că se afla în casă o fotografie a lui. 

— Îl cunoşti? zise Dick, uitându-se la fotografie. 

Elk dădu din cap. 

— A trecut prin mâinile mele şi cu toate că nu-mi aduc 
aminte de numele lui, pentru moment, nu-mi va fi deloc 
greu să-l găsesc. 

Până seara, apărură în toate ziarele capitalei, fotografia lui 
mărită, precum şi toate amănuntele, asupra lui. 

— Maitland era şi el Broască, zise Elk, după ce examinase 
corpul, înainte să fie transportat la morgă. Are tatuajul pe 
braţul stâng, pus cam strâmb. 

În aceeaşi zi sosise o telegramă adresată şi lacheului 
fugar. Elk nu află aceasta decât după ce se întoarse la 
Scotland Yard. 

Telegrama era scurtă şi limpede: „Dă-l gata şi fugi 

Iscălitură nu era. 

Se începuse îndată o anchetă la Banca Maitland, în care se 
cercetau cu de-amănuntul toate registrele şi scriptele. 


LIA 
! 


La ora şapte, Elk sună la uşa lui Johnson, care veni să-i 
deschidă. Polițistul băgă de seamă că tot antreul era plin de 
mobile şi lăzi. Îşi aminti atunci că Johnson îi anunţase 
intenţia lui de a se muta, într-un apartament mai ieftin. 

— "Ţi-ai strâns calabalâcul? întrebă Elk. 

Johnson dădu din cap. 

— Îmi pare rău că plec de aici, zise el dar e mult prea 
scump pentru mine. Dacă mă mut într-o mahala mai ieftină 
am să pot trăi destul de bine. De altminteri eu nu prea am 
gusturi costisitoare. 

— Chiar dacă le-ai avea, ţi le-ai putea împlini; am găsit 
testamentul bătrânului şi ţi-a lăsat dumitale tot! 

— Glumeşti? întreba el. 

— Niciodată n-am vorbit mai serios în viaţa mea. Bătrânul 
ţi-a lăsat absolut tot ce-a avut. lată o copie a testamentului: 
m-am gândit că ţi-ar plăcea s-o ai. 

Elk deschise portofelul şi scoase hârtia pe care Johnson 
citi: „Eu, Ezra Maitland, declar că acesta este singurul meu 
testament, prin care revoc orice alt testament sau codicil 
anterior. Las întreaga mea avere, case, domenii, acţiuni, 
giuvaeruri, mobilier, automobile şi orice este al meu, lui 
Philo Johnson, singurul om cinstit ce-am întâlnit în lunga 
mea viaţă, cu rugămintea de a depune toată stăruința şi 
toată strădania pentru a distruge acea organizaţie, 
cunoscută sub numele de „Broasca” şi care timp de 
douăzeci şi patru de ani a stors de la mine, prin şantaj, 
însemnate sume de bani”. 

În aceeaşi zi, Dick avu o întrevedere cu directorul Biroului 
de urmăriri, în privinţa lui Balder. 

— Nu prea ştiu, zicea directorul, cum vom putea 
condamna pe acest om pentru omor, cu toate că suntem 
siguri că a otrăvit pe Mills şi că e făptuitorul atentatului cu 
bomba, deoarece nu avem în mână dovezile necesare. Nu 
putem spânzura un om numai pe bănuieli, chiar când 
bănuiala nu mai lasă nici o îndoială. În ce mod crezi 
dumneata că a omorât pe Mills? 


— Mills, răspunse Dick, era răcit şi tuşea. Balder trebuie 
să-i fi dat o pastilă pentru tuse în care era cianură de 
potasiu. Foarte firesc ca Mills s-o primească şi s-o înghită. 
Cât despre bombă, am percheziţionat în casă la Balder, şi 
am găsit un duplicat al cheii de la camera cu valize a lui Elk. 
Balder a venit mai de dimineaţă şi a pus bomba, ştiind că 
Elk şi cu mine aveam să umblăm la valize. 

— Şi tot ela ajutat lui Hagn să evadeze, zise directorul. 

— Asta a fost mult mai uşor, zise Dick. Sunt sigur că 
inspectorul pe care l-au salutat paznicii când ieşea pe la 
orele două era chiar Hagn. Desigur, când a intrat Balder în 
celulă, travestit în vagabond, era îmbrăcat pe dedesubt în 
uniformă de inspector şi luase cu el tot ce-i trebuia pentru 
a-şi juca rolul. Ce era mai periculos la Balder e că putea 
comunica şefilor săi tot ce făceam noi şi tot ce plănuiam. 
Numele lui e Kramer şi e de fel din Lituania. Nu ştim când a 
intrat în legătură cu Broaştele, dar am aflat că de mulţi ani 
era amestecat în tot felul de întreprinderi ilegale. Mi se 
pare că va fi greu să-l condamn până nu vom pune mâna pe 
Broasca însăşi. Aceasta e problema de căpetenie. 

— Şi crezi c-ai să prinzi Broasca? întrebă şeful lui Dick. 

Dick Gordon zâmbi în mod enigmatic. 

CAPITOLUL XXIX. 

VAGABONZII. 

Lew Brady stătea posomorât în frumosul apartament al 
Lolei Bassano, gândind că nu s-ar fi putut găsi nicăieri un 
contrast mai mare decât cel dintre înfăţişarea lui şi 
eleganța din jur. Barba nerasă de-o săptămână, hainele 
ponosite, cămaşa murdară, grosolănia lui firească, făceau 
din el o arătare dezgustătoare. 

Astfel gândea şi Lola privindu-l pe furiş şi plină de 
îngrijorare pentru viitor. 

— Ce ordine ai primit, Lew? întrebă ea, pentru a 
douăzecea oară, în acea zi. 

EI scutură din cap. 

— N-am încredere în nimeni, Lola, nici chiar în tine. 


Scoase din buzunar o sticluţă şi o privi lung. 

— Asta ce mai este? întrebă Lola, curioasă. Face parte din 
ordinele primite? 

— Nu mai tot întreba, se răsti el; n-am de gând să-ţi spun 
nimic. Am să lipsesc vreo cincisprezece zile şi când voi 
sfârşi cu asta am sfârşit şi cu Broasca, 

— Ray merge şi el cu tine? 

— De unde vrei să ştiu? E vorba să întâlnesc pe cineva, 
undeva, şi mai mult nu ştiu. 

Se uită la ceas, apoi se sculă privind împrejur: 

— E ultima oară când mai stau într-o casă cumsecade, 
până timp de cincisprezece zile, voi fi vagabond. 

Apoi se îndreptă spre uşă, salutând uşor din cap. 

leşi pe uşa din dos, pe la intrarea servitorilor şi se pierdu 
în noapte. Când ajunse la Barnet, se înnoptase de tot; 
picioarele îl dureau; era obosit şi încălzit. La fiecare pas ce 
făcea, blestema Broasca. Şi mai avea mult de umblat după 
ce ieşea din Barnet. Tocmai pe la unsprezece, ajunse la 
locul unde-l aştepta o fiinţă abia desluşită în palida lumină a 
lunii şi pe care o recunoscu numai când începu să 
vorbească. 

— Tu eşti? zise un glas. 

— Da, eu sunt. Iu eşti Carter, nu? 

— Vai de mine, se miră Ray, când recunoscu glasul. Eşti 
Lew Brady? 

— Nicidecum, mârâi celălalt. Mă cheamă Phenan şi pe tine 
Carter. Stai jos puţin. Sunt mort de oboseală. 

— Ce are să se întâmple? întrebă tânărul, după ce se 
aşezară amândoi jos. 

— De unde dracu vrei să ştiu? se răsti celălalt. 

— Nici nu-mi trecea prin gând că tu ai să fii, zise Ray. 

— Eu ştiam că ai să fii tu, zise celălalt. Dar să mă ia dracu 
dacă ştiu de ce m-au pus pe drumuri pe aici. 

După ce se odihniră, se sculară şi o porniră înainte. 

— E un hambar, care aparţine unui cârciumar în satul 
ăsta, zise în sfârşit Brady. Dacă-i dăm câţiva gologani poate 


ne va lăsa să dormim acolo. 

— De ce să nu încercăm să luăm o odaie ieftină într-un 
han? zise Ray. 

— Nu vorbi prostii, se răsti Lew. Cine crezi că ar primi doi 
vagabonzi ca noi? Acum trebuie să ne vedem de drum ca 
nişte vagabonzi. 

— Unde mergem? La Nottingham? 

— Nu ştiu, răspunse Brady. Dacă ţi-a spus Nottingham, să 
fii sigur, că tocmai acolo nu mergem. Am în buzunar un plic 
pecetluit şi, când vom ajunge la Baldock, am să-l deschid. 

Dormiră în acea noapte în hambarul încăpător care părea 
locuit de pui de găină şi de guzgani. Ray dormi cât se poate 
de rău şi se gândi cu jind la patul lui din vila Maytree. Lucru 
ciudat, nu se gândi nicidecum la elegantul său apartament 
din Londra. A doua zi ploua şi nu ajunseră la Baldock până 
după prânz, târziu. Acolo, adăpostiţi sub un gard, Brady 
deschise plicul şi citi scrisoarea, pe când Ray, aştepta cu 
nerăbdare. 

„La Baldock veţi lua primul tren spre Bath. De acolo veţi 
merge pe jos, la Gloucester. Când vei ajunge la Laverstock 
vei mărturisi lui Ray că eşti căsătorit cu Lola Bassano. Să i-o 
spui într-un mod foarte supărător, aşa încât să sfârşiţi 
printr-o ceartă, dar să nu-i dai voie nicidecum să se 
despartă de tine. Să porniţi înainte spre Ibbley. Acolo veţi 
găsi un loc deschis unde se află trei pomi uscați; atunci să 
vă opriţi şi tu să tăgăduieşti cele spuse cu privire la 
căsătoria ta cu Lola şi să ceri scuze lui Ray. Ai în buzunar o 
sticlă de whisky; aici vei pune narcoticul în whisky şi după 
ce Ray va adormi, te vei întoarce la Gloucester în strada 
Hendry, 289; acolo vei găsi un rând de haine, te vei rade şi 
te vei întoarce înapoi la Londra, cu trenul de 2”. 

Brady citi şi reciti fiecare vorbă şi fiecare silabă, până i se 
întipăriră în minte. Apoi aprinse un chibrit şi dădu foc 
hârtiei. 

— Care-i porunca? întrebă Ray. 

— Este aceeaşi ca a ta, cred. Ata unde e? 


— Eu le-am ars, zise Ray. [i-a spus unde să mergem? 

— Da, răspunse Brady, mergem la Bath cu trenul. 

— Slavă Domnului! zise Ray din toată inima; nu mai am 
putere să fac nici un pas. 

La ora şapte în acea seară, doi vagabonzi coborâră dintr- 
un vagon de clasa a III-a, în gara Bath. Cel mai tânăr 
şchiopăta puţin şi se aşeză îndată pe o bancă în gară. 

— Hai, mişcă, zise celălalt răstit; n-o să stăm aici toată 
noaptea. 

— Stai niţel, zise cel tânăr. Am înţepenit în aşa hal în 
afurisitul ăla de vagon, încât nu mai mă pot mişca. 

Ray privea cu râvnă la călătorii coborâţi din tren; toţi 
aveau, casă, pat, un cămin curat care-i aştepta! Deodată 
zări printre ei un om înalt şi slab, cu o cutie grea pe umăr şi 
un sac în mână. Ray simţi ca o lovitură de cuţit în inimă. 

Era tatăl său! 

John Bennett trecu pe lângă el, cu o privire nepăsătoare 
ca pe lângă doi vagabonzi murdari, fără să-i treacă prin 
gând că unul din cei doi era fiul pentru al cărui viitor făcea 
atâtea planuri. 

John Bennett petrecu o noapte urâtă şi o dimineaţă şi mai 
urâtă. Îşi luă aparatul de fotografiat de la berărie unde-l 
lăsase, îşi atârnă cureaua pe umăr şi luă sacul în mână şi 
porni spre pădure. Ştia că acolo va găsi bogat material 
pentru a-şi satisface patima de a prinde viaţa animală în 
plină mişcare. În adevăr, ochiul lui iscusit descoperi într-un 
tufiş, deschiderea unui mic bârlog în care recunoscu 
locuinţa unui bursuc. Bursucul, mai ales când are pui, e cel 
mai sfios animal din lume. John Bennett, cu mare grijă 
pentru a nu face zgomot, îşi potrivi aparatul, îşi îndreptă 
obiectivul spre gura bârlogului din care aştepta să iasă 
animalul, luă în mână para de cauciuc, care punea totul în 
mişcare şi se pregăti să aştepte. Îşi scosese haina; soarele îi 
încălzea umerii, o căldură plăcută îl moleşea. Până când se 
întinse binişor la pământ, cu haina făcută pernă sub cap, 
fără a lăsa din mână bara de cauciuc. O dulce toropeală îl 


copleşea pe când visa tot mai deslugşit, la toate încercările 
vieţii lui. Visa că scapă în sfârşit de ceea ce îi frânsese inima 
şi secase toate izvoarele bucurie ale vieţii lui. Deodată auzi, 
ca prin vis, glasuri şi detunătura unui pistol. Dar Bennett 
ştia că nu e pistol şi se înfioră. Cunoştea acel zgomot, şi-n 
vis, îşi încleştă convulsiv mâinile. Para pneumatică prin care 
se punea în mişcare aparatul electric era încă în mâna lui. 

X* X* 

În acea dimineaţă la ora nouă intraseră în Laverstock doi 
vagabonzi, care şchiopătau de oboseală; cel tânăr şchiopăta 
mai tare decât celălalt. Cel mai mare dintre ei se opri la uşa 
unei cârciumi, în pragul căreia, cârciumarul privea cu 
bănuială la cei doi vagabonzi. 

— Intră, mormăi Lew Brady, către tovarăşul său. 

— Ce poftiţi? întrebă cârciumarul. 

