Ponson du Terrail — [Rocambole 7 Mizeriile Londrei] 01 Hoata de copii

do ÍA Mizeriile Londrei ta 


seria a Vll-a 


Ponson du Terrail = Rocambole 


— Ponson du Terrail — 


Versiune electronică: [V3.0] 


Ponson du Terrail 
ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 


Seria a VII-a 
MIZERIILE LONDREI 


(Les Misères de Londres) 


Roman în sase părți 


Volumul 1 


(Cuprinde: Partea întâi) 


— Mizeriile Londrei — 


Partea intái 
Hoata de copii 


Capitolul | 


Silueta neagră a penny-boatului se contura prin ceața 
roşiatică care plutea deasupra Tamisei. 

Penny-boatul este un vapor care are ca preţ de transport al 
călătorilor, după cum o indică şi numele, un penny. 

Cincizeci de vaporaşe de soiul acesta brăzdează zilnic imensul 
fluviu Tamisa, în ale cărui valuri întunecate Londra îşi oglindeşte 
străzile. 

Ca întotdeauna, penny-boatul era plin de lume; gentlemenii şi 
elegantele lady stăteau din partea în spate, iar oamenii de rând 
în cea din faţă. 

In această parte, bărbaţii şi femeile priveau, unii cu milă, alţii 
cu curiozitate, o femeie de vreo douăzeci şi patru sau douăzeci şi 
cinci de ani, care ţinea în braţe un copil de zece ani. 
Imbrăcămintea lor era cât se poate de sărăcăcioasă. 

Femeia purta o pălărie veche, un şal şi mai vechi, ciorapi 
albaştri de lână şi nişte papuci rupti plini de praf. Se vedea bine 
că femeia făcuse un drum lung. 

Copilul era şi el foarte prost îmbrăcat. Pe cap avea o pălărie 
ponosită, în schimb părul său castaniu si cret era aşa de frumos, 
încât te făcea să rămâi cu ochii fixati asupra lui. 

Câţiva gentlemeni corect îmbrăcaţi se apropiaseră şi ei de 
mulţime si  împărtăşeau aceeaşi naivă admiraţie pentru 
necunoscuta mamă şi pentru copilaşul ei. 

De ce oare, amărâţii aceştia atrăgeau atenţia generală, pe 
puntea plină de lume? 

Pentru că, sub zdrentele sale, mama era mai frumoasă decât 
cele mai frumoase lady care se plimbă dimineaţa în Hyde-Park în 
trăsuri elegante, trase de cai superbi. Niciodată un artist 
înamorat de un ideal n-ar fi putut să viseze o figură de copil mai 
plină de drágálásenie, decât cea a copilului din braţele 
necunoscutei. 

Mama avea faţa albă, buzele roşii, ochii albaştri închis şi părul 
de abanos. 


— 3 — 


— Ponson du Terrail — 


Copilul avea un semn bizar: în mijlocul părului său castaniu, 
aproape negru, era o suvitá de păr roşu, foarte fină, care cobora 
până pe frunte. 

Amândoi, mama şi copilul, priveau plini de nelinişte oraşul, 
care se înălța imens de ambele părţi ale râului, cu bisericile sale 
fără număr, cu gările sale gigantice, cu podurile sale 
monumentale şi casele sale negre şi afumate. 

De unde, din ce loc veneau oamenii aceia? Nimeni nu ştia. 

Un vapor ieşea de la staţia Greenwich, unde cei doi sosiseră 
pe jos. 

Mama scoase suspinând dintr-o pungă uzată cele două 
monede pentru plata biletelor de îmbarcare. 

Apoi se aşeză pe punte, luându-şi copilul în braţe. Mult timp 
stătuse fără să adreseze cuiva vreun cuvânt. 

Dar, în cele din urmă, pe când, penny-boatul era aproape să 
ajungă la staţia de docuri „Inbia”, tânăra femeie întrebă dacă 
oraşul care se desfăşura în faţa ei era Londra. 

— Da şi nu, îi răspunse un om gras, cu părul roşu, un negustor 
de peşte, care mergea până la London-Bridge. Asta depinde, 
scumpa mea doamnă, Londra e pretutindeni, şi nu se sfârşeşte 
nicăieri. Unde mergi dumneata? 

Tânăra femeie stătu un moment la îndoială. 

— Mă duc, zise ea în sfârşit, într-un cartier unde se găseşte o 
biserică numită Saint-Gilles, pe o stradă numită Lawrence. 

— Foarte bine, răspunse scotianul, eu ştiu unde vine 
Saint-Gilles. E o biserică catolică, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dumneata eşti irlandeză? 

— Da, răspunse tânăra femeie. 

Negustorul de peşte era un om de treabă, cam flecar de felul 
său. O femeie drăguță nu-i displăcea niciodată şi, mai cu seamă, 
când nu era nevoit să respecte eticheta, era la largul său şi 
devenea curtenitor. 

— Ai destul drum de făcut, frumoasa mea doamnă, îi zise el. 
Vei cobori la staţia Charing-Cross. De acolo o vei lua drept 
înainte. Lawrence e o stradă mică şi e foarte departe. Biserica 
Saint-Gilles e o biserică sărmană, dar până acolo sunt numai 
străzi largi şi frumoase. După ce vei străbate şi Piccadilly, vei fi 
foarte aproape. Te duci, poate, la nişte rude? 

— Nu, eu nu cunosc pe nimeni la Londra, dar mi s-a spus că în 
Lawrence Street locuieşte un irlandez cu numele de Patrik, care 
mă va găzdui pe mine şi pe copilul meu. 

A 


— Mizeriile Londrei — 


— Mulţi irlandezi se numesc Patrik, buna mea doamnă, 
răspunse negustorul de peşte, şi dacă nu mai cunoşti şi alte 
amănunte în privinţa lui rişti să dormi la noapte sub cerul liber. 

Irlandeza îşi ridică spre cer ochii ei linistiti, cu un aer plin de 
resemnare. 

— Dumnezeu este bun, zise ea, şi nu ne va părăsi. 

Scoţianul continuă: 

— Vii la Londra să cauţi de lucru, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, răspunse ea. 

Dacă priveai îmbrăcămintea zdrentároasá a femeii, figura ei, 
pe care suferinţa era adânc întipărită, nu se putea ca răspunsul 
acesta să nu ţi se pară bizar. 

— La Londra, răspunse scotianul, numai lorzii trăiesc fără sá 
lucreze. 

— Sunt purtătoarea unei misiuni, zise irlandeza. Mâine e 27 
octombrie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Mâine dimineaţă, la ora opt trebuie neapărat să fiu la 
biserica Saint-Gilles, lângă altar. Trebuie să-l prezint pe fiul meu 
preotului care va celebra liturghia. 

— Şi pentru ce asta? întrebă cu naivitate scotianul. 

— Tatăl copilului mi-a ordonat pe patul de moarte. 

Pe când irlandeza dădea răspunsul acesta plin de mister, fără 
să bage de seamă că lumea făcuse cerc în jurul ei, al copilaşului 
şi al negustorului de peşte, şi că în lumea aceasta erau 
amestecați şi doi oameni din lumea bună, un bărbat şi o femeie, 
care-i priveau cu aviditate, penny-boatul ajunsese la staţia 
„London-Bridge”. 

— Mica mea doamnă, zise atunci scotianul, nevasta mea este 
o femeie cumsecade şi, dacă vrei să vii la noi, v-am da bucuroşi 
câte o ceascá de ceai şi câte o pereche de sandvisuri. Apoi v-aţi 
culca la noi şi aţi avea destulă vreme până dimineaţa să vă 
duceti la Saint-Gilles. 

Scotianul dorea din toatá inima sá o ajute si se vedea pe fata 
sa cá nu era impins de niciun gánd ráu. 

Irlandeza státu un moment la îndoială si îşi privi copilasul, 
care era sfársit de obosealá. 

— Nu, nu, zise ea în cele din urmă, îţi mulţumesc foarte mult, 
dar nu pot primi, pentru că trebuie să mă duc acolo unde am 
ordin să mă duc. 

— Atunci rămâi cu bine, zise scotianul, şi Dumnezeu să te aibă 
în pază. 

=D 


— Ponson du Terrail — 


Si sări pe podul care servea de debarcader. 

Penny-boatul îşi reluă cursa mai departe, trecu pe la stația 
Cannon Street, apoi pe sub Podul Călugărilor negri, se opri un 
moment la templul Bar, apoi porni din nou spre sud-vest. 

Atunci, sub influența unei raze mai puternice de soare, ceața 
se împrăştie şi cei doi dezmosteniti ai sorții începură să 
contemple grandiosul spectacol ce li se desfăşura înaintea 
ochilor. 

La dreapta era palatul Sommerset, la stânga negrele case din 
Southwark, în fața lor podul Waterloo si puțin mai departe podul 
Westminster. Pe jumătate acoperite încă de ceață, se zăreau 
vechea catedrală si parlamentul, care îşi scálda ultimele sale 
trepte în valuri. 

În ochii uimiti ai celor doi modesti călători, apărea dintr-o dată 
Londra bogată, Londra palatelor, oraşul stăpânilor lumii. 

Şi cu toate acestea, copilul se strecură binişor din braţele 
mamei sale şi, făcând câţiva paşi înainte, îşi plimbă asupra 
imensului oraş privirea lui mândră şi dominatoare. 

În atitudinea aceasta, putea fi fără greşeală comparat cu un 
vultur tânăr care, din înălţime, contempla cu seninătate vastele 
întinderi ale cerului, pe care de acum înainte era stăpân 
desăvârşit. 

Gentlemanul, care nu pierduse nicio clipă din vedere pe 
mamă, nici pe copil, surprinse privirea aceasta şi tresări. 

— Oh! murmură el, parcă ar fi privirea înflăcărată a lui sir 
Edmond. 

În acelaşi timp, femeia, care de asemenea îl contemplase cu o 
curiozitate şi o stáruintá aproape bizară, se strecurá ca o reptilă 
lângă tânăra irlandeză. 


Capitolul Il 


Femeia care se apropiase de necunoscuta irlandeză era unul 
din acele tipuri care îţi inspiră dintr-o dată cea mai completă 
neîncredere. 

îmbrăcămintea ei era cea a unei burgheze fără gust, cu 
pretenţii de eleganţă. Mulțimea culorilor pe care le avea pe ea, 
umbrela pe care o ţinea în mâna dreaptă, degetele ei împodobite 
cu pietre grosolane şi multicolore, te făcea să zámbesti. 

Ochii ei erau de un albastru spălăcit, buzele înguste, dinţii 
galbeni şi laţi avea o expresie răutăcioasă şi plină de siretenie. 


— 6 — 


— Mizeriile Londrei — 


Fata rosie si umflatá ascundea ceva bestial, care-ti amintea 
într-un mod vag de un animal carnivor. 

Femeia aceasta se apropiase de irlandeză. Biata necunoscută 
se trase la capătul băncii pe care era aşezată, nu atât pentru a-i 
face loc, cât împinsă de un inexplicabil sentiment de repulsie. 

— Draga mea, îi zise femeia aceasta, servindu-se de o 
expresie comună muncitorilor din Londra, pe cât e de adevărat 
că eu mă numesc mistress Fanoche, pe cât e de adevărat că má 
pot lăuda că fac parte din lumea bună, pe cât e de adevărat că 
tin un institut pentru copii în strada Dudley lângă Oxford, la doi 
paşi de Saint-Gilles, pe cât e de adevărat că sunt catolică la fel 
ca şi dumneata, pe atât e de adevărat că dumneata ai cel mai 
frumos copil ce s-a văzut vreodată. 

— Dumneata eşti catolică? 

— Da, draga mea. 

— Poate că eşti chiar irlandeză? 

Şi tânăra femeie, care la început se retrăsese neîncrezătoare 
până la capătul băncii, ascultă în momentul acela de acea nevoie 
imperioasă pe care o simt toţi exilatii de a regăsi pe pământ 
străin pe cineva sau ceva care să le vorbească de patria lor. 

— Nu sunt irlandeză din naştere, răspunse mistress Fanoche, 
dar sunt de origine irlandeză. Bunicul meu a fost irlandez. Noi 
am rămas catolice şi chiar am suferit mult din cauza aceasta, 
căci decedatul meu soţ, mister Fanoche, aibă-l Dumnezeu în 
paza sa, nutrea o deosebită ură pentru tot ce era catolic. 

Şi mistress Fanoche îşi duse mâinile sale pline de inele 
multicolore la ochi, ştergându-şi o lacrimă imaginară. 

— Şi spui că te duci la Saint-Gilles? reluă femeia. 

— Da, doamnă. 

— La nişte irlandezi? 

— Da, doamnă, la un oarecare Patrik. 

— In Lawrence Street? 

— Chiar aşa. 

Pe când irlandeza vorbea astfel, nu observă că o altă femeie, 
înaltă, slábutá, tot aşa de ridicol îmbrăcată ca si mistress 
Fanoche, se apropiase puţin câte puţin şi schimbase o privire 
furişă cu pretinsa directoare de institut. 

Femeia cea înaltă scoase din buzunar un carnet şi un creion şi, 
pe când mistress Fanoche îşi continua convorbirea cu irlandeza, 
absorbind toată atenţia acesteia, ea scrise în grabă cuvintele 
„Saint-Gilles, Patrik, Lawrence Street”. 

— Da, draga mea, reluă mistress Fanoche, ai un copil cât se 


=P= 


— Ponson du Terrail — 


poate de drăguţ. 

Mama se înroşi toată de mândrie. 

— N-ai de gând să-l dai la un pension? 

Un surâs trist flutură pe buzele irlandezei. 

— Nu ştiu, răspunse ea, suntem săraci şi poate că vom mai fi 
multă vreme încă... 

— E asa de drăguţ, urmă mistress Fanoche, încât l-as lua la 
pensionul meu, fără nicio plată, numai din dragoste pentru 
Dumnezeu şi pentru buna noastră Irlandá, adăugă ea, cu un 
entuziasm prefăcut. 

In clipa aceea, copilul, sătul de spectacolul pe care-l 
contemplase câteva minute, se întoarse şi se apropie de mama 
sa. 

Ca şi ea, văzând-o pe mistress Fanoche, încercă acelaşi 
sentiment de inexplicabilă teamă, dar mult mai adânc şi mai 
accentuat. 

Apropiindu-se de mama sa, întrebă: 

— Cine este femeia aceasta? 

— O doamnă care-ţi va da o prăjitură, răspunse mistress 
Fanoche. 

Şi deschizându-şi geanta, scoase o prăjitură şi o întinse 
copilului. 

Deşi micuțul era chinuit de multă vreme de foame, refuză cu o 
demnitate pe care nimeni n-ar fi bănuit-o la un copil de vârsta 
lui. 

— Multumesc doamnă, răspunse, dar nu mi-e foame. 

Si ascultând mereu de acelaşi sentiment instinctiv de 
neîncredere se depărtă din nou şi începu să privească podurile si 
bisericile şi să urmărească prin ceața care devenea din ce în ce 
tot mai deasă, fumul negru al penny-boatului care se culca pe 
apă, devenind nemăsurat de lung. 

— Draga mea, mai zise mistress Fanoche, te asigur că vei fi 
foarte prost găzduită în Lawrence Street. Il cunosc pe acel domn 
Patrik, despre care îmi vorbeai. E un biet cizmar, care nici pâinea 
de toate zilele nu şi-o poate câştiga. 

— Il voi ajuta şi eu, căci mai am ceva bani. 

— Ti-am spus, urmă mistress Fanoche, că locuiesc în Dudley 
Street. E la doi paşi de Saint-Gilles. Te vei putea duce mâine, 
oricât de dimineaţă vei voi. iți voi da mâncare şi te voi găzdui. 
Vino din dragoste pentru scumpa noastră Irlandá! 

Tânăra femeie îşi privi din nou copilul. 

Tot aşa îl privise şi când scotianul negustor îi oferise 

PE pi: | A 


— Mizeriile Londrei — 


ospitalitatea în casa sa. 

Dar de astă dată copilul oferi el însuşi răspunsul. 

Se apropie, se înghesui într-însa ca o păsărică lângă aripa 
protectoare a mamei sale în momentele de furtună si îi zise cu o 
vagă spaimă în voce: 

— Să nu ne ducem mamă. Să nu ne ducem! 

— Cum vreţi, răspunse cu vioiciune mistress Fanoche si, 
schimbând o nouă privire furişă cu tovarása sa cea înaltă si 
uscátivá, se îndepărtă de irlandeză. 

In acelaşi timp, la o mică distanţă de ei, gentlemanul care-i 
privise cu atâta curiozitate discuta cu un călător. 

Gentlemanul acesta avea îmbrăcămintea corectă a unui om 
din înalta societate şi toţi fuseseră uimiti când îl văzuseră 
trecând în partea de dinaintea vasului şi amestecându-se cu 
oamenii de rând din jurul irlandezei. 

Mirarea aceasta nu putea decât să crească dacă ar fi băgat 
cineva de seamă cu cine vorbea acum. 

Interlocutorul era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani care 
rezuma în persoana sa tot ce are Londra mai mizerabil şi mai 
hidos. 

Pantalonii îi erau sfásiati la genunchi şi în picioare purta nişte 
ciubote vechi, rupte şi fără tocuri. O zdreantá de haină neagră, 
care nu mai avea decât jumătate din spate, închisă până sus, îi 
acoperea partea de sus a corpului. Pe cap purta o pălărie veche, 
cenuşie, fără boruri. 

Cu toate acestea, omul nostru avea oarecare ţinută. Cu capul 
adus puţin îndărăt, într-o atitudine de perfectă demnitate, el 
asculta cu mare gravitate vorbele gentlemanului, care sunau 
cam aşa: 

— Sunt lordul Palmure, locuiesc în Chester Street, şi dacă vei 
asculta cu atenţie ce-ţi voi spune vei putea să câştigi zece lire. 

— Zece lire, înălţimea voastră! exclamă cerşetorul uimit. Pe 
patronul nostru şi onoarea numelui meu de Barclay, zis şi 
Shoking, nu pot crede că vorbele dumneavoastră sunt serioase. 

— Ba sunt cât se poate de serioase, dragul meu. 

— Atunci, vă ascult. 

— Vezi femeia şi copilul? 

— Da. 

— Vreau să-i urmáresti. 

— Prea bine! 

— Să-i urmăreşti până când vor intra într-o casă oarecare 
pentru a-şi petrece noaptea. După care vei veni să-mi raportezi 


— 9 — 


— Ponson du Terrail — 


si-ti voi da cele zece lire. 

— Pe onoarea mea, mi se pare că înnebunesc! zise cersetorul 
plin de veselie. Puteţi avea toată încrederea în mine. 

În timpul acesta, mistress Fanoche se apropiase de 
misterioasa sa tovarăşă şi-i spunea: 

— Ştii bine că miss Emily ne va cere să-i dăm copilul, şi mai 
ştii tot asa de bine că micuțul este ca şi mort. Puteam şti noi de 
la început că lucrurile vor merge astfel?... Prin urmare ne trebuie 
un copil, ne trebuie unul cu orice preţ. 

— Dar... mama? 

— Mama!... Ne vom debarasa noi de prezenţa ei. Wilton îmi va 
face cu plăcere serviciul acesta. 

Pe când mistress Fanoche pronunţa cuvintele acestea, 
penny-boatul ajunse la staţia Charing-Cross şi călătorii trecură pe 
punte. Apoi se înfundară pe drumul acela de scânduri, plin de 
afişe multicolore, care merge de-a lungul clădirilor căilor ferate. 
Deodată, sărmana irlandeză şi copilul ei se găsiră pierduţi în 
mijlocul mulţimii imense şi a splendorilor comerciale. Mii de 
lumini începură sá se aprindă în mijlocul cetii care urma încetişor 
de-a lungul tármurilor Tamisei. 


Capitolul III 


Mama şi copilul rămaseră un moment uluiţi. 

Pe trotuarele largi, trecătorii se încrucişau, se ciocneau, 
mergeau în şiruri lungi şi iar se încrucişau. Mulțimea aceea 
semăna cu un furnicar imens. 

Trăsurile treceau repede ca fulgerul, încrucişându-se cu 
tramvaie şi cu omnibuze. Era un zgomot de nedescris. 

Tânăra irlandeză fu cuprinsă de un sentiment de groază. Se 
văzu singură şi pierdută în mijlocul acelei lumi necunoscute, pe 
care o ghicea ostilă şi începu să regrete că nu primise 
ospitalitatea binevoitoare a negustorului de peşte sau a 
aristocratei mistress Fanoche. 

Copilul se ţinea strâns de poalele ei şi părea şi el cuprins de 
acelaşi sentiment de teamă. 

Cu toate acestea, micuțul avu curajul să-i sopteascá: 

— Să mergem, mamă. Nu e bine să stăm aici... 

Scotianul o învățase ce drum trebuia să urmeze, dar ea nu-şi 
mai amintea nimic. 

De aceea opri un trecător şi-l întrebă: 


— 10 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Nu ştii, domnule, încotro vine Lawrence Street? 

Trecátorul se opri si se gándi: 

— Nu ştiu unde-o fi, zise în cele din urmă. 

Irlandeza îl salută şi-şi continuă drumul. 

Dar în loc să urmeze direcţia adevărată, o luă spre vest, 
trecând prin faţa gării Charing-Cross. 

Ajunse astfel în piaţa Trafalgar şi intră în Pall-Mall, unde 
nimeni n-a auzit vreodată de Lawrence Street. 

Numai oamenii de rând cunosc această stradă. 

Irlandeza opri mai mulţi trecători să-i întrebe, dar nimeni nu 
ştiu să-i răspundă. 

In urmă, opri un domn bătrân şi-l întrebă de Saint-Gilles. 

Domnul îi strigă cuvântul „Soho Square” şi trecu înainte. 

Sărmana mamă se întoarse înapoi. Dar tocmai când era mai 
disperată, auzi o voce care o făcu să tresară. 

Se întoarse şi recunoscu pe unul dintre călătorii de pe 
penny-boat. 

Era Barclay, zis Shoking, omul pe care lordul Palmure îl 
însărcinase s-o urmărească şi care nici un singur moment n-o 
scăpase din vedere. 

— Nu ştii încotro s-o apuci, draga mea? o întrebă el. 

— Da, răspunse irlandeza, nimeni nu poate să-mi spună unde 
vine Lawrence Street. 

— Apoi, frumoasele doamne şi elegantii domni nu cunosc 
strada aceasta, comentă Shoking. Numai oamenii sărmani ca noi 
au auzit de ea. Dar, nu cumva ai fost pe penny-boat? 

— Da, răspunse irlandeza şi dumneata de asemenea? 

— Trebuie, răspunse acesta dând din cap, să ne ajutăm unul 
pe altul, mai ales când suntem oameni săraci. Aşa că în loc să-ţi 
indic numai drumul, te voi conduce eu însumi până acolo. 

Şi, luându-i braţul cu familiaritate, porniră înainte. 

Copilul, care la început îl privise pe necunoscut cu 
neîncredere, se lăsă şi el luat de mână. 

Shoking, cu toate că era îmbrăcat în zdrente, avea ceva care 
te atrăgea şi-ţi inspira încredere. 

S-ar fi zis că era mândru de sărăcia lui. 

Lordul Palmure îl însărcinase s-o urmărească pe irlandeză, 
făgăduindu-i pentru această muncă fabuloasă sumă de zece lire. 

Shoking, îşi spusese că putea foarte bine să lucreze în acelaşi 
timp şi după îndemnul inimii sale compătimitoare şi după dorinţa 
nobilului lord. 

Era înduioşat de mizeria acelei sărmane femei, pierdută în 


— Ponson du Terrail — 


imensitatea Londrei. 

Si pe urmă care putea să fie cauza pentru care lordul Palmure 
dorea să afle unde avea să se oprească acea femeie? 

Frumusețea sărmanei irlandeze era suficient pentru a 
răspunde la această întrebare. 

„Asta îl priveşte, îşi spuse Shoking, până atunci când nu fac 
nicio faptă rea arătând acestei femei drumul.” 

Intrará deci din nou în Piccadilly, străbătură Leicester Square, 
ajunseră în strada Newport si apoi prin Dudley Street intrară în 
Lawrence Street, după ce trecuseră mai întâi prin faţa bisericii 
Saint-Gilles. 

Desigur, aveau dreptate toţi cei care susțineau că Lawrence 
Street era o sărmană stradă, lipsită de perspectivă şi de lumină. 

Cea mai mare parte dintre case erau fără uşi, pătrundeai 
înăuntru printr-o scară lipsită de fereastră. 

Lawrence Street este cartierul general al irlandezilor negustori 
de verdeturi. 

Femeile rămân toată ziua singure acasă, cu copiii, bărbaţii nu 
se întorc decât seara, împingând căruţa goală. 

Când Shoking, tânăra femeie şi copilul ajunseră acolo, nu era 
nici un singur bărbat pe toată strada. 

Shoking se adresă unei fetiţe de vreo paisprezece ani, care 
stătea cu un copilaş în braţe. 

— Îl cunoşti, tu, pe Patrik? o întrebă el. 

— Care Patrik? răspunse fata. Sunt mai mulţi pe la noi. Despre 
care vorbeşti? 

O amintire străbătu creierul irlandezei. Ea îşi aduse aminte că 
omul despre care i se vorbise se numea Patrik Drury. 

— Drury! exclamă tânăra fată, Drury nu e aici... Ah! nu-l veţi 
putea vedea pe omul acesta... Dar dacă voiti să vorbiti cu 
nevasta lui, iată, acolo e casa... 

Şi le arătă un fel de vizuină pe partea stângă a străzii. 

Irlandeza se înfioră, dar Shoking se apropie de locul arătat şi 
strigă cu voce puternică: 

— Hei! mistress Patrik, vino puţin la lumină, draga mea, v-au 
sosit nişte prieteni din ţara voastră. 

O voce, care semăna mai mult cu un mormânt, ajunse până la 
ei. Apoi, o umbră se agită în întuneric şi o creatură omenească 
înaintă spre ieşire. 

Era o femeie tânără încă, dar într-o stare de slăbiciune 
înspăimântătoare. Părul ei lung, negru, atârna despletit pe 
umeri. Drept orice îmbrăcăminte era înfăşurată într-o bucată de 


— Mizeriile Londrei — 


stofá largá. La pieptul ei secat si pipernicit tinea un copilas de 
sapte sau opt luni. 

Mistress Patrik plimbă în jurul ei o privire înspăimântată si, cu 
o voce în care se citea nebunia, zise: 

— Ce vreţi de la mine? Cine vorbeşte de Patrik? Patrik nu e 
aici... Poliţiştii l-au luat, l-au dus la închisoare... Patrik nu se va 
mai întoarce niciodată... 

Shoking se întoarse spre irlandeză: 

— Mi se pare, draga mea, că nu veţi putea petrece noaptea 
aici. 

— Dar unde să mergem? murmură sărmana mamă, privindu-şi 
copilul. 

— Nu ştiu nici eu, răspunse eu naivitate Shoking. Ai ceva bani 
la dumneata? 

— Mi-au mai rămas trei şilingi şi jumătate, răspunse femeia. 

— Atunci să ne întoarcem în Dudley Street, zise Shoking, 
cunosc acolo nişte oameni cumsecade, care pentru un şiling vă 
vor da un pat, precum şi puţină pâine cu jambon. 

Nevasta lui Patrik Drury se înfundase din nou în vizuina sa şi 
se culcase pe grămada de paie murdare care îi ţinea loc de pat. 

Shoking luă braţul irlandezei şi porniră îndărăt. 

— Mamă, spunea copilaşul, n-am ajuns încă? Mi-e foame... şi 
sunt aşa de obosit!... 

— Vrei să te iau în braţe? zise cerşetorul. 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul, îl ridică pe umeri. 

Se reîntoarseră în Dudley Street. Deodată, pe neaşteptate, 
irlandeza se simţi atinsă pe umăr. 

Întoarse capul şi cu uimire se văzu în faţa aceleiaşi mistress 
Fanoche, pe care o întâlnise pe vapor. 

— Ei bine! draga mea, îi zise mistress Fanoche, nu-ţi spuneam 
eu că va fi cu neputinţă să găseşti un adăpost în Lawrence 
Street? Haide, eu sunt o femeie bună şi nu m-am supărat... Vino 
fără nicio teamă la mine. 

Sărmana mamă, îşi privi copilaşul, care-şi încrucişase 
mânuţele-i obosite pe pieptul lui Shoking. 

— Vino, draga mea, repetă mistress Fanoche, cu o voce dulce. 

— lată o doamnă, murmură în sine Shoking, care pare a fi 
foarte cumsecade! 

Copilul închisese ochii şi nu mai spunea nimic. 

— Haide, vino, draga mea, repetă pentru a treia oară mistress 
Fanoche. 


— 13 — 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul IV 


Irlandeza nu se mai împotrivi. 

Imensitatea Londrei o înspăimântase atât de mult încât acum 
s-ar fi lăsat în voia oricui. 

Ea uită neîncrederea pe care i-o inspirase la început mistress 
Fanoche, uită că această neîncredere era împărtăşită într-un 
mod şi mai viu încă, de copilul ei. 

Sărmana femeie nu mai ştia acum decât un singur lucru: 
copilul ei suferea de foame şi de frig. 

Mistress Fanoche o luă de braţ şi-i făcu semn lui Shoking să le 
urmeze. 

Cerşetorul nu aşteptă să i se spună de două ori. Distanţa era 
mică. 

Pe la jumătatea străzii Dudley era o casă mică, drăguță, cu 
subsol şi grădină. 

Mistress Fanoche, scoase o cheie din buzunar, deschise 
portita şi intră cea dintâi. 

Vestibulul era curat, cu mobilierul nou. 

— Cred că veţi dormi mai bine aici decât acolo unde voiam eu 
să vă duc. 

Irlandeza simţi o mare uşurare, îşi aduse aminte îndată de 
cásutele albe şi de grădinile din jurul Dublinului. 

Mistress Fanoche deschise o a doua uşă şi o lumină destul de 
vie luă locul semiobscuritátii din vestibul. 

Irlandeza se văzu în pragul unui dormitor drăguţ, în care era 
un covor înflorat, mobilă de nuc sculptat, o pendulă mare şi vase 
frumoase de porțelan. In mijlocul încăperii se afla o masă, în jurul 
căreia îşi lua cina o femeie bătrână, cea de pe penny-boat şi 
patru fetiţe, care puteau să aibă între şase şi opt ani. 

Shoking simţi mirosul plăcut al unor tartine şi al unei fripturi 
calde, care se aflau pe masă. 

Copilul, care se deşteptase din somn, aruncă asupra acestor 
bucate o privire lacomă şi n-o mai văzu pe mistress Fanoche, de 
care se temuse aşa de mult la început. 

Sărmana irlandeză începu să plângă, atât îi era de mare 
emoția. 

— Draga mea mătuşă, zise mistress Fanoche adresându-se 
bătrânei, iată o sărmană femeie şi copilul ei, cărora le-am oferit 
ospitalitatea. 

Bătrâna doamnă uscátivá îşi îndulci cât putu vocea, de obicei 


— 14 — 


— Mizeriile Londrei — 


foarte guturalá si ráspunse: 

— Fie bine veniţi săracii pe care mi-i trimite Dumnezeu! 

— Ai mult noroc, draga mea, şopti Shoking la urechea 
irlandezei, în momentul de faţă, nici chiar un loc în paradis n-ar fi 
putut avea mai multă valoare decât ospitalitatea ce ţi se oferă. 

Mistress Fanoche luă mâinile tinerei femei, care plângea 
mereu. 

— Apropie-te de cămin, buna mea femeie şi încălzeşte-te... E 
aşa de frig... După aceea te vei aşeza la masă împreună cu noi. 
lar tu drágutul meu, adáugá ea, mângâind copilul, te mai temi de 
mine? 

— Nu, răspunse copilul, aruncând o privire plină de curiozitate 
celor patru fetiţe. 

Atunci mistress Fanoche se întoarse spre Shoking. 

— Eşti un om cumsecade, dragul meu. Te-aş opri bucuros la 
masă, dar trebuie să ştii că niciodată un bărbat nu a fost găzduit 
în casa mea. Dar te voi ruga să bei un pahar cu bere şi să 
primeşti de la mine o jumătate de coroană. 

Shoking era cu ochii plini de lacrimi, dar ştiu să-şi stăpânească 
emoția. Bău paharul cu bere ce-i fusese oferit, primi de 
asemenea şi jumătatea de coroană şi murmură cu gravitate: 

— Rămâi cu bine, doamnă, şi Dumnezeu să te aibă în pază. 
Noapte bună, draga mea, adăugă el, întinzând mâna irlandezei. 
Ai căzut în mâini bune, plec liniştit. 

Şi cerşetorul ieşi, înclinându-se cu curtenia unui adevărat 
gentilom. 

Ajuns în stradă, îşi întipări bine în memorie numele bunei 
mistress Fanoche şi numărul casei. 

Apoi, porni mai departe, zicându-şi: 

— lată o zi care se sfârşeşte bine. Am băut un pahar cu bere, 
am o jumătate de coroană în buzunar şi pe deasupra am mai 
făcut şi o faptă bună ajutând o femeie şi un copil care n-aveau 
niciun sprijin. Şi unde mai pui că, dacă nobilul lord nu şi-a bătut 
joc de mine, peste o oră voi intra în posesia a zece frumoase lire. 
Niciodată treburile nu ti-au mers aşa de bine, urmă Shoking, 
vorbind singur şi dacă lucrurile vor merge tot aşa, cred că vei 
deveni un mic burghez... 


În timpul acesta, irlandeza mânca vărsând din când în când 
câte o lacrimă de recunoştinţă. 
— Cum te numeşti doamnă? o întrebă cea mai micuță dintre 


— 15 — 


— Ponson du Terrail — 


cele patru fete. 

— Jenny, răspunse sármana femeie. 

— Şi acest mic domn? urmă copila, arătându-l pe irlandez. 

— Ralph, răspunse băieţelul. 

Fetiţa îi sări de gât, şi-i zise: 

— Îmi eşti foarte drag!... Vei vrea să te joci cu mine? 

— Da, răspunse Ralph. 

Cea mai mare dintre fetiţe o învălui într-o privire plină de 
tristeţe pe necunoscuta mamă şi pe copilaşul ei. 

Mistress Fanoche surprinse această privire şi fetiţa îşi plecă 
îndată ochii şi începu să tremure. 

După ce Jenny şi fiul ei terminaseră de mâncat, mistress 
Fanoche le zise: 

— Trebuie să aveţi mare nevoie de somn. Veniti cu mine, vá 
voi conduce în camera de culcare. 

Şi luă în mână una dintre lămpile care erau pe cămin. 

Ralph fu foarte drăgălaş şi se lăsă îmbrăţişat pe rând de cele 
patru fetiţe. 

Cea din urmă, cea mai mare care îl privise mai înainte cu 
atâta tristeţe, îl îmbrăţişă cu mai multă dragoste decât celelalte 
şi-i şopti la ureche: 

— Nu trebuie să rămâi aici, drăgălaşul meu, nu trebuie... 

— De ce? 

— Pentru că doamnele acestea sunt foarte rele şi te vor bate. 

In clipa aceea, doamna cea bătrână îşi ridică ochelarii pe 
vârful nasului. 

Fetiţa se înroşi şi se dezlipi din braţele lui Ralph, dar îi strânse 
mâna apăsat, şi micul irlandez o simţi cum tremură. 

Mistress Fanoche deschise o uşă şi irlandeza fu introdusă 
într-o odáitá drăguță. 

Paturile erau albe ca zăpada şi te îndemnau la somn. 

— Draga mea, îi zise mistress Fanoche, nu mi-ai spus 
dumneata că mâine dimineaţă vrei să te duci la Saint-Gilles? 

— Da doamnă. 

— La ce oră? 

— Trebuie să fim acolo, fiul meu şi cu mine, pentru liturghia 
de la orele opt. 

— Mâine dimineaţă, la şapte, veţi fi treziti. Noapte bună! 

Şi mistress Fanoche, aprinse o lumânare pe care o lăsă pe 
masă, mângâie încă o dată copilaşul şi ieşi. 

Rămasă singură cu el, Jenny irlandeza, îl luă în braţe. Fruntea 
lui Ralph era încruntată. 


— 16 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Mamá, întrebă el, vom rămâne aici? 

— Da, drágutul meu. 

— Mult timp? 

— Până mâine dimineaţă. 

— Eşti sigură că vom pleca mâine dimineaţă? 

— Va trebui să plecăm, suspină irlandeza. 

— Şi de ce n-am pleca chiar acum, îndată? 

— Dar, dragul meu, e cu neputinţă... 

— Oh! murmură copilul. 

Şi un moment rămase tăcut, apoi pe când mama lui îl 
dezbrăca pentru culcare, murmurá; 

— Mi-e teamă, mamă. 

— De ce ţi-e teamă? întrebă femeia. 

— Fetiţa cea mare mi-a spus că nu trebuie să rămânem aici... 

— De ce? 

— Pentru că femeile acestea sunt rele, şi mă vor bate. 

— Dar oare nu sunt eu aici ca să te apăr? 

— E adevărat. Dacă e asa, vom rămâne... dar mâine 
dimineaţă vom pleca, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci, noapte bună, mamă! 

Şi copilul se culcă. Câteva momente după aceea dormea 
adânc. 

Irlandeza îngenunche lângă pat. Voia să se roage si să 
mulţumească lui Dumnezeu că n-o părăsise. 

Dar, deodată, simţi o căldură urcându-i-se de la piept spre 
frunte. Capul i se îngreună şi o nevoie de somn, pe care o crezu 
rezultatul oboselii, o cuprinse. B 

Vru sá se scoale, dar nu a putut. Incercá sá cheme pe cineva 
în ajutor, dar niciun sunet nu-i ieşi dintre buzele încleştate. 
Pleoapele i se lăsară peste ochi şi se rostogoli pe covor. 

Atunci uşa camerei se deschise şi în prag apăru mistress 
Fanoche. 

Un om cu o figură sinistră o urma. 


Capitolul V 


Abia intrase irlandeza în camera ei, şi în vorbitor scena îşi 
schimbă dintr-o dată aspectul. 

Mistress Fanoche făcu un semn şi doamna cea bătrână, cu o 
voce plină de răutate, strigă: 


— 17 — 


— Ponson du Terrail — 


— La culcare, dracilor! 

Atunci fetitele se ridicará tremurátoare de la masă si fără sá 
mai pronunte vreun cuvánt se indreptará spre catul de sus, unde 
era odaia lor de culcare. 

Mistress Fanoche rămase singură. Era adâncită în citirea unei 
scrisori pe care o scosese din buzunar şi pe care, fără îndoială, 
n-o citise atunci pentru întâia oară, de vreme ce hârtia era 
murdară şi mototolită. 

Ochii îi străluceau de o bucurie infernală şi pe când citea, 
murmurá: 

— Ce noroc că, reîntorcându-mă de la Greenwich, am luat 
penny-boatul în loc să iau omnibuzul, cum făceam de obicei. 
Acum sir John Waterley si miss Emily pot sá se prezinte: am de 
unde sá le înapoiez copilul. Numai dacă comisionarul meu l-ar fi 
găsi pe Wilton. 

Abia sfârşise monologul acesta, când cineva bătu la uşă. 

— Intră, zise ea. 

Un bărbat apăru. 

