Agatha Christie — Secretul De La Chimneys

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Secretul de la Chimneys 


CUPRINS: 

[. O misiune pentru Anthony Cade. 

II. În ajutorul unei femei. 

III. Personaje foarte importante sunt neliniştite. 
IV. O femeie încântătoare. 

V. Prima noapte la Londra. 

VI. Arta şantajului. 

VII. Domnul Mcgrath refuză o invitaţie. 
VIII. Un cadavru. 

IX. Anthony îl pune într-un cufăr. 

X. Chimneys. 

XI. Inspectorul şef Battle soseşte. 

XII. Anthony îşi spune părerea. 

XIII. Invitatul american. 

XIV. Finanţe şi politică. 

XV. Francezul. 

XVI. O ceaşcă de ceai în camera guvernantei. 
XVII. Aventura nocturnă. 

XVIII. Noua aventură nocturnă. 

XIX. Istorie secretă. 

XX. Anthony îi face mărturisiri lui Battle. 
XXI. Valiza domnului Isaacstein. 

XXII. Semnalul roşu. 

XXIII. În faţa rondului de trandafiri. 
XXIV. Casa de la Dover. 

XXV. Virginie pleacă. 

XXVI. 13 octombrie. 

XXVII. 13 octombrie (urmare) 

XXVIII. Regele Victor. 

XXIX. Petrolul este din nou în centrul atenţiei. 
XXX. Noua meserie a lui Anthony. 


XXXI. Nu mai sunt secrete la Chimneys 


[. O misiune pentru Anthony Cade 

— Anthony Cade! Bătrâne gentleman! 

— Jimmy Mcegrath! Chiar tu eşti? Nu-mi vine să cred! 
Călătorii autocarului Castle - şapte femei extenuate şi trei 
domni ce transpirau abundent din cauza căldurii - observau 
scena cu mult interes. Ghidul lor, domnul Cade, întâlnise - 
se pare - un vechi prieten. 

Toţi călătorii - dar mai ales călătoarele - aveau cea mai 
profundă admiraţie pentru domnul Cade, pentru silueta lui 
zveltă şi viguroasă, pentru chipul bronzat, pentru felul cu 
care-şi exercita profesiunea de ghid, amuzându-le, 
distrându-le şi aplanând certurile lor mărunte. Prietenul lui, 
deşi la fel de înalt, era totuşi foarte diferit de el. Îndesat şi 
cam din topor, avea înfăţişarea unui proprietar de bar sau 
cam aşa ceva. Unul din acei tipi ce pot fi întâlniți în 
romanele de aventuri. Cu atât mai bine! Îşi spuneau 
doamnele. 

Până atunci, călătoria lor cu autocarul la Bulawayo fusese 
obositoare şi plicticoasă. Căldura era copleşitoare, hotelul - 
lipsit de confort, şi cu siguranţă că ele ar fi început să 
protesteze şi să se certe dacă domnul Cade nu le-ar fi 
propus să trimită cărţi poştale prietenilor lor din Europa. 
Şi, slavă Domnului, nu cărţile poştale lipseau la Bulawayo! 
Anthony Cade şi prietenul său se îndepărtaseră puţin de 
grup. 

— Ce dracu faci, amice, cu turma asta de femei după tine? 
Ţi-ai recrutat un harem? 

— Un harem cu frumoasele astea? Nu te-ai uitat deloc la 
ele? 

— Ba da, însă mi-am spus că ai devenit miop. 

— Nu-ţi face probleme! Vedere mea este la fel de bună ca 
a ta. Nu, bravul meu Jim, mă aflu aici în exerciţiul funcţiunii: 


reprezint autocarele Castle! Sau, mai bine spus, eu sunt 
reprezentantul lor local. 

— Şi ce cauţi tu pe galera asta? 

— Îmi câştig pâinea cea de toate zilele, prietene. Mâncatul 
este un obicei prost, sunt de acord cu tine, dar este al naibii 
de greu să renunţi la el. Dacă ne-am putea lipsi de cină, te 
asigur că n-aş mai sta aici. Genul ăsta de muncă nu preai 
se potriveşte temperamentului meu. 

Jimmy rânji. 

— Dacă nu mă înşel, temperamentul tău nu s-a acomodat 
niciodată cu o activitate regulată! 

Anthony se făcu a nu auzi această observaţie. 

— Sunt sigur că norocul o să-mi iasă-n cale, oferindu-mi 
altceva. Aşa mi se întâmplă întotdeauna. 

Jimmy îl privi cu admiraţie. 

— Evident! Dacă undeva se pune la cale o afacere 
dubioasă există, cu siguranţă, şansa să fii şi tu amestecat. 
Ca să nu mai vorbim de norocul de a scăpa cu obrazul 
curat. Ce mai! Ştii să te strecori printre picături fără să te 
uzi! Ce spui, când putem bea împreună un păhărel? 

— Vai! Mai trebuie să-mi conduc „cloştile” şi la mormântul 
lui Rhodes. 

— Bravo! Spuse Jim. După care adăugă, trăgând cu coada 
ochiului spre călătoare: 

— Se vor întoarce de acolo moarte de oboseală şi dornice 
să se odihnească. 

Asta o să le înveţe minte să mai călătorească în Africa! Şi, 
de îndată ce se vor culca în pătucurile lor albe, noi ne vom 
întâlni să depănăm amintirile de odinioară. 

— Perfect! Pe curând, Jimmy! 

Anthony se alătură turmei sale. Domnişoara Taylor, cea 
mai tânără şi cea mai cochetă din grup, i se adresă imediat: 

— Oh, domnule Cade, aţi întâlnit un vechi prieten? 

— Un foarte vechi prieten, domnişoară Taylor. Unul din 
tovarăşii tinereţii mele liniştite şi pline de candoare. 

Domnişoara Taylor sporovăi în continuare: 


— Are o fizionomie teribil de interesantă! 

— Va fi foarte flatat, când îi voi spune. 

— Oh, domnule Cade, chiar nu vă este ruşine? Ce idee v-a 
venit! Dar, ă propos, de ce vi s-a adresat cu cuvântul 
„gentleman?” 

— Este o poreclă ce mi-a fost dată cândva. 

— Nu mai spuneţi! De ce oare? 

— Tocmai pentru că nu sunt, probabil. 

— Oh, domnule Cade, cum puteţi spune una ca asta?! 
Chiar azi dimineaţă tata îmi spunea că aveţi manierele unui 
adevărat gentleman! 

— Tatăl dumneavoastră este prea bun, domnişoară Taylor. 

— Şi cu toţii suntem de părere că sunteţi un gentleman în 
adevăratul sens al acestui cuvânt! 

— Mă copleşiţi! 

— Vă asigur că nu spun decât ceea ce gândesc. 

— Un suflet bun face cât o coroană, zise Anthony, fără să 
ştie prea bine ce vroia să spună cu asta. 

— Un poet a spus asta, nu-i aşa? Sună foarte frumos! Vă 
place poezia, domnule Cade? 

— Este vremea să luăm masa, declară Anthony. Urmaţi- 
mă, domnilor şi doamnelor. Nu departe de aici vom găsi o 
cafea excelentă. 

— Sper, zise doamna Caldicott cu vocea ei profundă, că 
primul dejun este inclus în preţul global? 

— Primul dejun, doamnă Caldicott, răspunse Anthony 
reluându-şi tonul de ghid profesionist, trebuie plătit 
separat. 

— Dar ăsta-i furt! 

— Viaţa ne oferă încercări grele, doamnă Caldicott, spuse 
oftând Anthony. 

— Prevăzând o asemenea situaţie, declară plină de sine 
doamna Caldicott, mi-am pus puţin ceai în termos, chiar 
înainte de plecare, şi mi-am luat şi câteva felii de pâine. Nu 
ne vom duce la cafenea, John! N-are rost să cheltuim nişte 
sume fantastice. 


Domnul şi doamna Caldicott îşi scoaseră ostentativ 
termosul, iar Anthony nu se împiedica să nu ofteze: 
„Dumnezeule, chiar i-ai creat după chipul şi asemănarea 
Ta?” 

La cafenea, domnişoara Taylor îşi reluă interogatoriul: 

— E multă vreme de când nu v-aţi mai văzut prietenul? 

— Cred că sunt vreo şapte ani. 

— L-aţi cunoscut în Africa? 

— Da, dar nu în regiunea asta. Când l-am văzut prima dată 
pe Jimmy Mcgrath, acesta era legat fedeleş şi aştepta clipa 
în care negrii aveau de gând să-l pună la prăjit. Ştiţi doar că 
mai există triburi de canibali! Noi am ajuns exact la ţanc! 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? 

— Nimic altceva decât o mică încăierare. l-am decapitat pe 
câţiva dintre ei, iar ceilalţi au rupt-o la fugă. 

— Oh, domnule Cade, ce tinereţe aventuroasă trebuie să fi 
avut! 

— Din contră, vă asigur că a fost foarte liniştită. 

Dar domnişoara Taylor nu crezu nici un cuvinţel. 

Era aproape ora 10:00 seara când Anthony Cade intră în 
mica încăpere a lui Jimmy Mcegrath, care se pregătea să 
amestece cu măiestrie cocteilurile. 

— Fă-mi unul tare, bravul meu Jim! Îţi jur că am nevoie de 
aşa ceva! M-au ucis femeile acelea. 

— Ar ucide pe oricine! N-aş accepta aşa o treabă nici 
pentru o împărăție! 

— Oferă-mi altceva şi-ţi promit că autocarele Castle nu mă 
vor mai vedea! 

Cu o mână de expert, Mcgrath pregăti cocteilul, după care 
spuse încet: 

— Vorbegşti serios? 

— Ce anume? 

— Că ai părăsi munca asta, dacă ţi-ai găsi altceva? 

— N-o să-mi spui că ai deja ceva pentru mine? 

— Este foarte posibil să am! 

— De ce nu te ocupi tu de treaba asta? 


— Nu mi se potriveşte deloc, de aceea încerc să ţi-o pasez 
ţie. 

Anthony îl fixă cu o privire bănuitoare. 

— Sper că nu ai de gând să mă pui să predau la o şcoală 
duminicală. 

— Crezi că mi-ar putea propune cineva una ca asta? 

— Nu, pe cinstea mea că nu, dacă persoana te cunoaşte. 

— Crede-mă, este vorba de ceva foarte respectabil, dacă 
se poate spune astfel. 

— Sper că nu este cazul să mă duc, aşa, din întâmplare, în 
America de Sud? Imaginează-ţi că m-am gândit deja la 
America de Sud. Tocmai se pregăteşte acum, într-una din 
micile ei replici, o revoluţie de toată frumuseţea. 

— 'Ţie ţi-au plăcut întotdeauna revoluțiile! 

— Fiindcă ştiu că ele-mi pot pune în valoare calităţile. 'Te 
asigur că pot să mă fac extrem de util oricăruia dintre 
partide. 

— Linişteşte-te, treaba de care-ţi vorbeam nu trebuie 
făcută în America de Sud, ci în Anglia. 

— În Anglia? Întoarcerea eroului în ţara natală după 
îndelungate peregrinări. Oare creditorii mă pot urmări 
după atâţia ani de absenţă, Jimmy? 

— Nu cred. Dar, oricum, spune-mi dacă propunerea mea 
te interesează. 

— Mă interesează mult. Dar de ce naiba nu te ocupi 
personal de problemă? 

— Îţi voi spune, Anthony. Cred că am descoperit o mină de 
aur tocmai la naiba-n praznic. 

Anthony fluieră. 

— De când te cunosc, Jimmy, întotdeauna eşti pe punctul 
de a descoperi o mină de aur. 

— Şi până la urmă tot o s-o descopăr, o să vezi! 

— Fiecare cu gusturile sale. Mie îmi plac încăierările, iar 
ţie - minele de aur. 

— Îţi voi relata toată povestea. Presupun că ai auzit 
vorbindu-se despre Herzoslovacia? 


Anthony tresări. 

— Herzoslovacia? Spuse el cu o intonaţie ciudată în voce. 

— Da. Ştii ceva despre ea? 

Tăcerea domni o clipă. Apoi Anthony spuse rar: 

— Ceea ce ştie toată lumea. Nu mai mult. Este unul din 
micile state balcanice, nu-i aşa? Capitala: Ekarest. Populaţia 
- compusă în cea mai mare parte din bandiți. Aceştia au 
plăcutul obicei de a-şi asasina regii şi de a face revoluţii. 
Ultimul a fost Nicolae al IV-lea, nu-i aşa? Asasinat acum 
aproximativ şapte ani. De atunci, Herzoslovacia a devenit 
republică. Ar fi trebuit să-mi spui numaidecât că afacerea ta 
se referă la ea. 

— Indirect, bătrâne! 

Anthony spuse, ţinându-şi braţele încrucişate: 

— Amice, pe vremuri, dacă ai fi povestit în felul acesta o 
întâmplare, ai fi fost atârnat de picioare sau ţi s-ar fi dat 
100 de lovituri cu bastonul. N-ai putea spune deschis 
despre ce este vorba? 

Fără a fi tulburat câtuşi de puţin de aceste reproşuri, 
Jimmy continuă. 

— Ai auzit vorbindu-se despre contele Stylpitch? 

— La naiba! Chiar cei care n-au auzit de Herzoslovacia au 
auzit de contele Stylpitch! Salvatorul Balcanilor! Cel mai 
mare om de stat din vremea noastră. Caricatura lui 
Talleyrand, etc., etc., în funcţie de orientarea diferitelor 
ziare care scriu despre el. Dar poţi să fii sigur, Jim, că 
despre contele Stylpicht se va mai vorbi încă şi atunci când 
noi nu vom mai fi decât ţărână. Toate evenimentele produse 
în Orientul Apropiat în ultimul sfert de secol s-au datorat, 
dacă nu în întregime, cel puţin în parte, influenţei sale. 
Dictator, patriot, om politic, preşedintele Consiliului şi, în 
plus, şi regele intrigii! Dar nu a murit? 

— Ba da. A murit acum două luni, la Paris. Dar ceea ce-ţi 
povestesc eu s-a petrecut acum câţiva ani. 

— Ceea ce-mi povesteşti? Bine, dar nu mi-ai spus încă 
NIMIC! 


De data aceasta Jimmy acceptă reproşul şi se grăbi să 
depene firul întâmplărilor: 

— "Totul s-a petrecut acum patru ani, la Paris. Mă 
întorceam acasă, în puterea nopţii şi tocmai treceam printr- 
un cartier când am zărit vreo jumătate de duzină de 
haidamaci năpustindu-se asupra unui bătrân domn 
onorabil. Am oroare de luptele în care forţele sunt mult 
prea inegale; de aceea m-am repezit asupra bandiţilor... 

— Ce păcat că nu mă aflam şi eu acolo! Murmură Anthony. 

— Nu era cine ştie ce de capul lor, zise cu modestie Jim. 
Habar n-aveau să boxeze. Într-un cuvânt, i-am pus pe fugă. 
Iar bătrânul, deşi o încasase zdravăn, era totuşi destul de 
lucid pentru a mă ruga să-mi spun numele şi să-i dau 
adresa ca să vină să-mi mulţumească a doua zi. A fost un 
adevărat domn, trebuie să recunosc! Atunci am aflat că nu 
era altul decât contele Stylpitch, şi îşi avea reşedinţa în 
avenu du Bois. 

Anthony făcu un gest afirmativ. 

— Da, după asasinarea regelui Nicolae, s-a stabilit la Paris. 
I s-a propus mai târziu preşedinţia Republicii, dar a refuzat. 
A rămas până la sfârşit credincios principiilor sale 
monarhice, dar asta nu l-a împiedicat să se amestece în 
toate revoluțiile care au izbucnit în Balcani. 

— Regele Nicolae nu este cumva cel care s-a însurat cu o 
femeie cam ciudată? Întrebă Jimmy. 

— Ba da. O dansatoare obscură de music hall, imposibilă 
chiar şi pentru o căsătorie morganatică! Dar Nicolae se 
îndrăgostise nebuneşte, iar ea considera că este fantastic să 
devină regină! Teribil este însă faptul că au reuşit! Ei i s-a 
acordat titlul de contesă Popoffsky, afirmându-se că în 
venele ei curge sânge regal, iar Nicolae a luat-o în căsătorie 
cu mare pompă la catedrala din Ekarest. Dar regina Varaga 
- acesta a fost numele care i s-a dat - a displăcut Maiestăţii. 

Sale poporul. Aceşti oameni de treabă, mai regalişti chiar 
decât regele, vroiau o regină autentică! Au avut loc revolte 
şi s-au luat violente măsuri de represiune, apoi a izbucnit, 


ca de obicei, o revoluţie, toate acestea culminând cu 
asasinarea regelui şi a reginei şi cu proclamarea Republicii. 
De atunci, au mai asasinat, după câte ştiu, unul sau doi 
preşedinţi, ca să nu-şi piardă antrenamentul. Dar să ne 
întoarcem la oile noastre. Îmi spuneai, deci, că erai 
considerat de contele Stylpitch drept salvatorul lui. 

— Într-adevăr, şi, chiar încerca să-mi dovedească acest 
lucru! Dar, curând după aceea, am părăsit Parisul, 
ducându-mă în Africa şi nu m-am mai gândit la întâmplarea 
asta până acum exact 15 zile. Când am primit un pachet 
bizar care mi-a fost trimis pe la toate adresele succesive. 
Aflasem din ziare de recenta moarte, la Paris, a contelui 
Stylpitch. Ei bine, în pachet se aflau memoriile sale. Chiar 
aşa, memoriile contelui Stylpitch, un manuscris voluminos 
pe care mi l-a expediat probabil înaintea morţii sale 
împreună cu o scrisoare prin care mi se comunica faptul că, 
dacă voi înmâna manuscrisul alăturat unei anumite edituri 
din Londra, nu mai târziu de 13 octombrie, voi primi o sumă 
de o mie de lire. 

— O mie de lire? Ai spus într-adevăr o mie de lire, Jimmy? 

— Exact, bătrâne. Sper să nu fie o farsă. „Să nu aveţi 
încredere în politicieni”, zice înţelepciunea naţiunilor. Şi 
totuşi, în acesta am încredere. În scrisoarea sa postumă, mă 
asigură de faptul că editorii îmi vor înmâna suma în 
schimbul manuscrisului, care a călătorit atâta vreme încât, 
dacă aş vrea să mă ocup de el, n-ar mai fi timp de pierdut. 
Eu, însă, aş prefera să mă duc numaidecât în regiunea unde 
se află mina de aur. 

— Vrei să spui unde nu se află! 

— Tocmai îndoiala asta m-a determinat să decid, în cele 
din urmă, că trebuie să plec în Anglia. lată-mă deci cu 
biletul plătit dus şi întors, gata să mă întorc la Cape Town 
când, deodată. 

— Deodată îl întâlneşti pe bătrânul Code şi îţi spui: „Dacă 
s-ar duce el în Anglia în locul meu, iar eu m-aş întoarce la 


mina mea de aur?” Să vorbim serios: dacă obţin o mie de 
lire, cât îmi revine mie din suma asta? 

— Ce ai spune de un sfert? 

— Două sute cincizeci de lire net? 

— Exact. 

— S-a făcut. Şi, ca să-ţi fac în necaz, îţi mărturisesc că aş fi 
acceptat chiar dacă nu mi-ai fi oferit decât o sută! Tu, 
Jimmy Mcgrath, cu mina ta de aur, vei muri într-o bună zi 
pe un pat mizerabil de spital! 

— Deci, accepţi? 

— Sunt omul tău. Jos cu autocarele Castle! 

Îşi ridicară paharele şi închinară solemn pentru reuşita 
afacerii lor comune. 

II. În ajutorul unei femei 

— Pe ce pachebot mă voi îmbarca? Întrebă Anthony, în 
timp ce-şi aşeza pe masă paharul gol. 

— Pe Granarth Castle. 

— Tichetul este pe numele tău, nu-i aşa? Trebuie deci să-l 
întruchipez pe James Mcgrath. Îmi vei da paşaportul tău. 

— Bineînţeles. Nu semănăm absolut deloc unul cu celălalt, 
dar descrierea noastră, aşa cum a fost ea redactată de 
domnii funcţionari, este cam aceeaşi: înălţime: 1,85; păr 
şaten; ochi albaştri: nas de mărime mijlocie; frunte de 
mărime mijlocie; bărbie de mărime mijlocie. 

— Nu sunt chiar tipul „mijlociu”, recunoaşte! Nu crezi că 
am fost ales de conducerea autocarelor Castle, dintr-o 
mulţime de alţi candidaţi, datorită fizicului meu plăcut şi 
manierelor mele agreabile? 

— Da, da, ce-i al tău e-al tău! Întotdeauna ai fost un 
gentleman. 

Anthony se ridică şi începu să străbată încăperea de la un 
capăt la celălalt. Medita încruntat şi, timp de câteva minute, 
nu mai scoase o vorbă. 

— Jimmy, spuse el în cele din urmă, Stylpitch a murit la 
Paris. De ce ţi-a trimis, înainte să moară, manuscrisul acesta 
în Africa în loc să-l expedieze direct la Londra? 


Perplex, Jimmy dădu din umeri. 

— Mi-am pus şi eu întrebarea asta. 

— De ce ocolul acesta? Ştiu că diplomaţii găsesc 
întotdeauna justificări pentru a face lucrurile simple în 
modul cel mai complicat şi mai dificil posibil, dar, ca să 
trimită un manuscris de la Paris la Londra via Africa, 
trebuie să aibă totuşi un motiv plauzibil. Dacă acest conte 
nu dorea decât să-ţi ofere suma de o mie de lire, ar fi putut 
să ţi-o lase prin testament. Nici tu, nici eu nu suntem atât 
de mândri încât să dispreţuim o moştenire. Probabil că 
Stylpitch se sclerozase. 

— Chiar crezi una ca asta? 

— Nu ştiu ce să cred. Dar tu l-ai văzut; ce impresie ţi-a 
făcut? 

— În seara incidentului era puţin cam dărâmat şi, de 
asemenea, inutil s-o negăm, cam „afumat”; bandiții au 
profitat cu siguranţă de asta! Dar, când a venit, a doua zi, să 
mă vadă, era un adevărat senior care spunea fraze atât de 
frumoase şi-mi făcea atâtea complimente încât nu mai ştiam 
unde să mă ascund! 

— Crezi că avea o fire răzbunătoare şi ranchiunoasă? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că ştiu că numeroşi oameni politici, care au 
păstrat în cursul vieţii lor o tăcere prudentă, îşi iau revanşa 
lăsând memorii pline de indiscreţii postume. S-ar zice că se 
bucură să-i chinuie pe cei rămaşi în viaţă, din moment ce ei 
înşişi sunt instalaţi confortabil în mormintele lor. Ai citit 
manuscrisul? 

— Eu să citesc ceva? Drept cine mă iei? Aş adormi încă de 
la a treia pagină! 

— Ar fi totuşi util să-l citim. Poate că lectura ne-ar oferi 
cheia misterului. Dar, spune-mi, în seara aceea în care era 
cam cherchelit, contele n-a lăsat să-i scape nimic 
interesant? 

Jimmy reflectă câteva clipe, făcând un efort de memorie 
pentru a-şi împrospăta amintirile legate de acea seară 


îndepărtată. 

— Cred, spuse el în cele din urmă, că a zis: Ştiu unde se 
află acel „Koh-i-noor”. 

— Asta, răspunse Anthony, o ştim cu toţii! Faimosul 
diamant, expus într-o vitrină şi protejat de grilaje, este păzit 
de un întreg batalion! A mai spus şi altceva? 

— A şoptit, dacă nu mă înşel, că ştia foarte bine cine-i erau 
agresorii: oamenii regelui Victor! 

— Cum? 

Anthony se întoarse brusc. 

Mcgrath izbucni în râs. 

— Nu te încinge chiar aşa, bătrâne! S-ar zice că istorioara 
mea nu te lasă indiferent? 

— N-o face pe prostul, Jim. Tocmai ai spus, fără ca măcar 
să-ţi dai seama, un lucru important. 

— Zău? Dar cine-i acest rege Victor? Un alt suveran din 
Balcani? 

— Nu, spuse Anthony. Este un alt soi de monarh. Regele 
Victor, Jimmy, este pur şi simplu regele bandiţilor. Unul 
dintre cei mai faimoşi hoţi de bijuterii din lume. Cartierul 
său general este la Paris, unde i s-a dat porecla de „regele 
Victor”. Au reuşit să-l prindă şi l-au băgat la zdup pentru 
şapte ani. Nu aveau dovezile necesare pentru a-l condamna 
la închisoare pe viaţă. În curând va fi liber, poate chiar se 
află deja în libertate. 

— Crezi că cel care a contribuit la prinderea lui a fost 
contele Stylpitch şi că ceea ce a urmata fost o tentativă de 
răzbunare? 

— Posibil. Nu cred că regele Victor a încercat vreodată să 
fure bijuteriile coroanei herzoslovace, dar, în orice caz, nu 
iese fum fără foc. Moartea lui Stylpitch, memoriile, 
zvonurile de care sunt pline toate ziarele. Citeşti ziarele, 
Jim? 

— Mi se mai întâmplă uneori, dar, în general, consider că 
nu mă interesează nimic din ce relatează acestea. 


— Slavă Domnului, sunt mai civilizat ca tine! Citesc ziarele 
în fiecare zi şi ştiu că, de câtva timp, se vorbeşte insistent 
de o posibilă restaurare a monarhiei în Herzoslovacia. 

— Nicolae al IV-lea nu a lăsat nici un fiu, nu? Întrebă 
Jimmy. Dar sunt sigur că trebuie să existe nepoți, strănepoţi 
şi veri primari ori veri mai îndepărtați care colindă prin 
lume şi care nici nu-şi doresc altceva decât să se cocoaţe pe 
tronul strămoşilor! 

— Şi mai există ceva, completă Anthony. Se pare că în 
Herzoslovacia s-au descoperit puțuri de petrol. Oamenii 
încep să fie interesaţi de ţărişoara asta! 

— Ce oameni? 

— Oamenii marii finanţe, Jimmy. Marea finanţă americană, 
evreiască, catolică, internaţională. 

— Numai că tu nu eşti financiar! Şi chiar dacă 
manuscrisul, aşa cum pari să vrei să insinuezi, conţine 
indiscreţii despre Herzoslovacia sau despre altceva, asta nu 
te priveşte! N-ai altceva de făcut decât să-i înmânezi 
editorului pachetul, să iei mia de lire şi s-o ştergi 
englezeşte. 

— Perfect. Dar ştii unde-o voi şterge? 

— În America de Sud? 

— Nu, prietene. În Herzoslovacia. Niciodată nu mi-ar fi 
venit ideea asta, dacă nu mi-ai fi vorbit despre această ţară. 
Dar acum mă simt tentat. Cum voi pune mâna pe cele 250 
de lire, mă voi putea arunca în vâltoare. Simt eu că se 
pregăteşte ceva. Cred că voi fi de partea republicanilor. Voi 
sfârşi prin a fi ales preşedinte, vei vedea. 

— De ce nu şi rege, dacă tot vorbeşti despre asta? Ai putea 
pretinde că eşti ultimul urmaş al dinastiei Obolovici! 

— Nu, Jimmy. Rege eşti toată viaţa. Preşedinte nu eşti 
decât 4 ori 7 ani. M-ar distra grozav să guvernez un stat ca 
Herzoslovacia timp de 4 ani. 

— Dacă nu mă înşel, îl corectă Jimmy, acolo regii rămân, de 
obicei, încă şi mai puţin. 


— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă simt mai atras 
de ideea asta. Iată un popor vioi şi viguros cu care nu rişti 
să rugineşti! Ne-am înţeles! Mă duc la Londra ca să 
înmânez manuscrisul şi să primesc gologanii, îţi trimit 
partea ta de 750 de lire (dacă nu cumva ai descoperit între 
timp mina ta de aur; în acest caz îţi voi investi capitalul în 
petrol herzoslovac) şi o şterg englezeşte cu rapidul 
balcanic! 

— O clipă, amice! Nu te grăbi! Mai am a-ţi încredința un 
mic comision pentru Londra. 

Anthony se prăbuşi în fotoliul său. 

— Ştiam eu bine, secretosule, că mai ascunzi ceva! 
Simţeam eu că nu mi-ai spus tot! Ei, hai, vorbeşte! Dă-i 
drumul! Alt mister! 

— Absolut deloc! Este vorbA. Eh. Este vorba de o femeie. 

— O dată pentru totdeauna, James, să ştii că refuz să mă 
amestec în istoriile tale sentimentale! 

— Nu-i vorba de aşa ceva. N-am văzut-o niciodată pe 
această femeie. Îţi voi povesti toată întâmplarea. 

— Dacă tot trebuie să mai ascult încă o poveste, sunt 
îndreptăţit să-ţi mai cer un cocteil ca să mă fortific! 

Gazda se grăbi să-i satisfacă cererea, după care începu: 

— S-a întâmplat acum câtva timp în Uganda. Se afla acolo 
un fel de bandit căruia i-am salvat viaţa. 

— Dacă aş fi în locul tău, Jimmy, aş scrie o carte intitulată: 
„Oamenii cărora le-am salvat viaţa”. Acesta este deja al 
doilea! 

— Te asigur că nu-i vina mea. Pe acesta n-am făcut altceva 
decât să-l scot din râu. Tâmpitul habar n-avea să înoate! De 
fapt, ar fi fost mai bine să-l fi lăsat să crape. Mare puşlama, 
te asigur! 

— Stai o clipă! Povestea asta are vreo legătură cu cealaltă? 

— Niciuna. Doar că - ciudată întâmplare, acum că mă 
gândesc! 

— Tipul era tot herzoslovac. Un bandit de cea mai joasă 
speţă, deşi personal n-am de ce să mă plâng: după ce l-am 


salvat, mi-a fost credincios ca un câine. Bun. Numai că, şase 
luni mai târziu, a murit din cauza malariei. Când să-şi dea 
sufletul, mă cheamă lângă el, scoate de sub cămaşă un 
pachet învelit în pânză cerată şi cusut tot, pe care mi-l vâră 
în mână, şoptind ceva despre o mină de aur. O clipă mai 
târziu, era deja mort. N-aveam deloc încredere în el, pe 
cinstea mea, dar, ce vrei, norocul este orb! Dacă o fi dat din 
întâmplare peste o mină de aur. 

— Numai la gândul ăsta şi mureai de nerăbdare, nu? Îl 
întrerupse Anthony. 

— Îţi jur că nicicând n-am fost mai dezgustat ca atunci 
când am desfăcut pachetul. O mină de aur, pe naiba! Putea 
fi asta doar pentru acel mizerabil! Blestem! Ştii despre ce 
era vorba, Anthony? Despre scrisorile unei femei! Chiar 
aşa, scrisorile de dragoste ale unei englezoaice. Numai 
Dumnezeu ştie de unde le-o fi şterpelit, puşlamaua! 
Desigur, el o şantaja şi credea că voi face şi eu acelaşi lucru! 

— Îmi place mânia ta justificată, bravul meu Jim, dar pune- 
te în locul lui. Îi salvaseşi viaţa; ca să te răsplătească, ţi-a 
oferit un mijloc de a câştiga banii ce vrei, înalta ta 
moralitate nu intra în socotelile lui! 

— Şi ce naiba trebuia să fac cu scrisorile astea? Mai întâi 
am vrut să le ard, apoi mi-am spus că biata femeie ar 
continua să trăiască terorizată de ideea şantajului, neştiind 
că scrisorile au fost distruse. 

— Ai mai multă imaginaţie decât mi-aş fi închipuit, Jimmy, 
remarcă Anthony, în timp ce-şi aprindea o ţigară. Admit că, 
într-adevăr, cazul este mai complicat decât pare la prima 
vedere. Dacă i-am înapoia scrisorile prin poştă? 

— Ca toate femeile, şi ea scrie fără dată, fără adresă. Doar 
într-una dintre scrisori afirmă că se află la Chimneys. 

De uimire, Anthony scăpă chibritul. 

— Chimneys? Zise el. Nu se poate! 

— Cum, cunoşti acest loc? 

— Dar, bravul meu prieten, Chimneys este una dintre cele 
mai vechi reşedinţe senioriale din Anglia! Regii şi reginele 


se duc acolo să-şi petreacă weekend-ul, iar diplomaţii pun 
aici la cale cu multă grijă afaceri delicate. 

— Vezi, iată unul din motivele pentru care sunt mulţumit 
că te duci în locul meu în Anglia, zise Jimmy cu multă 
simplitate. Un pârlit ca mine, venit dintr-un colţ îndepărtat 
al Canadei, ar face acolo gafă după gafă, în timp ce tu, care 
ţi-ai făcut studiile la Eton şi la Harrow. 

— Numai la Eton, amice! Numai la Eton. 

— Vei şti să observi până la urmă lucrurile. Dă-ţi seama: 
chiar de i-aş fi ştiut adresa exactă, nu i-aş fi trimis scrisorile 
prin poştă. Dacă e să ne luăm după misive, are, se pare, un 
soţ foarte gelos. Presupune că ar fi deschis pachetul în locul 
ei?! Nu, nu, singura cale este să o găsim şi să i le restituim 
personal. 

Anthony îşi aruncă ţigara şi-l bătu pe umăr cu afecţiune pe 
prietenul său. 

— Eşti un adevărat cavaler, Jimmy. Acel colţ îndepărtat al 
Canadei ar trebui să fie mândru că ai văzut acolo lumina 
zilei. Nu aş putea nicicând să rezolv cu atâta eleganţă o 
situaţie. 

— Dar, totuşi, o vei face? 

— Bineînţeles! 

Mcgrath se ridică şi, apropiindu-se de un sertar, luă de 
acolo un pachet de scrisori. 

— lată, aruncă o privire. 

— De ce? 

— Poate vei mai găsi în ele şi alte indicaţii, în afară de 
Chimneys, care te vor ajuta s-o reperezi. 

Recitiră împreună scrisorile, cu multă atenţie, dar fără nici 
un rezultat. 

Anthony le împachetă la loc murmurând: 

— Sărmănica! Nu-i deloc plăcut să fii căsătorită cu un 
bărbat pe care nu-l iubeşti. 

— Crezi că vei putea s-o regăseşti? Întrebă îngrijorat Jim. 

— Fii liniştit, nu voi părăsi Anglia fără s-o fac. Necunoscuta 
asta te interesează chiar atât de mult, Jimmy? 


— Ce vrei, zise canadianul un pic ruşinat, arătând cu un 
deget semnătura: are un nume atât de frumos! Virginie 
Revel. 

III. Personaje foarte importante sunt neliniştite 

— De acord, dragul meu, de acord, zise lordul Caterham. 

Îşi mai dăduse deja de trei ori acordul, cu speranţa că va 
putea pune capăt întrevederii şi va putea pleca. Avea 
oroare să stea în pragul selectului său club din Londra şi să 
fie obligat să asculte discursurile interminabile ale 
onorabilului George Lomax. Clement Edward Alistair Brent, 
cel de-al nouălea marchiz de Caterham, era un omuleţ 
complet lipsit de eleganţă şi care nu semăna deloc a 
marchiz. Nenorocirea vieţii lui era că-l moştenise cu patru 
ani în urmă pe fratele său, al optulea marchiz, fost ministru 
al Afacerilor Externe, cunoscut în întreaga Anglie pentru 
talentele sale de om politic, pentru diplomaţia şi 
ospitalitatea sa. Admirabil secondat de soţia sa, o fiică a 
ducelui de Perth, el primise la Chimneys, faimoasa lui 
proprietate de la ţară, pe cele mai înalte personalităţi; aici 
fuseseră elaborate tratate ori fuseseră încheiate pacte 
istorice. Nu exista vreun personaj important în Anglia, nici 
chiar pe continent, care să nu-şi fi petrecut weekend-ul la 
Chimneys. Toate acestea erau minunate. Al nouălea marchiz 
de Caterham avea cel mai adânc respect pentru memoria 
fratelui său. 

Henry îşi exercitase admirabil profesiunea de om politic. 
Dar ceea ce noul lord de Caterham nu admitea era să fie şi 
el forţat să meargă pe urmele fratelui său iar Chimneys să 
fie considerat ca un domeniu naţional şi nu ca unul 
particular. Nimic nu-l plictisea pe lordul Caterham mai tare 
ca politica - exceptându-i, ipotetic, pe politicieni. 

În clipa asta, de exemplu, dorinţa lui George Lomax, un 
gentleman viguros, cu un început de burtă, rumen la faţă, 
cu ochii bulbucaţi şi foarte pătruns de propria lui 
importanţă, îl scotea din sărite. 


— Îţi dai seama, Caterham? Un scandal în acest moment 
ne-ar fi fatal. Situaţia este deosebit de delicată. 

— Aşa spun diplomaţii întotdeauna, răspunse lordul 
Caterham cu o umbră de ironie. 

— Însă de data asta, dragul meu, este serios, te asigur! 
Afacerea asta herzoslovacă este mai importantă decât 
bănuieşti. Trebuie să i se acorde unei companii englezeşti 
concesionarea petrolului. Sper că eşti de acord? 

— Fără îndoială, fără îndoială! 

— Prinţul Mihail Obolovici soseşte la sfârşitul acestei 
săptămâni şi am putea pune perfect la cale această afacere 
la Chimneys sub pretextul unei partide de vânătoare. 

— Şi eu care speram să pot pleca săptămâna asta în 
străinătate! Zise lordul Caterham. 

— Nimeni nu pleacă în străinătate la începutul lui 
octombrie, dragul meu Caterham. 

— Dar medicul meu consideră că am mare nevoie de 
odihnă, zise lordul Caterham aruncând o privire avidă spre 
un taxi care tocmai trecea. 

Dar Lomax, având deja o experienţă îndelungată, obişnuia 
să-i ţină de un colţ al hainei pe oamenii cărora le vorbea. Iar 
acum îl ţinea cu multă hotărâre pe lordul Caterham. 

— Dragul meu prieten, ai datoria s-o faci. Acum când criza 
naţională, când toată Anglia. 

Lordul Caterham ştia că atunci când George Lomax 
începea un discurs era capabil să vorbească douăzeci de 
minute în şir fără a se opri. 

— Bine, bine, zise el grăbi. Consimt. Ocupă-te de 
organizare. 

— Dragul meu, nimic nu trebuie organizat. Chimneys este 
locul ideal pentru astfel de lucruri. Nu voi face parte dintre 
invitaţii dumitale ca să nu trezim bănuielile, dar îmi voi 
petrece weekend-ul pe proprietatea mea de la Abbeys, la 
şapte mile de a dumitale. Totuşi, ar fi bine să avem 
asigurată o legătură între noi pentru transmiterea 
eventualelor mesaje. Ce-ai zice de Bill Eversleigh? 


— Sunt încântat, declară lordul Caterham în vocea căruia 
se simţea mai multă sinceritate decât arătase până atunci. 
Este un băiat descurcăreţ, iar Chiffonnette îl simpatizează 
mult. 

— În afară de el, îi veţi mai avea deci pe prinţ, suita lui, pe 
Herman Isaacstein. 

— Cine mai e şi ăsta? 

— Isaacstein, reprezentantul sindicatului panbritanic 
despre care-ţi vorbeam adineauri. Şi, desigur, câţiva 
bărbaţi tineri şi câteva femei pentru a salva aparențele. 
Roag-o pe lady Eileen să invite câţiva prieteni care n-au nici 
o legătură cu politica. 

— Bine. Se va ocupa de asta Chiffonnette. La re. 

— Mai aşteaptă o clipă. Tocmai mi-a venit o idee. Îţi 
aminteşti afacerea despre care ţi-am vorbit? 

— Mi-ai vorbit despre atâtea lucruri în acelaşi timp! 

— Mă refer la această inoportunitate nefericită - Lomax 
vorbi în şoaptă - Memoriile contelui Stylpitch! 

— Faci rău că vrei să împiedici publicarea lor. Dezvăluirile 
scandaloase au fost întotdeauna pe placul publicului. Citesc 
eu însumi memoriile de îndată ce apar şi le consider extrem 
de amuzate. 

— Tocmai asta este că nu trebuie să fie citite! Apariţia lor 
în momentul de faţă ne-ar putea distruge toate proiectele. 
Poporul Herzoslovaciei vrea să restaureze monarhia şi este 
gata să-i ofere coroana prinţului Mihail care este susţinut 
de guvernatorul Maiestăţii Sale. 

— Şi care este gata să acorde concesionarea petrolului 
domnului. Domnului Isaac Hermanstern, adică sindicatului 
panbritanic, în schimbul unui împrumut de câteva milioane 
pentru a-l ajuta să se urce pe tron. 

— Caterham! Caterham! Şopti îngrozit Lomax. Nu vorbi 
aşa de tare, pentru numele lui Dumneazeu! Puţină 
discreţie! 

Dar lordul Caterham, încântat că-l poate sâcâi la rândul lui 
pe interlocutor, continuă imperturbabil. 


— Combinația este perfectă, dar memoriile lui Stylpitch v- 
ar putea juca o festă urâtă. Reminiscenţe ale tiraniei şi ale 
dezmăţului familiei domnitoare, schimbare subită în opinia 
publică, interpelare în Parlament: la ce bun să înlocuieşti o 
formă de guvernare democratică printr-un despotism 
perimat? Politică dictată de capitalişti, de exploatatori, de 
profitori etc. 

Lomax dădu din cap aprobator. 

— Şi mai e ceva, zise el. Dacă s-ar face vreodată cea mai 
mică aluzie IA. LA. La. Acea dispariţie misterioasă. Ştii bine 
la ce mă refer! 

— Nu ştiu absolut nimic! Ce dispariţie? 

— Trebuie să fi auzit despre asta. S-a întâmplat la 
Chimneys. Henry a fost dezolat. Din cauza asta era să-i fie 
compromisă cariera. 

— Ia te uită! Începe să mă intereseze! Cine sau cea 
dispărut? Explică-mi! 

Lomax se apropie de urechea lordului Caterham. Acesta 
însă făcu brusc un pas înapoi: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai stropi cu 
salivă! 

— Ai auzit ceea ce am spus? 

— Da, zise lordul Caterham, îmi amintesc că am auzit 
vorbindu-se despre asta. O afacere bizară. Nu a mai fost 
regăsit niciodată? 

— Niciodată. Evident, a trebuit să facem cercetări cu cea 
mai mare discreţie. Nu trebuia să se afle aşa ceva. Şi sunt 
convins de faptul că Stylpitch era la curent. Poate că nu ştia 
tot, dar ceva ştia el. În perioada aceea noi doi eram cam 
certaţi din cauza Turciei. Şi acum presupun că, doar din 
răutate, o fi consemnat această afacere în Memoriile sale. 
Publicul s-ar întreba de ce s-a făcut din asta un secret. 

— Şi ar avea dreptate, zise lordul Caterham care începuse 
să se distreze. 

Lomax, care fără să vrea vorbise mai tare, se stăpâni. 


— Trebuie să-mi păstrez calmul, murmură el, trebuie! Dar 
spune şi dumneata, dragul meu: dacă nu există nimic 
condamnabil în Memoriile sale, de ce naiba le-a expediat 
într-un chip atât de ciudat? 

— Eşti sigur de asta? 

— Absolut. Avem şi nol. Hm. Agenţii noştri secreţi la Paris. 
Memoriile au fost trimise, cu puţin înaintea morţii sale, unui 
anume James sau Jimmy Mcgrath, un canadian care 
locuieşte în Africa. 

— Ei, dar asta devine o afacere mondială! Exclamă vesel 
lordul Caterham. 

— Numitul Mcgrath trebuie să sosească mâine, joi, la 
bordul vasului „Granarth Castle”. 

— Şi ce intenţionezi să faci? 

— Intenţionăm să avem imediat o obişnuită discuţie cu el, 
ca să-l facem să înţeleagă că publicarea memoriilor ar 
putea avea consecinţe grave, deci să-l rugăm s-o mai amâne 
cu cel puţin o lună şi să accepte ca manuscrisul să fie supus 
unel. Hm. Unei revizii judicioase. 

— Şi dacă el îţi spune: „Nu, domnule” sau „să te ia dracu!” 
sau un alt răspuns la fel de simpatic? Întrebă lordul 
Caterham. 

— De asta mă tem şi eu. lată de ce mi-a venit ideea să-l 
invităm şi pe el la Chimneys. Va fi desigur foarte flatat să-şi 
petreacă acest weekend într-un castel în tovărăşia unei 
Alteţe regale, şi va fi mai uşor pentru noi să-l ducem cu 
vorba. 

— Nu, Lomax, n-are ce căuta la mine canadiano-africanul 
dumitale! Bănuiesc cam ce-ar putea fi de capul lui şi. 

— Dar nu te vei ocupa dumneata de el, dragul meu! Pentru 
asta ne-ar trebui o femeie. Da, o femeie care ar mânui 
afacerea cu tact şi delicateţe, care ar şti să-i spună 
suficient, dar nu prea mult. Nu aprob infiltrarea feminină în 
domeniul pur politic, dar cu intuiţia lor specifică femeile pot 
face adevărate minuni! Este destul să ne gândim la Marcia, 


soţia sărmanului Henry: ce gazdă perfectă, ce diplomată, şi 
cât de admirabil ştia să însufleţească un salon politic! 

— N-o să-mi spui că vrei să-mi ceri s-o invit pe Marcia? 
Exclamă lordul Caterham care pălise doar la ideea de a-şi 
revedea redutabila cumnată. 

— Nu, nu, dragul meu, nu m-ai înţeles. Vorbeam de 
influenţa feminină în general. De data aceasta aş propune 
însă o femeie tânără, frumoasă, spirituală, încântătoare. 

— Vorbeşti despre Chiffonnette? N-ar folosi la nimic, 
dragul meu. Este o socialistă convinsă. S-ar strica de râs, 
dacă i-ai propune aşa ceva. 

— Nu, nu mă gândeam la lady Eileen. Este delicioasă, dar 
nu este decât un copil. E prea tânără, mult prea tânără. Ne 
trebuie o femeie cu o oarecare experienţă, cu iscusinţă, cu 
o înfăţişare modernă. Dar ce spun eu, e ca şi găsită! 
Verişoara mea Virginie. 

— Doamna Revel? 

Chipul lordului Caterham se lumină. Afacerea începea să-i 
placă. 

— În privinţa asta ai avut o idee bună, Lomax! Este cea 
mai încântătoare femeie din Londra! 

— Şi să nu uităm că este perfect la curent cu problemele 
herzoslovace. Soţul ei era, după cum ştii, însărcinat cu 
afacerile străine la legaţie. O femeie cu un farmec deosebit, 
aşa cum ai spus deja. 

— Desăvârşită! Murmură lordul Caterham. 

— Atunci, ne-am înţeles? 

Domnul Lomax dădu în sfârşit drumul pardesiului lordului 
Caterham care scoase un suspin de uşurare şi se îndreptă 
repede spre un taxi. 

— Pe curând, Lomax! Te vei ocupa de toate astea, nu-i aşa? 

Lordul Caterham îl detesta pe Lomax atât cât poate un 
gentleman englez să-l deteste pe altul. Îi era groază de 
ochii lui albaştri şi bulbucaţi, de figura lui serioasă şi 
rumenă, de infatuarea lui răsuflată. Gândindu-se la acest 


weekend organizat la Chimneys, el oftă uşor. Ce corvoadă! 
Dar gândul la frumoasa Virginie Revel îl mai înveseli un pic. 

— Adorabilă! Murmură el. Este singurul cuvânt ce i se 
potriveşte: adorabilă! 

IV. O femeie încântătoare. 

George Lomax se întoarse imediat la minister. În timp ce 
deschidea uşa biroului său, auzi cum cineva îşi schimba 
grăbit locul. 

Domnul Bill Eversleigh clasifica cu multă sârguinţă nişte 
scrisori, numai că pe fotoliul din faţa ferestrei era încă 
vizibilă urma celui care, până nu de mult, stătuse acolo. 

— Richardson a prezentat raportul? 

— Nu, sir. Să mă duc să-l caut? 

— Nu chiar acum. M-a căutat cineva la telefon? 

— Domnişoara Oscar a notat apelurile telefonice. Nimic 
important. Domnul Isaacstein vrea să ştie dacă puteţi lua 
mâine masa cu el la Savoy. 

— Cere-i domnişoarei Oscar să verifice agenda mea. Dacă 
nu am altă întâlnire, să accepte. 

— Da, sir. 

— Până atunci, Bill, fă-mi, te rog, legătura telefonică cu 
doamna Revel, 487, Pont Street. Vei găsi numărul în cartea 
de telefon. 

— Da, sir. 

Bill luă cartea de telefon, o deschise la întâmplare şi, fără 
să arunce măcar o privire în ea, se îndreptă spre telefon. 
Puțin după aceea puse brusc receptorul la loc. 

— "Tocmai mi-am amintit, sir, nu e cazul să-i telefonez. Am 
mai vrut să-i comunic ceva, acum câteva clipe, dar aparatul 
său este deranjat. 

George Lomax se încruntă. 

— Supărător lucru, spuse el, tare supărător! Ce-i de făcut? 

— Dacă-i vorba de ceva important, sir, poate că ar fi mai 
bine să merg până acolo? Lia ora asta este cu siguranţă 
acasă! 

George Lomax ezită câteva clipe. 


— Bine, spuse el în cele din urmă. Ia un taxi şi du-te s-o 
întrebi pe doamna Revel dacă mă poate primi azi după- 
amiază la ora patru, căci trebuie neapărat să-i vorbesc 
despre ceva important. 

— Bine, sir. 

Bill îşi luă pălăria şi dispăru imediat. 

Zece minute mai târziu, un taxi îl lăsă în faţa imobilului de 
la numărul 487, din Pont Street. Sună şi totodată bătu vesel 
la uşă. Un valet cu înfăţişare gravă îi ieşi înainte. Făcându-i 
un semn complice, ca unei vechi cunoştinţe, Bill întrebă: 

— Doamna Revel este acasă, Chilvers? 

— Tocmai se pregăteşte să iasă, sir. 

— Tu eşti, Bill? Se auzi vocea cuiva, de sus, de pe scară. 
Am recunoscut stilul tău propriu de a bate la uşă. Urcă 
repede! 

Bill îşi ridică privirile spre chipul surâzător, aplecat peste 
rampă, şi care-l făcea - pe el şi pe mulţi alţii - să-şi piardă 
capul de parcă ar fi fost un licean. Urcă câte patru trepte 
deodată şi strânse cu putere mâna întinsă. 

— Bună ziua, Virginie! 

