Edgar Wallace — Cei Trei din Cordova

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


CEI IREI DIN CORDOVA 


CAPITOLUL 1. 

TREI BĂRBAŢI ÎN CORDOVA. 

În cafeneaua la „Gran Capitan” în Cordova, şedea, la o 
masă de marmură, un bărbat, care părea că dispune de 
mult timp liber. Domnul acela era de statură înaltă şi purta 
o barbă îngrijită. Cu ochii săi cenuşii şi serioşi cerceta toată 
strada în mod distrat, fără să arate un interes special. Din 
când în când sorbea din cafeaua ce avea pe masă. 

Era îmbrăcat în haine negre conform uzului în Spania. 
Cravata, neagră şi ea, era confecţionată din mătase fină. 
Pantalonii, impecabil croiţi, erau ţinuţi întinşi cu cordoane 
de piele, care treceau sub ghetele ascuţite la vârf. Felul 
acesta de a purta pantalonii, se obişnuia de către unii 
cavaleri. 

Îmbrăcămintea aceasta, cam stranie pentru noi, era portul 
obişnuit în Cordova. Domnul acela putea foarte bine să fie 
spaniol, căci în sudul Spaniei se găsesc destui oameni cu 
ochi cenuşii, proveniţi din căsătoria irlandezilor veseli, care 
veniseră pe timpuri cu trupele de ocupaţie ale lui 
Wellington, cu fetele arzătoare din Estremadura. 

Bărbatul acela singuratic vorbea o spaniolă impecabilă, şi 
anume dialectul andaluz. Chiar şi modul cum trata pe 
cerşetorul care, apropiindu-se de el pentru a-i cere de 
pomană, milogindu-se plângător şi întinzând o mână 
schilodită, arăta că se trage din sudul ţării. 

— În numele Fecioarei, a Sfinţilor şi Atot-Puternicului 
Dumnezeu, vă implor, senor, daţi-mi zece centime. 

Domnul de la masă îşi îndreptă privirea spre mâna 
schiloadă. 


— Dumnezeu îţi va ajuta! - îi zise el în limba arabă, aşa 
cum ea se vorbeşte în Maroc. 

— Dacă Cerul îmi va dărui o sută de ani de viaţă, nu voi 
înceta să mă rog pentru binele dv. 

Domnul îşi îndreptă acum privirea spre figura 
cerşetorului. 

Acesta era de statură mijlocie. Faţa sa avea trăsături bine 
definite. Avea capul înfăşurat într-un pansament mare, 
care-i acoperea şi un ochi. Pe lângă aparenţa asta 
dezgustătoare, mai era şi paralizat la picioare. În mâinile-i 
murdare ţinea un baston. 

— Senor şi Excelenţă, zece centime mă pot scăpa de 
chinurile îngrozitoare ale foamei, care mă mistuie. N-o să 
puteţi dormi la noapte, gândindu-vă la nenorocitul de 
cerşetor, care se zvârcoleşte de foame în culcuşul său! 

— Du-te cu Dumnezeu! 

— Oh, Înălţime, pe Copilaşul sfânt, care se odihneşte în 
poalele mamei sale, pe toţi sfinţii (îşi făcu cruce) şi pe 
sângele făcător de minuni al martirilor, vă implor, nu mă 
lăsaţi să mor de foame pe drum, când ştiţi că zece centime, 
care nu înseamnă nimic pentru dv., îmi pot umple stomacul 
cu mâncare. 

Domnul de la masă nu se lăsă înduplecat, ci îşi bău liniştit 
mai departe cafeaua. 

— Du-te cu Dumnezeu! 

Bătrânul mai ezită încă. Se uită mai întâi în susul şi în josul 
străzii însorite, apoi îşi aruncă o privire în local. în capătul 
celălalt al cafenelei, şedea la o masă un chelner, răsfoind un 
ziar. 

— Îl cunoşti pe Dr. Essley? 

Întrebarea fusese pusă într-o englezească curată. 

Celălalt ridică capul. 

— Nu. De ce? - răspunsul fu dat tot în limba engleză. 

— Caută de-i fă cunoştinţa. E un om foarte interesant. 

Cerşetorul nu mai spuse nimic, ci se târi mai de parte. 


Cavalerul de la masă se uită plin de curiozitate, cum 
cerşetorul se îndrepta spre cafeneaua vecină. Bătu apoi din 
palme. 

Chelnerul, care adormise între timp, se trezi din somn şi 
se apropie leneş de masă. Primi plata şi bacşişul obişnuit, şi 
aştepta plecarea vizitatorului. 

Deşi cerul era fără urmă de nori şi soarele strălucea, era 
totuşi încă răcoare, în zilele acelea antemergătoare 
primăverii. 

Domnul se sculă de pe scaun şi se arăta acum în toată 
splendoarea sa - măsura peste şase picioare. Apucă un vârf 
al mantilei, îl aruncă uşor peste umăr şi o porni agale după 
cerşetor. 

Drumul îl ducea prin străzi înguste. Casele erau atât de 
aproape una de alta, că pe ambele părţi vedeai adâncituri 
în ziduri, făcute de roţile căruţelor. 

Pe cerşetor îl ajunse în Calle Paraiso. Trecu pe lângă el şi o 
luă pe una din străzile care duceau la biserica San 
Fernando; merse încet mai departe şi se îndreptă apoi spre 
Carrera de Puente. Ajunse curând în umbra catedralei, care 
fusese pe vremuri o moschee şi servea acum atât cultului lui 
Isus, ca şi al lui Alah. Aici stătu o clipă la îndoială. Nu ştia 
încotro să o ia. Se îndreptă apoi spre podul „Calahora”, 
care exista încă de pe timpul Maurilor. Ajungând la mijlocul 
podului, se opri şi se rezemă de balustradă, uitându-se la 
jocul apelor tulburi şi umflate ale Guadalquivirului. 

Pe ascuns însă, observa cum cerşetorul venea spre el. 
Apropierea dură cam mult timp, deoarece cerşetorul 
şchiopăta. Îl ajunse în fine şi-i întinse pălăria. Atitudinea 
cerşetorului era aceea a unui adevărat cerşetor. Vocea însă 
era a unui englez din pătura cultă. 

— Manfred - spuse el cu un ton serios, - trebuie să faci 
cunoştinţa acestui dr. Essley. le rog dintr-un anumit motiv. 

— Ceeel 

Cerşetorul surâse. 


— În primul rând trebuie să mă bazez pe memorie. 
Biblioteca din locuinţa mea sărăcăcioasă, e cam restrânsă. 
Îmi amintesc foarte vag că e un medic dintr-un cartier 
mărginaş al Londrei. Pare să fie un om capabil. 

— Şi ce face aici? 

Gonsalez, care se ascundea sub masca cerşetorului, 
surâse din nou. 

— Aici în Cordova trăieşte un dr. Cajalos. Acolo, prin 
împrejurimile nobile ale „Paseo del Gran Capitan” unde, 
probabil, locuieşti tu, nu se aud şuşuielile plebei din 
Cordova. Aici - şi arătă casele dărăpănate şi murdare de la 
capul podului - în „Campo da Verdad”, unde se trăieşte cu 
doi pesetas pe săptămână, şi încă mulţumitor, aici dr. 
Cajalos este cunoscut şi stimat de toţi. Dr. Cajalos e un om 
ciudat, care face minuni cu arta lui, despre care filosofia ta 
nu are habar. El face pe orbi să vadă, scoate - prin forţa sa 
ocultă - pe vinovaţi la lumina zilei, prepară băuturi de 
dragoste, fără greş, descântă bube şi opreşte ivirea 
urmărilor bolii somnului. 

— Dr. Cajalos este stimat chiar şi în cartierul „Paseo del 
Gran Capitan” - spuse Manfred, clipind din ochi. 

— L-am vizitat şi eu şi i-am cerut un sfat. 

Cerşetorul rămase cam perplex. 

— Eşti mai dibaci decât mi-am închipuit - spuse el cu 
admiraţie. 

— Când ai fost la el? 

Manfred râse pe înfundate. 

— Acum câteva săptămâni stătea un cerşetor pe stradă, 
într-o anumită noapte, în faţa porţii medicului acela celebru 
şi aştepta cu nerăbdare reapariţia unui vizitator misterios, 
care se înfăşurase în mantaua sa până în vârful nasului. 

— Da. Îmi aduc aminte - răspunse Gonsalez. 

— Era un străin din Ronda şi eram curios să ştiu cine e. Ai 
observat că l-am urmărit? 

— Mă uitam pe ascuns la tine. 

— Dar, ce? Tu erai străinul acela? 


— Da. Am plecat atunci din Cordova, ca să vin la Cordova. 

— Mă declar bătut - spuse Gonsalez după o clipă de 
gândire.- Îl cunoşti aşadar pe doctor? Poţi tu pricepe, de ce 
vine un medic englez în Cordova? Medicul ăsta englez a 
venit pe drumul cel mai scurt şi cel mai repede, cu expresul 
de Algeciras. Mâine dimineaţă pleacă din Cordova. Doctorul 
englez a venit să-l consulte pe dr. Cajalos. 

— Şi Poiccart e aici; şi pe el îl interesează Essley - şi 
anume atât de mult, încât „vizitează” Cordova cu Baedeker- 
ul în mână, condus de ghizi oficiali, care numai lui nu-i pot 
arăta nimic nou. 

Manfred îşi netezi barbişonul, iar din ochii săi inteligenţi 
ţâşnea iarăşi privirea cea serioasă, ca şi mai adineaori, când 
se uita după cerşetor, cum şchiopăta, îndepărtându-se de 
lângă el, la cafeneaua „del Gran Capitan”. 

— Viaţa ar fi plicticoasă fără Poiccart - spuse Manfred. 

— Ai dreptate - o Senor, toată viaţa mea va fi dăruită 
laudei tale, iar rugăminţile mele să se înalțe ca tămâia, spre 
Tronul Atot-Puternicului! 

Gonsalez văzuse apropiindu-se un gardian comunal şi de 
aceea întinsese iar mâna, recitându-şi litaniile cu voce 
plângătoare. 

La apropierea poliţistului, Manfred clătină din cap şi îi 
spuse: 

— Du-te cu Dumnezeu! 

— Câine râios! - se răsti acum polițistul la cerşetor, 
apucându-l brutal de umăr - fiu de hoţ! Şterge-o de aici, 
pentru că prezenţa ta împuţită poate să ofenseze mirosul 
acestui domn nobil. 

Polițistul îşi puse apoi mâinile în şolduri şi se uită după 
cerşetor, cum se îndepărta şchiopătând. Se întoarse apoi 
spre Manfred şi îi spuse: 

— Şi eu o duc greu. Nu e atât de uşor să apăr pe cavalerii 
bogaţi şi darnici faţă de milogeala murdarului acela. 
Dumnezeu ştie ce salariu mic am şi ce familie grea trebuie 
să întreţin. Trei guri flămânde, fără a mai socoti pe mama 


nevestei mele, care ne vizitează totdeauna de sărbători, ca 
să o ducem la luptele de tauri. 

— Viaţa e grea, Senor! Şi pe deasupra donna aceea, 
andaluza mândră, pretinde să-i iau loc la umbră, un loc care 
costă două pesete. Din ziua Sfintei Tereza nu am mai gustat 
picătură de Rioja... 

Manfred băgă o pesetă în mâna acestui cerşetor în 
uniformă. 

Polițistul îl conduse până la capătul podului şi îi povesti 
greutăţile şi grijile sale casnice, cu o sinceritate imposibilă 
în orice altă parte a lumii. În sfârşit se opriră în faţa 
portalului catedralei. 

— Măria Voastră nu sunteţi din Cordova? 

— Nu. Eu sunt din Malaga. 

— Sora mea s-a măritat cu un pescar din Malaga - povesti 
numaidecât polițistul. 

— Pescarul s-a înecat, iar sora mea trăieşte acum cu un 
Senor, al cărui nume l-am uitat. Sora mea e foarte bigotă, 
dar foarte egoistă. Aţi fost vreodată în Gibraltar? 

Manfred făcu semn că da. Se uita cu interes la un grup de 
turişti, cărora li se arăta splendoarea „Puertei del Perdon”. 
Unul dintre turişti se despărţi de ceilalţi şi se apropie de 
Manfred. Turistul era un bărbat de statură mijlocie, voinic. 
În felul său de a fi, se observa o rezervă; obrazul său 

exprima însă o linişte melancolică. 

Puteţi să-mi arătaţi drumul spre „Paseo del Gran 
Capitan”? - întrebă el într-o spaniolă stricată. 

— Şi eu merg într-acolo - îi răspunse Manfred politicos, - 
şi dacă d-l vrea să mă însoţească... 

— V-aş fi foarte recunoscător. 

Discutară puţin diverse chestiuni, aşa despre vremea 
frumoasă, priveliştea splendidă a catedralei şi altele. 

— Trebuie să vii cu mine să-l vezi pe Essley - spuse 
turistul, de data asta corect spanioleşte. 

— Povesteşte-mi mai multe despre el. M-ai făcut curios - 
zise Manfred. 


— Chestiunea e foarte serioasă. Essley e medic într-un 
cartier mărginaş al Londrei. Îl observ de luni de zile. Are 
numai foarte puţini clienţi. Trecutul lui e foarte obscur. A 
învăţat în Londra şi după ce şi-a dat examenele şi a obţinut 
titlul de doctor, a plecat imediat în Australia, cu un tânăr 
numit Henley. 

Acesta căzuse la examene şi se declasase cu totul. Ambii 
erau prieteni buni. De aici se explică de ce au emigrat 
împreună, ca să-şi găsească norocul printre străini. Essley 
nu avea rude deloc. Henley avea un unchi bogat undeva în 
Canada. Pe unchiul acesta nu-l văzuse însă niciodată. 
Ajunseră la Melbourne şi plecară de acolo, împreună, în 
interiorul ţării. Voiau să-şi încerce norocul - ca şi alţii - pe 
câmpiile aurifere. Nu ştiu precis unde erau situate aceste 
câmpii. Essley sosi acolo nouă luni mai târziu - însă singur. 
Prietenul său murise pe drum! 

Se pare că Essley nu a practicat medicina trei sau patru 
ani. L-am putut urmări în peregrinările sale dintr-un lagăr 
în altul. Lucra puţin şi pierdea la joc tot ce agonisea. Era 
cunoscut sub denumirea de „Dr. S.”. Abia după ce ajunse în 
Australia de Vest, se stabili ca medic, şi deşi nu avea mulţi 
pacienţi, totuşi îşi câştiga existenţa. În anul 1906 a dispărut 
din Coolgardie şi a reapărut abia în 1914 în Londra. 

Manfred şi Poiccart - căci el era turistul - ajunseră între 
timp în „Paseo del Gran Capitan”. Străzile erau acum mai 
animate. 

— Am închiriat aici câteva odăi - spuse Manfred. 

— Hai cu mine să bei un ceai. 

Locuinţa era situată deasupra prăvăliei unui bijutier, în 
Calle Morerio. Încăperile erau frumos mobilate. 

— Am pus mare preţ ca instalaţia electrică să fie bună - 
spunea Manfred, punând un ceainic electric la încălzit. 

— Dar masa e aranjată pentru două persoane! - exclamă 
Poiccart. 

— Aştept musafiri. Câteodată, Leon, căruia viaţa de 
cerşetor îi iese pe gât afară, vine cu trenul aici, ca să se 


delecteze cu viaţa luxoasă, şi-mi povesteşte aventurile sale. 

— Dar aş dori să ştiu mai multe despre Essley. Mă 
interesează foarte mult. 

Turistul se tolăni comod într-un fotoliu. 

— Unde am rămas? Ah, da. Dr. Essley a dispărut din 
Coolgardie şi a apărut opt ani mai târziu în Londra. 

— Sub împrejurări excepţionale? 

— Nu tocmai. Un om influent l-a lansat în lumea de afaceri 
londoneză. 

— Vorbeşti de colonelul Black? - întrebă Manfred încreţind 
din frunte. 

— Da. Colonelului Black îi datorează Essley clientela sa. 
Mi-a atras pentru prima dată atenţia... 

Se auzi o bătaie în uşă. Manfred ridică degetul, se duse la 
uşă şi o deschise. Portarul stătea în capul scării cu şapca în 
mână. În spatele lui, câteva trepte mai jos, se afla un străin, 
care părea să fie un englez. 

— Un domn doreşte să vorbească Excelenței Voastre. 

— Casa mea stă la dispoziţia dv. - întâmpină Manfred pe 
străin, în limba spaniolă. 

— Nu pot vorbi aşa bine spaniola - răspunse străinul în 
englezeşte. 

— Poftim în antreu. 

Străinul urcă încet scara. 

Avea cam vreo cincizeci de ani, purta părul lung, albit din 
vreme. Sprâncenele erau stufoase. Bărbia proeminentă 
dădea feţei un aspect respingător. Era îmbrăcat în negru. 
În mâna înmănuşată ţinea o pălărie cu borul mare. 

Intrat în cameră, se uită cercetător de la Manfred la 
Poiccart. 

— Numele meu e Essley. 

— Şi după o scurtă ezitare, încă o dată: „Essley” - cu o 
accentuare deosebită a consonantei „s”. - „Dr. Essley”. 

Manfred arătă cu mâna spre un scaun, dar străinul clătină 
din cap. 


— Nu vreau să şed. Când discut afaceri, stau mai bine în 
picioare. 

Se uită apoi bănuitor la Poiccart. 

— Aş dori să vă vorbesc într-o chestie particulară - spuse 
el cu o intonaţie deosebită, dar Manfred îi răspunse prompt. 

Prietenul meu se bucură de toată încrederea meu. 

— Fie. Am auzit că sunteţi om de ştiinţă şi că posedaţi 
cunoştinţe aprofundate asupra Spaniei. 

Manfred ridică din umeri. În rolul, pe care îl juca acum, se 
bucura de renumele unui scriitor. Publicase sub numele „de 
la Monte” o carte despre „criminalitatea modernă”. 

— Când am aflat lucrul acesta, am venit imediat aici. Mai 
am şi alte afaceri în Cordova, nu e vorbă, dar nu atât de 
importante. 

— Dr. Essley se aşeză acum pe un scaun, în aşa fel, ca să 
fie cu spatele la fereastră. 

— D-le de la Monte, dv. posedaţi cunoştinţe universale 
despre criminalitate. 

— Am scris, e drept, o carte asupra subiectului acosta, dar 
asta nu înseamnă „universalitate”. 

— Tocmai de asta îmi era teamă. Eram îngrijorat şi de 
faptul că poate nu vorbiţi englezeşte. Acum doresc să vă 
pun o întrebare, pe faţă, la care aştept un răspuns tot pe 
faţă. 

— Vă stau pe cât posibil la dispoziţie. 

— Aţi auzit vreodată de „cei patru”? 

— Da. Am auzit de ei. 

— Unde se află acum? În Spania? 

— Nu ştiu precis. Dar de ce întrebaţi? 

— Pentru că eu..., ei bine, mă interesează aceşti oameni. 
Se spune că dibuiesc orice crimă, pe care legea nu o poate 
pedepsi. Şi se mai spune că îşi ucid victimele... 

Vocea vizitatorului devenise şi mai aspră, iar ochii i se 
făcuseră atât de mici, încât păreau să fie numai nişte 
puncte... 


— Se ştie că există o asemenea organizaţie - spuse 
Manfred, - se mai ştie că „cei patru” se ocupă cu crime 
neispăşite şi... că pedepsesc... 

— Omoară? 

— Întrebuinţează şi pedeapsa cu moartea. 

— Şi totuşi sunt liberi? 

— Dr. Essley sări de pe scaun şi gesticulă cu mâinile. 

— Oamenii ăştia umbla liberi şi nu sunt pedepsiţi? Nu pot 
fi prinşi, cu toate metodele poliţieneşti şi ale justiţiei 
moderne?! Oamenii ăştia îndrăznesc să îşi dea singuri 
numele de judecători asupra altora şi să îi condamne?! Cine 
le-a dat dreptul acesta? Există doar legi şi dacă cineva le 
calcă... 

Se întrerupse brusc, ridică din umeri şi se prăbuşi pe 
scaun. 

— După câte am auzit, - continuă el peste câteva clipe, - 
„cei patru” nu mai au putere... sunt împrăştiaţi în toată 
lumea... toate statele au emis mandate de arestare contra 
lor. 

Manfred aprobă, dând din cap. 

— Exact. Dacă însă nu mai au nici o putere, asta ne va 
arăta viitorul. 

— Pentru moment sunt trei - doctorul ridică privirea - de 
obicei mai găsesc şi pe un al patrulea - pe unul care are 
mare influenţă. 

Manfred aprobă iar. 

— Şi eu am auzit asta. 

Dr. Essley se frământă neliniştit pe scaun. Se vedea, că 
răspunsurile lui Manfred nu-l mulţumeau. 

— Şi acum, judecătorii ăştia se află în Spania? - întrebă 
doctorul. 

— Aşa se zice. 

— Ei nu se află în Franţa, nici în Italia, nici în Rusia, nici în 
Germania, aşa că trebuie să fie în Spania. 

— Iertaţi-mă - interveni acum Poiccart, care până acum nu 
luase parte la discuţie. 


— Mi se pare că dv. vă interesaţi enorm de „cei patru”. Nu- 
mi luaţi vorba în nume de rău: de ce doriţi atât de mult să 
ştiţi unde se găsesc acum? 

— Numai din curiozitate, - răspunse pripit dr. Essley. 

— Şi eu studiez criminologia, ea şi prietenul nostru de la 
Monte. 

— În cazul acesta sunteţi un student entuziast - se 
exprimă Manfred. 

— Speram că dv. sunteţi în măsură să mă ajutaţi. De la dv. 
am aflat numai că „cei patru” sunt în Spania şi asta e mai 
mult o presupunere. 

— Poate că nici nu sunt în Spania - spuse Manfred, 
conducându-şi musafirul la uşă, - poate că nici nu există - 
frica dv. e probabil neîntemeiată. 

Doctorul se întoarse furtunos, - se făcuse alb ca varul. 

— Frică? Aţi spus frică? 

— Îmi pare rău. Mă exprim greşit în limba engleză. 

— De ce mi-ar fi frică de ei? Cuvintele dv. au fost într- 
adevăr alese greşit. Nu îmi este frică nici de „cei patru” şi 
nici de altcineva. 

Respira cu greu. Dar cu o încordare energică îşi reveni. 
Ezită o clipă, ca şi când ar fi vrut să mai spună ceva şi plecă 
din cameră. Cobori apoi scara, ieşi în stradă şi trecu în 
hotelul de peste drum. La colţul străzii stătea un cerşetor, 
care îi întinse mâna. 

— Faceţi-vă pomană, pentru Dumnezeu şi toţi sfinţii! 

Dr. Essley lovi cu bastonul spre mâna întinsă a 
cerşetorului, dar Gonsalez, căci el era cerşetorul, îşi retrase 
mâna cu o iuţeală vertiginoasă. Era dispus să suporte multe 
neplăceri, dar... ca să capete răni pe mâini, asta nu voia. 

Ajungând în camera sa, Essley se încuie în odaie şi se 
aşeză pe un scaun ca să reflecteze. Se blestema singur că 
îşi pierduse cumpătul, chiar în faţa unui om atât de 
neînsemnat ca diletantul acela, care voia să priceapă ceva 
din ştiinţă. 


Prima parte a problemei ce şi-o pusese, o rezolvase - fără 
reuşită. 

— Scoase din buzunar un ghid al Spaniei şi îl răsfoi, până 
ce dădu peste planul oraşului Cordova. În acel loc se afla şi 
un alt plan al oraşului, întocmit de cineva, care cunoştea 
mai bine topografia, decât ştia să deseneze. 

Dr. Essley auzise pentru prima oară de dr. Cajalos de la un 
anarhist spaniol, pe care îl întâlnise eu ocazia plimbărilor 
sale ciudate prin Londra. Individul acela îi povestise, la un 
pahar cu vin, despre puterile aproape supraomeneşti ale 
vrăjitorului din Cordova. Cu ocazia asta atinse şi chestiuni, 
care deşteptară interesul d-rului Essley în mod 
extraordinar. Dr. Essley intră apoi în corespondenţă cu dr. 
Cajalos şi se pregătea acum să-l viziteze. 

Se uită la ceas. Era aproape şapte. Voia mai întâi să 
mănânce şi apoi să îşi schimbe hainele. Se spălă, fără a 
aprinde lumina, şi cobori în sala de mâncare. 

Luă loc la o masă, singur, şi se adânci în cititul unei reviste 
engleze, pe care o adusese cu el. Din timp în timp îşi nota 
câte ceva într-un carnet, ce îl avea pe masă. Notiţele nu 
aveau nici o legătură cu ceea ce citea şi nici cu ştiinţa 
medicală. Erau însemnări asupra părţii financiare ale unui 
plan, care tocmai îi trecuse prin minte. 

După ce îşi bău cafeaua, se înapoie în camera sa; aprinse 
lumina, trase perdelele şi apropie de lampă o măsuţă mică. 
Din geamantan scoase mai multe documente, pe care le 

întinse pe masă. Scoase şi carnetul din buzunar şi lucră 
câteva ceasuri. Deodată se opri însă, ca şi când un 
deşteptător invizibil i-ar fi amintit de întrevederea ce o avea 
cu dr. Cajalos. Strânse în grabă hârtiile împrăştiate pe 
masă, îşi puse paltonul şi pălăria şi părăsi hotelul, 
îndreptându-se spre podul Calahora. 

Străzile prin care trecea el acum, erau pustii; dar, ştiind 
cât de bine e păzit oraşul, nu îi fu teamă de nimic. 

Trecu prin mai multe străzi înguste şi întortocheate. 
Studiase bine planul oraşului şi nu ezită o clipă ce drum 


trebuia să aleagă. Numai la capătul unei fundături şovăi 
puţin. Acolo ardea o lampă cu petrol, ceea ce făcea ca locul 
să apară şi mai lugubru. De ambele părţi ale străzii se aflau 
case înalte, mai toate fără ferestre, cu uşile înfundate în 
boite. Dr. Essley se opri în faţa uneia din uşi, pe partea 
stângă şi sună. 

Uşa fu deschisă imediat. 

Dr. Essley ezită să intre. 

— Poftiţi - îl invită cineva în spaniolă. 

— Nu vă fie teamă. 

Essley intră, iar uşa se închise în urma lui. 

— Veniţi după mine. 

În întunericul ce domnea, abia se putea distinge statura 
mică a unui bărbat. 

Pe dr. Essley îl trecură nădugşelile. 

Individul care-l primise, aprinse o lampă, aşa că dr. Essley 
putea acum să-l vadă mai bine. Era un ins mic ca piticii, 
abia că măsura vreo patru picioare. Faţa îi era acoperită de 
o barbă albă, neîngrijită, mare, care cădea pe piept. Capul îi 
era chel de tot şi semăna cu o bilă de biliard. Murdăria în 
care trăia individul acela, dovedea că nu era prieten al apei. 

O pereche de ochi negri, sclipitori, se uitau cu pătrundere 
la dr. Essley. Ridurile din jurul lor, arătau că individul acela 
putea fi şi vesel, când voia. Asta era, aşadar, dr. Cajalos, un 
bărbat celebru în Spania, deşi nu avea nici o poziţie socială. 

— Luaţi loc. Să discutăm în linişte. Ceva mai târziu 
primesc vizita unei doamne din înalta societate, care vine să 
îmi ceară sfatul într-o chestiune delicată. 

Essley luă loc pe un scaun. Dr. Cajalos în faţa lui, se aşeză 
pe masă. Cajalos făcea o impresie caraghioasă cu capul 
chel, cu faţa de moşneag şi cu trupul pitic. 

— V-am scris relativ la unele experimente oculte - începu 
dr. Essley. Dr. Cajalos îl întrerupse însă imediat. 

— Aţi venit doar după un medicament preparat de mine 
din... 

Dr. Essley sări în sus. 


— Dar... eu... nu am spus nimic despre asta... 

— Asta ţi-o citesc eu din vârful nasului! Discut deseori cu 
cerşetori. De la ei aflu multe lucruri interesante! - îi 
răspunse dr. Cajalos foarte serios. 

— Credeam... 

— Uitaţi-vă aici. 

Dr. Cajalos scoase dintr-una din lăzile care se aflau în 
colţul camerei, un iepuraş. 

Destupă cu mâna liberă o sticlă verde şi o puse pe masă. 
Luă apoi un fulg, îl muie în tinctura din sticlă şi atinse uşor 
de tot nasul animalului. 

lepuraşul deveni imediat ţeapăn, ca şi când viaţa ar fi 
dispărut din corpul său. Dr. Cajalos astupă din nou sticla şi 
aruncă fulgul în foc. 

— P-e - spuse el apoi scurt. 

— Ăsta e preparatul meu - şi depuse animalul mort, la 
picioarele musafirului său. 

— Luaţi animalul, domnul meu, şi examinaţi-l, faceţi orice 
încercări veţi voi. Nu veţi găsi nici o urmă din alcaloidul cu 
care a fost ucis. 

— Asta nu e adevărat, căci rămâne o urmă anatomică: 
contractarea pupilei. 

— Uitaţi-vă. Examinaţi-i ochii! 

Dr. Essley nu putu găsi, într-adevăr, nici o urmă a acestui 
semn caracteristic. 

Afară, lângă zid, un om asculta atent. Ca să audă mai bine, 
îşi pusese un microfon la ureche, al cărui celălalt capăt de 
cauciuc, îl ţinea apăsat de jaluzelele ferestrei. 

Aşa stătu şi ascultă omul acela vreo jumătate de ceas. 
Scurt timp după ce individul o ştersese, dr. Cajalos îşi 
conducea musafirul în stradă. 

— Diavolii sunt azi mai puternici ca oricând - murmură 
medicul spaniol. 

— În curând se vor petrece lucruri mari. 

Essley tăcu din gură. Abia aştepta să se vadă în stradă. 

— Rămâneţi cu bine! 


— Duceţi-vă cu Dumnezeu - răspunse Cajalos. 

CAPITOLUL II. 

COLONELUL BLACK, FINANCIARUL. 

Firma „Black & Gram” se bucura în City de un oarecare 
renume. Se prea poate ca d-l Gram, un promotor al lumii 
financiare, vizitator asiduu al bisericilor şi binefăcător cu 
suflet larg, să fi fost un om cumsecade. Într-adevăr, Black se 
plângea amar, că Gram îl va ruina cu filantropia sa. 

Gram lăsa sufletul să predomine intelectul. Ca om de 
afaceri, era conciliant, prea conciliant chiar. În City, Gram 
era tratat cam cu scepticism. Era comparat cu o femeie 
bătrână, bună. Pe Black nu îl prea impresionau însă 
lucrurile astea. Surâdea numai misterios la toate insinuările 
ce le auzea şi continua să se plângă de Gram. Încercările lui 
Gram de a menţine prestigiul şi bunul renume al firmei, cu 
toate ce se spuneau despre colonelul Black, nu erau 
împărtăşite şi de acesta. 

Black îşi zicea „colonel”, cu toate că nu era trecut pe lista 
ofiţerilor; nici chiar pe listele armatei americane, printre 
pleiada aceea mare de purtători de titluri onorifice, nu se 
găsea numele „colonelului” Black. 

Black & Gram se ocupau în special cu fondarea de 
societăţi anonime şi cu negoţul de efecte publice şi acţiuni. 
Ei recomandau clienţilor lor anumite acţiuni, pe care 
aceştia le cumpărau sau le vindeau, după sfatul ce îl dădea 
firma. După un timp oarecare clienţii se pomeneau cu o 
scrisoare politicoasă, prin care Black & Gram îşi exprimau 
regretul de a fi nevoiţi să comunice domnului cutare sau 
cutare că depozitul, pe care aceşti domni îl au la Black & 
Gram e epuizat. lotodată se cerea clientului respectiv să 
reguleze, cât mai curând posibil, datoriile pe care le-a 
contractat într-un mod cam extraordinar. Acestea erau 
începuturile modeste ale firmei, care era predestinată să ia 
o dezvoltare atât de importantă. Gram ieşi din combinaţie, - 
de altfel, ca să spunem adevărul, Gram nu fusese niciodată 
părtaş. Sunt destui care pun la îndoială însăşi existenţa lui. 


Black rămase să conducă mai departe afacerea, avu 
succese importante, iar numele său avea, în unele cercuri 
sociale, un răsunet magic. Alte clase sociale îl ignorau cu 
totul. Financiarii mari din City, ca de ex. Farings, 
Wertheiner, Scott-Iea-sons, şi alţii, nu voiau să ştie, oficial, 
de existenţa lui; căci financiarii aceştia îşi conduceau 
afacerile în mod onorabil, liniştit şi nobil. Împrumutau bani 
cu dobânzi ridicol de mici, emiteau împrumuturi de stat, 
finanţau întreprinderi mari ale statului, cumpărau aur, şi 
aşa mai departe. Domnii aceştia se duceau la unsprezece cu 
automobilele lor la Treadneedle Street şi plecau la patru de 
acolo, tot cu automobilele lor proprii. 

Citeau ei, ce-i drept, cele ce scriau jurnalele despre Black. 
Nu erau rare zilele, în care ziarele să fie pline cu rapoarte 
asupra afacerilor acestuia. În modul acesta aflau financiarii 
aceia rezervaţi, despre câştigurile enorme pe care le 
realiza Black la bursa de efecte, despre angajamentele sale 
în hârtii argentiniene, despre plantațiile sale de cauciuc, 
despre minele sale de aramă din Canada; dar toate astea îi 
lăsau reci. Interesul lor se putea compara, cu acela pe care 
îl are o locomotivă a unui tren accelerat faţă de un 
automobil mic. 

În ziua, însă, în care colonelul Black expuse acestor 
financiari un plan care promitea câştiguri mari, primi 
răspunsul că „regretăm a nu putea accepta propunerile 
interesante ale d-lui colonel Black”. 

Black, amăgit şi supărat, se adresă atunci unui concern 
american; căci avea, pentru prospectele şi publicaţiile sale, 
absolută nevoie de nume cunoscute, dacă voia să aibă 
succes. Black se gândea că americanii sunt oameni şireţi. 
Propunerile sale erau atrăgătoare, în forma lor. În fond 
însă, neruşinate. Răspunsul americanilor nu întârzie: 
„Stimate Domn, (firma americană, care scria, era una din 
acelea care manipulează afaceri de milioane). 

„Am examinat cu de-amănuntul propunerile dv. şi suntem 
convinşi că dv. câştigaţi foarte mult cu asemenea afaceri; 


nouă însă nu ni se pare atât de sigur, că şi noi vom putea 
profita în aceeaşi măsură”. 

Black se înapoie într-o după masă la Londra, ca ia parte la 
o şedinţă a unui Consiliu de administraţie. Fusese câteva 
zile la ţară, ca să adune puteri „pentru lupta ce îl aştepta”, 
cum explică el, pe jumătate în glumă, pe jumătate ironic, 
celorlalţi participanţi ai şedinţei consiliului. 

Colonelul Black era un bărbat lat în spate, de o înălţime 
mijlocie, cu faţa palidă. Figura lui Black nu se putea uita aşa 
uşor, când ai văzut-o o dată. Nu numai tenul feţei sale, sau 
sprâncenele sale sau buzele sale subţiri, făceau să fie 
observat; dar toată personalitatea lui se imprima memoriei 
oricui îl vedea. 

Felul său era grăbit aproape abrupt; răspunsurile sale 
erau câteodată înţepătoare şi ofensatoare. Dacă lua o 
decizie, în vreo chestiune, nu şi-o mai schimba. Deşi marii 
financiari din City nu ştiau nimic despre el, numele lui era 
totuşi bine cunoscut, ba chiar popular, în toată Anglia. 
Aproape că nu exista o familie burgheză, care să nu fi 
cumpărat acţiuni de la el. Micii speculanţi la bursă îi urmau 
sfatul şi când emitea acţiuni, subscripţia era de două ori 
acoperită. Acum cinci ani Black era un necunoscut. Reuşise 
să se urce la o aşa înălţime într-un timp atât de scurt! 

În sala de şedinţă, Black intră foarte punctual. Sala se afla 
lângă birourile sale din Moorgate Street. 

Şedinţa ameninţa să fie foarte agitată. Era iar vorba de o 
fuziune şi iar rezistase conducătorul unui grup de 
proprietari de mine de fier, tuturor amenințărilor şi 
tentaţiilor lui Black. 

— Ceilalţi au acceptat - spunea Fank. 

— D-ta, d-le colonel, ne-ai promis că vei rupe rezistenţa lui 
Sanford. 

— Şi am să mă ţin de cuvânt - răspunse Black, tăios. 

— Şi Widdison s-a opus atunci fuziunii, dar a murit subit - 
continuă Fank. 

— Nu putem aştepta ca providenţa să ne ajute totdeauna. 


Black încreţi fruntea. 

— Nu îmi plac asemenea glume. Sanford e un om 
încăpățânat şi mândru. Cu el trebuie să te porţi prevăzător 
şi circumspect. Lăsaţi-l pe mâna mea. 

După această explicaţie, puţin cam şubredă, şedinţa se 
ridică. Înainte de a părăsi sala de şedinţe, Fank îl chemă pe 
Black la o parte. 

— M-am întâlnit ieri cu un domn, care l-a cunoscut pe 
prietenul d-tale, dr. Essley, în Australia. 

— Da? 

Obrazul lui Black rămase impasibil. 

— Da. L-a cunoscut acolo şi mă întreba unde l-ar putea 
găsi în Londra. 

Black ridică din umeri. 

— După câte ştiu eu, dr. Essley e în străinătate. Mi se pare 
că nu îl poţi suferi? 

Augustus Fank clătină din cap. 

— Medicii care îşi vizitează pacienţii la miezul nopţii, 
medicii pe care nu îi găseşti când ai nevoie de ei şi care fac 
continuu plimbări în străinătate, nu îmi prea sunt simpatici. 

— Dr. Essley e un medic foarte ocupat. Dar unde locuieşte 
prietenul d-tale? 

— Nu e prietenul meu. E un anume Weld, un fel de 
prospector, care vrea să vândă concesiunea unei mine de 
aur. Locuieşte în hotelul antialcoolicilor din Bloomsbury. 

— Am să comunic d-rului Essley, adresa. 

Black se înapoie gânditor în biroul său. Toate îi mergeau 
pe dos, în ultimul timp. Cu toate că se spunea despre elcă 
are milioane, situaţia sa era totuşi ca şi aceea a multor 
financiari. Averea sa era numai pe hârtie. Făcuse multe 
operaţiuni mari, dar acestea ceruseră şi cheltuieli mari. 
Prin mâinile sale trecuseră milioane, dar lui nu îi rămăsese 
nimic. În persoana lui se adunau contraziceri curioase. Cu 
toate că avea apucături criminale, lucra totuşi cu metode 
curate. Planurile sale se dovedeau, din punct de vedere 


financiar, logice şi sănătoase, dar îi trebuiseră eforturi 
enorme, ca să le poată pune în aplicare. 