Avea o înfăţişare respingătoare şi era aproape tot aşa de prost 
îmbrăcat ca şi bunul Shoking. Purta părul lung şi barba 
nepieptănată. 

Părul şi barba ascundeau aproape în întregime o faţă brăzdată 
de misterioase cicatrice şi luminată de doi ochi plini de 
sălbăticie. 

— Ah! dumneata esti Wilton? întrebă mistress Fanoche? 

— Da, doamná. 

— Esti beat sau treaz? 

Bătrânul îşi încreţi buzele într-un surâs amar. 

— Sunt douăzeci şi patru de ore de când n-am mâncat, nici 
n-am băut. 

— lată un pahar cu bere şi o tartină; dar grăbeşte-te, adăugă 
mistress Fanoche, pe când omul se apropia cu lăcomie de masă, 
căci avem de vorbit serios. 

— Despre ce e vorba, milady? întrebă el cu un ton ironic, 
avem vreo fetiţă sau vreun băieţel de înecat astă seară? 

— Nu, dar în schimb va trebui să-ţi aduni bine amintirile. 

— Am memorie bună, răspunse bătrânul cu un accent sinistru, 
aşa de bună, încât noaptea, când foamea nu mă lasă să dorm, 
mi se pare că văd dansând pe grămada de paie care îmi 
serveşte drept saltea toate micile creaturi al căror cáláu am fost. 

— E foarte poetic ceea ce spui dumneata, Wilton, zise 
mistress Fanoche, ridicând din umeri, dar crede-mă că acum nu 


— 18 — 


— Mizeriile Londrei — 


prea avem timp sá vorbim despre asemenea lucruri. E vorba de 
câştigat două lire pe loc, si de o pensiune de o liră pe săptămână 
timp de un an. 

— Milady, răspunse Wilton, cine l-a imaginat pe Diavol cu 
coarne, rău l-a imaginat. Diavolul este o femeie şi această 
femeie eşti dumneata. 

— Fie, zise ea, vorba este: primeşti propunerea? 

— Trebuie s-o primesc, răspunse Wilton, ducând paharul la 
gură. Ce trebuie să fac? 

— Mai întâi de toate trebuie sá ne întoarcem cu vreo nouă ani 
înapoi. 

— Aşa... 

— iți aminteşti că acum nouă ani, într-o seară, un gentleman 
s-a prezentat aici, aducând un copil în mantaua sa? 

— O! Au venit pe aici atâţia gentlemeni care au adus copii! 
exclamă Wilton. 

— Fie, dar pe acesta nu cred să-l fi uitat. 

— Numele său? 

— Se numea sir John Waterley, era ofiţer în armata Indiilor şi 
trebuia să plece a doua zi spre Calcutta. Era atins de o boală 
teribilă şi credea că nu se va mai reîntoarce. Copilul era fiul 
acestui gentleman şi al unei fete nobile, miss Emily Hambury, 
fiica unui pair al Angliei. Era prin urmare de origine prea înaltă 
pentru ca tânărul să spere că o va putea lua vreodată în 
căsătorie. Ne aducea copilul cu misiunea de a-l îngriji, de a-l 
creşte până la vârsta de cinsprezece ani şi de a face dintr-însul 
un lucrător onest. Ne anunţa în acelaşi timp că niciodată părinţii 
săi nu-l vor putea reclama. 

— Ah! Îmi amintesc acum, zise Wilton, ducând la gură un al 
treilea pahar. Sir John ţi-a întins o pungă care conţinea opt sute 
de lire şi cum dumneata nu prea aveai poftă să cheltuieşti suma 
aceasta cu educaţia mititelului, îndată după plecarea lui sir John 
am înecat copilul în Tamisa, în dreptul podului Londrei. 

— Da, da, aşa este. 

— Dar de ce naiba mă întrebi de toate acestea, milady? 

— Pentru că acum mi se cere copilul. 

— Cine-l cere? 

— Sir John. 

— Aşadar, nu a murit? 

— Nu. S-a căsătorit la Cannes, în Franţa, cu miss Emily. Tatăl 
acesteia a murit şi ea s-a aruncat la picioarele fratelui său, i-a 
mărturisit totul şi a fost iertată. 


— 19 — 


— Ponson du Terrail — 


— Drace! exclamă Wilton. Ei bine, ce vei face acum, adáugá 
el, după ce citise si scrisoarea pe care mistress Fanoche i-o 
pusese sub ochi. 

Un surâs flutură pe buzele crescătoarei de copii. 

— Toți copiii mei seamănă între ei, răspunse aceasta. 

— Asta cam aşa este. 

— Ce vrea sir John? Un copil care trebuie să aibă acum nouă 
sau zece ani. 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! li voi da un copil care să aibă vârsta aceasta. 

— Dar... unde vom găsi copilul? 

— Aici, zise mistress Fanoche. Vino cu mine... 

Luá o lampă si deschise uşa camerei în care dormea micul 
Ralph si unde irlandeza Jenny căzuse fără simtire pe covor. 

— O femeie! exclamă Wilton intrând. 

— Da, răspunse mistress Fanoche, dar să n-ai nicio teamă. 
Femeia aceasta nu se va destepta decât peste trei sau patru ore. 

— Oh! 

— Am turnat în paharul de ceai pe care l-a băut două picături 
de opiu şi acum toate clopotele de la Saint Paul n-ar mai 
deştepta-o. Şi dacă vrei dumneata, Wilton, femeia aceasta nu se 
va mai deştepta niciodată. 

— Ah!... Atunci pentru asta?... 

— Pentru asta, răspunse cu cinism mistress Fanoche. 

Wilton se apropie de patul unde dormea copilasul 

— Cât e de frumos! exclamă el cu naivitate. 

— Nu-i aşa? 

— S-ar zice că e un înger adormit. 

— Ei bine!... Poate că acest copil e destinat să devină pair, 
într-o zi... 

— Dar, draga mea, zise Wilton, la un lucru nu te-ai gândit... 
Copilul acesta are zece ani, şi-şi va aduce aminte foarte bine de 
tara sa. 

— Şi?... 

— Şi de mama sa. 

— Negresit. 

— Şi asa fiind, nu-l vei putea înşela pe sir John şi pe miss Emily 
nici măcar un sfert de minut. 

— Te înşeli, dragul meu Wilton. 

— Cum? 

— Am avut grijă să pregătesc o mică istorie, foarte simplă şi 
foarte naturală. 

— 20 — 


— Mizeriile Londrei — 


— S-o auzim! 

— Eu am încredinţat copilul de mic, unei doici irlandeze. 

— Ah! Aşadar femeia aceasta e o irlandeză? 

— Da. Le trimiteam bani în fiecare lună şi ea îmi trimitea veşti 
despre copil. Când am primit scrisoarea nobilei miss Emily, am 
scris irlandezei şi ea a venit, cu copilul. l-am plătit şi buna femeie 
s-a reîntors în ţinutul ei. 

— Foarte frumoasă poveste exclamă Wilton. Aveam dreptate 
eu că diavolul este femeia şi că acea femeie eşti dumneata. 

— Destulă vorbă, zise mistress Fanoche, femeia aceasta 
trebuie să dispară... 

— Cum? 

Mistress Fanoche înălţă din umeri. 

— Ai uitat de podul Londrei? 

— Aşa este. Dar... 

Şi Wilton se scărpină după ceafă. 

— Dar?... întrebă mistress Fanoche. 

— O femeie nu poate fi dusă sub manta, ca un copil. 

— Drace! zise mistress Fanoche, îmi închipui că ai vreun 
cunoscut birjar. 

— Sigur că da. 

— Plătesc două lire pentru el. 

Wilton mai stătea încă la îndoială. 

Mistress Fanoche deschise punga şi scoase două monede de 
aur. 

— Plătesc înainte, zise ea. 

— Pe onoarea mea, murmură Wilton, timpurile sunt grele... şi 
trebuie să trăim şi noi... 

Şi ridicând-o pe irlandeză adăugă: 

— E grea... va trebui un efort mare pentru a fi aruncată în apă. 

— Să nu pierdem timpul, zise mistress Fanoche, să mergem 
după birjarul tău. 

— Nu credeam că am nevoie de el, zise Wilton, dar m-a adus 
aici. Aşteaptă la poartă. 

O rază infernală de bucurie luci în ochii teribilei mistress 
Fanoche. 


Capitolul VI 
Mistress Fanoche ridicase din nou corpul irlandezei. 


— Haide, zise ea, ia-o pe umăr şi pleacă. 
= y = 


— Ponson du Terrail — 


— Un moment, zise Wilton, prea iei repede lucrurile, draga 
mea. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu ne-am înţeles încă cu birjarul. 

— Îl vom plăti. 

— Cred şi eu, zise Wilton, dar... 

— Dar ce? 

— Fără îndoială că omul acesta va cere mai mult pentru o 
femeie decât pentru un copil. 

Mistress Fanoche era o femeie inteligentă... Ea ştia că sunt 
unele cazuri când trebuie să dea fără să numere. Erau acolo vreo 
cincisprezece guinee de aur. 

— la totul, zise ea, şi fă cum ştii cu birjarul. Numai să luaţi 
femeia aceasta de aici. 

Wilton numără banii, îi băgă în buzunar şi după aceea o ridică 
pe irlandeză în spate. 

— Bine! murmură el, dar trebuie să ne pázim de poliţişti. 

— Voi ieşi eu prima, răspunse mistress Fanoche. 

Şi trecu în vestibul cu o lampă în mână, deschise uşa şi privi 
cu atenţie în stradă. 

De trei ceasuri de când intrase nenorocita irlandeză la 
mistress Fanoche, ceata se îndesise foarte mult. 

Nu vedeai nici până la o distanţă de zece paşi şi becurile de 
gaz păreau că dormitează ori că sunt gata să se stingă. 

Englezul nu se amestecă niciodată în afacerile altuia. El trece 
înainte şi rareori i se întâmplă să se oprească. Numai poliţiştii au 
dreptul şi timpul să fie curioşi. 

Aşadar, mistress Fanoche n-avea să se teamă decât de 
poliţişti. 

Dar ceata era deasă şi, apoi, Dudley Street nu e vizitată decât 
de pungaşi. De aceea şi poliţiştii sunt rari. Birjarul aştepta la 
poartă. 

— Oh! oh! zise acesta văzând-o pe mistress Fanoche, s-ar zice 
că aveţi nevoie de mine. 

— Da, şi preţul cursei va fi foarte bun. 

În acelaşi timp se întoarse spre Wilton, care se apropiase cu 
irlandeza în spate. 

— Repede! îi şopti, strada e goală. 

Wilton, care poseda o putere extraordinară, se aruncă aşa de 
repede în trăsură, încât birjarul n-avu timp să vadă de ce natură 
era povara pe care o purta. 

Mistress Fanoche se întoarse în casă şi închise uşa în urma ei. 


— Mizeriile Londrei — 


— London-Bridge! strigá Wilton. 

Birjarul îşi biciui calul si trăsura porni la trap. 

Atunci Wilton începu să-şi aranjeze „coletul”. O ridică pe 
irlandeză, o aşeză într-un colţ al trăsurii şi o sustinu cu braţul. 

S-ar fi zis că e un îndrăgostit care tine inlántuit mijlocul femeii 
adorate. 

Trecând prin dreptul unui atelier, faţa irlandezei fu dintr-o 
dată luminată, ca în plină zi. 

Wilton tresări. 

Până în momentul acela nu o privise încă pe femeia pe care se 
însărcinase s-o înece pentru bani. 

Acum însă o văzuse şi frumuseţea irlandezei produse asupra 
lui o impresie bizară. 

— Frumoasă fată! zise el, ce păcat că trebuie să moară atât 
de tânără. 

Dar trăsura îşi continua drumul, cercul luminos fu lăsat în 
urmă şi faţa irlandezei intră din nou în întuneric. 

Wilton murmură: 

— Drace!... Mi se pare că am avut o clipă de slăbiciune! Dar 
oare meseria mea e făcută pentru milá?... Aş face mai bine să-mi 
păstrez toată sensibilitatea pentru ziua când voi fi spânzurat, 
ceea ce sigur se va întâmpla, mai curând sau mai târziu. 

Se apropiau de pod. Deodată, trăsura se opri. 

— Hei! Wilton! strigă birjarul. 

— Ce vrei? răspunse acesta. 

— Vreau să vorbesc puţin cu tine. 

— Ei bine, vorbeşte. 

— Pe cine transportăm acum? 

— O femeie. 

— Moartă? 

— Nu, adormită. 

— Asta nu-mi prea convine, Wilton. 

— De ce? 

— Pentru că... nu-mi convine... Copii, da, îţi înec câţi poftesti, 
dar femei nu. 

— Nu-i acelaşi lucru? 

— Nu. O femeie înecată îţi aduce totdeauna nenorocire. 

— Rázi de mine? 

— Şi apoi, femeia aceasta se va destepta si va începe sá 
strige. 

— Cát despre asta, nu e nicio primejdie. Doamna a báut o 
cantitate mare de opiu si e ca moartá. 


— 23 — 


— Ponson du Terrail — 


— Şi cât ți se dă pentru afacerea asta? 

— Cinci guinee. 

— Pentru amândoi? 

— Nu, pentru fiecare câte cinci. 

Birjarul, mai stătea încă la îndoială. 

— Urâtă afacere, Wilton, repetă el. 

— Am primit banii înainte, zise Wilton, vrei sá ţi-i dau? 

— Dă-i, răspunse omul suspinánd, dar vei vedea că nu ne va 
merge bine. 

— Cum o fi, zise Wilton, cel mai rău lucru care mi se poate 
întâmpla e moartea şi moartea pentru mine... 

Birjarul primi banii. 

Ceaţa era tot aşa de deasă dar cum nu era trecut de 
unsprezece, multe magazine erau deschise şi scânteiau de 
lumină. 

Din când în când, câte un val de raze năvăleau în trăsură şi 
Wilton putea să admire o clipă faţa îngerească a irlandezei. 

Atunci banditul tresărea şi inima începea să-i bată cu putere. 

Calul mergea repede, iar cu cât se apropia mai mult de fluviu, 
Wilton simţea că inima îi bate tot mai puternic. 

Pe la mijlocul străzii Faringston, strigă birjarului: 

— Opreşte un moment. 

— Pentru ce? 

— Vreau să beau ceva... 

Şi sărind la pământ, intră într-un magazin de spirtoase. 

Bău două pahare de gin, unul după altul, plăti cu una din 
guineele darnicei mistress Fanoche şi se urcă din nou în trăsură. 

— Inainte! strigă, acum treaba va merge mai bine. 

Irlandeza stătea mereu nemişcată, într-un colţ al trásurii. 

Intrará în strada Tamisei si peste câteva momente la 
London-Bridge. 

Podul Londrei, care în timpul zilei e străbătut de mii de trăsuri 
şi de aproape o jumătate de milion de pietoni, rămâne cu totul 
pustiu îndată ce înnoptează. 

— Opreşte la mijlocul podului! strigă Wilton. 

În acelaşi timp scoase din buzunar o frânghie şi legă strâns 
mâinile şi picioarele irlandezei, aşa încât, dacă răceala apei ar fi 
deşteptat-o din letargie, să nu poată face nicio mişcare şi să se 
scufunde. 

Birja se opri. 

Atunci Wilton o ridică pe irlandeză în braţe, cobori si se 
apropie de parapet. 

— 24 — 


— Mizeriile Londrei — 


Capitolul VII 


Deodată o lumină roşie apáru la capătul podului, înspre 
Borughe, adică spre ţărmul meridional. 

Lumina era proiectată de lanterna unui camion cu trei cai, 
care transporta mărfuri de la o gară la cealaltă. 

Inima lui Wilton începu din nou să bată cu putere. 

Birjarul îi strigă: 

— la seama! 

Wilton se depărtă de parapet şi veni din nou spre trăsură. 

Cel mai elementar sentiment de prudenţă cerea să aştepte să 
treacă întâi camionul. 

Cu cât greoaia trăsură se apropia, lumina felinarului devenea 
tot mai puternică şi faţa irlandezei se lumina. 

Din nou privirile lui Wilton se opriră pe această faţă 
îngerească şi din nou mizerabilul se înfioră. 

Camionul trecu. 

Vizitiul care-l conducea, învelit bine într-o manta îmblănită, cu 
cascheta trasă pe ochi, abia dacă vedea înaintea lui şi somnoros 
cum era, nu se ocupa de nimic altceva decât de drumul lui. 

Poate că zărise trăsura, dar nu dădu nicio atenţie omului acela 
care părea că ţine o femeie în braţe. 

— Ei bine! strigă birjarul, ai de gând să isprăveşti odată 
Wilton? 

Wilton nu răspunse. 

— E frig şi-mi îngheaţă mâinile, adăugă birjarul, grăbeşte-te! 

Wilton era în prada unei stări ciudate. 

— Curios lucru! murmură el, niciodată n-am simţit asemenea 
senzaţie. Îmi lipseşte curajul şi mi se înmoaie picioarele. 

— Haide! haide! repetă birjarul. 

Dar Wilton scoase un strigăt. 

Irlandeza, care până atunci stătuse ca moartă în braţele sale, 
suspinase adânc. 

Şi Wilton, se îndepărtă din nou de parapet, veni la trăsură şi 
zise: 

— Nu, nu vreau... 

— Nu vrei s-o arunci? întrebă birjarul înlemnit. 

— Nu, repetă Wilton. 

— Dar, nenorocitule... vrei să dai banii înapoi. 

— Nu voi da nimic înapoi, răspunse Wilton. Cu atât mai rău 


— 25 — 


— Ponson du Terrail — 


pentru mistress Fanoche... Femeia aceasta este prea frumoasă si 
nu pot s-o înec. 

Birjarul ráse cu zgomot. 

— Din moment ce nu dăm banii îndărăt, zise el, tot una îmi 
este. Ba chiar mai mult îmi convine asa, pentru că eu má 
temeam de o nenorocire. Dar, ce vom face acum? 

— Nici eu nu ştiu, zise Wilton. 

Irlandeza fu din nou urcată în trăsură. Biata femeie păstra 
mereu aceeaşi imobilitate cadaverică. 

— Doza de opiu a fost bună, murmurá Wilton. Vom avea 
destul timp să ne gândim până ce se va deştepta. 

Birjarul întoarse calul. 

— Unde mergem? întrebă. 


— Ştiu şi eu? 
— Nu cumva vrei s-o faci doamna Wilton? întrebă celălalt 
râzând. 


Wilton tresări. 

— Oh! nu, exclamă el. Dacă aş iubi vreodată o femeie, aş fi 
pierdut. Aş face prea multe prostii pentru ea. 

Apoi, luând o hotărâre subită, se urcă în trăsură şi zise: 

— la-o prin strada Regele Wilhem, până la monument, apoi 
prin strada Vrăjitoarele şi pe lângă docuri, până la Wanstoone. 
Până acolo mă voi mai gândi. 

— Cum vrei... 

Şi birja începu să alerge cu repeziciune, lăsând podul Londrei 
în urmă. 

Dincolo de docurile Londrei e o stradă în pantă, care coboară 
spre Tamisa şi se sfârşeşte la tunel. 

Strada aceasta, care descrie un arc, se numeşte 
Old-Gravelane, ceea ce înseamnă „vechiul drum nisipos”. E o 
stradă pustie în timpul nopţii. 

In mijlocul acestei singurátáti, o singură cantină mai rămâne 
deschisă încă şi după miezul nopţii. 

Proprietarul se numeşte Wanstoone. 

E un om discret, care nu se amestecă niciodată în afacerile 
altuia, nu se amestecă în nicio ceartă şi păstrează pentru el tot 
ce aude. 

La uşa acestei cantine se opri trăsura. 

Calul era bine dresat; stăpânul său putea să-l lase ceasuri 
întregi singur, fără nicio primejdie. 

Birjarul, care era un oaspete obişnuit al cantinei, nu se ocupa 
niciodată de trăsura sa, decât atunci când se temea de poliţişti. 


— 26 — 


— Mizeriile Londrei — 


Dar, după orele opt seara, nu întâlneşti picior de poliţist în 
acea zonă. 

Wilton o întinsese pe irlandeză de-a lungul banchetei şi o 
înveli cu pătura. 

Apoi, cei doi intrară în cantină, care era cu totul goală. 

Master Wanstoone socotea ceva şi păru puţin supărat când 
trebui să se scoale pentru a servi cele două pahare pe care le 
comandase Wilton. 

După aceea îşi continuă munca. 

— Vezi tu, zise Wilton birjarului, m-am gândit... 

— Aşa... 

— Care e însărcinarea pe care ne-am luat-o noi? Să facem să 
dispară o femeie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ne-am luat însărcinarea aceasta pentru ca mistress 
Fanoche să poată face ce va voi cu copilul acestei femei. 

— Aşadar femeia aceasta are un copil? 

— Da, îţi voi povesti cum stau lucrurile altădată. Acum n-avem 
timp. Aşadar, am primit, fiecare câte cinci guinee. Bine! Am luat 
femeia şi mistress Fanoche nu va mai auzi vorbindu-se de ea. 

— Dar dacă femeia aceasta are un copil, va începe, fără 
îndoială, să-l caute. 

— Nicidecum... 

— Crezi? 

— Femeia aceasta a sosit astă seară la Londra şi nu cunoaşte 
pe nimeni... Nu ştia nici numele generoasei mistress Fanoche, 
nici cel al străzii unde a lăsat copilul. Cum vrei să-l găsească 
atunci?... Şi apoi, Londra e aşa de mare, încât nu se mai 
sfârşeşte niciodată. Ştii că sunt aproape patru mile de la Dudley 
Street până la Old-Gravelane. 

— Aşadar, vrei s-o lăsăm aici? 

— O vom duce în Wellclose Square. O vom culca pe o bancă şi 
cu asta basta. 

— Fie, zise birjarul. 

leşiră. Fiecare se aşeză la locul său în trăsură. 

— Ehei! zise Wilton, să ne grăbim. Cu tot gerul, femeia 
aceasta arde, ceea ce e un semn că în curând se va deştepta. 

Locul despre care vorbise Wilton era la o foarte mică distanţă. 

Birja urcă din nou strada Saint-George, cârmi spre stânga şi 
după zece minute intră în Wellclose Square. Locul era sinistru şi 
pustiu... 

De jur împrejurul unui soi de grădină se înălța un grilaj vechi 

= 27 


— Ponson du Terrail — 


de fier. Din loc în loc se aflau câteva bănci de lemn. Casele erau 
negre si hidoase, niciun zgomot nu se auzea, nicio lumină nu se 
zărea. 

Străzile tăcute, strâmte, întortocheate, porneau în toate 
părțile. 

O tăcere de moarte domnea în aer. 

Cartierul nu se deşteaptă decât după miezul noptii. 

Atunci se deschid taverne fără nume. Teatre, al căror public 
este format din prostituate si tâlhari. 

Trásura se opri. Wilton ridică irlandeza în brațe si coborî. 

Se apropie de o bancă, si o culcă pe ea. 

— Stă foarte bine aici, zise el. Poate se va găsi vreun suflet 
milos care s-o îngrijească. 

— O femeie frumoasă găseşte oricând un culcus, răspunse 
birjarul. 

Si cei doi bandiți se îndepărtară, lăsând-o pe nenorocita 
irlandeză adormită, în mijlocul acelui cartier îndepărtat al 
Londrei, în care, un gentleman sau o femeie onestă n-ar îndrăzni 
să pătrundă noaptea. 

Se auzea încă în depărtare zgomotul roţilor trăsurii, când 
miezul nopţii sună la capela Saint-George. 

Atunci, câteva lumini tremurătoare se aprinseră, ici şi colo, pe 
la ferestrele vecine. 

Cartierul se deştepta şi irlandeza dormea. 


Capitolul VIII 


Noaptea era rece şi, după calculele doamnei Fanoche, 
efectele narcoticului înghiţit de irlandeză trebuiau să dureze trei 
sau patru ore. 

Ne aducem aminte că Jenny suspinase când era încă în 
braţele lui Wilton. 

Nu trecuse nicio oră de când cei doi mizerabili o depuseseră 
pe banca din Wellclose Square şi ea începu să se agite. 

Membrele îşi regăsiră puţin câte puţin elasticitatea, buzele i se 
întredeschiseră şi murmură: 

— Ralph! 

Numele copilului său nu este oare primul cuvânt pe care-l 
pronunţă o mamă deşteptându-se? 

Căci, în timp ce bandiții îşi puneau problema dacă o vor 
trimite să doarmă somnul de veci în valurile negre ale Tamisei, 


— 28 — 


— Mizeriile Londrei — 


sau îi vor dărui viaţa, sármana mamá visa. 

Şi visul îi era dominat de figura copilului ei. 

ÎI vedea mare şi puternic, păşind spre destine înalte. 

In curând biata femeie deschise ochii. 

intre timp cartierul se deşteptase şi îşi deschisese casele sale 
de noapte. 

Restaurantele stráluceau, cerşetorii şi tâlharii deveniseră 
foarte numeroşi, muzica unui bal răsuna din adâncimile unei 
pivnițe. 

Irlandeza deschise ochii si la început se crezu tot în prada 
visului, dar răceala vântului, care-i biciuia faţa, o convinse în 
curând că nu doarme. 

„Unde mă aflu oare?” 

Primul gând îi fu să strige copilul. 

— Ralph, unde eşti? 

Dar Ralph nu răspunse. 

Atunci femeia se sculă speriată şi aruncă o privire rătăcită în 
jurul ei. 

Squarul era sinistru, luminile, răspândite ici şi colo ca nişte 
faruri pe o mare furtunoasă, erau şi mai sinistre încă. 

— Dumnezeule!... Copilul meu... unde sunt oare? zise ea, 
cuprinzându-şi capul în mâini. 

Făcu câţiva paşi înainte, apoi se opri ca şi cum ar fi vrut să-şi 
adune gândurile. 

Şi deodată îşi aduse aminte.. 

Revăzu salonul, pe cele două dame, pe fetiţele cele mici şi 
drágute. Revázu camera în care fusese condusă împreună cu fiul 
ei. 

Îşi aduse aminte de spaima copilului, care voia să plece. 

Îşi mai aduse aminte că un somn de plumb o cuprinsese pe 
neaşteptate şi că nici nu mai avusese timp să se aşeze pe pat. 

Atunci scoase un strigăt sălbatic, un strigăt de disperare 

Fusese adormită pentru a i se fura copilul. 

Unde era acum? Cum se numea piaţa în care fusese dusă? 

Cum se numea strada unde era casa acelei doamne? 

Biata irlandeză nu ştia. 

Dar mamele au un curaj de leoaică. 

— Voi căuta, îşi zise ea şi voi găsi. Le voi smulge copilul, 
indiferent în ce mână ar fi căzut. 

Şi, nevăzând altceva mai bun de făcut, începu să alerge drept 
înainte 

De unde ar fi putut ea să ştie că fusese transportată adormită 


— 29 — 


— Ponson du Terrail — 


pe o distanță de mai bine de patru mile? 

Străbătu, una câte una, străzile care înconjurau Wellclose 
Square, când, scoțând un strigăt de bucurie si crezând că a dat 
peste drumul adevărat, când oprindu-se cu spaimă, căci licărirea 
de speranţă se întuneca si nu mai recunoștea nimic. 

Bărbaţi îmbrăcaţi în zdrente treceau pe lângă ea, şi, când la 
lumina unui bec fi puteau admira fața de înger, fi făceau 
propuneri rusinoase si pronuntau cuvinte obscene. 

Jenny porni înainte fugind, dar se învârtea în cerc, căci mereu 
se pomenea tot în Wellclose Square. 

La usa unei bodegi, un grup de femei, ametite de băutură, se 
certau între ele. 

Jenny avu curajul sá se apropie si sá le întrebe: 

— Nu stiti cumva unde este Saint-Gilles? 

Unele începură să râdă, altele o privirá cu gravitate. Dar 
niciuna nu-i răspunse. 

Dar, după o clipă de tăcere, una se desprinse din grup si 
înaintând spre irlandeză, o întrebă furioasă: 

— Ce cauti tu aici?... Esti din cartierul acesta?... Ai venit aici 
pentru că ai auzit de sosirea unui grup de mateloti si ştii că 
matelotii au bani... Ai venit sá ne furi partea noastră. Pleacă de 
aici!... 

Şi ridică asupra ei pumnii strânşi. 

Jenny, înspăimântată, voi să fugă. 

Dar femeia o apucă de braţ şi-i strigă din nou: 

— Ai putea să-mi spui ce cauţi aici?... Cel puţin cred că nu-l 
cauţi pe Williams, căci el este amantul meu şi nimeni n-are voie 
sá se atingă de el!... 

— Eu îmi caut copilul! răspunse Jenny cu voce sfásietoare si 
încercă să scape din mâinile mizerabilei femei. 

Tovarăşele ei râdeau şi-şi şopteau între ele: 

— Betty a noastră e mereu geloasă!... 

— Ai milă de mine! se ruga Jenny, îţi jur că nici nu-l cunosc pe 
acel Williams despre care îmi vorbeşti... 

— Minti! strigă femeia ametitá, văd eu bine că pe Williams îl 
cauţi... 

— Cine vorbeşte de Williams? tună deodată o voce 
bărbătească. 

Şi un bărbat înaintă în cercul de lumină în mijlocul căruia se 
petrecea scena. 

Bărbatul acesta este un matelot zdrentáros, cu umeri largi cu 
faţa roşie, istovită de băutură, cu părul lung şi blond. 


— Mizeriile Londrei — 


— Eu sunt Williams! zise el. 

Si vázánd-o pe Jenny adáugá: 

— Cine este femeia aceasta? Nu este din cartier şi n-o 
cunosc... Dar e foarte frumoasă!... 

— Ai milă de mine! se rugă Jenny împreunându-şi mâinile, 
apără-mă! 

— Ah! Ti se pare că e frumoasă! urlă betiva... Ei bine îi voi 
scoate ochii şi nu va mai fi frumoasă... 

Dar, în aceeaşi clipă, matelotul o izbi cu pumnul drept în faţă 
şi nenorocita se rostogoli la pământ, scoțând un geamăt 
înăbuşit.. 

— Oh!... Ştiam eu, strigă una dintre femei, Williams când are 
în mână o femeie frumoasă n-o lasă aşa, cu una cu două. 

Williams puse mâna pe braţul irlandezei şi-i zise: 

— Vino cu mine!... Nu vei avea a te teme de nimic, draga 
mea... Sunt cunoscut în întreg cartierul... şi când o femeie trece 
la braţul meu nu îndrăzneşte s-o atingă nimeni. 

— În numele cerului, zise Jenny, ajută-mă să-mi regăsesc fiul... 
şi te voi binecuvânta... 

— Şi mă vei iubi? întrebă el, cu o lăcomie de fiară sălbatică. 

Ea nu pricepu adevăratul înţeles al acestor cuvinte şi 
răspunse: 

— Oh! da... dacă îmi vei regăsi copilul, te voi iubi! 

— Dar unde este copilul tău? 

— Condu-mă la Saint-Gilles! 

— Saint-Gilles? întrebă el, dar e cam departe de aici, foarte 
departe... 

— In numele cerului, condu-mă... 

— Mai întâi vino să bem câte o înghiţitură, zise el. 

Irlandeza vru sá se împotrivească, dar bărbatul îi ţinea braţul 
ca într-un cleşte. 

Cu forţa o tári într-o uliţă neagră, în fundul căreia licărea o 
lumină. 

Era cârciuma „La calul negru”, celebră în zonă. 

— lată o nouă amantă a lui Williams, murmurară oribilele 
creaturi privindu-l depărtându-se, pe când cea care voia să-l 
păstreze pe Williams numai pentru ea se ridică plină de sânge şi 
cu ochiul umflat. 


Capitolul IX 


— 31 — 


— Ponson du Terrail — 


Wellclose Square are în colțul său de la sud-est o stradă cu o 
lărgime ceva mai mare de trei metri. 

În mijlocul acestei străzi este un teatru. 

Dar un teatru cum nu s-a mai văzut, poate, niciodată, în nicio 
parte a lumii. Un teatru unde lojile de frunte se închiriază cu 5 
penny şi parterul cu 1 penny. 

Primul artist este un negru iar în timpul spectacolului se bea si 
se mănâncă. 

Prostituatele, care stau în balcoane, sunt cu picioarele goale 
iar parterul găzduieşte numai tâlhari. 

In capătul străzii e cantina „Calul negru”. 

Bărbații după ce beau încep cearta si de obicei toate aceste 
certuri se sfársesc în stradă, cu lovituri de cuţit. 

Artista, în zdrente, se plimbă adesea mânjită de sânge. 
învingătorul, căci lupta a fost pentru ea, îi cuprinde mijlocul plin 
de dragoste. 

O scară cu zece trepte duce la subsol. 

Acolo e adevărata tavernă. 

De la miezul nopţii şi până în zorii zilei, cincizeci de bărbaţi şi 
femei, dacă se mai poate da numele acesta unei adunături de 
adevărate bestii, cincizeci de persoane deci, beau, mănâncă, se 
ceartă, râd şi cântă. 

Se aud răsunând sărutări dezgustătoare pe buzele arse de 
vicii, la lumina câtorva lămpi fumegânde, se vede spumegând 
berea neagră sau blondă, în paharele groase şi înalte. 

Indărătul unei tejghele, tronează maiestuoasá, mistress 
Brandy. 

E soţia stăpânului stabilimentului. 

Acesta stă în partea de sus a cârciumii, îmbrăcat într-o haină 
neagră şi purtând o cravată care cu câţiva ani mai înainte fusese 
albă. 

Mistress Brandy avea un alt nume, dar nimeni nu-l mai ştia. 
Fusese uitat. 

In englezeşte „brandy” înseamnă rachiu. Era prin urmare o 
poreclă. 

Era o femeie voinică, înaltă, cu mâinile lungi şi nişte picioare 
care ar fi putut servi de bază unui monument. 

Cu toate acestea, în viaţa ei mistress Brandy nu dăduse decât 
o singură palmă unui insolent care se purtase prea brutal cu ea. 

Dar palma aceasta avusese efectul unei adevărate máciuci. 

Nenorocitul căzuse fără cunoştinţă lângă tejghea. Altminteri, 
mistress Brandy era foarte înţelegătoare si nu cerea nimic 


— 32 — 


— Mizeriile Londrei — 


altceva, decât să i se plătească pe loc consumatia. 

Dacă la cârciuma ei tâlharii prădau un matelot, mistress 
Brandy închidea ochii. Dacă matelotii se luau la ceartă între ei, 
scoțând cutitele, miss Brandy îl chema pe John. 

John era un scoţian uriaş, care-i servea de băiat în prăvălie. 

John îl ia în braţele sale pe luptătorul căzut, îl duce în stradă şi 
se întoarce înapoi la lucrul său, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

„Calul negru” este o cârciumă liniştită şi niciodată n-a fost 
nevoie acolo de intervenţia poliţiei. 

De altfel, în zonă nici nu prea sunt poliţişti. Nobilii lorzi care 
tronează în parlament au cugetat că poporul se poate apăra 
destul de bine şi singur. 

In seara aceea, toate mesele din pivnita „Calul negru” erau 
ocupate. 

Dar dintre toate, cea mai zgomotoasă era cea din stânga 
comptuarului. 

Se sărbătorea eliberarea lui Jack zis „Pasărea albastră”, un 
tunar celebru care ieşise chiar în dimineaţa aceea din 
închisoarea de la Midlesex, unde făcuse şase luni de carceră. 

Jack zicea, ridicând paharul: 

— Beau paharul acesta în sănătatea colonelului închisorii, care 
este un om foarte cumsecade şi un perfect gentleman. Mi-a dat 
la plecare două coroane şi un shiling şi mi-a ţinut un frumos 
discurs, recomandându-mi ca pe viitor să fiu om cinstit. 

— Şi ştrengarul nostru de Jack, zise o femeie care-şi trecuse 
mâna în jurul mijlocului acestuia, e în stare să fi făgăduit. 

— Desigur, răspunse Jack. Excelenţa voastră, i-am zis, poate fi 
sigură că voi fi un om cinstit pe viitor. Chiar din seara aceasta 
mă voi duce să caut de lucru. 

Tâlharii şi prostituatele începură să râdă cu hohote. 

La o altă masă nişte mateloti vorbeau linistiti între ei. 

Putin mai departe o irlandeză făcea o scenă de gelozie 
amantului ei. 

Mistress Brandy, nepăsătoare, supraveghea totul cu atenţie. 

Din când în când numai, îşi îndrepta o privire plină de 
curiozitate spre un bărbat care stătea retras la o masă şi bea 
singur un grog. 

Era un om de vreo treizeci şi şapte sau treizeci şi opt de ani, 
de statură mijlocie, purtând favoriţi. Faţa lui netedă şi regulată 
contrasta cu feţele istovite ale oamenilor care îl înconjurau. 

Era scoţian, englez, irlandez sau francez? 


— 33 — 


— Ponson du Terrail — 


Nimeni n-ar fi putut să spună, deşi nu venea pentru întâia 
oară în cârciuma „Calul negru”. Dar n-avea obiceiul sá 
vorbească. Işi bea grogul, plătea si pleca. 

Câteodată, se întâmpla să cadă într-o reverie adâncă. 

Intr-o noapte, voiră să afle cine era, de unde venea, dacă era 
tâlhar sau matelot, dacă era fugit din închisoare, sau dacă 
exercita vreo meserie. 

Pentru aceasta li cáutará nod în papură. 

Dar el nu-şi pierdu deloc sângele rece si păstră aceeaşi 
atitudine liniştită. Din trei lovituri de pumni, trei adversari, fură 
scoşi din luptă. 

De atunci toată lumea îl respecta. 

De altminteri, omul acesta vorbea o engleză foarte curată, 
fără cea mai mică intonatie greşită. 

Cum nimeni nu-i cunoştea adevăratul nume, fusese poreclit 
Omul Gri din pricina unei haine vechi, cenusii, pe care o purta 
mereu. 

Unul singur dintre muşteriii „Calului negru” găsise audiență în 
faţa acestei perfecte indiferente. 

Era un sărman cerşetor, pe care toată lumea îl iubea pentru 
filosofia sa şi pentru ilaritatea pe care o provocau pretenţiile sale 
de om cumsecade. 

Desigur că din această sumară schiţă, cititorii l-au recunoscut 
pe amicul Barclay, zis şi Shoking. 

Shoking, care fusese poreclit astfel pentru că găsea 
întotdeauna că tovarăşii săi de orgie nocturnă nu erau „cum se 
cuvine”, Shoking care se lăuda că are maniere de gentleman şi 
pretindea că norocul îi va surâde într-o zi, că va umbla călare în 
Hyde-Park întocmai ca un fiu de pair, Shoking era singurul om 
căruia Omul Gri îi oferise, câteodată, un pahar de grog. 

In seara aceea, pe când tâlharii beau, pe când matelotii se 
certau şi fetele pierdute cântau, pe când mistress Brandy privea 
la Omul Gri, pe când acesta îşi bea cu cea mai mare linişte 
grogul, Shoking apăru în tavernă. 

— lată-l pe Shoking! se auzi o voce. 

— Trăiască Shoking! 

— Bravo Shoking! 

Fu o adevărată furtună de voci. 

Omul Gri ridică privirea şi trimise cu mâna o salutare lui 
Shoking. 

— Bună ziua, amicii mei, bună ziua, răspunse Shoking, cu 
tonul protector al unui om fericit. 


— 34 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Aa! exclamá una dintre femei, Shoking are pantofi noi! 