— Bună ziua, Bill! 

Ciudat lucru şi farmecul! Sute de tinere, poate chiar mai 
frumoase ca Virginie Revel, ar fi putut spune: „Bună ziua, 
Bill”, cu aceeaşi intonaţie, dar nu cu acelaşi rezultat. 
Cuvintele acestea pronunţate de Virginie îl ameţeau pe Bill. 

Virginie Revel avea 27 de ani. Era înaltă, zveltă, admirabil 
proporţionată, părul ei avea reflexe aurii, bărbia îi era mică, 
dar fermă, nasul - frumos, ochii - uşor migdalaţi, de un 
albastru profund, iar gura - o minune, cu arcul lui Venus 
perfect conturat. Avea în ea o vitalitate atât de exuberantă 
încât nimeni nu putea trece pe lângă tânără fără să o 
remarce sau să fie atras ca de un magnet. 

Îl introduse pe Bill într-un salonaş verde şi auriu, care-i 
punea în evidenţă farmecul tot aşa cum o pajişte subliniază 
graţia unei albăstrele. 


— Bill, puiule, zise Virginie, cum de-ai putut părăsi 
ministerul în timpul programului? Credeam că Externele nu 
se pot dispensa de tine! 

— Patronul m-a trimis cu o misiune. A propos, Virginie, în 
eventualitatea că ar veni vorba, să nu uiţi că telefonul tău n- 
a funcţionat azi dimineaţă! 

— Dar funcţionează perfect! 

— Ştiu. Dar i-am spus şefului că-i deranjat. 

— De ce? Explică-mi acest mister diplomatic. 

— Numai pentru ca să mă trimită aici şi să te pot vedea. 

— Oh, Bill, ce emoţionant eşti! 

— Chilvers mi-a spus că te pregăteai să ieşi în oraş. 

— Da, mă duc să probez o nouă centură. 

— O ce? 

— O centură din cauciuc, Bill. Un adevărat instrument de 
tortură menit să ascundă şoldurile. Toate femeile au şolduri, 
Bill, deşi pretind contrariul. Şi se pare că centura aceasta 
face minuni! 

— Ce oroare! De ce s-o porţi? 

— Este un sentiment înălţător să mă las martirizată pentru 
silueta mea. Pentru a fi suplă, trebuie să suferi! Dar să 
lăsăm acum centura! Spune-mi ce doreşte George de la 
mine? 

— Vrea să ştie dacă-l poţi primi azi după-amiază, la ora 
patru. 

— Nu, sunt invitată. Şi de ce vizita asta oficială? Nu-i 
cumva vorba de o cerere în căsătorie? 

— N-aş fi mirat! 

— Dacă-i vorba de asta, spune-i că-i prefer pe bărbaţii 
care îşi fac cererea sub imperiul impulsului. 

— Aşa ca mine? 

— La tine, Bill, nu-i vorba de un impuls. A devenit un 
obicei. 

— Virginie, nu vei putea niciodată. 

— Nu, nu, nu, Bill. Nu înainte de prânz. Gândeşte-te la 
mine ca la o prietenă maternă care-ţi doreşte binele. 


— Te iubesc atât de mult, Virginie! 

— Ştiu, Bill, ştiu. Şi-mi place să fiu iubită! Greşesc oare? Aş 
vrea ca toţi oamenii drăguţi şi simpatici din lumea asta să 
fie îndrăgostiţi de mine! 

— Cei mai mulţi sunt deja, zise Bill cu melancolie. 

— Sper că nu şi George. Nu cred să se poată îndrăgosti de 
altceva decât de cariera lui. A mai spus şi altceva? 

— Că este vorba de ceva important. 

— Hm! Începe să-mi trezească interesul. Cred că voi 
renunţa la ceai. Spune-i lui George că-l voi aştepta la ora 
patru. 

Bill îşi aruncă o privire spre ceasul brățară. 

— Nu mai este cazul să mă întorc la minister înainte de 
prânz. Dacă ai vrea să fii un înger de bunătate, ai veni să iei 
masa cu mine. 

— Dar am promis deja cuiva. 

— Nu are importanţă! Vino oricum. Fii nepoliticoasă cu 
celălalt! 

— S-o fac? Zise ea surâzând. 

— Virginie, eşti o scumpă! Spune-mi că-ţi plac! Mai mult ca 
alţii! 

— Bill, drăguţule, dacă ar fi vorba de un basm şi dacă un 
vrăjitor rău mi-ar spune: „Căsătoreşte-te cu cineva, altfel 
vei muri!” primul pe care l-aş alege ai fi tu, pe cuvântul 
meu. l-aş spune vrăjitorului: „Dacă trebuie neapărat să mă 
mărit, atunci cheamă-l pe dragul de Bill!” 

— Bine, dar în cazul ăsta. 

— Dar uite, nu sunt obligată să mă mărit cu nimeni! Mă 
distrează teribil să fiu o văduvă fatală! 

— Ţi-ai păstra toată libertatea. Ai face orice ai dori. M-aş 
face atât de mititel încât nici nu m-ai remarca. 

— Nu-i vorba de asta, Bill, Fac parte dintre acele femei 
care ori se căsătoresc dintr-o dragoste nebună, ori nu se 
căsătoresc deloc. Dacă cineva m-ar face să-mi pierd capul. 

Bill oftă profund. 

— Cred că o să mă sinucid într-una din zile, spuse el. 


— Nu, scumpul meu Bill. Îi vei face curte vreunei tinere 
fermecătoare aşa cum ai făcut şi ieri seară. 

Bill roşi uşor. 

— Ascultă, eu. Dar cum, ai şi aflat? Eh! Ştii, te asigur. E o 
fetiţă de treabă. Suntem prieteni şi. Pe scurt, nu văd nici un 
rău în asta. 

— Desigur, scumpete! Sunt încântată că te distrezi! Dar 
nu-mi spune mie că o să mori din dragoste! 

Domnul Eversleigh îşi regăsi demnitatea pierdută. 

— Nu vrei să înţelegi, Virginie, zise el pe un ton sever, că 
tu eşti de vină! Prin disprețul tău mă împingi la asta, chiar 
dacă apoi mă critici! Aş vrea să-l văd şi eu pe tipul care-ţi va 
fi pe plac! 

— Şi eu aş vrea să-l văd! Zise Virginie. lar acum, Bill, dacă 
mă iubeşti cu adevărat, du-mă undeva sa luăm masa! Mor 
de foame! 

V. Prima noapte la Londra. 

Chiar şi planurile cele mai minuţios organizate au câte un 
punct slab. Punctul slab al planului lui George Lomax era 
Bill Eversleigh. Bill era un tânăr fermecător. Juca perfect 
golf şi crichet, avea un caracter minunat, era bine crescut, 
dar postul de la Ministerul de Externe şi-l obținuse prin 
relaţii. De altfel, până acum se achitase în mod onorabil de 
îndatoririle sale de secretar al lui George Lomax. Făcea 
cumpărăturile, răspundea la telefon, îi primea sau îi 
intervieva pe oamenii fără importanţă şi pe care Lomax nu 
dorea să-i vadă personal. Când şeful lui lipsea, Bill se instala 
într-un fotoliu mare, lângă fereastră, şi citea vreo revistă 
sportivă. De altfel, procedând aşa, el nu făcea decât să 
continue cu fidelitate cele mai vechi tradiţii ministeriale. 

De data aceasta, Lomax îl trimisese pe Bill la birourile 
companiei de navigaţie Castle ca să se informeze asupra 
sosirii lui Granarth Castle. Bill, ca mulţi alţi tineri englezi, 
schimonosea atât de elegant cuvintele încât cu greu le mai 
înţelegeai, mai ales dacă nu prea erai obişnuit cu acest stil. 
Deci, când el îi ceru funcţionarului relaţii despre sosirea lui 


Granarth Castle, acesta, înşelat de pronunția confuză, crezu 
că este vorba de „Carnfrae Castle”, care trebuia să 
sosească joi. Bill îi mulţumi şi ieşi. George Lomax primi 
informaţia şi îşi concepu planul de bătaie în funcţie de ea. 
Ar fi fost deci extrem de mirat dacă ar fi ştiut că, în 
momentul în care îl asalta pe lordul Caterham anunţându-l 
că James Mcgrath va sosi în ziua următoare, acesta din 
urma debarcase de fapt din ajun. 

În aceeaşi zi, la ora două după-amiaza, Anthony Cade, 
călătorind sub numele lui Jimmy Mcegrath, cobori din tren la 
gara Waterloo, chemă un taxi şi, după câteva clipe de 
ezitare, ceru să fie condus la Ritz. „Cel puţin să mă respect, 
din moment ce editorii vor fi cei care vor plăti”, îşi spuse 
Anthony privind cu interes, prin geamul taxiului, străzile 
însufleţite. 

Se împlineau exact 14 ani de când nu mai venise la 
Londra. 

După ce îşi reţinu o cameră, ieşi să facă o plimbare prin 
oraş. Londra se schimbase. Micuţul restaurant, unde 
cândva mâncase, băuse şi discutase cu alţi tineri socialişti 
care purtau cravate roşii, dispăruse. linereţe, socialism, ce 
departe erau toate astea! 

Când să traverseze strada pentru a se întoarce la hotel, un 
muncitor vânjos, voinic şi care părea a fi străin îl împinse 
atât de tare încât fu gata să cadă. Murmurând câteva scuze, 
el îl fixă pe Anthony cu o privire pătrunzătoare apoi 
dispăru. 

Anthony se duse în camera lui, întrebându-se care o fi 
motivul pentru care necunoscutul acela îl examinase astfel. 
Oare chipul lui foarte bronzat distona printre feţele 
citadinilor palizi? 

Anthony se studie îndelung în oglindă. Oare foştii lui 
prieteni îl vor recunoaşte? Când părăsise odinioară Londra, 
avea doar 18 ani şi nu era decât un puşti, cu faţa rotundă, 
cu pielea albă, cu privirea entuziastă. Nimeni nu l-ar mai 


recunoaşte pe acel copil în bărbatul zvelt şi viguros, cu faţa 
bronzată şi cu o expresie ironică. 

Soneria telefonului sună şi Anthony desprinse receptorul. 

— Alo! 

Era recepţia hotelului. 

— Domnul James Megrath? 

— În persoană. 

— Un domn doreşte să vă vadă. 

— Să mă vadă? Pe mine? 

Anthony fu profund mirat. Cine putea fi vizitatorul acela? 

— Da, sir. Un domn străin. 

— Cum se numeşte? 

Urmă o pauză. Apoi funcţionarul spuse: 

— Vă voi trimite cartea sa de vizită, sir. 

Anthony înţelese motivul pauzei când comisionarul 
hotelului îi înmână cartea de vizită pe care era gravat acest 
nume: 

Baron Lopretjzyl. 

După ce reflectă câteva secunde, Anthony spuse: 

— Introduceţi-l pe domnul acesta. 

— Bine, sir. 

Câteva clipe mai târziu, baronul, un bărbat înalt cu o 
barbă mare, neagră şi o calviţie impunătoare, intră în 
încăpere cu un pas milităros. 

— Domnul Mcgrath! Zise salutând. 

Anthony îi oferi un scaun. 

— Cred, domnule, că până acum n-am mai avut plăcerea 
de a vă întâlni, nu? 

— Îmi pare rău, zise politicos baronul luând loc. 

— Şi mie, replică pe acelaşi ton Anthony. 

— Şi acum, spuse baronul, să vorbim despre afaceri. Sunt 
reprezentantul partidului monarhic al Herzoslovaciei la 
Londra. 

— N-ar fi putut face o alegere mai bună, murmură 
Anthony. 

Baronul făcu o plecăciune. 


— Sunteţi foarte amabil! Domnule Mcgrath, nu vreau să vă 
ascund nimic. Herzoslovacia se află în momentul de faţă la o 
răscruce istorică. A sunat ora restaurării regalității! Poporul 
va ispăşi martiriul sângeros al Maiestăţii Sale regale 
Stanislas al IV-lea, de glorioasă memorie. 

— Amin, murmură Anthony. Sau mai bine spus: Hip! Hip! 
Ura! 

— Alteța sa, prinţul Mihail, care este susţinut de 
guvernatorul britanic, va succede la tronul herzoslovac. 

— Foarte interesant, zise Anthony. Vă mulţumesc că-mi 
împărtăşiţi toate acestea. 

— Totul este deja organizat. Şi iată că veniţi 
dumneavoastră să dezlănţuiţi o revoluţie! 

— Eu? Exclamă Anthony. Dar, baroane. 

Baronul îl străpunse cu o privire acuzatoare. 

— Da, domnule, dumneavoastră! Şi ştiţi despre ce-i vorba. 
Aveţi la dumneavoastră Memoriile defunctului conte 
Stylpitch. 

— Ce legătură există între aceste Memorii şi prietenul 
Mihail? 

— Memoriile vor face dezvăluiri scandaloase. 

— S-a mai întâmplat şi altădată şi asta nu i-a împiedicat pe 
guvernanţi să continue. 

— Dar aici, domnule, situaţia este diferită. Dacă opinia 
publică se întoarce împotriva dinastiei Obolovici, guvernul 
democratic al Maiestăţii Sale va refuza să-i mai acorde 
prinţului Mihail sprijinul său. 

— Este posibil ca cei din familia Obolovici să-şi fi înjunghiat 
din când în când adversarii, zise Anthony. Ce vreţi, asta le-a 
intrat în sânge! Dar europenii nici nu se aşteaptă la altceva 
din partea balcanicilor. Asta nu-i va îngrijora. 

— Nu înţelegi importanţa afacerii, tinere, declară baronul. 
Iar buzele mele sunt, din nefericire, pecetluite! 

— Dar, de fapt, de ce anume vă temeţi? 

Baronul oftă. 


— 'Ţi-aş spune dacă aş putea citi Memoriile! Dar sunt 
convins că vor fi aici multe indiscreţii. Marii diplomaţi sunt 
teribil de flecari. 

— Cred, baroane, că sunteţi mult prea pesimist. Îi cunosc 
pe editori: vor trece multe luni, poate chiar ani până la 
publicarea acestui manuscris voluminos! 

— Eşti ori foarte naiv, ori foarte ipocrit, tinere! Nu ştii că 
de îndată ce manuscrisul va fi predat, Memoriile vor începe 
să apară într-un mare cotidian? 

— Oh! Făcu Anthony oarecum tulburat. 

Dar adăugă imediat: 

— Dacă există lucruri dezagreabile, le-aţi putea nega? 

Baronul dădu negativ din cap. 

— Nu, nu, nu încerca să mă abaţi de la datorie. Să vorbim 
despre afaceri! Trebuie să primeşti o mie de lire? Vezi că 
sunt bine informat? 

— Felicitările mele serviciului secret al partidului 
monarhic! 

— Îţi ofer 1500. 

Anthony îl privi cu gura căscată. Apoi, clătinându-şi 
melancolic capul, zise: 

— Regret, dar nu pot accepta. 

— Îţi ofer 2000. 

— Mă ispitiţi, baroane, mă ispitiţi. Dar nu accept. 

— Spune chiar dumneata preţul. 

— Mă tem că nu mă prea înţelegeţi. Sunt gata să cred că 
partidul dumneavoastră are dreptate şi că Memoriile 
greşesc şi pot dăuna cauzei dumneavoastră. Cu toate 
acestea, mi-am asumat această sarcină şi trebuie s-o duc 
până la capăt. Nu mă voi lăsa intimidat de partidul advers, 
oricare ar fi suma oferită. Aţi înţeles? 

Baronul ascultase cu multă atenţie. Când Anthony sfârşi 
ceea ce avea de spus, el dădu din cap. 

— Am înţeles. Este vorba de onoarea dumitale de 
gentleman englez. 


— Eu nu m-aş fi exprimat atât de pompos, murmură 
Anthony, dar în fond, cred că despre asta-i vorba. 

Baronul se ridică. 

— Am cea mai mare stimă, spuse el, pentru onoarea 
britanică şi pentru curajoşii ei reprezentanţi. Deci trebuie 
să recurgem la alte mijloace. Domnule, îţi spun bună ziua. 

Baronul salută milităreşte, se întoarse pe călcâie şi ieşi din 
cameră, drept ca un băț. 

„Era oare o ameninţare? Se întrebă Anthony. Falnicul 
baron bătrân n-a prea reuşit să mă sperie!” 

Ce să facă acum? Mai rămânea o săptămână până la data 
predării manuscrisului. Era 5 octombrie. Anthony avea 
intenţia să-l dea editorilor exact în ultima clipă. La drept 
vorbind ardea de nerăbdare să citească el însuşi faimosul 
manuscris. Ar fi vrut s-o facă la bordul pachebotului, dar, 
doborât de febră pe neaşteptate, fusese incapabil să 
descifreze mâzgăliturile contelui Stylpitch, căci manuscrisul 
nu era dactilografiat. Acum mai mult ca oricând vroia să-şi 
dea seama personal de situaţie. 

Dar până atunci, trebuia să se mai gândească şi la cealaltă 
misiune. 

Luând cartea de telefon, el căută, la litera „R”, numele 
„Revel”. În Londra, cartea menţiona şase persoane cu 
numele acesta. Şi poate că misterioasa semnatară a 
scrisorilor nici măcar nu locuia în capitală. Anthony închise 
cartea, zâmbind. 

— Ei, spuse el, norocul o să-mi vină în ajutor! 

Oamenii de acest fel au întotdeauna noroc poate pentru că 
ei înşişi cred cu tărie în şansa lor. Nici nu trecuse o 
jumătate de oră, când, în holul hotelului, Anthony 
descoperi, în timp ce frunzărea o revistă, nişte fotografii 
făcute la un bal la ducesa de Perth. Dedesubtul figurii 
centrale, reprezentând o femeie în costum oriental, se 
putea citi: 

Mrs. 'Thimothy Revel, născută Virginie Camthron, fiica 
lordului Edgbaston în rolul Cleopatrei. 


Anthony contemplă îndelung fotografia, apoi începu să 
fluiere încetişor. În cele din urmă rupse pagina şi o băgă în 
buzunar. După aceea urcă în camera lui, scoase pachetul de 
scrisori şi strecură pagina smulsă sub aţa cu care acestea 
erau legate. Deodată, simțindu-se observat, se întoarse 
brusc. Un tip cu o mutră sinistră stătea în prag scrâşnind 
din dinţi. 

— Ce naiba cauţi aici? Întrebă Anthony. Şi cine ţi-a dat voie 
să intri? 

— Intru unde vreau, declară, cu o voce guturală şi un 
puternic accent străin, necunoscutul. 

— leşi imediat! Ordonă autoritar Anthony. 

— Voi ieşi după ce voi găsi ce caut. 

— Şi ce cauţi? 

— Memoriile contelui Stylpitch, scrâşni cu violenţă 
necunoscutul. 

Anthony dădu din umeri. 

— Nici măcar nu te pot lua în serios! Un adevărat bandit 
de vodevil. Baronul te-a trimis? 

— Baronul Lopretjzyl? Blestemat să fie! 

Scuipând pe jos cu vehemenţă, bărbatul aruncă pe masă o 
foaie de hârtie. 

— Priveşte, şopti el. Priveşte şi tremură, englez blestemat! 

Anthony examină cu interes, dar fără să tremure, hârtia pe 
care era desenat cu o culoare roşie conturul unei mâini. 

— Este semnul tovarăşilor din organizaţia Mâna Roşie! 

— Ia te uită! Eşti unul dintre tovarăşii organizaţiei „Mâna 
Roşie”? Şi toţi ceilalţi îţi seamănă? Încântătoare 
perspectivă! 

Omul mârâi furios. 

— Câine! Ricană el. Mai rău decât un câine! Sclav al 
regimului capitalist. Dă-mi Memoriile ca să-ţi cruţ pielea. 

— Eşti foarte amabil, zise Anthony, dar poate că nu ştii că 
am primit misiunea de a duce manuscrisul la o anumită 
editură şi nu tovarăşilor din organizaţia „Mâna Roşie”. 


— Şi chiar crezi că ţi se va permite să pătrunzi viu în 
birourile editurii? Am vorbit destul! Dă-mi hârtiile, sau, 
dacă nu, trag! 

Dar vorbise fără să ştie cu ce viteză acţiona Anthony Cade. 
Necunoscutul nici măcar nu reuşise să-şi scoată revolverul 
din buzunar, când Anthony, cu o lovitură puternică, îl 
aruncă la pământ după care, cu un şut, îl trimise pe coridor. 
Ridicându-se greoi, adversarul său făcu câţiva paşi spre 
scară! Anthony se prefăcu că se ia după el, dar tovarăşul 
din organizaţia Mâna Roşie nu mai avea nevoie de o altă 
lecţie; adunându-şi forţele, o rupse la fugă pe scară. 
Renunţând să-l mai urmărească, Anthony se întoarse în 
camera sa. 

— Pitoresc, dar neprevăzător, murmură el. Cum naiba a 
pătruns în cameră? Treaba nu este atât de uşoară cum 
credeam! Am primit şi vizita monarhiştilor şi pe a 
revoluţionarilor. Acum presupun că o să mi se trimită o 
delegaţie a liberalilor de stânga şi una a radicalilor 
independenţi. Orice s-ar întâmpla, chiar acum încep să 
citesc Memoriile! 

Anthony sună cerând să i se aducă cina pentru că nu avea 
deloc chef să i se scotocească prin valize în timp ce s-ar afla 
la restaurant. Ceru meniul, comandă două feluri de 
mâncare şi o sticlă de vin roşu de Burgundia, şi, în 
aşteptarea cinei, scoase manuscrisul din valiză şi îl puse pe 
masă alături de scrisori. Când servitorul intră, aducând 
platoul, Anthony stătea în faţa şemineului, vis-ă-vis de 
oglindă şi cu spatele la masă. Aruncându-şi neglijent 
privirea în oglindă, el îşi reprimă cu greu o exclamaţie. 

Ochii servitorului erau aţintiţi asupra manuscrisului. 
Privind pe furiş spre Anthony, încerca să se apropie de 
manuscris şi îşi umezea nervos, cu limba, buzele uscate. 
Era un tânăr înalt, suplu ca toţi chelnerii, cu faţa rasă şi 
expresivă. 

În momentul critic, Anthony se întoarse brusc. Servitorul 
tresări, dar se prefăcu preocupat de aşezarea mesei. 


— Cum te numeşti? Întrebă Anthony. 

— Giuseppe, sir. 

— Italian? 

— Da, sir. 

Anthony îi adresă câteva cuvinte în limba italiană, iar 
celălalt îi răspunse fluent. În cele din urmă îl concedie 
făcând un gest cu capul, dar, în timp ce mânca excelenta 
cină adusă de Giuseppe, nu înceta să reflecteze. Oare 
imaginaţia lui suprasolicitată îi juca feste sau servitorul 
pândea, într-adevăr, şi el, blestematul de manuscris? 

După cină, răsuci de două ori cheia în broască şi începu să 
citească Memoriile. Scrisul ilizibil al contelui îngreuna mult 
îndeletnicirea. Anthony căsca tot mai des, cu o ritmicitate 
incredibilă. La sfârşitul celui de-al IV-lea capitol, se opri. Din 
ceea ce citise deja, Memoriile i se păreau nespus de 
plicticoase şi fără urmă de scandal. 

Puse la loc în valiză pachetul cu scrisori şi dosarul în care 
se aflase manuscrisul şi încuie valiza. Verifică apoi uşa, puse 
în faţa ei un scaun iar pe acesta - o cană plină cu apă. 

După ce se sui în pat, încercă să mai citească puţin din 
Memoriile contelui Stylpitch, dar ochii i se închideau de la 
sine şi simțind că adoarme, strecură sub pernă manuscrisul 
plicticos şi fatal, stinse lumina şi adormi aproape 
instantaneu. 

După câteva ore se deşteptă tresărind. Îl trezise vreun 
zgomot suspect ori senzaţia pericolului atât de dezvoltată la 
cei care au avut o viaţă aventuroasă? 

Rămase nemişcat câteva clipe, încercând să-şi dea seama 
de situaţie. Auzi un scârţâit foarte uşor şi în cele din urmă 
îşi dădu seama că între el şi fereastră, pe duşumea, lângă 
valiză, se afla o formă omenească. 

Dintr-un salt, Anthony sări din pat şi răsuci comutatorul. O 
siluetă îngenunchiată lângă valiză se ridică grăbită. Era 
Giuseppe, valetul. 

În mâna lui dreaptă lucea un cuţit. Se năpusti asupra lui 
Anthony care nici măcar nu avea revolver. Cei doi bărbaţi se 


încăierară într-o violentă luptă corp la corp. Anthony îşi 
adună toate forţele ca să ţină într-o strânsoare de fier 
braţul drept al lui Giuseppe, împiedicându-l astfel să 
folosească cuțitul. Mâna italianului îl apucă de gât, vrând 
să-l sugrume; deşi aproape că nu mai putea să respire, 
Anthony continuă să-i răsucească încet braţul. 

Cuţitul, scăpând din mâna desfăcută în mod involuntar, 
căzu cu un zgomot metalic pe pachet. Italianul îi dădu 
atunci drumul adversarului său şi, eliberându-se cu abilitate 
din braţele lui, se ridică în picioare. Anthony se ridică şi el 
într-o clipă, dar comise eroarea de a face câţiva paşi spre 
uşă ca să-i taie retragerea. El remarcă prea târziu că 
scaunul şi cana cu apă era tot la locul lor. 

Giuseppe intrase pe fereastră: ieşi deci pe aceeaşi cale. 
Profitând de clipa de răgaz oferită de eroarea de tactică 
comisă de Anthony, el sări pe fereastră, ajunse în balconul 
vecin şi dispăru. 

Anthony înţelese că ar fi fost inutil să-l urmărească. 

Se mulţumi deci să închidă la loc fereastra, de data 
aceasta cu mai multă grijă, după care se apropie din nou de 
pat. Din fericire, pusese Memoriile sub pernă şi nu în valiză! 
Era mai bine să nu mai lase nimic aici. 

Se aplecă spre valiză ca să scoată de acolo scrisorile şi, 
fără să vrea, înjură. Scrisorile dispăruseră. 

VI. Arta şantajului. 

Era ora patru fără cinci minute când Virginie Revel, pe 
care o firească curiozitate o făcea să fie punctuală, se 
întoarse în casa ei din Pont Street. Descuie uşa cu cheia ei, 
iar în vestibul fu întâmpinată de imposibilul Chilvers: 

— Scuzaţi-mă, doamnă, dar se află aici un. Un domn. Un. 
Un om care doreşte să vă vadă. 

Fără să acorde deocamdată vreo atenţie distincţiei subtile 
a lui Chilvers, Virginie exclamă: 

— Domnul Lomax? A sosit deja? Este în salon? 

Tonul lui Chilvers era plin de reproş. 


— Nu este un domn. Este un om pe care n-aş fi vrut să-l las 
să intre, dar care mi-a spus că scopul vizitei lui este foarte 
important. Că are legătură, dacă am înţeles eu bine, cu 
defunctul domn Revel. M-am gândit deci că este posibil ca 
doamna să vrea să-l vadă totuşi, şi l-am condus. Hm. În 
salon. 

Virginie reflectă câteva clipe. Se scurseră deja câţiva ani 
de când era văduvă şi faptul că vorbea foarte rar de soţul ei 
mort părea să indice fie, aşa cum susțineau anumite 
persoane, că - în ciuda nepăsării aparente - rana încă mai 
sângera, fie - aşa cum considerau altele - că de fapt nu l-a 
iubit niciodată pe Tim Revel şi nu ţinea să afişeze o durere 
ipocrită. 

— Omul acesta, doamnă, adăugă Chilvers, este un străin. 
Interesul tinerei femei crescu. Soţul ei fusese însărcinatul 
cu afacerile străine la legația Herzoslovacia cu puţin înainte 
de izbucnirea revoluţiei şi asasinarea regelui şi a reginei. 
Poate că omul acesta este un herzoslovac, un fost servitor 

aflat în şomaj la Londra. 

— Ai procedat bine, Chilvers! Unde spui că l-ai introdus? 
În salon? 

Ea înaintă repede, cu pasul ei uşor, şi deschise uşa 
camerei de lângă sufragerie. 

Vizitatorul stătea pe un fotoliu, în faţa şemineului. La 
intrarea ei, se ridică şi o privi. Virginie avea memoria 
chipurilor şi era sigură că pe acesta nu-l mai văzuse 
vreodată. Era un tip înalt, brunet, suplu, genul spaniol ori 
italian, dar în nici un caz slav. Nu era herzoslovac! 

— Vreţi să-mi vorbiţi? Spuse ea. Sunt doamna Revel. 

Omul nu răspunse numaidecât ci o privi întâi cu o 
insolenţă voalată pe care ea o simţi imediat. 

— Aţi făcut bine că m-aţi primit, doamnă Revel. Altfel, aşa 
cum i-am spus servitorului dumneavoastră, aş fi fost obligat 
să-i vorbesc soţului dumneavoastră. 

Virginie îl privi uimită, dar, instinctiv, îşi reţinu răspunsul 
care-i stătea pe buze. Se mulţumi să-i spună cu răceală: 


— Ar fi fost mai greu decât vă închipuiţi. 

— Nu cred. Sunt foarte încăpățânat. Dar să vorbim despre 
afaceri. Recunoaşteţi asta? 

Îi întinse o hârtie pe care ea o examină fără prea mult 
interes. 

— Îmi puteţi spune ce-i asta, doamnă? 

— Cred că-i o scrisoare, răspunse Virginie care începea să 
creadă că are de-a face cu un tip pe jumătate nebun. 

— Cui îi este adresată, doamnă? Zise el pe un ton 
insinuant apropiindu-i plicul de ochi. Vedeţi? 

— Cum ştiu să citesc, răspunse veselă Virginie, văd că-i 
este adresată căpitanului O'Neil, strada Quenelles nr. 15, la 
Paris. 

Omul păru să caute cu aviditate în privirea tinerei ceva ce 
nu reuşi să descopere, apoi spuse: 

— Vă rog s-o citiţi! 

Virginie scoase din plic o foaie şi începu să o parcurgă; de 
la primele rânduri însă atitudinea ei deveni mai rigidă şi-i 
restitui ciudatului său interlocutor scrisoarea, spunându-i: 

— Nu pot comite indiscreţia de a o citi. E o scrisoare 
particulară! 

Omul izbucni în râs. 

— Sunteţi o actriţă desăvârşită, doamnă Revel! Felicitările 
mele! Cu toate acestea sper că nu veţi merge atât de 
departe încât să negaţi semnătura. 

— Semnătura? 

Întorcând foaia, Virginie rămase stupefiată. Scrisoarea era 
semnată: Virginie Revel. Înăbuşindu-şi o exclamaţie 
indignată, reluă lectura şi, de data aceasta, citi scrisoare de 
la început şi până la sfârşit. Conţinutul acestuia făcea ca 
întreaga afacere să-i devină foarte clară. 

— Ei bine, doamnă? Zise bărbatul. Este numele 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, spuse Virginie. Este numele meu. 

„Dar, ar fi putut adăuga ea, este o imitație foarte nereuşită 
a semnăturii mele!” 


Totuşi nu mai adăugă nimic şi se întoarse cu un surâs 
amuzat spre interlocutorul ei. 

— Luaţi loc, spuse ea amabil, şi să discutăm puţin despre 
toate acestea. 

Uimit şi neliniştit totodată, el se supuse. Totuşi, nu la tonul 
acesta se aştepta din partea ei! Instinctul îi spunea că 
tânăra nu se temea de el. 

— Mai întâi aş vrea să ştiu cum ai reuşit să mă găseşti? 

— Uşor lucru. 

Scoase din buzunar o pagină smulsă dintr-o revistă 
ilustrată şi i-o întinse. Anthony Cade ar fi recunoscut-o. 

Ea i-o restitui cu o grimasă. 

— Era uşor, într-adevăr! 

— Vă daţi seama, doamnă Revel, că aceasta nu-i singura 
scrisoare. Mai sunt şi altele. 

— Am fost chiar aşa de indiscretă? Făcu Virginie. Ce 
imprudenţă! Îşi dădu seama că tonul ei nepăsător îl 
nedumerea şi îl tulbura. Ea însă se amuza cu adevărat. 

— În orice caz, spuse ea cu un surâs fermecător, sunteţi 
foarte drăguţ că mi le restituiţi. 

Se făcu tăcere. Bărbatul tuşi uşor. 

— Sunt un om sărac, doamnă, spuse el în cele din urmă, pe 
un ton semnificativ. 

— Asta o să vă permită - cel puţin aşa mi s-a spus 
întotdeauna - să intraţi în împărăţia cerurilor. 

— Nu vă pot restitui aceste scrisori fără să-mi daţi ceva în 
schimbul lor. 

— Nu credeţi că scrisorile acestea aparţin persoanei care 
le-a scris? 

— Legea aşa spune, doamnă, dar oare sunteţi decisă să 
recurgeţi la justiţie? 

— Justiţia este severă cu şantajiştii, îi aminti cu amabilitate 
Virginie. 

— Ei, lăsaţi, doamnă Revel, nu sunt un copil care se lasă 
intimidat. Am citit aceste scrisori; ele aparţin unei femei 


îndrăgostite şi care se teme teribil să nu fie descoperită de 
soţul ei legitim. Vreţi să i le arăt soţului dumneavoastră? 

— Şi dacă, ţinând seama de faptul că aceste scrisori au 
fost scrise acum câţiva ani, soţul meu ar fi mort? 

— În cazul acesta, dacă nu aţi avea de ce să vă temeţi, de 
ce aţi mai sta de vorbă cu mine? 

Virginie zâmbi. 

— Care-i preţul dumitale? Întrebă ea adoptând atitudinea 
unei femei de afaceri. 

— O mie de lire. Pentru o mie de lire vă voi restitui tot 
pachetul. Nu-i mare lucru, dar, ce vreţi, mi-e milă de 
dumneavoastră. 

— Nici nu-mi trece prin minte să vă plătesc o mie de lire! 
Declară categoric Virginie. 

— Doamnă, eu nu negociez niciodată. O mie de lire şi 
scrisorile vă aparţin. 

Virginie reflectă. 

— Lasă-mă să mă gândesc. Nu-mi va veni uşor să adun aşa 
o sumă. 

— Daţi-mi până atunci un mic acont, să zicem 50 de lire, şi 
mă voi întoarce peste câteva zile. 

Virginie îşi privi orologiul. Era deja ora patru şi cinci 
minute şi i se păruse că aude soneria. 

— Bine, zise ea. Întoarce-te mâine, ceva mai târziu, pe la 
ora şase. 

Apoi, apropiindu-se de un birou, luă dintr-un sertar un 
teanc de bancnote. 

— Sunt aici vreo 40 de lire. Deocamdată te vei mulţumi cu 
atăt. 

El apucă teancul cu lăcomie. 

— Şi acum pleacă, te rog. 

Omul se supuse fără să crâcnească. Prin uşa întredeschisă, 
Virginie îl zări pe George Lomax pe care tocmai îl 
introducea Chilvers. 

— Intră, George! Chilvers, serveşte-ne, te rog, ceaiul aici. 
Ea deschise apoi larg cele două ferestre şi, cu părul în vânt, 


cu privirea surâzătoare, îi declară lui Lomax: Le voi închide 
peste o clipă, George, dar simţeam nevoia să aerisesc! L-ai 
văzut ieşind pe şantajist? 

— Pe cine anume? 

— Pe şantajist, George. Şantajistul. Cel care te face să 
plăteşti. 

— Glumegşti, Virginie! 

— Absolut deloc! 

— Dar pe cine vroia să şantajeze? 

— Foarte simplu: pe mine! 

— Dar ce-ai făcut, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Absolut nimic, dragul meu! Acest „om de treabă” m-a 
luat drept altcineva. 

— Sper că ai telefonat la poliţie? 

— Ar fi trebuit s-o fac? 

George reflectă. 

— Nu, spuse el, mai bine că te-ai abținut. Ai fi fost 
amestecată într-o poveste neplăcută, poate că ar fi trebuit 
să apari ca martor. 

— Ia te uită! Exclamă Virginie. Ar fi fost grozav de 
amuzant! Să particip la un proces adevărat! Deunăzi, am 
fost la comisariat în legătură cu broşa aceea cu diamante pe 
care o rătăcisem şi mi s-a părut că inspectorul de poliţie 
este de-a dreptul încântător. 

Dispreţuind aceste copilării, George o întrebă: 

— Şi ce-ai făcut cu puşlamaua asta? 

— George, să nu mă cerţi: l-am lăsat să creadă că a reuşit. 

— Ce?! 

— l-am permis să mă şantajeze. 

Fizionomia lui George era atât de expresivă încât Virginie 
îşi muşcă buzele ca să nu izbucnească în râs. 

— Vrei să spui - sper totuşi că n-am înţeles eu bine -că nu 
i-ai arătat că-i vorba de o greşeală? 

Virginie clătină din cap a negaţie, aruncându-i totodată o 
privire discretă. 

— Dar, dragă copilă, eşti de-a dreptul nebună! 


— Poate. Însă jocul ăsta mă amuză. 

— Şi de ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Mai întâi, pentru că-şi practica meseria de şantajist atât 
de bine, cu atâta artă, încât ar fi fost păcat să-l întrerup şi 
să-l dezamăgesc. În al doilea rând, pentru că, până acum, 
nu m-a şantajat nimeni, niciodată. 

— Aşa sper şi eu! 

— Şi pentru că este o senzaţie nouă pentru mine. Mă 
atrage. 

— Zău că nu te înţeleg, Virginie! 

— Bănuiam eu că nu mă vei înţelege. 

— Sper, cel puţin că nu i-ai dat bani. 

— Doar o sumă mică, o bagatelă, zise Virginie pe un ton de 
scuză. 

— Cât? 

— 40 de lire. 

— Virginie! 

— Dragul meu George, nu-i mai mult decât preţul unei 
rochii de seară. O experienţă nouă face cât o rochie nouă! 

George Lomax dădu din cap fără să răspundă, iar Chilvers, 
care apăru cu platoul şi cu ceainicul, salvă situaţia 
împiedicându-l pe gentleman să dea frâu liber indignării 
sale deplin justificate. Când Chilvers se retrase, Virginie 
reluă conversaţia în timp ce turna ceaiul în ceşti. 

— Mai aveam un motiv, George, un motiv mai serios. Am 
vrut să-i fac un serviciu unei alte femei. Dacă aş fi declarat 
că nu-i vorba de mine, omul acesta ar fi căutat o altă 
Virginie Revel şi ar fi găsit-o. Sărmana de ea, se vede din 
scrisorile sale că îi era teribil de frică de soţul ei. Şantajistul 
ar fi găsit astfel prada ideală. Eu, în schimb, îmi voi bate joc 
de el şi, datorită trecutului meu nepătat, voi sfârşi prin a-l 
înfrânge. 

— Afacerea asta îmi displace, insistă George. 

— Ei bine, vere, să nu mai vorbim despre ea. N-ai venit aici 
ca să vorbim de şantajişti. De fapt, de ce ai venit? „Ca să te 
văd!” vei exclama tu cu mâna pe inimă. 


— Da, spuse cu gravitate George, am venit să te văd. Şi 
sunt fericit că te găsesc singură. 

— Oh! George! 

— Vreau să-ţi cer o favoare. Întotdeauna am considerat, 
Virginie, că eşti o femeie cu un farmec extraordinar. 

— George, mă copleşeşti! 

— Şi totodată plină de spirit! 

— Într-adevăr, pot spune că mă cunoşti! 

— Scumpa mea Virginie, mâine va sosi în Anglia un tânăr 
canadian numit Mcgrath care, probabil, nu prea e obişnuit 
cu lumea şi mai ales cu înalta societate engleză. Aş vrea ca 
tu să-l faci să aprecieze farmecul şi distincţia unei 
adevărate lady. 

— Eu sunt adevărata lady? 

— Întocmai. 

— De ce? 

— Scuză-mă, ce ai spus? 

— Am spus: de ce vrei să mă faci să-l seduc pe acest tânăr? 
Mai întâi, îţi amintesc că, aşa cum ştii de altfel, nu sunt o 
seducătoare de profesie! Şi apoi, sunt sigură că nu din pur 
patriotism vrei tu să-l faci pe canadian să aprecieze 
farmecul englezoaicelor! Pe scurt, nu mă pot angaja să-l 
seduc fără a cunoaşte mai întâi dedesubturile problemei. 

— Scumpa mea Virginie, secretul diplomatic. 

— Hai, lasă, George! Spune-mi despre ce e vorba. 

— Ascultă-mă, copila mea: actualmente, Anglia are 
anumite interese în Herzoslovacia şi este important ca acest 
domn Mcegrath să-şi dea seama că restaurarea monarhiei 
herzoslovace este necesară păcii în Europa. 

— Pacea Europei n-are nimic de-a face cu asta, zise calm 
Virginie, dar în privinţa monarhiei sunt de acord; un popor 
atât de pitoresc ca cel al herzoslovacilor are nevoie de un 
rege! Şi ce rege îi vei propune, dragă prietene? 

Puțin stânjenit de faptul că Virginie lua lucrurile în glumă, 
George, după o oarecare ezitare, răspunse: 

— Pe prinţul Mihail Obolovici. Dar să nu mai spui nimănui! 


— Ziarele, în orice caz, nu sunt la fel de discrete! În 
fiecare zi citesc articole despre dinastia Obolovici; care-l 
prezintă pe defunctul Nicolae al IV-lea ca pe un sfânt şi un 
martir, şi nu ca pe un biet om mediocru, sedus de o jalnică 
artistă de mâna a treia. 

George fu străbătut de un fior; Virginie era teribilă cu 
sinceritatea ei! Categoric, greşea adresându-i-se ei! Avea 
nevoie de o femeie mai puţin independentă şi mai 
clarvăzătoare. Se ridică. 

— Ai dreptate, dragă Virginie, spuse el. N-ar fi trebuit să-ţi 
fac propunerea asta. Dar am dori ca şi coloniile noastre să 
fie de acord cu noi în problema herzoslovacă şi Mcgrath 
este un ziarist care are multă influenţă acolo. Cum tu 
cunoşti bine problema asta, am crezut că l-ai putea 
influenţa favorabil. Dar să nu mai vorbim despre asta. Tipul 
ăsta n-ar fi pe gustul tău. 

— George, minţi foarte prost pentru un diplomat. Dacă vei 
continua să-mi ascunzi misterul legat de domnul Mcegrath, îl 
voi afla poate la Chimneys. 

— Te duci la Chimneys? 

— Exact. Chiffonnette mi-a telefonat azi dimineaţă ca să 
mă invite în weekend. 

George făcu o ultimă încercare. 

— Nu te duce acolo, draga mea. Va fi tare plicticos pentru 
tine. Nimic interesant ori monden. 

Virginie izbucni în râs. 

— Nu te mai preocupa atât, dragul meu George! Nu te 
teme că mă voi plictisi! Voi ajunge cu siguranţă la Chimneys 
şi mă voi folosi de tot farmecul meu pentru a-l seduce pe 
tânărul canadian. Căci se va afla acolo, nu-i aşa? Viaţa a 
devenit brusc foarte amuzantă! 

Mai întâi un şantajist, apoi un văr, într-un post important, 
aflat în dificultăţi diplomatice. Ce confidenţe îi va face el 
frumoasei lui verişoare? Niciuna? Cu atât mai rău, va afla 
ea şi singură! 


— La revedere, George. Nu, nu, nu trebuie să-mi porţi 
pică. Îţi jur că voi servi din toate puterile monarhia 
herzoslovacă! 

De îndată ce George plecă, Virginie alergă la telefon şi 
ceru să vorbească cu lady Eileen Brent. 

— Tu eşti, Chiffonnette? Scumpete, voi veni categoric 
mâine seară la Chimmeys! Cum? Va fi plicticos? Nu chiar 
atât pe cât crezi, dragă! Află că dacă nu vin, înseamnă că 
am fost reţinută prin forţa baionetelor! Pe mâine, scumpo! 

VII. Domnul Mcgrath refuză o invitatie. 

Scrisorile dispăruseră! 

Consternat de această descoperire, Anthony îşi dădu 
seama că Giuseppe confundase pachetul de scrisori cu acel 
care conţinea Memoriile şi-l luase cu sine. Când îşi va da 
seama de eroarea comisă, va încerca, desigur, încă o dată 
să intre în stăpânirea manuscrisului. Trebuia să se 
pregătească pentru această eventualitate. 

În privinţa scrisorilor, Anthony hotărî să insereze un anunţ 
discret, promițând o mică recompensă aducătorului. 
Presupunând că Giuseppe ar fi un comisar al camarazilor 
organizaţiei „Mâna Roşie” sau al partidului monarhist, 
scrisorile n-ar prezenta nici un interes pentru el şi ar fi 
fericit să câştige o sumă oarecare de bani, restituindu-le. 

A doua zi dimineaţă, Anthony ceru şi obţinu o întrevedere 
cu directorul hotelului Ritz, un francez plin de curtoazie 
care-l primi în biroul său particular. 

— Doriţi să-mi vorbiţi, domnule Mcgrath? 

— Exact. Am sosit ieri seară la hotelul dumneavoastră şi 
am fost servit seara, în camera mea, de un servitor al cărui 
nume este Giuseppe. 

— Ah, da? Zise directorul cu indiferenţă. 

— Am fost frapat de curiozitatea puţin exagerată a acestui 
om, dar nu i-am dat prea multă atenţie. Mai târziu, în cursul 
nopţii, am fost trezit de un zgomot uşor, am aprins lumina şi 
l-am prins pe acest Giuseppe scotocindu-mi valiza. 

Indiferenţa directorului dispăruse. 


— Dar de ce nu m-aţi anunţat imediat? Exclamă el. 

— Omul venise înarmat cu un cuţit; ne-am luptat, în cele 
din urmă a reuşit să fugă pe fereastră. 

— A luat cumva ceva, domnule Mcgrath? 

— Un singur lucru lipsit de valoare comercială. 

— Slavă Domnului! Dar, domnule Mcgrath, de ce n-aţi 
urmărit hoţul, n-aţi trezit pe toată lumea, n-aţi alarmat tot 
hotelul? 

— Într-adevăr, din punct de vedere strict oficial ar fi 
trebuit să chem poliţia. 

— Poliţia! Repetă fără tragere de inimă directorul 
hotelului. Apariţia poliţiei într-un hotel mare ca al nostru 
stârneşte numaidecât interesul presei! 

— Cu atât mai mult, completă Anthony, cu cât şi eu prefer 
să nu fac vâlvă cu acest incident, dat fiind că hoţul a luat un 
obiect care nu avea valoare comercială, dar care, totuşi, era 
preţios pentru mine: este vorba de nişte scrisori. 

Cu acea expresie de discreţie supraomenească de care 
doar francezii dau dovadă când este vorba de scrisorile 
unei femei, directorul murmură: 

— Înţeleg, domnule. Într-adevăr, nu este o chestiune în 
care să fie amestecată poliţia. 

— În privinţa aceasta suntem de acord. Dar înţelegeţi că 
intenţionez să reintru în posesia acestor scrisori. Noi, cei 
din colonii, suntem obişnuiţi să ne rezolvăm singuri 
treburile. Dar trebuie să-mi spuneţi tot ceea ce ştiţi în 
legătură cu acest servitor, Giuseppe. 

— Aveţi dreptate, domnule Mcgrath. Vă rog să reveniţi 
peste o jumătate de oră şi vă voi da toate informaţiile 
posibile. 

Treizeci de minute mai târziu, directorul hotelului îi 
întindea lui Anthony o foaie de hârtie cu lista restaurantelor 
sau hotelurilor la care Giuseppe Manelli servise. La Ritz 
lucra de trei luni (în Anglia - de 5 ani) şi păruse a fiun 
servitor priceput şi experimentat. Referințele sale erau 
bune. Un lucru, însă, îl frapă pe Anthony: la două dintre 


hotelurile la care Giuseppe fusese angajat, avuseseră loc 
nişte furturi. Nimeni nu se gândise să-l acuze, dar lui 
Anthony faptul i se păruse semnificativ. Cu toate acestea nu 
credea că este vorba de un furt vulgar şi considera că 
Giuseppe luase din întâmplare scrisorile. Privirea pe care 
acesta o aruncase asupra manuscrisului era mult prea 
expresivă. Probabil că nu partidul herzoslovac se folosise de 
el. Poate că, datorită informaţiilor obţinute de la director, va 
reuşi să dea de urma hoţului. Îşi băgă hârtia în buzunar, 
apoi se ridică. 

— Vă mulţumesc. Este inutil să mai întreb dacă Giuseppe 
să află în hotel. 

Directorul zâmbi. 

— Patul este neatins şi toate lucrurile-i sunt aici. Probabil 
că, după eşecul suferit în cursul atacului, a părăsit hotelul 
în grabă. Nu cred să-l puteţi regăsi. 

— Eu cred că voi reuşi. Am întotdeauna încredere în şansa 
mea. 

După ce i-a mai chestionat, fără nici un rezultat, şi pe 
ceilalţi servitori şi după ce a dat anunţul spre publicare, 
Anthony se pregăti să meargă să ia masa de prânz la 
restaurantul la care Giuseppe servise mai înainte. 

În clipa aceea, fu chemat la telefon. 

— Domnul Mcegrath? Aici editura Balderson şi Hodgkins. 
Un moment, vi-l voi da pe domnul Balderson. 

„Demnii noştri editori se trezesc!” îşi spuse Anthony. 

— Alo! Domnul Mcegrath? 

— În persoană. 

— Sunt domnul Balderson, de la casa de editură Balderson 
şi Hodgkins. Aveţi manuscrisul, domnule Mcgrath? 

— Data stabilită pentru înmânarea acestuia nu a sosit încă, 
domnule Balderson. 

— Ştiu că veniţi din Africa, domnule Mcegrath. Deci nu prea 
înţelegeţi cum stau acum lucrurile. Manuscrisul acesta a 
produs o adevărată furtună, domnule Mcegrath. Încep să-mi 
doresc să nu ne fi asumat responsabilitatea. 


— Serios? 

— Vă asigur că aşa e! În orice caz aş vrea să am cât mai 
repede acel manuscris pentru a face mai multe copii. În 
felul acesta, chiar dacă s-ar distruge originalul, n-ar mai fi 
nici un pericol. Poate că lucrul acesta vi se pare puţin cam 
exagerat, domnule Mcgrath, dar veţi vedea că veţi fi 
împiedicat să pătrundeţi în birourile noastre. Există nouă 
şanse din zece să nu puteţi ajunge la noi. 