O bătaie în uşă îl deşteptă din toropeala în care căzuse. 
Fank intră la el. 

— Vreau să vorbesc câteva vorbe cu d-ta, Black. 

— 'Te rog, fii cât mai scurt posibil. 

Fank îşi aprinse mai întâi o ţigară. 

— D-ta ai avut o ascensiune miraculoasă. Îmi aduc aminte 
de timpul când ai început ca agent obscur de bursă. Nu 
vreau să spun cu asta nimic ofensator, - se întrerupse Fank, 
văzând cum Black se întunecă la faţă. 

— În tot cazul ai fost un agent care nu avea acces la bursă. 
Aveai atunci un partener, - unul care îţi procura bani. 

— Da. 

— Dar ăsta nu era misteriosul Gram, nu-i aşa? 

— Era urmaşul acestuia, - Gram nu era de altfel cu nimic 
misterios. 

— Un nume Flint? 

— Da. 

— Nu a murit subit? 

— Mi se pare. 

— Iar un act al providenţei! Astfel ai ajuns în posesia 
exclusivă a firmei. Ai început, apoi, să fondezi societăţi, ai 
cumpărat plantaţii mari de cauciuc şi ai avut succes. Apoi ai 
fondat o societate pentru exploatarea minelor de staniu sau 
aşa ceva, dar şi atunci s-a întâmplat un accident mortal? 

— Da. După câte ştiu... unul din directori a murit... i-am 
uitat numele. 

Fank aprobă. 

— Ar fi putut împiedica fondarea - a ameninţat cu 
retragerea şi voia să dea publicităţii câteva din metodele d- 
tale de a face afaceri. 

— A fost un om încăpățânat. 

— Şi atunci a murit. 

— Da... a murit. 

Fank se uită lung la Black. 


— Dr. Essley l-a îngrijit. 

— Ai dreptate. 

— Şi a murit. 

— Ce vrei să spui cu asta? Faci vreo legătură între 
moartea directorului aceluia şi prietenul meu? 

— Voiam numai să spun că providenţa ţi-a venit, ca să zic 
aşa, în ajutor. Toate marile d-tale succese coincid cu 
moartea persoanelor participante, - şi mie mi l-ai trimis 
odată pe dr. Essley! 

— Erai bolnav atunci. 

— Asta-i adevărat. Dar îţi dădusem şi de lucru atunci. 
Black, am luat o hotărâre. Am să demisionez din toate 
posturile de director al societăţilor d-tale. 

Colonelul râse nemulţumit. 

— Dragul meu, poţi să te retragi. Ceva trebuie însă să-mi 
spui: bănuiala d-tale e împărtăşită şi de alţii? 

— Deocamdată încă nu. 

Se uitau unul la altul în tăcere. 

— Aş dori să mă retrag în ordine. Îţi ofer acţiunile mele la 
preţul de una sută cincizeci mii lire. 

— Mă surprinde ceea ce spui. 

Black deschise un sertar al mesei sale de lucru şi scoase 
de acolo o sticluţă mică, precum şi un fulg. 

— Sărmanul Essley - spuse el surâzând. 

— Voiajează acum prin Spania, ca să afle secretul 
parfumului arab. De ar şti el ce crezi d-ta despre el, ar fi 
surprins! 

— E mai bine ca dr. Essley să fie surprins, decât ca eu să 
îmi pierd viaţa. Ce ai acolo? 

Colonelul destupă sticla şi muie fulgul în lichid. Îl scoase 
afară şi îl ţinu aproape de nas. 

— Ce e aia? - întrebă Fank încă o dată. 

În loc de răspuns, Black îi întinse fulgul. 

— Nu miros nimic - spuse Fank. 

Cu iuţeala fulgerului, Black îi atinse buzele cu fulgul. 

Scoţând un țipăt, Fank se prăbuşi mort la pământ. 


— Fellowe! 

Frank Fellowe voia tocmai să plece din comisariat, când fu 
rechemat de vocea aspră a sergentului Gurden. 

— Da? 

— Ştia dinainte că va auzi ceva neplăcut. 

Sergentul Gurden nu ocolea nici o ocazie, ca să-i dea 
sfaturi sau să-i facă reproşuri. Gurden avea o faţă uscată şi 
avea şi obiceiul urât de a arăta dinţii, când era supărat. 
Deosebirea între el şi tânărul poliţist, care-i stătea în faţă, 
era enormă. Pe când Gurden şedea tolănit pe scaun, 
polițistul, căruia uniforma îi venea de minune, stătea în 
poziţie de drepţi în faţa superiorului său. 

Faţa galbenă a lui Gurden ieşea şi mai mult în evidenţă, 
din cauza mustăţii zbârlite. Cu toate că era bine făcut, 
uniforma-i venea prost şi făcea o impresie respingătoare. 

— Iar a venit o reclamaţie contra d-tale. Dacă nu încetează 
reclamaţiile, am să te raportez inspectorului. 

— Îmi pare rău, d-le sergent, dar ce s-a reclamat? 

— O ştii singur. lar l-ai plictisit pe colonelul Black. 

Pe faţa lui Fellowe flutură un surâs uşor. El ştia foarte bine 
că Gurden îl protejează pe Black. 

— Cum îţi permiţi să râzi? Îţi atrag atenţia, să nu fii 
obraznic! Mi se pare că tot am să te raportez. 

— N-am avut intenţia să fiu nepoliticos, d-le sergent. Şi 
mie îmi sunt neplăcute reclamaţiile astea, ca şi d-tale. Dar 
eu ţi-am spus, şi am să raportez şi d-lui inspector, că 
colonelul Black, care locuieşte într-o casă din Serrington 
Garden, mă interesează în mod excepţional. Asta este scuza 
mea. 

— D-l colonel se plânge că-i spionezi tot mereu locuinţa. 

Frank Fellowe surâse din nou. 

— Conştiinţa sa nu-i dă pace! Serios, d-le sergent, ştiu din 
întâmplare că d-l colonel nu prea iubeşte oamenii... 

— Ei, spune ce ai de spus. 

— E mai bine să păstrez părerea mea pentru mine. 

Sergentul se supără. 


— Ai să fii singur de vină, dacă o să ai neplăceri. Colonelul 
Black are multă trecere şi e unul din cei mai mari 
contribuabili. Nu uita asta! Oamenii aceştia ne plătesc 
salariile, îngrijesc de uniformele noastre şi de întreţinerea 
noastră. Lor le datorăm existenţa! 

— Pe de altă parte însă, colonelul Black este un 
contribuabil, care într-o anumită direcţie îmi este mie 
îndatorat. 

Salută îşi puse mantaua pe braţ şi ieşi din cameră. 

Polițistul de la poartă îl salută amical. 

Cei mai mulţi prieteni ai lui Fellowe nu ştiau cine este. Nu-i 
cunoşteau părinţii, nici obârşia. Fellowe primise o creştere 
extraordinar de bună. Era o fire liniştită, retrasă şi 
politicoasă. Avea o voce sonoră. Poseda, în fine, toate 
aptitudinile unui gentleman. 

Locuinţa sa era o căsuţă mică în Somers Town, în care 
locuia singur. 

Niciunul din prietenii săi n-avusese încă norocul să-l 
găsească acasă, în orele libere. 

Ocupaţia lui de predilecție putea fi numai bănuită, cu 
ocazia campionatelor de box. Reuşi atunci să obţină premiul 
I al poliţiei. Fellowe era un boxeur de forţă, cu un pumn 
tare, şi era foarte bine antrenat. 

Apaşii din Somers Town au fost primii care au aflat de 
agilitatea sa în arta boxului. Un anumit Grueler se opusese 
la arestare, în drum spre secţie. Mai târziu, avu ce să 
povestească auditoriului său, de cele ce păţise în mâinile lui 
Fellowe! 

Prestanţa cu care Fellowe apărea în public, îi câştigase 
mulţi prieteni, dar îi procurase şi mulţi duşmani. 

În drum spre casă, îşi spunea că sergentul Gurden îi era 
un duşman personal, pe care trebuia să-l aibă în grijă; şi nu 
pricepea de ce Gurden îl trata atât de duşmănos. 

În definitiv, Fellowe nu-şi făcea decât datoria. Că depăşea 
ici colo limitele, nu era motiv suficient ca să justifice 
repulsia superiorului său faţă de el. Cea mai mare 


nenorocire era pentru el lipsa de activitate. De altminteri, 
nu înţelegea ce urmărea colonelul Black cu reclamaţiile sale 
continue. Fellowe ridică din umeri. Nu era bănuitor şi nu 
căuta în felul de a fi al sergentului Gurden faţă de el, alt 
motiv decât dorinţa, - de altfel explicabilă, a tuturor 
superiorilor închipuiţi, - de a modera zelul impulsiv al 
inferiorilor lor. 

Frank Fellowe îşi spuse că el singur trebuia să fie cauza 
supărării lui Gurden, prin felul său ciudat de a se purta. La 
urmă, se decise să nu-şi mai spargă capul cu gândurile 
astea şi o luă pe Croonec Street, spre casa sa. Ajuns acolo, 
descuie şi intră înăuntru. 

Pereţii casei erau zugrăviți cu gust. Mobila nu era din 
aceea care se găseşte de obicei în asemenea locuinţe. 
Tabloul de deasupra sobei trebuie să fi costat singur venitul 
pe un an alunui poliţist. Masa splendidă din mijlocul 
camerei era, ca şi scaunele şi bufetul, cu siguranţă un 
obiect antic. 

În sobă ardea un foc straşnic, căci afară era frig. Fellowe 
se uită la cele două scrisori de pe masă; dar nu le citi, ci 
trecu de-a dreptul în dormitor. 

Locuinţa sa era, de altfel, amenajată conform dorințelor 
sale, căci proprietarul îi făcea toate mendrele. 

Fellowe făcu o baie caldă, se îmbrăcă civil, îşi prepară o 
ceaşcă cu ceai şi, după o jumătate de oră, părăsi locuinţa. 

Se îndreptă acum spre vestul Londrei. Luă un taxi, ca să-l 
ducă la Piccadily. Opri însă maşina înainte de a ajunge 
acolo. 

În aceeaşi seară, pe la unsprezece, sergentul Gurden 
părăsi şi el comisariatul. Cu toate că părea liniştit, în sine 
fierbea de mânie. 

Antipatia lui contra lui Frank Fellowe crescuse în ultimele 
săptămâni, din cauza atitudinii pe care tânărul poliţist o 
avea faţă de colonelul Black; căci acesta era un favorit 
deosebit al său. 


Gurden avea o ambiţie extraordinară. Sperase la începutul 
carierei, că se va face remarcat şi că va avansa repede. 
Fiind însă lipsit de cultură şi având o fire respingătoare, 
rămase în urmă, cu toată sârguinţa ce o depusese. 

La sfârşit recunoscuse limitele ce se puneau capacităţii 
sale de către superiorii săi şi se resemnase că nu va ajunge 
niciodată inspector sau ceva mai mare; funcţii la care poate 
râvni orice poliţist. Se zice doar că fiecare soldat poartă în 
raniţa sa bastonul de mareşal. Dar rar e cazul, ca un soldat 
să ajungă mareşal! 

Ambiţia lui Gurden se îndrepta acum spre alt câmp de 
activitate: să câştige bani. Sergentul îşi concentra tot 
gândul, cum ar putea să adune avere mare. Gândul acesta îl 
pasiona atât, încât nu mai ştia altceva. Zgârcenia şi lăcomia 
sa nesăţioasă deveniră proverbiale în poliţia londoneză. 

Colonelul Black fusese amabil cu el. Dorinţa de bani şi 
lăcomia, îl făceau pe Gurden să fie conciliant faţă de 
calităţile morale ale binefăcătorului tău. Cu toate că Gurden 
nu era din acei funcţionari care ajutau intenţionat pe 
răufăcători, totuşi nimeni n-ar fi putut susţine că un agent 
de bursă, fără să aibă dreptul de a lucra în bursă şi căruia 
nu i se putea dovedi nici o înşelăciune, să fie un element 
inferior al societăţii. 

Gurden îşi dăduse întâlnire cu Black şi era acum în drum 
spre locuinţa acestuia. 

Locuinţa luxos mobilată a colonelului Black era situată în 
Camden Town. 

Gurden se grăbea. Nu avea timp nici măcar să-şi schimbe 
uniforma. Dar nici nu era nevoie de aşa ceva, întrucât 
legăturile dintre el şi colonelul Black erau de aşa natură, 
încât observarea regulilor bunei societăţi erau de prisos. 

Pe timpul acela, strada pe care se afla locuinţa lui Black 
era pustie. Gurden sună la intrarea dinapoi. Uşa fu imediat 
deschisă. 

— D-ta eşti, d-le sergent? - întrebă cineva din sala 
întunecoasă. La răspunsul afirmativ al lui Gurden, Black 


aprinse lumina electrică şi-i ieşi înainte. 

— Sunt foarte mulţumit că ai venit. 

— Am venit să vă cer scuze - începu Gurden, strângând 
mâna colonelului. 

— Şi i-am făcut lui Fellowe reproşuri serioase. 

Colonelul făcu un gest de respingere. 

— N-aş dori ca unul din oamenii d-tale să aibă neplăceri 
din cauza mea. Purtarea lui Fellowe, e însă insuportabilă şi 
de neiertat. 

— Înţeleg supărarea dv. Dar ştiţi singur, că funcţionarii 
ăştia tineri, sunt cam pripiţi şi tind să depăşească drepturile 
lor. 

Gurden vorbea foarte politicos, aproape rugător, căci voia 
să-l convingă pe Black că nu aprobă deloc purtarea 
subalternului său. 

Avea aparenţa că-i reuşise intenţia, căci Black îi răspunse 
cu bunăvoință. 

— Să nu mai vorbim de asta. Sunt sigur că tânărul n-a avut 
intenţia să mă ofenseze. 

Îşi conduse musafirul în sufrageria spațioasă. Pe masă nu 
se găseau ţigări şi o sticlă de whisky. 

— Serveşte-te, te rog. 

Gurden se aşeză pe un scaun. 

— Peste o jumătate de oră trebuie să fiu iar la secţie. Mă 
veţi scuza, cred. 

— Până atunci vom fi discutat totul. Mai întâi de toate 
vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. 

Black scoase două bancnote din buzunar şi le întinse 
sergentului, care protestă, însă cu ochii lucitori. 

— Nu cred că am făcut atât de mult pentru dv., ca să merit 
atâta. 

Colonelul surâse. 

— Îmi place să plătesc bine, chiar şi pentru servicii 
neimportante. Am mulţi duşmani - oameni, care înţeleg 
greşit intenţiile mele - şi e necesar să fiu prevenit. Nu e 


uşor să trăieşti în Anglia, dacă ai nenorocirea să fii om de 
afaceri. 

Gurden murmură câteva cuvinte de aprobare. 

— În afacerea mea, dragă d-le sergent, se întâmplă 
deseori, ca unii oameni, care nu câştigă atât de mult, cât şi- 
au închipuit că trebuie să câştige, să fie decepţionaţi. Ei 
aduc atunci tot felul de acuzaţii contra conducătorului 
afacerii în care şi-au investit banii. Abia azi am primit o 
scrisoare, prin care sunt acuzat eu - tocmai eu - că fac 
afaceri veroase. 

Gurden înţelegea foarte bine ideile speculantului. 

— Nu vorbesc numai despre mine. Mai am şi prieteni, pe 
care aş dori să-i apăr contra incriminărilor. De pildă dr. 
Essley - E, dublu s, 1, e, y, - ai auzit de el? 

Deşi nu ştia nimic de dr. Essley, Gurden dădu din cap, ca şi 
când l-ar fi cunoscut. 

— Dr. Essley este un om care stă deasupra incriminărilor. 
EI stă la apogeul carierei sale. Şi totuşi, nu m-aş mira, dacă 
aş auzi, într-o bună zi, că şi de el se vorbeşte! 

Sergentul murmură din nou câteva vorbe aprobatoare. 

— Trebuie să contezi totdeauna pe faptul, că oameni 
ordinari caută să atace oameni care joacă un rol în viaţa 
publică. Eu ştiu că d-ta afli cel dintâi asemenea lucruri şi că- 
mi vei da ocazia - particulară, neoficială, bineînţeles - să mă 
apăr contra unor asemenea insinuări. De aceea mă simt 
întrucâtva în siguranţă şi de aceea îţi sunt atât de 
recunoscător, - termină Black tirada, bătându-l pe celălalt 
pe umăr. 

Gurden se simţea în ceruri! 

— Înţeleg prea bine situaţia dv. Fiţi sigur că voi face tot ce- 
mi stă în putinţă. Voi fi fericit, să vă pot fi de folos. 

Black îl bătu iar pe umeri. 

— Şi te rog să ai aceeaşi grijă şi de prietenul meu, dr. 
Essley. Notează-ţi numele ăsta. Am trimis azi să te cheme - 
aici ridică din umeri - dacă zic „să te cheme”, atunci 


exagerez. Căci cum poate un muritor de rând, ca mine, să 
ordone ceva unui poliţist? 

Gurden îşi răsuci mulţumit mustaţa. 

— Mai degrabă, fac uz de prietenia d-tale valoroasă să-ţi 
cer un sfat. 

Black se aşeză pe un scaun, în faţa sergentului. 

— Polițistul Fellowe, contra căruia am reclamat, a adus 
fiicei d-lui Theodore Sanford un serviciu mare. Cred că-l 
cunoşti pe d-l Sanford. 

Gurden răspunse aprobând. De altfel, cine nu-l cunoştea 
pe Theodore Sanford, milionarul - rege al oţelului, care-şi 
clădise în Hampstead un palat feeric şi care cumpărase, 
pentru galeria sa de tablouri, un original de Velasquez de la 
familia Denningston? 

— D-ra Sanford conducea automobilul. Fellowe se aruncă 
pe maşină tocmai în momentul, în care îl d-ra pierduse 
stăpânirea maşinii. Cu mare greutate şi nu fără pericol 
pentru el singur, Fellowe a reuşit să împiedice o catastrofă. 

— Ah, Fellowe a fost acela? - întrebă Gurden. 

— Da. Ela fost. Ambii tineri s-au mai întâlnit de-atunci. 
Deocamdată fără ştirea tatălui fetei. Înţelegi... ce vreau să 
spun? 

Gurden nu înţelese, dar nici nu răspunse. 

— Nu vreau să spun, că ar fi cine ştie ce lucru rău, - dar 
un simplu poliţist, nici măcar unul cu gradul d-tale, un 
poliţist de rând, în fine... 

— Asta e ceva de neiertat! 

— Dintr-un motiv, pe care nu-l înţeleg deloc, d-l Sanford 
permite acum vizitele tânărului poliţist. Contra acestui fapt, 
nu avem ce face. Te-aş ruga însă să uzezi de influenţa d-tale 
asupra lui... 

Gurden se ridică să plece. Ştia foarte bine că nu-l poate 
influenţa pe subalternul său. Totuşi, el era superiorul! 
Gurden pricepea foarte bine ce voia Black. 

— Aş dori, aşadar, să aflu dacă lui Fellowe i se vor procura 
neplăceri. Nu uita, te rog: vreau să ştiu tot ce se va 


întâmpla în chestia asta. 

— Fellowe e un om energic şi capabil, - răspunse Gurden 
serios. 

— Are relaţii în societatea înaltă. Nu pot pricepe, cum de a 
ajuns acolo. Îmi vine să cred, că s-a vârât în încrederea 
acelor oameni. Eu am spus-o totdeauna: locul adevărat 
pentru un poliţist, este bucătăria! Dacă văd un gardist 
şezând în sufragerie sau în salon, atunci devin bănuitor. În 
ultimul timp s-au descoperit mulţi şperţari. 

— Se opri, căci băgă de seamă, că şi el se găsea într-o 
sufragerie şi că nu era prea departe de şperţari. 

Colonelul îl conduse până la uşă. 

— E posibil ca Fellowe ăsta să raporteze superiorilor săi, 
peste capul d-tale. Te rog să fii atent, mai ales asupra 
acestui lucru, şi să-mi comunici imediat textul raportului 
său, dacă va fi cazul. N-aş dori să fiu surprins de 
împrejurări. Ca să răspund unei acuzaţii oarecare, trebuie 
să ştiu totul cât mai curând posibil, căci atunci o să-mi fie 
mai uşor. Sunt foarte ocupat şi mai am şi alte lucruri în cap. 

Cu aceste cuvinte se despărţi de Gurden la uşa de la 
intrare. 

Sergentul se înapoie cu paşi repezi la secţie şi cu sufletul 
plin de sentimentul că vizita a fost rentabilă. 

CAPITOLUL III. 

O AVENTURĂ ÎN PIMLICO. 

Între timp, Frank Fellowe ajunsese la o bodegă în 
apropiere de Regent Street. 

Îşi comandă un whisky cu soda, şi se aşeză la o măsuţă 
într-un colţ al localului, care era aproape gol. Lângă bar 
stăteau 2-3 indivizi, care discutau între ei şi scrutau pe 
fiecare din noii vizitatori. Frank ştia că erau borfaşi de 
rând, cum se găsesc peste tot locul în Londra. Dar nu venise 
pentru ei acolo. 

Aştepta citind un ziar. 

Nu pentru prima dată se afla el în acest local şi nu pentru 
prima dată venise degeaba. Dar Frank era răbdător şi 


perseverent. 

Pe la zece şi un sfert îşi făcură apariţia doi indivizi. 

Frank Fellowe, care se uita la ei pe deasupra ziarului, 
putea zări obrazul lui Sparks, care discuta aprins cu 
celălalt. Sparks era în serviciul colonelului Black. Ba, ceva 
mai mult, era un fel de factotum al colonelului, care-i dădea, 
de multe ori, ordinele cele mai josnice. Şi pe celălalt individ 
îl cunoştea Frank. Era un oarecare lakobs, un hoţ ordinar, 
care primea de la Black un fel de pensie. 

Convorbirea fu din când în când întreruptă, şi anume când 
Sparks se uita la ceasul din peretele localului, sau când 
lakobs se uita la ceasul său de buzunar. La unsprezece fără 
un sfert părăsiră localul. 

Frank îi urmă, lăsând paharul cu whisky aproape neatins. 

Sparks şi lakobs o luară pe jos pe Regent Street, până ce 
întâlniră un taxi. 

Frank opri şi el o maşină. 

— Urmează maşina din faţă. [ine-te însă la distanţă de ea, 
şi dacă opreşte, ia-o înainte şi opreşte ceva mai departe. 

Ambele maşini o luară spre Gara Victoria şi de acolo, pe 
dreapta, spre Grosvenor Road. Puțin după aceea intrară în 
labirintul de străzi de la Pimlico. 

Prima maşină opri, în fine, în faţa unei case mari, înguste, 
care făcea o impresie de neglijenţă. 

Frank opri maşina sa vreo optzeci de metri mai departe, 
pe partea opusă a străzii. Îşi notase casa, în faţa căreia se 
oprise prima maşină. O placă de alamă, arăta că în acea 
casă se găseşte un birou de plasare. 

Sparks şi lakobs intraseră deja în casă, înainte ca Frank să 
fi ajuns acolo. Frank trecu strada şi-şi alese un loc, de unde 
putea vedea poarta de la intrare. 

Dar, abia pe la douăsprezece putu să vadă ceva. 

Între timp trecuse un gardian pe lângă el, privindu-l 
bănuitor, lucru ce făcură de altfel şi puţinii trecători, care 
treceau la ora aceea pe stradă. 


Un automobil particular sosi şi opri brusc în faţa casei. De 
acolo, de unde se afla, Frank putu recunoaşte, fără 
greutate, pe colonelul Black în persoana celui care cobora 
din maşină. Colonelul era aşteptat, fără îndoială, căci uşa de 
la intrare se deschise imediat. 

Ceva mai târziu, o altă maşină opri în faţa casei şi din ea 
cobori un domn elegant, în care Frank recunoscu pe Sir 
Isaac Tramber. 

Tramber era în ţinută de seară. 

Ajuns în capătul scării care ducea spre intrarea în casă, 
ezită o clipă. Urcă apoi scara şi pipăi să găsească soneria. 
Înainte însă de a se atinge de ea, uşa fu deschisă şi Tramber 
intră înăuntru. 

E drept că Tramber nu ştia că acolo, în încăperile de sus, 
era şedinţa Consiliului de Administraţie ale unei societăţi al 
cărei capital social era mai mare ca al celei mai însemnate 
întreprinderi clin City, ai unei societăţi ale cărei filiale, 
agenţi şi metode de lucru, se puteau întâlni în toată lumea. 
Societatea aceasta ţinea chiar şi registre, - trebuia numai 
să le găseşti şi să le poţi descifra! 

Colonelul Black şi Sir Isaac Tramber luaseră loc la o masă 
lungă. Sir Isaac era un om tânăr, cam de vreo 26 de ani, cu 
o faţă de copil. Purta o mustăcioară. Mutra lui era 
cunoscută tuturor posesorilor de grajduri şi tuturor acelora 
care se interesau de curse de cai. 

Dintr-un motiv bine determinat, Sir Isaac fusese exclus din 
societatea bună, deşi descindea dintr-o familie care jucase 
un rol important în istoria Angliei şi care fusese ridicată la 
rangul de baroni pe la începutul secolului al XVII-lea. 

Numele ce-l purta, era un nume nobil, pe care mulţi din 
înaintaşii săi îl ţinuseră în cinste şi-l purtaseră cu mândrie. 

Totuşi, despre Sir Isaac nu se vorbea. Când invita el pe 
cineva, primea un răspuns politicos, dar negativ; iar pe el 
nu-l invita nimeni. Căci Sir Isaac fusese odată amestecat 
într-un scandal care rămăsese nelămurit. Clasele sociale 
sus puse sunt totdeauna îngăduitoare faţă de membrii lor. 


Ei iartă, cam în silă, ce-i drept, dar iartă şi scuză greşeli şi 
chiar crime. Există totuşi unele fapte care nu pot fi iertate. 
Porţile caselor acelora, care stau pe treptele sociale cele 
mai înalte, se închid faţă de aceia care s-au făcut vinovaţi de 
asemenea greşeli. 

Şi pentru Sir Isaac erau porţile acelea închise. Numele său 
era amestecat în afaceri scandaloase, e drept; dar nu 
pentru asta era el ocolit, ci pentru că-şi călărise singur calul 
la o cursă de cai! Calul său fusese atunci prim-favorit, - pe 
el se încheiaseră pariuri de 5: 2. 

Amănunte precise asupra acelei curse de cai se găsesc în 
analele Jockey-Clubului. Bariera fu luată cu asalt de către 
mulţimea furioasă, care încercă să pună chiar mâna pe acel 
jokeu amator. Întâmplarea aceea extraordinară era 
descrisă în amănunt şi în ziarele de sport. 

Sir Isaac fu citat în faţa Juriului, iar cazul său fu supus 
preşedintelui Jockey-Clubului. 

— Urmarea a fost, că i s-a retras licenţa de a mai prezenta 
cai la curse şi publicarea acestei decizii în „Calendarul 
oficial al curselor de cai”. 

Păcatul i se iertă abia patru ani mai târziu. 

Putea să ia parte din nou la curse şi să lase să alerge caii 
proprii. Sir Isaac încercă şi una şi alta. 

Dispreţul societăţii înalte, ale cărei legi nescrise încercase 
el să le calce, rămase însă în picioare şi nici uşile caselor 
nobile nu încetară să rămână închise în faţa lui. 

În lumea nobilă, Sir Isaac avea numai un prieten. Mulţi 
erau de părere că Lord Verlond, bătrânul acela răutăcios şi 
amărât, menținea prietenia cu el numai din încăpățânare. 
Se putea foarte lesne să fie aşa, căci era îndeobşte cunoscut 
că Lordul Verlond era omul cel mai clevetitor din toată 
Europa. 

„Drumul spre iad e uşor” zice un proverb vechi; şi pentru 
Sir Isaac drumul acesta era îndeosebi uşor, căci el arătase, 
în tinereţea sa, apucături decadente. 


Sir Isaac şedea acum la capătul mesei, cu mâinile în 
buzunar şi capul plecat într-o parte. Făcea impresia unei 
păsări exotice. Sir Isaac se dovedise a fi un om de afaceri de 
mâna întâia. 

— Suntem adunaţi toţi acei care trebuiau să fie de faţă - 
spuse Black, cu o privire sarcastică spre partenerul său. Pe 
Sparks şi lakobs îi lăsaseră într-una din încăperile de jos. 

— Te-am poftit astă seară aici, ca să-ţi citesc un raport 
asupra afacerilor noastre şi sunt vesel că-ţi pot spune că am 
câştigat în ultimul an mai mult ca niciodată până acum. 

Colonelul expuse apoi în amănunt activitatea sa, de 
conducător. Vorbea ca şi când s-ar fi aflat în faţa unui mare 
grup de ascultători. 

— S-ar putea obiecta - spunea el, - că afacerea unui agent 
de bursă, care n-are concesie, nu se poate uni cu situaţia 
mea recunoscută în lumea financiară. De aceea găsesc 
necesar să mă ţin departe de asociaţia noastră. Remizierul 
fără concesie este însă necesar, mai ales când ai la mână 
vreo zece mii de clienţi. Acest remizier poate să recomande, 
de exemplu, clienţilor săi pachete întregi de acţiuni ale 
societăţilor mele, fără ca să cadă în bănuiala că e 
cointeresat. Tocmai acum am nevoie ca publicul să se 
intereseze de cumpărarea acţiunilor. 

— Am avut de suportat ceva pierderi, prin moartea lui 
Fank? - întrebă Sir Isaac, cu indiferenţă. 

— Sărmanul, a avut nenoroc. Ce-i drept, era şi prea gras. 

Colonelul se uită la Sir Isaac cu o privire liniştită şi rece. 

— Să nu vorbim de Fank. Moartea lui mi-a făcut mult rău şi 
n-aş vrea să mi se amintească tot mereu. 

— Nici eu n-am avut prea mare încredere în el, tot atât de 
puţin ca şi în celălalt, care ne-a făcut anul trecut - prin 
februarie, parcă? - un scandal atât de mare. E bine căa 
murit şi el. 

— Să vorbim mai bine de afaceri, - îl întrerupse violent 
colonelul. 


Baronul mai avea însă ceva pe suflet. El avea grijă de 
propria-i siguranţă şi era nerăbdător ca Black să 
isprăvească odată cu expunerile sale. 

— Mai e un punct pe care nu l-am discutat încă - începu 
Sir Isaac. 

Colonelul ştia la ce se gândea Sir Isaac, căci evitase cu 
intenţie să amintească de chestiunea aceea. 

— Suntem ameninţaţi de acei indivizi, - mai bine zis, te 
ameninţă pe d-ta. Ştii cine e şeful? 

Black clătină din cap. 

— Nu ştiu. Vorbeşti desigur de „cei patru”? 

Sir Isaac aprobă. 

— Da. Am primit de la ei o scrisoare anonimă - continuă 
Black cu o indiferenţă aparentă, - nu mă îndoiesc însă, că 
toată afacerea e un mare bluff! 

— Ce înţelegi d-ta în cazul ăsta prin „bluff”? 

Black ridică din umeri. 

— Cred că nici nu există o organizaţie „cei patru”. Totul e 
un basm. În realitate „cei patru” nici nu există! 
Închipuieşte-ţi patru bărbaţi, care se asociază ca să corijeze 
justiţia engleză! Asta miroase mai degrabă a roman 
senzaţional, decât ca fapt concret. Aşa ceva nu se întâmplă 
aici în Pimlico. Presupun mai iute, că în spatele acestei 
afaceri stă polițistul acela, despre care ţi-am vorbit acum de 
curând. Toată asociaţia asta romantică a „celor patru” se 
compune numai din el singur. 

— Black râse. Dar Sir Isaac îşi răsucea nervos mustaţa. 

— E absurd să spui că „cei patru” nu există. Ştim doar 
precis ce au făcut acum patru ani. Dar nici pe celălalt nu-l 
pot suferi. 

— Pe cine? - întrebă Black. 

— Pe polițistul acela, care-şi bagă nasul peste tot. Nu poţi 
să-i astupi gura? 

— Cui? Poliţistului? 

— Da. Dacă ai reuşit să „învârteşti” pe un sergent, cred că 
vei putea să „linişteşti” pe un simplu gardian. 


— Câteodată putea şi Sir Isaac să fie sarcastic... 

Black îşi mângâia, gânditor, bărbia. 

— Ciudat că nu m-am gândit încă la aşa ceva. Ar trebui s-o 
încerc. Se uită la ceas. Trebuie să te rog să pleci acum. Am 
la ora unu şi jumătate o consfătuire. 

— Ciudată oră pentru o întâlnire! 

— Toată afacerea noastră este ciudată... 

— Ce fel de întâlnire ai? 

Black surâse misterios. 

— Un caz special - începu el. Se opri însă brusc din vorbă, 
căci auzi paşi grăbiţi pe scară. Uşa fu deschisă şi Sparks se 
repezi în cameră. 

— Suntem supravegheați - strigă el. 

— Cine ne supraveghează? 

— Un detectiv, de partea cealaltă a străzii... —Sparks 
gesticulă cu mâinile. 

— L-am descoperit eu, dar când a văzut că l-am zărit, a 
plecat. Acum l-am văzut din nou. 

Black şi baronul coborâră, împreună cu Sparks, la parter, 
de unde puteau observa, fără să fie zăriţi, pe acela care 
îndrăznise să-i spioneze. 

— Dacă ăsta face parte într-adevăr din poliţie, atunci m-a 
înşelat Gurden. Abia de curând mi-a spus că Scotland Yard 
n-are nimic contra mea. 

— Black era foarte furios. 

Frank băgase de seamă că locatarii casei deveniseră 
neliniştiţi. Pentru el nu era nici un secret că Sir Isaac 
Tramber e partenerul colonelului. Ştia de asemenea că 
lakobs şi cu stimabilul de Sparks, luau parte activă la 
afacerile lui Black. 

Nu-i era încă lămurit, ceea ce voia el să ştie. 

Frank observase de mult pe un tânăr, care se uita mereu 
la numerele caselor. Subit îşi dădu seama că tânărul acela 
caută nr. 63, în faţa căruia se şi opri, când ajunse acolo. 

Frank trecu pe celălalt trotuar şi se apropie de tânărul în 
chestiune, care se întoarse speriat, auzindu-l venind. 


Frank Fellowe îl recunoscu imediat. 

— Nu trebuie să te sperii. Eu sunt poliţist. Vrei să intri în 
casa asta? 

— Da. 

— Vrei să dai colonelului Black informaţii asupra afacerii 
stăpânului d-tale? 

Tânărul dădu din cap în semn negativ. 

— Te-a trimis el? - întrebă el la rândul său. 

— Nu - răspunse Frank, care se gândea, cine să fie acel 
„el”. Am venit singur şi vreau să te previn. Să nu te încrezi 
în colonelul Black. 

Frank văzu cum faţa tânărului se înroşise. 

— D-ta eşti gardianul Fellowe! - spuse el brusc. 

— Da. Eu sunt gardianul Fellowe - răspunse Frank, 
surprins. 

Pe când vorbea, uşa casei se deschise încet. Frank, care se 
afla cu spatele la uşă nu putea să vadă acest lucru. 
Colonelul Black cobori încet scara. Avea dorinţa vie să 
constate identitatea aceluia, care-l spiona. Se apropiase 
destul, ca să audă vorbele din urmă ale lui Frank. 

— Fellowe! Va să zică, iar te bagi în treburile mele? 

— Fie şi aşa! Dacă vrei! 

— Şi adresându-se iar tânărului, îi spuse: 

— Te previn încă o dată. Ai să regreţi toată viaţa că te-ai 
dus în casa asta şi că ai intrat în legătură cu acest individ! 

— Ai să-mi plăteşti scump insulta asta! - urlă Black. 

— Am să îngrijesc eu să-ţi pierzi uniforma! Am să te 
reclam! Am să!... 

— Dar, uite că ai o ocazie excelentă! - ripostă Frank, care 
zărise pe partea cealaltă a străzii statura unui poliţist, care 
se apropia încet. 

— Uite colo e un poliţist! Cheamă-l încoace şi reclamă-mă! 
Nu văd motivul pentru ce n-ai face-o, nu există nici un motiv 
ca să te temi de publicitate! 

— Nu, nu! - se opuse tânărul. 

— Am să vin altădată, d-le colonel. 


— Se întoarse apoi furios spre Frank zicând: Şi în ceea ce 
te priveşte pe d-ta!... 

— În ceea ce te priveşte pe d-ta! - îl întrerupse Frank, - îţi 
dau un sfat: evită societatea oamenilor răi, tinere! 

Tânărul se îndepărtă în grabă, după ce ezitase o clipă, 
lăsând pe Frank singur cu Black. 

Cei trei inşi, care rămăseseră în antreu, observau curioşi 
scena din faţa casei. Cel puţin doi din ei aveau credinţa că 
Black le va da instrucţiuni, a căror îndeplinire n-ar fi avut 
urmări avantajoase pentru Frank Fellowe! 

Dar colonelul îşi recăpătă sângele rece. Şi el văzuse pe 
polițistul de pe partea cealaltă a străzii. 

— Ascultă, gardian! Ştiu că n-ai dreptate, cu toate că d-ta 
eşti convins de contrariul. Vino cu mine în casă să discutăm 
în linişte toată chestiunea. 

Pe când aştepta ca Frank să-i răspundă, îşi aranjase un 
plan, cum ar putea să-l înlăture pe acest inamic periculos. 
De altfel nu credea o secundă, că Frank va accepta invitaţia 
şi rămase perplex, văzându-l pe acesta că urcă scara... 

CAPITOLUL IV. 

JUDECĂTORII. 

Frank auzi un zgomot slab în pridvor şi ştia că acolo se 
ascunseseră indivizii care îl observaseră. Nu-i era frică, deşi 
n-avea nici o armă la el. Avea încredere în forţa sa fizică şi 
în inteligenţa lui. 

Black intră după el în hall şi închise uşa, trase zăvorul şi 
abia apoi aprinse lumina. 

— Nu intenţionăm nimic rău, Fellowe. După cum vezi, nu 
întrebuinţăm cu d-ta nici un truc. Totul se petrece, la noi, pe 
faţă şi cinstit. 

Black sui o scară acoperită cu un covor. Frank îl urmă. 

Casa era luxos mobilată. Pe pereţi erau atârnate desene 
scumpe, ferestrele erau acoperite cu perdele de mătase, 
prin colţuri erau aranjate vitrine cu porţelanuri fine. 

Black îi conduse pe Frank într-o încăpere mai mică de la 
etajul I, lângă aceea în care discutase mai înainte cu Sir 


Isaac. 

Camera asta era mai simplu mobilată. Două birouri, un 
covor simplu, câteva scaune compuneau tot mobilierul. 
Singurul obiect de preţ era un gobelin mare, care acoperea 
un perete întreg. Lumina venea de la o lampă atârnată în 
tavan. 

