Ponson du Terrail — [Rocambole 7 Mizeriile Londrei] 03 Newgate

tao ÍA Mizeriile Londrei se 


seria a VII-a 


Ponson du Terrail- Rocambole 


— Ponson du Terrail — 


Versiune electronică: [V3.0] 


Ponson du Terrail 
ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 


Seria a VIl-a 
MIZERIILE LONDREI 


(Les Miseres de Londres) 


Roman în şase parti 


Volumul 3 


(Cuprinde: Partea a patra) 


— Mizeriile Londrei — 


Partea a patra 
Newgate - Cimitirul condamnaților la moarte 


Capitolul | 


După ce ai ajuns în capătul Strand-ului, intrând în Fleet Street 
- după ce ai tăiat perpendicular acel bulevard, care se numeşte 
Farringdon Street, pe malul stâng şi Farringdon Road, pe malul 
drept al Tamisei - după ce ai trecut pe sub acea poartă 
monumentală care desparte centrul Londrei de cartierele 
márginase, o stradă se deschide dintr-o dată în stânga. 

E Old Bailey. 

E o stradă potrivită; nici prea largă, nici prea strâmtă şi la o 
primă vedere nu prezintă nimic extraordinar. 

Casele sunt triste şi întunecate, ca toate casele din Londra; 
cea mai mare parte din ele sunt ocupate de birouri, însufleţite în 
timpul zilei, noaptea devin morocănoase şi tăcute, deoarece 
comercianții le părăsesc, pentru a se duce să doarmă în 
mahalale, unde îşi au locuinţele lor. 

Precum spuneam, la începutul străzii Old Bailey nu se zăreşte 
nimic extraordinar. 

Dar continuati-vá drumul. 

Old Bailey nu mai este o stradá, ci o piatá triunghiulará, o 
piatá strámtá, alungitá, sinistrá, al cárei perete oriental este 
format de un edificiu trist si tácut. 

Edificiul acesta este Newgate. 

În alte oraşe, de exemplu în Paris, închisorile sunt aşezate la 
marginea oraşului. 

Închisoarea Sainte-Pelagie din Paris se pierde în cartierul 
Saint-Marcel; Mazas în cartierul Saint-Antoine, la Roquette se 
ascunde tocmai sus, în capătul străzii Charonne. 

Închisoarea Newgate însă este aşezată în centrul Londrei, la 
doi paşi de catedrala Saint Paul, de poştă, de bancă şi de bursă. 

Newgate-ul are trei porţi care se deschid în Old Bailey. 

Cea din mijloc este destinată serviciului birourilor 
guvernatorului şi locuinţei sale particulare. 

Prin cea din dreapta îşi fac prizonierii intrarea în sinistrul local. 


— 3 — 


— Ponson du Terrail — 


În faţa celei din stânga se ridică eşafodul, şi pe acolo iese 
condamnatul condus la moarte. 

Toate aceste trei porţi sunt înălțate pe câte trei trepte solide, 
sunt boltite şi prevăzute cu lanţuri de fier şi cu mici ghişee 
îngrădite. 

In afară nu sunt nici soldaţi, nici santinele; treci prin faţa 
Newgate-ului cum ai trece prin faţa unei case particulare. 

Inchisoarea face unghi cu o altă stradă, care-i poartă numele, 
Newgate Street. 

In Newgate e şi colegiul Christ's Hospital. 

Sus, la capătul lui Old Bailey este spitalul Saint Barthelemy, 
care primeşte trupurile condamnaților. 

In ziua în care se pregăteşte vreo execuţie, cu o oră mai 
înainte de a se urca condamnatul pe eşafod, două clopote 
răsună, răspândind în împrejurimi glasul lor funebru. 

Sunt clopotele de la catedrala Saint Barthelemy şi de la 
colegiul Christ's Hospital. 

Şi clopotele nu încetează decât când corpul condamnatului a 
intrat pe mâna chirurgilor. 

Ca şi pe aiurea, la Londra, execuțiile sunt publice. 

Ele se efectuează, vara la orele cinci dimineaţa, iarna la orele 
şapte. 

Cu o zi înainte, zgomotul lugubrei ceremonii învăluie cartierul. 

Comercianţii care-şi au birourile în Old Bailey spun atunci 
amploiatilor lor: 

— Máine puteti veni cu o orá mai tárziu. 

La Londra, oamenii de afaceri n-au obiceiul să-şi înceapă 
operaţiile prea dimineaţă. 

Inainte de orele nouă nu se deschide nicio casă de comerţ. 
Aşadar, la orele zece, adică trei ore mai târziu, negustorul din 
Old Bailey, care soseşte cu omnibuzul, cu penny-boatul sau cu 
trenul, nu mai găseşte nici urmă din înspăimântătoarea dramă 
pe care ar fi putut-o contempla la fereastra sa. 

Pe la orele cinci şi jumătate, un detaşament de poliţişti 
soseşte în Old Bailey, escortând un car tras de oameni şi încărcat 
cu lemnele necesare pregătirii eşafodului. 

Poliţiştii se aşează pe ambele părţi ale străzii formând două 
şiruri lungi. 

E bariera care opreşte valurile mulţimii. La orele şase, 
eşafodul e ridicat şi cele două clopote au început să sune. Atunci 
aleargă şi poporul. 

Fluviul de oameni sau mai bine zis torentul de zdrente curge 

A 


— Mizeriile Londrei — 


de pe țărmurile Tamisei, coboară din înălțimile Hampsteadului, 
din cârciumile Wappingului care au rămas deschise toată 
noaptea, şi din străzile sinistre de la White-Chapel, unde 
condamnatul are o cunoştinţă, aproape în fiecare casă. 

Mulțimea aleargă din toate părţile şi umple Farringdon Street, 
Newgate Street şi împrejurimile bisericii Saint Barthélemy; se 
urcă pe acoperişuri, pe arbori, pe blocurile mai ridicate, se agaţă 
de orice poate, de unde crede că va putea să vadă mai bine 
spectacolul. 

Dar piaţa este mică; mulţi sunt cei chemaţi şi puţini cei aleşi. 

Aleşii sunt cei care au sosit mai devreme. Cu toate acestea, 
nimeni nu se plânge. 

Nu se aude niciun strigăt, niciun murmur. 

Valurile acestea de carne omenească sunt mai tăcute decât 
valurile mării pe vreme liniştită. 

Dacă vorbesc între ei, vorbesc cu voce scăzută. 

Unul din o sută va vedea eşafodul, unul din o mie îl va zări pe 
condamnat. 

Ce-are a face?... Cel mai apropiat de locul supliciului va spune 
vecinului său ceea ce vede; acesta o va spune vecinilor săi şi, în 
modul acesta, până la o distanţă de un sfert de milă în jurul 
hidosului spectacol, fiecare va afla evenimentele, până în cele 
mai mici amănunte. 

La orele şapte fix, soseşte condamnatul. 

Dacă e un caracter tare, va vorbi publicului. 

Dacă însă este un om slab, zguduit de spasmele morţii, se va 
mulţumi să sărute crucea pe care i-o întinde preotul, va lăsa săi 
se acopere ochii cu boneta neagră, apoi scândurile îi vor fugi de 
sub picioare şi totul se sfârşeşte. 

La orele opt, chirurgii constată moartea şi cadavrul este 
ridicat. 

Atunci poporul pleacă tot aşa de liniştit precum a venit, 
eşafodul e desfăcut şi când negustorii şi bancherii sosesc la 
birourile lor, îşi reiau lucrul ca de obicei, ca şi cum nimic deosebit 
nu s-ar fi întâmplat. 

Deci, în ziua aceea, cartierul Old Bailey fusese martorul unui 
asemenea spectacol. 

De dimineaţă fusese spânzurat un sărman francez, condamnat 
pentru că-şi asasinase tovarăşa vieţii sale de mizerie. 

Francezul îşi ucisese mai întâi amanta, apoi îşi întorsese 
cuțitul înroşit încă în sânge, spre propriul său piept; dar mâna sa 
era tremurátoare şi cuțitul nu intră destul de adânc. 


— 5 — 


— Ponson du Terrail — 


Nenorocitul trăise, curtea cu jurati îl declarase asasin şi fusese 
condamnat la spânzurătoare. 

In aceeaşi dimineaţă în care nenorocitul fusese spânzurat, cu 
toate că trecuse de orele 10, cu toate că nu se mai vedea pe 
stradă nicio urmă de execuţie, o oarecare animaţie mai domnea 
încă în pragul magazinelor şi funcţionarii se întruneau şi 
conversau între ei. 

In clădirea ocupată de casa de bancă Harris Johnson & Co. 
domnea o însufleţire şi mai mare. 

Insufletirea aceasta se datora unei împrejurări sociale. 

Casa Harris avea o sucursală la Paris, şi francezul care fusese 
spânzurat functionase ca amploiat în birourile casei din Londra, 
cu un an în urmă. 

Şeful casei, domnul Harris, îl concediase, pentru că-l văzuse 
beat într-o duminică. 

Domnul Harris, în fond, era un om foarte cumsecade şi când 
auzise de tragicul sfârşit al fostului său amploiat, îi păru rău că 
fusese aşa de sever. 

Cu opt zile în urmă, făcuse chiar numeroase încercări să 
obţină o amânare a execuţiei. 

Funcţionarii, care toţi îl recunoscuseră pe condamnat, pe 
sărmanul Olivier, vorbeau între ei. Doar acela care se culca în 
birou, ca să păzească casa de bani şi registrele, mărturisea că se 
aşezase la fereastră şi văzuse toată execuţia în cele mai mici 
amănunte. 

— Aşadar, întrebă unul dintre funcţionari, spui că l-ai văzut 
bine? 

— L-am văzut cum vă văd şi pe voi acum. 

— A vorbit ceva? 

— Nu; a îmbrăţişat numai crucea pe care i-o întindea preotul. 

— Un preot catolic? 

— Da. Abatele Samuel, un irlandez. 

— A fost curajos, bietul Olivier? 

— Fără îndoială. 

— lată a treia execuţie de la începutul anului, comentă un alt 
funcţionar. 

— Şi mai este un al patrulea condamnat, care aşteaptă. 

— Un condamnat? 

— Da. E un oarecare Bulton. Va fi spânzurat lunea viitoare. 

— Şi mai este un al cincilea care va sosi în curând, adăugă un 
altul. Nu e judecat încă, dar condamnarea e sigură. E un irlandez 
care l-a asasinat pe gardianul de la Cold-Bath field. 


— 6 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Cum se numeşte? 

— John Colden. 

— Domnilor, se auzi o voce severá din birou, la lucru, dacá nu 
vá supárati!... 

Functionarii se asezará grábiti la locurile lor. 


Capitolul Il 


Vocea severă care se auzise era aceea a domnului Morok. 
Domnul Morok era casierul şef al casei Harris Johnson & Co. 
Domnul Morok era un om de o severitate teribilă. 

Era în vârstă de cincizeci şi nouă de ani şi de patruzeci şi cinci 
de ani era funcţionar la bancă. 

La vârsta de patrusprezece ani intrase în birourile de expediţie 
ale casei Harris, adică de pe timpul când trăia bunicul actualului 
patron. 

Mic, gras, cu capul chel, cu buzele cărnoase, cu dinţii galbeni 
şi rău oránduiti, domnul Morok era omul care nu cunoştea din 
viaţă nimic altceva decât ce se raporta direct la operaţiile 
bancare. 

Pentru dânsul, lumea era o carte mare, o carte imensă, în care 
clienţii puteau fi împărţiţi în două mari categorii: debitori şi 
creditori. Orice individ, care nu era în relaţii directe sau indirecte 
cu casa Harris, pentru el nu exista pe suprafaţa pământului. 

Domnul Morok era burlac, avea o groază deosebită faţă de 
femei şi de copii şi avea obiceiul să spună că întemeierea unei 
familii însemna o operaţie deplorabilă. 

Niciodată în viaţa sa nu se distrase; de aceea avea o 
deosebită oroare pentru toţi aceia care se distrau. 

Ziua în care domnul Harris îl pusese în fruntea casei sale de 
comerţ fusese o zi rea pentru toţi funcţionarii. 

Domnul Morok voia exactitate deplină, cerea muncă, zi şi 
noapte, şi în schimb credea că trebuie oferite salarii cât se poate 
de reduse. 

În ziua aceea, domnul Morok venise în Old Bailey şi mai prost 
dispus ca de obicei. 

— Te întreb, dragul meu domn, spunea dânsul adresându-se 
domnului Colmans, funcţionarul care răspunde de registre, te 
întreb dacă e raţional să se facă asemenea tămbălău într-o 
stradă unde sunt atâtea case serioase?... Să nu credeţi cumva că 
vreau să mă arăt prea filantrop; nicidecum; pedeapsa cu 


== 


— Ponson du Terrail — 


moartea este cât se poate de necesară, căci altfel n-am mai 
putea să ne păstrăm casetele noastre neatinse. Dar acesta este 
oare un motiv ca execuțiile să aibă loc în Old Bailey? Toată 
noaptea, mulțimea care circula prin Farringdon, unde locuiesc 
eu, nu m-a lăsat să dorm. De dimineață, clopotele mi-au 
buimăcit capul. lată că acum sunt orele zece şi nimeni nu este 
încă la postul său. 

— Cu toate acestea, cred că execuțiile nu pot fi efectuate la 
miezul nopţii, observă cu timiditate funcţionarul. 

— Dar s-ar putea alege un alt loc decât Old Bailey. 

— Şi unde asta, domnule Morok? 

— Ştiu şi eu? La White-Hall, de exemplu, sau într-un cartier 
oarecare din West-End, unde lumea n-are nimic de făcut. Dar pe 
aici suntem numai oameni serioşi. Pe lângă că suntem opriţi de 
la treburile noastre, dar spectacolele acestea sunt un exemplu 
rău pentru tineret. Priveşte, te rog, la toţi domnii aceia care stau 
plantați în pragurile birourilor, în loc să-şi vadă de lucru! 

Deci, la sunetul vocii severe a domnului Morok, toţi 
funcţionarii alergaseră să-şi ia locurile. 

Atunci domnul Morok procedase la deschiderea casetei, care 
avea trei încuietori deosebite şi toate foarte complicate. 

Responsabilul cu registrele crezu că putea să-şi continue 
conversaţia. 

— Dumneata n-ai văzut niciodată, domnule Morok? întrebă 
dânsul. 

— Ce să văd? 

— O execuţie. 

— Niciodată. 

— Şi cu toate acestea, e multă vreme de când birourile băncii 
sunt aici. 

— Mai mult de cincizeci de ani; de patruzeci şi şase de ani 
sunt eu aici. 

— Bine! murmură funcţionarul. 

— În medie sunt cam cinci execuţii pe an; aşa încât, de 
patruzeci şi şase de ani, aş fi putut să privesc la cel puţin o sută 
treizeci... 

— ŞI... n-ai avut niciodată curajul? 

— Oh! nu de asta... Când se spânzură un om, înseamnă că a 
meritat să fie spânzurat... Şi pe urmă, mie ce-mi pasă? 

— N-ai fost curios niciodată? 

— Dacă n-am vrut niciodată să asist la un asemenea 
spectacol, am făcut-o numai pentru că găsesc ridicol să se 


— 8 — 


— Mizeriile Londrei — 


spânzure lumea în Old Bailey şi nu doresc să încurajez prin 
prezenţa mea legenda... 

— Foarte bine; dar în Newgate n-ai intrat niciodată? 

— Ba da, o dată... acum opt zile. Domnul Harris, care are 
uneori nişte idei filantropice de mă face să ridic din umeri, a vrut 
să mă duc să-l văd pe mizerabilul de Olivier. 

— Si te-ai dus? 

— Da. 

— Trebuie să fi simţit o emoție foarte mare. 

— Eu?... Nicidecum. 

— Cu toate acestea, l-am cunoscut cu toţii pe Olivier! 

— Şi ce-are a face asta? 

— Trebuie să fie teribil pe-acolo. Nu-i aşa, domnule Morok? 

— Nici n-am băgat de seamă ce era împrejurul meu, răspunse 
domnul Morok. 

— Dar celulele condamnaților la moarte? 

— Nici nu-mi mai amintesc cum erau. 

Şi domnul Morok începu să-şi ascută creionul. 

Responsabilul cu registrele înţelese că superiorul său nu mai 
avea poftă de vorbă şi, aplecându-şi capul pe registre, îşi văzu 
de treabă. 

„Cât de idioţi sunt toţi oamenii aceştia! cugetă domnul Morok; 
ce lucru curios poate fi în a vedea o închisoare în care este un 
om care trebuie să fie spânzurat?” 

Şi pe când cugeta astfel, cineva bătu la ghişeul său. 

Domnul Morok se apropie şi deschise ferestruica. 

Atunci, se trezi în faţa unui om îmbrăcat în haine de drum, 
care-l întrebă. 

— Vorbiti limba franceză, domnule? 

— Da, domnule, răspunse domnul Morok, cu un accent 
britanic pronunţat. Cu ce vă putem servi? 

— Sosesc din Paris, răspunse bărbatul, şi am o scrisoare de 
schimb pentru casa dumneavoastră. 

— De la ce casă? 

— De la casa Monteaux şi Lunel, bulevardul Montmartre. 

Domnul Morok întinse mâna spunând: 

— Daţi scrisoarea. 

— Aş mai dori, continuă francezul, să vorbesc cu domnul 
Harris în persoană. 

Domnul Morok răspunse cu oarecare dispreţ: 

— Domnul Harris nu soseşte niciodată înainte de amiază şi nu 
ştim dacă vă va primi. 

== 


— Ponson du Terrail — 


Scrisoarea de schimb era de două sute de lire. 

— Semnati de primire, spuse domnul Morok. 

— Cu toate acestea, insistă francezul, vă asigur că trebuie să 
vorbesc cu domnul Harris. 

— Atunci, scrieti-i şi cereti o audiență. Poate că veţi fi primit. 

— Trebuie să vorbesc cu dânsul, neapărat astăzi. 

— E cu neputinţă. 

Francezul continuă: 

— Sunt chirurg şi am o misiune de la guvernul meu. 

— Dumneata? întrebă cu dispreţ domnul Morok. 

— Şi cum nu cunosc pe nimeni la Londra, domnul Harris, care 
este consilier municipal, va putea să-mi fie de mare ajutor. 

— Dar, scumpul meu domn, credeţi dumneavoastră că toţi 
oamenii care au pentru casa noastră o scrisoare de schimb de 
două sute de lire?... 

— Te rog să má ierti, spuse francezul, foarte liniştit. 

Şi-şi deschise portofelul. 

Apoi, scoase o foaie de hârtie roşie, pe care o puse sub ochii 
domnului Morok. 

Această foaie de hârtie era o altă scrisoare de schimb. 

Pe ea se vedea înscrisă enorma sumă de patruzeci de mii de 
lire, adică un milion de franci, şi jos se vedea semnătura băncii 
Rothschild din Paris. 

Domnul Morok se trase un pas înapoi şi strigă: 

— leremiah! leremiah! 

Un comis alergá. 

— la o trăsură, leremiah, şi fugi în Elgin-Crescent, Notting-Hill, 
la domnul Harris; roagă-l sá vină cât mai repede posibil. 

Apoi, deschizând portita grilajului, îi spuse francezului, care 
surâdea: 

— Binevoiti să intraţi, domnule. 

Şi se grăbi să ofere un fotoliu vizitatorului. 


Capitolul III 


Domnul Harris, şeful băncii Harris Johnson & Co., îşi avea 
locuinţa în Elgin-Crescent, lângă Kensington-garden. 

E unul din cartierele cele mai îndepărtate si cele mai linistite 
din West-End. Pe acolo nu sunt nici magazine, nici case de 
comerţ. E un cartier pe jumătate aristocratic, pe jumătate 
burghez, unde oamenii, reţinuţi toată ziua în centrul oraşului 


— 10 — 


— Mizeriile Londrei — 


pentru afaceri, vin sá-si regáseascá seara linistea vietii de 
familie. 

Domnul Harris are o sotie tánárá, aristocraticá, pe care o 
conducea adeseori la baluri. 

Chiar cu o zi mai înainte asistase la o serbare splendidă, care 
nu se terminase decát odatá cu aparitia primelor raze ale 
aurorei. 

Deci, domnul Harris adormise abia de o oră sau două, când 
comisul expediat de domnul Morok sosi. 

Domnul Morok nu-şi deranja patronul nici de două ori pe an. El 
avea mână liberă asupra tuturor afacerilor curente, şi pentru ca 
să trimită după domnul Harris, trebuia să intervină ceva 
extraordinar. 

Un bancher francez, deşteptat din somn în asemenea 
împrejurări, s-ar fi arătat foarte contrariat. 

Domnul Harris se sculă fără să pronunţe vreun cuvânt, îşi făcu 
toaleta liniştit şi, după ce dăduse ordinul să fie introdus comisul, 
se mărgini să-l întrebe dacă ştia pentru ce-l chema domnul 
Morok. 

Comisul ráspunse cá un stráin, un francez, se prezentase la 
Old Bailey si ceruse să-l vadă fără întârziere. 

— Are vreo scrisoare de credit? întrebă domnul Harris. 

— Da. 

— Ştii pentru ce sumă? 

— Patruzeci de mii de lire. 

Un om, care poate să ridice în orice moment suma de 
patruzeci de mii de lire, are oricând dreptul să deranjeze un 
bancher, chiar când bancherul şi-a petrecut noaptea la bal. 

Domnul Harris avea cai, trăsuri luxoase şi echipajele sale erau 
cunoscute şi remarcate la Hyde-Park. 

Cu toate acestea el nu dădu ordin să se pună caii. 

Cu acea simplitate care i-a caracterizat întotdeauna pe 
englezi, sări în trăsura comisului său şi se aşeză alături de el. 

Peste trei sferturi de oră era în Old Bailey. 

Francezul aştepta în biroul domnului Morok, citind nişte ziare 
franceze, pe care cu o deosebită gentilete i le oferise domnul 
casier. 

Domnul Harris intră şi aruncă asupra necunoscutului o privire 
care exprima un calm desăvârşit. El i se adresă în limba 
franceză: 

— Eu sunt Harris, domnule, şi sunt întrutotul la dispoziţia 
dumitale. 


— Ponson du Terrail — 


— Domnule, răspunse francezul, te rog sá má ierți că te-am 
supărat, dar sunt purtătorul unei scrisori de la corespondentii 
dumneavoastră din Paris. 

Şi, deschizându-şi pentru a treia oară portofelul, scoase un 
plic care purta pecetile casei Harris si Johnson din Paris, 
Chaussée d'Antin 67. 

— Binevoiti să treceţi în cabinetul meu, spuse domnul Harris, 
deschizând o uşă din fundul biroului domnului Morok şi, dându-se 
la o parte pentru a face loc străinului să treacă cel dintâi. 

Când rămaseră singuri, domnul Harris deschise scrisoarea 
corespondentului său şi citi: 


„Vă recomandăm pe domnul Firmin Bellecombe, chirurg, 
însărcinat de facultatea de medicină din Paris să facă un studiu 
amănunțit asupra ştrangulării. Domnul Firmin Bellecombe e 
foarte bogat şi are asupra sa scrisori de schimb ale mai multor 
case din Paris. Veţi onora cu schimbul dumneavoastră pe toate 
câte vi le va prezenta. 

Credem că veţi binevoi să vă puneţi la dispoziția domnului 
Bellecombe pentru toate serviciile pe care vi le va cere. 

Domnul Firmin Bellecombe doreşte să viziteze închisorile, şi 
mai cu seamă închisoarea Newgate. In afară de asta, mai 
doreşte să facă experiențe pe corpurile condamnaților. Situaţia 
dumneavoastră de consilier municipal îi va fi foarte folositoare 
pentru aceste lucruri.” 


După cum se vede, era o scrisoare cordială. 

După ce o citi, domnul Harris îşi privi vizitatorul. 

Era un bărbat încă tânăr, putea să aibă cel mult treizeci şi opt 
de ani, purta nişte favoriţi bruni şi avea o fizionomie inteligentă. 
Privirea sa, mai ales, avea ceva magnetic şi imperios, care 
uimea. 

Bancherul spuse: 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule; ce pot face 
pentru a vă fi plăcut? 

— Domnule, răspunse francezul, azi dimineaţă a avut loc o 
execuţie înaintea casei dumitale? 

— Da. 

— Corpul condamnatului a fost transportat la spitalul Saint 
Barthélemy? 

— Nu stiu, dar e posibil. 

— As dori să fiu prezentat chirurgului şef al spitalului si sá fiu 

— 12 — 


— Mizeriile Londrei — 


de faţă la disectia corpului. Cui trebuie sá mă adresez pentru 
aceasta? 

— Domnule, răspunse bancherul, acesta va fi un lucru foarte 
uşor, îndată ce veţi avea o scrisorică din partea primarului. 

— ŞI... scrisoarea aceasta?... 

— Imi va face o deosebită plăcere sá v-o procur. 

Domnul Harris sună şi ordonă să i se aducă o trăsură. 

— Doreşti să mă întovărăşeşti, domnule? 

— Cum veţi voi, răspunse acesta. 

Domnul Harris îşi luă pălăria, pardesiul şi mánusile şi francezul 
îl urmă. 

Distanţa este mică de la Old Bailey la King's Street, cartierul în 
care se ridică monumentalul Guild-Hall, adică primăria Londrei. 

Acolo îşi are lordul primar birourile sale. 

Francezul rămase în trăsură, şi domnul Harris se pierdu sub o 
boltă. 

După un sfert de oră se întoarse. 