— Să bem ceva, răspunse Lew Brady. 

— Aici nu se bea de pomană, răspunse cârciumarul 
privindu-i de sus până jos. 

— Cine ţi-a spus că bem de pomană? se răsti cel mai mare 
dintre ei. Bani am şi eu, şi cred că sunt tot aşa de buni ca şi 
ai altora. 

— Dacă i-ai câştigat în chip cinstit... zise cârciumarul. la 
adu-i încoace, să-i văd. 

Lew scoase din buzunar un pumn de gologani şi 
cârciumarul se dădu la o parte, zicând: 

— Poftiţi, dar să nu staţi mult. 

Cârciumarul turnă două pahare de whisky şi Brady dădu 
unul lui Ray, zicând: 

— Na, Carter, bea! 

Apoi adăugă: 

— Tare-aş vrea să mă întorc acasă; drumurile astea lungi 
or fi cum or fi pentru un om neînsurat, dar stânjenesc 
grozav pe un om ca mine, însurat, chiar când nevasta nu e 
tocmai o poamă bună. 

— N-am ştiut că eşti însurat, zise Ray mirat. 


— Multe sunt pe lume pe care nu le ştii, zise batjocoritor 
celălalt. Sigur că sunt însurat; ţi s-a mai spus o dată, dar 
eşti atât de prost încât n-ai crezut. 

Ray se uită la Brady cu gura căscată. 

— Vrei să zici că Lola e nevasta ta, cum a spus Gordon? 

— Sigur, e nevasta mea, zise liniştit Lew: nu ştiu câţi 
bărbaţi o fi avut, dar eu sunt bărbatul ei acum. 

— Ah! Doamne Dumnezeule! şopti Ray, fără putere. 

— Ce te-a găsit? se răsti Brady. Şi ce căşti aşa ochii la 
mine? Eu nu m-am supărat că ţi se scurg ochii după ea; îmi 
place să văd că e preţuită, chiar şi de neghiobi tine. 

— Nevasta ta!... repetă Ray încremenit; tot nu-i venea să 
creadă. E şi ea Broască? adăugă el. 

— Cum să nu fie? răspunse Brady. Nu vorbi aşa tare, 
omule! Sigur că e Broască şi hoaţă. Suntem toţi hoţi. Şi tu 
eşti hoţ. Aşa e gustul Lolei: îi plac hoţii. Poate ai să ai mai 
mult noroc la ea, după ce vei face vreo două treburi bune. 

— Ticălosule, strigă Ray, lovind pe celălalt în obraz. 

Până să se ridice Lew de la loc, cârciumarul se repezise 
între ei. 

— Afară cu voi, urlă el, împingând spre uşă pe vagabonzi. 

— Ai să-mi plăteşti asta, Carter, mormăia Lew Brady: ne 
socotim noi într-o zi, n-ai grijă! 

— Şi tu ai să mi-o plăteşti mie, răcnea Ray, pe când un 
găligan de servitor îi arunca pe amândoi în stradă. 

— Să ştii, începu Ray alb de mânie n-am sfârşit-o cu tine şi 
cu toată afurisita de tagmă; plec îndărăt la Londra. 

— N-ai să pleci îndărăt, băiete, zise Brady. Ai să mergi cu 
mine până la Gloucester, să isprăvim treaba începută. După 
aceea, dacă vrei, poţi să te desparţi de mine şi să te duci 
unde vrei. 

— Plec singur, zise încăpățânat Ray. 

— Nu fii prost! îl opri Brady. 

Ray stătu o clipă la îndoială, apoi se lăsă târât de Brady şi 
merseră aproape o jumătate de oră, fără a schimba un 
cuvânt, apoi Ray începu: 


— Nu cred ce mi-ai spus de Lola, dar nu pricep de ceai 
minţit. 

— Pentru că eşti un dobitoc, zise Brady ridicând din umeri. 
Am minţit ca să te scot din sărite; mi-e silă să te văd tot cu 
voie bună şi mulţumit de toate. Cum crezi că Lola s-ar uita 
la unul ca mine? Aşa mi-a venit mie poftă să te înfurii. Las-o 
dracului, Ray, nu te mai gândi la ce-am spus. 

— Lasă zise Ray, c-o întreb eu pe ea, mie n-are să-mi spună 
minciuni. 

— Sigur că nu, se învoi celălalt. 

Brady, după câţiva paşi, zări un loc deschis în care erau cei 
trei pomi loviți de trăsnet. 

— Hai să ne oprim aici, zise el, şi am să-ţi povestesc tot 
adevărul. Mă dor picioarele de-mi sar ochii! Să ne odihnim 
puţin să-ţi dau şi de băut, băiete. 

Brady scoase din buzunar o sticlă cu whisky: 

— Hai să bem ceva în sănătatea ei, zise el; bea tu întâi. 

Ray smulse din mâna lui Brady paharul de metal şi bău, 
apoi îl aruncă lui Brady zicând: 

— Ptiu, nu-mi place acest whisky. 

Şi se culcă pe iarbă cu mâinile sub cap. 

Brady vărsă jos ce mai rămăsese în sticlă şi se apropie de 
tânărul adormit. 

— Hai scoală-te! strigă Brady. N-auzi, măi? Scoală-te! 

Ray se întoarse pe o parte mormăind, dar nu se mişcă. 
Deodată Brady fu cuprins de o teamă: dar dacă o fi murit? 
La gândul acesta se făcu galben ca ceara. Cearta dintre ei, 
poruncită de Broască şi care avusese ca martor pe 
cârciumar, l-ar fi arătat pe el ca ucigaşul lui Ray. 

Atunci scoase sticla de whisky din buzunarul lui şi o vâri 
într-al lui Ray. Deodată auzi un zgomot; se întoarse şi văzu 
un om care îi pândea. Rămase încremenit, deschise gura să 
vorbească, şi deodată: „Poc!” 

Văzu lumina explozibilului, înainte de a fi lovit de glonţ. 

„Poc!” încă o dată. 


Lew Brady murise, înainte de a cădea la pământ. Omul se 
apropie de Ray adormit şi puse pistolul lângă mâna lui. Apoi 
merse spre cel mort şi-l întoarse cu faţa în sus, privind lung 
în obrazul lui. După aceea îi luă din buzunar o ţigară şi o 
aprinse, punând înapoi cu grijă chibritul în cutia de unde îl 
scosese. 

Îi plăcea să fumeze şi mai ales ţigările altora. Apoi, fără 
grabă, se întoarse pe unde venise şi, ieşind în şosea, ajunse 
la maşina pe care o lăsase în marginea drumului. Înăuntru 
şedea un tânăr cu gura căscată, cu ochii sticloşi, privind 
pierdut, drept înainte. Era îmbrăcat într-un costum ce nui 
se potrivea şi avea gulerul descheiat. 

— Cunoşti locul ăsta, Bill? întrebă omul. 

— Da, zise tânărul, se cheamă Ibbley. 

— Aşa, zise omul. Ai omorât un om chiar acum: împuşcat 
tocmai cum ai spus în spovedania ta scrisă. 

Tânărul cu privirea tâmpită, dădu din cap. 

— L-am ucis pentru că-l uram, zise el. 

Broasca dădu şi ea din cap, şi se aşeză la volan... 

John Bennett se deşteptă tresărind. Se duse la aparatul de 
fotografiat ascuns în tufiş şi văzu că indicatorul arăta o 
pierdere de o sută de metri de peliculă, cauzată de faptul că 
apăsase convulsiv para pneumatică. Bennett dădu din 
umeri nemulţumit şi deodată, văzu la deschiderea 
bârlogului, vârful nasului unui bursuc se pregătea să iasă la 
lumină parcă înadins pentru a-i face în necaz. Mai departe, 
văzu doi oameni culcaţi care păreau să fie vagabonzi 
adormiţi. Îşi puse apoi haina, îşi luă aparatul de pe umăr şi 
plecă liniştit spre Lavorstock, unde putea găsi un tren, care 
să-l ducă înapoi la Londra, şi pe când mergea pe şosea, 
calcula în minte pierderea ce făcuse. 

CAPITOLUL XXX. 

UN DEJUN LA JOSHUA BROAD. 

Elk făgăduise să ia prânzul la clubul lui Dick. Dick îl 
aşteptase douăzeci de minute, peste ora hotărâtă şi Elk nici 


nu telefonase, nici nu venise. În sfârşit, după o jumătate de 
oră, sosi foarte grăbi. 

— De ce ai întârziat, Elk? Când ţi se întâmplă, întotdeauna 
duc grijă că ai dat de vreo belea. 

— N-a fost nimic, zise Elk; am avut de făcut o anchetă la 
Gloucester şi am crezut că e vreo nouă crimă a Broaştelor, 
dar cei doi cu pricina nu purtau semnul Broaştei. 

— Cum îl cheamă? 

— Pe cel mort, Phenan. 

— E vorba de un omor? 

— Aşa mi se pare, zise Elk, băgând furculiţa într-o sardea. 
A fost găsit mort în păduricea de la Ibbley. L-au prins pe cel 
care era cu el; era beat mort. După câte am aflat veneau de 
la L.averstock, unde se luaseră la bătaie într-o cârciumă. Se 
pare că cel beat a omorât pe tovarăşul lui. Amândoi erau 
vagabonzi sau aşa ceva. Pe ucigaş îl cheamă Carter; l-au 
băgat în închisoarea de la Gloucester. Li s-a părut acolo că e 
un caz foarte simplu şi poliţia locală zâmbea cu dispreţ la 
gândul de a chema în ajutor Scotland-Yard-ul. Am trimis un 
agent acolo să ancheteze cazul unei uzine chimice care a 
fost altădată o fabrică de gaze otrăvitoare şi a fost vândută 
pe nimic, unor necunoscuţi. 

— Unde se află? întrebă Dick. 

— Între Newbury şi Didcot. Acolo e o mare încurcătură. Pe 
vremea când fabrica de gaze aparţinea Statului, făcuse un 
contract cu Brigada de pompieri care se serveau de 
instalaţia electrică a fabricii. Cumpărătorii cei noi nu vor să 
ţină seama de acest contract, cu toate că e valabil încă trei 
ani. Din pricina asta, ceartă, proces, bucluc. 

Dick nu prea asculta această poveste, care nu-l interesa 
deloc. Mai târziu însă, avu prilejul să se bucure că Elk 
pusese pe tapet acest subiect de conversaţie. 

Cincisprezece zile după ce dispăruse din oraş Ray 
Bennett, Elk fu invitat la dejun de Joshua Broad. Elk primise 
invitaţia, pentru că încolţise în mintea lui o bănuială asupra 


lui Broad, bănuială căreia vroia să-i găsească un temei. Elk, 
ca de obicei, sosi cu zece minute întârziere. 

— Am întârziat, zise el intrând. Nu ştiu cum se face că 
niciodată nu pot sosi la vreme. 

Elk ţinea în mână un ziar. 

— Ceva interesant? întrebă americanul; ceva despre 
Broaşte? 

— Pentru moment, nu! răspunse Elk, dar în curând are să 
fie. 

— Când? întrebă cu ton de provocare americanul. 

— Când vom prinde pe Numărul Unu, răspunse liniştit Elk. 

— Crezi că ai să prinzi pe Numărul Unu, înainte de a-l 
prinde eu? zise Broad. 

Elk se holbă la el, peste ochelari. 

— De mult mi-am pus această întrebare, zise Elk şi ochii 
lor se întâlniră o clipă. 

— Aşadar, crezi c-am să-l prind eu? întrebă americanul. 

— Dacă se îndeplinesc toate presupunerile mele, zise Elk, 
cred c-ai să-l prinzi şi deodată ochii i se aţintiră asupra unui 
paragraf din ziar. Repede au mers, adăugă Elk. 

— Despre ce e vorba? întrebă americanul. 

— Despre un vagabond, Carter, cel cu crima de la 
Gloucester. Sunt de-abia cincisprezece zile de la crimă şi de 
dimineaţă l-au condamnat la moarte. 

Broad se încruntă. 

— Condamnat, azi dimineaţă, Carter? Nu ştiu cum s-a 
petrecut crima. 

— Foarte simplu; un vagabond a împuşcat pe altul într-o 
pădure. Ucigaşul n-a vrut să dea nici o lămurire şi a refuzat 
apărarea unui avocat. A fost cel mai scurt proces ce s-a 
văzut vreodată. 

— Unde s-a întâmplat asta? zise Broad deşteptându-se din 
visarea în care căzuse. 

— Lângă Gloucester; în ziare s-a vorbit puţin. 

După aceea puse jos jurnalul şi în tot timpul prânzului nu 
se mai vorbi decât de America. 


Elk ghicise uşor scopul invitaţiei americanului, care în mai 
multe rânduri încercase în mod dibaci să afle câte ceva 
despre Balder, dar Elk, tot atât de dibaci întorcea iarăşi 
conversaţia asupra metodelor poliţieneşti din America. 

— Elk, zise în sfârşit Broad, eşti închis ca o stridie, totuşi 
aş putea să-ţi spun despre acest Balder, cam tot atât, cât ştii 
şi dumneata. 

— Atunci, spune-mi în ce închisoare se află? întrebă Elk. 

— E la Pentonville, pavilionul al şaptelea, celula optzeci şi 
patru, zise repede Broad şi Elk mirat, boldi ochii. Şi n-ai 
nevoie să-l muţi de acolo pentru că i-am aflat locul, adăugă 
Broad; oriunde îl vei pune, tot atât de bine informat am să 
fiu. 

CAPITOLUL XXXI. 

O BROASCĂ ÎN NOAPTE. 

John Bennett ieşi din magherniţa pe care o transformase 
în cameră obscură, ţinând în fiecare mână câte o cutie de 
lemn pătrată. 

