Ponson Du Terrail — S7 — Mizeriile Londrei Vol 2

Ponson Du Tlerrail 


Ponson Du lerrail 


Dramele Parisului 
S7 - Mizeriile Londrei - Vol. 2 


Partea a doua. 

Copilul pierdut. 

Capitolul 1. 

Omul Gri spusese adevărul. Nici el, nici Shoking, nici 
irlandezul cel zdrenţăros nu putuseră să-l găsească pe 
Ralph. 

Ce făcuse oare micul irlandez? Acesta după ce sărise în 
grădină, nu mai stătuse la îndoială nici un moment. 
Alergase drept spre un copac care tot timpul zilei fusese 
obiectul preocupărilor sale şi care se înălța lângă zid; apoi 
începu să se urce pe trunchi până când ajunse la primele 
ramuri. Acolo se oprise un moment pentru a se orienta. 

Vedea bine pe deasupra zidului. 

De cealaltă parte era un teren vast, înconjurat de un 
gard înalt de zid. La dreapta şi la stânga nu erau decât 
acoperişuri de case. 

Urcând mai sus pe ramuri, ajunse până la platforma 
zidului şi păşi pe el. 

Apoi măsură saltul pe care trebuia să-l facă pentru a 
ajunge jos. 

Erau vreo douăzeci de metri şi nu exista de cealaltă 
parte nimic care să poată uşura căderea. 

Ralph avu un moment de disperare, trebuia oare să se 
întoarcă înapoi la închisoarea sa? 

Deodată auzi zgomot. 

Cu toate că era întuneric, Ralph zări trei oameni care 
intrau prin portiţa grilajului. 


Doi din aceşti oameni îl ţintuiră la pământ pe cel de-al 
treilea. Şi era evident că spectacolul acesta nu putea să-i 
dea curaj copilului. 

Ralph voi să sară, dar instinctul primejdiei îl ţinu pe loc. 

Copilul începu să meargă de-a lungul zidului, care era 
destul de larg pentru aceasta. Merse astfel până când 
ajunse la un acoperiş. 

Ochii săi nu pierdeau însă nici o clipă din vedere casa 
doamnei Fanoche, în care intraseră cei doi oameni. 

Tot mergând pe acoperiş, descoperi o deschidere. 
Deschiderea aceasta dădea într-o mansardă. 

Voi să se strecoare prin aceasta şi să pătrundă în casă, 
dar frica de a fi descoperit de cineva şi care, desigur, avea 
să-l conducă din nou la mistress Fanoche, îl făcu să stea la 
îndoială. 

Deodată, un zgomot infernal se produse în grădină; în 
acelaşi timp, o lumină apăru la fereastra camerei pe care o 
părăsise. 

Ralph auzi nişte ţipete ascuţite între care recunoscu 
vocea teribilei mistress Fanoche. Fără îndoială că fuga sa 
fusese observată. 

De astă dată micul irlandez nu mai stătu la îndoială şi 
pătrunse în mansardă. Aceasta era goală şi avea uşa 
deschisă. 

Ralph păgşi înainte şi dădu peste nişte trepte; se sprijini 
cu mâna de rampă şi cobori. 

Unde se ducea? Puțin îi păsa; numai să scape de 
mistress Fanoche şi de teribila scoțiană. 

Casa părea nelocuită. 

Nu se vedea nici o lumină, nu se auzea nici un zgomot. 

Copilul cobora treptele cu atâta repeziciune, încât făcu 
un pas greşit şi se lovi de rampă. 

Zgomotul, destul de puternic, ar fi trebuit să alarmeze 
întreaga casă. 

Ralph se opri tremurător şi timp de câteva momente, nu 
îndrăzni să se mai mişte. 


Dar nimeni nu veni. 

După cum am mai spus-o, Hampsteadul era populat 
numai în timpul verii; în timpul iernii casele rămâneau 
aproape toate goale. 

Casa în care pătrunsese Ralph era una din acestea. 

Copilul prinse curaj şi cobori treptele una câte una. 

Când ajunse jos ghici mai mult decât văzu un vestibul, şi 
la capătul acestui vestibul, o uşă prin care străbătea o 
palidă rază de lumină. 

Se îndreptă spre uşa aceasta. Era însă încuiată. 

Atunci copilul începu să caute alte ieşiri. Puţin câte puţin, 
ochii săi se deprinseră cu întunericul şi începu să distingă 
bine obiectele care îl înconjurau. 

Tot dibuind, dădu peste o fereastră. Groaza pe care o 
resimțea gândindu-se că mistress Fanoche şi nişte oameni 
pe care nu-i cunoştea erau în căutarea sa îi dublă puterea şi 
energia. 

Reuşi în cele din urmă să deschidă fereastra. Aceasta, 
dădea într-o mică curte înconjurată de un grilaj care nu era 
înalt. Ralph, după ce sărise în curte, hotărî să-l escaladeze. 

De cealaltă parte a grilajului era o stradă. 

Copilul sări în stradă, pronunţând numele mamei sale, 
pentru a-şi face mai mult curaj. 

Sărind, căzu în genunchi şi se răni destul de tare. 

Dar ce-i păsa acum de durere? Era liber! 

Începu să alerge drept înainte. 

Foburgurile Londrei sunt toate luminate cu gaz până în 
zorii zilei; chiar şi foburgul acesta, aproape cu totul pustiu 
era bine luminat. 

Ralph fusese adus la Hampstead adormit. Prin urmare n- 
avea de unde să ştie că se găsea acum la distanţă de trei 
mile de casa din Dudley Street, unde fusese condus, 
împreună cu mama sa, de către bunul Shoking. 

În capătul străzii pe care o străbătea era o alee mare şi 
copilul crezu c-o recunoaşte. În Londra, toate străzile se 
aseamănă mai mult sau mai puţin. 


Deci, Ralph păşi pe aleea aceasta, unde trecătorii şi 
trăsurile erau mult mai rari decât becurile de gaz. 

Era şoseaua Hampstead Road. 

Copilul merse multă vreme înainte, fără să bage de 
seamă că mâinile şi picioarele îi sângerau. 

Peste o oră de drum, păru că zăreşte în stânga sa o 
stradă care semăna cu Dudley Street şi porni într-acolo. 

Era o stradă mai îngustă decât Hampstead Road, dar 
mai bine luminată, mai populată. 

Copilul nu cunoştea denumirea străzii în care fusese 
condus împreună cu mama sa şi nu putea să întrebe pe 
trecători. 

După trista tăcere din Hampstead Road se afundase 
puţin câte puţin în viaţa zgomotoasă a Londrei. 

Acum Ralph era în King's Street. 

Mergea drept înainte, când clătinându-se pe picioare, 
când înviorat din nou de o licărire de speranţă; credea că 
recunoaşte scuarul Saint-Gilles sau piaţa celor Şapte 
Cadrane. Intră în străzi laterale, când la dreapta, când la 
stânga şi de multe ori se învârtea într-un cerc, repetând 
acelaşi drum. 

Situaţia aceasta ţinu timp de patru ore. 

După atâta chin, sărmanul copil se afla în situaţia din 
primul moment al fugii. 

Atunci disperarea îl cuprinse şi oboseala care-l chinuia 
deveni şi mai teribilă. 

El se aşeză pe pragul unei porţi şi începu să plângă. 
Mulțimea este nepăsătoare în toate părţile lumii, dar mai cu 
seamă în Londra. 

O sută de persoane trecură pe dinaintea copilului care 
plângea cu hohote, dar niciunul nu se gândi să se oprească 
şi să-l întrebe ce-l doare. 

O singură femeie, contemplă o clipă copilul şi, punându-i 
o mână pe umăr, îl întrebă: 

— Ce ai mititelule? 


Copilul ridică capul şi-şi fixă privirea asupra aceleia care- 
i vorbea cu o voce aşa de dulce şi miloasă. 

Era o femeie tânără, îmbrăcată simplu, ca o fată din 
popor. 

Era frumoasă şi copilului i se păru că seamănă cu mama 
sa... 

Cu toată silinţa pe care şi-o dădu, nu-şi putut opri 
suspinele. 

— Eşti un copil pierdut, nu-i aşa? Întrebă femeia. 

— O caut pe mama, răspunse copilul. 

— Cum se numeşte mama ta? 

— Jenny. 

— Eşti irlandez? 

— Da, doamnă. 

Şi copilul plângea parcă şi mai tare. 

— Eu mă numesc Suzanne, continuă femeia. Vrei să vii 
cu mine? Te voi ajuta să-ţi regăseşti mama. 

El o privi din nou şi în privirea lui se citea oarecare 
neîncredere. 

— Vino, mititelule, continuă necunoscuta; nu se va putea 
spune că Suzanne a lăsat un copil din ţara sa să moară de 
frig şi de foame. 

Şi luând copilul de mână, îl trase spre sine. 

Capitolul II. 

Londra n-are porţi, n-are întărituri de apărare, n-are 
fortificaţii. 

Londra n-are nici început, nici sfârşit, cum zic oamenii 
din popor. 

Afară de oraşul propriu-zis, tot restul foburgurilor 
înconjurătoare e cunoscut sub numele de „aglomeraţie”. 

Aceasta explică cum micul irlandez pătrunsese din 
Hampstead în Londra fără să fie oprit şi cercetat de cineva. 

După ce rătăcise multă vreme prin King's Street, intrase 
în Niegh Street. Suzanne îl găsise pe pragul unei porţi din 
piaţa Glucester. 


La început, Ralph se împotrivi puţin; dar tânăra femeie îl 
privea cu nişte ochi aşa de blânzi şi îi vorbea cu o voce aşa 
de drăgăstoasă, încât în cele din urmă, cedă. 

— Adevărat, întrebă el, dumneata eşti irlandeză, 
doamnă? 

— M-am născut la Cork, mititelule. 

— Şi mă vei ajuta s-o regăsesc pe mama? 

— Dacă mama ta e irlandeză, lucrul va fi mai greu. 

— Ah! Murmură copilul, privind-o din nou. 

Femeia surâse cu tristeţe. 

— Toţi irlandezii sunt nenorociţi, zise ea şi în imensitatea 
Londrei, nenorociţii trebuie să se ajute între ei. 

— Nu mă înşeli, doamnă? 

Femeia îl cuprinse în braţe, şi-l sărută. După aceea îl 
întrebă: 

— Dar unde locuieşte mama ta? În ce stradă? 

Copilul nu ţinea minte decât un singur nume: „Saint- 
Gilles”. 

— Aceasta nu este o stradă, zise Suzanne, e o biserică. 

— Pe acolo trebuie să fie mama, răspunse Ralph. 

— Ei bine! Ne vom duce la Saint-Gilles. Şi de vreme ce tu 
o cauţi pe mama ta, e posibil că şi dânsa te caută pe tine. 

Acest gând lumină chipul copilului. 

— Oh! Da, murmură el. 

— Şi mama ta, urmă Suzanne, se va duce mâine la Saint- 
Gilles. 

— Mâine? Întrebă copilul; de ce nu astă seară. 

— Dar, drăguţule, răspunse Suzanne, nu ştii că bisericile 
sunt închise la ora aceasta? 

Copilul înţelese că femeia spunea adevărul şi-şi şterse 
ochii. 

După aceea, suspină adânc şi zise: 

— Mâine... Ce mult este până mâine! 

— Nicidecum, răspunse ea surâzând; acuma e miezul 
nopții... 

Pe când vorbeau astfel, ajunseră la capătul străzii. 


Străzile care urmau erau mai bine luminate, mai 
zgomotoase. În unele cartiere excentrice, Londra este mai 
animată noaptea decât ziua. 

Suzanne mergea încet, pentru a nu osteni prea mult 
picioruşele lui Ralph. 

Ajunsă în faţa unei mici prăvălii, se opri şi-l întrebă: 

— Ţi-e foame? Vrei să mănânci ceva? 

— Nu, răspunse copilul. Şi-şi continuă drumul. 

Apoi intrară într-o stradă largă, numită Graysam Road. 

Mulțimea nocturnă devenea din ce în ce mai compactă. 
Câte un bărbat se desprindea, se apropia de Suzanne şi-i 
şoptea cuvinte pe care copilul nu le înţelegea. 

Femeia îl respingea. 

Unul îi zise: 

— Prea faci pe grozava astăzi. 

Suzanne răspunse: 

— Astăzi sunt mamă. 

Şi porni mai departe. 

Câţiva paşi mai încolo fu din nou oprită de un bărbat cu 
înfăţişarea urâtă care i se adresă familiar: 

— Ce mai e nou, Suzanne? 

— Nimic. 

— Cum mai merge Bulton? 

— Nu ştiu. Sunt două zile de când nu l-am mai văzut, 
răspunse ea. 

În voce i se citea o emoție uşoară. 

— Să fie închis oare? 

— Nu ştiu... dar mă tem. 

— Dar cu mititelul acesta ce este? 

— E un sărman copilaş pierdut, care plângea pe stradă. 

Ralph îşi ridică privirea spre omul acela şi fără voie se 
trase înapoi. 

— E drăgălaş copilaşul acesta, zise necunoscutul; ce mai 
pungaş am face dintr-însul! 

— Mulţumesc, zise Suzanne. Dar aşa ceva nu se va 
întâmpla. 


— Şi pentru ce? 

— Pentru că, mâine chiar, îl voi înapoia mamei sale. 

Necunoscutul înălţă din umeri. 

— Ştiu că Bulton ţi-ar aplica vreo câteva dacă te-ar auzi 
vorbind astfel. Bună seara! 

— Noapte bună, Craven. 

— Oh! Doamnă, zise Ralph, pe când se îndreptau, ce 
urâcios era! 

Suzanne nu-i răspunse. 

Îşi continuară drumul şi ajunseră astfel la capătul lui 
Graysiens Lane. 

Aici Suzanne se opri un moment. 

Părea neliniştită şi arunca în jur priviri furişe. 

S-ar fi spus că urmărea ceva. 

În sfârşit, un bărbat, pe care îl recunoscu, trecu pe- 
acolo. 

Suzanne, ţinând mereu copilul de mână, se repezi spre 
el. 

— A! Zise acesta, oprindu-se, tu eşti Suzanne? 

— Da. L-ai văzut pe Bulton? 

— Sunt trei zile şi trei nopţi de când nu mai am nici o 
veste de la el. A pregătit o afacere frumoasă şi cred că 
noaptea asta se va sfârşi. 

— Aşadar, zise femeia, nu e închis? 

— Cel puţin, azi dimineaţă nu era. 

Suzanne respiră uşurată. 

— Mulţumesc, Williams, zise ea. Bună seara. 

— Te duci acasă? 

— Da. 

— Afacerile merg bine? 

— Nu prea. De o bucată de vreme gentlemenii care au 
mai mulţi bani au început să-şi coasă buzunarele. 

— Dar cu copilul acesta ce este? 

— E un mic irlandez rătăcit. Îl iau la mine până mâine de 
dimineaţă şi pe urmă îl voi duce mamei sale. 


Cuvintele acestea din urmă îl făcură pe Ralph să tresară 
de bucurie. 

Suzanne îşi continuă drumul şi copilul mergea acum cu 
vioiciune. 

După ce mai făcură câţiva paşi prin Holborne, Suzanne o 
luă spre stânga şi intră într-o stradă îngustă, mărginită de 
case mizere. 

Oameni cu mutre respingătoare staţionau în faţa uşilor. 

Dar copilul era frânt de oboseală şi nu mai vedea nimic 
din toate acestea. 

Se opriseră în faţa unei căsuțe; ea scoase o cheie din 
buzunar, deschise uşa şi copilul se văzu în pragul unei alei. 

— Nu-ţi fie teamă, îi zise Suzanne; vino cu mine. 

În capătul aleii dădură peste o scară şi urcară la catul de 
sus. 

Suzanne deschise o nouă uşă. Apoi aprinse o lumină. 

Ralph se văzu într-o odăiţă mizerabilă, în care nu era 
altă mobilă decât două scaune, un pat şi o masă. 

Pe masă era o bucată de pâine şi într-o farfurie resturile 
sleite ale unei mâncări. 

— Adevărat că nu ţi-e foame? Întrebă din nou Suzanne. 

— Nu, doamnă. 

— Vrei să te culci? 

— Da, răspunse copilul, dacă îmi făgăduiţi că mâine 
dimineaţă mă veţi conduce la mama mea. 

— Îţi făgăduiesc. 

Atunci copilul se întinse în pat şi adormi. 

Dar oricât de adânc îi fu somnul, zgomotul care se 
produse în curând fu prea mare pentru ca să nu-l deştepte. 

Un pas greoi se auzi pe scări, uşa se deschise şi Suzanne 
scoase un țipăt de bucurie. 

Atunci, la lumina slabă a candelei care ardea mereu pe 
masă, copilul, deşteptat brusc, putu s-o vadă pe Suzanne 
aruncându-se de gâtul unui om înalt şi bărbos. 

— Ah! Iată-te în fine, dragul meu! lată-te! Eram foarte 
neliniştită. 


Omul râse sinistru şi o îmbrăţişa pe Suzanne cu 
dragoste. 

Copilul începu să tremure în patul său; omul acela avea 
braţele goale şi unul dintre ele era plin de sânge. 

Capitolul III. 

Omul cu braţul înroşit de sânge nu-l zărise încă pe 
Ralph. 

Suzanne însăşi părea că-l uitase cu totul. 

Copilul, tremurând de frică nici nu îndrăznea să se mişte 
şi-şi ţinea răsuflarea. 

— Dumnezeule! Spunea Suzanne, ce teamă mi-a fost 
pentru tine, Bulton! căci el era bărbatul, care îşi şterse 
fruntea de sudoare. 

— Ah! Zise el, afacerea a fost grea. Cât pe-aici să fim 
prinşi; ajunsesem chiar să-mi spun; „Nu o voi mai vedea pe 
mica mea Suzanne”. Dar n-a fost decât un moment de 
spaimă. 

— Şi lovitura a reuşit? 

— Priveşte. 

În acelaşi timp, Bulton scoase din buzunar un săculeţ şi-l 
aruncă pe masă. 

— Oh! Ce de guinee! Exclamă Suzanne. 

Apoi deodată, se îngălbeni şi-şi înăbuşi un strigăt. 

— Sânge! Exclamă ea. 

— Şi vesta şi cămaşa îmi sunt pline, răspunse Bulton cu 
cea mai mare linişte. 

— Aţi omorât pe bătrânul acela, nenorociţilor! Zise 
Suzanne, cu o expresie adâncă de groază. 

— Nu, zise Bulton. Îţi făgăduisem să nu vărs sânge; şi 
când făgăduiesc ceva micii mele Suzanne, mă ţin totdeauna 
de făgăduială; afară de cazurile de forţă majoră, 
bineînţeles. 

Şi Bulton depuse din nou o sărutare pe buzele tinerei 
fete. 

— Dar ce înseamnă sângele acesta? Întrebă ea 
tremurând. 


— Iată cum s-au întâmplat lucrurile, răspunse Bulton. 
Casa pe care am prădat-o, după cum ştii şi tu, e situată în 
mijlocul câmpului. Bătrânul a fost legat bine, ca să nu mai 
poată face nici o mişcare. Pentru ca să evităm orice 
recunoaştere supărătoare pentru viitor, i-am pus o mască 
pe faţă. Am găsit aurul şi l-am împărţit frăţeşte între noi. 
Când, deodată, am auzit zgomot. Era un rond al poliţiei. Pe 
când poliţiştii intrau în curte, noi escaladam zidul grădinii. 
Eu am sărit cel din urmă. Dar în momentul când îmi făceam 
vânt, cineva m-a apucat de picioare. Un poliţist fusese mai 
iute de picior decât tovarăşii săi. Imediat a început să 
strige: „Ajutor! Ajutor!”... Trebuia ori să mă las prins, ori să 
vărs sânge. Ceilalţi poliţişti soseau în fugă. I-am împlântat 
cuțitul în piept; polițistul a căzut şi eu am fugit. 

Ralph se înfioră de groază auzind toate acestea. Totuşi 
copilul nu înţelegea lucrurile decât pe jumătate. Dar 
înfăţişarea lui Bulton era suficientă pentru a-l înspăimânta. 

Omul acela era tânăr şi de o frumuseţe sălbatică, se 
înţelegea lesne cum de subjugase inima unei femei 
decăzute ca irlandeza Suzanne. 

Suzanne îl privea cu dragoste pe Bulton şi în acelaşi timp 
număra aurul răspândit pe masă. 

Deodată, banditul se întoarse, văzu copilul în pat şi 
exclamă: 

— Mii de tunete! Ce înseamnă asta? 

Groaza lui Ralph fu aşa de mare încât închise ochii; din 
fericire fu prudent prefăcându-se că doarme. 

— E un sărman copilaş pe care l-am găsit pe stradă, zise 
Suzanne cu un accent rugător. 

— Ah! Ah! 

— Îi era aşa de frig şi plângea. 

— Şi l-ai luat cu tine? Mormăi Bulton. 

— E un irlandez şi eu sunt irlandeză ca el; mi-a fost milă. 

— Într-adevăr, eşti o fată de inimă, draga mea! 

Şi Bulton înaintă spre pat. 

Suzanne îl apucă de braţ. 


— Să nu-i faci nici un rău, zise ea; uite-l ce drăguţ e şi 
cât de frumos doarme. 

— E drăguţ într-adevăr, zise banditul, dar ce socoţi tu să 
faci cu dânsul? 

— Îl voi duce chiar mâine în cartierul irlandez, în 
împrejurimile bisericii Saint-Gilles. 

— Bine! 

— Şi vom încerca s-o regăsim pe mama sa. 

— Ah! Murmură Bulton. 

Suzanne respiră uşurată. Ea sări îndată de gâtul 
banditului şi îi zise: 

— Oh! Cât eşti de bun şi cât de mult te iubesc! 

— Dar cred că nu vom dormi toţi trei în acelaşi pat, zise 
Bulton. 

— Nu, desigur că nu, răspunse Suzanne, îl trezesc 
imediat. 

Şi Suzanne se apropie de pat şi atinse corpul lui Ralph. 

Ralph nu dormea; din momentul în care auzise că 
banditul nu se opunea şi că într-adevăr a doua zi avea să fie 
transportat la mama sa îi era mai puţin teamă. 

Deschise deci ochii şi se prefăcu că chiar în momentul 
acela se trezise. 

— Domnul pe care-l vezi, îi zise Suzanne este soţul meu. 
El nu-ţi va face nici un rău, nu-ţi fie teamă, copilul meu. 

Ralph îşi ridică ochii săi mari şi adânci spre Bulton. 

— E frumos, într-adevăr, ştrengarul acesta, mormăi 
banditul. Şi zici că vrei să-l duci mamei sale? 

— Desigur. 

— Mult mai bine am face să-l păstrăm cu noi. 

Copilul se înfioră din creştet până-n tălpi. 

— Nu, nu, zise Suzanne cu energie; copilul acesta 
trebuie să crească onest. Nu vreau să se spună că eu am 
fost aceea care l-am aruncat în noroi şi în viciu... 

Bulton izbucni într-un hohot zgomotos. 

— Eşti virtuoasă astă seară, Suzanne! Zise el. 

Femeia îşi plecă ochii şi nu răspunse. 


— Cu toate acestea, continuă Bulton, mititelul acesta ar 
putea să ne facă servicii mari. 

— Niciodată! Zise Suzanne. 

O mânie subită se aprinse în ochii banditului. 

— Ah! Mi se pare că mi te împotriveşti, exclamă el. 

— Da, repetă Suzanne. 

— Mi te împotriveşti, nenorocito? 

Şi ridică mâna asupra ei. 

— Bate-mă, zise Suzanne, bate-mă dacă-ţi face plăcere; 
dar nu vreau ca copilul acesta să fie ca tine când va fi mare. 

Bulton mugi ca o fiară rănită. 

— Mii de tunete! Murmură el, mi se pare că femeia 
aceasta îndrăzneşte să mă dispreţuiască. 

Atunci se petrecu un lucru neaşteptat. 

Pe când banditul ridicase mâna asupra Suzannei, Ralph, 
care stătuse nemişcat şi tremurător în colţul patului, veni şi 
se aşeză cu hotărâre în dreptul irlandezei, acoperind-o cu 
trupul său firav. 

Sângele leului vorbise. Copilul simţise dintr-o dată în 
vinele sale curajul unui om în vârstă. 

Curios lucru, dar în faţa curajului copilului, care 
îndrăznea să-l înfrunte, Bulton se linişti îndată. 

— Drace! Exclamă el, iată un tovarăş îndrăzneţ; eşti 
fermecător, mititelule, şi de vreme ce tu n-o vrei, Suzanne 
nu va mai fi bătută. 

În acelaşi timp voi să îmbrăţişeze copilul, care se trase 
înapoi. 

— E mândru, zise Bulton, râzând; şi asta e foarte bine... 

Şi cuprinzând-o pe Suzanne, o sărută cu căldură. 

Tânăra femeie îl privi supusă şi pasionată; se temea de 
stăpânul ei, dar în acelaşi timp îl adora. 

— Te prefaci a fi mai răutăcios decât eşti în realitate, zise 
ea. 

— Drăguţul meu, zise Bulton, trecându-şi degetele sale 
butucănoase prin buclele blonde ale copilului, voi face tot 
ceea ce voiţi voi... Mâine vei fi condus la mama ta. 


Copilul însă îl privea cu neîncredere. 

— 'Ţi-o făgăduiesc şi eu, zise Suzanne. 

Apoi, luând o pernă din pat şi aşezând-o într-un colţ al 
camerei, adăugă: 

— Vino să te culci aici, dragul meu. 

După ce copilul adormi, Bulton zise Suzannei la ureche: 

— Diavolul în persoană ne trimite copilul acesta. 

— Ce vrei să spui? Întrebă ea. 

— Mulțumită lui, mâine, la aceeaşi oră, vom avea de zece 
ori mai mult aur decât avem acum. 

— Bulton, Bulton, zise Suzanne, cu un ton de imputare, 
ţi-am spus că copilul acesta trebuie să fie cruțat. 

— Nu te supăra, zise banditul, şi ascultă-mă... Vei 
vedea... 

De astă dată Ralph dormea de-a binelea şi banditul putu 
să vorbească în voie. 

Capitolul IV. 

Bulton îşi lipise buzele de urechea Suzannei. Erau 
culcaţi alături, strânşi unul lângă altul. Întunericul cel mai 
profund domnea în odaie. Nu se mai auzea decât zgomotul 
respirației micului irlandez, care dormea dus. 

— Vezi tu, zise Bulton, de multă vreme urmăresc să scap, 
odată de viaţa asta păcătoasă. 

— Ce vrei să spui? 

— Într-o zi sau alta, voi fi prins şi ştii unde va fi locul meu 
atunci... La spânzurătoare, fără nici o discuţie. 

— Taci, nu mai vorbi aşa, zise Suzanne, strângându-l cu 
patimă la pieptul ei. 

Şi eu îţi spun că, mai curând sau mai târziu, lucrul acesta 
va trebui să se întâmple. 

— Taci! În numele cerului! 

— Tocmai, în numele cerului, se va întâmpla ceea ce 
spun eu, continuă banditul. Dacă însă am putea să 
strângem măcar o mie de lire sterline... 

— Ei bine? 


— Poate că aş putea să scap de viaţa aceasta; poate că 
pe viitor am trăi fericiţi... 

— Fericiţi! Murmură Suzanne în extaz. 

— Tu n-ai mai face meseria aceasta ruşinoasă, eu n-aş 
mai fura şi am pleca amândoi din Anglia. 

— Şi unde ne-am duce? 

— În Franţa. Ne-am căsători şi am trăi ca doi oameni 
oneşti. 

Suzanne îl strânse şi mai mult la pieptul ei. 

— Ai face tu asta? Murmură în extaz ea. 

— Da. 

Tânăra femeie suspină. 

— Dar, vai! Zise, nu vom avea niciodată o mie de lire. 

— Cine ştie? Copilul acesta ar putea să ne facă un mare 
serviciu... 

— Oh! Bulton, Bulton! De ce vrei tu să facem un tâlhar 
din copilul acesta? N-ai văzut cât e de frumos şi cât de mult 
seamănă cu un mic îngeraş? Nu te înfioară gândul că prin 
relele noastre poveţe ar putea să ajungă într-o zi la eşafod? 

Bărbatul râse cu ironie. 

— Eşti într-adevăr, emoţionantă, draga mea, când 
vorbeşti astfel. Cu toate acestea, nu vreau să te necăjesc, 
mica mea Suzanne, şi-ţi făgăduiesc că copilul va fi dus 
mamei sale, după ce ne va fi făcut însă mai întâi, un mic 
serviciu. 

— Ce serviciu? Întrebă Suzanne. 

— Mă asculţi? 

Şi Bulton începu să vorbească şi mai încetişor încă. 

— De multă vreme am în cap o afacere, zise el; dar o 
afacere superbă! 

— Ah! 

— Niciunul dintre camarazii mei n-o cunoaşte şi dacă aş 
putea-o duce la bun sfârşit, am avea nu una, ci două sau trei 
mii de lire. 

— "Trei mii de lire! Murmură Suzanne; şi de la cine vrei 
să furi suma aceasta? 


— De la un om care fură el însuşi de la toată lumea; şi de 
la bogaţi şi de la săraci; de la un om care este blestemat de 
întreaga Londră. 

— Şi cum se numeşte omul acesta? 

— Thomas Elgin. 

— Cămătarul? 

— Chiar el. 

— Şi pe omul acesta vrei să-l prazi tu? 

— Mi-am făcut planul amănunţit. Am luat măsura tuturor 
cheilor; o am până şi pe aceea de la casetă. 

— Dar unde locuieşte acest Thomas Elgin? 

— În Kilburn Square, lângă staţia Western Railway, 
trăieşte singur şi n-are nici măcar o servitoare. Ia cina în 
oraş şi nu se întoarce acasă, decât foarte târziu. 

— Dar, zise Suzanne, probabil că omul acesta n-are 
niciodată bani în casă. 

— În timpul săptămânii n-are. Îşi ţine toţi banii la bancă. 
Dar Thomas Elgin nu vrea să piardă nici o zi din săptămână, 
el crede că şi duminica trebuie să lucreze cineva, ca şi în 
celelalte zile. 

— Ah! Zise Suzanne. 

— Pentru că sunt oameni care au nevoie de bani 
duminica, tot aşa de bine ca şi în timpul săptămânii; ba 
chiar, în ziua aceasta, uneori se fac afacerile cele mai bune. 
Aşadar, în fiecare sâmbătă, Thomas Elgin trece pe la bancă 
şi se aprovizionează cu o sumă oarecare, ce uneori este 
destul de mare. 

— Ah! Exclamă din nou Suzanne. 

— Are o casetă acasă, o casetă care este o mică 
capodoperă şi pe care nimeni n-ar putea s-o deschidă. Eu 
însă i-am găsit secretul. 

— Cum? 

— Înainte de a mă face tâlhar am ţinut o mică prăvălie, 
urmă Bulton. Pe atunci nu ne cunoşteam, scumpa mea 
Suzanne, şi aveam o femeie legitimă. Thomas Elgin m-a 
ruinat şi femeia mea a murit de supărare. 


— Continuă, zise Suzanne, care era foarte emoţionată. 

— Thomas Elgin mi-a împrumutat douăsprezece lire, cu 
un procent de trei sute la sută. Pentru datoria aceasta am 
fost trimis la White-Cross. Caseta cămătarului este aşezată 
într-o sală care n-are decât o singură uşă. În mijlocul 
acestei uşi are practicată o mică deschizătură. Când 
Thomas Elgin are afaceri cu cineva, priveşte mai întâi prin 
aceasta, pentru a vedea mutra individului. Dacă mâna mea 
ar putea încăpea pe acolo, e multă vreme de când 
cămătarul ar fi fost prădat. 

— Dar spuneai odinioară că ai făcut rost de chei 
potrivite. 

— Da, dar dacă aş încerca să deschid uşa aceea aş fi 
mort. 

— Cum asta? 

— Domnul Thomas Elgin e un om cât se poate de 
ingenios. 

— Ce-a imaginat el? 

— Înapoia acelei uşi e aşezat un pistol, care se descarcă 
îndată ce se deschide uşa, aşa încât acela care ar vrea să 
intre ar fi ucis. 

— Dar, în sfârşit, zise Suzanne, când domnul Thomas 
Elgin se reîntoarce acasă, trebuie să aibă vreun mijloc 
pentru înlăturarea pericolului pistolului. 

— lată singurul lucru pe care n-am putut să-l aflu zise 
Bulton. Mi-am bătut de multe ori capul, dar în zadar. 

— Atunci, furtul este imposibil de realizat. 

— Da şi nu. 

— Cum asta? 

— Presupune un moment că deschiderea aceea ar fi 
destul de largă ca să-mi pot trece braţul prin ea. 

— Bine. 

— Mi-aş plimba atunci mâna pe lângă uşă, până când aş 
da de o frânghie. 

— Ce frânghie? 


— Aceea care este legată de cocoşul pistolului şi care 
provoacă descărcarea armei. 

— Şi după asta? Întrebă Suzanne. 

— Frânghia nu poate fi întinsă, căci dacă ar fi aşa 
descărcarea pistolului s-ar întâmpla îndată ce uşa ar fi 
atinsă, şi atunci glonţul ar întâlni lemnul, în loc să 
întâlnească corpul tâlharului. 

— Înţeleg. 

— M-aş înarma, prin urmare, cu o pereche de foarfeci şi 
aş tăia frânghia. 

— A! 

— Dar, din nenorocire, adăugă Bulton, mâna mea este 
prea mare; a ta, de asemenea. Numai o mână de copil ca 
aceea a mititelului, de exemplu, ar putea... 

— Ascultă, zise Suzanne, dacă-mi juri că după 
îndeplinirea acestui furt, mă vei lăsa să duc copilul mamei 
sale, nu mă opun... 

— 'Ţi-o jur. 

— Dar, mai adăugă Suzanne, probabil că dacă domnul 
Thomas Elgin vine sâmbătă seară acasă cu bani, nu mai 
pleacă deloc în oraş. 

— Din contră. După ce încuie caseta şi-şi aranjează 
pistolul, pleacă şi nu se reîntoarce decât foarte târziu. 
Mâine e sâmbătă; vom încerca lovitura între orele nouă şi 
zece seara. 

— Dar ce vom face cu copilul până atunci? 

— Îl vom face noi să aibă răbdare, zise Bulton. 

— Îl vei bate? Întrebă Suzanne cu vocea tremurătoare. 

— Nicidecum. 

— Mi-o făgăduieşti? 

— 'Ţi-o jur. 

— Dar atunci cum vei face? 

— Vei vedea... 

Peste puţin timp, banditul şi femeia adormiră la rândul 
lor. 

Capitolul V. 


Câteva raze palide de lumină pătrundeau în cameră 
când irlandeza se sculă. 

Bulton se sculase mai de mult. 

Copilul dormea încă, zdrobit cum era de atâta oboseală. 

Bulton stătea lângă fereastră şi părea foarte ocupat. El 
pilea şi potrivea o grămadă de chei. Cu tot zgomotul pe 
care-l făcea pila în contact cu fierul, Ralph nu se deştepta. 

— Sărmanul mititel! Zise Suzanne privindu-l. Cât de mult 
trebuie să fi mers pe jos! 

Bulton începu a râde. 

— Vei fi o bună mamă, draga mea, zise el. 

— Şi tu, răspunse Suzanne, înconjurând cu braţele gâtul 
musculos al bărbatului, eşti mai bun decât cum s-ar părea 
la prima vedere. Pun rămăşag că ai prinde dragostea de 
copilaşul acesta. 

— Dovada cea mai bună că mi-e drag, răspunse Bulion, 
este că vreau să rămână cu noi. 

— Oh! Nu, răspunse Suzanne, nu vei face asta... De 
altfel, mi-ai făgăduit, nu-i aşa? 

— Ţi-o făgăduiesc din nou; dar după ce va fi tăiat mai 
întâi frânghia. 

— Fie, răspunse Suzanne. Cu toate acestea, tare aş avea 
poftă să fac un lucru. 

— Ce lucru? 

— Să mă duc să rătăcesc puţin singuratică prin 
împrejurimile lui Saint-Gilles. 

— Pentru ce? 

— Pentru a mă informa dacă nu cumva a pierdut cineva 
un Copil... dacă se ştie de vreo sărmană mamă care 
plânge... dacă... 

— Va fi destulă vreme pentru asta şi mâine. 

— Şi pentru ce nu astăzi? 

— Îţi repet că astă seară vom avea nevoie de copil. Pe 
urmă, presupune că în lipsa ta se va deştepta... 

— Bine. 


— Nemaivăzându-te pe tine va începe să plângă şi va voi 
să plece. Ştii că eu nu sunt tocmai râbdător. 

— Ştiu, răspunse Suzanne, şi îl vei bate. Da, ai dreptate, 
mai bine rămân. Dar oarecum îl vom face să aştepte până 
mâine? 

— Când se va deştepta îi va fi desigur foame. 

— Fie. 

— Îi va fi sete... 

— Ei bine? 

— Ştii bine că noi, tâlharii, când vrem să adormim pe 
cineva, avem la îndemână un mijloc foarte simplu: două 
picături de gin amestecat cu biter într-o halbă de bere 
brună, şi treaba e gata. 

— Taci, zise Suzanne. 

Şi aruncă o privire fugară asupra lui Ralph, care avusese 
o tresărire. 

Într-adevăr, după puţin timp, copilul deschise ochii şi 
murmură: 

— Mamă! 

Suzanne se apropie de el şi-l cuprinse în braţe. 

— "Ţi-am făgăduit că ne vom duce s-o căutăm, drăguţul 
meu... 

— Chiar acum, nu-i aşa? 

Copilul se sculă şi văzându-l pe Bulton rămase temător. 

Dar banditul îi surâse, îşi îndulci pe cât putu vocea şi 
privirea şi-i zise: 

— N-avea teamă de mine, mititelule; eu sunt soţul 
doamnei şi nu-ţi voi face nici un rău. 

— Asta e foarte adevărat, zise Suzanne, îmbrăţişându-l 
din nou. 

Micul irlandez era acum gata de plecare, dar zări pe 
masă resturile cinei şi privirea sa îi trădă golul stomacului. 

— Ţi-e foame, nu-i aşa? Întrebă irlandeza. 

Copilul nu răspunse nimic, dar privirea sa spunea „da”. 

Într-adevăr, murea de foame. 


— Biserica Saint-Gilles e cam departe de aici, urmă 
Suzanne şi va trebui să mergi încă multă vreme. Prin 
urmare, trebuie neapărat să mănânci ceva pentru ca să mai 
prinzi putere. Haide, drăguţule vom mânca împreună. 

— Mă duc să aduc puţin jambon şi bere, zise Bulton, care 
se sculă la rândul său şi ieşi. 

Plecarea sa avu asupra lui Ralph un efect asemănător cu 
acela care s-ar produce pentru o persoană care a stat mult 
într-o încăpere aerisită, dacă o fereastră s-ar deschide şi ar 
lăsa să pătrundă un curent de aer. 

I se părea că era mai în siguranţă acum şi că Suzanne îi 
vorbea cu mai multă dulceaţă. 

Tânăra femeie, pentru a înşela nerăbdarea copilului, 
începu să-i pună o mulţime de întrebări despre mama sa, 
locul unde o lăsase, precum şi celelalte evenimente 
întâmplate. 

Ralph îşi aducea foarte bine aminte de diferitele aventuri 
pe care le trăise de la sosirea sa la Londra. 

Îi vorbi despre cele patru fetiţe din casa doamnei 
Fanoche, care-i preziseră că va fi bătut; pe când era în 
mijlocul povestirii Bulton se întoarse cu jambonul şi cu sticla 
de bere. 

Copilul se opri dintr-o dată, dar Suzanne îi zise: 

— De vreme ce domnul este soţul meu, de ce nu vorbeşti 
şi în faţa lui? 

Ralph prinse curaj şi-şi continuă povestea. 

Un fapt reieşea mai cu seamă pentru Bulton şi pentru 
Suzanne din vorbele copilului: că nu-i rămăseseră decât 
nişte amintiri foarte vagi asupra cartierului în care fusese 
condus şi că, prin urmare, în loc să fie dus la Saint-Gilles, 
putea să fie dus în orice altă parte a Londrei. 

Tâlharii din Londra, ca şi cei din Paris îşi au dialectul lor 
special, pe care cei din afara tagmei nu-l pot înţelege. 

În dialectul acesta începu să vorbească Bulton amantei 
sale: 

— Nu voi mai adormi copilul, hotărî el. 


— Ah! 

— Te vei duce cu el; în Londra toate squarurile se 
aseamănă; în loc să-l duci la Saint-Gilles îl vei duce în 
Kilburn Square. 

— Bine! 

— Te vei plimba cu el pe acolo, până când va cădea de 
oboseală. El nu va putea să bănuiască adevărul, nici să 
pună la îndoială buna ta credinţă; când vei vedea că nu mai 
poate merge, vei intra în cantina din Kursalt-Pince Lane, în 
colţul lui Edward Road, şi mă vei aştepta acolo. 

— Şi mie îmi place mai mult aşa, zise Suzanne. 

— Voi avea toate cheile gata pregătite, voi fi îmbrăcat ca 
un gentleman şi voi sosi într-o birjă. Pentru rest poţi să te 
încrezi în mine. 

— Bine, zise Suzanne. 

Ralph mâncă cu lăcomie şi bău bere. 

Apoi, Suzanne îşi luă şalul şi-i zise: 

— Acuma, drăguţule, să mergem după mama ta. 

Şi copilul plecă cu ea plin de încredere. 

Era aşa de vesel, încât voi chiar să-l îmbrăţişeze pe 
Bulton. 

Programul acestuia din urmă fu urmat cuvânt cu cuvânt. 

Suzanne, ţinând copilul de mână, cobori în Brook Street 
şi se întoarse spre Holborne. 

Unul dintre numeroasele omnibuzel care mergeau spre 
Regent's Park trecea în momentul acela. Suzanne făcu un 
semn vizitiului, care opri. 

Ralph nu se opuse şi, peste o jumătate de oră, coborau 
amândoi în Albert Road. 

Suzanne îl plimbă pe toate străzile împrejmuitoare, 
întrebându-l mereu: 

— Priveşte bine, nu cumva e aici? 

— Nu, răspundea copilul. 

Şi porneau din nou. 

Tânăra femeie merse astfel toată ziua, cu o răbdare care 
câştigă pe deplin încrederea copilului. 


Se făcuse noapte şi Ralph nu recunoscuse încă strada în 
care locuia mistress Fanoche; nici despre mama sa nu 
putuse căpăta vreo relaţie. 

Copilul era aşa de obosit, încât Suzanne trebui să-l ia în 
braţe. Îl duse până la cantina despre care îi vorbise Bulton. 

Ralph, ascultător consimţi să se aşeze şi să cineze 
împreună cu irlandeza. 

Se înnoptase acum de-a binelea. 

— Ne vom reîntoarce acasă, zise Suzanne şi mâine vom 
căuta din nou... 

Copilul era trist, dar nu mai plângea. 

Avea energia unui om în vârstă. 

Deodată, uşa cantinei se deschise şi Bulton intră. 

— Mi se pare că am dat eu de mama ta. 

Copilul scoase un strigăt de bucurie şi întinse braţele 
banditului. 

Capitolul VI. 

Suzanne aruncă o privire furişă amantului ei. 

Bulton îi făcu un semn care voia să zică: 

— Taci; i-am spus asta pentru ca să facă tot ce vom voi 
noi. 

Banditul imaginase o mică poveste pentru Ralph; 
primele elemente le luase din însăşi povestirea copilului. 

Micul irlandez scosese un strigăt de bucurie şi 
persoanele care mai erau în cantină începură să-l privească 
cu oarecare curiozitate. 

— Nu face zgomot, îi zise Bulton, nu striga şi ascultă-mă, 
fiule. 

Vocea lui era simpatică şi expresia feţei plină de 
dragoste. 

Copilul, care la început se temea de el, începuse să-l 
iubească din momentul în care-i declarase că avea să-l 
conducă la mama sa. 

Bulton făcu un nou semn Suzannei. Şi toţi trei trecură 
într-o altă odaie a cantinei, unde nu mai era nimeni. 

Bulton zise: 


— Avem destul timp; nu trebuie să ne grăbim prea 
mult... Ascultă-mă bine, drăguţule... 

Ralph îl privea plin de nelinişte. 

— Mama ta e în închisoare, zise Bulton. 

Copilul îşi împreună mâinile într-un gest de durere. 

Bulton continuă: 

— E în închisoare, după cum ne-ai spus şi tu că ai fost 
într-o casă particulară. Cei care te ţineau prizonieri pe tine, 
şi te băteau au răpit-o şi pe mama ta. 

Copilul avu un gest mânios. 

— Oh! Zise, au îndrăznit s-o bată şi pe mama? 

— Nu, dar dacă nu ne vom grăbi s-o eliberăm, desigur că 
o vor bate. Din fericire, sunt şi eu pe aici. 

Şi Bulton îşi luă un aer aşa de important, încât, micul 
irlandez rămase pe deplin convins. 

— Şi unde este ea? Întrebă Suzanne la rândul ei. 

— Casa în care a fost închisă, răspunse Bulton, nu e 
departe de aici. 

— Să plecăm repede, s-o scăpăm! Zise copilul. 

Bulton surâse. 

— Tu nu mai eşti copil, zise el, eşti om mare şi vei 
înţelege lesne pentru ce nu putem pleca îndată. 

— Ah! Zise Ralph privindu-l cu atenţie; şi pentru ce nu 
putem pleca? 

— Pentru că trebuie să aşteptăm mai întâi ca gardienii 
săi să fie culcaţi şi străzile să rămână pustii. 

Ralph nu făcu nici o obiecţie. 

Înţelegea şi el într-un mod vag că Bulton trebuia să aibă 
dreptate. 

Suzanne începu din nou să vorbească în dialectul 
pungăşesc. 

— Ai preparat totul? Zicea ea lui Bulton. 

— Da. Am toate cheile. Am venit într-o trăsură, pe care 
am lăsat-o să aştepte afară. 

— Şi de ce ai venit cu trăsura? 


— Mai întâi de toate, pentru a nu deştepta nici o 
bănuială. Când vor vedea trăsura, trecătorii vor crede că e 
vreunul dintre clienţii lui Thomas Elgin. Afară de asta, după 
ce vom fi luat banii, vom putea fugi mai repede. 

— Aşadar eşti sigur că are bani în casă? 

— Sunt foarte sigur. 

— Şi cum asta? 

— L-am văzut intrând în bancă, pe la orele trei şi 
jumătate. 

— Şi el nu te-a văzut pe tine? 

— Nu. De altfel, m-am schimbat mult din vremea pe când 
eram clientul său. Cred că n-ar putea să mă mai 
recunoască. 

Bulton privi ceasornicul din cantină. Erau orele opt şi 
jumătate. 

— Nu mai avem de aşteptat decât o jumătate de oră, zise 
el. 

— Ah! Murmură Suzanne. 

— Pe când Thomas Elgin ieşea de la bancă, urmă Bulton, 
l-am auzit că dădea întâlnire unei persoane, pentru orele 
zece în Leicester Square. Aşadar se va duce la staţie pentru 
a lua trenul de nouă. Când vom auzi şuieratul locomotivei, 
vom pleca şi noi. 

— Dar cu copilul ce vom face, „după”? Întrebă Suzanne. 

— Îl vom conduce la postul de poliţie din Saint-Gilles. 
Desigur că părinţii sau rudele sale vor veni să-l caute. 

— Şi noi? 

— Noi vom lua chiar mâine drumul spre South-Eastern 
Railway. 

— Aşadar, eşti hotărât să mergem în Franţa? 

— Da. 

Suzanne sări de gâtul lui Bulton şi-l îmbrăţişă cu 
căldură. 

Mai vorbiră un timp, apoi banditul se sculă, aruncă o 
jumătate de coroană pe masă pentru plata consumaţiei 
făcute şi ieşi cel dintâi. 


Suzanne luă copilul de mână. 

— Vino, zise ea. 

— Doamnă, întrebă Ralph, nu-i aşa că o vom găsi pe 
mama? 

— Desigur, drăguţule. 

Trăsura despre care vorbise Bulton aştepta într-adevăr 
la uşa cantinei. 

Suzanne se urcă cea dintâi, îl aşeză pe Ralph lângă ea şi 
Bulton se urcă lângă birjar. 

— Unde mergem? Întrebă acesta din urmă. 

— Kilburn Square. Dar mai întâi trec pe la staţia 
Railway-ului. 

Se auzi în depărtare şuieratul trenului şi Bulton nu era 
deloc supărat că-l vedea pe Thomas Elgin plecând. 

Din ordinul său, birjarul mâna încet calul şi pe când 
ajungeau la staţie, Bulton zări un om care se îndreptă spre 
casa de bilete. 

Era Thomas Elgin. 

— Acuma, cugetă banditul, totul va merge bine. 

Şi adresându-se birjarului: 

— Kilburn Square, dar repede. 

Birjarul englez este discret prin excelenţă. El vede totul 
şi nu reţine nimic, aude totul, dar nu se sileşte să înţeleagă. 

Ar putea să fie chiar martor al unui asasinat şi tot nu i-ar 
veni ideea că trebuie să intervină. Cel care-l conducea pe 
Bulton nu-şi bătu capul să-şi explice pentru ce i se ordonase 
să treacă prin gară şi, biciuindu-şi calul, ajunse în curând la 
Kilburn Square. 

— Vezi casa aceea albă din dreapta? Zise Bulton. Acolo 
trebuie să ajungem. 

Birjarul se opri. 

Suzanne cobori ţinând mereu copilul de mână. 

Seara era întunecoasă, scuarul pustiu şi lumina lămpilor 
nu străbătea ceața decât pe jumătate. 

Bulton era foarte bine îmbrăcat, având aerul unui 
gentleman. 


Chiar de-ar fi fost ceva lume pe acolo, nimănui nu i s-ar fi 
părut extraordinar ca omul acela să oprească în faţa 
grilajului, să scoată o cheie din buzunar şi să deschidă 
portiţa. 