În sobă ardea un foc bun. Pe o măsuţă era pregătită cina 
pentru două persoane. Black se blestemă singur de 
nebăgarea de seamă a sa. Căci Frank observase măsuţa... 
Ca să salveze aparențele, spuse: 

— Face impresia că te-am aşteptat, nu-i aşa? În realitate, 
trebuie să vină nişte prieteni şi unul din ei va lua masa cu 
mine. 

Frank înţelegea însă, ce însemna masa pusă, cât şi hârtia 
şi creioanele pregătite pe birouri. 

— Ia loc, te rog - îl invită Black, care se aşeză pe un scaun 
lângă unul din birouri. Frank se aşeză de asemenea pe un 
scaun şi se uita la omul pe care voia să-l ruineze. 

— Şi acum, să discutăm afaceri - începu Black. 

— Nu văd de ce n-am ajunge la o înţelegere. Eu sunt un 
om de afaceri, d-ta la fel... afară de asta eşti un om foarte 
capabil. 

Frank nu răspunse. El ştia doar ce va urma. 

— Să presupunem - continuă Black, - că ajungem la 
următoarea înţelegere. D-ta îţi închipui că eu fac afaceri 
necinstite. Ştiu precis asta! D-ta te afli sub impresia că eu 
înşel lumea în mod murdar de tot. Nu trebuie să-ţi spun cât 
de mult mă ofensează faptul că d-ta crezi aşa ceva despre 
mine. 

Vocea lui nu avea tonul „ofensei”. Din contra. Vorbea ca 
unul care era satisfăcut că avea prilejul să-şi explice 
metodele. 

— Sunt de acord cu intenţia d-tale de a examina la sursă 
felul meu de a face afaceri. D-ta ştii că noi primim foarte 
multe comenzi din toate părţile continentului şi că plătim 


clienţilor noştri care - cum să-ţi explic asta? - speculează 
prin noi sume enorme. 

— Fie şi aşa. 

— Ei bine, să presupunem că d-ta te duci odată la Paris. 
Poţi doar să capeţi uşor concediu. Sau te duci în provincie, 
într-unul din marile oraşe ale Angliei, în care locuiesc 
clienţii noştri. Acolo, îi vizitezi, îi descoşi, ca să te convingi 
dacă bazele afacerii noastre sunt cinstite. Poţi să faci asta 
fără sfială. Îţi dau chiar o listă a clienţilor noştri. 
Bineînţeles, voiajul nu-l vei face pe cheltuială proprie, căci 
nu cred să ai mulţi bani disponibili pentru asemenea 
voiajuri. Dacă vrei, îţi dau eu astă seară câteva sute de lire, 
pe care îi poţi întrebuința cum vei crede de cuviinţă, ca să 
întreprinzi cercetări asupra mea şi asupra felului meu de a 
face afaceri. Ce spui de propunerea asta? 

Frank surâse. 

— Ceea ce-mi propui d-ta, mi se pare genial! Eu iau cele 
câteva sute de lire şi sunt apoi liber să le întrebuinţez, fie 
pentru scopul indicat de d-ta, fie pentru scopurile mele 
personale. Şi nimeni nu mă poate trage la răspundere! 'Te- 
am înţeles bine? 

Black surâse şi aprobă. Era extrem de mulţumit de 
rezultatul obţinut. 

— Ai o putere de percepere extraordinară! 

Frank se sculă de pe scaun. 

— Propunerea d-tale nu e acceptabilă. 

Black încruntă sprâncenele. 

— Nu vrei s-o accepţi? 

— Bineînţeles că nu. Nu mă poţi cumpăra cu două sute de 
lire, nici chiar cu două mii, d-le colonel Black. Eu nu mă 
vând. Sunt convins că d-ta eşti unul din cei mai periculoşi 
oameni pe care i-a cunoscut vreodată omenirea şi cred că 
d-ta mergi pe drumuri nepermise, atât aici în casa asta, cât 
şi în City. N-am să încetez până ce n-am să te bag în 
închisoare! 

Black se sculă la rândul său. 


— Asta e intenţia d-tale? 

Tonul vocii lui Black era acum duşmănos şi el îl privea pe 
Fellowe cu ură. 

— Are să-ţi pară rău! Ţi-am dat o şansă, pe care cei mai 
mulţi ar fi acceptat-o cu plăcere. Aş putea să-ţi ofer şi trei 
sute de lire... 

— Şi chiar de ai majora suma la treizeci şi trei de sute sau 
la treizeci şi trei de mii, n-ar schimba nimic din concepţia 
mea. 'le cunosc prea bine. Ştiu mai multe despre d-ta, decât 
crezi... 

Îşi luă pălăria, se uită prin odaie şi zise: 

— În Franţa este căutat un individ, un tip genial, care a 
fondat în toată ţara, dar mai ales în Lyon şi în sudul Franţei, 
bănci prin care se puteau câştiga uşor bani mulţi. Tipul 
acela este cunoscut sub numele de Olloroff. Pentru 
prinderea lui s-a pus un premiu mare. Olloroff a avut şi un 
tovarăş, care a murit subit... 

Faţa lui Black se făcuse albă ca varul şi mâinile-i tremurau. 

— D-ta ştii prea multe! 

Se întoarse brusc şi părăsi camera. Frank se luă după el, 
căci se temea să nu fie tras pe sfoară. Dar uşa fu încuiată pe 
din afară, înainte ca el să fi ajuns la ea. 

Frank încercă s-o deschidă; în zadar. 

Se uită iute prin odaie. De partea opusă uşii, se mai găsea 
o ieşire. Se îndreptă într-acolo, dar luminile se stinseră 
deodată şi camera se afla în întuneric. Frank observase o 
fereastră, trebui însă să recunoască curând, că nu era 
decât o trapă. Singura fereastră a odăii era de altminteri 
prevăzută cu gratii şi jaluzele. 

Întunericul nu-l prea speria pe Frank, căci se putea ajuta 
cu lampa sa de buzunar. Fusese o greşeală tactică de a 
preveni pe Black, dar Frank nu putuse rezista ispitei, ca să-l 
sperie pe acest individ închipuit. 

Abia acum îi trecu prin minte, că se găsea într-o situaţie 
periculoasă. Afară de tânărul pe care-l întâlnise pe stradă şi 


care, lucru ciudat, îl recunoscuse, nu ştia nimeni că el se 
află în acea casă. 

Frank cercetă în grabă încăperea şi ascultă atent în 
direcţia ambelor uşi, dar nu auzi nimic. 

Frank spera că şi pe pereţii din camera asta, în care se 
afla închis, se vor găsi, ca şi pe peretele scării, arme 
orientale ca podoabă. Speranţă zadarnică. 

Îşi îndreptă atunci atenţia spre podea, pe care o cercetă 
de asemenea cu de-amănuntul. Voia să vadă dacă nu are 
ceva chepenguri sau înfundături. Dar nu găsi nimic, care 
să-l neliniştească. În sfârşit se aşeză pe marginea unuia din 
birouri şi aşteptă. 

Inamicul dădu abia după o jumătate de oră semn de viaţă. 
Şi anume, auzi deodată o voce spunând, lângă urechea sa: 

— Vrei să fii acum înţelegător? 

Frank aprinse lampa sa de buzunar şi îndreptă raza de 
lumină în direcţia din care venise sunetul. Privirea-i căzu pe 
candelabru. 

De la început i se păruse lui Frank straniu că lampa atârnă 
de o ţeavă groasă. Acum înţelegea rostul. Corpul oval al 
lămpii era pâlnia unui difuzor. 

Frank mai presupunea că aparatul servea lui Black mai 
degrabă ca să audă ce se vorbeşte în odaie, decât ca să 
comunice câte ceva celor care se aflau acolo. 

— Vino încoace şi convinge-te singur - răspunse el. 

Pe când aştepta să vadă ce o să se mai întâmple, îşi 
împărțea atenţia între cele două uşi. Credea că în fiece 
minut putea să apară o rază de lumină la una din ele. Nu se 
gândea însă că s-ar fi putut, ca şi pe coridor să se fi stins 
lumina. 

Umblând prin mijlocul odăii, auzi un zgomot înapoia sa şi 
simţi cum un laţi se puse pe braţe. Apoi fu apucat de 
picioare şi trântit la pământ. 

Se opuse din răsputeri, dar lupta era prea inegală. 
Trebuia să fie răpus. Laţul îl împiedica să mişte braţele. 


Zăcea pe covor, cu faţa în jos. În gură i se băgase un căluş şi 
mâinile îi fură încătuşate la spate. 

— Ridicaţi-l de jos - se auzi vocea lui Black. În acelaşi 
moment se aprinse şi lumina. Frank se ridică de jos cu 
ajutorul lui lakobs. 

În încăpere se mai afla şi Sparks, precum şi Sir Isaac. 
Baronul îşi acoperise însă cu o batistă de mătase partea 
inferioară a capului. Frank nu-i vedea decât ochii albaştri şi 
partea de sus a obrazului. 

— Duceţi-l pe canapeaua de-acolo - porunci Black. 

— Aşa! Acum sper că ai să te cuminţeşti - se adresă el lui 
Frank, după ce se executase ordinul pe care-l dăduse. 

Fellowe nu putea răspunde din cauza căluşului. Răspunsul 
i se putea însă citi din expresia ochilor. 

— Propunerea mea e foarte simplă - continuă Black. 

— Nu-ţi cer nimic altceva, decât să taci din gură şi să nu te 
ocupi decât de afacerile d-tale proprii. Pentru asta vei 
căpăta azi câteva sute de lire, ca aconto, şi nu ţi se va 
întâmpla nimic. Dacă respingi însă oferta mea, atunci 
trebuie să mă comport altfel cu d-ta, pentru ca să-mi asigur 
liniştea. 

— Black surâse diabolic. 

— În casa asta sunt cinci pivnițe. Dacă-ţi place istoria, ca şi 
mie, te sfătuiesc să citeşti istoria castelelor de pe malul 
Rinului. Vei pricepe imediat că şi eu am ceva similar 
închisorilor acelora vechi. Am să te închid într-o pivniţă, 
ferecat în lanţuri, de perete. Un paznic credincios îţi va 
aduce de mâncare. Pot însă să te asigur de pe acum, că 
paznicul ăsta e cam distrat, şi că are să te uite deseori. În 
închisoarea asta vei rămâne atâta timp, până ce vei fi 
mulţumit şi dispus să accepţi condiţiile mele, sau până ce 
vei fi înnebunit, aşa că internarea d-tale într-o casă de 
nebuni nu va fi greu de efectuat, şi odată acolo, nimeni nu 
va mai crede în acuzaţiile d-tale. Scoateţi-i căluşul din gură 
- se adresă el apoi lui lakobs şi Sparks - şi să-l transportam 


în odaia cealaltă. Nu cred că de acolo i se va auzi vocea, 
orişicât ar urla. 

Iakobs îi smulse căluşul din gură şi-l îmbrânci înspre 
camera alăturată. 

Black o luase înainte şi pipăia peretele ca să găsească 
comutatorul electric. Ceilalţi rămaseră în pragul uşii. 

Când Black aprinse lumina, rămase înlemnit de spaimă cu 
mâna pe comutator, apoi scoase un țipăt. 

La masă şedeau patru străini - patru bărbaţi cu măşti pe 
obraz. 

O tăcere mormântală domnea în cameră. 

Black fu cel dintâi care-şi reveni. Se îndreptă spre „cei 
patru”. Se opri însă din mers. Încercă să vorbească şi nu 
reuşi. 

— Ce... cum? - fu tot ce putu bâigui Black. 

Cel din „cei patru” care şedea la capul mesei, se uita 
pătrunzător la el. 

— Nu m-ai aşteptat, d-le Olloroff? 

— Numele meu e Black. Ce căutaţi aici? 

— Ai să vezi numaidecât. Şezi acolo! 

Black văzu abia acum, că la celălalt capăt al mesei erau 
rânduite câteva scaune. 

— Mai întâi am să vă preiau prizonierul. Sparks, scoate-i 
cătuşele! 

Sparks băgă mâna în buzunar ca să caute, pare-se, cheile 
de la cătuşe; însă mult prea adânc, aşa că... 

— Mâna la o parte! - îi strigă mascatul, făcând o mişcare 
abia vizibilă cu mâna şi Sparks văzu deodată ţeava unui 
revolver îndreptată asupra lui. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică, Black. Vizita noastră de azi nu 
va avea urmări tragice - azi încă nu. Ai primit până acum 
trei înştiinţări de la noi şi azi am venit personal, ca să-ţi 
aducem ultima înştiinţare. 

Black îşi regăsise prezenţa de spirit. 

— De ce nu mă reclamaţi poliţiei, dacă credeţi că n-am 
dreptate? - întrebă el furios. 


— O s-o facem şi pe asta la timpul său. Deocamdată îţi 
atrag personal atenţia, Black, că ai ajuns la limită! 

Colonelul nu era un laş. 

— Cu o înjurătură scoase un revolver din buzunar şi se 
repezi la „cei patru”. 

Dar... lumina se stinse imediat. Frank fu apucat de nişte 
mâini puternice şi tras afară. Auzi, în spatele său, trântindu- 
se o uşă. Se clătină apoi pe scară în jos, uşa de la intrare fu 
deschisă, - conducătorii săi cunoşteau probabil bine 
locuinţa. În fine, Frank se găsi, cam buimac, în stradă, cu 
doi bărbaţi mascaţi lângă el, îmbrăcat în haine de seară. 

— Luaţi-o pe-acolo, d-le Fellowe - spuse unul din ei, 
arătându-i drumul spre Gara Victoria. 

Frank ezită. Ar fi trăit cu plăcere sfârşitul aventurii. Unde 
au rămas oare ceilalţi doi? La ce au mai rămas? Ce mai 
căutau acolo? 

Salvatorii săi parcă-i ghiciseră gândurile. 

— Prietenii noştri sunt în siguranţă. N-avea grijă de el. Ne 
vei face un mare serviciu, dacă vei pleca iute de aici. 

După ce le exprimă mulţumirea sa, Frank o şterse în 
grabă. Numai o dată se uită înapoi, dar cei doi bărbaţi 
dispăruseră. 

CAPITOLUL V. 

LORDUL VERLOND. 

Colonelul Black era iritat. Nu ştia ce să creadă de cele 
întâmplate. Pe de o parte era necăjit, pe de altă parte îi 
venea să râdă. 

Indivizii aceia misterioşi, care făceau pe judecătorii lui, îi 
răvăşiseră hârtiile şi registrele. Apăruseră din neant şi 
dispăruseră în neant... îl neliniştiseră... şi-i băgaseră o 
spaimă groaznică în suflet. Dar pentru unele caractere 
curajul nu e decât o chestie de lumină. În lumina razelor 
soarelui, Black devenise iar curajos; căci avea convingerea 
că „cei patru” nu găsiseră nimic dăunător lui. Acum şedea 
la dejun în societatea lui Sir Isaac Tramber. 


Colonelului îi plăceau lucrurile bune, mai ales mâncăruri 
alese cât şi avantajele tehnicii moderne. Masa-i era 
totdeauna bine garnisită. 

Sir Isaac trăia mult mai simplu. Un coniac cu puţin sifon şi 
un măr, formau tot dejunul său. 

— Dar, în definitiv, ce s-a întâmplat? - mormăi el, prost 
dispus. (Se culcase târziu şi dormise prost). 

Black îi întinse o scrisoare. 

— Ce zici de asta? 

— E o scrisoare obraznică de la firma Tangge, - indivizii 
ăştia vor să le plătim 10.000 lire şi îmi fac cunoscut că, dacă 
nu le trimit imediat banii, au să declare în public că sunt de 
rea-credinţă, un mincinos. 

— Atunci plăteşte-le - răspunse Sir Isaac obosit. 

Colonelul râse cu poftă. 

— Nu vorbi prostii! De unde vrei să am 10.000 de lire? 
Sunt aproape falit; asta o ştii doar. Amândoi suntem în 
aceeaşi situaţie. Pe hârtie am o avere de două sute de mii 
de lire. Dar nu cred să pot aduna măcar câteva mii, chiar 
dacă aş încerca. Sir Isaac se uită la el. 

— Vorbeşti serios? 

— Vrei să spui... relativ la bani? 

— Da. Mă apucă damblaua! Dar, dragul meu, dacă tocmai 
acum ne lipsesc banii ne-am dus pe copcă! 

Black surâse. 

— Cam aşa ceva s-a şi întâmplat. Dar, indiferent dacă 
suntem la aman sau nu, trebuie să ne păstrăm sângele rece. 
La bancă am depăşit contul, acasă am numai vreo sută de 
lire şi presupun că nici d-ta n-ai mai mult. 

— Eu n-am nici măcar atâtea centime. 

— Avem enorme cheltuieli. Ştii doar singur cum se 
învârtesc afacerile astea! Avem vreo două-trei afaceri în 
perspectivă. Încolo nimic. Dacă ne-ar reuşi fuziunea minelor 
de fier! Am avea atunci bani cu grămada şi am putea emite, 
fiecare, cecuri pentru o sută de mii de lire! 

— Nu poţi căpăta ceva bani în City? 


Colonelul tăia vârful unui ou fiert şi nu răspunse. Tramber 
cunoştea situaţia în City tot aşa de bine ca şi el. 

— Hm - opină în fine Sir Isaac, - aşa sau aşa, ceva bani 
trebuie să ne procurăm. 

— Cum stai cu prietenul d-tale? 

Întrebarea suna ca şi când ar fi fost pusă cu indiferenţă. 
Black o cugetase însă bine. 

— Care prieten? Ce-i drept, n-am atâţia prieteni ca să fie 
nevoie să denumeşti pe unul în special. Desigur că te-ai 
gândit la Lordul Verlond. 

— Da. 

— Verlond este singurul om din lume, căruia nu trebuie să- 
i cer bani. 

— Dar, e foarte bogat... 

— Sigur! Şi se poate ca într-o bună zi averea lui să fie a 
mea... 

— Ce face? N-are moştenitori? 

— A avut. Un nepot, care umbla cu capul în nori. A fugit de 
acasă şi se crede că a murit prin lexas. Lordul Verlond are 
intenţia să ceară, în tot cazul, prin tribunal, să se constate 
că nepotul acesta a murit. 

— Asta a fost o lovitură a soartei pentru bătrânul gentilom. 

Sir Isaac începu să râdă cu poftă. 

— Ce spui? O lovitură a soartei? Bătrânul îl ura pe nepotul 
său ca ciuma! Lordul aparţine liniei secundare a familiei, pe 
când tânărul era un adevărat Verlond. De aceea îl şi ura 
bătrânul atâta. Sunt convins că i-a făcut viaţa un iad. Îl lăsa 
să vină la el la sfârşitul săptămânii şi-l şicana atâta încât 
tânărul, disperat, îşi strânse bănişorii ce-i economisise, şi o 
şterse de acasă. 

Câţiva din prietenii familiei i-au dat de urmă. Bătrânul însă 
nu făcuse nici un demers să-l regăsească. Ceilalţi au 
procurat tânărului o slujbă într-o tipografie din Londra, dar 
n-a stat mult acolo, ci a plecat cu un bilet de emigrant, în 
America. 


Şi aici l-au urmărit câţiva oameni, care se interesau de el. 
Tânărul se dusese în Texas la o fermă. Mai tărziu s-a aflat că 
un individ, a cărui descriere i se potrivea, a fost ucis într-o 
luptă de stradă. Trebuie să fi fost într-o parte sălbatică a 
Americii, ştii, cam cum se văd în filme. 

— Cine e acum moştenitorul? 

— Titlul nu-l moşteneşte nimeni. Averea trece asupra 
surorii tânărului, o fată foarte drăguță. 

Black se uită la el printre genele întredeschise. Sir Isaac 
îşi răsucea, gânditor, mustaţa, şi repetă încă o dată, ca 
pentru sine: „Într-adevăr, e o fată tare drăguță”. 

— Atunci... ai speranţe? 

— Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— Exact ceea ce auzi. Bărbatul care o va lua în căsătorie, 
va căpăta mulţi bani, nu-i aşa? 

— Da. Cam aşa ceva. Colonelul se sculă de la masă. 

Black avea absolută şi urgentă nevoie de numerar. Nu-i 
prea păsa de ceea ce se vorbea în City despre el. Altă 
afacere era, dacă Sanford se opunea fuziunii plănuite de el. 
Black spera însă că va reuşi să isprăvească şi cu Sanford, 
deşi acesta era greu de influenţat. 

Se uita gânditor la tovarăşul său. 

— În ultimul timp pui foarte puţin preţ pe legăturile 
noastre, Ikey. Ba, îţi este chiar ruşine de ele. Am descoperit 
la d-ta o înclinaţie subită spre cinste. Îmi pare rău. 

— Ah, vorbe goale!... Ştii foarte bine, că trebuie să-mi 
păstrez situaţia în societate. 

— Dar îmi eşti dator... 

— Numai patru mii de lire, care sunt acoperiţi cu o 
asigurare asupra vieţii mele, de cincizeci mii lire. 

— La care eu plătesc prima! - răspunse Black, înţepător. 

— Dar nu la bani m-am gândit acum. 

Se uită la Sir Isaac şi-l măsură din cap până-n picioare. 

— Cincizeci mii lire! Dragă Ikey, mort valorezi mai mult ca 
în viaţă! 

Pe Sir Isaac îl trecură fiori de groază. 


— Nu mai face glume proaste! - bâigui el şi bău un pahar 
cu coniac, ca să-şi revină. 

Colonelul clătină din cap. 

— Bine. Bine. Să nu ne mai certăm, - răspunse el, 
retrăgându-se în cabinetul său de lucru. 

Meteahna prietenului său de afaceri, ca să devină om 
cinstit aşa, dintr-odată, îi dădea de gândit. Simptomele 
acelea îi displăceau şi începeau să-l neliniştească. Black nu- 
şi făcea iluzii. Nu se încredea în Sir Isaac mai mult ca în alţi 
oameni. 

Baronul se reabilitase numai cu ajutorul bănesc al lui 
Black. Cu banii colonelului îşi cumpărase iar nişte cai de 
curse. 

Black nu ajutase din bunătate sufletească pe un om pe 
care buna societate îl dispreţuia şi cu care oamenii 
cumsecade nu voiau să aibă nimic de-a face. 

Sir Isaac Tramber nu-i servea la nimic şi nu-i putea fi de 
folos, atâta timp cât era exclus din societatea înaltă. 

Black concretizase odată relaţiile lui cu baronul, în fraza: 
„Baronul a fost unealta cea mai decăzută din câte mi-au 
trecut prin mână. L-am pus pe picioare, nu-i vorbă, şi astăzi 
este, dacă nu o frumuseţe atrăgătoare, cel puţin un 
gentleman suportabil.” 

Sir Isaac se dovedise mai târziu de mare folos pentru 
Black. Banii întrebuinţaţi de Black pentru a-l pune pe Sir 
Isaac din nou pe picioare, au adus profit. Dar şi baronul 
câştigase în afacerile pe care, acum, le dispreţuia atâta. 

Sir Isaac avea teamă de Black. Mai ales din acest motiv 
putea Black să-şi exercite puterea asupra partenerului său. 
Baronul pierduse multe nopţi nedormite, gândindu-se cum 
ar putea să scape de tirania lui Black. 'Ioate încercările sale 
au dat însă greş. În ultima noapte se petrecuse ceva, care 
cerea imperios ca să se separe de colonel. Sir Isaac avea, 
anume, şanse ca să-şi îmbunătăţească poziţia socială. 

Logodna sa cu Lady Mary Cassilirs era în perspectivă. Fata 
asta avea, cum se exprimase atâta de vulgar colonelul, un 


sac plin cu bani! 

Unchiul fetei, Lordul Verlond, îi dăduse să înţeleagă că ar 
accepta cererea în căsătorie. Lady Mary era pupila 
Lordului. Dar Lady Mary nu se lăsa terorizată de unchiul 
său. Nu era exclus ca bătrânul acela răutăcios să fi căpătat 
oarecare respect faţă de nepoata sa, căci Lady Mary nici nu 
lua în seamă izbucnirile de furie sau reproşurile bătrânului. 

Sir Isaac se înapoia gânditor acasă. Trebuia să se separe 
de Black şi, pentru că era lipsit de scrupule, nu-i păsa că 
situaţia sa de azi o datorează, de fapt, colonelului Black. 

Ideea că se va elibera de sub influenţa lui Black, îl făcu să 
fie bine dispus. Se îmbrăcă spre a face o plimbare prin 
Hyde Park, unde se întâlni cu Lordul Verlond şi cu nepoata 
acestuia. 

Erau în Londra destui oameni maliţioşi, care vorbeau de 
Lady Mary şi de Lordul Verlond ca de: „Frumuseţea şi 
Bestia”. 

Lady Mary reprezenta tipul englezoaicei nobile. Avea un 
ten curat, ochi frumoşi şi plini de viaţă. Un păr bogat, 
castaniu, încorona capul ei de o frumuseţe sclipitoare. 
Sprâncenele codate şi bărbia energică, o făceau şi mai 
atrăgătoare. 

Era cu un cap mai înaltă ca însoţitorul ei. Verlond n-a fost 
niciodată frumos. La bătrâneţe se urâţise şi mai mult. 
Obrazul său era atât de rigid, atât de respingător, încât 
părea să fie săpat în granit. Ochii îi zăceau adânc în orbite. 

Îl salută scurt pe Sir Isaac. 

— Ia loc, Ikey. 

Lady Mary îl salutase pe baron numai cu o înclinare abia 
perceptibilă a capului şi-şi îndreptase apoi, imediat privirea 
spre lumea care forfotea apoi aleea principală. 

— N-ai ieşit azi călare? - întrebă Sir Isaac. 

— Ba cum nu? - răspunse Lordul, - momentan sunt călare 
pe calul albastru, în faţa brigăzii mele de cavalerie. 

Lordul Verlond obişnuia să răspundă cu ironie la întrebări 
inutile. 


Văzând că atenţia nepoatei sale e atrasă de alt ceva, se 
aplecă spre baron şi-i şopti: 

— Mă tem că o să ai greutăţi. 

— Sunt obişnuit să înlătur greutăţile - răspunsul Sir Isaac 
cam de sus. 

— Cu asemenea greutăţi, n-ai să isprăveşti cu una cu două. 

— Nu te înşela! Nu te crede prea deştept. Eu îi cunosc 
caracterul, ştiu cât e de încăpăţânată! Sunt doar nevoit să 
trăiesc cu ea sub acelaşi acoperiş! Lady Mary e un drăcuşor 
impertinent. Nu găsesc altă expresie. 

Sir Isaac se uită prevăzător în jurul său. 

— Crezi că iubeşte pe altul? 

Văzând cum Lordul încruntă din sprâncene, se uită şi el în 
direcţia în care privea acesta. 

Un tânăr, cu surâsul fericit pe buze, se apropie de ei. 

Surâsul nu era destinat nici Lordului, şi mai puţin 
baronului. Era fără îndoială destinat Lady-ei Mary, care 
părea, de asemenea, foarte plăcut surprinsă, căci ochii-i 
străluceau. Făcu semn tânărului să se apropie. 

Trăsăturile feţei lui Sir Isaac se întunecară. 

— Afurisitul ăsta! - murmură el, pentru sine. 

— Bună dimineaţa! 

— Horace Gresham se adresă Lordului: 

— Aţi ieşit la plimbare? 

— Nu. Sunt în baie. Prind peşti submarini! Zbor! Parcă nu 
vezi ce fac! Şed aici şi trebuie să răspund la toate 
întrebările stupide, pe care mi le pun trecătorii! 

Horace râse. Umorul înţepător al Lordului nu-l speria. 
Fără a continua discuţia cu Lordul, se adresă fetei. 

— Mă bucur că te-am întâlnit. 

— Ce-ţi face armăsarul? - îl întrebă ea. 

Horace aruncă lui Sir Isaac o privire surâzătoare. 

— Oh, are să facă treabă la curse. În tot cazul, are să-l 
sâcâie destul pe Timbolino. 

— Calul meu va fi totdeauna superior calului d-tale, 
orişiunde se vor întâlni - răspunse Sir Isaac supărat. 


— Fac prinsoare pe o mie de lire. 

— N-am intenţia să-ţi câştig aceşti bani. Consider ca ceva 
necinstit pariuri câştigate atât de sigur, ca pariul propus de 
d-ta. Ar fi necinstit şi faţă de prietenul d-tale... 

Ultimele cuvinte, deşi pronunţate cu mare indiferenţă, 
lăsau să se subinţelegă ceva. Sir Tramber înţelese 
numaidecât că tânărul acela ştia mai multe despre relaţiile 
sale, decât i-ar fi fost lui plăcut, mai ales în momentul acela. 

— Pe tovarăşul meu nu-l interesează pariurile mele - 
răspunse Sir Isaac iritat. 

— Ţi-am oferit un pariu pe faţă. Dacă nu vrei să-l accepţi... 
- termină el ridicând din umeri. 

— Dacă vrei, îl accept - răspunse Horace cu indiferenţă şi 
se adresă din nou Lady-ei Mary.? 

— Ce vrea Gresham? - întrebă Lordul, văzându-l pe baron 
necâjit. 

— Nu ştiam că ţi-e prieten. Unde l-ai cunoscut? 

Lordul rânji. 

— Acolo unde se fac cele mai multe cunoştinţe neplăcute: 
la Jockey-Club. Toate cursele devin acum afurisit de nobile. 
Nu mai găseşti aproape pe niciunul din vechii pariori. 
Ultima dată, când m-am dus la curse, am fost dezamăgit. 
Salonul de ceai era atât de plin, încât nu puteai deschide 
uşa! Afara însă era gol. Cursele de cai se duc la dracu, la 
noi, în Anglia, Ikey. 

Lordul ajunsese la subiectul său de predilecție, Sir Isaac 
nu se prea simţea bine; căci odată pornit pe poveşti vechi, 
Lordul nu putea fi oprit... 

— Azi nu mai poţi paria ca înainte vreme. Odaia am pariat 
cinci mii de lire pe un cal, 20: 1, fără ca să se fi schimbat 
câtuşi de puţin cota. Unde mai poţi face azi aşa ceva? 

— Hai să ne plimbăm puţin - spuse Mary. 

Lordul, absorbit cum era de acuzaţiile ce le aducea contra 
Jockey-Clubului de azi, nici nu băgă în seamă, că nepoata sa 
se depărtase cu Horace. 


Sir Isaac i-ar fi întrerupt bucuros tirada, dar îi era teamă 
să nu-l supere şi mai mult pe bătrân. 

— Nu înţeleg cum unchiul d-tale se ocupă de asemenea 
oameni - spunea Gresham. 

— Nu mă mir deloc. Râăbdarea unchiului meu faţa de 
elemente dubioase e proverbială. 

— Faţă de mine nu prea e amabil. 

— D-ta nu te-ai făcut încă destul de urât în societate. 
Trebuie să te cerţi mai întâi cu toţi oamenii şi apoi are să te 
apere şi să te stimeze el. 

— Dar aşa ceva nu e în caracterul meu, nu-i aşa? 

Mary se roşi puţin... 

— Nu. Sunt convinsă că d-ta eşti un tânăr drăguţ şi amabil. 
Trebuie să ai mulţi prieteni buni. Din contră Ikey are 
cunoştinţe dubioase. De curând a luat masa într-un local în 
societatea unui om imposibil. Îl cunoşti? 

Horace clătină din cap. 

— Îmi pare rău, dar nu cunosc oameni imposibili. 

— Era un oarecare colonel Black. 

— Am auzit de el. 

— Cine este? 

— Un colonel. 

— Din armată? 

— Nu din armata engleză. În America există o mulţime de 
titluri de politeţe şi colonelul este, —ei bine, - este prieten 
cu Sir Isaac. 

— De aici deduc, că nu are un caracter bun. 

Horace se uită mulţumit la ea. 

— Sunt atât de încântat că ai spus asta. Mi-era teamă... 

— De ce-ţi era teamă? 

Ea nu-l mai văzuse în halul acela de timiditate. 

— Ei bine... vreau să spun... se aude una, alta... Ştiucă e 
un om de rând şi mai ştiu ce bună şi drăgălaşă eşti d-ta, 
Mary; te iubesc mai mult decât orice pe lume! 

Lady Mary se îngălbeni şi mâna-i tremura. Nu se gândise 
niciodată, că cineva i-ar fi putut face o declaraţie de 


dragoste în mijlocul unei mulţimi de oameni. Situaţia asta o 
intimida şi-i tăie respiraţia. Se uită la el. Şi el pălise. 

— Nu trebuia să spui aşa ceva - îi spuse ea în şoaptă, - 
atât de dimineaţă... 

CAPITOLUL VI. 

POLIȚISTUL ŞI ARISTOCRATA. 

Frank Fellowe „lucra” în podul casei sale cu punching- 
balul şi-şi descărcă tot necazul ce-l avea pe suflet pe balonul 
acela de piele. 

Sergentul Gurden îi făcea zile fripte. Îi dădea serviciul cel 
mai neplăcut şi-l încărca cu îndatoriri extraordinare, 
orişicând putea s-o facă. 

Afară de asta, Frank Fellowe îşi luase singur, în special, 
însărcinarea de a observa activitatea colonelului Black şi a 
creaturilor sale. Frank, dac-ar fi voit, putea să înlăture toate 
greutăţile cu o singură lovitură. Dar asta nu sta în 
caracterul său. Frank voia să prevină şi să distrugă, în orice 
caz, planurile colonelului Black. Pusese la o parte orice alte 
interese care ar fi putut să-l distragă de la problema asta. 

Câtva timp după accidentul avut, se întâlni cu fiica 
milionarului Sanford, pe care o salvase, şi a cărei cunoştinţă 
o făcuse cu ocazia aceea. Ea aştepta cu bătaie de inimă 
întâlnirea. Atunci când Frank sărise pe maşină, ca să-i ajute, 
avusese pentru el recunoştinţă şi admiraţie. Impresia asta 
se adânci în timpul plimbării cu el prin grădina zoologică. 
Ea-i trimisese un bilet de intrare, căci voia să ştie cine era 
salvatorul ei. 

Se temea că va fi decepţionată. Căci un poliţist în 
uniformă, cu faţa încadrată de un chivăr lucitor, putea să 
arate mizerabil în haine civile. Cine ştie ce gust ordinar 
putea el să arate în alegerea hainelor, fără a mai vorbi de 
cravată şi ghete. 

Se pregătise serios să-l vadă cu o cravată confecţionată 
gata. Era atât de pătrunsă de conştiinţa de castă, încât se 
decisese să meargă cu el numai pe aleile lăturalnice. Când 
văzu însă, că-i iese înainte un domn drăguţ, îmbrăcat după 


ultima modă, rămase surprinsă. Frank nu arăta nici ca un 
măcelar la o festivitate şi nici ca un meşteşugar la o 
înmormântare! 

După ce ea i-a arătat lui două colivii şi i-a explicat diverse 
animale, preluă el conducerea şi începu să-i povestească 
lucruri despre animale sălbatice, lucruri pe care ea nu le 
auzise niciodată. Frank îi explică deosebirea între cinci 
feluri de vulpi şi-i povesti o serie de anecdote. Ea-l asculta 
plină de admiraţie. Frank o conduse apoi spre o clădire, pe 
care ea nu o cunoştea încă şi în care se ţineau animalele 
bolnave, în convalescenţă. La sfârşit, Frank îi mai spuse că 
nu era nevoie să-i trimită bilete de intrare, căci el era 
membru al societăţii pentru întreţinerea grădinii zoologice! 

Le era imposibil să viziteze totul într-o zi; şi aşa se făcu, că 
trebuiau să se mai întâlnească. Afară de aceasta călăreau 
împreună, dimineaţa, în parc. Ea presupunea, bineînţeles, 
că el închiriase calul de la un manej, cu toate că nu călărea 
totdeauna pe acelaşi cal. 

— Dar câţi cai ai d-ta în grajd? - îl întrebă ea odată, în 
glumă. 

— Şase - răspunse el prompt. 

— În timpul sezonului iau parte la multe vânători... 

Se opri însă brusc din vorbă. Graba îi jucase un renghi. 

— Dar... d-ta eşti funcţionar... poliţist... vreau să spun... 
iartă-mă dacă am fost nepoliticoasă. 

— Am ceva avere personala. Sunt de abia de douăsprezece 
luni la poliţie, înainte am fost... n-am fost poliţist. 

Nu se exprima tocmai lămurit şi ea nu-l prea înţelegea 
văzându-l cum, prins în cursă, schimbă subiectul 
conversaţiei. În sine se mira însă de cele ce-i spusese el, cu 
toate că expunerile sale îi erau foarte agreabile. 

Ciudat era că, după convorbirea asta, i se născu ideea că 
nu mai trebuia să se întâlnească cu el. Dar, în cazul acesta 
n-ar fi trebuit să se întâlnească nici înainte cu el? De ce să-i 
fie permis să facă o plimbare cu un poliţist, pe când cu unul 
de aceeaşi clasă socială cu a ei, nu? Cu toate astea, ei 


continuau sa se întâlnească şi deveniră, încetul cu încetul, 
atât de intimi, încât îşi ziceau pe nume: „May” şi „Frank”. 

Theodore Sanford, un om foarte energic, era totuşi un 
mare democrat. Glumea cu fiica sa de „poliţistul” ei. Făcea 
aluzii la vizite discrete în bucătărie şi o întreba dacă i-a dat 
ceva bani de mâncare. La urmă discutară însă serios asupra 
viitorului lui Frank. Era oare necesar ca să rămână poliţist? 
El singur spusese că are avere. La ce ar păstra atunci 
funcţia subalternă a unui simplii gardian? 

Convorbirile acestea între tata şi fiică luară un caracter 
din ce în ce mai serios şi într-o bună zi May se aşeză şi-i 
scrise lui Frank o scrisoare, care de fapt era un ultimatum. 
În zelul său, ea expedie scrisoarea; fapt pe care-l regretă 
însă imediat. 

Theodore Sanford se uita la ea cu un surâs blând. 

— Va să zică, eşti serios necăjită pe polițistul tău? 

Dar pentru May chestiunea nu era o glumă. Pe faţa ei 
frumoasă se desena decizia. 

— Bineînţeles că d-l Fellowe poate să facă ce vrea. Eu n- 
am nici un fel de putere asupra lui. 

— May nu spunea adevărul şi ştia foarte bine acest lucru. 

— Dar am dreptul să cer de la prietenii mei... 

O trecură lacrimile de necaz. Tatăl ei se uita cu duioşie şi 
teamă la ea. Pierduse soţia de timpuriu, fetiţa era încă mică 
de tot pe-atunci. Îi era frică să nu descopere şi la ea 
semnele bolii nemiloase, care-i răpise soţia iubită. 

