Ponson du Terrail — [Rocambole 9 Funia spanzuratului] 02 Omul gri

12 


y 


[i 
| 
il 
| 
| 


DA 


nzuratului 


ia spå 


3 
4 


Fun 


JJOMUbJOY — 1184431 NP UOSUOd 


— Ponson du Terrail — 


Versiune electronică: [V3.0] 


Ponson du Terrail 
ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 


Seria a IX-a 
FUNIA SPANZURATULUI 


(La Corde du Pendu) 


Volumul 2 


OMUL GRI 


(L'Homme Gris) 


— Funia spánzuratului — 


Structura seriei 
„Frânghia spânzuratului” (La Corde du Pendu) 
(La Petite Presse, 1870) 


a. Nebunul din Bedlam (Le Fou de Bedlam) 


b. Omul Gri (L'Homme Gris) 


— Ponson du Terrail — 


OMUL GRI 


Capitolul I 


Ceasurile arătau 10 dimineața. 

La această oră, City, cartierul comercial al Londrei, încremenit 
parcă si pustiit de întunericul nopții abia trecute, începe sá se 
umple de vacarm, iar străzile să fie luate cu asalt. Negustori, 
bancheri, afaceristi apar din toate părțile. 

Gara din Cormons Street, omnibuzele, cabrioletele, toate 
descarcă în această parte a oraşului, între 10 şi 11 dimineaţa, o 
jumătate de milion de suflete. Intre 5 si 6 după amiază, toţi 
pleacă prin împrejurimi, pe la ţară; se întorc apoi a doua zi la 
treburi. Când bate ora 10, totul prinde viaţă, de la agenţiile 
armatorilor până la ultimele dughene. 

Aşadar, ceasurile arătau ora 10 când în Pater-Noster intră o 
cabrioletă care se opri la uşa biroului de avocatură al fostului 
titular, nefericitul domn Simonus. Un bărbat tânăr cobori grăbit. 
Era îmbrăcat elegant, în costum de dimineaţă, adică haină, 
pantalon, vestă şi jachetă din aceeaşi stofă - ceea ce englezii 
numesc suite - cu mánusi de antilopă şi pălărie gri. 

Când ajunse în vestibulul de la parter, se adresă valetului care 
trebuia să anunţe clienţii: 

— Prietene, aici este biroul unui avocat, nu? 

— Da, domnule, zise respectuos valetul. 

— Al domnului Simonus, presupun? 

Valetul clătină din cap: 

— Oh, spuse el, domnul Simonus nu mai este... 

— S-a retras? 

— Nu, domnule, a murit. 

— Odihnească-se în pace! Şi cine este succesorul lui? 

— Domnul James Colcram. 

— Bun! Atunci, anuntá-má. 

— Cu neputinţă, domnule, în dimineaţa aceasta. 

— De ce, prietene? 

— Pentru că domnul Colcram pledează la Curtea din Drury 


1 Ediţia digitală a romanului „Omul Gri” este realizată în 
conformitate cu textul ediţiei de la editura Cartea Românească. 


— 4 — 


— Funia spánzuratului — 


Lane într-o afacere foarte importantă. 

Gentlemanul păru oarecum dezamăgit. 

— Bine, spuse el, voi reveni mâine. Şi, vrând să se retragă, 
făcu un pas spre uşă. 

Dar valetul îl retinu: 

— O clipă, domnule. 

— Da, ce este, prietene? 

— Dumneavoastră veniţi, fără îndoială, pentru un proces? 

— Se înţelege. 

— Domnul Colcram are un prim-secretar care este la noi doar 
de cincisprezece zile, dar cunoaşte toate problemele. 

Gentlemanul păru că şovăie. 

— Eu totuşi aş vrea să vorbesc cu domnul Colcram. 

— Şi eu pot să vă asigur că domnul Solomon Burdett, 
secretarul-şef, este foarte documentat... 

— In fond, spuse gentlemanul ca pentru el, pot totuşi să 
sondez terenul. Fie. Condu-mă la domnul... cum ai spus că îl 
cheamă? 

— Solomon Burdett. 

— Bine. Condu-má, te rog, la el. 

Valetul se îndreptă spre scară si gentlemanul îl urmă. Urcară 
până la primul etaj. Deschizând o uşă, valetul spuse: 

— Poftiţi, domnule... aici este... 

În faţa unui birou supraîncărcat de hârtii şi dosare, stătea pe 
scaun un bărbat. Gentlemanul nu îşi putu da seama ce statură 
avea, fiindcă el nu se ridică. Văzu doar o claie de păr roşcat, 
nişte favoriţi imensi şi o pereche de ochelari mari albaştri care îi 
acopereau ochii. 

Omul de la birou îl salută şi, cu un gest, îl pofti să ia loc. 

— Domnule, spuse atunci gentlemanul, aş fi dorit să-l văd pe 
domnul Colcram... 

— Oh, răspunse secretarul-şef, ori domnul Colcram, ori eu, 
este absolut acelaşi lucru. 

— Într-adevăr? 

— Sunt la curent cu toate procesele biroului nostru. 

— Nu mă îndoiesc. Totuşi... 

Şi gentlemanul îl privi cu atenţie pe domnul Burdett: 

— Ştiţi, cauza despre care vreau eu să discutăm este mai 
veche... 

— Aveţi dreptate, aprobă domnul Burdett, datează de multă 
vreme. 

Gentlemanul avu un gest de surprindere. 


— 5 — 


— Ponson du Terrail — 


— De unde puteți dumneavoastră să stiti despre ce e vorba, 
domnule, din moment ce nu mi-am spus nici numele si nici 
despre ce afacere vreau să tratăm? 

— Domnule, aş putea să mă laud că sunt vrăjitor, spuse 
secretarul cu modestie, dar prefer să vă spun că v-am mai 
văzut... 

— Pe mine? 

— Sunteti francez si vă numiți Peytavin. 

Gentlemanul avu un nou gest de surprindere. Secretarul 
continuă: 

— V-am văzut ieri la înmormântarea unei biete femei, care se 
numea Betsy... 

— Adevărat! 

— Soţia unui oarecare Tom, care a fost spânzurat nu demult 
pentru că l-a asasinat pe lordul Evandale Pembleton. 

Gentlemanul păru de-a dreptul uluit. 

— Şi desigur dumneavoastră ati venit să trataţi despre 
afacerea lordului William Pembleton, zis Walter Bruce. 

— Chiar aşa, bâigui gentlemanul năucit. 

— Şi Betsy a venit acum trei luni aici... 

— Ah! 

— Da, a venit aici, cum vă spun, ca sá fi aducă domnului 
Colcram hârtiile care asigurau câştigarea procesului în cauză. 

— Totuşi, spuse gentlemanul, care nu era altul decât 
Marmouset, avocatul Colcram a refuzat să se angajeze în 
susținerea acestui proces. 

— Avea un motiv temeinic. 

— Care? 

— Domnul Colcram este tânăr, n-a făcut încă avere... 

— Foarte bine. Dar ce e cu asta? 

— Aflati de la mine că, pentru a susține un asemenea proces, 
este nevoie în primul rând de multi bani. 

— Şi Betsy nu avea? 

— Din păcate, nu! 

— Dar persoanele care au preluat această „moştenire” de la 
Betsy, continuă Marmouset, au bani, si încă destui, ca să pună la 
dispoziția domnului Colcram cât va cere. 

Domnul Burdett dădu din cap. 

— Mai e si un alt motiv, domnule, reluă el, unul care îl va 
împiedica pe domnul Colcram să se ocupe de afacerea aceasta. 

— Alt motiv? Care anume? 

— Tocmai el a fost numit executor testamentar al succesiunii 


— 6 — 


— Funia spánzuratului — 


lordului Evandale Pembleton. 

— Ah! se mirá Marmouset şi începu să-l privească uşor 
banuitor pe domnul Burdett. 

— In fine, continuă secretarul-şef, domnul Colcram nu vrea să 
intre în niciun fel de conflict cu societatea Misiunii evanghelice 
care în Anglia este tot atât de puternică pe cât sunt iezuiţii în 
Franţa. 

— Domnule, spuse Marmouset, schitánd un gest de retragere, 
scuzati-má că v-am deranjat. Aş vrea să plec. 

— Ingáduiti-mi, domnule, încă un cuvânt, îl retinu domnul 
Burdett. 

— Vă rog... 

— Ei bine, eu nu sunt domnul Colcram... 

— Evident! 

— Şi aş putea să vă dau un sfat bun. 

— Vá ascult. 

— Dumneavoastră vă angajaţi pe un drum greşit, domnule, 
gândindu-vă să intentati un proces. 

— Nu văd totuşi alt mijloc, făcu Marmouset derutat. 

— Mai întâi trebuie să ştiţi că justiţia engleză e renumită în 
tergiversările ei la nesfârşit. 

— De acord. Dar... 

— Apoi, ce să ne mai ascundem, dumneavoastră sunteţi elev 
de-al lui Rocambole... 

Marmouset făcu un pas înapoi. 

— Cum? Ştiţi? báigui el. 

— Ştiu că esti un nătărău! răspunse domnul Burdett în 
frantuzeste, lăsând să-i cadă ochelarii. 

Marmouset scoase un strigăt. Bărbatul din faţa lui nu putea fi 
Rocambole! Şi totuşi avea privirea lui, avea timbrul vocii lui. 

— Oh, făcu Marmouset emoţionat până la lacrimi, nu se 
poate... Sunteţi... nu... nu sunteţi... 

— Incă sunt mai tare decât tine, bietul meu prieten, de vreme 
ce nu mă recunosti! 

Şi favoriţii şi părul des, roşcat, căzură la rândul lor. De data 
aceasta Marmouset nu se mai putea îndoi... Omul pe care îl avea 
în faţă era chiar Rocambole! Rocambole, pe care îl crezuse 
mort... Şi cum se simţea coplesit de emoție, nu putu decât să-şi 
întindă mâinile spre domnul Burdett. Acesta însă îşi potrivi la loc 
peruca, îşi aranjă favoriţii şi, cu un ton rezervat, în timp ce îşi 
punea ochelarii albaştri pe nas, îi spuse: 

— Să nu facem gafe, prietene, s-ar putea să intre cineva pe 


—7— 


— Ponson du Terrail — 


uşă dintr-un moment într-altul. 

— Dumneata!... Dumneata!... nu înceta sá se mire 
Marmouset. 

— Da, eu, Rocambole, care încep prin a-ţi spune că nişte 
oameni ca noi nu trebuie să amestece niciodată justiţia în 
treburile lor. 


Capitolul Il 


Rocambole redevenise brusc domnul Burdett, secretarul-şef al 
domnului Colcram. Şi pe când Marmouset continua să-l privească 
plin de admiraţie şi uimire, acesta îl întrebă zâmbind: 

— Nu te aşteptai să mă regăseşti tocmai aici? 

— Sigur că nu, răspunse Marmouset. 

— Voi m-aţi crezut mort? 

— Şi da şi nu; Vanda însă plânge şi e mereu tristă. 

Rocambole apăsă pe butonul soneriei electrice de pe biroul 
său, şi un al doilea secretar îşi făcu apariţia. 

— Am de tratat o afacere extrem de serioasă cu acest 
gentleman, îi spuse el secretarului, care rămăsese lângă uşă, 
respectuos. Te-aş ruga să nu fiu deranjat sub niciun motiv. Dacă 
însă vine reverendul Patterson, te rog să mă previi... 

— Bine, domnule, spuse secretarul şi se retrase. 

— Bunul meu prieten, îl îndemnă Rocambole pe Marmouset, 
acum povesteşte-mi repede cum aţi ieşit voi din subterană? 

— Norocul nostru a fost că ne-a salvat Shoking... 

Şi Marmouset îi relată şefului cu lux de amănunte, tot ce se 
petrecuse de când se despărţiseră, cum se ghidaserá pe urmele 
lăsate de ei în subterane până la acea fereastră care se 
deschidea spre apele Tamisei; apoi îi vorbi despre Vanda, care 
era convinsă că amândoi se înecaseră, dar că el, Marmouset, 
nădăjduia că stăpânul lor nu murise, iar faptul de a nu le fi dat 
niciun semn de viaţă se datora neapărat unor motive foarte 
serioase. 

— Motive excelente, dragă Marmouset, spuse Rocambole. Si 
nu uita că eu, până una-alta, sunt mort pentru toată lumea, cu 
excepţia ta... 

— Chiar şi pentru Vanda? 

— Chiar şi pentru ea. 

— Biata Vanda!... oftă Marmouset. Dar spune-mi, nu ne vei 
ajuta în problema asta a lordului William? 


—8— 


— Funia spánzuratului — 


— Pái bine, omule, eu de ce crezi cá sunt aici? 

— Dar dacá esti mort? 

— Nătărăule! Oare nu te afli în biroul acesta ca sá transmiti si 
sá executi ordinele mele? 

— Ai dreptate, stápáne, asa este. 

— Ascultá, prietene, continuá Rocambole, dacá am avea de-a 
face numai cu lady Pembleton si cu sir Archibald, sau chiar si cu 
lordul Evandale, dacă ar mai fi în viaţă, treaba care ne stráduim 
sá o rezolvám ar fi dintre cele mai usoare. 

— Poate... încercă Marmouset. 

— Noi avem însă de luptat împotriva unei forte mai influente 
chiar decât atotputernicul guvern britanic. 

— Reverendul Patterson?... 

— Şi banda neagră, prietene, soldaţii cu redingotă lungă şi 
cravată albă, care, prin forţa lor, întrec o armată de poliţişti şi 
detectivi la un loc... 

— Fantastic! 

— ...si, neobositi, zi şi noapte, îl caută pe acel Om Gri, care, 
aşa cum ştii şi tu, a fost condamnat la moarte prin 
spânzurătoare. 

— In cazul acesta, spuse Marmouset, am impresia că aici te 
cam expui, maestre. Cu toată deghizarea asta perfectă... 

— Din moment ce chiar tu nu m-ai recunoscut, cine crezi că ar 
putea să mă mai recunoască? 

— Nu este un argument; ochelarii mai cad de pe nas, peruca 
s-ar putea deplasa... 

— Ascultă, în loc să-mi spui astfel de nerozii, îl întrerupse 
Rocambole, ai fi mai interesant dacă m-ai întreba cum de mă 
aflu eu tocmai aici? 

— Adevărat! Sunt numai urechi... 

— Domnul Colcram, ţi-am spus, a fost însărcinat cu lichidarea 
succesiunii lordului Evandale. Tânărul Colcram este un avocat 
priceput şi foarte cinstit. Şi îşi va face datoria cu multă 
conştiinciozitate. 

— Ei bine? 

— Tocmai acest lucru nu îl doreşte reverendul Patterson. 

— De ce? 

— Pentru că, atunci când s-a învoit cu Patterson să-l 
descotorosească pentru totdeauna de fratele său, de lordul 
William, nu încape îndoială că Evandale a semnat anumite hârtii 
prin care acorda societăţii Misiunii evanghelice nişte sume 
considerabile. 


— 9 — 


— Ponson du Terrail — 


— Foarte bine. 

— lar domnul James Colcram va trebui să aibă în vedere 
numai interesele văduvei lady Pembleton. 

— Atunci... 

— Atunci, reverendul Patterson, care este un om foarte abil, a 
tinut să aibă pe lângă domnul Colcram un om de-al lui... 

— Şi... acel om? 

— Exact. Acel om sunt eu, spuse liniştit Rocambole. 

— Dumneata? 

— Da, prietene. 

Si Rocambole începu să râdă. 

— Ah, zise plin de admiraţie Marmouset, dumneata vei fi 
întotdeauna stăpânul nostru al tuturor. 

Rocambole continua să râdă. 

— Reverendul Patterson are în mine, deci, cea mai deplină 
încredere, şi el nu va face decât ceea ce îl voi sfătui eu. 

— Dar... 

— Sst! îi făcu semn Rocambole. Se aude cineva... 

Intr-adevăr, apăru cel de-al doilea secretar. 

— Reverendul Patterson, anunţă el. 

— Bine, mulţumesc... Intr-o clipă sunt la dispoziţia domniei 
sale. 

Secretarul ieşi. 

Rocambole împinse o uşă mascată de o draperie. 

— Intră aici, îl îndemnă el pe Marmouset, şi, dacă vrei, uită-te 
pe gaura cheii. In draperie este o gaură exact la aceeaşi 
înălţime. Ascultă, însă, cu amândouă urechile şi mai ales să nu 
faci zgomot. Apoi deschise şi închise brusc o uşă, care dădea pe 
palier, cu scopul de a-l convinge pe reverendul Patterson - care 
aştepta într-o altă cameră - că tocmai îşi condusese clientul. 

Reverendul Patterson intră. Era acelaşi bărbat pe care l-am 
cunoscut nu demult, înalt, slab şi plin de trufie. Isi trase un scaun 
şi se aşeză lângă domnul Burdett. 

— Ei bine? întrebă el. 

— M-am gândit mult de ieri, răspunse domnul Burdett. 

— Foarte bine. Şi? 

— Nu o vom putea executa pe lady Pembleton atât de uşor 
cum credeţi dumneavoastră. 

— Eu am totuşi hârtii în regulă. 

— Da, însă armele de care ne-am folosi se pot întoarce 
împotriva noastră. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


— 10 — 


— Funia spánzuratului — 


— Permiteti-mi să rezum situaţiile respective. Noi l-am servit 
pe lordul Evandale împotriva lordului William, fratele său, nu-i 
aşa? Acuma este vorba să fixăm preţul serviciilor noastre. 

— Natural... 

— Pentru aceasta ar trebui sá o lipsim pe lady Pembleton de o 
mare parte din averea el. 

— Ei bine? 

— Ei bine, cine ne asigurá pe noi cá, neavánd altá alternativá 
- un fel de ruină - lady Pembleton nu se va hotărî să trateze cu 
lordul William, care se aflá incá internat la Bedlam? 

— Ce vorbiti! La asta nu m-am gándit! 

— Acum şase luni, urmă domnul Burdett, a fost o soluţie ca 
lordul William să fie închis la Bedlam. 

— Şi acum? 

— Acum este periculos să mai stea acolo încă opt zile. 

— Nu vá înţeleg, domnule Burdett. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie si mă veţi înţelege. Există la Bedlam 
un om care nu mai este nebun, domnul Edward Cokeries. 

— Da, îl ştiu... 

— Şi pe lângă faptul că nu mai este nebun, a devenit prietenul 
nedespártit al lordului William. 

— Ce tot spuneţi? 

— Da, acesta este adevărul. 

Şi domnul Burdett căută într-un dosar care îl avea la 
îndemână şi din el scoase o notă cifrată. 

— Vă voi citi această notă, spuse el, şi veţi vedea... 

Reverendul se  încruntă. Cât despre  Marmouset, din 
ascunzătoarea lui, nu pierdea niciun cuvânt şi niciun gest din 
această revelatoare conversaţie... 


Capitolul IlI 


Reverendul luă cunoştinţă de conţinutul notei, care suna 
astfel: 

„Nebunul Walter Bruce şi nebunul Edward Cokeries trăiau la 
Bedlam într-o amicitie perfectă şi aveau îndelungi conversații 
misterioase. Nu rareori erau auziţi pronuntánd pe şoptite numele 
lui Betsy. Cum se ştie, Betsy a evadat. Poate că Walter Bruce şi 
Cokeries să nu fi aflat încă despre moartea ei. Nu încape îndoială 
însă că Betsy a intrat în posesia faimoasei declaraţii a 
locotenentului Percy. Unde poate fi acea hârtie? In fosta locuinţă 


— 11 — 


— Ponson du Terrail — 


a decedatei Betsy s-a făcut perchezitie şi nu s-a găsit nimic”. 


După ce reverendul Patterson ascultă până la capăt, îl întrebă 
pe domnul Burdett: 

— Dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Eu, răspunse secretarul-şef al domnului James Colcram, 
cred că se poate foarte bine întâmpla ca lady Pembleton să se 
ducă la Bedlam şi să ia legătura cu lordul William. 

— Să admitem... 

— lar lordul William, pentru o sumă oarecare, să facă 
renunțare, conform legii, la toate drepturile sale. 

— Şi, în cazul acesta?... 

— Lordul William va ieşi de la Bedlam şi, în loc de un adversar, 
să avem de luptat cu doi... 

— Drace! Dar cum să împiedicăm această eventualitate? 

— Eu am un plan. Un plan excelent, de a-i separa pentru 
totdeauna pe lordul William de lady Pembleton. 

— Spuneţi, ce anume aveţi de gând să facem? 

— Ascultaţi-mă si urmáriti-má cu atenţie, spuse domnul 
Burdett. Captivitatea nu a tulburat câtuşi de puţin mintea 
lordului William, aşa cum s-ar putea crede şi cum s-a preconizat. 
O persoană misterioasă, pe care o bănuiesc a fi tot una din acele 
doamne ale închisorilor care a înlesnit şi evadarea lui Betsy, i-a 
adus veşti de la soţia şi copiii lui. Cu perspectiva de a-i aduna la 
un loc, i se pot aranja nişte treburi lordului William. Intái, să-i 
ticluim o evadare. 

— Nu mai spune! 

— Ca să-l facem să dispară de la Bedlam. 

— Bun! Şi după aceea? 

— După aceea, reluă domnul Burdett, i se vor pune în mână 
patru-cinci mii de lire şi va fi condus pe bordul unui vas care 
pleacă spre Australia. Pe acest vas ar urma să-şi întâlnească şi 
soţia şi copiii... 

— Ideea n-ar fi rea... 

— Atunci, încheie domnul Burdett, nici lady Pembleton, nici 
tatăl său nu vor mai avea de ales. 

— Sunteţi un om subtil, domnule Burdett, spuse reverendul 
Patterson. 

Domnul Burdett se înclină cu modestie. 

— Am totuşi o obiectie de făcut, spuse reverendul. 

— Care anume? 

— Nimic nu este mai simplu decât să fac să i se deschidă 


— Funia spánzuratului — 


lordului William portile de la Bedlam. 

— Bun! 

— Şi atunci, de ce sá mai simulăm o evadare? 

— Pentru că, spuse domnul Burdett, în ziua în care i s-ar 
spune lordului William: a fost recunoscut faptul că nu sunteţi 
nebun, deci sunteţi liber, ei bine, în ziua aceea el ar deveni 
suspicios şi, mai mult decât el, sau în aceeaşi măsură, Edward 
Cokeries. 

— Dar odată liber, credeţi că va consimti sá mai plece? 

— lau asupra mea acest lucru. 

— Şi nu puteţi să-mi spuneţi cum veţi proceda? 

— Îl voi determina să semneze o pretinsă tranzacţie cu lady 
Pembleton. 

— Care, evident, nu va şti nimic despre o astfel de tranzacţie, 
nu? 

— Absolut nimic. 

— Şi ziceţi că el ar urma să plece spre Australia? 

— Cu nişte scrisori de credit la un bancher din Sidney. 

— Foarte bine. 

— Prin tranzacţia fictivă pe care ar trebui să o semneze, 
continuă domnul Burdett, lady Pembleton se va angaja să-i 
plătească o pensie anuală de cinci mii de lire. 

— Ah, şi această pensie chiar va fi plătită? 

— În primul an, da. 

— Şi în al doilea? 

— Ei, în al doilea... este cu totul altceva... 

— Pentru ce? 

— Pentru că într-un an succesiunea lordului Evandale va fi în 
întregime în mâinile noastre. Atunci lordul William şi lady 
Pembleton se vor înţelege între ei cum vor putea. 

— Fără discuţie, domnule Burdett, sunteţi un om foarte 
priceput, zise reverendul Patterson. 

Domnul Burdett se înclină, flatat. 

— Acum, reluă reverendul, cum să pregătim această evadare 
despre care vorbeati? 

— lau asupra mea... 

— Aveţi nevoie de ceva special? 

— Va fi suficient să-mi daţi o scrisoare. 

— Pentru cine? 

— Pentru directorul de la Bedlam. 

Reverendul se aşeză pe scaunul domnului Burdett, care îi 
puse în faţă o hârtie şi pană şi îi spuse: 

=13= 


— Ponson du Terrail — 


— Îmi îngăduiţi sá vá dictez eu? 

— Sigur. Daţi-i drumul... 

— Scrieţi... 

„V-aş ruga, în numele societății al cărei membru sunteți în 
mod secret, să îi faceţi purtătorului acestui bilet toate înlesnirile 
ce vi le va cere.” 


Reverendul scrise întocmai. 

— Acum, încheie domnul Burdett, iscăliţi cu semnătura 
dumneavoastră personală. 

Reverendul desenă o cruce, apoi scrise un „P”, urmat de trei 
puncte. 

— Foarte bine, spuse domnul Burdett. 

Şi, împăturind hârtia, o puse în buzunar. 

— La Bedlam când vă veţi duce? îl întrebă reverendul. 

— Oh, nu mă voi duce eu, ci un om de mare încredere. 

— Şi când ne vom revedea? 

— Poimâine, tot aici, şi la aceeaşi oră. 

— Dar Colcram, va fi şi el aici? întrebă uşor îngrijorat 
reverendul Patterson. 

— Nu, în ziua aceea va pleda în faţa Curţii din Marlborough. 

Reverendul Patterson se ridică, făcu un pas spre uşă, apoi 
reveni: 

— Ah, să nu uit, voiam să vă întreb, aţi auzit cumva de Omul 
Gri? 

— Se vorbeşte că s-ar fi înecat. 

— Aşa am auzit şi eu. 

— Dar, personal, nu cred nimic din toate zvonurile astea, şi 
am să vă spun de ce. In închisoare Omul Gri a luat legătura cu 
Tom, cel care a fost condamnat la moarte. Or, nu se poate ca 
acest Tom să nu-i fi povestit tot ce i s-a întâmplat lordului 
William. 

Reverendul Patterson tresări. 

— Tocmai de aceea, continuă calm domnul Burdett, am fi mult 
mai linistiti dacă l-am sti pe lordul William si familia sa în drum 
spre Australia... 

— Aveţi dreptate, asta e. Trebuie să ştiţi că Omul Gri e singura 
persoană de care mă tem. 

— Ca să vă mărturisesc cinstit, şi eu... 

— In cazul acesta, actionati degrabă şi duceti-mi la bun sfârşit 
evadarea aceasta. 

— Fiţi liniştit. 

TA = 


— Funia spánzuratului — 


Reverendul plecă. Domnul Burdett îl conduse, apoi, după ce îl 
văzu că începe să coboare scara se întoarse în cabinetul său şi, 
înlăturând draperia, deschise uşa mascată. 

— Vino, îl îndemnă el pe Marmouset, făcându-i un semn. Ai 
auzit discuţia? Ei bine, ăsta e creierul bandei negre, omul de care 
trebuie să scăpăm. Odată înlăturat, cauza lordului William este 
câştigată. Ce părere ai? 

— Ce să mai zic, spuse Marmouset râzând, şi eu, ca şi 
reverendul Patterson, te admir. 

— Ai ghicit, cred, pe cine voi însărcina să pătrundă la Bedlam? 

— Pe mine... Numai că... 

— Ce mai e? 

— Trebuie să-mi dai instrucţiuni serioase şi precise. 

— În privinţa asta, n-ai nicio grijă, am sá ti le dau. 

Şi spunând acestea, se îndreptă spre uşa care dădea spre 
holul principal şi trase zăvorul, pentru ca nimeni să nu-i 
stingherească. 


Capitolul IV 


Era ora 8 seara. Ceaţa, mai densă ca de obicei, dăinuia ca o 
pâclă în jurul felinarelor neputincioase să lumineze străzile. Doi 
oameni se încumetau totuşi prin Lambeth Road; îşi vorbeau pe 
şoptite, se opreau din când în când, cercetau grijulii în jur si 
porneau mai departe. Când să dea colţul străzii Lambeth spre 
piaţa Bethleem, se opriră din nou. În dreapta lor se profila 
impunătoare clădirea „Bethleem Hospital”, celebra casă de 
nebuni, căreia populaţia Londrei, printr-o curioasă simplificare de 
pronunțare, îi spunea Bedlam. În faţă se zárea silueta bisericii 
catolice Saint George. 

— Tot ce mi-ai spus până acum, zise unul dintre cei doi 
oameni, este nemaipomenit, domnule. 

— Chiar aşa, prietene Shoking? şi Marmouset - căci el era - îl 
luă pe după umeri, ca o veche cunoştinţă. 

— Dumneata nu ai nicio idee dacă Omul Gri mai trăieşte sau 
nu? 

— Nu ştiu nimic. 

— Totuşi, azi-dimineatá te-ai dus la avocatul Colcram... Aveai 
intenţia să-i încredinţezi procesul... 

— Da. 

— Şi deodată ai renunţat! 


— 15 — 


— Ponson du Terrail — 


— Nu are importanță... 

— Uite ce este, zise Shoking cu acea sinceritate specific 
britanică, dumneata n-ai sá má opresti pe mine să cred... 

— Ce anume? întrebă Marmouset. 

— Că Omul Gri mai e în viață. 

— Ce legătură poate să fie între Omul Gri şi avocatul 
Colcram?! zise nepăsător Marmouset. 

— Ai răbdare, am să-ți explic. L-ai văzut azi-dimineatá pe 
Colcram... 

— Intr-adevár! 

— Şi el ţi-a spus... sau, má rog, te-a povátuit... 

— Prietene Shoking, făcu nepăsător Marmouset, s-a convenit 
oare între noi toţi că, în absenţa Omului Gri, veţi asculta de 
mine? Ei bine, atunci faceţi tot ceea ce vă spun eu să faceţi. Si 
nu te preocupa de altceva. 

— Trebuie deci să mă duc mai întâi la Saint George? 

— Da. 

— Deci, traversez cimitirul, intru şi bat la uşa corului. Şi apoi? 

— Când paracliserul va apărea, tu îi vei spune: „Vin din partea 
lui Tom”. Şi paracliserul va înţelege semnificaţia cuvintelor tale. 
Drept urmare, îţi va da o frânghie. 

— O frânghie? 

— Da, frânghia cu care a fost spânzurat Tom. O iei şi vii 
înapoi, ca să te întâlneşti cu mine. 

— Unde mă aştepţi? 

— Aici. 

Şi Marmouset se aşeză pe o bancă din piaţă, iar Shoking se 
depărtă. Ajunse la cimitir, împinse poarta care totdeauna stătea 
întredeschisă şi, nu fără oarecare spaimă superstitioasá, o porni 
printre morminte. Ajuns la uşa corului, bátu. Paracliserul apăru. 
Amândoi se cunoşteau de multă vreme. Cu toate acestea, nu îşi 
dădu seama cine e, îl salută respectuos şi, cu o uşoară teamă în 
glas, îl întrebă ce dorea. 

— Vin din partea lui Tom... 

Paracliserul tresări uşor şi, privindu-l insistent, spuse: 

— Mi-e foarte cunoscută vocea dumneavoastră... 

— Bineînţeles! ráse Shoking. 

— Dumneavoastră? şi bătrânul paracliser păru şi mai mirat. 

Ce e drept, Shoking era total schimbat: îmbrăcat ca un prinţ, 
cu butoni strălucitori la cămaşă şi cu inele pe toate degetele. 
Redevenise lordul Wilmot, acel excentric lord care, după cum se 
vorbea în Londra, se îmbrăca deseori în cerşetor şi-şi petrecea 


— 16 — 


— Funia spánzuratului — 


noptile prin taverne sau dormea prin aziluri de noapte. 

— Dumneavoastrá? Din partea lui Tom? Stiti cá a murit? 
întrebă dintr-o rásuflare paracliserul. 

— Am venit sá-i ¡au fránghia. 

— Ah, fránghia pe care a lásat-o mostenire Omului Gri, ¡ar 
Omul Gri, la rándul lui, a lásat-o abatelui Samuel? 

— Intocmai. 

— Poftiti, urcati cu mine în clopotniţă, sá v-o dau. Nu fac decât 
să execut întocmai ordinul abatelui Samuel. Şi urcând scara în 
spirală a clopotniţei, bătrânul paracliser continuă guraliv: Ei, 
dacă frânghia asta ar fi a mea, apoi să ştiţi că m-aş îmbogăţi! 

— Ce vorbeşti? întrebă Shoking. 

— Parcă dumneavoastră nu ştiţi că frânghia spânzuratului 
poartă noroc... 

— Sigur că ştiu, altfel ar fi o frânghie ca toate celelalte. 

— Bineînţeles. 

— Poate ţi-a trecut prin gând să tai o bucată din ea pentru 
dumneata... 

— Doamne fereşte! 

— Atunci, cum te-ai îmbogăţi? 

— Intr-un fel foarte simplu, dar bineînţeles numai dacă 
frânghia ar fi a mea. 

— Şi ce ai face cu ea? 

— Cum ce aş face? Aş vinde-o. Aş vinde-o unui gentleman 
care mi-a oferit pe ea cinci sute de lire... 

— Ce vorbeşti? înseamnă că e foarte bogat gentlemanul 
dumitale! 

— Poate. Dar, ca să scap de el, i-am cerut cinci mii de lire. 

— Şi? 

— Şi a plecat. După o săptămână, ce crezi? m-am pomenit cu 
el. Adusese banii. Ce era să mai fac. l-am spus că n-o mai vând. 

— Şi ştii cum îl cheamă pe omul ăsta? 

— Cum să nu! John Bell... E unul din cei doi directori de la 
Bedlam. 

— Ah, dar e grozav! se bucură Shoking. Apoi, după un 
moment de tăcere, zise: Cred însă că un gentleman bogat şi cu o 
funcţie atât de importantă nu poate să aibă neapărată nevoie de 
o frânghie ca să fie fericit... 

— Ba, se pare că da, îşi dădu cu părerea paracliserul. 

In sfârşit, ajunseră în camera unde de obicei dormea abatele 
Samuel. Acesta îşi descususe salteaua la un cap şi în paie 
ascunsese frânghia cu care fusese spânzurat Tom. Paracliserul 


A Lor pă 


— Ponson du Terrail — 


închise grijuliu usa, dădu în lături pătura, băgă mâna în saltea si 
scoase pretiosul talisman. Se mai uită o dată la sfoara plină de 
paie, oftă si apoi i-o întinse lui Shoking. 

— Cinci mii de lire! Vă inchipuiti! mormái el. Numai bine cât 
să-mi cumpăr o căsuță la țară, pe lângă Brighton si să-mi asigur 
bátránetea... 

Shoking o stránse cu grijá si o ascunse sub manta. 

— Şi ce o sá faceţi cu ea? îl întrebă paracliserul. 

— Eu? Nimic! 

— Cum nimic? 

— Cel puţin, nu ştiu. 

—A, va să zică nu e pentru dumneavoastră? Foarte 
interesant! spuse ca pentru sine paracliserul, oftând din nou si 
conducându-l spre ieşire. 

Marmouset nu se mişcase din locul unde se despártiserá. 

— Ei, ai adus comoara? îl întrebă el pe Shoking când îl văzu că 
apare. 

— Bineînţeles! îi răspunse acesta. 

— Foarte bine! Hai să mergem! 

— Unde? 

— Ai să vezi, prietene Shoking. 

Marmouset îl luă de braţ pe noul lord şi împreună o pornirá 
spre Bedlam. 


Capitolul V 


Nu încape îndoială că Marmouset îl învățase repede lecţia, 
căci Shoking, după un sfert de oră, suna la intrarea principală de 
la „Bethleem Hospital”. 

— Eu te aştept aici, îi spuse Marmouset, rămânând în stradă. 

Când poarta se deschise, Shoking intră. 

— Ce doriţi, domnule? întrebă portarul mirat. 

— Prietene, îi răspunse Shoking bine dispus, îmi poţi spune 
milord. 

Portarul îşi ceru scuze, apoi repetă întrebarea. 

— Doresc să vorbesc cu directorul... 

— Care din ei? 

— Păi, cu directorul de la Bedlam, ce mai! 

— Dar aş atrage atenţia respectuos înălţimii voastre asupra 
unui lucru... 

— Care, mă rog? 


— 18 — 


— Funia spánzuratului — 


— Bedlam are doi directori. 

— Ah, foarte bine. 

— Unul este domnul director John Bell. 

— Şi celălalt? 

— Celălalt este domnul director Blount. 

— Ei, şi care din ei este cel mai mare în grad? 

— Cum cel mai mare? Amândoi sunt egali. 

— Ah, asta este cu totul altceva. Atunci, anuntá-má cui doreşti 
dumneata. 

Portarul îşi luă legătura de chei de la brâu, descuie grila care 
despártea vorbitorul de culoarele interioare ale închisorii-spital şi 
îi spuse: 

— După câte ştiu, domnul John Bell este plecat, aşa că, milord, 
am să vă conduc la domnul director Blount. 

Shoking, împreună cu portarul, traversă mai multe curţi şi, în 
cele din urmă, ajunseră într-o grădină în mijlocul căreia se vedea 
un pavilion. Portarul sună la uşă. Un servitor îmbrăcat în roşu 
veni să deschidă. 

— Pe cine să anunţ? întrebă portarul după ce îi zâmbi 
prietenos. 

— Pe lordul Wilmot, răspunse Shoking solemn. 

Domnul Blount era încă la masă. Servitorul îl pofti pe Shoking 
în salon. In cele câteva minute cât rămase singur, Shoking se 
gândi: 

„Am să procedez întocmai cum m-a învăţat Marmouset, am să 
spun toată lecţia, dar pe cuvântul meu de Shoking şi de englez 
cinstit ce sunt, uite, să fiu spânzurat chiar cu frânghia lui Tom 
dacă înţeleg ceva din toată povestea asta!” 

Şi în timp ce monologa astfel, din fundul salonului apăru 
domnul Blount. Un om mic, cu tendinţă de obezitate, cu un 
început de chelie, brunet, se apropia de el surâzător, buzele lui 
cărnoase dezgolind două şiruri de dinţi albi, frumoşi. Părea cam 
de 45 - 48 de ani. 

Lordul Wilmot, adică prietenul nostru Shoking, care avea mare 
slăbiciune pentru onoruri, răspunse cu demnitate desăvârşită la 
salutul pe care i-l adresă domnul Blount. Apoi se scuză că îl 
deranjează la o oră atât de nepotrivită, dar un mare interes îl 
adusese aici. 

— Milord, răspunse domnul Blount, la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Scumpul meu domn, spuse atunci Shoking, fără să renunţe 
la un uşor ton protector, vă rog să vedeţi în persoana mea un om 


— 19 — 


— Ponson du Terrail — 


pe cât de bogat, pe atât de nefericit... 

— Într-adevăr? se miră domnul Blount, privindu-l cu mai multă 
atenţie. 

— Soţia mea, născută la Duncaster, a murit şi iată-mă văduv, 
fără copii... Shoking oftă îndurerat şi continuă: Am însă un 
nepot... un nepot asupra căruia mi-am răsfrânt toată dragostea 
şi atenţia. 

— Vai, domnule, îl compătimi domnul Blount, văzându-vă aici, 
mă tem că încep să bănuiesc... 

— V-aţi dat seama, desigur, domnule, că nepotul meu şi-a 
pierdut minţile. 

— Ce rău îmi pare, domnule! 

— l-am dat o educaţie remarcabilă. Vorbeşte toate limbile 
europene. A locuit timp îndelungat la Paris şi are un uşor accent 
francez când vorbeşte frumoasa noastră limbă imortalizată de 
Shakespeare. 

Domnul Blount se înclină din nou şi, rezervat, aşteptă. 

— Nebunia, continuă lord Wilmot, monomania lui mai 
degrabă, fiindcă este foarte rezonabil în rest, datează de când a 
stat la Paris. li serveam o pensie anuală foarte substanţială - 
zece mii de lire sterline - cu alte cuvinte două sute cincizeci de 
mii de franci în monedă franceză. Trăia pe picior mare, era 
membru la „Jockey Club”, juca la curse şi frecventa culisele 
Operei. Ei bine, Opera este cea care i-a provocat nebunia. 

— Poate avea o natură exaltată, încercă să intervină domnul 
Blount, iar muzica şi dansul... N 

— Nu ati ghicit, domnule. Si lordul Wilmot oftá din nou. Intr-o 
seară, iarna trecută, la Operă fiind, continuă Shoking, se 
reprezenta Profetul, nepotul meu, care era îndrăgostit de una din 
primele balerine, avea acces în culise. 

— Bineînțeles, făcu domnul Blount. 

— Sala strălucea, toată lumea bună se afla acolo. Nepotul 
meu se tot agita, din sală în culise, din culise în sală. La ultimul 
antract s-a întâmplat catastrofa. Un maşinist s-a spânzurat de 
frânghia care atârna de la un flanc din culise. 

— S-a spânzurat el singur, sau?... 

— S-a spânzurat pur si simplu, domnule! 

— Intr-un ceas de nebunie, fără îndoială? 

— Poate... în orice caz, disperat din dragoste. 

— Ah... asta a fost! 

— Ei bine, bietul maşinist iubea aceeaşi dansatoare la 
picioarele căreia nepotul meu făcea să curgă un fluviu de aur. 


— 20 — 


— Funia spánzuratului — 


— Si probabil acest incident a avut o influentá nefastá asupra 
nepotului dumneavoastrá? intrebá domnul Blount. 

— Nu ati ghicit, domnule, nici de data aceasta. Parizienii sunt 
oamenii cei mai superstitiosi din lume, continuă Shoking. Abia îl 
dăduseră jos pe nefericitul maşinist, al cărui corp era cald încă, şi 
tot personalul teatrului s-a năpustit asupra frânghiei. Frânghia 
aceea avea o oarecare lungime totuşi. Dar a fost tăiată în 
bucățele şi fiecare a avut partea lui, de la regizor până la cel mai 
modest om de serviciu. Nepotul meu a avut şi el partea lui. Ei 
bine, în aceeaşi noapte băiatul s-a dus la club, a jucat şi a 
câştigat. In zilele următoare a avut un noroc nemaipomenit. 

— Şi psihicul lui? 

— Aveţi răbdare, domnule. După opt zile, clubul se ruinase, nu 
mai avea niciun ban; ei bine, atunci s-a pus la cale o conspirație 
împotriva sărmanului meu nepot. Într-o seară, pe când lua masa 
la „Cafe Anglais”, i-au pus în băutură un narcotic si a adormit 
profund. 

— Şi în timpul somnului i-au furat bucata de frânghie? 

— Aţi ghicit de data asta. 

— Şi bietul băiat a înnebunit din această cauză? 

— Domnule, de atunci are o idee fixă. 

— Care? 

— Să facă rost de o altă frânghie de spânzurat. 

Domnul Blount începu să surâdă cu tristeţe. 

— Vai, domnule, spuse el, nebunia nepotului dumneavoastră 
nu este un caz unic. 

— Adevărat? 

— Şi noi avem, aici chiar, un gentleman care este în toate 
facultăţile lui mintale, dar lovit de aceeaşi monomanie. 

— Vreunul din pensionarii spitalului. 

— Unde nu dă Dumnezeu? zise domnul Blount, ridicând ochii 
spre cer. 

Cum Shoking îl privea nedumerit, domnul Blount continuă: 

— Este colegul meu, domnule, codirectorul, onorabilul domn 
John Bell, care conduce împreună cu mine această instituţie. 

Şi domnul Blount oftă îndurerat, în timp ce amabilul Shoking, 
fără voie, scăpă un strigăt de uimire. 


Capitolul VI 


Domnul Blount continuă: 
= 2] = 


— Ponson du Terrail — 


— Da, milord, de necrezut, dar acesta este adevărul, 
codirectorul, colegul meu este tulburat de monomanie. 

— Extraordinar! se miră Shoking. 

— Intr-adevăr este extraordinar, zise domnul Blount, ca 
directorul unei case de nebuni să fie el însuşi nebun! 

— Incredibil, domnule! 

— Dar culmea este că nimeni nu vrea să creadă; am fost chiar 
la primarul Londrei si în mare secret i-am relatat nenorocirea. 

— Şi ce v-a răspuns? 

— Primarul Londrei a fost foarte surprins. Şi după ce a chibzuit 
puţin, mi-a spus: „Mâine am să-i fac o vizită la Bedlam, ca sá má 
conving de adevărul afirmațiilor dumneavoastră”. 

— Şi a venit? 

— Chiar a doua zi. 

— Şi la ce concluzie a ajuns? 

— Ei bine, a stat de vorbă cu domnul John Bell pe îndelete, 
spuse, rămânând pe gânduri, domnul Blount. 

— Până la urmă şi-a dat seama că e nebun? 

— Nicidecum, domnule, nicidecum. John Bell i-a arătat 
instituţia, explicându-i pe larg rostul fiecărei iniţiative pe care o 
luăm; s-a întreţinut cu el despre simptomele diferiților bolnavi cu 
atâta logică în gândire, cu atâta bun-simt şi raţionament judicios, 
încât la plecare primarul mi-a spus: „Dacă dintre dumneavoastră 
există unul nebun, apoi acela eşti dumneata, şi nu-mi pot explica 
altfel ciudatul denunt decât prin aceea că doreşti să rămâi singur 
director...” 

— Va să zică, îl întrerupse Shoking, domnul John Bell 
rationeazá ca un om normal numai atunci când nu este vorba de 
vreo frânghie de spânzurat?... 

— Exact. Cât se poate de normal şi rational. 

— Dar de unde i-a venit această monomanie? 

— Este o poveste destul de ciudată, răspunse domnul Blount. 

— Vreti să mi-o spuneţi si mie? 

— Să vedeţi... începu să povestească directorul, fericit că are 
cine să-l asculte. Domnul John Bell s-a născut la Londra, dar de 
origine este irlandez. Pretinde că ar fi de viţă nobilă, şi că pe 
vremuri familia lui a fost puternică şi bogată. Şi cu toate că este 
protestant, ca şi noi, susţine că familia lui a fost catolică. 

— „„„Şi a fost persecutată? 

— El aşa pretinde; iar străbunicul lui, fiind nevoit să 
părăsească Irlanda, ar fi îngropat atunci, în vastele sale domenii, 
o sumă ce ar reprezenta o avere considerabilă. 


— Funia spánzuratului — 


— Foarte bine. Şi ce e cu asta? 

— De aceea, domnul John Bell a făcut o călătorie în Irlanda 
acum trei ani. Mosiile strábunilor sái fuseserá vándute si cu greu 
a mai putut recunoaste cáte ceva. 

— Şi atunci s-a apucat sá caute comoara? 

— Trebuia să facă acest lucru, cu alte cuvinte să întreprindă 
efectuarea săpăturilor în diverse puncte ale întinselor moşii, dar 
avea nevoie de asentimentul noilor proprietari. Şi după ce a 
obţinut permisiunea acestora, toată munca s-a dovedit fără 
niciun rezultat. Domnul John Bell s-a reîntors la Londra; şi poate 
s-ar fi resemnat dacă tocmai atunci nu s-ar fi făcut mare zarvă 
prin ziare despre o somnambulă fantastică, o oarecare Rachel, 
care avea darul miraculos de a indica locul unde pot fi găsite 
orice fel de lucruri pierdute. 

— Şi, întrebă Shoking, domnul John Bell s-a dus să o consulte 
pe această somnambulă? 

— Din nefericire, da, s-a dus să o consulte. Şi somnambula l-a 
asigurat că va regăsi comoara îngropată de strámosul său şi că 
acea comoară este cu mult mai mare decât îşi închipuie el. 

— Extraordinar, domnule, se prefăcu mirat Shoking. 

— Dar nu numai atât, urmă domnul Blount; i-a mai spus că, pe 
lângă bani, are să descopere documente şi hârtii prin care îşi va 
putea revendica dreptul de a purta titlul de lord. 

— Ce vorbeşti, domnule! se miră iarăşi Shoking. 

— ...dar că nu va găsi toate acestea decât dacă va intra în 
posesia frânghiei unui spânzurat. 

— Şi de atunci datează monomania lui? 

— Aşa cum spuneţi: de atunci. 

— Dar bine, domnule, spuse Shoking, mi se pare că nimic nu 
poate fi mai uşor de obţinut... 

— Vă înşelaţi. Când la Newgate există vreun condamnat la 
moarte - ceea ce nu se întâmplă în fiecare zi, trebuie să 
recunoaştem - se găsesc o mulţime de oameni care cumpără cu 
mult înainte de execuţie frânghia respectivului condamnat la 
spânzurătoare. Devine o problema de licitaţie, iar domnul John 
Bell nu este bogat în clipa de faţă. 

— Totuşi... 

— Nu demult, continuă domnul Blount, a fost spânzurat un 
scoţian, pe nume Tom Justice. Domnul John Bell a făcut tot ce se 
putea face pentru a-şi procura frânghia. 

— Şi nu a reuşit? 

— Ce să reuşească, domnule? Frânghia este în posesia 


— 23 — 


— Ponson du Terrail — 


paracliserului de la parohia catolică Saint George. 

Shoking întrebă surâzând: 

— Şi paracliserul nu vrea sá o vândă? 

— Cere pe ea cinci mii de lire. 

Shoking continuă să surâdă. 

— Nu înțeleg de ce zámbiti, spuse domnul Blount foarte 
serios. 

— Scuzati-má, domnule director, răspunse Shoking, dar vă voi 
explica imediat. Vă rog însă pe dumneavoastră să continuaţi, si 
după aceea... 

— Cum lesne vă puteţi închipui, oricât de bine am fi plătiţi, 
domnul John Bell nu a avut în viaţa lui suma de cinci mii de lire 
disponibile. 

— Este într-adevăr o sumă frumuşică. 

— Sunt pe lume însă destui nătărăi care să comită nebunii la 
modul cel mai cumpătat. 

— Da, asta e adevărat... 

— Şi domnul John Bell a găsit unul din aceşti neghiobi. Un fost 
berar care a făcut avere mare, dar care ar vrea să fie şi mai 
bogat decât este. 

— Şi i-a împrumutat cei cinci mii domnului John Bell? 

— Cu condiţia ca, odată în posesia averii strămoşilor lui, 
domnul John Bell să-i înapoieze de patru ori suma împrumutată. 

— Straşnic cámátar berarul acesta! 

— Nu zic nu! 

— Şi, cu alte cuvinte, domnul John Bell a cumpărat frânghia 
spânzuratului de la paracliser? 

— Din păcate, n-a cumpărat nimic. 


— De ce? 

— Paracliserul nu a vrut în niciun chip să o vândă. 

— Cum aşa? 

— Intre noi fie vorba, zise domnul Blount, toţi catolicii sunt 
puţin feniani. 


— Şi eu sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră. 

— Toţi ascultă, mai mult sau mai puţin, de un cuvânt de 
ordine: de aceea paracliserul i-a răspuns domnului John Bell că 
nu o mai vinde. Dar pentru ce rádeti, milord? întrebă domnul 
Blount, încruntându-se. 

— Pentru că eu cunosc povestea acestei frânghii! Şi ştiu că 
paracliserul a vândut-o! 

— Nu se poate! 

— A vândut-o cu şapte mii de lire! 


— 24 — 


— Funia spánzuratului — 


— Cui? 

— Mie. Şi Shoking îşi desfácu mantia si scoase la iveală mult 
discutata frânghie. 

Domnul Blount rămase interzis. 

— Şi dumneavoastră credeţi deci în astfel de fetişuri? întrebă 
el. 

— Eu? se miră Shoking. Nu, domnule, câtuşi de puţin! 

— Atunci de ce aţi cumpărat frânghia? 

— Pentru că am un mic plan, pe care doresc să vi-l dezvălui şi 
dumneavoastră; e vorba de vindecarea bietului meu nepot. 

— Vă ascult, milord... 

— Dumneavoastră sunteţi medic specialist în boli mintale? 

— Bineînţeles. 

— Credeţi deci că nepotul meu, dacă ar avea această 
frânghie, s-ar vindeca de monomanie? 

— Nu cred, domnule, nu cred aşa ceva. 

— Drace! zise Shoking. Dar atunci am aruncat şapte mii de lire 
pe fereastră? 

— Mi-e teamă că da. 

— İn tot cazul, domnule, această frânghie tot va fi bună la 
ceva... 

— La ce anume? 

— Ca să îl aduc aici pe nepotul meu. 

— Cum adică? 

— Vă închipuiţi că sub niciun alt motiv el nu ar consimti acest 
lucru. Ca să vi-l aduc, ar trebui sá fac uz de forţă şi, vá rog sá má 
credeţi, acest mijloc îmi repugnă... 

— Vă înţeleg, milord. 

— lată, deci, cum m-am gândit... 

Domnul Blount era numai urechi. 

Shoking îi spuse calm: 

— V-aş ruga să-mi îngăduiţi sá mai rásuflu puţin... 

Şi pretinsul lord Wilmot trase adânc aer în piept. 


Capitolul VII 


Domnul Blount examină frânghia cu multă curiozitate. 

— Sunteţi sigur, întrebă el, că este chiar frânghia 
spânzuratului? 

— Bineînţeles, domnule, îi răspunse Shoking. la uitati-vá aici: 
latul este încă aşa cum l-a înnodat Calcraft. Şi apoi paracliserul 


— 25 — 


— Ponson du Terrail — 


este un om cinstit. 

— Atunci, mai spuse domnul Blount, mi-l veţi prezenta mâine 
pe nepotul dumneavoastră? 

— Nu, domnule, vi-l aduc numaidecât. Este jos. 

— Unde „jos”? 