— Să nu-mi vorbeşti câteva clipe, Ella, zise fiicei sale, care 
îngenunchiată pe cărare, plivea răzorul ei favorit, mi-e frică 
să nu amestec afurisitele astea de cutii. Asta, adăugă 
arătând cutia din mâna dreaptă, am luat-o la o crescătorie 
de păstrăvi şi a ieşit ceva minunat, căci era o zi plină de 
soare. 

— Dar cealaltă ce e, Dady? 

John Bennett făcu o strâmbătură. 

— Cealaltă, răspunse, e pozna ce-am făcut fără să vreau. 
Poate am prins din greşeală ceva bun, dar mare mi-e teama, 
că s-au dus dracului o sută de metri de peliculă şi n-am 
poftă acum să cheltuiesc cu developarea lor. Aştept să am 
bani mai mulţi. 

John Bennett puse cutiile jos şi se duse să caute gumă şi 
etichete de lipit pe fiecare. Când se întoarse la Ella întrebă: 
— Ţii minte care din cutii e cea cu fotografia păstrăvilor? 

— Cea din dreapta, Dady, răspunse Ella. 

— Aşa ştiam şi eu, zise John Bennett. 


Dar când voi să lipească etichetele fu cuprins de 
nedumerire. În sfârşit, ridică din umeri, făcu un pachet din 
fotografiile păstrăvilor şi plecă cu el la poştă. În acea clipă 
sosi Dick, pe neaşteptate. 

— Ceva veşti de la Ray? întrebă el intrând. 

Fata scutură din cap. 

— Dar tatăl dumitale, ce gândeşte despre asta? 

— El nu vorbeşte de Ray şi eu nu i-am atras atenţia asupra 
faptului că de cincisprezece zile n-am primit nici o scrisoare 
de la el. 

Dick şi Ella se plimbau în grădină, îndreptându-se spre un 
pavilion pe care îl clădise John Bennett când era Ray copil. 

— Ella, zise polițistul Gordon, eşti dintre fiinţele care ţin o 
făgăduială dată? 

— Da, răspunse Ella mirată. 

— Oricare ar fi împrejurările, dacă faci o făgăduială, te ţii 
de ea? 

— Desigur, zise Ella; când cred că nu mă pot ţine de-o 
făgăduială, nu o dau. De ce întrebi? 

— Ei bine zise Dick, vreau să-mi făgăduieşti ceva şi să te ţii 
de făgăduială. 

— Atârnă de felul promisiunii, zise ea, după o scurtă 
pauză. 

— Vreau să-mi făgăduieşti că ai să fii soţia mea, zise Dick 
Gordon. 

Mâna ei era într-a lui şi ea n-o retrase. 

— Îmi promiţi? întrebă încă o dată Dick. 

Fata se uită la el cu ochii în lacrimi, cu toate că buzele ei 
zâmbeau. Dick o prinse în braţe şi o strânse la piept. Toată 
ziua aceea Ella Bennett păşi ca în nori. Viaţa ei se umpluse 
de o strălucire nouă şi covârşitoare. Inima i se umpluse de o 
siguranţă care gonise toate temerile şi îndoielile ce simţise 
până atunci. Tatăl ei se duse la Dorking în acea zi şi se 
întoarse obosit şi istovit ca de obicei, ceea ce îndureră pe 
fată. 

— Drăguţă, trebuie să mă duc la Londra, zise Bennett. 


Am găsit o scrisoare care mă aşteaptă de două zile; atât 
m-am cufundat în fotografiile mele, încât am uitat că mai 
am şi alte treburi. 

Nu se opri să-şi mai ia rămas bun, ci plecă atât de grăbit, 
că uită să-şi ia aparatul cu el. Ella era obişnuită să rămână 
singură şi nu se temea; îşi făcu un ceai, apoi se aşeză să 
scrie lui Dick, mustrându-se singură pentru această 
slăbiciune, căci nu erau decât două, trei ore, de la plecarea 
lui. Cutia de scrisori era cam la vreo sută de metri de casa 
ei. Noaptea era luminoasă şi la multe case lumea sta pe 
afară sau prin grădini. După ce puse scrisoarea la cutie, se 
întoarse acasă, încuie şi zăvori uşa şi se puse să lucreze, 
până la ceasul culcării. În tot timpul cât lucră nu avea loc în 
mintea ei, decât pentru Dick Gordon. Din când în când, 
trecea ca un fulger un gând despre tatăl său sau despre 
Ray, dar repede se întorcea la Dick. 

În toată sufrageria mică şi intimă, nu era altă lumină decât 
o lampă de petrol pe masă, care-i ajungea pentru a lucra. 
Mai departe de lumina lămpii, totul era în umbră. Tocmai 
isprăvise de cârpit o pereche de ciorapi ai tatălui ei şi lăsase 
acul din mână cu un oftat de uşurare, când îşi îndreptă ochii 
spre uşa bucătăriei. Era crăpată şi se deschidea încetişor, 
tot mai larg. În prima clipă, Ella rămase ca paralizată de 
spaimă, apoi sări în picioare. 

— Cine e acolo? strigă ea. 

Atunci se ivi în uşa învăluită în umbră, o făptură a cărei 
înfăţişare îi sugrumă strigătul în gât. Omul părea şi mai 
înalt, din pricina hainei lungi, negre şi lipită de trup, cu care 
era îmbrăcat. Capul şi faţa îi erau ascunse sub o mască 
îngrozitoare, de cauciuc şi de mica, dându-i o strălucire 
fioroasă. 

— Nu striga, nu mişca! zise omul mascat şi glasul lui 
răsuna adânc şi depărtat. N-am să-ţi fac nici un rău. 

— Cine eşti? încercă să îngâne Ella. 

— Eu sunt Broasca, răspunse străinul. 

Ella rămase încremenită, fără putere. 


Omul vorbi iarăşi: 

— Câţi oameni te iubesc, Ella Bennett? Gordon şi Johnson 
şi Broasca, care te iubeşte mai mult decât toţi. 

Se opri parcă ar fi aşteptat, dar ea nu era în stare să 
vorbească. 

— Oamenii muncesc pentru femei, ucid pentru femei şi 
pricina oricărei fapte a lor, fie permisă, fie nepermisă, e tot 
o femeie. Dumneata eşti pentru mine, acea femeie, Ella 
Bennett. 

— Cine eşti? rosti în sfârşit Ella. 

— Sunt Broasca, repetă el. Numele meu îl vei şti când ţi l- 
oi da, prin căsătorie. Vreau să fii a mea nu acum, adăugă 
ridicând mâna, parcă ar fi vrut să potolească spaima din 
ochii fetei, vreau să vii la mine de bună voie. 

— Eşti nebun, strigă fata. Nu te cunosc. Ah, cum aş 
putea... nici nu pot să mă gândesc... pleacă, te rog. 

— Voi pleca îndată, zise Broasca; vrei să fii soţia mea, Ella? 

Fata scutură din cap. 

— Vrei să fii soţia mea, Ella? întrebă el iarăşi. 

— Nu, zise Ella, care-şi recăpătase liniştea şi stăpânirea de 
sine. 

— Ţi-aş da... începu omul, dar ea îi tăie vorba: 

— Dacă mi-ai da toate bogăţiile din lume, tot nu m-aş 
mărita cu dumneata. 

— 'Ţi-aş da ceva mai de preţ, zise el încet şi cu glas blând 
ţi-aş dărui o viaţă! 

Ea crezu că vorbea de Dick Gordon. 

— 'Ţi-aş dărui viaţa fratelui dumitale. ' 

Ella simţi că odaia se învârteşte în jurul ei şi-şi încleştă 
mâinile de scaun, ca să nu cadă. 

— Ce vrei să zici? întrebă ea. 

— Ţi-aş dărui viaţa fratelui dumitale, care e în închisoarea 
de la Gloucester, condamnat la moarte, zise Broasca. 

Ella făcu o ultimă sforţare şi ajunse până la scaunul în care 
se lăsă. 


— Fratele meu! - zise uluită. Fratele meu condamnat la 
moarte? 

— Azi e luni, zise Broasca. Miercuri îl execută. Dă-mi 
cuvântul dumitale că vei veni când te voi chema şi eu îl 
scap. 

— Cum poţi să-l scapi? întrebă Ella. 

— Un om, jumătate nebun, numit Bill, a scris o spovedanie, 
în care mărturiseşte că el a ucis pe Lew Brady. 

— Brady? întrebă Ella fără suflare. 

Broasca dădu din cap. 

— Nu-i adevărat, şopti Ella. Minţi, spui toate astea ca să 
mă sperii. 

— Vrei să te căsătoreşti cu mine? zise omul. 

— Niciodată, niciodată! strigă ea. Mai bine aş vrea să mor! 
Ştiu că mă minţi! 

— Când vei avea nevoie de mine să trimiţi după mine, zise 
Broasca. Pune o hârtie albă în geamul dumitale şi scap pe 
Ray Bennett. 

— Nu e adevărat, nu e adevărat, îngână ea. 

Nimeni nu răspunse şi ridicând ochii, văzu că era singură 
în odaie. Se târi până în bucătărie, se uită afară în grădină, 
dar nu văzu pe nimeni. Avu puterea să se întoarcă în casă, 
să zăvorească uşa, să ajungă până în odaia ei, şi acolo 
leşină. Ferestrele erau luminate de soare, când se ridică 
Ella de jos. Era strivită de oboseală, şi cu capul ameţit. 

Peste o jumătate de oră, după o baie rece, ea privi 
întâmplarea cu ochi limpezi. Ray era în viaţă; omul 
încercase s-o sperie. Cine era el? Ella se înfioră. Nu găsea 
decât o soluţie la îngrozitoarea ei problemă, şi după ce-şi 
bău ceaiul, se îmbrăcă şi plecă în oraş, destul de devreme 
pentru a prinde primul tren. 

Dick era la birou, când sosi Ella şi ghici, dintr-o privire că 
fata aducea o veste rea. 

Ella povesti pe scurt cele întâmplate în ajun, pe când Dick 
simţea că-l cuprinde mânia. Când ajunse Ella la punctul 
culminant al povestirii, Dick strigă uimit: 


— Ray, osândit la moarte? Nu se poate! 

— Unde a spus că e închis băiatul? întrebă Elk. 

— În închisoarea de la Gloucester. 

— La Gloucester? repetă pe gânduri Elk; acolo se află un 
om osândit la moarte, pe care-l cheamă... Carter, parcă. E 
un vagabond, care a ucis pe un alt vagabond, numit 
Phenan. 

Se sculă fără zgomot şi se furişă afară din odaie. El nu era 
ca Dick, încredinţat că Broasca minţise. Cum ajunse la 
birou, sună pe asistentul său: 

— Du-te la arhivă şi adu-mi dosarul unui vagabond numit 
Carter, care e în închisoarea de la Gloucester, condamnat la 
moarte. 

Omul se întoarse peste zece minute cu o mapă plină de 
hârtii. 

— Fotografie nu avem încă, Sir, zise el. 

Elk se cufundă în studierea dosarului din care nu află 
mare lucru. Înălţimea şi greutatea lui Carter, corespundeau 
cu ale lui Ray. Deodată se opri la cuvântul barbă mică. 
Repetă pe gânduri: „barbă mică!” Ray, de câtăva vreme îşi 
lăsase barbă. Aruncă documentul din mână, strigând: „Nu 
se poate!” Apoi scrise o telegramă: „Directorul închisorii de 
la Gloucester. Expediază prin trimis special, fotografia lui 
James Carter, osândit la moarte. Foarte urgent”. 

După ce trimise telegrama, se aşeză iar să studieze 
documentul şi se opri la un amănunt pe care-l trecuse cu 
vederea până atunci: „Semne de vaccin pe braţul drept.” 

Asta era ceva neobişnuit; de obicei, altoirea se face pe 
braţul stâng. Elk notă aceasta în carnetul obişnuit şi apoi se 
apucă de lucru. 

Pe la ora unu, Dick telefonă ca să-l invite la dejun la Clubul 
său, invitaţie pe care Elk o primi cu plăcere. Când ajunse la 
Club, Elk găsi pe Ella liniştită, ba chiar veselă şi băgă de 
seamă că purta pe deget un inel deosebit de strălucitor, pe 
care nu-l avusese până atunci. Dick ştiuse să-şi 
întrebuinţeze vremea în acea dimineaţă. 


— Ce-ai făcut toată dimineaţa, Elk? întrebă el. 

— Multe, de toate, ca de obicei, răspunse Elk, dar ce mă 
plictiseşte e că s-a ivit un caz de vărsat la noi în mahala şi 
şeful şi-a pus în minte să ne vaccineze pe toţi. Auzi 
dumneata prostie! Parcă microbii îşi mai pun mintea cu un 
om de vârsta mea! 

— Bietul Mr. Elk, zise Ella râzând. Te înţeleg, căci şi noi am 
fost destul de plictisiţi acum cinci ani, când a trebuit să fim 
iar vaccinaţi, din pricina unui caz, ivit în localitate. Noroc, 
că am găsit un doctor, de modă nouă, care a vaccinat pe 
partea internă a braţului drept, unde nu se observă deloc. 

— Şi Ray, tot aşa a fost vaccinat? 

— Desigur, zise Ella... dar ce ţi-e rău, Mr. Elk? 

— Nimic, nimic, am înghiţit un sâmbure de măslină. 

Bietul Elk şezu ca pe ghimpi, până se termină dejunul. Ella 
avea să se întoarcă acasă la Dick, ca să studieze împreună 
cataloagele unui mare magazin de mobile. 

— N-ai de gând să vii pe la birou? întrebă Elk. 

— Nu; crezi c-ar fi nevoie? 

— Aş fi avut nevoie să te văd, vreo zece minute, zise liniştit 
celălalt. 

— Atunci, zise Ella, eu pot să aştept puţin, în salonul 
doamnelor. 

Dick se învoi. Şi după ce rămase singur cu Elk, întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, Elk? 

— Omu osândit la moarte, e Ray - zise fără înconjur Elk. 

CAPITOLUL XXXII. 

O SCENA DINTR-UN FILM. 

