Jack London — La capatul canionului

Jack London & Ben 
laggart & Bret Harţe & 
Leroy Jorgensen 


Jack London & Ben 
Taggari & Bret Harţe & 
Leroy Jorgensen 


LA CAPATUL CANIONULUI 


CUPRINS: 

MONTANA KID. 5 
Ben Taggart. 
PREOTUL PISTOLAR. 17 
Bret Harţe. 
O IUBIRE ÎN SIERRA. 86 
PRERIA ÎNSÂNGERATĂ. 130 
Leroy Jorgensen. 
ŢINTĂ PENTRU TOŢI. 155 


MONTANA KID. 

l, 

Din două motive temeinice, Montana Kid îşi pusese 
deoparte pintenii mexicani şi acei chaperajos1, scuturându- 
şi praful de pe încălțări cu cât se îndepărta de munţii Idaho. 
Unul era că o natură aspră impune anumite reguli de 
convieţuire şi modelează firea păstorilor din Munţii de Vest. 
Ca atare, lumea civilizată îi privea, pe el şi pe alţii ca el, cu 
destulă răceală, ba chiar dispreţ. Al doilea motiv era că 
neamul său se retrăseseră multe mii de leghe faţă de 
hotarele sale vechi. Fără îndoială, noile pământuri, destul 
de sărace, nu-i îmbogăţeau, dar, cel puţin pe o suprafaţă de 
multe sute de mile pătrate, puteau trăi liber toţi cei care 
altfel s-ar fi sufocat. 

lată de ce se bucura Montana Kid. Fugise din ţinutul său 
natal cu o grabă pe care numai şerifii din regiune şi-o 
explicau, deşi adevărul era că tânărul avea mai mult 
energie decât bani. Reuşise să se îmbarce într-un mic port 
din apropiere de Puget şi să reziste atât suferințelor 


produse de răul de mare, cât şi celor cauzate de hrana 
proastă, trăind în condiţiile groaznice ale oricărui emigrant. 

Slăbise mult şi era tare palid la chip atunci când 
debarcase într-o zi de primăvară, în golful Dyea. Hotărârea 
lui era însă de neclintit. Preţul ridicat al proviziilor şi 
echipamentului, drepturile băneşti cerute de două guverne 
rivale îl făcuseră însă pe Montana Kid să înţeleagă foarte 
repede că ţinutul Northland putea fi fatal pentru un om 
sărac. 

De aceea începuse ca să caute căi rapide spre a face bani. 
Între golf şi trecătoarea din munţi umblau zilnic sute de 
emigranţi. Tânărul încercase ca să câştige de pe urma lor. 
Mai întâi îşi ridicase o baracă unde se jucau cărţi pe bani 
grei. Din nefericire, fusese obligat să-l împuşte pe unul 
dintre clienţii săi şi se văzuse silit să o ia din loc spre nord, 
cât mai departe, pe drumul străbătut de atâţia alţi călători. 

Se apucase apoi să vândă cuie pentru potcovit caii. Le 
cumpăra, apoi le revindea cu un câştig de sută la sută, 
dându-le câte patru la un dolar. 

Totul mersese bine, legea nu avea nimic cu el, dar, într-o 
zi, altul scosese la vânzare o cantitate uriaşă de cuie cu un 
preţ mult mai mic decât al lui, aşa că se grăbise ca să-şi 
lichideze stocul şi încă în pierdere! 

După eşecul acela, se stabilise la Sheep Camp şi îşi făcuse 
un atelier de ambalaje. Preţul acestora crescuse brusc şi 
afacerea devenise foarte prosperă. Spre a-şi arăta 
recunoştinţa, lucrătorii din atelier jucară cărţi cu el, 
pierzând o grămadă de bani şi, fiindcă el câştiga mereu, iar 
ei nu, într-o zi se năpustiră asupra lui, îl bătură, îi arseră 
cabana, îşi împărţiră banii lui şi-l lăsară în drum, cu 
buzunarele goale. 

Ghinionul îl urmărea deci peste tot. Se apucă de 
contrabandă cu whisky împreună cu nişte oameni care 
aveau ceva bani. Drumurile din ţinut erau ascunse şi 
cunoscute doar de călăuzele indiene. Din păcate, într-o zi se 
rătăci de călăuze şi transportul lui căzu în mâinile poliţiei. 


O mulţime de alte ghinioane îi umplură sufletul de 
supărare. Se răcori terorizând tabăra de lângă lacul 
Bennett vreme de o zi întreagă. Căutătorii de aur fură 
obligaţi să se adune şi să-i hotărască soarta. Îl siliră să 
părăsească imediat ţinutul acela şi, fiindcă Montana Kid 
avea destul respect pentru astfel de adunări, plecă imediat 
cu un atelaj de câini care nu-i aparţinea. Fapta lui echivala 
cu furtul de cai dintr-un ţinut sudic, ceea ce îl condamna la 
spânzurătoare. 

De aceea Montana Kid avu grijă ca să nu se oprească prea 
repede din cursă şi o făcu doar pe înălțimile dintre Bennett 
şi Tagish, unde îşi instala noua tabără. 

Primăvara se apropia şi un mare număr de locuitori din 
Dawson se grăbeau să profite de gheaţa care încă nu se 
topise ca să călătorească în sud. Montana Kid se întâlni cu 
ei, le vorbi, le ţinu minte numele şi proprietăţile şi îşi 
continuă drumul. Era dotat cu o memorie foarte bună şi cu 
o mare fantezie, iar sinceritatea îi lipsea cu totul. 

II. 

Oraşul Dawson, mereu la pândă după noutăţi, văzu într-o 
dimineaţă cum cobora sania lui Montana Kid de-a lungul 
fluviului Yukon. Un mare număr de locuitori se duseră pe 
gheaţă să îl întâmpine şi să-i pună multe întrebări. Nu 
aducea ziare. Nu era la curent cu noutăţile din lume. Nu 
aflase dacă se declanşase războiul între Spania şi Statele 
Unite. 

În schimb îi cunoştea pe cei care plecaseră din oraş cu 
puţin timp în urmă. O'Brien? Nu aflaseră trista veste? Se 
înecase în The White Horse şi doar Sitka Charley, din toată 
gaşca lor, scăpase cu viaţă. 

Joe Laduc? Îi îngheţaseră amândouă picioarele şi îi 
fuseseră amputate la Five Fingers. Jack Dalton? Dispărut cu 
tot echipajul pe Sea Lion. Bettles? Nava lui naufragiase 
printre stâncile din trecătoarea Seymour. N-au putut fi 
salvaţi decât douăzeci şi patru de oameni din toţi cei trei 
sute care se aflaseră la bord. 


Swiftwater Bill? Înecat cu toate cele şase dansatoare şi 
cântărețe din trupa lui, pe când traversau lacul Lebarge. 
Gheaţa se rupsese sub picioarele lor... 

Guvernatorul Walsh? Mort împreună cu toţi cei care-l 
însoţiseră şi cele opt sănii pierdute pe drumul către Thirty 
Mile. Devereaux? Cine era Devereaux? Ah, da, curierul. 
Fusese împuşcat de indieni pe când traversa lacul Marsh. 

lată ce le zise Montana... Veştile se răspândiră imediat. 
Oamenii veneau alergând să se intereseze de prietenii şi de 
partenerii lor de afaceri. Când Montana Kid ajunse la mal, 
era înconjurat de sute de mineri îmbrăcaţi în blănuri. 

Când ajunse în centrul oraşului, convoiul care-l însoțea se 
transformase într-o mulţime ce lupta din răsputeri să afle 
noutăţi despre fiecare dintre cei absenţi. Toţi îl invitau pe 
Montana să bea ceva. Niciodată în ţinutul Klondyke nu mai 
fusese primit cineva cu atâta căldură. 

Murmurele nu mai încetau în oraş. De când exista Dawson, 
nu se întâmplase o asemenea serie de nenorociri. Se părea 
că fiecare om mai important, plecat primăvara către sud, 
dispăruse pentru totdeauna. 

Locuitorii ieşeau grăbiţi din adăposturile lor. Oamenii 
veneau din văi şi munţi ca să-l întâmpine pe cel care 
povestea despre dezastrele nemaiîntâlnite. 

Soţia lui Bettles, o metisă rusă, se aşezase, lipsită de orice 
consolare, lângă vatra unde nu mai ardea focul şi se legăna 
înainte şi înapoi, punându-şi cenuşă în cap. Doliul apăruse 
peste tot în Dawson, iar oraşul îşi plângea morţii. 

De ce făcea Montana Kid aşa ceva? Cine ar putea spune? 
Nu există nici o explicaţie plauzibilă, decât faptul că aşa era 
el, mincinos din fire. Timp de cinci zile oraşul şi ţinutul se 
cufundară în lacrimi şi durere. Timp de cinci zile Montana 
Kid fu singurul de care vorbeau toţi. | se dădea ce era mai 
bun de mâncare, cel mai bun pat în care să doarmă. Tot ce 
bea era pe gratis. Funcţionarii de vază îl salutau şi-i cereau 
amănunte. A fost sărbătorit la cazarmă de către comandatul 
Constantin şi ofiţerii săi. 


Dar iată că, într-o zi, Devereaux, curierul, îşi opri câinii 
obosiţi în faţa biroului comisariatului. Toţi îl credeau mort. 
Cine le spusese aşa ceva? Putea să le arate că era viu şi 
nevătămat. Guvernatorul Walsh? Se afla în tabăra de la 
Little Salmon. O'Brien? Avea să sosească de îndată ce se va 
termina dezgheţul. Mort? Cum mort? Nu aveau decât să-i 
dea lui ceva de băut şi le va demonstra că era viu. 

Veştile se răspândiră ca fulgerul prin oraş. Se scoase 
drapelul regimentului şi fu înălţat pe catarg. Soţia lui 
Bettles îşi reveni şi îşi puse haine curate pe ea. 

Începură să-i insinueze subtil lui Montana Kid că toţi cei 
din ţinut doreau să scape de el pentru totdeauna. Şi el o 
întinse. Potrivit obiceiului său, îşi luă o sanie şi câini care 
nu-i aparţineau. Oraşul se bucură să-l vadă plecând. 

Doar proprietarul câinilor nu. Se duse şi se plânse la 
comandantul Constantin, care-i dădu un ofiţer pentru a-l 
urmări pe hoţ. 

III. 

Gheaţa începea să plesnească sub greutatea săniei şi 
Montana Kid, care voia să ajungă la Cercle City, se grăbi să 
profite de faptul că ziua se mărea pentru a-i forţa pe câini 
să meargă până seara târziu, iar dimineaţa să pornească 
foarte devreme. 

În plus, nu se îndoia de faptul că proprietarul atelajului se 
afla pe urmele lui şi dorea să ajungă cât mai repede pe 
teritoriul Statelor Unite. 

Dar, în după-amiaza celei de-a treia zile, îşi dădu seama că 
nu avea să câştige întrecerea lui cu primăvara. Yukonul 
încerca să se debaraseze de gheaţa care-l acoperea şi 
mugea cu furie. Fugarul se văzu obligat să ocolească destul 
de mult, căci drumul pe fluviu dispărea uneori sub apele 
învolburate care izbutiseră să iasă deasupra. Când Montana 
Kid se îndreptă către o cabană din buşteni, ridicată pe o 
insuliţă, bieţii câini mai mult înotau decât mergeau. 

Cei doi locuitori ai cabanei nu-l întâmpinară cu prea mare 
bucurie. Noul venit nu-şi deshămă câinii, ci se apucă să 


pregătească ceva de mâncare. 

Davy şi Donald erau doi dintre acei oameni incapabili pe 
care îi găseşti deseori în ţinuturile de la graniţă. Născuţi în 
Canada din părinţi scoțieni şi educați de ei, îşi părăsiseră, 
într-un moment de nebunie, locurile natale, îşi scoseseră 
toţi banii din banca şi plecaseră spre Klondyke cu gândul să 
se îmbogăţească. 

Acum trăiau din plin greutăţile vieţii din acel ţinut 
îndepărtat. Fără provizii, descurajaţi, regretând locul din 
care plecaseră, conveniseră cu firma P C. Să taie o anumită 
cantitate de lemne pentru vasele acesteia, ca preţ al 
drumului înapoi spre casă. Fără să se gândească la efectele 
pe care le are dezgheţul pe fluviu, s-au dovedit clar lipsiţi 
de minte, alegând insuliţa pentru ei şi pentru stocul de 
buşteni. 

Deşi Montana Kid avea doar noţiuni destul de vagi despre 
dezgheţul unui fluviu uriaş, se uita cu teamă în jurul lui şi 
cu invidie către ţărmul îndepărtat unde colinele înalte 
promiteau un adăpost sigur împotriva sloiurilor din ţinutul 
Northland. 

După ce dădu de mâncare câinilor, îşi aprinse pipa şi ieşi 
să se plimbe, să-şi facă o imagine mai clară asupra situaţiei. 

Insula, asemeni tuturor celor împrăştiate de-a lungul 
marilor cursuri de apă, avea în amonte o ridicătură şi 
tocmai acolo Davy şi Donald îşi ridicaseră cabana şi 
stivuiseră mulţi buşteni, pe care-i legaseră cu frânghii. 
Malul cel mai îndepărtat al fluviului era la cel puţin o milă 
distanţă, în vreme ce între ţărmul cel mai apropiat şi insulă 
se găsea un canal cu o lăţime de numai o sută de metri. 

Imediat Montana Kid se gândi să-şi lege câinii la sanie şi să 
încerce să ajungă pe mal cât mai repede cu putinţă. O 
examinare mai atentă a situaţiei îi arătă însă că rapidul 
curent care-l separa de uscat învinsese deja gheaţa. Mai jos 
de ei, fluviul făcea o cotitură bruscă înspre apus şi acolo 
erau presărate o mulţime de insulițe. 

„Acolo gheaţa va sfărâma tot”, îşi zise Montana Kid. 


Vreo şase sănii, care mergeau spre Dawson, avansau cu 
greu spre insula lor, prin gheaţa care ceda. Să călătoreşti 
pe fluviu devenea aproape imposibil şi oamenii aceia abia 
reuşiseră să ajungă pe mal şi să se refugieze pe insuliţă. 
Porniră apoi pe drumul care ducea la cabana tăietorilor de 
lemne. 

Unul dintre ei, orbit din pricina zăpezii, se ţinea în urma 
săniei care îi călăuzea paşii nesiguri. Erau, cu toţii, oameni 
tineri, rezistenți, îmbrăcaţi în straie grosolane şi rupţi de 
oboseală datorită drumului făcut prin zăpadă. Montana Kid 
întâlnise deseori astfel de oameni şi înţelese imediat că nu 
aveau nimic în comun cu el. 

— Noroc! Cum mai e drumul către Dawson? îl întrebă cel 
din fruntea convoiului. 

Se uită la Davy, apoi la Donald şi în cele din urmă la 
Montana Kid. 

Când te întâlneşti cu cineva necunoscut în mijlocul unui 
pustiu de gheaţă nu ai vreme de prea multe formalităţi. 
Începură să discute cu toţii şi să schimbe veşti despre 
ţinuturile din jurul fluviului. 

Noii veniţi îşi epuizară repede stocul de noutăţi. lernaseră 
la Minook, aflat la patru sute de mile de locul unde se 
găseau şi nu se întâmplase nimic deosebit. Montana Kid 
afirmă că venea de la Salt Lake. Începuseră deci să 
vorbească numai cu el şi să-l întrebe cele mai diverse 
lucruri. 

Un zgomot formidabil, care acoperi timp de câteva clipe 
murmurul fluviului, îi atrase de îndată afară din cabană. 
Apa creştea, presa gheaţa, iar aceasta, împinsă de jos şi de 
sus de lichid, încerca să se elibereze din strânsoare. Sub 
ochii spectatorilor se formau fisuri în fiecare moment, iar 
zgomotul nu mai înceta. 

Doi oameni urcau pe fluviu în sus cu toată viteza alergând 
pe lângă un atelaj cu câini, venind pe o bucată uriaşă de 
gheaţă pe care apa încă nu o zdrobise. Dar, chiar în clipa în 
care cei de pe insuliţă credeau că vor ajunge cu bine pe 


mal, câinii dispărură în apă. În spatele lor gheaţa se 
sfărâmase instantaneu. 

Prin găurile care se lărgeau, lichidul furios se revărsa 
peste sanie şi animale. Luptându-se cu apa, oamenii 
încercau să le vină în ajutor animalelor şi le tăiară repede 
curelele care-i ţineau legaţi de sanie. Apoi se deplasară cu 
greu, printre vârtejuri şi sloiuri, către insuliţă, unde Kid le 
sări primul în ajutor printre gheţurile care se sfărâmau 
izbindu-se unele de altele. 

— Să mă ierte Dumnezeu dacă ăsta nu e chiar Montana 
Kid! strigă unul dintre cei salvaţi de îndată ce puse piciorul 
pe mal. 

Purta uniforma roşie a ofiţerilor de poliţie şi glumi 
salutându-l milităreşte pe salvatorul său. 

— Am adus un mandat de arestare împotriva dumitale, 
continuă el, scoțând o hârtie murdară dintr-un buzunar 
interior al tunicii. Sper să mă urmezi fără gălăgie. 

Montana Kid se uită la dezastrul de pe fluviu şi ridică, 
nepăsător, din umeri. Ofiţerul îi urmărise privirea şi zâmbi. 

— Unde sunt câinii? întrebă însoţitorul său. 

— Domnilor! zise ofiţerul fără să-i răspundă la întrebare, 
dânsul este tovarăşul meu, Jack Sutherland, proprietarul 
acelei comori de pe lotul 22. 

Toţi se repeziră la Jack Sutherland, îl duseră înăuntru, îi 
dădură haine uscate şi ceai negru. 

Davy şi Donald, cărora nimeni nu le dăduse nici o atenţie, 
începură să joace cărţi, aşa cum făceau în fiecare seară. 
Montana Kid intră în cabană, urmat de ofiţer. 

— Poftim, îmbracă astea, zise el, scoțând din sacul său 
haine uscate pentru noul venit. Cred că vom fi obligaţi să 
dormim în acelaşi pat. 

— Eşti un om adevărat, îi zise ofiţerul în timp ce îşi punea 
ciorapii uscați, îmi pare rău că va trebui să te duc înapoi la 
Dawson. Sper că nu se vor purta prea urât cu dumneata cei 
de acolo. 

— Nu te grăbi prea tare! 


Kid îi zâmbi cam ciudat. 

— Încă n-am plecat de aici. Dacă ar fi să plec, aş face-o în 
sens opus faţă de Dawson. Şi ar fi bine ca şi dumneata să 
faci la fel. 

— Bine, dar... 

— Să ieşim puţin şi o să-ţi arăt de ce. Proştii ăştia, pe care- 
i vezi aici, spuse el indicând, peste umăr, pe cei doi scoțieni 
care-şi continuau jocul, au arătat că nu-i duce prea mult 
capul când s-au instalat, pe insulă. Umple-ţi pipa cu tutun şi 
fumeaz-o bucuros, cât încă poţi! 

Surprins de vorbele sale, ofiţerul îl urmă afară. Davy şi 
Donald se opriră din joc şi ieşiră după ei. Oamenii care 
veniseră de la Minook îl văzură pe Montana Kid gesticulând 
şi arătând spre apele fluviului, în amonte şi în aval. Se 
apropiară şi ei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sutherland. 

— Nimic important, îi răspunse Kid. 

— Atunci? 

— Vine prăpădul. Vedeţi cotul acela? continuă Montana 
Kid. Ei bine, pe acolo gheaţa va veni ca o avalanşă furioasă 
de mii şi mii de tone. Sărbătoarea va începe acolo, sus, în 
munţi. Presiunea apei va creşte, gheaţa, va rezista, până 
când... bum! 

Făcu un gest care sugera că gheaţa va rade tot în drumul 
ei. 

— Da... Milioane de tone, adăugă el. 

— Şi atunci? Ce se va întâmpla cu grămezile mele de 
buşteni stivuiţi? făcu Davy. 

Montana Kid îşi repetă gestul. Totul avea să fie ras. 

— Nu se poate! 

Davy începu să geamă, neajutorat. 

— Nu se poate întâmpla asta! Nu glumeşti, omule? Hai, 
spune-mi că glumeşti! 

Ca răspuns, Montana îi zâmbi şi se întoarse cu spatele la 
el. Văzând asta, Davy se repezi asupra stivelor de buşteni şi 


începu să lupte cu ele spre a le muta cât mai departe de 
mal. 

— Ajută-mă, Donald! strigă el. N-auzi ce se va întâmpla? E 
munca noastră de peste iarnă. E preţul plecării noastre de 
aici! 

Donald îl prinse de braţ şi îl scutură, dar celălalt se smulse 
din strâmtoare. 

— N-ai auzit? făcu Donald. E vorba de milioane de tone de 
gheaţă, care vor veni peste insula noastră şi vor distruge 
totul. Calmează-te! Hai să privim lucrurile în faţă. Ai cam 
luat-o razna! 

Davy se prăbuşi peste un buştean. Donald se duse la 
cabană, îşi puse puţinii bani pe care-i avea la centură şi se 
îndreptă apoi spre locul cel mai înalt de pe insulă, unde un 
pin imens domina toţi ceilalţi copaci. 

Oamenii, strânşi în faţa cabanei, începură să râdă când 
loviturile lui de topor se auziră foarte distinct. Greenwich 
reveni din drumeţia pe care o făcuse de-a latul insulei 
spunându-le că nu aveau nici o şansă să ajungă pe malul 
fluviului, fiindcă era imposibil să traverseze canalul. Orbul 
din Minook începu să îngâne un cântec cunoscut, iar ceilalţi 
îl acompaniară. 

— E un mare păcat, izbucni Davy privindu-i pe ceilalţi cum 
dansau în razele soarelui muribund, să pierd toţi buştenii 
ăştia! Atâta muncă degeaba! 

— O fi adevărat ceea ce ni s-a îndrugat aici? întrebară 
câţiva dintre cei care dansau. 

Brusc, zgomotul apelor încetă şi se făcu o linişte absolută. 
Gheţurile se desprinseră de ţărmuri şi începură să 
plutească. Nivelul apelor începu să crească rapid. În câteva 
clipe se ridică la mai mult de douăzeci de picioare. Liniştea 
aceea adâncă era întreruptă doar de izbiturile blocurilor 
enorme, care se ciocneau cu uscatul în drumul lor spre 
vărsare. 

Extremitatea mai joasă a insuliţei fu acoperită de ape. 
Zgomotul reîncepu brusc. Blocuri enorme de gheaţă 


veneau pe fluviu către ei. Insula se zguduia datorită 
şocurilor pe care le provocau ciocnirile dintre gheţuri. 

Presiunea lor asupra peticului de pământ pe care se 
găseau oamenii deveni uriaşă. Blocuri de sute de tone erau 
aruncate în văzduh precum nişte gloanţe. Dezordinea 
creştea odată cu pericolul şi zgomotul. Oamenii trebuiau să 
ţipe unul la altul pentru a se mai auzi. 

Deodată, insula se cutremură. Un bloc de gheaţă uriaş se 
izbise de aceasta. Un timp, el rămase blocat în încleştarea 
pe care o dădea cu pământul. Apoi, sub presiunea uriaşă a 
fluviului, se ridică pe uscat doborând copacii, izbind cabana 
şi stivele cu buşteni. Toate se prăbuşiră ca nişte chibrituri şi 
fură luate de ape. 

— Munca noastră pe şase luni! gemu Davy. Preţul plătit 
pentru a pleca acasă! 

Montana Kid şi ofiţerul îl traseră cât mai departe de locul 
acela. 

— Veţi mai avea ocazii să plecaţi acasă, le zise ofiţerul. 
Dacă veţi avea noroc... 

Abia reuşiseră să-l ducă până într-un loc mai ferit. 

Din vârful pinului unde era căţărat, Donald văzuse blocul 
de gheaţă devastând totul. Satisfăcut parcă de răul 
provocat, curentul plin de sloiuri reveni la vechiul nivel şi 
începu să se mai potolească. Zgomotul se reduse, iar cei de 
faţă putură să-l audă pe Donald strigând să privească pe 
fluviu în jos. 

Aşa cum prevăzuseră, gheţurile sfărâmate se deplasaseră 
către insuliţele de la cotul fluviului, unde se acumulaseră, 
formând o uimitoare barieră care se întindea de la un mal 
la celălalt. Apa, care nu mai avea pe unde să treacă, începu 
să se ridice. În câteva minute ar fi acoperit insula. Ajungea 
deja până la genunchi şi câinii înotau printre resturile 
cabanei sfărâmate. 

Deodată, înceţii să mai crească şi păru ca rămâne la 
acelaşi nivel. 

Montana Kid clătină din cap. 


— Asta înseamnă că s-a format o altă barieră, la fel de 
mare, în amonte, zise el. 

— Care dintre ele va ceda prima? întrebă Sutherland. 

— Într-adevăr, acesta este lucrul cel mai important, făcu 
Kid. Dacă va ceda cea din amonte nu vom mai avea nici o 
şansă ca să scăpăm... Nimic nu va putea rezista unei 
asemenea forţe devastatoare... 

Cei din Minook se îndepărtară de ei şi curând, în liniştea 
care domina zona, răsună un alt cântec. Cercul lor se lărgi 
puţin mai târziu, când Montana Kid şi ofiţerul li se 
alăturară. Prinseseră gust şi ei pentru melodia aceea, 
participând la intonarea refrenului. 

— Nu mă ajuţi, Donald? striga Davy, care se zbătea la baza 
pinului unde se refugiase tovarăşul lui. Hei, Donald, Donald, 
nu-mi vii în ajutor? 

Avea mâinile însângerate datorită eforturilor continue şi 
fără sorţi de izbândă pe care le făcea ca să urce pe scoarţa 
aspră a copacului. 

Dar Donald, privind ţintă spre fluviu, în amonte, nu avea 
timp de el. Deodată strigă cu glasul tremurând de spaimă: 

— Dumnezeule Atotputernic! Vine! 

În picioare, cu apa până la genunchi, Montana Kid şi 
ofiţerul, împreună cu oamenii din Minook, se prinseră de 
mâini şi începură să cânte un marş ostăşesc. Glasurile lor 
fură însă acoperite de mugetul fluviului care-şi repezea 
apele către ei. 

Lui Donald îi fu dat să contemple un spectacol măreț şi 
tragic, în urma căruia nu rămase nici un supravieţuitor. 

Un perete uriaş, alb, se îndreptă către insulă. După câteva 
clipe, se prăbuşi asupra acelui mic petic de pământ pe care 
se aflau bieţii nefericiţi. 

Copacii, oamenii, câinii dispărură într-o clipă, ca şi cum 
mâna lui Dumnezeu ar fi vrut să facă să nu mai existe nimic 
pe pământ... După ce surprinse acea viziune apocaliptică 
din vârful pinului său, Donald simţi o puternică zguduitură, 


apoi fu aruncat, la rândul său, în imensa fierbere de apă şi 
gheaţă care cuprinsese totul. 

Ben Taggart. 

PREOTUL PISTOLAR. 

CAPITOLUL I - Ucigaş plătit. 

Duane Masterson ieşise din munţi ca un şoim în căutarea 
prăzii. Călărea singur, ţinându-se drept în şa, în ciuda 
soarelui care ardea necruţător şi a prafului din jur. Călărea 
grăbit. Avea o treabă de îndeplinit. 

Drumul se arcuia printre uriaşele stânci de gresie şi se 
îndrepta spre sud, prin câmpie. Pistolarul urma calea 
diligentelor şi urmele roţilor lăsate pe platoul pustiu. 
Curând, ajunse la o răscruce. Călărețul, un om înalt, îşi 
domoli armăsarul, urmărind cu privirea sa rece firul 
drumului ce cotea spre vest. Potrivit scrisorii, pe acolo 
trebuia să o apuce. Soarele îi ardea faţa, la fel cum potopea 
cu fierbinţeala lui văile îndepărtate, ale căror contururi 
erau ascunse de vălul aerului încins. Armăsarul era ud 
leoarcă. Ţinutul acela nu avea arbori şi se dovedise uscat ca 
un deşert. 

Trecu pe lângă oasele albite ale unor vite, pe jumătate 
acoperite de praf. Apoi pe lângă locul unde se aflase odată 
un izvor şi unde nu mai era decât o gaură uscată. Continuă 
să călărească sub soarele nemilos, până când apăru o 
stâncă ascuţită ca un ac de piatră. Acolo drumul cobora 
printr-un defileu scurt şi apoi o lua prin canion. 

Acum mergea mai repede, căci pereţii înalţi aruncau 
umbra lor binefăcătoare peste drum. Se porni vântul, 
fierbinte la început, dar mereu mai răcoros pe măsură ce 
ziua se apropia de sfârşit. leşi din canion şi-şi urmă calea 
până ajunse la marginea unei văi adânci. Cercetă cu atenţie 
zona, privind stâncile şi ridicăturile de pământ, până zări un 
fir subţire de fum care venea de la un horn din tablă. 
Căsuţa se afla în văgăuna aceea, fiind ascunsă privirii de un 
şir de copaci. Acolo trebuia s-o găsească pe Faith Downey. 
Traversă valea pe când apunea soarele. 


Duane Masterson se apropie de căsuţă. Fumul se ridica 
spre vârful muntelui asemeni unei frânghii ce se răsucea pe 
fondul întunecat al cerului. Auzi un topor lovind copacii din 
pădure. Văzu apoi un tânăr asudat lângă un morman de 
lemne. Chiar în clipa aceea îşi aminti de fratele său mai mic. 
Len rămăsese la ranch-ul familiei şi muncea probabil ca şi 
acest flăcău, câştigându-şi existenţa. Tânărul semăna foarte 
mult cu Len, dacă îl priveai de la distanţa aceea. Pe măsură 
ce se apropria de el, lui Duane i se păru însă că asemănarea 
scădea. 

Tânărul se uită la el şi-şi puse toporul pe umăr. 

Duane îşi continuă drumul în timp ce flăcăul îl cântărea 
din ochi, îndreptându-se către poarta din spate a unei curţi. 
O femeie deschise poarta şi se apropie de tânăr. Nu 
împlinise patruzeci de ani, era încă frumoasă, iar părul, 
strălucitor, i se revărsa pe umeri. Sânii mici se iţeau bine pe 
sub haine. Ştia ca era Faith Downey, al cărei soţ fusese ucis 
de curând, o femeie care trăia în amărăciune şi ură. 

Ura ei îl adusese de la o distanţă de două mii de mile. 

Îşi opri calul. 

Ea-l privi foarte atent, din cap până-n picioare. Ochii i se 
opriră o clipă asupra pistolului care se odihnea în tocul de 
piele lustruit. Nu era nevoie să-l întrebe cum îl chema ori de 
ce venise. 

— Vă aşteptam, domnule Masterson. 

— A fost un drum lung, doamnă. 

— Vă pot da câte ceva de mâncare şi-o cafea. 

Duane o privi mai atent. Era slăbuţă, iar hainele îi 
ascundeau picioarele lungi. Nu observă nici un zâmbet, nici 
o urmă de bucurie pe chipul ei. 

— Am venit aici cu o treabă, doamnă Downey, îi zise el 
repede. Mă grăbesc s-o termin. 

— Bine. 

— În scrisoare mi-aţi spus că vreţi să ucid un bărbat. 

— Se numeşte Valdez. 


— În scrisoare ziceaţi că Valdez v-a omorât soţul cu sânge 
rece. 

— Valdez a pretins că Solomon i-a încălcat ogorul. S-au 
certat şi Valdez a scos pistolul. Soţul meu a fost doborât pe 
loc. Domnule Masterson, soţul meu nu purta armă! 

— Şi acum vreţi să moară Valdez? 

— Vreau să ajungă în iad, unde îi este locul! strigă ea cu 
mânie. 

— Va ajunge. 

Ochii i se plimbară de la femeie la băiat. 

— Unde îl pot găsi? 

— Unde se află de obicei, îi zise băiatul. La Salonul 
Franţuzesc din oraş. 

— Oraş? 

— Sundown Wells, îi zise Faith Downey. 

— E chiar după culme, adăugă băiatul. 

Pistolarul se uită spre nord, unde se ridica o stâncă 
întunecoasă ce despica în două cerul. 

— Să vorbim şi despre tariful meu, aborda subiectul 
Duane. 

— Da. 

— Două sute cincizeci de dolari, doamnă, îi zise el. E tariful 
obişnuit. 

— Ah! făcu ea. 

Duane se uită spre căsuţă. Era mică, dar îngrijită. Lângă 
aceasta se găseau trei boi şi o vacă de lapte, care se 
odihneau pe iarbă. Mai zări o capră priponită lângă un 
hambar prăbuşit. 

— Asta e tot ce avem, domnule Masterson, îi zise tânărul. 
Duane se gândi o clipă. 

— Spuneţi că Valdez e un ticălos? 

— Cel mai mare ticălos! 

— Atunci trebuie să consider că am de îndeplinit o datorie 
publică. Doamnă, mă mulţumesc şi cu cincizeci de dolari. 
Mâncarea şi cafeaua după. 

Pentru prima oară Faith Downey zâmbi. 


— Vă mulţumim, domnule Masterson. 

— Păstraţi cald ibricul de cafea, doamnă, îi zise el şi-şi 
întoarse calul. Porni spre stânca din zare. După o jumătate 
de oră, Duane Masterson observă luminile din Sundown 
Wells şi, ceva mai târziu, călărea pe strada principală. 
Salonul Franţuzesc era luminat bine când ajunse acolo. 
Putu să audă muzica unui pian, acoperită, din când în când, 
de râsul sănătos al unuia dintre clienţi. Câteva clipe, 
pistolarul rămase în şa. Pistolul i se odihnea la centură. Pe 
armă îşi însemnase duşmanii doborâţi. Pentru fiecare câte o 
crestătură. Urma să mai facă una. 

Fără grabă, Duane Masterson cobori din şa. Privi la uşa 
batantă care nu se clintea. Apoi cişmele lui tropăiră pe 
caldarâmul de lemn în vreme ce-o luă spre intrare şi izbi 
uşa, deschizând-o larg. Salonul Franţuzesc era înecat în 
fum, iar sala unde se bea bere era arhiplină. Duane îşi urmă 
drumul printre cei de acolo, aşezaţi la mesele de joc şi se 
îndreptă spre bar. O fată parfumată, cu părul răsfirat pe 
umerii goi, îi zâmbi invitându-l s-o ia în primire, dar nu-i 
dădu nici o atenţie. Ajunse la tejghea şi aşteptă până ce 
barmanul veni la el. 

— Ce doriţi, domnule? 

— Brandy. Şi o informaţie. 

— Informaţie? întrebă barmanul, ridicând din sprâncene 
în vreme ce aducea sticla. 

— Îl caut pe Valdez. 

— Mda! ... De ce? 

— Am o problemă personală cu el. 

— Joacă poker colo, în colţ. E cel care poartă bluză de 
mătase. Duane dădu peste cap păhărelul de brandy şi 
aruncă o monedă pe tejghea. Îşi făcu loc printre clienţi, cu 
ochii aţintiţi pe faţa palidă a omului pe care urma să-l ucidă. 
Avea o cicatrice lângă buzele subţiri. Îl văzu pe Valdez 
rânjind şi strângând o grămadă de bani. 

Brusc, umbra lui Duane acoperi masa. 

— Valdez? 


— Eu suni. 

Omul cu cicatrice se uită la el. 

— Cine naiba eşti? Nu vezi că joc? 

— Mă numesc Masterson, îi zise repede. Ai auzit de mine? 

— Da. 

Valdez păli brusc. Degetele i se prinseră de marginea 
mesei. Îngheţă în poziţia aceea. 

— Sigur că ai auzit de mine. Şi cred că ştii de ce am venit 
aici, îi zise Duane. 

Din ce în ce mai mulţi bărbaţi îşi întoarseră privirile către 
omul cel înalt care domina masa de joc. Zgomotul din salon 
încetă brusc şi nu se mai auzi decât un clinchet de pahare. 

— Vrei să-mi spui de ce mă aflu aici, Valdez? îl întrebă 
batjocoritor. 

— Lasă-mă-n pace! 

— Sunt aici fiindcă ai ucis cu sânge rece pe cineva, Valdez. 

— Ea te-a trimis, nu? Ea... 

— Ai lăsat-o văduvă, Valdez, continuă Duane. Deci tu eşti 
păduchele care i-ai omorât bărbatul. 

— Mi-a încălcat... Mi-a încălcat hotarul, murmură Valdez. 

— Nu mă interesează motivul. Ai ucis un om neînarmat. 
Am venit aici să fac dreptate. 

Duane se dădu înapoi câţiva paşi. 

— Ai un pistol, Valdez. Foloseşte-l! 

— Nu, blestematule, strigă celălalt, răguşit. Nu-s nebun să 
fiu ţintă pentru un pistolar de meserie! O să ies din local şi 
nimeni nu va încerca să mă oprească, decât dacă îmi va 
trage un glonţ în spate. Nu cred s-o faci de faţă cu atâţia 
oameni. 

Valdez se ridică rânjind dispreţuitor. 

— Ştii ceva, Valdez? N-o să ieşi de aici decât târânduc-te. 
Am să-ţi trag câte un glonţ în fiecare picior şi nu vei mai 
putea merge. 

Rânjetul i se topi de pe chip. 

— Ticălosule! 

— Eşti gata, Valdez? 


Acesta se uită furios în jur, aşteptând să-i sară cineva în 
ajutor, dar nimeni nu se grăbea. Nu văzu decât chipuri 
îngheţate. Înţelese crudul adevăr. Niciunul dintre ei nu-i 
era prieten. Stăteau toţi ca nişte vulturi în jurul lui, 
aşteptând să fie ucis... 

— Du-te dracului! murmură Valdez. 

În vreme ce se întorcea cu spatele, îşi scoase pistolul. 
Duane Masterson îl lăsă s-o facă. Aşteptă până ce Valdez 
îndreptă ţeava către el, ca să vadă toată lumea. Îi văzu 
sclipirea de bucurie din ochi în timp ce arma se îndrepta 
către el. Fata de la bar ţipă în liniştea aceea cumplită. 
Pistolarul se mişcă apoi cu iuţeala fulgerului. Îşi scoase Colt- 
ul din tocul de piele şi trase direct de la şold. Glonţul îi 
străpunse pieptul lui Valdez şi ecoul răsună în tot salonul. 
Cu arma încă rece în mână, Valdez căzu în genunchi, iar 
sângele ţâşni imediat. Masterson aşteptă până ce-l văzu 
prăbuşit la pământ şi pistolul zăcând pe podea. Nimeni nu 
îndrăzni să se mişte în afară de Duane, care-şi puse arma 
înapoi în toc. 

leşi apoi din salon. Oameni îl urmară grăbiţi. Privi spre 
stânca înaltă şi spre oraşul adormit. Se gândi apoi la 
mâncare, la cafea şi la cei cincizeci de dolari. Femeia avea 
să-i folosească mai bine decât el. Apoi se gândi la Wassuk. O 
mâncare bună îl aştepta şi acolo. Trebuia să ucidă încă doi 
oameni şi în oraşul acela. Nu avea să mai reducă din tarif 
pentru serviciul lui. 

CAPITOLUL II - Pământul lui Cooper. 

Soarele apunea când Len Masterson apăru călare. 

Spre vest, vârfurile îndepărtate ale munţilor Toguina se 
zăreau cu greu prin pâcla serii. Spre est, platourile pustii 
erau deja acoperite de întuneric. Vântul fierbinte, ce bătea 
de obicei dinspre Nevada, care adusese atâta praf ceva mai 
devreme pe strada principală din Smoke Rim, nu mai era 
decât o şoaptă. 

Smoke Rim era cufundat în tăcere. Îngrijitorii de vite de la 
fermele din jur nu veniseră încă. Cei de la ranch-ul Radier 


stăteau încă la masă. Chiar şi orăşenii care se duceau să 
bea la Ace High Saloon nu plecaseră încă de acasă. 
Aşteptau să se facă noapte bine, căci distracţia începea pe 
la opt seara şi se termina dimineaţa în zori. 

Vânzătorul Jim Carthew tocmai îşi încuia magazinul când îl 
zări pe călăreț trecând prin dreptul ferestrei sale. 
Masterson era un tip înalt, arogant, care se mândrea cu 
pistolul din tocul său lustruit. Carthew fu străbătut de un 
fior de spaimă. Poate că îşi amintise de vizita pe care 
Masterson i-o făcuse cu două luni în urmă. Carthew nu-şi 
plătise la timp datoriile şi Bruno Crouch i-l trimisese pe 
tânărul pistolar ca să-i dea o lecţie. Cicatricea de pe obrazul 
lui Carthew era o amintire a acelei vizite... 

Masterson trecu mai departe. Se apropie de casa 
parohială. Ajunse în faţa unei ferestre. Reverendul Joshua 
Tranter îşi împacheta cărţile în vreme ce pistolarul trecea 
încet prin dreptul casei sale. Simţind ochii pastorului aţintiţi 
asupra lui, Len Masterson îşi întoarse capul şi-l privi cu 
răceală pe Tranter, dar nu se opri. Mâine, Tranter avea să 
fie în diligentă, îndreptându-se către est pentru a lua în 
primire o biserică liniştită dintr-un oraş respectabil. Cel 
puţin aşa afirma pastorul. Masterson ridică din umeri şi 
trecu mai departe. Curând avea să vină un alt pastor în 
Smoke Rim, dar n-avea să stea nici el prea mult. De altfel, 
niciunul nu zăcea prea mult pe acolo. 

Vizavi de biserica austeră se afla biroul şerifului. Acum un 
an se mai găsea cineva care să facă pe şeriful, dar Toby 
Garrod fusese îngropat imediat ce în oraş venise Crouch. 
De-atunci nimeni nu se mai oferise pentru slujba de şerif. 
Toby Garrod îşi încheiase cariera pe o străduţă lăturalnică, 
cu faţa în noroi şi cu spatele plin de plumbi. Biroul şerifului 
era pustiu, cu ferestrele prăfuite şi uşa bălăngănindu-se 
într-o singură balama. 

Masterson călări mai departe, îndreptându-se către 
luminile de la Ace High. Un curent tăios se făcu simţit în 
vreme ce trecea pe lângă locul gol de lângă biroul şerifului. 


Acolo era un acru? de iarbă verde şi bălării. Se gândi că 
acela era totuşi locul ideal pentru ceea ce avea în cap 
Bruno Crouch. 

Se apropie de salon. 

— Bună seara, domnule Masterson, îi zise John McDonald, 
un funcţionar de la bancă, în timp ce se îndrepta către casă 
împreună cu nevasta şi o mulţime de copii. 

Len nu-i întoarse salutul şi funcţionarul se îndepărtă 
grăbit. Salutul funcţionarului fusese plin de respect. 
„Domnule Masterson” îi spuse. Probabil acest lucru era cel 
mai plăcut de când lucra pentru Crouch. Îl făcuse om, în 
acel oraş. Nimeni nu se juca atunci când era vorba de un 
angajat al lui Bruno Crouch. 

Masterson urcă treptele şi împinse uşa batantă. 

Lumina de la douăzeci de lămpi abia penetra prin fumul 
gros de ţigară. Masterson o luă printre mese. Două jocuri 
de poker se desfăşurau şi îl văzu pe unul, Miles Hill, 
trăgând cu ochiul la ceilalţi. Vreo douăzeci de oameni 
sprijineau tejgheaua unde Slim O'Sullivan potrivea whisky- 
ul în pahare. 