Bulton, Suzanne şi copilul străbătură grădina şi ajunseră 
la uşa principală. 

Acolo, banditul scoase o nouă cheie din buzunar; cei doi 
bandiți şi inocentul lor complice intrară ca la ei acasă în 
clădire. 

Bulton scoase din buzunar o lumânare mică şi o aprinse. 

— În casa aceasta e mama? Întrebă copilul vesel. 

— Da, răspunse Bulton; tăcere! 

Din vestibulul în care se aflau trecură printr-o încăpere 
Mică şi ieşiră într-un coridor. La extremitatea acestui 
coridor se vedea o uşă. 

— Acolo este, zise Bulton. 

Şi arătă Suzannei o deschizătură mică pătrată aflată în 
mijlocul uşii. 

Capitolul VII. 

Să ne ocupăm acum puţin şi de domnul Thomas Elgin, să 
pătrundem în biroul pe care-l avea ella Londra şi să ne 
întoarcem cu câteva ore înainte. 

Domnul Thomas Elgin ieşea de la bancă, de unde 
ridicase suma de două mii de lire pentru nevoile micului său 
comerţ, care mergea tot aşa de bine duminica precum şi în 
celelalte zile. 

Apoi, înainte de a lua omnibuzul care trebuia să-l ducă 
acasă, dăduse întâlnire unui prieten al său, cu care urma să 
petreacă bucuros câteva ore, fie la Argyll-rooms, fie la 
Alhambra. 

Dar îşi aminti că uitase să răspundă unor scrisori din 
Dublin şi, în loc să se îndrepte spre domiciliul său privat, 
trecu pe la birou, care era situat în fundul pasajului din 
Oxford Street. 

— Voi mânca o jumătate de oră mai târziu, îşi zise, dar 
trebuie ca scrisorile acestea să plece numaidecât. 


Şi pe când tocmai terminase ultima scrisoare, cineva 
bătu la uşă. 

— Intră, zise el, fără să ridice capul. 

Dar abia se deschisese uşa şi domnul Thomas Elgin se 
ridică cu vioiciune şi se înclină până la pământ cu aerul cel 
mai respectuos din lume. 

Personajul care îi trecuse pragul era un bărbat înalt, 
îmbrăcat în negru, tânăr încă, dar complet chel. 

În ochii săi albaştri se citea o voinţă de neînchipuit. 

— Poate că nu mă aşteptai, domnule Elgin, zise el. 

— Într-adevăr, Excelenţă, eram departe de a bănui... Nu 
credeam. 

— Domnule Thomas Elgin, zise necunoscutul, n-am timp 
să stau mult de vorbă cu dumneata. Dacă binevoieşti, ne 
vom înţelege repede. 

— Sunt gata... Aştept ca Excelenţa Voastră să se explice. 

— Abatele Samuel a fost arestat, nu-i aşa? 

— Da, Excelenţă. 

— Foarte bine, dar numai atât nu e destul. 

Thomas Elgin îşi îndreptă privirea-i scrutătoare asupra 
vizitatorului. 

— Abatele Samuel n-a putut să celebreze liturghia la 
Saint-Gilles în ziua de 27 octombrie. 

— A fost arestat la orele 6 dimineaţa. 

— Şi o mare primejdie care ameninţă cauza pe care o 
serveşti şi dumneata a fost înlăturată numai mulţumită 
acestei arestări, urmă omul îmbrăcat în negru. Patru 
oameni, pe care acea ceremonie religioasă trebuia să-i 
reunească, îl căutau cu înfrigurare prin întreaga Londră, 
fără să-l poată găsi. Pe când noi, din contră, avem ochii 
mereu îndreptaţi asupra lor şi cred că nu ne vor scăpa. 

— Ah! Murmură Thomas Elgin. 

— Unul dintre ei a fost prădat pe când debarca la 
Liverpool, continuă vizitatorul. El venea din America şi 
poseda o scrisoare de credit pentru casa de bancă Davis 
Humphrey & Co. Scrisoarea aceasta de credit, dispărând 


odată cu portofelul, omul este acum cu totul lipsit de 
mijloace băneşti. Unul dintre emisarii noştri, care-l 
urmăreşte zi şi noapte, l-a convins că era bine să ţi se 
adreseze dumitale. Mâine dimineaţă va veni să bată la uşa 
casei dumitale din Kilburn Square. El îţi va cere o mie de 
lire pentru o lună, dar dumneata îi vei oferi trei mii. 

— Trei mii de lire? Exclamă Elgin. Dar Excelenţă, suma 
aceasta... 

— N-o ai la dumneata? 

— Nu, Excelenţă... Eu îmi ţin totdeauna banii la bancă şi 
banca e închisă până luni. 

— "Tocmai de aceea, zise necunoscutul, ţi-am adus eu 
banii. 

Şi deschizându-şi redingota neagră, scoase din buzunar 
un portofel şi întinse domnului Thomas Elgin un pachet de 
bancnote. 

— Numără, îi zise el. 

Cămătarul luă banii, îi numără şi-i puse în buzunar. 

— Pentru moment, atâta aveam să-ţi spun, domnule 
Elgin, zise necunoscutul. 

— Servitorul dumneavoastră, Excelenţă, zise cămătarul, 
înclinându-se din nou până la pământ. 

— Ehei! Îşi zise domnul Thomas Elgin, niciodată n-am 
avut cinci mii de lire în caseta mea. Astă seară va trebui să 
luăm câteva mici precauţii. 

Şi sărind într-o trăsură porni spre casă, unde ajunse 
aproape de orele zece. 

Descrierea casei lui Elgin pe care Bulton o făcuse 
Suzannei, era perfect exactă. 

Uşa avea o mică deschizătură, prin care cămătarul putea 
să vadă totdeauna cu cine are de-a face. 

Cămătarul, care era mereu singur în timpul săptămânii, 
duminica îşi aducea o femeie care avea misiunea de a-i 
introduce la el pe vizitatori. 

Deci domnul Elgin se întoarse acasă, se închise în birou, 
deschise caseta şi puse în ea cele două mii de lire pe care le 


luase de la bancă, împreună cu cele trei mii pe care i le 
aduse omul îmbrăcat în negru. 

— Trebuie să fim prevăzători, îşi zise el. 

Pistolul despre care vorbise Bulton exista în realitate. 

Mecanismul acestui pistol era de o simplitate 
dezarmantă. 

Pistolul era aşezat pe un picior de lemn în faţa uşii. O 
sfoară lega cocoşul armei de un cârlig din uşă. 

Uşa deschizându-se, întindea sfoara şi provoca astfel 
descărcarea armei. 

Bulton observase şi studiase foarte bine mecanismul 
acesta. 

Numai că banditul credea că ştie totul şi în realitate nu 
ştia. 

Pentru anumite împrejurări, domnul Thomas Elgin îşi lua 
o mie de precauţii. 

Când n-avea în casă decât o mie sau o mie cinci sute de 
lire, pistolul era suficient. 

Pentru împrejurări deosebite însă, întrebuința un fel de 
tun. 

Era o armă de calibru mare, instalată chiar pe uşa casei. 
Mecanismul era pus în mişcare tot printr-o sfoară, care era 
legată în partea de sus a uşii şi nu putea fi ajunsă cu mâna 
din afară. 

Sfoara pistolului putea fi zărită dacă se uita cineva cu 
atenţie prin deschizătură, pe când sfoara micului tun nu 
putea fi zărită. 

Cinci mii de lire nu era o sumă de disprețuit, de aceea 
domnul Thomas Elgin se gândi să utilizeze ambele arme. 

După ce totul fu aranjat, domnul Thomas Elgin vru să 
plece. 

Dar cum lesne se poate ghici, nu se îndreptă spre uşă, el 
dădu puţin la o parte patul, căci aceasta era şi odaia lui de 
culcare, apăsă cu piciorul una din scândurile parchetului, 
care se dădu îndată la o parte. Nişte trepte apărură, trepte 
care conduceau în subsol. 


Această ieşire secretă nu putuse fi ghicită de Bulton, 
oricât de mult îşi forţase el inteligenţa şi imaginaţia. 

Aşadar, domnul Thomas Elgin, ieşi din casă prin subsol, 
închise bine toate uşile în urma lui şi se îndreptă spre gară, 
fredonând încetişor o arie veselă. 

Capitolul VIII. 

După cum am văzut, domnul Thomas Elgin se apropiase 
de casă pentru a-şi scoate un bilet. 

În acelaşi timp, în trenul care venea din Londra, intră în 
gară şi domnul Elgin văzu un om care se apropie de dânsul 
şi-l salută. 

Omul acesta nu era altul decât vechea noastră 
cunoştinţă, polițistul comercial supranumit Omul sensibil, 
pe adevăratul său nume John Clavery. 

După ce-i răspunse la salut, domnul Thomas Elgin voi să 
treacă înainte, dar John Clavery se apropie şi-i zise: 

— Tocmai la dumneata veneam. 

— La mine? 

— Da, şi cred că n-ai fi fost deloc supărat de vizita mea. 

Domnul Thomas Elgin îl privi cu curiozitate. 

— Despre ce e vorba? 

— Îţi aduc nişte bani, şi nu vei putea spune nimic. Ai, 
într-adevăr, noroc... 

— Îmi aduci bani? 

— Da. 

— De la cine? 

— De la preotul irlandez. 

Domnul Thomas Elgin deveni deodată foarte palid. 

— Cum! Exclamă dânsul, preotul irlandez a plătit? 

— Da. 

— Când? 

— Acum două zile. 

— E imposibil! Exclamă cămătarul, pe care ştirea 
aceasta nu-l înveselea deloc. 

— Şi totuşi, aşa este cum îţi spun. 

— Aşadar, preotul a ieşit din White-Cross? 


— A ieşit de alaltăieri dimineaţă. 

— Ah! Murmură domnul Thomas Elgin, silindu-se pe cât 
putea să-şi stăpânească emoția. 

— lată cele două sute de lire, adăugă John Clavery, 
scoțând din buzunar un portofel uzat. 

Cămătarul era aşa de tulburat, încât se sprijini de o 
bancă să nu cadă. 

Omul sensibil nu se putu stăpâni să nu remarce: 

— Iată-l şi pe domnul Thomas Elgin, făcând mutre când e 
vorba să încaseze bani! Aşa ceva nu s-a mai întâmplat până 
acum! 

Dar cămătarul se stăpâni, mulţumi agentului şi se 
îndepărtă. 

— Ce vor zice oamenii aceia când vor afla de eliberarea 
abatelui Samuel? Gândea el mergând spre casă. 

Cum domnul Elgin nu se putea duce la petrecere cu 
prietenii săi având o sumă aşa de mare în buzunar, căci era 
prea primejdios, trebuia, numaidecât să depună cele două 
sute de lire în caseta sa din Kilburn Square. 

Dar deodată se opri pe loc ca şi cum i-ar fi aplicat cineva 
o lovitură puternică în moalele capului. Prin ceața densă a 
nopţii, domnul Thomas Elgin observase o trăsură staționând 
în faţa porţii sale. 

— Oh! Oh! Îşi zise el, ce o mai fi şi asta? Cine mă poate 
căuta la o asemenea oră? 

Şi începu să alerge. Birjarul dormea pe capră. 

Grilajul grădinii era închis şi nu se vedea nici o lumină 
înăuntru. 

Domnul Thomas Elgin crezu că trăsura aceea, se oprise 
din întâmplare acolo şi toată teama îi pieri. 

Scoase cheia din buzunar şi pătrunse în grădiniţă. 

În timpul acesta, Bulton, Suzanne şi copilul erau în casă. 

Bulton tocmai spunea micului irlandez: 

— Dacă vrei s-o vezi pe mama ta, va trebui să asculţi şi 
să faci tot ce-ţi voi spune. 

— Voi asculta, răspunse copilul cu supunere. 


Bulton înarmă mânuţa lui Ralph cu un foarfece; copilul 
fu ridicat în sus, mâna intră cu uşurinţă prin deschizătură şi 
sfoara pistolului fu tăiată. 

— Acuma, zise Bulton, adresându-se Suzannei, nu mai 
avem a ne teme de pistol. 

Şi scoțând o cheie din buzunar deschise uşa. 

Dar deodată, o detunătură înspăimântătoare se auzi. 

Micul tun se descărcase... Copilul căzu scăldat în sânge; 
Suzanne, de asemenea, fu atinsă la cap şi la coaste. 

Printr-o minune, Bulton scăpase neatins. 

În acelaşi moment uşa se deschidea. 

Era domnul Thomas Elgin care alerga strângând cât îl 
ţinea gura. 

— Hoţii! hoţii! 

Bulton se aplecă, o ridică pe Suzanne în braţe şi fugi 
spre coridor. 

În fund se întâlni cu Elgin, care striga mereu şi voia să-i 
ţină calea. 

— La o parte! Strigă Bulton... 

— Ah! Banditule! Mugi cămătarul şi se aruncă asupra lui. 

— La o parte! Repetă Bulton. 

Şi domnul Thomas Elgin se rostogoli la pământ, scoțând 
un geamăt înăbuşit. 

Banditul după ce îl lovise cu cuțitul în pântece, fugea 
transportând-o în braţele sale puternice pe Suzanne, 
leşinată. 

Micul irlandez, care fusese rănit la umărul stâng, râmase 
singur pe câmpul de luptă. 

Capitolul IX. 

Zgomotul detunăturii fu aşa de mare încât însuşi birjarul 
se deşteptă. 

Aproape îndată apăru şi Bulton, cu Suzanne în braţe. 

— Soţ gelos, femeia rănită! repede! Exclamă Bulton... 
Două coroane pentru tine. 

Şi în acelaşi timp se aruncă în trăsură, ţinând-o mereu 
pe Suzanne în braţe. 


Birjarul nu mai ceru altă explicaţie şi-şi biciui calul. 

— În Holborne, strigă birjarului, în colţul străzii Brook. 

Până acolo nu se mai opriră. 

Bulton sări la pământ, plăti birjarului şi plecă înainte cu 
Suzanne în braţe. 

Pe la orele zece seara, Brook Street este cu totul pustie. 

Cu toate acestea, pe când se pregătea să se înfunde în 
aceea ce ducea la casa în care locuia Bulton simţi că cineva 
îi atinge umărul. 

— Ce s-a întâmplat? Se auzi în acelaşi timp o voce. 

Bulton o recunoscu. 

— Craven! Zise el, vino cu mine: s-a întâmplat o mare 
nenorocire. 

Vocea lui Bulton era gravă. 

Urcă repede scările şi Suzanne fu aşezată în pat. 

În acelaşi timp Craven aprindea o lumânare. 

Suzanne fusese lovită la gât şi sub sânul stâng. 

— E moartă! e moartă! Zicea Bulton, smulgându-şi părul 
de disperare. 

— Ba e numai leşinată, răspunse Craven, după ce o 
examinase cu cea mai mare atenţie. 

Atunci cei doi oameni începură să-i panseze rănile 
pentru a opri curgerea sângelui. 

Craven aduse puţin oţet şi frecă tâmplele Suzannei. 

După un timp tânăra femeie deschise ochii. 

— Suzanne! buna mea Suzanne! Exclamă Bulton, 
acoperind-o de sărutări. 

— Ah! tu eşti viu? Murmură aceasta. 

Bulton plângea. 

— Eu voi muri! Murmură Suzanne. 

Şi după o pauză adăugă: 

— Înainte de a muri, aş vrea să-l văd pe fratele meu. 

— Fratele tău? 

— Da, am un frate. Aş vrea să-mi iau rămas bun de la 
el... Nu te supăra, Bulton... 

— Dar unde este? 


— Locuieşte în Dudley Street. E de meserie croitor. 

— Cum se numeşte? Întrebă Craven. 

— John Colden. 

— A! murmură Craven, îl cunosc. 

— Du-te de-l caută, zise Bulton, care nu ştia ce să mai 
facă de disperare. 

Şi pe când Craven se depărta, Suzanne murmură: 

— Ah! Bulton, iubitul meu, de ce n-ai vrut să înapoiem 
copilul mamei sale? 

— Fatalitatea este împotriva noastră! Răspunse Bulton 
cu tristeţe. 

Şi îngenunchind la căpătâiul Suzannei rămase într-o 
tăcere. 

Capitolul X. 

Craven intră în Dudley Street şi se opri la numărul 37, 
unde ştia că este locuinţa lui John Colden. 

Dar fratele Suzannei nu era acasă; numaidecât, atât 
patronul atelierului îl concediase, pentru că aflase despre el 
că conspiră împotriva Angliei. 

— Şi nu ştiţi în ce atelier lucrează acum? Întrebă Craven. 

— Nu mai lucrează deloc. 

— Dar unde l-aş putea întâlni? 

— Mi se pare că vine adeseori la cantina din ţară. 

— Ah! 

— În toate serile se întâlneşte acolo cu mizerabilii 
conspiratori ca el. 

— Mulţumesc! Zise Craven şi se îndepărtă. 

Fără să mai stea pe gânduri, intră în cantina indicată. 
Era puţină lume acolo; John Colden nu sosise încă. Cu toate 
acestea, Craven luă loc şi ceru o băutură. Un om îmbrăcat 
în negru, care bea singur într-un colţ, îi atrase atenţia. 

— Pe onoarea mea! Zise dânsul, după o pauză. Nu se 
poate să mă înşel... Are pălărie nouă, haine noi... darel 
trebuie să fie... 

Şi ridicându-se se apropie de acesta. 

— Nu cumva am onoarea să vorbesc domnului Shoking? 


— Da, răspunse Shoking, căci el era. 

— Aşadar ne-am îmbogăţit? 

Shoking dădu din cap cu tristeţe. 

— Aşteptaţi pe cineva? Mai întrebă Craven. 

— Da. 

— Şi eu, răspunse Craven, aştept pe un oarecare John 
Colden. 

— Cum ai spus? 

— John Colden, repetă Craven. 

— Pe dânsul îl aştept şi eu, zise Shoking. 

În clipa aceea uşa se deschise şi John Colden apăru. 

Acest John Colden nu era altul decât irlandezul acela 
zdrenţăros, pe care Omul Gri şi-l făcuse sclav. La început, el 
nu dădu nici o atenţie lui Craven. El se apropie cu vioiciune 
de Shoking. 

— El bine? Întrebă el. 

— Am dat de urmele lui. 

— Ah! Murmură Shoking a cărui faţă se lumină. 

— Copilul, urmă Colden, a fost zărit în Piaţa Gloucester. 
O femeie milionară l-a luat de mână şi l-a dus cu dânsa. 

În momentul acela interveni şi Craven. 

— Căutaţi un copil? Zise el. 

John Colden îl recunoscu. 

— Ah! Tu eşti? Zise el întorcându-se. 

— Da şi te căutam. Dar ce e cu copilul despre care 
vorbeşti? 

— E un mic irlandez pierdut. 

— Ce vârstă are? 

— Vreo zece ani, zise Shoking. E blond şi drăguţ ca un 
înger. 

— Ei bine! Zise Craven, pot să vă dau ştiri despre el. 

— Tu? 

— Spuneaţi că a fost luat de o femeie? 

— Da. 

— Ei bine! Zise Craven, femeia care l-a luat nu e alta 
decât cea care mă trimite la tine, sora ta, Suzanne. 


— Ah! Zise John Colden, Dumnezeu apără Irlanda! 

— Şi vom regăsi copilul, adăugă cu bucurie Shoking fără 
să observe că Craven clătina cu tristeţe din cap. 

Capitolul XI. 

Pe când ieşea din cantină întovărăşit de Shoking şi John 
Colden, Craven îşi zicea: 

— Eu am venit să-l caut aici pe fratele Suzannei, nu să le 
dau explicaţii domnilor acestora. Vor face dânşii ce vor 
pofti, nu mă priveşte pe mine. 

Mergând repede ajunseră cu toţii în Brook Street în mai 
puţin de un sfert de oră. 

Pe drum Shoking gândea astfel: 

— Jenny a fugit pentru că n-avea credinţă în mine şi, de 
fapt, ea avea dreptate pentru că din cauza mea intrase la 
doamna Fanoche. Dar în curând îi voi aduce copilul şi atunci 
îmi va sări de gât de bucurie. Şi unde mai pui că Omul Gri, 
care nu mai departe decât ieri m-a făcut imbecil, îşi va 
recăpăta încrederea în mine! 

— Ce va fi vrând cu mine sora mea Suzanne? Se întreba 
John Colden. 

— Pe cinstea mea, cu atât mai rău pentru dânşii! Gândea 
Craven, mai bine să le spun îndată. 

Şi luând braţul irlandezului îl întrebă: 

— O vezi deseori pe sora ta? 

— Niciodată. A ajuns rău de tot Suzanne. Eu nu sunt 
decât un biet croitor acum, dar fiul tatălui meu nu mănâncă 
decât pâine cinstită. De când Suzanne poartă rochie de 
mătase nu-mi mai este soră şi dacă am consimţit să te 
urmez, am făcut-o pentru că mi-ai spus că a găsit un copil şi 
cred că este tocmai acela pe care-l căutăm. 

— Ascultă, zise Craven cu vocea înceată, tu ştii că sora ta 
trăieşte cu un om numit Bulton? 

— Un hoţ! Zise irlandezul cu dispreţ. 

— Fie, zise Craven. 

— Ei şi? 

— S-a întâmplat o nenorocire. 


John Colden tresări. 

— Ea şi cu Bulton au vrut să dea o lovitură, dar n-au 
nimerit-o bine. 

— Atunci? 

— Suzanne este rănită. 

— Rănită! Strigă John Colden, care în momentul acela 
uită de viaţa ruşinoasă a Suzannei, pentru a nu-şi mai 
aminti decât de un lucru: femeia aceea era sora lui. 

Şi alergând sui cu uşurinţă scara întunecoasă şi 
întortocheată pe unde îl conducea Craven. 

Shoking, plin de speranţă, urca în urma lui şi repeta: 

— În fine, voi avea copilul! 

John Colden, intrând în camera unde zăcea Suzanne, se 
repezi spre pat. Femeia era palidă şi patul era pătat de 
sânge. 

— Cred că voi muri, zise Suzanne. 

— A, nu! Scumpa mea, zise Craven; rănile tale nu sunt 
mortale. 

Shoking care se oprise în prag şi arunca priviri disperate 
în jurul lui, întrebă: 

— Unde e copilul? 

Bulton se întoarse, îi aruncă o privire posomorâtă şi zise: 

— Ce-i cu omul acesta şi ce vrea? 

— Ce vreau? Răspunse Shoking. Vreau copilul! 

— Ce copil? Mormăi Bulton. 

— Copilul pe care l-a găsit femeia aceasta. 

— Nu-l vei avea, zise Bulton. 

Shoking strânse pumnii. 

— Oho! Aş vrea s-o văd şi pe-asta, zise el. 

— A murit, zise Bulton. 

Irlandezul şi Shoking gemură de durere. 

În acelaşi timp, John Colden o luă de braţ pe sora lui şi îi 
zise cu bruscheţe: 

— Nu ştiu dacă ai să mori, dar dacă este aşa, ridică ochii 
spre Dumnezeu să te ierte şi spune-ne unde este copilul. 

Suzanne gemu de durere. 


— Ah! Zise ea, l-a pierdut Bulton. 

— Pierdut! Pierdut din nou! Exclamă Shoking, care nu 
credea în cuvintele celor doi. 

Suzanne luă mâna fratelui său şi îi zise: 

— Îl cunoşteai deci? 

— Îl chema Ralph, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? 

Irlandezul avu un gest ameninţător. 

— Poate că a murit, poate că nu este decât rănit, ca 
mine. 

Şi Suzanne avu curajul de a se confesa celor doi. 

Bulton furios, îndrăzni s-o întrerupă. 

Când sfârşi, John Colden avea ochii înlăcrimaţi. 

— Mizerabilo! Zise el. Ştii ce-ai făcut? Ai lovit Irlanda 
întreagă lovind în acest copil. 

— Irlanda? Strigă Suzanne. 

— Da, nenorocito! Şi trebuie să ne spui înainte de a muri 
unde l-ai lăsat... Poate că nu este decât rănit... Poate că... 
— În Kilburn Square, în casa lui Thomas Elgin, zise 

Suzanne. 

— Dar tu vrei să mă trimiţi la spânzurătoare? Zise Bulton 
cu un accent de furie. 

Irlandezul John Colden era tot atât de voinic ca şi Bulton. 

EI se ridică ameninţător în faţa lui: 

— Bagă bine de seamă! Zise el, dacă copilul e mort, nu 
va mai trebui să te deranjezi până la Newgate, căci te voi 
omori eu însumi! 

— John! Bulton! În numele cerului! Zise Suzanne, 
crezând că fratele şi amantul erau gata să se arunce unul 
asupra celuilalt... 

Dar îndată Craven, care ieşise puţin din încăpere, intră 
schimbat la faţă zicând: 

— Poliţia! 

— Mii de bombe! Tună Bulton. 


— Sunt vreo zece poliţişti în stradă, zise Craven. Desigur 
că au venit să te aresteze. Fă-te scăpat, Bulton. 

— Mii de bombe! Vociferă Bulton, copilul nu este mort şi 
va vorbi. 

— Copilul nu e mort! Strigă Shoking într-un avânt de 
bucurie. Oh! Dacă ai spune adevărul... cred că te-aş ierta, 
banditule! 

Dar Bulton nu-l auzi. leşise din cameră şi în loc să 
coboare scara, se suise sus la etaj, de unde putea urca pe 
acoperiş. 

În timp ce Bulton se făcea nevăzut, poliţia înconjură mai 
întâi casa şi apoi locuinţa Suzannei. 

În fruntea lor, oamenii poliţiei aveau un comisar. 

Acesta intrând, zise: 

— Căutăm pe un om numit Bulton. 

— Pasărea a zburat, zise Craven. 

— Şi pe o fată numită Suzanne. 

— Eu sunt, zise irlandeza cu o voce stinsă. 

Îl ştiu toţi pe Craven ca pe un hoţ de profesie; dar poliţia 
nu arestează pe oameni decât atunci când îi prinde asupra 
faptului. 

În ziua aceea nu i se putea reproşa nimic lui Craven; de 
altfel, nu erau nici opt zile de când ieşise din închisoarea 
Cold-Bath field. 

Deci comisarul îl ascultă ca martor. 

Craven afirmă că Shoking venise cu John Colden ca să 
caute un copil. 

Comisarul îi spuse că acest copil era rănit uşor şi că 
trăia. 

— Ah! domnule, zise Suzanne, împreunându-şi mâinile, 
Bulton şi cu mine suntem vinovaţi. Copilul e inocent! 

Comisarul ridică din umeri. 

— Inocent zici? Fie! Dar asta nu-l va împiedica să 
meargă direct la închisoare. 

— Închisoarea engleză! Teribila închisoare, supranumită 
„moară”. 


Cuvântul acesta însemna tot ce poate mai grav, tot ceea 
ce a putut inventa mai teribil imaginaţia judecătorilor. Este 
o tortură fără nume, pe care libera şi filantropica Anglie o 
aplică celor care fură bunul altuia. 

Şi Shoking căruia comisarul îi spusese că e liber să 
plece, Shoking zic, începu să plângă zicând: 

— Sărmanul copil! Omul Gri îl va lăsa oare să meargă la 
„moară”? 

Capitolul XII. 

Ce se întâmplase în casa lui Thomas Elgin după fuga lui 
Bulton? 

Zgomotul armei pusese în mişcare liniştitul cartier 
Kilburn, în care nu erau nici magazine, nici oameni de elită 
şi în care fiecare casă mică era locuită de un negustor, care 
îşi avea biroul său în oraş. 

Bonele şi bucătăresele şi-au făcut toate proviziile. 

Stăpânii, după masă, citesc Biblia. 

Focul armei produsese deci în strada respectivă efectul 
unui cutremur de pământ. 

Cel mai apropiat vecin al lui Thomas Elgin era un bătrân 
librar, care citea în tihnă Biblia, stând lângă sobă. 

Deodată, Biblia îi căzu din mâini. El chemă servitoarele. 
Acestea nu îndrăzniră să iasă. 

— Trebuie să fie o explozie de gaz! Zise una dintre ele. 

— Nu, răspunse cealaltă, este bubuitul unei arme. 

Bătrânul librar îşi luă de jos Biblia şi o puse pe sobă. 
Apoi îşi îmbrăcă haina de mătase şi ieşi afară. 

Ceilalţi vecini făcură, unul câte unul, la fel. 

După un sfert de oră, Bulton era departe, în faţa casei lui 
Thomas Elgin staţiona o mulţime de curioşi. 

Grilajul curţii era deschis; uşa casei era de asemenea 
deschisă. Din casă se auzeau strigăte de durere. 

Totuşi, nimeni nu îndrăznea să intre. 

În fine, doi poliţişti care se aflau la cealaltă extremitate a 
străzii, alergară spre ei. 


Îndată ce oamenii poliţiei intrară, mulţimea dădu şi ea 
năvală. 

Se aduseră lumânări. Aşa îl găsiră pe Thomas Elgin 
rostogolindu-se pe pardoseala plină de sânge şi cerând 
ajutor. 

Lovitura de cuţit a lui Bulton îl lovise între coaste. Rana 
nu era periculoasă, cu toate că sângera teribil. 

Un doctor, care locuia pe aceeaşi stradă, fu chemat în 
grabă. 

— Ah! Bandiţii. Ah! Mizerabilii! Strigă Elgin, au vrut să 
mă fure! 

Fu aşezat pe un pat; şi în timp ce doctorul îi da primele 
îngrijiri, oamenii poliţiei făcuseră o percheziţie în casă. 
Găsiră astfel pe micul irlandez leşinat în sală şi în mijlocul 
unui lac de sânge. 

Copilul fu adus şi el în camera unde era Thomas Elgin. 

Acesta strigă: 

— E unul dintre hoţi! 

Mulțimea primi cu îndoială această acuzaţie. Copilul, plin 
de sânge avea o figură cu totul îngerească şi dulce! 

Pe de altă parte însă era destul de greu de explicat 
prezenţa sa în acea casă... Thomas Elgin trăise totdeauna 
singur. 

Doctorul îl dezbrăcă şi constată că rana nu era mortală. 

Copilul fu scos din starea de leşin. 

El aruncă celor din faţă o privire lungă şi mirată şi 
începu să plângă. 

— Micule hoţ, arată-ţi complicii! Zise Thomas Elgin, care 
se ridicase puţin din pat. 

Copilul plângea şi nu răspundea. 

Cămătarul avu curajul să se ridice şi - aşa însângerat şi 
slăbit cum era - se târi până în coridor. 

— Am să vă probez că acest copil face parte din banda 
de hoţi! 

Şi, într-adevăr, el arătă gaura făcută în uşă, arătă sfoara 
tăiată a revolverului, care nu luase foc. 


Şi Ralph, speriat de această lume, căutând în zadar în 
jurul lui o figură cunoscută, declară că el băgase mâna în 
gaura făcută în uşă şi tăiase sfoara după ordinul lui Bulton! 

— Bulton! 

EI vorbi de mama lui şi pronunţă numele Suzannei. 

Aceste două nume fură o licărire de lumină pentru 
oamenii poliţiei. 

Ei duseră băiatul, pe jumătate mort de frică şi suferind 
groaznic din cauza rănii la secţia de poliţie. 

Thomas Elgin, nebun de mânie şi de dor de răzbunare, 
se târa după ei, urmat de mai multe persoane. 

Secţia cea mai apropiată era Oyware Road, lângă calea 
ferată. 

Comisarul respectiv era un tip dur. 

— Ce-i cu vânatul acesta nou? Zise el aruncând o privire 
teribilă copilului care îi fu adus înainte. 

Ralph îşi împreună ambele mâini. Lăsă să cadă în 
genunchi şi jură că nu era hoţ. 

Comisarul îl făcu să repete ceea ce spusese în timp ce un 
grefier scria. 

Ralph pronunţă din nou numele Suzannei şi pe acel al lui 
Bulton. 

El vorbi de mama lui, pe care o căuta, de doamna care-l 
făcuse prizonier şi care îl bătea. Îşi povesti întreaga lui 
istorie cu o luciditate uimitoare. 

Comisarul îl ascultă ridicând din umeri. 

În ceea ce îl priveşte pe Thomas Elgin, acesta striga, 
spunând că toate acestea sunt basme, şi că ştie el că 
pungaşii sunt de o precocitate uimitoare. 

Comisarul, care se numea Booth, scoase ceasul şi zise: 

— Sunt orele zece. Mâine fiind duminică, zi de repaus, 
nu instruiesc nimic. Duceţi pe acest copil la închisoare şi să 
mi-l aduceţi pentru audienţă luni dimineaţă. 

În zadar micul Ralph se ruga să nu-l bage la închisoare, 
oamenii poliţiei îl luară de braţ şi îl împinseră cu putere 
înaintea lor. 


— Dar, domnilor, protestă doctorul care-l consultase pe 
Ralph, acest copil e rănit şi are nevoie de îngrijiri. 

— Haide! Haide! Răspunse comisarul nu mai e timp să-l 
trimitem la moară! 

Şi el nu voi să ştie nimic. 

În acelaşi timp, consultă o adresă, care fusese trimisă de 
Scotland-Yard în metropola poliţiei. 

Această notă glăsuia că seara trecută fusese asasinat un 
om al poliţiei şi că cei care îl asasinase era un oarecare 
Bulton, om cu reputaţia de hoţ de profesie, care trăia în 
Brook Street. 

Comisarul adăugă pe marginea acestei adrese declaraţia 
dată de copil şi însărcină pe unul din poliţişti s-o ducă la 
Scotland-Yard. 

Aşa se explică cum în mai puţin de o oră după aceasta, 
poliţia sosise în strada Brook şi înconjurase casa lui Bulton. 
Cât despre micul irlandez, acesta fu aruncat pe paiele 
infectei închisori, fără să mai poată cineva îngriji rănile care 

sângerau încă. 

Capitolul XIII. 

A doua zi dimineaţă, pe la orele opt, o mulţime de 
oameni se adunase la biserica din Saint-Gilles. 

Credincioşii erau îmbrăcaţi prost, unii din ei erau în 
picioarele goale. 

Femei, copii, bărbaţi şi bătrâni îngenunchiaţi pe pietrele 
reci, îşi îndreptară cu toţii ochii la altar, aşteptând sosirea 
preotului. 

Cu toată sfinţenia locului, se auzeau murmure stinse, ca 
şi cum s-ar fi prevestit ceva rău. 

De trei zile se răspândise un zvon în cartierul irlandez, 
care făcuse să se neliniştească toate inimile. 

Se zicea că tânărul preot care conducea destinele 
viitoare ale sărmanei Irlande, fusese arestat şi aruncat în 
temniţă. 

Deodată, un murmur străbătu biserica, toate frunţile se 
plecară şi toate inimile bătură. 


Uşa sanctuarului sfânt se deschise. 

Intrară mai întâi copiii, care formau corul, îmbrăcaţi în 
haine roşii. 

În fine apăru şi preotul îmbrăcat în hainele lui 
sacramentale. 

Murmurul începu din nou, mai puternic, şi toate inimile 
bătură de bucurie. 

Credincioşii recunoscură pe abatele Samuel. 

Tânărul preot urcă altarul, celebră serviciul divin în 
mijlocul unei mulţimi credincioase şi când să spună 
Evanghelia se dezbrăcă de rasă şi se urcă în amvon. 

Sub bolțile bisericii se auzi zborul unei rândunele. 

— Fraţii mei, zise atunci tânărul preot, era acum vreo 
patru zile, în ziua de 27 octombrie... La acea oră şi în acea 
zi trebuia să celebrez liturghia şi fraţi de-ai noştri pe care-i 
aşteptam de departe şi care nu se cunoşteau între ei, dar 
care aveau în inimi aceeaşi iubire de Dumnezeu şi de 
patrie, aceşti fraţi zic, trebuiau să vină la biserică în acea zi. 
Au venit sau nu? N-o pot şti. Dacă sunt printre cei de aici, îi 
rog să vină după liturghie în altar. 

Şi abatele Samuel, adresând această rugăminte îşi 
începu rugăciunea. 

El vorbi apoi de poporul lui Dumnezeu, adus în stare de 
sclavie şi, că un copil pus pe apă într-un leagăn de stuf fu 
scăpat de puterea lui Dumnezeu. 

Povesti apoi lungul drum al lui Israil prin deşert; 
spunând că numai aceia care avuseseră întotdeauna 
credinţă în Dumnezeu, numai aceia văzuseră în fine 
pământul făgăduinţei. 

Şi credincioşii ascultau această cuvântare inspirată şi cei 
care se gândeau la Irlanda înțelegeau că istoria trecutului 
era ca o revelaţie a viitorului şi că se născuse şi Moise al 
acestui nou popor, al lui Dumnezeu, poporul irlandez. 

La picioarele altarului era o femeie frumoasă şi tânără, 
îmbrăcată în negru care ascultase gravele cuvinte ale 


preotului şi care îngenunchease şi plângea atrăgând 
privirile tuturor. 

Uşor se poate ghici că această femeie era mama 
copilului despre care am pomenit mai înainte. Lângă ea se 
găsea un om care pentru întâia oară apărea la Saint-Gilles. 

EI era îmbrăcat ca şi ceilalţi; nimic la el nu trăda că ar fi 
de o altă condiţie. Şi, cu toate acestea, privirile care o 
întâlniră pe a sa plecau la pământ şi cei care îl vedeau 
bănuiau în el pe unul dintre viitori şefi ai Irlandei. 

După ce preotul urcă din nou la altar, omul acesta 
străbătu mulţimea, care se dădea cu respect în lături din 
faţa sa. 

El o conduse pe irlandeză de mână până în pragul 
sanctuarului, unde ea îngenunche, din nou, plângând. 

Cine era femeia aceasta? 

Nimeni n-o ştia. Dar în momentul împărtăşaniei, abatele 
Samuel se cobori din tabernacol, ţinând cădelniţa în mână 
şi se apropie de ea. 

Atunci ea se opri din plâns şi-şi plecă capul în tăcere. 

După aceea, condusă mereu de necunoscuta sa călăuza, 
se duse să îngenuncheze la marginea bisericii. 

După ce slujba luă sfârşit, abatele Samuel se întoarse 
spre public şi zise: 

— Fraţilor, înainte de a ne despărţi, să ne rugăm lui 
Dumnezeu pentru aceia care vor muri. 

Şi începu să citească rugăciuni arzătoare de durere. 

Cine erau acei care aveau să moară? 

Abatele Samuel n-o spuse. 

Dar, când mulţimea începu să iasă din biserică, doi 
oameni înaintară spre altar, din două colţuri opuse. 

Aceşti doi oameni se înclinară împreună în faţa altarului 
şi intrară apoi în sacristie. 

Din patru, numai doi răspunseseră apelului. Ceilalţi doi 
lipseau de la întâlnire. 

Biserica se goli puţin câte puţin; în urmă fură închise şi 
uşile. 


Atunci, Omul Gri, cititorii au ghicit desigur că el era, luă 
braţul irlandezei şi o conduse în sacristie. Erau acum acolo 
cinci persoane; cei doi bărbaţi necunoscuţi, irlandeza şi 
călăuza ei şi abatele Samuel, care rămăsese îmbrăcat în 
hainele sale preoţeşti. 

Acesta îşi ridică privirea asupra Omului Gri şi zise cu 
tristeţe: 

— Nu sunt decât doi. 

— Îi vom găsi şi pe ceilalţi. 

Atunci abatele Samuel se adresă primului dintre cei doi 
bărbaţi, pe care-l întrebă: 

— De unde vii dumneata? 

— Din comitatul de Gilles, răspunse acesta. 

— Dar dumneata? Continuă, întorcându-se spre celălalt. 

— Din Scoţia. 

— Şi de câţi oameni dispuneţi? Mai întrebă preotul. 

— Eu am douăzeci de mii de oameni, răspunse cel dintâi. 

— Şi eu treizeci de mii, răspunse celălalt. 

Privirea preotului se întâlni din nou cu privirea Omului 
Gri. 

Acesta îşi plecă capul şi zise: 

— Nu e destul atâta şi n-a sunat încă ora. 

— Va suna în curând, răspunse reprezentantul 
comitatului de Gilles, cu un accent de profundă încredere. 

Celălalt se adresă preotului: 

— Unde este copilul pe care-l aşteptăm? Întrebă el. 

Abatele Samuel îşi puse mâna pe umărul irlandezei 
Jenny. 

— lată mama sa, zise. 

Necunoscutul se îngălbeni. 

— De vreme ce femeia aceasta plânge, zise, fără îndoială 
că s-a întâmplat vreo nenorocire copilului. 

— Da, zise preotul, copilul este în mâinile persecutorilor 
lui. 

— Dar li-l vom smulge, zise Omul Gri. 


Cei doi necunoscuţi tresăriră sub puterea fascinatoare a 
privirii aceluia care vorbise. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă unul dintre ei. 

— Ca şi dumneavoastră, răspunse el, sunt şef în marea 
cauză pe care o servim cu toţii. 

— Numele dumitale? 

— N-am nici un nume. 

Şi cum cei doi oameni se priveau liniştiţi, Omul Gri 
continuă: 

— Eu sunt înlocuitorul unui om care a murit pentru 
Irlanda. Am primit instrucţiunile sale, ultimul său suspin, 
căci eram la picioarele eşafodului. 

— Şi... omul acesta? 

— Se numea Falten, răspunse Omul Gri. 

Cei doi necunoscuţi se înclinară. 

Atunci Omul Gri se întoarse spre abatele Samuel şi-i zise: 

— Frate, să ne rugăm pentru aceia care vor muri, căci se 
va vărsa sânge... 

Toţi tresăriră şi sărmana irlandeză îşi ridică spre cer 
ochii săi plini de lacrimi. 

— Nu trebuie oare să smulgem copilul din mâinile 
duşmanilor, zise Omul Gri? 

— Sângele martirilor este fecund, răspunse preotul cu 
gravitate, şi va regenera lumea. 

Capitolul XIV. 

Omul Gri o lăsă pe irlandeză în paza preotului şi a celor 
doi şefi misterioşi şi ieşi din biserică. 

Shoking, bunul şi naivul Shoking, aştepta la poartă. 

Prin Shoking aflase Omul Gri toate câte se petrecuseră. 

Shoking era englez, nu irlandez; mai mult decât atât, el 
nici nu era catolic. 

Plin de respect pentru cultul care nu era al său, Shoking 
rămăsese la poarta templului, aşteptându-l pe Omul Gri. 

Cu opt zile mai înainte, cerşetorul era cu totul indiferent 
la cauza Irlandei; acum însă, după ce cunoscuse pe Jenny şi 
pe abatele Samuel, după ce căutase copilul, după ce se 


devotase personalului aceluia misterios ce se ascundea sub 
bizarul nume de Omul Gri, Shoking ar fi fost gata să-şi 
verse ultima picătură de sânge pentru Irlanda. 

Omul Gri merse drept spre el. 

— Ai urmat instrucţiunile mele? 

— Da, excelenţă. 

Shoking, recunoscând superioritatea Omului Gri, voise 
numaidecât să consacre această superioritate printr-un 
titlu. 

— Ei bine? 

— Bulton a fost arestat. Vin chiar acum din Brook Street. 

— Cum asta? 

— Noaptea trecută, după cum ţi-am spus, fugise pe 
acoperiş în momentul când poliţia înconjurase casa. 

— Bine! 

— Dar pentru că strada era plină de poliţişti, n-a 
îndrăznit să coboare şi a rămas acolo până a doua zi. 

— Şi când s-a făcut ziuă? 

— Poliţiştii erau tot în stradă. Deodată o fereastră s-a 
deschis la o mansardă, aproape de acoperiş. 

— Ah! 

— Şi prin fereastra aceea a apărut capul unui tâlhar bine 
cunoscut, care a ieşit de curând din „Cold-Bath field” şi 
care e numit Jack. 

— Jack zis şi pasărea albastră, nu-i aşa? 

— Tocmai aşa, Excelenţă. 

— Ei bine? 

— Jack i-a zis lui Bulton: „Vino repede! Am găsit un 
mijloc de salvare!” Bulton îl crezu şi veni după el. Dar pe 
când cobora treptele, condus de Jack, mai multe uşi se 
deschiseră; poliţiştii se repeziră asupra lui şi-l legară. 

— Aşadar, Jack l-a trădat? 

— Da, Excelenţă. 

— Dar pentru ce? 

— Mai întâi pentru că „Metropolitain chief of justice” a 
făgăduit un premiu de o sută de guinee aceluia care-l va 


prinde. 

— Ah! Mizerabilul. 

— Pe urmă, se pare că în timpul în care Bulton stătea pe 
acoperiş, tribunalul tâlharilor s-a întrunit într-o pivniţă şi l-a 
judecat. 

— Da? 

— L-a judecat şi l-a condamnat. 

— Dar ce crimă făptuise? 

— Într-un furt recent, şi-a înşelat tovarăşii, atribuindu-şi 
la împărţeală, o sumă mult mai mare decât aceea care i se 
cuvenea. Tribunalul, drept pedeapsă, a hotărât să fie dat pe 
mâna poliţiei. De aceea l-a trădat Pasărea albastră. 

— Şi când s-a văzut înconjurat de poliţişti, Bulton nu s-a 
apărat? 

— Ba a scos cuțitul şi a rănit grav doi poliţişti. De aceea 
cred că judecata sa va fi scurtă şi peste zece zile sau 
douăsprezece va fi spânzurat. 

— Dar Suzanne? 

— Suzanne nu poate fi ridicată acum, pentru că e foarte 
grav rănită. A pierdut mult sânge. 

— Va muri? 

— Medicul care o îngrijeşte declară că până peste o lună 
o va pune pe picioare. Poliţia a hotărât să o lase în camera 
ei, supravegheată de doi poliţişti. 

— Şi după aceea va fi condusă la închisoare? 

— Da, dacă vor voi şi tâlharii... 

— Cum? 

— Craven mi-a dat toate aceste amănunte, zise Shoking. 
Hoţii care l-au condamnat pe Bulton se vor întruni din nou, 
pentru ca s-o judece şi pe Suzanne. 

— Şi cum ea trăia cu Bulton, o vor condamna. 

— Nu e însă aceasta părerea tuturor. Mulţi spun că 
Suzanne nu era vinovată. 

— Şi dacă cei cu opinia aceasta vor fi mai numeroşi? 

— Atunci va fi salvată. 

— Se vor împotrivi poliţiei? 


— În Brook Street poliţia nu face decât ceea ce vor 
tâlharii. 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri; faţa sa se lumină 
un moment, ca de o amintire îndepărtată. 

— Bizar popor mai este şi poporul englez, murmură el. 

Apoi adăugă: 

— Dar John Colden? 

— Nu l-am mai văzut, dar îmi închipui că trebuie să 
staţioneze pe lângă postul polițienesc de la Kilburn Square, 
unde e închis sărmanul mititel. 

— Ascultă-mă bine, zise atunci Omul Gri. 

— Vorbeşte, Excelenţă. 

— Poate că astăzi nu ne vom mai revedea, dar te rog să 
nu fii neliniştit. Aşteaptă aici până când va ieşi abatele cu 
irlandeza. Biata femeie e mai liniştită de când a aflat unde îi 
este copilul. Nu i-am spus însă că e rănit şi dânsa are acum 
toată încrederea în făgăduielile noastre. 

— Vai! Numai de s-ar putea realiza făgăduielile acestea! 
Zise Shoking plin de nelinişte. 

Omul Gri înălţă din umeri. 

— Crezi oare că vom lăsa copilul în închisoare? 

— Dar în ce mod îl vom scăpa? 

Omul Gri surâse şi nu răspunse. 

— Am eu o idee, zise Shoking. 

— Ce idee? 

— Am putea strânge vreo patruzeci sau cincizeci de 
persoane... 

— Şi pe urmă? 

— Am putea înconjura postul de poliţie şi l-am lua cu 
asalt. 

— Aşa ar fi, răspunse Omul Gri. Dar la o sută de paşi de 
secţie este o cazarmă de infanterie şi am vărsa sânge în 
zadar. 

Shoking îşi plecă capul. 

— Când copilul va fi transportat la „moară”, îndrăznind... 

— A! Atunci ştiu eu ce să fac, răspunse Omul Gri. 


Şi întinse mâna lui Shoking, adăugând: 

— Veghează cu atenţie asupra irlandezei. 

— Da, Excelenţă, răspunse Shoking, care rămase de 
pază la poarta bisericii. 

Omul Gri se depărtă. Se îndreptă pe jos spre Loho 
Square. Acolo era o piaţă de trăsuri. 

Omul Gri se urcă într-una. 

— Unde mergem? Întrebă birjarul. 

— În Pall-Mall, răspunse Omul Gri. 

Şi pe când se urca în trăsură zise: 

— Iată sunt patru zile de când n-am mai dat deloc pe 
acasă; ce va spune oare mistress Clara! Demna mea 
proprietăreasă. 

— După o jumătate de oră, trăsura se oprea în Pall-Mall, 
stradă aristocratică prin excelenţă; se oprea în faţa uneia 
din acele case drăguţe, care sunt ultimul cuvânt al 
arhitecturii engleze. 

Şi cum era foarte prost îmbrăcat, birjarul nu se putu opri 
de a nu-şi pune o întrebare. 

— Ce-o fi căutând oare mujicul acesta într-un palat de 
lord? 

Omul Gri stătu câteva clipe pe gânduri. Apoi scoase o 
cheie din buzunar, deschise uşa şi intră ca la el acasă, spre 
cea mai mare uimire a birjarului. 

Capitolul XV. 

Omul Gri intră în casă şi uşa se închise în urma lui. 

Trecu aproape o oră. Trecătorii sunt rari în Pall-Mall. 

La Londra nimic nu-i mai pustiu ca o stradă aristocratică. 
Cu toate acestea, după o oră de aşteptare, un om încă 
era la locul lui pe pragul unei case vecine. Această casă era 

a unui librar. 

Acest librar, ca un bun creştin ce era, îşi închisese 
prăvălia, dar lăsase liberă o uşă, lângă care era un scaun 
unde el se aşeză şi începu să-şi citească Biblia. 