— Şi haină nouă, adáugá un tálhar. 

— Şi o cămaşă... murdară, zise una dintre prostituate. 

— Dumnezeule! adăugă mistress Brandy, are şi o pălărie cu 
boruri. 

— Am dat peste un chilipir, răspunse Shoking, dar fiţi fără 
teamă, am avut grijă să-mi las banii acasă. 

— Ce rău îmi pare! zise Jack râzând. 

Shoking traversă taverna şi veni să se aşeze la masă lângă 
Omul Gri. 

— De data asta, zise el, voi plăti eu. 


Capitolul X 


Omul Gri surâse. 

— Prietene, zise el, văd că ai bani astă seară şi, cum eşti un 
om corect, ţi-ai spus că a venit şi rândul dumitale să plátesti. 

— Asta e foarte adevărat, răspunse Shoking. 

Omul Gri continuă cu voce mai înceată: 

— Departe de mine gândul de a te refuza. Eu nu vreau 
niciodată să ofensez pe cineva şi ştiu că orice bun englez îşi are 
mândria şi demnitatea sa. Dacă vrei să plăteşti, plăteşte, dar 
lasă-mă să-ţi pun o întrebare. 

— Ce întrebare? zise Shoking cu oarecare uimire. 

— Ai bani? 

— Tăcere, răspunse Shoking cu voce înceată, nu mă trăda, am 
câştigat zece guinee astă seară. 

— Zece guinee? 

— Zece... Una am cheltuit-o pentru a mă îmbrăca. Nu-i aşa că 
sunt bine? adăugă Shoking cu importanţă. 

— Un adevărat gentleman, răspunse Omul Gri. 

— Ştiam eu... 

Şi Shoking începu să enumere cumpărăturile făcute. 

— Haina mea costă trei şilingi, zise el, pălăria doi silingi, 
pantalonii un şiling şi jumătate. Papucii patru şilingi, dar sunt noi, 
cămaşa şi cravata doi şilingi. Aveam de gând să-mi cumpăr chiar 
şi un pardesiu. Sezonul e cam rece şi n-ar fi stricat, dar m-am 
gândit că mai bine ar fi să-mi închiriez o cameră pentru două 
săptămâni în Milend Road. Ar fi foarte distractiv pentru mine 
care n-am fost admis niciodată acolo, decât pe timpul nopţii... Si 
încă şi asta cu condiţia ca a doua zi să lucrez două ceasuri. 


— 35 — 


— Ponson du Terrail — 


Aşadar, îmi mai rămân nouă guinee. Voi putea să trăiesc un an 
întreg fără să muncesc. Mă voi duce mâine seară să mă plimb pe 
Regent Street şi voi cumpăra un bilet la teatru. 

Omul Gri surâdea mereu. 

— Dar cum ai câştigat aceste zece guinee? întrebă el. 

— Oh! Intr-un mod foarte simplu, răspunse Shoking. 

— Da? 

— Am făcut un serviciu unui lord. 

— Cum adică? 

— Era pe penny-boatul care merge de la Greenwich la 
Charing-Cross. 

— Bine, şi... 

— In penny-boat era o femeie foarte drăguță, o irlandeză cu 
copilul ei, şi mai era şi un lord, care o privea. Oh, de ai sti cum o 
privea!... 

— Şi după asta? întrebă Omul Gri încruntând din sprâncene. 

— Lordul s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „O vei urmări pe 
această femeie şi-mi vei aduce adresa ei. Astă seară, la palatul 
meu din Chester Street. Vei fi răsplătit cu zece guinee”. Aşa am 
şi făcut. Vezi prin urmare că nu e deloc greu de câştigat mulţi 
bani şi într-un mod cinstit... 

— Cinstit? murmură Omul Gri. 

— Cum? 

— Crezi dumneata că ai câştigat banii aceştia într-un mod 
cinstit, amice Shoking? 

Cerşetorul se înroşi uşor şi pentru prima oară, se gândi că 
lucrase, poate cu prea multă uşurinţă. 

De aceea simţi nevoia să-şi explice îndată purtarea şi se grăbi 
să-şi povestească aventura până în cele mai mici amănunte. 

El povesti cum servise de călăuză sármanei mame şi copilului 
ei, pierduţi prin străzile Londrei, cum îi condusese în Lawrence 
Street şi apoi la mistress Fanoche. 

Nu uită nimic, nici chiar amănuntul acela bizar că femeia 
întrebase de mai multe ori dacă va putea să fie a doua zi la orele 
opt dimineaţa, în biserica de la Saint-Gilles. 

După ce sfârşi, Omul Gri, care-l ascultase cu atenţie, îi zise: 

— Eşti cam usuratic, Shoking, dar în schimb ai o inimă foarte 
bună. 

— De ce? întrebă cerşetorul. 

— Ai făcut o faptă bună venindu-i în ajutor acestei femei, dar 
ai făcut un act blamabil ducándu-te să anunti lordului... cum l-ai 
numit? 


— 36 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Palmure. 

— Bine! lţi spuneam că rău ai făcut ducând lordului adresa 
frumoasei irlandeze. 

— Dar... 

— Poate oricine vedea, continuă Omul Gri, că un lord care se 
interesează de adresa unei femei sărace şi frumoase nu poate 
avea intenţii bune. 

— Ai dreptate, răspunse el, rău am făcut. 

Apoi, lovindu-se peste frunte, adăugă: 

— Dacă m-aş duce s-o înştiinţez pe irlandeză? 

Omul Gri n-avu timpul să-i răspundă, căci o mare zarvă se 
produse la intrarea tavernei. 

Asezati aproape în fundul subteranei, Omul Gri şi Shoking erau 
în umbră, intrarea pivnitei era în plină lumină. 

În prag apărură un bărbat şi o femeie. Femeia se abătea şi nu 
voia să intre. Scotea nişte strigăte sfâşietoare şi se ruga cu voce 
zdrobită. 

— În numele bunului Dumnezeu, lásati-má. 

Bărbatul răspundea cu vocea sălbatică: 

— Eu sunt Williams, de pe bordul „Victoriei”, cel mai de frunte 
dintre toate vasele Majestății Sale Regina. Toate femeile sunt 
nebune după mine, toate femeile din Wapping m-au iubit... şi 
trebuie să faci şi tu la fel. Haide! 

Şi o împinse înaintea lui. 

— Trăiască Williams! strigă mulţimea betivilor. 

— Ce proastă! exclamară femeile. Să nu-l vrea pe Williams! E 
nebună, dragă? 

— Williams, cuceritorul inimilor! adăugă o alta. 

— Spaima geloşilor! exclamă un tâlhar. 

Femeia se agátá de el, îmbrăţişându-i genunchii şi repetând 
mereu: 

— Lasă-mă!... 

Sala întreagă râdea în hohote şi aplauda cu frenezie. 

— Ah! Nu vrei să fii doamna Williams, urla matelotul, vom 
vedea noi îndată. 

Şi cu un efort suplimentar irlandeza fu aruncată în mijlocul 
tavernei. 

Deodată, Shoking scoase un strigăt. 

Un strigăt pe care nimeni nu-l auzi, căci atenţia generală era 
concentrată asupra lui Williams şi a noii sale cuceriri. 

Nimeni, afară de Omul Gri. 

— Ea e! exclamă Shoking. 


— 37 — 


— Ponson du Terrail — 


— Care ea? întrebă Omul Gri. 

— Irlandeza. 

— Mama copilului? 

— Da. 

— Cum de-a ajuns aici? 

— Nu stiu, dar ea este. 

Omul Gri îşi îndreptă atunci privirea spre femeia necunoscută 
şi, văzând-o atât de frumoasă, fără de voie tresări. 

Irlandeza părea un înger venit din cer într-un colţ de infern. 
Era acum îngenuncheată şi aruncă în jurul ei o privire rugătoare 
şi plină de lacrimi. 

— Bunii mei domni, spuse ea, bunele mele doamne, aveţi milă 
de mine. Sunt o sărmană mamă care îşi caută copilul. 
Scăpaţi-mă şi lásati-má să plec... 

Si de disperare îşi frângea mâinile. 

Banditii şi prostituatele se prăpădeau de râs şi repetau mereu: 

— Trăiască Williams! 

Williams se aşezase în mijlocul tavernei şi striga în gura mare: 

— Eu sunt Williams, Williams de pe bordul Victoriei şi totodată 
am fost iubit de femei. 

În acelaşi timp îşi aruncă vesta sa de matelot şi-şi arătă umerii 
şi braţele de taur, umflándu-se în pene de mándrie. 

— Eu sunt Williams, repetă el, şi femeia aceasta îmi place. 
Cine va îndrăzni oare să mi-o ia? 

Şi aruncă o privire provocatoare întregii săli. Nimeni nu se 
mişcă. 

Williams îşi scosese cuțitul şi se jucá cu el. 

— Şi cu toate acestea e o femeie destul de frumoasă, reluá el 
cu ironie. Dar pentru ca s-o aibă cineva, ar trebui să ne jucăm cu 
cuțitul şi nimănui nu-i place jocul acesta... 

Irlandeza era mereu îngenuncheată şi se ruga cu ardoare. 

— Vezi bine, draga mea, că nimeni nu te vrea, îi zise Williams. 
Vei fi a mea, trebuie să fii. 

Dar, deodată, un om se sculă, străbătu sala ca un fulger şi se 
plantă în faţa lui Williams. 

— Îţi interzic sá te atingi de femeia aceasta! zise el. 

— Trăiască Omul Gri! urlară betivii. 

Intr-adevăr cel care luase apărarea irlandezei era Omul Gri. 

Şi irlandeza întinse spre el mâinile-i rugătoare. 


— 38 — 


— Mizeriile Londrei — 


Capitolul XI 


Acelaşi efect trebuie să-l fi produs şi David când a ieşit din 
rândurile mulţimii evreilor pentru a se lupta cu gigantul Goliat. 

Williams nu era un gigant, dar avea umerii aşa de largi, 
picioarele atât de solide, încât foarte puţini ar fi îndrăznit să se 
măsoare cu el. 

Şi cel care era acum în faţa lui şi-l privea provocator, era un 
om de talie obişnuită, slab, cu mâinile mici şi picioarele subţiri. 

Ai fi jurat că sub hainele acelea ordinare se ascundea vreun 
fiu de lord, atâta nobleţe şi eleganţă aristocratică era în întreaga 
atitudine a acelui om. 

O femeie îi strigă: 

— Nu te duce mititelule, te va zdrobi! 

— Omul Gri a înnebunit! zise unul dintre tâlhari. 

Un altul, însă, care-l văzuse aplicând cele trei lovituri de pumn 
despre care am vorbit mai sus, răspunse: 

— Lăsaţi-l în pace! Cine ştie?... 

Matelotii de curând debarcati îl priveau cu milă. 

— Sărmanul, ziceau ei, se vede bine că nu-l cunoaşte pe 
Williams. 

Williams începu să râdă. Era un râs aşa de sincer, aşa de 
dispretuitor, încât toată sala îl imită. 

— Du-te de aici, domnişoară, zise el Omului Gri. Vrei să-ţi 
plătesc un pahar de grog?... Sau, poate vrei mai bine o prăjitură? 


Dar privirea sa întâlni privirea adversarului, tresări şi făcu un 
pas îndărăt. 

Atunci Omul Gri se aşeză între irlandeză şi Williams. 

— Îţi interzic sá te atingi de femeia aceasta, repetă el. 

— Trăiască Omul Gri! strigară mai multi bandiți. 

Vocea omului acela era scurtă, hotărâtă şi metalică. 

Din ochi îi tásneau flăcări. 

— Va fi a mea! strigă Williams furios. 

Si-si ridică pumnul său enorm. 

Bratul său şuieră prin aer şi, ca o măciucă, se abătu asupra 
Omului Gri. 

Dar, dintr-o săritură, acesta se trase îndărăt, pară lovitura şi, 
Williams care îşi pusese toată forţa în această lovitură, se clătină 
pe picioare şi-şi pierdu un moment echilibrul. 

Omul Gri se aplecă şi se repezi cu capul înainte. Izbitura fu aşa 
de puternică încât Williams se rostogoli la pământ. 


— 39 — 


— Ponson du Terrail — 


Fără îndoială, Omul Gri ar fi putut să profite de victoria sa, ar 
fi putut chiar sá-si implánte cuțitul în gâtul adversarului fără ca 
cineva să aibă vreo obiectie. Cu toate acestea, Omul Gri nu 
profită de victorie si rămase în aşteptare. 

Williams se ridică mugind. 

De astă dată se hotărî să întrebuinţeze cuțitul. 

Omul Gri rămase nepăsător. 

Williams se năpusti asupra lui. Omul Gri se trase din nou 
înapoi, pară lovitura şi apucându-şi adversarul de mijloc, îl ridică 
şi-l trânti la pământ. Izbitura fu atât de puternică, încât cuțitul îi 
scăpă din mână şi rămase timp de câteva minute fără mişcare. 

Atunci Omul Gri puse piciorul pe cuţit şi privi în jurul lui. 

Privirea lui se întâlni cu aceea a lui Shoking. 

Cerşetorul, palid, se apropiase de irlandeză şi aceasta, 
recunoscându-l, scoase un strigăt de bucurie şi i se aruncase de 
gât. 

— Iti încredințez femeia aceasta, îi zise Omul Gri, şi toată 
lumea s-o ştie aici că o iau sub protecția mea. 

Atunci de pretutindeni izbucniră aplauze frenetice, pe când 
Williams, rusinat de înfrângere, se sculá cu greutate în picioare. 

Dar, deodată, aplauzele încetară. 

Cei care strigau tácurá si Williams, care se pregătea să se 
arunce din nou asupra adversarului său, se opri din drum. 

Un nou personaj apăruse în pragul tavernei. Un sentiment de 
respect, de admiraţie si de ruşine cuprinse întreaga asistenţă. 
Hoţii şi prostituatele îşi plecaseră capetele în tăcere. 

Un bărbat tânăr, cu faţa rotundă şi palidă, cu părul blond 
căzându-i în bucle pe umeri, înalt, slab, îmbrăcat în negru, aşa 
de delicat încât putea fi luat drept o femeie, cobori încetişor 
treptele şi cu o voce gravă, zise: 

— Fraţilor, Dumnezeu a spus că acela care ucide, la rândul 
său va fi ucis. In loc să se urască, oamenii au datoria sá se 
iubească şi să se ajute între ei. 

Şi Williams, matelotul furios, căzu în genunchi, femeile 
pierdute îşi plecará fruntile ruşinate şi sărmana irlandeză crezu 
că însuşi Dumnezeu îl trimisese pe unul din îngerii săi pentru a o 
elibera. 

Omul acela tânăr, cu ochii albaştri, care vorbea de dragoste şi 
de caritate în fundul acelei taverne murdare era un preot. 

Un preot catolic irlandez, bine cunoscut în lumea matelotilor. 
Căci fusese duhovnic pe un vas, timp în care se remarcase, prin 
curajul şi energia sa. Focul, furtuna care ameninţa să înghită 


— 40 — 


— Mizeriile Londrei — 


vasul împreună cu matelotii şi călătorii, pe el nu-l înspăimântau. 
Alerga în toate părţile dând poveţe şi silindu-se să-i îmbărbăteze 
pe toţi prin sângele său rece. 

Era de asemenea binecunoscut de toată acea sărmană 
populaţie a Wapingului, care-l văzuse în timpul ultimului flagel 
de holeră dând ajutor şi consolând pe toată lumea, cu toate că 
parohia sa nu era acolo, ci la Saint-Gilles. 

Preotul acesta era abatele Samuel. El merse drept spre 
Williams care îngenunchease cu umilinţă în faţa lui, şi îi zise: 

— Pentru tine am venit aici. Mi s-a spus că maltratai o femeie 
şi, cum ştiu că în fond nu eşti un om rău, m-am gândit că 
prezenţa mea te-ar putea readuce pe calea cea bună. 

— lartá-má, murmurá matelotul. 

Preotul îşi aruncă privirea asupra sármanei femei pe care 
Shoking o ţinea în braţe. 

— Cine eşti dumneata, întrebă el. 

— Oh! răspunse ea, ai milă de mine, Domnule, salvează-mă... 
Ajută-mă să-mi regăsesc copilul... 

— Copilul dumitale? 

— Am fost despărțită de el, răspunse femeia, mi l-au răpit. 

— N-avea nicio teamă, scumpo, zise Shoking, copilul dumitale 
va fi găsit, căci eu ştiu unde este. Oare nu te-am condus eu în 
casa aceea?... Vor trebui să ţi-l înapoieze!... 

Irlandeza scoase un țipăt de bucurie. 

— Copilul meu!... 

Şi începu să sărute mâinile preotului. 

— Eşti irlandeză, după accent, zise preotul. 

— Da, răspunse femeia. 

— Şi eu sunt irlandez, zise preotul. Deie Domnul ca Irlanda, 
mama noastră comună, să fie salvată!... 

Apoi îşi îndreptă privirea asupra Omului Gri. 

— Şi dumneata, zise el, care ţi-ai primejduit viaţa apărând-o 
pe această femeie, cine eşti? 

Atunci omul acela, care cu câteva clipe mai înainte stăpânise 
cu privirea toată asistenţa, omul acela în faţa căruia toţi 
tremuraseră, îşi plecă fruntea în faţa privirii calme şi limpede a 
tânărului bărbat pe care Dumnezeu şi-l alesese. Se plecă în faţa 
preotului tânăr şi fraged încă, pe care l-ai fi putut lua drept un 
copil, şi cu vocea umilă şi tremurátoare de emotie îi răspunse: 

— Voi fi sclavul dumitale, dacă vei binevoi să mi-o îngădui... 

Apoi, îşi îndoi un genunchi şi-i sărută cu respect mâna. 


— 41 — 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul XII 


Ce se întâmplă atunci ar fi greu de povestit. Putem spune 
numai că, după o oră, taverna era pustie. 

Matelotii, prostituatele, hoţii dispăruseră unul câte unul, 
înțelegând că prezența lor nu mai era posibilă, în fața acelei 
persoane. 

Mistress Brandy însăşi păstra tăcerea. 

Abatele Samuel rămăsese în picioare, contemplând la lumina 
fumegândă a lámpilor fața palidă si frumoasă a irlandezei, pe 
care Shoking si Omul Gri o susțineau în brațe. Asa de mult o 
afectaseră teribilele scene pe care le-am povestit mai sus. 

— Aşadar, zise tânărul preot, din Irlanda? 

— Da, răspunse ea. 

— Impreuná cu copilul dumitale? 

— Şi încă ce copil drágálas! zise bunul Shoking. 

— Nu cumva nevoile te-au făcut si pe dumneata sá párásesti 
Irlanda si sá vii la Londra pentru a-ți căuta norocul?... 

— Nu, zise ea, am venit aici împinsă de o datorie sfântă. 

Preotul tresări. 

— Am venit la Londra, continuă tânăra femeie cu o voce 
tremurătoare, pentru că mâine, la ora opt, trebuie să fiu de față 
la liturghie, la biserica de la Gilles. 

— E vreun jurământ la mijloc? întrebă preotul, tresărind din 
nou. 

Irlandeza îl privi cu o expresie de încredere şi sinceritate: 

— Ah! zise ea, eu presimt că dumneata eşti unul dintre acei 
oameni în faţa cărora îţi poţi deschide inima fără teamă. 

— Vorbeşte, zise preotul cu o voce gravă. 

— Eu, domnule, sunt o sărmană ţărancă, fiica unui pescar 
dintr-un mic port situat la nord de Dublin. Nu ştiu nimic sigur în 
privinţa misiunii pe care bărbatul meu mi-a încredinţat-o în 
ultimele sale clipe de viaţă, dar îmi voi ţine jurământul pe care i 
l-am făcut. 

— Şi care este acest jurământ? 

Ea îşi fixă din nou privirea asupra abatelui Samuel. 

— O!... Ca sá mă înţelegi trebuie să-ţi spun povestea de la 
început. 

Shoking şi Omul Gri luară loc pe o bancă, preotul cuprinse 
mâinile tinerei femei şi atunci, în taverna plină de fum, devenită 
tăcută şi solitară, le povesti următoarele: 


— 42 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Coliba noastră era pe ţărmul mării. În timpul nopţilor 
furtunoase, când marea era furioasă, valurile ajungeau până în 
uşa acelei colibe. 

Tatăl meu era văduv şi eu eram singurul lui copil. 

El se ducea la pescuit şi eu rămâneam acasă să-i dreg 
uneltele şi să gătesc. 

Câteodată tatăl meu pleca pentru mai mult timp la pescuit. Se 
ducea la Terra Nova, angajându-se pe un vapor mai mare. 

Atunci eu rămâneam singură şi în fiecare dimineaţă cercetam, 
cu privirea scrutătoare valurile mării pentru a zări vaporul cu 
care plecase. 

Intr-o noapte de iarnă furtunoasă, pe când ingenuncheasem şi 
mă rugam lui Dumnezeu pentru bietii marinari în primejdie, căci 
marea mugea cu furie şi vântul gemea, cineva bătu la uşa colibei 
mele. 

Eram singură de trei luni şi am crezut că tatăl meu s-a întors 
pe neaşteptate. Am alergat îndată să deschid. 

Dar nu era tatăl meu. Un necunoscut, cu fruntea sángerándá, 
intră, cu vioiciune zicându-mi: 

— „În numele Domnului, în numele Irlandei, patria noastră, 
pentru care a curs sângele meu, ascundeti-má, salvaţi-mă!” 

Eu nici nu m-am uitat la faţa lui. Nu vedeam decât un singur 
lucru, că era rănit, pe moarte poate. N-am auzit decât un singur 
cuvânt: numele patriei noastre. L-am lăsat să intre. 

În depărtare, printre mugetele furtunii, se auzea larma unei 
lupte. 

Nu ştiam nimic din câte se petrecuseră în afara portului 
nostru. Totuşi îmi adusei aminte, că seara trecută, nişte pescari 
îmi spuseseră că ţara era în plină revoltă. 

Ştiam că mai multe sate de la noi se înarmaseră împotriva 
englezilor; ştiam că trupele regale sosiseră pentru a readuce 
sármana Irlandá la tăcere şi la sclavie. 

Pe recrut l-am introdus în casă şi l-am culcat în patul tatălui 
meu. l-am dat să bea, căci murea de sete. 

Tot timpul nopţii am rămas îngenuncheată, rugându-mă 
pentru Irlanda şi tresărind de spaimă la cel mai mic zgomot. Mi 
se părea că soldaţii regali urmau să sosească din moment în 
moment pentru a-l aresta pe nenorocitul căruia îi dădusem azil. 

Ziua veni în sfârşit. Am ieşit din colibă şi m-am dus până în 
port. 

Aici mi se povestiseră evenimente din timpul nopţii. 

Se dăduse o mare luptă între răsculați şi soldaţii regali. 


— 43 — 


— Ponson du Terrail — 


Aceştia din urmă fuseseră învingători. Rásculatii, împrăştiaţi, 
zdrobiţi, descurajati, se retrăseseră spre munţi. 

Soldaţii englezi strábátuserá oraşul în zori, strigând si 
vociferând că, cu toată victoria lor, ziua era pierdută pentru că 
nu-l putuserá captura pe şeful răsculaților. 

M-am întors în grabă acasă. 

Ceva parcă îmi spunea că acel şef, pe care soldaţii îl căutau, 
era chiar el. 

Timp de mai multe luni omul acela rămase ascuns în sărmana 
noastră colibă. 

Impárteam cu el bucata de pâine neagră şi cartofii pe care-i 
aveam şi făceam împreună rugăciuni pentru sărmana noastră 
Irlandá. 

Era tánár, frumos si avea privirea imperioasá a omului care a 
fost deprins sá comande. 

Irlandeza tácu si plecá privirea: Ş 

— Cum să nu-l fi iubit? continuă ea, după o pauză. Intr-o 
seară, îmi cuprinse mâinile şi îmi zise: 

— „Jenny, tu nu eşti numai îngerul meu salvator, dar poate, că 
într-o zi, fără s-o ştii vei fi devenit salvatoarea Irlandei”. 

Tatăl meu se reîntorsese. El îl primi pe nenorocitul proscris cu 
aceeaşi dragoste cu care îl primisem şi eu. 

Intr-o zi, omul acesta vru să ne părăsească. 

— „Sunt sărac, ne spuse el, şi nu vreau să vă fiu o povară” 

Când îl văzui că pleacă inima mi se strânse. Mă aruncai la 
picioarele sale şi-i mărturisii dragostea mea. El mă ridică şi-mi 
spuse: 

— „Şi eu te iubesc, te iubesc de multă vreme şi aş vrea să fiu 
un sárman pescar, numai ca sá pot deveni soţul tău. Dar tu nu 
ştii cine sunt eu, copilă, tu nu ştii că sunt un proscris, că pe capul 
meu este pus un preţ şi poate că în chiar a doua zi după 
căsătoria noastră va trebui să porţi haine de doliu...” 

— „Ce-mi pasă că eşti proscris! exclamai eu, te iubesc aşa 
cum eşti şi vreau să-ţi împărtăşesc soarta. Dacă vei muri, voi sti 
să mor împreună cu tine.” 

Mă cuprinse în braţe, inima sa palpită alături de a mea, buzele 
noastre se uniră şi, în noaptea aceea friguroasă de iarnă, sub 
licăririle miilor de stele, Dumnezeul Irlandei ne logodi. 

A doua zi un preot ne uni. De atunci soţul meu începu să 
lucreze împreună cu tata la greaua meserie de pescar şi mai 
multe luni trecură în linişte. 

Soldaţii regali plecaseră ducând vestea că Irlanda era din nou 


— 44 — 


— Mizeriile Londrei — 


subjugatá. 

Devenisem mamá. 

Când fiul meu se născu, soţul meu îl luă în braţe şi-mi zise: 

— „Copilul acesta va fi, poate, într-o zi salvatorul Irlandei...” 

Eu credeam în cuvintele lui şi ca şi cum ar fi vorbit însuşi 
Dumnezeu. 

Irlandeza se opri, îşi înăbuşi un suspin şi-şi şterse ochii plini de 
lacrimi, 

— Continuă, copila mea, îi zise abatele Samuel cu vocea sa 
gravă. 


Capitolul XIII 


Femeia continuă: 

— Părul copilului meu începuse să crească. Avea un păr negru 
închis, cu toate că în ţara noastră, la vârsta lui toţi copii au părul 
blond. 

Într-o zi observai că în mijlocul acestui păr negru crescuse o 
suvitá de păr blond. 

Soţul meu scoase un strigăt de bucurie. 

— „Ah! scumpa mea soţie, aveam dreptate când îţi spuneam 
că într-o zi tu vei deveni eliberatoarea Irlandei.” 

Şi cum eu nu înţelegeam nimic din aceste cuvinte, el continuă: 

— „Jenny, ascultă bine cuvintele mele. Acum eu nu sunt decât 
un sárman pescar care trăieşte în umbră, fericit lângă tine. 
Mâine, însă s-ar putea întâmpla să te părăsesc şi să-ţi spun 
adio.” 

Îmi împreunai mâinile cu spaimă. 

— „Mâine, continuă el, Irlanda va avea poate nevoie de braţul 
meu. Atunci voi pleca şi voi lua din nou sabia pe care am lăsat-o 
să cadă pe cel de pe urmă câmp de bătaie. Voi fi oare 
învingător? Îmi va fi dat oare să-mi salvez patria, sau sarcina 
aceasta glorioasă este rezervată copilului nostru? Dumnezeu 
singur o ştie! Dar, orice s-ar întâmpla, ţine minte cuvintele mele: 
În anul 186... trebuie să părăseşti Irlanda împreună cu copilul 
tău.” 

— „Şi unde să ne ducem?”, întrebai eu. 

— „La Londra, la stăpânii şi apărătorii noştri. Te vei prezenta 
în ziua de 27 octombrie, la ora opt dimineaţa, la biserica 
Saint-Gilles, te vei apropia cu fiul tău de sanctuar şi, când preotul 
va cobori din altar, tu îi vei zice: Vi-l aduc pe cel pe care-l 


— 45 — 


— Ponson du Terrail — 


aşteptaţi.” 

— „Voi face precum îmi ordoni”, am răspuns eu cu supunere. 

Mai mulţi ani trecură. Era mereu lângă noi, ca un simplu 
pescar, şi cu toate că era soţul meu, niciodată n-am îndrăznit 
să-i cercetez trecutul. 

Intr-o seară, nişte oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată, 
veniră să bată la uşa colibei noastre. 

— „A! exclamă soţul meu, în sfârşit vă revăd!” 

Cine erau oamenii aceştia, n-am ştiut niciodată. Soţul meu a 
plecat cu ei, zicându-mi: 

— „Irlanda, are nevoie de braţul meu.” 

Nici lacrimile mele, nici zâmbetul copilului n-au putut să-l 
reţină. Părăsindu-mă, mă strânse cu foc la pieptul său, 
zicându-mi: 

— ,Adu-ti aminte de făgăduiala pe care ai făcut-o. La 
Saint-Gilles, pe 27 octombrie 186...” 

— „Da”, îi răspunsei eu plângând. 

Câteva zile după aceea, Irlanda era din nou în flăcări. Satele 
se răsculară unul câte unul şi trupele regale fură învinse în mai 
multe confruntări. 

Dar Anglia avea bani mulţi şi cu bani se găsesc soldaţi. Cu 
toate acestea, fraţii mei au rezistat multă vreme. Dar cei care 
cădeau, nu mai puteau fi înlocuiţi. Şi în scurtă vreme biata 
Irlandá fu învinsă. Ce se întâmplase cu soţul meu? 

Mi-am luat copilul în braţe şi, pe jos, sub bătaia arzătoare a 
soarelui, prin mijlocul furtunilor şi a primejdiilor de toate soiurile, 
m-am dus la Dublin. 

O mulţime imensă circula pe străzi, tobele băteau, clopotele 
sunau şi, când am întrebat de ce atâta zarvă, mi s-a spus: 

— „Înalta Curte Martialá a pronunţat mai multe sentinţe la 
moarte şi executările vor avea loc azi.” 

M-am înfiorat, o ceaţă groasă mi s-a pus pe ochi. 

Un om din popor a adăugat: 

— „Va fi spânzurat şi şeful revoluţiei.” 

Inima mi se strânse, tâmplele începură să-mi zvâcnească. 
Avui o presimtire oribilá. 

Eram târâtă de mulţime şi numai cu mare greutate puteam 
tine copilul deasupra capului, pentru ca să nu fie strivit. 

Chiar dacă aş fi vrut să mă retrag n-aş mai fi putut s-o fac. Am 
ajuns astfel până în piaţa publică unde se înălța esafodul cu 
hidoasa lui platformă. 

Am scos un strigăt. Aş fi vrut să fug. Dar valurile mulţimii mă 


— 46 — 


— Mizeriile Londrei — 


împinseră până lângă eşafod. 

Voiam să închid ochii, dar o forţă misterioasă mă silea să-i ţin 
deschişi, şi să-i ridic spre platformă. In momentul acela urcará 
condamnaţii. 

Deodată un nou strigăt îmi scăpă. 

Oh! cei care au auzit strigătul acela, nu cred că vor mai putea 
să-l uite, căci sufletul, viaţa mea întreagă, erau în el. 

Primul condamnat care urcase pe platformă era soţul meu 
care mă văzu şi îmi strigă: „Adu-ţi aminte!” 

Ce s-a petrecut atunci, n-am mai ştiut. Am închis ochii şi când 
i-am deschis din nou era noapte şi valurile acelea de lume 
dispăruseră. Eram departe de locul acela oribil unde el murise 
pentru Irlanda. Un om pe care nu-l cunosteam îmi purta copilul în 
braţe şi mă conducea prin mijlocul câmpiilor pustii. 

Eram ca nebună şi mergeam după omul acela fără să caut a 
şti unde eram şi încotro mă îndreptam. După o oră de mers, un 
vânt rece îmi biciui faţa şi mi se păru că recunosc drumurile care 
duceau spre satul meu. Atunci necunoscuta mea călăuză se opri 
şi îmi zise: 

— „Acum nu mai ai de ce te teme. Tiranii Irlandei nu vor veni 
să-ţi caute copilul în coliba de pe ţărmul mării. Du-te cu 
Dumnezeu şi «adu-ţi aminte»!” 

Şi se depărtă. 

Aşadar şi omul acesta cunoştea jurământul pe care-l făcusem 
celui care murise pe eşafod. 


Irlandeza se opri din nou şi îşi şterse lacrimile care-i inundau 
faţa. 

După aceea se aruncă la picioarele preotului: 

— Acum, când ştii totul, în numele lui Dumnezeu, în numele 
soţului meu mort, în numele Irlandei... ajută-mă să-mi regăsesc 
copilul, ajută-mă să ajung mâine dimineaţă la biserica de la 
Saint-Gilles. 

Abatele Samuel o opri cu un gest. 

— Eu sunt preotul care trebuie să celebreze liturghia mâine 
dimineaţă la Saint-Gilles, zise el. 

— Dumneata! exclamă sărmana femeie. 

— Eu, răspunse el, te aşteptam. 

— Fiul meu! exclamă nenorocita mamă, unde este fiul meu? 

— Îl vom regăsi! 

Apoi, întorcându-se spre Shoking şi spre Omul Gri le zise: 

A 


— Ponson du Terrail — 


— Voi, amicii mei, veţi veni cu mine, nu e asa? Mă veţi ajuta 
să regăsim copilul? 

— Oh, desigur, zise Shoking şi nici nu va fi prea greu. 

— Sunt gata să te urmez, răspunse Omul Gri. 

— Copilul pe care-l căutăm, copilul pe care trebuie cu orice 
preţ să-l regăsim, adăugă preotul, este omul pe care întreaga 
Irlandá îl aşteaptă! 

Dar, pe când se pregăteau să iasă din tavernă, un nou 
personaj apăru în prag. Preotul tresări văzându-l şi aruncă 
tovarăşilor săi o privire plină de nelinişte. 


Capitolul XIV 


Cu toate acestea noul venit n-avea nimic înspăimântător. 

Era un om mic de statură, purtând nişte haine uzate, dar 
foarte bine lucrate. 

In degetul de la mâna dreaptă purta un diamant mare şi la 
cămaşă alte trei diamante. 

Obrajii săi roşii, nasul său turtit, buzele sale late, ochii săi mici 
şi închişi n-aveau nimic sălbatic. L-ai fi luat drept un burghez 
bogat, retras din afaceri, care nu mai are altă ambiţie decât cea 
de a deveni membru în vreunul din numeroasele consilii ale 
imensei Londre. 

Şi totuşi, omul acesta care n-avea nimic extraordinar, nici în 
persoană, nici în înfăţişare şi nici în îmbrăcăminte, nu putea 
străbate o stradă a Londrei fără să nu fie băgat în seamă. Un fior 
străbătea corpul tuturor celor care-l vedeau şi deseori auzeai 
şoptindu-se în urma lui: 

— „Dumnezeu să te ferească să ai de-a face cu domnul 
Thomas Elgin!” 

Se spunea că domnul Elgin ar fi un evreu fără de lege. Şi cu 
toate acestea omul nostru era creştin şi locuia într-o casă destul 
de confortabilă din Oxford Street, iar nu în vreo comună 
întunecoasă din cine ştie ce cartier uitat, după cum se zvonea. 

Ceea ce nu-l împiedica pe domnul Thomas Elgin să fie un 
cămătar de cea mai ordinară speţă, spaima oraşului întreg. 
Vorba lumii: „Să te ferească Dumnezeu de ciumă şi de Thomas 
Elgin” era cât se poate de justificată. Căci, omul acesta 
împrumuta mereu. Cei care n-ar fi găsit un siling în altă parte 
erau siguri că vor găsi la dânsul un sac întreg de guinee. 

Avea chiar obiceiul să spună: 


— 48 — 


— Mizeriile Londrei — 


„Oamenii care pretind că există debitori insolvabili sunt nişte 
dobitoci! Cu mine toată lumea sfârşeşte prin a fi solvabilă. Eu 
niciodată n-am posedat creanţe despre care să se poată spune 
cu drept cuvânt că sunt fără valoare.” 

Micul comerciant, meseriaşul care avea proasta inspiraţie să 
se adreseze lui Elgin era un om pierdut. 

Putea să plătească mult şi bine tot dator rămânea. Pentru 
vecie rămânea sclavul lui Thomas Elgin. Astfel era omul care se 
aventura la ora aceea târzie în taverna „Calul negru” şi la a cărui 
apariţie tresărise abatele Samuel. 

— Ehei! domnule abate, zise Thomas Elgin înaintând spre 
preot, dacă mi-ar fi spus cineva că te voi găsi aici, şi, încă într-o 
asemenea tovărăşie, aş fi râs cu hohote. 

— Domnule, răspunse preotul cu demnitate, servitorii lui 
Dumnezeu se duc pretutindeni unde-i cheamă datoria. 

— A, iartă-mă dacă te-am jignit cu ceva, domnule abate, reluă 
Thomas Elgin. N-aveam nicidecum intenţia... Şi apoi, lucrurile 
acestea nu mă privesc deloc. Rău am făcut că m-am 
amestecat... Ştii, am venit pentru mica noastră afacere. M-am 
prezentat de mai multe ori la domiciliul dumitale, dar se pare că 
preoţii catolici sunt foarte ocupați. Niciodată nu-i găseşti acasă. 

— Domnule, răspunse abatele Samuel, cam aşa stau lucrurile 
de vreo cincisprezece zile. Am petrecut două săptămâni la 
căpătâiul unui muribund, pe care nu-l părăseam decât pentru a 
mă duce să ţin slujba la biserică. 

— Aşa încât, de cincisprezece zile, n-ai mai trecut deloc pe 
acasă? 

— Nu, domnule. 

— Şi rău ai făcut, domnule abate, foarte rău... 

— De ce? 

— Pentru că oamenii legii te-au vizitat în timpul acesta. Şi 
dumneata ştii că ei nu glumesc. 

— Dar, domnule... 

Thomas Elgin era fără îndoială obosit, căci fără multe vorbe 
luă loc pe un scaun, pe când preotul rămase în picioare înaintea 
lui. 

— Haide, reluă cămătarul, să fim sinceri. Te-ai împrumutat de 
la mine cu o sută de lire pentru nevoile bisericii dumitale, acum 
un an. Este mai mult de o lună de când a venit scadenta creanţei 
dumitale. 

— Spui adevărul, domnule, răspunse preotul, dar ţi-am trimis 
o scrisoare prin care îţi ceream o amânare de două luni. 


— 49 — 


— Ponson du Terrail — 


— Într-adevăr. 

— Iti jur că peste două luni voi plăti. Am dat ordin sá se vândă 
nişte pământuri pe care le mai posed încă în Irlanda şi vânzarea 
aceasta se va efectua cât de curând. 

— Lasă, lasă!... exclamă domnul Thomas Elgin că ştiu eu bine 
povestea cu pământul din Irlanda. Niciodată nu se găsesc 
cumpărători şi chiar dacă găseşti, îi găseşti fără bani. Ai face 
bine, domnule abate, să-ţi întorci privirile în altă parte. 

— Ce-ţi pasă dumitale, de vreme ce vei fi plătit? 

— Oh! E adevărat, asta e afacerea dumitale, nu a mea. 

Şi se sculă pentru a se retrage. 

O rază de bucurie licări în ochii abatelui Samuel. Crezuse că 
tigrul se lasă îmblânzit. 