Dick se făcu galben: 

— De unde ştii? 

— Soseşte peste câteva ore, la Londra, o fotografie, dar n- 
am nevoie s-o văd. Condamnatul are trei semne de vaccin 
pe partea internă a braţului drept. 

Se făcu o tăcere de moarte. 

— Bietul John Bennett! rosti Dick, fără glas. 


— Nu-mi vorbi de asta, mormăi Elk, clipind repede. La 
revedere! Eu plec. 

— Stai puţin, zise Dick. N-am curajul să văd pe Ella singur. 
Vino cu noi acasă. 

— Bine, zise Elk, după ce se codi puţin. 

Ella nu ghici din înfăţişarea lor, groaza care le umplea 
gândul. Elk începu să vorbească de istorie şi de date 
istorice, subiect bogat, pentru care avea o slăbiciune. 

— Slavă Domnului, avem cataloage destule, zise Dick, 
înşirându-le pe masă. 

— De ce Slavă Domnului? întrebă Ella, zâmbind. 

— Pentru că-l mustră conştiinţa că nu vine la birou şi are 
pretenţia că ar fi şi cataloagele o muncă serioasă, zise 
repede Elk vrând s-o dreagă. 

Dar simţea şi el că sforţarea îl apasă greu şi oftă uşurat 
când Dick, dintr-o privire, îi dădu voie să plece. 

De-abia se sculase şi fu oprit în loc de un zgomot de 
glasuri, în vestibul. Era un glas de femeie, zgomotos, 
ascuţit, aprins. Şi până să se scoale şi Dick, uşa se deschise 
violent şi Lola apăru în prag. 

— Gordon, Gordon, strigă ea, într-un hohot de plâns. 
Dumnezeule! Ştii? 

— Taci! zise Dick; dar Lola nu se mai putea stăpâni. 

— L-au prins pe Ray - mâine îl spânzură... Lew a murit. 

Ella se sculă încet, înţepenită de spaimă. 

— Fratele meu? întrebă ea. 

Lola de-abia atunci o zări şi dădu din cap. 

— Am aflat tot, zise ea, printre hohote de plâns. Aveam o 
bănuială şi am cerut fotografia lui Phenan. Am cunoscut 
îndată că era Lew şi am ghicit ce se întâmplase. Broasca a 
făcut tot, Broasca a plănuit tot! Cu luni înainte, plănuise 
asta. Nu-mi pare rău de Lew! Jur că nu de Lew îmi pasă. 
Dar Ray, mititelul! Eu l-am trimis la moarte, Gordon! 

Şi iarăşi fu apucată de un plâns isteric. 

Amândoi ridicară pe Lola şi o duseră pe braţe, în 
sufragerie. 


— E adevărat? şopti Ella. 

Şi Dick răspunse cu milă: 

— Da, e adevărat. 

Ella se sculă încet. 

— Aş vrea să ştiu, unde e tata, zise ea cu o linişte 
uimitoare. 

— Nu e nimic de făcut, el nu poate să facă nimic. N-ar fi 
mai omenos să nu-i spunem? 

— Ai dreptate, Dick, tata nu trebuie să ştie, dar pe Ray n- 
aş putea să-l văd? 

Dick scutură din cap. 

— Ella, dacă fratele tău a răbdat toate astea ca să vă scape 
de dezonoare, toată suferinţa lui va fi de prisos, dacă te 
duci să-l vezi. 

— Ai dreptate, Dick, zise iarăşi Ella. Nu ştiu ce să fac. E 
ceva care parcă mi-a luat minţile. Ce pot să fac? 

— Nimic nu poţi să faci, drăguță, zise Dick, înconjurându-i 
umerii. 

În clipa aceea intră Elk, aducând o telegramă pentru Ella 
expediată din Horsham. 

— Deschide-o, zise fata, poate e de la tata. 

Dick citi: „[i-am developat fotografia. Nu înţeleg omorul. 
Ai încercat să fotografiezi o dramă? Vino de mă vezi la casa 
Silenski, strada Wardour”. 

— Ce înseamnă asta? întrebă fata. 

— Nu pricep nimic, zise Dick. A început tatăl dumitale, să 
filmeze drame? 

— Nicidecum, răspunse Ella. Mi-ar fi spus-o, cred. 

— A fotografiat păstrăvi, răspunse fata, căutând să-şi 
adune gândurile împrăştiate. Dar a mai luat prin somn şi 
altă fotografie. Se afla în pădure, aşteptând un bursuc şi a 
aţipit. Se vede că a apăsat pe aparat automat. El credea că 
fotografia a dat greş. 

Atunci se auzi glasul lui Elk hotărât: 

— Mergem la Wardour Street. 


Elk îi cobori pe scară, îi urcă într-un taxi, şi dădu adresa 
şoferului. Când ajunseră la Wardour Street, Mr. Silenski 
plecase la dejun, nimeni nu ştia nimic despre film, nici nu se 
simțeau îndreptăţiţi să-l arate. Un ceas şi jumătate 
aşteptară în biroul întunecos, pe când trimiteau în toate 
părţile să-l caute pe Silenski. Se întoarse în sfârşit. Era un 
evreu mititel şi politicos, care nu mai isprăvea scuzându-se 
că nu fusese acasă, cu toate că nu avea de ce să se scuze. 

— Da, zise în sfârşit, răspunzând la întrebările lui Elk, e o 
fotografie foarte ciudată; tatăl dumitale, Miss Bennett, e un 
amator de mâna întâi; de fapt, e fotograf de profesie acum. 

Îl urmară într-un mare atelier, în care erau aşezate multe 
rânduri de scaune, în faţa unui mic ecran. 

— Aici e teatrul nostru, zise Silenski. Se vede că tatăl 
dumitale filmează acum drame. Scena ce mi-a trimis-o e 
foarte bună, dar n-o înţeleg. Pe etichetă a scris: „Păstrăvi 
într-o baltă”, dar nu văd nici păstrăvi, nici baltă! 

Silenski apăsă un buton şi sala se întunecă. Atunci apăru 
pe ecran un luminiş într-un crâng şi deschizătura unui mic 
bârlog, din care ieşea vârful nasului, unui animal ciudat. 

— Ăsta e un bursuc, zise Mr. Silenski. 

Şi deodată, se arătară pe ecran, doi vagabonzi. Unul era 
aşezat jos, cu capul între mâini, celălalt turna whisky într- 
un pahar de metal. 

— Ăsta e Lew Brady, şopti Elk. 

În aceeaşi clipă, celălalt om ridică fruntea şi Ella Bennett 
scoase un țipăt. 

— E Ray! Ah, Dick, e Ray! 

Nu rămânea nici o îndoială. Văzură pe Brady, cum îi 
întindea un pahar, văzură pe Ray, cum îl goli până la fund şi 
îl aruncă înapoi lui Brady; îl văzură adormind şi pe Lew 
Brady în picioare, privindu-l. Apoi văzură pe Brady, vârând 
ceva în buzunarul celui adormit. Şi deodată apăru în 
centrul ecranului o a treia fiinţă; un om care însă nu-şi 
întoarse nici un moment faţa către privitori. Îl văzură 
ridicând mâna repede, văzură fulgerul de lumină la ambele 


împuşcături şi pe Brady, căzând mort şi urmăriră 
încremeniţi de spaimă şi fără răsuflare, toată tragedia ce se 
desfăşura sub ochii lor. Omul se aplecă şi puse pistolul în 
mâna lui Ray şi tocmai când se întorcea ca să plece, ecranul 
rămase alb. 

— Aici s-a isprăvit filmul, zise Silenski; dar Dumnezeu ştie 
ce înseamnă. 

— E nevinovat, strigă fata, nebună de fericire! Ray e 
nevinovat. 

Dick îi înconjură umerii cu braţele ca s-o liniştească, pe 
când Silenski cu gura căscată, privea fără a înţelege ce se 
petrece. 

— Ella, zise Dick hotărât ne întoarcem acasă la mine. N-ai 
să te mişti de acolo. Ai să stai şi ai să citeşti. Ai înţeles? N-ai 
să faci nimic, decât să citeşti. lar eu şi cu Elk vom face tot 
ce e cu putinţă. 

Ella căută să-şi stăpânească teama şi încercă să 
zâmbească. Dick duse pe Ella acasă la el, apoi plecă direct 
la procurorul general, căruia-i povesti toată întâmplarea. 

— E o poveste foarte ciudată, zise procurorul general, dar 
eu nu pot face nimic. Trebuie să vorbeşti cu ministrul. 

Patruzeci de minute după această întrevedere, maşina 
Rolls cu Dick la volan, intra ca fulgerul în larga alee de la 
castelul de vară al ministrului de interne. Majordomul care 
deschise lui Dick, nu-i dădu mari speranţe, de a fi primit. 

— Excelenţa Sa e bolnav de gută şi are ordin de la doctor 
să nu primească pe nimeni, zise omul. 

— Dar e vorba de viaţă şi de moarte, stărui Dick, şi dacă 
nu-l văd pe ministru, trebuie să văd pe rege. 

Acest răspuns, comunicat ministrului, făcu pe Dick să fie 
primit. 

— Despre ce e vorba, Sir? întrebă tăios ministrul, când 
intră Dick. Sunt bolnav, nu pot să mă ocup de nimic, sufăr 
chinurile iadului... în sfârşit, spune-mi ce e? 

Dick povesti pe scurt întâmplarea. 


— Nemaipomenită istorie, zise ministrul, şi unde-i acel 
film”? 

— În Londra, Sir, răspunse Dick. 

— Eu nu pot să mă duc la Londra, vezi şi dumneata; şi 
când trebuie să fie spânzurat acest om? 

— Mâine de dimineaţă, la ora opt. 

Ministrul stătu o clipă la îndoială. 

— N-aş fi om dacă n-aş face tot ca să văd afurisitul acela 
de film. Dar nu mă pot transporta la Londra, decât într-o 
ambulanţă. Telefonează la cel mai apropiat spital să mi se 
trimită o ambulanţă. 

Nemaipomenită poveste, nemaipomenită istorie, repeta 
mereu ministrul. Bineînţeles, vă pot acorda un răgaz şi dacă 
mă conving de adevăr, vă făgăduiesc să capăt de la rege, 
graţierea. Dar să ştiţi că veţi fi vinovaţi de moartea mea 
dacă voi răci. 

De-abia peste două ceasuri sosi ambulanţa şi cu mare 
greutate ministrul fu întins pe brancardă şi urcat în maşină. 
Pe la opt seara, ministrul, tot pe brancardă, fu dus la 
atelierul lui Silenski unde i se proiectă pe ecran filmul luat 
de Bennett. Ministrul privi cu încordată atenţie, toată 
scena, apoi zise: 

— Foarte bine foarte bine! Dar cum pot eu şti că scena n-a 
fost întocmită anume şi că acel vagabond e chiar 
condamnatul? 

— Despre asta vă pot da eu asigurarea, Sir, zise Elk. Am 
primit fotografia lui de la închisoarea de la Gloucester. 

Ministrul ascultă cu multă răbdare, toate explicaţiile lui 
Elk, care-i întinse două fotografii, una din faţă şi alt profil, 
apoi zise lui Dick: 

— Dumneata faci parte din Biroul de urmăriri, căpitan 
Gordon? Îmi aduc aminte de dumneata. Trebuie să te cred 
pe cuvânt. Omul trebuie grațiat şi cercetările trebuiesc 
urmate până la deplinul adevăr. 

— Mulţumesc, Sir, zise Dick, ştergându-şi fruntea de 
năduşeală. 


— Acum, zise ministrul, luaţi filmul cu dumneavoastră, 
duceţi-mă la minister să fac decretul de grațiere şi-l duc 
chiar eu regelui. 

Pe la ora nouă, toată strada, în faţa Palatului Regal unde se 
dădea primul bal în acel an, mişuna de automobile luxoase, 
de sergenţi şi de popor. Dintr-o limuzină cobori ministrul 
şchiopătând sprijinit în două bastoane însoţit de Dick. 
Urcară treptele acoperite cu un bogat covor roşu; ministrul, 
însoţit de doi lachei în livrea, dispăru îndărătul unei uşi. 
Peste câteva minute uşa se crăpă, ministrul scoase capul şi 
chemă pe Dick, printr-un semn. Dick străbătu două şiruri 
de lachei, dintre care unul bătu la uşă. Un glas răspunse: 
„Intră!” Şi Dick intră. Omul care era aşezat la masă, se 
sculă. Purta o uniformă roşie de general şi pe piept marele 
cordon albastru al ordinului Jartierei. Dick zări în ochii lui o 
privire plină de o bunătate şi prietenie neaşteptată. 

— Stai jos, zise omul în uniformă. Şi acum, povesteşte-mi 
totul, însă pe scurt, pentru că sunt aşteptat şi exactitatea 
este politeţea regilor, zise el zâmbind. 

Ascultă pe Dick cu atenţie, punându-i din când în când 
câte o întrebare; când termină Dick, omul în uniformă luă 
condeiul, scrise o singură vorbă, o uscă cu grijă cu 
tamponul, apoi dădu hârtia ministrului. 

— Iată graţierea, zise regele, întinzând o mână, peste care 
se aplecă Dick, uluit de bucurie şi uitând pentru o clipă, 
primejdia ce-i mai aştepta din partea Broaştei. Broasca 
veşnic trează, veşnic puternică, veşnic răzbunătoare! 

După ce-şi luă rămas bun de la ministru, cu neţărmurită 
recunoştinţă, Dick zbură repede ca fulgerul la el în birou şi 
apucă telefonul: 

— Daţi-mi închisoarea de la Gloucester. 

Răspunsul veni după câteva clipe. 

— Nu se poate vorbi la Gloucester, telefonul este strict. 

Dick puse jos telefonul, încet. Numai acum îşi aduse 
aminte că Broasca tot trăia. 

CAPITOLUL XXXIII. 


DICK VREA SA RĂZBEASCĂ. 