Credinciosul librar nu era totuşi aşa de departe de 
lumea reală şi atât de cufundat în Biblia lui, ca să nu mai 


ştie ceea ce se petrecea în jurul lui. De altfel şi din fire era 
curios. 

Un trecător oarecare îl distra, orice trăsură care trecea, 
orice uşă care se deschidea, îl făcea să ridice capul. 

Când Omul Gri se oprise cu trăsura, librarul îşi puse 
Biblia de-o parte şi îl privi. 

Ca şi birjarul se întrebă şi el ce putea să caute omul 
acela aproape zdrenţăros într-un palat de lord? 

Această casă avea două porţi, una mică şi una mare. Cea 
mică era pentru prieteni iar cea mare pentru trăsuri şi cai. 
Peste o oră, poarta se deschise de către doi lachei în 
livrele roşii cusute cu fir de argint, având pantaloni scurţi, 

ciorapi de mătase şi perucă pudrată. 

Acest lucru făcu din nou pe librar să-şi închidă Biblia şi 
să ridice ochii. 

Atunci văzu un cavaler elegant, îmbrăcat fără nici un 
cusur şi care încălecase un cal frumos irlandez. 

În spatele lui, un grom2 încăleca un cal poney din Scoţia, 
un „hunter” sau cal de vânătoare, cum i se mai zice. 

Librarul privi pe cavaler şi tresări. 

— Pe Sfântul Gheorghe! Murmură el, nu-mi vine să cred 
ceea ce văd... Este imposibil să fie acelaşi om, pe care l-am 
văzut adineauri intrând. 

Cu toate acestea elegantul cavaler semăna aşa de mult 
cu săracul în haine cenuşii, care intrase mai înainte prin 
poarta cea mică, încât curiozitatea librarului nu cunoscu 
margini. 

Lăsă cu totul de-o parte Biblia şi înaintă să vadă pe 
cavalerul care se îndrepta la pas, fiind urmat la o distanţă 
respectuoasă de către micul grom. 

— Asta este lucru dracului! Îngână sărmanul librar. N-aş 
fi crezut asta niciodată într-un cartier ca al nostru. 

În timpul acesta, cavalerul, care nu era altcineva decât 
Omul Gri, se îndepărtase binişor, nemaiputând fi 
recunoscut decât cu greu, aşa deghizat cum era. 


El o ţinu pe strada Pall-Mall până în strada Saint-James, 
apoi o luă pe aceasta din urmă şi merse până în strada 
Piccadilly şi de aici se duse la Hyde-Park. Să tot fi fost orele 
zece dimineaţa când ajunse. 

Cu toate că era iarnă, cerul avea o culoare cenuşie şi 
printre nori străbăteau razele soarelui. 

Omul Gri întâlni în cale o tânără miss călare. Ambii 
mergeau la trap şi în direcţii opuse, el învârtind o biciuşcă, 
ea lăsând ca vântul să-i fluture voalul albastru. 

Fu ca o descărcare electrică. Privirile lor se întâlniră şi 
se loviră ca două lame de săbii în lumina soarelui. 

— Miss Ellen! Zise Omul Gri. 

— EI! Exclamă fiica lordului Palmure. 

În spatele frumoasei miss Ellen, galopa un bătrân grom. 
Ea se întoarse repede spre el şi îi făcu un mic semn. 

Bătrânul strânse calul în chingi şi se apropie, dar când 
ajunse lângă stăpâna lui, Omul Gri era departe. El trecuse 
pe lângă miss Ellen şi avu obrăznicia s-o salute. 

— Paddy! Zise miss Ellen, palidă şi tremurând de mânie, 
vezi pe acel gentilom? 

— Da, miss. 

Şi bătrânul grom întoarse calul şi o luă în galop după 
omul acela. 

— Ei bine! Îl vei urma... 

Gromul se înclină. 

Îl vei urmări toată ziua şi toată noaptea şi nu vei veni 
acasă până ce nu-mi vei aduce numele lui şi locul unde 
şade. 

— Da, miss. 

Şi bătrânul grom întoarse calul şi o luă în galop după 
omul acela. 

Acesta se întoarse pe jumătate în şaua lui. 

— E, hai! Exclamă el... ştiu eu cu ce te-a însărcinat, dar 
niciodată nu vei izbuti. 

Şi după ce zise aceste cuvinte, dădu pinteni calului. 


În acelaşi timp el chemă gromul lui, care-şi alinie căluţul 
la calul Omului Gri. 

Omul Gri desfăcu haina, scoase un mic portofel din 
buzunar, rupse din el o bucată de hârtie şi începu să scrie 
pe genunchi următoarele cuvinte: „Miss Ellen, mi se pare 
că eşti curioasă să ştii cine sunt, de unde vin şi unde mă 
duc. Voi avea onoarea să ţi-o spun eu însumi în noaptea 
viitoare. 

Umilul dumitale servitor, Necunoscutul” 

Apoi îndoi hârtia pe care scrisese cuvintele de mai sus şi 
o dădu gromului, zicându-i: 

— Porneşte în galop şi când o ajungi pe tânăra lady pe 
care am întâlnit-o, dă-i acest bilet. 

— Ş-apoi unde voi găsi-o pe Excelenţa Voastră, stăpâne? 
Întreabă micul grom. 

— Nicăieri. Vei face câteva tururi şi te vei duce acasă. 

Gromul porni în goană. 

Cât despre gromul frumoasei miss Ellen, el lăsase calul 
la pas, cum se cuvine să facă un spion îndată ce văzu pe 
Omul Gri că se opreşte. 

Omul Gri îşi continuă drumul în galopul calului. 

Gromul Paddy făcu la fel. 

Atunci Omul Gri făcu gluma să parcurgă una câte una 
toate aleile din Hyde-Park. 

Paddy îl urma mereu. 

Ajunseră astfel până la râul Serpentin. 

— Va trebui să te opreşti aici şi să te întorci, gândi 
gromul. 

Omul Gri alese un loc unde râul era foarte strâmt. Apoi, 
spre marea mirare a gromului, el trase calul de hăţuri şi-l 
împinse în apă; şi cum, şi calul şi cavalerul erau de cea mai 
bună rasă făcură un salt şi trecură râul. 

Asta cu toate ordinele severe ale poliţiei de a nu se trece 
râul şi în ciuda gardienilor care-l păzeau prin împrejurimi. 

Atunci Paddy nu stătu pe gânduri. Dădu pinteni calului 
său şi voi să imite pe Omul Gri. 


Dar calul refuză să intre în apă. 

Atunci începu o luptă între animal şi cavaler. 

Omul triumfă şi calul intră în apă. 

Nu putu însă să ajungă la celălalt mal şi căzu în mijlocul 
apei, în timp ce Paddy scoase un strigăt de mânie. 

Omul Gri o pornise în galop pe celălalt mal, trecu prin 
grădina Kinsington, ieşi prin poarta Lancaster şi se pierdu 
în păienjenişul străzilor de lângă Exbridge Road. 

Paddy se bălăcea încă în râu şi parlamenta cu doi 
gardieni, care voiau să-i facă proces de contravenţie. 

— Acum, îşi zise Omul Gri, să mă duc la Kilburne să 
studiez terenul şi să văd dacă nu cumva aş putea să ridic 
copilul chiar azi. 

Şi luă drumul spre Edgware Road. 

Capitolul XVI. 

În Londra un post de poliţie corespunde aproape cu o 
secţie de la noi. Cu toate acestea este o singură deosebire, 
aceea că comisarul face şi pe judecătorul de poliţie, în 
acelaşi timp. 

El are dreptul să pună în libertate pe prizonierul adus lui 
şi de multe ori acesta din urmă vine asistat de un avocat... 

Poliţia din Kilburn avea ca şef - am spus-o mai înainte - 
un om brutal şi rău crescut, domnul Booth, dar care era un 
dibaci om al poliţiei. 

Timp de zece ani de când era poliţai, stârpise multe hoţii 
în districtul lui şi adusese atâtea servicii, încât de multe ori 
poliţia centrală îl lăudase. 

Cu toate că orice post polițienesc din Londra ţine de 
Scotland-Yard ele nu încetează nici un singur minut de a 
avea între ele o lungă corespondenţă, afară de aceea pe 
care o au cu centrul. 

Domnul Booth era un om foarte religios. 

Duminica nu lucra nimic ci şedea acasă şi citea Biblia şi 
nu şi-ar fi ieşit în ruptul capului din casă, cum făceau atâţia 
alţi englezi, care de-abia aşteptau duminica pentru a 
frecventa localurile de petreceri. 


Se ştie însă că poliţia oriunde ar fi nu doarme decât cu 
un ochi. 

Tot aşa şi domnul Booth, care se închisese în această zi 
sfântă în cabinetul lui şi cerceta toate adresele care i se 
trimiseseră. 

Domnul Booth era văduv şi se zicea că nu-şi plânsese 
soţia deloc; cu toate acestea avea o fată pe care o adora. 

Acest om brutal, care era veşnic cu înjurătura pe buze îşi 
îndulcea totdeauna gura, îşi îmblânzea ochii când fiica sa, 
Katt, intra în cabinetul său de lucru. 

Katt avea şaisprezece ani şi era frumoasă ca o madonă; 
râdea aşa de drăgălaş, încât şi îngerii cerului ar fi fost 
geloşi pe râsul ei. Hoţii aduşi în curtea poliţiei când o 
vedeau începeau să spere că vor fi puşi în libertate. 

Domnul Booth care se întorsese de la biserică, lucra în 
linişte, când frumoasa Katt intră deodată pe uşă. 

La zgomotul uşii care se deschise, domnul Booth zise cu 
un ton brutal: 

— Cine mă întrerupe? 

Dar când se întoarse şi văzu figura frumoasei lui Katt, 
faţa i se descreţi şi vocea i se îmblânzi. 

— A! Tu eşti, scumpa mea fiică? Zise el. 

— Da, tată. 

— Ce doreşti, copila mea? 

— Vai, tată, lucrezi şi duminica? 

— Trebuie, scumpa mea. Am corespondenţă multă, 
întârziată. 

— Ah! 

— Trebuie să fac un raport asupra evenimentelor acestei 
nopti. 

— "Tocmai despre asta vreau să-ţi vorbesc, tătucă. 

— Ce este? Zise domnul Booth. 

— Nu cred că-i să mă cerţi, tată, zise tânăra fată. 

— Când te-am mai certat eu, fiica mea? 

Şi domnul Booth o luă pe Katt pe genunchii săi şi o 
sărută. 


— În dimineaţa aceasta, zise Katt, a venit doctorul... 

— Ah! Da, pentru dracul de copil. 

— A avut nevoie de mine, ca să panseze rănile copilaşului 
şi l-am ajutat. 

— Ei şi? 

— Sunt sigură că e inocent, sărmanul micuţ, zise Kati. 

— Inocent! 

— Da, tată! El ne-a povestit toată păţania, care e foarte 
mişcătoare. 

Domnul Booth ridică din umeri, dar în loc să ţipe la fiica 
lui, cum ar fi ţipat în faţa oricui, el continua să-şi citească 
adresele. 

Deodată tresări şi-şi încruntă sprâncenele. 

— Ce-i cu asta? Zise el. 

Katt nu mai îndrăzni să vorbească nimic de copil, de 
care, după cum se vede, se interesa mult de tot. 

Domnul Booth i se adresă: 

— Zici că micul pungaş v-a istorisit păţania lui întreagă? 

— Da, iată. 

— Ce v-a spus? 

— Că o sosit la Londra numai de patru sau cinci zile. 

— Bun! 

— Că e irlandez şi că mama lui se numeşte Jenny. 

— Apoi? 

— Că a fost răpit de lângă mama sa şi închis într-o casă 
singuratică, de către două femei foarte rele. 

— Mi-a spus şi mie toate lucrurile acestea încă de ieri. 

— În sfârşit, zise Katt, a fugit din casa aceea cu speranţa 
că-şi va regăsi mama; a început să alerge pe străzile 
Londrei şi a alergat până în momentul când a fost găsit de o 
femeie numită Suzanne, care l-a luat cu dânsa, făgăduindu-i 
că a doua zi îl va înapoia mamei sale. 

— lată un lucru de necrezut, zise domnul Booth, care 
ţinea mereu în mână nota, ce-i atrăsese atenţia. 

— Ce este tată? Întrebă miss Katt. 


— Priveşte, o notă pe care mi-o trimite colegul meu de la 
Marlborough. Citeşte-o, Katt, şi te vei convinge şi tu că e 
vorba de acelaşi copil. 

Miss Katt luă nota şi citi: 

— Astăzi dimineaţă, lordul Palmure, membru al camerei 
lorzilor, s-a prezentat înaintea noastră, magistrat de poliţie, 
şi ne-a făcut următoarea depoziţie: 

Un copil, de care se interesează foarte mult şi care 
răspunde la numele de Ralph, sosit din Irlanda, împreună 
cu mama sa, a fost furat de către două femei, despărţit de 
mama sa şi condus în Hampstead. 

Copilul a reuşit să scape de sub supravegherea acestor 
femei şi a fugit. 

Fără îndoială că după ce va fi rătăcit multă vreme pe 
străzile Londrei, va fi fost arestat şi condus la un post 
polițienesc oarecare. 

Lordul Palmure reclamă copilul acesta şi declară că se 
însărcinează cu creşterea lui. Mai făgăduieşte şi un premiu 
de o mie de lire aceluia care îl va aduce.” 

— Oh! Exclamă miss Katt, înapoind nota tatălui său, sunt 
sigură că despre acest copil e vorba. 

— Aşa cred şi eu, Katt. 

— Trebuie să ducem copilul nobilului lor, dragă tată. 

— lată un lucru imposibil, copila mea. 

— Pentru ce? 

— Pentru că copilul acesta a fost complicele unui furt şi 
va trebui ca lordul Palmure să vină să-l ceară mâine, la bara 
justiţiei. 

— Fie, zise drăgălaşa fată, dar ar trebui să-l înştiinţezi. 

— Ai dreptate, Katt, mă voi duce eu însumi să fac o vizită 
lordului Palmure. 

În acelaşi timp, domnul Booth luă un indicator de pe 
biroul său, căută numele lordului Palmure şi află că înaltul 
membru al parlamentului locuia în Chester Street, Belgrave 
Square. 

Comisarul îşi luă pălăria şi mănuşile. 


— Voi sări într-o trăsură, drăguţa mea, şi peste o oră voi 
fi înapoi. Dacă vine cineva să facă vreo declaraţie, vei 
chema pe domnul secretar 'Iloby; dar vei căuta tu însuţi 
notele, Katt, căci domnul Toby e cel mai mare dobitoc pe 
care l-am cunoscut vreodată. 

Şi domnul Booth ieşi, zicându-şi: 

— Un premiu de zece mii de lire! Pe onoarea mea, suma 
aceasta reprezintă zece ani de muncă şi ar fi o zestre 
drăguță pentru Katt. 

Nu trecuseră zece minute de la plecarea domnului 
Booth, când miss Katt, care se reîntorsese în vorbitor şi-şi 
reluase Biblia, auzi pasul unui cal în stradă. 

Curioasă ca toate fetele, ridică puţin transperantul 
ferestrei lângă care era aşezată. 

Un cavaler elegant, care nu era altul decât Omul Gri, 
descăleca la uşa comisarului şi aruncă un şiling unui 
ştrengar care-l urmase în goană pe jos, pentru a-i ţine calul. 

Capitolul XVII. 

Înainte de a pătrunde în curtea comisariatului, împreună 
cu Omul Gri, să vedem de unde venea acesta. 

Omul Gri mersese drept spre Kilburn Square. 

Englezul nu se emoţionează lesne; dar, în schimb, emoția 
odată venită, ţine mai multă vreme. 

Evenimentul, care pusese în mişcare întreg scuarul în 
timpul nopţii trecute, făcea încă şi acum obiectul celor mai 
vii discuţii. 

Era lume strânsă prin grădini, pe la ferestre, pe străzi. 
Şi toate acestea în disprețul sfintei zile de duminică. 
Fiecare vorbea şi explica lucrul după modul său de a vedea 
şi gândi. 

Domnul Thomas Elgin, pe care toată lumea îl cunoştea 
ca pe un cămătar de rând, nu era deloc obiectul 
compătimirii generale; ba chiar s-au găsit unii care să 
regrete că tâlharii nu avuseseră timp să forţeze caseta. 

Mai mulţi vecini veniseră, nu din milă, ci din curiozitate 
lângă patul cămătarului. 


Femeia care-l îngrijea şi care primise de la stăpânul ei 
cele mai severe ordine nu voi să primească pe nimeni. 

Pe la amiază, mai erau încă vreo doisprezece oameni în 
faţa casei lui Thomas Elgin, pe care în zadar îi invitau 
poliţiştii să se retragă la casele lor. 

Atunci sosi şi Omul Gri. 

Înfăţişarea sa mândră, distincţia perfectă şi magnificul 
cal pe care-l încăleca arătară îndată mulţimii că aveau de-a 
face cu un membru considerabil al aristocrației. 

El se apropie de un grup, în mijlocul căruia trona 
bătrânul librar, care pentru a zecea oară povestea cum 
auzise explozia. 

Cu un aer protector, îi zise: 

— Dragul meu, sunt excentric şi curios şi notez toate 
crimele care se făptuiesc în Londra... 

Cuvântul „excentric” este totdeauna bine primit de 
poporul englez. Burghezul, comerciantul, lucrătorul sunt 
oameni care n-au nici mijloacele, nici timpul de a da dovezi 
de excentricitate; această bizarerie, această ciudăţenie 
aparţine numai lorzilor. Şi e respectată, admirată chiar, cum 
se admiră şi se respectă în Londra tot ce face aristocrația. 

Abia pronunţase Omul Gri cuvântul excentric, şi fu 
înconjurat cu respect din toate părţile. 

— Da, reluă el, am un album în care înscriu toate 
furturile, toate asasinatele şi nu dau înapoi din faţa niciunei 
piedici, din faţa niciunui sacrificiu, pentru a avea detaliile 
cele mai amănunțite şi cele mai exacte. 

— Aveţi o ocazie foarte frumoasă astăzi, îi spuse librarul, 
înclinându-se din nou. 

În Paris sau la noi, de exemplu, nimeni n-ar da ascultare 
unui om care ar vorbi astfel; în Londra însă, se găsea că e 
lucru foarte natural ca un lord să facă colecţie de crime, 
cum ar face bunăoară colecţie de bibelouri sau de tablouri. 

— Vedeţi, continuă Omul Gri, aş dori să ştiu cum s-au 
petrecut lucrurile. 

Şi scoțând din buzunar un carnet, se pregăti să ia note. 


— lată casa, zise librarul. 

— Şi omul e mort? 

— Nu, e numai rănit. 

— Ce meserie are omul acesta. 

— Bancher. 

— Nu, dezminţi o voce din mulţime, cămătar. 

— Oh! Foarte bine! Zise Omul Gri, excentric! Cămătar... 
Aş vrea să-l văd. 

— Imposibil! 

— Pentru ce? Întrebă el, încruntând din sprâncene, ca şi 
când n-ar fi fost deprins să întâlnească în cale vreo 
rezistenţă. 

— Servitoarea nu vrea să dea drumul nimănui în casă. 

— Ah! 

Omul Gri descălecă şi zece persoane îşi disputară 
onoarea de a-i ţine calul. 

Se apropie de uşă şi sună: Veni servitoarea. 

— Spune stăpânului tău, zise el, că dau zece guinee 
numai pentru ca să-i văd casa. 

Servitoarea rămase uimită de cifra aceasta, şi intră 
îndată în casă. 

„Ilhomas Elgin, cugeta Omul Gri, nu e omul care să 
refuze zece guinee.” 

Oamenii rămaşi în afara grilajului profitară de 
împrejurare pentru a angaja rămăşaguri. Unii spuneau că 
lordul va intra, alţii îşi puneau capul că nu va intra. 

În sfârşit, se auziră, în acelaşi timp, murmure de bucurie 
şi de dezaprobare. Servitoarea deschise uşa şi se dădu la o 
parte pentru a lăsa liberă trecerea pretinsului lord 
excentric. 

Domnul Thomas Elgin fusese culcat în prima încăpere 
din dreapta vestibulului. 

Omul Gri intră şi repetă rănitului cauza care-l aducea în 
casa lui. 

— Excentric şi colecţionar de crime deosebite, zise. 

Timp în care puse o bancnotă de zece lire pe masă. 


Furia domnului Thomas Elgin se mai liniştise acum la 
vederea banilor. 

E] se grăbi să dea Omului Gri detaliile pe care acesta le 
aştepta. 

— Oh! Aş vrea să văd micul tun! Exclamă pretinsul 
excentric... Aş plăti bucuros zece lire mai mult. 

Rana lui Thomas Elgin era uşoară, dar, chiar dacă ar fi 
fost aproape să-şi dea ultima suflare, tot şi-ar fi adunat 
toate puterile şi s-ar fi sculat. 

Deci Thomas Elgin cobori din pat, luă o haină pe el şi 
zise pretinsului lord: 

— Excelenţa Voastră poate să mă urmeze. 

Domnul Thomas Elgin îi arătă coridorul încă plin de 
sânge, uşa şi camera în care avusese lor detunătura. 

— Oh! Foarte curios! Foarte curios! Zicea Omul Gri, care 
lua mereu note şi punea întrebări. 

Domnul Thomas Elgin fu de o politeţe fără margini şi 
vorbi până şi de micul irlandez. 

— Ah! Zise Omul Gri şi unde este el acum? 

— În închisoare! 

— Unde anume? 

— La comisariatul de poliţie din Kilburn. 

— Aş vrea să-l văd şi eu; aş da cinci lire mai mult pentru 
asta. 

— Domnul Booth vă va da permisiunea, dacă veţi avea 
recomandaţia mea. 

— All right! Zise Omul Gri. 

Şi domnul Thomas Elgin scrise următoarele rânduri lui 
Booth: „Scumpul meu domn, Lordul Cornhill - acesta era 
numele pe care şi-l luase Omul Gri pentru împrejurarea 
aceasta - mă roagă să-i dau un cuvânt de introducere pe 
lângă dumneata. 

E un gentilom desăvârşit şi foarte excentric, care 
lucrează la o colecţie din cele mai curioase; nu mă îndoiesc 
că-i vei satisface cererea. 

Servitorul dumitale, Thomas Elgin.” 


Omul Gri luă scrisoarea de recomandare, puse încă trei 
bilete de cinci lire pe masă, mulţumi domnului Thomas 
Elgin şi plecă. 

Când voia să treacă grilajul, servitoarea parlamenta cu 
un om care voia numaidecât să-l vadă pe domnul Thomas 
Elgin. 

— Vin pentru afaceri, spunea el. 

— Domnul Thomas Elgin e bolnav. 

— Spune-i că sunt străin şi că sosesc din America. 

Omul Gri tresări şi-şi fixă privirea asupra 
necunoscutului. 

— Vorbeşti limba franceză? Îl întrebă el. 

— Da, răspunse americanul. 

Atunci Omul Gri îi făcu un semn anume. 

Americanul făcu un pas înapoi şi răspunse tot printr-un 
semn. 

— Bine, zise Omul Gri, dumneata eşti unul dintre aceia 
pe care-i căutăm şi eu sunt unul dintre aceia pe care-i cauţi 
dumneata. Nu mai este nevoie să intri în casa aceasta; 
urmează-mă la distanţă. 

Şi Omul Gri, care, cu câteva cuvinte, distrusese una din 
combinaţiile machiavelice în care era amestecat şi domnul 
Thomas Elgin, se duse să-şi ia calul, pe care-l ţinea bătrânul 
librar. 

Capitolul XVIII. 

Peste câteva momente Omul Gri era în curtea 
comisariatului. 

Omul prost îmbrăcat, care nu era altul decât unul dintre 
cei patru care aveau întâlnire la Saint-Gilles, pentru ziua de 
27 octombrie se conformă. El spusese servitoarei domnului 
Thomas Elgin că va veni altădată şi plecase. Mergea după 
Omul Gri, păstrând mereu distanţa. 

Spuneam, deci, că frumoasa miss Katt Booth dăduse 
într-o parte perdeaua şi privea în stradă. 

Eleganta înfăţişare a vizitatorului produsese asupra 
tinerei fete o impresie aşa de puternică, încât, în loc să-l 


cheme pe 'Toby, se duse să deschidă ea însăşi. 

— Bună ziua, copila mea, zise Omul Gri. Dar mi se pare 
că m-am înşelat. Îmi vor fi arătat rău drumul. 

— Ce căutaţi, milord? Întrebă miss Katt. 

— Curtea poliţiei din Kilburn. 

— Aici este. 

Omul Gri intră. 

— Aş dori să vorbesc cu domnul Booth, adăugă 
vizitatorul. 

— E tatăl meu. 

— Într-adevăr! Atunci domnul Booth trebuie să fie tare 
mândru de o fată aşa de drăguță ca dumneata. 

Katt se înroşi în albul ochilor şi nu se putu opria arăta că 
şi pentru ea vizitatorul era fermecător. 

Omul Gri urmă: 

— Am 0 scrisoare pentru domnul Booth... 

— Ah! 

— De la domnul Thomas Elgin. 

— Acela care era să fie asasinat noaptea trecută? 

— Chiar el. 

Katt îl conduse în biroul particular al domnului Booth. 

Acolo, Omul Gri începu din nou să se explice: 

— Sunt un lord excentric, zise el; colecţionez crime şi am 
un album pentru care lordul cancelar mi-ar plăti douăzeci şi 
cinci de mii de lire, dacă aş vrea să-l vând. 

— Dar tatăl meu lipseşte, zise miss Katt. 

— Ah! Murmură Omul Gri, vizibil contrariat. 

— Cu toate acestea, reluă tânăra fată, eu am dezlegarea 
de a deschide scrisorile sale. 

Omul excentric întinse scrisoarea de recomandaţie a 
domnului Thomas Elgin. 

Miss Katt o citi. 

Apoi, ca şi cum ar fi avut nevoie să se sfătuiască cu 
cineva, zise: 

— Mă duc să-l chem pe Toby. 

— Cine-i acest Toby? 


— Secretarul tatălui meu. 

Ea pofti pe gentilom să ia loc şi ieşind în coridor strigă: 

— Toby! Coboară puţin din birou; am nevoie de 
dumneata. 

Apoi, întorcându-se spre necunoscut, zise: 

— Ah! Milord, dacă ai şti cât de interesant şi de drăguţ e 
copilaşul acela! 

— Da? 

— Şi e frumos ca un înger! 

— Ah! 

— Domnul Thomas Elgin poate să spună ce pofteşte. 
Copilul acesta nu e tâlhar. 

— Aşadar copilul ţi-a spus povestea lui. 

— Da, milord. E o poveste foarte emoţionantă. 

— Vreau să iau şi eu note, zise Omul Gri, scoţându-şi din 
nou carnetul. 

Miss Katt nu aşteptă să fie rugată de doua ori; ea povesti 
Omului Gri tot ce ştia. 

Şi Omul Gri se pierdea mereu în exclamaţii. 

— Oh! Foarte curios! Zicea el; foarte curios! 

— Dar, continuă miss Katt, nu ţi-am spus încă totul şi mi 
se pare că sărmanul mititel va fi salvat mâine. 

— Salvat! 

Şi Omul Gri tresări. 

— Da, zise miss Katt. 

— De câtre cine? 

— De către un nobil lord ca şi dumneata, care-l caută. 

Omul Gri simţi că inima îi bate cu putere; dar faţa sa 
rămase nepăsătoare. 

— Şi cine e lordul acela? Întrebă. 

— Lordul Palmure, zise miss Katt. 

Omul Gri nici nu clipi. 

Miss Katt îi vorbi despre nota primită de tatăl ei şi-i mai 
spuse că domnul Booth se grăbise să se ducă la lordul 
Palmure. 


Când sfârşise de dat toate aceste detalii Omului Gri, 
apăru în sfârşit şi Toby. 

Domnul Booth numindu-l pe acesta imbecil, nu fusese 
exagerat deloc. 

Era un tânăr înalt, cu părul blond, cu ochii rotunzi, cu 
râsul tâmp. 

— Toby, îi zise miss Katt, la dumneata sunt cheile de la 
închisoare. 

— Desigur, la mine. 

Şi arătă o legătură de chei pa care o avea la cingătoare. 

— Îţi prezint pe lordul Cornhill, zise miss Katt. 

Toby se înclină. 

— Un lord excentric. 

— Şi bogat, adăugă Omul Gri. 

— Care face o colecţie de crime, urmă drăguţa Katt. 

Aceasta n-avea decât să se uite puţin mai lung în ochii lui 
Toby, pentru ca acesta să se înroşească ca un rac. Toby era 
înamorat de Katt, şi drăcoaica de fată îşi bătea joc de el de 
dimineaţă până seara. 

— Ei bine, zise secretarul, ce doreşte milord? 

— Ar vrea să vadă pe micul irlandez. 

— Este cu neputinţă! Zise Toby. 

— Pentru ce? 

— Pentru că domnul Booth... 

— Domnul Booth este tatăl meu... 

— Ştiu şi eu asta... 

— Ei bine, eu îţi spun să deschizi uşile şi să conduci pe 
domnul lord la micul irlandez. 

Toby se mai împotrivi puţin, dar sub privirea de foc a 
frumoasei fete n-avu ce face şi cedă. 

Poarta de fier deschizându-se, pretinsul lord Cornhill se 
găsi pe pragul unei scări întortocheate. 

— Asta-i, zise el. Curioasă afacere! 

Şi făcu o nouă însemnare. 

Miss Katt nu putu să-şi astâmpere râsul, aşa de originali 
se părea nobilul lord. 


Ea trecu cea dintâi cu o lumânare în mână şi după vreo 
treizeci de trepte se opri. 

Omul Gri se văzu atunci într-un fel de coridor subteran, 
care semăna cu o pivniţă boierească. Aici el văzu o altă uşă, 
tot de fier, despre a cărei soliditate nu te puteai îndoi nici o 
clipă. 

— Aici este, zise ea. 

— Sărmanul copil, s-au luat pentru el precauţii ca pentru 
un condamnat la moarte. 

Miss Katt deschise uşa. Laolaltă cu zgomotul lacătelor şi 
al fiarelor uşii, un geamăt, răzbi dinăuntru. 

Atunci Omul Gri avu o tresărire şi inima începu să-i bată 
cu putere. Peste puţin timp avea să vadă în fine, pe acel 
copil, pe care-l căuta cu atâta foc, acel copil în mâinile 
căruia Irlanda întreagă urma să-şi pună destinele sale şi pe 
care el nu-l văzuse niciodată. 

Miss Katt intră cea dintâi şi zise: 

— Micul meu Ralph, nu-ţi fie frică... Eu sunt. 

Omul Gri uitase pentru un moment rolul lui de lord 
excentric. Era palid şi o sudoare abundentă îi stăruia pe 
frunte. 

Ralph era culcat pe o grămăjoară de paie; şi printre 
hainele lui rupte se zărea cămaşa plină de sânge. 

Când lumina pătrunse în temniţă, micul irlandez se 
ridică puţin şi o privi pe miss Katt. 

Tânăra fată fusese bună cu el în dimineaţa venirii 
doctorului, şi copiii au de multe ori o recunoştinţă fără 
margini. 

— A! Tu eşti? Zise el. 

— Da, copilul meu, răspunse miss Katt. Tot mai eşti 
suferind? 

— Mai puţin, răspunse el cu o voce dulce şi tristă. 

— 'Ţi-e sete încă? 

— Da, miss. 

Omul Gri se ţinea de-o parte şi lacrimi mari îi curgeau pe 
obraji. 


— Oh! Zise micul irlandez eşti foarte bună miss. Dar de 
ce nu vrei să mă laşi să ies, ca să-mi caut mama? 

Atunci Omul Gri făcu un pas şi intră în cercul de lumină 
pe care-l arunca lampa din mâna lui miss Katt. Copilul avu 
un gest de frică, dar nu-l podidi plânsul. 

— Miss Katt, zise Omul Gri, vrei să-i vorbesc în limba 
ţării lui? 

— Dar, zise miss Katt, surâzând, limba irlandezilor este 
la fel cu aceea a englezilor. 

— Oamenii din popor au un dialect care e numai al lor. 

— Ah! 

— Vei vedea... 

Şi deodată, acest om, care ştia totul şi vorbea în toate 
limbile, începu să se exprime într-un dialect care era acela 
al pescarilor de pe coastele Irlandei. 

La primele cuvinte copilul ţipă. 

Limba maternă vibra deodată în urechile lui, ca şi cum 
patria îndepărtată ar fi venit până la el. 

— Ralph, zicea Omul Gri, sunt un amic al mamei tale. 

Copilul scoase din nou un țipăt. 

— Un amic al sărmanei tale mame, Jenny, care te-a plâns 
şi te-a căutat atât şi căreia eu te voi înapoia. 

De trei zile, bietul copil îndurase multe, o mulţime de inşi 
îi promiseseră că-i vor înapoia mama şi toţi aceştia nu 
făcuseră decât să-l înşele. 

Cu toate acestea, la privirile calde şi serioase în acelaşi 
timp ale acestui necunoscut care-i vorbea, copilul se simţi 
cuprins de bucurie şi căpătă o încredere mare în acesta. 

— Oh! Zise el, sunt sigur că dumneata nu mă vei înşela, 
simt lucrul acesta. 

Apoi, în acelaşi dialect pe care miss Katt nu-l înţelegea şi 
în care răspundea şi copilul, în acelaşi dialect, zic, Omul Gri 
îi povesti de mama lui, de ţara lui, de căscioara lor de pe 
țărmul mării şi de bunul Shoking, care-l dusese pe umerii 
săi la sosirea lui în Londra. 

Ralph îl asculta, fiind cufundat într-un adevărat extaz. 


— Ascultă, îi zise Omul Gri, trebuie să ai curaj. 

Copilul îl privi. 

— Mâine te vor judeca, fiindcă oricum, ai fost complicele 
Suzannei şi al lui Bulton. 

— Vai! Domnule, zise Ralph, întinzând mâinile, vă jur că 
nu ştiam ceea ce au să-mi facă, dacă nu-mi spuneai. 

— Şi să mai ştii, zise Omul Gri, că judecătorii nu te vor 
crede. 

Copilul avu un acces de disperare: 

— Vai! Doamne! Zise el, nu cumva mă vor lăsa în 
închisoare? 

— Nu, te vor duce în altă închisoare. 

— Şi biata mea mamă? 

— Când vei fi în cealaltă temniţă, te voi scăpa. 

— Dumneata? 

— Da, priveşte-mă bine. 

Copilul îl privi şi zise: 

— Te cred, domnule. 

— Prin urmare, copilul meu, sfârşi Omul Gri, ai răbdare 
până mâine. 

— Aşadar nu voi vedea pe sărmana mea mamă? 

— Ba da, zise Omul Gri. 

— Când? 

— Mâine. 

— Mi-o făgăduieşti, domnule? 

— 'Ţi-o jur. 

Atunci Omul Gri se întoarse spre miss Katt. 

— Nu vreau să abuzez de bunătatea dumneavoastră, 
miss, zise el. 

— Oh! Milord. 

Apoi, miss Katt adăugă cu o curiozitate plină de 
naivitate: 

— Dar ce i-aţi spus? Pare foarte mulţumit că v-a văzut. 

— l-am spus că mâine un nobil lord va veni să-l reclame 
justiţiei. 

— Ah! 


— Şi că va fi înapoiat mamei sale. 

Şi Omul Gri mai zise lui Ralph: 

— Ascultă bine ce-ţi spun copilul meu. Dacă vrei să-ţi 
revezi mama, nu trebuie să repeţi nimănui ceea ce ţi-am 
spus eu; nici chiar acestei frumoase miss. 

Copilul surâse. 

— Nu voi spune nimănui, zise el şi se culcă din nou, 
resemnat, hotărât să îndure totul cu răbdare până la sfârşit. 

Atunci miss Katt ieşi din încăpere şi Omul Gri o urmă. 

Ajunşi sus, pretinsul lord Cornhill continuă să noteze mai 
departe nevrând să uite nimic. 

— Ah! Iată-vă, în fine, zise Toby, văzându-i. Domnul fie 
lăudat! 

— Aşadar, credeai că ne-am pierdut? Întrebă miss Katt 
râzând. 

— Nu, dar îmi era teamă să nu se întoarcă domnul 
Booth. 

— Da. 

— Şi dacă vrei să mă asculţi pe mine, domnişoară, mai 
bine ar fi să nu spunem nimic domnului Booth. 

— Fie, zise miss Katt. 

Câteva momente după aceasta, Omul Gri încălecă şi zise: 

— În fine, lupta este angajată! Acum să vă vedem, miss 
Ellen şi lord Palmure. 

Şi dând pinteni calului ajunse pe american, care-l 
aştepta în colţul unei străzi, aşezat pe o bancă. 

Capitolul XIX. 

Să ne întoarcem acum la Brook Street. 

E noapte, târziu, şi o ceaţă deasă, acoperă Londra. 

Brookul nu cunoaşte forfota, sau, cel puţin, aşa s-ar 
părea la prima vedere. 

Brook Street e zgomotos la orele opt, vara şi pe la orele 
şase seara. 

Acestea sunt momentele când pungaşii se adună, se 
înţeleg repede între ei şi se răspândesc apoi în întreg 
oraşul. 


Până dimineaţa, această stradă, cu curţile ei infecte, în 
care poliţia nu poate intra decât cu forţa, îţi face impresia 
unei adevărate necropole. Abia dacă mai zăreşti, ici-colo, 
câte o femeie care-şi alăptează copilul, sau vreun băiat care 
plânge în preajma unei uşi de dorul părinţilor săi închişi. 

În seara aceasta însă, Brook Street-ul avea o înfăţişare 
deosebită. Câteva case erau luminate şi umbre tăcute 
străbăteau ceața nopţii... 

Când aceste umbre treceau prin faţa casei lui Bulton, se 
vedeau alte umbre ridicându-se către fereastră şi se auzeau 
voci care ziceau: 

— Aici s-a întâmplat! 

Într-adevăr acolo era culcată Suzanne, rănită şi în 
agonie, sub paza strânsă a unui poliţist. 

Banditul parizian nu se dă înapoi din faţa niciunei 
situaţii; tot aşa şi pungaşii americani sunt gata în orice 
moment, să pună mâna pe cuţit. Cel englez, însă este mai 
puţin pornit. De o mie de ori sigur de dibăcia şi curajul său, 
el angajează cu poliţiştii o luptă de ingeniozitate. 

lar dacă e prins, se supune şi nu mai încearcă să 
angajeze o luptă zadarnică. El ştie bine că va înfunda ocna; 
dar în acelaşi timp se gândeşte şi la spânzurătoare. 
Singurul lucru de care se teme un englez este pedeapsa cu 
moartea. 

Toate acestea explică faptul că o jumătate de duzină de 
pungaşi putuseră să se instaleze în faţa casei lui Bulton, în 
mijlocul Brook Street-ului, fără a se sinchisi de ceva. 

În capătul Brook Street-ului, pe partea stângă, se află o 
curte mică, tristă, pustie, în care se înălța o căsuţă veche de 
o sută de ani. Această casă este un monument; este o 
pagodă a Brook Street-ului, templul acestui bizar cartier. E 
locuinţa lui Jack Spintecătorul, mort pe câmpul de onoare, 
adică pe eşafod, cu mai bine de un secol în urmă. 

Tâlharii l-au păstrat neatins. 

Ei şi-l arată cu respect şi transmit din generaţie în 
generaţie legenda criminalului. 


Când se naşte vreun copil în Brook Street, tatăl său îl 
duce cu mare pompă în faţa acestui monument şi-i zice: 

— De-ai semăna în viaţa ta cu Jack Spintecătorul! 

Acesta este botezul copilului, viitorul hoţ. 

În acea noapte, spre casa aceea se îndreptau cu pas 
hotărât mai mulţi oameni. 

Umbrele acestea ajungeau în faţa porţii, loveau într-un 
anumit mod de trei ori; poarta se deschidea şi se închidea 
îndată în urma lor. 

Ceaţa engleză dă tuturor lucrurilor o formă aproape 
fantastică. 

S-ar fi putut crede de aceea că nu erau oameni cei care 
mergeau pe stradă, ci fantome: fantomele tovarăşilor lui 
Jack Spintecătorul, care se adunau în casa lui pentru a-i 
aduce ovaţii. 

Întunericul străzii, tăcerea care domnea de jur-împrejur 
completau această iluzie. 

Odată intraţi în casă, ridicau un oblon şi dispăreau într-o 
subterană. 

Era o pivniţă care constituia sediul curţii de justiţie a 
tâlharilor... 

Oamenii aceştia, care trăiesc în afara legilor societăţii, 
au fost obligaţi să-şi facă o legislaţie particulară. Tâlharii îşi 
au codul lor, judecătorii şi călăii lor. 

Acela care e dovedit vinovat de trădare, e condamnat şi 
dacă e condamnat la moarte, e gâtuit într-o seară în casa sa 
sau aruncat în Tamisa. 

Oamenii care se întruneau în seara aceea în casa lui Jack 
Spintecătorul, veneau pentru a o judeca pe Suzanne. 

— Suntem toţi? Întrebă unul dintre ei, un bătrân, care 
părea să fie şeful. 

— Da, răspunse o voce din fundul pivniţei. 

— Suntem doisprezece? 

— Da. 

— Unde este procurorul? 


— Eu sunt, răspunse cel care nu era altul decât 
cunoştinţa noastră Jack, zis şi Pasărea albastră. 

— Dar apărătorul? 

— lată-mă. 

Acesta era Craven, amicul lui Bulton şi al Suzannei. 

— Atunci, zise şeful, să începem. 

Şi îşi puse pălăria pe cap, întocmai ca un judecător care 
pronunţă cuvintele sacramentale: „Curtea intră în 
deliberare”. 

Judecătorii luară loc pe bănci. 

— Aveţi cuvântul, zise şeful, adresându-se procurorului. 

Atunci Jack începu un fel de rechizitoriu, împotriva 
Suzannei. În ochii săi Suzanne era vinovată. 

Ea trăise împreună cu Bulton, fusese tovarăşa câştigului 
său şi-l ajutase să sustragă în mod fraudulos o parte din 
pradă. 

Bulton fusese dat pe mâna poliţiei; Jack nu vedea pentru 
ce nu s-ar fi făcut acelaşi lucru şi cu Suzanne. 

El termină conchizând că, de vreme ce Suzanne era în 
mâinile justiţiei, trebuie să fie părăsită. După aceea, şeful 
dădu cuvântul lui Craven. 

Craven demonstră că Suzanne nu era deloc vinovată, că, 
cu toate că era tovarăşa devotată a lui Bulton, ea nu-i 
cunoscuse niciodată secretele. 

El mai arătă că ea nu cunoscuse trădarea lui Bulton. 

Concluziile lui Craven fură diametral opuse acelora ale 
lui Jack. 

Craven cerea ca Suzanne să fie salvată. 

Prezidentul rezumă dezbaterile şi puse afacerea la vot. 

Judecătorii o achitară pe Suzanne. 

Şi, de vreme ce Suzanne nu era vinovată, trebuiau s-o 
ajute. 

Prin urmare, trebuia smulsă din ghearele justiţiei. 

Atunci prezidentul puse în deliberare mijloacele de 
salvare. 


În acelaşi moment, afară se auzi un zgomot, care 
provocă oarecare tulburare. 

Nimeni nu mai era aşteptat şi, cu toate acestea, uşa 
casei fusese deschisă şi închisă. 

După aceea se auziră paşi pe trepte şi un om apăru în 
pragul pivniţei. 

Tâlharii scoaseră un strigăt de uimire. 

Cu toţii îşi apucară armele. 

Dar Jack strigă: 

— Eu îl cunosc pe domnul. Nu vă fie teamă, căci este un 
prieten. 

— Fără îndoială, răspunse noul venit. 

Şi fără nici o teamă, calm, surâzător, înaintă prin mijlocul 
tâlharilor. 

Noul venit era Omul Gri. 

Capitolul XX. 

Omul Gri îmbrăcase din nou costumul pe care obişnuiţii 
tavernei Brandy îl cunoşteau aşa de bine. 

Jack era singurul dintre tâlhari care îl cunoştea. 

Cu toate că pierduse cauza în afacerea Suzanne, Jack se 
bucura de o mare consideraţie printre tâlhari; şi din 
momentul în care Jack declarase că Omul Gri era prietenul 
lor, acesta putea înainta surâzător, fără nici o teamă, 
plimbându-şi jur-împrejur privirea sa dominatoare. 

Tâlharii se priveau şi păreau că se întreabă ce caută 
omul acela în mijlocul lor. 

Ca toţi pungaşii din lume, pungaşii din Londra îşi au şi ei 
limbajul lor particular. 

Omul Gri începu să le vorbească în acest limbaj, pe care 
ar fi aproape cu neputinţă să-l traducem în limba 
românească sau în oricare altă limbă. 

Din momentul acela încrederea tâlharilor era pe deplin 
câştigată. 

EI veni spre Jack şi îi strânse mâna; Jack devenise, prin 
urmare, amicul său pe viaţă şi pe moarte. 


— Amicii mei, zise Omul Gri, am practicat şi eu meseria 
voastră cândva şi nu m-am lăsat de ea, decât pentru că 
meseria cu care am schimbat-o este mult mai rentabilă. 

Un murmur se ridică din mijlocul acelor oameni, un 
murmur care arăta neîncrederea lor. 

Ce meserie putea să fie oare mai rentabilă ca meseria de 
pungaş? 

Omul Gri continuă: 

— Aţi judecat-o pe Suzanne. Nu e aşa? 

— Da, răspunse prezidentul. 

— Şi acum vă gândiţi în ce mod s-o salvaţi? 

— Fără îndoială. 

Craven îl privi cu multă nelinişte. 

— Poate că dumneata ai voi să te opui? Întrebă el. 

— Câtuşi de puţin, răspunse Omul Gri. Eu o iubesc mult 
pe Suzanne şi am venit aici pentru ea. 

— Ah! Exclamară bandiții. 

Omul Gri se adresă preşedintelui: 

— În ce mod socoteşti dumneata că poate fi salvată? 
Întrebă el. 

— Mi se pare, răspunse acesta, că lucrul nu e tocmai 
greu. Poliţiştii care execută paza nu sunt decât şase sau cel 
mult opt... 

— Bine! 

— Pe la miezul nopţii ne vom aduna. 

— Foarte bine. 

— Vom intra în casă şi de bunăvoie sau de nevoie, vom 
ridica-o pe Suzanne. 

— Acesta este planul dumneavoastră? 

— Da. 

— Ei bine, amicii mei, cred că planul acesta nu e cel mai 
bun. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu sunt sorţi de izbândă. 

— Oh! Oh! 


— Vă voi spune îndată cauza, continuă Omul Gri. Poliţia 
se ocupă foarte puţin de pungaşi, dar în schimb se ocupă 
foarte mult de cei care complotează contra Angliei, de cei 
care vor eliberarea Irlandei. 

La auzul acestor cuvinte pungaşii tresăriră. 

Omul Gri continuă: 

— Suzanne este irlandeză. 

— O ştiu. 

— Poliţia bănuieşte că ea ar avea relaţii cu răzvrătiţii şi 
un magistrat din Londra va veni să-i ia un interogatoriu 
special. 

— Când? 

— Mâine dimineaţă. 

— Dar, observă Jack, Suzanne nu poate fi transportată. 

— De aceea va veni şi magistratul aici. 

— Va veni în Brook Street? 

— Da. 

— Nostim lucru va mai fi şi acesta: un magistrat în Brook 
Street! 

Şi tâlharii începură să râdă. 

— Prin urmare, continuă Omul Gri, s-au luat măsuri ceva 
mai serioase pentru astă seară. Prin împrejurimi 
staţionează mai bine de două sute de poliţişti deghizați: la 
cel mai mic zgomot, îi veţi vedea năvălind asupra voastră şi 
Suzanne nu va putea fi eliberată. 

Tâlharii se priviră cu nelinişte. 

— De aceea, continuă Omul Gri, vă sfătuiesc să aşteptaţi 
până mâine. 

— Dar, zise Craven, mâine va fi absolut acelaşi lucru. 

— Te înşeli... 

— Suzanne n-are idee despre ceea ce plănuiesc amicii 
Irlandei. După ce magistratul îi va fi luat interogatoriul, se 
va convinge că Suzanne nu este decât o simplă tâlhăriţă şi 
atunci luxul acesta de precauţiuni va fi desfiinţat. 

— Dacă lucrurile stau aşa cum spui dumneata, urmă 
Jack, sunt şi eu de aceeaşi părere: să aşteptăm până mâine. 


— Lucru acesta tocmai îl voiam şi eu... 

— Dar, zise preşedintele, de ce ai venit aici? 

— Pentru a vă preveni. 

— Ce interes ţi-am putut deştepta noi? 

— Am venit aici pentru că Suzanne are un frate care se 
numeşte John Colden. 

— Bine! Murmură Craven: 

— Şi fratele acesta este unul dintre amicii Irlandei. 

— O ştiu şi pe asta. 

— Şi toţi amicii Irlandei sunt prieteni între ei şi-şi 
datorează ajutor şi sprijin. 

— Atunci... dumneata eşti? 

— 'Tăcere! Zise Omul Gri. Acum sunteţi preveniţi şi 
amintiţi-vă de proverbul: „Cine are urechi de auzit, să 
audă”. 

Şi făcu un pas spre uşă. Apoi se întoarse spre Jack: 

— Tu mă cunoşti, nu este aşa? 

— Da, răspunse Pasăre Albastră. 

— Ai încredere în mine? 

— Aş merge cu dumneata până la capătul lumii. 

— Nu-ţi cer un sacrificiu aşa de mare, zise Omul Gri. 
Vreau numai să mă conduci până la casa Suzannei. 

— Dar acolo e postată poliţia. 

— O ştiu. 

— Şi poliţia nu te va lăsa să intri. 

Omul Gri avu un surâs. 

— Vei vedea, zise el, că eu pot intra oriunde. 

— Atunci, să mergem, zise Jack. 

Şi porni în urma Omului Gri, care îşi luă rămas bun de la 
tâlhari cu un gest amical. 