Băutura era diluată şi aducea un mare profit localului. 
Orăşenii se plângeau mereu de preţurile exorbitante 
impuse de Crouch, dar de când Ace High rămăsese singurul 
local din Smoke Rim, n-aveau de ales şi trebuiau să bea în 
el. Înainte ca Bruno Crouch să vină la oraş, mai existaseră 
trei saloane, dar Bruno le închisese pe rând. Unul dintre 
proprietari fusese împuşcat în mod misterios, iar două 
localuri arseseră până la temelii. 

— Ai venit devreme azi, Len. 

Masterson se întoarse către locul de undi; se auzise glasul 
plăcut al fetei. Mabella stătea în dreptul scării. Era o fată 
înaltă, cu părul lăsat pe umeri. Sânii plini i se vedeau bine 
datorită rochiei cu decolteu exagerat. 

— Domnul Crouch vrea să mă vadă, îi explică el, sorbind-o 
din ochi. 

— E în biroul lui, îi zise Mabella zâmbindu-i. Apoi: 


— Bei o cafea cu mine mai târziu, Len? 

— O s-avem timp destul să stăm în camera ta, îi zise el. 

— Zău că da. Trecu pe lângă ea. 

Chiar în acea noapte, trupul fierbinte al Mabellei avea să-i 
ţină de cald în pat. Era cu zece ani mai în vârstă ca el, dar 
lucrul acesta nu-l deranja pe Len Masterson. Zâmbi. Era 
unul dintre numeroasele avantaje pe care le avea de când îl 
slujea pe Bruno Crouch. 

Ciocăni la uşă şi Gorski, pistolarul. Cu faţă de maimuţă, 
recent recrutat, îi deschise. 

Bruno stătea în spatele biroului său ca un păianjen gras. 
Îmbrăcat în costumul albastru la patru ace, cu cămaşă de 
satin şi cravată albă, proprietarul salonului umplea fotoliul. 
Chipul lui băieţesc, capul acela prea mic pentru asemenea 
trup nu-i erau noi lui Len. Ochii căprui ai patronului se 
fixară asupră-i. 

— Voiai să mă vezi, şefule? 

Proprietarul salonului îşi alese o ţigară şi-o strânse între 
buzele-i uscate. 

— Ai aflat ultimele ştiri? 

— Ce ştiri? 

— Pesemne citeşti ziarul „Clarion”, îi zise Crouch, 
plimbându-şi degetele peste ziarul oraşului, aflat pe biroul 
său. 

— Jones tipăreşte multe prostii, îi răspunse Masterson. Eu 
nu citesc ziarul niciodată. 

— Ar fi trebuit s-o faci, îi zise Crouch, aprinzându-şi ţigara. 
Există un articol interesant pe ultima pagină. E vorba 
despre noul pastor care vine la Smoke Rim. 

— De când te interesează noutăţile de felul ăsta? îl întrebă 
rânjind Masterson. 

Dar Crouch se încruntă: 

— E vorba despre ceva care-ar trebui să vă intereseze pe 
toţi. Tranter pleacă şi noul pastor vine peste două 
săptămâni. 

— Şi ce-i cu asta? 


Crouch făcu o pauză scurtă şi-l privi drept în ochi pe 
pistolar. 

— Îl cheamă Masterson, Len. 

Pistolarul se holbă la el, apoi îi smulse ziarul din mână. 
Crouch subliniase deja articolul respectiv cu creionul 
negru. Ochii lui Len descoperiseră imediat rândurile care-l 
interesau. UN PREOT NOU LA ZION. Paragraful anunţa că 
venea reverendul Duane Masterson. 

— Drace! mormăi Len. 

— Ele, nu? izbucni Bruno. Fratele tău! 

— Da, îi răspunse pistolarul, strângând pumnii. Sigur că e 
nebunul de frate-miu. Ţi-am povestit mai demult despre el. 
A fost pistolar, dar apoi s-a dedicat religiei. Şi-a agăţat arma 
în cui şi a luat în mână Biblia. 

Gorski izbucni în râs, dar lui Crouch nu-i ardea de-aşa 
ceva. 

— Am vorbit deja cu Daly despre el, îi mărturisi Bruno. Se 
pare că Daly se afla prin Snake River Territory când fratele 
tău a trecut pe acolo. Daly spune că Duane este o adevărată 
legendă pentru cei de-acolo. 

— Poate că-l facem pe pastor să treacă de partea noastră, 
zise Gorski. 

— Aiurea, replică îndoit Len. Frate-miu n-o să mai ia 
pistolul în mână. Are un motiv foarte serios. 

— Poate, zise Crouch. 

— Blestemat să fie, nu se putu stăpâni Len. Oare n-a găsit 
el alt loc pe faţa pământului unde să-şi ţină predicile? 

— Hai să vorbim despre reverendul Masterson mai târziu, 
zise Bruno. Deocamdată vreau să-ţi spun de ce te-am 
chemat. 

— De ce? 

— Preotul poate să mai aştepte. Altul nu. 

— Ce vrei să spui? 

— M-am întâlnit cu Jason Cooper chiar azi după-amiază, 
spuse Crouch. Totul s-a petrecut aşa cum mă aşteptam. 

— Cooper e încăpățânat ca un catâr, ghici Masterson. 


— Mi-a spus că locul gol nu-l va vinde nici în ruptul 
capului, îi zise Crouch pe un ton ameninţător. I-am făcut o 
ofertă foarte avantajoasă, dar nu vrea să renunţe la ideea 
că i-a promis tatălui său să nu vândă pământul. 

— E hotărât să construiască un orfelinat pe strada 
principală, adăugă, glumeţ, Gorski. 

— Chiar acolo unde eu plănuisem să ridic Salonul Persan, 
zise Crouch. 

— Vreţi să mă duc la el şi să-l conving? zâmbi Len. 

— Nu, clătină Bruno din cap. 

Îşi scoase ţigara din gură şi o frământă între degete. 

— M-am hotărât ce fac cu Jason Cooper. 

— Ce? 

— Vreau să moară. Vreau să moară chiar în seara asta! 

— Aşa vei căpăta locul dorit, domnule Crouch? întrebă 
Masterson. Dacă Jason moare, averea i-o moşteneşte soră- 
sa, nu? 

— Pollyanna, zise Gorski. 

— Sunt sigur c-o să mă înţeleg cu ea, făcu Crouch. Sunt 
convins c-o să fie fericită să vândă după ce băieţii noştri vor 
sta de vorbă cu ea, zâmbi el către Gorski. 

Masterson puse mâna pe mânerul pistolului. 

— Acum? întrebă. 

— Şi fără greşeli, Len? îl vreau pe Jason Cooper mâncat de 
muşte! 

— Nu greşesc niciodată, domnule Crouch. Ştii bine asta. 

Pistolarul ieşi din salon. Se opri o clipă în stradă. Se uită 
către vest. Casa lui Jason Cooper se afla la distanţă de o 
milă în afara oraşului, cuibărindu-se lângă un drum de ţară 
care cobora într-o vale îndepărtată. Masterson îşi verifică 
pistolul şi se îndreptă către calul său. 

Cu zece ani în urmă, Keir Cooper, soţia lui şi cei doi copii ai 
lor sosiseră în Smoke Rim într-o căruţă cu coviltir şi 
cumpăraseră o bucăţică de pământ la o distanţă de o milă 
de, oraş. Keir construise apoi o căsuţă cu patru camere şi 
cumpărase câteva sute de vite. Primii ani fuseseră foarte 


grei. Urmase moartea Marinei Cooper, produsă de o boală 
necunoscută. Dar preţul vitelor crescuse brusc şi ei şi-au 
vândut cireada cu un profit uriaş. Keir a învestit suma în 
lotul de pământ din oraş. 

În prezent nu mai trăiau decât doi dintre membrii familiei 
Cooper. Inima lui Keir nu mai rezistase şi el îşi dăduse 
sufletul de câteva săptămâni. Fusese îngropat de către 
reverendul Tranter în curtea bisericii. 

Pollyanna stătea lângă soba fierbinte, de culoare închisă. 
Se gândea la tatăl ei. Şocul pierderii lui trecuse, dar 
cicatricea rămăsese. Fusese un părinte bun, care îi 
protejase mereu, un om voinic ce muncea de dimineaţă 
până seara şi care reuşea totuşi să aibă un suflet cald. Keir 
Cooper fusese un om stimat şi iubit. 

— Cafeaua e gata, anunţă Pollyanna. 

Şi Jason era gânditor. Îi venea în minte discuţia pe care-o 
avusese cu. Crouch încă de dimineaţă. O privi pe sora lui 
care presăra o aromă specială peste băutură. 

— Un bordel! murmură el. De-asta vrea Bruno Crouch 
locul din oraş, ca să facă un blestemat de bordel! 

— Şi ce nume o să-i pună? 

— Salonul Persan. Spunea că va fi un rai pentru clienţii 
obosiţi. Ştim ce înseamnă asta. Oricum, chiar dacă Bruno 
Crouch ar dori să construiască un rai pentru îngeri, tot 
bordel ar ieşi. Dorinţa tatălui nostru a fost clară, 
întotdeauna a visat să ridice un orfelinat acolo, de aceea şi- 
a dorit pământul din oraş. 

— Şi ne-a lăsat bani pentru construcţie, adăugă Pollyanna, 
gândindu-se la testamentul citit de avocatul lor din oraş, 
Mannering. 

Lucrul acela nu constituise o surpriză pentru ei. Keir 
Cooper fusese orfan de la vârsta de trei ani. Un raid al 
comanşilor se abătuse asupra vagonului de tren în care se 
aflau părinţii lui şi călătorii fuseseră ucişi de indieni. După 
ce atacatorii au fost în cele din urmă, respinşi, copilul de 
trei ani a fost încredinţat unui vânător şi soţiei lui. Curând, 


a devenit o povară pentru ei. După alţi câţiva ani, a fost 
părăsit. De-atunci, Keir Cooper a dorit mereu să facă ceva 
pentru copiii orfani. 

— 'Ţi-am zis ce ofertă mi-a făcut, nu? murmură Jason în 
vreme ce-şi sorbea cafeaua. 

— Mi-ai spus că Bruno ne-a oferit cinci sute pentru 
pământ. 

— Şi i-am răspuns că nu-l vând, indiferent de preţ. 

Pollyanna zâmbi. Jason era ia fel de încăpățânat pe cât 
fusese tatăl lor. Odată ce lua o hotărâre, nimeni nu-l mai 
clintea. Jason sorbi din cafea. 

— Ţi-am povestit cum a fost cu Crouch azi. Tu ce ai făcut? 
Pollyanna avea un chip tare drăguţ. Era o fată subţire şi 
înaltă, ca toţi cei din neamul lor. Chipul îi era parcă sculptat 
în marmură. Părul, castaniu, i se revărsa pe umeri. Ochii de 
smarald aruncau săgeți aurii. Abia împlinise douăzeci de ani 
şi mulţi bărbaţi din ţinut şi-ar fi dorit-o de nevastă. 
Pollyanna nu lăsase nici unuia nici o şansă de prietenie... 

— M-am dus la întrunirea femeilor de la biserică, îi zise ea. 
A fost ultima slujbă a reverendului Tranter. 

— Da. Ne-a părăsit. 

— Jason, se încruntă ea, multe dintre femei vorbeau 
despre noul pastor care vine să-l înlocuiască. 

— Probabil alt iepure ca Tranter. 

Ea îl privi atentă. 

— Jason! îi zise ca o dojana. 

— E adevărat ce-am zis, întări el. Erau multe subiecte pe 
care Tranter le-ar fi putut predica în acest oraş. N-a amintit 
niciodată de terorismul care stăpâneşte oraşul ziua-n 
amiaza mare când angajaţii lui Crouch se plimbă pe strada 
principală. N-a amintit niciodată nimic despre fărădelegile 
lor, despre crimele... 

— Aşa cum ai zis, e un iepure, admise, tristă, Pollyanna. Ca 
mulţi dintre oamenii de-aici... 

— Oricum, pleacă... 


— Jason, un om pe nume Masterson vine în locul lui. El îşi 
aprinse ţigara, încercând să pară interesat. 

— Cum? 

— Îl cheamă Duane Masterson. 

— Sper că nu este unul dintre pastorii fercheşi care ies azi 
din colegiile din est. 

— Toate femeile vorbeau despre el. 

— De ce? 

— Mai este un Masterson în oraş. 

Jason se încruntă. 

— Mâna dreaptă a lui Crouch! 

— O coincidenţă! întrebă ea. 

— Sigur că e o coincidenţă, îi zise el zâmbind. Un şarpe ca 
Len Masterson nu poate avea un pastor în familie. Ascultă, 
Pollyanna, sunt sute de Mastersoni în Nevada. E un nume 
obişnuit. 

În clipa aceea auziră un zgomot surd de copite, apoi 
nechezatul ascuţit al unui cal în faţa casei lor. Jason se 
ridică şi strivi ţigara în scrumieră. Uneori, noaptea, mai 
treceau călători întârziaţi către Smoke Rim. 

— Jason! Jason Cooper! strigă un bărbat de afară. leşi din 
casă! 

— Vorbeşti de lup şi lupul la uşă, şopti el. A venit şarpele! 

— Eşti sigur, Jason? 

— Îi recunosc vocea oricând. 

— Cooper! Se auzi iar. 

Jason îşi luă puşca. 

— Nu, Jason! îl rugă ea. 

— Şarpele vrea să stăm de vorbă. Pollyanna se duse la 
fereastră. 

Pistolarul stătea drept în şa, întunecat ca moartea, 
nemişcat ca un copac. 

— Fii atent, Jason! îl preveni ea. 

Dar impetuosul ei frate ieşise deja. Încet, Len Masterson 
îşi întoarse chipul arogant către omul nebărbierit care-şi 
adusese puşca: în ochii pistolarului se citi un dispreţ total. 


— Ce naiba vrei, Masterson? îl întrebă Jason. 

— Să vorbim. 

— la-ţi calul de pe flori! 

— Flori? 

Masterson îşi împinse calul peste o tufă de nemţişor. 

— Nu m-ai auzit? urlă Jason. 

— Ba te-am auzit. Tu eşti cel care nu vrea să-i audă pe 
alţii, cel puţin aşa mi-a spus domnul Crouch, care ţi-a făcut 
o ofertă foarte frumoasă pentru pământul din oraş. 

— Nu e de vânzare. Şi-acum pleacă de-aici cu armăsar cu 
tot! îi răspunse Jason. 

În mod deliberat, Masterson îşi îndemnă calul să calce 
florile pe care Pollyanna abia le plantase. 

— Masterson! urlă Jason. 

— Du-te dracului, Cooper! îi zise scurt călăreţul. 

Jason îşi ridică puşca. 

Fusese o mişcare impulsivă, dar era ceea ce aşteptase 
Len. Ochii pistolarului ardeau ca nişte cărbuni aprinşi. 
Coltul tună în timp ce Pollyanna ţipă îngrozită. Cuprinsă de 
spaimă, îl văzu pe fratele ei prăbuşindu-se lângă zid. Îi văzu 
faţa plină de sânge, în vreme ce pistolul lui Len răpăi iar, 
împuşcându-l în burtă. 

Jason Cooper muri pe loc. 

Pollyanna ieşi îndată afară şi fugi spre trupul însângerat: 
Izbucni în lacrimi peste cadavrul fratelui ei. Apoi se sculă, 
cu lacrimi în ochi, să-l privească pe ucigaş. Dar Len 
Masterson dispăruse, înghiţit de noapte. Auzi cum tropăitul 
se stingea în întunericul deplin. 

Singurul zgomot din împrejurimi era cel produs de vânt... 

CAPITOLUL III - Reverendul. 

Zorile înfrigurate şi cenuşii se ridicau peste munţii Toquina 
când Duane Masterson se aşeză lângă focul micuţ pe care-l 
făcuse. Ouăle sfârâiau în tigaie şi cafeaua fierbea în cenuşă. 
În jurul său totul era tăcut. Nici măcar o adiere de vânt nu 
clintea fumul produs de foc, care se înălța către cer 
asemeni unei sfori fără sfârşit. 


Bărbatul cel înalt se trezise înainte de venirea zorilor. Îşi 
puse cafeaua în cana de tablă şi o duse la buze. Cu câteva 
clipe în urmă se terminase de bărbierit, lucru pe care-l 
făcuse prima dată de o săptămână. Până atunci nu prea 
contase felul în care arăta, dar se apropia Smoke Rim şi 
dorea să se prezinte acolo ca un pastor adevărat, nu ca un 
călăreț oarecare. 

Îşi sorbi cafeaua şi-şi îndreptă privirea spre răsărit unde 
primele raze roşiatice ale soarelui se arătau peste stânci. 
Urma o altă zi fierbinte, ca toate cele trecute de când 
părăsise Bunker Hill. 

Duane Masterson îşi termină masa şi aruncă resturile 
cafelei peste flăcările muribunde. 

Se ridică. Dacă te-ai fi uitat la el, nu i-ai fi ghicit niciodată 
vocaţia. Părea o călăuză ori un vânător. Trupul lui dădea 
senzaţia de putere. Era un om vânjos. Înalt, dar bine făcut. 
Avea pielea aspră, iar ochii adânciţi în orbite îi erau cenuşii 
ca oţelul. Nasul îi era proeminent, iar bărbia îi trăda voinţa. 
În curând avea să se tundă, căci părul lung şi negru 
începuse să i se onduleze peste guler. Oricum, nu arăta 
deloc a pastor. 

După câteva minute reverendul călărea spre oraş. 

Nu purta pistoale, dar o carabină se odihnea în tocul de la 
şa. Soarele începu să-l bată din spate în vreme ce el ajunse 
la pista pentru diligente şi porni spre Smoke Rim. Nu ştia 
prea multe despre oraşul către care se îndrepta. Cunoştea 
doar faptul că pastorul dinainte, Joshua Tranter, acceptase 
să plece la 'Toana, lăsând vacant locul de la Zion Tabernacle. 
Creştinii din Smoke Rim apelaseră la cei din ierarhia 
bisericească a ținutului, care îi scriseseră lui Duane, 
rugându-l să se ocupe de problemă. Cum contractul lui cu 
Bunker Hill expira, se oferi să plece acolo. 

Zion 'Tabernacle era deci cea de-a două biserică a lui. 

Soarele se ridica în vreme ce el străbătea ţinutul, urmând 
pista des folosită de cei din regiune. 


Trecu astfel pe lângă o mină. Câţiva lucrători, care se 
odihneau, se uitară după călăreţul cel înalt îmbrăcat în 
negru. Apoi Duane Masterson pătrunse într-un canion. leşi 
din acesta şi îşi urmă drumul, care urca pe o pantă abruptă. 
De pe acea înălţime se zărea Smoke Rim, oraşul unde avea 
să fie pastor. 

Oraşul părea o comunitate liniştită, toropită de căldura 
Nevadei, aşa cum fusese şi la Bunker Hill. Ochii lui Duane 
se fixară asupra bisericii cu scară albă, lângă care se afla 
casa parohială. 

Îşi aprinse o ţigară. Gânduri fugare îi invadară mintea. 
Până nu demult n-ar fi conceput să plece la drum fără pistol 
la centură. 

Îşi aminti cele câteva clipe care-i schimbaseră soarta. Se 
afla acolo, pe strada principală din Wassuk, ascultând 
tânguirea unei proaspete văduve şi deodată surprinse 
sunetul ascuţit al unui trăgaci ce venea chiar de pe o alee 
din spatele lui. Se întorsese foarte rapid şi trăsese în 
direcţia aceea, într-o umbră care se zărea prin praf. Umbra 
se prăbuşise la pământ şi el se îndreptase cu grijă spre 
cadavru. Încă mai avea coşmaruri când se gândea la 
descoperirea lui de-atunci! Cadavrul era al unui băiat de 
şcoală, împuşcase un băiat! 

Şeriful, care îi ştia faima de pistolar, îi luă partea. Băiatul, 
a cărui siluetă, prin praf, se putea uşor confunda cu cea a 
unui bărbat, fusese ucis în legitimă apărare. Reacţia 
pistolarului fusese firească. 

Judecătorul ţinuse cont de faptul că puştiul era un Morant 
al cărui tată fusese ucis de Duane. Băiatul avusese de gând 
să se răzbune şi să-l împuşte din spate pe Masterson. 
Pistolarul nu putea uita însă nenorocirea aceea. 

Din Wassuk plecase un om sfârşit. 

De atunci lăsase deoparte armele şi devenise un om al 
bisericii. Urmase timp de doi ani colegiul de teologie. Nu se 
mai gândea la trecut, începuse să privească doar în viitor. 


Desigur, incidentul îl urmărea peste tot, dar ca pastor avea 
să-şi aducă o certă contribuţie la viaţa comunităţii. 

Ajunse în Smoke Rim. Văzu câţiva cai înşiraţi pe o alee. 
Acolo trebuia să fie salonul, care avea clienţi chiar şi la ora 
aceea. Tocmai trecea pe lângă Ace High, când uşa batantă 
se deschise şi un tip cu faţă de şobolan ieşi în drum. Duane 
nu-l băgă în seamă şi trecu mai departe către biserică, dar 
apăru un altul. Cei doi îl studiară pe pastor cu un viu 
interes, rânjind ca nişte maimuțe. 

— Plecăciune, domnule pastor! 

Duane îşi opri calul. Glasul îi părea cunoscut. Se răsuci în 
şa, privind apoi către cei doi zâmbăreţi. 

— Bună, Daly, îi răspunse celui cu faţă de şoarece. 

— Deci îţi aminteşti de mine, domnule pastor? îi zise pe un 
ton dispreţuitor Reb Daly. 

— Da. De la Snake River, parcă. 

— Snake River, da... Ştii, când ziarul din oraş a anunţat că 
vine reverendul Duane Masterson, am înţeles că dumneata 
eşti acela. 

Multe capete începură să se arate pe la uşi şi ferestre. Se 
părea că oraşul adormit se trezeşte la viaţă. 

— După ce-ai plecat de la Snake River, continuă Daly, au 
început să circule zvonuri ciudate despre dumneata. Se 
spunea că ţi-ai agăţat pistoalele în cui datorită unui incident 
petrecut la Wassuk. Era ceva care pe mine nu m-ar fi 
îngrijorat, dar care te-a speriat pe dumneata, Masterson. Ai 
plecat de-acolo şi ai devenit pastor! 

— Aşa e, îi răspunse Duane. 

— Predicator, care va să zică, făcu Daly. 

Din ce în ce mai mulţi oameni se strângeau în jurul lor. 
Trei femei, cu rochii subţiri şi pălării ieşiseră dintr-un 
magazin ca s-asculte. Cei din salon se îngrămădeau în jurul 
vorbitorilor. 

— Ţi-ai spus poezia, Daly, îi zise Duane. Acum lasă-mă să 
vorbesc şi eu. 

— Supune-ţi predica, îl invită Daly râzând. 


— O spun pe şleau, ca să mă audă toată lumea, începu 
Duane, privind mulţimea din jur. În Bunker Hill oamenii au 
aflat trecutul meu şi m-au acceptat aşa cum sunt. M-am 
hotărât deci să spun adevărul de îndată ce ajung în Smoke 
Rim. Nu m-am aşteptat s-o fac aşa de repede, dar fiindcă 
Daly a adus vorba despre asta în faţa oamenilor, vă 
mărturisesc totul aici şi acum. 

Daly schimbă o privire cu Gorski. 

— Odinioară am fost pistolar, dar după ce-am ucis pe 
cineva din greşeală mi-am atârnat Coltul, în cui, le zise 
Masterson arătând spre cele două lădiţe în care îşi ţinea 
hainele şi cărţile. Mai păstrez pistoalele ca o amintire a 
trecutului. 

— Deci încă mai ai pistoalele? Întrebă Daly. 

— Nu-ţi fie teamă, Daly, îi zise zâmbind Duane, am jurat să 
nu le mai folosesc niciodată. Acum sunt pastor. Am venit să 
iau în primire biserica din Zion Tabernacle şi, fiindcă tot te- 
ai străduit să aduni oamenii, profit de moment să-i invit pe 
toţi la biserică. Inclusiv pe tine. 

Omul lui Crouch căzu în capcană. Încercă să se scuze: 

— Mă cunoşti doar, Masterson. Mai este cineva în oraş pe 
care îl cunoşti... 

— Da? 

— Poţi zice chiar că e prieten cu mine. El şi cu mine 
lucrăm pentru domnul Crouch. Ştii, domnul Crouch e un om 
important în acest oraş. 

— Şi cum îl cheamă pe prietenul tău? 

Daly făcu o pauză scurtă, ca să dea mai multă greutate 
vorbelor sale: 

— Masterson. Fratele tău. Duane se holbă la el. 

— Len? 

— Chiar el. 

Simţi ostilitatea care-i cuprinsese pe cei din jur la auzul 
acelui nume. Văzu o femeie cuprinsă de indignare care se 
întoarse şi plecă. Ceilalţi orăşeni vorbeau în şoaptă. 


— A trecut mult de când nu l-am mai văzut pe Len. Să 
încerc să vorbesc cu el. 

Noul pastor porni către biserică. Nu privi în urmă, dar 
auzi murmurele care se ridicau în spatele său. Daly 
încercase să-l pună într-o postură proastă, Dumnezeu ştie 
de ce, dar el profitase de întâmplare ca să le spună tuturor 
trecutul său. Depăşise un obstacol dificil. 

Începu să se gândească la fratele său. Nu-l mai văzuse de 
mult. De fapt, de la înmormântarea părinţilor lor. Niciodată 
nu fuseseră prea apropiaţi. De fapt, Duane părăsise casa 
părintească pe vremea când Len era doar un puşti. Rareori 
mai trecuse pe-acasă. Fiul pistolar nu era binevenit. 
Amândoi părinţii muriseră în cursul marelui incendiu din 
câmpiile Kansasului, din 1854. Len, care avea doar 
treisprezece ani, plecase să locuiască la un unchi. Deşi nu-l 
mai văzuse pe Len de-atunci, ştia că acesta plecase să 
muncească la un ranch din Long Well Valley. 

Nu-i plăcea deloc compania în care-l găsise. Reb Daly era 
un tip periculos. 

Ajunse la biserică. Lângă aceasta se afla clopotniţa, dar şi 
casa parohială. Cobori de pe cal şi enoriaşii îl înconjurară, 
cu zâmbetul pe faţă. 

— Domnul reverend Masterson? 

Era un om dolofan, care îi strânse mâna cu putere. 

— Sunt primarul Harrow, preşedintele Comitetului de 
primire. Bine aţi venit la Smoke Rim! 

— Trebuie să fim cinstiţi, domnule reverend, îi zise 
primarul Lex Harrow în timp ce beau cafeaua în biroul lui. 
Vedeţi, dacă mergeţi prin oraş la ora aceasta, nu vă luaţi 
după aparenţe. Să nu credeţi că este un oraş liniştit şi 
tihnit. 

Duane îi privi pe cei din Comitetul de primire. Primarul 
avea în jur de cincizeci de ani. Lângă acesta se afla doctorul 
Dave Jackson. El cânta la orgă în timpul slujbelor. Casierul 
bisericii era un om cu părul sur, domnul Rimmer. Comitetul 
femeilor era reprezentat de doamna Amelia Porter, care-şi 


servea cafeaua. Era o femeie înaltă şi energică, cu trăsături 
dure. Gustarea pe care o serveau fusese pregătită de cea 
mai tânără enoriaşă, domnişoara Pollyanna Cooper. 

— Îmi place oraşul, le zise pastorul. 

— În realitate e un iad, vorbi doctorul. 

Amelia Porter fu puţin şocată de o asemenea descriere, 
dar trebui să recunoască adevărul acelor cuvinte. 

— Spuneţi-mi tot, îi invită Duane. 

— Domnule reverend, parohia dumneavoastră este 
condusă de un singur om, îi zise Rimmer. 

— Crouch, adăugă doctorul. 

— Poate că nu e bine să-l speriem pe domnul pastor cu 
necazurile din oraş, interveni Amelia Porter. 

— Poate. Îmi pare rău, domnule reverend, zise doctorul. 
Aveţi, desigur, altele de... 

— Ca pastor fac parte din acest oraş, le zise Duane. Soarta 
lui nu-mi e indiferentă. Cine e Crouch? 

— Smoke Rim a fost un oraş decent, începu să povestească 
primarul Lex Harrow. Femeile şi copiii se puteau plimba şi 
noaptea în siguranţă pe străzile lui. Dar a venit Bruno 
Crouch. A venit însuşi diavolul! A venit cu bani şi a angajat 
pistolari în slujba sa. Şeriful Toby Garrod a fost ucis, iar 
bandiții au pus stăpânire pe oraş. Prin ameninţări, Crouch a 
pus mâna pe localul Ace High. Oakley a fost gonit. 

— Cine e Oakley? 

Fostul proprietar al celei mai mari părţi din strada 
principală. Negustorii îi plăteau lui dobândă pentru 
magazinele în care-şi vindeau marfa. Acum oraşul e al lui 
Crouch şi chiriile au crescut de cinci ori într-un an. 

— Nimeni n-a încercat să-l oprească. 

— Îi poţi condamna pe oameni? făcu doctorul. Dacă ridică 
glasul cineva, imediat după aceea e vizitat de pistolari. Nu 
sunt nişte băieţi prea prietenoşi... 

— Amintiţi-vă ce-a păţit Clem McCrae şi familia lui, le zise 
primarul. Clem avea brutăria şi a refuzat să-i plătească 
chiria mărită lui Crouch. Au venit imediat pistolarii. l-au 


violat nevasta şi fetei lui i-au tăiat faţa cu un cuţit. Biata fată 
a rămas desfigurată pe viaţă! 

— Îmi pare rău că v-am zugrăvit oraşul în culori sumbre, 
se scuză Rimmer către Duane, dar e bine să ştiţi adevărul. 

— E bine că mi-aţi spus. 

— Oraşul e păcătos, zise cu fermitate Amelia Porter. 

— Atunci are nevoie de predicile mele. 

— Ştiţi... Fostul pastor nu se băga în lucrurile astea, vorbi 
primarul. 

— Probabil aşa era el, îi răspunse Duane Masterson. Eu 
sunt alt fel de om. 

Schimbară câteva priviri între ei în vreme ce Duane îşi 
aprindea o ţigară. Amelia Porter deschise gura, dar nu 
îndrăzni să vorbească. Încurajat de acţiunea pastorului, 
Rimmer îşi scoase şi el punga cu tutun. 

— Domnule Masterson, începu ezitant Lex Harrow, mai 
este doar o problemă pe care Comitetul ar dori s-o discute. 

Făcu o pauză şi se întoarse către doctor, aşteptând ca 
acesta să-l ajute. Dar Jackson îşi frecă bărbia şi tăcu. În cele 
din urmă, Rimmer vorbi pentru ei: 

— O să v-o spun direct. Când vi s-a tipărit numele în ziarul 
Clarion, au început să circule zvonuri prin Smoke Rim, 
zvonuri nefondate... 

— Au pornit de la Daly? întrebă Duane. 

— Da. 

— Le-a spus oamenilor că am fost pistolar de meserie? 

— Nimeni nu l-a crezut, îi răspunse primarul. 

— A spus adevărul, zise Duane. Rămaseră toţi cu ochii 
holbaţi la el. 

— Am fost pistolar, dar am devenit un om al lui Dumnezeu. 
Şi ce mi s-a întâmplat mie li se poate întâmpla şi celorlalţi. 
Oamenii se pot schimba. Aşa spune şi Biblia. 

— Recunosc faptul că aceasta este prima dumneavoastră 
slujbă, zise primarul, zâmbind cam forţat. 

— Dacă doriţi mai multe amănunte despre trecutul meu, 
întrebaţi-mă, îi îndemnă pastorul. 


— Mai e ceva, zise doctorul. 

— Da? 

— E vorba despre un pistolar care lucrează pentru Crouch 
şi care vă poartă numele... 

— Len Masterson? 

— Da. 

— Len e fratele meu. 

Auzi un zgomot în spatele său. Duane se întoarse şi o văzu 
pe Pollyanna în dreptul uşii, cu o tavă în mână. Faţă fetei 
era albă ca o cretă, buzele îi tremurau, iar privirea îi era 
aţintită asupra pastorului. 

— Aţi păţit ceva, domnişoară? o întrebă el. 

— Domnule reverend, îi zise repede primarul, Len l-a ucis 
pe fratele ei. 

— A fost o crimă, domnule reverend, îi zise fata. O crimă 
făcută cu sânge rece. 

— Îmi pare rău, spuse Duane cu tristeţe. 

Ochii fetei se umplură de lacrimi. Se întoarse şi fugi pe 
coridor. 

— Ştiţi ceva? făcu Rimmer. Pollyannei îi va veni greu de- 
acum încolo să mai vină la biserică... 

CAPITOLUL IV - Fraţii Masterson. 

Soarele asfinţea când Frank Jones se hotări să plece. 
Redactorul şef al ziarului Clarion stătea de o jumătate de 
oră lângă pastor şi lua notițe. 

— Vă mulţumesc, domnule Masterson, îi zise. Ziarul nostru 
scrie mereu despre cei mai importanţi oameni din oraş. 

— Vă mulţumesc pentru vizită, îi spuse Duane, 
conducându-l către uşa din faţă. 

Deodată se auzi un zgomot puternic, ca un tunet 
îndepărtat şi ziaristul se încruntă. 

— Încep devreme azi, mormăi el. 

— Cine? 

— Oamenii de la Radier. O duzină de nesăbuiţi vin în oraş. 
Se duc direct la Ace High şi îşi toarnă pe gât băuturile cele 
mai ieftine ale lui Crouch. 


Apoi îngrozesc oraşul, cam pe la miezul nopţii. 

— Cât de des fac asta? 

— O dată la câteva nopţi. Cei de la Radier sunt neciopliţi, 
dar au devenit mult mai răi de când a murit şeriful. Nimeni 
nu mai aplică legea şi îşi fac de cap cum vor. Oamenii de 
treabă din oraş n-au decât să se baricadeze în casele lor... 

— Frank, e datoria ta să ajuţi oraşul. 

— Cum? 

— Conduci ziarul şi-ar trebui să le spui oamenilor de ce ar 
fi bine ca legea şi ordinea să revină aici. 

— Aş putea, dar nu vreau s-o fac, îi răspunse ziaristul. 
Vreau să rămân în viaţă. Crouch nu s-ar purta prea blând 
cu mine dacă aş face aşa ceva. Nu vrea să existe în oraş 
lege sau ordine. Îi place Smoke Rim aşa cum e, adică sub 
controlul lui. Astfel îi terorizează pe negustori şi obţine 
câştiguri uriaşe cu Ace High. Desigur, asta nu-mi place 
deloc, domnule reverend, dar ce să fac? Am nevastă şi 
Copii... 

— Te-nţeleg, Frank. 

Călăreţii pătrunseră pe strada principală într-un nor de 
praf. Porniră printre magazine şi începură să tragă în aer, 
în timp ce, din pragul casei parohiale, pastorul şi ziaristul se 
uitau la ei. Dintr-o privire rapidă, Duane înţelesese ce fel de 
oameni erau: nişte călăreţi sălbăticiţi, înarmaţi până-n dinţi, 
dornici de distracţie cu orice preţ. 

— Nu par să facă parte din turna lui Dumnezeu, spuse 
Jones. 

— Biserica e deschisă pentru toţi, îi răspunse Duane. 

— Aş vrea să vă avertizez, zise Jones. Sunteţi prea 
interesat de Crouch şi de situaţia din oraş. Mai bine aveţi 
grijă de dumneavoastră. Fostul pastor aşa a făcut şi a plecat 
întreg de aici. 

— Mulţumesc pentru sfat. 

Pastorul îi privi pe cei de la Radier cum descăleca şi intră 
în local. Porni către Ace High. Pe stradă se făcuse întuneric, 
dar în salon ardeau luminile. 


Deschise larg uşa batantă. Nimeni nu-i acordă nici o 
atenţie când trecu prin mulţimea de bărbaţi şi femei care 
vorbeau zgomotos, fumau şi râdeau. Mesele de poker 
gemeau de jucători. În jurul pianului era un mic ring de 
dans, unde nişte bărbaţi ameţiţi de băutură fugăreau 
femeile. 

Trei chelneri mergeau de la client la client ducând pahare 
şi sticle şi strângând banii. Unul dintre aceştia se opri în 
faţa lui Duane. 

— Spuneţi, domnule. 

— Hei, Walt, nu aşa se vorbeşte cu un pastor! 

Glasul acela era al lui Daly, care stătea la tejghea. 

— Unui pastor nu-i spui „domnule”, ci domnule reverend. 
Pentru că asta el. 

Cei din jur se întoarseră să-l privească mai bine pe 
bărbatul înalt cu păr negru. Walt, chelnerul, rânji către 
Duane: 

— Ce doriţi, domnule reverend? Lapte? 

— N-am venit aici ca să beau, îi răspunse Masterson. 

— Nu? Credeam că vrei să serveşti ceva cu doi prieteni 
buni ca Gorski şi ca mine, făcu Daly. 

— Îl caut pe Len Masterson. 

Se făcu o linişte adâncă. 

— Fratele dumitale este în biroul domnului Crouch, zise 
Daly. 

— Şi nu pot fi deranjaţi, adăugă Walt. 

— Unde este biroul? întrebă Duane. 

— Sub scară, îi zise Gorski. Dar nu poţi intra neinvitat în 
biroul domnului Crouch. 

Duane porni drept către acea încăpere. 

— Hei! Strigă Daly. Nu poţi intra acolo neinvitat! 

Duane deschise uşa fără să bată înainte. N-avea nevoie de 
invitaţie ca să intre la Bruno Crouch. Marele patron, despre 
care auzise atâtea, stătea cufundat în fotoliul său, în spatele 
biroului lustruit. Avea un pahar de vin roşu în mâna dreaptă 


şi o ţigară pe jumătate fumată în cealaltă. Celălalt bărbat 
din cameră se sprijinea de perete, lângă fereastră. 

— Noroc, Len! zise Duane şi închise uşa. 

Len şi Crouch se holbară la pastor. Apoi Bruno zâmbi şi 
sorbi din pahar. Tânărul pistolar nu zâmbi. Era nervos şi 
derutat. 

— Ce-i asta, Duane? De ce dai buzna aici? 

— Ai crescut, Len, îi zise pastorul şi îi întinse mâna. Len se 
întoarse cu spatele la el. 

— la te uită! zise repede Bruno Crouch privind peste 
marginea de sticlă a paharului, sunteţi reverendul Duane 
Masterson, fratele lui Len. Bine-aţi venit în Smoke Rim. Am 
auzit multe despre dumneavoastră. 

— Ar fi fost mai bine să te abţii să dai buzna aşa aici! îi zise 
Len furios. 

— Nu fi nepoliticos, Len, îi zise Bruno zâmbind. Fratele tău 
era nerăâbdător să te vadă, aşa că a uitat de bunele 
maniere. De altfel şi tu ai cam uitat de fratele tău, 
pastorul... 

— Nu ne-am văzut de mult timp, Len, îi zise Duane. Îşi 
scoase o ţigară. 

— Ultima dată când ne-am văzut a fost la înmormântare... 

— Am impresia că asist la o emoţionantă reuniune 
familiară, zâmbi Crouch, ridicându-se de pe scaun. Cred că 
mă duc în salon să beau ceva cu băieţii... 

— Domnule Crouch, mormăi Len roşu la faţă. 

— Continuaţi-vă reuniunea, îi răspunse Bruno. 

— Înainte de a pleca, îl opri Duane. 

— Da? 

— Trebuie să vă spun câteva vorbe. Crouch îl privi foarte 
atent. 

— Ce fel de vorbe? 

— Am înţeles că afacerile dumitale prosperă promovând 
păcatul. Datoria mea e să predic împotriva acestui lucru. Se 
pare că ne aflăm astfel în tabere adverse. 


— Poate, Masterson, poate, făcu zâmbind Bruno. Dar, dacă 
te vei limita doar la predici, nu va exista nici o neînțelegere 
între noi. 

Patronul ieşi din încăpere. 

— Ar fi trebuit să păstrăm legătura între noi, începu 
Duane. 

— De ce? făcu Len. Întotdeauna ai mers pe drumul tău, iar 
eu pe al meu. Am plecat de la unchiul George când aveam 
şaisprezece ani, ca să muncesc în Long Well Valley. Apoi mi- 
am dat seama că era mai uşor să fac ceea ce făceai şi tu. Am 
început să mă angajez pistolar, ca şi tine. 

— Dar eu m-am schimbat, Len. 

— Da, am auzit. 

— Am avut anumite motive. 

— Ei, bine, eu nu renunţ la pistol. O să-l port şi o să mă 
servesc de el în slujba domnului Crouch. 

— Din câte am auzit, Crouch este un pericol în oraşul ăsta. 

— E un om care plăteşte bine. 

— Omul trebuie să doarmă noaptea, Len. 

— Păstrează-ţi predicile pentru biserică. 

— Sper să vii la biserică. 

— Să te ia naiba! 

Duane îşi scutură scrumul de la ţigară. 

— Am auzit anumite lucruri despre tine, Len. 

— Ce vrei să spui? 

— Că l-ai ucis pe Jason Cooper cu sânge rece. 

O vână se umflă pe fruntea lui Len. Pumnii i se încleştară şi 
pentru o clipă Duane crezu că fratele lui avea să sară la 
bătaie. 

— O minciună neruşinată! şuieră el. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Cooper a ridicat puşca şi eu am tras mai repede. 

— Ştii ceva, Len? Nu minţi prea bine. Acest lucru ţi se 
citeşte pe chip. 

— Ia ascultă-mă, Duane, îi zise el, tremurând de furie şi 
aruncând fulgere din priviri. N-am vrut să vii aici, la Smoke 


Rim, dar, dacă tot eşti aici, trebuie să-ţi intre bine ceva la 
cap: nu te amesteca în viaţa mea! Trăiesc cum vreau eu! Ce 
s-a întâmplat între Cooper şi mine e treaba mea. Aşa că du- 
te la biserică, ţine-ţi predica şi cântă alături de cor. Lasă- 
mă-n pace! 

— Suntem rude, Len. 

— Rude sau nu, aşa să faci, cum ţi-am zis. 

— Nu pot să-ţi făgăduiesc aşa ceva. 

— Înainte de a lua Biblia în mână şi tu erai un ucigaş 
plătit! 

— Adevărat. Lucram pentru anumiţi oameni; dar niciodată 
pentru o năpârcă precum Crouch. Alegeam pe cine să 
servesc. 

— Te-am ascultat destul. leşi naibii afară! 

Duane merse către uşă, apoi se întoarse spre fratele lui. 

— Dacă ai nevoie de mine, ştii unde mă găseşti, îi zise. 

— N-o să am nevoie de tine nici peste o mie de ani, îi 
răspunse Len. 

— Rămas bun, frate. 

Duane trecu prin salon, apoi se îndreptă direct spre ieşire 
şi ajunse în stradă... 

CAPITOLUL V - Pollyanna. 

— Bună dimineaţa, domnule reverend, îi zise Jake Wendon 
când Duane se îndreptă către tejghea. 

Era sâmbătă dimineaţa şi pastorul se hotărâse să se 
aprovizioneze cu alimente. 

— Am o listă întreagă la mine, îi spuse el patronului. 

— Bucuros întotdeauna să vă servesc. Deşi nu sunt un om 
care crede în biserică... 