Lordul primar nu poate refuza niciodată un consilier municipal. 

Domnul Harris obținuse o învoială de intrare pentru Saint 
Barthelemy. 

— De acolo vreţi să incepeti, nu-i asa? 

— Da, domnule, răspunse chirurgul. 

Acesta din urmă mărturisi că n-avea decât foarte puţine 
cunoştinţe de limba engleză, şi era fericit că poate să-i servească 
de interpret. 

Englezul este de obicei distant şi foarte puţin primitor cu 
străinii, dar când e vorba de o recomandatie specială, masca sa 
se topeşte şi devine de o amabilitate fără margini. 

Domnul Harris îl considera acum pe francez ca pe oaspetele 
său şi se credea obligat să stea tot timpul la dispoziţia sa. 

Ajunşi la Saint Barthélemy, domnul Harris arătă permisul de 
intrare şi discută un moment cu portarul. 

Apoi, după explicaţiile pe care acesta i le dădu, domnul Harris 
se întoarse spre francez spunându-i: 

— Domnule, corpul condamnatului n-a fost transportat aici. 

— Ah! 

— A rămas la Newgate şi va fi îngropat. 

— Fără să fie disecat mai întâi? 

— Chirurgii au renunţat la disectie. 

— Pentru ce? 

— Nu se ştie bine. 

— Ah! exclamă francezul; de aş putea să văd corpul. 


— 13 — 


— Ponson du Terrail — 


— Sper, de vreme ce avem intrare liberă şi la Newgate. 

Şi domnul Harris şi chirurgul se urcară din nou în trăsura care 
aştepta la poartă. 

În momentul acela un om trecu aproape de ei şi schimbă o 
privire rapidă cu francezul. Omul acesta nu era altul decât 
Shoking. 


Capitolul IV 


Câteva momente după aceea trăsura domnului Harris se 
oprea la Newgate, în faţa porţii din mijloc, care după cum ne 
amintim, conducea la locuinţa particulară a guvernatorului. 

Subguvernatorul de la Newgate se numea sir Robert M... 

Era un om de vreo cincizeci de ani, cu aparenţă robustă, cu 
părul blond, cu ochii albaştri, cu faţa mereu surâzătoare. 

Purta o uniformă verde, cu un galon triplu de argint la mâneca 
mâinii stângi şi o caschetă rotundă a cărei vizieră era de 
asemenea triplu galonată. 

Sir Robert M... era subguvernator la Newgate de mai bine de 
douăzeci de ani. 

Contactul cu prizonierii, zgomotul aproape continuu al fiarelor, 
lumina sinistră a tortelor care se aprind pentru ridicarea 
eşafodului, lugubrele pregătiri ale condamnaților, nimic din toate 
acestea n-au putut modifica natura sa, prin excelenţă veselă. 

Era o fericire pentru dânsul să poată arăta închisoarea vreunui 
nobil străin, care avea permisiune de intrare de la lordul primar 
al Londrei. 

Acestui bărbat i se adresă domnul Harris. 

Sir Robert M... îl privi cu oarecare curiozitate pe chirurgul 
francez. 

Acesta îl plăcu, fără îndoială, căci îi întinse mâna cu 
cordialitate. 

De altfel, lui sir Robert M... îi plăcea orice om care venea să 
viziteze închisoarea Newgate. 

Poarta din mijloc, aceea a guvernatorului, dă într-un coridor; la 
dreapta este grefa. 

Sir Robert M... n-avea decât să-şi scoată o cheie de la 
cingătoare şi să deschidă un grilaj pentru ca, din grefă, vizitatorii 
să treacă în închisoare. 

Dar subguvernatorul ţinea prea mult să-şi dea importanţă, 
pentru ca să lucreze astfel. 


— 14 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Faceti inconjurul, zise domnului Harris. 

Domnul Harris şi chirurgul ieşiră şi se duserá sá sune la prima 
poartá. 

Dupá cum am spus, fiecare dintre porti avea cáte o scará cu 
trei trepte. 

Portarul, prevenit, se grábi sá deschidá. 

Atunci domnul Harris şi domnul Firmin Bellecombe se vázurá 
într-o sală îngustă, care avea grefa în stânga şi locuinţa 
portarului la dreapta. 

In faţa lor era o altă poartă, tot de fier, prevăzută cu nişte 
lacăte şi nişte zăvoare enorme şi aşa de joasă, încât domnul 
Harris, care era înalt, a fost obligat să se aplece mult ca să-i 
poată trece pragul. 

Amândoi vizitatorii, întovărăşiţi de sir Robert M... intrară 
într-un coridor întunecos, care făcea înconjurul închisorii. 

Sir Robert închise poarta după dânsul şi spuse surázánd: 

— De aici nu mai iese nimeni niciodată. 

— Dar, zise domnul Harris, se mai întâmplă ca vreun 
condamnat să mai iasă din Newgate. 

— Foarte rar se întâmplă aşa ceva. Cu toate acestea, sunt 
exemple... 

Şi veselul guvernator surâdea mereu. 

La capătul coridorului, în stânga, se vedea o sală destul de 
încăpătoare, în mijlocul căreia era un fel de cuşcă cu geamuri. 

— Ce e asta? întrebă domnul Harris, care cu toate că era 
consilier municipal, nu vizitase niciodată închisoarea. 

— E vorbitorul avocaţilor, răspunse sir Robert M... Se aduce 
prizonierul de o parte şi avocatul intră prin cealaltă parte; 
amândoi se aşează vis-ă-vis, la masa din mijloc. După aceea se 
închide uşa. Doi gardieni se plimbă în jurul custii; ei văd tot ceea 
ce fac prizonierul şi avocatul, dar nu pot auzi nimic din ce-şi 
spun. Aşa comandă legea engleză, care respectă libertatea şi 
dreptul de apărare. 

După sala vorbitorului se deschidea unul dintre coridoarele 
celulare. 

Sir Robert M... deschise uşa unei celule. 

Aproape îndată, prizonierul, care stătea lungit pe pat şi citea, 
se întoarse spre zid şi făcu salutul militar. 

Sir Robert M... avea o deosebită plăcere arătând vizitatorilor 
celula până în cele mai mici amănunte. 

Toate celulele obişnuite erau făcute după acelaşi model. 

Domnul Harris, care servea de interpret francezului, sir Robert 


— 15 — 


— Ponson du Terrail — 


M... nu vorbea decât limba sa maternă, îşi exprimă dorința să 
vadă sala de corecție şi celulele condamnaților la moarte. 

Sala de corecție este o încăpere a cărei înfăţişare nu este 
deloc sinistră. 

Zidurile sunt albe şi e iluminată de trei ferestre, care dau 
toate în curte. 

Dar în mijlocul încăperii se vede ceva, un instrument, un 
obiect oarecare, a cărui întrebuințare nu poate fi ghicită şi care 
atrage îndată atenția. E un fel de cutie, un fel de casetă, care are 
deasupra un fel de bară transversală, şi care este străbătută de 
două găuri. 

Şi cum francezul privea obiectul, cu oarecare curiozitate, 
subguvernatorul îl apucă cu bruschete de umeri şi-l trase spre 
dânsul. Domnul Bellecombe se văzu dintr-o dată țintuit pe loc, în 
imposibilitate să mai facă vreo mişcare. 

Atunci sir Robert, râzând din toată inima, îi spuse: 

— Când te vei întoarce în tara dumitale, domnule, vei putea 
spune pe drept cuvânt că ai fost şi dumneata la „block”. Aşa se 
numeşte instrumentul acesta care serveşte pentru biciuirea 
pungasilor. 

Apoi, satisfácut de experientá, sir Robert adáugá: 

— Acum vá voi arăta şi celulele. 

Domnul Robert M... era, cât se poate de bine dispus în ziua 
aceea. 

Cei doi vizitatori au fost conduşi până la capătul coridorului; 
acolo, subguvernatorul deschise o uşă şi francezul intră într-o 
celulă care era cufundată în cel mai adânc întuneric. Un întuneric 
aşa de complet, încât după ce domnul Harris închise uşa, nu se 
mai vedea nici la doi paşi. 

Rázánd mereu, subguvernatorul le spuse:. 

— In virtutea puterilor mele indiscutabile, am dreptul sá las 
aici, trei zile si trei nopti, numai cu apá si cu páine, orice 
prizonier indisciplinat. 

Din celula aceasta trecurá în curte. 

Era o curte lungă şi strâmtă, înconjurată de ziduri înalte. 

Francezul examină mult timp partea aceasta a închisorii. 

— La ce te gândeşti? întrebă sir Robert. 

— Gândesc că trebuie să fie foarte greu de evadat de aici, 
răspunse dânsul prin intermediul domnului Harris. 

Sir Robert înălţă din umeri spunând: 

— S-a evadat de la Clerkenwell, de la Horsmonger Lane, de la 
Bath Square şi chiar din Turnul Londrei, în timpul când era şi pe 


— 16 — 


— Mizeriile Londrei — 


acolo închisoare; dar de la Newgate, niciodată! 

Ajunşi în capătul curţii, îi rugă să intre într-un nou coridor, în 
care se deschideau două uşi. 

Erau celulele condamnaților la moarte. 

Una dintre aceste uşi era deschisă. 

Domnul Harris, care înaintase mai mult, făcu deodată un pas 
îndărăt. 

Zărise un cadavru culcat pe un pat. 

O lumânare ardea la capul mortului. 

Îngenuncheaţi lângă pat, doi bărbaţi şi două femei se rugau. 

Cadavrul era acela al nenorocitului executat de dimineaţă. 

Cele două femei erau îmbrăcate în nişte rochii lungi de lână şi 
feţele le erau acoperite de nişte văluri dese, negre. 

Cei doi tineri purtau costumul şcolarilor de la Christ's Hospital 
coltuni galbeni şi haină albastră, şi după ordonanța regelui 
Eduard VI, umblau cu capetele descoperite. 

Cadavrul era acoperit cu o cuvertură şi nu putea să i se vadă 
faţa. 


Capitolul V 


Sir Robert M... subguvernatorul de la Newgate, observase 
mişcarea domnului Harris, care la vederea cadavrului făcuse cu 
vioiciune un pas îndărăt. 

El îl luă de braţ şi-i spuse surázánd: 

— Nu te teme; morţii nu învie. Sărmanul francez Olivier şi-a 
luat rămas bun de la noi, de dimineaţă. 

Acela căruia scrisoarea de recomandatie a corespondentului 
domnului Harris îi dădea titlul de chirurg intrase în celulă fără 
cea mai mică emoție. 

Dar domnul Harris rămăsese la uşă. 

— Scuzati-má; eu n-am obiceiul să mă găsesc adeseori în 
prezenţa cadavrelor... 

— Lipsă de obisnuintá, ştiu asta... comentá subguvernatorul 
râzând. 

— Şi-apoi, adăugă domnul Harris, eu l-am cunoscut pe 
nenorocitul acesta. 

— Da? 

— A fost funcţionar în birourile mele. 

Şi cum fruntea domnului Harris se întuneca din ce în ce mai 
mult, sir Robert crezu că este de datoria sa să schimbe vorba. 


— 17 — 


— Ponson du Terrail — 


— Ştii dumneata cine sunt aceste două femei? 

— Nu. 

— Sunt două lady, două doamne din cea mai înaltă societate. 

— Ah! murmură Harris. 

Dar sir Robert M... continuă: 

— İn Londra, şi în toate oraşele mai principale ale liberei 
Anglii, există o instituție foarte respectabilă, „Comitetul de 
Doamne al Inchisorilor”. Comitetul acesta, continuă sir Robert, 
este alcătuit, în cea mai mare parte din doamne aparținând 
înaltei societăți. Doamnele acestea se duc să viziteze prizonierii, 
au grijă de familiile lor şi veghează asupra morților. Ori de câte 
ori avem vreo execuţie, două sau trei doamne din înaltul comitet 
se prezintă. Ele au dreptul să-l viziteze pe condamnat şi să 
rămână singure cu el. 

— Ah! doamnele acestea sunt lăsate să pătrundă în celula 
condamnatului? 

— Fără îndoială; condamnatul e cu mâinile legate şi e prin 
urmare în imposibilitate să facă vreo nebunie. 

Apoi, veselul subguvernator adăugă: 

— Doamnele acestea poartă nişte văluri foarte dese şi nu le 
poţi recunoaşte. Indatá ce execuţia a avut loc şi chirurgii au 
renunţat la autopsia corpului, doamnele vin şi îngenunchează 
lângă cadavru, care nu este înmormântat decât după apusul 
soarelui. 

In timpul acesta, francezul se apropiase de cadavru. 

Cele două femei nici nu se mişcară. 

Numai cei doi tineri ridicară capetele cu un aer curios. 

Şi fără să întrebe dacă acest lucru îi era îngăduit de 
regulamente, francezul ridică cuvertura care acoperea capul 
cadavrului şi aruncă o privire rapidă asupra gâtului ca să vadă 
efectul strangulării. 

Faţa îi era tumefiată, limba umflată îi spânzura în jos; gâtul 
avea de jur împrejur un cerc albăstrui. 

„Omul acesta n-a fost viguros, îşi spuse francezul; cu toate 
acestea, desigur că n-a murit decât după şapte sau opt minute. 
John Colden va rezista mai mult”. 

După aceea, francezul ieşi pe coridor şi se apropie de sir 
Robert, care continua să-i dea explicaţii domnului Harris. 

— Cât despre cei doi şcolari de la Christ's Hospital, pe care-i 
vedeţi aici, vă voi explica îndată prezenţa lor. 

— Intr-adevăr, spuse domnul Harris, nu-mi prea explic ce 
caută tinerii aceştia aici. 


— 18 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Stiti, reluá domnul Robert, cá acest colegiu a fost fondat de 
cátre regele Eduard al VI-lea; printul acesta, care a murit la 
vârsta de şaisprezece ani, era, după cum ştiţi, fiul Jeannei 
Seymour şi al regelui Henric al VIll-lea. Jeanne Seymour fusese 
doamnă de onoare a nenorocitei Anne de Boleyn. 

— Ştiu lucrurile acestea, spuse domnul Harris, care avea 
pretenţia că ştie bine istoria ţării sale. 

— Jeanne îşi crescuse copilul, învăţându-l să venereze 
memoria acelei femei nenorocite. Tânărul rege, înființând 
colegiul Christ's Hospital, a creat în favoarea elevilor care ar fi 
admişi mai multe privilegii, dar le-a impus şi obligaţia să vegheze 
asupra condamnaților la moarte până la ora înmormântării. 
Toate acestea în memoria victimei regale. La fiecare execuţie se 
aleg doi şcolari; cel mai vechi şi cel mai nou, şi amândoi vin să 
petreacă câteva ore lângă cadavru. 

Cum chirurgul părea că nu cunoaşte decât foarte puţin limba 
engleză, domnul Harris crezu că este datoria sa să-i tálmáceascá 
vorbele subguvernatorului. 

Trecură din nou prin faţa celulei. 

— Aţi văzut un spânzurat, spuse sir Robert; acum vă voi arăta 
un condamnat la moarte. 

— Ah! aşadar mai este şi un altul! remarcă domnul Harris. 

— Da. 

— De când a fost condamnat? 

— Chiar de ieri. 

— Cum se numeşte? 

— Bulton. 

— Ce crimă a făcut? 

— A încercat să asasineze un bancher, domnul Thomas Elgin, 
din Kilburn Square. 

Un surâs dispretuitor flutură pe buzele domnului Harris. 

— Oh! un bancher! exclamă dânsul; eşti prea bun... Mai bine 
spus, un cămătar. 

Subguvernatorul deschise o a doua uşă, care dădea tot în 
coridor. 

Atunci nişte răgete, care n-aveau nimic omenesc în ele 
ajunseră până la urechile vizitatorilor. 

Bulton, colosul cu faţa încruntată, stătea culcat pe patul său 
de închisoare. 

In jurul corpului avea o cingátoare şi cingătoarea aceasta îi 
ţinea braţele înţepenite. 

De asemenea şi picioarele îi erau tot încătuşate. 


— 19 — 


— Ponson du Terrail — 


Bulton urla, blestema, striga, tipa că nu vrea să moară. 

Chirurgul îl privi. 

Deodată banditul tăcu. Omul acela pe care îl vedea atunci 
pentru întâia oară exercita asupra lui o adevărată fascinatie. 

Sir Robert, care era în continuare foarte vesel, îi spuse: 

— La ce bun să te întristezi, amicul meu? Nu vei fi spânzurat 
decât în ziua de 2 ianuarie. Ai şapte zile întregi înaintea 
dumitale. 

— Nu vreau să mor! urlă Bulton. 

— Şi apoi, e un eveniment care trece aşa de repede, adăugă 
bunul sir Robert. Nici n-ai timp să bagi de seamă. Calcraft este 
un om deosebit de abil. Nu se mai găseşte un asemenea călău în 
tot regatul Marii Britanii. Te asigur că va fi aşa de dibaci, încât 
dumneata însuţi vei rămâne mulţumit. 

Şi cum nu mai era nimic de văzut în celula aceea, 
subguvernatorul făcu un pas spre a se retrage. 

Atunci chirurgul îşi fixă din nou privirea asupra lui Bulton şi-i 
făcu un semn misterios. 

Era semnul care îi lega între ei, în imensa Londră, pe toţi aceia 
care se gândeau la Irlanda. 

Bulton tresări şi-şi înăbuşi un strigăt. 

Dar deja uşa se închise şi chirurgul dispăruse. 


Capitolul VI 


Francezul, domnul Harris şi sir Robert M... veniră din nou în 
curte. 

La cealaltă extremitate, era o poartă care se deschidea într-un 
coridor îngust. 

În coridorul acesta, dacă ridici capul în sus, vezi cerul. 

Dar îl vezi de-a curmezişul unui grilaj alcătuit din bare enorme 
de fier. 

Tâlharii din Londra, ca toţi tâlharii, îşi au şi ei dialectul lor 
special; e un dialect foarte pitoresc. 

Ei au botezat acest coridor „cuşca păsărilor”. 

În fundul acestui coridor este o uşă mare de stejar, prevăzută 
cu un ghişeu şi cu nişte zăvoare enorme. 

Ce rol avea uşa aceasta? 

Sir Robert M... era o călăuză conştiincioasă. 

li plăcea să dea toate amănuntele. 

Vizitatorii străbătură coridorul şi intrará în sala curţii cu jurati, 


— 20 — 


— Mizeriile Londrei — 


care nu oferea nimic extraordinar. 

— Dacá un inculpat este achitat, explicá sir Robert, ¡ese prin 
usa din spate. 

— Ah! murmurá domnul Harris; si dacá este condamnat? 

— Parcurge în sens invers drumul pe care l-am făcut noi. 

Din sala curţii cu jurati intrară în cimitirul spânzuraţilor. 

Lespezi mari de piatră erau înşirate de-a lungul drumului. 

Doi lucrători săpau mormântul spânzuratului de dimineaţă, 
francezul Olivier. 

Sir Robert dădea explicaţii cu cea mai mare volubilitate. 

Deasupra fiecărei lespezi era câte o iniţială. 

— lată, spunea dânsul, Witgins, care şi-a ucis nevasta. lată 
Henrieta Stameton, care şi-a otrăvit amantul. lată-l pe 
Barthélemy, un francez, pe Drury, pe americanul Butter şi pe 
irlandeza Mary. 

Domnul Harris se înfiora din tot corpul la fiecare nouă lespede 
şi veselul subguvernator râdea mereu, povestind întâmplările 
fiecărui condamnat. 

Ajunseră astfel până la mormântul care se săpa. 

— lată unde va fi pus Olivier, arătă sir Robert. 

— Când? întrebă domnul Harris. 

— Chiar în seara aceasta. 

— Domnule, spuse francezul adresându-se domnului Harris, 
cere, te rog, guvernatorului câteva detalii despre modul în care 
se face înmormântarea. 

Sir Robert era bucuros să dea orice fel de amănunte şi de 
aceea răspunse îndată. 

— Inmormántarea se face într-un mod cât se poate de simplu; 
se pune cadavrul într-un sicriu de stejar, care e bătut la urmă cu 
cuie. Sicriul e coborât în mormânt în prezenţa mea şi a doi 
gardieni. Un preot oficiază serviciul divin, după naționalitatea 
celui înmormântat. După aceea se aruncă pământ deasupra, se 
pune piatra, se cimentează bine şi se sapă lămurit numele 
condamnatului. 

— Şi asta este tot? întrebă domnul Harris. 

— Ah!... am uitat un amănunt. 

— Să vedem. 

— Se mai pune în sicriu un amestec de hidroclorură de potasiu 
şi sodiu, destinat să distrugă carnea în cel mai scurt timp posibil, 
împiedicând astfel putrefactia. 

— Să plecăm de aici, spuse domnul Harris. 

După aceea vizitară bucătăria. 


— Ponson du Terrail — 


Sir Robert deschise un dulap de stejar, care era în faţa 
căminului. 

— Ce-i asta? întrebă Harris, care zărise nişte curele şi nişte 
obiecte de oţel. 

Sir Robert răspunse. 

— Aici sunt chinuiţi prizonierii. 

Şi amabilul subguvernator surâdea mereu. 

— Dar, întrebă domnul Harris, pentru ce este aşezat dulapul 
acesta în bucătărie? 

— Ridică ochii. 

— Bine! 

— Vezi colo în zid patru croşete, aşezate două într-o parte şi 
două într-o parte? 

— Da. 

— De croşetele acestea se suspendă două cuverturi imense, 
care formează un fel de coridor în mijlocul bucătăriei. 

— Da. 

— E un loc de trecere pentru condamnatul la moarte. Pe aici 
iese când e conclus la eşafod. 

— Într-adevăr? spuse francezul nepăsător, pe când domnul 
Harris simţea părul zbârlindu-i-se în cap. 


Capitolul VII 


Un singur lucru rămăsese de văzut la Newgate; mástile 
condamnaților. 

Măştile acestea erau înşirate pe o banchetă la intrarea grefei. 

După ce vizitară şi această ultimă parte, vizitatorii se 
retraseră, ieşind prin poarta principală. 

In momentul în care se pregăteau să iasă, cineva sună. 

Portarul deschise. 

Era un tânăr îmbrăcat în negru din cap până-n picioare. Era 
preotul catolic care-l asistase de dimineaţă pe condamnat şi care 
acum venea să spună la mormântul său ultimele rugăciuni. 
Cititorii probabil au ghicit că preotul acesta nu era altul decât 
abatele Samuel. 

Francezul schimbă o privire rapidă cu dânsul, privire care nu 
fu surprinsă nici de guvernator, nici de domnul Harris. 

Când ieşiră din închisoare, domnul Harris şi cu chirurgul 
respirară mai liberi, mai usurati. 

— Scumpe domn, îi spuse atunci bancherul, sunt foarte vesel 


— 22 — 


— Mizeriile Londrei — 


cá ti-am putut fi de folos. 

— Şi eu îţi sunt cu atât mai recunoscător, domnul meu, 
răspunse acela care pentru domnul Harris se numea doctorul 
Firmin Bellecombe, cu cât dumneata pari a avea o fire 
impresionabilă. 

— Sunt, într-adevăr, şi mărturisesc că vederea acelui 
cadavru... 

— Nenorocitul fusese angajatul dumitale? 

— Da, domnule; de aceea am şi făcut încercări ca să-l smulg 
de la eşafod. 

Pe când vorbeau astfel, bancherul şi oaspetele său străbătură 
strada Old Bailey şi ajunseră până la uşa casei ocupată de 
birourile domnului Harris. 

Chirurgul îşi ridicase capul spre ferestrele de la catul de sus. 

— Ce priveşti astfel? întrebă bancherul. 

— Privesc ferestrele casei dumitale, şi-mi spun că sunt situate 
drept în faţa locului unde se înalţă eşafodul. 

— Ai vrea să priveşti un asemenea spectacol? 

— Poate... 

Domnul Harris făcu un gest de dezgust. 

— Domnule, reluă francezul, eu nu sunt un simplu curios, ci un 
medic care e însărcinat cu o misiune ştiinţifică. Trebuie să 
studiez sistemul penitenciarelor din Londra şi efectele pedepsei 
cu moartea prin strangulare. Prin urmare, probabil că voi apela şi 
altă dată la pretiosul dumneavoastră ajutor. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, răspunse domnul Harris. 

— Vă voi cere deci sá binevoiţi să-mi cedati una dintre 
ferestrele casei dumneavoastră, într-o zi de execuţie. 

— Dacă lucrul acesta poate să vă facă plăcere, sunt încântat, 
răspunse domnul Harris. De altfel, sper că voi avea onoarea să 
vă fac o vizită şi să vă invit la un dejun, într-o zi când veţi avea 
plăcere. 

Francezul se înclină. 

— Unde-ati tras? continuă domnul Harris. 

— Panton-hotel, Panton Street, Haymarket, răspunse 
francezul. 

— Aveţi nevoie de ceva bani? mai întrebă domnul Harris. 

— Nu încă; dar după Crăciun, mă voi prezenta la casa 
dumneavoastră. 

Domnul Harris întinse mâna francezului şi se despártirá. 

Francezul cobori strada Old Bailey şi merse până în Fleet 
Street; acolo sări într-o trăsură. Apoi ordonă birjarului, dar de 


— 23 — 


— Ponson du Terrail — 


astă dată în cea mai curată limbă engleză. 

— Condu-mă în Old Gravel Lane, la cantina lui master 
Wandstoon. 

Birjarul păru puțin cam mirat, văzând un om aşa de bine 
îmbrăcat dând o asemenea adresă. Cu toate acestea, îşi biciui 
calul, fără să mai facă vreo obiectie. 