— La poartă, în trăsura mea. Ei, am făcut uz de o stratagemă 
ca să vin cu el până aici, spuse Shoking. l-am fabulat un 
adevărat roman în miniatură. Nepotul meu ştia că frânghia 
rămăsese la paracliser. Eu m-am dus, i-am cumpărat-o, dar lui 
i-am spus că am ajuns prea târziu, că frânghia se şi vânduse... 
„Cui?” m-a întrebat el înnebunit. „Directorului spitalului 
«Bethleem»”. „Trebuie să o răscumperi, m-a rugat bietul băiat.” 
„Este exact ceea ce intentionez să fac”, l-am liniştit eu. Şi am 
venit până aici amândoi, el neştiind că de fapt frânghia o aveam 
la mine, ascunsă, cum vedeţi, sub mantie. Şi cum voiam mai 
întâi să discut cazul între patru ochi cu dumneavoastră, l-am 
lăsat jos, spunându-i că numai astfel pot duce tratativele... 

— Foarte bine, domnule, răspunse directorul, dar acum ce îi 
veţi mai spune? 

— Că dumneavoastră nu v-aţi hotărât încă sá vă despărțiți de 
frânghie... 

— Bun! 

— Dar că poate veţi ceda în urma insistențelor lui... 

— Bun! Într-adevăr, e un mijloc interesant ca să-l puteţi 
ademeni. Dar cum îl veţi lăsa singur? 

— Am eu un plan... 

— Care? 

— Va să zică, celălalt director, domnul John Bell, este plecat, 
după cum mi-aţi spus... Ei bine, dumneavoastră îi veţi arăta 
nepotului meu această frânghie, însă îi veţi spune că nu puteţi să 
i-o cedati fără asentimentul domnului Bell. Şi vă asigur că va 
rămâne aici până când se va întoarce domnul Bell. 

— Totul este combinat de minune, milord! Acuma, dacă vreţi, 
puteţi să îl aduceţi pe nepotul dumneavoastră... 

— Da, imediat, spuse Shoking. 

Şi pretinsul lord Wilmot se ridică. Domnul Blount îl însoţi până 
la uşa pavilionului şi trase de ciucurele care acţiona soneria din 
loja portarului. 

Acesta veni destul de repede în întâmpinarea lui Shoking. 

Când rămase singur, domnul Blount chemă doi infirmieri şi le 
spuse: 

— Va fi adus de îndată un nebun. Aveţi grijă şi staţi pe 


— 26 — 


— Funia spánzuratului — 


aproape. Nu se ştie ce se poate întâmpla... 

Shoking îl regăsi pe Marmouset care îl aştepta răbdător la 
poarta mare de la intrarea în Bedlam. 

— Ei bine, s-a făcut? întrebă el. 

— Da, totul este aranjat. 

— Mă aşteaptă? Pe care dintre directori l-ai văzut? 

— Te aşteaptă; am vorbit cu domnul Blount. 

— Oh, atunci, spuse râzând Marmouset, totul merge de la 
sine. 

— Cum aşa? 

— Prietene Shoking, zise Marmouset, multumeste-te să spui si 
să faci ceea ce îţi poruncesc eu, şi nu te ocupa de rest. 

— Totuşi, protestă Shoking ofensat, sunt lucruri pe care nu le 
înţeleg... 

— Ar fi cu totul inutil, replică sec Marmouset. 

Shoking îşi lăsă bărbia în piept şi tăcu. Marmouset îl luă de 
braţ şi, împreună, intrară în Bedlam. Ajungând în pavilion la 
domnul Blount, Marmouset i se adresă cu surásul pe buze: 

— Domnule, unchiul meu, lordul Wilmot, mi-a spus că nu vreţi 
cu niciun chip să cedati frânghia spânzuratului. 

— Domnule, îi răspunse acesta examinându-l plin de 
curiozitate, eu şi colegul meu John Bell am plătit-o foarte scump. 

— Adevărat? 

— Cinci mii de lire! 

— Dar eu vă ofer zece mii. 

— E foarte ispititoare oferta dumneavoastră... 

— Şi totuşi şovăiţi? se miră Marmouset. 

— Da şi nu. 

— Cum aţi spus? 

— In ceea ce mă priveşte, nu am nimic împotrivă, dar, 
deocamdată, domnul John Bell este plecat. 

— Ah! se întristă Marmouset. 

— Şi eu nu pot face nimic fără acordul lui. 

— Inteleg, înţeleg... Dar domnul Bell, fără îndoială, nu va 
întârzia să se întoarcă? 

— Într-o oră va fi negreşit în spital. 

— Ei, atunci îl aştept. Apoi, privind spre Shoking adăugă: 
Unchiule, este ora când se deschid lucrările la Parlament. Te 
sfătuiesc să nu lipseşti de la şedinţă. 

— Să te las singur aici? întrebă Shoking, schimbând o privire 
complice cu domnul Blount. 

— Oh, fii fără grijă, unchiule, de îndată ce intru în posesia 


— Ponson du Terrail — 


frânghiei, te voi căuta. 

— Foarte bine, dragul meu, spuse pretinsul lord Wilmot. 

Si strângând mâna domnului Blount, care nu înceta să-i 
zâmbească gentil, plecă, lăsându-l acolo pe Marmouset. 

Rămaşi singuri, domnul Blount zise: 

— Domnule, în aşteptarea colegului meu, pot să vă ofer o 
ceaşcă de ceai? 

— Cu plăcere, vă mulţumesc, spuse Marmouset, tot voiam sá 
vorbesc ceva cu dumneavoastră... 

— Vă stau la dispoziţie, domnule. 

— Scumpe director, început Marmouset schimbând deodată 
tonul şi atitudinea, unchiul meu este un perfect nătărău. 

— Domnule! se indignă doctorul Blount. 

— El a jucat faţă de dumneavoastră rolul pe care trebuia să-l 
joace domnului Bell. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— V-a adus frânghia... 

Domnul Blount avu din nou un gest de surprindere. 

— Cunoasteti scrisul acesta? 

Şi Marmouset îi arătă directorului de la Bedlam scrisoarea 
reverendului Patterson. 

Aşa cum ştim, această scrisoare îi fusese dictată de 
Rocambole, travestit în secretar principal al maestrului Colcram, 
şi suna astfel: 


„V-aş ruga, în numele societății al cărei membru sunteți în 
mod secret, să îi faceţi purtătorului acestui bilet toate înlesnirile 
ce vi le va cere.” 

Abia îşi aruncase ochii pe acea hârtie, că domnul Blount 
tresări şi îl privi speriat pe Marmouset. 

— Deci, domnule, dumneavoastră... nu sunteti?... 

— Nu, spuse Marmouset râzând, nu sunt nebun şi, în ce mă 
priveşte, nu aş da nici trei şilingi pe această sfoară. 

— Ah!... Dar atunci? 

— Trebuia să vă văd... şi să mă înţeleg cu dumneavoastră. 

— In ce problemă? 

— Mai întâi asupra modalităţii de a-l manevra pe colegul 
dumneavoastră, domnul John Bell, cum vom crede de cuviinţă. 

Domnul Blount îşi ridică privirile spre tavan. 

— lar această frânghie este un mijloc excelent, adăugă 
Marmouset. 


— 28 — 


— Funia spánzuratului — 


— Si apoi? 

— Apoi... vreau sá fac sá evadeze un prizonier de-al 
dumneavoastrá. De altfel, aceastá hártie este un ordin, si 
dumneavoastră trebuie sá má ascultați... 

Domnul Blount se înclină. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, spuse el. 


Capitolul VIII 


Ce anume se mai petrecuse între Marmouset şi directorul 
Blount nimeni nu ştie. Cert este însă că, după vreo oră, directorul 
dădu ordin celor doi infirmieri ca aşa-zisul nebun să fie închis 
într-o celulă şi supravegheat cu cea mai mare străşnicie. Şi 
Marmouset al nostru se lăsă condus fără niciun fel de rezistenţă. 
Numai că avusese grijă să-şi înfăşoare în jurul mijlocului 
faimoasa frânghie a spânzuratului. 

Nu după mult timp se întoarse şi domnul John Bell. Domnul 
Blount dăduse ordin să i se semnaleze imediat acest fapt, 
întrucât codirectorul său locuia într-un alt pavilion. Cei doi 
directori ţineau de altfel o permanentă legătură de serviciu. 
Exista însă între ei o oarecare gelozie, un fel de rivalitate care se 
datora următorului raţionament pe care şi-l făcea fiecare dintre 
ei. 

„Anglia nu are decât o regină; de ce atunci Bedlam are nevoie 
de doi directori, cu puteri egale, dar ale căror opinii şi dispoziţii 
se pot ciocni în orice clipă? Nu ar fi mai simplu să fie concediat 
colegul meu?...” 

De aceea, în afara cazurilor foarte grave, domnul Blount nu se 
consulta cu domnul Bell, şi invers. 

Dar iată că, de îndată ce fu anunţat că se întorsese colegul 
său, domnul Blount se şi duse la el. 

Aşa cum ne-am dat seama din biletul domnului Patterson, 
domnul Blount făcea parte din asociaţia aceea secretă a Misiunii 
evanghelice, care dintr-un modest apartament din Oxford Street 
punea la cale destinele multor oameni. Pe când domnul Bell, 
dimpotrivă, pe lângă faptul că nu făcea parte din faimoasa 
societate, mai era şi catolic. Ar fi fost deci o greşeală din partea 
lui Marmouset dacă s-ar fi gândit să se folosească de el. De 
altfel, în ciuda monomaniei, domnul Bell se comporta ca un om 
integru, stăpânind serviciul şi respectând regulamentele acestui 
ospiciu. 

= 29 = 


— Ponson du Terrail — 


Domnul Blount se grăbi deci să îl vadă. Domnul Bell păru 
foarte mirat. 

— Regret, scumpul meu coleg, spuse domnul Blount, că 
tocmai în seara aceasta ati fost plecat... 

— Nu înţeleg... spuse domnul Bell. 

— Pentru că ni s-a trimis un nou pacient. 

— Ei bine! Si nu l-aţi primit? 

— Ba da, cum să nu-l fi primit? 

— Atunci totul este în perfectă ordine. 

— Da, dar ţinând seama de importanţa persoanei... 

— Ah, e vorba de-o persoană importantă? 

— Nepotul lordului Wilmot. 

— Lordul Wilmot? 

— Da. 

— N-am auzit de acest lord. 

— Asta nu înseamnă nimic. Există şase sute de familii de lorzi 
în Anglia. 

— Pe puţin. 

— Dar lordul Wilmot este nemaipomenit de bogat. 

— Da? 

— Într-atât, încât şi-a permis să plătească zece mii de lire 
pentru frânghia cu care a fost spânzurat Tom Justice, ultimul 
condamnat la spânzurătoare. 

Domnul Blount exageră cu buná-stiintá preţul frânghiei. 

Domnul John Bell tresări. 

— Ce tot spuneţi? 

— Adevărul. 

— Cum, lordul Wilmot a cumpărat frânghia lui Tom? 

— De fapt nu el, ci nepotul său. 

— Şi nepotul acesta este nebunul despre care vorbeati? 

— E nebun tot atât cât suntem fiecare din noi. 

— Totuşi... 

— Da, totuşi, ni l-au adus astă-seară. Familia lui l-a socotit 
nebun din moment ce a plătit pentru un capăt de sfoară suma de 
zece mii de lire. 

Domnul John Bell ridică din umeri. 

— Deci lordul Wilmot este cel care cere să fie sechestrat? 

— Exact. 

— Noi nu putem, colega, protestá domnul John Bell, sá 
consimtim la infinit asemenea monstruozitáti! 

— Poftim? făcu domnul Blount. 

— Bedlam este, la urma urmei, o casă de nebuni. 


— 30 — 


— Funia spánzuratului — 


— Desigur, o casă de nebuni. 

— Şi nu altceva. 

— Parcă eu spun altfel?... 

— Şi pentru că o familie doreşte... 

— Da, dar medicii opinează că tânărul este nebun. 

— Atunci sunt nebun şi eu, spuse domnul Bell cu vehementá. 

— Dumneavoastră spuneţi... 

— Cu toate acestea, continuă domnul Bell oftând îndurerat, 
numai dumneavoastră ştiţi cât de mult doream să am această 
frânghie. 

Domnul Blount tăcu. 

— Şi de la cine a cumpărat-o? 

— De la paracliserul bisericii Saint George. 

— Mizerabilul! Imi dăduse totuşi cuvântul lui... zise domnul 
Bell, bătând furios din picior. 

— Ei bine, nu vă mai necăjiţi, acuma frânghia este în posesia 
lui sir Arthur. 

— Aşa îl cheamă pe nepotul lordului? 

— Da. 

— Si i-a lăsat fránghia? 

— Desigur. 

— O are asupra lui? 

— Infásuratá în jurul mijlocului, ca un brâu. 

Domnul Bell rămase o clipă pe gânduri. Apoi o idee inspirată îi 
trecu fără îndoială prin minte, că spuse: 

— Vreau să-l văd. 

— Pe cine? 

— Pe sir Arthur, noul nostru pensionar. 

— Dar poate s-a culcat. 

— Nu e nimic, să se scoale. 

— N-aţi putea să aşteptaţi până mâine? 

— Nu, categoric nu, spuse domnul Bell. Şi deschizând uşa 
cabinetului său, întrebă: In ce pavilion l-aţi instalat? 

— În pavilionul din sud, la numărul 17. 

— Mă duc acolo. 

— Dar, scumpul meu coleg... 

Domnul Bell nu îi mai răspunse. O şi pornise pe scară, 
coborând în goană. 

Văzându-l cum se depărta, domnul Blount surâse: „Fără 
îndoială, este nebun de-a binelea”, îşi spuse. 

Ajungând la pavilionul dinspre sud, năvăli ca o furtună în 
camera lui Marmouset. Acesta nu se culcase, cum crezuse 


— 31 — 


— Ponson du Terrail — 


domnul Blount. Stătea la o masă si scria liniştit. Văzându-l pe 
domnul Bell oprindu-se în mijlocul camerei, gáfáind si cu obrajii 
Impurpurati, îşi ridică spre el privirile mirate. 

— Domnule, începu domnul Bell, dumneavoastră sunteţi sir 
Arthur? 

— Da, domnule. 

— Eu mă numesc John Bell. 

— Îmi pare bine. 

— Şi sunt directorul acestei instituții. 

— Care este o casă de nebuni, spuse cu indiferență 
Marmouset. 

— Da, domnule. 

— Şi în care am fost târât miseleste, pentru că trebuie să ştiţi, 
domnule, eu nu sunt nebun. 

— Vă cred, domnule, spuse directorul Bell. 

— Serios? întrebă Marmouset, foarte amuzat. 

Infirmierii zámbeau, fiindcă pentru ei o scenă ca aceasta nu 
însemna o noutate. 

— Puteți pleca! le spuse domnul Bell cu un ton poruncitor. 

Si rămase singur cu Marmouset. 


Capitolul IX 


Îmbujorat si cu străluciri febrile în ochi, domnul John Bell 
continuă, de îndată ce infirmierii se retraseră: 

— Domnule, îmi dau foarte bine seama că dumneavoastră nu 
sunteţi nebun. 

— Bineînţeles că nu sunt, răspunse Marmouset. 

— Şi totuşi familia dumneavoastră v-a internat aici. 

— După cum vedeţi. 

— Eu vă sfătuiesc să reclamati, domnule. 

— Ei aş! îl contrazise Marmouset. În Anglia există destui 
avocaţi care sunt în stare să dovedească nebunia, iar familia 
mea, sunt sigur, şi-a luat toate măsurile în acest sens. 

Domnul John Bell bătu din picior mânios. 

— lată ce este, domnule, eu nu am de gând să mă fac părtaşul 
unei asemenea ticăloşii, spuse el. 

— Vai, domnule, doar dacă m-ati lăsa să evadez, căci altă 
posibilitate nu întrevăd... 

— Să evadați? Să evadați? se miră domnul John Bell. 

— De ce nu? întrebă cu candoare Marmouset. 


— 32 = 


— Funia spánzuratului — 


— Dar lucrul acesta este absolut imposibil. 

— De ce sá fie imposibil? 

— İn primul rând, în ceea ce mă priveşte, nu as putea sá 
nu-mi fac datoria. 

Marmouset începu să râdă. 

— Cu toate acestea, spuse el, recunoasteti că nu sunt nebun. 

— Recunosc, desigur. 

— Poţi avea fantezia să posezi frânghia unui spânzurat, fără 
ca pentru asta... 

Domnul John Bell nu-l lăsă pe Marmouset să termine ideea. 

— Aveţi, într-adevăr acea frânghie? 

— lat-o, zise Marmouset. 

Şi, desfăcându-şi haina, i-o arătă. 

Domnul John Bell rămase uluit, privind şi nevenindu-i să 
creadă, că acel brâu care încolăcea mijlocul tânărul sir Arthur nu 
era altceva decât frânghia spânzuratului Tom Justice. 

— Ah, făcu el în extaz, dacă ar fi a mea... 

— Ei, ce aţi face? 

— Aş fi un om bogat. 

— Ei aş! 

— Peste măsură de bogat, domnule, peste măsură de bogat, 
chiar înainte de cincisprezece zile... 

Domnul John Bell, care în acel moment avea nevoie de unul 
din acele dusuri binefăcătoare pe care le aplica generos 
pensionarilor săi, domnul John Bell, spuneam, începu să 
istorisească plin de exaltare toată biografia strămoşilor săi, 
povestea comorilor îngropate de aceştia şi profeția somnambulei 
care îl asigurase că va găsi acea avere numai atunci când va fi 
posesorul frânghiei unui spânzurat. 

— Cum, se miră Marmouset, chiar aşa v-a prezis? 

— Da, domnule. 

— Şi dumneavoastră credeţi? 

— Ca în lumina soarelui. 

— Şi eu, spuse calm Marmouset. 

— De aceea, mă gândeam, reluă domnul John Bell, dacă mi-ati 
împrumuta această frânghie... 

— Oh, nu, se apără Marmouset. 

— Dacă mi-ati vinde-o... 

— Nici pentru o sută de mii de lire. 

Domnul John Bell scoase un strigăt de disperare. 

— Ascultati-má, domnule, zise Marmouset, s-ar putea sá ne 
înţelegem totuşi... 


— 33 — 


— Ponson du Terrail — 


— Vai, domnule, ce bine ar fi! exclamă fericit domnul John 
Bell. 

— la spuneti-mi, care e situația dumneavoastră aici? 

— Am două mii de lire salariu. 

— Putin. 

— Da, dar si cánd voi gási comorile... 

— O sá vá dati demisia? 

— Bineínteles, cum altfel! 

— Ei bine, pentru ce nu demisionati numaidecát? 

— Pentru cá... nu am gásit... comoara. 

— Dar dacá ati avea fránghia... 

— Oh, atunci as gási comoara... 

— Atunci, spuse Marmouset, hai sá evadám amándoi... 

— Evadám, si după aceea? întrebă gânditor John Bell. 

— Pornim împreună în Irlanda, şi dacă somnambula v-a înşelat 
cu prezicerile ei, cu alte cuvinte dacă nu vom găsi nimic, atunci 
eu consimt să mă întorc aici cu dumneavoastră. 

Domnul John Bell păru că se mai linişteşte puţin. 

— Ceea ce îmi propuneţi acum, la prima vedere, pare ceva 
imposibil, spuse el, dar există un mijloc să le împăcăm pe toate. 

— Adevărat? îl stârni Marmouset 

— Ascultaţi-mă, zise domnul John Bell, medicii au remarcat 
deseori influenţa favorabilă pe care o au călătoriile asupra 
oamenilor cu mintea tulburată. Nu o dată am cerut permisiunea 
de a lua cu mine pe unii din pacienţii în a căror vindecare 
nădăjduiam. 

— Şi v-a fost acordată această permisiune? 

— Evident. 

— Atunci înseamnă că aţi cere-o şi pentru mine? 

— La asta mă gândeam. 

— Ar trebui, însă, ca familia mea să nu ştie nimic. 

— Dar nici nu va avea timp să afle. 

— Cum asta? întrebă Marmouset 

— Plecăm chiar mâine! 

— Foarte bine! exclamă Marmouset. Dar nu vom pleca singuri. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dumneavoastră aveţi aici un nebun de care eu mă 
interesez în mod deosebit.. 

— Ei! 

— Şi pe care vreau să-l luăm cu noi. 

— La ce bun? 

— lertaţi-mă, făcu Marmouset. Eu am ascultat povestea 


— 34 — 


— Funia spánzuratului — 


dumneavoastrá si a familiei dumneavoastrá, acuma o veti 
asculta, îmi închipui, şi dumneavoastră pe a mea. 

— Poftim! zise domnul John Bell, resemnat la orice, cu gândul 
numai la preafericita frânghie 

— Ştiţi dumneavoastră a cui este această frânghie? îl întrebă 
Marmouset. 

— Este frânghia cu care a fost spânzurat un om care se 
numea Tom. 

— Exact. 

— Şi condamnatul, înainte să moară, uzând de drepturile sale, 
a lăsat-o moştenire paracliserului de la Saint George. 

— Întocmai. 

— Şi paracliserul v-a vândut-o. 

— Cu o condiţie, domnule, zise grav Marmouset. Cu condiţia 
de a face să iasă din închisoare un nenorocit care pretinde că ar 
fi lordul William Pembleton. 

Domnul John Bell îl opri cu un gest de spaimă: 

— Oh, cât despre asta, domnule, te asigur, este cu totul 
imposibil. 

— Pentru ce? 

— Pentru că lordul William Pembleton este complet nebun. 

— Dar ce, eu spun că nu ar fi? 

— Şi pentru că aceia care au făcut totul ca să fie închis... 

— Sunt foarte puternici, nu-i aşa? 

— Grozav de puternici, domnule! 

— Atunci, nu v-aţi lua răspunderea? 

— Nu, nu-mi iau această răspundere. 

— Eu v-aş sfătui sá mai reflectati... 

— Oh, este inutil sá mai insistati. 

— Atunci, regret, spuse plin de rácealá Marmouset. 

— Dar, domnule... 

— l-am dat paracliserului cuvántul meu de gentleman si... 

— Domnule, se avántá domnul John Bell, dacá as face ceea ce 
îmi cereti, ar fi o abatere de la îndatoririle mele... 

— Dacă nu mă veţi asculta, nu veţi avea frânghia. Bună seara, 
domnule... 

Şi Marmouset îşi încheie liniştit haina, fascinanta frânghie 
dispărând. 

Domnul John Bell îşi simţi fruntea brobonată de sudoare, iar 
sentimentul unei violente disperări îl paraliza. 

— Vă sfătuiesc sá mă lăsaţi sá dorm, şi să faceţi şi 
dumneavoastră acelaşi lucru, mai spuse Marmouset. 

— 35 — 


— Ponson du Terrail — 


— Bună seara... bâlbâi înnebunit bietul director. 

— Mai reflectati, încheie Marmouset. Noaptea este un sfetnic 
bun... 

Şi întorcându-i spatele, se îndreptă spre pat. 


Capitolul X 


A doua zi dimineaţă Marmouset cobori în curtea interioară, 
îmbrăcămintea lui era foarte elegantă, lordul Wilmot având grijă 
să-i trimită de la prima oră rufărie şi haine. 

Cei care îl cunoşteau ar fi fost surprinşi să-l vadă atât de 
schimbat. Il ştiau cu părul saten şi cu o mică mustață brună, cu 
vârfurile răsucite în sus, ca ofiţerii francezi. La Bedlam apăruse 
cu părul blond, cu barba rasă şi o pereche de favoriţi roscati, 
tăiaţi englezeşte, care îi încadrau obrajii. 

Marmouset cobori deci în curtea interioară. Plin de curiozitate, 
începu să se plimbe şi să-i examineze cu priviri iscoditoare pe cei 
din jur. Schimbă chiar vorbe curtenitoare cu câţiva. In cele din 
urmă, remarcă un bărbat tânăr, slab, care stătea mai retras pe 
bancă, părând că nu doreşte să se apropie de colegii lui de 
suferinţă. „El trebuie să fie omul meu”, se gândi Marmouset şi îşi 
continuă plimbarea de-a lungul şi de-a latul curţii, fără să-l 
piardă însă din ochi. 

De altfel, omul remarcat de el rămânea placid pe banca lui, 
fără să-i dea vreo atenţie. Ochii lui priveau ţintă spre poarta 
curţii interioare, având aerul că aşteaptă pe cineva. Dar, iată, 
poarta se deschise şi un bărbat mic de statură, cu părul cărunt şi 
trăsături ascuţite, care te făceau să te gândeşti la o vulpe sau la 
un dihor, intră în curtea interioară. Atunci chipul omului pe care 
Marmouset îl observa discret se lumină parcă de o rază de 
bucurie. Se sculă imediat şi îşi întinseră mâinile. Marmouset, 
care se afla la mică distanţă de ei, putu să îi audă: 

— Bună ziua, Edward Cokeries... 

— Bună ziua, milord. 

După ce se salutară astfel, se luară de braţ şi se îndreptară 
spre banca de pe care se ridicase tânărul bărbat. 

„Chiar ei sunt”, îşi spuse Marmouset apropiindu-se şi el de 
bancă. Cei doi „nebuni” schitará un gest de neîncredere, 
aproape de spaimă. Primul chiar vru să se ridice şi să se 
depărteze. Marmouset însă îl salută şi îi spuse cu un ton 
condescendent: 


— Funia spánzuratului — 


— Mă scuzati, milord... 

Omul tresári, apoi ráspunse imediat: 

— Vă înşelaţi, domnule, eu nu sunt lord. Nu sunt... Mă numesc 
Walter Bruce şi nu sunt altul decât Walter Bruce... 

— Altădată numele dumneavoastră a fost lord William 
Pembleton, zise Marmouset, înclinându-se din nou respectuos. 

Atitudinea străinului îl impresionă puternic pe internatul de la 
Bedlam. 

— Cine sunteţi dumneavoastră şi cum de pretindeţi că má 
cunoaşteţi? se miră el. 

— Un prieten, spuse Marmouset. 

— Nu mai am prieteni. 

— Vă înşelaţi, milord. 

— Nu, nu mai am prieteni, repetă lordul William, dând violent 
din cap. 

— Vă vorbesc în numele lui Tom... 

— Tom a murit. 

— Ştiu şi acest lucru; 
totul... 

Evocarea lui Tom îl tulbură pe lordul William şi, fără voie, 
inima începu să-i bată puternic. 

— Unde l-aţi cunoscut pe Tom? întrebă el. 

— Nu l-am cunoscut. 

— Deci, nu veniţi în numele lui? 

— Am văzut-o însă pe Betsy. 

— Betsy! O cunoaşteţi pe Betsy? 

— Am cunoscut-o, milord. Betsy însă a murit şi ea. 

Edward Cokeries şi lordul William tresăriră şi scoaserá un țipăt 
de spaimă. 

— lată ultima noastră speranţă spulberándu-se, murmurá 
bărbatul scund, cu părul cărunt. 

— Vă înşelaţi, domnilor, încercă să-i liniştească Marmouset, 
Betsy a murit la timp. A reuşit să pună mâna pe hârtiile pe care 
le-aţi avut ascunse la dumneavoastră acasă. 

Edward Cokeries îl privi neîncrezător. 

— Cum se face că ştiţi şi acest secret? se miră el. 

— Domnule, hârtiile sunt în păstrarea mea. 

— Ah! 

— Şi cunosc toată povestea lordului William. 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? izbucni lordul William. 

— Un om, un om care vă va face să ieşiţi mâine de aici, 
răspunse calm Marmouset. 


A 
| 


nsă, înainte de a muri, mi-a destăinuit 


— 37 — 


— Ponson du Terrail — 


— Să ies de aici? Va fi oare cu putință să ies vreodată de aici? 

— Da, milord, mâine veți ¡esi de aici. 

— Ah, domnule, ar fi nedelicat din partea dumneavoastră să 
faceți glume de acest fel cu mine, spuse cu glasul tremurat 
lordul William. Suntem atât de nefericiti... 

— Milord, zise Marmouset, dumneavoastră nu sunteți si nu ati 
fost niciodată nebun. 

— Bineînțeles că nu, spuse lordul William. 

— Edward Cokeries însă a fost nebun câteva ore, acuma însă 
nu mai este. 

— Eu nu cred ce spuneţi, se apără bărbatul cárunt. 

— Ei bine, priviti-má atent, reluá Marmouset. Am eu aerul unui 
nebun? 

— Nu, spuse lordul William. Cu toate acestea, vă aflați aici... 

— Exact, milord. 

— Vă aflați aici, continuă lordul William, probabil victimă a 
vreunei familii lacome... 

— Nu, milord, sunt aici din propria mea voință. 

— Ah, este cu neputintá. 

— Asa cum vá spun, sunt aici pentru dumneavoastrá... 

— Pentru mine! 

— Da, pentru a vá salva. 

— Dar... 

— Şi ca sá vă redau soţiei şi copiilor dumneavoastră. 

Auzindu-l, ochii lordului William se umplură de lacrimi, 

— Vă rog, milord, nu plángeti, soţia şi copiii dumneavoastră 
sunt la adăpost de orice griji materiale. 

— Adevărat? Pe cuvântul dumneavoastrá?... 

— Vă jur... 

Lordul William ridică ochii spre cer. 

— Şi în curând, continuă Marmouset, îi veţi putea imbrátisa. 

— Ah, domnule, cred că visez, spuse lordul William fremătând. 

— Vă rog să vă calmati, milord, încercaţi să vă stápániti 
emoția şi să mă ascultați... 

Edward Cokeries şi lordul William se uitau fascinati la acest 
om, pe care acum îl vedeau pentru prima oară. 

— Şi tot nu ne-ati spus cine sunteţi dumneavoastră? insistă 
lordul William. 

— Milord, spuse Marmouset, ati auzit vreodată vorbindu-se 
despre Omul Gri? 

— Nu, habar nu am. Cine este acest Om Gri? 

— Oh, eu am auzit, îl întrerupse Cokeries. Omul Gri l-a făcut sá 


— Funia spánzuratului — 


tremure până si pe reverendul Patterson, si nu o dată, ci foarte 
des... 

— Ah, dumneata cunoşti şi acest amănunt? întrebă 
Marmouset. 

— Da, sigur că îl cunosc. Dar ce e cu Omul Gri? 

— Ei bine, Omul Gri l-a cunoscut pe Tom în închisoare. Si 
interesându-l soarta lordului William, a jurat că îi va reda 
libertatea în primul rând, şi apoi averea şi numele. 

— Oh, izbucni Edward Cokeries, dacă ceea ce spuneţi este 
adevărat, dacă Omul Gri se interesează de noi... 

— Vă jur... 

— Atunci suntem salvaţi, fiindcă Omul Gri poate tot ceea ce 
vrea! 

— Şi eu, continuă Marmouset, am venit la dumneavoastră din 
partea lui! 


Capitolul XI 


Marmouset continuă: 

— Omul Gri este deci cel care mă trimite. 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? insistă lordul William. 

— Eu, răspunse Marmouset privindu-l în ochi, eu sunt nimeni, 
sau aproape nimeni, căci numele meu nu v-ar spune mare lucru; 
e de-ajuns să ştiţi doar că sunt devotat trup şi suflet celui cărora 
englezii îi spun Omul Gri şi care pentru noi, francezii, are un alt 
nume. 

— Ah, dumneavoastră sunteţi francez? 

— Da. Şi Omul Gri mă trimite la dumneavoastră pentru a vă 
avertiza să fiţi pregătiţi. 

— Pregătiţi pentru ce anume? 

— V-am mai spus: să ieşiţi de aici. 

Lordul William clătină sceptic din cap. 

— Există o mulţime de oameni care au încercat să iasă, spuse 
el. Dar care, din păcate, nu au reuşit... 

— Ei bine, noi vom reuşi. 

— Cum? întrebă plin de uimire şi spaimă lordul William. 

— Pe poarta principală, în plină zi. 

Lordul William dădu iarăşi din cap. 

— Pentru astăzi, atât, spuse Marmouset. Nu am voie să vă 
spun mai mult. Ar însemna să nu dau întocmai ascultare 
instrucţiunilor primite de la Omul Gri. 


— 39 — 


— Ponson du Terrail — 


Totuşi, Edward Cokeries avu o uşoară îndoială: 

— Dar, în sfârşit, spuse el, cine ne va garanta că veniți 
într-adevăr din partea lui? 

— Ah, făcu Marmouset, vreți o garanție? 

— Da, interveni lordul William, am vrea o dovadă că ceea ce 
ne spuneţi este adevărat. După aceea, ne vom încrede orbeste 
în dumneavoastră. 

— Poftim, spuse Marmouset, scotándu-si mâna dreaptă din 
buzunar. Priviţi... 

— Inelul meu! exclamă Cokeries. 

— Da, inelul pe care i l-aţi încredinţat lui Betsy si pe care eu i 
l-am scos din deget după ce i-am închis ochii, fiindcă vreau să vă 
mai spun că am fost lângă ea când şi-a dat obştescul sfârşit. 

— Acum vă cred, spuse Cokeries luându-şi verigheta. 

— Totuşi, cine ne poate garanta că Betsy nu a căzut în mâinile 
duşmanilor mei? întrebă lordul William. 

— Dacă ar fi aşa, răspunse  Marmouset, duşmanii 
dumneavoastră ar fi în posesia hártiilor care de fapt sunt la mine 
şi datorită cărora vă veţi redobândi toate drepturile. 

— Ei bine? 

— Şi, în loc să încerce să vă facă să ieşiţi din acest infern, 
duşmanii dumneavoastră v-ar lăsa aici până la ceasul de apoi. 

Argumentul simplu al lui Marmouset păru fără replică. ŞI 
fruntea lordului William se descreti. Edward Cokeries îi întinse 
mâna. 

— Suntem ai dumneavoastră, spuse el, şi tot ce ne veţi spune 
să facem de aici înainte vom face. 

Tocmai atunci, în curtea interioară apăru domnul John Bell. 
Oricât de monoman ar fi fost, el rămânea totuşi un director 
sever. Avea chiar reputaţia de om aspru, şi cei mai neîmblânziţi 
nebuni tremurau când îl vedeau. De aceea, nimeni nu îndrăznea 
să intre în vorbă cu el dacă din întâmplare avea chef să se 
plimbe prin curtea spitalului. 

Când îl văzu, Marmouset le spuse noilor săi prieteni: 

— Imi permiteti, mă duc să-l salut pe director. 

— Nu vă sfătuim, spuse lordul William. 

— Vai, domnule, feriţi-vă cât puteţi de el, adăugă Edward 
Cokeries. 

— De ce? 

— Pentru că este un om foarte rău. 

— Da' de unde! 

— Ascultati-ne pe noi... dacă vreunul are proasta inspiraţie sá 


— 40 — 


— Funia spánzuratului — 


îi adreseze o reclamaţie, sau indiferent ce doleantá, el dă ordin 
imediat infirmierilor să îi administreze respectivului un duş. 

— Spre exemplu eu, zise lordul William, am vrut sá îi 
povestesc ce mi s-a întâmplat... 

— Şi nu v-a ascultat? 

— M-a trimis la carceră. 

— lar eu, spuse Edward Cokeries, am fost biciuit. 

— Ei bine, zise râzând Marmouset, veţi vedea că nimic din 
toate acestea nu mi se va întâmpla. 

Şi ridicându-se de pe bancă, porni direct spre domnul John 
Bell. 

Acesta se plimba încruntat, cu capul aplecat în piept. Călca la 
întâmplare şi murmura cuvinte fără şir, oprindu-se brusc; 
semăna mai degrabă cu un nebun decât cu un director de spital. 

Pacienţii din curtea interioară se depărtau cât puteau de el, 
plini de spaimă. Din timp în timp, directorul ridica uşor capul şi 
arunca în dreapta şi-n stânga priviri feroce. Apoi recădea în 
meditárile lui. 

Deodată, Marmouset i se opri în faţă. Domnul John Bell ridică 
mai întâi biciul cu noduri de plumb cu care era întotdeauna 
înarmat. Dar îl recunoscu imediat. 

— Ah, dumneata eşti, sir Arthur? se miră el. 

Şi cu un surâs larg pe buze îl salută politicos. 

— Da, eu sunt. Ce mai faceţi? V-aţi gândit? Aţi reflectat? 
întrebă Marmouset, făcându-i complice cu ochiul. 

— Da, m-am gândit, răspunse domnul John Bell. M-am gândit 
că aveam destulă putere să obţin concedierea paracliserului. 

— Şi cu ce v-aţi fi ales? 

— Aşa, ca să-l pedepsesc pentru lipsă de loialitate faţă de 
mine. 

— Ei şi? 

— Păi îmi făgăduise frânghia pentru cinci mii de lire. 

— Eu i-am dat pe ea zece mii şi am avut-o. Toată lumea ar fi 
procedat la fel, domnule. 

Domnul John Bell bătu din picior. 

— Nu este altceva decât un om fără cuvânt! se înfurie el. 

— În loc să fiţi atât de pornit împotriva lui, zise Marmouset, aţi 
face mai bine să reflectaţi asupra propunerilor mele. 

Domnul John Bell oftă. 

— Din păcate, propunerile dumneavoastră sunt irealizabile... 

— Cum aşa? 

— Domnule, spuse el coborând vocea şi luându-şi un aer 

— Al = 


— Ponson du Terrail — 


misterios, domnule, vă cred un perfect gentleman. 

— Şi eu am această pretenție, domnule. 

— Incapabil sá nu respecte cuvântul dat, urmă domnul John 
Bell. 

— Nu încape îndoială! 

— Dacă v-as cere cuvântul dumneavoastră... 

— Pentru ce anume? 

— Cuvântul dumneavoastră de onoare că nu veţi dezvălui 
absolut nimănui secretul pe care vi-l voi încredința? 

— Vă dau cuvântul meu de onoare, domnule! Şi cuvântul meu 
de gentleman! 

— Atunci, izbucni domnul John Bell, oftând uşurat, veţi 
înţelege pentru ce îmi este cu neputinţă să accept condiţia pe 
care mi-aţi pus-o. 

— Nu văd nicio piedică, spuse Marmouset. 

— Sir Arthur, zise John Bell, omul despre care vorbesc este 
lordul William Pembleton şi cu cât mă gândesc, înclin să opinez 
că nu este câtuşi de puţin nebun. 

— Aveţi dreptate, domnule. 

— Totuşi, el este condamnat să moară aici. 

— Chiar asa? 

— Şi se află internat la Bedlam din ordinul unei puteri 
împotriva căreia chiar m-aş feri foarte tare să lupt. 

— Care este această putere? 

— Nu e vorba de un om, sir Arthur, ci de o asociaţie. 

— Ah, ah! 

— O asociaţie religioasă, ceea ce înseamnă ceva si mai 
cumplit. 

— Bun, acceptă calm Marmouset, mi s-a vorbit despre ea. 
Este societatea Misiunii evanghelice. 

— Intocmai. 

— Ceva echivalent cu iezuiţii, cum li se spune acestora pe 
continent. 

— Exact, sir Arthur, exact. 

— Şi dumneavoastră vă e teamă de ei? 

— Vai de mine, ca de foc... 

— Lăsaţi, îl linişti Marmouset râzând. Dacă acesta este 
singurul obstacol care vă desparte de frânghia mea, este ca şi a 
dumneavoastră! 

— Ce vreţi să spuneţi? şi ochii domnului John Bell scânteiară. 

— Daţi ordin să mi se dea ceva cu ce să scriu, adăugă 
Marmouset. 


— 42 — 


— Funia spánzuratului — 


— Si apoi? 

— Şi odată scrisă hârtia, sá ordonati să fie dusă la adresa pe 
care o voi indica. 

— Dar... 

— Mai mult nu vă pot spune, adáugá Marmouset, însă veţi 
vedea singur rezultatul. 

— Poftiţi în cabinetul meu, îl invită John Bell, luându-l cu 
familiaritate de braţ. 


Capitolul XII 


Cabinetul domnului John Bell era la parterul unuia dintre 
pavilioanele ce dădeau spre curtea interioară. Toţi pacienţii care 
se aflau aici se priviră nedumeriti când îl văzură pe noul 
pensionar la braţul directorului. Nu mai înțelegeau nimic. Chiar 
lordul William si Edward Cokeries erau la fel de uluiti. 

Dar Marmouset putu la un moment dat să se întoarcă şi să le 
facă un semn discret prin care voia parcă să le spună: „Ei bine, 
ce vă spuneam eu?” 

Ajungând în faţa cabinetului său, domnul John Bell deschise 
uşa: 

— Luaţi loc acolo, şi îi arătă o masă. 

Marmouset luă o pană, o încercă şi începu să scrie. Cui? 
Domnul John Bell nu ştia. Ce anume scria? Nici asta nu ştia. Dar, 
cum stătea în picioare, la spatele lui Marmouset, putu să tragă 
cu coada ochiului peste umărul acestuia. Văzu că scria liniştit, 
însă într-o limbă necunoscută lui. Nu semăna nici cu engleza, nici 
cu franceza, nici cu vreo limbă slavă. Scrisul acela bizar îl uimi 
într-atât, încât îl întrebă: 

— Dar în ce limbă scrieţi dumneavoastră, sir? 

— În javaneză, răspunse calm Marmouset. 

— Nu se poate! 

— De ce să nu se poată, domnule? 

— Şi cui scrieţi? 

— Veţi vedea! 

Şi luând un plic, scrise adresa într-o engleză desăvârşită: 

„Pater-Noster Street 17 

Domnului Burdett, secretar principal 

la avocatul James Colcram” 


După ce îl lipi, i-l dădu domnului John Bell spunându-i: 
— 43 — 


— Ponson du Terrail — 


— Dacă această scrisoare va ajunge înainte de amiază, atunci 
nu încape îndoială că vom putea pleca mâine. 

— Adevărat? se înflăcără domnul John Bell. 

— Da, domnule. 

— Şi îl vom putea lua cu noi si pe lordul William? 

— Da, si pe un oarecare Edward Cokeries. 

— Ce rost are? 

— Ori... ori, spuse calm Marmouset, descheindu-si haina. 

Nesperata frânghie, pe care Marmouset o purta ca pe un brâu, 
apăru din nou sub privirile fascinate ale domnului John Bell. 

Marmouset se ridică de la masa de scris. 

— Totuşi, încercă domnul John Bell să reziste, eu nu prea văd 
ce relații pot exista între domnul Burdett, căruia i-ați scris 
dumneavoastră acum, si societatea Misiunii evanghelice? 

— Vă veti convinge singur chiar astăzi până la apusul soarelui, 
îi spuse Marmouset, refuzând să dea alte explicaţii. 

Astfel că domnul John Bell se resemnă să aştepte, iar 
Marmouset se întoarse în curtea interioară a spitalului. Aici îi 
regăsi pe lordul William si pe Edward Cokeries, care se intrecurá 
să-i mărturisească uimirea lor. 

— Nu v-am spus că am venit aici din partea Omului Gri? îl 
întrebă el pe lordul William. 

— Ba da, răspunse acesta. 

— lar domnul Cokeries nu v-a povestit că Omul Gri este în 
stare să facă orice? 

— Într-adevăr, aşa mi-a povestit. 

— Ei bine, trimitándu-má aici, Omul Gri mi-a cedat într-un fel o 
parte din misterioasa lui influență, asta e tot! 

Si la fel cum procedase cu domnul John Bell, nici lor nu le mai 
dădu alte explicații. 


Cuprins de exaltare, domnul John Bell măsura cu paşi mari 
cabinetul său, vorbind de unul singur: 

— Nu, altfel nu se poate, îmi trebuie frânghia! 

Si gândurile lui incepurá sá fabuleze milioane, titluri de 
nobleţe; ba, se şi vedea făcând parte din Parlament. 

Nu trecuse nicio oră de când scrisoarea lui Marmouset fusese 
trimisă printr-un infirmier de la Bedlam, când domnul John Bell, 
pradă aceleiaşi exaltări şi vise de îmbogăţire, auzi bătăi în uşă. 

— Intră! spuse el morocănos. 

În cadrul uşii apăru domnul Blount. Cel de-al doilea director de 


— 44 — 


— Funia spánzuratului — 


la Bedlam párea speriat. 

— Scumpul meu coleg, începu el, aş dori să vorbesc ceva 
serios cu dumneavoastră. 

— Mă rog, zise domnul John Bell cu un aer de proastă 
dispoziţie. 

— Avem de discutat lucruri foarte grave. 

— Adevărat? şi domnul John Bell, la fel de ursuz, îi 1 
scaun, invitându-l. 

Domnul Blount continuă: 

— Dumneata ştii că avem aici un pacient asupra căruia, 
conform dispozitiunilor primite, trebuie să ne concentrăm şi să-l 
veghem cu străşnicie? 

— Avem mai multi în situaţia respectivă... 

— Da, zise domnul Blount, eu mă refer însă la Walter Bruce. 

— Spuneţi mai bine William Pembleton... 

— Fie, cum vreţi. 

— Ei bine? întrebă nerăbdător domnul John Bell. 

— Aşa cum ştiţi, avem ordinul expres al preşedintelui curţii de 
a nu-i îngădui să comunice cu nimeni dinafară... Şi ne-am pierde 
cu siguranţă posturile dacă vreunul din noi... 

— Nu înţeleg ce spuneţi, zise domnul John Bell. 

— Ei bine, adineauri a venit o doamnă care ţinea cu orice preţ 
să-l vadă pe lordul William. Şi cine credeţi că era această 
doamnă? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Era chiar lady Evandale Pembleton! 

— Nu se poate! făcu domnul John Bell. 

— Întocmai cum aţi auzit! 

— Şi ce aţi făcut? 

— Am refuzat vizita. 

— Cu toate acestea, zise domnul John Bell, lordul Evandale şi 
lady Evandale sunt autorii principali ai internării la Bedlam a 
lordului William. 

— Da. 

— În cazul acesta nu exista niciun impediment. 

— Nu am vrut să o las să-l viziteze fără să vă consult. 

— Extraordinar! zise domnul John Bell şi căzu din nou într-o 
reverie nesperată până atunci. 


mpinse un 


Capitolul XIII 


— 45 — 


— Ponson du Terrail — 


În timp ce domnul Blount si John Bell se priveau ca doi oameni 
aflaţi într-o mare încurcătură, intră un servitor şi aduse o carte 
de vizită. Blount îşi aruncă ochii peste ea şi tresări. 

— Ce mai este? întrebă John Bell. 

— Cartea de vizită este a reverendului Patterson. 

— Drace, făcu John Bell încruntându-se, ce-o mai fi vrând si 
ăsta de la noi? 

Blount, mai puţin îngrijorat, cel puţin în aparenţă, îi spuse 
omului de serviciu: 

— Pofteşte-l să intre. 

Imbrăcat în lunga lui sutană neagră, cu pălăria de quaker? pe 
cap, intră reverendul Patterson, cu paşi vátuiti şi privirile cátánd 
în jos, aşa cum se cuvine unei feţe bisericeşti a cărei împărăție - 
aşa cum spune Evanghelia - nu ţine de lumea aceasta. 

Se scuză foarte politicos, cu smerenie chiar, că deranjează 
nişte onorabili şi însemnați gentlemeni, care aveau, fără îndoială, 
preocupări importante şi le tulbură gândurile vorbindu-le despre 
măruntele lui treburi. 

După ce declamă toate aceste complimente şi scuze, îşi ridică 
privirile. 

— Domnilor, zise el, eu nu sunt decât un umil executor al 
voinţei preşedintelui Inaltei Curți. 

John Bell se înfioră. 

— V-am trimis, acum câtva timp - nu e mult de atunci - 
părerile înălţimii sale, în sensul ca dumneavoastră sá vegheati cu 
cea mai mare străşnicie un nebun periculos, pe nume Walter 
Bruce. 

— Da, cunoaştem acest caz, spune Blount. 

— Omul despre care vă vorbesc, continuă reverendul 
privindu-l insistent pe John Bell, pretinde că ar fi lordul William 
Pembleton, care de fapt a murit demult, după cum poate 
confirma, de altfel, oricine. 

— incontestabil, îl asigură Blount. 

— Insă dumneavoastră cunoaşteţi de bună seamă, zise 
imperturbabil reverendul, că mizerabilul despre care vorbim are 
îndrăzneala să susţină nişte drepturi de domeniul fanteziei. 

Blount crezu că e cazul să zâmbească. 

— Şi a reuşit - prin ce mijloace, nu ştiu! — să îi trimită o 


2 Quaker — adept al unei secte religioase care nu recunoaşte nici o 
ierarhie, nu depune jurământ în faţa justiţiei şi refuză să poarte arme. 
(n.t.) 


— 46 — 


— Funia spánzuratului — 


scrisoare váduvei lady Evandale Pembleton. 

— Ah! tresári John Bell. 

— lar lady Evandale nu numai că s-a speriat de amenintárile 
acestui netrebnic, dar într-un fel a fost si derutatá în convingerile 
ei. 

— Cum se poate? întrebă mirat Blount. 

— Memoriul acestui individ, care semnează cu nerusinare 
„Lord William”, în timp ce în realitate pe el îl cheamă Walter 
Bruce, memoriul, cum spuneam, a tulburat-o profund pe lady 
Evandale. 

— Nemaipomenit! îşi dădu cu părerea John Bell. 

— Nu ar fi deci imposibil ca lady Evandale să dorească să-l 
vadă pe acest om şi de aceea să vină aici... 

— A şi venit, se grăbi Blount să-i întărească bănuielile 
reverendului Patterson... 

— Şi... ce s-a întâmplat? întrebă acesta cu vocea gátuitá. 

— Nu l-a văzut. 

— Ah! 

— M-am opus categoric! spuse Blount. 

— Intr-adevár? şi faţa reverendului se însenină. 

— Dar să ştiţi că va reveni, zise Blount. 

— Când? 

— Mâine, aşa a spus. 

— Nu trebuie să îl vadă! 

— Va fi greu să o împiedicăm a doua oară. 

— Cum să vă fie greu? 

— A spus că va aduce un ordin al lordului-cancelar. 

Reverendul se încruntă din nou. 

— Nu există deci niciun mijloc de a zădărnici această 
întrevedere? întrebă el. 

— Ar fi unul... îndrăzni John Bell. 

— Care? 

— Ar fi... ca acest Walter Bruce... să nu... mai fie aici... 

— Şi ce ai face dumneata pentru asta? mai întrebă reverendul. 

— Să zicem că l-aş lua cu mine. 

— Unde anume? 

— Am de gând să fac o călătorie şi aş putea să iau unul sau 
doi dintre nebunii mei. De multe ori aceste călătorii sunt un bun 
remediu pentru psihicul lor. 

— Atunci... aţi fi dispus să plecaţi mâine? 

— La nevoie, chiar în seara asta, spuse John Bell. 

— Da, ar fi bine să plecaţi degrabă, chiar astă-seară, propuse 


— 47 — 


— Ponson du Terrail — 


reverendul. 

Privirile lui John Bell se inseninará. Se gândea la minunata 
frânghie a spánzuratului, pe care sir Arthur i-o va împrumuta fără 
nicio greutate. 

Dar, aşa cum vom vedea, domnul John Bell era un om foarte 
conştiincios. 

— Există, totuşi, zise el, un mare pericol în privința acestui 
plan... 

— Care? întrebă uşor speriat reverendul. 

— Eu am de gând să merg în Irlanda. 

— E cum nu se poate mai bine! 

— Da, dar în Irlanda eu nu mă bucur de autoritatea pe care o 
am în Anglia. 

— Ei bine? 

— Acest Walter Bruce este un om hotărât şi îndrăzneţ... 

— A şi dovedit-o... confirmă reverendul. 

— Ce fac eu dacă scapă de sub supravegherea mea? 

— Intámple-se orice, numai să nu-l văd stând de vorbă cu lady 
Pembleton. 

— Ei, dacă aşa stau lucrurile, spuse liniştit John Bell, sunt gata 
să plec chiar acum. 

— Şi, mai ales, ia-l cu dumneata, adăugă reverendul. 


Câteva minute după aceea, Blount îl conducea pe domnul 
Patterson spre poarta principală a Bedlamului. Reverendul 
surâdea radios: 

— Naivul, spuse el, a căzut straşnic în capcană! 

— Ah, răspunse Blount, s-a întâmplat aşa numai pentru că 
omul pe care mi l-aţi trimis este foarte iscusit. 

— Aşa se pare... 

— Este surprinzător de isteţ acest sir Arthur. 

— Va să zică sir Arthur e numele lui? 

— Da. Cum, dumneavoastră nu stiati cum îl cheamă? 

— Nu îl cunosc. 

— Ei, dar atunci... 

— Un om foarte amabil, de care mă folosesc în această 
problemă, un oarecare domn Burdett este cel care l-a ales. 

— Atunci... dumneavoastră nu l-aţi văzut niciodată? 

— Niciodată. 

— Vreti să-l vedeţi? 

— Este absolut de prisos! 


— 48 — 


— Funia spánzuratului — 


Şi reverendul Patterson plecă încântat de întorsătura pe care 
o lua toată această afacere. 


Capitolul XIV 


De-abia ieşise reverendul Patterson, că domnul John Bell se şi 
grăbi să se întoarcă în curtea interioară, unde îl lăsase pe sir 
Arthur. 

Acesta însă nu mai era acolo. 

Porni nerăbdător în căutarea lui. De bună seamă, dacă în acel 
moment primarul Londrei ar fi venit să viziteze spitalul Bedlam şi 
l-ar fi întâlnit pe cel de-al doilea director, nu ar mai fi avut 
aceeaşi părere ca prima oară. Era complet schimbat. Intreaga lui 
fizionomie, mersul nesigur, încordarea şi neliniştea care îi 
străluceau în ochi, totul trăda nebunia, poate chiar nebunia 
incurabilă. 

John Bell năvăli în camera lui Marmouset ca un uragan. 
Pretinsul sir Arthur stătea foarte liniştit în faţa unei mese şi scria. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Marmouset ridicându-şi privirile 
de pe hârtia din faţa lui. Pun rămăşag că îmi aduceţi o veste 


importantă! 
— O veste foarte importantă, zise John Bell. 
— S-o auzim! 
— Nu mai există nicio oprelişte în calea plecării noastre. 
— Adevărat? 