— Vom începe cu ouăle. 

Apoi citi lista, pe măsură ce negustorul îi dădea mărfurile. 

— Să încheiem cu tutunul. 

— Tutunul? făcu Wendon surprins. 

— Mda. 

Când vânzătorul se aplecă după tutun, o fată subţirică 
intră în magazin. Pastorul o recunoscu pe Pollyanna, care 


admira noile rochii. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Cooper. 

Ea se întoarse încet. Zâmbetul îi era forţat. Era foarte 
drăguță. Chipul ei emana o frumuseţe clasică. Duane 
Masterson era pastor, dar şi bărbat. 

— Bună dimineaţa, îi răspunse ea. 

— Domnişoară Cooper, n-am avut ocazia să-ţi mulţumesc 
pentru cafeaua şi prăjiturile cu care ne-ai servit ieri. 

— Mi-am făcut datoria, domnule reverend. 

— Plănuisem să-ţi fac o vizită la domiciliu, în curând. 

— Nu vă deranjaţi, domnule reverend, sunt sigură că sunt 
mulţi alţii din turma dumneavoastră care au mai multă 
nevoie decât mine. 

— Poate, îi răspunse Masterson. Dar îmi doresc să te văd. 

— Stau rareori acasă. 

— Înţeleg. 

— Poftiţi tutunul, îi zise Wendon. 

Duane îi plăti negustorului. Când se întoarse, Pollyanna 
dispăruse. Păstorul îşi luă sacoşa, apoi ieşi în stradă. 
Pollyanna plecase grăbită din magazin, dar doi tipi care 
rânjeau îi ţineau calea. Unul era Reb Daly, celălalt Gorski. 
Orăşenii observaseră întâmplarea, dar niciunul nu-i sărea în 
ajutor. Patru bărbaţi se uitau de pe trotuar, păstrând 
distanţa de siguranţă. 

— Vino cu noi, domnişoară, zicea Daly, în vreme ce 
zâmbetul i se stingea pe chip. Domnul Crouch vrea să aibă 
o discuţie prietenească cu dumneata. 

— Nu vreau să vorbesc cu el. Nici acum, nici altă dată. 

— Hai, nu mai face nazuri. N-auzi că ne aşteaptă în biroul 
lui? 

— Discuţia nu durează mult, adăugă Gorski. Vrea să 
vorbiţi despre... 

— Despre lotul de pământ din oraş? Crouch ştie care e 
poziţia mea. Nu vând. Va trebui să mă ucideţi, aşa cum l-au 
ucis şi pe fratele meu! 

— Ai grijă ce spui, o avertiză Daly. 


— Lăsaţi-mă să trec, ceru ea. 

— Vei putea merge unde vrei după ce-o să te întâlneşti cu 
domnul Crouch. 

— Nu merg nicăieri cu tine, Reb Daly, îi zise ea. În schimb, 
îi poţi duce lui Crouch acest mesaj. Tatăl meu a lăsat prin 
testament ca pe acel pământ să se ridice un orfelinat şi aşa 
se va face! 

Gorski o apucă de braţ. 

— Haide! ordonă Daly. 

— Daţi-mi drumul, strigă ea. 

— Aţi auzit ce spune domnişoara, răsună un glas puternic 
din spatele lui Gorski. 

Pistolarii se întoarseră miraţi către cel care îndrăznea să 
se amestece. 

— Ia-ţi labele de pe mâna domnişoarei! 

Cei doi bivoli întărâtaţi îl priviră pe Masterson şi sacoşa lui 
cu alimente. Reb remarcă faptul că mulţi orăşeni căscau 
gura la ce se întâmpla. Pastorul îşi lăsase jos pachetele. 
Privitorii voiau să vadă cum aveau să se descurce oamenii 
lui Crouch. 

— Uite ce e, Masterson, începu Daly. Nu te amesteca. 

— Vezi-ţi de predicile tale, adăugă Gorski. 

Pastorul nu mai aşteptă. În vreme ce ouăle, făina şi fasolea 
se împrăştiau pe jos, îi dădu un pumn în nas lui Gorski. 
Maimuţoiul, proiectat de lovitură, îi dădu drumul fetei şi se 
izbi cu spatele de peretele magazinului lui Wendon. Sângele 
îi ţâşni din gură şi din bărbie. 

Cu un urlet furios, Daly se aruncă asupra lui Masterson. Îl 
izbi pe pastor cu pumnul, aruncându-l în perete. Duane 
reuşi să evite pumnul pe care Daly i-l pregătea şi în acest 
timp Gorski îşi reveni. Cei doi pistolari porniră împreună 
către pastor, care înţelese că trebuie să schimbe poziţia, 
altminteri l-ar fi prins la înghesuială, lângă perete. 

Se repezi deci în ei şi începu să dea în dreapta şi-n stânga. 
Mulțimea adunată văzu că lovitura lui Duane îl izbise pe 


Gorski în bărbie. Acesta, zdruncinat încă dinainte, se 
prăbuşi la pământ. Capul i se izbi de ceva şi nu mai mişcă. 

Văzând. Soarta lui Gorski, Daly ezită o clipă. Apoi mâna i 
se îndreptă către pistol. 

Ţipătul Pollyannei îl preveni pe Duane. Se aruncă asupra 
celuilalt. Cei doi oameni se rostogoliră la pământ, iar 
pistolul sări din mâna lui Reb până la picioarele Pollyannei. 

Duane se ridică primul de jos. Ameţit, Daly reuşi să se 
ridice şi el, dar pastorul îl aştepta deja. Îi trase un pumn în 
gură. Se auzi un zgomot puternic şi câţiva dinţi plesniră. 

Cei de faţă îl văzură pe Duane lovindu-l încă o dată, cu 
pumnii uniţi, pe Reb. Daly gemu, dar nu căzu. Pastorul îl 
izbi iar. Pistolarul lui Crouch se prăbuşi pe spate şi rămase 
în mijlocul drumului. Sângele care i se scurgea din gură i se 
amesteca în praful drumului. 

— Slavă Domnului! strigă unul dintre orăşeni. 

— Nu credeam să apuc clipa când pistolarii lui Crouch or 
să zacă în mijlocul străzii, spuse vesel un altul. 

— I-a snopit în bătaie pastorul nostru! strigă Craddock, 
minerul, râzând, în timp ce Duane se scutura de praf, simţi 
că orăşenii din jurul lui sufereau o mare transformare. Ceea 
ce se întâmplase se putea compara cu primul semn al 
primăverii. Mulţi zâmbeau veseli, iar alţii se strânseră de pe 
la magazine ca să vadă minunea. 

— Am nevoie de o căruţă, făcu pastorul. 

— Pastorul nostru are nevoie de o căruţă! strigă Rimmer 
către mulţime. 

— S-o ia pe-a mea, zise repede Leif O'Brien. 

Şi bărbosul prospector se duse repede să aducă trăsura. 

Duane îl apucă de umeri pe Gorski, îl ridică în picioare şi îi 
făcu vânt în căruţă de parcă era un sac de cartofi. Apoi se 
duse la Daly, îl prinse de picioare şi-l târî prin praf. După ce- 
| zvârli şi pe acesta în căruţă, Masterson urcă şi el şi dădu 
bice cailor. 

Porniră pe strada principală, îndreptându-se către Ace 
High. Duane opri în faţa localului şi mulţimea se strânse 


acolo imediat, ca să vadă ce-avea de gând, Îl luă pe Daly de 
picioare, îl urcă pe umăr, apoi urcă pe trotuarul de lemn şi 
intră prin uşa batantă cu el. 

În Ace High nu erau decât vreo douăzeci de clienţi. Câţiva 
jucau poker. Erau nebărbieriţi, obosiţi, căci jucaseră toată 
noaptea, dar se uitară curioşi la pastor. Walt nu fu în stare 
să scoată un sunet când văzu scena aceea incredibilă. Părea 
un iepure hipnotizat. Doi beţivi izbucniră în râs. În salon se 
mai afla şi Bruno Crouch, care tocmai ieşise din biroul său. 

Duane se îndreptă către o masă şi îl aruncă pe Daly pe 
aceasta. Fără să scoată o vorbă, se întoarse la căruţă şi îl 
aduse şi pe Gorski. 

Încruntat, Crouch văzu cum masa de poker începu să 
pârâie sub greutatea celor doi pistolari, apoi se rupse în 
două şi trupurile uriaşilor se prăbuşiră pe podea. 

Nici măcar atunci Crouch nu clipi. Era palid la faţă şi-l fixa 
din priviri pe păstor. 

— Din moment ce oamenii ăştia sunt proprietarii dumitale, 
m-am gândit că-i vrei înapoi, îi zise Duane. Eu nu las 
gunoaiele pe stradă! 

— Vei plăti pentru asta, Masterson! îi strigă furios Crouch. 
Vei plăti scump! 

— Am făcut doar ceea ce-ar trebui să facă fiecare cetăţean 
de treabă din oraş. Sconcşii ăştia doi molestau o femeie pe 
stradă, zise Duane către cei din salon. 

Crouch îşi ieşi din pepeni. 

— Ştii ce, Masterson? făcu el. Daly avea dreptate în 
privinţa ta. Când a auzit că vii în oraş, ca pastor, a spus că 
n-o să te ţii doar de imnuri şi de slujbe. Pe când erai pistolar 
obişnuiai să te bagi în tot felul de încurcături. Ca pastor faci 
acelaşi lucru. Daly a zis că haina bisericească şi Biblia nu-l 
vor schimba cu nimic pe Duane Masterson. 

— Uite cum stau lucrurile, Crouch, îi zise Duane. Eu cred 
că un pastor adevărat trebuie să se implice în viaţa 
comunităţii. Exact asta intenţionez să fac în Smoke Rim. 

— Fereşte-te din calea mea! gemu Crouch. 


— Îmi este imposibil. 

Bruno îl privi câteva clipe. 

— Atunci va trebui să-ţi iei pistolul, domnule reverend. 

— Nici asta n-o s-o fac. 

— Cine pune pariu că pastorul nostru are nevoie de pistol, 
râse unul dintre beţivi. 

— Gura, Johnny, făcu Bruno. 

— Scuzaţi-mă, domnule Crouch. 

— Mai e ceva, Masterson, reluă patronul. 

— Ce anume? 

— Localul ăsta e proprietatea mea. Nu eşti binevenit aici. 
Dar vom face un târg. Nu vei mai veni aici, iar eu nu voi 
intra în biserica dumitale. 

— Nu vom face nici un târg. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce-am spus. Biserica mea e deschisă oricui. Chiar şi 
celor păcătoşi ca tine, Crouch. 

O clipă Bruno rămase fără replică. 

— leşi naibii de aici, mormăi apoi. 

— Ne vedem la biserică, le zise Duane patronului şi celor 
din local în timp ce ieşea. 

Bruno îi cercetă apoi pe cei doi pistolari. 

— Walt! strigă el. 

— Da, domnule Crouch. 

— Adu o găleată cu apă. Barmanul o aduse imediat. 

— Scoală-i! 

— Adică... Să-i ud? 

— Hai, mai repede! Nişte proşti... 

Walt îi udă şi cei doi începură să se scuture de apă ca două 
pisici plouate. Daly înghiţi sânge şi apă, apoi se ridică în 
picioare. Îl urmă Gorski. 

— Veniţi în birou, le zise întunecat Crouch. 

Abia închiseră uşa după ei, că patronul se repezi la ei. 

— Ce-aţi făcut, nenorociţilor? 

— Am făcut ce-am putut, mormăi Daly. 


— Ce-aţi putut? Doi oameni înarmaţi contra unui pastor? 
Unui pastor nebun? 

— Dă tare cu pumnul... 

— Neisprăviţilor! Vă daţi seama ce consecinţe au cele 
întâmplate asupra celor din oraş? Masterson v-a făcut de 
râs în faţa lor! Acum orăşenii râd de noi cu gura până la 
urechi. În curând o să fie şi mai rău. Îşi vor pierde orice 
respect faţă de noi. Ştiţi ce înseamnă asta? 

— Da, mormăi Daly. Că nu vom mai fi stăpânii oraşului. 

— Mă bucur că pricepi, Reb. 

— Atunci ce-aveţi de gând, domnule Crouch? întrebă 
Gorski. 

Crouch se aşeză în fotoliu şi-şi aprinse ţigara. 

— Trebuie să le arătăm tuturor că tot noi suntem stăpânii. 
Reb, pune şaua pe cal! 

— Cum? 

— O să faci o mică plimbare. 

— Unde? 

— La Storm Creek. 

— Asta înseamnă două zile călare. 

— Nu contează, îi răspunse patronul. O să întrebi acolo de 
un cuplu de pistolari: McDonald şi Savetta. Spune-le de 
Bruno Crouch. Am pentru ei o treabă de trei sute de dolari 
în aur. Să-i aduci aici. 

— Am auzit de ei, făcu Gorski. Sunt nişte bestii. 

— Exact ce trebuie în Smoke Rim, îi răspunse Crouch. 

Duane Masterson stătea la masa din bucătărie, iar 
Pollyanna lângă sobă. Nu vorbiseră prea mult de când elo 
însoţise acasă. Doar că ea îl invitase la o cafea. Poate că nu 
ştia ce să spună. Asta nu-l deranja pe Duane. În ceea ce-l 
privea, Pollyanna nu avea decât să stea lângă el şi să nu zică 
nimic. Arăta încântător. 

— Am... am fost răutăcioasă cu dumneata dimineaţă, în 
magazin, îi spuse ea. Îmi cer scuze. 

— Nu e nevoie, domnişoară Cooper. 


— Îţi datorez foarte mult, continuă fata. Dacă n-ai fi fost 
dumneata acolo, m-ar fi dus în biroul lui Crouch, unde ar fi 
fost posibil orice... 

— Te-am auzit spunând ceva despre un orfelinat. Pollyanna 
îi povesti despre testamentul tatălui ei. 

— De aceea Crouch l-a ucis pe fratele meu, încheie ea. 

— Cu ajutorul lui Len... 

Ea înghiţi cu greu o linguriţă de cafea. 

— Domnule reverend, am să-ţi fac o confesiune. Când ai 
spus că Len e fratele dumitale, atunci... te-am urât! 

— Înţeleg... 

— Mă hotărâsem chiar să nu mai trec pe la biserică atâta 
vreme cât dumneata ai să fii pastor. 

— Şi-acum? 

— Deoarece m-ai ajutat aşa de mult, privesc altfel 
lucrurile. Am înţeles adevărul... Nu eşti dumneata 
responsabil pentru ceea ce a făcut Len Masterson. 

— Când începe construcţia orfelinatului? 

— l-am angajat deja pe Brad Baker şi Chet Sinclair, îi 
răspunse ea, doi tâmplari care au ridicat majoritatea 
caselor din tabăra minieră. Astăzi ni se aduce cheresteaua 
pentru orfelinat. Construcţia începe de săptămâna viitoare. 

Duane îşi termină cafeaua. 

— Trebuie să mă întorc la biserică, făcu el. 

— Nu uita prăjiturile pe care ţi le-am împachetat. 

— Dar nu era nevoie... 

— Ba da, insistă ea. Când m-ai ajutat ţi-ai pierdut 
proviziile. Măcar atât pot face pentru dumneata. De altfel, 
nici nu te plătim prea mult ca pastor. Ie rog, ia-le. 

— Mulţumesc, domnişoară. 

— Spune-mi Pollyanna. 

— N-o să uit. Ne vedem la biserică? 

— Sigur că da. Făcu o pauză. 

— "Ţinând cont că nu ai o soţie care să-ţi pregătească o 
mâncare caldă, aşa cum au majoritatea pastorilor, oare nu 
doreşti să serveşti aici din când în când o masă bună? 


— Bineînţeles că aş vrea, Pollyanna. 

— Atunci te invit duminică, după slujbă. 

— O să vin, zâmbi el. 

La miezul nopţii, în camera Mabellei stătea Len 
Masterson, întins pe patul cel mare, îmbrăcat, cu o ţigară 
aprinsă în gură. 

Mabella îi umplu un pahar cu vin roşu. Era cel de-al 
patrulea pe care îl bea de când veniseră de la local. 

Len jucase poker şi pierduse şaizeci de dolari. Apoi aflase, 
de la un client, ce se întâmplase în ziua aceea în oraş. 
Gorski tăcea chitic. La început, Len se înfuriase cumplit pe 
fratele său, apoi simţise că-l cuprinde o admiraţie 
neobişnuită. 

Acum o privea pe Mabella, care se mişca pe lângă el ca o 
felină. 

— Vinul tău, îi zise ea. 

Luă paharul, iar ea se strecură alături în pat. 

— Ce-i cu tine? făcu ea. Ce te supără? 

— Nu-ţi bate capul tău frumos cu asta, îi zise Len, 
mângâind-o pe părul negru. 

— Pastorul e de vină, nu? 

— Poate. 

— Faptul că e în oraş te necăjeşte. 

— Cine l-o fi pus să vină tocmai aici? explodă Len. 

— Nu-l băga în seamă, îi zise ea. 

Se auzi un zgomot afară. Len dădu peste cap paharul cu 
vin şi se ridică în picioare. Auzi apoi o cheie răsucindu-se în 
broască. Se încruntă. Întotdeauna fusese deranjat de faptul 
că Bruno Crouch avea cheia de la camera Mabellei. 

Aşteptă până ce uşa se deschise larg şi în prag apăru 
patronul, îmbrăcat în costum negru, purtând un Stetson3 
elegant. 

— Sper că n-am întrerupt ceva, glumi Crouch. 

— Serveam puţin vin, domnule Crouch, îi răspunse 
Mabella. Bei cu noi? 

— Nu în noaptea asta. 


Zâmbetul pieri de pe chipul patronului şi ochii i se aţintiră 
asupra pistolarului. 

— Ai trecut pe lângă locul gol din oraş? 

— Da. 

— Ai băgat de seamă ce era acolo? 

— Nu. 

— Lemnărie! izbucni Crouch. Au adus tot ce trebuie 
pentru construcţia orfelinatului. Până şi rame de ferestre! 

— Pollyanna e hotărâtă, murmură Mabella. 

— E nebună, îi zise Bruno. Dar important e că pastorul a 
provocat asta. 

— Nu-l condamna pe Len, interveni femeia. 

— Nu, făcu patronul. N-am venit aici să vorbesc despre 
Duane Masterson. Mă preocupă doar lemnăria. 

— Vrei s-o mut? întrebă Len. 

— Vreau s-o arzi, îi răspunse el. 

— În noaptea asta? 

— Mâine, în plină zi. 

— În plină zi? 

— De ce nu? Să ştie toată lumea cine a ars cheresteaua. 
Aşa vor înţelege cine conduce oraşul. Ai înţeles? 

— Dacă aşa vrei... 

— Dă-i foc mâine pe la ora unsprezece şi jumătate. 

— În timpul slujbei de la biserică? întrebă femeia. 

— Chiar aşa. Acum vă părăsesc, copii, continuă Bruno. 
Len, să treci pe la mine după ce-ai făcut scrum lemnăria 
aia. 

Patronul ieşi. 

Len îşi turnă singur un alt pahar din sticla de pe dulapul 
de lângă pat. 

— Vino aici, iubitule, îl invită femeia lângă ea. Lăsă jos 
paharul şi se apropie. 

— Ştiu că e ceva în neregulă, îi zise ea. Îl urăşti pe Duane 
pentru că a venit aici, pentru că a încurcat treburile. Dar e 
fratele tău, e familia ta... 


— Ştii ce, Mabella? Duane nu ştie, dar mereu i-am urmat 
exemplul. Nu era binevenit la ferma părinţilor de când 
devenise pistolar. Totuşi l-am admirat, am vrut să ajung ca 
el. Ceea ce am şi făcut. Apoi el a devenit pastor şi m-am 
simţit depăşit cu totul... 

Femeia se strecură lângă el şi-l sărută pe gât. Trebuia să-l 
facă să uite. Degetele ei delicate îi descheiară nasturii de la 
cămaşă. Gura ei fierbinte i se lipi de buze. Îl mângâie pe 
piept. 

— Stinge lumina, Len! 

CAPITOLUL. VI - Noul şeriif. 

În biserica plină, Duane îi asculta pe enoriaşi cum cântau 
din toată inima. 

Era o zi înăbuşitoare şi câteva femei îşi făceau vânt cu 
evantaie din hârtie. 

— Slujba mea de azi este despre... 

Brusc, Rimmer se ridică în picioare. Stătea în spate, lângă 
uşă şi, mirosind aerul, se alarmă. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Duane. 

— Arde ceva afară, domnule reverend! 

Rimmer şi alţi câţiva ieşiră imediat afară. Pastorul simţi 
cum mirosul de fum intră în biserică şi auzi strigătele lui 
Rimmer, aflat în stradă. leşi, la rândul lui şi văzu un fum 
gros care se ridica deasupra oraşului. 

— Vine dinspre lotul gol, strigă unul. 

Duane, împreună cu primarul Harrow şi Rimmer se 
îndreptară imediat într-acolo. Lemnele ardeau, provocând o 
căldură insuportabilă, ca a unui cuptor uriaş. Se simţea şi 
miros de kerosen. 

Oamenii aduseră repede găleți cu apă şi le goliră deasupra 
lemnelor. 

— Domnule reverend, strigă unul din mulţime, e cineva 
care spune că a văzut cine a dat foc. 

— Să vină aici, îi zise pastorul. 

Un om slab, îmbrăcat într-o piele de capră, ieşi din 
mulţime. Purta o mustață lungă şi părea un om de treabă. 


— Mă cheamă Miller, zise el. 

— Ce-ai văzut, Miller? îl întrebă Duane. 

— Nu e vorba de ce-am văzut eu, făcu el, ci de ce-au văzut 
toţi. 

— Toţi? 

— Eram vreo şase. Ne puteţi face păcătoşi fiindcă nu am 
venit la biserică să cântăm imnul de sărbătoare... 

— Nu e vorba de asta, îi răspunse pastorul. 

— Oricum, treaba e că noi am văzut cine a dat foc 
lemnelor. Incendiul a izbucnit chiar în faţa noastră, dar nu l- 
am putut opri. Când ceilalţi au văzut cine era, s-au dat 
înapoi speriaţi. 

— Zău? Ai stat şi te-ai uitat cum arde? 

— Pe mine nu m-a speriat omul acela, îi răspunse Miller. 
Numai că nu puteam opri focul de unul singur. 

— Cine i-a dat foc? întrebă Duane. 

— Fratele dumneavoastră, domnule reverend, îi zise 
repede Miller. A venit cu îndrăzneală, ziua-n amiaza mare, 
s-a dus la grămada de lemne şi i-a dat foc. 

— Dumnezeule! gemu Pollyanna. 

Pastorul se uită la ea. Ochii îi erau roşii de plâns, iar rochia 
cea nouă murdară de funingine. 

— Oameni buni, strigă Duane, slujba nu s-a terminat încă. 
Aţi stins incendiul, acum reveniţi la biserică. 

Toţi îl priviră miraţi. 

— Dar trebuie să ne schimbăm, îi zise unul. 

— Ba chiar să ne spălăm, adăugă altul. 

— Vreau să mergeţi toţi la biserică, imediat, le spuse 
Duane. 

Îl priviră miraţi, dar se supuseră. Reveniră în biserică. 
Duane stătea în amvon. 

— Am pregătit un text pentru slujbă, începu el, dar m-am 
hotărât să vă vorbesc despre altceva. De când am venit în 
oraş am auzit împuşcături şi strigăte noaptea. Am întâlnit 
un om numit Bruno Crouch, care conduce oraşul prin 
teroare. Am văzut o femeie atacată pe stradă ziua-n amiaza 


mare. Acum am ajutat la stingerea unui incendiu produs 
chiar de fratele meu. 'Toate astea îmi amintesc de o poveste 
biblică. Copiii Israelului erau sclavi în Egipt şi erau chinuiţi 
de stăpânii lor, aşa cum sunteţi şi voi acum. Dar Dumnezeu 
le-a trimis un conducător care să-i facă liberi şi să-i înveţe 
legile. E vorba de Moise. Toţi cunoaşteţi povestea asta. Aici, 
în Smoke Rim, e nevoie de un om care să impună legea şi 
să-i interzică lui Crouch să mai stăpânească oraşul! 

— N-aş vrea să întrerup slujba, îi zise un bărbat plin şi 
bine făcut, dar noi am avut un şerif în Smoke Rim. 

— Ştim toţi ce-a păţit, adăugă Doc Jackson de la armonică. 

— A fost ucis, domnule reverend, vorbi Amalia Porter. Nu 
s-a găsit nici o urmă care să ne ducă la ucigaş... 

— Cu alte cuvinte, cel care vrea să fie şerif aici are nevoie 
de mult curaj, încheie Duane. 

— Ori să vrea să se sinucidă, zise doctorul. 

— Treaba e că noi toţi trebuie să-l ajutăm pe cel care ne va 
fi şerif, zise Duane. Nu e suficient să-i punem o stea în piept 
şi să-i dăm un birou. Crouch trebuie să priceapă că şeriful 
ales de noi are în spate tot oraşul. 

Primarul se ridică în picioare. 

— 'Tot ce-am vorbit pare foarte frumos. Sunt convins că 
acela care va purta insigna va fi şi foarte bine plătit de către 
comitetul oraşului. Problema e, cine va fi acela? 

— Poate că se află chiar în mijlocul nostru, îi răspunse 
pastorul. 

Se făcu linişte. Oamenii se uitau în jos, evitând privirea 
căutătoare a pastorului. 

— Ce zici, Rimmer? întrebă Harrow. 

— Nu pot primi, răspunse acesta. Ştiţi doar, am nevastă şi 
Copii... 

— Dar dumneata, domnule reverend? îndrăzni doctorul. 
Am înţeles că te descurcai foarte bine cu armele. 

— Dar le-am agăţat în cui pentru un motiv personal. Acum 
port sutană, sunt pastorul vostru. Nu voi mai folosi 
pistoalele. Îl voi sprijini însă întotdeauna pe cel ales. 


— Îmi pare rău, domnule reverend, că v-am propus, se 
scuză doctorul. 

— Vrea cineva de bună voie să devină şerif? întrebă 
Duane. 

Un om micuţ se ridică în picioare. Nu era prea tânăr. Părul 
îi devenise argintiu. Nu era impunător. Duane nu-l mai 
văzuse şi crezu că se alăturase turmei lui după stingerea 
incendiului. 

— N-am avut plăcerea să vă cunosc, îi spuse Masterson. 

— Mă numesc Clay Perkins. 

— Vă oferiţi voluntar, domnule Perkins? 

— Oamenii de aici mă cunosc. Am fost un om al legii, 
răspunse el. Am purtat insigna în Tequila City. Am avut 
chiar şi două ajutoare. 

— V-aţi retras din funcţie? 

— Nu chiar. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost dat afară, îi răspunse el răspicat. Cei de faţă 
ştiu de ce. Nu puteam să mă las de băutura. Apoi am venit 
aici şi am cumpărat ceva pământ lângă ranch-ul lui Cooper. 

— Şi acum vrei să fii iar şerif? 

— Da. Numai că e o problemă. 

— Care? 

— Nu ştiu dacă oamenii sunt de acord să port eu insigna. 

— Toţi avem probleme. Să uităm de-ale dumitale. Ai curaj 
să fii şerif în Smoke Rim? 

— Sigur. E o cinste pentru mine. 

— Foarte bine. N-a mai rămas decât ca primarul şi 
comitetul oraşului să te numească oficial. 

— Clay Perkins este noul nostru şerif, îi anunţă primarul. 
Când vă luaţi în primire noul post? 

— Chiar în după-amiaza asta, dacă se poate. 

— Perfect! 

Duane se uită la Pollyanna. Ochii ei străluceau iar. Era 
bucuroasă. 


După câteva minute, pastorul îl binecuvânta pe noul şeri;f. 
După o şedinţă fulger a comitetului orăşenesc, primarul Lex 
Harrow ceru să se facă linişte. Cu toţii fură martori la 
jurământul depus de noul şerif din Smoke Rim. 

CAPITOLUL VII - Pe viaţă şi pe moarte. 

Cu un ceas înainte de apusul soarelui, şeriful Clay Perkins 
aprindea focul în soba din biroul său, apoi punea cafeaua la 
fiert. După ce plecaseră de la biserică, oamenii veniseră, cu 
Mic, cu mare şi puseseră la punct biroul nefolosit de-atâta 
timp. Până şi fierarul Jan de Laney îşi oferise serviciile, 
punând broaşte noi la uşile celulelor. 

Lui Clay Perkins îi era frică de un singur lucru. Nu de 
pistolarii lui Crouch. Mai înfruntase el asemenea tipi. Îi era 
frică de clopotul care-i bătea în cap şi de nodul care i se 
punea în gât. Cu alte cuvinte de neputinţa lui de a se abţine 
de la băutură. Înainte intra în Ace High să servească vreo 
câteva pahare. Acum nu mai putea, era şeriful oraşului. 

Pe când era om al legii la Tequila City auzise despre Duane 
Masterson. Fusese un pistolar renumit în tot Vestul. Se 
spunea că nimeni nu avea ochi atât de ager încât să poată 
urmări mişcarea mâinii lui Duane atunci când acesta îşi 
scotea pistolul din toc. 

După ce-şi termină cafeaua, şeriful Clay Perkins se hotări 
să încuie şi să plece acasă. leşi, apoi închise uşa în urma lui. 
Doar Ace High era luminat din belşug, celelalte clădiri 
rămâneau în întuneric. Se urcă pe cal şi porni spre casă. 

Deodată se auzi o împuşcătură. Glonţul trecu prin umărul 
calului. Animalul se prăbuşi, iar Clay auzi şuierul celui de-al 
doilea glonţ, care-i trecuse pe deasupra capului. 

Îşi scoase imediat arma. Calul muribund îi oferi pavăza de 
care avea nevoie. Auzi peste tot cum se zăvorau uşile. 
Şeriful Clay Perkins devenise un om izolat în propriul lui 
oraş. 

Profită de întuneric şi privi către bancă, apoi pe acoperişul 
acesteia. Zări silueta unui om cu o puşcă în mână. ITrase de 


două ori. A treia oară puşca se prăbuşi în drum, apoi căzu, 
cu zgomot şi cel de pe acoperiş. 

Atent, Perkins rămase un timp la adăpost, în spatele 
calului mort. 

Supraveghind din priviri acoperişurile, se îndreptă către 
cel căzut. Se apropie de el. Îl întoarse cu faţa în sus. 

În clipa aceea o umbră se ivi lângă el. 

— E fratele dumneavoastră, domnule reverend. Duane 
privi trupul plin de sânge. 

Trei gloanţe îl străpunseseră pe Len şi îi făcuseră nişte 
răni îngrozitoare. Pastorul îngenunche lângă el. Len avea 
două găuri în umăr şi una în cutia toracică. 

— Îmi pare rău c-a fost el, zise Perkins. A încercat să mă 
ucidă trăgând de pe acoperişul băncii. 

— Trăieşte încă, făcu Duane. Fugi repede la doctor. Spune- 
i că vin cu fratele meu. E vorba de-o urgenţă. 

Orăşenii ieşiră să-l vadă pe pastor ducându-l în spate pe 
Len. Ace High se cufundă în linişte. Plecat înaintea lui 
Duane, şeriful îl luă pe doctor de la masa de seară, pe care 
tocmai o servea. 

Jackson îl conduse pe pastor într-o încăpere unde se găsea 
un pat curat, cu cearşaf alb. Acolo fu aşezat Len. 

— Daţi-vă la o parte, domnilor, le zise doctorul, ca să poată 
respira bolnavul. O să încerc să-l salvez, deşi, după mine, nu 
face multe parale. 

— Sunt şanse să scape cu viaţă? 

— Roagă-te pentru el, domnule reverend, îi răspunse 
Jackson. 

Pastorul şi Clay se retraseră. 

— Vom avea mult de aşteptat, spuse şeriful. 

— Până atunci să facem ceva folositor. 

— Adică? 

— Crouch l-a trimis pe Len să ardă lemnăria pentru 
orfelinat. Să-i cerem bani ca s-o înlocuim. 

— N-ar accepta în ruptul capului să ne dea! 

— N-o să aibă de ales, zise Duane. 


Porniră către local şi intrară acolo, spre mirarea clienţilor. 
Se lăsă o tăcere adâncă. 

Crouch simţi că se întâmplă ceva şi ieşi din birou, însoţit 
de Gorski. Acesta îşi duse mâna la pistol. 

Văzându-i pe cei doi, patronul păli. 

— Credeam că ai înţeles ce simt când te văd în localul 
meu, Masterson. N-ai ce căuta aici! 

— Am venit din două motive, îi spuse, foarte calm, Duane. 
În primul rând, dacă cineva nu ştie ce s-a întâmplat azi în 
Smoke Rim, poate să afle că avem un nou şerif. Este Clay 
Perkins, care are nevoie de sprijinul vostru! 

— "Ţi-ai zis replica, Masterson, îi spuse Gorski furios. Acum 
du-te naibii la biserica ta! 

— Cu doar puţin timp în urmă, fratele meu a încercat să-l 
ucidă pe şeriful Perkins, continuă Duane. Clay l-a împuşcat 
în legitimă apărare. Len nu avea nici un motiv personal 
întemeiat ca să-l doboare pe şerif, de aceea cred că a fost 
plătit s-o facă. 

— Masterson, mârâi Gorski, ducându-şi mâna la armă. 

— Vreau să-l avertizez pe cel care l-a plătit pe fratele meu, 
spuse Duane, privindu-l pe Bruno Crouch în ochi. Dacă se 
vor găsi dovezi împotriva lui, va putrezi în puşcărie! 

— Ai vorbit destul, Masterson, zise patronul. 

— Încă nu, făcu pastorul. 

Se uită la oamenii de la bar şi de la mese: 

— Vreau să vă spun ceva tuturor. Astăzi am avut un 
incendiu în Smoke Rim. Poate că unii dintre voi ştiu ce-a 
ars. E vorba despre lemnăria viitorului orfelinat. Nebunul 
de frate-miu i-a dat foc... 

— Lasă-mă să-l dau afară, îi zise Gorski patronului. 

— Nu încă, îi răspunse Bruno. Nu e momentul. 

— Domnişoara Cooper a plătit lemnăria cu banii lăsaţi de 
tatăl ei, continuă pastorul. Banii erau pentru copiii orfani. 
Ştiu că nu doriţi ca bieţi copii să sufere, de aceea voi face o 
propunere care îi va place şi domnului Crouch. Nu mai beţi 
două pahare şi daţi banii aceia pentru orfani. 


Duane îşi scoase pălăria de pe cap. 

— O să trec pe la fiecare dintre voi ca să-mi daţi ce vă lasă 
inima. Primul va fi domnul Crouch. 

Pastorul se duse la patron cu pălăria în mână. Gorski turba 
de furie! Crouch era alb la faţă ca marmura. 

— Ce ne daţi, domnule Crouch? întrebă zâmbind Duane. 
Fiţi generos! 

— Ticălosule, gemu Gorski. 

Bruno îşi roti privirile în jur. Pastorul atrăsese lumea de 
partea lui. Îl avea şi pe şerif cu el. Să înoţi împotriva 
curentului ar fi însemnat un adevărat dezastru în clipele 
acelea, chiar dacă Gorski era în spatele său. 

— Bineînţeles că voi face o donaţie, murmură el. Câţiva 
aplaudară. 

— Zece dolari, rosti patronul cu jumătate de glas. 

— Sunt convins că puteţi fi mai generos, îi replică pastorul. 
Domnul Crouch oferă cincizeci de dolari! 

— Blestematule, murmură patronul în timp ce lumea 
aplauda. Într-o zi o să-mi plăteşti asta, Masterson! 

— Nu ne rămâne decât să urmăm cu toţii exemplul 
domnului Crouch, le zise Duane. 

Îi băgă pălăria sub nas lui Gorski. 

— E rândul dumitale. 

— Pune ceva în pălărie, îi ordonă patronul. 

Gorski aruncă un dolar. 

— Mulţumesc, frate, îi zise Duane. 

Pălăria trecu apoi prin dreptul fiecăruia dintre cei aflaţi 
acolo. 

— Vă mulţumesc pentru generozitate, le zise Duane apoi. 
Se adunaseră destule bancnote şi monede. 

— Cu aceşti bani vom cumpăra iar lemnăria, continuă el. 
Sunt sigur că acum puteţi servi tot ce vă doriţi de la bar, 
domnul Crouch face cinste! 

Toţi se repeziră la tejghea, iar Mabella rămase faţă în faţă 
cu Duane. 

— Cum se simte? întrebă ea. 


— Len? 

— Da. Sunt iubita lui. 

Duane o cercetă atent. Părea sinceră, iar ochii îi erau 
trişti. 

— Mă rog ca să scape cu viaţă, îi răspunse el. 

— O femeie ca mine nu se roagă, domnule reverend. 

— Fiecare trebuie să înceapă odată şi odată, îi zâmbi. 

— Când o să vorbesc cu Len o să-i spun că ai întrebat de 
el. 

— Mulţumesc. 

Între timp, şeriful servea ceva cu orăşenii. Duane îl lăsă ca 
să-şi termine paharul, dar când Perkins vru să ia toată 
sticla, îl scoase din local. 

— Am nevoie de escortă ca să duc banii, îi zise el. 

— Ai ţinut o predică tare frumoasă la Ace High, îi spuse 
Clay. Cred că niciodată n-ai făcut o colectă atât de 
substanţială de când eşti pastor. 

— Pollyanna are noroc şi-şi va face orfelinatul. Ajunseră la 
biroul şerifului şi intrară acolo. 

— Ştii ceva, Masterson? Am fost împreună în local, dar 
numai dumneata ai vorbit. Eu am stat şi m-am uitat. Puteai 
foarte bine să fii dumneata şeriful. 

Duane ridică din umeri. 

— Am avut ceva de spus şi am spus. 

Duane numără banii în timp ce Perkins punea de cafea. 

— Două sute şaptezeci de dolari, anunţă el. Ai avut 
dreptate, e cea mai mare colectă pe care am făcut-o 
vreodată. 

După ce-şi bău cafeaua, hotări să pornească spre casa 
parohială. Tocmai atunci ciocăni cineva la uşă. 

— Cine e? întrebă şeriful. 

— Doc Jackson. 

Duane deschise uşa, iar medicul intră şi se aşeză pe un 
scaun. 

— Cum se simte? îl întrebă imediat pastorul. 


— L-am operat, iar soţia mea l-a bandajat. Respiră, dar 
jumătate din umăr i-a zburat. A pierdut mult sânge. 

— Ce şanse are? întrebă Masterson. 

— Nu prea mari, oftă doctorul. Dacă va trăi până 
dimineaţă, va scăpa. Va fi o noapte tare lungă, domnule 
reverend... 

CAPITOLUL VIII - Mercenarii. 

Trei oameni călăreau către nord sub razele lunii, urmând 
o veche cărare indiană care şerpuia prin canion înainte de a 
ajunge într-o zonă de câmpie. 

Pentru Savetta şi McDonald, Reb Daly, pistolarul lui 
Crouch, nu valora mare lucru. Cei trei tăceau şi-şi vedeau 
de drum... 

Savetta, pe jumătate mexican, era slab, purta păr negru 
tuns scurt şi avea o faţă respingătoare. Vorbea rar, iar 
glasul îi era incredibil de subţire. Se îmbrăca asemenea 
unui dandy - cămaşă albă din mătase, cravată neagră, 
pantaloni eleganţi, cizme negre, lustruite, cu pinteni din 
argint. Două pistoale cu mânerele împodobite cu perle se 
odihneau în tocuri. 

McDonald era înalt şi bine făcut. Purta un singur pistol, al 
cărui mâner era marcat cu mai multe tăieturi. 

Se îndreptau către Smoke Rim. După ce intrară în oraş, 
porniră către locuinţa Mabellei. Acolo îi aştepta Crouch. 

— Noroc, Crouch! zise McDonald de îndată ce intra acolo. 

— Nu ne-am văzut de mult, Crouch, făcu Savetta. Parcă în 
Coyote Wells ne-am despărţit ultima oară, nu? 

— M-aţi ajutat mult acolo, le spuse patronul. 

Fata stătea în dreptul ferestrei. Purta o bluză şi blugi care 
îi puneau formele în evidenţă, aţâţând poftele. Savetta n-o 
slăbi din ochi până ce se aşeză la masă şi-şi turnă un 
păhărel. 

— Aşa e, făcu McDonald. 'Te-am ajutat în Coyote Wells. Au 
îngropat şase oameni după ce-am plecat noi de acolo. 

— De ce ai plecat din Coyote Wells din moment ce erai 
stăpânul oraşului? întrebă Savetta. 


— Mă săturasem de oraşul ăla, îi răspunse Bruno. 

— Şi-acum ai dat de bucluc pe-aici? 

— Da. Nu v-a zis Daly? 

— Voiam să auzim direct de la tine. Mesagerul tău a fost 
bun doar ca să ne aducă pân-aici. 

Daly se încruntă. 

— Mabella, zise Crouch, adu-ne vin! 

Savetta o privi cu lăcomie în timp ce punea în pahare. 
Şoldurile ei pline, sânii frumoşi îl scoteau din minţi. Mabella 
se simţi privită şi tresări. 

— Am dat într-adevăr de bucluc, reluă discuţia Crouch. 
Totul a început când a venit un preot în oraşul ăsta. 

— Cine? întrebă Savetta. 

— Un preot. 

— Un predicator? 

— Adevărat. Îl cheamă Duane Masterson. Savetta se uită 
la Crouch prin paharul său de sticlă. 

— Ăsta e într-adevăr bucluc, făcu el. 

— Aţi auzit de el? 

— Bineînţeles. L-am văzut odată în acţiune, spuse Savetta. 
În Carrotto. A înfruntat doi bărbaţi. I-a împuşcat mai înainte 
ca ei să apuce să tragă vreun glonţ. Era foarte rapid pe- 
atunci. Apoi am auzit că s-a făcut pastor. Dacă Masterson e 
aici, treaba e foarte serioasă. 

— De Masterson mă ocup eu, le zise Crouch. 

— Atunci de ce ne-ai chemat? 

— Masterson a sculat oraşul împotriva mea. De când a 
plecat Daly după voi au ales un şerif, iar unul dintre oamenii 
mei, Len Masterson, a fost împuşcat. 

— Len Masterson? se încruntă McDonald. 

— Fratele pastorului. E în slujba mea. Savetta izbucni în 
râs: 

— Asta e prea de tot! 

— Deci oamenii din oraş şi şeriful sunt împotriva mea, 
continuă patronul. Lucrurile s-au schimbat peste noapte în 
Smoke Rim. În curând negustorii n-au să mai vrea să îşi 


plătească chiriile şi poate altul o să-şi deschidă un local la 
concurenţă cu al meu. 

— Aşa stau lucrurile? întrebă Savetta, zâmbind cu răceală. 

— Oraşul trebuie pus la punct, continuă patronul. 
McDonald sorbi din pahar: 

— Păi să facem treaba asta pentru tine. 

— Vreau s-o faceţi până mâine seară. Au să vă ajute Daly şi 
Gorski. Savetta se uită cu dispreţ la Daly. 

— Pot să vină şi ei, dacă insişti, făcu. Poate mai învaţă câte 
ceva. 

— Cine e şeriful? întrebă McDonald. 

— Clay Perkins. 

— Beţivanul ăla nebun? întrebă surprins Daly. 