— Mă îndoiesc, zise Anthony. Când vreau să ajung undeva, 
de obicei reuşesc. 

— Dar, de data aceasta, aveţi de-a face cu adversari 
periculoşi. Acum o lună nici mie nu mi-ar fi venit să cred aşa 
ceva. Dar vă asigur, domnule Mcegrath, că au încercat să ne 
angajeze în slujba lor, să ne intimideze prin ameninţări, să 
ne implore ori să ne convingă. Nici nu ştiu cum am reuşit să 
rezistăm până în prezent. Vă propun să nu încercaţi măcar 
să aduceţi manuscrisul. Va veni la dumneavoastră la hotel 
un om de încredere: daţi-i-l acestuia. 

— Şi dacă i-l fură? Întrebă Anthony. 

— Atunci noi vom fi răspunzători şi nu dumneavoastră. 
Dumneavoastră îl veţi preda reprezentantului nostru contra 
unei chitanţe. Cecul de o mie de lire pe care trebuie să vi-l 
înmânăm nu poate fi eliberat, aşa cum spun instrucţiunile 
defunctului autor, decât miercurea viitoare, dar dacă doriţi, 
vă voi trimite prin mesagerul nostru un cec din contul meu 
personal. 

Anthony reflectă o clipă. 

— Foarte bine, zise el oftând uşor. Trimiteţi-mi-l pe omul 
dumneavoastră de încredere. Şi daţi-i şi cecul, vă rog, 
pentru că, în acest caz, nu cred să mai rămân în Anglia 
până miercurea viitoare. 

— Bineînţeles, domnule Mcgrath. Omul nostru, domnul 
Holmes, va veni la dumneavoastră mâine dimineaţă. Este 
mai bine să nu vină direct de la birou. Va veni de la el de 
acasă, înainte de a se duce la locul lui de muncă şi vă va 
aduce chitanţa. Între timp, vă sfătuiesc să depuneţi un 


pachet trucat în casa de bani a hotelului pentru a ne induce 
în eroare adversarii. 

— Bine, mă voi conforma instrucţiunilor dumneavoastră. 

Anthony puse gânditor receptorul în furcă. 

În ziua aceea nu reuşi să afle nimic despre Giuseppe însă a 
doua sa noapte la Londra se scurse fără incidente. 

A doua zi la ora nouă, domnul Holmes, de la casa de 
editură Balderson şi Hodgkins, un mic funcţionar calm şi 
binecrescut, îi înmână, în schimbul manuscrisului, o 
chitanţă şi un cec de o mie de lire. Domnul Holmes puse 
manuscrisul în servieta sa, îi spuse politicos „la revedere” 
lui Anthony şi plecă. 

— Poate că va fi asasinat pe drum, murmură Anthony. 
Toate astea sunt ciudate, mai mult decât ciudate. 

Scrise câteva rânduri pe o foaie pe care o introduse 
împreună cu cecul într-un plic pe care îl lipi cu grijă. Suma 
dată de Jimmy la Bulawayo ca avans era încă aproape 
intactă. 

„Până acum, îşi spuse Anthony, am fost păcălit. Dar 
treburile nu vor continua astfel. Să ne gândim acum la cea 
de-a doua misiune. Cred că n-ar strica să arunc o privire pe 
la locuinţa doamnei Revel, desigur, după ce mă voi 
deghiza.” 

Îşi făcu valizele, achită nota de plată, ceru să i se aducă un 
taxi şi se aplecă spre a-i da şoferului adresa exact în clipa în 
care un comisionar se opri gâfâind lângă el şi-i dădu o 
scrisoare. 

— Chiar acum a sosit, sir. 

Anthony îi puse în palmă un shilling şi deschise apoi 
scrisoarea în taxi. 

O citi de patru ori înainte de a pricepe despre ce era 
vorba. Era redactată în acel stil oficial, scump 
administraţiei, plin de fraze extrem de complicate. Domnul 
Mcgrath, care, aşa cum se ştia, sosea în ziua aceea din 
Africa, cu un anumit manuscris ce trebuia înmânat unor 
anumite persoane, era rugat să nu facă acest lucru, înainte 


de a fi avut o discuţie confidențială cu anumiţi funcţionari a 
căror înaltă importanţă era subliniată chiar de anonimat. 
Domnul Mcgrath era de asemenea rugat să se ducă vineri 
seară în weekend la Chimneys, în calitate de invitat al 
lordului Caterham. 

Misiva aceasta confuză şi misterioasă îl amuză copios pe 
Anthony. 

— Bătrâna şi buna Anglie! Murmură el. Ca de obicei, în 
urmă cu două zile! Păcat, mi-ar fi plăcut să mă duc la 
Chimneys! Cu atât mai rău. Acum, că am dat manuscrisul, 
nu mai pot profita de ospitalitatea acestor oameni; ar 
însemna să-i înşel. Dar, dacă există vreun han prin 
împrejurimile castelului, poate că m-aş putea instala acolo 
în calitate de Anthony Cade, ca să văd puţin ce se va 
petrece la Chimneys. 

Oprind taxiul în faţa unui micuţ hotel, Anthony îşi reţinu 
aici o cameră mai mult decât modestă, se înscrise în 
registru cu numele său - Anthony Cade, scoase din buzunar 
o hârtie pentru scrisori purtând antetul hotelului Ritz şi 
scrise repede câteva rânduri. 

Explică astfel că sosise cu două zile înainte, că înmânase 
deja manuscrisul editorilor Balderson şi Hodgkins, şi că se 
vedea obligat, spre marele său regret, să refuze amabila 
invitaţie a lordului Caterham, dat fiind că părăsea Anglia în 
aceeaşi zi. Semnă: James Mcgrath. 

— Şi acum, zise Anthony lipind timbrul pe plic, adio Jimmy 
Mcgrath! E rândul tău, Anthony Cade! 

VIII. Un cadavru. 

Întorcându-se de la partida de tenis, în limuzina ei luxoasă, 
Virginie Revel se gândea, surâzând bizar, la omul care va 
veni să o vadă în ziua aceea, pe la ora şase. Astăzi 
şantajistul nu va găsi acea pradă uşoară la care el se 
considera îndreptăţit să spere! 

Când maşina se opri în faţa casei, ea se adresă şoferului: 

— Cum se simte soţia dumitale, Walton? Am uitat să te 
întreb înainte. 


— Ceva mai bine, doamnă, medicul a spus că va veni pe la 
ora şase şi jumătate. Doamna va mai avea nevoie de mine în 
seara aceasta? 

— Nu, plec în weekend. Iau trenul de şase şi patruzeci de 
minute din gara Paddington - dar voi lua un taxi până acolo. 
Prefer să poţi vorbi personal cu medicul. Şi dacă acesta 
consideră că un weekend la ţară i-ar face bine soţiei 
dumitale, voi plăti eu cheltuielile. 

Făcând cu capul un semn spre şoferul care nu mai ştia 
cum să-i mulţumească, Virginie urcă în pas vioi treptele, îşi 
căută cheia în poşetă, văzu că uitase s-o ia şi sună. 

În timp ce aştepta, un tânăr cu hainele uzate, şi care avea 
în mână un teanc de ziare, urcă treptele şi îi întinse o 
publicaţie pe care era scris cu litere mari: 

ÎN AJUTORUL ŞOMERILOR! 

Revistă săptămânală vândută de şomeri. 

— Am mai cumpărat una azi dimineaţă, declară Virginie pe 
un ton de scuză. Vă dau cuvântul meu! Dacă măcar ar fi 
bine scrisă! Dar de ce sunt atât de plicticoase articolele? 

Tânărul izbucni în râs, dându-şi capul pe spate. Virginie 
făcu acelaşi lucru. Aruncând o privire neglijentă spre el, 
Virginie constată că era cel mai interesant specimen de 
şomer din toţi întâlniți de ea la Londra până atunci. Chipul 
lui bronzat, trăsăturile ferme şi privirea ironică îi plăceau. 
Ar fi vrut să-i găsească o slujbă, dar chiar în clipa aceea uşa 
se deschise şi Virginie uită pe loc şi de şomer, şi de 
problemele lui, căci Eliza, camerista sa, apăruse în prag. 

— Unde-i Chilvers? Întrebă ea mirată. 

— La Datchet, doamnă, împreună cu ceilalţi, aşa cum aţi 
ordonat în depeşa dumneavoastră. 

— Depeşa mea! Dar nu am trimis niciuna. 

— Cum, doamnă? Dar priviţi-o! 

Eliza îi întinse o telegramă adresata lui Chilvers şi 
redactată în termenii următori: „Pleacă imediat împreună 
cu personalul la cabana din Datchet şi pregăteşte totul 
pentru weekend. Ia trenul de 5 şi 49.” 


Era o depeşă asemănătoare acelora pe care le mai 
trimisese uneori, când, dintr-un capriciu de moment, 
hotărâse să organizeze weekend-ul în cabana ei de la ţară. 
În general, în astfel de ocazii lua cu sine tot personalul, 
lăsând doar o bătrână menajeră care să aibă grijă de casă. 

Chilvers nu văzuse nimic suspect în acest mesaj, şi, ca un 
majordom stilat, îi executase ordinele. 

— Eu am preferat să rămân, explică Eliza, pentru a-i 
pregăti doamnei valizele. 

— Cineva a jucat o farsă stupidă! Exclamă Virginie, 
aruncând iritată telegrama pe masă. Dar ştii bine, Eliza, că 
sunt invitată la Chimneys în weekend-ul acesta! 

— Da, doamnă, dar m-am gândit că poate doamna şi-a 
schimbat părerea. I s-a mai întâmplat uneori doamnei acest 
lucru. 

Surâzând uşor, Virginie admise adevărul acesta. Ce-i 
drept, i se întâmpla destul de des să-şi schimbe părerea. 
Dar de ce i se făcuse farsa aceasta? Şi cine să fie autorul? 

— Dumnezeule! Exclamă brusc Eliza. Dacă o fi vorba de 
nişte hoţi, doamnă, ori de nişte răufăcători? Dacă au 
expediat depeşa ca să rămână casa goală şi ei s-o poată 
jefui? 

— Se poate şi asta, zise Virginie gânditoare. 

— Fără îndoială, doamnă. În fiecare zi poţi citi în ziare 
despre astfel de lucruri! Trebuie ca doamna să telefoneze la 
poliţie înainte ca oamenii aceia să vină şi să ne asasineze. 

— Calmează-te, Eliza! Nimeni nu va veni să ne asasineze la 
ora şase după-amiaza. 

— Doamnă, vă implor, permiteţi-mi să chem un agent! 

— Ce idee! Nu, nu Eliza. Du-te mai întâi să-mi pregăteşti 
valizele pentru weekend: rochia de seară pe care tocmai 
mi-au trimis-o de la Premet, cea de după-amiază - din crep 
marocan alb şi. Cea din velur negru, nu-i aşa? Este atât de 
„diplomatică”! 

— Doamna este încântătoare în satin verde-de-NIil, declară 
Eliza, ale cărei instincte profesionale biruiră. 


— Nu, nu, fără satin. Grăbeşte-te, Eliza, avem foarte puţin 
timp! Voi trimite câteva rânduri lui Chilvers - o telegramă 
adevărată de data aceasta, şi voi vorbi cu polițistul din colţ 
să supravegheze casa. Nu-ţi lua o figură atât de dramatică, 
Eliza. Încă nu-ţi taie nimeni gâtul. 

Virginie se îndreptă spre salon ca să telefoneze la 
comisariat. Se opri stupefiată, cu mâna pe receptor. 

Pe fotoliu, în faţa şemineului, se afla un om. Falsa 
telegramă o făcuse să uite de vizitatorul ei, care adormise 
probabil în timp ce o aştepta. Se apropie de el cu un surâs 
maliţios pe buze. 

Dar în timp ce se apleca deasupra corpului chircit într-o 
poziţie bizară surâsul îi îngheţă. Omul acela nu era adormit. 
Era mort. 

Îşi dădu seama de asta în mod instinctiv, chiar înainte de a 
zări revolverul de pe duşumea, pata întunecată ce înconjura 
gaura căscată chiar în dreptul inimii ori capul cu maxilarul 
căzut, oribil la vedere. 

Rămase nemişcată, împietrită. Deodată, în tăcerea aceea 
profundă, auzi vocea Elizei chemând-o. 

— Doamnă! Doamnă! 

— Ce mai este? 

leşi repede, închizând uşa în urma ei. Trebuia neapărat să- 
i ascundă Elizei groaznica privelişte, căci aceasta ar fi făcut 
cu siguranţă o criză de nervi, ori acum avea nevoie de calm 
şi de linişte pentru a se putea gândi la toate acestea. 

— Doamnă, n-ar fi mai bine să zăvorăsc uşa? Răufăcătorii 
aceia ar putea să apară în orice clipă! 

— Bine, fă-o! 

O auzi pe Eliza trăgând zăvoarele, urcând apoi scara, şi 
scoase un oftat de uşurare. 

Privirile i se opriră asupra omului din fotoliu, apoi asupra 
telefonului. Trebuia să sune imediat la poliţie. Dar în loc să 
o facă, ea continua să stea pe gânduri. 

Ideile cele mai neaşteptate şi mai oribile i se învălmăşeau 
în minte. Falsa telegramă! Ce legătură avea oare cu 


asasinatul? Dacă Eliza n-ar fi rămas din proprie iniţiativă şi 
dacă locuinţa ar fi fost pustie, ea, Virginie, ar fi descuiat, 
faptul că-şi va uita cheia nefiind prevăzut, şi s-ar fi aflat în 
prezenţa unui om asasinat, acelaşi care în ajun o şantajase 
şi-i estorcase 40 de lire. Evident, ar fi putut da explicaţii. 
Dar ar fi părut explicaţiile ei verosimile? 

George nu pricepuse nimic şi toţi oamenii de bun-simţ vor 
fi, cu siguranţă, de părerea lui. 

Acele scrisori nu fuseseră nicicând scrise de ea, dar putea 
s-o dovedească? Îşi apăsă mâinile pe frunte. 

Ce era de făcut? Cine-i dăduse drumul înăuntru acestui 
om? Eliza? Cu siguranţă că nu! I-ar fi spus numaidecât! 

Misterul devenea din ce în ce mai complicat. 

Să-i telefoneze lui George? Avea nevoie de un bărbat calm, 
energic, lucid care s-o îndrume şi s-o ajute. Nu, nu George! 
El nu s-ar gândi decât la un singur lucru: propria lui 
carieră, şi va refuza să fie amestecat într-o poveste atât de 
încâlcită. Atunci cine? Chipul i se lumină brusc. Bill! 
Bineînţeles! Bunul şi amabilul Bill! 

Desprinse receptorul şi ceru să vorbească cu domnul 
Eversleigh. 1 se răspunse că tocmai plecase la Chimneys. 

— Nenorocire! Ţipă Virginie trântind receptorul. Era 
cumplit să fii închisă într-o cameră cu un cadavru fără să 
poţi vorbi cuiva despre asta. În clipa aceea răsună soneria. 

Virginie se ridică grăbită. Eliza era sus şi, cu siguranţă, nu 
auzea. Avântându-se spre vestibul, trase zăvoarele cu care 
Eliza ferecase uşa, şi o deschise larg. În prag se afla 
şomerul. 

Virginie lăsă să se audă un oftat de uşurare. 

— Intraţi, zise ea. Veniţi exact la momentul oportun. S-ar 
putea să am ceva de lucru pentru dumneavoastră. 

Îl introduse în sufragerie, îi oferi un scaun, se aşeză în faţa 
lui şi îl privi cu atenţie câteva clipe. 

— Scuzaţi-mă, zise ea, dar. Sunteţi. Vreau să spun. 

— Mi-am făcut studiile la Eton şi Oxford, spuse tânărul. 
Asta voiaţi să mă-ntrebaţi? 


— Oarecum, recunoscu Virginie. 

— Declasat şi decăzut din cauza totalei mele inaptitudini 
pentru orice muncă sistematică şi regulată. Sper că treaba 
pe care mi-o veţi propune nu este conformă uzanțelor. 

Pe buzele tinerei se ivi un surâs. 

— Absolut nonconformistă, fiţi fără teamă. 

— Perfect, spuse tânărul cu un ton satisfăcut. 

Virginie aruncă o privire aprobatoare asupra chipului lui 
bronzat şi a corpului său suplu dar musculos. 

— Înţelegeţi, zise ea, mă aflu într-o situaţie dificilă şi 
neaşteptată, şi majoritatea prietenilor mei sunt prea. Prea 
sus puşi. Amestecându-se în această poveste ar putea să 
aducă prejudicii reputației lor. 

— Eu n-am ce reputaţie să pierd. Spuneţi-mi deci deschis 
despre ce este vorba. 

— În camera de alături se află un cadavru, zise Virginie. 
Un bărbat care a fost asasinat şi nu ştiu ce să faccuel. 

Spuse cuvintele cu tot atâta ingenuitate ca o fetiţă, iar 
tânărul câştigă imens în stima ei când nu lăsă să se vadă 
nici cea mai mică uimire. S-ar fi spus că în fiecare zi auzea 
astfel de constatări. 

— Perfect, spuse el. Întotdeauna mi-am dorit s-o fac pe 
detectivul amator. Trebuie să merg să examinez cadavrul, 
sau vreţi să mă informez mai întâi asupra circumstanțelor 
în care a murit? 

— Împrejurările sunt puţin cam ciudate. Omul acesta a 
venit ieri aici, pentru prima dată. Avea la el nişte scrisori. 
Scrisori de dragoste. Semnate cu numele meu. 

— Dar nu dumneavoastră le scriseserăţi, zise calm tânărul. 

Virginie îl privi uimită. 

— De unde ştiţi? 

— Simplă deducție. Nu sunteţi dumneavoastră femeia care 
să iubească pe ascuns şi căreia să-i fie frică de descoperiri. 
Continuaţi. 

— Vroia să mă şantajeze şi. Şi. Nu ştiu dacă mă veţi 
înţelege dar. L-am lăsat s-o facă. 


El dădu din cap, surâzând. 

— Ba da, înţeleg. Este o senzaţie nouă şi vroiaţi să vedeţi 
ce veţi simţi. 

— Exact asta a fost! Ce om inteligent sunteţi! 

— Într-adevăr, sunt foarte inteligent, spuse modest 
tânărul. Dar trebuie să ştiţi că majoritatea oamenilor nu ar 
înţelege punctul nostru de vedere. Ce vreţi, oamenii sunt 
lipsiţi de imaginaţie! 

— Aveţi dreptate. I-am spus tipului să se întoarcă azi, la 
ora şase. Când m-am întors acasă - m-aţi văzut - am găsit o 
telegramă falsă din cauza căreia tot personalul mi-a plecat 
la ţară. Nu mai este aici decât camerista mea, Eliza. Am 
intrat în salon ca să telefonez la poliţie şi aici l-am găsit 
asasinat pe acel bărbat. 

— Cine i-a dat drumul în casă? 

— Nu ştiu. Dacă ar fi făcut-o camerista, mi-ar fi spus. 

Tânărul se ridică. 

— Să vedem corpul. După aceea vom hotări. 

Virginie o luă înainte, arătându-i drumul. 

În pragul salonului, ea se opri. 

— A propos, zise ea, nu mi-aţi spus cum vă numiţi. 

— Numele meu? Anthony Cade. 

IX. Anthony îl pune într-un cufăr. 

Surâzând uşor, Anthony o urmă pe Virginie. Evenimentele 
luaseră o întorsătură neaşteptată. Dar, aplecându-se peste 
corpul chircit în fotoliu, el deveni din nou grav. 

— Nu s-a răcit încă. Bărbatul acesta a fost omorât acum o 
jumătate de oră, poate mai puţin. 

— Chiar înaintea întoarcerii mele? 

— Într-adevăr. Desigur, camerista dumneavoastră nu a 
intrat aici. 

— Nu. 

— Ştie că aţi fost în camera asta? 

— Da. Am ieşit de aici pentru spune ceva. 

— După ce aţi descoperit cadavrul? 

— Da. 


— Şi nu i-aţi spus nimic despre el? 

— Nu. Ar fi făcut, cu siguranţă, o criză de nervi, iar eu 
aveam nevoie de linişte pentru a reflecta. Văd că nu sunteţi 
de acord. De ce? 

— Fiindcă dacă ea ar fi descoperit corpul în acelaşi 
moment cu dumneavoastră, sau aproape în acelaşi moment, 
afacerea ar fi fost mult mai simplă. Am fi avut o dovadă că 
bărbatul a fost asasinat înaintea întoarcerii dumneavoastră 
acasă. 

— Ah! Iar acum se poate pretinde că a fost asasinat după! 
Pricep. 

În timp ce ea reflecta la această nouă dificultate, el o 
studia: categoric, era nu numai frumoasă ci şi inteligentă şi 
curajoasă. 

— Dar cum se face că Eliza nu a auzit zgomotul 
împuşcăturii? Murmură ea. Prin fereastra deschisă, se auzi 
pocnetul unui pneu spart. 

— lată şi răspunsul, zise Anthony. La Londra un astfel de 
zgomot poate să treacă neremarcat. 

Virginie, oarecum tulburată, se întoarse spre 
interlocutorul său. 

— Pare italian, remarcă ea. 

— Într-adevăr, este un italian. Chelner la restaurant şi 
servitor la hotel, ca meserie. Şantajist doar din când în 
când. Poate că se numeşte Giuseppe. 

— Cerule! Exclamă Virginie. Eşti cumva Sherlock Holmes? 

— Nu, din nefericire! Vă voi explica de ce l-am recunoscut. 
Dar mai întâi, spuneţi-mi dacă i-aţi dat cu adevărat bani 
acestui om? 

— Da. 40 de lire. 

— Asta-i rău! Zise Anthony fără să manifeste totuşi vreo 
surpriză. Acum, arătaţi-mi telegrama. 

În timp ce-o examina, chipul lui deveni şi mai grav. 

— Unde vă aflaţi azi după-amiază? 

— Jucam tenis la Ranelagh. 


— Şi depeşa a fost expediată de la poşta din Bornes, de 
alături. Aţi fi putut-o expedia chiar dumneavoastră. 

Virginie simţea cu oroare reţeaua unor fire misterioase 
strângându-se în jurul ei. 

Anthony îşi scoase batista şi apucă cu ea revolverul. 

— Noi, ăştia, criminalii, se scuză el, trebuie să fim 
prudenţi, trebuie să ne ferim de amprente digitale! 

Simţi brusc că încremeneşte. Toată atitudinea i se 
schimbă. Întrebă sever: 

— Doamnă Revel (ea-l asculta cu atâta nelinişte încât nici 
nu remarcă măcar că-i spunea pe nume), aţi mai văzut 
revolverul acesta înainte? 

— Nu, niciodată, spuse ea uimită. 

— Sunteţi sigură de asta? 

— Absolut sigură. 

— Aţi avut vreodată un revolver? 

— Nu! 

— Sigur? 

— Absolut sigur! 

— Atunci de unde vine jucăria asta? 

EI îi întinse revolverul pe care era gravat un cuvânt: 
Virginie. 

— Oh, dar este imposibil! Exclamă Virginie. 

Mirarea ei era atât de sinceră încât Anthony nu putu să 
creadă că ar fi simulat ceva. 

— Luaţi loc, zise el calm. Povestea asta este mai cumplită 
decât am fi crezut. Să ne gândim la nişte ipoteze. Nu sunt 
decât două. Adevărata Virginie - vreau să spun cea care a 
scris scrisorile - a descoperit urma şantajistului, l-a ucis, a 
lăsat revolverul să-i cadă, a luat scrisorile şi a fugit. Este 
posibil? 

— Poate, murmură Virginie. 

— Cealaltă ipoteză este mai interesantă. Cei care voiau să- 
| omoare pe Giuseppe, intenționau să vă şi incrimineze în 
acelaşi timp. Ei ar fi putut foarte uşor să-l ucidă în altă 
parte, dar au făcut nişte eforturi teribile ca să-l omoare 


tocmai în acest loc, aici, la dumneavoastră. Şi este evident 
că se ştiu multe despre dumneavoastră, despre cabana 
dumneavoastră de la Datchet, despre felul în care sunt 
organizaţi servitorii şi despre faptul că azi după-amiază vă 
aflaţi la Ranelagh, la tenis. Aveţi duşmani, doamnă Revel? 

— Oh, Doamne, nu! Nu cred! 

— Acum este bine să stabilim ce vom face. Avem două 
posibilităţi: Planul A: telefonăm la poliţie, le povestim 
întâmplarea şi avem încredere în poziţia socială şi în 
trecutul dumneavoastră fără pată. Planul B: o tentativă de-a 
lui Anthony Cade de a ascunde corpul. Desigur, înclinațiile 
mele naturale mă sfătuiesc să optez pentru planul B. 
Întotdeauna am vrut să ştiu dacă am abilitatea necesară ca 
să şterg urmele unei crime, dar o urmă de sentimentalism 
m-a împiedicat să vărs sânge. Cu toate acestea, consider că 
prima cale este mai rezonabilă. Poate că s-ar putea face un 
fel de compromis, să telefonăm la poliţie dar să suprimăm 
revolverul şi scrisorile. Dacă le mai are asupra lui! 

Anthony scotoci rapid prin buzunarele mortului. 

— ] s-a luat tot, anunţă el. Aceste scrisori blestemate încă 
ne vor mai da de furcă! Nu mai are nimic asupra lui. la te 
uită, ce mai este şi asta? O bucăţică de hârtie care s-a 
agăţat de nasturele cusut în interiorul buzunarului! 

Scoase bucăţica de hârtie şi o examină la lumină. 

— Nu-i decât un fragment, din nefericire. Chimneys, ora 
11 şi 45 minute, joi. S-ar zice că-i vorba de o întâlnire! 

— Chimneys? Exclamă Virginie. Asta-i extraordinar! 

— De ce-i extraordinar? Un loc prea aristocratic pentru un 
tip sărac ca acesta? 

— Mă duc eu însămi în seara asta la Chimneys. Sau mai 
bine zis, trebuia să mă duc. 

Anthony se întoarse brusc spre ea. 

— Cum? Mai spuneţi încă o dată, vă rog! 

— Trebuia să mă duc la Chimneys astă seară, repetă 
Virginie. 

Anthony fluieră încetişor. 


— De data asta încep să-nţeleg! Probabil că cineva vroia 
cu orice preţ să vă împiedice să ajungeţi la Chimneys! 

— Ştiu că vărul meu George Lomax vroia să mă împiedice, 
zise Virginie surâzând. Dar nu pot să cred că ar fi un asasin. 

Anthony nu mai zâmbea. Era adâncit în gânduri. 

— Dacă veţi telefona la poliţie, nu veţi putea, cu siguranţă, 
să ajungeţi la Chimneys nici în seara asta, nici mâine. Şi aş 
vrea să vă duceţi acolo. Cred că asta o să vă ajute să-i 
descoperiţi pe prietenii noştri necunoscuţi. Doamnă Revel, 
vreţi să mă lăsaţi pe mine să mă ocup de afacerea asta? 

— Vom urma deci planul B? 

— Chiar aşa. Mai înainte de orice, trebuie să ne 
debarasăm de camerista dumneavoastră. Este posibil? 

— Bineînţeles! 

Virginie ieşi în hol şi strigă: 

— Eliza! Eliza! 

— Doamnă? 

Anthony auzi un dialog rapid, apoi uşa de la intrare se 
deschise şi se închise. Virginie reveni în salon. 

— A plecat. Am trimis-o să caute un flacon de parfum, 
spunându-i că magazinul respectiv este deschis până la ora 
opt seara. Desigur, nu-i aşa, dar nu face nimic. Trebuie să ia 
trenul pentru Chimneys fără să mă aştepte şi fără să se mai 
întoarcă acasă. 

— Bine, spuse Anthony făcând un semn aprobator. Acum 
să luăm măsuri în privinţa cadavrului! Mă văd obligat să 
recurg la o metodă veche şi banală: aveţi vreun cufăr în 
casă? 

— Fără îndoială. Veniţi cu mine la subsol. 

Aici se aflau mai multe cufere. Anthony alese unul foarte 
larg şi foarte adânc, cu un aspect respectabil. 

— De asta mă voi ocupa singur, spuse el cu tact. Pregătiţi- 
vă de plecare, în timpul acesta. 

Virginie se supuse. Urcă la ea şi se îmbrăcă în ţinută de 
călătorie. Când cobori, Anthony o aştepta în hol cu un cufăr 
legat perfect în curele de jur împrejur. 


— V-aş spune cu plăcere povestea vieţii mele, zise el, dar 
cred că vom avea o seară mult prea agitată. lată ce aveţi de 
făcut: chemaţi un taxi şi puneţi-vă bagajele în el, inclusiv 
cufărul. Mergeţi la Paddington şi lăsaţi-l la bagaje. Voi fi pe 
peron. Când veţi trece prin faţa mea veţi da drumul 
recipisei. O voi lua de jos şi mă voi preface că v-o restitui, 
dar, în realitate, o voi păstra. Mergeţi la Chimneys şi fiţi 
liniştită: răspund de rest. 

— Vă sunt teribil de îndatorată, zise Virginie. Este de 
neiertat din partea mea să vă pun în braţe un cadavru, fără 
să vă cunosc măcar! 

— De fapt asta mă distrează, replică Anthony cu 
nonşalanţă. Dacă Jimmy Mcegrath, unul din prietenii mei, ar 
fi aici, v-ar spune că, de îndată ce apare undeva o afacere 
complicată, trebuie să-mi fac şi eu apariţia. 

Virginie îl privea cu gura căscată. 

— Ce nume aţi pronunţat? Jimmy Mcegrath? 

Anthony o privi pătrunzător. 

— Da. De ce? Aţi auzit vorbindu-se despre el? 

— Da. Nu demult. Domnule Cade, trebuie să vă vorbesc; 
puteţi veni la Chimneys. 

— Mă veţi revedea curând, doamnă Revel, vă promit. Până 
atunci să ieşim separat: unul dintre conspiratori, pe furiş, 
pe scara de serviciu, celălalt - mândru, pe uşa principală, în 
întâmpinarea taxiului! 

Planul se desfăşură conform previziunilor sale. Anthony, 
care luase de asemenea un taxi, o aşteptă pe Virginie pe 
peron şi intră în posesia recipisei. Se duse apoi într-un 
garaj vecin, închirie o maşină modestă şi, întorcându-se la 
gară, scoase cufărul de la bagaje. 

Pe drumul pe care o luă, şi care ducea către periferia 
Londrei, era un trafic intens şi era imposibil să fie regăsite 
aici urme de paşi ori de roţi. Într-un loc discret, Anthony se 
opri, cobori din maşină şi, cu puţin noroi, făcu în aşa fel 
încât numărul acesteia deveni invizibil. Apoi, după ce se 
asigură că nu trece nici o maşină, deschise cufărul, scoase 


din el cadavrul lui Giuseppe, îl aşeză în şanţul de pe 
marginea drumului în aşa fel încât să nu fie descoperit de 
lumina farurilor, apoi se urcă în maşină şi plecă. 

Totul nu durase decât un minut şi jumătate. Făcu un ocol 
la dreapta, întorcându-se la Londra prin Burnham Beeches. 
Acolo opri din nou şi, alegând unul dintre copacii uriaşi ai 
pădurii, se cocoţă în el, nu fără greutate. Din fericire 
drumul era pustiu. Printre crengile cele mai de sus ale 
copacului zări o scobitură în scoarță şi introduse aici un mic 
pachet legat zdravâăn. 

„E o idee bună să ascund aici revolverul, îşi spuse Anthony. 
Toată lumea îşi îndreaptă cercetările spre pământ, 
niciodată în aer! Şi, la Londra, puţini sunt oamenii capabili 
să se caţere într-un copac”. 

Întors la gara din Paddington, el dădu din nou cufărul la 
bagaje - de data aceasta într-o altă sală - făcu plinul la 
maşină şi plecă la Chimneys. Stomacul lui visa nostalgic la 
un biftec bun însoţit de cartofi prăjiţi, dar Anthony nu avea 
să mănânce. 

Era ora zece şi jumătate seara când îşi opri maşina pe 
drumul ce mergea de-a lungul parcului de la Chimneys. 
Escaladând zidul, traversă în fugă aleile, mai lungi decât şi- 
ar fi închipuit, şi se opri la o oarecare distanţă de castelul 
ale cărui aripi se conturau în întunericul nopţii. Undeva, 
departe, se auzi un orologiu bătând de trei sferturi. 

Unsprezece şi patruzeci şi cinci. Ora scrisă pe bucăţica de 
hârtie găsită în buzunarul mortului. Anthony era acum 
lângă scară, cu ochii ridicaţi spre ferestre. Totul părea 
adormit. 

— Se culcă devreme domnii diplomaţi, murmură Anthony. 

Deodată auzi distinct zgomotul unei împuşcături. Anthony 
se întoarse repede. Cineva trăsese cu arma în interiorul 
castelului, era sigur de asta. Aşteptă câteva minute, dar 
tăcerea persista. În cele din urmă el se apropie de una din 
ferestrele mari ce dădeau spre terasă şi încercă s-o 
deschidă. Era închisă. Celelalte - de asemenea. Nimeni nu-i 


auzi tentativele. Totul părea adormit. Să se fi înşelat? Să se 
fi auzit oare împuşcătura din altă parte? Puțin cam 
neliniştit, îşi abandonă investigaţiile şi hotărî să se întoarcă. 

La jumătatea drumului, se opri şi privi din nou casa. 
Deodată, una dintre ferestrele primului etaj se lumină. Dar, 
după o secundă, lumina se stinse şi întregul Chimneys 
rămase din nou învăluit în întuneric, într-o tăcere de 
moarte. 

X. Chimneys. 

Inspectorul Badgeworthy, înalt, masiv, impozant, clasa 
nişte hârtii în biroul lui. Subalternul său Johnes, îl privea 
respectuos. 

Telefonul sună şi inspectorul desprinse greoi receptorul. 

— Alo! Da, postul de poliţie. Market Basing. Inspectorul 
Badgeworthy la telefon. Ce! Cum? 

Toată atitudinea inspectorului se schimbă. Se vedea clar 
că interlocutorul îi era superior cu mult, aşa cum şi el era 
superior ofițerului de poliţie de alături. 

— Da, mylord? Scuzaţi, mylord? Ce aţi spus, mylord? 

Urmă o tăcere lungă, în cursul căreia inspectorul 
Badgeworthy asculta cu atenţie în timp ce expresia feţei i se 
schimba fără încetare. În cele din urmă puse receptorul în 
furcă, după ce pronunţă energic: 

— Imediat, mylord! 

Plin de importanţă, se întoarse spre Johnson; 

— Din partea lordului Caterham, de la Chimneys. A avut 
loc un asasinat! 

— Un asasinat! Murmură Johson, impresionat. 

— Da, un asasinat adevărat, repetă inspectorul cu 
satisfacţie. Unul dintre invitaţii lordului Caterham, un 
gentleman străin, a fost ucis cu un foc de revolver. 1 s-a 
găsit cadavrul lângă o fereastră deschisă. Există urme de 
paşi pe terasă şi pe peluză. Sper să nu fie şterse până la 
sosirea noastră! Să mergem. Pe drum, îl vom lua cu noi şi 
pe doctorul Cartwright ca să-l ducem la Chimneys. 


Badgeworthy era într-al nouălea cer. Un asasinat! La 
Chimneys! Scandal! Anchetă! Senzaţie! Inspectorul 
Badgeworthy este însărcinat cu afacerea. Descoperă urme 
extraordinare. Arestare senzaţională. Promovare a 
numitului inspector. 

„Numai de n-ar veni Scotland Yard-ul să-mi ia afacerea”. 
Gândul acesta îi paraliză tot entuziasmul. Nu era, vai! Decât 
foarte probabil amestecul Scotland Yard-ului din moment ce 
era vorba de Chimneys! 

Luându-l cu sine pe doctorul Cartwright, porniră spre 
Chimneys. Trecând prin faţa hanului. „La jucătorii de 
crichet”, doctorul remarcă în pragul uşii prezenţa unui 
tânăr. 

— Ia te uita! Un străin, zise el. Nu l-am văzut ieri. Probabil 
că a sosit seara. 

— În orice caz nu cu trenul, replică Johnson, care era 
întotdeauna la curent cu plecările şi sosirile trenurilor 
deoarece fratele lui era şeful gării. 

— Cine se află acum la Chimneys? Întrebă doctorul. 

— Lady Eillen, care a sosit cu trenul de ora trei şi 
patruzeci de minute împreună cu doi tineri - un american şi 
un ofiţer - amândoi fără valeţi! Mylord a venit la ora cinci şi 
patruzeci de minute, împreună cu un domn străin - victima, 
poate? 

— Şi cu valetul său. Domnul Eversleight a sosit cu acelaşi 
tren. Doamna Revel a venit cu trenul de şapte şi douăzeci şi 
cinci de minute, în acelaşi timp cu un domn chel, cu un nas 
coroiat, iar camerista doamnei Revel, la ora opt şi cincizeci 
şi şase de minute. 

Johnson se opri fără suflu. 

— Şi la han nu a descins nici un călător? 

— Niciunul. 

— Probabil că a venit cu maşina, remarcă inspectorul. 
Informează-te despre el la han, Johnson. Este foarte 
bronzat, şi are şi el aparenţa unui străin. Cu oamenii 
aceştia, nu se ştie niciodată! 


Şi inspectorul dădu din cap cu aerul cuiva care nu se lasă 
păcălit. 

Maşina intră pe poarta cea mare şi străbătu parcul de la 
Chimneys. Este inutil să vorbim despre această reşedinţă 
seniorială a cărei descriere exactă poate fi găsită în ghidul 
Castele istorice din Anglia. 

Fură primiţi de un servitor bătrân, cu părul alb şi a cărui 
fizionomie - ca de altfel şi atitudinea şi gesturile - părea să 
spună: „Nu suntem obişnuiţi ca între zidurile acestui castel 
să aibe loc asasinate. Dar să facem faţă dezastrelor, 
adunându-ne tot sângele rece de care dispunem. Mai bine 
să murim decât să lăsăm să se vadă că am fi fost afectaţi!” 

— Mylord vă aşteaptă, spuse el. Pe aici, vă rog. 

Îi conduse într-un budoar micuţ, unde se retrăsese lordul 
Caterham care evita luxul prea seniorial al marilor saloane, 
şi îi anunţă: 

— Domnul doctor Cartwright. Domnul inspector de poliţie. 

Lordul Caterham se plimba de colo-colo prin încăpere. Era 
foarte agitat. 

— În sfârşit, iată-te, inspectore! Ce mai faci, Cartwright? 
Ce părere ai de afacerea asta oribilă? Ilată-ne într-o situaţie 
groaznică! 

Lordul Caterham, care-şi trecea fără încetare mâna prin 
părul alb ciufulit, avea mai puţin ca oricând înfăţişarea unui 
marchiz. 

— Unde se află cadavrul? Întrebă doctorul. 

— În sala Consiliului, acolo unde l-am găsit. Nu m-am atins 
de el. 

— Foarte bine, mylord, aprobă inspectorul, scoțând un 
carnet şi un creion. Cine a descoperit corpul? 
Dumneavoastră personal? 

— Dumnezeule, nu, de obicei eu nu mă scol la ora asta! O 
servitoare care i-a alertat pe ceilalţi. Am fost trezit, am 
coborât din camera mea şi v-am telefonat. 

— Şi aţi identificat cadavrul ca fiind unul dintre invitaţi? 

— Da, inspectore. 


— Cum se numeşte? 

Întrebarea aceasta simplă păru să-l tulbure pe lordul 
Caterham. Deschise gura, apoi o închise la loc. Spuse din 
nou, în şoaptă. 

— Numele său? 

— Da, mylord. 

— Numele său, zise lordul lungind silabele, numele său 
cred, adică. Da, fără îndoială. Numele său era Stanislas. 
Contele Stanislas. 

Răspunsul lordului Caterham era atât de bizar că 
inspectorul rămase, privindu-l, cu gura căscată. Dar, chiar 
în clipa aceea, spre marea satisfacţie a marchizului aflat în 
încurcătură, o tânără intră în încăpere. Înaltă, subţire, 
brunetă, cu un chip de fetişcană şi o alură băieţească, lady 
Eileen Brent, zisă şi Chiffonnette, fiica mai mare a lordului 
Caterham, avea un farmec deloc sofisticat dar, totuşi, de 
netăgăduit. 

— l-am telefonat lui George Lomax, tată. Va veni 
numaidecât. Ne recomandă „discreţie absolută”. 

Tatăl tinerei bombăni: 

— Bânuiam eu că ne va recomanda o idioţenie oarecare! 
De îndată ce va veni aici, mă voi spăla pe mâini de toată 
afacerea! Dă dispoziţiile necesare, Chiffonnette, pentru ca 
surioarele tale să nu coboare în dimineaţa asta ci să rămână 
sus, împreună cu guvernanta lor. 

— Bine, tată. Fetele aste sunt cumplit de curioase. Dar 
domnişoara Brun le va supraveghea! 

— Omul asasinat se numeşte într-adevăr contele Stanislas, 
nu-i aşa? Întrebă din nou medicul. 

Tatăl şi fiica schimbară o privire, apoi marchizul zise cu 
demnitate: 

— Dar bineînţeles. Doar v-am spus mai adineauri. 

— Doar că, replică doctorul, clipind imperceptibil din ochi, 
nu prea păreaţi atât de sigur. 

Lordul Caterham îl privi cu reproş. 

— Veniţi în sala Consiliului, doctore! 


Inspectorul îi urmă, aruncând în jurul lui priviri 
pătrunzătoare, ca pentru a descoperi urmele trecerii 
asasinului îndărătul zidurilor sau pe ramele tablourilor. 

Lordul Caterham scoase din buzunar o cheie şi descuie 
uşa. Sala consiliului, împodobită cu nişte superbe mobile 
vechi şi cu portretele tuturor membrilor - morţi sau vii - ai 
familiei Caterham, avea trei ferestre mari care dădeau spre 
terasă. 

La stânga, între uşă şi fereastră, zăcea corpul unui bărbat, 
cu braţele încrucişate. 

Doctorul Cartwright îngenunche lângă corp. Inspectorul 
se apropie de fereastră. Pe terasă şi pe scară se vedeau 
urme de paşi. 

— Ar trebui să existe şi înăuntru, remarcă inspectorul. Pe 
parchet ar fi vizibile. 

— Poate că au fost şterse, explică Chiffonnette, pentru că 
servitoarea a lustruit o parte a parchetului, când a intrat 
aici dimineaţa. Camera era întunecată; ea s-a dus drept la 
ferestre, a tras draperiile şi nu a văzut corpul ascuns de 
masa din mijloc. Nu l-a zărit decât în momentul în care a 
trecut de cealaltă parte a mesei. 

— Când domnul Lomax de la Wyverne Abbey va sosi, 
inspectore, declară lordul Caterham, va putea să vă ajute 
mai bine decât mine. Afacerea aceasta îl priveşte şi vă va 
explica, desigur, ce şi cum! 

Şi fără să mai aştepte vrem răspuns, mylord se retrase. 

— Blestematul de Lomax! Să mă pună într-aşa o situaţie! 
Ce mai este, lredwell? 

Servitorul cu părul alb se înclină cu respect. 

— Mi-am luat libertatea, mylord, să devansez ora 
prânzului. Va fi servit în sufragerie. 

— Sunt prea tulburat pentru a mânca, oftă Caterham. 
Mult prea tulburat! 

Cu toate acestea, lordul Caterham intră în sufragerie 
urmat de Chiffonnette, şi aruncă o privire spre masa plină 
cu bucate apetisante. 


— Ce nenorocire să nu ai poftă de mâncare! Gemu el, 
servindu-se din plin cu jambon şi cu delicioase bucăţi de 
morua?2 şi turnânduşi cafea în ceaşcă. Medicul îmi prescrie 
calm, calm şi iar calm. Dar cum dracu să beneficiez de calm 
dacă Lomax mă obligă să organizez un weekend politic cu 
asasinat? 

Se auzi zgomotul unei maşini apropiindu-se de casă. 

— Lomax! Exclamă Chiffonnette ieşindu-i repede înainte. 

— lei masa cu noi, dragul meu? Zise ospitalier lordul 
Caterham. O omletă? Ceai? 

Făcând un gest nerăbdător, George Lomax refuză. 

— Este o catastrofă îngrozitoare! Îngrozitoare! 

— E într-adevăr teribil! O ceaşcă de cafea? 

— Nu, nu. Afacerea trebuie să fie înăbuşită. Trebuie s-o 
înăbuşim cu orice preţ! Este o calamitate naţională. 
Concesionarea petrolului este pierdută. Herzoslovacia. 
Anglia. Pacea Europei. 

— Dragă, nu te mai omori. Acordă-ţi ceva timp şi serveşte- 
ţi masa. 

— Nu pot. Am altceva de făcut. Cum vom proceda? Aţi 
spus deja cuiva? 

— Nu ştim decât noi, eu şi Chiffonnette. Şi poliţia locală. Şi 
medicul. Şi tot personalul. 

George lăsă să se audă un geamăt. 

— Trebuie să-ţi revii, sărmane prietene! Te asigur că ar 
trebui să bei un păhărel pentru a te reconforta. Ce vrei, poţi 
înăbuşi o afacere, dar nu un cadavru! Trebuie, totuşi, să-l 
îngropăm. Este o situaţie nefericită, dar n-avem ce-i face. 

— Ai dreptate, Caterham. Poliţia locală, ai spus? Nu-i 
suficient. Ne trebuie Battle. 

— Cine? 

— Inspectorul şef de la Scotland Yard. Un bărbat de o 
discreţie absolută. Şi de o abilitate remarcabilă. Tot el ne-a 
salvat şi când am avut povestea aceea nenorocită cu 
fondurile partidului. 

— Ce fonduri? 


Dar privirea lui George Lomax o descoperi la timp pe 
Chiffonnette. În faţa femeilor trebuie să fii discret. 

— Îţi voi vorbi despre asta altă dată, dragul meu. Acum nu 
avem timp de pierdut. Trebuie să trimit câteva depeşe. 

— Scrie-ţi-le, iar Chiffonnette ţi le va telefona la poştă. 

George Lomax scoase un stilou şi începu să scrie cu o 
viteză incredibilă. Îi înmână lui Chiffonnette prima 
telegramă şi ea o citi cu interes. 

— Doamne, Dumnezeule! Ce nume! Exclamă ea. Baronul 
cum? 

— Baronul Lopretjzyl. 

— Bieţii funcţionari de la telegraf! 

George continuă să scrie. Apoi, lăsând în mâna lui 
Chiffonnette rezultatul muncii sale, i se adresă stăpânului 
casei: 

— Caterham, cel mai bine ar fi să. 

— Da? Întrebă neliniştit acesta din urmă. 

— Să laşi toată povestea asta în mâna mea. 

— Dar bineînţeles, răspunse cu vioiciune lordul Caterham. 
Chiar aşa intenţionam să fac. Îi vei găsi pe inspectorul de 
poliţie şi pe doctorul Cartwright în sala Consiliului. Dragul 
meu Lomax, îţi las castelul Chimneys la dispoziţie. Poţi face 
tot ceea ce doreşti. 

Şi lordul Caterham dispăru, ieşind pe o uşiţă. Chiffonnette, 
urmărindu-i retragerea precipitată cu o privire în care se 
desluşea un dispreţ afectuos, se întoarse spre Lomax: 

— Dacă veţi avea nevoie de ceva, domnule Lomax, spuneţi- 
mi. Voi veghea în acest sens. 

— Vă mulţumesc, lady Eileen. Până atunci, vă cer să 
expediaţi numaidecât aceste telegrame. Trebuie ca 
inspectorul şef Battle de la Scotland Yard să sosească cât 
mai curând posibil! Cine este asasinul? Cine a zădărnicit 
planurile diplomaţiei engleze şi ale sindicatului panbritanic 
atacând o atât de nobilă pradă? Ce-i cu urmele acelea de 
paşi de pe terasă, despre care mi s-a vorbit? Discreţia 
absolută nu ne va împiedica să descoperim şi să pedepsim 


pe răufăcătorul care a îndrăznit să atenteze la interesele 
Marii Britanii! Pacea Europei. 

— Domnule Lomax, zise Chiffonnette, rezervaţi toate astea 
pentru viitorul dumneavoastră discurs în Parlament! Iar 
până atunci, n-aţi vrea să mă urmaţi în sala Consiliului? 
Cadavrul ştiţi dumneavoastră cui se află acolo. 

XI. Inspectorul şef Battle soseşte. 

Zadarnic spera lordul Caterham să scape din ghearele lui 
Lomax. Când se întoarse, spre prânz, dintr-o plimbare mai 
lungă, încercând să treacă neremarcat şi să se retragă în 
camera sa, el fu, ca să zicem aşa, târât cu forţa de marele 
diplomat în sala Consiliului unde se afla acum colonelul 
Melrose, ofiţer superior de poliţie, şi un necunoscut de talie 
mijlocie, cu un chip atât de lipsit de expresie, atât de neutru 
încât devenea remarcabil. 

— Inspectorul şef Battle a sosit de o jumătate de oră, 
explică Lomax. Ela examinat totul împreună cu inspectorul 
Bagdeworthy şi cu doctorul Cartwright. Acum doreşte să ne 
pună întrebări. 

Luară loc cu toţii iar George Lomax declară: 

— Este inutil să-ţi spun, Battle, că este un caz deosebit 
care cere din partea noastră o discreţie absolută. 

Inspectorul şef făcu un uşor semn afirmativ, dincolo de 
care, în ciuda curtoaziei sale neutre şi severe, lordul 
Caterham ghici o ironie voalată care i-l făcu imediat mult 
mai simpatic pe asul de la Scotland Yard. 

— Perfect, domnule Lomax. Numai să nu-i ascundeţi nimic 
poliţiei. Victima, mi s-a spus, era cunoscută de către 
personal sub numele de contele Stanislas. Este numele său 
adevărat? 

— Nu. 

— Şi care era numele său real? 

— Prinţul Mihail de Herzoslovacia. 

Battle nu lăsă să se vadă nici o urmă de mirare. 

— Şi care era scopul vizitei sale la Chimneys? O partidă de 
vânătoare? Nimic altceva? 


— Ba da, Battle. Mai era ceva. Dar trebuie să juri că 
secretul. 

— Dar da, domnule Lomax. Bineînţeles. 