— Şi îl vom putea lua cu noi şi pe Walter Bruce. 

— Vreti să spuneţi pe lordul William? 

— Da, mă rog... 

— Ah, făcut Marmouset calm, eu însă am o curiozitate, poate 
stranie... 

— Care? 

— As vrea să cunosc părerea dumneavoastră în privinţa 
acestei poveşti. 

— Care poveste? 

— As vrea să ştiu dacă dumneavoastră credeţi într-adevăr 
povestea lordului William. 

— Cred, bineînţeles, răspunse John Bell. 

— Atunci, spuse  Marmouset, recunoaşteţi că sunteți 
instrumentul unei oribile speculaţii a familiei lui? 

— Eu nu, sir Arthur, spuse calm John Bell. 

— Atunci cine? 


— 49 — 


— Ponson du Terrail — 


— Preşedintele Înaltei Curți. 

— De care depindeti şi căruia îi dați ascultare? 

— Prin însăşi forţa împrejurărilor, din păcate! 

— Aşadar, însuşi preşedintele Inaltei Curți vá permite să-l luaţi 
cu dumneavoastră în această călătorie pe lordul William? 

— Da, sau mai bine zis reverendul Patterson este acela care... 

— Ceea ce este absolut acelaşi lucru. 

— Aveţi dreptate, fu de acord John Bell. 

Ca din întâmplare, Marmouset îşi descheie haina, şi John Bell 
putu iarăşi să vadă faimoasa frânghie înfăşurată în jurul şalelor. 

— Ştiţi, spuse John Bell vorbind ca în transă, ştiţi că plecăm 
chiar în seara asta? 

— Ah, da? zise Marmouset calm. 

— Cu expresul de Liverpool... 

— Adevărat? Nu glumiti? 

— Nu, este drumul cel mai scurt pentru a ajunge în Irlanda. 

— Depinde de comitatul în care vreţi să mergeţi. 

— Aveţi dreptate, dar acesta este drumul cel mai scurt. 

— Să zicem, acceptă Marmouset. 

Şi cu acelaşi calm îşi încheie haina. 

— Oh, domnule, oh, sir Arthur, eu cred în cuvintele 
somnambulei ca în lumina soarelui! 

— Căutaţi un alt termen de comparaţie, zise Marmouset, 
fiindcă la Londra v-aţi putea înşela. 

— Nu înţeleg... 

— Păi, se vede atât de rar soarele pe aici! 

— Într-adevăr! Dar, în sfârşit, eu cred în cuvintele 
somnambulei, ce mai! 

— Bine, dar aceasta este o altă poveste... şi... 

— Şi voi scoate în sfârşit la iveală comorile strămoşilor mei 
graţie frânghiei spânzuratului.... 

— De asta sunt foarte convins, zise Marmouset. 

— Comorile, şi titlurile, şi documentele... 

— Ah, va să zică există şi titluri? 

— Da, nu v-am spus până acum? Ei bine, după ce le voi găsi, 
voi avea dreptul la titlul de lord. 

— Felicitări! 

— Voi ocupa un loc în Camera lorzilor, continuă John Bell 
exaltat, şi voi ţine discursuri în favoarea Irlandei... 

— Minunat! a 

— Şi îl voi ataca pe preşedintele Inaltei Curti. 

— Atunci, la nevoie, îl veţi apăra pe lordul William? 


— Funia spánzuratului — 


— Fără îndoială! 

Marmouset îşi muşcă buzele ca să nu pufnească în râs. „Ce 
îmi spunea mie Rocambole? se gândi el. Cine îl ascultă pe John 
Bell, poate crede că e un om greu de păcălit. Dar să-l fi creat 
cineva anume, şi tot n-ar fi reuşit să facă un complice mai bun 
pentru cauza noastră...” 

— Aşa că, reluă John Bell, totul este bine hotărât, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Plecăm astă-seară? 

— Da. 

John Bell se scărpină după ureche. 

— Nu mai este decât un singur lucru care mă reţine oarecum, 
zise el. 

— Ce anume? 

— Cum îl vom lua pe lordul William cu noi? Oare va consimti 
să vină? 

— Oh, mă ocup eu de asta... 

— Tineti totuşi sá ne însoţească şi fostul om de legi? 

— Edward Cokeries? 

— Da. 

— Eu nu ţin câtuşi de puţin, însă este una din condiţiile puse 
de paracliser când mi-a vândut frânghia. 

— Desigur, în cazul aceasta, îl vom lua. Frânghie scumpă, 
dragă şi prea iubită frânghie! 

Şi gravul director de la Bedlam începu să danseze prin 
cameră. Nu se opri decât atunci când se auziră pe coridor paşii 
unui infirmier. 

„Grozav medic alienist! se gândea Marmouset. E mai nebun 
decât toţi nebunii la un loc aflaţi aci!” 

Când se bătu în uşă, John Bell îşi domoli subit entuziasmul şi 
se grăbi să deschidă. Infirmierul aduse cartea de vizită a lordului 
Wilmot. Admirabilul domn aştepta la vorbitor şi dorea să-şi vadă 
nepotul, pentru ca el însuşi să-şi dea seama de starea sănătăţii 
acestuia. 

— Fir-ar să fie! murmură John Bell, după ce infirmierul îi făcu 
această comunicare. Numai de n-ar avea fantezia sá vá ia cu el 
tocmai acuma! 

— Ce-are a face? 

— Cum? Tocmai dumneata mă întrebi? 

— Fără îndoială. 

— Dar, înseamnă că nu aţi mai pleca?... 

— Dimpotrivă. Fix la ora opt mă veţi găsi în gara Charring 


5d 


— Ponson du Terrail — 


Cross. 

— Îmi fágáduiti? Si John Bell îl privea pe Marmouset plin de 
îngrijorare. 

— Pe cuvânt de onoare! 

Şi părăsindu-l pe John Bell, care de fapt de-abia aştepta sá 
rămână singur si să înceapă din nou să danseze, Marmouset 
cobori la vorbitor. 


Capitolul XV 


Marmouset îl găsi pe Shoking alias lordul Wilmot la vorbitor. 
Părea tulburat. 

— Nu mă aşteptam să te revád atât de curând... 

— Nici eu nu prevăzusem această vizită, îl întâmpină Shoking. 

Apoi, aruncând o privire în jur, vrând să se asigure că nimeni 
nu îi putea auzi, continuă: 

— Suntem singuri? Crezi că nu ne aude nimeni? 

— Bineînţeles, şi spune-mi odată despre ce este vorba? 

— Nu ştiu absolut nimic, izbucni disperat Shoking. 

— Ce anume nu ştii? 

— leri am făcut sau nu tot ce ai vrut dumneata? 

— Fără îndoială. Şi ce e cu asta? se miră Marmouset. 

— Dar ţi-am spus că am acţionat absolut automat, ca un 
instrument, cu alte cuvinte vorbeam ca un papagal, repetam o 
lecţie pe care o învăţasem pe dinafară... 

— Ei bine?... 

— Dar că eu personal nu intelegeam absolut nimic din tot ce 
făceam. 

— Prietene, nici nu era nevoie să fi înţeles, încercă să îl 
liniştească Marmouset. 

— Bun. Aşa mi-am spus si eu. Am impresia însă că va trebui 
să continui să... nu înţeleg... 

— Poate că da. Dar, în sfârşit, despre ce este vorba? 

— Oh, de un lucru foarte simplu în aparenţă. 

— Să auzim, îl îndemnă Marmouset. 

— Cu câteva ore înainte, mă plimbam pe Strand şi trăgeam cu 
coada ochiului pe la vânzătoarele de prăvălie şi pe la vitrine; 
deodată cineva mă bate pe umăr... 

— Cine oare? 

— Un bărbat pe care atunci îl vedeam pentru prima oară în 
viaţa mea. 


— 52 — 


— Funia spánzuratului — 


— Cum aráta? 

— Roscat, cu ochelari si ducea sub brat niste hártii... sigur un 
om de legi. 

Marmouset începu sá zâmbească, fiindcă din sumara 
descriere a lui Shoking nu putea fi altcineva decât domnul 
Burdett. 

— Dragă Shoking, esti sigur că nu l-ai cunoscut ín vreo ocazie. 

— Absolut sigur. 

— Nu l-ai mai văzut chiar niciodată... 

— Niciodată. Dar de ce mă întrebi? 

— Oh, făcu Marmouset. Mă gândeam totuşi că s-ar putea să 
fie o cunoştinţă; după cum mi l-ai descris, ştiu precis cine este. 

— Serios? Şi cine e? întrebă Shoking. 

— Nu poate fi altcineva decât primul secretar al domnului 
avocat Colcram. 

— Eu susţin că pe omul acela care m-a bătut pe umăr nu l-am 
mai văzut în viaţa mea... 

— Mă rog. Şi ce ţi-a spus adineauri domnul Burdett, căci aşa îl 
cheamă: Burdett. 

— Ce mi-a spus? Un cuvânt care m-a năucit. Mi-a spus: 
„Bonjour, milord!” 

— Adevărat? 

— Purtam totuşi hainele mele obişnuite, deci redevenisem 
Shoking, pârlitul Shoking... Atunci m-am uitat lung la el şi i-am 
spus: 

— „Gentleman, vă arde de glumă?” 

— „Glumesc atât de puţin cu dumneata, mi-a răspuns el, încât 
am să-ţi spun cum te cheamă...” 

— „Shoking!” am zis eu imediat. 

— „Perfect, dar în anume împrejurări te mai numeşti şi lord 
Wilmot.” 

— „Ah, de unde ştii” m-am mirat eu. 

— „Şi, a continuat el, ieri seară ai intervenit să fie închis la 
Bedlam sir Arthur, nepotul dumitale...” 

— „Este adevărat... Dar de unde ştiţi dumneavoastră acest 
lucru?” 

— „Nu te priveşte. Am să-ţi dau însă un mesaj pentru el.” 

— „Pentru sir Arthur?” 

— „Sir Arthur sau Marmouset, cum vrei dumneata, vezi bine 
că sunt la curent...” 

— Şi ţi-a dat vreo scrisoare pentru mine? întrebă Marmouset. 

— Da, mi-a dat şi m-a îndemnat să ţi-o aduc numaidecât. 


— 53 — 


— Ponson du Terrail — 


— Unde e scrisoarea? 

— lat-o! Si scoțând scrisoarea din buzunar, i-o întinse. 

Marmouset o deschise nerăbdător. Era scrisă tot în acea limbă 
bizară pe care John Bell nu putuse să o identifice; el citi: 

„Am trimis o falsă lady Pembleton. Speriat, reverendul l-a 
autorizat personal pe John Bell să plece urgent cu lordul William. 
Dacă pleci în astă seară, ai grijă, la gara Charring Cross să 
cumperi Pall Mall Gazette. Il vei recunoaşte fără îndoială pe omul 
de la chioscul de ziare. El îţi va da un exemplar din jurnal, în care 
vei găsi o scrisoare. In ea sunt instructiunile. 

Burdett” 


Shoking ardea de nerăbdare să cunoască si el textul acelei 
scrisori. Dar Marmouset socoti probabil inutil să i-o tálmáceascá 
si o puse foarte liniştit în buzunar. 

— E în ordine, spuse el, îți multumesc. 

— Nu te supăra, zise Shoking, dar aş vrea să-ți pun o 
întrebare. 

— Iti voi răspunde numai dacă se va putea. Ascult... 

— Cum de m-a acostat acel om pe care nu l-am văzut 
niciodată. Putea foarte bine sá se înşele. 

— Inseamná că acel om te cunoaşte. Asa cum de altfel si tu îl 
cunoşti. 

— Eu îţi repet că atunci l-am văzut pentru prima oară. 

— lar eu îţi afirm contrariul. L-ai cunoscut chiar foarte bine... 

Shoking tresări. Marmouset zâmbea nepăsător. 

— Ai locuit chiar multă vreme împreună cu el. 

— Oh, nu, tresări Shoking, cu neputinţă... Că doar nu e... nu-i 
aşa? 

Şi cuprins de emoție, vru să pronunţe un nume... 

— Taci! îl opri Marmouset. Niciun cuvânt în plus! 

Shoking rămase interzis. Marmouset îl rugă să plece. 

— Şi când va trebui să mă întorc? întrebă Shoking. 

— Aici în niciun caz. Pentru că pe mine nu mă mai găseşti... 

— Vrei să ieşi de la Bedlam? 

— Fără îndoială. Plec chiar în seara asta. 

— Unde anume? 

— La gara Liverpool. 

— Singur? 

— Nu, cu lordul William şi cu Edward Cokeries. 

Shoking părea din ce în ce mai nedumerit. 

— Ne vom îmbarca spre Irlanda. 


— 54 — 


— Funia spánzuratului — 


— Dar atunci, Vanda... eu?... întrebă Shoking. 

— Veţi sta liniştiţi aici, la Londra, până când vă voi scrie, dacă 
voi putea. 

— Pe cuvântul meu, spuse Shoking puţin ofensat, este totuşi 
neplăcut să ai de-a face cu oameni atât de misterioşi ca 
dumneata. 

Marmouset nu se supără. 

— Sunt misterios, zise el, pentru că în problema asta nici eu 
nu ştiu mai mult decât tine. Aştept noi instrucţiuni. 

Shoking îşi stăpâni un strigăt de emoție. 

— Ah! de-abia acuma încep să înţeleg, spuse el... iar omul pe 
care l-am întâlnit... Dar sunt chiar un imbecil din moment ce nu 
l-am recunoscut... Omul acela nu era deci altul decât... 

— Taci din gură! i-o tăie scurt Marmouset. 

Şi îndemnându-l pe aşa-zisul lord Wilmot să plece, sir Arthur 
se îndreptă liniştit spre curtea interioară, unde avea să-i 
Instiinteze pe lordul William si pe Edward Cokeries de apropiata 
lor plecare. 


Capitolul XVI 


În aceeaşi seară, la ora 7, o cabrioletă cu patru locuri stationa 
în faţa porţii principale de la Bedlam. Servitorii se grăbiseră să 
încarce vreo şase pachete. Toate aparţineau lui John Bell. Valetul 
său, cu care călătorea totdeauna, vorbea destul de familiar cu 
vizitiul. 

— Noi suntem cunoştinţe vechi, Tobby, spuse el. 

— Ai dreptate, domnule Jack, îi răspunse vizitiul, mângâindu-şi 
caii cu coada biciului. Ai dreptate, sunt vreo zece ani de când ne 
cunoaştem... 

— Asa e, Tobby, se împlinesc zece ani, asa e... 

— Cred că v-am dus cu trăsurica mea de vreo treizeci de ori; 
şi parcă e un făcut: de câte ori poliţiştii trebuie să aducă vreun 
nebun aici, la ospiciu, tocmai atunci trec eu pe stradă şi mi se 
face semn să opresc şi să îi iau... 

— În cazurile acestea bacşişurile sunt destul de mici, nu-i aşa, 
Tobby, întrebă servitorul. 

— Da, dar se întâmplă sá am de-a face şi cu nebuni generosi. 

— Ei, află că de data asta nu ai să te poţi plânge, Tobby. 

— Dar, domnule Jack, mi se pare că astăzi nu plimb nişte 
nebuni. 


— 55 — 


— Ponson du Terrail — 


— Ba da. 

— Mi s-a spus că trebuie să-l conduc la gară pe domnul Bell... 

— Aşa şi este. 

— Păi domnul Bell nu este nebun, după câte ştiu eu... zise 
vizitiul, scărpinându-se după ceafă. 

Servitorul zâmbi cu un aer de superioritate şi-i şopti: 

— Domnul Bell nu merge singur, dragul meu... 

— Ah, aşa stă treaba, va să zică... 

— Da, ia cu dumnealui trei internaţi din Bedlam. 

— Care sunt fără îndoială vindecati, nu-i aşa? 

— Şi da, şi nu. 

— Nu înţeleg, zise vizitiul. 

— Ascultă-mă, Tobby, am să-ţi spun întregul adevăr. Vei 
conduce patru persoane care vor lua loc înăuntru în trăsură, şi 
pe mine care voi avea cinstea să stau cu tine în spate, să-ţi tiu 
de urât pe capră. 

— Înseamnă, în total, cinci persoane, domnule Jack. 

— Exact, iar din cele cinci persoane, nu este nebun cu 
adevărat decât unul singur. Şi numele lui o să ţi-l spun numai 
după ce ajungem la Charring Cross. 

— Şi acuma de ce nu-mi spuneţi, domnule Jack? 

— Am eu motivele mele. insă trebuie să ştii un lucru, Tobby, în 
momentul de faţă, omul cel mai fericit din Bedlam nu este unul 
din cei cinci de care ţi-am vorbit, cum e normal să-ţi închipui, ci 
domnul Blount, celălalt director. 

— Păi de ce să fie atât de fericit, domnule Jack? 

— Cum de ce? Pentru că pleacă domnul Bell. 

— A, poate e vorba de gelozie, domnule Jack, poate... 

— Şşt! îi făcut semn Jack. Uite sá se apropie călătorii noştri. 

Într-adevăr, poarta se deschise şi apăru John Bell, pe cap cu o 
caschetă cu vizieră dublă, cu ochelari mari pe nas, cu o tolbă de 
vânător în bandulieră si o pătură pe umăr. In urma lui venea 
lordul William, la braţul lui Marmouset. Edward Cokeries încheia 
grupul. 

John Bell părea a fi în aceeaşi stare de exaltare. Cum îl văzu 
pe vizitiu, îl şi interpelá: 

— Hei, vizitiu, calul dumitale merge cum trebuie? 

— Bineînţeles, înălţimea voastră... în privinţa asta, nu vă 
faceţi griji... 

— Nu de alta, dar nu doresc să pierd trenul... Te rog să te 
gândeşti că în ceea ce mă priveşte, e o chestiune de şapte sau 
de opt sute de mii de lire, cel puţin... 


— Funia spánzuratului — 


— Cerule! se mirá Tobby. Poti sá cauti mult si bine si nu 
gásesti o asemenea avere la Londra. 

— Şi mai e vorba şi de un titlu de lord... adăugă doctorul. 

— Căile ferate sunt atât de prost organizate, continuă John 
Bell, că, uite, trebuie să mergi la Charring Cross, să treci apoi din 
nou peste Tamisa şi să revii la London Bridge... pentru ca abia 
după aceea... să ajungi la gara Liverpool printr-un tunel 
subteran. Oh! nu se mai termină odată! 

Şi spunând acestea, întinse mâna şi deschise singur portiera. 
— Vizitiu, întrebă el, ce oră este? 

— Şapte şi un sfert, domnule. 

— Atunci crezi că vom ajunge la timp? 

— Sosim cu un sfert de oră înainte, excelenţă... 

Marmouset, lordul William şi Edward Cokeries se instalaseră şi 
confortabil în trăsură. 

— Vizitiu, strigă John Bell, dă bice şi porneşte odată! Este cam 
prăpădit calul dumitale... 

— Este el slab, dar e grozav, domnule! 

— Fii atent, continuă John Bell, tocmai când Jack închidea 
portiera, dacă ajungem la timp, îţi dau o coroană pentru cursă şi 
un şiling bacşiş; şi, mai târziu, când voi deveni lord, îţi voi dărui 
un cal, să-l înlocuieşti pe acesta care, hotărât lucru, arată foarte 
rău... 

Jack se urcă pe capră alături de Tobby şi porniră la drum cu 
viteză moderată, îndreptându-se spre podul Westmister. Şi cum 
tuturor birjarilor le place să vorbească, părându-le astfel mai 
scurtă cursa, birjarul nostru, privindu-l cu coada ochiului pe Jack, 
zise: 

— Pe cuvântul meu, domnule Jack, dacă n-aş şti că domnul 
John Bell e directorul ospiciului, aş putea să jur... 

— la mai taci din gură, Tobby... 

— Păi uită-te şi dumneata: ceilalţi trei par a fi perfect sănătoşi 
şi în toate minţile... 

— Ti-am spus adineauri că din cei patru clienţi ai dumitale, 
unul singur e nebun. Şi ţi-am mai spus că numai după ce 
ajungem la gară o să ţi-l arăt. 

— Bine, acceptă vizitiul, dacă îmi ráspundeti aşa, trebuie să 
aveţi motivele dumneavoastră... 

Şi după scurt timp începu să vorbească despre cu totul 
altceva. 

Nici nu trecuseră douăzeci de minute, şi ajunseră la gara 
Charring Cross, care, se ştie, se află la intrarea străzii Strand, 


— 57 


e 


— Ponson du Terrail — 


foarte aproape de Trafalgar Square. 

John Bell sări sprinten din trăsură, înainte chiar ca Tobby să fi 
făcut întoarcerea în faţa peristilului. Atunci valetul îi spuse 
vizitiului zâmbind: 

— Acuma, priveşte atent, Tobby. 

— Unde, domnule Jack? 

— Singurul, dar absolut singurul nebun dintre toţi este domnul 
John Bell. 

— Nu mai spuneţi, domnule Jack! se întristă vizitiul. 

— Nebun de legat, iar celălalt director, domnul Blount, mi-a 
dat toate instrucţiunile, zise servitorul cu un ton misterios. 

Şi după ce îi plăti cursa, se ocupă tacticos şi liniştit de 
transportarea bagajelor. 


Marmouset ajunsese pe peron şi căuta cu privirea chioşcul de 
cărţi şi ziare care, atât în Anglia, cât şi în Franţa, sunt nelipsite în 
toate staţiile. 

Văzându-l, se îndreptă într-acolo. Marfa fusese expusă într-un 
colţ, în stânga. Aşezat pe un scaun în faţa unei mese, vânzătorul 
îşi rezemase capul în mâini şi cu ochelarii albaştri la ochi părea 
că citeşte foarte atent o carte. 

— Má scuzati, domnule, zise Marmouset, mai aveţi din 
întâmplare un exemplar din Pall Mall Gazette? 

Omul tresări şi săltă capul imediat. Apoi, cu mâna stângă, îşi 
ridică ochelarii pe frunte. Marmouset de-abia se putu stăpâni. 

— Milon! exclamă el. 

— Vezi, răspunse vechiul prieten al lui Rocambole, vezi că nici 
eu nu am murit? 

Şi Milon îşi puse la loc ochelarii, pe nas. 


Capitolul XVII 


Continuând să-şi potrivească ochelarii, Milon zise: 

— Poftim Pall Mall Gazette. Apoi, uitându-se la ceasul de pe 
peronul gării, adăugă: Mai sunt douăzeci de minute până la 
plecare. Inseamná că avem timp să vorbim. Cred că îţi închipui 
că stăpânul nu a scris nicio scrisoare... 

— Cum aşa? In ziarul ăsta nu am niciun mesaj? 

— Nu. 

— Dar atunci... instrucţiunile cu pricina... 


— Funia spánzuratului — 


— Le găseşti în ziar. 

— Nu mai înţeleg nimic. 

— Din pagină în pagină ai să vezi câte un cuvânt, câte un 
rând, câte o literă, însemnate uşor cu creion albastru. 

— Ah, foarte bine, se linişti Marmouset. 

— Ai să le grupezi şi astfel ai să ştii ce ai de făcut. 

— E în ordine. 

— Dar pentru că tot mai avem timp, am să-ţi explic eu pe 
scurt despre ce este vorba. Mâine dimineaţă ajungi la Liverpool. 
Prima navă cu aburi care pleacă spre Dublin se numeşte 
„Crimée”, iar căpitanul face parte din grupul prietenilor noştri. 

— Ah, adevărat? Deci ne îmbarcăm? 

— Fără îndoială. 

— Spre Irlanda? 

— Nu chiar? 

Marmouset îl întrebă atunci foarte mirat: 

— Păi din moment ce ne îmbarcăm, unde ne-am mai putea 
opri în drum? Doar dacă nu vom cobori în largul mării... 

— Se vede că nu cunoşti deloc geografie. Şi asta nu face 
cinste educaţiei strălucite pe care ţi-am dat-o eu, împreună cu 
stăpânul nostru, spuse Milon. 

— Ah, este adevărat! făcu Marmouset. Am uitat de existenţa 
insulelor, da, am uitat de insula Man. 

— Fără îndoială, şi toate navele cu aburi acostează în portul 
Douglas. 

— Deci mergem până în insula Man? 

— Da. 

— Şi acolo ce avem de făcut? 

— Imi pare rău că nu mai pot să-ţi spun restul, pentru că, iată, 
se apropie domnul Bell. 

— Drace! 

— Este de-ajuns să ştii că în insula Man există o somnambulá. 

— La care vom merge să o consultăm?... 

— Da, şi ea o să vă spună unde anume este ascunsă comoara 
pe care o caută domnul John Bell. 

— Şi cum noi nu o să ajungem până în Irlanda... 

— Şşt! Pall Mall Gazette îţi va da toate celelalte lămuriri. Uite-l 
pe domnul John Bell. 

Într-adevăr, directorul de la Bedlam se îndrepta plin de 
nerăbdare spre chioşcul de ziare, şi cărţi. Sir Arthur - alias 
Marmouset - puse un şiling pe tejgheaua pretinsului librar. Milon 
îi dădu restul si îi ură într-o engleză curată: 


— Ponson du Terrail — 


— Călătorie plăcută, gentleman. 

Marmouset puse ziarul în buzunar si îl întâmpină pe John Bell. 
Acesta îi spuse: 

— Vizitiul a avut dreptate. Am ajuns cu un sfert de oră mai 
devreme. Imi place foarte mult vizitiul nostru. 

— Adevărat? spuse  Marmouset, vrând să întrețină 
conversaţia. 

— Da, şi când voi deveni lord, îi voi face cadou un cal... Să ştii 
că eu când spun o vorbă... 

— V-aţi înregistrat bagajele? îl întrebă Marmouset. 

— Jack se ocupă de treburile astea. Şi parcă nemaiavând 
răbdare, consultă ceasul de pe peron. Hotărât lucru, spuse el, 
căile ferate au rămas de o încetineală intolerabilă. 

— Fiţi liniştit, vom pleca la timp. Unde sunt cei doi nebuni ai 
noştri? 

— li supraveghează Jack. 

Marmouset îl luă de braţ pe domnul John Bell şi continuă: 

— Chiar acuma am vorbit cu librarul şi mi-a dat o informaţie 
foarte prețioasă. 

— Ce v-a spus? 

— Mi-a spus că navele cu aburi acostează pe insula Man. 

— Ei poftim! Incă o întârziere! se necáji directorul, bătând 
înciudat din picior. 

— Insă în insula Man trăieşte o somnambulă care face minuni. 

— Ce vorbeşti, domnule? O somnambulă? 

— Da. 

— Ei, dar de ce ne mai trebuie, din moment ce avem frânghia? 

— Totuşi, spuse Marmouset, somnambula aceasta are o 
reputaţie grozavă şi se pare că datorită ei s-au găsit multe 
comori... Cel puţin aşa mi-a spus librarul adineauri. 

John Bell căzu pe gânduri şi nu mai scoase niciun cuvânt până 
când se auzi semnalul de plecare a trenului. 

Jack retinuse un compartiment întreg, unde se şi instalase, 
împreună cu lordul William şi Edward Cokeries. John Bell şi 
Marmouset veniră şi îşi luară şi ei locurile. Trenul se puse în 
mişcare. Tot timpul călătoriei, lordul William şi Edward Cokeries 
nu scoaseră niciun cuvânt. In, schimb, John Bell făcu tot felul de 
speculaţii şi digresiuni. Nu închise ochii toată noaptea, întocmind 
planuri pentru viaţa pe care urma să o ducă de îndată ce va fi în 
posesia averii şi comorilor lăsate de la strămoşii săi. Din când în 
când, valetul lui ridica ochii spre tavan şi părea să spună: „Dacă 
o s-o ţină întruna aşa, va trebui să-l legăm”. 


— 60 — 


— Funia spánzuratului — 


În sfârşit, la orele 7 dimineaţa, ajunseră la Edinburgh. John 
Bell, fiind la curent şi cu plecarea vaselor cu aburi, spuse: 

— „Crimee” ridică ancora la ora nouă, aşa că nu mai avem 
timpul să luăm prânzul pe uscat. 

— Nu e nimic, o să luăm masa la bordul vasului, răspunse 
Marmouset. 

Astfel că de la gară se urcară direct pe puntea vasului. 
„Crimée” aştepta pregătită sub presiune, gata de plecare. 

Odată urcat la bord, Marmouset scoase Pall Mall Gazette din 
buzunar şi descifră corespondenţa misterioasă a lui Rocambole. 

După ce află ce avea de făcut, o porni în căutarea căpitanului. 

John Bell scruta orizontul si era convins că în ceata dimineţii 
vede pământul Irlandei. 


Capitolul XVIII 


Să ne întoarcem puţin la reverendul Patterson, deus ex 
machina misterios al persecuțiilor odioase a cărui victimă era de 
atâta vreme nefericitul lord William Pembleton. 

Deci, reverendul Patterson, după ce părăsi Bedlam, se 
îndreptă grăbit spre Pater-Noster Street. Domnul Colcram lipsea. 
Dar era domnul Burdett. Primul secretar al avocatului Colcram îi 
ieşi surâzând în întâmpinare. 

— Ştiu fără să-mi spuneţi ce vă aduce aici şi ce vreţi să-mi 
comunicaţi. 

— Adevărat? 

— Lady Pembleton a fost la Bedlam. 

— Va să zică aţi aflat? 

— Ştiu tot, spuse domnul Burdett calm. Cei doi directori însă, 
cuprinşi de o teamă salvatoare, nu au permis întrevederea ei cu 
Walter Bruce. 

— Întocmai. 

— Lady Pembleton se va duce mâine din nou. 

— Da, însă... 

— Vreti să spuneţi că Walter Bruce nu se va mai afla acolo 
mâine. 

— Desigur, domnul John Bell pleacă astă-seară. 

— Şi îl ia cu el în această călătorie? 

— Natural, ceea ce face ca noi să ne fi descotorosit de el. Dar 
după ce spuse aceste cuvinte, reverendul tresări. 

— Scumpul meu domn, zise Burdett, lordul William nu este 


— 61 — 


— Ponson du Terrail — 


nebun, si dumneavoastră stiti foarte bine acest lucru. 

— Nu, desigur, nu este nebun... 

— İn schimb, directorul de la Bedlam, domnul John Bell, este 
nebun de-a binelea... 

— Nebun de legat! 

— Aşa că, urmă domnul Burdett, nimic nu ar fi mai uşor 
pentru lordul William decât să evadeze? 

— Puțin mă interesează! Numai să nu se întoarcă la Londra. 

— Vă Inchipuiti, cred, că dacă reuşeşte să scape, acesta va fi 
primul lucru pe care ar dori să îl facă. 

Reverendul se încruntă. 

— Însă, adăugă domnul Burdett, eu mi-am luat toate măsurile 
de prevedere; omul care joacă rolul lui sir Arthur este un băiat 
îndrăzneţ şi totodată foarte prudent. 

— L-aţi văzut astăzi? 

— Nu, ar fi fost absolut inutil, am pus să i se transmită 
instrucţiunile mele. 

Reverendul Patterson se aşezase lângă biroul domnului 
Burdett. 

— Acum, continuă el, să-i lăsăm pentru o clipă pe lordul 
William şi pe domnul John Bell şi să vorbim liniştiţi despre o altă 
problemă. 

— Vă ascult, spuse domnul Burdett. 

— Va să zică, lady Pembleton s-a dus la Bedlam! Aceasta este 
o dovadă că ea va încerca să nu plătească sumele la care s-a 
obligat decedatul lord Evandale. 

— Bineînţeles, dar noi vom putea fără nicio greutate să o 
obligăm. 

— Şi eu m-am gândit tot aşa. Numai că iată, sunt mai puţin 
documentat în treburile astea strict juridice... 

— Şi vă frământă întrebarea dacă nu cumva procedura o să 
dureze prea mult? 

— Cam aşa ceva... 

— Un avocat obişnuit ar cere îngăduinţa unui termen de cel 
puţin doi ani. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu voi lucra în aşa fel, încât vom rezolva totul în trei luni. 

— Mi-o fágáduiti? 

— V-o jur! 

Ochii reverendului sclipiră. 

— Ei bine, se înflăcără el, contez pe dumneavoastră şi vă 
declar solemn că aveţi mână liberă sá actionati fără sá mă 


— 62 — 


— Funia spánzuratului — 


amestec, în niciun fel, cu atât mai mult cu cât voi lipsi din Londra 
un timp. 

— Plecaţi? 

— Da, pentru câteva zile numai, plec în Franţa. 

— Scuzati-mi curiozitatea, insistă domnul Burdett, dar ce 
faceţi în Franţa? 

— Incerc să dau de urma unui om, singurul de care mă tem în 
mod serios. 

Domnul Burdett îl asculta nepăsător. 

— Despre cine vorbiti? îl întrebă. 

— Un oarecare şef fenian care se spune că ar fi de origine 
franceză. 

— Cum îl cheamă? 

— | se spune Omul Gri. 

— Ah, făcu domnul Burdett, am auzit şi eu despre el. Nu e cel 
care a fost la Newgate? 

— Ba da. 

— Şi care a evadat chiar în ajunul zilei când fusese hotărâtă 
executarea lui? 

— Fenianii au făcut în aşa fel încât, ca să-l elibereze, au 
aruncat în aer o parte din zidul de la Newgate. 

— Da, spuse Burdett, aşa ştiu şi eu. Si ziceti că de acestom vá 
temeti dumneavoastră? 

— Este singurul adversar serios pe care l-am întâlnit în viaţa 
mea. 

— Dar de unde ştiţi că ar fi părăsit Londra? 

— M-a informat un detectiv în care am toată încrederea. 

— Şi detectivul pretinde că s-ar fi dus în Franţa? 

— Da. 

— Ei bine, cum v-am mai spus, şi eu mă tem de acest om; 
duceti-vá în Franţa, domnule reverend, îl sfătui Burdett. In acest 
timp, noi vom lichida succesiunea lordului Evandale. 

Reverendul Patterson îşi luă rămas bun şi plecă mulţumit. 
După ce închise usa, Burdett îşi frecă mâinile zâmbind. 

— Nu pui tu mâna pe Omul Gri... zise el. 


Reverendul se urcă din nou în cabrioleta care îl aşteptase şi 
dădu ordin vizitiului: 

— Elgin Crescent! 

În Elgin Crescent era locuinţa sa particulară. Cabrioleta cobori 
Fleet Street, urcă pe Farringdon Road şi ajunse în Oxford Street, 


— 63 — 


— Ponson du Terrail — 


artera cea mai puțin circulatá si care taie oraşul dintr-un capăt în 
celălalt. 

Tocmai când intrau în Oxford Street se încrucişară cu o altă 
cabrioletă, din interiorul căreia un domn, părând surprins, îi făcu 
semne reverendului, apoi porunci vizitiului să oprească. Acelaşi 
lucru făcu şi reverendul. 

Gentlemanul - care nu era altul decât sir Archibald, tatăl 
văduvei Anne Pembleton - sări sprinten din trăsură şi veni cu 
mâinile întinse spre reverendul Patterson. Acesta îl primi cu 
destulă răceală. Sir Archibald însă nu observă. 

— Unde vă duceti? întrebă el amabil. 

— Mă întorc acasă. 

— În Elgin Crescent? 

— Da. 

— Îngăduiţi-mi sá vă însoțesc. Cabrioleta mea va veni din 
urmă. Am multe să vă spun... 

Şi sir Archibald se şi instală pe banchetă lângă reverend, apoi 
îi făcu semn vizitiului său să îi urmeze. 

Domnul Patterson nu avea ce să discute cu sir Archibald şi era 
vizibil contrariat de această insistenţă. 

— Închipuiţi-vă că vin tocmai din Scoţia, zise sir Archibald. 

— Ah, da? 

— Unde am condus-o pe lady Pembleton... 

Uluit, reverendul Patterson îl întrerupse: 

— Pe fiica dumneavoastră? întrebă el. 

— Da, pe fiica mea. 

— Vreti să spuneţi că ati condus-o pe lady Pembleton în 
Scoţia? 

— Da, domnule reverend, la New Pembleton. 

— Şi când aţi plecat într-acolo? 

— Acum cinci zile. 

— Şi v-aţi întors astăzi? 

— Eu, da. 

— Şi lady Pembleton s-a întors cu dumneavoastră? 

— Nu, ea a rămas la New Pembleton. 

Reverendul îl privi plin de neîncredere. 

— Cred că vă bateti joc de mine, sir Archibald, spuse el. 


Capitolul XIX 


Baronetul tresări. 
— 64 — 


— Funia spánzuratului — 


— Ce motive as avea, domnule reverend, sá îmi bat joc de 
dumneavoastrá? se mirá el. 

— Nu le cunosc, sir Archibald, dar constat acest lucru. 

— Cum aţi spus? 

— Sustin că lady Pembleton nu este în Scoţia. 

— Vă rog, faceti-má să înţeleg. 

— Lady Pembleton este la Londra. 

— Sunteţi complet greşit, domnule reverend! 

— Vă pot dovedi acest lucru. 

Sir Archibald îl privea cu o curiozitate crescândă; în cele din 
urmă îi spuse: 

— Dumneavoastră vá bateţi joc de mine... Vă repet, fiica mea 
este la New Pembleton, adică la o sută de leghe de Londra. 

Reverendul ridică din umeri. 

— Uite ce zic eu, sir Archibald, cu mine aţi face mai bine să 
jucaţi cu cărţile pe faţă... 

— Ce vreţi sá insinuati? 

— Ascultaţi-mă o clipă. Nici lady  Pembleton, nici 
dumneavoastră nu puteţi nega că acum câteva luni v-am făcut 
un mare serviciu. 

— Pentru care vă suntem foarte recunoscători, domnule 
reverend. 

— Fără mine, continuă reverendul Patterson, nu v-aţi fi putut 
descotorosi atât de uşor de Walter Bruce. 

La auzul acestui nume, sir Archibald tresări. 

— Ei bine! zise el. 

— Este adevărat, continuă reverendul că asociaţia al cărei şef 
sunt nu lucrează decât din dragoste pentru Dumnezeu şi de 
aceea lordul Evandale a contractat faţă de noi angajamente 
destul de copleşitoare. 

— Pe care noi nu încercăm să le neglijăm, domnule reverend, 
îl întrerupse intrigat sir Archibald, vorbind cu un accent de 
franchete care îl puse pe gânduri pe Patterson. 

— Adevărat? întrebă acesta. 

— Dumneavoastră ştiţi foarte bine, zise sir Archibald, eu sunt 
bogat, pot spune fabulos de bogat. In consecinţă, era mai puţin 
importantă problema averii decât a titlului, şi numai de aceea 
am tratat cu dumneavoastră. Ceea ce nu doream noi era acel 
proces care ne ameninţa şi care ar fi dezvăluit misterul dramei 
petrecute la New Pembleton; iar ceea ce voiam noi era ca lordul 
William să rămână pentru totdeauna Walter Bruce. 

— Şi ziceţi că dumneavoastră ne veţi plăti acele sume 


— 65 — 


— Ponson du Terrail — 


făgăduite în scris în folosul nostru de către defunctul lord 
Evandale? 

— Dar bineînțeles că asta este intenția noastră, spuse sir 
Archibald, mirat că i se punea o astfel de întrebare. 

— Atunci este foarte straniu... şi reverendul Patterson îl privi 
în ochi. 

— Noi vă stăm la dispoziție, adáugá sir Archibald. 

— In cazul acesta, zise calm reverendul, mi-ati putea da o 
explicație, sir Archibald? 

— Cu plăcere! 

— Pentru ce lady Pembleton a ţinut neapărat să-l vadă pe 
Walter Bruce, cu alte cuvinte pe lordul William? 

— Nu ştiu să-i fi venit această idee nástrusnicá. 

— Deci, a făcut-o fără ştirea dumneavoastră? 

— Fără îndoială. 

— Aflati, vă rog, că a fost la Bedlam. 

— Nu mai spuneți! 

— Şi a cerut să stea de vorbă cu lordul William. 

— Má mir! zise sir Archibald. Şi când s-a întâmplat acest 
lucru? 

— Chiar astăzi! 

— Ah, sări ca ars sir Archibald, cu neputinţă să poată fi 
adevărat! Materialmente cu neputintá, pentru că, vă repet, lady 
Pembleton este de cinci zile în Scoția. 

Sir Archibald vorbea cu un ton atât de convingător, încât 
reverendul Patterson se descumpăni. 

— Totuşi, spuse el, o doamnă s-a prezentat la Bedlam chiar 
astăzi şi a cerut să-l vadă pe lordul William. 

— Şi această doamnă a pretins că se numeşte lady 
Pembleton? 

— Exact. 

Sir Archibald părea de-a dreptul consternat. 

— Eu nu înțeleg nimic din toate acestea; care altă femeie 
decât fiica mea ar putea să se prezinte drept lady Pembleton?... 

Reverendul Patterson nu răspunse. O vagă bănuială începu să 
ia proporţii si să îl neliniştească; îşi aminti că, din chiar 
dispoziţiile date de el, bunul şi jovialul director de la Newgate, în 
speranţa de a obţine mărturisiri de la Omul Gri, îl pusese în 
contact cu Tom, condamnatul la moarte... Cine putea să îl 
asigure pe el că Tom nu îi povestise Omului Gri tot ce se 
întâmplase lordului William? Şi dacă aşa stăteau lucrurile, oare 
fenianul, cu renumitul său spirit de aventură, nu luase în mână 


— Funia spánzuratului — 


cauza lordului William? 

Si din moment ce o femeie, dándu-se drept lady Pembleton, 
se prezentase cu aplomb la Bedlam, inseamná cá din orice colt 
al pământului poate sá apară cineva care să se intereseze de 
viaţa lui. 

Reverendul nu îşi dezvălui gândurile care îl frământau. Tot 
vorbind, îşi dădură seama că ajunseseră în Elgin Crescent. 

— Incep sá vă cred, sir, da încep sá vă cred, mormăi 
reverendul. 

— Aşa şi trebuie! răspunse fericit sir Archibald. 

— As prefera însă din tot sufletul ca dumneavoastră să fiţi 
acela care să mă fi înşelat. 

— De ce? 

— lată că am ajuns la mine: să intrăm şi să stăm puţin de 
vorbă în casă. 

Baronetul observă că reverendul era uşor agitat. 

— Dar, întrebă el, ce vă nelinişteşte atât de mult? 

— Poftiţi totuşi la mine... 

Şi reverendul cobori grăbit din trăsură, scoase o cheie din 
buzunar, descuie şi intrară în casă. 

Un valet le ieşi în întâmpinare. 

— Domnule, spuse el, detectivul Scotowe abia a plecat. Voia 
să vorbească înălţimii voastre şi a aşteptat foarte mult timp; dar, 
în cele din urmă, neştiind dacă vă veţi întoarce curând... 

— Şi nu a spus nimic? 

— V-a lăsat o scrisoare. 

— Unde este? 

— Pe semineu, în biroul dumneavoastră. 

Reverendul intră imediat în birou, se îndreptă spre şemineu şi, 
luând plicul, îl deschise. Scrisoarea conţinea doar câteva rânduri: 


„Victorie! 

L-am găsit pe Omul Gri. 

Omul nostru e travestit cu nişte ochelari albaştri, o perucă 
roscatá şi pretinde că îl cheamă Burdett. 

Este secretar principal la domnul Colcram, avocatul. 

Aştept ordine pentru a acționa. 

W. Scotowe” 


Pe másurá ce citea, reverendul devenea palid ca un mort. 
— Ah, murmurá el, sufocat de indignare, fárá indoialá omul 
ásta este mai tare decát mine! De trei sáptámáni má duce de 


— 67 — 


— Ponson du Terrail — 


nas si má păcăleşte ca pe un copil... 
Si, lipsit de puteri, se prábusi într-un fotoliu, simtind că lesiná. 


Capitolul XX 


Atát reverendul Patterson, cát si sir Archibald se priveau la fel 
de nedumeriti. Primul párea distrus, zdrobit. Celálalt, fárá sá 
înţeleagă mare lucru, îşi dădea seama totuşi că se petrecea o 
mare catastrofă. 

Şi cum reverendul Patterson, care îl invitase, continua să tacă, 
prostit, sir Archibald îndrăzni să îl întrebe: 

— Pot să ştiu şi eu ce se întâmplă? 

— Ah, vreţi să ştiţi? întrebă el într-o explozie de mânie. Ei 
bine, am sá vă spun! Până acum dumneavoastră m-aţi 
considerat un om deştept. Să ştiţi că v-aţi înşelat! 

Şi îl cuprinse un râs nervos, înfricoşător. 

— Nu vă înţeleg... bâlbâi sir Archibald. 

— Aflaţi că sunt un imbecil desăvârşit, un nerod nenorocit, 
zise reverendul Patterson. 

— Vai, domnule! Vă rog... 

— Da, da, iată, se împlinesc trei săptămâni de când sunt tras 
pe sfoară de un om căruia i-am acordat toată încrederea, un om 
care este de fapt cel mai crunt duşman al meu. 

Sir Archibald tot nu se dumirea. 

— Vreti să ştiţi ce s-a întâmplat? Ei bine, nu lady Pembleton a 
fost aceea care s-a prezentat la Bedlam. 

— Păi eu nu v-am spus! Cine putea fi mai sigur decât mine de 
acest lucru? 

— lar lordul William nu mai este acolo. 

Sir Archibald scoase un strigăt de spaimă. 

— Ce-aţi spus? Lordul William nu mai este la Bedlam? întrebă 
el. 

— Nu. 

— Atunci unde este? 

— În drum spre Irlanda. 

— Dar sunteţi nebun, domnule! exclamă sir Archibald. 

— Nu încă... în curând însă am să înnebunesc. 

Şi vorbind, reverendul se bătea cu pumnii în piept, se plimba 
prin cameră agitat ca un animal feroce închis într-o cuşcă de fier. 

— Dar, în sfârşit, încercă sir Archibald să-l oprească din 
această cursă ameţitoare, vă rog, explicati-vá... Cum se face că 


— 68 — 


— Funia spánzuratului — 


lordul William nu mai este la Bedlam? 

— Nu mai este pentru că i s-au deschis larg porţile! 

— De către cine? 

— Chiar de mine! 

— De dumneavoastră! 

Auzea şi nu-i venea să creadă astfel de mărturisiri. 

Reverendul continuă: 

— De trei săptămâni nu fac altceva decât să urmez orbeşte 
sfaturile unui om care a jurat, sunt sigur, să-i înapoieze lordului 
William titlurile şi averea. 

— Domnule Patterson, dar ceea ce spuneţi dumneavoastră 
este extraordinar! Nu pot să cred... 

— Aflaţi de la mine că acesta este adevărul! ţipă scos din fire 
reverendul. Şi, continuând să râdă nervos, adăugă: Pentru că nu 
sunt decât un imbecil!... 

Şi pe când vorbea, din interiorul casei se auzi soneria. 
Reverendul se linişti puţin şi, crezând că soseşte vreun enoriaş, 
îşi rugă musafirul: 

— V-aş rămâne îndatorat dacă nu mai discutăm nimic 
deocamdată... 

In aceeaşi clipă uşa biroului se deschise şi intră detectivul 
Scotowe. Reverendul Patterson avea un deosebit talent de a-şi 
stăpâni emoţiile. In cele câteva secunde, de când auzise soneria 
şi până la apariţia detectivului în birou, avusese timp să-şi 
regăsească acea mască de gheaţă care o afişa de obicei.” 

— Ah, iată-vă! spuse detectivul. Tocmai mă depărtam de casa 
dumneavoastră, chiar ajunsesem la capătul celălalt al străzii, 
când am văzut că se opreşte aici o trăsură. Am fost convins că 
numai înălţimea voastră putea fi, şi m-am întors din drum... 

— Aţi procedat foarte cuminte, zise reverendul, încercând să îl 
tempereze. 

— Aţi citit scrisoarea mea? 

— Da, am citit-o. 

— Şi? 

— Ei bine, sunteţi un om foarte priceput, dacă totuşi nu cumva 
vă Inselati... 

— Nu mă înşel câtuşi de puţin, domnule, se apără detectivul. 

— Sunteţi deci sigur că Omul Gri?... 

— Nu este altul decât domnul Burdett! Locuieşte la doi paşi de 
Pater-Noster, în Sermon Lane. 

— Bun! 

— Când seara se întoarce la el acasă, îşi scoate ochelarii, 


— Ponson du Terrail — 


peruca roşcată şi favoriţii roscati. 

— Locuieşte singur? 

— Nu, nu locuieşte singur, stă împreună cu un francez, un fel 
de Hercule pe care îl cheamă Milon şi care este librar în gara 
Charring Cross. 

— Ah, făcu iarăşi domnul Patterson, care căzuse pe gânduri şi 
părea să fi uitat că în biroul lui mai era şi sir Archibald. 

Intr-adevăr, de la sosirea detectivului, acesta nu se mişcase şi 
nu pronuntase niciun cuvânt. Stătea cuminte într-un fotoliu, 
uitându-se când la reverend, care îşi recăpătase calmul şi 
stăpânirea de sine, când la detectiv, care părea încântat de sine. 

— Atunci, reluă detectivul, vedeţi bine, nu am vrut să iau nicio 
măsură fără avizul înălţimii voastre... 

— Cum aşa? 

— Omul Gri poate fi arestat, sau la el acasă, sau în biroul 
domnului avocat Colcram. 

— V-aţi luat toate măsurile în vederea arestării? 

— Absolut toate. 

— Câţi oameni aveţi sub ordinele dumneavoastră? 

— Opt. 

Reverendul se uită la pendulá. 

— Este ora opt, spuse el gânditor. Sunteţi sigur că imobilul din 
Sermon Lane nu are două ieşiri? 

— Foarte sigur. 

— Dar poate are totuşi două scări? 

— Nu are decât una. 

— Şi strada poate fi uşor împresurată? 

— Foarte uşor. Este de fapt o strádutá, aşa cum arată însuşi 
numele ei. 

— Ei bine, hotărî reverendul, a cărui privire avu sclipiri 
sălbatice, să nu lăsăm pe mâine ce putem face azi! 

— Sunteţi de părere că trebuie să-l arestăm chiar în seara 
asta? 

— Cât mai urgent cu putinţă. 

— Inainte de miezul nopţii, spuse detectivul Scotowe, îl 
arestăm şi îl ducem direct la Newgate. 

— lar poimâine să fie spânzurat! decretă reverendul. 

— Dar despre cine vorbiti cu atâta ardoare? întrebă în cele din 
urmă sir Archibald. 

— Despre un om al cărui nume este destul de cunoscut: Omul 
Gri. Şi reverendul Patterson se adresă detectivului: Să mergem! 
Partida nu este încă pierdută... din moment ce omul nostru va fi 


— 70 — 


— Funia spánzuratului — 


totuşi spânzurat! 


Capitolul XXI 


Într-adevăr, în Sermon Lane locuia Rocambole, alias domnul 
Burdett, secretarul principal al domnului Colcram, avocatul din 
Pater-Noster. De ce alesese el tocmai această stradă? Pentru 
simplul motiv că aici exista o casă pe care o cunoştea. Ocupase 
aceeaşi cameră închiriată de miss Ellen încă de pe vremea când 
fusese doamnă a închisorilor şi când venea aici să-şi schimbe 
hainele după ce termina acele triste îndatoriri faţă de deţinuţi. 

Rocambole păstrase o cheie. Din întâmplare, această cheie nu 
îi fusese confiscată nici în timpul arestării sale la Newgate. Bunul 
director, nădăjduind că până la urmă tot îi va face destăinuiri, se 
arátase, aşa cum ştim, generos şi plin de atentii. 

Deci, în ziua sau mai bine zis în noaptea în care, avântându-se 
în apele Tamisei, îşi recăpătară libertatea, Rocambole îşi aminti 
de Sermon Lane. Înotători viguroşi, amândoi traversară Tamisa 
ca şi cum ar fi fost vorba de o gârlă oarecare, şi, odată fluviul 
trecut, se odihniră puţin pe taluzul malului drept dinspre City. 

Atunci Milon îi spuse lui Rocambole: 

— Suntem liberi, stăpâne, e drept, dar nu în afară de pericol. 

— Ce vrei să spui? 

— Hainele de pe noi sunt ude leoarcă. 

— Şi te temi cumva să nu rácesti? Sau ai reumatism? 

— Nu la asta mă gândeam. Dar ar trebui sá ne adápostim 
undeva ca să ne uscăm hainele. 

— Ai dreptate. 

— În vreo tavernă, la vreun hotel sau la vreo pensiune, în 
sfârşit, oriunde... Cum nu e deloc anotimpul scăldatului, n-ar fi 
de mirare să trezim bănuielile vreunui poliţist... 

— Raționamentul tău nu e rău, spuse Rocambole ironic; dar fie 
vorba între noi, bătrâne, am mai trecut noi şi prin altele mai 
grele. 

— Aşa e, stăpâne. 

— însă, continuă Rocambole, de data asta nici măcar nu e 
cazul să ne gândim prea mult. Avem asigurată o locuinţă. 

— Vaporul lui miss Ellen? 

— Nu. 

— Totusi, vasul acela ne asteaptá... 

— Da, însă ştii bine că acuma trebuie să rămânem la Londra. 


— 71 — 


A 
| 


— Ponson du Terrail — 


— Într-adevăr, má furaseră gândurile... Îmi făceam iluzii... 

— Cum îţi spuneam, deci, avem o locuinţă în City. 

— Ne aşteaptă cineva? 

— Nu, vom deschide cu cheia noastră. 

Rocambole scoase din buzunar o cheie şi i-o arătă 
credinciosului său prieten. Apoi se uită spre cerul care rămânea 
tot întunecat. 