— Masterson nu-l lasă să mai bea, îi zise Crouch. 

— Eşti sigur că Masterson n-o să se amestece? întrebă 
Savetta. Crouch făcu semn din cap că nu. 

— Nu vă faceţi probleme. 

— N-am tras niciodată într-un pastor, zâmbi Savetta. Mi-ar 
plăcea s-o fac. 

— Uită de el, îl sfătui Crouch. Fă numai ce-ţi spun eu. Până 
mâine la miezul nopţii vreau ca oraşul acesta să stea în 
genunchi în faţa mea. O să vă dau o listă cu oamenii care 
trebuie puşi la punct. 

— Şi până începem treaba ce facem? 

— Staţi aici. 

Savetta rânji către Mabella. 

— E o adevărată plăcere. 

Ei nu i se spusese despre înţelegere. Deschise gura ca să 
protesteze. 

— O să mă mut de-aici pe timpul nopţii, făcu ea. 

— Pe naiba, făcu Savetta. O să stai cu noi, scumpo. Poate 
Crouch ne mai trimite o fată dulce. 

— Rezolv eu asta, îi zise Crouch, ridicându-se. 

— Nu, domnule Crouch, strigă Mabella. Mă mut în noaptea 
asta. 


— Ba o să stai aici şi-o să ai grijă de domnul Savetta, îi 
ordonă patronul. 

— Dar... dar eu sunt femeia lui Len... 

— Len Masterson o să fie neputincios tot restul vieţii dac-o 
să trăiască, îi zise Crouch. 

Apoi zâmbi: 

— N-o să-i fie de mare folos o fată cu sânge fierbinte cum 
eşti tu! 

— Domnule Crouch! Len e bărbatul meu! 

— În noaptea asta o să fie domnul Savetta. 

Crouch ieşi, însoţit de Daly. Mabella rămase cu spatele la 
perete şi ochii măriţi de teamă. Cei doi pistolari îşi puneau 
de băut. Peste câteva clipe urma să mai vină o fată cu care 
să se distreze. Probabil Rita, blonda aceea îndrăcită pe care 
o recrutase Crouch după moartea bărbatului ei. 

Cu câtva timp în urmă n-ar fi simţit nici un fel de repulsie 
pentru vreun bărbat. Dar se îndrăgostise de Len... De- 
atunci totul se schimbase pentru ea. Oftă. Trebuia să-l 
asculte pe Crouch! 

leşi din încăpere şi închise uşa. Îi auzi pe cei doi vorbind în 
urma ei. Crouch îi alesese bine. Erau spaima Vestului. Fără 
îndoială că vor da o lecţie oraşului pe care oamenii n-o vor 
uita cât vor trăi. 

Uşa dormitorului se deschise brusc şi în prag apăru 
Savetta. Simţi mirosul de transpiraţie pe care-l emana 
trupul lui. 

— Mai spune-mi o dată cum te cheamă, făcu el. 

— Mabella. 

— Mabella, îţi dai jos hainele sau o fac eu? 

— Mă dezbrac singură. 

EI îi puse mâinile pe şolduri şi o privi în lumina slabă cum 
îşi descheie nasturii de la bluză. Ea îi auzi respiraţia grea şi 
brusc simţi o scârbă adâncă pentru ceea ce făcea, dar 
continuă să se descheie la bluză până când sânii ei mari şi 
pietroşi atraseră ochii lacomi ai bărbatului. Apoi începu să- 


şi tragă centura de la blugi. După câteva clipe se întinse pe 
pat, cu faţa către cearşaf, ca să nu-l vadă. 

— A durat cam mult, îi zise bărbatul. Ea se întoarse şi-l 
privi. 

— Ai făcut vreodată dragoste cu o piatră? îl întrebă. 

Savetta se holbă la ea, apoi ridică pumnul. 

— Să-ţi dai silinţa să faci din noaptea asta cea mai 
frumoasă pe care am petrecut-o până acum, o ameninţă el. 
Altfel o să te desfigurez şi schilodul de bărbatu-tău n-o să te 
mai recunoască. 

Pumnul lui o izbi cu furie în burtă. Ea simţi doar durere şi 
silă atunci când trebui să-i cedeze. 

CAPITOLUL IX - Răzbunarea. 

Dis-de-dimineaţă cerul era cenuşiu, iar frigul pătrunzător. 
Era abia ora şase, dar Duane se trezise demult, aşa cum 
obişnuia pe vremea când meseria de pistolar constituia 
ocupaţia cotidiană. 

Pusese de cafea şi aştepta să fiarbă, când auzi deodată 
nechezatul unui cal. Apoi cineva îi bătu la uşă. Era un 
bărbat pe care nu-l mai văzuse. 

— Domnule reverend... 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

Zâmbi şi încercă să-l liniştească pe noul venit, care părea 
destul de tulburat. 

— Vrei puţină cafea, întrebă. 

— N-am timp de asta. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Sunt Simon Hardy. Înghiţi în sec cu nervozitate. 

— Nu fac parte din turma dumneavoastră... 

— Şi? 

— Şi probabil că mi-am pierdut timpul venind până aici. 
Vreau să spun că fostul pastor, Tranter, nu dorea să aibă de 
a face cu cei din familia mea. 

— Eu nu sunt Iranter. 

— Tranter avea grijă doar de cei care contribuiau cu 
fonduri pentru biserică. 


— Cum am mai spus, domnul Hardy, eu nu sunt Tranter. 

— Poate... 

— Ce te-a adus aici? 

— Tatăl meu e pe moarte, domnule reverend. 

— Trebuia să vorbeşti cu doctorul Jackson. 

— Jackson a făcut tot ce a putut. A fost bun cu tata. Nu ne- 
a pus să plătim pentru munca lui fiindcă ştia că nu avem 
cum să-i dăm banii. Dar ultima dată când l-am chemat m-a 
tras afară din casă şi mi-a spus că nu mai sunt speranţe. 

— Îmi pare rău de asta. 

— Tata mai are de trăit doar o lună, iar doctorul nu-i mai e 
de folos. Vrea să fie văzut de pastor şi să se împace cu 
Dumnezeu. 

— Bine. Să mergem la tine acasă. Doar să-mi pun şaua pe 
cal, îi spuse Duane. 

— O să ieşim din oraş. Casa mea e la un ceas de mers 
călare. Din nou Hardy înghiţi în sec. 

leşiră din oraş în vreme ce vântul răcoros ridica praful în 
jurul cailor. Smoke Rim era încă adormit. 

Porniră pe o cărare care se îngusta pe măsură ce şerpuia 
prin ţinutul sterp al unui canion adânc, cu pereţi din nisip 
sedimentat. 

Curând, în faţa lor apăru o vale împărţită în două de un 
râu sclipitor. 

— Trebuie să ajungem în valea aceea, îi zise Hardy. Acolo 
trăieşte neamul meu. 

— Să mergem, îi zise Duane. 

Se apropiară de râu. Iarba, arsă de soare în deşert, 
devenea verde şi grasă lângă apă. 

Brusc, Hardy îi zise: 

— Trebuie să recunosc, Masterson, că acesta este cel mai 
bun loc pentru ceea ce am eu de făcut. 

Duane se întoarse şi uită la el. Hardy îşi scosese pistolul. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă pastorul. 

— Am spus că ăsta e cel mai bun loc, repetă celălalt. 

Ridică zâmbind cocoşul pistolului. 


— Vezi, Masterson, te-am păcălit. Nu există nici un Alan 
Hardy. Tatăl meu a murit de cel puţin douăzeci de ani. Îmi 
trebuia însă un motiv ca să te scot din oraş. Nu puteam să 
te ucid chiar în Smoke Rim. 

— Crouch te-a plătit s-o faci, nu? Nu ştiu cât ţi-a dat, dar... 

— 'Ţie pot să-ţi spun, fiindcă oricum vei fi mâncat de muşte 
peste câteva minute. O sută de dolari. 

— O sută de dolari ca să-ţi încarci conştiinţa pentru toată 
viaţa cu o crimă? Merită, Hardy? 

— Tocmai tu te-ai găsit să vorbeşti despre crime şi 
conştiinţă? îi zise Hardy. la gândeşte-te câţi ai omorât tu 
până acum. 

— Ascultă-mă, Hardy... 

— Mai bine spune-ţi rugăciunea, pastore, îi zise celălalt, 
punându-i pistolul la frunte. 

Masterson se aruncă din şa, dar în acelaşi timp bubui şi 
arma, al cărei zgomot fu acoperit în parte de cel al râului 
lângă care se aflau. Sângele ţâşni pe faţa pastorului. În 
clipa următoare trupul i se prăbuşi pe pământ. 

Duane rămase acolo, cu mâna dreaptă cufundată în apă, 
cu sângele ţâşnindu-i din cap. Hardy se uită la el cu pistolul 
fumegând. Apoi cobori de pe cal. 

Îl întoarse cu cizma. 

Simon Hardy se uită către pereţii înalţi ce mărgineau 
valea. Nu va trece mult şi vor veni muştele, îşi zise el. Îşi 
băgă pistolul în toc şi se uită după calul pastorului. Fugise 
în vale şi nu avea timp să-l mai caute. Era grăbit să-şi ia 
banii... 

CAPITOLUL X - Noaptea groazei. 

Frank Jones, editorul ziarului „Clarion”, îşi drese glasul şi 
se uită în carneţelul cu notițe. 

— O. K., Clay, zise. Îţi voi citi forma finală a articolului. 

— De mult nu s-a mai scris despre mine în ziarul oraşului, 
îi răspunse Perkins. 

— Se va publica pe prima pagină, continuă Jones. lar 
mâine îţi vom face o poză. 


— Grozav! 

— Vei apărea chiar lângă editorial şi vei spune cât de bine 
arată oraşul după ce legea a triumfat în el. 

— Lui Crouch n-o să-i placă aşa ceva, îl preveni şeriful. 

— Cui îi pasă de Crouch? De fapt, mă gândesc la ziua în 
care Clarion va scrie că Bruno Crouch a fost gonit din oraş. 
Ori poate chiar spânzurat. 

Perkins îşi scoase ţigara din gură şi se gândi că nu mai 
auzise pe nimeni vorbind astfel în Smoke Rim. Oamenii 
începeau să capete încredere în forţele lor. 

— Cam asta e totul, Clay, îi zise Jones şi-şi băgă carneţelul 
în buzunar. 

Deodată, şeriful se încruntă. 

— Spune-mi, Frank, l-ai văzut azi pe pastor? 

— Văduva Carrodine l-a văzut plecând din oraş dis-de- 
dimineaţă. Am trecut pe la casa parohială fiindcă voiam să 
scriu ceva despre biserică, dar nu era acolo. Apoi văduva 
mi-a zis că îl văzuse plecând de dimineaţă cu un alt bărbat. 

— Cu cine? întrebă Perkins. 

— Nu ştia. 

Omul legii ridică din umeri: 

— Probabil că s-a întors până acum. 

Chiar atunci auziră un tropăit de cizme afară şi, până să se 
ridice şeriful de la masă, patru oameni invadară încăperea. 

Perkins îi recunoscu pe doi dintre ei, Gorski şi Daly. 

— Ce-i asta? 

— Gura, Perkins, îi zise Gorski. 

Daly închise uşa în urma lui. Ziaristul de la Clarion, 
speriat, se refugie în spatele şerifului. 

— Îmi face plăcere să-ţi fac cunoştinţă cu doi dintre 
prietenii mei, îi zise Reb lui Clay. 

— Pe mine nu mă interesează aşa ceva, îi răspunse omul 
legii. Eu vreau să ieşiţi cu toţii din biroul meu. 

Ochii îi aruncau fulgere. 

— Data viitoare să ciocăniţi mai înainte de a intra în biroul 
şerifului, adăugă el. 


Daly zâmbi. 

— Prietenii mei sunt Savetta şi McDonald. Ai auzit de ei, 
şerifule? Perkins se uită pe rând la dandy şi la tovarăşul 
său, le cântări din priviri armele. Auzise de ei. Erau ucigaşi 
căutaţi în patru state. Frank Jones încetă să mai respire şi 
se lipi cu spatele de perete. Şi el auzise de ei. 

— Ceea ce am spus rămâne valabil, reluă Perkins discuţia, 
dar cu o jumătate de glas. Bateţi la uşă înainte de a intra 
aici! 

— Ştii ceva, şerifule, zise Gorski, aprinzându-şi o ţigară. 
Băieţii ăştia doi veniseră aici în vacanţă. 

— Le urez vacanţă plăcută, îi replică Perkins. Acum vă rog 
să mă scuzaţi, am şi alte treburi. 

— Şerifule, am venit aici dintr-un motiv anume, zise Daly. 
Vezi, prietenii mei consideră oraşul ăsta prea plictisitor. 

— Credeam că e un loc mai plin de viaţă, făcu Savetta 
schiţând un zâmbet. Ştii ce înseamnă asta, şerifule: 
băutură, femei, distracţie... 

— Încearcă la Ace High, domnule Savetta, îi răspunse 
speriat Frank Jones. 

— Nici acolo nu-i distracţie. De fapt, nu e nicăieri în Smoke 
Rim. Parcă tot oraşul e în doliu. Ce pot face aici doi băieţi 
buni în vacanţă? 

— Din câte am auzit, zise McDonald scoţându-şi pistolul, 
problema eşti tu, Perkins. Tu aduci tristeţea în oraş. 

Pe şerif îl trecură fiori reci când îl văzu pe pistolar 
îndreptând arma către el. 

— Lasă pistolul jos, îi spuse răguşit Perkins. 

— Da, tu eşti problema, continuă McDonald. Domnul 
Crouch încearcă să însenineze viaţa oraşului, dar tu te opui 
din răsputeri. Nu-i frumos ce faci, Perkins. 

— Pune-ţi pistolul în toc! îi ordonă şeriful. 

Savetta scoase şi el un Colt. 

— Înţelegi ce vreau să spun, Perkins? zise McDonald 
ironic. Eşti o cârpă. Noi suntem doi vizitatori şi tu vrei să te 
dai mare în faţa noastră. O să pun la punct treaba asta. 


Arma lui McDonald bubui, iar glonţul îi perfora stomacul 
şerifului. Perkins văzu cum sângele i se risipea pe jos, 
izvorându-i de lângă centură. Apoi se prăbuşi pe biroul său. 
McDonald ţinti cu atenţie. Frank Jones urlă îngrozit când 
Coltul bubui iar, împrăştiindu-i lui Clay jumătate din cap pe 
podea şi pe birou. Trupul şerifului se prăbuşi apoi jos, la 
picioarele lor. 

— Dumnezeule, murmură Jones, dându-se înapoi din faţa 
ucigaşilor, ţinându-se cu mâinile de cap, ca şi când ar fi vrut 
să se apere de gloanţe. Dumnezeule... 

— Să nucţi închipui că acest individ apreciază ce-am făcut 
noi pentru oraşul lui, zise McDonald, clătinând din cap cu 
ironie. E al tău, Savy! 

Banditul zâmbi. 

— Nu, ţipă Jones. 

Savetta ridică pistolul către ziarist, dar acesta se aruncă la 
pământ, lângă cadavrul şerifului. Cu degetele tremurânde, 
încercă să scoată Coltul din tocul lui Perkins, dar o umbră îl 
acoperi şi auzi râsul demonic al lui Savetta care-i trimise un 
glonţ în cap, împrăştiindu-i creierii. 

— Să-l târâm pe Perkins afară, făcu vesel Daly. Domnul 
Crouch vrea ca toată lumea din Smoke Rim să ştie că nu 
mai există lege în oraş. 

Traseră de picioare trupul ţeapăn al şerifului şi îl târâră în 
praful de pe strada principală. Rămaseră, zâmbind, lângă 
el. Privitorii se îngroziră. Abia gustaseră, vreme de câteva 
zile, libertatea şi ar fi vrut s-o apere cu armele. Dar văzând 
halul în care arăta Perkins se dădură înapoi, îngroziţi. Erau 
de trei ori mai mulţi decât oamenii lui Crouch, dar nu aveau 
curajul să-i înfrunte. 

Pistolarii se uitară la ei şi zâmbiră. 

— Hei, băieţi, acum hai să ne distrăm, le zise McDonald. 

Iadul revenise la Smoke Rim. Rimmer îl informă pe 
primarul Harrow că şeriful fusese ucis de către bandiții 
angajaţi de Crouch. Apoi Rimmer fugi acasă şi se zăvori 
acolo. 


Primarul şi soţia lui se uitară pe fereastră şi văzură oraşul 
murind. Mai întâi, pistolarii porniră în galop nebun pe 
strada principală, trăgând în uşi şi ferestre, apoi începură 
să devasteze magazinele. Micuţul Tim Driver încercă să nu-i 
lase să intre în prăvălia lui şi bandiții îl uciseră. Alt negustor 
vru să-şi salveze o parte din mărfuri, dar îl împuşcară în 
umăr şi el fugi acasă lăsând o dâră de sânge în urma lui. 

Nemulţumiţi că nu mai au ce devasta, beţi şi supăraţi, 
pistolarii începură să distrugă casele oamenilor. Unul dintre 
orăşeni încercă să-l doboare pe Savetta, dar acesta îl ucise 
cu un glonţ, apoi îl ciurui cu plumbi. 

Curând, alţi beţivani şi tâlhari li se alăturară celor patru, 
dornici să participe la distrugerea oraşului. Violurile, 
furturile şi crimele se ţinură lanţ în acea noapte de groază. 

Binnie Harrow stătea în fotoliul ei. Rareori bea, dar în 
clipele acelea era cu sticla de whisky lângă ea, 
nemaisuportând clipele grele prin care treceau. Soţul ei era 
în picioare, lângă fereastră. 

O clipă mai târziu, primarul îngheţă. 

— Binnie! Binnie... vin aici! 

— Vai, nu! ţipă ea. 

Harrow tremura ca piftia văzându-i că se apropie de casa 
lor. Îl recunoscu. Pe Daly, cu faţa roşie de whisky-ul băut, 
apoi privirea lui se opri asupra lui Savetta. Ajunseră în faţa 
casei, iar Daly intră călare în grădină. 

— Harrow! 

— Nu ieşi! îl imploră Binnie. Sunt beţi şi nebuni. Sunt în 
stare de orice! 

— Sunt primarul acestui oraş, îi răspunse el. Trebuie să-mi 
fac datoria! 

— Lex! 

Dar primarul ieşise deja. O clipă se făcu linişte în rândul 
pistolarilor şi însoţitorilor lor. 

— Îmi face plăcere să-i prezint pe prietenii mei domnului 
primar, zâmbi Daly. Ei sunt domnii Savetta şi McDonald. 


McDonald descăleca şi se îndreptă către Harrow. Ceilalţi 
pistolari se opriră la portiţa grădinii cu ochii strălucind de 
bucurie. 

— Deci dumneata eşti cel mai mare din Comitetul 
orăşenesc, nu? 

— Sunt primarul, îi răspunse Harrow. lar dumneata ai 
pătruns fără voie pe proprietatea mea. leşi afară! 

— Domnul Crouch mi-a cerut să le fac câte o vizită de 
prietenie celor din Comitetul orăşenesc, îi zise McDonald. 
Se pare că acest comitet a făcut ceva care n-a fost deloc pe 
placul domnului Crouch şi anume a angajat un şerii. 

— Te afli pe proprietatea mea, repetă primarul. 

— Dacă mai spui asta o dată, scot pistolul şi termin cu tine, 
şuieră McDonald. Pricepi, primarule? 

Din spatele uşii, Binnie scoase un țipăt. Apoi izbucni în 
plâns. 

— Datoria Comitetului era să aleagă un şerif, îi spuse Lex. 

Brusc, îl trecu un fior rece, căci oamenii aceia se mişcau în 
cerc înjurai lui. 

— Ce... ce aveţi de gând? murmură el. 

— Nu te priveşte, Harrow! îi zise McDonald. Tu ascultă-mă 
pe mine. Domnul Crouch vrea să ştii că nu trebuie să mai 
angajezi niciodată un şerif fără voia lui. 

— Ce aveţi de gând? făcu îngrijorat primarul. 

— Ai auzit ce ţi-am spus? 

— Da, se recunoscu învins Harrow. Dar... aceşti oameni... 
— Domnul Crouch crede că e bine ca fiecare membru al 
Comitetului să primească o lecţie pe care s-o ţină minte. De 
altfel, trebuie să recunosc faptul că meritai o casă mai 

frumoasă, primarule! 

— Ce vrei să spui? Ce fac oamenii aceştia cu făcliile lor? 
Nu! ţipă Harrow. Dumnezeule, nu! 

— Nu-ţi face griji, Harrow, Comitetul îţi va ridica altă casă, 
mai faimoasă ca asta. Până atunci, ţine minte că domnul 
Crouch e stăpânul oraşului! 

— Bandiţilor! 


— Şi nu uita să-ţi scoţi soţia din flăcări. N-am vrea să se 
prăjească precum o friptură. Nu, Harrow? 

Primarul se repezi în casa care ardea şi o trase pe Binnie, 
înecată în plâns, până în stradă. Focul se întinse cu 
repeziciune, cuprinzând pereţii uscați. Casa devenise o 
torţă uriaşă, iar lumina pe care o arunca era în evident 
contrast cu întunericul de nepătruns al nopţii... 

Dădură foc, prădară, uciseră. Pistolarii erau mulţumiţi de 
cum îşi făcuseră treaba, iar orăşenii ascunşi în spatele 
uşilor zăvorâte ştiau acum al cui era oraşul. 

De aceea nu se îngrijorară că mai mulţi dintre beţivii care- 
i însoţiseră în acele acţiuni îşi reluaseră locurile la Ace 
High, părăsindu-i. 

Gorski bătu la uşa din faţă a lui Chet Sinclair cu patul 
puştii. 

— Ce vrei? se auzi o voce. 

— Dacă nu deschizi, vei arde ca un şobolan înăuntru! îl 
ameninţă Daly: Alege! 

O cheie se răsuci încet în broască. Apoi uşa se deschise şi 
Chet roşcatul le bară drumul cu puşca în mână. 

— Vrem să te avertizăm, îi zise Savetta, scoţându-şi 
pistolul. Dacă vrei să mai respiri aruncă arma din mână şi 
pofteşte-ţi oaspeţii înăuntru. 

— Ce vreţi? îi întrebă Sinclair. 

— Chet, nu-i lăsa să intre, ţipă o femeie în spatele lui. 

Daly zâmbi către McDonald: 

— Ţi-am spus c-o să ne distrăm pe cinste. Lily Sinclair e o 
fătucă tare frumoasă. 

În ciuda hainelor decente pe care le purta, Lily fu sorbită 
din ochi de pistolari, care îi ghiciră formele pline ale sânilor 
şi şoldurilor. Era cea mai frumoasă femeie din Smoke Rim, 
la cei douăzeci şi patru de ani ai ei, iar Chet era considerat 
drept un om tare norocos. 

— Aruncă puşca, urlă Savetta. 

Chet aruncă arma şi cei patru tăvăliră peste ei. 


— Vrei să ştii de ce-am venit aici, Sinclair? întrebă Gorski. 
Ţi-am făcut o vizită la fel cu cea pe care i-am făcut-o 
tovarăşului tău, Brad Baker. Voi eraţi cei doi tâmplari care 
lucraţi pentru domnişoara Cooper, nu? 

— Şi? 

— Domnul Crouch nu vrea un orfelinat pe strada 
principală, îi zise Gorski. Dacă mai lucrezi pentru 
domnişoara Cooper eşti un om mort. Cred că ţi-am vorbit 
destul de clar, nu? 

— Destul de clar. Acum ieşiţi afară, le zise speriată Lily. 

— Prea te grăbeşti, doamnă, zâmbi Daly. Nu te porţi 
frumos cu nişte oaspeţi. 

— Nu ne sunteţi oaspeţi, îi spuse ea. Noi nu primim 
năpârci în casă! 

— Nu e prea prietenoasă, remarcă Daly ironic. 

— Plecaţi, vă rog, le spuse Chet. Am înţeles tot ce mi-aţi 
spus. 

— Sigur c-o să plecăm, îi zise Gorski. Domnul Crouch însă 
vrea să fie sigur că hu mai greşeşti. De aceea ne-a cerut să- 
ţi dăm o lecţie. Ne-am gândit puţin la soţia ta... 

— Dar ce legătură are ea? 

— Una foarte serioasă, îi răspunse Daly rânjind cu gura 
până la urechi. Pistolul lui Savetta se îndreptă către 
stomacul lui Chet. 

— Să nu mişti, omule! 

Ceilalţi trei o luară pe Lily de lângă soţul ei. 

Cu pistolul îndreptat către el, Sinclair fu martorul acelei 
scene zguduitoare. Cei trei o duseră pe Lily în dormitor. 
Femeia ţipa din răsputeri, iar cei de pe stradă, care o 
auzeau, se făceau că nu se întâmplă nimic... în noaptea 
aceea mulţi ţipaseră în Smoke Rim... 

Sinclair se rugă de Savetta cu lacrimi în ochi, dar 
degeaba. Brusc, auzi cum îi rupeau lucrurile de pe ea şi nu 
mai putu suporta. 

Pumnul său îl izbi pe Savetta în plină figură, iar acesta se 
clătină pe picioare ca un om beat. Dar pistolul îi rămăsese 


în mână şi apăsă pe trăgaci în clipa în care se izbi de 
peretele din spatele său. 

Urmă o bubuitură şi Chet fu izbit în piept de către glonţul 
ucigaş. Se răsuci pe picioare şi căzu în gol peste masă. 
Ceştile şi farfuriile se sparseră şi se împrăştiară pe 
duşumea în vreme ce Lily ţipa din răsputeri. 

Sângerândă şi goală, Lily se îndreptă prin întuneric spre 
soţul ei mort. Apoi, ca hipnotizată, merse către fereastră. 

Ucigaşii lui Chet plecaseră, îndreptându-se către local. Ea 
rămase privind ţintă spre oraş. Ardeau două focuri. Unul 
mistuia lemnăria cea nouă pentru orfelinat. Celălalt părea 
să fie casa primarului. 

Închise ochii şi se simţi cuprinsă de ură şi durere. Chet 
murise. Oraşul murise. Şi ea era aproape moartă... 

CAPITOLUL XI - Pastorul poartă armă! 

Pe măsură ce întunericul se diminua, îşi revenea şi Duane. 
Capul îi bubuia ca o tobă. Mirosi sângele din jur şi simţi 
ceva ud pe mâna lui dreaptă. 

Deschise ochii şi, la lumina slabă a zorilor ce abia se iveau, 
văzu pietrele din jur stropite de sânge. Gemu de durere. Se 
simţea foarte rău. Se ridică încet. 

Îşi duse mâna la cap. Degetele îi dibuiră o gaură de-a 
lungul tâmplei, un fel de tăietură. Crestătura aceea îl făcuse 
să zacă inconştient acolo. Începu să-şi amintească totul, 
cum fusese ademenit acolo, cum Simon Hardy trăsese în el 
chiar în clipa când sărea din şa... Cu tot sângele din jur nu 
era de mirare că ucigaşul fusese convins că-i venise de 
hac... 

Totuşi trăia. Ameţit, însângerat, dar întreg. Îşi aminti ce 
vorbise cu Hardy... Crouch trebuia să plătească! 

Trebuia să meargă la Smoke Rim, să-l ia pe şeriful Perkins 
şi să îl aresteze pe Crouch. 

În aceeaşi clipă îşi zări armăsarul, pe Sox. Calul se afla nu 
departe de el, păscând pe un petic de iarbă. Credinciosul 
armăsar, pe care-l avea de şapte ani, se întorsese la el. 


— Sox! vocea îi era spartă şi îşi dădu seama că avea sânge 
în gură. Se stropi cu apă pe faţă şi pe gură. Apoi urcă în şa. 

Capul i se limpezise. Mai resimțea durerea, dar era în 
stare să călărească şi se îndreptă către canion. Apoi porni 
pe aceeaşi cărare pe care venise. 

Curând ajunse pe o înălţime de unde se zărea oraşul. Ceva 
nu era în regulă. În Smoke Rim ardeau nişte focuri. 

Ajunse la casa Pollyannei. O lumină slabă ardea în spatele 
perdelelor. Fata nu dormea la ora aceea? Îşi opri calul 
acolo, apoi descăleca. Uşa casei se deschise încet şi ţeava 
lungă a unui Winchester ieşi cu prudenţă. 

— Cine e? întrebă Pollyanna cu un glas care-i trăda teama. 

— Duane. 

— Slavă Domnului! strigă ea, deschizând uşa larg şi 
repezindu-se în întâmpinarea lui. 

Îşi aruncă puşca şi îl prinse cu braţele de gât, apoi începu 
să plângă la pieptul lui. 

— Cineva a zis că ai plecat din oraş, îi reproşa ea. 

— Am fost îndepărtat de Smoke Rim, îi zise el. Un 
oarecare Simon Hardy m-a chemat dis-de-dimineaţă să... 

— Duane, dar Hardy lucrează pentru Crouch! 

— Mi-a spus că tatăl lui e pe moarte. Apoi a încercat să mă 
ucidă într-o vale, dar m-a rănit numai. 

— Vai, Duane! 

— Am scăpat, Pollyanna. Dar ce s-a întâmplat aici? 
Luminile, focurile... Ce s-a întâmplat? 

— Crouch s-a răzbunat pe oraş. A adus doi pistolari, 
Savetta şi McDonald, apoi l-au ucis pe şerif şi au răvăşit 
Smoke Rim. 

Ascultă apoi cu mânie povestirea ei. Oamenii ucişi, femeile 
violate, magazinele devastate, casele arse... Tot prăpădul 
acela nu avea alt scop decât să aducă Smoke Rim sub 
controlul total al lui Bruno Crouch. 

Povestea tristă a lui Chet Sinclair şi a soţiei lui, Lily, care se 
refugiase în casa Pollyannei, îl cutremură. 

— Deci oamenii lui Crouch stăpânesc oraşul... 


— N-am fost acolo, îi răspunse ea, dar am auzit 
împuşcăturile, focurile... apoi a venit Lily şi mi-a povestit 
nenorocirea întâmplată. 

Ochii lui ardeau asemeni flăcărilor ce se ridicau dinspre 
Smoke Rim. 

— Intră în casă, îi zise ea. Probabil că ţi-e foame... 

— Nu acum. 

— Dar... 

— Am ceva de îndeplinit. 

— Duane! Rana ta trebuie curățată şi bandajată. 

— Poate să mai aştepte. 

Se întoarse şi o privi în ochi: 

— Cred că ştii ce trebuie să fac. 

— Duane... 

Îl cuprinse cu braţele pe după gât şi îl sărută. 

— Mă voi întoarce, îi promise el, dându-se un pas înapoi. 

— Nu te duce! Te vor ucide! Sunt nişte lupi însetaţi de 
sânge! 

Dar el sări în şa. Porni către Smoke Rim. Vântul începu să 
adie, părând a îngâna o şoaptă de răzbunare. 

— Pe curând, Pollyanna! 

Ajunse în oraş pe când întunericul nu fusese cu totul 
izgonit de către ziuă. Cadavrele stăteau împrăştiate pe 
strada principală. Cel al vânzătorului, cel al orăşeanului 
care încercase să-l ucidă pe Savetta, cel al şerifului... 

Trecu pe lângă cenuşa rămasă de la lemnăria pentru 
orfelinat, apoi pe lângă cea a casei lui Harrow. 

Curând, tot oraşul avea să afle că se întorsese Duane 
Masterson. Observă chipuri palide, speriate, pe la ferestre. 
Trecu pe lângă local, de unde răsunau râsetele beţivilor şi 
se îndreptă către casa parohială. 

Acolo descăleca şi se duse imediat câtre odaia lui de 
studiu. Pe peretele acesteia atârna, prinsă într-un cui, 
centura lui de pistolar. 

Câteva clipe stătu nemişcat în faţa armei sale. Jurase în 
faţa lui Dumnezeu că n-avea să mai pună mâna pe pistol. 


Trebuia să rupă jurământul! 

Luă centura din cui. 

Scoase Coltul din toc şi îl cântări o clipă în mână. Apoi îl 
încarcă, îşi prinse centura la şold şi-şi puse arma în toc. 

Privi în oglindă şi-l văzu pe Duane Masterson, pistolarul. 

leşi din casă. Vântul rece şuiera pe strada principală, 
ridicând praful. 

Privi către local. La Ace High se făcuse linişte deplină. Privi 
apoi către biserica lui, cea cu pereţii albi. După câteva clipe 
se uită iar către local. O auzi apoi pe văduva Carrodine 
ţipând: 

— Dumnezeule, pastorul poartă armă! 

În lumina zorilor, orăşenii îl priviră pe Duane Masterson 
mergând prin mijlocul străzii principale către localul lui 
Crouch. Îi observară chipul de piatră şi ochii neînduplecați. 
Şi-i văzură arma, atârnând destul de jos, legată de piciorul 
lui drept. 

Mergea repede, hotărât. Brusc, uşile batante se 
deschiseră şi doi beţivani năvăliră în stradă. O luară la fugă 
pe o alee laterală. Duane continuă să meargă în acelaşi 
ritm, ţinând mâna lângă pistol. Când ajunse pe trotuarul de 
lemn din faţă clădirii, se făcu o linişte deplină. 

Nu mai bătea nici vântul. Duane deschise uşa batantă şi 
intră. 

Înăuntru era întuneric. Se simţea mirosul de tutun ieftin, 
băutură şi parfum. Peste tot se vedeau semnele petrecerii 
date în cinstea lui Bruno Crouch, care revenise la putere - 
sticle goale, pahare murdare, scaune rupte, urme ale orgiei 
desfăşurate în cursul nopţii, la care participaseră cu 
sufletele şi trupurile beţivanii şi fetele „bune” de la Ace 
High. 

— Bună ziua, domnule reverend, se auzi glasul patronului. 

Cinci oameni stăteau în jurul unei mese ca nişte stafii 
cenuşii în penumbră. 

Crouch trăgea dintr-o ţigară. Lângă el stătea Daly, cu 
chipul împietrit de ură. Alături de el era un dandy, Savetta. 


Vizavi de Crouch se afla Gorski, iar lângă acesta ucigaşul cu 
chip palid, McDonald. 

— Am auzit că ai lipsit din oraş, continuă patronul. 

— Cred că ştii mai bine decât mine pentru ce, îi răspunse 
tăios Duane. 

— Ei bine, lucrurile s-au cam schimbat în Smoke Rim cât ai 
lipsit, Masterson, îi zise Crouch zâmbind. 

— Am văzut, îi replică pastorul, privindu-l ţintă. 

— N-ai văzut prea multe, râse patronul. Masterson, am 
preluat pe de-a-ntregul oraşul. De acum încolo toţi ascultă 
doar de mine. Noaptea trecută le-am dat o lecţie celor din 
Smoke Rim. Nu-mi imaginez că vrea cineva s-o mai repet. 

— Cine l-a ucis pe şeriful Perkins? întrebă Duane. 

— Nu te porţi cum trebuie, pastore, mârâi Daly. 

— Şi nu e genul de întrebare pe care ai voie s-o pui în 
oraşul meu, făcu Bruno. 

— Cine l-a ucis pe Perkins? întrebă el iar. 

— Cam insistent tipul, nu? făcu McDonald. 

— Ai de ales, Masterson, îi zise Crouch, ridicându-se în 
picioare şi scoţându-şi ţigara din gură. Poţi să-ţi scoţi 
pistolul de la centură şi să mi-l dai mie şi în cazul acesta 
vom bea un păhărel cu toţii, iar dumneata îţi vei putea scrie 
textul pentru slujba de duminică sau... 

— Nimeni n-o să pună mâna pe arma mea! 

McDonald se ridică în picioare. Zâmbea. 

— Nu obişnuiesc să beau cu şobolanii şi ticăloşii, zise 
Duane privindu-l pe McDonald în ochii lui strălucitori. 

— Ştii ceva, Crouch? făcu tovarăşul lui Savetta, am 
impresia că despre noi vorbeşte. 

Se ridică şi Savetta în picioare, cu mâinile pe pistoale. 

— E ultima ta şansă, Masterson, îi zise Crouch. Dă-mi 
arma sau oamenii mei te vor ciurui. 

Savetta rânji: 

— Pari tare sigur de tine, pastore. Cred că-ţi place să treci 
în ochii celor din turma ta drept un erou. Porţi armă, dar n- 
ai mai folosit-o de mult timp, tare de mult... Ştii şi tu, 


Masterson, că asta nu e bine. Ţi-ai ieşit din mână, băiete şi 
amândoi ştim asta! 

— Îţi pierzi timpul, îi zise Reb Daly. Masterson ne-a jignit, 
aşa că trebuie să-l ciuruim. 

— Întotdeauna mi-a plăcut să curăţ un popă, vorbi Savetta. 
Acum a venit clipa s-o fac. E al meu! 

Ceilalţi se dădură la o parte şi Savetta rămase singur în 
faţa lui Duane. Acesta privea ochii de şarpe ai pistolarului 
lui Crouch, pândind clipa când avea să scoată Coltul. Brusc, 
mâinile lui Savetta se îndreptară spre pistoale. 

Nimeni nu apucă măcar să vadă când şi-a scos pastorul 
Coltul, dar toţi au auzit împuşcătura. Glonţul i-a străpuns 
pieptul lui Savetta, trecându-i prin inimă. Banditul s-a 
prăbuşit pe podea, plin de sânge. 

Daly şi-a dus mâna la armă mult înaintea celorlalţi. Coltul 
lui Duane a bubuit iar. Glonţul i-a străpuns umărul lui Daly. 
Pastorul trase a treia oară, făcându-i încă un ochi lui Reb 
chiar în frunte. 

Ceilalţi începură să tragă, dar Duane se răsuci rapid şi se 
aruncă sub o masă. Răpăind înjur, gloanţele îi aruncară 
aşchii de lemn în obraz. Unul i se înfipse în braţul stâng. 

— Să-l încercuim! strigă Gorski. 

— Eu îl iau dinspre tejghea, ţipă McDonald. 

O puşcă bubui dinspre uşă. Gorski urlă străpuns de glonţ. 
Puşca bubui iar şi Gorski, lovit din nou, se prăbuşi pe o 
masă de joc. Duane privi către uşă. 

Acolo era Len, îmbrăcat sumar, abia ţinându-se pe 
picioare, dar cu ochii plini de ură. 

— Len, îi strigă Crouch. Ai înnebunit? 

— Mabella era femeia mea, îi spuse tânărul. De ce i-ai dat- 
o dobitocului ăsta? 

— Fereşte-te, Len, îi strigă Duane, văzându-l pe McDonald 
că ridică pistolul. 

Armele bubuiră în acelaşi timp. Pistolul lui McDonald şi 
puşca lui Len îşi atinseră ambele ţinta. Fratele lui Duane se 
prăbuşi la pământ, plin de sânge, lovit de glonţ chiar în faţă. 


McDonald, cu pieptul străpuns de plumb, se învârti lângă 
tejghea într-un ciudat dans al morţii, după care se prăbuşi 
pe podea pentru totdeauna. 

Pastorul se ridică în picioare, căutându-l din priviri pe 
Crouch. Dar patronul fugise. Duane văzu că o uşă laterală 
rămăsese deschisă. Pe acolo, Bruno se strecurase pe o alee 
de lângă localul său. 

Pastorul se repezi câtre uşa batantă, ca să-i taie calea. Nu- 
| văzu, în balconul interior al salonului, pe Simon Hardy 
care îl ţintea atent cu pistolul. Plănuise să-i înfigă un glonţ 
în spate. 

— Atenţie, pastore! îl avertiză un glas. 

Se aruncă la pământ şi glonţul şuieră pe lângă urechea lui, 
înfigându-se în podea puţin mai departe. Văzu flacăra de la 
arma lui Hardy şi trase de două ori. Jumătate din capul lui 
Hardy zbură cât colo. Deşi mort pe loc, duşmanul lui Duane 
rămase o clipă în picioare. Apoi se prăbuşi peste marginea 
balconului şi se zdrobi de podea... 

— Crouch e pe stradă, îi zise Mabella. Ucide-l! 

— Asta şi vreau să fac. Mulţumesc, doamnă, pentru ajutor, 
îi răspunse el, privind o clipă cadavrul lui Hardy. 

Apoi se repezi în stradă. Mabella avea dreptate. Patronul 
ei se afla acolo, căznindu-se să încalece un armăsar. 

— Pleci undeva, Crouch? 

Tremurând, palid la chip, Bruno se îndepărtă de cal. 

— De ce naiba nu te-ai ţinut de slujbele tale, Masterson? 

— Ticăloşii de teapa ta au nevoie de altfel de slujbe, îi 
răspunse Duane. 

— Stai pe loc! îi strigă Bruno. Uite ce: tu mă laşi să plec 
liniştit din Smoke Rim şi tot oraşul îţi va rămâne ţie. 

— Nu pleci nicăieri, îi zise Duane, scoțând pistolul. 

— Ba da. 

— Ca să distrugi alt oraş? Să faci ceea ce ai făcut şi aici? 
Nu, Crouch, drumul tău se sfârşeşte în Smoke Rim. 

Ochii mici şi arzând de ură ai lui Bruno îl fixară. 


— Şi cum ai să mă opreşti, domnule reverend? O să 
împuşti un om lipsit de armă? 

— N-ai pistol? 

— Verifică, Masterson. Patronul nu purta armă. 

— Nu-i nimic, îţi fac rost de una. 

Patronul clătină din cap. 

— N-o s-o folosesc, zise. 

— În cazul acesta, îi spuse Duane, îmi scot şi eu centura şi 
ne vom bate cu pumnii goi, ca bărbaţii. 

Duane îşi scoase centura cu pistolul şi o aruncă în praful 
drumului. Crouch aşteptă până când celălalt începu să 
meargă spre el, apoi îşi scoase pistolul pe care îl avea 
ascuns după centură. 

Arma patronului scânteie. Duane înţelese într-o fracțiune 
de secundă şiretlicul şi se aruncă la pământ, încercând să 
ajungă la pistolul pe care-l lăsase în stradă. Coltul lui 
Crouch bubui în clipa aceea. 

Glonţul găuri umărul stâng al pastorului, arzându-l ca 
fierul înroşit. Reuşi însă să ajungă la pistolul său în vreme 
ce Crouch îl ochea iar. 

— Mori, pastorale! gemu patronul. 

Duane se rostogoli rapid într-o parte, cu pistolul în mână. 
Glonţul lui Bruno se înfipse în praful străzii. Din 
rostogolirea sa rapidă, pastoral trase. 

Pieptul îi fu străpuns şi Bruno se sprijini o clipă de bara 
unde îi era legat calul. Apoi pistolul îi căzu din mână. Viaţa i 
se risipi şi el se prăbuşi în drum. 

Liniştea mai domni un moment peste oraş, apoi uşile se 
deschiseră larg şi oamenii năvăliră afară. Mabella fu prima 
care ajunse la Duane. 

— Domnule reverend şi el m-a iubit, şopti ea. Len m-a 
iubit. Când i-am spus ce mi-a făcut Crouch, s-a ridicat din 
pat şi a luat puşca. 

Făcu o pauză. 

— Şi eu l-am iubit, domnule reverend. L-am iubit mult... 