— Află deci că prinţul Mihail venise aici să-l întâlnească pe 
domnul Herman Isaacstein. Era vorba de acordarea unui 
împrumut în anumite condiţii. 

— Care anume? 

— Asta rămânea de stabilit. Dar prinţul Mihail se angaja 
ca, în cazul venirii sale la tron, să dea anumite concesiuni 
petrolifere companiilor reprezentate de domnul Isaacstein. 
Guvernul englez se declara gata să-l secondeze pe prinţul 
Mihail, având în vedere simpatiile sale pro engleze. 

— Înţeleg, zise inspectorul şef Battle. Prinţul Mihail vroia 
bani. Domnul Isaacstein vroia petrol şi guvernul englez era 
gata să binecuvânteze această sfântă alianţă. Mai rămâne o 
întrebare: mai pândea cineva aceste concesiuni? 

— Un grup de financiari americani făcuseră Alteţei Sale 
nişte propuneri. 

— Dar fără succes? 

— Simpatiile prinţului Mihail, repetă George Lomax, erau 
pro britanice. 

Inspectorul şef nu insistă. 

— Lord Caterham, vă rog să-mi spuneţi dacă am o noţiune 
clară în legătură cu ceea ce s-a întâmplat ieri seară. V-aţi 
dus să-l luaţi pe prinţul Mihail de la Londra şi aţi sosit la 
Chimneys cu el şi cu valetul său, un herzoslovac numit Boris 
Anchonkoff. Aghiotantul său, căpitanul Andrassy, a rămas în 
oraş. Lia sosire, prinţul a declarat că este foarte obosit şi s-a 
retras în apartamentul lui, unde i-a fost servită cina. Nu a 
văzut pe niciunul dintre ceilalţi invitaţi. Este exact? 

— Absolut exact. 

— Azi dimineaţă, în jurul orei opt fără un sfert, o 
servitoare a descoperit cadavrul. Doctorul Cartwright l-a 
examinat şi a constatat că moartea i-a fost cauzată de 
glonţul unui revolver. Arma nu a putut fi găsită şi nimeni din 
casă nu pare să fi auzit zgomotul. Dar victima avea la mână 


un ceas brățară, al cărui geam s-a spart din cauza căderii şi 
care, în consecinţă, s-a oprit, marcând ora douăsprezece 
fără un sfert: ştim deci ora crimei. La ce oră v-aţi culcat 
dumneavoastră, personal? 

— "Tocmai că foarte devreme. Lipsea antrenul, nu se simţea 
nici un elan şi. Pe scurt, ne-am despărţit pe la ora zece şi 
jumătate. 

— Mii-aţi putea descrie, lord Caterham, pe toţi cei ce se 
află aici? 

— Dar - cred că este evident că asasinul a venit din afară? 

Inspectorul şef zâmbi. 

— Fără îndoială, fără îndoială. Totuşi mi-ar plăcea să ştiu 
cine se află în casă. Deformaţie profesională. 

— Ei bine, se găsea aici prinţul Mihail de Herzoslovacia şi 
valetul său, domnul Herman Isaacstein, domnul Eversleigh. 

— Care lucrează în subordinea mea la Ministerul 
Afacerilor Străine, remarcă George Lomax cu 
condescendenţă. 

— Şi care cunoştea motivul vizitei prinţului Mihail la 
Chimneys? 

— Probabil că avea o oarecare bănuială, dar nu am 
considerat că-i necesar să-i dezvălui complet secretul, 
replică plin de emfază Lomax. 

— Şi apoi, lord Caterham? 

— Mai este şi. Aşteptaţi. Domnul Hiram Fish. 

— Cine este acesta? 

— Un american care mi-a fost recomandat de către 
domnul Lucius Gott, de care poate că aţi auzit vorbindu-se? 

Inspectorul şef zâmbi. Cine nu auzise vorbindu-se de 
multimilionarul Gott? 

— Dorea mult să-mi vadă colecţia de autografe. Aceea a 
domnului Gott este de neegalat, dar am şi eu câteva comori, 
iar domnul Fish ardea de nerăbdare să le admire. Cum 
domnul Lomax mi-a propus să invit în acest weekend multe 
persoane care nu fac parte din scena politică, tocmai 
pentru a dejuca orice bănuială, am profitat de ocazie 


pentru a-l chema pe domnul Fish. Asta în ce-i priveşte pe 
bărbaţi. Cât despre femei, nu există decât una singură, 
doamna Revel care şi-a adus, din câte ştiu, şi camerista. În 
afară de invitaţi, se mai află aici şi fiica mea cea mare, 
celelalte două mai mici şi guvernanta lor precum şi tot 
personalul castelului. 

Lordul Caterham se opri să-şi tragă sufletul. 

— Vă mulţumesc, spuse detectivul. Aceste informaţii sunt 
totuşi necesare. 

— Fără îndoială, nu-i aşa, zise George, asasinul a intrat pe 
fereastră? 

Battle reflectă câteva clipe, apoi răspunse lent: 

— Existau urme de paşi care conduceau spre fereastră şi 
altele care se îndepărtau. Ieri la ora unsprezece şi 
patruzeci a fost văzută o maşină oprindu-se pe drum, în faţa 
parcului. La miezul nopţii, un tânăr cu maşina a sosit la 
hanul „Jucătorii de crichet” şi a luat o cameră. Şi-a lăsat 
pantofii la uşă pentru a-i fi lustruiţi. Erau uzi şi plini de 
noroi de parcă ar fi circulat pe cărările parcului. 

George, foarte interesat, se aplecă spre inspector: 

— Nu pot fi comparaţi pantofii cu urmele paşilor? 

— Am făcut-o deja. 

— Şi? 

— Sunt identici. 

— Deci asasinul e descoperit! Exclamă George. Tânărul 
ăsta. De fapt, cum se numeşte? 

— Anthony Cade. 

— Acest Anthony Cade trebuie să fie urmărit imediat şi 
arestat. 

— Inutil să-l urmărim, zise inspectorul şef. 

— De ce?! 

— Fiindcă se află tot acolo. 

— Cum? 

— Lucru curios, nu-i aşa? lată un tânăr care, în mod 
normal, ar trebui să fugă. În loc de asta, el rămâne în 


apropiere şi ne lasă tot timpul necesar pentru a-i compara 
pantofii cu urmele paşilor. 

— Ce credeţi despre asta? Întrebă ofiţerul de poliţie. 

— Nu ştiu ce să cred şi tocmai asta mă deranjează. 

— Credeţi. Începu colonelul Melrose. 

Dar se întrerupse pentru că cineva bătea discret la uşă. 

Tredwell, lacheul stilat, se afla în pragul uşii. 

— Mylord, zise el adresându-i-se stăpânului său, un 
gentleman doreşte să vă vadă pentru o problemă 
importantă care are legătură, dacă am înţeles bine, cu 
evenimentele din această dimineaţă. 

— Cum se numeşte? Întrebă Battle. 

— Domnul Anthony Cade, sir, dar dânsul afirmă că numele 
lui nu vă va spune nimic. 

Cu toate acestea, anunţul păru să le spună ceva tuturor 
celor ce se aflau acolo, deoarece se priviră cu uimire. 

— Ia te uită! Făcu lordul Caterham. Afacerea asta începe 
să mă distreze. Introdu-l, Tredwell. Introdu-l fără 
întârziere. 

XII. Anthony îşi spune părerea 

— Domnul Anthony Cade, anunţă Tredwell. 

— Străinul suspect de la hanul din sat, adăugă Anthony. Cu 
un instinct destul de rar întâlnit la un străin, el înaintă spre 
lordul Caterham. O privire rapidă îi fu suficientă pentru a 
intui poziţia fiecăruia dintre cei aflaţi în încăpere. 

„IL. Scotland Yard-ul. II. Poliţia locală. III. Gentleman 
excedat gata să facă un atac de apoplexie, probabil 
funcţionar al guvernului.” 

— Vă datorez scuze, continuă Anthony adresându-se tot 
lordului Caterham, pentru faptul că am pătruns la 
dumneavoastră fără nici o invitaţie. Dar mi s-a spus la 
„Jucătorii de golf sau de nu ştiu ce”, că la dumneavoastră s- 
a comis un asasinat şi cred că vă voi putea ajuta la 
lămurirea afacerii. 

Nimeni nu vorbi câteva clipe. Inspectorul Battle, pentru că 
era un bărbat experimentat care prefera să-i lase pe ceilalţi 


să vorbească; colonelul Melrose pentru că era taciturn din 
fire; George Lomax pentru că, înainte de a pronunţa un 
adevărat discurs, era obişnuit să primească un raport 
referitor la chestiune, iar lordul Caterham pentru că nu ştia 
ce să spună. 

În cele din urmă, pentru că ceilalţi continuau să tacă şi 
pentru că lui i se adresau cuvintele străinului, stăpânul 
casei fu obligat să răspundă. 

— Hm. Da.,. Într-adevăr. Zise el. Vă rog să. Hm. Vă rog să 
luaţi loc. 

— Vă mulţumesc, răspunse Anthony, aşezându-se. 

George Lomax tuşi. 

— Şi. Spuneţi că puteţi limpezi afacerea. Adică? 

— Adică, explică Anthony, mă refer la faptul că ieri noapte, 
pe la ora douăsprezece fără un sfert, mi-am permis să intru 
fără autorizaţie pe proprietatea lordului Caterham - care 
mă va ierta, sper - şi am auzit împuşcătura. Pot, în orice 
caz, să vă spun ora exactă a crimei. 

Îşi plimbă privirea peste cei care-l înconjurau, oprindu-şi-o 
mai îndelung asupra lui Battle, a cărui fizionomie impasibilă 
părea să-i placă. 

— Dar cred, adăugă el încetişor, că nu vă spun nici o 
noutate. 

— Adică, domnule Cade? Întrebă Battle la rândul lui. 

— Adică, explică din nou Anthony, azi dimineaţă s-au 
întâmplat următoarele: îmi pusesem pantofii în faţa uşii 
pentru a fi lustruiţi. Când am vrut să-i iau, nu i-am mai 
găsit. Un tânăr ofiţer mi-i luase. Atunci, cum 2 şi cu 2 fac 4, 
m-am grăbit să vin aici pentru a mă justifica, dacă este 
posibil. 

— Aţi acţionat foarte rezonabil, zise inspectorul Battle. 

Anthony zâmbi. 

— Apreciez rezerva răspunsului dumneavoastră, 
inspectore. Sunteţi într-adevăr inspector, nu-i aşa? 

Lordul Caterham, care începuse, să simtă o oarecare 
simpatie pentru noul venit, interveni: 


— Inspectorul şef Battle de la Scotland Yard, colonelul 
Melrose, ofiţerul nostru superior, domnul Lomax. 

Anthony îl privi atent pe George. 

— Domnul George Lomax? 

— Da. 

— Am avut onoarea, domnule Lomax, să primesc ieri o 
scrisoare de la dumneavoastră. 

George îl privi cu răceală, dorindu-şi în sinea lui ca 
secretara sa, domnişoara Oscar, care-i redacta toate 
scrisorile şi deci le cunoştea atât conţinutul cât şi cui îi erau 
adresate, să-i amintească ce putea avea în comun cu acest 
individ. Un personaj important ca George nu-şi putea aminti 
toate detaliile. 

— Cred, domnule Cade, zise el schimbând cursul 
conversaţiei, că tocmai vă pregăteaţi să ne explicaţi ce 
făceaţi aici, la miezul nopţii, în parcul lordului Caterham. 

— Da, domnule Cade, spuneţi-ne ce făceaţi aici, zise cu viu 
interes Caterham. 

— Mă tem, spuse Anthony, că-i vorba de o poveste mai 
lungă. Permiteţi? 

Îşi scoase portţigaretul şi îşi aprinse o ţigară pregătindu- 
se pentru o lungă încercare. Era perfect conştient de 
pericolul care-l ameninţa. Într-un interval de douăzeci şi 
patru de ore fusese amestecat în două crime diferite. După 
ce luase măsuri privind un cadavru inducând astfel în 
eroare justiţia, ajunse în locul unde s-a produs o a doua 
crimă, chiar în momentul comiterii ei. Pentru un tânăr 
căruia-i plac încurcăturile, fusese norocos, fără îndoială. 

„America de Sud, îşi spuse el, nu-i nimic în comparaţie cu 
bătrâna şi buna noastră Anglie.” 

Era hotărât să spună tot adevărul, doar cu o mică 
modificare şi o mare omisiune. 

— Povestea începe, zise Anthony, cu trei săptămâni în 
urmă, la Bulawayo, avanpost al Imperiului. Dacă nu mă 
înşel, domnul Lomax a pronunţat recent un discurs despre 
„Anglia cea mare” şi despre coloniile noastre din Africa. Am 


întâlnit acolo un vechi prieten de-al meu, domnul James 
Mcgrath. 

George Lomax se foi pe scaunul său cu o exclamaţie 
înăbuşită. 

— În urma unei discuţii pe care am avut-o, îmi dădu să-i 
rezolv în Anglia o misiune pe care nu dorea s-o 
îndeplinească personal. Cum tichetul pentru vapor era deja 
cumpărat pe numele lui, am călătorit ca fiind James 
Mcgrath. Mă întreb dacă nu cumva am comis o ilegalitate? 
Inspectorul şef Battle mi-o va spune cu siguranţă şi mă va 
amenda sau mă va închide cu această ocazie. 

— Vă rog să vă continuaţi relatarea, sir, zise inspectorul 
şef Battle a cărui impasibilitate părea să ascundă un surâs. 
— Sosit la Londra, am descins la Ritz, tot sub numele, de 
James Mcgrath. Eram însărcinat să înmânez unei edituri un 
anumit manuscris, dar înainte de-a o fi putut face, am fost 

vizitat de reprezentanţii a două partide politice ale unui 
regat străin. Metodele unuia erau stricte şi corecte, ale 
celuilalt - nu. M-am comportat în consecinţă. Dar, chiar în 
noaptea sosirii mele, unul dintre servitorii hotelului a 
pătruns prin efracţie în camera mea şi a-ncercat să mă 
jefuiască. 

— Poliţia nu a fost înştiinţată, zise inspectorul şef Battle. 

— Într-adevăr, cum nu a putut fura nimic, am preferat, de 
comun acord cu directorul hotelului, să trec sub tăcere 
incidentul. El vă va confirma spusele mele şi vă va spune că 
respectivul servitor a dispărut. A doua zi, editorii mi-au 
telefonat şi mi-au propus să-mi trimită pe unul dintre 
angajaţii lor pentru a-i preda manuscrisul. Am consimţit, şi 
acesta a fost înmânat respectivului funcţionar. Cum n-am 
mai auzit vorbindu-se despre manuscris, presupun că 
editorii se află din fericire în posesia lui. Ieri, tot sub numele 
de James Mcgrath, am primit o scrisoare de la domnul 
George Lomax. 

Anthony se opri. Începea să se amuze! George roşi. 


— Da, da, murmură el. Îmi amintesc acum. Ştiţi, când aio 
corespondenţă voluminoasă. De altfel, cum numele erau 
diferite, nu puteam şti într-adevăr. 

Aici, domnul George Lomax, sigur de moralitatea sa 
ireproşabilă, ridică vocea: 

— Îmi permit să vă declar în privinţa asta, domnule. Eh. 
Cade. Că această mascaradă mi se pare deplasată. Nu aveţi 
dreptul să vă folosiţi de numele altcuiva şi consider că 
meritaţi să fiţi admonestat sever, dacă nu chiar pedepsit, în 
numele justiţiei. 

— În această scrisoare, continuă liniştit Cade, domnul 
Lomax făcea aluzie la manuscrisul pe care credea că-l mai 
am în stăpânire. Îmi mai transmitea şi o invitaţie din partea 
lordului Caterham pentru a-mi petrece weekend-ul la 
Chimneys. 

— Încântat să te văd, dragul meu! Zise marchizul. Mai 
bine mai târziu decât niciodată! 

Scandalizat, George se încruntă. 

Inspectorul şef Battle îşi fixă privirea impasibilă asupra lui 
Anthony. 

— Asta explică prezenţa dumneavoastră ieri seară, aici? 
Întrebă el. 

— Absolut deloc! Exclamă Anthony. Când sunt invitat 
pentru weekend la ţară, n-am obiceiul să escaladez zidul, să 
mă fofilez în parc ori să încerc să deschid fereastra de la 
parter. Intru pe uşa principală şi-mi şterg picioarele pe 
ştergătorul de la uşă. Oricât de amabilă sau de atrăgătoare 
mi s-ar fi părut invitaţia lordului Caterham, am fost obligat 
s-o refuz pentru că le dădusem deja editorilor respectivul 
manuscris. Asta i-am şi scris domnului Lomax! Dar, după ce 
i-am expediat răspunsul, mi-am adus aminte de ceva. 

Se opri o clipă. Sosise şi momentul critic. 

— Trebuie să vă spun că, în cursul luptei mele nocturne cu 
servitorul de la Ritz, Giuseppe, acesta din urmă a scăpat o 
bucăţică de hârtie pe care erau mâzgălite câteva cuvinte. 
Nu pricepusem nimic din ele, dar invitaţia de a-mi petrece 


weekend-ul la Chimneys mi le reaminti şi le dădu un sens 
într-o oarecare măsură. lată bucăţica de hârtie, domnilor, 
priviţi-o şi dumneavoastră. Cuvintele pe care le veţi citi 
sunt: Chimneys, joi, ora unsprezece şi patruzeci şi cinci de 
minute. 

Battle examină cu atenţie hârtia. 

— Biletul, continuă Anthony, se referea poate la locuinţa 
lordului Caterham. Poate că da şi poate că nu. Dar, oricum, 
Giuseppe era un bandit şi un hoţ şi probabil că proiecta un 
atac. Am hotărât deci să vin aici pentru a-l avertiza pe 
lordul Caterham. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, zise lordul 
Caterham. 

— Din nefericire, am fost reţinut în oraş şi nu am putut 
ajunge decât foarte târziu. Am vrut deci să constat 
personal, înainte de a veni a doua zi dimineaţa la lordul 
Caterham, că totul este în ordine. Am oprit maşina, am 
escaladat zidul şi am traversat parcul. Ajuns aici, am văzut 
întreaga casă cufundată în întuneric şi tăcere. Mă 
pregăteam să plec, când am auzit zgomotul unei 
împuşcături. Am avut impresia că venea din interiorul casei; 
atunci am urcat în fugă pe terasă şi am încercat să deschid 
ferestrele. Dar eram închise şi nu se mai auzea nici un 
zgomot. Am aşteptat câteva minute, dar, cum se făcuse o 
tăcere de moarte, am ajuns la concluzia că m-am înşelat şi 
că se auzise probabil vreo armă a unui braconier. Deducţie 
firească având în vedere împrejurările. 

— Cum nu se poate mai firească, zise inspectorul şef Battle 
cu vocea lui neutră. 

— M-am dus la han, am dormit acolo şi azi dimineaţă am 
aflat vestea. Mi-am dat imediat seama că am devenit 
suspect în ochii poliţiei - că nu puteam să nu fiu - şi am 
venit aici, sperând că nu mi se vor pune cătuşele. 

— Renunţăm la cătuşe în dimineaţa asta, zise Battle, dar 
aş vrea să ştiu un lucru. 

— Care anume? 


— Ce-i cu manuscrisul acesta? 

George tuşi, apoi vorbi cu obidă: 

— Memoriile defunctului conte Stylpitch. Înţelegeţi. 

— Inutil să-mi explicaţi, zise Battle. Înţeleg perfect. 

Se întoarse spre Anthony. 

— Ştiţi cine a fost omorât, domnule Cade? 

— La „Jucătorii de fotbal” mi s-a spus că este un anume 
conte Stanislas. 

— Informaţi-l, zise Battle laconic către Lomax. 

Acesta din urmă se supuse, deşi era vizibil dornic să 
păstreze secretul: 

— Gentlemanul care se afla incognito la Chimneys, 
cunoscut drept contele Stanislas, era în realitate Alteţa Sa 
prinţul Mihail de Herzoslovacia. 

Anthony fluieră uşor. 

— Asta complică situaţia! Murmură el. 

Inspectorul şef Battle, care-l observa atent, se ridică. 

— Aş vrea să-i pun o întrebare domnului Cade, zise el. Îl 
pot lua cu mine în sala Consiliului? 

— Fără îndoială! Făcu lordul Caterham. Conduceţi-l unde 
doriţi. 

Anthony ieşi împreună cu detectivul. 

Corpul fusese ridicat şi numai pata întunecată de pe 
parchet mai amintea de tragedia nocturnă. Soarele inunda 
camera pătrunzând prin cele trei mari ferestre. 

— Credeţi că aici, în această încăpere, s-a tras? Întrebă 
inspectorul şef. 

— Să ne uităm puţin. 

Escaladând una din ferestre, Anthony ieşi pe terasă şi se 
întoarse spre casă. 

— Da, zise el, aici trebuie să se fi întâmplat. Camera ocupă 
toată faţada. Dacă s-ar fi tras altundeva, aş fi auzit 
împuşcătura din stânga, când, de fapt, am auzit-o din 
spatele meu ori din dreapta. De aceea m-am şi gândit la 
braconieri. Căci, după cum vedeţi, aici se află extremitatea 
acestei aripi a castelului. 


Reveni în cameră şi întrebă: 

— Dar de ce-mi puneţi această întrebare? Nu sunteţi sigur 
de faptul că a fost omorât aici? 

— Nu suntem de nimic atât de siguri pe cât am vrea, 
răspunse inspectorul şef. Aţi spus, cred, că aţi încercat să 
deschideţi ferestrele? 

— Într-adevăr. Erau închise, pe dinăuntru. 

— Câte ferestre aţi încercat să deschideţi? 

— Trei. 

— Trei? Sunteţi sigur că-i vorba de trei? 

— Absolut sigur. De ce? 

— Foarte ciudat, zise inspectorul. 

— Ce vi se pare atât de ciudat? 

— Când s-a descoperit crima azi dimineaţă, una dintre 
ferestre - cea din mijloc - nu era închisă. 

— Ia te uită! Ia te uită! Zise Anthony lăsându-se să cadă 
într-un fotoliu şi scoţându-şi tabachera. lată un element 
care prezintă crima sub un aspect nou. Există două 
alternative: ori a fost ucis de cineva din interiorul casei, 
care a deschis fereastra pentru a lăsa să se creadă că-i 
vorba de opera unui străin - a mea, poate - ori mint eu. Veţi 
înclina probabil să credeţi în cea de a doua alternativă, dar 
vă dau cuvântul meu de onoare că este falsă. 

— Nimeni nu va părăsi această casă fără permisiunea mea, 
declară inspectorul şef. 

Anthony îl privi cu interes. 

— De când bănuiţi că asasinatul a fost comis de cineva din 
interior? Întrebă el. 

Battle surâse. 

— Am avut încă de la început această intuiţie. Pista care 
conducea spre dumneavoastră era prea simplă, prea 
ostentativă. Şi de îndată ce am constatat că urmele paşilor 
vă aparţin mi-am îndreptat în altă parte bănuielile. 

— Felicitările mele Scotland Yard-ului! Zise Anthony. 

Dar, în forul lui interior, era mai mult ca oricând în alertă. 


Inspectorul şef Battle, care părea să-i acorde încrederea 
sa, era un detectiv şiret şi abil. Nu trebuia să comită vreo 
imprudenţă. 

— Acolo a fost descoperit? Întrebă Anthony, arătând pata 
întunecată de pe parchet. 

— Da. 

— Cu ce a fost omorât? Cu un revolver? 

— Da, dar nu-i vom cunoaşte marca decât după autopsie 
când vom putea examina glonţul. 

— Deci arma nu a fost găsită. 

— Nu. 

— Nici un alt indiciu? 

— Acesta. 

Şi inspectorul şef Battle scoase din buzunarul său o foaie 
de hârtie pe care i-o întinse lui Anthony. Acesta, care se 
simţea observat, examină desenul de pe hârtie. 

— Ia te uită! Făcu el. Camarazii organizaţiei Mâna Roşie. 
Au lăsat aşa o foaie şi la mine. Ar trebui s-o dea la 
litografiat, le ia prea mult timp s-o deseneze de mână, dacă 
continuă s-o folosească la tot pasul. Unde a fost găsită? 

— Sub cadavru. În ce împrejurări aţi avut ocazia s-o vedeţi 
deja, sir? 

Anthony relată succint întâlnirea sa cu reprezentantul 
acestei asociaţii teroriste. 

— Credeţi că este verosimil, sir, întrebă Battle, să 
considerăm că cei care-au comis crima sunt membrii 
organizaţiei Mâna Roşie? 

— Teoretic, da. Este în conformitate cu propaganda lor. 
Dar, în realitate, cred că mai mult vorbesc despre vărsare 
de sânge decât o fac. De altfel nici nu prea-l văd pe vreunul 
dintre ai lor deghizat în invitat: prea bat la ochi! Ce-i drept, 
nu se ştie niciodată! 

— Exact cum spuneţi, domnule Cade. Nu se ştie niciodată. 

Anthony îl privi surâzând. 

— Dragă inspectore, te pot asigura de un lucru: oricine aş 
fi, nu sunt totuşi unul din agenţii acestei organizaţii. 


Inspectorul şef zâmbi. Apoi îşi jucă ultima carte. 

— Aş vrea să vedeţi corpul, zise el deodată. Aveţi vreo 
obiecţiune? 

— Niciuna, răspunse Anthony. 

Battle scoase din buzunarul său o cheie, porni pe coridor 
înaintea lui Anthony şi, oprindu-se în faţa unei uşi, o 
deschise. Era unul din micile saloane ale castelului. Corpul, 
acoperit cu un cearceaf, se afla pe masă. 

Inspectorul aşteptă ca Anthony să se apropie, apoi, brusc, 
ridică cearceaful. 

Anthony scoase o exclamaţie de uimire. 

Auzind-o, Battle se ridică şi, cu o voce pe care zadarnic 
încerca, de data aceasta, s-o facă complet indiferentă 
pronunţă: 

— Deci îl cunoaşteţi, domnule Cade? 

— Într-adevăr, zise Anthony, revenindu-şi din surpriză. L- 
am văzut mai înainte. Dar nu cu numele de prinţ - Mihail 
Obolonici. A venit la mine în calitate de trimis al editurii 
Balderson şi Hodgkins şi îşi spunea domnul Holmes. 

XIII. Invitatul American. 

Cu mina puţin decepţionată a omului care şi-a jucat 
zadarnic cea mai bună carte a sa, inspectorul Battle acoperi 
la loc cadavrul cu cearceaful. În picioare, cu mâinile în 
buzunare, Anthony rămânea gânditor. 

— Înţeleg acum, murmură el, ce vroia să spună bătrânul 
baron când vorbea de posibilitatea recurgerii la „alte 
mijloace”! 

— Ce spuneţi, domnule Cade? 

— Absolut nimic, dragă inspectore. Scuzaţi-mă. Mă 
gândeam numai că cel al cărui corp se află în faţa dumitale 
m-a păcălit grozav pe când era în viaţă. l-am înmânat 
manuscrisul ca un naiv ce sunt şi l-am păgubit astfel pe 
prietenul meu Jimmy Mcegrath de cele o mie de lire care i se 
cuveneau. 

— O mie de lire constituie o sumă frumuşică, zise Battle. 


— Poate că încă nu-i totul pierdut. Dacă voi reuşi să pun 
mâna pe Memoriile defunctului Stylpitch înainte de marţea 
viitoare, mai pot câştiga partida. 

— Aţi vrea să mă mai însoţiţi o dată în sala Consiliului, 
domnule Cade? Ar mai fi un lucru despre care aş vrea să vă 
vorbesc. 

Ajunşi în sala Consiliului, detectivul se apropie de 
fereastra din mijloc: 

— Am reflectat, domnule Cade. Fereastra aceasta se 
deschide foarte greu, închizătoarea este, cred, puţin 
ruginită. Poate că v-aţi înşelat considerând că este zăvorâtă. 
Fereastra era doar închisă fără a fi totuşi zăvorâtă. Cred - 
sunt aproape sigur - că v-aţi înşelat. 

Anthony îl privi îndelung. 

— Şi dacă aş spune că, din contră, sunt sigur că nu m-am 
înşelat? 

— O greşeală nu poate fi oricând posibilă? 

Anthony zâmbi. 

— Fiindcă ţineţi atât de mult la asta, inspectoare, voi 
spune, pentru a vă face plăcere, că e posibil să mă fi înşelat. 

— Văd că mă înţelegeţi, sir! Sper deci c-o veţi spune 
anturajului nostru, la momentul oportun, dar fără să 
insistaţi prea mult, nu? 

— Ne-am înţeles. Eu. 

Se întrerupse. Battle îl apucase de braţ şi se înclină în faţă 
ca pentru a asculta. Făcându-i semn lui Anthony să tacă, el 
se apropie de uşă în vârful picioarelor, apoi, brusc, o 
deschise larg. 

În prag se afla un bărbat înalt, cu părul negru bine 
pieptănat, cu cărare pe mijloc, cu o faţă lată şi inexpresivă 
şi cu ochii albaştri de faianţă, candizi ca aceia ai unui copil. 

— Scuzaţi-mă, domnilor, zise şi cu o voce tărăgănată şi cu 
un accent american foarte pronunţat, ne este permis oare 
să inspectăm locul crimei? Bănuiesc că mă adresez unor 
funcţionari ai Scotland Yard-ului? 


— Nu am această onoare, zise Anthony. Dar inspectorul şef 
Battle, aici de faţă, este într-adevăr unul din şefii Scotland 
Yard-ului. 

— Încântat să vă cunosc, zise cu o politeţe curtenitoare 
gentlemanul american, Permiteţi-mi să mă prezint: Hiram P 
Fish, din New York. 

— Ce doriţi să vedeţi, domnule Fish? Întrebă detectivul. 

Americanul se apropie de pata întunecată impregnată în 
parchetul sălii Consiliului şi o privi cu interes. 

— Criminologia, domnule Battle, este una dintre pasiunile 
mele. Recent am făcut chiar o monografie despre 
degenerescenţă şi crimă. 

Îşi roti prin încăpere privirea care păru să se oprească mai 
îndelung asupra ferestrei. 

— Ce portrete splendide se află în sala aceasta! Murmură 
el. Ce picturi frumoase! Un Holbein, un Van Dyck, şi chiar, 
în caz că nu mă înşel, un Velasquez! Mă preocupă mult 
pictura şi încă şi mai mult autografele. Tocmai pentru a-mi 
permite să-i admir colecţia de autografe, m-a invitat 
Caterham cu atâta amabilitate. 

Oftă. 

— Vai, împrejurările nu sunt tocmai potrivite! În mod 
decent, ar trebui să ne pregătim de plecare. 

— Dimpotrivă, sir, zise inspectorul şef Battle. Trebuie să 
rămâneţi. Nimeni nu trebuie să părăsească casa înainte de 
anchetă. 

— I-auzi! Şi când va avea loc? 

— Poate mâine, poate luni. Trebuie făcută autopsia şi 
consultat procurorul. 

— În aceste împrejurări, zise domnul Fish, weekend-ul nu 
va fi vesel! 

Battle se apropie de uşă. 

— Să mergem, domnilor. Camera va continua să fie 
încuiată. Îi lăsă pe ceilalţi doi bărbaţi să treacă, răsuci cheia 
în broască, apoi o puse în buzunar. 


— Presupun, zise domnul Fish, că încercaţi să găsiţi 
amprente digitale! Şi urme de paşi! Pe un timp atât de 
ploios un intrus ar fi trebuit să lase aşa ceva. 

— Asta a şi făcut, zise Battle. Pe terasă am găsit urme de 
paşi. 

— Ale mele, explică vesel Anthony. 

Ochii candizi ai domnului Fish se opriră asupra tânărului. 

— Tinere, spuse el, mă surprinzi. 

Traversară culoarul şi intrară în marele hol care avea, ca 
şi sala Consiliului, lambriuri de stejar şi deasupra căruia se 
afla un balcon. La celălalt capăt al holului, zăriră două 
siluete. 

— Ah! Făcu domnul Fish. lată-l pe amabilul nostru 
marchiz! 

Definiţia aceasta i se potrivea atât de puţin lordului 
Caterham încât Anthony se întoarse pentru a-şi ascunde 
zâmbetul. 

— Şi alături de el, continuă americanul, doamna al cărei 
nume nu prea l-am înţeles ieri seară când i-am fost 
prezentat. Este fermecătoare! Cu adevărat fermecătoare! 

Lordul Caterham era însoţit de Virginie Revel. 

Anthony se aştepta la o astfel de întâlnire, dar nu ştia încă 
ce atitudine să adopte. Se baza pe prezenţa de spirit a 
Virginiei. Poate va considera util să se facă a nu-l cunoaşte. 
Dar nelămurirea lui nu dură mult. 

— Ia te uită, domnul Cade! Exclamă Virginie întinzându-i 
mâinile amândouă. Deci, ai decis totuşi să vii? Sunt foarte 
încântată să te văd! 

— Scumpă doamnă Revel, nu bănuiam că domnul Cade 
este unul dintre prietenii dumneavoastră! Exclamă lordul 
Caterham. 

— Un foarte vechi prieten, spuse cu un surâs maliţios 
Virginie. L-am întâlnit absolut din întâmplare ieri la Londra 
şi i-am spus că seara voi pleca la Chimneys. 

Anthony se arătă un partener demn al fermecătoarei 
actriţe. 


— l-am explicat doamnei Revel, zise el, că am fost obligat 
să refuz amabila dumneavoastră invitaţie, din moment ce, 
în realitate, ea îi fusese adresată prietenului meu Jimmy 
Mcgrath al cărui nume mi-l însuşisem pentru câteva zile şi 
mi se părea mult prea incorect să abuzez de ospitalitatea 
dumneavoastră sub un nume de împrumut. 

— Lasă, lasă, dragul meu, zise lordul Caterham, asta-i deja 
o poveste veche, să nu mai vorbim despre ea! Voi trimite să 
vi se ia bagajele de la „Jucătorii de crichet”. 

— Sunteţi prea amabil, lord Caterham, dar. 

— Nici un „dar”, trebuie să veniţi la Chimneys. N-o să 
rămâneţi la hanul acela groaznic, ce naiba! Nu-i un loc 
pentru oameni ca dumneavoastră! 

— Chiar aşa, domnule Cade, trebuie să veniţi aici, zise 
încetişor Virginie. 

Anthony îşi dădu seama că atmosfera se schimbase 
complet. 

Virginie făcuse deja foarte mult în favoarea lui. Nu mai era 
un străin suspect ci un prieten al încântătoarei doamne 
Revel. Situaţia acesteia era atât de inatacabilă, atât de în 
afară de orice bănuială încât era de ajuns să se arate 
binevoitoare faţă de cineva pentru ca acesta să fie imediat 
acceptat. El se gândi la revolverul ascuns în scorbura 
stejarului din Burham Beeches şi la cadavrul lui Giuseppe 
aflat în şanţ şi zâmbi. 

— În împrejurările de faţă, îi zise lordul Caterham lui 
Anthony, nu putem organiza, în mod decent, o partidă de 
vânătoare. Este într-adevăr păcat. Ca să nu mai vorbesc şi 
de prezenţa domnului Isaacstein, pe care mi l-a impus 
Lomax şi cu care nu ştiu ce să fac. Ce încurcătură! 

Sărmanul pair al Angliei oftă adânc. 

— Fiindcă de acum aparţineţi Chimneys-ului, domnule 
Cade, zise Virginie, începeţi prin a vă face util! Însoţiţi-mă 
într-o plimbare cu barca pe lac! Cel puţin acolo nu vom mai 
auzi vorbindu-se de crimă! Bietul lord Caterham, un 
asasinat în propria-i casă! Pentru el este într-adevăr o 


încercare teribilă. Dar vă asigur, scump lord Caterham, că 
nu George este vinovat de asta. 

— Ba da, ba da, este vina lui, spuse posomorât lordul 
Caterham. N-ar fi trebuit să-l ascult. 

— Este imposibil să nu-l asculţi când te ţine de pulpana 
hainei ori a pardesiului! 

— Din fericire, nu voi mai fi singur pentru a-i suporta 
elocinţa! Declară lordul. Sunt tare mulţumit că vei veni la 
noi, Cade! Am nevoie de sprijin. 

— Apreciez nespus de mult bunăvoința dumneavoastră, 
lord Caterham, zise Anthony. 

Adăugă apoi surâzând: 

— O apreciez cu atât mai mult cu cât n-am încetat să fiu 
suspect! Dar faptul că voi veni la Chimneys îl va ajuta foarte 
mult pe inspectorul şef Battle. 

— În ce sens, sir? Întrebă acesta din urmă. 

— Vă va fi mai uşor să mă supravegheați, explică liniştit 
Anthony. 

Şi clipirea involuntară a pleoapelor inspectorului îi arătă 
lui Anthony că lovitura lui nimerise la fix. 

XIV. Finanţe şi politică. 

Doar această clipire abia perceptibilă îl trădase timp de o 
fracțiune de secundă pe inspectorul Battle a cărui 
fizionomie rămânea mereu impasibilă. Dacă scena 
petrecută între Virginie Revel şi Anthony Cade îl 
surprinsese, nu lăsase totuşi să se vadă acest lucru. 

EI, lordul Caterham şi domnul Fish îi urmăriră cu privirea 
pe cei doi tineri care se îndreptau spre parc. 

— Încântător băiat! Zise lordul Caterham. 

— Ce surpriză plăcută pentru doamna Revel să întâlnească 
un vechi prieten, murmură americanul. Presupun că se 
cunosc de mult? 

— Aşa s-ar zice, răspunse lordul Caterham. Dar nu ne-a 
vorbit nimic despre el. A propos, Battle, domnul Lomax are 
nevoie de dumneavoastră. Se află în salonul albastru. 


Battle găsi fără nici o dificultate drumul către salonul 
albastru. Cunoştea deja topografia casei. 

— Ah! Iată-te în sfârşit, Battle! Zise Lomax. 

Se mişca nerăbdător de colo-colo prin cameră. În faţa 
şemineului se afla un bărbat înalt, îmbrăcat foarte corect, 
dar care avea totuşi un aer exotic evident. Ochii lui negri 
păreau, pe chipul palid, la fel de impenetrabili ca aceia ai 
unei cobre. Avea un nas mare, acvilin şi un maxilar 
puternic, pătrat. 

— Intră, Battle, zise Lomax, cu un ton iritat, şi închide uşa 
în urma dumitale. Domnule Isaacstein, vi-l prezint pe 
inspectorul şef Battle. 

Battle se închină cu respect. Deşi George Lomax se foia de 
la un capăt la celălalt al camerei şi vorbea neîncetat în timp 
ce marele financiar stătea liniştit şi tăcut într-un colţ, Battle 
ştia foarte bine care dintre cei doi reprezenta adevărata 
putere. 

— Acum, zise Lomax, putem vorbi mai liber decât de faţă 
cu lordul Caterham şi cu colonelul Melrose. Înţelegi, Battle? 
Nu trebuie să circule zvonuri. 

— Din nefericire, ele circulă totuşi, murmură Battle. 

Umbra unui surâs apăru pentru o clipă pe chipul palid al 
financiarului. 

— Ce părere ai despre acest Anthony Cade? Întrebă 
Lomax. Îl consideri nevinovat? 

Battle dădu uşor din umeri. 

— Povestea lui pare verosimilă. Cel puţin o parte din ea 
poate fi verificată. Şi, desigur, voi telegrafia în Africa de Sud 
pentru a mă informa asupra antecedentele sale. 

— Deci nu este nici vinovat, nici complice? 

Battle îşi agită palma lui mare şi pătrată. 

— Nu vă grăbiţi, sir. N-am spus nicicând aşa ceva. 

— Dar dumneavoastră, inspectore Battle, ce credeţi 
dumneavoastră despre crimă? Întrebă Issacstein. 

Vocea lui era profundă şi catifelată, bogată în modulaţii. 
Această voce îi făcuse de multe ori reale servicii în şedinţele 


comitetelor financiare. 

— Este încă prea devreme pentru a-mi forma o părere, 
domnule Isaacstein. Încă nu mi-am dat răspuns la prima 
întrebare. 

— Care anume? 

— Motivul crimei. Cine putea avea interes ca prinţul Mihail 
să moară? 

— Partidul revoluţionar herzoslovac. Începu Lomax! 

Battle respinse această obiecţiune cu un gest mai 
respectuos decât de obicei. 

— Nu, nu, sir! Nu-i vorba de camarazii organizaţiei „Mâna 
Roşie”! 

— Dar hârtia cu faimosul desen? Mâna însângerată? 

— A fost lăsată special ca să ne pierdem în tot felul de 
presupuneri. 

— Nu înţeleg, Battle, cum poţi să-ţi permiţi dumneata să 
afirmi atât de categoric acest lucru! Exclamă ofensat 
George Lomax. 

— Haideţi, domnule Lomax, gândiţi-vă şi dumneavoastră: 
vegheam asupra prinţului Mihail de când a sosit în Anglia şi 
nu am permis nici unui revoluţionar să se apropie de el. 
Ştim totul despre „Mâna Roşie”, este la mintea cocoşului! 
N-am fi o poliţie adevărată dacă nu am fi informaţi asupra 
organizaţiilor secrete. 

— Sunt de acord cu inspectorul, zise Isaacstein. Trebuie 
să-l căutăm altundeva pe asasin. 

— Vedeţi, sir, zise Battle încurajat de ajutorul acestuia, nu 
ştim încă cine a profitat de moartea prinţului, dar ştim cine 
a pierdut! 

— Adică? Întrebă Isaacstein oprindu-şi asupra lui privirile 
ochilor săi de cobră. 

— Adică dumneavoastră şi domnul Lomax, fără să mai 
vorbim de partidul regalist al Herzoslovaciei. Scuzaţi-mi 
expresia, sir, sunteţi în aer. 

— Battle! Exclamă George Lomax profund şocat. 


— Continuă, Battle, zise Isaacstein. „În aer”, acesta-i 
cuvântul. Într-adevăr, aşa este. Eşti un om inteligent. 

— V-aţi pierdut regele, continuă Battle. Aveţi acum nevoie 
de altul şi nu-i aşa de uşor de găsit. N-am nevoie să cunosc 
detaliile proiectului dumneavoastră, dar presupun că sunt 
în joc interese mari. 

— Foarte mari, confirmă Isaacstein. 

— Lucrul acesta mă face să vă pun o altă întrebare. Cine 
este acum moştenitorul tronului Herzoslovaciei? 

Isaacstein îl privi pe Lomax. Acesta din urmă răspunse 
după câteva clipe de ezitare. 

— Ei bine, este. Este. Prinţul Nicolae. 

— Ah! Făcu Battle. Şi cine-i acesta? 

— Un văr primar al prinţului Mihail. 

— Şi unde se află acesta, deocamdată? 

— În America, dacă nu mă inşi. Cel puţin acolo se afla nu 
de mult. Prinţul Nicolae s-a purtat întotdeauna în felul cel 
mai puţin conform rangului şi situaţiei sale. Îi frecventa pe 
republicani şi pe socialişti, a fost eliminat de la Oxford 
pentru o escapadă smintită, nu mai ştiu exact despre ce era 
vorba. Acum câţiva ani a circulat zvonul morţii sale 
survenite în Congo, dar era o alarmă falsă. Cu câteva luni în 
urmă, când a început să se vorbească despre restauraţia în 
Herzoslovacia, şi-a făcut iar apariţia în America. 

— În America! Zise Battle. Dar, dacă nu mă înşel, magnații 
americani râvnesc concesiunea asupra petrolului. 

Isaacstein dădu afirmativ din cap. 

— Într-adevăr. Şi prinţul Nicolae le-a explicat că, dacă 
poporul herzoslovac ar vrea din nou un rege, ar prefera un 
prinţ cu idei moderne şi democratice, adică pe el însuşi, 
unui reacţionar notoriu cum era vărul lui. Pentru a 
compensa sprijinul politic şi financiar acordat de America, 
el era gata să ofere unui grup de financiari americani 
concesiunea asupra petrolului. 

Inspectorul şef Battle renunţă la impasibilitatea lui 
obişnuită şi, surprins, fluieră încetişor. 


— Ile-te-te! Murmură el. Am priceput acum. Americanii 
aveau un pretendent, iar dumneavoastră - un altul. Dar 
dumneavoastră eraţi susținuți de partidul regalist 
herzoslovac şi eraţi siguri de succes. Şi iată că deodată. 

— Ei, lasă, doar nu crezi cu adevărat că. Începu Lomax. 

— Domnul Isaacstein a afirmat că sunt în joc interese 
serioase, îl întrerupse Battle. Şi dacă domnul Isaacstein 
spune că aceste interese sunt mari, atunci aşa este! 

— Oricând poţi găsi instrumente docile de care să te 
foloseşti ca să nu-ţi murdăreşti personal mâinile, zise calm 
financiarul. Deocamdată a câştigat Wall Street-ul. Dar va 
râde mai bine cel care va râde la urmă. Să fiţi cu ochii în 
patru, inspectore Battle! 

— Mai este un lucru de care trebuie să ţinem cont, zise 
detectivul, se pare că regele Victor este în Anglia. 

— Regele Victor? Repetă Lomax. 

— Faimosul hoţ de bijuterii francez. Siguranţa ne-a 
avertizat. 

— Acum îmi amintesc, exclamă George. Regele Victor! Păi, 
este omul care. 

Se întrerupse. Isaacstein, care avea fler, se ridică. 

— Nu mai aveţi nevoie de mine, nu-i aşa, Lomax? 

— Nu, dragul meu. Mulţumesc. 

— Mă pot întoarce la Londra, Battle? 

— Din nefericire, nu, sir, zise inspectorul cu multă politeţe. 
Dacă veţi pleca dumneavoastră, vor dori şi alţii s-o facă. Şi 
vrem ca aceştia să rămână. 

— Bine. Voi rămâne deci pentru weekend. Cu toate că nu 
mai avem ce tratat să încheiem! 

Şi marele financiar ieşi. 

— Ce om! Murmură Lomax. 

— Într-adevăr, este o personalitate puternică, constată 
Battle. 

George începu din nou să se plimbe de la un capăt la 
celălalt al camerei. 


— Ceea ce spui mă îngrijorează grozav, începu el. Regele 
Victor! Credeam că este în închisoare. 

— A ieşit acum câteva luni. Desigur, poliţia franceză îl 
supraveghează, cu toate acestea a reuşit s-o şteargă, nu se 
ştie unde, dar există motive care ne fac să credem că se află 
în Anglia. 

— Ce să caute aici? 

— Dumneavoastră să ştiţi asta, sir, zise inspectorul şef pe 
un ton semnificativ. 

— Credeţi? Consideraţi că. Defunctul lord Caterham mi-a 
relatat toată povestea cu detalii cu tot. Ce catastrofă! Acel. 
Acel. 

Şi cum George Lomax continua să caute cuvântul sufocat 
de emoție, Battle i-l suflă cu amabilitate: 

— Acel Koh-i-Noor! 

— 'Tăcere, Battle! Nu vorbi aşa de tare! Daca vrei să 
vorbeşti despre el pronunţă doar inițiala: „K”. Dar, de fapt, 
de ce să vorbim despre el? Doar nu crezi că în crima asta 
este amestecat regele Victor? 

— Cine ştie? Ar fi o posibilitate. Amintiţi-vă, sir, că. 
Vizitatorul a putut ascunde acest „K” în patru locuri dintre 
care unul este Chimneys. Regele Victor a fost arestat la 
Paris la trei zile după. Să zicem dispariţia lui „K”. N-am 
încetat nicicând să sperăm că într-o bună zi ne va pune pe 
urmele diamantului. 

— Dar Chimneys a fost scotocit de zeci de ori! 

— Cele mai minuţioase percheziţii nu-şi ating de multe ori 
scopul. Este posibil ca regele Victor să fi venit personal să 
caute giuvaerul, să fi fost surprins de prinţul Mihail şi să-l fi 
omorât. Nu este decât o ipoteză, contrazisă de altfel de 
faptul că până-n prezent regele Victor n-a vărsat sânge 
niciodată. Este un hoţ, nu un asasin. 

— Ei, un criminal periculos poate să devină oricând un 
asasin. 

— Să nu credeţi asta, domnule Lomax. Oamenii aceştia 
rămân aproape întotdeauna credincioşi propriilor lor 


principii. Cu toate acestea, mi-ar plăcea să pun câteva 
întrebări valetului. Aţi vrea să aveţi amabilitatea, sir, să-l 
trimiteţi aici? 

Lomax sună şi-i dădu lui Tredwell instrucţiuni. 

După numai câteva minute, în salon îşi făcu apariţia un 
uriaş, cu părul blond, ochii înfundaţi în orbite şi pomeţii 
proeminenţi. 

— Te numeşti Boris Anchonkoff? 

— Da. 

— Erai valetul prinţului Mihail? 

— Da, eram servitorul Alteţei Sale. 

Omul vorbea englezeşte destul de bine, dar cu un accent 
puternic. 

— Ştii că stăpânul dumitale a fost asasinat? 

În loc de răspuns, Boris mârâi ca o fiară. Prudent, Lomax 
se retrase la celălalt capăt al camerei. 

— Când ţi-ai văzut stăpânul pentru ultima oară? 

— Alteța Sa s-a culcat la ora zece şi jumătate. Am dormit 
ca de obicei în faţa camerei sale. Probabil că a ieşit pe uşa 
cealaltă, cea care dă spre culoar. Sau poate că m-au drogat. 
Am fost un servitor nevrednic, am dormit în timp ce 
stăpânul meu veghea. Dar îl voi răzbuna, jur! Îl voi 
descoperi pe asasinul lui şi-i voi înfige cuțitul în inimă! Dar 
mai înainte îl voi face să sufere, blestematul, îi voi tăia 
urechile, nasul, degetele, îi voi scoate ochii. 

Gâfâind, se uită cu privirea lui sălbatică spre cei doi 
englezi consternaţi, apoi, întorcându-le spatele, ajunse la 
uşă din doi paşi uriaşi şi dispăru. 

— Ce rasă de bandiți, herzoslovacii ăştia! Murmură Lomax 
ştergându-şi picăturile de sudoare care-i periau fruntea. 

— Dacă cumva minte, atunci omul acesta este cel mai 
extraordinar actor pe care l-am văzut vreodată. Cred însă 
că este sincer şi, în cazul acesta, dacă va pune vreodată 
mâna pe ucigaşul prinţului Mihail, Dumnezeu să-l ierte pe 
acela! 