— Aşadar, zise el, îmi acorzi o amânare de două luni? 

— Cine a spus asta? răspunse cámátarul cu un ton 
batjocoritor. 

— Dar, domnule, îţi jur cá-ti voi plăti... 

— Sper şi eu, pentru binele dumitale, domnule abate. 

— Aşadar... mă refuzi? 

— Eu!... Nu refuz nimic!... Mergi de te consultă cu avocatul 
dumitale, poate că el va găsi mijlocul să mai lungească 
procedura... 

— Eu n-am niciun avocat, răspunse preotul. 

— Atunci cu atât mai rău pentru dumneata. E treaba dumitale, 
nu a mea... Bună seara! 

Şi cămătarul plecă. 

Abatele Samuel alergă după el. 

— Domnule, se rugă el, în numele cerului, acordă-mi o 
amânare... 

Thomas Elgin urca scările liniştit, fără să audă. 

Preotul îl urma. 

Shoking şi Omul Gri, împreună cu irlandeza urcară şi ei. 

Nici nu băgară de seamă că se făcuse ziuă. 

Ceaţa care plutea deasupra acoperişurilor era roşie şi 
transparentă, semn că soarele răsărise. 

Preotul cerea mereu o amânare şi Thomas Elgin mergea drept 
înainte fără să răspundă. 

La uşa localului aştepta o trăsură. 

În acelaşi timp, doi oameni apărură în faţa lor şi Thomas Elgin 
zise zâmbind: 

— Mi-e teamă că nu vei mai putea să-ţi citeşti liturghia astăzi 
domnule abate. 


— Mizeriile Londrei — 


Cei doi oameni se apropiará de preot si fi puserá máinile pe 
umeri. 

— Conduceţi-l pe domnul la White-Cross, zise Thomas Elgin, 
procedura este în regulă. 

White-Cross era închisoarea pentru datornici. 

Atunci, abatele Samuel aruncă o privire plină de disperare lui 
Shoking şi Omului Gri şi le zise: 

— În numele cerului, prieteni, găsiţi copilul! 

— Îţi jur că-l vom găsi, răspunse Omul Gri. 

— Ah! mizerabile! zise Shoking, arătând cămătarului pumnul. 

Thomas Elgin înălţă din umeri si se îndepărtă, pe când cei doi 
oameni îl sileau pe abatele Samuel să se urce în trăsură. 

Irlandeza îngenunchease şi se ruga. 


Capitolul XV 


Preotul pleca spre White-Cross, sub escorta celor doi agenţi. 
Irlandeza rămase singură cu Omul Gri şi cu bunul Shoking. 

Sărmana femeie plângea şi se ruga să i se redea copilul. 

— N-avem niciun moment de pierdut, zise Shoking, trebuie să 
ne întoarcem în Dudley Street şi să luăm copilul. 

— Fără îndoială, răspunse Omul Gri, dar trebuie să actionám 
cu prudenţă. 

— Să luăm o birjă! 

— Lucrul va fi cu atât mai uşor, zice Shoking cu cât am bani. 

Şi, cu oarecare mândrie, sună guineele din buzunar. 

Apoi luă braţul irlandezei şi-i zise: 

— Vino, draga mea, peste o oră îţi vei revedea copilul. 

— Oh! De ai spune adevărul! exclamă sărmana mamă. 

— Vei vedea, răspunse Shoking. 

Cei doi bărbaţi şi irlandeza se urcară deci într-o trăsură şi 
Shoking strigă birjarului: 

— Dudley Street! 

Atunci Omul Gri îi zise lui Shoking: 

— Acum trebuie să gândim rece, să vedem pentru ce a fost 
despărțită femeia aceasta de copilul ei. Lasă-mă să-i pun câteva 
întrebări, poate că în cele din urmă voi înţelege ceva. 

Şi începu să pună întrebări irlandezei. 

Dar nici ea nu ştia mai mult decât Shoking. 

Se întâlnise pe penny-boat cu mistress Fanoche, care 


— 51 — 


— Ponson du Terrail — 


dezmierdase copilul, apoi se întâlnise din nou cu ea în Lawrence 
Street si primise ospitalitatea pe care i-o oferise necunoscuta cu 
atâta amabilitate. 

Ştia numai atâta, că îndată ce-şi urcase copilaşul în pat un fel 
de greutate i se coboráse în tot corpul si simtise o nevoie 
imperioasă de a dormi. 

După aceea nu-şi mai aducea aminte de nimic. 

— Scoate limba, îi zise Omul Gri. 

Irlandeza se supuse. 

— Bine! zise el, ti s-a dat un narcotic si somnul dumitale a fost 
atât de adânc, încât ai fost transportată până în Wellclose 
Square, fără să te trezeşti. Este evident că cineva are interes să 
te despartă de copilul dumitale. Pentru ce, nu ştim încă, dar 
sigur vom afla. 

— Ah! exclamă Shoking, sunt atât de pornit împotriva acelei 
femei, încât cred că o voi lua la palme. 

— Fii liniştită, draga mea, reluă Omul Gri, adresându-se 
irlandezei, e clar că de vreme ce ti-au furat copilul n-au de gând 
să-i facă rău. In imensa Londră există oameni bogaţi, care au 
fantezii aşa de bizare!... Poate că femeia aceea vrea să-ţi adopte 
copilul... 

— Oh! nu, zise irlandeza, ea ţine un pension. 

— Ah! 

— Am văzut acolo câteva fetiţe care se temeau foarte mult de 
ea. Una dintre ele i-a spus copilului meu, că dacă rămâne acolo, 
va fi bătut. 

— Ah! l-a spus ea asta? 

— Da. 

Omul Gri căzu într-o reverie adâncă şi irlandeza continuă să 
plângă în tăcere. 

Birja străbătu cu repeziciune străzile şi, în mai puţin de trei 
sferturi de oră, după ce traversase mai întâi Leicester Square, 
ajunse în cartierul irlandez, a cărui stradă principală este Dudley 
Street. Cea mai întunecoasă, cea mai îngustă şi mai tristă fiind 
însă Lawrence Street. 

Omul Gri zise birjarului: 

— Opreşte. 

Erau la intrarea în strada Dudley. 

— Ce număr are casa? întrebă Omul Gri. 

— Treizeci şi cinci, răspunse Shoking, care-şi notase numărul 
pentru a-l duce lordului Palmure. 

— Foarte bine. Asteptati-má aici. 


— 52 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Oh! exclamă irlandeza, mă vei părăsi oare?... De ce nu ne 
iei şi pe noi cu dumneata? Oare nu sunt eu în drept să-mi reiau 
copilul? 

— Draga mea, răspunse Omul Gri, care exercita deja o 
misterioasă influenţă asupra irlandezei, ascultă ce-ţi spun. 

— Vorbeşte, răspunse sărmana femeie, 

— Aici, stăpân este acela care are bani. Cei săraci trebuie să 
tacă şi să se supună. 

— Aşa e pretutindeni, zise Shoking, lovindu-si din nou 
buzunarul vestei în care erau cele nouă guinee. 

Omul Gri continuă: 

— Dacă ţi-au răpit fiul, înseamnă că au interes să-l păstreze şi 
pentru a-l căpăta trebuie să ne folosim mai mult de şiretlicuri 
decât de forţă. Forţa n-are nicio valoare pentru cei care n-au 
bani.. 

— Dar eu am bani, zise Shoking. 

— Tu? zise Omul Gri surâzând. Tu, dragul meu, eşti un om 
foarte bun, dar în acelaşi timp, şi un mare naiv. 

Şi, sărind din birjă, ordonă vizitiului să rămână pe loc. 

După aceea, fără sá se grăbească, Omul Gri înaintă până la nr. 
35, trecu de mai multe ori prin faţa casei examinând-o cu cea 
mai mare atenţie. 

„Sărmana femeie, îşi zise el, cum trebuie să-i bâta inima de 
nerăbdare!” 

Şi din nou, în loc să sune şi să intre la nr. 35, trecu înainte. 

Putin mai încolo, era o crâşmă. Omul Gri intră înăuntru. Ceru 
un pahar de brandy şi adresându-se fetei care-l servise, o 
întrebă: 

— O cunoşti dumneata pe mistress Fanoche? 

— Da, răspunse fata, mistress Fanoche trimite de multe ori la 
noi, după bere. 

— Şi unde locuieşte? 

— Acolo... la nr. 35, casa aceea drăguță... o vezi? 

Şi chelnerita se întoarse spre stâlpul stabilimentului care 
stătea cu gravitate îndărătul tejghelei. După o clipă acesta se 
sculă, veni spre Omul Gri şi-l privi cu atenţie. 

— Şi totuşi, zise, dumneata ai înfăţişarea unui om cumsecade. 

— Cred şi eu, răspunse Omul Gri. 

— Ei bine! Dacă vrei să-mi asculti sfatul, să nu-ţi dai copila la 
mistress Fanoche, căci bănuiesc că pentru aşa ceva te interesezi 
de ea. 

— Cu toate acestea, mi se pare că mistress Fanoche e 


— Ponson du Terrail — 


directoarea unui pension. 

— Nicidecum! E o crescătoare de copii. 

— Bine, zise Omul Gri tresărind, înțeleg. 

Şi, aruncând o monedă de argint pe masă ieşi. 

Ajuns în stradă îşi continuă drumul fără să se întoarcă spre 
numărul 35. 

„Să vedem, îşi zise el, dacă nu cumva, din întâmplare, voi 
putea culege şi alte informaţii”. 

Şi începu să examineze oamenii care treceau pe acolo. 

Aproape îndată observă pe trotuarul din stânga un om care se 
plimba cu mâinile la spate. Era un tânăr înalt, brun, foarte prost 
îmbrăcat. Se cunoaşte că era lucrător, iar nu cerşetor, după cum 
ar fi părut să-l arate hainele. 

Omul Gri îl privi insistent. 

Surprins de această examinare, necunoscutul se opri. 

Atunci Omul Gri îşi ridică mâna stângă la frunte şi cu degetul 
arătător făcu semnul crucii. 

Era fără îndoială vreun semn misterios, căci necunoscutul veni 
îndată spre el şi îi zise: 

— Frate, ce doreşti? 

Atunci Omul Gri repetă cu mâna dreaptă acelaşi semn pe 
care-l făcuse cu mâna stângă. 

Necunoscutul se înclină şi zise: 

— Stăpâne, poţi vorbi, te voi asculta! 

Primul semn glăsuia: „Suntem egali cu toţii în faţa aceluiaşi 
secret”, 

Şi al doilea: „În orice asociaţie misterioasă sunt unii oameni 
care se supun şi alţii care comandă. Eu sunt dintre aceştia din 
urmă”. 

— Ce trebuie să fac? întrebă necunoscutul. 

— Să mă urmezi, răspunse Omul Gri. 

Şi se îndreptă spre birjă, unde Shoking îşi dădea toată silinta 
pentru a o putea reţine pe irlandeză, care îşi cerea copilul cu 
strigăte şi lacrimi. 

Necunoscutul îl urmă fără să mai pronunţe vreun cuvânt. 


Capitolul XVI 


Omul Gri se apropie de birjă. 
— Cum! zise Shoking, care-l văzuse trecând fără să se 
oprească în faţa numărului 35, n-ai găsit casa? 


— 54 — 


— Mizeriile Londrei — 


În loc să răspundă la întrebarea aceasta, Omul Gri se adresă 
irlandezei. 

— Buna mea femeie, te întreb dacá-ti iubeşti într-adevăr 
copilul şi dacă ai fi în stare să-ti sacrifici viaţa pentru el. 

— Oh! Mi-aş da tot sângele dacă ar trebui. 

— Ei bine! reluă Omul Gri, cu un accent aşa de solemn, încât 
biata mamă tresări, dacă vrei să-ţi regásesti copilul ascultá-má 
bine, ascultă-mă în linişte. 

Femeia îşi opri lacrimile şi-şi fixă privirea rugătoare asupra lui. 

Acesta reluá: 

— Femeia la care ai fost aseară e o criminală. Ea o voit să-ți 
fure copilul pentru a-l vinde vreunei familii bogate. 

Irlandeza vru să vorbească, dar Omul Gri o opri cu un gest. 

— Ascultă-mă, repetă el, fiul dumitale nu este în primejdie. Cei 
care l-au furat sunt acum foarte liniştiţi. Dacă te-ai prezenta 
chiar dumneata în persoană pentru a-ţi reclama copilul, în 
virtutea dreptului englez, care nu îngăduie violarea domiciliului, 
vei fi dată afară şi nu vei putea să-ţi mai revezi copilul. 

— Dumnezeule! gemu  sărmana mamă  împreunându-şi 
mâinile. 

Omul Gri continuă: 

— Ştii bine că am putea să ne adresăm poliţiei şi că o anchetă 
ar fi ordonată fără întârziere. Dar cât timp va dura această 
anchetă? La Londra justiţia nu merge tocmai repede. 

Irlandeza îşi frângea mâinile de disperare. 

— Aşadar, dacă vrei să-ţi revezi copilul... trebuie să má asculţi 
orbeste, să faci orice ţi-aş cere. 

— Da, răspunse ea, îţi jur că te voi asculta. 

— Trebuie să rămâi aici, în trăsură. 

— Singurá? 

— Cu Shoking, la început, dar e posibil ca eu s-apar la una din 
ferestrele acestei case. 

— Ei bine? întrebă Shoking.. 

— Atunci, continuă Omul Gri, vei veni la mine. Dar femeia 
aceasta trebuie să rămână aici. 

— Bine, răspunse Shoking, care înţelegea acum că avea de-a 
face cu un om tot atât de înţelept şi prudent pe cât era de viteaz 
şi puternic. 

Apoi, zărindu-l pe omul din care numai cu un semn Omul Gri 
îşi făcuse un sclav, zise: 

— la seama, cineva ne spionează. 

Omul Gri surâse. 


— Ponson du Terrail — 


— Necunoscutul acesta ne este prieten. Aşadar, ne-am 
înţeles? 

— Da! 

— Vei veni la prima mea chemare? 

— Dal! 

— Oh! exclamă irlandeza, redă-mi copilul si te voi 
binecuvânta... 

Omul Gri făcu un semn tovarăşului său şi amândoi se 
îndreptară spre casa doamnei Fanoche. 

Cel dintâi îşi încheiase haina până sus şi îşi dăduse puţin 
pălăria într-o parte. Necunoscutul îl imitase. 

La Londra, ca în toate oraşele mari, sunt două feluri de 
poliţişti. Cei care poartă uniformă şi poliţia secretă. Pe aceasta 
din urmă răufăcătorii o pot recunoaşte numai cu mare greutate, 
pentru că agenţii întrebuinţează cele mai variate deghizări. 

După cartier, agentul adoptă costume aristocratice sau 
populare. 

Incheindu-şi haina până sus şi dându-şi pălăria într-o parte 
Omul Gri îşi luase aspectul unui poliţist. 

Proasta îmbrăcăminte a celui care-l întovărăşea întărea şi mai 
mult această impresie. 

Omul Gri se opri la uşa casei cu numărul 35 şi sună. 

Timp de câteva minute nimeni nu răspunse. Apoi nişte paşi 
răsunară înăuntru şi se auzi zgomotul unui zăvor. 

Dar uşa nu se deschise. La un fel de ghişeu apăru faţa unei 
bătrâne. 

— Cine e acolo? întrebă o voce răguşită. 

— O caut pe mistress Fanoche, răspunse Omul Gri. 

— Aici stă, dar nu e acasă. 

— Nu-i nimic, deschide. 

— Cine eşti dumneata? 

— Deschide, repetă Omul Gri. 

Accentul său era imperios. Bătrâna doamnă, căci ea era, stătu 
un moment la îndoială, dar în cele din urmă se hotărî să 
deschidă crezând că era vorba de o afacere. 

Omul Gri se strecură cu grabă înăuntru şi tovarăşul său îl 
urmă. 

Văzând zdrentele acestuia din urmă, bătrâna se înspăimântă. 

Dar Omul Gri închise îndată uşa şi-i zise: 

— la seama sá nu faci niciun zgomot căci ar putea să ti se 
întâmple o mare nenorocire. 

— Cine eşti dumneata şi ce vrei cu mine? repetă femeia cu 


— Mizeriile Londrei — 


spaimá. 

Uşa salonului era întredeschisă. Omul Gri o împinse în lături. 

Cele patru fetiţe şedeau în jurul unei mese şi lucrau. Pe un 
scaun se afla biciul cu care bătrâna doamnă le stimula hărnicia. 

La vederea celor doi necunoscuţi copilele arătară mai multă 
curiozitate decât spaimă şi începură să-i privească cu atenţie. 

Atunci Omul Gri se întoarse spre bătrână: 

— Dumneata nu eşti mistress Fanoche, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Dar ea unde este? 

— A plecat în călătorie. 

— Ah! Dar irlandeza Jenny unde este? 

La auzul acestui nume bătrâna tresări. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, murmură. 

— Doamnă, reluă Omul Gri, aseară un bărbat, o femeie şi un 
copil au venit aici. 

— Te înşeli, răspunse bătrâna. 

— Bărbatul a plecat, dar femeia şi copilul au rămas. 

Bătrâna rămase nepăsătoare. 

— Nu ştiu ce vrei să zici, repetă ea. 

Şi aruncă o privire teribilă celor patru fetiţe pentru a le 
recomanda aceeaşi discreţie. 

Dar Omul Gri surprinse această privire. 

Trei dintre fetiţe îşi plecaseră capetele, dar cea mai mare 
dintre ele, cea care se apropiase de micul Ralph şi-i vorbise 
încetişor, ridică asupra Omului Gri o privire hotărâtă. 

Acesta se apropie de ea şi-i zise: 

— Nu-i aşa copila mea, că aseară a venit aici un bărbat, o 
femeie şi un copil? 

— Da, domnule, răspunse cu curaj fetiţa. 

— Oh! Mincinoasa, exclamă bătrâna doamnă furioasă si 
apucând biciul de pe scaun îl ridică asupra copilei. 

Dar Omul Gri îi prinse braţul cu atâta putere încât biciul îi căzu 
din mână. 

Tinánd-o mereu la distanţă, Omul Gri se adresă din nou 
curajoasei copile: 

— Vorbeşte, draga mea, spuneai că oamenii aceia au venit 
aici? 

— Da, domnule. 

— Şi după aceea? 

— l-au dus să se culce. 

Şi cu mâna arătă uşa care se deschidea în fundul salonului. 


— 57 = 


— Ponson du Terrail — 


Omul Gri făcu un semn tovarăşului său şi uşa arătată fu 
deschisă. 

Camera era goală. 

— Şi unde sunt ei acum? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Nu i-ai văzut în dimineața asta? 

— Nu. 

— Poate că pe femeie n-ai văzut-o, dar nici pe copil? 

— Nici pe el. 

— Dar mistress Fanoche unde este? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Mizerabilo! urlă bătrâna peste măsură de furioasă, te voi 
ucide în bătaie. 

— Mai bine bagă de seamă să nu pun eu mâna pe dumneata, 
zise Omul Gri. 

Bătrâna fu aruncată pe un fotoliu şi necunoscutul adăugă: 

— Dacă vei avea proasta inspiraţie să scoţi un singur strigăt 
s-a sfârşit cu dumneata! 

Apoi, Omul Gri deschise una dintre ferestrele casei şi se 
aplecă în afară. 

Era semnalul convenit cu Shoking. 


Capitolul XVII 


Câteva momente după aceea, Shoking sosea şi, la un semn al 
Omului Gri necunoscutul său tovarăş se duse să-i deschidă uşa. 

Bătrâna doamnă se gândi că poate un leşin ar scăpa-o din 
încurcătură şi în consecinţă leşină. 

Copilele, înveselite, râdeau cu poftă. 

Shoking, intrând, privi de jur împrejur căutând copilul 
irlandezei. Dar nu-l zări nicăieri. 

Omul Gri îi zise: 

— Mi se pare că pasărea a zburat din cuib. 

Şi adresându-se din nou celei mai mari dintre fetiţe, o întrebă: 

— Aşadar, e adevărat copila mea, că azi dimineaţă nu l-ai 
văzut pe băieţelul de aseară? 

— Da, domnule. 

— Nici pe mistress Fanoche? 

— Nici pe ea... 

— Dar pe domnul acesta cred că-l recunosti? adăugă el, 
arătându-l pe Shoking. 

— 58 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Oh! da. 

Bătrâna doamnă fusese apucată de convulsii si, în fotoliul ei, 
făcea mişcările cele mai fantastice. 

— Doamnă, îi zise Omul Gri, te voi lăsa aici sub supravegherea 
acestui om. Dacă vei scoate cel mai mic strigăt, sau dacă vei 
încerca sá fugi, vei fi strânsă de gât. Voi, adăugă el, 
întorcându-se spre cele patru fetiţe, dacă veţi fi cuminţi, vă 
făgăduiesc că pe viitor nu veţi mai fi bătute. 

Apoi, făcu un semn lui Shoking, care ieşi împreună cu el din 
salon, pe când omul cel zdrentáros se instală lângă bătrâna 
doamnă, gata să o apuce de gât la cea mai mică mişcare. 

Shoking şi Omul Gri începură să cerceteze casa. 

Coborâră la subsol, vizitară pivnita, grădina, dar nu gásirá 
nimic. 

Servitoarea, mistress Fanoche şi copilul dispăruseră. 

Atunci se priviră amândoi muţi, consternati, cu fruntea 
inundată de sudoare. 

Grădiniţa din spatele casei avea o portitá care dădea într-o 
uliţă întunecoasă. 

Omul Gri crezu că găsise cheia misterului. 

— Fără îndoială că pe aici a plecat cu copilul... 

Se reîntoarseră în salon. 

Bătrâna doamnă deschisese ochii şi stătea foarte liniştită în 
fotoliul ei. 

Din timp în timp ridica o privire furioasă spre cele patru fetiţe, 
apoi îşi ridică mâinile părând că ia cerul drept martor pentru 
această flagrantă violare a domiciliului ei. 

Omul Gri le zise fetitelor: 

— Dragele mele, duceti-vá sá vă jucaţi în grădină. Azi aveţi 
vacanţă. 

De vreme ce bătrâna tremura în faţa acelui necunoscut, fără 
îndoială că el era stăpânul. 

Sărmanele fetiţe ieşiră îndată din salon; peste câteva secunde 
grădina răsuna de strigătele lor. 

Atunci, Omul Gri închise uşile şi se întoarse la bătrână: 

— O birjă te aşteaptă afară. Te vom conduce la poliţie şi acolo 
vei fi silită să spui unde este micul irlandez. 

— Nu ştiu nimic, răspunse ea. 

— Ba ştii! 

— Ucideti-má dacă vreţi, dar nu voi vorbi... Nu ştiu nimic... 

— Dacă am strânge-o de gât? întrebă Shoking. 

— Fie! răspunse Omul Gri, care se gândi că ameninţarea 


— 59 — 


— Ponson du Terrail — 


aceasta va avea poate ceva mai mult efect. 

Shoking îşi desfásurá cravata si o infásurá în jurul gâtului 
bătrânii. 

— Strânge! comandă Omul Gri. 

Bătrâna scoase un geamăt înăbuşit. Cu toate acestea, repeta 
mereu: 

— Ucideti-má, dar nu vá voi spune nimic. 

— Strânge! comandă din nou, Omul Gri. 

Bătrâna scoase un nou geamát mai înăbuşit si mai rágusit 
decât cel dintâi. 

In aceeaşi clipă soneria de la uşa de jos răsună cu violență. 

Instinctiv, mâna lui Shoking se opri. 

Omul Gri si cei doi tovarăşi ai săi se priviră îngrijorați. 

— Ajutor! ajutor! strigă bătrâna. 

Shoking se aruncă asupra ei si o apucă de gât. 

Soneria răsună din nou. 

Atunci Omul Gri alergá la fereastră si printre storurile lăsate 
privi în stradă. 

Un cupeu se oprise în fața casei şi un gentleman coborâse din 
el. 

În acelaşi timp, doi poliţişti care treceau pe acolo, văzând că 
nimeni nu venea să deschidă se apropiaseră. 

Omul Gri pricepu primejdia. 

— Veniti, zise, să fugim! şi se repezi în grădină. 

Shoking şi omul îmbrăcat în zdrente îl urmară. 

Portita care dădea în uliţa întunecoasă avea cheia în broască. 
Toţi trei o luară la fugă, spre marea uimire a celor patru fetiţe. 


Când se văzură în siguranţă, Omul Gri îi zise lui Shoking: 

— Astăzi nu vom mai putea să găsim copilul, dar te asigur că-l 
vom găsi. Poţi să te încrezi în mine. 

Şi scoțând din buzunar o bancnotă de zece lire, i-o întinse, 
adăugând: 

— lată bani pentru a găsi o cameră irlandezei. 

— Bine, zise Shoking. 

Şi vâri bancnota în buzunar. 

— Dumneata nu vii cu mine? întrebă Shoking. 

— Nu. 

— Dar... 

— Trebuie sá má întâlnesc cu abatele Samuel. 

— Preotul acela catolic? 


— 60 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Da. 

— Dar e la inchisoare. 

— Má voi duce si eu la inchisoare. 

— Bine... Dar dacá te vei duce acolo nu vei mai putea sá ¡esi. 

— Îţi dau întâlnire pentru mâine. La ora patru fix, în gara de la 
Charing-Cross. 

— Vei fi acolo? 

— Eu am obiceiul să mă ţin întotdeauna de cuvânt. 

Şi Omul Gri strânse mâna lui Shoking, adăugând: 

— Alergi pe strada aceasta până la capăt şi vei ajunge din nou 
în Dudley Street, unde a-i lăsat-o pe irlandeză. 

Shoking se îndepărtă murmuránd: 

— Sărmana femeie! Ce-i voi spune oare? 

Omul Gri îşi continuă drumul în direcţia opusă. 

Ajunseră astfel în Oxford. 

Atunci, adresându-se tovarăşului său care-l urma, zise: 

— Frate, te vei întoarce şi dumneata în Dudley Street, acolo 
unde ai lăsat-o pe irlandeză. 

— Da, răspunse necunoscutul. 

— Te vei ţine la distanţă şi vei supraveghea trăsura din faţa 
casei de unde am ieşit. 

— Şi după aceea? 

— Când trăsura va pleca, o vei urmări. 

— Da, răspunse necunoscutul. 

— Vei afla astfel numele gentlemanului şi vei veni să mi-l spui. 

— Unde? 

— Mâine, în gara de la Charing-Cross. 

Omul zdrentáros se înclină şi stăpânul său misterios se pierdu 
în mulţimea pietonilor şi a trăsurilor care umpleau Oxford Street. 

Ce se întâmplase oare cu micul irlandez? 

Cititorii noştri vor afla îndată. 


Capitolul XVIII 


Unde plecase mistress Fanoche cu micul Ralph? Pentru a afla 
trebuie să ne întoarcem cu câteva ore în urmă. 

După plecarea lui Wilton, mistress Fanoche mai rămăsese 
câteva clipe în uşă, până când birja care o transporta pe 
irlandeza adormită se pierdu în ceaţă. 

Abia atunci intră înăuntru, închizând cu grijă uşile în urma sa. 

Apoi, ca tâlharul ce îşi face o plăcere contemplând obiectele 


— 61 — 


— Ponson du Terrail — 


furate, se reíntoarse în odaia în care dormea Ralph. 

Mistress Fanoche murmură: 

— Curios lucru!... Dar mi se pare că copilasul acesta chiar 
seamănă cu maiorul Waterley. lată nişte părinți pe care-i voi face 
cât se poate de fericiți. 

In clipa aceea intră in cameră si bătrâna. 

— Ei bine, zise ea, unde este mama? 

— A plecat. 

— Ah! Ah! Draga mea, lucrezi cu o repeziciune admirabilă. 

— Nu-i aşa? 

— Şi Wilton acesta este un om prețios, într-adevăr. 

— Asta mi-am spus si eu întotdeauna, răspunse mistress 
Fanoche. Priveşte, Aron, cât de drágut este mititelul acesta! 

— Iti vine să-l mănânci, zise bătrâna, cu o voce ironică si 
crudă. 

Mistress Fanoche luă lumânarea pe care o pusese pe sobă. 

— Vino cu mine, draga mea, zise ea, îndreptându-se spre 
salon, avem de vorbit. 

— E târziu, zise bătrâna, vom vorbi mâine. Acum să mergem 
la culcare... 

Un fulger de mânie licări în ochii energicei mistress Fanoche. 

— Bătrână imbecilă! zise ea, crezi oare că te plătesc numai ca 
sá bei, să mănânci si sá dormi?... 

— Mulţumesc! răspunse bătrâna înţeleaptă, má insulti si cu 
toate acestea dacá nu m-ai avea pe mine, nu stiu, záu, ce s-ar 
face casa dumitale. Fetitele nu se tem decát de mine. 

— Fie, zise mistress Fanoche, dar ti-o repet, avem de vorbit 
serios. 

— Ei bine! Vorbeste atunci! 

Si, cu resemnare, bătrâna luă loc în fotoliul ei, asteptánd ca 
mistress Fanoche să spună ce avea de spus. 

— Acum, draga mea, trebuie să vedem ce vom face cu copilul 
acesta. 

— Ştii dumneata bine ce ai de făcut, mormăi bătrâna. 

— Dă-mi voie... 

Şi mistress Fanoche păru că stă pe gânduri. 

— Draga mea, miss Emily şi soţul ei vor sosi peste 
cincisprezece zile. 

— Foarte bine! 

— Abia dacă vom avea destul timp ca să dresăm copilul. 

— Am biciul la îndemână, zise bătrâna. 

Mistress Fanoche ridică din umeri. 


— 62 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Nu vei fi niciodată altceva decât o bătrână idioată. 

— Da, da, insultă-mă, e dreptul dumitale, la urma urmei, de 
vreme ce îmi eşti stăpână. 

Mistress Fanoche continuă, părând că nici nu auzise vorbele 
bătrânei. 

— Nu te mai deştepţi deloc, draga mea. Că batem o grămadă 
de copii, pentru care mi se plăteşte pensiune şi care nu vor fi 
reclamaţi niciodată de părinţii lor, e cu totul altceva. 

— Fără bătaie, nu se poate face nimic dintr-un copil, răspunse 
bătrâna, dar copilul acesta ne va fi cerut peste câteva zile. 

— Ei bine? 

— În loc să-l batem, în loc să-l maltratăm, trebuie să-i dăm 
toate îngrijirile, să-l mângâiem, să-l cocoloşim. 

— La ce bun? 

— Mai întâi, astfel vom face să-şi uite mama. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, mi se pare că copilaşul acesta posedă o voinţă şi 
o energie mai presus de vârsta sa. 

— Ah! Într-adevăr! murmurá bătrâna. 

— Aşa încât, eu sunt de părere că trebuie să ne purtăm faţă 
de el cu cea mai mare blándete. 

— Atunci te vei însărcina dumneata cu asta, nu-i asa? 

— Mai mult decât atât, aş vrea să-l duc de aici. 

— Pentru ce? 

— Mai întâi pentru că deşteptându-se va întreba de mama sa 
şi va începe să plângă, să strige şi să facă un zgomot atât de 
mare, încât întreg cartierul va fi deşteptat. 

— Dar biciul meu? zise bătrâna, revenind din nou la ideea sa. 

— Ah! Ce idioată!... Dar nu ţi-am spus odată că trebuie să fim 
bune cu el? 

— Vitasem... Atunci, cum îl vei face să tacă? 

— Il voi duce de aici... 

— Când? 

— Chiar în noaptea asta. 

— Şi unde-l vei duce? 

— La Hampstead unde, după cum ştii, am o căsuţă. E un 
cartier aproape pustiu, grădina este mare, aerul curat. li va fi 
foarte bine acolo micului Ralph. O voi lua şi pe Mary cu mine. 
Dacă va fi nevoie, Mary îl va bate. Eu însă îl voi acoperi cu 
sărutări. Cred că, cu sistemul acesta, o săptămână va fi 
suficientă pentru ca mititelul să-şi uite mama. 

Când va sosi miss Emily va fi un mielusel şi va sări de gâtul 


— Ponson du Terrail — 


frumoasei doamne, numind-o mamă. 

— Intr-adevár, răspunse bătrâna doamnă, va fi o întâlnire 
foarte emoţionantă. Imi vine să plâng de pe acum. 

— Dumneata, urmă mistress Fanoche, vei rămâne aici şi vei 
avea grijă de casă, ca şi până acum. 

— Ştii că sunt femeie onestă, răspunse bătrâna, căreia nu-i 
displăcea deloc perspectiva de a rămâne stăpână. 

— Acum când ne-am înţeles, sfârşi mistress Fanoche, poţi să 
te duci la culcare. 

— Şi dumneata pleci? 

— Chiar acum. 

— Foarte bine, răspunse bătrâna şi luând lampa, se înclină în 
faţa stăpânei sale. 

Când ajunse în pragul salonului se întoarse şi zise suspinând: 

— Ah! Ce rău îmi pare că nu pot aplica două-trei bice 
băieţelului acela. Avea un mod de-a má privi care-mi displăcea 
foarte mult. 

Şi cu vorbele acestea plecă. 

Atunci, mistress Fanoche deschise uşa care dădea din vestibul 
în subsol şi strigă: 

— Mary! 

— Indată, doamnă, răspunse o voce. 

Peste o clipă, Mary apăru. 

— Mergem în Hampstead, draga mea, îi zise mistress 
Fanoche. 

— La ora aceasta? 

— Da. Du-te şi fă rost de o trăsură. 

Fără să mai obiecteze ceva, servitoarea se îndreptă spre uşa 
de la stradă şi mistress Fanoche se reîntoarse în camera în care 
dormea micul irlandez. 

Narcoticele au în general un efect cu atât mai puternic, cu cât 
organismul era mai slab. 

Semnul letargic al irlandezei durase aproape patru ore. 

Cel al copilului trebuia să fie, fără îndoială, mult mai lung. 

Mistress Fanoche calculase de mai înainte toate acestea. 

Pe când Mary se dusese după trăsură, ea îl ridică pe copil din 
pat. 

Ralph dormea în continuare. 

Mistress Fanoche începu să-l îmbrace şi după ce sfârşi îl culcă 
din nou aşteptând întoarcerea servitoarei. 

Câteva momente după aceea, o trăsură se opri în stradă. 

Mary intră. Era o scoțiană robustă, de vreo patruzeci şi cinci 


— 64 — 


— Mizeriile Londrei — 


de ani, cu privirea rece si sálbaticá. O servea pe mistress 
Fanoche din interes, dar si din dragoste. 

Crudá de felul ei, simtea o plácere deosebitá vázánd chinurile 
la care erau supuşi bietii copilaşi pe care-i creştea mistress 
Fanoche. 

Mary completa perfect acel trio de călăi cu fustă, care trăiau 
în strada Dudley. 

Nepăsătoare şi mută când nevoia o cerea, Mary cunoştea 
toate crimele care se petreceau în acea casă misterioasă. 

Dar ar fi putut cineva s-o supună la cele mai groaznice torturi 
şi n-ar fi mărturisit nimic. 

— Îl vom îneca şi pe acesta? întrebă Mary intrând în odaie. 

— Nu, răspunse mistress Fanoche. Nu îneci un copil care 
poate să-ţi aducă un câştig de o mie de lire. 

In acelaşi timp mistress Fanoche crezu că era prudent să 
vorbească puţin cu birjarul. 

Când ia cineva o birjă de pe stradă, cu un birjar pe care nu-l 
cunoaşte, e totdeauna bine să stabilească preţul de mai înainte. 

Afară de asta, mistress Fanoche mai avea nevoie să alunge 
orice bănuială din mintea acestuia, care avea să vadă în trăsură 
un copil aşa de adânc adormit încât părea mort. 

Ea înaintă până în pragul uşii şi strigă: 

— Hei! 

— Milady? răspunse birjarul 

— Ti-e bun calul? 

— Cât se poate de bun. 

— Cu atât mai bine, căci noaptea e foarte rece şi copilaşul 
meu ar putea să răcească dacă ar tine drumul prea mult. 

— Asta depinde de distanţa pe care o avem de străbătut, 
milady. 

— Mergem la Hampstead. Câte mile avem de făcut până 
acolo? 

— Aproape patru mile, milady. 

— Care este preţul cursei, dragul meu?... Eu sunt o văduvă 
săracă şi trebuie să ştiu cât mă costă. 

— O coroană şi jumătate, milady. Pentru trei persoane. 

— Fie, numai să ne duci repede. 

— Nu sunt doi cai ca al meu în întreaga Londră, răspunse 
birjarul cu mândrie. 

Mistress Fanoche se reîntoarse în casă, îşi puse pălăria, se 
înfăşură într-o blană şi, întorcându-se spre Mary, îi zise: 

— Să plecăm! 

— 65 — 


— Ponson du Terrail — 


Scotiana învelise copilul într-o cuvertură mare, care-i acoperea 
faţa. 

— Sărmanul mititel! zise birjarul privindu-l, cât de bine 
doarme! 

Se instalară toţi trei şi mistress Fanoche strigă birjarului: 

— La drum, amice! 

— Ce stradă din Hampstead? întrebă birjarul. 

— Heath-Mount, numărul 18, răspunse mistress Fanoche. 

Trăsura plecă. 

Birjarul nu se lăudase. Calul său era excelent. 

In mai puţin de o oră ajunseră la destinaţie. 

Era o alee largă, cu case rare şi cu grădini mari. 

Foarte animat, în timpul verii, acest cartier era aproape 
nelocuit iarna. 

Birjarul opri în faţa grădinii în fundul căreia, printre arbori, se 
zărea o căsuţă. 

Mistress Fanoche cobori cea dintâi şi plăti birjarului. Apoi 
scoase cheia din buzunar şi deschise portita. 

Scotiana se dădu şi ea jos cu copilul în braţe. 

— Hei! doamnă, zise ea, pe când străbăteau grădina, mi se 
pare că mititelul se va deştepta. 

— Ah! exclamă mistress Fanoche. 

— A început să se mişte. 

— Foarte bine, răspunse cealaltă. Acum poate să se trezească 
şi să strige cât va pofti. Suntem la noi acasă. 

— Nu va mai alarma vecinii, zise scotiana râzând, pentru 
motivul simplu că aici n-avem niciun vecin. 

După ce străbătură grădina, mistress Fanoche scoase o a 
doua cheie din buzunar şi deschise uşa casei. 

Locuinta de vară a nobilei mistress Fanoche era destul de 
confortabilă. Patru odăi bine mobilate, de o curăţenie exemplară. 

Abia intraseră cele două femei înăuntru, abia aprinseseră o 
lumină şi copilul, pe care scotiana îl purta mereu în braţe, 
suspină adânc: 

— Mamă! 

Apoi deschise ochii. 

Scotiana îl întinse pe un pat. 

— Mamă! repetă micul irlandez privind în jurul lui. 

Salonul casei din Hampstead semăna foarte bine cu cel din 
Dudley Street şi Ralph crezu la început că era în aceeaşi sală în 
care cinase în tovărăşia celor patru fetiţe. 

Zărind-o pe mistress Fanoche, o recunoscu. 


— Mizeriile Londrei — 


— Unde este mama? întrebă. 

— Doarme, ráspunse mistress Fanoche. 

Ralph se sculă în picioare: 

— Atunci, de ce eu sunt îmbrăcat? 

Mistress Fanoche nu răspunse. 

— Unde este mama? întrebă copilul din nou. 