După câteva minute, francezul se opri la uşa sinistrei cantine, 
în care l-am văzut într-o noapte pe Wilton şi pe vizitiu bând câte 
un pahar de vin şi dăruind viaţa irlandezei Jenny. 

Nu era decât un singur om în toată cantina. 

Omul acesta era Shoking. 

Văzându-l pe francez se sculă grăbit şi veni în întâmpinarea 
lui, întrebându-l încetişor: 

— Ei bine, stăpâne? 

— Atunci Omul Gri, căci cititorii noştri au ghicit deja că 
francezul care vizitase în amánuntime închisoarea Newgate nu 
era altul decât eroul nostru, Omul Gri, clătină din cap cu tristeţe. 

— Evadarea sa e imposibilă, murmură dânsul. 

— Imposibilă! 

— Da, am văzut totul; am străbătut închisoarea în toate 
direcţiile. Nu e niciun gardian care să ne fie prieten. Fuga e 
imposibilă. 

— Atunci, întrebă Shoking emoţionat, John Colden va muri? 

— Nu. 

— Cu toate acestea va fi condamnat? 

— Fără îndoială. 

— Şi în ce mod îl vei salva? 

— Aceasta este treaba mea, spuse Omul Gri cu cea mai mare 
linişte. 

— Dar, întrebă Shoking, pentru ce mi-ai dat întâlnire aici? 

— Pentru că trebuie să vină şi abatele Samuel. 

— Când? 

— Indată ce spânzuratul de azi dimineaţă va fi înmormântat. 

Toate acestea au fost spuse cu voce înecată, şi domnul 
Wandstoon, care citea cu cea mai mare atenţie ,Times”, 
n-auzise nici un singur cuvânt. 

— După aceea, continuă Omul Gri, prin părţile acestea 
locuieşte şi Calcraft. 

Shoking tresări. 

— Da, aprobă dânsul; Calcraft locuieşte în Wellclose Square. 

— Şi Jefferies, unul dintre ajutoarele sale, locuieşte în 
Parmington Street? 


— 24 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Da. 

Apoi, după un moment de tăcere, Shoking continuă. 

— Stăpâne, cred că nu ai intenţia să-l corupi pe Calcraft; lucrul 
e cu neputinţă. 

— Ah! Crezi asta? întrebă Omul Gri surázánd. 

— Sunt sigur, răspunse Shoking, au mai încercat-o mulţi alţii 
înaintea noastră. Soţia doctorului Sembrook i-a oferit întreaga sa 
avere. 

— Şi Calcraft a refuzat? 

— Da. Şi apoi, adăugă Shoking, ce ar putea să facă călăul? 
Chiar dacă ar vrea să scape vreun condamnat şi tot n-ar putea-o 
face. 

— E foarte adevărat, cu toate acestea. 

— Cu toate acestea? 

— Călăul ar putea face nodul ştreangului în aşa mod încât 
condamnatul să nu moară imediat. 

— Da? 

— Şi dacă Calcraft nu se pricepe să facă lucrul acesta, îl voi 
învăţa eu. 

— Da, dar îţi repet că acest Calcraft e incoruptibil. 

— E adevărat; dar îl mai avem şi pe Jefferies. 

— Jefferies. 

— Da. 

— Jefferies este acela care face nodul? 

— Nu. Calcraft îl face. 

— Atunci, nu înţeleg. 

Omul Gri nici nu clipi. 

— Spuneam, continuă dânsul, că Jefferies locuieşte în 
Parmington Street, la o distanţă de câţiva paşi. 

— Bine. 

— Să presupunem că Jefferies devine călău. 

— În locul lui Calcraft? 

— Da. 

— Dar Calcraft e un om foarte sănătos. 

— Fără îndoială. 

— Şi n-a murit încă. 

— Dar s-ar putea întâmpla să se îmbolnăvească. 

— Atunci, îl întrerupse Shoking, Excelenţa Voastră se înşeală 
din nou. 

— Mă înşel? murmură Omul Gri. 

— Da. 

— Cum asta? 


— 25 — 


— Ponson du Terrail — 


— Dacă Calcraft s-ar îmbolnăvi, s-ar aduce în locul său călăul 
din Manchester. 

— Ai dreptate, dar... 

— Dar ce? zise Shoking. 
_ — Pentru a fi adus călăul din Manchester, ar trebui câtva timp. 
Imi vei spune poate că expresul merge repede şi telegraful şi 
mai repede încă? 

— Drace! 

— Dar sunt unele boli care vin pe neaşteptate. 

— Nu înţeleg, spuse Shoking. 

— Lasă-mă să beau un pahar de vin şi la urmă mă voi explica; 
pentru moment, mor de sete. 

Şi Omul Gri comandă un pahar de sherry. 


Capitolul VIII 


Shoking îl văzuse pe Omul Gri făcând atâtea lucruri 
extraordinare, încât nimic nu-l mai mira acum. 

Cu toate acestea fostul cerşetor era un spirit eminamente 
practic şi îi făcea o deosebită plăcere să discute despre orice. 

Omul Gri goli dintr-o sorbitură jumătate din paharul de sherry; 
apoi, privindu-şi tovarásul, spuse: 

— Dacă ai fi mai puţin inteligent decât eşti, m-aş mărgini să-ţi 
răspund că toate lucrurile acestea nu te privesc şi aş face din 
tine un instrument orb. Dar cum eşti un om de spirit şi am 
deplină încredere în tine... 

— Oh! Cât pentru asta, ai cea mai mare dreptate. 

— Cred că ne poate fi de un oarecare folos să fii şi tu la curent 
cu proiectele mele, cel puţin până la un punct oarecare. 

— Bine! Ai dreptate; căci eu nu pot face bine decât un lucru 
pe care îl înţeleg. 

— Să presupunem deci, continuă Omul Gri, că Jefferies e un 
om pe care-l putem corupe. 

— Fie. 

— Să mai presupunem că domnul Calcraft se îmbolnăveşte 
subit, chiar în momentul când ar trebui să-l spânzure pe John 
Colden. 

— Oh! oh! murmură Shoking. 

— Isi poate închipui oricine că, odată eşafodul ridicat, 
mulţimea adunată, toaleta condamnatului sfârşită, faimoasele 
cuverturi din bucătărie întinse, nu va mai fi chip de dat înapoi. 


— 26 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Asta e foarte adevárat. 

— Jefferies va fi deci insárcinat cu executia si va face nodul 
aşa cum îi voi cere eu. N 

— Bine, spuse Shoking. Inteleg foarte bine, dar în acelaşi timp 
nu înţeleg un lucru. Cum se va putea să cadă Calcraft bolnav, 
aşa dintr-o dată? 

— Vei vedea. Sunt unii călăi, care pentru a-şi da curaj în ziua 
execuţiei, beau foarte mult rachiu şi rom. 

— Da, aprobă Shoking; dar Calcraft nu bea decât lapte. 

— Ştiu. 

— Şi laptele nu îmbată. 

— Voi face în aşa fel încât paharul de lapte pe care-l va bea îl 
va pune în imposibilitate de a lucra. 

— Cum asta? 

— E secretul meu; să trecem mai departe. Mai ai de făcut vreo 
obiectie serioasă? 

— Mi se pare..., spuse Shoking. 

— Să vedem. 

— Presupunând că domnul Calcraft se îmbolnăveşte şi că 
domnul Jefferies se lasă cumpărat. 

— Bine! 

— Să presupunem că se va face un nod, care nu va aduce 
moartea instantanee. 

— Nu va fi decât o chestiune de timp. Şi numai dacă nu cumva 
frânghia se va rupe, spuse cu răceală Omul Gri. 

— Bine! presupunem că John Colden va cădea la pământ. 

— Foarte bine. 

— Va fi ridicat îndată şi va fi spânzurat din nou. 

— Ah! exclamă Omul Gri, aici nu mai este nevoie să înţelegi. 
Când vom ajunge în ziua execuţiei, vei vedea despre ce este 
vorba. 

Omul Gri ajunsese în punctul acesta cu explicaţiile, când uşa 
cantinei se deschise din nou. 

De astă dată, abatele Samuel fu acela care apăru în prag. 

Omul Gri se sculă repede şi alergă în întâmpinarea sa, 
spunându-i: 

— Domnule abate, un om ca dumneata nu trebuie să intre 
într-un asemenea cuib infect. Să ieşim. 

— Cum vei dori, răspunse tânărul preot. 

Shoking se pregătea să-i urmeze, dar Omul Gri îi făcu semn să 
rămână pe loc, adăugând: 

— Má voi întoarce îndată. 


— Ponson du Terrail — 


Old Gravel Lane este o stradă pustie pe tot parcursul zilei; 
numai noaptea, când se trezeşte Wapping-ul, începe lumea să 
circule şi prin părțile acestea. 

Preotul irlandez şi Omul Gri începură să se plimbe în lung şi-n 
lat. 

— S-a sfârşit, zise abatele Samuel; nenorocitul doarme somnul 
cel de veci, cum va dormi în curând Bulton... cum... 

Se opri, înfiorându-se. 

— M-ai întâlnit ieşind din Newgate, spuse Omul Gri. Am vizitat 
în amánuntime închisoarea şi m-am asigurat că o evadare e cu 
neputinţă. 

— Dumnezeule! exclamă abatele îngălbenindu-se; aşadar, 
fratele nostru va trebui să moară? 

— Nu, răspunse Omul Gri. 

— Atunci, ce socoti dumneata să faci? 

— Să-l răpesc. 

— De unde? 

— Chiar de pe eşafod. 

Abatele Samuel îl privi neîncrezător întrebând: 

— Dar în ce mod? 

— Cei patru şefi conspiratori sunt încă la Londra? 

— Da. 

— Şi te vor asculta orbeşte? 

— Da, de vreme ce eu sunt şeful suprem, până când va creşte 
copilul. 

— Atunci, răspunse Omul Gri, vá incredintez că John Colden va 
trăi. Să vorbim despre altceva. 

Preotul îşi privi tovarăşul cu surprindere. 

— Nu mi-ai spus dumneata, continuă acesta, că Jefferies e 
catolic? 

— Ba da; dar credinţa sa e foarte slabă. Pe urmă, nici nu face 
parte din asociaţie şi n-aş îndrăzni să-i fac vreo propunere. 

— Dar omul acesta are o fată... 

— O fată bolnavă, care se stinge încetişor de o boală de piept. 
Tocmai aceasta e partea interesantă a omului acela cu instincte 
brutale şi sângeroase. El s-a ascuns întotdeauna aşa de bine, 
încât biata fată îl crede şi acum un onest lucrător în docuri. 

— Şi dumneata te duci să-l vizitezi câteodată? 

— Da, răspunse abatele Samuel. 

— Ei bine! reluă Omul Gri, vrei să mă iei şi pe mine cu 
dumneata? Eu am locuit multă vreme în India şi, deşi nu sunt 
medic de profesie, cred că ştiu un leac puternic contra ftiziei. 


— 28 — 


— Mizeriile Londrei — 


Tânărul preot clătină din cap. 

— Vai! Mă tem că boala bietei fete e prea înaintată, pentru ca 
să se mai poată încerca vreo îndreptare. 

— Cine ştie? 

Abatele Samuel stătu pe gânduri un moment, şi în cele din 
urmă spuse: 

— Jefferies este sălbatic, un nimic îl supără... 

— Dacă îi voi făgădui să-i vindec copila, se va îndulci. 

— Ei bine! Când vrei să mergem într-acolo? 

— Chiar acum. 

— Da. 

— Să mergem, hotărî Omul Gri. 

Şi intrând în cantină, îi spuse lui Shoking: 

— Aşteaptă-mă. Dacă nu mă întorc până peste o oră, 
aşează-te la masă. Dar nu te vei mişca de aici până când nu mă 
voi întoarce. 

— Bine, răspunse Shoking. 

Atunci Omul Gri şi abatele Samuel plecară spre Parmington 
Street. 

Când ajunseră în faţa casei lui Jefferies, înnoptase de-a 
binelea. 

Deodată, preotul tresări şi exclamă: 

— lată-l! 

— Cine e? 

— Jefferies. 

Într-adevăr, un om stătea în pragul casei, tinándu-si capul în 
mâini. 

Preotul se apropie de dânsul şi-i puse mâna pe umăr. 

Ajutorul lui Calcraft sări în picioare si, recunoscându-l, 
murmurá: 

— Ah! veniţi prea târziu... Cred că sărmana mea fiică va muri. 

Şi aruncă de jur împrejur o privire rătăcită. 


Capitolul IX 


Nu era multă vreme de când locuia Jefferies în Parmington 
Street; cel mult trei sau patru ani. 

Fiica sa era bolnavă încă de pe atunci, dar boala era abia 
pronunţată. 

Ftizia o cuprinsese şi o slăbise încetul cu încetul. 

Oamenii sărmani îşi au momentele lor de sălbăticie, dar au, de 


— 29 — 


— Ponson du Terrail — 


asemenea, şi momente de o bunătate nemărginită. 

Frumoasa fată palidă, care era recunoscută pentru surâsul ei 
dulce şi trist, devenise idolul cartierului. 

Timp de doi ani, nimeni în cartier nu ştiuse bine ce meserie 
avea Jefferies. 

Fata lui se numea Ermilia, şi ea însăşi era convinsă că tatăl ei 
este lucrător în docuri. 

Şi cu toate acestea erau zece ani de când Jefferies era ajutorul 
lui Calcraft; Ermilia avea pe atunci şase ani, şi acum avea 
şaisprezece. 

Dar într-o zi a aflat adevărul. Doi oameni din popor îl văzuseră 
pe eşafod, alături de Calcraft. 

Şi când nenorocitul tată intrase seara în cantina mahalalei, 
toată lumea se îndepărtase de dânsul, cu groază. 

Atunci el izbucni în lacrimi, se rugă, jură pe Biblie că fiica sa 
nu-i cunoştea meseria. 

Şi oamenii aceia grosolani avură milă de el din pricina copilei 
şi, astfel, Ermilia nu află nimic, niciodată. 

Acum, întreaga stradă Parmington ştia că fata lui Jefferies e pe 
moarte. 

— Prietene, i se adresă preotul cu vocea aceea gravă şi dulce 
care ajunge până în adâncul sufletului, Dumnezeu e bun şi 
niciodată nu trebuie să fim disperaţi... Unde este fiica dumitale? 

— Acolo sus. Doarme... 

— Să mergem s-o vedem, hotărî preotul. 

— Amicul meu, adăugă Omul Gri, eu sunt medic şi mulţi 
oameni pe care confrații mei îi condamnaseră, au fost salvaţi de 
mine. 

Jefferies scoase un strigăt. 

— Imi vei scăpa copila? întrebă cu disperare. 

— Poate. 

Jefferies se sculă, nebun de bucurie. 

— Veniti cu mine. 

Şi urcară până la catul al treilea. 

Jefferies şi fiica sa ocupau acolo două camere. 

Patul bolnavei era în ultima cameră. 

Biata Ermilia dormea. 

Omul Gri luă o candelă de pe masă, se apropie încetişor de 
pat şi începu s-o examineze cu atenţie. 

Şi în clipele acelea faţa Omului Gri, privirea, atitudinea sa, 
exprimau aşa de bine autoritatea omului de ştiinţă încât bietul 
părinte şi preot îşi suspendară sufletele de buzele sale 


—  Mizeriile Londrei — 


întredeschise. 


Capitolul X 


Omul Gri rămase câteva momente în aceeaşi atitudine. 

Apoi se aplecă, îşi lipi urechea de pieptul fetei şi-i ascultă 
respiraţia sacadată. 

În sfârşit, ridică capul şi spuse: 

— Boala e foarte înaintată, dar n-a ajuns încă la limita ei 
extremă; se poate încerca cu succes vindecarea. 

— Adevărat? exclamă abatele Samuel, cu un aer plin de 
îndoială. 

— Cred că o voi salva, răspunse Omul Gri. 

Jefferies căzuse în genunchi. 

— Oh! Scapă-mi fata, scap-o şi te voi binecuvânta; scap-o şi 
voi deveni sclavul dumitale... 

Şi nenorocitul plângea şi se ruga şi-şi frângea mâinile, 
târându-se în genunchi în faţa omului aceluia, care declarase că 
fiica sa mai putea fi încă salvată. 

Lumina şi cuvintele pronunţate cu voce tare o deşteptară pe 
bolnavă. 

Ea deschise ochii şi dădu un strigăt de mirare şi aproape de 
frică văzându-l pe necunoscut lângă patul ei. 

Atunci abatele Samuel se apropie şi o întrebă: 

— Cum îţi mai merge, copila mea? 

Ea îl recunoscu şi un surâs trist îi apăru pe buze.. 

— Ah! Dumneata eşti, domnule abate? Eşti prea bun că ai 
venit să mă vezi... 

Tatăl său, îngenuncheat încă, era mai la o parte şi ea nu-l 
vedea. 

— Eşti bun, continuă Ermilia, care nu-l văzuse pe Jefferies 
imediat, eşti foarte bun că ai venit să mă vezi, domnule abate... 
cu atât mai mult... că... este poate pentru ultima... oară... 

Şi, cu toate că vorbea de sfârşitu-i apropiat, surâdea încă. 

— Copila mea, spuse abatele Samuel, domnul pe care-l vezi 
aici şi care e medic... 

La aceste cuvinte Ermilia îşi fixă privirile-i aprinse asupra 
Omului Gri şi surâsul nu-i dispăru de pe buze. 

— Atunci, desigur că domnul vede că voi muri. 

Deodată Ermilia auzi un suspin la picioarele patului. 

— Ah! Dumnezeule! exclamă ea, tata era aici! iartă-mă, tată... 


— 31 — 


— Ponson du Terrail — 


iartă-mă... 

— Copila mea, continuă abatele Samuel luând mâna lungă şi 
diafană care atârna de-a lungul patului, copila mea, te înşeli... 
Domnul, care e doctor, ne spune că te poate vindeca. 

— Oh! zise ea cu un aer îndoielnic. 

Omul Gri privea în jurul său. 

— Aici nu e bine, zise el. 

Şi adresându-se lui Jefferies: 

— Această cameră e insalubră şi vecinătatea docurilor 
otrăvesc aerul pe care-l respirati. Vrei să-ţi trăiască copila? 
întrebă el. 

— Dacă vreau? strigă bietul părinte. 

— Ei bine, trebuie să mă asculti. 

— Vorbeşte, domnule, porunceste! zise Jefferies. 

— Trebuie să-ţi muţi chiar de mâine copila într-o casă pe care 
ţi-o voi arăta eu şi unde voi veni s-o văd în fiecare zi. 

Abatele adăugă la rândul său: 

— Poate că n-ai bani, bietul meu Jefferies. Asta nu trebuie sá 
te neliniştească. Domnul nu numai că e un savant, dar pe 
deasupra e şi un binefăcător bogat, care nu se va da înapoi în 
faţa vreunui sacrificiu - oricare ar fi el - ca să-ţi scape copila. 

Jefferies sărută mâinile abatelui şi ale Omului Gri. 

Acesta spuse: 

— Am să-ţi trimit numaidecât o doctorie pe care o vei da fetei 
dumitale. Această doctorie îi va produce somn şi mâine va avea 
putere ca să se poată scula. 

Jefferies asculta ca în extaz. 

Fascinatia pe care Omul Gri o exercita asupra tuturor se 
observă că îl influenţează şi pe grosolanul ajutor al lui Calcraft. 

— Omul care-ţi va aduce doctoria e un om din serviciul meu şi 
care mi-e foarte devotat. O să vină şi mâine tot el, cu o trăsură şi 
te va duce pe dumneata şi pe fiica dumitale într-o casă unde 
cred că o voi putea vindeca. 

In acelaşi timp puse un fişic de aur pe sobă, făcu un semn de 
adio bolnavei, care se întreba dacă nu cumva îngerii din cer s-au 
coborât ca să vină s-o scape şi ieşi luând de mână pe bietul 
Jefferies, care plângea de bucurie la gândul că-i vor scăpa copila. 

Abatele Samuel ieşi şi el. 

Când fură afară, abatele Samuel îl întrebă pe Omul Gri. 

— Crezi într-adevăr că noi putem s-o scăpăm pe această fată? 

— Da, întrebuinţând mijloacele pe care le ştiu eu, şi pe care 
puţine persoane le au la îndemână. 


— 32 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Şi... aceste mijloace? 

— O voi transporta pe Ermilia la Hampstead. 

— In casa unde a venit maiorul Waterley? 

— Da. Intr-o noapte îi vom aranja o cameră pe care i-am 
ales-o deja. 

— Cum? Să i-o aranjăm? întrebă preotul surprins. 

— N-ai auzit vorbindu-se că medicii întrebuinţează gudronul 
pentru bolile de piept? 

— Ba da. 

— Ei bine, voi pune gudron pe plafon, pe ziduri şi pe uşa 
camerei pe care o va locui ea. 

— Ah! Incep să înţeleg. A 

— Nu încă, zise Omul Gri. În starea actuală, răul Ermiliei e 
prea înaintat ca să fie suficient doar gudronul. 

— Atunci?... A 

— Dar... aşteaptă. In America de Sud există o vale, lângă 
Paragon, la două sute de mile departe de mare, pe malurile 
râului Parană, o vale, spun, lungă de şase leghe şi largă de două 
şi care se numeşte Hapna. Această vale are o temperatură 
asemănătoare cu aceea a Nisei sau a insulelor Hyères. 
Americanii din sud care sunt bolnavi de piept se duc acolo cu 
miile. Acolo, fără nicio doctorie, orice bolnav se vindecă oricât ar 
fi de înaintată boala. 

— Din cauza climei. 

— Toţi cred aşa, dar se înşeală. 

— Atunci ce e? întrebă abatele Samuel. 

— Valea aceea este plină de un fel de pini răşinoşi care 
încarcă atmosfera cu emanatii binefăcătoare şi aceste emanatii 
vindecă. 

— Dar nu ştiu încă ce ai de gând. 

— Am făcut analiza chimică a răşinii acestor pini într-o 
călătorie pe care am făcut-o la Hapna şi-i cunosc compoziţia. 
Cum se poate fabrica aerul şi apele minerale, tot aşa voi fabrica 
o răşină asemănătoare acelei despre care îţi vorbesc; răşina 
aceasta amestecată cu gudron o voi pune pe ziduri. Apoi, cu 
ajutorul unui calorifer şi al unui termometru, vom ţine camera 
într-o temperatură egală cu aceea a văii Hapna. Precum vezi, 
concluzionă Omul Gri surâzând, e foarte simplu. 

Abatele Samuel îl privi cu o mirare amestecată cu admiraţie. 

Vorbind, ajunseră în Old Gravel Lane; dar în loc să se ducă la 
Shoking, merseră până în strada Saint-George şi intrară într-o 
prăvălie a unui „chemist dispensary”, adică la un farmacist. 


— Ponson du Terrail — 


Acolo, Omul Gri puse să i se prepare doctoria, pe urmă îi 
spuse abatelui Samuel: 

— Acum îl voi trimite pe Shoking la Jefferies şi te voi conduce 
pe dumneata până la Saint-Gilles. 

Şi, într-adevăr, Omul Gri se întoarse la Old Gravel Lane, 
deschise uşa cantinei lui master Wandstoon şi-l chemă pe 
Shoking, care golea filosofic al treilea pahar de grog cu gin. 


Capitolul XI 


Shoking se grăbi să-şi plătească consumatia şi să iasă. Omul 
Gri îi dădu fiola cu doctoria preparată pentru Ermilia, spunându-i: 

— Te vei duce în Parmington Street. 

— La Jefferies? 

— Da. 

Shoking făcu o strâmbătură uşoară. 

— Îţi vine greu să faci lucrul acesta? întrebă Omul Gri 
surâzând. 

— Drace! răspunse cu naivitate Shoking, eu sunt cam 
superstitios de felul meu. 

— Prostule! 

— Ştii proverbul englezesc: „Nu te atinge de secure”. 

— Proverbul acesta este pentru nobili şi pentru gentlemeni. 

— Da, dar au şi oamenii săraci un proverb asemănător: „Nu te 
atinge de funie”. 

— Ei bine, funia şi Jefferies sunt două lucruri total diferite. 

— Nu e Jefferies acela care va pregăti funia? 

— Ba da. 

— Atunci, mi se pare... 

— Dragul meu, îi întrerupse Omul Gri, surâzând, Dumnezeu 
mi-e martor, că aş vrea din toată inima să te scutesc de această 
neplăcere, dar pentru moment n-am pe nimeni altul la 
îndemână. De altfel, nu va trebui să faci nimic altceva decât să 
iei sticla aceasta, să te duci la Jefferies şi s-o dai în mâna fiicei 
sale, spunându-i: „M-a trimis medicul care a făgăduit să te 
salveze”. 

— Atunci dă-mi sticla, hotărî Shoking surâzând. 

— Pe urmă, dragul, meu, continuă Omul Gri, pentru că orice 
osteneală trebuie să-şi aibă şi răsplata, te anunţ că vei începe 
din nou şi chiar de astă seară, viaţa aceea de gentleman, pentru 
care pari a fi născut. 


— 34 — 


— Mizeriile Londrei — 


Shoking tresári. 

— Te vei întoarce în Hampstead, zise Omul Gri. 

— Ah! 

— Şi îţi vei lua din nou numele şi titlul. 

— Ceea ce înseamnă, spuse Shoking, tremurând de emoție, că 
voi redeveni lordul Wilmot. 

— Desigur. 