Când intră Elk în birou la Dick, îl găsi scriind telegrame. 
Toate erau adresate directorului închisorii din Gloucester şi 
toate cuprindeau vestea că fusese expediat un mandat de 
grațiere pentru prizonierul James Carter. Şi fiecare depeşă 
era trimisă pe altă cale. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Elk. 

— Telefonul spre Gloucester e în reparaţie, răspunse Dick. 

Şi Elk rămase pe gânduri, muşcându-şi buza. 

— Poţi să prinzi trenul de zece, spre Gloucester, Elk, dar 
nu ştiu de ce îmi vine să cred că şi el va fi întrerupt. 

— Eu, zise Elk, luând liniştit receptorul în mână, am toate 
calităţile unui om mare: răbdare nemărginită, glas neobosit, 
încredere în omenire. Alo! Daţi-mi Compania de Vest. Da, 
şeful marii staţiuni de vest? Eu sunt inspectorul Elk. A fost 
vreun accident pe linia dumneavoastră în această seară? 
Afurisit? Credeţi că se poate trece? Nici o nădejde? La câte 
ceasuri puteţi reîncepe circulaţia? Mulţumesc. 

Elk se întoarse spre Dick. 

— S-a distrus cu dinamită un pod la Ewindon. Nu-i nevoie 
să mai vorbesc cu alte gări, căci Broasca ce face, face bine. 

Dick deschise un dulap, scoase o manta de piele şi o 
căciulă de piele. Apoi vâri în buzunar două pistoale 
Browning: pe urmă puse şase ţigări în celălalt buzunar. 

— Gordon, zise sever Elk, n-ai de gând să pleci singur, 
cred? 

Dick dădu din cap. 

— Mă duc singur, zise Dick. Dacă nu ajung eu, tu vii după 
mine. Trimite în urma mea o maşină a poliţiei. Spune-le să 
fie cu băgare de seamă. Spune-i lui Miss Bennett că e 
semnată graţierea şi că am plecat. 

Elk nu mai zise nimic şi urmă pe Dick în stradă, unde-l 
aştepta automobilul. Astfel porni Dick la drum, iar grupurile 
de oameni înarmaţi, care-l aşteptau la ambele aerodromuri 
ca să-l împuşte dacă încerca să plece cu avionul, îl aşteptară 
în zadar. Dick se feri de drumul drept şi luă unul ocolit. 


Ajunse la Newbury pe la unsprezece şi acolo află de diferite 
atentate cu dinamită. Tot oraşul numai de asta vorbea. Dick 
se duse la poliţia locală şi întrebă pe un inspector, dacă 
drumul era liber. 

— Până la Swindon, da, răspunse el, căci chiar acum a 
sosit de acolo o maşină. Ioate drumurile erau pline de 
vagabonzi zilele astea, dar agenţii mei călări i-au risipit, iar 
acum nu mai sunt. 

Deodată, un gând izbi pe Dick. Intră în localul poliţiei, ceru 
hârtii şi plicuri oficiale, copie decretul de grațiere cu 
terminologia lui ciudată, puse copia într-un plic, îl pecetlui 
şi-l băgă în buzunar. Apoi, luând decretul original îşi scoase 
gheata şi ciorapul şi îl ascunse între piciorul lui gol şi 
ciorap. După aceea se încălţă, sări în maşină şi plecă spre 
Didcot, rulând cu multă grijă. 

Farurile erau aprinse şi drumul în faţa lui, era luminat, ca 
ziua. Totuşi mergea cu viteză mică şi avea pistolul pe perna 
de lângă el. La oarecare depărtare văzu trei coşuri de 
fabrică şi deodată îşi aminti că îi vorbise Elk, despre o uzină 
de produse chimice de la Didcot. Dick începu să meargă 
mai cu grijă şi când întoarse la cotitură, văzu trei lumini 
roşii care îi tăiau drumul şi lângă prima lumină un poliţist. 
Dick încetini şi se opri la câţiva metri de poliţai. 

— Nu se poate trece pe aici, Sir; drumul este oprit, zise 
omul. 

— De când este oprit? întrebă Dick. 

— A fost distrus cu dinamită, acum vreo douăzeci de 
minute, răspunse omul. Dar e un drum ocolit, cam la vreo 
sută metri depărtare care te va duce dincolo de linia ferată. 
Poţi să intri pe aici, adăugă arătând o poartă care ducea la 
uzină. 

Dick dădu maşina înapoi şi intră pe poarta deschisă. 
Tocmai întindea mâna ca să schimbe direcţia, când poliţaiul 
se apropie şi-l lovi în cap. 

Dick era cu capul în jos şi numai casca de piele îl salvă de 
la moarte. Nu mai văzu nimic şi deodată totul se întunecă 


înaintea lui. Şi într-o clipă, ieşiră din umbră, vreo şase 
oameni. Unul dintre ei sări la volan, azvârli afară trupul în 
nesimţire al lui Dick, stinse farurile şi conduse maşina 
înapoi. Polițistul se aplecă asupra trupului inert al lui Dick. 

— Credeam că l-am dat gata, zise dezamăgit. 

— Ei bine, dă-l gata acum, zise un glas din întuneric. Dar 
celălalt fu de altă părere. 

— Hagn are să vrea să-i vorbească, zise el; ridicaţi-l! 

Dick fu ridicat şi dus printr-o uşiţă ascunsă, într-o mare 
sală goală a fabricii. În partea din fund era un mic birou, 
unde Dick fu aruncat pe podele. 

— Ţi l-am adus, Hagn, mormăi poliţaiul. Mi se pare că a 
crăpat. 

Hagn se sculă de la masă şi se apropie de Dick. 

— Ba da cred că e bun, zdravăn, zise Hagn. Cu casca aia 
pe cap, nu poţi omori un om. Scoate-i-o! 

Scoaseră casca de piele de pe capul lui Dick şi Hagn îl 
privi cu atenţie, ca şi cum l-ar fi examinat. 

— Îţi spun că e bun, zdravăn; aruncaţi-i apă în obraz. 
Staţi! Mai întâi, căutaţi-l prin buzunare. Luaţi-i ţigările. Le 
vreau. 

Întâi şi întâi găsiră plicul albastru, plicul pecetluit, pe care 
Hagn îl deschise îndată. Citi documentul şi-l închise în 
biroul lui. 

— Acum daţi-i apă! 

Dick se redeşteptă simţindu-şi capul îndurerat şi mintea 
adânc tulburată. Se ridică ameţit, frecându-se la ochi, apoi 
se sculă împleticindu-se şi privind uluit la cei ce-l înconjurau 
cu zâmbete batjocoritoare. 

— Mi se pare că am păţit-o, zise în sfârşit; care-i cel care 
m-a lovit? 

— În curând îţi voi prezenta cartea lui de vizită, răspunse 
ironic Hagn. Şi unde pofteai să mergi aşa, în mijlocul nopţii? 

— Mergem la Gloucester, zise Dick. 

— Al dracului să fie cine o merge, se răsti Hagn. Băieți, 
duceţi-l în odaia de sus! 


Din birou pornea o scară de lemn, pe care îl târâră şi-l 
împinseră pe Dick. Odăiţa de sus avea o fereastră mare, din 
care se vedea toată împrejurimea. 

— Căutaţi-l, strigă Hagn, să nu aibă vreun pistol luaţi-i şi 
ghetele! Aici ai să stai vreo două, trei zile, Gordon, dar dacă 
va vrea guvernul să ne dea înapoi pe Balder, poate vei 
scăpa cu viaţă; dacă nu vor să ni-l dea, atunci poţi să-ţi iei 
adio de la toate! 

CAPITOLUL XXXIV. 

UN CABLU ELECTRIC. 

Dick îşi dădea seama că orice discuţie ar fi fost de prisos şi 
orice răspuns din partea lui, vreme pierdută. Îndată ce 
rămase singur începu să se gândească la situaţia lui. 

Uşa odăii era din lemn subţire şi ar fi putut s-o spargă, dar 
odaia de jos era plină de oameni. Peste câteva minute se 
stinse lumina de jos şi odaia lui se întunecă. Se vede că 
Hagn se temea să se vadă lumina din stradă, căci îşi dădea 
seama că în urma lui Dick avea să vină un automobil al 
poliţiei. Chibriturile nu i le luaseră. Dick aprinse unul şi se 
uită împrejur. Odaia era plină de nemaipomenită murdărie 
şi neorânduială. Peste tot, hârtie aruncată, fierărie, 
gunoaie. Pe perete un comutator pe care Dick îl întoarse 
crezând că se va aprinde lumina, dar se înşelase. Mai 
aprinse un chibrit şi urmări pe zid drumul firului electric, 
începând de la comutator. Găsi peste puţin un cablu negru 
şi gros care mergea până la colţul zidului şi de acolo pe 
tavan. Firul se termina la dreapta căminului. Dick se culcă 
pe jos, cu urechea pe podele, ascultând la glasurile din 
odaia de dedesubt. 

Hagn era cel care vorbea: 

— Dacă distrugem cu dinamită drumul înspre Newbury, au 
să-şi dea seama că noi suntem. 

— Dar cu acela de sus ce ai de gând să faci, Hagn? întrebă 
unul. 

— Nu ştiu, răspunse Hagn. Aştept ordine de la Broască. 
Poate are să-mi spună să-l omor. Ar fi bine să-l păstrăm în 


schimbul lui Balder, dacă s-ar învoi Broasca. 

Pe la cinci, Hagn, care lipsise din birou, se întoarse. 

— Broasca zice că trebuie ucis, spuse el cu glas şoptit. 

Dick cu urechea pe podele auzi cuvintele şi zâmbi. 

— L-aţi auzit mişcând de colo, colo? întrebă Hagn. 

— Nu, mi se pare că doarme, zise alt glas. Să aşteptăm să 
se facă lumină. Nu-l putem ucide pe întuneric şi nu 
îndrăznim să aprindem vreo lampă. 

Asupra acestui punct toţi se învoiră. Dick numără 
glasurile, erau şase. El mai aprinse un chibrit şi se uită 
împrejur. Ochii lui iarăşi dădură de cablu şi deodată îi veni o 
inspiraţie. Merse tiptil până la cablu, îl apucă în mână şi 
începu să tragă de el, cu toată puterea. Insulatorul, sub 
greutatea lui Dick, se desprinse din loc. Din fericire căzu pe 
un morman de gunoi şi nu făcu nici un zgomot. limp de o 
jumătate de oră, Dick răsuci din răsputeri, desfăşurând 
cauciucul ce izola cablul şi lăsând goale firele de aramă. 
Mâinile îi sângerau, unghiile i se rupeau. Atunci ridică de pe 
jos o placă de fier ce fusese aruncată într-un colţ şi o 
înţepeni în uşă, astfel încât nu se putea intra în casă, fără a 
călca pe ea. Începu apoi să vâre capetele firelor de aramă 
ale cablului în găurile plăcii de fier şi de-abia terminase, 
când auzi pe cineva urcând tiptil scările. 

Se făcuse ziuă şi lumina se revărsa prin acoperişul de 
sticlă al uzinei. Dick auzi o şoaptă şi zgomotul uşor al 
zăvoarelor trase şi atunci se apropie de comutator şi-l 
întoarse. Uşa se deschise şi un om puse piciorul pe placă. 
De-abia căzuse la pământ c-un strigăt, când cel care-l urma 
căzu şi el, fără simţire pe podele. 

— Ce dracu s-a întâmplat? strigă de jos Hagn, repezindu- 
se pe scară. 

Ajunse în prag şi puse un picior pe placa electrică; rămase 
o clipă nemişcat, apoi cu un geamăt căzu pe spate şi se 
rostogoli de-a lungul scărilor, unde Dick auzi cum i s-a 
strivit capul. 


Dick nu mai aşteptă nici o clipă; sări peste placă, cobori ca 
un vârtej scările, călcă peste trupul fără suflare al lui Hagn 
şi găsi biroul de jos gol. Pe masă era unul din pistoalele lui. 
Îl apucă şi într-un suflet străbătu sala de jos a fabricii şi ieşi 
în curte. Auzi un strigăt şi se întoarse. Doi oameni fugeau 
după el. Dick ridică pistolul şi trase, dar nu erau cartuşe; 
Hagn le scoase. Un Browning însă e o armă nepreţuită, 
chiar când nu e încărcat. Dick îşi apucă pistolul de ţeavă şi 
izbi cu el în frunte, pe omul care încerca să-l prindă. Apoi se 
întoarse iar şi o luă la picior. Dick greşise însă când crezuse 
că erau numai şase oameni în clădire. Erau douăzeci şi 
acum se repezeau toţi în urma lui. Dick se opintea să ajungă 
în şosea, de care îl mai despărţea numai un şir de tufişuri. 
Dar aici făcuse o greşeală. Tufişurile ascundeau un gard de 
sârmă ghimpat astfel încât fu nevoit să-l ocolească, 
alergând cu picioare în ciorapi pe pământul gloduros, cea 
ce îi pricinuia o vie durere. Fuga lui se încetinise treptat şi 
duşmanii îl ajungeau. Auzea la câţiva paşi răsuflarea celui 
mai apropiat şi el însuşi simţea că-i slăbeau puterile. 
Alergând în neştire ajunse la a doua clădire din curtea 
uzinei şi deodată zări în zid un aparat de alarmă pentru 
incendiu. 

Atunci îi fulgeră în minte ceea ce-i povestise Elk când 
dejunaseră la club împreună. Cu mâna goală sparse geamul 
şi începu să tragă mânerul de alarmă, din toate puterile. 
Oamenii lui Hagn îl împresurau acum. Dick se luptă 
nebuneşte, însă era unul singur, împotriva tuturor, în luptă 
nu avea sorţi de izbândă. Trebuia să câştige vreme. 

— Sculaţi-vă, măi oameni, strigă el, Hagn a murit. 

Asigurarea lui însă fusese pripită, căci în acea clipă ieşi 
Hagn din prima clădire, împleticindu-se puţin, dar încolo, 
bun zdravăn. 