— Nu trebuie să te necăjeşti, draga mea. Sunt convins că 
el va face tot ce-i vei cere, dacă simte şi gândeşte cât de 
puţin ca un om cu suflet. Arăţi rău - adăugă el îngrijorat. 

Ea surâse. 

— Mă simt obosită. 

— Arăţi slăbită în ultimul timp. Şi Black mi-a spus asta, 
ultima dată când te-a văzut. Mi-a recomandat un medic 
excelent, - mi-am notat adresa. 

Ea clătină energic din cap. 

— N-am nevoie de doctor. 


— Dar... 

— Te rog, tată, nu mă chinui - îl rugă ea. 

— Nu trebuie să mă sileşti. 

În momentul acela, un servitor intră în cameră, după ce 
bătuse mai întâi la uşă. 

— D-l Fellowe doreşte să vă viziteze. 

— Unde este? - întrebă May. D-l Sanford o văzu cum se 
roşeşte şi clătină din cap. 

— Vă aşteaptă jos în salon. 

— Mă duc jos. 

— Tatăl său o aprobă. 

— Desigur, că are să fie drăguţ şi amabil cu tine, - de altfel 
e un gentleman. 

— Ce ai spus? îndrăzneşti să pui la îndoială, că e un 
gentleman? - se supără May. 

— lartă-mă! 

Intrând în salon, May îl găsi pe Frank citind scrisorica ai, 
scrisoare care-l adusese atât de iute acolo... 

May îi întinse mâna, pe care elo ţinu într-a sa mai mult 
decât cereau convenienţele. 

Apoi Frank începu să vorbească. Îi venea greu, căci 
niciodată nu apăruse atât de frumoasă ca în seara aceea... 

May Sanford aparţinea acelui fel de femei, a căror 
frumuseţe e atât de neobişnuită, încât nu se poate descrie. 

Frumuseţea unei femei nu e dată numai printr-o singură 
trăsătură. Ea reiese din mai multe amănunte caracteristice: 
din forma gurii, din felul cum ţine capul, din frizură, din 
tenul feţei, din supleţea corpului, din felul mersului şi altele. 

May Sanford era într-adevăr o frumuseţe. Fusese şi ca 
copil delicioasă. Când se făcu mare, nu numai că nu-şi 
pierduse nimic din drăgălăşenia ei, ci din contră... 

— Crezi serios ceea ce mi-ai scris? Nu cred să fie asta 
intenţia d-tale. 

— Am crezut... cred... că e bine. Mă tem că nu ne vom 
putea înţelege asupra unor lucruri. În ultimul timp ai fost 
cam aspru, d-le Fellowe. 


Frank păli la faţă. 

— Nu-mi amintesc să fi fost nepoliticos cu d-ta. 

— E absolut imposibil ca să rămâi poliţist! 

May se apropie de el şi-i puse mâinile pe umeri. 

— Nu vezi că şi tatăl meu face glume în direcţia asta? E 
teribil. Sunt sigură că şi servitorii discută despre asta... eu 
nu sunt mândră... dar... 

Frank râse. 

— May, nu înţelegi că n-aş fi gardian, dacă n-ar exista un 
motiv puternic? Eu fac serviciul ăsta pentru că l-am promis 
superiorilor mei. 

— Dar... dar... dacă-ţi dai demisia din poliţie, atunci nu mai 
ai superiori. 

— Nu pot să părăsesc serviciul - răspunse el simplu. Se 
gândi o clipă şi continuă: 

— Îmi ceri ca să-mi calc cuvântul dat. Îmi ceri ca să comit o 
nedreptate mult mai mare, decât aceea pe care vreau s-o 
ispăşesc. Doar nu vrei aşa ceva? Nu poţi să-mi ceri asta! 

Ea se depărtă dezamăgită de lângă el. 

— Înţeleg, nu vrei să faci ce-ţi cer eu. 

— Îi întinse mâna. 

— N-am să te mai rog niciodată să faci vreun sacrificiu. 

EI îi luă mâna, i-o strânse o clipă, apoi ea părăsi camera 
fără a mai scoate o vorbă. Frank mai aşteptă puţin, în 
speranţa că ea va regreta procedeul şi că va reveni. Dar uşa 
pe unde ieşise May, rămase închisă. 

Abătut şi trist Frank părăsi casa. 

CAPITOLUL VII. 

DR. ESSLEY SE ÎNTÂLNEŞTE CU UN DOMN. 

Dr. Essley era ocupat cu o analiză la microscop. Încăperea 
în care se găsea el era luminată numai de lampa puternică 
a microscopului. 

Se părea că e mulţumit de rezultatul obţinut, căci scoase 
preparatul din microscop şi-l aruncă în foc. Aprinse apoi 
lumina, se aşeză şi luă un ziar în care citi un articol 
interesant, anume asupra morţii subite a lui Augustus Fank. 


„Decedatul discuta tocmai cu cunoscutul financiar, 
colonelul Black, amănuntele unei noi fuziuni pe piaţa 
fierului, când se prăbugşi subit şi decedă, înainte de a i se fi 
putut da vreun ajutor medical. Se presupune că a sucombat 
din cauza unui anevrism”. 

Deoarece Fank era într-adevăr bolnav de inimă, cazul nu 
se cercetă mai departe. 

Ăsta a fost, aşadar, sfârşitul lui Fank. Dr. Essley clătină din 
cap. 

— Da ăsta i-a fost sfârşitul. Şi acum? 

Scoase din buzunar o scrisoare, a cărei adresă era scrisă 
de Sanford. 

Essley făcuse cunoştinţa milionarului încă pe timpul când 
acesta era în relaţii bune cu colonelul Black. Îi fusese 
recomandat de Black şi-l tratase chiar în câteva rânduri. 
Sanford îl numea: „doctorul de la periferie”. 

„Cu toate că sunt acum cam certat cu prietenul nostru 
Black” - îi scria milionarul - „sper că legăturile dintre d-ta şi 
mine nu sunt atinse de cearta aceea; şi asta cu atât mai 
mult, cu cât te-aş ruga să faci o vizită fiicei mele”. 

Essley îşi aducea aminte de fata aceea frumoasă cu ochii 
albaştri, surâzători. 

Băgă scrisoarea din nou în buzunar, se duse în laborator şi 
încuie uşa. Când ieşi afară, era îmbrăcat cu o manta lungă. 
În mână ţinea o geantă. Avea exact timpul să mai prindă un 
tren spre oraş. Pe la unsprezece ajunse în faţa casei d-lui 
Sanford. 

— Eşti într-adevăr un medic misterios - îl salută Sanford. 

— Vizitezi pe toţi pacienţii la o oră aşa de târzie? 

— Numai pe cei nobili. 

— Păcat de sărmanul Fank. Abia acum câteva săptămâni 
am luat masa cu el. Ţi-a povestit că s-a întâlnit cu un individ, 
care te-a cunoscut în Australia? 

Pe faţa doctorului se zări o umbră de plictiseală. 

— Să vorbim mai bine de fiica d-tale. Ce-i lipseşte? 

Sanford surâse timid. 


— Probabil că nimic important. Dar e singurul meu copil. 
Câteodată îmi închipui că e palidă. Doctorul meu de casă 
zice că n-are nimic, 

— Hm, hm... Unde e domnişoara? 

— La teatru. Trebuie să crezi că sunt nebun, că te chem în 
oraş ca să vezi pe fiica mea, când ea se poate duce la 
teatru. A avut de suferit ieri ceva neplăcut, care a atins-o 
mult; şi eu am fost mulţumit că azi a vrut să vadă o operetă. 

— Cei mai mulţi părinţi sunt nişte proşti. Am s-o aştept. 

— De ce te-ai certat cu Black? 

Milionarul încreţi din frunte. 

— Din cauza unor afaceri. Vrea să mă silească să fac ceva 
care e contra intereselor mele. Şi eu i-am ajutat doar, acum 
patru ani... 

— Dar şi el te-a servit. 

— Asta nu corespunde cu nimic ajutorului meu. l-am dat 
atunci o şansă bună. Ela fondat societatea mea, la care eu 
am câştigat frumos, dar el a câştigat mai mult. Afacerea a 
luat dimensiuni atât de mari, încât ar fi stupid să fuzionez 
cu alte firme din branşa fierului. Nu mă pot abate de la 
punctul ăsta de vedere. 

— Înţeleg. 

Încăpăţânarea asta trebuie distrusă, se gândea el şi 
singurul drum pentru a ajunge la acest rezultat, era fiica 
lui. Astă seară nu putea face încă nimic. Asta o ştia el prea 
bine. 

— Mi se pare că durează prea mult. Am să vin iar, mâine 
seară. 

— Îmi pare rău... 

— Nu e nevoie să te scuzi. Ai să găseşti vizita asta în nota 
ce ţi-o voi trimite. 

Sanford râse, conducându-l spre uşă. 

— Eşti tot atât de bun om de afaceri, ca şi prietenul d-tale. 

— Aproape. 

Taxiul, care-l aşteptase, îl duse la gara Charing Cross. 


— Se duse imediat la telefon şi chemă un hotel în 
Bloomsbury. 

Avea tot interesul să se întâlnească cu un anumit domn 
Weld pe care-l cunoscuse în Australia. 

Obţinu legătura şi aştepta ca portarul să-l cheme pe d-l 
Weld la telefon. 

— Aici e Weld. 

— Vrei să-mi vorbeşti? 

— Da. Numele meu e Cole. Te cunosc din Australia şi am 
să-ţi comunic ceva de la un prieten comun. Pot să te văd 
încă astă seară? 

— Da. Unde să ne întâlnim? 

Dr. Essley îşi aranjase deja planul. 

— În faţa lui British Museum. Acolo e pustiu pe vremea 
asta şi nu o să ne greşim unul pe altul. 

— Bine. Într-un sfert de ceas? 

— Foarte bine. La revedere. 

Essley atârnă receptorul, predă geanta la depozitul de 
bagaje din gară şi o porni pe jos spre Great Russell Street. 
Intenţionat nu opri nici o maşină, căci voia să evite tot ce-ar 
fi putut contribui, ca să fie recunoscut. Black ar fi fost, 
înainte de toate, acela care s-ar fi supărat. Gândul acesta îl 
făcu să surâdă. Strada Great Russell era pustie. Trecea 
numai ici-colo câte un automobil. Pietoni nu se zăreau 
aproape deloc. 

D-l Weld aştepta deja în faţa lui British Museum. Era un 
bărbat înalt şi voinic, cu faţa inteligentă. 

— Dr. Essley? - întrebă el, îndreptându-se spre el, cum îl 
văzu că se opreşte. 

— Aşa mă... dar se întrerupse imediat. 

— Numele meu e Cole. De unde până unde să spui că sunt 
dr. Essley? 

— 'Ţi-am recunoscut vocea, - răspunse Weld liniştit. 

— De altfel, e indiferent ce nume porţi acum. Voiam să te 
văd. 

— Şi eu aveam dorinţa asta. 


Ajunseră acum la colţul unei străzi lăturalnice. 

— Ce vrei de la mine? - întrebă medicul. 

Celălalt râse. 

— 'Ţi-am spus doar, că vreau să te văd. Dar nu semeni 
deloc cu Essley pe care l-am cunoscut eu. Acela era mai 
înalt şi mai zvelt. Avea şi altă culoare a feţei. Am fost 
totdeauna de părerea că Essley, pe care l-am cunoscut eu în 
Australia, a murit acolo... 

— Posibil - răspunse doctorul, care înainte de toate voia să 
câştige timp. Strada era pustie. Essley ştia că, numai câţiva 
paşi mai departe, era o boltă în care un individ putea să 
zacă până ce-l va descoperi o patrulă de poliţie. 

În buzunarul hainei avea un fulg ud, înfăşurat în hârtie de 
pergament. Essley scoase pacheţelul afară şi-i desfăcu, cu 
mâinile la spate învelişul. 

— serios, dr. Essley - spunea tocmai Weld, - am impresia 
că d-ta trăieşti sub un nume fals. 

Essley se uită la el. 

— D-ta gândeşti prea multe. Şi totuşi, nu ştiu cine eşti. Ia 
uită-te la mine. 

Tânărul se întoarse spre el. Essley ridică mâna cu iuţeala 
fulgerului... 

Dar chiar în clipa aceea, mâna-i fu apucată ca într-un 
cleşte. Alţi doi bărbaţi apărură, ca ieşiţi din pământ. 1 se 
aruncă în obraz ceva, care împrăştia un miros mucegăit şi 
care-l ameţi. Essley se apără ca un disperat, nu e vorbă, dar 
erau prea mulţi. Mai auzi numai fluierul de alarmă al unui 
poliţist şi se prăbuşi la pământ... 

Când îşi reveni, zări plecat asupra lui, pe un gardian. 
Instinctiv îşi duse mâna la cap. 

— Eşti rănit? 

— Nu. 

Essley se sculă cu greu de jos. Abia se ţinea pe picioare. 

— I-ai prins? 

— Nu. Au şters-o. l-am zărit abia în momentul când d-ta ai 
căzut la pământ. Au dispărut, ca şi când i-ar fi înghiţit 


pământul! 

Doctorul se uită pe jos ca să găsească fulgul. În zadar. Cam 
contra voinţei, îşi spuse numele şi adresa. Polițistul opri o 
maşină. 

— Eşti sigur că n-ai pierdut nimic? 

— Sigur. Mi-ai face un mare serviciu, dacă nu vei raporta 
ce s-a întâmplat. 

— Cu aceste cuvinte, îi băgă o bancnotă de cinci lire în 
mână. 

— N-aş dori să apară în ziare. 

Polițistul îi înapoie banii. 

— Regret; dar nu-i pot lua, chiar dacă aş vrea. 

Polițistul se uită pieziş în jurul său şi adăugă: 

— Mă însoţeşte un funcţionar superior de la Scotland Yard. 

Essley se uită şi el în direcţia în care se uitase gardianul şi 
zări un bărbat ascuns în umbră. 

— El te-a văzut mai întâi - spuse polițistul, un băiat tânăr 
şi vorbăreţ. 

Essley se îndreptă - parcă-ar fi fost atras de o forţă 
neînţeleasă - spre străinul acela pitulat în umbră. 

— Vă sunt foarte recunoscător şi sper că şi dv. veţi avea 
amabilitatea de a lăsa moartă chestia asta. Mi-ar fi foarte 
neplăcut, dacă presa s-ar ocupa de ea. 

— Te cred! 

Străinul era îmbrăcat în haine de seară. Fuma o ţigară, al 
cărei vârf roşu îl împiedica pe Essley să-l poată vedea la 
faţă. 

— În chestiunea asta, vom face noi ceea ce vom Crede că e 
bine, d-le dr. Essley. 

— De unde ştiţi cum mă cheamă? 

Celălalt surâse şi voi să plece. 

— Daţi-mi voie! 

Essley făcuse un pas înainte şi voi să se uite în obrazul 
străinului. 

— Vocea dv. îmi pare cunoscută! 

— Posibil - răspunse străinul, dându-l la o parte. 


Dr. Essley, care nu era nici el un slăbănog, rămase 
surprins de forţa bărbatului acel. 

— Cred că ar fi mai bine să vă duceţi acasă - i se adresă 
acum gardianul, care nu voia să ofenseze nici pe doctor, dar 
mai ales pe superiorul său, pe acel director misterios de 
poliţie, care apărea şi dispărea pe neaşteptate, la toate 
secţiile. De obicei vizitele sale inopinate aveau ca urmare 
pedepse. 

— Da. Am să mă duc acasă, - răspunse Essley, - aş dori 
însă, să cunosc numele domnului acesta. 

— Asta nu te interesează deloc - răspunse străinul, în locul 
gardianului. 

Essley ridică din umeri. Trebuia să se mulţumească cu 
răspunsul acesta. 

Se gândea acum la ceea ce trebuia să facă. Hârtii nu avea, 
ca să le distrugă. Când ajunse în laborator, goli mai întâi 
trei sticluţe în jgheab. Pe a patra o luă cu el. O să mai aibă 
nevoie de ea. Sticluţa aceea verde, mai folosise odată lui 
Black... 

Deschise robinetul, ca apa să îndepărteze orice urmă a 
otrăvurilor pe care le turnase. Sparse apoi sticlele şi le 
aruncă în cutia cu gunoi. 

Trecu apoi în dormitor. Nu se putea linişti însă. După câtva 
timp se sculă, încuie uşa, sprijini clanţa cu un scaun, 
cercetă dulapul cu haine şi se uita chiar şi sub pat. La 
sfârşit se mai linişti puţin şi se culcă, punând revolverul sub 


pernă. 
* 


x 


În drum spre Forest Hill, se gândea la cele întâmplate în 
noaptea aceea, fără să înţeleagă nimic. Cine să fi fost cei 
trei? Ce intenţii aveau? Cine era străinul acela, care stătuse 
în umbră? Era posibil ca cei care îl atacaseră să fi lucrat în 
înţelegere cu poliţia? 

Nu găsise încă răspunsul la întrebările astea, când ajunse 
acasă, unde locuia singur, numai cu o femeie bătrână care-i 


ducea menajul. 

În fine, ajunse la concluzia că dr. Essley trebuia să dispară. 
Essley trebuia să plece din Londra. Nu era nevoie să-l 
înştiinţeze pe colonelul Black. Acesta va afla din vreme de 
plecarea lui. Voia numai să aranjeze chestiunea cu Sanford 
şi cu fiica acestuia şi apoi să plece. 

Intră în odaia sa de lucru şi aprinse lumina. 

Pe birou se afla un plic cenuşiu, subţire. Plicul trebuia să fi 
fost predat personal. Adresa era scrisă de o mână energică. 

Din întâmplare se uită la hârtia sugativă de pe birou şi 
tresări. 

Scrisoarea fusese scrisă aici, pe locul acesta. Cerneala 
fusese uscată cu tamponul său! 

Nu exista nici o umbră de îndoială. Sugativa o reînnoise el 
în dimineaţa aceea. 

Essley se uită iar la plic. 

N-a fost un pacient. Bolnavii săi nu veneau niciodată aici. 
Clientela sa era, de altfel, foarte puţin numeroasă. Afară de 
asta, uşa era încuiată şi numai el avea cheia. Desfăcu plicul, 
scoase afară o coală de hârtie şi citi: „Ne-ai scăpat astă 
seară. Nu mai ai decât zece zile, ca să te pregăteşti pentru 
soarta care te aşteaptă. 

Cei patru” 

Prăpădit de spaimă, Essley se prăbuşi într-un scaun. 

Au fost deci „Cei patru” - şi el scăpase din ghearele lor! 

„Cei patru”! Îşi prinse obrazul în mâini şi căuta să-şi adune 
gândurile. Îi mai dădeau răgaz zece zile. În acest timp mai 
putea face el multe. Şi totuşi îl apucă groaza morţii, - pe el, 
care trimisese atâţia oameni pe lumea cealaltă. Atâţia 
oameni, fără să simtă vreo remuşcare! Dar acum era vorba 
de el însuşi! Se apucă de cap - şi se uită plin de spaimă prin 
cameră. El, specialistul în otrăvuri; el care se juca atât de 
uşor cu moartea; el, care reînviase vechea artă a familiei 
Borgia, şi care reuşise sa se sustragă legilor; el nu mai avea 
de trăit decât numai zece zile! Ei bine, voia să pună mâna, 


cel puţin, pe acel domn Sanford! Asta trebuia s-o facă, 
pentru Black! 

A doua zi dimineaţa se simţea prăpădit şi ca bătut. Obrajii 
îi erau palizi, în jurul ochilor avea cearcăne negre. 

Totuşi se îmbrăcă cu îngrijirea obişnuită. La prânz se duse 
la Sanford, unde fu condus imediat în salon. 

D-ra Sanford era singură. El constată că era tare 
frumoasă. 

D-ra Sanford simţi numaidecât că-i era antipatic, Văzându- 
| că se apropie, se posomori la faţă. Lui îi venea să râdă... 

— Tata nu e acasă. 

— Admirabil. Putem deci vorbi nestingheriţi, - şi luă loc, 
fără ca ea să-i fi oferit un scaun. 

— Tatăl meu se sperie de pomană. 

Tocmai în momentul acela, intră şi d-l Sanford. 

— Ei bine, cum o găseşti? 

— Aparenţa înşeală - răspunse Essley. 

Acum nu putea face experienţa cu fulgul. Trebuia să fie 
atent şi prevăzător. Mai conversă câteva clipe şi se sculă să 
plece. 

— Am să-ţi trimit o doctorie. 

May strâmbă din nas. 

— Nu eşti silită s-o iei - zise Essley ironic. 

— Poţi să vii marţi la noi la masă? - îl întrebă Sanford. 

Dr. Essley reflectă - azi e sâmbătă, peste trei zile - mai 
avea apoi şapte. Între timp se puteau întâmpla multe. 

— Da. Am să vin. 

Îşi luă apoi un taxi şi se duse la una din locuinţele sale, în 
apropiere de Embankment. Încăperile ce le avea acolo, i-au 
fost de multe ori de folos. 

CAPITOLUL, VIII. 

COLONELUL BLACK SE SPERIE! 

D-l Sanford avu o discuţie definitivă cu colonelul Black. 
Multe zvonuri circulau prin City. Unul spunea altuia, că-i 
merge rău lui Black, - fuziunea uzinelor de fier despre care 

se vorbise atâta, nu-i reuşise. 


Black şedea la biroul său şi se juca cu un couppapier. Era 
şi mai posomorât ca de obicei. Mâna care ţinea cuţitaşul îi 
tremura nervos. 

Se uită la ceas. 

— Sanford trebuia să sosească dintr-un moment în altul. 
Sună şi întrebă pe funcţionarul care apăruse imediat în 
pragul uşii: 

— N-a venit încă d-l Sanford? 

— Tocmai acum a sosit. 

— Condu-l înăuntru. 

Amândoi bărbaţii se salutară ceremonios. Black îşi invită 
musafirul să ia loc şi-l întrebă scurt: 

— Spune-mi, cum stăm amândoi? 

— Ca şi până acum - răspunse Sanford foarte rece. 

— Serios că nu vrei să iei parte la fuziune? 

— Nu. 

Black lovea uşor cuţitaşul de masă. Sanford se uita curios 
la el. Colonelul se schimbase la faţă. Îmbătrânise. Faţa sa 
galbenă era plină de zbârcituri. 

— Asta înseamnă că sunt ruinat. Am mai mulţi creditori 
decât pot să-i număr. Dacă s-ar face fuziunea, m-aş putea 
aranja. Odată cu mine, se mai dau şi alţii peste cap. De 
pildă: Ikey Tramber, îl cunoşti doar pe Sir Isaac? E prieten 
cu Lordul Verlond. 

Vorbele lui Black nu făceau însă nici o impresie asupra lui 
Sanford. 

— Eşti singur de vină că ai ajuns în halul ăsta. Ai tras peste 
treizeci şi unu. Sau mai bine zis, ai considerat ca fapt 
îndeplinit, ceea ce nu era decât un plan. 

Black se uită ţintă la el. 

— E foarte uşor să stai pe scaun şi să faci morală, - în 
vocea lui Black se simţea iritarea ce-l cuprinsese şi pe care 
căuta s-o ascundă: 

— N-am nevoii de sfaturi... nici de vorbe bune... Am nevoie 
de bani. Dacă nu iei parte la fuziune şi nu accepţi planul 
meu... 


— Atunci? 

— Nu te ameninţ. Te previn numai. Rişti mai mult decât 
crezi. 

— Vreau să iau riscul asupra mea. Mai ai ceva de spus? 

— Nu. Nimic. 

— Atunci, la revedere. 

Uşa se închise în urma lui Sanford, dar Black nu se mişca 
de la locul său. Rămase în birou până ce se întunecă bine de 
tot. Desena nişte figuri pe hârtia sugativă din faţa sa. 

Se sculă în fine şi se duse acasă, în Victoria Street. 

— Vă aşteaptă un domn - îi spuse servitorul, ajutându-l să- 
şi scoată paltonul. 

— Cine e? 

— Nu ştiu precis. Face impresia unui detectiv, 

— Un detectiv? 

— Lui Black îi tremurau mâinile şi era supărat pe sine, de 
slăbiciunea sa. Rămase o clipă în hol, ca să-şi recapete 
sângele rece, apoi intră în salon. 

— Vrei să-mi vorbeşti? - se adresă el domnului care îl 
aştepta. 

— Da. Trebuie să vă întreb ceva. 

Black era cât pe-aci să-l întrebe dacă e poliţist, dar nu 
avea curaj. 

Străinul îi dădu singur explicaţia necesară. 

— Un avocat m-a însărcinat să aflu adresa doctorului 
Essley. 

Black se uită cu atenţie la el. 

— Dar asta nu e atât de greu... numele şi adresa lui se 
găsesc în cartea de telefon. 

— Ştiu asta. Şi totuşi nu îl pot găsi. De altfel nici nu vreau 
să îi aflu adresa, ci numai să îl identific. 

— Nu înţeleg. 

— Nu ştiu cum să mă explic. Dacă îl cunoaşteţi pe dr. 
Essley, vă veţi aminti, că a trăit câţiva ani în Australia. 

— Exact. Am venit împreună de acolo. 

— Şi dv. aţi fost în Australia? 


— Da. Am fost împreună câţiva ani acolo, dar nu în 
continuu. 

— Înţeleg. Aţi plecat împreună de aici? 

— Nu. 

— L-aţi văzut în ultimul timp? 

— Nu. l-am scris numai de câteva ori. 

— Black se silea să nu îşi piardă cumpătul. Individul acesta 
nu trebuia să bage de seamă cât de mult îl nelinişteau 
întrebările lui. 

Străinul îşi notă câteva lucruri şi se pregătea să plece, cu 
vorbele: 

— V-ar surprinde, dacă vă voi spune că adevăratul dr. 
Essley a murit în Australia? 

Black trebui să se sprijine de masă. 

— Nu ştiam asta - răspunse el cu indiferenţă aparentă. 

— Asta este tot? 

— Da. Mulţumesc. Nu e destul? 

— Poţi să îmi spui, cine te-a trimis? 

— Regret, dar nu am voie. 

După plecarea detectivului, Black se plimbă tulburat prin 
odaie. 

După ce se mai liniştise puţin, se aşeză la birou şi îşi ticlui 
un voiaj... Răspunsul negativ al lui Sanford pusese capac la 
toate celelalte greutăţi ale sale. 

Deschise apoi safeul din colţul camerei şi scoase cele trei 
pachete cu bancnote franţuzeşti. Fiecare bancnotă era de o 
mie de franci. 

Trebuia să fie gata pentru orice eventualitate şi nu trebuia 
să rişte nimic. Băgă bancnotele în buzunar, ca să aibă banii 
la el în caz de nereuşită a tuturor planurilor sale şi dacă va 
trebui să fugă. 

Black părăsi apoi locuinţa şi o luă spre partea opusă a 
oraşului. Nu băgă însă de seamă că îl urmăresc doi bărbaţi. 
Lauda lui Black, că firma sa nu ţinea registre şi că nu are 
nici scripte, se dovedi exactă în noaptea în care „cei patru” 

îl vizitară pe nepofitite. „Cei patru” percheziţionară 


sistematic toate dulapurile, fără să găsească dovezi pe care 
le-ar fi putut întrebuința contra lui în faţa unei instanţe 
judecătoreşti. 

În realitate însă, Black ţinea o mulţime de registre, scrise 
într-un cifru pe care numai el era în stare să îl descifreze. 
„Cheia” cifrului nu şi-o notase colonelul niciodată. 

Colonelul era ocupat, în seara aceea, să ascundă registrele 
sale secrete, astfel ca „Cei patru” să nu poată da de ele. 
Avea şi motiv să se teamă şi să fie neliniştit căci „Cei patru” 
fuseseră foarte activi în ultimul timp şi îi mai trimiseseră 
încă o scrisorică... 

De la nouă şi până la unsprezece Black distruse scrisori, 
neimportante în aparenţă. La unsprezece se uită la ceas, 
căci mai avea multe de aranjat în noaptea aceea. 

Trimise o telegramă lui Sir Isaac, rugându-l să îl viziteze 
încă în noaptea aceea. Black avea nevoie de el, ca prieten. 
EI căuta orice sprijin şi orice ajutor, ori de unde i-ar fi venit. 

CAPITOLUL IX. 

LORDUL VERLOND DĂ UN SUPEU. 

Într-o după masă, Lordul Verlond făcu o vizită d-lui 
Sanford. Venise din mai multe motive. Motivul cel mai 
important, nu îl cunoştea însă nimeni. Lordul Verlond avea 
un pachet mare de acţiuni ale uzinelor metalurgice conduse 
de Sanford. Zvonurile care circulau prin City, despre o 
fuziune, erau suficiente ca să justifice o convorbire. 
Justificarea găsea un sprijin şi în faptul că primul om cu 
care se întâlni Lordul la Sanford, era Black. Colonelul îl 
întâmpină extrem de amabil. Lordul nu prea era mulţumit 
că Black începu să-i vorbească. 

— Am auzit multe despre dv., Mylord. 

— Pentru Dumnezeu, nu îmi zice „Mylord”, mă sileşti să fiu 
nepoliticos! 

Dar nu exista cineva care să fi putut fi repulsiv faţă de 
Black. Acesta surâdea atât de amabil şi se uita atât de 
prietenos, încât dezarma pe oricine. 


— Cunosc pe unul din prietenii dv. - spuse Black, 
linguşitor. 

— Vrei să spui; probabil, că îl cunoşti pe Ikey Tramber, 
ceea ce nu-i tot una. 

Colonelul Black râse ca la o glumă bună. 

— Tramber povesteşte totdeauna de dv... 

— Ştiu că mă vorbeşte numai de bine, că sunt un om fin şi 
că toată viaţa nu are sens pentru el, dacă nu mă vede o zi... 
- Verlond se uită ironic la el. 

— Ikey îţi mai povesteşte, probabil, ce sports-man excelent 
sunt, ce suflet credincios şi nobil zace în învelişul acesta 
aspru, şi că toţi oamenii m-ar iubi, dacă ar şti acest lucru, - 
aşa-i că numai în felul acesta vorbeşte? 

Colonelul se înclină uşor. 

— Ei bine, s-o lăsăm baltă! - opină Lordul. Se uită apoi 
câteva clipe la Black. 

— De fapt, ai putea veni şi d-ta în seara asta la masă, la 
mine, - ai să găseşti acolo mai mulţi oameni care nu te pot 
suferi! 

— O să-mi facă o deosebită plăcere - răspunse Black 
politicos, care spera că va lua şi el parte la convorbirea 
dintre Lord şi Sanford. 

Se înşelă însă. Black ar fi putut, de altfel, să îşi ia ziua 
bună şi să plece. Preferă, totuşi, să stea de vorbă cu May: 
artă, muzică şi alte lucruri, despre care el nu avea habar. 
May era distrată şi se gândea la alte lucruri, aşa că nu 
observă lipsa de cultură a colonelului. 

May ar fi adus cu plăcere vorba despre poliţişti, în 
speranţa că Black ar fi amintit de un anume poliţist tânăr... 
Ar fi putut să îl întrebe, dar era prea mândră. Black însă, nu 
schimbă subiectul: vorbea într-una despre tablouri, chiar şi 
când Lordul reveni cu Sanford în salon. 

— Adu şi pe domnişoara diseară - propuse Lordul Verlond. 

Sanford ezită. 

— Din fericire nu sunt liber diseară şi nu îmi place să iasă 
singură... 


Colonelul Black zări o şansă pentru el... 

— Dacă e vorba de reuniunea de astă-seară, m-aş simţi 
fericit dacă îmi permiteţi să vă pun maşina mea la 
dispoziţie. 

Sanford o lăsă pe May să decidă singură. 

— Cred că distracţia o să îmi facă bine, tată. Acestuia nu îi 
prea părea bine, că o va conduce Black. Drumul era însă 
scurt. 

— Voi fi foarte onorat, să pot ţine locul tatălui d-tale, - 
glumea Black. 

Prinse însă o privire piezişă a Lordului, care îl observa cu 
atenţie şi, fără să vrea, fu apucat de frică... 

— Foarte bine - murmură Lordul, fără să-l slăbească pe 
Black din ochi, - nu e departe şi cred că nu li se va întâmpla 
nimic în drum. 

May surâse. De pe faţa bătrânului Lord, expresia aspră nu 
dispăru însă. 

— Deoarece eşti bolnavă, d-ră, am să rog pe Sir James 
Bower şi pe Sir Thomas Bigland să vină şi ei. Nu îi cunoşti 
pe medicii ăştia? Prietenul d-tale, dr. Essley, îi cunoaşte 
desigur. Ambii sunt capacităţi şi specialişti în domeniul 
otrăvurilor cu alcaloizi. 

Pe fruntea lui Black apărură broboane de sudoare. La faţă 
nu se schimbă, însă, deloc. Numai în ochii se citea frica şi 
furia. Se uită provocator la Lordul Verlond, - ba surâse 
chiar. 

— Aşadar, am încheiat afacerea! 

Lordul se retrase şi tot drumul spre casă râse pe 
înfundate. 

Lordul Verlond era cunoscut ca punctual. Se spunea de el, 
că pe faţă îi era zugrăvită asprimea caracterului său şi că i 
se putea citi povestea vieţii sale. Silea pe prietenii lui să îi 
poarte respect, - sau cel puţin frică, ceea ce înlocuieşte de 
multe ori respectul. 

„Prieteni” nu era expresia exactă pentru cunoştinţele sale. 
În afară de Sir Isaac Tramber, nu avea prieteni. 


— Există oameni, cu care stau câteodată la masă - se 
exprimase el odată, cinic. 

Seara, aştepta în biblioteca locuinţei sale din piaţa 
Carnarvon. Lordul trăia după o anumită împărţeală a 
timpului. 

Se uită la ceas, - după două minute va fi în drum spre 
salon, ca să-şi salute musafirii. 

Sir Isaac Tramber se gândea că Lordul Verlond a procedat 
ciudat, că l-a invitat şi pe Horace Gresham. Considerându- 
se ca prieten al Lordului, îşi permise chiar să facă o 
observaţie... 

— Am să-ţi trimit o telegramă cu răspuns plătit, când am 
să am nevoie de sfatul d-tale pentru invitaţiile mele, Ikey. 

— Credeam că nu îl poţi suferi pe Gresham. 

— Bineînţeles că nu îl pot suferi. Îl urăsc chiar. Urăsc în 
general toţi oamenii. Te-aş uri şi pe d-ta, dacă nu aifiun 
sărac păcătos şi fără importanţă. Te-ai împăcat cu Mary? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui cu asta. Am încercat să fiu 
amabil cu ea, dar rezultatul a fost, că m-am făcut de râs! 

— Aha! „Ea” a înţeles cum devine cazul, - râse Lordul cu 
poftă. 

Sir Isaac se uită urât la el. 1 - Ştii doar că vreau să mă 
însor cu Miss Mary? 

— Ştiu că vrei să câştigi bani, fără să munceşti. Mi-ai mai 
povestit asta odată. Eu nu uit aşa ceva. Şi noaptea mă 
gândesc la lucrul ăsta! 

— Aş dori să nu îţi baţi într-una joc de mine. Mai aştepţi şi 
alţi musafiri? 

— Nu. Eu şed pe Montblanc şi mănânc budincă de orez! 

Tramber tăcu din gură. 

— Am mai invitat şi pe un vechi prieten al d-tale. Dar mi se 
pare că nu vine. 

Sir Isaac încreţi din frunte. 

— Un vechi prieten al meu? 

— Da. Pe prietenul d-tale militar, pe colonelul. Trebuie să 
fie colonel într-o armată care nu exista nicăieri. 


Sir Isaac făcu o mutră consternată. 

— Doar nu vrei să spui că pe Black? 

Lordul dădu însă din cap. Ochii îi luceau de o bucurie 
diabolică. 

— Ai ghicit! Chiar pe Black! 

Verlond nu pomeni însă nimic de Miss Sanford. Se uită la 
ceas şi strâmbă din nas. 

— Rămâi aici. Mă duc să telefonez. 

— Nu poteu... 

— Nu. D-ta nu poţi - se răsti Lordul la el. 

Lordul reveni după câtva timp. Un surâs ciudat îi flutură 
pe buze. 

— Prietenul d-tale nu vine - spuse el lui Sir Isaac, fără a 
divulga însă cauza de ce nu vine colonelul şi nici din ce 
cauză era el atât de vesel. 

Horace Gresham şedea la masă, lângă aleasa inimii sale. 
Mary era extrem de amabilă şi bine dispusă. Gresham era 
atât de fericit, încât uitase de toţi şi toate şi, în primul rând, 
de musafirii adunaţi în jurul mesei Lordului. Gazda, însă, nu 
îi dădu răgaz să se bucure. 

— M-am întâlnit azi cu un prieten al d-tale - îi spune 
Lordul. 

— Ce interesant! - răspunse Horace. 

— D-l Sanford, omul acela din New-Castle, care a avut 
atâta succes. 

Horace dădu din cap. 

— D-l Sanford e şi cu d-ta prieten - continuă Lordul, 
adresându-se lui Tramber. 

— Invitasem şi pe fiica d-lui Sanford. Dar, fiindcă tatăl era 
reţinut în altă parte, nu a putut veni nici fiica. 

— D-l Sanford îmi este prieten, dar numai aşa... - răspunse 
Tramber. 

— E prietenul unuia din prietenii mei. 

— Vorbeşti de colonelul Black? De escrocul acela de 
remizier? Eşti şi d-ta amestecat în afacerile sale? 


— Am rupt toate relaţiile cu el - răspunse Sir Isaac, în 
pripă. 

Lordul râse ironic. 

— Asta înseamnă că s-a dus pe copcă. 

Se adresă apoi lui Horace. 

— Sanford mi-a lăudat enorm pe un poliţist, care face 
curte fiicei sale. 

— Nu e un prieten al d-tale? 

— Da. Mi-e chiar un foarte bun prieten. 

— Cine este? 

— Ah, serveşte în corpul poliţiştilor. 

— Şi eu mai presupun, că are două picioare, un cap şi o 
pereche de mâini. Eşti extraordinar de vorbăreţ! Aceasta 
ştiu şi eu, că e poliţist. Toată lumea se ocupă acum de el. Ce 
face... de unde vine... ce înseamnă toate astea? 

— Îmi pare foarte rău că nu îţi pot da informaţiile cerute. 
Ştiu numai că e un gentleman. 

— Un gentleman şi poliţist? 

— Da. Da. 

— Apoi, asta e o nouă meserie pentru copiii de nobili? - 
întrebă Lordul sarcastic. 

— Azi nu mai au, deci, nevoie să fugă de acasă, ca să intre 
în armată. Niciunul nu se mai duce ca elev la marină, sau 
cowboy la una din fermele americane... 