Shoking luă sticla părându-i-se acum lucrul cel mai uşor, să se 
ducă la ajutorul lui Calcraft. 

Omul Gri adăugă: 

— După ce te vei achita de misiunea pe care ţi-o încredinţez, 
te vei urca într-o trăsură şi te vei duce să mă aştepţi la 
Hampstead, în „casa ta”. 

Shoking se înfioră de bucurie. Cu toate acestea, înainte să se 
îndepărteze, un gând îl retinu. 

— Ce mai este? întrebă Omul Gri. 

— Ştii dumneata, stăpâne, că în ziua în care mă voi deştepta 
din visul acesta frumos de mărire, redeşteptarea va fi cam grea. 

— Cum asta? 

— Lordul Wilmot nu va mai putea să devină din nou Shoking. 

— Ah! sărmanul meu amic, numai regina are puterea de a 
crea baroni; şi te asigur că dacă i-ar veni vreodată gândul 
acesta, nu eu aş fi acela care m-aş opune. De un lucru însă pot 
să te asigur de mai înainte. 

— Ce lucru? 

— Casa îţi va rămâne şi vei putea să-ţi sfârşeşti liniştit zilele 
într-însa. 

— Adevărat? 

— Eu nu iau niciodată înapoi ceea ce dăruiesc. 

Shoking îşi avea şi el momentele sale de naivitate. 

— Bine!... Dar aurul care este prin sertare? 

— Şi aurul. Vezi bine, că o vizită la ajutorul lui Calcraft nu 
aduce întotdeauna nenorocirea... 

Shoking luă sticla şi porni în fugă spre Parmington Street. 

Atunci Omul Gri se întoarse spre abatele Samuel, care se 
urcase într-o trăsură şi aştepta în colţul străzii Saint-George. 

Preotul era gânditor. 

Omul Gri indică birjarului piaţa celor patru cadrane şi se urcă 
în trăsură. 

— Ştii la ce mă gândesc? întrebă preotul. 

— Nu, răspunse Omul Gri. 

— Mă gândesc că dacă Irlanda ar avea vreo doisprezece 


— Ponson du Terrail — 


oameni ca dumneata în serviciul cauzei ei, ar triumfa în mai 
puţin de un an. 

— Domnule abate, răspunse Omul Gri, cu vocea lui gravă şi 
tristă, aceia care ar muri bucuroşi pentru Irlanda sunt destul de 
numeroşi. Le lipsea poate până acum un şef misterios, un om 
care să fi câştigat în nişte lupte ascunse şi teribile, o experienţă 
şi o îndrăzneală, care triumfă asupra tuturor lucrurilor. Eu posed 
experienţa aceasta şi iată-mă în mijlocul dumneavoastră. Ti-am 
mai spus-o şi o repet: acolo unde preotul nu poate intra, eu voi 
intra; acolo unde creştinul nu poate bate, eu voi bate şi a doua zi 
după câştigarea victoriei finale voi dispărea, căci nu sunt demn 
să rămân la dreapta dumitale. 

— Oh! exclamă tânărul preot, întinzându-i mâna, nu vorbi 
astfel. 

— Dumneata nu ştii nimic din trecutul meu... 

Şi din momentul acela păstră o tăcere sălbatică, pe care 
preotul nu îndrăzni s-o tulbure. 

Ajunseră astfel în cartierul irlandez, în spatele bisericii 
Saint-Gilles. 

— Domnule abate, spuse atunci Omul Gri, întorcându-se spre 
preot, adu-ţi aminte că má încred în cei patru şefi? 

— Poţi să te încrezi, răspunse preotul. 

— Fără dânşii nu răspund de viaţa lui John Colden. 

— Şi dacă dânşii te vor asculta punct cu punct? 

— John Colden va fi salvat. 

— Când trebuie să-i convoc? 

— In noaptea care va precede execuţia. 

Preotul cobori din trăsură şi se îndreptă pe jos spre biserică. 

— Du-mă în Regent Street, colţ cu Piccadilly, ordonă Omul Gri 
vizitiului. Te vei opri în faţa farmaciei de lângă „Cafeneaua 
Regentei”. 

Din piata celor patru cadrane, páná acolo, drumul nu era 
tocmai lung. 

După câteva minute, Omul Gri intră în prăvălia farmacistului 
chimist. 

Chimistul din Regent Street era unul dintre cei mai bine dotați 
din întreaga Londrá. 

— Dragul meu domn, spuse Omul Gri, eu sunt medic. 

În acelaşi timp, îi arătă o diplomă în toată regula. Chimistul se 
înclină. 

— Sunt medicul curant al unei familii, care nu se va da îndărăt 
din faţa niciunui sacrificiu pentru a păstra viaţa unei fete care e 


— Mizeriile Londrei — 


pe moarte. Aceasta înseamnă că serviciile pe care le aşteaptă de 
la dumneata vor fi foarte bine plătite. 

Chimistul se înclină din nou. 

— Va trebui să-mi pui la dispoziţie chiar pentru astă seară un 
laborant. 

— Vi-| voi da pe cel mai bun al meu, răspunse chimistul. 

— Şi-mi veţi trimite drogurile şi substanţele următoare. 

În acelaşi timp Omul Gri luă un creion şi o hârtie şi scrise o 
lungă reţetă. 

Chimistul o citi şi nu putu să-şi stăpânească uimirea. 

— Dar, domnule, spuse dânsul, aici sunt medicamente pentru 
un regiment întreg... 

— Crezi?... 

— Cantitatea aceasta de gudron... 

— Da, domnule, voi face o experienţă însemnată, de al cărei 
succes sunt aproape sigur. 

În acelaşi timp, Omul Gri scoase două bilete de câte douăzeci 
de lire şi le puse pe tejghea, adăugând: 

— Îmi vei trimite toate medicamentele cerute împreună cu 
laborantul, astă seară, înainte de orele zece, în Hampstead, 
Heath-Mount, nr. 22. 

Chimistul luă cele patruzeci de lire şi se înclină până la 
pământ. 

Banii produc întotdeauna micul lor efect; chiar şi asupra unui 
farmacist. 


Capitolul XII 


„Pe cuvântul meu de onoare! îşi spunea Shoking, au trecut 
doar douăsprezece ore şi mi se pare că tot ce mi se întâmplă nu 
e decât un vis. În zadar mă pipăi pentru a mă asigura că nu 
dorm; nu pot să cred. Desigur că toate lucrurile acestea nu s-au 
întâmplat în realitate.” 

Shoking îşi spunea toate acestea privindu-se neliniştit într-o 
oglindă mare, din cabinetul de toaletă, unde cu câteva zile mai 
înainte fusese spălat, pieptănat, parfumat şi salutat cu nobilul 
titlu de lord. 

Îşi spunea toate acestea pentru că aceeaşi aventură i se 
întâmpla din nou. 

Se întorsese seara acolo şi-l regăsise pe Omul Gri vorbind cu 
Jenny irlandeza şi cu Suzanne, în salonul de jos al casei. 


— 37 — 


— Ponson du Terrail — 


Dar copilul nu mai era acolo. 

Intrase în aceeaşi dimineaţă în colegiul Christ's Hospital şi 
acum era la adăpostul oricărei urmăriri. Haina sa albastră şi 
ciorapii săi violeti îl făceau inviolabil. 

Jenny se consolase cu această despărţire, mai ales că ea nu 
trebuia să dureze decât o zi sau două. 

Omul Gri găsise mijlocul să facă să fie admisă la Christ's 
Hospital, ca ajutor la lenjerie. 

Deci, cele trei persoane stăteau de vorbă când Shoking sosise. 

Se aşezară la masă împreună şi mâncară cu destulă poftă. 

După aceea, Omul Gri îi spuse lui Shoking: 

— Du-te şi te culcă şi dormi bine, mâine voi avea nevoie de 
tine. 

Acelaşi camerist de mai înainte îl conduse spre dormitorul său. 

Shoking era foarte prost îmbrăcat şi nu putu să se oprească să 
nu-i spună superbului lacheu galonat aflat în serviciu pe lângă 
persoana sa: 

— Cum poţi să-mi spui milord, când mă vezi aşa de prost 
îmbrăcat? 

Dar cameristul răspunse surâzând: 

— Ştiu că excelența voastră sunteţi excentric şi că într-un 
scop filantropic strábateti cartierele mizerabile ale Londrei, 
făcând mult bine. 

În zadar protestase Shoking; cameristul rămase la prima sa 
părere. 

Deci, Shoking se aşeză pe pat şi adormi ca în timpurile cele 
bune, când se culca sub bolțile Adelphi. 

A doua zi dimineaţă, cameristul veni să-l deştepte. 

— Excelenţa voastră doreşte să se îmbrace? îl întrebă dânsul. 

— Cât este ora? 

— Este ora şapte. E cam de dimineaţă; dar amicul excelentei 
voastre... 

Intr-adevăr, Omul Gri dăduse ordin ca Shoking să fie deşteptat 
de dimineaţă. 

Shoking făcu o baie şi se lăsă să fie gătit ca un adevărat lord. 

— Amicul excelentei voastre, spuse cameristul înclinându-se, 
vá asteaptá ín galeria de lángá coridor. 

Shoking, din ce în ce mai uimit, urmă drumul ce i se arátase si 
deodatá simti un puternic miros de gudron. 

— Vino pe aici! îi strigă o voce. 

Şi Omul Gri apăru în pragul camerei situate la extremitatea 
galeriei. 


— Mizeriile Londrei — 


Omul Gri nu era deloc îmbrăcat cu eleganţă şi Shoking 
văzându-l nu-şi putu opri o uşoară încruntare a sprâncenelor. 

Omul Gri era cu mánecile suflecate şi cu mâinile pline de un 
fel de lichid roşietic. 

— Bine, spuse Shoking, iarăşi lucruri bizare! 

— Dar intră o dată! 

Shoking intră şi se văzu într-o cameră ale cărei ziduri erau 
peste tot acoperite de gudron. 

In mijloc erau nişte obiecte bizare; nişte cornuri, nişte vase, un 
alambic într-un cuvânt, un adevărat laborator. 

In camera aceea mai era şi un alt bărbat pe care Shoking nu-l 
cunoştea. 

Era laborantul trimis de chimistul din Regent Street. 

— Ai dormit bine? întrebă Omul Gri surâzând. 

— Da, răspunse Shoking. 

— Ei bine! Eu nu m-am culcat deloc. 

— Şi asta, numai pentru a vopsi astfel zidurile acestei camere? 
întrebă noul lord, cu oarecare ironie. 

— Desigur. 

— Nostimă pictură, în orice caz... 

— E cu putinţă; dar cred că pictura aceasta îmi va da nişte 
rezultate foarte frumoase. Vino cu mine; te voi conduce la 
trăsura ta. 

— Trăsura mea? 

— Desigur. 

Şi Omul Gri îşi şterse mâinile şi luă braţul gentlemanului 
Shoking. 

— Ce părere ai tu despre fetiţa pe care ai văzut-o ieri? 

— Fiica lui Jefferies? 

— Da. 

— Cred că nu mai are de trăit nici opt zile. 

— Ei bine! Te vei duce până la dânsa cu trăsura ta. 

— Da. 

— Şi o vei aduce aici. 

— Foarte bine. 

— Şi când va fi culcată în camera aceasta gudronată, de care 
tu ai vrea să-ţi baţi joc, peste o lună, va fi tot aşa de sănătoasă 
ca şi tine. 

— Este cu putinţă oare? 

— Cu mine, totul este posibil dragul meu. 

Dar Shoking avea să mai treacă încă şi prin alte uimiri în ziua 
aceea. 


— 39 — 


— Ponson du Terrail — 


Lângă grilajul grădinii stătea o trăsură înhămată cu doi cai 
magnifici. 

Un vizitiu galonat stătea pe capră, şi doi lachei îmbrăcați în 
haine de mătase, aşteptau la scară. 

— Cum! şopti Shoking, aceasta este trăsura mea? 

— Fără îndoială. 

— Şi mă voi urca într-însa? 

— Drace! Nu cumva ti-ar plăcea mai bine să stai pe capră. 

— Şi cu trăsura aceasta mă voi duce s-o aduc pe fiica lui 
Jefferies? 

— Da. 

— Dar oamenii aceia mă vor recunoaşte. 

— Fără nicio îndoială. 

— Şi apoi, până acum, eram îmbrăcat ca un sărman cerşetor 
şi... 

— Erai îmbrăcat, îl întrerupse Omul Gri, ca un lord excentric, 
care se deghizează pentru a putea face binele nestingherit. 

În acelaşi timp, deschise portiera trăsurii; Shoking mai stătea 
încă la îndoială. 

— Dar, stăpâne, Jefferies nu va voi să se despartă de fiica sa. 

— Îi vei spune că poate să te urmeze. 

— ŞI-I voi aduce aici? 

— Fără îndoială! 

Şi Omul Gri închise portiera şi făcu un semn birjarului, care 
dădu bici cailor. 

„Desigur că visez, îşi spunea Shoking; acela care m-ar pişca 
destul de tare de nas, pentru ca să mă pot deştepta, mi-ar face 
un serviciu foarte mare.” 


Capitolul XIII 


Niciodată poate, nu a mai văzut un asemenea spectacol în 
Wapping. 

Londra, care e împărţită din punct de vedere administrativ în 
mai multe departamente, nu e compusă, în realitate, decât din 
două cartiere distincte: West-Endul şi East-Endul, adică oraşul de 
la apus şi oraşul de la răsărit. 

La est, Londra comercială, industrială, docurile, bazinele, 
silozurile gigantice, în care Indiile şi lumea întreagă îşi varsă zi şi 
noapte bogăţiile lor. 


— 40 — 


— Mizeriile Londrei — 


Estul şi cartierele sale mizere, cu copiii săi goi, cu femeile sale 
în zdrente, cu cerşetorii săi, cu casele sale întunecoase, si 
umede, cu tavernele sale, în care desfrâul şi mizeria stau alături. 

Vestul, cu palate, cu edificii márete, cu străzi largi şi bine 
pavate, cu magazine splendide, cu femei superbe, strălucind de 
pietre scumpe, cu cavaleri ireproşabili. 

Locuitorii West-Endului nu vizitează niciodată East-Endul. 

Locuitorii din East-End n-aud de splendoarea pe care o 
etalează partea de apus a oraşului. 

De aceea, când locuitorii săraci din Wapping, când bietii 
oameni din Parmington Street văzură apărând caleaşca lordului 
Wilmot, cu caii săi magnifici, cu vizitiul galonat şi cei doi lachei 
pudrati, crezură că visează. 

Copiii şi femeile alergară la uşi şi la ferestre. 

Cei doi lachei săriră de pe trăsură şi puseră de-a lungul 
trotuarului lungile lor bastoane. 

In Londra impozitele sunt nenumărate, cu preţul banilor, un 
lord îşi poate îngădui luxul de a opri un moment circulaţia. 

El a plătit pentru aceasta şi este dreptul său. 

Indatá ce trăsura se opreşte, lacheii închid drumul cu 
bastoanele lor, pentru ca Excelenţa sa să poată cobori liniştit din 
trăsură si sá nu se lovească de sărăntoci. Aceştia se opresc fără 
să murmure şi aşteptă cu răbdare până ce nobilul personaj a 
intrat în casă. 

Lordul Wilmot cobori deci din trăsură. 

Un om din popor, îmbrăcat în zdrente, care era pe aproape, 
scoase un strigăt. 

Lordul Wilmot întoarse capul. 

Sărăntocul strigă: 

— Dar aceasta este Shoking! 

Shoking nu-şi pierdu deloc capul; el rămase foarte liniştit şi 
făcu un semn amical mujicului. Apoi înaintă spre dânsul şi-i zise 
surâzând: 

— M-ai recunoscut?... 

— lartă-mă, nu e cu putinţă... lartă-mă, Excelenţă... 

Dar Shoking continuă cu un incredibil sânge rece: 

— Nu te înşeli nicidecum, eu sunt Shoking; în Wapping nici 
n-am alt nume... 

— Oh! Excelenţa voastră îşi bate joc de mine!... murmură 
mujicul. 

— Nu, ráspunse Shoking, eu sunt; numai cá, in West-End má 
numesc lordul Wilmot. 


— 41 — 


— Ponson du Terrail — 


Şi cum sărăntocul, înmărmurit, nu ştia ce să creadă, Shoking 
adăugă: 

— Eu, dragul meu, sunt un lord excentric. Adeseori mă 
deghizez şi vin să studiez mizeria mai de aproape, pentru ca la 
urmă să pot face o dare de seamă în Parlament şi să cer 
îmbunătăţiri. 

Şi Shoking dădu sărăntocului o mână de monede de aur. 

Mulțimea aplaudă cu frenezie. 

Acum se adunaseră mai mulţi care îl cunoşteau pe Shoking, 
care máncaserá împreună cu el, sub boltile de la Adelphi. 

Şi Shoking era un lord. 

Ce căuta dânsul în Parmington Street? 

Trecu un sfert de oră. 

In sfârşit, lordul Wilmot ieşi din casa în care intrase. 

Dar nu era singur. In urma lui venea Jefferies, ajutorul lui 
Calcraft, care-şi ducea copila în braţe. Mulțimea aplaudă din nou. 

Shoking mulţumi surâzând cu bunătate tuturor şi trăsura se 
îndepărtă, dispărând ca o viziune. 


După o oră, Jefferies, fiica sa si Shoking ajungeau în 
Hampstead. 

Omul Gri îi aştepta în prag, lângă dânsul era şi abatele 
Samuel. 

Jefferies plângea cu lacrimi calde. 

Omul Gri îi conduse în camera pe care o preparase pentru 
Ermilia. 

Tânăra fată a fost aşezată în pat şi i s-a dat un calmant. 

Ermilia adormi adânc. 

— Acuma poţi să te duci, dispuse Omul Gri lui Jefferies; vei 
reveni în fiecare zi să-ţi vezi copila... 

— Da, răspunse ajutorul lui Calcraft, ai dreptate; eu nu pot 
rămâne aici... 

Şi Jefferies plecă plângând. 

— Într-adevăr speri s-o salvezi? întrebă preotul când fură 
singuri. 

— Nu sper numai; dar sunt sigur... cum sunt sigur acum că-l 
voi smulge şi pe John Colden de la eşafod, răspunse omul acela 
bizar cu un accent aşa de convins încât abatele Samuel nu se 
mai îndoi. 


Ce se mai întâmplase cu John Colden în tot timpul acesta? 
— 42 — 


— Mizeriile Londrei — 


Cu o zi înainte de Crăciun bietul om fusese transportat la 
Newgate. 

Rana sa era aproape vindecată. 

Veselul subguvernator, sir Robert M... îl primise râzând şi 
urându-i cea mai completă însănătoşire. „Cred că peste patru 
sau cinci zile, adăugase dânsul, vei putea fi judecat şi vei sfârşi 
astfel mai repede cu o viaţă care trebuie să ti se pară foarte 
grea...” 

Irlandezul era nepăsător; el nu credea că ar fi fost posibilă 
salvarea pentru Irlanda. 

A doua zi era Crăciunul. 

John Colden, cu toate că era catolic, a fost condus în capelă 
împreună cu ceilalţi deţinuţi; de altfel, dânsul nu opuse nicio 
rezistenţă. 

Intrând în biserică, John Colden tresări. 

Intr-un loc special, stătea un om îmbrăcat în cămaşă de forţă; 
era condamnatul la moarte Bulton, amantul surorii sale Suzanne; 
Bulton care trebuia să fie spânzurat în ziua de 2 ianuarie. 

Bulton îl recunoscu şi-i făcu un semn prietenesc. După ce 
slujba se sfârşi, Bulton trecu pe lângă dânsul. 

— Bună ziua, frate, îi spuse. 

— Domnul să te aibă în paza sa, răspunse John. 

— Ai vreo ştire de la Suzanne? mai întrebă Bulton în dialectul 
irlandez. 

Gardienii care-l păzeau îl lăsară să vorbească. 

— Da. Suzanne e liberă. Omul Gri a salvat-o. 

— Sărmana Suzanne! murmurá Bulton, dacă aş putea s-o mai 
văd o dată. Omul Gri a fost ieri pe aici!... 

Gardienii-l întrerupseră din conversaţie. 

John Colden intră din nou în celula lui. 

Trăia într-o singurătate absolută şi nu vedea nicio altă figură 
omenească, decât aceea a gardianului care-i aducea demâncare. 

Trecuseră exact opt zile din ziua în care se întâlnise cu Bulton 
în capelă, când într-o seară subguvernatorul apăru din nou. 

— Băiete! îi spuse dânsul, vei fi judecat. 

— Bine! răspunse John nepăsător. 

Şi guvernatorul rămase mirat de liniştea adâncă a aceluia care 
avea să fie condamnat la moarte. 

A doua zi, John Colden a fost deşteptat foarte de dimineaţă. 

Un zgomot nelămurit ajungea până la dânsul, străbătând 
zidurile groase ale celulei. 

Pe la orele opt, uşa celulei se deschise şi un gardian apăru, 


— 43 — 


— Ponson du Terrail — 


spunându-i: 

— John! astăzi vei fi judecat. 

— Sunt gata, răspunse John. 

Apoi, pe când gardianul se pregătea să se retragă: 

— Am auzit un zgomot bizar astă noapte. 

— Ah! murmură gardianul. 

— Ce era zgomotul acela? 

— Ştiu şi eu? răspunse gardianul, plecând ochii. 

Şi ieşi. 

Deodată John Colden îşi aduse aminte; zgomotul acela trebuia 
să fi fost produs de pregătirile unei execuţii, de murmurele 
mulţimii care năvăleşte împrejurul închisorii. 

Şi atunci îşi aduse aminte de Bulton... De Bulton care poate în 
momentele acelea era mort. 


Capitolul XIV 


Ca să explicăm zgomotul bizar pe care îl auzise John Colden, 
este necesar să ne întoarcem puţin înapoi, cu o zi mai înainte, la 
orele opt şi jumătate dimineaţa. 

Abia se luminase în cetoasa Londrá. West-Endul dormea încă, 
adânc. 

In Pall-Mall domnea o tăcere deplină, încât puteai auzi si 
zbârnâitul unei muşte. 

Cu toate acestea, o trăsură intră în Chester Street şi se opri la 
poarta palatului lordului Palmure. 

O femeie cobori din trăsură. 

O femeie îmbrăcată într-o rochie de lână neagră, care avea 
faţa acoperită de un voal des. 

Femeia aceasta avea o scrisoare în mână. 

Zărindu-i costumul, portarul tresări. 

— Pentru miss Ellen, spuse ea, prezentând scrisoarea, şi fără 
niciun minut de întârziere. 

Portarul se îndepărtă. 

— Ce sá facem oare? întrebă dânsul, apropiindu-se de 
cameristul lordului Palmure, care dormea în sala de intrare, 
aşteptând întoarcerea stăpânului său. 

— Trebuie să aşteptăm ca miss Ellen să se scoale. 

— E cu neputinţă! 

Cameristul holbă nişte ochi mari. Şi pe când cei doi servitori 

— 44 = 


— Mizeriile Londrei — 


parlamentau, neştiind ce hotărâre să ia, un om intră. Era lordul 
Palmure. 

Nobilul membru al parlamentului luă scrisoarea şi tresări. 

Insă aproape îndată adăugă: 

— Să duceti îndată scrisoarea aceasta fiicei mele. 

y l 

— Treziţi-o fără întârziere, repetă lordul Palmure. 

Ordinele lordului Palmure trebuiau executate. 

Miss Ellen se deşteptă frecându-se la ochi. 

— Ce vreţi cu mine? întrebă dânsa. 

Camerista îi prezentă scrisoarea. 

Miss Ellen tresări şi o deschise în grabă. Apoi sări din pat, se 
îmbrăcă repede şi dădu ordin să fie gata trăsura. 

Lordul Palmure intră în camera fiicei sale. 

— Eşti palidă, copila mea! 

— Dormeam aşa de bine!... Ah!... ce n-aş da să fiu scutită de 
povara aceasta! 

— Aristocraţia îşi are si ea greutăţile şi cerinţele sale 
inexorabile... răspunse lordul Palmure. 

— Ai dreptate, tată; şi te asigur că voi fi la înălţimea misiunii 
mele, răspunse miss Ellen. 

Mândra fată a lordului Palmure cobori şi se urcă în trăsură. 

Străbătură multe străzi şi nu se opriră decât pe malul Tamisei, 
în Sermon Lane. 

Miss Ellen cobori şi ordonă vizitiului: 

— Te poţi întoarce acasă. 

Şi aşteptă până când cupeul se îndepărtă. 

Apoi intră în întunecoasa stradă Sermon Lane şi dispăru într-o 
alee strâmtă. 


Capitolul XV 


Casa în care intră miss Ellen era mică, umedă, întunecoasă şi 
avea nişte trepte aproape putrede. 

Nobila fată le urcă pe toate acestea fără niciun dezgust, după 
ce avusese grijă mai întâi să-şi lase voalul pe faţă. 

Nu se auzea niciun zgomot în toată casa. Si s-ar fi putut crede 
că e nelocuită. 

Miss Ellen urcă până în catul al doilea. Se opri în faţa unei uşi, 
scoase o cheie din buzunar şi deschise uşa. 

Miss Ellen era deci acasă la dânsa? 

Tânăra fată închise cu grijă uşa în urma ei. 


— 45 — 


— Ponson du Terrail — 


Apoi se îndreptă spre colțul cel mai întunecat al camerei. 

In colţul acesta era un dulap, pe care tânăra fată îi deschise. 