— Avem două ore înaintea noastră. Hai să mergem! îl 
îndemnă el. 

Indreptándu-se spre Podul Londrei, ajunseră în City si intrară 
în Sermon Lane. Fundătura părea pustie; în casa pe care o 
căutau se putea intra oricând, pentru că uşa avea un mic secret, 
un zăvor ascuns, ceea ce îngăduia locatarilor să se întoarcă la 
orice oră. 

Se instalará deci în camera lui miss Ellen şi Rocambole 
reflectă zâmbind: 

— Numai aici nu le va trece prin gând să ne caute! 

La Londra oamenii nu se preocupă de treburile vecinilor. A 
doua zi, când unii dintre locatari îi întâlniseră pe prietenii noştri, 
îşi văzuseră mai departe de drum, spunându-şi poate că mai 
aveau în casă alţi doi chiriaşi. 

După opt zile, atât Milon, cât şi Rocambole aveau fiecare câte 
o profesie. Milon încasase o poliţă de 1000 de lire de la banca 
„Davis Humphrey & Co”, cu care se asigurase la plecarea sa din 
Paris. Apoi cumpărase un loc pentru un chioşc de ziare în gara 
Charring Cross. 

Rocambole devenise domnul Burdett. 

In fiecare dimineaţă Milon pleca la ora 7; Burdett la ora 8, şi 
niciunul din ei nu se întorcea acasă în timpul zilei. La ora 6, după 
ce plecau toţi secretarii biroului de avocatură, domnul Burdett 
cobora Fleet Street şi Strand şi se îndrepta spre gara Charring 
Cross. Exact atunci vânzătorul de ziare şi cărţi îşi închidea 
prăvălia şi părăsea gara. Amândoi se întâlneau sub peristil, se 
luau de braţ şi, traversând Trafalgar Square, o porneau când 
spre Leicester Square, când spre Haymarket. Luau un pahar de 
sherry la „Cafe de la Regence”, pentru singura plăcere de a auzi 
vorbindu-se frantuzeste, apoi se duceau sá cineze, când în vreo 
cârciumă, când la o braserie, dar cel mai adesea la un negustor 
de peste care avea prăvălia în colţ, pe Piccadilly. 

Nu ajungeau acasă înainte de ora 10 sau 11 noaptea. 

Or, chiar în seara în care detectivul Scotowe îl instiinta pe 
reverendul Patterson că Omul Gri nu era altul decât domnul 


— Funia spánzuratului — 


Burdett, Rocambole si Milon ieşeau din restaurantul lor obişnuit. 
Era aproape ora 9. Mergeau la braţ şi, când începură sá coboare 
pe Haymarket, Milon îl întrebă pe Rocambole: 

— L-ai observat pe omul care lua masa în faţa noastră? 

— Da, probabil e slujbas la vreun birou de avocatură. 

— E un spion, spuse Milon. Şi pe deasupra mai e şi francez. 

— De unde ştii? 

— L-am cunoscut la Paris. 

— Se poate... o fi făcut afaceri proaste la Paris şi a venit să 
caute de lucru la Londra. 

— Şi ne toarnă pe noi! Sunt sigur de asta, conchise Milon. 

— Hai, mai lasă şi tu bánuielile! 

În clipa aceea, Milon privi ca din întâmplare în urma lor. 

— Fii atent! spuse el strângându-i braţul. Uită-te în spate! 

Fără să se oprească din mers, Rocambole întoarse puţin capul. 
Constată şi el că omul acela îi urmărea. 

— Ei, dacă-i aşa, zise Rocambole, hai să ne distrăm puţin. Să 
mergem mai repede. 

— Stăpâne, eu aş zice să ne descotorosim de el, fu de părere 
Milon. 

— Exact asta vreau şi eu. Vei vedea. 

Şi, grăbind pasul, îşi văzură de drum. 


Capitolul XXII 


Nu încape îndoială că Rocambole era absolut de nerecunoscut 
chiar pentru cei care îl ştiau şi îl cunoscuseră. De asemenea, 
Milon îşi schimbase şi el înfăţişarea în aşa fel încât chiar 
prietenul său Marmouset îl privise ca pe oricare străin, vorbise cu 
el de două ori în aceeaşi zi şi tot nu îşi dăduse seama că avea în 
faţă pe vechiul lui prieten. 

Amândoi mergeau acum pe stradă ca doi englezi sadea. Si în 
timp ce coborau pe Haymarket, venindu-i parcă greu să 
împărtăşească opiniile prietenului său, Rocambole îi şopti în 
frantuzeste: 

— Eu nu zic că nu l-ai recunoscut pe individul acela de la 
Paris... 

— Ce să mai vorbim, stăpâne, l-am recunoscut... 

— Şi nici nu spun că nu ar fi, cum zici, un turnător. Dar eşti 
chiar sigur că are ceva cu noi? 

— Păi, nu vezi, stăpâne? Ne urmăreşte! 


— 73 — 


— Ponson du Terrail — 


— Acesta nu este un motiv. Ascultă-mă până la capăt. 

— Sunt numai urechi, stăpâne! 

— Poliția a fost pe urmele noastre chiar de când am evadat, 
ştiu acest lucru; dacă însă mă gândesc mai bine, acuma nu mai 
este... 

— Cum asta, nu ştiu nimic? 

— In ceea ce mă priveşte, la Scotland Yard, adică la Prefectura 
Londrei, există două păreri, amândouă susținute de adepţi 
înflăcăraţi. Unii - şi aceia sunt cei mai numeroşi - spun că am 
fost îngropat sub ruinele subteranului. Ceilalţi susţin că eu aş fi 
plecat din Londra. 

— Ei bine! zise Milon. Din moment ce omul acesta ne 
urmăreşte, trebuie totuşi să credem că mai este şi o a treia 
părere - că Omul Gri se ascunde sub peruca şi ochelarii 
domnului Burdett, secretarul principal al avocatului Colcram... 

— Nu, îl contrazise calm Rocambole. 

Milon clătină din cap neîncrezător. 

— Dacă ar exista cea de-a treia opinie, asa cum spui, nu ar 
putea fi susţinută decât de cel mai temut om, care întrece toţi 
poliţiştii din Regatul Unit. 

— Şi... cine este acest om? 

— Nimeni altul decât reverendul Patterson. 

— Şi ce te face să crezi că nu este chiar el cel care a pus să fii 
urmărit? R 

— S-ar putea sá fiu cáutat din ordinul lui. Insá, te asigur cá nu 
el îl bănuieşte pe Omul Gri în pielea domnului Burdett. 

Milon nu mai răspunse nimic, dar se întoarse din nou şi trase 
cu coada ochiului. Turnătorul, cum îi spunea el, cobora, ca şi ei, 
Haymarket. Numai că trecuse pe celălalt trotuar. Atunci îi 
strânse uşor braţul lui Rocambole. 

— Vezi bine că... 

Rocambole se încruntă. 

— Da, prietene, se pare că ai dreptate. 

O porniră pe Sauton Street, care este totdeauna mai puţin 
aglomerată, şi intrară în tutungeria din faţa hotelului „Sauton”. 
Misteriosul personaj se angajá şi el pe aceeaşi stradă. 

— Stăpâne, am un chef nemaipomenit sá traversez, să mă 
proptesc în faţa lui şi să îl culc la pământ cu un pumn... bombăni 
Milon în timp ce Rocambole îşi aprindea o ţigară de foi. 

— Eşti un nătărău, îi răspunse Rocambole. 

— Ah, asta e părerea dumitale? 

Şi colosul îşi lăsă umil capul în jos. 

= 14: —= 


— Funia spánzuratului — 


Necunoscutul se oprise pe trotuarul opus. Rocambole ieşi 
primul din tutungerie, traversă strada şi se opri chiar lângă el. 
Necunoscutul nu se mişcă. 

— Tu ce învârteşti pe aici, pe la Londra? îl întrebă în 
englezeşte Rocambole. 

Necunoscutul tresări. 

— Scuzati-má, răspunse el într-o engleză stâlcită, încerc şi eu 
să-mi câştig existenţa. 

— Eşti francez? 

— Da. 

— Şi de ce ne urmáresti pe noi? 

— Pentru asta primesc o guinee pe zi. 

— Şi cine te plăteşte atât de generos? 

— Un detectiv, domnul Scotowe. 

Milon, care pornise imediat după Rocambole, asculta 
conversaţia încremenit. Nu înţelegea şi desigur oricare în locul 
lui nu l-ar fi înţeles mai bine pe acest neobişnuit detectiv care îşi 
trădează secretul de la prima întrebare. Insă Milon uitase un 
lucru esenţial, acea forţă de fascinatie a privirii lui Rocambole. 

lar Rocambole îşi ridicase pe neaşteptate ochelarii şi îşi fixase 
asupra omului privirile limpezi şi dominatoare, încât acesta 
începu să tremure din tot corpul. 

— Atunci, spuse el, ştii cine sunt eu? 

— Se pare că sunteţi omul care a evadat de la Newgate. 

— Foarte bine, zise calm Rocambole. 

Şi băgându-şi mâna în buzunar, scoase un pumn de monezi de 
aur: 

— Ţine, îi spuse el întinzându-i aurul, ia astea şi cară-te! 

Omul bâlbâi nişte cuvinte de scuză, luă banii şi plecă grăbit. 

Rocambole începu să râdă. 

— Vezi, îi spuse lui Milon, nu este atât de greu. Acuma hai să 
plecăm. 

— Eu nu înţeleg nimic din tot ce s-a petrecut, zise colosul. 

— Lasă, nici nu e nevoie să înţelegi, hai, vino. 

Şi îşi continuară drumul. 

În fiecare seară obişnuiau să se abată pe la cârciuma „Evans”, 
în Covent Garden, să bea bere. 

— Să nu schimbăm nimic din programul nostru de până acum, 
spuse Rocambole. 

Se îndreptară deci spre cârciumă, unde ascultară cântecele 
acelui oribil cor de bărbaţi în haine negre care delectează seară 
de seară clientela bizarului local. La ora 10, Rocambole îşi puse 


— 75 — 


— Ponson du Terrail — 


în buzunar ziarul pe care ÎI citise. 

— Presupun, zise Milon, că nu ne ducem în Sermon Lane? 

— De ce nu? 

— Fiindcă poliția ştie... 

— Poliţia nu ştie nimic, îl linişti Rocambole. 

— În fond, zise filosofic Milon, cum eu de obicei merg acolo 
unde mergi şi dumneata, îmi este egal... 

Şi se întoarseră în Sermon Lane. 

Când ajunseră în odăiţa lui miss Ellen, Rocambole îşi scoase 
peruca, se descotorosi de ochelari, dădu jos favoriţii falşi şi 
redeveni astfel el însuşi. În acest timp, Milon îşi aprinse o pipă şi 
se aşeză la fereastră. Dar deodată se trase speriat înapoi. 

— Ce mai este? întrebă Rocambole. 

— Stăpâne, strigă colosul, de data asta trebuie să recunoşti că 
suntem prinşi ca într-o cursă de şoareci! 

—Nu se poate! exclamă Rocambole apropiindu-se de 
fereastră şi aplecându-se ca să poată vedea afară. 

Strada era împânzită de poliţişti. 

— Şi niciun mijloc de scăpare!... şopti Milon disperat. 


Capitolul XXIII 


După cum se vede, reverendul Patterson nu pierduse timpul. 
În mare grabă adusese la cunoştinţă preşedintelui Înaltei Curți 
de Justiţie revelaţiile detectivului Scotowe. Apoi alergase la 
Newgate. Bietul director, care altădată râdea întruna, acum nici 
nu mai zâmbea. Devenise chiar melancolic şi tresărea înnebunit 
de spaimă ori de câte ori soneria anunţa vreun vizitator. Avea 
impresia că va apărea omul îmbrăcat în negru care să îi aducă 
destituirea. 

Reverendul Patterson se prezentase într-adevăr la Newgate. 
Blajinul director era singur în cabinetul său. 

— Ah, scumpul meu domn, îl întâmpină el, aţi venit să mă 
coplesiti cu mustrări; desigur, aveţi tot dreptul sá o faceţi; poate 
îmi aduceţi chiar destituirea?... 

— Nicidecum, domnule, spuse calm reverendul Patterson. 

Răspunsul acesta nu avut darul să-i readucă surâsul pe buze 
bunului director. 

— În ziua în care îmi va veni destituirea, má voi supune fără 
nicio obiectie. Îmi merit soarta. Ah! Cumplit m-a păcălit Omul 
Gri... Şi eu care îl credeam un adevărat gentleman... 


— 76 — 


— Funia spánzuratului — 


Aici directorul oftá din nou. 

— Stiti dumneavoastrá, continuá el dupá o scurtá pauzá, cá 
mizerabilii aceia mi-au pus cálus în gură şi m-au legat ca pe un 
criminal? 

— Ştiu, cunosc şi acest amănunt, scumpul meu domn. 

— Ticăloşii de feniani au vrut să arunce în aer Newgate şi 
întregul City, asta ştiţi? 

— Ştiu. 

— Oh, aş da tot ce am numai să-mi fie adus înapoi mizerabilul 
acela! 

Pe buzele reverendului apăru un surâs diavolesc: 

— Pun rămăşag, zise el, că nu l-aţi mai trata cu atâtea 
menajamente? 

— L-aş pune în lanţuri până în clipa când va trebui să fie 
spânzurat. 

— l-aţi păstrat celula? 

— Da, bineînţeles, domnule... 

— Nu mai e altcineva în ea? 

— Absolut nimeni. 

— Cu atât mai bine! spuse reverendul mulţumit şi plin de sine. 

Şi cum directorul îl privea din ce în ce mai uimit, înalta faţă 
bisericească îi spuse: 

— Scumpe domn, e cazul să vá consolati, căci celula care a 
stat până acum goală va fi locuită chiar la noapte. 

— Ce spuneţi? se mirá onorabilul director. De către cine? 

— Cum de cátre cine? De Omul Gri! 

— Va să zică, l-aţi prins din nou? 

— Nu încă, dar îl vom prinde. 

Bucuria care înseninase pentru o clipă chipul directorului se 
şterse pe dată. 

— Mi-e teamă, zise el, să nu vă faceţi iarăşi iluzii... 

— Eu vă spun să daţi dispoziţii să se pregătească celula şi să-l 
primiţi cum se cuvine, fură ultimele cuvinte ale reverendului, 
fără să-i dea alte explicaţii. 

Cabrioleta îl aştepta în faţa închisorii. Dădu ordin să fie, 
condus în Saint Paul. Cum ajunse aici, cobori şi se uită de 
jur-împrejur. Tocmai bătea ora 6. Un bărbat care patrula prin 
piaţă se îndreptă spre el. Era detectivul Scotowe. 

— Ei, ce se aude? întrebă cu vioiciune reverendul. 

— Oamenii noştri - pretinsul secretar şi librarul - au fost 
urmăriţi toată seara de agenţii mei, zise detectivul. 

— Bun! Şi acuma unde sunt? 


— Ponson du Terrail — 


— Încă nu s-au întors. 

— Şi cum veţi şti dacă... 

— Voi fi anunţat, îl întrerupse detectivul. 

Pe când Scotowe vorbea, un poliţist intră în piaţă şi păru să 
caute pe cineva. 

— Ah! zise detectivul. lată, a venit omul aşteptat. 

Intr-adevár, acesta se îndrepta spre el. 

— S-au întors! îl întâmpină detectivul. Chiar în momentul ăsta. 

— Unde îţi sunt oamenii? întrebă reverendul. 

— In capătul fundăturii Sermon Lane am plasat şase. Stau 
ascunşi într-o cârciumă. Va fi de-ajuns un fluierat, şi ei vor ieşi 
imediat. 

— Şi ceilalţi? 

— Ceilalţi sunt lângă Colegiul doctorilor în drept. 

— Foarte bine! Hai să mergem! 

Detectivul şopti ceva la urechea agentului său, care porni ca o 
săgeată. După un sfert de oră, Sermon Lane se înţesase de 
poliţişti. 

Acesta era spectacolul care îl speriase pe Milon şi îl făcuse să 
se retragă îngrozit de la fereastră. 

Scotowe îşi cunoştea bine meseria: luase toate măsurile de 
prevedere, pontând şi toate ieşirile străzilor din jur. 

Reverendul nu se depărtă, cum s-ar fi putut crede. Se apropie 
odată cu poliţiştii şi, iscodind de jur-împrejur, îl întrebă 
nerăbdător pe Scotowe: 

— Domnule, eşti convins că imobilul nu are decât o ieşire? 

— Nu încape nicio îndoială, îi răspunse detectivul liniştit. De 
altfel, un om de-al meu pândeşte chiar pe scară. 

— Dar uşa văd că e încuiată... 

— Oh, nu face nimic. Priviţi... 

Şi Scotowe mişcă zăvorul ascuns cu dibăcie. 

— Oamenii dumneavoastră sunt înarmaţi? mai întrebă 
Patterson. 

— Da. 

— Atunci nu avem decât să urcăm, spuse victorios reverendul. 

O parte din poliţişti rămase în stradă; ceilalţi porniră alături de 
Scotowe şi reverend, acesta mergând în fruntea lor ca lao 
procesiune. Pe scară dădură de omul postat în dreptul uşii 
camerei cu pricina. 

— Sunt înăuntru, spuse el încet. 

Scotowe bătu. 

Nu primiră niciun răspuns. 

—.78.= 


— Funia spánzuratului — 


— Sunt totuşi înăuntru, insistă detectivul. 

Şi le arătă cu mâna un firicel de lumină care se strecura pe 
sub uşă. Scotowe bătu din nou. Dar nici de data aceasta nu le 
răspunse nimeni. 

— Spargeti uşa! porunci reverendul. 

— Nu are rost, cheia este pe dinafară... 

Intr-adevár, cheia era în broască. Reverendul puse mâna pe 
clantá şi deschise. Dar imediat scoase un strigăt de furie si 
disperare. Camera era goală. Pe şemineu ardea o lampă. Pe 
masă, pipa lui Milon, caldă încă. Dar, ca în poveştile cu fantome, 
Rocambole şi Milon se făcuseră nevázuti. 


Capitolul XXIV 


Ce se întâmplase cu Rocambole? Unde dispăruse prietenul 
său, vânzătorul de ziare de la Charring Cross? 

Incremeniti cu toţii, priveau si nu le venea să creadă. Palid, 
tremurând de mânie, reverendul Patterson îşi îndreptă privirile 
întrebătoare către detectiv. Acesta striga la omul pe care îl 
pusese de pază pe scară: 

— Tu eşti singurul care trebuia să-i vezi dacă ar fi ieşit afară! 

— Domnule, vă jur că nu am văzut nimic! Uşa nu s-a deschis! 

Detectivul cobori în fugă scările şi ajunse în stradă. Aici îi 
întrebă acelaşi lucru pe poliţişti. Unul din ei îl spuse că la un 
moment dat zărise la fereastră un bărbat fumând, că la foarte 
scurt timp se apropiase un altul şi apoi amândoi se trăseseră 
înapoi. 

Scotowe urcă din nou în cameră. Aici observă un dulap în 
perete; îl deschise şi îl examină. Dulapul era gol, şi toate laturile 
intacte. Un examen amănunţit al pereţilor, al podelei şi al 
plafonului îl făcu să tragă concluzia că nu exista nicio ieşire 
tainică sau vreun ascunziş. 

Şi totuşi Rocambole şi Milon dispăruseră din această cameră. 
lar polițistul aşezat la pândă jura că văzuse usa închizându-se în 
urma lor şi că de atunci nu se mai deschisese. 

— Ăştia nu sunt oameni! izbucni detectivul. Ăştia sunt diavoli! 

— Sau poate fantome, care dispar şi apar când vor, bombăni 
un poliţist. _ 

Reverendul tácea, consternat. In cele din urmă se smulse din 
marea de buimăceală care îl cuprinsese şi spuse detectivului: 

— Domnule, este absolut cu neputinţă ca aceşti oameni să nu 


— 79 — 


— Ponson du Terrail — 


fi ieşit pe uşă! 

Polițistul protestă cu vehementá. 

— İn cazul acesta, zise detectivul, înseamnă că sunt tot în 
această casă! 

— Trebuie să o controlăm amănunţit. 

— Dar, domnule reverend, îndrăzni detectivul, dumneavoastră 
ştiţi foarte bine că în Anglia domiciliul cetăţenilor este inviolabil. 

— Prostii! îi răspunse reverendul. Urmati-má, eu îmi fac 
datoria mea! 

Şi imediat bătu la uşa de alături. 

Locatarul respectiv apăru. 

— Domnule, îi spuse reverendul Patterson, căutăm un 
răufăcător din categoria cea mai periculoasă, unul din acei 
feniani blestemati care au vrut acum câteva zile să arunce în aer 
o clădire importantă a oraşului. 

— Nu îl găsiţi la mine, domnule, răspunse calm locatarul. Eu 
aici locuiesc singur. 

— Nu ne interesează cu cine locuieşti, spuse reverendul, uite 
o bancnotă de cinci lire, te rog îngăduie-ne să vizităm 
apartamentul... 

În Anglia, ca şi oriunde aiurea, banii deschid toate uşile pe 
care legea nu reuşeşte să le deschidă. Mulțumită acestui 
talisman, reverendul, împreună cu detectivul, inspectă toată 
casa de la parter până la mansardă. 

___Nicăieri însă nu găsiră urma Omului Gri sau a însoţitorului său. 
Innebuniti, se întoarseră cu toţii în camera lui Rocambole. 

În culmea mâniei, dar fără să-şi piardă capul, reverendul se 
adresă detectivului: 

— Omul ne scapă, domnule, dar există acte şi documente pe 
care trebuie să le găsim aici neapărat. 

— Aveţi dreptate, zise Scotowe. 

Şi reverendul le împărtăşi un raţionament foarte simplu: 

— Din moment ce Burdett şi Omul Gri sunt una şi aceeaşi 
persoană, înseamnă că este omul căutat de noi; şi ca să ne 
atace, el nu se bizuie pe altceva decât pe un document, o 
declaraţie a acelui locotenent Percy, vizată de Ambasada 
engleză de la Paris. Or, acest act nu poate fi decât printre hârtiile 
din biroul domnului avocat Colcram. Trebuie să punem mâna pe 
el cu orice preţ... 

— Cum veţi putea dumneavoastră să răscoliţi printre hârtiile 
avocatului Colcram? întrebă omul poliţiei. 

— Urmati-má cu oamenii dumneavoastră, răspunse 


— Funia spánzuratului — 


reverendul Patterson. 

Părăsiră cu toţii casa din Sermon Lane si se îndreptară spre 
strada Pater-Noster, unde erau birourile avocatului Colcram. 
Locuinta acestuia, însă, era dincolo de City, în Elgin Crescent, la 
doi paşi de casa reverendului. Clădirea în care îşi instalase 
birourile nu avea locatari, fiind încredinţată în paza unui portar. 
Acesta nu le deschise uşa de la intrare. 

Şi, cu toate că reverendul Patterson îi arătă un ordin al 
preşedintelui Înaltei Curți, iar detectivul îşi declină competenţa, 
portarul refuză cu încăpățânare să-i lase să pătrundă în birouri în 
absenţa domnului avocat Colcram. 

Reverendul nu se lăsă bătut. 

— Inconjurati casa! îi porunci el lui Scotowe. Supravegheati ca 
nimeni să nu intre sau să iasă din clădire şi asteptati-má! 

Apoi se urcă sprinten în prima cabrioletă întâlnită în staţie şi-i 
strigă vizitiului: 

— In Elgin Crescent! 

După trei sferturi de oră reverendul sosea la domnul Colcram. 

Avocatul lucra încă, nu se culcase. 

El îl cunoştea pe reverend şi ştia de câtă putere şi influenţă 
dispune. Acesta fusese de altfel motivul pentru care nu şovăise 
să o refuze pe sărmana Betsy când venise la el să-i Íncredinteze 
cauza lordului William Pembleton. 

Reverendul nu avea deci motive să facă uz de vreo tactică 
specială. li aduse la cunoştinţă, fără altă introducere, că 
secretarul său principal, domnul Burdett, căruia îi acordase atâta 
încredere, nu era altul decât Omul Gri, adică Rocambole, fapt 
care îl ului peste măsură pe domnul Colcram. Apoi îi relată 
eşecul descinderii din Sermon Lane şi în încheiere îi spuse: 

— Este cu neputinţă ca documentele pe care le căutăm să nu 
fie la dumneavoastră... 

Fără niciun fel de obiectiune, domnul Colcram acceptă să îl 
însoţească. Se urcară amândoi în aceeaşi trăsură care aşteptase 
afară şi se întoarseră în City. Detectivul Scotowe executase plin 
de zel dispoziţiile reverendului. li raportă că nimeni nu intrase şi 
nimeni nu ieşise din clădire. 

Domnul  Colcram şi reverendul Patterson începură o 
perchezitie minuțioasă şi făcură un adevărat inventar al tuturor 
hârtiilor şi obiectelor găsite în birouri; peste mult căutatul act nu 
dădură, dar cu acest prilej constatară că şi celelalte hârtii 
referitoare la cazul lordului William dispăruseră. Reverendul 
simţea că înnebuneşte. Se luminase de ziuă şi încă nu 


— 81 — 


— Ponson du Terrail — 


terminaseră migăloasa treabă. Când, în cele din urmă, se hotărî 
sá se retragă, un poliţist, care fusese postat în colțul străzii, intră 
în biroul avocatului şi-i întinse o scrisoare, pe care, spunea el, i-o 
încredinţase un gentleman, rugându-l să i-o aducă urgent. 
Scrisoarea era adresată reverendului. O deschise febril şi citi: 
„În noaptea aceasta v-aţi dat multă osteneală pentru nimic. 
Nu aţi găsit actele şi nici nu m-ati arestat. 
Mii de salutări şi condoleantele mele. 
Omul Gri” 


Reverendul scoase un strigăt de mânie. După ce că îl scăpase, 
Rocambole îşi mai bătea şi joc de el! Cum reuşise oare să înşele 
ochiul ager al detectivului Scotowe şi vigilenta poliţiştilor 
acestuia? 


Capitolul XXV 


Să reluăm firul povestirii din momentul în care Milon îi strigase 
lui Rocambole: „Suntem prinşi!” 

Rocambole se apropie deci şi el de fereastră şi aruncă o 
privire rapidă în stradă. Fiecare colţişor era împânzit de poliţişti. 

— Şi nicio armă ca sá ne apărăm! se váitá Milon, cuprins de 
disperare. 

— Te înşeli, prietene, îi răspunse Rocambole. 

Şi, scoțând din buzunar două pistoale, îi dădu lui Milon unul şi 
adăugă: 

— S-ar putea, însă, să nu avem nevoie de ele. 

— Cum? Ne lăsăm prinşi fără măcar să ne apărăm? întrebă 
Milon neincrezátor. 

Rocambole ridică din umeri. Milon rămase fără replică. 

— Nu am timp de explicaţii, continuă stăpânul; totuşi, cum 
ştiu că eşti în stare să faci vreo prostie, ascultă-mă repede, căci 
minutele sunt preţioase. 

— Te ascult, stăpâne. 

— Ceea ce se întâmplă acum prevăzusem de mult. 

— Cum, ştiai şi totuşi ai ţinut să ne întoarcem aici? 

— Aveam motivele mele. 

— Ce să mai vorbim, în concluzie, suntem prinşi! 

— Nu încă. Taci şi ascultă. Tu n-ai văzut nimic în timp ce 
veneam spre casă? 

— Nu, nu-mi amintesc, strada era pustie. 


— 82 — 


— Funia spánzuratului — 


— Sub arcada usii de la intrare era un om. Omul s-a strecurat 
tiptil pe scară după ce am intrat noi. Este un poliţist. Stă precis în 
faţa uşii noastre. 

— Asta înseamnă că el ne va opri când o să vrem să o 
ştergem? 

— Nu. Ai să vezi... lasá-ti pipa şi hai să fugim! 

Şi Rocambole deschise uşa larg şi se aşeză în aşa fel încât să 
poată fi în plină lumină a lămpii care ardea pe cămin. Polițistul, 
cu revolverul în mână, tocmai se pregătea să deschidă gura, să 
dea alarma. Rocambole însă îi făcu un semn misterios, cu 
arătătorul mâinii stângi, un semn care schiţa o cruce în dreptul 
fruntii politistului. Incremenind, polițistul se dădu în lături. Atunci 
Rocambole îi spuse foarte încet: 

— Eu sunt Omul Gri. 

Polițistul rămase în aceeaşi poziţie, ca fascinat. Rocambole se 
întoarse încet spre Milon şi-l îndemnă să-l urmeze. Milon ieşi la 
rândul lui din cameră. Rocambole trase uşa, o închise fără 
zgomot şi lăsă cheia pe dinafară. Apoi urcă sprinten scara. Milon, 
după el. Ajunseră astfel la ultimul etaj. Milon înţelese că nu era 
momentul să îl întrebe nimic. La capătul scării, o uşă 
întredeschisă. Intrară într-o cameră complet goală, în care 
lumina pătrundea direct din acoperiş printr-o 
fereastră-tabacheră. Fereastra era deschisă. 

— Serveşte-mi drept scară, îi spuse Rocambole lui Milon. După 
aceea îţi voi întinde piciorul. 

Urcă sprinten pe umerii lui Milon, ajunse la rama tabacherei şi 
se cocotá pe acoperiş. Lăsă apoi să-i atârne un picior, Milon se 
agátá şi, cu forţa şi puterea care îl caracterizau, Rocambole îl 
trase pe acoperiş. Când se văzură sus, dădu drumul fără zgomot 
cercevelei cu geam, şi astfel tabachera se închise perfect. 

— Acum, spuse el, totul e sá nu ametim. Tine-te după mine! 

Acoperişul din ardezie, construit în pantă lină, era foarte 
lunecos. Rocambole mergea cu pas sigur, cu o suplete pe care ar 
fi invidiat-o chiar un tiglar de meserie. lar Milon, fost antreprenor 
de construcţii, pornind vitejeşte în urma stăpânului, murmură: 

— Bun! Mă cunoaşte... doar sunt din construcţii... 

Şi din acoperiş în acoperiş, ajunseră la extremitatea sudică a 
străzii Sermon Lane. Rocambole se opri. 

— Ce e, stăpâne? Rámánem aici? întrebă Milon. 

— N-ai nicio grijă... 

Şi, aplecându-se, bătu uşor de trei ori în acoperiş. Deodată în 
faţa lor se căscă un gol; o scândură de culoarea ardeziei se 


— Ponson du Terrail — 


rásturnase ca batantul unei uşi si Milon văzu o mansardă; în 
mijlocul încăperii, exact sub ei, era un pat în care îşi dădură 
imediat drumul pe rând. Apoi Rocambole închise trapa si 
rámaserá în întuneric. 

— Unde suntem? întrebă Milon. 

— La un prieten care nu va întârzia să se întoarcă. 

— Unul de-ai noştri? 

— Nu, un prieten de-al meu... Cred că îţi închipui că am destui 
şi la Londra... 

— Bine, stăpâne, dar cine ne-a deschis? 

— Nimeni, am făcut sá se mişte un resort care s-a declanşat 
după cele trei apăsări scurte. 

— Aşadar, suntem în siguranţă? 

— Nicio grijă; acuma, dacă vrei, spuse Rocambole, chiar 
putem sta de vorbă, avem timp... 

— In cazul acesta, explică-mi, te rog, cum de ne-a lăsat 
polițistul să trecem? 

— Foarte simplu: l-am recunoscut încă de când am urcat, este 
irlandez şi pe deasupra mai este şi fenian. 

— De aceea ai făcut semnul fenianilor? 

— Da. 

— In fine, acuma înţeleg, dar trebuie să recunosti, stăpâne, că 
am riscat mult... 

— Sigur că am riscat, dar a fost necesar. 

— De ce să fie necesar? Nu înţeleg! 

— Am vrut să-i dovedesc reverendului Patterson că nu mă tem 
de el. 

— Ah! asta e cu totul altceva, zise Milon. Dar hártiile?... 

— Care hârtii? 

— Cele din sertarul de la biroul domnului avocat Colcram... 

— Nu mai sunt acolo, fii liniştii. Le-am luat cu mine aseară, 
când am plecat. Şi Rocambole îşi descheie paltonul şi-i arătă în 
buzunarul de la piept o gentutá de piele. 

Milon răsuflă uşurat. 

— Dar, zise el deodată, înseamnă că reverendul ştie cine eşti? 

— Ştie, bineînţeles că ştie. 

— Şi va trimite neîntârziat ordine în Irlanda, ca să-l aresteze 
pe Marmouset. 

Mansarda răsună de râsul lui Rocambole: 

— Vom încerca să parăm şi lovitura asta! spuse el. 


— 84 — 


— Funia spánzuratului — 


Capitolul XXVI 


În faţa neaşteptatului eşec, reverendul Patterson nu îşi pierdu 
totuşi capul. După ce rupse în bucățele scrisoarea Omului Gri, 
încercă să se calmeze şi să se gândească. Mintea lui ageră făcu 
următorul raţionament: dacă se va înverşuna în urmărirea 
Omului Gri, va pierde inutil un timp preţios. Totul îi apăru 
deodată foarte clar. Nu mai avu niciun dubiu că Omul Gri apăra 
cauza lordului William. Cu un astfel de adversar nu trebuie să ia 
hotărâri pripite. 

„Va să zică, ce m-a convins să fac acel domn Burdett? 
recapitulă el. M-a convins că era necesar să-l las pe lordul 
William să iasă de la Bedlam, ba chiar m-a folosit ca pe un pion 
în jocul lui. La ora aceasta deci, lordul William este în drum spre 
Irlanda. Ajuns acolo, el se va descotorosi de John Bell şi, 
nestingherit, se va întoarce la Londra. Primul lucru care trebuie 
făcut, deci, este să punem mâna, de bunăvoie sau cu forţa, pe 
lordul William şi să-l sechestrám.” 

După ce ajunse la această concluzie, reverendul se adresă 
detectivului Scotowe: 

— Trebuie să pleci chiar astăzi spre Irlanda, şi acolo sá dai de 
urma a trei persoane: unul din directorii de la Bedlam şi doi 
pacienţi care au fost internaţi în clinica lui au părăsit Bedlamul 
împreună chiar ieri seară. 

— Cunosc povestea... spuse detectivul. 

— Foarte bine, foarte bine, îl încurajă Patterson. 

— Vorbiti despre domnul John Bell, nu-i aşa? întrebă Scotowe. 

— Da... 

— Ei bine, domnul John Bell, care este socotit mai nebun decât 
toţi nebunii de la Bedlam, a luat expresul de Liverpool, însoţit nu 
de două persoane, ci de patru. 

— Cum de ştii toate aceste amănunte? 

— Absolut întâmplător. Unul din oamenii pe care îi utilizez 
avea treabă ieri în gara Charring Cross şi i-a văzut când plecau... 

— Şi erau patru? 

— Nu, de fapt erau cinci. 

— Ştii cumva numele celorlalţi doi? 

— Unul din ei e valetul domnului John Bell; celălalt, un 
oarecare Arthur, deţinătorul frânghiei spânzuratului... 

— Ah, este adevărat, ai dreptate, spuse reverendul, care îşi 


— Ponson du Terrail — 


aminti atunci semiconfidentele făcute lui de către asa-zisul 
Burdett. Va trebui deci să pleci în Irlanda, repetă el. Imediat vei 
proceda la arestarea tuturor. 

— Ce motiv să invoc? 

— Oh, un motiv foarte simplu. Domnul John Bell, director la 
Bedlam, care, să zicem, a înnebunit subit, a fugit din spital 
împreună cu alţi trei nebuni. Nebunia însoţitorilor săi, însă, va fi 
mai greu de constatat decât a directorului. 

— Şi va trebui să-i aduc înapoi la Londra? 

— Nu. li internezi pe toţi patru în casa de nebuni din Dublin. 

— Apoi? 

— Te întorci degrabă şi continuăm să-l căutăm pe Omul Gri. 

— Má scuzati, domnule reverend, spuse Scotowe, dar eu nu 
sunt de părere să ne ducem până în Irlanda. 

— Poftim? întrebă reverendul Patterson, parcă neíntelegánd. 

— Ştiţi doar bine că toate navele care pleacă din Liverpool 
spre Dublin acostează în insula Man. Or, domnul John Bell s-a 
îmbarcat abia acum o oră, dacă nu mai întârzie cumva la 
Liverpool. 

— Bun! spuse reverendul, care tot nu înţelegea. 

— Expediati imediat o depeşă oficială comandantului micului 
port Douglas ca până la noi ordine să fie reţinut în port vaporul 
cu care călătoreşte John Bell. 

— Şi ce câştigăm din această treabă? 

— In insula Man există o casă de nebuni. 

— Nu ştiam... 

— O casă de nebuni cu o reputaţie mai faimoasă decât 
Bedlam. 

— Ce vorbeşti, domnule? se miră reverendul. 

— Şi această reputaţie i se trage din simplul fapt că în acest 
spital sunt internaţi numai nebuni incurabili. Odată intrat acolo, 
nimeni nu mai iese! 

— Ei aş! făcu reverendul. Dar zidurile, zidurile îi sunt tot atât 
de groase ca... 

— Nicio grijă, îl asigură zâmbind detectivul Scotowe. Insula 
Man ne oferă mai multe garanţii decât Dublin. 

— Ce înţelegi prin asta, domnule? 

— Să vorbim deschis, înălţimea-voastră, eu sunt la curent cu 
micile interese ale societăţii Misiunii evanghelice, aşa că de fapt 
nu vă interesează nebunia domnului John Bell. Dumneavoastră vi 
se face părul măciucă numai la gândul că lordul William, altfel 
spus nebunul Walter Bruce, ar putea să reapară incognito la 


— Funia spánzuratului — 


Londra. 

— Într-adevăr... 

— Or, vá dati seama, lordul William are acum un ajutor 
redutabil. 

— Un diavol! completá reverendul. 

— Fenian, zise Scotowe, fenian serios. 

— Ei bine? intrebá reverendul Patterson. 

— Urmáriti cu atentie rationamentul meu, zise detectivul. Sá 
presupunem că mă duc la Dublin; aici reuşesc să-l internez pe 
domnul John Bell si pe cei care îl însoțesc; dar Omul Gri, care, 
sunt sigur, nici el nu doarme, soseşte după mine... Mă urmăriţi? 

— Da. 

— Să nu uităm că Dublin este capitala Irlandei, iar Irlanda este 
patria fenianilor. Deci există feniani peste tot - în poliţie, în 
închisori, la căile ferate, pe bordul vaselor... 

Reverendul se înfioră. 

— Vă închipuiţi deci că Omul Gri, dacă vrea să-l elibereze pe 
lordul William, îşi va găsi fără greutate ajutoare. 

— Ai dreptate, spuse reverendul. 

— La asta m-am gândit... 

— Deci, spui că e mai bine insula Man? 

— Mult mai bine, dar vasul cu aburi credeţi că va aştepta? 

— Din ordinul Amiralității, bineînţeles... 

— Asta este: cum facem rost de acest ordin? 

— Uite ce problemă te frământă!... Există cineva care îl poate 
obţine într-o oră! 

— Şi cine este această persoană atât de influentă? 

— Sir Archibald... zise reverendul. Alerg la sir Archibald! 

— lar eu, zise Scotowe, cum nu mă îndoiesc nicio clipă că de 
acum într-o oră veţi obţine hârtia, zbor la gară să prind trenul de 
Liverpool. 

Astfel se despártirá. Reverendul se urcă într-o cabrioletá si 
porunci să fie condus la casa Pembleton, unde sir Archibald 
locuia de când murise ginerele său, lordul Evandale. 

Se luminase de ziuă, şi primele raze ale soarelui răzbăteau 
prin ceaţă. Chiar la aceeaşi oră vaporul în care se îmbarcase 
John Bell şi însoțitorii săi ieşea din docurile de la Liverpool si 
pornea în larg. 


Capitolul XXVII 


— 87 — 


— Ponson du Terrail — 


Acum sá părăsim Londra si sá ne îndreptăm atenția spre 
Liverpool, de unde John Bell luase vaporul împreună cu oamenii 
săi. Marmouset, cum ştim, se apropiase de căpitan cu puțin 
înainte de a se ridica ancora. 

Căpitanul, pe nume Robert Wallace, era un tânăr înalt, cu 
părul blond şi ochi albaştri, cu înfăţişarea unui adevărat scoţian. 
La Portsmouth şi la Liverpool găseai destui marinari care 
pretindeau că numele adevărat al căpitanului nu ar fi acesta, că 
ei l-ar fi cunoscut la bordul unui vas american şi că pe atunci i se 
spunea William Bright. Aceiaşi marinari mai susțineau că nu ar fi 
scoţian, ci irlandez. 

Fără îndoială că Amiralitatea era străină de toate zvonurile, 
dovadă însuşi faptul că Robert Wallace comanda unul din cele 
mai frumoase nave cu aburi ale Marinei engleze, bucurându-se 
de stima şefilor săi. 

Deci Marmouset se opri lângă căpitan şi îl salută. Căpitanul îl 
privi deschis şi aşteptă. 

— Domnule, zise Marmouset, numele meu este sir Arthur. 

Căpitanul salută. 

— Sunt nepotul lordului Wilmot. 

Căpitanul se înclină din nou. 

— Un prieten de-al unchiului meu urma să vă scrie pentru a 
mă recomanda... 

— Intr-adevăr, domnule... 

— Şi... acest prieten... 

Robert Wallace îşi duse un deget la buze. 

— Domnule, spuse el în şoaptă, există nume pe care nu are 
rost să le pronuntám. 

— Foarte bine, domnule, am înţeles, răspunse tot şoptit 
Marmouset. 

Apoi, după o clipă de tăcere, continuă: 

— Sunt nerăbdător să ajungem cât mai repede în larg. 

— Şi eu, domnule, răspunse căpitanul. Ingáduiti-mi, deci, sá 
comand manevra de plecare. 

Ancorele se ridicau încet din fundul apei, iar maşinile îşi 
făceau auzită respiraţia zgomotoasă. 

„lată un om care vorbeşte puţin, se gândi Marmouset. Sunt 
sigur că se poate conta pe el, la nevoie.” Se apropie de John Bell, 
a cărui exaltare, departe de a se pondera, lua proporţii. In sfârşit, 
nava începu să lunece uşor, elicea se învârti şi un nor de fum 
îmbâcsi albastrul cerului. Dar, tocmai când vasul ieşea din radă, 
căpitanul dădu ordin de oprire a motoarelor. 


— 88 — 


— Funia spánzuratului — 


— Ce faceţi? întrebă speriat Marmouset. 

— Priviţi şi dumneavoastră, îi răspunse acesta calm. ŞI 
întinzând mâna, arătă spre semaforul care domina oraşul. 

— Şi ce e cu asta? 

— Este un semnal. Ne ordonă să oprim. 

— Pentru ce? 

— Depeşă de la Londra. 

Marmouset păli, dar căpitanul, zâmbind misterios, îi spuse: 

— Nu vá fie teamă de nimic, domnule... 

— Dimpotrivă, mă tem de toate, zise Marmouset. Vi se poate 
da ordin sá ne debarcati. 

Căpitanul nu răspunse, de parcă n-ar fi auzit ce îi spusese 
Marmouset. Nava, care se avântase cu o viteză uimitoare, stătea 
acum nemiscatá. John Bell, nefiind atent la explicaţiile 
căpitanului, se înfurie. 

— Domnule, vá bateţi joc de noi? Ce înseamnă toate astea? 

— Eu nu îmi bat joc de nimeni, domnule, răspunse căpitanul. 

— Atunci de ce nu pornim? 

— Pentru că a intervenit un accident la maşini, îl linişti 
căpitanul. 

Şi întorcând spatele lui John Bell, care fierbea de mânie, îşi 
potrivi binoclul şi privi spre port. 

Marmouset urmărea îngrijorat direcţia binoclului. Depesa 
aceea putea foarte bine să fie un ordin al Amiralității, solicitat de 
acel demon cu sutană, reverendul Patterson. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, însemna că totul era pierdut. 

Căpitanul bănuia, fără îndoială, frământările lui Marmouset, 
dar nu scotea o vorbă. In sfârşit, o barcă se desprinse dintre 
nave şi o porni în larg. Atunci căpitanul îi strigă lui Marmouset: 

— Uite că vine şi depeşa... 

Barca la care vâsleau patru mateloţi zbura pe valuri. Cam 
peste vreo jumătate de oră, care lui Marmouset i se păru o 
veşnicie plină de spaime şi gânduri negre, o jumătate de oră 
care îl irită pe John Bell peste măsură, barca abordă nava la 
tribord. Unul din cei patru mateloti apucă scara cu amândouă 
mâinile şi se cátárá pe punte. Căpitanul înaintă în întâmpinarea 
lui. Marmouset nici nu mai respira, iar bătăile inimii nu si le mai 
simţi când matelotul îi înmână căpitanului depeşa. 

— Este pentru dumneavoastră, spuse căpitanul şi îi întinse lui 
Marmouset o telegramă. 

Acesta o luă, o deschise şi citi cu respiraţia tăiată. 

Telegrama era semnată Burdett. 


— Ponson du Terrail — 


Rocambole, după cum se vede, i-o luase înainte reverendului 
Patterson si nu pierduse timpul chiar din momentul în care l-am 
văzut pătrunzând prin acoperiş în mansarda casei din Sermon 
Lane. Depesa era laconică: 

„Burdett descoperit. La adăpost. Dar duşmanul şi-a luat 
măsuri. Faceți la fel. Veti primi noi instrucțiuni. ” 


Rocambole nu spunea mare lucru, dar spunea tot. Reverendul 
Patterson îl descoperise în domnul Burdett pe Omul Gri. Deci 
reverendul îşi dădea seama acum că greşise lăsându-l pe lordul 
William să părăsească închisoarea-spital Bedlam. In consecinţă, 
el va lua măsuri energice pentru a-l împiedica să ajungă în 
Irlanda... Slavă Domnului! bine că s-a întâmplat aşa! Putea să fie 
mai rău...” Şi întorcându-se spre căpitan, îi spuse: 

— Acuma putem pleca, nu? 

Căpitanul îl expedie pe matelotul care adusese mesajul, apoi 
dădu ordinul de manevră şi nava se puse din nou în mişcare. 

— Domnule căpitan, îl întrebă Marmouset, dacă telegrama ar 
fi fost pentru dumneata şi ţi s-ar fi ordonat să ne debarci, ce ai fi 
făcut? 

— Nu aş fi executat ordinul, răspunse scurt Robert Wallace. 

Şi scuzându-se că are îndatoriri de serviciu, salută, îi întoarse 
spatele, tot aşa cum i-l întorsese şi doctorului John Bell, şi se 
depărtă. 

Nava luase viteză. 


Capitolul XXVIII 


Acum să-l urmărim pe detectivul Scotowe. Acest om foarte 
iscusit se bucura de o reputaţie serioasă printre oamenii poliţiei. 
Numai un adversar ca Rocambole îl făcuse să piardă o partidă 
pornită atât de bine. Trăgea însă nădejde să îşi ia revanşa, şi 
cele 12 ore petrecute în trenul de Liverpool i se părură fără 
sfârşit. 

Când ajunse în oraş, dădu cu destulă uşurinţă de urmele lui 
John Bell si ale însoţitorilor acestuia. Directorul de la Bedlam se 
îmbarcase chiar în dimineaţa aceea. 

Apoi, de la telegraful submarin luă toate informaţiile necesare. 
Vasul, plecat de dimineaţă, ajunsese în insula Man, unde mai era 
încă, datorită unui ordin venit de la Amiralitate şi transmis de 
biroul din Liverpool. Ordinul, adresat căpitanului portului 


— Funia spánzuratului — 


Douglas, era scurt: 
„Retineti până la noi ordine nava şi pe căpitanul Robert 
Wallace; supravegheați pasagerii.” 


„Bun! îşi zise Scotowe. Reverendul Patterson n-a pierdut 
timpul degeaba...” 

Totuşi, cum nicio navă nu pleca în seara aceea spre Irlanda, 
detectivul se văzu nevoit să rămână restul zilei şi noaptea la 
Liverpool. Această întârziere îl supăra foarte mult. Cu flerul lui de 
poliţist, îşi dădea seama că Omul Gri nu va sta cu mâinile în sân. 
El va transmite precis vreun mesaj cifrat pasagerilor de pe vas. 

Suntem în plină iarnă, şi marea Irlandei, canalul, cum spun 
englezii, era periculos şi foarte obositor pentru navigaţie. Altfel, 
Scotowe ar fi închiriat o barcă şi ar fi plecat imediat spre insula 
Man. 

Neavând încotro, se resemnă să aştepte până a doua zi 
dimineaţă; cum nu avea nimic de făcut, se gândi să-şi petreacă 
seara într-o tavernă din port, frecventată mai ales de marinari. 

Tocmai intrase şi-şi comandase un grog cu gin, când văzu că 
la masa vecină se aşeză un marinar înalt, voinic şi cu gâtul 
vânjos. Marinarul avea o chică de păr negru şi des, pielea 
bronzată si barba uşor încărunţită. Polițistul îl examină 
profesional. Imediat ce se aşeză, marinarul lovi cu pumnul în 
masă şi ceru o sticlă de bere. După ce goli primul pahar, îl auzi 
spunând în dialect irlandez: 

— Cine vrea să se îmbarce pentru insula Man? 

Auzindu-l, Scotowe tresări, dar nu scoase nicio vorbă. Un alt 
marinar, care motáia într-un colţ, deschise ochii şi, sáltándu-si 
capul, se uită lung la noul-venit. 

— Ah, dumneata eşti Ben? zise el. 

— Dar cine vrei să fie? răspunse acesta. Am venit să beau o 
bere înainte de plecare. 

— Şi unde zici că te duci? 

— In Irlanda. 

— Când pleci? 

— Cum vine mareea, am şi pornit-o. 

— Cu barca dumitale, cu „Queen Victoria”? 

— Păi cu ce altceva? răspunse Ben. N-are ea decât douăzeci 
de picioare în lungime şi pescaj mic, dar înfruntă valurile ca o 
fregată! 

— E cam agitată marea, bătrâne, fu de părere omul din colţ. 

— O fi, dar nu pentru mine... 


— 91 — 


— Ponson du Terrail — 


— $i mai sunt si stâncile submarine în canal... 

— Ai patru mateloti ai mei cunosc hátisurile astea de țărm tot 
atât de bine cum le cunosc si eu. Si apoi, ce sá mai vorbim 
prosteste? Eu trebuie să plec! Am o afacere în insula Man si nu 
trebuie să o ratez! 

— A, asta e! Va să zică o porneşti în larg chiar la noapte? îl 
mai întrebă marinarul. 

— Vântul e prielnic, bate din nord-est, şi o să intrăm în Dover 
cu mult înaintea zorilor. 

— Domnul să vă păzească, Ben! Dar eu, unul, n-aş pleca. 

Ben ridică din umeri. Alţi câţiva marinari se amestecară în 
discuţie şi fură de aceeaşi părere, că marea se arăta agitată. 

Scotowe asculta şi nu spunea nimic. 

Când îşi goli sticla de bere, Ben marinarul se ridică. 

— Păi, din moment ce aici nu găsesc pasageri pentru insula 
Man, zise el, să ne vedem sănătoşi! Bună seara! 

Dar pornind spre uşă, Scotowe îl opri. 

— Mă scuzati, domnule, spuse el. 

Ben se întoarse, îl privi şi păru că de-abia atunci îl vedea. 

— Chiar plecaţi la noapte? întrebă Scotowe. 

— Negreşit, domnule. 

— Şi vá duceti la Douglas? 

— Exact. 

— Credeţi că puteţi ajunge acolo înainte de-a se lumina de 
ziuă? 

— Pentru mine nu e o problemă, n-am nicio îndoială, domnule! 

— Cât mi-aţi cere sá mă duceti şi pe mine acolo? 

— Două lire şi opt şilingi, domnule. 

— S-a făcut! spuse Scotowe. Merg si eu cu dumneavoastră. Si 
scotándu-si portofelul, îi plăti marinarului suma cerută. 

— Ceva bagaje aveţi? întrebă marinarul. 

— Doar sacul ăsta de drum. 

— Atunci, hai să mergem! îl îndemnă Ben. 

— Uite un gentleman, murmurá unul din matelotii din 
cârciumă, care nu se teme de aventură! 

— De fapt, îşi dădu cu părerea un altul, marea e destul de 
supărată. 

— Eh, coaja de nucă a lui Ben a mai văzut şi altele mai 
grozave, se auzi încheind discuţia cel care motáise în colţul 
tavernei. 


— Funia spánzuratului — 


După o oră, coaja de nucă sălta pe valuri; când dispărea ca în 
abis, când se arăta pe coama unui val înalt cât o casă... Scotowe 
se cramponase de parâme, de teamă să nu îl măture vreo rafală. 
Ben sta la cârmă şi îşi fuma pipa. Cei patru marinari şi musul 
participau în egală măsură la indiferența şefului. Scotowe 
începea să se căiască de cutezanta lui, când, un om care dormea 
pe fundul bărcii se ridică şi se apropie de el. Cu tot spiritul lui de 
poliţist, nu îi dăduse atenţie când se urcase. Văzuse un om 
culcat, învelit cu un morman de plase în chip de pătură, şi 
crezuse că era vreunul dintre oamenii din echipaj. 

— Eh, se adresă el lui Scotowe, ce zici ce agitată e marea şi 
cum ne mai zgâlţâie? 

_ Scotowe încremeni. Unde mai auzise el vocea aceasta? 
Incercá să vadă chipul omului. Noaptea însă era ca de păcură, iar 
lumina felinarului de la pupă nu răzbea până la ei. 