Când fură în stradă, Jack îl bătu pe umăr. 

— Nu ştiu, zise el, dacă e mai bine să fie cineva 
conspirator decât tâlhar, dar îţi declar că dacă ai vrea să vii 
printre noi, ai fi ales îndată şef. 

— Mă voi gândi şi la asta, zise Omul Gri, care avea 
întotdeauna ca normă de comportament să nu rănească pe 


nimeni. 

După ce făcură câţiva paşi prin Brook Street, Jack îi 
arătă o casă: 

— Acolo este, zise el. 

— Mulţumesc şi bună seara. 

— Nu mai ai nevoie de mine? 

— Nu. 

Şi strângând mâna lui Jack se despărţi de acesta. 

Apoi se îndreptă spre casa în faţa căreia un poliţist 
stătea de veghe. 

Polițistul îl opri cu un gest. 

Dar Omul Gri făcu un semn pe care Jack îl observă de la 
distanţă, dar nu-l înţelese. 

În faţa acestui semn, polițistul se înclină şi-l lăsă să 
treacă. 

Omul Gri urcă treptele zicându-şi: 

— Şi când mă gândesc că sărmana Anglie se crede 
regina lumii! Ea nu ştie, sărmana, că în toate părţile există 
conspiratori! 

Capitolul XXI. 

Haina cenuşie a eroului nostru era destul de largă 
pentru ca să poată cuprinde sub ea şi alte haine. 

În timpul drumului, Omul Gri îşi scoase această haină şi 
şi-o puse pe braţ, ca şi cum ar fi fost un pardesiu. Astfel 
rămase îmbrăcat într-un costum negru cu cravata albă. El 
scoase din buzunar un mic baston de magistrat onorific. 

Instituţia aceasta de magistrat onorific este curat 
englezească. 

Într-o ţară unde lumea are cel mai mare respect pentru 
legi, oamenii suspuşi cred că e o datorie şi o onoare să vină 
în ajutorul autorităţilor amenințate. 

Funcţia de magistrat onorific a ambiţionat multă lume. 
Se întâmplă o bătaie, un scandal; poliţiştii sunt prea 
puţini numeroşi pentru a restabili ordinea. Deodată, se văd 
ieşind din mulţime unul sau mai mulţi oameni, foarte bine 
îmbrăcaţi, foarte bine crescuţi, aparţinând înaltei clase a 


societăţii, care scot câte un mic baston din buzunar şi astfel 
vin în ajutorul poliţiştilor. Aceştia sunt magistraţii onorifici. 

Omul Gri, care locuia la Pall-Mall şi părea că duce două 
feluri de viaţă, una misterioasă şi cealaltă la lumina zilei, 
Omul Gri ziceam, era unul dintre acei magistrați onorifici. 

El ajunse deci la uşa Suzannei şi se văzu în prezenţa a 
doi poliţişti, cărora le arătă bastonul său. 

Aceştia se înclinară şi-l lăsară să treacă. 

Atunci, omul acela, care era destul să apară pentru ca să 
fie stăpân, intră în cameră şi făcu semn unui alt poliţist, 
care ieşi, lăsându-l singur cu Suzanne. Se înţelege că toţi 
aceştia îl luară un înalt funcţionar al poliţiei, însărcinat cu 
luarea interogatoriului Suzannei. 

Aceasta crezu şi ea acelaşi lucru, căci îşi ridică şi-şi fixă 
ochii săi palizi asupra lui. 

Omul Gri se apropie de pat şi vorbi: 

— Suzanne. Vin aici din partea fratelui dumitale. 

Ea tresări şi-l privi cu atenţie. 

— Îl cunoşti pe John? Întrebă ea. 

— E amicul meu. 

Poliţia - se ştie - întrebuinţează adeseori şiretlicuri 
pentru a smulge prizonierilor mărturisiri. De aceea 
Suzanne făcu la început un gest de neîncredere. 

Omul Gri surâse: 

— Eu sunt amicul fratelui dumitale, repetă el, şi-ţi voi 
dovedi-o îndată. 

Şi începu să-i vorbească în dialectul de pe coastele 
irlandeze pe care englezii nu-l înţeleg. 

EI îi povesti asemenea lucruri despre ţara şi copilăria sa, 
încât Suzanne văzu îndată că numai John Colden putuse să-i 
dea nişte amănunte aşa de exacte. 

— Oh! Te cred, zise Suzanne; ce vrei de la mine? 
Vorbeşte. 

— În ciuda vieţii dumitale aventuroase şi fatale, Suzanne, 
reluă cu gravitate Omul Gri, nu se poate să-ţi fi uitat patria. 


— S-o uit! Exclamă Suzanne... Dar mi-aş da viaţa pentru 
dânsa! 

— Fratele dumitale cugetă la fel... 

— Oh! O ştiu, murmură femeia; el este în asociaţie. 

— E adevărat. 

— Dar dumneata? 

Şi îl privi scrutător. 

— Eu, zise el, sunt unul dintre şefii asociaţiei şi dacă am 
venit la dumneata asta înseamnă că Irlanda aşteaptă mult 
de la dumneata. 

— Vai! Exclamă ea, ce pot face eu, eu o tâlhăriţă şi 
femeie pierdută! Eu, care în curând voi fi condamnată la 
exil pe viaţă! 

— Te înşeli, Suzanne; dumneata nu vei fi condamnată. 

— Dumnezeule! Murmură biata femeie. 

— Nu vei fi condamnată pentru că fiii Irlandei au hotărât 
să te salveze. 

— Eu? Eu? Întrebă ea. 

— Nu eşti dumneata sora lui Colden? 

— E adevărat. Dar John? 

— John şi fraţii săi te vor salva, dacă vei aduce Irlandei 
serviciul pe care îl aşteaptă de la dumneata. 

— Sunt gata... Vorbeşte! 

— Te-ai dus împreună cu un copil în casa în care ai fost 
rănită. 

Suzanne îşi acoperi obrajii cu mâinile. 

— Sărmanul copil! E mort, poate. Ah! Asta numai Bulton 
mi-a făcut-o... 

— Copilul nu este mort... 

— Adevărat? 

— Dar e prizonier şi mâine ţi se va lua un interogatoriu 
în privinţa lui. 

— Oh! Zise Suzanne. Voi spune adevărul... Nu te teme, îl 
voi spune... Copilul e nevinovat... Noi l-am înşelat... l-am 
minţit... 

— "Tocmai lucrurile acestea nu va trebui să le spui... 


— Cum? 

Şi-l privi uimită. 

— Ascultă-mă bine, reluă Omul Gri. 

Şi aplecându-se asupra ei, îi vorbi multă vreme la 
ureche. 

Ce-i spuse oare? 

Mister. 

După ce sfârşi de vorbit, ea îi zise: 

— Te înţeleg acum şi te voi asculta... 

— Mi-o juri? 

— Jur pe credinţa mea de irlandeză! 

— Te cred, zise Omul Gri, sculându-se. Adio Suzanne, sau 
mai bine zis, la revedere, căci ne vom revedea. 

— Adevărat? Zise ea, voi fi salvată? 

— Irlanda veghează asupra acelora care lucrează pentru 
ea, răspunse Omul Gri cu gravitate. Răbdare şi curaj! 
Aceasta e deviza noastră şi aceasta să fie şi deviza dumitale. 

Şi după ce chemă pe poliţişti înăuntru, plecă. 

Pe trepte îşi îmbrăcă din nou haina sa cenuşie. 

Apoi, când ajunse în stradă, începu să meargă repede, 
cobori aproape în fugă Brook Street-ul şi ajunse în 
Holborne. 

Aici îl aştepta o trăsură. 

— Unde mergem? Întrebă birjarul. 

— În Hay-Market, răspunse Omul Gri. 

Trăsura porni şi câteva momente după aceea se opri în 
colţul străzilor Hay-Market şi Piccadilly. 

Acolo, un om îl aştepta lângă taraba unei negustorese de 
băuturi spirtoase. 

Omul acesta se sculă şi se apropie de trăsură. 

Era Shoking. 

— Unde este abatele Samuel? Îl întrebă Omul Gri. 

— Acasă. 

— Dar irlandeza? 

— E cu preotul. 

— Şi americanul? 


— E tot cu dânşii. 

— Bine. Du-te la abatele Samuel şi spune-i că vom ţine 
consiliu la orele 2 noaptea. 

— În privinţa copilului, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Omul Gri. 

— Oh! Zise Shoking, care era la curent cu mersul 
lucrurilor, acum când este, e ca şi cum ar fi al nostru, nu-i 
aşa? 

— Nu tocmai, răspunse Omul Gri, dar în cele din urmă 
vom învinge. 

Apoi, strigă birjarului: 

— Chester Street, Belgrave Square. 

Pe când trăsura cobora Hay-Market-ul, Omul Gri îşi 
consultă ceasul. 

— Douăsprezece fără cinci minute, zise el. Îmi voi putea 
ține făgăduiala faţă de miss Ellen; nobila fiică a lordului 
Palmure va rămâne convinsă că sunt un mic gentleman. 

Capitolul XXII. 

Ce se petrecuse în două zile în Chester Street, Belgrave 
Square, în palatul lordului Palmure? 

Vom afla îndată. 

În tot timpul acelei nopţi, când Omul Gri avusese 
îndrăzneala să intre pe fereastră în camera frumoasei miss 
Ellen, tânăra fată, din mâinile căreia o smulsese pe 
irlandeză, rămăsese pradă unei bizare lâncezeli. S-ar fi zis 
că era o porumbiţă, multă vreme urmărită de un vultur, sau 
mai bine zis, una dintre acele nenorocite zburătoare 
fascinate de o reptilă. 

În zorii zilei, miss Ellen era încă tot acolo, temătoare, cu 
privirea stinsă, pe jumătate culcată într-un fotoliu, lângă 
fereastra deschisă. 

Cine era omul acesta care îndrăznise s-o înfrunte şi o 
ţinuse plecată sub privirea lui pătrunzătoare? 

Şi de ce nu îndrăznise să-şi cheme servitorii? 

Era un mister pentru ea însăşi. 


Un zgomot produs afară o smulgea din starea aceea de 
lâncezeală. Era pasul precipitat al tatălui ei, care deschise 
uşa cu bruscheţe, semn că era în prada unei violente 
agitaţii, căci niciodată lordul Palmure nu intra în camera 
fiicei sale fără să bată la uşă. 

Într-adevăr, lordul Palmure era aprins la faţă; hainele 
sale în dezordine şi pline de noroi dovedeau că avusese de 
susţinut o luptă. 

— Tată! Zise miss Ellen. 

Tânăra fată încercă să se ridice, dar îi lipsi forţa: 
fascinația nu dispăruse încă. 

— Oh! Bandiţii! oh! Mizerabilii! murmură nobilul lord, cu 
un accent de furie. 

— Despre cine vorbeşti, tată? Întrebă miss Ellen ridicând 
asupra lui o privire cu totul lipsită de căldură. 

— Despre cine vorbesc? Exclamă lordul Palmure. 
Vorbesc despre acei irlandezi, despre acei conspiratori, 
care au avut îndrăzneala nemaipomenită să captureze pe 
tatăl tău, să-l lege şi să-i aplice o mască pe obraz. 

Şi lordul Palmure, prea emoţionat, pentru a observa 
paliditatea fiicei sale, povesti tot ce i se întâmplase. 

Fusese prins, legat şi aruncat într-un colţ al grădinii ca 
un lucru neînsemnat. 

Şi de bună seamă, ar fi murit asfixiat dacă, spre ziuă, 
mistress Fanoche şi servitoarea sa nu l-ar fi găsit şi eliberat. 

După ce sfârşi povestea acestei neplăcute întâmplări, 
miss Ellen îi zise cu răceală: 

— Eu ştiu cine este omul care te-a tratat astfel, tată. 

— Îl ştii tu? 

— Este acelaşi care a venit şi aici. 

— Când? 

— În noaptea aceasta. 

— Eşti nebună, Ellen? 

— Este acelaşi care a luat-o şi pe irlandeză. 

Şi, la rândul ei, miss Ellen povesti tot ceea ce i se 
întâmplase. 


— Dar cum a ajuns omul acela până aici? 

— A intrat pe fereastră. 

— Şi tu n-ai strigat? 

— Nu. 

— Nu ţi-ai chemat servitorii? 

— N-am putut. Omul acela are o privire care te 
zdrobeşte! 

Lordul Palmure îşi cunoştea copila; o ştia mândră, 
înzestrată cu mult curaj. Găsind-o într-o asemenea stare 
înţelese că omul despre care îi vorbea trebuia să fi exercitat 
asupra ei o puternică influenţă. 

Lordul Palmure se gândea că avea două lucruri de făcut: 
să se ducă la Scotland-Yard să facă plângere şi să ridice 
toată poliţia în picioare; sau să păstreze cea mai completă 
tăcere şi să nu se ocupe decât de căutarea micului irlandez. 

De ce nu se opri ella această din urmă variantă? 

Miss Ellen ar fi putut poate s-o spună. 

Două zile trecură. Veni ziua de duminică. 

Miss Ellen îşi spuse: 

— Omul acela mi-a declarat război. Lupta se va da între 
noi amândoi. Voi fi puternică, căci îl urăsc din adâncul 
sufletului. 

Duminică ieşise călare în oraş şi am văzut-o întâlnindu-se 
cu Omul Gri. Am văzut cum dăduse ordin gromului să-l 
urmărească până când îi va afla locuinţa. Abia trecuseră 
zece minute de când dăduse ordinul şi auzi înapoia ei 
galopul unui cal. Se întoarse şi văzu că era gromul Omului 
Gri. 

Gromul se apropie şi-i dădu biletul. 

Un tremur nervos străbătu corpul tinerei fete. 

— Îndrăzneşte să-mi scrie! Murmură ea. Ah! Asta e prea 
mult! 

Totuşi, o curiozitate de neînvins o împinse să deschidă 
biletul şi să-l citească. 

Omul Gri avea îndrăzneala să-i anunţe vizita sa pentru 
aceeaşi seară, la miezul nopţii. 


Un muget de leoaică rănită ieşi din gâtlejul mândrei 
fetei; ea rupse biletul în o mie de bucăţi şi-l aruncă în vânt. 

Apoi, cum gromul voia să se îndepărteze, ea îl reţinu cu 
un gest imperios. 

— Vrei să devii bogat? Îl întrebă. 

Gromul o privi părând că nu înţelege. 

— Cine este omul care ţi-a dat biletul acesta? 

— Este stăpânul meu. 

— Numele său? 

Un surâs flutură pe buzele gromului: 

— Nu-l cunosc, zise el. 

Tânăra fată îi întinse punga sa, care era plină de aur. 

— Vorbeşte! Ordonă ea. 

Dar gromul nu întinse mâna să apuce punga. 

— Dacă îmi spui cine este stăpânul tău şi unde locuieşte, 
îţi voi da o mie de lire. 

Gromul clătină din cap. 

— Sunt bogată, foarte bogată, adăugă fata; pot să-ţi ofer 
orice sumă mi-ai cere. 

— Milady, răspunse cu răceală gromul, oricât de bogată 
ai fi, stăpânul meu e şi mai bogat încă, şi oamenii care îl 
servesc nu-l trădează niciodată. 

Şi salutând, îşi cravaşă calul şi porni în galop. 

— Dar cine este oare omul acesta? Murmură miss Ellen, 
care simţi cum ochii i se umpleau de lacrimi. 

Şi se reîntoarse acasă furioasă. 

Lordul Palmure o aştepta şi părea radios. 

— Copilul a fost găsit, zise el. 

— Copilul? 

— Da, e închis la o circumscripție poliţienească, a cărui 
şef a plecat chiar acum de aici. 

— Ei bine! 

— Mâine mă voi prezenta la judecată şi îmi vor da 
copilul. 

Miss Ellen clătină din cap. 

— De ce nu-l ceri chiar acum, îndată? 


— Pentru că copilul a căzut în mâinile unei bande de 
tâlhari şi va trebui să apară mai întâi în faţa judecății, în 
audienţă publică. 

— Mâine, zise miss Ellen, va fi prea târziu. 

— Prea târziu? 

— Da. 

— Dar... 

— Ascultă-mă, tată, reluă miss Ellen, nu pot să-ţi explic 
mai mult, dar te rog să crezi că n-avem de-a face cu nişte 
vagabonzi sau cu nişte cerşetori. Un om tot aşa de nobil, tot 
aşa de bogat ca şi dumneata ne-a aruncat mănuşa... 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic... zise ea. 

Apoi, deodată, luând mâna tatălui ei: 

— Tată, vrei dumneata să mă crezi? 

— Fără îndoială. 

— Să mă asculţi? 

— Vorbeşte... 

— Să inversăm rolurile! 

— Ce înseamnă cuvintele acestea? 

— Vrei să te supui poruncilor mele? Zise cu răceală miss 
Ellen. 

Şi, la rându-i îşi îndreptă asupra tatălui ei privirea-i 
fascinatoare. 

— Vorbeşte. Voi face tot ce vei voi, zise lordul Palmure 
plecându-şi capul. 

Capitolul XXIII. 

Miss Ellen avea ceva solemn în gesturi, în atitudine şi în 
privire. Lordul Palmure fu pur şi simplu subjugat. 

— Tată, zise ea, nu mă întreba şi făgăduieşte-mi să faci 
tot ce-ţi voi cere. 

— Fie, zise membrul înaltei Camere. 

Ea îl luă de mână şi-l duse într-o galerie care punea în 
legătură cele două apartamente. 

Această galerie venea, pe de o parte, până la camera de 
culcare a mândrei fete, pe de altă parte, se deschidea într-o 


încăpere vastă, din care lordul Palmure îşi făcuse cabinetul 
său de lucru. 

În această ultimă încăpere se opri miss Ellen. 

— Astă seară, cu puţin înainte de miezul nopţii, zise 
dânsa, dumneata va trebui să te afli aici. 

— Bine! 

— Împreună cu doi servitori singuri şi devotați, înarmaţi 
până în dinţi. 

— Pentru ce? Întrebă lordul Palmure tresărind. 

— Aşteaptă, reluă miss Ellen. Veţi lăsa deschisă uşa 
galeriei. 

— Şi pe urmă? 

— Cu urechea aţintită, veţi sta în aşteptare... 

— Dar la ce bun toate acestea? 

— Mi-ai făgăduit să nu-mi pui întrebări, tată. 

— Fie, zise lordul Palmure, înclinându-se. 

— La un moment dat, urmă miss Ellen, veţi auzi o 
detunătură de pistol în camera mea... 

— O detunătură? Întrebă lordul Palmure îngălbenindu- 
se. 

— Oh, n-avea teamă, răspunse miss Ellen surâzând; eu 
voi fi acea care voi trage. 

— Dar... 

— Am făgăduiala dumitale, tată. 

— Ei bine! Dacă voi auzi o detunătură de pistol? 

— Vei alerga împreună cu cei doi servitori. Dacă uşa va fi 
închisă, vei sparge-o şi, în urmă, veţi vedea ce aveţi de 
făcut... 

Şi miss Ellen nu voi să mai dea nici o explicaţie. 

În tot timpul cinei fu foarte liniştită, veselă chiar, şi se 
retrase în camera sa pe la orele unsprezece. 

Îşi concedie cameristele, oprindu-le de a mai intra în 
camera ei, până nu vor fi chemate. 

Era singură. 

Acela care ar fi văzut-o în acele clipe ar fi găsit în 
privirea şi în atitudinea ei expresia unei voințe de fier. Miss 


Ellen era hotărâtă să lupte. 

Ea se îndreptă spre un dulap mic, de lemn de abanos şi 
scoase două pistoale mici şi drăguţe. 

Miss Ellen se asigură că pistoalele erau încărcate, că 
piedica funcţiona de minune şi după aceea murmură: 

— Între noi doi de acuma! 

Apoi îşi puse pistoalele în buzunar. 

În loc să se aşeze lângă foc, deschise una dintre ferestre, 
care, după cum ne amintim, dădea în grădină. Şi, rezemată 
de această fereastră, stătu în aşteptare. 

Noaptea era de nepătruns, grădina pustie. 

Tânăra fată ştia că data trecută Omul Gri venise prin 
grădină. 

De altfel, cum ar fi putut să pătrundă prin altă parte? 
Miss Ellen rămase deci cu ochii fixaţi în întunericul grădinii. 

Urmărea cel mai mic zgomot şi i se părea în fiecare 
moment că vede o umbră agitându-se în depărtare. 

Dar nimic nu se mişca, nici un zgomot nu se auzea. 
Trecu o oră. 

Pendula sună de douăsprezece ori. Era miezul nopţii. 

„Îndrăzneşte să mă facă să-l aştept oare”, îşi zise miss 
Ellen. 

În acelaşi timp întoarse privirea de la fereastră. 

În camera aceea, în care ea se credea singură, apărată, 
era un om, care o privea surâzând. 

Şi omul acesta era „dânsul”, Omul Gri, personajul 
misterios, pe care se aştepta să-l vadă intrând pe fereastră, 
ca rândul trecut. 

Voi să strige, dar din gâtlejul său uscat nu ieşi nici un 
sunet. 

Atunci voi să meargă spre el. Dar picioarele nu vrură s-o 
asculte. 

Omul Gri surâdea mereu. 

Pe unde intrase? Trecuse oare ca o umbră prin ziduri şi 
prin ferestrele închise? 


— Dumneata! Dumneata! Murmură ea în cele din urmă, 
cu vocea înăbuşită. 

— Nu-ţi anunţasem vizita mea, miss Ellen? Zise dânsul 
cu 0 voce dulce şi plină de farmec. Am venit să văd dacă eşti 
satisfăcută. 

— Şi de ce-aş fi satisfăcută? Zise fata întovărăşindu-şi 
vorbele de un gest de mândrie. 

— M-am ţinut de cuvânt. 

— Da? 

— Tatăl dumitale s-a reîntors sănătos şi voinic. 

— Domnule, zise miss Ellen, cu un accent de mândrie 
stăpânită, vei binevoi să-mi spui pe unde ai intrat aici? 

— Am intrat pe uşă, miss Ellen. 

— Ah! 

— Am prieteni chiar şi în casa dumitale. 

— Ah! Ce îndrăzneală! 

— Şi am venit să-ţi fac o propunere, miss Ellen. 

Oricât de mult se silea să se stăpânească, tânăra fată 
începu din nou să tremure sub privirea de foc a omului 
acestuia. 

— 'Te ascult, zise ea, cu un accent de ironie amară. 

— Tatăl dumitale are intenţia să reclame pe fiul 
irlandezei de la staţia Kilburn? 

Ea făcu un pas înapoi, înfiorându-se. 

— Ah! Ştii şi lucrul acesta? 

— Eu ştiu totul. Ei bine, am venit să te rog să-l împiedici. 

— Eu! 

— Dumneata, miss Ellen. 

— Şi pentru ce l-aş împiedica? Întrebă ea cu mândrie. 

— Pentru că aşa îmi place mie, zise el. 

De astă dată miss Ellen reuşi să rupă farmecul, timp de 
câteva secunde. 

Privirea sa înfruntă pe cea a Omului Gri. 

— La rândul dumitale să mă asculţi, domnule, zise ea. 

— Vorbeşte, miss. 

— Vreau să ştiu cine eşti. 


— Ah! 

— Şi cum de-ai avut îndrăzneala să intri în casa mea. 

— Da? 

— Şi-ţi las zece secunde de cugetare. 

— Şi după aceste zece secunde? 

— Nu mai răspund de viaţa dumitale. 

În acelaşi timp, miss Ellen scoase un pistol din buzunar şi 
înălţându-l spre fruntea Omului Gri, exclamă: 

— Vorbeşte sau te ucid! 

O distanţă de câţiva paşi îi despărţea, şi pumnalul 
Omului Gri n-avea nici o putere în împrejurările acelea. 

— Vorbeşte, repetă cu răceală miss Ellen, sau trag. 

Capitolul XXIV. 

În faţa acelui pistol îndreptat asupra lui, Omul Gri nici nu 
clipi. Acelaşi surâs îi flutură pe buze şi-şi încrucişă liniştit 
braţele pe piept. 

Miss Ellen fu exasperată şi mai mult de această linişte. 

Ea apăsă trăgaciul şi cocoşul căzu. 

Dar glontele nu porni. 

Miss Ellen scoase un strigăt de furie. 

Ea scoase cel de-al doilea pistol, îl îndreptă din nou 
asupra Omului Gri care stătea tot nemişcat şi apăsă din nou 
trăgaciul. 

Acelaşi rezultat. 

Atunci, dintr-o săritură, Omul Gri fu lângă ea. De astă 
dată avea un pumnal în mână. 

— Dacă scoţi un singur strigăt, zise el, nu pe dumneata 
te voi ucide, ci pe tatăl dumitale, care se află la o distanţă 
de doi paşi de aici şi-ţi va alerga în ajutor dacă va auzi 
zgomot. 

Miss Ellen ar fi înfruntat poate moartea, atât era de 
exasperată. Dar când auzi că e vorba de tatăl ei, rămase 
mută şi tremurătoare; farmecul fascinator al 
necunoscutului îşi reluă din nou toată puterea lui 
dominatoare. 

— Ce vrei de la mine? Întrebă ea. 


Şi îşi plecă capul, tremurând toată ca o floare bătută de 
vânt. 

— Vreau să vorbesc cu dumneata, răspunse Omul Gri. 

Şi îi luă mâna. O furtună clocotea în mâna tinerei fete şi 
dacă privirea ar avea puterea să ucidă, Omul Gri ar fi căzut 
mort fulgerat în momentul în care mâna sa atinse mâna 
fetei. 

EI o conduse spre un fotoliu şi o făcu să şadă. 

Apoi, merse în picioare, în faţa ei. 

— Miss Ellen, zise el, am dreptate când afirm că am 
prieteni până şi în casa dumitale. Dovada ai avut-o acuma: 
Ai tras asupra mea şi pistoalele n-au luat foc. Ghiceşti, nu-i 
aşa, că o mână devotată şi invizibilă a pregătit de mai 
înainte rezultatul acesta? Acum să vorbim, dacă binevoieşti. 

Ea nu răspunse şi rămase în aşteptare. 

— Miss Ellen, continuă Omul Gri, am venit să-ţi ofer 
pacea sau războiul. În puterea dumitale stă să alegi. Pacea 
înseamnă retragerea dumitale din nişte afaceri în care v-aţi 
amestecat prea mult. Descendenţi degeneraţi ai unei rase 
venerată de Irlanda, aţi trădat cea mai nobilă dintre cauze. 

De astă dată, miss Ellen făcu o sforţare supremă, îşi 
înălţă capul şi înfruntă privirea Omului Gri. 

— Continuă, zise ea. 

— Tatăl dumitale a trădat Irlanda şi l-a lăsat pe fratele 
său pe mâna călăului, adăugă Omul Gri. 

— Tatăl meu nu mai este irlandez, răspunse miss Ellen; e 
englez. 

— Fie. Ei bine, dacă vrei pacea, nici noi nu cerem 
altceva. Tatăl dumitale va continua să rămână bogat, onorat 
şi va face parte mai departe din parlament. 

— Da? Ne veţi permite? Întrebă ea ironică. 

— Vă vom ierta pentru moartea lui sir Edmond, unchiul 
dumitale; vă vom lăsa să vă bucuraţi în pace de imensa 
dumneavoastră avere. 

— Da? 


— Dar să nu mai căutaţi să puneţi mâna pe fiul lui 
Edmond. Copilul acesta este şeful pe care Irlanda îl 
aşteaptă cu răbdare şi cu curaj. În copilul acesta, de zece 
ani şi-a pus un popor întreg toată speranţa. 

Miss Ellen înfruntă din nou privirea omului din faţa ei. 

— Aşadar, zise ea, acestea sunt condiţiile dumitale de 
pace? 

— Da, miss. 

— Astă dimineaţă chiar, reluă ea cu o voce ironică, mă 
întrebam cine eşti dumneata. Acuma ştiu... 

— Ah! 

— Dumneata eşti un fel de vicerege al Irlandei... 

— Poate... 

— Unul dintre şefii acelui guvern ocult, al acelei asociaţii 
de mizerabili care au declarat război Angliei. 

— Se poate, miss. 

Tânăra fată prindea din ce în ce tot mai multă 
îndrăzneală. 

— Acum, zise ea, vei binevoi să-mi spui în ce caz ne vei 
declara război? 

— În cazul când veţi declara copilul. 

— Ah! 

— În cazul când veţi încerca să luptaţi contra noastră. 

— Foarte bine. 

— În cazul când vă veţi amesteca în vreun mod oarecare 
în afacerile Irlandei. 

Miss Ellen se sculă imperioasă, cu ochii plini de fulgere: 

— Ei bine, zise ea, acceptăm războiul. 

Şi îndrăzneaţa fată avu curajul să înfrunte privirea 
teribilă a Omului Gri. 

— Cum doreşti, răspunse cu răceală acesta. Adio, miss 
Ellen. 

— Nu, la revedere, răspunse ea. 

— Da, la revedere. 

Şi dintr-un salt fu lângă fereastra deschisă şi sări în 
grădină. 


O oră după aceea, Omul Gri era în conferinţă cu tânărul 
preot irlandez, cu cei trei şefi care putuseră fi reuniți, căci 
al patrulea lipsea mereu de la apel şi cu sărmana mamă 
care-şi cerea mereu copilul. 

— Ascultaţi-mă bine, spunea el, pentru ca copilul să fie al 
nostru, trebuie să fie pierdut în ochii întregii lumi, un om cu 
o poziţie foarte înaltă, un om puternic, care tronează în 
parlament, lordul Palmure. 

— Trădătorul? Întrebară cei trei şefi. 

— Da, el se va prezenta mâine la comisariatul din 
Kilburn şi va îndrăzni să reclame copilul, declarându-l ca 
nepot al său. 

— Dar eu sunt mama lui şi am întâietate, zise irlandeza. 

— Şi, cu toate acestea, copilul va fi dat lordului 
Palmure... 

— Şi pentru ce nu mi l-ar da mie? Întrebă sărmana 
mamă. 

— Pentru că dumneata eşti o irlandeză, o femeie din 
popor, mai puţin decât nimic în ochii englezilor. 

— Ce vor face atunci cu dânsul, Dumnezeule? 

— Va fi trimis la „moară” ca tâlhar. 

Irlandeza îşi ascunse faţa între mâini. 

— Copila mea, îi zise Omul Gri, luându-i mâna. Vrei oare 
ca fiul dumitale să fie crescut de către trădători şi învăţat 
să-şi dispreţuiască şi să-şi urască patria? 

Femeia îşi ridică capul; ochii îi erau plini de flăcări. 

— Nu, nu, zise ea; mai bine să-l ştiu mort! 

— Nu va muri nicidecum; şi în curând ţi-l voi înapoia. 

— Dar când? 

— Când va fi la „moară”. 

Femeia îl privi neliniştită. 

— Aşadar, dumneata ai puterea să deschizi porţile unei 
închisori? 

— Da. 

Şi el pronunţă cuvântul acesta cu un accent aşa de 
convins, încât irlandeza se înclină. 


Abatele Samuel, care stătuse mut până atunci luă la 
rândul său cuvântul: 


— Fiica mea, zise el, adu-ţi aminte de ultimele cuvinte 
ale lui sir Edmond, soţul dumitale şi fii tare! 

— Voi fi, răspunse ea. 

— Aşadar, mâine, reluă Omul Gri, ne vom întâlni în 
curtea comisariatului de la Kilburn. 

— Dar, zise şeful american, fiica magistratului te va 
recunoaşte? 

— Nu, zise el, sunt maestru în arta deghizării; când 
vreau eu, nimeni nu mă poate recunoaşte. 

Şi Omul Gri se sculă, adăugând: 

— Putem avea încredere în depoziţia Suzannei, iar lordul 
Palmure nu va avea copilul. 

Capitolul XXV. 

Prin multe alte părţi, duminica este ziua care are un 
aspect de sărbătoare. 

În Anglia, dimineaţa zilei de luni are aspectul acesta. 

Magazinele se deschid peste tot şi bibliile sunt închise şi 
uitate pe la locurile lor. 

Duminica este ziua în care englezul stă închis în casă, 
mai mult din obicei decât din credinţă, mai mult pentru 
ochii lumii decât din vreun spirit religios, adânc înrădăcinat. 

Comerciantul englez salută cu bucurie ziua de luni. 

Cantinele sunt pline toate, de dimineaţă. 

Tramvaiele, tramcarele şi trăsurile circulă acum chiar în 
cele mai liniştite cartiere. Poporul, avid de procese, de 
emoţii şi de judecăţi de tot soiul, invadează tribunalele şi 
curţile comisariatelor de poliţie. 

Justiţia, care s-a odihnit o zi, are de două ori pe atâta de 
lucru. 

În lunea aceea, în liniştitul cartier Kilburn, cu mult 
înainte de orele zece, împrejurimile postului polițienesc 
unde trona domnul Booth erau invadate de lume. 

Încercarea de furt şi de asasinat, al cărei teatru fusese 
Kilburn Square, în noaptea de sâmbătă spre duminică, 
ridicase în picioare întreg cartierul. 


Povestea micului irlandez era cunoscută şi opinia publică 
era împărţită în două curente contrare. 

Unii spuneau că copilul trebuie pus îndată în libertate, 
ceilalţi susțineau că trebuie condamnat la închisoare şi 
trimis la Cold-Bath field. 

Şi, pe când mulţimea era din ce în ce mai nerăbdătoare, 
domnul Booth stătea liniştit în camera sa şi cina împreună 
cu fiica sa, frumoasa miss Katt. 

Pe când mânca, clasa nişte note, expediind unele lucrări. 

— Aşadar, tată, zise Katt, nobilul lord va veni să ceară 
copilul. 

— Da, zise domnul Booth, dar acum se mai prezintă o 
dificultate. 

— Ah! Dumnezeule! 

— Dificultatea aceasta o constituie depoziţia tâlhăriţei 
Suzanne, care a fost interogată de un magistrat, şi ale cărei 
răspunsuri mi-au fost comunicate. 

— Ei bine, zise Katt, şi ce pretinde aceasta? 

— Că micul irlandez, este fiul unei femei, numită Jenny, 
compatrioata ei. 

— Suzanne afirmă că Jenny irlandeza i-a încredinţat 
copilul ca „ucenic” în casa lor. Tu ştii bine ce înseamnă 
cuvântul acesta, mica mea Katt, adăugă domnul Booth. 
Mama şi-a încredinţat copilul Suzannei pentru ca să-l înveţe 
meseria de tâlhar. 

— Fie, zise Katt, dar ce greutate poate avea depoziţia 
unei femei pierdute ca Suzanne, faţă de afirmaţiile unui 
nobil lord? 

— Dacă se va prezenta numai nobilul lord, voi trece 
peste depoziţia Suzannei. 

— Şi vei înapoia copilul, scumpul meu tată? 

— Da, dar dacă se prezintă şi mama copilului... 

— Ei bine? 

— Voi fi obligat să-i iau şi ei interogatoriu şi dacă 
răspunsurile sale vor concorda cu acelea ale Suzannei... 

— Oh! Dumnezeule! Zise Katt, înfiorându-se. 


În momentul acela, secretarul Toby intră şi zise: 

— Excelenţă, sunt orele zece. 

— Ei bine, răspunse magistratul, vom deschise îndată 
uşile. 

Domnul Booth se sculă şi-şi îmbrăcă uniforma sa de 
magistrat. 

Apoi se îndreptă spre sala în care erau poliţiştii de 
serviciu. 

Câteva minute după aceea, uşile curţii de justiţie se 
deschideau publicului şi domnul Booth lua loc, maiestuos, 
pe scaunul său de judecător. 

— Să se aducă, prizonierul, zise el. 

Mulțimea invadase sala şi curiozitatea cea mai vie 
domnea. 

O trăsură luxoasă, cu arme pe portieră, fusese văzută 
oprindu-se la poarta comisariatului şi un gentilom coborâse 
dintr-însa. 

Un om din popor spusese cu voce tare: 

— Sir lord Palmure, membru al Înaltei Camere. 

Şi mulţimea se întreba ce putea să caute lordul Palmure 
la Kilburn. 

Dar atenţia, curiozitatea generală fură în curând 
îndreptate asupra prizonierului. 

Un murmur de compătimire străbătu mulţimea când 
copilul apăru pe banca acuzaților, cu braţul legat. 

— Cum te numeşti? Îl întrebă magistratul. 

— Ralph, răspunse copilul, cu vocea sa dulce. 

În acelaşi timp ochii săi albaştri cercetau mulţimea, 
părând să caute pe cineva. 

— Eşti irlandez? Mai întrebă domnul Booth. 

— Da, domnule. 

— Unde sunt părinţii tăi? 

Copilul era gata să-şi înceapă povestea, dar domnul 
Booth îl întrerupse cu un gest. 

Apoi, adresându-se auditoriului: 

— Este cineva care vrea să depună cauţiune pentru el? 


— Eu, răspunse o voce. 

Şi lordul Palmure străbătu mulţimea şi înaintă spre 
biroul domnului Booth. 

— Copilul acesta vă este cunoscut, milord? Întrebă 
magistratul. 

— Da, răspunse lordul Palmure. 

— Şi, dumneata Ralph, zise domnul Booth, îl cunoşti pe 
domnul? 

Copilul îşi îndreptă privirea asupra lordului Palmure şi 
răspunse cu hotărâre: 

— Nu! 

— Puțin importă! Continuă magistratul; dacă Excelenţa 
sa binevoieşte să se intereseze de tine... 

Copilul răspunse printr-un strigăt, un strigăt teribil, 
urmat de un altul, care venea din fundul sălii. 

Copilul întinsese amândouă mâinile, zicând: 

— Mama mea! 

O femeie se apropie, zicând: 

— E fiul meu! Înapoiaţi-mi-l! 

— Cine eşti dumneata? Întrebă magistratul. 

— Mă numesc Jenny, răspunse femeia. 

— Eşti mama acestui copil? 

— Da, Excelenţă... 

— E adevărat, zise lordul Palmure. 

— Jenny, zise cu răceală domnul Booth, legea îmi ordonă 
să-ţi iau interogatoriu. la seama bine la ce vei răspunde. De 
explicaţiile pe care mi le vei da atârnă libertatea fiului 
dumitale, pe care Excelenţa sa a binevoit să-l ceară. 

Dar Jenny exclamă: 

— Domnule judecător, mai bine să-mi trimiteţi copilul la 
închisoare, decât să-l încredinţaţi acestui om. 

Cuvintele acestea avură efectul unui trăsnet. 

Jenny adăugă: 

— Omul acesta a vrut să mă seducă şi speră că avându- 
mi copilul în mâinile sale... 


Un murmur ameninţător se ridică şi acoperi vocea 
irlandezei, precum şi pe aceea a lordului Palmure, care 
exclamă: 

— Femeia aceasta minte. 

Norodul ia totdeauna apărarea oamenilor din sânul lor; 
vorbele irlandezei au fost crezute, nobilul lord a fost huiduit 
şi numai cu mare greutate a putut domnul Booth să 
restabilească liniştea, invocând prestigiul legii. 

Lordul Palmure găsi prudent să se retragă. 

— Jenny, spuse atunci magistratul, recunoşti că eşti 
mama acestui copil? 

— Da, domnule. 

— Cunoşti o irlandeză, numită Suzanne? 

— E vara mea, răspunse Jenny. 

— Mărturiseşti că ţi-ai încredinţat copilul acestei femei. 

— Da, domnule. 

Atunci domnul Booth citi cu voce tare depoziţia 
Suzannei. 

Apoi pronunţă sentinţa prin care irlandezul Ralph era 
condamnat la închisoare timp de cinci ani la Cold-Bath field. 

Irlandeza scoase un strigăt de durere şi căzu liniştită în 
braţele Omului Gri, care-i şopti la ureche: 

— Curaj! Până în opt zile copilul va fi în braţele dumitale. 
Putem fi mândri de victoria pe care am obținut-o astăzi de 
vreme ce l-am smuls din braţele trădătorului lord Palmure. 

Sfârşitul părţii a doua. 

Partea a treia. 

Moara fără apă. 

Capitolul 1. 

În limba engleză, „Cold-Bath field” înseamnă câmpia 
băilor reci. 

Precum vedeţi, numele acesta n-are nimic lugubru în el. 

Ei bine! Pronunţaţi-l în Brook Street, sau în orice altă 
cârciumă fără nume din White-Chapel sau din Nappiny, şi 
veţi vedea feţele schimbându-şi culoarea şi pe cei mai 
îndrăzneţi tâlhari, cuprinşi de fiori. 


Şi aceasta pentru că în „Cold-Bath field”, în Bath Square 
cum numesc englezii locul acesta sinistru, se învârteşte 
teribila moară fără apă, înspăimântătorul „tread mil”. 

Libera şi democrata Anglie foloseşte nişte torturi foarte 
rafinate, pe care lumea este departe de a le cunoaşte. În 
India, oamenii sunt legaţi la gura tunurilor şi spulberaţi în 
aer; la Londra, tâlharii sunt trimişi la „moară”. 

Această moară nu este altceva decât un cilindru gigantic 
cu două etaje, împărţit în două mici cuşti. 

În fiecare din aceste cuşti este câte un condamnat. 

Condamnatul este legat cu mâinile de o bară 
transversală fixă. 

Picioarele îi atârnă în gol. 

Crezând că va găsi un punct de sprijin, nenorocitul pune 
picioarele pe o scândură paralelă cu bara. 

Dar scândurica fuge de sub picioare; o alta îi urmează, 
dispărând la rândul ei. Şi tot aşa mai departe, la infinit; e 
cilindrul care se învârteşte şi cele două picioare ale 
condamnatului, joacă rolul apei care cade în găleţile unei 
roţi de moară. 

Dacă condamnatul s-ar opri înainte de oprirea maşinii 
picioarele i-ar fi zdrobite. 

Cilindrul se opreşte la fiecare sfert de oră. 

Atunci condamnatul, cu corpul acoperit de sudoare, 
sfârşit de oboseală, coboară de pe banca de supliciu şi se 
aşează jos, pe un scăunaş ocupat, până atunci de un alt 
condamnat. 

Acesta din urmă îi ia locul şi infernala maşină începe 
iarăşi să se învârtească. 

Cold-Bath field este o închisoare veche; ea este situată în 
comitatul Midlessex şi este administrată de un guvernator, 
cu rang de căpitan în armata activă. 

Dar Anglia nu iubeşte nici monumentele, nici străzile 
vechi; puţin câte puţin, ea transformă totul. 

În curtea bătrânei închisori, se construieşte o închisoare 
nouă. Sunt mulţi ani de când durează lucrul şi cartierul 


întreg a devenit mai însufleţit. 

S-au deschis în toate părţile cantine pentru lucrătorii 
liberi care construiesc închisoarea; şi din pricina acestei 
concurenţe, clientela bătrânei cantine „Queen's Justice”, a 
rămas neschimbată. 

Stabilimentul, care cu atâta pompă se intitulează 
„Justiţia reginei”, are o înfăţişare tot aşa de sinistră ca şi 
închisoarea. 

E taverna temnicerilor, a rudelor care sunt admise să-i 
vadă pe condamnaţi şi a condamnaților însăşi, care în ziua 
eliberării lor din închisoare, iau o masă bogată sub bolțile 
acestui cuib infect. 

Lucrătorii nu se duc pe acolo. 

Rareori, un om, care n-a avut încă nici o răfuială cu 
justiţia, trece pragul acestei taverne. 

Există chiar în cartier un proverb care zice: „Nu te juca 
cu „Justiţia reginei, că nu-ţi merge bine!” 

Land-lordul de la Queen's Justice, era un fost temnicer, 
concediat fără drept de pensie şi fără nici o îndemnizaţie. 

Afacerea sa nu a fost niciodată clarificată. 

Se spunea că favorizase evadarea unui prizonier, dar 
nimeni nu a putut s-o dovedească. 

Căci, dacă ar fi posedat cineva dovezi, ar fi fost 
condamnat la rândul lui, şi atunci porţile închisorii i-ar fi 
rămas închise pentru totdeauna. 

Land-lordul acesta se numeşte Fang. 

Master Fang şi-a luat ca ajutor în tavernă, doi prizonieri 
eliberaţi; de aceea, lucrătorii spun, că la Queen's Justice se 
poate foarte bine întâmpla să bei un pahar de vin şi să-ţi 
pierzi batista. 

Puțin îi păsa lui master Fang de toate aceste calomnii, 
mai ales în prima vineri a fiecărei luni; căci în ziua aceasta, 
prizonierii care au avut o purtare exemplară, pot veni la 
vorbitor ca să-şi vadă rudele. 

În ziua aceea de la amiază până la orele trei, 
stabilimentul său e plin de lume. 


Aşadar în vinerea care urmă procesului din curtea 
comisariatului de la Kilburn, proces în care micul irlandez 
Ralph fusese condamnat la închisoare la Cold-Bath field, 
până la vârsta de cincisprezece ani, era foarte multă lume-n 
taverna Queen's Justice. 

Erau mai toţi, oameni săraci, femei în zdrenţe, bărbaţi cu 
feţe descompuse, copii cu picioarele goale. 

În mijlocul acestei mulţimi, care vorbea cu voce tare, 
necruţând de injurii nici pe magistraţii care condamnă, nici 
pe poliţiştii care arestează, un om se plimba grav şi senin, 
ca un zeu, în mijlocul umililor muritori. 

Master Fang îi surâse şi omul veni să strângă mâna land- 
lordului. 

Personajul acesta era îmbrăcat cu o tunică verde şi cu un 
pantalon cenuşiu; în cap avea o caschetă ornată cu un galon 
galben şi mijlocul îi era strâns de o cingătoare de piele 
groasă. 

În mână avea o cheie mare. 

Aceasta, ca îmbrăcăminte; ca fizic, era un bărbat înalt 
roşcovan, cu ochi mici, verzi, şi de o forţă titanică. 

Omul acesta era portarul închisorii. 

„Roughul” stabileşte nuanțele dintre oameni, cu o 
uimitoare putere de discernământ. 

Temnicerul obişnuit este şi el un soi de prizonier. 

El este mereu în contact direct cu condamnaţi. 

Cheile pe care le poartă la cingătoare, nu deschid decât 
uşile interioare ale închisorii. 

Puterea sa moare la grilajul portarului. 

Acesta este un om liber; de la fereastra sa, poate vedea 
strada şi în fiecare moment vorbeşte cu oameni liberi. 

E om bun, îndatoreşte pe toată lumea şi se sileşte uneori 
să împace asprimea regulamentelor cu regulile elementare 
ale umanităţii. 

Se interesează de unii dintre prizonieri şi lasă să 
pătrundă la dânşii mâncăruri mai bune, aduse de rude. 


Master Pin - aceasta este porecla sub care e cunoscut 
portarul - vine în fiecare zi la taverna Queen's Justice, dar 
mai cu seamă vinerea nu lipseşte niciodată. 

De dimineaţă, el cunoaşte lista prizonierilor care au voie 
să vină la vorbitor. 

Aşa încât, poate spune rudelor: „Dumneata poţi să te 
duci; omul dumitale a fost pedepsit” sau „Aşteaptă; ruda 
dumitale e pe listă”. 

Spuneam, deci, că master Pin se plimba prin mulţime, 
când, deodată, un bărbat care până atunci stătuse nemişcat 
într-un colţ, se apropie de dânsul, şi-l salută cu cuvintele: 

— Bună ziua, vere. 

Master Pin era foarte mândru. 

El făcu un pas îndărăt şi măsură de sus până jos pe acela 
care-i vorbise: era un fel de gigant în zdrenţe. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă dânsul. 

— Sunt vărul dumitale. 

— Cum? Murmură nobilul portar. 

— Pe cât e de adevărat că mă vezi în faţa dumitale tot 
aşa de adevărat este că suntem amândoi copii de fraţi. 

Portarul îl privea în continuare cu aceeaşi uimire. 

— Mă numesc John Colden, spuse bărbatul în zdrenţe. 

— În cazul acesta, suntem veri, confirmă master Pin, 
care n-a putut să-şi oprească o uşoară strâmbătură. 

Şi îi întinse mâna lui John Colden. 

Capitolul II. 

Spuneam că portarul de la Cold-Bath field primise 
porecla de Pin, adevăratul său nume nefiind cunoscut de 
oamenii de acolo. 

În limba engleză, Pin înseamnă „pană, scoabă”. 

Prin urmare, este clară originea acestei porecle; la 
broasca unei uşi, scoaba este partea care termină opera, tot 
aşa şi master Pin, n-avea cheile dinăuntru dar o avea pe cea 
din afară. 

Master Pin era irlandez, dar îşi ascundea cu cea mai 
mare grijă naționalitatea; de aceea încercă un sentiment de 


neplăcere în faţa acelui om care declara că e văr cu dânsul. 

Dar, la urma urmei, master Pin nu era un om răutăcios şi 
avea chiar oarecare respect faţă de legăturile de familie. 

De aceea, întinse mâna lui John Colden şi-i zise: 

— Ce vânt te aduce pe aici? 

— Ca să-ţi spun adevărul, dragul meu, am venit doar cu 
speranţa că te voi întâlni. 

Master Pin aruncă o nouă privire asupra zdrenţelor 
vărului său. 

— Eşti sărac, văd bine. Dar, dragul meu, în afară de 
frumoasa haină, pe care o port, sunt şi eu tot aşa de sărac 
ca şi tine. Am nevastă şi copii şi un salariu foarte mic. 

John Colden îşi cobori vocea şi spuse: 

— Ştiu foarte bine asta şi n-am venit să fac apel la punga 
ta. 

— Ah! Exclamă master Pin, a cărui frunte se însenină. 
Atunci, crezi că-ţi pot face vreun serviciu? 

— Fără îndoială, aprobă John Colden, şi asta fără să 
cheltuieşti un singur penny. 

— Vrei să bei un pahar de gin cu mine? Întrebă portarul 
încântat de atâta discreţie. 

Şi trecură într-o încăpere vecină, unde nu mai era 
nimeni şi puteau prin urmare să vorbească în linişte. 