Reverendul Masterson îşi plimbă privirile peste biserica 
plină de oamenii care cântau ultimul imn. Se părea că tot 
oraşul se adunase acolo, între pereţii de la Zion 'Tabernacle. 
Primarul Harrow şi soţia lui, Binnie, se aflau în rândul din 
faţă. Cu două zile înainte, comunitatea îi terminase casa cea 
nouă. Şi Rimmer era acolo, purtând insigna şlefuită de şerif. 
Ba chiar zâmbea celor din jur. Era şi Mabella, care fără 
pudră pe faţă şi farduri cânta alături de ceilalţi. Câteva 
dintre femeile bisericoase fură cam şocate de faptul că 
Mabella se schimbase şi venise să se roage, dar soţia 
doctorului Jackson venise împreună cu ea şi stăteau în 
aceeaşi strană. Chiar şi doi dintre certăreţi erau acolo, fiind 
cam incomodaţi de cămăşile lor albe şi de cravatele de la 
gât. 

Cântau ultimul verset. În curând aveau să iasă pe stradă şi 
să arunce o privire la orfelinatul care era aproape gata. 

Oraşul arăta cu totul altfel acum. Era un loc al păcii, dar 
avea amintiri pe care nu le putea uita. 

Duane îi binecuvânta şi se întoarse în sacristia sa. 

Uşa se deschise şi Pollyanna intră după el. Având grijă să 
nu-i atingă umărul rănit, îl îmbrăţişa. Elo sărută, mai întâi 
cu grijă, apoi cu pasiune. 

— Te iubesc, domnule reverend Masterson, îi zise ea 
fericită. Şi mi-a plăcut slujba pe care ai ţinut-o despre cum 
să păstrăm oraşul curat şi decent. Toţi sunt convinşi că o 
vor putea face. Duane, Smoke Rim arată altfel acum. 

Îl sărută iar. 

— Pollyanna. 

— Te iubesc, îi zise ea, cu ochii aprinşi de dragoste. 

— Pollyanna... 

— Da? 

— Dacă vrei să săruţi un pastor, mai înainte trebuie să te 
asiguri de ceva anume. 

— De ce anume? 

— Că uşa din spatele tău e închisă. Pollyanna, n-a ieşit 
nimeni din biserică. Toţi s-au înghesuit în faţa uşii să ne 


vadă pe noi. 

— Iertare, murmură ea, privindu-i pe cei care şopteau şi 
râdeau arătând către ei. 

— Asta e, făcu Duane, am fost prinşi asupra faptei. Nu ne 
rămâne decât un singur lucru de făcut ca să nu fim bârfiţi 
de cei din oraş. 

— Care? Întrebă fata. 

— Să chemăm un pastor, îi răspunse el în urările celor din 
apropiere. De altfel, mi-e greu să trăiesc de unul singur în 
casa parohială. 

— Duane, zise ea, sărutându-l în ciuda mulţimii de lângă 
ei. 

Discret, Doc Jackson închise uşa, lăsându-i singuri. 
Sărutându-şi viitoarea soţie, Duane îngropa cu totul 
trecutul. O luă apoi de mână pe Pollyanna şi ieşiră afară ca 
să vorbească celor din turma lui. 

Bret Harţe. 

O IUBIRE ÎN SIERRA. 

I. 

Către locul unde drumul principal din Sierra se apropie de 
culmea muntelui, unde pinii încep să lase a se zări stâncile 
dezgolite, plăcuţele care indică potecile se înmulţesc brusc. 
Ochii oricărui călător plin de praf se îndreaptă de la vechea 
diligentă, care l-a purtat până acolo, către luminişurile şi 
umbrele preistorice ale acelor ţinuturi virgine. 

Dacă un călător ar fi coborât acolo, ar fi urmat una dintre 
potecile diferite care străbat pădurea. Liniştea din jur ar fi 
fost în curând întreruptă de apa care depăşeşte un dig 
invizibil pus în calea ei sau de şuierăturile şi vibraţiile unei 
maşini cu abur ascunsă de verdeață. 

lată, de fapt, ce a întâlnit în drumul său un tânăr de 
douăzeci şi cinci de ani, cu haina pe spate, bastonul în 
mână, după ce a părăsit drumul principal şi s-a afundat în 
pădure într-o frumoasă după-amiază de iulie. Evident, era 
un mărşăluitor convins şi nu un călător adus de diligenta 
care tocmai trecuse pe acolo. 


Hainele sale, dintr-o stofă solidă şi confortabilă erau mai 
bine concepute pentru o asemenea călătorie decât cele ale 
obişnuitului drumeţ californian. Nu purta puşcă ori 
carabină. La centură nu avea nici cuţit, nici pistol. 

La o distanţă de jumătate de milă de drumul principal, 
care dispăruse cu totul privirii sale, ajunse într-o zonă 
defrişată unde trunchiurile pinilor tăiaţi la repezeală 
păreau resturile unor coloane ale unui templu antic. 

Tânărul se aşeză pe o buturugă şi respiră adânc aerul 
curat, un adevărat balsam, ce îi cauză o tuse uşoară şi o 
accelerare a suflului. Acele manifestări indicau, fără 
îndoială, o slăbiciune a plămânilor săi. Cu toate acestea, 
după câteva clipe de odihnă, se ridică, energia şi pofta de a 
călători îi reapărură, îşi aranja puţin hainele, apoi începu să 
îşi caute drumul printre resturile copacilor doborâţi. 

La câţiva paşi depărtare, zgomotul unei maşini cu abur 
începu să se audă mai intens. Un atelaj cu boi îi ieşi în cale. 
Animalele, târând tot felul de lanţuri după ele, trăgeau, 
leneşe, o cantitate însemnată de scânduri. 

După ce trecu de atelaj, se opri brusc într-un defileu. În 
faţa lui se vedea o construcţie rudimentară, din bârne şi 
scânduri, ascunsă în parte de verdeaţa pădurii. Printr-o 
fereastră îngustă din peretele barăcii în care se tăiau 
trunchiurile copacilor, zări un chip bărbătesc privindu-l 
binevoitor. 

— Cred că m-am rătăcit puţin, i se adresă el lucrătorului, 
făcând un anumit efort ca să fie auzit datorită zgomotului 
produs de maşina de tăiat copaci. Îl cunoaşteţi cumva pe 
domnul Bradley? 

Cel de la fereastră îi răspunse. 

— Bineînţeles. Eu sunt Bradley. 

— Minunat! Am o scrisoare pentru dumneavoastră pe aici, 
pe undeva. Ah, iat-o! 

Scrisoarea fu aruncată către fereastra îngustă şi prinsă cu 
îndemânare de către celălalt. 


Bradley o despături, o citi pe grabă, zâmbi şi făcu un „da” 
din cap, privi în urma sa, ca pentru a ruga maşina 
nerăbdătoare să-i mai acorde o amânare spre a-şi relua 
treaba, apoi se aplecă mult pe fereastră, punându-şi în 
pericol echilibrul şi îi zise tânărului: 

— Priveşte acolo! Vezi bradul acela argintiu? 

— Da. 

— La stânga lui e o potecă. Urmeaz-o şi vei ajunge la 
marginea canionului, unde vei zări o casă. Strig-o pe soţia 
mea, doamna Bradley şi dă-i ei să citească scrisoarea. 

Îşi scoase din buzunar un creion de tâmplar, puse câteva 
cuvinte pe hârtia mototolită şi i-o aruncă apoi tânărului. 

— Ne vom revedea la ceai! Scuzaţi-mă, domnule 
Mainwaring, nu prea avem mână de lucru şi maşina nu vrea 
să mai aştepte. 

Dispăru imediat de la fereastră. 

Fără să mai citească biletul, străinul se grăbi să-l pună în 
buzunar şi plecă în direcţia bradului argintiu. Găsi poteca 
de care vorbise Bradley şi porni în viteză pe aceasta. 
Drumul cotea brusc la dreapta. 

O prăpastie uriaşă, cu o adâncime de mii de picioare, se 
deschise deodată înaintea sa. Marele Canion! 

La prima privire părea destul de îngust. Dacă însă cugetai 
mai bine, comparându-i deschiderea cu înălțimile arborilor 
de pe celălalt perete, îţi dădeai seama de greşeală! 

Totul părea aşa de liniştit, contururile erau tăiate foarte 
clar, încât ai fi crezut că munţii din jur se oglindeau în unda 
netulburată a unui lac. Spectacolul acela măreț îl făcu pe 
tânăr să zăbovească o vreme la marginea. Canionului spre 
a-l contempla mai bine. 

Apoi, îndepărtându-se cu regret, porni mai departe pe 
poteca urmată. Mergând pe acolo, se întreba de ce Bradley 
îşi alesese, ca să revină la casa lui, un drum atât de 
întortocheat, de complicat. 

După vreo zece minute se opri. Pretutindeni înaintea lui, 
printre frunze şi copaci, se zărea albastrul canionului. Un 


glas femeiesc, plăcut şi catifelat, răsună din apropiere. Se 
uită în dreapta şi în stânga, dar nu văzu pe nimeni, în 
disperare de cauză, îşi ridică privirea către arborii sub care 
se afla. 

— Da, continuă glasul, era caraghios. Se aflau acolo două 
fete din Missouri, venite de la Skinner, cu părul aranjat, 
draga mea, ca în vechile reviste „Cărţile frumuseţii”, 
purtând rochii şi eşarfe de un verde crud ca al fructelor 
necoapte. Una dintre ele punea atâta suflet, că pornea 
mereu înaintea viorii şi mai mult ţipa decât cânta. 

De unde putea veni glasul acela? Străinul mai făcu câţiva 
paşi, astfel că ajunse, pe neaşteptate, în faţa unei lungi 
terase care înainta deasupra prăpastiei şi se afla înaintea 
unei construcţii joase, moderne, care-i fusese până atunci 
ascunsă de pădure şi care părea un cuib de păsări aşezat 
chiar pe marginea canionului. 

Pe un fotoliu basculant, cu spatele spre el, se legăna o fată 
brunetă, îmbrăcată cu o rochie albă. Un al doilea glas se 
auzi din interiorul casei şi răspundea persoanei de afară. 

— Cred că a fost tare caraghios, dar câtă vreme Jim va 
continua să-i aducă aici pe invitaţii săi, nu ştiu cum aş putea 
face să ajung şi eu prin locurile acelea. Ai avut noroc, draga 
mea, că i-ai scăpat ca prin degete noului intendent de 
divizie care ne-a vizitat. Îi devenise insuportabil până şi lui 
Jim cu poveştile sale despre prietenul lui, milionarul din San 
Francisco. 

Situaţia devenise stânjenitoare pentru noul venit. 
Momentul nepotrivit al sosirii sale, ideea că surprinsese o 
conversaţie intimă îl afectau. Înainta însă hotărât pe terasă. 

Persoana de pe fotoliu se ridică în picioare. Chipul ei 
drăguţ se fixă asupra străinului. 

— E cineva aici, murmură ea. 

Acest lucru îl încurcă şi mai tare pe tânăr. O clipă mai 
târziu, pe o uşă deschisă, îşi făcu apariţia cealaltă femeie, la 
fel de tânără, dar parcă mai frumoasă ca prima. 


— Sper că mă veţi scuza, se bâlbâi el, că sunt... deplorabil 
de prăfuit... dar cred că... de fapt... ştiţi... am urmat poteca 
până în faţa casei dumneavoastră... aşa am ajuns aici. 

Mai înainte ca el să fi terminat, cele două femei îi surâdeau 
cu graţie. Noua venită îi făcu semn să se aşeze pe un scaun. 
Străinul însă reluă discuţia: 

— E stânjenitor, nu? Ar fi trebuit să fiu mai isteţ, să mă 
întorc şi să revin într-un moment mai potrivit... 

— Nu doriţi să vă aşezaţi? îl întrebă cea de-a doua, pe un 
ton mai degajat. 

— Ah, mulţumesc. Am aici o scrisoare... 

Spunând aceste cuvinte, îşi trecu bastonul şi pălăria în 
mâna stângă, scotocindu-şi cu dreapta buzunarul lateral. 
Dar, neîndemânatic, scăpă din mână bastonul. Cele două 
femei, dintr-un impuls inexplicabil, se aplecară după 
obiectul căzut. Tânărul fu însă mai rapid şi îşi luă singur 
bastonul de pe pământ. 

— lată scrisoarea! făcu el. Mi s-a spus să i-o dau doamnei 
Bradley. 

Îşi plimbă privirea de la o femeie, la cealaltă, neştiind ce 
hotărâre să ia. 

— Eu sunt doamna Bradley, îi răspunse râzând cea mai 
drăguță dintre ele. 

Scrisoarea era astfel concepută: „Dragă Bradley fă-i vânt 
lui Mainwaring cât de departe vrea el sau atârnă-l de 
balcon, dacă asta preferă. Banca garantează pentru el. 
Pălăria lui s-a albit de praful drumului, dar nu este genul de 
om care să fie ţinut în puf. Cred că îţi va plăcea ca om. Este 
fiul cuiva din Anglia. B.” 

Doamna Bradley îşi aruncă privirea doar asupra primei 
fraze. 

— Vă rog, staţi jos, domnule Mainwaring. Mai întâi însă, 
lăsaţi-mă să v-o prezint pe verişoara mea, domnişoara Macy. 

— Încântat, răspunse tânărul. Cred însă că nu aţi remarcat 
ceea ce v-a scris soţul dumneavoastră pe marginea 
biletului. 


Doamna Bradley zâmbi, apoi îşi aruncă privirea pe 
rândurile concepute de soţul ei. 

— Jim n-ar fi trebuit să vă trimită aici urmând poteca. 
Drumul principal e mai drept şi mai puţin periculos. De 
altfel, e vina lui că ne-aţi surprins conversaţia. Dacă aţi fi 
venit pe drum, acest lucru nu s-ar fi întâmplat. De când aţi 
coborât din diligentă ar fi trebuit... 

— N-am venit cu diligenta, făcu Mainwaring. Am mers pe 
jos de la platoul Pinului Singuratic. 

— Pe jos? se mirară femeile. 

— Da, răspunse simplu Mainwaring. Lăsându-şi jos 
bagajele şi aşezându-se pe un scaun. E un peisaj minunat 
pe aici! 

— Dar drumul are o lungime de cincisprezece mile! făcu 
doamna Bradley, privind îngrijorată către verişoara ei. E 
teribil. În plus, Jim ar fi putut să vă trimită un cal la Pinul 
Singuratic! Cred că sunteţi mort de oboseală. 

— Mulţumesc, mă simt destul de bine. Vedeţi, călătoria 
asta a fost deosebit de plăcută. 

— Dar, zise domnişoara Macy, uitându-se la hainele lui, 
aveţi nevoie de ceva... ca să vă schimbaţi... ca să vă 
răcoriţi... după cincisprezece mile. 

— Vă rog, nu vă deranjaţi, le spuse tânărul, ridicându-se 
repede. 

Fata însă dispăruse în interiorul casei, de unde reveni în 
curând, aducând o carafă şi câteva pahare. 

— Poate că domnul Mainwaring preferă să meargă în 
camera lui Jim, să se spele pe mâini şi să-şi ia o altă pereche 
de pantofi, făcu doamna Bradley, foarte atentă. 

— Nu, mulţumesc. De fapt, nici nu sunt obosit. Am trimis 
ieri o parte din haine cu o trăsură la hotelul Piscului, 
continuă el, observând că femeile îi priveau îmbrăcămintea. 
Am la mine cu ce să mă schimb, dacă ar trebui să o fac. 

— Până atunci, serviţi ceva răcoritor, îi zise doamna 
Bradley, amuzată. O să vă îmbolnăviţi de atâta efort. 


— Nu vă faceţi griji pentru mine, zâmbi Mainwaring. Îmi 
place mult mersul pe jos şi sunt destul de sănătos pentru un 
astfel de efort. 

— Poate că sunteţi mai voinic decât păreţi, zise doamna 
Bradley, cercetându-l curioasă. 

— Aveţi dreptate, recunosc, răspunse el zâmbind. Aproape 
că uitasem că, într-un fel, sunt un bolnav şi călătoresc 
tocmai pentru a-mi îngriji sănătatea. Stau cam prost cu 
plămânii, continuă el, bătându-se uşor pe pieptul destul de 
pipernicit, în raport cu lăţimea umerilor săi. 

Vocea lui îşi pierduse claritatea. 

Doamna Bradley, care-l cercetase îndeajuns, se ridică 
autoritară: 

— Ar trebui să vă îngrijiţi mai mult, spuse ea. Veţi începe 
prin a mânca acest biscuit, a bea acest pahar de whisky şi a 
vă odihni în camera lui Jim până ce vom aranja puţin 
încăperea de oaspeţi. 

— Sper că nu mă trimiteţi la culcare? făcu Mainwaring, în 
acelaşi timp amuzat şi îngrijorat. 

— Nu ştiu încă sigur. Deocamdată, mă voi mulţumi să vă 
fac o baie bună şi apoi o să vă relaxaţi în acest fotoliu în 
timp ce verişoara mea şi cu mine vom face câteva pregătiri 
necesare. Vedeţi, adăugă ea, puţin umilită, nu avem decât 
un servitor, un chinez şi nu-i putem încredința prea multe 
lucruri de făcut. 

Mainwaring înţelese că orice protest din partea lui ar fi 
încurcat mai mult planurile încântătoarelor sale gazde. De 
aceea o urmă prin casă pe doamna Bradley. Cele două 
femei se reîntâlniră apoi în bucătărie. 

— Ai mai auzit aşa ceva? făcu doamna Bradley. 
Cincisprezece mile parcurse pe jos de plăcere şi cu 
plămânii atinşi de boală! 

— Şi ce haine purta! 

— Totuşi e drăguţ, nu-i aşa? tatona doamna Bradley 
terenul. 


— Da, îi răspunse domnişoara Macy. Dar ce pantofi are! 
Cum a parcurs cu ei întregul drum? 

— Oricum, sunt mai utili decât cei cu tocuri înalte ai 
căpitanului Greyson. 

— Dar căpitanul umblă numai călare şi îşi stăpâneşte bine 
armăsarul, făcu Louisa, gânditoare. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Cred că Jim ne va mai spune destule despre acest 
străin, concluziona doamna Bradley, suflecându-şi mânecile 
şi apucându-se de treburile bucătăriei. 

— Dar nu cred să Jim ştie mai multe despre el decât cele 
menţionate în bilet, zise domnişoara Macy. 

— Poate că nici nu trebuie. Probabil că e fiul unui bogătaş 
din Anglia, venit aici ca să-şi îngrijească sănătatea. 

— Taci! 

Domnişoara Macy auzise zgomotul unor paşi pe coridor. 

Zgomotul încetă, ca şi cum omul ezita să ia o hotărâre în 
faţa uşii deschise de la bucătărie. Străinul apăru totuşi, 
puţin dezorientat. Scurta lui absenţă fusese suficientă ca 
să-şi facă toaleta şi acum era exact tipul de tânăr englez 
dichisit şi plin de sănătate. 

Cele două femei îl examinară cu o fineţe de pisică. 

— Vă rog să mă scuzaţi, le zise el, dar aş vrea să vă ajut. 
Ştiu să fac multe lucruri, aşa că puneţi-mă la încercare! Am 
trăit multă vreme în cort şi mă pricep la gătit. 

Doamna Bradley însă îi răspunse: 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! Ne-aţi încurca mai 
mult... Apoi, aveţi nevoie de odihnă... 

— Staţi pe terasă, pe fotoliu şi dormiţi până ce soseşte Jim. 

Mainwaring nu avu de ales, aşa că se refugie pe terasă. De 
abia se aşeză pe fotoliu că apăru domnişoara Macy, cu un 
platou întins, din metal alb, pe care avea mazăre 
nedezghiocată. 

— Iată, îi spuse ea, aşezându-i platoul pe genunchi. Dacă 
doriţi să ne ajutaţi, aceasta este o treabă puţin obositoare. 
Curăţaţi mazărea! 


— Dar cum să fac? întrebă el zâmbind. 

— Cum? Priviţi-mă, o să vă arăt. 

Se apropie mult de el, încât hainele şi trupurile li se 
atinseră. Se aplecă peste genunchii lui, luă cu mâna stângă 
o păstaie de mazăre şi, apăsând-o cu degetul mare, scoase 
la lumină perlele verzi şi mici. 

Tânărul o privea zâmbind. Şi ea îl privea, cu ochii 
strălucitori. 

— E uşor, murmură femeia. Apoi se îndepărtă. 

— Dar... o clipă! Domnişoară... Domnişoară...? 

— Macy, îi răspunse Louisa. 

— Ce voi face cu cojile? 

— Aruncaţi-le acolo! E loc destul. 

Şi îi arătă canionul, deasupra căruia terasa părea 
suspendată, înaintând prin aer câţiva metri buni. 

Cum fata se apropiase mult de marginea terasei, 
Mainwaring o prinse, speriat de braţ: 

— Ce ciudat! Nu credeţi că este periculos? îi zise el. N-ar fi 
fost mai bine să aveţi o balustradă la terasă, ca să nu existe 
pericolul de a cădea în gol? 

— Aşa şi-a dorit domnul Bradley. Lui îi plac înălțimile. 

— Da, poate că e mai frumos aşa, făcu Mainwaring, 
privindu-i cu atenţie buzele arcuite şi bărbia micuță. 

— Asta însă nu ne ajută cu nimic la muncă, îi zise femeia. 
Trebuie să mă întorc lângă Jenny. 

I se păru că ea se retrăsese cam grăbită. Să-i fi greşit cu 
ceva? 

Era plăcut să arunce cojile în abisul imens care se căsca în 
jurul lui. Experienţa pe care o trăia era destul de ciudată şi 
avea să-şi amintească de ea, de farmecul acelei vieţi 
departe de civilizaţia marelui oraş... 

Nu se compara, desigur, cu întâlnirea lui de săptămâna 
trecută, cu acel urs uriaş din văgăuna aceea strâmtă. Nici 
cu întâmplarea prin care îl cunoscuse pe vestitul bandit 
Jack Spaniolul sau cu scena de linşaj la care fusese martor 
în Los Angeles. 


Mai păstra încă în memorie noaptea aceea, petrecută într- 
o cabană din comitatul Pike, unde fata care îngrijea casa, o 
fiinţă tare frumoasă, i se furişase în cameră şi nu-l lăsase să 
doarmă nici măcar un ceas. 

Femeile acelea două nu-i semănau ei. Păreau nişte 
englezoaice veritabile, precum cele din familia lui, doar că 
aveau mai mult farmec. 

Gândindu-se la ele şi la domnul Bradley, la fierăstrăul cu 
aburi şi la cabana în care îşi ţinea maşinăria, îşi dădu seama 
că îl cuprinsese o agitaţie febrilă, că respira mai greu şi că 
nevoia de a tuşi îi revenise. Îşi duse batista la buze, căci nu 
dorea ca zgomotul produs să le alerteze pe femei. Pe batistă 
i se întipări o pată de sânge... 

Îngrijorat şi supărat, se refugie în camera care-i fusese 
destinată. Spera ca femeile să nu-i observe absenţa. Fără 
îndoială, pentru ele nu era decât un fanfaron lipsit de 
energie, chiar dacă se lăudase cu eforturile pe care le 
făcuse mergând atâtea mile pe jos. Ele erau atât de active, 
de harnice, iar domnul Bradley iute şi plin de viaţă... 

Aceste gânduri îi mai aduseseră parcă roşeaţa în obraji şi 
îi dădură puteri noi. Vru să se ridice din pat, dar o ameţeală 
puternică îl cuprinse şi se prăbuşi în neant. 

Când îşi reveni, un miros ciudat stăruia în jurul lui. Îl zări 
pe domnul Bradley, aşezat parcă la fereastra cabanei sale în 
care îşi ţinea ferăstrăul cu aburi. Acesta se apropie apoi de 
el şi îi luă pulsul. Era oare doctor? 

— Acum totul e bine, îi zise, zâmbitor, Bradley. Nu vă 
alarmaţi, continuă el. Nu sunt doctor, dar ştiu destule 
despre medicină şi chirurgie, căci eu îi tratez pe muncitorii 
mei atunci când are loc un accident. Aţi pierdut puţin 
sânge, dar dacă veţi sta aici măcar două săptămâni, o să vă 
vindecaţi de tuberculoza asta şi o să aveţi trupul tare ca al 
unui copac. 

— Două săptămâni! murmură, slăbit, Mainwaring. Dar eu 
vroiam să plec mâine! 


— N-o să plecaţi nicăieri, îi zise doamna Bradley, care 
apăru din spatele soţului ei. Am aranjat totul. Jim a trimis 
mesaje prietenilor dumneavoastră aşa că vor veni ei aici şi 
nu veţi mai merge până la ei. 

— Trebuie s-o ascultați pe soţia mea, ea comandă aici, îi 
spuse Bradley. Cincisprezece zile sunteţi sechestrat la noi, 
dar veţi putea trimite mesaje oricui doriţi. 

— Asta înseamnă că v-am speriat, murmură tânărul. 

— Ne-aţi speriat? făcu doamna. Priviţi puţin. 

Se uită pe fereastra care dădea spre terasă. Domnişoara 
Mary se aşezase pe un scaun, cu obrajii îmbujoraţi, Ochii pe 
jumătate închişi, pălăria de paie prinsă de gât cu o panglică, 
părul legat la spate şi îşi face vânt cu un evantai din frunză 
de palmier. 

— A venit în galop furtunos la cabana mea unde lucrez cu 
fierăstrăul, îi zise domnul Bradley. Călărea mustangul 
nostru pe jumătate sălbatic şi care ar fi putut-o arunca de 
zece ori din şa până să mă anunţe că ai nevoie urgentă de 
ajutorul meu. Doar dumnezeu ştie cum a izbutit să facă un 
asemenea tur de forţă... 

II. 

Bradley nu exagera cu nimic efectul curativ al pădurii. 
Exista, desigur, o misterioasă şi binefăcătoare influenţă în 
acel rezervor vast de miresme balsamice de marginile 
căruia stătea suspendat acel Balcon şi unde păreau să urce, 
vizibil câteodată, emanaţiile curate ale văii. Datorită acelor 
efecte salvatoare şi prin respectarea regulilor de odihnă 
care-i fuseseră prescrise, Mainwaring n-a mai avut 
hemoragii. 

Medicul cel mai apropiat, adus pe grabă, n-a mai adăugat 
nimic tratamentului ce-i fusese impus, ba chiar se miră că 
tânărul se înzdrăvenise aşa de repede doar prin călătorii şi 
exerciţii fizice. Mainwaring refuzase până atunci orice 
pilulă ori elixir, lucru care le miră pe femei. Cunoscând miile 
de panacee care se aflau în rafturile Magazinului General, 


gestul lui nu putea fi decât surprinzător şi, într-un fel, 
xenofob. 

Patul lui fusese aşezat în apropierea terasei, astfel că 
putea comunica şi cu cei de afară sau asculta lectura 
domnişoarei Macy, atunci când stătea pe fotoliul cu balans. 

Bradley spulbera monotonia convalescenţei prin câteva 
anecdote originale, ori de câte ori trecea, seara, pe lângă 
bolnav. Englezul remarcase în Bradley un om spiritual şi 
cultivat. Află că acel pădurar, proprietar al instalaţiei de 
tăiat lemne, primise o educaţie clasică de care dădea 
dovadă ori de câte ori se ivea ocazia. Ştiind că gazda sa nu 
ar fi putut studia decât într-o şcoală de provincie, diferite 
mult de Oxford sau Cambridge, ar fi dorit ca acesta să 
uzeze mai puţin de cunoştinţele sale în public şi să aibă o 
comportare mai reţinută. 

I se părea totuşi ciudat că Bradley, deşi se purta destul de 
familiar cu el, nu făcuse niciodată aluzie la ceea ce l-ar fi 
legat de familia Mainwaring. Americanii manifestau, de 
obicei, o mare curiozitate faţă de străinii cu care se 
întâlneau ori el nu observase aşa ceva la gazdele lui. 

Era chiar privit cu indulgență şi uneori profita de acest 
lucru, scriind familiei sale din Anglia. 

— E ciudat că la voi, la englezi, nenorocirea unui membru 
al familiei îi aduce fericire altuia, îi zise într-o zi domnişoara 
Macy. 

— Adică? întrebă tânărul. 

— Dacă veţi muri, nu-i aşa că fratele dumneavoastră mai 
mic, Robert, ar deveni baronet şi Sir Mainwaring? 

Aceea a fost prima şi singura aluzie la familia sa şi la 
viitorul său rang nobiliar. 

La rândul său, punând tot felul de întrebări, aflase destule 
despre soţii Bradley. Astfel, aceştia veniseră în California 
însoţiţi de verişoara lor, Louisa, renunțând la rentabila 
profesiune de avocat şi stabilindu-se pe acel domeniu 
muntos şi păduros, pe care îl achiziţionaseră în urma unei 
afaceri juridice. 


— Deci sunteţi avocat, nu? întrebă Mainwaring. 

Bradley izbucni în râs. 

— Sunteţi înscris oficial în barou, nu-i aşa? Apăreţi astfel în 
toate actele oficiale? 

— Adevărat, îi răspunse Bradley vesel. Ar trebui însă ca să 
mi se acorde circumstanţe atenuante în legătură cu 
aceasta. 

— Nu este cazul, continuă Mainwaring. Am şi eu un văr 
care este om al legii. A părăsit armata pentru noua lui 
carieră. 

— Deci nu găsiţi că e rău să încerci mai multe profesiuni 
prin locurile astea? îl întrebă domnişoara Macy. 

— Uneori, nu. 

De altfel, constata că îl admira sincer pe Bradley. 

— Ştiţi, e frumos din partea lui că discută cu cineva ca 
mine, care n-a câştigat nici măcar un premiu la Oxford şi 
care nu înţelege încă lucrurile practice ale vieţii, îi mărturisi 
Mainwaring, într-o zi, doamnei Bradley. Are o inteligenţă 
extraordinară şi ştie mai multe lucruri decât învăţăm noi la 
Oxford. 

— Jim a strălucit întotdeauna, îi răspunse femeia, puţin 
indiferentă. Aş fi vrut să-l văd ceva mai practic. 

— Mai practic? Cum? Un om care conduce o grupă 
întreagă de lucrători, dă ordine în dreapta şi în stânga, care 
nu are nevoie de valet, de doctor, de avocat! Cine poate fi 
mai practic decât el? 

— Vreau să spun, vorbi cu răceală doamna Bradley, că 
sunt lucruri în care un gentleman nu se poate arăta practic 
şi de care nu are cum să scape. Jim ar fi făcut mai bine să îşi 
folosească talentele într-un mod mai legal şi conform 
uzanțelor. 

Mainwaring o privi surprins. 

Pentru judecata lui neexperimentată, energia şi inteligenţa 
lui Bradley. 

Originalitatea lui ar fi trebuit să pară de nepreţuit în ochii 
soţiei sale, adevărata femeie americană. 


Fu şocat deci de acest lucru, asemeni tuturor bărbaţilor 
loiali şi raţionali care se află pentru prima oară faţă în faţă 
cu neloialitatea lipsită de jenă, cu logica indescifrabilă a 
sentimentelor femeieşti. Cum? Un bărbat cu care orice 
femeie s-ar fi mândrit să... 

Dar se opri brusc din gândurile sale. Se întrebă dacă şi 
domnişoara Macy împărtăşea acelaşi punct de vedere ca 
verişoara ei. 

Toate acele lucruri nu ştirbeau cu nimic farmecul vieţii 
idilice pe care o duceau la Balcon. Prăpastia deasupra 
căreia locuiau era la fel de încântătoare prin iluziile ei 
poetice de spaţiu, adâncime, culoare. Oamenii din jur, 
activităţile agreabile de zi cu zi, glumele îl făceau să se 
simtă bine, tot mai bine. 

Fu foarte mirat într-o zi, când Bradley îi aduse câteva 
exemplare din cele mai recente ziare englezeşti, cumpărate 
tocmai la Sacramento. Gazda lui fu mirată, la rândul ei, de 
faptul că tânărul nu le dădu prea mare importanţă, în plus, 
refuză şi vizita pe care vroia să i-o facă unul dintre 
compatrioţii săi cu influenţă, aflat în America. 

În absenţa femeilor, absorbite de activităţile lor casnice, îi 
făcea plăcere să discute cu Fu-Yup, servitorul chinez, care îl 
îngrijea. Ceva mai târziu avea să cunoască o altă persoană 
neobişnuită, fata fierarului. 

Când Mainwaring fu în stare să îşi părăsească încăperea în 
care zăcuse şi să îşi ocupe iar locul la masa familiei Bradley, 
doamna Jenny crezu de cuviinţă să mărească personalul 
domestic şi aranja cu vecinul lor cel mai apropiat, fierarul, 
ca fata lui să vină la Balcon câteva zile ca să le ajute în 
treburile casnice, aşa cum o mai făcuse. 

În ziua când ea veni, Bradley intră în camera lui 
Mainwaring, închise uşa după el cu un aer misterios şi îl 
privi cu ochii săi albaştri, strălucitori şi şireţi. 

— Dragul meu, cred că ştii că în prezent trăieşti într-o ţară 
liberă unde nu se cunosc diferențieri artificiale între 


oameni, unde fiecare poate urca oricât de sus pe scara 
socială. 

— Am aflat ce înseamnă libertatea trăind alături de 
dumneavoastră şi de rudele dumneavoastră. Nicăieri nu 
există mai multă egalitate ca deasupra acestui abis fără 
fund. 

— Atunci iată despre ce este vorba. Domnişoara Minty 
Sharpe, fata fierarului, a fost de acord, pentru un salariu 
modest, să ne ajute câteva zile ca să ţinem gospodăria. Ea 
vine azi. Întotdeauna am considerat-o egala noastră, în mod 
firesc, se va aştepta ca să o tratăm la fel şi azi. Doamna 
Bradley a considerat deci că, în cazul în care sănătatea nu ţi 
se acomodează cu simplitatea democraţiei noastre, să 
mâncaţi mai departe aici, în cameră. 

— Domnişoara Sharpe va constata ea însăşi că mă voi 
comporta într-un mod exemplar, îi zise, foarte serios, 
Mainwaring. 

— Să sperăm că aşa va fi, încheie conversaţia Bradley. 
Acum, că aţi consimţit aceasta, vreau să mai adaug doar că 
nimeni nu face prăjituri mai bune ca domnişoara Minty şi 
numai pentru asta merită să-i facem orice concesie posibilă. 

Veni şi ora mesei... 

Mainwaring, purtând pe chip o paloare care-l făcea 
interesant, braţ la braţ cu gazda sa, traversă vestibulul şi 
intră, pentru prima oară, în sufrageria casei în care locuia 
de trei săptămâni. Încăperea era luminoasă şi veselă, iar 
ferestrele dădeau către stânci, fiind impregnată şi de 
parfumul văii. Uşa şi cele patru ferestre mari, larg deschise, 
păreau ramele unor tablouri în care pădurea, stâncile, cerul 
infinit alcătuiau combinaţii de forme şi culori de o rară 
frumuseţe. 

— E minunat aici! şopti Mainwaring, privind în jurul lui ca 
un copil încântat. 

Doar că domnişoara Minty nu se afla acolo. Avea să-i 
servească Fu-Yup, chinezul priceput la toate. 


Mainwaring nu se putu abţine să nu-i şoptească, maliţios, 
Louisei: 

— Văd că şi voi, americanii, vă delimitaţi clar de servitorul 
vostru chinez. 

— Ba deloc, făcu ea. Dimpotrivă, el se delimitează de noi. 
Ne consideră ca inferiori în rang faţă de el. Dar... tăcere! 
Ne va auzi! 

Atunci apăru în sală domnişoara Minty, zâmbitoare, 
încrezătoare în puterile ei. Se apropie de masă. 

Chipul ei, care nu cunoscuse vreodată pudra sau fardul, 
îmbujorat, îl atrase pe englez în mod deosebit, chiar din 
clipa în care ea veni şi se aşeză pe scaunul de lângă el. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine, prieteni, li se adresă ea, 
punându-şi cotul pe masă şi privindu-l cu o vie curiozitate 
pe tânărul de lângă ea. Am picat acum câteva clipe şi mi-am 
şi schimbat hainele, astfel că acum sunt gata să vă ajut. 
Trebuie să remarc totuşi că domnul care este bolnav arată 
mult mai bine decât atunci când l-am văzut prima oară. Da, 
nu vă miraţi, domnule. Săptămâna trecută, când am trecut 
pe la Jenny Bradley, dormeaţi ca un bebeluş, cu fereastra 
deschisă. V-aş fi îngrijit de atunci, dar am crezut că aţi 
încăput pe mâinile Louisei. 

Mainwaring se îmbujora uşor la această remarcă. Doamna 
Bradley şi domnişoara Macy schimbară priviri discrete între 
ele. Bradley se grăbi să-i spună englezului: 

— Vedeţi, domnule Mainwaring, natura lucrează cu toate 
forţele ei ca să vă faceţi bine, iar acum a trimis-o pe 
domnişoara Minty, care în mod cert vă va pune pe picioare! 

— Nu trebuie să îmi spuneţi domnişoara Minty, continuă 
fata, uitându-se la oaspete. 

— Dacă nici dumneata nu-mi vei spune domnule, atunci voi 
folosi doar Minty, atunci când voi vorbi cu tine, îi răspunse 
Mainwaring. 

Chipul lui Bradley se lumină. 

Minty îşi ridica ochii negri din farfuria ei şi îi zise: 


— Mi-ai făcut o propunere ispititoare. Care este deci 
prenumele tău? 

— Nu e la fel de frumos ca altău. Este Frank. 

— Nu-i adevărat, râse ea. Trebuie să fie Francis. Doar 
speri ca într-o zi, lumea să îţi spună Sir Francis, nu? 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, Minty se ridică de la 
masă, sub pretextul că oaspetele murea de foame şi insistă 
să aducă chiar ea un platou cu gustări de la bucătărie spre 
a-l servi copios. Urmă o mică luptă cu Francis, care insista 
să servească el, dar forţa lui Minty, îl obligă să stea pe 
scaun. După ce-i umplu farfuria cu felurite bucate, fata îi 
spuse: 

— Acum vei mânca liniştit şi îi vei lăsa pe alţii să facă 
puţină conversaţie la masă. 

În curând, conversaţia se generaliza, în ciuda faptului că 
Minty trebuia să facă faţă, mai mult sau mai puţin, 
îndatoririlor profesionale, alergând deseori la bucătărie. În 
ciuda aluziilor încurajatoare pe care fata fierarului le făcea 
la adresa lui Mainwaring şi a Louisei, englezul o simţea 
parcă pe domnişoara Macy la fel de distantă şi reţinută ca 
în prima zi în care o cunoscuse. 

Ridicându-şi privirea cu ochii aţintiţi asupra lui. Îl privea 
amuzat şi afectat, ca un frate mai mare care asistă cu 
plăcere la masa unui şcolar ce înfulecă pofticios toate 
bucatele. 

— Adevărat, Bradley, dar n-am ce face, zise el, punând pe 
farfurie cuțitul şi furculiţa. Ştiu că pofta mea de mâncare de 
azi e revoltătoare, dar n-am ce face. Aerul curat şi oamenii 
din jur m-au stimulat. 

— E prima masă ca lumea din ultimele şase luni, nu? îi zise 
Bradley. 

— Cred că voi, cei din Marea Britanie, nu vă îngrijiţi la fel 
de bine ca noi, interveni Minty. 

— Sunt o reclamă minunată a ceea ce au făcut îngrijirea şi 
atenţia pe care mi le-aţi acordat, i se adresă Mainwaring 


doamnei Bradley. Dacă doriţi să construiți un sanatoriu aici, 
voi fi primul care va semna certificatul de funcţionare. 

— Aveţi grijă ce spuneţi, Mainwaring. Doamnele ar putea 
să vă creadă pe cuvânt. Louisa şi Jenny au făcut tot ce le-a 
stat în putinţă, anul trecut, ca să ne mutăm la Sacramento 
şi să transformăm Balconul într-un hotel pentru turişti. 

— Chiar vă gândeaţi la aşa ceva? le întrebă Francis pe cele 
două femei, privindu-le mai atent. 

— În acest mod ne vom bucura mai mult de societate decât 
o facem de obicei şi ne-am simţi mai aproape de lume, îi 
răspunse Louisa. 

— Iar domnul Bradley ar avea mult mai mult de câştigat 
decât de pe urma afurisitului de fierăstrău cu aburi, 
completă doamna Bradley. 

Mainwaring nu mai ştia ce să spună. Oare ele considerau 
mai onorabilă conducerea unui hotel de către Un om al legii 
decât directoratul unei instalaţii de tăiat copacii? 

— Eu încă nu m-am hotărât ce cale să urmez, draga mea, 
interveni Bradley. Deocamdată am refuzat hotelul, fiindcă 
afacerile îmi merg bine. Dar, a propos, Mainwaring, am 
găsit azi dimineaţă o scrisoare de la domnul Richardson. 
Vrea să ne viziteze aici, la Balcon. 

— Dar i-am scris că-mi este mult mai bine şi câ nu e 
necesar să vină... 

— Are ca pretext pentru vizita sa legalizarea unei afaceri 
în care îi sunt partener. Crede că simplul fapt că se 
deplasează tocmai de la San Francisco până aici ţine loc 
unei invitaţii oficiale din partea mea, invitaţie pe care nu 
vreau, poate, să i-o fac. 

— Dar el... este bancherul tatălui meu! Îi trebuie condiţii 
deosebite, ar trebui să stea aici la hotel şi dumneavoastră 
nu dispuneţi de aşa ceva! 

— Încă nu, zâmbi Bradley, dar Balconul este elastic şi eu 
sunt sigur că-l putem metamorfoza. 

Se făcu brusc linişte. 

Doar Bradley îşi păstră voia bună şi el continuă: 


— Vom servi cafeaua pe terasă, Mainwaring, iar doamnele 
ne vor urma acolo în curând. De altfel, nu ştiu dacă e bine 
să las un convalescent ca tine să mănânce tot ceea ce ne-a 
pregătit Minty. Veţi servi desertul altă dată. 

De îndată ce fură singuri pe terasă, Bradley îi şopti: 

— Mă întreb dacă domnul Richardson o va tolera pe Minty. 

— Dacă eu pot şi el o va face, îi zise englezul. Bradley 
merse mai departe cu confesiunile sale. 

— Priviţi adâncul acesta, Mainwaring şi închipuiţi-vi-l privit 
ostentativ de o grămadă de turişti, de femei gătite şi de alte 
creaturi snoabe, închipuiţi-vă cât zgomot ar fi, ce vorbărie 
goală, câţi chelneri vor alerga în dreapta şi în stânga, câte 
sticle de şampanie se vor desface! Aţi mai regăsi vreodată 
liniştea în care aţi dormit atâtea zile aici? Doar femeile ar 
putea dori să se metamorfozeze astfel acest loc izolat şi atât 
de plăcut... 

— Ascultându-vă vorbind, Bradley, ajung la concluzia că şi 
dumneavoastră sunteţi la fel de vandal ca turiştii aceia, căci 
aţi instalat un fierăstrău ce ucide în continuare pădurea. 

— Ah, dar eu lupt împotriva naturii, însă nu vreau să o 
domin sau să o schimb. Apoi, fierăstrăul acela îmi aduce 
destui bani... Mi-am amintit că trebuie să mă întorc la lucru, 
zise el, ridicându-se şi scuturându-şi cenuşa din pipă. 

— Ah, vreţi să jucaţi rolul yankeului care fuge mereu, că în 
cărţile americane? Nici nu v-aţi terminat bine masa... 