Văzând cum privirea nepoatei sale se tulbură, se scuză: 

— Îmi pare rău, - nu m-am gândit la fratele tău. Dar, cum 
am spus, tineretul nu mai are azi nevoie să plece până la 
capătul lumii ca să moară ca un erou într-o armată străină; 
nici să revină, într-o bună zi, cu sacul plin cu aur, ca să 
aurească blazonul familiei, - azi lucrul e foarte simplu, azi 
se fac poliţişti! Ar trebui să se scrie un roman despre asta. 
Cine poate să scrie articole de sport, trebuie să ştie să scrie 
şi un roman, Gresham! De altfel, am să vin marţi la Lincoln. 
Vreau să văd cum pierde calul d-tale! 

— Dacă vii pentru asta, faci un drum degeaba Calul meu 
va câştiga! 


Gresham căută, ceva mai târziu, prilejul să vorbească cu 
Lordul între patru ochi. 

— Aş dori să vă vorbesc într-o chestiune personală. 

— Ai nevoie de bani? 

— Nu. Nu cred că am renumele unui om care trebuie să se 
împrumute. 

— Atunci, vrei să te însori cu nepoata mea? întreabă 
Lordul brutal. 

— Da. Asta doresc. 

— Răspunsul lui Gresham era rece ca gheaţa. El se putea 
acomoda uşor de tot tonului bătrânului Lord. 

— Nu se poate. D-ta ai aranjat ca animalul d-tale să câştige 
la curse, eu am aranjat ca lkey să o ia pe nepoata mea. Aşa 
cel puţin s-a aranjat Ikey cu mine. 

— Şi dacă Mary nu e de acord? 

— Sunt convins că nu e de acord. Nu îmi pot închipui - 
rânji el - că ar exista cineva căruia să i fie drag Ikey. După 
mine unul, e nesuferit. Nu îşi plăteşte datoriile, nu are 
cultură şi e mojic. Toţi cunoscuţii săi - eu inclusiv - sunt cei 
mai răi oameni din Londra. M-a asigurat, că vrea să se 
schimbe. Ciudat, ciudat. Eu nu am încredere în asigurarea 
asta. 

Deodată se uită la Horace. 

— Du-te şi îndepărtează-l de lângă dânsa! ochii îi luceau 
ironic. 

— O idee splendidă! Şi mie mi se pare că îi eşti drag lui 
Mary. Afurisitul de Ikey! Du-te! - şi plecă, lăsându-l pe 
Horace uluit. 

Horace o găsi pe Mary în salon. Era plin de bucurie. Nu se 
aşteptase că bătrânul putea fi cucerit atât de lesne, atât de 
lesne încât faptul acesta îl neliniştea chiar. Lordul Verlond 
avea, probabil, intenţia cu atât mai mult, să-l înjosească mai 
târziu. Horace povesti Lady-ei Mary cele întâmplate. 

— Nu-mi vine să cred, - a fost atât de amabil de conciliant. 
Bineînţeles a fost şi brutal, dar aşa este el totdeauna. 

Mary se uită şiret la el. 


— Nu-l cunoşti bine pe unchiul meu! 

— Dar... 

— Ştiu că toţi gândesc rău de el şi că îl consideră ca pe cel 
mai groaznic om din lume. Şi eu am împărtăşit câteodată 
părerea asta. Totuşi nu am înţeles niciodată, de ce l-a gonit 
pe fratele meu. 

— Fratele tău? 

Mary aprobă cu ochii umezi. 

— Sărmanul! Nici el nu l-a înţeles pe unchiul. Câteodată, 
unchiul nu se înţelege pe el singur. Dacă te gândeşti, ce 
lucruri groaznice vorbeşte el de oameni şi cum îşi face 
peste tot duşmani... 

— Şi totuşi, mie îmi vine să cred că e îngerul Gabriel! E un 
binefăcător al omenirii, un dăruitor fie ofrande superbe... 

— Nu exagera. 

— Mary îl luă de braţ şi intră cu el în seră. 

Sir Isaac avea altă părere despre Lordul Verlond, decât 
Horace Gresham. 

Verlond părea să aibă o plăcere diabolică să-l scoată pe 
baron din sărite. Îi spunea ba ceva linguşitor, ba ceva 
ofensator. Îi era indiferent Lordului Verlond dacă ceea ce 
spunea la zece era diametral opus celor ce debitase la opt. 
Putea să-şi schimbe ideile de douăsprezece ori pe zi, dacă îi 
plăcea aşa! 

Sir Isaac se găsea într-o stare de spirit extrem de rea, şi 
voia tocmai să plece, când i se aduse n scrisoare. Căută un 
loc retras unde să o citească în linişte. Scrisoarea era de la 
Black. Sir Isaac nu înţelegea de ce Black n-a profitat de o 
ocazie atât de strălucită, ca să fie împreună cu Lordul 
Verlond. Poate că i-o scria Black în scrisoare. 

O citi cu atenţie, o reciti, o făcu în patru şi o băgă în 
buzunarul vestei. 

— Scoţând mai târziu ceasul, nu observă că îi căzuse afară 
scrisoarea. 

Horace o găsi şi o dădu Lordului. 


Acesta se retrase în cabinetul său unde citi scrisoarea fără 
să-şi facă vreun scrupul. În timpul cititului obrazul i se 
schimonosi de un râs sardonic. 

CAPITOLUL X. 

OBLIGAŢIILE UNUI POLIŢIST. 

În Somers Town locuia pe timpul acela, un individ cu 
numele de Willie lakobs, care avea oarecare calităţi, deşi 
trecutul său era cam întunecat. Trecutul acesta era format 
din mai multe condamnări la închisoare, fiecare 
condamnare pe o durată de trei luni. Numai în ocnă nu 
fusese încă. 

Willie era de statură mică, avea obrazul slab, ochii negri. 
Se purta bine între oameni şi era totdeauna bine îmbrăcat. 
Aveai impresia că e un funcţionar în concediu. De altfel, în 
ceea ce priveşte munca regulată, Willie era totdeauna în 
vacanţă. 

Colonelul Black, îi plătise câţiva ani de-a rândul o 
subvenție. În timpul acela, Willie lakobs dusese viaţa unui 
gentleman. Aşa credea el, cel puţin. 

Câteodată se simţea, ca şi când ar fi fost un Lord, îşi 
făurise şi în direcţia asta un ideal. 

— Extravaganţa asta nu şi-o permitea el deseori, căci era, 
din fire, econom şi sobru. Se comporta însă ca un 
gentleman. Asta o puteau confirma toţi colocatarii din 
Somers Town. Se culca atunci când voia, se scula uneori 
odată cu privighetorile, care nu existau, sau stătea în pat şi 
citea ziarul său favorit. 

D-l lakobs era un om fericit. Nu ducea niciodată lipsă de 
un pahar cu bere şi nici nu stătea vreodată în îndoială, dacă 
să parieze sau nu la curse, un şiling mai mult sau mai puţin. 
Câteodată îşi permitea chiar luxul să ia cafeaua cu lapte în 
pat! 

Poştaşul îi aducea în fiecare sâmbătă dimineaţă un mandat 
de cinci lire, pe care i le trimitea un binefăcător al său, care 
nu îi cerea nimic altceva, decât să trăiască fericit şi să nu-şi 


aducă aminte că a surprins pe un remizier de bursă, cum 
scotocea prin buzunarele unui mort. 

Lucrul acesta îl văzuse Willie Iakobs. 

EI era din copilărie un borfaş şi era tare mândru de 
înaintaşii săi, care exercitaseră cu iscusinţă aceeaşi 
meserie. Willie intrase în serviciul firmei Black & Co., nu cu 
intenţia ca să-şi asigure o pensie pe douăzeci de ani, ci ca 
să găsească ocazia prielnică de a încasa pe neaşteptate 
nişte dividende grase. 

Colonelul Black îl ţinea însă din scurt. 

Pe timpul acela, Consiliul de Administraţie avea ca 
membru pe un om neplăcut, adică pe un om care era 
dăunător lui Black. Ceea ce i-a cauzat chiar o moarte 
subită. Examenul medical conchise că a murit de un 
anevrism. Nici „D-l lakobs” nu ştia altceva. El se strecurase 
într-o zi pe ascuns în biroul directorului. Asta nu însemna 
nimic extraordinar, căci Willie lakobs fura în tăcere, însă cu 
succes. Căuta tocmai mărci poştale şi ceva bani mărunți, 
care se găseau, de obicei, împrăştiaţi pe biroul Iul Black. 
lakobs se aşteptase să nu găsească pe nimeni în birou. 
Când îl văzu însă pe d-l director aplecat asupra unei 
persoane lungite pe jos, fu apucat de o spaimă groaznică. 
Colonelul era ocupat cu scormonirea buzunarelor mortului. 
Căuta o scrisoare. Decedatul venise la el să-i înmâneze 
demisia, în care scrisese motivele care l-au determinat să 
facă pasul acela. Cea mai mare prostie pe care o făcuse 
mortul în viaţa sa, a fost că i-a divulgat lui Black că a scris 
toate motivele în scrisoarea de demisie. 

Bineînţeles că Willie Ilakobs nu ştia nimic de acea scrisoare 
şi de aceea nici nu-şi putea explica pentru ce Black 
scormonea buzunarele mortului. Spiritul său simplu găsi 
soluţia în aceea că Black căuta bani. Să furi bani era, 
pentru Willie lakobs, acelaşi lucru ca şi furtul de mărci 
poştale, însă în stil mare. În enervarea sa, îi şi spuse lui 
Black acest lucru. 


lakobs nu se prezentă la proces. De altfel, el nici nu 
trebuia să aibă idee de această afacere. Totodată se retrase 
din activitatea sa la firma Black & Co., şi trăi de aici încolo 
în căsuţa sa din Somers Town, fără să aibă altă ocupaţie. 
Devenise pensionar pe viaţă, fără altă obligaţie, decât să 
tacă din gură asupra unor anumite lucruri. 

Doi ani mai târziu, - era în ajunul Crăciunului - primi o 
bombonieră splendidă. Pe cartea de vizită, care însoțea 
bomboniera, era scris: „cu cele mai bune urări”. 
Trimiţătorul bomboanelor nu găsise însă de cuviinţă să-şi 
scrie numele şi adresa. D-l lakobs, căruia nu-i prea plăcea 
ciocolata, se miră mult de cadoul acesta scump şi ar fi fost 
mai mulţumit, dacă i s-ar fi trimis bere în loc de bomboane! 

„Prinde, Spot!” Câinele prefera ciocolata, berii. Spot 
prinse bomboana, o înghiţi şi... dădu din coadă, ca să-i mai 
dea una! Deodată îl apucă un tremurici, se întinse pe jos şi- 
şi dădu sufletul. 

A durat cam mult, până ce Willie Ilakobs să înţeleagă 
legătura între moartea animalului şi bomboanele ce le 
primise. 

Repetă experienţa cu câinele gazdei. Rezultatul fu acelaşi. 
De asemenea şi cu păsărică unui vecin, încetul cu încetul ar 
fi trimis pe lumea cealaltă luate animalele din Somers Town, 
dacă proprietarul său nu l-ar fi reclamat poliţiei. Cu ocazia 
asta, adevărul ieşi la iveală: ciocolata fusese otrăvită. Willie 
lakobs se văzu tratat ca eroul unei afaceri întunecoase de 
otrăvire, şi fu descris în toate ziarele. Mulţumirea pe care el 
o avusese când s-a văzut în gura lumii, se risipi însă curând 
şi făcu loc unei mari amărăciuni. Căci fotografia sa fu 
recunoscută de un negustor, pe care îl furase el pe timpuri. 
Şi astfel, d-l Willie Iakobs se văzu condamnat la cele trei 
luni închisoare, obişnuite pentru el. 

Se aştepta, la ieşirea din închisoare, să găsească acasă un 
teanc de mandate poştale. În loc de teancul aşteptat, nu 
găsi decât un singur mandat pentru suma de douăzeci de 


lire, precum şi o scrisoare, bătută la maşină prin care era 
încunoştinţat că nu va mai primi nici un ajutor. 

lakobs scrise imediat colonelului Black. Răspunsul fu o 
scrisoare, prin care colonelul îi spunea că nu înţelege 
pretenţiile lui, că nu i-a trimis niciodată bani şi că nici nu 
ştia pentru ce i-ar trimite. 

Willie Iakobs se înfurie peste măsură de lipsa aceasta de 
recunoştinţă şi de nemernicia fostului său şef; se duse cu 
scrisoarea la un avocat, şi îi povesti totul. 

Avocatul caracteriză însă acţiunea lui Iakobs cu un singur 
cuvânt: „şantaj”. D-l lakobs se văzu deci nevoit să 
muncească. El „muncea” în felul său, bineînţeles. Specula 
câteodată la bursă, dar mai ales se ocupa cu furtul. Din 
fericire nu îşi pierduse agilitatea ca hoţ de buzunare. 
Lucrurile furate le ducea la un borfaş, care se stabilise de 
curând în Eveswall Road. 

În seara în care Lordul Verlond dădea serata sa, Willie 
lakobs o pornise de acasă, cu intenţia să facă „afaceri 
bune”. Să nu-l nedreptăţim însă, lakobs nu avea habar de 
planurile Lordului. 

După ce a trecut prin curtea îngustă şi prin străzile 
strâmte care-l despărţeau de Stibbington Street, lakobs se 
îndreptă spre Euston Road. Trecu apoi agale prin 
Tottenham Court Road, ca să ajungă în Oxford Street. 

Tottenham Court Road era la ora aceea foarte animată. 
Trecătorii se uitau cu interes la vitrinele luminate feeric, se 
plimbau de colo până colo, se salutau, etc. La staţiile de 
autobuze, aglomeraţia era mare. Tocmai bine pentru ceea 
ce căuta lakobs! 

lakobs preţuia îndeosebi pe aceia care îşi concentrau 
atenţia asupra unui punct anumit şi nu se mai gândeau la 
nimic altceva. Întrucâtva, lakobs era un bun psiholog. 

În jurul unui autobuz, care tocmai oprise, se îmbulzeau o 
mulţime de oameni nerăbdători să se suie. lakobs îşi găsi 
numaidecât prada. 


Era un bărbat scund şi corpolent. Făcea impresia unui om 
cu stare, după felul cum era îmbrăcat. 

lakobs nu se gândea, bineînţeles, să facă o plimbare cu 
autobuzul - totuşi începu şi el să se înghesuie, făcându-şi 
loc cu coatele, ca să ajungă mai iute la intrarea în autobuz. 

Ajunse chiar cu bine acolo unde voia, dar se răzgândise 
între timp, căci dintr-odată nu mai era atât de grăbit; ba 
părea că şi-a adus aminte de o întâlnire şi căuta să iasă iar 
din înghesuială. Apoi căută să o şteargă cât mai iute de 
acolo. 

Dar tocmai în momentul acela, o mână puternică i se puse 
prieteneşte pe umăr. lakobs se uită înapoi şi zări în spatele 
său pe un tânăr înalt, elegant. 

— Alo! Nu mai vrei să pleci cu autobuzul? 

— Nu, d-le Fellowe. Mi-am adus chiar acum aminte că am 
lăsat acasă deschis gazul. 

— Apoi, să mergem împreună, să-l închidem - îi răspunse 
Fellowe, care în seara aceea avea ceva deosebit de făcut. 

— Dacă mă gândesc mai bine - zise acum lakobs -nue 
nici un pericol. Am un automat, care se stinge de la sine. 

— Fie şi aşa. Să mergem atunci la mine acasă să vedem 
dacă nu arde acolo. 

Fellowe îl ţinea pe Iakobs uşor de braţ. Dar când Iakobs 
făcu un gest ca să se elibereze, îl strânse ca într-un cleşte. 

— Dar ce s-a întâmplat, d-le Fellowe? 

— "Tot mereu acelaşi lucru. Stai puţin, Willie, ai pierdut 
ceva. 

Fellowe se aplecă şi ridică portofelul, pe care-l „scăpase” 
Willie. Pe Willie însă, îl ţinea tot de braţ. 

Autobuzul era gata de plecare. Frank făcu semn 
conductorului să oprească. 

— Mi se pare că unul din pasagerii, care s-au urcat acum, 
şi-a pierdut portofelul. Dacă nu mă înşel păgubaşul e 
domnul acela corpolent de acolo. 

„Omul cu stare” (după părerea lui Willie Ilakobs) cobori în 
grabă din autobuz şi îşi recunoscu imediat portofelul. 


— Ce să-i faci, d-le Fellowe! Fatalitate! Dar nici nu vă 
văzusem... 

— Ştiu că nu m-ai văzut, deşi sunt destul de mare! 

— Şi urât! 

Frank surâse. 

— D-ta nu eşti autoritate, care să aprecieze aşa ceva! 

O porniră spre comisariat. 

— Spuneţi-mi, vă rog, d-le Fellowe, de ce nu încearcă 
poliţia să-l prindă pe un individ ca Olloroff? De ce îi prindeţi 
numai pe hoţii mici ca mine? Eu îmi câştig cu multă trudă 
existenţa, pe când hoţul ăla câştigă cu miile şi ruinează sute 
de oameni. De ce nu-l băgaţi pe el la puşcărie? 

— Sper să-l aducem şi pe el în curând acolo! 

— Foarte bine, - şi apoi mai este şi celălalt, cel care-i 
atrage pe cei mici în cursă, - când de pildă un funcţionar 
citeşte prospectele sale, crede cine ştie ce şi subscrie şi el 
cinci lire, ca să cumpere acţiuni în valoare de un milion, ale 
unei mine de aur. Idiotul de funcţionar subscrie şi dă banii, 
- mai bine zis îi fură din casa de bani a stăpânului. Nu fură 
cu intenţia de a fura, căci crede că într-o bună zi, va intra în 
biroul şefului său ca om bogat, cu degetele încărcate cu 
briliante. Înţelegeţi ce spun, d-le Fellowe? 

— Foarte bine. 

lakobs continuă: 

— Vedeţi, - aşa ar spune funcţionarul hoţ şefului său - aici 
sunt eu, Longfellow, care a dispărut atunci. lată ce am ajuns 
eu, fostul dv. casier, care am greşit atunci. Ştiţi, „mi-am 
împrumutat” din casa de bani a dv. cinci lire. Uitaţi-vă, 
briliantele acestea sunt veritabile! Puneţi mâna pe gulerul 
paltonului, astrahan prima! Da, da, eu sunt, eu, fostul dv. 
funcţionar! 

Nu trebuie să ne mire, că vorbeau de Black, căci tocmai în 
ziua aceea se judecase un proces contra lui. Un client prea 
încrezător, care îşi pierduse banii în întreprinderile 
colonelului, îl dăduse în judecată, sperând să-şi recapete 


astfel banii. Black nu-şi luase însă nici măcar osteneala să 
trimită un avocat să-l reprezinte şi să-l apere în instanţă. 

— Şi eu am lucrat odată pentru Black. Ştiţi, în calitate de 
curier. Aveam un salariu de treizeci de şilingi pe săptămână, 
- atât cât are şi un dricar! 

Se uită apoi brusc la Frank. 

— Aţi numărat vreodată prietenii lui Black, care au murit 
subit? Black este un pom otrăvitor. Veţi aştepta atâta, până 
când „cei patru” vor veni şi-l vor lua. Ăştia n-au să facă 
multă brânză cu el. 

lakobs tăcu o clipă. 

— Gândiţi-vă, d-le Fellowe. M-aţi prins azi pentru a treia 
oară, - spuse el apoi, cu acea familiaritate caracteristică 
între poliţişti şi vechii puşcăriaşi. 

— Şi eu m-am gândit la asta. 

— Staţi puţin. M-aţi prins în Tottenham Court Road, în 
Charing Cross Road şi în Cheapside. 

— Ai o memorie!... 

— Şi niciodată în cartierul său - murmură lakobs, ca şi 
când ar fi vorbit cu el însuşi. 

— Şi totdeauna îmbrăcat civil. Mă urmăreşte continuu. Aş 
vrea numai să ştiu pentru ce? 

Frank reflectă o clipă. 

— Hai să bem un pahar cu ceai. Cu ocazia asta îţi voi 
povesti ceva frumos - îi spuse el apoi. 

— Cred că vom trece, în curând la fapte. 

După ce se aşezară la o masă, în cafeneaua în care 
intraseră, Frank vorbi: 

— Vreau să fiu sincer faţă de d-ta, Willie. 

— Dacă nu vă supăraţi, v-aş ruga să nu-mi mai spuneţi pe 
nume. N-ar fi bine dacă s-ar afla că suntem prieteni. 

Frank râse cu poftă. Willie îi făcea şi înainte plăcere. 

— Te-am prins până acum de trei ori. Dar asta e prima 
dată când îmi vorbeşti de prietenul nostru. Dacă îmi vorbeai 
înainte, nu ţi-ar fi mers atât de rău. 

Willie Iakobs se uită în tavan. 


— Da, da. Aţi mai bătut odată şaua ca să priceapă... 

— Nu vrei să îmi spui pentru ce-ţi plăteşte Black cinci lire 
pe săptămână? 

— Dar nu o mai face - sări Willie cu gura. 

— Pentru că e un porc de câine, un nemernic, un 
mincinos... 

— Spune tot ce ai pe suflet. 

Willie ezită. 

— Şi dacă spun, ce-mi va ajuta? Tot o să spuneţi mai târziu, 
că v-am minţit. 

— Încearcă. 

Încetul cu încetul Willie îşi descărcă tot sufletul. 
Convorbirea dură mai bine de o oră. 

Se despărţiră apoi, plecând fiecare în altă parte. Frank se 
duse la comisariat, unde un cetăţean furios, căruia i se 
furase averea, aştepta nerăbdător. lakobs se duse acasă, 
mulţumit că scăpase teafăr. Pe de altă parte era întrucâtva 
intimidat. 

La comisariat, Frank termină iute afacerea. Sergentul de 
serviciu rămase perplex de purtarea unui poliţist în civil, 
care dădea ordine şi dispoziţiuni, cu prestanţa unui 
superior. 

Frank îşi luă apoi o maşină şi se duse la Black acasă. 
Negăsindu-l acolo, se duse la Hampstead. Ordonase 
şoferului să nu se sinchisească de regulamentul circulaţiei. 

May Sanford îl aştepta pe colonel în salon. Îşi punea 
tocmai mănuşile, când îi fu anunţată vizita lui Frank. Se 
silea să-şi ascundă bucuria că fostul ei prieten venise să o 
vadă. 

— Unde te duci? 

May se uită mirată şi ofensată la el. 

— Nu ai nici un drept să mă întrebi pe tonul ăsta. Totuşi îţi 
spun: mă duc la o serată. 

— Cu cine? 

May se roşi de mânie. 

— Cu colonelul Black. 


— Se silea să rămână Calmă. 

— Nu îţi pot permite acest lucru. 

Ea rămase uluită. 

— Vreau să-ţi spun odată pentru totdeauna, d-le Fellowe, 
că sunt stăpână pe faptele mele şi că fac ce-mi place. Nu ai 
nici un drept să îmi porunceşti ceva; n-ai absolut nici un 
drept - şi lovind cu piciorul în podea - să-mi spui ce să fac. 
Mă duc unde vreau şi cu cine vreau. 

— Astă-seară n-ai să te duci nicăieri! 

— Dacă am să vreau să ies, am să mă duc. 

— Nu ai să te duci. Am să stau în faţa casei şi dacă te văd 
ieşind cu acest individ, am să te arestez! 

Ea se dădu un pas înapoi, speriată. 

— Am să te arestez! Nu vreau să ştiu ce fel de urmări va 
avea aceasta pentru mine. Am să te acuz de un fapt 
oarecare, indiferent care, am să te duc pe jos la comisariat 
şi am să te bag la celulă, ca şi când ai fi criminală. Am să fac 
toate astea pentru că te iubesc, pentru că îmi eşti cel mai 
scump lucru pe lume, - pentru că te iubesc mai mult decât 
viaţa, mai mult decât te poate iubi altcineva. Şi ştii pentru 
ce am să te arestez? Pentru că acolo, la poliţie, eşti în 
siguranţă! Femeile care vor îngriji acolo de d-ta, îmi sunt 
chezăşie că un asemenea nemernic nu se poate apropia de 
d-ta, - acolo nu te poate urma, oricât de neobrăzat ar fi el. 

Se întoarse furios spre uşa prin care intra tocmai colonelul 
Black, îmbrăcat în toaletă de seară. 

— Păzeşte-te de mine! - îl apostrofă el. 

Black păli la faţă. 

May îşi regăsi în fine prezenţa de spirit. 

— Cum de-ţi permiţi? 

— Cum de îndrăzneşti? Vrei să mă arestezi? 

— Cum? Şi mai ai obrazul să spui că mă iubeşti? 

Tremura de furie. 

Frank clătină încet din cap. 

— Da. Te iubesc. Te iubesc atât de mult, încât prefer ura d- 
tale, ca să-ţi ştiu viaţa în siguranţă! Se poate iubi mai mult? 


Vocea iui Frank avea un ton amar şi în acelaşi timp 
dureros. Seriozitatea deciziei sale era însă evidentă. 

Nu plecă din cameră, până ce nu-l văzu pe Black (cu care 
avu o discuţie violentă) că o părăseşte pe May. 

Frank uitase, în iritaţia sa explicabilă, să ceară şi să ia de 
la Black o sticluţă verde, cu dop de plută. 

Revenit acasă, Black găsi semne neîndoielnice că locuinţa 
îi fusese sistematic percheziţionată. Nu a fost însă în stare 
să afle, cum acei oameni au intrat în casă. Toate uşile au 
fost deschise cu chei potrivite, deşi erau prevăzute cu 
broaşte de siguranţă complicate. Black le încuiase singur cu 
o cheie din care nu exista duplicat. Ferestrele erau închise 
ermetic. Nu-i lipseau nici bani, nici lucruri preţioase. 
Singurul semn vizibil, că a fost „vizitat” era un sigiliu de 
ceară pe hârtia sugativă de pe birou. 

Sigiliul avea forma cifrei IV. Pur şi simplu. Dar, tocmai 
simplicitatea asta îl speria şi mai mult. Se părea că „cei 
patru” distrugeau toate încercările sale de a se sustrage 
puterii lor. Ei descuiau, fără dificultate, toate lacătele. Ştiau 
tot ce face el, mai bine ca cei mai buni şi mai iniţiaţi prieteni 
ai săi; şi veneau şi plecau, cum voiau. 

Faptul acesta l-ar fi intimidat pe oricare altul, care nu 
poseda perseverenţa lui Black. 

— Colonelul mai dusese destule lupte grele! Câte 
ameninţări nu primise el până acum! Trăise doar tot timpul 
în umbra răzbunării, şi nu i se întâmplase încă nimic! 

Era mândru de faptul că nu-şi pierduse niciodată calmul şi 
nici nu se lăsase târât la acţiuni nesăbuite. De data asta, 
însă, - pentru prima dată în viaţa sa - acţiunile îi erau 
dictate nu de dorinţa de câştig ci de o pasiune mai mare: 
voia să se răzbune! 

Ideea asta îl făcu să fie mai neglijent ca altădată. Nu se 
uită dacă-l urmăreşte cineva în seara aceea, şi totuşi - 
multe umbre erau în urma lui, - multe, nu numai una 
singură! 

CAPITOLUL XI. 


CĂLĂTORIA LA LINCOLN. 

În drum spre Lincoln, Sir Isaac Tramber era foarte rău 
dispus. Îşi rezervase un compartiment în trenul special spre 
Lincoln şi blestemă coincidenţa, când constată că 
compartimentul vecin cu al său era rezervat pentru d-l 
Horace Gresham. 

Îşi aştepta musafirii, plimbându-se pe peronul gării King 
Cross. Lordul Verlond îi promisese că va veni, aducând şi pe 
nepoata sa. De aceea, Sir Isaac nu prea era încântat să 
vadă, la fereastra compartimentului vecin, placardul cu 
inscripţia: „Rezervat pentru d-l Horace Gresham şi invitaţii 
săi”. 

Horace sosi cu vreo cinci minute înainte de plecarea 
trenului. Era mulţumit şi bine dispus. La salutul abia 
perceptibil al lui Sir Isaac, Horace răspunse cu o uşoară 
înclinare a capului. 

Tramber se uita nervos la ceas şi-l înjura în tăcere pe 
Verlond şi felul sucit al acestuia. Abia trei minute înainte de 
plecare, apăru şi bătrânul Lord. 

— Ai crezut că n-o să mai venim, aşa-i? - îl întrebă Lordul, 
intrând în compartiment. 

— Îmi pari cam nervos astăzi. 

— Nu credeam că o să întârziaţi atâta. 

— Dar n-am întârziat deloc. 

Lordul se aşeză comod pe locul pe care Sir Isaac îl 
prevăzuse pentru Lady Mary. 

Unul din cunoscuţii care treceau prin faţa 
compartimentului, mai curios decât ceilalţi, se opri şi 
întrebă; 

— Mergeţi şi dv. la Lincoln? 

— Nu, - răspunse Lordul amabil, - mă pregătesc tocmai să 
mă culc... 

Curiosul nu ştiu cum s-o şteargă mai repede. 

— Şezi lângă mine, Ikey... las-o pe Mary singură. Mai întâi 
de toate, vreau să ştiu amănunte asupra calului d-tale. Am 
pariat pe el o sută cincizeci de lire. E mai important să-mi 


dai mie informaţii, decât s-o întrebi pe nepoata mea lucruri 
inutile. 

— Nu aveam intenţia asta. 

— Lasă că ştiu eu. Vrei să ştii dacă a dormit bine noaptea 
trecută, dacă nu-i e prea cald, dacă nu-i place mai bine un 
loc la fereastră sau dacă nu preferă să şadă în direcţia 
mersului trenului... Las-o pe Mary în pace, Ikey. Eu o 
cunosc mai bine ca d-ta. 

— Lordul se uită apoi spre Mary, făcându-i un semn de 
întrebare şi-i spuse: 

— Tânărul Gresham e în compartimentul de alături. Du-te 
pe coridor şi bate-i în geam, ca să iasă afară. 

— Mi se pare că e cu prieteni, unchiule. 

— N-are importanţă. Ce ne pasă nouă de prietenii săi?! Şi 
apoi, tu nu eşti prietena lui? Adu-l aici. 

Sir Isaac fierbea. 

— Dar n-aş vrea să-l am aici. D-ta uiţi că nu pot vorbi 
despre Timbolino în prezenţa lui? 

— Mofturi. Nu fi atât de fricos! Crezi că Horace nu e tot 
atât de bine informat asupra lui Timbolino, ca şi d-ta? Crezi 
că el n-a citit ultimele ştiri sportive? 

— Jurnalele nu pot să ştie, ceea ce ştie proprietarul. 

— Eu am aflat mai multe lucruri din ziare, decât îmi poţi 
spune d-ta. Calul d-tale a fost favorit ieri dimineaţă, - azi 
însă s-a întors medalia, Ikey! 

— Eu nu pot controla pariurile tuturor nebunilor - mormăi 
Ikey. 

— Judecă puţin: nebunii aceştia nu-şi retrag pariurile! 
Adu-ţi aminte de asta, Ikey. Dacă d-ta ai fi câştigat atâţi bani 
la curse, cât am câştigat eu până acum şi dacă ai avea 
experienţa mea, n-ai prea pune bază pe ceea ce zice 
proprietarul unui cal. Tot aşa ai putea întreba pe o mamă de 
calităţile copilului ei. O mamă judecă tot atât de puţin 
obiectiv, ca şi proprietarul unui cal. 

Trenul alerga acum prin câmpiile înverzite. leşise din 
Londra. Ziua era splendidă, soarele cu razele lui calde, 


făcea ca toţi oamenii să fie mulţumiţi. 

Numai Sir Isaac nu era mulţumit. Nu avea nici măcar gust 
să discute chestiuni sportive şi mai puţin despre cinstea 
posesorilor de cai de curse. 

Mary ieşise, spre necazul său, pe coridor. Deşi nu bătuse 
în geam, aşa cum o sfătuise unchiul său, Sir Isaac ar fi jurat 
totuşi că a auzit o ciocănitură uşoară în fereastra 
compartimentului vecin. Mary trecuse numai prin faţa 
ferestrei; dar Gresham, care se întreținea de minune cu 
prietenii săi, o zărise. În clipa următoare era şi el pe 
coridor. 

— Unchiul a vrut să te chem afară. Eu n-am nici o vină... 

— Lordul Verlond e un gentleman! Retrag tot ce am spus 
vreodată în defavoarea sa. 

— Am să-i raportez asta. 

— Nu. Nu. În nici un caz! 

— Aş dori să-ţi vorbesc serios - spuse ea brusc. 

— Vino la noi în compartiment. Unchiul discută cu Sir 
Isaac despre 'Timbolino... nu-i zice aşa calului lui Sir Isaac? 

El râse, dar ea continuă: 

— Aşa că n-au să bage de seamă ce vorbim noi. 

Lordul îl salută scurt pe Horace. Dar Sir Isaac îi aruncă o 
privire posomorâtă. Îi era greu fetei să vorbească cu 
Horace lucruri intime, tocmai în compartimentul lui Sir 
Isaac. Se aranjă însă în aşa fel, că vorbea lucrurile mai 
importante atunci când discuţia între ceilalţi doi devenea 
mai intensă şi mai zgomotoasă. 

— Sunt foarte necăjită din cauza unchiului - spunea Mary. 

— E bolnav? 

— Nu sunt necăjită din cauza bolii, deşi e cam suferind. Mă 
necăjeşte firea sa extrem de ciudată. Simpatia ce ţi-o arată 
azi se poate schimba brusc în contrariul. Ştii doar cât de 
uşor a admis, ca tu... 

Ea ezită. Horace o luă de mână, sub ziarul pe care-l ţinea 
desfăcut pe genunchi. 


— A fost într-adevăr admirabil gestul acela. N-am crezut 
niciodată, că bătrânul ăsta de dia... că simpaticul tău unchi 
(se corectă singur) ar putea să fie atât de prietenos. 

Lordul se certa tocmai cu Sir Isaac. 

— Tocmai pentru că şi-a dat atât de uşor consimţământul 
poate să şi-l retragă tot atât de iute. Mi-e teamă să nu-şi 
schimbe părerea şi să-ţi de vină duşman. 

— S-o încerce! Ştiu eu să-i ţin piept. 

— Ascultă, Gresham - se adresă Lordul lui Horace. 

— D-ta aparţii doar acelui fel de oameni, care ştiu totul. 
Cine sunt „cei patru”? Tot oraşul vorbeşte despre ei. 

Sir Isaac Tramber se uită atent la Horace. Sir Isaac nu-şi 
ascundea bănuiala. 

— Nici eu nu ştiu mai multe decât d-ta. Se pare că este 
compusă din bărbaţi, care şi-au luat însărcinarea să 
distrugă pe toţi dăunătorii societăţii omeneşti. Coaliția asta 
este demnă de admirat. 

— Dar cine sunt ei? Ei, care îndrăznesc să creadă că pot 
distinge dreptatea de nedreptate? 

— Lordul se uita posac la Horace. 

— Asta e o obrăznicie! La ce plătim lefuri judecătorilor, 
juraţilor, poliţiştilor şi altora? Pentru ca maimuţele astea să 
vină aici şi să se amestece în justiţia noastră? Asta e 
nemaipomenit şi în acelaşi timp ridicol - strigă Lordul 
mâniat. 

Horace ridică rugător mâna. 

— Vă rog, nu-mi faceţi mie reproşuri. 

— Bine, dar d-ta admiţi aşa ceva! Ikey o spune, - Ikey, care 
ştie de toate. Nu-i aşa? 

Sir Isaac făcuse feţe-feţe. 

— Dar n-am spus că Gresham ştie ceva despre asociaţia 
asta, - se apără el. 

— De ce minţi? - îl întrebă Lordul aspru. 

— Abia acum câteva clipe mi-ai spus, că presupui că 
Gresham este unul din „cei patru”. 


Cu toate că Sir Isaac era obişnuit cu butadele Lordului, 
totuşi se făcu roşu ca un rac la faţă. 

— Dar, pentru Dumnezeu, n-am crezut aşa ceva. Pentru ce 
mă aduci în situaţia asta? Mai mă poate da şi în judecată. 

Horace rămase nepăsător. Nu-l impresiona uluiala 
baronului. 

— Nu te speria. Nu am intenţia să te dau în judecată. 

Se adresă apoi din nou Lady-ei Mary, căci Lordul începuse 
o nouă discuţie cu Sir Isaac. Bătrânul avea obiceiul să 
schimbe, fără tranziţie, subiectul conversaţiei. Acum îl 
întreba despre pescuit. Sir Isaac era chinez în arta asta şi 
nu înţelegea o vorbă din cele ce-i spunea Lordul, de felul 
cum se prind păstrăvii, ştiuca şi alţi peşti. 

Pe la prânz ajunseră la Lincoln. Horace îşi închiria de 
obicei o căsuţă la marginea oraşului. Acolo stătea tot timpul 
cât durau cursele. De data asta însă, voia să se întoarcă în 
aceeaşi zi la Londra, aşa că renunţase la căsuţa aceea. Se 
despărţi de Mary la gară. 

— Am să te revăd la curse. Ce aveţi de gând? Plecaţi 
diseară înapoi? 

Mary îi răspunse afirmativ şi adăugă: 

— Înseamnă mult pentru tine dacă câştigi? 

— În general, lumea nu-şi prea face mari griji din cauza 
curselor de cai din Lincoln. E una dintre primele curse ale 
anului şi nici cei care pariază în mod obişnuit, n-au 
siguranţa necesară, ca să parieze pe sume mari. Caii şi 
performanţele lor sunt încă necunoscuţi. Eu cred că 
Nemesis are să câştige, cu toate că, de obicei, cursa 
principală în Lincoln n-o câştigă o iapă tânără. Afară de 
asta, Nemesis e bună la sărituri şi la distanţe mici. Dar au 
mai câştigat cursele astea şi alţi cai ca ea! În general însă, 
un cal ca Nemesis nu are prea multe şanse. 

— Eu credeam că eşti absolut sigur de reuşita calului tău. 

El surâse. 

— Exact. Luni eşti plin de încredere, iar marţi eşti plin de 
îndoială. Nu se poate să fie altfel. Performanţa cailor nu se 


schimbă nici pe jumătate atât de lesne şi iute, ca dispoziţia 
bună sau rea a stăpânilor. Probabil că am să mă întâlnesc 
acum chiar cu vreun individ, care-mi va spune precis că 
ultima cursă o va câştiga un „anumit” cal. Individul acela o 
să mă apuce de un nasture şi o să-mi ţină un discurs, ca să 
mă convingă cum se poate câştiga uşor bani la curse. Şi 
dacă-l voi întâlni după ultima cursă, are să-mi spună foarte 
calm, că el nici n-a pariat pe calul în chestiune care n-a 
câştigat, bineînţeles, căci în ultimul moment a căpătat un alt 
„tip” de la un necunoscut pentru un alt „anumit” cal. lar 
necunoscutul acela ştia precis că noul „anumit” cal va 
câştiga; căci el, necunoscutul, e prieten cu sora mătuşei 
proprietarului noului „anumit” cal! Aşa e la curse. Oamenii 
îşi schimbă părerile din minut în minut. Eu sunt convins că 
Nemesis va câştiga, dar nu mai cred cu atâta siguranţă. în 
faţa profesorului, cel mai bun şi silitor student devine 
nervos. 