— Mă duc s-o trezesc, răspunse mistress Fanoche. 

Şi ieşi schimbând o privire cu scotiana, care în timpul drumului 
fusese instruită. 

— De ce m-aţi îmbrăcat? repetă din nou copilul 

— Mama ta te-a îmbrăcat, răspunse Mary. 

— Şi unde e? 

— Sus. 

— Vreau să mă duc şi eu acolo. 

Şi copilul se îndreptă cu hotărâre spre uşă. 

Dar scotiana îi tinu calea. 

— Vei rămâne aici, îi zise ea. 

— Dar eu nu vreau! răspunse cu un accent aşa de teribil, încât 
scotiana tresári. 

— Vei rămâne! 

Copilul bătu din picior. 

— Vreau să mă duc la mama! 

Scotiana îl dădu la o parte cu brutalitate. 

Ralph încercă să lupte, dar două palme zdravene îl aruncară 
din nou în mijlocul odăii. 

— Ah! mugi scotiana, te învăţ eu minte! 

Şi scoțând din buzunarul fustei un bici asemănător cu cel de 
care se servea bătrâna Ana, îl ridică asupra copilului murmurând: 

— Ah! canalie mică. Vei avea de-a face cu mine! 

Biciul şuieră şi se lipi pe umerii micului irlandez, care scoase 
un strigăt de durere. 


Capitolul XIX 


Să-l lăsăm pentru moment pe Ralph în puterea acestor tirani 
cu fustă, s-o lăsăm pe irlandeză dezolată, împreună cu Shoking, 
care-şi dădea toată osteneala s-o consoleze, şi să pătrundem 
într-o crâşmă binecunoscută în partea locului, sub numele de 
„Ultima staţie”. 

În faţa acestei taverne este un edificiu pătrat, cu înfăţişare 
tristă, având gratii la toate ferestrele. 


— 67 — 


— Ponson du Terrail — 


Clădirea aceasta înaltă de trei etaje e White-Cross, 
închisoarea pentru datornici. 

Două pavilioane sunt lipite de zidul principal. 

Unul dintre ele serveşte pentru intrarea prizonierilor, iar 
cealaltă este confortabila locuință a guvernatorului. 

In față - după cum am spus - este „Ultima stație”. 

Aici, nenorocitul debitor, care trebuie să-şi dea corpul drept 
garanţie pentru datoria ce a contractat-o, îşi bea ultimul pahar 
de bere, ciocnind cu polițistul care l-a arestat. Aici rudele 
întristate vin să-şi ia rămas bun de la ai lor. 

De aici, miss Penny vine sá cumpere jambon si sandvisuri 
pentru clienții săi. 

Cine e miss Penny? 

Fiica lui master Goldschmid. 

Are şaisprezece ani, e mică, subțire, neagră si agilá ca o 
maimuță. 

Ea face toate cumpărăturile pentru deținuți, având grijă să-şi 
oprească din suma totală un penny pentru osteneală. 

Salariul acesta modest i-a adus porecla miss Penny. 

Miss Penny intră de zece ori pe zi la „Ultima stație”. 

Afară de politisti si de rudele deținuților, mai sunt acolo 
totdeauna o mulțime de gură cască, care nu sunt deloc deranjati 
să afle ce se petrece în White-Cross. 

Miss Penny e abilă ca o mierlă, e o cronică vie, o gazetă care 
apare în sase ediții pe zi. 

Ea ştie să spună poveşti care provoacă hohote de râs, dar 
aproape totdeauna râsetele sunt urmate de lacrimi. 

Miss Penny amestecă o poveste veselă cu una tristă, si când 
intră în crâşmă, îndată se face cerc în jurul ei si master ,Colson”, 
stăpânul stabilimentului, îşi lasă deodată numărul din „Times” 
sau din „Morning-Post”, pe care-l citeşte cu atâta atenție. 

In ziua în care Omul Gri se despartise de Shoking, 
Incredintándu-i-o pe irlandeză, miss Penny se pregătea să-şi 
întristeze auditoriul cu o poveste tragică, pe când nevasta 
patronului fi umplea panerul cu proviziile cerute. 

Ea povesti cum deținuții văzuseră sosind printre ei, pe un 
tânăr asa de viteaz, asa de blând, cu privirea atât de inspirată si 
resemnată în tristețea ei, încât părea un înger al bunului 
Dumnezeu. 

Tânărul despre care vorbea fata era preot, nimeni altul decât 
abatele Samuel. 

El nu vorbise nimănui despre motivul încarcerării sale, dar un 


— Mizeriile Londrei — 


deţinut care-l recunoscuse făcu o naivă, simplă si elocventă 
apologie a tânărului preot. 

Dacă omul acesta era dator, era din cauză că se împrumutase 
pentru biserica sa şi săraci, din dragoste pentru aproapele său şi 
avusese curajul să se adreseze cămătarului care se numea 
Thomas Elgin. 

Toţi deţinuţii protestaseră, iar acum, cele cincisprezece sau 
douăzeci de persoane din crâşmă plângeau, ascultând povestea 
fetei. 

Fata făcu o trecere bruscă de la abatele Samuel la sir 
Cooman, onorabilul guvernator al închisorii. 

White-Cross este o închisoare pentru datornici care n-are 
nimic comun cu statul şi depinde numai de comerţ, în consecinţă 
şi guvernatorul său este un negustor. 

Sir Cooman era un om scund, cu părul cret, cât se poate de 
metodic în acţiunile sale. 

Umbla totdeauna îmbrăcat în negru. 

Sir Cooman avea obiceiul să spună că poporul englez este cel 
mai mare dintre toate popoarele, că Londra este cel mai frumos 
oraş din lume, că White-Cross era închisoarea cea mai 
confortabilă şi frumoasă... 

Sir Cooman era discipolul fervent, sclavul tradiţiei. 

Ce se petrecuse ieri trebuia să se petreacă şi astăzi şi mâine şi 
în zilele următoare. 

De două ore, după spusele drăgălaşei miss Penny, sir Cooman 
era omul cel mai nenorocit de pe întregul continent. 

Miss Penny adăugă chiar că tatăl ei îl văzuse pe guvernator 
smulgându-şi părul de disperare. 

Care era cauza acestei dureri? 

Un fapt fără precedent, un fapt nemaipomenit se produsese la 
White-Cross. 

De când se ţinea minte, fusese în închisoarea de la 
White-Cross şi câte un francez. Uneori erau si doi, dar niciodată 
nu se întâmplase să nu fie niciunul. 

Când unul ieşea însemna că un altul intrase cu o zi mai 
înainte. 

— S-a întâmplat, zicea miss Penny râzând, că francezul a ieşit. 

— Atunci trebuie să mai fie un francez în închisoare! 

— Nu, nu mai este niciunul. Sir Cooman se crede dezonorat. E 
vorba în mod serios că se va duce să se arunce în Tamisa. 

— Chiar aşa? 

— Soţia sa, văzându-l într-o asemenea stare, nu l-a lăsat să-şi 


— 69 — 


— Ponson du Terrail — 


aranjeze barba azi dimineață., 

— De ce? 

— Se temea să nu-şi taie gâtul. 

— Ah! murmură întreaga sală. 

— Francezul a plătit totul? întrebă un om care stătuse până 
atunci liniştit în fundul sălii, bând un pahar de bere. 

— Au plătit alţii pentru el, iar guvernatorul era atât de dezolat, 
încât nici nu voia să-l lase să plece. 

— Aşa încât, adăugă necunoscutul surâzând, dacă nu va fi 
arestat un alt francez, sir Cooman este în stare să comită cine 
ştie ce act de disperare? 

— Oh! Fără îndoială. 

Necunoscutul ceru un nou pahar de bere brună şi nu se mai 
amestecă în conversaţie, care acum devenise generală şi nu fu 
întreruptă decât de sosirea unui nou personaj. 

Era tot o fată tânără, dar nu o copilă surâzătoare ca miss 
Penny şi nici îmbrăcată aşa de curat şi de cochet ca aceasta. 

Era înaltă şi palidă, îmbrăcată în negru. Avea trăsături 
frumoase, umbrite de o adâncă suferinţă, ochi albaştri înroşiţi de 
nesomn şi lacrimi. 

Fata aceasta era atât de tristă şi demnă, încât omul cu berea 
tresări văzând-o şi începu s-o examineze cu atenţie. 

Omul acesta, care se afla pentru întâia oară în crâşma „Ultima 
staţie”, era amicul nostru, Omul Gri, care căuta să pătrundă în 
White-Cross pentru a regăsi pe abatele Samuel. 

Tânăra fată intră şi se aşeză tristă pe o bancă. Atunci Omul Gri 
se apropie de ea şi-i zise: 

— Pari foarte supărată, draga mea domnişoară! 

Fata tresări şi-şi ridică spre el ochii ei mari, melancolici. O 
voce interioară îi zise în momentul acela că întâlnise un prieten. 


Capitolul XX 


Omul Gri cuprinse mâna tinerei fete. 
— Pentru ce-ai venit aici? o întrebă. 
— Am venit să-l aştept pe tata, răspunse fata. 
— E închis acolo şi acum va ieşi? 
Şi arătă cu mâna spre zidurile negre ale închisorii. 
Fata clătină din cap cu tristeţe. 
— Acum intră. 
— Ah! 
= 7ð= 


— Mizeriile Londrei — 


— Poliţiştii l-au arestat azi dimineaţă si l-au urcat într-o 
trăsură. Trebuie să sosească peste puţin timp. 

Biata copilă era foarte emotionatá, dar plânsese atât de mult 
până atunci, încât, fără îndoială, nu mai avea lacrimi. 

— Cum se face atunci, o întrebă Omul Gri că ai sosit aici 
înaintea lui? 

— Pentru că tatăl meu e plin de iluzii, zise ea. El îşi închipuie 
că va face rost de bani. De altfel, datorează o sumă aşa de mare: 
douăzeci şi cinci de lire, domnule. Pentru unii oameni suma 
aceasta nu înseamnă nimic... dar pentru noi, acum, enorm. Tatăl 
meu îşi închipuie că mai suntem pe timpurile când aveam 
prăvălie în Fleet Street şi când eram consideraţi nişte 
comercianţi de frunte. Când vine nenorocirea vine repede... În 
trei ani ne-am ruinat cu totul. Toţi ceilalţi creditori ne-au iertat, 
numai Thomas Elgin nu are milă. 

— Ah! zise Omul Gri şi dumneavoastră aţi avut de-a face cu 
el? 

— Da, domnule. 

— Şi tatăl dumitale speră să-l înduplece? 

— S-a rugat atât de mult de poliţişti, încât aceştia au consimţit 
să-l conducă la domnul Elgin înainte de a-l aduce aici. Tatăl meu 
crede că îl va putea îndupleca. Dar eu ştiu bine că-şi pierde 
timpul în zadar. De aceea am venit aici să-l aştept şi să-l 
îmbrăţişez încă o dată. 

— Cum te numesti? întrebă Omul Gri. 

— Luize, răspunse fata. 

— Luize?... Dar acesta e un nume franțuzesc 

— Da, domnule. 

— Şi tatăl dumitale? 

— Se numeşte Francois Galtier. 

— E francez? 

— Da, domnule, dar eu m-am născut la Londra. Sunt treizeci 
de ani de când tatăl meu s-a stabilit aici, împreună cu părinţii 
săi. 

— Şi eşti sigură că poliţiştii îl vor aduce pe tatăl dumitale aici? 

— Ah! Da, domnule, poliţiştii au obiceiul să se oprească 
întotdeauna la crâşma aceasta. 

Omul Gri strânse cu putere mâna tinerei fete. 

— Nu dispera, îi şopti. 

Ea tresări, îl privi din nou şi, văzându-l prost îmbrăcat, clătină 
din cap şi răspunse cu tristeţe. 

— Oh! Dumneata eşti bun, domnule, şi-ţi mulţumesc că încerci 


AV 


— Ponson du Terrail — 


să-mi dai speranțe. Dar când fatalitatea apasă asupra oamenilor 
săraci ce pot ei să facă? 

— Cine ştie? murmură Omul Gri. 

In momentul acela o birjá opri la usa crâşmei şi tânăra fată îşi 
înăbuşi un strigăt de durere. 

Erau doi poliţişti şi arestatul, un om îmbătrânit înainte de 
vreme, care mergea clătinându-se ca un bătrân. 

Plângea în tăcere şi se lăsa condus cu docilitatea unui copil. 

Tânăra fată se repezi înaintea lui şi i se aruncă în braţe. 

— Tu, aici? murmură el cu tristeţe şi cu bucurie în acelaşi 
timp. De ce ai venit? 

— Pentru că voiam să te mai văd încă o dată, scumpul meu 
tată, zise ea, acoperindu-l cu sărutări. 

— Omul acela n-are inimă, murmură nenorocitul datornic, 
făcând aluzie la Thomas Elgin. Am îngenuncheat în faţa lui, l-am 
rugat, am plâns... i-am vorbit de tine. 

— Oh! Eu, zise ea, voi lucra, bunul meu tată. Nu te mai gândi 
la mine; gándeste-te la tine. 

Cei doi poliţişti intrará în local cu brutala familiaritate a unor 
oameni care veneau de zece ori pe zi acolo. 

Unul dintre ei o zări pe miss Penny, care tocmai se pregătea 
să iasă. 

— Ah! lată-te, mititico, îi zise el. Ei bine, dacă vei intra în 
închisoare înaintea noastră, poţi să duci o veste bună lui sir 
Cooman. 

— Da? întrebă fata, nu cumva îi aduci un francez? 

— Ba chiar aşa, răspunse polițistul. 

Şi ridicând paharul pe care servitoarea îl pusese pe masă fără 
să mai aştepte comanda, se întoarse spre cel arestat şi-i zise: 

— Haide, dragul meu. Să bem câte un pahar. De astă dată 
vom plăti noi, de vreme ce dumneata n-ai bani. 

— Nu mi-e sete, răspunse nenorocitul care îşi ţinea copila la 
piept. 

Atunci interveni Omul Gri. 

— Hei! Camarazi, zise el în cea mai curată engleză, de astă 
dată nu voi veţi plăti, ci eu. Imi veţi îngădui chiar să vă ofer o 
sticlă de vin de Porto. 

Cei doi poliţişti îşi ridicară spre el privirile uimite. 

— Miss Katt, continuă Omul Gri, adresându-se chelneritei, vei 
avea bunătatea să ne servesti în odaia din fund? 

Miss Katt îl privi şi ea uimită, la fel ca şi celelalte persoane 
care se aflau în local. 


— 72 — 


— Mizeriile Londrei — 


Porto este o báuturá pe care nu si-o pot permite decát 
oamenii bogaţi. 

— Drace! zise unul dintre poliţişti, ştii că îmi place propunerea 
dumitale? 

— Când vreau să intru în afaceri cu cineva, răspunse Omul Gri 
ofer totdeauna vin de Porto. 

Şi, ca să înlăture orice îndoială din partea negustorului, puse 
pe tejghea o monedă de aur. 

Miss Penny ieşi din prăvălie exclamánd: 

— Ştiu că va râde cu poftă sir Cooman. 

— Aşadar vrei să faci afaceri cu noi? întrebă unul dintre 
poliţişti, adresându-se Omului Gri. 

— Da. 

— Ce fel de afaceri? 

Omul Gri clipi din ochi. 

— Vă voi spune îndată 

— Şi de ce nu chiar acum? 

— Trebuie să fim mai întâi singuri. 

Cei doi poliţişti îşi imaginară că Omul Gri voia să le ceară vreo 
graţie pentru vreun datornic 

— Ei bine! zise unul din ei, aşteaptă să sfârşim cu nenorocitul 
acesta. Ne întoarcem peste un sfert de oră. 

— Nu, nu, răspunse Omul Gri, din contră, domnul acesta va 
bea împreună cu noi. 

Nenorocitul condamnat nu mai vedea, nu mai auzea nimic. Se 
lăsase târât în odaia din fundul cârciumii, unde miss Katt pusese 
pe o masă rotundă o sticlă de vin de Porto şi cinci pahare. 

După ce intrară cu toţii, patronul îşi reluă jurnalul şi murmură: 

— Mare dreptate a avut cine a spus că nu haina face pe om. 
Cu câteva momente mai înainte aş fi râs cu hohote dacă mi-ar fi 
spus cineva că omul acesta are măcar o guinee în buzunar. 


Capitolul XXI 


După ce Omul Gri şi cei doi poliţişti, împreună cu prizonierul şi 
cu tânăra fată se instalară în jurul mesei, miss Katt ieşi şi închise 
uşa în urma ei. 

— lată-ne ca la noi acasă, zise Omul Gri. Să vorbim fără nicio 
teamă. 

Şi, desfundând sticla de Porto, umplu paharele. 

Apoi se adresă poliţiştilor: 


— 73 — 


— Ponson du Terrail — 


— E vorba să căpătaţi fiecare câte trei guinee, zise el. 

— Câte trei guinee? 

— Da. 

— Şi ce trebuie să facem pentru asta? 

— Mai întâi să mă ascultați. 

— Vorbeşte. 

Si cei doi politisti îşi îndreptară privirile asupra Omului Gri, în 
timp ce prizonierul absent la cele ce se petreceau în jurul său, 
continua sá-si imbrátiseze copila. 

— Dumneavoastră ştiţi, reluă Omul Gri, că francezul din 
White-Cross a plecat azi dimineaţă? 

— Da şi dacă n-am fi pus mâna pe acesta cred că bunul si 
onorabilul sir Cooman s-ar fi sinucis de disperare. 

— Pe cât e de adevărat, zise celălalt poliţist, că numele meu e 
Edward Northman şi că fac meseria aceasta de aproape treizeci 
de ani, tot aşa de adevărat este că niciodată nu s-a întâmplat ca 
închisoarea White-Cross să n-aibă măcar un singur prizonier 
francez! 

— Adevărat! 

— Şi eu reluă primul poliţist, pe cât e de adevărat că mă 
numesc John Clavery, zis şi Omul sensibil cu tot atâta siguranţă 
pot să afirm că sir Cooman ne va da o frumoasă gratificatie. 

— Ah! Ah! 

— Vom primi fiecare cáte o guinee, continuá Omul sensibil. 

— Poate chiar cáte douá, adáugá Edward Northman. 

— Şi eu spun că nu vi se va da nicio gratificatie, răspunse cu 
rácealá Omul Gri. 


— Nu cred... 

— Numai dacă nu cumva vă veţi înţelege cu mine. 
— Cum? 

— Da, da... cáci, sá presupunem un lucru... 

— Ce lucru? 


— Că se găseşte cineva care să plătească datoria omului 
acesta. 

— Glumeşti! exclamă Omul Gri. 

El continuă: 

— Totul este posibil, chiar şi imposibilul. 

— Bine! 

— Cât datorează omul acesta? 

— Douăzeci şi cinci de lire, adică în monedă franceză, şase 
sute douăzeci şi cinci de franci. Aceasta este datoria principală. 

— Şi procentele? 


— 74 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Se ridicá la aproape tot atáta. 

Omul Gri îşi desfăcu haina şi spre marea uimire a celor doi 
poliţişti, spre marea uimire a debitorului, care şovăi, şi a tinerei 
fete care nu putea să-şi creadă ochilor, scoase un portofel plin cu 
bancnote. 

Apoi numără, unul câte unul, zece bilete de cinci lire şi, 
întinzându-le pe masă, zise: 

— Aceştia sunt banii datorati? 

— Dar... dar... bolborosi Omul sensibil, ce faci dumneata? 

— Plătesc, răspunse Omul Gri. 

— Pentru omul acesta? 

— Fără îndoială. 

— Aşadar îl cunoşti? 

— ll văd acum pentru întâia oară. 

— Atunci dumneata eşti nebun, domnule, zise Edward 
Northman. 

Bătrânul datornic privea bancnotele cu un aer stupid. Tânăra 
fată, peste măsură de emotionatá, căzuse în genunchi. 

Omul Gri se apropie de ea şi-i cuprinse mâinile 

— Ridică-te, copila mea şi du-te împreună cu tatăl dumitale, 
care e bolnav şi slăbit. la banii şi nu-mi mulţumi. 

In acelaşi timp îi mai puse în mână alte zece bilete de câte 
zece lire. 

Din instinct şi ascultând de acel sentiment de respect, pe care 
în Anglia, mai ales, îl inspiră banul, cei doi poliţişti se ridicară în 
picioare şi, scoţându-şi chipiurile, rămaseră la distanţă. 

— lertati-ne, milord, zise Omul sensibil, înclinându-se adânc, 
ar fi trebuit să ghicim de la început că nu eşti un om din popor, 
căci, fără îndoială, excelența voastră trebuie să fie vreun lord 
filantrop. 

— Filantrop este cuvântul potrivit, zise Omul Gri surázánd. 
Aşadar, dacă veţi face ceea ce vá cer... 

— Ah! milord, exclamă Omul sensibil, puteţi vorbi... simt că aş 
fi în stare să trec şi prin foc pentru Excelenţa voastră. 

— Ceea ce aştept de la dumneavoastră e mult mai simplu, 
răspunse Omul Gri. 

Şi, ca din nebăgare de seamă, lăsă portofelul deschis pe 
masă. 

— Să vedem, reluă el, cum se numeşte omul acesta? 

— Francois Galtier. 

— Procedura este in regulá? 

— Nu lipseste nici o singurá virgulá. 

= [EE 


— Ponson du Terrail — 


— În consecință, dacă un alt francez ar avea fantezia să 
viziteze închisoarea White-Cross si să stea închis acolo câteva 
zile, v-ar veni foarte uşor să utilizați dosarul acesta. 

— Da, răspunse Omul sensibil, dar apar două dificultăți. 

— Care? 

— Mai întâi, lipseşte francezul. 

— Bine! 

— Şi pe urmă, e puţin probabil, că s-ar găsi vreunul care să 
aibă asemenea dorinţă. 

— Vă înşelaţi! Omul acesta sunt eu! 

— Excelenţa voastră? 

— Eu, repetă cu răceală Omul Gri. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi francez! 

— Cine ştie!?... 

— Totuşi, zise Omul sensibil eu am trăit multă vreme la Paris, 
şi după modul cum vorbeşti dumneata limba engleză... 

— Aşadar, dumneata cunoşti limba franceză? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! ascultă-mă. 

Şi Omul Gri începu să vorbească o franceză atât de curată, 
încât polițistul se crezu un moment la Paris. 

— Aşadar sunteţi francez? 

— Da. 

— Şi vreţi să intraţi la închisoare? 

— Pentru serviciul acesta, vă ofer zece lire. 

— Dar atunci nu sunteţi lord? 

— Nu. 

— Şi cine sunteţi? 

— Un francez. 

— Dar numele dumneavoastră? 

— Dorinţa mea e să mă numesc Frangois Galtier. 

— Inteleg, dar... 

— Dar, ai vrea să ştii adevăratul meu nume! 

— O simplă curiozitate, Excelenţa voastră. 

— Ei bine! zise Omul Gri, ascultá-má. Iti făgăduiesc să-ţi spun 
adevăratul meu nume când voi ieşi din White-Cross. 

Cei doi poliţişti se priviră şi murmurară cuvântul acesta care 
zugráveste aşa de bine caracterul national englezesc: 

„Excentric!” 

Apoi întinseră mâinile spre cele două bancnote de câte cinci 
lire, ceea ce însemna că târgul era încheiat. 


— 76 — 


— Mizeriile Londrei — 


Capitolul XXII 


Miss Penny nu exagerase deloc când în crâşma „Ultima staţie” 
vorbise despre durerea profundă a lui sir Cooman. 

Domnul guvernator era grozav de supărat. 

Din fericire, nu era singur pe lume: avea o soţie şi o fiică. 

Femeia lui era o fiinţă înaltă şi uscátivá, care se plângea de 
ploaie când ploua, de frig dacă vântul sufla, de soare dacă se 
întâmpla câteodată ca razele lui să străbată ceata si să ajungă 
până la ea. 

Doamna Cooman primea în fiecare zi vizita a doi medici, care-i 
prescriau reţete pentru maladia sa imaginară. 

Miss Cooman nu semăna deloc mamei sale. 

Era scundă, rotundă, grasă, cu ochi mici şi buze cárnoase. 

Mama se plângea că slăbeşte şi fata era distrusă că se 
îngraşă. 

De altfel şi ea era mereu supărată. 

Domnul Goldschmid avea obiceiul să zică: 

„Sir Cooman ar fi un om vesel, dar între aceste două cumetre, 
traiul trebuie, să-i fi ajuns de nesuferit”. 

Master Goldschmid se înşela: cel puţin în ceea ce priveşte 
starea lucrurilor până în ziua aceea. 

De mai bine de douăzeci de ani de când era guvernator la 
White-Cross era omul cel mai fericit din lume. El râdea din toată 
inima şi, când vizita vreun nou deţinut, ştia să-l consoleze cu 
vorbe bune şi se silea să-l convingă că nicăieri nu putea fi mai 
bine decât acolo. Libertatea, după el, era un lucru de care omul 
trebuia să fugă ca de ciumă. 

Un singur lucru aducea câteodată o umbră de întristare pe 
fruntea lui sir Cooman. 

Pentru a înţelege lucrul acesta, e necesar să facem o scurtă 
incursiune prin trecutul lui. 

Când intrase ca guvernator la White-Cross, urmase unui om 
cumsecade, fost librar, pe care onorurile municipale îl ridicaseră 
până la demnitatea de guvernator al închisorii pentru datornici. 

Omul acela, prea bătrân pentru a-şi mai putea exercita 
funcţia, fusese pensionat, dar nu voia să se retragă până când 
nu-şi instala el însuşi succesorul. 

— Tinere, îi zise el, eu am trăit treizeci de ani aici, şi în timpul 
administraţiei mele totul a mers în cea mai perfectă regulă. N-au 
fost nici revolte, nici încercări de evadare, nici certuri între 


— Ponson du Terrail — 


deținuți, care m-au numit întotdeauna tatăl lor. Si ştii dumneata 
de ce s-au petrecut toate lucrurile astfel? 

— Nu, răspunse sir Cooman mirat. 

—E la mijloc ceva, un fel de predestinare, care apără 
închisoarea White-Cross si prin urmare si pe guvernatorul ei. 

— Într-adevăr? zise sir Cooman. 

— Totdeauna a fost în închisoarea aceasta si un francez, şi cât 
timp se va păstra tradiția aceasta, vei putea să dormi liniştit. Dar 
dacă s-ar întâmpla vreodată ca un francez eliberat sá nu fie 
înlocuit cu un altul... 

— Ei bine! întrebă sir Cooman. 

E În cazul acesta, n-aş mai răspunde de nimic, sfársi bătrânul. 
Imi sopteste parcă ceva că nenorociri teribile s-ar abate asupra 
închisorii si a guvernatorului ei. 

Amintirea acestei conversații cu predecesorul său avea darul 
sá întunece câteodată fruntea lui Cooman. 

Din fericire, până atunci fusese mereu câte un francez în 
închisoare si se construise pentru ei chiar o aripă specială. 

Căci, trebuie s-o spunem, White-Cross si celelalte închisori 
pentru datornici din Anglia nu seamănă deloc cu puşcăriile 
obişnuite. 

Administrația municipală le-a destinat un teren imens, 
înconjurat cu ziduri înalte, mărginindu-se să clădească numai un 
pavilion pentru guvernator si unul pentru portar! 

Intre aceste două pavilioane, câteva camere pentru 
funcționarii subalterni. 

Apoi chemase în ajutor inițiativa particulară, industria liberă. 

Industriasii au trimis un arhitect si un antreprenor, care se 
puserá pe lucru si cládirá câteva case spaţioase. Erau viitoarele 
locuinţe ale celor care vor fi închişi pentru datorii. 

White-Cross devenise un adevărat tárgusor, cu străzi şi ulite, 
având chiar şi o piaţă. 

Era deci în închisoare şi o casă a francezilor, şi casa aceasta 
era totdeauna locuită. 

Puteţi deci judeca spaima lui sir Cooman când, în dimineaţa 
aceea, portarul se prezentă în camera lui, şi-i zise: 

— Francezul şi-a plătit datoria şi cere să fie eliberat, ceea ce e 
dreptul său. 

Sir Cooman nu íntelesese la început. 

— Ei bine! zise el, puneţi-l pe celălalt în locul lui. 

— Care celălalt? 

— Pe celălalt francez. 


— 78 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Dar nu mai avem niciunul. 

Abia acum înţelesese sir Cooman şi un sunet rágusit îi ieşi din 
gură. După aceea declară că pentru nimic în lume nu-l va lăsa pe 
francez să plece, până ce nu se va prezenta mai întâi un altul în 
locul lui. 

Dar portarul înălţă din umeri şi invocă legea. 

Inaintea legii, orice englez îşi pleacă fruntea şi sir Cooman fu 
obligat să se supună. 

Dar fu cuprins de un puternic acces de furie şi disperare, încât 
soţia şi fiica sa, înspăimântate, fură silite să ascundă briciul cu 
care sir Cooman îşi aranja barba în fiecare după amiază. 

Peste puţin timp se aduseră noi deţinuţi. 

Sir Cooman, care căzuse acum într-un fel de prostituție fizică 
şi morală, nu punea decât o singură întrebare: 

— Este vreun francez? 

— Nu, răspundea cu tristeţe portarul. 

Şi Sir Cooman recădea din nou în tristeţe, uitându-şi curtenia 
sa obişnuită faţă de deţinuţii noi. 

Într-un târziu, portarul veni la el: 

— Avem un prizonier de o aşa de mare importanţă, zise el, 
încât Excelenţa voastră va trebui să-l viziteze măcar pentru 
câteva momente. 

— Cine e prizonierul acesta? întrebă sir Cooman. 

— E un preot catolic foarte popular în Londra. 

— Ah! murmură sărmanul guvernator, cu cea mai adâncă 
indiferenţă. 

— E abatele Samuel. 

— Ah! 

Şi sir Cooman căzu din nou pe gánduri. 

Soţia şi fiica sa se priveau una pe alta, îngrozite. 

Sărmanul om era în stare să moară de supărare. 

Dar pe când portarul se pregătea să se retragă, nişte paşi 
uşori şi repezi se auziră în coridor şi o voce tânără şi sonoră 
răsună: 

— Domnule guvernator!... Domnule guvernator!... Veste bună! 
... Dumnezeu n-a părăsit închisoarea White-Cross. 

Şi în acelaşi timp, miss Penny năvăli înăuntru, cu panerul de 
provizii pe braţ. 

— Ce înseamnă asta, nebuno, îi strigă tatăl ei, plin de 
severitate. 

— Un francez! exclamă miss Penny. 

— Un francez! 


— 79 — 


— Ponson du Terrail — 


Sir Cooman sări în sus, dar emoția îi fu atât de mare încât 
căzu din nou pe fotoliu. 

— Dar vorbeşte odată, nebuno! exclamă portarul, nu vezi că 
Excelența sa moare de nerăbdare? 

Si într-adevăr, sir Cooman era gata să lesine. 


Capitolul XXIII 


Miss Penny începu să râdă cu hohote. Râdea aşa de zgomotos 
şi de ironic, încât uscátiva doamnă Cooman si rotunjoara miss 
Cooman se priviră indignate. 

Portarul însuşi, încruntă uşor din sprâncene. 

Miss Penny, reluá: 

— Lucrul nu e atát de extraordinar incát sá faceti asemenea 
mutre!... Francezul de azi dimineaţă a plecat şi acum se aduce 
un altul în locul lui. E faptul ce-l mai natural din lume! 

Sir Cooman făcu o sforţare supremă. Se ridică în picioare si, 
apucând mâinile veselei copile, zise: 

— Cel puţin nu mă minţi? 

— Oh! Excelenţă... 

— Poliţiştii aduc un prizonier? 

— Da, Excelenţă. 

— Şi e francez? 

— Cât se poate de francez. 

— L-ai văzut cu ochii tăi? 

— Da, Excelenţă. 

Sir Cooman suspină adânc şi murmură: 

— Oh! Nimeni nu va şti vreodată cât de mult am suferit. 

Apoi întrebă din nou: 

— Care poliţişti îl aduc? 

— Edward Northman şi Omul sensibil. 

Sir Cooman îşi recăpăta cu încetul calmul. Văzându-l astfel 
transformat, mistress şi miss Cooman schimbară o privire plină 
de satisfacţii. 

Master Goldschmid îndrăzni să vorbească la rândul său: 

— Acum, Excelenţa Voastră îmi va îngădui o observaţie... 

— Vorbeşte, răspunse sir Cooman. 

— Un francez are întotdeauna bani la el. Oamenilor acestora 
le place să trăiască bine şi Excelenţa Voastră ştie ce lux duc 
dânşii chiar în închisoare. Francezul pe care-l aduc acum poliţiştii 
le-a oferit o sticlă de vin de Porto. 


— Mizeriile Londrei — 


— Vin de Porto! exclamá sir Cooman. 

Insusi judecátorul nu-si putea permite luxul de a bea astfel de 
vin. 

— Prin urmare, urmá portarul, oamenii acestia nu vor sosi asa 
de curánd. li cunosc eu bine pe francezi; vor bea douá sticle de 
Porto, nu una! 

— Să-i ia naiba! strigă sir Cooman, care era foarte nerábdátor. 

— Mi se pare, continuă portarul, că Excelenţa Voastră ar putea 
întrebuința într-un mod folositor această jumătate de oră. 

— Cum? 

— Aţi putea să vá duceti să-l vizitaţi pe preotul catolic. 

— Fie, zise sir Cooman. 

Era aşa de vesel bunul guvernator, încât ar fi fost în stare să-i 
Imbrátiseze pe toţi deţinuţii. 

— Cred că Excelenţa Voastră va face ceva pentru omul acela. 

— Cum! exclamă sir Cooman. 

— Când un creditor îşi pierde respectul pentru debitorul său, 
urmă master Goldschmid guvernatorul poate interveni. 

— Fără îndoială, fără îndoială, despre ce e vorba? 

— Nu e bine ca un preot, urmă portarul, să fie găzduit aşa de 
prost cum a fost abatele Samuel. Creditorul său este Thomas 
Elgin, care dă numai un shiling pe zi pentru hrana datornicilor 
săi. 

Domnul judecător se silea să asculte ce spunea portarul, dar 
gândul lui era în altă parte. Era nerăbdător să-i fie adus 
francezul. 

Portarul urmă: 

— leri, Thomas Elgin a venit el însuşi să reţină o cameră 
pentru debitorul său. A cerut ce avea mai prost, încât am crezut 
că e vorba de un om din popor. E vorba de o mansardă care nu 
costă decât un shiling pe săptămână. 

— Ce oroare! murmurá sir Cooman. 

— Mi se pare, reluă portarul, că Excelenţa Voastră trebuie să 
intervină. 

— Fără îndoială, fără îndoială, murmură guvernatorul, care se 
gândea mereu la francez. 

— Sărmanul preot n-are niciun ban, Excelenţă. De altfel, nici 
nu se plânge... Detinutii sunt peste măsură de indignati! 

— Într-adevăr? 

— Excelenţa Voastră va putea să se convingă cu proprii săi 
ochi... 

În timpul acesta ajunseră în dreptul locuinţei irlandezului. 


— 81 — 


— Ponson du Terrail — 


Urcá treptele şi odată ajunşi sus, portarul bătu în uşă. 

— Intră! se auzi o voce liniştită. 

Portarul deschise uşa şi sir Cooman se văzu în faţa abatelui 
Samuel. 

Faţa tânărului preot avea o expresie de durere atât de 
resemnată, încât guvernatorul tresări. 

Şi cu toate acestea, sir Cooman cunoştea bine durerile 
omeneşti. 

Dar în momentul acela nu-şi putu opri un fior şi uită chiar şi de 
detinutul francez care urma să aducă din nou liniştea la 
White-Cross. 


Capitolul XXIV 


Când uşa se deschise abatele Samuel stătea pe murdara 
grămadă de paie, care-i servea drept pat. Avea o carte în mână 
şi se ruga. 

Camera în care se găsea avea un aspect atât de respingător, 
încât, fără de voie, guvernatorul făcu un pas înapoi. 

Dar, în mijlocul acelei sărăcii lucii, în mijlocul acelei murdării 
josnice, figura preotului strălucea ca a unui înger. 

Preotul se ridică în picioare. 

— Intr-adevăr, domnule abate, exclamă guvernatorul, sunt 
foarte indignat de atitudinea domnului Thomas Elgin. 

— Şi pentru ce, domnule, întrebă preotul surâzând. 

— Dar lucrurile nu vor continua astfel, adăugă sir Cooman. 

Şi, întorcându-se spre portar: 

— Goldschmid, vei scrie chiar acum domnului Thomas Elgin. 

— Da, Excelenţă. 

Abatele Samuel, îşi ridică spre guvernator frumoşii ochi 
albaştri şi zise surâzând: 

— Eşti prea bun, domnule, să te superi astfel pentru mine. Te 
rog nu fi îngrijorat; stau foarte bine şi aici. 

— E o locuinţă infectă, domnule abate! exclamă guvernatorul. 

— Ce-mi pasă? zise abatele Samuel, sunt mulţi oameni la 
Londra care n-au niciun fel de locuinţă. 

Cu cât vorbea mai mult, abatele Samuel exercita asupra lui sir 
Cooman o fascinatie misterioasă. 

De treizeci de ani de când era guvernator, sir Cooman nu se 
interesase niciodată de un prizonier cum se interesa în 
momentul acesta de abatele Samuel. 


— 82 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Domnule, exclamă bravul guvernator, nu se poate să rămâi 
aici. 

— Domnule, reluă abatele Samuel, te rog foarte mult să nu te 
deranjezi pentru mine. Dar dacă vrei să-mi faci un serviciu te rog 
să îmi dai hârtie si cerneală pentru a scrie în Irlanda. Sper că în 
scurtă vreme voi primi bani pentru a mă elibera. 

— Oh! O doresc din toată inima; domnule abate! Aşadar, 
doreşti să rămâi aici? 

— Da. 

— Dar vei muri de frig. 

— Oh! Nu, răspunse cu simplitate tânărul preot. 

— Domnule abate, zise Goldschmid, dacă ai binevoi să vii în 
biroul meu, avem acolo toate cele necesare pentru scris. 

— Cu plăcere, răspunse abatele Samuel. 

Si coborâră toți în curte. 

Sir Cooman îşi aduse din nou aminte de francez. 

— Omul sensibil trebuie să sosească, murmură. 

Si se indreptá si el spre ghiseul portarului. 

Abatele Samuel se asezá la masă şi începu sá scrie, în timp ce 
sir Cooman rămase în aşteptare. 

Deodată se auziră bătăi în poartă. 

— lată francezul! exclamă cu veselie sir Cooman. 

Erau într-adevăr Omul sensibil, camaradul său Edward 
Northman şi prizonierul lor. 

Dacă miss Penny ar fi fost de faţă ar fi rămas foarte surprinsă, 
căci nu mai era acelaşi prizonier pe care-l ştia ea. 

— Ah! Excelenţă, exclamă Omul sensibil, înclinându-se cu 
respect în faţa lui sir Cooman, precum vezi, nu ne-am pierdut 
timpul. Ti-am adus un alt francez. 

— E într-adevăr francez? întrebă guvernatorul cu vocea 
tremurând de emoție. 

Omul Gri, căci el era, se înclină şi răspunse în franceză: 

— Sunt născut în strada Coquenand, din Paris, Excelenţă. 