— Avem o treabă dificilă de îndeplinit în seara asta, îi 
răspunse Bradley. Şi nu avem prea mulţi oameni... 

Intră apoi în casă, de unde reveni îmbrăcat în hainele de 
lucru. Îi făcu, vesel, un semn din cap lui Mainwaring şi porni 
spre instalaţia lui cu aburi. 

Seara, târziu, când şi doamna Bradley se retrase pentru 
câteva clipe în camera ei, Mainwaring şi Louisa rămaseră 
singuri pe terasă. O vreme păstrară tăcerea, respirând 
liniştea adâncă, fără de hotar. Luna, abia răsărită, îi 
împodobea cu țesătura razelor ei. Câteva stele sticleau în 


depărtare. Aromele plantelor sălbatice îi învăluiau, iar 
vântul le mângâia uneori pletele. 

Încet, încet, începură să vorbească despre frumuseţile 
care-i înconjurau, apoi despre întâmplările pe care le 
trăiseră. Mai târziu trecură la gusturile lor, obiceiuri, 
cunoştinţe, dorinţe... Cercetară câteva aspecte de morală, 
etichetă, doctrină. 

Când reapăru doamna Bradley ca să-l avertizeze pe 
convalescent că trebuia să meargă la culcare, amândoi se 
simţiră deranjaţi, neplăcut impresionați de timpul care 
zburase aşa de repede. 

— Ei, ce spui? o întrebă doamna Bradley pe verişoara ei de 
îndată ce Mainwaring dispăru pe culoarul care ducea la 
camera lui. 

— Ce să spun? Mi-a vorbit despre lumea lui, despre Anglia, 
iar eu despre americani. A fost ceva plăcut. 

— Parcă s-a mai înzdrăvenit. 

— Da, dar e departe de a fi vindecat. 

Mainwaring nu avea însă nici un confident căruia să-i 
împărtăşească impresiile sale. Făcuse un pas mai aproape 
de frumoasa Louise, dar gândurile îi zburară, fără voie, la 
domnul Richardson, cel a cărui vizită, apropiată, avea să 
distrugă parcă familiaritatea lui cu cei de la Balcon. 
Presimţea acest lucru, deşi nu avea nici o bază logică 
pentru a-şi susţine punctul de vedere. 

De ce oare Richardson nu venea mai târziu? De ce nu 
venise mai devreme? 

Adormi cu aceste gânduri în minte. 

O visă pe Louisa, măturând pământul cu fusta ei lungă şi 
frumoasă, privindu-l cu ochii ei delicaţi şi albaştri. 

Dimineaţa, când se trezi, abia mijeau zorii. Liniştea, 
libertatea, munţii care abia se zăreau, nimic nu lăsa să se 
înţeleagă că undeva, în inima pădurii, fierăstrăul cu aburi al 
lui Bradley distrugea metodic natura. 

III. 


Căsuţa în care trăiau Minty, tatăl ei şi un frate mai mic se 
afla pe marginea unei râpe, umplută parţial cu lemne 
putrezite, frunze, praf şi cenuşă, provenită de la forja 
domnului Sharpe. Locuitorii căsuţei aruncaseră şi ei în râpă 
tot felul de resturi: lăzi sparte, faianţă, fontă, haine vechi. S- 
ar fi putut crede că locuinţa fusese special aleasă acolo, 
tocmai datorită existenţei acelei râpe, atât de comod 
utilizată pentru a te debarasa de lucrurile inutile. 

Casa se compunea dintr-o sufragerie spațioasă, o 
bucătărie şi două dormitoare. Pe pereţi atârnau afişe uriaşe 
cu maşini agricole, calendare, imagini ce ilustrau texte din 
Scripturi. 

Când Minty ajunse acasă în seara aceea, primul lucru fu să 
meargă la hangar. Un băiat care avea aceleaşi trăsături cu 
ale ei, cu părul ciufulit, muncea la forjă alături de tatăl său, 
un bărbat atletic, care cânta în vreme ce prelucra o 
potcoavă. 

Fără a scoate o vorbă, Minty traversă hangarul şi, când 
ajunse în dreptul celor doi lucrători, îi trase fratelui ei o 
palmă peste o ureche. 

— Ai luat-o pe asta şi o să mai primeşti una dacă te mai 
îmbraci cu pantalonii noi imediat ce eu plec de acasă! 

— Ceilalţi s-au rupt la genunchi, îi răspunse băiatul, 
încercând să se apere cu genunchiul şi cotul. 

— Fugi şi te schimbă, imediat! 

— Hei, Minty, mi-ai adus amestecul acela pentru febră? 
interveni domnul Sharpe. 

— Nu. Bradley mi-a spus că o să cheleşti dacă foloseşti 
mereu scoarţa aceea de copac amăruie, chinina, fără să fii 
bolnav. Susţinea că n-ai avut niciodată febră şi că eşti 
puternic ca un cal. 

— Bradley nu se pricepe. 

— Dar ţi-a pus umărul la loc la fel de bine ca un medic. 

— Asta nu înseamnă nimic. Dar ce s-a întâmplat? De ce te- 
ai întors în seara asta? 


— Vreau să îmi mai iau câteva lucruri, îi răspunse el, 
plecând spre casă. 

— L-ai văzut? 

— Da. 

— Biby a trecut pe aici la prânz. Spunea că necunoscutul 
acesta e un personaj foarte important în ţara lui, iar 
milionarii din San Francisco sunt plini de atenţii pentru el. 
Unde te duci? 

— În casă. 

— Fii atentă puţin, Minty. Pregăteşte câţiva biscuiţi pentru 
cină, mi-e foame de nu mai pot. O să-mi povesteşti noutăţile 
la masă. 

Mai târziu, când domnul Sharpe a părăsit forja pentru a se 
aşeza la masă, biscuiţii calzi înotau în unt. Acesta era felul 
lui preferat şi, uitând de curiozitatea lui cu privire la 
Mainwaring, înfuleca de zor, riscând o indigestie. 

După ce termină de mâncat, domnul Sharpe îi zise fetei: 

— Ce mai spunea Bradley despre minele acelea de pe 
pământurile lui? 

— Tată, Bradley nu scoate nici măcar un cent de pe urma 
lor. El pretinde că lemnele tăiate cu fierăstrăul îi aduc bani 
destui şi că va deveni milionar atunci când calea ferată va 
trece pe aici şi când le vor trebui traverse. 

— Până atunci însă, trebuie să trăiască, să plătească 
salariile angajaţilor săi, să-şi întreţină instalaţiile. Biby mi-a 
spus că are de gând să-i folosească pe milionarii din San 
Francisco cu ajutorul englezului. Ai auzit ceva despre asta? 

— Nu. Absolut nimic. 

— Nimic? Dar atunci despre ce s-a vorbit acolo? 

— Lucruri de societate, pe care dumneata nu le-ai pricepe, 
fiindcă nu ai făcut colegiul. Nu ai prieteni la Frisco şi nici nu 
cunoşti bunele maniere. Nici eu, de altfel. Nu ştiu să cânt la 
pian, nu vorbesc deloc franţuzeşte, nici nu am toalete la 
modă. Noi nu avem decât o forjă într-o zonă de munte. 

— Minty, nu asta vroiam eu să aflu. 


— Ba da. Nu sunt o proastă şi ştiu că atunci când deschid 
eu gura, ceilalţi încep să se uite în jos ori îşi muşcă buzele 
ca să nu râdă. Poate că nu sunt o companie prea bună. 

— Cum, Minty? se înfierbântă fierarul, ridicându-se de pe 
scaun. Şi-au dat aere în faţa ta? 

— Nu este vorba de asta, îi răspunse fata. 

— Atunci? 

— Mi se pare destul de urât că vrei să-i furi băiatul unei 
mame bătrâne din Anglia sau unui tânăr englez să-i răpeşti 
fratele prin procedee femeieşti, fără să le ceri permisiunea. 
Ce-ai spune dacă fratele meu, Richelieu, ar fi mare şi s-ar 
îmbarca, e destul de aiurit pentru asta, apoi s-ar îmbolnăvi 
într-o ţară străină, unde o prinţesă ori o altă femeie l-ar ţine 
ascuns ca să-l îngrijească, fără voia noastră? 

Pe domnul Sharpe nu l-ar fi deranjat prea mult o 
asemenea mezalianţă. 

— Fratele tău are numai gărgăuni în cap! Îi plac doar 
lucrurile frumoase şi hainele noi, se plânse tatăl fetei. Dar 
Louise Macy nu are deja pe cineva? Pe căpitanul Greyson? 
Ce s-a întâmplat cu el? 

— A fost trimis la plimbare, îi răspunse Minty. Totuşi, 
Louise îl poate chema oricând înapoi dacă nu-l va putea 
îmbrobodi pe tânărul englez. Aşa merg lucrurile la Balcon. 
Cele două femei de acolo sunt în stare de orice! N-ai vedea 
în ochii lor nici o picătură de apă din dragoste adevărată. 
Asta mă supără. Dacă Louise ar ţine cât de puţin la băiatul 
ăsta, nu mi-ar părea rău. Ea însă nu doreşte decât să 
ajungă baroneasă, prin orice mijloace! 

— Nu are rost să ne amestecăm noi în treburile lor, 
încercă să o împace fierarul. 

— Bine, n-o să ne amestecăm! Mai e un englez, care vine 
mâine de la Frisco spre a-l vedea pe bolnav. Dar unde este 
Richelieu? De ce nu este la masă cu noi? 

— Mi-a zis că nu-i este foame. Cred că s-a dus la vecinii 
noştri. Acolo e o fată de vârsta lui, căreia trebuie să-i facă 
puţină curte, la ora asta. 


— La vârsta lui! făcu Minty, indignată. Cu cine o fi 
semănând. Nimeni din familia noastră nu s-a comportat ca 
el. 

Aici, domnul Sharpe preferă să tacă. 

— Curios, Minty, spuse el ceva mai târziu, cum se 
împlinesc lucrurile aşa cum e scris. Un personaj important 
ajunge prin locurile noastre, se îmbolnăveşte şi e îngrijit în 
prima casă care-i iese în drum. Nu putea să fie aceea forja 
noastră? Nu puteai să-l îngrijeşti tu, chiar în camera asta? 
Însă n-a fost să fie aşa... 

— Ce tot spui, tată? Nu ţi-am povestit că avea o scrisoare 
pentru Bradley? 

— Ce contează? Dacă ar fi venit călare, ca orice om 
important, prima oară s-ar fi oprit la fierărie, unde te-ar fi 
văzut pe tine. A venit însă pe jos, fiindcă aşa i-a fost scris, 
astfel că a întâlnit-o mai întâi pe Louisa. 

O clipă, Minty fu tulburată de teoria originală a tatălui ei. 

— Totuşi, tată, uiţi ca... 

— Vreau doar să spun că totul a fost destul de ciudat, 
încheie el discuţia. Se ridică apoi, se duse la ea şi o luă în 
braţe. 

— Nu mai fi necâjită. 

Apoi se despărţiră. Domnul Sharpe plecă să se culce, după 
o zi de muncă grea, iar Minty rămase până noaptea târziu, 
să-l aştepte pe ştrengarul de Richelieu. 

IV. 

A doua zi de dimineaţă, când Mainwaring se trezi, 
constată că avea din nou febră şi era foarte agitat. Se 
îmbrăcă şi se duse pe terasa încă pustie. Scaunele, pe care 
stătuseră el şi Louisa, se aflau încă unul lângă altul. Privi 
Marele Canion, care se deschidea înaintea lui şi constată că 
se schimbase ceva în acel peisaj. 

O ceaţă uşoară se ridica din vale, ca o ultimă iluzie a nopţii 
ce trecuse. Aerul rece al dimineţii îl irita. Auzi un zgomot de 
paşi din celălalt capăt al terasei şi se întoarse într-acolo. 


Apăru un băiat, care-i semăna foarte mult lui Minty 
Sharpe! Mainwaring îi zâmbi. Richelieu înainta şi îi întinse 
mâna. 

— Jim Bradley a plecat deja? îl întrebă apoi băiatul. 

— Nu, nu cred. Eu sunt Frank Mainwaring. 

Băiatul zâmbi. 

— Eu sunt Richelieu. 

— Richelieu? 

— Da, e un nume franțuzesc. Un domn cardinal, ştiţi... 
Mamei i-a plăcut mult acest nume. 

— Richelieu... şi mai cum? 

— Richelieu Sharpe. 

— Aha, eşti fratele lui Minty! 

Îşi strânseră iar mâinile. Băiatului i se păru că englezul 
acela era un om încântător. 

— Ei, bine, dacă eşti grăbit, îi zise Mainwaring, bate la uşă 
şi intră în casă. Aud zgomote la bucătărie. 

Richelieu fu de acord. Mai întâi însă, se duse pe terasă şi 
lăsă pe podea o mică batistă albastră, înnodată, care 
conţinea obiecte grele. 

— Hei! Richelieu! Nu ţi-ai găurit batista cu obiectele tale 
valoroase? Ce ai acolo? 

— Nişte mostre, îi răspunse scurt băiatul. Apoi intră în 
casă. Reveni imediat. 

— Ei, bine, cardinale! îi zise Mainwaring. Ai găsit pe 
cineva? 

— Pe doamna Bradley, dar Jim este la instalaţia din 
pădure. Mă voi duce acolo. 

— Ai văzut-o şi pe domnişoara Macy? 

— Pe Lily? 

— Da, pe Lily. 

— Nu, n-am văzut-o. E plecată să flirteze cu căpitanul 
Greyson. 

— Să flirteze cu Greyson? repetă Mainwaring bulversat. 

— Da, se plimbă cu caii pe creastă. 


— Vrei să spui că acum ea se plimbă cu calul alături de 
domnul... căpitanul Greyson? 

— Da. Călăreşte şi flirtează. 

— Ce înţelegi tu prin” flirtează”? 

— Dumneavoastră ştiţi foarte bine. Ca şi Lily, de altfel. Se 
făcu linişte. 

Englezul nu mai părea interesant. Conversaţia cu el nu 
mai era nici amuzantă, nici instructivă. Richelieu îşi pierdea 
vremea degeaba. 

— Am plecat, îi zise el. 

— La revedere! Îi răspunse Mainwaring, fără a-l mai privi. 

Băiatul îşi luă mostrele şi se îndepărtă, convins că englezul 
era o nulitate. Pe la ora 8, doamna Bradley ieşi din casă. 

— Jim şi-a petrecut întreaga noapte în pădure, îi zise ea. 
Va veni să mănânce şi îl va aduce pe prietenul 
dumneavoastră, domnul Richardson. Din păcate, 
domnişoara Sharpe lipseşte azi. 

Mainwaring nu băgă de seamă că Jenny accentua 
termenul politicos prin care o desemnase pe Minty. 

— De aceea a venit fratele ei aşa de dimineaţă? 

— L-aţi văzut? 

— Da, e amuzant. Era foarte interesat să dea şi peste 
domnul Bradley, aşa că a fugit la instalaţia din pădure. 

— Louisa vă va ţine companie de îndată ce-şi va schimba 
hainele, reluă discuţia doamna Bradley. A ieşit dis-de- 
dimineaţă ca să facă o plimbare cu un prieten. Adoră să 
călărească în zori. 

„Şi să flirteze”, adăugă, în gând, Mainwaring. 

Era firesc faptul că Louisa călărea în zori, aşa cum se 
obişnuia în ţinutul lor şi că o însoțea cineva. De ce băiatul 
insistase însă asupra cuvântului „flirteze”? Ştia oare mai 
multe de la Minty? 

Ceva mai târziu apăru Louisa, cu ochii strălucitori. Îi spuse 
că obişnuia, de mai multă vreme să iasă dimineaţa cu 
căpitanul Greyson, dar renunţase în ultimele zile, de când... 

— De când? o întrebă Francis. 


— De când sunteţi la noi... bolnav, îi răspunse ea. 
Mainwaring se îmbujora de plăcere şi ochii îi străluciră mai 
tare. Luau masa, când apăru domnul Richardson, singur. Le 
explică faptul că Bradley avea o afacere importantă şi 
neprevăzută, care l-a silit să întârzie. Mainwaring nu fu 
prea afectat de lipsa lui. 

Bancherul, cu o constituţie masivă, puţin obez, fu imediat 
fascinat de atitudinea graţioasă şi puritană a doamnei 
Bradley şi devenise foarte galant cu ea, lucru care-l deranja 
pe Mainwaring. Când rămaseră singuri, faţă în faţă, pe 
terasă, Richardson îi zise lui Francis: 

— E ciudat că până acum n-am auzit nici un cuvânt despre 
nevasta lui Bradley. Este tare drăguță şi o bună gospodină. 
Are noroc cu ea aici. 

Mainwaring îi răspunse, cu răceală: 

— E o tovarăşă admirabilă pentru un bărbat care trebuie 
şi mai mult admirat decât ea. Au fost foarte binevoitori cu 
mine şi m-au îngrijit cu atenţie. Nici fratele sau sora mea nu 
s-ar fi purtat ca ei. 

— Desigur, desigur, se grăbi să confirme Richardson. l-am 
scris doamnei Mainwaring că aceşti oameni v-au îngrijit 
foarte bine şi că... 

— Doamna Mainwaring ştie deja ce cred eu despre ei şi ce 
datorează bunătăţii lor, îi răspunse rece tânărul. 

— Adevărat, adevărat, zise bancherul, parcă scuzându-se. 
I-aţi cunoscut bine... Bradley a încercat să obţină de la 
bancă fonduri ca să îşi monteze alte fierăstraie. 

Tânărul tăcea, politicos şi nu punea nici o întrebare 
referitoare la afacerile gazdei sale. 

— Nu o cunoşteam pe verişoara lui, domnişoara Macy, 
continuă Richardson. Am auzit însă vorbindu-se despre ea 
pe vremea când îşi vizita nişte prieteni la Menlo Park, acum 
un an. Se spunea că Johnson, un colonel din Sacramente, 
era înnebunit după ea. Ar fi fost o partidă bună, căci 
colonelul este foarte bogat, dar afacerea a căzut, dintr-un 
motiv necunoscut. Se zicea apoi că ea a vrut să se mărite cu 


un tânăr spaniol, Pico, de la ranch-ul Amador, dar familia lui 
nu a vrut să audă de aşa ceva. Deci, fata asta e cam 
ghinionistă. Presupun, totuşi, că se va aranja, în cele din 
urmă, cu acest căpitan Greyson, cu care se plimbă călare în 
fiecare dimineaţă. 

— Oare banca n-a considerat o investiţie bună noile 
fierăstraie ale lui Bradley? îl întrebă liniştit Mainwaring. 

— Nu poţi face afaceri cu el. Nu e un om practic. 

— Credeam că e. Pare aşa de energic, îşi face treaba aşa 
de bine. 

— Tocmai de aceea. Şi-a pus în cap idei absurde, de 
colaborare cu muncitorii săi. Face lucrurile încet şi la o 
scară limitată. Aici ar trebui să cumpere întreaga regiune, 
să-i de-a la o parte pe vecinii săi, să închidă celelalte 
instalaţii de tăiat arbori din zonă şi să organizeze o 
societate pe acţiuni cu sediul la San Francisco. Doar aşa ne- 
ar conveni nouă. 

— Dar nu consideraţi că tot ceea ce întreprinde el ar fi un 
plasament dezavantajos pentru bancă, în cazul că s-ar 
merge după ideile lui? 

— Poate că nu. 

— Îl daţi deci la o parte doar fiindcă afacerea nu vi se pare 
suficient de importantă pentru bancă? 

— Adevărat. 

— Richardson, îi zise tânărul, ridicându-se încet şi 
frângându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor, doresc să 
vă ocupați personal de această afacere, în numele meu. 
Vreau să-i fiu de folos într-un fel domnului Bradley. Vreau 
să-i ofer sprijinul de care are nevoie şi să se dezvolte doar 
aşa cum gândeşte el. E clar? Vreau acest lucru şi cred că 
tatăl meu doreşte şi el ce-mi doresc eu. Dacă vreţi să-i 
scrieţi în legătură cu acest subiect... 

— Nu este necesar, îi răspunse încet bancherul. Voi face 
aşa cum doriţi... Nu este o investiţie prea rea şi, în felul 
acesta, vă veţi recompensa faţă de familia Bradley. 


Deoarece mă aflu aici, mi se pare firesc să preiau afacerea 
asta. 

— Mai e ceva, Richardson. 

— Da? 

— Cum doamnele nu prea au mulţi servitori, ar fi 
preferabil să nu rămâneţi masa de prânz ori la cea de 
seară. Va trebui să mergeţi la hotelul Piscul, care se află la 
vreo două mile de aici. Puteţi veni diseară. Până atunci nu 
am treabă cu dumneavoastră. 

— Desigur, murmură Richardson. Să-mi iau rămas bun de 
la doamne... 

— Nu este necesar, îi zise liniştit Mainwaring. N-aţi face 
altceva decât să le deranjaţi de la treburile lor casnice. Le 
voi spune că aţi plecat, dacă mă vor întreba. Vă veţi găsi 
bastonul şi pălăria pe coridor şi puteţi pleca de pe terasă pe 
scările acelea. Găsiţi-mi pe cineva la hotel, care să-mi 
transporte mâine bagajele la Sacramente îmi va trebui un 
cal. Vă aştept diseară, să mai discutăm problema. Bună 
ziua! 

Mainwaring îl conduse şi îl urmări cu privirea cum se 
îndepărta de casa lui Bradley. 

Când reveni pe terasă, o văzu pe Louisa. Ce drăguță şi ce 
distinsă era în rochia aceea de zi! Ce era de mirare că o 
admiraseră colonelul Johnson, spaniolul şi Greyson? Cine n- 
ar fi vrut-o de soţie? 

— De ce l-aţi gonit pe domnul Richardson? îl întrebă fata. 

— Mi s-a părut obositor pentru doamna Bradley şi pentru 
dumneata să-l găzduiţi fără a avea vreun ajutor din partea 
servitorilor. 

— Dar era oaspetele nostru, nu trebuia să vă amestecați. 

— Îmi pare rău, am greşit, domnişoară Macy. Mă veţi 
ierta? 

— Sigur, vă voi ierta, mai ales că vă pare rău pentru ceea 
ce aţi făcut, râse Louisa. Nu ştiu însă ce va spune Jenny 
când va afla ce uşor dispuneţi de cuceririle ei. 

Se opri brusc din râs şi îl privi mai atent. 


— V-a adus cumva o veste proastă? Sper că nu v-a stricat 
buna dispoziţie pe care aţi obținut-o prin cura urmată la 
noi... Dacă v-a întristat, atunci mai bine că l-aţi gonit! 

— Din păcate, cura mea aici s-a încheiat. Am dat 
dispoziţiile necesare ca să plec mâine. 

— Aşa de repede? 

— Vi se pare că e prea repede, domnişoară Macy? 

— Am uitat că stăteaţi aici ca un bolnav şi că datorită 
suferinţei dumneavoastră am avut plăcerea de a vă avea 
printre noi. 

Cuvintele ei potrivite nu trădau existenţa vreunui 
sentiment. 

— Acum, fiindcă s-a încheiat munca dumneavoastră ca 
soră de caritate, puteţi reveni în lumea plăcerilor având 
conştiinţa împăcată, zâmbi trist Mainwaring. Puteţi să vă 
reluaţi plimbările călare pe care le-aţi întrerupt datorită 
bietului bolnav... 

Louisa îşi ridică spre el ochii limpezi şi strălucitori. Nu citi 
în ei nici reproş, nici indignare, nici măcar mirare. El 
vrusese să o insulte, dar nu-şi nimerise ţinta. 

— Verişoara mea ştie că plecaţi aşa de repede? îl întrebă 
ea. 

— Nimeni nu ştie. M-am hotărât cu câteva clipe în urmă, 
după ce am aflat de la Richardson că am de rezolvat o 
afacere importantă. 

— Ar trebui să mai lăsaţi afacerile şi să vă ocupați, în 
primul rând, de sănătatea dumneavoastră. Nu spun că ar fi 
bine să vă sechestrăm aici, râse ea, dar ar fi păcat să risipiţi 
ceea ce aţi câştigat la noi prin odihnă şi aer curat. 

Mainwaring ar fi vrut să-i spună multe, dar nu şi 
adevăratul motiv al plecării lui precipitate. 

Cum ar fi putut să o întrebe acele lucruri delicate care 
constituiau adevăratul motiv al plecării lui precipitate? Ca 
să-şi acopere nepriceperea, era nevoit să mintă în 
continuare. Părând că vrea să schimbe subiectul 
conversaţiei, îi zise: 


— Richardson v-a mai văzut o dată... La Menlo Park... 

Louisa i-a răspuns însă, mirată, că ea nu l-a mai întâlnit 
niciodată. 

— Cred că la un anume domn Johnson, continuă el. Sau la 
unul dintre ranch-urile spaniole. Parcă a pomenit de un 
anume... Pico... 

Louisa îl privi tulburată, preţ de o clipă. Apoi izbucni într- 
un râs irezistibil, îmbujorându-se totodată. 


— Deci, îi zise ea, cu ochii înlăcrimaţi de râs, vreţi să îmi 
spuneţi că n-aţi auzit bine ceea ce v-a povestit domnul 
Richardson fiindcă special nu aţi vrut să o faceţi... E un 
compliment englezesc? 

— Poate. Cert este un lucru, îi zise el, privind-o drept în 
ochi. Plec la drum tocmai pentru a găsi iubirea adevărată. 
N-aţi vrea să mă ajutaţi. Domnişoară Macy? 

Se apropie încet de ea. Devenise şi mai palid, dar mult mai 
îndrăzneţ. Ea însă se îndepărtă uşor de el, punându-şi 
mâinile pe spătarul unui scaun. 

— Şi unde vreţi să vă începeţi căutarea? Sau încă nu v-aţi 
hotărât? La domnul Johnson? La domnul Pico? 

— Aici, îi răspunse el. 

— Eu cred că ar fi bine să-i spuneţi verişoarei mele că vreţi 
să plecaţi mâine, murmură ea, cu un zâmbet abia schiţat. 
Vă cam grăbiţi. Ah, iată că tocmai a apărut, continuă ea, 
auzind zgomot în vestibul. 

— Poate că nu mă grăbesc, aşa cum credeţi. 

— Atunci „căutarea” nu este aşa de importantă, mai poate 
fi amânată? Uşa se deschise şi doamna Bradley, 
surâzătoare, îşi făcu apariţia. 

— Domnul Mainwaring te căuta, îi zise Louisa. Nu doar că 
l-a gonit pe domnul Richardson, dar vrea să plece şi 
dumnealui chiar mâine! 

Apoi Luisa îi explică verişoarei sale că anumite afaceri 
urgente îl sileau pe oaspetele lor să le părăsească. 

— Nu cred că poate fi vorba de aşa ceva, interveni doamna 
Bradley. Încă nu v-aţi refăcut şi Jim nu va fi de acord cu 
plecarea dumneavoastră... 

— Chiar dacă voi pleca mâine sau poimâine, îi zise el grav, 
sper să ne revedem în curând, fie aici, fie în Anglia. Deja am 
scris multe despre dumneavoastră familiei mele şi, continuă 
el, privind-o drept în ochi pe Louisa, în ţara mea există un 
loc special pentru dumneavoastră, în care sunteţi bineveniţi 
oricând, în orice împrejurare. Ca tineri americani nu veţi fi, 
poate, încântați de părinţii mei, care au cam început să 


îmbătrânească şi văd altfel lucrurile, dar surorile mele o vor 
considera, în mod cert, pe domnişoara Macy ca făcând 
parte din familie. 

O scânteiere de mulţumire se ivi în ochii Louisei. 

— Dar, îi spuse veselă doamna Bradley, o călătorie în 
Anglia este, deocamdată, un vis irealizabil pentru noi. Doar 
printr-o întâmplare fericită să devină o realitate... O 
creştere neaşteptată a preţului lemnului de construcţie sau 
ridicarea hotelului la care ne gândim de atâta vreme ar 
rezolva situaţia. 

— O să discut acest subiect cu domnul Bradley şi sper să 
găsim o rezolvare practică, îi răspunse Mainwaring. 

— Nu cred că veţi reuşi măcar să îl faceţi să vă lase ca să 
plecaţi, replică doamna Bradley. Să mergem, Louisa, nu 
trebuie să uităm că avem datoria să ne ocupăm de confortul 
domnului Mainwaring, iar Minty ne-a părăsit ca o laşă. 
Oaspetele nostru nu va suferi nici o privaţiune câtă vreme 
ne va mai onora cu prezenţa sa. 

Mainwaring rămase singur pe terasa. 

Fără îndoială, femeile înţeleseseră exact vorbele sale. Nu 
mai avea de făcut decât să vorbească şi cu Bradley şi să 
obţină, în ziua următoare, un răspuns definitiv din partea 
Louisei. 

Felul în care ea reacţionase, nepăsătoare, la presupunerile 
lui Richardson, lămuriseră multe lucruri. Calea spre inima 
ei îi era deschisă... Ştia că poziţia lui socială, influenţa lui, 
erau lucruri importante, de care orice femeie ţine cont, 
inclusiv independenta şi încântătoarea verişoara a doamnei 
Bradley. 

Trecu însă e oră, iar Louisa nu mai apăru pe terasă, ca să 
completeze întâlnirea lor între patru ochi ce fusese 
întreruptă prin apariţia soţiei lui Jim. Nu-i spusese 
domnişoarei Macy nici măcar jumătate din tot ce intenţiona 
să facă. Dacă în momentele acelea ea nu punea prea mult 
preţ pe vorbele lui, fiind obişnuită cu promisiunile 


neserioase ale tinerilor americani care-i făcuseră curte 
până atunci? 

Acest gând îl făcu să intre în camera lui, unde smulse o 
foaie de hârtie dintr-un carneţel şi îi scrise fetei un bileţel, 
solicitându-i o întâlnire urgentă, între patru ochi. Cum să-i 
trimită însă bileţelul? Fără îndoială, trebuia să i-l pună chiar 
el pe tocul ferestrei mereu deschisă de la camera Louisei. 

Trebuia însă ca să îl fixeze cu ceva, să nu îl ia vântul. Luă 
de jos o piatră căzută din batista „cardinalului”. Culoarea ei 
frumoasă, albăstruie, i-ar fi atras şi mai mult atenţia 
încântătoarei domnişoare Macy asupra foiţei de hârtie. 
Puse apoi biletul pe partea interioară a tocului ferestrei, 
piatra deasupra lui şi se îndepărtă mulţumit. 

N-avea de unde să ştie că Richelieu, care îşi dăduse 
seama, între timp, că una dintre preţioasele lui mostre 
dispăruse, îşi amintise că îşi lăsase batista pe terasă, astfel 
că se întorsese să o caute. Uitându-se cu atenţie peste tot, 
zări fereastra deschisă de la camera Louisei. Rămase 
stupefiat! Ea îi luase piatra! 

Îşi recupera comoara nepreţuită şi dispăru de îndată cu 
ea. O rafală de vânt aruncă în canion bileţelul englezului, la 
câteva clipe după aceea. 

Când Mainwaring reveni pe terasă, observă că piatra şi 
bileţelul dispăruseră. Louisa însă întârzia să apară... 

Încet, încet, decepţia şi îngrijorarea puseră stăpânire pe 
el. 

— Vă miraţi, desigur, de ce am venit aici, după ce de 
dimineaţă am trimis vorbă că nu voi putea veni. Ei bine, s-a 
întâmplat ceva cu totul deosebit: Am făcut o treabă 
nemaipomenită acasă! Tata şi-a uitat şi numele vreme de 
zece minute. Abia ce mi-am revenit şi eu din zăpăceală şi 
mi-am zis: „Pune-ţi şalul pe tine, domnişoară Minty, ia-ţi 
pălăria şi fugi la Jim Bradley ca să le ajuţi pe doamne să 
pregătească masa pentru străinul bolnav.” Aşa că, mai zise 
ea, aşezându-se pe un scaun, iată-mă! 


— Dar nu mi-aţi spus ce s-a întâmplat, îi răspunse zâmbind 
Mainwaring, privind mai mult spre camera Louisei decât 
spre Minty. 

— Adevărat! se lumină la faţă domnişoara Sharpe. 
Uitasem ce e mai important! Ei, bine, ne-am îmbogăţit. 
Zăpăcitul de frate-miu, Richelieu... 

— Cardinalul? 

— Poftim? Fratele meu, pe care nimeni nu dă doi bani, a 
dus mostrele lui domnului Bradley. Acesta a venit alergând 
la noi. De necrezut! I-a spus tatălui meu să pună gard peste 
tot! Locul pe care se află forja noastră, este, de fapt, un 
filon de argint şi de cupru! Richardson, acest străin pe care 
îl cunoaşteţi, a venit şi el cu Jim. Ne-a spus că, dacă probele 
lui Bradley se adeveresc, mina valorează mai mult de o sută 
de mii dolari de aur... 

— Datoria mea este să vă felicit, domnişoară Sharpe, îi zise 
Mainwaring, făcând eforturi să pară interesat, dar privirea 
lui nu se dezlipea de fereastra Louisei şi de coridorul care 
ducea la camera ei. 

Minty observă acest lucru şi se posomori puţin. 

— Aici au aflat toţi vestea cea mare, continuă ea. Jim a 
trimis un bileţel soţiei sale, iar dumneavoastră v-am spus-o 
chiar eu, mai ales că ştiam că mâine veţi pleca. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Lily Macy. 

— Da? Chiar ea? E posibil totuşi să mă răzgândesc, îi zise 
el, cu un zâmbet forţat. 

Doamna Bradley şi domnişoara Macy apărură şi ele, 
venind de la bucătărie. Felicitările lor păreau puţin 
exagerate, după părerea lui Mainwaring. 

— Nu-i aşa că Sir Francis v-a spus că pleacă mâine? o 
întrebă Minty pe Louisa. 

— Aşa am înţeles, răspunse domnişoara Macy, privindu-l 
pe englez cu ochii ei limpezi şi indiferenți. Nu ştiu dacă nu 
s-a răzgândit. 


— Poate că domnişoara Sharpe, care acum face parte 
dintre capitalişti, îl va ruga să mai rămână, vorbi doamna 
Bradley pe un ton acidulat, neobişnuit la ea, de obicei 
veselă şi lipsită de prefăcătorie. 

— Cred că domnişoara Sharpe şi-a găsit locul pe care l-a 
meritat dintotdeauna, îi răspunse Minty. Am venit însă aici 
ca să-mi fac treaba, nu să stau la discuţii sau să-l împiedic 
pe el să îşi facă bagajele. Asta dacă mai aveţi nevoie de 
mine... 

Pentru a evita o dispută între femei, căci spiritele începeau 
să se încingă, Mainwaring interveni prompt: 

— După ce aţi făcut atâta drum, ca să ne aduceţi 
asemenea veşti minunate, domnişoară Sharpe, nu mai aveţi 
dreptul să plecaţi. Dacă o veţi face, voi merge şi eu cu 
dumneavoastră. 

Curând însă, femeile plecară la bucătărie, de unde 
răsunară râsete vesele. Mainwaring se duse în camera lui şi 
începu să îşi facă bagajele. 

Nu mai avu ocazia să se întâlnească între patru ochi cu 
Louise. 

La masa care a urmat, subiectul discutat a fost 
descoperirea fabuloasă de la forja lui Sharpe, cu efecte 
multiple pentru regiunea lor. Englezul ghici că plecarea lui 
trecea drept o temă mai puţin importantă decât 
evenimentul ce agita apele în ţinut. Totul se terminase între 
el şi Louise, cel puţin aşa i se păru lui, înainte de a fi 
început. Îi era însă greu să-şi ia privirea de la ochii ei 
albaştri, minunaţi. 

Bradley se întoarse târziu, aducând confirmarea sigură şi 
în detaliu a norocului care dăduse peste Sharpe. Deja, 
bancherul Richardson îi oferise credite fierarului spre a 
începe construcţia noii mine de argint. 

— Nu m-ar mira, Mainwaring, îi zise acestuia, dacă veţi fi 
obligat să participaţi la această afacere şi să obţineţi un 
profit minunat. 

— Ar fi cazul, adăugă şi doamna Bradley. 


— În ceea ce mă priveşte, eu nu mă ocup decât cu minele 
de aur, făcu Jim. 

— Nici n-ai găsit vreodată aur, îi reproşa soţia lui, în 
schimb îţi petreci nopţile muncind pe brânci la fierăstrăul 
tău, fără nici un folos. Gândeşte-te că s-ar mai putea aşeza 
cineva, pe celălalt versant al Canionului, un bărbat mai 
deştept ca tine, care ţi-ar mina proiectul viitorului hotel, 
construindu-l el înaintea ta! 

Bradley oftă, abătut. Apoi i se adresă afectuos lui 
Mainwaring, spunându-i că regretă mult plecarea sa, chiar 
dacă avea treburi importante de rezolvat. 

— Sper că nu veţi uita, dragă prietene, că grija 
dumneavoastră cea mai mare va fi să vă îngrijiţi sănătatea 
şi dacă, din când în când, vă veţi mai aminti de Balcon şi de 
locuitorii săi, aceasta va fi cea mai bună recompensă pentru 
puţinele îngrijiri pe care vi le-am acordat, îi zise Jim, 
strângându-i mâna... 

lată însă că Richardson întârzia. Când apăru bancherul, 
conversaţia intrase deja într-o fază de lâncezeală, mai ales 
datorită proastei dispoziţii pe care o manifesta doamna 
Bradley. 

Doamna Bradley îl privi pe Richardson cu multă căldură, 
iar acesta începu să-i facă iar curte! Mainwaring îi făcu însă 
un semn bancherului şi acesta îl urmă într-o altă cameră 
unde rămaseră doar bărbaţii. Jim şi bancherul fură lăsaţi 
apoi să discute afacerile care îi priveau, iar Francis se 
îndreptă către Louise, care ţinea un obiect cunoscut în 
mână. Era piatra pe care o pusese pe biletul său. 

Nu ştia însă faptul că Jim adusese piatra acasă puţin mai 
devreme şi că aceasta fusese proba pe care identificase 
argintul de la mina lui Sharpe. 

Neştiind aceasta, i se părea că fata, ironică, vroia să-i 
arate că îi descoperise şiretenia. 

— Aveţi o piatră deosebită, îi zise el cu răceală. 

— Da, îi răspunse ea. E din „mina” lui Sharpe. Credeam că 
aţi văzut-o deja, a mai fost în casa noastră. 


— Aţi găsit-o pusă pe ceva important, nu? 

Louise ridică din umeri, nepăsătoare: 

— Nu ştiu. Putea fi pusă şi deasupra unor lucruri lipsite de 
valoare. Totul este din ce punct de vedere apreciem 
valorile. 

— Mulţumesc! încheie el, afectat, conversaţia. Apoi ieşi. 

În cursul nopţii, discuţiile dintre Bradley şi bancher au 
continuat pe terasă. 

— Deci, având în vedere poziţia lui Sir Robert şi faptul că 
fiul său Francis, pe care aţi avut norocul să-l găzduiţi, este 
moştenitorul comitatului, puteţi veni oricând la banca 
noastră, uşile ei vă sunt deschise. Aş pune însă o condiţie. 

— Care? 

— Opriţi prostia care se desfăşoară sub ochii 
dumneavoastră! 

— Ce prostie? întrebă, mirat Jim. 

— Doamna Bradley înţelege foarte bine, îi răspunse 
bancherul. Întâlnirile dintre Francis şi Louise Macy nu au 
nici o perspectivă. Gândiţi-vă ce situaţie socială are el şi la 
cea a ei! Am crezut că acest lucru o să vă dea de gândit, 
Bradley. 

— Singurul lucru care îmi dă de gândit, în clipa aceasta, 
este că v-aţi aşezat cu scaunul chiar la marginea prăpastiei. 
Pe Dumnezeu, dacă nu părăsiţi imediat scaunul acela şi 
casa mea, nu mai răspund de consecinţe! 

— Aşteptaţi o clipă, le strigă Mainwaring, apărând la o 
fereastră. Sări apoi pe terasă. 

— Ascultă-mă, Richardson, ce ţi-am spus eu să faci? se 
răsti apoi la bancher. De ce pui alte condiţii decât cele pe 
care le-ai discutat cu mine? De când hotărăşti tu ce 
perspective am eu în viaţă şi cu cine trebuie sau nu să mă 
întâlnesc? 

— Dar... Sunt sigur că tatăl dumneavoastră va fi de 
aceeaşi părere cu mine! 

— Dispari din ochii mei. L-ai insultat pe domnul Bradley, 
m-ai insultat şi pe mine. De acum nu mai am nevoie de 


serviciile dumitale. Niciodată! M-ai înţeles? 

— Prea bine, domnule Mainwaring. Dar... Voi folosi prima 
ocazie ce se va ivi ca să-i explic lui Sir Robert ceea ce s-a 
întâmplat, azi, aici! Mai zise bancherul, apoi dispăru în 
noapte. 

— Îmi pare rău, Bradley, pentru tot ce s-a întâmplat, 
continuă englezul. Ţi-am răsplătit bunătatea printr-o 
insultă. 

— Nu. Aveţi nici o vină, domnule Mainwaring. Drept 
dovadă, priviţi semnul prieteniei mele. 

Cei doi îşi strânseră mâinile cu căldură. 

Mai discutară apoi, preţ de un ceas. După ce Mainwaring 
plecă să se odihnească, Bradley, gânditor, rămase ca să 
privească stelele. Când intră, la rândul său, în casă, îi zise 
nevestei sale: 

— Astăzi m-am gândit la proiectul tău privitor la hotel. 
Mâine voi scrie la Sacramento pentru a-mi căuta noi 
parteneri de afaceri ce vor accepta să învestească aici. 

V, 

Soarele tocmai se ridica. 

Timp de doi ani, astrul zilei asistase la metamorfoza pe 
care o suferise acel „cuib de vrăbii” de la marginea 
Canionului, proprietate a familiei Bradley. Pe stâncile din 
Sierra se ridicase între timp o clădire impunătoare, 
lunguiaţă, cu numeroase încăperi: un hotel. 

Pe locul unde se găsea forja lui Sharpe existau acum 
numeroase instalaţii înnegrite de fum şi mulţi oameni. 
Minele de argint erau deosebit de rentabile, iar proprietarii 
extrem de bogaţi. 

Pe cealaltă parte a oceanului, razele lui mângâiau, în 
aceeaşi zi, grădinile şi castelul de la Oldenhurst, zidurile 
masive, statuietele, aleile, copacii cu bogatele lor coroane, 
şanţurile cu apă. Generaţii întregi contribuiseră la 
construirea lui, luptaseră cu focul şi cu săbiile între zidurile 
sale, minţiseră şi uciseseră pentru a-l poseda. Unii dintre 
foştii săi stăpâni fuseseră trimişi la eşafod, alţii în exil, cei 


mai mulţi îşi sfârşiseră însă zilele bolnavi de gută şi de 
guturai, neputincioşi, bătrâni. Tot acel trecut zbuciumat, 
înălţător ori decadent, strigătele de victorie, cântecele de 
glorie, poveştile nefericite ale atâtor secole rămăseseră 
împietrite în zidurile masive şi mândre cu care castelul 
Oldenhurst înfrunta timpurile. 

lată însă că o telegramă, care îi parvenise, chiar în acea 
dimineaţă lui Sir Robert, distruse, zdrobise Oldenhrust-ul 
cu o forţă de mii de ori mai puternică decât cea a secolelor. 
O hârtie, o simplă hârtie puţin îngălbenită, răpusese 
mândrul castel englez. Sir Robert Mainwaring, a cărui 
familie stăpânea vastul edificiu de peste trei sute de ani, 
aflase că era ruinat! Ceea ce nu reuşiseră să facă războiul, 
prigoana religioasă, molimele, focul, intriga sau progresul, 
a reuşit un duşman pe care nobilii britanici nici măcar nu-l 
luaseră în seamă şi îl crezuseră de competenţa evreilor şi 
traficanţilor: banul. A câştiga bani altfel decât prin munca 
oamenilor de pe domeniu, prin daruri, favoruri regale sau 
moşteniri, fusese de neconceput pentru cei din neamul 
Mainwaring. 