Lordul Verlond se apropiase de ei şi ascultase ultima parte 
a convorbirii. 

— Ikey e şi acum absolut convins că Timbolino va fi 
câştigătorul cursei. Acum am aflat că pista e cam moale. 

Horace se uită aproape cu spaimă la el. 

— Asta nu e prea bine pentru calul d-tale! Un „sprinter”, 
care încearcă cursa din Lincoln are nevoie de o pistă tare. 
Parcă văd cum am să duc acasă o mie cinci sute de lire 
câştig! 

— Ai pariat pe Timbolino? 

— Nu-mi pune întrebări indiscrete şi, în afară de asta, nici 
necesare. Ştii foarte bine că am pariat pe Timbolino. Nu 
crezi? Am pariat. Mă tem însă că am să pierd. 

— Te temi? 

Horace ştia că Lordul era, în ceea ce privea banii, foarte 
mărinimos, cu toate celelalte greşeli ale sale. 

Lordul nu glumea. De pe faţa lui dispăruse expresia de 
răutate obişnuită. Dintr-odată se schimbase. Devenise - 
cum constată Horace cu surprindere - un domn bătrân 


foarte simpatic. Pe obraz se desenase o umbră de 
melancolie... 

— Da. Mă tem serios - vorbea acum liniştit şi fără 
amărăciunea cinică, ce însoțea de obicei vorbele sale şi care 
părea că face parte din caracterul său. 

— Alergările astea au o mare importanţă pentru anumiţi 
oameni. Pe mine nu mă interesează. Cunosc însă pe câţiva 
pentru care rezultatul curselor de azi înseamnă viaţă sau 
moarte. 

— Fără tranziţie, îşi reluă aspectul obişnuit. 

— Ce zici de asta, că Lordul Verlond a devenit 
sentimental? 

Horace clătină uluit din cap. 

— Mi-e teamă că nu te-am înţeles. 

— Poate că o să mă înţelegi altfel - răspunse aspru Lordul. 

— La revedere! 

Horace se uită după el, până ce nu-l mai zări şi o porni 
apoi spre locul alergărilor. 

Purtarea bătrânului îl neliniştise. Se ştia în tot oraşul că 
Lordul Verlond e rău la gură. Cugetând însă mai adânc, 
Horace nu găsi deloc că Lordul ar fi spus vreodată ceva ce 
ar fi putut ofensa oameni nevinovaţi. lronia-i muşcătoare 
lovea mai ales pe oamenii din clasa lui socială, iar exploziile 
sale de furie erau, de cele mai multe ori, destinate 
adevăraţilor răufăcători. Oameni ca Sir Isaac Tramber, 
aveau cel mai mult de suferit. 

Felul cum se purtase cu moştenitorul său, era într-adevăr 
de neiertat. Lordul nu şi-o ierta niciodată, dar evita 
întotdeauna cu încăpățânare să discute chestiunea asta. În 
general, nici nu îndrăznea nimeni să deschidă vorba despre 
afacerea aceea, în prezenţa sa. 

Lordul Verlond era un om foarte bogat. Horace, la rândul 
lui, putea să se felicite că şi el poseda o avere frumoasă. De 
ar fi fost sărac, ar fi avut foarte puţine şanse. Faptul că era 
bogat, excludea presupunerea că aleargă după milioanele 


Lordului. Lui Horace îi era indiferent dacă Mary va moşteni 
sau nu milioanele unchiului ei. 

Nu toţi oamenii care se aflau în acea zi în Lincoln priveau 
situaţia cu aceeaşi linişte sufletească. 

Sir Isaac se duse de-a dreptul la vila pe care o închiriase 
Black pentru două zile. Sir Isaac ajunse acolo într-o stare 
de spirit oribilă. 

Black dejuna tocmai. 

— Alo, Ikey! Ia loc! 

Sir Isaac aruncă o privire critică la bunătăţile de pe masă. 

— Mulţumesc... am dejunat în tren. Aş vrea să-ţi vorbesc. 

— Uşurează-ţi sufletul - îi răspunse Black, luându-şi încă 
un cotlet. Black era un mare mâncăcios. 

— Vezi, Black, situaţia este într-adevăr disperată. Dacă 
nenorocitul meu de cal nu câştigă azi, nu ştiu de unde să 
mai iau bani! 

— Ştiu un lucru: de la mine nu! Şi eu sunt tot atât de pârlit 
ca şi d-ta. 

Tramber tăcu până ce Black termină cu dejunul. 

— Cât am putea câştiga cu Timbolino? 

— Vreo douăzeci şi cinci de mii de lire - răspunse Sir Isaac 
abătut. 

— Nu ştiu însă dacă o să câştige... Mi-e teamă de calul lui 
Gresham. 

Black râse pe înfundate. 

— Asta-i pentru mine ceva nou. Nu te-am mai auzit 
vorbind aşa! 

— Nu e deloc de râs. Tubbs a observat-o pe Nemesis. lapa 
aleargă extraordinar de iute. Singura întrebare e, dacă va 
rezista pe toată lungimea cursei. 

— Nu se poate să ne... apropiem de ea? 

— Stupid! Cursa începe peste trei ore. D-ta n-ai habar! Nu 
poţi scoate un cal din forma sa, orice ai încerca, într-un 
interval atât de scurt. Dacă am avea timp trei zile, poate. 
Dar ar trebui să avem şi ajutorul îngrijitorului calului. Dar, 


îngrijitori care să lucreze contra propriului lor cal, se 
găsesc numai în romane... 

Black îşi aprinse o ţigară. 

Chemă apoi servitoarea şi-i spuse: 

— Să vină trăsura. Nu mă prea rup pentru curse. Dar azi 
vreau să stau mai mult în aer liber. Pot să cuget mai bine şi 
poate că voi avea inspiraţii. 

CAPITOLUL XII. 

ALERGĂRILE DE CAI. 

Pista era foarte animată. Lumea sportivă se interesa 
enorm de cursele din Lincoln. Vremea splendidă atrăsese 
mulţi vizitatori din toate colţurile ţării, care voiau să ia 
parte la acest eveniment festiv al sezonului de curse de cai 
din Anglia. 

Printre vizitatori se găseau şi mulţi străini, precum şi mulţi 
englezi care reintrau în patrie după ce-şi petrecuseră iarna 
în Egipt, sau în sudul Franţei, sau făcuseră sport în Alpi. 

Toate clasele sociale erau reprezentate: bogaţi şi săraci, 
negustori modeşti - pentru care asemenea spectacole erau 
cea mai mare distracţie, - care renunţau chiar la concediu, 
numai să poată asista la deschiderea sesiunii alergărilor de 
cai. Printre spectatori se aflau şi membrii Parlamentului, 
care se recreeau de munca istovitoare a discuţiilor din 
Parlament; şi apoi... jucători de cărţi, borfaşi şi alţii certaţi 
cu justiţia, care erau în căutare de noi victime. 

Ici-colo se zărea şi câte un ziarist, care privea sceptic şi 
blazat; oameni tineri de tot felul, fermieri şi alţii. Toţi 
formau laolaltă o comunitate mare, care aducea omagiul ei 
acestui sport regesc. 

Groomii începură să ducă la locul de plecare caii, care 
trebuiau să ia parte la prima cursă. Numărul calului era 
cusut pe mâneca groomului. 

„Caii arată încă hibernal”, se exprimă Gresham şi avea 
dreptate, căci toate animalele mai aveau pe ele blana de 
iarnă. Gresham îşi notă pe program caii care credea el că 
vor ajunge la potou. 


Ceva mai târziu se întâlni cu Lady Mary, care-l salută aşa 
cum salută un naufragiat o barcă de salvare. 

— Sunt atât de încântată că te-am găsit! Eu nu înţeleg 
nimic din cursele de cai. Nu vrei să-mi explici şi mie? Sunt 
toţi caii ăştia în formă bună? 

— Dar tot ştii ceva! Nu, nu toţi caii sunt în formă. 

— Apoi atunci nici nu pot câştiga? 

— Bineînţeles că nu. Proprietarii lor ştiu foarte bine lucrul 
ăsta. Un antrenor ştie foarte bine că animalul său nu e în 
formă şi tot îl trimite să alerge ca să vadă ce poate. Probabil 
că va câştiga calul cel mai bun. La alergări se poate vedea 
cât mai lipseşte unuia sau altuia din animalele care aleargă, 
ca să aibă şanse în viitor. 

— Aş vrea să-l văd pe Timbolino. Aşa-i zice doar calului lui 
Sir Isaac? 

— Da. Şi eu aveam intenţia asta. Să vedem numai dacă-l 
vom găsi. 

Într-un colţ al peluzei, îl descoperiră pe Timbolino, - un cal 
mare, voinic. Era învelit cu o pătură. 

— Într-adevăr, un animal frumos pentru cursele din 
Lincoln - spuse Horace gânditor. 

— Anul trecut l-am văzut alergând la Ascot. Cred şi eu că 
poate fi un adversar serios calului meu. 

— Sir Isaac mai are şi alţi cai? 

— Da, vreo câţiva. Sir Isaac e un om curios... 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Horace ridică din umeri. 

— Se ştie doar... 

Se opri însă, căci simţea că nu e corect să vorbeşti de rău 
pe un rival. Mary înţelese. 

— De unde capătă Sir Isaac bani? - întrebă Mary deodată. 

Horace se uită la ea. 

— Nu ştiu. Poate că are moşii? 

— Aş! Dar eu nu te întreb pentru că aş avea vreun interes 
deosebit pentru averea lui sau pentru şansele sale. Tot 


interesul meu este îndreptat... în altă direcţie, - răspunse 
Mary, cu o privire şireată. 

Horace trebui să facă o sforţare, ca să nu-i strângă mâna. 
Erau prea mulţi oameni în jurul lor... 

Mary schimbă subiectul conversaţiei. 

— Hai acum să vedem calul tău. 

Horace o conduse spre grajd, unde Nemesis se afla sub 
îngrijirea groomului său. 

Nemesis era o iapă cu membre fine, cu un cap foarte 
frumos şi un gât zvelt, cum rar se găseşte la un cal pur 
sânge. La cursele din Cambridge obținuse cu uşurinţă, anul 
trecut, locul al patrulea şi de atunci îşi îmbunătăţise mereu 
forma. 

Horace se uita cu priviri critice la ea; ochiul său 
experimentat nu putea găsi însă nici o greşeală. Nemesis 
era liniştită şi părea să fie făcută pentru ceea ce trebuia să 
pună la cale în după amiaza aceea. Horace ştia totuşi că 
victoria nu va fi uşor de câştigat. În sufletul său nu se 
îndoise niciodată că va obţine de data asta premiul I. Mai 
erau şi alţi cai, cunoscuţi ca „sprinteri”. lempo-ul 
alergărilor va fi, din cauza aceasta, foarte iute. Dacă 
Nemesis nu va rezista... 

În ziua trecută, cu ocazia deschiderii sezonului, mai 
câştigase un alt cal din grajdul său un premiu. Faptul acesta 
îl învioră, deoarece calul acela bătuse pe toţi ceilalţi, cu 
toate că era un animal greoi. Pe Nemesis se pariase, din 
cauza asta, sume mici. 

Gresham pariase, singur, puţin. El nu paria niciodată sume 
mari, cu toate că se spunea despre el că pierde şi câştigă 
mulţi bani în pariuri. Gresham nu se sinchisea de ce se 
spune de el, de aceea nici nu combătea părerea semenilor 
săi. 

Reducerea cotei de câştig pentru Nemesis avu însă urmări 
serioase, în legătură cu Timbolino. Era foarte greu să se 
salveze mizele puse pe acest cal, mizând pe Nemesis. 
Pentru asta erau, în tot cazul, necesare sume mari de bani. 


Horace lua masa, când se alerga pentru cursa a II-a. Pe 
Lordul Verlond îl părăsise într-o dispoziţie binevoitoare. 
Spre surprinderea lui Horace, Lordul acceptase invitaţia lui 
la masă, cu o nepăsare de parcă s-ar fi aşteptat la aşa ceva. 

— Presupun că nu l-ai invitat şi pe Ikey - îi spuse elcu o 
clipire sarcastică din ochi. 

— Nu, căci nu cred ca Sir Ikey să fie de acord cu mine. 

— Asta se poate. De altfel Ikey e invitat de colonelul Black. 
Un om foarte simpatic, colonelul ăsta. Ultima dată m-a 
copleşit cu onoruri, ca şi când aş fi fost cine ştie ce 
persoană oficială sus pusă; şi mi-a arătat atâta respect, ca şi 
când s-ar fi aşteptat să-l recompensez cine ştie cum pentru 
condescendenţa sa. Ikey are mare interes, ca Black să-mi 
facă o impresie bună... 

Black vedea şi simţea cum se strânge din ce în ce mai mult 
plasa în jurul său. Nu ştia ce puteri misterioase lucrează 
contra lui, trebui însă să constate din zi în zi mai mult, că 
planurile sale erau parate. Descoperea mereu noi obstacole 
în drumul său. Se decisese acum să facă decontul definitiv. 

În drum spre locul de curse, fu deşteptat din visurile sale 
de gălăgia pe care o făceau pariorii. Totul era în fierbere. 
Lângă el striga cineva: „şapte la unul! şapte la unul pentru 
Nemesis!” Black înţelegea destul, ca să ştie că se 
întâmplase ceva cu favoritul său. Întâlnindu-se cu unul din 
cei care încheiau pariuri, pe care-l cunoştea superficial, îl 
întrebă: 

— Ce cal are şanse, după părerea d-tale? 

— Timbolino. 

Ceva mai departe, îl găsi pe Ikey stând la bariera. Baronul 
era palid şi iritat. 

— Din ce cauză a ajuns calul d-tale iar pe planul întâi? 

— Am mai încheiat câteva pariuri. 

— Ce face? 

— Da. Am fost nevoit să fac asta. Dacă pierd atunci pierd 
mai mult decât pot plăti. Şi atunci nu mă mai interesează. 
Ţi-am spus doar, că sunt complet distrus în cazul când 


Timbolino nu câştigă. Afară numai dacă d-ta mai poţi face 
ceva pentru mine. D-ta ai să mă ajuţi, nu-i aşa Black? N-are 
nici un sens ca să avem secrete unul faţă de altul. 

Black se uită atent la el. Dacă Timbolino pierdea, atunci 
Sir Isaac intra şi mai mult sub stăpânirea sa şi atunci putea 
uza de numele lui, cât şi de poziţia-i socială, mai mult ca 
până acum. 

— Dacă afurisitul ăla de Verlond n-ar fi atât de câinos - 
continuă Sir Ikey. 

— A aţâţat direct fata contra mea. Fata mă tratează acum 
ca şi când n-aş exista pe lume. Şi eu credeam că totul e în 
regulă! Am pariat atât de mult, numai pentru că speram să 
capăt banii ei. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— M-am întâlnit chiar acum cu Lady Mary şi am avut o 
discuţie neplăcută. Fata era rece ca gheaţa şi m-a respins 
pur şi simplu. E teribil! 

În momentul acela, mulţimea începu să se agite. Peste 
marea de capete, Black şi Sir Isaac puteau vedea şepcile 
jockeilor, care se duceau la start. 

Sir Isaac evitase dinadins să se ducă în apropierea peluzei, 
după ce aruncase o privire asupra calului său. Horace, din 
contra, supraveghe pe al său până în ultimul moment. 
Controla dacă curelele erau bine strânse, dacă era bine 
aşezat căpăstrul şi mai dădu ultime instrucţiuni jockeului. 
Se uită după Nemesis şi abia apoi se îndreptă spre centru. 

— Stai puţin, Gresham - îl strigă Lordul, care venea în 
urma lui. 

— Crezi că iapa d-tale va câştiga? 

— Da. Acum sunt sigur de asta. Am toată încrederea. 

— Crezi că Timbolino se va plasa pe locul I, dacă Nemesis 
nu câştigă? 

— Da. Cred şi asta - răspunse Gresham mirat. 

Lordul Verlond îşi trecu de câteva ori cu mâna pe obraz, 
parcă ar fi fost absent. Îl întrebă apoi, făcându-se că e 
indiferent: 


— Dacă te-aş ruga să împiedici calul d-tale să câştige? 

De mânie, Gresham se roşi ca focul. 

— Glumeşti, d-le Verlond? 

— Nu glumesc deloc. Vorbesc cu d-ta ca cu un om de 
onoare, şi aştept ca să-mi respecţi încrederea. Să 
presupunem că te-aş ruga serios să faci ca Nemesis să 
rămână înapoi... Ce zici? 

— Nu voi face aşa ceva. Dar nu înţeleg... 

— N-are nici o importanţă dacă înţelegi sau nu. (Lordul 
vorbea acum cu tonul său obişnuit). Dacă le-aş ruga şi ţi-aş 
promite, ca răsplată, îndeplinirea dorinţei d-tale cea mai 
fierbinte... ai face-o atunci? 

— Nu. Cu nici un preţ - răspunse Horace, serios. 

Pe faţa bătrânului Lord flutură un zâmbet amar. 

— Înţeleg. 

— Dar eu nu pot înţelege de ce mi-ai pus întrebarea asta. 
Ştii doar... 

Horace era ca zăpăcit. 

— Eu ştiu numai că d-ta crezi că am vrut să te fac să-ţi reţii 
calul, pentru că am pariat pe celălalt. le-aş sfătui să nu fi 
prea mândru pe propria-ţi onestitate. S-ar putea să regreţi 
peste câteva zile, că nu mi-ai îndeplinit rugămintea. 

— Dacă mi-ai spune... - începu Horace. 

Cererea asta subită a Lordului care, cu toate apucăturile 
sale bizare, era totuşi un adevărat sportsman, îl zăpăcise cu 
totul. 

— N-am să-ţi spun nimic... pentru că n-am ce să-ţi spun. 

Horace îl conduse pe scara ce ducea la tribună. Atitudinea 
bătrânului îi răscolise toate sentimentele. Îl cunoştea ca pe 
un om excentric; ştia de asemenea că Verlond avea 
renumele unui om rău, cu toate că nu existau dovezi pentru 
acest renume. Dar nu i-ar fi trecut prin gând niciodată, nici 
chiar atunci când s-ar fi gândit cu ură la el, că nemernicul 
acela de bătrân, - aşa-i zicea acum Horace - să-i fi putut 
cere serios, să facă să fie reţinută iapa de la alergare. Nu 
putea crede aşa ceva! Îşi aduse aminte că Lordul Verlond 


era preşedintele şi conducătorul multor alergări de cai şi că 
era membru al unuia din cele mai renumite cluburi sportive 
din lume. 

Îşi făcu drum până sus, unde zărea pălăria cu pana albă a 
Lady-ei Mary. 

— Pari indispus - îl întrebă ea. 

— Te-a supărat unchiul? 

— Nu. 

— A căpătat Nemesis dureri de cap? 

— Mi-am adus aminte de ceva neplăcut. 

Toţi caii erau acum adunaţi la potou. 

— Calul tău stă la margine - strigă Lady Mary. 

Horace se uită prin binoclu şi putu recunoaşte şapca 
cafenie şi bluza verde a jockeului său. De asemenea 
recunoscu bluza albă cu dungi cenuşii a jockeului lui 
Timbolino, care-şi găsise loc în partea dinăuntru. 

Cei douăzeci şi patru de cai erau iritaţi şi împiedicară timp 
de zece minute darea semnalului de pornire. Starterul, un 
scoţian, aşteptă mai întâi, răbdător, câteva clipe. Începu 
apoi să comande, să dea sfaturi şi la urmă, să înjure! De, el 
n-avea nici un respect pentru favoritul jockeilor! 

Horace îşi reveni acum din sperietura ce i-o cauzase 
propunerea Lordului, care discuta liniştit lângă el, ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Faptul că darea semnalului de pornire întârzia, însemna 
pentru Sir Isaac o încordare aproape insuportabilă a 
nervilor. Mâinile-i tremurau; şi o spaimă groaznică-l 
cuprinse în momentul când se dădu semnalul de pornire. 
Câmpul se împărţi mai întâi în trei grupuri; caii se 
împrăştiară apoi pe toată pista şi goneau într-un galop 
tunător, pe drumul care-i ducea spre ţintă. 

Din mulţime se auziseră, în momentul pornirii, strigăte. 
Toate binoclurile erau acum îndreptate spre pistă. Primele 
sute de metri nu se observă nici o deosebire. Startul fusese 
admirabil. Fugarii se apropiau ca la paradă. Deodată, un cal 
o luă înainte. Era Timbolino. 


— Se parc că Timbolino o să câştige - spuse Horace cu o 
linişte filosofică. 

— Nemesis e prea încercuită de alţi cai. 

Jockeul de pe Nemesis căuta o ieşire. Calul său era prins 
între alţi doi, ai căror călăreţi nici nu se gândeau să-i dea 
drumul. Abia după ce au parcurs aproape jumătate din 
drum, jockeul reuşi să-şi scoată calul din strâmtoare. 
Rămase puţin înapoi şi-i ocoli pe cei care îl încercuiau. 

Jockeul lui Sir Isaac era sigur de izbândă. Nu se uitase tot 
timpul înapoi. Nici n-avea nevoie, căci locul său era un loc 
admirabil. Ca să se convingă dacă-l ameninţă vreun pericol, 
se uită o dată înapoi şi zări pe Nemesis apropiindu-se din ce 
în ce. Ochiul său experimentat îi spuse că aici zace 
pericolul. 

Jockeul lui Nemesis îşi antrenă calul la vreo sută de metri 
înaintea țintei şi mai că-l ajunse pe Timbolino. 

Văzând acest lucru, jockeul lui Timbolino începu să lucreze 
cu mâinile şi pintenii. Docil, Timbolino ascultă imediat de 
poruncă. 

Ambii cai erau acum pe aceeaşi linie şi cu mult înaintea 
celorlalţi. Avantajul părea de partea lui Timbolino. Horace 
ştia însă că animalul din mijloc are o şansă mai bună. El 
vizitase terenul şi ştia că la mijloc pista era mai compactă. 

Timbolino răspundea din răsputeri ostenelilor călăreţului 
său şi reuşi chiar s-o ia înaintea lui Nemesis. Jockeul 
acesteia scoase atunci biciuşca, dar nu o întrebuinţă. Se 
uită atent la limbolino şi, la douăzeci de metri departe de 
ţintă, îi dădu drumul! Dar şi Timbolino nu se lăsă mai prejos 
şi când ambii cai trecură prin faţa arbitrului, numai el ar fi 
putut spune cine e învingătorul. 

Horace se întoarse spre Lady Mary. Pe buze îi flutura un 
surâs critic. 

— Nemesis a câştigat - strigă ea. 

— Nu-i aşa? 

— Ochii îi luceau de plăcere. 


— Nu pot spune precis. Căci erau prea aproape unul de 
altul, ca să se fi putut vedea de aici. 

Horace se uită apoi spre Sir Isaac. Baronul tremura ca 
varga. 

— Există cineva, care aştepta rezultatul cu mai multă frică 
decât mine - se gândea Gresham. 

Mulțimea era foarte agitată. Abia acum se paria cu 
pasiune, căci nu se înălţaseră încă numerele. 

Ambii cai îşi aveau partizanii lor. 

Deodată se auzi un zgomot infernal. Arbitrul decisese că a 
fost un match nul! O cursă moartă! Două zerouri marcau 
rezultatul pe tabelă. 

— La naiba! - fu singurul lucru ce-l putu spune Horace, 
repezindu-se cât putu mai iute pe partea cealaltă a pistei. 
Sir Isaac după el. În drum, Black îl opri. 

— Lasă să se repete cursa! A fost o fericire neaşteptată că 
Nemesis l-a ajuns pe Timbolino. Jockeul d-tale a dormit! 
Ascultă-mă pe mine şi lasă să se repete cursa! 

Sir Isaac ezită. 

— Acum aş căpăta jumătate din premiu şi jumătate din 
pariuri! - răspunse el gânditor. 

— Caută să obţii totul! Haide! Nu-ţi fie teamă! Şi eu 
cunosc meseria. Nimic nu te poate împiedica să fii victorios! 

Încet, Sir Isaac o porni spre locul unde stăteau caii. 

Gresham era deja acolo. Bine dispus, se uită la baron. 

— Ei bine, Sir Isaac, ce ai de gând să faci? 

— Ce crezi d-ta? - îl întrebă acesta bănuitor. 

Sir Isaac era convins că toţi oamenii sunt pungaşi. 

El credea că cel mai bun lucru e tocmai contrariul celor ce 
dorea concurentul său. Ca orişicare om bănuitor, aprecia 
greşit pe alţii. 

— Cred că-i bine să ne împărţim premiul. Caii au alergat 
greu. Sunt convins că Nemesis a avut ghinion, altfel câştiga. 

Vorba asta îl decise pe Sir Isaac. 

— Nu. O să repetăm cursa. 


— Cum crezi. Am însă dreptul să te previn. Calul meu a 
fost încolţit în prima jumătate a cursei; altfel ar fi câştigat 
uşor. A trebuit... 

— Ştiu toate astea - îl întrerupse aspru baronul. 

— Vreau mai bine o decizie clară. 

Horace clătină din cap şi se îndreptă spre îngrijitorul 
calului, ca să se sfătuiască cu el. Dacă baronul voia ca 
alergarea să se repete, el nu se putea opune. Legea 
curselor de cai zicea lămurit că, pentru ca premiul să poată 
fi împărţit, era nevoie ca posesorii ambilor cai să se 
înţeleagă între ei. 

Sir Isaac anunţă direcţia curselor de intenţia sa şi se 
hotări ca decizia să se obţină înaintea ultimei curse a acelei 
zile. 

Tramber tremura de iritaţie, când se înapoie spre Black. 

— Nu ştiu dacă ai dreptate. Gresham spune că iapa saa 
fost înghesuită. Eu n-am văzut asta. Întreabă d-ta, te rog. 

— Nu-ţi face griji inutile. Nu te irita. Ai să câştigi cursa 
definitivă tot aşa de uşor, cum îmi e mie să mă duc la 
peluză. 

Sir Isaac nu se liniştise însă. Întrebă pe un cunoscut al său, 
un ziarist, care se înapoia de la oficiul poştal: 

— Ai văzut cursa? 

— Da, Sir Isaac. Probabil că Gresham a insistat să se 
repete alergarea? 

— Nu. N-a făcut asta. Eu cred că a fost numai o 
coincidenţă nenorocită că Timbolino n-a ieşit primul. 

— Îmi pare rău, dar nu sunt de părerea d-tale Calul d-lui 
Gresham ar fi putut să fie uşor învingător dacă n-ar fi fost 
prins între alţi doi cai. 

Tramber povesti colonelului cele auzite. 

— Doar n-ai să te iei după vorbele unui ziarist? - răspunse 
Black cu dispreţ. 

— Ce ştiu ei? N-am şi eu ochi? 

Dar Sir Isaac nu se putea linişti deloc. 


— Indivizii ăştia sunt buni cunoscători. Îmi pare rău că n- 
am împărţit premiul. 

Black îşi bătu amicul pe umeri. 

— Începi să te pierzi cu firea, Ikey. Ai să-mi mulţumeşti 
diseară, la masă, că ţi-am salvat multe mii de lire! Aşa-i că 
Gresham s-a opus? 

— Cine? Gresham? 

— Da... Ce a spus? 

— Nu s-a opus. Era de părere să nu muncim prea mult 
caii. 

Black râse. 

— Dar asta-i stupid! Îţi poţi închipui cât se sinchiseşte un 
om ca Gresham dacă animalul său e obosit sau nu! Nu, 
dragă Ikey, Gresham a fost tot atât de atent ca şi mine. A 
văzut că leneşul d-tale de jockeu ar fi putut câştiga cursa, 
dacă n-ar fi dormit. Desigur că n-a vrut să rişte o a doua 
cursă. Te asigur că Timbolino va câştiga cu uşurinţă. 

Optimismul colonelului îi dădu şi lui Sir Isaac puţin curaj, 
aşa că aşteptă acum decizia ceva mai bine dispus. Dispoziţia 
sa bună spori, auzind cum cei mai mulţi spectatori se 
exprimau cam la fel cu Black. Toţi pariau pe Timbolino. 
Contra iepei se putea paria 2:1. 

Buna dispoziţie a lui Sir Isaac nu ţinu însă decât foarte 
puţin. 

Gresham fusese cu Mary să ia un ceai şi stătea tocmai la 
intrarea spre tribună, când auzi strigând: „2: 1 contra 
Nemesis”. 

— Doar nu vor paria contra calului meu? - se întrebă el 
mirat. 

Făcu semn unui cunoscut, care tocmai trecea pe acolo. 

— Ce, se pariază contra calului meu? 

— Da. Un agent primeşte orice ordine. 

— Du-te, te rog, şi pariază pentru mine atâţia bani, câţi 
poţi. Vezi să aduci cota la 1:1. 

Gresham nu era un jucător pasionat, dar era om deştept şi 
priceput în afaceri. Putea să judece ce s-a întâmplat. Faptul 


că el începuse să parieze pe propriul său cal, a făcut mare 
impresie. Interesul pentru Timbolino scăzu şi se îndrepta 
acum spre Nemesis. 

Apoi iar se încheiară pariuri mari pe 'Timbolino. 

Black nu parie aşa, într-o doară. Vedea aici o şansă să 
câştige uşor parale. Credea în cele ce-i spusese lui Sir Isaac 
şi era convins că jockeul nu şi-a dat destulă osteneală. Mai 
avea ceva credit pe piaţa şi de aceea paria pe sume mari. 

Şi iarăşi se schimbă situaţia şi iar era Timbolino favoritul! 
Interesul pentru Nemesis scăzuse, - 6:4, apoi 2:1, apoi 5: 2. 

Acum însă soseau pariuri din afară, telegrafic. Descrierea 
şi rezultatele curselor apăruseră în rubrica sporturilor a 
ziarelor din Anglia, Irlanda şi Scoţia. 

Şi cei mici reîncepură să ponteze. Unii sperau să-şi 
recupereze pierderile, alţii să-şi mărească câştigul. 

Mai toţi pariau pe Nemesis. Reporterii obiectivi nu aveau 
alt interes, decât să adune ştiri precise şi să descrie cele 
întâmplate, aşa cum s-au petrecut într-adevăr. Reporterii 
vedeau însă lucrurile altfel de cum le vedeau Sir Isaac şi 
Black. 

Ultima cursă era fixată pentru ora patru şi jumătate. 
Timbolino şi Nemesis fură conduşi ceremonios la start! 

Chestiunea locului era acum indiferentă. Caii erau călăriţi 
de doi jockei experimentați. Startul nu dură mult. Pornirea 
a doi cai nu implică un start regulat. Deşi se părea că totul e 
în regulă şi că ambii cai vor porni deodată, când semnalul fu 
dat, Nemesis se învârti o dată în jurul său şi pierdu ceva 
teren. 

— Pariez pe Timbolino! - zbieră cineva cu o voce ascuţită. 

— "Ţin pariul, 3:1 - se auzi răspunsul. Propunerea fu 
acceptată din mai multe părţi. 

Sir Isaac urmărea cursa de la peluză. Black stătea lângă 
el. 

— Vezi, ce ţi-am spus? Ai banii ca şi în buzunar! Uită-te, cu 
trei lungimi avans. Cursa asta n-o poţi pierde, Ikey - vorbea 
colonelul. 


Jockeul n-o gonea deloc pe Nemesis. Se mulțumea cu trei 
lungimi în urma lui Timbolino. Gresham, care urmărea 
tactica jockeului său, era mulţumit. 

Ambii cai alergau liniştiţi. La kilometrul 8 jockeul lui 
Nemesis dădu drumul hăţurilor şi, fără vreo încordare 
vizibilă, Nemesis câştigă teren. Jockeul, care ştia acum ce 
poate calul său, îl reţinu intenţionat. Restul cursei a fost 
simplu de tot. De fapt a fost mai mult o plimbare, până la 
ultimii piloni înainte de ţintă. În clipa aceea jockeul de pe 
Timbolino se uită înapoi. 

„E pierdut” spuse Gresham către sine însuşi. Ştia din 
experienţă cu unii jockei se uită înapoi atunci când simt 
cum calul de sub ei începe să slăbească. 

Două sute de metri înaintea țintei, Nemesis o porni la 
drum, îl ajunse pe Timbolino uşor, o luă înainte, (deşi 
jockeul lui Timbolino îl lovi de două ori cu biciul şi-l făcu să 
sară cu un cap înainte) şi câştigă cursa cu o lungime şi 
jumătate. 

Sir Isaac nu voia să creadă. Răsuflă greu, lăsă să-i cadă 
binoclul şi se uita speriat la Timbolino. 

Era precis: calul său fusese învins, cu mult înainte de ţintă! 

— Jockeul reţine dinadins calul! - urlă el, ieşit din sărite. 

— Uitaţi-vă la şarlatanul ăla! Am să-l dau în judecată! Nu 
se călăreşte aşa! 

Mâna lui Black îi prinse braţul ca într-un cerc de fier. 

— Taci din gură! Vrei să ştie toată lumea, că eşti falit? 
Alergarea a fost în regulă. Ai fost învins. Şi eu am pierdut ca 
şi d-ta! Hai să plecăm! 

Sir Isaac se strecură prin mulţimea care discuta rezultatul 
cursei. El era ca ameţit şi nu putea concepe ce înseamnă 
rezultatul acesta pentru el. În disperarea şi uluiala sa 
înţelegea numai un lucru: Timbolino pierduse! Avea numai 
o imagine palidă a faptului că era ruinat, dacă Black nu l-ar 
salva din situaţia asta. Aceasta era singura speranţă ce-i 
mai rămânea. 

— Calul a fost reţinut intenţionat - murmură el sobru. 


— Ar fi fost imposibil ca să piardă. Nu-i aşa Black? 

— N-ai să isprăveşti odată? - se răsti Black la el. 

— Ai să-ţi atragi cele mai mari neplăceri, dacă n-ai să taci 
din gură. 

Îl conduse la un bar şi-i dădu să bea un brandy. Încetul cu 
încetul, baronul îşi reveni. Reveni la realitate şi-i apăru în 
faţă situaţia dezastruoasă în care se găsea. 

— Nu pot plăti, Black. Ce catastrofă! Ce idiot am fost, că 
am acceptat propunerea d-tale! La naiba! D-ta ai făcut un 
pact cu Gresham... de ce m-ai sfătuit? Cât ai câştigat la 
înşelăciunea asta? 

— Taci din gură! Eşti un idiot, Ikey! De ce faci scandal? Ţi- 
am spus doar, că şi eu pierd tot atât de mult ca şi d-ta. 
Trebuie să facem acum un plan, ca să ne procurăm bani noi. 
Cât ai pierdut? 

Sir Isaac clătină din cap. 

— Nu ştiu. Şase-şapte mii de lire. Şi momentan n-am decât 
şase până la şapte sute de lire. E o catastrofă groaznică 
pentru mine! Black, un om în situaţia mea!... Va trebui să- 
mi vând caii! 

— Situaţie? 

— Black râse. 

— De asta nu m-aş sinchisi acum. D-ta vorbeşti de poziţie 
socială? Parcă nu trăieşti pe pământ! Nu vezi că amândoi n- 
avem poziţie socială? Cine se întreabă dacă d-ta îţi plăteşti 
datoriile de onoare sau nu? Lumea s-ar mira mai mult dacă 
ai plăti, decât dacă n-ai plăti. Scoate-ţi odată prostia asta 
din cap şi cuminţeşte-te! Poţi să-ţi recâştigi tot ce-ai 
pierdut. Ba mai mult chiar. Înainte de toate, trebuie să te 
însori. Şi asta cât mai curând. Şi-apoi, trebuie ca Lady Mary 
să moştenească averea unchiului ei... tot aşa de iute... 

Ikey se uită cu dispreţ la el. 

— Chiar dacă m-ar lua în căsătorie, tot ar trebui să aştept 
ani de zile. 

În drum spre casă, îi ajunse un individ, care se adresă 
baronului: 


— Scuzaţi, Sir Isaac, am să vă predau plicul acesta. 

— Pentru mine? 

— Ikey desfăcu surprins plicul şi scoase din el un bileţel şi 
patru bancnote a o mie de lire fiecare. 

Cu respiraţia tăiată, citi lramber: „Plăteşte-ţi datoriile şi 
fă-te om cumsecade. Păzeşte-te de colonelul Black ca de 
ciumă şi apucă-te de muncă serioasă, ca să-ţi câştigi 
existenţa”. 

Scrisul era prefăcut. Stilul era însă, nu încăpea nici o 
îndoială, al Lordului Verlond. 

CAPITOLUL XIII. 

CINE ERAU „CEI PATRU”? 

Lordul Verlond citea, la dejun, ziarul „Times” 

Dejunul era, în casa Lordului, un lucru anost. Lady Mary, 
care şedea la capătul celălalt al mesei, îmbrăcată într-o 
toaletă de dimineaţă splendidă, era mulţumită că-şi putea 
citi în linişte scrisorile şi ziarele. Nu se aştepta ca unchiul 
său să înceapă o discuţie cu ea. 

Lordul se uită gânditor la nepoata sa. Faţa sa avea 
totdeauna o aparenţă de omenie când nu discuta duşmănos 
cu alţi oameni. Privirea sa era însă îndreptată azi asupra ei 
cu o expresie, pe care Mary nu o mai văzuse încă. 

— Poţi să suporţi o mare surpriză, Mary? 

Ea surâse, cu toate că avea o presimţire ciudată. Mai 
trecuse odată, în casa asta, printr-o spaimă mare. 

— Cred că am s-o pot suporta. 

Lordul tăcu o clipă, uitându-se însă necontenit la ea. 

— N-ai să leşini, dacă ai să afli că fluşturaticul de frate-tău 
trăieşte? 

— Trăieşte? Fratele meu trăieşte? - sări ea în sus. 

Verlond nu mai avea nevoie s-o întrebe cum o influenţa 
ştirea asta. Obrazul i se roşise şi ochii îl străluceau de 
bucurie. 

— E adevărat? 

— Da. E adevărat. Ciudat, cum se perindă unele lucruri în 
viaţă. Eu credeam că e mort... şi tu credeai la fel, nu-i aşa? 


— Ah, nu vorbi astfel, unchiule! Tu singur nu crezi ceea ce 
spui. 

— Ba, eu cred tocmai aşa cum spun - se răsti el la ea. 

— Băiatul a fost foarte obraznic cu mine. Ştii tu ce mi-a 
spus înainte de a pleca? Ştii tu ce poreclă mi-a dat? 

— Dar... asta a fost acum şaisprezece ani! 