Sir Cooman ştia limba franceză. 

— Oh! da... exclamă el, eşti francez. 

Şi în bucuria sa întinse mâna francezului. 

— Ah! Prietene, dacă ai şti ce serviciu ne-ai făcut lăsându-te 
arestat! 

— Imi pare şi mie foarte bine, domnule, răspunde Omul Gri, în 
limba franceză. 

Preotul care până atunci îşi văzuse de scris tresări şi ridică 
privirea. 


— Ponson du Terrail — 


Omul Gri îşi duse degetul la buze. 

Asta însemna: 

„Tăcere!... nu má trăda!” 

— Excelența Voastră trebuie să recunoască, zise Omul sensibil 
că avem dreptul la o mică recompensă, camaradul meu şi cu 
mine. 

— Desigur, desigur, răspunse sir Cooman. Veti primi fiecare 
câte o liră. 

— Dar eu n-am niciun drept la bunăvoința dumneavoastră? 
întrebă Omul Gri. 

— Fără îndoială, amicul meu. Ce pot face pentru dumneata? 

— Aş vrea să pot locui împreună cu domnul abate, zise Omul 
Gri. Sunt francez, catolic si foarte religios. 

În acelaşi timp îşi îndreptă asupra abatelui Samuel ochii săi 
rugători. 

— Cu toată plăcerea dacă se învoieşte şi domnul abate, 
răspunse sir Cooman. Locuinţa francezilor e destul de mare 
pentru două persoane. 

— Mă învoiesc, zise la rândul său abatele Samuel, care nu-şi 
putea explica modul cum Omul Gri ajunsese la White-Cross. 


Capitolul XXV 


O oră după aceea, preotul şi Omul Gri erau singuri. 

Li se dăduse locuinţa care în White-Cross era cunoscută sub 
numele de casa francezilor. 

Cu două ore mai înainte, abatele Samuel refuzase să 
primească o cameră mai bună. 

Dar Omul Gri apăruse şi schimbase cu preotul un semn de 
misterioasă înţelegere, ceea ce fusese de ajuns pentru ca 
preotul să consimtă a-şi schimba locuinţa. 

Pentru ce? 

Pentru că omul acesta exercita asupra lui o fascinatie 
misterioasă şi nu venise la White-Cross decât pentru a vorbi cu 
el. 

Căci datoria nu putea fi decât un pretext. 

Cel puţin aşa îşi închipuise tânărul preot catolic când îl văzuse 
pe Omul Gri. 

Master Goldschmid primise de la Omul Gri o jumătate de 
guinee şi acum nu ştia ce să mai facă pentru a le fi util, atât 
acestuia cât şi preotului. 


— 84 — 


— Mizeriile Londrei — 


Un foc viu ardea în cămin şi preotul se apropiase cu aviditate, 
căci în mansarda lui îi fusese foarte frig. 

— Ei bine! întrebă preotul cu vioiciune, ai găsit copilul? 

— Nu, răspunse Omul Gri. 

— Atunci, de ce-ai venit aici? 

— Voi ieşi când voi crede de cuviinţă. 

— Ah! exclamă preotul. 

— Voiam să-ţi vorbesc şi pentru asta m-am lăsat arestat. 

— Dar cine eşti dumneata? întrebă preotul, dumneata în al 
cărui ochi citesc dragostea şi devotamentul? 

Omul Gri răspunse cu vocea aceea gravă şi tristă, care-ţi 
mergea drept la inimă: 

— Sunt un mare criminal, care de zece ani a fost cuprins deo 
căinţă şi care încearcă să facă puţin bine, devotándu-se celor 
care urmăresc un scop nobil. 

— Ah! exclamă preotul, privindu-l cu atenţie. 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri. 

Apoi îşi duse mâna la frunte şi făcu acelaşi misterios semn 
care-l înrobise pe irlandezul zdrentáros din Dudley Street. 

Preotul tresări şi-i întinse mâna: 

— Aşadar eşti un fiu al Irlandei?... Te credeam francez. 

— Sunt francez într-adevăr, dar toţi cei care suferă sunt fraţii 
mei. 

— Dar cine te-a iniţiat în secretele noastre? întrebă preotul. 

— Un om care a murit pentru Irlanda. 

— Cine era omul acesta? 

— Pentru cei care l-au judecat, pentru Anglia care l-a 
spânzurat era un sărman birjar cu numele Fatten. 

— Fatten! exclamă abatele Samuel. 

— Am locuit împreună cu el la Dublin, timp de şase luni. Era 
condamnat la moarte şi a reuşit să scape de urmărirea călăilor. 
Mulțumită mie a evadat din închisoare. Mulțumită mie era gata 
să părăsească pământul Irlandei şi să-si pună viaţa la adăpost 
pentru totdeauna. Dar Dumnezeu vrea câteodată ca proiectele 
cele mai înțelepte şi mai bine chibzuite să cadă... 

— Cauzele nobile au totdeauna nevoie de martiri, zise preotul. 

— Era iarnă şi ceața era deasă. Eu eram sigur de succes 
pentru că vasul pe care Fatten trebuia să fugă era francez. 
Fatten, însă îşi pierduse încrederea. „Te vei duce în Anglia, îmi 
spunea el şi vei găsi în imensul oraş Londra un tânăr preot, 
abatele Samuel. E şeful nostru suprem. li vei vorbi de mine.” 

— Şi Fatten a murit? întrebă abatele Samuel. 


— 85 — 


— Ponson du Terrail — 


— Da, răspunse Omul Gri. 

— Şi pentru asta ai venit dumneata aici? mai întrebă abatele. 

— Da. 

— Dumnezeule!... De ce n-ai găsit oare copilul? întrebă 
preotul plin de neliniste. 

— Oh! răspunse Omul Gri, îți jur că-l voi găsi. 

— Cum? întrebă preotul cu tristețe. 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri. 

— Ascultă-mă, zise el, si vei vedea. 


Capitolul XXVI 


Atunci Omul Gri povesti abatelui Samuel ce se petrecuse în 
dimineaţa aceleiaşi zile, în casa doamnei Fanoche. 

— Ei bine, zise abatele Samuel, după ce ascultase totul cu 
atenţie, şi acum dumneata eşti liniştit? 

— Fără îndoială. 

— Zici că dacă s-a furat acest copil, asta-i cu scopul de a-l 
substitui altuia. 

— Fără îndoială. 

— În locul unui copil mort, sau bolnav, sau desfigurat... şi-ţi 
mai vine să zici că mistress Fanoche îl va îngriji bine şi că a găsi 
urma unui copil, nu-i decât o jucărie pentru nişte oameni care 
aparţin marii familii irlandeze? 

— Cel puţin asta-i părerea mea, zise Omul Gri cu un ton supus 
şi plin de respect. 

— Ei bine! la rândul dumitale ascultă-mă, zise abatele Samuel, 
cu o emoție crescândă. 

— Vorbeşte! 

— Acum o sută de ani, Irlanda era, ca şi azi, vasală Angliei. Era 
pământul unde curgea mult sânge şi multe lacrimi şi pe care 
învingătorii puneau piciorul cu cea mai mare obrăznicie. Un om, 
sau mai bine zis odată cu acest om o întreagă rasă, se ridică 
făcând să fâlfâie steagul independenţei şi vorbind de libertate. În 
jurul acestei rase se adunară luptătorii şi timp de un sfert de 
secol Irlanda luptă când la lumină, când în umbră încă fără a se 
odihni o clipă! Şi toate astea după porunca a doi oameni. Aceşti 
doi oameni erau fraţi, vlăstare din foştii noştri regi, după vechea 
legendă a lui Erin, care zice că fiul acestei rase va fi eliberatorul 
Irlandei. Dintre cei doi fraţi unul a murit în luptă. Celălalt a fost 
un laş. S-a supus Angliei şi aceasta i-a dat un scaun în 


— Mizeriile Londrei — 


Parlament. Acest om a avut si el la rándul lui doi feciori. Unul a 
rámas un nobil lord, este englez si si-a renegat patria lui, Irlanda. 
Celălalt însă şi-a amintit de sângele care curgea în vinele lui. 
Acesta se numea sir Edmond. El a trecut în Irlanda şi îi ştiţi 
sfârşitul. 

— Este tatăl copilului, nu-i aşa? zise Omul Gri. 

= Da. 

— Ah! Inteleg acum totul. 

— Nu, dumneata nu înţelegi acum încă nimic, zise preotul. 
Fratele lui sir Edmond, în loc să-i întindă mâna, l-a urmat cu ura 
lui şi-a rămas englez aşa după cum celălalt a rămas irlandez. 

— Şi apoi? 

— Apoi cine-ti spune că nu-i el cel care a luat copilul? 

— EI! 

— Da. Şi nu pentru a-l substitui altuia, ci pentru a-l face să 
dispară pentru vecie. Cei care au ucis acvila îi omoară şi pe 
puişori. Doar ştii că Tamisa rostogoleşte valuri aşa de negre, că 
ţi-e greu să vezi ce s-a aruncat în ea. 

Omul Gri tresári. Isi aduse aminte ce povestise Shoking despre 
acel gentilom care dăduse zece lire unui cerşetor ca să-i aducă 
adresa irlandezei. 

— Stăpâne, zise el luând în faţa tânărului preot acea atitudine 
supusă care şi-o impusese, îmi permiteti o întrebare? 

— Vorbeşte! 

— Cum se numeşte fratele lui sir Edmond? 

— Lord Palmure. 

Omul Gri scoase un strigăt: 

— Ah! zise el, trebuie să ies imediat! Trebuie să găsesc 
copilul... 

Preotul clătină din cap: 

— Să ieşi, dar cum? 

Cum Omul Gri nu răspundea nimic, preotul continuă cu un ton 
înfierbântat: 

— Dacă Thomas Elgin s-a arătat nemilos, asta nu-i decât 
consecinţa faptului că este un instrument al persecutorilor noştri, 
căci aceştia ştiu că băiatul trebuie să sosească şi că în această 
dimineaţă eu trebuie să celebrez liturghia la Saint-Gilles în 
prezenţa a patru oameni, care sunt ca şi mine, patru şefi ai 
asociaţiei noastre. Aceşti patru oameni veneau unul din Irlanda, 
altul din Scoţia, al treilea din comitatul de Galles şi cel de-al 
patrulea tocmai din America. Eu eram, ca să zic aşa, liantul care 
trebuia să-i unească, căci nu ne cunoşteam între noi. Eu trebuia 


— 87 — 


— Ponson du Terrail — 


sá binecuvántez copilul pe care o sármaná mamă mi-l aducea si 
aceşti patru oameni pierduţi în mulţime ar fi recunoscut în acest 
copil pe cel pe care întreaga Irlandá îl aşteaptă. Inamicii noştri 
însă n-au vrut aceasta, zise tânărul preot, lásándu-si capul în 
piept şi, vai, cine ştie, în acest moment copilul este mort poate. 

— Nu, nu, zise Omul Gri, aceasta nu se poate întâmpla! 

— Şi eu sunt la puşcărie! zise abatele Samuel cu disperare. 

— Vom ieşi când vei dori. 

— Să fie cu putinţă? 

— Da. 

— Ca să ieşim de aici, trebuie să plătim şi eu n-am bani... Si 
dumneata, de asemenea, nu ai! zise preotul privind 
sărăcăcioasele veşminte ale Omului Gri. 

Acesta n-avu timp să răspundă căci se auzi un ciocănit uşor în 
uşă. 

Era sir Cooman, guvernatorul din White-Cross. 

In spatele lui se aflau Goldschmid şi vesela miss Penny. Miss 
Penny ducea o tavă mare pe care se aflau două sticle şi trei 
pahare. 

Erau trei pahare de cristal cu picior şi două mari sticle 
acoperite de praf şi de pânză de păianjen. 

— Domnilor, zise bunul guvernator, vin aici, după vechiul 
obicei, ca să vă fac mica mea vizită, căci un guvernator care se 
respectă, totdeauna trebuie să se poarte astfel cu deţinuţii săi. 
Sunt atât de încântat, onorabilii mei domni, continuă sir Cooman, 
încât vă rog să-mi faceţi deosebita cinste de a bea împreună 
câte un pahar cu vin de Porto. 

Omul Gri începu să râdă. 

— Primesc cu mare bucurie, zise el. 

Master Goldschmid destupă cele două sticle şi începu, să 
toarne în pahare. 

— Domnilor, zise sir Cooman ridicând paharul, beau în 
sănătatea voastră, a Franţei şi a Irlandei. 

— In sănătatea reginei! zise Omul Gri. 

— In sănătatea voastră, adăugă abatele Samuel. 

— Beau şi pentru White-Cross, zise Omul Gri şi pentru fericirea 
celor de aici. Cu toate că nu mai am de stat decât câteva ore şi 
cu toate că momentul plecării mele s-a apropiat... 

— Ce ai spus? întrebă sir Cooman. 

— Onorabile guvernator, eu şi domnul abate vom avea 
durerea de a vă părăsi. Domnul abate datorează două sute de 
lire şi eu douăzeci şi cinci. 

— 88 — 


— Mizeriile Londrei — 


În acelaşi timp scoase din buzunar un portofel si din acesta un 
bilet de bancă în valoare de patru mii de lire. 

Sir Cooman scoase un strigăt şi scăpă paharul din mână. 

Atunci Omul Gri se plecă la urechea abatelui Samuel. 

— S-a spart un pahar alb, ăsta-i un semn bun. Să ştii că vom 
găsi copilul!... 

Sir Cooman leşină în braţele portarului, demnul lui paznic de 
temniţă. 


Capitolul XXVII 


Din cauza traiului în comun cu guvernatorul său, master 
Goldschmid începuse să-i împărtăşească superstiţiile în ceea ce 
priveşte prezenţa francezului care ar proteja White-Cross. 

El scoase un adevărat strigăt de durere, în timp ce sir Cooman 
îşi pierdea într-adevăr cunoştinţa. 

Omul Gri ajută să-l întindă pe sir Cooman în pat. 

Miss Penny îl stropi cu apă. 

Master Goldschmid zicea cu o voce plângătoare: 

— Nu, nu, nu vei ieşi astăzi... Dacă nu vrei să rămâi ca 
prizonier, trebuie să rămâi cel puţin ca amic... 

Omul Gri surádea: 

— As face-o cu plăcere, dar atât eu, cât şi abatele, avem 
astăzi afaceri în Londra. 

— O, Doamne! strigă din nou paznicul, părăsiţi deci 
White-Cross? 

Apa pe care miss Penny o arunca pe faţa lui sir Cooman, îl 
făcu să se trezească. 

După ce suspină, deschise ochii şi scoase un strigăt de 
bucurie, văzându-l din nou pe francez. Omul Gri surâdea. 

— Ah! Excelenţa Voastră e foarte impresionabilă, zise el. 

Sir Cooman sări din pat, îl apucă pe Omul Gri de braţ şi îi zise: 

— Nu vei pleca... 

— Dar... Onorate... 

— Nu, asta nu se poate... nu puteţi pleca... Cred că nu doriţi 
pieirea mea, nici dezonoarea, nu este aşa? 

— Nu, sigur că nu, zise Omul Gri. 

— Dacă plecaţi, toate nenorocirile vor cădea pe capul meu. 

— Permiteti-mi sá nu cred, onoratul meu domn. Dacă însă eu 
şi domnul abate n-am fi grăbiţi să plecăm... 

Sir Cooman lovi cu putere pământul cu piciorul. 


— 89 — 


— Ponson du Terrail — 


— Şi cine mă asigură, zise el, că acest bilet de bancă este 
valabil? 

Si puse mâna pe mandatul care era pe masă. 

— La dracu! Doar n-ai să te apuci acum să negi semnătura 
Băncii, zise Omul Gri. 

Deodată o licárire de speranță se aprinse în mintea lui sir 
Cooman... 

— Scumpul meu gentilom, zise el, cu vocea cea mai amabilă 
posibil, lasá-má să-ți spun! Eu nu neg semnătura Băncii, dar... 

— Dar ce? zise Omul Gri. 

— As putea sá vá cer să achitati datoria în numerar. 

— Ah! 

— In cazul acesta va trebui să completaţi cecul şi să-l daţi 
paznicului... 

— Fie, zise Omul Gri. 

Sir Cooman avu un zâmbet de triumf pe buze. 

— Astăzi însă, afacerea aceasta nu se mai poate rezolva. 

— De ce? 

— Pentru simplul motiv că s-a închis Banca, zise guvernatorul, 
scotándu-si ceasul. Nu veţi putea ieşi deci decât mâine şi poate 
că până atunci va veni un alt francez. 

Omul Gri surâdea. 

Sir Cooman, care-şi mai veni puţin în fire, continuă: 

— Deoarece, însă, din acest moment eu nu vă mai pot 
considera deţinuţi, vă invit, pe domnul abate şi pe dumneata, să 
veniţi astă seară la mistress Cooman, care va fi foarte încântată 
să vă cunoască. 

Omul Gri surâdea mereu. 

— Excelenţa Voastră este foarte amabilă, zise el, dar, repet, 
noi trebuie să ieşim imediat. 

— Dar n-am spus că asta nu se poate? 

— Ah! Crezi dumneata asta? 

— Nu pot să vă primesc cecul! 

— Aşa! Atunci cred că veţi primi bancnote. 

La această propunere sir Cooman se cutremură. 

— Bancnote? zise el. 

— Da. 

— Vreti să plătiţi în bancnote? 

— Fără îndoială... 

— Oh! dar sunt sigur că nu aveţi o sumă aşa de mare la voi... 
asta n-o cred... asta-i imposibil... nu este aşa? 

Şi vocea lui sir Cooman tremura din nou. Drept orice răspuns, 


— 90 — 


— Mizeriile Londrei — 


Omul Gri îşi desfácu din nou haina cea veche şi scoase din nou la 
lumină portofelul. 

Deschizându-l, o ploaie de bancnote începu să curgă. 

Sir Cooman scoase un țipăt: 

— Sunt pierdut! 

Dar în acest moment, se auzi un zgomot şi imediat după 
aceasta Goldschmid ieşi din cameră. 

— Cine ştie? 

Zgomotul era cel al clopotului şi clopotul lovise de două ori. 

Acest clopot, nu suna decât o dată, când venea vreun simplu 
vizitator la White-Cross. 

Dacă suna de două ori, însemna că se aduce un prizonier. 

Goldschmid zisese: „Cine ştie?” 

In aceste două cuvinte era o întreagă lume de speranţe. 

Sir Cooman nu mai zise nimic şi căzu, cu inima bătând, pe un 
scaun. 

Atunci Omului Gri şi preotului li se făcură milă de acest om. 
Doreau şi ei ca prizonierul să fie un francez. 

Trecură zece minute de zăpăceală fără margini pentru sir 
Cooman şi de curiozitate enormă pentru abatele Samuel şi Omul 
Gri. 

Apoi, deodată, miss Penny, care ieşise în urma tatălui ei, 
reapăru strigând: 

— Un francez! Un francez! 

Emotia care-l cuprinse pe sir Cooman fu atât de mare, încât 
Omul Gri trebui să-l ia în braţe ca să-l împiedice să cadă. 

In acelaşi timp, paznicul sosi împingând înaintea lui un frumos 
tânăr, cu ochelari, îmbrăcat într-un costum elegant, cu o pălărie 
mică şi cu favoriţi. In fine, tipul unui israelit, care zise: 

— Pe onoarea mea, este de necrezut! Uită cineva să-şi 
plătească datoriile la bursa din Paris, n-are decât să vină direct 
de la Paris la Londra, trecând prin Baden şi prin Bruxelles. 
Debarcând la Hay-Market se poate crede omul cel mai liniştit din 
lume. Dar iată că deodată apare un individ, care te arestează 
pentru o datorie de una sută lire. Şi când te gândeşti că aş fi 
putut să mă plimb liniştit prin piaţa operei dacă nu mi-ar fi venit 
gândul acestei călătorii! 

Şi după ce noul venit spuse toate acestea fără să răsufle, sir 
Cooman întinse mâna Omului Gri şi-i zise: 

— Domnule, dacă crezi de cuviinţă, dă-mi cecul dumitale şi 
eşti liber. 

După câteva momente, Omul Gri şi abatele Samuel ieşeau din 


— 91 — 


— Ponson du Terrail — 


White-Cross urmaţi până la poartă de sir Cooman, care le ură 
drum bun. 

Dar în momentul în care treceau pragul închisorii, un om ieşi 
din crâşma „Ultima staţie”. 

Era polițistul John Clavery, supranumit Omul sensibil. 

El veni drept la Omul Gri si scotándu-si pălăria de la distanţă, 
se înclină respectuos şi zise: 

— Excelenţa Voastră se va ţine de făgăduială? 

— Ce făgăduială? 

— Excelenţa Voastrá mi-a fágáduit să-mi spună adevăratul 
său nume când va ieşi din închisoare. 

— E adevărat, răspunse Omul Gri, dar n-ai vrea mai bine să-ţi 
dau un bilet de cinci lire? 

— Oh! Desigur. 

— Atunci iată cele cinci lire, zise Omul Gri şi puse o bancnotă 
în mâna politistului. 

— La urma urmei, murmură Omul sensibil, ce câştig aş avea 
eu dacă aş afla numele omului acestuia. 

Şi înclinându-se până la pământ, se depărtă. 


Capitolul XXVIII 


Londra îşi aprindea luminile în momentul în care Omul Gri şi 
preotul irlandez se depărtau de White-Cross. 

Ceaţa îşi recăpătase culoarea roşiatică şi frigul era destul de 
puternic. 

— Unde vrei să te duci acum? întreabă Omul Gri? 

— La Saint-Gilles, răspunse preotul. 

— Azi dimineaţă, zise Omul Gri, i-am încredinţat-o pe irlandeză 
lui Shoking. Şi nu i-am dat întâlnire acestuia din urmă decât 
pentru mâine. 

— De ce? 

— Pentru că nu ştiam că voi putea intra cu atâta uşurinţă la 
White-Cross. 

— Ai dreptate. Şi pe urmă? 

— Mai prost este că până mâine nu vom putea avea nicio 
ştire, nici despre irlandeză, nici despre fiul ei... 

— Fiul ei? 

— Fără îndoială. L-am însărcinat pe unul dintre fraţii noştri să 
ia urma gentlemanului care pătrunsese în casa lui mistress 
Fanoche şi i-am dat şi acestuia întâlnire tot pentru mâine. 


— 92 — 


— Mizeriile Londrei — 


— În ce loc? 

— In gara de la Charing-Cross. 

— Atunci sá ne continuăm drumul spre Saint-Gilles, zise 
preotul, poate că cei pe care-i aşteptam pentru azi dimineaţă vor 
fi lăsat vreo urmă despre trecerea lor. 

Ajunseră astfel în Dudley Street, care coboară direct din 
Oxford în squarul Saint-Gilees. 

Trecând pe dinaintea casei cu numărul treizeci şi cinci, Omul 
Gri atinse braţul preotului. 

— Aici e, zise el. 

— Aici? 

— Da. Aici au fost conduşi mama şi copilul. 

Casa părea pustie, nicio lumină nu se vedea la fereastră. 

Dar, deodată, Omul Gri tresări. 

Zărise la o mică distanţă de casă, pe trotuarul opus un om 
înalt care se plimba în lung şi în lat. 

Il recunoscu îndată pe cerşetorul căruia îi dăduse misiunea de 
a-l supraveghea pe gentleman. 

Omul Gri merse drept spre dânsul. Cerşetorul îl recunoscu şi-i 
arătă cu mâna casa. 

— E acolo! zise el. 

— Cine? 

— Gentlemanul. 

— De azi dimineatá n-a plecat deloc? 

— O! Ba da. A plecat de dimineaţă cu trásura. Şi numai cu 
mare greutate l-am putut urma. 

— Unde locuieşte? 

— In Chester Street. 

— Numele său? 

— Lordul Palmure. 

Atunci preotul irlandez se apropia cu vioiciune. 

Omul în zdrente îl recunoscu si se plecă înaintea lui. 

— Vorbeşte, zise Omul Gri. 

— Precum mi-ai ordonat, reluă irlandezul, după ce am aflat 
numele şi adresa gentilomului, am alergat din nou aici şi am 
rămas în observaţie. In timpul zilei nu s-a petrecut nimic 
deosebit. Bătrâna doamnă n-a ieşit nicăieri. Dar acum o oră am 
zărit un om cu pălăria trasă pe ochi, care se strecura încetişor pe 
lângă zid. Era el. 

— Lordul Palmure? 

— Da. 

— Şi e şi acum tot în casă? Domnule abate, zise Omul Gri, 


— Ponson du Terrail — 


trebuie cu orice preţ să pătrund în casa aceasta. 

— Cum? întrebă preotul. 

— Nu ştiu, dar voi intra. Probabil că má voi servi de portita 
care dă în uliţa din spate. Numai că trebuie ca dumneata şi omul 
acesta să rámáneti aici. 

Abatele Samuel începuse să aibă o încredere oarbă în Omul 
Gri. 

— Fie, zise el, dar noi ce vom face? 

— Dacă gentlemanul iese înainte de a mă întoarce eu, îl veţi 
urmări; 

— Foarte bine! 

Şi abatele şi omul zdrentáros se ascunseră lângă o casă 
vecină. 

Atunci Omul Gri porni în fugă spre uliţa din spatele casei cu 
numărul 35. 

Când fu însă pe la mijlocul ei, i se păru că cineva îl urmăreşte. 

Intoarse capul imediat. 

O umbră neagră se profila în întuneric. Omul Gri recunoscu 
îndată în această umbră un poliţist. 

Se opri. Umbra făcu acelaşi lucru. 

„Ehei! ia să vedem noi ce înseamnă asta”, îşi zise Omul Gri. 

Şi porni înainte. Polițistul îl urmă. 

Pe când trecea prin faţa portitei secrete a grădinii, ridică ochii 
şi văzu o lumină care se proiecta pe crengile arborilor stufoşi. 

Această lumină părea că vine de la subsol. 

Si cum el se oprise, polițistul îşi iuți paşii şi se apropie. 

„Bine! îşi zise Omul Gri. Am priceput. Dar n-avea grijă, sunt şi 
eu destul de şiret!” 

Şi se opri în faţa unei alte uşi, la o distanţă de zece metri, şi 
începu să bată. 

Apoi porni înainte, repetă acelaşi lucru la alte trei uşi. 

După aceea traversă drumul şi făcu acelaşi lucru şi la alte uşi, 
fără să pară a se preocupa de omul poliţiei care-l urmărea 
mereu. 

Trebuie să spunem că în Londra poliţiştii de noapte au 
misiunea de a se asigura din când în când dacă uşile sunt sau nu 
bine închise. 

Când se găseşte vreuna deschisă, proprietarul e deşteptat 
îndată şi silit s-o închidă. 

Aşa încât, pipăind rând pe rând uşile caselor, Omul Gri avea 
aparenta unui poliţist sau mai bine zis a unui sergent de noapte. 

Polițistul căzu în cursă; el străbătu strada si veni drept spre 


— 94 — 


— Mizeriile Londrei — 


Omul Gri. 

— Hei, camarade, li zise el, mi se pare că ai uitat că nu esti în 
uniformá. 

— E adevárat, ráspunse Omul Gri; dar forta deprinderii... 

— Ah! Ai dreptate... dar ce faci pe aici? 

Omul Gri clipi din ochi. 

— Dar tu ce faci? 

Politistul începu sá râdă. 

— Vád bine, zise el, cá esti unul dintre cei patru pe care lordul 
i-a cerut astă seară de la Scotland-Yard. 

— Da, răspunse Omul Gri. 

— Bizară fantezie şi la lordul ăsta! murmură polițistul; sá 
părăsească dânsul cartierul său aristocratic pentru a se înfunda 
în străzile acestea periculoase. Pe aici locuiesc numai irlandezi, şi 
de-ar şti ei că au de-a face cu un membru al camerei... 

— Tácere! şopti Omul Gri. 

— La urma urmei, zise polițistul, asta nu ne priveşte pe noi. 

— Dar mi se pare că este mai mult de o oră de când 
gentlemanul a intrat în casa aceasta. 

— E adevărat. 

— Şi eu am început să fiu neliniştit. 

Şi zicând aceasta se apropie de portita grădinii. Omul Gri îşi 
aducea aminte că dimineaţă, când ieşise prin portita aceea, o 
trăsese după el. Şi dacă bătrâna doamnă nu venise în urmă s-o 
închidă, era probabil că avea s-o găsească deschisă. 

Omul Gri nu se înşela. Portita era deschisă. 

— Ce faci acolo? întreabă polițistul mirat. 

— Mă duc să văd dacă nu cumva i s-a întâmplat vreo 
nenorocire patronului. 

Şi zicând aceasta, Omul Gri pătrunse în grădină, având grijă 
să închidă uşa cu cheia în urma lui. 

Apoi, călăuzit de lumină, se îndreptă fără zgomot, spre casă. 

Lumina venea într-adevăr din subsol. Şi Omul Gri 
aplecându-se, zări printre geamurile unui mic vorbitor pe 
bătrâna şi pe gentlemanul de dimineaţă. 

Amândoi stăteau jos şi vorbeau. 

Omul Gri îşi încordă atenţia. 


Capitolul XXIX 


Pentru a explica prezenţa lordului Palmure la mistress 
== 05 = 


— Ponson du Terrail — 


Fanoche trebuie sá ne întoarcem cu câteva ore înapoi. 

Lordul Palmure, căruia Shoking îi comunicase numărul casei şi 
numele străzii, venise în mijlocul zilei, fără nicio teamă, cugetând 
că nimic nu era mai uşor decât a se întâlni cu irlandeza şi cu fiul 
ei, şi a le zice: 

„Acela pe care-l plángeti, soţul dumitale şi tatăl dumitale, era 
prietenul meu, şi eu am venit să vă ofer ospitalitatea”. 

In modul acesta suprima din faşă încă pe vulturaşul aşteptat 
de întreaga Irlandá. 

Lordul Palmure fusese foarte uimit când trebuise să aştepte 
un sfert de oră la uşă. 

Sunase cel puţin de patru ori, când, în cele din urmă, bătrâna 
se hotărî să-i deschidă. 

Bătrâna nu-şi pierduse timpul: închisese uşa care dădea spre 
grădină şi apoi alergase să deschidă. 

Ea presimtea că de vreme ce ceilalţi fugiseră, noul venit nu 
putea fi decât un auxiliar pe care cerul i-l trimitea. 

— lertati-má, Excelenţă, zise ea, când se văzu în prezenţa 
lordului Palmure, eram în grădină cu copiii şi din pricina 
zgomotului n-am auzit soneria. 

În acelaşi timp ea se înclină cu umilinţă în faţa vizitatorului. 

— Doamnă, zise lordul Palmure, dumneata ţii un pension, nu-i 
aşa? 

— Da, domnule. 

— Ai şi o asociată? 

— Da, domnule, dar este la ţară. 

— Putin îmi pasă. leri ati oferit ospitalitatea unei tinere femei 
şi unui copil, nu-i aşa? 

Bătrâna doamnă tresări, crezând că acela care se afla în faţa 
ei nu era altul decât soţul nobilei miss Emily. 

— Nu cumva am onoarea să vorbesc cu sir John Waterley? 

— Nu!... Eu sunt lordul Palmure. 

— Ah! 

Şi bătrâna îşi muşcă buzele şi-şi zise că trebuia să fie 
prudentă. 

Lordul Palmure continuă: 

— Am venit s-o caut pe femeia aceea si pe copilul ei, căci îmi 
sunt puţin rudă. 

— Au plecat amândoi, milord, zise bătrâna. 

— Când? 

— Astăzi dimineaţă. 

— Şi unde s-au dus? 

— 96 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Asta nu pot s-o spun. 

Lordul Palmure o învălui într-o privire scrutátoare. 

— Spui adevărul, doamnă? murmură el. 

— Da, milord; şi cu toate acestea... 

— Ei bine? 

— Asociata mea ar putea să vă spună poate ceea ce eu nu 
ştiu... 

— A!... Şi unde aş putea-o găsi pe asociata dumitale? 

— E la ţară; dar poate că se va reîntoarce în timpul zilei şi 
dacă Excelenţa Voastră ar putea să mai vină pe aici, înspre 
seară... 

Lordul Palmure simţea bine că femeia ascundea ceva. El crezu 
că sunase momentul pentru a pune în acţiune obiectul acela 
care te scoate din impas, adică „banul”. 

— Doamnă, zise el, îi făgăduiesc o recompensă de o sută de 
lire dacă îmi vei spune diseară unde o pot găsi pe irlandeză şi 
mai cu seamă pe copil. 

— A! Excelenţa voastră se interesează mai mult de copil? 

— Da, doamnă. 

Bătrâna doamnă poseda mult sânge rece şi o prezenţă de 
spirit admirabilă. 

— Ei bine, milord, vino diseară; îţi fágáduiesc cá-ti voi da toate 
informaţiile pe care le ceri. 

După plecarea lordului Palmure, bătrâna doamnă îşi făcu 
raţionamentul următor: 

„Mistress Fanoche are absolută nevoie de copil; oamenii care 
au venit aici voiau să mă strângă de gât pentru că nu le 
spuneam unde este copilul; şi acum iată că un lord, al cărui 
nume l-am citit deseori în gazeta „Times” şi care, desigur, 
trebuie să fie membru al Parlamentului, se interesează de 
acelaşi copil. Afacerea devine serioasă; şi trebuie să deschid bine 
ochii pentru că de aici ar putea să iasă o mică avere...” 

Bătrâna doamnă se afundă în gânduri şi uită cu totul de furia 
ei împotriva copilitelor, care fură lăsate sá se joace în voie. 

Ziua i se păru nemăsurat de lungă. 

În fine, veni şi seara. 

Mistress Fanoche nu apăruse deloc şi bătrâna doamnă 
rationase astfel: 

„Dacă păstrez secretul, dacă refuz adică banii lordului 
Palmure, fără nicio îndoială că mistress Fanoche, mişcată de 
frumoasa mea purtare, îmi va da în dar un şal şi o pereche de 
papuci noi. Atât va însemna generozitatea ei. Femeia aceasta 


— 97 — 


— Ponson du Terrail — 


m-a tratat întotdeauna ca pe o servitoare.” 

Şi hotărâtă să-şi trădeze stăpâna, îşi mai zise: 

„Dar în cazul acesta va trebui să părăsesc Londra; mistress 
Fanoche e mai răzbunătoare decât o italiană. Femeia aceasta ar 
fi în stare să mă gâtuie prin intermediul lui Wilton sau al unui alt 
complice al ei. Dacă lordul Palmure vrea să afle unde este 
copilul, va trebui să-mi dea banii înainte şi să-mi asigure viaţa.” 

Pe la orele opt seara, lordul Palmure se reîntoarse... Nobilul 
personaj cugetase şi el foarte mult de dimineaţă şi până atunci. 

Asemănarea micului irlandez cu fratele care murise, după ce 
toată viaţa purtase armele împotriva Angliei, nu-i mai lăsa 
îndoială, mai ales când îşi aducea aminte de misterioasele 
cuvinte pe care le pronuntase irlandeza pe penny-boat; căci el o 
auzise foarte bine pe aceasta declarând că avea întâlnire pentru 
a doua zi dimineaţa la orele opt, în biserica de la Saint-Gilles. 

In dimineaţa aceea, lordul Palmure se dusese la Saint-Gilles şi 
nevăzând-o nici pe irlandeză şi nici pe copil, venise să sune la 
uşa casei din Dudley Street. 

Micul irlandez era deci fiul lui sir Edmond, fratele acela care 
murise pe o grămadă de paie, luptându-se pentru Irlanda. 

Şi pe copilul acesta îl aştepta întreaga Irlandá cu o nerăbdare 
febrilă. 

Prin urmare, cu orice preţ, trebuia să pună mâna pe el. 

Lordul Palmure îşi mai spunea încă: 

„Dudley Street e în mijlocul cartierului irlandez şi ar fi o 
imprudentá din partea mea sá mă duc acolo cu trásura.” 

Aşadar, după ce ceruse mai întâi de la prefectura poliţiei o 
escortă de patru oameni, se îndreptă pe jos spre cartierul 
irlandez. 

Bătrâna culcase fetiţele şi când lordul Palmure sosi, o găsi 
singură. Ea veni să-i deschidă fără nicio lumânare în mână şi îi 
zise încetişor: 

— Urmează-mă, milord, acolo; şi cu mâna îi arătă subsolul, 
vom avea răgazul de a putea vorbi în linişte. 

Lordul Palmure nu făcu nicio obiectie. Era din ce în ce mai 
convins că bătrâna doamnă ştie cât de mare importanţă avea 
copilaşul acela. 

Ajunşi în subsol, bătrâna închise uşa. 

— Milord, zise dânsa, ştiu unde este copilul. Dar nu voi 
declara-o Excelenței Voastre, decât dacă veţi binevoi să 
acceptaţi unele condiţii... 

— Vorbeşte... 


— Mizeriile Londrei — 


— Eu îmi pun în joc viaţa... 

— Da?... Ce sumă îţi trebuie? întrebă cu răceală lordul 
Palmure. 

— Imi trebuie atât cât să pot trăi liniştită restul zilelor. 

— O sută de lire sterline pe an ţi-ar ajunge? 

— Fie, zise ea; dar nu e numai atâta... 

— Ce mai este încă? 

— Va trebui să părăsesc Londra şi să fac astfel încât oamenii 
pe care îi voi trăda să nu-mi poată da de urmă 

— Vrei să pleci din Anglia? 

— Nu, dar m-aş duce să locuiesc în Brighton. 

— Vei putea să te duci ori unde vei voi. 

Pe când lordul Palmure pronunţa aceste ultime cuvinte, 
bătrâna doamnă se sculă cu vioiciune. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Mi se pare, răspunse ea, că am auzit zgomot în grădină. 

Şi alergă afară. 


Capitolul XXX 


Zgomotul pe care-l auzise bătrâna fusese provocat de către 
Omul Gri, după cum se va vedea îndată. 

L-am văzut pe acesta din urmă apropiindu-se de fereastra 
luminată a subsolului. 

Se culcase pe burtă şi vedea bine tot ce se petrecea înăuntru; 
dar nu putea să audă ce se vorbea şi acesta era tot interesul 
său. 

Un arbore se înălța aproape de fereastră. 

Deasupra ferestrei şi drept în faţa acelui arbore, Omul Gri 
observă un ventilator. Când vremea e friguroasă, se aprinde un 
bec cu gaz, care e aşezat în mijloc. Ventilatorul atrage lumina şi 
sunetele. 

Omul Gri, zărind acest ventilator, îşi zise: 

„Cred că am rezolvat afacerea”... Şi se agátá de crengile 
arborelui şi-şi lipi urechea de ventilator; dar una dintre ramuri 
pârâi sub picioarele sale şi produse zgomotul care atrăsese 
atenţia bătrânei doamne. 

Altul ar fi căzut la pământ. 

Omul Gri însă, uşor ca o veveritá, se agátá de ramurile 
superioare şi rămase atârnat. 

Bătrâna doamnă inspectă cu atenţie grădina, fără să-i vină în 


— 99 — 


— Ponson du Terrail — 


minte să privească în sus. 

— Fără îndoială că zgomotul s-a produs în stradă, îşi zise ea. 

Si veni din nou lângă lordul Palmure. 

Atunci, Omul Gri căută un punct de sprijin pe o altă ramură; cu 
urechea lipită de ventilator, rămase în ascultare: 

— Ei bine! zise lordul Palmure, ce s-a întâmplat? 