Scoase nişte haine şi le întinse pe pat. Era o rochie lungă de 
lână, o manta şi un voal negru. In sfârşit, mai era şi o placă mică 
de aramă atârnată de un cordon de lână. 

Placa aceasta avea gravat pe dânsa numărul 17. 

Miss Ellen se dezbrăcă în grabă de hainele sale şi-şi puse 
acest nou costum, lăsându-şi voalul peste faţă. 

Apoi, îşi atârnă la gât placa de aramă. 

Astfel metamorfozată, miss Ellen veni din nou spre uşă şi o 
deschise. 

Dar deodată se dădu înapoi, scoțând un strigăt înăbuşit. 

Un om era în prag. 

Şi omul acesta îi spunea: 

— lartă-mă, miss Ellen, că mă prezint aşa, pe neaşteptate. 

Omul acesta era înfăşurat peste tot cu o manta mare; nu i se 
zăreau decât ochii. 

Cu toate acestea, miss Ellen îl recunoscu. 

— Incă o dată, miss Ellen, repetă necunoscutul după ce mai 
întâi închise uşa, te rog să má ierţi... 

— Dumneata! dumneata! şopti dânsa. 

— Eu, răspunse Omul Gri, căci dânsul era foarte liniştit. Şi te 
rog să nu te înspăimânţi; deşi eşti în puterea mea, nu-ți voi face 
niciun rău. 

— Mereu dumneata! şopti miss Ellen, tremurând. 

— Mereu eu! 

— Şi ce vrei? 

— Vreau să-ţi cer un serviciu. 

— Mie? 

— Dumitale. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Dumneata, începu Omul Gri, faci parte din „Comitetul 
închisorilor”, nu-i aşa? 

— Da. 

— Pentru asta am venit eu aici. 

— Ah! 

— Vreau să-ţi cer un serviciu şi să-ţi fac în acelaşi timp unul... 
Ştiu că ai da mult pentru a fi scutită de misiunea aceasta... Căci 
acum pentru întâia oară ai de vizitat un condamnat la moarte. 

— E adevărat, răspunse dânsa. 

— Eu am venit să te scutesc de această penibilă misiune. 

— Dumneata?... Cum asta?... Cine eşti dumneata? 


— 46 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Totul şi nimic, răspunse dânsul; dar dacă vei binevoi să mă 
asculti... 

— Vorbeste. 

— Condamnatul la moarte se numeste Bulton. 

— O ştiu. 

— Există o femeie pe care dânsul o iubeşte si pe care ar vrea 
s-o mai vadă o dată înainte de a muri. 

— Ei bine? 

— Femeia aceasta se oferă să-ţi ia locul. 

— Dar lucrul acesta e cu neputinţă. Pentru că femeia aceea nu 
face parte din asociaţia noastră. 

— Cu toate acestea, spuse Omul Gri, lucrul e cu putinţă. Unde 
vroiai dumneata să te duci acum?... În str. Pater-Noster, numărul 
9, nu-i aşa? 

— Acolo este sala întrunirilor noastre. 

— Acolo trebuie să te prezinti presedintei? 

— Da. 

— Şi ea îţi va spune: „la o trăsură şi du-te în cutare stradă ca 
să-ţi cauţi tovarăşa pe care ţi-au dat-o sorții”. 

— Desigur, răspunse miss Ellen; şi trebuie chiar să-mi ridic 
voalul în faţa preşedintei. 

— Ei bine! spuse Omul Gri, să presupunem că ieşind din 
strada Pater-Noster te întorci aici. 

— Bine! 

— Şi că în camera aceasta îţi schimbi costumul cu femeia 
despre care îţi vorbeam... 

— Într-adevăr, lucrul e cu putinţă, dar... 

— Dar? 

— Dar nu vreau, spuse dânsa cu hotărâre. 

— Chiar dacă te-aş ruga? 

Miss Ellen râse ironic. 

— Miss Ellen, i se adresă cu răceală Omul Gri, eu am fost 
prieten cu nenorocitul Dick Harrison, care a murit pentru 
dumneata şi din cauza dumitale. 

Mândra fată îşi înăbuşi un strigăt şi făcu un pas înapoi. 


Capitolul XVI 


Dar emoția tinerei fete a fost de scurtă durată. 

Ea îşi ridică capul cu mándrie şi întrebă: 

— Cine eşti dumneata? Dumneata, care ai îndrăznit să 
=A] = 


— Ponson du Terrail — 


pătrunzi de două ori în casa mea, dumneata care îndrăzneşti să 
pronunti numele lui Dick Harrison? 

— Am fost prietenul său, miss Ellen. 

— Ce-mi pasă? 

— Am fost confidentul dragostei pe care nenorocitul tânăr a 
avut-o pentru dumneata. 

— Ei şi? 

— Ştiu că Dick a murit strângând la pieptul său nişte scrisori 
ale dumitale... 

Miss Ellen se îngălbeni. 

— Nişte scrisori pe care dumneata le-ai căutat în zadar, nişte 
scrisori pe care le-ai plăti cu mult aur. 

— Şi... scrisorile acestea? 

— Eu ştiu unde sunt. 

Miss Ellen scrâşnea de furie. 

— Vezi bine că nu-mi poţi refuza micul serviciu pe care ţi-l cer. 

— Şi dacă mă voi învoi, scrisorile... 

— Iti voi spune unde sunt. 

— Vorbeşte. 

— Nu astăzi; dar ascultă-mi rugămintea şi mâine la miezul 
nopţii mă voi prezenta la dumneata. 

— Ei bine!... Te voi asculta. 

— Şi eu îţi voi rămâne recunoscător, spuse Omul Gri surâzând. 

Miss Ellen îşi acoperi faţa cu voalul şi cobori în stradă. 

Omul Gri trebuia să o aştepte acolo. 

El se apropie de fereastră si o urmări cu privirea până când o 
văzu dispărând la colţul străzii Sermon Lane. 

Atunci îşi duse degetele la gură şi fluieră ascuţit. 

O femeie, care stătuse nemişcată sub bolta unei case vecine, 
străbătu strada. 

Era Suzanne. 

Omul Gri îi ieşi înainte şi o ajută să urce. 

— Copila mea, îi spuse dânsul, îl vei revedea pentru ultima 
oară. Sileşte-te să fii curajoasă! 

Suzanne plângea în tăcere. 

Rămaseră astfel amândoi în aşteptare. 

Peste puţin se auzi în colţul străzii zgomotul unei trăsuri. 

Era miss Ellen. 

Tânăra fată urcă repede treptele şi intră. 

Suzanne rămase cu modestie în umbră. 

— Ah! exclamă mândra patriciană cu dispreţ, după ce privise 
faţa frumoasă a Suzannei, e o irlandeză. 

— 48 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Da, domnisoará. 

— Omul care va fi spânzurat este amantul dumitale. 

— Da. 

— Miss Ellen, îi ordonă Omul Gri, schimbă repede costumul; eu 
voi aştepta în stradă. 

Miss Ellen făcu un semn afirmativ. 

— Unde va trebui să meargă? 

— In Old Bailey nr. 9. Trăsura se va opri la poartă şi doamna 
care va trebui să mă însoţească se va urca. 

— Bine, spuse Omul Gri. 

Şi cobori să aştepte în stradă. 

Rămasă singură cu Suzanne, miss Ellen o privi din nou cu 
atenţie. 

Apoi îi trecu o idee prin minte. 

— Îl cunoşti pe omul acesta? întrebă dânsa. 

— Da. 

— Numele său? 

— Omul Gri. 

— Trebuie sá mai aibă, desigur, şi un alt nume?... 

— Eu nu-l cunosc. 

— Dacă-mi spui numele acesta, alerg după tatăl meu, care e 
membru al Parlamentului, şi opresc execuţia amantului 
dumitale! 

— Doamnă, răspunse Suzanne, Dumnezeu îmi e martor că 
nu-i mai cunosc alt nume; dar chiar dacă l-aş cunoaşte... 

— Ei bine? 

— Şi chiar dacă ar fi vorba de propria mea viaţă, tot nu ti l-as 
spune. 

— De ce? 

— Pentru că omul acesta e în ochii noştri trimisul lui 
Dumnezeu şi acela care l-ar trăda ar fi blestemat. 

— Oh!... Aşadar, omul acesta e puternic? 

— El poate face orice voieşte. 

— Atunci, întrebă miss Ellen, pentru ce nu-ţi scapă amantul de 
la eşafod? 

— Pentru că amantul meu nu este fiul Irlandei. 

— Şi dacă ar fi fiul Irlandei, l-ar salva? întrebă miss Ellen 
ironică. 

— Da, răspunse Suzanne, cu accentul celei mai adânci 
convingeri... 

„Ah! murmură miss Ellen, omul acesta triumfă din nou; dar, 
rábdare!...” 


— 49 — 


— Ponson du Terrail — 


În timpul acesta Suzanne îmbrăcase costumul mândrei 
patriciene. 

— Du-te, îi spuse miss Ellen, te voi aştepta aici. 

Suzanne cobori. Omul Gri o aştepta la poartă. 

— Suzanne, sileşte-te să fii curajoasă şi să nu ne trădezi. 

— Îţi făgăduiesc, răspunse Suzanne. 

Irlandeza făcu câţiva paşi si se urcă în trăsură, care aştepta la 
colţul străzii. 

— Old Bailey nr. 9, strigă ea birjarului; te vei opri la poartă şi 
vei aştepta. 

Omul Gri se îndepărtă şi dânsul de strada Sermon. 


Capitolul XVII 


Pe când trăsura alerga spre adresa dată, Suzanne se gândea 
la Bulton şi, încetul cu încetul, îşi recapătă curajul. 

Old Bailey era aproape; în curând se opriră la Nr. 9. 

Cealaltă doamnă aştepta sub bolta casei. 

Ea sări în trăsură şi spuse foarte emotionatá: 

— Bună ziua, sora mea. 

Suzanne văzu îndată că femeia aceea tremura din tot corpul. 

— La Newgate! strigă Suzanne birjarului. 

Nu mai aveau decât să traverseze strada; cu toate acestea 
avură timpul să schimbe câteva cuvinte: 

— Ah! Cât de mult aş da, spunea necunoscuta doamnă 
tremurând mereu, cât de mult aş da ca să nu mai trebuiască să 
intru în celulă! 

Suzanne tresări. 

Inima îi bătea cu violenţă. Oare avea să poată rămâne singură 
cu Bulton. 

Trăsura se opri în faţa sinistrei porţi. 

Portarul văzu îndată cu cine avea de-a face şi se grăbi să 
deschidă. 

Necunoscuta doamnă era asa de emotionatá, încât abia se 
putea mişca. 

Cele două femei intrară la vorbitor. 

— Scumpa mea soră, spuse necunoscuta încetişor, mi-e 
teamă de moarte. 

— Fii curajoasă, o îmbărbăta Suzanne. 

Sir Robert M... veselul subguvernator, le ieşi în cale surâzând. 

— Doamnele mele, le spuse dânsul cu galanterie, mi-e teamă 


— 50 — 


— Mizeriile Londrei — 


că vizita dumneavoastră este zadarnică. 

— Zadarnică! exclamă Suzanne. 

— Condamnatul este ca o fiară sălbatică; urlă şi blestemă 
mereu. 

— Oh! Dumnezeule! murmură necunoscuta. 

Când ajunseră la capătul coridorului, auziseră într-adevăr nişte 
strigăte. 

— Doamnele mele, reluă sir Robert M... Credeţi-mă că e 
zadarnic să mai înaintaţi!... 

Dar Suzanne răspunse: 

— Doamna poate rămâne, pentru că e prea emotionatä, şi i-ar 
face rău... Dar eu voi intra. 

— Cum veţi voi, doamnă... 

Şi se îndreptară spre celula condamnatului. 

— Vă înştiinţez, doamnă, adáugá sir Robert M... adresându-se 
Suzannei, vă înştiinţez că Bulton nu va putea să vă facă niciun 
rău; dar cum regulamentul ne opreşte strict să auzim ce veţi 
vorbi cu dânsul, voi închide uşa celulei. 

— Mi-e indiferent, răspunse Suzanne, care tresări de bucurie 
sub voalul ei. 

— Ce mai vreţi acum cu mine? urlă Bulton când uşa celulei 
sale fu deschisă. Ce cauţi aici, doamnă? 

Dar subguvernatorul închise îndată uşa celulei şi Bulton 
rămase singur cu necunoscuta doamnă. Atunci Suzanne îşi ridică 
voalul. Bulton scoase un strigăt. 

— Taci! şopti irlandeza ducându-şi un deget la buze. 

Apoi veni să îngenuncheze lângă dânsul. 

Şi rămaseră amândoi îmbrăţişaţi, amestecându-şi lacrimile. 
Mult timp femeia pierdută şi banditul vorbiră, preamărind 
nemărginita bunătate a lui Dumnezeu. 

Dar se auziră trei lovituri discrete în uşă. Suzanne trebuia să 
se retragă. 

Bulton părea transfigurat; o bucurie cerească îi ilumina faţa şi 
nenorocitul murmură: 

„De acum pot să mor...” 


— Dar ce ji-ati spus dumneavoastră, doamnă? întrebă 
subguvernatorul, închizând uşa celulei; parcă nu mai este acelaşi 
om. 

— Sunt femeie, răspunse Suzanne cu vocea zdrobită, şi am 
ştiut să găsesc drumul spre inima sa. 


= 5: 


— Ponson du Terrail — 


— Ah! doamnă... doamnă... spuse necunoscuta, pe când 
ieşeau împreună din Newgate, acum tremuri dumneata... 

Suzanne nu răspunse. 

Dar pe când se suiau în trăsură, izbucni în lacrimi sub vălul 
său negru. 

Sacrificiul era îndeplinit! 


Capitolul XVIII 


E lesne de ghicit acum ce era zgomotul pe care-l auzise John 
Colden. 

Pe la orele şapte dimineaţa Bulton îşi ispăşise crimele. 

Bulton murise liniştit, resemnat. 

John Colden, se gândea că în curând avea să-i vină şi rândul 
lui. 

La ora zece fix, uşa celulei sale se deschise. 

Sir Robert M... în persoană se prezentă. 

— A sunat ceasul tinere. 

— Sunt gata să te urmez, răspunse John Colden. 

Şi nenorocitul irlandez păşi înainte cu pasul hotărât, fără să 
tremure. 

Uşa curţii cu juri era larg deschisă. E o sală obişnuită şi relativ 
mică. 

Publicul intră pe o uşă care se deschise în strada Newgate, 
judecătorii pe o altă uşă, şi condamnatul prin o a treia uşă, care 
se deschide în cimitirul condamnaților. 

Juratii erau aşezaţi la locurile lor. 

O mulţime dornică de emoţii tari aştepta în tăcere. 

John luă loc pe banca sa, între doi soldaţi şi îşi plimbă peste 
public o privire indiferentă. 

Dar deodată irlandezul tresări. În primele rânduri ale mulţimii, 
zărise un gentleman cu ochelari. Era Omul Gri si John Colden îl 
recunoscu îndată. 

Acuzatul recunoscu faptul, dar nu vru să-i dea nicio 
importanţă. 

In zadar procurorul îi făgădui înlăturarea pedepsei cu moartea, 
dacă avea să facă destăinuiri complete. 

John Colden rămase tăcut. Prezenţa Omului Gri îi dădea curaj. 

Un avocat numit din oficiu începu apărarea. Un moment 
auditoriul a fost emoţionat, pentru că avocatul era un orator 
talentat şi Omul Gri se temu că juriul n-avea să pronunţe 


— 52 — 


— Mizeriile Londrei — 


pedeapsa cu moartea. 

Dar, după o lungă deliberare, juratii dádurá un verdict 
afirmativ. 

John Colden a fost condamnat la moarte. 

John se înclină. 

— Vei fi spânzurat în ziua de 8 ianuarie, spuse primul jurat; ai 
de făcut vreo obiectie? 

— Niciuna, răspunse John Colden. 


Întorcându-se spre celula sa, John, trecu din nou prin cimitirul 
condamnaților. 

Acum înţelese. 

Acolo fusese înmormântat Bulton; acolo avea să fie şi locaşul 
său din urmă. 

Dar a muri pentru Irlanda nu însemna a muri; însemna a te 
duce la Dumnezeu! 


Capitolul XIX 


Ziua fixată pentru supliciul lui John Colden se apropia. 

Era în ziua de 6 ianuarie; execuţia trebuia să aibă loc în ziua 
de 8. 

Cantina Calului negru era plină de lume. Personalul de serviciu 
nu mai era îndestulător, aşa de numeroase şi variate erau 
comenzile. 

Publicul era alcătuit mai mult din marinari; tâlharii erau mai 
puţin numeroşi. 

Printre cei dintâi era şi Williams, matelotul cu părul roşu, pe 
care Omul Gri îl zdrobise cu câteva zile mai înainte. 

Williams îşi recăpătase vechea lui îndrăzneală. 

Printre tâlhari era şi vechea noastră cunoştinţă, „Pasărea 
albastră”. 

Erau acolo de asemenea şi femei; printre ele putea fi zărită şi 
faimoasa Betty, acea care voise să scoată ochii sărmanei 
irlandeze. 

Betty nu se îmbătase încă de-a binelea şi mai avea din când în 
când câte o lucire de rațiune. 

— Micul meu Williams, spuse dânsa, nu-i aşa că vom merge 
din vreme în Old Bailey, pentru ca să putem fi printre cei dintâi 
acolo? 


— 53 — 


— Ponson du Terrail — 


Williams înălţă din umeri. 

— Ce lucru frumos, exclamă dânsul ironic, să vezi un om 
spânzurat; un om care moare de teamă mai înainte să i se pună 
ştreangul de gât! 

— Cine a spus asta? exclamă o voce. 

Era tâlharul Jack. 

— Eu, răspunse Williams. 

— Zici că John Colden va muri de frică? 

— Da. 

— Şi eu pun rămăşag că va muri ca un erou. 

— Pe ce pariezi? 

— Sunt sigur de câştig şi pariez pe ce vrei! 

— Pe o liră, atunci! strigă Williams. 

— O liră! strigară cu toţii; Williams pariază pe o liră! 

— Mă asociez şi eu cu tine, Jack! se auzi o voce. Dacă vrei, 
depun o guinee! 

Era mujicul care se întâlnise cu Shoking, devenit lordul 
Wilmot. 

Şi aruncă o guinee nouă pe tejghea. 

— Aur! exclamă Jack; tu ai aur? 

— De ce nu? 

Şi, cu un aer misterios, mujicul adăugă: 

— Williams, vrei să facem şi noi un pariu? 

— Ce pariu? 

— Că am chefuit cu toţii o iarnă întreagă în tovărăşia unui 
membru al parlamentului, fără s-o bănuim... 

— Eşti beat, spuse Williams. 

— E nebun, adăugă Jack. 

— Nicidecum, răspunse cu răceală mujicul. 

— Un membru al parlamentului? 

— Da. 

— Şi unde am băut cu dânsul? 

— Aici. 

Un hohot general izbucni. 

— Iti baţi joc de noi. 

— Şi cum se numeşte lordul acela? 

— Lordul Wilmot. 

— Nu-l cunosc, răspunse Williams... 

— Nici eu, adăugă Jack. 

— Nimeni nu-l cunoaşte, comentá Betty. 

— Dar dânsul mai avea şi un alt nume, spuse mujicul. 

— Ah! 


— 54 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Se numeşte Shoking. 

De astă dată izbucniră nişte hohote de râs formidabile. 

— Shoking, lord! exclamă Jack. 

— Shoking, membru al parlamentului! exclamă Williams. 

Şi marinarul strânse pumnii. 

— Eu sunt băiat bun, spuse dânsul, dar nu vreau să-şi bată 
nimeni joc de mine!... 

— Eu nu-mi bat joc de nimeni. 

— Şi dacă nu-ți ceri scuze îndată, te voi învăţa eu minte... 

— Să-mi cer scuze? Dar pentru ce? ripostă mujicul; am spus 
purul adevăr. 

— Williams a devenit din nou mândru, spuse Jack ironic; se 
vede bine că Omul Gri nu mai vine pe aici. 

— Dacă vorbeşti de Omul Gri, strigă Williams îndreptându-se 
spre dânsul, îţi zdrobesc capul. 

Dar pe când îşi ridica pumnul şi se pregătea să lovească, un 
nou personaj apăru în prag. 

Era Omul Gri - Omul Gri, care nu mai fusese văzut pe acolo 
din ziua în care îl zdrobise pe Williams. 

Şi Williams începu să tremure. 


Capitolul XX 


Apariţia Omului Gri a fost salutată din toate părţile cu 
aclamații entuziaste. 

— Trăiască Omul Gri! 

— lată că Williams începe sá tremure! remarcă Jack. Dar Omul 
Gri veni drept spre Williams şi-i întinse mâna. 

Williams respiră uşurat. 

Omul Gri părea bine dispus. 

— Hei! spuse dânsul, mi se pare că era o ceartă pe aici? 

— Nu, răspunse Jack; dar John ne spunea o poveste bizară... 

— Ce poveste? 

Mujicul luă cuvântul: 

— Le spuneam că Shoking e lord şi membru al parlamentului. 

— Shoking? 

— Dumneata îl cunoşti bine, spuse Jack. 

— Fără îndoială. 

— Se vede bine că John a înnebunit... 

— Nicidecum, răspunse cu răceală Omul Gri. John are 
dreptate. 


— 55 — 


— Ponson du Terrail — 


Răspunsul acesta provocă o adevărată vâlvă. 

— Cum! exclamă Jack; Shoking e lord? 

— Da. Numai că John ar fi făcut mai bine să nu vorbească. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nobilul lord nu va mai veni pe aici. 

Omul Gri vorbea pe un ton aşa de convins încât toţi îl crezură. 

Omul Gri, Williams şi mujicul se asezará la masă. 

Jack veni şi el lângă dânşii. 

Geloasa Betty se sculă de la locul ei şi Omul Gri îi făcu loc 
lângă dânsul. 

Williams începea să fie beat. 

Omul Gri se aplecă la urechile mujicului. 

— Pentru tine am venit aici, spuse dânsul. 

— Pentru mine? 

— Da. 

— Aşadar, dumneata mă cunoşti? 

— Nu; dar lordul Wilmot te cunoaşte. 

— Cred şi eu, spuse sărăntocul cu mândrie. 

— Dânsul m-a însărcinat cu o misiune pentru tine. Unde 
locuiesti? 

— La doi pasi de aici; in Wellclose Square. 

— La numărul 17, nu-i aşa? 

— Intocmai. 

— Tu locuieşti la catul de sus; la catul al doilea locuiesc nişte 
femei; dar cine locuieşte în catul întâi? 

Sărăntocul tresări, apoi surâse. 

— Dumneata nu ştii lucrul acesta? întrebă dânsul. 

— Nu... sau mai bine zis vreau să mi-o spui tu. 

— Ei bine, la etajul de jos locuieşte Calcraft. 

— Călăul Londrei? 

— Da. 

— Tocmai de aceea mă trimite la dumneata Excelenţa sa, 
lordul Wilmot. 

— Excelenţa sa te trimite să-mi vorbeşti? 

— Da. 

— Ce doreşte, Excelenţa sa? 

— E lesne de închipuit, continuă Omul Gri, adresându-se 
sărăntocului, că un membru al parlamentului, care-şi petrece 
serile la Black-horse, este un lord excentric. 

— Cu siguranţă, aprobă sárántocul. 

— Şi un lord excentric are multe capricii. 

— Fie! 

— 56 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Acum un sfert de oră, lordului Wilmot i-a venit un chef 
foarte ciudat. 

— Ce chef? 

— Vrea să aibă funia spânzuratului. 

— Adevărat! 

— Zice că funia unui spânzurat e purtătoare de noroc şi că el 
are sume mari de tot de pontat în viitoarele curse de la Epsom. 

— Încep să înţeleg, spuse sărăntocul. El te-a însărcinat să te 
duci să-i ceri lui Calcraft funia. 

— Da şi nu. 

— Cum vine asta? 

— M-a însărcinat mai întâi sá te văd. 

— Şi apoi? 

— Şi să-ţi ofer zece guinee, dacă vrei sá mă instalezi în 
noaptea aceasta în camera betivei de Betty. 

— Şi apoi? 

— Când voi fi acolo îţi voi spune ce e de făcut. Dar uite cam ce 
idee aş avea eu... 

— Să vedem. 

— O vom îmbăta bine pe Betty, o vom duce afară şi după ce o 
vom culca, îi vei lua tu cheia camerei din buzunar. 

— Şi Williams? 

— El s-a împăcat cu ea, ce e drept, spuse Omul Gri râzând, dar 
n-avem de ce ne teme de el. Încă o sticlă cu Porto şi îl vei vedea 
rostogolindu-se sub masă. 

— Cred asta! 

Atunci Omul Gri ridică vocea: 

— Hei! mistress Brandy, strigă, mai trimite-ne încă două sticle 
de Porto; eu plătesc. 

— Nu. Nu. Plătesc eu... bâlbâi Williams cu o voce îngroşată de 
beţie, eu, eu, numai eu! 

Şi marinarul aruncă alte guinee pe masă. 


Capitolul XXI 


Fură aduse şi celelalte două sticle de Porto. A fost un adevărat 
scandal. Acum în pivnita din Black-horse se iveau coniacuri şi 
alte băuturi, dar mai cu seamă vin de Porto se bea cum arareori 
se mai băuse. Cei care nu erau admişi la bursa lui Williams 
începură să murmure. 