— Din partea mea putea să fi fost acum şaisprezece mii de 
ani! Mi-e absolut indiferent cât e de atunci. Mi-a spus-o, şi 
basta! A spus că sunt un bătrân vorbăreţ şi plicticos. Ce zici 
de aşa ceva? 

Mary râse. Şi trăsăturile feţei Lordului se înveseliră puţin. 

— Bineînţeles că tu poţi să râzi. Dar nu e atât de uşor 
pentru un membru al Camerei Lorzilor ca să fie poreclit de 
către un elev al şcolii din Eton, aşa cum a făcut-o frate-tău. 
De câte ori îmi aduceam aminte de cuvintele astea, precum 
şi de plecarea lui în America, trebuia să-mi zic că a murit. 
Afară de asta, eu sunt un drept-credincios, dau destule 
ofrande şi mă pot aştepta la o recompensă din partea lui 
Dumnezeu. Nu-i aşa? 

— Unde se află acum fratele meu? 

— Nu ştiu. L-am urmărit până-n Texas. Se pare că a lucrat 
acolo la o fermă, până ce a împlinit douăzeci de ani. De 
acolo mi-a fost greu să-l urmăresc. 

— Va să zică, tot te-ai interesat de el? Ai pus să se 
cerceteze? 

O clipă, Lordul rămase perplex. 

— N-am făcut aşa ceva. Ce? Crezi că am să arunc bani 
buni şi frumoşi pe fereastră, ca să aflu unde se învârteşte 
potaia aia? 

— Ah, taci din gură. Tot ai făcut-o. O ştiu precis. De ce vrei 
să apari totdeauna ca un om rău? 

— Aşadar, a fost găsit pe undeva, mi se pare - răspunse 
Lordul supărat. 

— Asta înseamnă că o mare parte din averea mea, pe care 
ai fi moştenit-o tu, va trece asupra lui. Gresham nu o să mai 
vrea să ştie de tine! 


Mary surâse. 

Lordul se sculă de la masă şi se duse spre uşă, 

— Spune-i hoţomanului ăsta... - începu el. 

— Cui? 

— Bineînţeles lui James... că nu vreau să fiu deranjat de 
nimeni. Ai înţeles? 

Lordul Verlond avea foarte mult de lucru în dimineaţa 
aceea. Dar colonelul Black, precum şi prietenul său, n-au 
stat degeaba. Era începutul săptămânii, luni, o zi în care 
toate datoriile trebuiau să fie plătite. „Bookmakerii” 
aşteptau cu ceasul în mână, ca Black şi Sir Isaac să-şi 
plătească datoriile cu care erau înscrişi la ei. Spre marea 
mirare a tuturor acelora care cunoşteau situaţia, obligaţiile 
acestor doi bărbaţi fură ţinute cu mare punctualitate. 

„Firma” primise pe neaşteptate fonduri noi... 

După amiaza şi-o petrecu, Sir Isaac, foarte bine dispus. 
Căpătase iarăşi speranţe pentru viitor! Datoriile sale de 
onoare erau achitate, putea să se arate iar printre oameni... 
În drum spre biroul lui Black, fredona o melodie uşoară. 

Colonelul nu era însă la birou. Sir Isaac se duse atunci 
acasă la el, în Chelsea. 

— Vii tocmai la timp. Am să-ţi comunic ceva foarte plăcut. 
Şi d-ta aparţii doar acelora care se tem de „cei patru”. O 
societate curioasă. Nici d-ta n-ai să crezi că un membru al 
clubului „Wesley”-enilor ar fi capabil de faptele care se pun 
în sarcina „celor patru”. 


D-l Charles Grimburd, director de bancă, un cunoscător în 
ale artei şi un mare mecena; ai auzit, i desigur, de el. Apoi, 
Wilkonson Despard; pe ăsta îl bănuiam eu de mult, - am 
urmărit articolele sale din ziare, mai ales cele din „Post 
Herald” care este totdeauna bine informat de cele ce fac 
„cei patru”. Despard ăsta a mai scris şi despre problemele 
sociale. Locuieşte în Jermyn Street. Am însărcinat pe cineva 
să facă cunoştinţă cu servitorii tăi. A reuşit să afle 
amănunte de la intendentul lui. Intendentul a pierdut de 
curând mulţi bani la curse. lată deci lista „celor patru”. Pe 
listă când îi vezi, nu-ţi inspiră atâta respect, ca atunci când 
îţi apar cu masca pe faţă. 

Sir Isaac citi cu mult interes numele scrise. 

— Dar aici sunt numai trei nume. Cine e al patrulea? 

— Al patrulea e şeful... Nu-ţi poţi închipui cine ar putea fi? 
Bineînţeles că Gresham. 

— Gresham? 

— Ce-i drept, n-am o dovadă sigură. Presupun numai. Aş 
putea paria că nu mă-nşel. Gresham se potriveşte de 
minune. El poate organiza şi ticlui toate detaliile. 

— Eşti sigur că Gresham e al patrulea? 

— Bineînţeles. 

Black terminase cu îmbrăcatul. 

— Unde te duci astă seară? 

— Mai am ceva de făcut. Nu cred să te intereseze. 

— Se răzgândi. 

— Ba se poate ca totuşi să te intereseze. Hai cu mine. Ai 
cinat de-acum? 

— Nu încă. 

— Din păcate, nu te pot invita. Mai am o convorbire 
importantă care cere să fiu atent şi prevăzător. De altfel nici 
nu eşti îmbrăcat pentru masă. Pentru vizita noastră, merge. 
În partea aceea a oraşului nu se cere toaletă de seară. 

Îşi puse un palton lung, pe care-l închise până la gât. Pe 
cap îşi puse o pălărie moale de fetru şi-i spuse: 

— Hai să mergem. 


Strada era întunecoasă. Un vânt aspru sufla cu putere. 
Colonelul Black făcuse bine că se îmbrăcase cu un palton 
gros. Merseră pe jos până la Vauxhall Bridge Road. Acolo 
Sir Isaac refuză să mai meargă pe jos. 

— Ce naiba! Mie nu-mi plac marşuri de astea. 

— Mai ai puţină răbdare. N-ai să vrei să opresc aici în 
Chelsea o maşină şi să spun şoferului unde să ne ducă? De 
unde ştiu eu că nu suntem supravegheați? Mi se pare că nu 
te gândeşti la asta. 

— Dar şi aici poate să ne urmărească. 

— Posibil. Dar e mai puţin sigur că se va auzi unde 
mergem. 

Opri o maşină şi spuse şoferului adresa atât de încet, încât 
nici Sir Isaac n-o înţelese. 

Black se uita prin ferestruia din partea dinapoi a maşinii. 

— Deocamdată nu s-a luat nimeni după noi, Chestiunea nu 
e prea importantă. Dar dacă unul din „cei patru” ar fi aflat 
că planurile lor au fost trădate, s-ar putea naşte mari 
neplăceri pentru noi. 

Automobilul o luă pe strada întortocheată, care duce de la 
Oval la Kensington Green. Trecu apoi în Camberwell Road. 
Cam pe la jumătatea străzii, Black bătu la fereastră; făcu un 
semn şi maşina opri. 

Colonelul se dădu jos din maşină, urmat de Sir Isaac. 

— Aşteaptă-ne acolo-n colţ. 

Strada era plină cu case mici, sărăcăcioase, în care locuiau 
negustori modeşti şi meseriaşi. Cu ajutorul unei lămpi de 
buzunar, Black căută şi găsi numărul casei pe care o vroia. 
Ajunseră în fine în faţa unei case înguste, mici, cu o 
grădiniţă în faţă. O fetiţă deschise uşa, auzind bătaia lui 
Black. 

— D-l Farmer e acasă? 

— Da. Poftiţi înăuntru. 

Fetiţa îi conduse sus pe scară şi bătu la o uşă, pe stânga. 

Se auzi un „intră”. Camera, în care pătrunseseră era 
sărăcăcios mobilată şi prost luminată, numai de flacăra 


focului din sobă. La masă şedea un bărbat, care se ridică la 
intrarea lor. 

— Trebuie să-ţi explic - se adresă Black lui Sir Isaac, - că 
d-l Farmer a închiriat camera asta pentru câtva timp. Vine 
numai ocazional aici, ca să se întâlnească cu prietenii săi. 
Domnul acesta, (acum se adresa străinului) este un bun 
prieten al meu. 

Închise apoi uşa şi aşteptă până ce fetiţa, care-i condusese 
sus, părăsi camera şi cobori scara. 

— E mai avantajos să ne întâlnim într-o casă ca asta - 
spunea d-l Farmer, - căci cea mai mică mişcare o face să se 
cutremure de sus până jos şi se aude totul. 

Farmer imita, în expresii, pe oamenii culţi. Vocea lui era 
însă aceea a unui om de rând, care petrecuse mult timp în 
preajma oamenilor bine situaţi şi se căznea acum să le imite 
expresiile, fără însă a putea să le imite şi tonul. 

— Poţi vorbi fără teamă, d-le Farmer. Domnul acesta are 
toată încrederea mea. Suntem amândoi la fel de interesaţi 
de caraghioslâcul acela de societate secretă. După câte 
înţeleg eu, ai plecat din serviciul d-lui Wilkonson Despard? 

— Da. Am părăsit ieri serviciul. 

— Ai aflat cine e al patrulea? 

Individul ezită. 

— Nu sunt sigur. E mai bine să vă spun cinstit, că n-am 
certitudinea absolută că cel de al patrulea ar fi d-l Horace 
Gresham. 

— Dar d-ta mi-ai spus că ele, când i-am pronunţat eu 
numele - întâmpină Black. 

Celuilalt nu-i păsa de bănuiala care reieşea din vorbele lui 
Black. 

— Aveţi dreptate. Dar pe ceilalţi trei îi cunosc în schimb 
bine. Cu al patrulea n-am avut încă nimic de a face. Venea 
de obicei seara târziu. Nu l-am văzut niciodată la faţă. Şi 
nici vocea nu i-am auzit-o vreodată. Eu îi deschideam numai 
uşa de la intrare şi el se ducea de-a dreptul în biroul d-lui 


Despard. Dacă aţi şti cum sunt orânduite încăperile, veţi 
înţelege imediat, că este imposibil să auzi ceva. 

— Dar cum ai aflat că ei sunt „cei patru”? 

— Hm... aşa cum află de obicei servitorii, - am tras cu 
urechea. 

D-l Farmer era jenat. 

— Şi totuşi n-ai putut afla cine e şeful? 

— Nu. 

— Ai mai aflat ceva nou? 

— Da. Înainte de a pleca de-acolo, am aflat că alegerea a 
căzut pe dv. adică dv. sunteţi primul pe care vor să-l 
pedepsească. 

— Adevărat? 

— Am auzit cu urechile mele. Asta a fost noaptea trecută. 
De faţă erau numai „trei”. Şeful venea de obicei numai când 
trebuia să se decidă ceva important. Şeful aducea bani, 
când era nevoie, şi împărțea rolurile. De asemenea, tot el 
desemna pe aceia care trebuiau să fie pedepsiţi. El v-a pus 
pe listă. Asta o ştiu precis. Alaltăieri au avut o întâlnire, cu 
care ocazie s-a vorbit de dv. 

— Cum de ai putut auzi asta? 

— Mă găseam în odaia învecinată. Lângă încăperea în care 
se ţin de obicei conferințele, se află o garderobă. La uşa 
acesteia aveam eu o cheie. 

Black se sculă de pe scaun şi se făcu că vrea să plece. 

— E foarte regretabil că d-ta nu mai eşti în serviciul 
acestui domn Despard. 

— Dar de mine au vorbit „cei patru” vreodată? - întrebă 
acum Sir Isaac. 

— Nu vă cunosc - răspunse politicos Farmer. 

— Nici nu e nevoie să ştii cum mă cheamă - răspunse 
baronul iute. 

— Deoarece am pierdut slujba, sper că veţi face tot ce vă 
stă în putinţă ca să găsesc o ocupaţie. Poate că unul din dv. 
are nevoie de un servitor credincios... 


Se uită la Sir Isaac, ca şi când ar găsi mai degrabă la 
acesta un post, decât la Black. 

— Nu. Nu am nevoie de cineva care ascultă la uşi şi care 
să mă spioneze - răspunse cu brutalitate baronul. 

Expresia aceasta ofensatoare nu părea să-l jignească pe d- 
l] Farmer. Înclină numai puţin capul, dar nu răspunse nimic. 

Black îi întinse două bancnote. 

— Iată douăzeci de lire. Ai primit în total două sute 
douăzeci. Dacă mai afli ceva într-adevăr interesant pentru 
mine, voi urca suma la trei sute; dar să ne înţelegem: 
trebuie să fie ceva cu totul important. Caută să rămâi în 
legătură cu servitorii... îi cunoşti pe toţi? Ai vreun motiv, 
care să te împiedice să mai intri în casa lui Despard? 

— Nu. Am fost concediat pentru neglijenţă. 

— Cunoşti adresa mea şi ştii unde mă poţi găsi. Dacă se va 
întâmpla ceva, anunţă-mă. 

— Prea bine. 

— Au „cei patru” de gând să întreprindă ceva în zilele 
următoare? 

— Nu. Vă pot spune precis că nu. l-am auzit spunând că ar 
fi prielnic, dacă s-ar despărţi pentru câtva timp. Unul din ei 
voia să plece pe continent, pentru vreo lună; altul vroia să 
se ducă în America, pentru ca să mai afle ce e cu 
concesiunile sale miniere. Au fost cu toţii de acord cânue 
necesar să se întâlnească luna viitoare. De aici deduc eu că 
nu se va întâmpla nimic important. 

— Foarte bine. Excelent! - exclamă Black. 

Strânse mâna lui Farmer şi ieşi din cameră urmat de Sir 
Isaac. 

— Trebuie să fie foarte neplăcut să ţii o asemenea 
creatură în casă - se exprimă Sir Isaac, în drum spre taxiul 
care-i aştepta. 

— Sigur! Dar nu e casa mea şi eu n-am nici un fel de 
prejudicii. În general cred că nu e bine să şperţuieşti pe 
servitori, ca să afli secretele stăpânilor lor. În unele cazuri 
însă, un asemenea procedeu e complet justificat. 


CAPITOLUL XIV. 

MĂRTURIA LUI WILLIE IAKOBS. 

După plecarea lui Black şi a lui Sir Isaac, acela pe care 
Black îl numise „d-l Farmer”, se pregăti să plece şi el, după 
ce a mai stat câteva clipe. Când ajunse în stradă, 
automobilul vizitatorilor săi dispăruse de acum de mult. 

„D-l Farmer” o luă pe Camberwell Road. La lumina 
becurilor de gaz se putea vedea că e bine îmbrăcat, deşi nu 
extravagant. 

Se sui într-un tramvai, pe care-l părăsi în apropiere de 
Elephant & Castle şi o porni în grabă spre New Kent Road. 
De acolo se îndreptă spre una din străduţele simple, care 
duceau în labirintul de străzi sărăcăcioase ale cartierului, 
îngrădit la est de către East Street, la vest de New Kent 
Road. Casele vechi fuseseră înlocuite aici cu o casă 
modernă. O lampă roşie, mare atârnată în faţa unui portal 
impunător, arăta vecinătăţii că acolo se află un cabinet 
medical cu farmacie. 

În gang se afla o tăbliță pe care erau scrise numele celor 
trei medici care practicau acolo. În rând cu tăbliţa cu 
numele fiecăruia, se mai afla o tăbliță, înlocuibilă, pe care 
sta scris dacă medicul respectiv e acasă sau nu. 

„D-l Farmer” se apropie de tablou şi înlocui tăbliţa 
„absent” de lângă primul nume cu una „prezent”. Intră apoi 
în sala de aşteptare şi de acolo într-o încăpere, pe a cărei 
uşă era însemnat numele de: „Dr. Welson Graille”. 

După ce-şi lepădă pălăria şi paltonul, întrebă pe servitor, 
care apăruse la strigătul său: 

— D-l dr. O' Hara e acasă? 

— Da, d-le doctor. 

— Pofteşte-l, te rog, la mine. 

După câteva minute uşa se deschise şi un bărbat bine 
făcut îşi făcu apariţia. 

— Ei, ai obţinut ceva? 

— Au căzut în cursă - răspunse râzând Gonsalez, căci el 
era d-l Farmer. 


— Cred că au de gând să întreprindă ceva. Voiau neapărat 
să ştie dacă noi avem ceva planuri. Cel mai bun lucru e să-l 
înştiinţăm pe Manfred. Vreau să ne sfătuim la noapte. Ce 
zici de Despard? Crezi că o să se supere că i-am 
întrebuințat numele? 

Gonsalez vorbea acum fără accentul silit, care-l derutase 
pe Black. 

— Sigur că nu. 

— L-am ales pe el, pentru că ştiam că pleacă diseară. 

— Şi ceilalţi? 

— Afară de mecena, nu există niciunul. 

— Dar dacă Black cercetează? 

— Nu e obiceiul lui. Se va mulţumi să-l supravegheze pe 
Despard, poate şi pe celălalt, al cărui nume l-am uitat. 
Despard pleacă diseară, celălalt miercuri, în America. Vezi 
deci că totul corespunde exact cu ceea ce i-am spus lui 
Black. 

Scoase apoi douăzeci de lire din buzunar şi-i puse pe 
masă. 

— Douăzeci de lire. Poţi face cu ei o faptă bună. 

Poiccart îi băgă liniştit în buzunar. 

— Am să-i trimit căminului de copii din Brady. Cu asta nu li 
se va salva viaţa micuţilor, e drept, dar li se va putea face o 
plăcere. 

Deodată pufniră în râs. Le venise aceeaşi idee. 

— Ce mutră curioasă ar face Black, dacă ar şti la ce se 
întrebuinţează banii săi. 

— Aşa-i că ar fi dat mult să ştie cine e al patrulea? - 
întrebă Poiccart. 

— Bineînţeles. Aş vrea să ştiu dacă m-ar fi crezut, că eu 
singur sunt unul din „cei patru” şi că nici eu nu-l cunosc pe 
al patrulea? 

— Şi eu m-am întrebat cine ar putea să fie. Tu, nu? 

— M-am dezobişnuit să fiu curios. Oricine ar fi, sunt 
bucuros că e un om cu suflet larg, care lucrează cu tragere 


de inimă pentru interesele noastre. Sunt sigur că a făcut 
deja lucruri mari şi onorabile. 

Poiccart îl aprobă cu seriozitate. 

— Apropos. L-am vizitat pe Lordul Verlond. Îţi aminteşti că 
„No. 4” ne-a îndrumat spre el, ca să-l punem la probă. 
Lordul e un om amărât şi are o inteligenţă înţepătoare. 

Poiccart surâse. 

— Ţi-a spus desigur să te duci la dracu?! 

— Cam aşa ceva. Cu mare greutate şi cu multe mormăituri 
din partea lui, i-am ciupit zece şilingi. Dar m-am amuzat ca 
pentru zece lire. 

— Dar nu mi-ai dat banii ăştia pentru fondul nostru. 

— Nu, căci erau destinaţi altui scop. 

Deoarece pacienţii începură să sosească, încetară cu 
discuţiile. Un sfert de oră mai târziu, ambii erau adânciţi în 
munca lor de medici. Pansau răni, examinau pe bolnavi, 
împărțeau doctorii. Ajutorul lor medical era foarte apreciat 
în cartier. 

Farmacia şi cabinetul medical îşi datorau existenţa 
dărniciei a trei doctori, care apăruseră ca din senin. Un 
necunoscut le dărui într-o bună zi cinci mii de lire, apoi le 
făcu într-o seară o vizită (venise îmbrăcat într-o mantilă 
lungă neagră şi avea faţa acoperită cu o mască) şi le 
propuse ca să-l ia în asociaţia lor. Ei nu-l cunoşteau. 

Poate că-i era cunoscut lui Manfred, care-l primi imediat 
cu multă bunăvoință şi-i acordă încredere. Astfel devenise 
colaboratorul lor. 

Cei trei medici erau descrişi ca nişte originali, care se 
devotau cu fanatism acţiunii lor de binefacere. Ei nu 
aparţineau nici unei organizaţii şi nici nu li se putea dovedi 
că ar fi în legătură cu vreo sectă religioasă, care dădea şi ea 
ajutor nevoiaşilor. Nu încăpea nici un fel de îndoială că 
posedau cunoştinţele şi titlurile necesare exercitării 
meseriei de medic. Unul din ei, Leon Gonsalez, era şi un 
chimist excelent. 


Nu se duceau niciodată la biserică sau la vreo serbare 
religioasă; ceea ce făcu pe membrii confederaţiilor 
religioase din acel cartier să fie cam surprinşi. 

Se încercase să se afle cărei confesiuni aparţin medicii 
aceştia. Întrebările respective rămâneau fără răspuns. 

Abia pe la unsprezece noaptea plecase ultimul bolnav. 
Personalul de serviciu începuse să facă curăţenie. 

Gonsalez se întâlni cu Poiccart în birou. Ambii erau obosiţi, 
dar mulţumiţi. Biroul servea de altfel ca odaie comună de 
locuit. În sobă ardea un foc bun. Podeaua era acoperită cu 
un covor fin, pe pereţi erau puse câteva acva-forte 
frumoase şi scumpe. 

Tocmai discutau cazurile ce se iviseră, îşi comparau 
notițele şi-şi povesteau detalii interesante, când auziră 
sunând clopotul de la intrare. Manfred nu se înapoiase încă 
din oraş. 

Leon se uită afară. 

— Sună la farmacie, - spuse el în spaniolă, - cine o fi? 

— Desigur iar o fetiţă mică şi iar o să auzim: „Veniţi, vă 
TOg, să vedeţi pe tata, care e sau mort sau beat”. 

Amândoi bufniră în râs, amintindu-şi de această aventură 
adevărată. 

Poiccart deschise uşa şi văzu un individ stând la intrare. 

— S-a întâmplat o nenorocire la colţul străzii. Pot să-l aduc 
aici? 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Un individ a fost rănit cu cuțitul. 

— Adu-l încoace. 

Poiccart se înapoie la Gonsalez. 

— Victima unei înjunghieri cu cuţitele. Vrei să-l aduc la 
tine, Leon? 

— Da. Mă duc să pregătesc totul. 

Câteva minute mai târziu rănitul fu adus în sala de 
operaţie. Cei doi prieteni îl recunoscură imediat. 

Îl aşezară cu atenţie pe masa de operaţie şi-i îndepărtară 
hainele. 


Polițistul care însoţise convoiul goni pe curioşi din odaie. 

Rămaşi singuri, cei doi prieteni se uitară unul la altul. 

— Dacă nu mă înşel - spuse Leon, - ăsta-i Willie Ilakobs. 

May Sanford era singură în odaia ei. Tatăl său, care 
trebuia să se ducă la o şedinţă, o lăsase citind o carte. 
Cartea stătea însă acum la o parte, căci May se gândea la 
scrisoarea pe care o primise în după amiaza aceea de la 
Black, prin care acesta o ruga să-l primească „într-o 
chestiune urgentă” privind pe tatăl ei. May se speriase şi se 
uluise de urgenţa şi secretul ştirii. 

— Un individ voieşte să vă vorbească - spuse servitoarea, 
intrând în odaie. 

— Cine e? 

— Un vagabond. 

May ezită. Intendentul era acasă. Se decise la urmă să-l 
primească. 

— Du-l în biroul tatălui şi spune-i lui Thomas să stea prin 
apropiere, pentru cazul că voi avea nevoie de el. 

May nu-l mai văzuse niciodată pe cel sosit. Instinctiv se 
retrase cu bănuială, când îi văzu faţa, cu toate că în firea 
individului era ceva care-i inspira încredere. Omul era palid 
la faţă şi mâinile îi tremurau. 

— Iakobs... Willie Iakobs. Îmi pare rău că vă deranjez, d- 
ră, dar am să vă comunic ceva important 

— Dar e târziu... ce doreşti? 

Tipul răsucea stingherit pălăria în mână şi se uita la 
servitoare, care părăsi camera, la un semn al stăpânei sale. 

— E într-adevăr important pentru dv... Black m-a tratat 
foarte rău. 

D-rei May îi trecu o clipă o bănuială ciudată prin cap. Să-l 
fi trimis Frank pe individul acesta, ca să-i distrugă 
încrederea ce-o avea în Black? 

Fu apucată de un sentiment de repulsie faţă de vizitatorul 
acesta şi contra aceluia care l-ar fi însărcinat... 

— Poţi să-ţi scuteşti orice osteneală - spuse ea rece. 

— Du-te înapoi la domnul care te-a trimis şi spune-i... 


— Dar nu m-a trimis nimeni, d-ră. Am venit din propria 
mea iniţiativă. Vă spun doar că am fost tratat râu. Am tăcut 
ani de-a rândul din gură şi acum m-a părăsit. Sunt bolnav. 
Asta o puteţi vedea. Sunt aproape mort de foame şi nu mi s- 
a dat nici măcar o bucăţică de pâine. Azi am fost la Black. 
Nici n-a vrut să mă primească. 

Mai că plângea de necaz. 

— Am să i-o plătesc eu, însă! Ştiţi ce intenţionează? 

— Nu vreau să ştiu nimic! N-ai să câştigi nimic, dacă ai să 
vorbeşti rău de colonelul Black. 

— Nu fiţi copilă, d-ră - se rugă el. 

— Credeţi-mă, că nu vă cer bani. Nu vreau bani. Nici n-am 
nevoie de bani. D-l Fellowe mă va ajuta eu siguranţă. 

— Aşa? Îl cunoşti pe d-l Fellowe? Va să zică tot el te-a 
trimis? Nu vreau să mai aud nimic! Acum ştiu de unde vii! 
Am mai auzit eu de astea! 

May se duse la uşă şi sună. Thomas apăru imediat. 

— Condu-l pe omul acesta afară! 

lakobs se uita cu tristeţe la ea. 

— Te-am prevenit, d-ră. Alţii ar fi mulţumiţi de 
comunicarea, pe care ţi-o fac. Black e Essley, asta e tot ce 
voiam să-ţi spun! 

Părăsi apoi camera şi casa. 

Rămasă singură, May se aşeză comod într-un scaun. 
Tremura din cap până-n picioare, atât era de iritată. Frank 
îl trimisese pe individul acela. Ce nemernic! Cum de 
îndrăznise să facă acest lucru! 

Desigur. Numai mentalitatea unui poliţist putea concepe o 
astfel de josnicie. Se vede că credea că toţi oamenii sunt răi 
şi mizerabili. Asta făcea parte din meseria sa, bineînţeles. 
Venea doar zilnic în contact cu criminalii şi cu călcătorii de 
legi. 

May se uită la ceas. Vizita asta-i stricase tot cheful. Nu ştia 
ce să facă. Nu-şi putea concentra gândurile şi nu putea citi 
măcar. Era prea devreme să se culce. Cu plăcere ar fi făcut 
o mică plimbare, dar nu avea pe nimeni, care s-o 


însoţească. Nu putea să-i roage pe Thomas să meargă după 
ea. Îi veni să râdă. 

Deodată tresări. Auzise sunând clopoţelul de la intrare. 
Cine putea să fie? 

Nu trebui să aştepte prea mult. Servitoarea îi anunţă pe 
Black, care intră îmbrăcat în haine de seară şi părea foarte 
bine dispus. 

— Iartă-mă că te vizitez atât de târziu. Am trecut din 
întâmplare pe-aici şi m-am gândit că aş putea să-ţi vorbesc. 
Tonul amabil al vocii lui Black o convinse imediat pe May 
de sinceritatea lui. Bineînţeles însă că Black nu spunea 

adevărul, căci vizita asta era urmarea unui plan bine 
stabilit. 

Black ştia că Sanford nu e acasă. Mai ştia că acesta n-ar fi 
fost deloc de acord cu vizita sa, căci tocmai în după amiaza 
aceea se certase rău cu el. 

May îi întinse mâna, pe care Black o strânse cu căldură. 

— Îmi pare bine că ai venit. Sunt foarte neliniştită. 

Black dădu din cap, ca să-şi exprime compătimirea; deşi 
nu ştia despre ce e vorba. 

— Individul ăla, care a fost acum aici... 

— Ce individ? 

— Am uitat cum îl cheamă... a plecat chiar acum de-aici. 
Arăta bolnav şi prăpădit. După câte ştiu, îl cunoşti... 

— N-a fost unul... lakobs? 

— Exact. Aşa mi se pare că-l cheamă. 

— Dar ce a vrut? 

— Black pălise la faţă. 

May repetă convorbirea avută. Black se sculă. 

— Vrei să şi pleci? 

— Da. Îmi pare rău, dar mai am o convorbire importantă... 
şi apoi, n-am vrut decât să-ţi spun bună seara. lakobs nu ţi- 
a spus unde se duce? 

— Nu. Mi-a spus numai că sunt destui oameni, care i-ar fi 
recunoscători pentru informaţiile ce le-ar da. 

— Aşa? 


— Black îşi dădea toată osteneala ca să surâdă. 

— N-am crezut niciodată că lakobs e un astfel de om. 
Desigur că nu ştie nimic ce nu artrebui să ştie toată lumea. 
Dar mai există şi secrete de afaceri, d-ră Sanford. lakobs a 
fost funcţionar la mine. M-a furat. Nu e nevoie să te 
necăjeşti pentru lucrul acesta. 

Black se duse mai întâi la biroul său din oraş. Cu tot 
întunericul în care era învăluită casa, el găsi drumul spre 
încăperile sale. Se duse de-a dreptul în sala de şedinţe. 

Într-un colţ al camerei se afla o uşă mică, acoperită cu un 
Covor. 

Închise jaluzelele şi trase perdelele, înainte de a aprinde 
lumina. Cercetă apoi uşa acoperită cu covor. Nu putea să 
vadă nici un semn, că ar fi fost deschisă de altcineva. lakobs 
ştia de existenţa încăperii aceleia mici din dosul covorului şi 
amintise chiar de ea într-una din scrisorile sale. 

Cu una din cheile pe care le scoase din buzunar, Black 
deschise uşa. În dosul uşii se afla o încăpere mică, abia cât 
un dulap. De tavan atârna un bec electric. Instalaţia se 
compunea dintr-o masă de toaletă, o oglindă şi un cuier 
pentru haine. Două ventilatoare îngrijeau ca aerul să fie 
continuu împrospătat. 

Trase sertarul mesei de toaletă şi scoase mai multe peruci 
afară. Toate avea aceeaşi culoare a părului, numai frezura 
era altfel aranjată. Nerăbdător, le aruncă pe toate pe masă, 
căci căuta un obiect, care trebuia neapărat să se găsească 
acolo. Ar fi găsit obiectul, dacă un borfaş iscusit n-ar fi 
percheziţionat cu de-amănuntul locul înaintea lui. Se opri 
brusc din cercetare şi se uită pe un bloc-notes care se afla 
pe masă şi-i servea pentru notițe zilnice. Pe pagina de sus 
se vedea amprenta unui deget! 

Aşadar, tot Willie lakobs fusese acolo! Willie lakobs cu care 
fusese prieten şi căruia-i plătise o pensie. Willie lakobs 
furase sticluţa verde! Sticluţa al cărei duplicat se afla în 
buzunarul vestei lui Black. 


Colonelul nu-şi pierdu cumpătul. Trecu în biroul din faţă, 
trase sertarul unei mese şi scoase de acolo un revolver 
automat, încărcat. Îl cântări în mână, se uită la el gânditor 
şi-l puse înapoi. Nu-i plăceau armele de foc, căci făceau 
zgomot inutil şi lăsau urme precise din care se puteau 
deduce multe asupra persoanei posesorului. Câţi criminali 
nu fuseseră prinşi din cauza asta! 

De tipul ăsta se putea scăpa şi pe altă cale. Băgă iar mâna 
în sertar şi scoase de-acolo un cuţit lung şi subţire. Era un 
pumnal italienesc din secolul al şaisprezecelea, - de fapt o 
jucărie care servea, de obicei pentru tăiat hârtie. Îl scoase 
din teaca de piele şi-i încercă tăişul, dar mai ales vârful. Îşi 
puse iar pumnalul în teacă şi apoi în palton. 

Stinse lumina şi părăsi camera. În cazul de faţă nu putea 
face uz de sticla verde. Din acel preparat preţios, de care 
avea nevoie pentru alte scopuri, nu mai avea decât foarte 
puţin. 

Black ştia că Iakobs vine din când în când în vreo două-trei 
locuri, unde însă nu-l găsi. Trebuia deci să fie acasă, lângă 
spitalul Thomas. 

Black ieşise tocmai dintr-o cârciumă mică, ce se afla în 
apropierea străzii New Kent unde-l căutase pe lakobs, când 
se întâlni cu el. lakobs petrecuse seara gândindu-se la 
soarta sa tristă şi se înapoia spre casă, ca să se pregătească 
pentru marea aventură la care se gândise. 

Black îl bătu pe umeri. 

— Hallo, Willie! 

lakobs tresări şi se întoarse spre el. 

— Ia mâinile de pe mine - strigă el, sprijinindu-se de 
perete. 

— Nu face pe nebunul! Vreau să discutăm în linişte. Eşti 
doar om cuminte. Automobilul meu ne aşteaptă după colţ. 

— N-ai să mă prinzi cu nici un preţ să mă sui în maşina d- 
tale. Te cunosc destul de bine, Black. M-ai înşelat. M-ai 
tratat ca pe un câine. Aşa se poartă cineva cu un camarad? 


— Ai făcut o greşeală, dragul meu. Toţi facem greşeli. Şi eu 
am greşit. Acum hai să vorbim de afaceri. 

Willie nu spunea nimic. Era încă bănuitor. Odată i se păru 
că Black bagă mâna în buzunarul interior al hainei şi 
presupunea ce intenţie urmăreşte cu asta. Acolo era deci 
ascunsă sticluţa verde! 

Black ştia de minune să zăpăcească oamenii. Cunoştea 
părţile slabe ale caracterului lor. Fără să pară că urmăreşte 
vreun Scop, îl duse pe lakobs din stradă în stradă, până ce 
au ajuns la o fundătură. De o parte a străzii se aflau 
grajduri, de altă parte casele unor meşteşugari. Locul era 
slab luminat de lumina unei lanterne. 

Willie ezită să intre în acea fundătură. 

— Pe-aici nu se poate trece. 

— Ba da. Eu cunosc poziţia aceasta. Aş vrea să te întreb 
ceva, Willie! Ştiu că acum gândeşti iar bine despre mine. 

Îi puse iar mâna pe umăr. 

— Dar m-ai tras pe sfoară, - stărui să se plângă Willie. 

— Să lăsăm trecutul. Aş vrea numai să ştiu de ce-ai luat cu 
d-ta sticluţa verde? 

Black vorbea calm. 

lakobs pierdu orice simţ de prevedere. 

— Pentru că eram furios. 

— Şi probabil că aştepţi o ocazie să o dai prietenului 
nostru Fellowe? 

— N-am dat-o încă nimănui, dar... 

Mai departe nu putu vorbi, căci Black îl apucase de gât. 
Willie se apără ca un disperat, dar în mâinile vânjoase ale 
colonelului era ca un copil mic. 

— Câine spurcat! - răcni Black. 

Îl scutură de colo până colo, îl căută prin buzunare şi 
găsind sticluţa, îl aruncă de perete. 

— Am să-ţi arăt eu ce ţi se întâmplă, dacă mi te pui în cale. 

lakobs se făcuse galben ca ceara şi se clătina pe picioare. 

— Ai pus iar mâna pe sticluţă, dar eu ştiu ce ai făcut cu ea. 

— Aşa? 


— Da. Ştiu totul. Nu poţi să scapi aşa de uşor de mine, 
auzi? Trebuie să-mi plăteşti mai departe pensia, cum o faci 
şi la alţii. Ştiu destule despre d-ta, ca să te bag în puşcărie 
şi să te duc la spânzurătoare! 

— Asta-i destul, cred... 

O lamă subţire străluci în lumina lanternei şi lakobs se 
prăbuşi, fără a scoate vreo vorbă. 

Black se uită în jurul său. Şterse pe haina lui Iakobs lama 
stiletului de sângele de pe ea, băgă stiletul în teacă şi se 
uită apoi la mâini, să vadă dacă nu au urme de sânge pe ele. 
Pumnalele italieneşti nu fac însă decât răni mici. 

Îşi îmbrăcă liniştit mănuşile şi se înapoie la automobilul 
care-l aştepta... 

CAPITOLUL XV. 

FRICA LUI SIR ISAAC. 

lakobs zăcea pe masa de operaţie, sub lumina puternică a 
lămpii de bronz. Cei doi medici, în halate albe, se munceau 
din răsputeri să-l scape. 

— Mă tem că nu putem face nimic - spunea Gonsalez. 

— O arteră a fost atinsă. Mi se pare că are hemoragie 
internă. 

După un examen superficial, Poiccart găsi starea rănitului 
extrem de serioasă. Trimiseră imediat un servitor ca să 
cheme pe un comisar de poliţie. 

Willie îşi revenise o singură dată în timpul examinării; era 
însă prea slăbit, ca să poată spune ceva. 

— Mai avem numai o singură posibilitate ca să-i ajutăm, 
atâta ca să poată spune cine l-a rănit. Să-i facem o injecție 
puternică cu stricnină. 

— Eu cred că e un asasinat, - răspunse Gonsalez. 

— Rana e adâncă de o jumătate de ţol. Ucigaşul a 
întrebuințat probabil un stilet, pe care ştia să-l mânuiască 
foarte bine. E o minune că n-a murit pe loc. 

Magistratul pe care-l chemaseră, sosi mai degrabă decât 
s-au aşteptat. Gonsalez îi povesti cele întâmplate. 


— A încercat să-mi spună cine l-a lovit când l-am pus pe 
masa de operaţie, dar n-am înţeles numele criminalului. 

— Îl cunoaşteţi? 

— Cred... presupun cine ar fi putut fi criminalul, dar nu 
pot spune precis. 

lakobs îşi pierduse iar cunoştinţa. Gonsalez se sfătui cu 
Poiccart. 

— Sigur că a fost Black. Am putea să trimitem după el. 
Ştiu că lakobs a fost funcţionarul său şi că primea o pensie 
de la el. Asta ar fi o scuză suficientă. Dacă l-am putea aduce 
aici, înainte ca nenorocitul ăsta să moară, am afla desigur 
câte ceva. 

— Am să-i telefonez. 

Dar nu-l găsiră pe colonel la niciuna din adresele, pe care 
le aveau notate. 

lakobs decedă pe la două dimineaţa, fără a-şi fi recăpătat 
cunoştinţa şi se părea că un nou secret va mări lista 
crimelor nesoluţionate... 

May Sanford află a doua zi după amiază de această 
nenorocire. Ziarele de dimineaţă nu raportaseră încă 
tragedia, deoarece aceasta se întâmplase noaptea târziu. 

May citea încă diferitele reportaje, când primi vizita lui 
Black, care părea a fi foarte deprimat. 

— Îngrozitor, - exclamă Black. 

Pare că l-a impresionat mult, se gândi May. 