XV. Francezul. 


Virginie şi Anthony o porniră pe cărarea care ducea spre 
lac. Timp de câteva minute înaintară în tăcere. În cele din 
urmă, Virginie spuse râzând uşor. 

— Am atâtea lucruri să vă spun şi atâtea altele să vă întreb 
că nici nu ştiu cu ce să încep! Înainte de toate - vocea ei 
deveni o şoaptă - ce aţi făcut cu cadavrul? Doamne, ce 
întrebare groaznică! Nu credeam că voi fi vreodată atât de 
implicată într-o crimă! 

— Într-adevăr, probabil că pentru dumneavoastră este o 
senzaţie nouă! 

— Dar pentru dumneavoastră? 

— Orice ar fi, n-am fost niciodată până-n prezent în 
situaţia de a dispune de un cadavru! 

Şi Anthony îi relată pe scurt isprăvile din ajun. 

— Perfect! Zise Virginie. Voi lua cufărul de la bagaje din 
gara Paddington, când mă voi întoarce. Dar dacă sunteţi 
întrebat ce aţi făcut ieri seara? 

— Voi spune că am întârziat ca să închiriez o maşină 
pentru a veni la Chimneys şi că pe drum m-am rătăcit. 
Nimeni nu se va gândi să facă o legătură între mine şi 
descoperirea unui cadavru într-un şanţ pe un drum complet 
diferit. Medicii nu sunt nici ei vrăjitori; cu siguranţă că nu 
vor putea stabili momentul exact al morţii sale. De altfel, 
probabil că nu l-au găsit decât foarte târziu, căci nu se 
vorbeşte nimic despre asta în ziarele de dimineaţă. Nu, nu, 
nu au de ce să mă tem în această privinţă; mai degrabă ar 
trebui să mă gândesc la un alibi pentru noaptea trecută. 

— Da, mi-a vorbit despre asta lordul Caterham. Dar se 
pare că tipul de la Scotland Yard este sigur de nevinovăția 
dumneavoastră. 

— Aşa afirmă el, replică lent Anthony. Dar nu-i bine să 
crezi tot ce spune inspectorul şef Battle. Sunt multe lucruri 
pe care le trece sub tăcere. Deocamdată este frapat de 
aparenta absenţă a motivului. 

— Aparentă? Exclamă Virginie. Spuneţi mai bine reală! Ce 
motiv aţi putut avea ca să omorâţi un conte străin absolut 


necunoscut? 

Anthony o privi. 

— Aţi stat un timp în Herzoslovacia, nu-i aşa? Întrebă el. 

— Da. Am petrecut acolo 2 ani împreună cu soţul meu care 
era însărcinat cu afaceri la legaţie. 

— L-aţi cunoscut pe prinţul Mihail Obolovici? 

— Cum să nu! Cel mai antipatic dintre donjuanii balcanici. 
Mi-a propus o căsătorie morganatică! 

— Şi ce răspuns aţi dat acestei încântătoare propuneri? 

— Nu chiar pe acela pe care aş fi vrut să i-l dau căci 
trebuia să dau dovadă de diplomaţie. Dar am reuşit să-l fac 
pe prinţişorul ăsta să se simtă jenat! Spuneţi, de ce vă 
interesează personajul? 

— Pentru că aşa-numitul conte Stanislas care tocmai a fost 
asasinat la Chimneys este în realitate prinţul Mihail. 

— Şi credeţi că s-a retras seara atât de devreme pentru că 
prefera să nu mă vadă? 

— Exact. Vedeţi, dacă se dorea cu orice preţ să fiţi 
împiedicată să ajungeţi de data aceasta la Chimneys, 
motivul era că dumneavoastră cunoaşteţi Herzoslovacia. Vă 
daţi seama că sunteţi singura persoană care l-a cunoscut 
personal pe prinţul Mihail? 

— Şi de aici deduceţi.? 

— Deduc că n-ar strica dacă i-aţi arunca o privire 
cadavrului. Camera este încuiată, ştiu, dar. 

— Dar lordul Caterham o va descuia pentru mine, dacă-i 
voi cere. 'Iotuşi, de ce această măsură, domnule Cade? 
Credeţi că omul asasinat era un impostor? 

— Probabil. Din fericire, avem mijlocul să ne asigurăm 
imediat de asta. 

— A fost omorât la ora doisprezece fără un sfert, spuse 
Virginie gânditoare. Ora indicată pe biletul lui Giuseppe. 
Totul e teribil de complicat şi de misterios! 

— Asta mi-aminteşte de altceva. Spuneţi-mi, fereastra 
aceea de la etajul I - penultima, la extremitatea casei - este 
a camerei dumneavoastră? 


— Nu, camera mea este în cealaltă aripă a castelului. De 
ce? 

— Pentru că la miezul nopţii, când eram pe punctul de a 
părăsi casa, după ce auzisem zgomotul împuşcăturii, am 
văzut luminându-se, deodată, această fereastră timp de 
câteva clipe. 

— Ah! O voi întreba pe Chiffonnette ca să aflu cine ocupă 
acea cameră. Poate că persoana respectivă a auzit 
zgomotul? 

— În cazul acesta, de ce nu a spus nimic? Eu îi spusesem 
deja lui Battle că nimeni din casă nu auzise zgomotul 
împuşcăturii. 

Ajunseseră la lac. Anthony dezlegă barca. 

— Pe apă, spuse el, vom fi la adăpost de agenţii de la 
Scotland Yard, de invitaţii americani şi de servitorii curioşi. 

— Lordul Caterham mi-a explicat oarecum povestea 
dumneavoastră, dar s-a cam încurcat. Povestiţi-mi totul. Dar 
mai întâi, cine sunteţi de fapt: Anthony Cade ori Jimmy 
Mcgrath? 

Pentru prima dată în ziua aceea, Anthony povesti istoria 
ultimelor şase săptămâni din viaţa sa, de data aceasta, fără 
omisiuni. El relată şi cum îl recunoscuse pe domnul Holmes 
în cadavrul prinţului Mihail. 

— A propos, doamnă Revel, sfârşi el, încă nu v-am 
mulţumit pentru pioasa dumneavoastră minciună! lată-mă 
clasat printre vechii dumneavoastră prieteni. 

— Dar chiar sunteţi! Exclamă Virginie. Credeţi că v-am pus 
în braţe un cadavru ca să spun după aceeacănu vă 
cunosc? 

— De ce aţi părut atât de surprinsă, ieri, când am 
menţionat numele lui Jimmy Mcegrath? Îl auziseţi deja? 

— Da, Sherlock Holmes! Îl auzisem. George, vărul meu 
George Lomax, pe care-l cunoaşteţi deja, venise în ajun să- 
mi facă o propunere naivă aşa cum numai el poate face. Era 
vorba să vin să-mi petrec weekend-ul la Chimneys şi să fac 
uz de tot farmecul meu pentru a-l vrăji pe un oarecare 


Mcgrath şi a-i estorca Memoriile. Evident, George nu mi-a 
spus-o chiar aşa cum v-o spun: mi-a ţinut un discurs în stilu- 
i caracteristic spunând o grămadă de prostii despre 
distincţia unei lady engleze şi despre nevoia de a-i câştiga 
pe cei din colonii la cauza dreaptă. L-am ironizat atât de 
tare încât s-a speriat şi a încercat să se debaraseze de 
mine, dar era prea târziu! 

— Oricum, proiectul său s-a realizat, remarcă Anthony. 
lată-mă la Chimneys, pe mine care treceam drept Mcgrath 
şi iată-vă pe dumneavoastră efectiv pe cale de a mă seduce. 

— Da, dar Memoriile? Sunt pierdute pentru sărmanul 
George! Cât despre documente şi eu vreau să vă pun o 
întrebare. Atunci când v-am spus că nu eu am scris acele 
scrisori compromiţătoare, mi-aţi răspuns că eraţi sigur de 
asta. De unde această certitudine, vă rog? 

Anthony zâmbi. 

— Nu trebuie să fii un psiholog prea fin pentru a înţelege 
că o femeie ca dumneavoastră nu se coboară să iubească în 
ascuns şi să se lase intimidată de oricine. Acea Virginie 
Revel din scrisori era înspăimântată de moarte. Nicicând n- 
aţi fi acceptat să trăiţi astfel. Sunteţi directă, prea sinceră. 

— Mă întreb unde este oare şi ce face această sărmană 
Virginie Revel. Am impresia că există undeva o dublură a 
mea. 

Anthony îşi aprinse o ţigară. 

— Ştiţi că una dintre scrisori era datată de la Chimneys? 
Întrebă el. 

— Cum? 

Virginie rămase perplexă. 

— Nu se poate! Când a fost scrisă? 

— Presupun că acum câţiva ani. Data exactă lipsea. Curios, 
nu? 

— Sunt sigură, domnule Cade, că nu a mai fost nici o altă 
Virginie Revel în vizită la Chimneys! Lordul Caterham ori 
Chiffonnette mi-ar fi vorbit despre această coincidenţă! 


— Da, e foarte bizar. Ştiţi, doamnă Revel, că încep să nu 
mai cred în existenţa acestei alte Virginie Revel? 

— Pare puţin cam ireală, murmură Virginie. 

— Cu totul fantastică! Încep să cred că persoana care a 
scris aceste scrisori le-a semnat special cu numele 
dumneavoastră. 

— Dar de ce? Exclamă Virginie. De ce? 

— Asta va trebui să aflăm. De altfel va trebui să explicăm 
nenumărate alte lucruri. 

— Să ne apucăm de treabă, zise Virginie. Îi văd pe lordul 
Caterham şi pe Chiffonnette plimbându-se pe malul lacului. 
Trebuie, înainte de toate, să stabilim dacă mortul este 
prinţul Mihail ori un impostor. 

Anthony vâsli spre mal şi, după câteva minute, cei doi se 
aflau alături de lordul Caterham şi de fiica acestuia. 

— S-a întârziat cu prânzul, zise melancolic marchizul. 
Funcţionarii de la Scotland Yard l-au terorizat cu siguranţă 
pe bucătar. 

— Chiffonnette, ţi-l prezint pe prietenul meu, domnul 
Cade, zise Virginie. Fii drăguță cu el. 

Chiffonnette îl privi grav pe Anthony timp de câteva clipe, 
apoi, adresându-i-se lui Virginie, spuse ca şi cum tânărul n- 
ar fi fost de faţă. 

— Unde găseşti, Virginie, cavaleri cu o înfăţişare atât de 
nobilă? Ce noroc ai! 

— a-l, zise cu generozitate Virginie. Eu îl prefer pe lordul 
Caterham! 

Îşi strecură braţul pe sub acela al gentilomului flatat şi 
plecă împreună cu acesta. 

— Vi se întâmplă să şi vorbiţi, domnule Cade? Întrebă 
Chiffonnette. Sau vă mulţumiţi să fiţi cavalerul puternic, 
bronzat şi tăcut? 

— Dacă vorbesc! Exclamă Anthony. Nu numai că vorbesc, 
dar mai pun şi întrebări! 

— Ca de exemplu? 


— De exemplu: cine ocupă penultima cameră din 
extremitatea stângă a acestei aripi a castelului? 

— Ce întrebare ciudată! Mă intrigaţi. Camera este a 
domnişoarei Brun, guvernanta franceză a celor două surori 
mai mici ale mele, Chiffon şi Griffon, nişte copiliţe 
insuportabile! 

— Domnişoara Brun ocupă de multă vreme acest post? 

— În curând se vor împlini 2 luni. Sunteţi detectiv, 
domnule Cade? Regret că nu mai sunteţi străinul suspect 
cum eraţi considerat la început! Întotdeauna mi-am dorit să 
fac cunoştinţă cu un asasin! Până acum n-am mai avut 
niciodată vreo crimă în casă; e mai pasionant decât un 
roman poliţist! Doamne! Ce mai este? 

Anthony îşi întoarse capul şi văzu sosind un taxi din care 
coborâră un bărbat vârstnic şi chel, cu o barbă neagră 
impresionantă şi un altul mai tânăr, a cărui figură era 
împodobită de o mustață neagră ca smoala. 

— Dacă nu mă înşel, remarcă Anthony, este vechiul meu 
prieten, baronul Lo. Lopre. Scurt - baronul! 

— Ah, da. Azi dimineaţă, am expediat o depeşă din partea 
lui Lomax unui baron herzoslovac cu un nume 
abracadabrant. Sunt sigură că voi fi obligată să-i ţin de urât 
toată după-amiaza şi deja a trebuit să-mi petrec dimineaţa 
în societatea lui Isaacstein. Să dea ciuma în Lomax şi în 
invitaţii lui politici! Scuzaţi-mă, domnule Cade, trebuie să 
alerg în ajutorul sărmanului meu tată care va avea de 
suportat aceste două personaje! 

Chiffonnette se întoarse în grabă spre casă. 

Anthony o urmări cu privirea. locmai se pregătea să 
părăsească la rândul lui malul lacului, când auzi un zgomot 
uşor în spatele debarcaderului. 

Se apropie repede în vârful picioarelor şi zări un om care 
stătea în genunchi pe iarbă şi care se ridică grăbit. Era 
înalt, slab, la vreo 30 de ani, poate ceva mai mult; avea o 
bărbuţă neagră, purta lornion şi părea destul de 
respectabil. 


— Ce căutaţi acolo? Întrebă Anthony convins fiind că nu 
era vorba de un invitat al lordului Caterham. 

— Scuzaţi-mă, domnule, zise bărbatul vorbind cu un 
pronunţat accent franțuzesc, aş vrea să mă întorc la hanul 
„Jucătorii de crichet” şi m-am rătăcit. Ce drum trebuie să 
urmez? 

— Ocoliţi lacul şi acolo - chiar în mijloc - veţi găsi o cărare 
ce vă va duce exact unde doriţi. Aceasta este o proprietate 
particulară. 

— Scuzaţi-mă, dar nu cunosc absolut deloc această 
regiune. Sunteţi foarte amabil, domnule, vă mulţumesc. 

— Pentru nimic! Pentru nimic! Sper că nu aţi răcit. 

— Ce spuneţi, domnule? 

— Poţi răci foarte uşor stând în genunchi pe pământul 
umed. Mi s-a părut că v-am auzit strănutând. Fiţi atent, 
îngrijiţi-vă! Bună ziua, domnule. 

Şi Anthony se îndepărtă, gândind: „Al doilea străin suspect 
de la hanul satului! Cine poate fi? Ar putea fi luat drept un 
comis voiajor francez. O guvernantă franţuzoaică ocupă 
penultima cameră din stânga. Un francez misterios dă 
târcoale prin parc. Bizară coincidenţă!” 

Pe terasă, Anthony îl întâlni pe lordul Caterham, mai 
melancolic ca oricând, flancat de cei doi noi invitaţi. 
Văzându-l pe Anthony, chipul i se lumină. 

— Ah! Iată-vă! Zise el. Vi-l prezint pe baronul Lo. Lo. Şi pe 
căpitanul Andrassy. Domnul Anthony Cade. 

Baronul fixă asupra lui o privire bănuitoare. 

— Domnul Cade? Făcu el cu răceală. Spuneţi mai degrabă 
domnul Mcegrath! 

— Baroane, permiteţi-mi să vă spun câteva cuvinte între 
patru ochi! Îl rugă Anthony. Vă voi explica totul. 

Baronul se înclină şi cei doi oameni coborâră în grădină. 

— Baroane, zise Anthony, trebuie să vă mărturisesc că 
prima dată când ne-am întâlnit m-am prezentat sub un 
nume care nu-mi aparţinea. Îndeplinind o misiune pe care 
trebuia să o execute prietenul meu, am considerat că 


trebuie să-mi însuşesc numele lui. Trebuie să admiteţi că 
delictul nu-i grav. Doreaţi să-l vedeţi pe omul în posesia 
căruia se află Memoriile. Eu eram acel om. Acum nu mai 
sunt. De altfel, o ştiţi foarte bine. Un truc foarte isteţ, 
baroane, foarte isteţ! 

— Alteța Sa însăşi a avut ideea aceasta! A insistat s-o ducă 
personal la îndeplinire. 

— Ca un actor adevărat! Zise cu admiraţie Anthony. 
Nicicând nu mi-ar fi trecut prin minte să-l iau pe acest 
Holmes drept un străin. 

— Prinţul a fost crescut în Anglia, explică baronul. Acesta-i 
obiceiul în Herzoslovacia. 

— Pot întreba, fără să comit vreo indiscreţie, ce s-a 
întâmplat cu Memoriile? 

— Între gentlemani. Începu baronul. 

— Sunteţi mult prea amabil, baroane. În toată viaţa mea n- 
am fost numit atât de des gentleman ca în ultimele 48 de 
ore. 

— Ca să răspund întrebării dumneavoastră, domnulE. Eh. 
Cade, cred că Memoriile au fost arse. 

— Credeţi acest lucru, dar nu sunteţi sigur? 

— Alteța Sa le-a păstrat. Intenţiona să le citească şi apoi să 
le ardă. 

— Ştiţi, amintirile contelui Stylpitch nu erau ca o viaţă 
romanţată care se parcurge într-o jumătate de oră. 

— N-au fost regăsite printre lucrurile sărmanului meu 
stăpân. Cred, deci, că le-a ars. 

— Vă pun aceste întrebări, baroane, pentru că, aşa cum 
probabil vi s-a explicat, eu însumi sunt amestecat indirect în 
această crimă. Trebuie să îndepărtez de mine orice 
bănuială. 

— O cere onoarea dumneavoastră, zise baronul. 

— Aşa. Este. Ştiţi să exprimaţi foarte bine aceste lucruri. 
Veţi înţelege deci că am tot interesul să-l descopăr pe 
adevăratul asasin şi că problema aceasta a Memoriilor este 
foarte importantă. Poate că prinţul n-a fost omorât decât 


pentru a-i fi furate! Trebuie să vă avertizez, baroane, că am 
în continuare intenţia să înmânez editorilor manuscrisul 
marţea viitoare, pe 13 octombrie. 

— Dar din moment ce nu-l mai aveţi! 

— Astăzi este abia vineri. Mai am cinci zile la dispoziţie. 

— Dar dacă Memoriile au fost arse? 

— Am motive întemeiate să mă îndoiesc de asta. 

O siluetă masivă înaintă spre ei. Anthony care nu-l văzuse 
încă pe marele Isaacstein, îl privi cu interes. 

— Ah! Baroane, spuse magnatul fără a-şi scoate din gură 
trabucul cel gros pe care-l fuma, ce afacere! Ce proastă 
afacere! 

— Dragul meu domn Isaacstein! Exclamă baronul. Bietul 
meu prieten! Întregul nostru edificiu nobil fondat pe petrol 
şi pe regalitate s-a ruinat! 

Anthony se retrase discret, lăsându-i pe cei doi gentlemani 
să se lamenteze. Trecând prin faţa unui gard viu din tisă, 
văzu deodată înălțându-se o spirală de fum. Se întoarse la 
iuţeală: Isaacstein şi baronul erau cu spatele la el. Lordul 
Caterham şi căpitanul Andrassy părăsiră terasa. Se aplecă 
şi, cu greu, îşi croi drum prin gardul viu. Sau mai bine zis 
prin jumătatea de gard viu căci, chiar la mijlocul acestuia, 
şerpuia o cărăruie îngustă. Intrarea se afla la capătul 
celălalt. Nu era nimic misterios în asta; se găseau adesea 
astfel de garduri vii duble prin grădini, dar, văzut de pe 
terasă, acesta părea a fi doar unul singur. Nimeni n-ar fi 
bănuit că la mijlocul lui era spaţiu. Între crengile de tisă 
tăiate, pe un scăunel, cu o ţigară pe jumătate stinsă între 
degete, un gentleman părea să doarmă. 

„Hm! Se gândi Anthony. Domnului Fish îi place probabil să 
se odihnească la umbră! Într-adevăr, Chimneys este un 
castel plin de surprize: gardurile vii de tisă, debarcadere. 
Când ai ceva de spus, este mai bine să n-o faci decât în 
mijlocul lacului.” 

XVI. O ceaşcă de ceai în camera guvernantei 

— Dejunul este servit, my lord, anunţă Tredwell. 


— În sfârşit! Zise lordul Caterham regăsindu-şi surâsul. 

În momentul acela, două tinere în vârstă de 10 şi 12 ani 
intrară în fugă în hol şi executară în faţa invitaţilor un fel de 
dans indian. 

Erau Chiffon şi Griffon, cele două fiice mai mici ale 
marchizului. 

— Ce căutaţi aici, singure? Unde este mademoiselle? 
Întrebă oripilată sora lor mai mare. 

— Are migrenă, migrenă, migrenă, fredonă Chifton. 

— Ura! Suntem libere! Adăugă triumfătoare Griffon. 

— Într-adevăr, murmură Anthony, mademoiselle este cam 
scumpă la vedere! Dar, cu toate acestea, voi reuşi s-o văd! 

Virginie, care tocmai cobora, se apropie de el şi, luându-l 
de braţ pentru a intra în sufragerie, şopti: 

— Presupunerea dumneavoastră nu era fondată. Cadavrul 
este într-adevăr al prinţului Mihail. 

— Oh! Făcu Anthony profund întristat. 

Dejunul fu o grea încercare. Nici chiar veselia lui 
Chiffonnette nu reuşi să comunice un oarecare antren 
adunării eterogene. Baronul şi Andrassy erau sobri şi 
solemni de parcă dejunau într-un mausoleu. Lordul 
Caterham era letargic şi deprimat. Bill Eversleigh arunca 
priviri languroase şi nostalgice spre Virginie. George, plin 
de un tact supraomenesc, conversa când cu baronul, când 
cu domnul Isaacstein. Chiffon şi Griffon, nebune de bucurie 
că în casa lor a avut loc o crimă şi că deodată au scăpat de 
guvernanta lor, făceau tot felul de năzbâtii. Domnul Hiram 
Fish mesteca întruna gumă. Inspectorul şef Battle 
dispăruse nu se ştie unde. 

— Slavă Domnului că s-a sfârşit! Şopti Chiffonnette spre 
Anthony când se ridicară. George i-a invitat la el pe 
gentlemenii străini pentru perioada după-amiezii. În 
camera lui, vor fi dezbătute secrete de stat. 

— Asta ne va permite şi nouă să stăm puţin de vorbă! 
Răspunse Anthony. 

— De ce o priviţi pe Virginie în timp ce-mi spuneţi asta? 


— Nu, nu o privesc! 

— Ba da, o priviţi! De altfel, toată lumea o priveşte! Nu 
ceea ce spune sau ceea ce face ea îi atrage pe oameni, nici 
măcar chipul ei, ci un anume „nu ştiu ce”. Dar deocamdată 
nu vă mai uitaţi la ea. Mi-a cerut să fiu drăguță cu 
dumneavoastră şi voi fi chiar dacă ar trebui să mă impun cu 
forţa! 

— Inutil s-o faceţi. Sunt gata să accept cu recunoştinţă 
gentileţea dumneavoastră. Dar, dacă nu vedeţi nici un 
inconvenient în asta, aş prefera să beneficiez de compania 
dumneavoastră într-o barcă. 

— Ideea nu-i rea! Zise Chiffonnette. 

Coborâră spre lac şi, după ce se îndepărtară suficient de 
țărm, Anthony spuse, în timp ce vâslea încetişor: 

— Lady Eileen, aşa vrea să vă pun o întrebare: 

— În legătură cu ce cameră a castelului doriţi să fiţi 
informat? Întrebă liniştită Chiffonnette. 

— Cu niciuna. Dar aş vrea să ştiu de unde provine 
guvernanta franceză? 

— Foarte simplu, de la o agenţie. Îi plătesc o sută de lire 
pe an; prenumele său este Genevieve şi ea reuşeşte, mai 
mult sau mai puţin, să le stăpânească pe Chiffon şi Griffon. 
Mai doriţi şi alte informaţii? 

— Are referinţe? 

— Bineînţeles! De mâna întâi. Şi-a petrecut 10 ani la 
contesa „nu-ştiu-cum”. 

— Care contesă? 

— Contesa de Breteuil, castelul Breteuil, Dinard. 

— Aţi văzut-o cumva pe contesă? Sau totul s-a bazat pe 
corespondenţă? 

— Pe corespondenţă. 

— Hm! Făcu Anthony. 

— Mă intrigaţi, domnule Cade. De ce acest interes pentru 
domnişoara Brun? Dragoste ori crimă? 

— Probabil niciuna nici cealaltă. Doar o presupunere falsă. 
Să nu mai vorbim despre asta. 


— Să nu mai vorbim despre asta, zise el neglijent, după ce 
mi-a estorcat toate informaţiile care-i trebuiau.” Haideţi, 
domnule Cade, pe cine bănuiţi? În romane bănuiala cade 
întotdeauna pe personajul puţin susceptibil de a fi comis 
crima. În acest caz îl bănuiesc pe Bill Eversleigh. 

— De ce nu chiar pe dumneavoastră?! 

— Aristocraţi englezi aliaţi cu tovarăşii din organizaţia 
Mâna Roşie! Ce titlu pentru un articol senzaţional! 

Anthony începu să râdă. Chiffonnette îl amuza deşi se cam 
temea puţin de perspicacitatea ei maliţioasă. 

— Atenţie la cele două mici diavoliţe, zise ea. Pândesc la 
debarcader întoarcerea noastră. Dacă nu vă feriţi la vreme 
riscaţi să le cădeţi în gheare. 

— Nici nu-mi doresc altceva. Ador copiii. Voi putea să le 
învăţ un joc liniştit, înţelept şi intelectual. 

Fu primit cu aclamații. 

— Ştiţi să vă jucaţi de-a indienii? Întrebă sever Chiffon. 

— Şi încă cum! Zise cu mândrie Anthony. Ştiu să urlu ca 
nimeni altul când sunt scalpat! 

Şi lăsă să se audă un urlet inuman. 

— Nu-i rău! Făcu Griffon. Dar strigătul de război, îl ştiţi? 

Anthony se distinse şi de data aceasta. În clipa următoare 
tufişurile răsunau de strigăte sălbatice. Domnul Cade se 
juca de-a indienii cu noile sale prietene. 

După o oră deveniseră atât de apropiaţi încât hotărâră să 
ia ceaiul împreună în apartamentul acestor domnişoare. 

Guvernanta, surprinsă de această vizită neaşteptată, se 
resemnă. Ba lui Anthony i se păru chiar că nu-i displăcea să 
poată vorbi prieteneşte cu un tânăr prezentabil. Dar, vai! 
Fizicul ei nu corespundea absolut deloc imaginii de 
aventurieră pe care Anthony şi-o făcuse. 

Domnişoara Brun era mărunţică, slabă, îmbrăcată fără pic 
de gust, avea un ten bolnăvicios, părul îi era aproape cărunt 
şi avea chiar şi o urmă de mustață! 

„Cred că am greşit din nou!” suspină în sinea lui Anthony. 
Cu toate acestea, îşi jucă rolul până la capăt şi o fermecă pe 


domnişoară cu amabilitatea sa şi pe eleve cu antrenul de 
care dădu dovadă. 

leşind din apartamentul copiilor, se duse să-l caute pe 
inspectorul Battle şi-i declară fără preambul: 

— Battle, trebuie să fac un mic voiaj. Este posibil? 

Fidel principiile sale, inspectorul nu manifestă nici 
surpriză, nici emoție. 

Răspunsul lui fu calm ca de obicei: 

— Depinde, sir, de locul unde vreţi să mergeţi. 

— Doresc să merg la Dinard, la castelul contesei de 
Breteuil. 

— Când, domnule Cade? 

— Să zicem mâine, după anchetă. Aş putea să mă întorc 
duminică seara. 

— Înţeleg, zise inspectorul imperturbabil ca de obicei. 

— Ei bine? 

— În ce mă priveşte, nu am nimic împotriva acestui proiect 
cu condiţia să vă duceţi unde spuneţi şi să vă întoarceţi de 
acolo direct aici şi imediat. 

— Battle, eşti admirabil! Îmi dai autorizaţia asta din 
şiretenie diabolică sau din simpatie personală? 

Battle zâmbi. 

— Mi-aţi făcut o impresie favorabilă, domnule Cade. 
Contrar unor colegi de-ai mei, mie-mi place să am alături de 
mine un detectiv amator. Mai ales când are acces la o 
intimitate în care polițistul, în ciuda experienţei sale, n-ar 
putea pătrunde niciodată. Dacă mă puteţi ajuta în afacerea 
aceasta, cu atât mai bine. Căci presupun că acesta-i scopul 
călătoriei dumneavoastre la Dinard? 

— Ai ghicit. Însă există mai multe întrebări care mă 
preocupă în mod deosebit. 

— De exemplu? 

— Cine-i succede prinţului Mihail ca moştenitor al 
tronului? 

Inspectorul emise un scurt hohot de râs. 


— Ia te uită, v-aţi gândit şi dumneavoastră la asta?! Vărul 
acestuia, prinţul Nicolae Obolovici. 

— Şi unde se află în momentul acesta? Întrebă Anthony, 
întorcându-se pentru a-şi aprinde ţigara. Să nu-mi spui că 
nu ştii, Battle, fiindcă nu te voi crede. 

— Avem motive să credem că se află în Statele Unite. Cel 
puţin, recent, se afla acolo. Şi reuşise să obţină bani de aici. 

Anthony scoase o exclamaţie de uimire. Apoi, după ce 
reflectă câteva clipe: 

— Cred că înţeleg combinaţia! Mihail era susţinut de 
englezi, Nicolae de americani. În aceste două ţări existau 
magnați dornici să obţină concesionarea petrolului. Partidul 
regalist l-a adoptat pe Mihail drept candidat. Acum pentru 
că a murit, trebuie să-şi caute pe altcineva. Nicolae are 
speranţe. Isaacstein şi Lomax scrâşnesc din dinţi. Wall 
Street jubilează. 

— Nu-i râu, zise inspectorul Battle. Nu-i râu pentru un 
detectiv amator. Continuaţi tot aşa, domnule Cade! 

În seara aceea, în timp ce - retras în frumoasa cameră pe 
care stăpâna castelului i-o destinase - Anthony tocmai se 
pregătea de culcare, cineva ciocăni la uşă, apoi deschise 
fără a mai aştepta să i se răspundă. Un bărbat înalt, cu 
umeri largi, cu pomeţii ieşiţi în afară, cu ochi visători şi 
fanatici, stătea în pragul uşii. 

— Cine naiba mai eşti şi tu? Întrebă Anthony stupefiat. 

— Boris Anchonkoff. 

— Valetul prinţului Mihail? 

— Da. Mi-am slujit stăpânul. Ela murit. Acum vă slujesc pe 
dumneavoastră. 

— Eşti foarte amabil, dar nu am nevoie de servitor. 

— Acum dumneavoastră sunteţi stăpânul meu. Vă voi sluji 
cu devotament. 

— Dar, te rog, înţelege-mă, prietene, îmi este imposibil să 
te iau în slujba mea; nu-mi pot permite luxul să-mi angajez 
un valet. 

Boris îl privi cu o umbră de dispreţ. 


— Nu vă cer bani. Mi-am servit stăpânul. Vă voi servi şi pe 
dumneavoastră. Până la moarte! 

Se înclină profund în faţa lui Anthony şi dispăru la fel de 
brusc cum apăruse. 

Stupefiat, Anthony îl privi retrăgându-se. 

— De necrezut! Murmură el. Ce mai buldog şi tipul ăsta! 
Un câine uriaş şi credincios. Un fler cu adevărat canin! 

Şi, în timp ce se dezbrăca cu gesturi maşinale, bombăni: 

— lată un servitor gratuit care, deocamdată, mai degrabă 
mă stânjeneşte. 

XVII. Aventura nocturnă. 

Ancheta avu loc a doua zi dimineaţă. Nu semăna însă deloc 
cu cele descrise în romanele polițiste. În cursul ei fură 
omise până şi cele mai mărunte întrebări stânjenitoare 
încât chiar şi George Lomax rămase satisfăcut de modul în 
care decurse. Inspectorul Battle, procurorul şi ofiţerul de 
poliţie lucraseră cu o discreţie fără egal. 

Imediat după anchetă, Anthony plecă. 

Plecarea acestuia reprezentă pentru Bill Eversleigh unicul 
moment senin al zilei. George Lomax, obsedat de teama 
unei indiscreţii capabile să dăuneze Ministerului Afacerilor 
Străine şi carierei sale, fusese de-a dreptul insuportabil. 
Toată ziua Bill fusese obligat să ducă şi să aducă tot felul de 
mesaje, să descifreze telegrame şi să asculte discursurile 
şefului său. 

Sâmbătă seara, când se culcă, era extenuat, posomorât şi 
revoltat. Nu numai că Lomax îl pusese la treabă toată ziua 
fără să-i lase posibilitatea de a vorbi cu Virginie, dar şi 
aceasta îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului 
conversând sau plimbându-se cu barca împreună cu 
străinul acela venit din colonii. Slavă Domnului, acesta 
plecase, iar el, Bill, va face mâine tot posibilul să recâştige 
timpul pierdut! 

Adormi cu acest gând consolator şi visă că Virginie îi 
acordase mâna sa. Căsătoria avea să fie celebrată în 
următoarele cinci minute, dar ce groaznic! 


— Îşi dădea seama că era îmbrăcat în pijama. Vroia să 
plece să-şi pună costumul, dar Virginie îl ţinea de braţ şi, 
scuturându-l din ce în ce mai tare, striga: „Bill, oh Bill, 
trezeşte-te, scoală-te!” 

Dezmeticindu-se, Bill îşi dădu seama că se afla în 
dormitorul său din Chimneys. Visul lui, măcar în parte, era 
adevărat: aplecată deasupra lui, Virginie repetă: 

— Trezeşte-te, Bill! Pentru numele lui Dumnezeu, trezeşte- 
te! 

— Cum? Ce? Făcu Bill ridicându-se. Ce se întâmplă? 

Virginie oftă uşurată. 

— Slavă Domnului! Credeam că n-o să te mai trezeşti 
vreodată! Bill, se petrece ceva nemaipomenit! 

— Ce anume? 

— Ei bine, ca un făcut, nu puteam adormi deloc şi, 
deodată, mi s-a părut că aud dedesubt zgomotul unor paşi 
care se furişează şi scârţâitul unei uşi deschise încetişor. 
Am coborât şi am privit pe gaura cheii: ceea ce am văzut 
era atât de bizar încât trebuie să mă mai uit o dată, dar 
simt că aş vrea să am alături un băiat curajos - într-un 
cuvânt, pe tine! 

— Hm, zise Bill. Deci vrei să mă duc să mă bat cu bandiții? 

— Nu sunt bandiți. Sunt. Dar să nu mai pierdem vremea 
vorbind. Scoală-te repede, Bill! Hai, grăbeşte-te! 

— Lasă-mi măcar timpul necesar să-mi pun pantofii şi un 
halat! Ce capot frumos ai, Virginie! 

— Nu-i tocmai momentul potrivit să-mi faci curte, Bill! Să 
mergem! 

Bill apucă vătraiul - o armă de temut - şi amândoi ieşiră 
încet pe culoar şi coborâră scara. 

— Sst! Murmură Virginie. Să nu fim auziţi din sala 
Consiliului. Bill, explică-mi de ce dezmembrează hoţii, una 
câte una, piesele armurii? 

— Probabil pentru că nu o pot lua ca atare. O desfac şi o 
vor asambla după aceea. 

Virginie dădu negativ din cap. 


— De ce să fure o armură veche şi ruginită, când 
Chimneys este plin de adevărate comori mult mai uşor de 
transportat, dacă n-ar fi să ne referim decât la tablouri? 

— Câţi sunt? Întrebă Bill strângând mai tare vătraiul în 
mână? 

— Nu mi-am putut da seama când am privit pe gaura cheii. 
De altfel nici nu aprinseseră lumina, cum era şi normal. Nu 
aveau decât o lanternă. 

Bill şi Virginie trecură ca două umbre de-a lungul zidului şi 
se opriră în faţa uşii de stejar masiv. Nu auziră nimic, dar, 
deodată, prin gaura cheii, se zări o lumină. 

Bill îngenunche ca să poată privi: lângă zid, sub portretul 
pictat de Holbein, apăreau nişte siluete vagi al căror contur 
se distingea cu greu. După o clipă, ele dispărură din câmpul 
său vizual. Apoi auzi un zgomot uşor de parcă cineva 
ciocănea încet în lambriuri. 

Bill se ridică şi şopti: 

— Ascultă-mă, Virginie. Vom deschide uşa cât vom putea 
de uşor. Ştii unde se află comutatorul? 

— Da. Lângă uşă. 

— Rămâi acolo, cu mâna pe buton. Eu voi intra. Cred că 
nu-s decât doi. Poate chiar numai unul. Mi-e imposibil să 
disting ceva fiindcă au îndreptat fascicolul luminos spre 
locul care-i interesează - armura ori lambriurile - nu ştiu, 
iar ei înşişi sunt în întuneric. Când voi striga: „Acum!” vei 
aprinde lumina. Ai înţeles? 

— Da. 

— Şi mai ales nu ţipa şi nu leşina. Nimeni nu-ţi va face nici 
un rău. Răspund eu de asta! 

— Tinere erou! Murmură Virginie. 

Debordând de orgoliu, Bill apăsă uşor pe mânerul uşii. 
Acesta cedă fără zgomot. Bill o simţea pe Virginie strâns 
lipită de el. Intrară amândoi tiptil. 

La celălalt capăt al sălii o rază de lumină era dirijată spre 
portretul lui Holbein. Pe acest fond clar-obscur, se contura 


umbra unui bărbat aşezat pe un scaun, cu spatele la ei. Se 
pregătea să pipăie încet cadrul tabloului. 

În clipa aceea Bill se lovi de un scaun. Individul se întoarse 
brusc, îndreptând spre ei lanterna a cărei lumină îi orbi. 

Bill nu ezită. 

— Acum!” îi strigă el lui Virginie. 

Şi se avântă spre bărbatul acela în timp ce Virginie apăsa 
cu docilitate pe comutator. 

Dar în loc să fie inundată de lumină, sala rămase în 
întuneric. Nu se auzi decât pocnetul sec al întrerupătorului. 

Bill înjură cumplit. În clipa următoare răsunară în 
încăpere gâfâieli, mârâituri ori horcăieli. Lanterna, căzută 
pe jos, se stinse. 

Virginie simţea lupta disperată a celor doi bărbaţi aflaţi în 
întuneric. Se mai afla oare cineva acolo în beznă? Ce să 
facă? Nerespectând instrucţiunile lui Bill, începu să ţipe cât 
o ţinea gura. 


Auzi nişte uşi deschizându-se la etaj şi văzu o rază de 
lumină pătrunzând din hol şi de pe scară. Dacă măcar Bill 
ar putea rezista până la venirea ajutoarelor! 

Dar, deodată, auzi un zgomot teribil. Probabil că cei doi se 
loviseră de o armură, care se prăbuşi cu un zgomot 
asurzitor. Virginie zări vag o siluetă îndreptându-se spre 
fereastră şi-l auzi pe Bill înjurând mereu şi încercând să se 
debaraseze de piesele armurii căzute peste el. 

Pentru prima dată îşi părăsi postul şi se avântă hotărâtă în 
urmărirea fugarului. Dar fereastra nu fusese închisă. 
Intrusul nu trebuise decât s-o împingă fără nici un efort şi 
să sară pe terasă. Sări şi ea şi-l zări coborând în fugă scara. 
Fugi după el. Tânără, sportivă şi antrenată, probabil că l-ar 
fi prins dacă nu ar fi căzut deodată în braţele unui bărbat 
ce ieşise pe o uşă de la parter. 

Acesta o ţinu strâns şi nu-i dădu drumul decât după ce o 
recunoscu. 

— La naiba! Exclamă el. Este chiar doamna Revel! Vă cer 
iertare! Vă luasem drept o criminală care vrea să se 
sustragă justiţiei! 

Era domnul Hiram Fish. 

— Tocmai a trecut pe aici, exclamă Virginie, gâfâind. Să 
încercăm să-l prindem din urmă! 

Dar ea ştia deja că orice încercare va fi inutilă. Acum 
individul dispăruse în parc şi noaptea era la fel de neagră 
ca smoala. Se întoarseră amândoi în sala Consiliului. 
Aceasta era pustie. În prag însă stătea lordul Caterham 
însoţit de Chiffonnette şi de servitorii speriaţi. 

— Ce naiba se petrece aici? Întrebă Chiffonnette. Hoţi? 
Ce-i cu tine aici, Virginie, împreună cu domnul Fish? Faceţi 
o plimbare nocturnă? 

Virginie relată pe scurt ceea ce se petrecuse. 

— Devine chiar pasionat! Spuse Chiffonnette. Un asasinat 
şi un furt în aceeaşi săptămână! Dar de ce nu funcţionează 
lumina electrică? Nu-i nicăieri nici o pană! 


Misterul fu dezlegat uşor. Fuseseră deşurubate becurile; 
acestea zăceau înşirate lângă perete. Urcându-se pe o 
scară, Tredwell, sobru chiar şi în pijama, făcu lumină. 

— Dacă nu mă înşel, zise lordul Caterham cu vocea lui 
tristă, privind de jur împrejur, sala aceasta a fost scena unei 
activităţi oarecum violente. 

Într-adevăr, pe podea zăceau împrăştiate bucăţi din 
armura dislocată, scaune răsturnate şi cioburi de vaze din 
porțelan. 

— A fost unul, cred, zise Virginie. Deşi. 

Se opri, amintindu-şi că i se păruse că aude un foşnet vag, 
undeva, în sală. Poate că cel de-al doilea fugise pe uşă? Ori 
foşnetul acela fusese rezultatul imaginaţiei sale surescitate? 

Gâfâind, Bill apăru la fereastră. 

— Nemernic afurisit! Exclamă el furios. Am alergat 
degeaba. Nici urmă de el. A reuşit să scape. 

— Nu te mai necâji, Bill, zise Virginie. Vei avea mai mult 
noroc data viitoare! 

— Şi acum ce vom face? Întrebă lordul Caterham. Cred că 
nu ne rămâne altceva decât să ne culcăm. N-o să chem 
poliţia la ora asta! Tredwell, cu siguranţă că ştii care-ţi este 
datoria: veghează! 

— Bine, mylord. 

Cu un suspin de uşurare, lordul Caterham bătu în 
retragere. 

— Ce noroc are Isaacstein! Oftă el cu invidie. Tot scandalul 
ăsta ar fi trebuit să-l trezească, dar nici vorbă: doarme 
buştean! Şi dumneavoastră, domnule Fish, aţi fost trezit la 
fel de brusc ca şi noi? 

Îi aruncă americanului o privire. 

— Ia te uită, aţi avut chiar timpul să vă îmbrăcaţi! 

— M-am îmbrăcat în mare grabă, răspunse acesta. 

— Bine aţi făcut! Zise lordul Caterham. Mi-e al naibii de 
frig doar cu pijamaua. Simt c-o să răcesc. 

Căscă. Şi, în urma Senioriei Sale, se duseră toţi la culcare. 

XVIII. Noua aventură nocturnă. 


A doua zi după-amiază, când Anthony cobori din tren, 
prima persoană pe care o zări pe peron fu inspectorul şef 
Battle. Văzându-l, izbucni în râs. 

— M-am întors, aşa cum am convenit! Zise el. Ai venit ca să 
te asiguri? 

Battle clătină negativ din cap. 

— Am încredere în dumneavoastră. Mă aflu aici pentru că 
voi pleca la Londra. 

— I-auzi! Mă întreb ce vei face acolo. 

Detectivul nu răspunse. 

— Tare mai eşti vorbăreţ, Battle, zise Anthony. Îţi place 
mult să flecăreşti. Asta-mi place la dumneata! 

Pe fizionomia impasibilă a lui Battle se ivi umbra unui 
surâs. 

— Dar dumneavoastră, domnule Cade? Aţi avut succes la 
Dinard? 

— Deloc, Battle. Din nou am urmărit o pistă falsă. 
Categoric, nu mă disting ca detectiv amator! 

— Care era scopul dumneavoastră, sir, dacă nu sunt 
indiscret? 

— Aveam bănuieli în legătură cu guvernanta franceză. 
Battle. Primo, pentru că i-am zărit fereastra luminată în 
noaptea crimei; secundo, pentru că am văzut un francez 
suspect spionând la Chimneys. Presupun că l-ai reperat 
deja. 

— Tipul care-şi spune domnul Chelles? Şi care a descins la 
hanul „La Jucătorii de crichet”? Un reprezentant comercial 
în domeniul mătăsurilor? 

— Într-adevăr, el trebuie să fie. Ce părere are Scotland 
Yard-ul? 

— Cu siguranţă că felul în care s-a purtat a trezit bănuieli, 
răspunse Battle impasibil. 

— Şi ce bănuieli! Deci am presupus că guvernanta 
franceză este aliată în secret cu acest compatriot, şi după 
ce am aflat de la lady Eileen că nu a angajat-o pe 
domnişoara Brun decât de două luni, m-am dus la fosta ei 


stăpână, contesa de Breteuil. Dar am greşit, Battle. În loc să 
aflu, cum mă aşteptam, că n-a existat niciodată vreo 
domnişoară Brun, mi s-a spus că aceasta a fost, timp de 
vreo 10 ani, mâna dreaptă a contesei. Trebuie să 
mărturisesc că bănuielile mele fuseseră mult diminuate de 
întâlnirea personală cu această demnă pedagogă. Este 
exact tipul guvernantei. 

Battle dădu din cap. 

— Asta nu dovedeşte nimic, domnule Cade. Femeile se pot 
schimba complet printr-un machiaj abil. Am văzut într-o zi o 
tânără vopsindu-şi părul, dându-se cu un fond de ten care-i 
făcea faţa lividă, înroşindu-şi uşor pleoapele şi îmbrăcându- 
se cu nişte haine demodate: nouă din zece dintre 
cunoştinţele ei nu ar fi recunoscut-o. Bărbaţilor le vine mai 
greu în această privinţă. Totuşi se poate schimba linia 
sprâncenelor şi, apoi, mai există şi dinţii falşi care schimbă 
în întregime expresia feţei. Cu toate acestea, mai rămân 
urechile. Pe acestea este imposibil să le schimbi, domnule 
Cade! 

— Nu te mai uita la ale mele, Battle! Începi să mă sperii! 

— Nu mai vorbesc de bărbile false ori de machiajul 
obişnuit, continuă inspectorul şef. Lucrurile astea sunt bune 
pentru romanele polițiste. Sunt foarte puţini oamenii care 
au realmente geniul deghizărilor. Unul dintre ei este regele 
Victor. Îl cunoaşteţi pe regele Victor, domnule Cade? 

Această întrebare fu pusă atât de neaşteptat şi cu atâta 
brutalitate încât lui Anthony îi fu greu să-şi reprime 
cuvintele care-i urcau pe buze şi, după ce reflectă câteva 
clipe, spuse lent: 

— Regele Victor? Da, cred că am auzit acest nume. 

— Unul dintre cei mai celebri hoţi de bijuterii din lume. 
Din tată irlandez şi mamă franţuzoaică. Vorbeşte cel puţin 
cinci limbi străine. A făcut şapte ani închisoare, dar a ieşit 
de acolo acum câteva luni. 

— Şi unde este acum? 

— Asta am vrea şi noi să ştim, domnule Cade! 


— Poate ne va face cinstea să apară pe neaşteptate aici! 
Dar, dacă nu-l preocupă decât bijuteriile, „Memoriile” 
politice nu-l vor atrage! 

— Nu se ştie niciodată, domnule Cade. Poate se şi află aici? 

— Deghizat în lacheu? Bravo! Îl vei recunoaşte după 
urechile lui şi te vei acoperi de glorie, Battle! 

— Nu-i atât de uşor, domnule Cade, să descoperi 
identitatea unui om! A propos, ce credeţi despre Afacerea 
Staines? 

— Staines? Ce s-a întâmplat la Staines? 

— S-a relatat în ziare. Poate aţi citit deja. A fost găsit într- 
un şanţ cadavrul unui bărbat, omorât de un glonţ. 

— Nu-i cumva vorba de-o sinucidere? 

— Nu. Arma nu se mai afla acolo. Până în prezent victima 
nu a fost identificată. 

— Afacerea asta pare să vă intereseze. Are vreo legătură 
cu asasinarea prinţului Mihail? 

Anthony surâse calm. Privirea inspectorului era aţintită 
asupra lui. 

— Sper că nu, zise Battle. Parcă-i o epidemie! 

Trenul de Londra intră în gară şi inspectorul făcu semn 
unui hamal. Anthony se îndepărtă cu un suspin de uşurare. 

Gânditor, traversă parcul Chimneys şi merse pe o 
scurtătură pentru a se apropia de casă din aceeaşi direcţie 
ca şi în faimoasa noapte de joi. Privind cu multă atenţie 
ferestrele primului etaj, remarcă faptul că ceva mai departe 
de corpul principal al casei exista un mic intrând prevăzut 
cu o fereastră; din locul unde se afla, această fereastră era 
ultima, la extremitatea fațadei; cea care se afla deasupra 
sălii Consiliului era penultima şi aceea a domnişoarei Brun 
nu mai era decât antepenultima. Dar era suficient să faci 
câţiva paşi la dreapta pentru ca intrândul să devină 
invizibil, iar fereastra guvernantei să fie considerată 
penultima. Oare unde se afla el exact, în momentul în care 
fereastra fusese luminată? 


Încercă să-şi amintească, dar era imposibil. Diferenţa era 
insignifiantă! Oricum, era foarte probabil ca fereastra pe 
care o văzuse luminându-se să fie nu aceea a domnişoarei 
Brun ci a vecinului său. Cine era acesta? Anthony hotări s-o 
afle cât mai repede. 

Şansa îi surâse căci primul pe care-l întâlni pe hol fu 
Tredwell. Acesta era singur. 

— Bună ziua, Tredwell, zise Anthony. Ai putea să-mi spui 
un lucru? Cine ocupă a treia cameră de la etajul [, 
numărându-le de la extremitatea fațadei, deasupra sălii 
Consiliului? 

Tredwell reflectă câteva clipe. 

— Este gentlemanul american, sir, domnul Fish. 

— Ah! Mulţumesc, Tredwell! 

— Pentru nimic, sir. 

Tredwell se pregăti să iasă, dar nu putu rezista tentaţiei 
de a fi primul care să povestească o noutate, slăbiciune care 
îi face umani chiar şi pe majordomii ultrastilaţi aşa că, 
zăbovind o clipă, spuse: 

— Aţi auzit, sir, ceea ce s-a petrecut azi-noapte? 