Cele două pahare de gin fură aduse şi master Pin reluă: 

— Să vedem, dragul meu, despre ce este vorba? Suntem 
copii de fraţi şi cu toate că nu prea am de ce să mă laud că 
sunt irlandez, voi face tot ce voi putea pentru tine. 

— Şi cu toate acestea eşti irlandez, spuse John Colden. 

— Da, dar mă ascund. 

— Şi ai dreptate, răspunse John Colden, căci de o bucată 
de vreme irlandezii au o reputaţie foarte rea la Londra. 

— Sunt încântat că eşti şi tu de părerea mea, John. 

— Aşa de proastă este reputaţia de care se bucură, 
continuă John, încât e de ajuns să fie cineva irlandez, ca să 
nu mai poată găsi de lucru nicăieri. Căci aşa cum mă vezi, 
dragul meu văr, nu sunt nici tâlhar, nici conspirator, şi rău ai 


face dacă m-ai judeca după înfăţişare. Dar iată, sunt mai 
bine de trei luni de când nu mai găsesc de lucru nicăieri. 

— Ce meserie ai? 

— Sunt croitor; dar mă pricep foarte bine şi la zidărie. 

— Ah! 

— Şi chiar îmi place mai mult această din urmă meserie, 
pentru că lucrez în aer liber. Şi apoi, chiar şi plata e mai 
bună. 

— E foarte adevărat. 

— Atunci m-am hotărât să vin să te văd, căci am crezut 
că prin intervenţia dumitale se va putea să fiu admis şi eu 
printre lucrători. 

— Treaba e uşoară, spuse master Pin, dar vreau să-ţi 
spun de la început şi dezavantajele lucrului. Plata e foarte 
bună, răul cel mare este însă că uneori rămâi prizonier în 
închisoare. 

— Cum asta? 

— Îţi spun îndată. Pe lângă că se construieşte o 
închisoare nouă, se fac şi reparaţii la închisoarea cea veche. 
Regulamentul îi opreşte pe prizonieri să aibă cea mai mică 
conversaţie cu oamenii din afară. Dar de vreme ce lucrătorii 
repară sălile, cine i-ar putea supraveghea? Anul trecut, un 
prizonier a evadat şi atunci lucrătorii au fost bănuiţi. 

— Ei bine! Exclamă John Colden cu naivitate, dar acum 
ce se întâmplă? 

— În fiecare săptămână se trag la sorţi lucrătorii care 
trebuie să rămână în închisoare. 

— Bine... 

— Se trag la sorţi, pentru că nimeni nu vrea să rămână 
de bună voie. 

— Şi pe urmă? 

— Lucrătorii aceia sunt prizonieri. 

— Pentru totdeauna? 

— Numai pentru opt zile. Sunt îmbrăcaţi în costumele 
închisorii şi pe tot parcursul celor opt zile sunt supuşi celei 


mai severe discipline. Când li se sfârşeşte timpul, nu ies din 
închisoare, decât după ce sunt cercetaţi în amănunţime. 

— Dar dacă vreunul dintre lucrătorii ieşiţi la sorţi ar 
refuza? Întrebă John Colden. 

— Camarazii săi l-ar alunga şi n-ar mai găsi de lucru 
nicăieri. 

— Pe onoarea mea, spuse John Colden. Mie nu mi se 
pare lucru aşa de grav să rămână cineva opt zile prizonier. 

— N-ai copii? 

— Nici nu sunt însurat. 

— Şi apoi, spuse master Pin, se poate foarte bine să ai 
Noroc, şi să nu cazi niciodată la sorţi. 

— Numai să mi se dea de lucru, mi-e totuna. 

— Ah! Reluă portarul, mai am să-ţi fac încă o 
recomandare. 

— Vorbeşte. 

— Irlandezii - după cum tu însuţi ai recunoscut-o - sunt 
foarte râu văzuţi. 

— E adevărat. 

— Te voi prezenta directorului lucrărilor ca pe vărul 
meu; prin urmare, nu mai este nevoie să vorbeşti de 
Irlanda. 

— Poţi să fii sigur de mine. Şi când spui că mă vei 
prezenta? 

— Astă-seară chiar, dacă vrei să vii aici. 

— La ce oră? 

— Între orele opt şi nouă. 

John Colden se sculă şi strânse din nou mâna lui master 
Pin. 

Când să iasă, portarul îl mai reţinu o clipă. 

— N-ai alte haine? Întrebă dânsul. Când cineva vrea să 
fie angajat nu trebuie să aibă un aer prea sărăcăcios. 

— Am un tovarăş care-mi va împrumuta hainele sale, zise 
John Colden. 

— Atunci, totul va merge bine. Pe diseară. 

Şi John Colden plecă ieşind din taverna Queen's Justice. 


Când a ajuns în colţul străzii, se întoarse, aruncă o 
privire scrutătoare în jurul lui, pentru a se asigura că nu 
este urmărit, şi în fine intră într-o altă cantină, unde aştepta 
un om. 

Omul acesta nu era altul decât tâlharul Jack, zis şi 
„Pasărea-albastră”. 

— Ei bine? Întrebă acesta. 

— Cred că mâine voi fi angajat. 

— Atunci, zise „Pasărea-albastră”, te voi pune la curent 
cu obiceiurile închisorii şi-ţi voi face planul ei detaliat. Şi 
dacă după aceea nu vei putea merge pretutindeni cu ochii 
închişi înseamnă că nu eşti demnul frate al Suzannei, pe 
care o ştim cu toţii că posedă o inteligenţă vie. 

— Mă voi sili să înţeleg. 

— Şi pentru că a fost vorba de Suzanne, adăugă Jack, ştii 
că astă-seară, se operează salvarea ei? 

— Ah! 

— Teribil om mai este şi stăpânul tău! Murmură Jack. Ce 
rău îmi pare că nu vrea să vină printre noi! Ar deveni regele 
Brook Street-ului. 

— Să vorbim despre „moara fără apă”, reluă John 
Colden, ca şi cum ar fi vrut să înlăture orice comentariu în 
privinţa Omului Gri. 

Capitolul III. 

A doua zi, era într-o sâmbătă pe la orele zece când un 
clopot se auzi în clădirile noi de la Cold-Bath field. 

Închisoarea cea veche e situată spre vest; aceea care se 
ridică încetişor alături de dânsa şi care e destinată s-o 
înlocuiască, deoarece îndată ce se termină o parte din noul 
edificiu, partea principală din cel vechi este dărâmată, 
închisoarea cea nouă, spuneam, e aşezată spre nord-est. 

Un zid gros înconjoară ambele clădiri şi nu există decât o 
singură ieşire; aceea al cărei stăpân este master Pin, vărul 
lui John Colden. 

În fiecare dimineaţă, demnul portar vede lucrătorii 
intrând unul câte unul. 


El îi examinează pe toţi ca să se asigure că nu aduc cu 
dânşii vreun obiect prohibit. 

După grilajul de la intrare, se deschide o sală vastă care 
este un fel de anticameră comună ambelor închisori. 

În stânga se vede o poartă de fier, cu un ghişeu. 

E intrarea închisorii vechi. 

În dreapta se ridică o altă poartă. 

Acolo începe închisoarea nouă, aceea la care se lucrează 
şi care nu este terminată încă. 

Lucrătorii îndreptându-se spre şantiere, trec prin 
această sală comună, cu bolta ogivală, în fundul căreia e 
grefa închisorii. Privirea tuturor e atrasă de o inscripţie în 
litere mari, care acoperă unul dintre pereţi: „lubirea 
banilor este izvorul tuturor relelor.” 

Maxima aceasta care are la bază o filosofie practică şi 
care zugrăveşte foarte bine mentalitatea poporului, veşnic 
cuprins de dorul de a avea şi de un respect mare faţă de 
proprietate, încât atinge adorarea, are darul să pună pe 
gânduri, pe oricine o citeşte. 

Singurul lucru supărător este că, în loc să fie gravată pe 
colţul străzilor este înscrisă în interiorul unei închisori, 
unde este mai mult un regret decât o înştiinţare. 

Spuneam deci, că în sâmbăta aceea, pe la orele zece, un 
clopot se auzi sunând în închisoarea cea nouă. 

Era clopotul care anunţa repausul lucrătorilor şi la ora 
cinci sau mai bine zis ora ceaiului, când orice englez, bogat 
sau sărac, are obiceiul să ia o gustare. 

Această gustare este compusă din sandviciuri cu jambon 
sau rosbif rece şi dintr-o halbă de bere brună. 

Lucrătorii din Cold-Bath field se odihnesc atunci timp de 
O oră, şi au voie să iasă şi să se ducă la o gustare în 
cantinele din împrejurimi. 

Cu toate acestea în ziua aceea poarta grefei rămase 
închisă, chiar şi după sunarea clopotului. 

În acelaşi timp, deprinşi fără îndoială, cu asemenea 
evenimente, lucrătorii se adunară în mijlocul şantierului şi 


începură să converseze cu însufleţire. 

Unul dintre lucrători numai, rămăsese puţin mai la o 
parte şi nu vorbea cu nimeni. 

— Cine este omul acesta? Întrebă un zidar numit 
Jonathan. 

— E un lucrător nou. 

— De când e angajat? 

— Chiar din dimineaţa asta. 

— Cum se numeşte? 

— John; este unul din protejaţii lui master Pin. 

— Ah! Ah! mai bine-ar fi să cadă sorții pe el decât pe 
mine. 

— Şi cu toate acestea, tu nu prea ai de ce să te plângi, 
Jonathan, spuse un alt lucrător. 

— De ce? 

— Pentru că de doi ani de când lucrezi aici, n-ai mers 
decât o singură dată acolo... 

Şi prin cuvântul acesta: „acolo”, lucrătorii înțelegeau 
clădirea vechii închisori. 

— E destul de mult şi atât, răspunse Jonathan, 
încruntându-şi sprâncenele. 

Era un om în vârstă, puţin cam palid, slab şi cu privirea 
blândă. 

— Atât de tare te îngrozeşte închisoarea? Zise un altul. 

— Eu? Dar nicidecum. 

Şi Jonathan înălţă dispreţuitor din umeri. 

— Atunci de ce ţi-e teamă? 

— Drace! pentru că am motivele mele. 

— Şi... motivele acestea? 

Jonathan a făcut o mişcare bruscă; apoi s-a adresat 
unuia dintre lucrători: 

— Eşti căsătorit? 

— Nu. 

— Atunci, nu poţi înţelege pentru ce mi-e groază să stau 
opt zile prizonier. 


— Ehei! Spuse un altul, te ghicim, domnule Jonathan, 
nevasta ta, trebuie să fie drăguță. 

— Şi eşti gelos, adăugă un altreilea. 

Jonathan nu protestă, dar o lacrimă îi străluci în ochi. 

— Aveţi dreptate, aveam o nevastă drăguță şi eram 
gelos, ca oricare altul. Dar, adăugă dânsul, acum nu mai 
sunt! Pentru că soţia mea e moartă, zise lucrătorul, 
plecându-şi capul. 

În acelaşi timp, lacrima care îi strălucea în ochi, se 
rostogoli pe obrazul său slab. 

În loc să se explice, enigma se complica şi o tăcere 
generală se făcu în jurul zidarului. 

Dar Jonathan vorbise deja prea mult ca să nu meargă 
până la capăt. 

— Nu mai am soţie, zise el, dar am o fată... o fată de 
şaisprezece ani, aşa de dezvoltată şi de frumoasă încât i-ar 
da oricine douăzeci. Ea lucrează într-un magazin din 
Piccadilly. Şi în toate serile mă duc s-o iau acasă; toteu o 
conduc şi dimineaţa, înainte de a veni aici. Acum înţelegeţi 
de ce mă tem aşa de mult de sorţi? Opt zile despărţit de 
fiica mea! Cine ştie ce se poate întâmpla? E o fată foarte 
frumoasă şi Londra e plină de oameni care vor să facă rău. 

Prin alte părţi, la auzul unor asemenea cuvinte, lucrătorii 
ar fi izbucnit în hohote de râs. 

În Anglia însă, lucrurile se petrec altfel; toată lumea a 
fost emoţionată; chiar şi lucrătorul care stătea de o parte, 
dar care, cu toate acestea auzise totul. 

Acesta, care nu era altul decât John Colden, intrat ca 
lucrător în aceeaşi dimineaţă, mulţumită înaltei protecţii a 
lui master Pin, înaintă spre Jonathan şi-i spuse: 

— 'Tovarăşe, eu sunt aici numai de azi dimineaţă; dar 
dacă sorții te-ar alege pe dumneata, aş primi bucuros să-ţi 
iau eu locul în interiorul închisorii. N-am nici nevastă, nici 
copii care să mă aştepte afară, şi n-ar fi pentru mine un 
lucru tocmai aşa de greu. 


Propunerea lui John Colden fu primită de toţi lucrătorii, 
cu un murmur de simpatie. 

— Eşti un suflet bun, spuse Jonathan, strângându-i 
mâna. 

— Un camarad cumsecade, afirmară mai mulţi zidari. 

Deodată se instală o tăcere generală şi toate privirile se 
îndreptară către un om, care înainta spre ei cu un pas încet 
şi maiestuos, ţinând în mână un paneraş, în care agita nişte 
bile mici, purtând toate câte un număr. 

— Vin sorții, spuse Jonathan, aruncându-i lui John Colden 
o privire neliniştită şi rugătoare. 

Capitolul IV. 

John Colden se apropiase de Jonathan şi-l întrebă: 

— În ce mod se face tragerea la sorţi? 

— Îl vezi pe omul acesta? Întrebă Jonathan, arătându-i 
cu degetul personajul care intrase. 

— Da, este maestrul de lucrări. 

— În paneraşul acesta are nişte numere, continuă 
Jonathan. 

— Şi ne va da fiecăruia câte unul? 

Apoi va striga fiecare număr, începând cu unu. 

— Înţeleg, zise John Colden. 

— Dacă numărul lucrătorilor necesari în interiorul 
închisorii este de cincisprezece, de exemplu, primele 
cincisprezece numere vor fi cele desemnate. 

— Rămâi lângă mine, spuse John Colden, dacă dumneata 
vei avea un număr rău şi eu unul bun, vom schimba. 

— Deci e adevărat! Spuse Jonathan emoţionat, dacă voi 
avea nenorocirea să fiu desemnat, te voi duce dumneata în 
locul meu? 

— Fără îndoială. 

— Cu toate acestea, dumneata nici nu mă cunoşti. 

— Astăzi te-am văzut pentru prima dată. 

— Atunci ce te îndeamnă să-mi faci un serviciu atât de 
mare? 


— 'Ţi-am mai spus-o, răspunse cu naivitate John Colden, 
n-am nici soţie, nici copii. Când am intrat azi dimineaţă aici, 
nu mai aveam nici un ban şi de vreme ce plata se face 
numai sâmbăta, îmi este totuna dacă voi sta aici, ori voi ieşi 
în oraş. 

— Eşti o inimă de aur, zise Jonathan. 

Şi îi strânse mâna cu dragoste. 

Acum lucrătorii făceau cerc în jurul maestrului cu sorții. 

— Dragii mei, zise dânsul, am să vă dau o ştire rea. 

Toată lumea îl privi cu nelinişte. 

— Un zid s-a surpat în închisoarea cea veche, între 
moară şi făinărie, şi săptămâna asta ne sunt necesari mai 
mulţi lucrători ca de obicei. 

Lucrătorii se priviră cu nişte mutre consternate. 

— Avem nevoie de douăzeci şi cinci de oameni; cu zece 
mai mulţi decât de obicei. 

— Deci un sfert dintre noi, murmurară lucrătorii, căci 
suntem aproape o sută. 

— Haideţi, dragii mei, puţin curaj! O săptămâna trece 
repede. 

Poporul englez este liniştit, metodic, tăcut. Lucrătorii 
trecură unul câte unul şi luară câte un număr. 

Unii, superstiţioşi, îl puneau în buzunar sau îl ţineau în 
palmă, fără să dorească să-l privească. 

Alţii voiau să fie fixaţi fără întârziere. 

Jonathan îşi privi numărul său şi se îngălbeni de moarte. 

Avea numărul trei. 

Cine ştie dacă John Colden, nu va lua şi dânsul un număr 
Mic? 

John Colden a fost unul dintre cei din urmă care-şi luă 
numărul. 

Apoi dânsul se îndepărtă încetişor şi veni lângă Jonathan. 

Bietul om tremura. 

— Ce număr ai? Îl întrebă dânsul 

— Vai! Numărul 3. 


— Ei bine! Zise John Colden, surâzând, dă-mi bila 
dumitale şi ia-o pe a mea. 

Bila lui John Colden purta numărul 69. 

Acum Jonathan era salvat. 

Un fulger de mulţumire scânteie în ochii lui John Colden. 

Fără îndoială, scopul urmărit era atins. Maestrul făcu 
după aceea apelul. 

Când îl văzu pe John înaintând la numărul trei, îi zise 
râzând: 

— N-ai noroc, dragul meu! 

— Ei! Răspunse dânsul, voi avea noroc altă dată. 

Cei douăzeci şi cinci de oameni pe care sorții îi 
desemnaseră să lucreze în interiorul închisorii, se 
aşezaseră în rând, doi câte doi. 

Uşile închisorii interioare se deschiseră înaintea lor. 

— Ştiu că ne va fi sete, când vom ieşi de aici, spuse 
lucrătorul care mergea alături de John. 

— Cum, pe aici nu se bea? 

— Ba se bea; dar numai apă amestecată cu bere. 

— Dar de mâncat, se mănâncă bine? 

— Mâncarea e aceea a prizonierilor. 

— Şi de dormit? 

— Paturi de campanie: 

— Ei! Zise John, opt zile trec repede. 

Un temnicer mergea în fruntea roiului de lucrători şi-i 
conducea. 

Străbătură un coridor lung, la capătul căruia era o primă 
sală de corecție. 

Acolo erau condamnaţii pentru un timp foarte scurt: cel 
mult şase luni. 

Aceştia lucrau fiecare în meseria lui. 

Un croitor stătea la o masă şi croia veste pentru 
condamnaţi. 

Un tipograf făcea cărţi de vizită pentru directorul 
închisorii. 

Un bărbier îşi rădea tovarăşii. 


Şi aşa mai departe. 

O nouă uşă se deschise şi se închise în urma lui John 
Colden şi a tovarăşilor săi; un zgomot asurzitor de pile şi de 
ciocane ajunse până la urechile lor. 

Erau în atelierul lucrătorilor fierari, condamnaţi la 
închisoare. 

Apoi venea sala câlţilor, aşa numită „sala de aţă”. 

Aici începea munca cea penibilă. 

În sala câlţilor sunt clasaţi toţi condamnaţii care n-au nici 
o meserie. În fiecare dimineaţă condamnatul primeşte un 
pachet de frânghii ce trebuie transformate în scame. Şi 
după spusa condamnaților, aceasta este o muncă foarte 
grea. 

Dar n-ajunseră încă în sala în care trebuiau să se 
oprească. 

Străbătură aripa închisorii destinată celulelor, apoi o 
mică curte şi văzură deschizându-se înaintea lor o ultimă 
poartă. 

Atunci John Colden nu-şi putu opri un fior. 

Erau în pragul teribilului „tread mill”, pe care 
condamnaţii l-au botezat „moara fără apă”, şi avea să-l vadă 
pe copilul acela, pe care mistress Fanoche îl furase de la 
mama sa, pe care Bulton şi Suzanne îl pierduseră şi pe care 
domnul Booth, inflexibilul magistrat de poliţie, îl 
condamnase la muncă silnică. 

Capitolul V. 

Acuma să ne întoarcem la momentul în care micul 
irlandez Ralph, copilul acela în care Irlanda îşi punea toată 
speranţa, intrase la Cold-Bath field. 

La Londra, ca şi aiurea, transportul prizonierilor se face 
în trăsura celulară. 

În fiecare zi, un fel de omnibuz cu gratii la ferestre face 
înconjurul comisariatelor şi ia prizonierii pentru a-i lăsa pe 
unii la Bath Square, pe alţii la Mil-bank sau la Clarcken- 
weld şi pe alţii la Newgate. 


După condamnarea sa, Ralph nu văzuse, nu auzise, nu 
înţelesese decât trei lucruri. 

Mai întâi, că mama sa căzuse pe jumătate moartă, 
scoțând un strigăt. 

Apoi că avea să fie separat de dânsa. 

În sfârşit, mai înţelesese că îl aştepta ceva teribil, de 
vreme ce mulţimea, care se afla în sala de audienţă, 
începuse să murmure cu voce tare împotriva domnului 
Booth şi a legilor. 

Cu toate acestea. Ralph nu scoase nici un strigăt, nu 
vărsă nici o singură lacrimă. 

Viteazul copil, cu mâinile întinse spre mama sa, pe care 
un om o conducea afară, se lăsă dus de către doi poliţişti 
înapoi în închisoare. 

Pe drum se întâlni cu miss Katt, care plângea. Foarte 
emoţionată, buna fată îl luă în braţele sale şi-l strânse cu 
căldură. 

Numai după ce rămase singur, Ralph îşi descărcă nervii, 
izbucnind în lacrimi. 

Apoi îl cuprinse o lâncezeală adâncă; învins de oboseală 
şi de emoție, adormi dus. Era somnul acela adânc pe care-l 
aduce disperarea, ajunsă la limita ei supremă. 

La zgomotul uşii care se deschise, el se deşteptă şi 
constată că trecuseră mai multe ore. 

Ralph adormise şi în somnul său visase că se găsea în 
scumpa sa patrie, al cărui martir era deja. 

Se revedea în coliba lui săracă, alături de mama sa care-i 
surâdea şi de bătrânul pescar irlandez, bunicul său, care-l 
învăţa să se roage lui Dumnezeu. 

Realitatea se risipise ca un vis urât. 

Dar, vai! Foarte curând, Ralph fu readus în acea realitate 
părăsită doar pentru scurt timp. 

Cei doi poliţişti care făceau de serviciu în curtea 
închisorii din Kilburn, apărură în faţa sa şi, de data asta, 
unul dintre ei îi spuse: 

— Haide, scoală-te, şi urmează-ne! 


Ralph se supuse. 

Acum, după ce fusese despărţit de mama sa, ce-i păsa că 
era în închisoare sau în altă parte? 

Urcară treptele acelei scări întortocheate şi întunecate, 
pe care pretinsul lord Cornhill o umpluse ziua trecută, cu 
exclamaţiile sale de mirare şi de admirare. 

Copilul avu o ultimă speranţă: aceea de a o întâlni 
pentru ultima oară pe miss Katt. 

Dar M. Booth, ca niciodată, îşi certase fiica, deoarece, 
considera că o persoană bine crescută ca dânsa nu trebuie 
să se înduioşeze pentru un vagabond, pe care legea îl 
pedepseşte. 

Miss Katt se dusese şi se închise în camera sa, ca să 
poată plânge în voie. 

Pe când străbătea coridorul, Ralph se întâlni cu Toby, 
secretarul domnului Booth. 

Toby, fără îndoială, ca să se facă plăcut de frumoasa miss 
Katt, sau mai bine zis, din ordinele acesteia, îi aruncă un şal 
pe umeri. 

Se înnoptase; un vânt rece sufla şi ceața era foarte 
deasă. Luminile celor două felinare ale trăsurii celulare 
străpungeau întunericul. 

Libera Anglie îşi transportă prizonierii mai mult în timpul 
nopții. 

Nu e nevoie să mai spui unui popor, care se consideră 
poporul cel mai liber din lume, că există şi în sânul său 
închisori şi călăi. 

Polițistul îl apucă pe Ralph de braţ şi-l urcă în trăsură. 

Din câte îşi amintea el, nu-l mai văzuse niciodată pe omul 
acela. 

Cu toate acestea, se înfioră din cap până în picioare, 
când polițistul se aplecă la urechea lui şi-i şopti: 

— N-avea nici o teamă şi fii curajos; mama ta şi prietenii 
tăi veghează asupra ta. 

Cuvintele acestea fură pronunţate în dialectul ţării sale, 
acelaşi dialect de care se servise şi lordul Cornhill. 


Şi copilului i se păru că era chiar aceeaşi voce. 

Dar oricât de mult îşi fixă privirea asupra poliţistului, nu- 
i fu cu putinţă să recunoască în el pe gentlemanul care-l 
vizitase în închisoare. 

Oricum însă, speranţa îi umplu inima. 

Cineva îi vorbise despre mama sa. 

Fără să opună nici o rezistenţă intră în celula care îi era 
destinată, şi uşa dubei se închise cu zgomot în urma lui. 

Apoi, auzi biciul birjarului şi greoaia trăsură se puse în 
mişcare. 

Drumul a fost lung. 

La fiecare sfert de oră, trăsura se oprea. 

Ralph nu putea să vadă nimic, dar auzea. 

Auzea cum se deschidea mereu uşa acelui coridor 
rulant; fără îndoială, alţi tovarăşi de nenorocire erau 
introduşi. 

Trăsura celulară făcea înconjurul diferitelor posturi 
poliţieneşti şi îi lua pe condamnaţi, ferindu-se cu mare grijă 
să provoace vreun zgomot. 

În fine, se opri de-a binelea. 

De astă dată a fost deschisă şi uşa celulei în care se 
găsea Ralph. 

În acelaşi timp, polițistul care-i vorbise în graiul 
copilăriei sale, îi zise cu bruscheţe în limba engleză: 

— Haide! Pungaşule, coboară! 

Ralph se supuse. 

Atunci, se văzu înconjurat de nişte oameni cu figuri 
sinistre. 

Erau tâlharii recrutaţi în timpul drumului. 

Duba nu mai era acum în stradă, ci într-o curte 
înconjurată de ziduri înalte. 

Polițistul cu favoriţii roşii care-i vorbise lui Ralph, se 
dusese să sune la o uşă din spatele curţii. 

Un clopot îi răspunse din interior, cu un zgomot lugubru. 

Sunetul acestui clopot era atât de rece şi de cavernos, 
încât inima ţi se umplea de o spaimă misterioasă. 


Se auziră paşii greoi şi măsuraţi ai mai multor oameni şi 
uşa se deschise. 

Atunci poliţiştii care escortaseră trăsura se opriră în 
curte. 

Numai acela care îi vorbise lui Ralph trecu pragul uşii; 
uşa aceasta dădea în sala grefei. 

Era acela pe care l-am putea numi şeful convoiului. 

Dânsul îi preda pe prizonierii aduşi. 

El îl apucă pe Ralph de mână şi-i zise cu o voce sălbatică: 

— Înaintează! 

Dar copilul nu se înspăimântă de sălbăticia acelei voci, şi 
păşi înainte, cu capul sus şi cu mersul hotărât. 

Capitolul VI. 

Kilburn era postul polițienesc cel mai îndepărtat şi 
pentru că de acolo se începea luarea prizonierilor, era 
natural ca şi la predarea la grefă, să înceapă tot cu 
prizonierii de acolo. 

Polițistul cu favoriţii roşii îl împinse prin urmare pe 
Ralph, înaintea sa. 

Şeful grefei luă registrul şi puse întrebările obişnuite. 

Polițistul răspunse dând numele lui Ralph, vârsta sa, şi 
prezentând în acelaşi timp o copie după sentinţa 
pronunţată de onorabilul domn Booth. 

Şeful scrise toate acestea în registru, cu o indiferenţă 
perfectă; apoi, ridicându-şi capul spre poliţist, spuse: 

— Ah! Dacă nu mă înşel, eşti o figură nouă? 

— Într-adevăr, răspunse polițistul calm, acum pentru 
prima oară fac serviciul acesta, Excelenţă. 

Epitetul Excelenţă plăcu foarte mult funcţionarului. 

Era un om între două vârste, care chiar de la începutul 
carierei sale fusese condamnat şi care de douăzeci de ani 
nu ieşise din Bath Square. 

Dacă ar fi fost dus în mijlocul Londrei, s-ar fi rătăcit, fără 
îndoială. 

Pentru dânsul nu existau decât două feluri de oameni: 
prizonierii şi oamenii care îi supravegheau. 


Polițistul care conduce trăsura celulară şi îi predă pe 
prizonieri are rangul de brigadier. 

Serviciul acesta este foarte delicat şi nu se încredinţează 
niciodată primului venit; de obicei acelaşi individ 
îndeplineşte funcţia de brigadier mulţi ani la rând. 

Şeful grefei îşi îndreptă din nou privirea asupra 
poliţistului cu favoriţii roşii şi îi spuse: 

— Într-adevăr, acum te văd pentru întâia oară, cavalere. 

O politeţe atrage întotdeauna după sine o alta; polițistul 
îi spusese grefierului Excelenţă; grefierul îi dădu curtenitor 
titlu de cavaler. 

— Sternton e bolnav? Reluă funcţionarul. 

Sternton era brigadierul care făcea acest serviciu de 
obicei. 

— Da, Excelenţă. 

— Şi îl înlocuieşti dumneata? 

— Văd că lucrul vă miră, răspunse bărbatul cu favoriţii 
roşii, mai ales că nu m-aţi mai văzut niciodată până acum. 
Dar trebuie să ştiţi că am fost chemat din provincie şi că am 
sosit la Londra abia acum două zile. 

— Ah! Ai făcut serviciul în provincie! 

— Da, Excelenţa. 

— Şi unde asta? 

— Am fost brigadier la Manchester; eram şi acolo tot în 
serviciul închisorilor. 

— Foarte bine, zise grefierul. 

Şi cum curiozitatea îi era satisfăcută, adăugă: 

— Să trecem la următorul. 

— Un moment, Excelenţă, îl opri polițistul; am să vă spun 
câteva cuvinte din partea domnului Booth, magistratul de 
poliţie de la Kilburn. 

— Ah! Ah! 

— Copilul acesta, acest mic tâlhar pe care îl vedeţi este 
rănit. 

— Unde? 


— La umăr. Domnul Booth şi-a exprimat dorinţa ca să nu 
fie trimis la moară decât după vindecare. 

— Asta nu mă priveşte pe mine, răspunse grefierul; dar 
gardianul şef va transmite directorului dorinţa domnului 
Booth. 

Polițistul se înclină. 

Sala grefei era despărțită în două printr-un fel de perete 
de lemn. 

Fiecare prizonier care era trecut în condică, trecea, de 
cealaltă parte a zidului şi lua loc pe o bancă. Acolo stătea, 
până când veneau temnicerii să-l ridice. 

Deci, polițistul cu favoriţii roşii îl trecu pe Ralph de 
cealaltă parte a barierei; în acelaşi timp, aplecându-se spre 
dânsul, îi şopti la ureche: 

Copilul continua să fie demn. 

— Gândegşte-te la mama ta. 

Nu înţelegea bine ce se petrece în jurul său, că nu mai 
este copil şi că pentru dânsul venise vremea maturității. 

El se aşeză pe banca prizonierilor fără să verse o singură 
lacrimă, cu ochii fixaţi asupra bărbatului acela, care-i 
vorbise deja de două ori despre mama sa. 

Acesta îşi făcea meseria foarte conştiincios. 

Toţi prizonierii au fost înscrişi în condică. 

Apoi, grefierul trase cordonul unei sonerii. 

O uşă se deschise în spatele grefei. Patru gardieni, în 
fruntea cărora se afla un galonat, intrară îndată. 

Atunci grefierul citi cu voce tare numele prizonierilor şi 
celelalte relaţii luate despre ei şi nu băgă de seamă că între 
polițistul cu favoriţii roşii şi şeful gardienilor, se schimbase o 
privire de înţelegere. 

După ce termină de citit, grefierul îşi aduse aminte de 
recomandaţia domnului Booth şi o transmise gardianului 
şef. 

Acesta răspunse: 

— Niciodată condamnaţii nu sunt conduşi la moară decât 
a doua zi după intrarea lor în închisoare. Copilul va fi 


inspectat mâine şi vom face ce va hotări doctorul. 

Apoi, mai schimbă o ultimă privire cu polițistul acela şi 
spuse prizonierilor: 

— Haideţi, înaintați! 

Ralph, la rândul său, aruncă o ultimă privire poliţistului 
care-i vorbise despre mama sa, apoi porni după gardieni, 
care-i ducea în interiorul închisorii. 

A fost condus într-o sală mare, în mijlocul căreia era o 
cadă mare, plină cu apă caldă. 

Acolo se dezbrăcă în pielea goală şi se scufundă în cadă. 

După aceea a fost îmbrăcat în costumul închisorii, care e 
compus din pantaloni cenușii şi o vestă închisă, brodată cu 
galben. 

Pe spatele vestei, ca şi pe boneta care i se da ultima 
condamnatului, e un pătrat alb, în mijlocul căruia se poate 
citi un număr. 

Vesta şi boneta care i-au fost date lui Ralph, purtau 
numărul 31. 

După o oră, când se găsi singur într-o celulă, copilul care 
până atunci fusese om, se simţi cuprins pe moment de 
disperare. 

El izbucni în lacrimi, murmurând: 

— Mamă! Mamă! 

Pe coridor răsuna pasul egal şi monoton al unui gardian 
de noapte. 

Pasul acesta se opri în dreptul celulei lui Ralph. 

Atunci copilul se opri din plâns şi ascultă plin de 
nelinişte. 

O voce ajunse până la dânsul, o voce dulce care 
murmură câteva cuvinte în dialectul patriei sale. 

— Nu plânge, drăguţule, mama ta veghează asupra ta! 

Capitolul VII. 

A doua zi dimineaţă, uşa celulei lui Ralph se deschise, şi 
gardianul şef intră sau mai bine zis, se dădu la o parte 
pentru a face loc unui bărbat mic, cu ochelari şi purtând o 
haină plină de broderii de aur. 


Era medicul închisorii. 

Gardianul şef îi spuse cu o voce severă: 

— Haide tâlharule, ridică-te şi salută-l pe domnul medic! 

Ralph sări în sus. Tremura din tot corpul şi cu toate 
acestea, o idee bizară îi trecu prin minte. 

Vocea aceea severă, care îi ordona cu atâta brutalitate să 
se ridice în picioare, i se părea a fi aceeaşi voce care îi 
şoptise în dialectul ţării sale: „Mama ta veghează asupra-ţi”. 

Şi cu toate acestea, omul acela avea o înfăţişare 
sălbatică; ochii săi erau aşa de mari şi de încruntaţi, încât te 
cuprindeau fiori, privindu-i. 

— Ah! Ah! Zise omul cu ochelari, acesta este ştrengarul 
care a vrut să fure banii lui Thomas Elgin? 

Şi Ralph a fost învăluit de o privire scrutătoare. 

— Frumoasă figură, mai adăugă doctorul. Ce păcat că 
clubul filantropic pentru „moralizarea claselor de jos”, al 
cărui vicepreşedinte am onoarea să fiu, n-a putut pune 
mâna pe ştrengarul acesta; poate că l-ar fi salvat. 

Şi apropiindu-se de copil, începu să-i dezvelească braţul, 
cu brutalitatea obişnuită chirurgilor. 

— Ehei! Murmură dânsul. Domnul Thomas Elgin este un 
om ingenios în toată puterea cuvântului. Ce bine ştie dânsul 
să-şi păzească banii! Am citit articolul din Morning Post; e 
într-adevăr foarte curios. 

Gardianul şef, cu aceeaşi voce morocănoasă, spuse: 

— Mititelul acesta, Excelenţă, e aşa de grav rănit, încât 
nu ştiu la ce muncă l-am putea pune. Nu ştiu ce gândesc 
magistraţii care condamnă la muncă silnică un copil de zece 
ani. 

Doctorul îşi ridică îndată capul şi pe un ton puţin cam 
supărat, răspunse: 

— Scumpul meu domn Bardel, eu care sunt 
vicepreşedinte al unui club filantropic, nu pot fi acuzat de 
lipsă de omenie; cu toate acestea, părerea mea este că 
societatea trebuie să procedeze cu cea mai mare severitate 


când e vorba de tâlhari. Mă înţelegi dumneata, domnule 
Bardel? 

— Dar, domnule doctor, reluă domnul Bardel - acesta era 
numele gardianului şef - copilul acesta a primit un glonte în 
umăr. 

— Văd şi eu; dar glontele a fost extras şi rana nu mai 
prezintă nici o primejdie. 

Zicând acestea, medicul începu să mişte braţul copilului 
în toate părţile, examinându-l cu atenţie. 

— Nu e nici cel mai mic pericol, repetă dânsul 

— Ah! Murmură domnul Bardel. 

— Peste opt zile, nici urmă nu va mai rămâne din rana 
aceasta. 

— În timpul acestor opt zile, întrebă domnul Bardel, 
copilul trebuie dus la infirmerie? 

— Nu e nevoie, dragul meu; nu e nicidecum nevoie. 

Un nor întunecă fruntea gardianului şef. 

— Dar, domnule doctor... murmură dânsul. 

— Îţi repet, dragul meu domn Bardel, că ştrengarul 
acesta poate foarte bine să muncească. 

— Chiar de astăzi? 

— Negreşii. 

Domnul Bardel îşi înăbuşi un suspin şi se înclină. 

Doctorul adăugă: 

— Crede-mă, sunt şi eu destul de omenos; dacă n-ar fi 
aşa, n-aş fi ajuns vicepreşedinte al unui club filantropic. Dar 
societatea este datoare să ia măsuri serioase contra acelora 
care tulbură ordinea. 

Şi cu aceste cuvinte, doctorul se retrase. 

Gardianul şef îl întovărăşi. 

Ralph rămase singur aproape o oră. 

Cu acel minunat instinct, pe care-l posedă toţi copiii, 
micul irlandez înţelesese că în ciuda vocii sale brutale şi cu 
tot aspectul său sălbatic, gardianul şef îi era prieten, şi că 
dacă era să i se întâmple vreun rău, era fără voia sa. 

Peste o oră, uşa celulei sale se deschise din nou. 


Ralph spera să-l revadă pe domnul Bardel, dar se 
înşelase. 

Doi gardieni veniră să-l caute. 

Unul dintre ei avea în mână certificatul doctorului, din 
care reieşea că rana nu prezintă nici o gravitate şi prin 
urmare copilul poate fi pus îndată la lucru. 

Sărmanul irlandez a fost îmbrăcat şi condus în sala 
teribilului tread-mill. 

În timpul acesta, un om ieşi din Cold-Bath field. 

Era domnul Bardel, gardianul şef. 

Master Pin, portarul, îl întrebă pe când deschidea 
grilajul: 

— Astăzi e ziua dumitale de ieşire? 

— Da, răspunse Bardel. Sunt doritor să mai respir puţin 
aer de libertate... 

Şi domnul Bardel, odată ajuns în stradă, începu să 
meargă repede, îndreptându-se spre Holborne Street. 

Acolo, intră într-o casă cu aparenţă sărăcăcioasă, al cărei 
cat de jos era ocupat de o cantină. 

El străbătu o alee întunecoasă, se urcă la catul de sus, 
scoase o cheie din buzunar şi deschizând o uşă, pătrunse 
într-o cameră mică care fără îndoială era locuinţa sa, de 
vreme ce, fără să mai întârzie, îşi dezbrăcă uniforma 
înlocuind-o cu nişte haine cenuşii. 

După aceea închise cu grijă uşa în urma sa şi cobori în 
cantină. 

Un om stătea sprijinit de contor şi bea un pahar de gin. 

Era Omul Gri. 

El schimbă o privire rapidă cu domnul Bardel şi amândoi 
începură să vorbească în dialectul irlandez. 

— Ei bine! Spuse Omul Gri, copilul este la infirmerie, nu-i 
aşa? 

— Nu, este la „moară”. 

Omul Gri se îngălbeni. 

— Medicul închisorii este un adevărat măgar, spuse 
domnul Bardel; sau mai bine zis, e un om fără inimă. E 


foarte bogat şi se teme de tâlhari ca de ciumă. Dacă ar 
propune cineva să fie condamnat un om care a furat o 
batistă, dânsul n-ar protesta. 

— Dar atunci, întrebă Omul Gri, tot planul combinat în 
vederea infirmeriei, este inutil? 

— Desigur. 

— Şi... la „moară”? 

— Acolo, spuse domnul Bardel, n-am nici un om de 
încredere. 

— Ah! 

— Ar trebui să introducem în serviciul de la tread mill, 
un om în care să avem încredere şi lucrul acesta este cu 
neputinţă. 

— Tread mill-ul este departe de infirmerie? 

— Tocmai la cealaltă extremitate a închisorii. 

— Şi lucrătorii nu vin niciodată pe acolo? 

La această întrebare domnul Bardel tresări. 

— Ah! Spuse dânsul, mi-a venit o idee... 

— Da? 

— Unul dintre zidurile sălii tread mill-ului nu este tocmai 
solid şi uşor ar putea să fie dărâmat... 

— Când? 

— Când voi dori-o eu, răspunse domnul Bardel. 

— Atunci, lucrul acesta să nu se întâmple până sâmbătă, 
hotări Omul Gri. 

— De ce? 

— Pentru că printre lucrătorii care se vor duce să 
lucreze în închisoare, trebuie să fie şi unul dintre fraţii 
noştri. 

„Dumnezeu să aibă în paza sa Irlanda!” murmură 
gardianul şef, făcând un semn misterios de cruce. 

Şi amândoi începură să vorbească pe şoptite. 

Capitolul VIII. 

Aşadar, domnul Bardel, gardianul şef de la Cold-Bath 
field, asculta de ordinele Omului Gri. 

De ce? 


Pentru că domnul Bardel făcea şi dânsul parte din vasta 
asociaţie a conspiratorilor, adică a oamenilor acelora care 
visează mereu libertatea Irlandei. 

Cum se înființase această asociaţie? 

Mister. 

Membrii nici nu se cunoşteau între ei. Numai mulţumită 
unui semn particular şi mistic, un frate la nevoie este 
recunoscut de fraţii săi. 

Înainte să-l lase pe micul Ralph să fie condus la Cold- 
Bath field, Omul Gri redevenise pentru o oră lordul 
Cornhill, colecţionarul pasionat al crimelor curioase. 

Înzestrat cu o legitimaţie specială, eliberată de Scotland- 
Yard, se prezentase la Bath Square şi ceruse să viziteze 
închisoarea. 

Inspectase în amănunţime infirmeria, sălile de corecție şi 
bucătăria, dar n-a vrut să vadă moara, spunând că-şi 
rezervă plăcerea acestui spectacol pentru o a doua vizită. 

Pretinsul lord Cornhill căută în închisoare complici; căci 
„conspiratorii” sunt introduşi pretutindeni, în administraţie 
ca şi în poliţie, după cum au putut vedea cititorii în ziua în 
care Omul Gri dorise s-o viziteze pe irlandeza Suzanne. 

Se plimbase din sală în sală, spionând o privire, 
hazardând un gest; deodată văzuse un om tresărind. 

Acest om era acelaşi care-i servea de călăuză şi-i explica 
cu cea mai mare grijă toate lucrurile. 

Era domnul Bardel, gardianul şef. 

Atunci Omul Gri se folosi de un moment în care rămaseră 
singuri într-un coridor celular şi făcu semnul acela 
particular care anunţa pe un şef al asociaţiei. 

Domnul Bardel se înclină cu umilinţă şi spuse: 

— Vorbeşte, stăpâne; mă voi supune. 

— După plecarea mea, vei găsi un motiv oarecare şi vei 
veni peste o oră să mă întâlneşti la Queen's Justice. 

— Voi veni, răspunse domnul Bardel cu supunere. 

Într-adevăr, o oră după aceea, lordul Cornhill, 
transformat de astă dată în Omul Gri era în taverna 


Queen's Justice. 

Din convorbirea pe care o purtară aici, Omul Gri şi 
domnul Bardel, rezulta că acesta din urmă era singurul 
conspirator din Bath Square. 

Cu toate acestea, dacă Ralph era să fie trimis la 
infirmerie, domnul Bardel credea că o evadare este 
posibilă. 

După cum se vede, gardianul şef îşi făcuse socotelile fără 
să-l aibă în vedere pe medic. 

— Aşadar, spunea Omul Gri, n-ai nici un prieten în Bath 
Square? 

— Niciunul. 

— Nici chiar printre prizonieri? 

— Nici printre ei. 

— Dar portarul? 

— E un om care a renegat Irlanda. Dacă ar putea, ne-ar 
trăda şi pe noi. 

— Şi prin ce mijloc am putea introduce lucrători liberi în 
tread mill? 

— lată, spuse Bardel... tread mill-ul are patru cilindri. 

— Ştiu asta. 

— Osia fiecăruia este fixată într-un zid jos; unul dintre 
aceste ziduri este slab. Dacă maşina s-ar opri brusc s-ar 
putea ca zidul să se prâăbuşească. 

— Dar în ce mod s-ar putea opri maşina brusc? 

— E foarte uşor. 

— Să vedem. 

— În fiecare seară, în virtutea funcţiei mele de gardian 
şef fac înconjurul sălilor de lucru şi de corecție, câteodată 
întovărăşit de doi gardieni, câteodată singur. Condamnaţii 
sunt culcaţi, sălile sunt pustii, să presupunem acum, că în 
una din serile acestea, aş lua în buzunar o bucată de fier, un 
corp oarecare. 

— Ei bine? 

— Corpul acesta ar fi strecurat între roţile unuia din 
cilindri... 


— Şi pe urmă? 

— A doua zi maşina s-ar desface şi ar provoca prin 
violenţa exploziei, dărâmarea zidului... Şi un zid care ar 
trebui reparat fără întârziere. 

— De minune! Exclamă Omul Gri. Acum să ne continuăm 
planul: printre lucrători va fi şi unul dintre fraţii noştri. E 
destul unul singur. 

— Da şi nu. 

— Explică-te. 

— Lucrătorii care muncesc în interiorul închisorii sunt 
supuşi unui regim celular. Tot timpul cât ţine lucrul nu ies 
din închisoare. Noaptea se culcă şi ei în celule, ca şi 
condamnaţii. Fiecare coridor are un supraveghetor de 
noapte. Oamenii aceştia nu pot fi corupți şi niciunul dintre 
ei nu e conspirator. Aşa încât, la ei nu ne putem gândi. 

— Şi nu e decât un singur gardian pe fiecare coridor? 

— Da. 

— Să presupunem un moment că John Colden şi Ralph ar 
fi pe acelaşi coridor. S-ar putea întâmpla lucrul acesta? 

— Asta depinde de voinţa mea. 

— Bine; să mai presupunem acum că şi supraveghetorul 
coridorului ne-ar fi prieten. 

— Oh! 

— Să presupunem. 

— Fie. 

— John Colden iese din celula sa, ia copilul şi amândoi se 
îndreaptă spre curtea interioară, a cărei cheie o ai 
dumneata, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Curtea aceasta comunică cu clădirile noii închisori. 
Dumneata trebuie să ai şi cheia aceasta. 

— Desigur, dar n-am cheia porţii exterioare, care 
rămâne zi şi noapte la brâul lui master Pin. 

— Puțin îmi pasă de asta, spuse Omul Gri, căci odată 
ajunşi în curtea închisorii noi, John Colden şi copilul au pe 
unde ieşi. 


— Ah! 

— Prin urmare, nu e decât un singur obstacol: 
supraveghetorul. 

— Şi e un obstacol de neînvins! Întări domnul Bardel. 

Omul Gri surâse. 

— Vei vedea că nu e tocmai aşa. Aşadar, să rezumăm. 

— Te ascult. 

— În noaptea de vineri spre sâmbătă, zidul se va 
dărâma. 

— Da. 

— Sâmbătă, John Colden va intra în închisoarea 
interioară. 

— Şi pe urmă? 

— Sâmbătă seara vei veni la taverna Queen's Justice şi-ţi 
voi dovedi că nici un lucru nu este cu neputinţă. 

— Tocmai lucrul acesta îl doresc şi eu, şi dacă nu va fi 
nevoie decât de viaţa mea pentru triumful cauzei pe care o 
servim, sunt cu totul la dispoziţia dumitale. 

— Nu, răspunse Omul Gri surâzând, avem mereu nevoie 
de amici la Bath Square, şi dumneata nu vei fi câtuşi de 
puţin compromis. 

Şi se despărţi de gardianul şef, repetând: 

— Pe sâmbătă seara, la taverna Queen's Justice şi 
Irlanda să ne aibă în paza sa! 

Capitolul IX. 

Să ne întoarcem acum la Ralph. 

Era în ziua de sâmbătă şi prin urmare trecuseră cinci 
zile de când micul bandit intrase la moară. 

Prima oară fusese un supliciu teribil pentru dânsul. 

Abia atinseseră micile sale mânuţe bara transversală 
care devenea unicul punct de sprijin al condamnatului şi 
picioarele căutau în zadar să se odihnească pe scândurelele 
mişcătoare ale cilindrului. 

De două ori a vrut să se oprească, dar picioarele şi 
spatele fură lovite cu aşa putere încât mititelul văzu îndată 
că orice repaus era imposibil. 


După un sfert de oră a fost dat jos pentru odihnă. 

Era aşa de slab, aşa de tare tremura, încât toţi ceilalţi 
condamnaţi au fost cuprinşi de milă. 

Dar ce puteau să facă dânşii? 

Dacă este vreun loc unde disciplina este de fier şi nu este 
încălcată nici măcar o singură dată, apoi desigur că locul 
acesta este în închisorile Angliei. 

Dragostea pentru proprietate, dorinţa de a poseda cât 
mai mulţi bani i-au făcut pe englezi să aibă o teamă aşa de 
mare de tâlhari, încât cea mai mică încercare de furt, este 
pedepsită cu cea mai mare severitate. 

Cel mai mic şi cel mai neînsemnat murmur al unui 
condamnat este pedepsit cu lovituri de bici. 

De altfel, chiar dacă vreunul dintre ei, ar fi vrut să vină 
în ajutorul micului irlandez, lucrul ar fi fost cu neputinţă, 
pentru că domnul Whip era acolo. 

Domnul Whip era supraveghetorul unuia dintre cei patru 
cilindri. 

Era un om înalt şi slab cu barba blondă, cu buzele 
uscate, cu nasul lung, cu ochii mici şi verzi, oglindind o 
sălbăticie nemaipomenită. 

În limba engleză, „whip” înseamnă bici. 

— Sălbaticul gardian avea, fără îndoială şi un alt nume; 
dar condamnaţii, ai căror umeri îi chinuiau adeseori, îl 
porecliseră cu numele instrumentului său de tortură. 