Alţii începură să râdă. Câţiva pretindeau, cu voce înceată, că 


— 57 — 


— Ponson du Terrail — 


dacă Shoking era lord, Omul Gri putea foarte bine să fie şi el al 
doilea, iar doi hoţi care ieşeau din Mil-bank şi n-aveau de lucru îşi 
ziceau că poate vor avea ceva de făcut aici, dacă îl vor urmări 
când va intra singur în pivnita Calului negru. 

In timpul acesta Williams bea mereu şi povestea întâmplările 
lui din război. Omul Gri şi sărăntocul schimbaseră câte o privire 
şi nu mai aveau altceva de făcut decât să aştepte. 

In timp ce vorbea, limba lui Williams devenea mai greoaie şi 
ochii îi erau tulburi şi clipeau mai des. 

Cu toate acestea, din când în când se întrerupea din vorbă şi-i 
spunea lui Betty: 

— Nu mai bea atâta, ai să cazi, de beată ce eşti! 

Jack, banditul, ştia cine e Omul Gri, căci îl văzuse la lucru în 
Brook Street. Dar se păzea să spună cuiva ceva şi se făcea că nu 
ştie că l-a mai întâlnit pe Omul Gri nu numai în taverna 
Black-horse, ci şi în altă parte. 

Williams tot precizând betivei Betty că va cădea sub masă, îi 
dădu el singur exemplu. Paharul, plin încă, îi scăpă din mână şi el 
căzu jos, mormáind: 

— Mi-am încheiat socotelile, Betty. 

Sotie supusă, se aplecă şi-i puse sub cap o bancă drept pernă. 

Apoi se sculă şi spuse: 

— E foarte cald aici. Să ieşim? 

— Tocmai vroiam să-ţi propun şi eu acest lucru, spuse cu 
galanterie Omul Gri. 

Betty îl privi: 

— Cu toate astea, tu eşti acela care l-ai bătut pe Williams? 

— Da. 

— Deci esti foarte puternic? 

Şi ea avu o exclamatie de admiraţie. 

— Oh! răspunse modest Omul Gri. 

Betty reluá: 

— Atunci dacă ai fi bărbatul meu m-ai apăra? 

— Desigur. 

— Vrei să-mi fii bărbat? 

— Sst! tistui Omul Gri surázánd scârboasei creaturi, vom vorbi 
de toate astea sus. 

— Vrei deci să pleci de aici? 

— N-ai spus tu că e prea cald? 

— Adevărat. Ei bine, haide!... 

Omul Gri îi făcu un semn de adio lui Jack, zis şi „Pasărea 
albastră”, şi se sculă. 


— Mizeriile Londrei — 


Betty, şovăind, se rezemă de braţul lui. 

Sărăntocul ieşi cu ei: 

Toţi trei urcară scările şi ajungând în stradă sărăntocul spuse: 

— Ştiu eu un loc unde e un rachiu foarte bun. 

— Unde? întrebă Betty. 

— La doi paşi, în Wellclose Square. 

— Haidem, hotărî ea. Mi-am pus în cap să-l determin pe Omul 
Gri sá mă iubească. Nu-i aşa că mă vei iubi, micuțul meu? 

— Bineînţeles, răspunse Omul Gri. Numai tine-te mai dreaptă 
deocamdată. 

— Ce, merg strâmb? 

— Ah! foarte puţin. 

— Pentru că mă gândesc la Williams, care m-a trădat... Am 
să... mă răzbun şi eu... 

Şi se lăsă din ce în ce mai greoaie pe braţul Omului Gri. 

Ajunseră în Wellclose Square. 

Betty făcu un pas greşit şi se ridică cu greu de jos. 

— Ce caraghios, adăugă, mi se pare că am furnici în picioare. 

— Şi nevoie de aer, adăugă Omul Gri. 

— Bine, dar suntem în aer. 

— Vrei să stai acolo? 

Şi Omul Gri o aşeză pe o bancă care era în stradă. 

Betty se lăsă aşezată şi privindu-l mereu pe Omul Gri îi spuse: 

— Îmi placi... pentru că l-ai bătut pe Williams... vei fi bărbatul 
meu, nu-i asa?... Ah! adáugá ea, furnicile mi se urcă de la 
picioare la stomac. Bun, mi se pare că am furnici şi la cap... 

Şi se lungi pe bancă. Era lovitura de graţie a betiei. Ochii i se 
închiseră şi după câteva secunde Omul Gri şi tovarăşul său 
auziră un sforáit puternic. 

— A sosit momentul, spuse Omul Gri. 

— Să-i luăm cheia? 

— Da. 

Sărăntocul, care era hot si pungaş de meserie, o perchezitioná 
pe Betty cu sânge rece şi îi luă cheia camerei sale. 

Apoi o lăsară dormind pe bancă şi ce îndreptară spre casa 
unde şedea Calcraft. 

Dar când ajunseră sub ferestrele ei, Omul Gri se opri, 
spunând: 

— Un moment; pentru că locuieşti în casa aceasta trebuie s-o 
cunoşti perfect. 

— Fără îndoială, răspunse säräntocul. 

— Ai intrat vreodată la Calcraft? 


— Ponson du Terrail — 


— O dată. 

— Cum asta? 

— Luase foc la el nu ştiu ce şi am ajutat la stingerea focului. 

— Foarte bine. 

— Aşa că m-am plimbat prin toată casa. E foarte curioasă. 

— E singur el la etajul întâi? 

— Singur cu servitoarea. 

— Spune: sunt trei ferestre; dar câte odăi? 

— Trei; o vezi pe aceea care e luminată? 

— Da. 

— E camera lui. Fereastra din mijloc este aceea a laboratorului 
său. Acolo face experienţele pe spánzuratii care i se permite să-i 
ia la el. Se pune că se pricepe puţin la chirurgie. Acolo are toate 
instrumentele lui, de la fierul de însemnat până la frânghii. 

Omul Gri urmărea cu atenţie această sumară descriere... 

Şi ridicând ochii spre etajul al doilea întrebă: 

— Unde e camera lui Betty? 

— Fereastra din mijloc e de la camera ei. 

— Prin urmare această cameră e deasupra laboratorului 
Calcraft? 

— Da; exact aşa. 

— Asta voiam să ştiu. Haidem acum. 

Şi îl luă pe sărăntoc de braţ şi trecu prin aleea umedă şi 
neagră a casei, mergând în vârful picioarelor. 

Omul Gri şopti: 

— Mi-am făcut planul. 

— Pentru a avea frânghia spânzuratului? 

— Da. 

Sărăntocul urcă cel dintâi scara şi când deschise uşa camerei 
lui Betty, spuse: 

— Nu ştiu cum vei putea intra la Calcraft. 

— Vei vedea. 

Intrará în camera lui Betty, care era cufundată în întuneric. 

— Închide uşa cu cheia, ordonă Omul Gri. 

Şi în acelaşi timp el scoase din buzunar un instrument făcut 
din două bucăţi şi se apucă să-l ajusteze. 

În timpul acesta, tovarăşul său aprinse o lumânare şi îl privi cu 
mirare pe Omul Gri. 


Capitolul XXII 


— 60 — 


— Mizeriile Londrei — 


Obiectul pe care Omul Gri îl scosese din buzunar era format 
din două bucăţi pe care căuta să le potrivească şi nu era altceva 
decât unul din cele mai banale instrumente: era un burghiu. 
Scotánd mánusa burghiului, putuse să-l ascundă sub haine. 

La Londra unde toate casele au o construcţie nu prea solidă, 
podeaua e făcută din scânduri şi acestea sunt foarte subţiri. 

— Vezi, fac o gaură. 

— La ce bun? 

— Pentru ca să văd ce e jos. 

Şi într-adevăr burghiul înţepă lemnul şi se înfundă în el fără 
zgomot şi încetişor. Aceasta dură câteva minute. In timpul 
acesta se formase în podea o gaură. Atunci Omul Gri scoase 
burghiul şi îi ordonă celuilalt să stingă lumânarea. 

Camera de dedesubt, adică laboratorul, nu era luminată; doar 
o rază de lumină care venea pe sub uşa camerei vecine dovedea 
că Calcraft nu dormea. 

Omul Gri, care se culcase pe parchet pentru ca să poată 
vedea, se sculă şi spuse: 

— Calcraft nu doarme, trebuie să aşteptăm. 

— Nu prea văd de ce ai făcut gaura aceasta în parchet, pentru 
că e aşa de mică încât nu poţi să bagi altceva decât un deget, 
comentá sărăntocul. 

— Da, dar e destul de mare ca să ne servească drept 
fereastră. 

— Dar nu pricep de ce m-ai pus să sting lumina. 

— Cu toate astea e foarte simplu. Să presupunem că ar fi 
aprinsă candela. 

— Da?... 

— Şi Calcraft ar ieşi din camera lui intrând în laborator. 

— Ei bine? 

— Ridicând ochii în sus, lumina ne-ar fi trădat, căci i-ar arăta 
gaura din tavan. 

— Ah! E drept; nu m-am gândit la asta. 

— Acum, spuse Omul Gri cu vocea înceată, să aşteptăm să 
stingă lampa şi să doarmă, iar noi să discutăm. 

— Fie. 

— Lordul Wilmot, sau Shoking dacă vrei, e foarte curios să ştie 
tot ce precedă sau urmează o execuţie. 

— Adevărat? 

— Ar da multi bani pentru ca să ştie ce face Calcraft de obicei. 

— Eu pot să-ţi spun bucuros asta, spuse sărăntocul. 

— Ei bine, spune; te ascult. 


— 61 — 


— Ponson du Terrail — 


— De obicei, când n-are de lucru, Calcraft se scoală de 
dimineață. 

— Foarte bine. 

— O femeie bătrână, care-i serveşte drept servitoare, îi face 
mâncare. Mănâncă şi pleacă. 

— Ştii unde? 

— Se plimbă când spre docuri, când prin străzile frumoase din 
West-End, unde e mai puţin cunoscut şi unde e sigur că nu va fi 
urmărit de urletele copiilor. Bea aperitive în prima tavernă 
întâlnită în cale, mănâncă seara singur, oriunde ar fi, bea două 
sau trei pahare de bere şi se întoarce acasă. Nu vorbeşte 
niciodată cu nimeni. 

— Şi când are vreo execuţie de făcut? 

— Atunci îşi schimbă obiceiurile. 

— Cum asta? 

— In ajunul execuţiei, Jefferies, ajutorul său, vine de dimineaţă 
şi Calcraft îi dă ordine. Jefferies se ocupă cu ridicarea eşafodului, 
în timpul nopţii; el aduce frânghia si boneta neagră. Calcraft nu 
se ocupă de nimic până în ultimul moment. Isi petrece ziua în 
afara casei ca de obicei, dar oamenii care l-au văzut bând punci 
spun că în ziua aceea nu bea decât apă. In loc să se întoarcă 
târziu, vine acasă devreme de tot şi se culcă imediat. 

— Fără sá fi mâncat? 

— Fără să fi mâncat, căci se pare că n-are curajul să-şi 
îndeplinească trista-i meserie decât cu stomacul gol şi cu capul 
limpede şi calm. La ora două de dimineaţă se scoală, se îmbracă 
şi bea o ceaşcă de lapte. Apoi se înfăşoară într-o manta şi se 
duce la Newgate să aştepte ora execuţiei. 

— Perfect, dar aş vrea să ştiu cam ce vorbeşte Jefferies cu 
dânsul, când cel dintâi vine să primească ordine; şi tocmai din 
cauza asta trebuie să stau aici. Cât despre tine, poţi să te duci. 

In acelaşi timp Omul Gri scoase din buzunar vreo 
douăsprezece guinee şi le puse în mâna sărăntocului, care se 
cutremură la contactul acesta. 

— Dar, spuse sărăntocul, uiţi un lucru. 

— Ce lucru? 

— Frânghia spânzuratului. 

— Nu te nelinişti de asta; o voi avea. la banii şi du-te de te 
culcă. 

Acesta nu aşteptă să fie rugat de două ori. 

Omul Gri îl însoţi până la uşă şi când acesta ieşi, se închise pe 
dinăuntru. 


— 62 — 


—  Mizeriile Londrei — 


Apoi se întoarse din nou la gaura făcută în parchet şi privi. 

Raza de lumină dispăruse. 

Calcraft stinsese lumina şi dormea, căci un sforăit puternic se 
auzea de partea cealaltă a uşii laboratorului. 

Atunci Omul Gri scoase din buzunar alte două obiecte care l-ar 
fi mirat şi mai mult pe John, daca ar fi fost acolo. 

Mai întâi era o bulă de aramă de mărimea unei bile de jucat, 
care atârna de un fir de sârmă. 

Era de aceeaşi mărime cu burghiul şi deci trecu uşor prin 
gaura din parchet şi, desfăşurând firul de sârmă, Omul Gri dădu 
drumul bilei în mijlocul laboratorului. 

Al doilea obiect, pe care-l puse lângă gaura din parchet şi în 
care încrusta firul de sârmă, era o cutie de metal lungă de zece 
degete. 

Această cutie, deci, era în contact cu bila pe care o coborâse 
în atelier prin intermediul firului de sârmă. 

Atunci Omul Gri întoarse un mic surub care se găsea pe 
suprafaţa superioară a cutiei. 

Deodată se auzi o trosnitură mică şi se văzură miliarde de 
scântei, iar mica bilă de aramă străluci, pe suprafaţa ei 
văzându-se tot ceea ce era în laborator. 

Omul Gri pusese în funcţiune un aparat de lumină electrică şi 
laboratorul plin de o lumină albăstruie se reflectă în întregime pe 
mica bilă de aramă, iar Omul Gri putu să examineze bine fiecare 
obiect. 

„Acum ştiu ceea ce voiam să ştiu, şi am să-l aştept pe 
Jefferies.” 

Intoarse şurubul cutiei în sens invers şi lumina se stinse. 

După aceea îşi strânse instrumentele, le puse în buzunar şi, 
învelindu-se în mantaua sa, se întinse pe parchet, aşteptând să 
se facă ziuă. 


În timpul acesta, Betty dormea în continuare pe banca din 
Wellclose Square şi visa că devenise soţia Omului Gri, omul care 
fusese destul de puternic ca să-l înfrângă pe teribilul Williams. 


Capitolul XXIII 


A doua zi, pe la orele opt dimineaţa, jalnicii locuitori din 
Wellclose Square îl vázurá pe Jefferies ieşind de la Calcraft. 


— Ponson du Terrail — 


El avea la subsuoară un pachet învelit într-o bucată de postav 
verde. 

— Ah! ah! şoptiră câţiva; după cum se vede, tot pentru mâine 
e fixată execuția. 

Un grup de oameni din popor discutau în pragul tavernei de la 
parterul casei pe care o locuia călăul. 

— Cine va fi spânzurat mâine? întrebă o femeie. 

— John Colden. 

Tocmai atunci trecea Jefferies. 

— Hei, Jefferies! îi strigă femeia. 

Ajutorul călăului se opri. 

— Vino să bei un pahar de gin cu noi, îl invită dânsa. 

— Ce idee, sá cinsteşti cu Jefferies! comentă cineva din 
mulţime. 

— Aşa e gustul meu; ce vă pasă vouă? 

Jefferies era foarte palid şi după ochii săi roşii se cunoştea 
bine că plânsese. 

Un mahalagiu din Parmington Street îl întrebă: 

— Cum îi mai merge fetei? 

— Rău, răspunse Jefferies; un nobil lord a luat-o ieri cu dânsul 
şi mi-a făgăduit s-o vindece; dar eu nu-l cred. 

— Pentru mâine e fixată execuţia? întrebă femeia. 

— Da, pentru mâine. 

— Aici în pachetul acesta ai frânghia, nu-i aşa? 

Şi dânsa atinse pachetul cu mâna. 

Jefferies făcu un pas îndărăt. 

— Nu te atinge! murmură dânsul. 

— De ce? 

— Nu e bine să te atingi de funia unui spânzurat. 

— Eu am auzit spunându-se contrariul: că frânghia unui 
spânzurat e purtătoare de noroc. 

— Nu când e nouă, răspunse Jefferies. 

— Aşadar, frânghia aceasta e nouă? 

— Da; John Colden e solid; funia cea veche era uzată şi ar fi 
putut să se rupă. 

Ciocniră paharele şi băură. 

— Dacă ti-ar făgădui cineva viaţa fiicei tale, spuse deodată 
femeia, l-ai graţia pe John Colden? 

— Ah! Desigur... Dar lucrul nu depinde de mine, ci de Calcraft. 

— Şi chiar Calcraft dacă s-ar opune, spuse cineva din mulţime, 
s-ar aduce îndată călăul din Liverpool sau din Manchester. 

— E adevărat. 


— 64 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Noi ucidem, remarcă Jefferies cu tristeţe, dar n-avem 
dreptul să iertăm pe nimeni. 

Şi Jefferies puse paharul pe masă şi se îndepărtă grăbit. 

Se duse acasă şi îşi lăsă acolo frânghia şi instrumentele. 

Apoi cobori şi se urcă într-o trăsură. 

Se ducea în Mile End Road ca să-i prevină pe cei doi gardieni 
care aveau în păstrarea lor lemnele eşafodului, că în aceeaşi 
seară trebuiau să fie la Newgate. 

După ce transmise ordinele acestea, în loc să se întoarcă 
Parmington Street, dădu ordin birjarului să meargă 
Hampstead. 

La capătul străzii Heath-Mount se opri şi-şi continuă drumul pe 
jos. 

Se ducea spre casa în care era găzduita fiica sa. 

Omul Gri îi ieşi înainte, îndată ce-l văzuse trecând grilajul 
grădinii. 

— Prietene, ieri mă mai îndoiam încă; astăzi nu mă mai 
îndoiesc şi numai de dumneata depinde viaţa fiicei dumitale! 

— De mine! exclamă Jefferies. 

— De dumneata, repetá Omul Gri. 

Şi luând braţul lui Jefferies, îl pofti sá intre în casă. 


n 


î 
în 


Capitolul XXIV 


Să ne întoarcem cu o oră în urmă şi să pătrundem în camera 
aceea cu zidurile vopsite cu gudron, în care fusese transportată 
Ermilia. Trei persoane erau acolo şi conversau pe şoptite. 

Abia se luminase de ziuă; lumânarea mai ardea încă pe cămin. 

Ermilia dormea. 

Era foarte palidă, dar avea respiraţia regulată. 

Şi cele trei persoane de lângă pat erau irlandeza Suzanne, 
abatele Samuel şi Shoking. 

Shoking spunea: 

— Bietul Jefferies a plecat foarte trist ieri. 

— E adevărat, răspunse abatele Samuel, că bolnava merge 
din nou foarte prost... 

— Mă tem că boala este fără leac, adăugă Suzanne. 

— Oh, nu! spuse Shoking, Omul Gri a făgăduit s-o salveze şi o 
va salva! Dacă ieri şi astăzi fata a mers mai rău, e numai pentru 
că Omul Gri o doreste!... 

— Dar pentru ce? întrebă Suzanne. 


— 65 — 


— Ponson du Terrail — 


— Pentru că Omul Gri îşi are planul său. Dar, tăcere! 

Zgomotul unei trăsuri se auzi în stradă. 

Shoking se apropie de fereastră. Din trăsură cobori Omul Gri, 
învelit într-o manta largă, care-l acoperea de sus până jos. 

Shoking îi alergă în întâmpinare. 

— Stăpâne, vino repede, sărmana fată merge foarte rău! 

Omul Gri îl urmă. Intrară în camera Ermliei. 

— Priveşte-o cât e de palidă! spuse Shoking. 

— Şi cât de decolorate îi sunt buzele! adăugă Suzanne. 

Omul Gri rămase nepăsător; şi întorcându-se spre abatele 
Samuel, spuse: 

— O voi vindeca, dacă voi vrea. 

— Dacă vei voi-0?!... 

— Da... asta atârnă mult şi de Jefferies; să aşteptăm sosirea 
lui. 

— Inteleg... murmurá Shoking. 

După o oră, Jefferies sosea; am spus că Omul Gri îi ieşi în 
întâmpinare. 

— Vindecarea Ermiliei depinde de dumneata! îi spuse dânsul. 

Intrând în camera fiicei sale şi văzând-o nemişcată, Jefferies 
se clătină. 

Dar Omul Gri surâdea. 

— Doarme, şi viaţa ei în mâinile dumitale. 

— Ah! exclamă Jefferies căzând în genunchi, ce n-aş face ca 
să-mi salvez copila? 

— Iti voi spune îndată ce trebuie să faci. 

Şi întorcându-se spre Shoking, îi ordonă: 

— Vino cu mine! 

Shoking îl urmă şi Jefferies rămase în picioare, lângă patul 
bolnavei... 

După câteva minute, Omul Gri şi Shoking se întoarseră. 

Cel dintâi avea în mână o láditá de lemn; celălalt, aducea un 
vas cu nişte cărbuni aprinsi. 

Atunci Shoking puse cărbunii în mijlocul casei, deschise ládita 
şi răspândi pe jăratic un fel de praf negricios. Camera se umplu 
îndată de un fum des. 

Timp de un sfert de oră cele patru persoane nici nu putură să 
vadă patul bolnavei. 

Apoi, deşi ferestrele erau închise, puţin câte puţin fumul 
dispăru; pereţii gudronati îl atrăgeau şi-l absorbeau. 

— Priveşte-ţi acum copila! spuse Omul Gri adresându-se lui 
Jefferies. 


— Mizeriile Londrei — 


— O, minune!... 

Ermilia era acum cu obrajii colorati, cu expresia feţei vioaie; 
părea că niciodată nu fusese bolnavă! 

Jefferies scoase un strigăt. 

Ermilia se deşteptă. 

Recunoscându-şi părintele, un surâs îngeresc îi flutură pe 
buze. 

Jefferies se aplecă deasupra ei şi-i acoperi faţa cu sărutări 
nebune. 

— Ah! tată!... tată! spunea fata, ce fericită aş fi dacă aş putea 
trăi! 

Atunci Omul Gri puse mâna pe umărul lui Jefferies şi îi ordonă: 

— Ascultă-mă, dacă voi repeta de treizeci de ori experienţa pe 
care am făcut-o, fiica ta va deveni sănătoasă. 

— Oh! Vei face asta, nu-i aşa? întrebă Jefferies, si voi să 
îngenuncheze în faţa Omului Gri. 

Dar acesta îl opri. 

— Ştii tu care este preţul acelui praf negru pe care l-am vărsat 
pe cărbunii aprinşi? 

Jefferies se înfioră. 

— Dumnezeule! exclamă, ridicând ochii spre cer; dumneata 
ştii bine că sunt sărac şi mizerabil. 

— Ah! Nu cu aur va trebui să plátesti... 

— Dar cu ce, stápáne? întrebă nenorocitul. 

— Cu viaţa unui om, răspunse Omul Gri. 

Jefferies îl privi, în prada unei spaime de nedescris: 


Capitolul XXV 


— Viaţa unui om!... viaţa unui om! murmură dânsul. Nu-ţi pot 
oferi decât o singură viaţă: viaţa mea. la-o, dar salvează-mi 
copila. 

— Nu m-ai înţeles, îl întrerupse Omul Gri. 

Coborâră în salonul de la parter. 

Omul Gri trimise după Suzanne, care veni îndată. 

— Uită-te la femeia aceasta. 

— E un înger, răspunse Jefferies; dânsa a vegheat în fiecare 
noapte la căpătâiul copilei mele. 

— Ştii tu cine este femeia aceasta, care a vegheat ca o sfântă 
la căpătâiul fiicei tale; ştii tu cine e dânsa? 


— 67 — 


— Ponson du Terrail — 


— Nu, murmură Jefferies; nu ştiu. 

— Ei bine!... E tovarăşa devotată a unui om pe care l-ai 
cunoscut, a unui om care a murit, şi a murit prin tine. 

Jefferies făcu un pas îndărăt, tremurând. 

— Este soţia lui Bulton, încheie Omul Gri. 

De astă dată, ajutorul călăului scoase un strigăt răguşit şi căzu 
în genunchi. 

— Ei bine! reluă Omul Gri, nu e numai atâta... Azi dimineaţă ai 
fost în Wellclose Square. Calcraft ţi-a dat ordinele sale. Inainte de 
a veni aici, ai dus acasă la tine un pachet verde, în care aveai o 
funie. 

Jefferies mugi ca o fiară sălbatică. 

— Mâine vei lega funia aceasta de gâtul unui om, numit... 

Jefferies tremura din tot corpul, ca prins de friguri. 

— Cum se numeşte condamnatul care va fi spânzurat mâine? 
întrebă Omul Gri. 

— John Colden, murmură ajutorul călăului, cu voce stinsă. 

— E fratele meu, spuse Suzanne. 

Atunci Jefferies sări în sus şi exclamă: 

— Niciodată!... niciodată! Sá mă ucidă dacă vor, dar nu-l voi 
ajuta pe Calcraft. 

— Din contră, trebuie să-l ajuţi, pentru că John Colden trebuie 
să fie salvat. 

Jefferies privea fix înaintea lui, fără să înţeleagă. Omul Gri îl 
luă de mână, spunându-i: 

— Linisteste-te şi caută să-ţi regásesti tot sângele rece; îţi voi 
salva copila! 

— O vei salva?! 

— Da, dacă-mi făgăduieşti că vei face ce-ţi voi cere; şi vei 
vedea îndată că nu-ți voi cere decât lucruri posibile. Ascultá-má 
bine... Dacă Calcraft s-ar îmbolnăvi subit, l-ai înlocui tu? 

— Nu; s-ar aduce călăul din Manchester sau cel din Liverpool. 