— Nu! Ce s-a întâmplat? 

— O tentativă de furt, sir! 

— Nu se poate! A dispărut ceva? 

— Din fericire, nu, sir! Hoţii se pregăteau să ducă, una 
câte una, piesele armurii din sala Consiliului, când au fost 
surprinşi în flagrant delict. Dar au reuşit să scape. 

— Din nou sala Consiliului! Şi cum au pătruns acolo? 

— Se crede că au forţat fereastra, sir. 

Mulţumit că relatarea sa stârnise interesul lui Anthony, 
Tredwell se pregăti să iasă, dar se ciocni de domnul 
Isaacstein. 

— Vă cer iertare, sir! Nu vă văzusem venind. 

— Nu-i nimic, băiete! Nu-i nimic! 

Tredwell se retrase, având pe chip o expresie de dispreţ 
suveran la adresa acestui parvenit care-i spunea lui 
„băiete”. 


Isaacstein se lăsă greoi într-un fotoliu. 

— Ia te uită, domnule Cade, v-aţi întors! Vi s-a spus deja ce 
s-a întâmplat? 

— Un weekend mai degrabă agitat, nu-i aşa? 

— Chiar prea agitat. De ce ne mai rețin aici? Ancheta s-a 
terminat de ieri. Cadavrul prinţului va fi transportat în 
seara aceasta la Londra unde se va anunţa că a murit în 
urma unei crize cardiace. Şi, cu toate acestea, nu suntem 
lăsaţi să plecăm. Nici domnul Lomax - ca şi mine de altfel - 
nu cunoaşte motivul. Mi-a spus să mă adresez inspectorului 
Battle. 

— Probabil că Battle are un plan, zise Anthony gânditor. Şi 
planul acesta necesită să fim prezenţi aici. 

— Dar dumneavoastră, domnule Cade, tocmai aţi făcut o 
călătorie! 

— Supravegheat! Sunt sigur că am fost filat din primul 
până în ultimul minut. Dacă aş fi fost vinovatul şi dacă ar fi 
trebuit să mă debarasez de revolver, n-aş fi avut 
posibilitatea s-o fac. 

— Ah! Da, revolverul, zise Isaacstein. N-a fost găsit, după 
câte ştiu? 

— Încă nu. 

— Poate că asasinul l-a aruncat în lac, în timp ce fugea? 

— Posibil. 

— Unde este inspectorul Battle? Aş vrea să-i vorbesc. 

— Tocmai l-am întâlnit la gară. A plecat la Londra. 

— Într-adevăr? 

Tonul lui Isaacstein era aproape ameninţător. 

— Şi când se va întoarce? 

— Cred că mâine dimineaţă. 

Virginie intră însoţită de lordul Caterham şi de domnul 
Fish. Îi zâmbi lui Anthony. 

— Oh, iată-vă, domnule Cade! Vi s-a povestit deja aventura 
nocturnă? 

— Imaginaţi-vă, domnule Cade, zise Hiram Fish, că am 
luat-o pe doamna Revel drept unul dintre bandiți! 


— Iar în vremea asta vinovatul. 

— Şi-a luat picioarele la spinare, încheie cu tristeţe 
domnul Fish. 

După ceai, Virginie şi Anthony, însoţiţi de Bill, care lupta 
curajos împotriva a ceea ce el numea „invazia colonială” 
coborâră spre lac, şi hotărâră din nou că, pentru a vorbi în 
mod confidenţial, cel mai indicat loc era să fii departe de 
mal, în mijlocul apei. Bill şi Virginie îi povestiră lui Anthony 
Cade, cu detalii, aventura lor. 

— Bizară afacere, opină acesta. Ce părere aveţi, doamnă 
Revel? 

— Cred, răspunse ea cu promptitudine, că nu erau în nici 
un caz hoţi! Cel puţin nu hoţi obişnuiţi! Căutau ceva despre 
care credeau că se află în interiorul armurii. Dar de ce 
ciocăneau în lambriuri? Să existe pe acolo vreo scară 
secretă? Îl voi întreba pe lordul Caterham. 

— Cu siguranţă că nu căutau Memoriile, zise Anthony. Este 
un pachet enorm, imposibil de disimulat. Probabil că-i vorba 
de un obiect mai mic. 

— Probabil că George ştie despre ce-i vorba, murmură 
Virginie. Mă întreb dacă voi putea să aflu ceva de la el. 
Întotdeauna am avut impresia că există ceva în afacerea 
asta, un aspect care ne scapă. 

— Spuneţi că nu era decât un singur bărbat, continuă 
Anthony, cu toate acestea este posibil să fi fost doi de vreme 
ce vi s-a părut că auziţi un foşnet pe lângă uşă în momentul 
în care vă îndreptaţi spre fereastră. 

— N-aş băga mâna-n foc. Poate a fost numai imaginaţia 
mea. 

— Poate că da sau poate că nu. În cazul al doilea însă, 
persoana aceasta locuieşte în casă. De altfel, mă uimeşte 
ceva. 

— Ce anume? 

— Rapiditatea cu care domnul Fish îşi pune costumul, 
gulerul, cravata etc. În momentul în care ceilalţi, auzind 
strigăte de ajutor, aleargă în pijama sau în halat! 


— M-am gândit şi eu la asta, zise Virginie. Iar Isaacstein 
care dormea dus fără să audă tot tapajul ăsta? Nu-i 
suspect? 

— O fi ceva legat de misterul herzoslovac în toate astea, 
zise Bill. Servitorul ăsta al prinţului Mihail pare cu adevărat 
bandit! 

— Chimneys mişună de oameni suspecți! Declară Virginie. 
Probabil că şi ceilalţi spun acelaşi lucru despre noi! Regret 
că inspectorul Battle a plecat la Londra. Consider că-i 
stupid din partea lui! A propos, domnule Cade, l-am văzut o 
dată sau de două ori pe francezul acela care stă la han dând 
târcoale în jurul parcului. 

— Parcă ar fi o cursă cu obstacole! Oftă Anthony. Mereu 
apar altele noi. Şi eu am făcut un demers inutil. M-am 
înşelat din nou. lată ce aş vrea să ştiu acum: or fi găsit hoţii, 
în noaptea trecută, ceea ce căutau? 

— Cu siguranţă că nu! 

— În cazul acesta, sunt sigur că vor reveni! Ei ştiu, sau vor 
afla în curând, că Battle este la Londra. Vor înfrunta riscul 
de a se întoarce în noaptea asta. 

— Credeţi? 

— Sper. În orice caz, să formăm o mică asociaţie noi trei. 
Domnul Eversleigh şi cu mine ne vom ascunde cu toate 
precauţiile necesare, în sala Consiliului. 

— Şi eu? Îl întrerupse Virginie. 

— Asta nu-i o treabă de femeie, declară Bill. Fii cuminte, şi. 

— Bill, nu fi tont. Nu sunt niciodată cuminte. Fac parte şi 
eu din asociaţie. Şi cu asta, basta! 

După ce şi-au stabilit planul, membrii noii asociaţii se 
întoarseră la castel. Când toţi cei din casă se culcară, cei 
trei ieşiră fără zgomot din camerele lor şi se îndreptară 
spre sala de Consiliu, având fiecare câte-o lanternă. 
Anthony mai avea şi un revolver. 

În ce-l privea, era sigur că duşmanul va pătrunde nu pe 
fereastră, ci pe uşă, şi că Virginie nu se înşelase, în ajun, 
presupunând că unul dintre hoţi locuia în casă. lată de ce, 


ascuns într-un ungher, după un cufăr vechi, stătea cu ochii 
aţintiţi spre uşă. Virginie se ghemuise în spatele unei 
armuri reprezentând cu cavaler din vremea cruciadelor, iar 
Bill stătea lângă fereastră. 

Minutele care se scurgeau cu greu păreau interminabile. 

Bătu ora unu, apoi unu şi jumătate, două, două şi 
jumătate. Cei trei conspiratori amorţiţi ajunseră la 
concluzia că se înşelaseră şi că răufăcătorii nu vor îndrăzni 
să reapară. 

Deodată Anthony se încordă; auzise paşi pe terasă. Un 
scârţâit uşor, un râcâit la mânerul ferestrei. Aceasta fu 
deschisă. Cineva încălecă pervazul şi pătrunse în încăpere. 

Rămase nemişcat câteva clipe ca pentru a se asigura că 
totul este în ordine. Apoi, satisfăcut, îşi aprinse lanterna şi 
se apropie de lambriuri, exact în locul pe care-l examinase 
şi în ajun. 

Brusc, Bill, ghemuit în colţul lui, fu conştient de un lucru 
îngrozitor: avea să strănute! Răcise din cauza incursiunii 
nocturne din ajun, prin parcul umed. Strănutase deja toată 
ziua. Va strănuta şi acum. Nimic pe lume nu-l va împiedica 
să strănute! 

Făcând nişte eforturi supraomeneşti, Bill îşi muşcă buza de 
sus, îşi înghiţi saliva, îşi dădu capul pe spate şi privi 
plafonul. În cele din urmă îşi apucă nasul cu degetele şi-l 
strânse cât putu de tare. Zadarnic. Strănută! 

Străinul ţâşni, dar, în acelaşi timp, Anthony, aprinzându-şi 
fulgerător lanterna, se năpusti asupra lui. Amândoi se 
rostogoliră pe jos. 

— Aprindeţi lumina! Strigă Anthony. 

Virginie răsuci comutatorul. De data aceasta becurile nu 
fuseseră scoase. Sala fu inundată de lumină. Anthony, 
gâfâind, îşi ţinea sub el victima. Bill se avântă ca să-i dea 
ajutor. 

— Şi acum, zise Anthony, să vedem puţin cine eşti, băiete! 

Era străinul de la hanul „Jucătorii de cricket”. 

— Bine lucrat, zise o voce calmă. 


Toţi se întoarseră stupefiaţi. Silueta voinică a inspectorului 
Battle se profila în prag. 

— Vă credeam la Londra, inspectore! Zise Anthony. 

Battle îi făcu cu ochiul. 

— Chiar aşa, sir? Tocmai îmi ziceam că n-ar strica să se 
creadă că sunt la Londra! 

— Aţi avut dreptate, zise Anthony, privindu-şi atent 
duşmanul întins pe parchet. 

Spre surpriza lui, văzu apărând pe chipul francezului un 
surâs. 

— Pot să mă ridic, domnilor? Sunteţi trei împotriva unuia 
sigur. 

Anthony îl ajută cu indulgență să se scoale. Străinul îşi 
încheie haina, îşi aranjă gulerul şi-l privi pe Battle. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar dacă am înţeles bine, 
dumneavoastră sunteţi reprezentantul Scotland Yard-ului. 

— Exact. 

— În cazul acesta, permiteţi-mi să vă prezint scrisorile de 
acreditare. Aş fi fost mai inspirat dacă aş fi făcut-o înainte. 
Scoase din buzunar mai multe hârtii pe care le înmână 
detectivului de la Scotland Yard. În acelaşi timp îşi arătă o 

insignă înfiptă în spatele reverului hainei sale. 

Battle lăsă să-i scape o exclamaţie de uimire. Apoi, după ce 
strânse cu grijă hârtiile, le restitui înclinându-se politicos. 

— Regret, domnule, că aţi fos. Hm. Bruscat, dar trebuie 
să recunoaşteţi că este numai vina dumnevoastră! 

Şi, cum ceilalţi îi priveau uluiţi, el le explică zâmbind: 

— Vă prezint un coleg pe care-l aşteptam de câtva timp: 
monsieur Lemoine de la Siguranţă. 

XIX. Istorie secretă. 

Virginie se întoarse spre Battle. 

— Ştiţi ce cred, inspectore Battle? 

— Ce credeţi, doamnă Revel? 

— Cred că a venit vremea să ne lămuriţi şi pe noi puţin. 

— Să vă lămuresc? Nu înţeleg prea bine, doamnă Revel. 


— Ba da, înţelegeţi foarte bine, dragă inspectore! Ştiu că 
domnul Lomax v-a făcut să juraţi că veţi păstra secretul - 
aşa face întotdeauna vărul meu - dar, într-adevăr, ar fi mai 
bine să ne explicaţi faptele decât să ne lăsaţi să le 
descoperim noi înşine şi să intervenim cu stângăcie în jocul 
dumneavoastră. Monsieur Lemoine, nu sunteţi de părerea 
mea? 

— Total, madame! Declară francezul înclinându-se. 

— În anumite împrejurări este categoric imposibil să 
păstrezi un secret absolut, i-am spus-o deja domnului 
Lomax, zise Battle. De altfel, domnul Eversleigh este 
secretarul domnului Lomax şi poate afla totul. Cât despre 
domnul Cade, el a fost antrenat fără voia lui în această 
afacere, şi consider că are dreptul să afle adevărul. Dar. 

Virginie zâmbi. 

— Femeile sunt atât de indiscrete, nu-i aşa? Vărul meu, 
George, v-a spus asta? 

Lemoine o studiase cu atenţie pe Virginie. 

— Doamna, dacă nu mă înşel, se numeşte Revel? 

— Exact. 

— Soţul dumneavoastră era însărcinatul cu afaceri la 
legația Angliei în Herzoslovacia? 

— Da, aşa este. 

— Şi vă aflaţi împreună cu ella Ekarest, înaintea asasinării 
regelui şi a reginei. 

— Într-adevăr. 

Lemoine se întoarse spre colegul său de la Scotland Yard. 

— Cred că doamna are dreptul să afle totul. De altfel, 
afacerea asta o priveşte indirect. Şi apoi, adăugă el făcând 
cu ochiul, în cercurile diplomatice, doamna are reputaţia de 
a fi foarte discretă. 

Virginie începu să râdă. 

— Sper să-mi pot justifica renumele! 

— Unde se va ţine conferinţa? Întrebă Anthony. Aici? 

— Da, prefer să nu părăsesc până în zori camera aceasta, 
zise inspectorul. Veţi înţelege de ce, după ce veţi fi ascultat 


istoria. 

Bill şi Anthony se duseră la bufetul cu provizii şi aduseră 
de acolo un platou încărcat cu sifoane, sticle, pahare şi 
sandviciuri. 

Asociaţia, care acum număra cinci membri, se instală 
confortabil în jurul unei mese mari de stejar. 

— Este de la sine înţeles că toată discuţia noastră va fi 
strict confidențială. Dar, aşa cum i-am spus-o întotdeauna 
domnului Lomax, era imposibil să păstrăm secretul doar 
pentru noi. Afacerea a început acum şapte ani. Anglia era 
pe punctul de a se înţelege cu Herzoslovacia, asupra unor 
anumite probleme, desigur cu ajutorul contelui Stylpitch. 
Regele şi regina Herzoslovaciei, aflându-se în Anglia, au fost 
invitaţi să-şi petreacă un weekend la Chimneys. Atunci a 
dispărut un obiect extrem de preţios; pentru a explica 
această dispariţie incredibilă trebuie să admitem dinainte 
două lucruri: în primul rând faptul că hoţul era un personaj 
regal; în al doilea rând că era un profesionist dintre cei mai 
abili. Domnul Lomaine vă va explica cum au fost posibile 
aceste lucruri. 

Francezul se înclină şi reluă firul povestirii: 

— În Anglia, cea mai mare parte a oamenilor nici măcar nu 
au auzit vorbindu-se de faimosul rege Victor. Nimeni nu-i 
cunoaşte numele adevărat, dar, în Franţa, toţi ştiu că acesta 
este un hoţ de bijuterii de o îndemânare nemaiauzită, 
maestru în arta deghizării, lingvist desăvârşit, fiind englez 
ori irlandez după tată dar acţionând aproape întotdeauna la 
Paris. Acum opt ani, el reuşi aici o serie de furturi 
senzaţionale sub numele de căpitanul O'Neill şi deghizat ca 
atare. 

Virginie scăpă o exclamaţie involuntară. Domnul Lemoine 
îi aruncă o privire înţelegătoare. 

— Cred că ştiu ce a tulburat-o pe doamna! Acest căpitan 
O'Neill, al cărui nume probabil că a mai fost pronunţat în 
prezenţa dumneavoastră, nu era altul decât regele Victor; 
la Siguranţă se ştia asta, dar nu exista nici o dovadă. 


Se bănuia că Victor O'Neill avea o complice abilă în 
persoana unei tinere artiste de la Folies-Bergeres, Angele 
Mory, dar amândoi lucrau cu atâta măiestrie încât era 
imposibil să dovedeşti ceva. 

În acest moment Parisul se pregătea să-l întâmpine pe 
tânărul rege al Herzoslovaciei, Nicolae al IV-lea. La 
Siguranţă, care avea sarcina de-a veghea asupra lui, se 
luaseră măsuri împotriva unor atentate ale aşa numitei 
organizaţii revoluţionare: „Mâna Roşie”. Tovarăşii 
organizaţiei Mâna Roşie, convinşi că nu vor putea să se 
apropie personal de rege, i-au promis lui Angele Mory - n- 
am aflat, vai! Decât mai târziu - o sumă foarte mare, dându- 
i sarcina să-l seducă pe rege şi să-l atragă într-o capcană. 
Angele Mory acceptă şi promise la rândul său camarazilor 
tot ceea ce aceştia doreau. 

Dar, în realitate, această tânără era mult mai şireată şi mai 
ambițioasă decât bănuiau ei. Aşa încât reuşi să-l seducă pe 
rege care se îndrăgosti nebuneşte de ea şi o acoperi de 
bijuterii. Atunci concepu ea ideea de a deveni, nu favorită, 
ci regină! După cum ştie toată lumea, proiectul acesta 
fantastic se împlini. Fu prezentată la Curte cu numele de 
contesa Popoffsky, descendentă a unei familii regale, şi, 
câteva luni mai târziu, ea deveni regina Varaga. Pentru o 
actriţă de duzină nu era rău deloc! Am auzit întotdeauna 
spunându-se că-şi juca admirabil noul rol! Dar nici poporul, 
nici revoluționarii nu vedeau cu ochi buni lucrul acesta. 
Furioşi că au fost trădaţi, aceştia atentară de două ori la 
viaţa ei. În cele din urmă revoluţia izbucni şi ea fu asasinată 
o dată cu regele. Corpurile lor mutilate şi de nerecunoscut 
fură găsite în palat. 

Dar un lucru pare sigur: în cursul acestor ani de domnie, 
regina Varaga, alias Angele Mory, rămăsese în legătură cu 
fostul ei prieten, regele Victor, suveranitate de o cu totul 
altă natură! Îşi trimiteau unul altuia mesaje cifrate! Pentru 
a-şi asigura impunitatea, ea îşi scria scrisorile în limba 
engleză şi le semna cu numele unei doamne de la legația 


engleză. Dacă s-ar fi descoperit scrisorile şi dacă doamna în 
chestiune şi-ar fi dezminţit semnătura, nu ar fi fost crezută, 
căci mesajele ei erau, în aparenţă, scrisori de dragoste 
adresate căpitanului O'Neill. Numele dumneavoastră, 
doamnă Revel, se află pe ultima pagină a acestor misive. 

— Ştiu, spuse Virginie, care ascultând povestea aceasta, 
roşise ori pălise rând pe rând. lată deci explicaţia enigmei! 
De când mi s-au arătat acele scrisori, am căutat-o în zadar. 

— Ce infamie! Exclamă Bill indignat. 

— Adevăratul scop al acestor scrisori era, declară 
inspectorul Battle, să-i furnizeze regelui Victor bijuterii 
scumpe, fără nici o cheltuială. După asasinarea regelui şi a 
reginei, s-a descoperit faptul că majoritatea giuvaierurilor 
coroanei fuseseră înlocuite cu imitații. Acum, veţi înţelege, 
desigur, cum poate un personaj regal să fie în acelaşi timp 
şi un hoţ de mare clasă. Nicolae al IV-lea şi regina Varaga îşi 
petrecură weekend-ul la defunctul marchiz de Caterham 
care pe vremea aceea era ministrul Afacerilor Străine. În 
ajunul plecării lor spre Chimneys, se constată dispariţia 
unul. Hm. Obiect foarte preţios, păstrat într-un palat din 
Londra. El era înlocuit cu o imitație, minunată într-adevăr şi 
atât de bine realizată încât autorul nu putea fi decât regele 
Victor. 

Desigur, afacerea fu înăbuşită, dar Scotland Yard-ul se 
puse pe treabă: el organiză o supraveghere atât de intensă 
încât fu imposibil Maiestăţii Sale Regina să-i trimită 
complicelui său giuvaerul ori să-l ia cu sine în 
Herzoslovacia. Varaga-Angela l-a ascuns probabil la 
Chimneys şi n-aş fi mirat - inspectorul Battle privi 
semnificativ împrejurul lui - să se afle undeva în această 
cameră. 

— Cum? După atâţia ani? Exclamă Anthony nevenindu-i să 
creadă. 

— Dar bineînţeles, monsieur, zise Lemoine, din moment ce 
suveranii Herzoslovaciei am fost asasinați trei săptămâni 
mai târziu iar poliţiştii de la siguranţă au pus mâna pe 


O'Neill şi au reuşit să-l condamne la 7 ani închisoare pentru 
o afacere de mai mică amploare. Speram să găsim la el 
scrisorile cifrate, dar acestea au fost luate de un 
herzoslovac care era vizitiul reginei. Omul acesta s-a lăudat 
în faţa mai multor persoane că a intrat în posesia 
preţioaselor mesaje, iar noi l-am căutat multă vreme fără 
succes. 

— Cred că l-aţi fi găsit, zise Anthony, dacă l-aţi fi căutat în 
Africa. Păstra cu multă grijă pachetul de scrisori, ca pe o 
mină de aur a cărei exploatare şi-o rezerva în caz de nevoie. 
Dar a murit de malarie înainte s-o poată face. Nu mă priviţi 
în felul acesta, domnilor. Nu sunt ghicitor. Vă voi explica mai 
târziu de ce sunt la curent cu aceasta. 

— Un lucru mai rămâne totuşi neexplicat, zise Virginie. 
Memoriile. Trebuie să existe o legătură între manuscris şi 
toată această afacere, nu? 

— Desigur, doamnă. Contele Stylpitch le însoțea pe 
Maiestăţile Lor în cursul vizitei în Anglia, era, deci, perfect 
la curent cu această afacere şi este posibil să fi vorbit 
despre ea în amintirile sale. 

— Oare ştia unde a ascuns regina giuvaerul? Întrebă 
Anthony. 

— Nu cred absolut deloc lucrul acesta! O detesta pe 
regină şi făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a împiedica 
această mezalianţă. Cu siguranţă că ea nu i-a făcut 
confidenţe! 

— Dar, insistă Anthony, poate că a descoperit şi singur. Era 
un om şiret! În cazul acesta, ce ar fi făcut, după părerea 
dumneavoastră? 

— Ar fi păstrat obiectul pentru sine, zise Battle, căci 
restituirea anonimă a pietrei preţioase ar fi fost mult prea 
dificilă. De altfel, însuşi faptul că ştia unde se află bijuteria îi 
dădea acestui om o putere enormă - iar eliubea mai mult 
ca orice puterea. Se bucura de ea ca un artist. De altfel, 
contele era în posesia uneia dintre cele mai grozave colecţii 
de secrete scandaloase din lume. Le colecţiona aşa cum alţii 


colecţionează timbre. S-a lăudat cu asta nu numai o dată. 
De aici şi groaza generală la anunţul publicării Memoriilor 
sale! 

— Poliţia franceză, adăugă Lemoine, avea intenţia să intre 
în posesia lor, dar contele a avut precauţia să le expedieze 
altundeva înainte de a muri. Cu toate acestea, nu văd 
motivul pentru care credeţi că ştia secretul acesta. 

— Aşa a afirmat el însuşi, răspunse calm Anthony. 

— Cum? 

Cei doi detectivi îl fixară, stupefiaţi. 

— Când domnul Mcgrath mi-a înmânat manuscrisul pentru 
a-l aduce editorilor, mi-a povestit circumstanţele în care l-a 
cunoscut pe contele Stylpitch. Era la Paris pe o stradă 
pustie, în timpul nopţii. Contele fusese atacat de o bandă de 
apaşi şi domnul Mcgrath l-a scăpat din ghearele lor. Puţin 
ameţit de băutură, cum era în seara aceea, şi un pic năuc 
din cauza loviturilor primite, contele a murmurat, ca într-un 
delir, două remarci cărora prietenul meu nu le-a dat cine 
ştie ce atenţie. A spus mai întâi că ştie unde se află acel 
Koh-i-Noor şi apoi că cei care-l atacaseră erau complicii 
regelui Victor. Acum, după tot ce am aflat de la 
dumneavoastră, aceste două remarci mi se par foarte 
semnificative. 

— Dumnezeule mare! Exclamă inspectorul Battle. Chiar şi 
asasinarea prinţului Mihail capătă un aspect cu totul nou. 

— Nu uitaţi, îi reaminti francezul, că regele Victor nu a 
comis niciodată vreo crimă. 

— Dar, dacă a fost surprins de prinţ, chiar în momentul în 
care căuta giuvaerul? 

— Deci l-aţi lăsat să se strecoare în Anglia, domnule? Îi 
spuse cu reproş Anthony detectivului de la Siguranţă. 

— Vai, domnule! L-am ţinut sub observaţie dar mi s-a 
strecurat printre degete, canalia! Şi ştiţi unde s-a dus mai 
întâi? 

— Unde? 


— În America, domnule! În Statele Unite! A jucat aici rolul 
prinţului Nicolae al Herzoslovaciei! 

— Cum?! Exclamară în acelaşi timp Anthony şi Battle. 

— Pe cinstea mea! O cacialma fenomenală! Cum prinţul 
Nicolae a murit acum câţiva ani în Congo, regele Victor a 
profitat de asta pentru a se proclama urmaş la tron şi a 
reuşit să obţină o grămadă de dolari americani ca acont la 
concesionarea zăcămintelor de petrol. Dar, din pură 
întâmplare, a fost demascat în ultima clipă şi a fugit în 
Anglia unde se află în prezent. lată de ce am venit aici. Mai 
devreme sau mai târziu, va veni la Chimneys. Dacă nu 
cumva se şi află deja aici! 

— Hm! Zise Battle. Tentativa din noaptea trecută. 

— Ah! Da. Vă voi da nişte explicaţii în această privinţă. 

— Dar de ce nu aţi luat mai devreme legătura cu mine, 
dragă colega? Întrebă insprectorul şef. Mi s-a scris de la 
Siguranţă, acum câtva timp, că monsieur Lemoine a părăsit 
Franţa pentru a veni să lucreze împreună cu mine şi nu 
înţelegeam de ce nu-şi face apariţia. 

— Vă datorez scuze, admise Lemoine. Înţelegeţi-mă: am 
sosit a doua zi după asasinat. Mi-am spus că poate ar fi mai 
bine pentru mine în aceste circumstanţe dacă aş ancheta 
izolat, fără să mă impun ca persoană oficială. Ştiam că voi 
deveni suspect, dar era un mijloc de a nu le atrage atenţia 
celorlalţi. Vă asigur că am văzut, zilele acestea, multe 
lucruri interesante. 

— Dar în fond, întrebă Bill, ce s-a petrecut noaptea 
trecută? 

— V-am pus să faceţi mişcare, dragă domnule! 

— Cum? Dumnevoastră eraţi? 

— Da. Făceam de pază convins că secretul se leagă de 
această încăpere pentru că aici a fost omorât prinţul. Eram 
pe terasă. Deodată am auzit zgomotul unor paşi în interior 
şi am văzut lumina unei lanterne. Am deschis fără zgomot 
fereastra care nu era zăvorâtă şi am reuşit să mă strecor în 
cameră şi să mă ascund într-un colţ. Nu-l vedeam pe 


individ, stătea cu spatele la mine, dar îi urmăream fiecare 
gest. A început prin a lua una câte una, piesele armurii, 
examinându-le atent. Apoi a inspectat pânzele şi ramele 
tablourilor. După care a început să ciocănească uşor 
lambriurile. În clipa aceea aţi pătruns dumneavoastră 
brusc. 

— Aveam intenţii bune, zise Virginie, gânditoare, dar de 
fapt am stricat totul! 

— Vai! Da, madame. Individul şi-a aprins lanterna şi, cum 
nu ţineam să-mi dezvălui identitatea, am fugit pe fereastră. 
Domnul Eversleigh, luându-mă drept agresorul său, a- 
nceput să alerge după mine. 

— Eu de asemenea, zise Virginie. Ba chiar am fost prima 
care a pornit în urmărirea dumneavoastră. 

— lar celălalt a avut bunul simţ să stea liniştit şi să dispară 
încetişor pe uşă. Cum se nu s-a întâlnit cu lordul Caterham 
şi cu ceilalţi? 

— Dacă i-ar fi întâlnit, ar fi declarat pur şi simplu că a 
coborât, şi el, ca să vadă ce se întâmplă. 

— Credeţi cu adevărat că acest Arsene Lupin este în casă? 
Întrebă Bill. 

— De ce nu? Zise Lemoine. Poate că se dă drept servitor! 

— Acest Boris Anchonkoff, cu mutra lui de bandit. Zise Bill. 

— L-aţi luat în serviciul dumneavoastră, nu-i aşa, domnule 
Cade? Întrebă Battle. 

— Îmi scot pălăria, Battle! Eşti la curent cu tot! Dar, la 
drept vorbind, nu eu l-am luat în serviciul meu ci el m-a luat 
de stăpân. 

— Dar de ce, domnule Cade? 

— Zău dacă ştiu! Figura mea i-o fi pe plac. Chestie de 
gust! Sau poate crede că eu sunt acela care i-a ucis 
stăpânul şi vrea să fie cât mai aproape pentru a-l putea 
răzbuna. 

Se ridică şi se apropie de fereastră. 

— Se ivesc zorii, zise el căscând uşor. Nu mai este cazul să 
aşteptăm. 


Lemoine se ridică la rândul lui. 

— Vă las, spuse el. Poate ne vom revedea în cursul zilei. 

Înclinându-se plin de curtoazie în faţa lui Virginie, ieşi pe 
fereastră. 

— La culcare! Zise Virginie căscând. A fost pasionant, dar 
acum este timpul să mergem să dormim. Hai, Bill, culcă-te 
ca un băieţel cuminte. 

În picioare, în faţa ferestrei, Anthony urmărea din priviri 
silueta lui Lemoine. 

— Nu s-ar zice, remarcă Battle, dar este detectivul cel mai 
inteligent din Franţa. 

— Ba da, s-ar zice! Replică Anthony. Are uneori nişte 
inflexiuni ale vocii! 

— Poate că-i voi cere sfatul în legătură cu o altă afacere. 
Vă amintiţi despre omul acela care a fost găsit într-un şanţ, 
pe drumul spre Staines? 

— Da. Şi? 

— A fost identificat, asta-i! Se numea Giuseppe Manelli, şi 
era servitor la Ritz, în Londra. Curios, nu-i aşa? 

XX. Anthony îi face mărturisiri lui Battle. 

Anthony nu spuse nimic. Continua să privească pe 
fereastră. Inspectorul şef Battle îi contemplă timp de câteva 
clipe spatele nemişcat. 

— Atunci, noapte bună, sir, zise el în cele din urmă. 

Apoi se îndreptă spre uşă. 

Anthony se întoarse. 

— O clipă, Battle! 

Inspectorul se opri docil. Anthony părăsi fereastra. Îşi 
scoase o ţigară din tabacheră şi o aprinse. 

Apoi, între două fumuri, spuse: 

— Afacerea asta din Staines te interesează? 

— Mi se pare ciudată. 

— Crezi că omul a fost asasinat în locul unde a fost găsit? 

— Nu. Cred că a fost omorât altundeva şi că i s-a 
transportat cadavrul cu maşina. 

— Şi eu cred acelaşi lucru! Zise Anthony. 


Detectivul îl privi fix. 

— S-ar zice chiar că sunteţi sigur de asta! Ştiţi cumva, din 
întâmplare, cine l-a adus acolo? 

— Da, zise Anthony. Eu. 

Calmul lui Battle îl cam agasa. 

— Nu pari deloc uimit, Battle! 

— Cândva, în tinereţea mea, mi s-a spus: „Să nu arăţi 
niciodată că ai vreo emoție”; m-am străduit întotdeauna să 
urmez această regulă. 

— Şi ai reuşit admirabil! Oricum, ai vrea să asculţi toată 
întâmplarea? 

— Vă rog! 

Cei doi bărbaţi luară loc şi Anthony povesti amănunţit tot 
ceea ce se întâmplase în seara de joi. 

Când termină ce avea de spus, un surâs fugar lumină 
chipul lui Battle. 

— Într-una din zilele acestea, domnule Cade, tare mă tem 
că veţi fi la mare strâmtoare! 

— Deci îmi faci pentru a doua oară favoarea de a trece cu 
vederea peste faptele mele. 

— Principiul meu este să las frânghie. Zise Battle. 

— Condamnaţilor, termină Anthony fraza. Delicată atenţie 
din partea dumitale, Battle! 

— Dar de ce aţi sfârşit, sir, prin a-mi mărturisi toate 
acestea? Întrebă Battle. 

— Pentru că am o foarte bună părere despre capacitatea 
dumitale, inspectore. Când este nevoie de dumneata, eşti 
prezent. Ca în noaptea asta. O dată aflată identitatea 
cadavrului ai fi putut descoperi pista. Am preferat să-ţi spun 
personal totul, cu atât mai mult cu cât, graţie revelaţiilor lui 
monsieur Lemoine, doamna Revel este în sfârşit deasupra 
oricărei bănuieli. Acum că s-a dovedit în mod categoric că 
acele scrisori nu au nici o legătură cu ea, orice idee de 
complicitate devine absurdă. Poate că am greşit că nu am 
pus-o să cheme poliţia, dar m-am gândit că nimeni nu va 


crede că a dat bani unui şantajist doar dintr-un capriciu. Şi 
cu toate acestea, aşa este. 

— Ce vreţi, zise Battle, juraţii sunt lipsiţi de imaginaţie. 

— Dar dumneata? Zise Anthony privindu-l cu curiozitate. 
Nu prea pari să te îndoieşti de gestul fantezist al doamnei 
Revel! 

— Asta pentru că-i cunosc un pic pe oamenii de lume, 
domnule Cade, vreau să spun pe aristocrați. Vedeţi 
dumneavoastră, majoritatea oamenilor se gândesc 
întotdeauna la ce vor spune vecinii lor. Nu există decât două 
categorii de oameni cărora nu le pasă deloc de ceea ce se 
spune: vagabonzii şi marii seniori. Nu vorbesc de bogaţii 
obişnuiţi, ci de adevărații aristocrați, de cei care sunt 
obişnuiţi de secole să gândească că nici o altă opinie nu 
contează în afară de a lor. Aceştia mi s-au părut întotdeauna 
la fel: curajoşi şi, deseori, absurzi. 

— Şi dumneata, Battle, ar trebui să-ţi scrii memoriile. Ar 
merita osteneala de a fi citite. 

Detectivul zâmbi, dar rămase tăcut. 

— Spune-mi, continuă Anthony, ce te-a făcut să ghiceşti, 
încă de la început, că sunt amestecat în afacerea de la 
Staines? 

— Intuiţia. Dar fără dovezi concrete. De altfel, v-aţi 
comportat foarte bine, domnule Cade. Nu se exagerează 
deloc când se afirmă că sunteţi inteligent. 

— Simţeam că-mi întinzi fără încetare capcane. Nu m-am 
lăsat prins, dar tensiunea nervoasă a fost considerabilă. 

Pe buzele lui Battle se ivi un surâs bizar. 

— În felul acesta se prind criminalii, sir. În aparenţă sunt 
lăsaţi în libertate însă, din punct de vedere moral, laţul se 
strânge în jurul lor, ei fiind obligaţi să evite în permanenţă 
noi atacuri. În cele din urmă nu mai rezistă; urmează criza 
nervoasă şi mărturisirea. 

— Eşti încurajator, Battle! Când mă vei prinde şi pe mine? 

— Să lăsăm destulă frânghie, sir, să lăsăm destulă 
frânghie! 


— Şi până atunci rămân în continuare detectivul amator, 
auxiliar a! Scotland Yard-ului? Aşa, ca într-un roman 
poliţist? 

— Romanele polițiste, zise liniştit Battle, nu sunt, mare 
parte din ele, decât o cacialma. Dar îi distrează pe oameni 
şi adesea ne sunt utile. 

— Cum anume? Întrebă curios Anthony. 

— Încurajând ideea universal admisă că poliţia este 
incapabilă. Când dăm peste o crimă comisă de un diletant, 
de exemplu un asasinat, asta ne este de folos. 

Anthony îl privi în tăcere câteva minute. Battle era 
impasibil; parcă nici pleoapele nu i se mişcau, iar pe faţa lui 
placidă nu exista nici măcar urma unei expresii inteligente. 
În cele din urmă, el se ridică. 

— Nu mai este cazul să mă culc, zise el. Voi aştepta să se 
trezească lordul Caterham căruia aş vrea să-i spun câteva 
cuvinte. Cei care vor să plece de la Chimneys, o pot face. 
Dar, totodată, îi voi fi foarte obligat lordului Caterham dacă- 
i va ruga pe toţi invitaţii să-şi prelungească şederea. Sper 
că veţi accepta această invitaţie, sir, ca şi doamna Revel, de 
altfel. Voi avea probabil nevoie de ajutorul său. Poate că nu 
aţi remarcat, domnule Cade, dar această doamnă are un fel 
de fascinaţie deosebită care acţionează asupra bărbaţilor. 

— Imaginează-ţi că am remarcat deja, dragă inspectore! 

— Cei care, în mod deliberat, au uzat sau, mai degrabă, au 
abuzat de numele său pentru a semna mesajele secrete îi 
poartă pică probabil şi sunt fericiţi să-i poată juca o festă 
urâtă, în timp ce-şi ascund adevărata identitate. Mi-aţi spus, 
nu-i aşa, că există o scrisoare datată de la Chimneys? Este, 
fără o îndoială, ultima, cea care conţine instrucţiunile 
referitoare la ascunzătoarea diamantului! Regele Victor era 
probabil furios că n-o mai are! Dar acum. 

— Ei bine? Acum? Întrebă Anthony. Crezi că scrisoarea se 
află acum la el? 

— Aşa cred. Numitul Giuseppe Mannelli era, fără nici o 
îndoială, un bandit profesionist. Făcea, probabil, parte - cel 


puţin de câteva luni - din banda regelui. 

Victor, iar acesta i-a dat sarcina să fure de la 
dumneavoastră Memoriile, sperând că va găsi aici unele 
indicaţii referitoare la diamant. În loc de Memorii, Giuseppe 
a găsit scrisorile, dar, ignorându-le importanţa, le-a 
considerat nişte autentice scrisori de dragoste şi ai hotărât 
să nu le vorbească şefilor săi despre descoperirea făcută ci 
să o folosească pentru sine. Dar regele Victor sau acoliţii săi 
au pus să fie urmărit şi au descoperit la el faimoasa 
corespondenţă atât de râvnită. 

— Ce coincidenţă nemaiauzită! Murmură Anthony. Printr- 
un adevărat miracol aceste scrisori au căzut mai întâi în 
mâinile mele, apoi în acelea ale unui complice al regelui 
Victor, pentru a se întoarce la destinaţia lor - presupunând 
că ipoteza dumitale este exactă! 

— Cred că este. Doar ea explică faptele în mod logic. Să 
continuăm: regele Victor ori acoliţii săi descoperă deci 
mesajele cifrate la Mannelli care refuză să le înapoieze, 
sperând să obţină din asta o avere. Este urmărit până la 
doamna Revel acasă, se trimite o depeşă falsă, se gravează 
pe un revolver numele „Virginie”, pe scurt se pregăteşte în 
aşa fel asasinatul încât bănuiala să cadă în întregime asupra 
doamnei Revel. 

— Dar, dacă nu mă înşel, adineauri Lemoine şi chiar 
dumneata aţi repetat că regele Victor n-a ucis niciodată 
până în prezent. 

— E-adevărat. Şi tocmai asta mă sâcâie cel mai mult. Dar 
presupun că trebuie să aibă şi complici mai puţin scrupuloşi 
ca el. Fără îndoială că aceştia au omorât sau ordonat să fie 
omorâţi prinţul Mihail şi Giuseppe Mannelli. 

— Dar, în cazul acesta, regele Victor este în posesia 
scrisorii, probabil că a descifrat-o şi ştie unde să găsească 
diamantul! 

— Încă nu l-a găsit, domnule Cade. Şi nu-l va găsi atât de 
uşor. Vă spun eu asta. 


— Şi Memoriile? Murmură Anthony. Să fie tot în posesia 
lui? În cazul acesta nu le va păstra prea multă vreme căci 
am intenţia să le înmânez pe 13 octombrie editorilor! 

— l-aţi face figura asta baronului! Lui care are pentru 
dumneavoastră aşa o stimă! Mi-a vorbit despre 
dumneavoastră în termeni de-a dreptul entuziaşti! 

Anthony începu să râdă. 

— Sper să-i pot justifica încrederea! Dar, până una alta, 
Battle, e cam târziu, servitorii vor începe să se trezească. 
Am face bine să ne ducem să facem câte o baie înainte de 
dejun. 

Urcă vioi scara şi, fluierând vesel, se dezbrăcă, puse pe el 
un halat de baie şi se întoarse spre masa de toaletă pentru 
a lua câteva flacoane. 

Dar, deodată, rămase locului, şi ochii i se măriră de uimire 
la vederea obiectului care apăruse şi care trona în mijlocul 
măsuţei, lângă oglindă. 

Câteva clipe nu putu să-şi creadă ochilor. În cele din urmă 
luă obiectul şi-l examină îndeaproape. Da, fără îndoială. Nu 
era posibilă o eroare. 

Era pachetul de scrisori semnate Virginie Revel. 

Eram intacte. Nu lipsea niciuna. 

Anthony se lăsă să cadă într-un fotoliu, cu scrisorile în 
mână. 

— Simt că-mi crapă capul! Murmură el. Nu pricep nici 
jumătate din ce se petrece în blestematul acesta de 
Chimneys! De ce, dintr-o dată, apar la mine scrisorile 
astea? Cine le-o fi pus pe masa mea de toaletă? Şi de ce? 

Dar, deocamdată, nu exista nici un răspuns la toate aceste 
întrebări. 

XXI. Valiza domnului Isaacstein 

— Doamnă Revel, spuse inspectorul Battle către Virginie, 
în clipa când aceasta cobora de pe terasă după primul 
dejun, aş dori să vă cer câteva informaţii. 

— Referitoare la? 

— Referitoare la domnul Cade. 


Virginie îl privi stupefiată. 

— Dar. Ce fel de informaţii? 

— Aş vrea să ştiu unde l-aţi întâlnit pentru prima dată, de 
când îl cunoşteaţi etc. 

— E puţin cam dificil de explicat, inspectore. Mi-a făcut 
cândva un foarte mare serviciu şi. 

Battle o întrerupse. 

— Înainte de a continua, doamnă Revel, trebuie să ştiţi că, 
în noaptea asta, după plecarea dumneavoastră, a lui 
monsieur Lemoine şi a domnului Eversleigh, domnul Cade 
mi-a spus tot adevărul referitor la scrisori şi la omul pe care 
l-aţi găsit mort în apartamentul dumneavoastră. 

— Oh! Exclamă Virginie. V-a spus tot? 

— Da, şi a făcut bine. Explicaţia sa soluţionează o mulţime 
de neînţelegeri. Dar a omis să-mi spună de când vă 
cunoaşte. Şi am aşa o intuiţie care-mi spune că, până în ziua 
în care a sunat la uşa dumneavoastră, într-un moment cum 
nu se poate mai oportun, nu vă mai văzuse niciodată. Ah! 
Văd că am dreptate. Aşa este, nu vă cunoscuserăţi până 
atunci? 

Virginie rămase mută. Se temea pentru prima oară de 
omul acesta îndesat, cu figura veşnic impasibilă. Începea să- 
l înţeleagă pe Anthony care-l stima atât de mult. 

— V-a vorbit vreodată despre trecutul său? Întrebă 
detectivul. Unde se afla înainte de a se duce în Africa de 
Sud? În Canada? În Sudan? Nu v-a povestit nimic despre 
copilăria lui? 

Ea dădu negativ din cap. 

— Şi totuşi, trebuie să aibă ceva de povestit! Pe chipul lui 
se poate citi că a dus o viaţă din care n-au lipsit acţiunile 
temerare şi aventurile. 

— De ce nu-i telegrafiaţi prietenului său, domnul Mcegrath? 
Întrebă Virginie. 

— Am făcut-o. Dar se află într-un ţinut îndepărtat tocmai la 
capătul ţării şi este imposibil să fie găsit atât de repede. Era 
într-adevăr la Bulawayo în acelaşi timp cu domnul Cade şi s- 


au întâlnit aici; în privinţa aceasta relatarea sa este exactă. 
Dar domnul Cade nu era funcţionar la autocarele Castle 
decât de o lună. Cu ce s-o fi ocupat mai înainte? 

Se făcu tăcere. 

— Trebuie să plec, zise Battle. Domnul Lomax mă aşteaptă 
la el, la Wyvers Abbey. 

Fără a se ridica, Virginie îl privi îndepărtându-se. Continuă 
să rămână pe banca pe care stătuse cu Battle, sperând că 
Anthony va veni să i se alăture. Dar în locul acestuia apăru 
Bill Eversleigh. 

— Slavă Domnului! Te găsesc în sfârşit singură! 

— Menajează-mă în dimineaţă asta, dragul meu Bill. 
Tocmai mi s-a vorbit fără menajamente şi mă simt răscolită. 

— Cine a făcut asta? Battle? 

— Da, Battle. Este înspăimântător. S-ar zice că vede prin 
tine. 

— Vezi bine, micuța mea Virginie, că ai nevoie de un 
bărbat puternic care să te protejeze! Te iubesc atât de mult, 
dacă ai şti. 

— Nu, Bill! Nu acum! Nu mă simt deloc în formă. Şi ţi-am 
spus întotdeauna că oamenii bine crescuţi nu fac niciodată 
o cerere în căsătorie înainte de masa de prânz. 

— Eu, zise Bill, aş putea s-o fac, chiar înainte de micul 
dejun. 

Virginie se cutremură. 

— Bill, temperează-ţi elanurile. Eşti prea tânăr pentru 
mine. Eu sunt o văduvă respectabilă. Îndrăgosteşte-te de o 
tânără pură şi candidă. 

— Virginie, iubito. La dracu, iată-l pe detectivul acela care 
apare din nou ca să ne tracaseze! 

Într-adevăr, era domnul Lemoine, foarte corect, cu 
bărbuţa lui neagră, parcă şi mai ascuţită decât de obicei. 

— Bonjour, madame. Sper că nu sunteţi prea obosită? 

— Absolut de loc! 

— Foarte bine. N-aţi vrea să faceţi câţiva paşi prin parc? 

— De ce nu? Vino, Bill! 


— Vin, zise nefericitul tânăr. 

Porniră toţi trei pe alee cu paşi înceţi. Virginie, cu 
abilitatea ei încântătoare, îl făcea să vorbească pe detectiv, 
iar acesta le povestea anecdote despre regele Victor şi 
despre lupta necruțătoare dintre Siguranţă şi faimosul hoţ. 
Dar în ciuda talentului de povestitor al detectivului, Virginie 
simţea vag că scopul real nu era o simplă plimbare şi o 
conversaţie amuzantă. Se îndreptau, fără să lase această 
impresie, spre un anume loc. 

Deodată, el se întrerupse şi aruncă o privire în jur. 
Ajunseseră în locul unde drumul traversează parcul, înainte 
de a face o cotitură abruptă ascunsă de un pâlc de copaci. 
Lemoine privea fix un vehicul care venea dinspre Chimneys. 

Virginie se uită în aceeaşi direcţie. 

— Este camioneta care duce la gară bagajele domnului 
Isaacstein. 

— Ah! Făcu Lemoine. 

Îşi privi ceasul. 

— E deja atât de târziu? Şi eu care trebuia să mă duc în 
sat! Mii de scuze, doamnă! Am uitat de timp în compania 
dumneavoastră încântătoare! Poate că mă va duce şi pe 
mine camioneta până în sat? 

Înaintă spre marginea drumului şi-i făcu semne disperate 
şoferului. După o scurtă explicaţie, acesta se învoi să-l ia, 
aşa că Lemoine urcă repede şi, întorcându-se, o salută 
politicos pe Virginie. 

Ea rămase uimită, privind din urmă camioneta care se 
îndepărta. Deodată, la o cotitură, o valiză se rostogoli în 
pulberea drumului. 

— Putem paria, zise Virginie, că valiza n-a căzut din 
întâmplare! A fost aruncată. 

— Nimeni n-a remarcat, făcu Bill. 

Amândoi alergară spre valiză. Chiar atunci apăru şi 
Lemoine la cotitură, gâfâind. 

— Am fost obligat să mă întorc, zise el. Uitasem ceva. 


Era o valiză frumoasă, din piele de porc, cu inițialele „H. ].” 
gravate pe capac. 

Fără să spună o vorbă, Lemoine se aplecă spre valiză, între 
degetele sale sclipi ceva. Făcu un gest şi broasca cedă. 

Cu o voce complet diferită, tăioasă şi autoritară, spuse: 

— Maşina va sosi peste câteva clipe. Se vede deja? 

Virginie aruncă o privire în direcţia castelului. 

— Încă nu. 

— Bine. 

Scotoci conţinutul valizei cu o mână expertă: flacoane, 
pijamale de mătase, şosete. Deodată, cu o exclamaţie 
înăbuşită, trase un pacheţel de lenjerie şi-l desfăcu iute. 

Bill scoase un strigăt de uimire. În mijlocul pachetului se 
afla un revolver. 

— Aud claxonul, zise Virginie. 

Iute ca fulgerul, Lemoine aruncă totul la loc în valiză, cu 
excepţia armei, încuie valiza din nou, iar revolverul şi-l băgă 
în buzunar după ce-l înfăşură într-o batistă de mătase, apoi 
se întoarse spre Bill. 

— Dumneavoastră şi cu doamna luaţi valiza! Opriţi-l pe 
şofer! Explicaţi-i că valiza a căzut din camionetă. Nu vorbiţi 
despre mine. 

Când apăru camioneta care-l ducea pe Isaacstein la gară, 
Bill înaintă repede spre ea. Şoferul opri iar Bill ridică valiza 
şi-o puse alături. 