Sir Robert se lansase însă în nişte speculaţii bancare şi de 
bursă, despre care nu ştia mai nimic. Plasase sume uriaşe în 
nişte mine din California şi devenise acţionarul principal al 
unei bănci din San Francisco. Minele însă se închiseseră, 
căci filonul era epuizat, iar banca îşi încetase plăţile după ce 
susţinuse o mare companie de exploatare forestieră. 

Chiar în acea zi, la Oldenhurst se desfăşura o petrecere. 
Tradiţia îi cerea însă lui Mainwaring să îşi accepte 
înfrângerea bărbăteşte. Se aşeză deci la masă, alături de 
invitaţii săi şi îi zise doamnei Mainwaring: 

— Milady, nu uitaţi că astăzi trebuie să mergem la gară ca 
să-i luăm pe cei din familia Bradley. Frank ne-a scris din San 
Francisco despre ei. 

Doamna Mainwaring îi aruncă o privire rapidă soţului ei şi 
îi răspunse sotto voce: 


— Credeţi că, acum, mai vor să vină? Probabil că au aflat şi 
ei despre situaţia noastră. 

— E adevărat. Familia Bradley este foarte bogată în 
prezent. Au vândut pe la preţ extravagant căsuţa în care a 
fost îngrijit Francis. 

— În ceea ce priveşte zvonurile despre Francis şi 
domnişoara Macy... 

— Draga mea Geraldine, ştii ce ne-a spus doctorul Paget: 
„Doar Dumnezeu îl mai poate face bine pe Frank”. Să 
sperăm că va rezista destul de mult ca să-mi urmeze la titlu. 
Care femeie însă va accepta să se lege de un bărbat 
condamnat să fie bolnav şi sărac? În nici un caz, 
domnişoara Macy. 

Avea dreptate. De altfel, din familia Bradley a apărut doar 
Jim. Femeile regretau că nu putuseră veni, dar invitaţia 
anterioară a ducelui de Northforeland şi a marchizului de 
Dungeness le obligase să participe la o altă reuniune. 

— Eu nu mi-am văzut nici soţia, nici pe verişoara ei, de 
când m-ara întors din Elveţia, de la fiul dumneavoastră. 
Cred că au găsit o distracţie şi nu m-au mai aşteptat în 
Londra, deşi eu aş fi preferat să le fi întâlnit acolo. 

Sir Robert şi Lady Mainwaring se arătară curtenitori, dar 
puţin încurcaţi. Lady Canterbridge, care venise şi ea la 
gară, îl privi pe Jim cu ochii ei de un minunat albastru 
deschis. Nu părea un soţ prost. Oare îşi iubea cu adevărat 
egoista nevastă? Aşa se comportau oare americanii, ei 
mergeau la anumite petreceri, iar soțiile lor la altele? Lady 
Canterbridge nu putea răspunde la asemenea întrebări. 

Bradley fu puţin agasat de inspecția la care-l supusese 
doamna aceea înaltă şi frumoasă. 

— Lady Canterbridge, verişoara lui Frank, îi explică Sir 
Robert, după o mică ezitare. 

Bradley şi doamna se salutară printr-o înclinare a capului. 
Apoi Jim începu să povestească toate amănuntele călătoriei 
sale, felul în care îl întâlnise pe bolnav la Saint-Moritz şi 
starea în care se găsea acesta. 


A doua zi de dimineaţă, Bradley, profitând de ocazia 
favorabilă de a fi singur cu Sir Robert, i se adresă: 

— Scuzaţi-mă, începu el, dacă vă vorbesc la fel de direct ca 
fiului dumneavoastră, fiind la fel de sincer cu 
dumneavoastră ca şi cu el. Deşi eu nu mi-am vândut 
terenurile lui Richardson, nici nu am fost de acord cu 
procedeele sale, e posibil ca vreuna dintre ideile mele să fi 
stat la baza planului vast şi fatal care a ruinat banca. 

Sir Robert fu la fel de sincer ca şi el, povestindu-i cum 
decurseseră investiţiile în California, astfel că Jim rămase 
uimit de supertficialitatea şi nesăbuinţa de care tatăl lui 
Francis dăduse dovadă. Naivitatea şi ignoranţa în domeniul 
afacerilor erau inexplicabile pentru Jim, mai ales că Robert 
Mainwaring trăise în mijlocul unei societăţi intrigante, 
lipsite de sinceritate, în care capcanele nu lipseau. 

Bradley asculta cu un zâmbet trist marile viziuni pe care 
contase gazda sa ospitalieră. Apoi îi prezentă lui Sir Robert 
un plan de ajutor rapid potrivit căruia, printr-o finanţare 
adecvată, din resursele lui financiare, catastrofa stăpânilor 
de la Oldenhurst putea fi evitată cel puţin o vreme, iar 
Compania în care învestise banca avea să fie repusă pe linia 
de plutire. 

Urmară cinci luni de zile, în care, în mare secret, Bradley 
acţiona în California şi făcea, totodată, vizite dese în Anglia. 
Castelul de la Oldenhurst începea să îi placă din ce în ce 
mai mult. Liniştea, natura încântătoare, construcţia 
impunătoare îi plăceau mai mult decât petrecerile la care 
participa soţia lui. Alături de el apărea tot mai des lady 
Canterbridge. 

După o vreme, Jim însă dori să se întoarcă definitiv în 
America şi încercă să îşi convingă soţia să vină cu el. 

— Nu vei fi niciodată mai fericit decât în California, în 
mijlocul omuleţilor de acolo, îi răspunse ea. Decât să 
continui să îţi împărtăşesc sărăcia în America, prefer să îţi 
împărtăşesc bogăţia printre nobilii civilizaţi din Anglia. De 
altfel, trebuie să mă ocup de Louise, adăugă ea. Aproape că 


am logodit-o oficial cu lordul Dunshunner şi sper că n-ai de 
gând să-i strici aranjamentele, aşa cum ai făcut în 
California. 

Frunzele copacilor au căzut, între timp, pe terasele vaste 
de la Oldenhurst, fără ca destinul castelului şi al stăpânilor 
lui să se fi schimbat în vreun fel. 

Invitaţiile pentru Crăciun fuseseră adresate lui lady 
Canterbridge, al cărei soţ se afla încă la Hamburg, alături 
de lordul Dunshunner şi lui Bradley, a cărui nevastă se afla 
în Franţa, împreună cu verişoara ei. 

Jim fu un pic dezorientat când lady Canterbridge i se 
adresă într-o după-amiază, când reveneau de la lac, 
felicitându-l pentru apropiata căsătorie a Louisiei. 

— Parcă nu aţi ţine aşa de mult la felicitările mele, observă 
ea, căci el nu-i răspunsese imediat. Poate preferaţi pe 
altcineva în locul lordului Dunshunner. 

— Pe cine? 

— Credeţi că noi, cei de la Oldenhurst, n-am aflat că Frank 
se apropiase foarte mult de domnişoara Macy acolo, în 
California? 

— Dumneavoastră poate ştiaţi, noi însă nu. 

— Nu vă supăraţi pe mine din pricina asta. Vroiam doar să 
vă felicit... Dunshunner nu e un băiat rău şi, în curând, va 
moşteni o avere impresionantă, în plus, societatea nobiliară 
din Anglia este destul de capricioasă, astfel că verişoara 
dumneavoastră ar trebui să profite cât mai repede de 
situaţia pe care o are azi, pentru că în viitorul apropiat... 

— Ce se va întâmpla? 

— Aţi auzit de o anume domnişoară Araminta Eulalie 
Sharpe? 

Bradley tresări. 

Sub numele acela lung se ascundea Minty, fata fierarului, 
vecinul lor de la Balcon... Ochii lui străluciră. 

— E o veche prietenă de-a mea, lady Canterbridge. 

— Ce întâmplare! Ea va fi cea care va face senzaţie în 
curând. Se spune că este foarte bogată, dar are multă 


naturaleţe. Fitz Harris este nebun după ea. Lady 
Dungeness a invitat-o la mai multe serate, iar 
Northforeland nu aşteaptă decât căsătoria verişoarei 
dumneavoastră ca să o întoarcă delicat către domnişoara 
Araminta Eulalie Sharpe. 

— Vă mulţumesc pentru veşti, zâmbi Jim. 

— O cunoaşteţi demult pe domnişoara Sharpe? 

— Atunci când locuiam la Balcon, ne era cea mai apropiată 
vecină. 

— Deci vă veţi bucura dacă o veţi vedea aici, ca invitată a 
mea? 

— Bineînţeles, îi răspunse Bradley. 

Ajunseră la poarta care separa curtea castelului de parcul 
din jurul zidurilor. 

— Doriţi să reintraţi în castel? 

— Nu, doamnă. Aş vrea să mă mai plimb puţin. 

— Şi m-aţi iertat pentru ştirile pe care vi le-am dat? 

— Cine se poate supăra pe dumneavoastră? o întrebă el 
zâmbind, privind-o în ochii ei albaştri. 

Vestea reuşitei lui Minty în viaţa mondenă britanică a fost, 
mai târziu, confirmată de către Sir Robert, care l-a chemat 
pe Bradley în cabinetul său. 

— Frank ne-a scris de la Nisa că a reîntâlnit-o pe 
domnişoara Sharpe. Cum lady Canterbridge mi-a spus că 
aţi cunoscut-o bine pe această fiinţă fascinantă, am avut de 
gând să vă întreb câteva lucruri despre ea. lată însă că 
acum câteva clipe, am primit o scrisoare de la domnul 
Sharpe, prin care îmi cere o întrevedere de afaceri. 

— O întrevedere de afaceri? 

— Întocmai. 

— Ar trebui să vă mărturisesc ceva. Domnul Sharpe este 
cel care a plătit cea mai mare parte a datoriilor 
dumneavoastră. A făcut-o însă cu condiţia ca să nu ştiţi 
nimic despre asta. De fapt, nu e decât un fierar care a făcut 
avere. Din acest punct de vedere, lady Canterbridge este 
bine informată şi cunoştea acest element. 


— Ce ciudat! Vreau să spun ce om generos... Va trebui să 
fiu politicos cu el, din cauza lui Frank. Îi voi invita de 
Crăciun. Fiica lui se numeşte... 

— Araminta Eulalie Sharpe, îi răspunse Bradley zâmbind. 
Veni şi Crăciunul, dar Minty nu se ivi. La Oldenhurst veniră 
mulţi vizitatori atraşi de curiozitate şi de frumuseţea 
castelului. Sir Robert, care suferea puţin de gută, supărat 
de absenţa familiei Sharpe, absorbit însă de alte gânduri, 
rămăsese acasă, iar Bradley se plimba prin vasta bibliotecă, 
prin faţa lui Sir Percival, înaintaşul gazdei lui, care-i zâmbea 
dintr-un tablou uriaş, când auzi nişte paşi uşori. Lângă el 
apăru lady Canterbridge, ţinând în mână o carte. 

— Ce părere aveţi despre înaintaşii noştri? îl întrebă ea. 
Se pare că acolo, în America, nu daţi doi bani pe aşa ceva. 

— Poate. 

— Oare cum vedeţi voi, americanii lumea noastră? Valorile 
noastre? Îmi plăceţi, sunteţi oameni entuziaşti, cu multă 
imaginaţie. Dar... nu aveţi stil deloc. 

Bradley nu-i răspunse. 

— Cred că v-am necăjit din nou, continuă femeia cea 
înaltă, cu ochi albaştri. Vă rog, fiţi cu adevărat un creştin şi 
iertaţi-mă. 

Bradley o prinse de mâna ei subţire şi albă. 

Chiar în clipa aceea însă, nişte voci răsunară de dincolo de 
uşa bibliotecii. Cineva se îndrepta către ei. A-i găsi acolo pe 
amândoi, unul lângă altul, era un lucru destul de 
compromiţător şi ei înţeleseră imediat situaţia în care se 
aflau. Lady Canterbridge se trase cu un pas înapoi, 
ascunzându-se după o perdea groasă, trăgându-l pe Jim 
după ea. La timp! 

Uşa bibliotecii fu deschisă de un valet şi, în urma acestuia, 
în cameră pătrunse un bărbat cu umeri laţi, care avea o 
valiză şi o umbrelă. 

— Nu mai pierdeţi o clipă, tinere, i se adresă aceasta 
valetului şi mergeţi la Sir Robert Mainwaring pentru a-l 


anunţa că domnul Demander Sharpe, din California, 
doreşte să-i vorbească de îndată. E vorba de afaceri, clar? 

— Da, domnule. 

Câteva clipe mai târziu, ajutându-se de bastonul său, 
stăpânul castelului îşi făcu apariţia în bibliotecă. 

— Bine v-am găsit, Sir Robert, îi spuse noul venit. Sunt 
Demander Sharpe, din California şi am de discutat cu 
domnia voastră nişte afaceri urgente. Eu şi fata mea Minty, 
am avut plăcerea să-l cunoaştem pe băiatul dumneavoastră 
şi să-l reîntâlnim, de curând, la Nisa. 

— Mă bucur mult să vă cunosc, domnule Sharpe. De altfel, 
am aflat de la domnul Bradley despre generozitatea pe care 
aţi arătat-o faţă de familia mea şi de mine, personal. 

— Cum? Bradley nu şi-a putut ţine gura. Ah, ticălosul, 
nemernicul! În loc să aibă grijă de Jenny Bradley şi de Lily 
Macy, care se învârt ca nişte fluturi în jurul conților şi 
ducilor din Anglia, se amestecă în treburile altora. 

— Dar mi-a vorbit despre secretul dumneavoastră doar că 
să înţeleg de ce doriţi să ne vedem azi. 

— Bine, fie! Să revenim la afaceri. Dumneavoastră aveţi un 
băiat, Francis. Eu am o fată. Au fost făcuţi unul pentru 
celălalt şi vor să se căsătorească. Când l-a văzut prima oară 
pe Francis, Araminty era o fată săracă. Printr-o minune a lui 
Dumnezeu, a devenit foarte bogată, în vreme ce familia 
Mainwaring şi-a pierdut averea... 

— O clipă, domnule Sharpe, îl opri baronetul. Sunt flatat şi 
apreciez mult obiectul vizitei dumneavoastră. Fără îndoială 
că m-am gândit ce consecinţe nefericite ar putea avea o 
legătură între fata dumneavoastră şi fiul meu, dar 
domnişoara Araminty Sharpe cunoaşte, poate, la rândul ei, 
starea atât de proastă a sănătăţii lui Francis. 

— Asta vroiam să vă spun şi eu. A aflat tot de la medicii cu 
care a vorbit. „Iată, nu mai are ca avere decât titlul de 
baronet şi se poate să nu trăiască prea mult ca să ajungă să 
îl poarte”, mi-a spus ea. „Cere-i tatălui său să mă lase să îl 
iau de soţ”. 


— Francis ştie că aţi venit aici? 

— Bineînţeles că nu! Nu ştie că ea îl iubeşte. Araminty 
vrea mai întâi să ştie care este poziţia dumneavoastră. 

— Adică... iubirea ei nu e împărtăşită şi de Francis? 

— Bineînţeles că nu. Mai întâi trebuie să aranjez lucrurile 
cu domnia voastră. 

Sir Robert se plimbă câteva clipe prin cameră, fără să 
scoată o vorbă. Se opri apoi lângă oaspetele său. 

— Dragă domnule Sharpe, îi zise el, nu pot permite un 
astfel de sacrificiu. E prea mare. 

— Atunci, îi spuse Sharpe, mă tem că va trebui să 
acţionăm fără permisiunea dumneavoastră. Nu mă 
aşteptam să dau aici peste un alt Jim Bradley. Dacă nu 
permiteţi fiicei mele să se sacrifice căsătorindu-se cu 
Francis, nici eu nu voi permite ca ea să îşi sacrifice 
dragostea, neluându-l de bărbat. Deci întrevederea noastră 
s-a încheiat. 

— Cred că suntem amândoi doi bătrâni proşti, domnule 
Sharpe. Dar... haideţi să discutăm şi cu lady Mainwaring. 
Haideţi! Lăsaţi-mă însă ca să vă scap de această valiză şi de 
umbrelă. 

— Doar dacă îmi permiteţi să-i telegrafiez un „da” lui 
Minty, altfel... Când camera rămase iar pustie, Jim Bradley 
şi lady Canterbridge se strecurară afară din ascunzătoare, 
ţinându-se de mâini. Începea oare şi pentru ei o nouă viaţă? 

A urmat apoi un Crăciun fericit, atât la Oldenhurst, cât şi 
la Nisa. 

A fost acceptat până la urmă sacrificiul lui Minty? A ajuns 
ea stăpâna castelului şi a primit titlul de baroneasă ori 
soarta a lovit-o, lăsând-o văduvă de tânără? 

Cine ştie? 

Dar, cum Oldenhurst există încă în toată puterea sa, este 
de presupus că pericolul care a planat asupra destinului 
său a fost îndepărtat şi poate că iubirea născută în Sierra a 
avut forţa de a îndepărta norii negri de pe cerul familiei 
Mainwaring, lăsând soarele să strălucească iar pe 


domeniile întinse ale acelui neam vechi de peste trei 
secole... 

Bret Harţe. 

PRERIA ÎNSÂNGERATĂ. 

[. 

Era în 1852. Câmpia imensă, de culoare gri închis, care 
lua, în depărtare, o tentă albăstruie, prezenta, din loc în loc, 
pete mai întunecate, care păreau ochiuri de apă. Acolo 
unde solul era lipsit de iarbă, negru, carbonizat, mai ales în 
interiorul unor cercuri neregulate, se zăreau resturi de 
ziare, cârpe, cutii de conserve ce fuseseră desfăcute, urme 
de cenuşă. 

În zare, o linie continuă, joasă, întunecată, care era 
înghițită de întuneric la căderea serii pentru a reapărea în 
zori, nu suferea, de atâtea zile, nici o modificare de formă. 
Deşi se deplasau necontenit spre o ţintă nedefinită, deşi 
trecuseră atâtea zile, la apusul soarelui li se părea că 
reveniseră în acelaşi loc din care plecaseră dimineaţa. 

Aşa înțelegeau lucrurile cei doi copii care priveau lumea 
din fundul unei căruţe cu coviltir, cum aveau emigranții. 
Spectacolul oferit de prerie dura de două săptămâni şi 
părea să nu suporte nici o modificare, cât de mică. Cu toate 
acestea, copiii nu arătau a fi nici miraţi, nici plictisiţi de cele 
din jurul lor. 

Cel mare, un băiat de unsprezece ani, părea străin de 
uzanţele şi obiceiurile unui trai care i se părea firesc fetiţei 
de şapte ani şi familiei acesteia, alături de care călătorea. 
Hrana, fără pretenţii, era pregătită cu destulă 
neîndemânare. Relaţiile dintre oameni erau simple, directe, 
lipsite chiar de jenă. 1 se părea neplăcut faptul că dormea 
îmbrăcat, învelit cu nişte cuverturi. Se zbătea singur să îşi 
aducă apă şi să se spele, căci celor din jur nu le păsa deloc 
de curăţenie. 

Acele greutăţi nu i se păreau însă de netrecut. Ca dovadă, 
mânca şi dormea bine, ba chiar găsea viaţa veselă. Ştia însă 
că, pentru cei din jur, nu! Era decât un copil orfan, 


încredinţat expediției, la Saint Joseph, de către o rudă a 
mamei lui vitrege şi care trebuia dus altei rude, din 
Sacramento. 

Cum mama lui vitregă nu-i spusese nici măcar adio şi 
făcuse totul pentru a-l îndepărta de lângă ea, din Saint 
Joseph, se gândea că ea nu urmărea decât să scape pentru 
totdeauna de el. Cei din convoi consideraseră lucrurile în 
acelaşi mod ca şi băiatul. 

Doamna Silsbee, soţia celui care conducea trupa, arăta 
destul de rău, fiind o femeie îmbătrânită înainte de vreme, 
hărţuită de griji, neavând nici măcar timpul necesar ca să 
îşi demonstreze tandreţea maternă pentru fata ei. 

Ei trei se găseau în ultima căruţă, care pârâia, se deplasa 
încet, cu mare i greutate. 

Copitele boilor care formau atelajul scoteau zgomote 
surde când izbeau solul, ridicau nori mici de praf în jurul 
lor. Neţinând seama de acel praf, copiii se jucau de-a” 
„negustorul cu prăvălie”. 

Fetiţa, în rolul cumpărătoarei bogate şi mofturoase, făcea 
târguiala cu băieţelul, care se instalase în spatele unei lăzi 
cu vechituri ce ţinea locul tejghelei şi de unde îi vindea 
toate lucrurile avute la îndemână. Ea îşi plătea 
cumpărăturile cu dărnicie şi uşurinţă, prin intermediul unor 
bucăţi de hârtie. Dacă trebuia să-i dea rest, nu era nici o 
problemă, nu avea decât să rupă i hârtia în mai multe 
bucățele şi treaba se rezolva. Pe măsură ce mărfurile se 
vindeau şi îi rămâneau din ce în ce mai puţine, le schimba 
denumirile, iar ea cumpăra acelaşi obiect, dar sub un alt 
nume. 

— Să vă prezint o pânză de cea mai bună calitate pentru 
draperii! Nu costă decât patru şilingi yardul. E din lână 
pură şi se comportă foarte bine la spălat, adăugă el cu 
gravitate. 

— Mai bine îmi fac cumpărăturile la Jackson, îi răspunse 
fata, aparent nemulțumită de serviciile ori de marfa lui. 

— Foarte bine! Atunci eu nu mă mai joc cu tine! 


— Şi ce-mi pasă? 

Imediat, băiatul răsturnă tejgheaua, iar cuvertura care 
fusese atât de tentantă pentru cumpărătoare căzu pe 
podeaua căruţei. Acest lucru îi sugeră o nouă idee 
neguţătorului. 

— Ia zi, eşti de acord să ne jucăm de-a cumpărătorii de 
lucruri vechi? Voi pune tot ce avem la loc, talmeş-balmeş, 
apoi le voi vinde în pierdere. 

Fata îşi ridică ochii spre el. 

Ideea era îndrăzneață, nouă şi atrăgătoare. Dar Susy îi 
răspunse: 

— Nu! 

Fără îndoială, o făcea mai mult din obişnuinţă. Îşi luă de 
jos păpuşa, iar băiatul trebui să o lase să treacă în partea 
din faţă a căruţei. 

După câteva minute, uitaseră cu totul de cele întâmplate 
până atunci. Băiatul, Clarence, urmărea din priviri căruţa 
dinaintea lor. Unul dintre oamenii care mânau animalele 
coborâse din aceasta şi mergea în spatele vehiculului. 

— Cla'ence, îi zise fata. 

— Da, Susy. 

— Ce vei face? 

— Ce voi face? 

— Când vei fi mare! îi strigă ea. 

Clarence ezită să-i răspundă imediat. Planul său, bine 
conceput de mai multă vreme, era să devină pirat. Un pirat 
necruţător, dar care să îşi aleagă cu grijă prada. Citise 
demult o carte, pe care văzuse multe urme de degete, 
numită „Ghidul din prerie”. Acolo unde scria despre fortul 
Laramie şi vestitul Kit Carlson, se menţiona că acesta 
preferase cariera de călăuză celei de pirat, întrucât i se 
păruse mai accesibilă şi mai puţin periculoasă. 

Totuşi, din compasiune pentru ignoranţa de care dădea 
dovadă Susy, nu pomeni nimic despre cele două proiecte, ci 
îi răspunse cu simplitatea specifică oricărui tânăr american: 

— Mă voi face preşedinte! 


Această declaraţie nu-l obliga cu nimic, nu îl silea să îi facă 
o descriere amănunţită în continuare. 

— Eu o să mă căsătoresc cu un preot, îi zise fata. Voi 
creşte păsări, voi avea o mulţime de, lucruri, îmbrăcăminte 
pentru copii, mere, marmeladă, melasă, chiar şi carne de 
porc, atunci când se va tăia câte unul. 

Apoi se aşeză pe duşumeaua căruţei şi nu-l mai băgă în 
seamă. Îşi legăna păpuşa. El putea să-i vadă, din spate, 
capul rotund şi părul ondulat, genunchii goi, cu gropiţe, pe 
care îi ţinea ridicaţi şi încerca să-i acopere cu marginea 
cămăşuţei ei scurte. 

— N-aş vrea să fiu soţia unui preşedinte, murmură ea 
după o vreme. 

— Nici n-ai putea! 

— Aş putea, dacă aş vrea. 

-— Banu! 

— Ba da! 

— N-ai putea! 

— De ce? 

Îşi dădu seama că nu putea să-i dea un răspuns. De ce era 
oare convins de acea imposibilitate? Nu avea nici un motiv 
plauzibil şi preferă să tacă o vreme. 

Căldura şi praful deveniseră sufocante. Căruţa de abia se 
mişca... Clarence contempla desenul pe care îl lăsa în urma 
lor drumul făcut de convoi. 

Apoi se ridică şi merse lângă ea. Încalecă tăblia de lemn 
care constituia un fel de capac pentru căruţă. 

— Vreau să cobor, îi zise, ridicând un picior peste capac. 

— Mama a zis să nu faci asta. 

Clarence nu-i răspunse, ci se dădu jos, pe pământ, lângă 
roţile ce se învârteau încet. Îi era uşor să se ţină de un ciot 
de lemn al căruţei, fără a fi obligat ca astfel să meargă mai 
repede. 

— Cla'ence. 

Îşi ridică privirea spre ea. 

— Ajută-mă să cobor! 


Îşi pusese deja pe cap pălărioara de paie şi se ridicase în 
picioare, ţinându-se de o margine de lemn cu micile ei 
braţe, cu o încredere atât de mare, că băiatul nu o putu 
refuza. 

O prinse în braţe cu îndemânare. 

Se opriră o clipă şi lăsară vehiculul greu, care se balansa 
în dreapta şi în stânga, să se îndepărteze de ei. După ce 
căruţa ajunse la vreo sută de yarzi distanţă, alergară şi o 
prinseră. 

Reluară jocul de câteva ori, până obosiră şi se plictisiră, 
apoi porniră în urma căruţei cu paşi leneşi, ţinându-se de 
mâini. 

Puțin mai târziu, Clarence exclamă: 

— Ia te uită, Susy! 

Ultimul vehicul se îndepărtase de ei, iar în spaţiul care-i 
separa se ivise un animal extraordinar! 

La prima privire ai fi zis că era un câine, dar unul 
slăbănog, obraznic, fără stăpân, vagabond mai curând 
decât un animal cinstit, care pierduse urma vreunui convoi. 
Când îl priviră însă mai bine, văzură că părul său gri, de pe 
spinare, forma un fel de coamă ridicată, că pe părţile 
laterale blana lui avea pete întunecate ce păreau vânătăi. 
Când îşi ridică spre ei capul, ca o provocare, îi văzură 
buzele subţiri, prea scurte pentru a-i acoperi dinţii albi, 
trase în sus ca să-i permită parcă să rânjească încontinuu. 

— Vino la mine, căţelule! îi zise Clarence. Măi căţeluşule, 
vino aici! 

Susy izbucni într-un râs dispreţuitor: 

— Nu e câine, prostule, e coiot! 

Clarence se înroşi. Nu era prima oară când fata unui 
pionier îi dovedea că ştia mai multe decât el. Se grăbi să-i 
răspundă, pentru a-şi ascunde greşeala: 

— Nu contează, tot îl voi prinde! Nu este mai de soi decât 
alţii... 

— N-o să poţi, îi răspunse ea, scoţându-şi pălăria de paie. 
Fuge mai repede ca un cal. 


Totuşi, Clarence, urmat de Susy, fugi după el. Când 
ajunseră la vreo douăzeci de paşi de ciudata creatură, 
aceasta, fără nici un efort. Făcu două-trei salturi şi ajunse la 
distanţa care-i separa la început. 

Repetară vânătoarea de câteva ori, dar animalul îi evita 
mereu cu salturile sale în lateral, fără a bate însă în 
retragere în mod normal din faţa lor. 

În cele din urmă înţeleseră că nu-l puteau nici prinde, nici 
speria. Concluzia fu formulată de Susy, care zise cu o 
grimasă semnificativă: 

— Cla'ence, nu ţine. 

Băiatul luă de jos o bucată de pământ întărit şi o aruncă 
după coiot. 'Ţintise bine şi lovi animalul în şold. Coiotul sări 
în sus, scoase un țipăt scurt, care se asemăna cu un lătrat 
furios, după care dispăru. 

Clarence se întoarse la prietena lui cu un aer victorios. În 
ochii ei se citea însă spaima. 

Nu îşi dădu seama de ce, dar observă, în aceeaşi clipă, că 
animalul nu se îndepărtase de ei, ci se deplasase, într-un 
semicerc, în jurul lor. 

— Cla'ence, abia îi zise ea. 

— Ce e? 

— Căruţa. A plecat! 

Băiatul tresări. 

Era adevărat, căruţa nu se mai zărea! 

Întregul convoi dispăruse, nu doar vehiculul din care 
coborâseră ei. Parcă fusese înghiţit de un ciclon sau chiar 
de lacomul pământ... Un noruleţ de praf mai stăruia 
departe, deasupra solului, indicând poziţia trupei. 

Câmpia nesfârşită se întindea înaintea lor fără să păstreze 
nimic din ceea ce înseamnă viaţă ori mişcare. Marea boltă 
de cristal, plină de praf şi de foc în timpul zilei, de întuneric 
şi de stele în timpul nopţii şi care li se păruse întotdeauna o 
cupolă construită în jurul lor pentru a-i ţine închişi 
înlăuntru-i, se ridicase într-un anume fel şi lăsase căruțele 
să treacă, reînchizându-se apoi deasupra lor... 


II. 

Prima lor senzaţie fu tipică oricăruia care devine liber. Se 
priviră unul pe celălalt în linişte, cu ochi scânteietori, 
respirând adânc. Numai că străfulgerarea sălbăticiei 
spontane se risipi imediat. 

Susy întinse mâna ei micuță şi se prinse de vesta lui 
Clarence. 

Băieţelul o înţelese şi îi zise: 

— Nu sunt prea departe şi se vor opri de îndată ce vor 
băga de seamă că nu suntem în căruţă. 

Începură să meargă mai repede. 

Urmăriseră, în fiecare zi, mersul soarelui şi urmele lăsate 
de căruţe, lucruri ce reprezentau adevărate călăuze care 
nu puteau greşi. Aerul. Proaspăt al preriei, dincolo de 
praful care izbutea să pătrundă peste tot şi mirosul de vită 
transpirată le dădeau forţe noi. 

— Nu trebuie să ne fie deloc teamă, îi zise fetiţa. 

— De ce să ne fie teamă? o întrebă Clarence cu dispreţ. 

Pronunţă cuvintele cu atât mai decis cu cât îşi aminti 
deodată că, de mai multe ori, îi lăsaseră singuri timp de 
câteva ore, în căruţă, fără a trimite pe cineva să îi vadă. 
Absența lor putea deci să nu fie remarcată decât abia 
atunci când convoiul s-ar fi oprit pentru a face tabăra, odată 
cu căderea nopţii, adică peste cel puţin două ceasuri. 

Nu alergau foarte repede dar, fie că erau mai obosiţi decât 
crezuseră, fie aerul era mai rarefiat, li se părea că respirau 
mai repede şi mai greu decât s-ar fi aşteptat. 

Clarence se opri brusc. 

— Iată-i! 

Indică îndată, cu degetul, un mic nor de praf care se ridica 
la linia orizontului şi deasupra căruia se zări, pentru câteva 
clipe, silueta unei căruţe, numai că aceasta dispăru, spre 
dezamăgirea lor. 

Ei nu ştiau că preria, în aparenţă perfect plată, se 
compune de fapt din felurite ondulaţii succesive şi că ai lor, 
dispărând, nu făcuseră altceva decât să treacă de pe 


culmea unei asemenea mici coline sau dune pe cealaltă 
parte a ei. Ei se gândiră însă că totul nu fusese decât un 
cumplit miraj... 

Susy nu mai rezistă şi izbucni în lacrimi fierbinţi. 
Slăbiciunea ei deşteptă în băiat mândrie şi putere. N-o mai 
privi ca pe egala lui, nu-i mai vorbi cu sinceritate. Devenise 
protectorul ei şi răspunderea aceea îl apăsa de două ori mai 
greu ca înainte. 

— Degeaba plângi, îi zise cu o anumită bruscheţe. Nu-ţi 
este de nici un folos. Linişteşte-te! În câteva minute se vor 
opri şi vor trimite pe cineva să ne caute. Nu m-ar mira ca 
vreun om să fie deja pe urmele noastre chiar acum. 

Susy însă, datorită intuiţiei ei feminine, simţi că suna ceva 
fals în glasul lui. Se repezi la el şi începu să-l bată în piept 
cu micii ei pumni. 

— Nu vin! Nu vin! Ştii asta foarte bine! De ce mă minţi? 

Epuizată de efort, se întinse brusc pe pământ, închise ochii 
şi strânse în mâini câteva fire de iarbă. 

— Ridică-te! îi zise băiatul, cu chipul palid. 

— Lasă-mă! 

— Deci vrei să plec singur... Să te las aici, îi mai zise el. 

Susy deschise cu iuţeală ochii ei mari şi albaştri, din 
umbra pălăriei sale şi îi privi chipul hotărât. 

— Da. 

El se prefăcu a se îndepărta, dar nu vroia decât să 
privească de pe o înălţime oarecare soarele ce se apropia 
de apus. 

— Cla'ence. 

— Cee? 

— la-mă cu tine! 

Îi întinse mâinile, ca să o ridice. Elo luă în braţe, iar ea îşi 
puse căpuşorul pe umărul lui. 

— Fiecare se va uita în câte o parte şi îi vom vedea. Acum! 

Ideea îi plăcu lui Susy. După ce el făcu câţiva paşi, 
clătinându-se sub povară, ea îl întrebă: 

— Vezi ceva, Cla'ence? 


— Deocamdată nu. 

— Nici eu... 

Similitudinea percepţiilor lor păru să o satisfacă. În curând 
cântărea mai mult în braţele lui: adormise. 

Soarele îşi urma drumul către apus. Linia orizontului 
muşcase bine din el. Clarence îl privea cu ochii săi obosiţi 
de momentele prelungite în care atenţia îi fusese atât de 
mult solicitată. Uneori, razele strălucitoare încă păreau să-l 
jeneze în căutările sale şi îi solicitau privirea la o probă 
destul de dură. 

Aburii, în pânze negre, pluteau la orizont, formând uneori 
figuri rotunde ce păreau discuri solare şi străluceau când se 
ridicau de pe suprafaţa întunecată a câmpiei. Nu vedea 
decât un platou nesfârşit, dezolant şi pustiu... 

Discul solar căpătase o culoare roşu aprins. Se părea că 
razele sale aveau să incendieze preria. 

Clătinându-se sub povara lui, merse mai departe. Făcu un 
pas greşit, fiind cât pe ce să se prăbuşească. Se opri. Nu 
mai putea merge în continuare. 

Îi lipsea aerul. Era plin de sudoare. Picioarele îi tremurau, 
auzea un bâzâit ciudat în urechi, iar discuri roşii, 
asemănătoare soarelui, i se iveau pretutindeni în jur. 

În dreapta lui se ridica o colină mică, unde crezu că se 
poate odihni în linişte, supraveghind în acelaşi timp 
orizontul. Când se apropie de acel loc, îşi dădu seama că nu 
era decât o tufă deasă de iarbă şi crengi, ce crescuse mai 
înaltă decât cele din jur. Îşi aşeză acolo povara cu grijă, apoi 
se prăbuşi el însuşi, epuizat. Găsise un adăpost moale 
pentru Susy. 

Copleşit de oboseală, nu se lăsă însă furat de toropeală. 
Într-un genunchi, cu mâna streaşină la ochi, cerceta 
câmpia. 

Timpul trecu. Când soarele îşi retrase în teacă ultima rază 
roşiatică, băiatul înţelese că nu mai putea face nimic, că de 
acum încolo doar Cel de Sus îi mai proteja... 

III. 


După apusul soarelui, o linişte adâncă puse stăpânire pe 
întreaga prerie. Clarence auzea, de la câţiva paşi distanţă, 
respiraţia uşoară a lui Susy şi îşi percepea, parcă, propriile 
bătăi de inimă. 

Era copleşit de rolul salvatorului resemnat, pe care şi-l 
asumase încă de la început, fără ezitare. Susy avea să se 
trezească destul de repede şi avea să sufere de foame şi de 
sete. Ce avea să facă atunci? 

Dacă ajutoarele pe care le aşteptau ar fi venit până atunci, 
totul era perfect. Dacă însă nu? Refuză să se gândească la 
aşa ceva. Poate că avea să plouă şi problema apei s-ar fi 
rezolvat. Oricum, dimineaţa puteau strânge roua de pe 
ierburi spre a-şi mai potoli setea... 

Pe măsură ce timpul trecea şi întunericul începea să-i 
amenințe, vântul se pornise şi trecea prin câmpie 
murmurând un suspin prelung ce câştiga mereu în 
intensitate. Curând, întreaga întindere adâncită, multă 
vreme, în linişte totală, păru a se trezi la viaţă, prin lungi 
vaiete, gemete nesfârşite, sunete joase. 

Uneori, lui Clarence i se părea că aude chemările unor 
glasuri îndepărtate, alteori nişte şoapte izvorâte chiar din 
apropierea lui. Dar erau simple impresii eronate sau chiar 
lucruri adevărate? 

Simţi că e cuprins de o ciudată toropeală. Sări în picioare. 
În acelaşi moment, o siluetă care se mişca apăru între el şi 
orizont. Se găsea la douăzeci de paşi distanţă, foarte clar 
decupată pe fondul încă luminos al cerului. 1 se păru că se 
apropie de el... 

O fiinţă omenească! Era călare. Constată, o disproporţie 
grotească între călăreț şi dimensiunile minuscule ale 
poneiului ce îi servea la transport, ale cărui picioare subţiri 
erau fixate şi bine înfipte în praf. Părea a fi un refugiat de la 
un bâlci. Purta o pălărie caraghioasă, fără calotă, cu 
marginile îndoite, de care avea prinsă o pană de curcan. Pe 
umeri avea o cuvertură zdrenţăroasă, cu pete, care abia 
reuşea să îi ascundă picioarele colorate în galben. Într-o 


mână ţinea o puşcă. Examina cu atenţie un punct 
îndepărtat, aflat în altă direcţie decât se găseau copiii, spre 
est de ascunzătoarea lor. 

Curând după aceea, o duzină de paşi sprinteni, făcuţi fără 
zgomot de către ponei, îl purtă pe necunoscut înspre partea 
lor dreaptă. El îşi păstra însă privirea fixată către acel 
punct misterios de la orizont. 

Lui Clarence îi era cu neputinţă să se înşele! Profilul 
semitic al figurii aceleia pictate, nasul mare şi curbat, 
pomeţii osoşi, gura mare, ochii înfundaţi în orbite, părul 
neted, lung şi în şuviţe, atingerea morţii pe care o inspirau 
toate acele lucruri, indicau un indian. Ucigaşii preriei, 
nemiloşii, sângeroşii stăpâni ai câmpiei nesfârşite căutau 
noi victime spre a le adăuga ca trofee alături de urechile de 
urs ori de bizon care le împodobeau locuinţele... Cine avea 
să pice, de această dată, pradă bestialităţii lor? 

Spre lauda lui, băiatului nu-i era însă frică. Totuşi, o clipă 
mai târziu, când silueta ciudată se întoarse şi dispăru 
printre ondulaţiile preriei dinspre vest, Clarence simţi cum 
îl treceau fiorii, fără să înţeleagă de ce. Amenințarea 
sumbră a morţii, trecuse, tăcută, la numai câţiva paşi de 
el... 

— Mamă! 

Era glasul lui Susy, care se trezea. 

— Sst! Mai dormi, Susy, îi şopti el. 

Îşi îndreptă, chiar atunci, privirea către punctul pe care îl 
supraveghease indianul. Acolo era ceva! 

O linie întunecată abia se putea desluşi prin negura care 
domina câmpia. Câteva clipe nici nu îndrăzni să dea o formă 
precisă gândurilor sale... 

Trebuia să fie un alt convoi care venea câtre ei! Şi, dacă ar 
fi judecat după rapiditatea mişcărilor acestuia, oamenii 
aceia dispuneau de cai, pe care-i zoreau spre a ajunge într- 
un loc prielnic, unde să instaleze tabăra din timpul nopţii. 
Nu se aşteptase deloc să primească ajutor într-un 
asemenea fel... lată ce desluşiseră ochii mult mai bine 


antrenați ai indianului şi care fusese cauza fugii lui 
grabnice. 

Convoiul se apropia de ei la trap rapid. Evident, era bine 
organizat. Se compunea din cinci sau şase căruţe şi mai 
mulţi cavaleri pentru escortă. 

Într-o jumătate de oră avea să ajungă la ei... 

Totuşi, Clarence evită să o trezească pe Susy, care căzuse 
iar în somnul ei greu. Îşi scoase vesta pentru a-i acoperi 
umerii şi îi aranja culcuşul. Apoi aruncă o altă privire către 
convoiul care se apropia. 

Dintr-un motiv inexplicabil, acesta deviase înspre stânga 
faţă de ei! Peste zece minute, s-ar fi aflat pe aceeaşi linie cu 
ei, la o distanţă de cam o milă... 

Dacă ar fi trezit-o în acea clipă pe Susy, teama ar fi 
paralizat-o, iar el n-ar fi putut să facă nici măcar jumătate 
din drumul acela cărând-o în braţe. 

Îi rămânea doar să fugă în întâmpinarea acelor oameni şi 
să le ceară ajutorul... Acest lucru însemna însă să o lase 
singură pe Susy, părăsind-o în noapte, iar el nu voia aşa 
ceva cu nici un preţ! Dacă ea s-ar fi trezit, în întuneric, ar fi 
putut chiar să moară de frică, ori ar fi plecat orbeşte, fără 
nici o ţintă, prin câmpie... Nu avea de ales. Trebuia să fese 
convoiul să treacă şi astfel ultima lor şansă de salvare... - 1 
se puse un nod în gât. Vântul nopţii îi dădea frisoane. 

Convoiul ajunse la cea mai mică distanţă de ei. Nu se putu 
abţine şi ieşi dintre ierburile înalte, agitându-şi pălăria de 
paie deasupra capului, în speranţa că le va atrage atenţia. 
Nu ajunse însă prea departe, căci, întorcându-se puţin, 
văzu mişcându-se tufa de iarbă care de abia se distingea de 
restul câmpiei. 

Nu trebuia să se îndepărteze! 

Ar fi reuşit să ajungă la convoi şi să aducă ajutor, dar cum 
aveau să o mai găsească pe Susy în câmpia nesfârşită? 