— Ai să-mi plăteşti asta, câine! strigă el; ai să guşti chiar 
acum din electrocutare! 

Ridică pumnul să lovească pe Dick în faţă, însă Dick 
întoarse capul şi lovitura căzu pe zidul de cărămidă. În acea 


clipă Dick, ţintind după toate regulile ştiinţei, lovi pe Hagn 
din toate puterile în moalele pieptului; Hagn, cu un urlet 
căzu la pământ, iar ceilalţi, care se dăduseră la o parte, ca 
să facă loc stăpânului, văzură pe Dick, repezindu-se ca 
vântul înspre poartă. Era cât pe aci să iasă pe poartă, când 
îl apucă mâna unuia din Broaşte. Dick izbuti să-l doboare, 
când tocmai se apropia vijelios pe şosea, o maşină plină de 
pompieri, cu zăngănit de clopote. Oamenii adunaţi în jurul 
porţii rămaseră încremeniţi. Apoi fără a mai băga în seamă 
pe Dick, o luară toţi la picior. 

Dick, dintr-un cuvânt, expuse şefului toată întâmplarea. 
Mai era alt automobil, plin de pompieri şi toţi erau oameni 
care nu cunoşteau teama de Broaşte. Pe când Hagn era dus 
legat într-una din maşini, Dick se uită la ceas; era ora şase. 
Se duse să-şi caute automobilul, cu teama că-l va găsi 
sfărâmat. Dar automobilul era în bună stare. Se vede că 
Hagn avusese de gând să-l oprească pentru el. 

Peste trei minute, Dick zbârlit, murdar, vânăt de lovituri se 
aşeza la volan şi zbura din toate puterile maşinii, spre 
Gloucester. Mai repede n-ar fi putut zbura, chiar dacă ar fi 
ştiut că ceasornicul lui stătuse. Trecu prin Swindon ca 
fulgerul, ieşi pe şoseaua dinspre Gloucester şi se uită iarăşi 
la ceasornic. Minutarele arătau tot ora şase şi Dick scoase 
un geamăt. Totuşi îşi urmă drumul cu o iuţeală nebunească. 
Când intră mai în centru, fu cât pe aci să se ciocnească cu 
un tramvai şi să fie oprit de un sergent, pentru că conducea 
prea repede. La o clădire publică văzu ceasul: era opt fără 
două minute şi închisoarea era la celălalt capăt al oraşului. 
Dick îşi încleştă dinţii şi începu să se închine în gând. 

Când ajunse în sfârşit în strada cea mare şi cu porţile 
închisorii în faţa lui, clopotele catedralei băteau ora opt şi în 
urechile lui Dick sunau ca o sentinţă de moarte... 

Fix la ceasul hotărât, Ray Bennett trebuia să moară. 
Chinul acestei clipe rămase întipărit pe veci în mintea lui 
Dick. Opri maşina în faţa porţii şi, împleticindu-se, ajunse 
până la clopot; trase de două ori, dar porţile rămaseră 


închise. Dick îşi scoase ciorapul şi luă decretul, murdar şi 
plin de sânge, căci picioarele îi sângerau. lar sună clopotul 
cu furia disperării. Atunci se deschise un geam mic în uşă şi 
apăru faţa cruntă a unui paznic. 

— Nu e voie să intri, zise scurt, omul; ştii bine ce se 
întâmplă acum aici. 

— Sunt trimis de ministerul de interne, aduc graţierea 
regelui, zise Dick cu glas întretăiat. 

Gemuleţul se închise şi, după o veşnicie, cheia se întoarse 
în broască şi uşa se deschise. 

— Sunt Dick Gordon, de la Biroul urmăririlor şi aduc 
graţierea lui James Carter. 

Paznicul scutură din cap. 

— A fost executat, acum cinci minute, Sir, zise el. 

— Bine, dar clopotul catedralei!... zise Dick cu glas 
sugrumat. 

Ceasul catedralei are patru minute întârziere, Sir. Mă tem 
că a murit Carter, zise paznicul. 

CAPITOLUL XXXV. 

OMUL TAINELOR. 

Ray Bennett, se deşteptă înviorat după o noapte de somn 
liniştit şi se ridică din pat. Paznicul care stătuse strajă toată 
noaptea, se apropie de el şi zise: 

— Să-ţi dau hainele, Carter? Directorul şi-a închipuit că n- 
ai să vrei să pui zdrenţele cu care ai venit. 

— A avut dreptate, zise Ray. Hainele astea îmi par foarte 
bune. 

La şase i se aduse dejunul; după aceea intră în celulă 
preotul închisorii, un om liniştit, cu trăsăturile feţei arătând 
o mare putere sufletească. Stătu câtva de vorbă cu 
prizonierul, apoi paznicul propuse lui Ray să facă o 
plimbare în curtea pietruită a închisorii. Ray primi cu 
bucurie; dorea să mai privească încă o dată cerul albastru, 
să-şi mai umple încă o dată plămânii cu aerul lăsat de 
Dumnezeu. După o jumătate de oră se întoarse în celulă. 

— Ai vreo mărturisire de făcut, Carter? Aşa te cheamă? 


— Nu, Sir, nu mă cheamă aşa, zise liniştit Ray; dar nu face 
NIMIC. 

— Ai omorât pe omul acela? 

— Nu ştiu, zise Ray. Aş fi vrut să-l omor, încât poate c-am şi 
făcut-o. 

La opt fără zece veni directorul închisorii să-i strângă 
mâna şi împreună cu el, şeful poliţiei. Ceasornicul închisorii 
înainta încet, încet şi neînduplecat. Prin uşa deschisă a 
celulei, Ray se uita drept la ceasornic şi directorul, ştiind 
aceasta, închise uşa, căci mai era un minut până la opt şi 
puţin avea să mai treacă până să se deschidă iar. Peste 
câteva clipe uşa se deschise. Bietul Ray simţi că se 
îngălbeneşte şi îşi întoarse spatele spre omul care se 
apropie repede şi îi legă mâinile cu o curea. 

— Dumnezeu să mă ierte, Dumnezeu să mă ierte! zicea 
încet un glas la spatele lui. 

Ray se învârti repede în loc şi se găsi faţă în faţă călăul. 

Călăul era John Bennett. 

Tatăl şi fiul, călăul şi osânditul, se priviră un timp faţă în 
faţă, apoi călăul şopti: 

— Ray! 

Ray dădu din cap. Lucru ciudat: în acest ceas de cumpănă 
îşi aminti de misterioasele călătorii ale tatălui său, de ura ce 
o arăta pentru meseria ce şi-o alesese de nevoie. 

— Ray, suflă iarăşi Bennett. 

— Cunoşti pe omul acesta? întrebă directorul, cu un glas 
ce tremura de emoție. 

John Bennett se întoarse: 

— E fiul meu, zise el, şi dintr-o mişcare, dezlegă cureua. 

— Trebuie să-ţi faci datoria, Bennett! zise directorul, cu 
glas neînduplecat. 

— Să-mi fac datoria? repetă John Bennett. Să-mi ucid 
propriul meu copil? Ce, aţi înnebunit? Sau credeţi că sunt 
eu nebun? 

Luă pe băiat în braţe, lipindu-şi obrazul de al lui: 


— Băiatul meu! băiatul meu! şoptea bătrânul, netezindu-i 
părul cum făcea când era Ray copil. 

Apoi, stăpânindu-se, împinse pe Ray în camera mortuară, 
intră după el şi zăvori uşa pe dinăuntru. Camera mortuară 
nu avea altă uşă. Cheia o avea el în buzunar; o vâri în 
broască pentru ca să nu poată fi deschisă pe dinafară. Ray 
se uită împrejur, văzu camera goală, funia care atârna din 
tavan şi se rezemă de perete, înfiorându-se din tălpi până în 
creştet. Atunci John Bennett se apropia de funie şi începu s- 
o taie cu un briceag până căzu şi, când fu jos, o tăie, până o 
făcu fărâme. 

— Tată! strigă Ray, fără să bage de seamă loviturile 
furtunoase care izbeau în uşă. 

Bătrânul se apropie de Ray, îi luă faţa între mâini şi-l 
sărută. 

— Mă ierţi, Ray? întrebă cu glas sugrumat; trebuia sa fac 
aceasta; am fost silit s-o fac. Am venit o dată din întâmplare 
să asist la o execuţie şi călăul era bolnav şi am spânzurat eu 
pe ucigaş. De-abia isprăvisem studiile mele medicale. Pe 
atunci, nu mi se părea ceva atât de grozav. Am căutat în tot 
felul, alt chip de a câştiga parale, şi toată viaţa am trăit cu 
teama ca nu cumva să mă arate cineva cu degetul şi să zică: 
uite la Benn, călăul. 

— Benn, călăul? zise Ray mirat. Dumneata eşti Benn? 

Bătrânul dădu din cap. 

— Benn, ieşi de acolo! strigă directorul. Îţi dau cuvântul 
meu de onoare că amân executarea până mâine. 

Bennett se uită împrejur, privi funia retezată; executarea 
nu mai putea avea loc. Atunci, trase zăvoarele, deschise uşa 
şi ieşi. Chipurile celor ce se aflau în celula condamnatului 
erau galbene ca ceara. 

— Trebuie să telegrafiez la Londra şi să spun ce s-a 
întâmplat, zise directorul. Eu nu te învinuiesc pentru ceea 
ce ai făcut, Benn. Ar fi ceva monstruos să te silesc să faci o 
asemenea faptă. 


Deodată se deschise uşa celulei şi intră un paznic şi în 
urma lui apăru un om cu părul zbârlit, murdar, vânăt, 
şchiopătând, cu obrazul zgâriat şi plin de sânge, şi cu ochii 
roşii de oboseală. Timp de o clipă, John Bennett nu-l 
cunoscu şi apoi: 

— Decret de grațiere, din chiar mâna regelui, zise Dick cu 
glas istovit, întinzând directorului plicul murdar. 

CAPITOLUL XXXVI. 

BROASCA. 

Este o fericire în viaţă care nu are pereche: fericirea ce 
simte omul când regăseşte o fiinţă scumpă, pierdută. Ray 
sta pe un scaun lângă tatăl său şi-şi pătrundea sufletul de 
dragostea şi de duioşia, care umpleau toată încăperea ca o 
strălucire. 

— Apropie-ţi scaunul, băieţele, zise bătrânul, când intră 
Ella cu ceainicul, pe o tavă şi-l aşeză pe masă. 

Ray se sculă supus şi trase lângă masă fotoliul în care avea 
obiceiul să şadă tatăl său, când era acasă. John Bennett era 
aşezat la masă, cu capul plecat. Bătrânul recita încet, 
vechea binecuvântare, pe care altădată o asculta, Ray cu 
nepăsare, dar care acum îl făcea să se simtă înecat de 
plâns. 

— Pentru toate binecuvântările primite azi, fă-ne Doamne 
adânc recunoscători! 

Era un prânz minunat, mai minunat decât toate prânzurile 
de la Herron, sau de la alte localuri de lux şi de eleganţă. 

— Acasă, rosti încet Ray, şi tatăl său, pe sub faţa de masă, 
îi apucă mâna; o apucă şi o ţinu atât de strâns încât îl duru 
pe băiat. 

— Ray, începu bătrânul, Johnson vrea să iei tu direcţia 
băncii Maitland. Ce zici de asta, băiatule? 

Ray scutură din cap. 

— Nu sunt în stare de aşa ceva, zise el râzând uşor. Nu, 
Dady, planurile mele nu mai sunt măreţe, cum erau înainte. 
Cred c-aş putea să-mi câştig cinstit viaţa, cultivând cartofi şi 
tare mi-ar plăcea s-o fac! 


Tatăl său stătu gânditor, cu privirea pierdută. 

— Eu o să am nevoie de un asistent, zise el în sfârşit, dacă 
or avea filmele mele succesul pe care îl prevede Silenski. 
Poate să cultivi cartofi în momentele libere, după ce se va 
mărita Ella. 

Fata se roşi. 

— Dar ce, se mărită Ella? Adevărat, Ella? 

Ray sări în sus şi se duse s-o sărute. 

— Ella, zise Ray, dar n-ai să te schimbi faţă de mine, nu-i 
aşa? 

— Nu, dragul meu, zise fata, îţi făgăduiesc. 

— La ce te gândeşti, fetiţo? zise Bennett, văzând un nor pe 
fruntea Ellei. 

— La nimic, răspunse fata. Dar mi-am adus aminte de ceva 
neplăcut. 

Şi pentru prima oară le povesti grozava scenă dintre ea şi 
Broască. 

— Broasca vrea să se însoare cu tine? zise Ray, 
încruntându-se. E ceva de necrezut! I-ai văzut măcar faţa? 

— Era mascat, răspunse ea, dar să nu mai vorbim despre 
asta. 

Se sculă şi începu să strângă de pe masă şi pentru prima 
oară, de mulţi ani încoace, Ray o ajută. 

— E o noapte îngrozitoare, zise Ella, întorcându-se din 
bucătărie. Vântul a deschis fereastra, a stins lampa şi plouă 
cu găleata. 

— 'Toate nopţile de acum încolo sunt pentru mine 
frumoase, zise Ray, şi-n râsul lui parcă se ascundea un 
hohot de plâns. 

De când se regăsiseră nu schimbaseră nici o vorbă asupra 
grozavei lui încercări. Printr-o înţelegere tăcută, acea 
grozăvie trebuia lăsată uitării ca un vis urât şi niciodată nu 
pomenea Ray chinul celor trei săptămâni de aşteptare. 

— Pune zăvorul la uşa din dos, drăguță, zise Bennett, 
văzând că Ella se îndreaptă spre bucătărie. 


Tatăl şi fiul rămaseră fumând, fiecare urmându-şi 
gândurile, apoi Ray începu să vorbească de Lola. 