— A căzut din camionetă, explică el. Eram chiar acolo şi 
am văzut-o rostogolindu-se pe drum. 

În spatele geamului, zări chipul palid al financiarului, care- 
l privea cu ochii lui de cobră. Maşina porni, Virginie şi Bill i 
se alăturară lui Lemoine care, strălucind de satisfacţie, îi 
aştepta în spatele unui pâlc de copaci. 

— Nu era decât o bănuială, dar uite că s-a adeverit! 

XXII. Semnalul roşu. 

În picioare, inspectorul şef Battle aştepta răspunsul 
domnului George Lomax la raportul lui concis, dar explicit! 


Pe masa de lucru a înaltului funcţionar se afla pachetul de 
scrisori pe care Anthony îl găsise în ajun în camera lui. 

— Nu mai înţeleg nimic, dar absolut nimic, gemu George. 
Sunt cifrate, spuneţi? 

— Da, domnule Lomax. 

— Şi le-a găsit pe masa de toaletă? 

Battle îi repetă cuvânt cu cuvânt povestirea lui Anthony 
Cade referitoare la scrisori. 

— Dar cine putea să le pună în camera lui? Toate astea îmi 
par suspecte, teribil de suspecte! Ce ştim despre acest 
domn Cade? Eu, personal, îl consider foarte vulgar. O 
siguranţă facilă de comis voiajor. În privinţa scrisorilor 
trebuie să luăm imediat măsuri! Imediat! 

Battle deschise gura, dar marele om nu-l lăsă să 
vorbească. 

— Fără întârziere, Battle! Trebuie să descifrăm aceste 
scrisori cât mai repede posibil. Există un expert care s-a 
ocupat în timpul războiului cu decodificarea scrisorilor 
noastre. Unde o fi secretara mea, domnişoara Oscar? Ea 
trebuie să-i ştie numele. Ceva cam aşa. Win. Win. 

— Profesorul Wynwood, zise Battle. 

— Chiar aşa! Îmi amintesc acum. Trebuie să-i telegrafiem. 

— Am făcut-o deja, domnule Lomax. Va sosi cu trenul de 
ora douăsprezece şi zece minute. 

— Ah, hm! Foarte bine! O grijă mai puţin pentru mine. Am 
treabă în oraş azi dimineaţă. Te-ai putea lipsi de mine? 

— Cred că da, domnule Lomax. 

— Procedează cum ştii mai bine, Battle, cum ştii mai bine! 
Ă propos, de ce nu l-ai adus cu dumneata şi pe domnul 
Eversleigh? 

— Încă mai dormea, sir. Am vegheat împreună toată 
noaptea. 

— Da, da, adevărat. Şi mie mi se întâmplă foarte des să 
veghez până în zori. Să fac o muncă de 36 de ore în 24, iată 
sarcina mea cotidiană! Trimite-mi-l pe domnule Eversleigh 
de îndată ce te întorci la Chimneys, Battle! 


— Bine, sir. 

— Înţeleg că a trebuit să-i spuneţi tot lui Bill! Dar oare era 
într-adevăr necesar să-i dezvăluiţi şi verişoarei mele, 
doamna Revel, secretul? 

— Dat fiind că s-a abuzat de numele său, sir, şi că în mod 
indirect este amestecată în afacere. 

— Ce pungăşie nemaipomenită! Murmură George privind 
scrisorile. Îmi amintesc de defunctul rege al Herzoslovaciei. 
Un tânăr încântător, dar fără voinţă, de o slăbiciune 
lamentabilă, un instrument docil în mâinile unei aventuriere 
lipsite de scrupule. Dar, dacă, aşa cum presupui, scrisorile 
au ajuns din nou în mâinile destinatarului, de ce să i le fi 
restituit domnului Cade? 

— Pentru că, zise Battle, regele Victor ştia acum perfect de 
bine că sala Consiliului este sub ochii noştri şi că nu are nici 
o şansă să pătrundă singur aici. Preferă deci să ne dea 
scrisorile, să ne determine să le descifrăm şi să descoperim 
noi înşine ascunzătoarea diamantului. Apoi. 

— Va încerca să ni-l fure? 

— Da, dar noi vom fi acolo, Lemoine şi cu mine! 

— Aveţi un plan? 

Dar Battle nu avea intenţia să-i vorbească domnului Lomax 
despre planurile sale. Deci, îşi luă politicos rămas bun şi se 
întoarse la Chimneys. În timp ce traversa parcul, opri 
maşina deoarece o văzuse de departe, printre copaci, pe 
doamna Revel însoţită de cei doi cavaleri ai săi: Anthony 
Cade şi Bill Eversleigh. 

— Domnule Eversleigh, zise Battle apropiindu-se de ei, 
domnul Lomax vă roagă să mergeţi de îndată la 
proprietatea sa din Wyvern Abbey pentru a vă reîntoarce 
împreună la Londra. 

Bill făcu o grimasă şi se îndreptă bombănind în sinea lui 
împotriva patronului care-l făcea să se surmeneze şi 
împotriva celor din colonii care veneau să curteze femeile 
frumoase din Londra în loc să rămână acolo unde se aflau. 


— Monsieur Lemoine vă aşteaptă, domnule Battle! Îl 
anunţă Virginie pe detectiv. Are să vă spună noutăţi 
interesante. 

Ea îl pusese deja la curent pe Anthony cu ultima 
descoperire şi acesta era încă şi mai nedumerit decât în 
ajun. 

— Nu mai înţeleg nimic! Murmură el. Ce amestec mai are 
şi Isaacstein în afacerea asta? Ce interes poate avea el ca 
să-l suprime pe prinţul Mihail? Şi când te gândeşti că părea 
unicul om în afara oricărei bănuieli! Eu. 

— Sst! Făcu Virginie. Sunteţi strigat. 

Anthony se întoarse. Silueta înaltă a lui Boris, servitorul 
herzoslovac, se profila printre copaci. 

— Scuzaţi-mă, îi zise Anthony tinerei femei. Câinele meu 
credincios mă aşteaptă. 

Se apropie de Boris. 

— Ei bine, ce se întâmplă? Ce doreşti de la mine? 

— Stăpâne, zise Boris. 

— Dar, sărmanul meu băiat, chiar dacă m-ai ales drept 
stăpân, ăsta nu este un motiv să mă urmezi pretutindeni! 
Asta poate da naştere unor bănuieli. 

Fără o vorbă, Boris scoase din buzunar o bucăţică de 
hârtie pătată, ruptă - evident - dintr-un plic, şi i-o întinse lui 
Anthony, care-l întrebă: 

— Ce-i asta? 

Nu era acolo decât o adresă scrisă în grabă, nimic altceva. 

— Ela scăpat-o, zise Boris. Am adus-o stăpânului. 

— Cine anume „el”? 

— Gentlemanul străin. 

— Şi de ce mi-ai adus-o mie? 

Boris îl privi cu un reproş mut. 

— În orice caz, acum, pleacă! Zise Anthony. Sunt ocupat. 

Boris se înclină şi plecă spăşit. Anthony, după ce puse 
hârtia în buzunar, se duse spre Virginie. 

— Ce voia? Întrebă ea curioasă. Şi de ce-l numiţi „câinele 
meu”? 


— Pentru că se poartă de parcă ar fi un caniş. locmai mi-a 
adus o bucăţică de hârtie pe care un gentleman străin a 
scăpat-o din mână. Cred că se referă la Lemoine. 

— Sau la Isaacstein, cine ştie? Şi el are înfăţişarea unui 
străin. 

— Ce de străini în afacerea asta! 

— Regretaţi, domnule Cade, că aţi fost amestecat cu sau 
fără voie? 

— Nu, pe onoarea mea! Ştiţi că de îndată ce se pune la 
cale vreo poveste complicată îmi fac şi eu apariţia! De data 
aceasta, evident, sunt mult prea bine servit. 

— Dar nu mai există nici un pericol pentru dumneavoastră, 
zise Virginie puţin surprinsă de gravitatea lui neobişnuită. 

— Credeţi? 

Se plimbară în tăcere câteva minute. 

— Există oameni, zise Anthony, punând capăt tăcerii, care 
nu ascultă decât de semnale. O locomotivă obişnuită, bine 
reglată, opreşte sau încetineşte la vederea unui semnal 
roşu. Eu, dimpotrivă, accelerez! Nu-s eu de vină, aşa m-am 
născut. 

— Cred, zise Virginie, că aţi înfruntat multe pericole. 

— Pe toatE. Cu excepţia însurătorii. 

— Ce cinism! 

— Nici vorbă de aşa ceva. Dar consider că o căsătorie, aşa 
cum mi-o imaginez, este cea mai nebunească aventură. 

— Îmi place această idee! Căsătoria de convenienţă, 
mariajul diplomatic aşa cum este conceput în epoca noastră 
este mult mai puţin atrăgător, declară cu francheţe Virginie, 
cu obrajii brusc îmbujoraţi. 

— Există o singură femeie pe lume cu care aşvrea sămă 
căsătoresc, dar aparţinem unor lumi diferite. Ce să fac? Îmi 
va accepta oare ea viaţa? Sau mă voi obişnui eu cu a ei? 

— Dacă vă iubeşte. 

— Sentimentalism, doamnă Revel. Când regele se 
căsătoreşte cu o păstoriţă trebuie să afli ce gândesc 
amândoi la un an după căsătorie. Oare păstoriţa nu suspină 


după câmpul şi după libertatea ei? Ori, dacă regele a 
renunţat la coroana lui, a devenit - sunt sigur de asta - un 
păstor nepriceput şi atunci păstoriţa îl va dispreţui căci nici 
o femeie nu respectă un bărbat care nu-şi stăpâneşte 
meseria. 

— Sunteţi îndrăgostit de o păstoriţă, domnule Cade? 
Întrebă încetişor Virginie. 

— Nu, doamnă Revel. De o regină. Dar situaţia este 
aceeaşi. 

— Şi. Nu există soluţie? 

— Întotdeauna există o soluţie. Sunt sigur că poţi să obţii 
întotdeauna ceea ce vrei, dacă consimţi să plăteşti. Şi 
pentru a o câştiga pe femeia iubită eu. Eu. Aş consimţi chiar 
să duc o viaţă ordonată. 

Virginie izbucni în râs. 

— Am fost educat pentru a exercita o anumită meserie, 
ştiţi? 

— Şi aţi abandonat-o? 

— Da. 

— De ce? 

— Din principiu. 

— Oh! 

— Ce femeie extraordinară sunteţi! Spuse deodată 
Anthony privind-o. 

— De ce? 

— Pentru că nu puneţi întrebări. 

— Adică nu vă întreb care era acea meserie? 

— Exact. 

Făcură din nou câţiva paşi în tăcere. Acum se apropiau de 
casă şi parfumul suav al trandafirilor se simţea tot mai 
puternic. 

— Înţelegeţi totul, nu-i aşa? Întrebă Anthony. Probabil că 
prea puţin vă pasă, dar Dumnezeule! Cât aş dori să pot face 
în aşa fel încât să mă iubiţi! 

— Aţi putea s-o faceţi? Şopti Virginie. 

— Nu ştiu, dar, la naiba, voi încerca! 


— Regretaţi că m-aţi întâlnit? 

— Nici vorbă! Când v-am văzut pentru prima dată în faţa 
casei dumneavoastră din Pont Street, am simţit numaidecât 
că mă veţi face să sufăr. Există în dumneavoastră o magie, 
un farmec, o vibraţie. În mod logic, ar trebui să vă căsătoriţi 
cu cineva cu funcţie înaltă, cu o persoană respectabilă iar 
eu - să mă întorc la viaţa mea de vagabond. Dar înainte de- 
a o face, vă voi săruta, vă jur! 

— Nu chiar acum, zise încetişor Virginie. Inspectorul 
Battle ne supraveghează de la fereastra bibliotecii. 

Anthony o privi îndelung. 

— Eşti un demon, Virginie, zise el pe un ton calm. Un 
demon adorat. 

Apoi, cu nonşalanţă, îi făcu inspectorului Battle un semn 
cu mâna. 

— Ai pus mâna pe criminali, Battle? 

— Încă nu, domnule Cade! 

— Dar există vreo speranţă? 

Cu o agilitate surprinzătoare la un om atât de masiv, Battle 
ieşi pe fereastra bibliotecii şi li se alătură pe terasă. 

— Se află aici profesorul Wynwood, care tocmai a sosit, 
şopti el. Se pregăteşte să descifreze scrisorile. 

Se apropiară împreună de fereastră şi aruncară o privire 
prudentă. În faţa biroului, pe care erau expuse scrisorile, se 
afla un bărbat mărunţel, roşcovan, de vârstă mijlocie care 
bombănea fără-ncetare în timp ce mâzgălea rapid ceva pe o 
foaie de hârtie. 

— Ei, ei, iată-te, Battle! Nu ţi-e jenă? Să mă faci să vin ca 
să descifrez nişte fleacuri? Dar e o joacă de copii, 
nefericitule! Un elev le-ar putea descifra. Aşa ceva numeşti 
dumneata mesaj cifrat? Dar asta sare-n ochi! 

— Mă bucur că este aşa, profesore; dar noi nu suntem atât 
de abili ca dumneata. 

— Nu-i nevoie de abilitate! Este o muncă de rutină. Nu 
cere decât stăruinţă. Chiar vrei să-ţi descifrez toate astea? 
Te asigur că nu prea am timp. Am transcris scrisoarea 


datată de la Chimneys, care este, din câte mi-aţi spus, cea 
mai importantă. Lăsaţi-mă să le iau pe celelalte. Le va 
descifra unul dintre asistenții mei. Eu am lucruri mai 
interesante de făcut! 

— Dacă aţi descifrat misiva asta, profesore, este suficient. 
Vă mulţumesc. Nu plecaţi încă, nu-i aşa? Lordul Caterham 
vă roagă să rămâneţi la dejun. 

— Dejunul nu-i decât un moft. Un obicei prost, nimic mai 
mult. O banană şi un biscuit, iată tot ce mănâncă la prânz 
un om sănătos. 

Şi luându-şi pardesiul, profesorul ieşi însoţit de Battle. 
După câteva minute, Anthony şi Virginie auziră zgomotul tot 
mai îndepărtat al motorului unei maşini. 

Battle se întoarse, ţinând cu multă precauţie foaia de 
hârtie pe care i-o dăduse profesorul. 

— lată, zise el, mesajul Maiestăţii Sale! 

Virginie luă cu delicateţe foaia şi Anthony citi, aplecându- 
se peste umărul ei. Îşi amintea perfect că aceasta fusese o 
epistolă lungă, plină de pasiune şi de disperare. 

Geniul profesorului Wynwood o transformase într-un fel de 
telegramă de afaceri: 

Reuşit ascuns piatra, dar S. M-a spionat şi a luat-o din 
ascunzătoarea sa. Scotocit camera lui. Nimic! Găsit hârtie 
date referitoare probabil la noua ascunzătoare: „Richmond 
şapte dreapta Opt stânga, trei dreapta”. 

— S.? Zise Anthony. Desigur, este vorba de Stylpitch. 
Bătrânul vulpoi! I-a găsit ascunzătoarea şi a mutat piatra 
altundeva. 

— Richmond, repetă, gânditoare Virginie. Să fie ascuns 
diamantul la Richmond? 

Battle dădu negativ din cap. 

— Cred mai degrabă că numele acesta se referă la un loc 
anume chiar din Chimneys. 

— Ştiu! Exclamă Virginie. 

Cei doi bărbaţi Se întoarseră spre ea. 


— Portretul de Holbein din sala de consiliu. Hoţii au 
ciocănit în lambriurile de sub el. Şi este un portret al 
contelui Richmond! 

— Bravo! Spuse Battle cu o înflăcărare neobişnuită pentru 
el. Sunt sigur că bandiții nu ştiu mai mult ca noi! Ei au 
descifrat deja scrisoarea - la naiba! 

— Din moment ce aveau cheia cifrului! 

— Dar n-au priceput nimic din indicaţia contelui Stylpitch. 
Se bizuie pe noi, care cunoaştem casa mai bine decât ei. 
Când sala Consiliului nu era încă păzită - în noaptea în care 
i-aţi surprins pentru prima dată, şi poate chiar mai înainte - 
au căutat în interiorul celor două armuri şi în alte locuri. 
Apoi s-au gândit la o scară secretă sau la vreun panou 
mobil. Ştiţi ceva despre asta, doamnă Revel? 

— Nu, dar iat-o pe Chiffonnette care trebuie să ştie! 

Chiffonnette le făcu un semn cu mâna. 

— După dejun, plec în oraş cu „Panhard”-ul meu, anunţă 
ea. Cine dintre voi vrea să meargă cu mine? Vreţi să 
mergeţi, domnule Cade? Ne vom întoarce la timp pentru 
cină. 

— Nu, mulţumesc, zise Anthony. Am treabă aici. 

— Vă temeţi de mine? Întrebă Chiffonnette. Vă sperie felul 
în care-mi conduc maşina ori farmecul meu fatal? 

— Acesta din urmă, bineînţeles! 

— Chiffonnette, interveni Virginie, să vorbim serios: există 
vreo trecere secretă, care să conducă din sala Consiliului în 
altă parte? 

— Da, dar este blocată. Nu poţi înainta decât vreo sută de 
paşi. Atât. Culoarul din Galeria Albă este mult mai lung şi 
totodată mai pitoresc. 

— Punctul de vedere artistic nu ne interesează. E vorba de 
altceva. Cum se ajunge în pasajul secret din sala 
Consiliului? 

— Printr-un panou mobil. Vi-l voi arăta, dacă vreţi, după 
dejun. 

— Neapărat! Insistă Battle. 


Chiffonnette îi aruncă o privire bănuitoare. 

— E vorba iar de poveştile dumneavoastră cu hoţi? 

Tredwell apăru pe terasă. 

— Milady este servită! Anunţă el. 

XXIII. În fata rondului de trandafiri 

— Să nu credeţi, le spuse Chiffonnette detectivului Battle, 
lui Lemoine, lui Anthony şi lui Virginie, care aşteptau cu 
nerăbdare ca ea să le arate panoul mobil, să nu credeţi că 
asasinul prinţului Mihail a ieşit pe acolo! Sunt sigură că 
pasajul este blocat. 

— Nu-i vorba de asta, zise prompt Lemoine; căutăm 
altceva. 

— Nu cumva diamantul istoric, din întâmplare? Întrebă 
Chiffonnette. Acela care a fost furat şi ascuns acum nu mai 
ştiu câţi ani? 

— Cine v-a spus asta, lady Eileen? Întrebă Battle. 

— Un lacheu, pe vremea când nu aveam decât 12 ani. 

— Cum? Acesta-i unul dintre secretele diplomatice ale lui 
George? Bietul om, ar trebui totuşi să ştie că servitorii sunt 
întotdeauna la curent cu tot ceea ce se întâmplă. 

Ea se apropie de portretul lui Holbein, apăsă pe un resort 
ascuns în spatele tabloului şi declară puţin dramatic, 
arătând panoul care alunecase într-o parte, dezvăluind o 
deschidere întunecată: 

— Intraţi, doamnelor şi domnilor! Misterele de la 
Chimneys! 

Lemoine şi Battle se înarmaseră cu lanterne electrice. 
Pătrunseră primii urmaţi de ceilalţi trei. După vreo sută de 
paşi, aşa cum le spusese Chiffonnette, dădură de un bloc 
imens şi fură obligaţi să se întoarcă. Nimic nu părea suspect 
în culoarul acela secret. Revenind la portretul lui Holbein, 
Battle declară: 

— Prima dată nu ne-am dus decât în calitate de cercetaşi. 
Acum însă este cazul să facem o treabă serioasă. Să 
numărăm paşii pornind de la portretul contelui Richmond: 
şapte drept înaintea noastră, opt la stânga, trei la dreapta. 


El măsură cu grijă şapte paşi şi se aplecă spre pământ. 

— Cred că nu ne-am înşelat: s-ar zice că se vede pe solo 
urmă de cretă. Acum, opt la stânga. De data aceasta nu mai 
poate fi vorba de paşi. Culoarul este de-abia destul de lat ca 
să se poată trece în şir indian. 

— Opt cărămizi, poate? Întrebă Anthony. 

— Chiar aşa, este posibil! Opt cărămizi începând de sus 
sau de jos spre partea stângă. Să încercăm mai întâi 
începând de sus, este mai uşor. 

Numără opt cărămizi. 

— Devine pasionant! Murmură Chiffonnette. 

Inspectorul şef Battle ridică cu vârful cuţitului cărămida. 
Dacă nu ar mai fi fost ridicată şi pusă la loc altădată, n-ar fi 
cedat cu siguranţă atât de uşor. Două minute mai târziu, el 
îşi introduse mâna în cavitatea pe care o camuflase 
cărămida. 

Cei din asistenţă nici nu mai respirau de emoție. 

Battle îşi scoase mâna cu o exclamaţie de surpriză şi de 
mânie. 

În mâna lui se afla o reproducere a portretului lui 
Richmond pe care era prinsă cu un bold, o panglică roz şi 
alta roşie. 

— Of, Dumnezeule! Exclamă francezul, asta-i prea de tot! 

— Dar ce-nseamnă asta? Întrebă Virginie stupefiată. 

— Asta înseamnă, replică Anthony, că răposatul conte avea 
un anumit simţ al umorului pe care noi nu prea-l apreciem! 
Probabil că a remarcat că i s-a furat notiţa şi atunci a 
schimbat pentru a doua oară ascunzătoarea. Când s-au 
întors, hoţii n-au găsit decât această ghicitoare. 

— Are vreo semnificaţie? 

— Sunt sigur că da. Dacă şi-ar fi propus doar să-şi bată joc 
de ei, contele ar fi lăsat mai curând o carte poştală cu 
anunţul „vândut” sau ceva în genul acesta. 

— O panglică roz şi una roşie şi o carte poştală! Repetă 
Chiffonnette. 

— Nemaipomenit! Fluieră Lemoine 


— Oare profesorul Wynwood n-ar putea descifra asta? 
Murmură Anthony. 

— Când s-a pătruns pentru ultima oară pe culoarul acesta, 
lady Eileen? O întrebă francezul pe Chiffonnette. 

— Acum doi ani, presupun. Când li se arată turiştilor 
palatul Chimneys, nu li se permite să intre decât în pasajul 
secret din Galeria Albă. 

— Curios, murmură francezul. 

— De ce? 

— Pentru că - şi Lemoine îi întinse un chibrit pe care-l 
luase de jos - cu siguranţă că n-au trecut doi ani de când a 
fost aruncat acesta! Nici măcar două zile! 

Battle examină chibritul. Era din lemn roz, cu gămălia 
galbenă. 

— Cineva dintre dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, l- 
a scăpat cumva din întâmplare? Întrebă el. 

Toţi dădură negativ din cap. 

— În cazul acesta nu mai avem nimic de văzut aici. Să 
ieşim. 

În urma lor panoul se închise la loc, dar Chiffonnette le 
arătă un resort plasat în interior. Îl apăsă, apoi se întoarse 
fără zgomot şi sări pe parchetul sălii Consiliului. 

— Mii de tunete! Exclamă lordul care, fără să bănuiască 
ceva, intrase între timp în această sală şi aţipise într-un 
fotoliu. 

— Bietul meu bătrânel! Făcu Chiffonnette. Te-am trezit 
brusc? 

— Nu înţeleg, zise lordul Caterham, de ce oamenii nu se 
mai odihnesc în zilele noastre după masa de prânz? Este o 
artă al cărui secret s-a pierdut. Dumnezeu mi-e martor că 
Chimneys este mare şi totuşi nu există nici măcar o singură 
cameră în care să pot fi sigur că voi fi lăsat în pace. 
Dumnezeule! Câţi sunteţi? Un întreg regiment! 

— Nu te supăra, prietene, zise Virginie, mângâindu-l 
afectuos pe cap. N-am făcut altceva decât să explorăm 
culoarul secret. 


— De unde vine interesul ăsta general pentru coridoarele 
secrete? Bombăni lordul Caterham încă ofensat. A trebuit 
să i le arât pe toate azi dimineaţă domnului Fish. 

— La ce oră? Întrebă repede Battle. 

— Înainte de dejun. 

Anthony, punându-şi mâna pe braţul lui Lemoine, îi făcu 
semn să treacă pe terasă. 

— Monsieur Lemoine, zise el, arătându-i o bucată de 
hârtie pe care era mâăzgălită o adresă, dumneavoastră aţi 
scăpat hârtia aceasta? 

— Nu, zise Lemoine, examinând-o. N-am mai văzut-o. 

— Hm! Şi Boris care mi-a spus că „gentlemanul străin” a 
scăpat-o! 

— Poate a căzut din valiza domnului Isaacstein! Mai 
întrebaţi-l o dată pe Boris! Dar, de fapt, ce ştiţi despre 
băiatul acesta? 

Anthony dădu din umeri. 

— Nimic în afară de faptul că era valetul şi omul de 
încredere al prinţului Mihail. 

— Cine ştie dacă nu-i şi aici mâna regelui Victor! 

— Cum! Credeţi într-adevăr. 

Lemoine îl întrerupse: 

— Domnule dragă, să vă spun ceva cu multă sinceritate?! 
Îl văd pe regele Victor pretutindeni. Este o obsesie. Şi în 
clipa asta mă întreb: omul căruia-i vorbesc, acest domn 
Cade, nu-i cumva, din întâmplare, regele Victor? 

— A devenit într-adevăr o obsesie! Zise surâzând Anthony. 

— Ce-mi pasă mie de diamant? Ce-mi pasă de asasinul 
prinţului Mihail? Toate astea nu-l privesc decât pe colegul 
meu de la Scotland Yard. Eu nu am venit în Anglia decât cu 
un scop: să-l surprind în flagrant delict pe regele Victor şi 
să-l arestez. 

— Credeţi că veţi reuşi? 

— Ştiu şi eu! Replică Lemoine pe un ton descurajat. 

— Vă mărturisesc că în locul dumneavoastră aş fi notat 
adresa pe care v-am dat-o adineauri. Este posibil să nu aibă 


nici o semnificaţie, dar dacă totuşi are o oarecare 
importanţă? 

Lemoine îl ţintui cu privirea; apoi, zâmbind, îşi ridică 
mâneca hainei şi-i arătă manşeta pe care scrisese cu 
creionul: Hurstmere. Langly Road. Dover. 

— Scuzele mele, zise Anthony. Sunteţi un artist, monsieur 
Lemoine. 

— Dar dumneavoastră, domnule Cade? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Fără să spună, o vrobă, Lemoine scoase o foaie de hârtie şi 
i-o întinse: Anthony citi: 

Nu-l pierdeţi din ochi pe domnul Cade. Nu-i ceea ce pare. 

— Monsieur Battle a primit misiva aceasta anonimă, 
explică Lemoine. 

— Probabil că am duşmani printre servitori, zise Anthony 
râzând. Nu mă pierdeţi din ochi, monsieur Lemoine! Are 
dreptate, nu sunt ceea ce par. Poate că sunt un rege 
incognito, cine ştie? 

Fluierând uşor, îl urmări cu privirea pe monsieur Lemoine 
care se îndepărta. Apoi privirea i se opri asupra rondului de 
trandafiri. 

— La naiba! Exclamă el deodată. Cum de nu m-am gândit 
la asta imediat? Trandafirul! 

Se îndreptă grăbit spre rondul de trandafiri dar nimeri 
nas în nas cu domnul Hiram Fish care se apropia de 
cealaltă parte. 

— Nu ştiam că vă plac trandafirii, domnule Fish, zise 
încetişor Anthony. 

— Ador trandafirii, domnule Cade, replică americanul. 

Cei doi se priviră îndelung în tăcere, ca doi adversari care- 
şi măsoară forţele. 

— Şi eu de asemenea îi ador, zise Anthony. 

— Într-adevăr? 

Cu un surâs vag, se aplecară amândoi asupra tufelor. 

— Vedeţi, zise domnul Fish, arătându-i o floare splendid, 
înflorită, acesta este o Madame Abel Chatenoe. Ce 


splendoare! Dar, în ce mă priveşte, am avut întotdeauna o 
slăbiciune pentru trandafirii Franţei. Vă plac trandafirii 
roşii, domnule Cade? Parfumul lor. 

O voce tânără şi autoritară întrerupse vocea tărăgănată şi 
cu accent a domnului Fish. 

— Alo, domnilor! Mergeţi în oraş? Sunt gata de plecare. 

— Vă mulţumesc, lady Eileen, răspunse americanul. Mă 
simt foarte bine aici. Aerul este mult mai curat decât la 
Londra. 

Anthnony dădu negativ din cap. Chiffonnette dispăru. 

— Prefer să dorm, zise Anthony căscând. Mărturisesc că 
mi-e cam somn. Mă voi retrage în camera mea. 

Îşi scoase o ţigaretă. 

— Nu cumva aveţi un chibrit, domnule Fish? 

Americanul îi întinse o cutie. Anthony scoase din ea un băţ 
de chibrit şi îi restitui cutia, mulţumindu-i. 

— Trandafirii, spuse el, sunt foarte frumoşi, dar în după- 
amiaza aceasta nu prea am un suflet de horticultor. 

Un băzâit asurzitor de motor răsună. 

— Dar ştiu că face zgomot maşina asta! Remarcă Anthony. 
Iat-o că pleacă! 

Urmăriră cu privirea maşina ce se îndrepta spre drum. 

Anthony intră în casă, abia stăpânindu-se să nu caşte. 

Dar nici nu închisese bine uşa în urma lui că se şi 
transformă într-un veritabil argint viu. Traversă în fugă 
holul, încălecă pervazul unei ferestre, sări în parc şi începu 
să alerge în direcţia incintei. Chiffonnette, după câte ştia el, 
trebuia să facă un mare ocol prin sat. 

El alergă cu disperare. Chiar în momentul în care ajunse 
în dreptul zidului, auzi claxonul; se căţără cu agilitatea unei 
pisici şi sări de cealaltă parte. 

— Hei! Hei! Strigă el. 

Stupefiată, Chiffonnette dădu drumul volanului, iar maşina 
viră violent, riscând să se zdrobească de zid. Din fericire, 
frână la timp. Anthony ajunse repede la ea, deschise 
portiera şi urcă alături. 


— Vă însoțesc la Londra, zise el. 'Tot timpul am avut 
intenţia s-o fac. 

— Sunteţi extraordinar! Exclamă Chiffonnette: De ce atâta 
mister? Şi ce aveţi în mână? 

— Doar un bâţ de chibrit, zise Anthony. 

Îl privi gânditor. Era un băţ roz cu gămălia galbenă. Îşi 
aruncă ţigareta fără să o aprindă apoi puse cu grijă băţul 
de chibrit în buzunar. 

XXIV. Casa de la Dover. 

Când, după o cursă demenţială - Anthony înţelegea acum 
motivul pentru care lordul Caterham refuza întotdeauna 
categoric să fie dus undeva cu maşina de către fiica sa - 
Chiffonnette opri în faţă la Hyde Park, el îi spuse grăbit: 

— Mii de mulţumiri! Pe curând! Nu prea ştiu când, dar mă 
voi întoarce! 

Un taxi îl duse la gara Victoria, unde se informă despre 
trenurile pentru Dover. Din nefericire tocmai plecase unul 
cu această destinaţie şi Anthony trebui să se resemneze să 
mai aştepte o oră. 

Călătoria decurse fără incidente. leşind din gară, Anthony 
ceru unui poliţist să-i spună unde se află Langly Road. 

Era un drum care ducea în afara oraşului. Anthony porni 
pe drumul acela în pas alert. Drumul era lung, dar el 
înainta vesel, cu ochii strălucitori de parcă ar fi zărit la 
capăt semnalul roşu despre care-i vorbise cândva lui 
Virginie. 

Hurstmere - un trecător îl informă şi în această privinţă - 
era ultima casă de pe drum, înconjurată de o grădină mare, 
lăsată în paragină. Casa părea nelocuită de multă vreme. 

— Un loc pustiu, murmură Anthony, cu siguranţă bine ales! 
Privi în jurul lui. Nimeni. Se lăsase noaptea şi nu se auzea 
decât foşnetul frunzelor care se desprindeau de pe crengi şi 
alunecau pe pământ. Fâşâitul acesta uşor era aproape 

lugubru în tăcerea profundă. 

Anthony apăsă cu precauţie pe mânerul porţii de fier 
ruginite. Poarta era încuiată. Asigurându-se din nou că nu-l 


vede nimeni, Anthony se apropie de grilaj şi îl escaladă la 
iuţeală; din fericire, acesta nu era din cele prevăzute cu 
vârfuri ascuţite. 

După câteva clipe de ezitare, el înaintă tiptil spre casă. 
Deodată se opri în spatele unui copac. Auzise un zgomot 
de paşi. La colţul casei apăru silueta unui bărbat. Acesta nu 
se opri ci îşi continuă drumul, ocoli casa şi dispăru din nou. 

— O santinelă, murmură Anthony. 

Şi profită de absenţa ei pentru a ajunge, din câţiva paşi, la 
uşă. Aceasta nu era încuiată. Avu timpul s-o închidă fără 
zgomot în urma lui, înainte ca santinela să apară iar, şi 
începu să înainteze fără zgomot, cu revolverul în mână, 
spre intrarea întunecoasă. Pe sub uşă, la dreapta scării ce 
conducea spre etajul I, se strecura o rază de lumină. 
Ghemuit în umbră, îşi ciuli urechea. Nişte voci bărbăteşti se 
auzeau destul de clar. 

— N-ai auzit ceva ca un zgomot de paşi? 

Instinctiv, Anthony strânse şi mai tare revolverul în mână. 

— Ba da! Este Carlo care stă de pază în faţă casei. 

— Cu toate acestea, locul nu mi se pare sigur. Ar cam fi 
timpul s-o ştergem, altfel riscăm să ni se descopere dintr-o 
clipă în alta ascunzătoarea. 

— Să sperăm că patronul nu va întârzia. 

— Dacă nu vine, amice, te previn c-o voi şterge de aici. 

— Nu te sfătuiesc s-o faci! Regelui Victor nu-i plac rebelii. 

Un bombănit nemulţumit îi răspunse. 

Apoi vocea dintâi reluă: 

— Habar n-am. Şi-a revenit ieri. Se pare că lovitura de la 
cap nu a avut cine ştie ce, urmări. 

„Ce idioţi! Îşi spuse Anthony. Au încredere în santinela lor 
care nu vede nimic şi vorbesc în gura mare despre afacerile 
bandei. În plus se mai şi revoltă împotriva şefului lor. Merită 
într-adevăr o lecţie bună! Se pot bizui pe mine pentru 
asta!” 

Oamenii îşi încetaseră vorbăria. În tăcerea deplină se auzi 
un geamăt înăbuşit. Părea să vină de sus. Fără nici o 


ezitare, Anthony se furişă pe scară urcând câte 4 trepte 
deodată. 

Se opri pe palierul primului etaj. Un nou geamăt îi ajunse 
la urechi. Venea, categoric, din spatele uşii din stânga. 
Anthony deschise uşa. Distinse vag, în întuneric, conturile 
unui pat pe care zăcea întins un bărbat. 

Aprinzându-şi lanterna, Anthony o îndreptă spre rănit. 
Avea chipul palid şi capul bandajat. 

Mâinile şi picioarele îi erau legate. Ochii i se închiseră, 
orbiţi de fascicolul de lumină îndreptat brusc spre ei. 
Anthony se aplecă să-l privească. 

Dar în aceeaşi clipă, auzi în spatele lui un zgomot urmat 
de o voce autoritară care spuse: 

— Sus mâinile! Nu vă aşteptaţi să mă vedeţi, nu-i aşa? Dar 
am avut norocul să iau acelaşi tren cu dumneavoastră în 
gara Victoria. 

În pragul camerei se afla domnul Hiram Fish. Zâmbea 
ţinând cu o mână fermă un uriaş automat îndreptat spre 
Anthony. 

XXV. Virginie pleacă. 

După cină, lordul Caterham, Virginie şi Chiffonnette 
stăteau în bibliotecă. 

De la plecarea oarecum dramatică a lui Anthony se 
scurseseră mai mult de 24 de ore. 

Pentru a nu se ştie câta oară, Chiffonnette îi repeta lui 
Virginie ultimele cuvinte pe care Anthony i le spusese când 
coborâse din maşină: „Nu prea ştiu când, dar mă voi 
întoarce!” 

— Din moment ce şi-a lăsat toate lucrurile aici, înseamnă 
ca se gândea că va reveni curând în ciuda dificultăţilor! Zise 
Virginie. 

— Şi nu a spus unde se duce? 

— Nu, reluă Virginie, fără a-şi privi interlocutorii, nu mi-a 
spus nimic. 

Se făcu linişte. Lordul Caterham fu primul care o 
întrerupse: 


— Pe scurt, zise el, e mai bine să administrezi un hotel 
decât să ai o casă la ţară. La hotel cel puţin eşti obligat să 
anunţi înainte de prânz când ai intenţia să pleci. Poate că 
sunt foarte demodat iar acum este mai de bun gust să vii şi 
să pleci ca la un hotel cu atât mai mult cu cât aici nu există 
nici vreo notă de plată. 

— Nu ţi-e jenă să bombăni tot timpul, tată? Zise 
Chiffonnette. Ne ai pe amândouă lângă tine, ce-ţi trebuie 
mai mult? 

— Nu vreau nimic mai mult, nimic mai mult! Afirmă lordul 
Caterham. Dimpotrivă, sunt încântat de şansa mea! De 24 
de ore am linişte în casă şi nu s-a mai întâmplat nimic: nici 
furturi, nici asasinate, nici detectivi, nici americani! M-aş 
bucura încă şi mai mult dacă nu mi-aş spune în fiecare 
clipă: „Asta nu poate să dureze: se va întâmpla ceva! Unul 
dintre ei se va întoarce să-mi otrăvească existenţa”. 

— Până-n prezent, nu s-a întors niciunul, zise Chiffonnette. 
Dispariţia aceasta a lui Fish este bizară; nu ţi-a spus nimic? 

— Absolut nimic. Ieri l-am mai zărit plimbându-se de colo- 
colo prin faţa tufei de trandafiri şi fumându-şi una din acele 
havane îngrozitoare, după care gata! Parcă a intrat în 
pământ! 

— Şi dacă a fost răpit? Zise Chiffonnette. 

— Într-una din zile, declară lordul Caterham, agenţii 
Scotland Yard-ului îi vor pescui cadavrul din fundul lacului. 
Este exact ceea ce-mi trebuie! La vârsta mea ar fi trebuit să 
pot pleca liniştit în străinătate şi să-mi văd de sănătate în 
loc să-l ajut pe George Lomax în proiectele lui diplomatice. 
Eu. 

Fu întrerupt de Tredwell. 

— Ei bine, ce mai este? Întrebă lordul iritat. 

— Detectivul francez, milord, cere permisiunea să vă 
vorbească. 

— Ce vă spuneam eu? Era prea frumos ca să dureze! Să 
intre! 


Francezul intră cu un pas alert şi uşor. [inuta lui trăda - 
mai mult decât chipul - o însufleţire neobişnuită. 

— Buna seara, Lemoine, zise lordul Caterham; vrei un 
pahar de lichior? 

— Nu, merci. 

Lemoine le salută cu curtoazie pe doamne. 

— Lord Caterham, am plăcerea să vă anunţ că am făcut o 
descoperire importantă în cursul acestor 24 de ore. 

— Ştiam eu că se va întâmpla ceva! Suspină lordul 
Caterham. 

— Ieri, unul dintre invitaţii dumneavoastră a părăsit casa 
un pic cam intempestiv. Trebuie să vă mărturisesc că l-am 
bănuit încă de la început. lată un om care a apărut nu se 
ştie de unde. Acum două luni era în Africa. Dar mai înainte? 

Virginie îşi muşcă violent buzele. Francezul o privi fix o 
clipă, apoi continuă: 

— Nimeni nu-i cunoaşte trecutul. Şi tocmai un astfel de om 
caut; un aventurier plin de îndrăzneală, vesel, insolent, 
capabil de orice. Am făcut totul ca să obţin informaţii 
despre el, dar nu am reuşit să aflu decât că acum zece ani 
se afla în Canada. Bănuielile mele se confirmă. În sfârşit, 
acum 2 zile, iau de jos o bucăţică de hârtie pe care o 
scăpase cineva din greşeală, într-un loc prin care tocmai 
trecuse Cade, şi găsesc notată pe ea adresa unei case din 
Dover. În aceeaşi zi, mă prefac şi eu că scap hârtia şi văd cu 
coada ochiului cum Boris, herzoslovacul acela, o ia de jos şi 
i-o duce stăpânului său. Oare de ce valetul prinţului Mihail a 
devenit servitorul acestui tip? Nu cumva era deja dinainte? 
Nu era oare plătit pentru a-l spiona pe prinţ? Suspect, 
foarte suspect! Cu toate acestea, aproape că am fost eu 
însumi dezarmat, căci Anthony Cade mi-a adus hârtia aceea 
întrebându-mă dacă nu cumva mi-a căzut. Asta ce 
înseamnă: că este nevinovat ori că este de o rară abilitate? 
Am declarat, desigur, că vedeam hârtia aceea pentru prima 
dată în viaţa mea. Dar, în acelaşi timp m-am informat şi am 
aflat că acea casă a fost părăsită în mare grabă, dar că ieri 


încă se mai ascundea acolo o bandă de străini. Era, fără nici 
o îndoială, statul major al regelui Victor! Daţi-vă seama! Ieri 
după-amiază, domnul Cade părăseşte cu o grabă suspectă 
această casă şi, în aceeaşi zi, casa din Dover, a cărei adresă 
a avut nenorocul să mi-o dea, este abandonată! Sunt sigur 
că domnul Anthony Cade nu se va mai întoarce aici, cel 
puţin nu cu acest nume; dar, cunoscându-l pe regele Victor, 
sunt convins că va face încă o tentativă disperată pentru a 
găsi diamantul. Atunci voi pune mâna pe el! 

Virginie se ridică brusc şi, cu o voce metalică, declară: 

— Uitaţi un lucru, domnule! Domnul Cade nu-i singurul 
invitat care a dispărut ieri în mod ciudat, mai este şi domnul 
Fish! 

— Domnul Fish! Să lăsăm, doamnă. 

— Chiar aşa, domnul Fish! Nu ne-aţi spus că regele Victor 
a venit din America? Ei bine, domnul Fish a venit din 
America! Şi-a adus cu el, este adevărat, o scrisoare de 
recomandare provenind de la un american influent, dar 
asta nu dovedeşte nimic. Este un detaliu pe care un om ca 
el îl aranjează uşor. Nu este, cu siguranţă, ceea ce afirmă. 
Lordul Caterham ne-a spus că atunci când este vorba de 
autografe ascultă tot timpul dar nu vorbeşte niciodată ceea 
ce dovedeşte că nu cunoaşte subiectul. În noaptea 
asasinatului, fereastra sa era luminată. În seara în care i-am 
surprins pe hoţi în sala Consiliului, când l-am întâlnit pe 
terasă, era complet îmbrăcat. Nu mai departe decât ieri 
dimineaţă a explorat coridoarele secrete. Poate că ela 
scăpat hârtia respectivă. Nu l-aţi văzut cu ochii 
dumneavoastră pe domnul Cade scăpând foiţa aceea cu 
adresa casei suspecte. Poate că domnul Cade s-a dus într- 
adevăr la Dover, dar s-a dus ca să facă o anchetă! Poate că a 
fost făcut prizonier? Consider că domnul Fish este mult mai 
suspect decât domnul Cade! 

— Din punctul dumneavoastră de vedere, madame, admit 
că aveţi dreptate, răspunse francezul fără a se tulbura. 
Domnul Fish nu este cu siguranţă ceea ce pare. 


— Dar atunci. 

— Există un amănunt, doamnă, pe care nu-l cunoaşteţi. 
Aflaţi că şi domnul Fish este detectiv. 

— Cum? Exclamă lord Caterham. 

— Da, lord Caterham. Poliţia americană, dându-şi seama 
că regele Victor a jucat la New York rolul prinţului Nicolae 
de Herzoslovacia şi a reuşit în felul acesta să-şi însuşească 
sume mari, a trimis aici un detectiv foarte abil, ca să-l 
captureze pe bandit. Inspectorul şef Battle şi cu mine eram 
la curent. 

Virginie nu spuse nimic. Se aşeză încet la loc. Aceste 
câteva cuvinte răsturnau întregul edificiu pe care-l clădise 
cu grijă. 

— Ştiam cu toţii, continuă Lemoine, că regele Victor va 
veni într-una din zile la Chimneys. Era singurul loc în care 
puteam fi siguri că-l vom prinde. 

Deodată, Virginie începu să râdă, privindu-l în chip ciudat. 

— Încă nu l-aţi prins! 

— Nu, madame. Dar vom reuşi. 

— Are mult farmec, zise lordul Caterham, mult farmec şi 
spirit. E într-adevăr păcat. Dar ce naiba, Virginie, nu este 
un vechi prieten de-al dumitale? 

— Tocmai de aceea, zise Virginie, care-şi regăsise calmul, 
cred că monsieur Lemoine greşeşte. 

Privirea ei o întâlni pe aceea a detectivului care rămase 
perfect stăpân pe sine. 

— Vom trăi şi vom vedea, madame! Zise el. 

— Credeţi, întrebă ea, că el l-a ucis pe prinţul Mihail? 

— Fără îndoială. 

Virginie dădu negativ din cap. 

— Oh! Nu, spuse ea. Oh, nu! De asta sunt complet sigură, 
absolut sigură că nu. Anthony Cade nu a ucis. 

— Poate că aveţi dreptate, madame, răspunse domol 
Lemoine. Poate că herzoslovacul Boris a încălcat consemnul 
şi a tras asupra prinţului. Cine ştie? Acesta l-o fi surprins în 
flagrant delict. Sau poate că prinţul l-a ofensat pe Boris şi 


servitorul a vrut să se răzbune. Poate că din răzbunare a 
trecut de partea regelui Victor. Toate acestea se vor explica. 
Dar, în orice caz, lord Caterham, am considerat necesar să 
vă pun la curent. 

— Vă mulţumesc, zise lordul Caterham. Un pâhărel de 
lichior? Nu? Cum doriţi. Bună seara, Lemoine. 

— Am oroare de tipul acesta cu bărbuţa lui neagră şi cu 
lornion! Exclamă Chiffornnette de îndată ce uşa se închise 
în urma lui. Sper că Anthony va şti să-l pună la punct. Ce 
crezi despre toate acestea, Virginie? 

— Nu ştiu, zise Virginie. Sunt obosită. Mă duc să mă culc. 

— Bună idee, aprobă lordul Caterham. Este ora 
unsprezece şi jumătate. 

Traversând holul, Virginie zări în depărtare nişte umeri 
lărgi care păreau că vor să dispară discret în spatele unei 
uşi. 

— Inspectore Battle! Chemă ea cu o voce autoritară. 

Inspectorul înaintă spre ea fără entuziasm. 

— Doamnă Revel? 

— L-am văzut adineauri pe monsieur Lemoine. El spune. 
Inspectore Battle, este adevărat că domnul Fish este un 
detectiv american? 

— Da, este adevărat. 

— Ştiaţi asta de mai demult? 

— Da. 

Virginie îi întoarse spatele. 

— Înţeleg. Mulţumesc. 

Luând loc în camera ei, ea se strădui să privească 
problema în faţă. Fiecare frază a lui Anthony îi veni în 
minte, dar cu un sens nou. 

Care era acea „meserie” despre care-i vorbise? 

Acea meserie la care renunţase! Dar atunci. 

Un zgomot ciudat îi întrerupse meditaţiile. Îşi ridică brusc 
capul. Ceasul ei mic, de aur, arăta ora unu. Stătuse pe 
gânduri timp de o oră şi jumătate. 


Auzi din nou un pocnet sec, ca şi când cineva îi bătea la 
fereastră. Se apropie repede. Jos, pe peluză, se contură o 
siluetă înaltă. O mână întinsă arunca un pumn de pietriş în 
geam. 

O clipă, inima lui Virginie bătu mai repede; apoi ea 
recunoscu umerii largi şi forma masivă a lui Boris, 
servitorul herzoslovac. 

Deschise fereastra şi-l întrebă în şoaptă: 

— Ce se întâmplă? 

— Vin din partea stăpânului, răspunse el, tot în şoaptă, dar 
foarte clar. M-a trimis să vă caut. 

— Să mă cauţi? 

— Da, trebuie să vă conduc la el. Mi-a dat o scrisoare. O să 
v-o arunc. 

Virginie se îndepărtă de fereastră, şi o foaie de hârtie 
legată de o piatră îi căzu la picioare. Ea o desfăcu şi citi: 

Virginie iubită, Sunt într-o situaţie foarte grea, dar voi 
câştiga bătălia. Vrei să ai încredere în mine şi să vii unde 
mă aflu? 

Timp de două minute foarte lungi, Virginie rămase 
nemişcată, citind şi recitind aceste cuvinte... 

Apoi, ridicându-şi capul, privi cu alţi ochi dormitorul său 
confortabil şi luxos. 

În cele din urmă, apropiindu-se de fereastră, întrebă: 

— Ce trebuie să fac? 

— Detectivii sunt la celălalt capăt al casei, în faţa sălii 
Consiliului. Coborâţi scara şi ieşiţi pe uşiţa de alături. Vă voi 
aştepta. O maşină aşteaptă pe drum. 

Cu o rapiditate incredibilă, Virginie îşi schimbă rochia, 
îmbrăcă o haină de voiaj şi-şi puse pe cap o beretă de piele. 
După aceea, surâzând uşor, scrise în grabă pe o bucăţică 
de hârtie câteva rânduri adresate lui Chiffonnette, prinzând 

biletul de pernă cu un bold. 

Furişându-se încetişor pe scară, apoi spre uşiţă, trase fără 
zgomot zăvorul. În prag, se opri şi ezită o fracțiune de 
secundă; apoi, dându-şi capul pe spate, cu acelaşi gest 


temerar şi nepăsător, specific odinioară strămoşilor ei, 
cavalerii, ce plecau în marile cruciade, trecu pragul. 

XXVI. 13 octombrie. 

Miercuri, 13 octombrie, la ora 10 dimineaţa, Anthony Cade 
înmâna cartea sa de vizită servitorului domnului Herman 
Isaacstein. 

După câteva minute de aşteptare, fu primit de un secretar 
foarte politicos. 

— Vreţi să-l vedeţi pe domnul Isaacstein, domnule? Din 
nefericire este foarte ocupat în dimineaţa aceasta: 
conferinţe, întâlniri de afaceri, etc. V-aş putea ajuta cu 
ceva? 