Urmări din priviri trupa care se îndepărta încet. Îşi agita 
în continuare pălăria, fără mari speranţe că gestul său avea 
să aibă un efect concret. 


Deodată, i se păru că trei dintre cavalerii din escortă, care 
precedau prima căruţă, îşi schimbaseră formele. Nu mai 
erau nişte siluete clar delimitate, lungite şi negre, care se 
desenau la orizont... Mai întâi îşi pierduseră claritatea, 
deveniseră parcă mai greu de distins, apoi începuseră a se 
alungi şi mai mult, îngustându-se, până ajunseră ca nişte 
semne de exclamare. 

Continuă să îşi agite pălăria. Siluetele se alungeau şi se 
subţiau mai departe. 

Înţelese! Cele trei siluete îşi schimbaseră formele pentru 
că se îndreptau către ei! 

Brusc, necunoscuţii de opriră. Ce făceau, de ce nu mai 
avansau? 

Un fulger orbitor ţâşni de la unul dintre ei. Lui Clarence îi 
şuieră glonţul pe lângă ureche şi se lipi imediat de pământ, 
tremurând tot. Îl întâmpinau ca pe un tâlhar! 

Cu toată spaima pe care i-o insufla puşca, se ridică de jos 
şi le făcu iar semne cu pălăria. 

Atunci un călăreț se desprinse din grup şi se lansă 
impetuos către el. Pe măsură ce se apropia, căpăta 
dimensiuni impunătoare, gigantice, care se decupau în 
obscuritatea prin care încă îl percepea. Brusc, 
necunoscutul îşi aruncă arma la pământ şi le strigă 
celorlalţi însoțitori ai săi: 

— Opriţi! Nu mai trageţi! Nu e un indian, ci un copil! 

După câteva clipe, ajunse lângă Clarence şi se aplecă 
asupra-i impunător şi protector. 

— Hello! Ce faci aici? 

— M-am rătăcit de convoiul domnului Silsbee. 

— Rătăcit? De când? 

— Cred că de trei ore. Îi aşteptam să se întoarcă după 
mine şi să mă caute, adăugă Clarence. 

— Şi vrei să stai aici să-i aştepţi? 

— Da, aşa mă gândeam... până în clipa în care v-am zărit... 

— Atunci de ce nu ai mers drept către noi în loc să bântui 
pe aici şi să ne obligi să ne abatem din drum? 


Băiatul aplecă privirea în pământ. Avusese motivele lui, 
dar se abţinea să i le spună bărbatului acela impunător. 

— Din fericire pentru tine, suntem cu ochii pe indieni, 
reluă necunoscutul. Fără asta nu v-am fi remarcat. Ţi-am 
pus viaţa în pericol trăgând asupra ta. De ce ţii însă morţiş 
să stai în locul ăsta? 

Băiatul nu-i răspunse. 

— Cla'ence, se auzi un glăscior. 

Bubuitura o trezise pe Susy. Necunoscutul se întoarse 
repede către tufa de unde venise glăsciorul. 

Clarence tresări şi îşi recapătă aplombul. 

— Vedeţi ce aţi făcut, aţi trezit-o! îi reproşa el omului. Din 
cauza asta stăteam aici. Nu puteam să o duc în braţe până 
la voi. Nu puteam nici să o fac să meargă prin întuneric, 
fiindcă îi era frică. Dacă aş fi lăsat-o singură şi s-ar fi trezit, 
n-aş mai fi găsit-o niciodată în prerie. 

Fetiţa era în siguranţă, de acum nu-l mai interesa nimic. 
Bărbatul îi privi pe rând. 

— Deci, îi zise el calm, nu ai venit la noi din cauza surorii 
tale? 

— Nu e sora mea. E o fetiţă, fiica doamnei Silsbee. 
Mergeam împreună în căruţă şi am coborât... A fost vina 
mea, eu am ajutat-o să coboare. 

Cei trei oameni îşi conduseră caii astfel încât îi înconjurară 
şi stăteau aplecaţi asupră-le, cu mâinile prinse de genunchi 
şi capetele întinse înainte. 

— Deci, prietene, erai hotărât să rămâi aici ca să n-o laşi 
singură, în loc să vii la noi şi să fii salvat? 

— Da, îi răspunse puţin agasat băiatul, căci întrebările 
acelea se cam repetau. 

— Vino aici. 

Făcu un pas înainte. Bărbatul îi aruncă pălăria de paie de 
pe cap şi încercă să-l privească în ochi. Apoi îi puse mâna pe 
umăr şi le zise celorlalţi: 

— Vedeţi? Nu e decât un puşti. 


Mai înainte ca băiatul să-l întrebe dacă era sau nu o 
intenţie injurioasă în calificarea aceea, omul îşi scoase 
piciorul din scară şi, invitându-l, îi zise: 

— Hai, urcă! 

— Dar Susy? 

— Priveşte, ea l-a ales deja pe Phil! 

Clarence privi într-acolo. 

Susy ieşise din tufă. Pălărioara ei, lăsată pe spate, buclele 
ei, revărsate în jurul feţei încă umflată de somn, vesta lui 
Clarence care-i atârna pe umăr, toate acestea n-o 
împiedicau să privească, satisfăcută, pe bărbatul care, 
râzând, cu braţele deschise, se aplecase asupra ei. 

Nu-i venea să îşi creadă ochilor. 

Fetiţa aceea speriată, capricioasă, nesupusă, pentru care 
suferise şi riscase tot, se arunca în braţele primului venit, 
ca şi când ar fi uitat tot ceea ce se petrecuse până atunci... 

IV. 

Cursa impetuoasă pentru revenirea la convoi, pe armăsarii 
focoşi, le produse celor doi copii un moment de bucurie 
secretă, care se spulberă însă repede. 

Galopul în care îi purtau caii, vântul şuierător al nopţii, 
întunericul dens în care erau cufundate căruțele oprite 
undeva, în faţa lor, le făceau pe acestea să pară nişte colibe 
conice, aşezate în cerc într-un mod atât de regulat, că 
părea un adevărat exerciţiu militar. 

Copiii fură surprinşi de organizarea complexă a acelei 
expediţii. Cincizeci ori şaizeci de cai erau legaţi în interiorul 
cercului, unde focurile de tabără ardeau liniştite. În faţa 
unei căruţe se ridica un cort impunător, prin a cărui 
deschizătură se putea vedea o masă acoperită de un 
material alb. 

Era sărbătoare sau aşa se trăia acolo în fiecare zi? 

Clarence şi Susy îşi amintiră de mesele pe care le serveau 
afară, pe nişte scânduri sau sub prelata joasă a căruţei, 
atunci când ploua. Erau încântați de ceea ce vedeau acolo. 


După ce coborâră de pe cai, ajunseră în faţa unei căruţe al 
cărei interior era amenajat ca un dormitor, după care 
trecură pe lângă alta, amenajată ca bucătărie. Nu se putură 
abţine să nu-şi arunce, între ei, priviri admirative, fără a 
scoate însă nici un cuvânt. 

Omul care îi condusese până acolo şi care părea şeful 
expediției, intră într-un cort. Nu întârzie însă mult acolo şi 
reveni lângă ei, împreună cu o doamnă cu care schimbase 
câteva cuvinte în grabă. 

Doamna alergă grăbită spre ei, cu un surâs încântător pe 
buze. Se opri în faţa fetei, pe care o ridică în braţe. 
Clarence fu bucuros să o vadă pe mica lui protejată pe 
mâini atât de bune, încât uită imediat că nici nu fusese 
băgat în seamă. Susy, mirată, zâmbea. 

Bărbatul bărbos, care părea soţul doamnei, o avertiză 
imediat de omisiunea făcută. Ea adăugă câteva cuvinte pe 
care băiatul nu le înţelese. Apoi se apropie zâmbitoare de el 
şi îi puse o mână albă şi curată pe umăr. 

— Aşa, deci, ai avut grijă de micuța creatură? E frumoasă 
ca un înger, nu? 

Clarence se înroşi de plăcere. El însă nu reuşise să o vadă 
niciodată pe Susy sub forma unui mesager ceresc. De fapt, 
era mai sensibil la frumuseţea celei care îi făcuse 
complimentul decât la cea a micuţei sale tovarăşe. 

Doamna luă pe Susy în cămăruţa ei, de unde fetiţa 
reapăru în curând pieptănată, parfumată, acoperită de 
panglici şi îmbrăcată foarte plăcut, încât părea o păpuşă. 

În acest timp, băiatul rămăsese cu soţul doamnei şi cu încă 
un om din tabără. 

— Ei, bine, nu mi-ai spus încă numele tău. 

— Clarence, domnule. 

— Şi mai cum? 

— Brant. 

— Eşti rudă cu colonelul Brant? întrebă cel de-al doilea 
om. 


— Era tatăl meu, zise băiatul, înroşindu-se de plăcere la 
gândul abia schiţat că găsise şi el pe cineva care să îl 
cunoască într-un fel... 

Cei doi oameni schimbară o privire între ei. Ştiau că Brant 
era un răufăcător urmărit în mai multe state, în vreme ce 
băiatul habar n-avea. 

— Eşti chiar fiul colonelului Brant, de la Louisville? 

— Da, domnule, repetă Clarence, simțind de această dată 
o greutate pe suflet. 

— Şi când a murit? întrebă repede omul. 

— Ah, de multă vreme! Nu-mi amintesc prea multe despre 
el, eram prea mic. 

— Nu-ţi aminteşti de el? 

— Nu! 

— Dar cum ai ajuns să călătoreşti cu Silsbee? 

Clarence îi povesti tot. Primul dintre cei doi oameni 
rămase gânditor, apoi aruncă o privire spre mâinile 
bronzate ale băiatului. Zâmbetul binevoitor îi reveni pe 
buze. 

— Presupun că îţi este foame, nu? 

— Aşa e, îi răspunse timid Clarence. Dar... aş vrea să mă 
spăl înainte de masă. 

Se gândea la faţa de masă atât de curată pe care o văzuse 
în cort, la doamna cea elegantă, la Susy, care era aşa de 
împodobită. 

— Desigur, îi răspunse bărbatul. Vino cu mine! 

Îl duse pe băiat într-o căruţă unde se găseau o toaletă cu 
masă şi o chiuvetă din porțelan alb, cu un săpun care 
mirosea foarte frumos. 

Când reveniră la cort, Clarence remarcă faptul că nu se 
puseseră cuverturi pe bănci decât pentru gazda sa, soţia lui 
şi personajul care-i însoțea pretutindeni şi răspundea la 
numele de Harry, desemnându-i pe ceilalţi doi cu doamna şi 
domnul Peyton. 

Susy, care era cocoţată pe un scaun mai înalt, amenajat în 
mod special, îi deturna atenţia, indicându-i un loc liber 


lângă ea. 

— Clarence, îi zise ea, avem la masă pui fripţi, clătite şi 
biscuiţi şi dulceţuri şi domnul Peyton spune că am voie să 
mănânc tot ce vreau! 

Doamna Peyton începu să o îndoape pe fetiţă cu toate 
bunătăţile avute la îndemână şi nu făcea pauză decât 
pentru a-i aranja buclele ondulate. Soţul ei o privea grav şi 
satisfăcut. 

Deodată, ochii bărbatului şi ai femeii se întâlniră. 

— Ar fi avut cam vârsta ei, John, murmură doamna. 

Bărbatul nu-i răspunse decât printr-o înclinare a capului, 
apoi îşi întoarse privirea spre noaptea adâncă. 

Domnul Harry se lăsă mai tare pe spătarul scaunului, ca şi 
cum ar fi vrut să îşi ceară scuze pentru prezenţa lui acolo, 
în acel moment delicat. 

Clarence se întrebă cine putea fi cea despre care 
vorbiseră ei doi, de ce căzuseră două lacrimi din genele 
doamnei Peyton în ceaşca lui Susy şi de ce fetiţa nu protesta 
cu toată energia, aşa cum făcea de obicei în asemenea 
situaţii. 

Ceva mai târziu află că soţii Peyton îşi pierduseră unicul 
copil. 

— Cred că mâine le vom ajunge din urmă convoiul, chiar 
de dimineaţă. Poate că unul dintre ei va veni la noi încă din 
timpul nopţii, suspină doamna, aruncându-i o privire plină 
de regret lui Susy. 

— Ce ciudat că totuşi cercetaşii lor, care ar trebui să-i 
caute pe copii, n-au ajuns până acum la noi, făcu Peyton. I- 
am pus pe Hank şi Pete să patruleze pe pistă pentru a le ieşi 
în cale. 

— Sunt oameni fără inimă, murmură doamna, indignată. 
S-ar mai fi înţeles, dacă era vorba doar despre acest băiat, 
care e mare şi se descurcă singur. Să arăţi însă o asemenea 
nepăsare faţă de această micuță e o mare neruşinare! 

Pentru prima oară, Clarence cunoscu cruzimea 
preferinţei. Acest lucru îl duru cu atât mai mult, cu cât 


începuse să o adore, în felul său copilăresc, pe femeia cea 
elegantă cu chip frumos. 

Domnul Peyton observă starea lui sufletească şi interveni 
imediat: 

— E posibil ca Silsbee să se gândească la faptul că fetiţa 
lui e pe mâini sigure şi are cine să-i poarte de grijă, zise el. 
Pe de altă parte, n-ar fi exclus să fi fost înşelaţi, ca şi noi, de 
semnele pe care le-au pus indienii şi să fi încurcat drumul. 

Presupunerea aceea îi aminti imediat lui Clarence de 
personajul care apăruse în apropierea lui pe când se găsea 
lângă tufa de iarbă. 

Să îndrăznească să le vorbească? L.-ar fi crezut sau ar fi 
râs de el? 

Ezită să le spună ce ştia, apoi se hotări să vorbească, dar 
numai cu domnul Peyton. 

După ce terminară cina şi o ajută pe doamnă să strângă 
vesela, toată lumea se adună afară, instalându-se în jurul 
focului de tabără din faţa cortului mare. 

Lângă un alt foc, oamenii jucau cărţi şi se distrau, dar 
băiatul nu dorea să facă parte dintre ei. Se simţea foarte 
bine în tovărăşia gazdei sale, dar era nemulţumit de faptul 
că nu-i vorbise despre indian. 

V, 

În jurul focurilor se cânta, se spuneau versuri ori se jucau 
cărţi. La un moment dat Susy, cu vocea ei piţigăiată, vru să 
cânte ceva. 

— Slavă lui Dumnezeu”, îi sugeră Clarence. 

Fetiţa, care asistase mereu la slujbele religioase din tabăra 
lui Silsbee, începu, sigură pe ea: „Slavă lui Dumnezeu, de la 
EI ne vin toate cele bune...” 

La sfârşitul celui de-al doilea vers, încetară toate şuşotelile 
şi râsetele din jur. 

Un glas cu timbru grav, cel al voinicului jucător de poker, 
se auzi la al treilea vers. Curând, acesta era acompaniat de 
o duzină de voci sonore şi, când ajunseră la ultimul vers, se 
formase un cor complet, în care accentele mai dure ale 


conducătorilor de căruţe şi ale călăreţilor se amestecau cu 
intonaţiile de soprană ale doamnei Peyton ori cu tonul fals 
din glăsciorul ascuţit al fetiţei. 

Cântecul se repetă de mai multe ori, iar ochii oamenilor 
erau plini de recunoştinţă. Sunetele se ridicau şi se coborau 
odată cu vântul nopţii, cu alternările de lumină şi de 
întuneric produse de fulgere şi de focurile din tabără, 
pentru a se stinge, în final, în misterul câmpiei aflată în 
puterea nopţii. 

Urmară câteva clipe de linişte, după care, ca la un semn, 
grupul se dispersă. 

Doamna Peyton se retrase cu Susy, după ce Clarence o 
pupase şi îi urase noapte bună. 

— Cred, începu timid băiatul, că azi am văzut un indian, îi 
zise lui Peyton, când rămaseră numai ei doi. 

— Un indian? Unde? tresări bărbatul, îi dădu toate 
detaliile necesare. 

Peyton se îndepărtă de el câteva clipe, apoi reveni 
împreună cu Harry şi un alt bărbat. 

— Eşti sigur de ceea ce ne povesteşti? îl întrebă pe băiat. 

— Da, domnule. 

— La fel de sigur cum eşti că l-ai avut ca tată pe colonelul 
Brant, care a murit? râse Harry. 

— Nu mint, murmură Clarence. 

— Te cred, băiatule, îi zise Peyton. De ce nu ne-ai vorbit 
despre asta mai devreme? 

— N-am vrut să vorbesc de faţă cu Susy... şicu ea... 

— Care ea? 

— Doamna Peyton, răspunse băiatul, înroşindu-se. 

— Ah, râse Harry, eşti foarte politicos! 

— Lăsaţi-l în pace! le strigă Peyton. Copilul ştie ce spune... 
Dar, continuă el, adresându-i-se lui Clarence, cum se face că 
indianul nu v-a văzut? 

— Am evitat să fac cel mai mic zgomot, ca să nu o trezesc 
pe Susy şi... 


— Şi? 


— Indianul părea mai preocupat de ceea ce aveaţi voi de 
gând să faceţi. 

— Aşa e! îl întrerupse cel de-al treilea om, care avea o 
anumită experienţă în domeniu. Indianul se afla împotriva 
vântului faţă de copii, de aceea nu le-a găsit ascunzătoarea. 
Restul hoardei lor îl precedase... în mod cert, vor încerca să 
ni se aşeze în drum, ca să ne atace. Altceva ce ai mai 
observat? 

— Înainte de asta am văzut un coiot. 

— Foarte bine. Şi acest lucru e un indiciu. Coioţii nu merg 
niciodată după indieni, fiindcă nu au nimic de câştigat de pe 
urma lor. Când l-ai văzut? 

— Imediat după ce ne-am dat jos din căruţă. 

— M-am gândit eu că aşa trebuie să fie! Animalul a fost 
nevoit să meargă înaintea indienilor sau în lateral de ei. 
Asta înseamnă că pieile roşii se găsesc între noi şi celălalt 
convoi, dacă nu cumva îi urmăresc pe oamenii lui Silsbee. 

Peyton deveni foarte palid. Îi făcu un gest celui de-al 
treilea om, avertizându-l că băiatul auzea tot. Clarence îi 
văzu gestul şi se miră. 

Discuţia continuă, pe şoptite, între cei trei oameni. Băiatul 
auzi concluzia: 

— Toate acestea nu prevestesc nimic bun, domnule Peyton. 
Dumneavoastră nu veţi reuşi decât să ne expuneţi pe 
pământul lor, dacă veţi ridica tabăra în noaptea asta. Pe de 
altă parte, vă îndoiţi că pe noi ne urmăreau indienii... Dar, 
vedeţi, dacă nu ne-am fi întors din drum când copiii rătăciţi 
ne-au făcut semn şi am fi mers înainte, am fi căzut în 
ambuscada acestor nemernici însetaţi de sânge. După 
părerea mea, am avut mare noroc şi pentru că am avut 
călăreţi care ne-au asigurat paza. Doar pentru faptul că ne- 
am întors după aceşti doi copii, acum ştim că pieile roşii se 
află înaintea noastră, cel puţin până mâine dimineaţă. 

Ceva mai târziu, Peyton se despărţi de cei doi, luându-l cu 
el pe Clarence. 


— Băiatul meu, îi zise, mâine la prima oră vom fi în 
picioare şi vom porni pe pistă după convoiul vostru. Ar fi 
bine să te culci acum în căruţa mea. Cum eu îmi voi petrece 
noaptea în şa, nu cred să te deranjez până în zori... 

Îl duse la o căruţă alăturată celei în care se odihneau Susy 
şi doamna. 

Clarence fu surprins când văzu că acolo se găseau o tablă 
de scris, burete şi chiar o etajeră cu câteva cărţi. Un cufăr 
lung, dispus ca o canapea, fusese aranjat pentru a servi ca 
pat. Era acoperit cu un cearceaf, avea perne albe şi curate. 
Totul părea de un lux cu care copilul nu era obişnuit. 

Un covor gros acoperea planşeul greoaiei căruţe ce 
folosea ca dormitor şi care era suspendată pe arcuri, 
pentru a evita efectul gropilor în timpul deplasărilor, după 
cum îi explicase domnul Peyton. Exista o uşă cu vitralii şi 
ferestre culisante, pentru a lumina şi a aerisi interiorul. 

Lăsat singur acolo şi vârât în aşternutul alb, Clarence nu 
îşi putu reţine curiozitatea de a cerceta pe îndelete toate 
lucrurile care-l înconjurau. 

Se întrebă apoi de ce se arătase interesat Peyton de orice 
dată referitoare la tatăl său. Detaliile respective erau 
importante pentru nişte străini? Mama lui nu-i vorbise prea 
mult despre acestea... 

Apoi cobori încet din culcuş. Merse fără zgomot la o 
fereastră, o deschise ca să vadă cum funcţionează şi privi 
afară. Focurile stinse, ale taberei, stelele care străluceau 
fără a reuşi să lumineze locurile, conturul neclar al unei 
patrule aflată în mişcare, dincolo de cercul căruţelor, îi 
schimbară cursul gândurilor. 

De ce spusese domnul Peyton, atunci când se întâlniseră 
prima oară, că nu era decât un puşti? Oare fraza aceea 
reprezenta ceva rău? 

Se întoarse, fără zgomot, la culcuşul său. Stând lungit în 
pat, îşi zicea că, atunci când se va face mare, va deveni 
călăuză ori un om în genul domnului Peyton, va avea 
convoiul lui şi îi va invita pe Susy şi Silsbee să-l însoţească. 


Era, deja, o autoritate în privinţa indienilor. Chiar se trăsese 
asupra lui fiindcă fusese luat drept una dintre pieile roşii! 

Când se trezi, fu foarte mirat să constate că soarele 
inunda căruţa cu lumina lui şi făcea aerul insuportabil de 
încins. Simţi, pe dată, mirosul cunoscut al prafului ridicat de 
copitele cailor. Percepu scârţâitul uşor al roţilor şi al 
resorturilor, micile oscilaţii ale suspensiei, zgomotul distinct 
al hăţurilor. Deodată, convoiul se opri brusc. 

Fără îndoială, ajunseseră în dreptul căruţelor lui Silsbee. 
Peste câteva clipe aveau să facă transferul celor doi copii, 
iar minunata aventură avea să înceteze. Trebuia să se 
scoale! 

Se mai întinse însă de câteva ori în culcuşul său somptuos. 
Ce linişte era peste tot! 

Auzi apoi nişte voci îndepărtate. Apoi multe glasuri 
agitate... Simţi că inima începe să i se strângă. Ceva nu era 
în regulă... De căruţa lui se apropiară în goană doi călăreţi. 

— Sculaţi-l pe băiat şi întrebaţi-l! auzi Clarence şi vocea 
aceea părea a fia lui Harry. 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi să vină Peyton, zise alt om. El 
trebuie să hotărască. 

— E mai bine să aflăm imediat dacă ei au fost... 

— Aşteptaţi! Staţi pe loc, se auzi glasul lui Peyton. Îl voi 
întreba imediat! Clarence, mirat, deschise uşa şi se găsi în 
faţa lui Peyton care plin de praf, abia coborâse din şa. Pe 
chip avea întipărită o expresie de spaimă. 

— Câte căruţe erau în convoiul vostru, Clarence? 

— Şapte, domnule. 

— Exista vreun semn pe vreuna dintre ele? 

— Da. Pe una scria: „în drum spre California”, iar pe alta: 
„Râmă, purcelule, altfel vei crăpa!”. 

Ochii lui Peyton se fixară asupra lui Clarence. Bărbatul 
părea gata să-i facă nişte dezvăluiri îngrozitoare... 

— Câţi eraţi în convoi? 

— Douăzeci şi unu şi cu doamna Silsbee... 

— Mai erau şi alte femei? 


— Încă trei. 

— Ridică-te şi îmbracă-te, îi zise grav, în liniştea care 
pusese stăpânire pe cei de afară. Păstrează-ţi sângele rece 
şi mintea limpede. Mă întorc imediat. 

Apoi îi şopti: 

— Se pare că azi va trebui să le arăţi celor din jur că eşti 
un bărbat adevărat, Clarence. 

Uşa se închise în urma lui Peyton. Cu mişcări mecanice, 
începu să se îmbrace. Teama care se cuibărise în el luase 
proporţii. Inima îi bătea la fel de tare ca în clipele când 
văzuse dispărând convoiul său, cu o zi în urmă. 

În cele din urmă, nemairezistând acelor clipe de tensiune, 
se duse la uşă şi o deschise. Caravana lor era cufundată în 
linişte. Doar Susy, dintr-o căruţă, trăncănea fără nici o grijă. 
Sări jos şi alergă în faţă, unde se găseau Peyton şi alţi 
călăreţi. 

Primul lucru care-l miră fu, la vreo două sute de yarzi, 
silueta inertă şi melancolică a unei căruţe cărei aparţinea 
lui Silsbee. Era lipsită de animalele de tracţiune, de oişte, 
stând singură şi nemişcată sub cerul orbitor. 

Pe măsură ce se apropia de grupul călăreţilor, văzu 
resturile sfărâmate ale unei alte căruţe. Roţile din faţă şi 
osia lor dispăruseră, iar vehiculul se prăbuşise ca un taur 
căzut sub maiul măcelarului... 

Mai încolo, resturile carbonizate şi înnegrite ale altei 
căruţe... în jurul aceleia se reunise toată ceata lui Peyton. 
Din grup se desprinseră doi oameni, care duceau cu eiun 
trup mutilat îngrozitor. În acel moment fu observat de 
ceilalţi. 

Se auziră imediat strigătele: 

— Înapoi! Opriţi-l! 

Nu-i mai păsa; de vântul care se năpustise cu violenţă 
asupra lui. Se îndreptă cât putu de repede către vehiculul 
din faţă, în care se jucaseră el şi Susy. O mână viguroasă i 
se puse pe umăr. Era cea a lui Peyton. 


— E căruţa doamnei Silsbee, murmură el, cu buzele albite. 
Dânsa unde e? 

— Lipseşte, îi răspunse bărbatul, împreună cu alte 
unsprezece persoane. Ceilalţi sunt morţi... 

— Ea trebuie să fie aici! îi strigă băiatul, fugind din 
prinsoarea lui. Lăsaţi-mă! 

— Clarence, îi zise Peyton, prinzându-l iar de braţ, poartă- 
te ca un bărbat! Priveşte în jurul tău! Încearcă să ne spui 
cine sunt oamenii aceştia... 

Acolo se găseau două grămezi de haine vechi ce zăceau la 
pământ, unele peste altele şi, ceva mai încolo, un alt maldăr 
aşezat într-un loc unde Peyton le ordonase oamenilor săi să 
le pună. 

În acele zdrenţe prăfuite, de unde viaţa fusese gonită fără 
milă, nu mai exista nimic de care să se teamă... Trecu de la 
un cadavru la altul, îi recunoscu, după diferite indicii, pe cei 
care, până mai ieri îl fuseseră tovarăşi de drum... Ceilalţi, în 
frunte cu Peyton, îl urmau, îngroziţi şi curioşi, în acelaşi 
timp. 

Nu înţelegea de ce, dar simţea nevoia să ajungă cât mai 
repede la căruţa din faţă, la cea cu care călătoriseră el şi 
fetiţa. 

— Nu-i nimic pe acolo, îi zise Peyton. Am cercetat noi mai 
devreme. Clarence, în loc să-i răspundă, merse mai 
departe, iar oamenii îl urmară. 

Căruţa aceea i se păru mai prost îngrijită, mai 
dezordonată şi mai rudimentară ca niciodată. Resturi de 
oase, cutii de metal alb, provizii împrăştiate pretutindeni, 
oale, castroane, cuverturi, haine formau un amestec confuz, 
acoperit de praf. Dar, în acel amestec eterogen, ochii 
băiatului remarcară un rest de stambă destrămată. 

— E rochia doamnei Silsbee! strigă el cu însufleţire, 
grăbindu-se să urce în vehicul. 

Ceilalţi se priviră cu chipuri îngrozite. După o clipă însă, 
zeci de mâini începură să răscolească lucrurile. Apoi, un 
bărbat scoase un țipăt de groază, sări un pas înapoi, 


deopotrivă înspăimântat şi furios. Îşi ridică privirea spre 
cerul arzător de deasupra lor. 

— Dumnezeule! Priviţi! 

Chipul doamnei Silsbee era galben ca de ceară şi abia se 
vedea printre lucruri. Pentru Clarence, femeia nu mai era 
aceeaşi. Trăsăturile ei îmbătrânite, ridurile săpate de atâtea 
griji, neliniştea ei morocănoasă făcuseră loc unei linişti 
profunde, unui repaos cum numai la statui întâlneai. 

În clipa următoare, bărbatul care o descoperise făcu un 
gest rapid, îşi aruncă batista pe urmele de sânge uscat ale 
victimei, ca pentru a-i ascunde lui Clarence un lucru 
înfiorător. La rândul lui, băiatul fu tras înapoi, dar unul 
dintre cei de faţă murmură, cu buzele albite de spaimă: 

— Dumnezeule mare! Şi ea e scalpată! 

Leroy Jorgensen. 

ŢINTĂ PENTRU TOŢI. 

Sfatul lui Dan fu ascultat. Barmanul se ridică bucuros, îşi 
puse mâinile pe tejghea. Braţul drept al lui Masters se afla 
într-o stare destul de proastă. Reugşi totuşi să-l întindă şi, cu 
greu, îşi puse arma pe tejghea, la dispoziţia lui Dan, 
Tovarăşul lui Lobo, care nu-şi putuse folosi pistoalele cât 
timp acţionase prizonierul, le aruncă şi ridică mâinile. 

Tânărul Wheeling le luă de jos şi le puse la centură, alături 
de arma lui Masters. 

— Ţi-am spus, Lobo, că te afli pe o pistă greşită. Să ştii că 
am avut dreptate. Nu ţin însă deloc să ajung la puşcăria din 
Shale-City. Nici în cea din Culver. Mă preocupă altceva. 

— Nu faci astfel decât să-ţi agravezi situaţia, Dan, îi 
răspunse Masters şi în glasul lui nu se ghicea nici un fel de 
pică. Nu vei lupta mult împotriva legii. 

— Vreau să duc o viaţă veselă înainte de a fi spânzurat. 
Până atunci trebuie să mai pun la punct nişte lucruri. Tipii 
care au trecut pe aici înaintea celor din Shale ce v-au spus 
despre mine? 

— Să te arestăm, fiindcă eşti căutat de oamenii legii. 


— Adevăraţi vrăjitori. Cum puteau şti? Înseamnă că le era 
frică să nu-i urmăresc. Nu se înşelau. Mai dă-mi un pahar, 
barman şi caută-mi ceva de mâncare. Mai am de mers în 
noaptea asta şi mi-e foame. 

Cei doi prizonieri se uitau încruntaţi la el. 'Ținea pistoalele 
lângă el. După ce termină de mâncat şi le puse în tecile de 
la centură şi luă un altul în mână. Focul tras ceva mai 
devreme trezise oamenii din localitate. 

— Rămas bun! Nu mă urmăriţi, Lobo, nu veţi câştiga nimic 
şi riscaţi să primiţi câteva gloanţe în cap. După câte ştiu; 
trebuie să mă comport ca şi când aş fi ţintă universală, de 
aceea restul lumii este format din duşmanii mei. 

Trecu prin uşa batantă de la intrare, apoi urcă în şa. 
Trebuia să înfrunte iar viscolul. Avea să îşi continue drumul 
spre sud, drumul răufăcătorilor... 

Se părea că nu-l urmăreşte nimeni. De fapt, nici nu se 
aştepta să-l vadă pe Lobo pornind în urmărirea sa. De 
tovarăşul acestuia nici nu putea fi vorba. 

Ar fi fost greu să aduni o ceată în noaptea aceea, cu atât 
mai mult cu cât oamenii care ar fi răspuns la apel nu erau 
lămuriţi despre ce era vorba şi nu aveau nici un interes să 
se ia după Dan Wheeling. 

Singurul duşman adevărat al călăreţului era viscolul. Nu 
intrau la socoteală cei care, între localitatea aceea şi 
trecătoare, puteau fi oameni care se temeau de Wheeling. 

Îi fusese frig, fusese obosit, dar acum era dominat şi de 
sentimentul că nici un om cinstit nu avea să-i deschidă uşa 
în noaptea aceea, dacă ar fi cerut ajutor. Pentru toţi el 
devenise un pericol, o ameninţare secretă, un criminal 
poate, în orice caz, un răufăcător. lar, dacă acei care slujeau 
legea nu puneau mâna pe el, viaţa îi va scoate în cale alte 
pericole, alţi duşmani. 

În primul rând, cei care erau implicaţi direct în povestea 
lui. Aveau să-l atace fără nici o milă, iar el trebuia să se 
apere ca un şobolan prins în cursă. 


Dan îşi zise însă că nu se temea de întâlnirea cu Devarra şi 
cu celălalt bandit. Avea o socoteală de pus la punct cu ei. 

Poate că vântul glacial, pătrunzător, întunericul, 
singurătatea, ţinutul pustiu îl forţau să îşi găsească un 
ascunziş. Numai că toate clipele grele prin care trecuse, 
suferinţa îndurată, foametea, oboseala, dezonoarea, 
trebuiau plătite. 

Vântul spulbera zăpada. Drumul era acoperit de gheaţă. 
Începea să urce. Arborii deveneau mai rari pe măsură ce se 
apropia de trecătoare. 

Dan luptă cu furtuna întreaga noapte. Urcă în continuu şi 
dimineaţa. 

Observă că vântul se potoli. În jurul lui totul era alb. Doar 
câţiva fulgi de nea mai cădeau de sus. În spatele lui 
strălucea soarele. Începea dezgheţul. 

Se afla la mare altitudine. Aerul era foarte rece. Gheţurile 
aveau nişte forme ciudate pe acolo. 

Era obosit, îngheţat, disperat. 

Pe la prânz ajunse la frontieră. Se vedea o baracă pe 
jumătate acoperită de zăpadă. Era singurul semn de viaţă 
pe care îl dădea natura. Coborâse de pe cal. Îşi ducea de 
frâu armăsarul, iar acesta îl urma supus, cu capul plecat. 

În ceea ce-l privea, Dan era complet vlăguit. Se decise 
deodată să caute adăpost în coliba aceea dărăpănată. 
Oricum, era mai bine să ai un acoperiş deasupra capului 
decât să te afli sub cerul liber. 

Apropiindu-se mai mult, văzu că pe coşul construcţiei ieşea 
un fir subţire de fum. Puse mâna pe pistol şi bătu în uşă. 
Dan era convins că aceasta nu mai fusese deschisă de cel 
puţin douăzeci şi patru de ore. De altfel, se deschidea în 
afară şi un strat de gheaţă îi bloca mişcarea. 

Un glas se făcu auzit, ca o dovadă că acea colibă era 
locuită. Eforturile locatarului şi ale musafirului reuşiră să 
deblocheze până la urmă uşa. 

— Cum merge, străinule? îl salută omul care stătea acolo. 
Acesta purta o barbă scurtă şi fuma dintr-o pipă veche. 


Dan, care o clipă crezuse că Devarra se adăpostise în 
cabana aceea, privi peste tot ca să nu aibă vreo surpriză. 

— Cum merge? întrebă, la rândul lui. Am avut noroc şi am 
zărit fumul care iese pe coş. Ai cumva o cană de cafea 
fierbinte pentru un biet călător care merge spre sud? 

Locatarul nu păru deloc suspicios. Fireşte, fusese puţin 
surprins de vizita aceea, căci nu era o oră la care să circuli 
de bună-voie prin ţinuturile respective. Nu avea însă 
obiceiul de a pune prea multe întrebări. 

— De fapt, mor de foame, îi zise Dan. 

Se lăsă pe cuvertura de pe o banchetă aşezată lângă 
perete. 

— N-am găsit nici un adăpost unde să mă pot odihni în 
cursul nopţii, adăugă el. 

— Dormi puţin aici, îi zise gazda, vărsând cafeaua în 
ceştile de tinichea. Voi avea grijă de calul tău. Pari vlăguit 
de tot, ceea ce nu mă miră având în vedere gerul pe care l- 
ai îndurat pe drum. Alte amănunte nu mă interesează. 

Dan nu se lăsă rugat de două ori. Se simţea în siguranţă în 
cocioabă şi, oricum, chiar dacă i-ar fi fost teamă, tot trebuia 
să se odihnească. 

Adormi şi timp de trei ore nici măcar nu mişcă. Se trezi 
brusc după aceea. 

Paznicul de la frontieră îşi fuma pipa şi citea paginile 
îngălbenite ale unui ziar vechi. Auzindu-l pe Dan că se 
mişcă, îl privi întrebător: 

— Eşti singur, nu? 

— Da. De ce? 

— Au trecut mai devreme doi, îi răspunse încet celălalt. Dis 
de dimineaţă. I-a întâlnit unul dintre oamenii noştri. În timp 
ce dormeai mi-a spus că respectivii ne-au omorât un vițel şi 
i-au tăiat o pulpă de la un picior din spate, după care şi-au 
continuat drumul spre Mexic. 

— Dis de dimineaţă? 

— Da. Ar fi bine să ai grijă, dacă nu-ţi sunt prieteni. După 
mine nu e chiar bine să-i întâlneşti în cursul nopţii. 


— Deci ţin drumul acesta? murmură Dan, ieşind din 
încăpere ca să se spele puţin. 

Părea destul de îngândurat când adăugă: 

— Nu, nu-mi sunt prieteni, dar cred că ştiu cine sunt ei. În 
orice caz, voi pleca foarte repede de aici, spuse el 
ştergându-se pe faţă şi pe mâini cu prosopul. Îţi mulţumesc 
pentru ospitalitate, mai zise el în vreme ce îşi punea 
paltonul. 

— Nu ai pentru ce să-mi mulţumeşti. Este una dintre 
rarele plăceri ale celor din munţi, îi răspunse gazda. E 
destul de pustiu pe aici. Îţi urez să nu dai de cei doi călăreţi. 
Vei da de noroi între cabana asta şi trecătoare, căci 
dezgheţul a fost însemnat în după-amiaza asta. Dacă însă 
vei călători toată noaptea, vei da iar de gheaţă, dar mâine 
vei uita ce înseamnă zăpada, norocosule! 

— Poate! îi strigă Wheeling. 

După ce îi strânsese mâna celui care-l găzduise, se grăbi 
să pornească la drum către sud. Nu-i venea să creadă că se 
afla atât de aproape de un ţinut cu totul diferit. 

Nu mai vizitase niciodată regiunea aceea, fiind complet 
străin de ceea ce îl aştepta acolo. Refuza să se gândească la 
viitor. Lucrurile îi erau neclare. 

Ceea ce ştia sigur era că trebuia să se hrănească, să se 
încălzească, să fie pregătit ca să întâmpine necunoscutul 
care-l aştepta dincolo de întinderea de zăpadă. 

Avea să fie mereu un răufăcător sau va reveni la o viaţă 
normală? Numai destinul avea să decidă. Dacă va rămâne 
singur, ştia ce va trebui să facă. Dacă va fi însă forţat de 
evenimente, urma să vadă ce era de făcut. 

Nu avea nici un plan în minte. Nu putea însă uita cuvintele 
tatălui său. Bătrânul avea o proprietate în Quicapos şi Dan 
nu se îndoia de faptul că luptele care se duceau în regiune 
nu aveau nici o legătură cu ferma respectivă. 

Wheeling tatăl era prea în vârstă ca să se ducă şi să 
trăiască în altă ţară, unde să lupte aşa cum făcuse în 


tinereţe. Se gândise că fiul său îl putea înlocui? Sfidase 
astfel tinereţea şi îndrăzneala lui Dan? 

Acesta murmură ceva doar pentru el. Îi datora puţină 
recunoştinţă tatălui său. 

Îşi aducea aminte că, încă din copilărie, acesta avusese 
grijă de el, îl învățase ce înseamnă forţa şi curajul, 
temeritatea, îndemânarea la tras şi în luptă. 

Numai că în prezent era un răufăcător şi se vedea forţat 
să fie un călător singuratic pe un drum care îl ducea acolo 
unde doar Dumnezeu ştia. Felul în care îl ajutase şi îl 
dezavantajase tatăl său se compensau reciproc? 

Poate că nu. Totuşi, în adâncul inimii sale, Dan păstrase o 
dragoste neobişnuită pentru tatăl său, Omul de Fier, care 
voia întotdeauna să facă dreptate şi era de un curaj 
nebunesc. 

Această dragoste filială îl sfătuia să ierte greşelile pe care 
le comisese Bătrânul faţă de el. Chiar dacă Omul de Fier se 
arătase drept sau incorect în ceea ce-l privea, Dan trebuia 
să fie fidel faţă de el. 

Nu se opri deci odată cu căderea nopţii. Cu atât mai mult 
cu cât drumul îl obliga să meargă când călare, când pe jos. 

Zăpada nu mai cădea, deşi ameninţa să o facă. Peisajul se 
prezenta altfel sub razele gri ale lunii. Era greu de crezut 
că în scurt timp regiunea îngheţată avea să cedeze locul 
unui climat mai blând. Şi totuşi Dan avea să întâlnească 
soarele. 

Trecătoarea, acoperită de neaua albă, se desluşea sub 
cerul întunecat. 

În afara unui punct negru, de dimensiunile unei ţevi de 
puşcă, nimic nu tulbura puritatea peisajului. 

Dan îşi zise că, dacă o pasăre ar fi traversat spaţiul vast în 
clipele acelea, n-ar fi scăpat vederii lui. 

Deodată însă, privirea lui se ascuţi instinctiv. Parcă o 
umbră se furişase peste pânza imaculată a zăpezii. Urcă iar 
în şa, apoi porni către locul acela, ca să observe mai bine 
despre ce era vorba. 


Să fi fost, din întâmplare, un lup? Nu era imposibil. Un lup 
american s-ar fi putut aventura pe acolo, dar cu ce s-ar fi 
hrănit? Umbra păruse a se mişca, apoi dispăru brusc. 

Tânărul Wheeling îşi continuă drumul încă o sută de metri, 
dar nu se întâmplă nimic deosebit. Probabil că imaginaţia îi 
era tulburată de nervii întinşi la maximum. Totuşi, era 
convins că în apropierea lui se găsea o fiinţă. Nu aveau cum 
să fie Devarra şi tovarăşul său, fiindcă ei nu ştiau că el 
plecase pe urmele lor. Pe măsură ce mergea mai departe, 
zărea şi alte umbre, dar acelea erau închipuiri ale lui. 

Nu mai avea decât două sute de metri până să pătrundă în 
trecătoare. Uitase că putea fi văzut de departe... 

Văzu altă umbră. De această dată foarte distinct. La 
intrarea în trecătoare se afla cineva! Duse mâna la pistol, 
dar chiar în clipa aceea răsună o împuşcătură. Glonţul îl 
şterse pe obraz. 

Nimerise într-o ambuscadă? Cineva voia să-l omoare? Sări 
din şa în clipa când ceva îl lovea în obraz. Glonţul îi 
traversase gulerul mantalei. 


SFÂRŞIT 


1 Chaperajos - apărători pentru protecţia pantalonilor 
(n.r.). 

2 Acru - unitate de măsură agrară, în ţările anglo-saxone 
valorând aproximativ 4.000 m. (N. 1r.). 

3 Stetson - tip de pălărie bărbătească purtând numele 
inventatorului ei (n.tr.).