— Bine... Dar presupune un lucru... Sunt orele şase şi 
jumătate dimineaţa; eşafodul e ridicat, poporul s-a adunat la 
Newgate... Condamnatul este gata; nenorocitul se îndreaptă 
spre eşafod, susţinut de Calcraft şi de preot. 

— Ei bine? întrebă Jefferies. 

— Calcraft nu mai are decât câţiva paşi de făcut. Deodată se 
opreşte, se clatină şi cade jos. Se mai trimite atunci după călăul 
din Manchester? 

— Nu. 

— Atunci, tu eşti acela care-l vei înlocui? 


— Mizeriile Londrei — 


— Da; dar Calcraft e sănătos tun. 

— Cine ştie? 

— Fără mine, continuă Omul Gri, fiica ta ar fi fost moartă încă 
de acum opt zile... Aceasta ar trebui să-ţi spună că eu pot face 
unele lucruri, care la prima vedere ar părea imposibile... Ce-ti 
spuneam adineauri, se va întâmpla... În ultimul moment, Calcraft 
va cădea fulgerat. Tu îl vei înlocui. 

— Ei bine! spuse Jefferies tremurând, ce doreşti să fac? 

— Vei lega frânghia de gâtul lui John Colden. 

— Bine. 

— li vei pune boneta peste ochi. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă îţi vei face datoria!... 

— Dar, zise Jefferies, înfiorat, dumneata nu-mi ceri viaţa lui 
John Colden, ci moartea lui!... 

In timpul acesta Suzanne plângea. 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri. 

— Vei duce funia care trebuie să-ţi servească mâine la 
execuţie într-un loc pe care ţi-l voi arăta eu; vom face nodul în 
aşa fel încât să nu strângă prea mult gâtul lui John Colden. 

Jefferies nu înţelegea nimic; dar în schimb începuse să aibă o 
credinţă oarbă în bărbatul acela care avea să-i salveze copila. 

— Te voi asculta, hotărî dânsul; voi fi sclavul dumitale. 

— Bine. La ce oră trebuie să pleci la noapte ca să veghezi la 
ridicarea eşafodului? 

— La miezul nopţii. 

— Vei avea cu tine funia şi celelalte instrumente ale 
supliciului. Ei bine! Să intri în Farringdon Street, la casa cu 
numărul 189. Vei urca la etajul al treilea şi vei bate la prima uşă. 
Dacă vei executa punct cu punct ceea ce eu şi lordul Wilmot îţi 
ordonăm, John Colden nu va muri, şi dacă John Colden nu moare, 
fiica ta va fi salvată. 

Jefferies se uită din nou la Suzanne. 

Irlandeza nu mai plângea; o rază de speranţă îi licări în ochi. 


Capitolul XXVI 


Jefferies dăduse ordine oamenilor care trebuiau sá ridice 
eşafodul. 

El obtinu de la Omul Gri permisiunea de a rămâne cu fiica sa 
până la orele cinci după amiază. 


— 69 — 


— Ponson du Terrail — 


După plecarea sa, Omul Gri îi spuse lui Shoking: 

— Mâine avem o afacere grea de executat şi trebuie sá ne 
luăm dinainte toate măsurile. 

— Ce vrei să spui, stăpâne? întrebă Shoking. 

— S-ar putea să mi se întâmple vreo nenorocire. 

— Excelenței voastre? 

— Da, mie. 

— Şi cum asta? 

— Nu ştiu nici eu; dar de azi dimineaţă am nişte presimtiri 
bizare. 

— Stăpâne! 

— Şi după ce-l voi scăpa pe John Colden, s-ar putea întâmpla 
să fiu silit să stau ascuns timp de câteva zile. 

— Ah! 

— De aceea prietene, pentru că s-ar putea întâmpla să lipsesc 
câteva zile de aici şi pentru că vreau să-mi ţin făgăduiala pe care 
i-am dat-o lui Jefferies, te voi iniţia în secretul meu... 

Şi intrară amândoi în camera care fusese transformată de 
ocazie într-un laborator de chimie. 

— Ascultă-mă bine, spuse Omul Gri. 

— Vorbeşte, stăpâne. 

— Ti-am spus că există în America o vale în care toţi ftizicii se 
vindecă aproape îndată? 

— Da. 

— Ti-am mai spus că vindecarea aceasta trebuie atribuită 
emanatiilor rásinoase ale unor arbori care acoperă acea vale. 

— Ei bine? zise Shoking. 

— Eu am făcut analiza acelor emanatii răşinoase si am 
constatat că sunt compuse dintr-un amestec de gudron şi de 
acid fenic. Gudronul singur e neputincios, dar amestecat cu acid 
fenic dă nişte rezultate hotărâtoare. 

— Şi pe urmă? întrebă Shoking, care asculta cu cea mai mare 
atenţie. 

— Praful acela pe care mă vezi aruncându-l în fiecare 
dimineaţă peste cărbuni nu este altceva decât fenol pulverizat, îl 
poţi găsi la orice farmacist. 

— Bine! 

— Dacă eu voi fi obligat să mă ascund timp de câteva zile, nu 
voi mai putea veni aici, şi atunci tu vei continua să arzi fenol în 
camera Ermiliei, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. 

— Da, stăpâne! Şi atunci Ermlia se va vindeca? 

— Fără îndoială. Şi acum du-te de-ti reia hainele tale 


— 70 — 


— Mizeriile Londrei — 


obisnuite. Pentru seara asta, vei redeveni Shoking. 

— Merg cu Excelenţa voastră? 

— Fără îndoială. 

Omul Gri îmbrăcase din nou mantaua aceea lungă, care-l 
acoperea din cap până în picioare. 

O singură persoană avea să rămână acum lângă bolnavă: 
Suzanne. 

Biata irlandeză veni să se arunce la picioarele Omului Gri. 

— Oh! ÎI vei salva, întrebă dânsa, nu-i asa? 

— Eu mă ţin întotdeauna de făgăduială, draga mea. 

Când cei doi oameni ieşiră în stradă, umbra şi ceața pluteau 
deja deasupra Londrei. 

Omul Gri ordonă birjarului să meargă în Old Bailey. Dar în 
Holborne Street îl opri. 

— Aşteaptă-mă aici, îi spuse lui Shoking, care rămăsese în 
trăsură. 

Se opriseră în faţa unui armurier. 

— E gata totul? întrebă Omul Gri cum intră. 

— Da, Excelenţă, răspunse armurierul înclinându-se. 

Şi îi înmână Omului Gri două mici pachete şi un baston. 

Shoking privea, dar nu înţelegea nimic. 

Omul Gri se urcă din nou în trăsură. 

— Credeai poate că armurierii nu vând decât puşti, săbii ş 
pistoale? îl întrebă pe Shoking surâzând. 

— Drace! 

— După cum vezi, vând uneori şi bastoane. 

— Ce vrei să faci cu bastonul acesta? 

— Vei vedea asta mâine dimineaţă, şi în acelaşi timp strigă 
birjarului: Du-ne în Old Bailey; te vei opri la poarta casei de 
bancă Harris & Co. 

După un sfert de oră Omul Gri cobora din nou, lăsându-l pe 
Shoking în trăsură. 

Domnul Harris, prevenit de dimineaţă, îl aştepta. 

Domnul Harris, îl aştepta adică pe domnul Firmin Bellecombe, 
chirurgul francez, care avea scrisori de credit de un milion. 

Bancherul îl primi cu cea mai mare politeţe! 

— Mi-ai anunţat vizita dumitale şi cam bánuiesc eu motivul 
acestei vizite... 

— Da? 

— Mâine e ziua execuţiei irlandezului. 

— Tocmai. 

— Şi desigur că dumneata vei vrea să admiri priveliştea. 


— Ponson du Terrail — 


— Drace! 

— Am prevăzut totul, spuse domnul Harris. 

Omul Gri se înclină. 

— Vino cu mine, adăugă bancherul. 

În acelaşi timp sună şi ordonă să vină Smith. Domnul Smith 
era comisul care se culca în birou. 

— Prietene, îi spuse bancherul, arătându-i pe presupusul 
chirurg, este domnul despre care ţi-am vorbit. 

Comisul se înclină. 

— Vino cu noi, continuă bancherul. 

Se urcară la etajul superior şi intrară într-o cameră spațioasă, 
în care erau aranjate două paturi frumoase. 

— Te vei culca aici şi cred că nu va fi nevoie să te destepte 
cineva. 

— Nu voi dormi deloc, spuse Omul Gri. 

— Dar chiar dacă ai dormi, zgomotul ce se face în stradă e 
atât de mare, încât ai fi deşteptat îndată. 

Domnul Harris se apropie de fereastră şi o deschise. 

— Priveşte, drept în faţa acestei ferestre se înalţă eşafodul. 

— Ah! Foarte bine, murmură Omul Gri. 

— Nu vei fi decât la o distanţă de zece metri, şi vei putea să 
vezi toate amănuntele execuţiei. 

Omul Gri se înclină. 

— Prietene, adăugă bancherul adresându-se comisului, nu vei 
închide uşile până când nu se va întoarce domnul. 

— Oh! Voi veni din timp: între orele nouă şi zece. 

— Şi bine vei face, spuse domnul Harris, căci, înainte de 
miezul nopţii, strada va începe să geamă de lume. 

Omul Gri mulţumi, strânse cu cordialitate mâna domnului 
Smith şi se retrase. 

Shoking îl aştepta în trăsură. 


Capitolul XXVII 


— Farringdon Street! ordonă Omul Gri birjarului. 

Casa în care îi dăduse întâlnire lui Jefferies era în colţul străzii 
Fleet. 

— Vino cu mine, îi spuse lui Shoking, când ajunseră acolo. 

Amândoi coborâră din trăsură şi se înfundară într-o alee 
strâmtă şi întunecoasă. 

Urcară până la etajul al treilea; acolo, Omul Gri scoase o cheie 


— 72 = 


— Mizeriile Londrei — 


din buzunar si intrară într-o încăpere care era aproape goală. 

— La cine suntem aici? întrebă Shoking pe când tovarăşul său 
căuta o lumină. 

— La mine! 

Shoking nu mai făcu nicio observaţie. 

Omul Gri închise uşa şi, întorcându-se spre Shoking, îl întrebă: 

— Tu te pricepi să faci un lat? 

— Da. 

— Ei bine! Să încercăm. 

Şi luă dintr-un colţ al camerei o funie nouă, destul de groasă, 
care semăna perfect cu aceea pe care Jefferies o luase de la 
Calcraft, ca să-l spânzure pe John Colden. 

— Fă un lat, spuse întinzând funia lui Shoking. 

Shoking se achită de misiunea aceasta cu destulă dibăcie. 

— Ai putea să devii un excelent ajutor de călău, comentă 
Omul Gri surázánd. 

Apoi, luând celălalt capăt al funiei, adăugă: 

— Acum priveşte-mă şi pe mine. 

Şi făcu un lat, care lui Shoking i se păru cu totul asemănător 
cu acela pe care-l făcuse dânsul. 

— Vezi vreo diferenţă între aceste două laturi? întrebă Omul 
Gri. 

— Nu. 

— Atunci, dá-mi mána ta. 

Şi Omul Gri trecu în jurul mâinii tovarăşului său latul pe care 
acesta îl făcuse. 

— Presupune că este gâtul tău. 

Şi, trase de capătul funiei. 

— Ah! exclamă Shoking, dacă în locul mâinii ar fi fost gâtul, aş 
fi mort acum. 

— Bine!... Acum să vedem şi latul meu. 

Şi trecu cel de-al doilea lat, adică acela pe care-l făcuse el 
însuşi, în jurul mâinii lui Shoking. Şi trase din nou de capătul 
frânghiei. 

Dar, minune! Frânghia strânse braţul, dar Shoking nu simţi 
nicio durere. 

— Acum înţelegi? întrebă Omul Gri. 

— Dracul să mă ia dacă înţeleg, spuse Shoking. 

— Şi cu toate acestea, te asigur că lucrul e foarte simplu. 

— Foarte simplu! 

— Da. Frânghia aceasta, care are peste tot aceeaşi culoare, e 
compusă din două substanţe diferite. 


— 73 — 


— Ponson du Terrail — 


— Cum asta? 

— De o parte e cânepă, de cealaltă parte e cauciuc. 

— Şi pe urmă? întrebă Shoking. 

— Dacă latul de cauciuc e atârnat de gâtul unui om, 
strangularea nu este imediată. 

— Din nenorocire, nu cu frânghia aceasta. 

— Te înşeli, dragul meu. 

— Ah! 

— Nu i-am dat întâlnire lui Jefferies aici? 

— Ba da. 

— Ei bine! frânghia aceasta seamănă perfect cu aceea pe care 
i-a dat-o Calcraft. 

— De unde ştii lucrul acesta? 

— Le-am măsurat noaptea trecută, spuse Omul Gri. 

Şi fără să mai dea alte explicaţii, adăugă: 

— Viaţa lui John Colden este în mâinile tale. Gândeşte-te bine, 
că dacă te-ai înşela, nici eu, nici Jefferies nu l-am mai putea 
salva. 

— Oh! răspunse Shoking, fii liniştit; nu mă voi înşela. De altfel 
există un mijloc sigur pentru asta... 

— Care? 

— Să las latul făcut în partea unde e cauciucul. 

— Fie, acceptă Omul Gri. Aşadar, ne-am înţeles; Jefferies va 
veni şi-i vei da frânghia aceasta în schimbul aceleia pe care o va 
aduce. Cu preţul acesta răspund de viaţa lui Colden. 

— Atunci, fratele nostru e salvat, spuse Shoking. Dar ce 
trebuie să fac până când va veni Jefferies? 

— Nimic; îl vei aştepta. 

— Şi după aceea? 

— După aceea vei veni să mă cauţi în Old Bailey. 

— Dar nu va fi tocmai uşor lucru să vin în Old Bailey la miezul 
nopţii. 

— Pentru ce? 

— Pentru că strada va geme de lume. 

— N-ai grijă. 

— Ah! 

— Vei atinge cu mâna umărul unuia din mulţime, primul venit. 

— Şi apoi? 

— li vei face semnul acela misterios pe care ti l-am arătat. 
Calea îţi va fi deschisă îndată şi vei putea ajunge fără greutate 
până la uşa bancherului Harris. 

— Altceva nu-mi mai ordoni, stăpâne? 


— 74 — 


— Mizeriile Londrei — 


— Nu, dragul meu. La revedere... 

Şi Omul Gri cobori. 

Trăsura aştepta mereu în stradă. 

Omul Gri se urcă şi spuse birjarului: 

— Du-mă la tunelul Tamisei. 

Trăsura o luă de-a lungul interminabilei străzi, Thames Street. 

Trecură din nou prin Old Gravel Lane, dar Omul Gri nu se mai 
opri la cantina lui Master Wandstoon; o luă înainte, spre stânga, 
şi se opri în faţa tunelului. 

Omul Gri plăti taxa şi trecu pe celălalt țărm. 

După ce urci treptele pe malul opus, dai într-o stradelă, Swan 
Lane, care conduce la o capelă. 

In jurul acestei capele este un cimitir. 

Intr-acolo se îndrepta Omul Gri. 

Cartierul acesta, care se numeşte Rothrill, este unul dintre 
cele mai mizere ale Londrei; aşa de mizer, încât chiar cantinele, 
care aiurea sunt foarte numeroase, pe aici sunt rare de tot. 

Cu toate acestea, drept în faţa capelei şi a cimitirului este o 
cantină. 

Spre această cantină se îndrepta Omul Gri. 


Capitolul XXVIII 


Cantina aceasta era goală, ca şi cartierul. Patronul era la 
tejghea singur. Omul Gri îi făcu un semn misterios şi îndată 
acesta sări în sus. 

— Sunt cel dintâi? întrebă Omul Gri. 

— Oh, nu! răspunse proprietarul; preotul a sosit. 

— Atunci, uşa e deschisă? 

— Da. 

— Şi preotul e singur? 

— Până acum. 

— Bine! Voi mai aştepta aici încă câteva minute. 

Noaptea era mai puţin întunecoasă ca de obicei; puteai vedea 
până la o oarecare distanţă. 

In curând un zgomot de paşi se auzi în depărtare. Un om 
spătos, înalt, se apropie de cantină. 

— Trebuie să fie „americanul”, spuse Omul Gri. 

Acela care fusese numit americanul intră în cimitir şi dispăru 
deodată, ca si cum ar fi intrat în pământ. 

Omul Gri nu se miră deloc şi rămase la postul său de 


= 752 


— Ponson du Terrail — 


observație. 

Peste puțin, un alt om, venind dintr-o direcție opusă, intră în 
cimitir şi dispăru la rândul său. 

„Al doilea! murmură Omul Gri” şi rămase nemişcat la locul 
său. 

In sfârşit, peste zece minute, alte două persoane intrará 
împreună şi se pierdură la rândul lor în cimitir. 

— Foarte bine, spuse atunci Omul Gri. 

Apoi se sculă, îşi scoase ceasul şi zise land-lordului: 

— Vezi bine, sunt orele opt şi jumătate. 

— Da, stăpâne. 

— La ora nouă fix vei şuiera, dacă nu va fi nimeni în stradă; va 
fi semn că putem ieşi. 

Proprietarul se înclină. 

Atunci Omul Gri se pierdu la rândul său în cimitir, şi dispăru 
după piatra unui mormânt. 

Mormântul acesta servea de intrare unei subterane, pe care 
fără îndoială numai puţini oameni o cunoşteau. 

In mijlocul subteranei, cinci persoane aşteptau. 

Era abatele Samuel; erau cei patru şefi conspiratori, care îşi 
dăduseră întâlnire în ziua de 26 octombrie, în biserica de la 
Saint-Gilles. 

Toţi patru se înclinată în faţa Omului Gri, ca în faţa unui 
superior. 

— Ei bine! Sunteţi gata? 

— Da, răspunse acela dintre conspiratori pe care Omul Gri îl 
poreclise ,americanul”. Am opt sute de oameni hotărâți, în 
împrejurimile Londrei. 

— Şi eu am două mii, care sunt deja în împrejurimile Saint 
Paul, adăugă al doilea şef. 

— Şi noi, spuseră ceilalţi doi împreună, am adunat şase mii de 
oameni, bărbaţi şi femei, care vor năvăli în Fleet Street ca un 
torent, îndată ce se va da primul semnal. 

— Bágati bine de seamă că toată lumea trebuie postată 
înainte de orele zece, căci la miezul nopţii poporul Londrei va 
sosi în valuri spre Newgate. 

— Fii liniştit, răspunse unul dintre şefi; suntem siguri de 
oamenii noştri. 

— Eu, spuse la rândul său abatele Samuel, am obţinut 
permisiunea de a-mi petrece noaptea în celula condamnatului. 

— Foarte bine, răspunse Omul Gri; eu nici nu îndrăzneam să 
sper lucrul acesta. 


— 76 — 


— Mizeriile Londrei — 


Apoi, adresându-se americanului: 

— Dar ceaşca cu lapte? 

— Însuşi bucătarul de la Newgate o va oferi lui Calcraft. 

— Şi eşti sigur de omul acela? întrebă Omul Gri. 

— E un conspirator din America şi mă ascultă orbeşte. 

— Aşadar, reluă unul dintre şefi, noi ne însărcinăm cu răpirea; 
dar nu va fi mort oare? 

— V-am dat cuvântul meu, răspunse Omul Gri. 

Din nou îşi consultă ceasul, spunând: 

— Ora nouă. 

Atunci abatele Samuel trase de o frânghie care atârna de 
peretele bolţii: subterana fu pusă în comunicare cu exteriorul. 
Americanul, care era cel mai înalt dintre toţi, se aşeză în dreptul 
deschiderii. 

Omul Gri îi sări pe umeri şi ajunse astfel într-un fel de pivniţă 
care, prin mijlocirea unor trepte, dădea în monumentul ridicat 
deasupra unui mormânt şi de-acolo în cimitir. 

Ceilalţi trei şefi şi abatele îl imitară. 

Apoi, când toţi erau sus, Omul Gri se aplecă şi întinse mâinile 
americanului. 

Atunci, cu o forţă de gigant, îl trase si pe dânsul în pivnita 
superioară. 

Aproape îndată se auzi o şuierătură ascuţită. 

— Proprietarul ne anunţă că putem ieşi, spuse Omul Gri. 

Şi se strecură cel dintâi în cimitir. 

Piatra monumentului, care forma un soi de portitá, fu aşezată 
la locul ei şi nici urmă nu mai rămase despre acea misterioasă 
întrunire. 


Capitolul XXIX 


Toţi şase ieşiră din cimitir, fără să întâlnească ceva supărător 
în cale. 

Merseră de-a lungul fluviului până când dădură peste un 
„steam-boat”. 

Omul Gri îl întrebă pe american: 

— Acesta e micul vapor care te-a adus pe dumneata? 

— Da. 

— Căpitanul este de-al nostru? 

— Şi căpitanul şi echipajul. La bordul acestui vaporas am 
organizat semnalul. 


— 77 — 


— Ponson du Terrail — 


— Mi s-a părut că eşti expert în afaceri de acestea, încât 
te-am lăsat pe dumneata să organizezi semnalul. S-ar putea, să 
ştiu şi eu cum ai procedat? 

— Fără îndoială, răspunse americanul. După ce vor urca cu 
toții, vaporaşul va porni spre larg. 

Atunci americanul îl întrebă pe Omul Gri: 

— Vezi turnul catedralei Saint Paul? 

— Da. 

— Turnul acesta domină întreg oraşul. 

— Oh! Desigur. 

— De acolo va pleca semnalul. 

— Cum asta? 

— Vei vedea îndată. E un om ascuns acolo în vârful turnului, 
lângă lanternă. Omul acesta e de-al nostru. 

— Cum a intrat în biserică? 

— A intrat cu o oră înainte de închiderea porţii şi s-a strecurat 
pe scările turnului. 

— Şi eşti sigur că n-a fost descoperit? 

— Sunt sigur, căci adineauri am privit cu un telescop; noaptea 
era prea întunecoasă pentru ca să pot vedea omul, dar am zărit 
capătul aprins al ţigării sale. 

— Bine! Şi după asta? 

— Vei vedea îndată, zise americanul. Din înălţimea turnului, 
omul acela are privirea fixată asupra Tamisei. 

— Ah! 

— In direcţia podului Londrei, care este punctul convenit între 
noi. 

Vaporaşul străbătea apa cu uşurinţa unei lebede. După câteva 
minute se opri sub podul drumului de fier. 

La un semn al americanului, căpitanul vaporului aprinse un foc 
verde. 

Omul Gri înţelese, dar cu toate acestea rămase atent. 

După focul verde urmă unul roşu, apoi unul violet şi la urmă 
totul se stinse. 

— Priveşte acum, îi spuse americanul. 

Omul Gri îşi întoarse capul către turnul catedralei Saint Paul a 
cărui cupolă gigantică domina întreaga Londrá. 

Un glob imens de lumină electrică făcu să strălucească 
deodată această cupolă, luminând în toate direcţiile. 

— lată semnalul, spuse americanul. 

Lumina dură vreo două minute; Londra întreagă fu luminată. 
Apoi totul intră în întuneric. 


— 78 — 


— Mizeriile Londrei — 


Atunci vaporul porni înainte, trecu prin faţa gării Cannon 
Street şi se opri în Sermon Lane. 

— Acum, întrebă Omul Gri, fiecare este la postul său? Nu mai 
avem niciun minut de pierdut. 

Şi pe când cei patru şefi se împrăştiau în diferite puncte ale 
Londrei, abatele Samuel şi Omul Gri îşi continuară drumul 
alături. 

Amândoi se îndreptară spre catedrala Saint Paul. 

De obicei, noaptea, oraşul este aproape pustiu. 

Dar acum o mulţime compactă se îndrepta spre Newgate. 

Numeroase patrule de poliţişti circulau în toate părţile; era 
lesne de văzut că semnalul dat din înălţimea turnului catedralei 
Saint Paul fusese înţeles. 

O mare de oameni se îndreaptă din toate părţile spre 
catedrală. 

Pe măsură ce se apropia de Old Bailey, Omul Gri şi preotul 
auzeau tot mai des dialectul irlandez. 

Era neîndoios acum că soldaţii patriei se găseau în primele 
rânduri. 

Preotul zicea din timp în timp, cu vocea tare: 

— Sunt confesorul condamnatului. Lăsaţi-mă să trec. 

Şi mulţimea se dădu în lături cu respect. 

Poliţiştii erau foarte numeroşi în Old Bailey. 

Abatele Samuel ajunse la poarta închisorii şi i se deschise 
îndată. 

Omul Gri se oprise la casa de bancă a domnului Harris. 

Domnul Smith cobori îndată să-i deschidă. 

— Scumpul meu domn, îi spuse dânsul, niciodată n-am văzut 
atâta lume ca astă seară. 

— Da? 

— Vei judeca dumneata însuţi. 

Se urcară în camera pregătită dinainte. 

Omul Gri puse într-un colţ cele două obiecte şi bastonul, pe 
care le avea cu sine. 

— Ce sunt astea? întrebă Smith, curios. 

— Nişte obiecte de chirurgie. 

— Dragul meu domn, spuse comisul, dacă vreţi, vă puteţi 
culca; vă voi deştepta eu la timp. 

— Mulţumesc, dar nu vreau să dorm. Mai bine să fumăm, câte 
o ţigară. 

Domnul Smith primi ţigara şi o aprinse. Apoi se lungi într-un 
fotoliu şi începu să fumeze cu voluptate. 