— Ah! Mi-a fost atât de frică! exclamă bătrâna. 

— Da? 

— Milord, reluă ea, cred că mai bine aş face să te las să 
pleci... 

— Dar scumpa mea doamnă... 

— Dacă îmi voi tráda asociata, aceasta mă va ucide. 

— Ce nebunie! 

— Eu sunt o sărmană femeie, milord, şi nu am avut multă 
bucurie în viaţă; cu toate acestea n-aş voi încă sá mor. 

Bătrâna tremura şi părea cu totul tulburată. 

— Dar, scumpă doamnă, reluă lordul Palmure, dacă te iau sub 
protecţia mea, de ce mai aia te teme? 

— A!... răspunse bătrâna, eu nu voi vorbi decât după ce mă 
voi vedea pe drumul Brightonului. 

— Cum?... Nu-mi vei spune astă seară unde este copilul? 

— Nu. 

Era în răspunsul acesta atâta încăpățânare încât lordul 
Palmure nu mai insistă. 

— De altfel, reluă bătrâna, fii liniştit; copilul nu trece prin nicio 
primejdie... Vei putea să-l găseşti şi mâine tot aşa de bine ca şi 
astăzi... 

— Imi juri? 

— Uite, milord, reluá bătrâna. Vă voi face o propunere... 

— Vorbeşte... 

— Mâine, la orele şapte seara, îmi vei aduce contractul de 
rentă. 


— Bine! 

— Şi treizeci de lire pentru primele cheltuieli de instalare. 

— Şi pe urmă? 

— Mă vei lua în trásura dumitale si te voi conduce acolo unde 
este copilul. 

— Fie, zise lordul Palmure. 

Si se ridică. 


Atunci Omul Gri coborî din pom şi fugi spre ieşire zicándu-si: 
„Nu lordul Palmure va avea copilul, ci noi...” 
In stradă, polițistul se plimba în lung şi în lat. 


— 100 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Ei bine! zise el alergánd spre Omul Gri. 

— Totul merge bine, zise acesta. 

Si alergá spre piata celor sapte cadrane. 

După câteva momente îl zári pe lordul Palmure coborând 
Dudley Street. 

La zece paşi în urma lui mergea abatele Samuel şi omul 
zdrentáros. 

Omul Gri merse drept spre ei. 

— Ei bine? întrebă abatele Samuel cu nelinişte. 

— Nu mai e nevoie să-l urmăreşti pe omul acesta, zise Omul 
Gri. 

— Ah! 

— Mâine, la ora aceasta, vom avea copilul. 

— Adevărat? 

— Vei vedea dumneata însuţi, domnule abate. 

Şi Omul Gri povesti preotului tot ceea ce auzise. 

— Ah! Dacă aş şti unde a condus-o Shoking pe irlandeză, m-aş 
duce s-o consolez. Trebuie să aşteptăm până mâine dimineaţă. 

— Mâine? întrebă preotul, dezolat. 

— Să sperăm, zise Omul Gri. Acum unde vrei să te duci 
domnule abate? 

— La Saint-Gilles. 

— Să mergem, zise Omul Gri. 

Şi toţi trei porniră. 

Mica biserică Saint-Gilles este situată la doi paşi de piaţa celor 
şapte cadrane. 

În Londra, ca şi în tot restul Angliei, cultul catolic nu este 
recunoscut, ci numai pur şi simplu tolerat. 

Credincioşii sunt obligaţi sá cotizeze pentru a subventiona 
biserica şi a plăti salariul preotului. 

Biserica era închisă, dar abatele Samuel avea o cheie la el. 

Un om, îngenuncheat în faţa altarului, auzind zgomotul uşii, se 
ridică cu vioiciune. 

Era un bătrân înalt, cu barba căzându-i în valuri ondulate pe 
piept. 

El îl recunoscu pe abatele Samuel şi cu tot locul sfânt unde se 
aflau, nu-şi putu stăpâni un strigăt: 

— Dumnezeule! exclamă el alergând spre preot, de unde vii? 
Ai uitat de ziua de douăzeci şi şapte octombrie? O mulţime 
imensă te-a aşteptat aici; şi te-a aşteptat multă vreme... 

— Vai! răspunse preotul, eram în închisoare. 

— În închisoare? 


— 101 — 


— Ponson du Terrail — 


Şi bătrânul îşi îndreptă o privire plină de neliniste asupra 
Omului Gri si a celuilalt tovarás. 

— Sunt nişte prieteni, zise abatele Samuel. 

Atunci bătrânul continuă: 

— Mulțimea s-a imprástiat, obosită de atâta aşteptare. Fără 
îndoială că printre ei erau si cei patru pe care li aşteptam. Má 
gândesc cum îi vom mai întâlni. 

— Da, repetă abatele Samuel, cum îi vom mai regăsi?... 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri: 

— Îi vom regăsi foarte lesne, zise el. 

— Ah! 

Bătrânul şi tânărul preot îl privirá cu atenţie pe cel care avea 
puterea să rămână rece în faţa celor mai grele situaţii. 

— Ascultaţi-mă, zise el. La Londra apar două sute de ziare, 
citite în fiecare zi de milioane de oameni. 

— Ei bine? 

— Putem publica următoarele două rânduri: ,Abatele de la 
Saint-Gilles previne pe toți credincioşii că ceremonia religioasă, 
care trebuia să aibă loc în ziua de 27 octombrie, a fost amânată 
pentru ziua de 3 noiembrie, la aceeaşi oră”. E important ca 
aceste rânduri să cadă şi sub ochii celor patru, care vin, unul din 
Irlanda, altul din America, al treilea din Scoţia şi al patrulea din 
comitatul de Galles. 

— Dar copilul? întrebă bătrânul. 

— Ştim acuma unde-l găsim, răspunse Omul Gri. 

— Dar, interveni abatele Samuel, pentru a face ceea ce spui 
dumneata, ne trebuiesc mulţi bani. 

— Am eu destui bani, zise Omul Gri. 

Şi cu un surâs adăugă: 

— Voi pune milioane întregi în serviciul Irlandei. 


Capitolul XXXI 


Ce se întâmplase cu sărmana irlandeză? 

Când Shoking venise să-i spună că fiul ei nu mai era în casa 
doamnei Fanoche, sărmana femeie plânsese cu lacrimi amare. 

Shoking era un om hotărât. El intelesese că irlandeza trebuia 
dusă cât mai repede de acolo şi strigă cabmanului!: 

— Du-ne în Great Newport Street! 


1 Birjar (de la „cab” - birjă cu rol de taxi). 
— 102 — 


— Mizeriile Londrei — 


Shoking îşi aduse aminte că în strada aceasta era un local 
liniştit, ţinut de văduva unui negustor ruinat. 

După câteva momente trăsura opri în faţa micului hotel. 

Shoking o sili pe irlandeză să coboare, ceru o cameră, se 
instală împreună cu ea şi-i zise: 

— Să vedem, draga mea, să raţionăm puţin; în loc să plângi 
ascultă-mă... 

— Daţi-mi copilul! murmură sărmana femeie. 

— Fii fără nicio teamă, îl vom găsi. 

— Oh! Imi spuneţi toate acestea pentru a má consola; dar văd 
bine că nu-mi spuneţi adevărul. 

— Aşadar, n-ai încredere în Omul Gri? 

Irlandeza clátiná din cap. 

— Nici în preot? A 

Nefericita mamá tresári. Intr-adevár, abatele Samuel - gándi 
ea - nu era preotul care ín dimineata aceea trebuia sá spuná 
liturghia la Saint-Gilles? 

Sármana irlandeză, care plângea mereu, suspiná printre 
lacrimi: 

— Dar preotul este în închisoare! 

— Va ieşi de acolo. 

— Când? 

— Poate mâine. Poate chiar astăzi, căci Omul Gri mi-a spus-o 
şi tot ce spune Omul Gri e adevărat. 

In cele din urmă, bunul Shoking reuşise să-i insufle puţină 
speranţă. 

La urma urmei n-aveau de petrecut singuri decât o zi şi o 
noapte, de vreme ce a doua zi se întâlneau din nou cu Omul Gri 
şi cu abatele Samuel. 

Irlandeza păru că se resemnează. Toată ziua Shoking rămase 
lângă ea. 

In spiritul sărmanei mame se ciocneau nişte raționamente 
ciudate. 

Avea acum credinţă în Shoking şi n-ar mai fi vrut să-l 
părăsească; dar în acelaşi timp, nutrea o idee fixă: să se 
reîntoarcă în strada unde era copilaşul ei. 

— Mi se pare că îl voi regăsi! spunea ea, căci femeile acelea 
nu vor mai îndrăzni să-l ascundă când mă vor vedea. 

Se aşeză în pat cu speranţa că Shoking va pleca undeva. 

Intr-adevár, peste puţin timp, cersetorul se strecură afară şi 
irlandeza îl auzi coborând treptele. 

Ea alergă la fereastră şi privi în stradă. 


— 103 — 


— Ponson du Terrail — 


Shoking mergea repede, de-a lungul străzii îndreptându-se 
spre Leicester Square. 

De douăzeci si patru de ore, Shoking se putea lăuda că are 
aur în buzunar, ceea ce nu se mai întâmplase, poate, niciodată. 
Si tot de douăzeci şi patru de ore Shoking nu pusese pic de 
băutură în gură, lucru care, iarăşi, nu i se prea întâmpla. 

De aceea coborî să bea câteva halbe de bere, încredințat că 
irlandeza, zdrobită de oboseală si emoție, dormea dusă. 

Shoking se înşela. 

Irlandeza, în cămaşă si cu picioarele goale, îl urmări cu 
privirea până ce îl văzu dând colţul străzii. 

Atunci se îmbrăcă în pripă şi deschise uşa fără zgomot. 

Stăpâna casei stătea în catul de jos şi după orele opt seara nu 
se mai ocupa deloc de chiriaşii ei, care intrau şi ieşeau în voie, 
fiind bine ştiut de toată lumea că în Londra faci orice pofteşti. 

_ irlandeza străbătu în fugă coridorul, deschise uşa şi se avântă. 
Incepu să alerge drept înainte, pe Newport Street. 

Drumul pe care îl făcuse dimineaţa îi rămăsese în memorie. 

La început merse cam la întâmplare, dar tot bătând aceleaşi 
străzi ajunse în Saint-Martin Lane. Acolo îşi aduse aminte bine de 
drum. 

— Oh! zise ea, iuţind paşii, vor trebui să-mi redea copilul!... 

Şi pe când mergea precipitat se lovi piept în piept cu un om 
care străbătea strada în sens invers. 

Respectivul scoase un strigăt şi irlandeza însăşi lăsă să-i scape 
o exclamatie de uimire şi de bucurie totală. 

Recunoscuse pe gentlemanul din penny-boat, acelaşi care 
făgăduise zece guinee lui Shoking dacă îi va da adresa 
irlandezei; îl recunoscu, în fine, pe lordul Palmure, care se 
întorcea de la mistress Fanoche, cu care încheiase micul contract 
pe care-l cunoaştem. 

Shoking uitase să vorbească irlandezei despre lordul Palmure 
sau mai bine zis, nu îndrăznise să-i spună ce misiune îi fusese 
încredinţată, aşa încât irlandeza n-avea niciun motiv să se teamă 
de gentleman. 

I se părea chiar că toţi oamenii pe care-i întâlnise pe 
penny-boat trebuiau să-i fie prieteni. 

— Dumneata! exclamă lordul Palmure; dumneata, scumpa 
mea! 

Omul acesta avea o înfăţişare impunătoare, pe lângă care 
Shoking nu era, la urma urmei, decât un simplu cerşetor. 

Irlandeza simţi un sentiment de încredere oarbă în lordul 


— 104 = 


— Mizeriile Londrei — 


Palmure; nenorocita asculta, fără îndoială, de vocea fatalitátii. 

— Oh! zise Jenny, cerul mi te-a scos în cale. 

— Dar dumneata plângi, exclamă lordul Palmure. 

— Fiul meu!... murmură dânsa cu vocea înăbuşită. 

— Ei bine! 

— Mi l-au furat!... 

Şi, împreunându-şi mâinile, adăugă rugătoare: 

— O, dumneata, care eşti nobil şi bun, dumneata care, fără 
îndoială, eşti puternic, redă-mi copilul... te rog în genunchi. 

Lordul Palmure nu ştia că mama fusese separată de copil. 

O luă pe irlandeză de braţ şi, cu tonul cel mai liniştit din lume, 
opri trăsura care tocmai trecea pe acolo. 

— Urcă-te, zise el irlandezei; dacă ţi-a furat cineva copilul, eu 
ţi-l voi reda, sunt pair al Angliei şi am puteri mari. 

Apoi, strigă vizitiului! 

— Chester Street, Belgrave Square. 

De acum înainte irlandeza era în puterea lordului Palmure. 

În timpul acesta bunul Shoking bea foarte liniştit în taverna 
Evans, din strada Covent-Garden. 


Capitolul XXXII 


Irlandeza nu auzise decât un singur cuvânt din tot ceea ce-i 
spusese lordul. 

— Sunt pair de Anglia! 

Nenorocita femeie, care de douăzeci şi patru de ore de când 
era în Londra, trecuse prin atâtea întâmplări, fusese înconjurată 
şi disputată de atâţia oameni îmbrăcaţi în zdrente, încât începea 
acuma să respire mai uşurată când se vedea în tovărăşia unui 
om care declara că aparţine clasei de sus a societăţii. 

Toţi ceilalţi nu se tinuserá de cuvânt. Isi pusese toată speranţa 
în omul care aparţinea societăţii înalte şi a cărui înfăţişare şi 
ţinută aristocratică erau o dovadă vie a puterii de care dispunea. 

— Copila mea, zicea lordul Palmure, pe când trăsura înainta 
cu repeziciune, vrei să-ţi vorbesc cu inima deschisă? Eu nu te-am 
întâlnit din întâmplare! Sunt douăzeci şi patru de ore de când te 
caut prin imensa Londră. 

— Mă cauţi pe mine? întrebă ea mirată. 

— Da... 

— Dar... pentru ce? 

— Pentru că copilul dumitale, copilul pe care-l plângi si pe 


— 105 — 


— Ponson du Terrail — 


care ţi-l voi înapoia, îmi aminteşte de un alt copil pe care l-am 
cunoscut în tinereţea mea... un copil pe care l-am iubit, care a 
fost prietenul meu cel mai bun. 

Vocea lordului Palmure era plină de emoție pe când vorbea 
astfel. 

— Amicul acesta dispărut, amicul acesta mort pentru o cauză 
sfântă... 

Irlandeza tresări; lordul continuă: 

— Scumpul meu Edmond. 

— Edmond! exclamă irlandeza. 

— Da... 

— Se numea Edmond? 

— Fără îndoială. Ei bine, el ar fi putut să fie tatăl copilului 
dumitale... 

Lordul Palmure se oprise şi o privea. 

Jenny tremura din tot corpul. 

— Sărmanul Edmond, adăugă el, a murit pentru Irlanda... 

De astă dată irlandeza scoase un strigăt. 

— Omul pe care l-ai cunoscut, zise ea, omul pe care l-ai iubit... 

— Oh! Cât de mult l-am iubit!... 

— Spui că omul acesta, urmă irlandeza, se numea sir Edmond 
şi... a murit pentru Irlanda? 

— Da, a murit pentru Irlanda!... Şi omul acesta era fratele 
meu! adăugă lordul Palmure cu un suspin adânc. 

— Era soţul meu, exclamă irlandeza; era tatăl copilului meu. 

— Ah! De ce n-am ghicit asta de ieri, exclamă lordul Palmure. 

— Copila mea, sora mea, adăugă, cuprinzând-o pe irlandeză în 
braţe, nu mai plânge... copilul dumitale va fi găsit!... Copilul 
meu, sânge din sângele meu! 

Şi obrajii lordului Palmure fură inundati de lacrimi. 

— Ai spus că fiul meu a fost găsit? Oh!... Nu mă înşeli oare? 

— Nu, ţi-o jur. 

— Dar unde este acum?... La dumneata?... 

— Da; în unul din castelele mele, la o distanţă de treizeci de 
leghe de Londra... Iti voi spune îndată totul. 

— Vorbeşte, murmură femeia sfârşită de atâta emoție. 

— Dumneata ai încăput ieri pe mâinile unei bande de tâlhari şi 
ai fost despărțită de copilul dumitale, nu-i asa? 

— Da, am fost adormită... 

— Şi ai fost dusă în stradă... 

— Când m-am trezit, m-am văzut într-un loc pustiu, 
necunoscut... 


— 106 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Continuă, copila mea, continuă, zise lordul, care voia să afle 
toate aventurile prin care trecuse irlandeza. 

Atunci, încrezătoare, Jenny îi povesti tot ce se petrecuse în 
Wellclose Square, primejdia prin care trecuse şi din care o 
scăpase Omul Gri, sosirea preotului şi arestarea sa şi, în sfârşit, 
expediţia aceea pentru regăsirea copilului, care nu dăduse niciun 
rezultat. 

Această povestire aruncă o lumină cu totul nouă asupra 
evenimentului dispariţiei copilului. Era evident că cei care-l 
căutau erau amicii irlandezi şi ştiau cine era copilul. 

Tâlharii însă, răpitorii, nu mai erau decât nişte hoţi ordinari, 
care furaseră copilul pentru vreo negustorie. 

Şi lordul Palmure regreta făgăduielile pe care le făcuse 
bătrânei doamne, căci dânsul crezuse sincer că bătrâna trăda 
marea cauză a Irlandei. 

In momentul acela trăsura se opri. 

Se aflau la poarta palatului Palmure. Lordul cobori cel dintâi şi 
întinse mâna irlandezei. 

Aceasta aruncă în jurul ei o privire rătăcită. Era în Chester 
Street, în mijlocul lui Belgrave Square, în Londra bogată, în 
Londra palatelor nobilimii. Nu mai erau străzile acelea 
întunecoase şi colibele acelea prost luminate; nu mai erau nici 
cantinele murdare şi zgomotoase. Erau numai palate, palate! 

— lată unde s-a născut sir Edmond! exclamă lordul Palmure, 
apăsând butonul soneriei. 

— E posibil oare? murmură irlandeza, împreunându-şi mâinile. 

„Recunosc caracterul sălbatic, dispretuitor şi mânaru al lui sir 
Edmond”, cugeta lordul Palmure. „S-a căsătorit cu femeia 
aceasta şi nu i-a vorbit niciodată de persecuțiile la care era 
supus de către familia sa. A crezut că se înjoseşte, acuzându-ne, 
şi... dânsa nu ştie nimic.” 

Poarta se deschise. Jenny se văzu în pragul unei vaste curţi. 

Ea, táranca irlandeză, cu hainele sale sărăcăcioase, trecu, la 
braţul lordului Palmure, prin mijlocul unui dublu rând de lachei, 
galonati cu aur. 

Lordul Palmure o conduse astfel până într-un vestibul splendid 
luminat. Apoi deschise o uşă în stânga. Irlandeza, care credea că 
visează se văzu într-un salon magnific. 

— Vino, să stai aici, copila mea, îi zise nobilul lord, 
conducând-o spre canapea. 

Irlandeza tremura de emoție. 

Niciodată, chiar în visele sale, nu-şi imaginase atâta 


— 107 — 


— Ponson du Terrail — 


splendoare. 

Lordul Palmure sună. 

Un lacheu apăru. 

— Miss Ellen e acasă? întrebă el. 

— Da, milord. 

— Roag-o să coboare, si spune-i că persoana pe care o 
căutam a fost găsită. 

După cátea momente, usa se deschise si o tânără fată intră. 

Era aşa de frumoasă, încât irlandeza se dădu înapoi, 
surprinsă, fascinatá si fără de voie îşi privi sărmana sa 
îmbrăcăminte si rosi toată. 

Era aşa de frumoasă încât frumusețea irlandezei pălea lângă 
ea. 

Şi această tânăra fată asa de frumoasă veni spre ea şi-i 
întinse mâna. 

— Miss Ellen, zise lordul Palmure, iată văduva iubitului meu 
frate, sir Edmond. 

Şi întorcându-se spre irlandeză, adăugă: 

— Fiica mea. 


Capitolul XXXIII 


Bunul Shoking îşi petrecuse întreaga noapte în tavernă, 
mâncase o omletă scoțiană cu brânză, báuse un pahar de gin şi 
fumase două ţigări. 

Shoking nu-şi mai refuza nimic acum. 

Când se gândi să se ducă la culcare erau orele unu după 
miezul nopţii; îşi oprise o cameră alături de cea a irlandezei. 

leşind din tavernă se cam clătina puţin pe picioare. 

Lumina becurilor i se părea nespus de slabă şi uneori le vedea 
chiar prinzându-se unul de altul şi jucând un dans, nebun. 

În sfârşit, şchiopătând puţin, ajunse la micul hotel. 

După cum am spus, din hotelul acesta ieşeau toţi, când şi cum 
pofteau. 

Cu toată ameteala sa, Shoking urcă scările cu cea mai mare 
precauţie ca să nu facă zgomot. 

Pentru ca să ajungă la camera sa, trebuia să treacă prin 
dreptul uşii irlandezei. 

— Ce fel de om sunt şi eu, îşi zicea el; în timp ce sărmana 
femeie plânge, eu m-am dus să mă îmbăt. Sunt un om fără 
inimă. 

— 108 — 


— Mizeriile Londrei — 


Se apropie de usá si-si lipi urechea de ea. 

Se temea să n-o audă pe irlandeză plângând încă şi acum. 

Dar cea mai adâncă tăcere domnea în cameră. 

— Doamne, se gândi Shoking; sărmana femeie!... 

Şi în vârful picioarelor intră în camera lui şi se aşeză în pat. 

Shoking adormi adânc şi începu să viseze cele mai plăcute 
vise. 

Londra, de altfel, nu este deloc un oraş matinal. Dimineaţă 
nimic nu se mişcă înainte de orele nouă sau zece. 

E un oraş care trăieşte mai mult în timpul nopţii. 

Shoking dormi deci până pe la orele zece şi jumătate. 

Deşteptându-se, suspină adânc, atât de departe era realitatea 
de frumoasele vise cu care se desfătase. 

Apoi se gândi la irlandeză. 

Intr-o clipă cersetorul se îmbrăcă, îşi puse cravata cea albă şi 
se duse să bată la uşa irlandezei. Dar nimeni nu-i răspunse. Bătu 
a doua oară. Aceeaşi tăcere. Atunci băgă de seamă că cheia era 
în uşă. Cuprins de o vagă nelinişte deschise şi intră. Camera era 
goală, fereastra deschisă, patul neatins. Shoking alergă în fugă 
pe coridor. 

— Unde este femeia pe care am adus-o aseară aici? întrebă el 
oprindu-se în faţa stăpânei hotelului. 

— Eu n-am văzut-o, răspunse onorabila doamnă. 

— Nu s-a culcat aici? 

— Nu ştiu. 

Shoking vorbea aşa de tare şi cu un aer de om disperat, încât 
mai mulţi locatari intrară în vorbă. 

O doamnă bătrâna afirmă că o văzuse pe irlandeză ieşind în 
stradă, pe la orele opt sau nouă seara. 

Ar fi greu să descriem disperarea nenorocitului. 

Alergă în stradă, o străbătu de câteva ori, colindă şi prin cele 
vecine şi întrebă în toate părţile dacă nu cumva văzuseră o 
femeie săracă, dar remarcabilă prin deosebita sa frumuseţe. 

Nimeni nu putu să-i răspundă. 

Irlandeza era pierdută, ca şi copilul ei. 

— Mizerabil ce sunt! îşi zicea Shoking. Mizerabil!... Funesta 
patimă pentru băutură mi-a cauzat nenorocirea aceasta... Ce va 
spune abatele Samuel? Ce va spune Omul Gri? 

Şi Shoking, în prada celei mai mari disperări, după ce-şi 
petrecuse o parte din zi în cercetări zadarnice, avu un moment 
gândul de a se arunca în Tamisa, spre a se pedepsi. 

Dar îşi aduse aminte că Omul Gri îi dăduse întâlnire pentru 


— 109 — 


— Ponson du Terrail — 


orele patru seara, în gara de la Charing-Cross. 

— Oh! îşi zise el, omul acesta are puteri mari. El va regăsi-o 
pe irlandeză. Ce îmi pasă că má voi expune mâniei sale, de 
vreme ce o merit? A 

Shoking ajunse la Charing-Cross. Il zări plimbându-se alături 
de abatele Samuel. 

Aşadar, preotul era liber şi asta fără îndoială, numai mulţumită 
misterioasei puteri a Omului Gri. 

Shoking merse drept spre ei şi îngenunche. 

Avea ochii plini de lacrimi şi gestul său era rugător. 

— Ce ai? îl întrebă Omul Gri. 

— Ei bine! Irlandeza... bolborosi Shoking. E pierdută. Şi ea ca 
şi copilul... 

Omul Gri îl sili pe Shoking sá se ridice. Niciun muşchi de pe 
obrazul său nu tresări. O uşoară paloare numai îi acoperi fruntea. 

— Dar vorbeşte odată, îi zise el şi sileşte-te să fii liniştit!... 
Vorbeşte şi spune ce s-a întâmplat. 

Şi porniră toţi trei spre un colţ mai retras, pentru a nu atrage 
atenţia lumii. 

Atunci Shoking povesti cum dispăruse irlandeza. 

Omul Gri îl ascultă cu răceală. 

— Şi nu-ţi închipui deloc unde poate fi ea? întrebă el. 

— Dacă aş fi avut vreo bănuială, zise Shoking, aş fi acţionat eu 
însumi. 

Omul Gri înălţă din umeri. 

— Adu-ţi aminte, zise el, nu mi-ai vorbit tu însuţi de lordul 
Palmure? 

Shoking tresări. 

— Cine altul decât el ar fi avut interes s-o facă să dispară? Nu 
era el la poarta casei din Dudley Street, ieri, la orele opt 
dimineaţa? 

— Ai dreptate. 

— Aşadar, interveni şi abatele Samuel, dumneata crezi asta? 

— Da, cu siguranţă! 

— Ah! 

— Dacă irlandeza a dispărut, aceasta înseamnă că e în mâinile 
lordului Palmure. 

Shoking strânse pumnii. 

— Oh! exclamă el, lordul Palmure e puternic, iar eu nu sunt 
decât un cerşetor. Cu toate acestea, va trebui să mi-o redea. 

Voi să facă un pas înainte, dar Omul Gri îl opri. 

— Unde te duci? îl întrebă. 


— 110 — 


— Mizeriile Londrei — 


— La lordul Palmure, exclamá el. 

— Nu, nu astázi... 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să găsim copilul mai întâi, răspunse cu 
răceală Omul Gri. 

— Dar vom reuşi noi oare? întrebă Shoking. 

— Da, astă seară. 

— Ah! 

— Şi avem nevoie de tine, adăugă Omul Gri. 

Apoi, luând braţul abatelui Samuel îi zise: 

— Să mergem... Timpul e scurt şi avem multe lucruri de făcut. 

Şi toţi trei ieşiră din gară. 


Capitolul XXXIV 


Pe la orele şapte seara, lordul Palmure discuta cu fiica sa. 
Despre miss Ellen se putea spune că era una din acele femei 
coapte înainte de vreme. 

La şaisprezece ani se ocupa de politică. 

Demnă fiică a tatălui său, ea cunoştea de minune istoria 
contemporană a regatului unit, aspiraţiile Irlandei şi, ca şi lordul 
Palmure, avea un sentiment de ură faţă de ţara aceea, care era 
leagănul familiei sale. Se ştie că aceia care şi-au trădat patria, 
devin cei mai cruzi duşmani ai ei. 

Lordul Palmure îşi găsise deci în fată un auxiliar docil si 
inteligent pentru îndeplinirea proiectelor sale tenebroase. 

Cu toate acestea, miss Ellen nu asculta orbeşte; încerca să 
pătrundă ordinele tatălui său şi-i zicea:. 

— Nu înţeleg bine care este scopul dumitale... 

— E foarte simplu: să punem mâna pe copil. 

— Fie. 

— Să-l răpim, să-l smulgem din mâinile acelor oameni care vor 
să şi-l facă într-o zi şef. 

— Inteleg foarte bine asta, dar... 

— Iti ghicesc gândul, Ellen, zise lordul. Tu te întrebi: la ce bun 
să luăm copilul în casa noastră, să-i creştem fiul mizerabilului 
care ne-a dezonorat numele? 

— Tocmai aşa tată. 

Un surâs flutură pe buzele lordului Palmure. 

— Ascultă-mă bine, zise el; ascultă-mă cu atenţie. Am 
convingerea că copilul n-a fost furat de către cei care se gândesc 


— 111 — 


— Ponson du Terrail — 


la libertatea Irlandei, ci de către nişte răufăcători... Copilul a fost 
furat pentru a fi substituit altuia; si, desigur, ocazia ar fi fost 
foarte nimerită să dăm o mână de ajutor oamenilor acelora, 
pentru ca urma nepotului meu să fie pierdută pentru totdeauna. 

— Tocmai gândul acesta mă frământă si pe mine, tată. 

— Eu însă, în loc să las copilul acesta să urmeze un destin 
obscur, pun mâna pe el şi pe mama sa şi-i instalez pe amândoi în 
unul din castelele noastre. 

— Foarte bine, zise miss Ellen. 

— Copilul va fi crescut bine, iar mamei fi spun: N-avea nicio 
grijă de Irlanda. Eu si frații mei lucrăm în umbră; dar n-a sunat 
încă ora acțiunii generale. 

— Foarte bine. 

— Oamenii aceia săraci, care până atunci trăiseră mâncând 
numai cartofi, se vor vedea deveniți dintr-o dată mari seniori. 
Omul se deprinde foarte lesne cu bogăția, Ellen. 

— Continuă tată, căci deocamdată nu înțeleg nimic. 

— Aşteaptă, Ellen, aşteaptă. Fiul va creşte, în mijlocul acestui 
lux... 

— Şi mama sa îl va creşte insuflându-i dragostea pentru 
Irlanda... observă Ellen cu ironie. 

Un surâs misterios flutură pe buzele lordului Palmure 

— Mama poate să moară, zise el. E aşa de uşoară trecerea de 
la viață la moarte!... Un fruct, un pahar cu apă... Cine stie?... 

— Şi după asta? întrebă cu răceală miss Ellen. 

— Să presupunem că copilul rămâne orfan la doisprezece sau 
la treisprezece ani; socotesc că va avea destulă vreme să uite cu 
totul de scumpa sa Irlanda. 

— Bine! 

— ÎI vom creşte ca pe un bun englez, care trebuie să troneze 
într-o zi în Parlament; îl voi creşte ca pe fiul meu, căci copilul 
acesta trebuie să-mi urmeze într-o zi... 

— Ce spui, tată? 

— Vreau să-l fac soţul tău, Ellen. 

— Te-ai gândit dumneata la una ca asta? exclamă tânăra fată 
înfiorându-se de indignare... Eu să mă căsătoresc cu vagabondul, 
cu cerşetorul acesta... 

— E sânge din sângele tău, Ellen... 

— Ce-mi pasă? 

— Şi pe urmă. Nu ţi-am spus încă totul. 

— Vorbeşte, tată, răspunse cu răceală miss Ellen. 

Lordul Palmure reluă: 


— 112 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Tatăl meu, după cum ştii şi tu Ellen, a păzit cauza Irlandei. 
Anglia i s-a arătat recunoscătoare. Ea ne-a donat nişte ţinuturi 
întinse, în cea mai mare parte confiscate de la răzvrătiți. Tatăl 
meu a devenit unul dintre cei mai bogaţi seniori din regatul Unit. 
El nu avea cum să prevadă că fratele meu Edmond va imbrátisa 
într-o zi cauza Irlandei; el ne-a reunit pe amândoi când eram 
copii şi ne-a zis: 

„Cu multă greutate, dragii mei, am obţinut de la parlament 
dreptul de a-mi împărţi averea în două părţi egale; sunt destul 
de bogat pentru a-mi putea îngădui luxul acesta”. 

— Ah! Într-adevăr? exclamă miss Ellen, care devenea din ce în 
ce mai atentă. 

— Eu sunt bogat, copila mea, foarte bogat. Şi, cu toate 
acestea, nu posed decât jumătate din averea tatălui meu. 

— Ce s-a făcut cu cealaltă jumătate? 

— Partea lui sir Edmond? 

— Da. 

— Anglia a confiscat-o. 

— Ah! 

— Şi de aceea, crescându-l pe fiul lui sir Edmond şi 
insuflându-i dragostea pentru Anglia, sper ca averile tatălui său 
să-i fie înapoiate. Acum înţelegi de ce m-am gândit să-l fac soţul 
tău? 

— Da, tată. 

— Şi mai eşti indignată? 

— Nu, tată; dar ce vârstă are copilul? 

— Zece ani. 

— Eu am şaisprezece. N 

— Soțul tău va fi mai tânăr decât tine. Ce ne pasă!... In 
cercurile aristocratice în care trăim noi căsătoria nu este unirea a 
două persoane, ci a două nume şi a două averi. 

— Fie, tată, zise miss Ellen. Acum pleci? 

— Da... 

Şi într-adevăr, nobilul lord se ridică şi-şi învălui trupul în blana 
sa largă. 

— Te duci să cauţi copilul? 

— Da. 

— Unde? 

— Nu ştiu nici eu, dar doamna cea bătrână ne va călăuzi. 

Miss Ellen se apropie de fereastră şi privi în curte. 

— Trăsura nu este încă gata, zise ea. 

— Nu mă voi duce cu echipajul meu, zise lordul; aş face o 


— 113 — 


— Ponson du Terrail — 


imprudentá, mai ales că, desigur, bătrâna má va conduce într-un 
cartier îndepărtat. 

— E probabil. 

— De aceea, am reținut un birjar, care mă aşteaptă în colțul 
străzii. 

— Tată, mai zise miss Ellen, te duci singur? 

— Nu. Doi agenţi má vor întovărăşi. 

— Atunci, noroc bun!... Voi fi mai liniştită. 

— Adio, copila mea, zise lordul Palmure. Nu ştiu exact când 
mă voi reîntoarce. Ai grijă de irlandeză. 

— Oh! zise miss Ellen, de când i-am arătat portretul lui sir 
Edmond, pe care l-am aşezat în galeria familiei noastre, are cea 
mai deplină încredere în noi. 

— Răspunzi de ea? 

— Ca de mine însumi. 

— Foarte bine, Ellen. La revedere. 

Şi lordul Palmure, îşi sărută fiica pe frunte. 

Cinci minute după aceea, ieşea pe jos din palatul său. La 
extremitatea de nord a străzii Chester găsi un birjar care aştepta 
acolo de multă vreme. 

Lordul Palmure se urcă în trăsură. 

Birjarul avea faţa aşa de bine acoperită, încât lordul Palmure, 
chiar dacă ar fi fost ziuă, nu l-ar fi putut recunoaşte pe bunul 
Shoking. 

— Dudley Street! îi strigă lordul Palmure, închizând portiera. 

Şi trăsura plecă în goană. Shoking fusese birjar în tinereţe. 


Capitolul XXXV 


Trăsura străbătu Calea Victoriei, trecu prin faţa catedralei 
Westminster şi intră în strada Parlamentului. 

Lordul Palmure strigă birjarului: 

— Vă opriţi la Scotland-Yard. 

— Bine, răspunse Shoking. 

Trăsura trecu prin faţa Amiralității şi putu după aceea opri. 

Doi oameni care aşteptau lângă zid se apropiară. Lordul 
Palmure îşi scoase capul afară din trăsură. 

— Noi suntem aceia pe care îi aşteptaţi, seniore, zise unul 
dintre ei. 

— Atunci urcati-vá, răspunse lordul Palmure, deschizând el 
însuşi uşa trăsurii. 

— 114 — 


— Mizeriile Londrei — 


Cei doi oameni se urcará si se asezará pe bancheta de 
vis-ă-vis, căci trásura avea patru locuri. 

Apoi Shoking dădu bice calului. 

In mai puţin de un sfert de oră trăsura se opri din nou la 
poarta casei mistressei Fanoche. 

Nu fu nevoie să sune de două ori. 

Bătrâna doamnă era gata şi aştepta foarte nerăbdătoare. 

— In fine, îşi zise ea, pentru a douăsprezecea oară, în 
intervalul a câtorva minute, în fine, voi putea să trăiesc liniştită 
pe viitor, fără ajutorul nimănui. 

Fetitele fuseseră culcate devreme; de altfel puţin îi păsa 
bătrânei doamne ce se alege de bietele copile după plecarea ei. 

Isi adunase în grabă câteva lucruri într-o geantă uşoară, îşi 
pusese pălăria pe cap, un şal scoţian pe umeri, şi aştepta. 

— Ah! milord, zise ea, văzându-l pe lordul Palmure intrând, mă 
temeam că nu vei veni... In acelaşi timp, o spuneam... 

— Pentru ce? 

— Mi-e teamă... 

— Şi de ce ti-ar fi teamă? 

— Ah, dumneata nu ştii ce fel de oameni sunt aceia pe care-i 
voi trăda. Ar fi în stare să mă ucidă... 

— Scumpa mea doamnă, zise cu răceală lordul Palmure, 
intrând într-o încăpere unde era aprinsă o lampă şi scoțând din 
buzunar un portofel, iată aici contractul dumitale de rentă. 

Inima bătrânei doamne bătu cu putere. 

— lată şi cele o sută de lire pentru cheltuielile dumitale de 
drum. Şi un bilet de clasa l, până la Brighton. Trenul pleacă la 
amiază. 

Bătrâna doamnă întinse mâna pentru a lua în stăpânire 
contractul, biletul şi bancnotele. 

Lordul Palmure o opri. | 

— Nu, zise el, nu încă. Îndată ce voi avea copilul toate acestea 
vor trece în proprietatea dumitale. Te voi conduce eu însumi la 
gară. 

Bătrâna doamnă rămase puţin deceptionatá. 

— Nu cumva mă înşeli? zise ea. 

— Mă numesc lordul Palmure şi numele meu trebuie să fie 
garanţie pentru dumneata. 

— Fără îndoială, dar... 

— Dar?... 

— Ce vrei dumneata să faci cu copilul? 

— Să-l redau mamei sale. 


— 115 — 


— Ponson du Terrail — 


— Mamei sale! 

— Da, mamei sale, care este acum în casa mea, după ce a 
scăpat de moarte ca prin minune, răspunse cu răceală lordul. 

Bătrâna se ingálbeni. 

— Haide, continuá lordul, coborándu-si vocea, vezi bine cá eu 
ştiu o mulţime de lucruri, nu-i asa? Sá nu pierdem timpul în 
zadar. In trăsură mă aşteaptă doi poliţişti, care mă vor 
întovărăşi. Sau, peste o oră, voi avea copilul, şi atunci dumneata 
vei pleca la Brighton, sau mă vei fi înşelat, şi atunci te voi 
conduce la Scotland-Yard. 

Bătrâna îşi împreună mâinile. 

— Milord, zise ea, îţi jur că te voi duce acolo unde este copilul. 

— Ei bine, să plecăm... 

Şi luă braţul bătrânei. Ea stinse lampa şi închise uşa. 

Urcându-se în trăsură îi văzu şi dânsa pe cei doi oameni; dar 
trăsurile din Londra n-au lanterne; afară de asta, Dudley Street e 
foarte slab luminată. Pe urmă, cei doi oameni aveau pălăriile 
trase pe ochi, aşa încât cu greu i-ar fi putut cineva recunoaşte. 