Capitolul XXIX 


Necunoscutul îşi lăsă mâna pe umărul lui Scotowe. Detectivul 
se clătină uşor, de parcă l-ar fi lovit cineva cu un ciocan. 

— Ce ai, domnule, cu mine? întrebă el. 

— Cum vezi, sunt şi eu aici, ca şi dumneata, răspunse 
necunoscutul, marea e agitată şi îţi ceream părerea. 

— Despre ce? 

— Despre barca noastră; rezistă până în port? 

— Habar n-am! 

Scotowe răspundea mecanic, întrebându-se continuu: „Unde 
am mai auzit eu vocea asta?”... 

Necunoscutul îşi tot apăsa mâna grea ca o nicovală pe umărul 
lui. 

— Nu pari prea speriat, mai spuse omul. 

— Slavă Domnului! zise Scotowe. 

— Ah, dumneata crezi în Dumnezeu? 

Şi necunoscutul râse tăios şi batjocoritor. 

— Pentru ce n-aş crede în Dumnezeu? întrebă Scotowe şi făcu 
un gest de enervare, vrând să îi înlăture mâna de pe umărul său. 

Necunoscutul însă continuă să râdă. 

— Pentru că practici o meserie drăcească. 

Scotowe tresări şi făcu un pas înapoi. 

— Ce vreţi să spuneţi? îngăimă el. 

— Eşti detectiv, nu-i aşa? întrebă necunoscutul cu acelaşi ton 

— 93 — 


— Ponson du Terrail — 


batjocoritor. 

— Ce vă interesează? 

— Cum să nu mă intereseze? Doar zilele trecute ai făcut o 
descoperire uluitoare la Londra... 

Auzindu-l, fără voie se cutremură. Vru să se desfacă din 
strânsoare. 

— Lásati-má, domnule, spuse el aproape rugându-se. 

Necunoscutul rânji. 

— Să nu vá atingeti de mine... 

Necunoscutul izbucni în râs. Apoi, apucându-l de umeri, îl târî 
în cercul de lumină descris de felinarul de la pupă. 

— Uită-te bine la mine, îl îndemnă el. 

— Omul Gri! strigă sufocat Scotowe. 

— Exact! Omul Gri, răspunse Rocambole, căci el era. 

Şi cum Scotowe arunca în jur priviri disperate, căutând pe 
cineva care să-i poată veni în ajutor, Rocambole continuă cu 
acelaşi ton batjocoritor: 

— Oh, scumpul meu domn, dar constat că eşti cu mult sub 
reputaţia de care te bucuri în lume. Se spune că eşti foarte abil, 
şi, când colo, ai intrat fără pic de judecată în prima capcană 
întinsă. 

Frica puse stăpânire pe Scotowe. 

— Ajutor! strigă el. Domnule Ben, ajutor! 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă stăpânul bărcii, 
apropiindu-se. 

— Domnule Scotowe, îl dojeni Rocambole, ar fi trebuit ca şi pe 
dumnealui să-l fi recunoscut... 

Şi cum lui Scotowe îi pierise graiul, Rocambole îi zise, 
neîncetând să râdă: 

— Domnul Ben, stăpânul bărcii, şi vânzătorul de cărţi şi ziare 
din Charring Cross sunt unul şi acelaşi, scumpul meu domn... 

— Ah, báigui el în cele din urmă, sunt pierdut! 

— Am absolut aceeaşi impresie, zise Rocambole. 

Şi într-o limbă necunoscută poliţistului, i se adresă lui Ben, 
adică lui Milon. Vorbirá nestingheriti câteva minute. Detectivul 
simţea cum i se înmoaie picioarele. În fine, îl auzi pe Rocambole 
vorbind din nou în engleză: 

— Scumpul meu domn Scotowe, te lăsăm să alegi cum vrei să 
mori, şi scoase un revolver din buzunar. 

Apoi calm, şi în timp ce detectivul încerca să se tragă îndărăt, 
continuă: 

— Vrei să îţi zbor creierii, sau preferi să te aruncăm de viu în 


— 94 — 


— Funia spánzuratului — 


mare? 

Scotowe scoase un strigăt de fiară şi căzu în genunchi: 

— Îndurare! Îndurare! Cruţaţi-mi viaţa! Am soţie, am copii.. 

Rocambole începu să râdă cu poftă. 

— Ce vorbeşti, domnule? Dar dacă, acum câteva nopţi, când 
m-ati háituit cu toţii, ati fi reuşit sá mă înşfăcaţi, m-ati fi cruțat? 
Aţi fi consimţit să nu mă duceti direct la Newgate, unde má 
aştepta o frumoasă cravată de cânepă? 

— lertare! lertare, domnule, bâlbâia Scotowe, tot în genunchi, 
la picioarele lui Rocambole. 

— Fără îndoială, cunoşti proverbul din bătrâni că mai bine să 
omori lupul decât să te laşi mâncat de el! Ei bine, scumpul meu 
domn, trebuie să mă crezi, eu, personal, nu am împotriva 
dumitale niciun sentiment de ură... 

Auzindu-l astfel, o undă de speranţă încolţi în sufletul lui 
Scotowe. 

— Insă, continuă Rocambole, dacă aş face nebunia să te las în 
viaţă, m-aş căi mai devreme sau mai târziu. 

— Nu, spuse repede detectivul, nu, vă jur! 

— Mofturi! strigă Rocambole. Ştiu eu bine cât face cuvântul 
unui poliţist de teapa dumitale! 

— Vă jur, domnule, că nu voi mai întreprinde nimic împotriva 
dumneavoastră! Şi implorând astfel, Scotowe rămânea umil, tot 
în genunchi. 

Rocambole şi Milon mai schimbară câteva cuvinte în limba 
aceea necunoscută detectivului. Prábusit pe jos, îşi aştepta 
verdictul. 

— Scumpul meu domn, îl auzi pe Rocambole adresándu-i-se, 
va să zică, numele dumitale este Jack Scotowe? 

— Da, domnule. 

— De meserie detectiv? 

— Nu mai sunt, gata, am terminat! Şi dacă mă crutati, vă jur... 

— Un moment, te rog... nu despre asta este vorba. Eşti 
detectiv în serviciul societăţii Misiunii evanghelice? 

— Am fost, spre nenorocirea vieţii mele. 

— În consecinţă, ai asupra dumitale actele cu care sá-ti 
dovedesti identitatea? 

— Da. 

— Şi o scrisoare de recomandare din partea reverendului 
Patterson? 

— Da, spuse iar Scotowe. 

— Ei bine, trebuie să ni le dai pe toate. 


— Ponson du Terrail — 


— Şi nu mă veţi ucide? Mă veţi cruta?... 

— Da, sau, mai bine zis, totul depinde de dumneata... 

Cáutánd sá se aşeze în lumina felinarului, Rocambole îşi atinti 
asupra detectivului Scotowe proverbiala lui privire şi-i spuse: 

— Dă-ne mai întâi actele! 

Ca hipnotizat, Scotowe se execută cu o docilitate neobişnuită. 
Îşi deschise paltonul, scoase portofelul din buzunar si i-l întinse. 

— Ai grijă de dumnealui! îi spuse lui Milon si, cu portofelul în 
mână, Rocambole se duse lângă felinar. 


Capitolul XXX 


În portofel găsi diferite acte, dar unul singur putea fi de-ajuns 
pentru stabilirea identităţii lui Scotowe; un Permis de trecere 
foarte interesant şi original. Era fără îndoială ceea ce căuta, 
fiindcă, desfăcându-l, avu o uşoară tresărire de bucurie. Acest 
permis misterios era o foaie de hârtie galbenă, cu colţurile 
rotunjite, în mijlocul căreia se vedeau desenate cu cerneală roşie 
două cruci împletite, iar dedesubtul lor, cu cerneală violetă, un 
„R”... ṣi Un „P”... 

Documentul acesta li dădea lui Scotowe drepturi si puteri 
aproape nelimitate. Putea, de exemplu, să se deplaseze oriunde 
si sá solicite o armată de oameni în sutană neagră; să i se 
deschidă porțile tuturor închisorilor; să ordone arestarea 
imediată a uneia sau mai multor persoane. In concluzie, era 
permisul de trecere pe care i-l dăduse reverendul Patterson în 
numele societății Misiunii Evanghelice. 

După ce Rocambole cercetá cu grijă toate actele, le asezá la 
loc în portofel şi îl puse cu grijă în buzunar. Apoi reveni lângă 
Milon, care parcă nu aştepta decât un semn din partea 
stăpânului ca să-şi ia victima de umeri şi să o arunce în mare. 

— Ascultă-mă bine, domnule, îi zise Rocambole politistului, 
clipele care urmează sunt foarte importante pentru dumneata. 

Detectivul îl privi înnebunit. 

— Viaţa dumitale depinde de sinceritatea răspunsurilor pe 
care ni le vei da. 

— Sunt gata să vă răspund! 

— Vom vedea, vom vedea... Să procedăm metodic: Unde 
trebuia să te duci? 

— În insula Man. 

— Cu ce misiune? 


— 96 — 


— Funia spánzuratului — 


— Trebuia să-l arestez pe domnul John Bell, directorul de la 
Bedlam, împreună cu persoanele care îl insotesc. 

— Şi după aceea? 

— Trebuia să-i internez în casa de nebuni din insula Man. 

— Şi să-i laşi pe toţi acolo? 

— Da. 

— Nu rămăsese cumva stabilit ca îndată după arestare să îi 
raportezi reverendului? 

— Intr-adevár, aşa s-a stabilit... 

— Ei bine, spuse Rocambole, te vei ghemui pe fundul bărcii, şi 
acolo îţi voi pune o scândură pe genunchi, pe scândură o hârtie 
şi vei întocmi scrisoarea pe care ţi-o voi dicta eu. 

Această propunere, acest ordin mai bine zis, nu ar fi avut 
nimic extraordinar în oricare altă împrejurare. Marea însă era 
cumplită, vântul sufla cu o furie neasemuită, iar barca înfrunta 
violenţa valurilor. Cu toate acestea, Scotowe, care îl ştia pe Omul 
Gri capabil să-şi pună în aplicare amenințările, luă poziţia 
comandată. 

Milon se îndreptă spre pupa, desprinse felinarul, ridică de pe 
fundul bărcii o scândurică, luă dintr-un sac hârtie, o călimară şi 
pană, pregătite dinainte, şi i le întinse detectivului. Apoi, ridicând 
felinarul, aşteptă ca stăpânul lui să înceapă să dicteze. 

— Prin forţa împrejurărilor, spuse Scotowe cu aceeaşi umilinţă, 
scrisul îmi va fi tremurat, şi poate se va înţelege că nu am avut 
de ales... 

— Nu-ti face griji în privinţa asta, spuse zâmbind Rocambole. 
Scrie! 

Şi Rocambole începu să dicteze: 


„Scumpe domnule reverend, domnul John Bell, lordul William 
şi ceilalți doi sunt în siguranță; nu ne vor mai stingheri. Totuşi, 
eu nu mă întorc la Londra. lată de ce: domnul John Bell este, fără 
îndoială, nebun. Dar nebunia lui are în ea şi ceva rațional. Este 
vorba de existența comorilor îngropate de strămoşii lui. Nu vă 
pot explica mai mult. 

Sunt în largul mării, într-o barcă lungă de zece picioare, pe 
care valurile furioase o scutură ca pe o jucărie. 

incotro mă duc, vă veti întreba. In Irlanda. 

Am îndeplinit misiunea pe care mi-ati íncredintat-o şi de aici 
înainte sunt liber. 

V-aş face totuşi o propunere. Vă rog sá mă ascultați. Sunt 
sigur că voi găsi comorile pe care le caută bietul domn John Bell. 


— 97 — 


— Ponson du Terrail — 


Vreti sá le impártim? 

Dacă da, luați prima navă cu aburi şi veniţi direct la Cork. 

In port veţi găsi un han, «La Irlanda cea Verde». vă voi 
aştepta acolo. 

Servitorul dumneavoastră devotat, Scotowe. ” 


Scotowe scrise totul până la capăt. 

— Acum, spuse Rocambole, trebuie neapărat să adaugi lângă 
iscălitură acel semn secret. 

— Oh, da, aveţi dreptate, recunoscu Scotowe. 

— Dar bagă de seamă cum îl faci; ţi-am mai spus şi îţi repet: 
viaţa dumitale depinde de sinceritatea dumitale. Dacă mă înşeli, 
eşti pierdut... 

Pe când Rocambole îi vorbea astfel lui Scotowe, în largul mării 
sclipi o lumină. 

— Priveşte bine, îl îndemnă Rocambole. Lumina pe care o vezi 
este felinarul de bompres al unei nave. Echipajul, căpitanul şi toţi 
cei de la bord sunt feniani; este inutil să-ţi mai spun că îmi sunt 
devotați. 

Scotowe privea încremenit când spre lumina ce se zărea, când 
la Rocambole. 

— In zori, vasul ne va repera si noi îl vom acosta. Căpitanul te 
va lua la bordul său şi te va pune în lanţuri în fundul calei. Vasul 
se îndreaptă spre Irlanda. Dumneata vei rămâne în lanţuri până 
când o telegramă din Liverpool ne va anunţa că reverendul 
Patterson s-a îmbarcat şi el pentru Irlanda. Dacă reverendul 
rămâne la Londra, va fi dovada că semnul pe care l-ai pus sub 
semnătura dumitale nu va fi fost cel autentic. Atunci ţi se va lega 
un pietroi de picioare şi direct în fundul mării te vei opri, numai 
bun pentru hrană la peşti... 

Scotowe luă din nou pana. Desenă cu grijă la sfârşitul scrisorii 
cele două cruci ale reverendului Patterson. Insă le inversă şi 
adăugă un punct dedesubt. 

— Este bine, spuse Rocambole; acuma închide-o şi scrie-i 
adresa. 

Detectivul îi întinse scrisoarea. Rocambole o puse în buzunar 
şi nu mai scoase niciun cuvânt. N 

Marea devenea din ce în ce mai furioasă, dar barca rezista. În 
sfârşit, se arătară zorile. Atunci Milon ridică un pavilion alb în 
vârful catargului. Pavilionul trebuia să atragă atenția vasului. 
Intr-adevár, nu după mult timp se văzu desprinzându-se o barcă. 

O oră după aceea, Scotowe, legat în lanțuri fusese coborât în 


— 98 — 


— Funia spánzuratului — 


cala vasului. lar Rocambole si Milon îşi continuará linistiti drumul 
spre insula Man, gándindu-se cá ora ispásirii tuturor ticálosiilor 
comise de reverendul Patterson va suna foarte curánd. 


Capitolul XXXI 


Cu o dimineaţă înainte, vasul cu care călătorea John Bell si cei 
care îl însoțeau ajunsese în micul port Douglas, în insula Man. 
Ancora nici nu fusese aruncată, că o barcă acostă imediat, 
aducând un ofiţer al Marinei regale. Ofiţerul urcă pe punte. 

— Domnule căpitan, se adresă el căpitanului Robert Wallace, 
aveţi prevăzut în programul dumneavoastră să vă opriţi aici o 
oră? 

— Exact timpul cât să poată debarca nişte pasageri si sá 
primim alţii, răspunse Robert Wallace. 

— Ei bine, trebuie sá vă comunic un ordin al Amiralității, zise 
ofiţerul. 

— Da? făcu ironic Robert Wallace. 

Ofiţerul îi înmână un plic. Căpitanul îl desfăcu şi citi: 

„Ordon căpitanului Robert Wallace să rămână în insula Man şi 
să aştepte acolo până la noi instrucțiuni. ” 


— Dar, domnule, încercă să protesteze căpitanul, la bord am 
mulţi pasageri pentru Irlanda. 

— Se ştie acest lucru. 

— Şi toţi vor să ajungă cât mai repede la destinaţie. 

— Cazul a fost prevăzut. Un alt vas cu aburi se află în port sub 
presiune. 

— Foarte bine. 

— Gata să pornească imediat spre Dublin. 

— Şi vasul acesta poate să-mi ia pasagerii? întrebă căpitanul. 

— Da, pe toţi, exceptând doar cinci dintre ei. 

— Care sunt aceia? 

— Mai întâi, un domn John Bell. 

— Directorul de la Bedlam?... 

— Chiar el. Şi apoi un oarecare Walter Bruce, un fost deportat. 
Celălalt, un om de legi, pe nume Arthur Cokeries. Mai aveţi şi un 
gentleman, sir Arthur. Şi, evident, servitorul domnului John Bell. 

— Atunci, pe toţi aceştia îi rețin la bord? 

— Până la noi ordine. 

— Şi dacă vor cere să se plimbe prin oraş?... 


— 99 — 


— Ponson du Terrail — 


— Personal nu văd niciun inconvenient, din moment ce 
dumneavoastră veţi răspunde de ei. 

— Răspund, bineînțeles, spuse Robert Wallace. 

Şi, socotind că şi-a îndeplinit misiunea, ofiţerul coborî din nou 
în barcă şi se depărtă. Tot timpul, de la o oarecare distanţă un 
om ascultase discret această convorbire. Omul nu era altul decât 
Marmouset. Imediat ce plecă ofiţerul, el se îndreptă spre 
căpitanul Robert Wallace. 

— Este vorba de un ordin de arestare care ne priveşte pe noi, 
căpitane? întrebă el. 

Robert Wallace îi arătă telegrama. 

— Norocul cel mare, zise Marmouset, este că stăpânul meu nu 
stă cu mâinile în sân la Londra. 

— Să sperăm, răspunse căpitanul. 

— Dar până atunci, ce facem? 

— O să fiţi nevoiţi sá vă supuneti dispoziţiilor primite. 

— Şi dacă agenţii reverendului Patterson sosesc înaintea 
stăpânului? 

— Atunci, răspunse calm căpitanul, e cu totul altă socoteală... 

În acest timp, plin de nerăbdare, John Bell măsura puntea cu 
paşi mari. Apariţia ofițerului îl intrigase. Ce putea fi? Dar uimirea 
lui făcu loc unei vii nerăbdări, şi când văzu că vaporul rămase 
încremenit în mijlocul portului, se apropie de căpitan şi îl întrebă: 

— Dar ce facem aici, domnule? Dumneavoastră vá închipuiţi 
că eu am timp de pierdut? 

— Domnule, îi răspunse curtenitor căpitanul, aşteptăm vasul 
acela, şi îi arătă cu mâna spre un colţ al portului. Tocmai îşi 
porneşte motoarele... 

— Dar ce avem noi cu el ca să fie nevoie să aşteptăm aici? 

— Pentru că ne va acosta... 

— De ce? Nu înţeleg! 

— Ca să ia pasagerii de pe vasul meu si să îi conducă în 
Irlanda. 

— Cum, domnule, întrebă John Bell, a cărui faţă se 
congestiona din ce în ce mai mult, noi nu coborâm la Douglas? 
Dumneavoastră ştiţi bine că eu trebuie să consult acolo o 
somnambulă celebră... 

— Foarte bine, domnule, răspunse căpitanul, dumneavoastră 
veţi cobori la Douglas. 

— Şi ceilalţi nu? 

— Dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră... 

— Şi când vom pleca din nou la drum? 


— 100 — 


— Funia spánzuratului — 


— De indatá ce veti fi consultat-o pe somnambulá... 

— Ah, foarte bine, acceptá John Bell, care páru cá se linisteste. 

Un sfert de oră după aceea, într-adevăr, vasul care îşi încerca 
presiunea motoarelor acosta nava căpitanului Robert Wallace. 

O punte mobilă fu aruncată de la un bord la celălalt şi 
transbordarea pasagerilor se efectuă. Insă, în acel moment, 
căpitanul celui de al doilea vas se apropie de Robert Wallace şi îi 
spuse în dialect irlandez: 

— Şi eu am primit o telegramă... 

— Da? se miră Robert Wallace. 

— Trimisă din Liverpool pentru dumneavoastră. 

— Daţi-mi-o, vă rog. 

Şi Robert Wallace întinse mâna grăbit, luă telegrama, o 
desfăcu şi citi: 


„Eu şi Milon am ajuns la Liverpool. 
Anunţaţi şi pe Marmouset. 

Veti primi ordin să rámáneti în insula Man. 
Fiți fără grijă, totul merge bine. R.” 


Robert Wallace îi întinse telegrama lui Marmouset. 

— Pe scurt, zise Marmouset descretindu-si fruntea, putem să 
coborâm pe uscat? 

— Bineînţeles. Într-o oră las o barcă la apă şi puteţi să vă 
duceti unde vreţi. 

Nerăbdător, John Bell se plimba pe punte. Marmouset încerca 
să îl calmeze, dar fără succes. 

— Ei, domnule, ştiu eu ce înseamnă întârzierile astea... ele fac 
parte dintr-o combinaţie infernală pusă la cale de colegul meu, 
domnul Blount, care a dorit întotdeauna să-mi ia locul şi să 
rămână numai el director la Bedlam... Lasă, că după ce îmi 
găsesc comorile şi documentele, îmi voi căpăta titlul de lord şi 
voi acţiona să fie destituit imediat din slujbă... încheie el exaltat. 

Nu după mult timp se lăsă barca la apă. 

— Hai, domnule director, îl invită Marmouset, hai să mergem, 
nu vá mai enervati, vedeţi bine că totul trece dacă avem 
răbdare... Poftim, a sosit şi mult aşteptatul moment când o vom 
consulta pe celebra somnambulă... 


Capitolul XXXII 


— 101 — 


— Ponson du Terrail — 


Să facem acum un pas în urmă si să revenim la Londra. 

Impresionat de cele auzite, sir Archibald nu mai înțelegea 
nimic. Teama care îl cuprinsese pe reverendul Patterson când îşi 
dăduse seama că Omul Gri pătrunsese în tainele afacerilor sale îl 
stăpânea acum şi pe onorabilul baronet. (Căci sir Archibald, 
devenit socru al unui lord, obținuse de la regină titlul de 
baronet.) Intr-atát îl şocaseră cele întâmplate, încât uitase cu 
desăvârşire sá îi reproşeze reverendului comportarea lui 
ireverentioasá şi neobişnuită. Insă abia după ce acceptase 
complicitatea şi îşi jucase rolul de unealtă a reverendului, începu 
să îşi mai limpezească gândurile si sá rationeze ca un om 
normal. 

Isi aminti cât de ironic şi distant fusese reverendul când el, sir 
Archibald, coborâse din trăsură şi se precipitase cu amândouă 
mâinile întinse spre trăsura lui. Atitudinea reverendului îşi găsea 
explicaţia în aşa-zisa vizită a fiicei sale la Bedlam. Ba, în plus, 
Patterson părea convins că el, sir Archibald, împreună cu lady 
Pembleton încercau să se eschiveze de la obligaţiile contractate 
de lordul Evandale faţă de societatea Misiunii evanghelice... 

Şi tot frământându-se astfel, sir Archibald se întreba: pentru 
ce oare reverendul pusese la cale plecarea în Irlanda a doctorului 
John Bell şi a lordului William? Răspunsul veni de la sine: nu 
putea fi altceva decât teama de a nu interveni vreo înţelegere 
între jefuitori şi cel jefuit. 

Din atitudinea înaltei feţe bisericeşti de un singur lucru putea 
fi sigur baronetul, şi anume că acea înţelegere, dacă ar interveni 
vreodată, ar păgubi nu numai societatea Misiunii evanghelice, 
dar în primul rând pe cel care iniţiase acest târg, deci pe 
reverend însuşi. 

Pentru ce? Şi deodată sir Archibald, aproape speriat, găsi, 
printr-o inlántuire logică a faptelor, răspuns întregii atitudini a 
reverendului. Dacă Patterson şi Societatea Misiunii lui 
evanghelice se luptă atâta, înseamnă că singurul ţel era acela de 
a pune mâna pe întreaga succesiune a lordului Evandale... 

A doua zi, către prânz, sir Archibald luă o mare hotărâre; 
comandă trăsura şi plecă imediat la Elgin Crescent. Voia să îl 
vadă neapărat pe reverend şi să stea de vorbă cu el. In timp ce 
trăsura gonea, sir Archibald îşi spunea: „Nu ştiu exact ce anume 
a semnat lordul Evandale... Dar va trebui să aflu neapărat...” 

Se osteni degeaba. Reverendul nu dormise acasă. Servitorul îl 
încredința că stăpânul lui plecase într-o călătorie. 

Atunci, sir Archibald bănui că reverendul, neîncrezător în 


— 102 — 


— Funia spánzuratului — 


informaţiile acelui detectiv, plecase el însuşi pe urmele lordului 
William. 

Descumpănit, se întoarse acasă. Deodată se gândi că ar fi 
foarte înţelept dacă s-ar duce imediat la gara Liverpool şi de aici 
să pornească pe urmele reverendului, tot asa cum, la rândul lui, 
reverendul pornise după fostul pacient de la Bedlam. 

Şi în timp ce cumpănea cum să facă să fie mai bine, un valet îi 
aduse o carte de vizită. 

O citi: 

Contesa Vanda R... 


— Cine e şi ce vrea? îl întrebă pe valet. 

— Excelenţă, este o doamnă foarte frumoasă, care insistă să 
vă vadă. 

— Pofteşte-o, spuse sir Archibald. 

Şi se ridică, pentru a ieşi în întâmpinarea vizitatoarei. 

Când uşa salonului se deschise, îşi făcu apariţia Vanda, 
credincioasa prietenă a lui Rocambole. Sir Archibald, om de 58 
de ani, dar care părea de 50, deci om care nu îmbătrânise încă, 
se înapoiase din India, unde îşi petrecuse tinereţea, cu un 
temperament vulcanic. lar Vanda, care se înarmase cu întregul 
arsenal al cochetăriei feminine, era într-adevăr frumoasă şi 
părea o autentică aristocrată. 

Sir Archibald încremeni. Ce voia oare persoana aceasta de la 
el? Fără să îşi dea seama, rămăsese în faţa ei ca în extaz. Vanda 
îşi arboră un surâs fermecător şi îi spuse: 

— Vă cer mii de scuze, sir Archibald, că mă prezint astfel la 
dumneavoastră, dar interese majore... 

Sir Archibald o invită să ia loc într-un fotoliu, iar el, tremurând 
de emoție, rămase în picioare. 

— Vá ascult, doamnă... 

Vanda continuă: 

— Domnule baronet, eu cunosc mai multe persoane care în 
acest moment joacă un rol important în existența 
dumneavoastră şi a fiicei dumneavoastră, lady Pembleton. 

— Ah! se miră sir Archibald tresărind. 

— Mai întâi, reverendul Patterson. Apoi, Omul Gri, despre care 
de aproape o lună de zile se vorbeşte în toată Londra. 

Fără voie, baronetului îi scápá un mic țipăt. 

— V-aş mărturisi chiar, urmă Vanda, fixându-l cu priviri tandre, 
că vin aici din partea lui... 

— Din partea Omului Gri? 


— 103 — 


— Ponson du Terrail — 


— Da. 

Cu toată surprinderea sa, sir Archibald continua să o privească 
pe Vanda fără sá pară cátusi de puțin speriat. 

Vanda continuă nestingherită: 

— Azi-dimineatá Omul Gri a părăsit Londra. Si, la plecare, m-a 
însărcinat să vin la dumneavoastră să vă văd. 

— Doamnă, bâlbâi sir Archibald, permiteti-mi sá vă spun că 
eu, unul, nu l-am cunoscut vreodată pe Omul Gri, despre care 
îmi vorbiti. 

— Ştiu, domnule. 

— Şi cum nu e greu sá vá inchipuiti... 

— Vă mirati că are treburi cu dumneavoastră... 

— Exact! 

— Domnule, după ce veţi avea amabilitatea să luaţi loc si sá 
mă ascultați, nu veţi mai fi cátusi de puţin mirat, răspunse Vanda 
surázátoare si cuceritor de calmă. 

Sir Archibald trase un fotoliu si se asezá lângă ea. Şi la fel de 
emoţionat o invită curtenitor: 

— Dar vorbiti, doamnă, vă ascult, sunt al dumneavoastră... 


Capitolul XXXIII 


Stăpână pe sine, Vanda continuă: 

— Mă veţi scuza, domnule, dar trebuie de la început să vă 
spun că toată povestea acelui Walter Bruce o cunosc. 

Împins ca de un resort, sir Archibald îşi îndreptă capul. 
Neluând în seamă reacţia baronetului, Vanda zise: 

— ...a unui oarecare Walter Bruce, care susţine că este lordul 
William. 

— Doamnă... 

— Vă rog, îngăduiţi-mi să spun totul până la capăt, domnule 
baronet. Omul Gri, care m-a trimis la dumneavoastră, se ocupă 
acum de interesele lui, şi ar trebui să ştiţi că Omul Gri, când vrea 
să facă ceva, izbuteşte întotdeauna. 

Sir Archibald simţea că i se face rău. 

— Dumneavoastră, zise Vanda, ştiţi că defunctul 
dumneavoastră ginere, lordul Evandale, a dat mână liberă 
societăţii Misiunii evanghelice să se ocupe de averea sa. 

— Da, ştiu ceva în sensul acesta, îngăimă sir Archibald. 

— Ei bine, lordul Evandale a semnat cu prea multă uşurinţă 
anumite acte. Consecința acelor semnături este egală cu 


— 104 = 


— Funia spánzuratului — 


spolierea totalá a fiicei dumneavoastrá, lady Pembleton. 

— Nemaipomenit! exclamá sir Archibald. De necrezut! 

— Reverendul Patterson, seful suprem al acestei societáti, pe 
cât de periculoasă, pe atât de incorectă, a lăsat actele de care 
vă vorbesc la biroul avocatului Colcram. Avea încredere absolută 
într-unul din secretari, domnul Burdett. Or, acest domn Burdett 
este una şi aceeaşi persoană cu Omul Gri. 

— Ştiu, doamnă. Am aflat. 

— lar Omul Gri a dispărut... 

— Din păcate. 

— Şi, dispărând, a luat cu el toate hârtiile în cauză. 

— E fantastic! 

— lar acum reverendul îşi dă seama că este total dezarmat în 
lupta pe care o avea de purtat împotriva dumneavoastră... 

Pe chipul baronetului străluci bucuria, dar Vanda continuă 
surâzând lascivă: 

— Oh, nu vă grăbiţi să vá bucurati, domnule baronet, ati 
schimbat numai adversarul, atâta tot. 

— Dar, în fond, zise sir Archibald, ce doreşte Omul Gri? 

— Tocmai de aceea mă aflu eu aici... 

— Vă rog... 

— Omul Gri este şeful unei organizaţii mult mai de temut şi 
mult mai puternică decât societatea Misiunii evanghelice... Şi 
scăzând tonul, de parcă îi încredința o taină, Vanda spuse grav: 
Este fenian, domnule... 

Pe fruntea baronetului apărură broboane de sudoare. 

— Omul Gri, continuă Vanda, a jurat să îi redea lordului 
William mai întâi libertatea. 

— Eu, unul, nu am nimic împotrivă, doamnă. 

— Şi apoi averea, zise Vanda. 

Sir Archibald nu scoase o vorbă. 

— Şi, în final, a jurat să-i redea numele şi titlul său. 

— Oh, exclamă sir Archibald, ridicându-se de pe fotoliu, asta 
va fi cu neputinţă, doamnă! 

— Pentru ce? 

— Pentru că lordul William este mort şi s-a terminat de mult 
cu el. 

— O fi el mort pentru toată lumea, domnule baronet, pentru 
toată lumea, repetă Vanda, nu însă şi pentru dumneavoastră... 

— Fie. Dar până la urmă nu se va putea dovedi identitatea lui. 

— Dimpotrivă, nimic nu poate fi mai uşor. 

— Cum adică? 


— 105 — 


— Ponson du Terrail — 


— Veti vedea... Cu ajutorul unei declarații, pecetluitá cu cele 
legale, dată de Percy, locotenentul care escorta ocnasii... 

— Oh, făcu sufocat sir Archibald, care încerca să-şi recapete 
stăpânirea de sine, acel faimos act despre care s-a vorbit atâta 
poate nici nu există, doamnă! 

— Vă înşelaţi, domnule, să nu uitaţi nicio clipă că adversarul 
dumneavoastră este Omul Gri. 

— Şi chiar credeţi că má înşel? întrebă perfid sir Archibald. 

— Da. Acel document se află în mâinile Omului Gri. 

O mare tulburare se citi pe chipul baronetului. 

— Se va porni deci un proces, zise el; un proces lung, 
anevoios şi plicticos şi, cine ştie, poate fără sorţi de izbândă. 

— lată că din nou vă înşelaţi, domnule, zise Vanda, al cărei 
surâs părea şi mai cuceritor. Omul Gri nu intentează niciodată 
procese. 

— Cum aşa? întrebă automat sir Archibald, cucerit de 
frumuseţea şi farmecul straniei sale interlocutoare. 

— Din simplul motiv că el însuşi este în afara legii, domnule. 

— Ei, în cazul acesta, nu văd motivul pentru care eu şi fiica 
mea ar trebui să ne temem. 

— Domnule, zise Vanda, pentru a face să triumfe cauza 
lordului William, Omul Gri nu se va adresa justiţiei, e drept; însă 
va recurge la mijloace mult mai violente decât vá imaginati. 

Şi Vanda încetă să mai surâdă, iar sir Archibald simţi o uşoară 
înfiorare. 

— Sunt convinsă, zise Vanda, că vă iubiţi fiica, aşa că ar fi 
inutil să discutăm acest lucru. Ei bine, eu mă aflu aici tocmai ca 
să vă dau un sfat bun. 

— Dar nu mai înţeleg nimic... 

— Dacă hârtiile ar fi rămas în mâinile reverendului Patterson, 
aţi fi fost prădat de toate bunurile lordului Evandale. Cum însă 
dumneavoastră înşivă sunteţi foarte bogat, această pagubă nu 
v-ar fi afectat prea mult. 

— Intr-adevár, aşa este. 

— lar fiica dumneavoastră putea lăsa moştenire copiilor ei 
titlurile nobilei case Pembleton. 

— Da, şi?... 

— Acum, însă, în cazul că veţi refuza propunerile Omului Gri, 
este mai mult ca sigur că lady Pembleton îşi va pierde nu numai 
averea, dar şi titlurile şi poate chiar viaţa. 

— Şi care sunt propunerile? întrebă sir Archibald, tulburat. 

— Abandonarea pur şi simplu a averii lordului William... 


— 106 — 


— Funia spánzuratului — 


— Cu neputintá, doamná. 

— Şi pe lângă acest act, recunoaşterea lordului William ca şef 
al casei Pembleton. 

— Niciodată! 

— Domnule, spuse pe un ton glacial Vanda, eu mă aflu aici ca 
să vă avertizez, deci ca să aveţi timp de gândire. Voi reveni 
peste două zile... Ă 

Şi se ridică. Surâsul cuceritor îi reapăruse pe buze. În ciuda 
spaimei care pusese stăpânire pe el, baronetul se simţea din ce 
în ce mai fascinat privind-o. 

— Deci, voi reveni peste două zile... repetă Vanda. La 
revedere, sir Archibald... 

Şi legănându-se, ca o adiere de vânt, plecă. 

Rămânând singur, sir Archibald îşi trecu mâna pe frunte şi 
zise: 

— De această femeie mă tem mai mult decât de Omul Gri... 

Se simţea profund tulburat. Un sentiment de dragoste 
sălbatică îl răscolise cu atâta violenţă, încât în acele clipe uitase 
cu desăvârşire scopul în sine al acestei surprinzătoare şi 
neaşteptate vizite. 


Capitolul XXXIV 


Portul Douglas este foarte mic, aşa cum este de fapt şi oraşul. 
Străzi înguste, case joase, ici-colo câteva edificii ca de carton 
presat. Cam aşa s-ar putea descrie capitala insulei Man. 

De îndată ce ajunse pe uscat, John Bell o porni cu paşi grăbiţi. 

— Scumpul meu domn, zise Marmouset, nu este cazul să 
alergati; poate ar fi mai bine să ştim şi încotro ne ducem. 

— Direct la somnambulă, îi răspunse John Bell. 

— De acord, dar unde locuieşte? 

— Nu ştiu. Ñ 

— Ei bravo! râse Marmouset. In cazul acesta, lásati-má sá má 
interesez... 

Marmouset îi vorbea astfel pentru că, după ce pusese piciorul 
pe uscat, observase un tânăr care îl fixa foarte atent. Era 
îmbrăcat ca un pescar, cu un bluzon de cânepă impermeabilă şi 
o bonetă de lână cafenie pe cap, mâinile însă îi erau foarte albe. 
După felul în care îl privea, înţelesese că pentru el „pescarul” nu 
era un străin, aşa cum s-ar fi putut crede. 

Şi cum el o şi pornise după John Bell, tânărul îşi potrivi pasul, 


— 107 — 


— Ponson du Terrail — 


ca din întâmplare, in aceeaşi direcție. Fără niciun protocol, 
Marmouset i se opri în faţă şi îl întrebă: 

— Domnule, aţi putea să-mi daţi o informaţie? 

— Cu plăcere, răspunse surâzător tânărul. 

— Aveţi aici, în Douglas, o somnambulă? 

— Da, sigur că avem. Vă conduc eu dacă vreţi, şi pretinsul 
pescar îi făcu un semn cu ochiul. 

John Bell adăugă repede: 

— Ai de la noi o guinee, prietene, dacă întinzi pasul, că ne 
grăbim... Stă departe? 

— Drept înainte, la capătul străzii, răspunse pescarul. 

Şi văzând că John Bell o porneşte singur, îi şopti lui 
Marmouset: 

— Dumneata eşti... sir Arthur? 

— Pentru moment, da, răspunse Marmouset. 

— Bine, dacă aşa te cheamă, am ceva să-ţi dau. 

Şi îi strecură în mână o hârtie. 

Era o telegramă. 

— De unde vine? îl întrebă Marmouset. 

— De la Liverpool; a sosit acum o oră. 

Marmouset o deschise şi citi: 

„Aranjaţi ca somnambula să-l reţină cât mai mult pe John Bell. 

Sir Arthur sá mă aştepte. R.” 

Depeşa fusese trimisă pe următoarea adresă: 

George Black, Douglas, insula Man. 


Marmouset îl examină pe omul de lângă el, apoi făcu semnul 
tainic de recunoaştere al fenianilor. George Black îi răspunse 
făcând acelaşi semn. După care Marmouset îi spuse: 

— Recomandarea şefului este de prisos. 

— Pentru ce? 

— Pentru că suntem prizonieri aici. 

— As! Dacă stăpânul nu ar vrea să rámáneti aici, zise fenianul, 
aş aranja să vă răpesc din port chiar în noaptea asta, fără ştirea 
şi fără voia căpitanului şi în pofida ordinelor date de domnul 
Walburne. 

— Asta cine mai e? întrebă Marmouset, care auzea pentru 
prima oară de el. 

— Domnul Walburne este reprezentantul societăţii Misiunii 
evanghelice în insula Man. Ai răbdare, o să ţi-l arăt numaidecát. 

— După câte am înţeles încă de la Londra, somnambula este 
de-a noastră. 


— 108 — 


— Funia spánzuratului — 


— Cu totul de-a noastrá. 

— Spune-mi, te rog, este cu adevárat somnambulá? 

Pe buzele lui George Black apáru un surás. 

— Cánd trebuie, este, zise el. 

John Bell parcă avea aripi la picioare. Se depártase mai mult 
de zece paşi de ei. Falsul pescar şi Marmouset mergeau unul 
lângă celălalt. Lordul William şi Cokeries veneau în urma lor. 
Strada pe care intraseră, lăsând în urmă portul, era lungă, 
îngustă şi cobora în pantă. 

La capătul străzii, medicul se opri. Atunci George Black şi 
Marmouset grăbiră şi ei pasul şi îl ajunseră. 

— Vă conduc eu, spuse însoţitorul lor. Şi luându-l de braţ, îl 
îndemnă pe John Bell să intre într-o alee îngustă şi întunecată, 
unde se vedea o scară; urcară cu toţii la etaj. 

Pe prima uşă văzură o tăbliță pe care se putea citi un singur 
nume: Deborah. 

— Aici este, spuse George Black. 

Generos, ca si cum ar fi şi intrat în posesia comorilor 
strămoşilor săi, John Bell dădu călăuzei o guinee şi-i spuse cu un 
ton protector: 

— Poţi să pleci, băiatule, mulţumesc. 

George Black cobori scara. In trecere, se aplecă abil la 
urechea lui Marmouset şi îi sopti: 

— Ne întâlnim din nou diseară în port. | 

Marmouset aprobă dând uşor din cap. In acest timp, John Bell 
bătea în uşă. 

— Intră! se auzi dinăuntru o voce tremurată. Cheia este în 
broască. 

Fără să mai aştepte, el întoarse cheia care acţiona clanta si, 
când deschise, directorul de la Bedlam se pomeni în pragul unei 
locuinţe sordide. O femeie bătrână sta chircită pe un scaun, ca o 
vrăjitoare. Pereţii camerei erau întunecoşi; draperii groase 
împiedicau lumina zilei să pătrundă înăuntru, astfel că nu i se 
putea distinge, chipul. 

— Ce doriţi dumneavoastră? întrebă femeia. 

— O consultatie, răspunse John Bell. 

— E pentru un bolnav? 

— Nu. 

— Atunci, ca sá găsiţi cumva un obiect pierdut? 

— Da. 

— Cinci guinee, şi plata înainte, spuse scurt bătrâna, fără să 
se miste de pe scaun. Puneţi banii pe masa de colo! 


— 109 — 


— Ponson du Terrail — 


John Bell se grăbi să dea ascultare. 

— Bine, se învoi somnambula. Acum, aveţi răbdare să adorm. 

Şi, lăsându-se pe spate, se rezemă de spătarul scaunului şi 
închise ochii. 

John Bell îşi simţea bătăile inimii ca nişte ciocane, iar obrajii lui 
căpătară culoarea homarilor după ce îi arunci în apă clocotită. 


Capitolul XXXV 


Se zice despre somnambuli că ar exista două categorii 
complet distincte. Unii care nu pot adormi decât magnetizati. 
Alţii care adorm singuri, prin simpla lor putere de sugestie. 
Somnambula din insula Man făcea parte din cea de-a doua 
categorie. Ea închise ochii şi încremeni subit. 

John Bell şi însoțitorii săi păstrau o tăcere deplină. Trecurá 
astfel câteva minute, care li se părură fără sfârşit. Dar, iată, 
somnambula îşi aplecă uşor capul spre umărul stâng şi, cu 
buzele întredeschise, începu să vorbească: 

— Văd... 

— Ah! izbucni John Bell. Vedeţi? 

— Da, puneti-mi întrebări. 

— Ştiţi cine sunt eu? întrebă bietul om, tremurând de emoție. 

— Sunteţi un nobil lord. 

John Bell se întoarse spre ceilalţi cu un aer triumfător: 

— Aţi văzut? V-am spus, sunt un nobil lord! 

— Sunteţi în căutarea unei comori, continuă neintrebatá 
somnambula, ca de pe alt tărâm. 

— Este adevărat, aşa e... 

— A unei comori îngropate. 

— Da, aşa este. Dar o voi găsi oare? 

Şi vocea dârzului director de la Bedlam de-abia se mai auzea 
de emoție. 

— O veţi găsi, o veţi găsi, fu răspunsul somnambulei. 

— Când? 

— De azi în opt zile. 

— In ce loc? Vedeţi unde anume? 

— Da. 

— Oh, atunci spuneti-mi repede, se rugă el, nemaigásindu-si 
astâmpăr. 

De astă dată somnambula tăcu. 

— Dar vorbiti odată! izbucni John Bell. 


— 110 — 


— Funia spánzuratului — 


— Este obosită... aşteptaţi... îi şopti la ureche Marmouset. 

Vrând-nevrând, John Bell trebui să aştepte. In sfârşit, 
somnambula începu din nou să vorbească: 

— Văd, spuse ea, dincolo de mare, o întindere de pământ; nu 
este un continent, este o insulă. 

— Irlanda? 

— S-ar putea... da, da... Irlanda este. 

— Apoi? Si apoi? întrebă sufocat bietul om. 

— Vă veţi îmbarca şi veţi ajunge într-un mic port din sudul 
acestei insule. 

— Este Cork?... 

— Da, se poate să fie Cork. Uite, o veţi lua pe drumul din 
spatele portului şi veţi urca o colină. Veţi merge aşa vreo două 
ore... 

— Şi apoi mă voi opri? 

— Veţi ajunge în mijlocul unei păduri întinse, de stejari 
bătrâni, seculari... 

— Ah! făcu doctorul, care nu mai vedea nimic altceva decât 
buzele somnambulei. 

— Comoara pe care o căutaţi este îngropată la rădăcina unuia 
dintre acei stejari. 

— Care? Unde? Care din ei? se precipită John Bell. 

Somnambula însă tăcu. 

Faţa lui John Bell era scăldată de sudoare. 

— Apoi? Apoi? întrebă el întruna cu vocea din ce în ce mai 
sugrumată. 

Somnambula însă continua să doarmă. 

— Dar lásati-o sá se odihnească încă un moment, murmură 
Marmouset, scuturând uşor braţul nefericitului monoman. 

Deodată, somnambula făcu o mişcare bruscă şi începu să se 
agite în scaun. 

— Este, spuse ea, este aici un om care e încins în jurul 
şoldurilor cu o frânghie? 

— Da, este un om aşa cum spui dumneata... 

— Cu frânghia asta a fost spânzurat un om, adăugă ea. 

— Da, şi ce e cu asta? întrebă el triumfător. 

Şi fără să se mai controleze, John Bell începu să se agite prin 
cameră, măsurând-o cu paşi dezordonati. 

— Lângă omul acesta, continuă somnambula, este un alt om, 
în dreapta lui. 

Lordul William era cel care stătea în dreapta lui Marmouset. 

— Trebuie, continuă femeia, să îi iei cu dumneata pe aceşti 


— 111 — 


— Ponson du Terrail — 


doi oameni. 

— Aşa m-am gândit si eu... 

— Funia asta vă va fi de mare ajutor; dar dacă vreți să vă 
aducă într-adevăr noroc, va fi nevoie ca fiecare dintre aceşti doi 
gentlemeni să ţină de un capăt al ei în clipa când veţi pătrunde 
în pădurea de stejari. 

— Aşa vor face, răspund de acest lucru, mai spuse John Bell. 
Acum spuneti-mi cum voi reuşi să recunosc copacul la rădăcina 
căruia... 

— Astăzi nu mai pot sá vă spun nimic. Nu mai văd... 

— Atunci vom săpa toată pădurea! Gata! 

— Muncă zadarnică... pădurea are peste două mii de copaci... 
şi toţi sunt la fel... zise somnambula. 

John Bell îşi frecă tâmplele cu disperare. 

— Bine, dar atunci cum să fac? Cum să fac? întrebă el. 

— Oh, nu vă frámántati atâta! Am sá vă arăt cu metoda prin 
care... 

— Vă ascult, spuneti-mi, vă rog... 

— Mai întâi trebuie ca dumneata să-l determini pe un nebun 
să atingă funia spânzuratului. 

John Bell tresări şi întrebă grăbit: 

— Pentru ce un nebun? 

— Nu pot să vă spun pentru ce; dar această precautiune este 
absolut necesară... 

— Fie, şi după aceea? 

— După aceea vă veţi îmbarca; veţi ajunge la Cork, aici veţi 
urca poteca de care v-am vorbit şi aşa veţi ajunge la pădurea de 
stejari; cei doi, nu uitaţi, vor ţine frânghia de capete... Trebuie să 
supravegheați ca în timpul mersului aceştia să nu-şi privească 
picioarele, să se uite numai în sus, spuse somnambula. 

— Bun, şi după aceea? repetă el înfierbântat. 

— La un moment dat, unul din ei se va împiedica. Atunci să vă 
opriţi cu toţii. Copacul la rădăcina căruia a fost ascunsă comoara 
este chiar acolo unde respectivul a greşit pasul... 

John Bell chiui de bucurie. Zgomotul o trezi pe somnambulă 
care deschise brusc ochii şi îşi plimbă de jur-împrejur o privire 
ştearsă. Apoi se adresă direct lui John Bell. 

— Dumneavoastră m-ati consultat, nu-i asa? 

— Da, eu, răspunse el. 

— Sunteţi mulţumit? 

— Da, chiar foarte mulţumit. 

— Să nu vă supăraţi că v-am întrebat, spuse bătrâna istovită 


— 112 — 


— Funia spánzuratului — 


de obosealá, dar eu nu tin minte nimic, absolut nimic din ceea ce 
se petrece ín timpul somnului. 

John Bell mai puse două guinee pe masă şi li îndemnă pe cei 
care îl însoțeau: 

— Hai să mergem! Ce mai aşteptăm? 

Şi ca o vijelie se repezi spre uşă. In sfârşit, când ajunseră în 
stradă, Marmouset îi spuse: 

— Domnule, eu nu cred că e chiar atât de uşor pe cât vi se 
pare... 

— Ce-ai spus? întrebă directorul tresárind şi privindu-l pe 
Marmouset năuc, de parcă atunci îl vedea pentru prima oară. 


Capitolul XXXVI 


— Fără îndoială, zise Marmouset, va trebui să găsim în primul 
rând un nebun care să atingă frânghia. 

— Foarte bine, fu de acord John Bell, nu îl avem cu noi pe 
lordul William? 

Marmouset ridică sceptic din umeri şi zise: 

— Dumneavoastră ştiţi foarte bine că lordul William nu este 
nebun, cum nu sunt nici eu... g 

— Ai dreptate, da, da... ai dreptate. ll avem însă pe Edward 
Cokeries. 

— Asta nu mai este nebun... 

— Dar a fost! 

— Cred totuşi că nu este acelaşi lucru. Eu, unul, sunt chiar 
sigur că el nu ar avea nicio influenţă... 

— Drace, făcu John Bell, dar atunci ce facem?! 

— Trebuie să găsim neapărat un nebun, unul adevărat. 

— Dar unde? 

Şi John Bell păru foarte încurcat. Apoi, deodată, lovindu-se 
peste frunte, zise: 

— Nimic mai simplu! La Douglas este o casă de nebuni! 

— Sunteţi sigur? întrebă inocent Marmouset. 

— Cum să nu fiu, sir Arthur? Casa de la Bedlam şi cu cea de la 
Douglas sunt în corespondenţă frecventă şi pot chiar să adaug 
că îl cunosc pe director. 

Marmouset se încruntă uşor. 

— Nu l-am văzut niciodată, e drept, dar la un moment dat am 
purtat o corespondenţă destul de regulată, schimbând opinii în 
meseria noastră... ll cheamă Woodmans. 


— 113 — 


— Ponson du Terrail — 


Marmouset respiră usurat. 

— Dar adresa i-o cunoaşteţi? 

— Oh, nu am retinut-o, dar ce poate fi mai simplu decât să 
întrebăm pe cineva?... 

Şi cum George Black, aşa-zisul marinar care le servise drept 
ghid, era la câţiva paşi de ei, mergând liniştit ca un om care nu 
are niciun fel de griji, John Bell îl strigă. Acesta întoarse capul şi, 
cu boneta în mână, se apropie. John Bell, cu gândul la bogăţia ce 
îl aştepta, îi oferi încă o guinee, să le arate drumul sau măcar să 
le dea adresa casei de nebuni din localitate. George Black se 
oferi să-i conducă şi astfel o porniră cu toţii la drum. 

Când mai aveau foarte puţin - căci George Black le şi arătase 
casa - Marmouset se opri şi îi spuse domnului John Bell: 

— Dragă prietene, ingáduiti-mi o mică observaţie... Eu sunt de 
părere că totdeauna şi în orice împrejurare trebuie să fii prudent. 

— La ce vă referiti? 

— Mi-ati spus mai adineauri cá domnul Woodmans nu v-a 
vázut niciodatá, nu? 

— Exact. 

— Ei bine, si Marmouset îşi luă aerul unui om care meditează, 
ascultati-má cu atenţie... Dumneavoastră credeţi în fránghia 
spânzuratului? 

— Ce să mai vorbim! Doar ştiţi bine... 

— Şi eu cred în aceeaşi măsură. Dar există mulţi oameni care 
nu cred în aşa ceva. Există chiar şi dintr-aceia care s-ar putea 
mira că dumneavoastră, medic alienist... 

John Bell ridică din umeri. 

— Trebuie să recunoaştem cu toţii că dumneavoastră sunteţi 
acum în prada unei oarecare surescitări. 

— Pentru că sunt nerăbdător să devin lord şi milionar, spuse 
John Bell râzând. 

— Eu vă înţeleg, dar... 

— Dar ce? 

— Domnului Woodmans să nu i se pară deplasată sau chiar 
suspectă dorinţa dumneavoastră. 

— Oh! Nu mai spune! Crezi că s-ar putea întâmpla aşa ceva? 

— De aceea mă gândeam că poate ar fi mai indicat să îl 
prevenim de vizita noastră. 

— Prin cine? 

— Prin mine, de exemplu, care sunt mai calm decât 
dumneavoastră. 

— Asta înseamnă încă o întârziere... 


=114= 


— Funia spánzuratului — 


— Ce mai contează un sfert de oră! Şi apoi, adáugá 
Marmouset, o nenorocire poate veni repede... 

John Bell tresări şi îl privi speriat. 

— Căci, fără îndoială, continuă Marmouset, trebuie să evităm 
cu orice preţ ca domnul Woodmans să fie neplăcut impresionat 
sau să fie şocat de ceva... Altfel... 

Câteva picături de sudoare se iviră pe fruntea lui John Bell. 