— Nu cred că era rea la inimă, tată, zise el. Ea nu putea să 
ştie ce avea să se întâmple. Totul fusese aşa diavoleşte 
plănuit, încât, până nu am aflat adevărul de la Gordon, şi eu 
credeam că l-am ucis pe Brady. Omul acela trebuie să aibă 
creierul unui mare strateg. 

Bennett dădu din cap. 

— Dar ce-i cu tine, Ella? strigă el deodată. 

Din bucătărie însă nu veni nici un răspuns. 

— Nu-mi place să stea acolo, la spălatul vaselor, zise 
bătrânul. Ray, du-te de o cheamă! 

Ray deschise uşa de la bucătărie, dar o găsi în întuneric. 

— Adu lampa, tată, zise el. 

Şi John se repezi după el, cu lampa în mână. 

Uşa de afară era închisă şi pe jos zăriră ceva alb. Ray se 
plecă să vadă: era o bucată din şorţul de bucătărie ce 
purtase Ella. Tatăl şi fiul se uitară unul la altul în tăcere, 
apoi Ray fugi sus şi se întoarse cu un felinar de mână, pe 
care îl aprinse. 

— Poate că e în grădină, zise el cu glas sugrumat şi se 
repezi afară, în furtună. 

Ploaia cădea nemiloasă. După ce umblară câţiva metri, 
amândoi erau uzi leoarcă. Ray aplecă felinarul spre pământ 
şi desluşi o mulţime de urme de paşi, dintre care şi urmele 
Ellei. Paşii mergeau spre portiţă, care se deschidea pe o 
şosea laterală. 

Ray găsi şi urmele maşinii, care coteau la dreapta. 

— Du-te în oraş, zise liniştit Bennett şi telefonează lui 
Gordon. 

Ray sări pe bicicletă şi se întoarse peste zece minute, cu o 
veste care înspăimântă pe bătrân; linia telefonică era 
întreruptă, dar, adăugă Ray: 

— Am cerut la garaj să ne trimită o maşină. Vom încerca să 
ne luăm după urmele lor. 


Tocmai sosise maşina, când apărură la oarecare depărtare 
farurile maşinii lui Dick. Dick ştia tot, înainte de a fi sărit 
jos. Se sfătuiră scurt şi liniştit. 

Elk, cu lampa electrică în mână, examina şi el şoseaua. 
lată o urmă care nu e nici de maşină, nici de bicicletă; 
trebuie să fie de motocicletă. 

Săriră toţi patru în automobilul lui Dick şi drum de cinci 
kilometri se luară după urmele automobilului şi ajunseră 
într-un sat. Acolo, li se spuse că trecuse, de puţină vreme, o 
maşină urmată de un motociclist, la o distanţă de vreo sută 
de metri. După alţi kilometri ajunseră la un punct unde 
şoseaua se împărțea în trei drumuri, dintre care două erau 
asfaltate şi nu păstraseră nici o urmă de roţi. Luară la 
întâmplare, drumul din dreapta, cu toate că Dick simţea în 
inimă disperare. Însă după o goană nebună de vreo trei 
sferturi de oră, Dick sări aproape în sus de bucurie, zărind 
lumina roşie a unei maşini în faţa lui. Când se apropiară, nu 
era decât un şofer care în marginea drumului repara o mică 
stricăciune la maşina sa, dar le spuse că o maşină urmată 
de un motociclist trecuse cu vreo trei sferturi de oră mai 
înainte. 

Tocmai la miezul nopţii găsiră în sfârşit automobilul în 
căutarea căruia porniseră. Era oprit în faţa unui garaj, nu 
departe de Shoreham. 

Elk se repezi cel dintâi şi arătându-şi carnetul de 
identitate, ceru cu autoritate informaţii de la stăpânul 
garajului, care le spuse că proprietarul maşini i-o lăsase în 
păstrare cu vreun sfert de oră mai înainte, zicând că va 
rămâne în Shoreham peste noapte. Pe motociclist nu-l 
văzuse. 

Elk, cu lampa lui electrică, cercetă amănunţit interiorul 
automobilului în care găsiră o mică broşă de fildeş pe care 
John Bennett o recunoscu îndată, căci el o dăduse fiicei 
sale. Se duseră cu toţii să se sfătuiască cu poliţia locală, 
care fu de părere că foarte probabil proprietarul maşinii nu 
avea să se mai întoarcă la garaj şi că va fi greu de găsit, 


deoarece Shoreham e un oraş destul de mare. Dar ce-l 
tulbura mai mult pe Elk era dispariţia motociclistului. 

— Ar fi mai bine să ne întoarcem, zise Elk; părerea mea e 
că Miss Bennett a fost lăsată undeva în drum şi că dacă 
găsim pe motociclist, o găsim şi pe ea. Motociclistul trebuie 
să fie sau Broasca, sau cineva dintr-ai lui. De asta sunt 
sigur. 

Se suiră, aşadar, cu toţii în maşină şi luară drumul înapoi 
pe unde veniseră. Dick întrebă pe Bennett: 

— Bennett, dumneata cunoşti bine locurile pe aici. Urma 
motociclistului am pierdut-o pe la Morby; nu ştii, e un loc pe 
lângă Morby, pe unde ar putea fi ascunsă Miss Bennett? 

— Asta mă tot întreb şi eu, răspunse Bennett, stând pe 
gânduri. Lângă Morby se află o carieră, care de mult nu mai 
e în exploatare. 

Toţi rămaseră pe gânduri şi Dick conduse atât de încet, 
încât ochii tuturor puteau desluşi toate amănuntele 
drumului, într-o încercare disperată de a culege vreo 
indicație. Deodată, glasul lui Elk urlă: 

— Stop! 

Toţi săriră din maşină şi alergară după el, care cel dintâi 
zărise o motocicletă cu o lampă roşie, ascunsă după un zid 
dărâmat. Motocicleta era aproape nouă; era stropită cu 
noroi şi lămpile de acetilenă erau reci. Atunci îi veni o 
inspiraţie lui Elk: desprinse lădiţa cu instrumente, legată în 
curele la spate, zicând: 

— Dacă motocicleta este nouă, vânzătorul trebuie să fi pus 
numele cumpărătorului în valiză. 

Şi, cum o deschise: 

— Afurisitul, strigă el cu ton de triumf, arătând în 
interiorul valizei, numele în litere colorate: Joshua Broad, 6. 
Cavendish Square. 

CAPITOLUL XXXVII. 

ÎN CARIERĂ. 

Când intrase Ella Bennett în bucătărie, primul lucru ce-i 
izbi ochii fusese faţa de masă, de postav, pe care o întinsese 


pe o funie şi care i se păru că se mişca. În adevăr, într-o 
clipă faţa de masă îi căzuse în cap, o înfăşurase toată, un 
braţ îi înconjurase mijlocul, o mână îi astupase gura şi se 
simţise deodată ridicată şi dusă pe sus. Încercă să strige, 
dar nici un sunet nu-i ieşi din gură. Auzi pe urmă un zgomot 
ca de pânză ruptă şi simţi că i se leagă picioarele. Peste o 
clipă aspiră aerul rece al grădinii. Apoi, după ce fu târâtă 
câtăva vreme, cu picioarele în noroi, simţi că e băgată într- 
un automobil, cu cineva lângă ea şi că maşina pornea cu 
toată iuţeala; apoi mâna unuia dintre tovarăşii săi îi luă 
postavul de pe cap. Lângă ea stătea un om cu faţa mascată 
în umbră, astfel încât nu i-o putu desluşi. 

— Cine eşti? Unde mă duci? întrebă Ella, înăbuşită de 
spaimă şi la primul cuvânt al răspunsului, Ella recunoscu 
glasul şi ştiu că se afla în puterea Broaştei. 

— Am de gând să-ţi dau o ultimă şansă, în astă-seară. 
Mâine va fi prea târziu. 

Ella încercă să stăpânească tremurarea din glasul ei şi 
întreba - Ce vrei să zici cu asta? 

— Ai să-mi promiţi că te căsătoreşti cu mine şi că pleci din 
ţară cu mine. Am atâta încredere în dumneata, încât mă 
mulţumesc cu cuvântul dumitale. 

— Asta n-am s-o fac niciodată, răspunse Ella păstrându-şi 
liniştea. 

După aceasta, nici un alt cuvânt nu mai fu rostit. Ella, cu 
toate că nu era legată nici maltratată, simţea că nu e nici o 
nădejde de scăpare şi se lăsă în voia soartei, fără 
împotrivire. În mijlocul unui drum întunecos maşina se opri: 
toţi se dădură jos; ea cea din urmă. Un om o luă de braţ, o 
trecu prin nişte tufişuri, şi o scoase într-o câmpie cu pământ 
gloduros. Celălalt îi aduse o manta de ploaie şi o îmbrăcă în 
ea. Ploaia cădea din ce în ce mai deasă. Broasca mergea 
înaintea lor, arătând drumul. 

Ella păşea lunecând şi împleticindu-se şi ar fi căzut de 
zece ori, dacă n-ar fi ţinut-o tovarăşul ei. 

— Unde mă duceţi? întrebă ea în sfârşit. 


Nimeni nu răspunse. Uitându-se împrejur recunoscu că se 
afla în apropierea carierei de la Morby. Ce avea de gând 
omul ăsta cu dânsa? S-o ucidă, dacă-i refuza propunerea? 
Şi era hotărâtă s-o refuze. 

— Staţii! zise deodată Broasca şi dispăru în întuneric. 

Apoi Ella zări o casă cu două pete de lumină, una lungă şi 
una pătrată: o uşă şi o fereastră. Lumina pătrată dispăru 
când închise Broasca obloanele, iar în uşă se desluşea 
silueta lui, pe când zicea: 

— Intră! 

Ella fu împinsă în interiorul colibei şi uşa în urma ei fu 
închisă şi zăvorâtă. 

Era singură cu Broasca! 

Se uită împrejur: camera era lungă şi îngustă şi foarte 
simplu mobilată: un pat, o masă, două scaune. Pe jos se afla 
un covor vechi şi ros, şi la perete, două cutii de lemn, care 
păreau noi. 

Omul mascat urmă direcţia privirii ei şi râse înfundat: 

— Bani, zise el. Acolo sunt banii mei şi ai dumitale, un 
milion în fiecare cutie. 

Lângă cutii se aflau patru lungi cilindri de sticlă, pline cu 
un lichid sau o substanţă pe care Ella nu o putea desluşi de 
unde sta. Dar Broasca nu-şi dădu osteneala s-o lămurească. 

— Şezi jos, îi zise. 

Când se aşeză Broasca pe un scaun, foarte liniştit şi serios, 
Ella crezu că are să-şi scoată masca, dar aşteptarea ei nu se 
împlini. Broasca se aşezase în faţa ei şi prin ochelarii de 
mască ea vedea ochii lui, care o pândeau. 

— Ei bine, Ella Bennett, ce răspuns îmi dai? Ori te 
căsătoreşti cu mine, ori treci în uitarea cea de veci. Ori ieşi 
din coliba asta ca soţia mea, ori suntem scoşi de aici morţi. 

Se sculă şi se apropie de cilindrele de sticlă. 

— Am să sparg unul din aceste cilindre cu piciorul şi-am 
să-mi scot masca, astfel vei avea mulţumirea să ştii cine 
sunt, dar n-am să fac asta decât în clipa morţii, chiar în 
clipa în care ai să mori! 


Ella se uită la el, fără teamă. 

— Pentru ce vrei să te căsătoreşti cu mine? întrebă ea. 

— Pentru că te iubesc, răspunse omul. Poate că nu te 
iubesc aşa cum te iubeşte Dick Gordon. Nu ştiu. Poate că 
eşti ceva, care nu poate fi al meu, şi cu atât mai nepreţuit 
din pricina asta. Până acum n-am ştiut ce este o dorinţă 
neîmplinită. 

— Primesc moartea bucuroasă, exclamă Ella şi auzi râsul 
lui înfundat sub mască. 

— Sunt lucruri mai grozave decât moartea, pentru o 
femeie simţitoare, zise el cu înţeles, şi n-ai să mori decât 
tocmai la sfârşit. 

Broasca nu mai încercă să vorbească, ci scoase din 
buzunar nişte cărţi de joc şi începu să facă o pasenţă. După 
o oră aruncă toate cărţile în cămin şi se sculă. Se uită la Ella 
cu o privire care îngheţă sângele în vinele fetei. 

— Poate n-ai să-mi vezi niciodată faţa, zise el, întinzând 
mâna spre lampa de petrol de pe masă. 

Lumina se făcu din ce în ce mai mică şi atunci se auzi 
bătând uşor în uşă. 

— 'Toc... toc..., toctoctoc! 

Broasca rămase nemişcată, cu mâna pe lampă.: 

— 'Toc... toc... toctoctoc! 

Broasca ridică puţin fitilul; după aceea păşi spre uşă. 

— Cine e acolo? întrebă el. 

— Hagn, zise un glas gros. 

Şi Broasca uimită făcu un pas înapoi. 

— Deschide repede! 

Omul mascat scoase o cheie din buzunar şi trase zăvorul. 

— Hagn, zise Broasca, cum ai scăpat? 

Uşa fu deschisă aşa de vijelios, încât Broasca fu aruncată 
de perete şi Ella scoase un strigăt de bucurie. În prag sta 
un om cu capul gol, îmbrăcat cu o manta de ploaie. 

Era Joshua Broad. 

— Dă-te la o parte, strigă Broad, fără a se uita la Ella. 

Dar ea ghici că ei îi vorbise. 


Amândouă mâinile lui Broad erau vârâte în buzunarele 
adânci, ale mantalei lui; ochii lui nu se clinteau de pe 
mască. 

— Harry, întrebă domol Broad, ştii pentru ce am venit? 

— Na! Ia ce este al tău! scrâşni celălalt. 