Tâlharul care-şi sfârşise pedeapsa şi se întorcea în Brook 
Street, spune tovarăşului său, care nu văzuse încă tread 
mill-ul. 

— Dumnezeu şi sfântul Gheorghe să te păzească de 
cilindrul domnului Whip. 

Domnul Whip era urât nu numai de condamnaţi, dar 
chiar şi de ceilalţi gardieni, colegi ai săi. 

Era un om taciturn, nu vorbea niciodată cu nimeni şi 
părea că-şi exercită sălbatica meserie de gardian cu o 
bucurie brutală. 


Ralph căzuse tocmai în cilindrul pe care-l supraveghea 
omul acesta şi de prima oară făcu cunoştinţă cu teribilul său 
bici. 

Când seara a fost condus din nou în celula sa, era pe 
jumătate abrutizat. 

Ochii îi erau secaţi de lacrimi; nici chiar revoltă nu mai 
simţea în sufletul său. 

Toată ziua în mijlocul teribilelor torturi pe care le îndura, 
o idee îi dominase mintea. 

Era speranţa că seara va auzi din nou vocea aceea, care 
cu atâta dulceaţă, îi şoptise: „Mama ta veghează asupra-ţi.” 
Pentru oamenii copţi, pentru aceia care au trecut deja 
prin grelele încercări ale vieţii, amintirea patriei sale este o 

dulce consolare. 

Pentru copii, amintirea mamei are aceeaşi putere. 

Şi într-adevăr, seara, pe când, învins de durere şi de 
oboseală era aproape să adoarmă, auzi din nou ridicându- 
se spre dânsul de afară, aceeaşi voce, plină de consolare, 
care-i spunea: „Nu fi disperat, în curând vei ieşi de aici!” 

A doua zi şi în zilele următoare, aceeaşi voce îl încuraja 
pe micul copilaş. 

În fiecare seară, vocea aceea misterioasă îi umplea inima 
de speranţă. 

În sfârşit veni şi sâmbătă. 

La orele şapte, condamnaţii intrară doi câte doi în marea 
sală a morilor. 

Domnul Whip mergea în fruntea lor. 

Fiecare condamnat se duse să-şi ocupe locul său 
obişnuit. 

Acela care se odihnise ultimul în ziua precedentă veni cel 
dintâi să ocupe locul supliciului. 

Cel de-al doilea se aşeză jos, aşteptând să treacă un sfert 
de oră. 

Apoi, când cei patru cilindri fură ocupați şi 
supraveghetorii se aflau la locurile lor, domnul Whip făcu 
un semn şi roţile fură puse în mişcare. 


Supliciul începu. 

Cilindrii mergeau încet la început, apoi din ce în ce mai 
repede, şi mai repede, şi în sfârşit atingeau o viteză 
ameţitoare. 

Dar deodată, un zgomot înspăimântător se produse. 
Cilindrul se opri brusc şi în acelaşi timp zidul se prăbuşi. 

Domnul Bardel se ţinuse de cuvânt. 

Urmă un tumult, o spaimă, un amestec de nedescris. 

Câţiva condamnaţi au fost răniţi. 

Din fericire, Ralph scăpă neatins. 

Din toate părţile, condamnaţii scoteau strigăte de 
groază. 

Mai mulţi părăsiseră bara transversală a celorlalţi 
cilindri. 

Lucrătorii din brutărie ieşiseră în grabă, amestecându-şi 
strigătele lor, cu strigătele condamnaților. 

Un moment cei patru supraveghetori au fost îngrămădiţi 
într-un colţ şi a apărut teama de revoltă. 

Dar doi oameni apărură şi restabiliră liniştea; erau 
guvernatorul şi gardianul şef. 

Guvernatorul era tot aşa de iubit pe cât de urât era 
domnul Whip. 

Domnul Bardel era sever, dar era foarte drept şi toată 
lumea îl respecta. 

Arhitecţii închisorii veniră îndată şi începură o cercetare 
amănunţită. 

Se constată că zidul care se dărâmase era singurul zid 
slab, şi că ceilalţi, trei cilindri puteau să-şi continue 
funcțiunea fără nici o primejdie. 

Condamnaţii au fost puşi din nou la muncă, şi cei din 
cilindrul deteriorat au fost repartizaţi la ceilalţi cilindri. 

Domnul Whip ceru ca o favoare păstrarea rolului său de 
supraveghetor, spre cea mai mare bucurie a unui coleg 
care devenea astfel, liber. 

Pe la orele două, echipa de lucrători liberi, condamnaţi 
de sorţi la opt zile de închisoare, intră în sală. 


Era vorba să se reconstruiască din nou zidul. 

John Colden era unul dintre cei dintâi zidari intraţi în 
sală. 

EI îşi plimbă privirea asupra celor trei cilindri care 
funcționau, căutând să zărească undeva copilul, pe care-l 
cunoştea, din ziua în care mititelul fusese condamnat în sala 
de audienţe a Comisariatului de la Kilburn. 

În momentul acela Ralph se odihnea. 

John Colden găsi un mijloc să se apropie de dânsul şi-i 
şopti: 

— Sunt un prieten al mamei tale. 

Copilul scoase un strigăt. 

Dar deja John se amestecase printre ceilalţi lucrători. 

Domnul Whip întoarse capul încolăcindu-şi biciul pe 
carnea fragedă a copilului. 

Ralph scoase un al doilea strigăt. 

Dar în aceeaşi clipă întâlni privirea lui John Colden, care- 
şi dusese un deget la buze. Copilul înţelese şi tăcu. 

Şi cum cilindrul se oprise, se duse să-şi reia locul său la 
bară. 

Capitolul X. 

Pentru aceeaşi zi, Omul Gri îşi fixase întâlnirea cu 
gardianul şef Bardel, la taverna Queen's Justice. 

Pe la orele şapte şi jumătate, neobositul campion al 
Irlandei era la postul său. 

Domnul Bardel nu sosise încă. 

Dar un alt bărbat sosi înaintea lui: era bunul Shoking. 

El aruncă o privire rapidă în jurul lui, şi-l văzu îndată pe 
Omul Gri, care stătea liniştit la o masă şi bea un pahar de 
vin. 

Taverna era aproape goală. 

Am spus-o şi o repetăm: taverna Queen's Justice, nu era 
vizitată decât de temniceri şi de rudele condamnaților. 

Singurele persoane care mai puteau trece pragul 
tavernei după orele şapte seara, în timpul iernii mai ales, 
era master Pin, portarul şi domnul Bardel, gardianul şef. 


Shoking se apropie deci de Omul Gri fără nici o teamă. 

— Totul este gata, spuse Shoking. 

— Totul? 

— Absolut totul. 

Frânghia cu noduri este sus, trăsura va aştepta la ieşire. 

— Unde este Jenny? 

— Acolo. 

Acesta îl privi cu un aer întrebător. 

— Şi Suzanne? 

— Suzanne este cu dânsa. 

— Şi trăsura? 

— Craven o va aduce; va fi în colţul străzii. 

— Bine, spuse Omul Gri. 

În aceeaşi clipă uşa se deschise şi domnul Bardel apăru. 

Domnul Bardel se înclină în faţa Omului Gri, ca în faţa 
unei cunoştinţe banale. 

— Hei! Domnule Bardel, îl întrebă acesta, vrei să bei un 
pahar de vin cu noi? 

— Beau mai bine un grog, dacă nu e cu supărare. 

Şi domnul Bardel veni să se aşeze lângă Omul Gri. 

Atunci, acesta începu să-i vorbească în dialectul irlandez. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă dânsul. 

— Zidul e dărâmat, răspunse Bardel în acelaşi dialect. 

— Copilul nu e rănit? 

— Nu. 

— Şi John Colden e în sala morilor? 

— Da, a lucrat toată ziua acolo. 

— Asta voiam să ştiu. Ai urmat instrucţiunile mele? 

— Punct cu punci. 

— Să vedem. 

— Lucrătorul John Colden se află pe acelaşi coridor 
celular ca şi copilul. 

— Foarte bine. 

— Am închis celulele eu însumi şi am strecurat un 
pumnal în mâna lui Colden. 

— Sper că nu va fi nevoie de arme. 


— În sfârşit, am lăsat celula sa deschisă. 

— De minune! 

— Am îndepărtat santinelele din curte, sub motiv, că 
ploua şi prezenţa lor acolo era cu totul inutilă. 

— Şi cine e gardianul care va supraveghea coridorul? 

Domnul Bardel încreţi din sprâncene. 

— Oh! Zise dânsul, aici n-avem noroc. 

— Cum asta? 

— Este un om sălbatic în Bath Square, un gardian de o 
cruzime nemaipomenită. Condamnaţii l-au poreclit domnul 
Whip. 

— Bine! 

— Acest om era supraveghetorul celui de al patrulea 
cilindru, şi-şi îndeplinea funcţia cu o bucurie nebună. 

— Ei bine! De vreme ce cilindrul nu mai funcţionează, mi 
se pare că şi omul acesta trebuie să fie liber. 

— 'Te înşeli, spuse domnul Bardel. Mizerabilul acela nu 
poate trăi până nu vede suferinţă în jurul său. De aceea a 
luat însărcinările unui camarad. 

— Ah! 

— Şi tocmai dânsul va fi de pază pe coridorul în care e 
copilul. De aceea cred că John Colden va trebui să facă uz 
de pumnal. 

Omul Gri rămase o clipă gânditor. 

— Domnul Whip prizează trabuc? Întrebă dânsul în cele 
din urmă. 

— Da, spuse domnul Bardel, trage tabac ca şi mine; în 
interiorul închisorii n-avem voie să fumăm şi atunci ne 
răzbunăm cu tabacul. 

Omul Gri scoase din buzunar o tabacheră lunguiaţă, cu 
două compartimente. 

— Iată, spuse dânsul, ceva care valorează mai mult decât 
pumnalul pe care i l-ai dat lui John Colden. 

— Cum asta? 

— La ce oră faci rondul? 

— Între orele nouă şi zece. 


— Astă-seară îl vei face la orele nouă fix. 

— Fie. 

— Ia tabachera aceasta şi fii atent că are două 
compartimente care se deschid separat. 

— Văd bine asta. 

— Unul dintre compartimente se deschide mai greu; nu-i 
aşa? 

— Da. 

— Acesta este compartimentul pe care îl vei deschide 
trecând pe lângă domnul Whip. 

— Şi-i voi oferi o priză de tabac? 

— Tocmai. 

— Înţeleg, spuse domnul Bardel; tabacul acesta conţine 
un narcotic. 

— Da, spuse Omul Gri. Acum bănuieşti în ce mod va ieşi 
copilul din închisoare? 

— N-am idee, murmură Bardel. 

— Ei bine! Conchise Omul Gri, să plecăm de aici. 
Dumneata vei ieşi cel dintâi. 

— Bine. 

— Aşteaptă-mă în colţul străzii. 'Te voi ajunge în două 
minute. 

Domnul Bardel ieşi. 

Omul Gri mai schimbă încă câteva cuvinte cu Shoking şi 
amândoi plecară. 

Noaptea era întunecoasă, ceața deasă şi felinarele 
luminau slab. 

Domnul Bardel aştepta sub bolta unei case. 

— Vino, îi spuse Omul Gri, ajungându-l. 

Străzile care mărginesc Cold-Bath field-ul, sunt strâmte, 
întortocheate şi mărginite cu case destul de înalte. 

E unul dintre cartierele cele vechi ale Londrei, căci în 
Londra nouă, toate casele sunt joase. 

Omul Gri urmat de Shoking şi de domnul Bardel, 
înconjură zidul închisorii şi împreună intrară pe una din 


stradele, oprindu-se în faţa unei porţi care se deschidea 
într-o alee neagră. 

Atunci domnul Bardel ridică capul şi văzu o casă cu 
patru etaje, ale cărei ferestre dominau probabil curtea 
închisorii noi. 

— Vino, repetă Omul Gri, conducându-l prin aleea 
neagră, în capătul căreia începeau nişte trepte umede şi 
întunecoase. Vino, repetă dânsul, şi-ţi voi arăta că n-avem 
nicidecum nevoie de cheia lui master Pin. 

Capitolul XI. 

Omul Gri, domnul Bardel şi Shoking, urcară până la 
ultimul etaj. 

Nici un zgomot nu se auzea în casa aceea; părea că e în 
întregime nelocuită. 

Ajunşi sus, Omul Gri deschise o uşă din faţa lui. 

Atunci, scânteierea unei lumini îl lovi pe domnul Bardel 
drept în faţă. 

Era în pragul unei odăiţe sărăcăcioase care nu conţinea 
decât mobilele strict necesare unor lucrători nevoiaşi. 

Două femei erau acolo. 

Două femei, a căror frumuseţe contrasta bizar cu 
aspectul hidos al locului: erau Suzanne şi irlandeza Jenny. 
Jenny, pe care Omul Gri o adusese acolo spunându-i: 

— Astă-seară îţi vei revedea copilul. 

O candelă ardea pe masă şi fereastra era cu 
transperantele lăsate. 

Omul Gri începu prin a stinge lumina, apoi deschise 
fereastra şi-l chemă pe domnul Bardel lângă dânsul, 
zicându-i: 

— Priveşte! 

Domnul Bardel se aplecă în afară şi comentă: 

— Ceaţa e aşa de deasă încât nu recunosc bine locurile. 
Cu toate acestea mi se pare că zăresc curtea noii închisori. 

— Chiar aşa. 

— Ne desparte numai lărgimea străzii. 

— Şi grosimea zidului, adăugă Omul Gri. 


Domnul Bardel nu înţelegea încă pentru ce fusese adus 
acolo. 

— Să vedem... spuse Omul Gri, ascultă-mă bine. 

— Vorbeşte. 

— Suntem aici la o înălţime de şaizeci de picioare, nu-i 
aşa? 

— Aproape. 

— Să presupunem că John Colden şi copilul au ajuns în 
curtea închisorii noi. 

— Bine! 

— Mai presupunem că eu le arunc o frânghie de aici; 
frânghia aceasta trece pe deasupra zidului şi cade la 
picioarele lor. Atunci John Colden nu are altceva de făcut, 
decât să ia copilul în spate şi să urce. 

— Dar ai frânghia? 

— Iat-o. 

Şi Omul Gri scoase la iveală o frânghie groasă, cu noduri, 
anume făcută ca să servească drept scară. 

— E un lucru foarte simplu, spuse domnul Bardel 
surâzând, şi cu toate acestea niciodată nu mi-ar fi venit o 
asemenea idee. 

— Cum nu ţi-ar fi venit nici ideea cu tabachera. 

— Categoric nu. Dar, pentru că nu mai avem multă 
vreme de pierdut, să stabilim totul, fără să ne mai mirăm. 

— Asta e şi părerea mea. 

— Efectul tabacului se va produce îndată? 

— După câteva momente. 

— Şi domnul Whip va adormi? 

— Desigur. 

— Restul e uşor, spuse domnul Bardel. Numai dacă nu 
cumva va interveni ceva neprevăzut... Cred că voi face bine 
să vin şi eu în urma lui John Colden şi a căpitanului... 

— De ce? 

— Pentru că mâine se va descoperi evadarea. 

— Foarte natural. 


— Şi eu sunt singurul care am cheia de la curtea 
interioară, în timpul nopţii. 

— Fie. 

— Complicitatea mea va fi evidentă. 

— Crezi? Întrebă Omul Gri, surâzând. 

— Fără îndoială. Domnul Whip va povesti că l-am adormit 
cu o priză de tabac. Dumneata comanzi şi eu sunt dator să 
te ascult; totul pentru Irlanda... Dar mi se pare că nu e bine 
să-mi pierd viaţa, când aş mai putea fi încă folositor. 

— Nu e nevoie să-ţi părăseşti locul, domnule Bardel. 

— Irlanda nu mai are nevoie de mine? 

— Din contră. 

— Atunci, cum voi putea s-o mai servesc, de vreme ce mă 
voi duce la spânzurătoare? 

— Nu te vei duce. 

— Ah! 

— Vei rămâne neatins la Cold-Bath field. 

— Ca prizonier, atunci? 

— Nu, ca gardian şef. 

Domnul Bardel îl privi uimit. 

— Şi totuşi, adăugă Omul Gri, e un lucru foarte simplu. 
Dumneata vei fi cea din urmă persoană bănuită. 

— Eu! 

— Fără îndoială. Dar cheia? 

— O să-ţi fie furată. 

— Dar priza de tabac? 

— Vei fi şi dumneata victimă ca şi domnul Whip. 

— Cum asta? 

— Ah! În modul cel mai natural. După ce domnul Whip va 
fi adormit, vei uşura fuga lui John Colden şi a copilului. 

— Bine! 

— Pe urmă, te vei retrage la locul dumitale şi vei lua o 
priză din tabacul pe care îl vei oferi domnului Whip. 

— Ah! Exclamă domnul Bardel, e un lucru cât se poate 
de simplu! 


— Aşa încât mâine, nu vei putea fi acuzat dumneata, ci 
negustorul care ţi-a vândut tabacul. De unde îl cumperi de 
obicei? 

— De la taverna Queen's Justice. 

— De minune! Land-lordul este deja prost cotat. 

Apoi, Omul Gri adăugă: 

— Şi acum, să nu mai pierdem timpul; domnule Bardel, 
întoarce-te la Cold-Bath field. Nu mai avem decât o singură 
oră înaintea noastră. 

Şi întorcându-se spre Jenny, care de bucurie plângea în 
tăcere îi spuse: 

— Momentul se apropie, fiul dumitale îţi va fi înapoiat. 
Nu plânge şi ai încredere! 

Capitolul XII. 

Domnul Whip, omul-bici, cum i se mai spunea îşi 
petrecuse seara martirizându-l pe micul irlandez. 

Ralph era un copil şi tocmai asta stârnea sălbăticia 
feroce a bestiei. 

Domnul Whip ghicise, după strigătul scos de copil, că 
acesta recunoscuse pe unul dintre lucrători. 

De aceea, când micul irlandez cobori de pe cilindru, 
domnul Whip îl chemă la dânsul. 

Ralph se apropie. 

El ţinea capul sus, şi privirea sa limpede înfruntă 
privirea sălbatică a domnului Whip. 

Acesta îl întrebă, îl ameninţă, ridică biciul. 

La toate întrebările copilul dădea acelaşi răspuns. 

— Nu ştiu nimic. 

Domnul Whip, furios, îi aplică câteva lovituri de bici şi-l 
trimise înapoi la cilindru. 

Tortura aceasta se continuă până în momentul în care 
domnul Bardel apăruse pe neaşteptate. 

Gardianul-şef îi făcu observaţii aspre subalternului său. 

De altfel, de multă vreme, existau neînţelegeri între 
domnii Bardel şi Whip. 


Sălbaticul gardian avea un singur prieten în toată 
închisoarea. Era gardianul Jonathan. Numai acesta îl iubea 
pe domnul Whip şi-l înţelegea. 

La ora mesei se aşezau unul lângă altul; când le era 
posibil, ieşeau împreună în oraş. 

Amândoi îl urau pe domnul Bardel, pentru că după 
credinţa lor gardianul şef se purta cu prea multă 
indulgență. 

În seara aceea, Jonathan şi Whip se regăsiră la masă ca 
de obicei, şi tot ca de obicei, începură să vorbească pe 
socoteala domnului Bardel. 

— De o bucată de vreme, spunea Jonathan, domnul 
Bardel îşi neglijează cu totul serviciul. 

— Da? 

— Dacă aş afla că plănuieşte evadarea vreunui prizonier 
nu m-aş mira de loc. 

Domnul Whip tresări. 

— Ce te face să vorbeşti astfel? Întrebă dânsul. 

— Domnul Bardel iese prea des în oraş. 

— Ah! 

— Uneori pleacă de mai multe ori pe zi. 

— Şi se duce la Queen's Justice. 

— La fostul nostru coleg destituit? 

— Da. L-am văzut de multe ori acolo, discutând cu un tip 
suspect. 

Jonathan îşi cobori şi mai mult vocea: 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se despre o asociaţie de 
conspiratori? Întrebă dânsul. 

„Drace! Murmură domnul Whip!” 

— Mi se pare că domnul Bardel e în legătură cu oamenii 
aceia. 

— Dacă aş fi liber astă seară, zise domnul Whip, mi-ar 
face plăcere să-l urmăresc. 

— Dragul meu Whip, zise Jonathan, nu în zadar suntem 
noi prieteni. 

— Ce vrei să zici? 


— Vreau să spun că, voi fi încântat să-ţi ţin locul până la 
miezul nopţii. 

— Primesc, răspunse domnul Whip. Să aşteptăm numai, 
până ce domnul Bardel îmi va da serviciul în primire, şi pe 
urmă vei veni să mă înlocuieşti. 

Programul domnului Whip a fost executat întocmai. 

Domnul Bardel, după ce-i dădu serviciul în primire, plecă 
la întâlnirea pe care o avea cu Omul Gri. 

După zece minute, Jonathan venea să-l înlocuiască pe 
Whip. Acesta ieşi din închisoare fără nici o dificultate. 

Whip se îndreptă spre tavernă, dar în loc să intre, 
rămase afară şi privi pe geam. 

Atunci putu să-l vadă pe domnul Bardel discutând 
misterios cu Omul Gri. 

Lucrul acesta nu i se păru curat. 

După câteva momente domnul Bardel ieşi. 

Domnul Whip se dădu în lături şi gardianul şef trecu fără 
să-l observe. 

În loc să se întoarcă la închisoare, domnul Bardel 
înconjură zidul închisorii şi se duse să-l aştepte pe Omul 
Gri, lucru pe care cititorii noştri îl cunosc deja. 

Apoi Omul Gri ieşi la rândul său din tavernă, urmat de 
Shoking. Şi niciunul din ei nu-şi dădu seama că domnul 
Whip îi urmărea. 

Capitolul XIII. 

Domnul Whip era un om cât se poate de prudent. 

El nu se aventură prea aproape de cei trei oameni, 
păstrând mereu o distanţă respectabilă. 

Mergând pe lângă ziduri, furişându-se prin locurile cele 
mai întunecoase, el îi văzu intrând în casa cu trei caturi din 
faţa închisorii. 

„Ce naiba vor oamenii aceştia să facă aici?” se întrebă 
domnul Whip. 

Şi rămase afară, lipit de zid, cu ochii fixaţi asupra 
ferestrelor, care păreau toate fără lumină. 


Cu toate acestea, privind mereu, i se păru că zăreşte o 
dungă luminoasă străbătând printre ferestre. 

De aici, Whip trase concluzia că în camera aceea 
trebuiau să fie cei trei oameni. 

Rămase în aşteptare. 

Sălbaticul gardian era foarte răbdător când avea interes. 

Deodată se auzi un zgomot uşor. 

Era zgomotul unei ferestre deschise. 

Domnul Whip avea nişte ochi de linx. Cu toate că 
noaptea era foarte întunecoasă, cu toate că ceața era foarte 
deasă, el zări două capete aplecate deasupra ferestrei şi 
trase imediat concluzia că unul dintre ele trebuia să fie al 
domnului Bardel. 

Vocea urcă de jos în sus, dar niciodată în direcţie 
inversă. 

Fără îndoială, cele două persoane de sus vorbeau, dar 
domnul Whip nu a putut să audă nici un cuvânt. 

Cu toate acestea, domnul Whip ghicea că nu putea fi 
vorba de altceva decât de o evadare. 

El făcea eforturi remarcabile să ghicească conversaţia 
de sus. 

Ceaţa are câteodată acustică minunată. Pe timp senin, ar 
fi fost cu neputinţă să se audă jos, ceea ce-şi şopteau cele 
două capete. 

Dar cu ajutorul ceţii domnul Whip auzea un murmur 
nedesluşit; dar nu vedea bine că murmurul acela ascundea 
nişte secrete importante. 

În cele din urmă, un cuvânt, un singur cuvânt, ajunse 
până la dânsul, distinct. 

Dar cuvântul acesta a fost o revelaţie. 

Inima domnului Whip începu să bată cu putere. 

De vreme ce se vorbea de frânghie, fără îndoială că era 
la mijloc planul unei evadări. 

Şi dacă era aşa, însemna că domnul Bardel era 
iniţiatorul acestui plan. 


De acum înainte, domnul Whip nu mai avea nevoie de 
nimic; imaginaţia sa lucra cu repeziciune. 

El se strecură binişor pe lângă zid şi se îndreptă în fugă 
spre închisoare. 

Domnul Pin, de altfel, era de felul său, un om cât se 
poate de puţin curios. 

El nu se îngrijea decât de poarta sa fără să fie vreodată 
preocupat de cele ce s-ar fi putut petrece în interiorul 
închisorii. 

Pe drum, domnul Whip se gândise ce trebuie să facă. 

Trebuia oare să se ducă la guvernatorul închisorii şi să-l 
denunțe pe domnul Bardel? 

Un moment, se gândi la soluţia aceasta, dar renunţă la 
ea aproape îndată. 

Prudenţa îl sfătuia că mai bine era să-l prindă pe domnul 
Bardel în flagrant delict. 

Numai aşa ar fi putut să ocupe dânsul postul de gardian 
şef, care de atâta vreme îl ambiţiona în ascuns. 

Deci domnul Whip se duse să se întâlnească cu Jonathan. 

Jonathan stătea înfăşurat în mantaua sa, la capătul 
coridorului pe care trebuia să-l păzească. 

Pe buzele domnului Whip flutura un surâs plin de mister. 

— Ei bine? Îl întrebă Jonathan. 

— Aveai dreptate, dragul meu. 

— Bardel complotează în afară? 

— Da. 

— Cu cine? 

— Nu ştiu; dar sunt sigur că plănuieşte evadarea unui 
prizonier. 

— Ah! Ah! 

Şi Jonathan îşi luă la rândul său un aer misterios. 

— Cine e prizonierul acela? Continuă domnul Whip. N-o 
ştiu încă. 

— Dar mie mi se pare că ştiu, spuse Jonathan. 

Domnul Whip se dădu un pas înapoi şi-şi privi colegul. 

— Dumneata? Întrebă dânsul. 


— Domnul Bardel a închis celulele, astă-seară? Reluă 
domnul Whip. 

— Da. 

— Ei bine! E o celulă pe care a lăsat-o deschisă. 

— Care? 

— Numărul 16. Vino cu mine să vezi. 

Inima domnului Whip bătea cu violenţă. 

— Aceasta e celula micului irlandez, spuse el. 

— Întocmai. Aveam eu dreptate când spuneam că 
trebuie să fie conspiratori la mijloc. 

Se îndreptară spre celula numărul 16, şi văzură că, într- 
adevăr, celula aceasta era lăsată deschisă. 

— Jonathan, spuse domnul Whip apucând cu vioiciune 
braţul colegului său. Ascultă-mă bine. 

— Vorbeşte. 

— Dumneata vei rămâne aici. 

— Bine. 

— Domnul Bardel va veni pe la orele nouă. 

— Aşa cred şi eu. 

— 'Te va întreba de ce m-ai înlocuit. Îi vei răspunde că 
sunt bolnav. 

— Foarte bine. 

— Domnul Bardel va fi încântat de această înlocuire, 
pentru că dânsul se teme mai mult de mine decât de 
dumneata. 

— Da? 

— După aceea, va căuta să te îndepărteze sub un pretext 
oarecare. 

— Şi atunci, ce va trebui să fac? 

— Vei veni în curtea închisorii, şi te vei ascunde. 

— Şi după asta? 

— N-am timp să-ţi explic totul, în amănunţime, dar sunt 
sigur că domnul Bardel va conduce copilul în curte. 

— Ah! 

— La urmă va deschide poarta închisorii noi. Dumneata îl 
vei urmări îndeaproape şi vei începe să strigi ajutor. 


Sentinelele vor alerga îndată, căci vor fi prevenite. Numai 
astfel îl vom putea prinde în flagrant delict. 

— Eşti un om genial, dragul meu Whip, spuse Jonathan. 

Domnul Whip străbătu coridorul şi dispăru în curte. 

Era timp, căci cinci minute, după aceea, domnul Bardel 
apăru la rândul său. Era îmbrăcat cu mantaua, avea cheile 
la cingătoare şi un felinar orb în mână. 

Jonathan se aşezase în ghereta sa. 

Domnul Bardel îndreptă spre el lumina lanternei sale 
oarbe şi tresări văzând că nu era Whip. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă dânsul apropiindu-se. 

— Whip vă roagă să-l scuzaţi, răspunse Jonathan; e 
bolnav. 

— De ce nu mi-a spus-o? Vorbi domnul Bardel cu 
severitate. 

— Se temea să nu fie certat. În timpul cinei m-a rugat să- 
| înlocuiesc. 

— Rău a făcut, spuse domnul Bardel cu aceeaşi voce 
severă, căci dumneata nu eşti un bun gardian de noapte. 

— De ce? 

— Pentru că adormi foarte uşor. Uite! Ochii îţi sunt deja 
pe jumătate închişi. 

— Oh! Asta-i. 

Domnul Bardel îşi puse lanterna jos, scoase tabachera 
din buzunar şi trase cu bruscheţe o priză. 

— Uite; îi spuse lui Jonathan; fă ca şi mine; te vei mai 
trezi puţin. 

Şi-i întinse tabachera şi Jonathan luă o priză de tabac, 
fără cea mai mică bănuială. 

Capitolul XIV. 

Omul Gri îi dăduse tabachera domnului Bardel în 
vederea anihilării domnului Whip şi iată că acum ea fusese 
întrebuințată pentru Jonathan. 

Dar în ochii domnului Bardel rezultatul era acelaşi de 
vreme ce domnul Jonathan îl înlocuia pe domnul Whip la 
supravegherea coridorului. 


Jonathan aspiră tabacul cu voluptate. 

— Foarte bun, comentă dânsul, foarte bun, domnule 
Bardel. 

— Îl găseşti bun? 

— Excelent; de unde îl cumperi? 

Domnul Bardel surâse. 

— Dragul meu, se vede bine că nu eşti un gardian de 
noapte excelent ca domnul Whip. Somnul te-a cuprins din 
nou, de vreme ce nu mai poţi deosebi un tabac de calitate 
inferioară de un tabac bun. 

„Hm! Murmură Jonathan.” 

— Acesta este un tabac ordinar, continuă Bardel, foarte 
ordinar. Poate oricine judeca după acela care ni-l vinde: 
proprietarul tavernei Queen's Justice. 

Apoi adăugă: 

— Vezi să nu adormi; voi reveni între unsprezece şi 
miezul nopţii. 

Şi domnul Bardel se îndepărtă spre cea mai mare uimire 
a domnului Jonathan, care-şi spunea: „Lucrurile nu se 
petrec deloc cum a prezis-o domnul Whip. Domnul Bardel 
n-a căutat să mă îndepărteze de aici; din contră”. 

Şi Jonathan începu să se plimbe de-a lungul coridorului, 
cu un pas monoton şi vorbind singur. 

„Domnul Whip se va întoarce cred, când va vedea că nu 
mai e nimic de făcut; mi se pare că ura noastră pentru 
domnul Bardel ne-a înflăcărat imaginaţia astă seară”. 

Şi domnul Jonathan începu să-şi mărturisească sie însuşi 
că domnul Bardel era de douăzeci de ani gardian în Bath 
Square şi era greu să admită cineva că omul acela ajută la 
evadarea condamnaților. 

„Mi se pare, adăugă dânsul, că şi domnul Whip şi eu, am 
băut câte un pahar în plus astă-seară”. 

Şi Jonathan continua să se plimbe; dar un fenomen bizar 
începea să se producă într-însul. 

Deşi îşi strânsese cât putuse de bine mantaua în jurul 
gâtului, îi era frig. 


Îi era aşa de frig, încât murmură: „Mă prind că au închis 
caloriferele”. 

Căci trebuie s-o spunem: Anglia e nemiloasă cu tâlharii, 
îi pedepseşte cu cruzime, dar niciodată nu pierde din 
vedere asigurarea unui confort minim. Coridoarele şi 
celulele sunt toate încălzite cu calorifere; zidurile sunt 
zugrăvite. 

„Ce curent e aici! Murmură din nou domnul Jonathan”. 

Şi se îndreptă spre ghereta de la capătul coridorului, în 
care gardianul de noapte avea voie să stea jos, ca să se 
odihnească puţin. 

Narcoticul absorbit cu priza de tabac, lucra. După ce se 
aşeză jos, Jonathan simţi un frig şi mai mare încă. Încercă 
să se ridice, dar avu senzaţia că picioarele i se îngreunează 
peste măsură. 

În acelaşi timp simţi o durere de cap şi ochii i se 
închiseră. 

„Ah! Murmură dânsul; ce naiba am?” 

Încercă să-şi alunge toropeala care-l cuprinsese, dar în 
zadar. 

Încercă să strige, să cheme pe cineva în ajutor, dar vocea 
îi murea în gâtlej. 

În sfârşit, printr-un efort suprem, reuşi să se scoale şi să 
iasă din gheretă; voi să se îndrepte în direcţia pe care o 
luase domnul Whip. 

Dar nu a făcut decât doi sau trei paşi şi a fost nevoit să 
se oprească; când ridică din nou piciorul, se clătină şi se 
rostogoli la pământ. 

Letargia învinsese şi după câteva momente, nu se mai 
auzea în coridor decât un horcăit. 

Atunci, uşa coridorului se deschise. Dar nu a fost domnul 
Whip acela care intră, ci domnul Bardel. 

Gardianul şef era înarmat cu lanterna sa oarbă. 

El se apropie de Jonathan şi-l strigă pe nume. 

Jonathan dormea şi prin urmare nu putea să-i răspundă. 


Atunci îl lovi cu piciorul, dar nu întâlni decât o masă 
inertă. 

„Treaba s-a făcut, cugetă domnul Bardel”. 

Şi se îndreptă îndată spre celula ocupată de John 
Colden. Irlandezul nu dormea, după cum lesne se poate 
bănui. 

Domnul Bardel deschise uşa celulei şi-l strigă în dialectul 
acela al coastelor Irlandei, care nu era cunoscut de englezi. 

John Colden se strecură afară. 

— Ai pumnalul? Întrebă domnul Bardel. 

— Da. 

— Ei bine! A sosit ceasul. 

— Sunt gata. Să mergem. 

Trecură pe lângă Jonathan şi John Colden tresări. 

— L-ai ucis? Întrebă dânsul. 

— Nu; l-am adormit cu un narcotic. 

— Ah! 

Domnul Bardel deschise uşa celulei micului irlandez; 
copilul, zdrobit de oboseală, dormea adânc. Un moment, 
Omul Gri şi fratele Suzannei rămaseră în contemplare. 

— Ce bine doarme! Comentă John. 

— Va dormi încă şi mai bine peste o oră, când va fi în 
braţele mamei sale, răspunse domnul Bardel. 

Şi atinse uşor obrazul copilului. 

Gardianul şef nu mai avea acum faţa sa sălbatică; un 
surâs părintesc îi flutură pe buze şi copilul deschizând ochii 
îi zise: 

— Ah! Nu-i aşa că dumneata eşti acela care-mi vorbea în 
fiecare seară? 

— Da, spuse Bardel. 

— Şi care-mi vorbea despre mama mea? 

Domnul Bardel îşi puse un deget la buze în semn de 
tăcere. 

— 'Tăcere! Scoală-te şi vino cu noi. 

Copilul n-aşteptă să i se spună de două ori. Se îmbrăcă 
fără să scoată vreun cuvânt şi fără să întrebe măcar unde 


mergea. 

Atunci, John şi domnul Bardel îl luară de mână şi-i 
recomandară să meargă fără zgomot. 

Când ajunseră la capătul coridorului care dădea în curte, 
domnul Bardel deschise uşa şi stinse lanterna. 

O tăcere adâncă domnea de jur împrejur şi întunericul 
era complet. 

Domnul Bardel mergea în frunte. 

John Colden ţinea mereu mâna copilului, dar nu 
îndrăznea să-i vorbească despre mama sa, de teamă ca nu 
cumva Ralph să scoată vreun strigăt. 

Curtea vechii închisori era despărțită de curtea celei noi 
printr-o poartă a cărei cheie o avea numai domnul Bardel. 

Aşadar, poarta aceasta se deschise ca şi cealaltă. 

— Unde mergem? Întrebă atunci John Colden cu voce 
înceată. 

— Ridică capul, spuse domnul Bardel. 

— Bine. 

— Vezi casa aceea de dincolo de zid? 

— Da. 

— Şi o fereastră deschisă? 

— Da. 

— Ei bine! De la această fereastră atârnă până în curte o 
frânghie; o frânghie cu noduri. 

John Colden şi domnul Bardel, conducând copilul, se 
apropiară şi mai mult. 

Dar deodată domnul Bardel îşi înăbuşi un strigăt. 

Un om era la capătul zidului şi ţinea un capăt al 
frânghiei în mâinile sale. 

Şi omul acesta se ridică în faţa domnului Bardel şi-i 
spuse: 

— Ah! Ah! te-am prins în flagrant delict de trădare; mi se 
pare? 

Domnul Bardel recunoscu vocea domnului Whip, 
sălbaticul gardian al tread mill-ului. 

Capitolul XV. 


Domnul Whip era foarte liniştit pentru că avea siguranţa 
că în urma domnului Bardel, îi venea în ajutor pe la spate, 
prietenul său Jonathan. 

Domnul Bardel rămase un moment înspăimântat, nu 
pentru dânsul, ci pentru copil, pe care-l credea salvat şi 
care avea să fie deci din nou condus în închisoare. 

Dar aproape îndată îşi recapătă tot sângele rece. 

— Ehei! Îi spuse domnul Whip, aşadar, scumpul meu 
prieten, noi punem la cale evadări? Îndepărtăm santinelele 
şi aruncăm frânghii peste zidurile caselor vecine? Din 
fericire, bunul domn Whip este şi el de faţă... şi... 

Domnul Whip n-a mai avut timp să-şi termine fraza. 
Domnul Bardel care era foarte robust, se aruncă asupra lui 
şi-l apucă de gât strigându-i: 

— Taci mizerabile! taci! 

— Ajutor, Jonathan, ajutor! Strigă Whip, cu vocea 
înăbuşită. 

John Colden se aruncase şi dânsul asupra gardianului. 

— Loveşte! loveşte! murmură domnul Bardel; şi 
Dumnezeu să ne aibă în paza sa! 

Domnul Bardel era robust; John Colden era şi dânsul un 
bărbat solid. 

Cu toate acestea, domnul Whip opunea o rezistenţă 
disperată. 

Preocuparea esenţială a lui John Colden şi a gardianului 
şef, era să-l împiedice să strige, căci la cel mai mic zgomot 
ar fi alergat santinelele şi toată cauza lor ar fi fost pierdută. 

Domnul Whip purta întotdeauna, la dânsul un pumnal; 
aceasta cu autorizaţia guvernatorului. Într-o zi, o revoltă 
izbucnise în tread mill, şi sălbaticul gardian era să fie ucis. 

Pe jumătate gâătuit, domnul Whip a avut totuşi energia 
să-şi scoată pumnalul cu braţul care-i mai rămăsese liber. 

— Loveşte! Repetă domnul Bardel adresându-se lui 
Colden. 

Dar în momentul acela, irlandezul scoase un strigăt 
înăbuşit. 


Domnul Whip fusese mai iute şi lovise primul. 

— Ah! Canalie, murmură John Colden, care avu forţa să 
riposteze. 

De astă dată, domnul Whip nu mai scoase nici un strigăt, 
şi nici nu se mai zbătu. 

Domnul Bardel, care-l ţinea mereu de gât, îi simţi corpul 
îngreunându-se. 

Pumnalul lui John Colden îl lovise drept în inimă. 

„Mi se pare că am sfârşit socoteala cu dânsul, murmură 
irlandezul”. 

Într-adevăr, domnul Bardel îşi desfăcu braţele şi Whip 
căzu la pământ, ca o masă inertă. Sălbaticul gardian era 
mort. 

Copilul rămăsese spectator mut al acestei lupte 
înfricoşătoare. 

Domnul Bardel îl luă în braţe. 

— Copilul meu, îi spuse, eşti salvat; o vei revedea în fine 
pe mama ta! Haide, continuă dânsul, adresându-se lui 
Colden, ia-l în spate şi urcă-te. 

În acelaşi timp, apucă capătul frânghiei. 

Ceaţa devenise aşa de deasă, încât nu se mai vedea nici 
fereastra şi nici măcar casa. 

Frânghia aceea, care era salvarea lui Ralph, părea că 
atârnă din cer. 

John luă copilul în spate. 

— 'Ţine-te bine de umerii mei. 

Inteligentul irlandez ascultă, înțelegând bine că oamenii 
aceia îşi primejduiau viaţa pentru a-l salva. Atunci John 
apucă capătul frânghiei, şi voi să înceapă urcarea. 

Dar deodată mâinile îi slăbiră, forţele îl părăsiră şi se 
rostogoli şi dânsul la pământ. 

— Mi se pare că s-a sfârşit şi cu mine, murmură bietul 
irlandez. 

Pumnalul domnului Whip îi făcuse o rană adâncă 
deasupra pântecelui şi pierdea foarte mult sânge. Urmară 
câteva minute teribile. 


Câteva minute care îi părură domnului Bardel lungi cât 
un secol. 

Cine va salva acum copilul? 

Ralph privea şi el în jurul său, înspăimântat 

— 'Ţine-te bine, spuse bătrânul gardian, te voi urca eu. 
Dar domnul Bardel era greoi şi nu mai avea elasticitatea 
aceea a membrelor, particulară numai tinereţii. 

EI încercă să se urce, pe când John Colden, care se 
sculase pe jumătate, murmură: 

— Salvaţi copilul, şi totul va merge bine! 

Dar domnul Bardel nu putea să se ridice de la pământ, şi 
frânghia ameninţa să se rupă sub greutatea corpului său. 

Deodată, o voce se auzi deasupra lor în aer. 

— Aşteptaţi! Spunea vocea. 

Domnul Bardel îşi ridică ochii în sus. 

Un om luneca cu repeziciune de-a lungul frânghiei şi sări 
drept lângă domnul Bardel. Era Omul Gri. 

El văzu că domnule Whip nu mai era decât un cadavru şi 
că John Colden pierduse mult sânge. Ghici îndată ce se 
petrecuse. 

— Am auzit zgomotul unei lupte, şi am coborât. Unde 
este copilul? 

— lată-l, răspunse domnul Bardel. 

— Unde eşti rănit? Continuă Omul Gri, aplecându-se 
deasupra lui John Colden. 

— Aici... 

— "Te simţi slăbit? 

— Ah! Da... mi se pare că voi muri... Dar ce-mi pasă? 
Salvaţi copilul... 

Omul Gri nu-şi pierduse deloc sângele rece. 

— Acum nu e timpul să ne pierdem capul, zise el; trebuie 
să vă salvăm pe amândoi. 

Frânghia era destul de lungă, pentru ca să poată 
înconjura mijlocul lui John Colden. 

— Ascultă-mă bine, eu voi urca, ducând copilul. După ce 
voi lăsa copilul în siguranţă, sus, Shoking şi cu mine, vom 


trage frânghia şi vei fi ridicat la rândul tău. Apoi, 
adresându-se domnului Bardel: 

— Cât despre dumneata, fă cum ne-am înţeles; omul 
acesta nu va putea să te trădeze, de vreme ce este mort. 
Întoarce-te în coridorul închisorii, şi ia o priză de tabac; 
când te vor găsi adormit, nimeni nu se va gândi să te acuze. 

Domnul Bardel făcu un semn afirmativ din cap. 

Atunci Omul Gri ridică copilul în spate, şi începu să urce. 

John şi domnul Bardel îl văzură dispărând în ceaţă. 
Copilul era salvat. 

— Du-te, spuse John cu vocea slabă. 

— Adio... sau mai bine, la revedere, răspunse domnul 
Bardel emoţionat. 

Şi strânse mâna lui John. 

— Mi se pare că sunt rănit mortal, spuse irlandezul, dar 
cel puţin am suprema consolare că mor pentru o cauză 
dreaptă. 

Domnul Bardel se îndepărtă. 

În timpul acesta, Omul Gri ajunsese la fereastra de sus. 

John Colden înţelese, căci frânghia rămase liberă. 

Apoi frânghia se întinse din nou şi irlandezul se simţi 
ridicat de la pământ. 

Dar deodată, nenorocitul scoase un strigăt şi căzu 
îndărăt. 

Sub greutatea corpului său enorm, frânghia se rupsese. 

— Bine, murmură fiul Irlandei, ştiam eu că trebuie să 
mor. Dacă mă vindec de rană, nu mă voi vindeca desigur de 
cravata roşie a călăului din Newgate. 

Şi resemnat, John Colden, rămase întins la pământ. 

Închise ochii şi murmură: „Ce însemnătate are viaţa lui 
John Colden? Copilul e salvat; trăiască Irlanda!” 

Capitolul XVI. 

Sunase de şase dimineaţa. 

Era ora reglementară sculării prizonierilor din Bath 
Square. Un clopot aşezat în mijlocul curţii făcea o gălăgie 
imensă. 


Clasaţi după pedepsele pe care le au de executat 
prizonierii din Cold-Bath field au administrații diferite 
pentru fiecare categorie. 

Condamnaţii la „moară”, care ocupă centrul închisorii, 
sunt închişi într-un fel de fortăreață, unde ceilalţi prizonieri 
nu pătrund niciodată. Moara îşi are personalul, gardienii săi 
speciali; e o închisoare în altă închisoare. 

Dimineaţa, prizonierii de la moară sunt deşteptaţi primii. 

Când tic-tacul său monoton şi sinistru începe să răsune, 
ceilalţi prizonieri abia se scoală. 

Dar, lucru bizar, în dimineaţa aceea moara nu se puse în 
mişcare, deşi orele erau înaintate. 

Cu toate acestea, clopotul sunase şi gardianul şef ar fi 
trebuit să deschidă celulele condamnaților. 

În clădirea destinată morii, erau patru coridoare 
celulare care se termină într-un fel de rond, cu cupola 
destul de înaltă. 

În acest rond se deschideau cinci uşi. 

Erau uşile locuinţelor destinate gardienilor care stăteau 
doi câte doi, în afară de gardianul şef, care ocupa singur o 
celulă. 

După ce condamnaţii se culcau, după ce gardianul şef, 
domnul Bardel, termina inspecția sa obişnuită şi închidea 
toate celulele, gardianul de noapte îşi lua serviciul în 
primire, şi tovarăşul său se culca. 

La orele şase dimineaţa, domnul Bardel se scula, 
deschidea uşile celor patru coridoare şi condamnaţii erau 
sculaţi. 

Spuneam deci, că în dimineaţa aceea, clopotul sună ca 
de obicei, dar domnul Bardel nu ieşi în coridor. 

Din cei patru gardieni care trebuiau să ia serviciul în 
primire la miezul nopţii, numai trei apărură la extremităţile 
coridoarelor respective. 

Din cei patru care trebuiau să se culce la miezul nopţii, 
iarăşi numai trei ieşiră din celulele lor; toţi şase se priviră 
cu oarecare mirare. 


Pentru ca cititorii să înţeleagă bine ce se va petrece în 
continuare, trebuie să mai dăm câteva amănunte. 

Se ştie că pentru fiecare cilindru, exista un coridor cu 
numărul corespunzător. 

În fiecare coridor, erau câte doi gardieni, însărcinaţi cu 
acelaşi serviciu. 

Fiecare dintre ei, avea câte o cheie, care se potrivea la 
celula sa, la uşa coridorului şi la aceea a curţii; dar cheia 
aceasta nu se potrivea nici la uşa celulei vecine, nici la cele 
ale celorlalte coridoare. 

Numai domnul Bardel, gardianul şef, avea o cheie, 
adevărată capodoperă a lăcătuşeriei, care deschidea toate 
uşile în afară de aceea de la grilajul lui master Pin. 

E adevărat că guvernatorul închisorii avea o cheie care 
deschidea toate uşile, chiar şi pe aceea a lui master Pin. 

Când sună clopotul, gardianul de noapte din coridorul 
numărul 1, veni să bată la uşa celulei care purta tot 
numărul 1, pentru a-şi deştepta tovarăşul. 

Acesta ieşi îndată. 

Tot aşa făcură şi gardienii de la numerele 2 şi 3. 

Numai coridorul numărul 4, rămase închis. 

— Cine era de noapte? Întrebă unul dintre gardieni. 

— Jonathan. 

— Cum! Spuse un altul, pe un ton ironic, domnul Whip 
trebuie să ia serviciul de dimineaţă, şi nu se grăbeşte deloc? 
Cu toate acestea, trebuie să fi auzit clopotul. 

— Dar Bardel, ce aşteaptă oare? Întrebă un al treilea. 

— Whip, dragul meu! Strigă unul dintre gardieni, 
apropiindu-se de celula numărul 4. 

Dar domnul Whip nu răspunse. 

— Hei, Jonathan! Strigă un altul, la capătul coridorului 
cu numărul 4. 

— Dar nu primi nici un răspuns. 

— Domnule Bardel, strigă un al patrulea gardian, 
apropiindu-se de celula gardianului şef, n-ai auzit clopotul? 

Dar nici domnul Bardel nu voia să răspundă. 


Gardianul, care, pentru ca să facă mai mult zgomot, 
lovise cu pumnul în uşă, rămase uimit. 

Uşa, care nu era închisă pe dinăuntru ca de obicei, se 
dădu în lături şi domnul Bardel apăru culcat îmbrăcat pe 
patul său, şi dormind adânc. 

Gardienii se apropiară, strigând: 

— Domnule Bardel! Scumpe domnule Bardel. 

Domnul Bardel dormea fără grijă. 

— E beat mort, spuse unul. 

Şi începu să-l zgâlţâie. 

Dar oricât de puternică ar fi puterea beţiei, tot se 
deşteaptă omul. 

Domnul Bardel nu făcea nici o mişcare. 

Atunci gardienii începură să se privească înspăimântați. 

— Trebuie să chemăm doctorul, propuse unul dintre ei. 

— Şi pe domnul guvernator, adăugă un altul. 