— Altfel, continuă Marmouset, căruia nu îi scăpă acest mic 
amănunt, domnul Woodmans şi-ar închipui că v-aţi pierdut 
minţile şi atunci ar scrie la Londra şi, în aşteptarea răspunsului, 
v-ar reţine la el... In cazul acesta, nu ar mai fi vorba de un sfert 
de oră, ci de câteva zile pe care le-aţi pierde... 

Palid, John Bell îl privea incremenit. 

— Ei bine, zise el în cele din urmă, faceţi cum credeţi că e mai 
bine. Intraţi dumneavoastră singur la casa de nebuni. 

— Foarte bine. Dumneavoastră mă veţi aştepta la poartă? 

— Da. 

Ospiciul din Douglas era situat în partea de sus a oraşului, pe 
o colină, în mijlocul unei vaste grădini, împrejmuită de ziduri 
înalte şi solide. 

John Bell şi grupul care îl însoțea ajunseră la poarta principală. 
Marmouset reuşise să schimbe câteva cuvinte cu George Black 
în dialect irlandez. John Bell nu cunoştea această limbă, dar chiar 
dacă ar fi cunoscut-o, tot nu ar fi înţeles nimic, pentru că el nu 
mai auzea ce se petrecea în jurul lui. Era total absorbit de alte 
gânduri. 

— După aceea, domnul Washburn, omul reverendului, poate 
să facă ce pofteşte, îi spuse Marmouset lui George Black. Pentru 
moment trebuie să urmez instrucţiunile Omului Gri şi să găsesc 
un pretext ca să îl las pe John Bell în insula Man. 

— Şi la ce v-aţi gândit? 

— Vei vedea. Până atunci, ai grijă de el, nu-l scăpa din ochi. 

— Vă duceti singur la directorul ospiciului? întrebă fenianul. 

— Da, dumneata rămâi aici şi fă ce ţi-am spus. 

Când ajunseră la poartă, Marmouset sună. Un infirmier se 
arătă la grilaj. Marmouset îl întrebă: 

— Onorabilul domn Woodmans poate fi văzut? 

— Da, domnule. 

Marmouset intră, şi când infirmierul îl rugă să-i spună pe cine 
să anunţe, el li zise: 

— Pe colegul domniei-sale de la Londra, domnul John Bell, 
director la „Bedlam Hospital”. 


— 115 — 


— Ponson du Terrail — 


Infirmierul se înclină respectuos şi îl conduse în cabinetul 
domnului Woodmans, convins că avea de-a face cu însuşi John 
Bell. 


Capitolul XXXVII 


Înainte de a înnebuni, directorul de la Bedlam era vioi, 
neastámpárat, un om foarte activ si chiar exuberant. 

Domnul Woodmans însă era genul englezului flegmatic si 
prețios, total opus venerabilului domn John Bell. Pentru el, orice 
om care mergea pentru plăcerea de a merge, care vorbea fără 
să aibă ceva anume de spus, care bea fără să-i fie sete sau care 
mânca fără să-i fie foame era ajuns în pragul nebuniei. 

Când Marmouset intră în cabinetul lui, Woodmans nu se ridică; 
îi întinse doar mâna şi îi spuse: 

— Bună ziua, scumpul meu coleg; iată că ne vedem în sfârşit, 
cu toate că ne cunoaştem de atâta vreme... 

— Aveţi dreptate, zise Marmouset rece, ne-am scris foarte 
des... 

— Iti mărturisesc, plăcut surprins, că nu mă aşteptam la 
această vizită... 

— Am venit să vă rog să-mi faceţi un mare serviciu, spuse 
Marmouset. 

— Cu plăcere, vă ascult... 

— Sunt în drum spre Irlanda, împreună cu trei dintre internatii 
noştri de la Bedlam. Printre ei se află un oarecare Walter Bruce, 
pe care l-am considerat aproape vindecat şi de aceea am 
nădăjduit că voiajul îi va reda sănătatea pe de-a-ntregul. 

— Şi a suferit cumva o recidivă? 

— Da, o neaşteptată recidivă, în timpul traversării, 
închipuiţi-vă că dintr-odatá a încetat sá mai existe ca Walter 
Bruce; se crede şi susţine că el nu este altcineva decât John Bell, 
codirectorul de la Bedlam, cu alte cuvinte... eu. 

Domnul Woodmans îl ascultă fără măcar să schiteze vreun 
zâmbet. 

— Scumpul meu coleg, spuse el doct în materie, iată un caz 
de nebunie patologică frecventă; nu este câtuşi de puţin 
neobişnuit, cum vă închipuiţi dumneavoastră. De-a lungul 
carierei mele s-au ivit multe asemenea cazuri. Spre exemplu, îmi 
amintesc că, acum şase ani, doi marinari s-au luat la ceartă şi în 
final au convenit sá se bată cu cutitele. Motivul discordiei, o 


— 116 — 


— Funia spánzuratului — 


femeie pe care o iubeau amândoi în egală măsură. Pe unul îl 
chema John, pe celălalt Tobby. Au plecat la marginea oraşului ca 
să se bată, şi acolo, deodată, Tobby avu ferma convingere că de 
fapt el era John... 

— Ah, da, da... înţeleg, îl întrerupse Marmouset. Acelaşi caz cu 
al nefericitului meu pacient... 

— Să-i fie de bine! conchise domnul Woodmans. Aţi venit la 
mine, fără îndoială, să-mi cereti un sfat? 

— Nu un sfat, ci cum v-am mai spus, un serviciu... 

— Vá ascult. 

— Eu trebuie neapărat să merg în Irlanda, unde am câteva 
proprietăţi, şi cum acest nefericit a recăzut în nebunia lui, nu aş 
vrea să mă încurce... 

— Ah, înţeleg, spuse domnul Woodmans, vreţi să îl internez 
aici până la întoarcerea dumneavoastră din Irlanda, nu? 

— Întocmai, v-aş rămâne foarte îndatorat. 

— Nu aveţi de ce! Aduceţi-l. 

— Este la poarta principală. Ah, dar am uitat să vă spun că 
nebunia lui se complică cu o monomanie stranie; pe lângă faptul 
că se crede John Bell, mai pretinde că, datorită funiei unui 
spânzurat, îşi va putea găsi comorile strămoşilor îngropate nu 
ştiu pe unde spune el. 

— Este un caz foarte obişnuit, colega, spuse calm domnul 
Woodmans, gata să povestească o altă întâmplare 
asemănătoare. 

Dar Marmouset se ridică grăbit. 

— Aşteptaţi-mă numai un minut, scumpul meu coleg, mă duc 
să vi-l aduc pe bietul meu pacient, spuse Marmouset şi ieşi din 
biroul lui Woodmans, îndreptându-se spre poarta principală a 
ospiciului. 

John Bell îl aştepta nerăbdător. 

— Veniti, îi spuse Marmouset. Domnul Woodmans este 
prevenit, vă va primi cu braţele deschise şi veţi alege 
dumneavoastră înşivă nebunul care va trebui să atingă frânghia 
făcătoare de minuni. 

John Bell nu-şi mai găsea locul de bucurie şi se grăbi să-l 
urmeze pe Marmouset, care îl conduse direct în cabinetul lui 
Woodmans. 

Flegmaticul director nu se ridică nici de astă dată. 

John Bell însă se precipită spre el, îi sări de gât şi exclamă: 

— Ah, scumpul meu coleg, cât sunt de fericit să vă văd! 

— Dar eu! răspunse liniştit domnul Woodmans. 


— 117 — 


— Ponson du Terrail — 


— Cu atât mai încântat, continuă John Bell, cu cât foarte 
curând voi părăsi meseria noastră. 

— Serios? se miră profesional domnul Woodmans, privindu-l 
pe omul din fața lui, al cărui chip îmbujorat si ai cărui ochi cu 
pupile dilatate trădau exaltarea. 

— Da, da, zise John Bell, îmi voi trimite demisia. 

— Serios? 

— Bunul meu coleg si prieten, eu sunt lord si în curând voi fi 
un om foarte bogat. 

— Mi s-a spus, mi s-a spus, îl încredinţă Woodmans, vrând să-i 
tempereze elanul. 

— Sir Arthur a adus faimoasa frânghie, continuă John Bell. 

— Cine este sir Arthur? 

— Eu sunt, zise Marmouset, făcându-i un semn discret din cap 
si uitându-se complice la Woodmans. 

— Şi ce vreți să faceți dumneavoastră cu această frânghie? 

— Trebuie să o atingă unul din pacienții dumneavoastră... 

— Ah, da, da, foarte bine, conchise domnul Woodmans, care 
avea bunul obicei de a nu li contrazice niciodată pe nebuni. 

Si apăsă pe butonul unei sonerii de pe birou. 

De îndată îşi fácurá apariția doi infirmieri. 

— Conduceţi-l pe domnul la Jonatham, le spuse infirmierilor 
domnul Woodmans. 

— Dati-mi fránghia, spuse John Bell. 

— Poftim! si Marmouset i-o întinse. 

In sfársit, punea mána pe faimoasa fránghie a lui Tom 
spânzuratul! Şi, fără niciun fel de bănuială, porni în compania 
celor doi infirmieri. 

Woodmans şi Marmouset rămaseră singuri. 

— Au să-i administreze un duş, spuse Woodmans. 

— Chiar era nevoie de duş, fu de acord Marmouset. A 

Veselia lui Marmouset însă avea să fie de scurtă durată. In 
acel moment o altă uşă a cabinetului directorului se deschise şi 
un servitor anunţă: 

— Domnul Washburn! 

Auzind acest nume, Marmouset tresări. Woodmans se ridică 
automat de pe fotoliul său şi se îndreptă spre uşă, ca să-şi 
întâmpine oaspetele. 

Isi făcu apariţia un om mic de statură, slábut şi plăpând, cu 
trăsături aspre şi cu priviri smerite cătând în jos. 

— Scumpul meu domn, spuse el, nu aţi primit cumva vizita 
domnului John Bell, director la „Bedlam Hospital” din Londra? 


— 118 — 


— Funia spánzuratului — 


— Ba da, am plăcerea să vi-l prezint! spuse Woodmans, 
arătându-l pe Marmouset. 

— Ah, domnul este? se miră Washburn. 

Îşi ridică privirile şi începu să-l măsoare pe Marmouset cu 
atenţie si bánuitor, încât elevul lui Rocambole tresări, şi, cu toată 
îndrăzneala care îl caracteriza, se simţi incoltit. 

— Ah, domnul este? mai întrebă o dată Washburn, 
apropiindu-se şi continuând să-l privească insistent. 


Capitolul XXXVIII 


Fără să-l slăbească din ochi, îl întrebă direct pe Marmouset: 

— Chiar dumneavoastră sunteţi domnul John Bell? 

— Da, eu sunt, răspunse Marmouset, recăpătându-şi sângele 
rece. 

Woodmans nu mai înţelegea nimic. Cunostea calitatea 
domnului Washburn şi puterea de care dispunea. 

Tot privindu-l, Washburn continuă să-l întrebe pe Marmouset: 

— Dumneavoastră nu aţi venit singur aici? 

— Sigur că nu, răspunse Marmouset. 

— Aţi adus un nebun cu numele de Walter Bruce? 

— Da. 

— Si un altul, Edward Cokeries? 

— Exact. 

— Si unde sunt? 

Woodmans se grábi sá ráspundá pentru Marmouset: 

— În ceea ce priveşte pe Walter Bruce, este aici, în siguranţă. 

— Bine, dar celălalt? întrebă Washburn. 

— Celălalt mă aşteaptă la poartă, spuse Marmouset. 

— Şi mai sunteţi însoţit, adăugă Washburn, scoțând un 
carnetel din buzunar şi consultându-l, şi de un oarecare sir 
Arthur? 

— Desigur. 

— El unde este? 

— La poartă, cu Edward Cokeries. 

— Doresc să-i văd. 

Marmouset se ridică. 

— Mă duc cu să vi-i aduc aici, zise el. 

— Foarte bine, se declară mulţumit Washburn, vreau sá vă 
spun... 

Se opri şi, din nou, îl privi pătrunzător pe Marmouset, care 


— 119 — 


— Ponson du Terrail — 


însă îl înfruntă nepăsător. 

— Ce anume vreţi să-mi spuneţi? 

— Trebuie să vă spun că am primit o telegramă de la Londra. 
O telegramă care vă priveşte direct pe dumneavoastră, domnule 
John Bell. 

— Adevărat? se miră liniştit Marmouset. 

— Telegrama e trimisă de Scotland Yard, adică de poliţie. Si 
mi se dă ordin să vă închid aici, atât pe dumneavoastră, 
domnule John Bell, cât şi persoanele care vă însoțesc. 

Marmouset simulă o teribilă surprindere. Cât despre domnul 
Woodmans, acesta făcu un adevărat salt de pe fotoliul său şi 
exclamă: 

— Dar nu cumva vă înşelaţi, scumpe domn? 

— Nicidecum! zise domnul Washburn. 

— Trebuie să vă gândiţi că domnul este colegul meu! insistă 
Woodmans. 

— Ştiu. 

— Că este director la Bedlam... 

— Ştiu şi acest lucru. 

— Că, în sfârşit, încheie Woodmans la capătul argumentărilor 
sale, noi ne aflăm aici într-o casă de nebuni. 

— Fără îndoială, doar nu bánuiti că eu nu ştiam acest lucru. 

— Şi că a mă forţa să retin aici pe colegul şi prietenul meu, 
domnul John Bell, insistă Woodmans, ar însemna să-l trec drept 
nebun. Vedeţi dumneavoastră... 

Woodmans nu termină însă ce voia să spună, pentru că 
Washburn scoase din buzunar telegrama şi i-o vâri poruncitor 
sub nas. Marmouset trase cu coada ochiului şi văzu că telegrama 
purta însemnele Scotland Yardului şi semnătura R... P... Era deci 
gheara reverendului Patterson. Şi desigur această gheará era 
bine cunoscută de către Woodmans, fiindcă deodată se înclină, 
cu un respect plin de spaimă. 

In telegramă scria următoarele: 

„John Bell, director la Bedlam, plecat din Londra cu doi nebuni 
periculoşi, Walter Bruce, vechi ocnaş, Edward Cokeries, şi un alt 
personaj, numit sir Arthur. Arestaţi-i pe toți patru şi ínchideti-i în 
casa de nebuni, insula Man. Directorul numitei case va răspunde 
cu postul său până la sosirea detectivului Scotowe, care va avea 
depline puteri. La nevoie înțelegeţi-vă cu căpitanul portului 
Douglas.” 


Marmouset luă la rândul său cunoştinţă de telegramă. Apoi o 
— 120 — 


— Funia spánzuratului — 


înapoie lui Washburn. 

— Domnule, îi spuse el, dumneavoastră aveţi ordine 
categorice şi, desigur, nu eu sunt în măsură să vă împiedic să le 
executaţi. Totuşi, cred că trebuie să vă dau o explicaţie. 

— Ah, vă ascult, scumpul meu coleg, spuneţi! izbucni 
Woodmans. Sunt realmente consternat. Un om ca 
dumneavoastră, bănuit de nebunie... 

Marmouset începu să zâmbească. 

— Nu de nebunie, spuse el, ci de complicitate cu nebunii. 

— Cum? se miră Washburn. 

— Ce vreţi să spuneţi? exclamă Woodmans uluit. 

— Văd că niciunul dintre dumneavoastră nu înţelegeţi, spuse 
tot surâzând Marmouset. 

— Dar  explicaţi-vă! zise agentul societății Misiunii 
evanghelice. 

— Atunci, vă rog sá mă ascultați. 

Şi Marmouset se răsturnă în fotoliu, nepăsător şi degajat. 
Apoi, adresându-se lui Woodmans: 

— Dumneavoastră ştiţi, scumpul meu coleg, că totdeauna 
casele de nebuni au ajutat, într-o măsură mai mare sau mai 
mică, să se comită crime misterioase. 

Washburn se încruntă. 

— Continuaţi, scumpe coleg, spuse Woodmans. 

— lar Walter Bruce, care călătoreşte cu mine, nu este nebun 
câtuşi de puţin. 

— Ei asta-i! făcu Woodmans. 

— Sau, mai bine zis, nu era când a intrat la Bedlam. Şi acolo a 
înnebunit... 

— Dar pentru ce... l-au închis? 

— E aici un dedesubt... şi Marmouset făcu cu ochiul. Pe 
vremea când era în toate minţile, continuă el, s-a pus rău cu 
societatea Misiunii evanghelice al cărei reprezentant aveţi 
onoarea să fiţi... 

Washburn se înclină calm şi cu demnitate. 

— lar societatea Misiunii evanghelice, neştiind că acest om a 
înnebunit de-a binelea, mă bănuieşte pe mine că aş fi căutat să-i 
favorizez evadarea. 

— Ah, acuma înţeleg! conchise Woodmans. 

— În concluzie, continuă Marmouset, domnul Washburn îşi 
face datoria, dumneavoastră v-o faceţi pe-a dumneavoastră, iar 
eu pe a mea. lată-mă internat la dumneavoastră, deci, până la 
noi ordine! 


— 121 — 


— Ponson du Terrail — 


— Oh, nu pentru multă vreme, să sperăm... spuse Woodmans. 

— Până la sosirea detectivului Scotowe, se grăbi să adauge 
reprezentantul societății Misiunii evanghelice. 

— Şi când urmează să sosească aici? 

— Mâine sau poate chiar în seara aceasta. 

Woodmans respiră uşurat. 

— Încă o vorbă, zise Marmouset întorcându-se către 
Washburn. 


Capitolul XXXIX 


— Dumneavoastră vă daţi seama, spuse pretinsul John Bell, 
adică Marmouset, că din moment ce aţi primit ordin să fiu 
arestat, eu ştiu câte alte măsuri au fost luate: căpitanul portului 
a fost şi el prevenit; nava la bordul căreia am sosit aici are ordin 
să nu mai pornească în larg; poliţia oraşului are fără îndoială 
toate semnalmentele mele, nu-i aşa? 

— Totul este exact, domnule. 

— Deci ar fi absolut imposibil să evadez... 

— Ar fi greu, într-adevăr, recunoscu Washburn. 

— De aceea vă voi cere o mică favoare. 

— Dacă nu depăşeşte ordinele pe care le-am primit. 

— Sigur că nu. 

— Atunci, vă ascult, domnule. 

— V-am spus că am lăsat la poarta acestui spital pe Edward 
Cokeries şi pe sir Arthur. 

— Da. 

— Edward Cokeries este nebun; însă nebunia lui este pe cale 
de vindecare. 

Washburn ridică din umeri, vrând să spună prin aceasta că nu 
îl interesează cazul Cokeries. 

— Cât despre sir Arthur, continuă Marmouset, el nu este 
câtuşi de puţin nebun. 

— Ei bine? 

— Este un gentleman, un prieten de-al meu cu care călătoresc 
pentru plăcerea de a fi împreună şi nicidecum nu face parte 
dintre pacienţii mei. 

— Unde vreţi să ajungeţi, domnule? 

— La aceea că nu îmi veţi refuza să îi anunţ eu însumi 
distinsului sir Arthur pátania noastră. 

— Bun! 


— 122 — 


— Funia spánzuratului — 


— Şi nici nu îmi veţi refuza libertatea de a face uz de viclenie, 
pentru a-l aduce aici pe Edward Cokeries?... 

— Nicio piedică, spuse Washburn. 

— Deci îmi îngăduiţi să-i aduc? 

— Eu însă voi veni cu dumneavoastră. 

— Foarte bine, zise Marmouset. 

Şi se ridică. 

— Scumpul meu domn John Bell, spuse atunci Woodmans, eu 
sunt stăpân absolut în casa mea. 

— Fără doar şi poate, răspunse Marmouset. 

— Dumneavoastră veţi lua masa împreună cu mine, scumpul 
meu coleg. 

— Atunci, îl veţi invita şi pe sir Arthur? 

— Cum veţi dori. 

— Mulţumesc, zise Marmouset. 

Şi ieşi, însoţit de Washburn. 

Ajunşi în coridor, Washburn îi spuse: 

— Dragă domnule, trebuie să vă previn asupra unui mic 
amănunt. 

— Care anume, domnule! 

— Că până aici nu am venit singur. 

— Ah... 

— Am lăsat în faţa casei şase poliţişti. 

— Adevărat, domnule? 

— lar dacă aţi încerca să fugiţi, v-ar aresta numaidecât. 

— Oh, domnule, spuse Marmouset, linistiti-vá. Nu o să fie 
nevoie să le cereti ajutorul. Sunt un gentleman şi aveţi cuvântul 
meu de onoare... 

— Perfect, se linişti Washburn. 

Şi continuară să meargă. Ajunşi la grilaj, Marmouset adăugă: 

— Permiteţi-mi să-i spun un cuvânt între patru ochi lui sir 
Arthur. 

— Poftim, spuse Washburn. 

Şi rămase mai la distanţă. Atunci Marmouset, trecând de 
grilaj, se apropie grăbit de lord William şi de Edward Cokeries şi 
le spuse: 

— Nu am timp să vă dau explicaţii. Suntem prizonieri. 

Lord William păli. 

— Liniştiţi-vă, continuă Marmouset, Omul Gri nu va întârzia sá 
se arate si sá ne elibereze. Pentru moment, ascultaţi-mă bine... 

— Spune repede! îl îndemnă lordul William. 

— Mă veţi urma în interiorul acestei case. Pe mine nu mă mai 


— 123 — 


— Ponson du Terrail — 


cheamă sir Arthur, ci sunt domnul John Bell. Am să vă explic mai 
târziu de ce. lar dumneavoastră sunteţi sir Arthur. 

— Eu? se miră lordul William. 

— Da, dumneavoastră. Acuma veniți. 

Şi luându-l de braţ, îl prezentă lui Washburn: 

— lată-l pe sir Arthur, gentlemanul despre care v-am vorbit. 

Când Washburn se pregătea să-i treacă pe toţi trei în curtea 
casei de nebuni, un om se apropie de Marmouset: era George 
Black, marinarul, care îi făcu un semn discret, vrând să spună: 
„Nu vă fie teamă, eu şi fraţii noştri veghem...” 


După vreo oră, Marmouset şi lordul William, unul numindu-se 
John Bell şi celălalt sir Arthur, se numărau printre internaţii 
ospiciului domnului Woodmans. 

Washburn plecase. Woodmans nu contenea să-i ceară scuze 
lui Marmouset, adresându-i-se cu ,scumpul meu coleg”. lar 
Marmouset îi răspundea calm; surázátor: 

— Nu vá frámántati atâta, scumpul meu prieten, detectivul 
Scotowe nu va întârzia să sosească şi totul se va lămuri, spre 
multumirea noastră reciprocă. 

Marmouset si lordul William fură gázduiti în pavilionul 
directorului şi luară masa împreună. Edward Cokeries se 
acomodă foarte repede într-o celulă de nebun. Cât despre John 
Bell, trebuie să fim cu toţii de acord că noua situaţie nu îi făcea 
plăcere. Infirmierii, ascultând dispoziţiile date, îi administrară un 
duş. John Bell tipase, înjurase, făcuse scandal. Drept urmare, i se 
pusese cămaşa de forţă. In zadar protestase, strigase, vrând să-i 
convingă că el este John Bell, medic alienist, directorul spitalului 
de la Bedlam; şi tot în zadar ceruse să fie vizitat de domnul 
Woodmans. Woodmans nu venise. Şi, cum nu izbuteau să-l 
liniştească, recurseră la al doilea duş, apoi la al treilea. 

Astfel trecuse ziua şi apoi trecuse şi noaptea. În zorii zilei 
următoare, Marmouset şi lordul William, care împărțeau aceeaşi 
cameră, erau încă în pat, când văzură că se deschide uşa. 
Woodmans intră foarte vesel. 

— Ah, zise el, cred că totul se va explica, scumpul meu coleg. 
Vi-l aduc aici pe domnul Scotowe, care tocmai a sosit. 

Şi dându-se la o parte, lăsă loc să intre mult aşteptatul 
detectiv. Marmouset se stăpâni cu greu să nu scoată un strigăt 
de bucurie. Omul care rămăsese în cadrul uşii, omul pe care 
Woodmans îl credea a fi detectivul Scotowe nu era altcineva 


=194= 


— Funia spánzuratului — 


decát Rocambole. 
Rocambole care, stând încă în spatele lui Woodmans, îşi 
pusese un deget pe buze. 


Capitolul XL 


Rocambole nu era singur, ci însoţit de însuşi domnul 
Washburn, care, fără îndoială, era convins că îl aducea pe 
detectivul Scotowe. 

Cu o oră înainte, o mică ambarcaţiune intrase în portul 
Douglas. Un om sărise sprinten pe chei. Aici îl aştepta un 
marinar. Marinarul nu era altul decât George Black. Amândoi se 
cunoscuseră cândva la Londra. Rocambole se văzu însă nevoit să 
recurgă la gestul tainic al fenianilor, fiindcă George Black nu 
dădea semne că îl recunoaşte. Cu acea rară măiestrie pe care o 
avea Rocambole, de a-şi schimba înfăţişarea şi chipul, studiase 
într-atât mersul, gesturile şi tot aspectul lui Scotowe, încât se 
putea spune că intrase în pielea detectivului. Marinarul văzu un 
om gras, chel, rumen, cu favoriţi bogaţi, cárunti, tăiaţi ca nişte 
cotleti, şi care ducea sub braţ o geantă voluminoasă. Până si 
Milon, care asistase la travestire, rămăsese uluit. Rocambole însă 
îl liniştise: 

— Dragă prietene, îi spusese el, nu cred că Washburn să-l fi 
văzut vreodată pe Scotowe, dar e mai sănătos să ne luăm toate 
măsurile... 

Deci George Black nu îl recunoscu pe Omul Gri decât după 
salutul fenianilor. 

— Eu sunt domnul Scotowe, se prezentă el zâmbind complice. 

— Ah, foarte bine, înţeleg... 

— Şi aici am actele lui, ale lui Scotowe, adăugă Rocambole, 
arătând geanta. 

— Dar adevăratul Scotowe unde e acum? întrebă George 
Black. 

— Oh, făcu Rocambole zâmbind, nu este cazul să ne ocupăm 
de el... Important e că nu va veni aici... 

— Am înţeles. 

— Unde sunt prietenii noştri? întrebă Rocambole. 

— Din ordinul domnului Washburn, ieri au fost închişi la casa 
de nebuni. 

— Toţi? 

— Toţi. Dar sir Arthur s-a distrat niţel. 


— 125 — 


— Ponson du Terrail — 


— Cum aşa? întrebă Rocambole, simțindu-se mândru de 
elevul lui. 

George Black îi povesti tot ce făcuse Marmouset, cum se 
dăduse drept John Bell şi cum îl internase pe adevăratul John Bell 
sub identitatea lui Walter Bruce. Când termină, Rocambole îi 
spuse: 

— Fără să vrea, mi-a simplificat treburile... Unde locuieşte 
Washburn? 

— Pe aici, pe aproape. 

— Condu-mă, te rog. 

Porniră şi, după câteva minute, Rocambole călca oficial la uşa 
reprezentantului cumplitei societăţi a Misiunii evanghelice. 
Strădaniile lui Rocambole de a se deghiza fuseseră zadarnice. 
Washburn nu îl văzuse niciodată pe Scotowe, dar nici nu-i trecu 
prin minte să-l suspecteze pe noul-venit când acesta îi puse sub 
ochi diferitele hârtii ale detectivului şi faimoasa scrisoare 
semnată de reverendul Patterson. 

Washburn îi raportă ce făcuse şi cum îi retinuse pe toţi la 
ospiciu. 

— Vă închipuiţi, spuse Rocambole, că noi nu ţinem cátusi de 
puţin să-l păstrăm aici pe domnul John Bell sau pe prietenul lui, 
gentlemanul sir Arthur; faptul că mai întâi reverendul a dat ordin 
să-i arestaţi era numai ca să fie sigur că nebunul Walter Bruce 
nu ne va scăpa... 

— Foarte bine, foarte bine, incuviintá Washburn. Şi celălalt 
nebun? 

— Edward Cokeries? 

— Da. 

— Oh, pe acela îl voi reintegra la Bedlam imediat ce mă voi 
întoarce la Londra. 

— Deci aici urmează să-l păstrăm numai pe lordul William? 

— Domnule, spuse cu severitate falsul Scotowe, nu pronunţaţi 
niciodată acest nume. Aflaţi că nu există şi că nu aţi auzit 
vreodată de un lord William. 

Washburn se înclină supus. 

— Nu există, continuă el, decât un fost ocnas cu numele de 
Walter Bruce, şi acest om a înnebunit. 

— Aşadar îl veţi lăsa pe Walter Bruce aici? 

— Până la noi ordine. 

— Şi îi veţi reda libertatea domnului John Bell? 

— Îl voi lua înapoi în Anglia, iar acolo poate va avea de dat 
socoteală chiar preşedintelui Inaltei Curți pentru temeritatea 


— 126 — 


— Funia spánzuratului — 


lui... 

— Nádájduiesc, spuse Washburn, cá cel putin va fi destituit. 

— Cât despre asta, sá nu vá îndoiţi. 

Washburn îl conduse deci pe falsul domn Scotowe la casa de 
nebuni. 

Cum sir William nu îl văzuse niciodată pe Rocambole, el nu îşi 
dădu seama pentru moment dacă omul care venise era sau nu 
Scotowe. Nu scoase însă niciun cuvânt, cu atât mai mult cu cât 
Marmouset îi făcuse semn să tacă. 

E uşor de închipuit scena care a urmat. Marmouset, luându-şi 
în serios rolul directorului John Bell, nu conteni să protesteze, 
copleşindu-l pe Scotowe cu învinuiri. 

Rocambole, care îşi juca de minune rolul detectivului, îşi tot 
cerea scuze. Ba, adăugă chiar că John Bell va fi despăgubit de 
guvern pentru prejudiciul care îl suferise prin arestarea sa 
ilegală. 

In încheiere îl moraliză totuşi: 

— Ocnasul Walter Bruce, zise el, este un om foarte periculos şi 
justiţia engleză are cel mai mare interes să nu-l piardă de sub 
supraveghere, iar dumneavoastră ati comis o gravă imprudentá 
luându-l în acest voiaj... 

— Adevărat? se miră falsul John Bell cu naivitate. 

— Cum nu se poate mai adevărat, domnule; dacă ar fi evadat, 
veţi fi avut de dat socoteală. 

— Şi îl veţi lăsa aici pe acest Walter Bruce? întrebă 
Woodmans. 

— Da, domnule, şi vă rog să fiţi foarte atent să nu vă scape. 

— Oh, nu vă temeti de lucrul acesta, răspunse Woodmans. De 
altfel, îl vom tine în cămaşa de forţă zi şi noapte şi îl vom dusui 
zdravăn... 


Două ore mai târziu, Rocambole, Marmouset, lordul William, 
Edward Cokeries şi Milon erau cu toţii la bordul navei comandate 
de căpitanul Robert Wallace. 

— Oh, stăpâne, în fine, acum unde mergem? întrebă fericit 
Milon. 

— In Irlanda. 

— Ce sá facem noi în Irlanda? 

— Sá cáutám comorile si documentele bietului John Bell, 
răspunse Rocambole râzând. Apoi, lăsând gluma: Ai uitat că în 
Irlanda îl aşteaptă Scotowe pe infailibilul reverend Patterson? 


— 127 — 


— Ponson du Terrail — 


Si nava cu aburi - căreia falsul detectiv Scotowe fi anulase 
interzicerea de plecare - părăsi apele portului Douglas, 
îndreptându-se spre Irlanda. 


Capitolul XLI 


În acest timp, ne amintim, sir Archibald alergase la reverendul 
Patterson. Reverendul însă lipsea de acasă. Şi nici nu se ştia 
dacă se va întoarce curând. Treburi urgente îi mânau paşii în altă 
parte decât în Elgin Crescent. 

Ne mai amintim, de asemenea, că şeful ocult al societăţii 
Misiunii evanghelice avea un birou în Oxford Street. Acolo trata 
şi punea la cale toate misterioasele afaceri care aduceau 
prosperitatea şi bunăstarea acelei vaste asociaţii, ale cărei rotite 
şi sfori le manevra el. 

Trecuse deci pe la biroul său din Oxford Street imediat după 
plecarea lui Scotowe, unde găsise o telegramă din partea 
acestuia, prin care îl anunţa că pleca spre Douglas, în insula 
Man. 

O zi după aceea, ziua în care sir Archibald îl căutase acasă, 
reverendul primi o scrisoare. 

Cum ştim, Scotowe scrisese sub ameninţare de moarte tot ce 
îi dictase Rocambole. Parafa şi semnul tainic încheiau lunga 
depeşă. 

După ce o citi, reverendul Patterson încercă o bucurie 
neaşteptată. Lordul William fusese eliminat. În plus, Scotowe îi 
oferea să împartă cu el comoara lui John Bell. 

Reverendul Patterson, acest om care trăia mai mult decât 
modest şi părea cu totul desprins de bucuriile lumeşti, acest 
fanatic religios care visa dominarea întregului univers, iubea 
aurul nu atât pentru aur în sine, ci pentru puterea care i-o oferea 
el. 

Nu se gândi nicio clipă să pună la îndoială autenticitatea 
scrisorii lui Scotowe, care, în încheiere, îi dădea întâlnire la Cork, 
un port în sudul Irlandei. 

„Trebuie să plec”, hotărî reverendul. 

De aceea nu se mai întoarse acasă, în Elgin Crescent, ci se 
mulţumi să îşi pună într-o mică valiză câteva rufe şi haine pe 
care le avea în Oxford Street, apoi îşi luă sacul de drum şi, în 
locul redingotei lungi, negre, a cravatei albe şi a pălăriei de 
quaker, îşi luă un costum cafeniu şi o mică pălărie de postav, 


— 128 — 


— Funia spánzuratului — 


rotundă. Echipat astfel, se urcă într-o trăsură şi ceru sá fie 
condus la gara Liverpool. 

A doua zi dimineaţa, Patterson se îmbarcase pe o navă cu 
aburi care tocmai ridica ancora. De la Liverpool există două 
curse pentru Irlanda. Una între Liverpool şi Dublin si alta între 
Liverpool şi Cork. Reverendul nici nu se gândi la prima. Dacă 
totuşi ar fi fost mai prudent, ar fi trebuit să se oprească în insula 
Man şi aici să se asigure că lordul William fusese într-adevăr 
închis în casa de nebuni de pe insulă. Avea însă încredere 
deplină în Scotowe. Şi apoi se şi grábea să ajungă neîntârziat la 
Cork. 

Luă deci vaporul care îl ducea direct, fără escală în insula 
Man. Marea era agitată. Isi petrecu toată ziua şi noaptea 
următoare culcat, fără să iasă din cabina sa, refuzând orice fel 
de mâncare sau băutură. Işi menaja astfel vechea lui boală de 
stomac. Gândul la comorile lui John Bell îl făcea să uite suferinţa, 
şi când, în cele din urmă, se semnală pământul Irlandei, 
reverendul făcu apel la toată energia şi urcă pe punte. 

Furtuna care îl zguduise în tot timpul nopţii acum se liniştise. 
Dăinuia puţină hulă, însă vântul se domolise şi vasul îşi menținea 
viteza. Se apropiau zorile şi în curând avea să apară soarele, pe 
un cer trist şi fără strălucire; iar bogata Irlandá rămânea încă 
dincolo de valuri, cu câmpiile şi colinele ei înverzite... Reverendul 
începu să respire adânc aerul dimineţii. Câţiva pasageri făceau 
acelaşi lucru, plimbându-se de-a lungul punţii. Unul dintre ei 
înclină capul şi îl salută. Surprins, reverendul îi înapoie totuşi 
salutul. De îndată pasagerul se apropie şi îi spuse: 

— Văd că înălţimea voastră nu mă recunoaşte. 

Reverendul tresări şi îl privi mai atent. 

— Se poate să vă mai fi văzut, domnule, spuse el, însă acuma 
nu-mi amintesc anume unde... 

— Domnule reverend, zise pasagerul, eu sunt Shoking. 

Simţi o lovitură ca de trăsnet. Shoking nu era altul, se gândi 
reverendul, decât prietenul şi umbra Omului Gri. 

— Scuzati-má, continuă Shoking în timp ce reverendul îl 
privea încremenit, eu sunt de felul meu cam vorbáret... Şi când 
am avut norocul să recunosc în dumneavoastră pe înălţimea 
sa... 

— Şi ce dacă m-ai recunoscut? întrebă rece Patterson. 

— Păi, ca şi dumneavoastră, merg în Irlanda, zise Shoking. 

— Foarte bine, te priveşte, zise reverendul, şi îi întoarse 
spatele. 


— 129 — 


— Ponson du Terrail — 


Dar o vagă nelinişte începu să-l cuprindă. Ce căuta Shoking pe 
puntea vasului? Nu cumva Omul Gri îl trimisese pe urmele lui? 

Trecu aproape o oră de la acest incident, când vasul intră în 
cele din urmă în portul Cork. Torturat de gânduri, Patterson 
trăgea cu coada ochiului spre Shoking. Acesta părea că nu îi dă 
nicio atenţie. In sfârşit, pasagerii coborárá pe uscat. Când ajunse 
pe chei, reverendul se uită atent în jurul său. Nădăjduia să-l vadă 
în mulţime pe Scotowe. 

Îl căută însă în zadar, căci nu îl zări nicăieri. În schimb un om 
se apropie de el şi îl întrebă: 

—Nu e aşa că am cinstea să mă adresez reverendului 
Patterson? 

— Da, răspunse reverendul din ce în ce mai neatent, cu 
gândul la Scotowe. 

— M-a trimis domnul Scotowe, zise omul. 

Şi scoțând din buzunar o scrisoare, i-o întinse şefului societăţii 
Misiunii evanghelice. 


Capitolul XLII 
Reverendul luă scrisoarea, o deschise şi citi: 


„Domnul John Bell nu este singurul care a aflat despre 
comorile îngropate de strămoşii săi. Aici s-a alcătuit o asociaţie a 
fenianilor care au şi pornit în căutarea acestor comori. Dar până 
în prezent nu ei sunt pe drumul cel bun, ci eu. Numai că, 
domnule reverend, trebuie să ne luăm multe măsuri de 
precauție, şi de aceea am socotit că nu e prudent să vă aştept la 
Cork, aşa cum am stabilit în ultima scrisoare. Locul unde sunt 
îngropate comorile se află la şase mile de Cork. vă aştept la 
jumătatea drumului. Urmati persoana care vá va înmâna 
rândurile de faţă. Este un om de încredere. Scotowe.” 


Şi scrisul şi semnătura erau ale detectivului. De aceea, 
reverendul Patterson nu puse o clipă la îndoială tot ceea ce îi 
spunea Scotowe. Ridică ochii de pe scrisoare şi îl examină atent 
pe mesager. Era un bărbat tânăr şi, după îmbrăcăminte, părea 
marinar. Dar dacă ar fi privit mai atent la mâinile albe şi fine şi 
chipul fără nicio urmă de arsitá sau vânt, ar fi înţeles că se 
îmbrăcase astfel numai ca să se deghizeze. 

— Sunteţi unul din oamenii lui Scotowe? întrebă reverendul. 


— 130 — 


— Funia spánzuratului — 


— Da, răspunse tânărul, făcând cu ochiul. 

— Foarte bine, sunt gata să vă urmez. 

Şi reverendul Patterson se mai uită o dată discret în jurul său. 
Se temea de blestematul de Shoking, care cu siguranţă nu venea 
în Irlanda decât ca să-l spioneze pe el. 

— Să mergem! îl îndemnă pretinsul marinar. 

După ce ieşiră din port, îşi croiră drum printr-un labirint de 
strádute, umede şi întunecate, prin care la tot pasul se loveau de 
oameni şi de copii hámesiti şi prost îmbrăcaţi. 

Mergând, reverendul se tot întorcea, privind în urmă. Avea tot 
timpul senzaţia că îl urmăreşte Shoking. Pe de altă parte, trebuie 
spus că el, cel mai fanatic duşman al catolicismului, mergea cu 
destulă teamă printre atâţia catolici. In schimb, era liniştit în 
privinţa ghidului său. Scrisoarea lui Scotowe îi garanta 
probitatea. In sfârşit, pretinsul marinar se opri la capătul unei 
fundáturi. 

— Am ajuns, zise el obosit. 

Reverendul ridică ochii şi văzu o cracă lungă de ilex 
balansându-se deasupra unei uşi. Isi dădu seama că aici era un 
han. 

— Dar ce facem noi la hanul ăsta? 

— Domnule, se miră la rândul lui tânărul, prietenul Scotowe 
nu crede că ar fi prudent să vă plimbaţi în plină zi prin oraş... 

— Ah, da, are dreptate. Aşa e... 

— Trebuie să aşteptăm să se înnopteze. 

— Da, da, ai dreptate... 

— lar eu v-am condus aici pentru că hanul ăsta este departe 
de port şi persoanele care din cine ştie ce interes ar vrea să vă 
urmărească nu au să vă caute tocmai în fundătura asta! 

Reverendul nu obiectă şi intră liniştit în han, mergând în urma 
ghidului său. 

Hanul era plin de marinari, de dulgheri şi de tot felul de 
oameni pe care îl întâlneşti de obicei prin porturi. Unii beau şi 
mâncau, alţii cântau şi căutau gâlceavă. Pretinsul marinar, urmat 
mereu de reverend, trecu prin sala comună, spuse câteva 
cuvinte hangiului care stătea la tejghea, luă o cheie agátatá de 
zid şi ajunse la o scară de lemn care pornea dintr-un colţ. 

Apoi urcă la primul etaj şi deschise o uşă. 

— Aici e camera mea, spuse el, puteţi sá vá simtiti ca la 
dumneavoastrá acasá. 

— Ah! se mirá Patterson. Locuiţi în hanul acesta? 

— Da, domnule. 


— 131 — 


— Ponson du Terrail — 


— Bine, atunci voi rămâne aici! 

— Până diseară. Hangiul o să vă trimită o gustare, iar eu o să 
vin mai târziu ca să luám masa împreună. Până atunci, vá mai 
odihniti... 

Camera era mobilatá foarte modest. Lumina o primea dinspre 
stradă printr-o fereastră cu ghilotiná, specific englezească. 
Reverendului i-ar fi plăcut, de bună seamă, o locuinţă mai 
confortabilă, dar la nevoie putea să se acomodeze cu orice. 

l-ar fi convenit desigur să plece imediat mai departe, dar avea 
încredere în prudenta lui Scotowe şi se resemná. 

Falsul marinar îl lăsă singur. 

— Eu mă duc să pregătesc cele de trebuintá pentru plecarea 
noastră. 

După vreo oră, slujnica de la han bătu la uşă şi îi aduse ceai, 
şuncă şi ouă. 

Reverendul se ospătă cu destulă poftă, cu toate că prezenţa 
lui Shoking la Cork îi tulbura neîncetat gândurile. 

După ce mâncă, îşi trase un scaun şi se aşeză la fereastră. 
Urmărea atent lumea şi, ori de câte ori vreun trecător traversa 
strada, tresărea, crezând că s-ar putea să fie Shoking. Ziua i se 
păru că nu se mai termină. 

In sfârşit, se înserase şi apáru şi omul lui. 

— Am făcut rost de cai, spuse el. Cinăm şi după aceea plecăm 
la drum. 

Reverendul Patterson se aşeză din nou la masă şi, împreună 
cu tânărul marinar, mâncă fără poftă o friptură de vacă, cartofi şi 
o bucată de pudding. Când goli ultimul pahar de bere blondă, se 
întunecase de-a binelea. 

— Ei, a sosit momentul, zise marinarul. 

Şi aruncând pe umerii reverendului o haină marinărească cu 
glugă, adáugá: 

— Nu riscati nimic dacă vă puneţi gluga; noaptea e frig şi suflă 
vântul atât de tare, că îngheaţă urechile. 

Patterson ascultă docil şi această recomandare şi coborâră. 

Doi cai mici irlandezi, puternici, din rasa celor care au dus 
faima Irlandei în lume, tropăiau nervoşi la uşa hanului; pe 
spinarea fiecăruia, în loc de şa, fusese aruncată o piele de oaie, 
şi în loc de frâu, o frânghie trecută prin gură. 

Patterson, care era înalt, încălecă, dar picioarele lui aproape 
că atingeau pământul. 

— Haideţi! Să pornim! zise falsul marinar. 

Cei doi cáluti porniră în goana mare şi din caldarámul de 


— 132 — 


— Funia spánzuratului — 


piatră colturoasá a străzilor întortocheate ieşeau scântei. 


Capitolul XLIII 


Este un lucru obişnuit aici la Cork, acest mic oraş irlandez, să 
vezi oameni trecând în goana mare pe străzi, călare pe nişte 
ponei energici, pe deselate şi fără frâu. Ţăranii de prin 
împrejurimi vin zilnic să se aprovizioneze la oraş şi întârzie cu 
plăcere prin cârciumi, să bea gin şi rachiu de cartofi. 

De aceea, nimeni nu îi luă în seamă pe Patterson şi pe ghidul 
său. leşiră deci din Cork şi se pomeniră pe panta destul de 
abruptă a unei coline. Căluţii galopau din greu. Patterson, ca 
orice englez, fie mirean, fie pastor protestant, părea a fi un bun 
călăreţi. 

Noaptea era întunecoasă, iar în depărtare ceața începea să 
acopere marea. Când ajunseră în vârful colinei, se opriră şi doar 
din loc în loc stelutele mici ale lámpilor de iluminat trădau oraşul 
şi portul. În faţa lor - câmpii întinse, vâlcele şi păduri. Totul 
sumbru, pierzându-se în întuneric şi necunoscut. 

— Trebuie să rămânem puţin aici, spuse tânărul marinar. 

— De ce? întrebă reverendul nerábdátor. 

— Pentru că aici aştept un semnal. 

— Ah, şi după semnalul acela... 

— Domnul Scotowe trebuie să ni-l facă... 

Reverendul nu prea înţelegea ce rost avea semnalul; de aceea 
falsul marinar îşi completă explicaţia: 

— Domnul Scotowe are să ne facă semn să înaintăm sau să ne 
retragem. 

— Cum? 

— Dacă totul este gata ca să începem săpăturile, o să 
înaintăm. Dacă nu, ne întoarcem la Cork. 

Patterson se nelinişti şi, fără voia lui, gândul îi zbură la 
Shoking. 

— Totuşi, nu cred că o să fie cazul să ne întoarcem, adăugă 
ghidul. 

— Scotowe este deci foarte aproape de noi? întrebă Patterson, 
răsuflând deodată uşurat. 

— Nu, cred că e la mai mult de trei leghe de aici. 

— Păi atunci cum poate să ne facă semnale? 

— la uitati-vá, fiţi atent, uitaţi-vă acolo... 

Şi ghidul întinse mâna arătând spre mare. 


— 133 — 


— Ponson du Terrail — 


La orizont licărea o rază de lumină. Părea o stea ale cărei raze 
răzbăteau prin ceață. 

— Aşadar, putem să înaintăm? începu sá se bucure Patterson. 

— Nu încă. Dacă un al doilea foc - căci ce vedeți 
dumneavoastră acolo e foc aprins de mână de om - deci dacă un 
al doilea foc are să se aprindă tot acolo, lângă primul... atunci 
putem să ne continuăm drumul. 

— Ah, foarte bine, să aşteptăm. 

— Dacă însă focul acela o să tot ardă singur un sfert de oră, 
atunci o să fim nevoiți să coborâm din nou la Cork. 

Patterson îşi scoase ceasul lui cu repetiție, îl potrivi si aşteptă 
să sune. 

Dar iată că peste câteva minute se aprinse o altă flacără. 

— Inainte, exclamă falsul matelot, înainte! 

Si îşi si porni calul pe panta abruptă, strigându-i reverendului: 

— Nu încercaţi să conduceţi calul, lásati-vá în voia lui. 

Timp de o oră, reverendul, îndemnat tot timpul de ghid, se 
lăsă purtat într-o cursă turbată, aproape fantastică, urcând si 
coborând râpe, sărind peste tufişuri şi gropi, galopând când prin 
păşuni bogate, când de-a curmezişul, prin stepe uscate. 

Cele două focuri ardeau mereu la orizont. 

— Opreşte! strigă deodată ghidul, el însuşi strunind pe 
neaşteptate calul. 

Reverendul făcu şi el la fel. Prin întunericul nopţii, drept 
înaintea lui văzu profilându-se două siluete negre, doi oameni 
care urcau încet, pe jos, venind spre ei. 

— Uite-l şi pe domnul Scotowe, zise ghidul. 

— In sfârşit! oftă reverendul. 

Şi i se păru că o mare greutate i se ia de pe suflet. 

Siluetele se apropiau din ce în ce mai mult; curând, se auziră 
şi voci. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule Patterson? întrebă unul 
din ei. 

— Eu sunt, răspunse reverendul. 

Scotowe deci nu venea singur, îl însoțea un om. Cine să fie? 

Reverendul nu-şi putea da seama, prea era întuneric şi, în 
plus, omul acela purta tot o haină marinărească, cu gluga trasă 
adânc pe faţă, fără îndoială ca să-l apere de aspra biciuială a 
vântului rece. li strânse mâna, spunându-i: 

— Vezi, sunt punctual... 

— Foarte punctual, aprobă Scotowe, cu un ton de adâncă 
tristeţe. 


— 134 — 


— Funia spánzuratului — 


„Am impresia că îi lipseşte entuziasmul pe care i-l ştiam, se 
gândi Patterson. Oare să nu fi descoperit locul unde sunt 
comorile?” 

— Să mergem, îi îndemnă Scotowe. Şi trecând lângă reverend, 
care îşi îndemna calul la pas, porniră mai departe la drum, tácuti. 

— Ei, domnule Scotowe, zise într-un târziu reverendul, pari 
îngrijorat? 

— Eu? Nicidecum! răspunse acesta. 

— Mai avem mult? 

— Mai e o bucată de drum... _ 

Şi detectivul recázu în mutism. Insotitorul misterios de 
asemenea nu scotea nicio vorbă. O nedesluşită nelinişte începu 
să-l frământe pe Patterson. 

— Toată povestea asta mi se pare foarte ciudată... murmurá 
el. 

Dar tocmai atunci din depărtare se auzi galopul unui cal. Şi, 
într-adevăr, un călăreț îi ajungea din urmă. Deodată, insotitorul 
lui Scotowe, care până atunci tăcuse, mergând liniştit, îşi puse 
două degete pe gură şi făcu să se audă un şuierat uşor modulat. 

Auzindu-l, reverendul tresári şi inima începu să-i bată 
puternic. 


Capitolul XLIV 


Călărețul pe care îl auzeau în urma lor gonea mâncând parcă 
pământul şi în curând îi ajunse din urmă. Cu tot întunericul, 
reverendul văzu cum noul-venit îşi potrivi calul alături de cel al 
ghidului său. Cine putea fi? Mai întâi, nu i se vedea nici lui chipul, 
căci era înfăşurat în aceeaşi haină marinărească şi-şi trăsese 
gluga pe ochi. Şi apoi, nu îl auzi pronuntánd niciun cuvânt. Se 
gândi că s-ar putea să fie vreunul din oamenii tocmiti de 
Scotowe, iar Scotowe, fără îndoială, dădea dovadă de prudenţă 
şi inteligenţă... 

În timp ce reverendul îi elogia astfel iscusinta, Scotowe 
continua să tacă; mergea alături de el, cu privirile în jos. Tocmai 
tăcerea asta îi dădea de gândit înaltei feţe bisericeşti. Trecuseră 
cam zece minute de când cáláretul li se aláturase şi, iată, se auzi 
un nou tropot de cal în galop. Se repetă aceeaşi scenă. 
Însoţitorul misterios scoase un al doilea suierat şi un al doilea 
călăreț veni în curând să mărească mica ceată. 

Atunci Patterson nu se mai putu stăpâni: 


— 135 — 


— Ponson du Terrail — 


— Dragă Scotowe, spuse el, îmi place să cred că îmi vei 
explica tot ce văd că se întâmplă. 

Auzindu-l, insotitorul detectivului se întoarse pe jumătate si 
privi înspre Patterson. Acesta tresări. Nu îşi dădea seama ce se 
petrece cu el, dar ochii necunoscutului, în întunericul de 
nepătruns, luminaseră ca două tăişuri de sabie. 

Scotowe se făcuse că nu-l aude. Reverendul îl întrebă din nou: 

— Scumpul meu domn, oare vom lua cu noi însoțitori de drum 
tot aşa, din distanţă în distanţă? 

— Nu, cu ăsta s-a terminat, spuse Scotowe cu tonul unui om 
smuls dintr-o grea meditaţie. După care îşi reluă mutismul şi 
visarea lui. 

Ceata înainta întruna. Acum mergeau pe o potecă şerpuită, pe 
latura abruptă a unei coline care se detaşa în întuneric ca o 
căpăţână imensă de zahăr. 

Cuprins de nerăbdare, Patterson îl întrebă pe Scotowe: 

— Domnule Scotowe, îmi permit să-ţi spun că tot ce facem mi 
se pare absolut ridicol. 

— Ah! făcu detectivul, dând din cap. 

— In sfârşit, te rog să-mi explici, noi mergem acum în 
căutarea comorii? 

— Da, domnule. 

— Şi toţi oamenii aceştia vin cu noi? 

— Da, domnule, răspunse laconic detectivul. 

Şi iar tăcu. Nu era chip să-l determine să-i povestească mai 
mult. 

Patterson îşi struni calul şi se îndreptă către pretinsul marinar 
care îi servise iniţial de ghid. 

— Ascultă, prietene! zise el. 

— Ce doriţi, domnule! 

Reverendul se aplecá si, apropiindu-şi gura de urechea 
călăreţului, îi sopti: 

— Nu mi se pare că domnul Scotowe ar fi într-o prea bună 
dispoziţie astă-seară... 