== 


— Ponson du Terrail — 


După un sfert de oră ţigara îşi produse efectul şi domnul 
Smith dormea adânc. 

Omul Gri îl privi şi surâse. 

„Acum, murmurá dânsul, sunt acasă la mine.” 


Capitolul XXX 


Omul Gri se apropie de comis, îl luă în braţe şi-l puse pe unul 
din paturi. 

Apoi se apropie de fereastră. 

Mulțimea începea să devină compactă în Old Bailey. 

Poliţiştii formau două cordoane puternice de ambele părţi, 
ţinând mulţimea la respect. 

Omul Gri fuma liniştit şi, din când în când consulta 
ceasornicul. 

Multimea devenea din ce în ce mai densă; se vedea bine că 
mulţi dintre ei veniseră acolo cu un scop mai înalt, decât aceia 
de a vedea un spânzurat. 

Peste puţin sosi şi căruţa care aducea lemnele din care avea 
să se construiască eşafodul. 

După cum spusese domnul Harris, eşafodul avea să se ridice 
drept în faţa ferestrei unde se postase Omul Gri. 

Omul Gri privea cu atenţie mulţimea şi fuma mereu liniştit. 

Cu toate acestea, la un moment dat încruntă din sprâncene. 

Era târziu şi Shoking nu mai venea. 

În sfârşit, un om în zdrente, cu fruntea plină de sudoare, se 
opri la uşa bancherului Harris. 

Omul Gri îl recunoscu îndată şi se duse să-i deschidă. 

Erau atunci orele două după miezul nopţii. 

— Ei bine? întrebă Omul Gri. 

— Jefferies a luat frânghia şi mi-a lăsat-o pe a sa. 

— Eşti sigur că nodul e făcut în partea cu cauciucul? 

— Sunt foarte sigur. Oh! De-ai şti cu câtă greutate am ajuns 
până aici! 

Apoi, zărindu-l în pat pe comis, spuse: 

— Credeam că suntem singuri. 

— Oh! domnul acesta doarme. 

— Dar ar putea să se deştepte. 

— Nu cred, căci a fumat puţin opiu. 

— Ah! 

În timpul acesta eşafodul fusese înălţat, Jefferies suise funia la 


— Mizeriile Londrei — 


locul ei şi încercase de două-trei ori aparatul. 

— E gata! îi spuse Omul Gri lui Shoking. 

Acum toată lumea aştepta să sune ora execuţiei. 

Jefferies intrase în închisoare. 

— Stăpâne! spuse atunci Shoking, mi se pare că am înţeles ce 
se va petrece. 

— Ah! 

— Funia nu va strânge destul de tare gâtul lui Colden pentru 
ca să-l ucidă îndată. 

— Asta e adevărat. 

— Şi mulţimea va avea timp să năvălească, să înconjoare 
eşafodul şi să-l răpească. 

— Nu; frânghia se va rupe mai înainte şi spânzuratul va cădea 
pe jos. 

— Ah! frânghia se va rupe? 

— Da. 

— Cum asta? 

Atunci Omul Gri luă bastonul pe care-l lăsase într-un colţ al 
camerei, îl uni cu celelalte două obiecte pe care le mai adusese 
şi formă o puşcă. 

Bastonul era o ţeava. 

— O puşcă de vânat! exclamă Shoking. 

— Da. 

— Şi cu această puşcă vei rupe frânghia? 

— Fără îndoială, răspunse Omul Gri cu cea mai mare linişte. 


Capitolul XXXI 


Ce făcea John Colden în timpul acesta? 

Era multă vreme de când nenorocitul irlandez se sacrificase 
pentru patria sa. 

„Voi şti să mor”, îşi zicea dânsul. 

Ultima zi a unui condamnat englez e mai puţin lugubră, mai 
puţin monotonă decât cele ce o preced. 

De la orele opt dimineaţa încep vizitele; mai întâi vizita 
preotului, apoi aceea a guvernatorului şi a doamnelor din 
comitetul închisorilor. 

În sfârşit, spre seară sosiră cei doi elevi de la Christ's Hospital. 

Aşadar, abatele Samuel se prezentase pe la amiază. 

John, vázándu-i, îşi pierdu nepásarea şi două lacrimi i se 
rostogoliră pe obraji. 


— 81 — 


— Ponson du Terrail — 


Tânărul preot rămăsese închis o oră întreagă cu condamnatul 
şi-i pregătise calea morții. 

Cu toate acestea, de cincisprezece zile, abatele Samuel lucra 
mereu pentru a-l salva. De ce nu-i încălzea atunci sufletul cu o 
rază de speranţă? 

Aceasta era o măsură de prudenţă a Omului Gri. 

Preotul vorbi deci condamnatului despre cer şi despre 
Dumnezeu şi-l părăsi, făgăduindu-i că va veni să-şi petreacă 
noaptea în rugăciuni, lângă dânsul. 

După abatele Samuel veni rândul celor două doamne din 
comitetul închisorilor. 

Apoi, aproape de înserare, uşa celulei se deschise din nou. 

Erau cei doi elevi de la Christ's Hospital. 

Deodată John scoase un strigăt. 

In unul dintre copii, John îl recunoscuse adică pe acela pentru 
care avea să moară. 

Copilul îşi duse un deget la buze şi-i recomandă tăcerea. 

Ralph îi apărea lui John Colden ca un înger coborât pe pământ. 

Copilul, care, după cum am mai văzut, avea inteligenţa şi 
curajul unui om matur, se întoarse spre camaradul său mai mare 
şi-i spuse: 

— George, omul acesta este irlandez, nu-i aşa?... 

— Aşa mi s-a spus, răspunse scolarul. 

— Doresti să-i vorbesc în limba ţării sale? 

— Dar, întrebă mirat elevul cel mare, irlandezii nu vorbesc 
aceeaşi limbă ca şi noi? 

— Nu, răspunse Ralph; pescarii irlandezi au un dialect 
deosebit pe care-l cunosc şi eu. 

Atunci Ralph i se adresă condamnatului, în dialectul irlandez: 

— Sunt fericit că te pot vedea, bunul meu John. 

— Ah! răspunse John, în acelaşi dialect, oare Dumnezeu a 
făcut o minune? 

— Prietenul nostru, Omul Gri şi Shoking, şi mama mea, si 
frumoasa Suzanne, m-au dat la Christ's Hospital. Şi acum nu mă 
mai bate nimeni. 

Privindu-l si ascultándu-l, John rămăsese în extaz; nu se mai 
gândea acum la moarte. 

— Bunul meu John, mai spuse micul Ralph, toată lumea spune 
că tu vei fi spânzurat mâine. 

— Da, la orele şapte dimineaţa. 

— Dar eu sunt sigur că lucrul acesta nu se va întâmpla. 

John tresări. 


— 82 — 


— Mizeriile Londrei — 


O voce ascunsă îi şoptea parcă: „Adevărul este în gura 
copiilor”. 
Şi sufletul său se umplu dintr-o dată de o vagă speranţă. 


Capitolul XXXII 


John Colden căută să citească adevărul în ochii micului Ralph. 

Copilul continuă: 

— Da, bunul meu John, vei fi salvat; Omul Gri a făgăduit lucrul 
acesta mamei mele şi tu ştii bine că Omul Gri îşi ţine întotdeauna 
făgăduiala. 

— Ah! scumpul meu, răspunse John, acum, când tu nu mai eşti 
la moară, ce-mi pasă dacă voi muri. 

— Eu sunt sigur că tu nu vei muri. 

John Colden clătină din cap cu tristeţe. 

— Preotul a fost pe aici, spuse dânsul. 

— Abatele Samuel? 

— Da. 

— Şi nu ţi-a spus şi dânsul că vei fi salvat? 

— Nu, nu mi-a spus. 

— Atunci, desigur că Omul Gri nu i-a încredinţat şi lui secretul. 

„Dumnezeule, murmurá condamnatul, făcusem sacrificiul 
vieţii mele şi-mi aşteptam liniştit ultimele momente; şi iată că 
acum copilul acesta vine să-mi tulbure curajul.” 

După un moment, uşa celulei se deschise şi un om intră. 

Era abatele Samuel. 

În acelaşi timp, gardianul şef spuse celor doi elevi de la 
Christ's Hospital: 

— Domnilor, e timpul sá vă retrageti. 

Ralph se aruncă de gâtul lui John Colden. 

— Adio, tânărul meu stăpân, îi spuse acesta. 

— La revedere, bunul meu John, răspunse copilul. 

John Colden clătină iarăşi din cap cu tristeţe. 

Privise în ochii abatelui Samuel şi preotul îi păruse grav şi 
resemnat. 

— Nu, ştiu bine că voi muri. Adio, tânărul meu stăpân, mor 
pentru Irlanda şi pentru dumneata. 

— Irlanda nu-şi părăseşte niciodată copiii, spuse preotul cu 
vocea gravă şi dulce. 

John tresări. 


— Ponson du Terrail — 


Şcolarii se retraseră şi preotul rămase singur cu condamnatul. 

— John, călăii îţi ridică esafodul. 

— Ah! ştiam eu bine că Ralph mă leagănă într-o speranţă 
nebună. 

— Dar ce-ţi spunea Ralph? 

— Îmi spunea că se lucrează pentru salvarea mea. 

— E adevărat. Avem speranţa că vei fi salvat. Fraţii noştri 
lucrează şi eu am o încredere deplină în steaua Irlandei. 

— Dar, părinte, întrebă John, cine va putea sá mă scape din 
Newgate? 

Preotul nu răspunse. 

Petrecură toată noaptea în rugăciuni. 

Afară se auzeau zgomote stridente, care deveneau din ce în 
ce mai pronunţate. 

Orele treceau repede. Abatele Samuel îşi consultă ceasul. 

— Sunt orele cinci, comentă dânsul; în curând vor veni să te 
caute. 

— Ah! şopti John. Vezi bine că voi muri. 

Preotul nu răspunse. 

La orele cinci şi jumătate, uşa celulei se deschise şi veselul 
subguvernator, sir Robert M... apăru spunându-i: 

— Haide, dragul meu, a sunat ceasul; nu mai ai de trăit decât 
câteva minute. 

John se îmbrăcă şi fu condus în capelă. 

Liturghia a fost oficiată de abatele Samuel, în capela 
protestantă a închisorii Newgate, de vreme ce închisoarea nu 
poseda capelă catolică. 

Şi pe când preotul pronunţa ultimele cuvinte, clopotul 
spitalului Saint Barthélemy începu să sune lugubru. 

John se ridică murmuránd: 

„Trebuie să mor... Dumnezeu să apere şi să salveze Irlanda!” 


Capitolul XXXIII 


Mujicul John, care noaptea precedentă îl condusese pe Omul 
Gri în camera geloasei Betty, nu exagerase cu nimic în 
amănuntele pe care le dăduse asupra lui Calcraft. 

Călăul Londrei era un om între două vârste, foarte voinic şi 
taciturn. 

De altfel, tristeţea este caracteristica generală a tuturor 
călăilor; disprețul societăţii nu îi poate predispune decât pentru 


— 84 — 


— Mizeriile Londrei — 


melancolie. 

John spusese adevărul; în seara în care preceda execuţia, 
Calcraft nu mânca. 

In seara aceea, Calcraft se multumise cu o ceaşcă de ceai şi 
se culcase de la orele opt. 

Jefferies era însărcinat cu toate pregătirile. 

Calcraft nu era ocupat decât în ultimul moment. 

El nu se deşteptă decât pe la orele trei şi jumătate; înainte de 
a se îmbrăca, făcu un duş cu apă rece, pentru a alunga orice 
emoție. 

După ce se îmbrăcă, încuie uşa cu grijă şi porni la drum. 

Wellclose Square era pustiu. 

Cu toate acestea, în colţul străzii aştepta o trăsură care fusese 
reţinută anume pentru dânsul. 

Calcraft se urcă şi birjarul porni fără să mai pună vreo 
întrebare; ştia bine unde se duce. 

Cu cât se apropiau de Newgate, mulţimea devenea mai 
compactă şi într-un loc trăsura nu mai putu să înainteze. 

Calcraft cobori. La auzul numelui său, mulţimea se dădea 
repede în lături, căci există în poporul Londrei credinţa că oricine 
se atinge de călău, va muri de mâna lui. 

Când Calcraft ajunse la Newgate erau orele cinci şi jumătate. 

— Ai sosit prea devreme, îi spuse portarul primindu-l. 

— Putin cam devreme, răspunse Calcraft. 

— Condamnatul este catolic. 

— Ştiu. 

— Şi i se citeşte liturghia în capelă. 

Calcraft se îndreptă spre bucătărie, după obiceiul său. 

Era foarte palid, şi cu toate că nu tremura, era în prada unei 
emoţii vii; emoția aceasta, pe care niciodată nu putuse s-o 
înlăture, cu toate că e de douăzeci de ani călău. 

Bucătarul, văzându-l intrând, îl întrebă: 

— Ai venit să-ţi bei ceasca de lapte? 

— Da. 

Calcraft goli ceaşca de lapte pe care i-o prezentă bucătarului 
şi ieşi din bucătărie fără să mai pronunţe vreun cuvânt. 

Se îndreptă spre uşa numită sală a toaletei. 

Acolo e îmbrăcat condamnatul în costumul său din urmă, 
acolo i se leagă mâinile la spate. 

După ce aceste preparative sunt terminate, guvernatorul 
închisorii, care vine acolo în haine de ceremonie, îi spune lui 
Calcraft: 


— 85 — 


— Ponson du Terrail — 


— Acum omul acesta este al dumitale. 

— İl primesc, răspunse Calcraft. 

Şi apropiindu-se de registru, semnează de primirea 
condamnatului, aplicând şi parafa sa. 

Când Calcraft ajunse în camera toaletei, era acolo numai 
Jefferies. 

— Totul este gata? îl întrebă. 

— Totul. 

Calcraft se lăsă să cadă pe o bancă. 

— Eşti emoţionat? îl întrebă Jefferies, după un moment de 
tăcere. 

— Nu, dar... 

Calcraft îşi duse mâna la frunte. 

— Ce este? întrebă Jefferies. 

— Nu ştiu de ce, dar îmi simt capul greu. 

— Ah! 

— Pieptul îmi arde şi capul pare că-mi îngheaţă. 

Şi Calcraft sări în sus. 

— E bizar, murmură dânsul. 

— Şi cu toate acestea, de douăzeci de ani de când eşti călău... 
murmură Jefferies. 

— Nu e emoția Calcraft; e altceva... Oh! iată că acum îmi arde 
şi capul. 

Şi se lăsă din nou să cadă pe bancă. 

Atunci, un fulger de bucurie străluci în ochii lui Jefferies. 

În acelaşi timp, clopotele de la Saint Barthelemy începură să 
sune. 

Calcraft făcu o sfortare supremă şi sări în sus: 

— Cu toate acestea trebuie să-mi fac meseria!... Sustine-má, 
Jefferies!... Oare ce am, Dumnezeule!... lată că acum au început 
să-mi tremure şi picioarele... 

— Mai vrei o ceascá de lapte? întrebă Jefferies, care îşi 
ascundea bucuria cu mare greutate. 


Capitolul XXXIV 


Calcraft n-avu timp nici să primească, nici să refuze. 

Uşa se deschise şi gardienii care-l precedau pe condamnat 
intrară. 

Calcraft făcu o sfortare violentă şi se ridică în sus: 

— A sunat ceasul, spuse unul din gardieni. 


— 86 — 


— Mizeriile Londrei — 


Condamnatul intrá, sustinut de preot si de subguvernator. 

Jefferies îl zári pe abatele Samuel şi o roseatá uşoară îi acoperi 
obrajii. 

John era foarte palid, dar mergea cu fruntea sus, nepăsător. 

Sir Robert M... veselul subguvernator, nu mai râdea acum; 
lacrimi mari i se prelingeau de-a lungul obrajilor. 

Jefferies se apropie de condamnat şi-i făcu toaleta. 

Când totul a fost gata, guvernatorul închisorii, o persoană 
gravă, care nu apărea decât în împrejurări solemne, intră şi făcu 
un semn lui Calcraft. 

Călăul făcu o sfortare supraomenească, se apropie de registru 
şi iscăli de primire. 

Dar deodată picioarele îi slăbiră şi se rostogoli la pământ, 
murmurând: 

— Mi se pare că voi muri. 

A fost ca o lovitură de trăsnet. Cu toţii rămaseră înlemniţi. 

Il ridicară în picioare, încercară să-l readucă în fire, dar lucrul 
n-a fost cu putinţă. 

— Trebuie să amânăm execuţia, zise subguvernatorul. 

— E cu neputinţă! strigă şeriful delegat de minister. Haide, 
Calcraft!... ridică-te... 

— Nu pot, gemu călăul, care se zvârcolea pe jos de durere. 

John Colden era foarte palid. 

— Domnilor, zise abatele Samuel, afară poporul urlă, şi 
urletele acestea măresc agonia condamnatului. 

— Trebuie să sfârşim odată, zise şeriful. 

— Fără îndoială, adăugă guvernatorul. 

Atunci Jefferies făcu un pas înainte, spre guvernator. 

— Dacă Excelenţa voastră binevoieşte să îngăduie, îl voi 
înlocui eu pe Calcraft. 

— Da, da, răspunse guvernatorul, să mergem înainte! 

Preotul repetă la urechea lui John Colden cuvântul: „Curaj!”. 

Cortegiul porni în frunte cu Jefferies. 

Mergând spre esafod, John Colden simţea că tăria sa 
sufletească îl părăsea puţin câte puţin. 

Cum mai putea să creadă încă în salvare? 

In aceste ultime momente se oferă condamnatului un pahar 
de vin. 

Bucătarul se prezentă. 

John Colden refuză. 

„La ce bun?” murmură dânsul. 

Şi cortegiul porni înainte. 


— 87 — 


— Ponson du Terrail — 


Când uşa care comunica cu exteriorul se deschise, când John 
Colden zări eşafodul şi frânghia atârnând de dânsul, un tremur îl 
cuprinse şi se opri. 

— Curaj! îi şopti preotul. 

John Colden făcu o sfortare supremă şi păşi spre esafod. 

Atunci îşi plimbă de jur împrejur o privire lungă, privire în care 
se mai citea încă o urmă de dragoste pentru viață, amestecată 
cu resemnarea creştină. 

Jefferies îi trecu nodul fatal în jurul gâtului. 

Preotul dispăruse de lângă dânsul. 

„S-a sfârşit!... murmură nenorocitul condamnat; Domnul să 
aibă în paza sa Irlanda!” 

Şi, pe când îşi plimba privirea asupra mulţimii, căutând să mai 
zărească încă o faţă cunoscută, Jefferies îi lăsă boneta neagră 
peste ochi şi nu văzu nimic. 


Capitolul XXXV 


Ca să înţelegem acum ce se va petrece, trebuie să ieşim un 
moment din Newgate, să-l părăsim pe John Colden şi să ne 
întoarcem la Omul Gri şi la Shoking. 

Omul Gri stătuse rezemat de fereastră, contemplánd 
mulţimea, până în momentul când clopotele de la Saint 
Barthelemy începură să sune. 

Atunci Omul Gri se îndepărtă de fereastră spunându-i lui 
Shoking: 

— Voi avea nevoie de umărul tău. 

— Cum asta? 

— Vei vedea. 

Inchise fereastra şi apropiindu-se de cămin luă unul din acele 
obiecte pe care le adusese în buzunar. 

Era o bilă de aramă, pe care i-o arătă lui Shoking. 

— Priveşte bine. 

— Da. 

— Bila aceasta este goală înăuntru. 

— Ah! 

— Adică goală nu e cuvântul potrivit, de vreme ce e plină cu 
aer comprimat. Dacă ar face explozie, efectul ei ar fi cel al unei 
adevărate bombe. 

— Şi pe urmă? întrebă Shoking, cu curiozitate. 


— 88 — 


— Mizeriile Londrei — 


Omul Gri luá dupá aceea bastonul si impreuná cu bila si cu 
celălalt obiect pe care-l mai adusese, alcătui un obiect de forma 
unei puşti. 

— lată ceva care seamănă cu o puşcă, spuse Shoking. 

— E într-adevăr una. 

— Unde este glontele? 

— La locul lui. Vezi trăgaciul? 

— Da. 

— Ei bine! trăgaciul acesta pune în mişcare un piston; pistonul 
acesta e în legătură cu o supapă a bilei cu aer comprimat. Un 
curent puternic de aer tásneste şi glontele merge drept spre 
ţintă cu o forţă colosală. 

— Dar, spuse Shoking, se va auzi zgomotul detunăturii. 

— Imbecilule! răspunse Omul Gri; o puşcă cu aer comprimat 
nu face zgomot. 

— Stăpâne, mai întrebă Shoking, ce s-ar întâmpla dacă 
glontele n-ar tăia frânghia? 

Shoking se înfioră. 

— John Colden ar fi pierdut. 

— Şi de ce ai nevoie de umărul meu? mai întrebă. 

— Pentru ca să-mi fac un punct de sprijin şi să ochesc mai 
bine. 

— Ah! 

Puşca era gata. Omul Gri se apropie de fereastră şi, în loc s-o 
deschidă, tăie un geam cu un inel de diamant pe care-l avea în 
deget. 

— Ce faci? întrebă Shoking. 

— Fac un loc pentru glonte. 

— De ce nu deschizi fereastra? 

— Pentru că, în cazul acesta, s-ar putea să fim văzuţi de 
oamenii de pe eşafod. 

In stradă, mulţimea urla. 

— Stai aici, îi ordonă Omul Gri, aşezându-l pe Shoking la doi 
paşi de fereastră şi când vei simţi puşca pe umărul tău să te ţii 
bine. 

— Fii liniştit, răspunse Shoking, voi sta nemiscat ca o statuie. 

Omul Gri se apropie de fereastră şi aşteptă, cu ceasul în 
mână. 

Sunară orele şapte. 

In aceeaşi clipă, poarta se deschise şi condamnatul apăru. 

Omul Gri îl văzu pe John Colden pe eşafod, alături de Jefferies, 
care era şi mai palid încă, decât condamnatul. 


— Ponson du Terrail — 


Atunci luă puşca şi o aşeză pe umărul lui Shoking. 

Boneta neagră a fost trasă pe ochii condamnatului şi peste o 
clipă John Colden plutea în aer. 

Un murmur lung se ridică din rândurile mulţimii. 

John Colden se legăna în aer în spaţiul unei secunde. 

Deodată, Omul Gri apăsă trăgaciul şi glontele porni. 

Frânghia a fost ruptă în două, deasupra capului 
condamnatului. 

Şi condamnatul căzu la pământ. 

În acelaşi timp un nou murmur, un nou zgomot se auzi. 

Mulțimea rupsese rândurile poliţiştilor şi rásturnase eşafodul... 

Atunci, Omul Gri şi Shoking deschiseră fereastra şi putură să 
vadă un spectacol nemaipomenit. 

Conspiratorii irlandezi erau stăpânii terenului; John Colden, 
leşinat, dar viu, fusese răpit. 


— Acum, îi spuse Omul Gri lui Shoking, să fugim cât mai 
repede de aici, căci nu suntem în siguranţă 


Sfârşitul părţii a patra 


— 90 — 


— Mizeriile Londrei — 


Cuprinsul 


Partea a patra 
Newgate - Cimitirul condamnaților la moarte 


Capo e ana pir ee d Aro ct pa atu ea nu la rana ar ac a 2 
Capitolu | O a aa 6 
Capitoliul Ile cena cea ac adera aa mo cara a a a Da a ar aia aaa it sia 9 
Ca DILOI IV cei cai a A e ni Enr 13 
Capitolul Viesu eSATA a aa atatea ada 16 
Capitolul V e maior rer iad aaa Da dir ara ara a 19 
Capitolul Vll sic cai ao A dr dr derietaeia a 21 
Capitolul VII a ce seceta it ia ea ia 0 dea atol G 25 
Capitoliul caia a da oara ee 28 
Capitolul A ERA 30 
Capitolul A ao e on e Da en Re 33 
Capitolul XIE SE rs catea sarat Po en da ale ee ada ia aa 36 
Capitolul XV zare co Tee ne Sa o a ala case a ate d 40 
AA a a mite O a ai 43 
Capitolul XV sia ca rautatea ca esa aia oi abat aa aaa n ag a aaa 45 
Capitolul XV ser dei Cat er doliu ZOR ue ete mt ua ae 47 
AA O Date USA ta 49 
Capitolul XVII: cea cea caca ea că a ara aa 7 a cara Da a a Cara a 51 
Capo RE e E n de 52 
A A A taia al i A ae 55 
Capitolul: XXI ee e eee carea tea aaa tra gat aa aaa a a 57 
Capitolul XXII. a dd ie 60 
Capitolul XII roots oaia e aa ala a e ia e a a 63 
Capitolul XXIV seci ce iai a cet da aaa dara a a ca 65 
Capitolul XV ce a cai A 67 
CA AAA E d 69 
Capitolul XXVII; catea ae ceata cc cat ceata aa n aa aa aaa cai a a de 72 
Capitolul XVI. a a rte ne Sie Ii a recia 75 
Capitolul XXI Xa aaa ital ea a ll ad i A Aa 77 
Capitolul XXX ce cea RER a i cama aaa a a a at 79 
Capitolul A CEI aaa) ca 0 nat a o 0 Dada 81 
Capitolul XXXI larri es ete 83 
Capitolul XXX ren aaa a dia ai a tă 84 
Capitolul XXXV isi en cate Cao ao i aa ae ta a galii ca Set de 86 
Capitolul OON ce ei Use 88 


— 91 —