În prezenţa acestei stări a domnului Bardel nimeni nu se 
mai gândi la domnii Whip şi Jonathan, nici la celulele şi 
coridoarele lor, care rămâneau mereu închise. 

Unul dintre gardieni alergă după doctor. 

Doctorul se sculă mormăind, căci nu prea avea obiceiul 
să se scoale dimineaţa. 

Ajungând lângă domnul Bardel, la prima vedere 
exclamă: 

— Cum! Proştilor ce sunteţi! Pentru atâta lucru m-aţi 
deşteptat din somn? Dar nu vedeţi că omul acesta e beat 
mort? 

Şi la rândul său, începu să-l zguduie pe domnul Bardel. 

— Ah! Drace! Mi se pare că i s-a dat un narcotic. 

Şi începu să-l examineze mai cu atenţie. 

Guvernatorul prevenit şi el, sosise în grabă. 

De la primele cuvinte pe care le auzi, bănui că era vorba 
despre vreun eveniment extraordinar. 

Căutară cheia pe care domnul Bardel o purta mereu la 
cingătoare, dar n-o găsiră nicăieri. 


Atunci guvernatorul îl lăsă pe cel adormit în seama 
doctorului, şi cu ajutorul cheii pe care o poseda pătrunseră 
în celula nr. 5. 

Domnul Whip nu era acolo. Patul nu era desfăcut. 

Din celulă, guvernatorul trecu la uşa coridorului, unde 
de asemenea nu se auzea nici un zgomot. 

După ce uşa aceasta fu deschisă, guvernatorul luă 
lanterna unuia dintre gardieni şi porni în frunte. 

După câţiva paşi dădură peste corpul lui Jonathan, care 
stătea întins la pământ şi dormea dus ca şi domnul Bardel. 

— Oh! Oh! Gândi guvernatorul, toate acestea sunt cât se 
poate de extraordinare! 

Mai făcură câţiva paşi şi văzură o celulă deschisă. 

Atunci totul se explică. 

Gardianul şef şi Jonathan fuseseră adormiţi pentru a 
favoriza o evadare. 

Şi oprindu-se brusc, ordonă să fie chemaţi patru soldaţi 
din curtea închisorii. 

Capitolul XVII. 

Guvernatorul dăduse ordinul acesta ca măsură de 
precauţie. 

Cu toate că era foarte brav, de felul său, omul acesta îşi 
aducea aminte, că în mijlocul unei revolte recente, fără 
intervenţia soldaţilor şi domnul Whip şi el şi toţi gardienii, 
ar fi fost masacrați. 

Soldaţii sosiră. 

Atunci guvernatorul îşi continuă inspecția coridorului, în 
fruntea lor. 

Peste puţin dădură peste o a doua celulă deschisă şi 
goală. 

Domnul Bardel singur ar fi putut să spună care erau 
prizonierii ce ocupau cele două celule; dar domnul Bardel 
era tot adormit în ciuda eforturilor disperate ale doctorului. 

Guvernatorul îşi continuă drumul până la poarta curţii. 

Contrar tuturor obiceiurilor şi poarta aceasta era 
deschisă. 


Prin urmare, pe acolo fugiseră prizonierii. 

Curtea era acoperită cu nisip. 

Guvernatorul îşi apropie lanterna de pământ şi distinse 
cu precizie urmele unor paşi. 

Examinând mai cu atenţie aceste urme, observă că au 
fost lăsate de picioarele a doi bărbaţi şi de cele ale unui 
copil. 

Începea acum să se lumineze bine. Piciorul de copil, era 
fără îndoială, acela al micului irlandez. 

Guvernatorul recunoscu cu uşurinţă că una dintre 
urmele bărbăteşti era lăsată de piciorul unui gardian; căci 
toţi gardienii poartă un tip special de ghete. 

Cealaltă urmă părea a fi lăsată de piciorul unui om străin 
de închisoare. 

Cine putea să fie gardianul care trecuse pe acolo, dacă 
nu domnul Whip? 

Domnul Bardel şi Jonathan, care singuri ar mai fi putut 
pătrunde în curte pe drumul acela dormeau adânc. 

Guvernatorul, gardienii şi soldaţii merseră astfel până la 
zidul care despărţea închisoarea cea veche de cea nouă. 

Acolo era o uşă, a cărei cheie o avea numai domnul 
Bardel. 

Dar se putea bănui că domnul Whip sau altcineva i-o 
furase, devreme ce nu fusese găsită la cingătoarea 
domnului Bardel. 

Guvernatorul deschise şi această uşă şi pătrunse în 
curtea închisorii noi. 

Atunci, nişte gemete ajunseră până la dânsul. Ceaţa era 
încă destul de deasă şi guvernatorul se văzu nevoit să se 
conducă mai mult după auz decât după văz. 

Cu cât înainta, gemetele deveneau din ce în ce mai 
puternice. 

Atunci aplecându-şi lanterna, guvernatorul văzu un om 
care se zbuciuma la pământ, în prada celor mai vii dureri. 
— E unul dintre lucrători, spuse un gardian; lucra la 

reconstruirea zidului morii. Îl recunosc foarte bine. 


Era într-adevăr John Colden. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă guvernatorul, aplecându- 
se deasupra lui. 

Dar deodată, o exclamaţie de groază ieşi din gâtlejul 
unuia dintre gardieni. 

La trei paşi de John Colden zăcea cadavrul domnului 
Whip. 

Guvernatorul crezuse un moment că era pe urmele 
adevărului. 

După dânsul, domnul Whip, cumpărat de nişte oameni 
de afară, i-ar fi adormit pe Bardel şi pe Jonathan, pentru a 
favoriza evadarea. 

Dar acum domnul Whip era găsit mort. 

Şi dintr-o examinare mai atentă a cadavrului, se vedea 
bine că domnul Whip murise la datorie. Nu mai era un 
trădător; era un martir. 

John Colden pierduse foarte mult sânge, şi nu putea să 
dea nici o explicaţie. 

Se găsi însă în jurul mijlocului său o bucată de frânghie. 

Era o dovadă că John Colden fusese ridicat cu frânghia 
aceasta până la o înălţime oarecare, că frânghia se rupsese 
la mijloc, John Colden recăzuse la pământ şi fusese părăsit 
de către complicii săi. 

Guvernatorul încercă să-i pună întrebări, dar n-a putut 
obţine nimic de la dânsul. 

A fost transportat împreună cu cadavrul domnului Whip, 
în interiorul închisorii. 

Aici se constată că prizonierul evadat, nu era altul decât 
micul irlandez. 

Doctorul întrebuinţase nişte săruri foarte puternice şi 
reuşise în cele din urmă să învingă letargia domnului 
Bardel. 

Acesta îl văzu pe guvernator la căpătâiul său şi-şi plimbă 
de jur împrejur o privire rătăcită. 

Domnul Bardel ghici ce se petrecuse şi-şi aducea foarte 
bine aminte de rolul pe care trebuia să-l joace. 


El povesti cum cumpărase un pachet de tabac de la 
taverna Queen's Justice şi cum îi oferise domnul Whip o 
priză din tabacul său, care spunea dânsul, era mult mai 
bun, fiind cumpărat de la Piccadilly. 

La orele nouă domnul Bardel îşi făcu inspecția obişnuită 
şi rămase foarte mirat, găsind în coridorul cu nr. 4, nu pe 
domnul Whip, ci pe Jonathan, care deja începuse să moţăie. 
Atunci oferise gardianului o priză de tabac. 

— Din momentul acela adăugă domnul Bardel, amintirile 
sale erau din ce în ce mai întunecate. 

Fusese cuprins de o violentă durere de cap, intrase în 
celula sa şi se aşezase pe marginea patului. Altceva nu mai 
ținea minte. 

Domnul Bardel era funcţionar la Cold-Bath field de mai 
bine de douăzeci de ani. 

Întotdeauna se arătase foarte zelos în serviciul său şi 
prin urmare cuvintele nu-i puteau fi puse la îndoială. 

Din nenorocire pentru dânsul, Jonathan se deşteptase şi 
el, mulţumită îngrijirilor doctorului. 

Şi Jonathan, aflând despre toate cele petrecute, ceru să 
vorbească în particular guvernatorului. 

Acesta se închise într-o celulă cu gardianul şi Jonathan îi 
spuse: 

— Domnul Bardel este acela care a favorizat evadarea 
prizonierului. 

— la seama, acuzi un om care până acum n-a avut nici 
cea mai mică vină. 

— Îl acuz, spuse Jonathan cu convingere, pentru că am 
dovezile trădării sale. 

— Şi cine ţi-a dat amănuntele pe care mi le spui? 

— Domnul Whip. 

— Domnul Whip e mort. 

— Lucrul acesta nu mă miră, căci de vreme ce am 
adormit, n-am mai putut să-i alerg în ajutor, după cum ne 
înţelesesem. 


Guvernatorul crezu că era de datoria sa să înştiinţeze 
poliţia şi să ceară un magistrat pentru începerea unei 
anchete minuţioase. 

Capitolul XVIII. 

Înainte să mergem mai departe, să ne întoarcem un 
moment la Omul Gri, care se urcase pe frânghie cu 
irlandezul în spate. 

Am spus că în noaptea aceea ceața era aşa de deasă, 
încât era cu neputinţă să se vadă de la fereastra de sus, 
solul. 

La ora nouă fix, frânghia, solid legată de fereastră, 
fusese aruncată pe deasupra zidului. 

La ora nouă şi câteva minute, acustica ceţii îngăduise lui 
Shoking şi Omului Gri care stăteau înclinați deasupra 
ferestrei, să audă un zgomot de paşi pe nisip. 

— Dânşii sunt, şopti Shoking; totul merge bine. 

Dar aproape îndată, un murmur neînțeles urcă până la 
dânşii, apoi zgomotul unei lupte, un țipăt ascuţit şi apoi... 
Nimic! 

Suzanne şi Jenny îngenuncheară într-un colţ al camerei 
şi se rugau cu ardoare. 

De două ori frânghia fusese întinsă. 

Omul Gri cugeta că Bardel şi John Colden reduseseră la 
tăcere vreo santinelă inoportună. 

Dar frânghia rămase slobodă, şi un nou țipăt se auzi. 

Atunci Omul Gri nu mai stătu pe gânduri şi sări pe 
pervazul ferestrei. 

— Ce se întâmplă? Întrebă Shoking înspăimântat. 

Omul Gri nu răspunse. 

El se lăsă să alunece de-a lungul frânghiei şi ştim ce s-a 
petrecut apoi în curtea închisorii. 

Cinci minute trecură. Cinci minute de tensiune maximă 
pentru sărmana mamă, pentru Suzanne şi pentru Shoking. 

În sfârşit, frânghia se întinse şi Shoking simţi că inima îi 
bate să-i spargă pieptul. 

După câteva secunde, Omul Gri apăru. 


Copilul era pe umerii săi şi când amândoi săriră în odaie, 
sărmana irlandeză, simțind în jurul gâtului său braţele 
copilaşului, murmură cu vocea stinsă: 

— Dumnezeule! Mi se pare că voi muri. 

— Nu moare nimeni de prea multă bucurie, răspunse 
Omul Gri. 

În acelaşi timp îi zise lui Shoking. 

— Acum e rândul lui John Colden. 

— John! Exclamă Suzanne. 

— Da, a avut o luptă cu un gardian. 

— Dumnezeule! 

— E rănit, dar rana e uşoară... l-am înfăşurat frânghia în 
jurul corpului şi acum îl voi trage în sus. 

Shoking înţelese manevra. 

Amândoi puseră mâna pe frânghie şi începură să tragă 
la dânşii. 

Deodată însă, simţiră o zguduire, urmată de un zgomot 
înăbuşit şi de un strigăt de durere. Frânghia se rupsese. 

John Colden căzu îndată în curtea închisorii. 

— Nenorocire! Murmură Omul Gri. 

Cu toate acestea nu-şi pierdu sângele rece şi minunata 
sa prezenţă de spirit. 

— Shoking, spuse dânsul. Trage restul frânghiei. 

Frânghia era ruptă de la jumătate. 

— Este cu neputinţă să mai coborâm acum, murmură 
Omul Gri. 

— De ce? Întrebă Suzanne. 

— Pentru că frânghia e prea scurtă şi nu putem ajunge 
până jos. 

— Dar, strigă Suzanne, John este rănit? 

— Da. 

— Şi-l vor găsi în curtea închisorii. 

— Desigur, răspunse Omul Gri foarte liniştit. 

— Şi va fi acuzat că a favorizat evadarea copilului? 

— Mai încape vorbă? 

— Va fi condamnat la închisoare? 


— Mai mult decât atât: va fi condamnat la moarte, 
pentru că l-a ucis pe unul dintre gardieni. 

Suzanne scoase un strigăt de groază şi îngenunche în 
faţa Omului Gri. 

— Oh! Scapă-l; în numele cerului, în numele Irlandei, 
scapă-l! 

— Fără îndoială că-l voi scăpa, răspunse Omul Gri; dar 
astăzi nu e cu putinţă. 

Jenny irlandeza, îşi acoperi copilul de sărutări şi părea 
că uitase cu totul de lumea înconjurătoare. 

— Ah! Mamă, spunea copilul, am suferit aşa de mult! 
Erau aşa de răi toţi oamenii aceia! Oh! De-ai şti cum m-au 
bătut. 

Suzanne plângea cu lacrimi calde. 

Shoking se aplecă spre ea şi-i zise: 

— Fii încrezătoare, draga mea. Când Omul Gri 
făgăduieşte ceva, e lucru sfânt. "Ţi-a spus că-l va salva pe 
John, să ştii că-l va salva. 

Deodată, un zgomot, sau mai bine zis un sunet parveni 
până la ei. 

Era ceasornicul de la biserica vecină, care suna orele 
nouă şi jumătate. 

Omul Gri tresări şi spuse: 

— Întârziem aici, ca şi cum am fi în cea mai perfectă 
siguranţă! să plecăm repede! 

Şi luând-o pe Suzanne de mână, adăugă: 

— Nu mai plânge copilă. Ţi-am făgăduit că John va fi 
salvat. Oare nu mai ai încredere în mine? 

— Ba da, răspunse Suzanne. 

Shoking trăsese frânghia şi închisese fereastra. 

Atunci Omul Gri aprinse din nou lampa şi spuse: 

— Acum fără zgomot; trăsura ne aşteaptă jos, în colţul 
străzii. Să plecăm. 

Cele două femei, copilul, Shoking şi Omul Gri, străbătură 
treptele întunecoase şi după câteva minute ajunseră în 
stradă. 


Un cab3 cu patru locuri aştepta în colţul străzii. 

Shoking se apropie de birjar. 

— Tu eşti? Întrebă el. 

— Eu sunt, răspunse o voce, care nu era alta, decât 
aceea a lui Jack zis şi Pasărea albastră. 

Cele două femei se urcară în trăsură împreună cu Omul 
Gri. 

Shoking se urcă alături de birjar. 

Atunci Jack fluieră şi cabul plecă în fuga unui cal 
puternic. 

Omul Gri luase mâna irlandezei Jenny, şi-i spunea: 

— Fiul dumitale îţi este înapoiat; dar acum a suferit o 
condamnare şi nu-ţi mai aparţine. Poliţia îl va căuta 
pretutindeni şi ţi-l va lua îndată ce-l va găsi. 

Jenny îşi strânse odorul la piept şi răspunse, sălbatică ca 
o leoaică: 

— Oh! Dar eu îl voi apăra! 

— Mai bine, răspunse Omul Gri, să-l punem la adăpost. 

— Cum? 

— Dacă ai încredere în mine, mă însărcinez eu cu lucrul 
acesta. 

Dânsa se înfioră din tot corpul şi întrebă: 

— Doreşti oare, să mă desparţi iarăşi de dânsul? 

— Nicidecum; vei putea să-l vezi în fiecare zi şi chiar la 
fiecare oră. 

— Ah! Exclamă dânsa, învăluindu-l într-o privire lacomă 
pe eliberatorul fiului ei. 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se despre colegiul „Christ's 
Hospital”? 

— Nu. 

— Ei bine, acesta este un colegiu şi când copilul va 
îmbrăca uniforma acestui colegiu, va deveni inviolabil. 

Sărmana femeie părea suspendată de buzele Omului Gri. 

Cabul străbătuse Piccadilly, Hay-Market, Pall Mall, 
trecuse prin fala statuii lui Carol I, la Charing-Cross şi acum 
ajunse pe podul Westminster. 


Întunecata Tamisa îşi rostogolea dedesubt valurile sale 
acoperite de ceaţă. 

Capitolul XIX. 

Şi pe când trăsura alerga pe pod şi se îndrepta spre 
cartierul „Southwark”, Omul Gri continuă: 

— Tot ce-aş putea să-ţi spun acum draga mea, nu te-ar 
lumina prea mult. Fiul dumitale e acum între două 
primejdii; pe de o parte justiţia care l-a lovit şi care va căuta 
să pună din nou mâna pe dânsul; de cealaltă parte un 
duşman şi mai rău încă, fratele tatălui său, mizerabilul care 
l-a trimis pe sir Edmond la eşafod, lordul Palmure, într-un 
cuvânt. 

La auzul acestui nume, Jenny se înfioră. 

— Trebuie deci ca micuțul să poarte un alt nume, să-şi 
creeze o identitate nouă, să i se arunce pe umerii săi o 
manta, de care nimeni să nu se poată atinge. loate acestea 
le voi face eu; dar am nevoie de cel puţin două zile de lucru, 
timp în care nu pot garanta libertatea copilului dumitale, 
decât dacă mă vei asculta orbeşte. 

— Nu te-am ascultat oare şi până acum? Întrebă 
irlandeza cu dulceaţă. 

— Ba da, răspunse Omul Gri. 

Şi, omul acela bizar începu să contemple fluviul Tamisa 
care în momentul acela avea aerul unui imens câmp de 
ceaţă, semănat ici şi colo cu stele fără raze, căci felinarele 
luptau în zadar împotriva acelui întuneric care devenea din 
ce în ce mai adânc. 

Trăsura ajunse în cealaltă parte a podului şi în curând se 
angaja în Saint-George Road. 

După zece minute, trăsura se opri. 

— Am sosit, spuse Omul Gri. Coboară, draga mea. 

Şi sărind la pământ, luă copilul în braţe. 

Atunci aruncând ochii în jurul ei, Jenny văzu o piaţă 
pustie, nişte case mici, nişte străzi întortocheate şi 
întunecoase; în mijloc se înălța o biserică. 


Un cimitir înconjurat de un grilaj mic, se întindea de jur 
împrejur. 

Era catedrala Saint-George a catolicilor din Londra. 

Atunci Omul Gri le spuse lui Jack şi lui Shoking: 

— Luaţi-o cu voi pe Suzanne; vă veţi pricepe cred, cum s- 
o ascundeţi. 

— Oh! Mă însărcinez eu cu asta, răspunse Jack. 

— Şi eu de asemenea, adăugă Shoking; aşadar, trebuie 
să te părăsim stăpâne? 

— Da, răspunse Omul Gri. Dar mâine dimineaţă, adăugă 
dânsul, adresându-se mereu lui Shoking, te vei duce la 
Saint-Gilles. 

— Da, stăpâne. 

— Vei întreba de abatele Samuel şi vei spune că vrei să 
vorbeşti cu el. 

— Bine. 

— Îi vei spune abatelui: „Totul merge bine; copilul e 
salvat”. 

Jack şi Shoking se îndepărtară, luând-o cu dânşii şi pe 
Suzanne. 

Ceilalţi intrară în cimitir, al cărui grilaj era deschis. 

— Aici, spuse Omul Gri, suntem în siguranţă. Nu există în 
toată Anglia un agent de siguranţă care să îndrăznească să 
aresteze un criminal într-un cimitir. 

Şi mergând printre morminte, înconjurară biserica şi 
ajunseră în spatele ei. 

Acolo era o uşă mică, şi Omul Gri bătu de trei ori într- 
însa. 

Uşa se deschise aproape îndată. 

Atunci, un val de raze năvăli asupra celor trei oameni şi 
le lumină faţa. 

Un om apăru în pragul acestei uşi, ţinând o lanternă în 
mână. 

Omul Gri îi spuse: 

— Noi suntem acei pe care îi aştepţi. 

— Cine vă trimite? Întrebă omul. 


— Acela de care ascultăm cu toţii până în ziua în care 
stăpânul suprem va deveni bărbat, răspunse salvatorul lui 
Ralph. 

— Intră, răspunse omul care ţinea lampa. 

Era un bătrân împovărat de vârstă, cu barba lungă albă. 

Era îmbrăcat într-un costum pe jumătate clerical, pe 
jumătate laic. 

Omul Gri, împreună cu Jenny şi copilul intrară înăuntru. 

— Ştiam că vei veni, spuse bătrânul şi am lăsat grilajul 
deschis anume pentru dumneata. 

Şi întorcându-se către Jenny, adăugă: 

— Aici veţi fi în deplină siguranţă. 

După ce îi recomandă irlandezei cea mai mare prudenţă, 
Omul Gri se pregăti să plece. Bătrânul îl conduse afară. 

— Aşadar, spuse deodată Omul Gri, îmi spuneai că 
femeia aceasta vine aici regulat, în fiecare zi. 

— Da, vine în fiecare zi, la aceeaşi oră; îngenunchează în 
faţa aceluiaşi mormânt, se roagă cu ardoare şi apoi pleacă. 

— Şi cum e îmbrăcată? 

— Întotdeauna în negru, cu un văl lung care-i acoperă 
faţa. 

— E tânără, e frumoasă? 

— N-am putut să-i văd niciodată figura. 

— Mă poţi conduce până la mormântul în faţa căruia 
îngenunchează dânsa? 

— Da. 

Şi porniră amândoi printre morminte. 

Capitolul XX. 

Deşi întunericul era profund, bătrânul dascăl al 
catedralei catolice, Saint-George care trăia din sumele 
adunate de pe la drept credincioşii irlandezi, merse fără să 
şovăie şi se opri în faţa unui mormânt. 

O cruce mare de piatră se înălța deasupra. 

Omul Gri aprinse câteva chibrituri şi putu să citească 
următoarea inscripţie: „Aici se odihneşte Dick Harrison. 

Mort din dragoste la vârsta de douăzeci de ani.” 


— Şi în faţa mormântului acesta, îngenunchează femeia 
voalată? 

— Da, domnule. 

Inscripţia nu purta nici o dată; cu toate acestea, piatra 
nu era încă acoperită de muşchiul acela pe care îl ţes cu 
încetul anii. 

— De câtă vreme e săpat mormântul acesta? Întrebă 
Omul Gri. 

— Nu pot să ştiu domnule, răspunse dascălul; de multe 
ori sosesc câte zece, cincisprezece morţi, din toate părţile 
Londrei, deoarece multe parohii sunt lipsite de biserici şi de 
cimitire. De altfel, administraţia cimitirului nici nu mă 
priveşte pe mine, doar portiţa dacă o închid şi o deschid. Cu 
toate acestea, tenacitatea, regularitatea cu care femeia 
aceea venea la mormânt, m-a uimit şi i-am vorbit abatelui 
Samuel. 

— Bine, spuse Omul Gri. 

— Amicul meu, adăugă dânsul, aş dori să aştept aici ora 
sosirii acelei femei. 

Dascălul vedea bine că are de-a face cu un şef puternic 
al asociaţiei şi nu făcu nici o obiecţie. 

Omul Gri luă o poziţie cât putu mai confortabilă, în 
mijlocul bisericii şi se pregăti să doarmă. 

— Mă vei deştepta când vei suna prima liturghie. 

Dascălul se înclină şi plecă, închizând cu grijă uşile 
bisericii. 

Omul Gri adormi adânc şi nu se deşteptă decât la sunetul 
clopotelor. 

Peste puţin dascălul veni să-i deschidă şi amândoi intrară 
în cimitir. 

Abia se lumina de ziuă; Omul Gri se apropie de 
mormântul pe care-l examinase şi se ascunse îndărătul unui 
mormânt mai înalt. 

Peste puţin, un zgomot uşor se auzi în apropiere. 

O formă neagră înainta printre morminte. Ea veni drept 
spre mormântul tânărului mort din dragoste. 


Omul Gri o văzu îngenunchind şi auzi murmurând 
printre suspine: 

— Fiul meu, copilul meu... iubitul meu Dick... 

Astfel îngenuncheată rămase multă vreme rugându-se. 

În timpul acesta se făcuse ziuă, bine. 

Sărmana mamă se sculă, şi ca şi cum i-ar fi fost teamă să 
nu fie urmărită de cineva, se îndepărtă aproape în fugă. 

Omul Gri o urmări îndeaproape, înăbuşindu-şi zgomotul 
paşilor. 

Femeia ieşi din cimitir şi se înfundă în hăţişul de străzi 
care înconjoară catedrala Saint-George. Pe Adam's Street 
se opri. 

Şi pe când se pregătea să se înfunde într-o alee 
întunecoasă, Omul Gri o atinse pe umăr. 

Ea tresări şi se întoarse înspăimântată. 

Un semn misterios al Omului Gri, îi opri un strigăt în 
gâtlej. 

— Dumneata eşti mama lui Dick Harrison? O întrebă 
dânsul. 

— Da, răspunse dânsa. 

— Eu am fost prietenul său. 

— Dumneata? 

— Da şi cred că eşti mama lui Dick Harrison. 

— Pentru Dumnezeu, domnule, nu mai pronunţa 
cuvântul acesta... Ar putea să ne audă duşmanii noştri şi 
atunci... 

— Duşmanii dumitale nu mai au nici o putere astăzi, 
spuse Omul Gri. 

— De ce? 

— Pentru că acuma te-am luat sub scutul meu, răspunse 
Omul Gri, pentru că eram amicul copilului dumitale, şi sunt 
duşmanul de moarte al mândrei miss Ellen Palmure, pentru 
care nefericitul tânăr şi-a pus capăt zilelor. 

Capitolul XXI. 

Omul Gri luă mâna sărmanei femei şi fixând-o cu privirea 
lui dominatoare, îi spuse: 


— Să intrăm în locuinţa dumitale. 

Ea nu se opuse, şi peste puţin timp, Omul Gri se găsi în 
pragul unei camere destul de curate, deşi era sărăcăcios 
mobilată. 

Pe peretele opus era o altă uşă şi sărmana mamă arătă 
cu mâna într-acolo spunând: 

— Acolo a murit dânsul! 

După o pauză, femeia adăugă: 

— Zici că ai fost prietenul lui Dick? 

— Da. Am părăsit Londra într-o zi şi când m-am întors mi 
s-a spus că Dick murise din pricina unui amor nenorocit. Aş 
vrea să ştiu cum s-au petrecut lucrurile... 

Femeia îşi ridică vălul. Atunci Omul Gri văzu în faţa sa o 
femeie tânără încă, dar epuizată de lunga suferinţă. 

— Îţi voi spune totul, zise ea, căci cu toată resemnarea 
mea, parcă aud o voce care îmi şopteşte mereu că moartea 
fiului meu cere răzbunare. 

— Vorbeşte, spuse Omul Gri, luându-i mâna; te ascult. 

Atunci, nenorocita mamă, îşi începu astfel povestirea: 

— Sunt irlandeză; soţul meu era un englez. M-a luat din 
dragoste. Era marinar şi eu l-am urmat la Londra. Meseria 
sa l-a silit să mă părăsească cu câteva zile înainte să devin 
mamă. De atunci, nu l-am mai văzut. Vaporul pe care se 
îmbarcase, a naufragiat. Mi s-a dat o pensie mică. Cu ce am 
mai câştigat eu, ca damă de încredere într-o casă de 
comerţ, mi-am putut creşte copilul. La vârsta de 16 ani, 
Dick avea o educaţie destul de solidă. A intrat ca funcţionar 
într-o casă de comerţ şi timp de doi ani am fost cea mai 
fericită dintre femei. Într-o seară, proprietarul nostru 
domnul Coleram, veni vesel la noi şi ne spuse: 

— Proprietarul acestor case, care este un lord foarte 
bogat, are nevoie de un secretar. l-am vorbit de tine; cred 
că vei primi pentru că vei avea un salariu cel puţin de două 
ori mai mare decât la bancă”. 

Puteam refuza o asemenea propunere? Dick intră ca 
secretar la lordul Palmure şi se arăta foarte mulţumit de 


noua sa funcţie. Avea salariul îndoit şi munca mai uşoară. 
Trecură două luni. De la o vreme am început să observ că 
fiul meu se îmbrăca cu cea mai mare grijă; el care până 
atunci era aproape neglijent. Era melancolic şi de multe ori 
îl observam privind în gol. Se înamorase de fiica lordului 
Palmure... 

— Nenorocitule”! Am exclamat, când dânsul veni într-o zi 
să mi se destăinuie. 

— Şi sunt iubit”, adăugă dânsul. 

L-am rugat cu lacrimi în ochi să se gândească la situaţia 
noastră modestă şi să-şi dea demisia de la lordul Palmure. 

— Miss Ellen va fi soţia mea”, răspunse dânsul. 

Sărmanul copil era nebun. Peste, puţin timp se îmbolnăvi 
aşa de tare încât nu mai putea să părăsească patul. Am 
vegheat zi şi noapte la căpătâiul său şi într-o zi l-am crezut 
vindecat. Era într-o duminică şi mi-a venit nenorocita idee 
să mă duc pentru o oră la biserică. Când am venit acasă, l- 
am găsit scăldat în sânge. 

Aici, nenorocita mamă se opri şi izbucni în lacrimi. 

— Continuă, o încuraja Omul Gri cu blândeţe; vreau să 
ştiu tot. 

Capitolul XXII. 

Mama lui Dick Harrison îşi potoli suspinele şi continuă 
astfel: 

— Nenorocitul meu copil, nebun de disperare, îşi 
împlântase cuțitul în piept. Toate îngrijirile au fost 
zadarnice; fiul meu a murit. În ultimele sale clipe mă rugă 
să-l înmormântez într-un cimitir catolic şi să-i pun în sicriu 
un plic cu scrisori. Erau scrisorile iubitei sale. Un preot 
catolic mi-a venit în ajutor... Dick a fost transportat în 
cimitirul de la Saint-George. 

— Preotul acela se numea abatele Samuel, nu e aşa? 

— Da. 

Sărmana mamă continuă: 

— Am pus în sicriu plicul cu scrisori, care-i era aşa de 
drag fiului meu. După aceea sicriul a fost pecetluit. Dick era 


pierdut pentru totdeauna. 

Femeia se opri. 

— Şi, dumneata ai văzut vreodată pe miss Ellen? Întrebă 
Omul Gri. 

— Da, am văzut-o o dată; e aşa de frumoasă, încât am 
înţeles îndată dragostea nebună a fiului meu. 

— Unde ai văzut-o? 

— Aici. A venit a doua zi după înmormântarea 
sărmanului meu copil. La început mi se părea că e un înger, 
dar când a început să vorbească, am înţeles că aveam în 
faţa mea un demon. Venea să-mi ofere o sumă mare de 
bani, cerându-mi în schimb scrisorile pe care le scrisese 
fiului meu. Am refuzat banii şi am dat-o afară. Dânsa a ieşit, 
aruncându-mi o privire plină de ură. La puţin timp după 
aceea, într-o noapte, nişte oameni mascaţi au năvălit în casa 
mea. Am fost legată zdravăn şi dânşii începură să caute în 
toate părţile. Am înţeles că ei căutau scrisorile nobilei fete. 
Bineînţeles că n-am spus nimic. Bunul meu proprietar m-a 
sfătuit să mă mut pentru câtva timp, deoarece viaţa îmi era 
în primejdie. Timp de două luni am rătăcit prin Londra şi 
domnul Coleram a răspândit zvonul fugii mele. Atunci m-am 
întors la locuinţa mea. Nu părăsesc niciodată casa în timpul 
zilei. 

Omul Gri se sculă pe când sărmana mamă îşi înăbuşi un 
ultim suspin. 

— Aşadar, spuse dânsul, scrisorile sunt şi acum în sicriu? 
Şi nimeni n-o ştie? 

— Nimeni afară de dumneata. 

Omul Gri scoase din buzunar un fişic de monede de aur 
şi adăugă: 

— Buna mea doamnă, te rog să primeşti banii aceştia... 
Văd că ai fost obligată să-ţi cheltuieşti ultimele resurse... 
Irlanda are grijă de copiii săi. 

Şi ieşi repede, ca şi cum n-ar fi vrut să asculte, 
mulţumirile bietei fete. 


Ajuns în stradă, Omul Gri îşi spuse: „Va fi nostimă 
viitoarea mea întâlnire cu miss Ellen. Pentru moment 
trebuie ca Bardel să nu-şi piardă locul şi dacă John Colden 
nu va muri, trebuie smuls din mâna călăului.” 

Şi misteriosul personaj se îndreptă spre podul 
Westminster, pe care-l străbătu şi când sună ora opt, intra 
la Scotland-Yard, unde era o îngrămădire neobişnuită de 
poliţişti. 

Capitolul XXIII. 

Sunt oameni care au darul de a se putea deghiza fără să- 
şi schimbe costumul, lucru pe care îl făcu şi Omul Gri în 
timpul drumului de la Adam's Street la White Hall. 

Când intră în curtea Prefecturii de Poliţie, nu mai 
semăna deloc cu omul care-l scăpase din închisoare pe 
micul Ralph. 

Poliţiştii pe lângă care trecea îl priveau chiorâş, şi îşi 
şopteau între ei. 

— Iată agentul acela care soseşte din provincie şi în care 
şeful poliţiei are o încredere aşa de mare. 

În ce mod reuşise Omul Gri să se încarneze în pielea 
agentului Simmons, sosit de la Liverpool? 

Iată un lucru care nu se poate explica, decât prin 
numeroasele ramificații ale Asociaţiei Conspiratorilor. 

Se ştie numai că un om numit Simmons se prezentase la 
prefectură cu o recomandaţie călduroasă de la şeful poliţiei 
din Liverpool. 

Acest Simmons era Omul Gri. 

— lată-l pe Simmons, exclamă unul dintre agenţi. 

— Nu înţeleg, comentă un altul, de ce a căpătat şeful 
poliţiei o încredere aşa de mare într-însul. 

— Vei vedea, adăugă celălalt, că tot pe dânsul îl vor 
trimite şi la Bath Square. 

— Pentru ce? 

— Să facă o anchetă în privinţa evenimentelor de astă 
noapte. 

— Ce evenimente? 


— Au evadat nişte prizonieri; un gardian a fost ucis şi 
guvernatorul închisorii a cerut un om abil care să 
ancheteze cazul. 

— Şi crezi că va fi trimis Simmons? 

— Sunt sigur. 

Într-adevăr, după câtva timp, Omul Gri ieşi din biroul 
unui şef de secţie, cu care avusese o convorbire secretă. 

Se îndreptă spre vestiar şi se îmbrăcă cu o haină 
galonată. 

După aceea ieşi din Scotland-Yard, se urcă într-o trăsură 
şi strigă birjarului: 

— Bath Square. 

Peste douăzeci de minute ajungea în faţa porţii 
teribilului master Pin. 

Portarul era foarte îngrijorat. 

— Închipuieşte-ţi, spuse el poliţistului, după ce-i povesti 
ce se întâmplase, închipuieşte-ţi că responsabilitatea poate 
cădea asupra mea. 

— Da? 

— Am avut nenorocirea să mă interesez de un văr al 
meu. 

— Ei bine? 

— Vărul acesta a fost angajat ca lucrător, şi acum în jurul 
lui se învârteşte toată afacerea. 

Şi master Pin povesti agentului cu amănunţime cum se 
întâmplase daravera. 

Pretinsul domn Simmons a fost primit de guvernator cu 
cea mai mare amabilitate. 

— Dragul meu domn, este în închisoare un funcţionar, 
care are o vechime de mai bine de douăzeci de ani. Acum e 
acuzat de trădare. 

— De un inferior? Întrebă Omul Gri. 

— Fără îndoială. 

— Şeful era sever? 

— Câteodată. 

— A aplicat vreo pedeapsă aceluia care îi acuză? 


— Da. 

Şi guvernatorul făcu istoricul afacerii. 

Pretinsul domn Simmons ascultă cu respect. 

— Cred că trebuie interogat, lucrătorul în chestiune, 
hotări dânsul în cele din urmă. 

— Dar omul acesta refuză să vorbească. 

— Oh! Exclamă Omul Gri, surâzând, vei vedea că mie îmi 
va răspunde. 

— Vino, şi te voi conduce în celula în care a fost 
transportat. 

Şi Omul Gri, mergând în urma guvernatorului, murmură: 
„Irebuie cu orice preţ ca Bardel să-şi conserve locul; avem 
nevoie de dânsul aici”. 

Capitolul XXIV. 

John Colden era într-adevăr foarte grav rănit. 

Totuşi, acelaşi chirurg care se lăudase că aparţinea unei 
societăţi filantropice - lucru care nu-l împiedicase să-l 
trimită pe Ralph la moară - declarase că rana nu era deloc 
mortală şi Calcraft, călăul din Londra, nu ar pierde nimic 
dacă ar mai aştepta. 

Irlandezul era unul din acei oameni cu voinţă de fier, 
care ştiu să moară pentru o cauză şi care n-o compromit 
niciodată. 

Din interogatoriul care i se luase, el înţelesese uşor că 
Bardel era acuzat. De atunci, de frică să nu-l compromită şi 
mai mult, el devenise mut, aşa că ai fi putut lua faptul ca un 
rezultat al slăbiciunii lui extreme. 

Dar scena se schimbă cu totul când pretinsul agent de 
poliţie din Liverpool, Simmons, omul în care avea mare 
încredere, intră în celula lui. Cu toate că dispăruse 
faimoasa-i haină şi în locul ei purta acum o tunică scurtă de 
poliţist, John Colden îi recunoscu imediat pe Omul Gri. 

EI îl recunoscu după privire, după gesturi, după voce şi- 
şi spuse: „Am avut dreptate să am încredere în acest om, e 
mai puternic ca toţi cei care sunt aici.” 

Omul Gri era întovărăşit de director. 


La un simplu semn, care i-l făcu Omul Gri, directorul îi 
invită pe cei doi păzitori cu care venise, să se retragă. 

Atunci Omul Gri şi guvernatorul rămaseră singuri la 
căpătâiul lui John Colden. 

— Cum te numeşti? Întrebă pretinsul domn Simmons. 

— John Colden, răspunse rănitul. 

— Trebuie să fii irlandez? 

— Da. 

Omul Gri se întoarse către guvernator: 

— Pariez că dacă l-ai întreba pe dialectul obişnuit 
coastelor Irlandei, care le este atât de scump tuturor 
oamenilor acestora, pariez că el îmi va răspunde. 

— Ştii cumva acest dialect? Întrebă guvernatorul. 

— Un agent de poliţie trebuie să ştie totul. 

— Atunci începe, încuviinţă guvernatorul, cu multă 
încredere. 

— John Colden... spuse atunci Omul Gri servindu-se de 
dialectul de care spusese, trebuie scăpat domnul Bardel. 
Trebuie să-i răspunzi guvernatorului, să-i spui că domnul 
Whip era vinovat şi că domnul Bardel e inocent. 

— Dacă e aşa, răspunse John, atunci este uşor; căci eu 
am şi ghicit cam ce s-a întâmplat şi am şi imaginat o scenă 
frumoasă. 

— Spune, răspunse domnul Simmons, că dacă i se va 
promite că va fi tratat cu blândeţe şi dacă i se va da un 
pahar de coniac, căci îi e sete şi rău, în cazul acesta, el va 
spune tot adevărul. 

— Fie, zise guvernatorul, va fi tratat ca toţi bolnavii şi 
nu-l vom duce la judecată, decât după ce va fi vindecat 
complet. 

John aruncă o privire de recunoştinţă guvernatorului. 

Omul Gri continuă în acelaşi dialect irlandez: 

— Caută să compromiţi pe un anume Jonathan, care este 
un nemernic şi un duşman personal al lui Bardel. 

— O voi face, răspunse John Colden. 

— Ce-a mai spus? Întrebă din nou guvernatorul. 


— A spus că rana sa e mortală şi că speră să fie lăsat în 
pace. 

— Lucrul acesta, răspunse guvernatorul, nu este deloc 
de competenţa mea. 

Omul Gri reluă, de astă dată în limba engleză. 

— Doreşti să spui adevărul, John? Dacă nu vei ascunde 
nimic, justiţia va fi mai miloasă cu tine. 

John Colden făcu un semn afirmativ. 

Atunci guvernatorul deschise uşa celulei şi ordonă să 
vină unul dintre gardieni, ca să consemneze în scris 
răspunsurile lui John Colden. 

Acesta începu astfel: 

— Sunt fratele Suzannei, Suzanne este amanta unui om 
periculos, hoţ de profesie, numit Bulton. 

Guvernatorul făcu un semn din cap, prin care arătă că 
acest nume îi era cunoscut. 

John continuă: 

— Suzanne a făcut cunoştinţă cu mama micului Ralph, 
care până mai ieri era prizonier aici. Deoarece această 
femeie era foarte săracă, Suzanne îi spuse că se angajează 
ea cu creşterea copilului şi că îl va da să înveţe ceva. 
Sărmana mamă o crezu. Dar Suzanne nu avea nevoie de 
băiat decât ca să comită un furt - cu ajutorul lui Bulton - la 
domnul Thomas Elgin. Această hoţie nereuşind, Bulton a 
fost arestat, Suzanne tot aşa, iar bietul copil a fost trimis la 
moară. 

— Dar unde vrea el să ajungă? Întrebă guvernatorul 
privindu-l pe Omul Gri. 

— Nu ştiu, răspunse acesta, dar ce ne pasă! Să-l 
ascultăm e singurul mijloc ca să ajungem la un rezultat. 

— Când irlandeza află că fiul ei era la moară, a venit la 
mine şi lacrimile ei m-au mişcat. Dar nu puteam face nimic, 
absolut nimic, căci sunt un om sărac şi eu. Suzanne, care la 
început fusese şi ea arestată, a putut să scape şi a venit să 
mă caute. l-am vorbit de irlandeză, de copilul care era la 
moară şi atunci ea mi-a spus: 


— Dacă e vorba numai de parale, apoi îl vom scoate noi 
de acolo”. 

— Ai parale? Am întrebat-o”. 

— Eu nu, dar Bulton a comis un furt mai săptămâna 
trecută şi banii i-am îngropat. Cu Bulton s-a sfârşit. El va fi 
condamnat la moarte şi nu-l voi mai vedea niciodată”. 

— Câţi bani sunt ascunşi?” 

— O mie de lire”. 

— Atunci, reluă John Colden, care făcuse o pauză, şi se 
odihnise puţin din cauza slăbiciunii, atunci îmi veni ideea să 
intru aici; m-am dus să-l întâlnesc pe Master Pin, care mi-e 
văr şi în fine am intrat aici în locul unui muncitor, care nu 
voia să intre în temniţă, cu toate că soarta vrusese astfel. 

În acest moment se aduse paharul cu băutură cerut de 
rănit. 

Îl goli dintr-o înghiţitură, răsuflă puţin ş-apoi continuă: 

— În ţara mea - unde nu prea sunt parale - toată lumea 
spune că în Anglia cea bogată în bani, poţi să faci orice vrei. 
Când am fost la moară am văzut un om care era mai serios 
şi mai rău ca toţi ceilalţi şi l-am întrebat: 

— Îţi face mare plăcere să-i chinuieşti astfel pe aceşti 
nenorociţi?” 

El mi-a răspuns prin aceste cuvinte: 

— Dacă aş avea un venit de o mie de lire sterline, aş 
deveni omul cel mai bun din lume”. 

— Adevărat?” 

— Şi dacă ţi s-ar oferi, douăzeci de mii de lire, ceea ce ţi- 
ar aduce un venit de douăzeci de...” 

La această aluzie a mea el mă privi cu un aer mirat şi 
linguşitor. 

Apoi îmi spuse: 

— Poate ne-am putea înţelege...” 

— Şi cine era acest om? Întrebă guvernatorul, care 
întrerupse în acest moment destăinuirile lui John Colden. 

— Era domnul Whip, răspunse acesta cu un accent atât 
de convingător încât, guvernatorul nu se îndoi un moment 


de sinceritatea lui. 

Domnul Whip murise. 

Fiindcă în viaţă, era mereu disprețuit, nu numai de 
prizonieri, dar chiar şi de colegi, păzitorul care ţinea locul 
nu se mişcă deloc. 

Cât despre guvernator el îşi încruntă numai puţin 
sprâncenele. 

— Continuaţi, spuse el, privindu-l pe pretinsul Simmons, 
care rămăsese nepăsător. 

Capitolul XXV. 

John Colden continuă. 

— Între un om care se vinde şi un om care cumpără, 
târgul e întotdeauna făcut. Când l-am văzut pe domnul 
Whip aşa de bine dispus, i-am spus: 

— Du-te astă-seară în Brook Street, caută să-i vorbeşti 
Suzannei şi ea îţi va spune lucruri mai importante decât 
mine. Şi domnul Whip plecă. 

Această mărturisire a lui John Colden coincide teribil cu 
mărturisirea lui master Pin care-şi adusese aminte că 
deschisese poarta cam pe la ora opt seara domnului Whip. 

— Apoi? Întrebă guvernatorul. 

John Colden reluă: 

— După ce am prânzit, ceilalţi prizonieri şi cu mine am 
fost închişi fiecare separat într-o celulă şi eu am adormit. M- 
am sculat zăpăcit de zgomotul făcut de nişte lacăte care se 
deschideau, de o broască care se deschidea, de asemenea şi 
deodată l-am văzut pe domnul Whip intrând. 

— Totul este gata, îmi spuse.” 

— Ai văzut-o pe Suzanne?” 

— Da.” 

— Sunteţi înţeleşi acum?” 

— Da.” 

M-am îmbrăcat şi l-am urmat. Un alt temnicer îl aştepta 
în prag. Amândoi mă conduseră până la capătul unui 
coridor şi deschiseră o uşă. Atunci l-am văzut dormind pe 


pat, pe gardianul şef, care mă închisese. Şi domnul Whip, 
privindu-l pe celălalt paznic: 

— Ţii mult la slujba ta?” 

— Fireşte, şi cu toţi banii pe care mi-i dai, îmi place să nu 
vă compromit.” 

— Atunci, continuă domnul Whip, ia o priză de tabac.” 

Şi el îi dădu tabachera şi-i zise: 

— Îndată, Jonathan”... 

— Ah! Întrerupse guvernatorul, acest paznic era 
Jonathan, deci? 

— Aşa cred, răspunse într-un mod naiv John Colden, aşa 
cel puţin îi zicea Whip. 

— Ei bine! Exclamă pretinsul Simmons, ce-a făcut 
Jonathan? 

— N-apucase bine să ia prima priză de tabac şi se simţi 
cuprins de amețeli, lucru care-l făcu să stea jos. Nu ştiu ce-a 
mai făcut căci noi ne-am continuat drumul. 

— Ah! 

— Domnul Whip deschise celula micului irlandez şi-i 
spuse: 

— Urmează-ne.” 

Copilul, care avea o frică teribilă de Whip, s-a îmbrăcat 
fără să scoată un cuvânt şi l-am dus cu noi. Domnul Whip 
ne-a condus de-a lungul coridorului în sens opus; apoi, cu 
cheia pe care-o luase de la domnul Bardel, a deschis uşa 
care dădea în curte, pe care o străbăturăm toată şi 
ajunserăm în curtea celei de-a doua închisori... Aici atârna o 
funie şi la capătul ei am văzut un om care semăna mult cu 
unul din amicii lui Bulton sau ai Suzannei. Atunci domnul 
Whip spuse omului acela: 

— lată băiatul, unde sunt banii?” 

— Banii, răspunse omul, sunt acolo sus. Ţi-i vom da 
îndată...” 

— Aş dori să-i am chiar acum.” 

— Suiţi-vă şi veţi găsi banii.” 

Domnul Whip nu prea avea încredere. 


— Du-te şi-i adu aici, sau nu-ţi dau băiatul. 

De aici se născu o ceartă şi domnul Whip ne-a ameninţat 
că va chema santinelele pe care le îndepărtase şi că ne va 
aresta. Amicul Suzannei luă băiatul şi-l puse pe umerii lui. 
Apoi vru să sară la funie... Domnul Whip încercă să-l 
oprească. Atunci am intervenit şi eu. De aici se născu o 
luptă între Whip şi mine. În cele din urmă, el mă lovi cu 
pumnalul lui şi eu, ripostându-i cu al meu, l-am ucis. În 
timpul acesta amicul Suzannei fugise cu copilul. Atunci m- 
am înfăşurat şi eu în jurul corpului cu aceeaşi funie şi am 
încercat să mă urc, dar... funia se rupse şi am căzut la 
pământ. 

John Colden, care părea că făcuse o ultimă sforţare să 
ajungă la sfârşitul povestirii sale, recăzu atunci fără forţe pe 
perna sa. 

— E bine ce-ai făcut, spuse Omul Gri în dialectul olandez; 
ai încredere, căci eu te voi scăpa... Calcraft nu te va avea. 

— Sunt gata să mor pentru Irlanda, zise John Colden cu 
o voce slabă. 

Guvernatorul îl privi pe pretinsul Simmons. 

— Ce crezi despre aceasta? 

Omul Gri încruntă sprâncenele. 

— Eu cred că, pentru a fi siguri de această povestire, ne 
trebuie o probă sigură materială despre trădarea lui Whip 
şi nevinovăția lui Bardel. 

— Cum ai zis! Îndrugă guvernatorul. 

— Fără îndoială, această povestire, ar putea fi adevărată, 
dar este oare? Nu cumva crima e opera lui Bardel, care ar 
fi complice cu acest om? 

— "Tocmai ce spune şi Jonathan. 

— Poate că Jonathan minte şi el. 

— Atunci cum am putea şti adevărul? 

— Aş dori să văd locul unde a murit Whip. 

— Asta-i foarte uşor, spuse guvernatorul. 

Şi Omul Gri a fost condus în curtea noii închisori. 


Acolo acesta a început una din cele mai minuţioase 
cercetări. Soarele reuşise să străpungă ceața şi acum se 
vedea foarte distinct casa, care jucase un rol aşa de mare în 
drama nopţii. 