— O fi având şi zile proaste, domnule, se întâmplă. 

— Dumneata îl cunoşti de mult? întrebă reverendul. 

— Oh, desigur. Am lucrat împreună în mai multe rânduri. 

— In sfârşit, nu ne mai apropiem de locul cu pricina? 

— Ba, cred că da. 

— Va să zică nu sunteţi prea sigur? 

— Nu atât de sigur ca domnul Scotowe, domnule, căci 
dumnealui a făcut şi o recunoaştere a locurilor. 


— 136 — 


— Funia spánzuratului — 


— Dar pentru ce luám atáta lume cu noi? se mirá reverendul, 
gândindu-se cu oarecare teamă la omul cu care Scotowe venise 
pe jos şi la cei doi călăreţi. 

— Se pare că domnul Scotowe are nevoie de ajutoare... 

— Ca să facă ce? 

— Ca să fie sigur de comorile căutate... 

Şi ghidul reverendului socoti că îi răspunsese destul de clar la 
toate întrebările puse şi că, în definitiv, avea şi el dreptul să 
păstreze tăcerea. 

In sfârşit, tot mergând, ajunseră în vârful colinei. 

— Opriti! strigă însoţitorul lui Scotowe. 

Pentru prima oară i se auzea vocea. Toti se opriră, şi atunci 
putu şi Patterson să examineze locul unde se aflau. Era un platou 
destul de îngust, înconjurat de câţiva pomi piperniciti. Pe acest 
platou fuseseră aprinse două focuri, dar neavând cine să le 
alimenteze se mai domoliseră. Oare aici îngropaseră strămoşii lui 
John Bell comorile şi toate actele privitoare la obârşia lui? 

Ghidul descălecă. La un semn poruncilor al acestui om care 
părea a-i comanda chiar şi lui Scotowe, toţi se executară şi 
descălecară. 

In primele clipe, din cauza luminii bruşte a focului, reverendul 
nu îşi dădu seama că pe platou se mai găseau şi alţi oameni. Dar 
obişnuindu-se îi observă; stăteau culcati, întinşi pe lângă foc, 
unul lângă altul. li văzu cum se freacă la ochi, ca nişte oameni 
paşnici care dormeau liniştiţi şi care tocmai au fost treziti din 
somnul adânc. 

Cuprins deodată de spaimă, Patterson se trase înapoi şi-l 
întrebă pe Scotowe: 

— Domnule, dar ce e cu toţi oamenii aceşti? Chiar avem 
nevoie de ei? 

— Se pare că da, spuse zgârcit la vorbă Scotowe. 

Cáláretii le scoaseră cailor frânghiile care tinuserá loc de 
zăbală. Lăsate libere, animalele începură să pască liniştite iarba 
care acoperea pământul. 

Patterson totuşi nu descălecă. Ghidul său, care sărise sprinten 
de pe cal, se apropie de el şi îl întrebă: 

— Păi ce faceţi, domnule, dumneavoastră nu descálecati? 

— Te rog să-mi spui: rămânem mult aici? 

— Până se luminează de ziuă. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu ne-am putea continua drumul pe timp de 
noapte. 


— 137 — 


— Ponson du Terrail — 


— Eu credeam că /ocul este pe aici, pe-aproape! 

— Este, dar de cealaltă parte a colinei, într-o râpă adâncă si 
povârnită, unde ca să cobori pe timp de noapte ar însemna să 
mergi la moarte sigură... 

În timp ce ghidul fi dădea aceste lămuriri, misteriosul însoțitor 
al lui Scotowe înteţea de zor cele două focuri. Işi dăduse gluga 
pe spate si flăcările îl luminau din plin. Patterson îl examiná cu 
multă atenţie. Chipul lui îi era cu totul necunoscut. Si, totuşi, 
când privirile li se încrucişară din nou, Patterson încercă acelaşi 
sentiment de spaimă şi se întoarse spre Scotowe. Acesta însă 
stătea cu capul în jos, de parcă ar fi fost un om condamnat la 
vreo pedeapsă cumplită. 


Capitolul XLV 


Liberati de pături şi frâie, caii pásteau linistiti. Oamenii găsiţi 
în jurul focului şi care se ridicaseră când venise ceata, acum se 
lungiseră din nou. Misteriosul însoțitor al lui Scotowe se înfăşură 
bine în mantia lui marinărească şi se întinse cât era de lung pe 
pământ, cu picioarele spre dogoarea focului. Toată lumea, chiar 
şi Scotowe, făcu la fel. Reverendul Patterson părea din ce în ce 
mai neliniştit, cu toate că era departe de a-şi imagina întregul 
adevăr. 

Scotowe avea o purtare atât de neobişnuită, încât chiar şi un 
om mai puţin bănuitor decât el ar fi încercat aceeaşi nelinişte. 
Culcat ca şi ceilalţi pe lângă foc, reverendul îşi punea tot felul de 
întrebări, fără să le găsească vreun răspuns. Işi spunea, de pildă, 
că Scotowe amestecase prea multă lume în secretul lor. De ce să 
fie nevoie de opt sau zece oameni ca să dezgroape câţiva saci cu 
aur şi o casetă cu documente? Şi toţi oamenii aceştia de aici au 
să aibă părţi egale din comoară sau or fi nişte simpli mercenari, 
plătiţi cu o sumă fixă? Îi venea greu să încline pentru această 
ultimă ipoteză. 

Dar de ce o fi Scotowe atât de morocános? Şi omul ales de el 
ca să le iasă în întâmpinare, de ce avea aerul adevăratului şef al 
acestei expediţii? 

Toate întrebările şi toate presupunerile se învălmăşeau în 
gândurile şi aşa tulburi ale reverendului Patterson. Incepu chiar, 
la un moment dat, să îşi califice purtarea drept o copilărească 
nebunie şi să jinduiască după tihna casei lui din Elgin Crescent şi 
după confortabilul birou din Oxford Street. Ba chiar se întrebă 


— 138 — 


— Funia spánzuratului — 


dacá nu cumva aceastá cálátorie fusese zadarnicá si dacá 
tágáduitele comori nici nu existau în realitate... 

În mintea lui stăruia însă o întrebare căreia nu îi găsea 
răspuns. Cum se făcea oare că Scotowe, care îşi ducea modesta 
existenţă din meseria de detectiv, simtise deodată nevoia să 
împartă comorile cu el, adică cu societatea Misiunii evanghelice? 


În timp ce reverendul îşi frământa astfel mintea, ceata se 
organizase după toate regulile. La cele două extremităţi ale 
focurilor stăteau de veghe doi oameni. Ceilalţi se culcaseră şi 
chiar dormeau. Cei de pază se plimbau cu paşi mărunți, 
oprindu-se din când în când ca să tragă cu urechea, ca nişte 
adevărate santinele. 

Se temeau cumva de vreo primejdie? 

Reverendul se culcase alături de Scotowe. Acesta se făcea că 
doarme. La un moment dat, reverendul nu mai rábdá. Il împinse 
cu cotul. Scotowe dădu semn de viaţă. 

— Scumpul meu domn, îi şopti Patterson, trebuie să fii sincer 
cu mine şi să îmi explici anumite lucruri. 

— Ah! făcu detectivul, privindu-l într-un fel foarte ciudat. 

— Spune-mi, pentru ce ne-am oprit aici? 

— Pentru că... îngăimă Scotowe, se pare... se pare că râpa 
este adâncă... şi că nu s-ar putea... fără pericol... să coborâm în 
ea pe timpul nopţii... 

— Domnule Scotowe, eu simt că dumneata mă minţi, vrei să 
mă amágesti, în orice caz... 

Detectivul tăcu. 

— M-ai atras într-o capcană, îndrăzni reverendul să-şi 
dezvăluie gândul nemărturisit până atunci, nădăjduind că 
detectivul avea să protesteze. 

Scotowe însă bâlbâi câteva vorbe neíntelese. 

— Răspunde, omule, clar! îl înghionti Patterson. 

Şi, cu toate că-i vorbea încet, luase totuşi un ton poruncitor. 

— Nu pot, se auzi Scotowe şuierând. 

Şi trăgându-se foarte aproape de reverend, detectivul îşi lipi 
buzele de urechea lui Patterson şi, cu voce şoptită, ca o 
respiraţie adâncă, adăugă: 

— Sá nu tipati, sá nu protestati, să nu faceţi nicio mişcare, că 
altfel suntem pierduti! 

Patterson îşi simţi fruntea plină de sudoare. Insotitorul 
taciturn, omul cu privirea stranie, părea că doarme. In orice caz, 
era destul de departe de ei ca trosniturile lemnelor care ardeau 


— 139 — 


— Ponson du Terrail — 


să le acopere vorbele si sá nu poată fi auziti. 

Scotowe continuă: 

— Eu nu sunt liber, sunt în mâna lor! 

— Adevărat! exclamă Patterson. 

— Tot ce v-am scris a fost sub amenințarea cu moartea... 

Inima reverendului începu să bată puternic. 

— Eu, unul, habar nu am avut că există vreo comoară, 
continuă detectivul. 

— Dar atunci?... 

— Şi dacă v-am făcut să veniți, este că mi s-a dictat scrisoarea 
simțind mereu țeava unui pistol în ceafă. 

Scotowe vorbea întruna şi vocea gátuitá de emotie îi suiera. 

— Aşadar, trase concluzia Patterson, suntem în mâna lor? 

— Da. 

— Prizonierii cui? 

Pentru o clipă Scotowe tácu. Apoi se hotărî: 

— Suntem prizonierii aceluia care îi comandă pe toţi din jur... 

— Dar cine e? 

Scotowe iarăşi tăcu. Atunci o groaznică bănuială îl cuprinse pe 
Patterson, care şi aşa era destul de înnebunit. Nu putea fi nimeni 
altul decât Omul Gri. Şi pe când îl săgetă acest gând, unul dintre 
oamenii care dormeau îşi săltă capul, de parcă s-ar fi trezit brusc 
din somn. 

Oare nu acesta era omul a cărui privire îl tulburase atât de 
mult? Oare nu el este adevăratul şef al expediției? Era unul din 
oamenii care îi ajunseseră din urmă şi li se alăturase din mers, 
călărind, ca şi ei, tot pe deşelate, un ponei irlandez. 

Trezindu-se, deci, ca după un somn adânc, omul îşi arătă 
pentru o clipă, în lumina roşiatică a focului, capul fără glugă. 
Apoi se întinse din nou pe pământ şi se culcă. Reverendul avu 
timp destul ca să-l privească şi să îl recunoască; omul acesta era 
Shoking. 

Din moment ce Shoking se află aici, Patterson nu mai avea 
nicio scăpare: era în mâinile fenianilor şi deci ale Omului Gri. 

Nu se agită, nu făcu nicio mişcare, nu scoase niciun strigăt şi 
nici măcar nu tresări, căci reverendul, om foarte echilibrat, era 
dotat cu multă stăpânire de sine. Pericolul părea fără limite; 
teribil, chiar înspăimântător... dar nu exista oare niciun mijloc de 
a-l evita? 

La rândul lui îşi lipi buzele de urechea lui Scotowe şi îi şopti: 

— In insula Man nu ai găsit nicio portitá de scăpare? 

— Eu nu am fost în insula Man, şopti Scotowe. 


= 140 — 


— Funia spánzuratului — 


— Nu se poate! 

— Asta e adevărul, domnule, din păcate. 

Patterson de-abia acum înţelese totul. 

— Am fost traşi pe sfoară de Omul Gri, şuieră el în urechea lui 
Scotowe, care dădu din cap afirmativ. Şi acum suntem în mâna 
lui? 

Detectivul dădu iarăşi din cap. 

— Ştii cumva ce are de gând cu noi? 

— Mi-a făgăduit că o să scap cu viaţă... 

— Bine, dumneata scapi cu viaţă, dar eu? Cu mine ce se va 
întâmpla? 

— Ah, dumneavoastră... nu ştiu... 

Şi în timp ce Patterson simţea un fior în tot corpul, Scotowe 
căzu din nou în acea mutenie cumplit de ursuzá. 

Omul cu privirea ca lama de cuţit dormea parcă mai liniştit ca 
oricând. 


Capitolul XLVI 


Între Scotowe şi reverendul Patterson se aşternu un moment 
de tăcere. Detectivul tremura la gândul ca nu cumva să se 
trezească şeful grupului. Patterson chibzuia asupra întregii 
situaţii. Şi orice s-ar spune, trebuie să fim cu toţii de acord, 
situaţia lor nu era deloc de invidiat. Reverendul ştia din 
experienţă ce adversar avea de înfruntat. 

Totuşi, un om ca Patterson nu-şi pierde niciodată cu 
desăvârşire capul. Încercând să-şi stăpânească nervii, începu sá 
urzească planuri de viitor şi, în paralel, să îşi amintească de 
trecut. Omul Gri îi va lua oare viaţa? Nu, aşa ceva nu putea 
crede. Trecutul acestui Om Gri, care a îmbrăţişat totdeauna 
cauze cavalereşti, îi putea fi chezăşie. Or, reverendul Patterson 
se călăuzea după principiul că atâta vreme cât un om nu este 
mort, tot mai poate ieşi din încurcătură. 

Şeful grupului şi toţi oamenii din mica ceată dormeau duşi. 
Liniştea nopţii nu era tulburată decât de sforăriile lor 
zgomotoase. 

„Dacă aş putea să fug...” se gândi deodată Patterson şi îl 
împinse din nou cu cotul pe Scotowe. 

Detectivul deschise ochii şi aşteptă. Patterson îşi lipi iar buzele 
de urechea lui şi îi şopti: 

— Crezi că n-am putea evada? 

— 141 — 


” 


— Ponson du Terrail — 


Detectivul tresári. Dădu din cap si fi răspunse: 

— Cu neputintá, nici sá nu vă gánditi! 

— Dar pentru ce? 

— Toti oamenii aceştia au somnul ca iepurii. Şi ati uitat de cei 
doi care fac rondul? 

— N-a mai rămas decât unul, uită-te... 

Intr-adevár, unul din cei doi oameni pe care şeful îi lăsase în 
picioare ca să vegheze ceata se lungise lângă ceilalţi şi acum 
sforăia ca şi ei. 

— E de-ajuns să dea alarma omul de santinelă, mai spuse 
Scotowe tremurând. 

— Poate o să adoarmă şi el, zise Patterson. 

— Chiar dacă se va întâmpla aşa, îşi continuă ideea detectivul, 
tot nu ar fi mare lucru. 

— Pentru ce? Nu te înţeleg deloc... 

— Mai întâi suntem într-o regiune complet pustie şi 
necunoscută. 

— Ce importanţă are? 

— Ne-ar ajunge din urmă într-o clipă. 

— Totuşi, continuă Patterson, am o idee... Să zicem că cea 
de-a două santinelă se lungeşte şi adoarme... Atunci noi ne 
târâm prin iarbă până la caii lăsaţi slobozi şi pe care îi vezi şi tu 
păscând pe lângă noi, sărim fiecare pe câte un cal şi pornim cât 
mai degrabă până la Cork. 

Scotowe îl ascultă şi-i răspunse zâmbind trist: 

— Eu, unul, aş vrea să încerc, dar nu am nicio nădejde... 

— Cât să fie ceasul? întrebă reverendul. 

— Să tot fie două spre ziuă. 

— Mai avem deci aproape patru ore de întuneric... Să 
adoarmă şi al doilea om de pază şi... o să vedem... 

Siguranţa cu care vorbea Patterson îi dădea oarecare 
încredere şi lui Scotowe... „In fond, se gândea el, nu mi se poate 
întâmpla ceva mai rău; şi e bine totuşi să încerc să-mi recapăt 
libertatea...” 

Se puseră la pândă. Santinela se plimba în continuare, dând 
ocol focului şi uitându-se la fiecare, să se asigure dacă doarme. 

— Are o poftă nebună să facă la fel ca ceilalţi! îi şopti 
Patterson lui Scotowe, care îl observa cu coada ochiului. 

Într-adevăr, după vreo oră de patrulare, omul de pază se 
aşeză până la urmă lângă foc. 

— Ai să vezi că nu trece mult şi o să sforăie şi el, şopti 
Patterson. 


= 140) = 


— Funia spánzuratului — 


Patterson avusese dreptate. Cel de-al doilea om de pazá 
procedá si el ca primul: se intinse pe pámánt, cu picioarele la foc 
şi capul în afara cercului şi, foarte curând, un sforăit concertat îi 
dădu de ştire reverendului că încă un om dormea adânc. 

— Cred că e momentul, îşi spuse el lui Scotowe. 

— Mai aşteptaţi puţin, răspunse detectivul. 

— Ce, nu ai curaj? 

— Ba da, nu e vorba de asta, numai că as vrea să aştept... 

— Ce? 

— Să se apropie de noi caii care se duc şi vin pe platou... 

— Fie, acceptă Patterson. 

Incordati, asteptará cam un sfert de oră. După aceea, unul din 
cai veni foarte aproape de foc. Atât de aproape chiar, încât, 
graţie luminii flăcărilor, Patterson îşi recunoscu calul cu care 
venise de la Cork. Vru sá se ridice, dar Scotowe îl retinu: 

— Incă un cuvânt... îi spuse el. Galopul cailor va da alarma 
dacă îi încălecăm aici... 

— O să-i ţinem de coamă până la marginea platoului. 

— Aşa da... 

Patterson şi Scotowe, încurajați de dorinţa de libertate, 
începură să se târască încet, depărtându-se din ce în ce, cu 
mişcări imperceptibile, de cercul celor care dormeau. Nici şeful şi 
nici vreunul din ceată nu se mişca. Scotowe luneca prin iarbă 
alături de Patterson, şi amândoi păreau nişte reptile uriaşe. Din 
timp în timp se opreau, aşteptau puţin, de teamă să nu se 
trezească vreunul. Dar nimeni nu se trezea. Şi deodată, 
Patterson se ridică şi îşi prinse calul de coamă. Scotowe se 
apropie şi el de un alt cal şi procedă la fel. 

Acum erau în afara cercului de lumină descris de foc, învăluiţi 
în întuneric. Se apropiară unul de celălalt. 

— larba e deasă, şopti Patterson, nu vor auzi paşii cailor. 

— Să sperăm... răspunse Scotowe. 

Reverendul sări sprinten şi încălecă. Incálecá şi Scotowe. 

— Slavă Domnului! oftá uşurat Patterson şi dădu câteva 
lovituri zdravene în burta micului animal, care, învăţat cu toate 
situaţiile, se avântă şi porni într-un galop grăbit. 

— Cred că suntem salvaţi, şi Omul Gri o să-mi plătească 
scump aventura asta, zise răzbunătorul om al bisericii, în timp ce 
îndemna de zor calul, care o şi pornise ca o nălucă. 


— 143 — 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul XLVII 


În câteva minute se aflau departe de ceată. Ajunseseră la 
marginea platoului. Patterson îşi lansá calul pe o pantă iute. De 
altfel, avea convingerea că pe aici urcaseră cu câteva ore mai 
înainte de a ajunge pe platou. Scotowe se ţinea după el. 

În urma lor nu se auzea nicio mişcare. Oamenii continuau, fără 
îndoială, să doarmă. Scotowe îşi potrivi calul alături de cel al 
reverendului. Întunericul rămânea tot atât de dens şi ar fi fost o 
nebunie să încerce să se orienteze. Poneii galopau cu acea 
siguranţă caracteristică numai cailor de munte. 

— Dacă mai mergem tot aşa încă un sfert de oră şi ei n-or sá 
îşi dea seama de fuga noastră, zise reverendul, suntem salvaţi. 

— Da, da, răspunse foarte convins detectivul. Dar încotro 
mergem? 

— Păi, ne întoarcem la Cork. 

— Sunteţi chiar sigur că mergem pe drumul bun? 

— Ce să mai vorbim, spuse Patterson, e un lucru de care nu 
mă îndoiesc: suntem pe acelaşi drum pe care am venit. 

— S-ar putea... 

— Apoi, insistă reverendul, ţine seama că sunt călare pe 
acelaşi cal. 

— Şi ce e cu asta? strigă Scotowe, ca să poată fi auzit. 

— Calul a fost închiriat la Cork, deci este din acelaşi oraş, şi 
dacă îşi ascultă instinctele, se întoarce acasă. 

— Dar cine poate spune că şi al meu e din Cork? întrebă 
îngrijorat detectivul. 

— Păi dumneata nu observi că de când am plecat, tot al meu 
aleargă în frunte? 

Într-adevăr, calul reverendului, lovit mereu în burtă, galopa 
fără să şovăie pe panta vertiginoasă. 

Deodată, Scotowe auzi zgomotul făcut de copitele calului său. 

— Oh, se sperie el, ştiam bine că ne-am înşelat! 

— Ce-ai spus? întrebă reverendul. 

— Păi nu auziti, galopám pe pietriş. 

— Şi ce importanţă are? 

— Cum să nu aibă, domnule? Din locul de unde am fugit şi 
până la Cork nu este decât iarbă... 

— Ei şi! făcu reverendul, care nu înţelegea ce vrea detectivul. 
Important este să ajungem la Cork, iar dacă nu, tot o să ajungem 
undeva. Numai de-am ajunge odată într-un oraş, mai adăugă 
reverendul. 


— 144 = 


— Funia spánzuratului — 


— Şi de n-am cădea într-un sat de feniani... 

Cuvântul acesta îi dădu fiori reverendului. 

Panta devenea din ce în ce mai iute. Scotowe vru să se 
oprească. Reverendul îşi lansă calul şi mai mult. 

— Să fugim! Să fugim! spunea el. 

Deodată se auzi un zgomot în depărtare. Un zgomot care 
răsuna pe deasupra lor şi care părea că se pierde undeva în nori. 
Era un fluierat pe care ecouri ciudate îl primeau şi îl repetau la 
infinit. 

Scotowe îşi întoarse capul şi privi îndărăt, spre locul de unde 
coborau. Sus de tot, deasupra colinei, cerul se înroşea. Lumina 
focurilor aprinse se reflecta în zare. 

— Să ştiţi că au observat fuga noastră, zise detectivul. 

— Nu e nimic, îl linişti Patterson, avem un avans serios faţă de 
ei. 

Şi continuă să-şi strunească poneiul. 

Panta părea că se termină. Căluţii galopau mereu cu putere şi 
din timp în timp Scotowe întorcea capul şi se uita în sus, 
cercetând acel colţ roşu care îl neliniştea şi încercând să vadă 
dacă nu se profilau cumva siluetele celor în mâna cărora 
fuseseră prizonieri. Dar oricât se străduia, nu zărea nimic. În 
afară de acel colţ roşu, totul rămânea întunecat. 

incotro se îndreptau cu atâta grabă? Nu ştiau. Patterson 
repetă întruna: 

— Cum o vrea Dumnezeu! Ai să vezi că până la urmă scăpăm 
de pericol! 

Deodată, în mijlocul întunericului apăru o lumină. Strălucea în 
depărtare jos, la picioarele lor, la fel ca aceea care înroşea cerul 
deasupra capetelor lor. Patterson abia îşi putu opri calul. 

— Priveşte! zise el. 

— Da, văd, spuse Scotowe, văd şi eu. 

— Ce părere ai, ce facem? 

— Să mergem înainte. Lumina aceea pe care o zărim seamănă 
cu o stea... Nu m-aş mira să fie de la vreo casă sau de la vreo 
fermă. 

— Eşti de părere deci să continuăm drumul? 

— Bineînţeles! 

— Ascultă, domnule Scotowe, dar dacă dăm peste feniani? 

— Cum o vrea Dumnezeu! spuse la rândul său Scotowe: 

Caii lor o porniră din nou la drum. Panta se îndulcea şi lumina 
creştea din ce în ce. Călăreţii vedeau cum în jurul lor se iveau ca 
nişte fantome întunecate o mulţime de coline şi stânci de forme 


— 145 — 


— Ponson du Terrail — 


ireale. Scotowe opri calul. 

— Aflaţi că iarăşi ne-am înşelat! zise el. 

— Vai de mine! exclamă reverendul. 

— Ştiţi unde suntem? Intr-o pâlnie. Coborám în fundul unei 
văgăuni. Şi lumina e un foc în aer liber. 

— Ciobani, fără îndoială... 

— Sau feniani. 

Din nou Patterson simți că i se zbárleste părul. 

— Ar trebui sá ne întoarcem, zise el. 

— La ce bun? se miră Scotowe, care părea resemnat. 

Şi îndemnându-şi calul, porni mai departe, în necunoscut. 

Calul lui Patterson îl urmă, în ciuda eforturilor pe care acesta 
le făcea ca să-l reţină. Dar iată că un al doilea fluierat traversă 
spaţiul. Şi, ca la comandă, lumina din fundul văgăunii se stinse 
brusc. 


Capitolul XLVIII 


Atunci începu pentru reverendul Patterson şi pentru Scotowe o 
cursă ameţitoare, absurdă şi fantastică. Să fi vrut să-şi 
stăpânească poneii, şi nu ar fi putut. Galopau ca nişte hipogrifi”, 
pe panta din ce în ce mai verticală, electrizati parcă de acel 
fluierat care le vibrase pe deasupra capetelor. Cerul dispărea şi 
ambele laturi ale pereţilor acestei pâlnii păreau cáláretilor noştri 
înspăimântați adevărate ziduri de granit. 

— Suntem pierduţi! strigă Scotowe. 

Reverendul nu-i răspunse. Innebunit de spaimă, se agátase de 
coama calului său, ca să nu cadă. 

Panta, ca o serpentină ameţitoare, continua, iar capătul ei 
părea atât de îndepărtat, încât la un moment dat, când 
reverendul încerca să-şi stăpânească nervii, îşi spuse, răpus de 
groază: 

— Nu, fără îndoială, coborâm în fundul vreunui vulcan stins, 
numai un vulcan poate avea forma asta de pâlnie... 

Scotowe nu mai striga. La fel ca reverendul, se cramponase şi 
el de coama calului său. Dar strângându-l probabil prea tare, sau 
simtindu-si stăpânul prea încordat, calul se cabrá deodată, făcu 
o mişcare neaşteptată atât de puternică, încât Scotowe, silit să-i 


3 Hipogrif — animal fabulos din mitologie, jumătate cal, jumătate 
vultur.(n.t.) 


— 146 = 


— Funia spánzuratului — 


dea drumul, căzu în gol, cu mâinile întinse înainte. 

Reverendul auzi un țipăt prelung. Apoi undeva, departe, o 
bufnitură. Niciun geamăt. Calul lui, după ce se oprise o clipă 
descumpănit, îşi reluase cursa şi galopa, fără om, alături de 
Patterson. 

Acum reverendul nu se mai gândea desigur să scape prin fugă 
din ghearele Omului Gri. Ceea ce căuta el era să evite soarta 
bietului Scotowe. Se va tocmi după aceea asupra preţului vieţii 
sale... nu se poate să nu cedeze până la urmă Omul Gri... dar, 
pentru moment, trebuia să-şi crute viaţa... Făcu apel la toată 
ştiinţa lui în materie de călărit, el, care fusese văzut cândva 
executând volte în cerc în Hyde-Park şi pe hipodromul de la 
Epson... Se cramponă cât putu mai bine, repetând în neştire 
cuvintele nefericitului Scotowe: „Cum o vrea Dumnezeu... Cum o 
vrea Dumnezeu!” Şi calul lui gonea nebun, iar prin întunericul de 
nepătruns, ţinând acelaşi ritm, alerga calul lui Scotowe. 

Dar iată că lumina care se stinsese brusc la cel de-al doilea 
fluierat apăru iarăşi în faţa reverendului. De astă dată însă foarte 
puternică şi foarte aproape, la cel mult o sută de metri sub el. 
Ingrozit, îşi închise ochii, dar frica de necunoscut îl făcu să-i 
deschidă imediat. O jerbă de raze ca ale unui fulger lumina 
grozăviile până atunci pierdute în întuneric. Se înşelase numai pe 
jumătate. Nu rătăcea în craterul unui vulcan stins, ci într-o pâlnie 
săpată anume de oameni într-un munte cu zăcăminte de huilă. 
Vulcanul presupus de el era deci o mină. 

Razele care îşi proiectau limpezimea imensă de-a lungul şi 
de-a latul pereţilor de granit, luminând chiar şi drumul înclinat, 
tăiat din vârful muntelui şi terminându-se în fundul minei, 
porneau dintr-un fel de reflector imens, fixat pe un stâlp. La 
piciorul stâlpului zăcea nemişcat trupul fără viaţă al lui Scotowe. 
La apariţia luminii, caii îşi încetară goana, iar Patterson, 
răsuflând usurat, îşi desfăcu mâinile din coama încâlcită, 
regăsindu-şi astfel siguranţa şi echilibrul. Ba chiar încercă să-şi 
pună ordine în idei. 

Cu puţin timp înainte îşi încredinţase sufletul în mâinile 
Domnului şi nu ar fi dat doi bani pe viaţa lui. Acum însă nimic nu 
i se mai părea că ar merita să fie luat în seamă şi situaţia nu 
părea chiar atât de disperată. Fantasticul ireal făcea loc deodată 
realităţii. 

Ceea ce fusese într-adevăr cumplit în această realitate era 
desigur moartea lui Scotowe, al cărui trup îl privea acum cu milă. 
Restul se explica de la sine. Caii, îndemnați cu îndârjire înainte, o 


Ap 


— Ponson du Terrail — 


luaseră pe primul drum apărut în cale. Şi, însufleţindu-se, cedând 
mai întâi pantei înclinate şi apoi curajului lor nativ, se 
ambalaseră. Acum, pentru el lucrul cel mai important îl 
constituia faptul că se afla departe de Omul Gri. Avea să ajungă 
în acest bazin carbonifer, unde lucrau fără îndoială mineri 
paşnici, care nu aveau de unde să îl cunoască pe temutul şef 
fenian, şi la ei va găsi un adăpost provizoriu, dacă totuşi acest 
bazin, căruia îi zărea numai intrarea, nu fusese cumva părăsit... 

Liniştea lui Patterson însă avea să fie de scurtă durată. Un nou 
şuierat, la fel de straniu, traversă spaţiul, tot ca celelalte două 
care răsunaseră pe deasupra capului său cu puţin timp înainte. 
Şi de îndată se auzi un trap de cai coborând pe aceeaşi pantă. 

Porniseră deci în urmărirea lui... 

Simti un fior de gheaţă scuturându-i corpul şi, venindu-i în 
minte imaginea lui Scotowe, murmură: „Sunt pierdut... de astă 
dată simt că sunt pierdut...” 

În clipa aceea calul lui, care continuase să meargă la pas, se 
opri lângă stâlpul care susţinea felinarul acela gigantic. Atunci 
de-abia văzu de aproape corpul zdrobit al lui Scotowe, care 
zăcea într-o baltă de sânge. 


Capitolul XLIX 


Intrarea propriu-zisă a bazinului, a acestui subteran, începea 
la câţiva paşi de stâlp. La ultimul fluierat care străbătuse zarea, 
o altă lumină apăru din adâncul hăului, sau mai bine zis o 
succesiune de lumini mişcătoare care se agitau în toate 
direcţiile. Reverendul îşi dădu seama despre ce putea fi vorba. 
La auzul fluieratului, minerii - care purtau o lampă în frunte - 
alergaseră fără îndoială, ca la un semnal. 

Galopul infernal care răsuna pe deasupra văii se apropia 
vertiginos de el. Şi tot la fel, cei care ieşeau din mină, din ce în 
ce mai multi parcă, îl încolţeau, prinzându-l ca într-un cleşte. 

Calul lui, care rămăsese pe loc lângă stâlp, începu să 
adulmece, cu un fel de spaimă, cadavrul lui Scotowe. 


4 Aici se încheie textul scris de autor. Partea de încheiere din 
această variantă electronică este realizată de editura Dentu care s-a 
ocupat de tipărirea operei lui Ponson du Terrail în volume. 


= 148 = 


— Funia spánzuratului — 


Minerii se apropiaseră de Patterson înaintea oamenilor călări. 
Se pomeni înconjurat de vreo duzină de oameni goi până la brâu, 
negri ca nişte diavoli, fiecare din ei purtând pe frunte o lampă de 
miner fixată într-un inel de fier. Unul dintre ei, un uriaş, i se 
adresă în engleză: 

— Cine eşti şi ce cauţi aici? 

— Sunt un călător rătăcit, spuse reverendul. 

Toţi începură să râdă; şi râsul lor prindea ecouri stranii. 

— Nu cumva esti un fugar? îl întrebă din nou uriaşul. 

Nemaigăsind forţă să vorbească, Patterson negă dând din cap. 

Isi îndreptă statura si îi privi pe cáláretii care se apropiau; şase 
erau la număr şi se agitau în cercul de lumină descris de felinar. 

Curând, recunoscu în fruntea lor pe acelaşi om: şeful cetei din 
care cu puţin timp înainte reuşise să fugă. 

Ca nişte năluci, cáláretii descălecară sprinteni. Minerii îi 
salutară respectuoşi, ceea ce pe Patterson îl tulbură profund. 
Atunci şeful puse mâna pe umărul reverendului şi îi zise: 

— Dar bun călăreț mai sunteţi, domnule reverend; cine ştie, 
însă, poate aţi greşit că nu aţi terminat drumul la fel ca prietenul 
dumneavoastră. 

Patterson se înfioră. 

— Bietul Scotowe, continuă şeful. Lui nu numai că i-aş fi cruțat 
viaţa, dar îi şi promisesem să îl conduc în Franţa după ce mi-aş fi 
terminat aici măruntele treburi... 

In timp ce îi vorbea, Patterson îl privea scrutător, cu un aer 
care voia să spună: „Numai Omul Gri ar putea să vorbească aşa, 
şi totuşi nu îl recunosc...” 

Şeful înţelese repede la ce se gândea prea cinstita faţă 
bisericească şi începu să râdă. 

— Domnule reverend, îi spuse, văd că nu mă recunoasteti... 

Patterson se trase un pas înapoi. 

— Oh, glasul acesta... zise el. 

— Glasul lui Burdett, rânji şeful. Cum de nu m-ati recunoscut 
încă, scumpul meu domn? 

— Ei bine, spuse reverendul îndreptându-şi spatele, cum era 
să vă recunosc, din moment ce vă schimbaţi înfăţişarea după 
cum vă e pofta? Dar, din moment ce dumneavoastră sunteţi, 
spuneti-mi mai repede ce aveţi de gând să faceţi cu mine? Nu 
aştept nici iertare, nici milă... 

— Poate aveţi dreptate, răspunse Omul Gri. 

Reverendul îşi încrucişă braţele pe piept şi luă poziţia omului 
care îşi aşteaptă liniştit sentinţa. 


— 149 — 


— Ponson du Terrail — 


Omul Gri zise: 

— Noi mergem - şi unul şi celălalt - spre aceeaşi țintă, 
domnule, iar țelul luptei noastre este multiplu. Sunt atâția ani de 
când se duce între noi o luptă acerbă. Uneori ati triumfat, iar 
când ati reuşit sá má închideţi la Newgate, ați crezut chiar că 
lupta noastră s-a încheiat. 

— Spuneți mai departe, zise reverendul cu sânge rece. 

— Câteva ore încă - v-aţi zis atunci - si Omul Gri se va legána 
de capătul unei fránghii... Dar v-aţi înşelat exact cu câteva ore, 
domnule, numai cu câteva ore... 

— Ar fi mai bine să-mi spuneți ce aveți de gând să faceți cu 
mine, spuse Patterson. Sunt grăbit să termin, să termin chiar cu 
viața... 

— Aş! Nu credeți nici dumneavoastră ce spuneți! îl întrerupse 
râzând Omul Gri. Si, apoi, stiti bine că fenianii - si eu sunt unul 
dintre şefii lor - nu fac vărsare de sânge decât în cazurile 
extreme... Aşa că eu, personal, nu vă condamn la moarte. 

Reverendul se aştepta la această declarație, si de aceea nu se 
clinti si pe chipul lui nu se văzu nicio reacție. Avusese timp să-şi 
revină din emoție si teamă. Acum, când aflase că nu-i mai era în 
pericol viața, aproape se linistise. Si, tot aşa cum Omul Gri 
evadase de la Newgate-cea-Intunecatá tocmai în ziua fixată 
pentru execuţia lui, nădăjduia şi reverendul să scape, în felul 
său, mai devreme sau mai târziu. 

De aceea, cu totul degajat, îi zise Omului Gri: 

— Pentru Dumnezeu, domnule, fiţi generos până la capăt şi 
spuneti-mi mai repede ce pedeapsă îmi este rezervată? 

— Domnule reverend, răspunse Omul Gri, sunteţi condamnat 
la închisoare pe viaţă! 

— Unde anume? 

— In fundul acestei mine. 

Şi spunând acestea, Omul Gri îi arătă cu mâna intrarea în put. 

— Bágati de seamă, rânji reverendul, ştiţi bine că nu există 
nimic veşnic pe lumea aceasta. 

— Ah, dacă în timpul captivitátii vi s-ar întâmpla, să zicem, 
vreun accident de pe urma căruia ati fi incapabil sá mai comiteti 
fapte rele în viitor, sau dacă nu aţi mai fi o ţintă râvnită, ei, 
dimpotrivă, aţi deveni un om vrednic de milă... oh, atunci, zise 
Omul Gri, atunci poate vi s-ar reda libertatea. 

De astă dată reverendul Patterson simţi cum sudoarea îi 
inundă fruntea. 

— Pe cai! se auzi deodată comandând Omul Gri tuturor celor 


— 150 — 


— Funia spánzuratului — 


din jurul său care descălecaseră. 
Patterson fu ridicat pe sus şi urcat din nou pe cal. Apoi mica 
trupă se pierdu în galeria minei. 


Capitolul L 


Mina în care Omul Gri împreună cu grupul său intrau călare 
era una din acele galerii late de zece picioare, iar pe alocuri 
înaltă de treizeci, adâncindu-se pe sub pământ printr-o pantă 
lină, neîntreruptă. Drumul fusese croit astfel pentru a uşura 
extragerea huilei. Prin mijlocul lui, pe o şină dublă, se manipulau 
vagonetele trase de cai. De ambele părţi ale şinei se putea trece 
uşor cu o trăsură. Din loc în loc, atârna de câte o boltă un felinar. 
Galeria semăna foarte bine cu un tunel de cale ferată. 

Patterson pătrunse în galerie însoţit de ceată. Şi să fi vrut să 
se oprească sau să rămână pe loc, nu ar fi putut; grupul intra 
când în cercul de lumină deschis de felinarul atârnat în boltă, 
când total în întuneric, pentru ca imediat să reapară în lumină. 
Această nouă cursă dură cam un sfert de oră, dar lui i se páru o 
vesnicie. 

In sfârşit, Omul Gri, care galopa în frunte, se opri. Galeria 
subterană pe care tocmai o străbătuseră se termina într-o 
rotondă imensă, din care porneau ca spitele unei roţi în butuc 
vreo alte zece galerii mai înguste. 

— Stati pe loc! strigă el, sărind de pe cal. 

Insotitorii se opriră şi săriră şi ei de pe cai. Atunci minerii, 
oamenii aceia care purtau câte o lampă în frunte şi care 
ajunseseră aici alergând pe lângă cai, se strânseră în jurul 
reverendului. 

— Dá-te jos! îi porunci unul din ei. 

Reverendul se execută. Era palid şi tremura din tot trupul. 
Starea aceasta i-o dădea nu numai enervarea şi incertitudinea. 
In fond, Omul Gri avea un caracter dur, şi din moment ce îi 
spusese că îi cruța viaţa, nu avea rost să fie deznădăjduit. Poate 
într-o zi... 

Dar iată că Omul Gri se apropie de el. îl luă chiar de braţ cu 
familiaritate şi îi spuse: 

— Hai, veniţi... Suntem nevoiţi sá ne continuăm drumul pe jos; 
vom avea ocazia să stăm de vorbă ca nişte vechi cunoştinţe... 

Vorbea ca un om binevoitor, care avea cele mai bune intenţii. 

Patterson se lăsă condus. În momentul când ieşiră din rotondă 


— 151 — 


— Ponson du Terrail — 


pentru a intra într-o galerie foarte îngustă, Patterson se opri. Se 
uită în urmă şi văzu că niciunul dintre însoțitorii Omului Gri nu îi 
urma, în afară de doi mineri care o luaseră înainte ca să 
lumineze calea, galeria în care intraseră neavând felinare 
atârnate în bolți. 

Deci, ţinându-l tot de braţ, Omul Gri îi spuse: 

— Imi închipui, scumpul meu domn, că trebuie să fiţi foarte 
nemulţumit de dumneavoastră... 

— Ah... făcu Patterson. 

— Aşa e, cum vă spun. Un om ager la minte cum sunteţi, să 
vă lăsaţi păcălit ca un copil... 

— Domnule, protestă Patterson, sunt în mâna dumneavoastră 
şi ar trebui să fie de-ajuns. Scutiţi-mă de toate aceste ironii... 

— Dar nu e vorba de nicio ironie, domnule, e o constatare, 
zise plin de indiferenţă Omul Gri. O sá vă convingeti de îndată că 
a fost departe de mine gândul de a vă ironiza... 

— Ah, da? 

— Da, şi tot atunci veţi cunoaşte soarta pe care v-am 
rezervat-o. 

Patterson tăcu. 

— V-am mai spus, continuă Omul Gri, sunteţi condamnat la 
captivitate pe viaţă dacă vreun accident nu vă va aduce în 
situaţia de a nu mai face rău oamenilor. 

— Sau dacă nu va veni cineva din afară să mă elibereze, 
completă Patterson, al cărui orgoliu începea să se trezească. 

— Lucrul acesta mi se pare destul de greu, domnule. Chiar 
imposibil. Dar, în sfârşit, dumneavoastră sunteţi liber să nutriţi 
orice speranţă... 

Deodată oamenii care luminau drumul se opriră. Atunci 
Patterson privi bine locul unde se afla. Galeria îngustă prin care 
trecuseră dădea într-o altă rotondă mult mai mică. In mijloc, un 
obiect ciudat îi atrase deodată atenţia. La prima vedere părea o 
cutie, un fel de ladă înaltă cam de şase picioare şi lată de vreo 
patru. Examinând-o însă mai atent, observă că de fapt era o 
cuşcă. O cuşcă mare cu drugi de fier. 

— lată şi locuinţa dumneavoastră, spuse calm Omul Gri. 

Patterson se înfioră. Nu, ceea ce vedea nu putea fi o glumă. 

Vru chiar să-şi desprindă braţul din strânsoarea Omului Gri, 
dar nu reuşi. 

— Oricât v-aţi opune, nu aveţi şanse de scăpare, domnule! îi 
spuse acesta. 

— Mizerabile! urlă Patterson. 


— 152 — 


— Funia spánzuratului — 


Omul Gri făcu un semn... Atunci minerii se repeziră asupra 
reverendului şi îl apucară de mijloc. Cu toate tipetele, cu toată 
rezistenţa, fu ridicat pe sus şi băgat în cuşca a cărei uşă se 
închise cu un trosnet brusc în urma lui. De altfel, poate ca o 
consolare, în cuşcă se vedeau o masă şi un scaun. 

— Vi se va aduce de mâncare de două ori pe zi, îi spuse Omul 
Gri. 

Si, întorcându-i spatele, plecă. 

Patterson avu un acces de furie nestăpânită. Se cramponă de 
gratii, strigă, urlă, încercând să mişte din loc cumplita cuşcă de 
fier. Dar aceasta nu se clinti. Minerii şi lămpile lor se depărtară 
din ce în ce. Îi mai zări încă un moment la extremitatea galeriei. 
Apoi totul dispăru şi întunericul îl înconjură. 

Trecură astfel mai multe ore. Niciun ecou nu repeta strigătele 
lui. Niciun zgomot nu ajungea până la el. După ce urlă până 
răguşi, după ce îşi lovi şi îşi răni mâinile, braţele şi umerii de 
gratiile cuştii, căzu istovit pe jos, cu ochii închişi, aproape leşinat. 
Pe neaşteptate, însă, în jurul lui năvăli o lumină puternică, mult 
mai vie şi mai arzătoare decât lumina soarelui. 

Pereţii rotondei, cáptusiti parcă de oglinzi, stráluceau ca si 
cum o imensă draperie s-ar fi dat brusc la o parte, lăsându-i să ia 
foc de la lumina scânteietoare trimisă de un reflector neasemuit 
de puternic. 

Reverendul simţi întâi o durere cumplită, de parcă un fier roşu 
i-ar fi fost aplicat direct pe ochi. Şi-i închise, dar pleoapele se 
dovediră neputincioase să îi ocrotească. 

De-abia atunci înţelese el despre ce accident vorbise Omul 
Gri. 

Îşi aduse aminte de tiranul Denis care îşi orbea prizonierii 
făcându-i să treacă fără tranziţie de la întunericul cel mai adânc 
la lumina necruțătoare a soarelui. 

Fusese condamnat deci să orbească... 


Capitolul LI 


Cum se produsese această nemaipomenită orbire 
momentană, această iradiere fulgerătoare? Patterson nu-şi putea 
explica. Mai întâi scoase un tipát de durere. Apoi închisese ochii; 
dar această spontană apărare fusese zadarnică. Lumina năvălea 
din toate părţile atât de fierbinte, încât răzbea prin pleoape. 
Supliciul dură vreo cinci-şase minute. Apoi, fără nicio tranziţie, 


— 153 — 


— Ponson du Terrail — 


dispăru la fel cum apăruse. Întunericul domnea din nou în 
subteran. 

Acum îşi simțea ochii arzând în flăcări si totul în jur îi părea 
scăldat în roşu. Cum să se apere de aici înainte de aceste raze 
orbitoare? 

Şi în timp ce se frământa astfel, ghemuit în colţul cuştii de 
fier, din depărtare se auziră paşi. Oamenii răi au deseori 
încredere în bunătatea şi blándetea celorlalţi. Domnul Patterson, 
care toată viaţa fusese neîndurător, care, mergând drept, spre 
ţintă, zdrobise şi sacrificase tot ce întâlnise în cale, îşi aminti că 
Omul Gri avea reputaţia unui om plin de bunătate, de omenie şi 
de o indulgență cu totul evanghelică. Acest om deci nu putea sá 
aibă gândul cumplit de a-i smulge vederea, şi, fără îndoială, îl 
pusese doar la o încercare... 

De aceea, când auzi paşii apropiindu-se, simţi un fior de 
speranţă. Rezemat de barele ciudatei sale închisori, îşi întoarse 
capul în direcţia de unde auzea zgomotul, când un punct slab de 
lumină se arătă în depărtare. lsi dădu seama că era lumina unei 
lanterne pe care cineva o ducea în mână. Omul şi lumina se 
apropiau din ce în ce. „Va să zică, n-am orbit”, se gândi 
Patterson, nádájduind să fie Omul Gri; poate venea să-i ofere 
iertarea în schimbul renunţării la averea lordului William... 

Omul înainta. Când între ei rămase doar o mică distanţă, 
Patterson tresări, fiindcă lanterna îl lumina din plin. Şi nu era 
Omul Gri. Era Shoking. Shoking, cerşetorul, cel căruia Patterson îi 
întorsese dispreţuitor spatele pe puntea vasului. 

Shoking se apropie de cuşcă. N 

Patterson deslusi cu greu că acesta ţinea în mână un cos. li 
aducea deci mâncarea. 

— Bună ziua, domnule reverend, zise acesta. 

Patterson ÎI privi fără să-i răspundă nimic. 

— Va să zică, tot mândru față de mine, domnule reverend, 
zise Shoking pe un ton binevoitor. 

— Eu nu sunt mândru față de nimeni, răspunse Patterson. 

— Ei, atunci să fie într-un ceas bun! Văd că o să putem sta 
puțin de vorbă, spuse Shoking. 

— Aveti deci să-mi comunicati ceva? 

— Da, mai întâi, uite, vă aduc mâncare. 

Si deschizând capacul cosului, fi trecu printre gratii pâine, o 
sticlă cu vin si came. 

— O sá ne scuzati dacă nu vă aduc tacámuri, dar asa doreşte 
Omul Gri... 


= 154 — 


— Funia spánzuratului — 


— De ce oare? 

— Se teme ca nu cumva, cuprins de disperare... sá vá treacá 
prin minte gândul sinuciderii... 

— Greşeşte amarnic Omul Gri, răspunse Patterson. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, zise Shoking, un om ca 
dumneavoastră, domnule reverend, nu are slăbiciuni. 

Patterson puse pe masă alimentele pe care i le adusese 
Shoking, dar nu se atinse de ele. 

— Cum, nu vă e foame? 

— Nu, nu încă. 

— In cazul acesta, mai spuse Shoking, dacă aşteptaţi plecarea 
mea, o să mâncaţi în întuneric. 

Aceste cuvinte, în aparenţă inofensive, îl înspăimântară. 
Totuşi, spuse: 

— intunericul nu mă deranjează, domnule. 

— Mai ales când vine după... mica lumină de adineaori, nu-i 
aşa, domnule reverend? 

— Ah, ştiţi şi dumneavoastră? întrebă Patterson, uşor surprins. 

— Bineînţeles. 

— Şi... Lumina aceea?... 

— Oh, veti avea de-a face cu ea numaidecát. 

— Cum, iarăşi? 

— Din oră în oră, domnule reverend. 

— Dar pentru ce? întrebă el gâtuit de spaimă. 

— Domnule, îi răspunse Shoking, pentru că nu mai sunteţi atât 
de arogant cu mine, am să vă dau cu plăcere câteva explicaţii. 
Ceea ce aţi văzut adineauri şi era cât pe ce să vă orbească este 
o invenţie a lui John O'Brien, un irlandez get-beget, unul dintre 
principalii şefi feniani. 

— Dar în ce scop? 

— Este un mic supliciu pe care îl aplică fenianii duşmanilor lor 
care le cad în mână... 

— Şi tortura asta repetată?... îl iscodi Patterson. 

— S-au făcut experienţe, domnule; în trei zile, cel care este 
condamnat orbeşte. i 

Patterson se cutremură. Intrebá: 

— Şi care este soarta care mi-ati rezervat-o? 

— Totul depinde de dumneavoastră... 

— Nu înţeleg. 

— Da, domnule, aşa cum auziți: totul depinde de 
dumneavoastră, repetă Shoking; pentru că eu am venit nu numai 
sá vă aduc de mâncare, ci si ca un fel de ambasador... 


— 155 — 


— Ponson du Terrail — 


— Din partea Omului Gri? 

— Exact. Omul Gri s-a înţeles cu ceilalți şefi feniani - începu 
Shoking să îi explice - şi nădăjduieşte ca până în doi ani să ducă 
la bun sfârşit toate proiectele concepute împreună cu ei. 

— Îl priveşte, zise reverendul. Altceva? 

— Omul Gri are convingerea că până în două luni îi vor fi 
înapoiate lordului William Pembleton atât averea, cât şi numele. 

— Nu înţeleg... 

— Ei bine, zise Shoking plin de răbdare, dumneavoastră aveţi 
ocazia să acceptaţi sau să refuzati propunerile Omului Gri. Dacă 
le acceptaţi, veţi ieşi de aici în doi ani, cu vederea intactă. 

— Şi dacă nu accept? 

— Veţi fi un om orb înainte de opt zile. 

Patterson tăcu. 


Capitolul LII 


Shoking aşteptă. Calm din fire, nu se grăbea niciodată. 

— Deci, se hotărî să vorbească reverendul, dacă refuz ceea ce 
îmi veţi propune, voi orbi? 

— Înainte de opt zile. 

— Şi dacă accept? 

— Atunci captivitatea dumneavoastră va depinde de reuşita 
operaţiunilor Omului Gri. În ziua când veţi deveni inofensiv, vi se 
va reda libertatea. 

— Şi până atunci voi fi condamnat să trăiesc în cuşca aceasta? 

— Este absolut necesar. 

Din nou se aşternu o tăcere apăsătoare. Cele mai chinuitoare 
gânduri păreau că se frământă sub chelia înaltei feţe bisericeşti. 
Dar, cum am spus, înainte de toate el era un om practic, un om 
care nu se lăsa niciodată pradă disperării. In cele din urmă rupse 
tăcerea şi întrebă: 

— Va să zică, Omul Gri v-a dat puteri depline? 

— Exact, domnule. 

— În cazul acesta spuneti-mi care îi sunt propunerile. 

— Domnule, dumneavoastră sunteţi omul cel mai puternic din 
Anglia, cel puţin erati până acum câteva zile... Dumneavoastră 
porunciti şi comandati o numeroasă armată de oameni în sutană 
neagră, acel cler anglican, iar societatea Misiunii evanghelice ar 
putea răsturna chiar şi guvernul reginei, dacă într-o zi aţi avea 
acest capriciu... 


— 156 — 


— Funia spánzuratului — 


— Poate! zise Patterson cu un usor ton de mándrie. 

— Ei bine, continuă Shoking, Omul Gri are o idee nástrusnicá. 

— Serios? întrebă Patterson cu acelaşi ton. 

— Vrea să dispună de această putere pentru un timp 
oarecare. 

— Nu vá înţeleg, fiţi mai explicit, domnule. 

— Un moment... Să presupunem că dumneavoastră sunteţi 
colonel şi aveţi comanda unui regiment. Regina socoteşte că nu 
conduceţi cum trebuie trupele respective şi vă trimite un 
superior, adică un general. Din clipa aceea, generalul va fi cel 
care comandă, iar dumneavoastră cel care trebuie să daţi 
ascultare. 

— Inteleg din ce în ce mai puţin, zise Patterson. 

— Aveţi răbdare, că veţi înţelege. Deci Omului Gri i s-a năzărit 
această fantezie: să vi se substituie şi să devină, pentru un timp 
oarecare, şeful ocult al societăţii Misiunii evanghelice. 