Mâna lui Broad se ridică atât de repede încât fata nu-i 
putu urmări mişcarea. Două detunături se auziră deodată şi 
Broasca căzu cu spatele rezemat de zid. Piciorul lui era la 
câţiva centimetri de cilindru şi-l ridică pentru a izbi. Dar 
Broad mai trase o dată şi Broasca căzu pe spate, cu capul în 
cămin. Totuşi se ridică încă o dată, cu răsuflarea sugrumată, 
apoi se prăvăli de-a-ndărătelea cu braţele întinse. 

Deodată se auzi afară un zgomot de glasuri şi de paşi şi 
John Bennett năvăli în colibă. 

Într-o clipă fata zbură în braţele lui. 

Elk şi Dick erau în prag, privind uimiţi, în jurul lor. 

— Domnilor, zise liniştit Broad, vă iau ca martori, că am 
ucis pe acest om în deplină apărare. 

— Cine e? întrebă Dick. 

— E Broasca, zise liniştit Joshua Broad; celălalt nume al lui 
este Harry Lyme, fost ocnaş englez. 

— Ştiam că e Harry Lyme, rosti glasul lui Elk. A murit? 

Broad se aplecă şi-şi băgă mâna sub haina Broaştei. 

— Da, a murit, vesti Broad fără şovăire. Îmi pare rău, Mr. 
Elk că ţi-am răpit prada, dar era de-o importanţă fără 
seamăn să moară el înaintea mea, căci unul din noi trebuia 
să moară în această noapte! 

Elk îngenunche lângă omul întins jos şi începu să desfacă 
groaznica mască de cauciuc. 

— Aici a fost ucis şi Genter, zise încet Dick Gordon. 

Elk se ridică şi se întoarse spre american. 

— Saul Morris, mi se pare? întrebă el. 

Şi Joshua Broad dădu din cap afirmativ. 

— Ei, acum Broască, să te văd şi pe tine, zise Elk. 

Şi, smulgând masca de pe chipul mortului, descoperi faţa 
filosofului Johnson. 


CAPITOLUL XXXVIII. 

JOSHUA BROAD DĂ LĂMURIRI. 

Lumina soarelui se revărsa pe ferestrele vilei Maytree; 
dejunul era încă pe masă, când americanul începu 
povestirea sa. 

— Numele meu, după cum cu drept ai bănuit, Mr. Elk, este 
Saul Morris. După toate regulile omeneşti sunt un criminal, 
cu toate că de zece ani încoace n-am comis nici o crimă. Se 
vede că m-am născut cu degete dibace şi cu o mare 
dragoste pentru banii necâştigaţi de mine. N-am fost corupt 
de alţii, n-am fost ispitit, nici n-am avut tovarăşi primejdioşi; 
de fapt începuturile carierei mele nu seamănă deloc cu 
începuturile altor criminali. Am studiat spargerile caselor 
de bani, cum studiază un doctor anatomia. Când îmi alesei 
cariera de spărgător, intrai întâi pentru mai mulţi ani, în 
serviciul celei mai mari fabrici de case de bani din Anglia. 
M-am întors în America la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, 
deplin cunoscător în tot ce priveşte chei, broaşte, sisteme 
patente şi altele şi-mi cumpărai o colecţie de instrumente în 
valoare de mai multe mii de dolari. N-am de gând să vă înşir 
numeroasele mele spargeri. Pe unele mi-am dat osteneala 
să le uit înadins. Cea mai importantă din toate e spargerea 
bolţii de fier a vasului Mantania, în 1898, când aflai că o 
barcă avea să transporte în Franţa, cincizeci şi cinci 
milioane de franci, în bancnote. Banii erau tezaurizaţi în 
două lăzi de lemn; vă spun aceasta ca să înţelegeţi mai bine 
ce s-a petrecut în urmă. Izbutisem să săvârşesc furtul, 
amândouă lăzile lemn erau în cabina mea pe vapor, pe când 
în bolta Băncii se aflau două lăzi perfect imitate, când spre 
disperarea mea căpitanul vaporului, din pricina unei uşoare 
avarii, fu nevoit să acosteze în alt port al Franţei decât cel 
hotărât. 

Schimbarea planurilor pentru un om de profesia mea e 
atât de primejdioasă ca schimbarea planului de campanie în 
mijlocul unei bătălii. Aveam drept ajutor un om de toată 
încrederea, care a murit de mult. În afaceri atât de mari nu 


se poate lucra singur. Din fericire pentru mine se ivi o ceaţă 
atât de groasă încât vaporul nostru fu aproape să se 
ciocnească cu un alt vapor, şi pe când căpitanii parlamentau 
de la un bord la altul, izbutii, împreună cu ajutorul meu, să 
sărim cu bagaj cu tot, pe celălalt vas, care era un cargobot 
fără pasageri. Căpitanul cargobotului înghiţi minciuna ce-i 
spusei împreună cu o bancnotă de douăzeci de dolari şi pe 
seară ajunserăm la Portsmouth. 

Acolo tocmai pe când beam ceva într-o cârciumă, aflarăm 
că furtul fusese descoperit şi că poliţia căuta doi oameni 
care fugiseră într-un cargobot. O luarăm la fugă pe jos, pe 
şosea, fiecare din noi cărând un sac cu bani. 

Pe seară ajunserăm la orăşelul FEastleigh. Trimisei pe 
tovarăşul meu în oraş să cumpere ceva de mâncare, dar 
fiindcă era un beţiv de mâna întâi, nu ştiu unde o fi adormit 
beat mort, dar ce ştiu, este că nu s-a mai întors. Fapte că 
rămăsei în marginea drumului cu doi saci prea grei pentru 
un singur om. 

La câţiva paşi era o vilă cam singuratică şi dărăpănată, pe 
care era scris „de vânzare”. Sării peste gard şi în fundul 
grădinii părăginite, găsii o fântână nu prea adâncă şi fără 
apă. Acolo îmi aruncai sacul cel mai mic şi acoperii gura 
fântânii cu nişte scânduri vechi aruncate pe acolo. Ducând 
cu mine celălalt sac, ajunsei în orăşelul vecin unde mă dusei 
drept la proprietarul vilei şi o cumpărai lăsând ordine 
severe să nu se atingă nimeni de ea. Apoi plecai la Londra, 
fără teamă de vreo primejdie. Tovarăşul meu îmi dăduse 
numele şi adresa celui mai mare spărgător de case de bani, 
Harry Lyme, care era un prieten de-al lui. Nu aveam eu 
prea mare încredere în cinstea şi în cuvântul lui Harry 
Lyme, dar credeam că plătindu-i bine, m-aş putea servi de 
el la nevoie. Aflai din ziare că poliţia mă căuta peste tot şi că 
pândea toate localurile unde se adunau pungaşii. Cu toate 
astea mă furişai într-o seară cu ceaţă, până la casa lui Harry 
Lyme într-o stradă sărăcăcioasă şi dosnică. Bătui la uşă şi 
omul îmi deschise cu grijă şoptind: 


— Dumneata eşti americanul? eşti nebun se vede. Poliţia 
pândeşte casa asta de azi dimineaţă. 

Îi spusei pe scurt încurcătura în care mă aflam: 

— Am aici treizeci şi cinci milioane de franci; e destul 
pentru amândoi, dacă mă ajuţi. 

Şi-mi făgădui să-mi ţină banii ascungşi, câtă vreme voi fi 
nevoit să dispar. Băgai de seamă de atunci că vorbea ca un 
om cultivat şi că, desigur, fusese pregătit pentru altă 
carieră, dar ca şi mine, alesese pe cea mai uşoară. 

Faţa aproape nu i-o văzui din pricina ceţii şi a 
întunericului, dar observai că avea pe mână o broască 
tatuată, tatuaj pe care în urmă îl şterse printr-o metodă 
specială un doctor spaniol. Mă învoii cu Lyme să-mi 
păstreze banii până-i voi telegrafia din America să-mi 
trimită jumătate şi ajungând după multe peripeții în 
Canada, îi telegrafiai că aştept banii la Grand Hotel, în 
Montreal. Banii nu sosiră. Mai telegrafiai o dată, dar banii 
tot nu sosiră. 'locmai după câteva luni aflai dintr-un ziar ce 
se întâmplase: Lyme se înecase într-un naufragiu, pe când 
mergea la Guernsey. 

Lyme, însă, nu murise nicidecum, şi rămăsese stăpân pe 
treizeci şi cinci de milioane de franci. Primul lucru ce făcu 
Lyme fu să-şi schimbe aspectul, răzându-şi barba şi 
dobândind o chelie artificială, cu ajutorul unor substanţe 
chimice. Fiind deplin hotărât să nu-mi înapoieze nici un 
gologan din banii furaţi de mine, începu să înfiinţeze, 
încetul cu încetul, „Asociaţia secretă a Broaştelor”. Scopul 
acestei asociaţii a fost mai întâi răspândirea cât mai largă a 
semnului după care se temea că-l voi recunoaşte. La 
început, aceasta era singurul lui scop. Bineînţeles nimeni nu 
se supunea durerii tatuajului, fără a fi plătit cu bani grei. 
Astfel începu marea tovărăşie a Broaştelor. Printre cei 
dintâi pe care îi ademeni, era un ocnaş Maitland, care nu 
ştia nici să scrie, nici să citească. 

— Aha, întrerupse atunci Elk, lovindu-se cu mâna peste 
genunchi, acum pricep cine era băieţaşul care învăţa să 


scrie. 

— Bineînţeles, zise zâmbind Broad. Maitland însuşi învăţa 
să scrie. Hainele şi jucăriile găsite în dulap la Eldor Street 
fuseseră puse acolo, chiar de Johnson. După ce-l mai ciopli 
pe Maitland, îl aduse la Londra şi înfiinţă „ Banca Maitland”. 
EI, Johnson, rămase ca secretar şi conducea toată afacerea, 
cu o nemaiîntâlnită pricepere. 

În timpul acesta creştea mereu asociaţia Broaştelor, se 
adunau mereu recruți noi, însă nu fără cheltuială. Lyme 
vedea cu durere că banii i se împuţinează, dar în toată 
gloata adunată găsise două fiinţe cu mintea ageră, Balder şi 
Hartn. Cât despre Maitland, când văzu Johnson că fusese 
descoperită locuinţa lui murdară din Eldor Street, îl mută 
într-un palat, unde îl şi ucise ca pedeapsă pentru că 
îndrăznise să meargă la Horsham. 

Am văzut cu ochii mei pe ucigaş când fugea, pentru că 
eram pe acoperişul casei pe când trăgea cu revolverul în 
victimă. 

Cât despre mine, după vreo cinci ani, mă întorsesem în 
Anglia cu câţiva dolari în buzunar, după cum ai spus, Mr. 
Gordon; dar cu actul meu de proprietate pusei stăpânire pe 
vila din Eastleigh, pe care o găsii într-o stare 
nemaipomenită de dărăpănare. Acolo mă aşezai cât se 
poate de frumos şi scosei din fântână milioanele care mă 
aşteptau. După aceea plecai la Paris şi de aici încolo istoria 
mea vă este cunoscută. Îmi pusei în gând să descopăr 
Broasca şi-mi dădui seama că cercetarea mea nu putea să 
izbutească dacă nu aveam altă dovadă decât tatuajul. 
Îndată ce aflai că Maitland era Broască, îmi concentrai 
toată atenţia asupra băncii lui. Descoperii întâi că Maitland 
nu ştia carte. 

— Am ghicit că Maitland nu ştia nici a scrie, nici a citi, 
când am aflat că hainele şi jucăriile de copil fuseseră luate 
în casa din Eldor Street, şi din acea clipă am înţeles că 
Johnson era Broască, zise Gordon Dick. 


— Asta e ce aveam de spus, zise Joshua Broad. Johnson era 
un geniu. Modul în care conducea acea imensă organizare 
în ceasurile lui libere, când nu era la Bancă, era o 
adevărată minune. Îi trăgea pe toţi în năvodul lui şi, totuşi, 
nimeni nu-l cunoştea. Balder era pentru el mâna dreaptă. 
Era cel mai bine plătit din toţi oameni lui; leafa lui era de 
câteva sute de mii de lire sterline. 

După ce plecă Joshua Broad înapoi la Londra, Elk şi Dick 
merseră împreună până la portiţa grădinii. 

— Eu nu mă întorc la Londra câteva zile, spuse Dick. 

— Nici nu m-am aşteptat la aşa ceva, zise Elk. la spune, 
căpitane, ce s-a întâmplat cu cele două cutii de lemn care 
erau aseară în coliba din carieră? 

— Eu n-am văzut nici o cutie, zise Dick. 

— Ba eu le-am văzut, zise Elk. Erau acolo când am luat-o 
pe Miss Bennett cu noi, dar când m-am întors pe urmă cu 
poliţia nu mai erau şi Joshua Broad nu se mişcase de acolo. 

Dick şi Elk, se uitară unul la altul. 

— Sunt de părere, zise Dick, să nu cercetăm prea 
deaproape această chestie; eu datorez mult lui Broad. 

— Şi eu îi datorez ceva, zise Elk, cu entuziasm. Ştii că m-a 
învăţat o poezie aseară? Are vreo sută cincizeci de versuri; 
e toată istoria Angliei în rime. Dacă aş fi ştiut-o acum vreo 
zece ani, poate că aş fi fost şi eu şef în serviciul meu! 

Elk porni pe şosea înspre gară, căci se întorcea la Londra 
cu trenul. Soarele sclipea în picăturile de ploaie, pe florile 
de nalbă, care împodobeau grădinile de-a lungul drumului. 

Deodată de sub tufişuri ieşi o făptură mititică, verde, care 
înainta în salturi. Elk se opri s-o privească. 

Mica vietate stătu în loc şi se holbă la detectiv, cu ochii ei 
negri. 

— Broască! zise Elk, ameninţând-o cu degetul; du-te 
acasă! Azi n-am vreme pentru tine. 

Şi broscuţa, parcă ar fi înţeles, fiindcă porni săltând, să se 
adăpostească în iarba verde şi deasă. 


SFÂRŞIT