— Aş dori să vizitez această casă, zise Omul Gri. 

— De ce? 

— Excelenţa voastră va vedea. 

Şi Omul Gri îl determină pe guvernator să se întoarcă 
înapoi, să străbată toată închisoarea, şi să iasă în stradă 
trecând prin curtea lui master Pin, care era din ce în ce mai 
puţin consolat de rudenia lui cu John Colden. 

Apoi merseră de-a lungul zidului care înconjura 
închisoarea, fiind escortaţi de paznicul care notase 
mărturisirea irlandezului. 

Casa părea aproape goală. 

Totuşi o fată tânără, palidă, slabă, îmbrăcată în zdrenţe, 
şedea în prag. 

Omul Gri merse drept la ea. 

Guvernatorul din Cold-Bath field nu ştia ce voia să facă 
polițistul, dar cu toate acestea îl urmă. 

Capitolul XXVI. 

Omul Gri pe care-l vom numi domnul Simmons ori de 
câte ori va fi deghizat în uniforma de poliţist, începu să 
pună fel de fel de întrebări tinerei fete. 

— Pari suferindă, copila mea. 

Ea ridică ochii către cer şi nu răspunse nimic. 

Domnul Simmons îi strecură în mână o jumătate de 
coroană. 

Atunci, obrazul ei palid şi slăbănog se lumină deodată de 
o veselie supremă. 

— Ah! Exclamă tânăra fată, vom avea deci pentru azi 
pâine, eu şi cu tata! 

Domnul Simmons se întoarse spre guvernatorul 
închisorii: 

— Excelenţa voastră, spuse dânsul, va binevoi să aibă 
puţină răbdare. Aici e cazul să ne aducem aminte de 


proverbul: „Adeseori lucruri mici, produc efecte mari”. 

— Fă tot ce crezi de cuviinţă că ar fi folositor, răspunse 
guvernatorul. 

Atunci domnul Simmons se adresă tinerei fete: 

— Dumneata şi tatăl dumitale locuiţi în casa aceasta? 

— Da, domnule; casa aceasta e foarte veche şi 
proprietarul ei, ca să înlăture orice primejdie, căci într- 
adevăr zidurile sunt foarte şubrede, a hotărât s-o dărâme şi 
să clădească în locul ei o casă nouă. Toată lumea s-a mutat, 
în afară de noi. Tatăl meu este bătrân şi infirm şi iarna este 
grea. Nu ştiam încotro să ne ducem şi am rămas aici. 

— La ce etaj locuiţi? 

— La etajul al doilea. 

Domnul Simmons se aplecă spre guvernator. 

— Cred că frânghia a fost aruncată în curtea închisorii 
de la una dintre ferestrele acestei case, zise el. 

— Aceasta este şi părerea mea, răspunse guvernatorul. 

Pretinsul poliţist îşi continuă interogatoriul. 

— Aşadar, continuă dânsul, alţi chiriaşi nu mai sunt în 
casa aceasta? 

— Nu, domnule, suntem numai noi; dar noaptea trecută 
a venit multă lume pe aici. 

— Ah! 

— Au făcut un zgomot infernal şi mie mi-a fost teamă... 

— Şi în care parte a casei se auzea zgomot? 

— Drept deasupra noastră. 

— Zici că era multă lume? 

— Eu am văzut numai doi bărbaţi şi două femei. Una 
dintre femei se numea Suzanne. 

Guvernatorul tresări. 

— Copila mea, spuse domnul Simmons, de vreme ce 
sunteţi oameni săraci, cred că veţi dori să câştigaţi o sumă 
oarecare de bani într-un mod cinstit. 

Două lacrimi mari străluciră în ochii tinerei fete. 

— Ah! Domnule, ce trebuie să facem? 

— Să ne spui tot ce ai văzut şi auzit noaptea trecută. 


În acelaşi timp domnul Simmons scoase din buzunar o 
frumoasă guinee, nouă, nouţă. 

Din palidă cum era, tânăra fată deveni roşie ca o cireaşă. 

— Să căutăm în casă, spuse domnul Simmons. 

Şi se îndreptă spre trepte, urmat de guvernator şi de 
tânăra fată. 

La etajul al doilea găsiră o uşă întredeschisă şi zăriră un 
bătrân culcat pe o grămadă de paie. 

— E tatal meu, spuse fata. 

Domnul Simmons urcă înainte. 

La etajul de sus, o altă uşă se vedea deschisă. 

Domnul Simmons intră. 

În mijlocul camerei era aruncată o frânghie cu noduri. 

— Vedeţi că nu m-am înşelat, exclamă domnul Simmons, 
întorcându-se spre guvernator. 

Apoi, adresându-se din nou tinerei fete: 

— Aici ai auzit zgomot, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Mai întâi au venit femeile, după aceea a 
venit şi un bărbat care purta o uniformă, dar nu ca a 
dumitale, ci ca aceea a gardienilor din Bath Square. 

— Ah! 

— Un om înalt, slab, cu barba roşie. A intrat la noi şi m-a 
întrebat dacă nu eram eu Suzanne. Răspunzându-i negativ, 
s-a dus mai sus şi a început să vorbească în şoaptă cu cele 
două femei. 

— Şi n-ai auzit ce vorbeau? 

— Nu, dar peste puţină vreme, omul a plecat, şi pe 
trepte am auzit-o pe una dintre femei strigându-l: „domnule 
Whip!” 

— Oh! Oh! Exclamă domnul Simmons, întorcându-se din 
nou spre guvernator. Şi pe urmă? Întrebă acesta. 

Tânăra fată reluă: 

— A trecut o oră şi n-am mai auzit nici un zgomot. După 
asta am auzit iarăşi paşi pe trepte. Atunci a început să-mi 
fie teamă şi am închis bine uşa camerei noastre. Cu toate 
acestea voiam să ştiu ce caută oamenii aceia acolo şi am 


întredeschis fereastra. Atunci am văzut o frânghie care 
atârna în jos. Apoi, un om a coborât pe această frânghie. Pe 
urmă, n-am mai văzut, nici n-am mai auzit nimic, timp de un 
sfert de oră. După aceea, nişte gemete au ajuns până la 
mine; apoi un țipăt şi iarăşi s-a făcut tăcere. În sfârşit, omul 
care coborâse pe frânghie urcă din nou. Am băgat de 
seamă că avea ceva pe umeri, dar era aşa de întuneric şi 
ceața era aşa de deasă, încât n-am putut vedea ce anume. 
Dar când au ajuns sus, mi s-a părut că aud nişte exclamaţii 
de bucurie, nişte dezmierdări, nişte sărutări. Frânghia încă 
era la locul ei. După aceea mi s-a părut c-o văd întinzându- 
se; fără îndoială, un obiect greu atârna la capătul ei. 
Deodată am auzit un nou strigăt, apoi un blestem şi 
frânghia a fost ridicată cu repeziciune. Am auzit o voce 
deasupra capului meu... „Frânghia s-a rupt. Sărmanul 
John!”... 

— Ah! O întrerupse domnul Simmons, ai auzit numele 
acesta? 

— Da, domnule. 

— Şi pe urmă? 

— Una dintre cele două femei a spus: 

— Fratele meu trebuie salvat cu orice preţ.” 

Unul dintre bărbaţi răspunse: 

— N-avem timp acum, ş-apoi e un lucru imposibil... am fi 
spânzurați cu toţi, fără nici un folos...” 

În timpul acesta am auzit zgomotul unei trăsuri care se 
oprea în stradă. 

— Repede! Spunea unul dintre cei doi oameni; n-avem 
nici o clipă de pierdut.” 

— Dar banii lui Whip?” a întrebat femeia. 

— N-avem timp acum... vom veni mâine noapte...” 

Şi au plecat cu toţii. 

Domnul Simmons se întoarse înspre guvernator 
spunându-i: 

— Dacă vom găsi banii, şi dacă vor fi într-adevăr, o mie 
de lire, cred că Excelenţa voastră nu se va mai îndoi de 


vinovăția lui Whip? 

— Desigur că nu, răspunse guvernatorul. 

— Şi despre nevinovăția lui Bardel? 

— Oh! Eu sunt convins că Bardel e un om onest, 
incapabil să-şi calce datoria. 

— Principalul este să găsim banii, spuse domnul 
Simmons. 

— Dar unde? 

— Îi vom căuta; doar nu sunt în zadar agent de poliţie. 

În acelaşi timp puse o a doua guinee în mâna tinerei fete 
spunându-i: 

— Acum eşti liberă să te duci, copila mea. 

Domnul Simmons, rămas singur cu guvernatorul, îşi 
plimbă privirea scrutătoare de jur împrejurul lui. 

— Sunt convins că banii, destinaţi să plătească trădarea 
domnului Whip sunt aici. Să căutăm. 

— Să căutăm, repetă guvernatorul. 


A doua zi, limes, cel mai mare şi cel mai important ziar 
londonez, avea în cuprinsul său următorul articol: 
„Senzaţionala evadare de la „Cold-Bath field” 

Zilele acestea s-au petrecut la Cold-Bath field, nişte 
evenimente bizare şi misterioase, care au pus în mişcare 
întreaga poliţie. 

Un prizonier a evadat. Un gardian a fost ucis. Alţi doi s- 
au văzut pe moment compromişi. 

Printre aceştia doi era şi domnul Bardel, un funcţionar 
vechi, care a avut întotdeauna o purtare exemplară şi care 
nu-şi datorează salvarea decât extremei abilităţi a unui 
agent de poliţie, domnul Simmons.” „Limes” povestea 
evenimentele pe care le cunoaştem şi apoi continua astfel: 
„Nu se putea da crezare nici lui Jonathan, nici lucrătorului 
irlandez, ale căror depoziţii erau în deplină contradicţie. 

Domnul Simmons, preţiosul agent de poliţie sosit din 
Liverpool, a dezlegat enigma. 

Mai întâi a descoperit casa de care s-au servit pentru 
pregătirea evadării, apoi frânghia întrebuințată şi în sfârşit 
o tânără fată, care a dat mai multe amănunte, de cea mai 
mare importanţă. 

Cu toate acestea domnul Simmons nu s-a mulţumit 
numai cu aceste dovezi, pentru a decreta nevinovăția 
gardianului şef, domnul Bardel. 

El a vrut să găsească banii destinaţi plăţii trădării 
domnului Whip şi într-adevăr, banii aceştia au fost găsiţi. 

Sub o scândură, era ascunsă o mie de lire în bilete de 
bancă. 

Erau banii furaţi de către Bulton, tâlharul acela odios 
care e închis la Newgate, pentru nu ştim câte crime. 

Domnul Simmons avea în sfârşit dovada materială, pe 
care cu atâta răbdare şi perseverenţă, o căutase. 

De acum înainte, deznodământul era foarte uşor de 
prevăzut. 

Domnul Bardel a fost reintegrat în funcţia sa şi 
guvernatorul i-a dat o gratificaţie. 


Jonathan a fost concediat, bănuielile care existau 
împotriva lui, nefiind destul de temeinice pentru a putea fi 
arestat. 

John Colden, vinovat de asasinat, va rămâne la Cold- 
Bath, până când rana îi va fi cicatrizată. Atunci va fi mutat 
la Newgate şi va fi judecat de cea mai apropiată sesiune a 
Curţii de juraţi. 

Procesul va fi foarte interesant. 

Cititorii noştri vor fi ţinuţi la curent.” 

Articolul acesta fusese citit cu voce tare abatelui Samuel, 
de către Omul Gri în interiorul catedralei Saint-George. 

— Ei bine! Spuse dânsul, lăsând jurnalul pe masă, acum 
înţelegi? 

— Nu încă, răspunse abatele Samuel. 

— Şi cu toate acestea e lesne de înţeles. 

— Da? 

— Domnul Simmons sunt eu. 

— Bine. 

— Tânăra fată, de mine a fost învățată. 

— Pe urmă? 

— Eu am ascuns şi banii care s-au găsit. 

— Încep să înţeleg. 

— În sfârşit, pata de sânge nu este decât o mică 
combinaţie chimică. Mulțumită tuturor acestor lucruri, 
Bardel va rămâne pe loc şi vom avea într-însul un prieten 
devotat, pentru soarta lui John Colden. 

— Da, dar acesta va fi transportat la Newgate. 

— Desigur. 

— Va fi judecat. 

— Mai încape vorbă? 

— Şi condamnat la moarte. 

— Fără îndoială. 

— Ei bine? 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri. 

— Oare copilul n-a fost în închisoare şi n-a fost salvat? 

— Ba da. 


— Ei bine, şi John Colden va scăpa de eşafod. 

— Dar, continuă abatele Samuel, copilul este şi acum în 
primejdie. 

— Cât timp va sta în interiorul catedralei Saint-George 
nu e nici o primejdie. 

— Dar nu pot rămâne mereu aici. 

— 'Te asigur că vor pleca în curând. Am găsit pentru copil 
un azil inviolabil. 

— Ce azil? 

— Christ's Hospital. 

— Colegiul fondat de Eduard al VI-lea? 

— Întocmai. Ştii că primatul4 Londrei ia sub proiecția sa 
pe toţi copiii intraţi în acest institut? 

— Ştiu. 

— Că toţi copiii intraţi acolo se bucură de anumite 
privilegii; că poartă o uniformă care-i face să fie respectaţi 
în orice loc. 

— Oh! Fără îndoială. 

— Presupune, continuă Omul Gri, că Ralph, îmbrăcat în 
haina acestui institut, va fi întâlnit într-o zi de vreun agent 
de poliţie, sau chiar de către însuşi domnul Booth. 

— Bine. 

— Niciunul n-ar îndrăzni să se atingă de el. 

— Fără îndoială, răspunse abatele Samuel; dar trebuie 
să ştii că admiterea în „Christ's Hospital” se face cu mare 
dificultate. 

— Am găsit mijlocul să-l fac pe Ralph să intre acolo. 

— Cum? 

— Îţi mai aminteşti că la sosirea sa la Londra, copilul a 
fost furat de către o oarecare mistress Fanoche. 

— Da. 

— Ce voia să facă această femeie cu dânsul? 

— Nu ştiu. 

— Eu însă, o ştiu; voia să-l substituie unui copil mort, 
care îi era reclamat. 

— Ei bine? 


— Copilul acesta, dacă ar trăi, ar avea dreptul să intre la 
azilul Christ's Hospital. Prin urmare, îl voi duce din nou pe 
Ralph la mistress Fanoche. 

— Ah! Asta-i! 

Omul Gri surâse. 

— Ai încredere în mine, spuse el. Nu ţi-am dovedit oare 
îndeajuns până acum că ştiu să-mi ating scopul dorit? 

— Dar cine eşti dumneata? Întrebă abatele Samuel 
învăluindu-l într-o privire plină de uimire şi de admiraţie. 

Omul Gri îşi plecă capul. 

— Precum ţi-am mai spus, răspunse dânsul sunt un mare 
vinovat atins de câinţă. 

Şi se pregăti de plecare. 

— Unde te duci? Întrebă preotul. 

— La mistress Fanoche, răspunse Omul Gri. 

Şi aplecându-se sărută poala hainei abatelui Samuel şi 
ieşi. 

La poartă îl aştepta Shoking. 

Acesta îi zise: 

— Mistress Fanoche nu s-a mai întors în Dudley Street. 

— Dar unde e dânsa? 

— A rămas în continuare la Heath-Mount, la Hampstead. 

— Ei bine! Răspunse Omul Gri, du-te şi caută o trăsură, 
şi să alergăm într-acolo, căci mâine soseşte tatăl copilului 
mort. 

Capitolul XXVII. 

În curtea lui Heath-Mount, la Hampstead, curte care 
după cum ne amintim, aparţinea nobilei mistress Fanoche, 
nu domnea nicidecum bucuria. 

De la dispariţia lui Ralph, nobila doamnă, proprietara 
căminului de copii se închisese acolo, împreună cu scoţiana 
Mary. 

Din povestirea pe care lordul Palmure o făcuse fiicei sale, 
ştim şi noi ce s-a petrecut acolo după plecarea Omului Gri. 

Dar este un personaj important al acestei povestiri, pe 
care l-am pierdut cu totul din vedere. 


Vorbim de bătrâna doamnă cu ochelari, care în timpul 
drumului de la Londra la Hampstead, se visase proprietara 
unei frumoase căsuțe din Brighton şi posesoarea unui 
frumos venit lunar. 

Ea rămăsese în trăsură, pe când lordul Palmure şi 
pretinşii agenţi de poliţie, intrau în grădină. 

Apoi auzise nişte strigăte, nişte exclamaţii de mirare şi 
de mâine, văzuse nişte lumini alergând dezordonat, prin 
grădină şi i-a fost foarte uşor să tragă concluzia că acolo se 
petreceau lucruri grave. 

Teama o cuprinse, mai ales că lordul Palmure păstrase în 
buzunarul său portofelul care conţinea averea ei viitoare. 

Apoi, cum zgomotul devenea din ce în ce mai pronunţat, 
cum se auzi deodată vocea ascuţită a teribilei miss Fanoche 
şi mai iritată încă decât de obicei, bătrâna doamnă îşi 
spusese: „Sunt pierdută”. 

Femeia aceasta, care simţea o bucurie aşa de mare să 
chinuiască copiii, avea o teamă nebună de mistress 
Fanoche. O ura cu violenţă, dar întotdeauna tremura în faţa 
ei. În cele din urmă, emoția fiind foarte puternică, bătrâna 
doamnă leşină. 

Când îşi veni în fire, oroare! Era culcată într-un pat şi 
două femei stăteau la căpătâiul ei. Erau mistress Fanoche şi 
scoţiana Mary. 

Servitoarea se răzbuna acum şi mistress Fanoche nu se 
mai îndoia de trădarea asociatei sale. 

Mary apucase biciul care chinuise umerii fragezi ai lui 
Ralph şi privind-o pe mistress Fanoche, spunea: 

— Doamnă, lasă-mă s-o ucid prin lovituri de bici. 

Mistress Fanoche făcu un semn afirmativ. 

Atunci, giganta scoțiană se aruncă asupra bătrânei şi 
începu s-o lovească cu o cruzime barbară. 

Cartierul era pustiu şi nimeni nu putea să audă urletele 
victimei. 

În sfârşit, mistress Fanoche consideră pedeapsa 
îndestulătoare. Ea făcu un gest imperios şi Mary se opri 


suspinând. 

Atunci, mistress Fanoche îi spuse bătrânei: 

— Vezi, mizerabilo, uneltirile tale criminale, s-au întors 
împotriva ta însuţi. Acum, mai mult decât oricând, eşti în 
puterea mea şi dacă ţi-ar veni gustul să te duci să mă 
denunţi poliţiei, ai primi aceeaşi pedeapsă ca şi mine, 
deoarece mi-ai fost complice în toate afacerile. 

Faţa scăldată în lacrimi a bătrânei, care se aruncase în 
genunchi pentru a cere iertare, arăta cu prisosinţă că şi 
dânsa împărtăşea aceeaşi părere. 

— De azi înainte, continuă mistress Fanoche, noi două nu 
mai avem nimic în comun; te alung. 

Bătrâna plânsese, se rugase, implorase mila. 

— Dacă mă alungi, spunea dânsa suspinând, unde vrei să 
mă duc, ce să mă fac? 

Miss Fanoche nu voia s-o rupă definitiv cu vechea sa 
asociată; în cele din urmă se lăsă mişcată, şi consimţi să-i 
dea permisiunea să se întoarcă la Londra, în casa din 
Dudley Street; în aceeaşi zi, bătrâna doamnă îşi reluă 
funcţiile sale, şi nenorocitele fetiţe căzură din nou sub 
puterea biciului ei. 

Mistress Fanoche rămăsese la Hampstead. O trimitea pe 
Mary în fiecare zi la Londra, ca să-i aducă proviziile 
necesare şi scrisorile. Ea nu mai îndrăznea să treacă 
grilajul grădinii. 

Mistress Fanoche se temea de trei lucruri. 

Mai întâi s-ar fi putut ca lordul Palmure să facă o 
anchetă. 

Pe urmă s-ar fi putut ca oamenii care veniseră să-l 
reclame pe Ralph, să se întoarcă din nou. Şi, în sfârşit, miss 
Emily şi soţul ei, aveau să vină să-şi reclame copilul. 

Cu toate acestea, zece zile trecură şi nimeni nu veni; de 
lordul Palmure - care era cel mai de temut - nici nu mai 
auzi vorbindu-se. 

Mary se întoarse seara trecută de la Londra fără nici o 
scrisoare şi afirmă că „micul pensionat” merge de minune, 


condus de biciul de fier al bătrânei doamne. 

Dar mistress Fanoche era mereu prada unei nelinişti de 
moarte. 

În ziua aceea, trecuse de orele patru p.m. şi Mary care 
plecase de multă vreme la Londra nu se mai întoarse. 

Nişte presimţiri, oribile asaltau creierul oribilei femei. 

Seara, la una dintre ferestrele vorbitorului, asculta cu 
inima palpitând de emoție, zgomotul omnibuzelor care 
treceau. 

În sfârşit, unul dintre ele se opri în faţa grilajului şi o 
femeie cobori. 

Era Mary. 

Şi Mary avea o scrisoare în mână. 

Mistress Fanoche simţi cum îi năvăleşte tot sângele în 
inimă. 

Cu mâna tremurătoare deschise scrisoarea şi se 
îngălbeni de moarte recunoscând scrisul şi văzând 
semnătura maiorului Waterley. 

Maiorul nu scria decât două rânduri: „Mâine, voi fi la 
dumneata, împreună cu soţia mea. 

Suntem nerăbdători să ne îmbrăţişăm copilul”. 

Mistress Fanoche îşi cuprinse capul între palme şi începu 
să tremure din tot corpul. 

— Ce ne facem? Ce ne facem? Murmura dânsa. 

— Doamnă, răspunse Mary, e un lucru foarte simplu. 
Bătrâna îi va spune maiorului Waterley că ai plecat într-o 
călătorie mai lungă, şi că nu ştie când te vei întoarce. 

— Împreună cu copilul? 

— Fără îndoială. 

— Oh! Exclamă mistress Fanoche, pentru câteva monede 
de aur, bătrâna ne va trăda. Nu ne-a trădat deja o dată? 

— E adevărat, confirmă răzbunătoarea scoțiană. Ei, 
bine! Dacă am pleca într-adevăr de aici? 

— Dar unde să ne ducem? 

— Nu ştiu, răspunse Mary, în provincia mea, dacă vrei. 


— Maiorul va face o plângere poliţiei şi în cele din urmă 
poliţia ne va găsi. 

— E adevărat, suspină scoţiana. 

— Va fi descoperit şi Wilton; mizerabilul acela va 
mărturisi totul şi vom fi condamnate. 

— La moarte, adăugă scoţiana. Vom fi spânzurate, 
doamnă. Din fericire şi bătrâna va împărtăşi soarta noastră. 

Şi Mary păru consolată la gândul acesta răzbunător. 

Dar, pe când mistress Fanoche era din ce în ce mai 
disperată, un nou zgomot se auzi în grădină. 

Cele două femei se sculară înspăimântate. 

Nu vedeau nimic, dar auzeau lămurit nişte paşi. 

Şi cu toate acestea, Mary era sigură că închisese portiţa 
grilajului. 

Paşii se apropiau. În curând două siluete se lămuriră în 
ceaţă şi un om sări pe fereastră. 

Atunci mistress Fanoche scoase un strigăt. Îl 
recunoscuse pe cerşetorul Shoking. 

În urma lui apăru un alt om şi mistress Fanoche îl 
recunoscu şi pe acesta. Era acela care cu zece zile mai 
înainte îl reclamase pe Ralph. 

Cu toate acestea, Omul Gri nu mai era îmbrăcat în 
costumul său tradiţional. 

Se îmbrăcase în strălucitoarea uniformă de poliţie a 
domnului Simmons şi mistress Fanoche, zdrobită, murmură 
cu vocea zdrobită: 

— Ah! Au venit să ne aresteze! 

Capitolul XXVIII. 

Omul Gri era înarmat şi Shoking de asemenea. Amândoi 
aveau câte un revolver şi câte un pumnal, pe care le arătară 
de la bun început celor două femei. 

— Scumpa mea doamnă, spuse Omul Gri, ştii şi 
dumneata tot aşa de bine ca şi mine că n-ai vecini şi prin 
urmare ţipetele nu ţi-ar putea folosi la nimic. De altfel, 
haina pe care o port, îţi dovedeşte că nimeni n-ar îndrăzni 
să-ţi vină în ajutor. 


Mistress Fanoche îngenunchease şi îşi împreunase 
mâinile cerând iertare. 

Omul Gri îi făcu un semn lui Shoking. 

— Ia-o pe fata aceasta, spuse dânsul arătând-o pe 
scoțiană, du-o în bucătărie şi ţine-o la respect. Trebuie sa 
rămân singur cu doamna. 

Shoking ascultă. 

Scoţiana, cu toată forţa sa herculeană, înţelese că în faţa 
armelor lui Shoking trebuia să rămână liniştită, şi-l urmă în 
bucătărie, fără să mai facă vreo obiecţiune. 

Atunci Omul Gri spuse umilitei mistress Fanoche: 

— Scumpa mea doamnă, linişteşte-te şi lasă-mă să-ţi 
spun că n-am venit să te arestez. 

Aceste cuvinte avură un efect magic. 

Mistress Fanoche se ridică, îşi fixă privirea avidă asupra 
nocturnului ei vizitator şi, ca să zicem aşa, se suspendă de 
buzele lui. 

— Nu te voi aresta, continuă Omul Gri, cu toate că am 
puterea s-o fac, cu toate că am dovada tuturor crimelor 
dumitale. Şi dacă te voi aresta ar însemna că nu am ajuns la 
nici o înţelegere, lucru care nu cred să se întâmple, 
deoarece dumneata eşti o femeie deşteaptă. 

Mistress Fanoche tresări. 

Ea se înşelă asupra înţelesului acestor cuvinte şi crezu 
că are de-a face cu vreun poliţist, care în schimbul unei 
sume mai mari de bani, ar consimţi bucuros s-o facă 
scăpată. 

— Vai! Domnule, răspunse ea, voi face tot ce voi putea; 
dar nu sunt deloc bogată... 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri. 

— Te înşeli, eu nu vreau bani. 

— Ah! Murmură mistress Fanoche, uimită. 

— Ia loc şi ascultă-mă bine. 

Mistress Fanoche se supuse. 

— Lasă-mă, începu Omul Gri, lasă-mă să arunc o scurtă 
privire asupra situaţiei dumitale. Ai înfăptuit atâtea crime, 


încât ai putea fi trimisă la eşafod ca pentru zece persoane, 
nu una. 

Mistress Fanoche se înfioră. 

— Mâine, maiorul Waterley îşi va reclama copilul şi 
dumneata nu vei putea să i-l dai. 

— Vai! Exclamă dânsa. 

— Maiorul acesta va face o plângere împotriva dumitale 
şi vei fi condusă la Newgate. 

Mistress Fanoche fu cuprinsă de un teribil tremur 
nervos. 

— Cu toate acestea, există un mijloc de îndreptare... 

Femeia îşi îndreptă spre dânsul ochii ei neliniştiţi. 

— Copilul pierdut a fost regăsit, continuă Omul Gri. 

Mistress Fanoche scoase un strigăt. 

— Şi vei putea să-l prezinţi maiorului ca pe fiul său. 

De astă dată mistress Fanoche sări în sus. 

— Copilul este regăsit? Exclamă dânsa din nou. 

— Da. 

— Unde este dânsul? 

— Îl am în puterea mea. 

— Şi mi-l vei înapoia? 

— Nu, dar îl voi interna într-o casă, unde o vei putea 
conduce pe miss Emily. 

— Nu înţeleg, spuse mistress Fanoche. 

— Nici nu e nevoie să înţelegi pe moment, răspunse 
Omul Gri. 

Apoi, luând braţul mizerabilei femei, o conduse spre 
fereastră, care era mereu deschisă, şi-i arătă zidul care 
mărginea grădina spre vest. 

— Vezi acolo o casă? 

— Da. 

— E pustie? 

— Totdeauna în timpul iernii. 

— Mâine va fi locuită. 

— Ah! Murmură mistress Fanoche; şi de câtre cine? 


— De către un domn bătrân pe care te vei duce să-l vezi 
şi care-ţi va spune ce ai de făcut. 

— Dar... copilul? 

— Copilul va fi cu dânsul. 

— Singur? 

— Nu, împreună cu mama lui. 

Mistress Fanoche deschise ochii mari, parcă nu i-ar fi 
venit să creadă. 

— Dar, eu nu cunosc persoana despre care-mi vorbeşti şi 
nici numele nu i-l ştiu. 

— Domnul acela se numeşte Lirton. 

— Ah! Şi nu voi avea de făcut altceva decât să mă 
prezint? 

— Vei fi primită îndată. 

Mistress Fanoche era mereu neîncrezătoare. 

— Nu mă crezi? Întrebă Omul Gri. 

— Toate câte mi le spui, mi se par cam bizare... 

— Va fi întocmai cum îţi spun eu... Acum lasă-mă să-ţi 
dau un sfat; să mă asculţi orbeşte şi să faci ceea ce îţi 
comand. Altminteri s-ar putea întâmpla să dormi mâine 
seară la Newgate. 

— 'Te voi asculta, spuse mistress Fanoche. 

— Să nu încerci să fugi, adăugă dânsul, căci vei fi 
arestată îndată. Fă ce-ţi poruncesc şi vei fi satisfăcută. 

— Dar, domnule, mai adăugă proprietara pensionului, 
copilul acela e foarte energic şi are o inteligenţă mai presus 
de vârsta sa. 

— Ei bine? 

— Va striga în faţa maiorului că nu e fiul său... 

— Te înşeli... copilul îţi va sări de gât şi va spune tot ce 
vei vrea dumneata... 

De astă dată mistress Fanoche rămase aproape 
înlemnită. 

Omul Gri îşi luă pălăria. 

— Adio, doamnă, pe mâine. 


Cinci minute după aceea, pretinsul agent de poliţie 
alerga spre Londra în tovărăşia lui Shoking, într-o trăsură 
pe care o lăsase în colţul străzii Heat-Mount. 

De cincisprezece zile Shoking trecea din uimire în 
uimire. Acum nici nu mai punea întrebări; totul ajunsese să 
i se pară natural. 

Dacă Omul Gri i-ar fi spuse că vor lua catedrala Saint 
Paul în spate şi o vor transporta în Hyde-Park, Shoking ar fi 
răspuns cu simplitate: 

— Să mergem! Lucrul trebuie să fie posibil. 

Trăsura alerga cu repeziciune şi în mai puţin de o 
jumătate de oră, intrară în inima Londrei. 

Capitolul XXIX. 

Omul Gri se învăluise într-o manta mare care ascundea 
în întregime uniforma sa de poliţist. 

În colţul străzii Holborne, trăsura se opri. 

Amândoi coborâră în faţa unei case mici. 

Omul Gri îi spuse lui Shoking. 

— Urmează-mă, avem de lucru noaptea asta. 

— Asta nu mă miră, răspunse Shoking. 

— Ştii unde mergem? 

— Nu. 

— Vom dezgropa un mort. 

Oricât de obişnuit ar fi fost cu excentricităţile Omului 
Gri, Shoking nu putu să nu-şi oprească o întrebare: 

— Aşadar este un om înmormântat în casa aceasta? 

Omul Gri nu răspunse. 

Omul Gri avea să facă în casa aceea un lucru foarte 
simplu, pe care bunul Shoking ar fi trebuit să-l înţeleagă 
dintr-o dată. 

Se ducea să-şi schimbe costumul. 

Shoking se trezi în camera unui lucrător onest, muncitor, 
fără soţie şi fără copii, cu mobile puţine, dar curate. 

— Dar aici nu e locuinţa dumitale, exclamă Shoking. 

— Ba da, răspunse Omul Gri, eu posed o duzină de 
locuinţe la Londra. 


— Frumos lucru! Suspină Shoking. În modul acesta eşti 
sigur că nu te vei culca niciodată afară. 

Omul Gri surâse. 

— Ei bine! Când vom isprăvi lucrul, te voi recompensa 
pentru toate serviciile pe care mi le faci. 

— Eu nu te servesc din interes. 

— Ştiu... Cu toate acestea, îţi voi dărui o casă drăguță la 
marginea Londrei. 

Şi Omul Gri îşi schimbă costumul său de poliţist, cu acela 
al unui lucrător sărac. 

Shoking începu să râdă cu admiraţie. 

— Cel mai şiret poliţist nu este decât un imbecil pe lângă 
dumneata, zise dânsul. 

Omul Gri scoase dintr-un geamantan câteva instrumente 
de fierărie şi le întinse lui Shoking. 

— Ia instrumentele acestea; vom avea nevoie de ele. 
După aceea mai scoase din geamantan un alt obiect, 
care îi atrase în mod deosebit atenţia lui Shoking. Obiectul 
acesta era o lanternă. Dar nu o lanternă ca cele obişnuite. 
Avea patru sticle de culori diferite: albă, albastră, roşie şi 

verde. 

— Nostimă lanternă! Zise Shoking. 

— Ale cărei calităţi deosebite, ţi le voi arăta îndată. 

Deschise lanterna şi apăsă un resort. 

După aceea aprinse lumânarea care se afla în centru. 

Shoking văzu atunci că numai o parte a lanternei era 
luminată, proiectând o flacără albă ca strălucirea unui 
diamant. 

— Dar acesta e soarele! Murmură el, cu admiraţie. 

Omul Gri apăsă un resort. 

Lumina albă se stinse şi a fost înlocuită printr-o lumină 
verde, mată. 

După aceea apărură rând pe rând, culoarea roşie şi cea 
albastră. 

— Bizară lanternă! Murmură Shoking. 

— Îţi voi explica pe drum care este utilitatea ei. 


Şi Omul Gri stinse lanterna şi o puse în buzunar 
împreună cu o cutie de chibrituri. 

Shoking luase în spate sacul cu instrumente. 

leşiră în stradă. Era ora nouă. 

— Avem un drum lung de făcut, spuse Omul Gri. Dar cum 
este prea devreme încă, vom merge pe jos. 

Coborâră Holborne Street, intrară în Oxford, apoi în 
cartierul irlandez, pe care-l străbătură, îndreptându-se 
mereu spre Iamisa. 

— Ascultă-mă bine, spunea Omul Gri, şi mă înţelege. În 
împrejurimile catedralei Saint-George, nu sunt deloc 
poliţişti. Pentru că sunt numai oameni săraci pe acolo, care 
n-au nevoie de pază. Dar sunt mereu cerşetori prin partea 
aceea, care n-au unde dormi şi beţivi care umblă pe stradă, 
până foarte târziu. De oamenii aceştia mă tem şi în vederea 
lor am fabricat lanterna. 

— Ah! Murmură Shoking. Cum asta? 

— A intra în cimitir, nu înseamnă nimic pentru mine 
deoarece însuşi paznicul bisericii va veni să-mi deschidă. 

— Bine! 

— Ceaţa este destul de deasă pentru ca să nu putem fi 
zăriţi şi nu vom face mare zgomot. Dar ne va trebui lumină 
pentru ca să putem lucra. 

— Ai dreptate, confirmă Shoking. 

— O lanternă obişnuită ne-ar fi trădat. Pe când flăcările 
acestea, albe, roşii, verzi şi albastre vor avea cu totul alt 
efect. Nenorociţii care le vor vedea vor fugi ca nişte nebuni; 
căci scânteierile lanternei vor fi confundate cu licăririle 
fosforescente care aleargă întotdeauna prin cimitire... Şi 
ştii cât de mare e groaza oamenilor inculţi în faţa acestor 
flăcări. 

— Cum să nu mergi la capătul lumii cu un om care are 
asemenea idei? Exclamă Shoking entuziasmat. 

Omul Gri nu răspunse la acest compliment, îşi 
continuară drumul mergând repede. 


LLA 


„Frumoasă noapte pentru a dezgropa un mort 
murmură Shoking. 

Şi amândoi păşiră pe podul Waterloo. 

Capitolul XXX. 

După ce străbătură podul, drumul era scurt până la 
catedrala Saint-George. 

Omul Gri mergea tot pe străduţele cele mai întunecate. 

Acum erau aproape de biserică, care era cu totul 
învăluită în ceaţă; cu toate acestea, o lumină, care semăna 
cu lumina unei ţigări, ajungea până la dânşii. 

— Dascălul ne aşteaptă, spuse Omul Gri. 

Portiţa grilajului era deschisă. 

Intrară în cimitir. 

Omul Gri îi spuse lui Shoking: 

— Dă-mi mâna; ai putea să te loveşti de vreun mormânt. 
Eu însă, cunosc drumul. 

„Brr! Murmură Shoking, dacă mi-ar fi spus cineva că mă 
voi plimba noaptea asta printre mormintele unui cimitir, nu 
l-aş fi crezut. Eu nu mă tem de morţi, dar tot mai mult îmi 
place lumina din Hyde-Park.” 

— Se cunoaşte că ai stofă de gentilom! Îl ironiza Omul 
Gri. 

Shoking, cu toată silinţa pe care şi-o dădea ca să rămână 
liniştit, începuse să tremure. 

Nu mai umblase niciodată noaptea prin cimitire. 

Omul Gri surâdea simțind tremurul nervos al braţelor lui 
Shoking. 

Ajunseră astfel la uşa care era făcută în spatele stranei. 
Omul Gri lovi de trei ori şi uşa se deschise imediat. Bătrânul 
dascăl apăru, îmbrăcat în alb şi cu lampa în mână. 

— Totul este în regulă? Îl întrebă Omul Gri. 

— Da, Excelenţa. Mama şi copilul sunt tot acolo. 

— Şi mă aşteaptă? 

— Fără îndoială. Abatele Samuel a sosit în seara aceasta. 

— Ah! 

— l-a văzut şi mi-a ordonat să te ascult orbeşte. 


— A avut dreptate, spuse Omul Gri intrând în biserică. 

— 'Te voi asculta. 

— Orice aş face şi orice aş spune? 

— Fără îndoială, deoarece aşa vrea abatele Samuel. Vom 
arde biserica dacă ne va da ordin. 

Omul Gri se întoarse către Shoking. 

— Aşteaptă-mă pe banca aceasta, zise el. 

— Unde te duci? 

— În clopotniţă. 

Şi el se duse la uşa scării cernite, care conducea în 
paracliser, sus. 

Dascălul îl urmărise pe Omul Gri, care-l întrebă: 

— Irlandeza s-a culcat? 

— Ea nu, dar fiul ei doarme. 

— N-am treabă decât cu ea. 

Şi el se urcă fără zgomot, desigur ca să nu tulbure 
liniştea copilului. 

Ce se întâmplase între irlandeză şi dânsul? 

Shoking n-a putut să afle. 

Dar aşteptă aproape o oră, tremurând din tot corpul şi 
neîndrăznind să-i vorbească dascălului, aşa de mult îl speria 
zgomotul vocii lui, care răsuna în biserică. 

„Nu mă tem de cei vii, se gândea el. Shoking e curajos ca 
un gentilom, asta o ştie oricine, dar mie mi-e frică de morţi. 
Oh! Dar frică, nu glumă!” 

Bietul om, cu toată încrederea lui în Omul Gri, regreta 
acum zilele rele petrecute spunându-şi: „Mai bine mi-ar 
plăcea să dorm cu burta goală sub bolțile din Adelfi.” 

În fine, Omul Gri apăru. 

— Unde e sacul tău? Îl întrebă el pe Shoking. 

— lată-l. 

— La drum atunci. 

— Dar... e serios? 

— Ce? 

— Că mergem să dezgropăm un mort? 

— Da. 


La rândul lui, bătrânul dascăl avu un gest de mirare. 

— Abatele Samuel nu ţi-a spus să mă asculţi? Îl întrebă 
Omul Gri. 

— Da, Excelenţă. 

— Ei, atunci! Să faci bine să asculţi tot ce-ţi voi spune. La 
ce oră deschideţi voi grilajul cimitirului? 

— Îndată ce se sună prima liturghie. 

— Deci cu o oră înainte de a se face ziuă. 

— Cam aşa ceva. 

— Vom merge în noaptea aceasta, şi îi vom duce cu noi şi 
pe irlandeză cu feciorul ei. 

— Ah! Zise dascălul. 

— Când vom pleca, să închizi grilajul. 

— Bine. 

— Şi te vei duce să te culci şi nu vei veni să-l deschizi 
decât când va fi ziuă bine. M-ai înţeles? 

— Nu. 

— Pentru că sărmana femeie îmbrăcată în negru, care 
vine în fiecare dimineaţă înainte de răsărit, ca să se închine 
la un mormânt să nu poată veni mâine dimineaţă. 

— Acesta e mormântul pe care-l veţi deschide? 

— Acesta chiar, dar nu te teme, că nu vom lua nici 
coşciugul, nici corpul. Mâine te vei duce să cauţi groparul şi 
îi vei spune să pună iarbă şi flori pe mormânt, ca să nu 
observe nimic sărmana femeie care vine aici zilnic. 

Atunci Omul Gri îşi scoase lampa lui şi o aprinse de la 
aceea a dascălului. Apoi, mişcând un resort, lanterna sa nu 
mai lumina decât într-o parte şi cu o lumină verde. 

— Vino, îi spuse el lui Shoking. 

Acesta mergea clătinându-se. 

Când ajunseră la cimitir, începu din nou plimbarea 
printre morminte. 

Omul Gri mişca mereu lanterna lui, când ridicând-o în 
dreptul capului, când lăsând-o jos la picioare şi dându-i 
astfel înfăţişarea unui foc drăcesc. 


Câteodată se apropia de o piatră, citea inscripţia scrisă 
pe ea şi zicea: 

— Nu-i aici. 

În fine, găsi şi mormântul lui Dick Harrison. 

Atunci se adresă lui Shoking, care tremura în 
continuare: 

— "Ţine tu lanterna şi dă-mi mie sacul. 

El deschise sacul, luă sapa, îngenunche pe iarbă şi 
începu să sape încet. 

Din timp în timp se oprea din săpat, ca să aşeze altfel 
lumina lanternei şi apoi începea din nou. În fine sapa scoase 
un sunet sec. 

Ea lovise de data asta, în coşciug! 

Atunci Shoking simţi că o sudoare rece îi lunecă pe 
frunte; lanterna îi scăpă din mâini şi se stinse. 

Capitolul XXXI. 

După ce se stinse lanterna, Omul Gri şi Shoking 
rămaseră înconjurați de un întuneric deplin. Dinţii lui 
Shoking clănţăneau şi Omul Gri înţelese că el era înfiorat de 
una din acele frici superstiţioase în care judecata nu mai 
valorează nimic. Se opri din munca lui, lăsă sapa la pământ 
şi căutând cu mâinile încoace şi încolo, dădu peste lanternă 
şi atunci îi spuse lui Shoking: 

— Vino, tu vei sfârşi prin a mă trăda... de trei ori pungaş 
ce eşti! 

Deoarece Shoking se clătina, el îl luă în braţele lui şi-l 
duse. 

— Iartă-mă... iartă-mă... bâlbâia Shoking; e ceva mai 
presus de forţele mele... ce vrei. E zgomotul sapei făcut 
prin loviturile ei de coşciug... o, zgomotul acesta e teribil! 

În loc să se întoarcă la biserică, Omul Gri se îndreptă din 
contră înspre grilajul care era deschis. 

O dată ce trecură poarta grilajului, Shoking putu să 
respire mai liniştit. 

Atunci Omul Gri îl aşeză jos. 

— Nu cumva şi acum ţi-e frică? 


Frica trecuse. Shoking luă mâna Omului Gri şi o duse la 
gură: 

— Iartă-mă! Asta-i prima şi ultima oară când greşesc, 
stăpâne. 

În jurul cimitirului se afla un fel de scuar şi în acest scuar 
bănci. 

Omul Gri îi făcu semn lui Shoking să se aşeze pe una din 
ele şi-i spuse: 

— Nu cumva şi aici ţi-e frică? 

— O, nu! 

— Dacă vei auzi vreun zgomot sau vei vedea pe cineva 
venind, ai să fii în stare să mă anunţi printr-un semnal? 

— Da, ţi-o jur. 

— Ei bine! Rămâi aici. 

— Îţi voi fluiera. 

— Nu. Dar vei începe să cânţi bucata Rule Britannia. 

— Perfect, spuse Shoking, care începu să se ruşineze de 
frica lui. 

— Mă duc să fac singur treaba, adăugă Omul Gri. 

Când să se îndepărteze Shoking îl reţinu: 

— Stăpâne, o să-mi dai mie însărcinarea să duc 
cadavrul? 

La această întrebare Omul Gri tresări. 

— De altfel, dacă ţi-e frică, e mai mult din cauza mea; 
trebuia mai întâi să te înştiinţez. Ascultă-mă bine şi caută să 
te linişteşti. Nu vreau să duc cadavrul. 

— Ah! Zise Shoking mirat. 

— Nu sunt un tip ca Burker, continuă Omul Gri, şi nu văd 
morţi în amfiteatrele de disecţii. 

— Dar atunci? 

— Vreau numai să deschid mormântul şi coşciugul, ca să 
iau dinăuntru nişte hârtii care sunt necesare cauzei 
noastre. Tot îţi mai e frică şi acum? 

— Nu, zise Shoking, şi sunt din nou gata să te urmez în 
cimitir. 

— Oh! Mi-ar plăcea aşa de mult ca să rămâi aici! 


Şi el se întoarse în cimitir şi cu ajutorul unui chibrit, îşi 
aprinse din nou lanterna. 

O tăcere adâncă domnea în jurul bisericii. 

Omul Gri ajungând deasupra gropii îşi puse lanterna lui 
cu lumina verde pe pământ şi începu să dezgroape înainte. 

La Londra gropile nu sunt tocmai adânci, din cauză că 
secol după secol cadavrele s-au pus unele peste altele 
neputându-se mări spaţiul cimitirului. 

Deci nu era nici un picior de pământ deasupra 
coşciugului lui Dick Harrison şi Omul Gri ajunse în fine la el. 

Atunci, într-o secundă răsuci mecanismul lanternei, aşa 
ca să-i dea o lumină albă, pentru a putea vedea mai bine. 

Coşciugul era bătut în cuie sau închis altfel? Dacă e în 
cuie, va trebui să ia un ciocan şi va face zgomot. 

Poate că va trebui chiar să sfărâme capacul coşciugului. 

Dar lumina vie a lanternei îl linişti. Coşciugul era prins 
numai în patru părţi. 

De aici înainte nu mai era mult de lucru, deci şi el dădu 
din nou lanternei lumina ei verde. 

Luă din sacul de pânză un mic instrument cu care începu 
să desfacă coşciugul. 

Operația aceasta dură câteva minute. 

În acest moment o voce răsună în aer. 

Omul Gri recunoscu vocea lui Shoking cântând bucata 
Rule Britannia. 

În acelaşi timp un zgomot de paşi suna în depărtare. 

Omul Gri începu să-şi mişte lanterna în toate părţile. 

Când o ridica cu flacăra ei în sus, când o cobora la 
pământ, când traversa repede spaţiul, ca o stea trecătoare. 

Paşii care-i auzi Omul Gri se îndepărtară în grabă şi 
Shoking încetă să mai cânte. 

Doi oameni din popor, care ieşeau din vreo cârciumă, 
văzuseră focul verde şi convinşi că era o inimă în chinuri o 
luară la fugă. 

Pericolul trecuse şi Omul Gri se puse din nou pe lucru. 


El ridică capacul sicriului. Atunci sărmanul mort îi apăru 
pe de-a întregul. Dar unde erau hârtiile? 

Omul Gri nu îndrăznea să atingă cadavrul cu mâinile sale 
şi să-l ridice şi asta nu din frică, dar din cauza unui 
sentiment de respect. El dădu din nou lumina albă lanternei 
sale şi apropiind-o de coşciug acesta se lumină în întregime. 

O mare legătură de hârtie cenuşie era aşezată între 
capul mortului şi coşciug. 

Omul Gri trase hârtia cu atâta băgare de seamă încât 
capul mortului nu se mişcă deloc. Reuşise să nu profaneze 
mortul şi să-i tulbure liniştea de veci. 

— Adio! Sărmanul meu Dick, spuse atunci Omul Gri, 
dormi în pace, vei fi răzbunat! 

Şi el aşeză din nou capacul, dând apoi lămpii lui din nou 
lumina cea verde. 

După ce închise coşciugul, aruncă la loc pământul şi 
coşciugul dispăru îndată în pământ. 

Omul Gri îşi stinse lanterna, puse pachetul de hârtii în 
buzunar, luă sacul cu instrumente şi se îndreptă spre 
biserică. 

Dascălul îl aştepta nerăbdător... 

— Copilul s-a deşteptat? Întrebă Omul Gri. 

— Da, răspunse dascălul. 

— Du-te şi spune mamei că poate să coboare. 

Dascălul se îndreptă spre scările clopotniţei, lăsându-l pe 
Omul Gri singur în întunericul bisericii. 

După câteva momente se întoarse, urmat de irlandeza, 
care îşi ţinea copilul de mână. 

Ralph îl recunoscu pe Omul Gri şi-i întinse braţele. 

— Vino, copilul meu, îi spuse acesta. 

Şi ridicându-şi ochii spre mama lui, adăugă: 

— Îl voi duce eu. 

Şi într-adevăr luă copilul în braţe, ieşi din biserică urmat 
de irlandeză şi străbătu cimitirul. 

Shoking aştepta mereu în acelaşi loc. 


— Acum, hotări Omul Gri, să găsim o trăsură şi să ne 
îndreptăm spre Hampstead. 

Şi pe când se îndepărtau, bătrânul dascăl, îndeplinind 
ordinele pe care le primise, străbătu cimitirul la rândul său 
şi veni să închidă portiţa grilajului. 


SFÂRŞIT 


1 Un fel de trăsură asemănătoare cu diligenţa, care 
servea pentru transportul în comun al călătorilor, pe rute 
fixe. 

2 Lacheu, valet (tânăr) 

3 Cab - trăsură de închiriat; un fel de strămoş al taxiului. 

4 Cea mai înaltă funcţie în Biserica Protestantă