— Trebuie să-i vorbesc personal, zise Anthony, şi adăugă: 
Vin de la Chimneys. 

— Ah! Făcu tânărul, frapat, de la Chimneys? 

— Exact. Spuneţi-i că este foarte important şi că are 
legătură cu Chimneys. În orice caz, trebuie să-i vorbesc de 
urgenţă domnului Isaacstein. 

Două minute mai târziu, Anthony pătrundea în sanctuarul 
marelui magnat. 

Domnul Isaacstein se ridică pentru a-i strânge mâna. 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez în felul acesta, zise Anthony. 
Ştiu că sunteţi ocupat şi vă voi răpi cât mai puţin timp 
posibil. Este vorba de o mică afacere pe care vreau să v-o 
expun. 

Timp de câteva clipe Isaacstein îl fixă atent cu ochii săi de 
cobră. 

Apoi, brusc, îi întinse o cutie deschisă: 

— O havană? 

— Bucuros! Zise Anthony, luându-şi una. Este vorba de 
această afacere herzoslovacă. Asasinarea prinţului Mihail v- 
a stricat planurile nu-i aşa? 

— Hm, zise vag financiarul. 

— Dacă i s-ar acorda unei alte companii concesionarea 
petrolului, n-aţi fi mulţumit, nu-i aşa? 


— Ce-mi propuneţi? Întrebă domnul Isaacstein privindu-l 
fix. 

— Un succesor al prinţului Mihail, animat de simpatii 
anglofile. 

— Unde se află? 

— Mă priveşte personal. 

Isaacstein surâse scurt, dar privirea îi deveni dură ca 
oţelul. 

— Un succesor autentic şi legitim? Nu un impostor? 

— Cum nu se poate mai autentic, cu atestate 
documentare. 

— Juraţi? 

— Jur. 

— Vă cred pe cuvânt, domnule Cade. 

— Vă lăsaţi repede convins, zise Anthony, privindu-l cu 
curiozitate. Herman Isaacstein zâmbi. 

— N-aş fi unde sunt, dacă n-aş fi învăţat să-mi dau seama 
când un om spune sau nu adevărul! Replică el cu simplitate. 
Care sunt condiţiile dumneavoastră? 

— Acelaşi împrumut, pe care i l-aţi oferit prinţului Mihail, 
în aceleaşi condiţii. 

— Şi pentru dumneavoastră personal? 

— Deocamdată nimic, doar că vă cer să veniţi în seara asta 
la Chimneys. 

— Nu, spuse categoric Issacstein. Asta nu. Nu am timp. 

— Şi totuşi, trebuie. Pentru dumneavoastră înşivă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Anthony îl privi câteva clipe, apoi spuse încet: 

— Ştiţi unde a fost găsit revolverul cu care a fost omorât 
prinţul Mihail? În valiza dumneavoastră! 

— Ce?! 

Isaacstein tresări mânios. 

— Cum? Ce? Ce spuneţi? 

Anthony îi explică în ce împrejurări fusese găsit revolverul. 
Celălalt, palid acum, îşi ştergea fruntea asudată. 


— Dar nu-i adevărat! Exclamă el înspăimântat. Este o 
nebunie! Un complot! 

— Ei bine, dovediţi-o! 

— Dar cum? 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, zise încetişor 
Anthony, aş veni la Chimneys astă seară. 

— Chiar mă sfătuiţi s-o fac? 

Anthony se aplecă spre el şi-i şopti la ureche câteva 
cuvinte. Celălalt se dădu înapoi, contemplându-l cu 
stupefacţie şi neîncredere. 

— Este posibil? 

— Nu numai că este posibil, dar este şi adevărat. lată de 
ce este indispensabil să vă aflaţi acolo împreună cu baronul 
Lopretjzyl şi căpitanul Andrassy. Le-am scris, dar v-aş fi 
recunoscător dacă le-aţi confirma invitaţia. 

— Ei bine, ne-am înţeles. Dar puteţi fi convins, domnule 
Cade, că nu mi se întâmplă atât de des să-i cred pe oameni 
pe cuvânt. 

XXVII. 13 octombrie (urmare) 

Orologiul din sala Consiliului bătu ora nouă. 

— De data aceasta, îi spuse lordul Caterham fiicei sale, 
asta depăşeşte orice limită! Nu numai că se vine şi se 
pleacă din casa mea după placul inimii, dar unii îşi permit 
să lanseze invitaţii în numele meu, fără să mă prevină 
măcar! Priveşte-l pe acel bătrân portret care tronează 
solemn în faţa şemineului de parcă ar fi locul său legitim! 

Şi marchizul îl fixă cu o privire lipsită de îngăduinţă 
pe baronul Lopretjzyl. 

— Eşti nedrept cu el, tată, protestă Chiffonnette. Tocmai 
mi-a spus că te consideră drept un model al ospitalităţii 
înaltei nobilimi engleze. 

— Mereu spune fraze de genul acesta; e teribil de 
obositor. Cât despre ospitalitate, mai vorbim noi! Nu voi mai 
accepta niciodată să mi se aducă invitaţi la Chimneys! De ce 
Lomax ori Cade - fiindcă tânărul acesta după care aţi 
înnebunit toate se amestecă şi el - nu închiriază „Ieii” sau 


„Belvedere”, ori o altă vilă de acest fel pentru a-şi organiza 
acolo recepţiile? 

— Atmosfera nu-i aceeaşi! Suspină Chiffonnette. Aici 
importantele amintiri istorice. 

Uşa se deschise şi Tredwell anunţă: 

— Domnul George Lomax! Domnul Eversleigh! 

În timp ce George Lomax îl saluta pompos pe stăpânul 
casei, pe baron şi pe căpitanul Andrassy, Bill o întreba cu 
febrilitate pe Chiffonnett: 

— Ce aud? E posibil? Virginie a plecat în puterea nopţii? A 
fost răpită? 

— Oh, nu, zise Chiffonnette, mi-a lăsat un bilet înfipt în 
pernă. 

— Dar de ce? Sper că nu a fugit cu tipul ăsta din colonii. 
Nu mi-a plăcut niciodată de el şi, din câte aud, suntem 
aproape siguri că el este criminalul! Dar, personal, nu cred 
totuşi să fie posibil. 

— De ce? 

— Fiindcă regele Victor este francez, iar Cade - englez. 
Asta-i neîndoielnic! 

— N-ai auzit spunându-se că regele Victor este un poliglot 
desăvârşit şi că, în plus, este pe jumătate irlandez? 

— Dumnezeule! Totul se explică! De aceea a dispărut. 

— Ca totuşi să reapară! Am primit azi dimineaţă o depeşă 
de la el, prin care ne avertiza că va veni în seara asta, la ora 
nouă, şi ne ruga să-l invităm aici şi pe domnul Lomax. Toţi 
ceilalţi au fost, de asemenea, invitaţi de el. 

— Ce adunare! Zise Bill privind de jur împrejur. Un 
detectiv francez la fereastră, unul englez - lângă uşă! Dar 
cel american? 

— A dispărut. La fel ca Virginie. Dar sper totuşi că misterul 
va fi lămurit de îndată ce Anthony Cade îşi va face apariţia. 

— Nu şi-o va face niciodată, zise Bill. 

— Atunci, de ce-a mai organizat această adunare? 

— Pentru a vă obliga să fiţi aici, în timp ce el este 
altundeva. Doar nu credeţi cu adevărat că va veni într-o 


casă plină cu detectivi şi cu înalţi funcţionari de stat?! 

— Nu-l cunoaşteţi pe regele Victor. Adoră să se bage în 
gura lupului. 

Domnul Eversleigh dădu din cap. 

— Imaginaţie romantică. Vă spun că nu va mai veni 
niciodată. 

Dar uşa se deschise şi lredwell anunţă: 

— Domnul Cade. 

Anthony înaintă spre stăpânul casei. 

— Lord Caterham, zise el, vă deranjez teribil şi, din cauza 
aceasta, mă simt confuz şi dezolat. Dar cred că în seara 
aceasta misterul va fi într-adevăr lămurit definitiv. 

Lordul Caterham, care avusese întotdeauna o slăbiciune 
nemărturisită pentru Anthony, păru îmblânzit. 

— Dar deloc, deloc, zise el cordial, nu mă deranjaţi deloc. 

— Vă mulţumesc din toată inima, zise Anthony. Văd că ne- 
am adunat cu toţii. Putem începe. 

— Nu înţeleg, zise George Lomax pompos. Nu înţeleg 
deloc. Procedeul dumneavoastră, domnule Cade, mi se pare 
foarte ciudat, ca să nu spun mai mult. Situaţia este foarte 
dificilă şi foarte delicată. Sunt de părere. 

Elocinţa îi fu întreruptă de inspectorul şef Battle care-i 
şopti câteva cuvinte. Dând din umeri, importantul personaj 
declară: 

— Cum spui dumneata, Battle. Ei bine, în cazul acesta, 
domnule Cade, vă ascultăm. 

Fără să dea vreo atenţie tonului condescendent al 
acestuia, Anthony explică vesel: 

— E vorba doar de o idee care mi-a trecut prin minte, asta- 
i tot. Cunoaşteţi cu toţii succintul mesaj cifrat al răposatului 
conte Stylpitch. Două panglici - una roz şi alta roşie - 
înfipte cu un bold în reproducerea portretului contelui 
Richmond. Ei bine, în Memoriile contelui Stylpitch, pe care 
am avut avantajul să le citesc, acesta vorbeşte la un 
moment dat de o biografie a lui Richmond pe care ela citit- 
o la Chimneys şi menţionează faptul că volumul are coperta 


din piele roşie. Cifrele se referă, fără îndoială, la rafturile şi 
la volumele bibliotecii. Sunt sigur că, dacă am cere să se 
cerceteze, am găsi acel. Obiect, pe care-l căutăm, în vreo 
ascunzătoare oarecare, în spatele volumului respectiv. 

Acestea fiind spuse, Anthony îşi ridică modest ochii spre 
cei de faţă ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l aplaude. 

— Ia te uită, ia te uită! E foarte ingenios, zise lordul 
Caterham. 

— Foarte ingenios! Zise George cu condescendenţă. 
Rămâne de văzut. 

— Dacă-i exact? Termină Anthony. Ei bine, să mergem în 
bibliotecă. 

Şi se ridică cu vioiciune. Dar monsieur Lemoine, 
părăsindu-şi postul, îi bară drumul. 

— O clipă, domnule Cade. Permiteţi, lord Caterham? 

Se apropie de birou, scrise în grabă câteva rânduri, apoi 
apăsă pe butonul soneriei. Tredwell apăru. Lemoine îi dădu 
biletul. 

— Să fie dus imediat, zise el. Fără întârziere. 

— Bine, sir, zise Tredwell, şi se retrase cu demnitatea lui 
obişnuită. 

Anthony se aşezase la locul lui. 

— Ce mai este şi cu manevra aceasta, Lemoine? Întrebă el 
calm. 

Toţi cei de faţă simţiră că se anunţa o furtună. 

— Dacă bijuteria se află acolo unde spuneţi şi unde stă 
deja de şapte ani, poate să mai rămână încă un sfert de oră. 

— De ce? 

— Ca să nu permitem unor persoane cu antecedente 
îndoielnice să apropie de ea! 

Anthony îşi ridică sprâncenele şi îşi aprinse o ţigară. 

Lemoine continuă. 

— Acum două luni, domnule Cade, eraţi în Africa. Dar, mai 
înainte, unde vă aflaţi? 

Anthony, instalat comod, în fotoliul său, fuma cu 
nonşalanţă. 


— În Canada. 

— Sunteţi sigur că nu aţi fost în închisoare? La „Sante”, ca 
să spunem lucrurilor pe nume?! 

În mod automat, inspectorul Battle făcu spre uşă un pas ca 
pentru a-i tăia retragerea, dar Anthony nu se clinti. 

El izbucni în râs. 

— Sărmanul meu Lemoine! Este o veritabilă obsesie! Îl 
vezi pretutindeni pe regele Victor. Acum mă iei drept 
acesta? 

— Negaţi asta? 

— E prea ridicol ca să-mi dau osteneala s-o neg. 

— Credeţi? 

Francezul se aplecă spre el. 

— Şi dacă vă spun, monsieur, dacă vă spun că de data 
aceasta sunt sigur de ceea ce fac? Am venit din Franţa 
pentru a-l prinde pe regele Victor şi-l voi prinde. 

— Ai mai încercat de foarte multe ori, Lemoine, şi ţi-a 
scăpat printre degete. 

— De data aceasta nu-mi va mai scăpa, jur! Zise cu 
încrâncenare francezul. 

Martorii scenei nu îndrăzneau nici să respire. Duelul 
dintre cei doi bărbaţi devenea din ce în ce mai violent. 
Detectivul era de o gravitate teribilă. Anthony, din contră, 
rămânea calm şi ironic. 

— Dacă aş fi în locul dumitale, Lemoine, zise el trimițând în 
aer rotocoale de fum albăstrui, m-aş supraveghea 
îndeaproape şi aş fi mult mai prudent. Eşti foarte abil, dar o 
greşeală poate interveni oricând. 

— De data aceasta, zise Lemoine, nu va fi nici o greşeală. 
Aţi văzut biletul pe care l-am scris adineauri? Este adresat 
oamenilor mei de la hanul „Jucătorii de crichet”. Ieri am 
primit din Franţa amprentele digitate şi măsurile Bertillon 
ale regelui Victor, zis şi căpitanul O'Neill. Îmi vor fi aduse 
peste câteva minute. Vom şti atunci cine sunteţi! 

— Ah, bine. Presupun că mă vei obliga să-mi bag degetele 
în cerneală, că-mi vei, măsura urechile etc. Şi că vei 


compara apoi rezultatele. Dacă sunt identice? 

— Ei bine, zise Lemoine, dacă sunt identice. 

— Continuă, zise domol Anthony. Eşti într-adevăr foarte 
abil. Dacă sunt identice? 

— Ei bine, dacă sunt aşa, exclamă detectivul, pe care 
atitudinea lui Anthony părea să-l uimească şi să-l 
neliniştească, am dovedit că sunteţi regele Victor! 

— Şi sub ce pretext mă vei aresta? Regele Victor a fost 
repus în mod legal în libertate şi nu a comis de atunci nici o 
crimă! 

— Pardon! Pardon! În America s-a dat drept prinţul 
Nicolae Obolovici! 

— Dar pot dovedi cu nenumărați martori şi cu documente 
că, în vremea aceea, eu mă aflam în Africa! 

— Rămâne de văzut! 

— Mă tem să nu fii dezamăgit! Vezi, eu. 

Lemoine îl întrerupse cu o bruscă ferocitate. 

— Gata cu vorbăria! Crezi că mă poţi păcăli, dar te înşeli, 
băiete! Mai există ceva împotriva ta. Un asasinat! Da, un 
asasinat! Uciderea prinţului Mihail! Te-a prins în flagrant 
delict în noaptea în care căutai diamantul! 

— Ar trebui să ştii mai bine decât mine, Lemoire, că regele 
Victor nu a comis niciodată vreo crimă. 

— Ei bine, strigă Lemoine, atunci spune-mi cine a ucis. 
Spune-mi! 

De-abia pronunţă aceste cuvinte că, de pe terasă, răsună 
ţiuitul unui fluier, sfâşiind liniştea serii. Anthony tresări. Tot 
calmul îi dispăru. 

— Mă întrebi cine l-a ucis pe prinţul Mihail? Exclamă el. 
Nu-ţi voi spune. Îţi voi arăta! Urmează-mă! Acesta era 
semnalul pe care-l aşteptam! Asasinul prinţului Mihail este 
în bibliotecă! 

Sări pe fereastră cu Lemoine şi cu Battle pe urmele sale. 

Ceilalţi îi urmară. Se furişă de-a lungul zidului până ajunse 
la celălalt capăt al, terasei şi se apropie de ultima fereastră 
a bibliotecii. Apăsă foarte uşor pe zăvor; acesta cedă. 


Îndepărtând fără zgomot draperia groasă de pluş, el le 
arătă celorlalţi o siluetă întunecată care, stând în picioare 
în faţa bibliotecii, scotea şi punea la loc volumele atât de 
preocupată de ceea ce făcea încât nici un sunet din afară nu 
părea să-i parvină. 

Deodată, în timp ce toţi îi supraveghea în tăcere 
activitatea, încercând s-o identifice, cineva trecu printre ei 
şi sări în încăpere cu un urlet de fiară sălbatică. 

Lanterna, pe care persoana necunoscută o ţinea în mână, 
căzu şi se sparse iar încăperea se umplu de zgomotul 
îngrozitor al unei lupte corp la corp. 

Lordul Caterham pătrunse în cameră şi, îndreptându-se 
spre comutator, îl răsuci. 

La lumina electrică, văzură două corpuri încleştate într-o 
luptă îndârjită. Şi, aproape în acelaşi timp, înainte ca cineva 
să se fi putut apropia de combatanți, se auzi zgomotul sec al 
unei împuşcături iar silueta mai scundă se prăbuşi. Celălalt 
se întoarse spre ei: era Boris care spumega de mânie. 

— Ea mi-a omorât stăpânul, urlă el. De data asta vroia să 
mă împuşte pe mine. Aş fi sugrumat-o pe mizerabilă dacă, 
în timpul luptei, nu s-ar fi declanşat revolverul de la sine. 
Sfântul Mihail a orbit-o; femeia asta oribilă este moartă! 

— O femeie?! Exclamă George Lomax. 

Toţi se aplecară asupra corpului ei inert. Cu revolverul în 
mână, cu gura strâmbată de un rictus sinistru de ură, pe 
parchet zăcea domnişoara Brun, guvernanta. 

XXVIII. Regele Victor 

— Am bănuit-o încă de la început, explică Anthony. În 
seara crimei, fereastra ei era luminată. M-am dus special la 
Dinard ca să cer informaţii despre ea, dar, cum acestea 
erau satisfăcătoare, am crezut că m-am înşelat. Contesa de 
Breteuil avusese efectiv în serviciul ei, mulţi ani de-a 
rândul, o domnişoară Brun, persoană foarte onorabilă, iar 
mie nu mi-a venit ideea că numita domnişoară fusese răpită 
şi încarcerată în timp ce călătorea spre noua ei slujbă şi că i 
se substituise o altă persoană. Pentru că nu m-am gândit la 


această posibilitate, mi-am abătut bănuielile de la 
guvernantă şi le-am îndreptat spre domnul Fish. El, la 
rândul său, mă bănuia că aş fi regele Victor. Iată de ce m-a 
urmat la Dover şi acolo doar am reuşit să ne lămurim. 
Aflând că domnul Fish este detectiv, m-am gândit din nou la 
domnişoara Brun, căci eram sigur că trebuie să existe în 
casă un complice al regelui Victor. Un lucru era sigur: nu se 
cruţase nici un efort pentru ca doamna Revel să fie 
împiedicată să vină să-şi petreacă weekend-ul la Chimneys. 
Inspectorul şef Battle vă poate confirma acest lucru. Era un 
adevărat complot. De ce? Evident pentru că prezenţa 
doamnei Revel deranja anumite proiecte ale bandiţilor. 
Care anume? Probabil că era la mijloc un secret 
herzoslovac. Doamna Revel era singura care petrecuse 
câtva timp în Herzoslovacia şi, în consecinţă, singura 
capabilă să recunoască persoane pe care le-a văzut acolo şi 
care nu doresc să fie recunoscute. M-am gândit mai întâi că 
vreun impostor juca rolul prinţului Mihail, dar greşeam: 
doamna Revel l-a identificat, era chiar el. De altfel şi 
baronul era prezent şi-l putea recunoaşte. Ce altă persoană 
putea, avea vreun interes s-o ţină departe pe doamna 
Revel? Mi-am amintit că atunci când, în ciuda eforturilor 
conspiratorilor, doamna Revel a reuşit să sosească la 
Chimneys, domnişoara Brun a pretextat că are migrenă şi 
tot felul de suferinţe timp de trei zile, pentru a nu-şi părăsi 
apartamentul şi a nu fi văzută de nimeni. În mod logic, i-am 
dedus de aici identitatea. 

— Cine era? Întrebă lordul Caterham, O persoană pe care 
doamna Revel a cunoscut-o în Herzoslovacia? 

— Exact, zise Anthony. Cred că baronul va putea să ne 
lămurească. 

— Eu? 

Stupefiat, baronul privea corpul nemişcat. 

— Priviţi bine, zise Anthony. Mai de aproape. Nu vă lăsaţi 
înşelat de machiaj. Amintiţi-vă că a fost cândva actriţă. 


Baronul tresări, examină îndelung chipul cadavrului, apoi, 
deodată, exclamă: 

— Dumnezeule! Este imposibil. 

— Ce-i imposibil? Întrebă George. Cine-i femeia asta? O 
recunoşti, baroane? 

— Nu, nu, nu-i posibil! Gemu acesta. A fost împuşcată. 
Amândoi au fost împuşcaţi. Corpul ei a fost găsit pe treptele 
palatului. 

— Mutilată şi de nerecunoscut, le reaminti Anthony. A 
reuşit această ultimă înscenare pentru a putea fugi în 
America, unde s-a ascuns în toţi aceşti ani. Avea o frică 
nebună de camarazii organizaţiei „Mâna Roşie”. De îndată 
ce regele Victor a fost pus în libertate, s-a dus s-o 
întâlnească şi amândoi au hotărât să recupereze diamantul. 
Noaptea, ea făcea investigaţii secrete şi tocmai se pregătea 
să scotocească prin sala Consiliului când prinţul Mihail a 
cărui vizită nedorită nu a reuşit s-o împiedice a luat-o prin 
surprindere. Altfel ar fi făcut în aşa fel încât să nu-l 
întâlnească, aşa cum a făcut şi cu doamna Revel. Dar, 
aflându-se brusc faţă-n faţă cu el şi temându-se de ruşinea 
de a fi dată-n vileag, ea a tras. Apoi a pus revolverul în 
valiza lui Isaacstein pentru a încurca pistele şi tot ea mi-a 
restituit scrisorile cifrate. 

Lemoine înaintă spre el. 

— 'Toate acestea sunt foarte plauzibile, dar unde-i este 
complicele? Unde-i regele Victor? Ne dezvăluiţi doar o 
parte din adevăr, nu ni-l spuneţi în întregime! 

Anthony oftă. 

— Dragul meu Lemoine, îţi repet, comiţi o eroare. Am în 
mânecă un as pe care nici nu-l bănuieşti. 

Dar George, care pricepea mai greu lucrurile, îl 
întrerupse: 

— Trebuie să vă spun că mă aflu încă în incertitudine. Cine 
este această persoană, baroane? Aţi recunoscut-o? 

Brusc, baronul se redresă şi se crispă: 


— Vă înşelaţi, domnule Lomax. Nu am văzut-o niciodată. 
Este o străină. 

— Dar. 

George îl privea cu gura căscată. 

Baronul îl luă de braţ şi-l duse de-o parte pentru a-i şopti 
câteva cuvinte la ureche. Cu o oarecare satisfacţie, Anthony 
îl văzu pe L.omax înroşindu-se la faţă ca un homar; ochii i se 
bulbucaseră; părea gata să fie victima unui atac de 
apoplexie. Cu o voce lipsită de viaţă, murmură; 

— Fără îndoială. Fără îndoială. Nimănul. Sub nici un 
pretext. Situaţie complicată. Discreţie absolută. 

— Ah! 

— Lemoine bătu cu pumnul în masă. 

— M-am săturat! Toate acestea nu mă privesc. Asasinarea 
prinţului Mihail nu-i priveşte pe cei de la „Sirete”. Eu îl 
vreau pe regele Victor! 

Anthony dădu încetişor din cap. 

— Bine, Lemoine. Îl vei avea. Regret pentru dumneata. 
Dar mă obligi să-mi scot asul din mânecă. 

Se ridică şi apăsă pe sonerie. Tredwell îşi făcu apariţia. 

— În seara aceasta a sosit împreună cu mine un 
gentleman, Tredwell. 

— Da, sir. Un gentleman străin. 

— Vrei să-l rogi să coboare? 

Tredwell se retrase. 

— Intrarea atu-ului, a misteriosului Mister X. Anunţă 
Anthony. Cine este? 

— Dacă ar fi să judecăm după aluziile dumneavoastră de 
azi-dimineaţă şi după atitudinea dumneavoastră din seara 
aceasta, zise Herman Isaacstein, probabil că este prinţul 
Nicolae al Herzoslovaciei. 

— Aşa credeţi şi dumneavoastră, baroane? 

— Da. Dacă nu cumva ne-aţi adus vreun impostor. Dar nu 
cred. Conduita dumneavoastră faţă de mine a fost dintre 
cele mai onorabile. 


— Vă mulţumesc, baroane. Nu voi uita aceste cuvinte. Deci 
sunteţi toţi de acord? 

Aruncă o privire circulară pe feţele încordate. Doar 
Lemoine îşi muşca cu sălbăticie mustaţa. 

Afară răsunară nişte paşi. Anthony se apropie de uşă. 

— Şi totuşi, zise el cu un surâs ciudat, nu este ceea ce 
credeţi. 

Deschise larg uşa. Un bărbat de talie mijlocie, cu o 
bărbuţă neagră, un lornion şi un bandaj în jurul frunţii, se 
afla în prag. 

— Permiteţi-mi să vi-l prezint pe adevăratul monsieur 
Lemoine de la „Siguranţă”! 

Dublura lui Lemoine se avântă, cu un salt, spre fereastră. 
Dar căzu în mâinile unui bărbat care stătea de pază pe 
terasă şi care, după o scurtă luptă, îi puse cătuşele; vocea 
nazală şi tărăgănată a lui Fish se făcu auzită: 

— Nu, nu, micuţule, fără de-astea! Credeai că o să poţi 
fugi pe fereastră ca prima dată? Dar sunt eu aici! Am rămas 
aici toată seara cu scopul de a împiedica eventuala ta fugă, 
şi, pentru mai multă siguranţă, te ocheam ca şi acum, cu 
automatul. Am venit de la New York ca să te prind şi te-am 
prins. Dar mărturisesc că n-a fost prea uşor! Nu eşti un 
bandit oarecare! Respectele mele! 

XXIX. Petrolul este din nou în centrul atenţiei 

— Ne datoraţi o explicaţie, domnule Cade, spuse, o 
jumătate de oră mai târziu, domnul Herman Isaacstein. 

— Nu am mare lucru de explicat, zise cu modestie Anthony 
Cade. M-am dus la Dover şi Fish m-a urmărit, crezând că 
sunt regele Victor. Aici noi am găsit un prizonier misterios 
şi, de îndată ce i-am ascultat povestea, am înţeles totul. Aşa 
cum fusese închisă adevărata domnişoară Brun pentru ca 
rolul ei să fie interpretat de către. Altcineva, tot astfel 
fusese răpit şi adevăratul Lemoine pentru a fi înlocuit de 
însuşi regele Victor. Dar se pare că Battle mirosise ceva - 
colegul său îi stârnea bănuieli şi a telegrafiat la Paris pentru 
a obţine amprentele digitale şi alte mijloace de identificare. 


— Ah! Exclamă baronul, măsurile de care a vorbit 
pungaşul acesta? 

— A făcut-o cu atât aplomb, zise Anthony, încât n-am vrut 
să neg dintr-o dată. Atitudinea mea îl intriga şi-l mira mult. 
Credea că mă voi speria şi că voi nega cu disperare, cum ar 
fi fost normal. Dar aveam şi eu planul meu. De îndată ce i- 
am dat ideea referitoare la cartea despre Richmond şi la 
ascunzătoarea diamantului, s-a grăbit să i-o comunice 
complicei sale şi să ne reţină totodată în cameră. În 
realitate, biletul îi era adresat domnişoarei Brun. El i-a 
ordonat lui Tredwelll să-l ducă numaidecât destinatarului şi, 
bineînţeles, 'Tredwelll a făcut-o. Lemoine m-a acuzat că aş fi 
regele Victor pentru a vă distrage şi a împiedica pe oricine 
ar fi dorit să părăsească încăperea. Spera că, în timpul 
acesta, mademoisellle va găsi diamantul şi că, atunci când 
vom ajunge şi noi, la rândul nostru, în bibliotecă, el nu se va 
mai afla acolo. 

George tuşi. 

— Mă văd obligat să declar, domnule Cade, că modul de-a 
proceda mi se pare de o imprudenţă de-a dreptul 
nebunească. Dacă planurile dumneavoastră nu ar fi reuşit, 
una din posesiunile noastre naţionale ar fi dispărut fără 
speranţă de întoarcere. Ce imprudenţă, domnule Cade! 

— N-aţi înţeles prea bine, domnule Lomax, interveni 
domnul Fish. Acest diamant nu se află în bibliotecă şi nici nu 
s-a aflat vreodată. 

— Păi atunci? 

— Am inventat întreaga poveste despre viaţa contelui 
Richmond şi despre coperta roşie, zise Anthony, pentru a o 
putea surprinde pe criminală în flagrant delict şi pentru a-i 
da falsului Lemoine ocazia să se compromită. Domnul Fish 
şi cu mine am reuşit să-i închidem pe complicii săi în casa 
din Dover şi să-i împiedicăm să comunice cu stăpânul lor. 
Regele Victor le trimisese ordinul, să părăsească 
numaidecât casa, iar noi i-am telegrafiat că ordinul a fost 


executat. Nu bănuia, deci, nimic şi spera să câştige timp, 
denunţându-mă. 

— Şi diamantul? 

Anthony zâmbi. 

— Încă de ieri, domnul Fish şi cu mine am rezolvat 
împreună mica enigmă a contelui Stylpitch. Reproducerea 
portretului lui Richmond cu panglicile roz şi roşu însemna: 
trandafir roşu - Richmond. Dacă cobori terasa şi faci şapte 
paşi înainte, opt la stânga şi trei la dreapta, te afli în faţa 
unei superbe tufe cu trandafiri roşii numiţi şi Richmond. 
Casa a fost scotocită din pivniţă şi până în pod pentru a se 
descoperi diamantul, dar nimeni nu s-a gândit să-l caute în 
grădină. Propun să se sape mâine pământul sub tufa de 
trandafiri. 

— Bravo, zise vesel lordul Caterham. Din fericire, toate 
misterele au fost elucidate. 

— Cu excepţia unuia, zise domnul Isaacstein. 

— Care anume? 

Marele magnat îl privi pe Anthony. 

— De ce m-aţi invitat în seara aceasta la Chimneys, 
domnule Cade? Doar pentru a asista în calitate de spectator 
interesat la o scenă de mare forţă dramatică? 

Anthony dădu din cap a negaţie. 

— Nu, domnule Isaacstein. Sunteţi un om ocupat şi pentru 
dumneavoastră timpul înseamnă bani. În ce scop aţi venit 
data trecută la Chimneys? 

— Pentru a negocia condiţiile unui împrumut. 

— Cu cine? 

— Cu prinţul Mihail al Herzoslovaciei. 

— Perfect. Prinţul Mihail a murit. Sunteţi gata să oferiţi 
acelaşi împrumut în aceleaşi condiţii vărului său, Nicolae? 

— Da, dacă există. Dar credeam că a fost omorât în Congo. 

— Într-adevăr. Eu l-am omorât. Nu, nu, nu sunt un asasin. 
Când afirm că l-am omorât, înţeleg prin asta că eu am 
răspândit zvonul morţii sale. V-am promis un prinţ, domnule 
Isaacstein. Sunt pe gustul dumneavoastră? 


— Dumneavoastră? 

— Da, eu, prinţul Nicolae Obolovici. Un nume puţin cam 
prea sonor pentru viaţa pe care doream s-o duc. lată de ce 
am făcut un drum în Congo, de unde am reapărut cu 
numele de Anthony Cade. 

Mărunţelul căpitan Andrassy protestă surprins: 

— Dar este incredibil! Exclamă el. Incredibil! Gândiţi-vă la 
ce afirmaţi, domnule! 

— Am toate dovezile, zise calm Anthony. Şi sunt sigur că-l 
voi putea convinge pe baron. 

— Vă voi examina dovezile, sir, dar nu am nevoie de ele ca 
să vă cred. Cuvântul dumneavoastră îmi este de ajuns. De 
altfel semănaţi foarte mult cu prinţesa engleză, mama 
dumneavoastră. Am spus întotdeauna că trebuie să fiţi de 
origine nobilă. 

— Aţi avut întotdeauna încredere în cuvântul meu, 
baroane, zise Anthony. Nu voi uita lucrul acesta. 

Apoi îl privi pe inspectorul şef Battle a cărui fizionomie 
rămăsese impasibilă. 

— Trebuie să înţelegeţi, zise el cu un zâmbet, că situaţia 
mea era foarte precară. În calitatea mea de succesor al 
prinţului Mihail, aş fi putut fi bănuit foarte uşor că l-am 
omorât. Întotdeauna m-am temut de perspicacitatea lui 
Battle. Simţeam că mă bănuieşte, dar că se întreba din ce 
motiv aş fi putut comite crima. 

— Intuiţia mi-a spus mereu, sir, că nu sunteţi vinovat de 
crimă, zise Battle. Dar simţeam că ascundeţi un secret şi 
mă întrebam care anume. Dacă aş fi ştiut cine sunteţi poate 
că v-aş fi arestat. 

— Sunt fericit că am reuşit să-ţi ascund cel puţin unul 
dintre secretele mele, Battle. Pe toate celelalte mi le-ai 
smuls. Îţi cunoşti meseria: voi avea întotdeauna stimă 
pentru Scotland Yard. 

— Dar. Dar. Dar este incredibil! Murmură George. Este 
lucrul cel mai extraordinar pe care l-am auzit vreodată. 
Sunteţi într-adevăr sigur, baroane, că. 


— Dragă domnule Lomax, zise Anthony cu răceală, nu am 
intenţia să solicit încrederea ministrului Afacerilor Străine 
al Angliei fără să-i ofer dovezi categorice. Deocamdată, vă 
propun să amânaţi până mâine examinarea dovezilor şi să 
discutaţi condiţiile împrumutului cu domnul Isaacstein, cu 
baronul şi cu mine. 

Baronul se ridică şi, salutând milităreşte, spuse: 

— Ziua în care veţi urca pe tronul Herzoslovaciei, sir, va fi 
cea mai frumoasă din viaţa mea! 

— A propos, baroane, zise Anthony luându-l dezinvolt de 
braţ, am uitat să-ţi spun un amănunt: sunt căsătorit. 

— Dumnezeule! Exclamă baronul făcând doi paşi înapoi. 
Ştiam eu bine că trebuie să existe o piedică. S-a căsătorit cu 
vreo negresă în Africa! 

Anthony începu să râdă. 

— N-ai de ce să te temi, baroane. Nu este chiar aşa de 
teribil. Este albă. Atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru. 

— Bine. În acest caz se poate face un mariaj morganatic 
acceptabil. 

— Nici vorbă. Dacă voi deveni rege, ea va fi regină. Nu-i 
cazul să dai aşa din cap, baroane. Află că aparţine celei mai 
înalte nobilimi britanice, fiica unui pair al Angliei a cărei 
familie descinde din Cuceritor. Actualmente, mariajele între 
prinți de sânge şi aristocrați sunt la modă. Şi, în plus, ea 
cunoaşte bine Herzoslovacia. 

— Dumnezeule! Exclamă George Lomax, ieşind din 
rezerva lui prudentă. Nu este. Nu este Virginie Revel? 

— Ea însăşi, zise Anthony. 

— Dragul meu, exclamă lordul Caterham, adică, sir, vă 
felicit din toată inima. Este o femeie desăvârşită. 

— Desăvârşită şi chiar mai mult decât atăt, zise Anthony. 
Vă mulţumesc, lord Caterham. 

Dar domnul Isaacstein îl privea cu curiozitate. 

— Îmi voi permite să întreb pe Alteța Voastră, fără a vrea 
să fiu indiscret, când a avut loc mariajul? 

Anthony zâmbi. 


— Virginie Revel şi cu mine, zise el, ne-am căsătorit azi 
dimineaţă. 

XXX. Noua meserie a lui Anthony 

— Dacă veţi voi să treceţi în salon, domnilor, vă voi urma 
peste câteva clipe, zise Anthony. 

Aşteptă să iasă toţi cei de faţă, apoi, întorcându-se spre 
inspectorul Battle ce părea cufundat în contemplarea unui 
tablou, zise: 

— Ei bine, Battle, voiai să mă întrebi ceva? 

— Într-adevăr, sir. Aţi dat întotdeauna dovadă de intuiţie. 
Presupun că persoana care a murit acum este regina 
Varaga? 

— Exact, Battle. Dar sper că afacerea va fi înăbuşită. 
Bănuieşti, probabil, că nu-mi este deosebit de agreabilă. 

— Înţeleg, sir. Bizuiţi-vă pe domnul Lomax. N-o va şti 
nimeni. Sau mai bine zis, o vor şti mulţi oameni, dar marele 
public n-o va afla niciodată. 

— Voiai să mă mai întrebi ceva? 

— Dacă nu aş fi prea indiscret, mi-aş permite să vă întreb, 
sir, de ce aţi renunţat la numele dumneavoastră? 

— Îţi voi spune. M-am „omorât” din principiu, Battle. 
Mama mea era englezoaică, fusesem crescut în Anglia şi mă 
simţeam mai mult englez decât herzoslovac. N-avem nici un 
chef să continuu să colind lumea purtând povara unui titlu 
de operetă. În adolescenţă, Battle, am fost socialist. 
Credeam în idealuri şi în egalitate, nu în regi ori prinți. 

— Şi de atunci, sir? Întrebă maliţios Battle. 

— De atunci, am călătorit, am văzut lumea şi am constatat 
că există foarte puţină egalitate. Continuu să cred în 
democraţie, dar cred că evoluţia umanităţii va mai dura 
încă zece mii de ani, dacă nu mai mult. Şi că până una alta 
se pot obţine rezultate mai mult sau mai puţin apreciabile 
printr-o dictatură rezonabilă. 

— Foarte interesant, sir, zise Battle cu un surâs uşor. Sunt 
sigur că veţi fi un excelent rege democrat. 

— Mulţumesc, Battle, zise Anthony cu un oftat. 


— Nu prea vă tentează, sir? 

— Ba da, poate că da. Dar este o muncă regulată şi până în 
prezent am evitat-o mereu. 

— Dar consideraţi că este datoria dumneavoastră, sir? 

— Ei, Doamne, nu! „Caută femeia”, Battle. Voi deveni rege 
pentru ea. Baronul îşi vrea suveranul; Isaacstein - petrolul; 
amândoi vor obţine ceea ce doresc. Eu o voi avea pe ea! 
Battle, ai fost vreodată îndrăgostit? 

— Îi sunt foarte devotat doamnei Battle, sir. 

— Foarte devotat lui. Dumnezeule, omul acesta nu ştie 
despre ce vorbeşte! 

— Vă rog să mă scuzaţi, sir, dar servitorul dumneavoastră 
vă aşteaptă în faţă ferestrei. 

— Ah! Boris! Ce instinct minunat l-a îndreptat spre mine! 
Sunt fericit că revolverul s-a descărcat accidental, altfel 
Boris ar fi sugrumat-o pe femeia aceea şi ai fi vrut să-l 
spânzuri. Ei bine, dragul meu câine credincios, ce este? 

— Stăpâne, sunteţi aşteptat în grădină. 

Anthony îl urmă până la o bancă pe care se distingeau 
două siluete, sub clarul de lună. 

Una dintre ele era Virginie. Cealaltă. 

— Jimmy Mcgrath! Exclamă Anthony în culmea uimirii. 
Cum naiba ai ajuns aici, amice? 

— Ei bine, imaginează-ţi că nu mi-am găsit mina de aur şi 
că m-am întors la Bulawayo. Mai mulţi venetici m-au spionat 
şi mi-au propus să-mi răscumpere manuscrisul. Unul dintre 
ei era să-mi înfigă un pumnal în spate. Atunci am înţeles că 
ţi-am dat o sarcină mai complicată decât credeam şi te-am 
urmat cu primul pachebot pentru a-ţi veni în ajutor. 

— Nu-i grozav? Exclamă Virginie. Ba da, Jimmy, ba da! Eşti 
un adevărat cavaler. Nu ţi-am mulţumit încă destul pentru 
acele faimoase scrisori! 

— Dacă aş fi ştiut dinainte că-i atât de simplă şi de 
fermecătoare, aş fi venit personal în loc să i le încredinţez 
lui Anthony. Te căutam pretutindeni, bătrâne gentleman, şi 
am sfârşit prin a o descoperi pe ea. 


— Sunt fericit că vă înţelegeţi atât de bine, zise Anthony 
surâzând. 

— Da, mi-a povestit tot. Deci, nu mai am nimic de făcut, 
amice? 

— Ba da, zise Anthony. Aşteaptă un minut. 

Dispăru în casă şi se întoarse după câteva clipe cu un 
pachet mare pe care i-l întinse lui Jimmy. 

— Aleargă la garaj, ia-mi maşina şi du-te la Londra, în 
Everdean Square numărul 17. Este adresa particulară a 
domnului Balderson, editorul. Îţi va înmâna în schimb 1000 
de lire. 

— Dar credeam că manuscrisul a fost ars. 

— Drept cine mă iei? De îndată ce mi s-a telefonat din 
partea editorilor, le-am telefonat la rândul meu pentru a 
afla dacă acea convorbire venea într-adevăr din partea lor. 
Răspunsul fiind negativ, am pregătit un pachet fals pe care 
l-am înmânat aşa zisului funcţionar. Pe cel real l-am lăsat în 
grija directorului hotelului Ritz, în seiful hotelului. Astăzi l- 
am luat de acolo. 

— Bravo, bătrâne! Exclamă Jimmy. 

— Oh! Anthony, spuse Virginie, înspăimântată, îi vei lăsa 
să-l publice? 

— Fără îndoială, din moment ce i-am promis vechiului meu 
tovarăş, Jimmy. Dar nu te teme! Le-am citit foarte 
conştiincios de la un capăt la altul şi am înţeles de ce se 
spune că personajele sus puse nu-şi scriu personal 
Memoriile ci încredinţează unor oameni plătiţi această 
sarcină. Cele ale contelui Stylpitch sunt cumplit de 
plictisitoare, fără urmă de scandal. Pasiunea lui pentru 
mister nu s-a dezminţit nici un moment. Nu găseşti aici 
decât subtile raționamente politice şi nici cea mai mică 
anecdotă scabroasă. l-am telefonat astăzi lui Balderson şi i- 
am promis că-i voi livra manuscrisul înainte de miezul 
nopţii. Din moment ce Jimmy este aici, s-o facă el însuşi! 

— Cu plăcere, zise Jimmy. Cele o mie de lire îmi surâd... Cu 
atât mai mult cu cât renunţasem deja la ele! O şterg. 


— O secundă, zise Anthony. Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, 
Virginie. Ceva ştiut deja de toată lumea, dar ţie încă nu ţi- 
am spus. 

— Prea puţin îmi pasă de femeile pe care le-ai iubit 
cândva, cu condiţia să nu-mi vorbeşti despre ele! 

— Nu-i vorba de femei, spuse Anthony cu o indignare 
virtuoasă. Să-ţi spună Jimmy de ce fel de femei eram 
înconjurat ultima dată când ne-am întâlnit. 

— Cea mai tânără, spuse solemn Jimmy, avea 45 de ani. 

— Îţi mulţumesc, Jimmy, zise Anthony. Eşti un prieten 
adevărat. Nu, e vorba de ceva încă şi mai rău. le-am înşelat. 
Ţi-am ascuns adevăratul meu nume. 

— Oh! Zise Virginie cu un oarecare interes. Sper că nu te 
numeşti Smith? Ar fi curios să mă cheme doamna Smith. 

— Când e vorba de mine, te gândeşti la tot ce poate fi mai 
rău! Zise Anthony. 

— Mărturisesc că, la un moment dat, am crezut că eşti 
regele Victor, dar n-a durat prea mult. 

— A propos de rege, Jimmy, cred că am ceva de lucru 
pentru tine: nişte mine în Herzoslovacia. 

— Mine de aur? Întrebă Jimmy plin de ardoare. 

— Fără îndoială! Herzoslovacia este o ţară splendidă. 

— Deci până la urmă îmi urmezi sfatul şi te duci acolo, 
bătrâne? 

— Da, zise Anthony. Sfatul tău era mai preţios decât ţi-ai 
închipuit. Haide, a venit vremea să mărturisesc. Pare teribil 
de romantic, dar sunt obligat să mărturisesc că în realitate 
sunt prinţul Nicolae de Herzoslovacia. 

— Oh! Anthony! Exclamă Virginie. Ce veste uluitoare! Şi 
eu care m-am căsătorit cu tine! Ce vom face acum? 

— Vom merge în Herzoslovacia şi ne vom juca de-a regele 
şi de-a regina. Jimmy Mcegrath mi-a spus cândva că 
suveranii de aici nu rămân pe tron decât trei sau patru ani. 
Ce părere ai? 

— Spun că o să-mi placă grozav! 


— Ce femeie extraordinară! Murmură Jimmy cu admiraţie, 
retrăgându-se discret şi dispărând în întunericul nopții. 
După câteva minute auziră zgomotul unei maşini care se 
îndepărta. 

— Cumsecade băiat; am reuşit să ne debarasăm de el, zise 
Anthony cu satisfacţie. De când ne-am căsătorit, n-am 
rămas singur cu tine nici trei secunde. 

— Ne vom distra de minune, zise Virginie. Îi vom învăţa pe 
bandiți să nu mai prade la drumul mare, pe asasini să nu 
mai asasineze şi, în general, îi vom civiliza pe herzoslovaci. 

— Îmi place să aud aceste proiecte idealiste, zise Anthony. 
Ele îmi dovedesc că sacrificiul meu nu a fost inutil. 

— Nu este un sacrificiu, spuse calm Virginie. Vei fi 
mulţumit să fii rege! Porţi asta în sânge. 

— Dacă aş fi un monarh serios, aş fi în conferinţă cu acel 
baron cumsecade şi cu Isaacstein. Vor să discutăm despre 
petrol. Despre petrol! Dumnezeule! Când tu eşti aici! N-au 
decât să aştepte bunul meu plac regal. Virginie, îţi aduci 
aminte că într-o zi, chiar aici, ţi-am jurat că te voi săruta? 

— Îmi amintesc, zise încetişor Virginie. Dar inspectorul 
Battle ne privea pe fereastră. 

— Acum, nu ne mai priveşte! Spuse Anthony şi o îmbrăţişă. 

XXXI. Nu mai sunt secrete la Chimneys. 

Chimneys. Ora 11 dimineaţa. 

Johnson, ofiţer de poliţie, sapă pământul în grădină în locul 
unde se înalţă frumoasa tufă de trandafiri roşii numiţi 
Richmond. 

Parcă ne-am afla la o înmormântare. Johnson sapă un 
mormânt, iar prietenii şi rudele asistă la funeralii. 

George Lomax seamănă cu moştenitorul. Inspectorul şef 
Battle, impasibil, cu antreprenorul de pompe funebre. 
Lordul Caterham are mina solemnă şi oarecum 
scandalizată, specifică englezilor când asistă la o slujbă 
religioasă. 

Domnul Fish nu prea se potriveşte cu tabloul. Nu are 
figura destul de gravă. 


Johnson se opreşte din săpat. Un mic fior străbate 
asistenţa. 

— Ajunge, prietene, zise domnul Fish. Vom termina noi 
înşine. 

Johnson se retrage. Domnul Fish se apleacă şi scoate din 
pământ un pacheţel înfăşurat în pânză cerată. Apoi i-l 
întinde inspectorului Battle. La rândul său, acesta din urmă 
i-l înmânează lui George Lomax. 

Eticheta este respectată cu stricteţe. 

George Lomax desface pacheţelul şi, timp de o clipă, ţine 
în palma sa o piatră mare, strălucitoare, apoi o pune repede 
la loc în ambalajul său de pânză şi reface cu grijă pachetul. 

— În acest moment solemn. Începe el cu un glas elocvent 
de orator desăvârşit. 

Lordul Caterham se retrage grăbit. În salon îl găseşte pe 
Bill Eversleigh, care-i face o curte disperată lui 
Chiffonnette. 

— Fata mea, ai maşina pregătită? 

— Da. De ce? 

— Du-mă imediat la Londra. Plec în străinătate. Astăzi. 
Imediat. Şi să nu aud obiecţiuni! Când a sosit azi dimineaţă, 
George Lomax mi-a declarat că doreşte să-mi vorbească în 
particular despre o chestiune extrem de delicată. A mai 
adăugat că regele din Ilombuctu va sosi la Londra zilele 
astea. Nu vom mai petrece iar un weekend ca acesta, mă 
înţelegi, Chiffonnette? Nici cincizeci de-alde George Lomax 
nu mă vor mai obliga să accept una ca asta! Dacă Chimneys 
este atât de indispensabil naţiunii, să-l cumpere! Altfel îl voi 
vinde unui sindicat să-l transforme în hotel! 

— Unde-i în clipa asta marele om? Întrebă Chiffonnette, 
ridicându-se la înălţimea situaţiei. 

— Se pregăteşte, zise lordul Caterham privindu-şi ceasul, 
să pronunţe un discurs despre măreţia Imperiului şi cred că 
va dura cel puţin 15 minute. 

Un sfert de oră mai târziu, George Lomax îşi încheia 
discursul! 


— Concepţiile foarte moderne şi democratice ale tânărului 
prinţ, la care se adaugă o energie vibrantă şi un spirit 
distins, frumuseţea, farmecul, discreţia, originea nobilă şi 
înalta moralitate a viitoarei regine garantează viitorul 
fericit al acestei ţări cu posibilităţi nebănuite. Căsătoria 
dintre un Obolovici şi o descedentă a Cuceritorului 
simbolizează alianţa neclintită dintre Marea Britanie şi 
Herzoslovacia, cimentată de restituirea uneia dintre 
comorile naţionale, de concesionarea legitimă asupra 
petrolului şi de colaborarea economică şi intelectuală 
anglofilă şi petroliferă dintre cele două ţări! Nu ne mai 
rămâne decât să-i mulţumim amabilului marchiz de 
Caterham, stăpânul Chimneys-ului, reşedinţă istorică 
splendidă, care, după atâtea alte tratate diplomatice 
binefăcătoare, l-a consacrat şi pe acesta, gaj al păcii şi 
prosperității popoarelor! 


SFÂRŞIT