— Va fi absolut imposibil! 

— De ce să fie absolut imposibil? întrebă imperturbabilul 
Shoking. 

— Pentru că niciodată careva dintr-ai mei nu va asculta de 
Omul Gri. 

— Să zicem. Dar vor asculta de dumneavoastră. 

— Este cu totul altceva... 

— Şi pentru Omul Gri e de-ajuns ca dumneavoastră să primiţi 
şi sá transmiteti ordinele pe care vi le va da el. 

Patterson izbucni în râs şi zise: 

— Omul Gri şi-a făcut astfel de iluzii? Maestre Shoking, 
continuă reverendul plin de trufie, sunt în mâinile lui; el poate să 
dispună de viaţa mea şi să facă din trupul meu tot ce va dori; 
însă nu va avea niciun ascendent asupra voinţei mele, aşa să-i 
spuneţi! 

— Deci, refuzati propunerile?... 

— Categoric! 

— Cum doriţi! încheie liniştit Shoking. 

Patterson îl văzu atunci scoțând din buzunar un obiect pe care 
nu îl identifică numaidecât. Dar privind cu atenţie, îşi dădu 
seama că erau o pereche de ochelari cu lentile convexe, pe care 
vizitatorul său, plin de gravitate, şi-i aşeză pe nas. Şi imediat 
puse două degete pe gură şi fluieră, apoi stinse lanterna, pe care 
o pusese pe jos; deodată un întuneric de nepătruns cuprinse 
toată galeria. Trecură astfel câteva minute. 

Cumplitul reflector se aprinse iarăşi şi miriade de raze 


— 157 — 


— Ponson du Terrail — 


scânteietoare îl inundará ca într-o baie. Patterson scoase un țipăt 
şi, aproape orbit, se aruncă în fundul custii. Isi închidea ochii si 
şi-i acoperea cu palmele. Eforturi zadarnice! Lumina trecea prin 
degete si prin pleoape. lar suferința care îl cuprinse fu atât de 
îngrozitoare, încât i se păru că, nevăzute de nimeni, mii de 
vârfuri de ace îi străpungeau corpul dintr-o parte într-alta, iar 
orbitele şi le simţea ca două găvane în care ardeau cărbuni 
aprinsi. 

— Domnule, fi spuse atunci Shoking, datoritá ochelarilor, tot 
chinul dumitale îmi este total străin, aşa că putem în ce má 
priveşte, să mai stăm de vorbă... 

— Sunteţi nişte mizerabili! urlă reverendul. 

Baia chinuitoare de lumină dură cinci minute, după care 
Shoking fluieră din nou. Ca la o poruncă, flacăra orbitoare se 
stinse şi rotonda reintră în liniştea şi întunericul cel mai adânc. 

Patterson simţi o uşurare de nedescris. Avea senzaţia unui 
înecat scos din apă cu un minut înainte de a se asfixia total. 

— Sunteţi de-abia la cea de-a doua experienţă! zise Shoking 
din acelaşi loc. Aşa că vă puteţi da singur seama ce o sá simtiti 
în continuare. 

Şi trăgând un chibrit, Shoking îşi reaprinse felinarul. 

Patterson auzise sfârâitul fosforului, bănuia toate mişcările, 
dar el continua să rămână în întuneric. 

— Chibriturile dumneavoastră văd că nu fac doi bani! spuse el. 

— Vi se pare, domnule... 

— Dar nu se aprind, insistă Patterson. Dovada cea mai bună e 
că nu ai putut aprinde felinarul... 

— Vă înşelaţi, domnule reverend, am aprins felinarul. 

— Dumneata minţi... dumneata... 

Patterson nu termină fraza, căci, uitându-se fix spre locul de 
unde îl auzea pe Shoking, zări un fel de scânteie, o lumină foarte 
palidă. 

— Cred că aţi şi orbit, spuse calm şi cu indiferenţă Shoking. Ce 
să vă fac, dumneavoastră aţi vrut-o. 

Patterson scoase din nou un țipăt înfiorător. Un țipăt care 
semăna cu răgetul unei fiare prinse în capcană. Un țipăt răguşit 
şi sălbatic, de disperare şi de agonie poate. 

— Şi, întrebă cu acelaşi calm Shoking, în definitiv, de ce nu aţi 
spus de la început că nu staţi prea bine cu ochii?... 

Patterson nu mai răspunse. Se rostogolea pe podeaua custii, 
blestema şi îşi smulgea putinul păr cárunt pe care îl mai avea pe 
la tâmple. 


— 158 — 


— Funia spánzuratului — 


Capitolul LIII 


Totuşi, însemna că nu era complet orb. Lanterna lui Shoking îi 
apărea acum ca un punct roşu în întuneric, sau ca lumina difuză 
a unui felinar pe străzile Londrei într-una din acele nopţi cetoase, 
când şi circulaţia trăsurilor este întreruptă. Şi pe când se tot 
răsucea furios pe podeaua custii, îl auzi pe Shoking spunându-i: 

— Dar nu se poate, domnule, nu se poate să fi orbit. Oricât de 
puţin aţi mai vedea, tot o să puteţi fi vindecat... 

Patterson, îmbărbătat, tásni dintr-odată în picioare şi, plin de 
speranţă, zise: 

— Da, văd... ceva tot mai văd... 

— Lanterna mea o záriti? 

— Ca un punct roşu? 

— In ceaţă... da... 

— Ei bine, Omul Gri are un fel de pomadă tămăduitoare, pe 
care, dacă v-o aplică pe pleoape, în câteva minute vă revine 
vederea. 

Agátat de barele custii, Patterson le strângea spasmodic. 

— Să fie adevărat ce-mi spui? Aş putea spera... 

— Da, domnule, vorbesc foarte serios, zise Shoking, 

— Dar... crezi că o să vrea el sá mă vindece? 

— Omul Gri? Nu-l cunoaşteţi... 

— Oh, Omul Gri este un ticălos... a jurat că mă va nimici... 

— Vă înşelaţi, domnule Patterson, se auzi o altă voce. 

Patterson se sperie. Recunoscuse vocea Omului Gri, care 
continuă: 

— Dacă nu v-aţi pierdut cu totul vederea, eu pot să v-o 
redau... 

— Şi... mi-o veţi... reda? 

— Chiar în clipa asta... Apropiati-vá... 

Patterson îşi lipi faţa de barele gratiilor. Zărea punctul roşiatic, 
deci acolo era lanterna; dar nici pe Shoking, nici pe Omul Gri nu-l 
vedea, cu toate că stăteau atât de aproape de el. 

Omul Gri îi spuse: 

— Închideţi ochii şi nu vă crispati. 

Patterson îl ascultă. Atunci simţi mâna Omului Gri atingándu-i 
uşor faţa. Apoi degetele, parcă umede, trecură uşor peste 
pleoapele arzânde. Avu pe loc o senzaţie stranie de răcoare. 
Parcă i-ar fi aplicat pe întreaga porţiune dureroasă două bucăţi 


— 159 — 


— Ponson du Terrail — 


de gheață. Se simți pe loc teribil de bine si suferința prin care 
trecuse dispăru ca prin farmec. 

— Domnule, îl auzi pe Omul Gri adresándu-i-se, sá nu 
deschideti ochii până când nu vă spun eu... 

— Bine, zise docil Patterson. 

— Avem nevoie de câteva minute pentru ca leacul să-şi facă 
efectul dorit. In timpul acesta, vom putea sta de vorbă... 

— Ce anume vreţi de la mine? întrebă Patterson, începând să 
tremure din tot corpul. 

— Nimic, decât să stăm de vorbă. Cunoasteti intențiile si 
pretențiile mele. Vi le-a comunicat Shoking. 

— Da, zise Patterson. 

— İn curând veti putea deschide ochii, continuă Omul Gri, si 
veți constata că v-ati recăpătat vederea aşa cum ați avut-o 
înainte... 

— Da, şi? 

— Dacă însă mai treceţi prin acea violentă încercare de câteva 
ori, pomada mea nu va mai putea avea niciun efect... 

— Cu alte cuvinte, aveţi de gând să repetati acest supliciu?... 

— Depinde numai de dumneavoastră. 

— Oh, dar îmi cereti imposibilul! 

— Atunci, domnule, să nu vá mirati dacă uzez de dreptul 
meu... Dumneavoastră, în locul meu, m-ati fi spânzurat, fără 
scrupule! 

— Dar bine, trebuie să intelegeti că eu nu pot trăda şi dispune 
de interesele societăţii Misiunii evanghelice! 

— Cum credeţi, domnule, cum credeţi, zise nepăsător Omul 
Gri. Apoi adăugă: Acum puteţi să priviţi. N 

Cu grijă, Patterson deschise ochii. Un miracol! Işi recápátase 
vederea! Din lanterna lui Shoking strălucea un mănunchi de 
raze. Ba chiar îl vedea şi pe Shoking, şi pe Omul Gri... 

— Domnule reverend, reluă acesta, la Londra există un om 
care este mâna dreaptă a dumneavoastră, domnul Ascott... 

Surprins, Patterson tresări. 

— Totuşi, continuă Omul Gri, din motive pe care le ştiţi la fel 
de bine ca şi mine, domnul Ascott şi dumneavoastră vă faceţi că 
nu vă cunoaşteţi. Vă întâlniți în lume si nu schimbaţi nicio vorbă. 
Abia dacă vă salutaţi. Când, însă plecaţi din Londra şi lipsiţi câtva 
timp, armata misterioasă pe care o comandati ascultă din clipa 
aceea de domnul Ascott. 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, zise Patterson. 

— Sá vă sugerez să-i trimiteţi o scrisoare domnului Ascott. 


— 160 — 


— Funia spánzuratului — 


— În ce scop? 

— Am să vă dictez eu ce anume să-i scrieţi, răspunse Omul 
Gri, neluând în seamă întrebarea reverendului. 

— Dictati-mi, se învoi Patterson, după aceea vom vedea... 
dacă se poate sau nu trimite... 

Şi aşteptă ca Omul Gri să-şi dea în vileag intenţiile. 


Capitolul LIV 


Cu puţin timp înainte, reverendul Patterson părea să prefere 
moartea, orbirea, toate chinurile posibile decât să trădeze 
societatea Misiunii evanghelice şi să renunţe măcar în parte la 
autoritatea sa. Acum, deodată, părea resemnat, gata să facă tot 
ce i s-ar pretinde. 

La un semn al stăpânului, Shoking deschise din nou coşul în 
care adusese mâncarea. Pe fundul lui se vedeau o mapă, hârtie, 
pene de scris şi o sticlă de cerneală. Shoking le luă şi le trecu lui 
Patterson printre zăbrelele cuştii. Resemnat, reverendul le luă, 
se aşeză la masă şi, scoțând un suspin, zise: 

— Aştept, sunt în mâna dumneavoastră. Imi dau seama că nu 
am altceva de făcut decât să ascult... 

— Domnule, îi spuse Omul Gri, trebuie să ştiţi că nu vreau să 
mă ating, atâta timp cât veţi lipsi, de problemele pur religioase... 
Voi uza de puterea dumneavoastră doar pentru a-mi apăra 
propriile mele interese, precum şi cele ale persoanelor de care 
mă ocup. 

Cu pana în mână, Patterson aştepta. Nu răspunse nimic. 

— Sunt la curent cu obiceiurile dumneavoastră, domnule, îl 
auzi pe Omul Gri. Deseori lipsiţi din Londra, fără să preveniti pe 
nimeni, nici chiar pe domnul Ascott. Când însă absenţa se 
prelungeşte, el aşteaptă o vorbă, un semn de la dumneavoastră, 
ca să ştie ce are de făcut. Este adevărat sau nu? 

— Întocmai, murmură Patterson. 

— Atunci scrieţi acest bilet, aşa cum am să vi-l dictez eu... 

— Aştept. 

Omul Gri începu să dicteze: 

„Dragul meu Ascott, îți scriu de la Glasgow, din Scotia...” 


Reverendul făcu un gest de mirare. 
— Ei! zise Omul Gri zâmbind. Cred că vă închipuiţi că nu îi voi 
comunica domnului Ascott adevăratul loc unde vă aflaţi... 


— 161 — 


— Ponson du Terrail — 


Reverendul tăcu, iar Omul Gri continuă să dicteze: 


„Am părăsit Londra în mare grabă, fără să am măcar timpul 
necesar sá te avertizez.. Este de-ajuns însă să aflați cu toții că 
această călătorie este binevenită pentru acțiunea noastră. Mă 
voi íimbarca mâine spre insulele Servi. Sunt în căutarea unei 
comori. Încă nu ştiu când mă voi întoarce. Absența mea va fi 
poate scurtă, sau poate se va prelungi mai multe săptămâni. 
Această scrisoare iţi va fi înmânată de domnul Bury. Domnul 
Bury este adjunctul meu în Scotia, aşa cum eşti dumneata la 
Londra. El este la curent cu afacerea de care mă ocup şi ţi-o va 
explica în amănunt. Ascultă de el ca de mine însumi:” 


Reverendul scria docil, după dictarea Omului Gri. 

— Asta e tot? întrebă el. 

— Tot, nu vă rămâne decât să semnaţi. 

— Má scuzaţi, întrebă reverendul, dar de unde ştiţi că domnii 
Ascott şi Bury nu se cunosc? 

— Ştiu, aşa cum ştiu multe alte lucruri... 

Patterson mai oftă o dată şi apoi semnă. 

— Acum dati-mi scrisoarea, zise Omul Gri. 

O luă printre gratii, în timp ce Shoking apropia lanterna. Omul 
Gri începu să zâmbească şi zise: 

— Scumpul meu domn Patterson, sunteţi atât de tulburat încât 
aţi uitat ceva... 

— Ce anume? 

— Cele două cruci întretăiate, pe care de obicei le adăugaţi 
semnăturii dumneavoastră. 

Patterson se înfioră. 

— Fără acest semn, scrisoarea dumneavoastră va fi 
considerată nulă şi neavenită, mai zise el zâmbind. 

— Dar... 

— Ba, mai mult, domnul Ascott îşi va da seama că vi s-a 
întâmplat ceva, o nenorocire, şi va înţelege că eu nu sunt 
domnul Bury. 

Şi spunând acestea, îi înapoie scrisoarea. 

— Aşa că binevoiti să adăugaţi acest mic amănunt. 

— Nici nu mă gândesc, răspunse Patterson. 

— Mă aşteptam, spuse Omul Gri. Hai, Shoking, prietene, 
domnul Patterson preferă să orbeascá. Stinge-ţi lanterna şi sá ne 
punem ochelarii. Reflectorul îşi va face datoria. 

Patterson scoase un răcnet ca de fiară. 


— 162 — 


— Funia spánzuratului — 


— Stati! strigá el. 

— Ah, vá cuprinde frica? 

— Am sá adaug semnul pe scrisoare, am sá fac tot ce vreti, 
însă... 

— Insă ce? 

— Să-mi fágáduiti că nu i se va întâmpla nimic domnului 
Ascott. 

— Vá promit. 

— Şi că mă veţi scoate de aici cât mai curând cu putinţă. 

— Şi acest lucru vi-l promit. 

Atunci Patterson luă hârtia, o desfácu şi adăugă semnul, voit 
omis, lângă semnătură, apoi parafa. 

— Acum scrieţi-i adresa, spuse Omul Gri. 

Patterson ascultă şi se execută docil. După aceea înapoie 
scrisoarea, şi Omul Gri o puse liniştit în buzunar. 

— La revedere, domnule reverend, zise el şi se depărtă. 

Patterson îşi rezemase fruntea în mâini şi părea cufundat 
într-o meditare dureroasă. 

— Ah, domnule reverend, îl auzi pe Shoking, v-aţi bucurat 
crezând că o să-l trageţi pe sfoară pe maestru? 

Reverendul nu răspunse. 

— Sunteţi dumneavoastră şmecher, dar nu de-ajuns pentru 
noi. Bună seara, vă las lanterna mea. 

Şi, punând-o jos, lângă cuşcă, Shoking se depărtă şi el. 

Patterson îl urmări cu privirea. Apoi, ridicând uşor din umeri, 
zise: 

— Imbecili! Am semnat şi am parafat scrisoarea, dar am barat 
cei doi t în aşa fel încât Ascott să nu fie păcălit... Hai! Incă mai 
am o nădejde! 


EPILOG 


Capitolul LV 
Acum să ne întoarcem la Londra. Ceasurile arătau ora 9 


— 163 — 


— Ponson du Terrail — 


dimineaţa si capitala Regatului Unit era învăluită în ceață, încât 
cu greu se putea zări la câțiva metri. Prin magazine negustorii 
aprinseseră lămpile de gaz aerian; trăsurile circulau anevoie, iar 
pe trotuarele largi pietonii se loveau la tot pasul unii de alții. 

Doi gentlemeni care mergeau grábiti pe Oxford Street, atenți 
unde să pună pasul, venind fiecare din alt sens, se ciocniră. 

— De ce nu esti atent, domnule? se supără unul. 

— Scuzati-má... se auzi celălalt. 

Apoi amândoi, la fel de surprinşi, strigară: 

— Sir Edmund! 

— Sir Charles Ascott! 

Si se luară de braț. 

— Unde vă duceţi? întrebă primul. 

— La biroul reverendului. 

— Tocmai de acolo vin şi eu... 

— L-aţi văzut? 

— Nu, nu s-a întors. 

— Este destul de straniu, zise ca pentru sine sir Charles 
Ascott. 

— Făceam aceeaşi reflecţie ca şi dumneavoastră, răspunse sir 
Edmund. 

— Să vă spun drept, mie nu prea îmi place să vorbesc pe 
stradă. 

— Nici mie, dragul meu. 

— Să mergem la birou, propuse Charles Ascott, mai schimbăm 
câteva impresii. 

— Acelaşi lucru voiam să vă propun şi eu, răspunse sir 
Edmund. 

Şi luându-l de braţ, sir Edmund făcu calea întoarsă la birou. 
După câteva minute, intrau împreună în micul parter din Oxford 
Street, unde reverendul Patterson îşi instalase biroul său de 
corespondențe secrete. Aici putea fi găsit totdeauna un fel de 
secretar care venea la ora 7 dimineaţa, începea să scrie şi nu 
pleca acasă decât la 7 seara. Era un bătrânel mic de statură, 
palid, cu hainele ponosite, iar pe nasul ascuţit purta nişte 
ochelari albaştri. Buzele lui subţiri, răscroite parcă de un cuţit, 
acopereau nişte dinţi lungi, galbeni. De altfel, bătrânelul, pe 
nume Bob, se bucura de încrederea reverendului Patterson, a 
domnului Ascott, a lui sir Edmund şi a celorlalte mărimi din 
societatea Misiunii evanghelice. 

Deci domnul Ascott si sir Edmund intrará. Omuletul îşi ridică 
ochelarii. 


— 164 = 


— Funia spánzuratului — 


— Oh, zise el, dumneavoastrá sunteti, domnule Ascott? 

— Da, Bob, eu sunt. 

Distinsul domn Ascott era încă tânăr, cu faţa rotundă, 
încadrată de favoriţi frumoşi, castanii; avea multă prestantá si 
un aer de om cumsecade care atenua într-o oarecare măsură 
privirea ageră şi destul de răutăcioasă. 

— Sir Edmund, pe care îl văd că s-a întors, adăugă Bob, 
probabil v-a spus că nu avem încă nicio veste de la domnul 
Patterson. 

— Într-adevăr, Bob... zise domnul Ascott, aşezându-se lângă 
sobă. De când e plecat? 

— Mâine se fac opt zile, domnule, răspunse Bob, punându-şi 
din nou ochelarii pe nas. 

— Este cam mult, se miră sir Edmund. 

— Eh, a lipsit altădată şi mai mult, îl contrazise Bob liniştit. 

— Da, zise domnul Ascott, dar avea obiceiul să-mi scrie 
înainte de plecare. 

— Nu întotdeauna, domnule, îi aminti Bob. 

— Şi asta este adevărat, răspunse domnul Ascott. O dată sau 
de două ori domnul Patterson a plecat fără sá má instiinteze, dar 
a doua zi mi-a scris... 

— Cum, şi de astă dată nu v-a scris nimic? 

— Nu. 

— In sfârşit, zise sir Edmund, adresându-se lui Bob, când a 
plecat ce ţi-a spus? 

— Că se duce în Irlanda. 

— Ah, şi nu şi-a anunţat încă sosirea? 

— Nu. N-am primit nimic până acum. 

Ascott se încruntă. Bob îşi ascutea pana, încercând să-şi 
păstreze cumpătul; cât despre sir Edmund, nu s-ar fi putut spune 
că părea mai puţin îngrijorat. A 

Se aşternu un moment lung de tăcere. In cele din urmă, sir 
Edmund şopti: 

— Nu aveţi impresia că se petrece ceva cu totul neobişnuit? 

— Mai mult decât neobişnuit, fu de părere la rândul său Bob. 

— Am presimtiri urâte... zise Ascott. 

— Şi eu... întări sir Edmund. 

Bob însă încercă să le ridice moralul şi, dând din cap, zise: 

— Eu nu sunt de părerea dumneavoastră, domnilor... 

— Spune-ne de ce, Bob. 

— Cu plăcere, se oferi bătrânul secretar, aşezându-şi tacticos 
pana după ureche. 


— 165 — 


— Ponson du Terrail — 


Ascott si sir Edmund îl priveau, plini de nerăbdare. 

— Uite, am să vă spun părerea mea. Domnul Patterson este la 
vânătoare, începu Bob. 

— Iti baţi joc de noi, Bob? 

— Vai, câtuşi de puţin, domnilor. 

— Atunci, fă-ne să înţelegem, zise domnul Ascott. 

— Domnul Patterson vânează omul. 

— Ce vrei să spui? 

— ináltimea-sa este în urmărirea unui om, zise misterios Bob. 

— Şi cine este acel om? 

— Eu nu-i ştiu numele şi nici ministrul justiţiei nu i-l ştie, şi cu 
atât mai puţin domnul Patterson. 

— Poate te gândeşti la Omul Gri? 

— Exact. 

Cei doi se priviră semnificativ. 

— Într-adevăr, zise domnul Ascott, dacă domnul Patterson a 
plecat atât de grăbit, înseamnă că a avut el un motiv foarte 
serios. 

— Dumneavoastră ştiţi, observă Bob, că Omul Gri, pe care la 
un moment dat credeau că-l au în mână, a reuşit să scape? 

— Da, da, ştiu, îl încurajă domnul Ascott. 

— Ei bine, dacă a plecat domnul Patterson, care are, ca şi noi, 
interes să-l predea pe acest om lui Calcraft, înseamnă că este pe 
urmele lui. Aşa că... 

— Ce vrei să spui? Fii mai explicit... 

— Aşa că nu avem niciun motiv să fim îngrijoraţi, încheie Bob. 

— Eu, unul, nu sunt de părerea dumitale, îl contrazise Ascott. 

— De ce? 

— Nu sunt de părerea dumitale, şi nu m-ar mira să i se fi 
întâmplat vreo nenorocire domnului Patterson, mai ales dacă, 
aşa cum presupui dumneata, aleargă după Omul Gri. 

Evocarea acestui personaj avea, se pare, darul de a băga 
spaima în sufletele membrilor Societăţii Misiunii Evanghelice, 
fiindcă Ascott, sir Edmund şi Bob se priviră încremeniţi. Tocmai 
atunci clopotul de la intrare anunţa sosirea unui vizitator. 

Bob sări de pe scaun şi se grăbi să meargă să deschidă: 

— Cine ştie, spuse el, poate este chiar domnul Patterson! 


Capitolul LVI 


Bob deschise uşa. Un om pe care nu îl mai văzuse niciodată 
— 166 — 


— Funia spánzuratului — 


intrá salutánd politicos si zise: 

— Am onoarea cumva cu domnul Ascott? 

— Nu, răspunse Bob, dumnealui este... 

Si i-l arătă. 

Noul-venit salută din nou. Apoi îşi duse arătătorul mâinii 
drepte la frunte şi făcu un semn tainic al crucii. Ascott tresări şi 
răspunse şi el executând acelaşi semn. Noul-venit, ca şi cel 
căutat de el făceau parte deci din societatea Misiunii 
evanghelice. Ascott, după ce schiţă semnul misterios al crucii, 
aşteptă. 

Necunoscutul, la rândul său, repetă acelaşi semn, dar de astă 
dată nu pe frunte, ci pe umărul stâng: 

— Oh, spuse Ascott înclinându-se adânc, sunteţi deci 
superiorul meu? 

— După cum vedeţi, răspunse cu deferentá necunoscutul. 

— De unde veniţi? 

— Din Scoţia. 

— Ca să-l vedeţi pe domnul Patterson? 

— Nu, domnia-sa este cel care m-a trimis aici. 

Toţi scoaseră un strigăt de bucurie. 

Atunci necunoscutul adáugá: 

— Mă numesc Bury şi vă aduc acest mesaj. 

Necunoscutul scoase din buzunar o scrisoare şi o întinse 
domnului Ascott. Era scrisoarea reverendului Patterson. Ascott 
luă cunoştinţă de ea, ajunse la semnătură şi se convinse că nu 
numai scrisul, dar şi semnătura erau aşa cum trebuiau să fie. El 
citise grăbit cuprinsul scrisorii şi nu examinase atent decât 
semnătura. După aceea se întoarse spre domnul Bury şi îi spuse: 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule. 

— Pentru astăzi, răspunse scotianul, nu am nicio sarcină 
pentru dumneavoastră. Abia am sosit şi, mai întâi, aş vrea să 
respir aerul Londrei... Mâine, însă, veţi fi la dispoziţia mea. 

— Evident, fără nicio îndoială, domnule, răspunse Charles 
Ascott. 

— Eu locuiesc la hotel ,Santon”, Santon Street, în Haymarket, 
adăugă scotianul, si vá voi aştepta acolo mâine la ora nouă. 

— Voi fi punctual la întâlnire. 

Domnul Bury se ridică, salută cu acelaşi calm şi făcu un pas 
spre uşă. Dar păru că se rázgándeste: 

— Scuzati-má, zise el, întorcându-se, uitam tocmai lucrul 
esenţial. Vă închipuiţi că, din moment ce reverendul Patterson, 
iubitul nostru şef, m-a învestit cu depline puteri, este vorba de o 


— 167 — 


— Ponson du Terrail — 


problemă extrem de gravă. 

— Da, îmi închipui, spuse Ascott. 

— Mă voi ocupa aici de un interes vital pentru noi, continuă 
scotianul, si vor trebui multi bani pentru aceasta... 

Ascott răspunse grăbit: 

— Fixati cifra pe care o doriți; vá voi aduce un cec mâine... 

— Treizeci de mii de lire, pentru început. 

— Drace! se auzi mormăind Bob. Oare societatea noastră vrea 
să cumpere un regat pe continent? 

— Poate că da, zise domnul Bury zâmbind. 

Apoi întoarse spatele si plecă. 

După ce rámaserá din nou singuri, sir Edmund se uită la 
domnul Ascott, care ţinea în mână scrisoarea reverendului. 

— Ei bine, iată-ne linistiti în privinţa şefului nostru... 

— Da, zise Ascott morocános, dar eu nu am deloc motive să 
fiu... 

— De ce? 

— Pentru că niciodată n-am crezut că reverendul îmi va aduce 
mie această insultă, de a ridica pe altcineva deasupra mea. 

— Asta nu te împiedică să dai ascultare ordinului, zise sir 
Edmund. 

— Din păcate! răspunse Ascott oftând. 

Bob îşi mângâia obrazul cu fulgii penei de scris. 

— Treizeci de mii de lire sterline! nu înceta el să se mire. Uite 
o sumă frumuşică, şi, aşa cum aţi auzit, asta pentru început... 

— Casa de bani a societăţii este destul de bogată pentru a 
suporta asemenea sacrificiu, spuse Ascott. 

— Cu condiţia, totuşi, mormăi Bob, să nu le reînnoiască prea 
des. 

Ascott avu un gest care voia să semnifice: „Asta îmi e total 
indiferent...” 

Sir Edmund adáugá: 

— Domnul Patterson este şeful nostru suprem, în definitiv, si îi 
datorăm supunere pasivă, iar când ne dă un ordin, trebuie să-l 
executăm. 

— Şi, în fond, adáugá Ascott, ascultati-má pe mine, reverendul 
a pus totdeauna preţ pe moneda forte, nu pe bancnote; şi dacă 
el învesteşte mult, o face ca să câştige de şase ori pe-atât. Nu-i 
aşa, Bob? 

Bob strâmba mereu din nas. 

— Acest domn Bury, zise el, mie nu îmi place decât pe 
jumătate... 


— 168 — 


— Funia spánzuratului — 


— Mie nu îmi place deloc, Bob, prietene, zise Ascott. 

— Totuşi, observă sir Edmund, este un perfect gentleman. 

— Mă iertaţi, domnule, zise Bob, eu nu sunt decât un biet om 
fără cultură, şi Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să mă 
amestec mai mult decât trebuie în problemele societăţii 
dumneavoastră, dar... 

Bob se opri nehotărât. 

— Dar ce? îl întrebă Ascott. 

— Ar fi cumva o indiscreţie dacă v-aş cere să văd şi eu 
scrisoarea reverendului nostru? 

— Nu, câtuşi de puţin, răspunse Ascott şi îi întinse scrisoarea. 

Bob o citi, o examină, luă fiecare cuvânt în parte şi, deodată, 
scoase un strigăt: 

— Eram sigur! Eram sigur! 

— Ce? întrebă Ascott. 

— Domnule, răspunse Bob, domnul Patterson nu a scris 
această scrisoare de bunăvoie. 

— Oh, nu mai spune! Fii serios, uite semnătura, uite parafa... 

— Parafa este în regulă, domnule, şi cele două cruci 
întretăiate, dar la semnătură sunt doi t... 

— Bineînţeles. 

— Ei bine, numai unul este tăiat! 

— Nu se poate! exclamă Ascott, nevenindu-i să creadă. 

— Poftim, mai uitaţi-vă o dată! şi Bob îi întinse scrisoarea. 

Ascott păli. 

— Ai dreptate, aşa este, şopti el. 

Bob dădu din cap şi adăugă: 

— Aici nu este decât mâna Omului Gri. 

Şi toţi trei se privirá înfioraţi. 


Capitolul LVII 


Ascott era un om cu multă stăpânire de sine. Ceru înapoi 
scrisoarea, şi bătrânul i-o dădu. incepu să o recitească foarte 
atent. 

— Da, aşa este... am vrut să-mi dau seama de un lucru, zise 
el, şi anume, de siguranţa trăsăturilor. Or, e clar, scrisul e puţin 
tremurat... 

— Dovadă elocventă că a făcut-o sub ameninţare; fără 
îndoială, a fost puternic şocat, fiindcă, aşa cum ştim cu toţii, 
domnul Patterson nu este omul care să se sperie uşor. 


— 169 — 


— Ponson du Terrail — 


— Numai de nu l-ar fi ucis, spuse Bob, care începu să tremure 
gândindu-se la acest lucru. 

— Bunii mei prieteni, interveni atunci Ascott, în acest moment 
nu este cazul să ne pierdem capul. Trebuie, dimpotrivă, să ne 
gândim şi să luăm o hotărâre. 

— Ce hotărâre? întrebă sir Edmund. 

— Mai aveţi vreo îndoială asupra situaţiei domnului Patterson? 

— Nu, nu încape nicio îndoială, spuse Bob, domnul Patterson 
este în mâinile Omului Gri. 

— Sau ale unui partid fenian, fu de părere sir Edmund. 

— Dar atunci, zise Ascott, înseamnă că omul care a ieşit de 
aici nu este domnul Bury. 

— Sigur cá nu e. 

— Asta trebuie sá aflám noi! 

— Sá aflám, dar cum? 

— Foarte simplu: prin telegraf. Voi trimite o telegramă 
domnului Bury, la Glasgow. Dacă domnul Bury nu răspunde, 
înseamnă că este aici, la Londra. 

— Eu nu sunt de aceeaşi părere, observă respectuos sir 
Edmund. 

— Pentru ce? 

— Veţi vedea. Din două una, sau omul care a ieşit adineauri 
de aici este chiar domnul Bury, sau este un impostor care îi ia 
numele, în înţelegere cu cei care au dictat această scrisoare. 

— Bine A 

— In primul caz, domnul Bury ne-a trădat. In al doilea rând, 
trebuie să evităm să îi punem în gardă pe duşmanii noştri, dacă 
vrem ca domnul Patterson să fie din nou printre noi. 

— Totuşi, trebuie să ştim la ce să ne aşteptăm. 

— Fără îndoială. 

— Cum? întrebă domnul Ascott. 

— Chiar în astă seară plec. Mâine la prânz sunt la Glasgow, iar 
la ora patru cel mai târziu, veţi primi o telegramă cifrată de la 
mine, zise sir Edmund. 

— Prea târziu, observă Bob. 

— Pentru ce să fie prea târziu? 

— Pentru că dumneavoastră, domnule Ascott, aveţi întâlnirea 
pentru mâine dimineaţă cu pretinsul domn Bury. 

— Da, şi? 

— Şi i-aţi promis un cec de treizeci de mii de lire. 

— Asta nu înseamnă nimic! zise sir Edmund liniştit. 

Bob tresări de pe scaunul său. 


— 170 — 


— Funia spánzuratului — 


— Cum, dumneavoastră i-aţi da o asemenea sumă unui om 
despre care suntem siguri că este o unealtă a Omului Gri? 

Sir Edmund începu să zâmbească. 

— Dumneata uiţi un lucru esenţial, dragă Bob. 

— Care anume? 

— Uiţi că un cec cu o asemenea valoare nu e onorat de bancă 
decât după o zi de cercetare? 

— Aşa este, aveţi dreptate! zise Bob, respirând uşurat. 

— Atunci, uite cum facem: Domnul Ascott îi dă cecul. Banca la 
care se va prezenta va amána plata pe a doua zi. In acest 
interval eu am avut timp să expediez o telegramă domnului 
Ascott, iar domnul Ascott, în funcţie de ceea ce vă voi comunica 
eu în telegramă, va face sau nu va face opoziţie plăţii cecului. 

Calm şi indiferent, Ascott abia îşi trăda preocuparea printr-o 
uşoară încruntare a sprâncenelor. 

— Aveţi dreptate, sir Edmund, zise el. Atâta vreme cât nu aţi 
apucat să-l vedeţi pe venerabilul domn Bury, ne va fi greu să 
trecem la acţiune. 

— Ah, domnule, spuse Bob, care, după o clipă de bucurie, 
gândindu-se că banii vor fi salvaţi, fusese cuprins de panică şi 
îngrijorare, eu cred că ne dăm degeaba toată osteneala... 

— Ce vrei să spui, dragă Bob? 

— Poate domnul Patterson o fi murit! 

— Nu se poate! strigă Ascott. 

— Ce ştiţi dumneavoastră în privinţa asta? 

— Logic, este ceva cu totul imposibil, zise Ascott. 

— De ce? întrebă Bob. 

— Urmăreşte-mă bine, Bob, şi dumneavoastră de asemenea, 
sir Edmund, şi veţi înţelege. Noi nu suntem de ieri sau de azi în 
luptă cu personajul acela misterios căruia i se spune Omul Gri. 

— Sigur că nu, zise Bob, şi ne-a costat destul bánet ca să-l 
închidem la Newgate. 

— Ei bine, în ceea ce îl priveşte, avem un dosar destul de 
complet. 

— Aveţi dreptate, asa este, domnule, dar ce e cu asta? 

— Din dosarul acesta, care ne dezvăluie o mulţime de lucruri 
interesante în afară de adevăratul său nume, aflăm că Omul Gri 
urăşte crima în sine şi nu face vărsare de sânge decât în 
extremis. Aşa că domnul Patterson poate fi prizonier, dar în 
niciun caz nu este mort. 

— In fine, spuse Bob, toate nu sunt decât presupuneri. Ideal ar 
fi să avem o dovadă. 


— 171 — 


— Ponson du Terrail — 


— S-ar putea si asta, dacă stau sá mă gândesc bine... Sá 
zicem că domnul Patterson ar fi scris de bunăvoie; în acest caz, 
ne va mai scrie cu siguranță peste câteva zile, pentru a ne da 
veşti despre el. 

— Fireşte, e logic. 

— Şi dacă va trebui să-i dăm ascultare domnului Bury, să ne 
exprimăm dorința ca din timp în timp să ne parvină câte o 
scrisoare, care să justifice absența sa îndelungată. 

— Eh, făcu Bob, este destul de logic, domnule... 

— Va să zică, domnul Patterson este prizonier, deci în viață, şi 
ceea ce trebuie să facem este să-l regăsim. 

— Şi îl vom regăsi! spuse convins Bob. 

Sir Edmund se ridică şi spuse: 

— Înţelegeţi că dacă plec în astă seară, trebuie să fac 
oarecare pregătiri... 

— Desigur, zise Ascott, duceti-vá, sir Edmund, şi nu vă uitaţi la 
preţul telegramei. 

— Va avea lungimea unei scrisori şi va fi detaliată, răspunse 
sir Edmund. 

Şi întinzând mâna lui Ascott şi apoi lui Bob, plecă, lăsându-i pe 
aceştia singuri. 


Capitolul LVIII 


După ce îi dădu unele dispoziţii lui Bob, domnul Ascott părăsi 
şi el biroul din Oxford Street. Era oarecum îngrijorat, dar, om de 
rară energie, nu îl speriau greutăţile care altora păreau de 
neînvins. „Nu există decât un singur individ - se gândea el - care 
să se fi putut atinge de domnul Patterson: Omul Gri; dar eu mă 
simt în stare să lupt cu el, să îl înfrunt. Vom vedea.” 

Domnul Ascott locuia singur în Piccadilly, într-o căsuţă 
înconjurată de grădină. Fiind burlac, umbla toată ziua şi nu se 
întorcea acasă decât ca să se culce. In toată casa nu ţinea decât 
un servitor. 

Veni deci acasă şi începu să îşi schimbe toaleta, ca să plece 
din nou în oraş, să ia cina. Pe când se îmbrăca, se lăsă pradă 
gândurilor, care îl frământau... „Obiectul luptei între Patterson şi 
Omul Gri, îşi spunea el, nu mai este, ca altădată, nepotul lordului 
Palmure, fiul lui Jenny irlandeza. Nu, acum fenianul a luat în 
mână altă cauză. El vrea să îl repună pe William Pembleton în 


— 172 — 


— Funia spánzuratului — 


toate drepturile, adică să-i restituie averea şi titlul de care a fost 
prădat. Or, singura cale de urmat ar fi să iau legătura cu tatăl 
văduvei lady Pembleton.” 

Nu încape nicio îndoială că, în timp ce domnul Patterson 
dispărea, sir Archibald era şi el ţinta vreunei tentative. 

Furat de gânduri, şi tot făcându-şi fel de fel de socoteli, îşi 
aminti că distinsul domn făcea parte, ca şi el, din acelaşi club din 
Pall Mall. 

După ce îşi termină toaleta, plecă de acasă, grăbit să ajungă 
la club. Tocmai se aşezase, când, de la o masă vecină, îi atrase 
atenţia o discuţie. Incepu să tragă cu urechea. Deşi cei doi 
membri ai clubului vorbeau destul de încet, totuşi putu să îi 
audă: 

— ...Sir Archibald este bătrân, domnule, spuse unul din ei, 
uşor indignat. 

— Cu aproximaţie, răspunse maliţios celălalt. 

— Are pe puţin şaizeci de ani... tinu să sublinieze primul. 

— Chiar şi cincizeci dacă ar avea, conduita lui tot nebunie s-ar 
numi... 

„Despre ce o fi oare vorba? Şi despre cine?” se miră Ascott, 
din ce în ce mai atent. 

— Da, prietene, reluă ideea primul, probabil bietul Archibald a 
înnebunit. 

— Categoric! Dar, spune-mi, femeia care l-a vrăjit este măcar 
frumoasă? 

— Strălucitoare, domnule, strălucitoare! 

— Şi zici că au plecat? 

— Da, în Franţa. La ora aceasta plutesc... pe valuri. 

Ascott se apropie, îi salută pe cei doi gentlemeni şi le spuse: 

— Mă veţi scuza, dar sir Archibald este unul din bunii mei 
prieteni. 

— Da? Şi nu ştiţi ce s-a întâmplat? 

— Nu. 

— A plecat cu o femeie, o aventurierá, o frantuzoaicá sau o 
rusoaică, nu se ştie sigur... 

Ascott nu avu nevoie să afle mai mult. Era edificat. Societatea 
Misiunii evanghelice, ale cărei secrete le cunoştea, făcuse un 
adevărat studiu asupra Omului Gri. Evadarea lui, mai întâi de 
neînțeles, sfârşise prin a fi explicată, şi dacă nu reuşiseră să-l 
prindă, cel puţin se cunoşteau persoanele care îi favorizaseră 
fuga. Ei bine, printre acele persoane se număra şi o femeie 
foarte frumoasă, frantuzoaicá după unii, rusoaică după alţii. 


— 173 — 


— Ponson du Terrail — 


Nu mai avu nicio clipă de îndoială sau de ezitare. Femeia care 
îl ducea pe sir Archibald în Franţa era aceeaşi persoană care îl 
ajutase pe Omul Gri să evadeze. Concluzia venea de la sine 
foarte logică: în timp ce puneau mâna pe Patterson, Omul Gri îl 
înlătura şi pe sir Archibald. 

Abătut, Ascott se întoarse acasă pe la ora 11 seara; cu puţin 
timp înainte îi fusese adus un bilet. ll desfăcu şi văzu că purta 
semnătura lui Bury. Reprezentantul scoţian al societăţii Misiunii 
evanghelice scria: 


„O afacere neprevăzută mă va împiedica să ne întâlnim mâine 
dimineaţă la hotel «Santon», aşa cum am stabilit; mă veti găsi 
însă fără discuție acolo la ora 8 seara. Vă aştept, am nevoie de 
dumneavoastră!” 


O bucurie neaşteptată îl cuprinse pe Ascott, care îşi făcu pe 
loc următoarea socoteală: 

„La ora asta sir Edmund călătoreşte spre Scoţia. Mâine la 
prânz va fi la Glasgow. Admitánd că nu îmi trimite o telegramă 
decât la ora 5, tot e destul timp să o primesc înainte de ora 8.” 

Se sui liniştit în pat, stinse lumânarea şi, în loc să încerce să 
adoarmă, începu să se gândească la mijloacele de luptă cu un 
adversar atât de temut ca Omul Gri. 


A doua zi, Ascott se grăbi să meargă în Oxford Street. Cum îl 
văzu că intră pe uşă, Bob se încruntă. 

— Aţi venit să luaţi cecul? 

— Da, răspunse Ascott. 

— Treizeci de mii de lire! bombănea Bob, suspinând şi luând 
din casa de bani carnetul de cecuri; egal cu şapte sute de mii de 
franci de argint... Dacă ar fi să ni-i fure ticăloşii de feniani... 

— Ni-i vor fura, poate, spuse Ascott cu indiferenţă. 

Bob fu atât de enervat, încât ochelarii îl căzură din creştet pe 
nas. 

— Dar, domnule... 

— Scumpul meu Bob, întrebă calm Ascott, banii societăţii sunt 
cumva ai dumitale? 

— Oh, aveţi dreptate, domnule, ca să vă mărturisesc cinstit, 
când fac o plată, gestul în sine îmi dă această impresie, că ar fi 
ai mei... 

— Trebuie să te controlezi mai mult, dragă Bob. 


= 114— 


— Funia spánzuratului — 


Şi, luând cecul, se întoarse la el acasă. 

La ora 6 fără un sfert sosi telegrama aşteptată: o întreagă 
pagină de cifre. 

Funcţionarul de la telegraf, când îl invită să semneze recipisa, 
nu-şi putu reţine uimirea: 

— Drace, o telegramă de cinci lire! 

După ce plecă funcţionarul, Ascott se aşeză la o masă, luă 
pana şi începu să descifreze mesajul trimis de sir Edmund nu din 
Glasgow, ci din Edinburgh. 


Capitolul LIX 
Telegrama suna astfel: 


„Scumpul meu domn Ascott, am ajuns azi-dimineatá la 
Glasgow. Spre marea mea mirare, acolo am aflat că de o lună 
domnul Bury îşi are reşedinţa la Edinburgh. Am pornit deci spre 
Edinburgh, şi iată rezultatul investigațiilor mele. Domnul Bury a 
plecat, acum opt zile, în urma unei telegrame a domnului 
Patterson. Doamna Bury mi-a arătat nu numai telegrama, dar şi 
scrisoarea reverendului, sosită cu patru ore mai devreme. 

Vă redau textul el: 

«Dragul meu Bury, pregăteşte-te să faci o călătorie poate 
ceva mai lungă; însă trebuie, căci interesele societății noastre o 
cer. În câteva zile, poate câteva ore, vei primi o telegramă de la 
mine. Acesta va fi ordinul de plecare. Al dumitale Patterson.» 


Or, dragul meu domn Ascott, această scrisoare misterioasă 
este chiar din partea domnului Patterson. El a barat cei doi t, iar 
parafa este autentică. 

Doamna Bury mi-a arătat telegrama. 

lată ce spune în ea: 

«Luaţi trenul de Londra. Veti găsi la gară o persoană care vă 
va da instrucțiuni.» 


În sfârşit, prietene, doamna Bury, foarte miratá de toate 
întrebările mele, m-a condus în dormitorul soțului ei, unde i-am 
putut vedea şi portretul. Am rămas încremenit. Omul pe care 
I-am văzut ieri este chiar domnul Bury. Nu mai am nicio umbră 
de îndoială; dar, cum două păreri valorează mai mult decât una, 
am rugat-o pe doamna Bury să-mi împrumute o fotografie de-a 


— 175 — 


— Ponson du Terrail — 


soțului ei. V-o trimit prin poştă, mâine o veți primi. 

Ingáduiti-mi, acuma, să vă spun ce gândesc. leri, toti trei 
ne-am ambalat şi am luat drept intenţie ceea ce nu era decât o 
scăpare din vedere. Domnul Patterson a scris desigur în mare 
grabă. Dumneavoastră ati tras concluzia că scrisul său era 
tremurat. 

Or, ştiţi tot atât de bine ca şi mine că reverendul este un om 
destul de misterios şi rareori găseşte de cuviință sá ne consulte. 
Care este misiunea dată domnului Bury? Nu o cunosc. Sunt însă 
foarte sigur de un lucru, şi anume că avem într-adevăr de-a face 
cu domnul Bury. Voi rămâne aici şi vă aştept ordinele; nu mă voi 
întoarce la Londra decât după ce voi fi primit un semn de la 
dumneavoastră, scrisoare sau telegramă. 

Cu devotament, 

Edmund B...” 


Această lungă misivă îl tulbură destul pe domnul Charles 
Ascott, şi chiar dacă nu împărtăşea întru totul părerile domnului 
Edmund, el îşi propuse să nu îl mai preocupe persoana domnului 
Bury - adevărat sau fals - până ce nu va fi primit fotografia, 
despre care îi scria în telegramă. 

De altfel, se apropia ora întâlnirii. După ce luă cina, la ora 8 fix 
se prezentă la hotel „Santon”. 

Domnul Bury nu îl aştepta în camera sa, ci în restaurant. 
Mânca liniştit, în compania unui gentleman cu părul alb şi statură 
herculeană. 

— Scumpul meu domn Ascott, îl întâmpină Bury, vă plac 
voiajurile? 

Luat atât de direct, Ascott tresări. Apoi îi răspunse: 

— Mi-am ascultat întotdeauna superiorii... 

— Vă întrebam, pentru că mâine trebuie să plecăm. 

— Impreuná? 

— Da, cu expresul de ora unsprezece. 

— ŞI... aş putea să ştiu şi eu unde? 

— In Scoţia, facem o vizită la castelul Pembleton. 

Supus, Ascott se înclină. 

— Aţi adus cecul? îl mai întrebă domnul Bury. 

Ascott scoase din buzunar portofelul şi, deschizându-l, spuse: 

— Da, poftim! 

— Păstraţi-l, îi răspunse domnul Bury, îl veţi încasa chiar 
dumneavoastră mâine dimineaţă şi după aceea veniţi la gară. 

Ca prin farmec, toată neliniştea lui Ascott se risipi. „Va să zică, 


— 176 — 


— Funia spánzuratului — 


gândi el, banii îi voi păstra eu...” 

Nemaiavând ce să-i spună, domnul Bury îi oferi un pahar cu 
vin de Porto şi o ţigară... apoi îl pofti să plece: 

— Pe mâine, deci, domnule Ascott, ne întâlnim la gară. Şi nu 
uitaţi să încasaţi cecul! 

„Incep să fiu în totul de părerea lui sir Edmund, se gândi el 
ieşind din hotel, am de-a face cu adevăratul domn Bury”... 


Nici nu ieşise bine din restaurant, că gentlemanul cu părul alb 
zise: 

— Stăpâne, eşti nemaipomenit! 

— Ce zici, Milon (căci nu era altul decât Milon, nedespártit de 
Rocambole în toate acţiunile mai dificile), câtă linişte s-a 
aşternut deodată pe chipul lui Ascott când a auzit că cecul 
rămâne la el? 

— Ei bine, dacă a mai avut vreo îndoială, acum sunt sigur că 
s-a spulberat... răspunse Milon, plin de admiraţie. 

Rocambole ceru chelnerului să le facă socoteala. 

— Stápáne, îl întrebă Milon, ai vreo veste de la Vanda? 

— Nu, ea ştie foarte bine ce are de făcut. Rămâne la Paris cu 
sir Archibald până când vom lichida afacerea lordului William. E 
vorba doar de câteva zile. Lordul William de altfel se şi află la Old 
Pembleton. Tu ai luat legătura cu soţia lui? 

— Da, e nerăbdătoare să-l revadă, după atâta absenţă... 

Rocambole rămase pe gânduri. Milon continuă: 

— Cred, totuşi, stăpâne, că ne vom linişti... 

— Da, bunul meu Milon, odată rezolvată şi această treabă, ne 
vom întoarce la Paris... 


— 177 — 


— Ponson du Terrail — 


Sfârşitul ciclului ROCAMBOLE 


— 178 — 


— Funia spánzuratului — 


Cuprins 
Capiro lus e id EgOa. 3 
A Bee at ce 00 aa de 2 2 danie DER Sel aut E că i daia 7 
A ae co a a 0 Sa a E dal da aa i 30 EA 10 
Capitol | Hp AAA ate Caiet eat o za Da data TEEI eah anA 14 
Ca PILONI Ve eta cet A O 17 
Capitolul A A a a it Da ia 21 
Capitolul VI. ERE DE a E Eee ce sd e ae Rp ES 25 
Capitolul VII. 2320 te aa dee Doua o aaa ai aaa a di 28 
Ca PILONII A ice aaa De aa a îl e oda Dia i a 31 
O 35 
ll A A ia A 38 
Capitol llantos sr cada 42 
Capitolul X VU can rt e 45 
Capitolul XI scie ce eee zis deabia ude iata Suie 0 Ela d Du aia aid 48 
Re A 000 e iaca 51 
Capitolul A Ei 0 og ai aul 30 ai 55 
Capitolul XVIL. se ass ts a a Oude did 58 
Capitolul XVII ceia ia act Dina i o te tc în a Et a 8 aa 5 61 
Capitolul XIX a E 64 
Capitolul CĂ A Deal dum i Bt dia Denial 9 6 5 aud 0 a 67 
Capitolul Aun aaa do ala d a i a ata a e ea 70 
Capitolul XXII. zecea aa al ce A Du dă ie De 73 
Capitolul XXII sate cea ce a 76 
¡AS AAA O 79 
Capitolul XXV a cae cacat e Dă a a aa a ta i a 82 
Capitoliul XXV iscat cocă ca oa ee A E ea 85 
Capitolul XXVI erii sie ta cca a ca cata at age a ia e 87 
Capitolut Vico cir 90 
Capitolul XXX isca cole aa a aa ear aia o 93 
Ca pIEOLUI XXX: aaa ib 96 


— Ponson du Terrail — 


Capitoliul. XXX dust A Ai a d Dă 99 
Capitolul Alcira dala Da poa a dle d a le 102 
Capitolul XXX | cioc ca poi a a al Oa aa d Da le 104 
CapiEOLUI XXX os si Da te 107 
CapIEOIUI XA cacat otil aaa a 110 
Capitólul XXXV oa aice ata n Gea du d că ta aa a Da lu 113 
Capitol AM loa on aa ea e ara ea poa aa d 116 
Capitolul: AM lion cai aaa ta aid a a aa d pa a 119 
Capitólul XXXIX ce os a aa ca cela pa cea odata PO aa a Da lu 122 
Ca DIEOIUI IL e sc piata a td 125 
Ca DIEOIUI IA Ls ce tds 128 
Capitol LI e e teza Doe n 0 ac da aia ad a 130 
Capitol IC LI ci cect arca a ae e mă aa a aa lu 133 
CapitOluil XLIV are ie caro tt 135 
Ca IDOL LINĂ Le coace a a a 138 
Capitolul XV. a Pi do dea iaa 141 
Capitolul XL a i 144 
Capitolul XLVII: oa it 146 
CO ei IC a a 149 
Capitolul barini tau Date ta 0 aa aa ata 151 
Capitolul LI: 3000 000 ae ic a ot aul 154 
Capitol A oaia aut a au a 156 
Ca PILE LII LI eso seci ee Rose a 159 
Capitolu LM eira at i i oi 161 
EPILOG 
Capitol III e en 164 
Capo o Ai 167 
Ca ed e 170 
Copo a a i 173 
Capitolul Da o Rai 175 


— 180 —