Bătrâna se aşeză în fundul trăsurii, alături de lordul Palmure. 

— Unde mergem? 

— La Hampstead. 

— Bine. Ce stradă? 

— Heath-Mount. 

— Foarte bine. Ce număr? 

— Optsprezece. 

— Acolo e copilul? 

— Acolo. 

Lordul Palmure repetă această adresă birjarului. 

— All right! răspunse Shoking. 

Si-si biciui calul. 

Douăzeci de minute după ce plecaseră din Dudley Street, erau 
în Heath-Mount. 

Lordul Palmure şi bătrâna doamnă nu schimbaseră niciun 
semn sau cuvânt în tot timpul drumului, socotind că nu era 
nevoie să iniţieze şi pe poliţişti în secretele lor. 

Aceştia, la rândul lor, stătuseră cu dinţii strânşi. 

Când trăsura se opri, lordul Palmure scoase capul pe usitá si 
întrebă: 

— Am ajuns? 

— lată strada căutată, răspunse Shoking, şi iată numărul 18. 

Lordul Palmure văzu un grilaj, o grădină mare şi, în fund, o 
căsuţă care avea câteva ferestre luminate. 


— 116 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Aici e? întrebă el, adresându-se bătrânei. 

— Da, răspunse aceasta. 

— Atunci hai de-mi arată drumul. 

— Dar, milord, zise femeia, cu vocea plină de nelinişte, vrei ca 
oamenii aceia să mă asasineze? 

— Ei bine, răspunse lordul Palmure, dacă ţi-e teamă, rămâi 
aici. 

Si cum contractul si bancnotele sunt în buzunarul meu, cred 
că mă vei aştepta. 

Şi adresându-se celor doi poliţişti: 

— Veniţi, domnilor şi fiţi gata pentru orice situaţie. 

Lordul Palmure cobori cel dintâi şi merse drept spre grilaj; el 
nu putea vedea pe unul dintre cei doi poliţişti luând un pachet 
din mâna lui Shoking. 

Nobilul lord voi să apese butonul soneriei, dar acela căruia 
Shoking îi dăduse misteriosul pachet îl opri. 

— Nu suna milord, zise el. 

— Cu toate acestea, trebuie să intrăm... 

— Am prevăzut cazul. 

Şi scoase de sub mantie o legătură de chei. 

— In Londra, zise el, toate broaştele uşilor sunt făcute aproape 
după acelaşi model. 

— Eşti un om abil, domnule, zise lordul Palmure. 

Cel lăudat astfel încercă rând pe rând mai multe chei. În 
sfârşit, una dintre ele se potrivi şi porţile se deschiseră. 

— Intră, milord, zise polițistul. 

Şi se dădu la-o parte pentru a face loc nobilului lord. 

Dar, în clipa aceea, acesta simţi cum cineva îl apucă de gât. 

Şi până să fi putut scoate un singur strigăt sau să facă o 
singură mişcare de împotrivire, fu rostogolit la pământ şi legat 
fedeleş. 

— Acum, zise Omul Gri, căci el era, să mergem să căutăm 
copilul. 


Capitolul XXXVI 


Acum să ne întoarcem puţin înapoi şi să vedem ce isprăvi mai 
făcu mistress Fanoche. 

L-am lăsat pe micul Ralph în momentul în care bruta Mary 
ridicase biciul asupra lui. Copilul scoase un strigăt, unul singur. 
După care rămase mut. Încrucişându-şi braţele pe piept, îşi 

— 117 — 


— Ponson du Terrail — 


privea călăul cu dispreț. 

Scotiana îl lovi din nou. 

Din fericire, pe când ridica biciul pentru a treia oare, uşa se 
deschise şi mistress Fanoche apăru. 

Ea scoase la rândul ei un strigăt, se aruncă asupra scoţienei 
şi-i smulse biciul. 

Apoi, cu un get impetuos, îi arătă uşa. 

Scotiana plecă fără sá obiecteze ceva. 

Atunci mistress Fanoche voi să ia copilul în braţe. 

— Unde este mama mea? întrebă acesta, încruntând 
sprâncenele. 

— Mama ta a plecat într-o mică călătorie, dragul meu, îi 
răspunse, şi eu i-am făgăduit că voi avea grijă de tine. 

Ralph o fixă cu privirea lui adâncă şi scrutătoare. 

— Má înşeli, zise el. 

— De ce te-aş înşela, dragul meu? Mama ta a plecat, dar se va 
reîntoarce... 

— Când? 

— Mâine. 

— Mă înşeli, repeta copilul. Vreau să plec. 

— Cum? 

— Vreau să plec de-aici, răspunse el, cu vocea imperioasă. 

— Şi unde să pleci? întrebă îngrijitoarea de copii. 

— S-o găsesc pe mama mea. 

— Ştii bine că asta nu se poate. Pentru că mama ta a plecat... 

Copilul bătu din picior. 

— Vreau să plec! repetă el cu îndârjire. 

Şi se îndreptă spre uşă. 

Dar mistress Fanoche îl apucă de braţ. 

— Dragul meu, îi zise ea, când un copil vrea să nu fie bătut, 
trebuie să fie cuminte; căci dacă... 

— Bate-mă, dar lasă-mă să plec. 

Mistress Fanoche era exasperată. Ea o chemă din nou pe 
scoțiană. Mary se reîntoarse cu teribilul ei bici. 

De astă dată mistress Fanoche nu mai surâdea. 

— Culcă-mi pe tâlharul acesta, zise ea scoţienei. 

Mistress Fanoche ieşi şi Ralph rămase din nou în puterea 
teribilei servitoare. 

Aceasta îl luă în braţe şi-l împinse cu violenţă înaintea ei; şi 
cum copilul părea că vrea să-i reziste, îl lovi din nou. 

Apoi deschise uşa unei încăperi. Ralph se văzu într-o cameră 
mică, în care era un pat. Camera aceasta semăna puţin cu aceea 


— 118 — 


— Mizeriile Londrei — 


în care adormise în braţele mamei sale. Un moment fu legánat 
de o iluzie dulce si incepu sá strige: 

— Mamá! Mamă! 

Un hohot de rás al scotienei fu singurul ráspuns. 

— Mamá! mai repetá copilul. 

Dar acum biciul căzu pe umerii săi fragezi. 

Atunci, învins de durere, copilul începu să plângă. 

Scotiana îl dezbrăcă în linişte si Ralph nu se mai opuse. 

Sărmanul copil plânse multă vreme, neîntrerupându-şi 
suspinele decât pentru a pronunţa numele adorat al mamei. 

După slăbiciunea morală, urmă lâncezeala fizică, în cele din 
urmă copilul adormi. 

Când se deşteptă, era ziuă şi soarele îi inunda camera. 

Ralph aruncă o privire în jurul său. 

Era singur. 

Din nou o chemă pe mama sa. 

Mistress Fanoche fu aceea care apăru în locul ei. Femeia era 
din nou surâzătoare şi voi să-l îmbrăţişeze. Dar copilul o 
respinse. 

— Redă-mi-o pe mama, zicea el. 

— Nu ţi-am spus că se va reîntoarce? 

— Când? 

— Mâine. 

Copilul păru a crede în cuvintele ei. Aşa că în momentul acela 
nu mai plânse, nu mai puse nicio întrebare. 

— Eram sigură, îşi zicea mistress Fanoche, că în cele din urmă 
mititelul se va linişti. 

Copilul fu tratat cât se poate de bine; el nu le mai respingea 
acum pe cele două femei, dar le primea observaţiile cu 
indiferentá.. 

La început nu voise sá mănânce; dar spre seară foamea fu 
mai puternică şi-l învinse. 

Mistress Fanoche avusese grijă să amestece puţin opiu în 
alimentele sale, aşa încât adormi brusc şi scotiana putu să-l 
dezbrace. 

A doua zi, Ralph întrebă iarăşi de mama sa. 

— Mâine, îi răspunse din nou mistress Fanoche. 

Copilul nu făcu nicio obiectie. 

Erau douăzeci şi patru de ore de când un gând îi chinuia 
mintea. 

Isi amintea de toate evenimentele care-i atráseserá atenţia de 
când sosise la Londra. 


— 119 — 


— Ponson du Terrail — 


Fetița care-i spusese că va fi bătut, nu rostise decât adevărul. 
Doamna cea bătrâna dispăruse si n-o mai vedea acum decât pe 
mistress Fanoche. 

Apoi, Ralph era convins că locuința în care se găsea acum nu 
era aceea în care fusese condus Împreună cu mama sa de către 
cersetorul Shoking. 

Prin urmare, Ralph făcu raționamentul că dacă voia s-o 
găsească pe mama sa, trebuia să fugă din casa aceea. 

Copilul nu-şi dădea tocmai bine seama de intensitatea 
Londrei. Cu toate acestea se întreba dacă va putea el singur să 
găsească drumul. 

Aşadar, Ralph se gândea mereu la fugă. 

Şi când copiii îşi pun ceva în minte, sunt capabili de tot atâta 
răbdare si putere de disimulatie ca si oamenii mari. 

Ralph se arătă aşa de ascultător la un moment dat încât 
mistress Fanoche îl acoperi de mângâieri si sărutări. 

El n-o mai respingea acum şi părea convins că într-adevăr 
mama sa avea să se întoarcă a doua zi. 

Ca să-l răsplătească pentru atâta supuşenie mistress Fanoche 
îi îngădui să se joace în grădină. 

Grădina aceasta era înconjurată de toate părţile de un gard 
înalt de scânduri, aşa încât nu era nicio primejdie: copilul n-ar fi 
avut pe unde să fugă. 

Seara, mistress Fanoche nu mai amestecă în alimente nicio 
substanţă menită să-i forţeze somnul. 

Copilul mâncă foarte puţin. 

Când scotiana veni să-l anunţe că ora culcării sosise, el nu se 
împotrivi deloc. 

Servitoarea îl dezbrăcă ca de obicei, îl aşeză în pat şi luă 
lampa cu ea. 

Atunci, copilul se sculă fără zgomot şi în picioarele goale veni 
să-şi lipească urechea de broasca uşii. 

Mistress Fanoche şi scotiana vorbeau cu voce înceată. 

Ralph se apropie de pat şi se îmbrăcă. 

Numai papucii nu şi-i puse. 

Apoi, pe dibuite, se îndreptă spre fereastră. 

Ralph deschise fereastra fără cel mai mic zgomot; se opri 
pentru a trage cu urechea. 

Cele două femei vorbeau în continuare. 

Fereastra era la o înălţime foarte mică; săritura nu prezenta 
nicio primejdie, căci picioarele aproape îi atingeau pământul. 

Ralph nu stătu mult pe gânduri şi sări în grădină. 

— 120 — 


— Mizeriile Londrei — 


Capitolul XXXVII 


Pe când micul irlandez fugea din camera sa, mistress 
Fanoche, cu toate pretenţiile sale de aristocrată, stătea de vorbă 
cu Mary, umila servitoare scoțiană. Puterea complicitátii era mai 
mare decât mândria rangului. 

Ca şi bătrâna doamnă, care o trădase lordului Palmure pentru 
bani, şi scotiana Mary cunoştea toate crimele misterioase comise 
de mistress Fanoche. 

Aceasta din urmă era într-adevăr stăpâna reală a 
stabilimentului; şi dacă lucrurile prosperau, prosperau numai şi 
numai pentru ea. Afacerea din care bătrâna se alegea cu un şal 
sau cu o rochie şi Mary cu cine ştie ce alt fleac îi aduceau 
inteligentei mistress Fanoche pumni întregi de guinee. 

Cu toate acestea, oricât de sigură ar fi fost mistress Fanoche 
de cele două femei, tot credea că trebuie să le supravegheze; 
afară de asta întrebuinţase cu ele şi un alt sistem foarte eficace. 
Ea încurajase din umbră gelozia pe care bătrâna doamnă şi 
servitoare o nutreau una pentru alta. 

De douăzeci de ori în fiecare zi, bătrâna doamnă afirma că 
scotiana era o tâlhăriţă şi că argintáriile şi lenjeria nu trebuiau 
lăsate pe mâna ei. 

Din contră, Mary spunea adeseori: 

— Rău faci, doamnă, că-ţi încredinţezi toate secretele 
bătrânei. Femeia aceasta are privire de trădătoare, seamănă cu 
luda. Dacă i s-ar oferi vreodată prilejul de a te vinde, n-ar sta 
nicio clipă la îndoială. 

În seara aceea, după ce culcase copilul, Mary intră în vorbitor, 
unde mistress Fanoche stătea la o masă brodând. 

In loc să se îndrepte spre bucătărie, se asezá si ea la masă. 

Mistress Fanoche nu se supără deloc. 

Cu toate acestea, adresă o privire întrebătoare servitoarei: 

— Ce este? 

— Doamnă, răspunse Mary, aş dori să-ţi pun o întrebare! 

— Vorbeşte... 

— Bătrâna maimuţă ştie că noi am venit aici? 

Bătrâna maimuţă era - după cum lesne se înţelege - doamna 
cea bătrână. 

— Desigur, răspunse mistress Fanoche. 

— Rău ai făcut doamnă, că i-ai spus. 


— 121 — 


— Ponson du Terrail — 


— Pentru ce? 

— Pentru că s-ar putea foarte bine să fim trădate. 

Mistress Fanoche înălţă din umeri. 

— Şi pentru ce crezi tu că vrea să ne trădeze. 

— Pentru bani. 

— Fie. Dar cine fi va da banii. 

— Aceia care ar avea interes să regăsească copilul. 

— Tu eşti nebună, Mary. 

— Şi pentru ce, doamnă? 

— Pentru că, nu este decât o singură persoană care ar putea 
sá se intereseze de copilul acesta: mama lui... Si mama 
aceasta... ştii tu bine... 

— Da, răspunse Mary, cu un surâs sălbatic, frumoasa 
irlandeză trebuie să fie acum... 

— Şi chiar de-ar fi încă în viaţă, cum era cu totul lipsită de 
bani... 

— Tot una e, urmă scotiana, călăuzită de sentimentul său de 
adâncă ură; eu am ideea mea fixă. 

— Taci! zise cu asprime mistress Fanoche. 

— Ce se întâmplă, doamnă? 

— Mi se pare că am auzit zgomot. 

— Poate că mititelul se mişcă în pat. 

Si Mary se ridică pentru a se apropia de usa camerei în care 
fusese culcat copilul. 

— Nu, zise mistress Fanoche; nu dintr-acolo venea zgomotul... 
din grádiná. 

Se ridicase în picioare si trăgea cu urechea. 

— Portita e bine închisă, zise Mary. 

— Şi eu îţi spun că aud paşi... îţi spun că... 

Mistress Fanoche nu-şi sfârşi vorba. Devenise palidă de 
emoție, căci o cheie fusese vârâtă în broasca uşii de la intrare. 

Cele două femei se priviră mute de spaimă, cu fruntea înecată 
în sudoare. 

Cu toate acestea, robusta scoțiană îşi recăpătă energia si 
exclamă: 

— Dacă sunt pungaşi, vor avea de-a face cu mine! 

Deodată uşa vorbitorului se deschise şi doi bărbaţi apărură în 
prag. Şi nu erau alţii decât Omul Gri şi tovarăşul său irlandez, 
acela pe care cu un singur semn îl făcuse sclavul său. 

Omul Gri avea un revolver în mână. 

Indreptându-l asupra scoţienei zise: 

— Pe tine te rog să rămâi liniştită. 

— 122 — 


— Mizeriile Londrei — 


Mistress Fanoche voi sá strige. 

— Doamnă, îi zise cu răceală Omul Gri, eu nu sunt tálhar; fii 
pe pace. Dar vreau să vorbesc ceva cu dumneata. Te rog sá má 
asculti. 

— Cine eşti dumneata? Ce vrei de la mine? întrebă mistress 
Fanoche. 

Scotiana ţinută la respect de revolver, îşi plimba privirea rând 
pe rând de la Omul Gri la irlandez şi invers. 

Omul Gri continuă: 

— Il cunoşti dumneata pe lordul Palmure, doamnă? 

Mistress Fanoche se simţi puţin în siguranţă când auzi 
pronuntándu-se numele acesta, pe care-şi amintea că-l citise 
adesea în ziarul „Times”. 

— Nu, răspunse ea. 

— Lordul Palmure este în căutarea nepotului său. 

Mistress Fanoche făcu un pas înapoi. 

— Un mic irlandez, pe a cărui mamă aţi făcut-o să dispară şi 
pe care îl ascunzi aici, adăugă Omul Gri. 

Mistress Fanoche se sili să fie îndrăzneață: 

— Nu ştiu ce vrei să spui, răspunse ea. 

— Aşteaptă puţin, reluă Omul Gri. Dumneata ţii un pension în 
Dudley Street. Ai ca asociată pe o bătrâna care seamănă foarte 
bine cu o maimuţă. 

Scotiana Mary, mánatá de eterna ei ură, exclamă: 

— Ah! Bătrâna maimuţă ne-a trădat! Iti spuneam eu, doamnă, 
că aşa se va întâmpla. 

— Servitoarea aceasta, zise cu răceală Omul Gri, a spus 
curatul adevăr, doamnă. Asociata dumitale a spus curatul 
adevăr, doamnă. Asociata dumitale a vândut lordului Palmure, 
pentru o sumă considerabilă, secretul retragerii dumitale şi, prin 
urmare şi al copilului. 

— Oh! Mizerabila! exclamă scotiana. 

— Dar taci odată! exclamă mistress Fanoche, tremurând de 
ciudă. 

Omul Gri adăugă: 

— Din fericire, lordul Palmure nu i-a dat încă banii. 

Mistress Fanoche scoase un țipăt. 

— Inapoiati-ne copilul şi banii vor fi ai dumneavoastră. 

Mistress Fanoche avu o mişcare de bucurie care o trădă. Fără 
voie îşi îndreptase ochii spre camera în care fusese culcat 
copilul. 

Omul Gri surprinse această privire. 


— 123 — 


— Ponson du Terrail — 


— Ah! zise el, de astă dată ştim unde este copilul! 

Si îndreptându-se spre încăperea alăturată, deschise usa, 
lăsându-le pe cele două femei în paza irlandezului. Dar ajuns în 
prag, se opri. Camera era goală. 

Era acolo într-adevăr un pat si acesta era desfăcut; pernele 
păstrau încă urma formelor unui copil. 

Omul Gri se apropie si pipái cu mâna; pernele erau calde. 

Atunci alergă la fereastră care era deschisă. Grădina era 
tăcută. 

În acelaşi timp, mistress Fanoche si scotiana scoaserá câte un 
strigăt. 

Omul Gri îşi dădu seama că copilul fugise si cele două femei 
nu ştiau nimic. 

El sări pe fereastră în grădină. 

începu să alerge în toate părţile, urmat de cele două femei, 
care se văitau într-una şi de irlandez. 

Lordul Palmure sta aşa de bine ascuns după un arbore, încât 
cele două femei trecură pe lângă el fără să-l vadă 

Shoking însuşi, auzind atâta zgomot, sărise de pe capră şi 
alerga. 

Făcură înconjurul grădinii, căutară pretutindeni, dar copilul nu 
era nicăieri. 

Deodată, Omul Gri se opri în faţa unui arbore care se înălța 
lângă zid. 

O ramură ruptă îi indica drumul pe care-l urmase fugarul. 

— Din fericire, reluă Omul Gri, nu e mult timp de când a fugit. 
Hampsteadul este aproape pustiu, astfel că-l vom găsi în cele din 
urmă. 

Şi alergă afară din grădină, urmat de Shoking şi de irlandez. 

Toţi trei uitaseră de bătrâna doamnă care tremura de spaimă 
în trăsură şi de lordul Palmure ascuns după un copac. 


Capitolul XXXVIII 


Miss Ellen aşteptase reîntoarcerea tatălui său, lordul Palmure. 

La miezul nopţii, lordul nu se întorsese încă; cu toate acestea, 
miss Ellen nu era încă neliniştită, căci îşi spunea că, desigur, 
copilaşul fusese transportat departe de Londra. 

În spatele palatului Palmure se întindea o grădină mare, 
plantată cu arbori bătrâni. 

Apartamentul frumoasei Ellen, situat în catul de jos, avea 


= 134 = 


— Mizeriile Londrei — 


ferestrele deschise cátre acea grádiná. 

După ce aşteptase în zadar până târziu, miss Ellen se hotărî, 
în fine, să se culce. 

Dar înainte de asta, credincioasă promisiunii făcute, mândra 
fată voi să se asigure că irlandeza era acolo unde o lăsase. 

Pentru mai multă siguranţă se dăduse sărmanei mame o 
cameră care n-avea altă ieşire decât prin camera frumoasei fete. 

Dar aceste precauţii erau inutile, Jenny, de când văzuse 
portretul lui Edmond la vârsta de douăzeci de ani, de când îl 
recunoscuse pe soţul ei, se ştia în propria ei familie şi nu numai 
că nu se temea de lordul Palmure şi de fiica sa, dar avea cea mai 
deplină încredere în ei. 

Miss Ellen o găsi în picioare, cu ochii secati de lacrimi, pradă 
unei nelinişti teribile. 

Vázánd-o pe miss Ellen, veni spre dânsa cu braţele deschise. 

— Ei bine, exclamă sărmana femeie, tatăl dumitale s-a întors? 

— Incă nu. 

— Dumnezeule! Dar dacă nu va găsi copilul? 

Un surâs plin de încredere flutură pe buzele frumoasei fete. 

— N-avea nicio teamă, zise ea; tatăl meu se tine întotdeauna 
de făgăduială. S-a dus după fiul dumitale şi va veni cu el. 

— Dar când? 

— Poate că astă noapte chiar; poate că mâine dimineaţă. 
Copilul e în afară din Londra, la ţară; pentru a face drumul 
acesta, trebuie un timp destul de lung. 

— Oh! De-ar fi adevărate vorbele dumitale, murmură 
irlandeza, împreunându-şi mâinile. 

— Draga mea, reluă miss Ellen, crede-mă, toate emoţiile prin 
care ai trecut de două zile te-au zdruncinat. Ai nevoie de odihnă; 
aşează-te în pat şi aşteaptă cu răbdare şi curaj reîntoarcerea 
tatălui meu. 

— Voi face tot ce vei voi, frumoasa mea domnişoară, răspunse 
irlandeza cu supunere. 

— Mi-o fágáduiesti? 

— Da. 

— Atunci, bună seara, draga mea, şi ai încredere în noi. 

Miss Ellen depuse o sărutare pe fruntea irlandezei. Sărmana 
mamă îngenunche la picioarele patului, pentru a se ruga înainte 
de culcare. 

Miss Ellen ieşi. 

Se reîntoarse în camera sa şi se gândi dacă să cheme 
cameristele pentru a fi dezbrăcată; dar apoi, ascultând de nu ştiu 


— 125 — 


— Ponson du Terrail — 


ce capriciu, se apropie de o fereastră pe care o deschise. 

Noaptea era răcoroasă, dar plăcută. 

Când ceața nu apasă asupra Londrei, atmosfera este caldă 
chiar în timpul toamnei. 

Miss Ellen se sprijini pe fereastră, Isi cuprinse capul între mâini 
şi începu să viseze. 

Deodată tresări. O umbră se agita în grădină. 

Era un om sau un animal? 

Miss Ellen nu putu să-şi dea seama la început. 

Umbra se apropie. Atunci, fata văzu licărind în întuneric două 
puncte luminoase. S-ar fi zis că sunt ochii unei fiare sălbatice în 
mijlocul unei păduri. 

Lucru bizar, miss Ellen nu se retrase, nu închise fereastra nici 
nu apăsă butonul soneriei pentru a chema vreun servitor. 

Ca prinsă în puterea unei vrăji, ea privea ochii aceia care 
înaintau mereu spre dânsa şi îi văzu oprindu-se lângă trunchiul 
unui arbore care se înălța în faţa ferestrei. Abia atunci miss Ellen 
văzu că avea de-a face cu un om. 

Omul acesta începu să se prindă de crengi şi să urce de-a 
lungul arborelui. 

Miss Ellen voi să scoată un strigăt, dar gâtul îi rămăsese 
încleştat. 

Ar fi vrut să fugă şi să închidă fereastra. 

Dar o forţă necunoscută o tintuia pe loc. 

Omul urca mereu. 

Cu uşurinţa unei maimuțe, ajunse până la o ramură situată la 
nivelul ferestrei. 

Poate că, dacă ar fi întors o clipă capul, dacă ar fi încetat să-şi 
fixeze privirea strălucitoare asupra tinerei fete, farmecul ar fi fost 
rupt şi miss Ellen ar fi avut puterea să cheme pe cineva în ajutor. 
Dar ochii aceia dominatori rámaserá mereu fixati asupra ei şi 
fiica lordului Palmure, ca în transă, putu să-l vadă pe omul acela 
făcând un salt şi sărind în odaie. 

Avea un pumnal în mână şi cu cea mai mare răceală zise: 

— Dacă scoţi un singur strigăt, eşti moartă! 

Miss Ellen făcu un pas înapoi. 

Dar se mişca cu încetineală, cu ochii în ochii aceluia care 
îndrăznea s-o amenințe cu moartea. 

Cine era acesta? Niciodată până atunci nu-l mai văzuse. 

Ţinuta sa era aceea a unui gentleman iar faţa avea distincţia 
unui aristocrat. 

Privirea sa fascina şi de aproape, cum fascina de departe. 


— 126 — 


— Mizeriile Londrei — 


Cu toate acestea, miss Ellen făcu o sfortare si rupse pe 
jumătate farmecul care o învăluia. 

— Cine eşti dumneata? întrebă ea. Ce vrei? 

— Miss Ellen, răspunse necunoscutul, cu o voce dulce şi gravă, 
am venit să-ţi vorbesc în numele tatălui dumitale. 

— În numele tatălui meu? 

— Da. 

Şi cum ea îl privea cu o mirare crescândă, îi puse sub ochi un 
inel, zicând: 

— Cunosti inelul acesta? 

Miss Ellen tresări şi-şi înăbuşi un strigăt. Era inelul lordului 
Palmure. 

— Tatăl dumitale, zise necunoscutul este prizonierul meu. 
Viaţa sa depinde de mine. 

— Dar cine eşti dumneata? 

— Numele meu nu-ţi va spune mare lucru, răspunse! Mă 
numesc Omul Gri. 


Capitolul XXXIX 


Omul Gri, căci el era, se apropie şi mai mult de tânăra fată: 

— Miss Ellen, zise, aveţi ascunsă aici o femeie, numită Jenny 
irlandeza? 

— Ce-ţi pasă? 

— Miss Ellen, repetă Omul Gri, vreau s-o văd pe irlandeză. 

Miss Ellen se îngălbeni. Natura sa mándrá se revoltă. 

— Niciodată n-a îndrăznit cineva să spună „vreau” în faţa 
mea. 

— Te rog să mă ierti, miss Ellen, dar ascult de legile 
necesităţii... Viaţa tatălui dumitale e în primejdie şi orice 
rezistenţă din partea dumitale... 

Ea îl întrerupse cu un gest: 

— Şi cine mă asigură că vorbele dumitale sunt adevărate? 

— Inelul pe care ţi l-am arătat. 

Frumoasa fată îşi muşcă buzele de ciudă. 

— Condu-mă, te rog, în camera irlandezei, adăugă Omul Gri. 

Dominată de privirea vizitatorului nocturn, miss Ellen se 
îndreptă spre uşa care da în camera irlandezei. 

Omul Gri aruncă o ultimă privire mândrei fete şi intră în 
camera respectivă. 


— Ponson du Terrail — 


Jenny se ruga încă. Ea nu auzi zgomotul uşii si Omul Gri putu 
sá păşească pe covorul moale până lângă ea, fără s-o tulbure. 

Când îi puse mâna pe umăr, irlandeza tresári. 

Omul Gri îşi duse degetul la buze... 

— În numele copilului dumitale, îi zise el încetişor, niciun 
strigăt. 

Jenny se ridică deîndată prea emotionatá ca să poată vorbi. 

— Ce vrei? întrebă în cele din urmă. 

— Am venit să-ţi vorbesc în numele soțului dumitale mort. 

— Ea tresări. 

— În numele copilului dumitale viu... Am venit în numele 
Irlandei, pe care o trădezi fără să ştii. 

— Ce spui dumneata domnule, replică ea. 

— Am venit în numele preotului aceluia care trebuia să facă 
ieri dimineață slujba la Saint-Gilles, si căruia trebuia să i se 
prezinte copilul. 

Ea îl privi plină de spaimă. 

— Ştii dumneata unde eşti, soţie a lui sir Edmond?... Eşti în 
casa călăului soţului dumitale, în casa persecutorului fiului 
dumitale, în casa omului care a ruinat Irlanda şi a lăsat să se 
ridice eşafod liberatorilor ei. 

De data asta Jenny scoase un strigăt. 

— Oh! zise dânsa, dumneata minţi. 

— În numele copilului dumitale, îţi jur că spun adevărul. 

— Copilul meu se va reîntoarce peste câteva ore, împreună cu 
lordul Palmure. 

— Lordul Palmure nu se va reîntoarce aici decât după ce 
dumneata vei fi plecat. 

— Vrei să plec de aici! exclamă irlandeza. 

— În numele Irlandei, care crede în dumneata, te rog sá má 
urmezi: 


Capitolul XL 


Irlandeza nu ştiu ce să facă. 

— Ah! exclamă Omul Gri, nu mă crezi nici pe mine, după cum 
nu l-ai crezut nici pe preot... în schimb însă, ai încredere în omul 
care a fost călăul soţului dumitale... 

— Predă-mi copilul, exclamă irlandeza şi te voi crede. 

— Ca să-ţi redau copilul, trebuie să părăseşti casa aceasta. 


— 128 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Pentru ce? 

— Ascultă-mă bine. Fiul dumitale a fost furat de o femeie care 
face negot de copii; acum rátáceste pe străzile Londrei, dar tot e 
mai bine aşa, decât dacă ar fi aici, în camera aceasta, alături de 
dumneata. Ce ţi-a spus omul care te-a adus aici? Ţi-a spus: „Sunt 
fratele soţului pe care-l plângi. Vino, casa mea va fi casa 
dumitale, fiul dumitale va fi fiul meu”. 

— Intr-adevár, mi-a spus cuvintele astea, răspunse irlandeza. 

— Omul acesta, continuă Omul Gri, îşi va ţine în parte 
făgăduiala. Dumneata, fiică din popor, vei trăi ca o aristocrată, 
fiul dumitale va fi crescut ca un fiu de lord. 

— Vezi bine! exclamă sărmana mamă. 

— Dar, în acelaşi timp, fiul dumitale va fi învăţat sá 
dispretuiascá Irlanda şi s-o urască. 

— Ah! exclamă irlandeza. 

— Soţul dumitale n-a murit pentru Irlanda, blestemând Anglia? 

— E adevărat. Dar lordul Palmure? 

— Lordul Palmure este pair de Anglia, Jenny, şi ar fi putut să-l 
scape pe sir Edmond de la eşafod. Priveşte-mă bine şi vei vedea 
că-ţi spun adevărul. 

Şi-şi atinti asupra tinerei femei privirea aceea adâncă si 
magnetică, care fascina şi subjuga. 

— Da, zise ea, în cele din urmă, te cred. 

— Dacă vei rămâne aici, continuă Omul Gri, fiul dumitale va 
deveni lord într-o zi; va fi bogat, fericit, e adevărat, dar sir 
Edmond îl va blestema din fundul mormântului său. 

— Oh! Nu vorbi astfel, zise femeia cu spaimă. 

— Dacă mă vei urma, fiul dumitale va fi poate sărac, va suferi, 
va lupta, dar va fi într-o zi şeful unei armate care luptă pentru 
Irlanda şi pentru martirii ei. Adu-ţi aminte de vorbele lui sir 
Edmond şi alege! 

De astă dată irlandeza nu mai stătu la îndoială. 

Ea se ridică şi zise: 

— Să plecăm! 

— Un moment, zise Omul Gri. Nu ştiu unde se află fiul 
dumitale. 

Femeia îşi împreună mâinile. 

— Dar, continuă bărbatul, ai încredere... Nu e un singur om 
sau doi care caută. Irlanda întreagă e în picioare, căutându-şi 
şeful. Şi te asigur că-l va găsi; trebuie să-l găsească! 

Jenny avu încredere în accentul grav al acelui om. 

— Te cred, zise ea; dar lordul Palmure mă înşeală, când mă 


— 129 — 


— Ponson du Terrail — 


asigură că mi-l va aduce? 

— Nu, dar, ca si noi, el a fost înşelat în aşteptările sale. 
Ascultă-mă bine. Femeile care te-au adormit pe dumneata au 
dus copilul la Hampstead, un sat aflat la porţile Londrei. Lordul 
Palmure descoperise locul acesta de retragere şi acum câteva 
ore a pornit într-acolo. Doi oameni l-au întovărăşit şi eu am fost 
unul dintre aceia. 

— Dumneata? 

— Eu. 

— Ei bine! întrebă femeia cu nelinişte. 

— Când am sosit, copilul nu mai era acolo; fugise. Scápase din 
ghearele călăilor săi şi pornise la drum pentru a te regăsi. 

— O, Dumnezeule! 

— Jenny, continuă Omul Gri, fiul dumitale, rătăcind pe străzile 
Londrei, va fi întâlnit de vreun poliţist, care-l va conduce la 
poliţie; şi noi ne vom duce să-l luăm de acolo. 

— Spui adevărul? 

— Un vagabond pierdut în imensitatea oraşului este mai în 
siguranţă decât în odăile luxoase ale acestui palat. Ai încredere 
în noi. Va trebui să-l găsim. 

— Da, zise ea, da, te cred, da, ochii mei se deschid acum spre 
adevărata lumină şi sunt sigură că fiul meu va fi iarăşi cu mine. 

— Atunci, vrei să mă urmezi? 

— Da. 

— La poarta palatului ne vom întâlni cu preotul pe care l-ai 
văzut şi care m-a ajutat să te salvez. 

— Abatele Samuel! 

— L-am scăpat din închisoare, după cum ţi-am fágáduit. 

irlandeza se simţi şi mai în siguranţă lângă Omul Gri. 

— Oh! zise ea, oricine ai fi, am încredere în dumneata. 

Atunci Omul Gri deschise uşa camerei şi Jenny, tresărind, o 
zări pe miss Ellen stând nemişcată într-un fotoliu. 

Omul Gri merse drept spre ea. 

— Miss Ellen, îi zise el, ţi-ai ţinut o parte din făgăduială; dar 
numai atât nu e destul şi viaţa tatălui dumitale este încă în 
primejdie. 

Tânăra fată îl privi cu o expresie de ură şi de supunere în 
acelaşi timp. 

— Ce mai vrei de la mine? îl întrebă ea. 

— Să ne conduci departe de aici. 

— Ah! 

Omul Gri adăugă: 

— 130 — 


— Mizeriile Londrei — 


— E târziu, toţi servitorii sunt culcati. la o lumânare si 
condu-ne până la uşa care dă în grădină. In fundul grădinii e o 
portitá, a cărei cheie trebuie s-o ai la dumneata. Această portitá 
dă într-o stradelă. Pe acolo vom ieşi. 

Miss Ellen îşi ridică privirea-i scrutătoare asupra irlandezei. 

— Aşadar, îi zise ea, dumneata pleci cu omul acesta? 

Jenny îşi plecă ochii: 

— Irlanda o porunceste! fu răspunsul. 

Miss Ellen avu o tresárire de mánie, dar privirea fascinantá a 
Omului Gri o domina si fu silitá sá se supuná. Ea luá deci o 
lumânare, deschise uşa camerei şi zise: 

— Urmati-má! 

Irlandeza mergea la bratul eliberatorului ei. Palatul era tácut si 
nu întâlniră pe nimeni în cale. 

Când ajunseră în grădină, miss Ellen luă o cheie ascunsă în 
crăpătura unui zid: 

— lată, zise ea, cheia de la portita cea mică. 

— La revedere, miss Ellen, zise Omul Gri. 

In clipa aceea mândra fată se scutură de farmecul care o 
dominase o oră întreagă. 

— Da, zise ea, la revedere!... Ne vom revedea. 

Si privi cu urá spre omul ín fata cáruia tremurase si se simtise 
umilitá. 

— Da, ne vom vedea, murmurá ea, pe cánd Omul Gri si 
irlandeza străbăteau grădina. Ne vom vedea!... Si va fi între noi 
un duel de moarte! 


Sfârşitul părţii întâi 


Cuprinsul 


Partea întâi - Hoata de copii 


Capitoliul diia notari caiac a ac Ut Dac 00 papii aa aia 2 
a-l] s] |] || AL | PERIE ARI RE SR A too 5 


— Ponson du Terrail — 


Capitoliul Mili o it 9 
Capo o do da aa SIE oa goala ag 13 
Capitolul Niasin e AA E 17 
Capitolul Vi e da a ea ET da aa dei 21 
CapIEO A A A ada deea 24 
Capitolio at aste aa e a a ou an aa a a i ai 27 
Capitolul rd 31 
CAPO UA a a a 34 
Espoli a e an e de to aia 38 
A A case a aia 9 ai aa etala 00 ala a a a i aa 41 
Capitolul: XII: ii dia 44 
Capitolul XI a e es rd e dat rr rt rra dl 47 
Capitol Viera irte rides 50 
Capitol A ăi aea at o rn E ec LEES ATE a d E 54 
Capitolul XV ivonne do Dale at d pe ae aibe dai 58 
Capitolul XVII: conocio orar italia dă 61 
Capitol A ien eo sal Doo 03,83 00 iata a ati at alti at 67 
Capitolul XA cei ice aa ca cala cea aa ae a e că e aa Dai alea 70 
CE DILOILII X XI o a d dial ei o o o aa 73 
Capitolul XX cantat AS le aa 76 
Capitolul XX ao iei deco ia 79 
CAPITA AER RE EDS A E ranita RE RE Pe A e a 82 
Capitolul XXV rt A aa ar sta na AAA A pai 84 
Capitolul XXVI miee la ta lt ii it o E 86 
Capitolul XXVI zic ceea cea d cca ca a da cada ea aaa 89 
Capitolul XXVII. cect că ete eo ae aaa aia arie aa aaa ad Dona ai ana oaia 92 
Capitolül XXIX pati arestat tits ai 95 
Capitolul XXX sc ce ca aaa cata al ea ce tă ca ada cai dead a a aria 99 
Capitolul XXX casei a ca pai d ale 00 Aa ta ala 102 
Capitol UL XXXI 3 cca seri oa a eta aa at darea 105 
Capitolul XXX eee e ta pă sta a La ap ae Ea Aa oa ia dl Sala 108 
Capitolul XXXIV cca cec aa dna cea cca pie ata cd aa a a o a 111 


— Mizeriile Londrei — 


Capitolul. XA Vii gaara cat e d oa 114 
Capitolul XC lee ceia oleaca pad aa dată d Aa au ca gala Seal le 117 
Capitolul XXXV a aaa ati tea a Da aaa aa a ca ta ai 121 
Capitolul XXVII eee ci aa d Ba cca ta ac a gr a 124 
Capitolul XXXIX e ce cae atei a datei ae Saad af a dana tare tata aa 127 
Capitol AL sora arie date aaa pateasca aaa aut a dal 129 


— 133 —