— Bineînţeles că va trebui să-mi depun mărturia. Aş dori 
totuşi să împiedic, cu toate mijloacele, ca numele d-tale să 
nu fie amestecat în afacerea asta. După câte ştiu, 
nenorocitul ăla ajunsese pe mâini proaste. De aceea am şi 
fost nevoit să-l concediez. Nimeni nu trebuie însă să ştie că 
a fost vreodată aici. N-ar fi tocmai plăcut pentru d-ta, dacă 
ai fi amestecată. 

— Nu! Nu! Cu nici un preţ nu vreau să am de-a face cu 
chestiunea asta. Nici nu pot vedea la ce ar servi mărturia 
mea. 

— Ai dreptate. 


— Black îşi adusese aminte acasă, cât de mult l-ar fi acuzat 
mărturia ei şi alergase plin de spaimă şi grijă la May ca să 
afle dacă a comunicat de acum ceva poliţiei. 

Black arăta rău. Era obosit, căci dormise foarte puţin în 
noaptea trecută. Ştia că nu-l putea învinui nimeni. Nu-l 
văzuse nimeni când s-a întâlnit cu lakobs şi, cu toate că 
fusese în toate localurile unde se ducea de obicei lakobs, nu 
întrebase nicăieri de el. 

Şi totuşi, sentimentul că ştreangul i se strânge din ce în ce 
mai mult pe gât, îl obseda. Nu ştia cine erau urmăritorii săi. 
În momente liniştite, îl apuca o spaimă groaznică. 

Nimic nu-i mai reuşea. Şi Sir Isaac i se opunea. 

Ziua era foarte agitat, chiar şi fără grijile unei soarte 
necunoscute. 

Poliţia făcuse cercetări amănunțite asupra locurilor unde 
petrecuse el noaptea trecută. Fusese interogat de detectivi 
cu atâta sârguinţă, încât trebuia să presupună că în spatele 
acestor fapte stătea o putere conducătoare. Despre „cei 
patru” nu îşi făcea, ce-i drept, nici o grijă. El considera 
informaţiile d-lui Farmer ca juste şi anume că „cei patru” s- 
au despărţit deocamdată. D-l Wilkinson Despard plecase 
într-adevăr, aşa că cele spuse de Farmer erau adevărate. 

Black suferea iarăşi de lipsa banilor. Achitarea datoriilor 
sale de la curse istoviseră toate fondurile. Sanford trebuia 
„convins” cu orice preţ. „Convingerea” asta devenise o 
necesitate, care se mărea din zi în zi. 

Într-o dimineaţă îl chemă Sir Isaac la telefon şi îl rugă să 
se întâlnească cu el în parc. 

— De ce nu vii la mine acasă? 

— Aş dori să te întâlnesc mai degrabă în parc. 

Colonelul sosi punctual la întâlnire, deşi era supărat; căci 
prin invitaţia asta neobişnuită a lui Sir Isaac i se derutase 
tot programul zilei aceleia. 

Baronul vorbi mai întâi de alte lucruri, până ce se decise 
să intre în miezul chestiunii. 


— Vezi, Black, suntem de mult prieteni, am avut de 
suportat mai multe aventuri curioase împreună, dar acum 
vreau... trebuie... - şi începu să se bâlbâie. 

— Spune omule, ce vrei? 

— Vreau să îţi spun adevărul. A sosit timpul ca să ne 
despărţim. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ei bine, ştiu precis că se vorbeşte de mine. Şi că se spun 
minciuni. Am fost chiar întrebat deunăzi, ce fel de afaceri 
facem împreună. Şi asta, vezi, mă nelinişteşte. 

— Sir Isaac fu apucat de o criză de amărăciune. 

— Cred că am pierdut situaţia mea la Lordul Verlond, 
numai pentru că m-am identificat prea mult cu d-ta. 

— Înţeleg. 

Expresia asta de predilecție a colonelului vorbea de la 
sine. De data asta mai avea şi o semnificaţie specială. 

— D-ta crezi că vaporul se scufundă şi crezi, în mintea d- 
tale de şobolan, că o mai bine dacă vei părăsi corabia. 

— Nu vorbi prostii, dragul meu. Trebuie să fii cuminte. 
Doar vezi singur cum stau lucrurile. Când am intrat, atunci, 
în firma d-tale, aveai multe planuri: fuziuni mari, trusturi şi 
altele. Bineînţeles că ştiam de afacerea d-tale obscură de 
agent de bursă, dar asta era numai una secundară. 

Black surâse furios. 

— Dar ai câştigat destui bani cu secţia aia? 

— Ştiu, ştiu, dar nu au fost milioane... 

Black rămase tăcut. 

— Lumea vorbeşte - continuă Tramber. 

— Se vorbeşte despre lucrurile cele mai rele. Ai promis 
fuziunea cu concernul lui Sanford şi ai emis chiar acţiuni ale 
noii societăţi fuzionate, fără ca societatea să se fi constituit. 

— Sanford nu vrea. Doar dacă i-aş plăti un sfert de milion 
în numerar şi restul în acţiuni. Eu însă vreau să-i plătesc 
toată suma în acţiuni. 

— "Tocmai, asta dovedeşte că Sanford nu e om prost - 
răspunse cu brutalitate baronul. L-ai taxat greşit. Pariez că 


în spatele lui stă Lordul Verlond, care îl şi susţine în părerea 
sa. 

Urmă o tăcere lungă, neplăcută. Sir Isaac ar fi şters-o. 

— Aşadar, d-ta vrei să dai acum bir cu fugiţii? 

— Black îl privi pe Tramber cu o privire muşcătoare. 

— Nu trebuie să iei lucrurile în rău. Asociaţii se pot 
desface, doar nu se leagă pentru eternitate. Şi apoi, trebuie 
să îţi spun că nu-mi plac unele din planurile d-tale. 

— Aşa? Asta o spui acum? Dar banii pe care ni i-au produs 
planurile mele, ţi-au plăcut? Banii pe care i-am avansat ca 
să atragi clienţi noi? Banii pe care ţi i-am dat ca să-ţi 
plăteşti datoriile la club? Nu, dragul meu, acum trebuie să 
rămâi cu mine; şi dacă nu vrei, atunci am să povestesc eu 
adevărul lui Verlond şi celorlalţi prieteni ai d-tale. 

— N-au să te creadă, căci d-ta ai un renume prost şi nu au 
încredere în d-ta. Între d-ta şi mine, mă vor crede pe mine. 
Eu mai am, în tot cazul, o oarecare situaţie în societate, 
aparţin nobilimii engleze... dar d-ta cine eşti? Ce 
reprezinţi? Fără supărare, dar d-ta eşti un nimic. 

Black se uită lung la el. 

— Oricare ar fi părerile d-tale asupra mea şi asupra 
afacerilor noastre, acum trebuie să o continui cu mine. Nu 
poţi să te sustragi responsabilităţii. Dacă voi fi eu arestat, 
pentru una sau alta din cele ce am făcut, am să destăinuiesc 
poliţiei şi rolul d-tale. Amândoi plutim în aceeaşi barcă şi ne 
vom scufunda sau vom scăpa împreună. 

Cuvintele acestea nu-şi pierdură efectul asupra lui Sir 
Isaac, care răspunse: 

— Aş dori să mă înţelegi bine. Voi căuta să îţi restitui banii 
ce mi-ai dat. Am să-ţi dau poliţe... 

Black râse. 

— Splendidă idee! Vrei să-mi dai accepte? Păi, asta o pot 
face şi eu. Mai degrabă aş primi accepte de la un măturător 
de stradă, decât de la d-ta. Ai atâtea poliţe pe piaţă, încât s- 
ar putea încălzi cu ele cazanele uzinelor lui Sanford o 
săptămână întreagă. Dar (îi venise o idee) să nu mai vorbim 


de asta până la perfectarea fuziunii. Cu siguranţă că voi 
reuşi săptămână viitoare. Asta o să aducă o mare schimbare 
în situaţia noastră, Ikey. Nu e nevoie să fugi ca un şoarece. 

— Nici nu fac aşa ceva. Vreau numai... 

— Ştiu. Vrei să fii prevăzător... exact ca şi şobolanii. Nu te 
păcăli singur: eşti băgat până-n gât. Nu poţi ieşi din firmă, 
până ce nu-ţi dau eu drumul. 

— Ar fi groaznic, dacă toate matrapazlăcurile astea s-ar 
afla. Şi ar fi cât se poate de neplăcut pentru mine, dacă s-ar 
afla că mai sunt încă tovarăşul d-tale. 

— Are să fie mai rău, dacă nu mai vrei să stai cu mine. 

Ultimele cuvinte sunau ca o ameninţare. 

Theodore Sanford, omul extrem de ocupat, intră pentru o 
clipă în camera fiicei sale. 

— Nu uita, May, că astă seară dau o masă în cinstea ta. 
Căci, dacă nu mă înşel, împlineşti azi douăzeci şi doi de ani. 
Ai găsit cecul? 

Fata îi trimise o bezea. 

— Cine o să vină? Ar fi trebuit să aleg şi să invit eu 
singură... 

— Nu am timp să-ţi numesc pe toţi invitaţii, îmi pare numai 
rău că te-ai certat cu tânărul Fellowe. L-aş fi invitat cu 
plăcere. 

Ea râse plină de veselie. 

— Vrei să spui că e nevoie acum să-mi aleg un alt poliţist? 

EI se uită cu seriozitate la ea. 

— Fellowe nu e un poliţist de rând. Nu ţi-am spus că l-am 
văzut luând deunăzi masa cu ministrul de interne? 

Fata încreţi fruntea. 

— În uniformă? 

Tată său râse cu poftă. 

— Nu, prostuţo. Era îmbrăcat în pijama. 

— Ai intrat în şcoala lui Verlond? - răspunse May, 
conducându-l la uşă. 

După plecarea tatălui său se înapoie foarte bine dispusă în 
camera ei. 


În seara trecută se simţise rău, obsedată de gânduri... 
până ce, urmând unui impuls, renunţase la încăpăţânarea şi 
mândria ei. Vedea precis, că Frank Fellowe rămăsese totuşi 
idealul şi Dumnezeul ei şi că el era stăpânul gândurilor sale. 

Se gândea cu spaimă la ultima lor întâlnire şi la 
despărţirea de atunci. 

Amintirea acelei scene o întristă din nou. Se aşeză la birou 
şi scrise câteva vorbe, iute-iute, prin care îl ruga să vină să 
o vadă. 

Frank sosi imediat. Zece minute după plecarea lui Sanford 
îi şi fu anunţată vizita lui. 

May cobori în grabă scara. Ajungând însă în faţa uşii 
bibliotecii fu apucată de un acces de timiditate... Ar mai fi 
ezitat poate, dacă servitoarea, care o urmase, nu s-ar fi 
uitat cam sucit la ea. May se simţi obligată să-şi impună o 
rezervă... 

— Ce mai faci? - îl întrebă ea pe Frank, care auzind 
deschizându-se uşa, se îndreptă în grabă spre ea. 

Inimioara-i bătea teribil, sărăcuţei de May. Vocea ei avea 
însă un sunet de răceală, urmarea efortului de a-şi stăpâni 
iritaţia. 

— Mulţumesc, bine - răspunse Frank, tot atât de rezervat. 

— Voiam să-ţi vorbesc. 

— Asta am înţeles şi eu din scrisoarea d-tale. 

— Foarte gentil din partea ta că ai venit. Sper că 
rugămintea mea nu ţi-a procurat neplăceri în serviciu? 

— Nu, deloc. Tocmai mă pregăteam să ies, când am primit 
scrisoarea. De aceea am şi venit atât de repede. 

— Îmi pare rău... Nu vrei să-ţi termini întâi treburile? Mie 
îmi convine orişice alt timp... nu e atât de important... 

— Nu am avut altceva în gând. Şi, ca să spun adevărul, 
voiam în orice caz să vin aici. 

— Ah, Frank, voiai într-adevăr?... 

— Da. Într-adevăr, micuța mea. 

May continuă, dar Frank citi în ochii ei mai mult decât ar fi 
putut spune prin grai... 


Şi când d-l Sanford se înapoie după amiază acasă, aşa pe 
la ora trei, găsi în bibliotecă doi oameni fericiţi... 

În cabinetul directorului secţiei criminale din Scotland 
Yard aşteptau însă cu schimbul zece funcţionari, - 
frângându-şi mâinile şi înjurând, - ca directorul lor, - Frank 
Fellowe, să vină... 

CAPITOLUL XVI. 

COLONELUL BLACK SE ÎNTÂLNEŞTE CU UNUL DIN 
„CEI PATRU” 

În locuinţa d-rului Essley, în Forest Hill, domnea tăcerea. 
Lampa roşie din poartă, care arăta că acolo locuieşte un 
medic, era stinsă. Deşi mobila nu fusese încă ridicată, casa 
făcea totuşi impresia de părăsire. 

Prin cartier circulau o droaie de zvonuri care de care mai 
fantastice. Dacă ar fi fost adevărate, atunci, cu drept cuvânt 
ar fi justificată nemulţumirea celorlalţi locuitori. 

Se zicea că „dr. Essley” nu avea dreptul să practice 
medicina. Se zicea că a făcut o înşelătorie de cea mai 
ordinară speţă, căci s-a folosit de titlul şi numele unui mort. 

„Eu ştiu atâta” - spunea Black unui reporter care venise 
să-l intervieveze, „că m-am întâlnit cu dr. Essley în Australia 
şi că am fost tare impresionat de capacitatea sa. De fapt, eu 
sunt responsabil de situaţia ce şi-a creat doctorul aici în 
Anglia. Căci nu numai că l-am împrumutat cu bani ca să se 
instaleze, dar l-am şi recomandat tuturor prietenilor mei. 
Poţi să-ţi închipui cât de mult sufăr din cauza asta”. 

Black nu ştia unde se află acum „doctorul”. Spunea că 
ultima dată îl văzuse acum vreo lună. Essley îi spusese că 
vrea să plece spre continent. 

Nici detectivilor de la Scotland Yard nu le-a spus mai mult. 
Detectivii îl urmăreau cu o răbdare imensă. Îl vizitau în 
continuu. Îl aşteptau la birou, la teatru, la bănci. Peste tot 
erau în jurul lui. Veneau atât de des, încât făceau impresia 
că sunt funcţionarii unei firme, căreia Black îi datora 
parale... 


Colonelul îşi întrebuinţase cu folos timpul. Era bine dispus. 
Reuşise să adune o sumă mare de bani. Nu-l deranja deloc 
că acei bani nu erau ai lui. Îi era suficient să ştie că sunt 
bani şi că se află în buzunarul său. Mai ştia precis că la 
fiecare oră din zi sau noapte putea avea, la o simplă 
chemare telefonică, un automobil la dispoziţie. Şi ştiinţa 
asta îi făcea mult bine... Maşina îl putea duce iute la 
Folkestone. Dar înainte de orice sentiment, era sentimentul 
că mai trăia, care-i dădea toate speranţele... 

Răzbunarea asociaţiei aceleia, care-l condamnase pe dr. 
Essley, îl lăsase pe el la o parte. Black îşi închipuia că o 
perucă sură, o pereche de sprâncene mari şi câteva 
cunoştinţe medicale, ar fi putut înşela pe acei patru oameni, 
care veniseră la Londra pe urma lui... 

Afurisitul acela de Fellowe, care apărea şi dispărea ca prin 
minune, îl neliniştea mai mult, ba îl speria chiar. 

Fellowe nu făcea parte din „cei patru”. Fellowe era 
„funcţionar”. 

Sergentul Gurden, care-i făcuse multe servicii, fu mutat 
subit într-un cartier depărtat, fără ca cineva să fi ştiut 
motivul pedepsei. Dar şi tânărul Fellowe dispăruse cu el. 
Fellowe, polițistul acela, pe care lumea îl văzuse stând la 
masă cu ministrul de interne... 

Deşi avea destule motive să nu se simtă prea sigur, Black 
se găsea într-o stare de dispoziţie diabolică. 

Găsind că e bine să mai revadă hârtiile ce le avea asupra 
sa, şi să distrugă pe acele compromiţătoare, scoase 
portofelul afară şi se uită în el. Prima hârtie pe care o zări îl 
făcu să încreţească fruntea. Era un bilet de „vagons-lits” 
pentru distanţa Paris-Madrid pe numele dr. Essley. Ce 
neglijenţă din parte-i! Cele mai teribile consecinţe se 
puteau naşte numai din cauza asta. Aprinse biletul şi 
împrăştie cenuşa. 

Se întunecase de-a binelea şi Black tot nu terminase încă. 
Nu aprinse însă lumina. Hainele de seară se aflau pregătite 
în cabinetul de toaletă. Bagajele şi le făcuse de mult. 


Se uită la ceas. Peste o jumătate de oră urma să fie în 
drum spre Sanford. Ceea ce el voia să facă era atât de 
riscant, încât numai un nebun se putea gândi să o 
întreprindă. Îşi zicea el singur asta. Se gândea însă cu 
sânge rece la urmări. 

Intră în camera cealaltă şi începu să se îmbrace, când îşi 
aminti că a uitat un pachet cu bancnote. Se înapoie să-l ia şi 
tocmai voia să părăsească din nou camera, când auzi 
comutatorul de lumină învârtindu-se şi văzu lumina 
aprinzându-se. Se întoarse înjurând şi băgă mâna în 
buzunarul unde avea revolverul. 

— Nu te mişca, te rog - îi spuse străinul liniştit. 

— Cum? D-ta eşti? - strigă Black. 

— la mâna din buzunar, colonele. Nu eşti, momentan, în 
pericol. 

Străinul era neînarmat. 

— De la Monte - bâlbâi Black. 

— Da. Ultima dată ne-am întâlnit la Cordova. Te-ai 
schimbat de atunci. 

Black se sili să surâdă. 

— Mă confunzi cu dr. Essley. 

— Da. Ai dreptate. Cred însă că o asemenea confuzie e 
justificată. Essley sau Black, cum vrei. Ziua d-tale se 
apropie de sfârşit şi în locul ei vine noaptea... 

Pe Black îl trecu un fior rece. Încercă să vorbească, dar 
gura îi era uscată şi nu putu scoate decât un sunet 
nearticulat. 

— Astă seară?... Acum? - întrebă el apoi cu vocea răguşită. 
Mâinile îi tremurau ca varga. Şi totuşi era doar înarmat, pe 
când străinul, nu. Creierul i se învârtea. O mişcare subită şi 
strigoiul, care teroriza Europa întreagă, dispărea. Nu se 
îndoia deloc că are în faţa sa pe unul din „cei patru”. Era 
însă ca pironit pe loc şi nu era în stare să scoată arma din 
buzunar. 

Siguranţa cu care străinul acela stătea în faţa lui, îl 
hipnotiza. Avea numai o dorinţă: să-l vadă plecând. Se 


simţea strâns ca într-un cleşte şi nu vedea nici o posibilitate 
de scăpare, atâta timp cât străinul mai era acolo. Mai ales 
că acesta părea să ghicească gândurile lui. 

— Am să-ţi dau numai un sfat. Nu te duce diseară la masa 
lui Sanford. 

— De ce? - bâigui Black. 

— Pentru că atunci cazi în jurisdicţia „celor patru” care 
apără pe nevinovaţi de trădare şi pericol, ceea ce cred că 
ştii. În altă parte... 

— Ce vrei să spui? 

— În altă parte cazi sub jurisdicţia comună. Căci chiar 
acum un funcţionar superior polițienesc a cerut un mandat 
de arestare contra d-tale, pentru că eşti bănuit de omor. 

Manfred se întoarse şi o porni spre uşă. 

— Stai pe loc! - urlă Black. Avea revolverul în mână şi 
tremura de furie şi frică. 

Manfred râse. Nu se opri din mers, ci întoarse numai puţin 
capul spre el. 

— Cizmarule, rămâi la calapodul tău! Arma d-tale e otrava, 
colonele... sau pumnalul, ca acum. De curând la lakobs. 
Explozia cartuşelor nu îţi prieşte. 

Deschise uşa şi părăsi camera. 

Black se prăbuşi într-un scaun. Buzele îi tremurau, pe 
frunte îi apărură broboane mari de sudoare. 

Asta înseamnă sfârşitul! Puterea sa era zdrobită. Se duse 
la telefon şi ceru un număr. 

Da, da. Maşina era gata. Poliţia nu făcuse încă cercetări. 

Telefonă la şase garaje diferite şi dădu peste tot acelaşi 
ordin. Şi anume, să i se pregătească două maşini, care 
puteau face drumul la Dover fără să aibă nevoie să 
oprească în drum pentru a se aproviziona cu benzină. La 
fiecare garaj indicase alt loc unde trebuia să-l aştepte 
automobilele. 

„Eu mă sui într-una din maşini. Cealaltă vine după mine, 
goală. Mă duc la Dover să primesc câţiva domni”. 


Nu voia să rişte nimic. Maşina a doua trebuia să fie prin 
apropiere, dacă prima ar fi avut de suferit vreo pană. 

Şi în clipele acelea se dovedea ca un bun organizator. 
Locurile de aşteptare ale automobilelor erau astfel dispuse, 
încât putea porni din orice direcţie. 

Termină toaleta pentru seară. În locul fricii, era stăpânit 
acum de o ură nebună contra omului care pregătise un 
astfel de sfârşit carierei sale. Mai mult însă îl ura pe 
Sanford, care ar fi putut să-l ajute şi să-l salveze. 

Nu luă în seamă vorbele „celor patru”, - voia să se lupte 
chiar şi cu poliţia. Curios era, că de poliţie se temea cel mai 
puţin. 

Acum voia să dea ultima lovitură, - voia să-l lovească de 
moarte pe acela a cărui rezistenţă îl nimicise. 

Pierduse liniştea şi nu mai putea cugeta. Se gândea numai 
la punerea în aplicare a planului său de răzbunare. Luă din 
dulap sticluţa verde. Fără pană. Nu avea nevoie de ea. 

Îşi aranjă banii în diferite buzunare ale hainei, puse 
sticluţa în buzunarul vestei, se uită prin cameră cu ochii 
lucind de bucurie sardonică, îşi puse pălăria şi paltonul şi 
părăsi încăperea. 

În hotelul „Great South Central” se adunase o societate 
veselă. May îşi mai chemase o prietenă, tatăl său invitase pe 
încă un prieten din City. 

— Ia loc, Black, îl invită Sanford, arătându-i locul rămas 
liber între el şi fiica sa. 

Mâna lui Black tremura când desfăcu servieta în care găsi 
unul din plicurile acelea cenuşii, pe care le primise el 
deseori. Fără să-l citească, îl băgă în buzunar. 

— Ai acum mult de lucru, Black? - îl întreabă Sanford 
surâzând. Sanford era azi foarte amabil şi bine dispus. 

— De fapt ar trebui să-mi mulţumeşti că n-am acceptat 
fuziunea propusă. Ai fi avut prea mult de lucru. 

— Ai dreptate. 

— Black era neliniştit. 


— În unele direcţii, eşti demn de admirat. Dacă ai fi fost 
numai ceva mai consecvent, ai fi avut mai mult succes. 

— Nu crezi că am avut succes? 

— Aş putea să-ţi răspund cu un da şi cu un nu. Succesele 
le-ai obţinut prea repede. 

Colonelul Black nu intră în amănunte. Aştepta o ocazie 
favorabilă. Deocamdată trebuia să aibă răbdare. Să se 
acomodeze mediului şi să ia parte la conversaţie, cât se 
poate de liniştit. 

În stânga se aflau paharele d-rei Sanford. May refuză să 
bea. 

— Dar, puicuţă, de ziua ta trebuie să bei cel puţin 
şampanie. 

— Bine. Şampanie am să beau. 

— May se simţea din mai multe motive, fericită, dar mai 
ales pentru că, ei bine, pentru că... 

Acum i se prezentă lui Black ocazia... 

Trase paharul d-rei May spre el, cu un gest distrat. Scoase 
sticluţa din buzunarul vestei, o destupă şi turnă tot 
conţinutul pe şervet. Astupă sticluţa din nou, o băgă în 
buzunar apucă încet paharul şi şterse marginea cu şervetul 
umed. Puse apoi paharul la loc. Nu-l observase nimeni, căci 
musafirii erau cufundaţi în discuţie. 

După aceasta se simţi uşurat. 

— Deşteaptă-te, Black! - îl strigă Sanford. Colonelul 
tresări. 

— "Tocmai acum a făcut prietenul meu de aici o remarcă 
asupra părului d-tale. 

— Cum? 

— Frizura d-tale e în regulă... dar de când ai d-ta părul 
alb? 

— A, de mult. 

Black nu mai luă parte la convorbire, căci chelnerii 
umpleau tocmai paharele cu şampanie. Black se uita la 
Sanford. Ce mulţumit şi fericit era omul acela! Tatăl şi fiica 
se înțelegeau de minune. De fapt... era ceva groaznic, că 


fata asta trebuie să moară. Black se uită la ea. Curios lucru, 
că o cantitate de câteva miligrame era în stare să rupă 
legătura dintre trup şi suflet... 

Chelnerul umplea acum paharele lor. 

Black îl goli pe al său, fără să aştepte. 

May nu se atinse de alei. Discuta; şi Black nu putea să 
vadă decât o parte a obrazului şi unul clin umerii ei albi. 

Aştepta cu nerăbdare. 

Sanford încercă să-l atragă din nou în conversaţie, dar 
colonelul rămase tăcut. 

Se mulțumea să asculte, cum spunea el, şi voia să observe 
şi să aştepte. 

În fine, degetele d-rei May apucară paharul, îl ridicară în 
sus şi... atinse cu buzele marginea paharului. 

Black îşi ţinu respiraţia. 

— May puse paharul la loc şi vorbi mai departe. Black 
număra secundele târâtoare... şaizeci... o sută... nimic. Şi 
iar nu băgă de seamă că Sanford i se adresase... 

Otrava nu-şi făcuse efectul! 

— Eşti bolnav, colonele? 

— Bolnav? Nu... de ce să fiu bolnav? 

— Deschide fereastra —- ordonă acum Sanford unui 
chelner. 

Black se cutremură de frig, când aerul rece îl atinse. Se 
sculă în grabă de pe scaun şi părăsi, clătinându-se, sala, 
fără să ştie ce face. 

Acum s-a isprăvit totul. 

Pe gang se lovi de un domn. Era acelaşi care-l mai vizitase 
odată. 

— Scuzaţi, vă rog. Dacă nu mă înşel, dv. sunteţi colonelul 
Black? 

— Dă-te la o parte! 

— Eu sunt detectivul Kap de la Scotland Yard, şi am ordin 
să vă arestez! 

Simţind pericolul, Black se dădu înapoi şi-l lovi pe detectiv 
cu toată puterea cu pumnul sub bărbie. Detectivul se 


prăbuşi la pământ ca un buştean. 

Coridorul era gol. Fără să se mai intereseze de soarta 
detectivului, Black se repezi în vestibul. Era fără pălărie. 
Acoperindu-şi faţa cu mâinile, ieşi în stradă şi chemă o 
maşină. 

— La gara Waterloo! Capeţi un bacşiş bun dacă prind 
trenul. 

Maşina zbură pe Strand. Înainte de staţie, Black schimbă 
însă direcţia şi ceru să fie dus la Eton Square. Acolo plăti şi 
dădu drumul maşinii. 

Fără multă căutare, găsi maşinile care-l aşteptau acolo. 

— Eu sunt colonelul Black. Ia-o pe drumul cel mai scurt 
spre Southampton. Maşina cealaltă să vină după noi. 

Pe drum îşi schimbă iar planul. 

— Mergi mai întâi la „Junior Turf Club”. Ajuns acolo, spuse 
portarului să-l cheme pe Sir Isaac afară. 

— Ila-ţi pălăria şi paltonul! 

— Dar... 

— Nici un dar... la-ţi pălăria şi paltonul, dacă nu vrei să te 
ridice poliţia! 

Fără să vrea, Ikey se supuse. 

— Dar, pentru Dumnezeu, ce înseamnă asta? 

Deodată zări capul gol al colonelului şi exclamă: 

— Dumnezeule: D-ta ai păr alb! Semeni leit cu dr. Essley! 

CAPITOLUL XVII. 

JUDECATA 

— Dar unde mergem? - întrebă Sir Isaac prăpădit. 

— La Southampton, acolo o să ne întâlnim cu câţiva 
prieteni. 

— Black rânjea. Se aplecă apoi spre şofer şi-i dădu noi 
instrucţiuni. 

Maşina zbura acum. În câteva minute trecură prin 
Hamersmith Broadway şi erau în drum spre Barnes. 

Abia ieşiseră din circulaţia intensă a centrului, când o 
maşină mare de curse apăru şi se strecură printre celelalte 


maşini, luându-se după maşina lui Black, care alerga acum 
pe şoseaua spre Sandown. 

Auzind zgomot în urma lor, Black se întoarse şi se uită pe 
ferestruica din spate. Credea că e maşina a doua. Dar aceea 
avusese o pană de cauciuc şi rămăsese la Putney Heath. 
Black se simţea neliniştit, deşi nu era nimic neobişnuit, ca 
pe strada asta, care ducea la Porthsmouth să mai circule şi 
alte maşini la ora asta. 

Din zgomotul maşinii, Black înţelese că maşina aceasta o 
va lua înainte. 

— Pe dată ce şoseaua va deveni mai lată, lasă-l să treacă 
înainte, - spuse el şoferului. 

Dar maşina din urmă nu le-o luă înainte decât două mile 
după ce au trecut de Sandown. Apoi îşi încetini mersul şi sili 
şi pe şoferul lui Black să facă la fel. 

Îngrijorat peste măsură, Black observă manevra asta. 
Maşina din faţă mergea acum din ce în ce mai încet şi se 
opri la o cotitură. Şoferul lui Black nu putea trece pe lângă 
ea şi fu nevoit să oprească. 

Zăriră la lumina farurilor doi bărbaţi care se uitau la o 
roată. 

Unul din ei se apropie ele maşina lui Black. 

— Scuzaţi. Mi se pare că vă cunosc. 

Obrazul lui Black fu luminat brusc de lumina puternică a 
unei lămpi de buzunar. În mâna individului, care ţinea 
lampa, lucea ţeava unui revolver. 

— Coboară, d-le Black. Şi d-ta, Sir Isaac. 

Black nu avu altceva de făcut, decât să asculte de porunca 
dată. Tramber îl urmă. 

— Luaţi-o înainte. 

Cei doi se supuseră. Conducătorul primei maşini se 
apropie de ei. Şi el avea în mână o lampă electrică şi un 
revolver. Le ordonă scurt să se suie în maşină. Primul 
mascat se duse înapoi să dea instrucţiuni şoferului lui Black, 
se sui apoi şi el în maşină şi se aşeză în faţa celor doi 
prizonieri. 


— 'Ţineţi mâinile pe genunchi! 

— Ordinul fu executat şi controlat. 

Paznicul lor îndreptă raza de lumină asupra mâinilor lor în 
timp ce maşina zbura mai departe. 

De pe şosea o cotiră la dreapta şi, după vreo zece minute 
de mers, maşina opri în mijlocul câmpului. 

— Coborâţi! 

Black ieşi din maşină, înjurând. 

— Asta-i probabil iar o glumă a „celor patru”? 

— Ai să vezi numaidecât! 

Black şi Sir Isaac fură conduşi, peste câmp, la o clădire 
mică. Această clădire zăcea în întuneric. Black credea că e 
o biserică sau o capelă. 

— Staţi pe loc! 

Black şi Tramber aşteptară, apucaţi acum de frică 
groaznică. 

— Înainte! 

Black şi Tramber aşteptară, apucaţi acum de o lumină 
subit şi atât de puternic încât trebui sa închidă ochii. 

Uitându-se mai târziu în jurul lui, văzu că se afla chiar într- 
o capelă. Acolo unde de obicei se afla altarul, era acum o 
platformă joasă, acoperită cu stofă neagră. Pe platformă se 
aflau trei scaune. 

Totul făcea impresia unei săli de judecată. 

La masa de pe platformă şedeau trei bărbaţi mascaţi. Cel 
din mijloc avea la cravată un ac cu un diamant lucitor. 

Cel de al patrulea mascat îi păzea. 

Black îşi roti privirea de jur împrejur. În spatele celor trei 
bărbaţi care şedeau la masă, se afla o uşă care servea în 
acelaşi timp de intrare şi ieşire. 

Bărbatul cu diamantul în cravată li se adresa acum cu o 
voce aspră. 

— Morris Black ce s-a întâmplat cu Fank? 

Black ridică plictisit din umeri. 

— Ce s-a întâmplat cu lakobs, cu Coleman şi cu o duzină 
de alţi oameni, care ţi-au stat în drum şi au murit subit? 


Black tăcea mereu. Se gândea la situaţia sa. În spatele lui 
se afla uşa prin care intrase, - singura posibilitate de 
scăpare. Black băgase de seamă că cheia rămăsese în uşă. 
Acum ştia că se află într-o capelă veche, după ce văzuse 
ferestrele înalte şi uşile boltite. 

Uşa de la intrare însă era un obiect modern. 

— Ce rol ai jucat d-ta la toate crimele acestea, Isaac 
Tramber? 

— Nu ştiu nimic! Nu ştiu mai mult decât dv. Cred că a 
speculat ordinar la bursă. Întrebaţi-mă şi vă voi răspunde, 
dacă ştiu ceva; vreau să ies cu pielea curată din afacerea 
aceasta. 

Tramber făcu un pas înainte. Black, care întinsese mâna 
să-l oprească, fu reţinut de bărbatul mascat, care-l păzea. 

— Apropie-te - îl chemă mascatul din mijloc pe Sir Isaac. 

— Vreau să fac tot ce-mi stă în putinţă. Voi fi fericit dacă vă 
voi putea servi. 

— Făcea impresia unui elev, căruia-i e frică de profesorul 
său. 

— Taci din gură! - urlă furios Black. 

— Nu ştii ce faci, Ikey. Ţine-ţi gura şi stai lângă mine, 
atunci nu are să ţi se întâmple nimic. 

Dar Sir Isaac vorbea mai departe: „Eu ştiu numai de o 
singură chestie. Black se certase cu Frank...” 

Abia scoase vorbele acestea, când se auziră trei 
detunături. „Cei patru” nici nu se uitaseră să vadă dacă 
Black era înarmat. Cu iuţeala fulgerului acesta scoase 
revolverul din buzunar şi-l descărcă asupra trădătorului. 

În clipa următoare, Black era deja la uşă, întoarse cheia şi 
ieşi afară. 

— Trage... dar trage odată, Manfred - strigă unul din cei 
trei aflaţi pe platformă. 

Era însă prea târziu. Black dispăruse în întuneric. 

Trei din „cei patru” se luară după el. Dar când ajunseră în 
pragul uşii, Black, care-i zărea din umbră, trase asupra lor. 

— Stingeţi lumina şi urmăriţi-l - strigă acum Manfred. 


Sosiră însă prea târziu. Black o luase cu mult înainte şi cu 
instinctul animalului sălbatic, găsi drumul spre maşina pe 
care paznicii săi o lăsaseră pe câmp. 

Se urcă la volan şi, după câteva încercări, reuşi s-o 
întoarcă şi s-o pornească la drum. 

— N-are sens să ne luăm după el - spuse Manfred. 

— Să ne întoarcem în capelă. 

Pe podeaua de piatră zăcea Sir Isaac mort. 

Dar nu la el se uitau „cei trei”. Şeful lor se zbătea pe jos 
într-un lac de sânge. 

— Examinaţi rana şi, dacă nu e prea periculoasă, nu mă 
demascaţi. 

Poiccart şi Gonsales îl examinară în pripă. 

— E foarte serioasă. 

— Ştiam asta. Ar fi fost mai bine dacă l-aţi fi urmat la 
Southampton. Probabil că Fellowe o să pună mâna pe el. 
Sau trebuie să-i zic „Lord Francis Ledborough”?” E nepotul 
meu şi funcţionar superior în Scotland Yard. l-am 
telegrafiat să mă urmeze. Probabil că-l veţi întâlni. Atunci 
puteţi merge cu el. E destul dacă Manfred rămâne cu mine. 
Luaţi-mi masca. 

Gonsalez se aplecă, îi luă masca de pe faţă şi se dădu 
surprins înapoi... 

— Lordul Verlond - exclamă el. 

Manfred, care ştia de mult faptul acesta, dădu din cap. 

La ora aceea şoseaua era puţin umblată. Întunericul şi 
drumul strâmt, îi făceau greutăţi lui Black, care de ani de 
zile nu mai condusese o maşină. 

Ca fulgerul trecu printr-un sat şi cât pe-aci era să calce un 
poliţist. 

În fine se văzu pe şosea. O luă prin Winchester. Aici i se 
puse o piedică: două căruţe stăteau aşezate de-a 
curmezişul drumului. Avu norocul să le poată ocoli. Poliţia 
ştia deci de fuga lui. Black trebuia să-şi schimbe acum 
planurile. Mai întâi voise să părăsească Anglia prin Dover 
sau Southampton. Sperase să ajungă neobservat pe bordul 


vaporului care mergea spre Hâvre. Dar asta era acum 
exclus. Vapoarele erau desigur supravegheate şi el nu mai 
avea posibilitatea să se travestească. 

Opt mile la sud de Winchester trecu pe lângă altă maşină, 
înainte de a-i veni în minte că asta trebuie să fie a doua 
maşină închiriată de el. Tocmai când îşi aminti de asta, unul 
din cauciucurile maşinii sale se strică. Se opri, felicitându-se 
de norocul său! 

Sări din automobil, alergă în mijlocul drumului cu braţele 
întinse şi făcu semn maşinii, care venea înspre el, să 
oprească. 

— Du-mă la Southampton. Am suferit o pană. 

Şoferul mormăi ceva de neînțeles. 

Black deschise uşa maşinii şi se sui în ea. Uşa fu închisă 
după el, fără ca Black să observe că în maşină mai erau şi 
alte persoane. 

— Cine?... - începu el, dar două braţe puternice îl apucară 
strâns. Mâinile sale fură prinse în cătuşe de oţel. 

— Eu sunt Lordul Francis Ledborough, director la 
Scotland Yard şi te declar arestat pentru omor premeditat. 

— Ledborough? 

— Poate că mă cunoşti mai bine sub numele de Fellowe. 

La 27 martie 19... Black fu spânzurat în închisoarea din 
Pentonville. 

Lordul Francis Ledborough şedea lângă patul unchiului 
său şi-i citea ceea ce scriau ziarele despre asta. 

— L-ai cunoscut? - întrebă tânărul. 

— Mă mai întrebi? Vezi bine! E singurul dintre prietenii 
mei, care a murit spânzurat. 

— Dar unde te-ai lovit de el? 

— Eu nu m-am lovit de el niciodată. El m-a lovit pe mine. 

Şi se strâmbă bietul Lord Verlond, căci rana din umeri îi 
mai procura încă dureri. 


SFÂRŞIT